Nelson DeMille — Fiica generalului

Nelson 
Demille 


Fiica 
Generalului 


The General's Daugther 
1992 


Traducator: Maria Duţă 


EDITURA RAO 
2007 


Versiune electronică v1.0 


— Locul ăsta e liber? am întrebat-o pe frumoasa tânără 
care stătea singură în hol. 

Ea a ridicat ochii din ziar, dar nu a răspuns. 

M-am aşezat de cealaltă parte a mesei de cocteil şi am 
pus jos berea. Ea şi-a coborât privirea în ziar şi a sorbit din 
băutură, whisky şi cola. 

— Vii des aici? am insistat. 

— Pleacă! 

— Deviza preferată? 

— „Trecerea oprită.” 

— Te cunosc de undeva? 

— Nu. 

— Ba da. Cartierul General al NATO, de la Bruxelles. Ne- 
am întâlnit la un cocteil. 

— Poate ai dreptate, a fost ea de acord. Te-ai îmbătat şi 
ai vomitat în castronul de punci. 

— Mică e lumea! am zis. 

Şi aşa era. Cynthia Sunnhill, femeia care stătea vizavi de 
mine, era mai mult decât o cunoştinţă întâmplătoare. De 
fapt, fuseserăm încurcaţi, cum se spune. Se părea că 
prefera să nu-şi amintească prea multe. 

— Tu ai vomitat! Şi ţi-am spus că whisky-ul cu cola nu-ți 
face bine la stomac. 

— Tu nu-mi faci bine la stomac. 

După atitudinea ei, ai fi crezut că eu o părăsisem, nu 
invers. 

Stăteam în holul pentru cocteiluri al Clubului Ofiţerilor 


4 


de la Fortul Hadley, Georgia. Era ora dinaintea cinei şi toată 
lumea părea fericită, în afară de noi doi. Eu purtam un 
costum civil, albastru, iar ea, o rochie tricotată roz, care-i 
scotea în evidenţă pielea bronzată, părul castaniu, ochii 
căprui şi rotunjimile de care îmi aminteam cu drag. 

— Eşti aici în misiune? am întrebat-o. 

— Nu am voie să discut despre asta. 

— Unde stai? 

Niciun răspuns. 

— Cât ai să rămâi aici? 

S-a întors la ziarul ei. 

— Te-ai măritat cu tipul cu care te întâlneai pe ascuns? 

A lăsat ziarul şi s-a uitat la mine. 

— Cu tine mă întâlneam pe ascuns! Cu el eram /ogoaită. 

— Aşa e. Mai eşti logodită? 

— Nu e treaba ta. 

— Ar putea să fie. 

— Nici să nu te gândeşti! m-a informat şi s-a ascuns din 
nou în spatele ziarului. 

N-am văzut niciun inel de logodnă sau verighetă, dar, în 
meseria noastră, asta nu înseamnă mare lucru, după cum 
aflasem la Bruxelles. 

Cynthia Sunhill avea spre treizeci de ani, iar eu, puţin 
peste patruzeci, aşa că, între noi, nu fusese o poveste de 
dragoste dintre un babalâc şi o adolescentă sau dintre un 
tip copticel şi o tânără, ci, mai curând, o relaţie între un 
bărbat matur şi o tânără. 

A durat un an, în timpul cât am fost amândoi în Europa, 
iar logodnicul ei, maior în Forţele Speciale, era la post, în 
Panama. Viaţa de militar e grea pentru relaţiile de orice fel, 
iar apărarea civilizaţiei vestice duce la încornorarea 
bărbaţilor. 

Cynthia şi cu mine ne despărţiserăm cu mai mult de un 
an înaintea acestei întâlniri întâmplătoare, în împrejurări 
care pot fi descrise mai degrabă ca fiind extrem de 


5 


neplăcute. Se părea că nici eu, nici ea nu eram vindecaţi. 
Pe mine mă durea încă, iar ea era tot furioasă. Logodnicul 
trădat părea şi el puţin supărat când l-am văzut ultima oară 
la Bruxelles, cu un pistol în mână. 

Clubul Ofiţerilor de la Hadley are o arhitectură vag 
spaniolă, poate maură, probabil de aceea mi-am amintit de 
Casablanca şi am mărâit printre dinţi: „Dintre toate 
cârciumile din lume, intră tocmai în a mea”. 

Fie că nu a priceput, fie că nu era bine dispusă, cert 
este că a continuat să-şi citească ziarul, Stars and Stripes, 
pe care nu-l citeşte nimeni, cel puţin nu în public. Dar 
Cynthia e un soldat virtuos, devotat, loial şi entuziast, cu 
niciun pic din cinismul şi plictiseala pe care o afişează 
majoritatea bărbaţilor după câţiva ani în această slujbă. 

— Inimi pline de pasiune, gelozie şi ură, am rostit. 

— Pleacă, Paul! 

— Îmi pare rău că ţi-am distrus viaţa, am spus sincer. 

— N-ai fi putut să-mi strici nici măcar ziua. 

— Mi-ai frânt inima, am reluat, cu mai multă sinceritate. 

— Mi-ar plăcea să-ţi frâng gâtul, a răspuns cu un 
entuziasm neprefăcut. 

Vedeam că-i trezesc sentimente, dar nu cred că era 
vorba de pasiune. 

Mi-am amintit un poem pe care i-l spuneam în şoaptă în 
clipele noastre mai intime, aşa că m-am aplecat spre ea 
şoptindu-i: 

— „Ochilor mei nu le-a plăcut decât Cynthia, nimic nu 
mi-a încântat urechea precum vocea Cynthiei, nimeni nu 
mi-a răpit inima, afară de Cynthia. Am părăsit totul pentru a 
o urma pe Cynthia şi, iată-mă, gata să mor ca să-i fiu ei pe 
plac”. 

— Bun. Las-o moartă! 

S-a ridicat în picioare şi a plecat. 

— Mai cântă-l o dată, Sam. 

Mi-am terminat berea şi m-am ridicat. 


6 


M-am strecurat spre barul la care stăteau bărbaţi care 
văzuseră multe în viaţă; bărbaţi cu piepturile pline de 
medalii şi insigne ale Infanteriei de Luptă, bărbaţi cu 
distincţii primite în Coreea, Vietnam, Granada, Panama şi în 
Golf. Tipul din dreapta mea, un colonel plin, cu părul cărunt, 
a spus: 

— Fiule, războiul e un iad, dar nici iadul nu se compară 
cu o femeie sarcastică! 

— Amin! 

— Am văzut totul în oglinda de la bar, m-a informat el. 

— Interesante chestii sunt oglinzile astea, am răspuns. 

— Da. 

De fapt, acum mă studia în oglinda de la bar. 

— Lăsat la vatră? m-a întrebat, văzându-mă în civil. 

— Da. 

De fapt, nu eram. 

Mi-a împărtăşit părerea lui despre femeile din armată. 

— Trebuie să stea pe vine ca să facă pipi. Incearcă să 
faci asta cu treizeci de kilograme de echipament de război 
în spate. Apoi m-a anunţat: Mă duc să-mi uşurez balaurul. 

S-a dus încet la toaleta bărbaţilor, unde cred că s-a 
postat în faţa pisoarului. 

Am ieşit din club în noaptea fierbinte de august şi am 
urcat în maşina mea, un Chevy Blazer. Am luat-o prin 
mijlocul garnizoanei, care e un fel de centru de oraş, fără 
zone interzise, şi care cuprinde totul, începând de la 
cantină şi magazie de efecte, şi terminând cu cazărmi şi o 
hală pustie pentru întreţinerea tancurilor. 

Fortul Hadley e o garnizoană mică din Georgia de Sud, 
înfiinţată în 1917, pentru antrenamentul trupelor ce urmau 
să fie trimise în maşina de tocat carne, care era frontul de 
vest. Suprafaţa rezervației este totuşi destul de mare, peste 
o sută de mii de pogoane de teren, în mare parte 
împădurit, foarte potrivit pentru jocuri războinice, probe de 
supravieţuire, lupte de gherilă şi aşa mai departe. 


7 


Acum, Şcoala de Infanterie s-a restrâns şi majoritatea 
cazărmilor par părăsite. Dar, aici, se află o Şcoală de 
Operaţiuni Speciale, al cărei scop nu e prea limpede sau, ca 
să fiu îngăduitor, pare să fie experimental. Din câte pot să- 
mi dau seama, şcoala e un amestec de război psihologic, 
studii de psihologie a trupelor, studii asupra izolării şi 
lipsurilor, cursuri de management al stresului şi alte jocuri 
ale minţii. Pare ceva cam sinistru, dar, în armată, orice idee 
strălucită şi originală a devenit instrucţie, paradă şi cizme 
lustruite lună. 

La nord de Fortul Hadley, se ridică oraşul de mărime 
mijlocie, Midland, în unele privinţe oraş militar tipic, populat 
cu soldaţi lăsaţi la vatră, angajaţi civili ai bazei, oameni 
care vând fel de fel de lucruri militarilor şi, de asemenea, cu 
oameni care nu au nicio legătură cu armata, dar cărora le 
place să locuiască aici. 

Midland a fost un punct comercial al englezilor încă din 
1710, iar înainte fusese avanpostul coloniei spaniole din St. 
Augustine, Florida. Mai înainte, fusese un oraş indian, 
centrul civilizaţiei Upatoi. Spaniolii au ars oraşul indian, 
englezii au dat foc avanpostului spaniol, francezii au ars 
punctul comercial englez, iar armata engleză i-a dat foc şi 
şi-a abandonat propriul fort în timpul revoluţiei. In cele din 
urmă, yankeii l-au ars în 1864. Astăzi, când priveşti locul, te 
întrebi de ce şi-au dat cu toţii atâta osteneală. Oricum, azi, 
în oraş există o formaţie bună de pompieri voluntari. 

Am luat-o spre nord pe şoseaua care ocoleşte Fortul 
Hadley şi Midland, şi m-am îndreptat către o parcare pustie, 
pentru rulote, aflată în câmp deschis. Acolo stăteam 
temporar, iar pustietatea îmi convenea, din cauza muncii 
mele. 

Munca mea. Sunt ofiţer în Armata Statelor Unite. Nu am 
un grad important, dar, în branşa mea, e secret. Lucrez la 
Divizia de Investigaţii şi Criminalistică - DIC, iar în armată, 
unde gradele sunt foarte importante, cel mai bine e să nu 


8 


le ai. De fapt, ca majoritatea celor de la DIC, sunt ofiţer 
specialist, inferior ofiţerilor înaintați în grad prin ordin 
prezidenţial. E un grad destul de bun, pentru că ai cele mai 
multe dintre privilegiile unui ofiţer, dar nu prea multe dintre 
răspunderile celui care comandă sau dintre obligaţiile 
acestuia. Ofiţerilor specialişti li se spune „Mister” şi adesea 
anchetatorii DIC poartă haine civile, aşa cum purtam şi eu 
în seara aceea. Uneori, chiar am iluzia că sunt civil. 

Totuşi, câteodată port uniformă. In aceste ocazii, mi se 
remit ordine pe un nume nou, un grad potrivit cu cazul şi 
uniforma respectivă. Raportez de îndeplinire la unitatea 
unde îmi fac ancheta şi-mi văd de treburile ce-mi revin, în 
timp ce adun probe pentru procurorul general al Curţii 
Marţiale. 

Când lucrezi sub acoperire, trebuie să te pricepi la 
toate. Am fost chiar şi bucătar, şi specialist în arme chimice 
- deşi, în armată, nu-i mare diferenţă între ele. Uneori, e 
destul de greu s-o scoţi la capăt cu unele dintre roluri, dar 
mizez pe farmecul meu. Oricum, totul e o iluzie. Ca şi 
farmecul meu. 

Sunt patru grade de ofiţeri specialişti, iar eu am ajuns la 
gradul patru. Toţi cei care avem gradul patru ne ţinem 
răsuflarea aşteptând Congresul care să aprobe gradele 
cinci şi şase. Unii dintre noi au murit de asfixie de când 
aşteaptă. 

Oricum, fac parte dintr-o echipă specială a DIC, un soi 
de unitate de elită, deşi parcă nu-mi vine să folosesc acest 
cuvânt. Ceea ce ne face mai deosebiți e faptul că suntem 
cu toţii veterani, având palmaresuri bogate de arestări şi 
condamnări. De asemenea, avem extraordinara autoritate 
de a răzbi prin birocraţia din armată, lucru care echivalează 
cu un as în mânecă. Aceasta ne conferă dreptul de a putea 
aresta orice militar, oriunde în lume, indiferent de grad. Nu 
aş împinge lucrurile până acolo, încât să arestez unul dintre 
ştabii din Comitetul întrunit al Şefilor de State-Majore 


9 


pentru exces de viteză, dar întotdeauna mi-am dorit să văd 
până unde pot să merg. Eram pe drumul cel bun. 

Baza mea permanentă se află la Cartierul General al 
DIC, la Falls Church, Virginia, dar cazurile pe care le 
anchetez mă poartă prin toată lumea. Călătorii, aventuri, 
timp liber, competiţii sportive, intelectuale şi şefi care mă 
lasă în pace. Ce şi-ar putea dori mai mult un bărbat? A, da, 
femei. Mai sunt şi din astea. Bruxelles nu a fost ultimul loc 
în care am avut o femeie, dar a fost ultima dată când a 
contat. 

Din nefericire, sunt bărbaţi care-şi găsesc în alt fel 
distracţiile. Atac sexual. Crimă. Exact ceea ce s-a întâmplat 
în noaptea aceea caldă de august la Fortul Hadley, Georgia. 
Victima era căpitanul Ann Campbell, fiica generalului- 
locotenent Joseph, „Luptătorul Joseph” Campbell. Şi, ca şi 
cum nu ar fi fost de ajuns, era tânără, frumoasă, talentată, 
inteligentă şi absolvise West Point. Era mândria Fortului 
Hadley, favorita celor de la serviciul de relaţii cu publicul, 
fata de pe afişele birourilor de recrutare, reprezentanta noii 
armate, lipsite de prejudecăţi în ceea ce priveşte femeile, 
veterană a Războiului din Golf şi multe altele. De aceea, nu 
am fost deosebit de surprins când am auzit că a violat-o 
cineva şi a ucis-o. O căutase cu lumânarea. Am dreptate? 
N-am! 

Dar nu ştiam nimic din toate acestea în timp ce stăteam 
la Clubul Ofiţerilor. De fapt, în vreme ce vorbeam cu 
Cynthia, apoi discutam, ca între bărbaţi, cu colonelul de la 
bar, căpitanul Ann Campbell era încă în viaţă la aproximativ 
cincisprezece metri de mine, în restaurantul Clubului 
Ofiţerilor, unde îşi termina cina, alcătuită din salată, pui, vin 
alb şi cafea, după cum am aflat ulterior, în cursul anchetei. 

Am ajuns la parcarea pentru rulote, aflată printre pini, şi 
mi-am lăsat maşina la oarecare distanţă de casa mea 
mobilă. Prin întuneric, am păşit pe o cărare podită cu 
scânduri putrede. Câteva rulote neocupate erau amplasate 


10 


în jurul luminişului, dar majoritatea spaţiilor erau goale - 
suprafeţe de ciment pe care se aflau cândva cam o sută de 
case mobile. 

Existau încă electricitate şi telefon, precum şi o fântână 
care furniza apă curentă, pe care o făceam potabilă 
îndoind-o cu whisky scoţian. 

Am descuiat uşa rulotei, am intrat şi am aprins lumina, 
care a dezvăluit o combinaţie de bucătărie, sufragerie şi 
cameră de zi. 

Mă gândeam la rulotă ca la o capsulă a timpului, în care 
nimic nu se schimbase din 1970. Mobila era din plastic, de 
un verde avocado, iar accesoriile din bucătărie erau de 
culoarea muştarului şi cred că fuseseră cândva galben-pai. 
Pereţii erau acoperiţi cu placaj de culoare închisă, iar 
podeaua era în carouri roşu cu negru. Unei persoane 
sensibile la culori, locul putea să-i inspire gânduri 
sinucigaşe. 

Mi-am scos haina şi cravata, am deschis radioul, am luat 
o bere din frigider şi m-am aşezat în fotoliul care era fixat 
de podea. De pereţi erau prinse trei gravuri înrămate - un 
toreador, un peisaj marin şi o reproducere după tabloul lui 
Rembrandt Aristotel privind bustul lui Homer. Am sorbit din 
bere şi l-am contemplat pe Aristotel care se uita la Homer. 

Această parcare neobişnuită, numită Pinii Şoptitori, 
dacă interesează pe cineva, fusese înfiinţată de câţiva 
sergenţi întreprinzători, în ultimii ani ai deceniului şapte, 
când se părea că războiul din Asia va dura veşnic. Fortul 
Hadley, centru de antrenament pentru infanterişti, era pe 
atunci înţesat de militari şi familiile lor, şi îmi amintesc că, 
la parcare, erau mulţi soldaţi proaspăt căsătoriţi care erau 
autorizaţi, de fapt încurajați, să locuiască în afara fortului. 
Piscina gemea de copii şi de soțiile tinere ale militarilor, 
care beau prea mult, se plictiseau prea tare şi aveau prea 
puţini bani, iar viitorul era întunecat de fumul războiului. 

Nu aşa ar fi trebuit să arate visul american şi, atunci 


11 


când bărbaţii plecau la război, deseori alţi bărbaţi veneau, 
noaptea, în dormitoarele de la spatele rulotelor lungi şi 
înguste. De fapt, şi eu locuisem aici, plecasem la război şi 
altcineva îmi luase locul în pat şi-mi furase tânăra soţie. 
Dar, de atunci, au mai fost câteva războaie şi s-au 
întâmplat atâtea, încât singura mea amărăciune este faptul 
că ticălosul mi-a luat şi câinele. 

Am citit câteva reviste, am băut câteva beri, m-am 
gândit la Cynthia şi nu m-am gândit la Cynthia. 

În mod obişnuit, mă distrez ceva mai bine decât acum, 
dar trebuia să fiu ia depozitul de arme la ora 05.00, altfel 
spus, la ora 5 în zori. 


Depozitul de arme. Un corn al abundenței cu articole 
militare de înaltă tehnicitate - chestii care fac bum 
noaptea. 

Lucram, sub acoperire, la depozit, în primele ore ale 
zilei, cam în timpul când Ann Campbell a fost omorâtă, de 
aceea eu am înregistrat apelul, cum ar zice omologii mei 
civili. Cu câteva săptămâni înainte, îmi asumasem sarcinile 
şi înfăţişarea unui sergent de intendenţă cam jegos, numit 
Franklin White şi, împreună cu un sergent adevărat de 
intendenţă, numit Dalbert Elkins, urma să încheiem o 
afacere pentru vânzarea câtorva sute de puşti M-16, 
aruncătoare de grenade şi diferite alte materiale 
periculoase, din depozit, unui grup de luptători cubanezi 
pentru libertate, care voiau să-l răstoarne pe domnul Fidel 
Castro - Antichristul. De fapt, domnii hispanici erau 


12 


traficanţi columbieni de droguri, dar doreau să ne facă să 
nu avem remuşcări în legătură cu tranzacţia. Deci, la ora 
06.00, stăteam în depozit şi discutam cu tovarăşul meu de 
conspirație, sergentul Elkins. Plănuiam ce o să facem cu cei 
200 000 de dolari pe care aveam să-i împărţim. Sergentul 
Elkins urma, de fapt, să înfunde puşcăria pentru tot restul 
vieţii, dar nu ştia asta, iar oamenii trebuie lăsaţi să viseze. 
Mie îmi revine neplăcuta datorie să devin coşmarul vieţii 
lor. 

A sunat telefonul şi l-am ridicat înainte ca noul meu 
prieten să-l apuce. Am zis: 

— Depozitul de arme, la telefon sergentul White. 

— În sfârşit, a spus colonelul William Kent, şeful poliţiei 
militare din Fort. Îmi pare bine că te-am găsit. 

— Nu ştiam că m-am pierdut, am răspuns. 

Înainte de întâlnirea mea întâmplătoare cu Cynthia, 
numai colonelul Kent ştia cine sunt şi ar fi putut să mă 
caute doar ca să-mi spună că eram în pericol să fiu 
deconspirat. Cu un ochi îl supravegheam pe sergentul 
Elkins, cu celălalt, uşa. 

Dar, din nefericire, nu era chiar aşa simplu. Colonelul 
Kent m-a informat: 

— A avut loc o crimă. O femeie-căpitan. Poate că a fost 
şi violată. Poţi să vorbeşti? 

— Nu. 

— Poţi să te întâlneşti cu mine? 

— Poate. 

Kent era un tip cumsecade, dar, ca majoritatea celor din 
poliția militară, nu era peste măsură de deştept, iar DIC îl 
făcea nervos. 

— Lucrez, evident, i-am spus. 

— Afacerea asta va avea prioritate, domnule Brenner. E 
ceva important. 

— Ca şi asta. Am aruncat o privire spre sergentul Elkins 
care se uita îngrijorat la mine. 


13 


— E fiica generalului Campbell, a spus Kent. 

— Dumnezeule! 

M-am gândit o clipă. Toate instinctele mele mă 
avertizau să evit orice caz care implica violul şi asasinarea 
fiicei unui general. Nu aveam nicio şansă. Simţul datoriei, al 
onoarei şi dragostea mea pentru dreptate mă asigurau că 
acest caz va fi luat de vreun alt fraier din unitatea specială 
a DIC. Cineva a cărui carieră era, oricum, la pământ. M-am 
gândit la câţiva candidaţi. Dar, lăsând datoria şi onoarea la 
o parte, curiozitatea mea naturală era stârnită. L-am 
întrebat pe colonelul Kent: 

— Unde putem să ne întâlnim? 

— În parcarea poliţiei militare, apoi te conduc la locul 
crimei. 

Deoarece lucram sub acoperire, nu puteam să mă 
apropii de biroul şefului poliţiei militare cu niciun chip, dar 
Kent este groaznic de tâmp. 

— Nu la tine, i-am spus. 

— Atunci... ce-ai zice de cazărmile infanteriei? Statul- 
major al batalionului trei. E în drum. 

Elkins era deja încordat şi paranoic, nu-şi mai găsea 
locul. 

— Bine, scumpo, în zece minute, l-am asigurat pe Kent. 

Am închis telefonul şi i-am spus sergentului Elkins: 

— lubita mea. Tânjeşte după dragoste. El s-a uitat la 
ceas. 

— Cam târziu... sau prea devreme... 

— Nu şi pentru fetiţa asta. 

Elkins a zâmbit. 

Conform regulamentului depozitului, purtam armă şi, 
mulţumit că Elkins se liniştise, am scos pistolul şi l-am lăsat 
acolo, aşa cum cereau regulamentele garnizoanei. Atunci, 
nu ştiam că, mai târziu, voi avea nevoie de el. l-am spus lui 
Elkins: 

— Poate mă întorc. 


14 


— Bine. Pup-o şi pentru mine. 

— Sigur. 

Îmi lăsasem maşina în parcarea pentru rulote şi, pentru 
a completa imaginea personajului, aveam acum o 
camionetă Ford, un VPP - vehicul proprietate personală, 
cum se zice în armată. Era dotat cu rastel pentru armă, o 
sticlă cu băutură pe scaunul din faţă şi o pereche de cizme 
înalte pe bancheta din spate. ` 

Am plecat, aşadar, străbătând garnizoana. In câteva 
minute, mă aflam în zona Brigăzii de Instrucție a Infanteriei, 
cazărmi lungi, din lemn, de pe vremea celui de-al Doilea 
Război Mondial, majoritatea pustii acum şi părând 
întunecoase şi bântuite de fantome. Războiul rece s-a 
terminat, iar armata, deşi nu dispare de tot, e clar că se 
restrânge, ramurile combatante, ca infanteria, blindatele şi 
artileria - raţiunea de a fi a armatei - sunt mereu reduse. 
Totuşi, DIC, având de-a face cu crima, e o organizaţie în 
plină creştere. 

Ca tânăr elev, am terminat Şcoala Superioară de 
Infanterie aici, la Fortul Hadley, cu mulţi ani în urmă, apoi 
m-am dus la Airborne School şi la Ranger School de la 
Fortul Benning, nu departe de aici. Deci, sunt ranger de la 
Airborne, o armă superioară, sunt o maşină de ucis, ticălos, 
eficient, moartea coborâtă din ceruri şi aşa mai departe. 
Dar sunt cam bătrân acum, aşa că îmi convine de minune 
la DIC. 

În ultima vreme, chiar şi instituţiile guvernamentale 
trebuie să-şi justifice existenţa, iar armata făcea treabă 
bună găsindu-şi un nou rol - acela de a hărţui ţările 
neînsemnate care nu se aliniază. Dar am observat o 
oarecare dezorientare la ofiţerii şi bărbaţii care simţiseră 
întotdeauna că sunt un obstacol între hoardele ruseşti şi cei 
dragi. E exact situaţia unui boxer, care s-a antrenat ani de 
zile pentru meciul decisiv şi a aflat că adversarul lui a 
murit. Eşti un pic uşurat, dar şi dezamăgit, rămâne un loc 


15 


gol acolo unde se afla pompa de adrenalină. 

Oricum, era acea oră a zilei care, în armată se numeşte 
zorii zilei, când cerul Georgiei devenea roz, aerul era 
încărcat de umezeală şi-ţi puteai închipui că, în timpul zilei, 
vor fi 32° C. Simţeam mirosul pământului umed al Georgiei, 
al pinilor şi aroma cafelei venind dinspre o sală de mese 
apropiată. 

Am tras pe dreapta, pe pajiştea din faţa vechiului stat- 
major. Colonelul Kent a ieşit din maşina lui oficială oliv, iar 
eu am coborât din camionetă. 

Kent are cam cincizeci de ani, e înalt, nu foarte solid, cu 
faţa mâncată de vărsat şi ochi albaştri, reci. Uneori, e cam 
băţos, nu-i deştept, cum am mai spus, dar e foarte 
muncitor şi eficient. E echivalentul militar al unui şerif, 
comandantul tuturor purtătorilor de uniformă de poliţie 
militară din Fortul Hadley. E maniac în privinţa legilor şi a 
regulamentelor, şi, câtă vreme nu ţi-e antipatic, e cel mai 
bun prieten din lume. 

Arăta foarte spilcuit în uniforma lui de şef de poliţie, cu 
cascheta albă, centironul alb şi cizmele lustruite. 

— Am pus şase oameni să păzească locul. Nu a fost 
atins nimic, a spus el. 

— E un început. 

Kent şi cu mine ne cunoşteam cam de zece ani şi 
aveam o bună relaţie de muncă, deşi nu-l vedeam decât o 
dată pe an, atunci când veneam la Fortul Hadley pentru 
vreun caz. Kent este mai mare în grad decât mine, dar pot 
să fiu familiar cu el, de fapt, chiar să-i fac viaţa grea, câtă 
vreme eu sunt anchetatorul cazului. L-am văzut depunând 
mărturie la Curtea Marţială şi întruchipează tot ce-şi poate 
dori un procuror în materie de poliţişti: credibil, logic, lipsit 
de emoţii şi organizat. Totuşi, avea ceva care nu era în 
regulă, şi întotdeauna am simţit că procurorii erau fericiţi să 
scape de el. Poate că e prea rigid şi lipsit de sentimente. 
Când armata judecă la Curtea Marţială un om de-al ei, de 


16 


obicei, există puţină simpatie sau un mic interes pentru 
acuzat. Dar Kent e unul dintre acei ofiţeri care vede totul 
numai în alb şi negru, şi oricine încalcă legea la Fortul 
Hadley aduce un afront personal colonelului Kent. De fapt, 
l-am văzut zâmbind o singură dată, când un tânăr recrut 
care dăduse foc, la beţie, unei cazărmi părăsite, a luat zece 
ani pentru incendiere premeditată. Dar legea e lege, cred, 
şi o personalitate atât de dificilă ca William Kent şi-a găsit 
locul în viaţă. De aceea, am fost puţin surprins când mi-am 
dat seama că era cam zguduit de cele întâmplate în 
dimineaţa aceea. 

— L-ai informat pe generalul Campbell? l-am întrebat. 

— Nu. 

— Poate ar fi mai bine să te duci la el acasă. 

A dat din cap nu prea entuziasmat. De fapt, era 
descompus la faţă, şi am dedus că fusese chiar el la faţa 
locului. 

— Generalul o să te jupoaie, pentru că ai întârziat să-i 
aduci la cunoştinţă faptele. 

— Nu am avut o identificare sigură până nu am văzut 
chiar eu cadavrul, mi-a explicat el. Adică, nu puteam să mă 
duc la el acasă şi să-i spun că fiica lui... 

— Cine a făcut identificarea provizorie? 

— Sergentul St John. El a găsit-o. 

— Şi o cunoştea? 

— Erau împreună de serviciu. 

— Deci, e o identificare pozitivă. Şi tu o cunoşteai? 

— Bineînţeles. Am identificat-o. 

— Fără a mai vorbi de plăcuţa de identificare şi de 
numele de pe uniformă. 

— Au dispărut. 

— Au dispărut? 

— Da... cine a făcut asta i-a luat şi uniforma, şi plăcuţa. 

Capeţi un simţ special pentru soiul ăsta de lucruri şi, 
poate, chiar ai un fișier cu cazuri în minte, iar când auzi 


17 


declaraţiile şi vezi scena, te întrebi: „Ce e greşit în tabloul 
ăsta?” 

— Lenjeria de corp? l-am întrebat pe colonel. 

— Ce? A... e acolo... De obicei, iau lenjeria, nu-i aşa? E 
ciudat, a adăugat. 

— Sergentul St John e suspect? 

A ridicat din umeri. 

— Asta e treaba ta. 

— Ei bine, pentru că-l cheamă St John, o să-i acordăm, 
deocamdată, prezumția de nevinovăție. 

M-am uitat în jur, la cazărmile pustii, la statul-major, la 
sala de mese şi la locurile de adunare ale companiei, 
acoperite acum cu ierburi şi, în lumina cenuşie a zorilor, mi 
i-am închipuit pe tinerii soldaţi adunându-se pentru apel. 
Îmi amintesc că eram întotdeauna obosit, înfrigurat şi 
înfometat înaintea micului dejun. De asemenea, eram 
speriat, ştiind că nouăzeci la sută dintre noi, cei care 
stăteam acolo aliniaţi, urmau să plece în Vietnam şi că rata 
mortalităţii în trupele de pe front era destul de mare, aşa că 
niciun agent de pariuri nu ti-ar fi dat mai mult de doi la unu 
şanse să te întorci la fel cum ai plecat. 

— Aici era compania mea, i-am spus lui Kent. Compania 
Delta. 

— Nu ştiam ca ai fost la infanterie. 

— Asta a fost demult. Inainte sa devin poliţist. Dar tu? 

— Întotdeauna am fost în poliţia militară. Dar am fost şi 
în Vietnam. Eram la ambasada americană atunci când 
vietnamezii au sărit zidul. Era în ianuarie 1968. Am omorât 
unul dintre ei, a adăugat. 

Am încuviinţat din cap. 

— Uneori, cred ca la infanterie era mai bine. Băieţii răi 
nu erau niciodată dintre ai noştri. Porcăria asta e altfel. 

— Băieţii răi sunt băieţi răi, m-a informat Kent. Armata e 
armată. Ordinele sunt ordine. 

— Da. 


18 


Aici se află esenţa mentalităţii militare. Nu trebuie să-ţi 
pui întrebări şi nu există scuze pentru greşeli. Asta merge 
destul de bine în luptă şi în majoritatea celorlalte situaţii de 
tip militar, dar nu la DIC. Aici, trebuie, de fapt, să nu asculţi 
de ordine, să te gândeşti singur, să-i ignori pe ştabi şi, mai 
ales, să descoperi adevărul. Asta nu prea merge în armată, 
care se consideră o mare familie, unde oamenilor încă le 
mai place să creadă „că toţi fraţii sunt viteji şi toate surorile 
virtuoase”. 

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, colonelul Kent a spus: 

— Ştiu că s-ar putea să fie un caz împuţit. Dar poate că 
nu va fi aşa. Poate a fost asasinată de un civil. Poate vom 
reuşi să muşamalizăm totul. 

— Sunt sigur că o să putem, Bill. Tu şi cu mine vom fi 
lăudaţi, şi asta se va înregistra în dosarele noastre, iar 
generalul Campbell ne va invita la cocteiluri. 

Kent părea foarte tulburat. 

— Aici, eu îmi pun fundul la bătaie, a spus. E garnizoana 
mea, cazul e de competenţa mea. Tu poţi să ceri, dacă vrei, 
să fie trimis alt anchetator. Dar, din întâmplare, eşti aici şi, 
tot din întâmplare, eşti de la unitatea specială şi, cum am 
mai lucrat împreună, mi-ar plăcea să-mi pun numele alături 
de-al tău, în raportul preliminar. 

— Şi nici măcar nu mi-ai adus o cană cu cafea. 

— Cafea? a zâmbit el strâmb. Pe dracu', am nevoie să 
beau ceva. A adăugat: Cazul ăsta poate să-ţi aducă o tresă. 

— Dacă vrei să spui o scădere în grad, poate ai 
dreptate. Dacă te referi la o promovare, am gradul cel mai 
mare. 

— Scuză-mă, am uitat. Prost sistem. 

— Aştepţi o stea? l-am întrebat. 

— Poate. 

Era puţin îngrijorat, ca şi cum sclipitoarea stea de 
general, pe care o văzuse în visele lui, tocmai dispăruse. 

— l-ai anunţat pe cei de la DIC, de aici? l-am întrebat. 


19 


— Nu. 

— De ce naiba nu? 

— Păi... oricum, nu va fi anchetat de ei... Isuse, vreau să 
zic că e vorba de fata comandantului garnizoanei, iar 
comandantul DIC de aici, maiorul Bowes, o cunoaşte, ca şi 
toţi cei de aici, de aceea trebuie să arătăm generalului că l- 
am adus pe tipul cel mai bun de la Falls Church... 

— Te gândeai, de fapt, la un ţap ispăşitor. Dar, e în 
regulă, o să spun şefului meu de la Falls Church că e mai 
bine să ancheteze un specialist, deşi nu ştiu dacă eu sunt 
individul care vrea să o facă. 

— Hai să vedem cadavrul şi te hotărăşti pe urmă. 

In timp ce mergeam spre maşina lui, am auzit tunul 
garnizoanei - de fapt, o înregistrare a unei piese de artilerie 
de mult ajunsă la fier vechi - şi ne-am oprit, îndreptându- 
ne cu faţa în direcţia sunetului. Din difuzoarele montate pe 
cazărmile pustii, se revărsa sunetul înregistrat al goarnei 
care suna deşteptarea, iar noi am salutat, doi bărbaţi 
singuri, în picioare, în lumina zorilor, răspunzând 
condiţionării de o viaţă, obiceiurilor şi ceremoniei militare 
de secole. 

Chemarea goarnei, veche încă din vremea cruciadelor, 
s-a făcut auzită pe aleile dintre cazărmi şi peste terenurile 
de adunare năpădite de iarbă, şi, pe undeva, se ridicau 
steagurile. 

Erau mulţi ani de când nu mai fusesem prins afară de 
ora deşteptării, dar mă bucuram, într-un fel, de ceremonia 
aceasta, de comuniunea cu cei vii şi cu cei morţi, de ideea 
că există ceva mai mare şi mai important decât mine şi că 
eu fac parte din acest ceva. 

In viaţa civilă, nu există niciun echivalent pentru asta, 
dacă nu cumva urmărirea emisiunii Good Morning America 
n-a devenit o tradiţie şi, deşi sunt la periferia vieţii din 
armată, nu ştiu dacă sunt gata să trec la viaţa civilă. Dar 
această decizie s-ar putea să se ia acum. Uneori, simţi când 


20 


a început ultimul act. 

Ecourile goarnei s-au stins, iar Kent şi cu mine ne-am 
continuat drumul spre maşina lui. 

— La Fortul Hadley începe încă o zi, dar unul dintre 
soldaţi nu o va vedea, a remarcat el. 


3 


Ne-am îndreptat cu maşina lui Kent spre sud, către 
hotarele rezervației militare. 

— Căpitanul Ann Campbell şi sergentul Harold St John 
erau de gardă la statul-major al garnizoanei, a început 
colonelul Kent. Ea era ofiţer de serviciu, iar el, sergent de 
serviciu. 

— Se cunoşteau? 

— Poate din vedere, a ridicat din umeri Kent. Nu 
lucrează împreună. El e la Blindate. Ea este instructor la 
Şcoala de Operaţiuni Speciale. Au executat un ordin şi s-au 
trezit împreună. 

— Ce predă ea? 

— Psihologia operaţională. Are... avea doctoratul în 
psihologie, a adăugat el. 

— Încă îl mai are. 

Intotdeauna există probleme cu timpurile verbelor 
atunci când e vorba de persoane recent decedate. 

— Instructorii îndeplinesc, de obicei, astfel de sarcini? l- 
am întrebat. 

— Nu, de obicei, nu. Dar Ann Campbell se trecea pe mai 
multe liste de corvezi pe care nu era obligată să figureze, 
încerca să dea exemplu, a adăugat. Fiica generalului. 


21 


— Înţeleg. 

Armata alcătuieşte liste de corvezi pentru ofiţeri şi 
gradaţi, bărbaţi şi femei. Sunt liste complet întâmplătoare, 
care asigură, pe cât posibil, îndeplinirea de către fiecare a 
unei sarcini scârboase. Era o vreme când personalul 
feminin nu se afla pe toate listele, ca, de exemplu, pe cea 
de gărzi, dar vremurile se schimbă. Ce nu se schimbă e 
faptul că tinerele care umblă singure noaptea îşi asumă 
unele riscuri. 

Inimile bărbaţilor răi rămân la fel; dorinţa nestăpânită 
de a-şi depune sămânţa în orice vagin disponibil înlocuieşte 
regulile armatei. 

— Era înarmată? am întrebat. 

— Sigur. Avea pistolul. 

— Continuă. 

— Ei bine, pe la ora 01.00, Campbell i-a comunicat lui St 
John că se duce să-şi ia jeepul, ca să controleze posturile de 
gardă... 

— De ce? Asta nu intră în sarcina sergentului sau a 
comandantului gărzii? Ofiţerul de serviciu trebuie să stea la 
telefoane. 

— St John spune că garda era comandată de un 
locotenent tânăr, abia venit de la West Point. Şi, aşa cum 
am arătat, Campbell este gung ho şi voia să se ducă să 
controleze ea însăşi posturile. Cunoştea parola, deci s-a 
dus. Kent a cotit pe Rifle Range Road. A continuat: Cam pe 
la ora 03.00, St John zice că a devenit puţin îngrijorat. 

— De ce? 

— Nu ştiu... Ştii, era femeie şi... ei bine, probabil că pe 
el îl agasa gândul că ea pierdea vremea pe undeva, poate 
că trebuia să se ducă la privată şi nu voia să plece de lângă 
telefoane. 

— Câţi ani are individul? am întrebat. 

— Cincizeci şi ceva. Căsătorit. Dosar bun. 

— Unde e acum? 


22 


— În clădirea poliţiei, pe un pat de campanie. l-am spus 
să stea acolo. 

Am trecut de poligoanele de tragere unu, doi, trei şi 
patru, toate aflate pe dreapta drumului, o risipă uriaşă de 
teren plat, deschis, care se termina cu un val continuu de 
pământ. Nu mai fusesem acolo de peste douăzeci de ani, 
dar îmi aminteam locul. 

Colonelul a continuat. 

— Deci, St John cheamă postul de gardă, dar căpitanul 
Campbell nu e acolo. Il roagă pe sergentul de gardă să sune 
posturile şi să vadă dacă ea a trecut pe acolo. Ceva mai 
târziu, sergentul raportează că nu a fost văzută. Aşa că St 
John îl roagă pe sergent să trimită o persoană competentă 
la statul-major, să stea la telefon şi, când a apărut unul 
dintre soldaţii de gardă, St John şi-a luat VPP-ul şi a plecat. 
A început să controleze posturile în ordine - Clubul 
Gradaţilor, Clubul Ofiţerilor şi aşa mai departe dar niciunul 
dintre oameni nu o văzuse pe Campbell. Deci, pe la ora 
04.00, se îndreaptă spre ultimul post de gardă, care este un 
depozit de muniții, şi, în drum, la poligonul de tragere şase, 
îi vede jeepul... de fapt, uite-l. 

În faţă, pe dreapta drumului strâmt, se afla o maşină, pe 
care noi, cei bătrâni, o numim încă jeep, în care se 
presupunea că Ann Campbell mersese la întâlnirea ei cu 
moartea. Lângă maşină, era un Mustang roşu, VPP. 

— Unde sunt postul de gardă şi garda? 

— Depozitul de muniții e mai încolo, pe drum. Garda, 
elevul clasa întâi Robbins, nu a auzit nimic, dar a văzut 
farurile. 

— L-ai interogat? 

— E vorba de o femeie, Mary Robbins. Kent a zâmbit 
pentru prima dată. Elev clasa întâi, ECI, e un termen 
neutru, Paul. 

— Mulţumesc. Unde este ECI Robbins acum? 

— Pe un pat de campanie, în clădirea poliţiei. 


23 


— E cam aglomerat acolo. Dar te-ai gândit bine. 

Colonelul a oprit lângă cele două maşini. Acum era 
aproape lumină şi am văzut şase poliţişti militari - patru 
bărbaţi şi două femei - postați în diferite puncte ale locului. 
Pe partea stângă a drumului, cu faţa la poligoane, se afla o 
tribună cu scaune, unde trupele primeau instrucţiuni 
teoretice înainte de a începe tragerile. In stânga mea, pe 
scaunul cel mai apropiat, stătea o femeie în blugi şi 
hanorac, care scria într-un carnet. Kent şi cu mine am ieşit 
din maşină. 

— lat-o pe doamna Sunnhill. E femeie, mi-a spus el. 

Ştiam asta. 

— Ce caută aici? l-am întrebat. 

— Eu am chemat-o. 

— De ce? 

— E consilier în probleme de violuri. 

— Victima nu are nevoie de consilier. A murit. 

— Da, a fost de acord Kent, dar doamna Sunhill 
anchetează şi cazurile de viol. 

— Zău? Şi ce caută la Hadley? 

— Infirmiera aceea, locotenent Neely. Ştii de ea? 

— Numai ce am citit în ziare. S-ar putea să fie vreo 
legătură între cazuri? 

— Nu. leri a fost arestat. 

— La ce oră? 

— Pe la 14.00, doamna Sunhill l-a arestat, şi pe la 
17.00, a mărturisit tot. 

Am dat din cap. Pe la 18.00, doamna Sunhill sărbătorea 
în tăcere succesul ei, bând la Clubul Ofiţerilor, iar Ann 
Campbell, asta urma să descopăr, era în viaţă şi-şi lua cina 
tot acolo, iar eu eram la bar şi mă uitam la Cynthia, 
încercând să-mi adun curajul şi să-i spun bună ziua sau să 
fac o retragere strategică. 

Kent a adăugat: 

— Sunhill trebuia să plece azi pentru un alt caz. Dar zice 


24 


că o să rămână aici pentru ăsta. 

— Norocul nostru. 

— Da, e bine că avem o femeie pentru astfel de cazuri. 
Şi e capabilă. Am văzut-o la treabă. 

— Aşa e. 

Am remarcat că Mustangul roşu, care era, probabil, 
maşina Cynthiei, avea un număr de Virginia, ca şi maşina 
mea, demonstrând că ţinea de Falls Church, ca şi mine. Dar 
soarta nu ne încrucişase drumurile la Falls Church, ci făcuse 
să ne întâlnim în aceste împrejurări. Oricum, era inevitabil. 

M-am uitat peste poligonul care era acoperit de ceata 
dimineţii. In faţa valului de pământ, se aflau ţintele, la 
diferite distanţe, zeci de bărbaţi cu chipuri antipatice şi cu 
puşti, toţi din scândură. Aceste ţinte înlocuiesc vechile 
siluete negre, cu scopul, cred eu, ca atunci când te 
antrenezi să ucizi oameni, ţinta să se uite în ochii tăi. 
Totuşi, din experienţă, pot să vă spun că nimic nu te 
pregăteşte mai bine să ucizi oameni decât să ucizi oameni. 
In orice caz, păsările stăteau pe mulţi dintre aceşti aşa-zişi 
oameni, ceea ce cam strica efectul, cel puţin până când 
trăgea primul pluton din ziua aceea. 

Pe vremea când făceam eu instrucţie la infanterie, 
poligoanele nu aveau vegetaţie, erau suprafeţe mari de 
pământ neroditor, care nu semănau deloc cu condiţiile de 
pe niciun câmp de luptă, poate cu excepţia deşertului. 
Acum, multe poligoane, ca şi acesta, erau cultivate cu 
diferite tipuri de plante care acopereau parţial câmpul de 
tragere. Cam la cincizeci de metri depărtare de locul unde 
stăteam, se afla o siluetă puţin ascunsă de iarba înaltă şi 
tufişurile veşnic verzi, în jurul acestei ţinte şi a tufişurilor, 
stăteau doi poliţişti militari, un bărbat şi o femeie. La 
picioarele țintei, pe pământ, era ceva care nu se potrivea 
cu locul acela. 

— Individul e bolnav, a spus colonelul Kent. Vreau să zic 
că a adus-o chiar aici, pe poligon, lângă tipul ăsta care 


25 


parcă se uită la ea, a adăugat el, ca şi cum eu nu-mi 
dădeam seama. 

Ce bine ar fi fost ca ţinta să poată vorbi! M-am întors şi 
m-am uitat în jur. La o oarecare distanţă, în spatele 
scaunelor şi a turnurilor de control, era o perdea de copaci 
între care zăream latrinele. 

— Te-ai uitat în jur dacă nu mai sunt şi alte victime? l- 
am întrebat pe colonelul Kent. 

— Nu... nu am vrut să distrugem urmele. 

— Dar poate că a mai murit cineva sau e în viaţă şi are 
nevoie de ajutor. Te ocupi de urme abia după ce ai ajutat 
victimele. Aşa zice manualul. 

— Adevărat... 

S-a uitat în jur şi a chemat un sergent. 

— Du-te şi cheamă-l pe locotenentul Fullham, cu 
plutonul şi cu câinii. 

Înainte ca sergentul să răspundă, s-a auzit o voce: 

— Am şi făcut-o. 

M-am uitat la doamna Sunhill. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Voiam să o ignor, dar ştiam că nu va fi posibil. M-am 
întors şi m-am dus spre poligon. Kent m-a urmat. 

In timp ce mergeam, el a tot scurtat pasul, aşa că a 
rămas în urmă. Cei doi poliţişti stăteau pe loc repaus, 
evitând să privească în jos, unde zăcea căpitanul Ann 
Campbell. 

M-am oprit la câţiva paşi de cadavrul care stătea pe 
spate. Era goală, aşa cum spusese Kent, dar avea ceasul la 
mâna stângă. Nu departe de trup, am văzut un articol de 
lenjerie, achiziţionat din comerţ - sutienul. Aşa cum 
spusese Kent, uniforma nu se vedea. Nu se vedeau nici 
bocancii, ciorapii, cascheta, centironul, tocul pistolului şi 
arma. Mult mai interesant, poate, era faptul că Ann 
Campbell stătea pe spate, cu mâinile şi picioarele 


26 


desfăcute, întinse şi legate cu frânghie de nişte ţăruşi de 
cort. Ţăruşii erau de plastic verde, frânghia de nailon verde, 
ambele din dotarea armatei. 

Ann Campbell avea cam treizeci de ani, era bine făcută, 
genul de trup pe care-l vezi la instructoarele de gimnastică 
aerobică, cu muşchii de la mâini şi de la picioare bine 
conturaţi şi fără niciun fir de grăsime. În ciuda stării ei 
prezente, am recunoscut chipul de pe afişele armatei. Un 
chip atrăgător, cu trăsături bine desenate, cu părul blond, 
pieptănat simplu, lung până la umăr, poate cu câţiva 
centimetri mai lung decât cerea regulamentul, dar era 
ultimul lucru care o preocupa în clipa aceea. 

In jurul gâtului, avea o bucată lungă din aceeaşi 
frânghie de nailon care-i imobiliza mâinile şi picioarele, şi 
sub frânghie, erau chiloţii care-i fuseseră traşi peste cap, 
aşa că frânghia nu atingea pielea. Ştiam ce înseamnă asta, 
dar nu cred că mai ştia şi altcineva. 

Cynthia a venit lângă mine, dar nu a spus nimic. 

Am îngenuncheat lângă trup şi am observat că pielea 
era ca de ceară şi translucidă, aşa că fardul de pe obraz 
ieşea mult în evidenţă. Unghiile de la mâini şi de la 
picioare, lăcuite cu o ojă transparentă, îşi pierduseră 
culoarea roz. Pe faţă nu avea nicio vânătaie, zgârietură, 
tâietură sau urme de muşcături, şi nici pe părţile vizibile ale 
trupului. In afară de poziţia obscenă a corpului, nu erau 
semne exterioare de viol, nu avea spermă în jurul organelor 
genitale, pe coapse sau pe părul pubian, nu existau semne 
de luptă în jur, nici iarbă sau urme de pământ pe piele, şi 
nici nu avea, sub unghii, sânge, murdărie sau piele, iar 
părul aproape că nu era deranjat. 

M-am aplecat şi am pipăit faţa şi gâtul, acolo unde se 
instalează întâi rigor mortis. Nu era ţeapănă, iar la 
subsuoară era caldă încă. In schimb, apăruse /ivor mortis, 
mai ales pe coapse şi fese care aveau o culoare roşu-închis, 
caracteristică pentru asfixie, o concluzie logică dacă 


27 


priveam frânghia din jurul gâtului. Am apăsat cu degetul 
pielea roşie de pe fese, acolo unde acestea atingeau 
pământul, iar locui apăsat s-a albit. Când am luat degetul, 
culoarea a revenit. Eram sigur că moartea intervenise în 
ultimele patru ore. 

Cu mult timp în urmă, am învăţat un lucru - să nu iau 
niciodată spusele unui martor drept literă de evanghelie. 
Până acum, cronologia sergentului St John rezista. 

M-am aplecat mai mult şi am privit în ochii mari şi 
albaştri ai lui Ann Campbell, care acum se uitau la soare 
fără să clipească. Corneea era încă transparentă, întărindu- 
mi convingerea că murise de curând. Am tras de una din 
pleoape şi am văzut, în partea ei dinăuntru, mici pete de 
hemoragie care sunt dovada unei morţi prin asfixie. 
Deocamdată, tot ce îmi spusese Kent, scena însăşi, aşa 
cum se înfăţişa, păreau să se potrivească cu ceea ce 
descopeream. 

Am slăbit frânghia din jurul gâtului şi am examinat 
chiloţii de sub ea. Nu erau rupti şi nici murdăriţi de trup sau 
de vreo substanţă străină de el. Sub chiloţi, nu avea nicio 
plăcuţă de identificare, deci şi aceasta lipsea. Acolo, unde 
frânghia înconjurase gâtul, se vedea o linie slabă, vânătă, 
abia vizibilă, dacă nu o căutai bine. Totuşi, moartea venise 
prin strangulare, dar chiloţii împiedicaseră frânghia să lase 
prea multe semne pe gât. 

M-am ridicat, i-am înconjurat corpul şi am observat pe 
tălpile picioarelor pete de iarbă şi pământ, ceea ce însemna 
că mersese cu picioarele goale cel puţin câţiva paşi. M-am 
aplecat şi am examinat vârfurile degetelor şi am 
descoperit, pe piciorul drept, pe pielea moale de la degetul 
mare, o pată mică de gudron sau de ceva negru, ceea ce 
putea să însemne că îşi scosese hainele, sau cel puţin 
bocancii şi ciorapii, lângă maşină, şi că fusese obligată să 
vină aici, la cincizeci de metri de maşină, desculţă, poate 
chiar goală, deşi avea sutienul şi chiloţii cu ea. Am 


28 


examinat sutienul şi am văzut că agrafa din faţă era 
intactă, nu fusese îndoită şi nici ruptă, şi nu existau semne 
de murdărie sau ruptură pe material. 

În tot acest timp, nu a scos nimeni o vorbă, puteai auzi 
păsările în copaci, soarele se ridicase deasupra perdelei de 
pini albi, dincolo de valul de pământ, iar umbrele lungi ale 
dimineţii se întindeau pe terenul de tragere. 

— Cine a venit primul aici? l-am întrebat pe colonelul 
Kent. 

Kent a chemat poliţista din apropiere, o tânără elev 
clasa întâi, şi i-a spus: 

— Dă-i raportul acestui om. 

Tânăra polițistă, al cărei nume, Casey, era scris pe 
plăcuţa de identificare, s-a uitat la mine şi a raportat. 

— Am primit o chemare prin radio la 04.52, prin care 
eram anunţată că, în poligonul şase, a fost găsit cadavrul 
unei femei, aproximativ la cincizeci de metri de un jeep 
parcat pe drum. Eram în apropiere şi m-am îndreptat 
încoace. Am ajuns la ora 05.01 şi am văzut jeepul. Am 
parcat şi am încuiat maşina, mi-am luat puşca M-16 şi m- 
am dus la poligon, unde am găsit trupul. l-am luat pulsul, 
am ascultat inima, am încercat să-mi dau seama dacă 
respiră, i-am pus lumina lanternei în ochi, dar nu a avut 
nicio reacţie. Am tras concluzia că e moartă. 

— Pe urmă ce-ai făcut? am întrebat-o eu. 

— M-am întors la maşina mea şi am cerut ajutor. 

— Ai plecat tot pe acolo pe unde ai venit la cadavru? 

— Da, domnule. 

— Ai mai atins altceva în afară de cadavru? Frânghiile, 
ţăruşii, lenjeria? 

— Nu, domnule. 

— Ai atins maşina victimei? 

— Nu, domnule. Nu am atins nimic după ce am 
constatat că victima e moartă. 

— Mai ai ceva de spus? 


29 


— Nu, domnule. 

— Mulţumesc. 

Elevul clasa întâi, Casey, a salutat, s-a întors şi şi-a 
reluat locul. 

Kent, Cynthia şi cu mine ne-am uitat de la unul la altul, 
încercând parcă să vedem ce credeau sau ce simțeau 
ceilalţi. Momente, ca acesta, îţi încearcă sufletul şi ţi se 
întipăresc pentru totdeauna în minte. Nu am uitat niciodată 
scena unei morţi şi nici nu vreau să uit. 

M-am uitat în jos, la Ann Campbell, un minut întreg, 
ştiind că nu o voi mai vedea niciodată. E un lucru 
important, cred eu, pentru că stabileşte o comuniune între 
cel care trăieşte şi cel mort, între anchetator şi victimă. 
Ceva care nu o ajuta pe ea, ci pe mine. 

Ne-am întors pe drum şi am dat ocol jeepului pe care-l 
condusese Ann Campbell, apoi ne-am uitat înăuntru, pe 
geamul şoferului, care era deschis. Multe maşini militare nu 
au cheie de pornire, ci numai un demaror, iar butonul 
acestuia era în poziţia oprit. Pe locul din faţă al pasagerului, 
se afla o geantă neagră de piele, civilă. 

— M-aş fi uitat prin geantă, dar nu am vrut să o fac fără 
permisiunea ta, mi-a spus Cynthia. 

— Am început bine. Scoate geanta. 

A înconjurat maşina şi, folosind o batistă, a deschis uşa, 
a luat geanta, apoi s-a aşezat pe rândul cel mai de jos de 
scaune şi a început să-i scoată conţinutul. 

M-am întins pe jos şi m-am strecurat sub maşină, dar nu 
am văzut nimic neobişnuit. Am atins ţeava de eşapament şi 
diferite alte puncte; în unele locuri era caldă. M-am ridicat. 

— Ai vreo idee? m-a întrebat colonelul Kent. 

— Mi-au venit în minte câteva scenarii posibile. Dar 
trebuie să aştept până se face autopsia. Cred că i-ai 
chemat. 

— Bineînţeles. Vin de la Gillem. 

— Bun. 


30 


Fortul Gillem e în afara Atlantei, cam la trei sute de 
kilometri la nord de Hadley, iar laboratorul DIC de acolo 
este ultramodern şi serveşte tot nordul Americii. Oamenii 
care lucrează acolo sunt buni şi, ca şi mine, se duc oriunde 
e nevoie de ei. Marile crime sunt încă relativ rare în armată, 
aşa că laboratorul poate să-şi pună la bătaie toate resursele 
când are loc una. In acest caz, probabil că vor veni cu o 
caravană. 

— Când ajung aici, spune-le să fie foarte curioşi în 
privinţa unei pete negre de pe talpa piciorului drept. Vreau 
să ştiu ce este, am spus colonelului Kent. 

Kent a aprobat din cap, gândind, probabil, în sinea lui: 
„Prostii tipice pentru DIC”. Şi s-ar putea să aibă dreptate. 

— De asemenea, oamenii tăi să pieptene terenul. Să 
zicem, pe o rază de două sute de metri în toate direcţiile, 
cu excepţia a cincizeci de metri în jurul corpului. 

Sigur că vor strica urmele de picioare, dar acolo erau 
sute de urme de bocanci, şi pe mine nu mă interesau decât 
cele de pe o rază de cincizeci de metri în jurul cadavrului. 

— Vreau ca oamenii tăi să adune orice nu aparţine florei 
naturale -  mucuri de ţigări, nasturi, hârtii, sticle, şi să 
însemneze locul unde au fost găsite. Bine? 

— Nicio problemă. Dar cred că tipul a intrat şi a ieşit 
fără să lase urme. Probabil cu maşina, ca şi victima. 

— Cred că ai dreptate, dar noi facem dosare. 

— Ne găsim acoperiri. 

— Aşa e. Ne ţinem de litera cărţii. 

Lucru care era sigur şi, uneori, eficient. Dar, în acest 
caz, important era faptul că trebuia să fiu cu adevărat 
inventiv şi că urma să scot din fire o mulţime de oameni 
importanţi. Asta-i partea veselă a lucrurilor. 

l-am spus lui Kent: 

— Am nevoie de dosarul personal şi cel medical al 
căpitanului Campbell; să fie până la amiază în biroul tău, 
sigilate. 


31 


— Bine. 

— Mai am nevoie de un birou şi un secretar. 

— Un birou sau două? 

M-am uitat spre Cynthia. 

— Cred că două birouri. Dar încă nu ştiu dacă mă 
angajez în cazul ăsta. 

— Nu mă scoate din fire, Paul. Da sau nu? 

— Să văd ce zic cei de la Falls Church. Bun, nu-l anunţa 
pe ofiţerul cu informaţiile pentru public până pe la ora 
10.00. Trimite doi tipi la biroul căpitanului Campbell şi 
mută-i biroul, mobila şi toate lucrurile personale, şi încuie 
totul în camera pentru probe. Reţine-i pe sergentul St John 
şi pe elevul clasa întâi, Robbins, în biroul comandantului 
poliției militare, până când pot eu să-i văd. Să nu discute cu 
nimeni până nu stau de vorbă cu mine. Colonele, vei avea 
neplăcuta datorie să te duci, în calitate oficială, acasă la 
generalul şi doamna Campbell. Du-te neanunţat, cu un 
preot militar şi un medic, pentru cazul în care are cineva 
nevoie de un sedativ sau altceva. Nu au voie să vadă corpul 
la locul crimei. Bine? 

Kent a dat din cap şi a oftat. 

— Isuse Hristoase... 

— Amin! Între timp, instruieşte-ţi oamenii să nu spună o 
vorbă despre ce am găsit aici şi dă celor de la laborator un 
set din amprentele lui Casey, precum şi amprentele 
bocancilor tuturor celor de față, inclusiv pe ale tale. 

— Bine. 

— De asemenea, sigilează latrinele, ca să nu fie folosite 
de nimeni. Nu vor fi văzute de tipii de la laborator până 
când nu le controlez eu. 

— Bine. 

M-am dus la Cynthia, care acum punea totul înapoi în 
geantă, tot cu mâna protejată de batistă. 

— Ceva interesant? 

— Nu. Articolele obişnuite. Portofel, bani, chei, totul 


32 


pare intact. Are şi o notă de plată de la Clubul Ofiţerilor. 
Acolo a luat masa aseară. Salată, pui, vin alb şi cafea. 
Probabil că era în restaurant cam în acelaşi timp în care noi 
beam alături. 

Kent se apropiase de noi. 

— Aţi băut împreună? Vă cunoaşteţi? ne-a întrebat Kent. 

— Am băut separat, i-am răspuns. Ne cunoaştem din 
vedere. Care e adresa lui Campbell? am întrebat-o pe 
Cynthia. 

— Din nefericire, nu stă în fort. Victory Gardens, pe 
Victory Drive, în Midland. Apartamentul 45. Cred că ştiu 
locul, a adăugat ea, un complex de locuinţe. 

— O să-l chem pe Yardley, şeful poliţiei din Midland. El o 
să scoată un ordin al Curţii. Putem să ne întâlnim acolo. 

— Nu, vom ţine totul în familie, Bill. 

— Nu poţi să-i faci percheziţie în locuinţa din afara 
fortului, fără un mandat... 

Cynthia mi-a întins cheile din geanta lui Ann Campbell, 
spunând: 

— Conduc eu. 

Kent a protestat: 

— Nu puteţi să lucraţi în oraş, fără un însoțitor din 
partea autorităţii civile. 

Am desprins cheile maşinii lui Ann Campbell din 
legătura lor şi i le-am dat lui Kent, împreună cu geanta 
victimei. 

— Află unde e maşina ei şi confisc-o. 

În timp ce mergeam spre Mustangul Cynthiei, i-am spus 
lui Kent: 

— Rămâi aici, să conduci ancheta. Când ai să-ţi faci 
raportul, poţi să scrii că am zis că mă duc la poliţia din 
Midland. Îmi asum responsabilitatea pentru faptul că m-am 
răzgândit. 

— Yardley este un ticălos dur şi grosolan, m-a informat 
Kent. O să-ţi pună pielea pe băț, Paul. 


33 


— Va trebui să stea la coadă şi să-şi aştepte rândul. 

Pentru a-l pune la punct pe Kent, ca să nu facă vreo 
prostie, i-am spus: 

— Ascultă, Bill, trebuie să mă uit primul prin locuinţa lui 
Ann Campbell. Trebuie să iau de acolo orice ar putea să-i 
pună familia în încurcătură sau pe ea, armata, colegii ei 
militari şi prietenii. Bine? După aceea îl voi lăsa pe Yardley 
să se uite prin casă. De acord? 

A părut să prelucreze corect informaţia şi a încuviinţat. 

Cynthia s-a aşezat la volanul Mustangului ei, iar eu, pe 
locul de lângă şofer. 

— S-ar putea să te sun de acolo, i-am spus lui Kent. Fii 
optimist. 

Cynthia a băgat Mustangul în viteza întâi, a făcut o 
întoarcere de 180* şi în şase secunde am ajuns la 60 de 
kilometri pe oră, pe drumul pustiu dintre poligoane. 

O vreme am ascultat tăcuţi motorul, apoi Cynthia a 
spus: 

— Mă simt scârbită. 

— Destul de oribil, am fost eu de acord. 

— Dezgustător. Mi-a aruncat o privire. Eşti obişnuit cu 
asta? 

— Nu, Dumnezeule! Nu văd chiar atât de multe crime şi 
nu prea multe ca asta, am adăugat. 

A dat din cap şi a inspirat adânc. 

— Cred că pot să te ajut. Dar nu vreau să fie stânjenitor. 

— Nicio problemă, am spus. Ne vom gândi întotdeauna 
la Bruxelles. 

— Unde? 

— În Belgia. Capitala. Fir-ai să fii! 

Am rămas tăcuţi, apoi Cynthia m-a întrebat: 

— De ce? 

— De ce e Bruxelles capitală? Sau de ce să ne gândim la 
el? 

— Nu, Paul, de ce a fost omorâtă? 


34 


— În cazurile de omucidere, motivațiile pot fi profitul, 
răzbunarea, gelozia, tăinuirea unei crime, evitarea unei 
umilinţe sau a unei ruşini şi mania omuciderii. Aşa zice în 
manual. 

— Tu ce crezi? 

— Atunci când violul precede omuciderea, de obicei 
este vorba de răzbunare, gelozie sau, poate, ascunderea 
identităţii violatorului. Poate îl cunoştea sau ar fi putut să-l 
identifice după aceea, dacă nu purta o mască sau nu era 
deghizat. Pe de altă parte, de data asta se pare că e vorba 
de o crimă legată de sex, comisă de un violator ucigaş... o 
persoană care obţine satisfacţie sexuală numai omorând, şi 
e foarte posibil ca nici să nu se fi consumat actul în sine. 
Aşa se pare, dar încă nu ştim. 

Cynthia a dat din cap, dar nu a răspuns. 

— Tu ce crezi? am întrebat-o. 

A lăsat câteva secunde să treacă înainte de a răspunde. 

— E limpede premeditare. Făptaşul avea o adevărată 
trusă cu el - ţăruşi de cort, frânghie şi, probabil, ceva cu 
care să bată ţăruşii în pământ. Trebuie să fi fost şi înarmat, 
pentru a face inutilă arma victimei. 

— Continuă. 

— Făptaşul a surprins-o, apoi a obligat-o să-şi arunce 
arma, să se dezbrace şi să meargă la poligon. 

— Bine. Incerc să-mi închipui cum a reuşit să o 
stăpânească. Nu cred că era genul de femeie supusă. 

— Nici eu nu cred asta, a răspuns Cynthia. Dar poate că 
erau doi. Şi nu aş face afirmaţia că făptaşul - sau făptaşii - 
era un bărbat, până când nu avem confirmarea 
laboratorului. 

— În regulă. 

Era clar că, în dimineaţa aceea, aveam probleme cu 
genurile. 

— De ce nu erau semne de luptă din partea ei sau 
semne de brutalizam de către făptaş... sau făptaşă? 


35 


A dat din cap. 

— Nu ştiu. De obicei, intervine brutalitatea... Faptul că a 
legat-o nu mi se pare ceva prietenesc, totuşi. 

— Nu, am răspuns, dar tipul nici nu o ura. 

— Nici nu o plăcea prea tare. 

— Se poate. Ascultă, Cynthia, cu treaba asta îţi câştigi 
pâinea. Seamănă cu vreun viol pe care l-ai văzut sau de 
care ai auzit? 

A meditat o clipă, apoi a răspuns: 

— Sunt unele elemente din ceea ce putem numi viol 
organizat. Atacatorul a pus la cale un viol. Dar nu ştiu dacă 
o cunoştea sau dacă stătea la pândă şi ea a fost victima 
întâmplării. 

— Atacatorul era, poate, în uniformă, de aceea a 
surprins-o şi nu s-a apărat. 

— Se poate. 

M-am uitat pe fereastra deschisă, am adulmecat 
umezeala dimineţii dintre pinii deşi şi am simţit soarele pe 
faţă. Am ridicat geamul şi m-am lăsat pe spate, încercând 
să-mi închipui ce se petrecuse înaintea scenei pe care o 
văzusem, ca atunci când dai filmul înapoi. Ann Campbell, 
legată la pământ, apoi în picioare, goală, plecând de lângă 
jeep şi aşa mai departe. Multe detalii nu se legau. 

Cynthia mi-a întrerupt şirul gândurilor. 

— Paul, uniforma avea numele ei pe ea, ca şi plăcuţele 
de identificare şi, probabil, cascheta şi cizmele aveau 
numele ei imprimat pe partea dinăuntru. Deci, ce au în 
comun obiectele care lipsesc? Numele ei. Corect? 

— Corect. 

Femeile au întotdeauna ceva interesant de spus. Şi asta 
e foarte bine. Sincer. 

— Deci tipul ăsta ce face? Adună trofee? Dovezi? 
Suveniruri? Ar corespunde personalităţii şi tipului de 
agresor sexual, a completat ea. 

— Dar nu a luat lenjeria şi geanta, am spus eu. De fapt, 


36 


toate lucrurile care lipsesc au în comun faptul că fac parte 
din echipamentul ei militar, inclusiv teaca pistolului şi arma, 
care însă nu poartă numele ei. Nu a luat obiectele civile, 
nici ceasul şi nici geanta, care are tot felul de lucruri cu 
numele ei. Corect? 

— Ne luăm la întrecere? 

— Nu, Cynthia. Anchetăm o omucidere. Ne stoarcem 
creierii împreună. 

— Bine. lartă-mă. Asta trebuie să facă partenerii într-o 
anchetă. 

— Aşa e. Partenerii? 

Cynthia a rămas tăcută o clipă, apoi azis: 

— Te pricepi. 

— Sper. 

— Bun, de ce i-a luat doar echipamentul militar? 

— Vechii războinici luau armele şi armurile de la inamicii 
lor morţi. Le lăsau lenjeria. 

— De aceea i-a luat echipamentul? 

— Poate. E doar o presupunere. Poate e o diversiune. 
Sau vreo boală mintală de care nu ştiu eu. 

Mi-a aruncat o privire. 

— Poate nu a violat-o, am adăugat. Dar a legat-o aşa, ca 
să atragă atenţia asupra naturii sexuale a actului sau poate 
ca să-i batjocorească trupul, arătându-l gol lumii. 

— De ce? 

— Nu ştiu încă. 

— Poate că ştii. ` 

— Trebuie să mă mai gândesc. Incep să cred că o 
cunoştea. 

De fapt, ştiam că o cunoştea. Am mers în tăcere încă o 
vreme, apoi i-am spus Cynthiei: 

— Nu ştiu de ce s-a întâmplat, dar cum ți se pare 
următoarea versiune asupra celor întâmplate: Ann 
Campbell pleacă de la statul-major şi se duce direct la 
poligon, oprindu-se la o distanță bună de postul de gardă al 


37 


lui Robbins. Avea o întâlnire, stabilită dinainte, cu un iubit. 
Făceau des asta. El se joacă de-a banditul înarmat şi pune 
mâna pe ea, o obligă să se dezbrace şi încep un joc pervers 
de-a robia sado-masochistă. M-am uitat la Cynthia. Inţelegi 
ce vreau să spun? 

— Nu ştiu nimic despre perversiunile sexuale. Asta e 
specialitatea ta. 

— Bine spus. 

— Scenariul tău seamănă cu o fantezie masculină. Ce 
femeie ar suporta toate astea, să fie legată pe pământul 
rece şi să numească asta distracţie? 

Mi-am dat seama că va fi o zi lungă şi nici măcar nu-mi 
luasem micul dejun. 

— Ştii de ce i-a tras chiloţii în jurul gâtului, sub frânghie? 

— Nu, de ce? 

— Uită-te în manualul de omucideri, la capitolul asfixie 
sexuală. 

— Bine. 

— De asemenea, ai observat că părea să aibă o pată de 
asfalt pe talpa piciorului drept? 

— Nu. 

— Dacă era de pe drum, ce a căutat cu picioarele goale 
acolo? 

— S-a dezbrăcat în sau lângă jeep. 

— Atunci, de ce era sutienul în poligon? 

— Poate a fost obligată să-şi scoată hainele în/sau lângă 
jeep, apoi ea sau atacatorul le-a dus acolo unde a fost 
legată. 

— De ce? 

— Făcea parte din scenariu, Paul. Atacatorii au fantezii 
teribil de încurcate pe care le pun la punct în mintea lor, 
lucruri care au o puternică semnificaţie sexuală, dar numai 
pentru ei şi pentru nimeni altcineva. Să oblige o femeie să 
se dezbrace, apoi să-şi care singură hainele la locul unde 
are intenţia să o violeze poate să fie singura sa fantezie. 


38 


— Deci te pricepi? Nu e numai specialitatea mea. 

— Cunosc actele sexuale patologice şi  deviaţiile 
criminale. Nu ştiu prea multe despre perversiunile sexuale 
consimţite. 

— Linia dintre cele două e cam subţire şi, uneori, chiar 
invizibilă, am subliniat eu, renunțând să-i răspund la ironie. 

— Nu cred că Ann Campbell a consimţit. In mod sigur, 
nu a fost de acord să fie strangulată până la moarte. 

— Sunt multe posibilităţi, am zis gânditor, e mai bine să 
nu ne cramponăm de niciuna. 

— Ne trebuie raportul laboratorului, rezultatele 
autopsiei şi trebuie să punem oamenilor întrebări. 

Vorbise la plural? Am privit peisajul de afară, în tăcere. 
Am încercat să-mi amintesc ce ştiam despre Cynthia. Era 
dintr-o regiune rurală din lowa, absolvise universitatea de 
stat, avea un doctorat în criminologie, pe care şi-l luase la o 
universitate civilă, prin Programul de îmbunătățiri 
Tehnologice al Armatei. Multe alte femei şi minorităţi, pe 
care le avem în armată, beneficiaseră de mai mulţi bani, 
educaţie, prestigiu şi posibilităţi de a face carieră, la care 
nu puteau spera acasă, la fermă, în ghetou sau în orice alt 
mediu dezavantajat din care proveneau. Cynthia, parcă-mi 
aminteam, exprimase puncte de vedere pozitive faţă de 


armată - călătorie, muncă interesantă, siguranţă, 
recunoaştere şi aşa mai departe. Nu era rău pentru o fată 
de la ţară. 


— M-am gândit la tine, i-am spus. 

Niciun răspuns. 

— Ce fac părinţii tăi? am întrebat-o, deşi nu-i 
cunoşteam. 

— Bine. Ai tăi? 

— Bine. Încă mai aşteaptă să mă maturizez, să mă las 
agăţat şi să-i fac bunici. 

— Maturizează-te, întâi. 

— Bun sfat! 


39 


Uneori, Cynthia poate să fie sarcastică, dar e numai un 
mecanism de apărare, atunci când e nervoasă. Oamenii 
care au avut cândva o relaţie sexuală, dacă nu sunt 
nesimţiţi şi sunt umani, respectă relaţia care a fost între ei 
şi, poate, chiar simt puţină afecţiune faţă de fostul 
partener. Dar există şi un sentiment de stânjeneală atunci 
când stau unul lângă altul, aşa cum stăteam noi, şi niciunul 
nu ştia ce cuvinte sau intonaţie a vocii să adopte. 

— M-am gândit la tine, am repetat. Vreau să-mi 
răspunzi la asta. 

A răspuns: 

— Şi eu m-am gândit la tine. 

Amândoi am tăcut, ea a condus mai departe, cu privirea 
drept înainte şi capul nemişcat. 

Câteva cuvinte despre Paul Brenner, cel care stătea pe 
locul din dreapta. Sunt din sudul munţilor Boston, irlandez, 
catolic, dar tot nu recunosc o vacă atunci când văd una, am 
absolvit liceul, sunt dintr-o familie de muncitori. Nu am 
intrat în armată ca să scap de acasă, armata a venit după 
mine, pentru că ducea un război terestru în Asia, şi îi 
spusese cineva că din fiii muncitorilor ies infanterişti buni. 

Ei bine, trebuie că am fost un infanterist bun, pentru că 
am supravieţuit acolo un an. De atunci, am urmat cursuri la 
colegiu, am primit felicitările armatei, am urmat cursuri de 
criminalistică şi am urmat şcoala vieţii. Sunt destul de 
schimbat ca să nu mă mai simt bine acasă, dar nu mă simt 
bine nici în casa colonelului, unde beau mult şi conversez 
cu soțiile ofiţerilor, care sunt fie prea urâte, ca să le 
vorbeşti, fie prea arătoase, ca să te mulţumeşti cu mici 
conversații. 

Deci, iată-ne, Cynthia Sunhill şi Paul Brenner, din colţuri 
opuse ale Americii de Nord, din lumi diferite, amanți la 
Bruxelles, întâlnindu-ne din nou în extremul sud, cu o 
singură experienţă în comun - aceea de a fi privit trupul gol 
al fiicei unui general. Pot oare dragostea şi prietenia să 


40 


înflorească în astfel de condiţii? Eu nu aş fi pariat. 

— Am fost foarte surprinsă aseară, când te-am văzut. 
lartă-mă, dacă am fost mojică. 

— "Dacă” e de prisos. 

— Ei bine, atunci am să-mi cer scuze fără nicio ezitare. 
Dar tot nu-mi placi. 

Am zâmbit. 

— Dar ţi-ar plăcea să lucrezi la cazul ăsta. 

— Da, aşa că voi fi amabilă cu tine. 

— Vei fi amabilă cu mine, pentru că sunt ofiţerul tău 
superior. Dacă nu eşti amabilă, te fac pachet şi te trimit 
înapoi. 

— Termină cu afectarea, Paul. Nu ai să mă trimiţi 
nicăieri, şi eu nu am să mă duc nicăieri. A continuat: 
Trebuie să rezolvăm un caz şi trebuie să punem relaţia 
noastră la punct. 

— În ordinea asta? 

— Da, în ordinea asta. 


Victory Drive, fost Pine Hollow Road, fusese rebotezat, 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o furie 
orwelliană de schimbare a numelor. Cândva, fusese un 
drum de tară, cu două sensuri, care ieşea din Midland spre 
sud, dar, în vremea când l-am văzut prima oară, în 1971, 
devenise un amestec de locuinţe, cu grădini, şi de 
magazine ţipătoare. Acum, peste aproape un sfert de secol, 
nu mai era nici urmă din Pine Hollow Road. 

În bătrânul Sud, străzile comerciale au ceva deosebit de 


41 


urât şi depresiv, cu mare risipă de parcări, moteluri, bufete, 
magazine, cu preţuri reduse, negustori de maşini şi ceea ce 
aici trec drept cluburi de noapte. Bătrânul Sud, aşa cum mi- 
| amintesc eu, poate că nu era atât de prosper, dar era 
pitoresc, cu micile sale staţii de benzină, cu frigiderul 
pentru coca, alături de frigiderul pentru momeala de 
pescuit, casele de pin dărăpănate, magazinele de ţară şi 
baloturile de bumbac ieşind din depozitele de pe marginea 
căii ferate. Acestea erau lucruri care creşteau din pământ, 
cheresteaua, din păduri, pietrişul drumurilor era luat din 
carierele apropiate, oamenii înşişi fiind un produs al 
mediului lor. Aceste lucruri noi par artificiale, transplantate. 
Magazinele şi complexele comerciale, cu firme uriaşe de 
plastic şi fără nicio legătură cu pământul sau cu oamenii, 
istoria sau obiceiurile locului. 

Dar, bineînţeles că noul Sud adoptase toate acestea, nu 
repede, aşa cum am făcut noi în Nord, dar, totuşi, le-a 
adoptat. Şi, în modul cel mai ciudat, complexele comerciale 
de prost gust erau acum asociate cu Sudul mai mult decât 
cu orice altă parte a ţării. În cele din urmă, cei veniţi din 
Nord, cu traista în spate, triumfaseră. 

După un sfert de oră de la plecarea din garnizoană, am 
ajuns pe Victory Gardens şi am parcat Mustangul în faţa 
numărului 45. 

Victory Gardens era, de fapt, un loc plăcut, cele 
cincizeci de case fiind dispuse în jurul unei curţi centrale, cu 
grădină şi o parcare mare. Inscripţia „Numai pentru ofiţeri” 
nu se vedea nicăieri, dar locul aşa arăta, iar chiriile probabil 
că erau cam cât îndemnizaţiile acordate locotenenţilor şi 
căpitanilor pentru a locui în afara fortului. Lăsând banii la o 
parte, există reguli nescrise cu privire la locurile unde 
ofiţerii au permisiunea să locuiască în afara garnizoanei şi, 
astfel, Ann Campbell, ca fiică de general, şi ca bun soldat 
ce era, nu se dusese în partea modernă a oraşului, nici nu 
optase pentru anonimatul unui apartament într-un bloc mai 


42 


nou, care, în acest oraş, e oarecum sinonim cu un celibat 
lipsit de prejudecăţi. Dar nici nu locuia în casa uriaşă a 
părinţilor, din garnizoană, oferită de guvern, ceea ce 
însemna că avea propria viaţă, iar eu urma să descopăr 
ceva despre aceasta. 

Cynthia şi cu mine am privit în jur. Deşi ziua de lucru în 
armată începe devreme, mai erau câteva maşini parcate în 
faţa caselor. Majoritatea aveau pe bara de protecţie o 
marcă albastră, ceea ce însemna că erau maşinile unor 
ofiţeri, iar câteva aveau marca verde a funcţionarilor civili. 
Dar, în cea mai mare parte, locul părea la fel de părăsit ca 
o cazarmă după ce a sunat pentru masa de dimineaţă. 

Aveam încă uniforma pe care o purtasem la depozitul 
de arme, iar Cynthia era, cum am spus, în blugi şi hanorac. 
În timp ce ne apropiam de uşa din faţa a casei cu numărul 
45, de-a lungul şirului de faţade din cărămidă roşie, am 
întrebat-o: 

— Eşti înarmată? 

A încuviinţat din cap. 

— Bine. Aşteaptă aici. Eu intru în casă prin spate. Dacă 
încearcă să fugă cineva pe uşa din faţă, îl opreşti. 

— Bine. 

Am ocolit şirul de case şi am revenit prin spate la 
numărul 45. Deşi pajiştea era comună, intimitatea fiecărei 
case era asigurată de un gard de lemn care alcătuia o 
curticică. În curtea lui Ann Campbell se afla obişnuitul 
grătar şi mobila de grădină, inclusiv un şezlong pe care se 
aflau o sticlă cu ulei de plajă şi o revistă de călătorii. 

Spre curte dădeau nişte uşi glisante de sticlă şi, printre 
storurile verticale puteam să văd colţul-sufragerie şi o parte 
din camera de zi. Se părea că nu e nimeni acasă. Ann 
Campbell nu era, în mod sigur, şi nu puteam să-mi închipui 
că fiica unui general ar fi avut un iubit care să stea cu ea 
sau chiar o colegă de cameră care să-i distrugă intimitatea. 
Pe de altă parte, nu se ştie niciodată cine se află într-o 


43 


casă, iar când este vorba despre o crimă trebuie procedat 
cu prudenţă. 

Acolo unde curtea întâlnea zidul din spate al casei, se 
afla fereastra unui subsol, ceea ce însemna că aceste case 
aveau subsoluri, de asemenea, că trebuia să risc să cobor 
pe o scară expusă. Aş fi preferat s-o trimit înainte pe 
doamna Gung Ho. In orice caz, fereastra era acoperită cu 
plexiglas bombat în afară, montat pe zidul exterior, aşa că 
pe acolo nu ar fi putut să iasă nimeni. 

La dreapta uşilor glisante, se găsea o uşă care dădea în 
bucătărie. Acolo era o sonerie pe care am apăsat. Am 
aşteptat şi am sunat din nou, apoi am încercat clanţa, ceea 
ce era o idee bună, înainte de a intra prin efracţie. 

Ar fi trebuit să mă duc direct la poliţia oraşului Midland, 
bineînţeles, aşa cum sugerase colonelul Kent, iar poliţia ar 
fi fost fericită să elibereze un mandat de percheziţie şi încă 
mai fericită să participe la perchiziţionarea casei victimei. 
Dar încă nu voiam să-i bat la cap cu asta, aşa că am căutat 
cheia casei pe trusa de chei a lui Ann Campbell şi am 
descuiat. Am intrat în bucătărie, apoi am închis uşa după 
mine şi am încuiat-o. 

In partea cea mai îndepărtată a bucătăriei, se afla o uşă 
cu aspect solid care ducea, probabil, la subsol. Uşa avea un 
ivăr pe care l-am tras, aşa că, dacă era cineva jos, Îi 
blocasem acolo. 

Având astfel spatele asigurat sau poate calea de 
retragere tăiată, am înaintat cu prudenţă (nu aveam arma) 
spre partea din faţă a casei şi am deschis uşa, lăsând-o pe 
Cynthia să intre. Am rămas acolo, în hol, în aerul răcit de 
instalaţia de aer condiţionat, ne-am uitat în jur şi am 
ascultat o clipă. l-am făcut Cynthiei semn să-şi scoată 
pistolul, un Smith & Wesson 38, ceea ce ea a şi făcut. 
Atunci am strigat: 

— Poliţia! Stai acolo unde eşti şi dă un semnal! Dar nu 
s-a auzit niciun răspuns. Stai aici şi fii gata să-l foloseşti, i- 


44 


am spus Cynthiei. 

— De ce crezi că-l car după mine? 

— Bravo! „Afurisita”. 

M-am dus întâi la dulapul de haine şi am deschis uşa, 
dar acolo nu era nimeni cu un ţăruş de cort în mână. Am 
mers din cameră în cameră, simţindu-mă puţin idiot, 
nouăzeci şi nouă la sută sigur că nu era nimeni în casă, dar 
având în minte un caz când în casă era cineva. 

O scară ducea din hol la etaj, iar scările, după cum am 
mai arătat, sunt primejdioase, mai ales dacă scârţăie. 
Cynthia s-a postat la baza lor, iar eu am sărit câte trei 
trepte deodată şi m-am lipit de zidul holului de sus. Acolo 
erau trei uşi, una deschisă şi două închise. Am repetat 
ordinul de a sta pe loc şi de a striga, dar nu a răspuns 
nimeni. 

Cynthia m-a chemat şi m-am uitat în jos pe scări. Era la 
jumătatea lor şi mi-a aruncat pistolul Smith & Wesson. L-am 
prins şi i-am făcut semn să stea pe loc. Am izbit de perete 
una din uşile închise, am luat poziţie de tragere şi am 
strigat: „Stai!” Dar agresivitatea mea nu a provocat niciun 
răspuns. Am examinat atent camera neluminată şi am 
văzut ceea ce părea a fi un dormitor de rezervă, sumar 
mobilat. Am închis uşa, apoi am repetat procedura cu a 
doua uşă închisă, care s-a dovedit a fi uşa unui dulap mare 
de lenjerie. In ciuda acestor acrobaţii, ştiam că, dacă ar fi 
fost cineva acolo, cu o armă pe care ar fi fost dispus s-o 
folosească, până acum aş fi fost mort. Dar trebuie să 
îndeplineşti tot ritualul. Aşa că m-am lipit de zidul holului şi 
m-am uitat pe uşa care era deschisă. Am văzut un dormitor 
mare şi încă o uşă care dădea în baie. l-am făcut semn 
Cynthiei să vină sus şi i-am înapoiat pistolul, ca să mă 
acopere. Am intrat în dormitorul principal, cu privirea pe 
uşile glisante ale dulapului şi pe uşa deschisă de la baie. 
Am luat o sticlă cu parfum de pe toaletă şi am aruncat-o în 
baie, unde s-a spart. Trage, ca să-ţi dai seama de numărul 


45 


duşmanilor, cum se spune în infanterie. N-am primit nici 
acum un răspuns. 

M-am uitat repede prin dormitor şi prin camera de baie, 
apoi am revenit la Cynthia care era pe vine, în poziţie de 
tragere, acoperind toate uşile. Pe jumătate speram, pe 
jumătate doream să fie cineva în casă, ca să-l arestez - sau 
s-o arestez - să închei dosarul şi să mă duc dracului înapoi, 
în Virginia. Dar n-a fost să fie aşa. 

Cynthia s-a uitat în dormitorul cel mare şi a comentat: 

— Şi-a făcut patul. 

— Ştii cum sunt ăştia de la West Point. 

— Ce trist! Era atât de îngrijită şi ordonată! Acum a 
murit şi totul o să fie întors pe dos. 

l-am aruncat o privire. 

— Hai să începem cu bucătăria. 


5 


Într-adevăr, e ceva trist şi sinistru să intri în casa cuiva 
care a murit, să mergi prin camere pe care nu le va mai 
vedea niciodată, să-i deschizi biroul, dulapurile şi sertarele, 
să umbli cu lucrurile, să-i citeşti poşta şi să-i asculţi chiar 
mesajele de pe robotul telefonic. Haine, cărţi, benzi video, 
mâncare, băuturi, cosmetice, facturi, medicamente... o 
întreagă viață încheiată brusc, departe de casa în care nu a 
rămas nimeni, dar care e plină cu lucrurile care susţin, 
definesc şi justifică o viaţă - străbaţi cameră cu cameră şi 
nu e niciun suflet care să-ţi arate un tablou preferat pe 
perete sau pozele dintr-un album, să-ţi ofere ceva de băut 
sau să-ţi spună de ce nu sunt udate plantele şi sunt lăsate 


46 


să moară. 

În bucătărie, Cynthia a remarcat uşa cu ivărul tras. 

— Duce la subsol, am informat-o. E sigură, aşa că vom 
verifica acolo după ce terminăm aici. 

A dat din cap. 

Bucătăria nu a dezvăluit nimic nou, cu excepţia faptului 
că Ann Campbell era maniacă în privinţa ordinii şi că mânca 
acele feluri de mâncare sănătoase - iaurt, fasole încolţită, 
chifle graham şi altele de acest fel - care îmi întorc 
stomacul pe dos. Frigiderul şi cămara adăposteau multe 
sticle cu vin bun şi bere. 

Un dulap era plin ochi cu băuturi tari şi tonice, foarte 
scumpe chiar şi la magazinul din garnizoană. De fapt, pe 
unele sticle mai erau încă etichetele cu preţuri şi am văzut 
că băuturile nu proveneau de acolo. 

— De ce îşi cumpăra băuturile din oraş? am întrebat. 

— Poate că nu voia să fie văzută în magazinul de 
băuturi al garnizoanei, a răspuns Cynthia care e 
impresionabilă. Ştii, era necăsătorită, fiică de general. 
Bărbaţilor nu le pasă de asta. 

— Să-ţi povestesc şi eu ceva în legătură cu asta. Am 
fost văzut o dată în magazinul garnizoanei, cu un sfert de 
lapte şi trei borcane cu iaurt. Am ocolit Clubul Ofiţerilor 
săptămâni întregi. 

Cynthia nu a făcut niciun comentariu, dar şi-a dat ochii 
peste cap. Era clar că o călcam pe nervi. 

Mi-a trecut prin minte că un partener mai tânăr ar fi fost 
mai respectuos. Chiar şi o parteneră nouă. Era limpede că 
această familiaritate avea legătură cu faptul că mă 
culcasem cu ea. Trebuia să mă mai gândesc la asta. 

— Hai să vedem celelalte camere, a spus ea. 

Zis şi făcut. Toaleta de jos era imaculată, deşi scaunul 
de la WC era ridicat şi, cum tocmai învăţasem câte ceva de 
la colonelul de la Clubul Ofiţerilor, am tras concluzia că aici 
fusese de curând un bărbat. De fapt, Cynthia a comentat 


47 


faptul: 

— Măcar nu l-a stropit, aşa cum faceţi majoritatea dintre 
voi, ăştia mai în vârstă, a adăugat. 

Era cât pe ce să ne certăm pe problema sexelor şi a 
generaţiilor, şi-mi stăteau pe limbă câteva vorbe 
usturătoare, dar timpul nu rămânea pe loc şi poliţia din 
Midland putea să apară dintr-o clipă în alta, ceea ce ar fi 
dus la o divergență de opinii mult mai serioasă decât cea 
care era între doamna Sunhill şi mine. 

Aşa că am percheziţionat camera de zi şi colțul- 
sufragerie, care erau lună, de parcă ar fi fost sterilizate 
pentru folosinţă publică. Decorul era contemporan, dar, aşa 
cum se întâmplă la mulţi militari de carieră, existau multe 
amintiri din toată lumea: obiecte japoneze lăcuite, halbe de 
bere bavareze, sticlărie italiană şi aşa mai departe. 
Tablourile de pe pereţi s-ar fi potrivit mai bine într-o clasă 
de geometrie - cuburi, cercuri, linii, ovale şi tot felul de 
astfel de lucruri, majoritatea în culori primare. Nu sugerau 
nimic, dar presupun că acesta era scopul. Până acum, nu 
aveam nici un indiciu despre Ann Campbell. Îmi amintesc 
percheziţia din casa unui ucigaş, unde, după zece minute, 
găsisem ce mă interesa. Uneori, poate fi un album de 
amintiri sau tablourile de pisici de pe pereţi, sau lenjeria 
murdară de pe jos. Uneori, sunt cărţile de pe rafturi sau 
lipsa lor, un album cu poze sau, evrika, un jurnal. Dar aici, 
în acest loc, aveam impresia că intrasem din greşeală în 
casa-model a agentului imobiliar. 

Ultima cameră de la parter era o cameră de lucru, cu 
pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi, în care se aflau un birou, 
o canapea şi un fotoliu. Mai erau acolo o combină cu 
televizor şi echipament stereo. Pe birou, se afla robotul 
telefonic a cărui luminiţă clipea, dar pe care l-am lăsat, 
pentru moment, în pace. 

Am  percheziţionat bine camera, scuturând cărţile, 
uitându-ne în şi sub sertarele biroului, şi, în cele din urmă, 


48 


citind titlurile cărţilor şi ale compact-discurilor. În materie 
de cărţi, gustul ei se îndrepta spre publicaţiile militare, 
câteva cărţi de bucate, sănătate şi întreţinere a formei. Nu 
avea literatură de ficţiune sau altceva. Dar avea o colecţie 
completă a lucrărilor lui Friedrich Nietzsche şi o colecţie 
mare de lucrări de psihologie, care mi-au amintit că aveam 
de a face cu o persoană care, în afară de faptul că era 
psiholog, lucra într-o ramură foarte secretă a acestei 
specialităţi: războiul psihologic. Acest lucru putea să fie 
unul dintre aspectele cele mai relevante ale acestui caz sau 
cele mai puţin relevante. 

Lăsând la o parte inima şi hormonii, toate crimele şi 
comportamentul criminal încep în minte, chemarea la 
acţiune vine tot din partea minţii, iar mascarea crimei 
ocupă complet raţiunea după aceea. Aşa că, în cele din 
urmă, noi trebuia să pătrundem în minţile multor oameni şi, 
de acolo, să aflăm multe despre fiica generalului şi de ce 
fusese omorâtă. 

Intr-un astfel de caz, atunci când ştii de ce, de obicei, 
poţi să-ţi închipui şi cine. 

Cynthia s-a uitat printre compact-discuri. 

— Muzică elevată, câteva discuri cu muzică mai veche, 
ceva Beatles şi muzică clasică, mai ales de autori vienezi, 
m-a anunţat ea. 

— Strauss interpretat de Sigmund Freud la oboi? 

— Cam aşa ceva. 

Mi-am îndreptat atenţia spre televizor, aşteptându-mă 
să fie fixat pe vreun canal de sport sau ştiri. Dar era trecut 
pe canalul video. Am scotocit prin colecţia de casete, care 
cuprindea câteva filme clasice vechi, în alb-negru, câteva 
casete cu exerciţii şi câteva pe care erau etichete scrise de 
mână: Psiho-Operaţiuni, Cursuri... 

Am pus una dintre ele în aparat şi l-am pornit. 

— Uită-te! 

Cynthia s-a întors şi ne-am uitat amândoi la imaginea 


49 


căpitanului Ann Campbell care umplea ecranul, îmbrăcată 
în uniformă, stând în picioare pe un podium. Era, într- 
adevăr, o femeie foarte frumoasă, dar, dincolo de asta, 
avea ochii strălucitori şi vii, care s-au uitat fix la cameră 
câteva secunde, după care a zâmbit şi a început: „Bună 
dimineaţa, domnilor. Azi vom discuta despre cele câteva căi 
prin care operaţiunile psihologice sau războiul psihologic, 
dacă doriţi, pot fi folosite de către comandanții infanterişti 
pentru a scădea moralul inamicului şi puterea de luptă a 
acestuia. Obiectivul final al acestor operaţiuni este acela de 
a face munca dumneavoastră de comandanţi de infanterie 
cumva mai uşoară. Misiunea dumneavoastră - aceea de a 
lua contact cu inamicul şi de a-l distruge - este dură, dar 
dumneavoastră sunteţi ajutaţi de alte ramuri ale armatei, 
ca artileria, aviația, producţia de armament şi 
contrainformaţiile. Totuşi, mai aveţi la dispoziţie o unealtă 
puţin înţeleasă şi prea puţin folosită - psihologia 
operaţională. 

Voința duşmanului de a lupta este, poate, singurul 
element important pe care trebuie să-l luaţi în calcul în 
planurile de luptă. Armele acestuia, blindatele, artileria, 
antrenamentul, echipamentul, chiar şi numărul sunt toate 
secundare voinţei sale de a lupta”. 

A privit peste publicul din afara ecranului şi a reluat 
după o clipă. 

„Niciun om nu vrea să moară. Dar mulţi oameni pot să- 
şi rişte viaţa pentru apărarea ţărilor lor, a familiilor şi chiar 
a unei abstracții sau a unei filosofii. Democraţia, religia, 
mândria rasială, onoarea individuală, loialitatea 
interpersonală şi unitatea, promisiunea unor capturi şi, da... 
femei... violuri. Acestea sunt câteva dintre motivațiile 
istorice ale trupelor de pe front.” Pe măsură ce vorbea, pe 
un ecran din spatele ei erau proiectate imagini din bătăliile 
vechi, reproduse după picturi. 

Răpirea sabinelor de Da Bologna e una dintre picturile 


50 


clasice pe care am recunoscut-o. Uneori, mă mir eu singur 
de mine. 

Căpitanul Campbell a continuat: „Obiectivul războiului 
psihologic este să distrugă aceste motivații, nu să le 
abordeze frontal, deoarece sunt, adesea, prea puternice şi 
prea adânc imprimate pentru a fi schimbate în vreun fel 
semnificativ, prin propagandă sau operaţiuni psihologice. 
Lucrul cel mai bun, pe care-l putem spera, este să 
implantăm sâmburele îndoielii. Totuşi, acesta nu distruge 
moralul şi nu duce la dezertări în masă şi capitulare. 
Reprezintă doar temelia pentru stagiul al doilea al 
războiului psihologic, care este, în cele din urmă, infiltrarea 
fricii şi a panicii în rândurile inamicului. Frica şi panica. Frica 
de moarte, frica de răni oribile, frica de frică. Panica - cea 
mai puţin înţeleasă dintre stările psihologice. Panica - o 
nelinişte stăruitoare şi instabilă, adesea fără motiv sau bază 
logică.  Strămoşii noştri foloseau tobele de război, 
cimpoaiele, strigătele înfiorătoare, zeflemeaua şi chiar 
bătăile în piept şi strigătele primitive, pentru a provoca 
panică în tabăra inamică”. 

Pe ecranul din spatele ei se vedea o armată romană 
care fugea rupând pământul, în faţa unor hoarde de barbari 
furioşi. 

„În cercetările noastre pentru aflarea unor tehnici 
înaintate şi a unor soluţii sofisticate, pentru problemele 
câmpului de luptă, am uitat strigătul primitiv”, a continuat 
ea. Ann Campbell a apăsat apoi pe un buton de pe pupitru 
şi un strigăt înfiorător, cu mulţi decibeli, s-a auzit în 
cameră. A zâmbit şi a spus: „Asta are darul să-ţi elibereze 
sfincterele.” Câţiva bărbaţi din sală au râs, iar microfonul a 
prins remarca unui tip: „Parcă-i nevastă-mea când are 
orgasm”. Alte râsete, iar căpitanul Campbell, reacţionând la 
remarcă, a râs şi ea, un râs aproape obscen, complet 
nepotrivit cu personajul. S-a uitat în jos o clipă, la 
însemnări, apoi a privit iar în sus, expresia feţei a devenit 


51 


serioasă şi râsul s-a stins. 

Am avut impresia că îi juca pe degete, câştigându-i de 
partea ei în modul în care majoritatea instructorilor din 
armată o făceau, cu o glumă deocheată sau rare comentarii 
personale. In mod evident, reuşise să-i impresioneze, 
împărțind cu ei un moment de complicitate sexuală, şi le 
arătase ce se afla sub uniforma impecabilă. Dar numai o 
clipă. Am închis aparatul. 

— Interesant curs. 

— Cine ar omori o astfel de femeie? a zis Cynthia. E atât 
de vie, atât de plină de viață şi sigură de ea... 

Sau de ce ar fi vrut s-o omoare cineva. Am rămas o 
clipă tăcuţi, în picioare, parcă în semn de respect, cred, ca 
şi cum Ann Campbell şi spiritul ei s-ar fi aflat încă în 
cameră. De fapt, Ann Campbell mă prinsese destul de rău. 
Era genul de femeie pe care o remarci şi, dacă ai văzut-o o 
dată, nu o mai uiţi în veci. Nu numai înfăţişarea îţi atrăgea 
atenţia, ci şi întreaga ei ţinută şi purtare. Avea, de 
asemenea, o voce bună pentru comandă, adâncă şi 
limpede, dar feminină şi sexy. Accentul ei era, ca şi al unui 
copil de trupă, produsul a zece sau douăzeci de garnizoane 
din toată lumea, cu rare inflexiuni din sud, care te luau prin 
surprindere. Una peste alta, era o femeie care putea să 
câştige respectul şi atenţia bărbaţilor sau să-i facă să uite 
de ei. 

Cât despre raporturile ei cu femeile, Cynthia părea 
impresionată, dar am bănuit că unele femei puteau să o 
găsească amenințătoare, mai ales dacă soţii lor sau iubiții 
se aflau în preajma lui Ann Campbell. Care era relaţia lui 
Ann Campbell cu alte femei rămânea, totuşi, un mister. 

— Hai să terminăm o dată aici, am spus eu ca să sparg 
tăcerea. 

Am reluat percheziţionarea camerei de lucru. Cynthia şi 
cu mine ne-am uitat prin albumul de poze găsit pe raft. 
Păreau să fie fotografii en familie: generalul şi doamna 


52 


Campbell, un tânăr, probabil fiul, imagini cu tăticul şi cu 
Ann în civil, personaje care păreau a fi unchiul şi mătuşa, 
West Point, picnicuri, Crăciunuri şi Zile ale Recunoştinţei, 
până la îngreţoşare. Am avut impresia că mama ei făcuse 
albumul pentru fată. Era un document care dovedea că 
familia Campbell era cea mai fericită, cea mai iubitoare, 
cea mai unită şi mai bine integrată în societate, de partea 
Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, cu mama care făcuse 
toate fotografiile. 

— Nimicuri, dar asta spune ceva, nu-i aşa? 

— Ce? a întrebat Cynthia. 

— Probabil că se urăsc unul pe altul. 

— Eşti cinic, a spus ea. Şi gelos, a adăugat, pentru că 
noi nu avem familii ca asta. 

Am închis albumul. 

— Vom afla în curând ce se ascunde în spatele 
zâmbetelor lor de comandă. 

In acea clipă, enormitatea a ceea ce făceam a părut s-o 
pălească pe Cynthia. 

— Paul... va trebui să-i interogăm pe generalul 
Campbell... şi pe doamna Campbell... 

— Crima e destul de neplăcută. Când e vorba de un viol 
şi o crimă, şi nu pare ceva întâmplător, iar tatăl victimei 
este un erou naţional, atunci e mai bine ca idioţii care vor 
examina viaţa victimei să ştie în ce se bagă. Inţelegi? 

A meditat o clipă şi m-a informat: 

— Doresc mult cazul ăsta. Simt... ştii... un fel de 
afinitate faţă de ea. Nu am cunoscut-o, dar ştiu că nu a 
avut o viaţă uşoară în această armată de bărbaţi. 

— Scuteşte-mă, Cynthia. 

— Nu, zău, Paul, ce ştii tu? Incearcă să fii un bărbat alb 
în zilele astea. 

— la mai lasă-mă! 

— Acum îmi amintesc de ce ne certam. 

— Fiecare în colţul lui! 


53 


Ne-am dus în cealaltă parte a camerei, deşi nu în 
colţuri, şi am continuat să căutăm. M-am uitat la ramele de 
pe pereţi - diploma lui Ann Campbell de la West Point, 
brevetul din armată, certificate de instrucţie, diplome de 
merit şi certificate de la alte câteva departamente ale 
armatei şi de la Departamentul Apărării, inclusiv unul care 
recunoştea contribuţia ei la operaţiunea Furtună în Deșert, 
deşi natura contribuţiei nu era specificată. Mi-am dres 
vocea. 

— Ai auzit vreodată despre operaţiunea „Smintiţii” în 
timpul Furtunii în Deşert? am întrebat-o pe doamna Sunnhill. 

— Nu, din câte îmi amintesc, a răspuns ea. 

— Ei bine, un tip deştept, de la psihologia operaţională, 
a avut ideea să arunce poze porno, foarte explicite, asupra 
poziţiilor irakiene. Majoritatea  nenorociţilor âălora nu 
văzuseră o femeie de luni sau chiar ani de zile, aşa că 
sadicul de la psihologia operaţională voia să-i îngroape în 
fotografii cu piei roz, goale, care să-i căpieze. Ideea a mers 
până sus, la comandantul general, şi aproape era să aibă 
câştig de cauză, până când saudiţii au auzit de ea şi au 
folosit rachetele. Ştii, sunt puţin cam încuiaţi, nu aşa 
documentaţi, ca noi, cu privire la sâni şi funduri goale. Deci 
ideea a fost compromisă, dar se spunea că fusese strălucită 
şi că ar fi putut să scurteze războiul terestru, de la patru 
zile, la cincisprezece minute. 

Am zâmbit. 

— Dezgustător, a remarcat cu răceală Cynthia. 

— De fapt, în teorie, sunt de acord. Dar, dacă ar fi salvat 
măcar o viață, ar fi avut justificare. 

— Scopul nu scuză mijloacele. Şi ce-i cu asta? 

— Dacă ideea bombardamentului porno a avut-o o 
femeie, nu un porc de bărbat? 

— Vrei să spui căpitanul Campbell? 

— E sigur că ideea venea de la Şcoala de Operaţiuni 
Speciale de aici. Hai să verificăm. 


54 


Cynthia a căzut într-una din dispozițiile ei 
contemplative, apoi s-a uitat la mine. 

— Al cunoscut-o? 

— Am auzit despre ea. 

— Ce ai auzit despre ea? 

— Ceea ce ştie aproape toată lumea, Cynthia. Era 
perfectă în toate privinţele, made în the USA, pasteurizată 
şi omogenizată de Oficiul de Informaţii Publice, şi livrată 
proaspătă la uşa ta, albă, moale şi bună de mâncat. 

— Şi tu nu crezi în imaginea asta? 

— Nu, nu cred. Dar, dacă descoperim că nu am 
dreptate, atunci mi-am greşit meseria şi îmi dau demisia. 

— S-ar putea să sfârşeşti prin a face asta, oricum. 

— Foarte posibil. Gândeşte-te cum a murit, ce straniu 
era totul şi ce ciudat ar fi ca un străin să fi prins un soldat 
atent, deştept, înarmat şi gata să tragă. 

A aprobat din cap, apoi şi-a spus ei înseși: 

— M-am gândit la ceea ce sugerezi tu. Nu e ceva 
neobişnuit ca o femeie ofiţer să ducă două vieţi - cea 
publică, foarte corectă, şi cea particulară - indiferent cum: 
Dar am văzut şi femei, victime ale unor violuri, căsătorite 
sau nu, care duceau o viaţă particulară exemplară şi care 
au căzut victime din pură întâmplare. Am văzut, de 
asemenea, femei care trăiau pe marginea prăpastiei, dar al 
căror viol nu avea nimic de a face cu promiscuitatea sau cu 
nebunii pe care-i frecventau. larăşi, e o pură întâmplare. 

— E o posibilitate de care trebuie să ţin seama. 

— Nu fi ipocrit, Paul! 

— Nu sunt. Nu sunt un sfânt. Dar tu? 

— Ştii prea bine, ce mai întrebi? 

A venit spre mine şi şi-a pus mâna pe umărul meu, ceea 
ce m-a cam luat prin surprindere. 

— Putem să facem asta? a zis ea. Vreau să spun 
împreună. O s-o dăm în bară? 

— Nu. O să rezolvăm cazul. 


55 


Cynthia şi-a înfipt degetul în stomacul mei şi cum aş fi 
avut nevoie de un semn de punctuație pentru această 
propoziţie. S-a întors şi s-a dus la biroul lui Ann Campbell. 

Mi-am îndreptat din nou atenţia spre perete şi am 
observat o diplomă de merit din partea Crucii Roşii 
Americane, acordată pentru munca ei de recrutare de noi 
donatori de sânge, altă diplomă din partea unui spital din 
localitate, care-i mulțumea pentru activitatea cu copiii 
foarte bolnavi, şi un certificat de profesor din partea unei 
organizaţii de voluntari pentru instruire literară. De unde 
lua atâta timp ca să le facă pe toate, inclusiv munca ei 
obişnuită, plus voluntariatul pentru sarcini suplimentare, 
plus partea socială obligatorie a vieţii în armată, plus viaţa 
particulară? Era oare posibil, m-am întrebat, ca această 
extraordinar de frumoasă femeie să nu fi avut viață 
particulară? Puteam eu să fiu chiar atât de nechemat în 
treaba asta, încât să nu nimeresc nici pe departe? 

— Uite agenda ei cu adrese, m-a anunţat Cynthia. 

— Bine că mi-am amintit. Ai primit ilustrata mea de 
Crăciun? Pe unde stai? 

— Ascultă, Paul, sunt sigură că prietenii tăi de la 
Cartierul General au scotocit prin dosarul meu şi ţi-au spus 
totul despre ceea ce mi s-a întâmplat în ultimul an. 

— Nu aş fi făcut aşa ceva, Cynthia. Nu e etic şi nici 
profesional. 

Mi-a aruncat o privire. 

— Scuză-mă. 


56 


A pus agenda în geantă, s-a dus la robot şi l-a pus în 
funcţiune. 

O voce a spus: „Ann, aici e colonelul Fowler. Trebuia să 
treci pe acasă, la general, în dimineaţa asta, când te 
eliberai”. Vocea colonelului s-a asprit. A continuat: 
„Doamna Campbell ţi-a pregătit micul dejun. Acum probabil 
că dormi. Te rog, sună-l pe general, când te scoli, sau pe 
doamna Campbell”. Apoi a închis. 

— Poate s-a sinucis, am spus. Eu aşa aş fi făcut. 

— Evident, nu putea să-i fie uşor ca fiică de general, a 
comentat Cynthia. Cine e colonelul Fowler? 

— Cred că e aghiotantul. Cum ţi s-a părut mesajul ăsta? 
am întrebat-o pe Cynthia. 

— Oficial. Tonul sugera familiaritate, dar nu prea multă 
căldură. Ca şi cum îşi făcea doar datoria, sunând-o pe fiica 
şefului lui, căreia îi este superior în grad, dar care este, 
totuşi, fiica şefului. Tie cum ţi s-a părut? 

— Mi s-a părut... făcut, am răspuns, după un moment 
de gândire. 

— Adică... un apel de acoperire? 

L-am pornit din nou şi am ascultat. 

— Poate că încep să am închipuiri, am spus. 

— Poate că nu. 

Am ridicat receptorul şi am format numărul poliţiei 
garnizoanei. Colonelul Kent era acolo şi l-am cerut la 
telefon. 

— Suntem încă în casa decedatei, l-am informat. Ai 
vorbit cu generalul? 

— Nu... N-am avut... îl aştept pe preot... 

— Bill, în câteva ore o să se afle în toată garnizoana. 
Informează familia decedatei. Şi fără scrisori sau telegrame 
oficiale. 

— Ascultă, Paul, sunt în rahat până în gât cu chestia 
asta şi l-am chemat pe preotul garnizoanei, care vine acum 
încoace... 


57 


— Bine. l-ai mutat lucrurile din birou? 

— Da. Am dus totul într-un hangar nefolosit de la Jordan 
Field. 

— Bun. Acum ia nişte camioane şi trimite-le aici cu un 
pluton de poliţişti militari, care nu se tem de muncă grea şi 
care ştiu să-şi ţină gura, şi goleşte-i casa. Asta înseamnă 
totul, colonele, - mobilă, covoare, totul, până la becuri, 
scaunul de la WC, frigider, provizii. Să se facă fotografii şi 
să fie toate puse în hangar, în ordinea în care au fost 
găsite. Bine? 

— Eşti nebun? 

— Absolut. Şi vezi ca oamenii tăi să poarte mănuşi, iar 
cei de la laborator să fotografieze totul, ca de obicei. 

— De ce vrei să-i muţi toată casa? 

— Bill, casa nu e în jurisdicţia noastră şi nu am 
încredere că poliția oraşului va juca cinstit. Aşa că, atunci 
când poliţiştii din Midland vor veni aici, să nu găsească 
decât tapetul de pe pereţi. Ai încredere în mine. Crima s-a 
petrecut pe teritoriul rezervației militare. Totul e legal. 

— Nu, nu este. 

— Facem cum zic eu sau plec, colonele. 

A urmat o pauză lungă, urmată de un mormăit care 
suna ca un „În regulă”. 

— Şi trimite un ofiţer la compania de telefoane din oraş. 
Să ceară ca numărul lui Ann Campbell să fie conectat la un 
post telefonic din garnizoană. De fapt, la o linie din hangar. 
Pune-i robotul în legătură cu postul respectiv şi schimbă-i 
banda. Păstreaz-o pe cea veche. Are un mesaj pe ea. 
Înregistreaz-o drept probă. 

— Cine crezi că o să mai sune după ce vor apărea 
ziarele, ca să ducă vestea în tot statul? 

— Nu se ştie niciodată. Cei de la laborator au ajuns 
acolo? 

— Da. Sunt la locul crimei. Ca şi cadavrul. 

— Ce-i cu sergentul St John şi ECI Robbins? 


58 


— Încă dorm. l-am pus în celule separate. Neîncuiaţi. 
Vrei să le citesc drepturile? 

— Nu. Nu sunt suspecți. Dar poţi să-i reţii ca martori 
până când ajung eu la ei. 

— Soldaţii au unele drepturi, m-a informat Kent. St John 
are o soţie, iar comandantul lui Robbins o fi crezând că a 
dezertat. 

— Atunci, sună-i din partea lor. Între timp, să nu stea de 
vorbă cu nimeni. Ce-i cu dosarul medical şi cu cel de la 
personal al căpitanului Campbell? 

— Le-am adus aici. 

— Ce am uitat noi, Bill? 

— Constituţia. 

— Nu te încurca în fleacuri. 

— Ştii, Paul, eu trebuie să colaborez cu Yardley. Voi 
veniţi şi plecaţi, dar Yardley şi cu mine continuăm să ne 
vedem de treburi. 

— Am zis că-mi asum răspunderea. 

— Ai face bine. Ai găsit ceva interesant acolo? m-a 
întrebat el. 

— Încă nu. Dar tu? 

— Căutările nu au dat la iveală mai mult decât vreo 
câteva resturi. 

— Câinii au găsit ceva? 

— Nu sunt alte victime. A adăugat: Conducătorii i-au 
lăsat să miroasă înăuntrul jeepului, iar câinii au mers sfoară 
la cadavru. Apoi s-au întors din nou la maşină, au traversat 
drumul, au trecut de scaune şi s-au îndreptat spre copaci şi 
toaletele dintre ei. Pe urmă au pierdut urma şi s-au întors la 
maşină. Nu ştim dacă au găsit urma tipului sau numai pe a 
ei. Dar cineva, poate victima şi făptaşul, împreună, sau 
numai el, sau numai ea, s-au dus la toaletă. A ezitat şi apoi 
a zis: Am impresia că atacatorul avea propria maşină şi, din 
moment ce nu sunt urme de roţi nicăieri pe pământ, 
înseamnă că nu a părăsit drumul. Deci, el a parcat pe 


59 


drum, înainte sau după ce s-a oprit ea. Amândoi au coborât, 
el a prins-o, a dus-o în poligon şi a aranjat-o. Apoi s-a întors 
pe drum... 

— Cu hainele ei în braţe. 

— Da. A pus hainele în maşina lui, pe urmă... 

— S-a dus la toaleta, s-a spălat, s-a pieptănat, s-a întors 
la maşină şi a plecat. 

— Aşa s-ar fi putut întâmpla, a zis Kent. Dar e numai o 
teorie. 

— După teoria mea, o să avem nevoie de încă un 
hangar, ca să păstrăm teoriile. Bun, cam șase camioane o 
să fie de ajuns. Şi trimite o femeie-ofiţer meticuloasă care 
să supervizeze tot. Mai trimite pe cineva care să-i 
liniştească vecini în timp ce poliţiştii tăi golesc locul. La 
revedere. 

Am închis. 

— Ai o minte iute şi analitică, Paul, a spus Cynthia. 

— Mulţumesc. 

— Dacă ai avea puţină milă şi inimă, ai fi o persoană 
mai bună. 

— Nu vreau să fiu o persoană mai bună. Hai, nu am fost 
eu un tip cumsecade la Bruxelles? Nu ţi-am cumpărat 
ciocolată belgiană? 

Nu a răspuns imediat. 

— Ba da. Ce-ar fi să mergem sus înainte ca tot ce-i 
acolo să ajungă la Jordan Field? 

— Bună idee. 


60 


Dormitorul principal, aşa cum am mai spus, era ordonat 
şi curat, cu excepţia sticlei cu parfum, spartă pe jos, în 
baie, şi care acum parfuma tot locul. Mobila era modernă şi 
funcţională, scandinavă, cred, şi nu avea nimic care să 
sugereze că era vorba de o doamnă. Mi-a dat prin cap că 
nu mi-ar fi plăcut să fac dragoste în camera aceea. Nici 
covorul nu era potrivit pentru dormitor, un covor berber, 
strâns ţesut, unde piciorul nu lăsa urme. Totuşi, ceva ieşea 
în evidenţă: douăzeci de sticluţe cu parfum, despre care 
Cynthia spunea că sunt foarte scumpe, şi hainele civile din 
dulap, despre care ea afirma că erau la fel de costisitoare. 
Un al doilea dulap, mai mic - care ar fi trebuit să fie „al lui”, 
dacă ar fi avut un soţ sau un amant - era plin cu uniforme 
militare impecabile, pentru vară, inclusiv uniforma de 
antrenament, uniforma de luptă, bocancii de luptă şi toate 
accesoriile necesare. Şi mai interesant, în fundul dulapului, 
era o puşcă M-16, cu magazia plină şi un încărcător plin, 
încărcată şi armată, gata de tragere. 

— Asta e de provenienţă militară - în întregime 
automată. 

— Scoaterea ei din garnizoană nu e autorizată, a 
observat Cynthia. 

— Dumnezeule! 

Am mai scotocit puţin, şi tocmai mă uitam prin sertarul 
cu lenjerie al lui Ann Campbell când Cynthia a spus: 

— Te-ai mai uitat acolo, Paul, nu mă face să mă simt 
prost. 

— Mă uit după inelul ei de la West Point, am răspuns 
plictisit. Nu-l avea pe deget şi nu e nici în cutia cu bijuterii. 

— l-a fost scos de pe deget. Am văzut urma. 


61 


Am împins la loc sertarul. 

— Ţine-mă la curent. 

— Şi tu la fel, a replicat ea. Baia era gata oricând, cum 
se zice în armată: imaculată ca o pereche de mânuşi albe 
de la West Point. Chiar şi rezervorul de la WC fusese şters 
ca la carte şi pe jos nu era niciun fir de păr, cu atât mai 
puţin pâr pubian de la vreun străin brunet. 

Am deschis dulapul de medicamente, care conţinea 
sortimentul obişnuit de cosmetice, produse pentru femei şi 
aşa mai departe. Nu era niciun medicament luat pe reţetă, 
niciun articol masculin pentru ras, numai o periuţă de dinţi, 
şi niciun produs mai puternic decât aspirina. 

— Ce deduci din asta? am întrebat-o pe partenera mea. 

— Nu era ipohondră, nu avea pielea uscată şi nici grasă, 
nu-şi vopsea părul şi îşi păstra anticoncepţionalele în altă 
parte. 

— Poate le cerea bărbaţilor să folosească prezervative. 
Am adăugat: Poate ai auzit că acum sunt la modă 
prezervativele, din cauza bolilor. În ziua de azi, trebuie să 
fierbi oamenii înainte de a te iubi cu ei. 

Cynthia a ignorat spusele mele. 

— Sau poate era castă. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Se poate aşa ceva? 

— Nu se ştie niciodată, Paul. Nu se ştie niciodată. 

— Sau o fi fost... cum se zice azi? Homo? Lesbiană? 
Care e termenul corect din punct de vedere politic? 

— Ce importanţă are? 

— Pentru raportul meu. Nu vreau să dau de necaz cu 
gândirea feministă din poliţie. 

— la termină, Paul! 

Am ieşit din baie. 

— Hai să vedem şi celălalt dormitor, a spus Cynthia. 

Am traversat holul şi am intrat în camera mică. In acel 
moment, nu mă aşteptam să mai întâlnesc pe cineva, dar 
Cynthia şi-a scos pistolul şi m-a acoperit în timp ce m-am 


62 


uitat sub patul dublu. În afară de pat, în cameră se mai 
aflau doar o toaletă şi o noptieră cu lampă. O uşă deschisă 
dădea într-o baie micuță, care arăta ca şi cum nu ar fi fost 
folosită niciodată. Era limpede că această cameră nu fusese 
folosită niciodată; Ann Campbell o ţinea pentru oaspeţi. 

Cynthia a tras la o parte cuvertura, descoperind 
salteaua goală. A spus: 

— Aici nu doarme nimeni. 

— Aşa s-ar părea. 

Am deschis sertarele toaletei. Goale. 

Cynthia a arătat spre două uşi mari, de pe peretele 
opus. M-am dat într-o parte şi am deschis una până la 
perete, înăuntru, lumina s-a aprins automat şi m-a cam 
orbit, ca şi pe Cynthia, pentru că se lăsase pe vine, cu arma 
pregătită. După câteva clipe, s-a ridicat şi s-a apropiat de 
ceea ce s-a dovedit a fi un dulap de cedru foarte încăpător. 
Am intrat amândoi în dulapul-cameră. Mirosea plăcut, ca o 
colonie ieftină pe care am avut-o eu odată şi care ţinea 
departe moliile şi femeile. De fiecare parte, se afla câte o 
bară lungă, pe care erau atârnate haine civile pentru orice 
climă de pe pământ şi uniforme militare, începând cu cele 
vechi de la West Point, până la uniforme pentru deşert, 
pentru ţinuturi arctice, uniforme albe de paradă, albastre şi 
de seară, pentru activităţi sociale, şi diferite alte uniforme 
uzate, plus sabia ei de la West Point. Raftul de sus era plin 
cu şepci, iar pe jos era încălţămintea. 

— Era un soldat ordonat, am spus. La fel de bine 
pregătită pentru un bal al armatei sau pentru un război în 
junglă. 

— Dulapul tău cu uniforme nu arată aşa? 

— Dulapul meu arată ca un magazin care lichidează în a 
treia zi de vânzări de solduri. 

De fapt, arată mult mai rău. Am o minte ordonată, însă 
lucrurile nu merg mai departe. In schimb, căpitanul 
Campbell părea curată, ordonată şi organizată în toate 


63 


manifestările ei externe. Atunci, poate că mintea ei era un 
adevărat haos. Poate că nu. Femeia asta îmi scăpa cu 
desăvârşire. 

Am ieşit din dulapul-cameră, apoi din camera de 
oaspeţi. 

În timp ce coboram scările, i-am spus Cynthiei: 

— Înainte de a fi la DIC, nu vedeam o urmă nici dacă îmi 
sărea în ochi. 

— Şi acum? 

— Acum, tot ce văd e o urmă. Lipsa de urme e o urmă. 

— Chiar aşa? Eu nu am ajuns la nivelul ăsta, încă. Pare a 
fi Zen. 

— Cred că e ceva sherlockian. Ştii, câinele care nu lătra 
noaptea. Am trecut în bucătărie. De ce nu lătra câinele 
noaptea? 

— Era mort. 

E greu să te obişnuieşti cu un partener nou. Nu-mi plac 
tipii tineri, linguşitori, care îţi sorb cuvintele. Dar nu-mi plac 
nici cei care fac pe deştepţii. Am vârsta şi gradul la care 
sunt respectat, şi-mi câştig respectul, dar tot sunt receptiv 
la câte ceva din realitate. 

Cynthia şi cu mine am privit lung la uşa care ducea la 
subsol. 

— Nevastă-mea lăsa urme peste tot, am zis, nu cu 
privire la uşă, ci la viaţă. 

Ea nu a răspuns. 

— Dar nu am văzut niciodată urmele. 

— Ba le-ai văzut. 

— Retrospectiv... da. Dar, în tinereţe, eşti cam obtuz, 
plin de tine, nu-i înţelegi bine pe ceilalţi oameni, nu ai fost 
minţit şi înşelat prea mult şi-ţi lipsesc cinismul şi 
neîncrederea, care fac un bun detectiv. 

— Un bun detectiv, Paul, trebuie să despartă viaţa 
profesională de viaţa personală a lui sau a ei. Eu nu aş vrea 
un bărbat care îşi bagă nasul în treburile mele. 


64 


— Evident nu, dacă te uiţi la trecutul tău. 

— Să te ia dracu'! 

Scorul 1-0 pentru Paul. Am tras ivărul de la uşă. 

— E rândul tău. 

— Bine. Aş vrea să iei pistolul. 

Mi-a dat pistolul ei Smith & Wesson şi a deschis uşa de 
la subsol. 

— Poate ar trebui să mă duc să iau puşca aia de sus, m- 
am oferit eu. 

— Niciodată să nu te bazezi pe o armă pe care ai găsit-o 
şi încă nu ai încercat-o. Aşa zice în manual. Strigă doar, 
apoi asigură-mi acoperirea. 

Am strigat spre scări: 

— Poliţia! Vino la scară cu mâinile pe cap! 

Asta e versiunea militară pentru „Mâinile sus” şi e mai 
logică, dacă te gândeşti bine. Nu a venit nimeni la 
picioarele scărilor, aşa că Cynthia a trebuit să coboare. 

— Lasă luminile stinse, a spus ea cu vocea înceată. Am 
să o iau la dreapta. Aşteaptă cinci secunde. 

— Aşteaptă tu o secundă! 

M-am uitat în jur după ceva pe care să-l arunc în jos, pe 
scări, şi am ochit un prăjitor de pâine, dar Cynthia cobora 
pe scările pivniţei, cu paşi lungi, abia atingând treptele. Am 
văzut întoarcerea umărului spre dreapta şi nu am mai zărit- 
o. Am urmat-o, luând-o la stânga, şi m-am pomenit în 
poziţie de tragere, holbându-mă în întuneric. Am aşteptat în 
linişte zece secunde bune, apoi am strigat: 

— Ed, John, acoperiţi-ne! 

Aş fi vrut eu să fie vreun Ed sau John în jur, sau cum ar 
fi spus căpitanul Campbell: „Trebuie să creezi batalioane- 
fantomă în mintea duşmanului”. 

Mi-am închipuit că, dacă ar fi fost cineva acolo, nu ar fi 
stat la pândă, ci ar fi atacat. Corect? 

Oricum, Cynthia, care se săturase de prudenţa mea, a 
sărit înapoi pe scări şi a aprins lumina. Becurile 


65 


fluorescente au pâlpâit peste subsolul vast, apoi au izbucnit 
în acea lumină puternică, albă, pe care am asociat-o cu 
locurile neplăcute. 

Cynthia a coborât scările şi am examinat subsolul. Era 
obişnuita combinaţie de spălătorie şi uscătorie, atelier, 
debara, instalaţie de încălzire, de aer condiţionat şi aşa mai 
departe. Podeaua şi zidurile erau de beton netencuit, iar 
tavanul era din grinzi descoperite, acoperite cu instalaţii 
electrice şi ţevărie. 

Am examinat atelierul şi colţurile întunecate, dar era cu 
totul neinteresant, cu excepţia faptului că Ann Campbell 
avea o mulţime de echipamente de sport. De fapt, tot 
peretele din dreapta al atelierului era plin de cuie, din tavan 
până la podea, din care ieşeau suporturi de sârmă, de toate 
mărimile şi formele, care susțineau schiuri, rachete de 
tenis, rachete de squash, o bâtă pentru baseball, 
echipament de scufundare şi aşa mai departe. Totul foarte 
organizat. De asemenea, fixat de zid cu şuruburi, era un 
poster al centrului de recrutare, cam de doi metri, care o 
înfăţişa pe nimeni alta decât pe căpitanul Ann Campbell în 
mărime naturală, în uniformă, cu tot echipamentul de luptă, 
cu o puşcă M-16 sub braţul drept, un radiotelefon la urechi, 
desfăcând o hartă a câmpului de luptă şi uitându-se la 
ceas. Avea faţa unsă cu cremă de camuflaj, dar numai un 
eunuc nu ar fi sucombat în faţa subtilei sexualităţi care 
emana din fotografie. In partea de sus a posterului, era un 
titlu: £ timpul să-ți sincronizezi viața! În partea de jos, altul: 
Chiar azi, du-te la centrul de recrutare! Dar „Te vei întâlni 
cu cei de sex opus, veţi dormi împreună în păduri, vă veţi 
scălda în râuri şi veţi face multe alte lucruri în aer liber, 
acolo unde nu există intimitate” nu era scris nicăieri. 

Poate puneam pe seama fotografiei propriile reverii 
sexuale, dar cred că tipii de la agenţia civilă de publicitate, 
care făcuseră posterul, cam ştiau ce vedea în el mintea 
mea murdară. Am arătat cu capul spre poster şi am 


66 


întrebat-o pe Cynthia: 

— Ce părere ai? 

A ridicat din umeri. 

— E un poster bun. 

— Sesizezi mesajul sexual subliminal? 

— Nu. Arată-mi-l. 

— Păi... e subliminal. Cum să ţi-l arăt? 

— Spune-mi care este. 

