Erika Johansen — [Regina tinutului Tearling] 01 Regina adevarata

pe 
Kon 


Regina 
Adevărată 


O lectură epică! Johansen con- 
struieşte un roman fabulos, cu 
răsturnări de situație la tot pasul și 
personaje memorabile. 


NEW YORK POST 


Johansen inserează cu o mână de 
expert coliere magice, coduri de 
onoare, intrigă politică și un grăunte 
de mister într-o poveste ce străbate 
spațiul și timpul. 


BOOKLIST 


Autoarea imaginează o mașină a 
timpului întunecată și năucitoare. 
E posibil să fim în secolul XXIV, dar 


totodată și în Evul Mediu? Această 
întrepătrundere a epocilor ne face 
să privim lumea de astăzi — și mai 
ales tehnologia și educaţia - într-o 
lumină cu totul nouă. 


GLAMOUR 


Erika Johansen 


Regina Adevărată 


The Queen of the Tearling 


Traducere din engleză de Laura Sandu 


Pentru Christian şi Katie 


Cuprins 


CO CI EIN Îsi sosi osie nds daia ag iz alle Stoina a aaa ai d a dili 5 
1. Cel de-al zecelea Călian aie zace dat nt i a aaa 6 
2 UMa ónar a ei aa at a ea a a ra 45 
3. SPECORU ici ceia ceeace E aa n Ba ata e dati 68 
4. Drumul către Citadelă css ata ri rea ee a a ai 92 
5. Mare cât Oceanul Domnului... nenea 107 
Cartea @ | jul ERROR TERREI ia Te e e N NE INS SR PI RONA a TA IMI a 140 
6. Regina IPISEIUPI SI LE) isi minimă non ta td nt ae be ct 141 
Ja Cercuri pè |EC saca nn cat a a a gi a 179 
8. Aripa Reginei taia ral a it a a 218 
0): GUI EI EU iesea soia so aie a aaa abili > elle a atei ase dalele 251 
10. Soarta lui Thomas RE EIE) Fizica a te dat ap a 293 
11; ADOSCaLUll: ie icre fn ae aril ri maina a i a aa i aa a para 314 
Cartea a l-ai: cae one e a ca talie ae că aa 356 
12- Transportul ceea ao dag ta dt ala ANEA ETE 357 
13. Trezien o aseze a oaie Ein ai apte a aia elada aie a it 400 
14. Regina ținutului Terinte coana a re ao ae aa 427 


Mult pp i REPREOPRE SI SRO BO RSR a e IE ANII CR IS PR RIP E CPR 437 


FAIRWYITCH == 


V 
i 


/ 
} 


Î) 
) 


h 
/ 


A) 


$ 


gN amed 


AY 


\ 

f 

l 
MORTMESNE 


~ 


aseurăzg 


ŢINUTUL i xi Za 
TPBARLING Rsa, A 


Eilyee 


Haven sa“ 
Montt Virtua 


a 
Cale linhai 
0 œS 
RE N y 
z NIE ae SI 


h i NOUA 
Clayton LONDRĂ 


Câmpia Almont Pa i 
de Jos A S 


Ţinutul nisipos 


ei xtaluma e. -= | 


= E 


50 Mile 
i t 
ME as = a) 


Cartea | 


1. Cel de-al zecelea cal 


Regina Glynn - Kelsea Raleigh Glynn, cea de- 
a şaptea