Mă simţeam încolţit. 

— O femeie înarmată. Arma e un obiect falic, un 
substitut de penis. Harta şi ceasul reprezintă dorinţa 
subconştientă de a face dragoste, dar la locul şi timpul 
fixate de ea. Vorbeşte cu un bărbat prin radiotelefon, îi dă 
coordonatele ei şi-i spune că are cincisprezece minute ca s- 
o găsească. 

Cynthia s-a uitat la propriul ceas. 

— Cred că e timpul să plecăm, Paul. 

— Aşa e. 

Am pornit spre scări, apoi m-am uitat înapoi în subsol. 

— Lipseşte o porţiune din podea. 

Ca la un semn, ne-am întors amândoi şi am luat-o drept 
spre zidul cu suporturi, singurul zid de sub care nu se vedea 
betonul netencuit al fundaţiei. Am bătut în el, am împins 
panourile de un metru treizeci pe doi cincizeci, dar păreau 
destul de solide, prinse bine de o ramă, pe care puteam s-o 
văd prin găurile şuruburilor. Am găsit o şurubelniţă lungă, 
ascuţită, pe bancul de lucru. Am băgat-o prin una dintre 
găuri şi, după ce a intrat patru centimetri, a dat de ceva 
solid. Am împins mai tare şi vârful şurubelniţei a intrat în 
ceva moale, ceva care nu era temelia de beton a casei. 

— E un zid fals. Sub el nu e temelie, i-am spus Cynthiei. 

Nu a răspuns şi, atunci, m-am uitat la stânga mea, unde 
Cynthia stătea în faţa posterului. A apucat rama de lemn a 
acestuia, cu vârful degetelor, a tras şi l-a răsucit pe nişte 
balamale invizibile, dând la iveală un spaţiu întunecat. M- 


67 


am dus repede lângă ea şi am rămas acolo, luminaţi din 
spate de lumina fluorescentă din subsol. 

După câteva secunde, timp în care nu ne-a găurit niciun 
glonţ, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul din faţa noastră 
şi am început să disting unele obiecte, care păreau a fi 
mobile. 

Am văzut şi licărirea unui ceas din partea cealaltă a 
camerei şi am apreciat că aceasta avea cam cinci metri în 
lăţime şi, probabil, cam doisprezece sau cincisprezece în 
lungime, adică lungimea casei, din faţă până în spate. 

l-am dat Cynthiei pistolul şi am pipăit zidul interior ca să 
găsesc un întrerupător. 

— Probabil că aici îşi ţine familia Campbell rudele 
nebune sau imbecile, am zis. 

Am găsit întrerupătorul şi am aprins lumina - o lampă 
de masă care a dezvăluit o cameră complet mobilată şi 
aranjată. Am înaintat prudent şi am văzut-o cu coada 
ochiului pe Cynthia în poziţie de tragere, măturând camera 
cu pistolul ei 38. 

Am îngenuncheat şi m-am uitat sub pat. M-am ridicat şi 
l-am ocolit, pentru a verifica dulapul, apoi o baie mică la 
dreapta, în timp ce Cynthia mă acoperea. 

Am rămas unul în faţa celuilalt. Am zis: 

— Ei bine, aici este. 

Intr-adevăr, acolo era. In cameră, se aflau un pat dublu, 
o noptieră pe care era lampa aprinsă, un scrin, o masă 
lungă pe care trona o combină stereo, un televizor, un 
video şi o cameră video cu trepied, pentru filmări casnice, 
şi totul se afla pe un covor alb, strălucitor, dar care nu era 
la fel de curat precum celelalte. Zidurile erau lambrisate cu 
panouri de lemn deschis la culoare. În capătul din stânga al 
camerei, se afla o targă pe roţi, tipul care e folosit prin 
spitale, potrivită pentru masaje sau orice altceva. Am 
remarcat o oglindă montată pe tavan, deasupra patului, iar 
dulapul deschis lăsa să se vadă obiecte din dantelă 


68 


transparente, care ar fi făcut o vânzătoare de la raionul de 
lenjerie să roşească. În afară de acestea, mai era şi o 
uniformă de soră, pe care nu cred că o purta la spital, o 
fustă şi o vestă de piele, un fel de rochie roşie de târfă, cu 
paiete şi, lucru foarte interesant, o uniformă standard, de 
felul celei pe care probabil că o purta când a fost omorâtă. 

Cynthia cea neprihănită se uita prin cameră şi părea 
oarecum nefericită, ca şi cum Ann Campbell o dezamăgise 
postum. 

— Dumnezeule... 

— Felul cum a murit pare, într-adevăr, legat de felul 
cum a trăit, am spus. Dar să nu ne pripim să tragem 
concluzii. 

Nici baia nu era atât de curată precum celelalte două, 
iar dulapul cu medicamente conţinea o diafragmă, 
prezervative, anticoncepţionale, un jeleu spermicid şi aşa 
mai departe, articole de control ale naşterilor, care să 
provoace o scădere a populaţiei chiar şi în India. 

— Nu se foloseşte o singură metodă anticoncepţională? 
am întrebat eu. 

— Depinde de dispoziţie, a răspuns Cynthia. 

— Inţeleg. 

Pe lângă articolele contraceptive, mai erau apă de gură, 
periuţe de dinţi diferit colorate, pastă de dinţi şi şase 
punguţe Fleet pentru clisme. Nu cred că cineva care 
mănâncă fasole încolţită poate să aibă probleme cu 
constipaţia. 

— Dumnezeule! am exclamat, ridicând un flacon cu o 
soluţie cu miros de căpşuni pentru igiena intimă; n-aş zice 
că le prefer. 

Cynthia a ieşit din baie, iar eu m-am uitat la duş. Nici 
aici nu era lună, iar prosopul era încă umed. Interesant. 

Am ajuns-o pe Cynthia în dormitor, unde examina 
conţinutul sertarului noptierei: jeleu, ulei mineral, manuale 
de sexologie, un vibrator de mărime medie, cu baterii şi cu 


69 


partea de cauciuc de proporţii eroice. 

Pe zidul fals, care separa dormitorul de restul 
subsolului, era fixat un set de cătuşe de piele, iar pe podea 
se aflau o curea de piele, un baston de mesteacăn şi, în 
total dezacord, sau poate că nu, o pană lungă de struţ. Fără 
să vreau, mintea mea a luat-o razna, ceea ce mi-a adus 
roşeaţa în obraji. 

— Mă întreb, am zis eu gânditor, la ce folosesc toate 
astea? 

Cynthia nu a făcut niciun comentariu, dar părea 
hipnotizată de cătuşe. 

Am tras aşternutul la o parte, iar cearşaful de pe pat 
părea folosit. Era destul păr pubian şi din alte locuri, urme 
de spermă şi, fără îndoială, destule resturi care să ţină 
laboratorul ocupat o săptămână. 

Am observat că Cynthia se uita în jos, la cearşaf, şi m- 
am întrebat ce-i trecea prin cap. Am rezistat pornirii de a 
zice: „[i-am spus eu!” pentru că, de fapt, aproape 
sperasem să nu găsim nimic, deoarece, aşa cum am arătat, 
îi rezervasem deja un locşor în inima mea lui Ann Campbell. 
Şi, deşi eu nu judec pe nimeni pentru comportamentul 
sexual, îmi închipui că mulţi alţii o fac. 

— Ştii, de fapt, sunt bucuros să constat că nu era fata 
fără sex, androgină, în care o transformase armata, am 
spus. 

Cynthia s-a uitat la mine şi a aprobat din cap. 

— Un psiholog ar avea o zi de lucru cu personalitatea 
asta dublă, am spus. Dar ştii că toţi ducem două sau mai 
multe vieţi. Pe de altă parte, în general, nu amenajăm o 
cameră pentru celălalt ego al nostru. De fapt, ea era 
psiholog, nu-i aşa? 

Am trecut la televizor. Am pus o casetă, la întâmplare, 
în video şi l-am pornit. 

Ecranul s-a luminat şi am văzut-o pe Ann Campbell 
îmbrăcată cu rochia roşie cu paiete, cu tocuri înalte şi 


70 


bijuterii, stând în picioare, chiar în camera aceea. De pe o 
bandă sau un disc se auzea Stripteaseuze, iar ea a început 
să-şi scoată hainele. O voce bărbătească, probabil a celui 
care filma, a glumit: „Aşa faci şi la dineurile generalului?” 

Ann Campbell a zâmbit şi a făcut o mişcare cu şoldurile 
spre camera video. Rămăsese în chiloţi şi un sutien 
franțuzesc, destul de drăguţ, pe care îl desfăcea acum. 
Atunci, am scos caseta, simţindu-mă foarte ipocrit. 

M-am uitat la celelalte casete şi am văzut că toate 
aveau etichete scrise de mână, cu titluri concise ca: 
„Regulat cu J”, „Studiu de striptease pentru B.”, 
„Examinare ginecologică - R.” şi „Contact anal cu J.S.”. 

— Cred că ne ajunge cât am văzut, a spus Cynthia. 

— Aproape. 

Am deschis sertarul de sus al toaletei şi am descoperit o 
grămadă de fotografii Polaroid şi, crezând că am dat 
lovitura, le-am răsfirat, uitându-mă după prietenii ei, dar în 
toate fotografiile era numai ea în diverse poziţii, de la unele 
foarte artistice, până la poze erotice şi obscen-ginecologice. 

— Unde sunt tipii? 

— În spatele aparatului de fotografiat. 

— Trebuie să fie... 

Apoi, în altă grămadă de fotografii, am găsit una, cu un 
bărbat bine făcut, gol, cu o curea în mână şi cu o glugă de 
piele neagră. După aceea altul, fotografiat deasupra ei, 
poză făcută cu un aparat automat sau de o a treia 
persoană, apoi fotografia unui individ gol, fixat de zid cu 
cătuşele, cu spatele la cameră. Toţi bărbaţii - şi erau cel 
puţin douăsprezece trupuri diferite - erau fie cu faţa 
întoarsă de la cameră, fie cu gluga de piele. Era clar că tipii 
nu voiau să le rămână aici fotografia feţei, după cum 
probabil că nu aveau fotografii cu chipul lui Ann Campbell. 
Majoritatea oamenilor sunt mai atenţi cu fotografiile de 
genul ăsta şi, când au multe, sunt foarte prudenţi. 
Dragostea şi încrederea sunt bune, dar aveam impresia că 


71 


aici era mai mult vorba de senzualitate şi „Cum ziceai că te 
cheamă?” Dacă ea ar fi avut un prieten adevărat, un bărbat 
pe care să-l placă şi să-l admire, nu l-ar fi adus aici, în mod 
sigur. 

Cynthia se uita prin fotografii, dar le ţinea de parcă ar fi 
fost purtătoarele unei boli transmisibile pe cale sexuală. 
Mai erau câteva fotografii de bărbaţi, planuri apropiate ale 
organelor genitale, începând de la mult zgomot pentru 
nimic, până la cum vă place şi îmblânzirea scorpiei. 

— Toţi sunt albi, circumcişi, majoritatea bruneţi, puţini 
blonzi. Am putea folosi astea pentru o confruntare? 

— Ar fi una interesantă, a fost de acord Cynthia. A 
aruncat fotografiile la loc, în sertar. Poate nu ar trebui să-i 
lăsăm pe tipii de la poliţia militară în camera asta. 

— Intr-adevăr. Sper că nu o vor găsi. 

— Să mergem. 

— O clipă. 

Am deschis cele trei sertare de jos, unde am găsit şi alte 
accesorii sexuale, jucărele pentru păsărele, cum sunt 
cunoscute în comerţ, împreună cu chiloţi, jartiere, un 
gârbaci cu nouă şfichiuri, un suspensor de piele şi alte 
câteva lucruri despre care mărturisesc că nu ştiam ce sunt. 
De fapt, eram cam stânjenit în timp ce scotoceam prin 
lucrurile acelea, sub ochii doamnei Sunhill, iar ea probabil 
că-şi punea unele întrebări cu privire la mine, pentru că a 
spus: 

— Ce altceva mai vrei să vezi? 

— Frânghia. 

— Frânghia? 

Da, era acolo: o frânghie de nailon, făcută colac, în 
sertarul de jos. Am luat-o şi m-am uitat la ea. 

— E aceeaşi? a întrebat Cynthia. 

— Se poate. Arată la fel ca frânghia de la locul faptei - 
frânghie pentru cort, verde, standard militar, dar sunt cam 
zece milioane de kilometri de acest fel. Totuşi, e foarte 


72 


sugestiv. 

M-am uitat la pat, un model vechi, cu baldachin, foarte 
potrivit pentru aţi lega partenerul. Nu ştiu prea multe 
despre deviaţiile sexuale, afară de ceea ce am citit în 
manualele de la DIC, dar ştiu că e riscant să te laşi legat. O 
femeie sănătoasă şi solidă, ca Ann Campbell, ar fi putut să 
se apere probabil, dacă nu mergea ceva cum trebuie. Insă, 
când eşti legată de mâini şi de picioare de pat sau de 
pământ, e mai bine să-l cunoşti pe tip foarte bine, altfel se 
poate întâmpla ceva rău. De fapt, s-a şi întâmplat. 

Am stins lumina şi am ieşit din cameră. Cynthia a 
răsucit la loc posterul înrămat. Am găsit un tub de clei 
pentru lemn, pe bancul de lucru, am desprins puţin posterul 
şi am întins un strat de clei pe rama de lemn. Asta urma să 
ajute puţin, dar, dacă îşi dădea seama cineva că podeaua 
se întindea dincolo de zid, putea să-şi închipuie şi restul, iar 
dacă nu-şi dădea seama că lipseşte din spaţiu, posterul 
părea că e acolo de când lumea. 

— O clipă am fost şi eu indus în eroare. Cât de deştepţi 
sunt cei de la poliția militară? am întrebat-o pe Cynthia. 

— E mai mult o problemă de percepţie spaţială decât de 
creier. Dacă nu o găsesc ei, s-ar putea să o descopere 
poliţia locală. E posibil să vrea cineva să ia posterul. Eu 
cred că ar trebui fie să-i lăsăm pe cei de la poliţia militară 
să golească încăperea pentru laboratorul DIC, fie să 
colaborăm cu cei de la poliţia civilă înainte ca ei să sigileze 
casa. 

— Cred că nu facem niciuna, nici alta. Riscăm. Camera 
asta e secretul nostru. Bine? 

A dat din cap. 

— Bine, Paul, poate că instinctul tău e mai bun, în cazul 
asta. 

Am urcat scările, am stins luminile şi am închis uşa. 

În camera din faţă, Cynthia mi-a spus: 

— Cred că instinctul nu te-a înşelat cu privire la Ann 


73 


Campbell. 

— Am crezut că o să avem norocul să găsim un jurnal şi 
câteva însemnări de amor. Nu mă aşteptam la o uşă 
secretă, care să ducă într-o cameră aranjată pentru 
doamna Bovary de către marchizul de Sade. Cred că toţi 
avem nevoie de un loc al nostru. Lumea ar fi mult mai 
bună, dacă am avea toţi o cameră în care să acţioneze 
fantezia noastră. 

— Depinde de scenariu, Paul. 

— Într-adevăr. 

Am ieşit pe uşa din faţă, am urcat în Mustangul Cynthiei 
şi am luat-o spre Victory Drive, încrucişându-ne pe drum cu 
un convoi de camioane ale armatei, care se îndrepta spre 
locul de unde veneam, în timp ce noi ne duceam spre 
garnizoană. 

Deoarece Cynthia conducea maşina, eu m-am uitat pe 
geamul de lângă mine, adâncit în gânduri. Ciudat - m-am 
gândit - ciudat. Lucruri ciudate, dincolo de un poster pentru 
recrutare, cu doamna Gung Ho. Şi aceasta avea să devină o 
metaforă pentru caz: insigne strălucitoare, uniforme 
călcate, ordine militare şi onoruri, o mulţime de oameni 
dincolo de orice reproş, dar, dacă mergeai mai în adânc şi 
deschideai uşa care trebuia, găseai o depravare la fel de 
profundă ca şi cea din patul lui Ann Campbell. 


7 


În timp ce conducea, Cynthia îşi împărțea atenţia între 
drum şi agenda lui Ann Campbell, mai mult în defavoarea 
drumului. 


74 


— Dă-mi-o! am spus. 

Mi-a aruncat-o cu un gest care, hotărât, se voia agresiv. 

Am răsfoit agenda - groasă, legată în piele, de bună 
calitate, dar uzată, scrisă ordonat de mână. Fiecare spaţiu 
era plin cu nume şi adrese, multe dintre ele şterse şi 
înlocuite cu altele noi, după cum oamenii îşi schimbau 
posturile, casele, soțiile, soţii, ţările şi treceau din viaţă în 
moarte. Am văzut două nume marcate „ucis în acţiune”. 
Era o agendă tipică pentru un soldat de carieră, acoperind 
ani şi spaţii geografice, dar, deşi ştiam că era, probabil, 
agenda ei oficială de birou, şi nu carneţelul ei negru, pe 
care încă nu-l găsisem, eram foarte sigur că cineva din 
această agendă ştia ceva. Dacă aş fi avut timp, în doi ani i- 
aş fi interogat pe toţi. Era limpede că trebuia să predau 
agenda la Cartierul General de la Falls Church, Virginia, 
unde superiorul meu, colonelul Karl Gustav Hellmann, o va 
împrăştia în toată lumea, provocând un morman de 
interogatorii transcrise, mai înalt decât însuşi marele 
Teuton. Poate va hotări să le citească şi să nu se amestece 
în cazul meu. 

Câteva cuvinte despre şeful meu. Karl Hellmann s-a 
născut, de fapt, în Germania, aproape de o bază militară 
americană de lângă Frankfurt şi, ca mulţi copii înfometați, 
ale căror familii fuseseră distruse de război, a devenit 
mascota trupelor americane şi, până la sfârşit, s-a alăturat 
armatei americane, pentru a-şi susţine familia. Cu ani în 
urmă, erau mulţi astfel de germani yankei entuziaşti în 
armata americană şi mulţi dintre ei au devenit ofiţeri, unii 
fiind încă în serviciu, în general, sunt ofiţeri excelenți, iar 
armata are mare noroc cu ei. Dar oamenii care trebuie să 
lucreze pentru ei nu sunt la fel de norocoşi. Am miorlăit 
însă destul. Karl este eficace, devotat, loial şi corect, în 
ambele sensuri ale cuvântului. Singura greşeală, pe care 
ştiu să o fi făcut, a fost atunci când a hotărât că eu îl plac. 
Greşeşti, Karl! Dar îl respect şi i-aş încredința şi viaţa mea. 


75 


De fapt, am şi făcut-o. 

Era clar că, pentru acest caz, aveam nevoie de o breşă, 
de o scurtătură, prin care să-l ducem la bun sfârşit repede, 
înainte ca reputaţia şi carierele noastre să se ducă pe apa 
sâmbetei. Soldaţii sunt încurajați să ucidă în cadrul potrivit, 
dar crima în afara serviciului este, hotărât, o palmă dată 
ordinei şi disciplinei. Ridică prea multe întrebări cu privire la 
acea linie subţire dintre strigătul fioros care însoţeşte 
atacul la baionetă - „Care e deviza baionetei? Să ucidă! Să 
ucidă!” - şi datoria într-o garnizoană pe timp de pace. Un 
bun soldat va respecta întotdeauna gradul, genul şi vârsta. 
Aşa scrie în Cartea soldatului. 

Cel mai bun lucru, pe care puteam să-l sper pentru 
acest caz, era ca omorul să fi fost comis de un civil 
nenorocit, cu un proces-verbal de arestare vechi de zece 
ani. Cel mai rău lucru, pe care puteam să mi-l închipui, 
era... ei bine, primele indicii păreau să se îndrepte spre 
asta, orice ar fi fost. 

— Avea mulţi prieteni şi cunoştinţe, a spus Cynthia, 
apropo de agendă. 

— Tu nu ai? 

— Nu în meseria asta. 

— Aşa e. 

De fapt, noi eram puţin în afara curentului din viaţa de 
armată, iar colegii şi bunii noştri prieteni sunt puţini la 
număr. Poliţiştii formează bisericuțe în toată lumea şi, când 
eşti poliţist militar, aflat mereu în altă garnizoană, nu-ţi faci 
prea mulţi prieteni, iar relaţiile cu sexul opus tind să fie 
scurte şi încordate, ca şi slujba însăşi. 

Oficial, Midland e la zece kilometri de Fortul Hadley, dar, 
cum am spus, oraşul s-a întins spre sud, pe Victory Drive, 
cu şiruri lungi de magazine, locuinţe ieftine şi negustori de 
maşini, astfel că poarta principală seamănă cu Poarta 
Brandenburg, separând haosul şi jegul comerţului particular 
de curăţenia spartană. Cutiile cu bere se opreau la poartă. 


76 


Am observat că Mustangul Cynthiei, care avea o 
etichetă de parcare pentru vizitatori, a fost îndreptat spre 
poartă de către un poliţist militar şi, în câteva minute, ne 
aflam în centrul garnizoanei, unde circulaţia şi parcarea 
sunt numai cu puţin mai bune decât în centrul Midlandului. 

A oprit în faţa biroului poliţiei, o clădire de cărămidă mai 
veche, una dintre primele construite pe vremea când Fortul 
Hadley era doar o tabără militară, în preajma Primului 
Război Mondial. Bazele militare, ca şi oraşele, încep cu 
raţiunea de a fi, continuă cu locuinţele, închisoarea, spitalul 
şi biserica, nu neapărat în această ordine. 

Ne imaginam că o să fim aşteptaţi, dar a durat o vreme, 
îmbrăcaţi cum eram - un sergent şi o femeie în civil - până 
să intrăm în biroul Maiestăţii Sale. Până acum, nu eram 
prea mulţumit nici de felul cum lucra Kent şi nici de lipsa lui 
de prevedere. Când am fost la şcoala de comandanţi, ne-au 
învăţat că absenţa planurilor anterioare duce la prestații 
jalnice. Acum ţi se spune să prognozezi, nu să reacţionezi. 
Eu am avantajul că am învăţat la şcoala veche, aşa că ştiu 
la ce se referă. 

— Eşti stăpân pe situaţie, colonele? l-am întrebat pe 
Kent, în biroul său. 

— Sincer, nu. 

Şi Kent este din şcoala veche, iar eu respect asta. 

— De ce nu? l-am întrebat. 

— Pentru că anchetezi cazul după capul tău, cu ajutorul 
meu şi al serviciilor mele. 

— Atunci anchetează tu. 

— Nu încerca să mă intimidezi, Paul. 

Aşa am parat şi am atacat timp de un minut sau două, 
într-o mică, dar clasică ceartă, între un poliţist cinstit, în 
uniformă, şi un tip care lucra sub acoperire şi netrebnic. 
Cynthia a ascultat răbdătoare cam un minut, apoi a zis: 

— Domnule colonel Kent, domnule Brenner, o femeie 
moartă zace în poligon. A fost asasinată şi poate şi violată. 


77 


Ucigaşul ei se află în libertate. 

Asta a pus capăt certei, iar Kent şi cu mine am lăsat 
capul în jos şi ne-am dat mâinile, la figurat vorbind. De fapt, 
doar am mormăit. 

— Mă duc la biroul generalului Campbell peste cinci 
minute, împreună cu preotul şi cu medicul. De asemenea, 
postul telefonic din oraş al victimei a fost conectat la Jordan 
Field, iar oamenii de la laborator sunt încă la locul faptei. 
Uite dosarul medical şi dosarul de la personal al căpitanului 
Campbell. Dosarul stomatologic este la medicul legist, care 
vrea şi dosarul ei medical, aşa că mi-l dai înapoi. 

— Fă copii, i-am sugerat. Ai autorizaţia mea. 

Eram pe punctul de a o lua de la capăt, dar doamna 
Sunhill, veşnica aducătoare de pace, a exclamat: 

— Fac eu copii după dosarul ăla nenorocit! 

Asta ne-a întrerupt distracţia, aşa că ne-am întors la 
treabă. Kent ne-a condus în camera de interogatorii - sau 
de interviuri, cum i se spune în limbaj jurnalistic - şi ne-a 
întrebat: 

— Cu cine staţi întâi de vorbă? 

— Cu sergentul St John, am răspuns. Gradul are 
privilegiile lui. 

Sergentul Harold St John a fost condus în cameră, iar eu 
i-am arătat un scaun lângă o masă mică, la care ne-am 
aşezat eu şi Cynthia. 

— Dânsa e doamna Sunnhill, iar eu sunt domnul Brenner, 
i-am spus lui St John. 

El s-a uitat la plăcuta mea, pe care scria White, şi la 
galoanele de sergent. La început, nu a înţeles, apoi i-a picat 
fisa. 

— A... de la DIC. 

— Cam aşa ceva. Nu eşti suspect, în cazul pe care-l 
investigăm, deci nu îţi voi citi drepturile de la articolul 31 
din Codul Justiţiei Militare. De aceea ai ordin să răspunzi la 
întrebările mele complet şi cu încredere. Sigur, cooperarea 


78 


voluntară ar fi de preferat unui ordin direct. Dacă, în timpul 
acestui interogatoriu, spui ceva care să ne facă pe mine şi 
pe doamna Sunhill să te credem suspect, îţi vom citi 
drepturile, iar din clipa aceea poţi să nu mai vorbeşti. 
Inţelegi? 

— Da, domnule. 

— Bun. 

Am pălăvrăgit despre lucruri neimportante timp de cinci 
minute, în care l-am cântărit. St John era un bărbat de 
cincizeci şi cinci de ani, cu un început de chelie şi un ten 
cafeniu, care s-ar fi putut datora cafelei, nicotinei şi 
bourbonului. Viața şi cariera lui, la blindate, îl 
predispuseseră să privească lumea ca pe o problemă de 
întreţinere, a cărei soluţie se afla undeva în Manualul de 
întreţinere. S-ar putea nici să nu-i fi dat prin cap că unii 
oameni aveau nevoie de mai mult decât schimbarea 
uleiului şi de un reglaj pentru a se simţi bine. 

Cynthia îşi lua notițe, în timp ce St John şi cu mine 
vorbeam şi, în mijlocul cuvântului, acesta m-a întrerupt: 

— Uitaţi, domnule, ştiu că am fost ultima persoană care 
a văzut-o vie şi ştiu ce înseamnă asta, dar, dacă aş fi 
omorât-o, nu mă mai duceam să raportez că am găsit-o 
moartă. Corect? 

Părea rezonabil, cu excepţia timpurilor verbale şi a 
sintaxei. 

— Ultima persoană care a văzut-o vie a fost persoana 
care a omorât-o, i-am spus. Persoana care a omorât-o a 
fost şi prima persoană care a văzut-o moartă. Ai fost a doua 
persoană care a văzut-o moartă. Corect? 

— Da... da, domnule... Vreau să zic... 

— Sergent, dacă eşti bun, nu anticipa întrebările, ţi-aş fi 
recunoscător. Bine? 

— Da, domnule. 

— Sergent, a spus doamna Compătimire, ştiu că a fost 
foarte greu pentru tine, iar ceea ce ai descoperit trebuie să 


79 


fi fost foarte impresionant, chiar pentru un veteran - ai fost 
pe vreun câmp de luptă? 

— Da, doamnă, în Vietnam. Am văzut o grămadă de 
morţi, dar nimic de felul ăsta. 

— Da, deci, atunci când ai descoperit cadavrul, nu-ţi 
venea să-ţi crezi ochilor. Aşa-i? 

El a dat din cap cu entuziasm. 

— Ştiţi, nu-mi credeam ochilor. Nici nu mi-a dat prin cap 
că ar fi ea. Ştiţi, nu am recunoscut-o la început, pentru că... 
nu am văzut-o... n-am văzut-o niciodată aşa... Isuse, nu am 
văzut pe nimeni în halul ăla. Ştiţi, noaptea trecută era lună 
plină. Când am văzut jeepul, am coborât din maşina mea şi 
am văzut... ştiţi... am văzut-o acolo, în poligon, iar când m- 
am apropiat mai mult şi mai mult, mi-am dat seama ce este 
şi m-am dus la ea ca să văd dacă mai trăieşte. 

— Ai îngenuncheat lângă trup? 

— Nu, la naiba! Mi-am luat picioarele la spinare, m-am 
urcat în maşină şi am gonit direct la poliţie. 

— Eşti sigur că era moartă? 

— Când văd un mort, ştiu că e mort. 

— La ce oră ai plecat de la statul-major? 

— Cam pe la 04.00. 

— La ce oră ai găsit cadavrul? a întrebat Cynthia. 

— Trebuie să fi fost douăzeci-treizeci de minute mai 
târziu. 

— Te-ai oprit şi la celelalte posturi de gardă? 

— La unele dintre ele. Nimeni nu o văzuse trecând. 
Atunci, m-am gândit că s-o fi dus direct la ultimul post. Aşa 
că am sărit unele posturi şi m-am dus direct acolo. 

— Te-ai gândit că-şi pierde vremea pe undeva? 

— Nu. 

— Mai gândeşte-te, sergent. _ 

— Păi... nu era genul. Dar, poate, m-am gândit. Imi 
amintesc că mi-a dat prin cap că poate s-a rătăcit în afara 
rezervației. Noaptea nu e greu. 


80 


— Te-ai gândit că s-ar fi putut să aibă un accident? 

— M-am gândit şi la asta, doamnă. 

— Deci, atunci când ai găsit-o, de fapt nu ai fost luat 
complet prin surprindere. 

— Poate că nu. Şi-a scos ţigările şi m-a întrebat: Pot să 
fumez? 

— Sigur. Nu da fumul afară. 

A zâmbit, şi-a aprins ţigara, a dat fumul afară şi şi-a 
cerut scuze doamnei Sunhill, pentru că strica aerul. Poate, 
singurul lucru de care nu mi-e dor din vechea armată sunt 
ţigările de douăzeci şi cinci de cenți pachetul şi norul acela 
albastru care plutea peste tot, în afară de depozitele de 
muniții şi locurile unde se ţinea benzina. L-am lăsat să-i 
treacă stânjeneala, apoi l-am întrebat: 

— Ţi-a trecut cumva prin minte cuvântul „viol”, pe când 
o căutai? 

A dat din cap. 

— Nu o cunoşteam, am spus eu. Era frumoasă? 

S-a uitat la Cynthia, apoi la mine. 

— Foarte frumoasă. 

— Genul care atrage violul? 

A evitat să răspundă direct la întrebare. 

— Nu făcea pe grozava. Era o tipă controlată. Dacă un 
coleg avea ceva în minte, trebuia să renunţe repede. Tot ce 
am auzit spunându-se despre ea este că era o femeie 
minunată. Fiică de general. 

Harry urma să afle altceva în zilele şi săptămânile 
următoare, dar era interesant faptul că, după părerea 
generală, Ann Campbell era o doamnă. 

St John a adăugat neîntrebat: 

— Unele dintre femeile astea, de exemplu infirmierele, 
ştiţi, ar trebui să fie mai... ştiţi dumneavoastră. 

O simţeam pe Cynthia înfuriindu-se lângă mine. Dacă aş 
fi avut cu adevărat curaj, ar fi trebuit să-i spun că femeile 
de la DIC erau şi mai şi. Dar am supravieţuit în Vietnam şi 


81 


nu era să-mi forţez acum norocul. Înapoi la treabă. 

— După ce ai descoperit cadavrul, de ce nu te-ai dus la 
cel mai apropiat post de gardă, unde era elevul clasa întâi 
Robbins, ca să dai telefon de acolo? l-am întrebat. 

— Nu mi-a dat prin cap. 

— Nu te-ai gândit s-o pui pe Robbins de gardă la locul 
crimei? 

— Nu. Eram foarte zguduit. 

— În primul rând, ce te-a făcut să o cauţi pe căpitanul 
Campbell? 

— Plecase de mult şi nu ştiam unde este. 

Nu-mi plăcea cum folosea timpurile, dar am lăsat asta 
deoparte. 

— De obicei, îi controlezi pe ofiţerii superiori? 

— Nu. Dar am simţit că era ceva în neregulă. 

— De ce? 

— Păi... era... cum să zic... a fost nervoasă toată seara... 

Era rândul Cynthiei. 

— Vrei să-mi descrii purtarea ei? 

— Da... păi, cum am zis, era nervoasă. Scoasă parcă din 
fire. Poate îngrijorată. 

— Ai cunoscut-o înainte de noaptea aceea? 

— Da... nu bine. Aşa cum o cunoştea toată lumea. Fiica 
generalului. A făcut reclama aceea de la televiziune. 

— Ai mai vorbit cu ea înainte de noaptea aceea? l-am 
întrebat. 

— Nu. 

— Ai mai văzut-o prin garnizoană? 

— Da. 

— Dar în afară? 

— Nu. 

— Deci, de fapt, nu poţi să compari purtarea ei normală 
cu purtarea din noaptea aceea? 

— Nu, domnule, dar ştiu cum arata cineva îngrijorat. Şi 
a adăugat, probabil într-un moment rar de intuiţie: Pot să 


82 


spun că era calmă, atunci când îşi făcea treaba în noaptea 
aceea, foarte calmă şi eficace, dar, din când în când, 
devenea tăcută şi vedeam că se gândeşte la ceva. 

— Ai vorbit cu ea despre asta? 

— La naiba, nu. Mi-ar fi pocnit una peste mutră. A 
zâmbit sfios spre Cynthia, dezvăluind două decade de 
victimizare sub mâna dentiştilor militari. Scuzaţi-mă, 
doamnă. 

— Vorbeşte fără jenă, a spus doamna Sunhill, cu un 
zâmbet cuceritor, care demonstra o bună igienă dentară şi 
dentişti civili. 

Şi, de fapt, Cynthia avea dreptate. Jumătate dintre 
aceşti tipi, îmbătrâniţi în armată, nu pot să se exprime, fără 
să înjure sau să vorbească în jargon şi să folosească cuvinte 
străine de la o garnizoană la alta, şi puţin dialect sudic, 
chiar dacă nu erau de pe acolo. 

Cynthia l-a întrebat: 

— A dat vreun telefon sau a primit vreunul în timpul 
nopţii? 

Bună întrebare, dar ştiam deja răspunsul înainte ca St 
John să scoată o vorbă. 

— Nu a dat niciun telefon cât am fost eu în cameră. 
Poate când am ieşit. A primit un telefon, dar m-a rugat să 
ies afară. 

— Cât era ceasul? 

— Cam... cam cu zece minute înainte ca ea să plece să 
verifice gărzile. 

— Ai tras cu urechea? l-am întrebat. 

— Nu, domnule, a dat el din cap energic. 

— Bine, spune-mi, sergent, cât de mult te-ai apropiat de 
trup? 

— Cam la un metru. 

— Nu înţeleg cum ai putut să-ţi dai seama că era 
moartă. 

— Păi... mi-am închipuit doar că era moartă... Avea ochii 


83 


deschişi... Am strigat-o... 

— Erai înarmat? 

— Nu, domnule. 

— Nu ar fi trebuit să fii înarmat pentru gardă? 

— Cred că am uitat să-mi iau arma. 

— Deci, ai văzut trupul, ţi-ai închipuit că e moartă şi ai 
şters-o repede. 

— Da, domnule... Cred că ar fi trebuit să controlez mai 
bine. 

— Sergent, o femeie goală e întinsă la picioarele tale, 
ofiţer superior pe deasupra, cineva care ţi-e cunoscut, şi 
nici măcar nu te apleci să vezi dacă e vie sau nu. 

Cynthia mi-a făcut semn pe sub masă. 

Deoarece devenisem polițistul cel rău, era timpul să las 
martorul cu polițistul cel bun. M-am ridicat. 

— Continuaţi singuri, am spus, poate mă întorc. 

Am ieşit din cameră şi m-am dus la celule, unde 
Robbins, elevul clasa întâi era întinsă pe un pat pliant, 
îmbrăcată în uniformă, cu picioarele goale. Citea ziarul 
garnizoanei, un efort săptămânal al Biroului de Informaţii 
Publice de a fabrica veşti bune. M-am întrebat cum aveau 
să edulcoreze violul şi asasinarea fiicei comandantului 
garnizoanei: Femeie neidentificată zace în tăcere în 
poligon. 

Am deschis uşa neîncuiată a celulei şi am intrat. Elevul 
clasa întâi, Robbins, s-a uitat o clipă la mine, apoi a pus 
ziarul deoparte şi s-a ridicat, sprijinindu-se de perete. 

— Bună dimineaţa, am zis. Mă numesc Brenner, de la 
DIC. Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări cu privire la noaptea 
trecută. 

M-a măsurat din cap până în picioare. 

— Pe plăcuţă scrie White, m-a informat ea. 

— E uniforma mătuşă-mii. M-am aşezat pe un scaun de 
plastic. Nu eşti suspectată, am început eu şi i-am înşirat 
toată povestea. 


84 


Nu a părut impresionată. 

La pălăvrăgeala mea, am primit doar răspunsuri de un 
singur cuvânt. M-am uitat atent la ECI Robbins. Avea cam 
douăzeci de ani, părul blond, scurt, aspect îngrijit şi ochi 
vioi, deşi petrecuse o noapte şi o dimineaţă grele şi - una 
peste alta - nu arăta rău. Avea un accent sudic, dintr-o 
regiune nu departe de Fortul Hadley, cred, iar statutul ei 
socio-economic dinainte de a depune jurământul era 
inferior. Acum, era egală cu orice ECI din armată, 
superioară noilor recruți şi, probabil, era în ascensiune. 

l-am pus prima întrebare logică: 

— Ai văzut-o pe căpitanul Campbell în seara aceea? 

— A venit în jurul orei 22.00 la corpul de gardă. A vorbit 
cu comandantul gărzii. 

— Ai recunoscut-o ca fiind Ann Campbell? 

— Toată lumea o cunoaşte pe Ann Campbell. 

— Ai mai văzut-o după aceea? 

— Nu. 

— Nu a venit deloc la postul tău? 

— Nu. 

— La ce oră ţi-ai luat în primire postul de la depozitul de 
muniții? 

— La ora 01.00. Urma să fiu schimbată la 05.30. 

— În timpul cât ai fost de gardă, până când au venit 
poliţiştii la tine, a mai trecut cineva pe la post? 

— Nu. 

— Ai auzit ceva neobişnuit? 

— Da. 

— Ce? 

— Un țipăt de bufniţă. Sunt rare prin părţile astea. 

— Înţeleg. Ai văzut ceva neobişnuit? 

— Am văzut farurile. 

— Ce faruri? 

— Probabil, farurile jeepului cu care a venit ea. 

— La ce oră? 


85 


— La 02.17. 

— Descrie ce ai văzut. 

— Am văzut farurile. S-au oprit şi s-au stins. 

— S-au stins imediat după ce s-au oprit sau mai târziu? 

— Imediat după aceea. Am văzut farurile, s-au oprit, s- 
au stins. 

— Ce ai crezut atunci? 

— Că venea cineva spre mine. 

— Dar s-au oprit. 

— Da. Atunci nu am ştiut ce să cred. 

— Te-ai gândit să raportezi? 

— Am şi făcut-o. Am ridicat receptorul şi am sunat. 

— Pe cine? 

— Pe sergentul Hayes. Sergentul gărzii. 

— Ce a spus? 

— A spus că nu era nimic de furat pe acolo, cu excepţia 
depozitului de muniţie, unde eram eu. A spus să rămân în 
post. 

— Ce ai răspuns? 

— l-am spus că nu mi se părea în regulă. 

— El ce a zis? 

— Că, în apropiere, se află latrinele. Poate că se dusese 
cineva acolo. A spus că s-ar putea să fie vreun ofiţer, care 
dă târcoale, şi să fiu atentă. A ezitat şi a adăugat: A mai 
spus că unii se duc acolo ca să se reguleze în nopţile 
frumoase de vară. Sunt cuvintele lui. 

— Se înţelege. 

— Nu-mi place să vorbesc urât. 

— Nici mie. 

Am privit-o o clipă. Era deschisă şi sinceră, cel mai bun 
tip de martor, mai ales atunci când are şi simţ de 
observaţie, şi era evident că ea avea, prin antrenament sau 
în mod natural. Dar se părea că nu intram în micul ei cadru 
de referinţă, de aceea nu-mi spunea nimic de bunăvoie. 

— Ascultă, elev, am zis, ştii ce s-a întâmplat cu 


86 


căpitanul Campbell? 

A dat din cap. 

— Am fost numit să-l găsesc pe asasin. 

— Am auzit şi că a fost violată. 

— Se poate. De aceea, am nevoie să vorbeşti cu mine, 
să-mi spui şi ce nu te întreb. Spune-mi... ce ai simţit, ce 
impresii ai avut... 

Faţa ei a exprimat puţină emoție, şi-a muşcat buza de 
jos şi i-a picat o lacrimă din ochiul drept. 

— Ar fi trebuit să mă duc să văd ce se întâmplă, a spus 
ea. Aş fi putut să împiedic crima. Tâmpitul ăla de Hayes... 

A plâns în tăcere un minut sau două, timp în care eu mi- 
am contemplat bocancii. 

— Aveai consemn să rămâi în post, până când te 
schimba cineva, i-am spus în cele din urmă. Ai executat 
ordinele. 

Şi-a recăpătat stăpânirea de sine şi a spus: 

— Da, dar oricine care ar fi avut puţin bun-simţ şi o 
puşcă ar fi trebuit să se ducă, să vadă ce se întâmplă. 
Atunci când am văzut că farurile nu se mai aprind, am 
rămas acolo, ca o proastă, şi mi-a fost frică să sun iar. Pe 
urmă, când am văzut celelalte faruri venind şi oprindu-se, 
apoi întorcându-se pe drum şi luând-o înapoi, ca din puşcă, 
am ştiut că s-a întâmplat ceva rău. 

— La ce oră era asta? 

— La 04.25. 

Ceea ce ar fi corespuns cu ora la care St John spunea că 
a găsit cadavrul. 

— Între 02.17 şi 04.25 nu ai văzut alte faruri? 

— Nu. Dar am mai văzut după aceea. Pe la 05.00. Era 
polițistul care a găsit-o. Cincisprezece minute mai târziu, alt 
poliţist a venit şi mi-a spus ce s-a întâmplat. 

— Ai putut să vezi vreunul din aceste vehicule de la 
distanţa aceea? 

— Nu. 


87 


— Ai auzit uşile trântite? 

— Aş fi putut să le aud, dacă ar fi bătut vântul spre 
mine. Dar eram în vânt. 

— Vânezi? 

— Da. 

— Ce? 

— Oposumi, veveriţe, iepuri. 

— Păsări? 

— Nu. Imi plac păsările. 

M-am ridicat. 

— Mulţumesc. Mi-ai fost de mare folos. 

— Nu cred. 

— Eu, da. 

M-am îndreptat spre uşa celulei, apoi m-am întors. 

— Dacă te las să te întorci la cazarma ta, îmi dai 
cuvântul că nu spui nimic din toate astea nimănui? 

— Cui îmi dau cuvântul? 

— Unui ofiţer din Armata Statelor Unite. 

— Ai trese de sergent şi nu-ţi ştiu numele. 

— De unde eşti? 

— Lee County, Alabama. 

— Ai o săptămână de permisie. Dă-i comandantului tău 
numărul de telefon unde poţi fi găsită. 

M-am întors în camera de interogatorii, unde am găsit-o 
pe Cynthia singură, cu capul în mâini, citindu-şi notițele sau 
gândindu-se. 

Am comparat interogatoriile şi am tras concluzia că 
moartea se petrecuse cândva între orele 02.17 şi 04.25. Am 
făcut speculaţii asupra faptului că ucigaşul sau ucigaşii 
puteau fie să vină cu jeepul, împreună cu Ann Campbell, fie 
să se afle deja la locul crimei. Dacă ucigaşul folosise propria 
maşină, nu aprinsese farurile şi parcase la o oarecare 
distanţă de ECI Robbins. In acest punct, înclinam către 
ipoteza că Ann Campbell îi luase sau îl luase în drum şi 
merseseră împreună cu maşina la locul crimei, dar nu am 


88 


respins posibilitatea unei întâlniri aranjate dinainte. O 
întâlnire întâmplătoare şi fatală părea mai puţin probabilă, 
dat fiind că ea stinsese farurile imediat după ce oprise 
maşina. Dacă Ann Campbell ar fi fost oprită de cineva, ar fi 
trecut un timp între oprirea maşinii şi stingerea farurilor. 

— Dacă era o întâlnire secretă sau de dragoste, de ce 
nu a renunţat la faruri? a întrebat Cynthia. 

— Poate ca să nu atragă atenţia. Ea avea dreptul să fie 
acolo, era în misiune, dar, dacă ar fi fost prinsă de o patrulă 
a poliţiei militare, cu farurile stinse, ar fi fost oprită şi 
chestionată. 

— Aşa e. Dar ECI Robbins a fost alertată de faruri. De ce 
Campbell nu a controlat întâi postul lui Robbins, ca s-o 
liniştească, urmând să se ducă după aceea la întâlnire? 

— Bună întrebare. 

— De ce şi-a dat întâlnire la un kilometru de un post de 
gardă? Rezervaţia militară se întinde pe o sută de mii de 
pogoane. 

— Aşa e, dar acolo e o toaletă cu apă curentă şi, după 
câte spune Robbins, care ştie de la sergentul ei, unii se duc 
acolo să se reguleze. Probabil că după aceea vor să se 
spele. 

— Totuşi, e posibil să fi fost oprită de un psihopat, care 
nu şi-a dat seama cât de aproape era un post de gardă. 

— Posibil, dar probele evidente sugerează altceva. 

— De ce a făcut asta într-o noapte când era de gardă? a 
adăugat Cynthia. 

— O excita. Femeia avea gusturi ciudate în materie de 
sex. 

— Dar, când era vorba de serviciu, îşi vedea de treabă. 
Aspectul celălalt făcea parte din cealaltă viaţă a ei. 

Am dat din cap. 

— Bună observaţie. Crezi că St John ascunde ceva? am 
întrebat-o. _ 

— Nu şi-a ascuns părerile. In esenţă, a spus tot ce ştia. 


89 


Ce zici de Robbins? 

— Mi-a spus mai mult decât ştia că ştie. Şi nu arată nici 
rău. O fată curată de la ţară, din Alabama. 

— Dacă este ECI, e destul de tânără ca să-ţi fie 
strănepoată. 

— Probabil e virgină. 

— Atunci, va avansa mai repede decât unchii şi fraţii ei. 

— Oh, suntem într-o dispoziţie excepţională. 

Şi-a frecat tâmplele. 

— Scuză-mă, dar m-ai provocat. 

— Ce-ar fi să te duci sa iei masa, iar eu o să-l sun pe 
Karl Gustav, înainte ca el să audă veştile de la altcineva şi 
să pună să mă împuşte. 

— Bine. S-a ridicat în picioare. Paul, ţine-mă cu tine, 
pentru cazul ăsta. 

— Asta o va hotărî Herr Hellmann. 

Şi-a înfipt din nou degetul în burta mea. 

— Tu hotărăşti. Spune-i că vrei să lucrezi cu mine. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Dar vrei! 

Am condus-o afară, la maşină. S-a urcat. 

— Mi-a făcut plăcere să lucrez cu tine în ultimele şase 
ore şi douăzeci şi două de minute, i-am spus. 

A zâmbit. 

— Mulţumesc. Şi mie mi-a plăcut cam paisprezece 
minute. Unde ne întâlnim şi când? 

— Tot aici, la ora 14.00. 

A ieşit din parcare şi am urmărit Mustangul roşu 
angajându-se în circulaţia de la jumătatea zilei. 

M-am întors în clădirea poliţiei şi am găsit locul unde era 
biroul meu. Kent îmi dăduse o cameră fără ferestre, cu 
două birouri, două scaune, un dulap pentru dosare şi loc 
destul pentru un coş de gunoi. 

M-am aşezat la unul din birouri şi m-am uitat prin 
agenda legată în piele, apoi am pus-o deoparte şi am 


90 


încercat să mă gândesc, nu la caz în sine, ci la politica pe 
care urma să o adopt în timpul anchetei, la relaţiile 
interpersonale şi ce era de făcut în privinţa propriei 
protecţii. După aceea m-am gândit şi la caz. 

Inainte de a-l suna pe Hellmann, trebuia să pun faptele 
în ordine şi să păstrez pentru mine teoriile şi părerile 
personale. Karl ţine seama de fapte, dar şi de părerile 
personale, dacă pot fi folosite în vreun fel împotriva 
suspectului. Karl nu e un animal politic, iar problemele 
implicite acestui caz nu l-ar impresiona. În domeniul politicii 
de cadre, el crede că oricine va lucra bine cu oricine, dacă a 
ordonat el. Anul trecut, la Bruxelles, îl rugasem să nu-mi 
dea niciun caz şi să nu mă trimită pe niciun continent, unde 
lucra doamna Cynthia Sunhill. l-am explicat că ne 
certaserăm pe probleme personale. El nu ştia ce înseamnă 
asta, dar mi-a dat asigurări ferme că s-ar putea să se 
gândească să ia faptul în considerare. 

Am ridicat receptorul şi am sunat la Falls Church, 
încercând o oarecare satisfacţie la gândul că s-ar putea să-i 
stric ziua lui Karl. 


Oberfiihrer-ul era în birou, iar dactilografa lui, Diane, mi- 
a dat legătura. 

— Bună, Karl! 

— Bună, Paul, mi-a răspuns el, cu o urmă de accent 
german. 

Lăsând glumele la o parte, l-am informat: 

— Aici a avut loc o crimă. 


91 


— Da? 

— Fiica generalului Campbell, căpitanul Ann Campbell. 
Linişte. Am continuat: Poate a fost violată, precis s-a abuzat 
sexual de ea. 

— În garnizoană? 

— Da. Intr-unul din poligoane. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă, între 02.17 şi 04.25, am răspuns, ceea 
ce atrăgea după sine întrebările cine, de ce, cum. 

Mi-a pus întrebarea „de ce?” 

— Motivul? 

— Nu ştiu. 

— Suspecţi? 

— Nu sunt. 

— Împrejurările? 

— Era ofiţer de serviciu şi s-a dus să verifice posturile 
de gardă. 

Am completat cu detalii şi am relatat că eram implicat 
datorită colonelului Kent. l-am vorbit despre întâlnirea mea 
cu Cynthia Sunhill şi faptul că examinaserăm împreună 
locul faptei şi locuinţa victimei, din oraş. Nu am spus nimic 
despre camera de recreere din subsol, ştiind că această 
conversaţie putea să fie înregistrată şi că, la drept vorbind, 
nu era o informaţie profesională. De ce să-l fi pus pe Karl 
într-o situaţie grea? 

El a rămas o clipă tăcut. Apoi a zis: 

— Vreau să te duci la locul faptei, după ce va fi ridicat 
de acolo cadavrul şi, folosind aceiaşi ţăruşi, să o legi pe 
doamna Sunhill. 

— Poftim?! 

— Nu văd de ce o femeie sănătoasă nu ar putea să 
tragă afară ţăruşii. 

— Eu văd. Ţăruşii erau înclinați în afara corpului, Karl, 
iar ea nu avea niciun punct de sprijin şi probabil că mai era 
pe acolo cineva care-i pusese o frânghie în jurul gâtului, şi 


92 


cred că, la început, a fost ca un joc... 

— Poate da, poate nu. Dar, la un moment dat, a ştiut că 
nu e vorba de un joc. Ştim din experienţă ce multă putere 
poate să aibă o femeie când viaţa îi e în primejdie. Poate a 
fost drogată sau i s-a dat un sedativ. Asigură-te că 
laboratorul va căuta sedativul. Între timp, tu şi doamna 
Sunhill veţi încerca să reconstituiţi crima, de la început la 
sfârşit. 

— Sper că e vorba doar de o simulare. 

— Bineînţeles. Să nu o violezi şi să nu o strângi de gât. 

— Ai devenit sentimental, Karl. Bine, o să transmit 
sugestia ta. 

— Nu e o sugestie. E un ordin. Acum, spune-mi mai 
amănunţit ce ai găsit în casa căpitanului Campbell. 

l-am spus şi nu a comentat în niciun fel faptul că 
omisesem să anunţ autorităţile civile. 

— Aşa ca să ştii, sunt probleme cu faptul că am intrat în 
casa ei şi i-am mutat lucrurile? l-am întrebat. 

— Bineînţeles că ai informat ruda cea mai apropiată, 
care a fost de acord sau chiar a sugerat acest procedeu. 
Învață să te protejezi singur, Paul. Nu sunt întotdeauna 
disponibil pentru această treabă. Acum, ai cinci secunde de 
reverie ucigaşă. 

Am folosit cele cinci secunde pentru a alcătui o imagine 
mintală încântătoare: eu, cu mâinile în jurul gâtului lui Karl, 
strâng până îi iese limba afară, ochii se holbează... 

— Gata? 

— Încă o clipă... pielea i se albăstreşte şi, până la 
urmă... Gata! 

— Bun. Vrei asistenţa FBI? 

— Nu. 

— Vrei încă un anchetator de aici sau din detaşamentul 
de la Hadley? 

— Nici nu vreau cazul ăsta. 

— De ce nu? 


93 


— Am deja o anchetă pe care nu am terminat-o. 

— Termin-o! 

— Karl, nu înţelegi că acest caz este foarte delicat... 
foarte... 

— Ai vreo legătură personală cu victima? 

— Nu. 

— Trimite-mi prin fax un raport preliminar. Să fie pe 
biroul meu până la ora 17.00, azi. Diane îi va da un număr. 
Mai e ceva? 

— Da. Mai sunt mass-media, declaraţia oficială a 
Departamentului Armatei, a consilierului general al Curţii 
Marţiale, a Departamentului de Justiție, declarația 
personală a generalului şi a soţiei lui, problema dacă 
generalul îşi continuă îndatoririle... 

— Tu ocupă-te doar de anchetă. 

— Asta voiam să aud. 

— Ai auzit. Altceva? 

— Da. Nu vreau ca doamna Sunhill să lucreze la acest 
caz. 

— Nu am numit-o. Ce caută acolo? 

— Exact ce căutam şi eu. Eram amândoi aici. Nu avem 
nicio legătură cu structurile puterii din garnizoană şi nici cu 
personalităţile. Kent a rugat-o să mă ajute până când 
numeşti o echipă în mod oficial. 

— Tu eşti numit oficial. De ce nu o vrei? 

— Nu ne simpatizăm reciproc. 

— Nu aţi lucrat niciodată împreună. Pe ce bază vă 
antipatizaţi? 

— Am avut o ceartă pe probleme personale. Nu ştiu 
nimic despre capacitatea ei profesională. 

— E foarte competentă. 

— Nu are experienţă în materie de crime. 

— Tu ai foarte puţină experienţă în materie de violuri. 
Cazul de faţă este un viol urmat de crimă, iar voi veţi face 
împreună o echipă excelentă. 


94 


— Karl, parcă am mai discutat o dată despre asta. Mi-ai 
promis că nu ne vei numi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Ce 
căuta ea aici? 

— Eu nu am promis aşa ceva. Interesele armatei sunt 
pe primul plan. 

— Minunat. Armata ar fi mult mai bine servită dacă ai 
rechema-o azi. Şi-a rezolvat cazul. 

— Da. Am primit raportul ei. 

— Şi? 

— Aşteaptă puţin. 

M-a trecut pe o linie secundară. Karl era deosebit de 
insensibil şi dificil, dar ştiu că acesta era modul lui de a-mi 
spune că avea deplină încredere în capacitatea mea de a 
duce la bun sfârşit un caz greu. Totuşi, ar fi fost plăcut să 
aud un cuvânt sau două, prin care să recunoască faptul că 
era un caz al dracului. „Da, Paul, vă fi foarte delicat, foarte 
greu şi s-ar putea să-ţi distrugă cariera. Dar voi fi lângă tine 
tot timpul.” Poate chiar câteva cuvinte despre victimă şi 
familia ei. „Ce tragedie! O femeie atât de tânără, frumoasă 
şi inteligentă. Cred că părinţii ei sunt distruşi”. Fii uman, 
Karl! 

— Paul? 

— Da! 

— La telefon era doamna Sunhill. 

M-am gândit eu că ea era. 

— Nu are voie să treacă peste capul meu, am spus. 

— Bineînţeles că am certat-o. 

— Bun. Acum înţelegi de ce... 

— l-am spus că nu vrei să lucrezi cu ea, iar ea susţine că 
faci discriminări din cauza sexului, vârstei şi a religiei ei. 

— Ce? Nici măcar nu ştiu ce religie are. 

— Scrie pe plăcuţa ei de identificare. 

— Karl, nu cumva vrei să mă încolţeşti? 

— E o acuzaţie gravă împotriva ta. 

— Ţi-am spus că e ceva personal. Nu ne potrivim. 


95 


— V-aţi potrivit foarte bine la Bruxelles, din câte mi s-a 
spus. 

„Lua-te-ar naiba, Karl.” 

— Ascultă, vrei să-ţi spun pe litere? 

— Nu, mi-a spus pe litere cineva de la Bruxelles, anul 
trecut, şi, acum un minut, doamna Sunhill. Mă bizui pe 
ofiţerii mei şi sper că au o comportare decentă în viaţa 
personală şi, de vreme ce nu vă cer să fiţi burlaci, vă cer să 
fiţi discreţi şi să nu vă compromiteri pe voi, armata sau 
funcţia pe care o aveţi. 

— Nu am făcut niciodată aşa ceva. 

— Dacă logodnicul doamnei Sunhill ţi-ar fi zburat creierii 
cu un glonţ, eu aş fi rămas cu încurcătura pe cap. 

— Ăsta ar fi fost ultimul gând care mi-ar fi trecut prin 
creieri în timp ce zburau. 

— Bun. Deci, eşti profesionist şi vei stabili cu doamna 
Sunhill o relaţie profesională. Sfârşitul discuţiei. 

— Am înţeles. E căsătorită? l-am întrebat. 

— Ce importanţă are pentru tine? 

— Sunt considerente personale. 

— Nici tu şi nici ea nu aveţi viață personală până când 
nu rezolvaţi cazul. Mai ai ceva? 

— l-ai spus doamnei Sunhill despre experimentul acela 
mai degrabă ciudat? 

— Asta e treaba ta. 

Karl Gustav a închis, iar eu am rămas o clipă cântărind 
ce să aleg, opţiunile mele alternând între a-mi da demisia 
sau a merge mai departe. De fapt, împlinisem douăzeci de 
ani în armată şi aş fi putut să-mi depun oricând actele, să 
ies cu jumătate din soldă şi să trăiesc ca lumea. 

Sunt mai multe moduri de a sfârşi o carieră în armată. 
Majoritatea bărbaţilor şi a femeilor îşi petrec ultimul an într- 
un post călduţ şi dispar în uitare. Unii ofiţeri rămân prea 
mult, nu reuşesc să câştige gradul următor şi sunt rugaţi să 
plece fără zarvă. Alţi câţiva, norocoşi, ies din armată 


96 


încununaţi de glorie. Şi mai sunt acei câţiva care au o 
ultimă clipă de glorie, ca să se prăbuşească în flăcări. Totul 
e o chestiune de cronometrare. 

Lăsând la o parte consideraţiile privind cariera, ştiam 
că, dacă plecam atunci, cazul acesta urma să mă 
urmărească mereu. Muşcasem momeala şi, de fapt, nu ştiu 
ce aş fi spus sau făcut dacă şeful meu Karl ar fi încercat să- 
mi ia cazul. Dar Karl era un ticălos care făcea totul pe dos, 
aşa că, atunci când i-am spus că nu voiam cazul, mi l-a dat, 
iar când i-am spus că nu o voiam pe Cynthia, mi-a 
repartizat-o pe Cynthia. Karl nu e chiar aşa isteţ pe cât se 
crede el. 


Pe masa din noul meu birou se aflau dosarele de 
personal şi medical ale căpitanului Ann Campbell, şi m-am 
uitat pe primul. Dosarele de personal conţin întreaga 
carieră a unui soldat şi sunt pline de informaţii interesante. 
Cronologic, Ann Campbell intrase la West Point cu 
doisprezece ani în urmă şi absolvise printre primii din anul 
ei, primise tradiționala permisie de treizeci de zile şi fusese 
trimisă, la cerere, la cursurile pentru ofiţeri de 
contrainformaţii în armată, de la Fortul Huachuca, Arizona. 
De acolo, plecase la Georgetown să-şi termine studiile şi-şi 
luase doctoratul în psihologie. Următorul ei pas a fost să 
solicite ceea ce am numi un câmp de activitate funcţional, 
în cazul de faţă psihologia operaţională. A terminat cursul 
obligatoriu de la Şcoala Specială de Război John F. 
Kennedy, de la Fortul Bragg, după care s-a alăturat 
Grupului 4 de Operaţiuni Psihologice, tot la Bragg. De acolo, 
s-a dus în Germania, apoi s-a întors la Bragg. Apoi în Golf, 
la Pentagon şi, în cele din urmă, la Fortul Hadley. 

Rapoartele referitoare la pregătirea ei ca ofiţer păreau 
excepţionale, la prima vedere, dar nu mă aşteptam la 
altceva. Am găsit rezultatele testelor ei din armată şi am 
observat că avea un coeficient intelectual care o plasa în 


97 


categoria geniilor, între cei doi la sută din populaţie. 
Experienţa mea profesională îmi dovedea că un număr 
exagerat de mare din cei doi la sută sfârşeau pe biroul 
meu, ca suspecți, de obicei în cazuri de omucidere. S-ar 
părea că geniile nu au prea mare toleranţă faţă de oamenii 
care-i calcă pe nervi sau îi stânjenesc şi au tendinţa să 
creadă că nu sunt supuse aceloraşi reguli de comportament 
ca şi restul umanităţii. Acestea sunt uneori fiinţe nefericite 
şi irascibile. De asemenea, ele pot fi sociopate sau 
psihopate care se cred judecători şi juriu, iar, din când în 
când, călăi; atunci vin în atenţia mea. 

Dar aici nu aveam niciun suspect, ci o victimă care 
făcea parte din cei doi la sută, lucru care putea să nu aibă 
nicio importanţă în cazul de faţă. Dar instinctul meu îmi 
spunea că Ann Campbell făcuse ceva înainte de a deveni 
victima a ceea ce făcuse. 

Am deschis dosarul medical şi m-am uitat direct la 
sfârşit, unde se pun de obicei, în cazul în care există, 
informaţiile psihologice. Şi, acolo, am găsit vechiul raport 
de estimare, care se cere la intrarea la West Point. 
Psihiatrul, care o văzuse, scria: 

„Este o persoană foarte energică, foarte inteligentă şi 
bine adaptată. Pe baza unui interviu de două ore şi a 
rezultatelor de la testele alăturate, nu am găsit tendinţe 
autoritare în personalitatea ei, nici manii, tulburări de 
comportament, anxietate, tulburări de personalitate sau 
sexuale”. 

În continuare, în raport se spunea că nu sunt probleme 
psihologice evidente, care să o împiedice să-şi 
îndeplinească datoriile şi obligaţiile la Academia Militară a 
Statelor Unite. Ann Campbell era o tânără americană de 
optsprezece ani, normală, indiferent ce ar fi însemnat asta 
la sfârşitul secolului al douăzecilea. Toate bune şi frumoase. 

Dar, în secţiunea psihologică a dosarului, se mai afla un 
scurt raport, datat în ceea ce ar fi trebuit să fie toamna 


98 


celui de-al treilea an al ei la West Point. Lui Ann Campbell i 
se ordonase să vadă un psihiatru militar, deşi nu se spunea 
cine îi ordonase şi de ce. Psihiatrul, doctorul Wells, scrisese: 

„Cadetul Campbell a fost recomandată pentru 
tratament şi/sau estimare. Cadetul Campbell susţine: «Cu 
mine, totul e în ordine». Nu cooperează, dar nu până într- 
atât, încât să-i fac un raport de delincventă către 
comandantul ei. În cursul a patru interviuri, fiecare de 
aproximativ două ore, a repetat că e doar obosită, stresată 
de programul de studiu şi pregătire fizică, neliniştită cu 
privire la performanţele ei şi, în general, supraaglomerată. 
Dacă acest lucru e ceva obişnuit pentru cadeţii din anii unu 
şi doi, rareori am văzut acest grad de stres mintal şi fizic la 
studenţii din anul trei. l-am sugerat că altceva îi provoca 
stresul şi neliniştea, poate dragostea sau problemele de 
familie. M-a asigurat că acasă era foarte bine şi că nu avea 
nicio problemă de dragoste aici, la academie, şi nici în altă 
parte. 

Tânăra este subponderală, foarte preocupată şi, în 
general, tulburată şi deprimată. A plâns de mai multe ori în 
timpul şedinţelor, dar de fiecare dată şi-a stăpânit emoţiile 
şi şi-a cerut scuze pentru că plânsese. 

Uneori, pare gata să mărturisească mai mult decât 
obişnuitele plângeri ale cadeţilor, dar dă întotdeauna 
înapoi. Odată, a spus totuşi: «Nu are importanţă dacă mă 
duc sau nu la cursuri, nu are importanţă ce fac aici. Toto 
să-mi dea diploma.» Am întrebat-o dacă ea credea aşa 
ceva, pentru că era fiica generalului Campbell, şi a răspuns: 
«Nu, o să-mi dea diploma pentru ca le-am făcut un 
serviciu.» 

Când am întrebat-o ce înţelegea prin asta şi cine erau 
«ei», a răspuns: «Bătrânii.» La întrebările ulterioare nu am 
obţinut niciun răspuns. 

Cred că începuserăm să facem progrese, dar şedinţele 
următoare, pe care le ordonase la început comandantul ei, 


99 


au fost suspendate, fără nicio explicaţie, de o autoritate 
mai înaltă al cărei nume nu l-am aflat niciodată. 

Sunt de părere că Ann Campbell are nevoie de 
consultaţii şi tratament în viitor, voluntar sau involuntar. În 
lipsa acestuia, recomand o comisie de psihiatri care să 
hotărască dacă Ann Campbell trebuie să plece din 
academie pentru motive psihiatrice. Recomand, de 
asemenea, un consult medical complet”. 

Am analizat acest scurt raport, întrebându-mă, 
bineînţeles, cum se poate ca o fată bine adaptată, la 
optsprezece ani, să devină la douăzeci şi unu de ani o 
depresivă. Rigorile de la West Point ar fi putut explica uşor 
faptul, dar era limpede că doctorul Wells nu credea aşa 
ceva şi nici eu nu credeam. 

Am frunzărit dosarul, intenţionând să-l citesc din scoarță 
în scoarță cât mai curând. Când eram gata să-l închid, o 
hârtie rătăcită mi-a atras atenţia şi am citit, scris de mână: 
„Oricine se luptă cu monştrii ar trebui să fie atent ca, în 
acest timp, să nu devină, la rându-i, un monstru. Căci, 
atunci când priveşti în abis, şi abisul priveşte în tine - 
Nietzsche”. 

Ce căuta acest citat în dosar nu ştiu, dar se potrivea cu 
dosarul unui ofiţer de la Operaţiuni Psihologice şi s-ar fi 
potrivit la fel de bine cu dosarul unui ofiţer de la DIC. 


9 


Nu mai aveam nevoie să fiu, nici nu mai voiam să fiu 
sergentul Franklin White, mai ales că sergentul White 
trebuia să-l salute pe orice mucos de locotenent pe lângă 


100 


care trecea. Aşa că am făcut o jumătate de kilometru pe 
jos, până la Brigada de Instrucție a Infanteriei, mi-am 
recuperat camioneta, apoi m-am îndreptat spre  Pinii 
Şoptitori, ca să-mi iau haine civile. 

Am trecut de depozitul de arme, dar nu am văzut 
maşina personală a sergentului Elkins în parcare. Mă 
neliniştea gândul că Elkins va încheia singur afacerea, în 
spatele meu, şi va pleca într-o direcţie necunoscută, 
lăsându-mă să explic cum de am permis ca sute de puşti M- 
16 şi aruncătoare de grenade să încapă în mâinile 
bandiţilor columbieni. 

Dar aveam alte priorităţi. Am ieşit din garnizoană şi am 
intrat pe autostradă. Până la Pinii Şoptitori, am făcut cam 
douăzeci de minute, timp în care am trecut în revistă toate 
evenimentele dimineţii, de la ora când a sunat telefonul în 
depozitul de arme. Fac asta, deoarece patronul meu, 
Armata Statelor Unite, e foarte exigent cu privire la 
cronologie şi fapte. Dar, în anchetarea unei crime, ceea ce 
vezi şi momentul când vezi nu au o importanţă crucială, 
pentru că, prin natura actului crimei, lucrurile cele mai 
importante s-au întâmplat înainte de venirea ta. Există o 
lume spirituală care coexistă cu lumea observaţiei 
empirice, iar tu trebuie să intri în legătură cu lumea aceea 
prin ceea ce un detectiv are comun cu o şedinţă de 
spiritism. Nu folosesc un glob de cristal, deşi mi-ar plăcea 
unul care să funcţioneze; trebuie să-ţi limpezeşti mintea, să 
asculţi ceea ce nu s-a spus şi să vezi lucruri care nu erau 
acolo. 

Lăsând asta la o parte, Karl îmi ceruse un raport scris, 
aşa că am schiţat unul în minte. „Urmare a conversaţiei 
noastre telefonice, fiica generalului a fost o târfă, dar ce 
târfă splendidă! Nu pot să mi-o scot din minte. Dacă aş fi 
fost înnebunit de dragoste pentru ea şi aş fi aflat că se 
culca cu oricine, aş fi omorât-o chiar eu. Totuşi, îl voi găsi 
pe nemernicul care a făcut-o şi voi avea grijă să ajungă în 


101 


faţa plutonului de execuţie. Mulţumesc pentru caz. Semnat: 
Brenner.” 

S-ar putea să mai trebuiască puţin prelucrat. Dar cred 
că e important să recunoşti, faţă de tine, ce simţi cu 
adevărat într-o situaţie. Toţi ceilalţi vor minţi, vor poza, se 
vor preface. 

Apropo de asta, m-am gândit la Cynthia. De fapt, nu 
puteam să mi-o scot din minte. Îi tot vedeam chipul, îi 
auzeam vocea şi aveam dreptate să-mi fie dor de ea. Asta e 
dovada probabilă a unei puternice legături afective, poate a 
unei obsesii sexuale şi, Doamne fereşte, a dragostei. Lucru 
îngrijorător nu numai pentru că nu eram pregătit pentru 
asta, dar şi pentru că nu ştiam ce simţea ea. Şi mai era şi 
crima. Când ai pe cap o crimă, trebuie să-i dedici totul, iar 
dacă nu ai prea multe de oferit, trebuie să pui la bătaie 
energia psihică pe care o păstrezi pentru alte lucruri. 
Uneori, evident nu mai ai ce să sacrifici, iar cei tineri, ca 
Cynthia, şi plini de simţul datoriei şi de entuziasm, spun că 
eşti rece, dur şi cinic. Sigur că nu sunt de acord cu asta, 
ştiindu-mă capabil de emoţii şi simţăminte, de dragoste şi 
căldură. Aşa eram şi la Bruxelles, anul trecut, şi uite ce am 
păţit. Oricum, o crimă merită toată atenţia cuiva. 

Mă apropiam de Pinii Şoptitori şi m-am uitat afară. În 
faţă, pe stânga, am văzut un drum vicinal, la care o echipă 
făcea lucrări de reparaţii ale asfaltului şi mi-am amintit 
cum, în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, am văzut în 
Georgia, pentru prima dată, oameni în lanţuri. Nu cred că 
acum se mai folosesc deţinuţi în lanţuri la repararea 
drumurilor şi sper că nu. Dar îmi amintesc scena foarte 
bine, deţinuţii, murdari şi stând aplecaţi, cu picioarele 
prinse în lanţuri, paznicii, în uniformele apretate de 
sudoare, înarmaţi cu puşti şi pistoale. Întâi, nu mi-a venit 
să-mi cred ochilor. Paul Brenner, proaspăt venit din munţii 
Boston, nu putea să înţeleagă, pur şi simplu, că nişte 
oameni legaţi cu lanţuri unul de celălalt munceau ca nişte 


102 


sclavi, sub soarele arzător, chiar aici, în America. Am simţit 
că mi se strânge stomacul, de parcă mi-ar fi dat cineva un 
pumn. 

Dar acel Paul Brenner nu mai exista. Lumea a devenit 
mai blândă, iar eu, mai dur. Cândva, în timp, lumea şi cu 
mine fuseserăm în armonie vreme de un an sau doi, apoi 
drumurile noastre s-au despărţit din nou. Poate că 
problema mea era faptul că lumile mele se schimbau prea 
des: azi, Georgia, anul trecut, Bruxelles, săptămâna 
viitoare, Pago Pago. Simţeam nevoia să mă opresc într-un 
loc pentru o vreme, să cunosc o femeie pentru mai mult 
timp decât o noapte, o săptămână sau o lună. 

Am trecut printre doi pini jupuiţi, de care fusese bătută 
în cuie o firmă pictată de mână, mai sus decât înălţimea 
capului, şi pe care, cândva, scria: „Pinii Şoptitori”. Am 
parcat camioneta lângă casa mobilă a proprietarului şi am 
început călătoria spre locuinţa mea de aluminiu. Cred că 
îmi plăcea mai mult sărăcia rurală din sud atunci când era 
adăpostită în barăci de lemn, cu un balansoar şi o cană de 
rachiu de porumb în faţa uşii. 

Am înconjurat rulota, verificând dacă geamurile erau 
deschise, căutând urme de picioare şi alte semne care să 
indice că acolo fusese cineva. Am venit la intrare şi am 
verificat fâșia subţire de bandă adezivă pe care o pusesem 
pe uşă şi rama ei. Asta nu pentru că am văzut prea multe 
filme în care detectivul intră în propria casă şi primeşte o 
lovitură în cap. Dar am petrecut cinci ani la infanterie, 
dintre care unul în Vietnam şi cam zece ani în Europa şi 
Asia, având de-a face cu traficanţi de droguri, cu 
contrabandişti de arme, cu ucigaşi, pur şi simplu, şi ştiu de 
ce sunt încă în viaţă şi ştiu cum să rămân aşa. Cu alte 
cuvinte, atunci când acţionezi prosteşte, patru dintre cele 
cinci simţuri nu-ţi funcţionează. 

Am intrat în rulotă şi am lăsat uşa deschisă cât timp am 
verificat dacă eram singur acolo. Se părea că eram singur şi 


103 


că totul era aşa cum lăsasem. 

M-am dus în dormitorul din spate pe care îl foloseam 
drept birou. Acolo, îmi ţineam pistoalele, împreună cu 
însemnările, rapoartele, codurile şi alte unelte ale meseriei. 
Pusesem un lacăt la această uşă, astfel că nimeni, nici 
proprietarul parcării, nu putea să intre şi, de asemenea, 
blocasem fereastra cu un adeziv puternic. Am descuiat 
lacătul şi am intrat. 

Mobila din dormitor se potrivea cu locul, dar luasem de 
la intendentul garnizoanei un birou de campanie şi un 
scaun, şi, pe birou, am văzut luminiţa robotului telefonic 
care clipea. Am apăsat pe butonul pentru mesaje şi o voce 
de bărbat, care avea probleme cu polipii, m-a anunţat: 
„Aveţi un mesaj”, apoi altă voce bărbătească a spus: 
„Domnule Brenner, aici e colonelul Fowler, aghiotantul 
generalului Campbell care doreşte să vă vadă. Prezentaţi- 
vă acasă la el cât se poate de repede. Bună ziua”. 

Foarte concis. Am tras o singură concluzie: colonelul 
Kent se dusese, în cele din urmă, şi înştiinţase familia 
decedatei, şi le oferise informaţia că ofiţerul-anchetator 
este unul Brenner de la Falls Church, şi-i dăduse colonelului 
Fowler numărul meu de telefon. Mulţumesc, Kent. 

Deocamdată, nu aveam timp pentru general şi nici 
pentru doamna Campbell, deci am şters mesajul de pe 
bandă şi din mintea mea. 

M-am dus la masa de toaletă şi mi-am luat pistolul 
automat Glock de 9 mm, şi teaca, apoi am ieşit din 
dormitorul sărăcăcios, închizând lacătul după mine. 

Am intrat în dormitorul principal, m-am schimbat cu un 
costum albastru, de lână, uşor, mi-am pus tocul pistolului, 
m-am dus în bucătărie, am deschis o bere rece, apoi am 
ieşit din rulotă. Am lăsat camioneta acolo unde se afla şi 
am urcat în Blazer. Astfel schimbat, eram pregătit - în 
exterior - să înfrunt violul şi crima, deşi, cândva, pe 
parcurs, trebuia să dorm puţin. 


104 


În timp ce conduceam, am luat câteva înghiţituri de 
bere. În statul ăsta există o lege cu privire la recipientele 
deschise de băuturi alcoolice. Localnicii zic că legea 
prevede că, odată recipientul deschis, trebuie golit, înainte 
de a fi aruncat pe fereastră. 

Am făcut un ocol printr-un cartier sărăcăcios de 
periferie alcătuit din case mici, numit Indian Springs. Pe 
acolo, nu erau indieni, ci o mulţime de cowboy, judecând 
după maşinile cu motoarele modificate, de pe alei. Am tras 
pe drumul de acces al unei case modeste şi am claxonat de 
câteva ori. Asta în loc să cobor şi să sun la sonerie, ceea ce 
aici e perfect acceptabil. O femeie solidă a venit la uşă, m-a 
văzut, mi-a făcut semn cu mâna şi a dispărut. Câteva 
minute mai târziu, sergentul Dalbert Elkins a ieşit agale din 
casă. Unul dintre avantajele gărzilor de noapte e faptul că 
ai liber a doua zi, iar Elkins se bucura de ziua aceea, 
îmbrăcat în şort, tricou şi sandale, cu câte o cutie cu bere în 
fiecare mână. l-am spus: 

— Urcă. Mergem la garnizoană să vedem un tip. 

— Fir-ar să fie! 

— Hai odată! Te aduc înapoi cât se poate de repede. 

A urlat spre casă: „Trebuie să plec!”, apoi s-a urcat în 
maşină şi mi-a dat una din cutii. 

Am luat-o, am dat înapoi pe alee şi am ieşit în drum. 
Sergentul Elkins avea să-mi pună patru întrebări: De unde 
ai maşina asta? De unde ai costumul? Cum a fost păpuşica? 
Pe cine trebuie să vedem? 

l-am răspuns că maşina e închiriată, că aveam costumul 
din Hong Kong, tipa fusese clasa întâi şi că trebuia să 
vedem un tip care era la închisoare. 

— La închisoare? 

— Un tip de treabă. L-au închis la poliţia garnizoanei. 
Trebuie să-l văd înainte să-l bage la răcoare. 

— De ce? Pentru ce? 

— L-au prins conducând în stare de ebrietate. Trebuie 


105 


să-i duc maşina acasă. Nevastă-sa e însărcinată în nouă 
luni şi-i trebuie maşina. Stau pe lângă tine. Ai să conduci tu 
maşina mea, la întoarcere. 

Sergentul Elkins a dat din cap, ca şi cum era obişnuit cu 
aşa ceva. 

— Povesteşte-mi de fetiţa aia, a spus. 

Deci, vrând să-l fac fericit, am dat drumul la vrăjeală: 

— Am o guristă asiatică, nu mai mare decât o halbă, o 
iau de urechi, o înfig în mădular şi o învârtesc ca pe o elice. 

Elkins a izbucnit în râs. De fapt, nu era rău pentru un tip 
care a crescut în munţii Boston. Dumnezeule, mă pricep! 

Am mai flecărit puţin, bând din bere. La garnizoană, 
când am trecut pe lângă poliţişti, am lăsat cutiile cu bere în 
jos, apoi le-am aruncat sub bancheta din spate. Am tras în 
faţa clădirii poliţiei, am coborât din maşină şi am intrat. 

Sergentul de la intrare stătea în picioare şi i-am pus 
insigna de la DIC în ochi, după care am mers mai departe. 
Sergentul Elkins fie nu a observat, fie am fost eu prea iute 
pentru el. Am intrat pe coridorul care ducea la celule. Am 
găsit una frumoasă şi neocupată, în colt, cu uşa deschisă, şi 
l-am împins înăuntru pe sergentul Elkins. A părut năucit şi 
puţin neliniştit. 

— Unde e prietenul tău? a întrebat. 

— Tu eşti prietenul meu. 

Am închis uşa celulei şi am încuiat-o. l-am vorbit printre 
gratii: 

— Eşti arestat. l-am arătat insigna. Eşti acuzat de 
complot pentru vânzarea unor bunuri din proprietatea 
armatei, fără autorizaţie, şi înşelătorie în dauna Statelor 
Unite. Plus faptul că nu ţi-ai pus centura de siguranţă, am 
adăugat. 

— Isuse... Dumnezeule! 

Expresia de pe chipul unui om căruia îi spui că e în stare 
de arest este foarte interesantă şi revelatoare, şi trebuie 
să-ţi cântăreşti afirmaţiile următoare după reacţia acestuia. 


106 


Elkins arăta ca unul care tocmai l-a văzut pe Sfântul Petru 
dându-i un bobârnac. 

— Am să te las singur, Dalbert, l-am informat. Ai să scrii 
o declaraţie completă, ai s-o semnezi, apoi ai să colaborezi 
cu guvernul, pentru a-i prinde pe tipii cu care ai vorbit. 
Dacă faci asta, îţi garantez că nu vei sta la puşcărie. Vei fi 
scos din armată, vei pierde gradul, solda, îndemnizaţiile şi 
dreptul la pensie. Altfel, ajungi la Leavenworth, băiete. S-a 
făcut? 

A început să plângă. Ştiu că am început să fiu mai milos, 
căci era o vreme când nu aş fi propus nimănui aşa ceva, şi, 
dacă un suspect ar fi început să plângă, l-aş fi plesnit până 
ar fi tăcut. Dar am încercat să devin mai înţelegător faţă de 
nevoile şi dorinţele infractorilor, şi am încercat să nu mă 
gândesc la ce ar fi putut face cele două sute de puşti M-16 
şi aruncătoarele de grenade poliţiştilor şi oamenilor 
nevinovaţi. Ca să nu mai spun că sergentul Elkins călcase 
un jurământ sfânt. 

— S-a făcut? l-am întrebat pe Elkins. 

A dat din cap. 

— Inteligentă treabă, Dalbert. Am căutat în buzunar şi 
am găsit cartonaşul cu drepturile arestaţilor. Uite, citeşte şi 
semnează aici. l-am dat cartonaşul şi un pix. Şi-a şters 
lacrimile şi a citit ce drepturi avea. 

— Semnează odată, Dalbert! i-am spus. 

A semnat şi mi-a dat cartonaşul şi pixul înapoi. Karl 
avea să facă apoplexie când avea să afle că l-am 
transformat pe Elkins într-un martor al guvernului. Filosofia 
lui Karl este că toţi ar trebui să înfunde închisoarea şi că 
nimeni nu ar trebui să încheie vreo înţelegere cu ei. Celor 
de la Curtea Marţială nu le place să audă aşa ceva. Da, dar 
eu trebuia să termin cu cazul ăsta, ca să mă apuc de 
ancheta cu care aş fi putut s-o păţesc. Karl spusese să 
termin cu el. Terminasem. 

Un locotenent din poliția militară s-a apropiat, mi-a 


107 


cerut actele şi să-i spun ce era cu mine acolo. l-am arătat 
legitimaţia de la DIC şi i-am spus: 

— Adu-i omului ăstuia hârtie şi ceva de scris, apoi du-l la 
Direcţia de Investigaţii a garnizoanei şi predă-l acolo pentru 
cercetări ulterioare. 

Sergentul Elkins stătea acum pe patul pliant, părând 
total pierdut în şortul, tricoul şi sandalele lui. Am văzut prea 
mulţi oameni în această situaţie, printre gratiile de oţel. Mă 
întreb cum mă văd ei, din cealaltă parte a gratiilor. 

Am plecat de la închisoare şi m-am dus la biroul care-mi 
fusese repartizat. Am frunzărit agenda lui Ann Campbell, 
care conţinea cam o sută de nume, afară de al meu. Nu 
folosise steluțe sau inimi, sau ceva care să trădeze un 
interes romantic, sau vreun sistem de clasificare, dar, cum 
am zis, avea, probabil, altă listă de nume şi numere de 
telefon undeva, poate în camera de la subsol sau, poate, 
îngropate în computerul personal. 

Am scris repede un raport destul de superficial, plicticos 
şi lapidar pentru Karl, nu cel pe care mi-l schiţasem în 
minte, ci unul pe care nici procurorul general al Curţii 
Marţiale, nici avocatul apărării să nu-l poată ataca, mai 
târziu. În toată ţara, niciun document nu se mai afla în 
siguranţă, iar clasificarea „Confidenţial” ar fi putut foarte 
bine să fie „Pentru largă circulaţie”. 

Odată raportul terminat, am apăsat pe butonul 
interfonului şi am cerut să se prezinte la mine un furier. 

Furierii din armată sunt cam ca secretarele civile, numai 
că mulţi dintre ei sunt bărbaţi, deşi, în ultima vreme, văd 
tot mai multe femei-furier. În ambele cazuri, ca şi omologii 
lor civili, pot să fie de folos sau să distrugă un patron, sau 
un birou. Furierul care s-a prezentat la mine era o femeie 
îmbrăcată într-o uniformă verde, compusă din fustă şi 
bluză, potrivită pentru birourile încinse. A salutat destul de 
bine, cu un gest vioi şi o voce plăcută: 

— Gradat Baker, la raport! 


108 


M-am ridicat, deşi nu eram obligat, şi i-am întins mâna. 

— Sunt ofiţerul specialist Brenner, de la DIC. Anchetez 
cazul Campbell. Ştii despre ce e vorba? 

— Da, domnule. 

Am  privit-o o clipă pe gradatul. Baker. Avea cam 
douăzeci şi unu de ani, părea destul de vioaie, nu era 
frumoasă, dar avea ochii strălucitori şi plini de viaţă. Poate 
era drăguță. 

— Vrei să fii desemnată să lucrezi cu mine? 

— Lucrez pentru căpitanul Redding. 

— Da sau nu? 

Dan 

— Bine. Imi vei raporta numai mie şi doamnei Sunhill, 
care lucrează, de asemenea, la cazul acesta, şi nu vei vorbi 
cu nimeni altcineva. Orice vezi şi auzi este strict 
confidenţial. 

— Am înţeles. 

— Bine. Bate la maşină acest raport, fă copii după 
agenda asta, trimite copiile la acest număr de fax din Falls 
Church şi lasă originalele pe biroul meu. 

— Am înţeles. 

— Pune pe uşă o inscripţie: „Particular, este permisă 
numai intrarea persoanelor autorizate”. Dumneata, eu şi 
doamna Sunhill suntem singurele persoane autorizate. 

— Am înţeles. 

În armată, unde cinstea, onoarea şi respectul sunt încă 
socotite virtuţi, nu e nevoie de chei la uşi, teoretic, dar, în 
ultima vreme, văd tot mai multe chei. Totuşi, fiind din 
şcoala veche, nu am ordonat să se pună lacăt. 

— In fiecare seară, vei goli coşurile de hârtii şi vei pune 
conţinutul în maşina de tăiat hârtii, am spus totuşi 
gradatului Baker. 

— Am înţeles. 

— Ai întrebări de pus? 

— Cine va vorbi cu căpitanul Redding? 


109 


— Îi voi spune eu colonelului Kent. Alte întrebări? 

— Nu, domnule. 

— Eşti liberă. 

A luat agenda şi raportul meu, a salutat, s-a întors şi a 
ieşit. Nu e uşor să fii o pacoste călătoare. Oricine poate să 
fie o pacoste la el în tribunal, dar trebuie să ai o 
personalitate deosebită ca să vii într-un loc unde ierarhia, 
nuanțele şi personalităţile au şi fost formate şi-şi au locul 
lor. Dar, dacă nu te impui din prima zi, nu o vei mai face 
niciodată şi vei pierde timpul până când vei ajunge mai rău 
decât inutil. 

Am învăţat că puterea poate fi luată pe multe căi legale. 
Dacă instituţia nu ţi-a dat puteri depline, dar în schimb ţi-a 
dat o treabă foarte importantă care te acaparează, atunci 
trebuie să iei puterea de care ai nevoie ca să o faci. Cred că 
asta aşteaptă armata, să dai dovadă de iniţiativă, aşa cum 
ţi se spune mereu. Dar trebuie să ai grijă, pentru că 
sistemul merge numai dacă faci ceea ce se aşteaptă de la 
tine. Dacă nu-ţi faci treaba, te-ai ars. Mai rău, atunci când 
ai terminat totul cu succes, te mângâie pe cap, ca pe un 
câine de sanie obosit, apoi te înghit, de aceea nu rămân 
niciodată la cocteilurile care au loc după ce este soluţionat 
un caz. Karl spune că mă ascund sub biroul lui o 
săptămână, ceea ce nu este adevărat, dar se ştie că-mi iau 
liber câteva săptămâni şi mă duc în Elveţia. 

Era ora 14.00 şi ofiţerul specialist Sunhill nu-şi făcuse 
încă apariţia, deci am ieşit din clădire, ca să mă duc la 
maşina mea. Mi-am descoperit partenera în maşina parcată 
în faţa uşii, dormind cu capul pe volan, în timp ce de pe un 
compact-disc se auzea formaţia The Grateful Dead, ceea ce 
ar fi putut fi foarte potrivit. 

Am urcat în maşină şi am trântit uşa, trezind-o. 

— Dormeai? am întrebat-o. 

— Nu, îmi odihneam ochii. 

Întotdeauna răspundea aşa, şi am schimbat zâmbete 


110 


iuți de recunoaştere. 
— La poligonul şase, te rog. 


10 


Cynthia a băgat maşina în viteză şi am plecat din 
centrul garnizoanei spre rezervaţia împădurită. 

— Frumos costum, a spus ea. 

— Mulţumesc. 

The Grateful Dead cânta acum A Touch of Grey. Am 
oprit discul. 

— Ai mâncat? s-a informat ea. 

— Nu. 

— Ai făcut ceva folositor? 

— Probabil că nu. 

— Te apasă ceva? 

— Da. 

— Karl poate să fie sâcâitor. 

— Dacă îl mai suni cu privire la cazul ăsta, te dau în 
judecată. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Am mers un timp în tăcere. 

— Să-mi dai numărul de telefon şi adresa ta, a spus ea 
apoi. 

| le-am dat, iar ea a adăugat: 

— Eu stau într-o locuinţă pentru ofiţerii veniţi în vizită. 
De ce nu te muţi şi tu acolo? Adică, într-o locuinţă pentru 
ofiţeri aflaţi în vizită. E mai convenabil. 

— Îmi place la Pinii Şoptitori. 

— Parcările pentru rulote din păduri sunt pline de 


ie il 


fantome. 

— Nu şi pentru bărbaţii adevăraţi. 

— A... stai cu cineva? 

A crezut că e ceva nostim şi a râs de propria glumă, 
apoi şi-a acoperit gura cu un gest teatral. 

— Vai, iartă-mă, a spus. Ar trebui să încerc să-ţi văd 
părţile bune. 

— Nu-ţi pierde vremea. 

Cynthia nu e o femeie înşelătoare, dar se ştia că înşală. 
O mică distincţie, dar importantă. De fapt, e sinceră şi 
cinstită şi, dacă îi place cum arată un bărbat sau ce face, îi 
spune. Am sfătuit-o să nu mai fie aşa de sinceră, pentru că 
unii bărbaţi o iau drept invitaţie. Dar nu a înţeles, şi asta e 
femeia care anchetează cazuri de viol. 

— Avem o secretară, gradatul Baker, i-am spus. 

— Bărbat sau femeie? 

— Nu bag de seamă asemenea amănunte. Şi, fiindcă 
veni vorba, ce religie ai? 

A zâmbit, şi-a scos din cămaşă plăcuţa de identificare şi 
a citit-o, conducând în continuare maşina. 

— Să vedem... AB... americană-baptistă?... Nu, asta e 
grupa de sânge... Uite... prezbiteriană. 

— Nu mă amuză. 

— Îmi pare rău, dar Karl ştia că e o glumă. 

— Karl nu-şi dă seama că e vorba de o glumă decât 
atunci când râd cei din jurul lui. 

— Haide, Paul, tu nu iei în serios, oricum, toate 
sensibilităţile astea. Ţi-aş face o sugestie, dacă-mi dai voie 
- ai grijă. Nu trebuie să foloseşti un limbaj de lemn, nici să- 
ţi mărturiseşti ideile preconcepute, dar nici să râzi de noile 
idei. Din punct de vedere profesional, nu ai altă soluţie. 

— Eşti comisar? 

— Nu, sunt partenera ta. M-a bătut uşor pe mână. Nu 
face pe grozavul cu mine. 

— Bine. 


112 


Era limpede că Cynthia se afla într-o dispoziţie mai puţin 
bătăioasă. Fie că i se întâmplase ceva plăcut în cele două 
ore cât lipsise, fie îşi reamintise unele lucruri despre Paul 
Brenner, care nu erau deloc rele. Ca să revin la treburile 
noastre, am întrebat-o: 

— Ai căutat „asfixia sexuală”? 

— Sigur. E curată nebunie. 

— Sexul e curată nebunie, dacă tei gândeşti bine. 

— Poate pentru tine. 

— Spune-mi ce-i cu asfixia sexuală. 

— Bine... în principiu, înseamnă strângerea unei frânghii 
în jurul gâtului în timpul actului sexual. De obicei, o practică 
bărbaţii când se masturbează. Autoerotism. Dar se ştie că 
şi femeile practică asfixia autoerotică. Uneori, partenerii 
heterosexuali şi homosexuali şi-o fac reciproc în timpul 
actului sexual. De obicei, este un act consensual, dar nu 
întotdeauna, şi, uneori, duce la moarte, fie accidental, fie 
voit. Atunci, intervine poliţia. 

— Corect. Ai văzut vreodată aşa ceva? 

— Nu. Dar tu? 

— Ai pus-o vreodată în practică? 

— Nu, Paul! Dar tu? 

— Nu, dar am văzut o dată. Un tip a aranjat lucrurile 
astfel, încât să se strângă de gât în timp ce se masturba 
privind un film porno la video. Nu a vrut să moară, dar 
masa pe care se urcase a alunecat şi el s-a spânzurat de-a 
binelea. O moarte autoerotică. Poliţia militară a crezut că s- 
a sinucis, bineînţeles. Dar, când victima e dezbrăcată şi are 
în jur obiecte erotice, atunci eşti sigur că a fost un accident, 
încearcă să explici asta familiei. 

— Îmi închipui. A clătinat din cap. Nu sunt sigură că e 
ceva amuzant. Nu scrie în manual. 

— Scrie în alte manuale. Uite ce amuzant e: când 
provoci o întrerupere a fluxului de sânge şi oxigen în creier, 
unele senzaţii sunt amplificate, în parte ca urmare a 


113 


diminuării autocontrolului. O lipsă temporară de oxigen 
provoacă ameţeală, delir şi chiar euforie. E o beţie fără 
alcool sau droguri. In această stare, mulţi oameni încearcă 
o excitație sexuală mai intensă. Am auzit că, atunci când 
eşti gata, chiar eşti gata, dar, dacă greşeşti, atunci eşti 
gata de-a binelea. S-a terminat cu tine. 

— Nu-i deloc distractiv. 

— Nu. Numai o parte din toate astea e chestie de 
psihologie. Cealaltă parte ţine de comportamentul ritual 
care acompaniază majoritatea actelor de asfixie sexuală - 
nuditatea sau purtarea unor haine neobişnuite, obiectele 
sexuale şi materialele erotice, imaginaţia, punerea în scenă 
şi, în cele din urmă, pericolul. 

— Cine a inventat asta? 

— Fără îndoială, a fost descoperită accidental. Poate 
sunt fresce în piramidele egiptene. Fiinţele umane nu 
încetează să fie ingenioase când e vorba de propria 
plăcere. 

A rămas tăcută şi a condus în continuare maşina, apoi s- 
a uitat la mine şi, în cele din urmă, a întrebat: 

— Tu crezi că asta s-a întâmplat cu Ann Campbell? 

— Da... l-a pus chiloţii în jurul gâtului, ca să nu rămână 
vreo urmă demascatoare. E ceva specific pentru asfixia 
sexuală atunci când nu există intenţia ca ea să ducă la 
moarte. Acesta e un mod de a interpreta scena pe care am 
văzut-o, dar să examinăm şi probele aduse de laborator. 

— Unde sunt hainele ei? 

— Poate le-a lăsat pe undeva. 

— De ce? 

— Face parte din ideea de pericol şi depinde de 
imaginaţie. Cum ai spus mai devreme, nu avem 
posibilitatea să ştim ce avea semnificaţie sexuală pentru ea 
sau ce fantezii complicate construise mintea ei. Gândeşte- 
te, dacă vrei, la propria grădină secretă a plăcerilor şi 
încearcă să-ţi închipui ce ar crede altă persoană despre 


114 


aceste scenarii. Ca să umplu tăcerea stânjenitoare, am 
adăugat: Acest tip de personalitate este, în fond, satisfăcut 
numai de propriile fantezii, cu sau fără partener. Incep să 
cred că ce am văzut noi în poligonul şase a fost produs, 
regizat şi scris de Ann Campbell, nu de partenerul sau 
agresorul ei. 

Cynthia nu a spus nimic, deci eu am continuat: 

— Mai degrabă a fost un act consimţit care includea şi 
asfixia sexuală, iar partenerul ei a omorât-o din greşeală 
sau intenţionat, într-un moment de furie. Un atacator, un 
străin, care era înclinat spre viol şi crimă nu i-ar fi pus 
chiloţii în jurul gâtului pentru a nu lăsa urme prea vizibile. 

— Dar gândeşte-te că, poate, partenerul ei nu a omorât- 
o într-un moment de furie. Poate, partenerul a vrut s-o 
omoare, iar ea a crezut că era vorba de un joc. 

— lată încă o posibilitate. 

— Mă tot gândesc la camera aceea din subsol, a spus 
Cynthia. S-ar putea să existe bărbaţi care să-i fi dorit 
moartea din cauza geloziei, din dorinţa de răzbunare sau 
poate că ea şantaja pe cineva. 

— Ai dreptate. Era o victimă potenţială. Dar avem 
nevoie de mai multe informaţii. Ai să însemnezi toate astea 
în dosarul cazului. Bine? 

A dat din nou din cap, fără să spună nimic. Evident, 
Cynthia, care avusese de-a face cu violuri obişnuite ce nu 
duceau la crimă, era puţin depăşită de aceste noi aspecte 
ale depravării umane şi de numeroasele aspecte ale 
sexualităţii. Totuşi, eram sigur că văzuse femei brutalizate 
de bărbaţi, dar clasificase, probabil, aceste cazuri sau le 
categorisise în vreun fel care să-i permită să le înţeleagă. 
Nu părea să-i urască pe toţi bărbaţii - de fapt îi plăceau 
bărbaţii -, dar îmi închipuiam cum ar fi putut sau cum va 
începe, într-o zi, să-i urască. 

— Cazul Neely. Cine a fost individul? am întrebat-o. 

— Un elev de la Şcoala de Infanterie. S-a îndrăgostit de 


115 


infirmieră şi a urmărit-o până la maşina ei, într-o noapte, 
când ea pleca de la spital. A dat o declaraţie completă şi îşi 
va cere iertare, apoi va recunoaşte că e vinovat şi va lua 
cinci, până la zece ani. 

Am dat din cap. În armată, nu se proceda aşa, dar 
devenise din ce în ce mai răspândit obiceiul ca acuzatul sau 
criminalul, care recunoscuse, să ceară iertare victimei sau 
familiei acesteia, precum şi comandantului victimei. Mie mi 
se pare mai curând un obicei japonez decât englezesc, dar 
cred că merge. Ironia sorții făcea ca acest obicei să fi fost 
instituit la Fortul Hadley de către generalul Campbell. 

— Dumnezeule, nu aş vrea să fiu în pielea tipului care 
va trebui să ceară iertare generalului, pentru că i-a violat şi 
ucis fiica. 

— Ţi-ar fi foarte greu să găseşti cuvintele potrivite, a 
fost de acord Cynthia. Ne-am întors la ideea de viol şi 
crimă? 

— Poate. Dar s-ar putea să fi fost crimă şi viol. Vrei să 
vorbim despre necrofilie? 

— Nu. Îmi ajunge. 

— Amin. 

Drept în faţă, vedeam silueta unui cort uriaş, verde, 
deschis în părţi, ca un pavilion din acelea folosite pentru 
petrecerile la iarbă verde. Cei de la laborator le folosesc în 
cazurile de crime în spaţii deschise, pentru a proteja urmele 
de intemperii. 

— Apreciez faptul că i-ai spus lui Karl câtă încredere ai 
în mine. 

Nu-mi aminteam de conversaţia aceea cu Karl, aşa că 
nu i-am răspuns la remarcă. 

— Karl vrea să reconstituim crima, cu ţăruşii de cort, 
frânghiile şi toate celelalte. Tu vei fi Ann Campbell. 

S-a gândit o clipă la ce-i spusesem. 

— Foarte bine... Nu ar fi prima dată. 

— Bun. Abia aştept. 


116 


Ajunseserăm, şi Cynthia a parcat în spatele camionetei 
echipei de la laborator. 

— O să vedem din nou cadavrul? a întrebat. 

— Nu. 

Probabil că începuse să se umfle şi împrăştia o uşoară 
duhoare şi, oricât de irațional şi neprofesional ar părea, 
voiam să mi-o amintesc pe Ann Campbell aşa cum era 
înainte. 


11 


Pe drumul îngust, se aflau cam douăsprezece camionete 
şi maşini, care aparțineau laboratorului DIC şi poliției 
militare din garnizoană. 

Cynthia şi cu mine am păşit pe o fâşie de prelată verde 
spre cortul deschis. 

Era o după-amiază fierbinte, caracteristică pentru 
Georgia, şi, din când în când, câte o briză uşoară aducea 
mireasma de răşină a pinilor prin aerul umed. 

Moartea nu provoacă oprirea activităţilor în armată şi 
poligoanele din dreapta şi stânga noastră erau folosite, în 
ciuda problemei de la poligonul şase. Auzeam rafalele 
îndepărtate ale puştilor M-16, ascuţite şi ritmice, şi, ca 
întotdeauna, acest sunet îmi stârnea amintiri neplăcute. 
Dar aceste amintiri dădeau lucrurilor altă perspectivă. 
Cazul era el neplăcut, dar lupta în junglă ocupa un loc 
superior pe lista activităţilor neplăcute. Ar fi putut fi şi mai 
rău. Eu eram în viață, dar o femeie tânără se afla moartă la 
cincizeci de metri depărtare. 

In cort şi în jurul lui, se agitau cel puţin treizeci de 


17 


bărbaţi şi femei, toţi ocupați cu munca de laborator. 

Medicina legală se bazează, în general, pe teoria 
transferului şi a schimbului. Cei care fac medicină legală 
sunt încredinţaţi că făptaşul va lua cu el indicii de la locul 
respectiv şi de la victimă, lăsând propriile urme pe victimă 
şi în jurul ei. Ceea ce este adevărat, mai ales în cazul 
atacului sexual care, prin natura lui, pune făptaşul şi 
victima în intimitate. Totuşi, sunt cazuri când făptaşul este 
extrem de inteligent şi informat, şi nu are intenţia să lase 
celor de la laborator fire de păr pubian, picături de spermă 
sau salivă ori o urmă uşoară de after-shave. Din câte 
văzusem mai devreme, se putea să avem de-a face cu un 
astfel de caz. Şi, dacă se dovedea că aveam dreptate, 
trebuia să mă bazez numai pe interogatoriul de modă 
veche, intuiţie şi alergătură. Dar, chiar dacă găseam 
făptaşul, acuzarea, fără sprijinul unei probe cât de mici de 
la laborator, era nulă. 

M-am oprit înainte de a ajunge la cort şi un bărbat 
scund, chel s-a desprins din mulţimea aflată în jurul 
cadavrului şi a venit spre noi. L-am recunoscut pe Cal 
Seiver, ofiţerul superior care avea, probabil, comanda 
întregii echipe. Seiver este, în fond, un băiat bun, un 
profesionist cu un instinct ciudat, care-l face să ştie ce 
bucăţică de aţă sau ce fir de praf este important. Dar, ca 
mulţi tehnicieni, nu vede decât detaliile, nu vede pădurea 
din cauza copacilor. Însă e un lucru bun, pentru că pădurea 
mă priveşte pe mine, iar el are copacii. Nu-mi plac tipii de 
la laborator care fac pe detectivii. 

Cal era puţin palid, ca întotdeauna când vedea un 
cadavru. Ne-am dat mâinile şi i-am prezentat-o pe Cynthia, 
dar se cunoşteau. 

— Toată omenirea s-a plimbat în jurul cadavrului ăstuia, 
Paul, a spus el. 

Intotdeauna se întâmplă aşa. 

— Nimeni nu cunoaşte încă levitaţia. 


118 


— Da, dar au călcat totul în picioare. 

— E vreo urmă de încălţăminte de civil? 

— Da. Adidaşi. S-a uitat la picioarele Cynthiei. Ai... 

— Da, a răspuns ea. O să-ţi dau amprentele. Mai simt şi 
alte urme, afară de cele de bocanci? 

— Da. Am găsit o urmă de picior gol, probabil al 
decedatei, dar toate celelalte sunt de bocanci. Tălpile lasă 
urme diferite, datorită faptului că au deformări, tăieturi în 
piele, diferite feluri de tocuri... 

— Cred că mi-ai mai spus asta o dată, i-am reamintit. 

— Da. Trebuie să luăm amprentele tălpilor tuturor celor 
care au fost aici, dar să ştii că aici erau dinainte zeci de 
urme şi că poligonul e acoperit cu arbuşti şi iarbă. 

— Inţeleg. 

— Urăsc locurile unde s-au comis crime sub cerul liber! 
Şi-a scos batista, şi-a luat de pe cap şapca şi şi-a şters 
creştetul transpirat. 

— O nouă notă de la Pentagon, Cal. Nu eşti scund şi 
chel - eşti doar un tip căruia i s-a luat scalpul. 

S-a uitat la Cynthia. 

— Eşti obligată să lucrezi cu tipul ăsta? 

— Pe mine încearcă să mă scoată din fire, nu pe tine. 
Tocmai i-am dat o lecţie de sensibilitate. 

— Da? Nu-ţi pierde timpul. 

— Chiar aşa, a căzut de acord Cynthia. Ai primit 
materialul pe care ti l-am trimis pentru cazul Neely? 

— Da. Am analizat proba de spermă luată din vagin, am 
stabilit amprenta genetică şi am făcut acelaşi lucru cu 
probele luate, ieri, de la cel care a violat-o. Aparţin aceluiaşi 
individ, deci declaraţia lui e adevărată. Felicitări. 

M-am alăturat felicitărilor lui şi l-am întrebat pe Cal: 

— Victima de aici are urme de spermă? 

— Am examinat-o cu ultraviolete şi nu am găsit urme. 
Am luat probe din vagin, gură, anus şi vom afla rezultatul 
într-o oră. A adăugat: S-au luat deja amprentele cadavrului, 


119 


amprente din jeep, de pe geanta ei, de pe ţăruşii de cort şi 
frânghii. Fotografiile sunt aproape gata, iar oamenii de la 
serologie analizează sângele, saliva şi probele din orificii. 
Chimiştii încearcă să găsească acum urme pe corp, dar 
trebuie să vă spun că nu am văzut nici măcar un fir de păr 
rătăcit, iar eventualele scame provin, probabil, de la 
propriile ei rufe şi haine. Am adus şi o echipă de la 
laboratorul de analiză a uneltelor, care examinează ţăruşii 
de cort şi frânghia, dar sunt obiecte standard, iar ţăruşii 
sunt vechi şi folosiţi, ca şi frânghia. Deci, ca să-ţi răspund la 
întrebare, nu avem încă nicio urmă fizică. 

Cal are tendinţa să fie negativist. Mai târziu, îţi spune 
că, după ore de muncă grea şi plină de ingeniozitate, a 
găsit ceva. Ca să devii o legendă, tot secretul este să faci în 
aşa fel, încât munca ta să pară mai grea decât este. Din 
când în când, fac şi eu aşa. Cynthia încă nu ştie. 

— Ai scos ţăruşii de cort? l-am întrebat pe Cal. 

— Numai pe cel de la glezna stângă, ca să iau proba 
anală şi să văd dacă pe ţăruş e şi alt fel de pământ decât 
cel în care e înfipt acum. Dar pare să fie numai lut roşu din 
Georgia. 

— Vreau să stabileşti dacă vreunul dintre ţăruşii, de 
care erau legate mâinile, ar fi putut să fie tras afară din 
pământ, în cazul în care victima ar fi fost liberă s-o facă. De 
asemenea, vezi dacă vreunul din nodurile de la mâini era 
lunecos. Aş vrea să-mi spui dacă socoteşti că avea sau ar fi 
putut să aibă capetele frânghiilor în mâini. 

— Acum? 

— Te rog. 

Cal s-a întors şi a plecat. 

— Dacă niciuna din aceste presupuneri nu se 
adevereşte sau nu e posibilă înseamnă că putem exclude 
teoria morţii datorate autoerotismului. Nu-i aşa? a adăugat 
Cynthia. 

— Aşa e. 


120 


— Apoi căutăm un criminal. 

— Sau un complice. Pare că totul a început ca o 
distracţie. Nu e un caz care să fie făcut cunoscut publicului. 

— Evident. Aş vrea să văd din nou cadavrul. Acum ştiu 
ce căutăm. 

A mers pe fâşia de prelată până la cort şi a dispărut în 
mulţimea care o înconjura, în timp ce îngenunchea lângă 
cadavru. M-am întors şi m-am dus pe drum, lângă jeep. Am 
privit în sus, pe drum, înspre postul de gardă, unde stătuse 
ECI Robbins, dar nu puteam să văd depozitul de muniții, 
aflat la un kilometru. Apoi m-am uitat în direcţia din care 
venisem şi am văzut că acolo era o cotitură la dreapta, aşa 
încât, dacă un vehicul se oprea cam la o sută de metri 
depărtare, la poligonul cinci, farurile acestuia nu ar fi putut 
fi zărite din locul unde stătea Robbins. În legătură cu orele, 
când văzuse farurile, era ceva care mă zgândărea şi trebuia 
să iau în considerare posibilitatea ca primele faruri, pe care 
le văzuse Robbins, să nu fi fost neapărat cele de la jeepul 
lui Ann Campbell. In caz contrar, ce făcuse Ann Campbell 
de când plecase de la statul-major, la ora 01.00 şi până 
când Robbins zărise lumina farurilor, la ora 02.17? 

Cynthia şi Cal au revenit. Cal m-a informat: 

— Ţăruşii de cort sunt bine înfipţi. Un tip echipat cu 
mănuşi de chirurgie i-a tras afară şi era să facă hernie. A 
fost legată cu noduri duble, de văcar, care nu pot să fie 
dezlegate nici cu vreun ajutor mecanic. Capătul frânghiei 
ajunge la mână, dar, dacă vrei părerea mea, nu cred că a 
putut să le tragă singură. Crezi că e un accident autoerotic? 

— E doar o presupunere. Rămâne între noi. 

— Da. Dar se pare că nu a fost singură, deşi nu am găsit 
nicio urmă de-a însoţitorului ei. 

— Unde e urma de picior gol? 

— Cam la jumătatea distanţei dintre drum şi cadavru. 
Acolo. A arătat spre locul unde unul dintre oamenii lui lua 
amprenta urmei. 


121 


— Cum a fost tăiată frânghia? 

— Prin presare. Poate cu un topor sau un satâr, pe o 
suprafaţă de lemn. Cred că nu aici. Băieţii s-au uitat în 
tribune, după urme de tăieturi. Mai degrabă a tăiat-o 
înainte şi a venit cu ea. Cal a adăugat: Ca o trusă de 
violator. Dar a rezistat tentaţiei de a spune cuvântul 
„premeditare” sau „viol organizat”. Îmi plac oamenii care 
nu ies din aria lor de expertiză. De fapt, accesoriile din casa 
victimei păreau, mai degrabă, o trusă de violator. Dar era 
mai bine dacă erau toţi convinşi că e vorba de un viol. 

— Voiai să ştii ce e cu pata neagră de pe piciorul drept, 
a spus Cal. 

— Da. 

— Sunt nouăzeci şi nouă la sută sigur că e asfalt. O să 
ştiu sigur cam într-o oră. O să-l compar cu asfaltul de pe 
drumul ăsta, dar nu va fi concludent. 

— Bine. 

— Cum te-ai ales cu ancheta asta? 

— l-am implorat să mi-o dea. 

— N-aş vrea să fiu în locul tău, a zis, râzând. 

— Nici eu, dacă găseşti urmele mele în jeep. 

A zâmbit ca şi cum i-ar fi făcut plăcere compania mea, 
aşa că i-am reamintit: 

— Dacă o dai în bară, gândeşte-te cum ai să trăieşti cu 
jumătate de soldă. O grămadă de tipi se duc în Mexic. 

— Eu am acoperire, dacă o dau în bară. Dar, dacă 
greşeşti tu, colonelul Hellmann te rade! 

Era un adevăr neplăcut. L-am informat: 

— Biroul victimei, lucrurile din casă şi efectele personale 
sunt într-un hangar, la Jordan Field, aşa că, atunci când 
terminaţi aici, vă duceţi acolo. 

— Ştiu. Aici terminăm la căderea întunericului, deci vom 
rămâne toată noaptea în hangar. 

— Colonelul Kent a fost aici? 

— Doar câteva minute. 


122 


— Ce a vrut? 

— Ca şi tine, doar că n-a făcut bancuri. Vrea să te duci 
la general. Ai primit mesajul ăsta? 

— Nu. E în regulă, Cal. Sunt la poliţia garnizoanei. Toate 
rapoartele şi rezultatele merg la mine sau la Cynthia, 
direct, sigilate şi purtând menţiunea „Confidenţial”. Sau mă 
suni, sau treci pe acolo. Secretara mea e gradatul Baker. 
Nu discuta despre acest caz cu nimeni, nici măcar cu şeful 
poliţiei militare. Dacă te întreabă ceva, trimite-l la mine sau 
la Cynthia. Şi instruieşte-ţi oamenii să facă la fel. Bine? 

Cal a dat din cap şi a întrebat: 

— Nu vorbesc nici măcar cu colonelul Kent? 

— Nici chiar cu generalul. A ridicat din umeri. 

— Bine. 

— Hai să mergem să vedem closetele, apoi oamenii tăi 
pot să cerceteze terenul. 

— Bine. 

— Când poţi să predai cadavrul medicului legist, pentru 
autopsie? l-a întrebat Cynthia, în drum. 

Cal şi-a scărpinat chelia. 

— Cred că în aproximativ trei ore. 

— De ce nu suni la spitalul garnizoanei după medicul 
legist ca să examineze cadavrul pe loc? a întrebat ea. Apoi 
să-i spui că am vrea să facă autopsia cât se poate de 
repede, chiar dacă trebuie să lucreze până târziu, şi că am 
dori să avem, până diseară, un raport preliminar. Spune-i 
că generalul ar aprecia şi el acest lucru, pentru că el şi 
doamna Campbell ar dori să poată face ceea ce trebuie 
pentru înmormântare. 

— Bine, a dat Cal din cap. 

Cynthia prinsese şpilul. Era evident că-i dădeam un 
exemplu pe care-l urma. 

Toţi trei am depăşit tribunele trecând peste o fâşie de 
iarbă deasă, pe care nu rămâneau urme, spre clădirea 
closetelor dintre copaci. Kent înconjurase locul cu bandă 


123 


galbenă. Toaleta cea mai veche era pentru „Personal 
masculin”, iar cea mai nouă pentru „Personal feminin”. 
Cuvântul  „personal” poate să pară de prisos, dar 
regulamentele armatei interzic concizia şi bunul-simţ. Am 
intrat în clădirea pentru bărbaţi şi am aprins lumina, 
protejând eventualele amprente cu batista mea. 

Pe jos, era ciment, iar pereţii de lemn se uneau cu 
tavanul formând guri de aerisire; se aflau acolo trei 
chiuvete, trei cabine şi trei pisoare, toate curate. Am 
presupus că, dacă o unitate avusese trageri în ziua 
precedentă, terminase nu mai târziu de ora 17.00 şi primise 
ordin să curețe în amănunt toaleta. De fapt, coşurile de 
gunoi erau goale şi în chiuvete nu plutea nimic, iar 
scaunele erau toate ridicate. 

Cynthia mi-a atras atenţia asupra uneia dintre chiuvete, 
pe care erau pete de stropi de apă şi un fir mic de păr. l-am 
spus lui Cal: 

— Aici e ceva. 

A venit şi s-a aplecat peste bazin. 

— Păr uman din capul unui alb. S-a uitat mai de 
aproape. A căzut, poate a fost tăiat, nu smuls. Nu are 
rădăcină. Nu e mare lucru, dar pot să-ţi dau grupa 
sanguină, poate şi sexul, dar, fără rădăcină, nu pot să-ţi 
dau amprenta genetică. 

— Dar numele individului? 

Cal nu s-a amuzat. S-a uitat prin closet şi a spus: 

— După ce terminăm afară, aici venim întâi. 

— Să te uiţi şi în sifoanele chiuvetelor. 

— Crezi că e nevoie să-mi spui? 

— Cred că nu. 

Ne-am dus şi la toaleta femeilor care era la fel de curată 
ca şi cea a bărbaţilor. Acolo erau şase cabine în care toate 
scaunele closetelor erau ridicate, conform regulamentului 
din armată, în ciuda faptului că femeile se aşază pe ele. 

— Să-mi spui dacă Ann Campbell a folosit această 


124 


toaletă, i-am zis eu lui Cal. 

— În lipsă de altceva, poate vom găsi urme de 
transpiraţie sau sebum pe scaun, ori celule din piele în 
sifonul chiuvetei. O să fac tot ce se poate. 

— Şi nu uita amprentele de pe comutator. 

— Tu uiţi să respiri? 

— Câteodată. 

— Eu nu uit nimic. 

— Bun. 

Ne-am uitat în jurul nostru, dar nu era nicio urmă 
vizibilă, care să aibă legătură cu victima, cu locul crimei sau 
cu vreun făptaş. Dar, pentru cine crede în teoria 
transferului şi a schimbului, locul putea să fie plin de urme. 

Am ieşit afară, la soare, şi ne-am întors la drum. 

— Să nu te simţi insultat, i-am spus lui Cal, dar trebuie 
să-ţi reamintesc să păstrezi cu grijă probele, să etichetezi şi 
să argumentezi totul, ca şi cum ar urma să fii supus unui 
interogatoriu încrucişat de către un avocat al apărării dat 
dracului, care ştie că va fi plătit numai în cazul în care 
obţine achitarea. Bine? 

— Fii liniştit. Intre timp, tu pune mâna pe un suspect şi îl 
vom jupui, îi vom lua sângele, îi vom smulge părul şi-i vom 
lua o probă de spermă, într-un prezervativ, cum a făcut 
Cynthia cu celălalt individ, ieri. 

— Sper că aici ai să găseşti ceva să indice un suspect. 

— Intotdeauna găseşti ceva. Fiindcă veni vorba, unde 
sunt hainele ei? 

— Au dispărut. Era îmbrăcată cu uniforma. 

— Ca toată lumea. Dacă găsesc scame de la uniformă, 
nu înseamnă nimic. 

— Aşa e. 

— E foarte greu atunci când toţi sunt îmbrăcaţi şi 
încălţaţi la fel. 

— Adevărat. Ai luat amprentele tuturor celor de la 
poliţia militară care au fost aici? 


125 


— Da. 

— Inclusiv ale colonelului Kent? 

— Da. 

Ne-am oprit în drum. Cynthia a spus: 

— Ţine minte, Cal, numai noi putem să-ţi dăm ordine. 
Toţi ceilalţi nu contează. 

— Am auzit. 

S-a uitat înapoi spre cadavru. 

— Era foarte frumoasă. Avem un afiş de recrutare, cu 
ea, în laborator. Ne-a privit pe mine şi pe Cynthia, şi a spus: 
Noroc! 

— Şi ţie! a răspuns Cynthia. 

Cal Seiver s-a întors şi a plecat încet spre cadavru. 

Ne-am urcat în maşina Cynthiei. 

— Încotro? a întrebat ea. 

— La Jordan Field. 


12 


Repede! Repede! Cu cât e mai vechi cazul, cu atât mai 
reci sunt urmele. Şi cu cât urmele sunt mai reci, cu atât e 
mai grea ancheta. 

Transfer şi schimb. Oficial, este o teorie care priveşte 
urmele de natură fizică ce se analizează în laborator de 
către medicul legist. Dar pentru anchetatorul unei crime 
poate să fie în legătură cu ceva aproape metafizic. Studiind 
tipuri de criminali şi analizând crimele violente, începi să 
cunoşti ucigaşul, fără să-l fi întâlnit vreodată. Folosind 
analiza victimelor şi autopsia psihologică, începi să ştii mai 
multe despre victimă decât afli de la oameni. In cele din 


126 


urmă, poţi să ghiceşti ce relaţii sunt între victimă şi 
criminal, şi să deduci că se cunoşteau unul pe celălalt, aşa 
cum e cazul adesea. Bazându-te pe teoria că între decedat 
şi ucigaş există transferuri şi schimburi psihologice, poţi să 
începi să restrângi cercul suspecţilor. Pe de altă parte, o 
amprentă genetică şi amprentele digitale ar fi bine venite, 
dacă mi le-ar trimite Cal Seiver. 

Am luat-o spre nord, către centrul garnizoanei, dar am 
cotit la stânga în dreptul unui indicator care arăta spre 
Jordan Field. 

— Judecând după ce a aflat Cal despre ţăruşii de cort şi 
frânghie, nu cred că mai trebuie să facem reconstituirea, i- 
am spus. 

— Karl e detectivul de birou tipic, a răspuns ea. 

— Aşa e. 

Printre alte trăsături enervante, Karl avea şi prostul 
obicei de a veni cu idei strălucite. Stătea acolo, la Falls 
Church, citea rapoartele de laborator, declarațiile 
martorilor, se uita la fotografii, apoi formula ipoteze, căi de 
cercetare. Bărbaţii şi femeile din branşă sunt încântați. Karl 
se crede un fel de savant european, iar faptul că nu 
nimereşte niciodată nu pare să-l deranjeze. 

Dar Karl este un comandant bun. Conduce strâns 
operaţiunile, nu pupă pe nimeni în fund şi îşi apără oamenii. 
În cazul de faţă, colonelul Karl Gustav Hellmann va fi 
chemat, fără îndoială, la Pentagon, la raport. În picioare, în 
biroul şefului statului-major, în faţa ministrului Forţelor 
Armate, a directorului FBI, a consilierului general al Curţii 
Marţiale şi a altor ofiţeri superiori şi lachei prezidenţiali, cu 
ochi reci, va anunţa: „Cazul este anchetat de cel mai bun 
om al meu, ofiţerul specialist Paul Brenner, care mi-a spus 
că nu are nevoie de ajutor din afară şi m-a asigurat că 
poate să ducă ancheta la bun sfârşit în câteva zile. |n 
curând, va fi arestat cineva”. Ai dreptate, Karl. Eu voi fi 
acela, probabil. 


127 


— Eşti cam palid, mi-a spus Cynthia, privindu-mă. 

— Doar obosit. 

Ne-am apropiat de Jordan Field, care făcea parte din 
Fortul Hadley. Hadley este o garnizoană deschisă, oamenii 
vin şi pleacă, după plac, dar Jordan Field este o zonă păzită 
şi am fost opriţi la poartă de un poliţist militar. Acesta s-a 
uitat la legitimaţia Cynthiei şi a întrebat: 

— Dumneavoastră anchetați crima aceea, doamnă? 

— Da, a răspuns ea. lar el e tata. 

Polițistul a zâmbit. 

— Hangarul trei, doamnă. 

Cynthia a băgat maşina în viteză şi ne-am apropiat de 
hangarul trei. Jordan Field a fost la început construit de 
acum defuncta Aviaţie Militară, în deceniul patru al 
secolului, şi arată ca un platou pentru un film din al Doilea 
Război Mondial. E prea mic pentru a fi preluat de noua 
Aviaţie Militară, de după război, dar este mult prea mare 
pentru nevoile restrânse ale armatei sau pentru adunarea 
trupelor. De fapt, dacă tot acest complex militar, inclusiv 
Hadley şi Jordan, ar aparţine companiei General Motors, 
jumătate din el ar fi mutat în Mexic, iar cealaltă jumătate ar 
fi închisă. Dar armata nu face declaraţii de venituri şi 
cheltuieli, iar produsul finit, apărarea naţională, este ceva 
abstract, ca liniştea sufletească şi, de aceea, fără preţ. In 
realitate, totuşi, Hadley şi Jordan nu sunt decât proiecte 
guvernamentale de lucru pentru economia locală. Ceea ce 
a creat războiul va trebui să fie menţinut cu dividendele din 
timp de pace. 

Pe pistă, se aflau două elicoptere Huey şi trei avioane 
de recunoaştere ale artileriei. Am intrat în hangarul trei, în 
faţa căruia era parcată maşina lui Kent şi un Ford alb- 
albastru cu însemnele poliţiei. Pe uşa maşinii de poliţie, era, 
de fapt, un scut auriu pe care scria „Şeful Poliţiei din 
Midland”. 

— Asta o fi maşina lui Yardley, a spus Cynthia. Am lucrat 


128 


odată cu el. Dar tu? 

— Nu. Şi nu am intenţia să încep acum. 

Am intrat în hangarul uriaş, unde, întâi, am observat un 
BMW 325, decapotabil, care, am presupus, era al lui Ann 
Campbell. La capătul hangarului, se aflau lucrurile din casa 
lui Ann Campbell, aranjate în ordinea în care erau în 
camere, mocheta fiind întinsă conform planului podelei din 
casă. Apropiindu-mă, am văzut şi mobila din camera de 
lucru. Când ne-am apropiat şi mai mult, am văzut o masă 
lungă, acoperită cu fotografii polaroid ale casei şi 
bucătăriei. La marginea mochetei, erau câţiva poliţişti 
militari, precum şi colonelul Kent cu un bărbat care purta 
pălărie de cowboy şi arăta ca şi cum ar fi fost, şi poate era, 
şeful de poliţie Yardley. Un tip înalt, pe care crăpa costumul 
de pânză cafenie, iar faţa roşie m-a făcut să mă întreb dacă 
era ars de soare, dacă avea tensiune sau era furios. 

Yardley şi Kent stăteau de vorbă şi se uitau la noi în 
timp ce ne apropiam. În cele din urmă, Yardley s-a întors şi 
a venit spre mine. M-a întâmpinat cu cuvintele: 

— Trebuie să explici o grămadă de lucruri, fiule. 

Eu nu credeam la fel şi i-am spus-o: 

— Dacă aţi atins ceva sau aţi venit în contact cu ceva, 
trebuie să-mi daţi amprentele dumneavoastră şi scame din 
haine. 

Yardley s-a oprit la treizeci de centimetri de mine şi m-a 
măsurat multă vreme, apoi a râs. 

— Păcătosule! S-a întors spre Kent. Ai auzit? 

Kent s-a străduit să zâmbească, dar nu era prea fericit. 

— Vă rog să nu uitaţi, am continuat eu, că sunteţi pe 
teritoriul unei rezervaţii militare şi că eu sunt singurul 
răspunzător pentru acest caz. 

— Domnule Yardley, daţi-mi voie să vi-i prezint pe 
domnul Brenner şi pe doamna Sunhill, a spus Kent, cu 
întârziere. 

— Îţi dau voie, a răspuns Yardley, dar nu sunt prea 


129 


încântat. 

Yardley, cred că aţi ghicit, are un accent rural din 
Georgia care, în cel mai bun caz, mă calcă pe nervi. Imi pot 
închipui cum i se părea lui accentul meu din Boston. 

Yardley s-a întors spre Cynthia şi, tot numai farmec 
sudic, şi-a atins pălăria de cowboy. 

— Cred că ne-am mai întâlnit, doamnă. 

— Puteţi să-mi spuneţi care este treaba dumneavoastră 
oficială aici? l-am întrebat. 

El a zâmbit din nou. Se pare că îl amuzam. 

— Treaba mea oficială este să te întreb cum au ajuns 
toate astea aici. 

Amintindu-mi sfatul aproape inteligent al lui Karl şi 
dorind ca tipul să plece, i-am replicat: 

— Familia decedatei m-a rugat să am grijă de aceste 
lucruri şi să le transport aici. 

A chibzuit un timp, apoi a spus: 

— Bine gândit, fiule. Mă dau bătut. 


— Mulţumesc. 
De fapt, îmi plăcea individul. Sunt părtinitor cu imbecilii. 
— Ştii ceva - îmi dai acces mie şi laboratorului 


comitatului la aceste lucruri şi suntem chit. 

— Am să mă gândesc la asta după ce laboratorul DIC îşi 
termină treaba. 

— Nu te pune rău cu mine, fiule. 

— Nici nu-mi dă prin gând. 

— Bun. Ce părere ai de asta... ne dai acces la caz şi noi 
te lăsăm în casa decedatei, pe care am încuiat-o şi care, 
acum, e păzită. 

— Nu mă interesează casa. 

În afară de subsol. Tipul avea un as despre care nu ştia 
nimic. 

— Bine. Am unele informaţii oficiale despre decedată. 

Lucrurile mergeau ceva mai bine, dar am spus: 

— Dacă trebuie, voi solicita aceste informaţii printr-o 


130 


citaţie. 

— Parcă-i un negustor de cai, a spus Yardley, 
întorcându-se spre Kent. Apoi s-a uitat iar la mine. Am aici 
informaţii - şi-a ciocănit capul, care a sunat a gol - pe care 
nu poţi să le obţii prin citaţie. 

— O cunoşteaţi pe decedată? 

— Da, băiete. Dar tu? 

— N-am avut plăcerea. 

Cu dublu înţeles, poate. 

— Îl cunosc şi pe bătrân. Hei, ştii ceva, a spus Yardley, 
folosind aceeaşi expresie enervantă, vino la biroul meu ca 
să stăm de vorbă. 

Amintindu-mi cum îl fraierisem pe bietul Dalbert Elkins, 
ca să-l închid, i-am răspuns: 

— Dacă trebuie să stăm de vorbă, o vom face în biroul 
şefului poliției militare. 

Titlul lui Kent a părut să-l înfurie. 

— Vom coopera, făcând schimb de informaţii, probe şi 
rapoarte de laborator, a spus el. 

Cynthia a vorbit pentru prima dată de la începutul 
discuţiei: 

— Înţeleg sentimentul dumneavoastră că am fi acţionat 
nepotrivit, dar să nu credeţi că e ceva personal la mijloc 
sau că este o insultă profesională. Dacă victima ar fi fost 
oricine altcineva, v-am fi rugat să vă alăturaţi nouă, acasă 
la ea, şi ne-am fi sfătuit împreună cum să procedăm cel mai 
bine. 

Yardley îşi ţuguia buzele, ca şi cum ar fi reflectat la 
această declaraţie sau ar fi spus cuvântul „prostii”. 

— Şi noi ne supărăm atunci când un soldat este arestat 
în oraş, din cauza vreunei infracţiuni minore pentru care 
orice tânăr din localitate ar scăpa ieftin, a continuat 
Cynthia. 

Afară doar dacă tânărul nu ar fi fost negru, bineînţeles. 
Dar ţine-ţi gura, Brenner! 


131 


— Deci, a reluat Cynthia raţionamentul ei cuminte, vom 
stabili, de comun acord, o întâlnire, mâine, pentru a cădea 
la înţelegere asupra unei bune relaţii de lucru. 

Şi aşa mai departe. A 

Yardley a dat din cap, dar gândurile îi erau aiurea. |n 
cele din urmă, a răspuns: 

— Mie îmi convine. 

l-a spus lui Kent: 

— Mulţumesc, colonele. Sună-mă acasă, deseară. 

S-a întors şi m-a bătut pe umăr. 

— M-ai dat gata, băiete. Iţi rămân dator. 

A plecat, străbătând hangarul, cu aerul unuia care se va 
întoarce. 

După ce a ieşit pe uşa destinată personalului, Kent a 
spus: 

— Ţi-am spus eu că o să fie jignit. 

— Cui îi pasă? am replicat. 

— Nu vreau să intru în conflict cu omul ăsta, a răspuns 
Kent. Adevărul e că poate să fie de folos. Jumătate din 
personalul militar locuieşte în afara garnizoanei, pe terenul 
lui, şi nouăzeci la sută dintre angajaţii civili ai garnizoanei 
locuiesc în Midland. Când vom avea o listă de suspecți, 
Yardley ne va fi de folos. 

— Poate. Dar cred că toţi suspecţii vor ajunge pe terenul 
guvernului la un moment dat. Dacă nu, îi vom răpi. 

Kent a clătinat din cap, ceea ce a părut să-i stimuleze 
creierul, şi m-a întrebat: 

— Ai fost la general? 

— Nu. Trebuia? 

— Doreşte să te vadă cât mai repede. E acasă. 

— Bine. 

Cei care au pierdut pe cineva au multe lucruri la care să 
se gândească, dar convorbirea cu ofiţerul anchetator nu e, 
de obicei, printre ele. Insă un general, presupun că e altă 
specie de fiinţă umană, iar generalul Campbell poate că 


132 


simţea nevoia să arate că încă e la comandă. 

— L-am văzut pe Cal Seiver, ofiţerul care comandă 
echipa de la laborator. Ai vorbit cu el? 

— Da, mi-a răspuns Kent. Pare că stăpâneşte situaţia. A 
găsit ceva? 

— Încă nu. 

— Dar tu? 

— Am o listă preliminară de suspecți posibili. 

— Deja? Kent părea uluit. Cine? 

— Unul ai fi tu. 

— Ce? Ce dracu' tot spui, Brenner? 

— Suspecţii mei sunt toţi cei care au avut contact cu 
locul unde s-a petrecut crima şi/sau cu casa victimei din 
oraş. Laboratorul va culege urme, amprente de picioare şi 
de degete, care aparţin acelor oameni, iar eu nu am cum să 
ştiu dacă nu au fost cumva lăsate înainte, în timpul crimei 
sau după. Deci, suspecţii preliminări sunt sergentul St John, 
ECI Casey, care a răspuns la telefon, tu şi orice alt poliţist 
militar care a fost acolo, Cynthia şi eu. Nu sunt nişte 
suspecți acceptabili, dar trebuie să descurc urmele găsite 
de laborator. 

— Atunci, mai bine ai începe să cauţi alibiuri. 

— Da. Tu ce alibi ai? 

— Bine... Eram acasă, în pat, când am primit un telefon 
de la sergent. 

— Locuieşti în garnizoană, nu-i aşa? 

— Exact. 

— La ce oră ai ajuns acasă? 

— Cam pe la miezul nopţii. Am luat masa în oraş, apoi 
m-am dus la birou, am lucrat până târziu, pe urmă am 
plecat acasă. 

— Soţia ta poate să confirme? 

— ... Nu, e în vizită la părinţii ei, în Ohio. 

— Aha! 

— Du-te dracului, Paul. 


133 


— la-o încet, colonele. 

— Dacă-ţi închipui că eşti amuzant, să ştii că nu eşti. 
Nu-i nimic distractiv în bancurile făcute pe seama unei 
crime şi a suspecţilor de crimă. 

M-am uitat la el şi am văzut că era chiar tulburat. 

— O să fie şi aşa destul de scârbos. Zvonuri, şoapte, 
bănuieli. Nu-i nevoie să înrăutăţeşti lucrurile, a continuat el. 

— Bine, am spus, îmi cer scuze. Dar credeam că trei 
ofiţeri pot să-şi împărtăşească gândurile. Nimic din ce 
spunem nu iese din acest hangar, Bill, iar dacă facem 
speculaţii sau chiar remarci idioate, e limpede că totul 
rămâne între noi. Bine? 

Dar nu părea domolit şi s-a răstit la mine: 

— Tu unde ai fost noaptea trecută? 

— Acasă, singur în remorca mea, până la 04.30. Am 
ajuns la postul de gardă, de la depozitul de arme, cam pe la 
ora 05.00. N-am niciun martor. 

— Veridică poveste, a mărâit Kent, care părea 
neobişnuit de fericit că nu aveam alibi. S-a întors spre 
Cynthia. Dar tu? 

— Am ajuns la apartamentele pentru vizitatori pe la ora 
19.00 şi am scris raportul asupra cazului Neely, până la 
miezul nopţii, apoi m-am dus la culcare, singură. Am fost 
trezită de un poliţist militar care bătea la uşa mea cam pe 
la 05.30. 

— N-am întâlnit în viaţa mea nişte alibiuri mai slabe, am 
spus. Dar, deocamdată, le luăm cum sunt. Fapt este că 
garnizoana asta e ca un orăşel, iar cercul de prieteni, 
familia şi cunoştinţele decedatei includ membri de frunte ai 
acestei comunităţi. l-am spus lui Kent: Voiai ca de acest caz 
să se ocupe cineva din afară, nu-i aşa? 

— Aşa e. Dar nu exagera, Paul. 

— De ce ai chemat-o pe doamna Sunhill? 

— Pentru acelaşi motiv pentru care te-am chemat şi pe 
tine. Un expert din afară. 


134 


Mi-a trecut prin cap că expert din afară însemna, de 
fapt, „Dorim doi anchetatori care să nu aibă habar de 
murdăriile ştiute de toţi cei de-aici”. 

— Cât de bine o cunoşteai pe Ann Campbell? l-am 
întrebat pe Kent. 

A ezitat o clipă, apoi a răspuns alegându-şi cuvintele: 

— Destul de bine. 

— Vrei să fii mai explicit? 

Era limpede că lui Kent, care era mai mare în grad 
decât mine şi el însuşi poliţist, nu-i făcea nicio plăcere. Dar 
era un profesionist şi, de aceea, ştia ce i se cere. S-a 
străduit să zâmbească. 

— Trebuie să ne citim unul altuia drepturile? a întrebat. 

l-am zâmbit şi eu. Nu-mi era uşor, dar trebuia. 

Şi-a dres vocea şi a zis: 

— Căpitanul Campbell a venit acum doi ani. Pe atunci, 
eu eram deja aici, la fel şi generalul şi doamna Campbell. 
Familia Campbell m-a invitat la ei, împreună cu alţi câţiva 
ofiţeri, pentru a o cunoaşte pe fiica lor. Ariile noastre de 
preocupări nu aveau nimic comun în mod obişnuit, dar un 
psiholog ca ea nu putea să nu fie interesat de 
comportamentul criminal, iar eu eram interesat de gândirea 
criminalilor. Nu e ceva neobişnuit ca un ofiţer care apără 
legea şi un psiholog să aibă interese comune. 

— Deci aţi devenit prieteni? 

— Într-o oarecare măsură. 

— Luaţi masa împreună? 

— Uneori. 

— Cinaţi? Beaţi împreună? 

— Rareori. 

— Singuri? 

— O dată sau de două ori. 

— Dar nu păreai să ştii unde locuieşte. 

— Ştiam că stă în oraş. Dar nu am fost niciodată la ea 
acasă. 


135 


— Ea a fost la tine? 

— Da. De câteva ori. Pentru activităţi sociale. 

— Soţia ta o place? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Poţi să-ţi închipui, Brenner. 

— Bine. Îmi închipui. 

Cynthia a avut bunul-simţ să nu se amestece în 
interogarea unui ofiţer cu grad înalt, deci m-am întors spre 
ea. 

— Ai vreo întrebare pentru colonelul Kent? 

— Numai una, cea mai evidentă, a răspuns Cynthia, 
uitându-se la Kent. 

— Nu eram intimi, a spus el. Dacă aş fi fost, v-aş fi spus 
din prima clipă. 

— Să sperăm, am zis, apoi l-am întrebat: Avea un 
prieten permanent? 

— Nu, din câte ştiu. 

— I| se cunoştea vreun duşman? 

S-a gândit puţin, apoi a răspuns: 

— Unele femei nu puteau s-o sufere. Se simțeau 
amenințate. Chiar unii bărbaţi nu o plăceau. Se simțeau... 

— Inferiori? a completat Cynthia. 

— Da. Cam aşa ceva. Sau, poate, pentru că ea era cam 
rece cu tinerii ofiţeri necăsătoriți care suspinau după ea. 
Dar nu ştiu să fi avut duşmani adevăraţi. A ezitat, apoi a 
adăugat: Având în vedere felul cum a murit, cred că a fost 
o crimă legată de sex. Există femei care provoacă visuri 
sexuale, sănătoase sau romantice, dar cred că Ann 
Campbell îi făcea pe unii bărbaţi să viseze că o violează. 
Cred că cineva a mers până la capăt. După viol, tipul ştia că 
va avea probleme. Poate că Ann l-a provocat. Tipul s-a 
gândit cum e viaţa la Leavenworth şi a gâtuit-o. Kent s-a 
uitat la mine şi la Cynthia. Mulţi tipi sunt dominați de 
monstrul cu un singur ochi şi iubitor de căldură care-i duce 


136 


drept în iad. Am văzut multe din astea în slujba mea. Ca şi 
voi. 

Adevărat. Dar, în acest caz, pe mine mă interesa mai 
mult ceea ce căuta monstrul. 

— Ştii dacă avea întâlniri? l-am întrebat pe Kent. Era 
activă din punct de vedere sexual? 

— Nu ştiu dacă era activă. Cunosc doar un ofiţer 
necăsătorit cu care s-a întâlnit - locotenentul Elby, unul 
dintre aghiotanţii generalului - dar nu a discutat niciodată 
cu mine despre viaţa ei particulară, iar comportarea ei nu a 
intrat niciodată în sfera de interes a profesiei mele. Pe de 
altă parte, trebuie să te întrebi cum se distra. 

— Cum crezi că se distra? 

— Dacă aş fi fost în situaţia ei, eu nu aş fi amestecat 
viaţa profesională cu cea socială din mijlocul comunităţii 
civile. 

— Ce informaţii deţine Yardley despre ea? 

— Păi... Cred că se referă la arestarea ei în Midland, de 
acum un an. Chiar înainte de a fi trecută în registru, Yardley 
m-a chemat la telefon. M-am dus în oraş şi am luat-o de la 
poliție. 

— Deci, a intrat în atenţia ta profesională. 

— Într-un fel. Nu a fost ceva oficial. Yardley a spus că 
nu-i va face dosar, că nu va înregistra arestarea. 

— E clar că a minţit. De ce a fost arestată? 

— Yardley spunea că a tulburat liniştea publică. 

— În ce fel a tulburat Ann Campbell liniştea publică din 
Midland? 

— S-a certat cu un individ de pe stradă. 

— Amănunte? 

— N-am. Yardley nu mi-a spus. A zis doar să o duc 
acasă. 

— lar tu ai dus-o acasă. 

— Nu, ţi-am spus că nu ştiu unde stă, Brenner. Nu 
încerca figuri din astea cu mine. De fapt, am adus-o la 


137 


garnizoană. Era cam ora 23.00. Să ştii că era trează. Deci, 
am dus-o să bem ceva la Clubul Ofiţerilor. Nu mi-a spus 
niciodată ce s-a întâmplat, iar eu nu am întrebat-o. l-am 
chemat un taxi şi a plecat pe la miezul nopţii. 

— Nu ştii numele bărbatului implicat sau al celui care a 
arestat-o? N 

— Nu. Dar sunt sigur că Yardley le ştie. Intreabă-l - Kent 
a zâmbit - acum, când te bucuri de colaborarea lui. Mai ai 
întrebări? 

— Cum te-ai simţit când ai aflat că a murit? l-a întrebat 
Cynthia. 

— Uluit. 

— Trist? 

— Sigur. Trist, pentru general şi pentru doamna 
Campbell. Şi foarte furios, şi puţin supărat, ştiind că s-a 
întâmplat pe teritoriul meu. Îmi plăcea, dar nu eram atât de 
apropiaţi ca s-o iau în tragic. Eram supărat mai mult din 
punct de vedere profesional. 

— Apreciez cinstea ta, am spus. 

— Ai să începi s-o apreciezi şi mai mult când ai să auzi 
tot felul de prostii. 

— Fără îndoială. Ai întrebări pentru mine? am adăugat. 

El a zâmbit. 

— Cât ziceai că durează drumul dintre garnizoană şi 
Pinii Şoptitori? 

— O jumătate de oră. Mai puţin în primele ore ale 
dimineţii. 

A dat din cap, apoi a privit mobila şi lucrurile din 
hangar. 

— Totul ţi se pare în regulă? 

— E bine. Au făcut treabă bună. Dar mai adu nişte 
paravane, atârnă tablourile şi pune hainele acolo unde erau 
dulapurile. L-am întrebat: Au scos şi ce era în subsol? M-am 
uitat la Cynthia. 

— Da, a răspuns Kent. Totul e acolo, în cutii. Vom aduce 


138 


mese şi rafturi pentru a simula subsolul. S-a gândit o clipă, 
apoi a adăugat: Aş fi crezut că vor fi... mai multe lucruri. Ai 
băgat cumva de seamă, de exemplu, că nu sunt... articole 
personale? 

— Vrei să spui anticoncepţionale? Scrisori de la bărbaţi, 
fotografii de prieteni, obiecte sexuale şi erotice? 

— Nu ştiu dacă femeile necăsătorite au acasă obiecte 
de acest fel... şi nu m-am uitat bine după scrisori şi altele... 
mă refeream la anticoncepţionale. 

— Ai atins ceva, Bill? 

— Nu. A tras o pereche de mănuşi de chirurgie din 
buzunarul pantalonilor. Dar s-ar putea să fi atins ceva cu 
mâna goală când am supravegheat descărcarea. Yardley a 
atins şi el, din întâmplare, câteva lucruri. 

— Sau dinadins. 

— Sau dinadins, a fost de acord Kent. Mai adaugă un 
suspect pe listă. 

— L-am şi adăugat. 

M-am îndreptat spre locul unde era mobila din camera 
de lucru a lui Ann Campbell. Era genul de mobilă spartană, 
pe care armata preferă să o cumpere, pe de o parte, în 
timp ce, pe de altă parte, influenţează Congresul să aprobe 
tancuri de trei milioane de dolari. 

Mobila consta dintr-un pupitru de metal, un scaun 
rotativ, două fotolii, un raft cu cărţi, două fişiere verticale şi 
un computer. Cărţile de pe rafturi erau toate texte standard 
de psihologie, plus publicaţii militare despre acelaşi subiect, 
ca şi despre operaţiuni psihologice, studii şi alte subiecte 
din domeniu. 

Am deschis un sertar cu fişe şi am citit clasificarea care 
părea că se referă la note de lectură. Sertarul următor era 
însemnat „Confidenţial”, deci l-am deschis şi am văzut că 
exista doar o clasificare pe numere. Am început să mă uit 
printre hârtiile dintr-o secţiune. Părea a fi transcrierea unui 
interviu cu o persoană identificată doar cu inițialele „R.J.” 


139 


Cel care lua interviul era, de la întrebare probabil. Părea 
ceva tipic pentru un test psihologic sau o şedinţă la 
psiholog, dar persoana interogată, conform paginii întâi, era 
un condamnat pentru atac sexual. Intrebările erau de felul 
„Cum ai ales victima?” şi „Ce a spus ea când a aflat că 
trebuia să aibă contact oral cu tine?” Am închis dosarul. Era 
foarte asemănător cu materialele din biroul unui psiholog 
de poliţie sau de închisoare, dar nu vedeam nicio legătură 
cu războiul psihologic. Evident, era ceva de interes personal 
pentru Ann Campbell. 

Am închis sertarul şi m-am dus la computerul ei. Nici nu 
ştiu cum se pun în funcţiune chestiile astea, dar i-am spus 
lui Kent: 

— La Falls Church e o femeie, Grace Dixon, care scoate 
de la computer tot ce ştie. Am să trimit după ea şi nu vreau 
să umble nimeni cu computerul. 

Cynthia se dusese în camera de lucru transplantată şi 
se uita la robotul telefonic. 

— A înregistrat un mesaj. 

Kent a aprobat. 

— A venit în timpul după-amiezii, la câteva minute după 
ce compania de telefoane a făcut contactul aici. 

Cynthia a apăsat pe buton şi o voce bărbătească a spus: 
„Ann, aici e Charles. Am încercat să dau de tine mai 
devreme, dar telefonul a fost deranjat. Ştiam că nu ai să fii 
la lucru de dimineaţă, dar vreau să ştii că un grup de 
poliţişti militari a fost aici şi ţi-a mutat toate lucrurile din 
birou. Nu mi-au spus nimic despre asta. Te rog, sună-mă 
sau vino să ne întâlnim la Clubul Ofiţerilor, pentru masă sau 
ce vrei tu. E ceva foarte ciudat. Aş chema poliţia, dar ei 
sunt poliţia!” A chicotit, dar era ceva forţat. A continuat: 
„Sper că nu e nimic serios. Sună-mă”. 

— Cine-i ăsta? l-am întrebat pe Kent. 

— Colonelul Charles Moore. Fostul ei şef de la şcoală. 

— Ce ştii despre el? 


140 


— Şi el e psihiatru, bineînţeles. Genul de doctor în 
filosofie. Un individ ciudat. Puțin cam ţicnit. Toată şcoala 
aia e ţicnită. Uneori, cred că ar trebui să o înconjure cu un 
gard cu turnuri de pază. 

— Erau prieteni? l-a întrebat Cynthia pe Kent. 

Kent a încuviinţat. 

— Păreau foarte apropiaţi. El era un fel de mentor, ceea 
ce nu spune prea multe despre judecata ei. Scuzaţi-mă. 

— Nu trebuie să-i vorbim doar de bine pe cei morţi când 
e vorba de o anchetă, i-am spus. 

— Da, dar asta era în afara activităţii. Kent şi-a frecat 
ochii. Sunt puţin... obosit. 

Cynthia a remarcat: 

— Ai avut o zi grea. Nu cred că a fost o plăcere să le 
anunţi soţilor Campbell moartea fiicei lor. 

— Nu. Am sunat la ei acasă şi a răspuns doamna 
Campbell. Am rugat-o să-l cheme pe general şi i-am cerut 
să-mi acorde o întâlnire la ei acasă. Ea ştia că s-a întâmplat 
ceva. Am ajuns acolo împreună cu preotul, maiorul Eames, 
şi un medic-ofiţer, căpitanul Swick. Când ne-au văzut... de 
câte ori am fost martor la o astfel de înştiinţare? Atunci 
când e vorba de o moarte în timpul luptei, poţi să spui 
exact ce trebuie. Dar când e vorba de o crimă, atunci... nu 
ai prea multe de zis. 

— Cum au primit vestea? a întrebat Cynthia. 

— Cu demnitate. Aşa cum te aştepţi din partea unui 
soldat de carieră şi a soţiei lui. A trebuit să stau cu ei doar 
câteva minute, apoi i-am lăsat cu preotul. 

— Le-ai dat amănunte? am întrebat. 

— Nu. Le-am spus doar că Ann a fost găsită în poligon, 
moartă, probabil asasinată. 

— El ce a spus? 

— A spus... „A murit la datorie”. Kent a făcut o pauză şi 
a adăugat: Cred că asta e o mângâiere. 

— Nu ai intrat în amănunte cu privire la starea ei, la un 


141 


posibil viol? 

— Nu... El a întrebat cum a murit, iar eu i-am spus că, 
probabil, a fost strangulată. 

— Şi el ce a răspuns? 

— Nimic. 

— lar tu i-ai dat numele şi numărul meu de telefon? 

— Da. M-a întrebat dacă DIC face tot ce este posibil. l- 
am spus că am profitat de prezenţa ta, precum şi de a 
doamnei Sunhill, aici, şi că am cerut ca tu să anchetezi 
cazul. 

— El ce a zis? 

— A spus că doreşte ca maiorul Bowes, comandantul 
DIC de aici, să preia cazul şi că tu, şi doamna Sunnhill sunteţi 
eliberaţi de orice răspundere. 

— Tu ce i-ai răspuns? 

— Nu am vrut să discut în contradictoriu cu el, dar 
înţelege că e ceva ce nu intră sub controlul lui. 

— Intr-adevăr. 

— Cum a primit doamna Campbell vestea? a întrebat 
Cynthia. 

— Cu stoicism, dar era distrusă. Aparenţele sunt foarte 
importante când e vorba de generali şi de soțiile lor, 
amândoi sunt din şcoala veche, a răspuns Kent. 

— Foarte bine, Bill. Oamenii de la laborator vor veni aici 
după căderea întunericului şi vor rămâne toată noaptea. 
Spune oamenilor tăi că nimeni nu are permisiunea să intre 
în hangar, în afară de noi. 

— Bine. Nu uita... generalul vrea să te vadă cât mai 
curând la el acasă. 

— De ce? 

— Poate ca să capete detalii asupra morţii fiicei lui, să îţi 
spună să-l informezi pe maiorul Bowes şi să renunţi la caz. 

— Îmi convine. Pot să fac asta la telefon. 

— De fapt, am primit un telefon de la Pentagon. 
Consilierul general al Curţii Marţiale e de acord cu şeful tău 


142 


că tu şi doamna Sunhill sunteţi cei mai potriviţi pentru 
această anchetă, ca fiind din afara garnizoanei şi având mai 
multă experienţă decât oamenii de la DIC, din Hadley. E o 
hotărâre definitivă. Poţi să i-o comunici şi generalului 
Campbell când îl vezi. Şi îţi sugerez să o faci acum. 

— Aş prefera să vorbesc mai întâi cu Charles Moore. 

— Fă o excepţie, Paul. Ocupă-te întâi de politică. 

M-am uitat la Cynthia care a încuviinţat. Am ridicat din 
umeri. 

— Bine. Generalul şi doamna Campbell. 

Kent ne-a însoţit spre ieşire. 

— Ce ironie a sorții! Ann avea un fel de motto 
personal... pe care îl luase de la... vreun filosof, probabil... 
Nietzsche... Zicea: „Ceea ce nu ne distruge ne face mai 
puternici”. Kent a adăugat: Acum, ea e moartă. 


13 


Ne-am îndreptat spre locuinţa generalului din centrul 
garnizoanei. 

— Încep să întrezăresc figura unei tinere femei, chinuită 
şi nefericită, a zis Cynthia. 

— Aranjează-ţi oglinda retrovizoare. 

— Termină, Paul! 

— Scuză-mă. 

Probabil că am aţipit, pentru că următorul lucru de care 
îmi amintesc a fost ghiontul Cynthiei. 

— Ai auzit ce am spus? 

— Da. Ai spus să termin. 

— Am spus că, după părerea mea, colonelul Kent ştie 


143 


mai multe decât spune. 

M-am îndreptat şi am căscat. 

— Aşa s-ar părea. Putem să ne oprim undeva, să luăm o 
cafea? 

— Nu. Spune-mi, Kent e cu adevărat suspect? 

— Da... în mod teoretic. Nu-mi place faptul că soţia lui 
nu era în oraş şi că alibiul lui nu poate fi confirmat. 
Majoritatea bărbaţilor însuraţi, în primele ore ale dimineţii, 
sunt în pat cu nevestele lor. Când soțiile nu sunt în oraş şi 
se întâmplă ceva de felul ăsta, trebuie să te întrebi dacă 
omul este ghinionist sau dacă e vorba de altceva. 

— Şi Yardley? 

— Nu e chiar atât de prost pe cât pare, nu-i aşa? 

— Nu, a confirmat Cynthia, nu e. Acum un an, am 
anchetat împreuna un caz de viol, când am revenit din 
Europa. Suspectul era un soldat, dar victima era o fată din 
Midland, aşa că am avut plăcerea să-l cunosc pe Yardley. 

— şi cunoaşte meseria? 

— O face de mult timp. Aşa cum mi-a şi spus atunci, 
ofiţerii şi soldaţii vin şi pleacă din Hadley, dar el e poliţist în 
Midland de treizeci de ani şi cunoaşte terenul atât în oraş, 
cât şi în garnizoana. De fapt, e fermecător atunci când 
vrea, dar e extrem de viclean. 

— De asemenea, lasă şi amprente în locurile unde 
bănuieşte că s-ar putea să fi lăsat deja altele. 

— Ca şi Kent. Ca noi. 

— Exact. Dar eu ştiu ca nu am omorât-o pe Ann 
Campbell. Dar tu? 

— Eu dormeam, a răspuns rece Cynthia. 

— Singură. Ce ghinion! Ar fi trebuit să mă inviţi la tine. 
Acum, am fi avut amândoi alibi. 

— Prefer să fiu suspectată de crimă. 

Drumul era lung, drept şi îngust, o tăietură neagră între 
pinii înalţi, iar căldura ieşea în valuri din asfaltul fierbinte. 

— În lowa e tot aşa de cald? 


144 


— Da, a răspuns ea, dar e mai uscat. 

— Te-ai gândit vreodată să te întorci acolo? 

— Uneori. Dar tu? 

— Mă duc acasă destul de des. De fiecare dată, lipseşte 
ceva. Locurile se schimbă. 

— lowa rămâne neschimbată. Eu m-am schimbat. 

— Eşti destul de tânără ca să ieşi din armată şi să începi 
o carieră civilă. 

— Îmi place ceea ce fac, a răspuns. 

— Fă-o în lowa. Angajează-te la poliţia de acolo. Nu le-ar 
strica experienţa ta. 

— Ultimul criminalist din district a fost găsit mort de 
plictiseală acum zece ani. Poliţia locală are zece oameni. Nu 
ar vrea decât să le fac cafea şi să mă culc cu ei. 

— Măcar faci cafea bună. 

— Du-te naibii, Paul! 

lar am marcat un punct. Aşa cum am spus, e greu să 
găseşti tonul potrivit atunci când vorbeşti cu o persoană pe 
care ai văzut-o goală, cu care ai făcut dragoste, ai stat în 
pat şi ai vorbit toată noaptea. Nu poţi să fii rigid şi rece, ca 
şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nici familiar nu poţi fi, 
pentru că legătura a încetat. Îți supraveghezi limbajul şi 
mâinile. Nu o ciupeşti de obraz şi nu îi pui mâna pe fund, 
deşi ai dori. Dar nici nu eviţi o strângere de mână şi cred că 
poţi să-i pui mâna pe umăr sau să-i înfigi degetul în burtă, 
aşa cum mi-a făcut Cynthia mie. Ar trebui să existe un 
manual pentru soiul ăsta de lucruri sau, în lipsa lui, o lege 
care să interzică apropierea, la mai puţin de o sută de 
metri, a foştilor amanți. Doar dacă, bineînţeles, nu încearcă 
să reia legătura. 

— Întotdeauna am avut sentimentul că au rămas 
probleme nerezolvate, i-am spus. 

— Întotdeauna am avut sentimentul că ai preferat să 
ocoleşti o confruntare cu... logodnicul meu şi ai fugit, a 
răspuns ea. Nu merita osteneala. 


145 


— E caraghios. M-a ameninţat că mă omoară. Discreţia 
este partea cea mai bună a curajului. 

— Poate. Dar, uneori, trebuie să lupţi pentru ceea ce 
doreşti. Dacă doreşti. Ai fost decorat pentru curaj? 

Acum, când bărbăţia mea era pusă la îndoială, eram 
cam agasat. l-am spus puţin furios: 

— Am primit Steaua de Bronz pentru bravură, doamnă 
Sunhill, pentru că am cucerit un deal, pe care nu-l voiam şi 
de care nu aveam nevoie în mod deosebit. Dar nu am de 
gând să mă dau în spectacol, ca să te distrez pe tine. 
Oricum, nu-mi amintesc să mă fi încurajat, am adăugat. 

— Nu eram sigura pe care din voi îl voiam, aşa că m-am 
gândit să plec cu cel care rămâne în viață, a răspuns ea. 

Am privit-o, ea mi-a aruncat o ocheadă, şi am văzut că 
zâmbea. 

— Nu-i deloc amuzant, Cynthia, am spus. 

— lartă-mă. M-a bătut uşor pe genunchi. Îmi place când 
te înfurii. Nu i-am răspuns şi am continuat drumul în tăcere. 

Am intrat în garnizoană şi am văzut grupul de clădiri 
vechi, din beton, cu firma „Armata SUA - Şcoală de 
Instrucție în Operaţiuni Psihologice - Intrarea permisă 
numai personalului autorizat”. 

— După ce-l vedem pe general, putem să trecem şi pe 
aici? a întrebat Cynthia? 

M-am uitat la ceas. 

— Vom încerca. . 

Repede, repede! In afară de faptul că urmele se răceau, 
aveam sentimentul că, cu cât cei de la Washington şi de la 
Fortul Hadley aveau mai mult timp de gândire, cu atât mai 
repede vor începe să mă bată la cap. In şaptezeci şi două 
de ore, această bază va fi asaltată de tipi de la FBI şi de 
ştabi de la DIC, care vor încerca să marcheze puncte, fără a 
mai vorbi de ziarişti care, chiar în clipa asta, încercau la 
Atlanta să afle cum să ajungă la bază. 

— Ce facem cu camera de la subsol? a întrebat Cynthia. 


146 


— Nu ştiu. Poate nu vom avea nevoie de ea. Pe asta mă 
bazez. Câteva zile nu facem nimic. 

— Dar dacă o găseşte Yardley? 

— Atunci, e treaba lui ce face cu informaţia. Noi am 
văzut destul ca să ne facem o idee. 

— Urma ucigaşului poate să fie în camera aceea. 

M-am uitat pe fereastră la clădirile garnizoanei. 

— Ceea ce se află în camera aceea, am spus după un 
minut, e de ajuns pentru a distruge cariere şi vieţi întregi, 
inclusiv viaţa părinţilor ei, fără a mai vorbi de reputaţia 
postumă a decedatei. Nu ştiu dacă avem nevoie de ceva 
din camera aceea. 

— Asta spune Paul Brenner? 

— Asta spune Paul Brenner, ofiţerul de carieră. Nu Paul 
Brenner, polițistul. 

— Bine. Am înţeles. E bine. 

— Evident. Aş face acelaşi lucru pentru tine, am 
adăugat. 

— Mulţumesc. Dar eu nu am nimic de ascuns. 

— Eşti căsătorită? 

— Nu e treaba ta. 

— Aşa e. 

Am ajuns la reşedinţa oficială a generalului, numită 
Beaumont, o casă uriaşă, de cărămidă, cu coloane albe, 
care fusese a stăpânului unei plantaţii. Casa se afla în 
mijlocul câtorva pogoane de pământ acoperit de copaci, la 
marginea estică a garnizoanei, o oază de magnolii, stejari, 
straturi de flori, înconjurată de un deşert de austeritate 
militară. 

Beaumont este o relicvă antebelică, fosta casă a 
clanului Beaumont, care mai trăieşte încă în regiune. Casa 
Beaumont a scăpat de Marşul lui Sherman spre mare, 
nefiind chiar în calea lui, dar a fost jefuită şi devastată de 
soldaţii yankei. Localnicii vă vor spune că toate femeile din 
casă au fost violate, dar ghidurile turistice din regiune 


147 


afirmă că familia Beaumont a fugit cu câţiva paşi înaintea 


yankeilor. 
Casa a fost expropriată de forţele de ocupaţie ale 
Uniunii, pentru Cartierul General, apoi a revenit 


proprietarilor de drept şi, în 1916, vândută, împreună cu 
plantaţia, guvernului federal, care a destinat-o formării 
Taberei Hadley. Astfel, ce ironie, casa este iar în 
proprietatea armatei, iar câmpurile de bumbac din jurul ei 
au devenit garnizoană, în timp ce restul de o sută de mii de 
pogoane de pământ împădurit constituie terenul de 
instrucţie. E greu să judeci forţa impactului istoriei asupra 
populaţiei din regiune, dar cred că, în aceste locuri, este 
mai mare decât poate înţelege un puşti din sudul 
Bostonului sau o fată de la o fermă din lowa. Încerc să 
înţeleg lucrurile cât pot de bine şi să cântăresc situaţia în 
gând. Dar, până în cele din urmă, atunci când cineva, ca 
mine, se întâlneşte cu cineva, ca Yardley, minţile şi 
sufletele nu se întâlnesc. 

— Imi tremură genunchii, a spus Cynthia, când am 
coborât din maşină. 

— Plimbă-te prin grădină. Mă duc singur. 

— O să-mi revin. 

Am urcat scările spre porticul cu coloane şi am sunat. 
Un tânăr chipeş, în uniformă, a răspuns. Era locotenent, iar 
pe plăcuţa lui de identificare scria Elby. 

— Ofițerii Brenner şi Sunhill s-au prezentat la general şi 
la doamna Campbell, la cererea generalului, i-am spus. 

— Da. A privit ţinuta neprotocolară a Cynthiei, apoi s-a 
dat la o parte şi am intrat. Elby a spus: Eu sunt adjutantul 
generalului. Colonelul Fowler, aghiotantul generalului, 
doreşte să vă vorbească. 

— Am venit la cererea generalului, ca să-l văd pe 
general. 

— Ştiu, domnule Brenner. Vă rog să-l vedeţi întâi pe 
colonelul Fowler, aghiotantul generalului. 


148 


Cynthia şi cu mine l-am urmat în holul mare, decorat în 
stilul perioadei când fusese construită casa, dar am bănuit 
că nu erau lucrurile originale, ci piese disparate, adunate de 
la mica boierime sărăcită, încă de pe vremea când armata 
cumpărase locul. Locotenentul Elby ne-a condus într-o 
cameră mică, un fel de cameră oficială de aşteptare pentru 
vizitatori, cu multe scaune şi aproape nimic altceva. Viaţa 
unui proprietar de plantație era, sunt sigur, deosebită de 
viaţa unui general din zilele noastre, dar ei aveau totuşi 
ceva în comun - numărul mare de vizitatori. Negustorii 
veneau prin spate, cei cu un rang oarecare erau conduşi 
direct în salonul cel mare, iar vizitatorii cu treburi oficiale 
erau aduşi în această cameră până când se putea lua o 
hotărâre cu privire la situaţia lor. 

Elby a plecat, iar eu şi Cynthia am rămas în picioare. 

— El era tânărul cu care colonelul Kent a spus că s-a 
întâlnit Ann Campbell, a remarcat Cynthia. E destul de 
arătos. 

— Pare unul dintre cei care fac pe ei noaptea. 

— Ai vrut vreodată să fii general? m-a întrebat, 
schimbând subiectul. 

— Eu încerc să mă agăţ bine de micul meu grad. 

A încercat să zâmbească, dar era, evident, nervoasă. 
Nici eu nu mă simţeam tocmai în largul meu. Mi-am amintit 
o veche zicală din armată şi am spus-o: 

— "Nu uita că un general îşi pune pantalonii, ca şi tine, 
băgând picioarele pe rând”. 

— De obicei, eu mă aşez pe pat şi mi-i trag pe 
amândouă picioarele o dată. 

— Ştii ce am vrut să spun. 

— Poate vorbim doar cu aghiotantul şi plecăm. 

— Generalul va fi foarte curtenitor. Toţi sunt aşa. 

— Sunt şi mai nervoasă când mă gândesc la întâlnirea 
cu soţia lui. Poate ar fi trebuit să-mi schimb hainele. 

De ce încerc eu să-i înţeleg pe oamenii ăştia? 


149 


— Cariera lui se va resimti, nu-i aşa? 

— Depinde de rezultate. Dacă nu-l găsim niciodată pe 
ucigaş, dacă nimeni nu găseşte camera aceea şi dacă nu 
răscolim prea multă murdărie, nu păţeşte nimic. Va fi chiar 
privit cu simpatie. Dar, în caz contrar, îşi va da demisia. 

— Şi va fi sfârşitul ambițiilor lui politice. 

— Nu sunt sigur dacă are vreo ambiţie politică. 

— Ziarele spun că are. 

— Asta nu e treaba mea. 

Dar, de fapt, ar putea fi. Generalul Joseph lan Campbell 
fusese menţionat ca un posibil vicepreşedinte şi, de 
asemenea, ca un posibil candidat pentru postul de senator 
al statului unde se născuse. In afară de aceasta, numele lui 
fusese pomenit ca succesor al actualului şef de Stat-Major 
al armatei, ceea ce însemna a patra stea sau altă 
posibilitate era o numire în postul de consilier militar 
principal al preşedintelui. 

Această îngrămădire de titluri era rezultatul direct al 
misiunii generalului Campbell în Războiul din Golf, înaintea 
căruia nu auzise nimeni de el. Amintirea războiului pălea în 
conştiinţa publicului şi tot aşa numele lui. Fie că era un plan 
inteligent al lui Joseph Campbell, fie că sincer nu dorea 
nimic din toate acestea. 

Cum şi de ce „Luptătorul” Joe Campbell fusese numit în 
această fundătură, pe care armata o numea Fortul Hades, 
iar infanteriştii Fortul Hardly, era unul dintre acele mistere 
ale Pentagonului pe care numai intriganţii şi complotiştii de 
acolo puteau să-l explice. Dar m-am gândit deodată că 
samsarii puterii de la Pentagon ştiau că generalul Campbell 
are o slăbiciune şi că aceasta se numea Ann. Oare era 
posibil? 

În cameră, a intrat un bărbat înalt, îmbrăcat în uniforma 
verde a armatei, tipul A, cu însemne de colonel, cu trese de 
aghiotant, pe a cărui plăcuţă de identificare scria Fowler. S- 
a prezentat drept aghiotantul generalului Campbell. În 


150 


armată, când eşti în uniformă, e de prisos să te prezinţi cu 
numele şi gradul pe care-l ai, dar oamenii apreciază o 
scurtă descriere a slujbei tale, ca să fie siguri cu cine au de- 
a face sau ca să ştie dacă te vor mai vedea. 

Am schimbat strângeri de mână, iar colonelul Fowler a 
spus: 

— Într-adevăr, generalul doreşte să vă vadă, dar vreau 
să staţi întâi de vorbă cu mine. Luaţi loc, vă rog. 

Ne-am aşezat şi l-am privit pe colonelul Fowler. Era 
negru şi mi-am închipuit generaţiile de foşti proprietari de 
sclavi, care au locuit în casă, răsucindu-se în mormintele 
lor. Oricum, Fowler era extrem de îngrijit, vorbea bine şi 
avea o frumoasă ţinută militară. Părea să fie aghiotantul 
perfect, o slujbă care e un fel de combinaţie între un ofiţer 
de cadre, un consilier principal, un om care primeşte şi 
comunică ordinele generalului şi aşa mai departe. 
Aghiotantul nu este ca locţiitorul de comandant care, ca şi 
vicepreşedintele Statelor Unite, nu are ceva precis de făcut. 

Fowler avea picioare lungi, ceea ce ar putea părea fără 
importanţă, dar un aghiotant are un mers specific, trebuind 
să penduleze între general şi subordonații săi, pentru a 
transmite ordinele şi a aduce generalului rapoartele. Nu 
trebuie să alerge, ci să-şi exerseze „mersul aghiotantului”, 
mai ales pe un teren larg, de paradă, unde picioarele scurte 
şi butucănoase te ţin în loc. Oricum, Fowler era din cap 
până în picioare ofiţer şi gentleman. Spre deosebire de unii 
ofiţeri albi, care devin cam neglijenţi, ca mine, de exemplu, 
ofiţerul negru, ca şi femeia-ofiţer, trebuie să arate ceva. 
Interesant e faptul că atât negrii, cât şi femeile folosesc 
standardul ofițerului alb ca ideal, deşi, de fapt, acest ideal 
şi acest standard sunt legende. Dar acest lucru îi ţine pe 
toţi activi, deci e minunat. Armata este, oricum, cincizeci la 
sută iluzie. 

— Puteţi să fumaţi, dacă doriţi, a spus colonelul Fowler. 
Beţi ceva? 


151 


— Nu, mulţumesc, domnule, am răspuns. 

Fowler a bătut uşor, de câteva ori, în braţele fotoliului, 
apoi a început: 

— Desigur, este o tragedie pentru general şi doamna 
Campbell. Dar nu dorim să devină o tragedie şi pentru 
armată. 

— Da, domnule. 

Cu cât vorbea mai puţin, cu atât mai bine, desigur. Dar 
el dorea să vorbească. 

— Moartea căpitanului Campbell - a continuat Fowler - 
intervenită chiar aici, în garnizoana al cărei comandant este 
tatăl ei, şi, mai ales, în felul acesta, va provoca, desigur, 
senzaţie. 

— Da, domnule. 

— Nu cred că trebuie să vă spun să nu vorbiţi cu presa. 

— Sigur că nu. 

Fowler s-a uitat la Cynthia. 

— Inţeleg că l-aţi arestat pe cel vinovat de primul viol. 
Credeţi că e vreo legătură între ele? Ar putea exista doi 
făptaşi. Sau poate aţi arestat un nevinovat? 

— Răspunsul e nu, la toate întrebările, domnule colonel. 

— Dar este posibil. Veţi lua în considerare acest lucru? 

— Nu, domnule colonel. Sunt două cazuri diferite. 

Era evident că statul-major al generalului se întrunise şi 
un băiat deştept descoperise această posibilitate fie ca 
iluzie, fie ca versiune oficială; cum că ar bântui pe aici o 
bandă de tineri recruți, care ar viola femeile-ofiţer prea 
încrezătoare. 

— Nu ţine, am spus colonelului Fowler. 

A ridicat din umeri şi şi-a îndreptat atenţia asupra mea. 

— Suspectaţi pe cineva? 

— Nu, domnule. 

— Există vreo urmă? 

— Deocamdată, nu. 

— Dar cred că aveţi o ipoteză-două, domnule Brenner. 


152 


— Da, domnule colonel, dar sunt numai ipoteze şi 
oricare dintre ele v-ar supăra. 

S-a lăsat pe spate în fotoliu, evident neplăcut 
impresionat. 

— Mă supără doar faptul că o femeie-ofiţer a fost violată 
şi asasinată, şi că vinovatul e liber. Nimic altceva din acest 
caz nu ar putea să mă supere. 

Faci pariu? 

— Mi s-a spus că generalul doreşte să ne elibereze pe 
mine şi pe doamna Sunnhill din această anchetă. 

— Cred că aceasta a fost prima lui reacţie. Dar a vorbit 
cu unele persoane de la Washington şi şi-a revizuit părerea. 
De aceea vrea să vă vadă pe amândoi. 

— Inţeleg. Un fel de interviu pentru angajare. 

— Poate. Doar dacă nu doriţi acest caz. Dacă este aşa, 
lucrul nu se va reflecta negativ în dosarele voastre. O 
scrisoare de mulţumire va fi adăugată la dosare, ca 
recunoaştere a meritelor voastre în ancheta preliminară. Și 
veţi primi amândoi treizeci de zile de permisie, începând 
din clipa aceasta. S-a uitat de la mine la Cynthia şi apoi din 
nou la mine. In această situaţie, nu va mai fi nevoie să-l 
vedeţi pe general şi veţi putea pleca imediat. 

Dacă stăteai să te gândeşti, nu era o afacere proastă. 
Dar nu trebuia să mă gândesc. 

— Comandantul meu, colonelul Hellmann, ne-a numit, 
pe mine şi pe doamna Sunnhill, pentru această anchetă, iar 
noi am acceptat. Este o problemă care nu mai trebuie 
discutată. 

A dat din cap. Nu prea ştiam cum să-l iau pe Fowler. În 
spatele aparenţei lui rigide de aghiotant, se afla un 
executant maleabil. Trebuia să supravegheze corect 
această anchetă, care era extrem de neplăcută din punct 
de vedere al standardelor militare. Dar nu poţi să ajungi 
general, fără să fi servit în statul-major al unui general, şi 
era limpede că Fowler mai avea doar un pas până la prima 


153 


lui Stea de Argint. 

Colonelul Fowler părea adâncit în gânduri, şi în cameră 
se lăsase liniştea. Eu spusesem ceea ce aveam de spus, 
acum trebuia să aştept replica lui. Ofițerii superiori în grad 
au acest obicei neliniştitor de a păstra îndelung tăcerea, iar 
tinerii ofiţeri, lipsiţi de înţelepciune, se reped să o umple cu 
o explicaţie tardivă, apoi sunt puşi la punct cu o privire 
îngheţată sau o mustrare. E ca un fel de capcană la fotbal 
sau în război şi, deşi nu-l cunosc foarte bine pe colonelul 
Fowler, cunosc prea bine genul. Omul mă testa, îmi punea 
la încercare nervii şi hotărârea, poate ca să vadă dacă avea 
de a face cu un imbecil peste măsură de entuziast sau cu 
cineva la fel de viclean ca şi el. Spre cinstea ei, Cynthia nu 
a rupt tăcerea. 

— Ştiu de ce se află aici, la Fortul Hadley, doamna 
Sunhill, a spus el, în cele din urmă. Dar ce aduce, în mica 
noastră garnizoană, un anchetator de la DIC? 

— Am lucrat sub acoperire. Unul dintre gradaţii 
dumneavoastră, angajaţi la depozitul de arme, era pe cale 
de a intra în afaceri pe cont propriu. Ar trebui să întăriţi 
securitatea la depozitul de arme şi ar trebui să ştiţi că v-am 
scăpat de o încurcătură. Am adăugat: sunt sigur că şeful 
poliției v-a înștiințat. 

— Da, m-a înştiinţat. Acum câteva săptămâni, când aţi 
venit. 

— Deci ştiaţi că sunt aici. 

— Da, dar nu şi de ce. 

— De ce credeţi că mi-a cerut colonelul Kent să 
anchetez acest caz, având în vedere faptul că nimeni de 
aici nu doreşte aceasta? 

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Ca să fiu cinstit, colonelul Kent nu se omoară după 
comandantul DIC de aici, maiorul Bowes. În orice caz, cei 
de la Falls Church v-ar fi trimis aici imediat. Colonelul Kent 
a procedat cum a crezut că e cel mai bine pentru toţi. 


154 


— Inclusiv pentru el însuşi. Care e natura neînţelegerii 
dintre colonelul Kent şi maiorul Bowes? 

— Probabil, e o problemă de jurisdicție. Terenul. 

— Nu e ceva personal? 

— Nu ştiu. Întrebaţi-i. 

— Aşa voi face. O cunoşteaţi personal pe căpitanul 
Campbell? l-am întrebat pe colonelul Fowler. 

S-a uitat o clipă la mine, apoi a răspuns: 

— Da. De fapt, generalul m-a rugat pe mine să vorbesc 
la înmormântarea ei. 

— Înţeleg. Aţi fost cu generalul Campbell şi înainte de a 
fi numit aici? 

— Da, sunt cu generalul Campbell de când era 
comandantul unei divizii de tancuri blindate, în Germania. 
Apoi am servit împreună în Golf. Pe urmă am venit aici. 

— El a cerut această garnizoană? 

— Nu cred că are importanţă. 

— Presupun că aţi cunoscut-o pe Ann Campbell înainte 
de a veni la Fortul Hadley? 

— Da. 

— Puteţi să-mi spuneţi care era natura relaţiilor 
dumneavoastră cu ea? Erau calme? 

Fowler s-a lăsat pe spate, în fotoliu, şi s-a uitat în ochii 
mei. 

— Scuzaţi-mă, domnule Brenner, este un interogatoriu? 

— Da, domnule. 

— Ei, fir-aş al naibii! 

— Sper că nu, domnule colonel! 

A râs şi s-a ridicat în picioare. 

— Ei bine, veniţi amândoi la mine în birou mâine şi 
puteţi continua. Sunaţi să stabilim întâlnirea. Urmaţi-mă, vă 
rog. 

L-am urmat pe colonelul Fowler în holul principal, apoi 
spre partea din spate a conacului, unde am ajuns în faţa 
unei uşi închise. Colonelul Fowler ne-a spus: 


155 


— Nu e nevoie să  salutaţi, exprimaţi repede 
condoleanţele, apoi veţi fi invitaţi să luaţi loc. Doamna 
Campbell nu va fi de faţă. | s-au administrat sedative. Vă 
rog să fiţi concişi. Cinci minute. 

A bătut la uşă, a deschis-o şi a intrat, anunţându-ne 
drept ofiţerii Brenner şi Sunhill de la DIC. Parcă eram într-un 
serial de televiziune. 

Cynthia şi cu mine l-am urmat şi ne-am trezit într-o 
cameră de lucru din lemn foarte lustruit, piele şi aramă. În 
cameră, era întuneric, draperiile erau trase şi singura 
lumină venea de la o lampă de birou, cu abajur verde. Din 
spatele biroului, s-a ridicat generalul-locotenent Joseph 
Campbell, în uniformă verde, cu pieptul plin de medalii. La 
el, te izbea, în primul rând, nu atât înălţimea, cât faptul că 
era solid construit, ca şi şefii clanurilor scoțiene din care 
probabil că descindea. Cu această ocazie, am remarcat, de 
asemenea, mirosul inconfundabil de whisky scoţian din 
încăpere. 

Generalul Campbell a întins mâna spre Cynthia, care i-a 
luat-o şi a spus: 

— Cele mai sincere condoleanţe, domnule. 

— Mulţumesc. 

l-am luat mâna, care era uriaşă, i-am exprimat 
condoleanţele mele şi am adăugat, de parcă eu aş fi avut 
ideea acestei întâlniri: 

— Îmi pare foarte rău că trebuie să vă sâcâim şi noi. 

— Nu-i nimic. S-a aşezat şi ne-a spus: Luaţi loc. 

Ne-am aşezat în fotoliile de piele din faţa biroului. l-am 
privit faţa în lumina difuză. Avea părul blond încărunţit, 
ochii strălucitori şi albaştri, trăsături aspre şi maxilare 
solide, gropiţă în bărbie. Un bărbat frumos, dar, în afară de 
ochi, frumuseţea lui Ann Campbell venea din partea mamei. 

In faţa unui general, nimeni nu vorbeşte neîntrebat, dar 
generalul nu vorbea. Se uita fix înainte, printre Cynthia şi 
mine, la un punct din spatele nostru. A dat din cap, spre 


156 


Fowler, presupun, apoi am auzit uşa închizându-se în 
spatele nostru, în urma colonelului Fowler. 

Acum, generalul Campbell s-a uitat la Cynthia, apoi la 
mine şi ni s-a adresat cu o voce calmă, pe care nu i-o 
cunoşteam de la radio şi televiziune, nefiind vocea lui 
obişnuită. 

— Înţeleg că voi doi doriţi să continuaţi ancheta. 

— Da, domnule, am spus amândoi, dând din cap. 

S-a uitat la mine. 

— Pot să te conving că ar fi mai bine pentru toţi, dacă ai 
preda cazul maiorului Bowes de aici, de la Fortul Hadley? 

— lertaţi-mă, domnule general, am răspuns. Este o 
problemă care depăşeşte Fortul Hadley şi durerea 
dumneavoastră personală. Niciunul din noi nu poate 
schimba acest lucru. 

Generalul Campbell a aprobat din cap. 

— Atunci, vă voi da tot concursul meu şi vă promit că 
toţi cei de aici vor colabora. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Aveţi idee cine ar fi putut să facă asta? 

— Nu, domnule. Dar dumneavoastră? 

— Mă asiguraţi că veţi lucra repede şi că veţi colabora 
cu noi, pentru a minimaliza aspectele senzaţionale ale 
acestui incident, şi că veţi face mai mult bine decât rău? 

— Vă asigur că singurul nostru scop este să arestăm cât 
mai curând făptaşul, am răspuns. 

— Încă de la început, am făcut tot ce se putea, domnule 
general, a adăugat Cynthia, ca să minimalizăm amestecul 
din afară. Am transportat toate lucrurile din casa 
căpitanului Campbell în garnizoană. Şeful de poliţie Yardley 
pare supărat din această cauză şi presupun că va lua 
legătura cu dumneavoastră, în această privinţă. Dacă 
sunteţi atât de amabil să-i spuneţi că dumneavoastră aţi 
autorizat dinainte să facem acest lucru, v-am fi 
recunoscători. În privinţa  minimalizării aspectului 


157 


senzaţional şi a răului, care ar putea fi făcut acestei baze şi 
armatei, un cuvânt din partea dumneavoastră, adresat 
şefului Yardley, ar contribui mult la realizarea acestui scop. 

Generalul Campbell s-a uitat îndelung la Cynthia. Fără 
îndoială, nu putea să privească o femeie tânără şi 
atrăgătoare de această vârstă, fără să-şi amintească de 
fiica lui. Numai că eu nu ştiam ce credea el despre fiica lui. 

— Consideră că s-a făcut, i-a spus el Cynthiei. 

— Mulţumesc, domnule general. 

— Domnule general, am înţeles că ar fi trebuit să o 
vedeţi pe fiica dumneavoastră în această dimineaţă, după 
ieşirea din serviciu. 

— Da... a spus el, trebuia să luăm micul dejun 
împreună. Văzând că nu vine, l-am sunat pe colonelul 
Fowler la statul-major, dar ne-a spus că nu era acolo. Cred 
că a sunat-o acasă. 

— Cât era ceasul? 

— Nu sunt sigur. Ea ar fi trebuit să fie la mine la ora 
07.00. Probabil că am sunat la statul-major pe la 07.30. 

N-am mai urmărit ideea, dar i-am spus: 

— Domnule general, apreciem oferta dumneavoastră de 
colaborare deplină, de care vom profita. In primul moment 
convenabil, aş vrea să vă pun întrebări mai amănunțite 
dumneavoastră şi doamnei Campbell. Poate mâine. 

— Mă tem că mâine trebuie să aranjăm înmormântarea 
şi să vedem de celelalte treburi personale. Ziua de după 
înmormântare va fi foarte potrivită. 

— Mulţumesc. Familia deţine adesea informaţii care, 
fără să-şi dea seama, pot fi foarte importante în 
soluţionarea unui caz. 

— Înţeleg. S-a gândit o clipă, apoi a întrebat: Credeţi... 
că era cineva cunoscut de ea? 

— E foarte posibil, am răspuns, şi privirile ni s-au 
întâlnit. 

Mi-a susţinut privirea şi a spus: 


158 


— Eu cred la fel. 

L-am întrebat: 

— În afară de colonelul Kent, v-a mai spus cineva ceva 
despre împrejurările în care a murit fiica dumneavoastră? 

— Nu. Ba da, colonelul Fowler, El m-a informat. 

— Despre posibilul viol şi despre felul cum a fost găsită? 

— Exact. 

A urmat o tăcere îndelungată, şi ştiam, din experienţa 
avută şi cu alţi ofiţeri, că nu aştepta ca eu să vorbesc, ci că 
întrevederea se terminase. 

— Acum, putem să facem ceva pentru dumneavoastră? 
l-am întrebat. 

— Nu... găsiţi-l doar pe ticălosul ăla. S-a ridicat şi a 
apăsat un buton de pe birou. Mulţumesc că aţi venit. 

Ne-am ridicat. 

— Mulţumesc, domnule general, i-am spus. Ne-am dat 
mâinile. Şi primiţi toată compasiunea mea atât 
dumneavoastră, cât şi familia dumneavoastră. 

A luat mâna Cynthiei şi poate că a fost doar o impresie, 
dar a ţinut-o mult timp şi s-a uitat în ochii ei. 

— Ştiu că veţi face tot ce se poate, a spus el după 
aceea. Fiica mea v-ar fi apreciat. li plăceau femeile sigure 
de ele. 

— Mulţumesc, domnule general, a răspuns Cynthia. Vă 
promit că voi face tot ce pot şi vă exprim din nou 
condoleanţele mele. 

Uşa din spatele nostru s-a deschis şi colonelul Fowler 
ne-a condus afară, prin holul principal, spre uşa din faţă. 

— Înţeleg că aveţi puteri depline în privinţa arestărilor. 
Dar vreau să vă rog să mă informaţi înainte de a aresta pe 
cineva. 

— De ce? 

— Pentru că, a răspuns el tăios, nu ne place ca oamenii 
noştri să fie arestaţi de personalul din afară, fără ca noi să 
ştim. 


159 


— Se întâmplă destul de des, l-am informat. De fapt, 
după cum poate ştiţi, acum câteva ore am condus la 
închisoare un sergent de la depozitul de arme. Dar, dacă 
doriţi, vă voi informa. 

— Mulţumesc, domnule Brenner. Ca întotdeauna, se 
poate proceda în trei feluri: bine, greşit şi ca în armată. 
Presimt că doriţi să procedaţi bine, ceea ce este greşit, 
domnule Brenner. 

— Ştiu, domnule colonel. 

A privit-o pe Cynthia şi a spus: 

— Dacă vă schimbaţi părerea cu privire la cele treizeci 
de zile de permisie, anunţaţi-mă. Dacă nu, rămâneţi, vă 
rog, în legătură cu mine. Domnul Brenner pare a fi tipul de 
bărbat care se cufundă în muncă şi uită de protocol. 

— Da, domnule, a răspuns Cynthia. Şi, vă rog, încercaţi 
să ne stabiliţi cât mai repede o întâlnire cu generalul şi 
doamna Campbell. Avem nevoie de cel puţin o oră. De 
asemenea, vă rog să ne sunaţi la postul de poliţie al 
garnizoanei, dacă vă amintiţi ceva semnificativ. 

El a deschis uşa şi am ieşit afară. Înainte de a o închide, 
m-am întors spre el şi i-am spus: 

— Am ascultat mesajul dumneavoastră de pe robotul 
telefonic al căpitanului Campbell. 

— Da. Acum pare cam prostesc. 

— La ce oră aţi sunat-o, domnule colonel? 

— Pe la 08.00. Generalul şi doamna Campbell o 
aşteptau pe fiica lor la ora 07.00. 

— De unde aţi sunat-o? 

— Eram la punctul de comandă. 

— V-aţi uitat prin statul-major, ca să vedeţi dacă Ann 
Campbell a rămas peste program? 

— Nu... Am presupus că a uitat şi a plecat acasă. N-ar fi 
fost prima dată. 

— Inţeleg. V-aţi uitat dacă maşina ei era în parcarea 
statului-major? 


160 


— Nu... Cred că ar fi trebuit s-o fac. 

— Cine v-a informat cu privire la detaliile morții lui Ann 
Campbell? 

— Am vorbit cu şeful poliţiei militare. 

— El v-a spus cum a fost găsită? 

— Exact. 

— Deci dumneavoastră şi generalul Campbell ştiţi că 
era legată, strangulată şi violată? 

— Da. Mai e vreun amănunt pe care ar trebui să-l ştim? 

— Nu. Unde pot să vă găsesc, în afara orelor de 
serviciu? l-am întrebat. 

— Stau într-o locuinţă pentru ofiţerii din garnizoană. 
Bethany Hill. Ştiţi unde se află? 

— Cred că da. La sud de aici, pe drumul spre poligoane. 

— Exact. Numărul meu de telefon e în cartea 
garnizoanei. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

— Bună ziua, domnule Brenner, doamnă Sunhill. 

A închis uşa, iar eu şi Cynthia ne-am îndreptat spre 
maşină. 

— Ce părere ai despre colonelul Fowler? m-a întrebat 
ea. 

— Nu la fel de bună ca aceea pe care o are el despre el 
însuşi. 

— De fapt, e o prezenţă impunătoare. În parte, e doar 
lustru şi morgă de stat-major, dar bănuiesc că este tot atât 
de calm, rece şi eficient pe cât pare. 

— Ceea ce nu ne ţine nouă de cald. Este loial 
generalului şi numai generalului. Soarta lui şi a generalului 
sunt împletite, iar Steaua lui de Argint răsare numai atunci 
când cariera generalului e în ascensiune. 

— Cu alte cuvinte, va minţi ca să-l protejeze pe general. 

— Fără să clipească. De fapt, a minţit cu privire la 
mesajul lăsat lui Ann Campbell. Noi am fost acolo înainte de 
ora 08.00, iar mesajul era deja pe robot. 


161 


— Ştiu, a încuviinţat Cynthia. E ceva care nu merge în 
legătură cu acest apel telefonic. 
— Mai pune un suspect pe listă, am spus. 


14 


— Şcoala de Psihologie  Operaţională? a întrebat 
Cynthia. 

Ceasul meu civil arăta ora 17.15 şi se apropia ora cinei. 

— Nu, lasă-mă la Clubul Ofiţerilor. 

Ne-am îndreptat spre Clubul Ofiţerilor care e situat pe 
un deal, departe de activităţile garnizoanei, dar destul de 
aproape ca să fie convenabil. 

— Cum merge până acum? s-a interesat Cynthia. 

— Din punct de vedere personal sau profesional? 

— Amândouă. 

— Din punct de vedere profesional, fac o treabă 
grozavă. Dar tu? 

— Eu te întreb pe tine. 

— Până acum, e bine. Eşti o profesionistă. Sunt 
impresionat. 

— Mulţumesc. Şi din punct de vedere personal? 

— Mă bucur de compania ta. 

— Şi eu de ata. 

După câteva secunde de tăcere plină de semnificaţii, a 
schimbat subiectul. 

— Ce impresie ţi-a făcut generalul Campbell? 

M-am gândit o clipă. E important să vezi reacţia 
prietenilor, a familiei şi a colegilor de muncă la aflarea ştirii 
unei morţi, cât se poate de curând după moarte. Am găsit 


162 


soluţia multor cazuri de asasinare numai urmărind cine nu 
a reacţionat just şi cercetând această pistă. 

— Nu avea înfăţişarea aceea de disperare şi durere de 
neconsolat, pe care o are un tată când află despre moartea 
unui copil, i-am spus Cynthiei. Pe de altă parte, este cine 
este. 

— Dar cine este? a întrebat ea. 

— Un soldat, un erou, un conducător. Cu cât urci mai 
sus pe scara puterii, cu atât devin indivizii mai rezervaţi. 

— Poate. A rămas o clipă tăcută, apoi a spus: Ţinând 
seama de felul cum a murit Ann Campbell... adică de felul 
cum a fost găsită... Nu cred că tatăl ei a fost ucigaşul. 

— Nu ştim dacă a murit acolo unde a fost găsită sau 
dacă a murit cu hainele pe ea sau dezbrăcată. Lucrurile nu 
sunt întotdeauna aşa cum par. Dacă ucigaşul e inteligent, 
vezi numai ceea ce vrea el să vezi. 

— Paul, totuşi nu pot să cred că ar fi în stare să-şi gâtuie 
propria fiică. 

— Nu e ceva obişnuit, dar nici ceva nemaiauzit. Dacă ar 
fi fost fiica mea şi aş fi aflat despre ciudăţeniile ei sexuale, 
s-ar fi putut să fiu furios. 

— Dar nu te-ai fi înfuriat până într-atât, încât să-ţi ucizi 
propria fiică. 

— Nu. Dar nu se ştie. Acum caut motivele. Am oprit la 
Clubul Ofiţerilor care este, după cum am spus, o clădire în 
stil spaniol. S-ar părea că a fost un stil răspândit în deceniul 
al treilea al secolului, când au fost construite acest club şi 
alte structuri permanente, Tabăra Hadley devenind Fortul 
Hadley. Războiul, care trebuia să pună capăt tuturor 
războaielor, fusese câştigat, dar, undeva, nişte minţi 
credeau că era nevoie de un spaţiu mai larg pentru armata 
care urma să lupte în următorul război, care să pună capăt 
tuturor războaielor, şi mă bătea gândul pesimist că 
reducerea forţelor armate era doar o stare temporară de 
lucruri. 


163 


Am deschis uşa maşinii şi i-am spus Cynthiei: 

— Nu eşti îmbrăcată pentru club, altfel te-aş invita la 
cină. 

— Pot să mă schimb, dacă doreşti. Doar dacă nu preferi 
să cinezi singur. 

— Ne întâlnim la rotiserie. 

Am ieşit din maşină şi ea a plecat. 

Am intrat în club în timp ce în amplificatoare se auzea 
semnalul de stingere. Am găsit biroul secretarului, i-am 
arătat insigna de la DIC şi am cerut un telefon şi cartea 
abonaților din bază. Colonelul Charles Moore nu era în 
carte, de aceea am sunat la Şcoala de Psi-Op. Era puţin 
după ora 18.00, dar ce e frumos în armată este faptul că 
întotdeauna rămâne cineva undeva de serviciu. Noi nu 
dormim niciodată. A răspuns un sergent şi mi-a dat 
legătura cu biroul colonelului Charles Moore. 

— Psi-Op, colonelul Moore la telefon. 

— Domnule colonel, aici e ofiţerul Brenner, de la Army 
Times. Vă sun în legătură cu moartea căpitanului 
Campbell... 

— Da... Dumnezeule, ce oribil... ce tragedie... 

— Da, domnule. Pot să vă deranjez pentru câteva 
cuvinte? 

— Sigur. Eram... Am fost comandantul căpitanului 
Campbell... 

— Da, domnule, ştiu. Domnule colonel, v-ar conveni să 
ne întâlnim acum la Clubul Ofiţerilor? Nu vă rețin mai mult 
de zece minute. 

Doar dacă mă interesezi, colonele! 

— Ei bine... 

— Peste două ore trebuie să predau materialul şi aş 
vrea măcar câteva cuvinte din partea comandantului ei. 

— Bineînţeles. Unde...? 

— La  rotiserie. Sunt îmbrăcat într-un costum civil 
albastru. Mulţumesc, domnule colonel. 


164 


Am închis. Majoritatea americanilor ştiu că nu sunt 
obligaţi să stea de vorbă cu poliția, dacă nu doresc, dar se 
cred cumva obligaţi să stea de vorbă cu ziariştii. Imi 
petrecusem cea mai mare parte a zilei sub numele de Paul 
Brenner, de la DIC, şi nevoia de a fi incorect fusese mai tare 
decât mine. 

Am tras spre mine cartea de telefoane a oraşului 
Midland şi l-am găsit pe Charles Moore. Locuia în acelaşi 
complex de locuinţe cu Ann Campbell. Faptul în sine nu era 
ceva ieşit din comun, deşi Victory Gardens nu era locul pe 
care să-l fi ales în mod normal un colonel. Dar poate că 
avea datorii sau, poate, ca psiholog, nu-i păsa dacă stătea 
bară la bară cu locotenenţii şi căpitanii, în aceeaşi parcare. 
Sau poate că dorea să fie aproape de Ann Campbell. 

Mi-am notat adresa şi telefonul lui, apoi am sunat la 
locuinţele pentru ofiţerii aflaţi în vizită şi am dat de Cynthia, 
care tocmai intra în camera ei. 

— Ne întâlnim cu colonelul Moore. Suntem de la Army 
Times. De asemenea, vezi dacă poţi să-mi iei acolo o 
cameră. Nu pot să mă duc la Pinii Şoptitori, căci şeful 
Yardley patrulează. Opreşte-te la magazin şi ia-mi o periuţă 
de dinţi, un aparat de ras şi ce-o mai trebui. De asemenea, 
chiloţi mărime medie şi ciorapi. Şi poate o cămaşă mărimea 
patruzeci, iar tu să te încalţi cu pantofi comozi, pentru că 
mai târziu ne ducem la poligon. la şi o lanternă. Bine? 
Cynthia? Alo? 

Cred că era o legătură proastă. Am închis şi m-am dus 
jos, în restaurantul rotiseriei, care nu e atât de protocolar 
ca restaurantul principal şi unde capeţi imediat întăritoare. 
Am comandat o bere la bar şi m-am ospătat cu cartofi 
prăjiţi şi alune, ascultând conversațiile din jurul meu. 
Subiectul era Ann Campbell, iar tonul era prudent şi se 
vorbea în surdină. La urma urmelor, aici era Clubul 
Ofiţerilor. În barurile din Midland, probabil că se vorbea 
despre acelaşi lucru, dar se exprimau mai multe păreri. 


165 


Am văzut un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în 
uniformă verde, cu însemne de colonel, care a intrat în 
rotiserie şi a trecut cu privirea peste toată camera. L-am 
urmărit un minut întreg, nimeni nu i-a făcut semn cu mâna 
şi nu l-a salutat. Evident, colonelul Moore nu era cunoscut 
sau, poate, nu se bucura de simpatie. M-am ridicat şi m-am 
apropiat de el. M-a văzut şi a zâmbit nesigur. 

— Domnul Brenner? 

— Da. 

Ne-am dat mâinile. Uniforma colonelului Moore era 
mototolită şi prost croită, ceea ce-l deosebeşte imediat pe 
ofiţerul dintr-una din ramurile specializate. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, am spus. 

Colonelul Moore avea cam cincizeci de ani, părul negru, 
buclat, puţin prea lung, şi o înfăţişare care îţi sugera un 
psihiatru civil, chemat sub arme cu o zi înainte. Doctorii 
militari, avocaţii militari, psihiatrii militari şi dentiştii militari 
m-au intrigat întotdeauna. Nu îmi dau seama dacă fug de 
urmările unei greşeli sau dacă sunt, pur şi simplu, nişte 
patrioţi devotați. L-am condus la o masă din colţul cel mai 
îndepărtat şi ne-am aşezat. 

— Beţi ceva? 

— Da. 

Am făcut semn unei chelneriţe, iar colonelul Moore a 
comandat un pahar de vin de Xeres. Luasem un start greşit. 

Moore s-a uitat la mine, ca şi cum ar fi încercat să 
ghicească în ce stare se afla mintea mea. Nevoind să-l 
dezamăgesc, m-am oferit voluntar. 

— S-ar părea că a fost atacată de un nebun. Poate e 
vorba de o crimă care face parte dintr-o serie. 

Credincios profesiei sale, a întors declaraţia împotriva 
mea şi a întrebat: 

— De ce spuneţi asta? 

— E doar o presupunere. 

— În zonă, nu au fost violuri şi crime asemănătoare. 


166 


— Asemănătoare cu ce? 

— Cu ceea ce s-a întâmplat cu căpitanul Campbell. 

Tocmai ceea ce se întâmplase cu căpitanul Campbell nu 
ar fi trebuit să ştie chiar toţi, dar armata înfloreşte pe 
seama zvonurilor şi a vorbelor în vânt. Deci, ceea ce ştia 
colonelul Moore, colonelul Fowler, şi generalul Campbell; 
când aflaseră şi cum era o chestie de ghicit la ora aceea. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— A fost violată şi asasinată, bineînţeles. Afară, în 
poligon. 

Mi-am scos carneţelul şi am sorbit din bere. 

— Tocmai am fost sunat de la D.C. și nu am prea multe 
informaţii. Am auzit că a fost găsită goală şi legată. 

Şi-a cântărit răspunsul. 

— Mai bine întrebaţi poliţia militară despre asta. 

— Just. De când sunteţi comandantul ei? 

— De când a venit aici, la Fortul Hadley, cam acum doi 
ani. 

— Deci, o cunoşteați destul de bine? 

— Da. E o şcoală mică. Sunt numai douăzeci de ofiţeri şi 
treizeci de femei şi bărbaţi, înrolați şi numiţi aici. 

— Inţeleg. Ce aţi simţit când aţi auzit vestea? 

— Sunt foarte şocat, mi-a răspuns. Încă tot nu-mi vine 
să cred că s-a întâmplat aşa ceva. 

Şi aşa mai departe. De fapt, arăta foarte bine, în ciuda 
faptului că era foarte şocat. Lucrez din când în când cu 
psihologi şi psihiatri şi ştiu că au un comportament ciudat, 
în timp ce spun lucruri normale. De asemenea, cred că 
unele profesii atrag anumite tipuri de personalităţi. Acest 
lucru e adevărat, mai ales în armată. Ofițerii de infanterie, 
de exemplu, sunt ceva mai rezervaţi, puţin aroganţi şi 
siguri de ei. Cei de la DIC sunt mincinoşi, ironici şi extrem 
de inteligenţi. Psihanaliştii optează să-şi ducă viaţa printre 
cei cu minţile rătăcite şi, s-ar putea să fie un clişeu, mulţi 
dintre aceştia se află ei înşişi pe marginea prăpastiei. În 


167 


cazul lui Charles Moore, specialist în războiul psihologic, 
care a încercat să transforme minţile sănătoase ale 
duşmanilor în minţi bolnave, avem de-a face cu 
echivalentul medicului care cultivă virusul tifosului pentru 
un război biologic. 

Deci, pe când stăteam de vorbă, Charles Moore nu mi 
se părea a fi sănătos. Părea distant uneori, apoi se holba la 
mine din când în când, ca şi cum ar fi încercat să citească 
ceva pe faţa mea sau să-mi ghicească gândurile. Tipul mă 
făcea să nu mă simt în largul meu, lucru destul de greu de 
realizat. In afară de faptul că era cam ciudat, avea şi ochii 
puţin siniştri - foarte negri, adânci şi pătrunzători. De 
asemenea, vocea avea acea intonaţie rară, adâncă şi 
pseudoliniştitoare pe care probabil că o învaţă la şcoala de 
psihanalişti. 

— Aţi cunoscut-o pe căpitanul Campbell înainte de a fi 
numită aici? l-am întrebat. 

— Da. Am întâlnit-o prima dată acum şase ani, când a 
venit la Fortul Bragg. Am fost instructorul ei. 

— Şi-a luat doctoratul în psihologie la Georgetown. 

S-a uitat la mine, aşa cum se uită oamenii atunci când 
spui ceva ce ei nu ştiu. 

— Da, aşa cred, a răspuns. 

— Şi aţi fost împreună la Bragg în timp ce ea studia 
psihologia operaţională? 

— Am fost la şcoală - ea se specializa în psi-op. 

— Şi după aceea? 

— În Germania. Am fost acolo în acelaşi timp. Am 
revenit la Şcoala JFK de la Bragg, unde am predat amândoi 
o vreme, apoi am fost trimişi în Golf, apoi la Pentagon, 
pentru scurt timp, iar acum doi ani am venit aici, la Fortul 
Hadley. De ce vreţi să ştiţi toate astea? 

— Cu ce vă ocupați la Fortul Hadley, domnule colonel? 

— E secret. 

Am dat din cap şi mi-am notat. Nu e ceva foarte obişnuit 


168 


ca doi oameni să fie împreună la atâtea posturi, chiar într-o 
arie atât de specializată ca psihologia operaţională. Cunosc 
cupluri de militari căsătoriţi care nu au avut acest noroc. Nu 
mai departe decât biata Cynthia care nu era căsătorită cu 
tipul acela de la Forţele Speciale, dar era logodită cu el, iar 
ea se afla la Bruxelles în timp ce el era în zona Canalului. 

— Aveaţi o relaţie de lucru bună, i-am spus colonelului 
Moore. 

— Da. Căpitanul Campbell era extrem de energică, 
inteligentă, bine pregătită şi demnă de încredere. 

Suna ca toate caracterizările pe care i le făcea la fiecare 
şase luni. Era limpede că formau o echipă. 

— Era, într-un fel, o protegee a dumneavoastră? 

S-a uitat la mine, de parcă folosirea unui cuvânt 
franțuzesc ar fi sugerat alt cuvânt franțuzesc, paramour, 
poate, ori vreun alt cuvânt murdar dintr-o limbă străină. 

— Era subordonata mea, a replicat. 

— Exact. 

Mi-am notat acest cuvânt sub titlul Prostii. Mi-am dat 
seama că mă sâcâia gândul că acest ţicnit străbătuse 
lumea alături de Ann Campbell şi că împărţise atâţia ani cu 
ea. Curată nebunie. Imi venea să-i spun „Ascultă, Moore, 
nici nu ar trebui să exişti pe aceeaşi planetă cu această 
zeiţă. Eu sunt cel care ar fi putut s-o facă fericită. Tu eşti 
doar un biet nebun”. In loc de asta, l-am întrebat: 

— Îl cunoaşteţi pe tatăl ei? 

— Da, dar nu prea bine. 

— L-aţi întâlnit înainte de a veni la Fortul Hadley? 

— Da. Din când în când. L-am văzut de câteva ori în 
Golf. 

— Cine? 

— Ann şi cu mine. 

Am notat şi asta. 

L-am mai pus câteva întrebări, dar era clar că niciunul 
din noi nu mai găsea nimic interesant în conversaţie. Eu nu 


169 


voiam decât să-mi fac o impresie asupra lui înainte ca el să 
ştie cu cine vorbea. Când află că eşti poliţist, încep să joace 
teatru. Pe de altă parte, reporterii de la Army Times nu pot 
să pună întrebări ca: „Ai avut relaţii sexuale cu ea?” Dar 
poliţiştii pot, aşa că l-am întrebat: 

— Aţi avut relaţii sexuale cu ea? 

S-a ridicat în picioare. 

— Ce întrebare e asta? Am să vă dau pe mâna poliţiei! 

L-am arătat insigna. 

— Sunt de la DIC, domnule colonel. Luaţi loc. 

S-a uitat la insignă o clipă, apoi la mine, şi ochii i-au 
aruncat raze roşii mortale înspre mine, ca într-un film de 
groază prost. 

— Luaţi loc, domnule colonel, am spus iar. 

S-a uitat pe furiş în jur, în camera pe jumătate plină, ca 
şi cum s-ar fi întrebat dacă era înconjurat sau aşa ceva. In 
cele din urmă, s-a aşezat. 

Sunt colonei şi colonei. Teoretic, gradul transcende 
bărbatul sau femeia care-l poartă, şi respecţi gradul, dacă 
nu persoana. În realitate, nu este aşa. Colonelul Fowler, de 
exemplu, avea putere şi autoritate, şi trebuia să fii atent cu 
el. Colonelul Moore nu făcea parte din nicio structură a 
puterii, din câte ştiam. 

— Anchetez asasinarea căpitanului Campbell, i-am spus. 
Nu sunteţi considerat suspect, deci nu vă voi citi drepturile. 
De aceea, veţi răspunde la întrebările mele corect şi 
complet. Bine? 

— Nu aveţi dreptul să vă daţi drept... 

— Lăsaţi-mi mie grija dedublării personalităţii mele. 
Bine? Prima întrebare... 

— Refuz să vorbesc cu dumneavoastră fără avocat. 

— Cred că aţi văzut prea multe filme civile. Nu aveţi 
dreptul la avocat şi nu aveţi dreptul să tăceţi decât dacă 
sunteţi suspect. Dacă refuzaţi să cooperaţi de bunăvoie, 
atunci vă voi considera suspect, vă voi citi drepturile, vă voi 


170 


duce la postul de poliţie şi voi anunţa că am un suspect 
care cere un avocat. Aveţi ceea ce se numeşte o obligaţie 
de militar. Deci? 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Nu am absolut nimic de ascuns şi îmi displace felul în 
care m-ati pus într-o poziţie defensivă. 

— Bine. Prima întrebare. Când aţi văzut-o ultima oară pe 
căpitanul Campbell? 

Şi-a dres vocea, s-a calmat, apoi a răspuns: 

— Am văzut-o ultima oară ieri, pe la 16.30, în biroul 
meu. Spunea că se duce la club ca să mănânce ceva, apoi 
intra de serviciu. 

— De ce s-a oferit voluntar, ca ofiţer de serviciu, pentru 
noaptea trecută? 

— Nu ştiu. 

— V-a sunat de la statul-major în timpul serii sau aţi 
sunat-o dumneavoastră? 

— Să mă gândesc... 

— Toate convorbirile telefonice din bază sunt 
înregistrate în registrul ofițerului de serviciu. 

De fapt, convorbirile interne nu puteau fi găsite, iar 
căpitanul Campbell precis nu trecuse în jurnal telefoanele 
primite sau date în interes personal. 

— Da, am sunat-o, a răspuns Moore. 

— La ce oră? 

— Pe la ora 23.00. 

— De ce aşa de târziu? 

— Aveam ceva de discutat despre treaba de a doua zi şi 
ştiam că la ora aceea e linişte. 

— De unde aţi sunat-o? 

— De acasă. 

— Unde staţi? 

— În oraş. Victory Drive. 

— Nu acolo stătea şi decedata? 

— Ba da. 


171 


— Aţi fost vreodată la ea acasă? 

— Sigur. De multe ori. 

Am încercat să-mi închipui cum arăta tipul gol, cu 
spatele la cameră sau cu o mască de piele. M-am întrebat 
dacă laboratorul avea vreun specialist în penisuri (bărbat 
sau femeie) care să compare penisurile fotografiate în prim- 
plan cu echipamentul omului din faţa mea. Oricum, l-am 
întrebat: 

— Aţi avut relaţii sexuale cu ea? 

— Nu. Dar fiţi sigur că veţi auzi zvonuri. Zvonurile ne-au 
urmărit peste tot. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Am fost. Am divorţat acum şapte ani. 

— Vă dădeaţi întâlniri? 

— Uneori. 

— O găseaţi atrăgătoare pe Ann Campbell? 

— Îi admiram intelectul. 

— V-aţi uitat vreodată la trupul ei? 

— Nu-mi place genul ăsta de întrebări. 

— Nici mie. O găseaţi atrăgătoare din punct de vedere 
sexual? 

— Eram ofiţerul ei superior. Am aproape douăzeci de ani 
mai mult decât ea şi este fiica generalului. Nu i-am spus 
niciodată ceva care să poată fi considerat hărţuire sexuală. 

— Domnule colonel, eu fac o anchetă asupra unei crime, 
nu mă interesează hărţuirea sexuală. Atunci, de ce au 
apărut zvonurile? 

— Pentru că oamenii au minţi murdare. Chiar şi ofiţerii 
din armată. A zâmbit. Şi dumneavoastră. 

Pe acest comentariu, am mai comandat de băut; încă 
un vin de Xeres pentru el, ca să-i dezlege limba, şi o bere 
pentru mine, ca să-mi oprească impulsul de a-l pocni. 

A venit şi Cynthia, îmbrăcată în pantaloni negri şi bluză 
albă. Am prezentat-o colonelului Moore, apoi i-am spus: 

— Nu mai suntem de la Army Times. Suntem de la DIC. 


172 


Tocmai îl întrebam pe colonelul Moore dacă a avut vreo 
relaţie sexuală cu decedata, iar el m-a asigurat că nu. 
Deocamdată, suntem într-o stare conflictuală. 

— Domnul Brenner este extrem de încordat şi obosit, i-a 
spus Cynthia lui Moore, zâmbind. 

A luat loc şi am pus-o pe Cynthia la curent. Şi-a 
comandat bourbon, cola şi un sandvici asortat pentru ea şi 
unul cu brânză pentru mine. Ştie că îmi place acest gen de 
sandvici. Colonelul Moore a refuzat să ia cina cu noi, 
explicându-ne că era prea supărat ca să mănânce. 

— Eraţi prieteni, ştiţi pe cineva cu care s-ar fi putut să 
aibă relaţii? l-a întrebat Cynthia. 

— Relaţii sexuale? 

— Cred că acesta era subiectul discuţiei, a răspuns ea. 

— Să mă gândesc... Se vedea cu un tânăr... civil. 
Rareori se întâlnea cu militari. 

— Cine era acest civil? a întrebat Cynthia. 

— Un oarecare Wes Yardley. 

— Yardley? Şeful poliţiei? 

— Nu, nu. Wes Yardley, unul dintre fiii lui Burt Yardley. 

Cynthia s-a uitat la mine, apoi l-a întrebat pe Moore: 

— De când se vedeau? 

— De când a venit ea aici. Aveau o relaţie furtunoasă. 
De fapt, fără să acuz pe cineva, cred că ar trebui să vorbiţi 
cu el. 

— De ce? 

— De ce? Păi e limpede. Erau /ncurcați. Se certau 
mereu. 

— În legătură cu ce? 

— Ea mi-a spus că se purta rău cu ea. 

Această afirmaţie m-a luat prin surprindere. 

— El se purta rău cu ea? l-am întrebat pe Moore. 

— Da. Nu o suna, ieşea în oraş cu alte femei, se vedea 
cu ea numai când îi convenea lui. 

Ceva nu era în regulă. Dacă eu mă îndrăgostisem de 


173 


Ann Campbell, de ce oare toţi ceilalţi bărbaţi nu s-ar fi ţinut 
ca nişte căţeluşi după ea? 

— De ce ar fi suportat ea aşa ceva? Vreau să spun că... 
era atrăgătoare, dorită... 

Incredibil de frumoasă, sexy... şi avea un trup pentru 
care puteai să şi mori. Sau să ucizi. 

Moore a zâmbit aproape cu subinţeles, cred. Tipul mă 
făcea să mă simt prost. 

— Există un tip de personalitate... am să vorbesc în 
termenii unui profan: lui Ann Campbell îi plăceau tipii duri. 
Oricine îi arăta cel mai mic semn de atenţie era considerat 
slab şi vrednic de dispreţ. In această categorie, intrau 
aproape toţi bărbaţii. Era atrasă spre bărbaţii care se 
purtau rău cu ea, aproape abuzau. Wes Yardley este un 
astfel de bărbat. Ca şi tatăl lui, este poliţist în Midland, un 
fel de playboy local. Are multe prietene, crede că este 
frumos şi are ceva din farmecul unui gentleman din sud, 
plus toate atitudinile exagerat masculine ale unui sudist. 
Derbedeu sau ticălos ar fi cele mai bune cuvinte pentru a-l 
descrie. 

Încă tot nu-mi revenisem. 

— Ann Campbell era încurcată cu el de doi ani? 

— Cu intermitențe. 

— A discutat cu dumneavoastră toate astea? a întrebat 
Cynthia. 

— Da. 

— Din punct de vedere profesional? 

A încuviinţat din cap, ca răspuns la perspicacitatea ei. 

— Da, eram terapeutul ei. 

Eu nu eram atât de perspicace, poate pentru că mintea 
mea era răvăşită. Eram extrem de dezamăgit de Ann 
Campbell. Camera din subsol şi fotografiile nu mă 
deranjaseră, poate pentru că ştiam că bărbaţii aceia 
fuseseră doar nişte obiecte pe care ea le folosea ca atare. 
Dar ideea că avea un prieten, un iubit, cineva care abuza 


174 


de ea, rudă cu Burt Yardley, pe deasupra, mă scotea din 
fire. 

— Deci, ştiţi cam tot ceea ce e de ştiut despre ea, i-a 
spus Cynthia lui Moore. 

— Aşa cred. 

— Atunci, am să vă rog să ne ajutaţi cu o autopsie 
psihologică. 

— Să vă ajut? Doamnă Sunhill, nu aţi putea să pricepeţi 
nici prima literă! 

Atunci, m-am recules şi i-am spus: 

— Voi avea nevoie de toate însemnările şi transcrierea 
tuturor şedinţelor cu ea. 

— Nu mi-am făcut niciodată însemnări. Aşa ne 
înţeleseserăm. 

— Dar ne veţi ajuta? 

— De ce? Eaa murit. 

— Uneori, autopsia psihologică a victimei ne ajută să 
facem profilul psihologic al ucigaşului. Presupun că ştiţi, i-a 
spus Cynthia. 

— Am auzit despre asta. Ştiu foarte puţine despre 
psihologia criminalilor. Am să vă spun părerea mea, oricum 
e o prostie totul. Toţi suntem criminali, dar majoritatea 
dintre noi avem mecanisme bune de control. Desfiinţează 
controlul şi ai un ucigaş. Am văzut bărbaţi cumsecade 
omorând copilaşi în Vietnam. 

Un timp nu a vorbit nimeni şi fiecare a rămas cu 
gândurile lui. 

In cele din urmă, Cynthia a spus: 

— Dar dorim ca dumneavoastră, în calitate de confident 
al ei, să ne spuneţi tot ce ştiţi despre ea, prietenii ei, 
duşmanii ei, mintea ei. 

— Cred că nu am de ales. 

— Nu, nu aveţi, l-a asigurat Cynthia. Dar am dori să 
colaboraţi cu noi, dacă nu cu entuziasm, măcar de 
bunăvoie. Şi dumneavoastră doriţi să-l vedeţi pe asasinul ei 


175 


adus în faţa justiţiei. 

— Doresc să-l găsiţi pe ucigaşul ei, pentru că sunt curios 
cine ar putea fi. Cât despre justiţie, sunt aproape sigur că 
ucigaşul era convins că face dreptate. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Cynthia. 

— Atunci când o femeie, ca Ann Campbell, este violată 
şi asasinată, aproape sub nasul tatălui ei, poţi să fii sigur că 
cineva avea ceva cu ea, cu tatăl ei sau cu amândoi şi 
probabil că avea motive. Sau măcar aşa stăteau lucrurile în 
mintea lui. S-a ridicat în picioare. Pentru mine, e ceva 
foarte supărător. Am un puternic sentiment de pierdere. O 
să-mi fie dor de tovărăşia ei. Deci, dacă mă scuzati... 

Atât Cynthia, cât şi eu ne-am ridicat. La urma urmelor, 
era colonel. 

— Aş vrea să stăm de vorbă, mâine. Vă rog să vă faceţi 
liber, domnule colonel. Mă interesaţi. 

A plecat, iar noi ne-am aşezat la loc. 

A venit şi mâncarea şi am ciugulit din sandviciul cu 
brânză. 

— Te simţi bine? a întrebat Cynthia. 

— Da. 

— Cred că gusturile lui Ann Campbell în materie de 
iubiţi te-au supărat. Aproape că te-ai speriat când ne-a 
spus. 

M-am uitat la ea. 

— Se spune că nu trebuie să te legi emoţional de 
martori, suspecți sau victime. Dar, uneori, nu te poţi opri. 

— Eu întotdeauna am fost ataşată de victimele 
violurilor. Dar ele sunt în viaţă şi suferă. Ann Campbell e 
moartă. 

Nu i-am răspuns. 

— Îmi pare rău că trebuie s-o spun, a continuat Cynthia, 
dar cunosc genul. Probabil că îi făcea o plăcere sadică să-i 
chinuiască mintal pe bărbaţii care nu se puteau împiedica 
să-şi ia ochii de la ea sau să nu se gândească la ea, apoi s-a 


176 


dat ca o masochistă unui bărbat, despre care ştia că o va 
trata ca pe un gunoi. S-ar părea că, în mod obscur, Wes 
Yardley îşi cunoştea rolul şi îl juca bine. Probabil că ea era 
geloasă pe celelalte femei ale lui şi, mai probabil, el era 
indiferent la amenințările ei că îşi va găsi alt prieten. Aveau 
o relaţie bună în cadrul lumii bolnave pe care şi-o creaseră. 
Wes Yardley este, probabil, suspectul cel mai puţin veridic. 

— De unde ştii? 

— Nu am trecut prin asta, dar ştiu o mulţime de femei 
care au trăit aşa ceva. Am văzut prea multe. 

— Adevărat? 

— Da. Şi tu cunoşti astfel de bărbaţi. 

— Poate. 

— Ai simptomele clasice de oboseală. Devii obtuz şi 
prost. Du-te să dormi puţin şi te scol eu mai târziu. 

— Mă simt foarte bine. Mi-ai luat o cameră? 

— Da. Şi-a deschis geanta. Uite cheia. Lucrurile pe care 
mi le-ai cerut sunt în maşină, care e deschisă. 

— Mulţumesc. Cât îţi datorez? 

— O să trec suma în contul meu de cheltuieli. Karl o să 
moară de râs când o să vadă că am luat chiloţi bărbătești. 
De aici, poţi să te duci pe jos la locuinţele ofiţerilor 
vizitatori, doar dacă nu vrei să împrumuţi maşina mea. 

— Niciuna, nici alta. Să mergem la postul de poliţie. M- 
am ridicat în picioare. 

— Nu ti-ar strica să te răcoreşti puţin, Paul. 

— Vrei să spui că put? 

— Chiar şi un tip rece ca tine transpiră în Georgia, în 


luna august. 
— Bine. Pune tot ce-i aici pe nota mea. 
— Mulţumesc. 
— Trezeşte-mă la ora 21.00. 
— Bine. 


M-am depărtat câţiva paşi de masă, apoi m-am întors. 
— Dacă nu avea nicio legătură cu ofiţerii din garnizoană 


177 


şi era topită după polițistul ăla din Midland, cine sunt tipii 
din fotografii? 

Cynthia şi-a ridicat privirea de la sandvici. 

— Du-te la culcare, Paul! 


15 


Telefonul din camera mea a sunat la ora 21.00, 
trezindu-mă dintr-un somn care nu mă odihnise. 

— Te aştept jos, a spus vocea. 

— Dă-mi zece minute. 

Am închis, m-am dus la baie şi m-am spălat pe faţă. 
Locuinţele pentru ofiţerii aflaţi în vizită la Fortul Hadley se 
află într-o clădire de cărămidă, vag asemănătoare cu un 
motel civil. Camerele sunt curate, dar fără aer condiţionat, 
şi există numai câte o baie pentru fiecare două camere, 
situată între ele, ca nu cumva să ai impresia că armata îşi 
cocoloşeşte ofiţerii tineri. Când foloseşti baia, trebuie să 
tragi ivărul uşii care duce spre cealaltă cameră, apoi să ţii 
minte să-l deschizi atunci când pleci, pentru ca şi persoana 
de alături să poată intra. Rareori se întâmplă aşa. 

M-am spălat pe dinţi cu instrumentele recent 
achiziţionate, apoi m-am dus în cameră şi am despachetat 
cămaşa cea nouă, întrebându-mă cum urma să-mi iau 
lucrurile de la Pinii Şoptitori ca să le aduc aici, fără să dau 
peste poliția locală. Nu era prima dată când deveneam 
persona non grata într-un oraş şi nu ar fi fost nici ultima. De 
obicei, aranjam astfel lucrurile ca să pot pleca după ce 
terminam un caz. Dar odată, la Fortul Bliss, Texas, a trebuit 
să fiu luat cu elicopterul şi nu mi-am văzut maşina câteva 


178 


săptămâni, până când mi-a adus-o cineva la Falls Church. 

Oricum, chiloţii erau măsură mică, nu mijlocie. Femeile 
sunt meschine, uneori. M-am îmbrăcat, mi-am luat arma şi 
toate accesoriile şi am ieşit pe hol, unde am văzut-o pe 
Cynthia ieşind din camera alăturată. 

— Asta e camera ta? am întrebat-o. 

— Nu. Am făcut curat pentru un străin. 

— Nu puteai să-mi iei o cameră la capătul culoarului? 

— Acum e plin de rezervişti, care îşi petrec aici cele 
două săptămâni de vară. A trebuit să pun la bătaie 
procedura de la DIC ca să-ţi obţin o cameră. Nu mă 
deranjează să împart baia cu tine, a adăugat. 

Am ieşit şi ne-am urcat în Mustang-ul ei. 

— Poligonul şase? a întrebat. 

— Exact. 

Purta tot pantalonii negri şi bluza albă, dar îşi pusese 
adidaşi şi un pulover alb. Lanterna pe care i-o cerusem se 
afla între cele două scaune. 

— Eşti înarmată? 

— Da. De ce? Te aştepţi să avem neplăceri? 

— Criminalii revin întotdeauna la locul faptei. 

— Prostii. 

Soarele apusese, se ridica luna plină şi speram că acum 
erau cam aceleaşi condiţii ca acelea din zorii zilei pe 
poligon, ca să ne dăm seama ce se întâmplase şi să-mi vină 
inspiraţia. 

Am trecut de cinematograful din garnizoană, unde se 
terminase spectacolul şi ieşea lumea, apoi am trecut de 
Clubul Subofiţerilor, unde băuturile sunt mai bune decât 
cele de la Clubul Ofiţerilor, mâncarea e mai ieftină şi 
femeile mai prietenoase. 

— M-am dus la biroul şefului poliţiei şi l-am văzut pe 
Kent, a spus Cynthia. 

— Bună iniţiativă. Ceva nou? 

— Câteva lucruri. Întâi, vrea să-l iei uşor pe colonelul 


179 


Moore. S-ar părea că Moore s-a plâns de comportamentul 
tău agresiv. 

— Mă întreb cui se plânge Kent. 

— Am şi câteva veşti bune. Ai primit un mesaj de la Karl 
şi mi-am luat libertatea să-l sun acasă. E extrem de furios 
din cauza unui anume Dalbert Elkins, pe care zice că l-ai 
transformat din infractor în martor al guvernului, 
bucurându-se astfel de imunitate. 

— Sper că, într-o zi, cineva o să facă acelaşi lucru 
pentru mine. Altceva? 

— Da. Karl, runda a doua. Mâine trebuie să dea raportul 
în faţa consilierului general al Curţii Marţiale, la Pentagon, 
şi ar vrea să primească un raport mai cuprinzător decât cel 
pe care i l-ai trimis azi, mai devreme. 

— Poate să-l amâne. Sunt ocupat. 

— Am bătut la maşină un raport şi i l-am trimis acasă 
prin fax. 

— Mulţumesc. Şi ce ziceai în raport? 

— Ai o copie pe birou. Ai încredere în mine sau nu? 

— Sigur că am. Numai că, dacă lucrurile vor merge rău, 
ai fi mai în siguranţă dacă numele tău nu ar apărea pe 
rapoarte. 

— Ai dreptate. Am semnat cu numele tău. 

— Ce? 

— Glumeam. Lasă-mă pe mine să mă îngrijesc de 
cariera mea. 

— Minunat. A venit ceva de la laborator? 

— Da. Spitalul a trimis un protocol preliminar la biroul 
şefului de poliţie. Moartea a intervenit nu mai devreme de 
miezul nopţii şi nu mai târziu de ora 04.00. 

— Asta ştiu. 

Raportul de la autopsie, numit protocol, pentru nu ştiu 
ce motive inexplicabile, începe acolo unde a terminat lucrul 
laboratorul, deşi există unele suprapuneri, ceea ce e 
minunat. Cu cât lucrau mai mulţi pe un cadavru, cu atât 


180 


mai bine. 

— De asemenea, moartea a fost, în mod hotărât, un 
rezultat al asfixiei. S-au găsit traume interne atât în gât, cât 
şi în laringe, şi şi-a muşcat limba. Toate sunt urmările 
strangulării. 

Am luat parte la autopsii şi, aşa cum puteţi să vă 
închipuiţi, nu sunt deloc plăcut de privit. Să fii omorât şi 
dezbrăcat este destul de înjositor, dar să fii tăiat bucățele şi 
examinat de o echipă de străini este ultimul grad de 
înjosire. 

— Altceva? am întrebat. 

— Petele şi rigiditatea cadaverică sunt urmarea poziţiei 
în care a fost găsit cadavrul, deci moartea a intervenit 
acolo şi corpul nu a mai fost mişcat. De asemenea, în afara 
legăturii din jurul gâtului, nu mai sunt alte răniri sau traume 
ale ţesuturilor şi oaselor expuse riscului, ale creierului, 
vaginului, anusului, gurii şi aşa mai departe. 

Am dat din cap, fără să spun nimic. 

— Altceva? 

Cynthia mi-a dat informaţii asupra conţinutului 
stomacului, vezicii urinare şi intestinelor, asupra condiţiei 
organelor interne şi amănunte anatomice. Eram bucuros că 
nu-mi terminasem sandviciul, pentru că simţeam că 
stomacul meu făcea tumbe. 

— Colul uterin era puţin erodat, ceea ce ar putea fi 
urmarea unui avort, a unei boli sau poate a introducerii de 
obiecte mari. 

— Bine... Asta-i tot? 

— Da, deocamdată. Autopsierul nu a făcut examene 
microscopice ale ţesuturilor şi fluidelor sau de toxicologie, 
pe care vrea să le facă independent de laborator. Cynthia a 
adăugat: Nu a avut niciun secret faţă de ei, nu-i aşa? 

— Afară de unul. 

— Exact. De asemenea, am primit şi unele note 
preliminare de la Cal. Au terminat testele serologice şi nu 


181 


au găsit droguri sau otrăvuri în sânge, doar o urmă de 
alcool. Au găsit salivă la colţurile gurii, care s-a scurs în jos, 
ca urmare a poziţiei corpului. Au găsit pete de transpiraţie 
în diferite locuri şi lacrimi uscate, care s-au scurs din ochi 
tot ca urmare a poziţiei corpului. Toate trei lichidele au fost 
identificate ca aparţinând victimei. 

— Lacrimi? 

— Da, a spus Cynthia. Multe lacrimi. A plâns. 

— Nu le-am observat... 

— Nu-i nimic. Le-au observat ei. 

— Bun... dar lacrimile nu sunt urmarea lipsei de răni şi 
nu sunt neapărat urmarea strangulării. 

— Nu, a fost de acord Cynthia, dar sunt urmarea 
faptului că a fost legată de un nebun care i-a spus că o să 
moară. Ce nu se potriveşte cu toate astea e ipoteza ta că 
ea ar fi consimţit. Deci poate că va trebui să o schimbi. 

— Ipoteza mea se potriveşte foarte bine. M-am gândit o 
clipă, apoi am spus: Eşti femeie, ce a făcut-o să plângă? 

— Nu ştiu, Paul. Nu am fost acolo. 

— Dar trebuie să ne punem în locul ei. Nu era o femeie 
care să plângă uşor. 

Cynthia a dat din cap. 

— Cu asta sunt de acord. Atunci, poate că a plâns din 
cauza unei traume emoţionale. 

— Exact. Cineva cunoscut de ea a făcut-o să plângă, 
fără ca măcar să o atingă. 

— Poate. Dar poate că şi-a provocat singură plânsul. Nu 
putem să ştim. 

— Exact. 

Examenele de laborator sunt obiective. Găsiseră 
cantităţi mari de lacrimi uscate. Lacrimile aparţineau 
victimei. Se scurseseră din ochi spre urechi, arătând că, în 
clipa aceea, corpul era culcat pe spate. Sfârşitul declaraţiei. 
lese Cal Seiver, intră Paul Brenner. Lacrimile arătau că 
plânsese. Deci, cine o făcuse să plângă? Ce o făcuse să 


182 


plângă? De ce plânsese? Când plânsese? E oare important 
de ştiut? Intr-un fel, credeam că era important. 

— Scamele erau de la propria lenjerie şi de la uniformă, 
probabil tot a ei, dar puteau fi şi de la uniforma altei 
persoane. Nu s-au găsit alte scame. De asemenea, părul 
găsit pe trup şi în jurul acestuia era al ei. 

— Ce-i cu firul găsit în chiuveta de la toaletă? 

— Nu era al ei. Era negru, nevopsit, de pe capul unui 
alb, probabil a căzut, nu a fost smuls sau tăiat. Au stabilit 
că persoana are grupa sangvină 0. Nu avea rădăcină, deci 
nu avem amprenta genetică, iar sexul poate fi stabilit doar 
prin deducţii. Cal zice că, pe baza lungimii, a lipsei de 
vopsea şi de alte preparate pentru coafat şi aşa mai 
departe, aparţine unui bărbat. E cârlionţat, nu drept sau 
ondulat. 

— Tocmai am cunoscut un tip cu genul ăsta de păr. 

— Da. Ar trebui să luăm o şuviţă din părul colonelului 
Moore pentru comparaţie. 

— Exact. Altceva? 

— Nu s-a găsit spermă pe piele sau în vreunul dintre 
orificii. De asemenea, nicio urmă de unguent în vagin sau în 
anus, care să sugereze penetrarea cu un obiect străin sau 
cu un prezervativ uns, de exemplu. 

Am dat din cap. 

— Deci nu a avut loc niciun contact sexual. 

— Ar fi putut avea loc, dacă un bărbat, îmbrăcat în 
aceeaşi uniformă ca şi ea, a stat deasupra ei, nu a lăsat 
niciun fir de păr, salivă sau transpiraţie. Folosind un 
prezervativ fără lubrifiant sau chiar fără prezervativ, a 
pătruns-o, dar nu a ejaculat. S-ar fi putut întâmpla şi aşa. 

— Dar nu s-a întâmplat. Nu a avut loc niciun contact 
sexual. Trebuia să aibă loc un transfer sau un schimb, 
măcar la scară microscopică. 

— Inclin să fiu de acord. Dar nu putem să scoatem din 
cauză un gen oarecare de stimulare sexuală. Dacă frânghia 


183 


din jurul gâtului era menită să provoace asfixia sexuală, aşa 
cum ai sugerat, atunci e de presupus că a avut loc şi o 
excitare genitală. 

— Ar fi logic. Dar am renunţat la orice logică în cazul 
ăsta. Bun, ce-i cu amprentele? 

— Niciuna pe corpul ei. Nu au putut ridica nicio 
amprenta completă sau clară de pe frânghia de nailon, dar 
au luat mai multe de pe ţăruşi. 

— Sunt de ajuns ca să le comparăm la FBI? 

— Nu, dar sunt destul de bune pentru a le compara cu 
amprentele ştiute. De fapt, unele sunt ale lui Ann Campbell. 
Altele nu sunt ale ei şi s-ar putea să aparţină celeilalte 
persoane. 

— Sper. 

— Deci ea a pus ţăruşii, a spus Cynthia, ceea ce 
înseamnă că a fost obligată să-l ajute pe făptaş sau că a 
făcut-o de bunăvoie, ca într-un act liber consimţit, de 
fantezie sexuală sau altceva. 

— Înclin spre ultima posibilitate. 

— Şi eu aş înclina, dar ce a făcut-o să plângă? 

— Fericirea. Extazul. Plânsul este un fenomen care se 
poate observa în practică. Cauza plânsului poate avea 
diferite interpretări. Unii oameni plâng, după orgasm. 

— Am auzit. Deci, ştim oricum ceva mai mult decât 
ştiam la răsăritul soarelui, dar - într-un fel - ştim mult mai 
puţin. În mod normal, toate amănuntele astea nu se leagă. 

— Puțin spus. In jeep s-au găsit amprente? 

— Foarte multe. Se lucrează încă la ele şi la amprentele 
de la toaletă. Cal a luat jeepul şi rândul de jos de scaune 
din tribune şi le-a dus în hangar. S-a instalat acolo. 

— Bun. M-am gândit o clipă. Am avut numai două cazuri 
de omucidere, pe care le-am rezolvat doar spre satisfacția 
mea, şi la care nu am reuşit să ajung la condamnare. In 
ambele cazuri, erau implicaţi doi oameni străluciți care au 
avut grijă să nu lase nicio urmă. Nu aş vrea să mai am un 


184 


astfel de caz. 

— Paul, se zice că, mult înaintea probelor ştiinţifice, a 
existat mărturisirea. Adesea, făptaşul simte nevoia să 
mărturisească şi abia aşteaptă ca noi să îi cerem să o facă. 

— Asta era valabil în timpul Inchiziției, a proceselor 
vrăjitoarelor din Salem şi la înscenările judiciare de la 
Moscova. Eu aş vrea să am nişte dovezi. 

Am ieşit din centrul garnizoanei şi am rămas amândoi 
tăcuţi. Am coborât geamul, lăsând înăuntru aerul rece al 
nopţii. 

— Îţi place Georgia? 

S-a uitat la mine. 

— N-am avut niciodată un post permanent aici. Am 
venit şi am plecat. Însă îmi place. Dar ţie? 

— Îmi trezeşte amintiri. 

Cynthia a găsit Rifle Range Road fără greutate. Luna era 
încă în spatele copacilor şi întunericul era adânc, cu 
excepţia farurilor noastre pe drum. Se auzeau greieri, 
brotaci, lăcuste şi tot felul de animale nocturne care scot 
sunete ciudate, iar mirosul pinilor era intens, aducându-mi 
aminte de Pinii Şoptitori, aşa cum erau cu mulţi ani în urmă: 
nopţile stăteam afară, pe şezlonguri, beam bere cu ceilalţi 
soldaţi tineri şi soțiile lor, îi ascultam pe Jimi Hendrix, Janis 
Joplin sau pe oricine altcineva şi aşteptam hârtiile 
şapirografiate care începeau aşa:  „Prezentaţi-vă la 
raport...” 

— Ce părere ai de colonelul Moore? a întrebat Cynthia. 

— Ca şi tine, probabil. E un individ ciudat. 

— Da, dar cred că el ştie de ce a fost ucisă Ann 
Campbell. ` 

— Se poate. Il consideri suspect? am întrebat-o. 

— Pentru raport, nu. Trebuie să-l facem să vorbească. 
Dar între noi, pot să-l consider suspect. 

— Mai ales dacă părul din chiuvetă e al lui, am subliniat. 

— Care ar fi fost motivul? a întrebat Cynthia. 


185 


— Nu clasica gelozia sexuală. 

— Crezi că nu s-a culcat niciodată cu ea, nici măcar nu i- 
a propus? 

— Da. Din asta se vede cât e de bolnav. 

— Interesantă observaţie. Cu cât am mai mult de-a face 
cu bărbaţii, cu atât aflu mai multe. 

— Bravo ţie. Tu ce motiv crezi că ar fi putut să aibă? 

— Sunt de acord cu tine că Moore e cumva asexuat. Dar 
poate că ea l-a ameninţat că rupe relaţia lor platonică sau 
terapeutică, iar el nu a avut încotro. 

— Atunci, de ce să o omoare în felul ăsta? am întrebat. 

— De unde să ştiu? Avem de a face cu doi psihanalişti. 

— Da. Dar fac pariu că Moore ştie de ce. Moore ştie cum 
a ajuns ea acolo, pe pământ, chiar dacă nu a omorât-o el. 
Din câte ştim, el i-a spus că relaţiile sexuale cu străinii, sub 
cerul liber, sunt o terapie bună. Am auzit de felul ăsta de 
lucruri... 

Cynthia a dat din cap. 

— Cred că te apropii de ceva. 

— Încă o teorie de pus la păstrare în hangar. 

După un moment de tăcere, am întrebat-o, fără legătură 
cu altceva decât cu toată viaţa mea: 

— Te-ai căsătorit cu maiorul cum-il-cheamă cu pistol? 

Mi-a răspuns fără niciun entuziasm, cred. 

— Da, m-am căsătorit. 

— Ei, felicitări, sunt extrem de fericit pentru tine, 
Cynthia, şi-ţi doresc tot binele pe care ţi-l poate oferi viaţa. 

— Am introdus acţiune de divorţ. 

— Bun. 

Am mers o vreme în tăcere, apoi a spus: 

— După Bruxelles, m-am simţit vinovată şi am acceptat 
cererea lui în căsătorie. De fapt, cred că eram logodită cu 
el, aşa că ne-am căsătorit. Dar... nu m-a lăsat nicio clipă să 
uit că nu mai avea încredere în mine. Numele tău a fost pus 
pe tapet o dată sau de două ori. 


186 


— lar eu ar trebui să mă simt vinovat? Nu mă simt aşa. 

— Nici nu trebuie. S-a dovedit a fi posesiv şi înşelător. 

— N-ai văzut asta înainte? 

— Nu. În relaţiile de la distanţă, cel mai bun lucru e 
distanţa. E foarte romantic. Dar traiul împreună e altceva. 

— Sunt sigur că te-ai dat peste cap ca să-i faci plăcere. 

— Dacă ăsta e un sarcasm, greşeşti. Nu m-am dat peste 
cap. Dar, de câte ori plecam în misiune, devenea foarte rău 
şi, de câte ori mă întorceam din misiune, mă interoga. Nu- 
mi place să fiu interogată. 

— Nimănuli nu-i place. 

— Nu l-am înşelat niciodată. 

— O singură dată. 

— Ştii ce vreau să spun. Oricum, am început să cred că 
viaţa în armată şi căsătoria nu se potrivesc. El voia să-mi 
dau demisia. Am refuzat. A devenit violent şi a trebuit să-l 
ameninţ cu arma. 

— Dumnezeule! Norocul tău că nu avea la el automatul 
ăla cu care m-a ameninţat pe mine. 

— Îl avea, dar îl descărcasem cu câteva luni înainte. 
Ascultă, totul e atât de vulgar, mă simt prost chiar şi atunci 
când vorbesc despre asta. Dar cred că-ţi datoram cel puţin 
această expunere a vieţii mele dintre Bruxelles şi 
momentul de faţă. 

— Mulţumesc. Şi-a încărcat automatul la loc? 

A râs. 

— Acum s-a potolit. A acceptat de bunăvoie. A obosit să 
tot fie sfâşiat de gelozie. Acum face carieră şi are o 
prietenă. 

— Unde se află acum fericitul psihopat? 

— La Şcoala de Rangeri de la Benning. 

— E aproape de aici. 

— Nici nu ştie unde sunt acum. Te îngrijorează? 

— Nu. Vreau doar să ştiu cum stau. Adun informaţii de 
bază. 


187 


— Şi cum stai? 

— Mă aflu undeva între trecut, prezent şi viitor. Vechea 
poveste. 

— Nu putem să fim prieteni, fără să fim amanți? 

— Sigur că putem. O să-l întreb pe colonelul Moore unde 
s-a demasculinizat. 

— Eşti primitiv. Nu mai vreau încă un nebun gelos, a 
spus ea după o clipă de gândire. 

— Hai să vorbim despre asta mâine sau săptămâna 
viitoare. 

— Minunat. 

— Te vezi cu altcineva? am întrebat-o după un minut 
sau două. 

— A şi venit săptămâna viitoare? 

— Nu vreau să fiu împuşcat, să ştii. 

— Nu, nu mă văd cu nimeni. 

— Bun. Pentru că nu vreau să fiu împuşcat. 

— Paul, taci din gură sau te împuşc eu. Dumnezeule, mă 
spionezi! 

— Nu trage! 

— Termină, a râs ea. 

Ultima porţiune am făcut-o în linişte. 

— Parchează aici, stinge farurile şi opreşte motorul. 

Cerul era albastru şi luminat de lună, iar afară se 
răcorise, dar era plăcut încă, în ciuda umezelii. Acest gen 
de seară frumoasă e făcut pentru întâlniri romantice în 
natură. Am ascultat păsările şi vântul în copaci. 

— Nu numai că m-am gândit la tine, dar mi-a fost şi dor 
de tine. 

— Ştiu. Şi mie. 

Am dat din cap. 

— Atunci, unde am greşit? De ce s-au despărţit 
drumurile noastre? 

A ridicat din umeri. 

— Poate am greşit noi. A adăugat: Aş fi vrut ca tu... dar 


188 


e ceva trecut. 

— Ce ai fi vrut să fac? 

— AŞ fi vrut să nu fii de acord cu hotărârea mea dea ne 
despărţi. Aş fi vrut să mă iei de la el. 

— Nu e stilul meu, Cynthia. Ai luat o hotărâre. Am 
respectat-o. 

— Doamne, Paul, doar eşti un detectiv abil, nu-i aşa? 
Poţi să citeşti în inima unui ucigaş de la o sută de metri şi 
să-ţi dai seama de o minciună după clipirea ochilor. Dar nu 
eşti în stare să te cunoşti pe tine însuţi şi nu ştii absolut 
nimic despre femei. 

Am rămas acolo, ca un idiot ce sunt, lipsit de grai şi 
dându-mi seama că avea dreptate, ştiind că nu eram în 
stare să pun în cuvinte ceea ce simţeam în inima mea. 
Voiam să-i spun: „Cynthia, te iubesc, te-am iubit 
întotdeauna şi nu voi înceta să te iubesc. Vino cu mine, să 
fugim împreună!” Dar nu puteam, aşa că i-am spus rar, 
bine gândit: 

— Ştiu ce vrei să spui, sunt de acord cu tine, încerc să 
mă schimb şi vom reuşi. 

Mi-a luat mâna şi a ţinut-o puţin. 

— Bietul meu Paul. Chiar atâta nelinişte îţi provoc? 

— Da. 

— Nu-ţi place acest simţământ, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Dar văd unele îmbunătăţiri, faţă de anul trecut, la 
Bruxelles, a spus strângându-mi mâna. 

— Mă străduiesc. 

— Imi pui răbdarea la încercare. 

— O să fie foarte bine. 

— Bun. 

S-a aplecat şi m-a sărutat uşor, apoi mi-a lăsat mâna. 

— Şi acum? 

— Hai la treabă. Am deschis portiera. 

— Aici nu e poligonul şase, a remarcat ea. 


189 


— Nu, e cinci. 

— De ce ne-am oprit aici? 

— la lanterna. 

Am ieşit din maşină, iar ea m-a urmat. 


16 


Am rămas în picioare, la un metru unul de celălalt, am 
ascultat puţin şi ne-am obişnuit ochii cu întunericul şi 
zgomotele nopţii, aşa cum fuseserăm învăţaţi la şcoală. 

— Mă bate gândul, am spus în cele din urmă, că farurile 
pe care le-a văzut ECI Robbins la ora 02.17, nu erau de la 
jeepul lui Ann Campbell. Că, într-adevăr, aşa cum ai spus 
tu, a condus maşina până la poligonul şase fără să aprindă 
farurile. Ştia unde sunt postate gărzile, bineînţeles, şi nu 
voia să atragă atenţia. A stins farurile cam pe aici şi a făcut 
restul drumului în întuneric, ceea ce nu era o problemă, 
pentru că era lună. A venit direct aici, ca să se întâlnească 
cu cineva, după ce l-a lăsat pe sergentul St John la statul- 
major, la ora 01.00. De aceea, nu a văzut-o niciun post de 
gardă. Logic? 

— Dacă presupui că era o întâlnire prestabilită, da, până 
acum e logic. 

— Să presupunem că aşa a fost. Ar fi putut să ajungă 
aici pe la 01.15. 

— Posibil. 

— Bun, am spus, încercând să duc mai departe 
raţionamentul. Persoana cu care trebuia să se întâlnească a 
ajuns, probabil, prima acolo. 

— De ce? 


190 


— Pentru că aşa i-a spus ea. Ştia că putea fi reţinută de 
ceva. Sună persoana de la statul-major şi-i spune: „Fii acolo 
nu mai târziu de 00.30. Aşteaptă-mă”. 

— Bine. 

— Această persoană, cu care ea trebuia să se 
întâlnească, poate că nu avea niciun motiv să se afle aici şi 
probabil că avea o maşină proprietate personală. Deci, ca 
să nu atragă atenţia gărzii, despre care ştie că este mai 
sus, pe drum, vine până aici, la poligonul cinci, şi iese de pe 
drum la stânga. 

De pe drum, am intrat într-o parcare cu pietriş. 

— Locul ăsta cu pietriş, i-am spus Cynthiei, mai serveşte 
poligoanele patru şi şase. Maşinile aduc trupele până aici, 
lasă soldaţii pentru toate trei poligoanele, se întorc şi 
pleacă, iar oamenii merg pe jos la poligoanele respective. 
Imi amintesc asta de pe vremea când eram şi eu aici. 

— Numai că acum nu mai folosesc muschete. 

— Aşa e. Deci, tipul cu care trebuia să se întâlnească 
ştia că trebuie să tragă pe pietriş, ca să nu lase urme de 
cauciucuri. Vino! 

Am trecut peste pietriş, care era brăzdat de urmele a 
zeci de cauciucuri, dar niciuna dintre ele destul de clară, în 
pietrişul sfărâmat, ca să merite să fie fotografiată sau să i 
se ia mulajul în ghips. Dar, după ce am trecut de tribunele 
de la poligonul cinci, pietrişul s-a subţiat şi - la lumina 
lanternei - am putut să vedem urme de cauciucuri acolo 
unde nu ar fi avut ce căuta nicio maşină sau camion. 
Urmele duceau spre un şir de pini mici, unde se opreau. 

— Orice vehicul parcat aici, am spus, nu poate să fie 
văzut de pe drum, dar lasă urme de cauciucuri. 

— Paul, e de necrezut. Ar putea fi urmele cauciucurilor 
de la maşina criminalului. 

— Sunt, probabil, urmele cauciucurilor persoanei cu 
care s-a întâlnit aici. Persoana nu voia ca maşina să fie 
zărită de vreo patrulă de poliţie militară sau de către 


191 


maşina care duce gărzile, care a trecut pe aici cam la ora 
01.00, pentru a schimba garda de la depozitul de muniții, 
aflat la un kilometru în sus pe drum, şi pentru a lăsa în post 
pe ECI Robbins. Această persoană se afla deja aici la 
vremea aceea şi parcase, apoi a luat-o pe jos până la 
poligonul şase şi a intrat la toaletă ca să aştepte. Cât timp a 
stat acolo, poate a folosit toaleta şi poate s-a spălat pe faţă 
şi pe mâini, lăsând pete de apă şi un fir de păr în urmă. 
Logic până acum? 

— Până acum. 

— Să mergem. 

Am găsit drumul făcut din bârne întinse una lângă alta, 
pentru a forma o cărare bună pe orice vreme. Pe această 
suprafaţă nu rămân urme. Am urmat-o cam o sută de metri 
printre tufişuri, până când a dat în terenul din spatele 
toaletelor de la poligonul şase. 

— Bun, tipul aşteaptă aici sau în jurul toaletelor. Primul 
lucru pe care îl vede este maşina gărzilor care se duce la 
depozitul de muniții, apoi, mai târziu, întoarcerea maşinii, 
după ce a schimbat garda, lăsând-o în loc pe ECI Robbins. 
Maşina nu se duce în centrul garnizoanei, unde ar fi putut s- 
o întâlnească pe Ann Campbell, venind din sens opus. O ia 
spre Jordan Field, pentru a schimba gărzile de la hangare, 
ceea ce ia timp. Imi amintesc asta din vremea când eram 
aici. Deci, Ann Campbell nu s-a întâlnit cu maşina gărzilor şi 
a mers direct la poligonul şase. La un moment dat, a stins 
farurile şi a parcat jeepul acolo unde l-am găsit noi, pe 
drum. În regulă? 

— Până acum. Dar e o speculație. 

— Bine. Astea sunt majoritatea reconstituirilor. Eşti aici 
ca să găseşti fisurile, nu să-mi spui că inventez. 

— Bine. Continuă. 

— Bun. Persoana care aşteaptă aici, lângă toalete, o 
vede oprindu-şi maşina pe drum şi traversează acest teren 
deschis. 


192 


Am început să merg spre drum, urmat de Cynthia. 

— Se apropie de Ann Campbell, care este în/sau 
aproape de maşină şi-i spune că maşina gărzilor a venit şi a 
plecat, aşa cum trebuie să fi fost în clipa aceea, şi cănue 
niciun motiv de îngrijorare decât, poate, vreo patrulă a 
poliției militare. Dar aici nu prea vin. Drumul ăsta se 
înfundă la poligonul zece şi pe el nu se circulă. Singurii 
oameni care ar fi putut să vină sunt comandantul gărzii sau 
sergentul, dar ei nu au ce să caute atât de curând după 
schimbarea gărzii şi, mai degrabă, nu-şi bat deloc capul. Ar 
mai putea veni aici şi ofiţerul de serviciu, dar - în noaptea 
aceea - ofiţer de serviciu era Ann Campbell. Mă urmăreşti? 

— Până la un punct. De ce a parcat aici? De ce nu şi-a 
ascuns maşina, dacă venise pentru o întâlnire de dragoste? 
De fapt, ce naiba căuta în poligonul şase, atât de aproape 
de drum? 

— Nu sunt sigur. Dar, orice ar fi făcut, făcea fiindcă aşa 
voia ea. Nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost 
neprevăzut, totul a fost planificat, inclusiv aparentul 
voluntariat pentru serviciul de noapte pe lună plină. De 
aceea, a avut un motiv să-şi lase maşina aici şi să aleagă 
locul acela, la cincizeci de metri de drum. 

— Bine... să lăsăm asta. 

— Deci, ca să continui, nu ştiu ce s-a petrecut între ea şi 
persoana cu care s-a întâlnit, dar, la un moment dat, aici, 
pe drum, ea şi-a scos pistolul, apoi toate hainele, afară de 
chiloţi şi sutien. Avea o pată de bitum pe picior. Ea şi 
persoana respectivă au luat-o pe cărarea bătătorită dintre 
liniile de tragere. Hainele ei şi pistolul au rămas, probabil, în 
jeep. Ea sau cealaltă persoană a cărat ţăruşii, frânghia 
tăiată dinainte şi un ciocan. Şi-au ales locul la baza țintei. 

Ne-am uitat amândoi la poligon. Cortul era încă acolo, 
iar prelata era întinsă pentru a forma o cărare până la locul 
unde zăcuse cadavrul. 

— Cum ţi se pare până acum? am întrebat-o pe Cynthia. 


193 


— Are o logică internă. Dar nu o prind. 

— Nici eu. Dar e destul de aproape de ceea ce s-a 
întâmplat. Să mergem, am spus. 

Am mers pe prelată şi ne-am oprit sub cort. Cynthia a 
luminat cu lanterna locul unde fusese Ann Campbell, 
descoperind schiţa făcută cu creta după trupul cu mâinile şi 
picioarele depărtate. Steguleţe galbene marcau locurile 
unde fuseseră înfipţi ţăruşii. 

— N-ar fi trebuit să stea de pază un poliţist militar aici? 
a spus Cynthia. 

— Ar fi trebuit. Kent a omis. 

M-am uitat la poligonul luminat de lună, unde 
aproximativ cincizeci de siluete-ţintă formau, parcă, un 
pluton de infanterie care avansa printre tufişuri. 

— E limpede că aveau valoare de simbol pentru Ann 
Campbell - bărbaţi înarmaţi, gata să o violeze pe rând sau 
uitându-se cum cineva o leagă, goală - sau cine ştie ce 
încerca ea să creeze sau să exprime? 

— Bun, ei sunt aici. Ann Campbell, în sutien şi chiloţi, 
bărbatul duce trusa de violator sau accesoriile sexuale, în 
cazul în care ea e complice. El nu este înarmat, iar ea e de 
acord. 

— Bun. Atunci leagă amândoi frânghia de încheieturile 
de la mâini şi de la picioare. Probabil că, în această clipă, 
ea îşi scoate sutienul şi îşi pune chiloţii în jurul gâtului, 
pentru că nu am găsit urme de pământ pe ei. 

— De ce lăsase sutienul pe ea? 

— Nu pot să spun sigur, dar poate că l-a lăsat, fără să se 
gândească, apoi l-a aruncat pe pământ, acolo unde l-am 
găsit. Deşi totul fusese pus la cale dinainte, erau totuşi 
puţin nervoşi, ceea ce e de înţeles. Bine? 

— Bine. Eu sunt nervoasă numai vorbind despre asta. 

— Deci, au ales locul la picioarele acestei ţinte, ea s-a 
lungit jos, şi-a depărtat mâinile şi picioarele, iar el a bătut 
cei patru ţăruşi în pământ. 


194 


— Nu făcea zgomot? 

— Ţăruşii sunt din plastic. Poate au folosit şi o batistă, 
ca să înăbuşe zgomotul. Vântul bătea dinspre postul de 
gardă, care e la depărtare de un kilometru, iar ECI Robbins 
nu a putut auzi nici măcar uşa unei maşini închizându-se. 

— Bun, a spus Cynthia. Ţăruşii sunt bătuţi, iar el îi leagă 
mâinile şi picioarele de ei. 

— Corect. Apoi îi pune frânghia în jurul gâtului, peste 
chiloţi. 

— Acum este exact aşa cum am găsit-o noi. 

— Da, am spus, e aşa cum am găsit-o, numai că e încă 
în viaţă. 

Cynthia îşi ţinea o mână în buzunarul pantalonilor şi se 
uita la pământ, unde lumina lanternei făcea o pată, foarte 
adâncită în gânduri. 

— El a îngenuncheat lângă ea şi a început să apese pe 
frânghie, provocând asfixia sexuală. Poate că a excitat-o cu 
degetele sau cu alt obiect. Ea a avut un orgasm... Poate că 
s-a masturbat şi el, deşi nu am găsit spermă pe ea, şi poate 
că a făcut fotografii, lucru obişnuit - din moment ce şi-a dat 
atâta osteneală. Am avut cazuri în care s-a făcut şi o casetă 
video, iar altul în care s-a înregistrat o casetă audio... S-a 
oprit o clipă, apoi a continuat: Bun... ea a juisat, el la fel, ea 
vrea să fie dezlegată. În acest punct, el o strânge de gât 
până moare, dintr-un motiv sau altul, aşa cum se gândise 
tot timpul să facă, sau poate că, pur şi simplu, a strâns-o de 
gât accidental, în timpul actului. Nu-i aşa? 

— Da. Aşa cred că a fost. 

— Dar mai e ceva, mi-a reamintit Cynthia. Hainele ei, 
plăcuţele de identitate, inelul de la West Point, pistolul 
lipsesc. 

— Ştiu. Asta e problema, am spus. Poate le-a luat ca 
amintire. 

— Da, de obicei, aşa fac. Dar ştii ceva? Dacă aş fi 
omorât-o pe fiica generalului aici, în poligon, dinadins sau 


195 


din întâmplare, nu cred că i-aş fi luat hainele în maşina 
mea, ca să car cu mine dovada care m-ar duce în faţa 
plutonului de execuţie. 

— Nu e verosimil, nu-i aşa? Şi aminteşte-ţi că avea 
ceasul la mână. De ce? 

— Nu ştiu, a răspuns Cynthia. Poate că nu are 
importanţă. 

— Poate. Să mergem. 

Am luat-o înapoi pe prelată, până la drum, unde Ann 
Campbell îşi parcase maşina. 

— Bun, am spus, s-a întors aici, la maşină. A luat 
uniforma ei, cascheta, plăcuţele de identitate, ciorapii, 
bocancii şi aşa mai departe, dar a lăsat geanta pe locul din 
dreapta şoferului. 

— Poate că a uitat de ea. Adesea, bărbaţii uită, am mai 
văzut aşa ceva. 

M-am întors spre toaletă. 

— Cu toate lucrurile astea în braţe, traversează spaţiul 
cu iarbă, trece de tribună, trece de toalete şi găseşte 
drumul din bârne. Nu a vrut să meargă pe drum. 

— Nu. 

— Bun, dacă au început pe la 01.15, acum este cam 
02.15, plus sau minus câteva minute. Nu poate să fie mai 
târziu, pentru că ECI Robbins a văzut farurile unui vehicul la 
ora 02.17. 

— Eşti sigur că nu erau farurile lui Ann Campbell? 

— Sunt aproape sigur că ea a venit aici mai devreme şi 
că a condus fără faruri. Deci, acest vehicul vine, vede 
jeepul ei parcat aici, opreşte, stinge farurile şi iese din 
maşină. Asta a văzut ECI Robbins la ora 02.17. 

— lar el - sau ea - a văzut-o pe Ann Campbell de pe 
drum. Aşa-i? 

— Sergentul St John a văzut-o. Era aproape lună plină. 
Oricine ar fi văzut jeepul, s-ar fi uitat în jur. La cincizeci de 
metri, pe poligon, această persoană a văzut ceva. Oamenii 


196 


recunosc din instinct altă siluetă umană, mai ales dacă e 
goală. Am auzit amândoi astfel de întâmplări - cineva care 
merge prin pădure vede ceva zăcând pe pământ şi aşa mai 
departe. 

— Bun. Ce face acum persoana aceea? 

— Persoana se duce la ea şi vede că a murit, se întoarce 
la maşină, face o întoarcere de o sută optzeci de grade şi 
pleacă repede. 

— Fără să mai aprindă farurile. 

— Aşa s-ar părea. ECI Robbins fusese alertată de faruri 
şi era atentă, dar nu le-a mai văzut. Următoarele faruri pe 
care le-a văzut erau ale lui St John, la ora 04.25. 

— De ce nu a mai aprins farurile când a plecat? De ce 
le-a stins la venire? Aici e ceva ciudat, Paul. Eu aş lăsa 
farurile aprinse dacă aş cobori din maşină. Şi cine e această 
persoană pe care ai introdus-o în poveste şi de ce nu a 
făcut un raport? 

— Singura explicaţie pe care o găsesc este că Ann 
Campbell nu şi-a dat atâta osteneală numai pentru o 
întâlnire. Poate că îşi imagina violuri repetate. Poate avea 
mai multe întâlniri. 

— E foarte ciudat. Dar posibil, a adăugat. 

— Să refacem drumul pe care l-a făcut complicele sau 
asasinul lui Ann Campbell. 

Am făcut cale întoarsă şi am traversat drumul de bârne 
spre tufişurile din spatele poligonului, apoi am luat-o la 
stânga şi ne-am întors spre poligonul cinci. 

— Aici, în tufişurile astea, am spus, vom găsi, probabil, 
un sac de plastic cu hainele ei. 

— Ai cumva şi puteri paranormale? m-a privit Cynthia. 

— Cercetările nu au dat la iveală nimic şi nici câinii, deci 
hainele sunt într-un sac de plastic, din care nu iese mirosul, 
probabil un sac pentru gunoi, departe de aria cercetărilor. 
Când ne vom apropia mai mult de poligonul cinci, să 
luminezi cu lanterna tufişurile. Poate va trebui să revenim 


197 


mâine... 

Cynthia s-a oprit. 

— Stai! 

— Ce-i? 

— Remizele toaletelor. 

— Fir-ar să fie! Ai dreptate. 

Ne-am întors la toalete. Un şir de recipiente pentru 
gunoi, din plasă de sârmă, se afla între cele două remize. 
Am întors unul cu fundul în sus şi am sărit pe acoperişul 
remizei de la toaleta pentru bărbaţi. Pe acoperişul neted şi 
înclinat nu era nimic, dar, când m-am ridicat în picioare, am 
văzut pe acoperişul toaletei de alături un sac maro de 
plastic pentru gunoi, care lucea în lumina lunii. Mi-am luat 
avânt, am sărit pe remiza alăturată şi am lovit sacul, 
dându-l jos. Apoi mi-am amintit de antrenamentele de 
paraşutism, mi-am îndoit genunchii, am executat o 
rostogolire pe umeri şi m-am ridicat în picioare. 

— Ai păţit ceva? a întrebat Cynthia. 

— Nu. Ai o batistă? 

A scos o batistă din buzunar, a îngenuncheat şi a 
dezlegat sârma sacului, apoi l-a deschis cu grijă şi l-a 
luminat înăuntru. Am văzut un ghem de haine, o pereche 
de bocanci şi un ciorap alb. Atentă, cu mâna înfăşurată în 
batistă, Cynthia a scos lucrurile, descoperind pistolul şi 
teaca acestuia, plăcuţele de identificare, pe care le-a ridicat 
şi le-a citit la lumina lanternei. 

— Campbell, Ann Louise. 

Le-a dat drumul în sac şi s-a ridicat. S-a uitat la 
acoperişul remizelor. 

— Unul dintre cele mai vechi trucuri din carte. Dar de ce 
s-a ostenit să-i ascundă hainele? 

M-am gândit o clipă. 

— Se pare că dorea să le recupereze mai târziu. 

— Cine? Asasinul? O a treia persoană? 

— Nu ştiu. Dar îmi place ideea unei a treia persoane. 


198 


Două faruri au luminat drumul, am auzit motorul unui 
vehicul, după aceea am văzut o maşină oliv-închis care s-a 
oprit. Motorul a rămas în funcţiune, farurile, aprinse. Mi-am 
pipăit pistolul, iar Cynthia a făcut la fel. 

Portiera şoferului s-a deschis şi lumina din plafonieră 
ne-a dezvăluit chipul lui Bill Kent, care a ieşit, cu pistolul în 
mână şi privind spre lanterna noastră. A trântit portiera şi 
ne-a somat: 

— Identificaţi-vă! 

— Brenner şi Sunhill, colonele, am strigat. 

Puțin cam formal, dar nu te joci când eşti somat de un 
om înarmat. 

Am rămas nemişcaţi până a spus: 

— Vin spre voi. 

— Am înţeles. 

Am rămas amândoi pe loc, până s-a apropiat, apoi l-am 
văzut punând pistolul în toc şi l-am auzit spunând: 

— Vă recunosc. 

Totul e puţin cam prostesc, dar, uneori, cine umblă 
aiurea şi nu ţine seama de somaţii încasează un glonţ. 

— Ce faceţi aici? ne-a întrebat Kent. 

l-am răspuns: 

— Aici e locul unde a avut loc o crimă, Bill, iar detectivii 
şi criminalii revin întotdeauna. Tu ce faci aici? 

— Nu-mi place aluzia, deşteptule! Am venit aici pentru 
acelaşi motiv ca voi... încerc să-mi fac o impresie asupra 
locului, noaptea. 

— Lasă-mă pe mine să fac pe detectivul, colonele. Mă 
aşteptam să găsesc nişte poliţişti aici. 

— Cred că ar fi trebuit să pun o pază. Dar am patrule 
care trec pe aici. 

— Nu am văzut niciuna. Poţi să pui aici câţiva oameni? 

— În regulă. De ce e maşina aşa departe? a întrebat-o 
apoi pe Cynthia. 

— Am vrut să mergem pe jos, în lumina lunii, a răspuns 


199 


ea. 

El a părut că va întreba de ce, dar atunci a observat 
sacul. 

— Ce-i asta? 

— Lucrurile care lipseau, a răspuns Cynthia. 

— Ce lucruri? 

— Hainele ei. 

L-am urmărit pe Kent să văd cum primeşte vestea. 
Părea aproape indiferent. 

— Unde le-aţi găsit? 

— Pe acoperişul toaletei pentru femei. Băieţii tăi nu le- 
au văzut. 

— Cred că nu. De ce credeţi că erau acolo? 

— Cine ştie? 

— Aţi terminat aici? 

— Deocamdată. 

— Ce urmează? 

— Ne întâlnim la Jordan Field peste o oră, i-am spus. 

— Bine. Colonelul Moore e foarte supărat pe tine, a 
adăugat. 

— Atunci să facă o reclamaţie formală, în loc să plângă 
pe umărul tău. Il cunoşti? 

— Numai prin Ann. S-a uitat la ceas. Peste o oră, deci. 

— Bine. 

Am plecat, el, spre maşina lui de pe drum, noi, pe 
drumul de bârne. Eu duceam sacul de plastic. 

— Nu ai încredere în el, nu-i aşa? a spus Cynthia. 

— Am avut... Il cunosc pe Bill Kent de peste zece ani. 
Dar acum... nu ştiu. Nu cred că e suspect, dar în mintea 
mea nu e nicio îndoială că ascunde ceva, ca toţi cei de aici. 

— Ştiu. Şi eu am această impresie. E ca atunci când am 
ajuns într-un oraş mic, unde toţi cunosc toate secretele 
murdare ale tuturor, iar noi ştim că există rufe murdare, dar 
nu ştim unde. 

— Cam aşa. 


200 


Am ajuns la maşină şi am pus sacul în portbagaj. 

Ne-am urcat, Cynthia a pornit motorul, apoi a scuturat 
ceva de pe umărul meu. 

— Ţi-ai rupt ceva, soldat? Să te duc la spital? 

— Nu, dar am nevoie de un doctor de capete. Şcoala de 
Psihologie Operaţională. 


17 


Am ajuns la Şcoala de Psi-Op pe la ora 23.00, iar 
Cynthia a parcat lângă statul-major al şcolii. Aceasta era 
alcătuită dintr-un grup de treizeci de clădiri din beton, toate 
de un cenuşiu deprimant, culoarea sinuciderii, din Seattle. 

Nu exista prea multă iarbă, copaci erau puţini, iar 
iluminatul exterior, insuficient, ar fi fost inacceptabil într-o 
aşezare civilă, dar, în armată, proştii şi procesele nu erau 
încă o problemă. 

Majoritatea clădirilor nu erau luminate, în afară de două, 
care păreau a fi locuinţe, iar în clădirea statului-major, din 
apropiere, se vedea lumină doar la o fereastră de la parter. 

Pe când ne îndreptam într-acolo, Cynthia m-a întrebat: 

— De fapt, ce se întâmplă aici? 

— Aici este o subunitate a Şcolii Speciale JFK de la 
Bragg. De fapt, nu este deloc o şcoală, dar asta e 
acoperirea. 

— Acoperire pentru ce? 

— Pentru cercetări. Aici nu predau, ci se informează. 

— Ce află? 

— Cred că află ce îi face pe oameni să funcţioneze, apoi 
cum să-i facă să nu mai funcţioneze, fără să bage un glonţ 


201 


în ei. Totul e mai mult experimental. 

— Pare cam ceţos. 

— De acord. Gloanţele şi explozivele nu dau greş. 
Seamănă panică şi nelinişte nestăpânită. 

Un jeep a dat colţul şi a venit spre noi. S-a oprit şi un 
poliţist militar a coborât de pe locul mortului, iar şoferul a 
rămas în maşină, punând farurile pe noi. Polițistul, un 
caporal numit Stroud, a salutat reglementar, apoi ne-a 
întrebat: 

— Aveţi treabă aici? 

— Da, i-am răspuns. Suntem de la DIC. 

l-am arătat legitimaţia, pe care a examinat-o la lumina 
lanternei, apoi s-a uitat la a Cynthiei şi a stins lumina. 

— Cu cine aveţi treabă, domnule? 

— Cu sergentul de serviciu. De ce nu ne-ai escorta, 
caporal? 

— Da, domnule. 

A mers cu noi spre statul-major şi a întrebat: 

— Cazul Campbell? 

— Mă tem că da. 

— Mare păcat. 

— O cunoşteai? a întrebat Cynthia. 

— Da, doamnă. Nu bine, dar am văzut-o aici uneori, 
noaptea. Cele mai multe lucrări de aici se fac noaptea. 
Frumoasă femeie! Aveţi vreun indiciu? 

— Încă nu, i-am răspuns. 

— Imi pare bine că lucraţi toată noaptea la caz. 

Am intrat cu toţii în clădire, unde un sergent stătea într- 
un birou aflat pe partea dreaptă a micului hol. Ne-a văzut şi 
s-a ridicat în timp ce noi intram. După prezentări, i-am spus 
sergentului de serviciu, al cărui nume era Corman: 

— Sergent, aş vrea să văd biroul colonelului Moore. 

Sergentul Corman s-a scărpinat pe cap, s-a uitat la 
caporalul Stroud, apoi a răspuns: 

— Nu pot să fac asta, domnule. 


202 


— Ba poţi. Să mergem. 

S-a ridicat în picioare. 

— Nu pot dacă nu aveţi autorizaţie. Este o zonă 
interzisă. 

În armată, nu e nevoie, de fapt, de mandat de 
percheziţie, dar, dacă ai, acesta nu e eliberat de un 
judecător militar, pentru că nu are putere în afara Curţii 
Marţiale. Aveam nevoie de cineva dintre comandanţi. 

— Colonelul Moore are un dulap personal în birou? 

A ezitat înainte de a răspunde: 

— Da, domnule. 

— Bun. Du-te şi adu-mi peria de cap sau pieptenul. 

— Poftim? 

— Are nevoie să se pieptene. Stăm aici şi păzim 
telefonul. 

— Domnule, aici e zonă interzisă. Trebuie să vă cer să 
plecaţi. 

— Pot să folosesc telefonul? l-am întrebat. 

— Da, domnule. 

— În interes personal. 

— Nu pot să plec de aici. 

— Caporalul Stroud va sta aici. Mulţumesc. 

A ezitat, apoi a ieşit din birou. 

— Orice ai să auzi e confidenţial, i-am spus lui Stroud. 

— Da, domnule. 

Am căutat telefonul colonelului Fowler, din Bethany Hill, 
în cartea de telefoane a garnizoanei, iar Fowler a răspuns la 
al treilea apel. _ 

— Domnule colonel, am spus, aici e Paul Brenner. Imi 
pare rău că vă deranjez la ora asta. 

De fapt, nu-mi părea rău deloc. 

— Dar am nevoie să mă autorizaţi să iau ceva din biroul 
colonelului Moore. 

— Unde naiba eşti, Brenner? 

Părea că îl sculasem din somn. 


203 


— La Şcoala de Psi-Op, domnule colonel. 

— La ora asta? 

— Cred că am pierdut noţiunea timpului. 

— Ce trebuie să iei din biroul colonelului Moore? 

— De fapt, aş vrea să duc tot biroul la Jordan Field. 

— Nu pot sa te autorizez sa faci asta, a răspuns. Şcoala 
e condusa de la Fortul Bragg şi este o zonă interzisa. Biroul 
colonelului Moore e plin de documente secrete. Dar voi 
suna mâine-dimineaţă la Bragg şi voi vedea ce pot face. 

Nu i-am spus că biroul lui Ann Campbell era deja la 
Jordan Field. Asta se întâmpla atunci când ceri permisiunea 
să faci ceva în armata. Răspunsul e întotdeauna nu, apoi 
negociezi. 

— Atunci, am spus, domnule colonel, daţi-mi 
permisiunea să sigilez biroul. 

— Să sigilezi biroul? Ce dracu' se întâmplă? 

— Ancheta unei crime. 

— Nu fi obraznic cu mine, domnule Brenner. 

— Da, domnule. 

— Voi suna mâine-dimineaţă la Bragg. Asta e tot ce pot 
face. 

— Nu e de ajuns, domnule colonel. 

— Ştii, domnule Brenner, apreciez faptul că munceşti 
din greu şi că ai iniţiativa, dar nu te repezi ca un taur, 
făcând prăpăd oriunde te îndrepţi. Aici nu e decât un asasin 
şi ar trebui să te gândeşti şi la sentimentele celorlalţi 
oameni din garnizoană. Şi, în acest timp, ţine minte 
regulamentele, obiceiurile, protocolul şi politeţea din 
armată. Mă urmăreşti, domnule Brenner? 

— Da, domnule. De fapt, acum am nevoie de o mostră 
din părul colonelului Moore, pentru a face comparaţia cu un 
fir găsit la locul crimei. Vreţi să-l sunaţi pe colonelul Moore 
acasă, domnule, şi să-i ordonaţi să se prezinte la 
laboratorul instalat la Jordan Field sau putem să luăm o 
mostră din părul lui de pe pieptenul sau peria de aici, 


204 


variantă pe care eu aş prefera-o, deoarece timpul e scurt. 
De asemenea, aş prefera ca domnul Moore să nu ştie că 
este suspectat, deocamdată. 

Am remarcat că ochii caporalului Stroud se măriseră. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Bine, a spus colonelul Fowler. la peria sau pieptenul, 
dar, dacă te atingi de orice altceva din biroul lui, te pun sub 
acuzaţie. 

— Am înţeles, domnule. Vreţi să daţi instrucţiuni 
sergentului? 

— Dă-mi-l la telefon. 

— Am înţeles. 

l-am făcut semn lui Stroud, care a ieşit şi l-a adus pe 
sergentul Corman. 

— Colonelul Fowler, aghiotantul generalului, doreşte să- 
ţi vorbească, i-am spus lui Corman. 

A luat telefonul fără entuziasm, iar sfârşitul conversaţiei 
a sunat cam aşa: 

— Am înţeles, domnule. Da, domnule. Da, domnule. 

A închis telefonul şi mi-a spus: 

— Dacă staţi lângă telefon, mă duc să aduc peria sau 
pieptenul. 

— Minunat. Înfăşoară-le într-o batistă. 

A luat un set de chei şi a ieşit din birou. l-am auzit paşii 
care se îndepărtau pe coridor. 

l-am spus lui Stroud: 

— Noi stăm afară. Aşteptăm acolo să luăm probele. 

— Am înţeles. 

Caporalul Stroud părea fericit să fie de ajutor. Cynthia şi 
cu mine am ieşit şi am rămas în picioare, în lumina farurilor 
maşinii poliţiei militare. 

— Locul ăsta e bine păzit. 

— Dacă ai face experienţe de spălare a creierului, 
tehnici de interogatoriu, distrugere morală şi producerea de 
frică şi panică, s-ar putea să nu vrei să-şi bage nimeni 


205 


nasul. 

— În asta era şi ea amestecată, nu-i aşa? 

— Aşa cred. Aici au celule unde ţin voluntari pentru 
experienţele lor şi un lagăr pentru prizonieri de război, în 
rezervaţie. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am avut un caz la care am lucrat cu un psiholog, cam 
cu un an în urmă, care fusese aici la post. A cerut 
transferul. 

— Cred că locul ăsta ţi-ar conveni. 

— Da. Ştii, am găsit o bucată de hârtie în dosarul de 
personal al lui Ann Campbell - alt citat din Nietzsche. Sună 
aşa: „Oricine luptă cu monştrii, ar trebui să fie atent ca, în 
acest timp, să nu devină la rându-i un monstru. Căci atunci 
când priveşti în abis şi abisul priveşte în tine”. 

— Cum naiba a ajuns acolo? 

— Nu ştiu, dar cred că înţeleg ce înseamnă. 

— Da... Cred că înţelegem amândoi. Uneori, aş vrea să 
fac altceva ca să-mi câştig pâinea. M-am săturat de frotiuri 
vaginale, amprente genetice din spermă şi de declaraţiile 
violatorilor şi ale victimelor lor. 

— Da. Cred că zece ani sunt tocmai de ajuns. Eu am 
aproape douăzeci. Asta e ultimul caz. 

— Aşa spui de fiecare dată? 

— Da. 

Caporalul Stroud a ieşit din clădire ţinând ceva în mână, 
iar când s-a apropiat mai mult, am văzut că zâmbea. 

— A găsit-o. 

l-am ieşit în întâmpinare pe trotuar şi mi-a dat o perie 
de cap, înfăşurată într-o batistă oliv-închis. 

— Cunoşti procedura, i-am spus. Am nevoie de o 
declaraţie prin care să descrii cum şi unde ai găsit asta, 
când, cine şi aşa mai departe. 

— Da, domnule. 

— Semnată, ştampilată, cu menţiunea „Brenner”. Să fie 


206 


mâine, înainte de ora 06.00, la biroul şefului poliţiei 
militare. 

— Da, domnule. 

— Ştii cumva ce fel de maşină are colonelul Moore? l-a 
întrebat Cynthia. 

S-a gândit o clipă. 

— Să vedem... o maşină veche... cam rabla... o berlină 
cenuşie... ce naiba era? Exact, un Ford Fairlane mare, de 
prin '85 sau '86. 

— Ne-ai fost de mare ajutor, i-a spus Cynthia. Totul e 
strict secret. 

Caporalul Stroud a dat din cap şi şi-a oferit serviciile. 

— Dacă mai vreţi să aflaţi ceva despre colonelul Moore, 
întrebaţi-mă şi, dacă nu ştiu, aflu. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

Limpede, doi indivizi voiau să-l vadă pe colonelul Moore 
în faţa plutonului de execuţie de la Leavenworth. 

Ne-am salutat şi am pornit fiecare spre maşina lui. 

Cynthia a băgat Mustangul în viteză. 

— Jordan Field? 

— Exact. 

Am ieşit iar din centrul garnizoanei şi ne-am îndreptat 
spre rezervaţie. Cele 100 000 de pogoane ale proprietăţii 
guvernului făceau cam cât 250 de kilometri pătraţi de 
pământ nelocuit. Există, totuşi, oameni care stau în locuri 
pustii, braconieri, vânători şi aceştia treceau adesea pe 
acolo. De asemenea, din zilele dinaintea apariţiei Taberei 
Hadley, mai sunt oraşe părăsite, cimitire vechi, biserici de 
ţară, cariere abandonate, exploatări forestiere, precum şi 
dărăpăânături din fosta plantație Beaumont. Era un ţinut 
unic, parcă îngheţat în timp, atunci când guvernul şi-a 
exercitat dreptul de a alege locul unde să dea piept cu 
pericolul naţional, pe care îl reprezenta marele război ce 
urma să pună capăt tuturor războaielor. 

După cum am spus, mi-am făcut instrucţia de bază şi 


207 


instrucţia avansată de infanterist aici şi îmi amintesc încă 
terenul. Un peisaj neospitalier şi sinistru, tăcut, format din 
dealuri împădurite, lacuri şi iazuri, mlaştini şi lunci, în care 
creştea o specie de muşchi agăţător care emitea o lumină 
fosforescentă ce provoca, în timpul nopţii, pierderea 
simțului de orientare. 

Antrenamentul consta într-un program istovitor, menit 
să-i transforme pe puştii americani normali în soldaţi bine 
pregătiţi şi gata de luptă, cu o dorinţă sănătoasă de a 
ucide, întregul proces dura numai patru luni, însă era vorba 
de nişte luni lungi, încărcate. Puteai să intri în armată în 
iunie, după liceu, aşa cum am făcut eu, şi să te trezeşti în 
junglă, cu o armă M-16 în mână, înainte de Crăciun, cum, 
de asemenea, am păţit eu, îmbrăcat în haine noi şi cu alt 
cap. Uimitor! 

— Cauti o soluţie pentru caz? a întrebat Cynthia, 
văzându-mă tăcut. 

— Nu, îmi aduceam aminte. Aici mi-am făcut instrucţia 
de infanterist. 

— În timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau în 
timpul Războiului din Coreea? 

— Faci discriminare de vârstă, ceea ce e inacceptabil. 
Supraveghează-te! 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Ai intrat vreodată în partea sălbatică a rezervației? 
am întrebat-o. 

— Nu. Nu am mers mai departe de poligonul şase. 

— Asta e doar o zgărietură la suprafaţă. Dacă o iei pe 
drumul ăsta, care începe la stânga - General Pershing Road 
- ajungi la locurile principale de antrenament. Sunt 
poligoane pentru artilerie şi mortiere, şi locuri pentru 
antrenamente speciale, ca acelea numite „Compania de 
puşcaşi în atac”, „Blindatele şi infanteria într-o operaţiune 
combinată”, „Ambuscada”, „Patrula de noapte” şi aşa mai 
departe. 


208 


— Locuri de picnic nu sunt? 

— Din câte îmi amintesc eu, nu. Acolo mai sunt o tabără 
de rangeri, o imitație de oraş european pentru războiul 
urban şi o imitație de sat vietnamez, unde am fost ucis de 
vreo şase ori. 

— Cred că ţi-ai învăţat lecţia. 

— Aşa se pare. Mai e şi o imitație de lagăr pentru 
prizonierii de război, care a fost preluat de Şcoala de Psi- 
Op. Este încă activ, dar zona e interzisă. 

— Inţeleg. S-a gândit o clipă, apoi a spus: Deci, având 
atâta spaţiu în jur, cam o sută de mii de acri, spune-mi de 
ce Ann Campbell a ales un loc de pe un poligon aflat în 
funcţiune, la cincizeci de metri de un drum, pe care circulă 
camioane cu gărzi, poliţişti militari, şi la un kilometru de un 
post de gardă. 

— M-am gândit şi eu la asta şi mi-au venit în minte trei 
lucruri. Întâi, e limpede că ea îşi vedea de îndatoririle ei şi a 
fost surprinsă. Nu ea a ales locul, ci e/. Aşa cred toţi cei de 
aici, dar noi nu. 

— Nu, noi nu credem asta. Deci, dacă ea a ales locul, a 
făcut-o astfel, încât partenerul ei să-l găsească uşor, pentru 
că, afară de cazul în care eşti un bun ranger, poţi să ratezi 
o întâlnire în inima pădurii. 

— Corect. Asta e al doilea lucru la care m-am gândit. 
Tipul nu se simţea bine în pădure sau nu era obişnuit cu 
pădurea în timpul nopţii. Aici coteşti spre Jordan Field, i-am 
spus. 

— Ştiu. A făcut la dreapta pe drumul spre aeroport şi m- 
a întrebat: Care e al treilea lucru? 

— Ei bine, Ann Campbell a ales un loc aproape public, 
pentru că reprezenta un element de pericol. Făcea parte 
din joc şi, poate, doar poate, un element de „hai să vedem 
dacă scap uşor pe proprietatea lui tăticu'”. 

M-am uitat la Cynthia: era de acord. 

— Cred că aici e ceva, Paul. Faptul că-i aruncă totul în 


209 


mutră lui tăticu', a spus Cynthia. 

— Da. Dar asta înseamnă să presupunem că Ann şi 
tăticu' nu se plăceau deloc unul pe celălalt, am subliniat eu. 

— Ai sugerat asta atunci când i-am percheziţionat 
locuinţa. 

— Exact. Dar nu ştiu de ce am crezut asta. M-am gândit 
doar că nu poate fi uşor să fii copilul unui bărbat puternic, 
să trăieşti în umbra lui. E un sindrom obişnuit. 

— Da... Nu am nicio informaţie, care să spună că aşa 
stau lucrurile, în cazul de faţă. Atunci de ce cred că aşa 
stau lucrurile? 

— Deoarece faptul că ceva nu s-a spus e la fel de 
revelator ca şi atunci când se spune. Mai mult. A spus 
cineva că generalul şi fiica lui erau de nedespărţit, 
apropiaţi, afectuoşi sau chiar numai buni prieteni? 

— Generalul a spus că fiica lui m-ar fi plăcut. 

— Nu mă interesează ce a spus generalul. Nimeni 
altcineva nu a mai spus aşa ceva - nici Kent, nici Fowler, 
nici Moore, nici Yardley şi nici chiar generalul Campbell 
însuşi, dacă te gândeşti bine. Deci acum trebuie să aflăm 
ce credeau unul despre celălalt, generalul şi căpitanul 
Campbell. 

A dat din nou din cap. 

— Simt că nu a mai rămas mare lucru în traista cu 
dovezi şi mai bine am începe să punem totul cap la cap, 
înainte de a ni se da un şut sau de a fi daţi la o parte de 
FBI. 

— Ai dreptate. Cazul ăsta mai are două sau trei zile. 
După aceea, vom începe să alergăm printre poziţii bine 
fortificate. Aşa cum se spune în manualul comandantului de 
tanc, primul nostru avantaj este şocul, mobilitatea şi 
puterea de foc. Trebuie să-i lovim cel mai tare acolo unde 
sunt mai slabi, şi cel mai iute, acolo unde sunt foarte înceţi. 

— Şi să ajungem acolo primii, şi cât mai repede. 

— Exact. 


210 


Am tras lângă ghereta poliţistului de la lordan Field, i- 
am arătat legitimaţiile, şi el ne-a făcut semn să intrăm. 

Cynthia a parcat maşina între dubele şi camioanele 
laboratorului, iar eu am luat sacul cu haine din portbagaj, 
protejând amprentele de pe el cu batista, în timp ce 
Cynthia ducea peria de cap. 

— Dacă şi-a scos singură hainele, el a ţinut sacul, aşa că 
s-ar putea ca pe toc, bocanci, centiron sau pe orice altceva 
să nu fie amprentele celeilalte persoane. Poate, cu excepţia 
sacului, a spus Cynthia. 

— Vom afla curând. 

Ne-am îndreptat spre hangar, iar ea a zis: 

— Eşti foarte ascuţit la minte, Brenner. Incep să te 
admir. 

— Dar mă placi? 

— Nu. 

— Mă iubeşti? 

— Nu ştiu. 

— La Bruxelles ziceai că da. 

— Aşa ziceam la Bruxelles. O să vorbim despre asta 
săptămâna viitoare sau, poate, mai târziu, la noapte. 


18 


Hangarul era scăldat într-o lumină strălucitoare şi toţi 
erau ocupați cu activităţile specifice serviciilor laboratorului 
de medicină legală, transplantate aici de la Fortul Gillem. 
Colonelul Kent nu sosise încă, ceea ce era grozav pentru 
moment. 

l-am dat sacul de plastic şi peria de cap lui Cal Seiver, 


211 


care nu a avut nevoie de explicaţii. El a înmânat sacul şi 
peria tehnicianului cu amprentele şi i-a dat instrucţiuni să le 
predea secţiei care se ocupa de urme, după ce termina de 
ridicat amprentele. 

Cu sacul de haine, hangarul conţinea acum toate 
lucrurile care aparținuseră căpitanului Ann Campbell, în 
afară de rămăşiţele pământeşti ale victimei însăşi, totul, 
inclusiv automobilul şi lucrurile din birou şi din casă. În plus, 
am văzut că în hangar se afla şi jeepul pe care îl folosise în 
noaptea aceea. Pe când ne îndreptam spre spatele 
hangarului, am văzut fotografiile recent developate, făcute 
la locul crimei, care fuseseră toate prinse în pioneze pe 
aviziere, plus hărţi şi diagrame ale locului, un vraf, mereu în 
creştere, de rapoarte de laborator, procesul-verbal complet, 
cu fotografii color ale cadavrului, la care nu m-am uitat, 
mulaje de urme de picioare, pungi de celofan cu probe, 
echipament de laborator şi cam treizeci de persoane, 
bărbaţi şi femei. 

Intr-un colţ al hangarului, se aflau cam douăzeci şi ceva 
de paturi de campanie, iar în alt colţ, se putea lua cafeaua. 
Bineînţeles că armata avea resurse nelimitate şi personal, 
şi nu trebuia să se îngrijoreze pentru plata orelor 
suplimentare şi, probabil, nicio altă crimă importantă nu 
solicita aceste resurse. Uneori, chiar şi eu rămân uluit în 
faţa forţelor care se adună şi se pun în mişcare, cu numai 
câteva cuvinte, cam ca atunci când Roosevelt i-a spus lui 
Eisenhower: „Adună o armată pentru invadarea Europei”. 
Simplu, direct şi la obiect. Asta e lucrul cel mai bun în 
armată. Şi cel mai rău e atunci când politicienii încearcă să 
facă pe soldaţii, iar soldaţii încep să facă politică. Acest 
lucru se poate întâmpla în timpul unei anchete criminale, la 
fel de bine ca şi în război, de aceea ştiam că puteam să 
acţionez liber doar câteva zile sau chiar ore. 

Cal Seiver mi-a arătat un exemplar din Midland 
Dispatch, ziarul local, al cărui titlu principal anunţa: 


212 


FIICA GENERALULUI GĂSITĂ MOARTĂ ÎN FORT. 


Împreună cu Cynthia, am citit articolul care relata că 
Ann Campbell, căpitan, fusese găsită goală, legată, gâtuită 
şi poate şi violată, într-un poligon. Povestea era cam pe 
jumătate corectă şi singura declaraţie directă provenea de 
la căpitanul Hillary Bames, ofiţer la Fortul Hadley, care lucra 
la serviciul de informare a publicului şi care spusese că nu 
are niciun comentariu oficial de făcut, în afara faptului că 
această crimă probabilă era anchetată de Divizia de 
Investigaţii şi Criminalistică a armatei. 

Exista totuşi o declaraţie a şefului de poliţie din Midland, 
Burt Yardley, care spunea: „l-am oferit asistenţa mea 
colonelului Kent, şeful poliţiei militare de la Fortul Hadley, 
rămânând în legătură permanentă”. 

Nu spusese nimic despre problema casei golite de 
lucruri sau despre faptul că ar fi vrut să-i fiu livrat pe un 
platou de argint, dar, după următoarea noastră întâlnire, s- 
ar părea să înceapă să latre în presă despre mine. 

Cal a întrebat-o pe Cynthia: 

— Aştia sunt adidaşii pe care i-ai purtat la locul crimei? 

— Da. Vrei doar adidaşii sau şi picioarele din ei? 

— Doar adidaşii, te rog. 

Cynthia s-a aşezat pe un scaun pliant, şi-a scos adidaşii 
şi i-a dat lui Cal care mi-a spus: 

— Unde sunt bocancii pe care i-ai purtat acolo? 

— La locuinţa mea din afara garnizoanei. Am uitat să-i 
aduc. 

— Ai putea să mi-i aduci zilele astea? 

— Sigur. Zilele astea. Deocamdată, sunt nevoit să 
rămân în garnizoană o vreme. 

— lar? Dumnezeule, Brenner, de câte ori lucrez cu tine 
la un caz în care e amestecată şi poliţia civilă, îi scoţi din 
fire. 

— Nu chiar de fiecare dată. Bun, Cal, aş vrea să trimiţi o 


213 


echipă la poligonul cinci, ca să ia mulajul unor urme de 
cauciucuri. 

l-am explicat unde trebuia să caute şi el a început să se 
agite. 

— Încă ceva, am spus. După ce termină acolo, trimite-i 
pe Victory Drive, la Victory Gardens, să ia mulajul 
cauciucurilor unui Ford Fairlane, probabil gri, din 1985 sau 
'86, cu etichetă de ofiţer pe bara de protecţie. Nu am 
numărul de înmatriculare, dar să caute maşina pe la 
numărul 39. 

M-a privit o clipă şi a răspuns: 

— Dacă e maşina unui soldat, putem să aşteptăm până 
apare cu ea în garnizoană. 

— Vreau mulajele în noaptea asta. 

— Hai, Brenner, nu pot să adun probe în afara 
proprietăţii guvernului fără permisiunea autorităţilor locale, 
iar tu le-ai călcat deja pe bătături. 

— Exact. Nu folosi un vehicul de-al armatei. Locuinţa 
victimei, de la numărul 45, este, probabil, păzită de poliţia 
din Midland, dar cred că polițistul de serviciu stă înăuntru. 
Spune băieţilor tăi să lucreze repede şi cu grijă. 

— Pot să aştept până vine maşina în garnizoană. 

— Bine. l-am pus mâna pe umăr. Te înţeleg. Sper doar 
că, până mâine-dimineaţă, nu o să dispară cauciucurile. 
Sper chiar să nu dispară maşina cu totul peste noapte. Dar 
e în regulă. Aşteaptă până mâine-dimineaţă. 

— Bine. Victory Gardens. Îţi forţezi norocul. 

S-a îndreptat spre un grup de oameni, care puneau 
etichete unor mulaje de tălpi şi făceau însemnări pe o hartă 
a locului crimei. Cal le-a dat adidaşii Cynthiei şi a vorbit cu 
ei, probabil despre misiunea lor nocturnă, pentru că mă tot 
arăta cu degetul, iar tehnicienii mă priveau crunt. Mi-am 
luat o ceaşcă cu cafea şi i-am dus una şi Cynthiei care 
răsfoia rapoartele de laborator. A luat cafeaua. 

— Mulţumesc. Uită-te la asta, a spus. 


214 


Mi-a arătat un raport privind urmele de picioare. 

— Au găsit urma unui pantof cu talpă netedă, mărimea 
37, probabil de la pantoful unei civile. Nu e ceva obişnuit 
într-un poligon, nu-i aşa? 

— Nu, nue. 

— Ce-ţi sugerează asta? 

M-am uitat peste raport care arăta că urma era recentă. 

— Interesant, am spus. Dar ar fi putut să fie făcută cu 
câteva zile în urmă, din câte ştim. Aici nu a plouat de o 
săptămână. 

— Exact. Dar e ceva care îţi dă de gândit. 

Am răsfoit rapoartele de la diversele servicii ale 
laboratorului timp de un sfert de oră, apoi Cal ne-a chemat 
din unul dintre laboratoarele improvizate, unde o femeie 
stătea la masă şi se uita într-un microscop. 

— S-ar putea să, fi dat peste ceea ce căutaţi, a spus Cal. 
De unde provine peria de cap? 

L-am bătut uşor pe chelie. 

— Nu de la tine. 

Tehniciană a râs, aplecându-şi faţa peste microscop. 

Deloc amuzat, Cal i-a spus Cynthiei: 

— Din moment ce tu eşti persoana cu creier din echipă, 
ce-ar fi să te uiţi în microscop? 

Tehniciană s-a dat la o parte, iar Cynthia s-a aşezat la 
masă. Tehniciană era specialistă şi se numea Lubbick. 

— Părul din dreapta a fost luat din chiuveta de la toaleta 
bărbaţilor din poligonul şase. Părul din stânga a fost luat de 
pe perie. 

Cynthia s-a uitat în microscop. Lubbick a continuat: 

— Am examinat douăzeci de fire de păr luate din perie, 
pentru a mă convinge că ele aparţin aceluiaşi individ. 
Părerea mea este că aparţin aceluiaşi individ şi că, atât din 
punct de vedere statistic, cât şi logic, pe perie nu sunt şi 
peri de la alte persoane. Dar le voi examina pe fiecare 
pentru raport. 


215 


Aş fi vrut să-i spun: „Treci la obiect!”, dar pe tehnicieni 
trebuie să-i laşi în apele lor, altfel se supără. 

— Firele de păr au ceea ce numim caracteristici de 
clasă, a continuat Lubbick. Aceasta înseamnă că nu se 
potrivesc cu un eşantion dat. Pot fi folosite pentru a 
exclude un suspect, dar nu pentru a identifica un suspect la 
tribunal, doar dacă firele au rădăcini, pentru a se putea 
stabili sexul individului şi amprenta genetică. 

— Cred că asta ştiu şi ei, i-a spus Cal. 

— Da, domnule. Oricum, firul găsit la toaletă nu are 
rădăcină, dar am stabilit că persoana are grupa sangvină o 
şi că persoana al cărui păr e pe perie are tot 0. De 
asemenea, ambele eşantioane provin de la albi, la vedere 
sunt asemănătoare ca textură, culoare, lipsă de tratament 
artificial şi stare generală de sănătate. 

Cynthia şi-a ridicat ochii din microscop. 

— Da. Arată la fel. 

Specialista Lubbick a încheiat: 

— Părerea mea este că provin de la acelaşi individ, deşi 
eşantionul de la toaletă e prea mic pentru a face şi alte 
teste, ca analiza spectrală, care ar putea pune în lumină şi 
alte asemănări. Orice alte teste ar putea altera sau distruge 
acest unic fir găsit la toaletă. Unele fire de păr, de pe perie, 
au rădăcini şi, în aproximativ o oră, vă voi putea spune 
sexul şi amprenta genetică a persoanei. 

— Am înţeles, am dat eu din cap. 

Cynthia s-a ridicat în picioare şi i-a spus lui Lubbick: 

— Te rog, înregistrează proba, pune-o într-o pungă şi 
ataşează şi un raport. 

— Am înţeles. 

— Mulţumesc. 

— E suficient pentru a-l aresta? m-a întrebat Seiver. 

— Nu, dar e suficient pentru a începe să ne uităm mai 
de aproape la individ. 

— Ce individ? 


216 


L-am luat deoparte, ca să nu audă tehnicienii, şi i-am 
spus: 

— Un tip, numit colonelul Charles Moore, ale cărui urme 
de cauciucuri le vei compara. Moore are biroul la Şcoala de 
Psi-Op. Era şeful victimei. Încerc să-i sigilez biroul până 
când căpătăm autorizaţie de a aduce totul aici. 

Cynthia ni s-a alăturat. 

— Cal, a spus ea, între timp compară amprentele găsite 
pe peria de păr a colonelului Moore cu cele găsite pe jeep şi 
cu toate amprentele de pe sacul de gunoi, şi articolele din 
sac. 

— Bine. S-a gândit o clipă şi a spus: Dar, dacă se 
potrivesc, asta nu înseamnă că acest colonel Moore a fost 
la locul crimei, dacă el şi victima se cunoşteau. Amprentele 
lui pot să fie pe teaca pistolului sau pe jeep din motive 
credibile. 

— Ştiu, am răspuns, dar cu greu ar putea să explice de 
ce se află amprentele lui pe sacul de gunoi sau ce caută 
urmele cauciucurilor lui în poligonul cinci. 

— Totuşi, ai nevoie să-l plasezi acolo la ora când s-a 
comis crima, a zis Cal, încuviinţând din cap. 

— Exact. De aceea vreau să compari amprentele de pe 
peria de cap cu amprentele parţiale, găsite pe ţăruşii din 
cort. Dacă avem urmele cauciucurilor lui şi destule 
amprente care să coincidă, atunci frânghia din jurul gâtului 
lui nenorocit o să fie mai strânsă. Bine? 

Cal a încuviinţat: 

— In regulă. Tu eşti detectivul. Eu aş zice că e vinovat, 
dar în zilele noastre nu se ştie niciodată. 

S-a întors şi a plecat spre serviciul amprente, Cynthia 
mi-a spus: 

— Dacă îl interogăm pe Moore şi-i prezentăm dovezile, 
sunt şanse ca să ne spună că el e vinovatul. 

— Exact. Sau ne va spune că nu e el. Şi atunci, vom 
termina în faţa Curţii Marţiale, ţinându-ne răsuflarea, în 


217 


vreme ce ei vor hotărî dacă un colonel din armata Statelor 
Unite a sugrumat-o pe fiica generalului Campbell sau dacă 
ofiţerii Brenner şi Sunhill au arestat un nevinovat, iar 
vinovatul le-a scăpat, ceea ce-i va dezonora cu totul, atât 
pe ei, cât şi armata. 

Cynthia s-a gândit o clipă, apoi m-a întrebat: 

— Dacă toate probele de laborator îl indică pe Moore, a; 
cumva îndoieli? 

— Dar tu? 

— Da. Nu o văd pe Ann Campbell făcând ceea ce a făcut 
acolo cu tipul ăsta şi nu-l văd nici pe el strângând-o de gât. 
Pare a fi genul de psihopat care ţi-ar pune otravă în cafea, 
dar nu ar ucide cu mâinile lui. 

— Asta mă roade şi pe mine. Dar nu se ştie... poate că 
ea i-a cerut să facă aşa. L-a rugat s-o omoare. Am mai avut 
un asemenea caz. Şi, din câte ştim, Moore s-ar putea să fi 
luat medicamente care tulbură minţile. Ceva luat de la 
birou. 

— Se poate. 

M-am uitat peste umărul Cynthiei. 

— Până atunci, vine legea! 

Colonelul Kent mergea cu paşi mari prin hangar şi ne- 
am întâlnit la jumătatea drumului. 

— Ce-i nou pe aici? a întrebat el. 

— Ne apropiem de ceva, Bill, i-am răspuns. Aştept 
analiza amprentelor şi a unor urme de cauciucuri. 

Ochii i s-au mărit. 

— Nu zău? Cine? 

— Colonelul Moore. 

A părut să se gândească, apoi a încuviinţat: 

— E verosimil. 

— Cum aşa, Bill? 

— Ei bine... aveau relaţii strânse, el ar fi avut prilejul, şi 
nu cred că l-ar fi scăpat. E un tip ciudat. Dar nu ştiu ce 
motiv ar fi putut să aibă. 


218 


— Nici eu. Povesteşte-mi despre căpitan şi despre 
generalul Campbell, l-am rugat pe Kent. 

— Ce să-ţi spun? 

— Erau apropiaţi? 

S-a uitat drept în ochii mei şi a zis: 

— Nu erau. 

— Continuă. 

— Ei bine... poate discutăm asta altă dată. 

— Poate discutăm la Falls Church. 

— Nu mă ameninţa! 

— Ascultă, colonele, anchetez un caz de omucidere. 
Poate simţi că eşti constrâns din punct de vedere social şi 
profesional, dar nu eşti. Datoria ta este să răspunzi la 
întrebările mele. 

Kent nu a părut fericit, dar, în acelaşi timp, era uşurat 
să audă, exprimat în termeni clari, faptul că trebuia să-şi 
descarce sacul. S-a îndreptat spre mijlocul hangarului, iar 
noi l-am urmat. 

— Bine, a spus. Generalul Campbell dezaproba 
specialitatea pe care şi-o alesese fiica lui în cadrul armatei, 
o dezaproba în alegerea bărbaţilor, în opţiunea de a locui în 
oraş, dezaproba asocierea ei cu oameni precum Charles 
Moore şi, probabil, încă vreo duzină de alte lucruri de care 
nu am cunoştinţă. 

— Nu era mândru de ea? a întrebat Cynthia. 

— Nu cred. 

— Armata era mândră de ea, a subliniat Cynthia. 

Kent i-a răspuns: 

— Armata avea tot atât de puţin de ales în privinţa asta, 
ca şi generalul Campbell. Ann Campbell îl avea la mână, 
atât pe tatăl ei, cât şi armata. 

— Cum adică? a întrebat Cynthia. 

— Ca femeie şi fiică de general, absolventă la West 
Point şi aproape o figură publică, a avut foarte mult de 
câştigat. S-a aranjat în echipa aceea de recrutare, înainte 


219 


ca tatăl ei să ştie ce se întâmplă, şi a devenit deodată o 
persoană publică, având puterea respectivă, activând în 
domeniul radioului şi TV, vorbind în colegii şi în faţa 
grupurilor de femei, cerând insistent carieră în armată 
pentru femei şi aşa mai departe. Toţi o iubeau. Dar ea nu 
dădea nicio ceapă degerată pe armată. Voia doar să devină 
de neatins. 

— De ce? a întrebat Cynthia. 

— Cu cât mai mult o dezaproba generalul, cu atât mai 
mult îl ura ea. A făcut tot ce a putut ca să-l pună personal 
în încurcătură şi el nu putea să-i facă nimic fără să-şi 
distrugă propria carieră. 

— Dumnezeule! Interesantă informaţie, am spus. Cred 
că ai uitat să ne spui asta pe când te chinuiai să-i comunici 
veştile generalului. 

Kent a aruncat o privire în jur, apoi ne-a spus cu voce 
joasă: 

— Rămâne între noi. Oficial, se iubeau. A ezitat, apoi a 
adăugat: Ca să spun adevărul, generalul Campbell putea să 
dezaprobe una sau alta, dar nu o ura. Ascultaţi, a adăugat, 
toate astea sunt din auzite, dar vi le spun ca să ştiţi ce 
naiba se întâmplă aici. N-aţi auzit nimic de la mine, dar 
puteţi să vă orientaţi. 

— Mulţumesc, Bill. Altceva? 

— Nu. 

Dar, bineînţeles, mai era ceva. 

— Cine erau bărbaţii cu care generalul nu era de acord, 
în afară de colonelul Moore? 

— Nu ştiu. 

— Era şi Wes Yardley printre ei? 

S-a uitat mult timp la mine, apoi a încuviinţat: 

— Aşa cred. 

— Wes Yardley este cel cu care ea a avut o altercaţie la 
Midland? 

— Posibil. 


220 


— De ce voia să-l pună în încurcătura pe tatăl ei? 

— Nu ştiu. 

— Ea de ce îl ura atâta? 

— Dacă aflaţi, spuneți-mi şi mie. Dar, oricare ar fi 
motivul, trebuie să fie unul al dracului de important. 

— Ce relaţii avea cu mama ei? 

— Încordate, a răspuns Kent. Doamna Campbell era 
împărţită între datoria de soţie de general şi cea de mamă 
a unei femei foarte independente. 

— Cu alte cuvinte, doamna Campbell era umilită, iar 
Ann Campbell încerca să-i trezească conştiinţa. 

— Cam aşa ceva. Dar era ceva mai complex. 

— Cât de complex? 

— Ar trebui să stai de vorbă cu doamna Campbell. 

— Aşa am intenţia, i-am spus. Mai spune-mi din nou că 
nu te-ai dus niciodată acasă la Ann Campbell, ca să pot să 
explic, în raport, de ce sunt amprentele tale pe o sticlă de 
băutură din casa ei. 

— Ţi-am spus, Brenner, că am atins câteva lucruri. 

— Sticla a fost sigilată într-o cutie de către oamenii tăi, 
care a fost deschisă abia acum o oră. 

— Cu mine nu-ţi merge, Paul. Şi eu sunt poliţist. Dacă ai 
vreo dovadă, hai să vorbim cu Seiver, să mi-o arate şi mie. 

— Ascultă, Bill, hai să lămurim lucrul ăsta, ca să putem 
să ne ocupăm de ceva mai important, cum ar fi colonelul 
Moore. lată întrebarea, şi ţine minte că ai datoria să 
răspunzi cinstit, iar dacă asta nu te impresionează, ţine 
minte că pot să descopăr adevărul şi singur. Bine? lată 
întrebarea: te-ai culcat cu ea? 

— Da. 

Niciunul din noi nu a vorbit timp de câteva secunde 
lungi. Am observat că Kent părea destul de în largul lui, în 
timp ce mărturisea acest lucru. Nu i-am reamintit că ar fi 
trebuit să-mi spună asta din prima clipă, că ar fi fost mai 
bine să credem că declaraţiile dinainte nu erau mincinoase. 


221 


În cele din urmă, Cynthia a vorbit: 

— Aceasta e una dintre modalităţile prin care Ann 
Campbell încerca să-şi pună tatăl în încurcătură? 

Kent a dat din cap. 

— Da... Eu nu i-am acordat faptului mai multă 
importanţă decât avea. Generalul ştie - ea s-a asigurat de 
asta. Dar soţia mea nu ştie, evident. De aceea nu am spus 
de la început. 

Dumnezeule, m-am gândit, ce pot să-ţi spună oamenii 
la miezul nopţii, atunci când încearcă să-şi pună vieţile în 
ordine, din cauză că o altă viaţă s-a sfârşit, când încearcă 
să mai salveze ce se poate din carierele lor şi din căsătorie. 
Era clar, colonelul Kent avea nevoie de ajutorul nostru. 

— Voi încerca să trec faptul sub tăcere, în raport, i-am 
spus. 

A dat din cap. 

— Mulţumesc. Dar, dacă Ann a murit, generalul e liber 
să pună unele lucruri la punct. Mi se va da posibilitatea să 
demisionez în interesul serviciului. S-ar putea să-mi salvez 
căsătoria. 

— Vom face tot ce se poate, a spus Cynthia. 

— Mulţumesc. 

— Ce alte lucruri ar mai avea de aranjat generalul? l-am 
întrebat. 

Kent a zâmbit sinistru. 

— Hristoase, s-a culcat cu toţi bărbaţii din subordinea 
generalului. 

— Ce? 

— Cu toţi. Sau măcar cu majoritatea. Toţi, începând cu 
tânărul locotenent Elby, adjutantul lui, şi continuând pe 
scara ierarhică până la cei din imediata lui subordine, plus 
procurorul de pe lângă statul-major şi oameni ca mine, 
aflaţi în poziţii cheie. 

— Dumnezeule! a făcut Cynthia. Vorbeşti serios? 

— Mă tem că da. 


222 


— Dar de ce? 

— V-am spus. Îl ura pe tatăl ei. 

— Ei bine, a spus Cynthia, nici despre ea însăşi nu avea 
o părere prea bună. 

— Într-adevăr. Şi, dacă e să mă iau după mine, nici 
bărbaţii care se culcau cu ea nu se mai respectau pe ei 
înşişi, ca înainte. Nu era uşor să scapi de acest gând. S-a 
uitat la mine şi a încercat să zâmbească. Poţi să înţelegi 
asta, domnule Brenner? 

Întrebarea m-a făcut să nu mă simt prea bine, dar i-am 
spus adevărul: 

— Da, înţeleg. Dar eu nu sunt căsătorit şi nu lucrez cu 
generalul Campbell. 

A zâmbit mai larg. 

— Atunci, nu ai fi fost printre candidaţii ei, deci nu ai fi 
fost pus la încercare niciodată. 

— Ei bine... 

— Dacă nu aveai putere, nu aveai fata. 

Cynthia a intervenit: 

— Şi ea ţi-a spus ţie - a spus tuturor - cu cine s-a 
culcat? 

— Cred că da. Cred că asta făcea parte din programul ei 
- să răspândească neîncredere, corupţie, frică, nelinişte şi 
aşa mai departe. Dar cred că, uneori, minţea cu privire la 
cei cărora le făcuse servicii. 

— De exemplu, poţi să spui cu siguranţă dacă s-a culcat 
cu preotul garnizoanei, maiorul Eames, sau cu aghiotantul, 
colonelul Fowler? 

— Nu sunt sigur. Se lăuda că-i sedusese pe amândoi, 
dar sunt sigur că măcar colonelul Fowler nu a fost tras pe 
sfoară de ea. Fowler mi-a spus odată că ştia totul despre 
asta şi că şi eu făceam parte din problemă. Cred că 
subinţelegea faptul că el nu era. Generalul are încredere 
totală numai în el şi probabil că acesta este motivul. 

Am dat din cap. Parcă îl vedeam pe Fowler spunându-i 


223 


lui Ann Campbell ceva în genul: „Nu încerca figura asta cu 
mine, fetiţo. Nu am nevoie de tine”. 

— E ciudat... adică e ceva bolnăvicios, i-a spus Cynthia 
lui Kent. 

Kent a încuviinţat din cap. 

— In privinţa asta, Ann mi-a spus odată că făcea un 
experiment de război psihologic şi că duşmanul era însuşi 
tăticul. 

A râs, dar nu era un râs fericit. 

— Îl ura, a spus. Îl ura de moarte, din tot sufletul. Nu 
putea să-l distrugă, dar a făcut treabă bună încercând să-i 
aducă prejudicii. 

larăşi nu a mai vorbit nimeni câtăva vreme, apoi 
Cynthia a spus, ca pentru sine: 

— Dar de ce? 

— Nu mi-a spus, i-a răspuns Kent. Nu cred că a spus 
vreodată cuiva. Ea ştia, el ştia şi poate că doamna 
Campbell ştia şi ea. Nu erau o familie cu adevărat fericită. 

— Poate că ştia şi Charles Moore, am spus. 

— Fără nicio îndoială. Dar poate că nu vom afla 
niciodată. Să vă spun ce cred eu. Moore e forţa din spatele 
tuturor acestor întâmplări. Moore i-a spus cum putea să-i 
plătească tatălui ei pentru orice i-o fi făcut el. 

Ceea ce, gândeam eu, era, probabil, adevărat. Dar nu 
era un motiv ca el să o omoare. Ba dimpotrivă. Era 
protejata lui, scutul lui împotriva acceselor de mânie ale 
generalului, experimentul lui cel mai reuşit. Ticălosul merita 
să moară, dar să fi murit pentru o cauză dreaptă. L-am 
întrebat pe Kent: 

— Unde aveau loc întâlnirile tale cu fiica generalului? 

— Ici şi colo. Mai ales, în motelurile de pe autostradă, 
dar nu se dădea înapoi să o facă şi aici, în garnizoană, în 
biroul ei sau în al meu. 

— Şi la ea acasă? 

— Uneori. In privinţa asta, v-am indus în eroare. Dar Îi 


224 


plăcea să-şi tină locuinţa neatinsă. 

Fie că nu ştia de camera din subsol, fie că nu ştia că eu 
ştiu. lar dacă era şi el în vreuna dintre fotografiile acelea, 
nu mi-ar fi oferit informaţia de bunăvoie. 

Kent ne-a spus: 

— Deci, dacă Moore este ucigaşul, aţi rezolvat cazul fără 
prea multe stricăciuni pentru armată. Dar, dacă nu a ucis-o 
Moore şi căutaţi alţi suspecți, va trebui să începeţi să 
interogaţi o mulţime de bărbaţi din garnizoană, Paul. Eu v- 
am spus tot şi ar trebui să-i faceţi şi pe ei să spună tot. Aşa 
cum ai spus, e vorba de o crimă şi la dracu' reputaţia, 
cariera, ordinea şi disciplina. A adăugat: Isuse, îţi dai seama 
ce or să facă ziarele? Ce articole! Un întreg stat-major şi 
majoritatea ofiţerilor superiori dintr-o garnizoană, corupți şi 
compromişi de o singură femeie-ofiţer. Asta o să dea totul 
înapoi cu câteva zeci de ani. Sper că Moore e făptaşul şi că 
lucrurile nu vor merge mai departe. 

l-am răspuns: 

— Dacă insinuezi că cel mai bun om de spânzurat este 
colonelul Moore, deşi poate că nu este el făptaşul, atunci 
trebuie să-ţi reamintesc jurământul nostru. 

— Vă spun amândurora să nu răscoliţi lucrurile acolo 
unde nu e necesar. Şi dacă Moore e vinovatul, nu-l lăsaţi să 
îi tragă pe toţi după el. Dacă el a ucis, atunci adulterele şi 
faptele ce nu fac cinste unui ofiţer nu sunt relevante şi nu 
devin circumstanţe atenuante pentru crima lui. Aşa e legea. 
Un om e judecat pentru o singură crimă, la un proces. 

Kent s-a dovedit a nu fi atât de prost pe cât mi-l 
aminteam eu. E uimitor cât de ascuţit la minte poate să 
devină un om când îl paşte dezonoarea, dizgraţia, divorţul 
şi, poate, o comisie oficială care să ancheteze purtarea lui. 
Armata încă mai urmăreşte în justiţie abaterile de la 
morală, iar colonelul Kent, hotărât, se abătuse. Uneori, sunt 
uluit de puterea pe care o are sexul. Ce mulţi oameni sunt 
dispuşi să rişte - onoarea, averea şi chiar viaţa - pentru o 


225 


oră între picioarele unei femei. Pe de altă parte, dacă acele 
picioare aparţin lui Ann Campbell... dar acesta e un subiect 
discutabil. 

— Intr-adevăr, apreciez cinstea ta, colonele, i-am spus 
lui Kent. Atunci când cineva vine de bunăvoie şi spune 
adevărul, va fi urmat şi de ceilalţi. 

— Poate, a răspuns Kent, dar v-aş fi recunoscător dacă 
nu mi-aţi pomeni numele. 

— Nu o voi face, dar nu are importanţă pentru viitorul 
îndepărtat. 

— Nu are. Sunt un om terminat. A ridicat din umeri. 
Ştiam asta de acum doi ani, când m-am încurcat cu ea. A 
adăugat apoi aproape cu inima uşoară: Cred că ţinea un fel 
de evidenţă, pentru că, atunci când începeam să cred că 
mă voi putea convinge că nu m-am culcat cu ea, trecea pe 
la mine, pe la birou, şi mă ruga să bem ceva împreună. 

— Nu ţi-a dat niciodată prin cap să spui nu? a întrebat 
Cynthia. 

Kent a zâmbit. 

— Ai cerut vreodată unui bărbat să facă dragoste cu 
tine şi tipul a refuzat? 

Cynthia a părut puţin descumpănită, dar a replicat: 

— Eu nu cer aşa ceva bărbaţilor. 

— Ei bine, încearcă, a sfătuit-o Kent. Alege orice bărbat 
căsătorit şi roagă-l să facă dragoste cu tine. 

— Nu despre mine este vorba, colonele, a spus Cynthia 
rece 

— Imi cer scuze. Dar, ca să răspund la întrebare, Ann 
Campbell nu ar fi admis să fie refuzată. Nu spun că ar fi 
şantajat pe cineva. Nu a făcut-o niciodată, dar, uneori, 
folosea un element de constrângere. De asemenea, aştepta 
daruri scumpe - parfum, haine, bilete de avion şi aşa mai 
departe. Şi lucrul cel mai ciudat este faptul că nu-i păsa de 
cadouri. Voia doar ca eu, şi cred că şi toţi ceilalţi, să simt 
din când în când lesa, să-i aparţin mai mult decât câteva 


226 


clipe. Era un fel de control asupra situaţiei. Îmi amintesc că, 
odată, m-a rugat să-i aduc un parfum foarte scump. Nu-mi 
amintesc ce era, dar m-a costat cam patru sute de dolari. A 
trebuit să umplu golul cu un împrumut de la sindicat şi să 
iau masa la popotă o lună. A râs, amintindu-şi, şi a spus: 
„Dumnezeule, îmi pare bine că s-a terminat”. 

— Dar nu s-a terminat încă, i-am reamintit. 

— Pentru mine, da. 

— Aşa sper, Bill. Te-a rugat vreodată să-ţi încalci 
îndatoririle? 

A ezitat, înainte să-mi răspundă. 

— Doar lucruri minore. Bilete de călătorie pentru 
prieteni, o citaţie pentru viteză nepermisă, pentru ea, nimic 
important. 

— lartă-mă, dar nu sunt de acord, colonele. 

A dat din cap. 

— Nu am nicio scuză pentru purtarea mea. 

Exact acelaşi lucru urma să-l spună şi în faţa unei 
comisii de anchetă; era cel mai bun lucru şi singurul pe 
care-l putea spune. M-am întrebat cum îi compromisese pe 
ceilalţi bărbaţi, în afara aspectului sexual. O favoare ici, o 
apreciere specială colo, şi cine ştie ce altceva mai dorise şi 
obținuse? În douăzeci de ani de serviciu, dintre care 
cincisprezece la DIC, nu văzusem şi nu auzisem de vreun 
caz atât de întins de corupţie într-o bază a armatei. 

— Şi generalul nu a putut să o oprească sau să scape de 
ea? l-a întrebat Cynthia pe Kent. 

— Nu. Ar fi fost acuzat de ineficientă şi neglijenţă la 
comandă. Cu timpul, şi-a dat seama că posterul pentru 
recrutare al fiicei lui îi compromisese pe toţi cei din jurul 
său, dar era prea târziu pentru o acţiune oficială. Singurul 
fel, în care ar fi putut să îndrepte lucrurile, ar fi fost să 
raporteze totul superiorilor lui de la Pentagon, să ceară 
demisia tuturor celor de aici, apoi să-şi dea şi el demisia. 
Kent a adăugat: N-ar fi greşit nici dacă s-ar fi împuşcat. 


227 


— Sau dacă ar fi omorât-o pe ea, a sugerat Cynthia. 

Kent a ridicat din umeri. 

— Poate. Dar nu în felul în care a fost omorâtă. 

— Ei bine, dacă nu am avea deja un suspect important, 
tu ai fi acela, colonele. 

— Da. Dar eu nu m-am ars atât de rău, ca toţi ceilalţi. 
Unii dintre ei erau, de fapt, îndrăgostiţi de ea, obsedati şi, 
poate, geloşi până la crimă. Ca tânărul Elby. Atunci când ea 
nu îl băga în seamă, nu era în apele lui săptămâni întregi. 
Interoghează-l pe Moore şi, dacă îţi închipui că el nu ar fi 
omorât-o, cere-i lista /u; de suspecți. Ticălosul ăsta ştia totul 
despre ea şi, dacă afirmă că sunt informaţii profesionale, 
spune-mi mie. Am să-i pun pistolul în gură şi am să-l 
informez că poate să ia cu el în mormânt informaţiile alea. 

— S-ar putea să fiu mai subtil, l-am informat. Încerc să 
obţin sigilarea biroului lui până primesc dezlegarea să-l 
aduc aici. 

— Ar trebui să-i pui cătuşele. Kent s-a uitat la mine şi a 
zis: Oricum, ai înţeles de ce nu voiam să-şi bage nasul cei 
de la biroul nostru DIC. 

— Cred că am înţeles acum. Erau vreunii încurcaţi cu 
ea? 

S-a gândit bine o clipă, apoi a răspuns: 

— Comandantul DIC, maiorul Bowes. 

— Eşti sigur? 

— Întreabă-l. E de-ai voştri. 

— Te înţelegi cu Bowes? 

— Încerc. 

— Care e problema? 

— Probleme de jurisdicție. De ce întrebi? 

— Asta înseamnă activităţi criminale sau altceva? 

S-a uitat la mine şi a răspuns: 

— Ei bine... maiorul Bowes devenise posesiv. 

— Nu-i plăcea să împartă cu nimeni. 

Kent a încuviinţat: 


228 


— Ca şi câţiva dintre prietenii ei. Atunci s-a debarasat 
de ei. A adăugat: Bărbaţii căsătoriţi sunt nişte porci. S-a 
gândit o clipă, apoi a spus: Să nu ai încredere în nimeni din 
garnizoana asta, Paul. 

— Nici în tine? 

— Nici în mine. Kent s-a uitat la ceas. Asta e tot? Voiai 
să mă vezi pentru ceva în mod special? 

— Orice ar fi fost, acum nu mai are importanţă. 

— Bun. Mă duc acasă. Mă găseşti acolo până la ora 
07.00, apoi ia birou. Unde te găsesc, dacă se întâmplă ceva 
la noapte? 

A răspuns Cynthia: 

— Stăm amândoi la locuinţele pentru ofiţeri în vizită. 

— Bine. Probabil că soţia mea încearcă să mă sune din 
Ohio. O să înceapă să creadă că am o aventură. Bună 
seara. 

S-a întors şi a plecat, străbătând distanţa cu mai puţină 
sprinteneală decât la venire. 

Cynthia a comentat faptele: 

— Nu pot să cred. Ne-a spus cumva că Ann Campbell s- 
a culcat cu majoritatea ofiţerilor din garnizoană? 

— Aşa a spus. Acum ştim cine erau bărbaţii din 
fotografii. 

A încuviinţat: 

— Şi ştim de ce părea locul ăsta atât de ciudat. 

— Da. Lista suspecţilor este foarte lungă. 

Deci, m-am gândit, colonelul Kent, domnul Adevăr, Lege 
şi Ordine, încălcase aproape toate regulamentele. Acest 
personaj dificil, greu de cap, avea un libido care-l dusese pe 
partea neluminată a lunii. 

— Ar comite Bill Kent o crimă pentru a-şi salva 
reputaţia? am întrebat-o pe Cynthia. 

— Posibil, a răspuns. Dar cred că a arătat, mai degrabă, 
că secretul lui e de notorietate publică şi că generalul 
Campbell nu mai aştepta decât prilejul de a-i distruge 


229 


cariera. 

Am aprobat-o. 

— Dacă nu pentru a evita ruşinea şi umilinţa, aşa cum 
scrie în manual, atunci ce zici de gelozie? 

S-a gândit o clipă şi a răspuns: 

— Kent a arătat, de asemenea, că relaţia lui cu Ann 
Campbell era doar o distracţie pentru el. Puţină 
senzualitate, dar fără implicare sentimentală. Eu îl cred. 

Şi-a dat seama că aşteptam ceva mai mult şi a meditat 
o clipă. 

— Pe de altă parte, motivele pe care i le-a atribuit 
maiorului Bowes... posesiunea şi, prin extensie, gelozia, s- 
ar putea să nu fie adevărate şi poate că aşa simte el, Bill 
Kent. Aminteşte-ţi că e poliţist şi că a citit aceleaşi manuale 
pe care le-am citit şi noi. Ştie cum gândim. 

— Exact! Cu toate astea, îmi vine greu să cred că 
individul ăsta poate fi pasionat, gelos sau încurcat 
sentimental cu vreo femeie. 

— Ştiu. Dar apele liniştite sunt adânci. Am mai văzut 
oameni ca el, Paul. Autoritar, stăpân pe sine, conservator şi 
obsedat de legi şi regulamente. E un mecanism pe care-l 
folosesc, pentru că sunt înspăimântați de propriile pasiuni şi 
pentru că ştiu ce zace sub uniforma reglementară. În 
realitate, ei nu au un echilibru natural al comportamentului 
şi, atunci când scapă de sub control, sunt în stare de orice. 

Eram de acord. 

— Dar poate că ne înglodăm prea tare în psiho- 
probabilităţi. 

A ridicat din umeri. 

— Poate. Dar să fim cu ochii pe colonelul Kent. Are alte 
planuri decât noi. 


230 


19 


Cal Seiver spusese că a terminat cu camera de studiu a 
lui Ann Campbell sau cu ceea ce fusese cândva biroul ei, 
aşa că am luat loc pe canapea şi am mai pus o casetă din 
seria ei de prelegeri despre operaţiuni psihologice. In jurul 
meu, bărbaţii şi femeile de la laboratorul de medicină 
legală îşi vedeau de treburile lor şi examinau particulele 
microscopice din existenţa unei persoane, ceea ce ceilalţi 
oameni numesc gunoi - fire de păr, scame, praf, amprente, 
murdărie şi pete. 

Luate în sine, firele de păr, scamele, amprentele şi toate 
celelalte erau inofensive, dar, dacă, de exemplu, se găseau 
pe o sticlă de băutură, din dulapul lui Ann Campbell, nişte 
amprente şi dacă amprentele se dovedeau a fi, să zicem, 
ale colonelului George Fowler, atunci erau două posibilităţi: 
el îi dăduse sticla, iar ea o dusese acasă sau el fusese 
acasă la ea. Dar, dacă amprentele lui Fowler erau găsite, să 
zicem, pe oglinda din baia ei, aceasta era dovada că el 
fusese în baia ei. Totuşi, de fapt, serviciul de amprente, 
folosind cartoteca, nu identificase încă nicio amprentă 
dintre cele găsite, afară de cele care fuseseră lăsate de 
mine, de Cynthia, Ann Campbell şi colonelul Kent, care 
puteau fi explicate în două feluri. Poate vor identifica 
amprentele lui Yardley, dar şi acestea aveau o explicaţie. 
Dacă vor găsi amprentele lui Moore, de asemenea, acesta 
fiindu-i şef şi vecin, faptul era fără însemnătate. Şi de 
vreme ce nu mai aveam acces la lucruri, ca oglinda băii lui 
Ann Campbell sau duşul ei, acest gen de amprente - foarte 
sugestive - urma să fie găsit nu de noi, ci de Yardley, care 
probabil că, până acum, ştersese toată casa de praf. Şi 
orice amprente care-i displăceau, de exemplu, cele ale 


231 


fiului lui, vor dispărea. 

Ştiind cine a fost în casa ei, aş putea, eventual, să ajung 
la ucigaş după o anchetă convenţională, dar laborioasă şi, 
ştiind cine a fost în budoarul din subsol, aş fi făcut o listă de 
bărbaţi care ar fi avut, brusc, mult de pierdut, dacă nu 
cooperau pe de-a-ntregul. Dar, de acum, camera aceea 
rămânea sigilată şi s-ar fi putut să fie o urmă falsă, însă 
foarte spectaculoasă. 

Era mult mai important să ştim cine fusese la locul 
crimei şi eram pe punctul de a stabili că acolo fusese 
colonelul Charles Moore, deşi mai trebuia lămurit când 
fusese acolo şi ce făcuse. 

Colonelul William Kent. Era un om care avea deodată 
probleme cu cariera, ca să nu mai vorbim de conversaţia pe 
care urma să o aibă cu doamna Kent. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu am astfel de probleme. 

Kent aproape mărturisise că avusese un comportament 
sexual urât, că îşi neglijase îndatoririle şi făcuse lucruri 
nedemne de un ofiţer, pentru a numi doar trei dintre 
acuzaţiile pe care i le-ar fi adus procurorul general al Curții 
Marţiale. In timpul anchetei unei crime, oamenii fac adesea 
acest lucru: un mic sacrificiu pe altarul zeiţei Justiţia, 
sperând că zeiţa îl va primi şi se va duce în altă parte, 
pentru a găsi un sacrificiu de sânge uman. 

Părerea Cynthiei despre Bill Kent era interesantă, 
deoarece, literalmente, nimeni nu ar fi crezut despre el că 
ar fi un bărbat pătimaş, posesiv şi gelos. Dar, în mod 
instinctiv, ea văzuse sau simţise ceva ce eu nu 
percepusem. Acum, ştiam faptul că acesta avusese relaţii 
sexuale cu Ann Campbell. Şi eu nu cred că Kent face din 
sex un sport. Deci Kent era îndrăgostit de ea şi o omorâse 
din gelozie. Dar nu ştiam nimic sigur şi, pentru a ajunge la 
această concluzie, trebuia să fac prea multe presupuneri. 

Unul dintre beneficiile faptului că oamenii de la 
laborator ne urmează peste tot este acela că putem să-i 


232 


minţim pe suspecți în legătură cu una sau cu alta, deşi nu 
aşa scrie în manual. Trebuia să ştiu sau să bănuiesc, 
bineînţeles, că o persoană era aici sau acolo, sau că făcea 
una sau alta, înainte de a încerca să intimidez şi să 
păcălesc acea persoană. Şi, uneori, eşti minţit, aşa cum 
făcuse Kent cu mine. Totuşi, cred că reuşisem să scot ceva 
de la el. 

Atenţia mea s-a întors la ecranul televizorului şi m-am 
concentrat pe Ann Campbell. Stătea în faţa mea, vorbindu- 
mi direct, şi aveam un contact vizual bun. Purta uniforma 
de vară, uşoară, verde, cu o bluză cu mâneci scurte şi fustă 
şi, din când în când, se depărta de pupitru şi rămânea în 
picioare la marginea estradei, vorbind şi plimbându-se 
foarte în largul ei, atât în gesturi, limbajul trupului, cât şi în 
expresia feţei. 

Cu toată răceala ei afişată, părea accesibilă în timpul 
prelegerii. Zâmbea, privea direct spre cel care îi punea o 
întrebare, râdea de propriile glume din când în când şi de 
comentariile amuzante ale celor o sută şi ceva de bărbaţi 
din sala de curs. Avea un obicei sexy de a-şi da capul înapoi 
şi de a-şi îndepărta părul lung şi blond. Când şi când, îşi 
muşca buza, pe gânduri, sau îl privea cu ochii mari pe 
vreun veteran care spunea ceva interesant, apoi punea şi 
ea întrebări inteligente. Nu era acel android programat care 
ţinea un curs la pupitru, ca atâţia lectori din armată, şi cum 
sunt sigur că era colonelul Moore. Era o femeie cu o minte 
iscoditoare, bun-simţ, care ştia când să vorbească şi când 
să asculte, şi entuziasmată de subiectul ei cam neobişnuit. 
Când şi când, camera trecea peste cei din sală şi vedeam o 
mulţime de bărbaţi atenţi care, evident, se bucurau să o 
asculte şi să o privească. 

Ann Campbell vorbea despre operaţiunile psihologice 
îndreptate spre anumiţi indivizi, şi am fost atent la ce 
spunea: „Am vorbit despre op-psi îndreptate spre soldaţii 
duşmani, spre personalul auxiliar şi spre populaţia civilă. 


233 


Acum, aş vrea să vorbim despre op-psi îndreptate spre 
indivizi, şi anume comandanții duşmani şi liderii politicii”. 
Cynthia s-a aşezat lângă mine cu o ceaşcă cu cafea 
proaspătă şi o farfurie cu papanaşi. 
— Un film bun? m-a întrebat. 


— Da. 

— Putem să-l oprim? 

— Nu. 

— Paul, de ce nu te duci la culcare? 
— Linişte! 


Cynthia s-a ridicat şi a plecat. Ann Campbell a 
continuat: „Ultima dată am folosit această armă, cu succes, 
în al Doilea Război Mondial, împotriva conducătorilor politici 
şi militari, nazişti. Aveam avantajul de a şti câte ceva 
despre ei, despre vieţile lor, superstiţiile, preferinţele 
sexuale, credinţa în supranatural sau în semne şi aşa mai 
departe. Şi ce nu ştiam, am aflat datorită diverselor surse 
de informaţii. Astfel, am primit biografia şi profilul 
psihologic al multora dintre aceşti bărbaţi şi am fost în 
măsură să-i ţintim pe fiecare în parte, să le exploatăm 
slăbiciunile, să le subminăm puterea şi să introducem 
elemente false şi înşelătoare în procesele lor decizionale. 
Pe scurt, scopul era să le slăbim încrederea în ei înşişi, să-i 
scădem în propria lor consideraţie şi să-i demoralizăm în 
cursul procesului numit, uneori, manipulare. Cum poţi să 
manipulezi mintea cuiva care se află la mii de mile 
depărtare, în mijlocul teritoriului inamic? Ei bine, cam în 
felul cum faceţi voi cu soţia, prietena, şeful sau un vecin 
sâcâitor. Mai întâi, trebuie să fiţi conştienţi că este ceva ce 
doriţi şi e necesar să faceţi. Apoi trebuie să cunoaşteţi 
mintea celuilalt - ce îl îngrijorează, ce îl plictiseşte, ce-l 
sperie. Nu puteţi să-l manipulaţi până când nu cunoaşteţi 
toate pârghiile, butoanele şi clapele. in cele din urmă, 
trebuie să intraţi în contact cu persoana. Contactul se face 
pe mai multe niveluri: contact personal sau prin intermediul 


234 


unei alte persoane, contact scris sub formă de documente, 
ziare, scrisori, fluturaşi - să nu faceţi asta cu soţia sau şeful 
dumneavoastră - contact radio sub formă de transmisiuni 
de propagandă sau programe de ştiri şi aşa mai departe”. 

A mai dat câteva explicaţii, apoi a spus: „În privinţa 
contactului prin terţe persoane sau a contactului personal, 
acesta este cel mai eficace şi mai vechi dintre contactele 
cu un conducător inamic. Acest fel de contact este 
interactiv şi, deşi e greu de atins, este rentabil. Un tip de 
contact personal cu duşmanul, pe care Armata Statelor 
Unite nu-l iartă şi nu-l foloseşte oficial este cel sexual - 
Mata Hari, Dalila şi alte femei seducătoare vestite, sirene şi 
femei ispititoare”. 

A continuat: „Dacă femeile vor deveni, cândva, 
comandanţi pe câmpul de luptă, vom avea nevoie de tipi ca 
voi care să se strecoare noaptea în corturile ”. 

Au izbucnit în râs şi am auzit pe cineva spunând că ar 
trebui să pună un steag pe faţa unei generălese bătrâne şi 
să facă amor cu ea în cinstea steagului patriei. 

Apoi cineva a întrebat: „Dacă ajungi aşa de aproape de 
comandantul inamic, de ce să nu-l omori? ” 

Ann Campbell a răspuns: „Într-adevăr, de ce nu? În 
afara  consideraţiilor morale şi legale, faptul că un 
conducător este compromis, speriat sau complet nebun, ca 
Hitler ori Saddam Hussein, echivalează cu încă zece divizii 
de infanterie pe front. Pagubele pe care le poate aduce un 
comandant incapabil propriilor sale operaţiuni militare sunt 
incalculabile. In armată, trebuie să învăţăm din nou ceea ce 
ştiam în trecut - ceea ce toate armatele de pe câmpurile de 
luptă ştiau - şi anume: trupele sunt deja pline de îndoieli, 
dor de casă, superstiții iraționale şi frică de luptă. Trebuie 
să faceţi acelaşi lucru şi cu generalii”. 

Ecranul s-a înnegrit. M-am ridicat şi am închis aparatul. 
Totul părea foarte inteligent, logic şi eficace, aşa cum 
prezentase ea situaţia în sala de curs. Era limpede, de 


235 


asemenea, că avea cel puţin un experiment în curs, aşa 
cum sugerase şi Kent. Dacă ar fi fost să-l cred pe Kent, Ann 
Campbell purta o campanie plănuită, deliberată şi incorectă 
împotriva duşmanului ei, propriul tată. Dar dacă el o 
merita? Ce spusese Moore despre ucigaşul ei? Că, oricine ar 
fi fost, se credea îndreptăţit. Aşa cum, poate, Ann Campbell 
credea că ce făcea împotriva tatălui ei era justificat. Deci, el 
îi făcuse ceva şi, orice ar fi fost, o hotărâse să se răzbune 
şi, în cele din urmă, să se autodistrugă. Mi-a venit în minte 
că singurul lucru, care ar putea determina o fată să facă 
aşa ceva tatălui ei şi ei însăşi, era abuzul sexual şi incestul. 
Asta mi-ar fi spus psihanaliştii, dacă i-aş fi întrebat, şi acest 
lucru se potrivea cu toate poveştile psihologice pe care le 
auzisem. Dar singura persoană care ar fi putut să confirme 
acest lucru era moartă. Generalul ar fi putut să confirme, 
dar nici măcar Paul Brenner nu îndrăznea să se atingă de 
el. Totuşi, puteam să fac o anchetă discretă şi, poate, zic 
poate, doamna Campbell ar fi putut fi întrebată delicat 
despre relaţiile fiicei ei cu tatăl. Ce dracu', doar eram de 
douăzeci de ani în meserie! 

Pe de altă parte, aşa cum sugerase Kent, de ce să 
răscoleşti lucrurile care nu aveau legătură cu crima? Dar 
cine ştie de ce ai nevoie şi de ce nu? 

Aşadar, generalul îşi omorâse fiica pentru a-i opri furia 
sau pentru a-i închide gura? Sau o făcuse doamna Campbell 
pentru aceleaşi motive? Şi care era rolul colonelului Moore 
în toate astea? Intr-adevăr, cu cât scormoneam mai mult, 
cu atât mai murdari apăreau doamnele şi domnii de la 
Fortul Hadley. 

Cynthia a venit la mine şi mi-a băgat cu forţa în gură un 
papanaş. Era clar că ne aflam aproape de ceva mai intim 
decât folosirea în comun a unei maşini, a băii sau chiar 
împărţirea unui papanaş. Dar, ca să spun adevărul, la 
vârsta mea, la două dimineaţa, ciocănitoarea mea dormea 
dusă. 


236 


— Poate că biroul procurorului Curţii Marţiale o să-ţi dea 
casetele astea după închiderea cazului. 

— AŞ prefera casetele din subsolul ei. 

— Nu fi scârbos, Paul! Apoi şi-a continuat ideea, aşa 
cum fac femeile: Nu e sănătos, să ştii! 

Am refuzat să răspund. 

— Când eram adolescentă, m-am îndrăgostit de James 
Dean. Am văzut Rebel fără cauză şi Gigantul, târziu 
noaptea, la televizor, şi am plâns până am adormit. 

— Ce recunoaştere uimitoare a necrofiliei! Şi ce-i cu 
asta? 

— Las-o baltă. lată ştirile bune. Urmele de cauciucuri din 
poligonul cinci au fost făcute de maşina colonelului Moore 
sau de ceea ce suntem siguri că e maşina lui. Amprentele 
de pe peria de cap a lui Moore, despre care credem că le-a 
lăsat Moore, se potrivesc cu două amprente de pe ţăruşii de 
cort, cu cel puţin şase amprente de pe jeep şi cu una de la 
toaleta bărbaţilor; de asemenea, la toaletă, în sifon, mai era 
un fir de păr care s-a potrivit cu părul lui Moore. De 
asemenea, toate amprentele de pe sacul de gunoi aparţin 
lui Moore şi lui Ann Campbell, ca şi amprentele de pe 
bocancii ei, tocul pistolului şi caschetă, lucru care indică 
faptul că amândoi au umblat cu ele. Deci, reconstituirea 
crimei făcută de tine, mişcările şi acţiunile lui Ann Campbell 
şi ale colonelului Moore par să coincidă cu dovezile 
materiale. Felicitări! 

— Mulţumesc. 

— Deci, îl vor spânzura? 

— Cred că pe ofiţeri îi împuşcă. O să verific înainte de a 
vorbi cu colonelul Moore. 

— E un caz rezolvat? 

— O să verific cu colonelul Moore. 

— Dacă nu mărturiseşte, o să mergi la procurorul 
general al Curţii Marţiale cu ce avem? 

— Nu ştiu. Incă nu e un caz beton. 


237 


— Nu, a fost de acord Cynthia, nu este. Avem teoria ta 
cu privire la orele greşite, când au fost văzute farurile, în 
primul rând. Putem să-l plasăm pe Moore la locul crimei, 
dar nu putem să-i punem frânghia în mână la ora când s-a 
produs moartea. De asemenea, nu-i cunoaştem motivaţia. 

— Exact. Şi, fără motiv, o să ai de lucru cu juriul. Am 
adăugat: Mai există şi posibilitatea unui accident. 

— Da, aşa o să spună şi el, dacă o să spună ceva. 

— Exact. O duzină dintre colegii lui psihanalişti vor 
explica, în faţa comisiei Curţii Marţiale, ce este asfixia 
sexuală şi caracterul ei consensual şi cum se înşelase el 
asupra stării ei fizice, în timp ce ea avea un orgasm şi el o 
excita. lar ofiţerii şi comisia Curţii Marţiale vor fi ultragiaţi şi 
fascinaţi. Eventual, vor avea îndoieli şi va trebui să fie de 
acord că dovezile materiale nu susţin un act violent şi prin 
forţă. Vor crede că a fost o distracţie care s-a terminat 
prost. Şi nu cred că se vor pronunţa pentru omorul prin 
imprudenţă. Ai doi adulţi care consimt să aibă un act sexual 
excentric, şi unul din ei a provocat, din neatenţie, moartea 
celuilalt. Va fi acuzat de primejduire prin neglijenţă şi poate 
nici de asta. 

— Cazurile de crime sexuale sunt grele, a spus Cynthia. 
Se interferează cu tot felul de alte lucruri. 

Am aprobat-o, reamintindu-mi un caz de la DIC, nu al 
meu, cu un tip care îşi făcea clisme. Femeia care i le 
administra i-a făcut una în plus, iar intestinul omului a 
plesnit, provocându-i moartea prin hemoragie şi infecţie. 
Echipa de la Falls Church şi băieţii de la biroul procurorului 
general al Curţii Marţiale se distraseră bine, dar, în cele din 
urmă, se hotărâseră să nu-i dea curs. Femeia, o tânără 
locotenent, a fost rugată să-şi dea demisia, iar bărbatul, un 
sergent major în vârstă, cu pieptul plin de medalii, a avut 
parte de funeralii militare cu onoruri. Totul, în interes de 
serviciu. 

Sexul... Nouăzeci la sută din comportamentul sexual 


238 


uman este hotărât de creier, iar când creierul nu e în 
ordine, nici sexul nu e în ordine. Dar, când e vorba de 
consimţământ, nu poate fi vorba de viol, iar dacă a fost sau 
ar fi putut să fie un accident, nu ai un caz de crimă. Ai doar 
pe cineva care are mare nevoie de psihanalist. 

Cynthia m-a întrebat: 

— Deci? Arestăm pe cineva? 

Am dat negativ din cap. 

— Cred că e o hotărâre corectă, în clipa asta, a spus. 

Am ridicat receptorul şi am format numărul colonelului 
Fowler. A răspuns o femeie adormită. M-am recomandat, şi 
Fowler a venit la telefon. 

— Da, domnule Brenner. Părea puţin agasat. 

— Domnule colonel, am spus, am hotărât să nu mai 
sigilez biroul şi să nu mai confisc nimic din lucrurile 
colonelului Moore. Am vrut să ştiţi asta. 

— Acum Ştiu. 

— Mi-aţi spus să vă informez cu privire la arestări şi m- 
am răzgândit: nu-l mai arestez. 

— Nu ştiam că ai intenţia să-l arestezi, domnule 
Brenner, dar, dacă te răzgândeşti iar, trezeşte-mă mai 
târziu, ca să pot ţine scorul. 

— Sigur. Era distractiv. Imi plac oamenii cu umor sec. l- 
am spus: V-am sunat ca să vă rog să nu spuneţi despre 
asta nimănui. Ar putea strica totul. 

— Înţeleg. Dar voi raporta generalului. 

— Presupun că nu aveţi încotro. 

— Câtuşi de puţin. Şi-a dres vocea. Mai sunt şi alţi 
suspecți? 

— Nu, deocamdată. Dar am câteva urme bune. 

— Încurajator. Altceva? 

— Încep să apară dovezi că Ann Campbell... cum să 
spun...? Căpitanul Campbell avea o viaţă socială activă. 

Linişte de mormânt. Aşa că am continuat: 

— Era inevitabil să iasă la iveală. Nu ştiu dacă are vreo 


239 


legătură cu crima, dar voi face tot ce pot pentru a păstra 
secretul şi pentru a micşora daunele aduse bazei şi 
armatei, dacă această informaţie devine publică şi aşa mai 
departe. 

— Ce-ar fi să ne întâlnim la, să zicem, ora 07.00, la mine 
acasă, la o cafea? 

— Nu vreau să vă deranjez acasă la ora aceea. 

— Domnule Brenner, eşti peste măsură de nesupus şi, 
hotărât, mă calci pe nervi. Să fii aici la ora 07.00 fix! 

— Am înţeles. Telefonul a murit. l-am spus Cynthiei. Va 
trebui să vorbesc cu cei de la Transmisiuni despre serviciile 
telefonice de la Fortul Hadley. 

— Ce a spus? 

— Colonelul Fowler ne roagă să luăm cafeaua la el 
acasă, mâine la ora 07.00. 

S-a uitat la ceas. 

— Mai putem să dormim puţin. Gata? 

M-am uitat în jur. Cea mai mare parte a hangarului era 
în întuneric acum şi majoritatea paturilor de campanie erau 
ocupate de bărbaţi şi femei care dormeau, deşi câţiva încă 
nu se dădeau bătuţi şi rămâneau aplecaţi peste maşinile de 
scris, eprubete şi microscoape. 

— Bine, ne ajunge pe ziua de azi. 

În timp ce străbăteam hangarul, am întrebat-o pe 
Cynthia: 

— Au găsit inelul ei de la West Point în sacul cu haine? 

— Nu l-au găsit. 

— Şi n-a apărut nici printre lucrurile din casă? 

— Nu. L-am întrebat pe Cal. 

— Ciudat. 

— Poate l-a pierdut, a spus Cynthia. Poate e la curăţat. 

— Poate. 

— Paul, dacă am fi găsit-o în viaţă, în poligon, şi dacă s- 
ar afla acum aici cu noi, ce i-ai spune? 

— Ce i-ai spune tu? Tu eşti specialist în violuri. 


240 


— Eu te întreb pe tine. 

— Bine. l-aş spune că, orice s-ar fi întâmplat în trecut, ar 
trebui să privească lucrurile în mod sănătos, nu distructiv. |- 
aş spune că are nevoie de un psihanalist bun, că ar trebui 
să încerce să găsească un răspuns spiritual la durerea ei, 
că ar trebui să încerce să ierte persoana care... s-a purtat 
rău cu ea şi a profitat de ea. l-aş spune că eo fiinţă umană 
importantă şi care merită toată atenţia, că are o mulţime 
de lucruri pentru care să trăiască şi că oamenii s-ar interesa 
de ea cu simpatie, dacă şi ea s-ar preţui. Asta i-aş spune. 

Cynthia a dat din cap. 

— Da, asta ar fi trebuit să-i spună cineva. Poate că i-a şi 
spus. Dar i s-a întâmplat ceva rău şi ceea ce vedem şi 
auzim este răspunsul ei la asta. Acest tip de comportament 
al unei femei inteligente, educate, atrăgătoare şi cu succes 
profesional este adesea rezultatul... unei drame din trecut. 

— De exemplu? 

Am ieşit din hangar şi am păşit în noaptea răcoroasă. 
Luna apusese şi se vedeau mii de stele pe cerul senin al 
Georgiei. M-am uitat peste întinderea întunecoasă şi uriaşă 
şi mi-am amintit de vremea când Jordan Field era luminat 
noaptea şi, mai ales, de avionul acela special care venea, 
de obicei, după miezul nopţii, de două sau trei ori pe 
săptămână. 

— Aici am descărcat cadavre care veneau din Vietnam, 
i-am spus Cynthiei. 

Nu a răspuns. 

— Dacă nu o îngroapă în Midland, aici se vor aduna cu 
toţii după slujba de la biserică, pentru a o conduce pe 
ultimul drum. Mâine sau poimâine, cred. 

— Ai să vii şi tu? 

— Aşa am intenţia. 

Ne-am îndreptat spre maşină. 

— Să-ţi răspund la întrebare... Cred că tatăl ei este 
cheia comportamentului ei, a spus Cynthia. Ştii, o figură 


241 


dominatoare, care a împins-o spre armată, a încercat să-i 
controleze viaţa, o mamă slabă, absenţe prelungite, multe 
călătorii prin lume, o dependenţă totală şi respectul pentru 
cariera lui. Se răzvrăteşte în singurul mod pe care îl 
cunoaşte. Seamănă destul de mult cu ce e în manual. 

Ne-am urcat în maşină şi am zis: 

— Bun. Dar există şi un milion de alte fete echilibrate 
care au aceeaşi poveste. 

— Ştiu. Dar depinde cum s-au descurcat. 

— Mă gândesc la o relaţie mai... anormală cu tatăl ei, 
ceea ce ar explica această ură. 

Ne-am îndreptat spre porţile aeroportului. A spus: 

— Ştiu ce vrei să spui, m-am gândit şi eu la asta. Dar, 
dacă crezi că violul şi crima sunt greu de dovedit, încearcă 
să dovedeşti incestul. Eu nu m-aş băga în asta, în locul tău, 
Paul. S-ar putea să o păţeşti. 

— Da. Primul meu caz, în calitate de ofiţer la DIC, a fost 
unul care fura de prin cazărmi. Şi uite ce departe am ajuns, 
încă un pas şi dau de prăpastie. 


20 


Cynthia a parcat lângă locuinţele pentru ofiţerii aflaţi în 
vizită, am urcat pe scara exterioară până la etajul al doilea 
şi ne-am găsit camerele. 

— Ei bine, noapte bună, a spus. 

— Ei bine, am răspuns, crăp de energie, am trecut de 
punctul mort şi sunt prea vioi ca să dorm, adrenalina îmi 
aleargă prin vine şi aşa mai departe. Ce-ai zice să ne uităm 
la TV şi să bem ceva? 


242 


— Nu cred. 

— Mai bine nu ne-am culca la ora asta. Ai să te simţi 
mai rău la sculare. Hai să ne relaxăm, să facem un duş, să 
ne schimbăm şi să plecăm la colonelul Fowler. 

— Da, poate... dar... 

— Intră. 

Am deschis uşa camerei mele şi ea m-a urmat înăuntru. 
A ridicat receptorul şi a sunat persoana care era de serviciu 
şi a rugat să fiu trezit la 05.30. 

— Pentru cazul în care adormim, a spus. 

— Bună idee, am aprobat-o. Ei, după cum se vede, nu 
pot să-ţi ofer ceva de băut şi nu văd niciun televizor pe aici. 
Ce-ai zice să jucăm şarade? 

— Paul... 

— Da? 

— Nu pot. 

— Atunci să ne jucăm cu pietre, foarfeci şi hârtie? Ştii să 
joci? E uşor. 

— Nu pot să rămân aici. Am avut o zi grea. Nu ar fi bine. 
Oricum, nu ar fi bine. 

— Înţeleg. Du-te la culcare. Te sun eu când mă trezeşte 
telefonul. 

— Bine. Îmi pare rău. Am să las uşa de la baie 
neîncuiată. 

— Minunat. Ne vedem peste câteva ore. 

— Noapte bună. 

S-a dus spre uşa de la baie, apoi s-a întors, m-a sărutat 
uşor pe buze, a început să plângă, apoi a dispărut în baie. 
Am auzit apa curgând, apoi am auzit cealaltă uşă 
deschizându-se spre odaia ei şi s-a lăsat liniştea. 

M-am dezbrăcat, mi-am atârnat hainele şi m-am băgat 
în pat. Cred că am aţipit câteva secunde, căci următorul 
lucru de care îmi amintesc a fost soneria telefonului. Am 
răspuns, aşteptându-mă să aud o voce care să-mi spună să 
mă scol sau vocea Cynthiei care să mă roage să mă duc la 


243 


ea în cameră. Dar nu, era vocea adâncă, de bas, a 
colonelului Fowler. 

— Brenner? 

— Da, domnule. 

— Dormi? 

— Nu, domnule. 

— Bun. Vrei lapte? 

— Poftim? 

— Nu am lapte şi nici frişcă, Brenner. 

— E în regulă. 

— Voiam doar să ştii. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

Parcă am auzit un hohot de râs înainte ca telefonul să 
amuţească. Ceasul meu arăta aproape 05.00, aşa că m-am 
sculat, m-am împleticit până în baie, am dat drumul la duş 
şi am intrat sub el. Ce zi! Jumătate din ea nici nu părea 
adevărată. Dar aveam nevoie să fiu lăsat în pace încă 
patruzeci şi opt de ore, apoi urma să plec fie încununat de 
glorie, fie prăbuşindu-mă în flăcări. 

Lăsând la o parte consideraţiile personale şi cele privind 
cariera mea, aici, la Fortul Hadley, era ceva putred, o rană 
purulentă, care trebuia să fie deschisă şi curățată. Ştiam că 
pot să fac asta. 

Pe geamul înflorat al uşii şi prin aburi, am zărit o siluetă 
în uşa camerei Cynthiei. 

— Pot să intru? 

— Sigur. 

Purta ceva alb, probabil o cămaşă de noapte, şi a 
dispărut în cabina de toaletă. A apărut peste câteva minute 
şi s-a dus la chiuvetă, cu spatele la mine. S-a spălat pe faţă 
şi a strigat, ca să acopere zgomotul duşului: 

— Cum te simţi? 

— Bine. Dar tu? 

— Nu prea rău. Am auzit telefonul sunând. 

— Da. Colonelul Fowler. Un telefon de hărţuială. 


244 


A râs. 

— Meritai. 

A început să se spele pe dinţi. 

Telefonul meu a sunat din nou şi i-am spus: 

— Trebuie să fie sergentul de serviciu. Poţi răspunde tu? 

— Sigur. 

S-a dus în camera mea şi s-a întors după câteva clipe. 

— E 05.30. 

S-a dus iar la chiuvetă, şi-a clătit gura, apoi m-a 
întrebat: 

— Faci unul dintre acele duşuri maraton? 

— Da. Vrei să economiseşti timpul? 

Tăcere. Poate am fost prea subtil. 

— Cynthia? 

S-a întors de la chiuvetă şi am auzit-o spunându-şi: 

— Ei, la dracu'! 

Am văzut-o scoţându-şi cămaşa de noapte, apoi a 
deschis uşa de la duş şi a intrat. 

— Spală-mă pe spate. 

Am spălat-o. Pe urmă şi pe piept. Ne-am îmbrăţişat şi 
ne-am sărutat, iar apa curgea peste noi şi trupurile noastre 
se îmbrăţişau şi mai tare. Cred că trupul îşi aminteşte o 
dragoste veche. Un val de amintiri plăcute m-a acoperit, şi 
parcă eram din nou la Bruxelles. Ciocănitoarea şi-a amintit 
şi ea şi s-a ridicat fericită, ca un câine bătrân al cărui 
stăpân intră pe uşă după o lungă absenţă. 

— Paul... e în regulă... continuă! 

— Da, e în regulă. E bine. Aici sau în pat? 

— Aici. Acum. 

Dar aşa e viaţa, telefonul a sunat iar, şi ea a spus: 

— Mai bine ai răspunde. 

— Fir-ar să fie! 

Ne-am despărţit şi Cynthia a agăţat de mine şervetul de 
şters pe faţă şi a râs. 

Am aruncat şervetul şi i-am spus. 


245 


— Să nu pleci nicăieri! 

Am ieşit de sub duş, am apucat un prosop, în drum, şi 
am ridicat receptorul telefonului de pe noptieră. 

— Brenner la telefon. 

— Eşti un om al dracului de greu de găsit! 

— Cine e? 

— Nu-i maică-ta, fiule. Yardley a continuat: Bill Kent 
tocmai mi-a spus că te-ai hotărât să stai în garnizoană. De 
ce nu vii acasă, la rulota ta? 

— Ce? 

— Mi-am petrecut toată ziua încercând să-mi închipui ce 
învârteşti şi, când am venit aici, tu nu erai, băiete. Vino 
acasă. 

— Ce naiba, eşti în rulota mea? 

— Sigur, Paul. Dar tu nu eşti. 

— Ascultă, îţi exersezi accentul sudic sau ce? 

— Sigur, băiete. A râs. Să-ţi spun ceva... ţi-am făcut 
curat aici. Nu-i nevoie să plăteşti chirie pentru un loc pe 
care n-ai să-l mai vezi. 

— Nu ai dreptul... 

— Lasă gândul ăsta, fiule. S-ar putea să revenim la el. 
Până atunci, vino la poliţie, la biroul meu şi ai să-ți iei 
lucrurile. 

— Acolo e proprietatea guvernului. 

— Da, am văzut. A trebuit să sparg lacătul. Ai aici o 
armă, hârtii cu aspect oficial, cărţi ciudate, pline de coduri 
sau aşa ceva... ce mai e? O pereche de cătuşe, uniforme şi 
o plăcută de identitate pe numele unuia White... te culci cu 
un tip? 

Cynthia a venit în cameră, înfăşurată într-un prosop de 
baie, şi s-a aşezat pe pat. l-am spus lui Yardley: 

— Bine, m-ai înfundat. 

— Să vedem... o cutie cu prezervative, nişte chilotei 
bikini... Sunt ai tăi sau ai prietenului tău? 

— Ascultă... 


246 


— Să-ţi spun ceva, fiule, vino la poliţie şi-ţi iei totul de 
acolo. Am să te aştept. 

— Vei livra proprietatea guvernului la postul de poliţie al 
garnizoanei. Ne întâlnim acolo la ora 12.00. 

— Lasă-mă să mă gândesc puţin la asta. 

— Asta ai să faci. Să-l aduci şi pe Wes cu tine. Aş vrea 
să vorbesc cu el. 

Linişte. Apoi: 

— Poţi să vorbeşti cu el la mine în birou. 

— Sper să-l văd la înmormântare. Presupun că vine. 

— Sigur. Dar noi nu facem anchete la înmormântări. 

— Ar trebui să faceţi. După o crimă, acolo se arată toţi. 

— Să-ţi spun ceva: o să te las să vorbeşti cu el, pentru 
că vreau să-l văd la răcoare pe ticălosul care a ucis. Dar îţi 
spun eu că băiatul meu era de serviciu când s-a întâmplat 
asta, iar coechipierul lui poate să-ţi confirme. Avem şi 
benzile convorbirilor prin radio, din noaptea aceea. 

— Sunt sigur. Până atunci, ai acces la hangar. Vreau să- 
mi trimit specialiştii la locuinţa căpitanului Campbell. 

— Da? De ce? Ai luat tot ce era acolo. Băieţii mei au fost 
nevoiţi să-şi aducă şi hârtie igienică. 

— Te aştept cu Wes, la ora 12.00. Adu-mi lucrurile şi 
ceea ce aparţine guvernului. 

— Nu fi nerăbdător, fiule! 

A închis, iar eu m-am ridicat în picioare, înfăşurându-mă 
în prosop. Cynthia a întrebat: 

— Burt Yardley? 

— Da. 

— Ce voia? 
_ — Pe mine, mai ales. Ticălosul mi-a golit rulota. Am râs. 
Imi place tipul ăsta! E un bătrân dur, autentic. 

— Aşa o să fii tu la anul. 

— Sper. 

M-am uitat la ceasul meu de pe noptieră. 

— 06.10. Avem timp? 


247 


S-a ridicat în picioare. 

— Trebuie să-mi usuc părul, să mă îmbrac, să mă 
machiez... 

— Bine. Lăsăm pe mai târziu? 

— Sigur. 

S-a îndreptat spre uşa de la baie, apoi s-a întors şi m-a 
întrebat: 

— Te vezi cu cineva? 

— Da. Cu colonelul Fowler, la 07.00, apoi cu Moore, pe 
la 08.00. 

— Am uitat că nu-ţi place expresia. Ai vreo legătură 
romantică? 

— Nu. Deocamdată mă aflu între două relaţii 
semnificative. Adevărul e că, după tine, n-am mai avut 
niciuna. 

— Bun. Asta simplifică lucrurile. 

— Da. Cu excepţia maiorului cum-îl-cheamă. Soţul tău? 

— Acum sunt liberă. 

— Încurajator. Nu vrem să se repete figura de la 
Bruxelles, nu-i aşa? 

A râs. 

— Scuză-mă. De ce mi se pare atât de caraghios? 

— Pentru că tu nu te-ai uitat pe ţeava armei. 

— Nu, dar tu nu a trebuit să-l asculţi un an întreg. Paul, 
îţi rămân datoare pentru asta. Mă achit diseară, apoi o să 
vedem încotro o luăm. 

— Abia aştept. 

— Şi eu. A ezitat, apoi a spus: Şi tu eşti obsedat de... de 
cazul ăsta. Ai nevoie de o descărcare. 

— Eşti o parteneră sensibilă şi bine-crescută. 

A dispărut în baie, iar eu mi-am căutat chiloţii şi ciorapii 
din ziua anterioară. M-am îmbrăcat şi, în acest timp, m-am 
gândit că viaţa e făcută dintr-o serie de complicaţii, unele 
mici, ca, de exemplu, unde să-mi spăl rufăria de corp, altele 
mai mari, cea care tocmai plecase din cameră. Felul cum te 


248 


descurci în viaţă depinde mult de felul cum aplici planul B 
sau dacă ai un plan B. 

Am verificat dacă arma mea e încărcată şi dacă am 
muniții. Am socotit că venise vremea să mă liniştesc puţin 
şi că, din când în când, mai aveam nevoie de sportul uşor, 
numit sex. 

Orice urma să se întâmple în seara aceea cu Cynthia, 
urma să fie ceva adevărat. Din toată porcăria, trebuia să 
iasă şi ceva bun. 


21 


Bethany Hill este un fel de Shaker Heights pentru Fortul 
Hadley, deşi considerabil mai mic şi nu la fel de bine 
întreținut. Sunt cam treizeci de case solide din cărămidă, în 
stil colonial, ridicate pe o suprafață de şaizeci de acri de 
stejari, fagi, arţari şi alte esențe nobile, în vreme ce 
modestul pin sudic este absent. Toate casele datează din 
deceniile trei şi patru, când ofiţerii erau gentlemani, 
trebuiau să locuiască în garnizoană şi nu erau atât de 
numeroşi. 

Timpurile se schimbă, iar populaţia de ofiţeri a crescut 
peste nevoile armatei şi posibilităţile acesteia de a da 
fiecăruia o casă, un cal şi o ordonanţă. Ştabii din 
garnizoană încă mai au case pe deal, dacă doresc, iar 
colonelul Fowler simţise probabil că ar fi o politică bună să 
locuiască în garnizoană. Doamna Fowler poate că preferase 
şi ea Fortul Hadley. Nu pentru că Midland ar fi fost un 
bastion al părerilor vechiului sud despre negri: nu este, 
datorită influenţei de zeci de ani şi vecinătăţii apropiate a 


249 


fortului. Dar Bethany Hill, numit uneori ghetoul coloneilor, 
era, probabil, mult mai confortabil din punctul de vedere al 
condiţiilor sociale decât un cartier similar din oraş. 

La Bethany Hill, singurul dezavantaj era apropierea de 
poligoanele de trageri, poligonul numărul unu fiind cam la 
cinci mile în sudul dealului. Imi închipui că, în timpul 
exerciţiilor de trageri de noapte, atunci când vântul bate 
dinspre sud, se aude zgomotul împuşcăturilor. Dar, pentru 
unii dintre bătrânii infanterişti, acesta este, probabil, la fel 
de lin ca un cântec de leagăn. 

Cynthia purta o bluză de mătase verde, o fustă cafenie 
şi, presupun, lenjerie curată. l-am spus: 

— Arăţi foarte frumoasă în dimineaţa asta. 

— Mulţumesc. Câtă vreme trebuie să te mai văd în 
costumul ăsta albastru? 

— Socoteşte-l uniforma de săptămâna asta. Am 
adăugat: Machiajul nu acoperă cearcănele de sub ochi care 
sunt injectaţi şi umflaţi. 

— O să arăt foarte bine după un somn bun de o noapte. 
Şi tu ai nevoie de o dată de naştere mai recentă. 

— Eşti puţin morocănoasă în dimineaţa asta? 

— Da. Scuză-mă. A pus mâna pe genunchiul meu. Nu 
sunt împrejurările cele mai favorabile ca să înnodăm 
prietenia noastră. 

— Nu. Dar ne-am apropiat de obiectiv. 

Am găsit casa, o clădire bine proporţională, cu obişnuita 
uşă verde, lemnăria şi obloanele verzi. Un Ford şi un jeep 
Cherokee erau parcate pe drumul de acces. Ofițerii 
superiori în grad nu sunt obligaţi să aibă maşini americane, 
dar nici asta nu era o idee rea. 

Am parcat pe stradă, am ieşit din Mustangul Cynthiei şi 
ne-am îndreptat spre intrarea din faţă. Era încă răcoare pe 
deal la ora 07:00, dar soarele fierbinte se ridica dintre 
copacii de jos şi aveai impresia că e una dintre zilele 
Facerii. 


250 


l-am spus Cynthiei: 

— Coloneii cu suficientă vechime în grad şi în serviciu, 
pentru a fi generali, aşa cum sunt coloneii Fowler şi Kent, 
sunt extrem de sensibili la problemele care le pun piedici în 
carieră. 

— Orice problemă reprezintă un obstacol, a răspuns 
Cynthia. 

— Uneori, orice problemă e o problemă, am spus. Kent, 
de exemplu, e terminat. 

Era ora 07.00 fix şi am bătut la uşa verde. 

O  negresă atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie 
frumoasă de vară, verde-albăstraie, a deschis uşa şi s-a 
străduit să zâmbească. Inainte ca noi să-i spunem cine 
suntem, aşa cum se obişnuieşte, ea a întrebat: 

— Doamna Sunhill şi domnul Brenner, dacă nu greşesc? 

— Da, doamnă. 

Eram dispus să o iert pentru că numise întâi pe cel mai 
tânăr şi, evident, mai mic în grad dintre ofiţeri. Civilii, chiar 
şi soțiile coloneilor, greşesc uneori şi, ca să fiu cinstit, 
gradul, printre ofiţerii specialişti, este ca fecioria printre 
prostituate: nu există. 

Am rămas stângaci în uşă, o clipă, apoi ea ne-a poftit 
înăuntru şi ne-a condus prin hol. 

— Ce casă frumoasă! i-a spus Cynthia. 

— Mulţumesc, i-a răspuns ea. 

Cynthia a întrebat-o: 

— O cunoşteaţi pe căpitanul Campbell? 

— 0... nu... nu prea bine. 

Un răspuns destul de ciudat. Cum se putea ca soţia 
aghiotantului generalului Campbell să nu o cunoască pe 
fiica generalului? Era clar că doamna Fowler era preocupată 
până într-atât, încât uitase micile amabilităţi, care trebuie 
să fie a doua natură a soţiei unui colonel. Am întrebat-o: 

— Aţi văzut-o pe doamna Campbell de când s-a 
întâmplat tragedia? 


251 


— Doamna Campbell? Nu... Am fost... prea afectată... 

Nu atât de afectată cât mama victimei şi, până acum, ar 
fi trebuit să dea un telefon de condoleanţe. 

Era să mai pun o întrebare, dar am ajuns la destinaţie, o 
verandă închisă, în spatele casei, unde colonelul Fowler 
vorbea la telefon. Era deja îmbrăcat în uniforma verde, cu 
cămaşa încheiată şi cravata strânsă, deşi haina era pusă pe 
un scaun. Ne-a arătat să luăm loc în două fotolii de răchită, 
de lângă o măsuţă mică, iar noi ne-am aşezat. 

Armata este poate ultimul bastion american al 
obiceiurilor sociale, gradelor, răspunderilor şi gesturilor de 
politeţe necesare, bine stabilite, iar în cazul în care ai 
nevoie de explicaţii, există o carte de şase sute de pagini 
destinată ofiţerilor, în care ţi se arată cum este şi cum ar 
trebui să fie viaţa ta. Deci, atunci când lucrurile par puţin în 
neregulă, începi să-ţi pui întrebări. 

Doamna Fowler s-a scuzat şi a dispărut. Colonelul 
Fowler a ascultat la telefon, apoi a rostit: 

— Inţeleg, domnule. Le voi spune. 

A închis şi s-a uitat la noi. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa, domnule colonel. 

— Cafea? 

— Vă rugăm. 

Ne-a turnat două ceşti cu cafea şi a arătat spre zahăr. A 
început fără nicio introducere: 

— În armată, am întâlnit foarte puţine discriminări şi pot 
să vorbesc şi despre celelalte minorităţi, când spun că 
armata este, într-adevăr, locul unde rasa şi religia nu sunt 
factori de care să depindă avansarea în grad sau care să 
conteze în orice alt domeniu al vieţii din armată. Pot exista 
probleme rasiale cu personalul angajat, dar nu se face o 
discriminare rasială sistematică. 

Nu eram sigur încotro bate, aşa că am pus zahăr în 
cafea. 


252 


Colonelul Fowler s-a uitat la Cynthia. 

— Ai trecut prin experienţa vreunei discriminări, din 
cauza faptului că eşti femeie? 

Cynthia a ezitat, apoi a răspuns: 

— Poate... da, în câteva ocazii. 

— Ai fost vreodată necăjită din aceeaşi cauză? 

— Da. 

— Ai fost vreodată eroina unor zvonuri, insinuări sau 
minciuni? 

— Poate... O dată, din câte ştiu. 

Colonelul Fowler a dat din cap. 

— După cum vezi, eu, ca negru, am avut mai puţine 
probleme decât ai avut tu, ca femeie albă. 

Cynthia a răspuns: 

— Ştiu că armata nu acceptă la fel de uşor femeile ca 
pe bărbaţi. Dar aşa se petrec lucrurile şi în restul lumii. Ce 
vreţi să spuneţi cu asta, domnule colonel? 

— Vreau să spun, doamnă Sunhili, că Ann Campbell a 
avut mult de suferit aici, la Hadley. Dacă ar fi fost fiul 
generalului, de exemplu, şi ar fi luptat în Golf, Panama sau 
Grenada, ar fi fost idolatrizat de soldaţi, aşa cum au fost fiii 
multor războinici mari de-a lungul istoriei. În loc de asta, 
umblă zvonul că s-a culcat cu toată garnizoana. lartă-mi 
limbajul. 

L-am completat: 

— lar dacă Ann Campbell ar fi fost fiul unui general care 
s-a acoperit de glorie şi s-ar fi culcat cu tot personalul 
feminin din garnizoană, nu ar mai fi avut nevoie să 
cumpere niciodată vreo băutură la Clubul Ofiţerilor. 

Colonelul Fowler s-a uitat la mine. 

— Exact. Avem aceste ciudate norme diferite pentru 
bărbaţi şi femei, şi care nu ar fi suportate, dacă ar fi vorba 
de rase. Deci, dacă aveţi informaţii neplăcute privind 
comportamentul sexual al căpitanului Campbell, aş vrea să 
le aud, deşi nu-mi pasă dacă sunt adevărate sau nu. 


253 


— Acum, nu am voie să spun care sunt sursele mele de 
informaţie, i-am răspuns. Mă interesează comportamentul 
sexual al căpitanului Campbell numai în măsura în care 
este legat de asasinarea ei. Viaţa ei sexuală nu mă 
interesează din punct de vedere obscen, ca aspect 
distractiv al violării şi strangulării ei pe poligon. 

De fapt, nu fusese violată, dar nu era să-i dau toate 
rezultatele autopsiei. 

— Sunt sigur că ăsta e adevărul, domnule Brenner, a 
spus colonelul Fowler, şi nu pun la îndoială etica dumitale 
profesională. Dar să ţii foarte bine minte lucrul ăsta şi să nu 
permiţi ca ancheta să devină o vânătoare de vrăjitoare. 

— Domnule colonel, ştiu că sunteţi nefericit şi ştiu şi că 
familia este nenorocită. Dar, acum, noi nu vorbim despre 
zvonuri şi insinuări, aşa cum aţi sugerat. Acum vorbim 
despre fapte reale. Ann Campbell nu numai că avea o viaţă 
sexuală activă, ceea ce, la poziţia ei în această armată a 
bărbaţilor, nu era numai o afacere personală, dar ducea o 
viaţă sexuală potenţial periculoasă. Putem să vorbim toată 
dimineaţa de norme diferite, dar, când aud că fiica unui 
general s-a culcat cu jumătate dintre ofiţerii superiori 
căsătoriţi, eu mă gândesc la suspecți, nu la titlurile ziarelor 
de scandal. Cuvintele „curvă” şi „târfă” nu au ecou în capul 
meu de detectiv. Ci cuvintele „şantaj” şi „motivaţie”. M-aţi 
înţeles, domnule? 

Probabil că şi colonelul Fowler gândea la fel, căci a dat 
din cap, sau poate că era de acord cu unele dintre 
gândurile lui. Mi-a spus: 

— Dacă arestezi pe cineva, îmi dai asigurarea că numai 
o parte minimă dintre aceste informaţii vor figura în raport? 

Aproape că îmi venea să-i povestesc despre camera 
ascunsă, cu plăceri sexuale, a lui Ann Campbell, şi cum mă 
compromisesem deja pentru a micşora pagubele. 

— Descinderea în casa căpitanului Campbell ar fi putut 
şi ar fi trebuit să fie făcută împreună cu şeful poliţiei, 


254 


Yardley. Dar doamna Sunhill şi cu mine am avut prevederea 
de a ne asigura că niciun lucru din casa unei femei 
atrăgătoare, necăsătorite şi ofiţer, care să fi pus familia în 
încurcătură sau armata, nu va sfârşi ca distracţie publică. 
Faptele vorbesc mai tare decât vorbele, aceasta este 
singura asigurare pe care pot să v-o dau. 

A dat din nou din cap, apoi a spus destul de neaşteptat: 

— Sunt încântat de voi. V-am verificat şi aveţi cele mai 
înalte recomandări. Faptul că vi s-a dat acest caz este un 
privilegiu pentru noi. 

Mi s-a făcut silă, pentru că mascarada devenea de 
nesuportat, dar i-am răspuns: 

— Sunteţi foarte generos să spuneţi ăsta. 

Ne-a mai turnat cafea şi a continuat: 

— Deci aveţi un suspect important, colonelul Moore. 

— Exact. 

— De ce e suspect? 

— Pentru că există dovezi că a fost la locul crimei. 

— Inţeleg... dar nu există probe că el a ucis-o? 

— Nu. E posibil ca el să fi fost acolo mai devreme sau 
după comiterea crimei. 

— Nu aveţi dovezi că a mai fost şi a/tcineva acolo. 

— Nu avem dovezi concludente. 

— Acest lucru nu face din el suspectul cel mai probabil? 

— Până acum. 

— Dacă nu mărturiseşte, îl vei acuza? 

— Eu pot doar să fac recomandări într-un astfel de caz. 
Hotărârea finală în privinţa acuzaţiei va fi luată la 
Washington. 

— Mie mi se pare că raportul tău şi recomandările vor fi 
un factor hotărâtor. 

— Ar trebui să fie singurul factor, luând în considerare 
faptul că nimeni altcineva nu are idee ce s-a întâmplat. 
Trebuie să vă spun, domnule, că aceste zvonuri, care o 
leagă pe Ann Campbell de unii ofiţeri din garnizoană, pot 


255 


sau nu să includă oameni ca procurorul de la statul-major şi 
alţii, care s-ar putea să nu fie atât de obiectivi sau 
imparţiali pe cât ar trebui în această problemă. Nu pot să 
sufăr să semăn neîncrederea, dar vă previn doar asupra 
celor pe care le-am auzit. 

— De la cine? 

— Nu pot să spun. Dar e o sursă bună de informaţii, şi 
ştiţi cât de gravă este problema. Nu cred că veţi putea să 
faceţi singuri curat aici, domnule colonel. Mătura 
dumneavoastră e murdară. Poate că doamna Sunhill şi cu 
mine vom reuşi. 

A dat din cap. 

— Tocmai despre asta vorbeam cu generalul Campbell 
când aţi sosit. A intervenit ceva nou. 

Nu-mi plac noutăţile. 

— Da? 

— Departamentul de Justiţie, la o întâlnire cu superiorul 
vostru, colonelul Hellmann, cu procurorul general al Curţii 
Marţiale şi cu alte părţi interesate, a hotărât să încredinţeze 
cazul FBl-ului. 

Fir-ar al dracului! 

— Atunci, controlul asupra situaţiei nu mai e în mâinile 
mele, i-am spus colonelului Fowler. Dumneavoastră şi toţi 
cei care poartă uniformă verde ar trebui să ştiţi asta. 

— Da. Unii sunt supăraţi. Nu toţi cei de la Pentagon ştiu 
cât este de necesar un control al situaţiei, de aceea au 
cedat acestor cereri fără să lupte. Dar au făcut un 
compromis. 

Nici eu, nici Cynthia nu ne-am ostenit să întrebăm ce 
anume, dar colonelul Fowler ne-a informat. 

— Voi doi trebuie să anchetați mai departe, până mâine 
la prânz. Dacă până atunci nu aţi arestat pe nimeni şi nu aţi 
făcut nicio recomandare pentru capul de acuzare, veţi fi 
eliberaţi de îndatoririle voastre de anchetatori. Dar veţi 
rămâne la dispoziţia FBI pentru consultaţii. 


256 


— Înţeleg. 

— Acum, la Atlanta, se adună o unitate operativă, 
alcătuită din oamenii de la FBI, o echipă de la biroul 
procurorului general al Curţii Marţiale, de la procurorul 
general al Statului şi ofiţeri superiori de la DIC, de la Falls 
Church. 

— Sper că toţi grangurii ăştia vor fi încartiruiţi în 
locuinţele pentru ofiţeri aflaţi în vizită. 

Colonelul Fowler s-a străduit să zâmbească. 

— Noi nu dorim asta, bineînţeles, şi bănuiesc că nici voi. 
Dar, dacă vă gândiţi puţin, era inevitabil. 

— Domnule colonel, a spus Cynthia, căpitanii din 
armată nu sunt omorâţi în fiecare zi, dar se adună prea 
multe forţe şi începe să semene mai degrabă a relaţii cu 
publicul decât a anchetă cinstită. 

— S-a ridicat şi această problemă. Totuşi, realitatea este 
că era femeie, că a fost violată şi că era fiica generalului 
Campbell. A adăugat: Dreptatea este aceeaşi pentru toţi, 
dar unii au parte de mai multă. 

— Imi dau seama că nu aveţi nimic de a face cu această 
hotărâre, domnule colonel, i-am spus, dar ar trebui să 
discutaţi problema cu generalul Campbell şi să vedeţi dacă 
el nu poate determina schimbarea acestei hotărâri sau cel 
puţin modificarea ei. 

— Am şi făcut asta. Aşa am ajuns la acel compromis. 
Noaptea trecută, pe la ora 23.00, vi se luase ancheta. 
Generalul Campbell şi colonelul Hellmann v-au făcut rost de 
puţin timp. Ei credeau că sunteţi foarte aproape de o 
arestare. Aşa că, dacă aveţi dovezi şi bănuieli puternice în 
privinţa colonelului Moore, arestaţi-l. Aveţi permisiunea 
noastră să o faceţi, dacă simţiţi că e necesar să v-o dăm. 

M-am gândit o clipă. Colonelul Moore părea să fie cel 
mai popular candidat la rolul de ţap ispăşitor. Şi de ce nu? 
Lăsând la o parte dovezile, era un nebun care făcea lucrări 
ciudate în secret, iar uniforma lui era şleampătă şi 


257 


generalului Campbell nu-i plăcea relaţia lui cu Ann 
Campbell. Conform celor afirmate de Kent, nu avea ordine 
sau medalii însemnate şi nu era un ofiţer simpatizat Chiar şi 
un caporal din poliţia militară abia aştepta să-l înfunde. 
Tipul mergea drept spre ştreang, cu nasul într-o carte de 
Nietzsche. l-am spus colonelului Fowler: 

— Dacă am cam treizeci de ore, o să pun mâna pe el. 

Fowler a părut puţin dezamăgit. A întrebat: 

— Ce te opreşte să acţionezi pe baza probelor pe care le 
ai? 

— Nu sunt suficiente, domnule colonel. 

— Par să fie. 

— V-a spus colonelul Kent asta? 

— Da... şi dumneata ai spus că dovezile indică faptul că 
Moore a fost la locul faptei. 

— Exact. Dar e o chestiune de localizare în timp, de 
motivaţie şi, în cele din urmă, de însăşi natura actului în 
sine. 

Am motive să cred că Moore a fost amestecat, într-un 
fel, în ceea ce s-a întâmplat, dar nu pot să spun că a 
acţionat singur sau chiar cu intenţii criminale, sau că, într- 
adevăr, poate fi acuzat de crimă de gradul întâi. Simt că, 
mai curând, trebuie să am probe concludente împotriva lui 
decât să-l arestez şi să trimit cazul spre judecare. 

— Înţeleg. Crezi că va mărturisi? 

— Nu ştii niciodată până nu întrebi. 

— Când ai să întrebi? 

— De obicei, întreb atunci când atât suspectul, cât şi eu 
suntem gata pentru acest gen de conversaţie. În cazul de 
faţă, aş putea să aştept până la expirarea termenului. 

— Bine. Ai nevoie de asistenţa celor de la DIC din 
garnizoană? 

— Am fost informat că maiorul Bowes a fost, de 
asemenea, unul dintre iubiții decedatei. 

— Asta-i un zvon. 


258 


— Exact. Dar dacă eu - nu, dumneavoastră, domnule 
colonel, îi cereţi să vă spună, pe onoarea lui de ofiţer, 
probabil că va mărturisi adevărul. In orice caz, de vreme ce 
nu putem fi siguri, iar lucrurile s-au întâmplat aşa, el 
trebuie să se retragă singur de la acest caz. Şi nu vreau să 
am de-a face nici cu oamenii din subordinea lui. 

— Înţeleg asta, domnule Brenner, dar o vagă acuzaţie - 
chiar mărturisirea unei legături sexuale cu victima - nu îl 
îndepărtează automat pe maiorul Bowes din investigarea 
acestui caz. 

— Eu cred că da. Şi cred că lucrul acesta îl include pe 
lista de suspecți B sau C, până când aud dacă are sau nu 
alibi. In legătură cu acest subiect, domnule colonel, dacă aţi 
terminat, pot să încep să vă pun nişte întrebări? 

Colonelul Fowler şi-a turnat altă ceaşcă cu cafea, cu o 
mână sigură. Soarele era mai sus acum şi veranda era 
puţin întunecată. Cafeaua îmi clipocea în stomac, în care nu 
mai aveam şi altceva, mintea nu era atât de ageră cât ar fi 
trebuit să fie. M-am uitat la Cynthia şi m-am gândit că ea 
arăta mai bine decât mă simţeam eu, dar termenul care ni 
se dăduse însemna că va trebui să alegem între somn, sex, 
mâncare şi lucru. Planul B. 

— Pot să vă ofer un mic dejun? a întrebat colonelul 
Fowler. 

— Nu, mulţumesc, domnule colonel. 

S-a uitat la mine şi a zis: 

— Dă-i drumul! 

M-am supus. 

— Aţi avut vreo relaţie sexuală cu Ann Campbell? 

— Nu. 

— Ştiţi pe altcineva care a avut? 

— Colonelul Kent a afirmat că a avut. Nu voi spune şi 
alte nume, dacă acest lucru îi pune pe lista suspecţilor. 

— Bun, atunci să vorbim despre listă. Ştiţi cine ar fi 
putut să aibă un motiv ca s-o omoare? 


259 


— Nu. 

— Ştiaţi că asistentul personal al generalului Campbell, 
locotenentul Elby, e îndrăgostit de ea? 

— Da. Nu e ceva neobişnuit, iar din partea lui nu era o 
prostie să se  îndrăgostească de fiica generalului, 
comandantul lui. Amândoi erau necăsătoriți, atrăgători şi 
ofiţeri. De fapt, din astfel de situaţii rezultă căsătorii. Cred 
că tânărul are curaj. 

— Amin. Dar ea i-a răspuns la atenţie? 

Colonelul Fowler s-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Nu a răspuns la atenţiile nici unui bărbat. Iniţiativa îi 
aparţinea întotdeauna şi termina relaţia când îi făcea ei 
plăcere. 

— Este e) declaraţie uluitoare din partea 
dumneavoastră, domnule colonel. 

— Te rog, domnule Brenner, ştii totul despre asta. Nu 
încerc să-i apăr reputaţia faţă de voi doi. Femeia era... 
Doamne, aş vrea să găsesc cuvântul potrivit... era mai mult 
decât o femeie seducătoare, nu era vampă, nicio târfă 
obişnuită... S-a uitat la Cynthia: Spune-mi cuvântul. 

Cynthia i-a răspuns: 

— Nu cred că există un cuvânt pentru ceea ce făcea ea, 
afară poate de răzbunare. 

— Răzbunare? 

— Nu era o victimă a zvonurilor, aşa cum aţi încercat 
întâi să  sugeraţi, nu era nici promiscuă, în sens 
convenţional, şi nici nimfomană, în sens clinic. De fapt, ea 
îşi folosea farmecele şi trupul pentru a se răzbuna, domnule 
colonel, şi dumneavoastră ştiţi asta! 

Colonelul Fowler nu a părut încântat de această 
caracterizare a situaţiei. Am bănuit că Bill Kent îi făcuse 
doar o scurtă informare a celor ce ne spusese şi nu 
pomenise de faptul că acest comportament sexual al lui 
Ann Campbell avea un scop precis şi că acest scop era să-l 
compromită pe tăticul ei. 


260 


— Ura armata, i-a spus colonelul Fowler Cynthiei. 

— Îşi ura tatăl, a replicat Cynthia. 

Pentru prima dată, colonelul Fowler nu părea în largul 
lui. Era un bărbat calm, iar armura îi fusese încercată şi 
testată, ca şi sabia lui, dar Cynthia tocmai îl informase că 
avea spatele expus. 

— Generalul o iubea cu adevărat pe fiica lui, a spus 
Fowler. Credeţi-mă. Dar ea nutrea o ură iraţională şi 
obsedantă faţă de el. De fapt, am vorbit cu un psiholog din 
afară despre asta şi, deşi nu a putut să analizeze lucrurile 
de pe margine, a sugerat că s-ar putea ca fata să sufere de 
o criză de personalitate. 

— Din câte am auzit, nu ducea lipsă de personalitate, a 
spus Cynthia. 

— Naiba ştie ce vor să zică oamenii ăştia. Nu am înţeles 
tot ce mi-a spus, dar se întâmplă ca progeniturile oamenilor 
puternici, care încearcă să calce pe urmele taţilor lor, să fie 
frustrate, apoi să treacă printr-o perioadă când se întreabă 
care e propria valoare, apoi îşi salvează propriul eu şi 
găsesc ceva ce pot să facă bine, ceva foarte diferit de 
lumea taţilor lor, unde nu vor mai fi în competiţie directă cu 
aceştia, dar considerat ca important de către societate. 
Astfel, conform acestui psiholog, mulţi dintre ei sfârşesc 
prin a practica munci sociale, ca profesori, infirmiere sau 
alte profesiuni de ocrotire. Inclusiv psihologia, a adăugat 
colonelul Fowler. 

— Războiul psihologic nu este chiar o profesiune de 
ocrotire, am remarcat. 

— Nu. Aici analiza lui s-a depărtat de la normă. 
Psihologul mi-a spus că, atunci când fiul sau fiica rămân în 
lumea tatălui, o fac adesea pentru că vor să-i facă rău 
acestuia. Ei nu pot să-l întreacă, nu vor sau nu pot să 
trăiască pe cont propriu şi atunci rămân lângă izvorul 
mâniei lor şi se angajează într-un soi de război de gherilă, 
care merge de la mici necazuri până la sabotaje majore. A 


261 


adăugat, după un moment de gândire: Ei fac acest lucru, 
pentru că e singurul fel în care se pot răzbuna - da, aşa 
cum ai spus, doamnă Sunhill - da, se răzbună pentru aceste 
nedreptăţi închipuite sau pentru orice altceva. În cazul 
căpitanului Campbell, ea se afla într-o poziţie unică pentru 
a se răzbuna. Tatăl ei nu putea să o dea afară, iar ea avea 
armele ei de luptă. Mulţi fii şi fiice, care au aceste 
sentimente faţă de taţii lor, după părerea acestui psiholog, 
adoptă un comportament promiscuu, beau, joacă sau comit 
alte acte antisociale, ce vor pune în încurcătură personajul 
care reprezintă autoritatea. Căpitanul Campbell, poate ca 
urmare a cunoştinţelor ei în domeniul psihologiei, a făcut 
un pas mai departe şi s-a gândit să-i seducă pe toţi bărbaţii 
din jurul tatălui ei. Colonelul Fowler s-a aplecat peste masă 
şi a continuat: Sper să înţelegeţi că purtarea lui Ann era 
iraţională şi că nu avea nimic de-a face cu comportamentul 
tatălui ei faţă de ea. Toţi ne-am închipuit că avem duşmani 
şi, când e vorba de unul din părinţi, nici dragostea 
părintească, nici grija nu pot învinge această furie în mintea 
copilului. Era o femeie foarte dezechilibrată care avea 
nevoie de ajutor şi nu-l primea. De fapt, ticălosul ăla de 
Moore alimenta focul mâniei ei pentru propriile lui scopuri 
bolnave. Cred că voia să vadă până când va putea păstra 
controlul asupra situaţiei. 

Timp de un minut, nu a vorbit nimeni, apoi Cynthia a 
întrebat: 

— De ce generalul nu a acţionat mai hotărât? Nu el e cel 
care a condus blindatele spre râul Eufrat? 

— Acolo a fost uşor, a răspuns colonelul Fowler. Nu era 
la fel de uşor să o stăpânească pe Ann Campbell. De fapt, 
generalul s-a gândit la aşa ceva, acum un an. Dar, conform 
sfatului profesional pe care l-a primit, dacă generalul ar fi 
intervenit prin transferarea colonelului Moore, de exemplu, 
sau dând ordin ca Ann să fie supusă unui tratament, ceea 
ce ar fi putut să facă în calitate de comandant, situaţia s-ar 


262 


fi înrăutățit. De aceea, generalul a ascultat acest sfat şi a 
lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul. 

— Şi nu ar fi fost mult mai bine, pentru cariera 
generalului, să se folosească de puterea lui împotriva lui 
Moore şi a fiicei lui, şi să admită prin asta că există o 
problemă? am întrebat. 

— Ar fi fost o situaţie foarte delicată, a răspuns 
colonelul. Doamna Campbell... mama lui Ann s-a gândit că 
situaţia se va îmbunătăţi dacă Ann e lăsată să-şi verse 
mânia ei iraţională. Au stat deoparte. Insă generalul se 
hotărâse să acţioneze, acum o săptămână. Dar... a fost 
prea târziu. 

— Ce hotărâse generalul să facă? am întrebat. 

Colonelul Fowler s-a gândit o clipă. 

— Nu ştiu dacă este relevant pentru acest caz. 

— Spuneţi-mi şi am să hotărăsc eu asta. 

— Ei bine... Acum câteva zile, generalul a dat un 
ultimatum fiicei lui. Putea să aleagă. Prima alternativă era 
să-şi dea demisia. A doua alternativă era să-şi înceteze 
activitatea la şcoală şi să fie de acord cu un tratament, la 
alegerea generalului - fie internată, fie ambulatoriu. A treia 
alternativă - generalul a informat-o că, dacă respinge 
primele două propuneri, va cere procurorului garnizoanei să 
facă o anchetă asupra comportamentului ei şi să formuleze 
acuzaţiile în vederea unui proces la Curtea Marţială. 

Am dat din cap. Simţeam că acest ultimatum, dacă era 
adevărat, grăbise oarecum ceea ce se întâmplase în 
poligonul şase. 

— Cum a răspuns ea la acest ultimatum? l-am întrebat 
pe colonelul Fowler. 

— l-a spus tatălui ei că îi va răspunde peste două zile. 
Dar nu a mai făcut-o. A fost ucisă. 

— Poate că ăsta era răspunsul ei, am spus. 

Colonelul Fowler a părut cumva uluit. 

— Ce vrei să spui cu asta? 


263 


— Gândiţi-vă, domnule colonel. 

— Vrei să spui că l-a pus pe colonelul Moore s-o asiste la 
această sinucidere ciudată? 

— Poate. Nu există niciun incident caracteristic, în 
trecut, care să explice ura căpitanului Campbell faţă de 
tatăl ei? 

— De exemplu? 

— De exemplu... afecţiuni rivale mamă-fiică, ceva de 
felul ăsta. 

Colonelul s-a uitat bine la mine o clipă, ca şi cum eram 
la un pas de graniţa dintre ancheta unei crime şi încălcarea 
regulilor de conduită şi a eticii. Mi-a răspuns rece: 

— Nu ştiu la ce te referi, domnule Brenner, şi-ţi sugerez 
nici să nu încerci să-mi explici. 

— Da, domnule. 

— Asta e tot? 

— Mă tem că nu. Devine şi mai scârbos, domnule 
colonel. Aţi spus că nu aţi avut relaţii sexuale cu decedata. 
De ce nu? 

— Cum adică de ce nu? 

— Adică de ce nu v-a propus sau, dacă a făcut-o, de ce 
aţi respins-o? 

Ochii colonelului Fowler s-au îndreptat spre uşă pentru o 
clipă, ca pentru a se asigura că doamna Fowler nu e pe 
aproape ca să-l audă. 

— Nu mi-a propus niciodată, a răspuns. 

— Înţeleg. Din cauză că sunteţi negru sau din cauză că 
ştia că e o încercare zadarnică? 

— Eu... cred că mai degrabă era... S-a întâlnit cu câţiva 
ofiţeri negri... nu aici, la Hadley, ci în trecut, deci nu e vorba 
de asta. Deci trebuie să presupun că... A zâmbit pentru 
prima dată. Ştia că nu sunt coruptibil. A adăugat, tot 
zâmbind: Sau credea că sunt urât. 

— Dar nu sunteţi, domnule colonel, a spus Cynthia, şi, 
chiar dacă aţi fi, nu ar fi contat pentru Ann Campbell. Eu 


264 


bănuiesc că ea v-a propus, iar dumneavoastră aţi respins-o 
din loialitate faţă de soţia dumneavoastră, de comandantul 
dumneavoastră sau din cauza propriului dumneavoastră 
simţ moral. În clipa aceea, aţi devenit al doilea duşman de 
moarte al lui Ann Campbell. 

Era clar că Fowler se săturase. 

— Nu cred că am mai avut o asemenea conversaţie în 
viaţa mea. 

— Probabil că nu aţi fost niciodată amestecat în 
anchetarea unei crime, i-am răspuns. 

— Nu, n-am fost, dar, dacă arestaţi pe cineva, ancheta 
asta va lua sfârşit. 

— De fapt, va continua până se va ajunge la Curtea 
Marţială pentru proces. Eu nu fac multe greşeli, domnule 
colonel, dar, atunci când cred că s-ar putea să fi făcut, nu- 
mi pasă cât de mult muncesc ca să le îndrept. 

— Mă las pe mâinile dumitale, domnule Brenner. Poate 
că, totuşi, colonelul Moore îţi va confirma bănuielile. 

— Poate sau poate că are propria versiune asupra 
evenimentelor. Îmi place să ascult versiunile tuturor, ca să 
pot face o evaluare mai bună cu privire la calitatea 
minciunilor. 

— Cum doreşti. 

Cynthia l-a întrebat: 

— Căpitanul Campbell avea fraţi sau surori? 

— Avea un frate. 

— Ce puteţi să ne spuneţi despre el? 

— Locuieşte pe Coasta de Vest. Un loc cu nume spaniol. 
Nu-mi amintesc. 

— Nu e militar? 

— Nu. El... a încercat mai multe profesii. 

— Înţeleg. L-aţi cunoscut? 

— Da. Vine acasă de sărbători. 

— Vi s-a părut că suferă de aceleaşi probleme de care 
aţi sugerat că suferea sora lui? 


265 


— Într-o oarecare măsură... dar el a optat pentru 
depărtarea de familie. Aşa a rezolvat problema. În timpul 
Războiului din Golf, de exemplu, atunci când un canal de 
televiziune din California a vrut să-i ia un interviu, nu a fost 
de găsit. 

— Aţi putea afirma că s-a înstrăinat de părinţi? a 
întrebat Cynthia. 

— Înstrăinat? Nu... doar distant. Când e acasă, toţi par 
fericiţi să-l vadă, iar când pleacă sunt trişti. 

— Şi cum erau relaţiile dintre frate şi soră? 

— Foarte bune, din câte am văzut. Ann Campbell îl 


aproba. 

— În ce privinţă? În privinţa felului de viaţă? 

— Da. John Campbell - aşa îl cheamă - este 
homosexual. 


— Înţeleg. Şi generalul Campbell era de acord? 

Fowler a răspuns, după un moment de gândire: 

— Cred că da. John Campbell a fost întotdeauna discret 
- nu-şi aducea iubiții acasă, se îmbrăca destul de 
convenţional şi aşa mai departe. Cred că, dacă generalul nu 
ar fi avut atâtea pe cap din pricina fiicei lui şi a indiscreţiilor 
ei, ar fi fost mai dezamăgit de fiul lui. Dar, în comparaţie cu 
Ann, John e un cetăţean serios. 

— Înţeleg, a spus Cynthia. Credeţi că generalul 
Campbell a împins-o pe fiica lui spre un rol, prin tradiţie 
masculin - adică spre West Point şi armată - pentru a 
compensa lipsa de interes a fiului său pentru această 
preocupare? 

— Aşa spune toată lumea. Dar, aşa cum se întâmplă în 
viață de cele mai multe ori, lucrurile nu sunt chiar atât de 
simple. De fapt, Ann a fost un cadet foarte plin de 
entuziasm la West Point. Dorea să fie acolo şi făcea totul 
foarte bine. După cei patru ani de serviciu obligatoriu, a 
rămas acolo. 

Deci, nu cred că generalul a împins-o sau a obligat-o, 


266 


sau că i-ar fi retras afecțiunea lui în copilărie, dacă, de 
exemplu, nu s-ar fi arătat interesată să meargă la West 
Point. Aşa a sugerat psihologul acela, dar lucrurile stau cu 
totul altfel. Ann Campbell, aşa cum mi-o amintesc la liceu, 
era băieţoasă şi foarte potrivită pentru cariera militară. De 
fapt, ea dorea să continue tradiţia. Tatăl tatălui ei fusese şi 
el ofiţer de carieră. 

Cynthia s-a gândit o clipă, apoi i-a reamintit: 

— Aţi spus că ura armata. 

— Da... Am spus asta, dar, aşa cum aţi arătat, îşi ura, de 
fapt, tatăl. 

— Deci aţi greşit, când aţi spus asta? 

— Ei bine... 

In cursul unui interogatoriu, e bine să scoţi în evidență 
minciunile, chiar şi pe cele mici. Aceasta pune suspectul 
sau martorul în defensivă, acolo unde îi e locul. 

Colonelul Fowler a încercat să-şi corecteze prima 
declaraţie şi i-a spus Cynthiei: 

— La început, i-a plăcut armata. Nu pot să spun cu 
certitudine care era atitudinea ei în ultima vreme. Era prea 
furioasă şi avea alte motivații pentru a rămâne în serviciu. 

— Cred că acum îmi este clar. Puteţi să-mi spuneţi care 
erau relaţiile dintre Ann Campbell şi mama ei? 

Colonelul Fowler s-a gândit înainte de a răspunde. 

— Aveau o relaţie normală. Doamna Campbell, contrar 
celor ce cred unii, este o femeie puternică, dar ea a ales să 
se supună soţului ei, să trăiască în funcţie de cariera lui, de 
diferitele lui posturi în jurul lumii, inclusiv cele în care nu 
putea să-l însoţească, şi să se întreţină cu oameni de care 
s-ar putea să nu-i pese personal şi tot felul de lucruri de 
felul acesta. Folosesc termenul „ales” pentru că asta a fost 
- o alegere. Doamna Campbell e de şcoală veche şi, dacă 
şi-a luat un angajament prin căsătorie, se va ţine de el sau 
va rupe căsătoria, în cazul în care se răzgândeşte. Nu se va 
enerva, nu se va plânge şi nu va sta îmbufnată, ca multe 


267 


soţii modeme care vor să aibă tortul întreg, dar să şi 
mănânce din el. 

S-a uitat la Cynthia înainte de a continua: 

— Nu-şi va pune soţul în încurcătură, cu abateri de la 
conduită, va vedea şi binele, şi răul, îşi va cunoaşte propria 
valoare ca soţie şi partener, şi nu-şi va lua o slujbă, într-o 
patetică încercare de a se declara independentă. Nu poartă 
stele de general, dar ştie că nici el nu le-ar purta fără 
ajutorul, dăruirea şi loialitatea ei de-a lungul anilor. M-ai 
întrebat care erau relaţiile lui Ann cu mama ei, dar ţi-am 
spus care erau relaţiile doamnei Campbell cu soţul ei, aşa 
că acum îţi poţi închipui răspunsul la întrebare. 

Am dat din cap. 

— Da, pot. Şi Ann a încercat să schimbe comportarea 
sau filosofia mamei ei? 

— Cred că aşa a făcut la început, dar doamna Campbell 
i-a spus verde să-şi vadă de treabă şi să nu se amestece în 
căsnicia ei. 

— Bun sfat, a comentat Cynthia. Dar a dus la încordarea 
relaţiilor dintre ele? 

— Nu sunt foarte familiarizat cu relaţiile mamă-fiică. Eu 
vin dintr-o familie cu patru băieţi şi am, la rândul meu, trei 
fii. Nu pot să înţeleg femeile, în general, şi nu am văzut 
niciodată de aproape o relaţie mamă-fiică. Dar ştiu că nu 
făceau niciodată anumite lucruri împreună, ca, de exemplu, 
cumpărături sau tenis, sau pregătirea unei petreceri. Dar, 
uneori, cinau împreună, singure. Vă ajunge? 

Cynthia a dat din cap. 

— Doamna Fowler o cunoştea bine pe Ann Campbell? 

— Destul de bine, a răspuns colonelul Fowler. Din 
pricina ariei sociale comune. 

— Şi bineînţeles că doamna Fowler o cunoaşte bine şi 
pe doamna Campbell, de aceea aş vrea să pot vorbi cu 
doamna Fowler despre relaţia mamă-fiică. 

Colonelul Fowler a ezitat puţin, apoi a răspuns: 


268 


— Doamna Fowler e foarte tulburată, după cum poate 
că aţi observat. Aşa că, dacă nu insişti, trebuie să te rog să 
aştepţi câteva zile. 

Cynthia s-a informat: 

— Doamna Fowler va fi disponibilă? Sau e atât de 
afectată, încât s-ar putea să plece undeva la odihnă? 

Colonelul Fowler a privit-o pe Cynthia şi a replicat: 

— Ca persoană civilă, poate să vină şi să plece când îi 
place, dacă sesizez corect subtextul. 

— M-aţi înţeles foarte bine, domnule colonel. Nu vreau 
să fac uz de citaţie. Aş vrea să vorbesc cu ea azi. Nu am 
prea mult timp la dispoziţie, după cum s-a dovedit. 
Colonelul a respirat adânc. Evident, nu se aşteptase la atât 
de mult din partea noastră şi nu era obişnuit cu acest gen 
de presiune din partea subordonaţilor. Faptul că eram în 
haine civile cred că l-a ajutat să treacă peste asta şi să nu 
ne arunce afară, motiv pentru care la DIC se preferă 
hainele civile pentru treburile murdare. 

Fowler a spus, în cele din urmă: 

— Să văd dacă poate în după-amiaza asta. 

— Mulţumesc, a răspuns Cynthia. Poate că ar fi mai bine 
să discute cu noi decât cu cei de la FBI. 

Colonelul a priceput mesajul şi a încuviinţat. 

— Aşa, ca să ştiu, domnule colonel, puteţi să-mi spuneţi 
unde aţi fost în noaptea în care a fost ucisă căpitanul 
Campbell? 

A zâmbit şi a spus: 

— Credeam că asta urma să fie prima întrebare pe care 
trebuia s-o pui. Unde am fost? Am lucrat până pe la ora 
19.00, apoi m-am dus la o petrecere de despărţire de un 
ofiţer, la Clubul Ofiţerilor. M-am scuzat devreme şi la ora 
22.00 eram acasă. Am mai lucrat ceva, am dat câteva 
telefoane şi m-am retras cu doamna Fowler la ora 23.00. 

Ar fi fost o prostie să-l întreb dacă doamna Fowler va 
confirma, aşa că, în loc de asta, l-am întrebat: 


269 


— În timpul nopţii, nu s-a întâmplat nimic neobişnuit? 

— Nu. 

— Şi la ce oră v-aţi trezit? 

— La 06.00. 

— După aceea? 

— Am făcut duş, m-am îmbrăcat şi la 07.30 eram la 
lucru. Acolo unde ar trebui să fiu acum, a adăugat. 

— Aţi sunat acasă la căpitanul Campbell cam pe la ora 
08.00. Şi aţi lăsat un mesaj în robotul telefonic. 

— Exact. Generalul Campbell m-a chemat de la el de 
acasă şi m-a rugat să fac acest lucru. 

— Nu voia să o sune chiar el? 

— Era agasat şi ştia că doamna Campbell era 
dezamăgită, aşa că m-a rugat pe mine să o sun. 

— Înţeleg. Totuşi, din întâmplare, am fost în casa ei 
înainte de 08.00 şi, când am ajuns acolo, mesajul era deja 
în aparat. 

A urmat ceea ce se numeşte un moment de tăcere, 
timp în care colonelul Fowler trebuia să-şi dea seama dacă 
bravez, dar nu o făceam, sau dacă avea o poveste mai 
bună. S-a uitat în ochii mei şi a zis: 

— La ce oră aţi fost la ea acasă? 

— Trebuie să-mi verific însemnările. Să cred că nu aţi 
sunat-o înainte de ora 07.00, ca să-i spuneţi că a întârziat la 
micul dejun de la 07.00? 

— Ar fi o presupunere logică, domnule Brenner, deşi am 
sunat-o adesea, înaintea unor asemenea întâlniri, ca să-i 
amintesc de ele. 

— Dar de această dată aţi spus: „Ann, trebuia să treci 
pe la general azi-dimineaţă”. Apoi aţi spus ceva despre 
micul dejun şi pe urmă: „Probabil că acum dormi”. Deci, 
dacă ea a ieşit din serviciu la, să zicem, 07.00, iar 
dumneavoastră aţi sunat-o la, să zicem 07.30, abia ar fi 
ajuns acasă, nemaivorbind că nu putea să doarmă. 

— Adevărat... Presupun că nu gândeam foarte clar. 


270 


Poate uitasem că fusese de serviciu şi presupuneam că încă 
nu s-a trezit. 

— Dar aţi pomenit de serviciu în mesaj. Propoziția 
întreagă sună aşa: „Trebuia să treci pe la general azi- 
dimineaţă, după ieşirea din serviciu”. 

— Am spus eu asta? 

— Da. 

— Ei bine, pune-o pe seama faptului că m-am înşelat 
asupra orei. Poate că am sunat-o la 07.30. Ştiu că am sunat 
imediat, după ce m-a sunat generalul. Se pare că Ann 
Campbell fusese de acord să se ducă la părinţii ei la ora 
0.00 şi, deşi, în mod normal, ar fi fost schimbată cam ia 
acea oră de ofiţerul desemnat să vină la post, nu ar fi fost 
ceva neobişnuit ca ea să plece mai devreme şi să-l lase în 
loc pe sergentul de serviciu. Ai vreo problemă în legătură 
cu asta, domnule Brenner? 

— Nu, eu n-am nicio problemă. Dumneavoastră aveţi. 
Luând în considerare faptul că Ann Campbell şi tatăl ei nu 
erau în termeni buni, de ce lua ea micul dejun cu el? 

— Din când în când, cinau împreună. Ti-am spus că o 
vedea pe mama ei destul de des. 

— S-ar fi putut ca scopul acestei întâlniri la micul dejun 
să fie ca Ann Campbell să dea tatălui ei răspunsul la 
ultimatum? 

Fowler s-a gândit o clipă. 

— Da, s-ar putea. 

— Nu vi se pare curios că, numai cu câteva ore înainte 
de a trebui să dea răspunsul la ultimatum, a fost găsită 
moartă? Credeţi că există vreo legătură? 

— Nu. Cred că e o coincidenţă. 

— Eu nu cred în coincidenţe. Să vă mai întreb ceva, 
domnule colonel: în acest ultimatum, generalul Campbell îi 
mai ceruse şi altceva fiicei lui? 

— Ca de exemplu? 

— Ei bine, nume. Numele bărbaţilor din garnizoană cu 


271 


care se culcase. Generalul Campbell avea de gând să facă 
mare curăţenie? 

Colonelul Fowler s-a gândit, apoi a răspuns: 

— Se prea poate. Dar Ann Campbell ar fi fost încântată 
să-i spună tatălui ei, nu-i păsa cine ştie sau nu. 

— Dar ofiţerii căsătoriţi, cu care se culcase, nu ar fi fost 
la fel de încântați, lor le păsa. 

— Sunt sigur de asta, a răspuns Fowler. Dar majoritatea, 
dacă nu toţi, îşi dădeau seama că nu puteau să conteze pe 
discreţia ei. Ştii, domnule Brenner, majoritatea bărbaţilor 
căsătoriţi au sentimente bivalente faţă de indiscreţiile 
sexuale. S-a uitat la Cynthia şi a continuat: Pe de o parte, 
sunt îngroziţi că soțiile şi familiile lor sau unii prieteni şi 
superiori vor afla. Pe de altă parte, sunt mândri de isprăvile 
lor şi, de fapt, se laudă cu cuceririle pe care le-au făcut. lar 
când cucerirea este frumoasa fiică a şefului lor, abia se pot 
abţine să nu trăncănească. Crede-mă, toţi am trecut pe 
acolo. 

Am zâmbit. 

— Într-adevăr, domnule colonel. Dar să vorbeşti e una, 
iar fotografiile, listele şi declaraţiile sunt alta. Vreau să spun 
că, într-un fel, poate chiar prin Ann Campbell, unii dintre 
iubiții ei au aflat că generalul Campbell se săturase şi că 
cerea fiicei lui o listă completă a celor seduşi de ea. Poate 
că cineva s-a hotărât că era timpul să scape de dovadă. Să 
scape de Ann Campbell. 

Fowler a aprobat. 

— Mi-a trecut şi mie prin minte gândul ăsta. De fapt, n- 
am crezut niciodată că a ucis-o cineva cu totul străin. Dar 
poţi să-mi explici de ce persoana care voia să-i închidă gura 
a omorât-o în acest fel, care atrage atenţia asupra naturii 
sexuale a actului şi asupra victimei? 

Bună întrebare! 

— Poate era o acoperire menită să ascundă natura 
actului. Făptaşul avea nevoie să o omoare, dar a adăugat 


272 


violul pentru a încurca anchetă. Am avut două astfel de 
cazuri - doi soţi şi-au ucis soțiile în acest fel, pentru ca 
fapta să pară comisă de străini. 

Fowler a comentat: 

— E terenul dumitale de activitate, nu al meu. Îţi înţeleg 
raţionamentul, dar câţi bărbaţi ar omori o femeie doar ca 
să-i închidă gura? E mult mai puţin riscant un proces la 
Curtea Marţială, pentru fapte nedemne de un ofiţer, decât 
un proces pentru crimă. 

— Sunt de acord, domnule colonel, dar în acest caz 
vorbim de oameni raţionali. În lumea celor iraţionali, una 
dintre primele motivații pentru omucidere este evitarea 
ruşinii şi a umilinţei. Aşa scrie în manual. 

— Repet, asta e specialitatea dumitale, nu a mea. 

— Dar gândiţi-vă care dintre iubiții lui Ann Campbell s-ar 
fi putut hotărî să comită o crimă, pentru a evita ruşinea, 
divorţul, Curtea Marţială şi concedierea. 

— Domnule Brenner, suspectul numărul unu, colonelul 
Moore, nu a avut relaţii sexuale cu ea, din câte am auzit. 
Deci nu avea motive clare să-i închidă gura. Dar putea să 
aibă multe a/te motive s-o violeze şi s-o ucidă. Aşadar, ar 
trebui să te concentrezi asupra motivelor lui, dacă numai 
asta te opreşte să-l arestezi. 

— Sigur că am să urmez şi această pistă, domnule 
colonel, îmi place ca, în cazurile de omucidere, să conduc 
anchetele ca un comandant de infanterie sau de blindate - 
căi multiple de înaintare, un atac slab, de probă, un atac 
principal, o breşă şi încercuirea. Inconjoară şi distruge, am 
adăugat. 

A zâmbit strâmb, aşa cum ştiam că va face, şi a spus: 

— E o metodă bună pentru a ne risipi forţele şi a pierde 
iniţiativa. Du-te direct la ucigaş, domnule Brenner, şi lasă 
fantezia pentru orele de tactică. 

— Poate aveţi dreptate, domnule colonel. L-am întrebat: 
Vi s-a întâmplat să-l vedeţi pe sergentul de serviciu, 


273 


sergentul St John, când v-aţi dus la lucru în dimineaţa 
aceea? 

— Nu. De fapt, am auzit mai târziu că un caporal din 
gardă avea, de fapt, tot fortul în mână, ca să zic aşa, când 
a venit primul ofiţer, şi asta a provocat mare scandal. 
Caporalul a spus că sergentul de serviciu plecase cu câteva 
ore mai înainte şi nu se mai întorsese, şi că nu ştia unde 
erau sergentul şi ofiţerul de serviciu. Dar eu n-am ştiut 
asta, pentru că nimeni nu mi-a adus la cunoştinţă. Maiorul 
Sanders, ofiţer de stat-major, a luat hotărârea să cheme 
poliţia militară, iar poliţiştii l-au informat că sergentul de 
serviciu St John era în custodia lor, deşi nu mi-au spus de 
ce. Am aflat toate astea cam pe la ora 09.00 şi i-am 
raportat generalului Campbell care mi-a spus să urmăresc 
lucrurile. 

— Şi nimeni nu s-a gândit să întrebe unde dispăruse 
căpitanul Ann Campbell? 

— Nu... Privind înapoi, totul se leagă. Dar în dimineaţa 
aceea mi s-a părut doar că Ann Campbell plecase devreme, 
lăsase sergentul de serviciu la post şi acesta îl lăsase în 
locul lui pe caporal, profitând de ocazie, pentru a se duce 
undeva, poate acasă, ca să-şi spioneze nevasta. Toate 
astea sunt prea obişnuite; un bărbat, căruia îi intră în cap 
că nevasta îi e necredincioasă, pleacă din post pentru a 
face o verificare. Asta e problema vieţii în armată. 

— Da. Am avut două cazuri de omucidere şi unul de 
mutilare care au început aşa. 

— Deci, înţelegi. Asta mi-a dat şi mie prin cap. Dar ceea 
ce ştiam era că St John intrase în conflict cu poliţia militară 
şi nu mai revenise la statul-major. N-am întrebat mai multe, 
pentru că era clar că plecarea mai devreme a căpitanului 
Campbell dusese la părăsirea postului de câtre St John şi 
ştiam că lucrurile se vor aranja. Ultimul lucru, la care s-ar fi 
gândit cineva, ar fi fost că aparenta arestare a lui St John 
avea vreo legătură cu ceea ce am descoperit mai târziu că 


274 


fusese adevărata desfăşurare a evenimentelor. 

Mi se părea credibil. Dar bineînţeles că am insistat, căci 
tot mai zăream mici pete. l-am reamintit: 

— Aţi spus că aţi lucrat târziu la statul-major, în seara 
aceea. 

— Da. 

— Aţi văzut-o pe Ann Campbell când s-a prezentat la 
serviciu? 

— Nu. Biroul meu e la etajul întâi, lângă cel al 
generalului. Ofiţerul de serviciu şi sergentul folosesc biroul 
cel mare al dactilografelor, de la etajul al doilea. Ei iau 
registrul de serviciu şi orice ordin special de la un ofiţer 
desemnat, apoi îşi aleg un birou şi se instalează confortabil 
pentru noapte. În mod normal, nu-i văd pe nici unul dintre 
aceşti ofiţeri când se prezintă. Eşti satisfăcut, domnule 
Brenner? 

— E rezonabil, domnule. Nu ştiu dacă e şi satisfăcător, 
până nu verific. Asta e slujba mea, domnule colonel, şi nu 
pot s-o fac altfel. 

— Sunt sigur că ai oarecare libertate de opţiune, 
domnule Brenner. 

— Doar puţină. Un ţol la stânga, unul la dreapta. Dacă 
depăşesc limita, cad între fălcile şefului meu, colonelul 
Hellmann, care-i mănâncă pe ofiţerii specialişti care se tem 
să pună întrebări ofiţerilor superiori. 

— Chiar aşa? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, am să-i spun că ai făcut o treabă splendidă şi 
că nu ai dat deloc dovadă de teamă. 

— Mulţumesc, domnule colonel. 

— lţi place ce faci? 

— Îmi plăcea. Azi nu îmi mai place. Nici ieri nu mi-a 
plăcut. 

— Atunci, avem ceva în comun. 

— Sper. 


275 


Am tăcut un minut cu toţii. Cafeaua mea era rece, dar 
nu-mi păsa. În cele din urmă, l-am întrebat: 

— Domnule colonel, aţi putea să ne aranjaţi o întâlnire 
cu doamna Campbell? 

— Am să fac tot ce pot. 

— Dacă e o bună soţie de militar, aşa cum aţi descris-o, 
va înţelege necesitatea. Şi am vrea să-l vedem şi pe 
generalul Campbell, tot azi. 

— Am să aranjez eu. Unde te găsesc? 

— Mă tem că azi vom fi prin toată garnizoana. Lăsaţi 
mesajul la biroul şefului de poliție. Unde pot să vă găsesc? 

— La statul-major. 

— Pregătirile de înmormântare sunt gata? 

— Da. Va fi dusă la capela garnizoanei diseară, după 
stingere, şi va putea fi văzută diseară şi mâine-dimineaţă 
de cei care doresc să-i aducă un ultim omagiu. Mâine, la 
ora 11.00, în capelă, va avea loc o slujbă, apoi va fi dusă 
într-o procesiune până la Jordan Field, pentru ceremonie, va 
fi îmbarcată într-un avion şi transportată în Michigan, 
pentru înmormântare, în locul de veci al familiei Campbell. 

— Înţeleg. 

Ofițerii de carieră din armată au, de obicei, un 
testament în dosar şi adesea există şi instrucţiuni de 
înmormântare, aşa că l-am întrebat pe colonel: 

— Aceasta e dorinţa decedatei? 

— Întrebarea are o legătură cu ancheta? 

— Presupun că data testamentului şi data instrucţiunilor 
privind înmormântarea au legătură cu această anchetă. 

— Testamentul şi instrucţiunile pentru înmormântare 
sunt datate cu o săptămână înainte ca Ann Campbell să 
plece în Golf, deci nimic neobişnuit. Pentru informaţia 
dumitale, a cerut să fie înmormântată în locul de veci al 
familiei şi singurul beneficiar al testamentului este fratele 
ei, John. 

— Mulţumesc. Pe această notă de sfârşit, am spus: Aţi 


276 


fost foarte cooperant, domnule colonel, şi vă mulţumesc. 

În ciuda încercării de a ne da cu praf în ochi! 

Ofițerii superiori se aşază primii şi se ridică primii, aşa 
că am aşteptat să-şi dea seama că am terminat şi să se 
ridice, dar, în schimb, el m-a întrebat: 

— Ai găsit ceva în casa ei, care să poată aduce daune ei 
sau altcuiva din garnizoană? 

Era rândul meu să fiu reţinut, aşa că am întrebat: 

— De exemplu? 

— Ei bine... jurnale, fotografii, scrisori, o listă a 
cuceririlor ei. Înţelegi ce vreau să zic. 

— Mătuşa mea, care e fată bătrână, ar fi putut să 
petreacă o săptămână, singură, în casa căpitanului 
Campbell, şi să nu găsească nimic ce ar fi putut avea 
dezaprobarea ei, inclusiv muzica. Lucru adevărat, deoarece 
mătuşa Jean, băgăreaţă cum e, nu are simţ de orientare în 
spaţiu. 

Colonelul Fowler s-a ridicat şi ne-am ridicat şi noi. M-a 
informat: 

— Atunci ţi-a scăpat ceva. Ann Campbell înregistrase 
totul. Asta era formaţia ei de psiholog şi, fără îndoială, 
dorinţa ei de corupătoare, de a nu se baza pe amintiri 
nesigure asupra aventurilor ei de prin moteluri sau din 
biroul cuiva din garnizoană, după program. Caută mai bine. 

— Da, domnule. 

Trebuie să recunosc că nu mi-a făcut plăcere să aud 
asemenea remarci despre Ann Campbell de la Kent sau 
Fowler. Ann Campbell devenise mai mult decât victima unei 
crime pentru mine, era clar. Probabil îl voi găsi pe ucigaş, 
dar cineva trebuia să afle de ce făcuse ea ceea ce făcuse şi 
cineva trebuia să explice oamenilor ca Fowler, Kent şi 
tuturor celorlalţi. Viaţa lui Ann Campbell nu avea nevoie de 
scuze sau milă, ci de o explicaţie raţională şi poate o 
răzbunare. 

Colonelul Fowler ne-a condus până la uşa din faţă, 


277 


dorind, probabil, să nu fi fost ocupat la telefon mai devreme 
şi să fi putut să ne primească el, fără asistenţa doamnei 
Fowler. La uşă, ne-am dat mâinile şi i-am spus: 

— Apropo, nu am găsit încă inelul căpitanului Campbell 
de la West Point. Avea obiceiul să-l poarte? S-a gândit puţin 
şi a răspuns: 

— Nu am observat. 

— Acolo unde fusese inelul, am observat o linie mai 
albă. 

— Atunci presupun că îl purta. 

l-am spus: 

— Ştiţi, domnule colonel, dacă aş fi general, aş vrea să- 
mi fiţi aghiotant. 

— Dacă ai fi general, domnule Brenner, ai avea nevoie 
de mine ca aghiotant. Bună ziua. 

Uşa verde s-a închis şi am luat-o pe cărare până la 
stradă. 

— Când suntem pe punctul de a afla marele secret al lui 
Ann şi al tăticului, dăm de un zid, a remarcat Cynthia. 

— Adevărat. Dar noi ştim că există un secret şi ştim că 
povestea cu nedreptăţile închipuite şi cu ura iraţională, faţă 
de tatăl ei, nu ţine. Cel puţin, nu pentru mine. 

— Nici pentru mine, a spus Cynthia, deschizând portiera 
maşinii. 

M-am aşezat pe locul de lângă şofer şi am zis: 

— Soţia colonelului Fowler avea o privire... Ştii ce vreau 
să spun? 

— Da, ştiu. 

— lar colonelul Fowler are nevoie de un ceas mai bun. 

— Are, într-adevăr! 


278 


22 


— Micul dejun sau Şcoala de Psi-Op? a întrebat Cynthia. 

— Şcoala. II mâncăm pe colonelul Moore la micul dejun. 

Fiecare casă de pe Bethany Hill avea o inscripţie albă, 
cu litere negre, pusă pe o cutie de poştă, în faţa casei, 
lângă şosea. Cam la cinci case de cea a colonelului Fowler, 
am văzut o inscripţie: „Colonelul şi doamna Kent.” l-am 
arătat-o Cynthiei şi am spus: 

— Mă întreb unde o să stea Bill Kent luna viitoare. 

— Sper că nu la Leavenworth, Kansas. Îmi pare rău 
pentru el. 

— Fiecare şi-o face cu mâna lui. 

— Arată şi tu puţină compasiune, Paul. 

— Bine. Dată fiind întinderea corupţiei de aici, vor fi o 
grămadă de demisii bruşte, pensionări şi transferuri, poate 
şi câteva divorţuri, dar, cu puţin noroc, niciun proces la 
Curtea Marţială pentru purtare nedemnă de un ofiţer. Vor 
avea nevoie de un bloc de celule la Leavenworth pentru 
iubiții lui Ann Campbell. Îţi închipui? Cam două duzini de 
foşti ofiţeri stând în celule alăturate. 

— Cred că ai pierdut urma compasiunii. 

— Aşa e. lartă-mă. 

Am părăsit Bethany Hill şi ne-am angajat în circulaţia 
matinală din garnizoană - maşini particulare şi camioane 
pentru trupe, autobuze şcolare şi camioane de marfă, 
jeepuri şi maşini militare, precum şi soldaţi mergând sau 
alergând în formaţie; mii de bărbaţi şi femei în mişcare, 
ceva asemănător, dar profund diferit de un mic oraş, la ora 
opt dimineaţa. In SUA, lucrul într-o garnizoană în timp de 
pace e plictisitor, în cel mai bun caz, iar în timp de război, 
un loc, cum e Fortul Hadley, e preferabil liniei de front, însă 


279 


nu cu mult. 

— Unii oameni nu au simţul timpului care trece. 
Aproape că am acceptat cronologia evenimentelor propusă 
de colonelul Fowler, deşi era cam pe muchie. 

— Cred că, de fapt, a sunat-o mult mai devreme. 

— Dar gândeşte-te la ce spui, Paul. 

— Spun că ştia că a fost omorâtă, dar trebuia să lase 
mesajul, pentru a arăta că el credea că ea e în viaţă şi că a 
întârziat la întâlnire. Dar nu a ştiut că noi am fost acasă la 
ea atât de devreme. 

— Asta e o explicaţie, dar de unde ştia el că a murit? 

— Sunt trei posibilităţi: i-a spus cineva, el a descoperit 
cadavrul sau el a omorât-o. 

— Nu a omorât-o el, a spus Cynthia. 

M-am uitat la ea. 

— Îţi place tipul. 

— Da. Dar, dincolo de asta, nu e un ucigaş. 

— Oricine e ucigaş, Cynthia. 

— Nu e adevărat. 

— Da, dar el avea motiv. 

— Da. Motivația lui ar fi fost să-l apere pe general şi să 
scape de sursa de corupţie din garnizoană. 

Am dat din cap. 

— Acest fel de motivaţie altruistă ar putea să-l facă să 
ucidă pe un om cum e colonelul Fowler. Dar poate că avea, 
de asemenea, o motivaţie personală. 

— Poate. 

Cynthia a cotit pe drumul care ducea la Şcoala de Psi- 
Op. 

— Dacă nu l-am ţine pe colonelul Moore de părul lui 
cârlionţat, l-aş pune pe colonelul Fowler în capul listei, pe 
baza telefonului aceluia doar, ca să nu mai vorbim de 
expresia de pe faţa doamnei Fowler. 

— Poate. Cât de departe mergem cu Moore? 

— Până la capăt. 


280 


— Nu crezi că e timpul să vorbim cu el despre firele de 
păr, amprente şi urmele de cauciucuri? 

— Nu neapărat. Am muncit din greu pentru asta şi nu 
împărţim cu el rezultatele. Vreau să-şi sape singur o groapă 
mai mare. 

Cynthia a trecut de un semn care permitea doar accesul 
persoanelor autorizate. Nu era nicio cabină de poliţie, dar 
am văzut jeepul poliţiei militare în faţă. 

Am parcat lângă clădirea şcolii. Pancarta din faţa clădirii 
permitea parcarea doar cadrelor şcolii. Am văzut Fordul 
Fairlane gri care aparţinea, probabil, colonelului Moore. 

Am intrat în clădire, unde se afla un sergent, aşezat în 
spatele unui birou, într-o cabină unde nu era nimic altceva. 
S-a ridicat şi ne-a întrebat: 

— Ce doriţi? 

l-am arătat legitimaţia. 

— Du-ne, te rog, la biroul colonelului Moore. 

— O să-l sun, şefule, a răspuns el, folosind o formulă 
neoficială de adresare. 

Nu-mi place „şefule”, aşa că i-am spus: 

— Cred că nu ai auzit, sergent! Du-ne la biroul lui. 

— Da, domnule. Urmaţi-mă. 

Am luat-o pe un coridor lung, cu ziduri de beton vopsite 
în verde-cenuşiu. Podeaua era din beton vopsit în gri. Uşi 
solide din metal, toate deschise, cu trei metri şi jumătate 
spaţiu între ele. In birourile mici, am văzut locotenenţi şi 
căpitani, probabil psihologi cu toţii, care lucrau la birouri 
cenuşii de metal. l-am spus Cynthiei: 

— Uită-l pe Nietzsche. Aici e teritoriul lui Kafka. 

Sergentul s-a uitat la mine, dar n-a zis nimic. L-am 
întrebat: 

— De când a venit colonelul? 

— Numai de zece minute. 

— Fordul Fairlane de afară e al lui? 

— Da, domnule. Este vorba de asasinarea căpitanului 


281 


Campbell? 

— Doar nu despre un tichet de parcare. 

— Da, domnule. 

— Unde e biroul căpitanului Campbell? 

— Chiar la dreapta biroului colonelului Moore. E gol, a 
adăugat. 

Am ajuns la capătul coridorului, unde era o uşă închisă 
pe care scria „Colonelul Moore”. 

Sergentul ne-a întrebat: 

— Să vă anunţ? 

— Nu. Asta e tot, sergent. 

A ezitat, apoi a spus: 

— Eú.. 

— Da? 

— Sper să-l găsiți pe tipul care a făcut asta. 

S-a întors şi a luat-o înapoi pe coridor. 

Ultima uşă pe dreapta era, de asemenea, închisă şi pe 
ea scria „Căpitanul Campbell”. Cynthia a deschis uşa şi am 
intrat. 

Biroul era, într-adevăr, gol, dar pe jos era pus un buchet 
de flori. Nu era niciun bilet. 

Am ieşit din birou şi am făcut câţiva paşi până la uşa 
colonelului Moore. Am bătut, şi Moore ne-a spus să intrăm. 

Cynthia şi cu mine am intrat. Colonelul Moore era 
aplecat peste masa de lucru şi nu s-a uitat la noi. Biroul era 
mare, dar la fel de mohorât ca şi cele pe lângă care 
trecusem. Lângă peretele din dreapta, erau fişiere, pe 
stânga, o masă mică de şedinţe şi un dulap de metal, 
deschis, în colţ, în care colonelul Moore îşi pusese haina. Un 
ventilator, pus pe jos, mătura camera, făcând să foşnească 
hârtiile lipite pe pereţi. 

Lângă masa de lucru a lui Moore, se afla cel mai recent 
simbol al apartenenţei la guvern: un tocător de hârtie. 

Colonelul Moore şi-a ridicat privirea. 

— Ce este? 


282 


S-a uitat în jur, ca şi cum ar fi încercat să-şi închipuie 
cum ajunseserăm acolo. 

— Regretăm că am picat aşa, domnule colonel, am 
spus, dar eram în vecinătate. Putem să luăm loc? 

— Da, bine. A arătat spre cele două scaune din faţa 
mesei de lucru. V-aş fi foarte recunoscător dacă data 
viitoare aţi fixa dinainte întâlnirea. 

— Da, domnule. Data viitoare vom fixa o întâlnire şi veţi 
veni la postul de poliţie al garnizoanei. 

— Să mă anunţaţi. 

Ca multor savanţi şi teoreticieni, colonelului Moore 
păreau să-i fi scăpat subtilităţile organizatorice ale lumii 
înconjurătoare. Nu cred că s-ar fi prins, chiar dacă i-aş fi 
spus că următoarea convorbire o vom purta la poliţie. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Ei bine, am zis, aş vrea să mă asiguraţi din nou că aţi 
fost acasă în noaptea tragediei. 

— Bine. Am fost acasă de la ora 19.00. Până când am 
plecat la lucru, pe la ora 07.30. 

Adică pe la ora când Cynthia şi cu mine eram la Victory 
Gardens. L-am întrebat: 

— Locuiţi singur? 

— Da. 

— Poate cineva să confirme că aţi fost acasă? 

— Nu. 

— La ora 23.00, aţi sunat la statul-major şi aţi vorbit cu 
Ann Campbell, aşa e? 

— Exact. 

— Conversaţia avea vreo legătură cu munca? 

— Exact. 

— Aţi sunat-o din nou la amiază, acasă, şi aţi lăsat un 
mesaj în robot. 

— Da. 

— Dar aţi încercat să o sunaţi mai devreme şi telefonul 
ei era deranjat. 


283 


— Exact. 

— Ce aveaţi să-i spuneţi? 

— Exact ce i-am spus în mesaj - că poliția militară a 
venit şi i-a golit biroul. M-am certat cu ei, pentru că avea 
fișiere cu materiale secrete, dar nu m-au ascultat. Armata e 
condusă ca un stat polițienesc. Vă daţi seama că nici nu au 
avut nevoie de un mandat de percheziţie ca să facă asta? 

— Domnule colonel, dacă ar fi fost sediul companiei 
IBM, oamenii însărcinaţi cu securitatea clădirii ar fi putut să 
facă acelaşi lucru la ordinul unui director al companiei. 
Totul şi toţi cei de aici aparţin Unchiului Sam. Aveţi unele 
drepturi constituţionale atunci când este vorba de o 
anchetă, dar nu vă sugerez să încercaţi să vă exercitaţi 
aceste drepturi, altfel vă pun cătuşele acum şi vă duc la 
închisoare. Atunci, toată lumea, inclusiv eu, va veghea ca 
drepturile dumneavoastră să fie respectate. Deci, sunteţi 
într-o dispoziţie cooperantă în această dimineaţă, domnule 
colonel? 

— Nu. Dar voi coopera cu voi sub constrângere şi 
protestând. 

— Bun. 

M-am uitat din nou prin birou. Pe raftul de sus al 
dulapului de metal, se găsea o trusă de toaletă, din care 
fusese luată peria de cap, am presupus eu, şi m-am 
întrebat dacă Moore observase. 

M-am uitat în coşul maşinii de tocat hârtie, dar era gol, 
ceea ce era bine. Moore nu era atât de prost şi nici nu era 
tipul profesorului inofensiv şi absent; era, de fapt, aşa cum 
am spus, un tip cu înfăţişare sinistră şi viclean. Dar avea o 
nepăsare arogantă, aşa încât, dacă aş fi văzut un ciocan şi 
ţăruşi de cort pe biroul lui, nu aş fi fost prea uimit. 

— Domnule Brenner, sunt foarte ocupat în dimineaţa 
asta. 

— Bine. Aţi spus că ne veţi ajuta în privinţa unor 
aspecte psihologice ale personalităţii căpitanului Campbell. 


284 


— Ce aţi vrea să ştiţi? 

— Ei bine, mai întâi de ce îşi ura tatăl? 

S-a uitat la mine mult şi a remarcat: 

— Văd că aţi aflat câte ceva de la ultima noastră 
conversaţie. 

— Da. Doamna Sunhill şi cu mine mergem de colo-colo 
şi vorbim cu oamenii şi fiecare persoană ne spune ceva, 
apoi revenim ca să întrebăm din nou oamenii şi, în câteva 
zile, ştim ce să întrebăm, pe cine şi, treptat, aflăm cine sunt 
băieţii buni, cine sunt răii şi îi arestăm pe cei răi. E simplu, 
în comparaţie cu războiul psihologic. 

— Sunteţi prea modest. 

— De ce îşi ura tatăl? 

A respirat adânc şi s-a lăsat pe spate. 

— Trebuie să încep prin a vă spune că eu cred că 
generalul Campbell are ceea ce se numeşte o tulburare de 
personalitate devenită cronică. Este plin de sine, 
dominator, nu poate tolera critica, este perfecţionist, are 
tulburări în exprimarea afectivității, dar este foarte 
competent şi funcţional. 

— Aţi descris nouăzeci la sută dintre generalii din 
armată. Şi ce-i cu asta? 

— Ei bine, Ann Campbell nu era cu mult diferită, ceea ce 
nu e ceva neobişnuit, dat fiind că sunt înrudiţi. Deci două 
personalităţi asemănătoare se dezvoltă în aceeaşi casă, 
una fiind a unui bărbat mai în vârstă, tatăl, cealaltă a unei 
tinere, fiica. Acesta era potenţialul de probleme. 

— Aşadar, totul a început în copilăria ei nefericită. 

— Nu. De fapt, totul a început bine. Ann s-a văzut în 
tatăl ei şi i-a plăcut ceea ce a văzut, iar tatăl s-a văzut pe 
sine în fiica lui şi, de asemenea, i-a făcut plăcere. De fapt, 
Ann mi-a povestit despre o copilărie fericită şi o relaţie 
strânsă cu tatăl ei. 

— Pe urmă s-au înrăutățit lucrurile? 

— Da. Era inevitabil. Când copilul este mic, el vrea să 


285 


câştige aprobarea tatălui. Tatăl nu vede nicio ameninţare 
pentru dominaţia lui şi se gândeşte la fiul sau fiica lui, ca la 
aşchia din trunchiul mai în vârstă, ca să folosim expresia. 
Dar, la adolescenţă, amândoi încep să vadă, în celălalt, 
trăsături care nu le plac. Ironia face ca acestea să fie cele 
mai rele trăsături ale lor, dar oamenii nu pot să fie obiectivi 
în ceea ce-i priveşte. Astfel, ei încep să se ia la întrecere 
pentru a domina şi încep să exprime păreri critice cu privire 
la celălalt. Din moment ce niciunul nu suportă critica şi 
deoarece amândoi sunt, de fapt, competenţi şi 
perfecţionişti, încep să sară scântei. 

— Vorbim în termeni generali sau chiar despre generalul 
şi căpitanul Campbell, tată şi fiică? 

A ezitat o clipă, probabil datorită unei obişnuinţe adânc 
înrădăcinate de a nu revela informaţii particulare. 

— Eu pot să spun generalităţi, dar voi ar trebui să 
trageţi singuri concluziile. 

— Ei bine, am răspuns, dacă doamna Sunhill şi cu mine 
vă punem întrebări precise şi dumneavoastră ne daţi 
răspunsuri generale, s-ar putea să ne înşelăm. Suntem cam 
grei de cap. 

— Nu cred şi nu puteţi să mă prostiţi, făcându-mă să 
cred asta. 

— În regulă, să ne întoarcem la cazul nostru, i-am spus. 
Am aflat că Ann simţea că se află în competiţie cu tatăl ei şi 
şi-a dat seama că nu putea să-l întreacă şi, în loc să 
renunţe, a început o campanie de sabotare a lui. 

— Cine v-a spus asta? 

— Am aflat de la cineva care a aflat de la un psiholog. 

— Psihologul s-a înşelat. O astfel de personalitate crede 
întotdeauna că poate să câştige şi se va confrunta cu figura 
dominantă. 

— Deci nu asta era adevărata cauză a urii lui Ann 
Campbell faţă de tatăl ei? Nu conta faptul că se înfruntau. 

— Exact. Adevăratul motiv al urii ei adânci a fost 


286 


trădarea. 

— Trădarea? 

— Da. Ann Campbell nu ar fi nutrit o ură iraţională faţă 
de tatăl ei, din cauza rivalităţii, geloziei sau a simţămintelor 
de nepotrivire. În ciuda competitivităţii crescânde, ceea ce 
nu era neapărat rău, de fapt, şi-a iubit tatăl foarte mult 
până în clipa în care ela trădat-o. Şi această trădare a fost 
atât de mare, totală şi traumatizantă, încât aproape că a 
distrus-o. Omul pe care l-a iubit, l-a admirat şi în care 
credea mai mult decât în toţi ceilalţi, a trădat-o şi i-a frânt 
inima. Este destul de clar? 

După câteva secunde de tăcere, Cynthia s-a aplecat în 
faţă şi l-a întrebat: 

— Cum a trădat-o? 

Moore nu a răspuns, s-a uitat doar la noi. 

Cynthia a întrebat: 

— A violat-o? 

Moore a clătinat din cap. 

— Atunci? 

Moore a răspuns: 

— Nu are importanţă ce anume a fost. Contează doar 
faptul că trădarea a fost totală şi de neiertat. 

— Domnule colonel, nu vă jucaţi cu noi. Ce i-a făcut? 

Moore a părut puţin luat prin surprindere, dar şi-a 
revenit. 

— Nu ştiu. 

— Dar ştiţi că nu a fost un viol şi un incest, a subliniat 
Cynthia. 

— Da. Ştiu asta, pentru că ea mi-a spus de bunăvoie. 
Când am discutat despre cazul ei, s-a referit la acest 
eveniment doar ca la o trădare. 

— Aşa deci, am zis eu cu sarcasm, o fi uitat să-i ia un 
cadou de ziua ei. 

Colonelul Moore a părut agasat, ceea ce şi urmărisem, 
de fapt. 


287 


— Nu, domnule Brenner, de obicei, nu e ceva atât de 
obişnuit. Dar sper că puteţi înţelege că - atunci când iubeşti 
şi ai încredere necondiționată în cineva, şi persoana aceea 
te trădează într-un mod fundamental şi premeditat, - 
nefiind vorba de uitare sau neatenţie, aşa cum aţi sugerat, 
ci de un mod profund personal şi egoist - atunci e posibil să 
nu ierţi niciodată persoana respectivă. Un exemplu clasic 
este o soţie care îşi idolatrizează soţul şi descoperă că 
acesta iubeşte cu ardoare altă femeie. 

Cynthia şi cu mine ne-am gândit o clipă la asta şi 
presupun că ne-au trecut prin minte câteva gânduri 
personale şi niciunul din noi nu a vorbit. 

— lată un exemplu şi mai relevant, a spus, în cele din 
urmă, Moore. O adolescentă sau o femeie tânără iubeşte şi 
îşi idolatrizează tatăl. Apoi, într-o zi, ea îl aude, din 
întâmplare, vorbind cu unul dintre prietenii sau asociaţii lui 
despre fiică-sa: "Jane este o fată foarte ciudată, stă mereu 
acasă, se ţine prea mult de mine, visează mereu la băieţi, 
dar nu o să aibă niciodată o întâlnire, pentru că e prea 
neîndemânatică şi foarte plictisitoare. Aş dori să iasă din 
când în când sau să se mute la casa ei”. Ne-a privit. Ce ar 
tulbura mai mult o tânără care îşi adoră tatăl? Nu i-ar 
frânge inima? 

Fără nicio îndoială. Numai ascultându-l şi mi se rupsese 
inima, iar eu nu sunt un sensibil. 

— Credeţi că aşa ceva a fost? l-am întrebat. 

— Poate. 

— Dar nu ştiţi ce a fost, de fapt. De ce nu v-a spus? 

— Adesea, subiectul nu poate suporta să discute despre 
asta, pentru că a-i spune terapeutului înseamnă să facă o 
judecată sau o evaluare, ceea ce subiectul nu doreşte de 
obicei. Subiectul ştie că trădarea s-ar putea să nu pară atât 
de totală unui ascultător obiectiv. Deşi, uneori, trădarea 
este enormă în oricare dintre standardele convenţionale - 
ca incestul, de pildă. Nu a fost asta, dar cred că a fost 


288 


îngrozitor pentru oricare dintre standarde. 

Am dat din cap, ca şi cum aş fi urmărit totul şi presupun 
că aşa era. Dar întrebarea rămânea şi am pus-o: 

— Puteţi să presupuneţi ce a fost? 

— Nu, şi nu trebuia să ştiu ce i-a făcut tatăl ei - trebuia 
doar să ştiu că a făcut ceva şi că asta a traumatizat-o. 

O înşelare completă a încrederii, după care nimic nu a 
mai fost la fel între ei. 

Am încercat să încadrez declaraţia lui în propriile mele 
standarde, dar nu am reuşit. In meseria mea, trebuie să ştii 
cine, ce, unde, când, cum şi de ce. Poate că Moore ştia 
măcar când, aşa că l-am întrebat: 

— Când? Când s-a întâmplat asta? 

— Acum zece ani, a răspuns. 

— Acum zece ani era la West Point. 

— Exact. | s-a întâmplat în al doilea an la West Point. 

— Înţeleg. 

— Şi când a început să caute răzbunare? a întrebat 
Cynthia. Nu imediat. 

— Nu, nu imediat. A trecut prin obişnuitele stări de şoc, 
negare, apoi depresiune şi, în cele din urmă, furie. Cam 
acum şase ani, a hotărât că trebuie mai curând să se 
răzbune, decât să încerce să accepte gândul. De fapt, a 
devenit instabilă, apoi obsedată de teoria că numai 
răzbunarea putea să aranjeze lucrurile. 

— Şi cine a îndreptat-o pe acest drum? am întrebat. 
Dumneavoastră sau Friedrich Nietzsche? 

— Refuz să-mi asum vreo răspundere în privinţa 
campaniei ei împotriva tatălui, domnule Brenner. Ca 
profesionist, mi-am făcut treaba ascultând-o. 

— Atunci putea foarte bine să stea de vorbă cu canarul, 
a observat Cynthia. Nu i-aţi spus că era ceva distructiv? 

— Bineînţeles că i-am spus. Din punct de vedere clinic, 
greşea, şi i-am spus-o. Dar nu am încurajat-o niciodată, aşa 
cum a sugerat domnul Brenner. 


289 


— În cazul în care campania ei de răzbunare ar fi fost 
îndreptată spre dumneavoastră, aţi fi fost mai puţin 
rezervat, din punct de vedere clinic. 

— Înţelegeţi, vă rog, că uneori subiectul nu vrea să 
înceapă procesul de vindecare cu un tratament, dar vrea să 
ţină ranchiuna şi să egalizeze scorul în felul său, de obicei, 
în acelaşi gen - m-ai trădat, te voi trăda şi eu. Mi-ai sedus 
soţia, o voi seduce şi eu pe a ta. De obicei, încercarea de a 
se răzbuna într-un mod similar cu trădarea iniţială nu este 
realistă şi posibilă. Uneori este. Psihologia convenţională va 
spune că nu e ceva sănătos, dar profanii ştiu că răzbunarea 
poate să fie, într-adevăr, tămăduitoare. Problema este că 
răzbunarea cere mult efort mental, iar răzbunătorul devine 
persecutor. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule colonel, am zis, 
deşi mă întreb de ce continuaţi să vorbiţi în termeni clinici 
şi generali. Acesta este felul dumneavoastră de a vă 
distanţa de această tragedie? Felul dumneavoastră de a 
evita orice răspundere personală? 

Nu i-a plăcut deloc ce i-am zis şi a răspuns: 

— Percep insinuarea că nu am reuşit să o ajut sau că i- 
am încurajat purtarea. 

— Puteţi să percepeţi ce vreţi, l-am informat, dar în 
unele cercuri există această bănuială. 

— La ce vă aşteptaţi de la... A ridicat din umeri. Nici eu 
şi nici munca mea de aici, nici această şcoală şi nici relaţiile 
mele cu Ann Campbell nu au fost foarte apreciate sau 
înţelese în această garnizoană. 

— E de înţeles. Ştiţi, am văzut unele dintre cursurile lui 
Ann Campbell înregistrate pe casete şi cred că voi 
îndepliniţi aici nişte funcțiuni vitale. Dar poate că v-aţi 
băgat în domenii care i-au enervat pe oameni. 

— Tot ceea ce facem aici are aprobarea comandanților 
superiori. 

— Mă bucur să aflu asta. Dar cred că Ann Campbell a 


290 


experimentat câte ceva de aici şi în propriul câmp de luptă. 

Moore nu a răspuns. 

— Ştiţi de ce păstra Ann Campbell fişele şedinţelor de 
terapie cu criminalii? Cu violatorii? 

S-a gândit o clipă, înainte de a răspunde. 

— Nu ştiu ce a făcut ea. Dar, dacă a făcut-o, urmărea un 
scop particular. Greu veţi găsi aici un psiholog, care să nu 
aibă şi un interes sau un proiect personal. Majoritatea, în 
legătură cu un program pentru doctorat. 

— Pare rezonabil. 

— Ce impresie v-a făcut faptul că ea avea relaţii sexuale 
cu mai mulţi parteneri? a întrebat Cynthia. 

Intâi, el nu a răspuns, apoi a zis: 

— Ei bine... eu... Cine v-a spus? 

— Toţi ceilalţi, în afară de dumneavoastră. 

— Nu aţi întrebat niciodată. 

— Întreb acum. Ce aţi resimţit personal în legătură cu 
faptul că ea avea relaţii sexuale cu bărbaţi de care nu-i 
păsa, numai ca să-l rănească pe tatăl ei? 

A tuşit cu mâna la gură, apoi a răspuns: 

— Ei bine... nu găseam că e înţelept, mai ales din cauza 
motivelor pentru care făcea asta. 

— Eraţi gelos? 

— Bineînţeles că nu. Eu... 

Cynthia l-a întrerupt iar. 

— V-aţi simţit trădat? 

— Sigur că nu. Aveam o relaţie bună, platonică, 
intelectuală şi bazată pe încredere. 

Voiam să-l întreb dacă asta însemna şi legarea ei, goală, 
dar trebuia să ştiu de ce făcuse acest lucru. De fapt, 
credeam că acum ştiam de ce. Şi, dincolo de găsirea 
ucigaşului, îmi dădeam seama, pe baza celor spuse de 
Moore despre trădare, că viaţa şi nefericirea lui Ann 
Campbell aveau nevoie de înţelegere. 

Am făcut o încercare la întâmplare. 


291 


— Înţeleg că, atunci când aţi fost cu căpitanul Campbell 
în Golf, aţi propus un program psiho-operaţional numit 
Operaţiunea Smintiţii. 

— Nu am libertatea să discut despre asta. 

— Căpitanul Campbell avea mare încredere în puterea 
sexului, ca mijloc de a atinge scopuri aparent fără legătură 
cu el. Corect? 

— Da, aşa e. 

— După cum am spus, am văzut cursurile ei de psi-op 
pe casete video şi înţeleg ce urmărea. Din moment ce nu 
neg puterea sexului, îl văd ca pe o expresie a dragostei şi a 
grijii. Dar Ann Campbell vedea greşit lucrurile. Sunteţi de 
acord? 

Poate că era, dar a răspuns: 

— Sexul în sine nu e nici bun, nici rău. Dar e adevărat că 
unii oameni, mai ales femei, îl folosesc ca pe o unealtă, o 
armă, pentru a-şi atinge scopurile. 

M-am întors spre Cynthia. 

— Eşti de acord cu asta? 

Ea a părut puţin agasată, deşi nu ştiu cine o sâcâia. 
Totuşi, a răspuns: 

— Sunt de acord că unele femei folosesc uneori sexul ca 
armă, dar se înţelege că e un comportament inacceptabil. 
În cazul lui Ann Campbell, poate că ea a văzut în sex 
singura ei armă împotriva nedreptăţii sau împotriva 
senzaţiei ei de neputinţă. Cred, domnule colonel, că, dacă 
aţi ştiut că face asta, datoria dumneavoastră etică, pentru a 
nu mai vorbi de datoria dumneavoastră de comandant al ei, 
era să încercaţi să o opriţi. 

Moore s-a uitat lung la Cynthia cu ochişorii lui ca 
mărgelele şi a rostit: 

— Nu puteam să opresc nimic. 

— De ce nu? a replicat ea. Sunteţi ofiţer sau valet? Eraţi 
prietenul ei sau nu? Şi, în mod sigur, de vreme ce nu eraţi 
sedus de farmecele ei, aţi fi putut să o aduceţi la rațiune. 


292 


Sau poate găseaţi că experimentele ei erau interesante din 
punct de vedere clinic? Sau poate eraţi excitat de gândul că 
ea avea relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri? 

Moore s-a uitat la mine şi a spus: 

— Refuz să răspund la astfel de întrebări sau să mai 
vorbesc cu această femeie. 

L-am informat: 

— Nu puteţi să vă ascundeţi în spatele Amendamentului 
Cinci până nu vă citim drepturile în calitate de acuzat, ceea 
ce nu am intenţia să fac pentru moment. Ştiu că e 
frustrant. Dar, deocamdată, lăsăm această întrebare şi vă 
promit că doamna Sunhill va încerca să formuleze astfel 
întrebările, ca să nu le luaţi drept insubordonare. 

Colonelul Moore a părut să nu găsească niciun avantaj 
în menţinerea indignării morale, aşa că a dat din cap şi s-a 
lăsat pe spatele scaunului. Limbajul trupului spunea: 
„Amândoi sunteţi mai prejos de disprețul meu. Continuaţi”. 

Cynthia şi-a regăsit stăpânirea de sine şi, cu o voce 
neduşmănoasă, l-a întrebat: 

— Când ar fi socotit Ann Campbell socoteala încheiată? 

Moore nu s-a uitat la Cynthia, nici la mine, dar a răspuns 
cu o voce profesională: _ 

— Din nefericire, numai ea ştia asta. In aparenţă, ceea 
ce îi făcea tatălui ei nu era de ajuns ca să o satisfacă. O 
parte a problemei era generalul Campbell însuşi. Moore a 
zâmbit, dar era mai mult o grimasă. E un general care nu 
va admite că i s-a făcut un rău, nemaivorbind de 
recunoaşterea înfrângerii şi ridicarea steagului alb. Din câte 
ştiu eu, nu a cerut niciodată un armistițiu, pentru a 
continua cu metaforele milităreşti, şi nici nu a cerut 
vreodată convorbiri de pace. În aparenţă, simţea că orice i- 
ar fi făcut el ei era anulat de ceea ce-i făcea ea lui. 

— Cu alte cuvinte, a observat Cynthia, erau prea 
încăpăţânaţi ca să negocieze. El nu şi-a cerut niciodată 
iertare pentru trădarea iniţială. 


293 


— Ba da, într-un fel, dar puteţi să vă daţi seama ce fel 
de scuze poate exprima un asemenea om. 

— Ce păcat că atâţia oameni nevinovaţi au suferit în 
timpul înfruntării celor doi. 

Moore a răspuns cu o intuiţie surprinzător de normală: 

— Asta e viaţa, ăsta e războiul. A fost vreodată altfel? 

Chiar aşa m-am gândit. Sau, aşa cum zicea Platon, 
„Numai pentru cei morţi a venit sfârşitul războiului”. 

Cynthia l-a întrebat pe Moore: 

— Când aţi plecat de acasă, în dimineaţa crimei, aţi 
observat că maşina lui Ann Campbell nu era în faţa casei? 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Poate. Subconştient. 

— În mod normal, nu remarcaţi maşina ei? 

— Nu. 

— Deci, nici măcar nu ştiţi dacă subordonata 
dumneavoastră, vecină şi prietenă, este încă acasă sau în 
drum spre birou. 

— Cred că în unele dimineţi ştiu. 

— Aţi venit vreodată împreună? 

— Uneori. 

— Ştiaţi că în dimineaţa aceea căpitanul Campbell avea 
întâlnire cu părinţii ei pentru micul dejun? 

— Nu... ba da, acum, că spuneţi. Ea mă informase. 

— Ce scop avea această întâlnire la micul dejun? 

— Scop? 

— Cei din familia Campbell se bucură adesea unul de 
tovărăşia celuilalt? 

— Cred că nu. 

— Domnule colonel, a spus Cynthia, noi am înţeles că 
generalul Campbell îi dăduse fiicei lui un ultimatum cu 
privire la purtarea ei şi că Ann Campbell urma să-i dea 
răspunsul la acest ultimatum la micul dejun. Aşa este? 

Colonelul Moore a părut, pentru prima dată, puţin 
stânjenit, întrebându-se, probabil, cât de multe ştiam şi de 


294 


unde. 

— Aşa este? 

— Eu... îmi spusese că tatăl ei voia să rezolve această 
problemă. 

Cynthia s-a aprins din nou şi i-a spus cu asprime: 

— Domnule colonel, fie v-a spus, fie nu v-a spus. Fie a 
folosit, fie n-a folosit cuvinte ca ultimatum, Curte Marţială, 
tratament impus şi demisie. Avea sau nu avea încredere 
totală în dumneavoastră şi v-a cerut sau nu sfatul? 

Colonelul Moore era din nou furios din cauza tonului 
Cynthiei, dar şi pus în încurcătură de această întrebare, 
care era limpede că atinsese ceva de care se temea. 
Probabil că-şi spusese că nu puteam să ştim destul ca să-l 
pisăm cu asta, de aceea a răspuns: 

— V-am relatat tot ce ştiam. Nu mi-a spus niciodată ce îi 
propusese şi nu mi-a cerut niciodată sfatul. V-am spus, ca 
terapeut, o ascultam, puneam minimum de întrebări şi-i 
dădeam sfatul doar când mi-l cerea. 

— Nu cred că vreun bărbat e în stare de atâta reţinere 
faţă de o femeie pe care o cunoaşte de şase ani, a spus 
Cynthia. 

— Atunci nu înţelegeţi terapia, doamnă Sunhill. Sigur că 
i-am dat sfaturi privitoare la cariera ei, la posturi şi chiar 
sfaturi personale privind locuinţa, vacanţele şi aşa mai 
departe. Dar problemele cu familia ei erau discutate numai 
în şedinţele de terapie - acestea erau discuții 
compartimentate, care nu se întindeau şi asupra muncii sau 
a distracţiilor. Făcuserăm o înţelegere fermă asupra acestui 
lucru şi nu ne-am abătut niciodată de la ea. Medicii, de 
exemplu, nu agreează ca prietenii lor să le ceară 
diagnostice pe terenul de golf, iar avocaţii au reguli 
asemănătoare privind sfaturile acordate în baruri. Cei care 
lucrează în domeniul sănătăţii mintale nu sunt altfel. 

— Mulţumesc pentru această informaţie, domnule 
colonel, a răspuns Cynthia. Văd că v-aţi gândit la asta. In 


295 


acest caz, presupun că decedata nu a avut niciodată ocazia 
să aranjeze o şedinţă formală cu dumneavoastră, pentru a 
discuta acest ultimatum şi termenul impus. 

— Aşa este. 

— Deci, după toţi aceşti ani, în momentul când durerea, 
nenorocirea şi mânia se apropiau de sfârşit, unul sau 
amândoi aţi fost prea ocupați ca să discutaţi despre acest 
lucru. 

— Chiar Ann a hotărât să nu discute despre asta cu 
mine. Totuşi, hotărâserăm să ne întâlnim după convorbirea 
cu tatăl ei. De fapt, trebuia să ne întâlnim azi după-amiază. 

— Nu vă cred, domnule colonel. Cred că există o 
legătură între ultimatumul generalului şi ceea ce i s-a 
întâmplat, a spus Cynthia. lar dumneavoastră ştiţi care este 
această legătură. 

Colonelul Moore s-a ridicat în picioare. 

— Să nu mă faceţi mincinos. 

Cynthia s-a ridicat de asemenea şi s-au uitat lung unul 
la altul. 

— Ştim deja că sunteţi mincinos, a zis ea. 

Ceea ce era adevărat. Ştiam că Moore fusese în 
poligonul şase cu Ann Campbell şi cred că acum colonelul 
îşi dăduse seama că ştim. Altfel, cum am fi putut pleca 
după ce insultasem un colonel plin? Dar eram la o jumătate 
de pas de punctul de unde pornisem şi asta era destul de 
departe. M-am ridicat şi eu. 

— Mulţumesc pentru timpul dumneavoastră, domnule 
colonel. Nu vă osteniţi să vă plângeţi de noi colonelului 
Kent. O plângere atotcuprinzătoare e suficientă pentru o 
săptămână. Am să postez un poliţist militar la uşa 
dumneavoastră, am adăugat, şi, dacă încercaţi să tocaţi 
hârtii sau să scoateţi ceva de aici, veţi fi pus sub interdicţie 
şi nu veţi putea părăsi garnizoana. 

Acum, omul tremura, nu aş putea spune dacă de frică 
sau de furie, dar nu-mi păsa. 


296 


— Voi depune o plângere formală împotriva voastră, a 
amândurora. 

— În locul dumneavoastră, nu aş face asta. Suntem 
ultima dumneavoastră speranţă pentru a evita ştreangul... 
sau plutonul de execuţie? Trebuie să verific. Nu sunt 
executaţi destui oameni ca să-mi amintesc cum se face. 
Dar, oricum, să nu mă scoateţi din fire. Ştiţi despre ce 
vorbesc. Bună ziua, domnule colonel. 

L-am lăsat acolo, în picioare, cântărindu-şi opţiunile, 
printre care, hotărât, nu a inclus şi călcarea mea pe 
bătături. 


23 


Cynthia a oprit în parcarea postului de poliţie al 
garnizoanei, la câţiva paşi de Blazerul meu. Pornind 
împreună spre clădirea poliţiei, am văzut trei care de 
reportaj şi un grup de oameni care era clar că sunt ziarişti. 
Ne-au văzut venind şi probabil că înfăţişarea noastră se 
potrivea cu descrierea făcută de cineva, deoarece au venit 
spre noi ca un stol de lăcuste. Aşa cum am spus, Hadley 
este o garnizoană deschisă, în care nu poţi interzice 
intrarea cetăţenilor plătitori de taxe şi, în mod normal, nici 
nu ai de ce, dar nu aveam nevoie de ei în clipa aceea. 

Primul reporter care ne-a ajuns, un bărbat tânăr, bine 
îmbrăcat, cu păr creţ, ţinea un microfon, iar cei din jurul lui, 
mai neglijenţi, aveau creioane şi carnete de însemnări. Mi- 
am dat seama că toate camerele de luat vederi se 
întorseseră spre noi. Cârlionţatul m-a întrebat: 

— Sunteţi ofiţerul specialist Brenner? şi mi-a băgat 


297 


microfonul sub nas. 

— Nu, domnule, i-am răspuns, am venit să depanez 
automatul de cola. Nu m-am oprit din mers, dar ne-au 
înconjurat ca un nor în timp ce ne îndreptam spre uşa 
principală. 

— Sunteţi ofiţerul specialist Sunhill? a întrebat-o o 
ziaristă pe Cynthia. 

— Nu, doamnă, sunt împreună cu tipul de la cola. 

Dar nu ne-au crezut şi întrebările au curs din norul de 
reporteri până când am ajuns, în sfârşit, la scările clădirii, 
unde doi poliţişti uriaşi făceau de gardă, înarmaţi cu puşti 
M-16. Am urcat scările şi m-am întors spre mulţime, care nu 
putea să meargă mai departe, şi am spus: 

— Bună dimineaţa! 

Mulțimea de ziarişti a tăcut şi am văzut trei camere TV 
şi cam o duzină de fotografi care făceau poze. 

— Ancheta morţii căpitanului Ann Campbell continuă. 
Avem mai multe piste, dar nu avem suspecți. Totuşi, toate 
forţele disponibile de la Fortul Hadley, de la Divizia de 
Investigaţii şi Criminalistică a Armatei, precum şi poliţia 
locală au fost mobilizate şi lucrează acum la acest caz, în 
strânsă colaborare. Vom programa o conferinţă de presă în 
viitorul apropiat. 

Pe dracu'! 

Furtuna de întrebări a izbucnit şi am auzit câteva dintre 
ele: „A fost şi violată?”, „A fost găsită goală şi legată?”, „A 
fost strangulată?”, „Cine credeţi că a făcut asta?” „Nu e al 
doilea viol într-o săptămână?” şi ceva interesant: „L-aţi 
interogat pe prietenul ei, fiul şefului de poliţie?” şi aşa mai 
departe. 

Am răspuns: 

— Vi se va răspunde la toate întrebările la conferinţa de 
presă. 

Am intrat cu Cynthia în clădire, unde am dat peste 
colonelul Kent care părea nefericit şi agitat. 


298 


— Nu putem să-i scoatem afară, a spus el. 

— Nu, nu puteţi. Asta îmi place în ţara asta. 

— Dar nu au voie decât în garnizoana principală, ceea 
ce include şi Beaumont. A trebuit să trimit doisprezece 
poliţişti acolo. Nu pot să se ducă în poligoane sau la Jordan 
Field... am pus poliţişti pe drum. Dar ăştia îşi bagă nasul 
peste tot. 

— Poate au mai mult noroc decât noi. 

— Nu-mi place deloc. Ceva nou? a întrebat. 

— Am vorbit cu colonelul Fowler şi cu colonelul Moore. 
Aş vrea să trimiţi doi poliţişti la biroul colonelului Moore, cât 
mai repede, ca să-i ţină de urât. Nu are voie să folosească 
tocătorul de hârtie şi nu are voie să scoată nimic din birou. 

— Bine, o să am grijă de asta. O să-l arestezi pe Moore? 
a întrebat. 

— Încă mai încercăm să scoatem de la el o autopsie 
psihologică a decedatei. 

— Cui îi trebuie? 

— Ei bine, mie şi doamnei Sunhill, am răspuns. 

— De ce? Ce legătură are asta cu colonelul Moore? 

— Cu cât aflăm mai multe, cu atât mai puţine motive îi 
găsesc colonelului Moore ca să-şi omoare subordonata. Pe 
de altă parte, văd că alţi oameni ar fi mult mai motivaţi. 

Kent a părut exasperat şi a spus: 

— Paul, înţeleg ce faci până la un punct şi toţi ceilalţi la 
fel. Dar ai trecut de punctul acela şi, dacă nu-l arestezi pe 
Moore acum şi se dovedeşte că el e ucigaşul, ai să pari 
tâmpit de tot. 

— Ştiu asta, Bill. Dar, dacă îl arestez şi nu e el ucigaşul, 
o să par mai mult decât tâmpit. 

— Dă dovadă de curaj. 

— Du-te dracului. 

— Hei, vorbeşti cu un ofiţer superior! 

— Du-te dracului, domnule! 

M-am întors şi am străbătut holul spre biroul nostru. 


299 


Cynthia m-a urmat dar Kent a rămas pe loc. 

În biroul nostru, ne-au întâmpinat o mulţime de mesaje 
telefonice, o grămadă de rapoarte de laborator şi de la 
medicul legist şi alte hârtii care păreau să fie note interne 
de genul „citeşte şi avizează”, din care jumătate nu mă 
priveau. Armata poate să-ţi piardă documentele de plată, 
să-ţi trimită mobila în Alaska şi familia în Japonia, şi să 
piardă şirul permisiilor tale, dar, dacă eşti undeva, în 
misiune, eşti imediat trecut pe lista celor care primesc note 
stupide, chiar dacă lucrezi sub acoperire, cu o identitate 
falsa şi într-un birou de împrumut. 

— Nu a fost un lucru prea inteligent, a comentat 
Cynthia. 

— Faptul că mi-a spus să dau dovadă de curaj? Nu, n-a 
fost. 

— Nici din partea lui nu a fost inteligent. Dar mă 
refeream la faptul că i-ai spus: ghilimele, du-te dracului, 
închide ghilimelele. 

— Nicio problemă. 

Am frunzărit mormanul de mesaje telefonice. 

Cynthia a rămas tăcută o clipă, apoi a spus: 

— Dar a făcut ceva greşit, nu-i aşa? 

— Exact. Şi ştie asta. 

— Totuşi... nu trebuie să insişti asupra acestui lucru. 
Dacă nu de altceva, măcar pentru că avem nevoie de el, 
chiar dacă nu e perfect. 

Mi-am scos nasul din mesajele telefonice şi i-am zis: 

— Nu am prea multă compasiune pentru un ofiţer care 
îşi încalcă îndatoririle. 

— Doar dacă se numeşte Ann Campbell. 

Am refuzat să răspund la asta. 

— Ce ai zice de cafea şi papanaşi? 

— AŞ vrea. 

Cynthia a apăsat pe butonul interfonului şi a rugat-o pe 
Baker să se prezinte. 


300 


M-am aşezat pe scaun şi am deschis dosarul medical al 
lui Ann Campbell, care era mult prea subţire pentru anii ei 
în armată, făcându-mă să cred că se ducea la doctori civili. 
Totuşi, exista un raport ginecologic datând din vremea 
când îşi făcuse examenele medicale pentru intrarea la West 
Point, în care doctorul notase „Himperforatus”. l-am arătat 
Cynthiei şi am întrebat: 

— Asta înseamnă himen intact? 

— Da, intact. Dar nu e o dovadă absolută de virginitate, 
deşi arată că acolo nu a pătruns nimic foarte mare. 

— Deci putem îndepărta ipoteza că tatăl ei ar fi violat-o 
când era mai mică. 

— Aşa s-ar părea. Dar nu putem îndepărta ideea 
celorlalte forme de abuz sexual. Dar ceea ce a spus 
colonelul Moore părea să fie adevărat. Orice i-ar fi făcut 
tatăl ei, asta s-a întâmplat în al doilea an la West Point şi 
mă îndoiesc că ar fi putut să violeze o fată de douăzeci de 
ani, la West Point... Dar e interesant că, probabil, era 
virgină când a ajuns acolo. Mai e şi alt raport ginecologic? 

N-am mai găsit altul. 

— E ciudată lipsa lor. Bănuiesc că se ducea la doctori 
particulari de câte ori putea. 

— Exact. Nu se poate să nu te duci la ginecolog atâta 
vreme. S-a gândit o clipă, apoi a spus: De ce cred eu că 
orice i s-a întâmplat la West Point a fost de natură sexuală? 

— Pentru că se potriveşte cu ideea de „ochi pentru 
ochi”. 

— Ştim că e ceva care avea legătură cu tatăl ei... poate 
că el a forţat-o să aibă vreo legătură cu un ofiţer superior 
sau poate că... 

— Da. Ne apropiem. Dar să aşteptăm până când o să 
ştim mai multe. l-am dat Cynthiei dosarul medical. Citeşte 
raportul psihiatrului de la sfârşitul dosarului, i-am spus. 

Atunci, a intrat Baker şi i-am prezentat-o Cynthiei, dar 
se întâlniseră deja. Am întrebat-o pe Baker: 


301 


— Cine crezi că e? 

— Poftim? 

— Cine a făcut asta? 

A ridicat din umeri. 

Cynthia şi-a ridicat ochii din dosar şi a întrebat-o: 

— Un prieten sau un străin? 

Ea s-a gândit o clipă şi a răspuns: 

— Un prieten. Şi a adăugat: Dar avea mulţi. 

— Adevărat? Ţi-a cerut cineva din poliţia garnizoanei 
sau altcineva vreo informaţie despre caz? 

— Da, domnule. 

— Cine? 

— Toată ziua de ieri şi dimineaţa asta am răspuns la 
telefon pentru dumneavoastră amândoi şi toţi au pus 
întrebări. Colonelul Moore, şeful victimei, colonelul Fowler, 
aghiotantul, maiorul Bowes, comandantul DIC, şeful de 
poliţie Yardley, din Midland, şi o mulţime de alţi oameni, 
inclusiv reporteri. Am notat totul. 

— Au fost foarte curioşi? 

— Da, domnule. Dar le-am spus să stea de vorbă cu 
unul din dumneavoastră. 

— Bine. Spune-mi, ţi-a zis cineva de aici, din poliţia 
militară, ceva ce artrebui să ştim? 

Baker a înţeles întrebarea, s-a gândit puţin la ea şi a 
spus, în cele din urmă: 

— Pe aici se vorbeşte foarte mult, sunt o mulţime de 
zvonuri, bârfe, şi unele sunt, altele nu sunt adevărate. 

— Exact. Sunt informaţii secrete şi îţi garantez atât 
anonimatul, cât şi un transfer în orice loc din univers, unde 
vrei să mergi. Hawaii, Japonia, Germania, California. Doar 
să spui unde. Bine? 

— Da, domnule... 

— Spune-mi întâi ceva despre colonelul Kent. Ce se 
spune despre el pe aici? 

Şi-a dres vocea. 


302 


— Ei bine... întotdeauna s-a vorbit despre colonelul Kent 
şi căpitanul Campbell că... 

— Că se culcau împreună. Asta ştim. Altceva? 

— Cam atât. 

— De când eşti aici? 

— De numai câteva luni. 

— Crezi că era îndrăgostit de ea? 

A ridicat din umeri. 

— Nimeni nu a spus asta. Adică nu se poate afirma aşa 
ceva, pentru că, atunci când erau împreună, erau foarte 
indiferenți. Dar se vedea că se întâmplă ceva. 

— Ea a fost pe aici, în biroul lui? 

— Uneori, în timpul zilei. Noaptea, se ducea el la ea la 
birou. Patrulele poliției militare îi vedeau maşina 
îndreptându-se spre Şcoala de Psi-Op şi-şi comunicau prin 
radio că „Excitat 6 se îndreaptă spre lubita 1”. Era un fel de 
glumă, dar colonelul Kent o auzea la radioul din maşina lui, 
în mod sigur, şi îşi închipuia că aceste comunicări mascate 
se refereau la el şi la căpitanul Campbell, dar cei care 
transmiteau nu se identificau niciodată şi îşi prefăceau 
întotdeauna vocea, aşa încât nu putea să facă nimic 
împotriva lor. Cred că, oricum, nu ar fi făcut nimic, pentru 
că atunci zvonurile s-ar fi întețit. Într-o bază mică, nu poţi 
să scapi de asta, iar poliţia militară vede multe, dar, dacă 
nu e ceva contra legii sau a regulamentelor, nu dă atenţie, 
mai ales când e vorba de ofiţeri superiori. În special, dacă e 
vorba de şeful lor, a adăugat ea. 

M-am bucurat că am întrebat-o. 

— Baker, căpitanul Campbell era ofiţer de serviciu în 
noaptea în care a fost ucisă. Ştiai asta? 

— Da. 

— În nopţile în care căpitanul Campbell era de serviciu, 
colonelul Kent obişnuia să lucreze târziu? 

— Da... aşa am auzit. 

— Colonelul Kent a fost aici în noaptea în care ea a fost 


303 


ucisă? 

— Da. Eu nu eram de serviciu, dar am auzit că el ar fi 
plecat de la birou pe la ora 18.00 şi a revenit pe la ora 
21.00, apoi a lucrat până la miezul nopţii după care a 
plecat. Personalul de serviciu i-a văzut maşina îndreptându- 
se spre statul-major, apoi spre Bethany Hill, unde locuieşte. 

— Inţeleg. Şi toţi ştiau că doamna Kent e plecată din 
oraş? 

— Da, domnule. 

— Presupun că măcar o patrulă a poliţiei militare trece 
în fiecare seară prin Bethany Hill. 

— Da, domnule. Cel puţin una pe noapte. 

— Şi ce s-a spus în noaptea aceea despre Excitat 6? 

Şi-a reţinut zâmbetul. 

— Ei bine... nu l-a vizitat nimeni şi nimeni nu i-a văzut 
maşina, părăsind şoseaua principală, toată noaptea. Dar ar 
fi putut să-şi ia maşina personală, fără să observe nimeni. 

Sau ar fi putut să folosească maşina soţiei lui, deşi nu 
am văzut nicio maşină pe drumul lui de acces, azi- 
dimineaţă, când am trecut pe acolo. Dar în spatele casei 
era un garaj. 

— Înţelegi natura acestor întrebări? 

— Da. 

— Nu ai să vorbeşti nimic despre asta în birou. 

— Nu, domnule. 

— Bine, mulţumesc. Trimite pe cineva cu papanaşi şi 
cafea. 

— Da, domnule. 

S-a întors şi a ieşit din birou. 

Cynthia şi cu mine am rămas tăcuţi o clipă. 

— A fost o idee bună, a spus ea după o vreme. 

— Mulţumesc, dar nu pot să am multă încredere în 
bârfele de birou. 

— Dar suntem la sediul poliţiei militare. 

— Adevărat Acum, înţelegi ce mă sâcâie la Kent? 


304 


Tâmpitul devenise subiect de bancuri pentru propriii 
subordonați. 

— Inţeleg. 

— Nu vorbesc de moralitate. Dar niciodată, niciodată să 
nu te încurci cu cineva de la locul de muncă. Oamenii râd. 

— Pariez că au râs şi de noi, la Bruxelles şi Falls Church. 

— Sunt sigur. 

— Ce jenant! 

— Da. Sper că ai învăţat lecţia. 

A zâmbit şi s-a uitat la mine. 

— Ce ai vrut să clarifici cu Baker? Faptul că Kent era 
ţinta bancurilor din birou? 

Am ridicat din umeri. 

— De la Bethany Hill până la poligonul şase sunt cam 
cinci sau şase mile. Poţi să ajungi acolo în mai puţin de 
zece minute, chiar dacă ai făcut ultima parte a drumului cu 
farurile stinse, pentru că în noaptea aceea era lună plină. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Şi de la Beaumont, puteai 
ajunge în ceva mai mult de zece minute la poligonul şase, 
dacă mergeai în viteză. 

— Asta e de ţinut minte. Cynthia a încuviinţat din cap. 
S-a uitat la dosarul, medical din faţa ei şi a spus: Ce ai aflat 
din raportul psihiatrului? 

— Ann Campbell a suferit o traumă şi nu a spus nimănui 
nimic. Ce părere ai? 

— Şi eu cred la fel. În raport nu sunt prea multe date, 
dar cred că nu era din cauza oboselii sau a stresului, a fost 
traumatizată de un singur eveniment care a determinat 
trădarea tatălui ei. Cu alte cuvinte, tăticu' nu a fost alături 
de ea atunci când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. 
Merge? 

— Aşa se pare. M-am gândit o clipă. Eu continui să cred 
că este vorba de ceva de natură sexuală în legătură cu un 
tip care are una sau două stele mai mult decât tăticu' şi că 
acesta a dat înapoi şi şi-a convins fiica să facă la fel. 


305 


— Cam aşa ceva. 

— Trebuie să ne uităm şi prin dosarul ei de cadre de la 
Academie, dar nu aş fi deloc surprins dacă am afla că nu 
conţine nimic relevant faţă de ce a spus Moore. 

Cafeaua a fost adusă într-o cafetieră inoxidabilă, 
împreună cu o tavă de plastic cu papanaşi reci, vechi şi 
unsuroşi. Am luat amândoi din papanaşi şi am mai vorbit o 
vreme. Telefonul a sunat aproape într-una, dar Baker sau 
altcineva răspundea. De data aceasta, totuşi, după ce a 
sunat telefonul, interfonul a băzâit şi Baker ne-a anunţat: 

— Colonelul Hellmann. 

— Răspund eu. 

Am branşat difuzorul, astfel ca Cynthia să audă şi să 
poată răspunde. Am spus în microfon: 

— Brenner şi Sunhill la telefon. 

— Aproape că nici nu mai vorbim de altcineva pe aici. 

De fapt, Karl părea binedispus în dimineaţa aceea, ceea 
ce m-a cam înfuriat. 

— Chiar aşa? am răspuns. 

— Da. Sunteţi amândoi bine? 

— Foarte bine, domnule colonel, a intervenit Cynthia. 

— Bun. Am primit plângeri în legătură cu purtarea 
voastră. 

— Atunci ştiţi că ne facem treaba, am răspuns. 

— Ştiu că aţi început să călcaţi oamenii pe nervi, a fost 
replica, lucru care, uneori, arată că faceţi treabă bună. Dar 
v-am sunat ca să văd dacă ştiţi că vi s-a luat cazul. 

— Da, ştim. 

— Am făcut tot ce am putut ca să rămână la DIC, dar 
FBI-ul are mai multă influenţă decât mine. 

— Oricum, s-ar putea să-l rezolvăm curând, l-am 
asigurat. 

— Adevărat? Ei, sper că puteţi să terminaţi cu el în 
următoarele cincisprezece minute, pentru că FBI s-a şi 
repezit, iar echipa a ajuns deja la Fortul Hadley. 


306 


— Ar trebui să ne lase în pace până mâine la ora 12.00. 

— Ar trebui, dar o să vă împiedicaţi de câţiva dintre ei. 

— Am impresia că sunteţi uşurat că aţi scăpat de caz. 

— Ce-ţi dă impresia asta, domnule Brenner? 

— Tonul vocii dumneavoastră. Păreţi fericit. 

A urmat o pauză. 

— Şi voi ar trebui să fiţi fericiţi. Din cazul ăsta nu poate 
să iasă nimic bun pentru voi sau pentru DIC. 

— Nu asta mă tentează în alegerea cazurilor. 

De fapt, uneori, aşa era. Dar alteori iei un caz, pentru că 
simţi că e de datoria ta să faci aşa sau pentru că te simţi 
personal implicat, sau, pur şi simplu, pentru că doreşti să fii 
persoana care prinde un anumit individ răufăcător. L-am 
informat pe Karl: 

— Voi soluţiona cazul şi voi aduce încrederea şi gloria 
asupra tuturor. 

— Respect hotărârea ta, Paul. Pe de altă parte, 
posibilitatea unui dezastru e mare. FBI ne-a dat la o parte. 
Idioţii vor cazul. 

— Tot aşa vor şi cei doi idioţi de faţă. 

Karl a schimbat subiectul şi a zis: 

— Laboratorul îmi spune că ai un suspect: colonelul 
Moore. 

— Individul a fost la locul faptei. Da, este suspectat. 

— Dar nu l-ai arestat. 

— Nu, domnule. 

— Ei vor să o faci. 

— Care ei? 

— Ştii tu. Dar fă ce crezi că e mai bine. Eu nu mă 
amestec niciodată. 

— Aproape niciodată. 

— Mai sunt şi alţi suspecți? 

— Nu, domnule, dar când aţi sunat tocmai aveam 
intenţia să sun la 1-800-SUSPECT. 

Tăcere. Apoi: 


307 


— Doamnă Sunhill, în raport spuneai că s-ar fi putut ca 
violul să fie un act consimţit. 

— Da, domnule. 

— Asta ar putea fi un indiciu că făptaşul îi era prieten, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Dar nu ofiţerul ei superior, colonelul Moore, care s-ar 
părea că a fost la faţa locului? 

Cynthia mi-a aruncat o privire, apoi a răspuns: 

— Cazul devine foarte complex, domnule colonel. 
Căpitanul Campbell avea mulţi prieteni. 

— Da, am mai auzit asta. Şi a adăugat, într-unul din 
rarele lui momente de înţelegere: E o mare porcărie acolo, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

Hellmann a zis: 

— Paul, nu ai luat contact cu maiorul Bowes. 

— Nu, domnule colonel. Maiorul Bowes s-ar putea să 
facă parte dintre problemele de aici. Sunt numai zvonuri, 
dar poate îl chemaţi la Falls Church, ca să staţi de vorbă. 

— Înţeleg. A rămas tăcut o clipă, apoi a zis: DIC nu are 
nevoie de aşa ceva. 

— Nu. 

— Încerci să limitezi producerea de pagube? 

— Nu, i-am răspuns, nu e treaba mea. Am adăugat cu 
oarecare satisfacţie: Cred că v-am spus că va fi un caz 
delicat. 

Tăcere, apoi: 

— Pe mine mă interesează doar reputaţia ofiţerilor mei. 

— Atunci, luaţi-l pe Bowes de aici. 

— Bine. Poţi să-mi trimiţi un raport prin fax înainte de 
ora 18.00? 

— Nu, domnule colonel, nu voi mai trimite rapoarte. 
Suntem extrem de ocupați, căutăm ucigaşul. Vă vom 
raporta personal de îndată ce ne dau afară de aici. 


308 


— Bine. Pot să mai fac ceva pentru voi? 

— Da, domnule, a răspuns Cynthia. Avem informaţii că 
Ann Campbell şi tatăl ei au avut o ceartă serioasă când ea 
era în anul doi la West Point. Orice s-a întâmplat atunci, s- 
ar putea să fie în legătură cu acest caz. E posibil ca 
întâmplarea aceea să fi fost de domeniul public sau cel 
puţin bine cunoscută de cei din Academie, sau poate de 
comunitatea civilă din West Point. 

— Foarte bine, pun imediat nişte oameni pe urma asta. 
Dosarele Academiei, ziarele locale, oameni care au fost 
acolo în timpul acela. Voi contacta şi Arhiva de anchete 
criminale din Baltimore. E bine? 

— Da, domnule. Şi viteza e un lucru foarte important, i-a 
reamintit Cynthia. 

— Vom avea de luat nişte hotărâri foarte delicate, Karl, 
dar cred că va trebui să mergem drept la ţintă. Vorbesc de 
general. 

— Am înţeles. Fă ce trebuie să faci, sunt în spatele tău. 

— Da. Nu vrei să stai în faţa mea? Din nou, tăcere. 

— Vin acolo, dacă vrei. 

Cynthia şi cu mine ne-am privit, apoi i-am spus: 

— Apreciem asta, Karl, dar am prefera să ţii piept 
băieţilor de la Pentagon. 

— Am să fac tot ce pot. 

— Mulţumesc. 

— Lucraţi bine împreună? a întrebat Karl. 

Nici eu, nici Cynthia nu am răspuns imediat, apoi ea a 
rostit: 

— Foarte bine. 

— Bun. Nimic nu sudează mai bine o echipă decât 
implicarea totală. 

l-am spus Cynthiei, aşa ca să poată auzi şi Karl: 

— Spune-i că mi-ai cerut scuze pentru ce s-a întâmplat 
la Bruxelles şi că a fost numai vina ta. 

Ea a zâmbit şi a spus în microfon: 


309 


— Este exact, domnule colonel. 

— S-a notat. Vă sun eu, cât se poate de repede, în 
legătură cu informaţia de la West Point, dacă am noroc. 

— Minunat. 

— Cu privire la celălalt caz, nu-mi place cum ai rezolvat 
afacerea cu arme. 

— Atunci, predă-l FBl-ului. 

lar tăcere. 

— Am dosarul tău personal în faţă, Paul. Ai peste 
douăzeci de ani vechime. 

— Nu pot să trăiesc nici cu solda întreagă. Cum o să 
trăiesc cu jumătate? 

— Sunt foarte îngrijorat pentru tine. Nu-mi place să 
pierd oameni buni, dar simt că eşti obosit. Vrei o slujbă aici, 
la Falls Church? 

— Vrei să spui în aceeaşi clădire cu tine? 

— Mai cântăreşte lucrurile. Dacă vrei să vorbeşti cu 
mine, sunt aici, a adăugat. Noroc! 

A închis, am închis şi eu difuzorul şi i-am spus Cynthiei: 

— A părut aproape uman. 

— E îngrijorat, Paul. 

— Aşa şi trebuie. 


24 


Am petrecut ora următoare cu hârţoagele de pe birou, 
răspunzând şi dând la rândul nostru telefoane, inclusiv 
pentru a-l găsi pe colonelul Fowler, ca să aflăm ce a făcut 
cu întâlnirile noastre cu soţia lui, doamna Campbell şi 
generalul Campbell. 


310 


Am sunat-o pe Grace Dixon, expertul nostru în 
computere, care venise cu avionul de la Falls Church şi 
acum era la Jordan Field încercând să facă PC-ul lui Ann 
Campbell, să-i dezvăluie secretele. 

— Cum merge, Grace? 

— Acum merge bine. Unele dintre fișierele computerului 
erau cifrate. Am găsit, până la urmă, o listă de parole în 
biroul ei de acasă - într-o carte de bucate - şi acum scot din 
el tot felul de lucruri. 

l-am făcut Cynthiei semn să ridice celălalt receptor şi 
am întrebat-o pe Grace: 

— Ce fel de lucruri? 

— Unele scrisori personale, o listă de oameni şi numere 
de telefon, dar mai ales un jurnal. Material incendiar, Paul. 
Nume, date, locuri, practici sexuale şi preferinţe. Cred că 
asta căutai. 

— Aşa cred, Grace. Dă-mi câteva nume. 

— Da... stai puţin... locotenentul Peter Elby... colonelul 
William Kent... maiorul Ted Bowes... Şi a continuat cam 
două duzini de nume dintre care cunoşteam câteva, cum 
era cel al colonelului Michael Weems, juristul de pe lângă 
statul-major, căpitanul Frank Swick, medicul, şi maiorul 
Arnold Eames, preotul garnizoanei, precum şi altele de care 
nu auzisem niciodată, dar erau cu toţii militari şi toţi, mai 
mult sau mai puţin, apropiaţi generalului. Şi, deodată, 
Grace a citit: Wes Yardley, Burt Yardley... 

— Burt? 

— Da. Cred că-i plăcea familia. 

Cynthia şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. l-am 
spus lui Grace: 

— Bun... ai dat peste numele lui Fowler? 

— Încă nu. 

— Charles Moore? 

— Da... dar apare numai ca o persoană cu care are 
şedinţe de psihoterapie. Cred că e psihanalist. Jurnalul 


311 


începe cam acum doi ani aşa: „M-am prezentat la 
garnizoana tatei, începe operaţiunea Calul Troian”. Grace a 
adăugat: E o nebunie, Paul. 

— Dă-mi un exemplu de nebunie. 

— Să-ţi citesc asta... E ultima intrare... Bun, citesc de pe 
monitor: „14 august - am invitat pe noul ofiţer cu 
problemele operative al tatei, colonelul Sam Davis, să se 
oprească la mine acasă, să bem în cinstea cunoştinţei 
noastre. Sam are cam cincizeci de ani, este puţin cam 
greoi, dar nu arată rău, căsătorit, cu doi copii mari, din care 
unul încă stă cu el la Bethany Hill. Pare să fie un bărbat 
devotat familiei, soţiei lui, Sarah, pe care am cunoscut-o la 
recepţia de bun venit şi care e destul de atrăgătoare. Sam 
a venit la mine la ora 19.00, am băut câteva pahare în 
camera mea de zi, apoi am pus nişte muzică lentă şi l-am 
rugat să mă ajute să exersez un pas nou de dans. Era 
nervos, dar băuse destul ca să-i dea curaj. Purta uniforma 
de vară, iar eu îmi pusesem o rochie de bumbac alb, fără 
sutien şi eram în picioarele goale şi, după câteva minute, 
ne giugiuleam şi tipul a avut... a avut...” 

— Grace? 

— „A avut o erecţie...” 

— Aha, asta era... 

Grace Dixon este o femeie respectabilă, de vârstă 
mijlocie, angajată civilă, cu o viaţă personală fericită, şi 
majoritatea lucrărilor pe care le are ea la DIC sunt pentru 
serviciul Fraude Contractuale, unde caută înregistrări duble 
şi numere. Aşa că pentru ea este un adevărat progres ce 
face aici. Sau poate că nu. 

— Continuă. 

— Bine... Unde eram? 

— La erecţie? 

— Da... „Şi am trecut cu degetele peste ea până când, 
în cele din urmă, a preluat iniţiativa şi mi-a tras bretelele de 
pe umeri. Am ieşit din rochie şi am continuat să dansăm, eu 


312 


numai în chiloţi. Sam era undeva între extaz şi leşin, de 
frică, dar l-am luat de mână şi l-am dus la subsol. Cu tot cu 
băutură, scena seducţiei a durat mai puţin de douăzeci de 
minute. l-am arătat camera mea din subsol şi mi-am scos 
chiloţii...” 

— Mai eşti acolo, Grace? 

— Da... Dumnezeule... e adevărat sau e un coşmar? 

l-am răspuns: 

— Pentru Sam Davis a început ca o călătorie în Ţara 
Aventurilor şi a continuat în Ţara Basmelor. 

— Îi ducea pe toţi în subsolul acela. Avea acolo o 
cameră cu instrumente legate de sex... 

— Zău? Continuă! 

— Să vedem... 

A continuat să citească de pe monitor: „Am pus muzică, 
apoi am îngenuncheat şi i-am tras fermoarul. Tipul era tare 
ca piatra şi m-am temut că o să ejaculeze dacă îl ating. l- 
am spus că putea să-mi facă orice şi l-am invitat să se uite 
prin cameră să vadă ce îl interesează. Era foarte încins şi 
voia să-şi dea pantalonii jos, dar i-am spus că vreau sa 
rămână îmbrăcat, să mă lege, să-mi poruncească, să 
folosească biciul sau orice altceva, dar era prima dată acolo 
şi nu a fost foarte receptiv la dorinţele mele. In cele din 
urmă, m-a aplecat peste pat şi, cu pantalonii în vine, m-a 
pătruns pe la spate şi a ejaculat în două secunde”. 

Grace a întrebat: 

— Nu cumva respiri greu? 

— E Cynthia, am asigurat-o eu. Asta e sfârşitul 
înregistrării? 

— Nu, continuă. „l-am scos hainele şi am făcut duş 
împreună. Era atât de nerăbdător să plece şi se scuza 
mereu că terminase prea repede. L-am întins pe pat, gol, şi 
i-am pus o mască pe faţă, apoi i-am făcut două poze cu un 
Polaroid şi i-am dat una, am glumit în legătură cu ea, dar 
era prea politicos ca să-mi ceară cealaltă fotografie şi se 


313 


vedea că totul îl neliniştea. l-am spus că mi-ar plăcea să-l 
mai văd şi l-am asigurat că acesta era micul nostru secret. 
S-a îmbrăcat şi l-am condus sus, la uşa din faţă. Eu eram 
tot goală. Părea înfricoşat, ca şi cum s-ar fi temut chiar să 
iasă afară şi să fie văzut plecând de ia mine din casă. Precis 
că nu se ducea direct acasă, cu inima bătând şi genunchii 
tremurând. In cele din urmă, mi-a spus că nu dorea să mă 
mai vadă şi că voia să ia fotografia, dacă nu mă supăram, 
aşa că am făcut figura cu plânsul, el m-a îmbrăţişat şi m-a 
sărutat, şi a trebuit să-i şterg rujul de pe faţă. A plecat şi l- 
am urmărit pe fereastră cum alerga spre maşină şi se uita 
peste umăr. Data viitoare o să-l rog să-mi aducă o lădiţă cu 
vin, ca să-l văd cât de repede poate să alerge pe alee cu ea 
în mâini”. 

— Cred că astea sunt născociri, a spus Grace. 

— Grace, să nu sufli o vorbă despre asta nimănui, să nu 
imprimi o vorbă din nimic şi să păzeşti parolele cu preţul 
vieţii tale. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

M-am gândit o clipă, apoi am continuat: 

— Rectific. Imprimă câteva dintre întâlnirile cu Burt 
Yardley, pune-le într-un plic sigilat şi trimite-mi-le aici, cât 
mai repede. 

— Am înţeles. Aici sunt menţionaţi peste treizeci de 
bărbaţi, într-o perioadă de doi ani. Oare femeile 
necăsătorite se culcă cu treizeci de bărbaţi diferiţi în 
douăzeci şi patru de luni? 

— De unde să ştiu eu? 

— Şi felul cum descrie întâlnirile astea... Dumnezeule, 
are o problemă - avea o problemă - în legătură cu bărbaţii. 
Vreau să spun că îi determina să abuzeze de ea, dar îi 
controla şi credea că sunt nişte tâmpiţi. 

— În privinţa asta avea dreptate, i-am spus. Caută 
ultimele însemnări privitoare la colonelul Weems şi maiorul 
Bowes şi spune-mi dacă sunt la fel de palpitante. 


314 


— Bine... Stai.. Uite-l pe Weems, 31 iulie, anul ăsta... 
Da, e la fel. Vrei să-ţi citesc? 

— Nu, nu mai suport. Dar Bowes? 

— Da... 4 august, anul ăsta... Vai de mine! Tipul ăsta e 
bizar. Cine e? 

— Comandantul DIC de aici. 

— ... Nu! 

— Da. Pe cuvânt. Vorbim mai târziu, Grace. 

Am închis. Atât Cynthia, cât şi eu am rămas tăcuţi o 
clipă. 

— Ei, am făcut eu, dacă aş fi un colonel căsătorit şi aş fi 
noul ofiţer cu operaţiunile al generalului, şi frumoasa fiică a 
generalului m-ar invita la un pahar... 

— Da? 

— Aş lua-o la fugă. 

— În ce parte? 

Am zâmbit şi am spus: 

— Nu a rezistat mai mult de douăzeci de minute? 

— Ştii, Paul, a zis Cynthia, ştiu din experienţa mea, cu 
cazurile de viol, că unii bărbaţi îşi controlează cu greu 
impulsurile. Voi, bărbaţii, ar trebui să încercaţi să gândiţi cu 
capul, nu cu mădularul. ` 

— Mădularul întărit nu are conştiinţă, Cynthia. In cazul 
lui Sam Davis, nu învinovăţi victima. 

— Ai dreptate. Dar cred că şi ea era o victimă. Şi nu e 
vorba de sex. 

— Nu, nu este.. E vorba de Operațiunea Calul Troian. M- 
am gândit o clipă, apoi am spus: Putem să presupunem că 
Burt Yardley ştie unde este camera de joacă de la subsol. 

— Probabil, a fost de acord Cynthia. Dar mă îndoiesc că 
l-a dus acolo pe Wes Yardley. 

— Aşa e. El era iubitul. Nu avea putere nici în 
garnizoană, nici în oraş, nu era căsătorit, deci ea nu putea 
să-l compromită sau să-l şantajeze. Dar mă întreb dacă Wes 
ştia că tatăl lui se înfrupta din aceeaşi oală cu miere. 


315 


— Ce stil ai, Paul! 

Baker a intrat şi ne-a informat: 

— Şeful de poliţie Yardley şi ofiţerul de poliţie Yardley 
sunt aici şi vor să vă vadă. 

— Te anunţăm când vrem să-i primim, i-am răspuns. 

— Am înţeles. 

— În curând, va veni cineva de la detaşamentul DIC, de 
la Jordan Field, cu un plic mare. Să mi-l aduci de cum 
soseşte. 

— Am înţeles. 

A plecat. l-am spus Cynthiei: 

— Va trebui să-i despărţim pe Burt şi pe Wes la un 
moment dat. 

— Da. 

M-am ridicat în picioare. 

— Mă duc să văd un prieten la închisoare. 

Am ieşit din birou şi am străbătut un labirint de 
coridoare care se întretăiau, până la celule. L-am găsit pe 
Dalbert Elkins în acelaşi colţ al celulei unde-l pusesem. 
Zăcea pe patul de campanie şi citea o revistă de vânătoare 
şi pescuit. Nu-i dăduseră o uniformă şi era încă în şort, 
tricou şi sandale. 

— Bună, Dalbert, i-am zis. 

S-a uitat la mine, s-a ridicat în picioare. 


— Ah... bună... 
— Se poartă bine cu tine, prietene? 
— Da. 


— Vrei să zici „Da, domnule”. 

— Da, domnule. 

— Ai scris o declaraţie frumoasă? 

A dat din cap. Părea mai puţin înspăimântat acum şi 
mai puţin ursuz. Asta e tactica mea, şi cei mai mulţi 
anchetatori de la DIC o practică, să-i vizitez pe cei pe care i- 
am băgat la răcoare. Te asiguri că poliţiştii militari sau 
gardienii nu îi chinuiesc, ceea ce se întâmplă, din nefericire, 


316 


din când în când, în închisorile militare. Te asiguri că 
familiile lor sunt bine, că au bani pentru unele cheltuieli, că 
au hârtie de scris şi timbre, şi îi asculţi cu prietenie. L-am 
chestionat pe Elkins despre toate astea, iar el m-a asigurat 
că nu era rău tratat, că avea tot ce-i trebuia. L-am întrebat: 

— Vrei să stai aici sau vrei să mergi la plimbare? 

— Aici. 

— Poţi să joci baseball. 

— Rămân aici. 

— Ai fost cooperant cu băieţii de la DIC? 

— Da, domnule. 

— Vrei un avocat? 

— Păi... 

— Ai dreptul să fii reprezentat de un avocat. Poţi să iei 
un avocat militar, care să nu te coste, sau să angajezi unul 
civil. 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Cred că, dacă îţi iei avocat, o să mă înfurii rău. 

— Da, domnule. 

— Simti că eşti cel mai tâmpit şi plin de regrete ticălos 
din lume? 

— Da, domnule. 

— Atunci o să fie bine. 

— Da, domnule. 

— Numele meu e ofiţer specialist Brenner, fiindcă veni 
vorba. Sergentul White a fost doar o glumă. Dacă ai nevoie 
de ceva sau dacă familia ta vrea să intre în contact cu 
cineva, întreabă de Brenner. Dacă te sâcâie cineva, spune- 
le că eşti sub supravegherea lui Brenner. Bine? 

— Da, domnule... mulţumesc. 

— Nu o să mai rămân mult pe aici, dar o să pun un alt 
tip de la DIC să aibă grijă de tine. O să încerc să te scot din 
închisoare şi să fii consemnat în cazarmă, dar îţi spun ceva, 
Dalbert, dacă fugi o să te găsesc şi o să te omor. Ai înţeles? 

— Da, domnule. Dacă mă scoateţi de aici, o să stau 


317 


cuminte. Promit. 

— Dacă nu, am să te omor. Te asigur! 

— Da, domnule. 

M-am întors în biroul meu, unde Cynthia citea dosarul 
de cadre al lui Ann Campbell. Am sunat la sediul local al 
DIC şi am dat de căpitanul Anders. Am discutat puţin 
despre Dalbert Elkins şi am recomandat consemnarea lui în 
cazarmă. Anders părea să ezite, dar a fost de acord, cu 
condiţia ca eu să semnez ordinul de eliberare. l-am spus că 
aşa o să fac şi am cerut să vorbesc cu maiorul Bowes. Cât 
timp am aşteptat, m-am tot întrebat de ce imi pun eu capul 
pentru cei pe care-i bag la închisoare? Trebuie să găsesc 
altceva de făcut, o muncă mai puţin stresantă. 

Pe când scriam un ordin de eliberare, maiorul Bowes a 
venit la telefon. 

— Bowes la telefon. 

— Bună dimineaţa, domnule maior. 

— Ce este, Brenner? 

Nu lucrasem niciodată cu el, nu făcusem cunoştinţă cu 
tipul ăsta şi nici nu ştiam nimic despre el, în afară de faptul 
că era comandantul detaşamentului DIC de la Fortul Hadley 
şi că avea parte de o însemnare incendiară în jurnalul lui 
Ann Campbell. 

— Brenner? 

— Da, domnule. Voiam doar să iau legătura cu 
dumneavoastră. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Cred că sunteţi supărat, pentru că am cerut să fiţi 
ţinut departe de acest caz. 

— Este exact. 

— Da, domnule. De fapt, colonelul Kent a hotărât să 
folosească un anchetator din afară. 

Şi probabil că regreta că o făcuse. 

— Colonelul Kent nu ia astfel de hotărâri. Ar fi trebuit 
să-mi dai măcar un telefon de politeţe. 


318 


— Da, domnule. Am fost ocupat. lar telefonul 
funcţionează în ambele sensuri. 

— Ai grijă ce spui! 

— Ce mai face doamna Bowes? 

— Ce? 

— Sunteţi căsătorit, domnule maior? 

Tăcere. 

— Ce fel de întrebare e asta? a spus apoi. 

— Este o întrebare oficială, care are legătură cu 
ancheta. lată ce întrebare este. Vă rog să răspundeţi. 

larăşi tăcere. 

— Da, sunt căsătorit. 

— Doamna Bowes ştie despre căpitanul Campbell? 

— Ce dracu'? 

Cynthia şi-a ridicat privirea din hârtii. 

l-am spus lui Bowes: 

— Domnule maior, am dovada că aţi întreţinut relaţii 
sexuale cu Ann Campbell, dovada că aţi vizitat-o acasă şi 
că aţi avut cu ea relaţii sexuale de natură ilegală, în 
dormitorul din subsolul casei ei, şi că aţi săvârşit acte 
sexuale care violează Codul militar, fiind şi împotriva legii în 
statul Georgia. 

De fapt, habar nu aveam ce era împotriva legii din 
Georgia şi nici nu ştiam ce făcuse Bowes cu Ann Campbell, 
dar ce importanţă avea? Era destulă murdărie ca să-i 
stropească pe toţi. 

Cynthia a ridicat receptorul şi a ascultat, dar Bowes nu 
spunea nimic. 

Am aşteptat în linişte, apoi Bowes a zis: 

— Cred că trebuie să avem o întâlnire. 

— Agenda mea e plină, domnule maior. Vă va suna 
cineva de la Falls Church, dacă nu a şi făcut-o. Pregătiţi-vă 
bagajul. Bună ziua! 

— Stai! Trebuie să stăm de vorbă despre asta. Cine mai 
ştie? Cred că pot să explic... 


319 


— Explicaţi ce-i cu fotografiile pe care le-am găsit în 
subsol? 

— Eu... nu se poate face nicio legătură între mine şi 
fotografiile acelea. 

— Masca nu v-a ascuns penisul şi nici fundul, domnule 
maior. Poate că soţia dumneavoastră va putea să vă 
identifice în pozele acelea. 

— Nu mă ameninţa! 

— Sunteţi poliţist, pentru Dumnezeu! Şi ofiţer. Ce naiba 
se întâmplă cu dumneavoastră? 

— Am dat de dracu'! a spus după cinci secunde. 

— Asta e sigur! 

— Poţi să mă acoperi? 

— Vă sugerez să faceţi o declaraţie completă şi să cereţi 
îndurare şefilor de la Falls Church. Forţaţi puţin, ameninţaţi 
că faceţi totul public. Incheiaţi un acord, luaţi jumătate din 
soldă şi plecaţi. 

— Da. Mulţumesc, n-am nevoie. 

— Ei, nu eu m-am culcat cu fiica generalului. 

— Ai fi făcut-o. 

— Domnule maior, ţineţi minte: niciodată să nu vă 
încurcaţi cu cineva de la serviciu. 

— Depinde de persoană. 

— A meritat? 

A râs. 

— Da. Am să-ţi povestesc într-o zi. 

— O să-i citesc jurnalul. Bună ziua, domnule maior. 

Am închis telefonul. 

Cynthia a pus şi ea telefonul jos şi a zis: 

— De ce ai fost aşa dur cu el? Oamenii ăştia nu au 
comis niciun delict, Paul. 

— Nu, dar sunt proşti. M-am săturat de bărbaţi proşti! 

— Cred că eşti gelos. 

— Păstrează-ţi părerile pentru tine. 

— Am înţeles. 


320 


Mi-am frecat tâmplele. 

— lartă-mă. Sunt obosit. 

— Vrei să-i vezi acum pe cei doi Yardley? 

— Nu. Dă-i dracului. Să aştepte. 

Am ridicat receptorul şi am sunat biroul procurorului de 
pe lângă statul-major şi am cerut să vorbesc cu colonelul 
Weems, comandantul. Am dat peste secretarul lui care voia 
să ştie ce doresc. 

— Spune-i colonelului Weems că e în legătură cu crima. 

— Da, domnule. 

Cynthia a luat receptorul ei şi mi-a spus: 

— Fii amabil. 

Colonelul Weems a răspuns. 

— Eşti ofiţerul anchetator? m-a întrebat. 

— Da, domnule. 

— Bun. Am primit instrucţiuni să formulez acuzarea 
împotriva colonelului Charles Moore şi am nevoie de unele 
informaţii. 

— lată prima informaţie, domnule colonel. Colonelul 
Moore nu va fi acuzat până când nu spun eu. 

— lartă-mă, domnule Brenner, dar am primit aceste 
instrucţiuni de la Pentagon. 

— Nu mă interesează chiar dacă le-aţi primit de la 
fantoma lui Douglas MacArthur. 

Avocaţii militari, chiar şi cei care sunt colonei, pot fi 
puţin repeziţi, pentru că, asemenea doctorilor militari, 
psihologilor şi aşa mai departe, gradul lor reprezintă mai 
ales o bază pentru soldă, iar ei ştiu că nu trebuie să-l ia 
prea în serios. De fapt, toţi ar trebui să fie ofiţeri specialişti, 
ca şi mine, ceea ce i-ar face mult mai fericiţi decât pe toţi 
ceilalţi. 

— Numele dumneavoastră a fost pus în legătură cu cel 
al victimei, i-am spus. 

— Poftim? 

— Sunteţi căsătorit, domnule colonel? 


321 


— Da... 

— Şi vreţi să rămâneţi căsătorit? 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Deţin informaţia că aţi avut relaţii sexuale cu victima, 
că aţi încălcat Codul militar şi anume: articolul 125, 
copulaţie contra naturii, plus articolul 133, comportare 
nedemnă de un ofiţer şi gentleman, şi articolul 134, 
nereguli şi neglijenţe care au prejudiciat ordinea şi 
disciplina, şi purtare care discreditează forţele armate. Ce 
părere aveţi, domnule avocat? l-am întrebat. 

— Nu e adevărat. 

— Ştiţi cum se spune atunci când un avocat minte? | se 
mişcă buzele. 

Nu a apreciat gluma şi a spus: 

— Mai bine ai avea dovezi, ca să susţii ce ai spus. 

Asta da avocat! 

— Ştiţi cum se numesc trei sute de avocaţi pe fundul 
oceanului? Nu? Un început bun! 

— Domnule Brenner... 

— Nu-i aşa că v-aţi pierdut somnul în camera de joacă 
de la subsol? V-am văzut pe o casetă video. 

Poate! 

— Eu n-am fost... Eu... 

— In poze polaroid. 

— Eu... 

— Şi în jurnalul ei. 

— Oh... 

— Uitaţi, domnule colonel, mie nu-mi pasă, dar chiar nu 
puteţi să vă ocupați de caz. Nu vă agravaţi situaţia. Sunaţi-l 
pe procurorul general sau, mai bine, luaţi avionul până la 
Washington şi cereţi să fiţi eliberat de la comandă. 
Redactaţi o acuzare împotriva dumneavoastră. Între timp, 
predaţi totul cuiva care şi-a ţinut mădularul în pantaloni. 
Nu, mai bine, cine este femeia cea mai mare în grad din 
subordinea dumneavoastră? 


322 


— Maiorul Goodwin... 

— Ea se va ocupa de cazul Campbell. 

— Nu poţi să-mi dai mie ordine... 

— Domnule colonel, dacă ofiţerii ar putea fi degradaţi, 
mâine aţi fi soldat. În orice caz, luna viitoare veţi căuta o 
slujbă la o firmă mică sau veţi fi avocat rezident la 
Leavenworth. Ar fi bine să colaboraţi. Să cădeţi la o învoială 
cât mai aveţi timp. Puteţi să fiţi chemat ca martor. 

— La ce? 

— Am să mă mai gândesc. Bună ziua. 

Am închis. Cynthia a pus şi ea receptorul jos. 

— Ai provocat destulă nefericire pentru o zi? 

— Le-am urat o zi bună! ` 

— Paul, cred că exagerezi. Imi dau seama că ai toți 
aşii... 

— Pentru toată garnizoana asta, în buzunar! 

— Exact. Dar îţi depăşeşti autoritatea. 

— Nu şi competenţa. 

— la-o uşor. Nu e o problemă personală. 

— Bine... Sunt doar furios. Adică, la ce dracu' mai există 
un Cod militar? Am jurat să ne facem datoria, să menţinem 
un nivel înalt de moralitate, integritate şi etică, şi cuvântul 
nostru stă garanţie. lar acum aflăm că treizeci de indivizi au 
renunţat la tot. Pentru ce? 

— Pentru un petic de blăniţă! 

Nu m-am putut împiedica să nu râd. 

— Exact! Dar o blăniţă a dracului! 

— Nici noi nu suntem chiar aşa curati. 

— Noi nu am făcut compromisuri în meserie. 

— Noi facem o anchetă asupra unei crime, nu ne 
interesează problemele de etică. Să nu amestecăm 
lucrurile. 

— Ai dreptate. Să intre clovnii ăia. 

Cynthia a chemat-o pe Baker la interfon şi i-a spus: 

— Să intre... domnii în civil. 


323 


— Am înţeles. 

— Acum linişteşte-te, a spus Cynthia. 

— Cu ăştia n-am nimic. Sunt civili. 

Uşa s-a deschis şi Baker i-a anunţat pe cei doi Yardley. 

Şi eu şi Cynthia ne-am ridicat în picioare, la intrarea în 
birou a celor doi, îmbrăcaţi în uniforme cafenii. 

— Nu-mi prea place că ne-ai lăsat să aşteptăm, a spus 
Burt Yardley. Dar vom trece peste asta. 

S-a uitat în jur şi a comentat: 

— Drace, am celule mai mari şi mai frumoase decât 
biroul ăsta! 

— Şi noi, l-am informat. O să-ţi arăt una. 

A râs. 

— El e fiul meu, Wes. Wes, fă cunoştinţă cu doamna 
Sunhill şi cu domnul Brenner. 

Wes Yardley era un bărbat înalt, extrem de slab, cam de 
douăzeci şi cinci de ani, cu păr lung, pieptănat pe spate, 
care i-ar fi adus necazuri în majoritatea posturilor de poliţie, 
cu excepţia celui în care era. Nu ne-am dat mâinile, dar el 
şi-a dus mâna la pălăria de cowboy şi a salutat-o pe 
Cynthia. 

De obicei, bărbaţii din sud nu scot pălăriile atunci când 
intră undeva şi când au de a face cu inferiori sau cu bărbaţi 
de acelaşi rang cu ei, pentru că, dacă ar veni cu pălăria în 
mână, ar însemna să recunoască prezenţa cuiva superior 
din punct de vedere social. E un obicei de pe vremea 
plantațiilor, a gentlemanilor, a dijmaşilor, a sclavilor, a 
albilor ticăloşi, a familiilor bune şi a familiilor proaste, şi aşa 
mai departe. Nu înţeleg prea bine, dar, cum şi armata are 
reguli foarte stricte cu privire la pălării, trebuie să respect 
obiceiurile locului. 

Neavând destule scaune, am rămas cu toţii în picioare. 

— Toate lucrurile tale sunt frumos împachetate şi te 
aşteaptă în biroul meu, a spus Burt Yardley. Să vii şi să ţi le 
iei oricând doreşti. 


324 


— Foarte frumos din partea ta. 

Wes a zâmbit cu superioritate şi tare aş fi vrut să-mi 
proptesc pumnii în faţa lui osoasă. Tipul părea hiperactiv, 
genul care se mişcă tot timpul, de parcă s-ar fi născut cu 
două tiroide. 

— Ai adus cu tine ceea ce aparţine guvernului? l-am 
întrebat pe Burt. 

— Sigur. N-am nevoie de necazuri cu guvernul. Am dat 
totul fetiţei de afară. E un fel de ofertă de pace, Paul. Pot 
să-ţi spun Paul? 

— Sigur că da, Burt. 

— Bun. Şi mă gândeam să te las în casa decedatei. 

— Sunt încântat Burt. 

— Şi acum, parcă voiai să vorbeşti cu fiul meu. S-a uitat 
la Wes şi a spus: Spune-le tot ce ştii despre fata aia. 

— Era o femeie, ofiţer în armata Statelor Unite, a spus 
Cynthia. Baker e şi ea femeie, soldat în armata Statelor 
Unite. 

Burt s-a înclinat uşor şi şi-a atins pălăria cu mâna. 

— lertaţi-mă, doamnă. 

Am simţit o mare poftă să-mi scot Glockul şi să trag în 
cei doi cowboy şi i-aş fi înroşit de sânge cât ai clipi, dar 
trebuia să rezolv cazul într-un termen foarte scurt. 

Wes şi-a început relatarea: 

— Da, mă vedeam cu Ann când şi când, dar mă vedeam 
şi cu alte femei, iar ea se vedea cu alţi bărbaţi şi niciunul 
din noi nu punea la inimă. În noaptea când a fost omorâtă, 
eu patrulam prin nordul Midlandului, în schimbul de la 
miezul nopţii, la opt, şi am fost văzut de vreo doisprezece 
oameni, inclusiv coechipierul meu şi tipii de la benzinărie. 
Asta e tot ce trebuie să ştiţi. 

— Mulţumesc, ofiţer Yardley. 

Niciunul dintre noi nu a vorbit preţ de câteva secunde, 
apoi Cynthia l-a întrebat pe Wes: 

— Te-a afectat moartea lui Ann Campbell? 


325 


A părut să cântărească lucrurile, apoi a răspuns: 

— Da, doamnă. 

— Să-ţi dau un calmant, ceva? l-am întrebat. 

Burt a râs şi i-a spus fiului lui: 

— Am uitat să-ţi spun că tipul are haz. 

— Aş vrea să stăm de vorbă între patru ochi, i-am spus 
lui Burt. 

— Poţi să spui orice ai de spus în faţa fiului meu. 

— Nu chiar tot. 

S-a uitat la mine o clipă, apoi i-a spus: 

— Am să te las singur cu tânăra doamnă, Wes, şi ai grijă 
cum te porţi. A râs. Ea nu ştie de ce eşti în stare. Probabil 
că îşi închipuie că abia ai căzut din leagăn. 

După această remarcă, am plecat cu Burt din birou şi 
am găsit o cameră goală pentru interogatorii. Ne-am aşezat 
de o parte şi de alta a unei mese lungi, şi Burt a spus: 

— Reporterii ăia blestemaţi devin prea băgăreţi. Au 
început să întrebe ce-i cu zvonurile despre fiica generalului, 
înţelegi? 

Nu-mi aminteam nici măcar o întrebare de această 
natură din presă, dar i-am zis: 

— Ofițerii care apără legea nu fac asemenea speculaţii 
în faţa presei. 

— Pe naiba. Eu şi cu generalul ne înţelegem bine şi nu 
aş fi vrut să-i văd fata bârfită după moarte. 

— Dacă te referi la ceva anume, dă-i drumul. 

— M-am gândit că poate oamenii cred că DIC m-a tras 
pe sfoară şi atunci când o să-l prindă pe ucigaş, organizaţia 
mea nu o să mai aibă credit. 

Burt Yardley mă sâcâia foarte tare. 

— Fii liniştit, departamentul tău o să se bucure de tot 
creditul pe care-l merită. 

— Da, tocmai de asta mă tem, fiule, a râs el. Trebuie să 
ne implicăm în cercetările asupra acestui caz. 

— Inţelege-te cu FBI. De mâine, preiau ei cazul. 


326 


— Adevărat? 

— Sigur. 

— Bine. Până atunci, scrie tu un raport frumos, în care 
arăţi cum ai fost ajutat de poliţia din Midland. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că umbli cu vorba de colo-colo că îmi 
vei lua dosarele, pentru că blestemaţii de reporteri tot pun 
întrebări despre legătura băiatului meu cu decedata, pentru 
că începi să mă faci să trec drept prost, deoarece nu ştiu 
nimic, şi pentru că ai al dracului de multă nevoie de mine. A 
adăugat: Ai să faci lucrurile ca la carte. ` 

Omul era foarte supărat şi nu puteam să-i fac vină. Intre 
o garnizoană şi comunitatea locală, mai ales în sud, există 
o relaţie stranie de simbioză. În cel mai rău caz, relaţia 
seamănă cu cea a unei armate de ocupaţie instalate în 
bătrânul Dixieland învins. În cel mai bun caz, localnicii îşi 
dau seama că majoritatea ofiţerilor şi a personalului 
angajat sunt din sud, ca şi ei, şi că garnizoana nu este mai 
inoportună decât o mare uzină de automobile. Dar marile 
uzine de automobile nu au propriile legi şi obiceiuri, aşa 
încât adevărul este undeva la mijloc. Oricum, în sprijinul 
cooperării, i-am spus lui Burt Yardley: 

— Am să te prezint agentului FBI atunci când îl voi 
cunoaşte şi îi voi face un raport strălucit cu privire la 
ajutorul şi realizările tale. 

— E foarte frumos din partea ta, Paul. Dar să şi scrii 
ceva. Bill Kent face asta chiar acum. Ce-ar fi să-l chemăm 
aici şi să stăm de vorbă? 

— Nu am timp să stau de vorbă. Vei fi implicat în 
continuarea anchetei cât mai mult cu putinţă. Fii liniştit în 
privinţa asta. 

— Oare de ce am impresia că mă duci, Paul? 

— Nu ştiu. 

— Să-ţi spun eu de ce. Pentru că tu nu crezi că eu am 
ceea ce vrei tu şi tu nu dai nimic, dacă nu primeşti ceva în 


327 


schimb. Dar eu cred că am ceea ce îţi lipseşte ţie, ca să pui 
punct cazului. 

— Chiar aşa? 

— Da. Am găsit dovezi în casa decedatei pe care tu nu 
le-ai văzut, fiule. Dar o să trebuiască să te străduieşti mult 
ca să le capeti. 

— Da. Te referi la lucrurile din dormitorul de la subsol. 

S-a holbat la mine şi, timp de o secundă, nu a spus 
nimic, ceea ce mi s-a părut minunat, apoi a întrebat: 

— De ce ai lăsat totul acolo? 

— Credeam cădeşti prea prost ca să găseşti camera. 

— Acum cine-i prostul? a râs. 

— Dar nu am lăsat acolo tot. Am luat câteva fotografii şi 
casete video. 

Nu luasem, dar ar fi trebuit s-o fac. 

S-a uitat bine la mine o clipă, şi pot să afirm că nuera 
prea fericit la acest gând. 

— Ei bine, eşti băiat deştept, a spus. 

— Ai dreptate! 

— Şi unde sunt? 

— In rulota mea. Ţi-au scăpat. 

— Nu te juca, fiule, cu mine. Nu mai e nimic în rulota 
aia. 

— Ce-ţi pasă de ele? 

— Sunt ale mele. 

— Te înşeli! 

Şi-a dres vocea şi a spus: 

— Sunt vreo câţiva tâmpiţi care o să dea o grămadă de 
explicaţii când o să iau amprentele din camera aia şi când o 
să comparăm pozele şi casetele video cu fundurile lor 
goale. 

— Da. Inclusiv tu. 

S-a uitat la mine, eu m-am uitat la el. A spus, în cele din 
urmă: 

— Cu mine nu ţin cacealmalele. 


328 


— Eu cred că Wes şi Ann erau mult mai legaţi decât lasă 
Wes să se vadă. Nu erau perechea cea mai fericită din 
lume, dar au ieşit împreună aproape doi ani şi, din 
informaţiile mele, reiese că erau foarte pasionaţi. Şi acum 
vreau să te întreb ceva: fiul tău ştie că te culcai cu prietena 
lui? 

Yardley a părut să cugete la răspuns, de aceea, ca să 
umplu tăcerea, am întrebat: 

— Doamna Yardley ştie că te culcai cu fiica generalului? 
N-aş vrea să iau cina la tine acasă, diseară, Burt. 

Yardley încă mai cugeta, aşa că am spus: 

— Nu ai găsit camera din întâmplare, dar aşa l-ai lăsat 
pe Wes să înţeleagă. Poate că Wes ştia că prietena lui se 
mai întâlnea, când şi când, şi cu alţii, dar el s-a culcat cu ea 
în dormitor, pentru că, dacă ar fi văzut camera de jos, ar fi 
bătut-o şi ar fi părăsit-o, ca orice gentleman din sud care se 
respectă. Tu, pe de altă parte, ştiai totul despre ea, dar nu 
i-ai spus fiului tău, pentru că Ann Campbell îţi spusese că 
aşa e mai bine. li plăcea de Wes. Cu tine se culca doar 
pentru că aveai influenţă asupra lui Wes şi pentru că ai fi 
putut să aranjezi lucrurile în oraş, în cazul în care ar fi avut 
vreodată nevoie de aşa ceva. Erai un fel de asigurare în 
plus şi poate că ai scos-o deja din vreo încurcătură. Deci, 
oricum, tu şi cu Wes aveţi în comun ceva mai mult decât 
sângele, iar Ann Campbell îţi făcea viaţa palpitantă, dar şi 
înspăimântătoare. Chiar ţi-a spus la un moment dat că, 
dacă intri la ea în casă şi iei ceva, nu are importanţă, 
pentru că avea copii ale fotografiilor şi videocasetelor în alt 
loc. Nu ar fi fost prea greu să identifice cineva fundul tău 
gras în pozele alea. Aşa că te gândeşti la soţia ta, la fiul 
tău, la ceilalţi fii ai tăi, la poziţia ta în oraş, la pastorul şi la 
cunoştinţele cu care te vezi duminica, la biserică, la cei 
treizeci de ani petrecuţi în poliţie şi, într-o zi, te hotărăşti să 
scapi de această bombă cu ceas. Nu-i aşa? 

Faţa arămie a lui Yardley nu pălise, ci devenise şi mai 


329 


roşie. 

— N-am fost atât de prost, încât să mă las pozat, a 
spus, în cele din urmă. 

— Eşti sigur? Eşti sigur că vocea ta nu e imprimată pe 
vreo casetă? 

— Asta nu e de ajuns. 

— E prea de ajuns ca numele tău să păteze covorul cel 
nou al primarului. 

Am rămas amândoi tăcuţi un timp, ca doi jucători de 
şah care încearcă să anticipeze trei mişcări. Yardley a dat 
din cap, apoi s-a uitat în ochii mei. 

— M-am gândit o dată sau de două ori să o omor. 

— Nu zău? 

— Dar nu m-am putut hotărî să omor o femeie pentru o 
prostie pe care o făcusem eu. 

— Cavalerismul nu a murit. 

— Da... oricum, în noaptea când s-a întâmplat, eram la 
Atlanta, pentru afaceri. Am mulţi martori. 

— Bun. Voi vorbi cu ei. 

— Dă-i înainte şi fă-te de râs. 

— Eu nu am niciun motiv să ucid. 

De fapt, nu credeam că Burt Yardley era ucigaşul, dar 
oamenii devin nervoşi atunci când le spui că ai să le verifici 
alibiurile. E jenant şi provoacă tot felul de stângăcii. De 
aceea, poliţiştii o spun celor care dau înapoi şi care îi scot 
din fire. 

— Poţi să-ţi iei motivele, să le dai cu ulei şi să ţi le vâri 
undeva, a spus Yardley. Dar s-ar putea să mă intereseze 
ceea ce ai cu privire la mine şi la decedată. 

— S-ar putea? Ei bine, s-ar putea să am o fotografie de- 
a ta dormind în patul ei. 

— Dar s-ar putea şi să nu ai. 

— Dar, atunci, cum am făcut legătura dintre fundul tău 
gras şi camera aia? 

— Asta e întrebarea, nu-i aşa, fiule? S-a lăsat pe spatele 


330 


scaunului, ca şi cum ar fi vrut să plece şi a spus: încerci să 
mă ameţeşti şi nu am timp de asta. 

La uşă a bătut cineva şi a deschis. Baker mi-a dat un 
plic sigilat şi a ieşit. L-am deschis - conţinea cam 
douăsprezece file de hârtie de imprimantă. Fără nicio 
introducere, care să amortizeze lovitura, am luat o pagină 
la întâmplare şi am citit cu glas tare: „22 aprilie - Burt 
Yardley a trecut pe la mine pe la ora 21.00. Eram ocupată, 
dar el voia să mergem jos. Slavă Domnului că tipul nu simte 
nevoia asta decât o dată pe lună. Ne-am dus la subsol, iar 
el mi-a ordonat să mă dezbrac pentru percheziţie. Cred că 
percheziţionează orice femeie, chiar dacă are numai 
jumătate de motiv ca s-o facă. Aşa că m-am dezbrăcat în 
faţa lui, în timp ce el stătea în picioare, cu mâinile în şolduri 
şi se uita, apoi mi-a ordonat să mă întorc, să mă aplec şi să 
depărtez fesele, ceea ce am făcut. Şi-a băgat degetul în 
anusul meu şi mi-a spus că se uită după droguri, otrăvuri 
sau mesaje secrete. Apoi mi-a spus să mă întind pe masă 
pentru o percheziţie vaginală şi... 

— Bine, fiule. 

Mi-am ridicat ochii de pe foaie. 

— Asta îţi aminteşte de ceva? 

— Aă... nu chiar. De unde ai asta? a întrebat. 

— Din computerul ei. 

— Nu mi se pare o probă admisibilă. 

— In cazurile de jurisprudenţă au fost admise astfel de 
probe. 

— Ar putea fi vorba doar de nebunia unei femei. Un fel 
de închipuire bolnavă. 

— S-ar putea. O să predau totul la biroul procurorului 
general al Curţii Marţiale şi procurorului general al statului 
Georgia, pentru a fi apreciate de profesionişti sănătoşi la 
minte. Poate ai să fii dezvinovăţit. 

— Dezvinovăţit de ce? Chiar dacă fiecare cuvânt ar fi 
adevărat, nu am încălcat legile. 


331 


— Nu sunt expert în legile din Georgia cu privire la 
sodomie. Dar cred că nu ţi-ai respectat jurământul făcut la 
căsătorie. 

— la lasă prostiile astea, fiule. Eşti bărbat. Poartă-te ca 
un bărbat. Eşti cumva homosexual? Eşti căsătorit? 

Nu l-am băgat în seamă şi am răsfoit paginile. 

— Dumnezeule! Burt... te-ai uitat cu lanterna în... şi ai 
folosit bastonul de cauciuc ca să... şi pistolul? Ai un fix în 
legătură cu obiectele lungi şi tari, din câte înţeleg. Dar nu 
văd ca obiectul tău să fi devenit lung şi tare... 

Burt s-a ridicat în picioare. 

— Ai mare grijă de tine, băiete, pentru că, dacă te prind 
afară din garnizoană, te înhaţ. 

S-a îndreptat spre uşă, dar ştiam că nu o să plece 
nicăieri, aşa că nu i-am dat atenţie. S-a întors spre masă, a 
luat scaunul de lângă mine, l-a întors, s-a aşezat pe el şi s-a 
aplecat spre mine. Nu sunt sigur ce simboliza scaunul 
întors, în afara faptului clar că era opusul relaxării. Poate 
era un gest protector, poate agresiv, dar, orice ar fi fost, 
era sâcâitor. M-am ridicat în picioare şi m-am aşezat pe 
masă. 

— Bun, Burt, ceea ce vreau de la tine sunt toate 
dovezile pe care le-ai luat din cameră. 

— Nici să nu te gândeşti. 

— Atunci, am să trimit copii ale acestor pagini de jurnal 
tuturor celor trecuţi în cartea de telefoane din Midland. 

— Atunci am să te omor. 

Ajunsesem la un rezultat, aşa că am zis: 

— Să facem schimb de dovezi. 

— Pe naiba! Am destule ca să distrug majoritatea 
ofiţerilor superiori din garnizoană. Vrei să se întâmple asta? 

— Ai numai fotografii cu măşti. Eu am jurnalul. 

— Am o mulţime de amprente în camera aia. O să le 
verificăm prin FBI şi armată. 

— Lucrurile sunt încă în cameră? 


332 


— Treaba mea. 

— Bine, ce ai zice de un foc? Vom folosi paginile cu 
perversiunile tale sexuale pentru a-l aprinde. Probabil, nici 
nu o să fie nevoie de chibrituri. 

S-a gândit o clipă. 

— Pot să am încredere în tine? 

— Ai cuvântul meu de ofiţer. 

— Da? 

— Eu pot să am încredere în tine? 

— Nu, dar nu vreau să-ţi meargă gura faţă de soţia şi 
fiul meu. 

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat pe fereastră. 
Reporterii erau încă acolo, dar un cordon de poliţişti militari 
îi împinseseră înapoi cu cincizeci de metri, spre drumul din 
faţa clădirii, astfel încât oamenii puteau să vină şi să plece 
fără să fie hărţuiţi. M-am gândit în ce urma să intru 
împreună cu Yardley. Distrugerea de dovezi ar fi putut să- 
mi aducă vreo câţiva ani, în Kansas. Pe de altă parte, 
distrugerea unor vieţi nu face parte din slujba mea. M-am 
întors şi m-am îndreptat spre Yardley. 

— S-a făcut. 

S-a ridicat şi el în picioare şi ne-am dat mâinile. 

— Arunci totul într-o maşină de gunoi, inclusiv mobila, 
cearşafurile, covorul, videocasetele, fotografiile, bicele, 
lanţurile şi tot ce e acolo şi le duci la crematoriul oraşului. 

— Când? 

— După ce fac o arestare. 

— Când o să fie asta? 

— În curând. 

— Da? Nu vrei să-mi spui şi mie? 

— Nu. 

— Ştii, afacerea asta cu tine îmi dă senzaţia că folosesc 
glaspapir în loc de hârtie igienică. 

— Mulţumesc. l-am dat hârtiile şi i-am spus: Când ai să 
arzi dovezile, şterg totul din computer. Ai să poţi verifica. 


333 


— Da. Ei bine, o să am încredere în tine, fiule, pentru că 
eşti ofiţer şi gentleman. Dar, dacă mă duci, o să te omor, 
Dumnezeu mi-e martor. 

— Cred că te înţeleg. Şi eu îţi fac aceeaşi promisiune. 
Poţi să dormi liniştit la noapte. Aproape că s-a sfârşit. 

Am ieşit pe coridor şi ne-am dus spre birou. In drum, i- 
am spus: 

— Trimite-mi lucrurile personale la locuinţele pentru 
ofiţerii aflaţi în vizită, bine, Burt? 

— Sigur, fiule. 

Cynthia şi Wes Yardley stăteau fiecare la câte un birou 
şi au încetat să mai vorbească la apariţia noastră. 

— Nu cumva am întrerupt ceva? a întrebat Burt şi a râs. 

Cynthia i-a aruncat o privire care părea să spună: 

„Eşti un tâmpit! ” 

Wes s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre uşă. S-a 
uitat la hârtiile din mâna tatălui său şi a întrebat: 

— Ce-i asta? 

— Doar nişte hârtii pe care trebuie să le citesc. S-a uitat 
la Cynthia şi şi-a dus mâna la pălărie. A fost o plăcere, 
doamnă, să vă cunosc. Apoi mi-a spus: Ţine-mă la curent. 

Au plecat amândoi. 

Cynthia m-a întrebat: 

— Te-a găsit Baker? 

— Da. 

— Era interesant? 

— Burt a fost puţin stânjenit. l-am spus Cynthiei 
aproape tot ce se întâmplase. Fotografiile şi celelalte dovezi 
din camera de la subsol vor fi distruse, dar cu cât ştii mai 
puţin despre asta, cu atât mai bine. 

— Nu mă proteja, Paul. Nu-mi place. 

— AŞ face la fel pentru oricare alt ofiţer. Vei fi interogată 
cândva, sub jurământ, şi nu va trebui să minţi. 

— Discutăm altă dată despre asta. Până una-alta, Wes 
Yardley se dovedeşte a fi mai puţin dur decât pare. 


334 


— Toţi sunt aşa. 

— Da. E destul de afectat din pricina morţii lui Ann 
Campbell şi a întors Midlandul pe dos pentru a afla cine a 
ucis-o. 

— Bun. Ai avut cumva impresia că se gândea la Ann 
Campbell ca la o proprietate? 

— Cam aşa. L-am întrebat dacă ea avea voie să se 
întâlnească şi cu alţi bărbaţi, iar el mi-a spus că-i permitea 
doar să ia masa, să bea ceva la ocaziile oficiale din 
garnizoană. Nu a vrut niciodată să o însoţească la astfel de 
petreceri, aşa că era destul de bun ca să-i permită să facă 
tot ce trebuia să facă cu dobitocii de ofiţeri. Am încheiat 
citatul. 

— lată un bărbat care-mi place. 

— Da. Dar oamenii nu pot fi supravegheați tot timpul, 
iar cine are dorinţa găseşte calea de a şi-o îndeplini. 

— Exact. E clar că el nu ştia că ea îşi făcea cariera într- 
un mod netradiţional. 

— Bănuiesc că aşa e. 

— Dacă el ar afla că tatăl lui împărțea mierea cu el, ar fi 
foarte afectat. 

— Cel puţin! 

— Bun. In viaţa mea nu am avut atâţia oameni la mână. 

— Să nu ți se urce la cap. 

— Mie nu. Eu îmi fac doar treaba. 

— Vrei un sandvici? 

— Pe banii tăi? 

— Sigur. S-a ridicat în picioare. Am nevoie de aer. Am să 
dau o fugă până la Clubul Ofiţerilor. 

— Sandvici cu brânză, cartofi prăjiţi şi o cola. 

— Ţine locul cald până mă întorc. 

A plecat. Am chemat-o pe Baker prin interfon şi ea s-a 
prezentat în birou. l-am dat nota mea scrisă de mână cu 
privire la Dalbert Elkins şi am rugat-o să o bată la maşină. 

M-a întrebat: 


335 


— M-aţi recomanda pentru şcoala DIC? 

— Nu e atât de amuzant pe cât pare, Baker. 

— Doresc mult să fiu anchetator. 

— De ce? 

— E interesant. 

— De ce nu vorbeşti despre asta cu doamna Sunhill? 

— Am vorbit ieri, când a fost aici. Zicea că este amuzant 
şi interesant, că se călătoreşte mult şi că faci cunoştinţă cu 
oameni interesanti. 

— Da, şi-i arestezi. 

— Ea spunea că v-aţi cunoscut la Bruxelles. Pare 
romantic. 

Nu am răspuns. 

— Zicea că a primit ordin să se prezinte la un post 
permanent în Panama după ce termină treaba aici. 

— Vrei să-mi aduci nişte cafea proaspătă? 

— Da, domnule. 

— Asta e tot. 

Aplecat. 

Auzi, Panama! 


25 


Colonelul Fowler ne-a sunat la ora 16.45 şi am răspuns 
eu, îndemnând-o pe Cynthia să ridice celălalt receptor şi să 
asculte. 

Colonelul Fowler a spus: 

— Soţia mea este liberă la ora 17.30, acasă, doamna 
Campbell la ora 18.00, la Beaumont House, iar generalul vă 
va primi la biroul lui de la statul-major, la ora 18.30 fix. 


336 


— Vor fi interviuri foarte scurte, am spus. 

— De fapt, va trebui să le scurtezi. 

— Asta am vrut să zic. 

— Cele trei persoane cu care doreşti să vorbeşti sunt 
foarte stresate, domnule Brenner. 

— Şi eu, dar vă mulţumesc. 

— Domnule Brenner, v-a dat prin cap că s-ar putea să-i 
supăraţi pe oameni? 

— Sigur că da. 

— Înmormântarea e mâine-dimineaţă. Ce-ar fi ca 
dumneata şi doamna Sunnhill să-i informaţi pe cei de la FBI 
că mergeţi mâine la înmormântare, dacă doriţi, şi apoi să 
plecaţi? Ancheta va fi continuată fără voi, iar ucigaşul va fi 
adus în faţa justiţiei la timp. Nu e un exerciţiu cu limită de 
timp. 

— Nu era, dar idioţii de la Washington l-au făcut aşa. 

— Domnule Brenner, chiar de la început, ai atacat aici, 
cum a făcut Grant când a luat Richmondul, fără să respecţi 
protocolul sau sensibilităţile oamenilor. 

— Aşa a şi cucerit Grant oraşul Richmond, domnule 
colonel. 

— lar cei din Richmond sunt încă furioşi pe el. 

— Da. Domnule colonel, ştiam încă de la început că 
acest caz îmi va fi luat, că nu va fi lăsat în seama DIC. 
Pentagonul şi Casa Albă au făcut ce era mai corect din 
punct de vedere politic şi Dumnezeu să binecuvânteze 
controlul militarilor de către civili. Dar, dacă mi-au mai 
rămas douăzeci de ore, le voi folosi aşa cum vreau. 

— Cum doreşti. 

— Puteţi avea încredere în mine că voi închide cazul 
într-un mod care nu va discredita armata. Să nu cumva să 
credeţi că FBI sau procurorul general vor face asta. 

— Asupra acestui lucru nu am niciun comentariu. 

— E mai bine. 

— Trecând la alt subiect, domnule Brenner, cererea de a 


337 


confisca conţinutul biroului colonelului Moore a ajuns până 
la Pentagon, care nu a aprobat-o din motive de securitate 
naţională. 

— E motivul cel mai bun. Dar e ciudat că cei de la 
Washington doresc ca eu să-l arestez pe colonelul Moore 
pentru crimă, însă nu-mi dau permisiunea de a-i examina 
hârtiile. 

— Aşa se întâmplă când ceri permisiunea. Ştii asta. 

— Într-adevăr. Asta a fost ultima dată când am 
respectat căile legale. 

— E treaba dumitale. Dar Pentagonul a spus că, dacă îl 
arestezi pe colonelul Moore acum, vor trimite pe cineva 
aici, cu aprobarea necesară şi împuternicirea de-a te ajuta 
să te uiţi prin dosare pe o bază selectivă. Dar nu poţi să 
mergi pe încercate. Trebuie să ştii ce cauţi. 

— Da. Am mai trecut prin asta. Dacă aş şti ce naiba 
caut, probabil că nu aş mai avea nevoie să o fac. 

— Asta e tot ce am putut să fac. Ce împuternicire ai? 

— E secret. 

— Bine. Să trecem peste asta. Până una-alta, Şcoala de 
Psi-Op îşi trimite oamenii la Jordan Field ca să ia conţinutul 
biroului căpitanului Campbell şi să ducă totul înapoi, la 
şcoală. Dumneata şi colonelul Kent nu veţi fi puşi sub 
acuzaţie pentru faptul că aţi mutat biroul, dar în dosarele 
voastre vor figura scrisori de mustrare. Trebuie să 
respectaţi legea, ca şi noi, ceilalţi. 

— De obicei, aşa fac, atunci când ştiu ce trebuie 
respectat. 

— Materialele secrete nu se confiscă fără autorizaţie. 

— Cineva încearcă să mă oprească, domnule colonel. 

— Nu numai atât, cineva încearcă să te dea la o parte. 
De ce? 

— Nu ştiu. 

— Te-ai informat despre timpul petrecut de căpitanul 
Campbell la West Point. Este adevărat? 


338 


— Exact. Am întrebat ceva ce nu trebuia? 

— Aşa s-ar părea. 

M-am uitat la Cynthia şi l-am întrebat pe colonelul 
Fowler: 

— Puteţi să-mi spuneţi ceva despre asta, domnule 
colonel? 

— Nu ştiu nimic, afară de faptul că ei mă întreabă de ce 
întrebi. 

— Care ei? 

— Nu pot să-ţi spun. Dar ai lovit un punct sensibil, 
domnule Brenner. 

— Parcă încercaţi să mă ajutaţi, domnule colonel. 

— Dacă mă gândesc bine, dumneata şi doamna Sunhill 
puteţi fi cei mai potriviţi pentru treaba asta. Dar nu veţi 
soluţiona cazul la timp, aşa că vă sfătuiesc să vă protejaţi. 

— Doamna Sunhill şi cu mine nu suntem criminali. Noi 
anchetăm o crimă. 

— Scrisoarea de mustrare este un foc de avertisment. 
Următorul va tinti inima. 

— Da, însă eu sunt cel care trage. 

— Eşti un nebun. Dar avem nevoie de oameni ca 
dumneata. Asigură-te că partenera-ţi ştie în ce se bagă. 

— Eu nu sunt sigur nici de mine că am înţeles. 

— Nici eu, dar e limpede că ai pus o întrebare 
stânjenitoare despre West Point. Bună ziua. 

A închis. Am privit-o pe Cynthia. 

— Dumnezeule mare! 

— E clar că am pus o întrebare la obiect despre West 
Point. 

— Aşa s-ar părea. 

Am sunat la Jordan Field şi am cerut-o pe Grace Dixon la 
aparat. 

— Grace, tocmai am aflat că spre voi vin nişte tipi de la 
Şcoala de Psi-Op, care vor cere materialele căpitanului 
Campbell. Sunt sigur că asta se referă şi la computer. 


339 


— Ştiu. Au şi ajuns. 

— Fir-ar să fie! 

— Nicio problemă. După ce am vorbit cu 
dumneavoastră, am copiat totul pe o dischetă. Acum iau 
computerul, dar nu cred că va putea cineva să găsească 
parolele pentru a ajunge la fișiere. 

— Bravo, Grace. Care sunt parolele? am întrebat-o. 

— Sunt trei: una pentru scrisori personale, una pentru 
lista cu numele iubiţilor, adresele şi numerele de telefon şi 
una pentru jurnal. Parola pentru scrisori este „însemnări 
indecente pentru numele iubiţilor, adrese, numere de 
telefon a folosit parola „Prietenii lui tăticu'”, iar parola 
pentru jurnal este „Calul Troian”. 

— În regulă... păstrează bine discheta. 

— O ţin lângă inimă. 

— Bun. Dormi cu ea la noapte. Vorbim mai târziu. 

Am închis, am sunat la Falls Church şi l-am cerut pe 
Karl. 

— Aud că întrebarea mea despre West Point i-a înfuriat, 
supărat sau speriat pe unii. 

— Cine ţi-a spus? 

— Întrebarea e: ce ai aflat? 

— Nimic. 

— E important, i-am spus. 

— Fac tot ce pot. 

— Spune-mi ce ai făcut. 

— Domnule Brenner, nu-ţi dau ţie raportul! 

— Sigur. Dar te-am rugat să-ţi foloseşti resursele ca să 
afli o informaţie. 

— Am să te sun când aflu ceva. 

Cynthia a împins spre mine o hârtie pe care am citit „E 
interceptat?” Am dat din cap. Vocea lui Karl suna ciudat. L- 
am întrebat: 

— Au ajuns la tine, Karl? 

A răspuns după câteva secunde. 


340 


— Toate uşile mi s-au trântit în faţă. Continuă ancheta, 
fără informaţia asta. Am primit asigurări că nu ai nevoie de 
ea. 

— Bine. Mulţumesc foarte mult că ai încercat. 

— Ne vedem aici mâine sau poimâine. 

— Minunat. Dacă tot nu eşti ocupat cu cererea mea, 
poate aranjezi o permisie de treizeci de zile pentru mine şi 
doamna Sunhill, şi o rezervare confirmată, pe un avion 
MAC, spre o destinaţie la alegerea mea. 

— Pentagonul nici nu ar dori mai mult. 

— Şi scoate rahatul ăla de scrisoare de mustrare din 
dosarul meu! 

Am închis telefonul. 

— Ce naiba se întâmplă aici? a întrebat Cynthia. 

— Cred că am deschis cutia Pandorei, am scos o cutie 
cu viermi şi am aruncat-o într-un cuib de viespi. 

— Poţi să mai spui o dată. 

Dar nu am făcut-o. 

— Ni s-au tăiat toate legăturile. M-am gândit o clipă şi 
am reluat: Cred că putem să continuăm singuri. 

— Nu avem de ales. Dar eu tot vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat la West Point. 

— Karl ne-a asigurat că nu e ceva important pentru caz. 

Cynthia a rămas tăcută o clipă, apoi a zis: 

— Karl mă dezamăgeşte. Nu m-am gândit niciodată că o 
să dea înapoi într-o anchetă ca asta. 

— Nici eu. 

Am mai vorbit câteva minute, încercând să ne închipuim 
încotro să o luăm în problema West Point. M-am uitat la 
ceas. 

— Să mergem la Bethany Hill. 

Ne-am ridicat în picioare, dar cineva a bătut la uşă şi 
Baker a intrat cu o foaie de hârtie în mână. S-a aşezat la 
biroul meu şi s-a uitat pe hârtie. 

— la loc, Baker, i-am spus sarcastic. 


341 


Ne-a privit şi a spus cu o voce sigură: 

— De fapt, sunt ofiţerul specialist Kiefer, de la DIC. Sunt 
aici de două luni şi lucrez sub acoperire pentru colonelul 
Hellmann. Am făcut o anchetă asupra felului cum e 
condusă secţia de transporturi - nişte fleacuri, nimic în 
legătură cu colonelul Kent. Colonelul Hellmann mi-a spus să 
fac astfel, încât să fiu desemnată drept secretara voastră. 
S-a uitat la noi: Aşa am făcut. 

— Vorbeşti serios? Ne-ai spionat pentru colonelul 
Hellmann? a întrebat Cynthia. 

— Nu am spionat, v-am ajutat. Tot timpul. 

— Da, dar tot sunt furios, i-am răspuns. 

Baker, alias ofiţerul specialist Kiefer, a spus: 

— Ai dreptate, dar e un caz extrem de dificil, iar 
colonelul Hellmann era îngrijorat. 

— Colonelul Hellmann tocmai s-a declarat învins, i-am 
spus. 

Nu a răspuns la remarcă. 

— In cele două luni, de când sunt aici, am auzit 
zvonurile pe care vi le-am spus despre colonelul Kent şi 
căpitanul Campbell. Totul e adevărat, dar nu i-am scris 
niciodată, pentru că nu-mi place să fac aşa ceva oamenilor. 
Nu am văzut nicio situaţie prin care el să-şi fi neglijat 
îndatoririle şi nu dispuneam decât de bârfe de birou. Dar 
acum cred că toate sunt relevante. 

— Sunt relevante, dar nu constituie dovezi decât poate 
de prostie, a răspuns Cynthia. 

Doamna Kiefer a ridicat din umeri. Mi-a întins o foaie de 
hârtie. 

— Am primit un telefon de la Falls Church acum câteva 
minute, prin care mi se cerea să vă spun cine sunt şi mi se 
dădeau instrucţiuni să rămân lângă fax. lată ce a venit. 

M-am uitat la hârtie, care îmi era adresată mie şi lui 
Sunhill, exclusiv, prin Kiefer. Am citit cu glas tare: 


342 


În ceea ce priveşte întrebarea despre West Point, aşa 
cum am arătat şi la telefon, toate dosarele sunt sigilate 
sau nu există, toate întrebările puse au fost întâmpinate 
cu tăcere. Totuşi, am dat telefon unei persoane de la DIC 
care, în perioada respectivă, era la post la West Point. 
Persoana a vorbit doar cu condiţia de a i se păstra 
anonimatul. lată ce am aflat: în vara dintre primul şi al 
doilea an petrecut la West Point, cadetul Campbell a fost 
spitalizată într-o clinică particulară, timp de câteva 
săptămâni. Oficial, suferise un accident în timpul unor 
exerciţii de noapte, la tabăra Buckner. Omul meu zice că 
generalul Campbell a venit cu avionul din Germania în 
ziua următoare „accidentului”. lată care e povestea, aşa 
cum a reconstituit-o omul meu, din zvonuri. În august, în 
timpul unor exerciţii de recunoaştere, cadeţii au format 
patrule de noapte, care urmau să intre în pădure şi, 
accidental sau cu intenţie, cadetul Campbell a fost 
separată de un grup mai mare şi s-a trezit împreună cu 
cinci sau şase bărbaţi - fie cădeţi, fie bărbaţi din Divizia 
Aeropurtată 82, care asistau la instrucţie. Aveau pe faţă 
vaselină de camuflaj, era întuneric şi aşa mai departe. 
Aceşti bărbaţi au prins-o pe cadetul Campbell, au 
dezbrăcat-o şi au imobilizat-o, legând-o de ţăruşii de la 
corturile lor, apoi au violat-o pe rând. Ce a urmat după 
aceea e neclar, dar se presupune că bărbaţii au 
ameninţat-o că o va păţi mai rău dacă raportează violul, 
apoi au dezlegat-o şi au fugit. Până în zori, ea a fost dată 
dispărută, apoi a venit în zona taberei, cu hainele în 
dezordine şi isterică. A fost dusă la spitalul militar Keller 
şi tratată pentru tăieturi minore şi contuzii, epuizare şi 
aşa mai departe. Fişele medicale nu înregistrează vreun 
atac sexual. Generalul Campbell a sosit, iar ea a fost 
mutată la o clinică particulară. Nu a fost acuzat nimeni, 
nu s-a intentat nicio acţiune în justiţie, incidentul a fost 
îngropat pentru binele academiei, iar cadetul Campbell s- 
a prezentat la cursuri în septembrie. Au fost zvonuri că 
generalul a făcut presiuni asupra fiicei lui ca să nu dea 
curs incidentului - generalul fiind, probabil, presat la 
rândul lui de persoane sus puse. Asta e tot. Distruge 

343 


mesajul şi evidenţa activităţii faxului. Noroc. 
Hellmann 


l-am dat faxul Cynthiei care a spus: 

— Acum totul are logică, nu-i aşa? 

Am dat din cap. 

— Ştiţi cine a omorât-o? ne-a întrebat Kiefer. 

— Nu, i-am răspuns, dar cred că ştim acum de ce era 
acolo, în poligon. 

Cynthia a băgat mesajul lui Karl în maşina de tocat 
hârtie şi i-a spus lui Kiefer: 

— Deci, voiai să te faci detectiv? 

Kiefer a părut puţin stânjenită, dar a răspuns: 

— Baker voia să se facă detectiv. 

— Baker poate să mai rămână secretară o vreme. Nu 
avem nevoie de încă un detectiv. 

— Am înţeles, a răspuns Kiefer, intrând din nou în rol. 
Dar am să ţin ochii deschişi şi urechile ciulite. 

— Aşa să faci. 

l-am spus lui Baker: 

— Comunică-i colonelului Kent că domnul Brenner 
doreşte să-l consemneze în garnizoană pe colonelul Moore 
până la noi ordine. 

— Am înţeles. 

Am ieşit cu Cynthia din birou, apoi prin uşa din spate a 
clădirii şi ne-am dus la parcare, fără să fim agăţaţi de 
reporteri. 

— E rândul meu să conduc, am spus. 

Mi-am găsit cheile şi am urcat în Blazer. 

În drum spre Bethany Hill, i-am spus: 

— Karl e destul de cumsecade pentru un ticălos. 

A zâmbit. 

— Chiar dacă ne-a păcălit. Îţi vine să crezi? 

— Face parte din meserie, Cynthia. Mi se părea mie 
ceva familiar. Avea ea ceva care nu mergea. 


344 


— Termină, Paul. Ai fost la fel de păcălit ca şi mine. 
Doamne, trebuie să mă las de meseria asta. 

— Ce-i cu Panama? 

M-am uitat la ea şi privirile noastre s-au întâlnit. 

— Am cerut un post permanent în afara continentului, 
pentru că voiam să fiu departe de cei care avea să-mi 
devină fost soţ. 

— Bună idee! Am schimbat subiectul: Deci, povestea de 
la West Point e dinamită curată. 

— Da. Nu pot să cred că un tată a participat la 
muşamalizarea... totuşi, dacă te gândeşti bine... la West 
Point, tensiunea e foarte mare de când Academia e mixtă. E 
de necrezut ce se întâmplă acolo. In afară de asta, 
generalul trebuia să se gândească şi la cariera lui, poate că 
se gândea, de asemenea, la cariera şi reputaţia fiicei lui. 
Dar nu i-a făcut niciun serviciu. 

— Nu, într-adevăr. 

— Femeile care tăinuiesc un viol sau sunt silite să-l 
tăinuiască plătesc, de obicei, mai târziu pentru asta. 

— Sau îi fac pe alţii să plătească, am subliniat eu. 

— Exact. Uneori, şi una, şi alta. Ceea ce s-a întâmplat în 
poligonul şase a fost o reeditare a violului de la West Point, 
nu-i aşa? 

— Mă tem că aşa e. 

— Numai că de data asta a omorât-o cineva. 

— Exact. 

— Tatăl ei? 

— Să căpătăm şi ultima informaţie de care avem 
nevoie, ca să reconstituim crima de la început la sfârşit. 

O clipă, a rămas tăcută, apoi m-a întrebat: 

— Ştii cine a omorât-o? 

— Ştiu cine nu a omorât-o. 

— Nu fi enigmatic, Paul. 

— Ai vreun suspect? 

— Mai mulţi. 


345 


— Îi vom judeca la noapte, la hotel. 
— In regulă. Sper să spânzurăm pe cineva mâine- 
dimineaţă. 


26 


Am ajuns acasă la Fowler, pe Bethany Hill, şi am sunat 
la uşă. 

Doamna Fowler ne-a salutat, arătând mai senină decât 
o văzusem de dimineaţă. Ne-a condus în camera de zi şi 
ne-a întrebat dacă vrem cafea sau altceva, dar am refuzat- 
o. Ea s-a aşezat pe canapea, iar noi am luat loc în fotolii. 

Discutasem cu Cynthia ce urma să o întrebăm şi luasem 
hotărârea ca Cynthia să conducă interogatoriul. A 
pălăvrăgit cu doamna Fowler despre viaţă, armată, Fortul 
Hadley şi aşa mai departe, apoi, când doamna Fowler s-a 
relaxat, Cynthia i-a spus: 

— Vă rugăm să fiţi sigură că nu dorim decât să se facă 
dreptate. Nu am venit aici să distrugem reputaţia cuiva. Am 
venit să găsim un ucigaş, dar şi să ne asigurăm că niciun 
bărbat sau nicio femeie să nu fie acuzaţi pe nedrept. 

Doamna Fowler a dat din cap. 

— Ştiţi că Ann Campbell a avut relaţii sexuale cu mulţi 
bărbaţi din garnizoană, a continuat Cynthia. Vreau să vă 
asigur că numele soţului dumneavoastră nu a fost legat de 
Ann Campbell în niciuna dintre dovezile pe care le-am găsit. 

A dat din nou din cap, puţin mai energic, cred. 

— Înţelegem poziţia colonelului Fowler, ca aghiotant al 
generalului Campbell, şi, presupun, ca prieten al acestuia. 
Apreciem cinstea soţului dumneavoastră şi permisiunea de 


346 


a ne lăsa să vorbim cu dumneavoastră. Sunt sigur că v-a 
spus să fiţi la fel de cinstită cu noi, cum a fost şi dumnealui, 
cum am fost şi noi cu dumneavoastră. 

Incercare de a încuviinţa. 

Cynthia a continuat, ocolind orice întrebare, directă, 
spunând lucruri pozitive, arătând compasiune, înţelegere şi 
aşa mai departe. Aşa trebuie să procedăm cu martorii civili 
care nu sunt citați, iar Cynthia făcea o treabă mult mai 
bună decât aş fi putut eu să fac. 

Dar venise timpul şi Cynthia a întrebat-o: 

— Eraţi acasă în seara crimei? 

— Da. 

— Soţul dumneavoastră a venit acasă de la Clubul 
Ofiţerilor pe la ora 22.00. 

— Exact. 

— V-aţi retras pe la 23.00? 

— Aşa cred. 

— Şi, cândva, între 02.45 şi 03.00, aţi fost treziţi de 
cineva care suna la uşă. 

Niciun răspuns. 

— Soţul dumneavoastră s-a dus jos şi a deschis uşa. S-a 
întors în dormitor şi v-a spus că fusese generalul şi că era 
ceva urgent. Soţul dumneavoastră s-a îmbrăcat şi v-a cerut 
să faceţi la fel. Aşa este? 

Niciun răspuns. 

— Şi v-aţi dus cu el, a continuat Cynthia. Cred că purtaţi 
pantofi numărul 37. 

— Da, ne-am îmbrăcat amândoi şi am plecat, a răspuns 
doamna Fowler. 

Timp de câteva secunde nu a mai vorbit nimeni, apoi 
Cynthia a continuat: 

— V-aţi îmbrăcat amândoi şi aţi plecat. Generalul 
Campbell a rămas în casa dumneavoastră? 

— Da. 

— Doamna Campbell era cu el? 


347 


— Nu, nu era. 

— Deci, generalul Campbell a rămas aici, iar 
dumneavoastră v-aţi însoţit soţul la poligonul şase, nu-i 
aşa? 

— Da. Soţul meu mi-a spus că generalul îi atrăsese 
atenţia că Ann Campbell era goală şi m-a rugat să iau un 
halat cu mine. A mai spus că Ann Campbell era legată, aşa 
că am luat şi un cuţit ca să tai frânghia. 

— Bine. Aţi condus maşina pe drumul spre poligoane şi 
ultimul kilometru l-aţi parcurs cu farurile stinse. 

— Da. Soţul meu nu a vrut să atragă atenţia gărzii. A 
spus că mai sus, pe drum, e cineva de gardă. 

— Da. Şi aţi oprit lângă jeep, aşa cum vă dăduse 
instrucţiuni generalul Campbell. Cât era ceasul? 

— Era... cam 03.30. 

— Era cam 03.30. Aţi ieşit din maşină şi... 

— Şi am văzut ceva pe poligon, iar soţul meu mi-a spus 
să mă duc acolo, să tai frânghia şi să pun halatul pe ea. Mi- 
a spus să-l chem, dacă aveam nevoie de ajutor. După o 
pauză, doamna Fowler a adăugat: Mi-a mai spus să-i dau o 
palmă dacă nu coopera. Era foarte furios. 

— E de înţeles, a fost de acord Cynthia. Deci, v-aţi dus 
în poligon. 

— Da. Soţul meu s-a hotărât să vină până la jumătatea 
drumului. Cred că era îngrijorat de felul cum va reacţiona 
Ann. A crezut că va deveni violentă. 

— V-aţi apropiat de Ann Campbell. Aţi spus ceva? 

— Da, am chemat-o pe nume, dar nu... nu a răspuns. M- 
am dus la ea şi... am îngenuncheat alături şi ochii ei erau 
deschişi, dar... am ţipat... şi soţul meu a alergat spre 
mine... 

Doamna Fowler şi-a pus mâinile pe faţă şi a început să 
plângă. Cynthia părea pregătită pentru aşa ceva; s-a ridicat 
de la locul ei şi s-a aşezat lângă doamna Fowler, pe 
canapea, punându-i mâna în jurul umerilor şi oferindu-i o 


348 


batistă. 

După un minut, Cynthia a spus: 

— Vă mulţumesc. Nu trebuie să mai spuneţi nimic. O să 
găsim singuri ieşirea. 

Aşa am şi făcut. 

Ne-am urcat în Blazer şi am plecat. 

— Uneori nimereşti ţinta chiar şi pe întuneric, am spus. 

— Numai că nu era întuneric, a răspuns Cynthia. Acum, 
totul capătă sens, e logic, bazat pe ceea ce cunoaştem din 
fapte şi pe ceea ce ştim despre personaje. 

— Da. Ai făcut treabă bună. 

— Mulţumesc. Dar tu mi-ai arătat cum. 

Ceea ce era adevărat, aşa că am spus: 

— Da. 

— Cred că nu-mi place falsa modestie sau umilinţa la 
bărbaţi. 

— Bun. Atunci eşti în maşina care trebuie. Crezi că 
Fowler i-a spus să spună adevărul sau s-a hotărât ea 
singură? 

Cynthia s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Cred că Fowler ştie că noi ştim despre a, b şi c. l-a 
spus soţiei lui că, în cazul în care întrebăm despre x, ea să 
ne spună despre x şi să continue cu y şi z, ca să scape de 
apăsare şi să termine odată. 

— Exact. lar doamna Fowler e martorul soţului ei că Ann 
Campbell era moartă atunci când au ajuns ei acolo şi că nu 
a omorât-o el. 

— Exact. Şi o cred; nu el a omorât-o pe Ann Campbell. 

Am condus în tăcere, amândoi cufundaţi în gânduri. 

Am ajuns la Beaumont House puţin cam devreme, dar 
am hotărât că protocolul trebuia să dea înapoi în faţa 
realităţii şi ne-am dus la uşa din faţă, unde legitimaţiile 
noastre au fost verificate de un poliţist militar care a şi 
sunat în locul nostru. 

Spre norocul nostru, ne-a deschis tânărul şi frumosul 


349 


locotenent Elby. 

— Aţi venit cu zece minute mai devreme, a spus el. 

Tânărul Elby purta insigna de infanterist, cu puştile 
încrucişate. Deşi pe uniformă nu exista niciun semn că ar fi 
luptat undeva, am respectat statutul lui de infanterist şi 
gradul pe care-l avea. 

— Putem să plecăm şi să ne întoarcem sau putem să 
stăm de vorbă cu dumneavoastră câteva minute, i-am 
spus. 

Locotenentul Elby părea într-o dispoziţie amicală şi ne-a 
condus înăuntru. Am intrat în camera, unde mai fusesem, şi 
i-am spus Cynthiei: 

— Parcă voiai să te duci la toaletă. 

— Ce? A... da! 

— Este o toaletă în hol, pe stânga, i-a arătat 
locotenentul Elby. 

— Mulţumesc. 

A ieşit. 

— Domnule locotenent, am aflat că vă întâlneaţi cu 
căpitanul Campbell. 

Elby s-a uitat atent la mine şi mi-a răspuns: 

— Aşa este. 

— Ştiaţi că se întâlnea şi cu Wes Yardley? 

A dat din cap şi, după expresia lui, mi-am dat seama că 
era o amintire încă dureroasă pentru el. Şi înţelegeam acest 
lucru - un tânăr ofiţer curat, care trebuie să împartă pe fiica 
şefului lui cu un orăşean mai puţin curat, un fel de poliţist 
băiat-rău. 

— Aţi iubit-o? l-am întrebat. 

— Nu răspund la întrebarea asta. 

— Aţi şi răspuns. Aveaţi intenţii onorabile? 

— De ce îmi puneţi întrebările astea? Aţi venit ca să 
staţi de vorbă cu doamna Campbell. 

— Am sosit mai devreme. Deci, ştiaţi despre Wes 
Yardley. Aţi auzit şi alte zvonuri, cum că Ann Campbell se 


350 


întâlnea cu bărbaţi căsătoriţi din garnizoană? 

— Despre ce dracu’ vorbiţi? 

Cred că nu auzise zvonurile. Şi cred că nu ştia nimic 
despre camera din subsol. L-am întrebat: 

— Generalul aproba relaţia dumneavoastră cu fiica lui? 

— Da. Chiar trebuie să răspund la aceste întrebări? 

— Acum trei zile nu ar fi trebuit şi mi-aţi fi putut spune 
să mă duc dracului. Peste câteva zile, începând de acum 
încolo, veţi putea, probabil, să-mi spuneţi acelaşi lucru. Dar, 
în clipa asta da, trebuie să răspundeţi la aceste întrebări. 
Următoarea întrebare - doamna Campbell era şi ea de 
acord? 

— Da. 

— Aţi discutat cu Ann Campbell despre căsătorie? 

— Da. 

— Povestiţi-mi, domnule locotenent. 

— Ei bine... ştiam că era încurcată cu acest Yardley şi 
eram... necăjit... dar nu era numai asta... Adică, ea mi-a 
spus câ... că vrea să fie sigură că părinţii ei sunt de acord şi 
urma să anunţăm logodna după ce generalul ne va fi dat 
binecuvântarea. 

— Inţeleg. Aţi discutat cu generalul de la bărbat la 
bărbat? 

— Da, acum câteva săptămâni. Părea fericit, dar mi-a 
spus să mă mai gândesc o lună. A spus că fiica lui e o 
tânără încăpăţânată. 

— Inţeleg. Şi, de curând, aţi primit ordin să vă duceţi 
undeva în cealaltă parte a lumii. 

S-a uitat surprins la mine. 

— Da... în Guam. 

Aproape că mi-a venit să râd, dar nu am râs. Deşi 
superior mie în grad, era destul de tânăr ca să-mi fie fiu, 
aşa că i-am pus mâna pe umăr şi i-am spus: 

— Domnule locotenent, aţi fi putut să fiţi cel mai bun 
lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui Ann Campbell, dar nu a 


351 


fost să fie. Aţi fost prins în lupta pentru putere dintre 
general şi căpitanul Campbell şi ei v-au mutat în sus şi în 
jos, pe tabla de şah. Undeva, în adâncul minţii, înţelegeţi 
lucrul ăsta. Continuaţi-vă viaţa şi vedeţi-vă de carieră, 
domnule locotenent, şi, data viitoare, când vă mai gândiţi la 
căsătorie, luaţi două aspirine, culcaţi-vă într-o cameră 
întunecoasă şi aşteptaţi să vă treacă. 

Din nefericire, Cynthia a revenit chiar în clipa aceea şi s- 
a uitat urât la mine. 

Locotenentul Elby părea confuz şi iritat, dar ceva îi 
umbla prin minte. S-a uitat la ceas. 

— Doamna Campbell vă va primi acum, a spus. 

L-am urmat pe Elby în hol, apoi într-un fel de salonaş 
victorian în partea din faţă a casei. 

Doamna Campbell s-a ridicat din fotoliu, iar noi ne-am 
îndreptat spre ea. Purta o rochie simplă, neagră şi, 
apropiindu-mă, am văzut ce mult semăna cu fiica ei. La 
aproape şaizeci de ani, doamna Campbell se schimbase 
dintr-o femeie frumoasă într-una atrăgătoare, dar va trebui 
să mai treacă alţi zece ani, cel puţin, pentru ca oamenii să 
înceapă să folosească, în legătură cu ea, expresia neutră şi 
fără sex de „femeie bine”. 

Cynthia a dat mâna cu ea şi i-a prezentat condoleanţe. 
Am dat şi eu mâna cu ea şi am făcut acelaşi lucru. Ne-a 
invitat să stăm jos, pe o canapea de două locuri de lângă 
fereastră. Ne-am aşezat, iar ea a luat loc pe o canapea 
similară. Între noi, era o măsuţă rotundă pe care se aflau 
câteva carafe cu băuturi şi pahare. Doamna Campbell bea 
ceai, dar ne-a întrebat dacă vrem vin de Xeres sau vin de 
Porto. 

De fapt, aş fi vrut să beau ceva, însă nu Xeres sau 
Porto. Am refuzat, dar Cynthia a acceptat un vin de Xeres, 
iar doamna Campbell i-a turnat un pahar. 

Am fost surprins să descopăr că doamna Campbell avea 
un accent sudic, dar mi-am amintit că o văzusem la 


352 


televizor, odată, în timpul războiului din Golf, când 
remarcasem ce pereche perfectă alcătuiau din punct de 
vedere politic: un general din Midwest şi o doamnă 
cultivată din sud. Cynthia a făcut puţină conversaţie, iar 
doamna Campbell, cu toată durerea ei, a participat. S-a 
dovedit că doamna Campbell era din Carolina de Sud, ea 
însăşi fiică de ofiţer. June Belham - acesta era numele ei de 
fată - întruchipa, cred eu, tot ce era bun în sud. Era 
politicoasă, fermecătoare şi graţioasă; mi-am amintit ce 
spusese colonelul Fowler despre ea şi am adăugat, la 
aceste calităţi, loialitatea şi purtarea de doamnă, dar fermă. 

Eram conştient că vremea trecea, dar Cynthia părea să 
nu se grăbească să treacă la lucrurile neplăcute şi am 
presupus că socotea că nu era potrivit şi/sau îşi pierduse 
curajul. Nu o condamnam pentru asta. Dar, deodată, 
Cynthia a spus: 

— Cred că doamna Fowler sau, poate, colonelul Fowler 
v-a sunat înainte de venirea noastră. 

Bravo, Cynthia! 

Doamna Campbell a pus cana cu ceai pe masă şi a 
răspuns cu aceeaşi voce liniştită cu care conversase până 
atunci. 

— Da, am vorbit cu doamna Fowler. Sunt foarte 
bucuroasă că a putut sta de vorbă cu dumneavoastră. A 
fost foarte afectată şi acum se simte mult mai bine. 

— Da, a răspuns Cynthia, aşa se întâmplă adesea. Ştiţi, 
doamnă Campbell, eu mă ocup, mai ales, de cazuri de viol 
şi pot să afirm că, atunci când încep să pun întrebări unor 
oameni despre care ştiu că au ce să-mi spună, aproape că 
simt tensiunea în aer. E ca şi cum ar avea cu toţii o rană, 
dar, din clipa în care primul a vorbit, totul începe să iasă la 
iveală, ca şi acum, aici. 

Era felul Cynthiei de a spune că, odată ce codul tăcerii a 
fost rupt, se grăbesc cu toţii să devină martorii guvernului. 
Ceea ce desfiinţează orice suspect. 


353 


Cynthia a spus doamnei Campbell: 

— Deci, din ceea ce mi-a spus doamna Fowler şi din 
ceea ce domnul Brenner şi cu mine am aflat din alte surse, 
se pare că generalul a primit un telefon de la Ann în 
primele ore ale dimineţii, în care îi cerea să se întâlnească 
în poligon, probabil pentru a discuta ceva. Aşa este? 

Încă o încercare la nimereală sau, dacă e să o cred pe 
Cynthia, o foarte bună presupunere. 

— Telefonul roşu de lângă pat a sunat pe la ora 01.45, a 
răspuns doamna Campbell. Generalul a răspuns imediat şi 
m-am trezit şi eu. M-am uitat la el în timp ce asculta. Nu a 
spus nimic, dar a închis, s-a dat jos din pat şi a început să 
se îmbrace. Nu l-am întrebat niciodată la ce se refereau 
aceste telefoane, dar el îmi spunea întotdeauna unde se 
duce şi când credea că se va întoarce. A zâmbit şi a 
continuat: De când suntem în Fortul Hadley, nu a primit 
multe telefoane în mijlocul nopţii, dar în Europa, când suna 
telefonul, zbura din pat, lua bagajul, gata făcut, şi se ducea 
la Washington sau în Germania de Est, sau cine mai ştie 
unde. Dar întotdeauna îmi spunea... De data asta, mi-a 
spus doar că se întoarce într-o oră. Şi-a pus haine civile şi a 
plecat. M-am uitat după el şi am observat că luase maşina 
mea. 

— Ce fel de maşină este, doamnă? 

— Buick. 

Cynthia a dat din cap. 

— Apoi, cam pe la ora 04.00-04.30, generalul s-a întors 
acasă şi mi-a spus ce s-a întâmplat. 

S-a uitat în gol şi, pentru prima dată, am văzut chipul 
unei mame obosite şi cu inima frântă şi, mi-am închipuit ce 
tribut o făcuseră să plătească în toţi aceşti ani. In mod 
sigur, ca soţie şi mamă nu putea să fie de acord cu ceea ce 
făcuse generalul fiicei lor, în numele binelui, al carierei şi al 
imaginii publice pozitive. Dar, la un moment dat, probabil 
că se împăcase cu gândul. 


354 


Cynthia a intervenit: 

— Soţul dumneavoastră a venit acasă pe la ora 04.30. 

— Da... L-am aşteptat... aici, în camera asta. Când a 
intrat pe uşă, am ştiut că fiica mea a murit. S-a ridicat în 
picioare. Asta e tot ce ştiu. Acum, când cariera soţului meu 
s-a sfârşit, nu ne mai rămâne decât să sperăm că îl veţi 
găsi pe ucigaş. Apoi vom putea să plecăm şi să ne găsim 
pacea. 

Ne-am ridicat şi noi, iar Cynthia a spus: 

— Facem tot ce putem şi vă mulţumim că v-aţi uitat o 
clipă durerea pentru a vorbi cu noi. 

l-am spus că găsim singuri ieşirea şi am plecat. 

Afară, în drum spre maşină, am spus: 

— Cariera generalului s-a încheiat acum zece ani, la 
spitalul militar Keller, la West Point. Numai că i-a trebuit 
ceva timp ca vestea să-l ajungă din urmă. 

— Da, şi-a trădat nu numai fiica, dar s-a trădat pe el 
însuşi şi pe soţia lui. 

Am urcat în maşină şi am plecat din faţa casei 
Beaumont. 


27 


— Despre ce ai vorbit cu locotenentul Elby? m-a întrebat 
Cynthia pe drum. 

— Despre dragoste şi căsătorie. 

— Da, am auzit partea cu răbdarea înţeleaptă. 

— Ştii, e prea tânăr ca să se liniştească. O ceruse în 
căsătorie pe Ann Campbell. 

— Căsătoria cu Ann Campbell nu i-ar fi adus chiar 


355 


liniştea. 

— Adevărat. 

Am  informat-o pe Cynthia asupra scurtei mele 
conversații cu Elby şi am adăugat: 

— Acum, bietul de el este trimis în Guam. Aşa merg 
lucrurile - ca în vechile piese greceşti când un muritor 
cunoaşte o zeiţă în sensul biblic. Fie îi suceşte minţile, îl 
transformă în animal sau într-un obiect neînsufleţit, fie îl 
exilează în insula Guam, ori în echivalentul ei egeean. 

— Prostii. 

— Exact. Oricum, am sentimentul că dinamica 
membrilor familiei Campbell era atât de patologică, încât 
dragostea şi fericirea nu ar fi putut să înflorească niciodată 
la ei, şi Dumnezeu să-l ajute pe cel care e prins în durerea 
şi nenorocirea lor. 

A dat din cap. 

— Crezi că lucrurile mergeau bine înainte ca ea să fie 
violată la West Point? 

— Din câte spune colonelul Moore, da. Cred că e un 
tablou limpede. Şi, pentru că vorbim de tablouri, mă 
gândesc la albumul de fotografii pe care l-am găsit în casă 
la Ann... Dacă priveşti pozele, în funcţie de clipa când au 
fost făcute, - înainte sau după violul din vara dintre primul 
şi al doilea an la West Point - vezi diferenţa. 

— Da. Poţi să stabileşti clipa când s-a întâmplat orice 
tragedie într-o familie, dacă ştii ce să cauţi. Bărbaţii aceia 
care au violat-o s-au distrat puţin, apoi şi-au văzut de vieţile 
lor, fără să se gândească vreodată la naufragiul uman pe 
care l-au lăsat în urmă. 

— Ştiu. Putem vedea asta şi dacă rămânem destul pe 
loc în urma unui act de violenţă. Dar, de obicei, putem să 
facem dreptate. În cazul de faţă, nimeni nu a chemat 
poliția. 

— Nu, atunci nu. Dar acum suntem aici. Cum vrei să-l 
abordezi pe generalul Campbell? m-a întrebat. 


356 


— Mi-ar plăcea să-l necăjesc. Însă cred că a plătit deja 
preţul cel mai mare pentru marea lui greşeală. Nu ştiu... O 
să văd acolo. E general. 

— Da. 

Parcarea statului-major era aproape goală, mai erau 
doar câteva maşini, inclusiv maşina oliv a generalului. Se 
mai afla un jeep dintre cele care sunt, de obicei, atribuite 
statelor-majore, şi am presupus că acela din hangarul de la 
Jordan Field fusese înlocuit. 

Eram în picioare, cu Cynthia, în parcarea din dreapta 
clădirii. 

— Ea a ieşit pe uşa aceea, cam pe la ora 01.00, s-a 
urcat într-un jeep şi s-a dus să înfrunte fantomele 
trecutului, am spus. 

— Şi fantomele au câştigat. 

Am ocolit şi am ajuns în faţa clădirii. Avea două etaje, 
din cărămidă închisă la culoare, şi semăna vag cu o şcoală 
publică, înălţată prin deceniul al patrulea, cu excepţia aleii, 
care era mărginită de tuburi de mortiere de 155 mm 
consumate, în care erau plantate flori, o ironie 
neintenţionată, desigur. De asemenea, pe pajişte se aflau 
piese vechi de artilerie din diferite epoci, dispuse în ordinea 
apariţiei lor pe scara progresului. 

Am intrat pe uşa din faţă şi un tânăr ECI, de la ghişeul 
de informaţii, s-a ridicat în picioare. l-am spus că aveam 
întâlnire cu generalul Campbell. S-a uitat pe lista de primiri 
şi ne-a arătat un coridor lung care ducea spre partea din 
spate a clădirii. 

Am mers cu Cynthia pe coridorul pustiu ascultându-ne 
ecoul paşilor. Pe jos era linoleum bine lustruit. 

— N-am arestat niciodată un general, i-am spus. 
Probabil că sunt mai nervos decât el. 

— Nu a ucis-o el, Paul, a răspuns ea, uitându-se la mine. 

— De unde ştii? 

— Nu pot să-mi închipui şi, dacă nu pot, înseamnă că nu 


357 


s-a întâmplat aşa. 

— Nu-mi amintesc să existe aşa ceva în manual. 

— In orice caz, nu cred că avem voie să arestăm un 
general. Verifică în manual. 

Am ajuns într-un alt hol, de asemenea, pustiu. Drept în 
faţă, era o uşă închisă, cu o plăcuţă de alamă pe care scria: 
„General-lt. Joseph I. Campbell. 

Am bătut la uşă şi ne-a deschis o femeie-căpitan pe a 
cărei plăcuţă de identificare am citit Bollinger. 

— Bună seara, a spus. Sunt adjutantul principal al 
generalului Campbell. 

Ne-am strâns mâinile şi ea ne-a condus într-un 
secretariat mic. Căpitanul Bollinger avea cam treizeci şi 
cinci de ani, era îndesată, dar prietenoasă şi vioaie. l-am 
spus: 

— Nu cred că am mai auzit de vreo femeie să fie 
adjutant al unui general, de la prietena lui Ike încoace. 

A zâmbit şi a răspuns: 

— Sunt câteva. Celălalt adjutant al generalului este un 
bărbat, locotenentul Elby. 

— Da, l-am cunoscut. 

M-am gândit că, dacă locotenentul Elby era un gaj în 
jocul dintre tată şi fiică, căpitanul Bollinger, în mod sigur, 
nu era; nu putea fi sedusă de Ann şi era destul de urâtă din 
punctul de vedere al doamnei Campbell. in cercurile înalte, 
treaba e împuţită rău. 

Căpitanul Bollinger ne-a condus într-un birou gol şi a 
spus: 

— Generalul v-a afectat cât timp doriţi. Dar vă rog să 
înţelegeţi că... e foarte îndurerat. 

— Inţelegem, a răspuns Cynthia. 

Am înţeles, de asemenea, că întrevederea fusese 
programată după orele de program, astfel ca, dacă lucrurile 
mergeau rău, trupele să nu afle. 

Căpitanul Bollinger a bătut la o uşă frumoasă de stejar, 


358 


a deschis-o şi i-a anunţat pe ofiţerii Brenner şi Sunhill. Apoi 
s-a dat la o parte şi am intrat. 

Generalul era în picioare şi a venit spre noi ca să ne 
salute. Am schimbat saluturi rapide, apoi ne-am dat 
mâinile. 

Generalul Campbell ne-a arătat nişte scaune capitonate 
şi am luat loc cu toţii. Generalii, ca şi directorii, au diferite 
locuri unde se poate sta jos, în birou, în funcţie de 
importanţă, dar generalii au şi posibilitatea să te lase să 
stai în picioare, în poziţie de drepţi, sau, dacă sunt drăguţi, 
pe loc, repaus. Dar Cynthia şi cu mine am fost invitaţi să 
luăm loc mai mult din politeţe decât datorită gradelor 
noastre. Probabil că avea legătură cu faptul că tocmai 
ascultaserăm două declaraţii făcute de două soţii care 
fuseseră martorele unor delicte: complicitate şi uneltire. 
Dar poate că îi plăcea de noi. 

— Doriţi să beţi ceva? ne-a întrebat. 

— Nu, mulţumim, domnule. 

Dar, de fapt, se trăsese tunul şi steagul fusese coborât, 
iar în armată asta echivalează cu beculeţul lui Pavlov care 
anunţă masa câinilor înfometați. 

Nimeni nu a vorbit timp de un minut şi ceva. M-am uitat 
prin birou. Pereţii erau zugrăviți în alb, iar ornamentaţia era 
din stejar natural, ca şi birourile, mesele şi aşa mai departe. 
Covorul, care acoperea podeaua de stejar, era un covor 
oriental roşu, probabil adus de peste mări. Nu existau 
trofee de război, amintiri, certificate înrămate sau diplome, 
dar, pe o măsuţă mică, rotundă, aflată într-un colţ, era o 
pelerină albastră, pusă ca o faţă de masă, pe care se afla o 
sabie băgată în teacă, un pistol cu butoi lung, o pălărie 
albastră de uniformă şi alte mărunţişuri. 

Generalul a văzut că mă uit la ele şi a spus: 

— Sunt lucrurile tatălui meu. A fost colonel de cavalerie 
prin anii '20. 

— Şi eu am fost în Batalionul întâi din Regimentul 8 


359 


Cavalerie, în Vietnam, dar n-aveam cai, am răspuns. 

— Adevărat? Acela a fost regimentul tatălui meu. 
Bătrâni luptători indieni, dar asta era înainte de vremea lui. 

Deci, până la urmă, aveam ceva în comun. Aproape. 
Cynthia a fost, probabil, imediat plictisită de pălăvrăgeala 
noastră, dar stabilirea unor relaţii masculine e un lucru bun 
înainte de a încolţi pe cineva. 

— Deci, nu ai fost întotdeauna detectiv? m-a întrebat 
generalul Campbell. 

— Nu, domnule. Am muncit cinstit. 

A zâmbit. 

— Medalii? Decorații? 

l-am spus, iar el a încuviinţat din cap. Cred că putea să 
accepte mai uşor ceea ce aveam de gând să fac cu el, dacă 
totul venea din partea unui veteran în luptă. Chiar dacă nu 
aş fi fost, i-aş fi spus că sunt. Mi se permite să mint ca să 
aflu adevărul, iar un martor care nu a jurat poate, de 
asemenea, să mintă în timp ce unul care a jurat, e mai bine 
să nu o facă, iar un suspect poate să-şi exercite oricând 
dreptul de a nu se autoacuza. Totuşi, adesea, problema e 
să hotărăşti cine ce este. 

Generalul s-a uitat la Cynthia, nedorind s-o excludă, şi a 
întrebat-o de trecutul ei în armată, de rădăcinile ei civile şi 
aşa mai departe. Ea i-a răspuns şi aşa am aflat unele 
lucruri, deşi poate că minţea. Am observat că generalii şi, 
uneori, coloneii îi întreabă întotdeauna pe soldaţii şi pe 
ofiţerii din subordine despre oraşele lor natale, şcolile civile, 
instrucţia militară şi altele. Nu ştiu dacă îi interesează, dacă 
este un fel de metodă de management japoneză, 
importantă, şi pe care au învăţat-o la Academia Militară, 
sau ce naiba o fi, dar trebuie să intri în joc, chiar dacă eşti 
pe cale să arestezi individul pentru activităţi criminale. 

Deci, având tot timpul la dispoziţie, am depănat amintiri 
vreme de un sfert de oră. În cele din urmă, generalul a zis: 

— Înţeleg că aţi stat de vorbă cu doamna Fowler şi cu 


360 


doamna Campbell, deci ştiţi cam ce s-a întâmplat în 
noaptea aceea. 

— Da, domnule, am răspuns, dar, ca să fiu foarte cinstit, 
dedusesem foarte mult din ceea ce s-a întâmplat înainte de 
a vorbi cu doamna Fowler şi cu doamna Campbell. 

— Da? Impresionant. Facem treabă bună cu formarea 
oamenilor noştri de la DIC. 

— Da, domnule, şi avem multă experienţă practică, deşi 
acest caz a prezentat probleme unice. 

— Sunt sigur. Ştii cine a ucis-o pe fiica mea? 

— Nu, domnule. 

S-a uitat atent la mine şi a întrebat: 

— Nu a fost colonelul Moore? 

— S-ar putea. 

— Văd că nu ai venit ca să răspunzi la întrebări. 

— Într-adevăr, domnule. 

— Atunci, cum ai vrea să se desfăşoare această 
întrevedere? 

— Cred că ar fi mai uşor pentru toţi, domnule, dacă aţi 
începe prin a ne povesti ce s-a întâmplat în seara aceea, 
începând cu telefonul de la ora 01.45. S-ar putea să vă 
întrerup când am nevoie de o lămurire. 

A dat din cap. 

— Da, bine. Dormeam când a sunat telefonul roşu de pe 
noptiera mea. Am răspuns, dar nu am auzit nimic. Apoi s-a 
auzit un declic şi... şi vocea fiicei mele care cred că era 
înregistrată. _ 

Am  încuviinţat din cap. In turnurile de control din 
poligoane existau telefoane, dar noaptea erau închise. Ann 
Campbell şi Charles Moore avuseseră cu ei un telefon mobil 
şi un casetofon. 

— Mesajul... mesajul înregistrat spunea: „Tată, aici e 
Ann. Vreau să discutăm ceva extrem de urgent. Ne întâlnim 
la poligonul şase, nu mai târziu de ora 02.15”. Generalul a 
adăugat: Zicea că, dacă nu vin, o să se sinucidă. 


361 


Am încuviinţat din nou din cap. 

— V-a spus să o aduceţi cu dumneavoastră şi pe 
doamna Campbell? S-a uitat la mine şi la Cynthia, 
întrebându-se cât de mult ştiam de fapt, gândindu-se că 
poate găsisem banda aceea. 

— Da, a spus asta, dar nu am avut intenţia să o ascult. 

— Da, domnule. Ştiaţi despre ce voia să vorbiţi atât de 
urgent, încât să vă scoată din pat şi să conduceţi până la 
poligon? 

— Nu... Eu... Ann, poate aţi aflat, era epuizată nervos. 

— Da, domnule. Totuşi, cred că mi-a spus cineva că îi 
dăduserăţi un ultimatum. Urma ca ea să vă dea răspunsul 
la micul dejun din dimineaţa aceea. 

— Aşa este. Purtarea ei devenise de nesuportat şi i-am 
spus să îşi revină sau să plece. 

— Deci, când i-aţi auzit vocea, la ora aceea, v-aţi dat 
seama că nu era o izbucnire emoţională oarecare, ci că era, 
de fapt, legată de ultimatumul dumneavoastră şi de 
răspunsul pe care trebuia să-l dea. 

— Da, cred că mi-am dat seama de asta. 

— De ce credeţi că a comunicat cu dumneavoastră cu 
ajutorul unui mesaj înregistrat? 

— Ca să nu pot să mă împotrivesc, cred. Eram foarte 
ferm cu ea, dar nu puteam să mă cert cu o voce 
înregistrată şi am făcut ceea ce ar fi făcut orice tată - m-am 
dus fa întâlnire. 

— Da, domnule. Şi, aşa cum s-a dovedit, fiica 
dumneavoastră era deja în poligon şi vă sunase de acolo, 
cu ajutorul unui telefon mobil. De fapt, plecase de la statul- 
major pe la ora 01.00. Nu ştiţi de ce a ales un loc 
îndepărtat, unde se face instrucţie, pentru această 
întâlnire? De ce nu a venit, pur şi simplu, la micul dejun, ca 
să vă dea răspunsul la ultimatum? 

A clătinat din cap. 

— Nu ştiu. 


362 


Poate că, întâi, nu a ştiut, dar, când a văzut-o, şi-a dat 
seama. Vedeam că era sincer îndurerat şi că abia se mai 
stăpânea. S-ar fi stăpânit indiferent cât de tare l-aş fi presat 
şi mi-ar fi spus adevărurile evidente, legate de fapte şi 
dovezi. Dar nu mi-ar fi mărturisit, de bunăvoie, adevărul 
asupra motivului pentru care o găsise pe fiica lui goală şi 
legată. 

— A spus că se va sinucide, dacă nu veniţi. Credeţi că s- 
ar fi putut să se gândească să vă omoare pe 
dumneavoastră, dacă veneaţi? 

Nu a răspuns. 

— Aţi luat o armă cu dumneavoastră? l-am întrebat. 

A dat din cap. 

— Nu ştiam ce urma să găsesc acolo şi era noapte. 

Nu, cred şi eu că nu ştiai. De aceea nici nu ai luat-o şi 
pe doamna Campbell. 

— Deci, v-aţi îmbrăcat civil, aţi luat o armă, aţi luat 
maşina soţiei şi aţi condus până la poligonul şase, cu 
farurile stinse. La ce oră aţi ajuns acolo? 

— Era... cam 02.15. Exact când mi-a spus ea. 

— Da. Şi aţi aprins farurile şi... 

A urmat o tăcere lungă, timp în care generalul Campbell 
s-a gândit la conjuncţia pe care o lăsasem în aer. In cele din 
urmă, a spus: 

— Am ieşit din maşină şi m-am dus la jeep, dar ea nu 
era acolo. Am început să mă îngrijorez şi am strigat-o, dar 
nu a răspuns. Am strigat-o din nou, apoi am auzit-o 
chemându-mă şi m-am dus înspre poligon şi am văzut-o... 
am văzut-o pe pământ, am văzut pe cineva pe jos şi am 
crezut că era ea şi că era rănită. M-am dus repede într- 
acolo... era goală şi... cred că am fost şocat, zăpăcit... nu 
am ştiut ce să fac, dar era în viaţă, asta era tot ce mă 
interesa. Am strigat-o şi am întrebat-o dacă era bine şi ea a 
răspuns că da... M-am apropiat de ea... ştii, îmi vine greu să 
vorbesc despre asta. 


363 


— Da, domnule, şi pentru noi e greu. Nu încerc să 
compar pierderea dumneavoastră cu sentimentele noastre, 
dar cred că vorbesc şi în numele doamnei Sunhill când 
afirm că, în timpul acestei anchete, am ajuns... am ajuns să 
o îndrăgim pe fiica dumneavoastră. 

Poate că doamna Sunhill nu simţea chiar aşa. Am 
continuat: 

— Cei care anchetează crime au adesea astfel de 
sentimente faţă de cei decedați, chiar dacă nu i-au 
cunoscut. Avem de-a face cu un caz neobişnuit. Am vizionat 
ore întregi videocasete cu cursurile ţinute de fiica 
dumneavoastră şi am simţit că fiica dumneavoastră era o 
persoană pe care mi-ar fi plăcut să o cunosc... Dar să vă las 
să ne spuneţi ce s-a întâmplat după aceea. 

Generalul Campbell începuse din nou să se piardă şi am 
stat cu toţii jenaţi un minut, în timp ce el respira adânc. 
Apoi şi-a dres vocea şi a continuat: 

— Când am încercat să o dezleg... a fost foarte jenant, 
şi pentru ea şi pentru mine... dar nu am putut să desfac 
frânghia, nici să scot ţăruşii din pământ... am încercat... 
cine o legase bătuse ţăruşii foarte adânc, iar frânghia era 
bine înnodată... i-am spus că am să mă întorc... m-am dus 
la maşina mea şi la jeep, dar nu am găsit ceva cu care să 
tai frânghiile... aşa că m-am întors şi i-am spus... i-am spus 
că am să mă duc cu maşina la Bethany Hill, să iau un cuţit 
de la colonelul Fowler... Bethany Hill e la mai puţin de zece 
minute de poligonul şase... Acum, când mă gândesc înapoi, 
ar fi trebuit... ei bine, nu ştiu ce ar fi trebuit să fac. 

— În timp ce încercaţi să dezlegaţi frânghia, aţi vorbit, 
bineînţeles. 

— Am schimbat doar câteva cuvinte. 

— Dar, fireşte, aţi întrebat-o cine a legat-o. 

— Nu... 

— Domnule general, în mod sigur aţi spus ceva în genul: 
„Ann, cine a făcut asta? ” 


364 


— Da... sigur. Dar nu ştia. 

— De fapt, l-am informat, nici nu ar fi spus. 

Generalul m-a privit în ochi. 

— Exact. Nu mi-ar fi spus. Poate ştiţi voi. 

— Deci, v-aţi întors cu maşina pe Rifle Range Road, spre 
Bethany Hill. 

— Exact. Şi l-am chemat pe colonelul Fowler să mă 
ajute. 

— Ştiaţi că la depozitul de muniții era postată o gardă, 
cam la un kilometru în direcția opusă? 

— Nu ştiu unde se află fiecare post de gardă din 
garnizoană. Mă îndoiesc, oricum, că m-aş fi dus acolo. Nu 
aveam nevoie ca un tânăr să o vadă aşa pe fiica mea. 

— De fapt, era o femeie. Dar nu e ceva relevant însă mă 
întreb de ce aţi făcut cale-ntoarsă, cu farurile stinse, şi de 
ce aţi continuat încă cel puţin câteva sute de metri cu ele 
stinse. 

Probabil că se întreba de unde ştiam, apoi şi-a dat 
seama că interogasem santinela. In cele din urmă, a 
răspuns: 

— Ca să fiu sincer, nu voiam să atrag atenţia. 

— De ce nu? 

— Nu te-ai fi ferit? Dacă ţi-ai fi lăsat fiica legată şi goală 
pe pământ ai fi dorit să mai fie amestecat şi altcineva? Imi 
era limpede că trebuia să mă duc la colonelul Fowler şi la 
soţia lui, după ajutor. E clar că nu doream ca acest incident 
să devină public. 

— Dar incidentul era o crimă, nu-i aşa? Nu v-aţi gândit 
că fusese molestată de vreun nebun sau de mai mulţi? Ce 
v-ar fi făcut să ascundeţi acest lucru? 

— Cred că nu am vrut ca ea să se simtă stânjenită. 

— Violul nu ar trebui să stânjenească victima, a spus 
Cynthia. 

— Dar aşa stau lucrurile, a răspuns generalul Campbell. 

— V-a spus ea că ar dori să rămână acolo în timpul cât 


365 


vă duceaţi să-l aduceţi pe colonel şi pe doamna Fowler? a 
întrebat Cynthia. 

— Nu, dar am crezut că era cel mai bun lucru. 

— Nu era îngrozită că acela sau aceia care o violaseră 
se vor întoarce în lipsa dumneavoastră? a întrebat Cynthia. 

— Nu... ba da, a spus să vin repede. Ascultaţi, doamnă 
Sunhill, domnule Brenner, dacă sugeraţi că nu am luat 
hotărârea cea mai corectă, probabil că aveţi dreptate. 
Poate că ar fi trebuit să insist în încercarea de a o elibera, 
poate ar fi trebuit să-i pun arma mea în mână, ca să încerce 
să se apere cât eram eu plecat, poate ar fi trebuit să trag 
un foc ca să atrag atenţia patrulei de poliţie, poate că ar fi 
trebuit să stau, pur şi simplu, cu ea acolo până apărea o 
maşină. Nu credeţi că m-am gândit la asta de o mie de ori? 
Dacă puneţi la îndoială corectitudinea hotărârii mele, aveţi 
dreptate, dar vă rog să nu vă îndoiţi de gradul meu de 
îngrijorare. 

Cynthia a răspuns: 

— Domnule general, nu mă îndoiesc de niciuna. Mă 
întreb doar ce s-a întâmplat acolo, de fapt. 

El a încercat să răspundă, apoi s-a hotărât să nu mai 
zică nimic. 

— Deci, aţi condus până la familia Fowler, am spus. Le- 
aţi explicat despre ce este vorba, iar ei s-au dus acolo ca să 
o ajute pe căpitanul Campbell. 

— Exact. Doamna Fowler avea un halat şi un cuţit ca să 
taie frânghiile. 

— Dumneavoastră nu aţi văzut hainele fiicei 
dumneavoastră nicăieri? 

— Nu. 

— Nu v-aţi gândit să o acoperiți cu cămaşa 
dumneavoastră? 

— Nu... nu mai gândeam foarte limpede. 

Acesta era bărbatul care, fiind locotenent-colonel, 
condusese batalionul de infanterie motorizată în oraşul 


366 


asediat Quang Tri şi salvase o companie de puşcaşi 
americani, care căzuseră într-o capcană în vechea citadelă 
franceză. Dar nu ştiuse cum să o ajute pe propria fiică. Era 
clar că nu avusese intenţia să-i ofere ajutor şi îmbărbătare. 
Fusese extrem de furios. 

— De ce nu v-aţi dus cu soţii Fowler, domnule general? 
l-am întrebat. 

— Nu era nevoie de mine, era evident. Era nevoie 
numai de doamna Fowler, dar colonelul Fowler s-a dus cu 
ea, pentru cazul în care ar fi avut necazuri. 

— Ce fel de necazuri? 

— Pentru cazul în care persoana care făcuse asta mai 
era pe acolo. 

— Dar atunci, cum de aţi lăsat-o pe fiica dumneavoastră 
singură, legată, goală şi în primejdie, în cazul în care 
credeaţi că exista o asemenea posibilitate? 

— Nu m-am gândit la asta decât pe drum. Când am 
ajuns aproape de casa soţilor Fowler. Ar trebui să subliniez 
faptul că drumul până la ei mi-a luat mai puţin de zece 
minute. 

— Da, dar drumul înapoi, plus trezirea soţilor Fowler, 
timpul cât s-au îmbrăcat şi s-au dus la poligon luau aproape 
treizeci de minute. După ce i-aţi trezit şi le-aţi cerut 
ajutorul, gestul cel mai natural al oricărei persoane - tată, 
comandant militar - ar fi fost să fugă înapoi şi să asigure 
paza până la sosirea cavaleriei alertate, ca să folosesc o 
analogie militară. 

— Mă întrebaţi care a fost raţionamentul sau motivaţia 
mea, domnule Brenner? 

— Nu raţionamentul, domnule. Raționamentul ar fi fost 
excelent, dacă motivaţia ar fi fost curată. Deci, cred că 
vreau să ştiu care a fost motivaţia. 

În mod normal, unui general nu i se pun întrebări. Dar 
acum era altceva. 

A dat din cap şi a spus: 


367 


— Cred că ştiţi amândoi mai mult decât lăsaţi să se 
vadă. Sunteţi foarte isteţi. Am văzut asta de la început. 
Deci, de ce nu-mi spuneţi voi ce motivaţie am avut? 

Cynthia i-a răspuns: 

— Doreaţi să o faceţi să se frământe puţin. 

In zidurile de apărare se făcuse o breşă, iar Cynthia a 
atacat mai departe: 

— De fapt, domnule general, ştiaţi că fiica 
dumneavoastră nu fusese victima nici unui violator, că nu 
fusese atacată, în timp ce vă aştepta acolo. Că, de fapt, 
avea un complice şi vă chemaseră acolo, cu ajutorul 
înregistrării, numai în scopul ca dumneavoastră şi doamna 
Campbell să o găsiţi în această situaţie. Aceasta este 
singura explicaţie logică a evenimentelor, a faptului că aţi 
lăsat-o singură, a faptului că v-aţi dus la soţii Fowler ca să 
le spuneţi să aibă grijă de ea, dumneavoastră rămânând în 
casă, ca să aşteptaţi întoarcerea lor cu fiica dumneavoastră 
şi cu jeepul ei, şi a faptului că nu aţi spus o vorbă despre 
asta până acum. Eraţi foarte furios pe ea pentru ceea ce 
făcuse. 

Generalul Campbell a rămas adâncit în gânduri, 
cântărindu-şi, poate, opţiunile, viaţa, greşeala de acum 
câteva nopţi, greşeala de acum câţiva ani. În cele din urmă, 
a spus: 

— Cariera mea s-a sfârşit şi mi-am scris demisia pe care 
o voi depune mâine, după înmormântarea fiicei mele. 
Acum, mă gândesc la cât de mult trebuie să ştiţi voi ca să 
găsiţi ucigaşul, cât de mult vreau eu să vă mărturisesc 
vouă şi lumii, şi cui i-ar folosi dacă aş dezonora şi mai mult 
amintirea fiicei mele. Ştiu că totul pare a fi în interesul meu, 
dar trebuie să mă gândesc şi la soţia mea, la fiul meu şi, de 
asemenea, la armată. Nu sunt un cetăţean oarecare, iar 
purtarea mea se răsfrânge şi asupra profesiei, iar 
nenorocirea mea poate să servească doar pentru a scădea 
şi mai mult moralul corpului ofițeresc. 


368 


Voiam să-i spun că moralul ofiţerilor superiori de la 
Fortul Hadley era deja destul de scăzut, de vreme ce toţi 
aşteptau să le cadă sabia pe cap, că, într-adevăr, nu era un 
cetăţean oarecare şi nu putea să se aştepte să fie tratat ca 
atare şi că, da, totul părea a fi în interesul lui, că reputaţia 
fiicei lui nu era cel mai bun motiv, şi că ar trebui să mă lase 
pe mine să hotărăsc cât de mult ar trebui să ştiu ca să 
găsesc ucigaşul şi, în sfârşit, dar nu cel din urmă, faptul că, 
într-adevăr, cariera lui se sfârşise. Dar în loc de asta, i-am 
spus: _ 

— Inţeleg de ce n-aţi anunţat poliţia militară că fiica 
dumneavoastră era legată şi goală în poligon - era într- 
adevăr, domnule general, o afacere particulară, şi 
mărturisesc că şi eu aş fi făcut la fel. Inteleg, de asemenea, 
de ce şi cum au fost amestecați soţii Fowler. Mărturisesc 
din nou că probabil aş fi făcut la fel. Dar, atunci când soţii 
Fowler s-au întors şi v-au spus că fiica dumneavoastră era 
moartă, nu aveaţi dreptul să-i faceţi complici pentru a 
ascunde adevărata natură a crimei. Nu aveaţi dreptul s-o 
faceţi complice nici pe soţia dumneavoastră. Nu aveaţi 
dreptul, domnule, să îngreunaţi şi mai mult treaba mea şi a 
doamnei Sunhill, trimiţându-ne pe piste false. 

— Ai absolută dreptate. A încuviinţat din cap. Îmi asum 
toată răspunderea. 

Am tras adânc aer în piept şi l-am informat: 

— Trebuie să vă spun, domnule, că tot ce aţi făcut 
constituie delicte care sunt pedepsite conform Codului 
militar. 

A dat din nou din cap, rar. 

— Da, sunt conştient de asta. S-a uitat la mine, apoi la 
Cynthia. V-aş cere un singur lucru. 

— Da, domnule? 

— V-aş ruga să faceţi tot ce se poate pentru ca numele 
soţilor Fowler să nu fie amestecat în toate astea. 


369 


Eram pregătit pentru această cerere şi cântărisem 
îndelung răspunsul, cu mult înainte ca generalul Campbell 
să-mi spună acest lucru. M-am uitat la Cynthia, apoi la 
general. 

— Nu pot să acopăr un delict, făcând la rândul meu 
altul. 

De fapt, făcusem deja unul încheind o înţelegere cu Burt 
Yardley. Dar era vorba de ceva din afara garnizoanei. 

— Soții Fowler au găsit cadavrul, domnule general. Şi nu 
au raportat. 

— Ba da. Mie. 

— Domnule general, a intervenit Cynthia, eu am o 
poziţie puţin diferită faţă de cea a domnului Brenner şi, deşi 
detectivii nu-şi exprimă niciodată în public dezacordul, eu 
cred că putem să nu-i amestecăm pe soţii Fowler. De fapt, 
colonelul Fowler v-a raportat dumneavoastră, iar 
dumneavoastră i-aţi spus să-l sune pe colonelul Kent. Dar, 
spre durerea şi consternarea dumneavoastră şi a doamnei 
Campbell, cadavrul a fost descoperit înainte să fi putut 
chema poliţia garnizoanei. Sunt mai multe detalii de 
precizat, dar nu cred că justiţia va fi mai bine servită dacă 
numele soţilor Fowler va fi amestecat în toată povestea. 

Generalul Campbell a privit-o mult timp pe Cynthia, apoi 
a dat din cap. 

Nu eram fericit, dar eram uşurat. Colonelul Fowler, la 
urma urmei, era poate singurul ofiţer care dăduse dovadă 
de un oarecare grad de onoare şi integritate în toată 
afacerea, inclusiv prin faptul că nu se culcase cu fiica 
generalului. De fapt, eu nu aveam acel soi de voinţă şi 
eram uluit în faţa unui bărbat care poseda aşa ceva. Totuşi, 
nu trebuie să dai ceva pe nimic, iar Cynthia a înţeles asta, 
pentru că i-a spus generalului: 

— Dar aş vrea, domnule, să ne spuneţi ce s-a întâmplat 
de fapt acolo şi de ce. 

Generalul Campbell s-a lăsat pe spate în scaun şi a 


370 


încuviinţat. 
— Foarte bine. Povestea a început, de fapt, acum zece 
ani... luna aceasta sunt zece ani... la West Point. 


28 


Generalul Campbell ne-a povestit ce s-a întâmplat la 
Camp Buckner, terenul de instrucţie de la West Point. In 
privinţa violului propriu-zis nu ştia mai mult decât ştiam noi 
sau, poate, decât ştiau autorităţile. Ne-a povestit că, atunci 
când şi-a văzut fiica la spitalul militar Keller, era 
traumatizată, isterică şi umilită de ceea ce i se întâmplase. 
Ne-a spus că Ann s-a agăţat de el, a plâns şi l-a implorat să 
o ia acasă. 

Ne-a mai oferit informaţia că fiica lui îi spusese că era 
virgină şi că bărbaţii care o violaseră făcuseră haz de asta. 
Îi povestise că îi scoseseră hainele şi o fixaseră de pământ 
cu ţăruşi de cort. Unul dintre bărbaţi o strangulase cu o 
frânghie, în timp ce o viola, şi-i spusese că o va sugruma, 
dacă va spune ceva. 

Nici eu şi nici Cynthia nu ne aşteptasem ca generalul să 
ne relateze aceste detalii intime. Ştia că acest incident era 
legat de crimă doar periferic şi că nu aducea nicio dovadă 
privitoare la ucigaşul ei. Cu toate acestea, el dorea să 
vorbească şi l-am lăsat să o facă. 

Am avut impresia, deşi el nu ne-a spus-o direct, că fiica 
lui se aşteptase ca el să acţioneze ca să se facă dreptate, 
că nu era vorba numai de faptul că fusese violată şi că 
bărbaţii care erau vinovaţi trebuia să fie exmatriculaţi din 
Academia Militară şi urmăriţi în justiţie. 


371 


Bineînţeles că acestea erau speranţe întemeiate pentru 
o tânără care făcea tot ce îi stătea în puteri ca să fie la 
înălţimea aşteptărilor tatălui ei, învinsese toate greutăţile la 
West Point şi fusese violată. 

Dar se pare că erau câteva probleme. Mai întâi, era 
faptul că Ann Campbell fusese singură cu cinci bărbaţi, 
noaptea, în pădure. Cum fusese ea despărțită de patrula de 
patruzeci de persoane? Printr-un accident? Dinadins? În al 
doilea rând, cadetul Campbell nu putea să-i identifice pe 
bărbaţi. Nu numai că erau mânjiţi cu vaselină de camuflaj, 
dar purtau pe faţă şi plase contra ţânţarilor. Era foarte 
întuneric, aşa încât nu putea să identifice nici uniformele şi 
nu putea să spună sigur dacă erau cadeți, cadre de la West 
Point sau soldaţi din Divizia Aeropurtată 82. Cu totul, în 
acea noapte participau la exerciţiile de instrucţie cam o mie 
de bărbaţi şi femei, iar şansa de a-i identifica pe cei cinci 
atacatori era aproape nulă, conform celor spuse generalului 
Campbell. 

Dar acest lucru nu era chiar adevărat, din câte ştiam eu 
şi Cynthia. Procedând prin eliminare, câmpul de cercetare 
se poate îngusta. Şi, pe măsură ce te apropii de făptaşi, 
este inevitabil ca unul dintre ei să nu clacheze, pentru a 
scăpa de o condamnare mai lungă. Mai există şi analiza 
spermei, a salivei, a pârului, a amprentelor şi alte minuni 
ale medicinii legale. De fapt, este mai uşor să duci la bun 
sfârşit ancheta unui viol în grup decât pe cea a unui viol 
solitar, iar eu ştiam asta, Cynthia ştia şi ea, în mod sigur, şi 
bănuiesc că şi generalul Campbell o ştia. 

Adevărata problemă nu consta în identificarea 
făptaşilor. Problema era dacă violatorii erau cădeţi, cadre 
sau soldaţi. Problema nu se afla în zona ştiinţelor 
polițienești, ci în aceea a relaţiilor publice. 

In esenţă, totul se rezuma la faptul că cinci penisuri în 
erecţie pătrunseseră într-un singur vagin şi întreaga 
Academie Militară a Armatei Statelor Unite de la West Point 


372 


putea să se destrame, ca şi himenul lui Ann Campbell, în 
urma aceluiaşi act. lată ce vremuri trăim: violul nu este un 
act legat de sex - actele sexuale liber consimţite sunt uşor 
accesibile. Violul este un act de violenţă, o breşă în ordinea 
şi disciplina militară, un afront adus codului onoarei de la 
West Point, un vot definitiv împotriva Academiei Mixte, 
împotriva prezenţei femeilor în armată, împotriva femeilor 
ofiţeri şi împotriva ideii că femeile pot să coexiste cu 
bărbaţii în pădurile întunecate de la Camp Buckner sau în 
mediul ostil al câmpului de luptă. 

Domeniul exclusiv masculin de la West Point fusese 
invadat de persoane care trebuiau să stea pe vine ca să 
facă pipi în pădure, aşa cum ar fi spus colonelul acela de la 
barul Clubului Ofiţerilor. In timpul anului de studiu, în sălile 
de cursuri, era suportabil. Dar afară, în pădure, în noaptea 
fierbinte de vară, pe întuneric, bărbaţii se vor întoarce la 
vechile modele de comportament. 

Intreaga experienţă a câmpului de instrucţie, după cum 
îmi aminteam prea bine, era o chemare la arme, o chemare 
la război, la vitejie şi era o imitație intenţionată a ritualului 
primitiv al trecerii la maturitate a tinerilor. Pe vremea când 
eu făceam instrucţie, în pădure nu existau femei, iar dacă 
ar fi fost, mi-ar fi părut rău pentru ele şi aş fi fost îngrijorat 
de soarta lor. 

Dar oamenii de la Washington şi Pentagon auziseră şi 
ţinuseră cont de nevoia de egalitate. Era o necesitate 
legitimă îndelung amânată. Şi bineînţeles că părerile şi 
sentimentele se schimbaseră de când eram eu tânăr şi 
făceam instrucţie ca să plec în Vietnam. Dar nu se 
schimbaseră părerile tuturor, iar mişcarea spre egalitate 
atinsese diferite niveluri în feluritele secţiuni ale, vieţii 
naţiunii. În sistem există imperfecţiuni, mici zone de 
rezistenţă, comportamente situaţionale, impulsuri primitive 
între coapse. Asta se întâmplase într-o noapte de august, 
acum zece ani. Comandantul de la West Point nu anunţase 


373 


că o sută de femei, aflate în pădure cu o mie de bărbaţi, nu 
fuseseră violate în timpul instrucției. Şi nu era să anunţe că 
una fusese violată. 

Aşa îi prezentaseră lucrurile oamenii de la Washington, 
Pentagon şi de la Academie generalului Joseph Campbell. 
lar el ni le-a relatat, Cynthiei şi mie, şi totul părea rezonabil. 
Era mai bine să ai un viol nesemnalat şi nepedepsit decât 
să zgâlţăi din temelii Academia, să periclitezi ideea de 
armată mixtă, să arunci bănuiala asupra a o mie de bărbaţi 
nevinovaţi, care nu violaseră în grup nicio femeie, în 
noaptea aceea. Tot ce putea face generalul era să o 
convingă pe fiica lui că ea - ca şi Academia, Armata, 
națiunea şi cauza egalităţii - ar fi fost mai avantajată, dacă 
ar fi uitat totul. 

Lui Ann Campbell i s-a administrat un medicament care 
să prevină o eventuală sarcină, a fost testată şi răstestată 
pentru boli transmisibile pe cale sexuală, mama ei a venit 
cu avionul din Germania şi i-a adus păpuşa preferată din 
copilărie, tăieturile şi contuziile i s-au vindecat şi toţi şi-au 
ţinut răsuflarea. 

Tăticul era convingător, mămica nu era la fel de 
convinsă. Ann avea încredere în tăticul ei şi, la douăzeci de 
ani, după ce străbătuse lumea, ca progenitură de militar, 
era încă fata lui tăticu' şi dorea să-i facă pe plac, aşa că a 
uitat că fusese violată. Dar, mai târziu, şi-a amintit, şi de 
aceea ne aflam cu toţii acum în biroul generalului. 

Aceasta era trista poveste, iar vocea generalului se 
frângea când şi când, devenea răguşită, până a tăcut. Am 
auzit smiorcăitul Cynthiei de câteva ori şi aş fi un mincinos 
dacă aş afirma că nu am simţit un nod în gât. 

Generalul s-a ridicat, dar ne-a făcut semn să rămânem 
pe locurile noastre. S-a scuzat, pentru o clipă, a dispărut pe 
o uşă, apoi am auzit apa curgând. Oricât de melodramatic 
ar părea acum, aproape că mă aşteptam să aud o 
împuşcătură. 


374 


Cynthia mi-a spus în şoaptă, cu ochii pe uşă: 

— Inţeleg de ce a făcut ceea ce a făcut, dar, ca femeie, 
mă simt jignită. 

— Ca bărbat, şi eu mă simt jignit, Cynthia. Cinci bărbaţi 
au amintirea unei nopţi de distracţie, iar noi avem acum de- 
a face cu o adevărată nenorocire. Cinci bărbaţi, dacă erau 
cadeți, au fost înaintați în grad şi au devenit ofiţeri şi 
gentlemani. Erau colegi cu ea şi probabil că au văzut-o în 
fiecare zi. Indirect sau poate direct, sunt răspunzători de 
moartea ei. Şi, în mod sigur, sunt răspunzători pentru 
starea ei psihică. 

Cynthia a încuviinţat. 

— lar dacă erau soldaţi, s-au întors în garnizoana lor şi 
s-au lăudat cum au regulat-o pe târfa aceea care era cadet 
la West Point. 

— Da. Şi au scăpat. 

Generalul Campbell a revenit şi s-a aşezat din nou. 
După un timp, a spus: 

— Deci, vedeţi că am ceea ce am meritat, dar Ann a fost 
cea care a plătit pentru trădarea mea. In lunile de după 
incident, s-a transformat dintr-o fată caldă, expansivă şi 
prietenoasă, într-o femeie neîncrezătoare, tăcută şi retrasă. 
A învăţat bine la West Point, a absolvit în fruntea clasei ei, 
apoi s-a dus la cursurile postuniversitare. Dar, între noi, 
lucrurile nu au mai fost niciodată la fel şi ar fi trebuit să mă 
gândesc la această consecinţă a purtării mele. Mi-am 
pierdut fiica, a adăugat el, atunci când ea şi-a pierdut 
încrederea în mine. Ştiţi, e o uşurare să pot vorbi despre 
asta, a mai spus, respirând adânc. 

— Da, domnule. 

— Aţi aflat despre promiscuitatea ei şi oamenii de 
profesie mi-au explicat despre ce era vorba. Nu era numai 
faptul că încerca să corupă oamenii din jurul meu, pentru a 
mă pune într-o situaţie jenantă. Imi spunea: „Nu ţi-a păsat 
de castitatea mea, de hotărârea mea de a rămâne virgină 


375 


până când eram pregătită, aşa că tot ce dau eu fiecărui 
bărbat care doreşte acest lucru nu te priveşte. Deci, să nu- 
mi ţii predici! ” 

Am dat din cap, dar nu am putut şi nici nu am vrut să 
fac vreun comentariu. 

— Anii au trecut şi ea a venit aici. Nu din întâmplare, ci 
cu un scop. O persoană de la Pentagon, o persoană adânc 
implicată în luarea hotărârii de la West Point, mi-a sugerat, 
în mod serios, să mă gândesc la două soluţii. Una, să 
părăsesc serviciul, astfel ca Ann să se poată hotări să plece 
şi ea sau să-şi dea seama că. Purtarea ei nu mai putea fi 
tolerată. Se temeau să-i spună să-şi dea demisia, pentru că 
era limpede că îi plăcea armata, deşi nu avusese niciodată 
un nume. A doua soluţie era să iau comanda Fortului 
Hadley, la care nu râvnea nimeni, dar care are în 
subordinea sa Şcoala de Psi-Op. Mi-au spus că o vor 
transfera pe Ann aici, ceea ce ar fi fost o numire firească 
pentru ea, şi aş fi putut să rezolv problema direct. Am ales 
a doua variantă, deşi demisia mea nu ar fi fost ceva 
neobişnuit după succesul din Golf şi anii mei de serviciu. 
Totuşi, ea mi-a spus odată că, dacă aş fi acceptat vreodată 
o numire la Casa Albă sau în politică, ar fi făcut toată 
povestea publică. Astfel, am fost ţinut ostatic în armată de 
propria fiică şi nu puteam decât să rămân sau să mă retrag 
în viaţa particulară. 

Deci, aşa se explica reținerea generalului Campbell faţă 
de o funcţie politică sau faţă de o numire prezidenţială. Ca 
tot ceea ce era în legătură cu acest caz, această 
garnizoană, oamenii de aici, ceea ce se vedea şi ce se 
auzea nu se întâmpla, de fapt. 

S-a uitat în jurul lui prin birou, ca şi cum l-ar fi văzut 
pentru prima dată sau pentru ultima dată. 

— Aşa că am preferat să vin aici, să încerc să 
îmbunătăţesc situaţia, să repar nu numai greşeala mea, ci 
şi greşeala superiorilor mei, dintre care mulţi sunt încă în 


376 


serviciu sau în viaţa publică şi majoritatea au nume pe care 
le cunoşti. A continuat după o pauză: Nu-mi învinovăţesc 
superiorii pentru că au făcut presiuni asupra mea. A fosto 
greşeală din partea lor, dar ultima decizie îmi aparţinea 
mie. M-am gândit că fac ceea ce fac din motive întemeiate 
- pentru Ann şi pentru armată - dar, în cele din urmă, s-au 
dovedit a nu fi nişte motive temeinice şi mi-am vândut fiica 
pentru propriile interese. La un an după incident, am primit 
a doua stea. 

Cu riscul de a părea compătimitor, i-am spus: 

— Domnule general, sunteţi răspunzător pentru tot ceea 
ce subordonații dumneavoastră fac sau sunt pe cale să 
facă. Dar, în acest caz, superiorii dumneavoastră v-au 
trădat. Nu aveau dreptul să vă ceară acest lucru. 

— Ştiu. Ştiu şi ei. Atâta talent, experienţă şi inteligenţă, 
şi iată-ne adunaţi într-o cameră de motel, undeva în 
marginea statului New York, în mijlocul nopţii, ca nişte 
criminali, ca să luăm o hotărâre absolut dezonorantă şi 
prostească. Dar suntem şi noi oameni şi luăm hotărâri 
greşite. Totuşi, dacă am fi fost cu adevărat bărbaţi de 
onoare şi integri, aşa cum pretindeam că suntem, am fi 
schimbat această hotărâre greşită, indiferent cu ce preţ. 

Nu puteam decât să fiu de acord, iar el ştia acest lucru, 
deci nu i-am mai spus-o. 

— Aşadar, timp de doi ani, dumneavoastră şi fiica 
dumneavoastră v-aţi angajat într-o luptă corp la corp. 

A zâmbit strâmb. 

— Da. S-a dovedit că nu era deloc un proces de 
vindecare. Era un război, iar ea era mai bine pregătită 
decât mine. Avea dreptatea de partea ei, ceea ce-i dădea 
puteri. Primeam lovituri la fiecare mişcare şi-i propuneam 
mereu să facem pace. M-am gândit că, în cazul în care 
câştigă, va accepta scuzele şi regretele mele sincere. Ca 
tată, mă simţeam nenorocit, văzând ce-şi face ei înseşi şi 
mamei ei. De mine, nu-mi mai păsa. Dar eram îngrijorat şi 


377 


pentru bărbaţii de care se folosea... Deşi, în mod ciudat, mă 
simţeam fericit să o am în preajmă, în orice condiţii. Imi 
fusese dor de ea, mi-e dor şi acum. 

Şi eu, şi Cynthia am rămas tăcuţi, ascultându-i 
răsuflarea grea. Era limpede că omul îmbătrânise cu zece 
ani în ultimele câteva zile şi, probabil, cu alţi zece, în ultimii 
doi ani. M-am gândit că cel din faţa mea nu era acelaşi cu 
omul care venise, încărcat de glorie şi triumfător, din Golf, 
cu puţin timp în urmă. M-am gândit ce uimitor este felul 
cum, chiar şi regii, împărații şi generalii, pot fi doborâţi de 
neînţelegeri casnice, de mânia şi furia unei femei faţă de 
care au greşit. In lumea aceasta, atât de complicată şi 
diversă, noi uităm lucrul cel mai important: să ne îngrijim 
de treburile de acasă şi să nu ne trădăm niciodată sângele. 

l-am spus: 

— Spuneţi-ne ce s-a întâmplat în poligonul şase, după 
aceea vă lăsăm în pace, domnule general. 

— Da... deci am văzut-o pe jos şi... şi am... sincer, am 
crezut, întâi, că a fost violată... dar, apoi, ea m-a strigat... a 
spus: „lată răspunsul la blestematul tău de ultimatum!” 
Întâi, n-am înţeles ce voia să spună, apoi, bineînţeles, mi- 
am amintit ce-i făcuseră la West Point. M-a întrebat unde e 
mama ei şi i-am spus că mama ei nu ştia nimic despre 
toate astea. M-a făcut laş nenorocit, apoi a spus: „Acum 
înţelegi ce mi-au făcut? Vezi ce mi-au făcut?” Şi eu... 
înţelegeam... Dacă ăsta fusese scopul ei, ca să mă facă să 
înţeleg... şi-l atinsese. 

— Şi ce i-aţi spus, domnule general? 

— l-am spus... „Ann, nu trebuia să faci asta”. Dar ea 
era... era înnebunită de furie, ca şi cum şi-ar fi pierdut de 
tot minţile. A ţipat la mine să mă apropii, să văd ce-i 
făcuseră, să văd ce suferise. A continuat aşa un timp, apoi 
mi-a spus că, dacă o lăsam să aleagă, mă lăsa şi ea să aleg. 
Generalul Campbell a făcut o pauză, după care a continuat: 
Mi-a spus că avea o frânghie în jurul gâtului... că puteam să 


378 


o sugrum, dacă voiam... sau puteam să acopăr incidentul, 
cum făcusem şi data trecută... Puteam să mă apropii şi să o 
dezleg, apoi să o conduc... să o duc la Beaumont House... 
la mama ei. Mi-a mai spus că puteam să o las acolo, casăo 
găsească poliţia militară sau gărzile, sau oricine altcineva, 
şi a adăugat că va spune totul poliţiştilor. Mă lăsa să aleg 
între toate astea. 

— V-aţi dus la ea ca să o dezlegaţi, aşa cum ne-aţi spus 
nouă? a întrebat Cynthia. 

— Nu... nu am putut. Nu m-am apropiat de ea... Nu am 
încercat să o dezleg... Am rămas lângă maşină, apoi... Mi- 
am ieşit complet din fire. Furia adunată în toţi aceşti ani, 
când încercasem să fac totul cum trebuie, îmi mâncase tot 
ce era bun în mine... l-am strigat că nu dădeam un ban pe 
ce-i făcuseră acum zece ani... l-am spus că o voi părăsi 
acolo şi că voi lăsa gărzile sau poliţia să o găsească, sau 
primul pluton care venea în poligon la trageri, sau oricine 
altcineva şi că lumea întreagă putea să o vadă goală, că 
nu-mi păsa şi... S-a oprit în mijlocul propoziției şi s-a uitat în 
jos, la podea, apoi a continuat: l-am spus că nu putea să-mi 
mai facă niciun rău şi atunci ea a început să-mi strige 
porcăria aia din Nietzsche: „Orice îţi face rău te întăreşte, 
orice nu te distruge te face mai puternic”, şi aşa mai 
departe. l-am spus că singura putere pe care o mai avea 
asupra mea era gradul meu şi funcţia mea, şi că îmi voi da 
demisia, că îmi distrusese sentimentele pe care le aveam 
pentru ea şi că acum scorul era egal. Generalul şi-a turnat 
apă dintr-o carafă şi a băut-o, apoi a continuat: Mi-a 
răspuns că era foarte bine, că era minunat... „Să mă 
găsească oricine - nu m-ai ajutat niciodată...” Apoi a 
început să plângă şi nu se mai putea opri, dar cred că am 
auzit-o spunând: „Tată!”... S-a ridicat în picioare. Vă rog! 
Nu pot... 

Ne-am ridicat şi noi. 

— Vă mulţumim, domnule general. 


379 


Ne-am întors şi ne-am îndreptat spre uşă înainte ca el 
să înceapă să plângă, dar prin cap mi-a trecut deodată un 
gând, aşa că m-am întors spre el şi i-am spus: 

— Încă o moarte în familie nu ar rezolva nimic. Nu e un 
lucru pe care să-l facă un bărbat. E un gest laş. 

Dar se întorsese cu spatele la noi şi nu ştiu dacă a auzit. 


29 


Am scos maşina din parcarea statului-major, am făcut 
câteva sute de metri, apoi am tras pe dreapta drumului. Un 
fel de reacţie întârziată la interviu a pus stăpânire pe mine 
şi simţeam cum tremur. 

— Acum ştim de ce au găsit oamenii de la laborator 
lacrimi uscate pe obrajii ei, am spus. 

— Mi-e greață, a spus Cynthia. 

— Simt nevoia să beau ceva. 

A respirat adânc. 

— Nu. Trebuie să terminăm odată. Unde e Moore? 

— Ar face bine să fie pe undeva prin garnizoană. 

Am băgat maşina în viteză şi am luat-o spre Şcoala de 
Psi-Op. 

În drum, Cynthia a spus, ca pentru ea: 

— Dar, până la urmă, generalul nu şi-a părăsit fiica, aşa 
cum făcuse la West Point. A lăsat-o în poligon, într-un acces 
de furie, însă undeva, pe drum, şi-a dat seama că asta era 
ultima şansă pentru amândoi. S-a gândit puţin şi a 
continuat: Probabil, a vrut să se întoarcă, dar s-a gândit la 
ce avea nevoie - un cuţit, ca să taie frânghia, şi prezenţa 
unei femei. Această atenţie pentru detalii, care ne este 


380 


băgată în cap, a reuşit să întreacă şocul şi zăpăceala şi, 
atunci, a condus spre Bethany Hill, spre singurul om din 
această garnizoană în care putea să aibă încredere. Cynthia 
a făcut încă o pauză, apoi a remarcat: Mă întreb dacă soţii 
Fowler nu s-au gândit că o strangulase generalul. 

— Poate că le-a dat prin cap, am răspuns. Dar, când s- 
au întors acasă şi i-au spus că e moartă... probabil că i-au 
văzut expresia de neîncredere şi şoc... 

Cynthia m-a aprobat. 

— Ar fi... ar fi trebuit să taie legăturile şi să o ia de 
acolo? 

— Nu. Colonelul Fowler ştia că nu ar fi făcut decât să 
înrăutăţească lucrurile, mişcând cadavrul din loc. Şi sunt 
convins că, datorită experienţei lui militare, colonelul 
Fowler a putut să-şi dea seama că era moartă de-a binelea. 
Cât despre bănuiala că ar fi omorât-o chiar el, sunt sigur că 
a binecuvântat clipa când el sau generalul, sau doamna 
Fowler însăşi a sugerat să meargă şi ea cu el. 

— Da. În cazul în care colonelul Fowler ar fi fost singur, 
s-ar fi aflat într-o situaţie proastă. 

M-am gândit puţin, apoi am spus: 

— Deci, ştim că, în afară de victimă, alţi patru oameni 
au fost acolo - colonelul Moore, generalul, colonelul şi 
doamna Fowler. Şi nu credem că vreunul dintre ei este 
ucigaşul. Deci, trebuie să găsim o a cincea persoană, care 
să se fi dus acolo în jumătatea aceea de oră critică. 
Persoana aceea, bineînţeles, este ucigaşul. 

— Poate ar fi trebuit să-l întrebăm pe generalul 
Campbell dacă are idee cine ar fi putut să se ducă în 
poligon, în acea jumătate de oră. 

— Eu cred că el se gândeşte la colonelul Moore. Dacă s- 
ar fi gândit la altcineva, ne-ar fi spus. Nu cred că i-a trecut 
prin minte că Moore ar fi putut să fie doar complice, nu şi 
ucigaş. Nu puteam să-l presez mai mult. 

— Ştiu. Nu pot să sufăr să interoghez familiile 


381 


victimelor. E atât de tulburător... 

— Te-ai descurcat minunat. Şi eu la fel. Şi generalul. 

Am parcat la Şcoala de Psi-Op, dar maşina lui Moore nu 
era la locul ei rezervat. Am condus maşina dincolo de 
clădirea şcolii, unde se lua masa, dar nu am văzut Fordul 
cenuşiu. 

— Dacă ticălosul a plecat din garnizoană, am spus, îi 
pun fundul în maşina de tocat. 

Un jeep al poliţiei militare a tras lângă mine şi pe locul 
de lângă şofer se afla vechiul nostru prieten, caporalul 
Stroud. 

— İl căutaţi pe colonelul Moore? 

— Pe nimeni altul. 

Stroud a zâmbit. 

— S-a dus să-l vadă pe şeful poliţiei din garnizoană, ca 
să-i ridice restricţia de a ieşi din bază. 

— Mulţumesc. 

Am întors şi m-am îndreptat spre poliţie. 

— O să-i fac fundul afiş, i-am spus Cynthiei. 

— Şi ce faci cu maşina de tocat? 

— O folosesc şi pe aia! 

Am condus până la poliţie şi, pe când mă apropiam de 
clădire, am observat că reporterii erau încă acolo. Am 
parcat pe drum, chiar în faţa uşii principale, iar Cynthia m-a 
precedat şi am urcat scările. Am intrat în clădire şi ne-am 
dus direct la biroul lui Kent. Secretarul lui ne-a spus că e 
ocupat. 

— Cu colonelul Moore? 

— Da, domnule. 

Am deschis uşa. In biroul lui Kent se aflau colonelul 
Moore, Kent şi încă un bărbat în uniformă de căpitan. 

— Sunt bucuros că aţi venit, a spus Kent. 

Al treilea bărbat s-a ridicat în picioare şi am văzut, după 
insignă, că era un ofiţer-avocat. Omul, al cărui nume, trecut 
pe plăcuţa de identificare, era Collins, m-a întrebat: 


382 


— Sunteţi ofiţerul specialist Brenner? 

— Aici eu pun întrebările, domnule căpitan. 

— Presupun că da, a spus. Colonelul Moore a cerut să 
fie reprezentat de un avocat, deci orice aveţi să-i spuneţi... 

— li voi spune lui. 

Moore stătea încă jos, în faţa biroului lui Kent, şi 
intenţionat nu se uita în sus. l-am spus: 

— Vă arestez. Veniţi cu mine. 

Căpitanul Collins i-a făcut semn clientului lui să rămână 
pe scaun şi m-a întrebat: 

— Care e acuzaţia? 

— Purtare nedemnă pentru un ofiţer şi un gentleman. 

— Zău, domnule Bienner, e o prostie... 

— Plus articolul 134, dezordine şi neglijenţă şi aşa mai 
departe. Plus complicitate, după comiterea crimei, uneltire 
şi declaraţii false. Plus, căpitane, sunteţi la limita articolului 
98, nesupunere faţă de regulile de procedură. 

— Cum îndrăzniţi? 

— Ai două seturi de cătuşe la îndemână? l-am întrebat 
pe Kent. 

Colonelul Kent părea îngrijorat. 

— Paul, avem câteva probleme de procedură, întâi. Nu 
poţi să-l arestezi - ei bine, poţi, dar sunt în mijlocul unei 
convorbiri cu un suspect şi cu avocatul acestuia... 

— Colonelul Moore nu e suspectat de crimă, aşa încât 
nu ai de ce să stai de vorbă cu el şi, dacă ar exista un 
motiv, eu aş sta de vorbă cu el, nu tu, colonele. 

— Fir-ar să fie, Brenner, ai mers prea departe... 

— Colonele, îmi iau arestatul de aici. Ridicaţi-vă, i-am 
spus lui Moore. 

Fără să se uite la avocat, s-a ridicat. 

— Veniţi cu mine. 

Am plecat din biroul lui Kent împreună cu Cynthia, cu 
colonelul Moore după noi. 

L-am escortat pe coridoare până la celule. Majoritatea 


383 


erau goale şi am găsit o uşă deschisă, alături de celula lui 
Dalbert Elkins. l-am dat lui Moore un mic brânci în celulă şi 
am trântit uşa după el. 

Dalbert Elkins s-a uitat la Moore, apoi la mine, şi a spus 
cu uimire în voce: 

— Ei, şefule, ăsta e colonel plin! 

Nu l-am băgat în seamă şi i-am spus lui Moore: 

— Sunteţi acuzat de ceea ce am zis mai înainte. Aveţi 
dreptul să nu vorbiţi, aveţi dreptul la un avocat ales de 
dumneavoastră. 

Moore a vorbit pentru prima dată, reamintindu-mi: 

— Am un avocat. Tocmai l-ai ameninţat că-l arestezi. 

— Aşa e. Şi orice veţi spune va fi reţinut împotriva 
dumneavoastră pentru proces. 

— Nu ştiu cine a ucis-o. 

— Am zis eu că ştiţi? 

— Nu... dar... 

Dalbert Elkins ne urmărea atent. l-a spus lui Moore 
printre gratii: 

— Domnule colonel, nu ar trebui să vă luaţi avocat. 
Chestia asta îl înfurie. 

Moore s-a uitat la Elkins, apoi şi-a îndreptat din nou 
atenţia spre mine. 

— Colonelul Kent m-a informat că sunt consemnat în 
garnizoană, aşa că nu am avut încotro şi mi-am luat 
avocat... 

— Acum sunteţi într-o situaţie mai proastă. Sunteţi 
arestat. 

Dalbert a spus: 

— Mie îmi dau drumul. Consemnat în cazarmă. 
Mulţumesc, şefule. 

L-am ignorat pe Elkins şi i-am spus lui Moore: 

— Am dovezi sigure că aţi fost la locul crimei, domnule 
colonel. Sunt destule acuzaţii împotriva dumneavoastră ca 
să fiţi închis pentru zece sau douăzeci de ani. 


384 


Moore s-a dat înapoi, ca şi cum l-aş fi lovit, şi s-a aşezat 
greoi pe patul de campanie. 

— Nu... Nu am făcut nimic rău. Am făcut doar ceea ce 
mi-a cerut ea să fac... 

— La sugestia dumneavoastră! 

— Nu. A fost ideea ei’! 

— Ştiaţi al dracului de bine ce i-a făcut tatăl ei la West 
Point. 

— Am aflat doar acum o săptămână... când el i-a dat 
ultimatumul. 

Elkins s-a uitat la Cynthia şi a întrebat-o: 

— Ce v-a făcut? 

l-am spus lui Elkins: 

— Ţine-ţi gura! 

— Am înţeles! 

l-am spus lui Moore: 

— Vreau să vă daţi demisia. S-ar putea să vă permit să 
demisionaţi în interes de serviciu. Depinde cât de 
cooperant veţi fi. 

— Dar eu vreau să cooperez... 

— Nu-mi pasă dacă vreţi sau nu, domnule colonel. Veţi 
coopera. Veţi renunța la serviciile avocatului. 

Elkins a dat să-mi ţină isonul, dar s-a răzgândit şi s-a 
aşezat pe patul lui. 

Moore a dat din cap. 

— Cu ce aţi fost îmbrăcat în poligonul şase? 

— Cu uniforma. Ne-am gândit că e mai bine, pentru 
cazul în care dăm peste vreo patrulă de poliţie... 

— Ce încălţăminte aveaţi? 

— Ce am şi acum. 

— Descălţaţi-vă! 

A ezitat, apoi s-a descălţat. 

— Daţi-mi-i. 

Mi-a dat bocancii printre gratii. 

l-am spus: 


385 


— Ne vedem mai târziu, domnule colonel. 

Apoi l-am întrebat pe Elkins: 

— Ce mai faci, prietene? 

S-a ridicat în picioare. 

— Bine, domnule. Mâine îmi dau drumul. 

— Bun. Dacă fugi, ai să mori. 

— Da, domnule. 

Am plecat de la celule, iar Cynthia m-a urmat. 

— Cine era celălalt individ? a întrebat. 

— Prietenul meu. Motivul pentru care am venit la 
Hadley. 

l-am explicat pe scurt, apoi am intrat în biroul 
sergentului de pază. L-am arătat legitimaţia şi i-am spus: 

— Am pe un oarecare colonel Moore la închisoare. Să fie 
percheziţionat la piele şi peste noapte să-i dai numai apă. 
Nu are voie să primească nimic de citit. 

Sergentul m-a privit cu ochii holbaţi. 

— Aţi închis un ofiţer? Un colonel? 

— Nu are permisiunea să discute cu avocatul. Te anunţ 
eu până când. 

— Da, domnule. 

Am pus bocancii lui Moore pe birou. 

— Pune-le o etichetă şi trimite-i la Jordan Field, în 
hangarul trei. 

— Am înţeles. 

Am ieşit şi ne-am îndreptat spre biroul nostru. 

— Nu ştiam că ai de gând să-l închizi, a spus Cynthia. 

— Nici eu nu ştiam până când am văzut avocatul. 
Oricum, toţi voiau să-l arestez. 

— Da, dar pentru crimă. Şi nu se cade să bagi un ofiţer 
n închisoarea comună. 

— Prostesc obicei. Dacă o să ajungă la Leavenworth, e 
un antrenament folositor. Afară de asta, oamenii vorbesc 
mai uşor după ce au dat de gustul închisorii. 

— Exact. Ca să nu mai vorbim de percheziţia la piele şi 


386 


A 


lipsa de mâncare. Regulamentul spune că ar trebui să 
primească măcar pâine şi apă. 

— La fiecare douăzeci şi patru de ore. Până una-alta, eu 
nu am mâncat ca lumea de patruzeci şi opt de ore. 

— Vei primi o mustrare oficială pentru felul cum ai 
condus această anchetă. 

— Deocamdată, asta e ultima problemă care mă 
frământă. 

Am intrat în biroul nostru şi m-am uitat printre mesajele 
telefonice. În afară de cele ale ziariştilor, nu erau prea 
multe. 

Nimeni nu mai voia să stea de vorbă cu mine. Totuşi, 
aveam un mesaj de la îngrijoratul maior Bowes, de la DIC, 
de la îngrijoratul colonel Weems, de la biroul procurorului 
general şi de la neliniştitul colonel Hellmann. L-am sunat pe 
Hellmann acasă la el, la Falls Church, iar soţia lui m-a 
asigurat că i-am întrerupt cina. 

— Bună, Karl! 

— Bună, Paul, a spus el jovial. 

— Mulţumesc pentru fax, am zis. 

— Nu pomeni de el. Nu pomeni niciodată de el! 

— Da. Am vorbit cu generalul, cu doamna Campbell, ca 
şi cu doamna Fowler. Cynthia şi cu mine putem să 
reconstituim aproape tot ce s-a întâmplat în seara aceea 
din clipa în care căpitanul Campbell şi-a luat cina, compusă 
din pui, la Clubul Ofiţerilor, până când s-a prezentat pentru 
serviciu şi a luat jeepul, sub pretextul că se duce să 
controleze posturile de gardă şi până în clipa crimei, 
momentul crimei şi ce s-a întâmplat după aceea până în 
zori, când am fost chemat pentru anchetă. 

— Foarte bine. Cine a omorât-o? 

— De fapt, nu ştim. 

— Înţeleg. Până mâine la prânz o să ştiţi? 

— Asta e programul. 

— Ar fi bine ca DIC să soluţioneze acest caz. 


387 


— Da, domnule. Aştept să fiu promovat şi să mi se 
mărească solda. 

— Ei bine, nu vei avea niciuna, nici alta. Dar o să scot 
scrisoarea aia de mustrare din dosarul tău, aşa cum mi-ai 
cerut atât de politicos. 

— Grozav. Foarte bine. Dar o să-i ia locul alta. L-am 
arestat pe colonelul Moore, l-am aruncat aici, într-o celulă, 
am ordonat să fie percheziţionat la piele şi pus la post doar 
cu apă. 

— Poate ar fi fost de ajuns să-l consemnezi doar în 
garnizoană, domnule Brenner. 

— Aşa am făcut, dar el a dat fuga şi şi-a luat un avocat 
de la biroul procurorului general. 

— E dreptul lui. 

— Absolut. De fapt, l-am arestat în faţa avocatului lui şi 
era să-l arestez şi pe acesta, pentru că se amesteca. 

— Înţeleg. De ce e acuzat, dacă nu de crimă? 

— Uneltire pentru tăinuirea unei crime, acţiuni nedemne 
de un ofiţer, pentru că e un bou şi aşa mai departe. Sper că 
nu vrei să discutăm asta la telefon, nu-i aşa? 

— Nu. Ce-ar fi să-mi faxezi un raport? 

— Fără rapoarte. Poate îţi trimite ofiţerul specialist 
Kiefer un fax. 

— A, da. Sper că vă e de ajutor. 

— Nu ştiam că avem un al treilea coleg. 

— Acum ştii. De fapt, te-am sunat, pentru că a sunat la 
Falls Church comandantul DIC de acolo şi e foarte supărat. 

Nu am răspuns. 

— Maiorul Bowes. Îţi aminteşti de el? 

— Nu am făcut cunoştinţă. 

— Cu toate astea, face tot felul de ameninţări. 

— Karl, în garnizoana asta sunt cam treizeci de ofiţeri, 
majoritatea căsătoriţi, care au avut legături sexuale cu 
decedata. Toţi vor ameninţa, se vor ruga, vor linguşi şi... 

— Treizeci? 


388 


— Cel puţin. Dar cine-i mai numără? 

— Treizeci? Dar ce naiba se întâmplă acolo? 

— E ceva putred aici. Eu nu sunt amestecat. 

Cynthia şi-a înăbuşit râsul, dar prea târziu, şi Karl a zis: 

— Doamnă Sunhill? Eşti acolo? 

— Da, domnule, acum am luat receptorul. 

— De unde ştiţi că treizeci de ofiţeri căsătoriţi au avut 
relaţii sexuale cu decedata? 

— Am găsit un jurnal, domnule, i-a răspuns Cynthia. De 
fapt, un fișier de computer. Grace l-a decodificat. Ofițerii 
sunt majoritatea din statul-major al generalului. 

Nu a urmat niciun răspuns, aşa că am spus: 

— Cred că putem tine situaţia în mână, dacă asta 
doresc cei de la Pentagon. Aş sugera să fie transferați în 
treizeci de posturi din garnizoane diferite, apoi să urmeze 
demisii individuale la intervale diferite. Nu ar atrage deloc 
atenţia. Dar asta nu e treaba mea. 

larăşi, niciun răspuns. 

— Generalul Campbell are intenţia să-şi dea demisia 
mâine, după înmormântarea fiicei lui, a spus Cynthia. 

Karl a spus: 

— La noapte iau avionul şi vin acolo. 

— De ce nu aştepţi până mâine? i-am răspuns. Aici sunt 
furtuni electrice, tornade, rafale de vânt... 

— Bine, mâine. Altceva? 

— Nimic. 

— Vorbim mâine. 

— Abia aştept. Poftă bună, domnule. 

A închis şi noi am făcut acelaşi lucru. 

— Cred că îi place de tine, a spus Cynthia. 

— De asta mă tem şi eu. Ei, ce ai zice de o băutură? 

— Nu încă. 

A apăsat pe interfon şi a rugat-o pe doamna Kiefer să 
intre. 

Kiefer a venit cu propriul scaun, acum că eram egali, şi 


389 


a luat loc. 

— Cum merge, băieţi? s-a interesat. 

— Minunat, a răspuns Cynthia. Îţi mulţumim că ai stat 
pe aproape. 

— Aici este câmpul de bătaie. 

— Exact. Aş vrea să verifici toate rapoartele patrulelor 
de poliţie din noaptea crimei. Ascultă benzile transmisiilor 
radio, verifică registrul sergentului de la intrare, vezi dacă 
au fost emise tichete de circulaţie sau de parcare în 
noaptea aceea şi vorbeşte cu cei care au patrulat atunci, 
dar fii discretă. Ştii ce căutăm. 

— Da, a dat din cap Kiefer. Maşinile şi oamenii care au 
fost acolo, unde nu aveau ce căuta după ora 24:00. Bună 
idee. 

— De fapt, tu mi-ai dat ideea, când ne-ai vorbit de 
„Excitat 6”. E genul de lucru care poate să fie semnificativ. 
La revedere. 

Am lăsat-o pe doamna Kiefer în biroul nostru. Pe hol, i- 
am spus Cynthiei: 

— S-ar putea să dăm de ceva. 

— Sper. Nu avem prea multe date. 

— Acum bem ceva? 

— Cred că ar trebui să te duci să stai de vorbă cu 
colonelul Kent. Ai fost foarte dur cu el. Am să te aştept 
afară. Roagă-l să vină cu noi să bem ceva. Bine, Paul? 

M-am uitat o clipă la Cynthia şi privirile noastre s-au 
întâlnit. Din tonul şi comportarea ei mi s-a părut că voia 
ceva mai mult de la Kent decât bunăvoință. Am dat din cap. 

— Bine. 

M-am dus spre biroul lui Kent şi mintea îmi mergea mai 
iute decât picioarele. Colonelul William Kent - motiv, 
ocazie, dorinţa de a acţiona, o puternică prezumție de 
nevinovăție, dar un alibi slab. 

Punctul de vedere determină perspectiva. Sau, mai 
simplu, ceea ce vezi depinde de locul unde stai. Eu 


390 


stătusem într-un loc greşit. Stătusem prea aproape de 
William Kent. Trebuia să mă dau înapoi şi să-l văd pe Kent 
dintr-un unghi diferit. 

Gândul mă rodea de două zile, dar nu putusem să mă 
aduc în starea de a-l rosti şi nici chiar de a-l gândi. Kent mă 
chemase să fac ancheta şi acest lucru mă pusese pe o 
anumită pistă. Kent era singurul meu aliat din garnizoana 
de la Fortul Hadley. Toţi ceilalţi erau suspecți, martori, 
ofiţeri compromişi sau victime ale sorții. Kent îmi 
mărturisise cu întârziere că se compromisese şi el, dar 
numai deoarece credea că voi descoperi, probabil, ceva 
privind legătura lui cu Ann Campbell, şi poate bănuise că 
Cynthia şi cu mine găsisem camera. De fapt, dacă mă 
gândesc bine, Burt Yardley îi spusese, probabil, lui Kent că 
uşa camerei fusese încleiată şi ei bănuiau că numai eu aş fi 
putut s-o fac. Conţinutul camerei părea să fie neatins atunci 
când Yardley a ajuns acolo, dar nici el şi nici Kent nu puteau 
să fie siguri de ceea ce găsisem sau luasem cu mine. 

Burt Yardley, ca un ticălos şiret ce era, se prefăcuse a fi 
surprins de faptul că ştiam de cameră, dar el ştia că Ann 
Campbell nu ar fi lipit uşa cu clei... de aceea bănuise că 
Brenner făcuse acest lucru. Burt Yardley i-a dat această 
informaţie lui Kent, iar Kent s-a hotărât să mărturisească 
infidelitatea sa conjugală, dar a omis să pomenească de 
cameră. Acum, conţinutul camerei se afla în mâinile lui 
Yardley şi nu ştiam cine avea avantajul şi ce relaţii existau 
între cei doi bărbaţi, dar, dacă unul din ei o omorâse, 
celălalt nu ştia nimic. 

Mi-am amintit cum se opusese Kent să mă duc direct la 
locuinţa victimei din afara garnizoanei. Era lucru de înţeles, 
dat fiind că era o procedură ilegală, dar acum mi-am dat 
seama că Kent intenţionase să-l sune pe Yardley devreme, 
în dimineaţa aceea, sau poate încercase să-l sune înainte 
sau după ce mă sunase pe mine, şi să-i spună cam aşa 
ceva:, Ann Campbell a fost asasinată în garnizoană. Ar 


391 


trebui să scoţi un ordin al tribunalului şi să te duci la ea 
acasă cât se poate de repede. Adună probe”. lar Yardley ar 
fi ştiut ce probe să adune şi s-ar fi mişcat repede. Dar 
Yardley, conform propriei mărturisiri, fusese, din nefericire 
sau din fericire, la Atlanta, iar Kent se trezise singur în 
încurcătură. 

Exact aşa a fost. Aşa că am ajuns primul acolo, iar Kent 
a trebuit să mai sune o dată la Atlanta şi să-i explice lui 
Yardley ce se întâmplase. Apoi Kent şi Yardley şi-au ţinut 
pumnii strânşi, sperând că nu voi descoperi camera de la 
subsol. Tot aşa cum eu şi cu Cynthia speraserăm acelaşi 
lucru, neştiind că şeful poliţiei din Midland şi şeful poliţiei 
militare din Fortul Hadley fuseseră amândoi oaspeţi în 
camera aceea. 

De asemenea, Kent întârziase să-i înştiinţeze pe general 
şi pe doamna Campbell. Putea să fie o reacţie umană, de 
înţeles, o aversiune naturală de a fi purtătorul unor veşti 
rele, deşi nu era o atitudine profesională pentru Kent. Dar, 
dacă Kent o omorâse pe fiica generalului, îmi dădeam 
seama că nu putea avea curajul să îndeplinească această 
îndatorire. 

Kent nu-l chemase pe maiorul Bowes, deoarece ştia că 
acesta cunoştea camera, maiorul distrându-se şi el acolo. 
lar Kent nu dorea ca Bowes să pună mâna pe nişte dovezi 
împotriva lui. Kent nu putea să ajungă el însuşi în camera 
aceea din casa lui Ann Campbell, deoarece, dacă o 
omorâse, locul unde ar fi trebuit să se afle era acasă la el, 
şi încă al naibii de repede, ca să aştepte telefonul patrulei 
de poliţie care o va găsi. 

Aproape că puteam să-mi închipui... aproape. Kent, 
dintr-un motiv pe care încă nu-l ştiam, era acolo, în 
poligonul şase. Nu ştiam cum sau dacă ştia ce se întâmpla 
acolo, dar puteam să mi-l închipui, după plecarea 
generalului Campbell; înalt, solid, Bill Kent, probabil, în 
uniformă, străbate cei cincizeci de metri, de la drum până 


392 


la Ann Campbell. Se opreşte, se uită unul la celălalt şi el îşi 
dă seama că soarta l-a servit. Problema lui era Ann 
Campbell şi voinţa ei de a-i trage pe toţi după ea. 
Răspunsul la problema lui era frânghia pe care ea o avea 
deja în jurul gâtului. 

Poate că ştia sau poate că nu ştia ce era cu acest 
scenariu, poate auzise sau poate nu schimbul de cuvinte cu 
tatăl ei. Dacă nu auzise, poate că se înşelase şi crezuse că 
era vorba de o întâlnire cu un alt bărbat şi era gelos, furios. 
In oricare din cazuri, stătuseră de vorbă, desigur, şi era 
foarte posibil ca Ann Campbell să-i fi spus ceva nepotrivit la 
momentul nepotrivit. 

Sau poate că nici nu conta ce spusese ea - Kent se 
săturase. Ştia că acolo erau urmele celorlalţi participanţi la 
scenă şi ştia că va reveni, peste câteva ore, în calitate 
oficială şi orice urmă a prezenţei lui acolo va fi explicabilă. 
E poliţist şi se gândeşte la toate foarte repede. Nu numai că 
va fi o crimă perfectă, dar era şi o crimă necesară. Tot ce 
avea de făcut era să îngenuncheze şi să strângă frânghia. 
Dar avusese el voinţa de a o face? Oare ea îl implorase? 
Putuse el să fie atât de rece şi crud? Sau fusese dominat de 
ura şi de furia lui? 

Ce ştiam eu despre acest om pe care îl văzusem, poate, 
de vreo zece ori în ultimii zece ani? Mi-am răscolit memoria, 
dar tot ce puteam spune cu siguranţă despre el era faptul 
că întotdeauna fusese mai îngrijorat de aparenţa de 
corectitudine decât de corectitudinea în sine. Era foarte 
grijuliu cu reputaţia lui de poliţist curat. Nu făcuse niciodată 
comentarii sau glume legate de sex şi era dur cu oamenii 
din subordinea lui, care nu trăiau conform standardelor lui 
de comportament. Apoi fusese sedus de fiica generalului. 
Ştia că era ţinta tuturor glumelor, conform celor spuse de 
doamna Kiefer, ştia că nu se mai bucura de respect şi ştia 
că nu ajungi general, numai culcându-te cu fiica unuia 
dintre ei. 


393 


Şi era, oare, posibil, ca undeva, în cotloanele întunecate 
ale minţii lui, el să fi ştiut că unii oameni din garnizoană, 
unii chiar de sub comanda lui, se întrebau cu uimire dacă 
William Kent făcuse acest lucru, dacă polițistul cu cel mai 
înalt grad din Hadley rezolvase nu numai problema lui, ci şi 
problemele a treizeci de ofiţeri superiori şi ale soțiilor lor. 
Persoanele obişnuite pot să simtă aversiune faţă de un 
ucigaş, dar un ucigaş poate, de asemenea, să provoace 
frică şi respect, mai ales dacă există simţământul că a făcut 
ceva nu tocmai rău de tot. 

Date fiind toate acestea, dat fiind faptul că aceste 
speculaţii şi deducţii erau logice şi se potriveau cu faptele, 
colonelul William Kent, şeful poliţiei militare din Fortul 
Hadley, devenea suspect de uciderea căpitanului Ann 
Campbell? Cu toţi ceilalţi bărbaţi şi poate femei din 
garnizoană care aveau motive - răzbunare, gelozie, 
ascunderea unei crime, evitarea umilinţei şi a nenorocirii 
sau chiar mania criminală - de ce tocmai Kent? Şi, dacă el 
era vinovatul, cum voi proceda ca să dovedesc lucrul 
acesta? În rarele cazuri, în care polițistul aflat la faţa locului 
unei crime este chiar făptaşul, anchetatorul are mari 
probleme. 

Am rămas în faţa uşii lui Kent o clipă, apoi am bătut. 


30 


Am îndreptat maşina spre Clubul Ofiţerilor şi am condus 
în linişte. 

— De ce crezi că a ucis-o Kent? am întrebat-o pe 
Cynthia. 


394 


— Din instinct. 

— Instinctul îl împingea pe Kent între picioarele lui Ann 
Campbell. De ce crezi că a omorât-o? 

— Nu ştiu dacă a omorât-o el, Paul. Dar i-am eliminat pe 
ceilalţi suspecți. Cei doi Yardley au alibiuri verificate, ştim 
ce a făcut colonelul Moore, iar soţii Fowler sunt martori unul 
pentru celălalt; generalul şi doamna Campbell sunt şi ei 
curaţi în privinţa asta, după părerea mea. Sergentul St John 
şi ECI Casey, care au găsit cadavrul, nu sunt suspecți, cum 
nu e niciunul dintre cei cu care am stat de vorbă sau despre 
care am auzit. 

— Dar mai există şi maiorul Bowes, colonelul Weems, 
locotenentul Elby, preotul garnizoanei, medicul şi încă alţi 
treizeci de ofiţeri care aveau o motivaţie. În plus, mai sunt 
şi soțiile acestor ofiţeri, dacă te gândeşti bine. E o 
posibilitate. 

— Adevărat. Şi ar putea foarte bine să fie altcineva de 
care nici măcar nu am auzit. Dar trebuie să iei în 
considerare ocazia şi dorinţa de a ucide. 

— Exact. Din nefericire, nu avem timp să-i interogăm pe 
toţi bărbaţii din jurnalul ei. Şi nu mi-ar plăcea s-o facă cei 
de la FBI, pentru că vor scrie câte un raport de două sute 
de pagini pentru fiecare dintre ei. Kent e un suspect posibil, 
dar nu vreau să fie un suspect la îndemână, aşa cum el - şi 
alţi câţiva de aici - au încercat să facă din colonelul Moore. 

— Inţeleg. Dar tocmai mi-a dat prin cap ce bine se 
potriveşte Kent. 

— Când a fost asta? 

— Nu ştiu. Sub duş. 

— Să trecem peste asta. 

— Crezi că o să vină să bea ceva cu noi? 

— N-a spus nimic precis. Dar, dacă el e criminalul, va 
veni. Figura asta a reuşit întotdeauna. Toţi vor să fie 
aproape, să vadă, să audă, să încerce să influenţeze 
ancheta. N-aş putea spune cu certitudine că, dacă vine să 


395 


bea un pahar cu noi, Kent este ucigaşul, dar, dacă nu vine, 
pariez că nu este el. 

— Inţeleg. 

În anii petrecuţi la DIC, reuşisem să evit toate 
persoanele care aveau o funcţie de conducere, bătaia de 
cap cu sensibilitatea acestora, problemele legate de rasă şi 
sex şi aşa mai departe, fapt care explica de ce aveam acum 
probleme cu noua armată. Urmasem multe cursuri de 
conducere, unde aflasem tot ce trebuia să ştiu despre 
relaţiile umane, ca de exemplu: să-i respect pe subordonați 
şi pe superiori, să nu cer oamenilor să facă ceva ce eu nu 
aş face, să le câştig respectul, nu să-l cer, şi să îi laud 
atunci când era cazul. In acest spirit, i-am spus Cynthiei: 

— Faci o treabă foarte bună, dai dovadă de iniţiativă 
bună, de o judecată sănătoasă şi echilibru atunci când 
lucrezi sub presiune. Eşti foarte bună profesionistă, foarte 
pricepută şi muncitoare. E o plăcere să lucrez cu tine. 

— E cumva un mesaj înregistrat? 

— Nu, eu... 

— E lipsit de simţire, Paul. Complet plat. Vorbeşte din 
inimă, dacă ai aşa ceva. 

— Mă jigneşti. Am intrat în parcarea de la Clubul 
Ofiţerilor şi am ocupat un loc. Asta e părerea mea... 

— Te iubesc. Spune-mi asta. 

— Ţi-am spus anul trecut. De câte ori... 

— Spune-mi! 

— Te iubesc! 

— Bun. 

A coborât din maşină, a trântit uşa şi a început să 
traverseze parcarea. Am urmat-o. Nu am mai schimbat 
nicio vorbă până când am ajuns înăuntru. Am găsit o masă 
liberă într-un colţ şi m-am uitat la ceas, care arăta ora 
20.15. Restaurantul era plin, dar holul era pe jumătate gol, 
acum că ora fericită, când băuturile sunt la jumătate de 
preţ, era pe sfârşite. Noua armată nu agreează oficial acest 


396 


obicei, dar cluburile sunt cvasiindependente, iar unele 
dintre ele respectă încă această veche şi onorabilă tradiţie 
a paharului ieftin de whisky timp de o oră sau două înaintea 
cinei, o mică recompensă pentru ceea ce trebuie să înghită 
un militar, lucru pe care un civil nu l-ar face în ruptul 
capului, afară doar dacă nu e un proaspăt imigrant de sub o 
dictatură militară. Dar armata are şi părţile ei bune. Din 
nefericire, tot mai rare în zilele noastre. O chelneriţă a 
venit, iar Cynthia a comandat un whisky cu cola. Eu am 
cerut un whisky cu o bere. 

— Sunt deshidratat. Doamne, cald mai e afară! 

— Ai transpirat ca un porc toată ziua, a fost ea de acord. 
A zâmbit: Ţi-ar trebui un duş. 

— Avem timp? 

— S-ar putea să fie nevoie să-l facem din nou împreună. 

— Avem o slujbă acaparatoare. 

Au venit băuturile şi am toastat. 

— Pentru Ann Campbell, a spus Cynthia. Vom face tot 
ce putem pentru tine, căpitane. 

Am băut. 

— Cazul ăsta mă dă gata, am zis. O fi din pricina cazului 
sau din pricină că sunt eu bătrân şi obosit? 

— Cazul e de vină, Paul. Pentru că tu nu eşti nepăsător. 
Pentru că nu e un caz oarecare. E tragedia unui om. 

— Ce alt fel de tragedii mai există? Suntem cu toţii la un 
pas de tragedie. 

— Aşa e. Când vom găsi ucigaşul, nu vom avea timp să 
sărbătorim. Se va ivi altă tragedie. Va fi cineva care a 
cunoscut-o. Poate că a şi iubit-o. 

— Ca şi Kent. 

— Da. Mă gândesc mereu la ceva ce am citit cândva... 
ceva la care mă gândesc atunci când interoghez o femeie 
care a fost violată. Sună aşa: „In comparaţie cu ruşinea, 
moartea nu e nimic”. Cred că asta s-a întâmplat aici, 
începând cu ruşinea şi umilinţa lui Ann Campbell, de la 


397 


West Point. Gândeşte-te, Paul. Acolo, ofiţerii sunt învăţaţi să 
fie mândri, hotărâți, drepţi. Oamenii, ca Ann Campbell, sunt 
deja predispuşi la acest tip de personalitate, aşa încât se 
îndreaptă spre locurile ca West Point. Apoi, când li se 
întâmplă aşa ceva, un viol, o umilire, nu pot să înfrunte 
situaţia. Ei nu se pleacă, aşa cum face majoritatea 
oamenilor. Stau drepţi, apoi se prăbuşesc. 

Am dat din cap. 

— Inţeleg. 

— Încearcă să se adune şi continuă, dar nu mai sunt 
niciodată aceiaşi. De fapt, nicio femeie nu mai este, după 
un viol, dar o persoană ca Ann Campbell nici nu poate să 
înceapă să se vindece pe dinăuntru. 

— Să înţeleg, deci, că unii oameni cred că singurul leac, 
pentru ruşine şi umilinţă, este răzbunarea. 

— Exact. Deci, mai fă un pas şi gândeşte-te la ofiţerul 
care e un bărbat obişnuit. A fost sedus de Ann Campbell în 
aproximativ treizeci de minute, inclusiv băutura, a fost 
condus într-o cameră specială pentru jocuri sexuale şi 
încurajat să se angajeze în acte sexuale anormale, apoi, la 
un moment dat, fie este îndepărtat, fie Ann îl roagă să 
încalce câteva reguli pentru ea. El încearcă diferite 
sentimente... începând cu mica vanitate masculină, la 
gândul că a cucerit-o, şi, poate, şi ruşine, dacă este 
căsătorit şi ia în serios codul ofiţerilor. Majoritatea 
bărbaţilor nu s-ar simţi ruşinaţi din cauza unui act liber 
consimţit, dar unii dintre ei - ofiţerii, preoţii, stâlpii 
comunităţii - vor fi. Şi, aşa, revenim la gândul că: „in 
comparaţie cu ruşinea, moartea nu e nimic”. Numeşte 
acest sentiment dezonoare şi plasează-l într-un context 
militar. Lucrul acesta e valabil pentru Ann Campbell, 
generalul Campbell şi pentru oricare dintre bărbaţii care au 
dorit fie să moară ei înşişi, fie Ann Campbell. De aceea cred 
că a omorât-o cineva pe care îl cunoştea, cineva care a 
simţit că actul acesta era un mod de a pune capăt, atât 


398 


ruşinii şi dezonoarei victimei, cât şi ucigaşului. Kent, ca 
poliţist rigid şi ofiţer, se potriveşte foarte bine cu această 
teorie. 

Am dat din cap. Şi eu mă gândisem la ceva asemănător, 
deşi din alt punct de vedere. Dar era interesant faptul că 
amândoi făcuserăm un profil psihologic al ucigaşului, care 
s-ar fi potrivit lui Kent. Nimic nu se compară cu momentul 
când îţi pică fisa. 

— Kent, am zis, Kent... 

— Vorbeşti de lup... 

Colonelul Kent a intrat şi câteva capete s-au întors după 
el. După oricare şef de poliţie se întorc, de obicei, capetele 
sau privirile alunecă în lături. Dar acum, la Hadley, crima 
era încă recentă, iar Kent era omul zilei. Ne-a văzut şi a 
venit spre noi. 

Şi Cynthia, şi eu ne-am ridicat în picioare, conform 
etichetei. În particular, puteam să-i dau şuturi în fund, dar, 
în public, îi arătam respectul care i s-ar fi cuvenit. 

A luat loc şi ne-am aşezat şi noi. O chelneriţă a apărut şi 
Kent a comandat băuturi pentru noi şi un gin cu tonic 
pentru el. 

— Fac cinste, a spus. 

Am vorbit vrute şi nevrute un timp, căzând cu toţii de 
acord că tensiunea era mare, că toţi îşi pierduseră 
răbdarea, somnul de noapte, că zilele erau fierbinţi şi tot 
felul de astfel de lucruri. Dar, oricât de indiferenți şi de 
vorbăreţi puteam fi eu şi Cynthia, Kent era un profesionist 
şi bănuia ceva sau poate că se simţea încolţit. 

— Mai rămâneţi aici după înmormântare şi după ce îi 
puneţi la curent pe agenţii FBI? ne-a întrebat el. 

— Cred că asta trebuie să facem, i-am răspuns. Dar aş 
vrea să plecăm mâine, înainte de căderea nopţii. 

A dat din cap şi ne-a zâmbit. 

— Voi doi vă înţelegeţi bine? Sau v-am dat cumva o 
idee? 


399 


Cynthia a zâmbit la rândul ei. 

— Am reînnoit o prietenie veche. 

— Bun. Unde v-aţi cunoscut? 

— La Bruxelles. 

— Frumos oraş. _ 

Şi aşa mai departe. In cele din urmă, ne-a întrebat cu 
nonşalanţă: 

— Deci Moore nu este, categoric, ucigaşul? 

— Nimic nu e precis, a răspuns Cynthia, dar nu credem 
că el ar fi. A fost cât pe ce să acuzăm un nevinovat. 

— Dacă este nevinovat. Ziceaţi că el a legat-o şi a lăsat- 
o acolo? 

— Exact, am răspuns. Nu pot să-ţi spun de ce, dat ştim 
că aşa s-a întâmplat. 

— Atunci e complice la crimă. 

— Din punct de vedere legal, nu, am spus. A fost ceva 
cu totul diferit. 

— Ciudat. Specialista voastră în computere a găsit ce 
voiaţi? 

— Aşa cred. Din nefericire, pentru câţiva indivizi. Ann 
Campbell ţinea un fel de jurnal sexual în computer. 

— Isuse... Sunt şi eu acolo? 

— Aşa cred, Bill. Impreună cu alţi treizeci de ofiţeri, am 
adăugat. 

— Dumnezeule! Ştiam că are mulţi... dar nu chiar 
atâţia... Doamne, mă simt ca un imbecil. Nu se poate să 
clasăm jurnalul ăla? 

Am zâmbit. 

— Ceva în genul „strict secret”? Adu-mi un motiv legat 
de securitatea naţională şi am să văd ce pot să fac. Până 
atunci, hotărârea o ia procurorul Curţii Marţiale sau 
procurorul general, sau amândoi. Cred că ai destui tovarăşi, 
ca să nu fii îngrijorat că vei fi remarcat. 

— Da, dar sunt poliţist. 

— In jurnal sunt alţii cu mult mai multă putere şi 


400 


prestigiu decât tine. 

— Asta e bine. Ce-i cu Fowler? 

— Nu pot să-ţi spun. Dar ştiai că şi Burt Yardley se 
înfrupta din miere? 

— Nu zău? Isuse... 

— Vezi, ai mai multe în comun cu Burt decât ai crezut. 
Serios, Bill. Îl cunoşti bine? 

— Numai profesional. Ne întâlneam la întrunirile lunare 
ale poliţiştilor. 

Acolo se întâlneau civilii şi, gândindu-mă bine, mi-am 
dat seama că se întâlniseră destul de des, ca între doi şefi 
de poliţie, militarul şi civilul, pentru a pune la cale o 
acoperire reciprocă. 

— Aţi fost cumva la capelă? a întrebat Kent. 

— Nu, a răspuns Cynthia. Cred că o să aşteptăm slujba 
de mâine. Tu te duci la capelă diseară? 

S-a uitat la ceas. 

— Bineînţeles. Doar i-am fost iubit. 

— Cât de mare e capela aceea? am întrebat. 

Am râs uşor amândoi, dar, hotărât, era o remarcă 
grosolană, iar Cynthia s-a uitat urât la mine. 

— Doamna Kent e tot în Ohio? l-am întrebat. 

— Da. 

— Până când? 

— Aă... mai stă câteva zile. 

— E drum lung cu maşina. Sau s-a dus cu avionul? 

Mi-a aruncat o privire înainte de a răspunde. 

— A preferat să zboare. S-a străduit să zâmbească. Pe 
mătură. 

l-am întors zâmbetul forţat. 

— Pot să te întreb dacă plecarea ei este legată de 
zvonurile urâte despre tine şi căpitanul Campbell? 

— Ei bine... cred că şi asta a contribuit. Incercăm să 
punem lucrurile la punct. Dar ea nu ştie precis. Doar 
bănuieşte. Nu eşti căsătorit, dar poate înţelegi. 


401 


— Am fost căsătorit. Cynthia e căsătorită. 

S-a uitat la ea. 

— Adevărat? Cu un militar? 

— Da. E la Benning. 

— Grea viaţă! 

Şi tot aşa. O conversaţie plăcută. Doi ofiţeri specialişti, 
de la DIC, şi un ofiţer de carieră, comandantul poliţiei 
militare, care beau ceva împreună şi stau de vorbă despre 
viaţă, dragoste, slujbă şi, din când în când, strecoară între 
aceste subiecte şi crima. Este o tehnică interesantă de 
interogatoriu, destul de eficace în anumite situaţii, cum e 
aceasta. Eu îi spun crima-sandvici: un pic de pâine, carne, 
salată, sânge, brânză, roşie, sânge şi aşa mai departe. 

Dar Bill Kent nu era un suspect oarecare şi aveam 
impresia clară că ştia despre ce era vorba şi că ştia că noi 
ştim că el ştie, şi aşa mai departe. Aşa încât totul a fost ca 
un mic dans, o şaradă, până în clipa în care privirile noastre 
s-au întâlnit şi atunci el a ştiut sigur şi eu am ştiut sigur. 

Atunci când cineva îşi dă seama că îl suspectez, situaţia 
devine jenantă pentru toţi, iar suspectul adoptă o nepăsare 
exagerată, încercând să demonstreze că se simte în largul 
lui. Uneori, un soi de logică perversă sau răsturnată Îl 
domină şi suspectul devine agresiv. 

— Imi pare bine că v-am încredinţat vouă cazul, a spus 
Kent. Eram aproape sigur că Bowes era încurcat cu ea, dar 
nu am vrut să vă spun, pentru cazul în care nu era 
adevărat. Nu are anchetatori specializaţi în omucideri în 
echipa lui şi, oricum, ar fi fost trimis cineva, ca voi doi, de la 
Falls Church. Sau ar fi chemat imediat FBl-ul. M-am bucurat 
că eraţi aici. S-a uitat la mine şi a continuat: Am mai lucrat 
împreună şi ştiam că eşti potrivit pentru acest caz. Mai 
aveţi cazul numai până mâine la prânz, nu-i aşa? Dar ştii 
ceva? Cred că o să găsiţi soluţia înainte de amiază. 

Am mai stat un minut, jucându-ne cu paharele şi cu 
şervetele. Şi eu, şi Cynthia ne întrebam dacă la masă 


402 


stătea un ucigaş, iar Bill Kent se gândea la sfârşitul iminent 
al carierei lui şi poate era tentat să ne spună ceva care să 
ne scoată de acolo până a doua zi la amiază. 

Uneori, oamenii au nevoie de încurajări, de aceea i-am 
spus astfel, încât să înţeleagă: 

— Bill, nu vrei să facem o plimbare? Sau să mergem la 
tine la birou? Ca să stăm de vorbă. 

A clătinat din cap. 

— Trebuie să plec. S-a ridicat în picioare. Ei bine... sper 
că măcelarii ăia de la morgă au lăsat-o destul de întreagă, 
ca să se poată ţine sicriul deschis. Aş vrea să o mai vădo 
dată... Nu am o fotografie a ei... Şi-a mai stors un zâmbet. 
Într-o legătură extraconjugală, nu sunt prea multe amintiri. 

De fapt, era o cameră plină cu amintiri. Cynthia şi cu 
mine ne-am ridicat la rândul nostru şi i-am spus: 

— la unul dintre posterele acelea pentru recrutare, 
înainte ca altcineva să se gândească s-o facă. E o piesă de 
colecţie. 

— Aşa e. 

— Mulţumesc pentru băuturi, am spus. 

S-a întors şi a plecat. 

Ne-am aşezat la loc. Cynthia s-a uitat după el, apoi a 
spus, ca pentru sine: 

— Poate că era supărat din cauză că-şi vede cariera 
terminată, din cauză că s-ar putea ca, în curând, să cadă în 
mod public în dizgrație din cauza căsătoriei lui amenințate 
şi din cauza morţii cuiva la care ţinea. Poate că asta am 
văzut. Sau... el e ucigaşul. 

— E greu să apreciezi purtarea lui, dat fiind prin ce 
trece. Totuşi, ştii ce se spune despre ochi... ei au propriul 
limbaj, venit din inimă şi din suflet. Ei vorbesc despre 
dragoste, durere, ură, nevinovăție şi vinovăţie. Ei spun 
adevărul chiar şi atunci când persoana minte. 

Cynthia m-a aprobat. 

— Aşa este. 


403 


Am rămas tăcuţi un timp. 

— Deci? a întrebat apoi Cynthia. 

M-am uitat la ea, ea s-a uitat în ochii mei, ca pentru a 
face o experienţă, cred, şi amândoi am căzut de acord, fără 
o vorbă, că Bill Kent era omul nostru. 


31 


Am sărit peste cină şi am condus maşina pe Rifle Range 
Road, spre Jordan Field. Aşa cum ne spusese şi Kent mai 
devreme, pe drum era un punct de control al poliţiei 
militare şi a trebuit să ne oprim ca să ne legitimăm. Când 
am ajuns în dreptul gheretei poliţistului de la intrarea în 
Jordan Field, ne-am supus aceleiaşi proceduri de legitimare, 
apoi a mai fost încă una la intrarea în hangarul trei. Armata 
prefera să-i ţină pe ziarişti în sala pentru conferinţe de 
presă, acolo unde armata credea că trebuie să stea de 
drept. Reporterilor le place să bântuie. Aceste diferenţe de 
opinii există cam de o sută de ani. Armata citează 
consideraţiile privind securitatea, presa invocă 
tradiţionalele şi legalele sale privilegii. Armata a avut câştig 
de cauză în ultimele decenii, deoarece învățase cel puţin o 
lecţie în Vietnam. 

Propriile experienţe cu presa au început în Vietnam, 
când un reporter mi-a băgat un microfon sub nas în timp ce 
eram amândoi prinşi în focul unei mitraliere. Camera filma, 
iar reporterul m-a întrebat: „Ce se întâmplă?” Credeam că 
situaţia vorbea de la sine, dar, tânăr şi prost cum eram, am 
răspuns: „O mitralieră duşmană ne-a prins în bătaia 
focului”. Şi tipul a întrebat: „Şi ce ai să faci acum?” „Am să 


404 


te las pe tine şi pe tipul cu camera aici.” Am executat o 
retragere grăbită, sperând că mitraliorul duşman îşi va 
concentra focul pe domnii ziarişti. Acest film se află pe 
undeva, în vreo arhivă, păstrat pentru posteritate. Pe cei 
doi indivizi nu i-am mai văzut. 

Hangarul era aproape pustiu, majoritatea oamenilor de 
la laborator se întorseseră la Fortul Gillem sau acolo unde 
era nevoie de ei, cu echipamentul respectiv. Dar vreo şase 
persoane rămăseseră pe loc, ca să bată la maşină 
rapoartele şi să mai facă nişte analize. 

Lucrurile din casa lui Ann Campbell erau încă acolo, ca 
şi jeepul şi BMW-ul ei, dar camera de lucru dispăruse. Cu 
toate acestea, Grace Dixon stătea la un birou de campanie, 
căscând în faţa unui computer IBM. 

Şi-a ridicat privirea spre noi şi ne-a spus: 

— Am  rechiziţionat alt PC. Aranjez fișierele, citesc 
scrisorile şi jurnalele, dar nu imprim nimic, aşa cum ai spus. 
Ai primit materialul despre Yardley pe care ţi l-am trimis? 

— Da, am răspuns. Mulţumesc. 

— Totul e foarte picant. Îmi place, a spus Grace. 

— Să faci un duş rece înainte de culcare, Grace. 

A râs şi şi-a fâţâit fundul lat pe scaun. 

— M-am lipit de scaun. 

— Unde ai să stai la noapte? a întrebat Cynthia. 

— La casa de oaspeţi. Am să dorm cu discheta, nu cu un 
bărbat. Jur! Şi a adăugat: Preotul garnizoanei e şi el în 
jurnal. Nu mai există nimic sfânt? 

Am vrut să-i demonstrez că faptul că se culcase cu o 
zeiţă era sfânt în sine, dar nu cred că cele două doamne ar 
fi apreciat gestul. 

— Poţi să imprimi toate înregistrările în care apare 
numele colonelului William Kent? am întrebat-o pe Grace. 

— Sigur. L-am văzut aici. Pot să-l caut. Care e funcţia lui 
sau titlul, în cazul în care apare cu ele? 

— E şeful poliţiei din garnizoană. Pentru prieteni, Bill. 


405 


— Da. L-am văzut. Vrei să imprim orice referire la 
numele lui, da? 

— Exact. Încă ceva: FBI s-ar putea să apară la noapte 
sau mâine-dimineaţă, devreme. Polițistul de la uşă nu-i va 
opri să intre. Dar, când îi vezi pe indivizi străbătând 
hangarul, scoţi discheta şi te prefaci că baţi un raport. 
Bine? 

— Sigur. Dar dacă au un ordin al tribunalului pentru 
percheziţie? 

E mai uşor să ai de-a face cu militarii, pentru că ei 
execută ordinele. Civilii cer explicaţii şi pun prea multe 
întrebări. 

— Grace, tu nu faci decât să baţi rapoarte. Ţine discheta 
asupra ta şi, dacă încearcă să ţi se uite sub fustă, 
pălmuieşte.-i! 

— Şi dacă sunt drăguţi? a râs ea. 

Clar, ceva declanşase libidoul femeii. 

— Grace, e foarte important ca nimeni să nu vadă 
materialul ăsta, afară de noi trei, i-a spus Cynthia. 

— Bine. 

— Cal Seiver e încă aici? 

— Da. Doarme undeva, pe acolo. 

Grace începuse din nou să bată în clape. Nu ştiu prea 
multe despre computere şi doresc să ştiu chiar mai puţin de 
atât. Dar oamenii, ca Grace, care se pricep şi lucrează, sunt 
cam aiuriţi. Par să nu se dezlipească de ecran şi stau acolo, 
vorbesc, bat în taste, mormăie, blestemă, ţipă de plăcere şi 
probabil că o duc aşa, fără să facă dragoste, fără să doarmă 
şi să mănânce, mult timp. De fapt, cred că lucrul ăsta e 
valabil şi pentru mine. Am plecat cu Cynthia, fără să ne mai 
ostenim să-i spunem la revedere lui Grace. 

Am tras în faţa ei o tablă neagră, astfel ca nimeni din 
cei care intrau pe uşă să nu o vadă, apoi l-am căutat pe Cal 
Seiver, care dormea adânc pe un pat pliant, şi l-am sculat. 
S-a ridicat în picioare, clătinându-se şi părând zăpăcit din 


406 


pricina locului unde se afla. 

L-am lăsat câteva secunde, apoi l-am întrebat: 

— Ai găsit ceva nou şi interesant? 

— Nu, acum punem totul în ordine. 

— Ai luat amprentele şi urmele picioarelor colonelului 
Kent? 

— Sigur. 

— La locul faptei ai găsit urmele lui? Pe jeep, pe geanta 
ei, la latrină? 

S-a gândit puţin, apoi mi-a răspuns: 

— Nu. Dar urmele lui sunt peste tot. l-am luat mulajul 
tălpilor, ca să-l scot din cauză. 

— Ai primit pantofii colonelului Moore? 

— Da. l-am comparat cu mulajele neidentificate. Duceau 
direct la cadavru, apoi înapoi, la drum. 

— Ai făcut o diagramă? 

— Da. S-a îndreptat spre un avizier asupra căruia a 
îndreptat o lampă portabilă. De avizier era prinsă o 
diagramă a locului crimei de 1,20 în pe 2,40. Scena 
cuprindea o parte de drum, jeepul parcat al victimei, 
începutul tribunelor şi, de cealaltă parte a drumului, o mică 
porţiune a poligonului, care includea câteva ţinte şi o schiţă 
a victimei, cu mâinile şi picioarele depărtate, pe care 
desenatorul o redase fără sex. 

Urmele de paşi erau marcate cu pioneze colorate şi, în 
partea de jos a avizierului, era o legendă care dădea o 
identitate urmelor celor care erau cunoscuţi. Pionezele 
negre indicau urmele despre care nu se ştia ale cui erau 
sau pe cele neclare. Săgeţi mici arătau direcţia şi existau 
explicaţii, care arătau dacă urmele erau proaspete, vechi, 
dacă plouase peste ele, şi aşa mai departe. În cazul în care 
o urmă era imprimată peste alta, cea mai recentă era 
marcată cu o pioneză de altă formă. Mai existau şi alte note 
şi explicaţii care încercau să facă ordine în haosul acela. In 
cele din urmă, toată schiţa avea să fie băgată în calculator, 


407 


unde aveai posibilitatea să vezi o diagramă mai clară, 
inclusiv, dacă doreai, urmele apărând una după alta, ca şi 
cum le-ar fi lăsat nişte fantome. De asemenea, aveai 
posibilitatea să elimini sau să readuci în scenă oricare 
dintre urme. Dar, acum, trebuia să mă descurc pe baza 
propriei experienţe, combinate cu a Cynthiei şi a lui Cal 
Seiver. 

— Nu am analizat schiţa, a spus Seiver. Asta e treaba 
ta. 

— Da. Îmi amintesc din manual. 

— Trebuie să o facem mai clară pentru FBI. Există prea 
multe variante şi necunoscute aici, inclusiv faptul că nu mi- 
ai adus încălţămintea pe care ai purtat-o atunci. 

— Cred că acum e în camera mea de la locuinţele 
pentru vizitatori. 

— Când oamenii evită să-mi aducă încălţămintea pentru 
urme, devin bănuitor. 

— Termină, Cal! 

— Da. S-a uitat la legendă şi a zis: colonelul Moore e cu 
galben. 

— Pe noi ne interesează colonelul Kent, i-am răspuns. 

Pauză. 

— Kent? 

— Kent. 

M-am uitat la legendă. Kent era albastru. 

Am studiat cu toţii diagrama şi, în liniştea hangarului, se 
auzea imprimanta computerului care scuipa hârtie. 

— Povesteşte-mi, i-am spus lui Cal Seiver. 

— Bine. 

Seiver a început şi, din cele spuse de el, reieşea că 
William Kent se apropiase de cadavru nu mai puţin de trei 
ori. 

— Vedeţi, aici a mers de la drum spre cadavru. S-a oprit 
foarte aproape de el, probabil a îngenuncheat sau a stat pe 
vine, pentru că, atunci când s-a întors, talpa s-a rotit, apoi 


408 


s-a ridicat şi a plecat înapoi, spre drum. Probabil că asta a 
fost prima dată, când s-a dus acolo împreună cu polițistul 
care a găsit cadavrul... Vedeţi, aici e urma ei... Casey... E 
cu verde. Apoi, a doua oară, poate că a fost atunci când l-ai 
însoţit tu şi Cynthia, cu adidaşii ei. Cynthia e cu alb. Nu s-a 
lăsat şi mi-a amintit din nou: Tu eşti cu negru. Mult negru. 
O să te marchez cu roz când ai să-mi aduci bocancii. Dar, 
deocamdată, nu pot să te deosebesc... 

— Bine. Am priceput. Când s-a apropiat a treia oară de 
ea? 

Cal a ridicat din umeri. 

— S-a dus acolo şi când am venit eu, dar atunci erau 
prelate peste tot. Cred că s-a dus spre cadavru nu numai o 
dată, înainte ca voi doi să ajungeţi acolo, pentru că se pare 
că avem trei şiruri cu urmele lui, de la drum la cadavru. Dar 
şi asta e greu de spus,. Pentru că nicio urmă nu e completă. 
Avem urme peste urme, pe pământ moale, pe pământ tare 
şi pe iarbă. 

— Da... 

Am studiat cu toţii pionezele, săgețile şi legenda. 

— Acolo, au mai fost un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi în 
haine civile, i-am spus. Pot să-ţi aduc încălţămintea, dar pe 
mine mă interesează colonelul Kent. Cred că el a fost la 
locul crimei mai devreme, probabil în uniformă, cu aceiaşi 
bocanci pe care i-a purtat şi mai târziu, cândva, între, să 
zicem, 02.45 şi 03.30. 

Cal Seiver s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Dar cadavrul nu a fost găsit până la... ce oră era?... 
04:00, când l-a descoperit sergentul de gardă St John. 

Nu i-am răspuns. 

Seiver şi-a scărpinat chelia şi s-a uitat la diagramă. 

— S-ar putea să fie... adică aici e ceva care nu e logic... 
Uite urmele lui St John. Cu portocaliu. Sunt, categoric, ale 
lui. Tipul avea un cocoloş de gumă pe talpă, care s-a 
imprimat. Bun... deci, aici sunt urmele lui St john şi parsă 


409 


se fi suprapus pe o urmă despre care credem că este a 
colonelului Kent. Kent avea încălţăminte absolut nouă care 
a lăsat o urmă clară. Deci... dacă St John a fost acolo la ora 
04.00, iar colonelul Kent nu a venit până nu l-a chemat 
patrula... deci, după ora 05.00, atunci urma lui St John nu 
este logic să fie deasupra urmei lui Kent. Dar trebuie să 
înţelegeţi că noi putem să identificăm majoritatea urmelor, 
dacă mediul este favorabil - zăpadă, noroi, pământ moale 
şi altele de acest fel - dar nu cu aceeaşi precizie, ca în cazul 
amprentelor. lar în acest caz, deşi avem două urme clare, 
nu putem să spunem sigur care dintre ele s-a imprimat 
ultima. 

— Dar ai notat că St John s-a suprapus peste urma lui 
Kent. 

— Aşa au apreciat tehnicienii. S-ar putea să fie o 
greşeală. St John a ajuns acolo primul, deci nu putea să 
calce peste urma lui Kent... dar voi ziceţi că este posibil să 
fi fost Kent înaintea lui St John. 

— Eu zic aşa, dar să nu spui nimănui, i-am răspuns. 

— Eu vă dau informaţii doar vouă şi Curţii Marţiale. 

— Exact. 

— Hai să vedem mulajele, a zis Cynthia. 

— Bine. 

Cal s-a uitat la câteva foi de hârtie, bătute la maşină, şi 
a comparat ceva cu altceva, apoi ne-a condus la un colţ 
îndepărtat al hangarului, unde se aflau cam o sută de 
mulaje albe, de urme, puse pe jos, arătând ca urmele 
populaţiei din Pompei îndreptate spre ieşirea din oraş. 

Mulajele erau numerotate cu un creion negru gras. Le-a 
găsit pe cele pe care le căuta, le-a ridicat şi le-a dus lao 
masă. De masă era prinsă o lampă fluorescentă pe care a 
aprins-o. 

Ne-am uitat la mulaj câteva secunde, apoi Cal a zis: 

— Bun, asta e urma lui St John care se îndreaptă spre 
cadavru. Semnul ăsta mic, din vârf, arată direcţia în care se 


410 


află cadavrul. Tot în direcţia cadavrului este îndreptată şi 
urma asta care este a colonelului Kent. 

M-am uitat la cele două urme. Erau imprimate una 
lângă alta, partea stângă a bocancului stâng al lui Kent 
peste partea dreaptă a bocancului drept al lui St John - sau 
invers. Asta era întrebarea. Nu am spus nimic, nici Cynthia. 
In cele din urmă, Cal a continuat: 

— Ei bine... dacă voi... vedeţi adâncitura asta? Este 
cocoloşul de gumă al bocancului lui St John, dar care nu a 
fost atins de bocancul lui Kent sau viceversa. Vedeţi, sunt 
două urme de bocanci militari de aceeaşi fabricaţie, acelaşi 
model, iar urmele au fost făcute la o oarecare distanţă în 
timp - şi sunt suprapuse... 

— Ai nevoie de un căutător de urme pentru asta? 

— Poftim? 

— De ce a pus cineva o pioneză de altă formă pe urma 
lui Kent din diagramă? 

— Nu eu sunt expertul! 

— Unde este expertul? 

— A plecat. Dar am să încerc ceva. 

A schimbat poziţia luminii, apoi a stins-o şi s-a uitat la 
mulaj în lumina slabă de deasupra capetelor noastre, după 
aceea a luat o lanternă şi a încercat diferite unghiuri şi 
distante. Ne-am uitat şi noi, nefiind o chestiune de ştiinţe 
exacte, mai degrabă ceva de bun-simţ. De fapt, era 
aproape imposibil să spui cu certitudine care dintre urme 
fusese făcută prima. 

Cynthia a trecut cu degetul peste locul unde se 
suprapuneau cele două urme. Dacă tălpile ar fi fost netede, 
s-ar fi putut spune cu uşurinţă care era mai adâncă, dar 
chiar şi atunci, nu era o dovadă că cea mai adâncă fusese 
făcută prima, din cauza faptului că oamenii au o călcătură 
diferită şi nu sunt la fel de grei. Dar urma cea mai adâncă 
este, de obicei, prima, pentru că piciorul presează 
pământul sau zăpada, sau noroiul, iar pasul următor calcă 


411 


pe un pământ care nu mai e afânat şi nu se mai afundă aşa 
de mult decât dacă e vorba de o persoană masivă. 

— Urma lui St John este mai înaltă cu un fir de păr decât 
a lui Kent. 

— L-am văzut pe Kent, are cam 95 de kilograme. Cum e 
St John? 

— Cam tot aşa, am răspuns. 

— Ei bine, a zis Seiver, depinde de cât de greu calcă 
amândoi. Dacă judecăm după urmele lor de pe diagramă şi 
după faptul că ambele urme sunt drepte, niciunul nu a 
alergat. De fapt, cred că amândoi au mers încet. Deci, dacă 
urma lui Kent e cu o idee mai adâncă, înseamnă că ela 
lăsat prima urmă, iar St John a călcat mai târziu peste ea. 
Dar e doar o presupunere. Nu aş putea să trimit pe nimeni 
la spânzurătoare pe această bază. 

— Nu, dar putem să-l speriem. 

— Asta da. 

— Poţi să chemi expertul înapoi în noaptea asta? 

Cal a scuturat din cap. 

— S-a dus cu o misiune la baza din Oakland. Dar pot să 
aduc pe altcineva, cu elicopterul. 

— Îl vreau pe primul. Trimite mulajul cu avionul la 
Oakland şi spune-i să-l analizeze din nou. Nu-i spune care a 
fost rezultatul primei analize. Bine? Nu o să şi-o amintească 
tocmai pe asta din câteva sute. 

— Da. Vom vedea dacă judecă la fel lucrurile. Am eu 
grijă. Poate îl trimit cu un zbor comercial de la Atlanta la 
San Francisco. Mă duc chiar eu, poate. 

— Nici să nu te gândeşti. Eşti consemnat la Hadley, cu 
mine. 

— La dracu'! 

— Da. Bun, vreau ca o echipă de la Gillem să iasă 
mâine-dimineaţă, în zori, în poligonul şase. Să caute şi alte 
urme ale colonelului Kent. Să se uite de-a lungul drumului, 
mai departe de poligon, în jurul locului unde a fost 


412 


cadavrul, aproape de toalete, şi aşa mai departe. Vreau o 
diagramă clară doar cu urmele lui Kent. Mai mult, bagă 
totul într-un computer şi fii gata să faci mâine o 
demonstraţie. Bine? 

— O să mă străduiesc. A ezitat puţin, apoi a întrebat: 
Eşti sigur de asta? 

Am dat uşor din cap, dar nu avea nevoie de mai multe 
încurajări, ca să-i scoată pe oameni din pat şi să-i aducă 
înapoi la Hadley, în zori. 

— Cal, i-am spus, s-ar putea ca FBI să fie pe aici la 
noapte sau mâine, devreme. Cazul intră în jurisdicţia lor 
mâine la ora 12.00. Dar nu până atunci. 

— Am înţeles. 

— Stabileşte un semnal cu echipa de poliţişti de la uşă, 
ca să o alerteze pe Grace şi ea să poată ascunde discheta 
la care lucrează. 

— Nicio problemă. 

— Mulţumesc. Ai făcut treabă bună. 

M-am întors împreună cu Cynthia la Grace Dixon, care 
punea grămadă hârtiile scoase din imprimantă. 

— Asta e ultima, a spus ea. Ai aici toate înregistrările în 
care este pomenit Bill Kent, William Kent, Kent, şi aşa mai 
departe. 

— Bun. 

Am luat hârtiile şi le-am frunzărit. Erau cam patruzeci 
de foi de hârtie, unele cu mai mult de o înregistrare datată, 
prima fiind făcută în iunie, cu doi ani în urmă, iar cea mai 
recentă era datată săptămâna trecută. 

— S-au văzut foarte des, a comentat Cynthia. 

Eram de acord. 

— Bun. Mulţumesc din nou, Grace. Ce-ar fi să pui 
discheta în locul ăla secret şi să te duci la culcare? 

— Eu sunt bine mersi. Tu arăţi ca dracu’. 

Am luat hârtiile cu mine şi am străbătut hangarul. Am 
ieşit afară, unde era o noapte liniştită, cu multă umezeală 


413 


în aer, încât nu se simte nici măcar mirosul pinilor decât 
dacă stai în vârful lor. 

— Duş? am întrebat-o. 

— Nu, a răspuns Cynthia. Colonelul Moore şi doamna 
Baker-Kiefer. Îţi mai aminteşti de ei? 

Ne-am urcat în maşina mea. Ceasul de la bord arăta 
10.30. Mai aveam mai puţin de paisprezece ore. 

Cynthia m-a văzut uitându-mă la ceas. 

— Tipii de la FBI cască acum şi se întorc pe partea 
cealaltă, a spus. Dar mâine, locul va fi plin de ei. 

— Da. 

Am băgat maşina în viteză şi am plecat de la Jordan 
Field. 

— Nu-mi pasă dacă se crede că ei vor soluţiona cazul. 
Eu nu sunt meschin. Mâine, la ora 12.00, o să le predau 
totul şi n-au decât să se spele pe cap. Dar cu cât ne 
apropiem mai mult de făptaş, cu atât mai puţină murdărie 
vor răscoli. O să-l arăt cu degetul pe Kent şi sper că nu vor 
merge mai departe. 

— E foarte frumos din partea ta să-i laşi pe ei să încheie 
cazul. Şi cariera ta se încheie, într-un fel. Dar ai putea să ai 
încredere şi în mine. 

— Tu eşti militar. Execuţi ordinele. Acum, asculţi de 
ordinele mele. 

— Am înţeles. A stat puţin îmbufnată, apoi a spus: FBI 
este maestru în jocul relaţiilor cu publicul, Paul. Oamenii lor 
de acolo îşi fac astfel treaba, încât Biroul de Informaţii 
Publice al armatei seamănă cu un ghişeu de informaţii 
dintr-o staţie de autobuz. Trebuie să terminăm singuri 
treaba asta, chiar dacă ar fi să-i punem arma la tâmplă lui 
Kent şi să-l ameninţăm că-i zburăm creierii dacă nu 
mărturiseşte. 

— Vai de mine, ce hotărâtă eşti în seara asta! 

— Paul, e foarte important. Şi ai dreptate când spui că 
FBI va răscoli murdăria, fără să fie nevoie. Vor strecura 


414 


conţinutul jurnalului în toate ziarele din ţară şi vor adăuga 
bătaia de joc la jigniri, vor spune că au găsit discheta şi că 
au decodificat-o. Tipii sunt foarte pricepuţi, dar nu au pic de 
milă. Sunt aproape la fel de lipsiţi de sentiment că şi tine. 

— Mulţumesc. 

— Şi nu le pasă de armată. Şi, apropo de Nietzsche, 
filosofia celor de la FBI este: „Orice face ca celelalte 
instituţii de apărare a legii să pară incapabile 
îmbunătăţeşte imaginea noastră”. Deci, trebuie să găsim 
soluţia până mâine, la ora 12.00. 

— Bine. Cine e ucigaşul? 

— Kent. 

— Sigur? 

— Nu. Tu ce zici? 

Am ridicat din umeri. 

— Mie îmi place tipul. 

A dat din cap. 

— Nici mie nu-mi displace, dar nu mă omor după el. 

Amuzant, m-am gândit, ce des au bărbaţii şi femeile 
păreri diferite despre aceeaşi persoană. Ultima dată când 
îmi amintesc că am căzut de acord cu o femeie că ne 
plăcea un tip, femeia era nevasta mea care a fugit cu tipul 
respectiv. Am întrebat-o, pentru informaţia mea: 

— Ce nu-ţi place la Kent? 

— Şi-a înşelat nevasta. 

Mi se părea logic. Am adăugat şi eu: 

— De asemenea, poate să fie şi ucigaş. E ceva minor, 
dar cred că trebuia să-l adaug. 

— Lasă ironiile. Dacă el a omorât-o pe Ann Campbell, a 
făcut-o nepremeditat. Dar şi-a înşelat nevasta timp de doi 
ani, ceea ce a fost o infidelitate premeditată. Asta 
demonstrează o slăbiciune de caracter. 

— Aşa s-ar zice. _ 

Eram pe drumul întunecat din pădurea de pini. In 
depărtare, vedeam luminile de pe Bethany Hill şi m-am 


415 


întrebat ce se petrecea la familia Fowler şi în casa lui Kent. 

— Nu aş vrea să fiu acolo la cină, în seara asta, am 
spus. 

Cynthia s-a uitat prin parbriz. 

— Ce mizerie! Am venit la Hadley ca să anchetez un viol 
şi m-am trezit implicată în consecinţele unui viol vechi de 
zece ani. 

— Delictul atrage după sine alt delict, am spus. 

— Aşa e. Ştiai că, statistic vorbind, o femeie, care a fost 
violată o dată are mai multe şanse să fie din nou violată 
decât una care nu a suferit niciun viol? 

— Nu ştiam. 

— Dar nu se ştie de ce. Nu există factori comuni, ca 
meseria, vârsta, locul unde locuieşte sau ceva de felul ăsta. 
Dar, dacă i s-a întâmplat o dată, este posibil să i se 
întâmple iar. Nu e logic. E înfiorător, de parcă ar exista un 
rău care ştie... 

— Straniu, am fost eu de acord. 

Nu am avut această experienţă în cazurile de 
omucidere. Nu poţi fi omorât decât o dată. 

Cynthia a început să-mi vorbească despre slujba ei, 
despre felul cum o doboară uneori şi despre felul în care îi 
afectase căsătoria. 

Îmi era clar că Cynthia simţea nevoia să vorbească, 
pentru a se vindeca înainte de ancheta următoare. Dar, din 
fiecare caz, îţi rămâne întotdeauna ceva, ca o toxină a 
sufletului care te îmbolnăveşte tot mai mult, în fiecare an. 
Dar este o treabă care trebuie să fie făcută de cineva şi unii 
oameni hotărăsc să o facă, iar alţii hotărăsc să facă alte 
treburi. Cred că ţi se formează o crustă în jurul inimii, dar 
care e doar atât de groasă cât vrei tu să fie, iar, uneori, o 
crimă deosebit de crudă pătrunde prin crustă şi te răneşte 
din nou. 

Cynthia a continuat să vorbească şi presupun că mi-am 
dat seama că nu era vorba numai de ea, de căsătoria ei sau 


416 


de slujbă, ci despre mine şi despre noi. 

— Cred că aş putea să cer un transfer la... altceva, a 
spus. 

— De exemplu? 

— Orchestra armatei. A râs. Îmi plăcea să cânt la flaut. 
Tu cânţi la ceva? 

— Numai la radio. Ce-i cu Panama? 

A ridicat din umeri. 

— Te duci unde eşti trimis. Nu ştiu... Nimic nu e sigur. 

Cred că ar fi trebuit să spun ceva, să-i ofer o alternativă. 

Dar, de fapt, nu eram atât de încrezător şi hotărât în 
ceea ce priveşte viaţa mea personală, aşa cum eram în 
viaţa profesională. Când o femeie pronunţă cuvântul 
„angajament”, eu cer o aspirină. Când ea zice „dragoste”, 
eu îmi leg şireturile de la adidaşii cu care alerg. 

Ceea ce se întâmpla acum cu Cynthia era adevărat, 
pentru că trecuse testul timpului şi pentru că îmi fusese dor 
de ea şi mă gândisem la ea timp de un an. Acum, când ea 
era lângă mine, chiar alături de mine, intrasem în panică. 
Dar nu era să stric iarăşi lucrurile, aşa că i-am spus: 

— Mai am încă ferma aceea de lângă Falls Church. 
Poate că ti-ar face plăcere să o vezi. 

— Sigur. 

— Bun. 

— Când? 

— Cred că... poimâine. Când ne întoarcem la statul- 
major. Rămânem în weekend acolo. Chiar mai mult dacă 
vrei. 

— Luni trebuie să fiu la Benning. 

— De ce? 

— Avocaţi. Hârtii. Divorţez în Georgia. M-am căsătorit în 
Virginia. Pentru oamenii ca noi ar trebui să existe soluţia 
divorţului în orice stat. 

— Bună idee. 

— La sfârşitul lunii, trebuie să fiu în Panama. Aş vrea să 


417 


termin cu divorţul înainte de a pleca acolo, altfel o să mai 
dureze şase luni, dacă plec din ţară. 

— Da. Mie mi-au adus actele de divorţ cu elicopterul, pe 
linia frontului. 

— Zău? 

— Da. Plus o scrisoare, în care mi se cerea achitarea 
împrumutului pentru maşină, plus literatură antirăzboinică 
din partea unui grup pacifist din San Francisco. Sunt zile în 
care nu merită să te dai jos din pat. De fapt, acolo nu 
aveam pat. Dar ar fi putut să fie şi mai rău. 

— Dar şi mai bine. Vom avea un weekend frumos. 

— Abia aştept. 


32 


Am ajuns la sediul poliţiei militare. Ziariştii plecaseră şi 
am parcat într-o zonă interzisă de pe drum. Am luat hărtiile 
cu jurnalul lui Ann Campbell şi am intrat în clădire. 

— Întâi, stăm de vorbă cu colonelul Moore, apoi vedem 
ce a aflat doamna Kiefer, am spus Cynthiei. 

Pe când ne îndreptam spre celule, Cynthia a remarcat: 

— E greu de crezut că omul care conduce locul ăsta e 
un criminal. 

— Da. Strică toate protocoalele şi toate procedurile 
standard. 

— Aşa e. Ce părere ai de urma aceea? 

— Asta e cam tot ce avem, i-am răspuns. 

S-a gândit o clipă, apoi a spus: 

— Dar avem motivul şi cauza. Deşi nu sunt sigură de 
profilul psihologic pe care l-am făcut ucigaşului sau de 


418 


voinţa lui Kent de a acţiona. De asemenea, aproape că nu 
avem probe. Dar, după ce am băut cu el, cred că intuiţia 
noastră e corectă. 

— Bun. Spune asta celor de la FBI. 

L-am rugat pe sergent să ne însoţească şi ne-am dus la 
celula colonelului Moore. Acesta stătea pe pat, în capul 
oaselor, îmbrăcat, dar fără bocanci. Dalbert Elkins îşi 
trăsese scaunul lângă gratiile care despărţeau cele două 
celule şi stătea de vorbă cu Moore, care fie că îl asculta cu 
atenţie, fie că intrase într-o stare de transă catatonică. 

Ne-au văzut apropiindu-ne şi s-au ridicat amândoi în 
picioare. Elkins părea bucuros că mă vede, dar Moore părea 
temător, ca să nu spun răvâăşit. 

— Rămâne stabilit pentru mâine? Nicio problemă? m-a 
întrebat Elkins. 

— Nicio problemă. 

— Nevasta mea zicea să vă mulţumesc. 

— A zis ea aşa? Mie mi-a spus să te ţin aici. 

Elkins a râs. 

— Vrei să descui celula colonelului Moore, te rog? i-am 
spus sergentului. 

— Da, domnule. 

A descuiat celula lui Moore şi m-a întrebat: 

— Cătuşele? 

— Da, te rog, sergent. 

Sergentul a lătrat la Moore: 

— Mâinile în faţă! 

Moore şi-a întins mâinile cu pumnii strânşi în faţă, iar 
sergentul i-a pus cătuşele. 

Fără niciun cuvânt, am mers de-a lungul coridorului lung 
şi plin de ecouri, pe lângă celulele goale. Moore, care era 
numai în ciorapi, nu făcea zgomot. Pe acest pământ, sunt 
puţine locuri mai triste decât o celulă şi puţine scene mai 
melancolice decât un prizonier cu cătuşe. Moore, cu toată 
pregătirea lui, nu suporta prea bine situaţia, dar ăsta era şi 


419 


scopul meu. 

Am intrat într-o cameră pentru interogatorii şi sergentul 
a plecat. l-am spus lui Moore să ia loc. S-a aşezat. Cynthia 
şi cu mine ne-am aşezat de partea cealaltă a mesei. 

l-am zis: 

— V-am spus că, prima dată când vom mai sta de 
vorbă, va fi aici. 

Nu a răspuns. Părea puţin speriat, puţin demoralizat, 
dar şi puţin furios, deşi încerca să se stăpânească, dându-şi 
seama că nu îi era de niciun folos. 

— Dacă ne-aţi fi spus tot ce ştiaţi de prima dată, aţi fi 
putut să nu vă aflaţi aici. 

Niciun răspuns. 

— Ştiţi ce-l scoate rău de tot din fire pe un detectiv? 
Atunci când trebuie să cheltuiască timp preţios şi energie 
cu un martor care face pe deşteptul. 

L-am mai muştruluit puţin, asigurându-l de toată sila 
mea, spunându-i că-şi face de ruşine uniforma, rangul, 
profesia, ţara, şi că este o ruşine pentru Dumnezeu, rasa 
umană şi Univers. 

Moore a rămas tot timpul tăcut, deşi nu cred că aceasta 
era expresia dreptului lui asigurat de Amendamentul Cinci, 
de a tăcea, de vreme ce credea că eu doream să-şi ţină 
gura. 

În acest timp, Cynthia s-a dus să ia hârtiile scoase de 
imprimantă, după jurnal, lăsându-ne singuri pe parcursul 
acestui atac verbal. După aproximativ cinci minute, s-a 
întors fără hârtii, dar cu o tavă de plastic, pe care se aflau 
un pahar de plastic cu lapte şi un papanaş. 

Ochii lui Moore au strălucit la vederea mâncării şi a 
încetat să-mi acorde atenţie. 

— V-am adus asta, a spus Cynthia. A pus tava departe 
de el şi i-a spus: L-am rugat pe poliţist să vă scoată 
cătuşele, ca să puteţi mânca. Va veni aici de îndată ce va fi 
liber. 


420 


— Pot să mănânc şi cu cătuşele, a asigurat-o Moore. 
Cynthia l-a informat: 

— E împotriva regulamentelor să-i obligi pe deţinuţi să 
mănânce cu mâinile în cătuşe, lanţuri şi altele. 

— Dar nu mă obligă nimeni, eu vreau... 

— Îmi pare rău. Să-l aşteptăm pe sergent. 

Moore a rămas cu ochii la papanaş, care cred că era 
primul papanaş de la popotă căruia îi arăta vreun interes. 

— Hai să continuăm, i-am spus. Şi să nu vă mai bateţi 
joc de noi, aşa cum aţi făcut de câteva ori. Ca să vă arăt în 
ce rahat v-aţi băgat, am să vă spun ce ştim deja datorită 
probelor de la laboratorul nostru. Apoi ne veţi completa cu 
detalii. Intâi, dumneavoastră şi Ann Campbell aţi pus asta la 
cale de cel puţin o săptămână - din clipa în care tatăl ei i-a 
dat ultimatumul. Bun, nu ştiu a cui a fost ideea să 
reconstituie violul de la West Point - m-am uitat la el ca să-i 
văd reacţia şi am continuat -, dar a fost o idee de om 
bolnav. Bun! Aţi sunat-o la statul major, v-aţi pus de acord 
în privinţa timpului şi v-aţi dus cu maşina în poligonul cinci, 
unde aţi trecut peste pietriş şi aţi tras-o în spatele 
tribunelor. Aţi luat din maşină ţăruşii de cort, frânghia, un 
ciocan şi altele, precum şi un telefon mobil şi, poate, un 
casetofon. Aţi luat-o pe drumul de bârne care duce spre 
toalete şi spre poligonul şase, şi poate că aţi sunat-o de 
acolo, ca să aveţi siguranţa că plecase de la statul-major. 

În următoarele zece minute, i-am făcut reconstituirea 
crimei, bazându-mi povestirea pe probele de laborator şi pe 
presupuneri. Colonelul Moore părea foarte impresionat, 
foarte surprins şi din ce în ce mai nefericit. 

Am continuat: 

— L-aţi sunat pe general la telefonul lui roşu şi, când a 
răspuns, Ann i-a pus banda. Atunci, ştiind că mai aveţi încă 
aproximativ douăzeci de minute la dispoziţie, aţi început 
punerea în scenă. Ea s-a dezbrăcat în maşină sau lângă ea, 
pentru cazul în care apărea cineva neaşteptat. Aţi pus 


421 


lucrurile ei într-un sac de plastic pe care l-aţi lăsat în jeep. 
Nu-i aşa? 

— Da. 

— Nu şi-a scos ceasul. 

— Da, voia să ţină socoteala timpului. Putea să vadă 
cadranul şi s-a gândit că acest lucru o va linişti în timpul cât 
îşi va aştepta părinţii. 

Ciudat, m-am gândit, dar mult mai puţin ciudat decât 
scena care mi se înfăţişase prima dată, când am văzut-o 
goală, legată şi cu nimic altceva pe ea decât ceasul de la 
mână. Făcusem un drum lung din dimineaţa aceea, când 
crezusem că am de a face cu opera unui violator ucigaş. De 
fapt, crima avusese loc în faze, iar geneza ei avea zece ani 
vechime, şi ceea ce văzusem nu era ceea ce li se părea 
tuturor că văd. Eu văzusem produsul finit al unei nopţi 
ciudate care ar fi putut să se termine altfel. 

l-am spus lui Moore: 

— Aţi observat dacă avea pe mână inelul de la West 
Point? 

A răspuns, fără să ezite: 

— Da, îl avea. Era o legătură simbolică a prezentului cu 
violul original. Pe partea dinăuntru era gravat numele ei, 
bineînţeles, şi avea intenţia să-l dea tatălui ei, ca pe un fel 
de simbol, un fel de a-i spune că amintirile urâte pe care le 
simboliza erau acum în posesia lui, şi ea nu mai voia să şi le 
reamintească. 

— Înţeleg... Dumnezeule, ce femeie deosebită, deşi cu 
probleme psihice. Şi, atunci, m-am gândit că între ea şi 
tatăl ei era ceva de natură psihosexuală, foarte adânc 
îngropat, şi probabil că Moore înţelesese acest lucru. Poate 
toţi membrii familiei Campbell înţeleseseră, dar nu voiau în 
ruptul capului să ştie ceva despre asta. 

Am schimbat priviri cu Cynthia şi cred că ea se gândise 
la acelaşi lucru. Dar să revenim la crima în chestiune. l-am 
spus lui Moore: 


422 


— Deci, amândoi aţi ajuns în poligon, aţi ales un loc, la 
baza țintei, cam la cincizeci de metri de drum, iar ea s-a 
întins pe jos şi şi-a depărtat mâinile şi picioarele. M-am 
uitat la Moore şi l-am întrebat: Cum este atunci când cineva 
te consideră doar un eunuc supus? 

Un fulger de mânie i-a trecut prin ochi, dar s-a controlat 
şi a răspuns: 

— Niciodată nu am profitat sexual de un pacient. 
Indiferent cât de ciudată vi se pare această terapie, fusese 
concepută ca să-i ajute, să acţioneze ca o purificare pentru 
ambele părţi. Terapia nu includea şi un contact sexual sau 
violarea pacientei în timpul cât era legată. 

— Sunteţi un tip dat naibii, un model de perfecţiune în 
profesie. Dar să nu-mi ies iarăşi din fire. Vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat după ce aţi legat ultimul nod. Spuneţi-mi. 

— Bine... Am mai stat puţin de vorbă şi ea mi-a 
mulţumit pentru că riscam atât de mult ajutând-o la 
realizarea planului ei... 

— Domnule colonel, lăsaţi asta. Continuati. 

A respirat adânc şi a continuat: 

— M-am întors la jeep, mi-am luat sacul de plastic cu 
hainele şi servieta, pe care o folosisem ca să aduc ţăruşii de 
cort şi frânghia, şi în care se afla acum doar ciocanul. După 
aceea m-am dus la toaletă, în spatele tribunelor, şi am 
aşteptat. 

— Ce aţi aşteptat? Pe cine? 

— Pe părinţii ei, bineînţeles. Ea era îngrijorată că s-ar 
putea să vină altcineva întâi şi să-i vadă jeepul, de aceea 
mă rugase să rămân până la venirea părinţilor ei. 

— Şi ce trebuia să faceţi, dacă venea altcineva întâi? Să 
vă ascundeţi capul în closet? 

Am simţit că Cynthia m-a lovit pe sub masă. A continuat 
ea interviul. L-a întrebat frumos pe Moore: 

— Ce trebuia să faceţi, domnule colonei? 

El s-a uitat la ea, apoi la papanaş, din nou la ea şi a 


423 


răspuns: 

— Aveam pistolul ei în sacul de plastic. Dar... nu ştiu 
exact ce ar fi trebuit să fac, dar, dacă se apropia cineva şi o 
vedea înaintea părinţilor ei, eram pregătit să o apăr de 
orice rău. 

— Înţeleg. Atunci aţi folosit toaleta? 

Moore a părut puţin surprins, apoi a dat din cap. 

— Da, a trebuit să folosesc toaleta. 

l-am spus: 

— Eraţi atât de speriat, încât a trebuit să faceţi pipi. Nu-i 
aşa? Apoi, ca un bun soldat, v-aţi spălat pe mâini. Şi pe 
urmă? 

S-a uitat la mine, apoi i-a răspuns Cynthiei: 

— Am rămas în spatele toaletei, apoi am văzut farurile 
pe drum. Maşina s-a oprit şi, când s-a deschis portiera 
dinspre şofer, l-am văzut pe general. Era lună plină. Am 
recunoscut maşina doamnei Campbell, deşi pe ea n-am 
văzut-o. Mă temeam că s-ar putea ca generalul să nu o ia 
pe soţia lui cu el. 

— De ce? 

— Fără doamna Campbell, situaţia ar fi putut să scape 
de sub control. Nu m-am gândit niciodată că generalul s-ar 
putea apropia de propria fiică, goală... Eram sigur că, dacă 
erau numai ei doi, vor sări scântei. 

Cynthia l-a privit îndelung, apoi a întrebat: 

— Aţi rămas acolo cât a durat convorbirea dintre 
generalul Campbell şi fiica lui? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Hotărâsem, împreună cu ea, să nu rămân. De îndată 
ce am fost sigur că venise generalul, am aruncat sacul de 
plastic cu hainele ei pe acoperişul toaletei, apoi am luat-o în 
grabă pe cărare. Eram la cinci minute de mers pe jos până 
la maşină şi nu eram sigur cât urma să dureze convorbirea 
celor doi. Doream să-mi scot maşina pe drum şi să mă duc 


424 


în garnizoană cât mai repede. Şi aşa am făcut. 

— Aţi mai văzut vreun vehicul pe drum când vă 
întorceau? 

— Nu. 

Am privit-o pe Cynthia, apoi l-am privit pe Moore. 

— Domnule colonel, gândiţi-vă. Aţi văzut faruri care se 
îndreptau în direcţie opusă? 

— Nu. Deloc. Asta mă preocupa şi pe mine... Eram sigur 
că nu mă văzuse nimeni. 

— Nu aţi văzut pe nimeni venind pe jos? 

— Nu. 

— Aţi văzut sau aţi auzit ceva când vă aflaţi în poligonul 
cinci sau şase? Dar la toaletă, lângă jeep sau pe cărare? 

A dat din cap. 

— Nu. 

— Deci, după ce aţi plecat, a omorât-o cineva. 

— Da. Eu am lăsat-o în viaţă. 

— Cine credeţi că a omorât-o? 

S-a uitat la mine surprins. 

— Generalul, bineînţeles. Credeam că ştiţi asta. 

— De ce spuneţi aşa ceva? 

— De ce? Ştiţi ce s-a întâmplat. Rolul meu a fost doar să 
refac scena violului ca să o vadă părinţii ei. El a ajuns acolo 
- l-am văzut cu ochii mei - şi, în zori, ea a fost găsită 
strânsă de gât. Cine altcineva să o fi făcut? 

— Ce se aştepta ea să facă părinţii ei? Ce v-a spus 
despre asta? l-a întrebat Cynthia. 

Moore s-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Cred că se aştepta ca ei să... Nu ştia cum vor 
reacţiona la cele ce aveau să vadă, dar era convinsă că o 
vor lua de acolo, indiferent cât le-ar fi fost de greu. Ştia că 
nu o vor lăsa acolo, că vor fi siliţi să o vadă, să se confrunte 
cu goliciunea ei, cu ruşinea şi umilinţa ei. Ştia că-i vor 
desface legăturile, eliberând-o astfel psihologic, nu numai 
pe ea, ci şi pe ei înşişi. Moore s-a uitat la noi. Inţelegeţi? 


425 


— Da, înţeleg această teorie, a răspuns Cynthia. 

— Mie mi se pare o nebunie, mi-am spus eu părerea. 

Moore mi-a răspuns: 

— Dacă doamna Campbell ar fi fost acolo, aşa s-ar fi 
petrecut lucrurile. În mod sigur, nu s-ar fi terminat cu o 
tragedie. 

— Cele mai bine alcătuite planuri ale psihologilor dau 
greş, de obicei. 

M-a ignorat şi a rugat-o pe Cynthia: 

— Aţi putea să-mi daţi măcar paharul cu lapte? Mi-e 
foarte sete. 

— Sigur. 

Cynthia i-a apropiat paharul de mâinile încătuşate, iar el 
l-a luat cu ambele mâini şi l-a golit dintr-o înghiţitură. A pus 
jos paharul şi toţi am rămas tăcuţi cam un minut, cât şi-a 
savurat Moore laptele, de parcă ar fi fost un pahar din 
băutura lui preferată. 

Cynthia l-a întrebat: 

— V-a spus vreodată că se aştepta ca tatăl ei să vină 
singur, să se înfurie şi chiar să o omoare? 

Moore a răspuns repede: 

— Nu! Dacă ar fi făcut-o, nu aş fi fost niciodată de acord 
cu planul ei. 

Nu ştiam dacă era adevărat sau nu, şi numai doi oameni 
ştiau. Unul din ei era mort, iar celălalt stătea aici şi urma să 
mintă ca să diminueze gravitatea celor ce făcuse. Generalul 
ştia, bineînţeles, cum se simţise în clipa în care fiica lui îi 
aruncase provocarea în faţă. Dar nici lui însuşi nu-şi putea 
mărturisi ce simţise, cu atât mai puţin mie. Intr-un fel, nici 
nu mai conta. 

Cynthia l-a întrebat pe Moore: 

— V-aţi gândit, dumneavoastră sau Ann Campbell, că 
generalul nu va veni pregătit ca să o elibereze - nu din 
punct de vedere psihologic - mă refer la un cuţit sau la 
ceva cu care să scoată ţăruşii. 


426 


— Da, ea s-a gândit, a răspuns Moore. Am înfipt o 
baionetă în pământ... aţi găsit-o, nu-i aşa? 

— Unde era baioneta? a întrebat Cynthia. 

— Intre picioarele ei... Bărbaţii care au violat-o la West 
Point i-au luat baioneta şi au înfipt-o în pământ, aproape 
de... între picioarele ei şi au prevenit-o să nu spună ce s-a 
întâmplat. 

— Înţeleg, a dat Cynthia din cap. 

Moore a continuat: 

— Ea a vrut să-i şocheze pe amândoi, bineînţeles, iar ei 
urmau să ia baioneta şi s-o elibereze. Ea s-a mai gândit că 
el îi va oferi cămaşa sau jacheta. l-am lăsat acolo sutienul şi 
avea chiloţii traşi pe gât, aşa cum sunt sigur că aţi găsit-o. 
Aşa fusese părăsită în pădure, la West Point. Îi aruncaseră 
hainele în jur, iar ea a trebuit să le caute pe întuneric. În 
cazul de faţă, totuşi, spera că părinţii ei o vor ajuta să 
meargă la jeep, unde avea intenţia să-i spună tatălui ei 
unde erau hainele - pe acoperişul toaletei - şi să-l roage să 
i le aducă. Şi-a lăsat geanta în jeep, cu cheile; avea intenţia 
să se îmbrace şi să plece de acolo cu maşina, ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic, apoi să se ducă la statul-major. 
Urma să se ducă la întâlnirea de la micul dejun, pe care o 
aranjase cu părinţii ei, unde urmau să tragă concluziile. 

Cynthia a dat din cap din nou. L-a întrebat: 

— Işi punea multe speranţe în această întâlnire de la 
micul dejun? 

S-a gândit o clipă înainte de a răspunde. 

— Da, cred că da. In funcţie, bineînţeles, de felul cum 
reacţionau tatăl şi mama ei. După cum s-a văzut pe urmă, 
doamna Campbell nu a venit. Dar cred că Ann şi-a dat 
seama că, indiferent ce forţe dezlănţuia în noaptea aceea, 
indiferent cum reacţiona tatăl ei, lucrurile nu puteau să 
meargă mai rău. Terapia de şoc reprezintă un mare risc, 
dar, când nu mai ai nimic de pierdut, când ai ajuns la fund, 
atunci eşti gata să pui totul la bătaie şi să speri că va fi 


427 


bine. 

Cynthia l-a aprobat din nou, aşa cum se spune în 
manual. Fii pozitiv, afirmativ. Nu sta cu faţa împietrită, nu fi 
sentenţios ori sceptic atunci când un suspect face 
mărturisiri. Dă doar din cap, ca un psihanalist în timpul unei 
şedinţe de terapie. Poate că Moore recunoştea tehnica, 
ceea ce era o ironie a sorții, dar, în starea lui mintală şi 
fizică, tot ce-şi mai dorea era un zâmbet, o înclinare a 
capului şi un papanaş idiot. Cynthia l-a întrebat: 

— V-a spus ce aştepta de la această întâlnire? Şi de ce 
tocmai acum, după atâţia ani? 

— Ei bine... era gata să ierte. Era gata să nu spună 
nimic în dimineaţa aceea, să promită orice ar fi avut darul 
să îndrepte lucrurile. Se săturase de luptă şi se simţea 
uşurată, chiar înainte de a merge la poligon. Era plină de 
speranţă, aproape veselă şi, ca să vă spun adevărul, era 
fericită şi aproape împăcată, pentru prima dată de când o 
cunoşteam. A respirat adânc şi s-a uitat la noi. A continuat: 
Ştiu ce credeţi despre mine şi nu vă învinovăţesc, dar nu m- 
am gândit decât la interesul ei. Mă sedusese şi pe mine, dar 
în alt mod, şi am fost de acord cu ceea ce ştiam că nu e... 
ortodox. 

Dar, dacă aţi fi văzut ce optimistă era, cum reacţiona, 
ca o fetiţă - nervoasă, speriată, dar plină de speranţă că 
acesta era sfârşitul lungului ei coşmar... Cu toate acestea, 
ştiam că răul pe care şi-l făcuse ei şi celorlalţi nu avea să 
dispară chiar aşa de uşor, doar pentru că ea avea să le 
spună părinţilor ei: „Vă iubesc şi vă iert, dacă şi voi mă 
iertaţi”. Dar şi-a făcut greşit socoteala... nici eu nu am pus 
la socoteală furia tatălui ei... iar ea credea că, în curând, va 
fi din nou fericită... şi tot repeta ce avea să le spună în 
noaptea aceea... şi la micul dejun... 

Şi, atunci, s-a întâmplat cel mai ciudat lucru. Două 
lacrimi s-au rostogolit pe obrajii lui Moore, iar el şi-a 
acoperit faţa cu mâinile. 


428 


Cynthia s-a ridicat, şi-a pus mâna pe umărul lui şi mi-a 
făcut semn să ies afară cu ea. Am ieşit pe coridor şi ea mi-a 
spus: 

— Lasă-l să plece, Paul. 

— La dracu’, nu! 

— l-ai luat interogatoriul în închisoare. Lasă-l să plece. 
Să doarmă în biroul lui şi să se ducă mâine la 
înmormântare. O să mai vorbim cu el mâine sau poimâine. 
Nu o să fugă nicăieri. 

Am ridicat din umeri. 

— Bine. Dumnezeule, încep să mă înmoi! 

M-am dus la biroul gărzii şi am vorbit cu sergentul. Am 
completat un formular de eliberare, cu consemnare în 
garnizoană, şi l-am semnat - urăsc formularele astea - apoi 
m-am întors pe coridorul unde mă aştepta Cynthia. 

— E liber, dar consemnat în garnizoană. 

— Bun. Aşa e foarte bine. 

— Nu ştim sigur. 

— Paul... mânia nu va schimba nimic din ceea ce s-a 
întâmplat, iar răzbunarea nu va face dreptate. Asta ar 
trebui să înveţi din ceea ce s-a întâmplat aici. Ann Campbell 
nu a reuşit. Dar ceea ce i s-a întâmplat ei ar trebui să fie un 
exemplu în direcţia asta. 

— Mulţumesc. 

Ne-am dus în biroul meu şi m-am aşezat la masa de 
lucru, am împărţit jurnalul între Cynthia şi mine. Inainte de 
a începe să citim, i-am spus: 

— Ce s-a întâmplat cu baioneta? 

— Nu ştiu, a răspuns. Dacă generalul Campbell nu s-a 
apropiat de fiica lui, atunci nu a văzut-o şi nu ştia că ar fi 
putut să o elibereze. El ne-a spus două versiuni ale 
întâmplării - una că ar fi încercat să o elibereze, trăgând de 
ţăruşi, cealaltă, că nu a putut să se apropie prea mult. De 
fapt nu s-a apropiat. 

— Exact. Deci următorul personaj apărut pe scenă - hai 


429 


să zicem că a fost Kent - a văzut baioneta, având de ales 
între cele două alternative... dacă a fost Kent. Apoi au venit 
soţii Fowler care aveau propriul cuţit... dar ea era deja 
moartă. Apoi au venit sergentul St John, ECI Casey... Nu 
ştiu, dar e interesant faptul că oricine a scos baioneta din 
pământ, a păstrat-o. Dacă acceptăm a doua versiune a 
generalului, aceea că el nu s-a apropiat, baioneta nu e la el. 
Ucigaşul nu avea motive să ia baioneta. Nici St John, nici 
Casey. 

— Vrei să spui că au luat-o soţii Fowler? 

— Când soţii Fowler au găsit-o moartă şi au văzut 
instrumentul, cu care ar fi putut să fie eliberată, între 
picioarele ei, şi-au dat seama că generalul îi minţise, că 
generalul nu încercase să o elibereze, aşa cum, sunt sigur 
de asta, le spusese. Că, de fapt, aşa cum ne-a relatat 
generalul Campbell în a doua versiune, nu se apropiase de 
ea şi că strigaseră unul la celălalt. Deci, când Fowler a 
văzut baioneta, şi-a dat seama că generalul ar fi putut să o 
elibereze, dar nu o făcuse şi, ca urmare, ea murise. 
Nevoind să-i spună acest lucru, nici ca el să afle din vreun 
raport oficial, au luat baioneta şi au scăpat de ea. Asta a 
fost încă un serviciu pe care i l-au făcut, dar nouă nu ne-a 
folosit, dimpotrivă. 

Cynthia s-a gândit o clipă. 

— Da, a spus, probabil că aşa s-a întâmplat. Şi inelul ei 
de la West Point? 

— Să fiu al naibii dacă ştiu. 

— Tot soţii Fowler? 

— Se poate. Încă un serviciu, deşi nu-l înţeleg. Poate că 
l-a luat ucigaşul, ca amintire. Nu cred că ECI Casey sau St 
John ar fi făcut un gest atât de deplasat, dar nu se ştie 
niciodată de ce sunt în stare oamenii în prezenţa unui 
cadavru. Dar poate că, generalul s-a apropiat mai mult de 
fiica lui decât a susţinut. A luat baioneta, vrând să-i taie 
legăturile, după aceea s-a răzgândit, i-a scos inelul şi i-a 


430 


spus că dezonorează uniforma sau aşa ceva şi a plecat, 
după care şi-a schimbat gândul şi s-a îndreptat spre casa 
soţilor Fowler. Cine ştie? Cui îi pasă? 

— Mie. Trebuie să ştiu cum acţionează oamenii, ce se 
întâmplă în inimile lor. E important, Paul, pentru că tocmai 
asta face ca munca noastră să fie ceva mai mult decât scrie 
în manual. Vrei să ajungi un fel de Karl Hellmann? 

— Uneori, aş vrea, am zâmbit eu forţat. 

— Atunci, nu ai să mai fii niciodată în stare să afli un 
motiv sau să înţelegi cine e bun şi cine e rău. 

— Mie îmi convine. 

— Nu fi mofturos. 

— Pentru că tot vorbim de motive, de bine şi de rău, de 
pasiune, gelozie şi ură, hai să citim repede hârtiile astea. 

Am citit un timp şi am descoperit care erau preferinţele 
sexuale ale lui William Kent, dar, şi mai important, am 
descoperit că Ann Campbell îl considera o problemă tot mai 
mare. l-am spus Cynthiei: 

— Uite o înregistrare de luna trecută: „Bill devine iar 
posesiv. Crezusem că am rezolvat această problemă. A 
venit aseară, când Ted Bowes era aici. Ted şi cu mine nu 
coborâserăm încă la subsol, iar Bill a băut cu el un pahar, în 
camera de zi, şi Bill s-a înrăit şi a făcut uz de gradul lui. În 
cele din urmă, Ted a plecat, iar Bill şi cu mine ne-am certat. 
El a spus că e gata să-şi părăsească soţia şi să-şi dea 
demisia, dacă îi promit că trăiesc cu el sau mă căsătoresc 
cu el. Ştie de ce fac ceea ce fac cu el şi cu ceilalţi bărbaţi, 
dar începe să creadă că între noi e ceva mai mult. Face 
presiuni asupra mea, iar eu i-am spus să înceteze. Aseară, 
nici nu a vrut să facem dragoste. A vrut doar să stăm de 
vorbă. L-am lăsat să vorbească, dar nu-mi plăcea ce 
spunea. De ce cred unii bărbaţi că trebuie să facă pe 
cavalerii în armuri strălucitoare? Nu am nevoie de niciun 
cavaler. Sunt propriul cavaler, tot eu sunt balaurul şi trăiesc 
în castelul meu. Toţi ceilalţi sunt figuranţi şi actori 


431 


secundari. Bill nu e foarte cognitiv. Nu înţelege, deci nu 
încerc să-i explic. l-am spus că am să mă gândesc la oferta 
lui, dar că, până atunci, să vină la mine numai dacă am 
fixat o întâlnire. Asta l-a înfuriat şi m-a pălmuit, apoi mi-a 
smuls hainele de pe mine şi m-a violat pe covorul din 
camera de zi. După ce a terminat, părea să se simtă mai 
bine, apoi a plecat prost dispus. Imi dau seama că poate să 
fie periculos, dar nu-mi pasă şi, de fapt, dintre toţi, el e 
singurul, cu excepţia lui Wes, care m-a ameninţat şi m-a 
lovit, şi acesta e singurul lucru care-l face pe Bill Kent 
interesant”. 

Am ridicat ochii din hârtie şi am schimbat o privire cu 
Cynthia. Limpede, colonelul Kent era primejdios. Nimic nu e 
mai primejdios decât o persoană afectată şi plină de sine, 
care se îndrăgosteşte, devenind obsedată. Eram pe punctul 
de a începe să citesc încă o foaie, când s-a auzit o bătaie în 
uşa care s-a deschis. Mă aşteptam să o văd pe ofiţerul 
specialist Kiefer, dar era colonelul Kent, şi m-am întrebat de 
când stătea acolo. 


33 


Am adunat hârtiile şi le-am băgat într-o mapă. Kent 
stătea şi se uita la noi, fără să spună ceva. 

Avea cascheta pe cap. În general, în interior, nu stăm cu 
cascheta pe cap decât dacă suntem înarmaţi. E o regulă 
interesantă, probabil dictată de faptul că trebuie să ai 
mâinile libere atunci când eşti înarmat sau să-i laşi pe 
oameni să ştie de la depărtare că eşti înarmat. De fapt, 
Kent avea pistolul cu el. 


432 


Şi eu îl aveam, ca şi Cynthia, de altfel, dar ale noastre 
erau ascunse, şi nu trebuia să purtăm ceva pe cap, ca să ne 
dăm de gol. 

In birou era întuneric, fiind aprinse doar lămpile de 
birou, şi abia vedeam trăsăturile lui Kent de pe locul meu, 
dar cred că arăta sinistru, poate învins. Mi-am amintit că 
fusese la capelă, ca să vadă decedata. 

A vorbit cu o voce liniştită, aproape albă: 

— De ce scotocea Baker pe aici? 

M-am ridicat şi i-am răspuns: 

— Nu scotocea. Aduna unele informaţii pe care i le-am 
cerut eu. 

— Aici eu sunt comandantul. Mie îmi cereţi orice aveţi 
nevoie. 

Avea dreptate, dacă stau să mă gândesc. Numai că, în 
acest caz, informaţiile erau în legătură cu comandantul. 

— Era vorba de o chestiune de ordin administrativ 
minoră, domnule colonel. 

— Nimic din această clădire nu este minor. 

— Ei bine, tichetele de parcare şi foile de circulaţie sunt 
minore. 

— De ce ai nevoie de ele? 

— E o procedură standard. Ştiţi că trebuie să stabilim 
dacă vreun vehicul a fost în vreun loc care... 

— Ştiu asta. Ai cerut rapoartele patrulelor de poliţie, 
registrul  sergentului de la intrare şi înregistrările 
convorbirilor radio din noaptea aceea. Cauţi un anumit 
vehicul? 

Cam aşa! Pe al tău! Dar i-am răspuns: 

— Nu. Unde e Baker? 

— Am eliberat-o de îndatoririle ei şi i-am ordonat să 
plece din clădire. 

— Inţeleg. Ei bine, te voi ruga, în mod oficial, să revii 
asupra ordinului. 

— V-am repartizat alt secretar. Nu voi tolera încălcarea 


433 


normelor de securitate internă de către nimeni pentru 
niciun motiv. Ai încălcat regulamentul, poate şi legea. 
Mâine, am să discut această chestiune cu consilierul nostru 
juridic. 

— Desigur, este dreptul dumneavoastră, domnule 
colonel. Deşi cred că domnul colonel Weems are alte lucruri 
în minte la ora asta. 

Kent părea să ştie la ce mă referisem şi a răspuns: 

— Codul militar nu este dependent de nicio persoană şi 
oricine trebuie să respecte legea, inclusiv voi doi. 

— Asta e adevărat. Imi asum întreaga răspundere 
pentru ceea ce a făcut Baker. 

Cynthia s-a ridicat în picioare şi a spus: 

— De fapt, răspunderea îmi aparţine, domnule colonel. 
Eu i-am ordonat lui Baker să facă asta. 

Kent a privit-o şi i-a răspuns: 

— Nu trebuia decât să-mi spuneţi mie, întâi. 

— Am înţeles. 

Deoarece tot pornise ofensiva, Kent a continuat să 
atace, deşi nu părea prea entuziasmat. Mi-a spus: 

— Nu am spus nimic atunci când l-ai închis pe colonelul 
Moore, dar îţi voi face un raport oficial privind felul cum a 
fost tratat. Nu aşa trebuie să te porţi cu ofiţerii. 

Era limpede că Kent se gândea la viitor, iar 
nemulţumirea lui nu avea nicio legătură cu colonelul Moore. 

l-am răspuns: 

— De obicei, ofiţerii nu acţionează aşa. Şi-a făcut de râs 
gradul, profesiunea şi instituţia. 

Cu toate acestea, ar fi putut să fie consemnat în 
garnizoană şi ar fi putut să primească o locuinţă potrivită 
până când ar fi avut loc o anchetă oficială şi ar fi fost 
acuzat sau nu. 

— Ştiţi, domnule colonel, eu personal cred că, cu cât 
eşti mai mare în grad, cu atât cazi mai jos. Tinerii recruți 
care îşi pierd minţile din ignoranță, imaturitate sau 


434 


optimism sunt aspru pedepsiţi. Cred că ofiţerii maturi care 
îşi pierd minţile ar trebui să fie daţi ca exemplu. 

— Cu toate astea, gradul are încă unele privilegii şi unul 
dintre acestea este ca ofiţerul să nu fie închis, domnule 
Brenner. 

— Dar, atunci când calci legea, pedeapsa trebuie să fie 
în proporţie directă cu gradul, funcţia şi nivelul de 
cunoaştere a legii. Drepturile şi privilegiile unui ofiţer sunt 
încărcate cu o răspundere grea şi fiecare încălcare a 
îndatoririlor şi a disciplinei trebuie să primească o pedeapsă 
la fel de grea. 

Despre tine vorbesc, Bill, şi tu ştii asta! 

Mi-a răspuns: 

— Trebuie luată în considerare şi purtarea din trecut a 
soldatului. Dacă o persoană a avut timp de douăzeci de ani 
un comportament onorabil, aşa cum a avut colonelul 
Moore, atunci ar trebui să fie tratată cu onoare şi respect. 
Curtea Marţială va decide care îi va fi pedeapsa, dacă e 
cazul. 

M-am uitat îndelung la Kent, apoi i-am răspuns: 

— Eu cred că un ofiţer, date fiind privilegiile speciale pe 
care le are şi jurământul pe care l-a depus, are obligaţia să 
facă mărturisiri complete, dacă a comis vreun delict, şi să 
scutească Curtea Marţială de neplăcuta sarcină a unui 
proces public. De fapt, îmi place vechea tradiţie a ofițerului 
care cade pe propria sabie. Dar, din moment ce nimeni nu 
mai are acest curaj, cred că un ofiţer, care a comis o crimă 
capitală sau s-a dezonorat pe sine şi uniforma, ar trebui să 
se gândească măcar să-şi zboare creierii. 

— Cred că eşti nebun, a răspuns Kent. 

— Poate. Poate că ar trebui să vorbesc cu un 
psihanalist. Charlie Moore ar putea să mă pună la punct. 
Poate o să fiți fericit să aflaţi că am semnat un ordin de 
eliberare şi că, probabil, acum a şi plecat şi îşi caută un loc 
de dormit pentru la noapte. Ar trebui să-l căutaţi la 


435 


locuinţele ofiţerilor de la Şcoala de Psi-Op, dacă vreţi să-l 
găsiţi. Fiindcă veni vorba, el crede că generalul şi-a omorât 
fiica. Eu ştiu că nu generalul a făcut-o. Deci, oricine a comis 
crima va trebui să se hotărască dacă îl lasă pe Moore să 
spună FBl-ului ce bănuieşte şi să lase bănuiala să atârne 
deasupra capului unuia dintre cei mai onorabili oameni. Sau 
îşi va salva onoarea, mărturisind că el a comis crima? 

Kent şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, apoi el a 
spus: 

— Cred că cel care a omorât-o nu s-a gândit la acest act 
ca la o crimă. Îți place să vorbeşti despre onoare, obiceiuri 
vechi şi despre drepturile şi datoriile unui ofiţer. Ei bine, fac 
pariu că ucigaşul nu găseşte niciun motiv să plictisească 
justiţia militară cu acest act de... de dreptate şi onoare 
personală. Este filosofia ta, privită din celălalt punct de 
vedere. 

— Adevărat. Din nefericire, trăim vremuri când legea e 
lege, iar sentimentele mele sunt la fel de inacceptabile ca şi 
ale tale. De zece ani anchetez crime, domnule colonel, şi aţi 
văzut şi dumneavoastră destule. În majoritatea cazurilor, 
criminalul crede că el sau ea a avut o justificare. Juraţii civili 
încep să le dea crezare şi ei. Cu toate astea, dacă v-aţi 
simţi justificat s-o faceţi, atunci vă ascultăm. 

Pornisem de la general la particular - depindea de felul 
cum interpreta el pronumele respective. 

Kent s-a uitat la mine, apoi la Cynthia şi a spus: 

— Am fost la capelă. Eu nu sunt un om religios, dar am 
spus o rugăciune pentru ea. Părea foarte împăcată, fiindcă 
veni vorba. Cred că e şi arta celor de la pompe funebre, dar 
îmi place să cred că sufletul ei este liber şi spiritul iarăşi 
fericit... 

S-a întors şi a plecat. Am rămas amândoi în tăcerea şi 
întunericul din birou câteva secunde, apoi Cynthia a vorbit 
prima: 

— Acum ştim unde se află chinurile şi suferinţele lui Ann 


436 


Campbell. 

— Da. 

— Crezi că o să mărturisească? 

— Nu ştiu. Depinde cine va câştiga lupta care va avea 
loc până mâine-dimineaţă. 

— Eu nu cred în sinucidere, Paul, şi nu aveai dreptul să-i 
pomeneşti de asta. 

Am ridicat din umeri. 

— Gândul sinuciderii este o mare consolare şi multora 
le-a venit după o noapte proastă. 

— Prostii! 

— Nu. Nietzsche. 

— E o nebunie. Hai să o căutăm pe Baker, a spus, 
ridicându-se în picioare. 

— Kiefer. 

M-am ridicat şi eu, am luat mapa cu jurnalul şi am 
plecat din birou şi din clădire în noaptea de afară. 

Pe scările postului de poliție, am văzut, în depărtare, un 
fulger şi am simţit vântul stârnindu-se. 

— Vine furtuna. 

— Tipic pentru Georgia, a răspuns Cynthia. Dacă ar fi 
fost furtună acum două nopţi... 

— Da. Dar mai mult, dacă bărbaţii n-ar viola, dacă 
instituţiile nu ar încerca să-i protejeze, dacă părinţii şi copiii 
ar putea să comunice, dacă răzbunarea nu ar fi atât de 
dulce, dacă monogamia ar fi un imperativ biologic şi dacă 
fiecare i-ar trata pe ceilalţi aşa cum le-ar plăcea să fie 
trataţi, atunci noi nu am mai avea slujbă şi celulele ar putea 
fi folosite pentru creşterea prepelicarilor. 

Cynthia m-a luat de braţ şi am coborât scările spre 
Blazer. Am intrat în maşină şi a căzut primul strop de 
ploaie. 

— Cum o găsim pe Kiefer? m-a întrebat Cynthia. 

— Ne găseşte ea pe noi. 

— Unde o să ne găsească? 


437 


— Acolo unde ştie că o să ne aflăm. La locuinţele pentru 
vizitatori. 

Am pornit maşina, am băgat-o în viteză şi am aprins 
farurile. 

Ploaia cădea tot mai deasă şi a trebuit să pun 
ştergătoarele în funcţiune. Am mers în tăcere pe străzile 
aproape pustii ale garnizoanei. Ceasul meu civil arăta că 
mai erau zece minute până la miezul nopţii dar, în ciuda 
orei şi a somnului scurt din noaptea trecută, mă simţeam 
minunat. După câteva minute, am oprit în parcare, iar în 
clipa aceea norii s-au spart şi ploaia era atât de deasă, 
încât abia m-am auzit spunându-i Cynthiei: 

— Te duc cu maşina până la uşă? 

Mi-a răspuns, încercând să acopere zgomotul ploii: 

— Nu. Vrei să te duc eu cu maşina până la uşă? 

Aceasta e superioritatea femeilor modeme: nu se 
topesc în ploaie. De fapt, costumul meu părea mult mai 
scump decât hainele ei, de aceea aproape că era să-i 
primesc oferta, dar, după ce am aşteptat un minut, ca 
ploaia să se rărească, am luat-o la fugă. 

Parcarea era inundată graţie Corpului de Ingineri Militari 
şi, până am ajuns la uşă, care se afla la vreo cincizeci de 
metri, ne-am udat până la piele. De fapt, era plăcut. 

În micul hol, un caporal tânăr m-a informat: 

— A venit un poliţist de la Midland şi a lăsat un bagaj 
pentru dumneavoastră, domnule. 

M-am scuturat de apă. 

— Bine. 

Prietenul meu Burt îmi dovedea că se ţine de cuvânt. 

— Totul este în camera mea, despachetat, călcat şi pus 
pe umeraşe? 

— Nu, domnule, este aici, jos. 

— Câte stele are locul ăsta, caporal? 

— Ei, dacă am mai căpăta una, am ajunge la zero. 

— Chiar aşa. Am mesaje? 


438 


— Două. 

Mi-a dat două bileţele. Kiefer şi Seiver. M-am îndreptat 
spre bagaj, care consta din două valize civile, un sac de 
voiaj militar din pânză şi încă o geantă de călătorie. Cynthia 
s-a oferit să mă ajute şi a luat ea servieta diplomat şi 
geanta de călătorie. Am urcat împreună scara şi, după 
câteva minute, ne aflam în camera mea şi lăsam bagajele 
jos. 

Cynthia şi-a tras răsuflarea şi a spus: 

— Mă duc să mă schimb. Răspunzi la mesaje? 

— Da. 

Mi-am aruncat haina udă pe un scaun şi m-am aşezat 
pe pat, scoţându-mi pantofii, în timp ce formam numărul pe 
care mi-l lăsase Kiefer. A răspuns o femeie. 

— Aici 5-4-5, compania de poliţie militară, intendentul la 
telefon. 

— Sunt colonelul Hellmann, i-am spus, ca să previn un 
refuz şi ca să mă prezint, pot să vorbesc cu gradatul Baker? 

— Aşteptaţi o clipă, domnule. 

Cynthia ieşise din cameră şi, în timp ce aşteptam, cu 
telefonul ţinut între ureche şi umăr, mi-am scos cămaşa 
udă, cravata, ciorapii şi pantalonii. Baker-Kiefer optase 
pentru traiul în cazarmă, ceea ce era o acoperire bună, dar 
incomod de locuit. Ştiam că plantonul fugise să o cheme, 
căci asta e versiunea armatei pentru telefoanele particulare 
din fiecare cameră. 

S-a auzit un zgomot, apoi vocea ei: 

— Baker la telefon, domnule. 

— Poţi să vorbeşti? 

— Nu, domnule, dar am să vă sun eu de la un telefon 
public din apropiere, cât pot de repede. Locuinţele pentru 
vizitatori? 

— Exact. 

Am închis telefonul şi m-am aşezat pe podea ca să-mi 
caut halatul de baie. Ticălosul de Yardley înghesuise totul la 


439 


un loc, rufele murdare cu pantofii şi trusa de bărbierit. 

— Ticălosul! 

— Cine? 

M-am uitat peste umăr şi am văzut că Cynthia se 
întorsese în cameră, îmbrăcată într-un chimono de mătase 
şi uscându-şi părul cu un şervet. 

— Imi caut halatul de baie, am spus. 

— Hai să aranjăm puţin toate astea. 

A început să sorteze şi să pună lucrurile pe umeraşele 
din dulap, să împăturească, şi aşa mai departe. 

Femeile au o îndemânare incredibilă în ceea ce priveşte 
ţesăturile, lor totul le pare uşor, dar eu nu sunt în stare nici 
să atârn ca lumea o pereche de pantaloni pe un umeraş. 

Mă simţeam puţin stânjenit, în chiloţi şi scotocind în jur, 
dar, în cele din urmă, mi-am găsit halatul înghesuit în 
geanta de voiaj şi mi l-am pus în timp ce telefonul a început 
să sune. 

— E Kiefer, i-am spus Cynthiei. 

Am ridicat receptorul şi am spus: 

— Aici Brenner. 

Dar nu era Kiefer, era Cal Seiver. 

— Paul, am studiat diagrama aceea până am orbit şi am 
cercetat mulajele până am făcut hernie. Nu găsesc nicio 
probă care să dovedească prezenţa colonelului Kent la locul 
faptei mai devreme decât a spus. Din moment ce acum 
ştim ce căutăm, am crezut că, mâine, echipa va putea lua 
alte amprente, dar ploaia asta a spălat totul. 

— Ai lăsat acolo prelatele şi cortul? 

— Nu. Poate că aşa ar fi trebuit să fac, dar colonelul 
Kent a spus că va avea el grijă de paza locului şi că va 
acoperi toată suprafaţa cu pânză de cort. Am fost. 
Adineauri acolo şi nu numai că nu a pus pânză, dar nici 
măcar un poliţist nu stă de pază. Totul e distrus. 

— Da, Te cred. 

— Imi pare rău. 


440 


— Nu-i nimic. Ai trimis mulajul la Oakland? 

— Da. Cu elicopterul, până la Gillem, unde vor găsi ei un 
avion militar care să-l ducă pe Coasta de Vest. Mâine- 
dimineaţă primesc veşti. 

— Minunat. 

— Mai vrei să vină echipa pentru a ridica urme? 

— Tu ce părere ai? 

— Cred că ploaia a spălat tot. 

— Bine, las-o baltă. Am avut destul noroc până acum. 
Unde e Grace? 

— E lipită de ecranul ei. Voia să-ţi spun că a mai găsit o 
scrisoare recentă a decedatei către doamna Kent, pentru că 
te interesai de Kent. 

— Mă interesez în continuare. Ce zice scrisoarea? 

— Pe scurt, zice că pentru colonelul Kent prietenia lor a 
devenit mai mult decât o legătură platonică şi că doamna 
Kent să fie atât de drăguță şi să stea de vorbă cu soţul ei, 
înainte ca ea - căpitanul Campbell - să facă o plângere 
oficială. Căpitanul Campbell îi sugera să meargă amândoi la 
psihanalist. N-aş vrea ca soţia mea să primească aşa ceva, 
a adăugat Cal. 

— Ce dată are scrisoarea? 

— Stai puţin. 

M-am uitat la Cynthia care separa lenjeria de corp de 
articolele de toaletă. Ticălosul ăla de Yardley! 

Cal a revenit la telefon. 

— Zece august. 

Asta era cu unsprezece zile în urmă şi am presupus că 
doamna Kent plecase de la Bethany Hill îndată după 
primirea scrisorii. Era limpede că scrisoarea fusese scrisă 
ca urmare a vizitei neprogramate a lui Kent acasă la Ann 
Campbell, ca să nu mai vorbim de purtarea urâtă, 
alungarea prietenului ei şi despre violarea gazdei. 
Dumnezeule! Aşa că Ann Campbell se hotărâse să facă 
ceva cu Kent, dar umbla cu un explozibil sensibil, iar 


441 


scrisoarea aceea a fost detonatorul. 

— Am nevoie de o imprimare a scrisorii. Păstrează-mi-o 
tu, i-am spus lui Cal. 

— Bine. Încă ceva: trei domni de la FBI au sosit la o 
jumătate de oră după ce ai plecat. 

— Au fost fermecători? 

— Nici nu se putea mai drăguţi. Mi-au făcut 
complimente pentru organizarea de aici, m-au felicitat 
pentru fiecare amprentă nenorocită pe care am luat-o. Şi- 
au băgat nasul peste tot şi m-au fiert cam o oră. Grace se 
făcea că doarme pe un pat de campanie. Unul dintre tipi s-a 
jucat la computer, dar discheta era în pat, cu Grace. Au 
spus că revin mâine dimineaţă cu propria echipă de 
laborator. 

— Bine. Predă-le totul mâine, la ora 12.00. Altceva? 

— Nu. E târziu, plouă, pământul e prea ud pentru arat, 
şi sunt prea obosit ca să dansez. 

— Aşa e. Ţine legătura cu tipul care citeşte urmele din 
Oakland. Cazul ăsta depinde de răspunsul la întrebarea 
cine a călcat pe urma cui. Vorbim mâine. 

Am închis telefonul şi am informat-o pe Cynthia, 
ajutând-o să-mi strângă lucrurile. 

Din când în când, am locuit împreună cu câte o prietenă 
şi, pentru scurte perioade de timp, m-am bucurat de 
prezenta câte unei femei în casă. Se deosebesc două 
categorii: cele ordonate şi cele nătângi. Poate că există şi o 
a treia categorie - cicălitoarele, care încearcă să te 
determine să faci mereu ceva, dar nu am dat niciodată 
peste un asemenea exemplar. Ciudat, nu am nicio 
preferinţă în privinţa femeilor ordonate sau nepricepute 
câtă vreme nu-şi bagă nasul în treburile mele. In esenţă, 
toate femeile sunt doici şi tămăduitoare, şi toţi bărbaţii sunt 
bolnavi mintal în diferite grade. Dacă fiecare îşi joacă rolul 
care i-a fost destinat, totul este minunat. Dar nu se 
întâmplă aşa. Şi, după şase sau şapte luni bune, descoperi 


442 


exact ceea ce urăşti mai tare la celălalt şi atunci dai înapoi 
banda cu mutatul şi împachetatul şi te uiţi cum se trânteşte 
uşa. 

Cynthia a împăturit ultima pereche de ciorapi şi mi-a 
spus: 

— Cine îţi spală şi-ţi calcă rufele? 

— Am un fel de menajeră. O femeie de la fermă care 
supraveghează locul cât sunt eu plecat. 

— Eşti genul de bărbat neajutorat? 

— Da, atunci când e vorba de ţesături, ace şi aţă, dar 
pot să demontez, cu ochii închişi, o puşcă M-16 şi să o 
montez la loc în trei minute. 

— Asta pot şi eu. 

— Bun! Am una acasă, ai să o cureţi tu în locul meu. 

Telefonul a sunat şi i-am făcut Cynthiei semn să 
răspundă. Era Kiefer. M-am dus în baie şi mi-am uscat 
părul. Cynthia îmi pusese acolo lucrurile de toaletă, aşa că 
mi-am pieptănat părul, m-am spălat pe dinţi şi mi-am scos 
chiloţii de sub halat. Al doilea dintre simţămintele de mare 
uşurare din lume! 

Am scăpat de chiloţi, aruncându-i în coşul de gunoi, şi 
m-am întors în cameră. Cynthia stătea pe marginea patului, 
asculta la telefon, cu picioarele încrucişate, şi, cu mâna 
liberă, îşi freca laba piciorului. In trecere, am observat că 
Cynthia avea picioare frumoase. 

S-a uitat în sus şi mi-a zâmbit, apoi a spus în receptor: 

— Bine, mulţumesc. Ai făcut o treabă bună. A închis 
telefonul şi s-a ridicat în picioare. Kiefer a dat peste o bârfă 
picantă. Doamna Kent are un jeep Cherokee negru şi e 
cunoscută în convorbirile radio drept Bat Lady, iar jeepul ei 
este numit Batmobile. Kiefer a auzit o referinţă, într-una 
dintre convorbirile radio, despre Batmobile. Un poliţist din 
patrula de poliţie, care şi-a păstrat anonimatul, a spus: 
„Batmobile cu «Excitatul 6» a parcat lângă bibliotecă. 
Şase!” „Şase!” este un semnal de prevenire tipic pentru 


443 


soldaţi, cărora li se atrage atenţia că, pe aproape, este un 
ofiţer. De asemenea, în cazul în care nu ai observat, 
biblioteca este peste drum de statul-major. 

— Ce oră era? 

— 00.32. Cam pe la 01.00, Ann Campbell a plecat de la 
statul major, s-a urcat în jeep şi s-a dus în poligonul şase. 
Ce făcea Kent în maşina soţiei lui, peste drum de statul- 
major? 

— Ceea ce face orice ticălos bolnav de dragoste. Stătea 
acolo şi pândea lumina de la fereastră. 

— Poate că avea ceva mai răuvoitor în minte. 

— Poate. Cu toate acestea, poate că încerca să se 
hotărască dacă să intre în clădire şi s-o salute. Sau aştepta 
ca St John să plece cu vreo treabă. Sau aştepta ca obiectul 
dorințelor sale să facă acelaşi lucru, ceea ce ea a şi făcut. 

Cynthia şi-a tras picioarele sub ea într-un fel de poziţie 
lotus. Nu ştiu cum pot unii oameni să stea aşa. Eu m-am 
aşezat pe singurul scaun, care era în faţa patului, şi am 
băgat de seamă că ea îşi păstrase chiloţii. Şi-a aranjat 
modestă chimonoul. 

Am zis: 

— Dacă soţia mea ar fi primit o scrisoare ca asta de la 
prietena mea, aş fi fost foarte furios şi nu m-aş fi apropiat 
de iubită. Pe de altă parte, dacă soţia mea ar fi plecat din 
oraş din cauza scrisorii, iar iubita mea ar fi lucrat până 
târziu noaptea, s-ar putea să nu fi fost în stare să rezist 
tentaţiei de a sta de vorbă cu ea. 

— Parcă ai fi fost chiar în situaţia asta. 

— Ei, toţi am fost în situaţia asta. 

— Eu nu, a spus Cynthia, dar la Bruxelles era un tip de 
care voiam să fiu sigură că dă peste mine oriunde se duce, 
până când, în cele din urmă, şi-a dat seama, ticălosul. 

— Poate că ticălosul şi-a dat seama mai repede decât ai 
crezut tu, dar a vrut să ocolească necazurile. 

— N-am niciun comentariu de făcut. S-a gândit puţin - 


444 


cred că poziţia lotus e foarte potrivită pentru a te lăsa 
pradă gândurilor - apoi a spus: E clar că a urmărit-o. 

— Da. Dar poate că, întâi, se certaseră în parcarea 
statului-major. Nu avem cum să ştim. 

— Dar cum a putut să o urmărească, fără ca ea să-i 
vadă maşina pe drumul care duce la poligon? 

— Era maşina soţiei lui. 

— Oare Ann cunoştea maşina soţiei lui Kent? 

— Orice fată cunoaşte maşina oricărei soţii, am răspuns. 
Dar, în garnizoană, sunt multe jeepuri Cherokee pentru 
transportul trupelor, aşa că nu are importanţă. Şi soţii 
Fowler au un Cherokee, dar al lor e roşu. 

— Dar, Paul, până unde putea Kent să o urmărească pe 
Rifle Range Road, fără ca ea să-şi dea seama de farurile din 
urma ei? 

— Nu prea departe. Dar suficient de departe. 

M-am ridicat în picioare şi am scotocit într-unul din 
buzunarele laterale ale genţii mele de voiaj până am găsit 
un creion cu cărbune. Intre ferestre, era un perete alb şi 
mare pe care am început să desenez. 

— Bun, drumul o ia spre sud, din centrul garnizoanei, şi 
se termină la ultimul poligon, având o lungime cam de 
şaisprezece kilometri. Are numai două cotituri - prima aici, 
la drumul General Pershing, care vine din stânga; a doua, 
cu un kilometru şi jumătate mai departe, pe dreapta, este 
drumul spre Jordan Field. Am desenat drumul pe perete. 
Bun! O urmăreşte la o distanţă normală, cu farurile stinse, 
şi vede că nu o ia pe General Pershing, ci că merge drept 
înainte, şi continuă să o urmărească. Ea nu coteşte nici spre 
Jordan Field, dar el ştie că trebuie să cotească acolo, altfel 
ea şi-ar fi dat seama că e urmărită. Nu-i aşa? 

— Până acum, da. 

— Deci, el o ia spre Jordan Field, iar ea vede în oglinda 
retrovizoare şi răsuflă uşurată. Dar Kent ştie acum că ea 
este angajată pe drumul spre poligoane şi că nu poate să 


445 


se ducă nicăieri decât până la capăt şi înapoi. Nu-i aşa? 

Ea s-a uitat la mâzgăleala mea de pe perete şi a 
aprobat. 

— Aşa se pare. Atunci ce face el? O urmăreşte fără 
faruri? Merge pe jos? Aşteaptă? 

— Eu ce aş face? E noapte cu lună plină şi, chiar fără 
faruri, maşina poate să fie văzută la câteva sute de metri. 
De asemenea, mai există zgomotul motorului, luminile 
interioare, atunci când deschizi uşa, şi chiar stopurile de 
frână, care pot să fie văzute din anumite unghiuri. Pentru 
maximum de discreţie, trebuie să mergi pe jos - sau să 
alergi. Deci, cuplează tracţiunea pe toate cele patru roţi şi 
intră cu maşina între pinii de la intersecţia drumului spre 
Jordan Field cu drumul spre poligoane. lese din maşină şi se 
îndreaptă spre sud, pe Rifle Range Road, pe jos. 

— Asta e doar o presupunere. 

— În parte. O parte este intuiţie şi deducție, cealaltă 
parte este doar soluţia logică la o problemă standard de 
teren. Toţi am fost la aceleaşi şcoli şi am trecut prin aceste 
exerciţii de noapte. Trebuie să ai în vedere misiunea, 
vremea, distanţa, timpul, gradul de siguranţă şi toate 
celelalte, şi trebuie să ştii, de exemplu, când să rămâi în 
vehiculul care te transportă şi când să o iei pe jos. 

— Bine, coboară din maşină şi merge pe jos sau 
aleargă. 

— Da. Acum este cam ora 01.15 şi 01.30. Colonelul 
Moore a făcut deja drumul şi o aşteaptă pe Ann Campbell. 
Asta ştim sigur. Generalul Campbell nu a primit încă 
telefonul. Kent o ia repede de-a lungul drumului, uitându-se 
după farurile jeepului din faţă. Dar, la un moment dat, Ann 
a stins farurile şi a ajuns la poligonul şase unde s-a întâlnit 
cu colonelul Moore. 

Am marcat cu un „X” poligonul şase. 

Cynthia, în continuare pe pat, nu părea impresionată de 
cartografia mea. 


446 


— La ce se gândeşte Bill Kent acum? Care e scopul lui? 

— E foarte curios de ce a venit ea acolo, deşi ştie că s-ar 
putea ca ea să controleze ultimul post de gardă. În acest 
caz, o va întâlni la întoarcere, îi va tine calea şi va avea loc 
confruntarea. A dat de gustul violului acum câteva 
săptămâni şi poate că se gândeşte să-l repete. 

— Ea e înarmată. 

— Şi el e înarmat. Nici chiar în relaţiile modeme nu 
trebuie să scoţi arma asupra celei cu care te întâlneşti. Mai 
ales, dacă şi ea este înarmată. Cu toate acestea, el crede 
că se va descurca. Poate că vrea doar să stea de vorbă. 

— Poate. Eu nu aş vrea să întâlnesc un fost iubit pe un 
drum pustiu. Aş trece cu maşina peste el. 

— Am să ţin minte chestia asta. Dar el nu ştie cum 
gândesc femeile. Nu-şi dă seama cum s-ar putea să se 
simtă ea la gândul că el o urmăreşte ca să o acosteze. El nu 
ştie decât că sunt amanti, lucru care înseamnă foarte mult 
pentru el. Soţia lui nu este în oraş, iar el este un ticălos 
bolnav de amor şi excitat. Vrea să vorbească. Şi, într- 
adevăr, vrea să facă dragoste cu ea, într-un fel sau altul. 
Este ceea ce numim un obsedat sexual. 

— Deci, merge pe drumul pustiu, întunecat şi se uită 
după jeepul ei. 

— Exact. Alt lucru care îi trece prin minte este faptul că 
ea se află acolo pentru o întâlnire cu altcineva. Acest lucru 
nu ar fi ceva neobişnuit pentru Ann Campbell, iar inima lui 
Bill Kent bate la gândul că o va surprinde cu amantul ei şi e 
nebun de gelozie. Ţi se pare logic? 

— Dacă spui tu... 

— Bun, acum este cam 02.15, iar colonelul Moore i-a 
pus banda generalului Campbell, a legat-o pe Ann Campbell 
şi aşteaptă lângă toaletă ca să vină generalul. Bill Kent are 
o misiune personală şi respectă manualul. Ştie că el poate 
să vadă farurile unei maşini la cel puţin un kilometru 
depărtare, pe drumul întunecos şi drept, astfel că o maşină, 


447 


care mergea cu, să zicem, şaptezeci de kilometri pe oră, ar 
fi putut să ajungă în dreptul lui în mai puţin de un minut, cu 
condiţia ca el să-i vadă, întâi, farurile. Deci, la fiecare 
treizeci de secunde se uită înapoi peste umăr. La 
aproximativ 02.15, vede, într-adevăr, faruri în spatele lui şi 
se aruncă în şanţul de scurgere, de lângă drum, şi aşteaptă 
acolo să treacă maşina. 

— Crede că e iubitul ei. 

— Probabil. In mod pervers, i-ar plăcea să o prindă în 
flagrante delicto. Se descărcase, lovindu-l pe maiorul 
Bowes acasă la Ann, apoi violând-o pe ea. Este un om 
foarte tulburat şi irațional, care crede că Ann Campbell va 
răspunde bine la virilitatea lui agresivă, la armura lui 
strălucitoare şi la faptul că omoară balaurul de dragul ei. 
Corect? 

A încuviinţat din cap. 

— Asta e tipul. Jumătate dintre violatorii pe care i-am 
interogat susţin că femeilor le-a plăcut Niciuna dintre femei 
nu a confirmat vreodată asta. 

— Aşa e. Dar, ca să fim cinstiţi cu Bill Kent, Ann 
Campbell nu a încercat niciodată să-l convingă de contrariu. 

— Adevărat. Scrisoarea către soţia lui ar fi trebuit să-i 
arate că ea pusese capăt relaţiei lor. Insă el este la fel de 
nebun ca şi ea. Deci, vede maşina depăşindu-l. 

— Exact. Trece pe drum cam pe la ora 02.15, cu farurile 
aprinse. Acestea sunt farurile pe care le-a văzut ECI 
Robbins. Moore a făcut ultimul kilometru fără faruri, la fel a 
făcut şi Ann Campbell. Generalul, nu. Maşina generalului 
trece, iar Kent se ridică într-un genunchi. Se poate să fi 
recunoscut sau nu maşina doamnei Campbell. 

— Deci, acum avem doi indivizi proeminenţi - colonelul 
Kent şi generalul Campbell - care dau târcoale noaptea, în 
maşinile soțiilor lor, a subliniat Cynthia. 

— Da. Dacă toată lumea din garnizoană ţi-ar cunoaşte 
maşina de serviciu şi dacă ai avea indicativul neoficial 


448 


„Excitatul 6”, s-ar putea să schimbi şi tu maşinile. 

— S-ar putea să stau acasă. Bun, aşadar, în acest punct, 
Kent măreşte pasul. Între timp, Moore fuge pe drumul de 
bârne, ajunge la maşina lui, la poligonul cinci, şi se 
îndreaptă spre nord, pe Rifle Range Road, înapoi în 
garnizoană. Dar nu l-a văzut pe Kent care mergea spre el. 

— Nu, am răspuns. Kent fie că trecuse deja de poligonul 
cinci, fie că văzuse farurile, pe când Moore traversa terenul 
acoperit cu pietriş, şi se aruncase din nou în şanţ. In acest 
timp, Kent îşi închipuie că prietena lui se distrează cu o 
procesiune de iubiţi, unul la fiecare sfert de oră sau, mai 
degrabă, este derutat. 

— Derutat sau nu, a răspuns Cynthia, se gândeşte la ce 
este mai rău. Nu se gândeşte că poate ea îşi face doar 
datoria sau, poate, este în pericol, sau poate cele două 
maşini nu au nicio legătură cu ea. E sigur că ea este acolo, 
ca să facă dragoste. La asta te-ai gândit şi tu? 

— Absolut. Sunt bărbat. Gândesc prea mult cu capul cel 
mic şi nu îndeajuns cu capul cel mare. 

Cynthia a râs, împotriva voinţei ei. 

— Bine, e de ajuns. Continuă. 

M-am aşezat din nou pe scaun şi m-am gândit. 

— Bun... nu ştim exact ce s-a întâmplat în acest 
moment. Kent înconjură locul unde poligonul cinci şi şase 
se unesc şi, la lumina lunii, vede în faţă, pe drum, două 
maşini - jeepul şi Buickul care au trecut pe lângă el venind 
din spate. Ştim că, la ora aceea, scena dintre tată şi fiică e 
în plină desfăşurare sau poate că a luat sfârşit. 

Cynthia a spus: 

— În ambele cazuri, Kent a rămas acolo unde era. 

— Da, ştim sigur că Bill Kent nu s-a repezit în mijlocul 
acestei scene, pentru a descoperi că Buickul de pe drum îl 
adusese pe generalul Campbell, în poligonul şase. Kent a 
urmărit totul de la distanţă - să zicem două sau trei sute de 
metri - şi poate că a auzit ceva, deoarece vântul bătea din 


449 


sud. Dar s-a hotărât să nu se facă de râs, să nu intre într-o 
posibilă confruntare armată cu alt bărbat. 

— Sau, a spus Cynthia, scena dintre tată şi fiică luase 
sfârşit, iar generalul se întorsese deja la maşina lui. 

— Posibil. In acest punct, maşina generalului vine spre 
el, fără faruri, iar Kent se aruncă din nou în şanţ. Numai aşa 
s-ar fi putut întâmpla - Kent a mers pe jos - pentru că nici 
Moore, nici generalul nu a văzut un alt vehicul. 

— Şi, după ce trece generalul, Bill Kent se ridică şi se 
îndreaptă spre maşina lui Ann Campbell. 

— Exact. Merge foarte repede, poate cu arma pregătită, 
gata de orice... viol, o scenă romanţioasă, împăcare sau 
crimă. 

Am rămas amândoi o clipă, ea pe pat, eu pe scaun, 
ascultând ploaia de afară. M-am întrebat, şi sunt sigur că şi 
Cynthia se întreba, dacă tocmai aruncasem laţul de gâtul 
unui om nevinovat, în intimitatea camerei noastre. Dar, 
chiar dacă detaliile nu ar fi fost cele mai precise, omul 
însuşi ne spusese destule sau ne semnalase în vreun fel că 
el era autorul. Tonul, comportamentul, ochii lui nu ne 
înşelau. Dar tot el ne spunea că ea meritase acest lucru şi 
că noi nu vom putea să dovedim nimic. Greşea în ambele 
chestiuni. 

Cynthia a părăsit poziţia lotus şi şi-a lăsat picioarele 
peste marginea patului. 

— Kent o găseşte pe Ann Campbell ţintuită în poligon, 
poate încă plângând, şi nu îşi poate închipui dacă a fost 
violată sau doar îl aşteaptă pe următorul prieten care 
trebuia să vină la întâlnire. 

— Cine ştie? E clar că s-a dus la ea, încet, aşa cum a 
spus Cal Seiver, a îngenuncheat lângă ea, iar ea nu a fost 
fericită că-l vede. 

— Era speriată, scoasă din minţi. 

— Nu e genul. Dar este în dezavantaj. El spune ceva, ea 
spune ceva. Ea, crezând că tatăl ei a părăsit-o, poate că s-a 


450 


pregătit pentru o aşteptare lungă, ştiind că maşina care 
duce garda trebuie să treacă pe la ora 07.00, şi cântăreşte 
această posibilitate, se gândeşte că ar fi o bună răsplată, 
pentru cea de a doua trădare a tatălui ei. Fiica generalului, 
găsită goală de către douăzeci de soldaţi de gardă. 

— Ea ştie că tatăl ei îşi va da seama de acelaşi lucru şi 
că va trebui să se întoarcă, pentru a evita această 
întâmplare nefericită. Deci, în ambele cazuri, ea doreşte să 
rămână singură, iar Kent să plece. 

— Probabil. Îi strică scenariul. El vede baioneta înfiptă în 
pământ - presupunând că nu a fost luată de general - şi se 
oferă să taie legăturile. Sau îşi închipuie că ea nu poate să 
evite o convorbire cu el, date fiind circumstanţele, şi o 
întreabă ce se întâmplă sau îi cere să se căsătorească cu el, 
ori altceva, iar dialogul se lungeşte şi Ann, care a fost 
legată de barele patului ei de multe ori, în camera din 
subsol, nu este chiar atât de înspăimântată sau jenată pe 
cât este de agasată şi nerăbdătoare. Nu ştim ce s-a spus şi 
ce s-a întâmplat. 

— Nu, nu ştim, dar ştim cum s-a sfârşit conversaţia. 

— Exact. Poate că el a răsucit frânghia ca să-i atragă 
atenţia, poate chiar a stimulat-o sexual în timp ce îi 
provoca o asfixie sexuală, o şmecherie pe care poate că a 
învăţat-o de la ea... dar, la un moment dat, a răsucit 
frânghia şi nu s-a mai putut opri. 

Am rămas un minut întreg tăcuţi, sucind şi răsucind în 
minte toate acestea, apoi Cynthia s-a ridicat în picioare şi a 
spus: 

— Cam aşa s-a întâmplat. După aceea el s-a întors pe 
drum, şi-a dat seama ce a făcut şi a alergat tot drumul 
până la jeepul lui. Poate că a ajuns la jeep înainte ca soţii 
Fowler chiar să fi plecat de acasă, a fugit repede de acolo şi 
a ajuns la Bethany Hill când soţii Fowler ieşeau din casă. 
Poate chiar a trecut pe lângă ei pe stradă. S-a dus acasă, a 
parcat jeepul soţiei în garaj, s-a dus în casă, probabil s-a 


451 


curăţat şi a aşteptat să primească un telefon de la poliţiştii 
lui. Mă întreb dacă a dormit, a adăugat Cynthia. 

— Nu ştiu, dar, când l-am văzut eu, după câteva ore, 
părea stăpân pe sine, deşi acum, când mă gândesc, era 
puţin distrat. S-a disociat de crimă, aşa cum fac de obicei 
criminalii în primele câteva ore, dar acum îşi aminteşte 
iarăşi totul. 

— Putem dovedi ceva din toate astea? 

— Nu. 

— Atunci ce putem face? 

— Să-l înfruntăm. A venit timpul. 

— Va nega totul, iar noi va trebui să ne căutăm de lucru 
în sectorul civil. 

— Probabil. Şi ştii ceva? S-ar putea să ne înşelăm. 

Cynthia se plimba prin cameră, în plină controversă cu 
ea însăşi. S-a oprit şi a spus: 

— Dar dacă găsim locul unde a tras jeepul din drum? 

— Da, mâine soarele răsare la ora 05.36. Să te chem 
sau să-ţi dau un ghiont? 

A ignorat ce-i spusesem şi a zis: 

— Urmele de roţi or fi fost spălate de ploaie. Dar, dacă a 
rupt nişte crengi, putem să vedem pe unde a ieşit maşina 
din drum. 

— Da. Asta ar putea să înlăture unele dintre îndoielile 
noastre. Mai rămân însă unele lucruri neclare şi noi avem 
nevoie de ceva mai mult decât atât. 

— S-ar putea să fi rămas crengi sau ace de pin pe 
maşina lui, care pot să fie comparate cu vegetaţia pe care 
a rupt-o. 

— S-ar putea, în cazul în care tipul a fost idiot, dar nu e 
cazul. Jeepul ăla e la fel de curat ca orice maşină pregătită 
pentru inspecţie. 

— Fir-ar să fie! 

— Trebuie să-l confruntăm şi trebuie să o facem în 
momentul psihologic potrivit... mâine, după serviciul 


452 


funerar. Asta e prima, ultima şi singura noastră şansă de a 
primi o mărturisire. 

Cynthia a dat din cap. 

— Dacă o să vorbească, atunci o să o facă. Dacă vrea să 
scape de această greutate, cu noi o să o facă, nu cu FBI. 

— Aşa e. 

— E timpul să ne culcăm. 

A ridicat receptorul şi a cerut să fim treziţi la ora 04.00, 
ceea ce îmi lăsa trei ore de somn, dacă adormeam în 
următoarele zece secunde. Dar aveam altă idee. 

— Hai să facem un duş acum şi să economisim timpul. 

— Ei bine... 

Rău răspuns. Cum a zis tata odată: „Femeile 
controlează şaptezeci la sută din sănătatea acestei ţări şi o 
sută la sută din vagine.” Atât Cynthia, cât şi eu eram puţin 
timizi, cred, în felul în care sunt foştii amanți când reiau 
legătura. Toată convorbirea despre viol nu îmbunătăţise 
lucrurile. Vreau să spun că nu aveam muzică, nici lumânări, 
nici şampanie. Singurul lucru pe care-l aveam era fantoma 
lui Ann Campbell, gândul că ucigaşul ei dormea în patul lui, 
la Bethany Hill, şi eram doi oameni obosiţi, aflaţi departe de 
casă. l-am spus: 

— Poate că nu ar fi potrivit. 

— Nu, nu ar fi. Hai să aşteptăm până când vom putea 
face din asta ceva special. In weekendul ăsta, la ferma ta. 
O să fim bucuroşi că am aşteptat. 

Chiar aşa. Sunt al dracului de încântat să aştept. Dar nu 
eram în dispoziţia potrivită pentru controverse şi nici destul 
de deştept ca să o seduc. Aşa că am căscat şi am datlao 
parte cuvertura de pe patul meu. 

— Bonsoir, cum se spune la Bruxelles. 

— Noapte bună... 

S-a îndreptat spre uşa de la baie, apoi, aşa cum făcuse 
şi ultima dată, s-a întors. A spus: 

— Merită să aştepţi. 


453 


— Da. 

Am stins lampa, mi-am scos halatul şi m-am strecurat 
gol în pat. 

Am auzit duşul curgând în baie, am auzit ploaia de 
afară, am auzit o pereche râzând în hol. 

Dar nu am auzit deloc telefonul care a sunat la ora 
04.00. 


34 


Cynthia era îmbrăcată, soarele intra pe fereastră, şi 
mirosea a cafea. 

S-a aşezat pe marginea patului, m-am ridicat, şi ea mi-a 
pus în mână un pahar de plastic. 

— Jos e un bar. 

— Cât e ceasul? am întrebat-o. 

— Puțin după şapte. 

— Şapte? Am dat să cobor din pat, dar mi-am amintit că 
eram gol puşcă. De ce nu m-ai trezit? 

— De câte persoane crezi că e nevoie ca să se uite la un 
tufiş cu crengile rupte? 

— Ai fost acolo? Ai găsit ceva? 

— Da. În mod sigur, o maşină a ieşit de pe drumul spre 
Jordan Field, la cincizeci de metri de drumul spre poligoane. 
A lăsat urme, dar amprentele anvelopelor au fost spălate 
de ploaie, însă este un tufiş rupt, inclusiv un pin proaspăt 
jupuit. 

Am sorbit din cafea, încercând să-mi limpezesc 
gândurile. Cynthia era îmbrăcată în blugi şi un tricou alb de 
tenis; arăta bine. 


454 


— Un copac jupuit? am întrebat. 

— Da. Aşa că m-am dus la Jordan Field şi l-am trezit pe 
bietul Cal. El şi încă un tip au venit cu mine acolo şi au tăiat 
secţiunea jupuită a copacului. 

— Şi? 

— Ne-am întors la hangar şi, la microscop, am văzut 
fragmente de vopsea. Cal trimite bucata de lemn la Fortul 
Gillem. l-am spus că bănuim că ar fi fost un jeep Cherokee 
negru, iar el mi-a confirmat că pot afla de la fabricant, dacă 
a fost sau nu, sau pot să compare fragmentele cu mostrele 
lor de vopsea de maşini. 

— Bun. lar noi vom găsi zgârietura pe maşina doamnei 
Kent. 

— Sper. Atunci, vom avea proba de care avem nevoie 
pentru a susţine reconstituirea pe care ai făcut-o. 

— Da. Am căscat şi mi-am dres vocea. Din nefericire, 
dacă vopseaua este de la un jeep Cherokee negru, asta 
dovedeşte doar că un jeep Cherokee negru a zgâriat 
copacul. Totuşi, mi se limpezesc lucrurile în cap. 

— Şi mie. 

Mi-am terminat cafeaua şi am pus paharul pe noptieră. 

— Aş fi vrut să mă trezeşti. Ai încercat? 

— Nu. Păreai mort de oboseală. 

— Ei bine... ai făcut treabă bună. 

— Mulţumesc. Am dus bocancii tăi lui Cal Seiver, iar el a 
comparat urmele tale cu mulajele neidentificate şi a 
completat diagrama. 

— Mulţumesc. Sunt suspect? 

— Incă nu. Dar Cal trebuia să scoată urmele tale din 
cauză. 

— Mi-ai lustruit pantofii? 

Nu a luat în seamă ce-i spusesem. 

— Cal a primit un program de la Fortul Gillem şi acum 
programează computerul din hangar ca să arate urmele 
fiecărei persoane identificate şi neidentificate. l-am făcut lui 


455 


Cal o scurtă informare asupra ceea ce credem noi că s-a 
întâmplat în noaptea aceea. 

S-a ridicat de pe pat şi s-a dus la fereastră. 

— Ploaia s-a oprit. A ieşit soarele. E bine pentru grâne. E 
bine pentru înmormântare. 

Am remarcat o foaie de hârtie pe pat şi am luat-o. Era 
imprimarea scrisorii lui Ann Campbell către doamna Kent. 
Începea aşa: „Dragă doamnă Kent, vă scriu referitor la o 
situare care a apărut între soţul dumneavoastră şi mine”. Şi 
scrisoarea se termina aşa: „Dacă îl respect pe soțul 
dumneavoastră din punct de vedere profesional, nu mă 
interesează din niciun alt punct de vedere. V-aş sugera să 
meargă la un psihanalist, singur sau cu dumneavoastră, şi 
poate că ar trebui să-şi caute un transfer sau să ceară o 
permisie. Mă îngrijorează cariera lui, reputaţia lui şi a mea, 
şi evitarea oricărei aparente de lipsă de decență a celor 
aflați sub comanda tatălui meu. A dumneavoastră sinceră, 
Ann Campbell. 

— „Evitarea oricărei aparente de lipsă de decenţă” - am 
repetat cu glas tare. Aproape că-mi venea să râd, iar 
Cynthia s-a întors şi a spus: 

— Avea curaj. Trebuie să recunosc asta. 

Am aruncat scrisoarea pe noptieră. 

— Sunt sigur că Bill Kent a văzut originalul, care l-a 
surescitat Cal a primit vreo veste de la tipul cu urmele din 
Oakland? 

— Încă nu. 

— Bine. Acum vreau să răsar din pat şi să strălucesc, 
dar sunt gol. 

Cynthia mi-a aruncat halatul şi s-a întors la fereastră. 
Am ieşit din pat, mi-am pus halatul şi m-am dus în baie. M- 
am udat şi m-am săpunit. 

Telefonul a sunat în camera mea şi Cynthia a răspuns. 
Nu am auzit mai nimic din cauza apei care curgea, dar, 
peste un minut Cynthia a băgat capul pe uşă în timp ce mă 


456 


rădeam şi a spus: 

— Era Karl. 

— Ce a vrut? 

— Voia să ştie dacă nu a nimerit în altă cameră. 

— Aha... 

— E în Atlanta. O să ajungă aici pe la ora 10.00. 

— Sună-l şi spune-i că pe aici sunt furtuni mari. 

— E pe drum. 

— Splendid! 

Am terminat cu bărbieritul şi am început să mă spăl pe 
dinţi. Cynthia s-a dus din nou în camera mea. Când am dat 
drumul la duş, am auzit telefonul sunând în camera ei. Cum 
nu eram sigur că putea să-l audă, m-am uitat în cameră, 
dar ea vorbea la telefon. Crezând că este vorba de ceva 
oficial şi important, m-am dus în camera ei şi am răspuns. 

— Alo? 

— Cine e acolo? s-a informat o voce masculină. 

— Cine întreabă? am răspuns. 

— Aici e maiorul Sholte. Ce cauţi în camera soţiei mele? 

Bună întrebare! Aş fi putut să răspund că centralista 
sunase în altă cameră, aş fi putut să spun o mulţime de 
lucruri, dar am spus: 

— În principiu, fac ce făceam şi la Bruxelles. 

— Ce? Cine dracu’... Brenner? Eşti chiar Brenner? 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule maior. 

— Ticălosule! Eşti un om mort, ştii asta, Brenner? Eşti 
un om mort! 

— Ai avut o şansă la Bruxelles. Nu te mai întâlneşti cu 
ea. 

— Nenorocitule... 

— Doamna Sunnhill nu este aici. Pot să-i transmit ceva? 

— Unde e? 

— Sub duş. 

— Ticălosule! 

De ce se omora tipul aşa, din moment ce erau în divorţ, 


457 


iar el avea o prietenă? Ei bine, bărbaţii sunt caraghioşi şi se 
simt încă proprietarii soțiilor lor chiar şi atunci când sunt 
aproape divorţaţi. Nu-i aşa? Nu, ceva nu era în regulă şi 
aveam sentimentul clar că făcusem o mare greşeală. 

Maiorul Sholte mi-a spus: 

— Eşti un fir nenorocit de iarbă, Brenner, iar eu am 
coasa în mână! 

Interesantă metaforă. L-am întrebat: 

— Nu eşti în proces de divorţ cu Cynthia? 

— Divorţ? Cine dracu' ţi-a spus asta? Dă-mi-o pe târfa 
aia la telefon. 

— Despărţire de probă? 

— Dă-mi-o dracului la telefon! Acum! 

— Stai puţin. Am pus receptorul pe pat şi m-am gândit 
puţin. Viaţa e tare împuţită uneori, apoi lucrurile se 
îndreaptă şi devii iar optimist, inima ţi se uşurează puţin şi 
pasul îţi devine mai vioi, dar, atunci, cineva trage de covor 
şi cazi din nou în fund. Am luat receptorul şi i-am zis: O să-i 
spun să te sune ea. 

— Ai face bine, târâtură, nenorocitule... 

Am pus receptorul în furcă şi m-am întors în baia 
comună. M-am dezbrăcat de halat şi am intrat sub duş. 

Cynthia mi-a strigat din uşă, ca să acopere zgomotul 
apei: 

— Am telefonat la Şcoala de Psi-Op şi am confirmarea 
că Moore a petrecut noaptea acolo. l-am lăsat vorbă că îl 
aşteptăm la postul de poliţie peste o oră. Bine? 

— Bine. 

— Ţi-am scos uniforma. Trebuie să fim în uniformă la 
funeralii. 

— Mulţumesc. 

— Mă duc să-mi pun şi eu uniforma. 

— Bine. 

O vedeam prin sticlă îndreptându-se spre camera ei. 
Când a închis uşa, am oprit duşul şi am ieşit din baie. 


458 


Pe la ora 08.00, eram îmbrăcaţi în uniformele tip A şi ne 
aflam în Blazerul meu, îndreptându-ne spre clădirea poliţiei. 

— Te supără ceva? a întrebat Cynthia. 

— Nu. 

Am mai băut puţină cafea în biroul nostru şi m-am uitat 
prin mesajele telefonice şi notele interne. Colonelul Moore a 
venit, părând puţin cam jerpelit, dar îmbrăcat în uniforma A 
pentru funeralii. Făcuse rost de undeva de o pereche de 
pantofi de seară. Cynthia i-a oferit un scaun. Fără alte 
preliminarii, i-am spus: 

— Domnule colonel, avem motive să-l suspectăm pe 
colonelul Kent de asasinarea lui Ann Campbell. 

A părut surprins, aproape năucit şi nu a răspuns. 

— Nu corespunde? l-am întrebat. 

S-a gândit mult timp până să răspundă. 

— Devenise el o problemă, dar... 

— Ce v-a spus Ann despre el? 

— Ei bine... mi-a spus că o suna la telefon la orice oră, 
că îi scria scrisori, că venea la ea pe neaşteptate, acasă şi 
la birou. Şi aşa mai departe. 

L-am întrebat: 

— In noaptea în care a fost omorâtă, când aţi sunat la 
statul-major, ea v-a spus că el a trecut pe acolo s-o vadă 
sau că a sunat-o? 

S-a gândit puţin. 

— De fapt, mi-a spus că nu va lua BMW-ul ei în noaptea 
aceea, aşa cum era planul iniţial. Mi-a spus că va lua în loc 
un jeep. Zicea că Bill Kent o agasa din nou, că jeepul e mai 
puţin bătător la ochi şi că voia ca el să vadă maşina ei în 
faţa statului-major toată noaptea. Schimbarea ridica o 
problemă, pentru că maşina ei avea un telefon încorporat, 
iar eu aveam un telefon portabil şi plănuisem să rămânem 
în legătură până ajungea la poligon. Dar nu era o problemă 
majoră, iar ea a condus jeepul şi ne-am întâlnit conform 
planului. 


459 


— V-a spus ceva despre Kent când v-aţi întâlnit? a 
întrebat Cynthia. 

— Nu... 

— V-a spus că fusese urmărită? 

— Nu... Ba da, a spus că a văzut o maşină în spatele ei, 
dar că o luase spre Jordan Field. Ea simţea că totul este în 
regulă, aşa că l-am sunat pe tatăl ei de la telefonul meu 
portabil. 

— Apoi v-aţi dus în poligon? a întrebat Cynthia. 

— Da. 

— După ce aţi terminat, aţi aşteptat lângă toaletă, ca să 
fiţi sigur că totul merge cum aţi plănuit. 

— Da. 

— Nu v-aţi gândit că ar fi foarte posibil ca să vină acolo 
colonelul Kent? a întrebat Cynthia. 

A cântărit lucrurile o clipă, apoi a răspuns: 

— Cred că mi-a trecut prin minte. Părea să o 
urmărească. 

— Nu v-aţi gândit că o urmărise şi de data aceasta şi că 
s-ar fi putut ca el s-o fi omorât? 

— Ei bine... acum, când mă gândesc... 

— Iscusit detectiv sunteţi, domnule colonel, i-am spus. 

Nu i-a făcut plăcere ce i-am spus. 

— Credeam că generalul era cel care... Ei bine, nu ştiam 
ce să cred. Primul meu gând, atunci când am auzit că a fost 
ucisă, a fost că tatăl ei făcuse acest lucru... dar m-am 
gândit, de asemenea, că tatăl ei o lăsase, pur şi simplu, 
acolo şi că o altă persoană... vreun nebun... a nimerit peste 
ea... Dar nu m-am gândit niciodată la Kent. 

— De ce nu? l-am întrebat. 

— El... este şeful poliţiei militare... e căsătorit... a iubit- 
0... dar, acum, când îmi spuneţi de el, da, ar corespunde. 
Vreau să spun că, din punct de vedere psihologic, devenise 
obsedat şi irațional. Ann nu mai putea să-l ţină sub control. 

— Ann crease un monstru, am subliniat. 


460 


— Da. 

— Ea a înţeles acest lucru? 

— Până la un anumit punct. Dar nu era obişnuită să aibă 
de-a face cu bărbaţi pe care nu putea să-i stăpânească. Cu 
excepţia tatălui ei şi poate a lui Wes Yardley. Gândindu-mă 
retrospectiv, cred că ea nu i-a acordat destulă atenţie lui 
Bill Kent. L-a judecat greşit. 

— A dat greş cu al o sută unulea nebun. 

Nu a răspuns. 

— Bun, acum, duceţi-vă la biroul dumneavoastră şi 
scrieţi totul. 

— Ce să scriu? 

— Totul. O descriere completă a amestecului 
dumneavoastră în afacere. Mi-o daţi la capelă, după slujbă. 
Aveţi aproape două ore. Lucraţi repede şi nu spuneţi un 
cuvânt despre asta nimănui. 

Colonelul Moore s-a ridicat în picioare şi a plecat, 
arătând, m-am gândit eu, ca o umbră ştearsă a bărbatului 
pe care-l întâlnisem abia alaltăieri. 

— Cazul ăsta părea complicat şi toţi am lucrat din greu, 
dar răspunsul a fost tot timpul sub nasul nostru. 

— Tocmai de aceea a fost atât de greu să-l vedem. 

Cynthia a mai flecărit câteva minute, iar eu am tăcut tot 
timpul. Ea s-a uitat mereu la mine. 

Ca să evit orice neplăcere, am ridicat receptorul şi l-am 
sunat pe colonelul Fowler la statul-major. Mi-a răspuns 
imediat. 

— Domnule colonel, aş vrea să luaţi pantofii pe care i-aţi 
purtat dumneavoastră şi doamna Fowler în poligonul şase, 
şi să-i distrugeţi. In al doilea rând, puneţi la punct lucrurile 
cu generalul Campbell. N-aţi fost niciodată în poligon. In al 
treilea rând, urcaţi-o pe doamna Fowler într-o maşină sau 
într-un avion imediat după înmormântare. 

— Apreciez ceea ce spui, dar eu cred că trebuie să spun 
adevărul cu privire la amestecul meu în povestea asta. 


461 


— Comandantul dumneavoastră doreşte să nu faceţi 
asta. Dorinţa unui general e ordin. 

— Este un ordin ilegal. 

— Făceţi-ne tuturor un serviciu - dumneavoastră, soţiei 
dumneavoastră, familiei dumneavoastră, armatei, mie, 
familiei Campbell - şi uitaţi totul. Mai gândiţi-vă. 

— Am să mă gândesc. 

— Întrebare: dumneavoastră aţi luat inelul ei de la West 
Point? 

— Nu. 

— Era vreo baionetă înfiptă în pământ atunci când aţi 
fost acolo? 

— Nu era în pământ. Mânerul era împlântat în vaginul 
ei. 

— Înţeleg. 

— Am luat-o şi am aruncat-o. 

— Unde? 

— Am aruncat-o în apă, de pe podul de peste 
Chickasaw. Cred că ai fi vrut să o dai la analiză pentru 
amprente. 

— Într-adevăr. 

Dar, de fapt, Kent nu ar fi lăsat nicio amprentă. 

— lartă-mă. A fost o reacţie necontrolată. 

— Se întâmplă. 

— E o mizerie, Brenner. Toţi am făcut numai prostii. 

— Se întâmplă. 

— Mie nu mi se întâmplă. Cel puţin, până acum doi ani, 
când a venit ea aici. Dar ştii ceva? A fost vina noastră, nu a 
ei. 

— Înclin să fiu de acord. S-ar putea să arestez pe cineva 
în după-amiaza asta, am adăugat. 

— Pe cine? 

— Nu pot să spun. Ne vedem la funeralii. 

— Bine. 

Am închis telefonul. Tocmai când crezi că ţi-ai înghiţit 


462 


porţia de neplăceri pe ziua respectivă, vine cineva şi-ţi dă o 
mână de ajutor ca să mai înghiţi una. În cazul de faţă, un 
maior de poliţie militară, numit Doyle, a fost omul cu mâna 
de ajutor. A intrat în birou, s-a uitat la Cynthia, apoi mi s-a 
adresat mie: 

— Domnule Brenner, aţi semnat un ordin de eliberare a 
sergentului Dalbert Elkins. Aşa este? 

— Da, domnule. 

— L-am încartiruit la cazarma companiei de poliţie 
militară. 

— Minunat. 

Cui naiba îi pasă? 

— Trebuia să vină să semneze de prezenţă la fiecare 
trei ore. 

— Pare rezonabil. 

— Nu s-a prezentat la ora 08.00 pentru prima 
semnătură. 

Isuse Hristoase! 

— Ce? 

— Şi, de atunci, nu l-a mai văzut nimeni. 

Cynthia s-a uitat la mine, apoi a privit într-o parte. 

Maiorul Doyle m-a informat mai departe: 

— Am emis un mandat pentru arestarea lui şi am 
informat poliţia din Midland, poliţia regională şi poliţia 
statului Georgia. Comandantul DIC, maiorul Bowes, vă cere 
un raport complet în această problemă. Maiorul Doyle a 
zâmbit neplăcut şi a spus: Ai încurcat-o! 

S-a întors şi a plecat. 

O vreme nu m-am uitat la nimic în mod deosebit. In cele 
din urmă, Cynthia a vorbit: 

— Mi s-a întâmplat şi mie odată. 

Nu am răspuns. 

— Dar mi s-a întâmplat numai o dată. Aşa că nu e 
nevoie să devii cinic în privinţa naturii umane. 

Nu zău? Sincronizarea fiind mare lucru, am considerat 


463 


că venise vremea să-i spun despre telefonul soţului ei, dar 
cum sincronizarea lui Karl Hellmann nu face doi bani, atunci 
şi-a ales momentul să pice. 

Ne-am ridicat amândoi, în vreme ce marele om intra în 
micul birou. A dat din cap a salut, s-a uitat în jur, apoi ne- 
am dat mâinile. Cynthia, fiind cea mai mică în grad din 
cameră, i-a oferit scaunul ei, el l-a luat, în timp ce Cynthia 
se aşeza pe scaunul de rezervă, iar eu m-am aşezat pe 
biroul meu. 

Karl era îmbrăcat în uniforma lui verde, de gală, ca şi 
noi. Şi-a aruncat pălăria pe birou. 

Ca şi mine, Karl a fost cândva infanterist şi amândoi am 
luptat în Vietnam cam în acelaşi timp. Uniformele noastre 
erau împodobite, în esenţă, cam cu aceleaşi medalii şi 
decoraţii, inclusiv Steaua de Bronz pentru merite şi mult 
râvnita Insignă a Infanteristului Combatant. Fiind produşi în 
acelaşi creuzet şi având amândoi cam aceeaşi vârstă, ne 
lipsim, de obicei, de unele formalităţi. Dar, în dimineaţa 
aceea, nu aveam chef de Karl, aşa că intenţionam să rămân 
la nivelul curtoaziei şi al protocolului. 

— Cafea, domnule? 

— Nu, mulţumesc. 

Karl este un bărbat arătos, cu o coamă de păr negru, 
încărunţit, cu fălci puternice şi ochi albaştri. Totuşi, femeile 
nu-l găsesc sexy. Poate din cauza felului lui de a fi, ţeapăn 
şi formal. De fapt, e un constipat, dacă îi pui o bucată de 
cărbune în fund, ţi-o transformă în diamant într-o 
săptămână. Dar, afară de faptul că e încuiat, este un 
profesionist. 

Vreo trei secunde am schimbat glume, apoi Karl mi-a 
spus cu accentul lui uşor: 

— Inţeleg că martorul nostru din cazul cu vânzarea de 
arme a devenit fugar. 

— Da, domnule. 

— Îţi aminteşti cum ai raţionat atunci când l-ai eliberat? 


464 


— Acum nu, domnule. 

— Mă întreb cum poate un om, căruia i s-a oferit 
imunitate, să se hotărască să comită alt delict şi să fugă. 

— Şi eu mă întreb. 

— l-ai explicat că beneficiază de imunitate? 

— Da, domnule, dar se pare că nu foarte bine. 

— Ştii, Paul, e o problemă să ai de-a face cu oamenii 
proşti. Proiectezi propria ta inteligenţă şi rațiune asupra 
unei persoane complet idioate care te lasă baltă. Când 
omul e ignorant şi speriat, el este sclavul instinctelor sale. 
Uşile închisorii se deschid, iar el fuge. E de înţeles. 

Am tuşit. 

— Credeam că l-am liniştit şi că i-am câştigat 
încrederea. 

— Sigur că aşa ai făcut. Asta voia el să crezi atunci când 
era de cealaltă parte a gratiilor. Sunt vicleni. 

— Da, domnule. 

— Poate că ai să te consulţi cu mine data viitoare, 
înainte de a elibera un arestat pentru un caz grav de 
trădare. 

— De fapt, era martor, domnule. 

Karl s-a aplecat spre mine şi a zis: _ 

— Pentru el, nu exista nicio diferenţă între una şi alta. Il 
bagi la închisoare, îi dai drumul - fuge. 

— Da, domnule. 

— Articolul 96 din Codul militar se referă la eliberarea 
improprie a unui arestat prin neglijenţă sau intenţie. Ai 
încurcat-o. 

— Da, domnule. 

S-a lăsat pe spatele scaunului. 

— Acum, spune-mi, care sunt ultimele evenimente de 
aici? 

Păi, cu ce să încep... nu am avut ocazia să mă culc cu 
Cynthia, ea m-a minţit în legătură cu soţul ei, sunt copleşit 
şi furios, tot nu pot să mi-o scot pe Ann Campbell din minte, 


465 


şeful poliţiei militare din garnizoană este, probabil, un 
ucigaş, cretinul de Dalbert a şters-o, iar eu am o zi proastă. 

Hellmann s-a întors spre Cynthia. 

— Poate vrei să vorbeşti tu. 

— Da, domnule. 

Cynthia a început cu probele de laborator, cu 
descoperirile făcute de Grace Dixon pe calculator, a 
povestit despre cei doi Yardley, despre implicarea maiorului 
Bowes, a colonelului Weems şi a celorlalţi ofiţeri de carieră. 

Karl a ascultat. 

Apoi Cynthia i-a redat o versiune revăzută a 
conversaţiilor noastre cu generalul Campbell, doamna 
Campbell, colonelul Fowler, doamna Fowler şi colonelul 
Moore. Nu ascultam prea atent, dar am observat că ea nu a 
spus precis care a fost rolul soţilor Fowler în această 
poveste, nu a pomenit de camera din subsolul casei lui Ann 
Campbell şi nici nu a menţionat numele lui Bill Kent. Exact 
aşa aş fi raportat şi eu, şi eram impresionat cât de mult 
învățase în ultimele două zile. 

— Deci, vedeţi că este vorba de răzbunare, răsplată, un 
experiment nereuşit de psihologie operaţională şi totul este 
în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la West Point acum 
zece ani, a spus Cynthia. 

Karl a încuviinţat din cap. 

Ca şi cum abia atunci şi-ar fi amintit, Cynthia a pomenit 
de Friedrich Nietzsche în contextul filosofiei personale a lui 
Ann Campbell. Karl părea interesat şi mi-am dat seama că 
Cynthia dădea un spectacol. 

Karl s-a lăsat pe spatele scaunului şi a cumpănit 
lucrurile, cu degetele împreunate, ca un mare înţelept care 
e pe cale să spună care este misterul Vieţii. 

— Paul a făcut o treabă excelentă şi a fost foarte 
instructiv să lucrez cu el, a încheiat Cynthia. 

Pe dracu”! 

Karl a rămas nemişcat un minut întreg şi atunci mi-a dat 


466 


prin minte că marele înţelept habar nu avea care e 
răspunsul. Cynthia încerca să-mi prindă privirea, dar am 
refuzat să mă uit la ea. 

In cele din urmă, colonelul Hellmann a vorbit: 

— Nietzsche. Da. În răzbunare, ca şi în dragoste, femeia 
este mai sălbatică decât bărbatul. 

— Aşa a zis Nietzsche sau este o părere personală? l-am 
întrebat. 

S-a uitat la mine într-un mod care îmi sugera că, sub 
picioarele mele, gheaţa se subţia tot mai tare. 

— Foarte bine, i-a spus el Cynthiei. Ai expus motivele şi 
mi-ai dezvăluit corupţia în masă şi marile secrete de aici. 

— Mulţumesc. 

S-a uitat la mine, apoi la ceas. 

— Mergem la capelă? 

— Da, domnule. 

S-a ridicat şi ne-am ridicat şi noi. Ne-am luat caschetele 
şi am ieşit. 

Ne-am urcat cu toţii în maşina mea, Karl ocupând locul 
de onoare, la spate. Pe când conduceam maşina spre 
capela garnizoanei, Karl m-a întrebat: 

— Ştii cine a ucis-o? 

— Cred că da, i-am răspuns. 

— Ce-ar fi să-mi spui şi mie? 

Ce importanță are pentru tine? 

— Avem unele probe neconcludente, unele declaraţii şi 
câteva probe de laborator care îl acuză pe colonelul Kent. 
M-am uitat în oglinda retrovizoare şi m-a trecut primul fior 
de plăcere din ziua aceea, când am văzut ochii holbaţi ai lui 
Karl. Totuşi, falca nu-i căzuse. Şeful poliţiei militare, am 
adăugat. 

Karl şi-a revenit şi a întrebat: 

— Sunteţi gata amândoi să faceţi o acuzaţie formală? 

Mulţumesc pentru serviciu, Karl. l-am răspuns: 

— Nu. Am să predau toate probele celor de la FBI. 


467 


— De ce? 

— Mai e nevoie de unele cercetări. 

— Spune-mi ce ştii. 

Am tras maşina în parcarea capelei, o clădire mare, de 
cărămidă, în stil georgian, potrivită pentru căsătoriile 
militarilor, servicii funerare, slujbe de duminică şi rugăciuni 
solitare înaintea plecării într-o zonă de luptă. Am coborât 
din Blazer şi am rămas în picioare, sub soarele fierbinte. 
Parcarea era aproape plină, iar oamenii stăteau pe drum şi 
pe iarbă. 

Cynthia a scos o foaie de hârtie din geanta ei şi i-a dat-o 
lui Karl. 

— Era în computerul lui Ann Campbell. Este o scrisoare 
adresată doamnei Kent. 

Karl a citit scrisoarea, a dat din cap şi i-a înapoiat-o 
Cynthiei. 

— Da, înţeleg furia colonelului Kent şi faptul că a fost 
umilit că soţia lui a primit o astfel de scrisoare. Dar l-ar fi 
condus asta la crimă? 

Chiar atunci, colonelul William Kent a trecut pe acolo şi 
ne-a făcut cu mâna. Cynthia l-a informat pe Karl: 

— lată-l pe colonelul Kent. 

Karl l-a urmărit din ochi cum se ducea spre capelă. 

— Nu pare hăituit, a observat Karl. 

— Ezită, i-a răspuns Cynthia. Cred că este pe cale să se 
autoconvingă de faptul că a avut dreptate să facă tot ce a 
făcut, ca să ne spună apoi şi nouă acelaşi lucru. 

— Da, ăsta e marele secret al acestei munci, a aprobat 
Karl, să nu confrunţi criminalul cu problema morală a răului 
sau a binelui, ci să-i dai posibilitatea să-şi expună motivele. 
Ce alte probe mai aveţi? a întrebat-o Karl pe Cynthia. 

Ea i-a făcut o scurtă trecere în revistă a însemnărilor din 
jurnal, i-a spus de urma de bocanc, de jeepul adăpostit 
printre pini şi de conversațiile noastre cu suspectul. 

— A avut motiv, ocazia şi, probabil, dorinţa de a acţiona, 


468 


a tras ea concluzia, cel puţin în clipa aceea. Nu e un ucigaş, 
este poliţist şi de aceea nu este străin de omucideri. Are, de 
asemenea, o acoperire bună, şi, fiind în inima anchetei, a 
putut să controleze şi să manipuleze probele - de exemplu 
a permis poluarea locului crimei dar alibiul lui pentru ora 
când s-a comis crima este slab sau inexistent, aşa cum 
este, adesea, cazul în crimele de ocazie. 

În timp ce Cynthia vorbea, Hellmann dădea din cap. 
După aceea, marele bărbat ne-a împărtăşit părerea lui. 

— Dacă aveţi dreptate şi puteţi să dovediţi, atunci aţi 
soluţionat cazul înainte ca acesta să-i înghită pe toţi. Dacă 
v-aţi înşelat, atunci o să pieriţi amândoi şi multe vieţi vor fi 
distruse în cursul anchetei, dacă aceasta continuă. 

— Da, domnule, a răspuns Cynthia, de aceea am lucrat 
zi şi noapte. Dar acum nu mai este în mâinile noastre. S-a 
uitat la mine şi a continuat: Paul are dreptate să nu vrea să 
aducem acuzaţiile formale. Noi, dumneavoastră, DIC sau 
armata nu avem nimic de câştigat. 

Karl a privit un timp tabla de şah din mintea lui, apoi s-a 
întors spre mine. 

— Eşti neobişnuit de tăcut. 

— N-am nimic de spus, domnule colonel, i-am răspuns, 
folosind gradul pentru a-i reaminti că răspunderea revenea 
vulturului lui de argint. 

— Eşti necăjit că ţi-a zburat arestatul? 

— Era un martor şi nu sunt necăjit. 

Cynthia a intervenit: 

— De azi-dimineaţă este prost dispus. Chiar dinainte de 
venirea dumneavoastră. 

Mi-a zâmbit, dar am rămas cu faţa împietrită, iar 
zâmbetul ei s-a şters. Tare voiam să plec de acolo, să plec 
din Hadley, de sub soarele fierbinte, să plec din Georgia şi 
să nu mă mai găsească nimeni. 

— Nu vom mai găsi scaune, am spus. 

M-am întors spre capelă şi am plecat într-acolo. Karl şi 


469 


Cynthia m-au urmat. Karl i-a spus Cynthiei: 

— Ar trebui să-i daţi o ultimă şansă, ca să 
mărturisească. 

— Cui, lui Paul? a spus ea glumeaţă. 

— Nu, doamnă Sunhill. Colonelului Kent. 

— Da. Ne-am gândit la asta. 

— Oamenii mărturisesc şi cele mai crude crime, dacă îi 
aduci în dispoziţia potrivită. Criminalii care au ucis pe 
cineva iubit suportă o greutate enormă şi doresc să o 
împartă cu cineva. Spre deosebire de criminalii de profesie, 
ei nu au părtaşi la crimă, nu au cui să se confeseze şi sunt 
izolaţi, n-au niciun suflet căruia să-i mărturisească cel mai 
mare secret al vieţii lor. 

— Da, domnule. 

— Crezi că numai pentru a fi expeditiv, v-a chemat 
colonelul Kent, pe tine şi pe Paul, ca să anchetați crima? 
Nu. Era o dorinţă inconştientă de a fi descoperit. 

A continuat pe tema asta, spunând lucruri pe care le 
ştiam deja, predicându-ne să-l confruntăm pe suspect care, 
deşi compromis din punct de vedere profesional, era ofiţer 
superior, un bărbat puternic, căruia îi rămăseseră destule 
resurse. M-am închipuit în faţa unei comisii de anchetă, 
încercând să-l acuz pe colonelul William Kent de crimă, în 
timp ce şapte ofiţeri, cu ochi de oţel, abia aşteptau să mă 
înghită de viu. Dar, fraier cum sunt, voiam să-i mai las o 
şansă. Voiam să-l ţin pe Karl în şah până îmi ordona să-l 
arestez pe Kent. 

M-am uitat la capelă şi am observat că ceremonia de 
primire a sicriului se terminase. Cei care purtaseră sicriul 
nu erau pe trepte, iar pe vechiul afet, luat de la muzeu, nu 
se afla niciun sicriu. 

Ziariştii, conform unei note pe care o văzusem pe biroul 
meu, erau reprezentaţi de un număr restrâns şi singurii 
fotografi prezenţi erau cei doi de la Biroul de Informaţii al 
Armatei. Nota, semnată de colonelul Fowler, sugera că 


470 


ziariştii să nu fie direct informaţi. 

Am urcat scările şi am intrat în pronaos, unde cam o 
duzină de bărbaţi şi femei stăteau de vorbă în şoaptă. Am 
semnat cu toţii în registru şi am intrat în capela 
întunecoasă, unde nu era mai răcoare decât afară, şi am 
observat că stranele erau aproape pline. Funeraliile fiicei 
unui comandant nu sunt un eveniment la care să fii 
obligatoriu de faţă, dar numai un mitocan nu ar fi venit la 
capelă sau măcar la ceremonia de mai târziu. 

De fapt, nu toţi ofiţerii şi soțiile acestora de la Fortul 
Hadley, nici demnitarii civili din Midland, nu ar fi putut să 
intre în capelă, unde erau cam cinci sau şase sute de 
oameni, dar eram sigur că la Jordan Field se adunase deja 
multă lume pentru ceremonia finală. 

Orga cânta încet, în balconul de deasupra, şi noi am 
rămas în mijloc o clipă, gândindu-ne şi încercând să ne 
hotărâm dacă trebuia să ne ducem spre sicriu, care era 
aşezat pe un catafalc, la picioarele scărilor altarului. In cele 
din urmă, am început să merg, iar Cynthia şi Karl m-au 
urmat. 

M-am apropiat de steag şi de sicriul pe jumătate 
descoperit, pe stânga, m-am oprit şi m-am uitat, în jos, la 
ea. 

Ann Campbell arăta împăcată, aşa cum spusese şi Kent. 
Capul i se odihnea pe o pernă de satin roz, iar părul ei lung 
era răspândit, în evantai, în jurul capului. Am observat că, 
moartă, era mai machiată decât fusese, probabil, în toată 
viaţa ei. 

O îmbrăcaseră în uniforma albă, de seară, pe care orice 
femeie-ofiţer o poartă în situaţii protocolare, ceea ce fusese 
o alegere bună, cred eu, haina albă, cu trese aurii, şi bluza 
albă o făceau să pară diafană, dacă nu virginală. Avea 
medaliile pe stânga pieptului, iar sabia de la West Point, 
băgată în teacă, era întinsă pe trupul ei, astfel că mâinile 
împreunate, care ar fi putut să ţină o cruce sau un rozariu, 


471 


după religie, ţineau, în schimb, mânerul sabiei. Restul 
acesteia dispărea sub capacul pe jumătate tras al sicriului. 

Era o privelişte destul de izbitoare, ca să fiu cinstit: 
chipul frumos, părul auriu, tresele aurii, alama şi oţelul 
strălucitor al sabiei şi uniforma de un alb ca zăpada, alături 
de rozul satinului care căptuşea sicriul. 

Bineînţeles că nu m-am uitat mai mult de cinci secunde, 
apoi, ca un bun catolic ce sunt, am făcut o cruce, am ocolit 
sicriul şi m-am îndreptat spre aripa din centru. 

l-am văzut pe soţii Campbell în primele două rânduri din 
dreapta: generalul şi doamna Campbell stăteau alături de 
un tânăr, în care l-am recunoscut pe cel din albumul de 
familie din casa lui Ann Campbell, fiul lor, precum şi diferiţi 
alţi membri al familiei, tineri şi bătrâni, toţi îmbrăcaţi în 
negru şi cu banderole negre de doliu, aşa cum se 
obişnuieşte în armată. 

Am evitat contactul vizual cu oricare dintre ei şi m-am 
îndreptat încet spre scaune, în timp ce însoțitorii mei mă 
ajungeau din urmă. Am găsit trei scaune, unul lângă altul, 
pe acelaşi rând cu maiorul Bowes, pe care l-am recunoscut 
numai după plăcuţa de identitate, şi o femeie despre care 
am presupus că era doamna Bowes. Bowes l-a salutat pe 
colonelul Hellmann, care nu a remarcat prezenţa acestui 
soţ adulter şi dobitoc. Doamna Bowes, din întâmplare, era 
destul de atrăgătoare, lucru care dovedea, încă o dată, că 
bărbaţii sunt nişte porci. 

Deşi abia văzusem rămăşiţele pământeşti ale unei 
femei tinere, mă simţeam puţin mai bine, deoarece oamenii 
îşi apreciază poziţia în funcţie de sufletele mai puţin 
norocoase, cum sunt cei cu mari probleme în ceea ce 
priveşte cariera lor, cum e Bowes, suspecţii de crime, cum 
e Kent, sau bărbaţii căsătoriţi, în generai, precum şi cei 
bolnavi pe moarte sau morţi. 

Maiorul Eames, preotul garnizoanei, îmbrăcat numai în 
uniforma verde, fără veşminte ecleziastice, a urcat în 


472 


amvon şi mulţimea a tăcut. Maiorul Eames a început: 

— lubiţii mei, ne-am adunat aici, în prezenţa lui 
Dumnezeu, pentru a ne lua adio de la sora noastră Ann 
Campbell. 

Mulţi oameni plângeau. 

l-am şoptit lui Karl: 

— Şi preotul s-a culcat cu ea. 

Falca lui Karl a căzut de această dată. Ziua încă mai 
promitea. 


35 


Slujba a continuat cu rugăciuni, muzică de orgă şi 
câteva imnuri. Militarii superiori în grad merg des la 
biserică, bineînţeles; acest lucru vine odată cu jurământul 
pe care-l depun faţă de Dumnezeu şi ţară. Dar au tendinţa 
să nu aparţină nici unei confesiuni, ceea ce este sigur, 
cenuşiu şi greu de descris, ca şi majoritatea carierelor lor. 

Partea bună la aceste nunţi şi înmormântări din armată 
este faptul că se pot alege cele mai frumoase aspecte din 
slujba fiecărei confesiuni, imnuri şi rugăciuni, şi se pot 
scurta. Vă pot spune, din experienţă, că o slujbă catolică de 
înmormântare poate să fie destul de lungă şi grea, ca să 
ucidă vreo câţiva bătrâni. 

Oricum, la timpul potrivit, colonelul Fowler a urcat la 
pupitru pentru a rosti cuvântul de adio. 

Colonelul Fowler ne-a făcut cunoscută prezenţa familiei, 
a prietenilor, a camarazilor, a celor cu care muncise, a 
demnitarilor din Midland. 

— În profesiunea pe care ne-am ales-o, mai mult decât 


473 


în oricare alta, vedem şi auzim despre moartea timpurie a 
tinerilor bărbaţi şi femei. Nu ne obişnuim niciodată cu 
moartea şi întotdeauna ne impresionează, dar iubim viaţa 
cu atât mai mult, cu cât ştim şi acceptăm faptul că, în 
armată, viaţa ne este în primejdie. Dar, când depunem 
jurământul, înţelegem pe deplin că s-ar putea să fim 
chemaţi, pentru a ne risca vieţile în apărarea tării noastre. 
Căpitanul Ann Campbell a înţeles aceasta atunci când a 
primit diploma de la Academia Militară, când s-a dus în Golf 
şi atunci când, la o oră la care majoritatea oamenilor sunt 
în siguranţă în casele lor, s-a oferit voluntar să iasă afară şi 
să vadă dacă totul este în siguranţă în Fortul Hadley. A fost 
un act total voluntar, care nu intra în îndatoririle ei, dar era 
genul de lucru pe care Ann Campbell îl făcea fără să i se 
spună. 

Îl ascultam şi mă gândeam că, dacă nu aş fi ştiut prea 
bine cum stăteau lucrurile, l-aş fi crezut. Ne vorbea despre 
o tânără femeie-ofiţer, care se oferise voluntar pentru 
serviciul de ofiţer de gardă, apoi luase iniţiativa să iasă şi 
să controleze gărzile şi fusese ucisă în timp ce îşi făcea 
datoria. Ce trist! Nu aşa se întâmplaseră lucrurile, dar 
adevărul era şi mai trist. 

Colonelul Fowler a continuat: 

— Îmi amintesc un rând din Isaia 21:11 „Străjerule, cât 
a trecut din noapte?” Şi repetă: „Străjerule, cât mai este 
până trece noaptea?” Străjerul răspunde: „Dimineaţa se 
apropie”. Ce suntem noi altceva decât străjeri? Aceasta 
este chemarea noastră în viaţă, ca soldaţi, să veghem zi şi 
noapte, mereu atenţi, ca toţi ceilalţi să poată dormi în pace, 
până dimineaţa, până în ziua când Dumnezeu ne cheamă în 
împărăţia Sa, şi trebuie să nu ţinem seama de oră şi să nu 
ne temem de noapte. 

Fowler avea o voce plăcută, adâncă, iar pronunția era 
fără cusur. Omul ar fi putut să fie predicator sau politician, 
dacă nu ar fi fost atât de obsedat de ce e bine și ce e rău. 


474 


Nu sunt un bun ascultător în public, mă las adesea în 
voia gândurilor. Acum, gândul m-a dus la sicriul deschis, în 
care era Ann Campbell, la chipul ei, la sabie şi la mâinile 
împreunate în jurul mânerului şi mi-am dat seama ce era 
greşit în acest tablou: cineva îi strecurase pe deget inelul 
de la West Point. Dar era oare inelul ei? Şi, dacă era, cine i-l 
pusese acolo? Fowler? Generalul Campbell? Colonelul 
Moore? Colonelul Kent? De unde apăruse? Dar ce 
importanţă mai avea acum? 

Colonelul Fowler continua să vorbească şi am început 
iar să-l ascult. 

— O cunosc pe Ann de când era copil - un copil foarte 
precoce, vioi şi neastâmpărat. A zâmbit şi s-au auzit câteva 
râsete potolite. A devenit din nou serios şi a continuat: Un 
copil frumos, nu numai fizic, dar şi spiritual, un copil al 
Domnului, deosebit şi talentat. Şi toţi cei de faţă, care am 
cunoscut-o şi am iubit-o... 

Cât era el de stăpânit, Fowler nu a putut să treacă peste 
acest dublu înţeles şi a făcut o pauză pentru respirat, 
observată doar de către cei care o cunoscuseră intim şi o 
iubiseră. 

— Ne va lipsi tuturor foarte mult. 

Colonelul Fowler făcuse o mulţime de oameni să plângă 
şi înţelegeam motivul pentru care soţii Campbell îl rugaseră 
pe el să spună cuvântul de adio. Celălalt motiv era, 
bineînţeles, faptul că Fowler nu se culcase cu decedata. Dar 
sunt iarăşi cinic. Cuvântul lui Fowler a fost emoţionant, 
decedata suferise o mare nedreptate, o moarte nedreaptă 
şi timpurie, iar eu mă simţeam iarăşi ca dracu'! 

Colonelul Fowler nu a specificat cum a murit, dar a 
spus: 

— Câmpul de luptă, în jargonul militar modern, este 
descris ca un mediu ostil, ceea ce şi este în mare parte. 
Dacă extindem înţelesul acestei noţiuni, pentru a include 
orice loc unde se află un soldat care-şi serveşte ţara, atunci 


475 


putem spune, cu adevărat, că Ann a căzut în luptă. A privit 
mulţimea şi a încheiat: Şi se cuvine ca noi să ne amintim de 
ea nu ca de o victimă, ci ca de un bun soldat care a murit la 
datorie. A privit sicriul şi a spus: Ann, aşa ne vom aminti de 
tine. 

Colonelul Fowler a coborât de la pupitru, s-a oprit lângă 
sicriu, a salutat, apoi s-a dus la locul lui. 

Orga a început să cânte şi slujba a mai continuat câteva 
minute. Capelanul Eames a condus corul adunării îndoliate, 
care a cântat Psalmul 23, preferat de toţi, şi a încheiat cu o 
binecuvântare sfârşită cu: „Mergi în pace”. 

Organistul a cântat: Stâncă a Vremurilor şi s-au ridicat 
cu toţii în picioare. 

Una peste alta, o slujbă reuşită, ca toate slujbele 
funerare. 

Escorta de onoare era alcătuită din opt persoane, care 
stăteau în picioare, în partea stângă; s-au înşirat pe mijloc, 
la picioarele sicriului, pe când cei şase purtători ai sicriului 
şi-au ocupat poziţia de fiecare parte a acestuia. Am 
observat că cei şase purtători erau cu toţii tineri 
locotenenţi, aleşi, poate, pentru tinereţea şi puterea lor, 
sau, poate, pentru faptul că nu avuseseră de a face cu 
decedata. Chiar şi locotenentul Elby, ale cărui intenţii 
fuseseră onorabile, fusese îndepărtat dintre cei care purtau 
sicriul. 

Escorta de onoare, care, în mod normal, ar fi trebuit să 
fie alcătuită din ofiţeri superiori, colegi ai generalului sau 
din prieteni personali ai decedatei, era alcătuită din 
persoane alese, în mod clar, pentru faptul că aveau mâinile 
curate: de fapt, erau opt femei-ofiţeri, inclusiv celălalt 
adjutant al generalului, căpitanul Bollinger. O escortă, 
formată numai din femei, părea potrivită la prima vedere, 
dar celor care înţeleseseră de ce fuseseră excluşi ofiţerii 
bărbaţi li se părea că generalul îşi impusese, în sfârşit, 
punctul de vedere şi-i îndepărtase pe intimii fiicei lui de 


476 


lângă ea. 

Cele opt femei-ofiţeri s-au îndreptat spre ieşirea din 
capelă, iar cei şase purtători ai sicriului au închis capacul 
acestuia, l-au acoperit cu steagul american, au apucat cele 
şase mânere ale sicriului şi l-au ridicat de pe catafalc. 

Capelanul Eames a păşit înaintea sicriului, iar familia 
Campbell l-a urmat. Aşa cum se obişnuieşte, atunci când 
sicriul este în mişcare, toţi cei aflaţi în strane şi care purtau 
uniformă s-au întors cu faţa spre el şi l-au salutat. 

Capelanul a condus procesiunea spre ieşire, unde 
escorta de onoare stătea în poziţie de drepţi, şi a salutat în 
timp ce sicriul era purtat prin faţa lor. Apoi participanţii la 
funeralii au început să iasă afară. 

Sub soarele fierbinte, am privit cum sicriul, acoperit cu 
steagul american, a fost aşezat pe vechiul afet care, la 
rândul lui, a fost ataşat de un jeep. 

Pe o pajişte largă, vizavi de capelă, se aflau adunate 
vehiculele de escortă care urmau să transporte familia, 
fanfara, escorta de onoare, compania de onoare, garda cu 
drapele. Orice veteran are dreptul să fie îngropat într-un 
cimitir naţional, cu toate onorurile, dar ai parte de acest 
tărăboi şi dacă mori în serviciul activ. Dacă este război, 
totuşi, numeroşii morţi sunt îngropaţi chiar acolo sau, aşa 
cum s-a făcut în Vietnam, sunt trimişi în ţară cu avioanele şi 
transportaţi apoi în oraşele lor natale. In orice caz, fie că 
eşti general sau elev, eşti salutat de cele douăzeci şi una 
de salve. 

Oamenii s-au amestecat puţin, aşa cum se întâmplă de 
obicei, vorbind între ei, cu preotul, prezentând condoleanţe 
soţilor Campbell. 

Am ochit câţiva ziarişti, care încercau să găsească pe 
cineva căruia să-i ia un interviu, şi i-am văzut pe fotografii 
de la Biroul de Informaţii al Armatei luând discret imagini 
de la distanţă. Relatările din ziare fuseseră rezervate şi 
vagi, dar vizau lucruri pe care considerau că este mai bine 


477 


să le lase deoparte. 

Am observat un tânăr care stătea lângă soţii Campbell, 
în care, după cum am mai spus, l-am recunoscut pe John, 
pe care-l văzusem şi în albumul familiei. Dar l-aş fi 
recunoscut oricum. Era înalt, frumos şi avea ochii, părul şi 
bărbia familiei Campbell. 

Părea puţin pierdut, cum stătea mai departe de clan, 
aşa că m-am dus la el şi m-am prezentat. 

— Eu anchetez circumstanţele morţii surorii 
dumneavoastră. 

A înclinat din cap. 

Am stat puţin de vorbă, i-am prezentat condoleanţele 
mele şi am pălăvrăgit vrute şi nevrute. Părea un tip plăcut, 
bun de gură, hotărât şi vioi. În multe privinţe, era parcă 
făcut să fie ofiţer. Dar nu optase pentru acest rol fie pentru 
că nu dorise să calce pe urmele tatălui lui, fie pentru că 
simţea că libertatea lui de spirit ar fi putut să fie un 
obstacol. Poate că avusese dreptate în ambele cazuri, dar, 
ca mulţi dintre fiii celor sus-puşi, nu-şi găsea locul în lume. 

John semăna mult cu sora lui la înfăţişare şi, intrând în 
vorbă cu el, scopul meu nu fusese numai să-i exprim 
simpatia mea. 

— Îl cunoaşteţi pe colonelul Kent? l-am întrebat. 

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns: 

— Numele mi se pare cunoscut. Cred că l-am întâlnit la 
vreo petrecere. 

— Era bun prieten cu Ann şi aş vrea să vă fac 
cunoştinţă. 

— Sigur. 

L-am condus spre locul unde era Kent, care stătea de 
vorbă cu câţiva dintre ofiţerii lui, inclusiv cu recenta mea 
cunoştinţă, maiorul Doyle. Le-am întrerupt conversaţia şi i- 
am spus lui Kent: 

— Domnule colonel, pot să vi-l prezint pe fratele lui Ann, 
John? 


478 


Şi-au dat mâinile şi John a spus: 

— Da, ne-am întâlnit de câteva ori. Vă mulţumesc că aţi 
venit. 

Kent nu şi-a găsit cuvintele ca să-i răspundă, dar s-a 
uitat la mine. 

l-am spus lui John: 

— Colonelul Kent, în afară de faptul că a fost prieten cu 
Ann, ne-a fost de mare ajutor în anchetă. 

John Campbell i-a spus lui Kent: 

— Mulţumesc. Ştiu că aţi făcut tot ce a fost posibil. 

Kent a încuviinţat din cap. 

M-am scuzat şi i-am lăsat să stea de vorbă. 

Poate că nu era oportun să-i prezint fratelui victimei pe 
cel suspect de uciderea acesteia. Dar, dacă în război şi în 
dragoste orice mijloc e bun, vreau să vă spun că, în 
anchetarea unui caz de crimă, orice e posibil. 

Bineînţeles că am simţit că Bill Kent era la capătul 
răbdării şi orice aş fi putut să fac, pentru a-l determina să 
facă acest ultim pas spre marele abis, era drept şi onorabil. 

Mulțimea se rărea pe măsură ce oamenii îşi făceau loc 
spre maşinile lor. l-am văzut şi pe cei doi Yardley, tatăl şi 
fiul, împreună cu o femeie, care semăna suficient cu 
amândoi, ca să le fie rudă de sânge, dar care probabil că 
era soţia lui Burt - şi ruda lui nu prea îndepărtată. Am 
bănuit că nu erau prea multe ramuri în copacul familiei 
Yardley. Mai erau prezenţi şi alţi civili, inclusiv primarul 
oraşului şi familia acestuia, dar cei mai mulţi erau ofiţeri 
împreună cu soțiile lor, deşi sunt sigur că unele ar fi 
preferat să nu vină. Personalul angajat nu era prezent, cu 
excepţia sergentului major al postului de poliţie militară, 
care, prin tradiţie, îi reprezenta pe toţi cei angajaţi, bărbaţi 
şi femei, la astfel de evenimente unde elevii şi sergenţii nu 
puteau să fie excluşi, dar unde numărul lor ar fi ridicat 
probleme de logistică. In esenţă, nu există fraternizare între 
ofiţeri şi personalul angajat, nici în viaţă, nici în moarte. 


479 


L-am văzut pe Karl stând de vorbă cu maiorul Bowes, 
comandantul DIC, cel pe cale de a fi dat afară. Bowes avea 
călcâiele apropiate şi dădea energic din cap, ca o jucărie 
stricată. Karl nu este genul de om care să dea pe cineva 
afară din slujbă, de Crăciun, la petrecerea de ziua 
respectivului sau la nuntă. Dar poate că se gândise că, lao 
înmormântare, este altceva. 

Cynthia stătea de vorbă cu soţii Fowler, cu generalul şi 
doamna Campbell, aşa că am lăsat-o în pace. Intotdeauna 
am evitat astfel de situaţii, pe care le găsesc stânjenitoare. 

Trecându-i în revistă pe amanţii cunoscuţi, l-am 
observat pe consilierul juridic, colonelul Weems, fără soţie, 
şi pe tânărul locotenent Elby, care era clar depăşit de 
situaţie, încercând să pară trist şi, în acelaşi timp, viteaz, în 
vreme ce se uita peste mulţimea de ofiţeri superiori din 
jurul lui. 

În marginea mulţimii ce se rărea, am văzut-o pe ofiţerul 
specialist Kiefer, îmbrăcată în uniforma ei de ofiţer, care 
juca rolul de bilet de intrare la acest eveniment. M-am 
îndreptat spre ea şi am dus-o la Batmobile, unde am 
instalat-o. În ciuda împrejurărilor, părea la fel de veselă, ca 
de obicei, şi am presupus că aşa e întotdeauna. Ticălos cum 
sunt, şi cum aveam nevoie de o revigorare a egoului meu, 
am flirtat cu ea, fără ruşine. 

Ea a găsit că este amuzant şi am tot făcut planuri cum 
să bem aici sau la Falls Church. 

Cynthia m-a bătut pe umăr şi a spus: 

— Trebuie să plecăm. 

— Bine. 

l-am spus la revedere lui Kiefer şi m-am dus spre 
parcare. 

Colonelul Hellmann ni s-a alăturat şi am dat peste 
colonelul Moore, care mă căuta, cu un teanc de hârtii 
bătute la maşină, în mână. L-am prezentat pe Moore lui 
Hellmann, care nu a băgat în seamă mâna întinsă de Moore 


480 


şi s-a uitat la el cu o privire pe care nu aş vrea s-o văd 
vreodată îndreptată asupra mea. 

Totuşi, colonelul Moore era prea concentrat ca să fie 
tulburat. 

— Uite raportul pe care mi l-ai cerut, a spus el. 

L-am luat şi, urmând exemplul comandantului meu, nu 
i-am mulţumit lui Moore, ci i-am spus: 

— Vă rog să rămâneţi disponibil azi, nu vorbiţi nici cu cei 
de la FBI, nici cu colonelul Kent. 

M-am urcat în Blazer şi l-am pornit. Cynthia şi Karl au 
urcat în maşină după ce aerul condiţionat a început să 
funcţioneze. 

Ne-am angajat într-un şir lung de maşini, care se 
îndreptau spre sud, pe Chapel Road, spre Jordan Field. l-am 
spus lui Karl: 

— l-am promis colonelului Moore imunitate în cazul în 
care colaborează. 

Din spate, Karl mi-a spus: 

— Ai dat săptămâna asta mai multă imunitate decât un 
doctor. 

Du-te dracului, Karl. 

— A fost o slujbă frumoasă, a spus Cynthia. 

— Eşti sigur de capelan? a întrebat Karl. 

— Da. 

— Mai ştie cineva despre asta? 

— Într-o oarecare măsură. Nu a fost discretă. 

— Chiar trebuie să vorbim despre asta acum? a 
protestat Cynthia. 

— Comandantul nostru are dreptul să primească orice 
informaţie doreşte sau de care are nevoie, acum sau 
oricând altcândva, i-am spus. 

S-a uitat afară pe fereastră şi nu a răspuns. 

L-am privit pe Karl în oglinda retrovizoare şi am văzut 
că era puţin uluit de concizia mea. l-am spus: 

— Inelul de la West Point dispăruse şi nu a fost găsit în 


481 


timpul anchetei, dar acum l-am văzut pe degetul ei. 

— Adevărat? Poate că e altul. 

— Poate. 

Cynthia s-a uitat la mine, dar nu a zis nimic. 

Am trecut de Beaumont House, apoi de Şcoala de Psi- 
Op, am înconjurat Bethany Hill şi am intrat pe Rifle Range 
Road. 

Era amiaza, iar soarele era atât de fierbinte, încât 
vedeam valurile de căldură care ieşeau din asfalt. l-am spus 
colonelului Hellmann: 

— DIC este eliberat oficial de acest caz, începând de 
acum. 

— Mai aveţi o oră, ca rezultat al prezenţei mele aici, şi 
pot să mai capăt încă una. 

Ce noroc pe noi! 

— Bine, am răspuns eu, fără pic de entuziasm. 

Am urmat şirul lung de maşini care mergeau pe Jordan 
Field Road, am trecut de gheretele poliţiştilor, unde doi 
nefericiţi de caporali stăteau în soare, salutând fiecare 
maşină care trecea. 

Alţi poliţişti îndreptau maşinile spre spaţiile largi de 
parcare, pe asfaltul din jurul hangarelor. Am condus până 
când am văzut maşina lui Kent parcată lângă hangarul trei. 
Am oprit lângă ea şi am ieşit cu toţii din maşină, urmând 
mulţimea spre un anumit loc. De obicei, cadavrul este 
îngropat acolo, bineînţeles, dar în cazul de faţă sicriul urma 
să fie dus cu avionul în Michigan pentru a fi îngropat, iar 
Aviația Militară furnizase cu generozitate mijlocul de 
transport, un C-130 mare, oliv, care era în apropiere, pe 
pista de beton. 

Aşa cum bănuisem, cei care nu fuseseră la capelă, 
veniseră la Jordan Field, inclusiv cam o sută de inşi din 
personalul angajat, în uniformă, câţiva curioşi din Midland şi 
din împrejurimi, plus grupul de veterani din oraş şi restul de 
patru sute de ofiţeri cu soțiile lor, din Fortul Hadley. 


482 


Toată lumea era adunată, inclusiv fanfara, garda cu 
drapele, escorta de onoare şi compania de onoare. 
Toboşarul a început să bată un marş încet, înăbuşit, şi cei 
şase purtători ai sicriului au apărut dintre două hangare, 
conducând afetul spre un loc aproape de cala deschisă a 
avionului. Cei în uniformă au salutat, iar civilii şi-au pus 
mâinile pe inimă. Afetul a fost aşezat în umbra cozii 
avionului. Toba a încetat şi şi-au lăsat cu toţii mâinile în jos. 

Nu numai că era foarte cald, dar nu bătea niciun pic de 
vânt, iar steagurile nu s-au desfăşurat nicio dată decât dacă 
vreunul dintre oamenii din gardă le-au mişcat. Scurta 
ceremonie a început. 

Escorta a luat marginile steagului, care era pus peste 
sicriu, şi l-a ţinut la înălţimea pieptului, peste acesta, în 
vreme ce capelanul Eames ne-a spus, „Să ne rugăm”. La 
sfârşitul slujbei de înmormântare, capelanul a cântat: „Dă-i 
odihna veşnică, Doamne, şi coboară lumina ta asupra ei. 
Amin”. 

Cei şapte membri ai companiei de onoare şi-au ridicat 
puştile şi au tras de trei ori în aer şi, pe când ultima 
împuşcătură se pierdea în aer, gornistul, aflat lângă sicriu, 
a sunat stingerea, în liniştea care se lăsase. Îmi place 
chemarea gornistului şi cred că e foarte potrivit că această 
ultimă chemare, pe care o aude un soldat noaptea, a fost 
aleasă să fie cântată lângă mormântul unui soldat, pentru a 
marca începutul ultimului şi veşnicului somn, şi pentru a 
aminti celor adunaţi că, aşa cum ziua urmează nopţii, tot 
aşa semnalul de stingere, cel de pe urmă, va fi urmat de 
semnalul marii treziri care va veni. 

Escorta de onoare a împăturit steagul şi i l-a dat 
capelanului Eames, acesta l-a prezentat doamnei Campbell 
care arăta foarte demnă. Au schimbat câteva vorbe în timp 
ce toţi ceilalţi stăteau nemişcaţi. 

Probabil că soarele era de vină, ca şi salvele trase în 
aer, gornistul, asocierea cu Fortul Hadley şi cu Jordan Field 


483 


- dar, orice ar fi fost, mintea mea s-a întors la vara lui 1971, 
tocmai la motelul Camelia Albă, la locul acela de pe 
autostrada spre Midland, şi mi-am amintit de o petrecere la 
piscină, unde nu am avut nevoie de costume de baie. 
Dumnezeule, m-am gândit, ce tineri eram şi cum am întors 
oraşul ăsta pe dos - mii de tineri, plini de hormoni şi de 
alcool. Dar nu eram tinerii tipici, lipsiţi de griji, nesimţitori, 
care nu se gândesc la viitor. Dimpotrivă - viitorul era 
prezent în fiecare gând, fiecare cuvânt, în orice întâlnire 
frenetică de dragoste. Mănâncă, bea şi fii vesel, ne 
spuneam, pentru că la Jordan Field se îngrămădesc 
cadavrele aduse în saci de plastic. 

Mi-am amintit de cei doi colegi de la Şcoala de 
Infanterie, care fuseseră desemnaţi să descarce morţii 
veniţi în saci, la Jordan Field, timp de o lună. Intr-o zi, au 
primit ordine de trimitere - nu în Vietnam, ci în Germania - 
şi au tot citit ordinele şi le-au arătat tuturor celor din 
cazarmă, ca şi cum ar fi primit o scrisoare de la avocat, 
care le spunea că moşteniseră pe cineva sau că primiseră 
un titlu de nobleţe. 

Ni s-a părut, atunci, că exista o relaţie cauză-efect între 
descărcarea cadavrelor venite din Vietnam şi evitarea 
acestui lucru, şi aşa, deodată, sute de infanterişti se 
ofereau voluntari pentru această muncă, sperând să 
primească astfel bilet pentru Germania sau vreun alt loc 
bun. Am descărcat şi eu cadavre la Jordan Field, dar 
presupunerea că armata era sensibilă la sentimentele 
mânulitorilor de cadavre s-a dovedit a fi neadevărată. Am 
primit ordinul care glăsuia: „Prezentaţi-vă la baza armatei 
din Oakland pentru plecare ulterioară în Asia de Sud-Est”. 
Chiar şi armata ocolea numele acela care începe cu „V”. 

Am revenit în prezent, care nu era mai puţin apăsător 
decât trecutul. l-am văzut pe general şi pe doamna 
Campbell vorbind cu câţiva oameni care înaintaseră spre ei, 
inclusiv familia, soţii Fowler şi adjutantul generalului, 


484 


căpitanul Bollinger. Sicriul dispăruse şi fusese încărcat în 
avion în timpul absenței mele mintale. 

Deodată, cele patru turboreactoare au pornit cu un 
zgomot asurzitor. Generalul i-a salutat pe cei din jurul lui, a 
luat-o pe doamna Campbell de un braţ, John Campbell a 
luat-o de celălalt, şi au intrat în avion prin deschiderea de la 
coadă. O clipă, m-am gândit că intrau în avion pentru un 
ultim rămas-bun, dar, apoi, mi-a trecut prin cap că 
aleseseră acest moment pentru a pleca de tot din Fortul 
Hadley şi pentru a părăsi armata pentru totdeauna. Uşa s-a 
ridicat şi s-a închis. Un controlor de trafic a semnalat 
pilotului şi avionul s-a îndreptat spre pistă. Majoritatea era 
surprinsă, cred, de brusca plecare a familiei Campbell cu 
acelaşi avion care purta cadavrul fiicei lor, în Michigan. Dar, 
gândindu-mă bine - şi se părea că toţi avuseseră acelaşi 
gând, în acelaşi timp - era lucrul cel mai bun pentru ei, 
pentru fort, pentru armată. 

Am urmărit cu toţii avionul rulând pe pistă, prinzând 
viteză, apoi, cam la vreo trei sute de metri de noi, s-a 
desprins de pe pământ, profilându-se, întâi, pe pinii verzi, 
apoi pe cerul albastru. Ca şi cum acesta ar fi fost semnalul 
aşteptat de toţi, mulţimea a început să se împrăştie, iar 
garda cu drapele, compania de onoare, escorta de onoare 
şi ceilalţi s-au îndreptat, în formaţie, spre autobuzele care 
aşteptau. 

Vehiculele au început să plece. M-am întors şi am pornit 
spre ele. Cynthia şi Karl mă încadrau. Cynthia îşi ştergea 
ochii cu batista. 

— Mă simt cam rău, mi-a spus. 

l-am dat cheile de la maşină. 

— Stai puţin în aerul condiţionat. Ne întâlnim în hangar, 
când îţi revii. 

— Nu, o să-mi revin imediat. 

M-a luat de braţ. 

Pe când ne îndreptam toţi trei spre maşină, Karl a spus: 


485 


— Paul, acum te rog să termini ancheta. Nu mai avem 
timp şi nici nu avem de ales. 

— E adevărat că nu mai avem timp, dar eu pot să aleg 
altceva. 

— Trebuie, cumva, să-ţi ordon? 

— Nu poţi să-mi ordoni să fac ceva ce eu cred că este 
incorect din punct de vedere tactic şi care poate să 
îngreuneze ancheta pentru cei de la FBI. 

— Nu, nu pot. Crezi că este incorect să stai de vorbă cu 
Kent? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Stau eu de vorbă cu el, i-a spus Cynthia lui Karl. S-a 
uitat la mine. În hangar, bine? 

Nu am răspuns. 

Karl i-a spus: 

— Bine. Domnul Brenner şi cu mine te vom aştepta în 
maşină. 

Deoarece făcusem destule nazuri, am mormăit: 

— Bine, o să o fac eu. Oricum, sunt în rahat până în gât. 

Cynthia mi-a arătat cu mâna înainte şi l-am văzut pe 
Kent, împreună cu doi ofiţeri tineri, îndreptându-se spre 
maşină. 

— Aşteaptă zece minute, apoi vino şi tu, i-am spus 
Cynthiei. 

M-am dus în spatele lui Kent şi l-am bătut pe umăr. El s- 
a întors şi am rămas o secundă uitându-ne unul la celălalt. 
In cele din urmă, i-am spus: 

— Domnule colonel, putem să stăm de vorbă singuri? 

A ezitat, apoi a răspuns: 

— Bineînţeles. 

Şi-a concediat subordonații şi am rămas amândoi pe 
betonul fierbinte, în faţa hangarului, în timp ce maşinile din 
jurul nostru plecau. 

— E cald la soare, i-am spus. Veniţi în hangar. 


486 


Am pornit alături, ca doi colegi poliţişti, care au aceeaşi 
misiune, şi presupun că, după ce s-a făcut şi s-a spus totul, 
asta şi eram. 


36 


În hangarul trei, era ceva mai răcoare decât afară şi 
mult mai linişte. Kent şi cu mine am trecut de BMW-ul lui 
Ann Campbell şi ne-am îndreptat spre locul unde erau 
aşezate lucrurile din casa ei. l-am arătat un scaun tapiţat 
din biroul ei, şi Kent a luat loc. 

Cal Seiver, îmbrăcat în uniforma lui tip A, tocmai venise 
şi el, după toate aparențele, de la ceremonie. M-am 
despărţit de Kent şi l-am luat pe Seiver deoparte. 

— Cal, te rog, trimite-i pe toţi afară, cu excepţia lui 
Grace. Spune-i că vreau să-mi imprime toate însemnările 
relevante din jurnalul căpitanului Campbell. După aceea 
poate să plece şi ea. Să lase aici discheta. 

— Bine. 

— Ai primit vreo veste de la tipul cu urmele, din 
Oakland? 

— Da. Numai că acum nu poate să spună nimic sigur. 
Dar, dacă ar fi la o adică, ar spune că urma colonelului Kent 
a fost făcută inaintea urmei lui St John. 

— Bine. Şi urmele de vopsea de pe pinul jupuit? 

— Am trimis bucata de lemn, cu elicopterul, la Gillem, 
acum câteva ore. Mi-au spus că vopseaua este neagră şi că 
se potriveşte sortimentului folosit de Chrysler pentru acest 
model. Fiindcă veni vorba, unde este jeepul? 

— Probabil că se află în garajul colonelului Kent. 


487 


Locuieşte în Bethany Hill. Ce-ar fi să trimiţi pe cineva acolo, 
să fotografieze zgârietura de pe jeep şi să ia puţină vopsea 
pentru comparaţie? 

— Pot să fac asta? 

— De ce nu? 

— Am nevoie de ceva scris de la comandantul lui pentru 
asta. 

— Comandantul lui şi-a dat demisia şi, adineauri, a 
plecat cu avionul în Michigan. Dar mi-a spus că pot să fac 
ceea ce trebuie făcut. Nu face pe civilul cu mine, Cal. 
Suntem în armată. 

— Aşa e. 

— Poţi să ne faci, colonelului Kent şi mie, o 
demonstraţie cu urmele de paşi, pe monitorul 
calculatorului? 

— Sigur că da. 

— Bun. Urma lui Kent a fost sigur făcută prima. 

— Am înţeles. 

S-a uitat la Kent, care stătea în biroul lui Ann Campbell, 
apoi mi-a spus: 

— Gata? Îl arestezi? 

— Poate. 

— Dacă tu crezi că el este, dă-i drumul. 

— Da. Dacă îmi pune el mie cătuşele şi mă duce la 
pârnaie, ai să mă vizitezi? 

— Nu. Trebuie să mă duc înapoi la Gillem. Dar o să-ți 
scriu. 

— Mulţumesc. Spune-i poliţistului de afară să nu dea 
drumul celor de la FBI cât sunt eu aici. 

— S-a făcut. Noroc! 

M-a bătut pe umăr şi a plecat. 

M-am dus înapoi la Kent şi m-am aşezat pe canapea. 

— Încercăm să ne încheiem treburile pe aici înainte de a 
veni FBl-ul, i-am spus. 

A dat din cap, apoi a zis: 


488 


— Am auzit că martorul tău în afacerea cu vânzarea de 
arme a şters-o. 

— Uneori, câştigi, alteori, pierzi. 

— Şi cazul ăsta? 

— Sunt aproape gata. Se apropie termenul, FBI se 
adună, am un singur suspect. 

— Cine e? 

M-am ridicat şi mi-am scos haina, arătându-mi tocul 
pistolului, cu un Glock de 9 mm în ea. Kent a făcut la fel, 
arătându-mi şi el pe-al lui, în care avea un 38 Police 
Special, un fel de joc „de-a arată-mi, ca să-ţi arăt şi eu”. 
După ce am terminat cu asta, ne-am aşezat, am lărgit 
cravatele. 

— Cine este suspectul? a întrebat el din nou. 

— Despre asta vreau să stăm de vorbă. O aşteptăm pe 
Cynthia. 

— Bine. 

M-am uitat prin hangar. Ultimii oameni din echipa de la 
laborator plecau şi am văzut-o pe Grace, la calculator, 
imprimând. 

M-am uitat la celălalt capăt al hangarului, spre uşa 
personalului, dar nu am văzut-o pe Cynthia. In ciuda 
dispoziţiei mele actuale în ceea ce o privea, merita să fie de 
faţă la încheierea cazului, oricare ar fi fost să fie acesta. 
Ştiam despre Karl că va păstra distanţa, nu dintr-un instinct 
normal de a avea o acoperire, pentru cazul când lucrurile 
mergeau rău, ci din respect pentru mine şi munca mea. 
Karl nu s-a încurcat niciodată cu învârteli mărunte şi 
niciodată nu şi-a însuşit munca anchetatorilor. Pe de altă 
parte, nu prea se descurca în caz de nereuşită, mai ales 
dacă era eşecul altcuiva. 

— Mă bucur că s-a terminat, a spus Kent. 

— Toţi ne bucurăm. 

— De ce ai ţinut să fac cunoştinţă cu John Campbell? m- 
a întrebat. 


489 


— Credeam că ti-ar face plăcere să-i spui ceva care să-l 
mângâie. 

Kent nu mi-a răspuns. 

Am observat că frigiderul din bucătăria lui Ann Campbell 
fusese pus în priză la un prelungitor, aşa că am trecut prin 
zidul invizibil, am deschis frigiderul şi am văzut că era plin 
cu bere şi băuturi răcoritoare. Am luat trei cutii de Coors şi 
le-am dus în birou, dându-i una lui Kent. Le-am deschis şi 
am băut. 

— ŢI s-a luat cazul din clipa asta, nu-i aşa? 

— Mi s-au mai dat câteva ore. 

— Norocul tău. La DIC se plătesc orele suplimentare? 

— Da. Dublu, după primele douăzeci şi patru de ore ale 
fiecărei zile, şi triplu, duminicile. 

A zâmbit, apoi m-a informat: 

— Am o grămadă de lucru la birou. 

— Nu o să dureze mult. 

A ridicat din umeri şi şi-a terminat berea. l-am mai dat 
una şi a deschis-o. 

— Nu ştiam că soţii Campbell urmau să plece cu 
avionul. 

— Şi pe mine m-au luat prin surprindere. Dar a fost o 
mişcare inteligentă. 

— El e terminat. Ar fi putut să fie vicepreşedinte, poate 
chiar preşedinte, într-o zi. Eram gata pentru încă un 
general. 

— Nu ştiu prea multe despre politica civilă. 

Am văzut-o pe Grace punând hârtiile imprimate şi 
discheta pe masa de lângă ea. S-a ridicat, mi-a făcut semn 
cu mâna, apoi a plecat. Cal s-a dus la calculator, a pus 
programul lui de grafică şi a început să lucreze la el. 

— Ce fac? a întrebat Kent. 

— Încearcă să afle cine a făcut-o. 

— Unde este FBI? 

— Probabil că agenţii s-au adunat la uşă, aşteptând să 


490 


mi se sfârşească timpul. 

— Nu-mi place gândul că voi lucra cu FBI, a spus Kent. 
Ei nu ne înţeleg. 

— Nu. Dar niciunul dintre ei nu s-a culcat cu decedata. 

Uşa s-a deschis şi a apărut Cynthia. A venit în birou şi a 
schimbat saluturi cu Kent. l-am oferit o cutie de cola din 
frigider şi i-am dat încă o bere lui Kent. Am luat loc toţi trei. 
Kent începuse să nu se mai simtă în largul lui. 

— A fost foarte trist. Era atât de tânără... Mi-a părut 
groaznic de rău pentru părinţii şi fratele ei, a zis Cynthia. 

Kent nu a răspuns. 

— Bill, i-am spus, Cynthia şi cu mine am dat de nişte 
lucruri care ne supără şi am vrea unele explicaţii. 

A mai luat o gură de bere. 

— Mai întâi, e scrisoarea asta, a spus Cynthia. 

A scos scrisoarea din geantă şi i-a dat-o lui Kent. 

El a citit-o sau, de fapt, nu a citit-o, din moment ce 
probabil că o ştia pe dinafară, şi i-a înapoiat-o Cynthiei. 

— Mi-am dat seama cât de mult v-a tulburat scrisoarea. 
Era o femeie indiscretă, care făcea necazuri persoanei care 
ţinea cel mai mult la ea, a continuat Cynthia. 

A părut mai incomodat şi a luat o înghiţitură lungă din 
bere. 

— Ce te face să crezi că ţineam la ea? a întrebat, în cele 
din urmă. 

Cynthia a răspuns: 

— Doar intuiţia. Cred că ţineaţi la ea, dar era prea 
preocupată de ea însăşi şi prea dezechilibrată, ca să 
răspundă grijii şi sentimentelor cinstite pe care le aveaţi 
faţă de ea. 

Un poliţist, care anchetează un caz de omucidere şi care 
vorbeşte victima de rău, în faţa suspectului. Ucigaşul nu 
vrea să audă că a ucis un model de virtute, un copil al 
Domnului, aşa cum o descrisese colonelul Fowler pe Ann 
Campbell. Problema morală a binelui şi a răului nu poate fi 


491 


complet îndepărtată, aşa cum a sugerat Karl; se poate pune 
doar într-o altă lumină şi se poate sugera suspectului că tot 
ce a făcut este de înţeles. 

Bill Kent nu era idiot şi şi-a dat seama încotro se 
îndreptau lucrurile, dar nu a spus nimic. 

— Avem şi însemnările din jurnalul ei cu privire la 
fiecare întâlnire pe care a avut-o cu dumneavoastră, a 
continuat Cynthia. 

— Sunt acolo, lângă computer, am adăugat. 

Cynthia s-a dus la computer şi s-a întors cu imprimările. 
S-a aşezat în faţa lui Kent, la măsuţa pentru cafea, şi a 
început să citească. Descrierile erau, bineînţeles, explicite, 
dar deloc erotice. Erau genul de lucruri pe care le citeşti în 
studiile clinice; nu se pomenea deloc de dragoste sau 
emoție, aşa cum te-ai fi aşteptat într-un jurnal, era doar o 
catalogare a actelor sexuale. Sigur că aceasta îl jena pe Bill 
Kent, dar era şi o confirmare a faptului că Ann Campbell nu 
se gândea la el mai mult decât la vibratorul ei. Am văzut 
mânia apărând pe faţa lui, mânia fiind una dintre cel mai 
puţin controlabile emoţii umane, cea care duce, în mod 
invariabil, la autodistrugere. 

Kent s-a ridicat în picioare şi a spus: 

— Nu vreau să ascult asta. 

M-am ridicat şi eu. 

— Cred că trebuie. Te rog să stai jos. Avem nevoie de 
tine aici. 

A părut să cântărească dacă să rămână sau să plece, 
dar se prefăcea. Lucrul cel mai important din viaţa lui avea 
loc aici şi acum, şi, dacă pleca, urma să se întâmple fără el. 

Cu o reţinere prefăcută, s-a aşezat ia loc şi m-am aşezat 
şi eu. 

Cynthia a continuat să citească, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. A găsit o însemnare deosebit de perversă 
şi a citit: „Bill s-a obişnuit, în sfârşit, cu asfixia sexuală, 
după ce a rezistat atât de mult. Figura lui favorită este să-şi 


492 


pună un laţ în jurul gâtului şi să-l atârne de un piron din zid 
în timp ce eu îi fac fellatio. Dar îi place şi să mă lege de pat, 
aşa cum a făcut astă-seară, şi să-mi pună vibratorul în timp 
ce mă strânge cu frânghia de gât. Acum e foarte exersat şi 
am orgasme intense şi numeroase”. Cynthia s-a uitat o 
clipă la Kent, apoi a frunzărit paginile. 

Kent nu mai părea furios, nici jenat, nici măcar 
incomodat. De fapt, părea detaşat, ca şi cum ar fi depăânat 
amintiri despre zile mai bune sau ca şi cum ar fi privit în 
faţă un viitor nefericit. 

Cynthia a citit ultima însemnare, cea pe care Grace ne-o 
citise la telefon. 

„Bill devine iar posesiv. Crezusem că am rezolvat 
această problemă. A venit aseară, când Ted Bowes era aici. 
Ted şi cu mine nu coborâserăm încă la subsol, iar Bill a băut 
cu el un pahar, în camera de zi, şi Bill a fost nesuferit şi a 
făcut uz de gradul lui. In cele din urmă, Ted a plecat, iar Bill 
şi cu mine ne-am certat. El a spus că e gata să-şi 
părăsească soţia şi să-şi dea demisia, dacă îi promit că 
trăiesc cu el sau ne căsătorim. Ştie de ce fac ceea ce fac cu 
el şi cu ceilalţi bărbaţi, dar începe să creadă că între noi e 
ceva mai mult. Face presiuni asupra mea, iar eu i-am spus 
să înceteze. Aseară, nici nu a vrut să facem dragoste. A 
vrut doar să stăm de vorbă. L-am lăsat să vorbească, dar 
nu-mi plăcea ce spunea. De ce cred unii bărbaţi că trebuie 
să facă pe cavalerii în armuri strălucitoare? Nu am nevoie 
de niciun cavaler. Sunt propriul meu cavaler, tot eu sunt 
balaurul şi trăiesc în castelul meu. Toţi ceilalţi sunt figuranţi 
şi actori secundari. Bill nu e foarte cognitiv. Nu înţelege, 
deci nu încerc să-i explic. l-am spus că am să mă gândesc 
la oferta lui, dar că, până atunci, să vină la mine numai 
dacă am fixat o întâlnire. Asta l-a înfuriat şi m-a pălmuit, 
apoi mi-a smuls hainele de pe mine şi m-a violat pe covorul 
din camera de zi. După ce a terminat, părea să se simtă 
mai bine, apoi a plecat prost dispus. Imi dau seama că 


493 


poate să fie periculos, dar nu-mi pasă şi, de fapt, dintre toţi, 
el e singurul, cu excepţia lui Wes, care m-a ameninţat şi m- 
a lovit. Acesta e singurul lucru care-l face pe Bill Kent 
interesant”. 

Cynthia a pus jos hârtiile. 

— Ai violat-o acolo, pe covorul din camera de zi? Am 
arătat spre camera de alături cu capul. 

Kent nu mi-a răspuns la întrebare. Dar a spus: 

— Dacă urmăreşti să mă umileşti, faci o treabă 
minunată. 

— Domnule colonel, i-am răspuns, scopul meu este să 
aflu cine a omorât-o pe Ann Campbell şi, nu în ultimul rând, 
să aflu de ce. 

— Crezi că eu... că eu ştiu ceva şi nu vă spun? 

— Da, noi aşa credem. 

Am luat telecomanda şi am deschis televizorul şi 
aparatul video. Chipul lui Ann Campbell a apărut pe ecran, 
în timpul unui curs. 

— Te superi? i-am spus lui Kent. Femeia asta mă 
fascinează, după cum sunt sigur că îi fascinează şi pe 
ceilalţi, şi pe tine. Simt nevoia să o văd din când în când. 
Mă ajută. 

Căpitanul Ann Campbell vorbea: „Problema morală 
decurge din folosirea psihologiei, care este, de obicei, o 
ştiinţă a vindecării, ca o armă de război”. Ann Campbell a 
luat microfonul de pe pupitru şi s-a îndreptat spre cameră. 
S-a aşezat pe podium, cu picioarele atârnate pe marginea 
acestuia, şi a spus: „Acum vă văd mai bine, băieţi!” 

M-am uitat la Kent, care urmărea atent imaginea, şi, 
dacă aş fi putut să-mi dau seama de simţămintele lui, 
judecând după ale mele, cred că ar fi vrut ca ea să fie în 
viață, chiar în camera aceea, ca să-i poată vorbi şi ca să o 
poată atinge. 

Ann Campbell a continuat să vorbească despre 
moralitatea operaţiunilor psihologice şi despre dorinţele, 


494 


nevoile şi spaimele fiinţei umane, în general. A spus: 
„Psihologia este o armă uşoară - nu este ca o piesă de 
artilerie de 155 mm, dar poţi să dobori mai multe 
batalioane inamice cu foi volante şi cu emisiuni radio decât 
cu explozibili puternici. Nu trebuie să ucizi oameni, dacă 
poţi să-i faci să se predea. Este mult mai satisfăcător să-l 
vezi pe un soldat inamic alergând spre tine, cu mâinile sus 
şi căzând în genunchi la picioarele tale, decât să-l omori”. 

Mi-am luat ochii de la televizor şi am spus: 

— Era remarcabilă, nu-i aşa, Bill? Una dintre acele 
persoane care îţi atrag atenţia vizual, verbal şi mintal. 
Păcat că nu am cunoscut-o! 

— Nu, să nu regreţi, a răspuns Kent. 

— De ce nu? 

A respirat adânc şi a răspuns: 

— Era... răul în persoană. 

— Răul? 

— Da... era... una dintre acele femei... nu sunt multe ca 
ea... o femeie pe care o îndrăgesc toţi, o femeie care pare 
curată, bună şi dulce... dar care îi înşală pe toţi. Nu-i păsa 
cu adevărat de nimeni şi de nimic. Vreau să spun că, deşi 
părea o fată obişnuită, genul de fată pe care o doresc toţi 
bărbaţii, mintea ei era complet bolnavă. 

l-am răspuns: 

— Începem să ne dăm şi noi seama. Poţi să ne 
informezi? 

A făcut-o în următoarele zece minute, comunicându-ne 
impresii despre Ann Campbell, care, uneori, se apropiau de 
realitate, dar, deseori, nu. Cynthia i-a adus încă o bere. 

În esenţă, Bill Kent ne-a ţinut un rechizitoriu moral, în 
genul celor pe care-l făceau vânătorii de vrăjitoare acum 
trei sute de ani. Era rea, punea stăpânire pe minţile 
bărbaţilor, pe trupurile şi sufletele lor, făcea farmece, se 
prefăcea că îl adoră pe Dumnezeu, ziua îşi vedea de 
treburi, dar noaptea complota cu forţele întunericului. 


495 


— Vedeţi din casetele astea, a spus, cât de 
fermecătoare şi drăguță putea să fie în preajma bărbaţilor, 
spus că era adepta lui Nietzsche - Om şi Supraom, 
Antichrist şi toate blestemăţiile alea. A respirat adânc şi a 
continuat: Era în stare să meargă în birourile bărbaţilor, 
noaptea, şi să se culce cu ei, apoi, a doua zi, nici măcar nu 
o interesa dacă mai sunt în viaţă. 

A continuat tot aşa. 

Cynthia şi cu mine ascultam şi dădeam din cap. Când 
un suspect de crimă vorbeşte rău despre victimă, fie nu 
este el ucigaşul, fie este, şi atunci spune de ce a comis 
crima. Kent şi-a dat seama că a mers cam departe şi a 
lăsat-o mai moale. Dar cred că, stând acolo, între lucrurile 
lui Ann Campbell, el vorbea atât pentru ea, cât şi pentru 
noi. De asemenea, cred că imaginea ei, întărită de caseta 
video, stăruia în mintea lui. Cynthia şi cu mine îi 
întreţineam această stare şi, într-o oarecare măsură, era 
clar că el ştia asta. Cele patru cutii cu bere aveau şi ele 
contribuţia lor, lucru care ilustrează şi părerea mea în 
legătură cu interzicerea mărturiilor sub influenţa alcoolului. 
Întotdeauna este eficace. 

M-am ridicat şi am spus: 

— Vino să vezi ceva. 

Ne-am îndreptat toţi trei spre celălalt capăt al 
hangarului, unde Cal Seiver stătea în faţa computerului. 

— Colonelul Kent ar vrea să vadă diagrama, i-am spus 
lui Cal. 

— Bine. 

Cal a afişat o schemă destul de bună a locului crimei, 
incluzând drumul, poligonul, tribunele şi ţinta, dar fără 
trupul, cu mâinile şi picioarele întinse. 

— Bun, a zis el, este cam 01.30 şi jeepul victimei 
opreşte... Vehiculul, văzut de sus, a intrat în ecran, de la 
stânga la dreapta. Se opreşte, victima coboară. 


496 


În locul unei siluete sau a unei femei văzute de sus, pe 
ecran au apărut numai două urme, lângă jeep. 

— Bun, acum vine colonelul Moore, dinspre toaletă... 

Pe ecran au apărut urme galbene de picioare, mergând, 
din partea de sus, spre jeep, unde s-au oprit. 

— Stau de vorbă, ea îşi scoate hainele, inclusiv 
încălţămintea şi ciorapii - asta nu vedem, bineînţeles, dar 
acum vedem cum ies de pe drum şi încep să meargă spre 
poligon... Ea e cu roşu, el este tot cu galben... alături... Am 
găsit urmele piciorului ei gol, aici şi aici, şi, prin extrapolare, 
am obţinut restul care este indicat cu lumini întrerupte. La 
fel şi cu el. Bine? 

— Bine? l-am întrebat pe Kent, care se uita în 
continuare la ecran. 

Seiver a continuat. 

— Bun, se opresc lângă ţintă, ea se întinde... 

Schița, în roşu, a unei siluete, cu picioarele şi mâinile 
îndepărtate, a apărut pe ecran, lângă ţintă. 

— Nu mai vedem urmele ei, bineînţeles, dar, după ce 
Moore o leagă, pleacă, şi vedem cum s-a întors şi s-a 
îndreptat spre drum. Domnule colonel, câinii 
dumneavoastră i-au simţit urma în iarba dintre drum şi 
toalete. 

— Asta e genul de demonstrație care impresionează 
orice Curte Marţială, am comentat eu. 

Kent nu a spus nimic. Seiver a continuat: 

— Bun, cam la 02.17, apare generalul Campbell, în 
maşina soției lui. 

M-am uitat la Kent care nu a părut mai surprins de 
această revelație decât de faptul că colonelul Moore se 
întâlnise cu Ann Campbell, o legase şi o părăsise. 

Seiver a continuat: 

— E greu să ceri unui general să-ți dea bocancii sau 
pantofii pe care i-a purtat la locul unei crime, dar bănuiesc 
că nu a făcut mai mult de câţiva metri de la drum şi nu s-a 


497 


apropiat de ea. Bun, stau de vorbă, apoi el pleacă în maşina 
cu care a venit. 

— Ai fost atent? l-am întrebat pe Kent. El m-a privit, dar 
iarăşi nu a spus nimic. 

— Domnule colonel, i-a spus Cynthia, nici colonelul 
Moore, nici generalul Campbell nu au ucis-o pe Ann. A fost 
un plan bine gândit, cu precizie militară, un fel de capcană 
psihologică pentru general. Nu era acolo pentru o întâlnire 
cu un iubit, aşa cum au bănuit unii dintre noi, şi nici nu a 
fost violată de vreun dement. Se răzbuna pe tatăl ei. 

Kent nu a cerut nicio explicaţie, s-a uitat doar la ecran. 

Cynthia i-a explicat: 

— Atunci când a fost cadet la West Point, a fost violată 
de un grup de bărbaţi, iar tatăl ei a obligat-o să păstreze 
tăcerea şi a colaborat cu alţi ofiţeri de grad foarte înalt, ca 
să îngroape totul. Ştiaţi ceva despre asta? 

Kent s-a uitat la Cynthia, dar nu a dat semne că ar fi 
înţeles ceva din ceea ce-i spusese. 

— Ea a refăcut ceea ce i se întâmplase la West Point, 
pentru a-l şoca şi a-l umili pe tatăl ei, a spus Cynthia. 

Nu cred că voiam ca el să ştie toate astea, dar, în starea 
de spirit în care era Kent, poate că era bine să afle. 

— Crezi că era acolo în căutarea unei fantezii sexuale? |- 
am întrebat. 

Nu a răspuns. 

— Ceva în genul unei serii de bărbaţi care să o violeze 
pe rând? 

In cele din urmă, a răspuns: 

— Mulţi oameni dintre cei care o cunoşteau au crezut 
aşa. 

— Da. Şi noi ne-am gândit la asta după ce am găsit 
camera aceea din subsol. Cred că şi tu ai crezut la fel 
atunci când ai văzut-o prima dată acolo, pe pământ. [i s-a 
părut că ai de-a face cu un scenariu semnat de Ann 
Campbell, şi aşa era. Dartu nu l-ai descifrat cum trebuie. 


498 


Niciun răspuns. 

— Continuă, i-am spus lui Cal. 

— Da. Deci, generalul pleacă, apoi apar aceste urme... 
Sunt ale dumneavoastră, domnule colonel... cu albastru... 

— Nu, a spus Kent, eu am venit mai târziu. După St John 
şi Casey. 

— Nu, domnule, a răspuns Cal, dumneavoastră aţi venit 
înaintea lui St John. Vedeţi, aici avem urma dumneavoastră 
şi a lui St John, suprapuse... Mulajul a arătat că St John a 
păşit peste urma dumneavoastră. Deci, dumneavoastră aţi 
fost acolo înaintea lui. Nicio îndoială în privinţa asta. 

Am adăugat: 

— De fapt, Bill, când ai fost acolo, după plecarea 
generalului, Ann era în viață. Generalul a plecat după 
colonelul şi doamna Fowler şi, când ei au venit acolo, Ann 
Campbell era moartă. 

Kent a rămas absolut nemişcat. 

l-am spus: 

— Jeepul Cherokee al soţiei tale, condus de tine, a fost 
văzut de unul dintre poliţiştii tăi pe la ora 03.00, parcat în 
faţa bibliotecii care e peste drum de statul-major. Ai mai 
fost văzut, am minţit eu, conducând înspre Rifle Range 
Road. Am găsit locul unde ai cotit spre Jordan Field şi unde 
ai ascuns maşina, între pini. Ai lăsat urme de cauciucuri şi 
ai lovit un pom. Am comparat vopseaua de pe copac cu cea 
de pe maşina soţiei tale şi am găsit zgârietura de pe ea. Am 
găsit, de asemenea, urmele tale, am minţit, din nou, în 
şanţul de scurgere, care e de-a lungul drumului spre 
poligon, îndreptându-se spre sud, spre scena crimei. Vrei 
să-ţi reconstitui toate mişcările? 

A clătinat din cap. 

— Date fiind probele - inclusiv dovezile că ai avut motiv, 
care sunt jurnalul ei, scrisoarea către soţia ta şi alte probe 
ce dovedesc legătura sexuală şi obsesia ta în legătură cu 
decedata, date fiind toate acestea, plus probele de 


499 


laborator şi alte probe, trebuie să-ţi cer să faci un test la 
detectorul de minciuni care este gata pregătit. De fapt, nu 
era, dar, acum sau mai târziu, nu conta. l-am spus: Dacă 
refuzi să faci testul acum, nu am încotro şi trebuie să te 
arestez, iar cineva de la Pentagon va ordona să-l faci. 

Kent s-a întors şi a început să meargă spre locul unde 
erau lucrurile din casa lui Ann Campbell. Am schimbat 
câteva priviri cu Cynthia şi Cal, apoi eu şi Cynthia ne-am 
dus după el. 

Kent s-a aşezat pe braţul unui fotoliu din camera de zi şi 
s-a uitat în jos, la covor, un timp, cred că la locul unde o 
violase. 

Am rămas în picioare în faţa lui şi am spus: 

— Ştii ce drepturi ai ca acuzat, bineînţeles, şi nu am să 
te insult, citindu-ţi-le. Dar mă tem că trebuie să-ţi iau arma 
şi să-ţi pun cătuşele. 

Mi-a aruncat o privire şi nu mi-a răspuns. 

— Nu am să te duc în sediul poliţiei, pentru că ar 
însemna să te umilesc în mod gratuit. Dar te voi conduce la 
unul dintre posturile de gardă pentru procedură. Îmi dai, te 
rog, arma? 

Bineînţeles că ştia că se terminase, dar, ca orice animal 
încolţit, trebuia să atace pentru ultima dată. Ne-a spus: 

— Nu veţi dovedi niciodată nimic din toate astea. După 
ce voi fi achitat de o comisie a Curţii Marţiale, formată din 
ofiţeri egali în grad cu mine, voi avea grijă ca amândoi să 
fiţi acuzaţi de proastă conduită. 

— Da, domnule, i-am răspuns. E dreptul tău. Să fii 
judecat de cei egali cu tine. Dacă nu eşti găsit vinovat, poţi 
foarte bine să hotărăşti să ne acuzi. Dar probele de 
perversiune sexuală sunt concludente. Poţi să scapi de 
acuzaţia de crimă, dar fă-ţi socoteala că o să stai cel puţin 
cincisprezece ani la Leavenworth pentru mari neglijenţe, 
purtare proastă, tăinuire de crimă, sodomie, viol şi alte 
încălcări ale articolelor conţinute în Codul militar. 


500 


Kent a părut să se gândească la toate astea, apoi a 
spus: 

— Nu joci prea cinstit, nu-i aşa? 

— Cum aşa? 

— Eu ţi-am spus de bunăvoie despre relaţia mea cu ea, 
pentru a te ajuta să găseşti ucigaşul, iar acum mă acuzi de 
purtare nepotrivită şi delicte sexuale, mai şi deformezi 
probele, încercând să demonstrezi că eu am ucis-o. Eşti cu 
cuțitul la os. 

— Bill, lasă prostiile. 

— Nu, tu lasă prostiile. Pentru informaţia ta, am fost 
acolo înaintea lui St John şi, când am ajuns, ea era deja 
moartă. Dacă vrei să ştii ce cred, este că Fowler şi 
generalul au ucis-o. 

— Bill, nu e bine ce faci. Nu e bine deloc, l-am pus mâna 
pe umăr şi i-am spus: Fii bărbat, fii ofiţer şi gentleman - fii 
poliţist, pentru Dumnezeu! Nici nu ar trebui să-ţi cer să faci 
un test la detectorul de minciuni. Ar trebui doar să te rog 
să-mi spui adevărul, fără să mai folosesc detectorul, fără să 
mai fie necesar să-ţi arăt probe, fără să mai petrec zile 
întregi în camera de interogatorii cu tine. Nu face ca 
lucrurile să fie jenante pentru amândoi. 

S-a uitat la mine şi am văzut că era gata să plângă. S-a 
uitat la Cynthia, ca să vadă dacă ea băgase de seamă, ceea 
ce era important pentru el, cred. 

Am continuat: 

— Bill, noi ştim că tu ai ucis-o, tu ştii că ai ucis-o, şi ştim 
cu toţii de ce. Simt o mulţime de circumstanţe atenuante, 
noi ştim asta. Fir-ar să fie, nici nu pot să mă uit în ochii tăi 
şi să-ţi spun: „Nu a meritat aşa ceva!” De fapt, aş putea să- 
ţi spun, pentru că nu a meritat-o, dar, aşa cum îi dai unui 
condamnat la moarte ultima mâncare pe care o doreşte, tot 
aşa îi spui şi orice doreşte să audă. 

Kent şi-a înghiţit lacrimile şi a încercat să pară furios. A 
strigat: 


501 


— A meritat-o! A fost o târfă, o curvă, mi-a distrus viaţa 
şi căsătoria... 

— Ştiu. Dar, acum, trebuie să faci ceea ce trebuie. Fă 
ceea ce e drept pentru armată, pentru familia ta, pentru 
familia Campbell, pentru tine. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji şi ştiam că ar fi preferat să 
moară decât să plângă în faţa mea, a Cynthiei şi a lui Cal 
Seiver, care urmăreau scena din cealaltă parte a 
hangarului. Kent a mai reuşit să spună câteva cuvinte: 

— Nu pot să fac ceea ce trebuie. Nu mai pot să fac ce 
trebuie. 

— Ba da, poţi. Ştii că poţi. Ştii cum să faci. Nu te mai 
împotrivi. Nu te face de ruşine pe tine şi pe toţi ceilalţi. E în 
puterea ta să faci asta. Fă-ţi datoria. Fă ceea ce ar face un 
ofiţer şi un gentleman. 

Kent s-a ridicat încet, şi-a şters ochii şi nasul cu mâna. 

— Dă-mi arma, te rog, i-am spus. 

S-a uitat în ochii mei. 

— Nu-mi pune cătuşele, Paul. 

— Îmi pare rău. Trebuie. Regulamentul. 

— Sunt ofiţer, pentru Dumnezeu! Vrei să mă port ca un 
ofiţer, tratează-mă ca atare! 

— Întâi, să te porţi ca un ofiţer! Adu-mi o pereche de 
cătuşe! am strigat spre Cal. 

Kent a scos un 38 Police Special din tocul de la umăr şi 
a strigat: 

— Bine! Bine! Uite aici! 

A pus revolverul la tâmpla dreaptă şi a apăsat pe 
trăgaci. 


502 


37 


Ochiul uman poate să distingă cincisprezece sau 
şaisprezece nuanţe de gri. Procesorul de imagini al unui 
computer care analizează o amprentă poate să distingă 
două sute cincizeci şi şase de nuanţe de gri, ceea ce este 
impresionant. Totuşi, mai impresionante sunt inima omului, 
mintea şi sufletul lui, care pot să deosebească un număr 
infinit de nuanţe emoţionale, psihologice şi morale, de la 
negrul cel mai negru, până la albul cel mai alb. Nu am 
văzut niciodată capetele acestui spectru de culori, dar am 
văzut multe nuanţe între ele. 

De fapt, oamenii nu sunt mai constanţi sau mai 
desăvârşiţi în privinţa personalităţii lor decât este un 
cameleon, când e vorba de culori. 

Oamenii de aici, de la Fortul Hadley, nu sunt nici ei 
altfel, nici mai buni, nici mai răi decât oamenii pe care i-am 
văzut într-o sută de alte garnizoane sau baze, din toată 
lumea. Dar Ann Campbell era, în mod sigur, altfel, şi încerc 
să-mi închipui cum aş fi stat de vorbă cu ea, dacă aş fi 
întâlnit-o când era în viaţă, în cazul în care, de exemplu, aş 
fi fost trimis să anchetez ce se întâmpla aici, la Fortul 
Hadley. Cred că aş fi recunoscut faptul că nu mă aflam în 
prezenţa unei simple femei seducătoare, ci în prezenţa unei 
personalităţi unice, puternice şi energice. Cred, de 
asemenea, că aş fi putut să-i arăt că răul pe care-l face 
celorlalţi oameni nu poate să o facă pe ea mai puternică, ci 
numai să crească gradul de nefericire al tuturor. 

Nu cred că aş fi păţit ca Bill Kent, dar nici nu exclud 
posibilitatea şi, de aceea, nu îl judec pe Kent. El s-a judecat 
singur, s-a uitat la ceea ce devenise, a fost speriat să 
descopere că o altă personalitate stătea ascunsă în mintea 


503 


lui ordonată şi şi-a zburat creierii. 

Acum, hangarul era plin de poliţişti militari şi agenţi FBI, 
personal medical, plus oamenii de la laborator, care încă nu 
plecaseră de la Fortul Hadley şi crezuseră că aproape-şi 
terminaseră treaba în acest loc. 

l-am spus lui Cal Seiver: 

— După ce termini cu cadavrul, trimite covorul şi mobila 
la curățat şi ai grijă ca toate lucrurile din casă să fie 
împachetate şi trimise familiei Campbell, în Michigan. 
Probabil că vor dori să aibă lucrurile fiicei lor. 

— Da. A adăugat: Nu-mi place să spun asta, dar v-a 
scăpat pe toţi, afară de mine, de o mulţime de neplăceri. 

— A fost un soldat bun. 

M-am întors şi am străbătut hangarul, am evitat un 
individ de la FBI, care încerca să-mi atragă atenţia, şi am 
ieşit pe uşă, în soarele fierbinte. 

Karl şi Cynthia stăteau de vorbă lângă o ambulanţă. Am 
trecut şi de ei, îndreptându-mă spre maşina mea. Karl a 
venit la mine şi a zis: 

— Nu pot să spun că sunt satisfăcut de acest rezultat. 

Nu am răspuns. 

— Cynthia pare să creadă că tu ştiai că asta o să facă, a 
spus Karl. 

— Karl, nu eu sunt vinovat de tot ce nu merge cum 
trebuie. 

— Nu-ţi face nimeni nicio vină. 

— Mie aşa mi s-a părut. 

— Cred că ai fi putut să anticipezi gestul lui şi să-i iei 
arma... 

— Domnule colonel, ca să fiu foarte cinstit, nu numai că 
l-am anticipat, dar l-am şi încurajat. Am apăsat în toate 
punctele slabe. Ea ştie asta şi tu ştii asta! 

Nu a încuviinţat, pentru că nu asta voia să audă sau să 
ştie. Nu era în manual, dar, de fapt, era o tradiţie militară, 
aflată la mare cinste în multe armate din lume, să dai unui 


504 


ofiţer dezonorat ocazia şi să-l încurajezi să se sinucidă, dar 
această tradiţie nu a prins în armata noastră şi a decăzut, 
nemaifiind ţinută nicăieri. Totuşi, ideea, posibilitatea au 
pătruns în subconştientul fiecărui corp de ofiţeri, care sunt 
legaţi, prin atitudini comune şi prin sentimente demodate, 
de onoare. Dacă ar fi să aleg între un proces la Curtea 
Marţială pentru viol, crimă, perversiuni sexuale, de care aş 
şti că nu scap, şi o rezolvare uşoară a lucrurilor, cu ajutorul 
unui revolver calibrul 38, s-ar putea să aleg calea cea mai 
uşoară. Dar nici nu mă puteam închipui în situaţia lui Bill 
Kent Dar nici Bill Kent nu s-ar fi putut închipui în situaţia 
asta acum câteva luni. N 

Karl zicea ceva, dar nu-l ascultam. In cele din urmă, l- 
am auzit spunând: 

— Cynthia e foarte afectată. Încă mai tremură. 

— Aşa e în meseria asta. 

De fapt, nu vezi, în fiecare zi pe cineva zburându-şi 
creierii în faţa ta. Kent ar fi putut să-şi ceară scuze şi să se 
ducă la toaleta bărbaţilor ca s-o facă. In loc de asta, şi-a 
răspândit creierii, sângele peste tot, iar Cynthia a fost puţin 
stropită pe faţă. l-am spus lui Karl: 

— Şi eu am fost stropit cu creieri în Vietnam. De fapt, 
fusesem lovit o dată în cap de un cap. Am adăugat, plin de 
solicitudine: lese cu săpun. 

Karl s-a înfuriat. S-a stropşit la mine: 

— Domnule Brenner, nu eşti deloc amuzant! 

— Pot să plec? 

— Te rog. 

M-am întors şi am deschis portiera, apoi m-am adresat 
lui Karl: 

— Spune-i, te rog, doamnei Sunhill, că soţul ei a căutat- 
o la telefon azi-dimineaţă şi că o roagă să-l sune. 

Am urcat în Blazer, l-am pornit şi am plecat. 

Într-un sfert de oră, am fost la locuinţele pentru ofiţerii 
aflaţi în vizită. Mi-am scos uniforma şi am observat o pată 


505 


de sânge închegat pe cămaşă. M-am dezbrăcat, m-am 
spălat pe faţă şi pe mâini, mi-am pus o haină sport şi 
pantaloni largi, apoi mi-am adunat lucrurile, pe care 
Cynthia le aranjase. M-am uitat încă o dată prin cameră şi 
mi-am dus jos bagajele. 

Am plătit o sumă modestă pentru cameristă şi pentru 
lenjerie, dar a trebuit să semnez o recunoaştere de daune 
din cauza peretelui pe care desenasem. Mi se va trimite 
factura mai târziu. Tare iubesc armata! Soldatul de planton 
m-a ajutat să-mi duc bagajele la maşină. M-a întrebat: 

— Aţi găsit ucigaşul? 

— Da. 

— Cine este? 

— Toată lumea. 

Am aruncat ultimul bagaj în spate, am închis 
portbagajul şi m-am aşezat la volan. Plantonul m-a întrebat: 

— Pleacă şi doamna Sunnhill? 

— Nu ştiu. 

— Vreţi să lăsaţi o adresă, unde să vă trimitem poşta? 

— Nu. Nu ştie nimeni că sunt aici. Am venit doar în 
vizită. 

Am băgat maşina în viteză şi am mers prin garnizoană, 
îndreptându-mă spre poarta de nord, apoi am ieşit pe 
Victory Drive. 

Am trecut de complexul de imobile, unde era locuinţa 
lui Ann Campbell, am ajuns la şoseaua interstatală şi am 
luat-o spre graniţa de nord. Am pus o casetă, cu Willie 
Nelson, în casetofon, m-am relaxat şi am condus în 
continuare. Urma să ajung în Virginia înaintea zorilor şi 
puteam să prind un avion militar spre baza aeriană 
Andrews. Nu avea importantă încotro se ducea, totul era să 
nu fie în Statele Unite continentale. 

Puneam capăt timpului petrecut în armată şi era foarte 
bine. Ştiam asta înainte de a fi venit la Fortul Hadley. Nu 
aveam regrete, nici ezitări, nici amărăciune. Ne facem 


506 


datoria cât putem de bine şi, dacă devenim incapabili să 
ne-o mai îndeplinim sau ajungem de prisos, atunci plecăm 
sau, dacă nu ne dăm seama, ni se cere să plecăm. Fără 
resentimente. Misiunea este pe primul loc şi oricine, şi orice 
se subordonează acestei misiuni. Aşa scrie în manual. 

Cred că ar fi trebuit să-i spun ceva Cynthiei înainte de a 
pleca, dar nu ar fi câştigat nimeni nimic. Viaţa în armată 
este trecătoare, oamenii vin şi pleacă, iar relaţiile, de orice 
fel, oricât de apropiate şi intense, sunt temporare. În loc de: 
„la revedere”, oamenii preferă să spună: „Te prind din 
urmă pe drum” sau „Ne mai vedem noi mai încolo”. 

De data aceasta, totuşi, plecam de-a binelea. Intr-un fel, 
simţeam că era bine să plec acum, să-mi pun deoparte 
sabia şi armura care ruginiseră puţin, ca să nu mai spun ce 
grele erau. Intrasem în armată în toiul războiului rece, într-o 
vreme în care armata începuse războiul din Asia. Îmi 
făcusem datoria şi depăşisem cei doi ani de serviciu 
obligatoriu, apoi petrecusem douăzeci de ani tumultuoşi. 
Națiunea se schimbase, lumea se schimbase. Armata făcea 
acum reduceri, ceea ce însemna: „Mulţumesc pentru toate, 
aţi făcut treabă bună, am câştigat, acum plecaţi, vă rog, 
acolo de unde aţi venit!” 

Minunat. Oricum, asta era. Doar nu era să fie un război 
fără sfârşit, deşi uneori aşa părea. Nu era să dea de lucru 
bărbaţilor şi femeilor, care aveau puţine perspective de 
carieră în altă parte, deşi o făcuse. 

Steagul american fusese coborât în multe baze militare 
din toată lumea şi din toată ţara. Se desfiinţau unităţi 
combatante, iar steagurile lor de luptă şi flamurile erau 
puse la păstrare. Poate că, într-o zi, se va închide şi 
Cartierul General al NATO de la Bruxelles. Începea, cu 
adevărat, o eră nouă şi, cu adevărat, eram fericit să o văd 
şi mult mai fericit că nu trebuia să am de a face cu ea. 

Cred că generaţia mea a fost croită şi modelată după 
evenimente care sunt depăşite acum şi poate că şi valorile 


507 


şi părerile noastre sunt, de asemenea, depăşite. De aceea, 
chiar dacă mai avem mult chef de luptă, am devenit, aşa 
cum mi-a sugerat Cynthia, anacronici, ca şi vechea 
cavalerie. „Aţi făcut treabă bună, mulţumesc, luaţi jumătate 
de soldă şi noroc!” 

Dar, în douăzeci de ani, înveţi multe şi te distrezi. Dacă 
mă gândesc bine, nu aş fi schimbat cu nimic altceva. A fost 
chiar interesant. 

Willie cânta Georgia e în gândul meu, şi am schimbat 
caseta cu Buddy Holly. 

Imi place să conduc, mai ales când plec de undeva, deşi 
cred că, dacă pleci dintr-un loc, trebuie să te duci în altul. 
Dar nu văd lucrurile aşa niciodată. Numai plecarea 
contează. 

În oglinda retrovizoare a apărut o maşină de poliţie şi 
mi-am verificat viteza, dar aveam numai optsprezece 
kilometri pe oră peste limita de viteză, ceea ce în Georgia 
înseamnă că împiedici circulaţia. 

Ticălosul şi-a pus semnalizatorul roşu şi mi-a făcut semn 
să opresc. Am tras pe dreapta şi l-am aşteptat. 

Ofiţerul a ieşit din maşină şi a venit la mine. Am coborât 
geamul. Am văzut că era un poliţist din Midland şi i-am 
spus: 

— Sunteţi cam departe de casă, nu-i aşa? 

— Permisul şi talonul, vă rog. 

| le-am arătat pe amândouă, apoi a zis: 

— Domnule, vom ieşi din şosea, vom întoarce şi mă veţi 
urma înapoi la Midland. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Am primit ordin prin radio. 

— De la şeriful Yardley? 

— Da, domnule. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, trebuie să vă pun cătuşele. Alegeţi. 

— Nu există a treia soluţie? 


508 


— Nu, domnule. 

— Bine. 

Am pornit. Maşina poliţistului a rămas în spate, am 
întors în intersecţia în formă de buclă şi m-am trezit 
mergând spre sud, înapoi la Midland. 

Am ieşit din autostradă aproape de marginea de vest a 
oraşului şi l-am urmat pe poliţist spre centrul de reciclare al 
oraşului, numit groapa de gunoi. 

Maşina s-a oprit lângă crematoriu, am oprit şi eu şi am 
coborât. 

Burt Yardley stătea lângă un transportor uriaş, 
supraveghind descărcarea unui camion pe banda 
transportoare. 

Am urmărit cum dormitorul din subsolul lui Ann 
Campbell dispărea în flăcări. 

Yardley se uita la nişte poze polaroid şi abia mi-a 
aruncat o privire, dar a spus: E 

— la uită-te la asta, fiule. Vezi fundul ăsta gras? Asta 
sunt eu. Acum, uită-te la cârnăciorul ăsta. Al cui crezi că o 
fi? A aruncat o mână de fotografii pe bandă, apoi a luat o 
grămadă de videocasete cu care a procedat la fel. Credeam 
că am fixat o întâlnire. Ai de gând să mă laşi să fac singur 
toată treaba? Pune mâna la treabă, fiule. 

L-am ajutat să arunce mobila, toate obiectele legate de 
sex, lenjeria şi toate celelalte, pe banda transportoare. 

— Eu îmi ţin cuvântul, băiete. Nu ai avut încredere în 
mine, nu-i aşa? 

— Cum să nu? Doar eşti poliţist. 

— Aşa-i. Ce săptămâna dracului! Ştii ceva? Am plâns tot 
timpul funeraliilor. 

— N-am observat. 

— Am plâns pe dinăuntru. Mulţi băieţi plângeau pe 
dinăuntru. Ai scăpat de chestiile alea din computer? 

— Am ars discheta cu mâna mea. 

— Da? Nu a mai rămas nimic din porcăriile alea? 


509 


— Nu. Acum sunt toţi curaţi. 

— Până data viitoare. A râs şi a luat o mască de piele 
neagră de pe bandă. Dumnezeu să ne ierte, acum toţi o să 
dormim mai bine. Inclusiv ea. 

Nu am răspuns. 

— Imi pare rău pentru Bill, a spus. 

— Şi mie. 

— Poate că, acum, ei doi stau de vorbă acolo sus, la 
porţile raiului. 

S-a uitat în crematoriu. Sau în altă parte. 

— Asta e tot? 

S-a uitat în jur. 

— Cam asta. 

A luat o fotografie din buzunar şi s-a uitat la ea, apoi mi- 
a dat-o. 

— Amintire. 

Era un nud din faţă al lui Ann Campbell, în picioare, de 
fapt, sărind, pe patul din camera de la subsol, cu părul 
fluturând, cu picioarele depărtate, mâinile întinse şi cu faţa 
numai zâmbet. 

Yardley a spus: 

— Grozavă femeie a fost. Dar nu am înţeles nicio iotă 
din ceea ce se întâmpla în capul ei. Dar tu? 

— Nici eu. Dar cred că ea ne-a spus mai mult despre noi 
înşine decât doream să ştim. 

Am aruncat fotografia pe banda transportorului şi m-am 
îndreptat spre maşina mea. 

Yardley mi-a strigat: 

— Acum, ai grijă! 

— Şi tu, şerifule. Salutări familiei! 

Am deschis portiera, şi Yardley mi-a strigat iar: 

— Era să uit. Prietena ta mi-a spus că a luat-o spre nord, 
pe şoseaua interstatală. M-am uitat la el peste capota 
maşinii. M-a rugat să-ţi spun la revedere. Zicea că o să vă 
întâlniți pe drum. 


510 


— Mulţumesc. 

Am intrat în Blazer şi am plecat de acolo. Am luat-o la 
dreapta şi am refăcut drumul până la interstatală, pe 
drumul mărginit de depozite şi fabrici de industrie uşoară, o 
zonă cu adevărat sordidă şi potrivită cu dispoziţia mea. 

Pe drum, un Mustang roşu a apărut în spatele meu. Am 
intrat împreună pe şoseaua interstatală, iar Cynthia a 
rămas în urma mea, trecând de drumul care ar fi dus-o spre 
vest, la Fortul Benning. 

Am tras pe dreapta şi ea a făcut la fel. Am ieşit amândoi 
din maşină şi am rămas lângă ele, cam la trei metri unul de 
altul. Ea era îmbrăcată în blugi, tricou şi adidaşi; atunci, m- 
am gândit că nu eram din aceeaşi generaţie. 

— Ai trecut de drumul pe care trebuia s-o iei, i-am spus. 

— Mai bine decât să pierd o şansă. 

— M-ai minţit. 

— Ei bine... da. Dar ce ai fi zis dacă ţi-aş fi spus că încă 
trăiesc cu el, deşi mă gândesc serios să termin cu asta? 

— Ţi-aş fi spus să mă cauţi atunci când ai terminat cu el. 

— Vezi? Eşti prea pasiv. 

— Nu iau soțiile altora. 

Un trailer mare a trecut pe lângă noi şi nu i-am auzit 
replica. 

— Ce? 

— Ai făcut la fel ca la Bruxelles! 

— N-am auzit de locul ăsta. 

— Capitala Belgiei. 

— Ce-i cu Panama? 

— l-am spus lui Kiefer să-ţi spună asta, ca să te 
determin să faci ceva. 

— lar ai minţit. 

— Da. De ce-mi bat eu capul? 

Un poliţist a tras maşina lângă noi şi a coborât. A 
salutat-o pe Cynthia şi a întrebat-o: 

— Totul este în regulă, doamnă? 


511 


— Nu. Omul ăsta e idiot! 

S-a uitat la mine. 

— Care-i problema, prietene? 

— Ea mă urmăreşte. 

S-a uitat din nou la Cynthia, care i-a spus: 

— Ce părere aveţi despre un bărbat care petrece trei 
zile cu o femeie şi nici măcar nu-i spune la revedere? 

— Păi... e destul de urât. 

— Nici nu am atins-o. Am avut doar o baie în comun. 

— Ei, păi atunci... 

— M-a invitat la casa lui din Virginia pentru weekend şi 
nici nu şi-a dat osteneala să-mi dea numărul de telefon sau 
adresa. 

Polițistul s-a uitat la mine. 

— Adevărat? 

— Tocmai am aflat că e încă măritată, i-am spus. 

Polițistul a dat din cap. 

— Nu aveţi nevoie de încurcături din astea. 

Cynthia l-a întrebat: 

— Nu credeţi că un bărbat trebuie să lupte pentru ceea 
ce doreşte? 

— Ba da. 

— Tot aşa crede şi soţul ei. A vrut să mă omoare. 

— Trebuie să fiţi atent. 

— Eu nu mă tem de el, a spus Cynthia. Mă duc la 
Benning ca să-i spun că s-a terminat. 

Polițistul i-a spus: 

— Să aveţi grijă! 

— Spuneţi-i să-mi dea numărul de telefon. 

— Ei... eu nu... S-a întors spre mine: De ce nu-i daţi 
numărul de telefon, ca să plecăm odată din soarele ăsta? 

— Bine. Aveţi un creion? 

A scos din buzunar un carnet şi un pix, şi i-am dictat 
numărul meu de telefon şi adresa. A rupt foaia din carnet şi 
i-a dat-o Cynthiei. 


512 


— Poftiţi, doamnă. Acum, urcaţi-vă amândoi în maşini şi 
duceţi-vă acolo unde trebuia să mergeţi. Bine? 

M-am dus spre Blazer, iar Cynthia spre Mustangul ei. Mi- 
a strigat: 

— Sâmbătă! 

l-am făcut semn cu mâna, am intrat în maşină şi am 
luat-o spre nord. Am urmărit, în oglinda retrovizoare, cum 
face o întoarcere ilegală peste linia de centru a şoselei şi 
cum o ia spre drumul care trebuia s-o ducă la Fortul 
Benning. 

Pasiv? Paul Brenner, tigrul de la Falls Church, pasiv? Am 
ieşit mult pe dreapta, am tras de volan mult stânga şi am 
trecut peste linia din centrul şoselei, marcată de un şir de 
tufişuri, apoi am îndreptat Blazerul spre sud. 

— Vedem noi cine e pasiv! 

Am prins-o din urmă, pe şoseaua spre Fortul Benning, şi 
am rămas lângă ea tot drumul. 


513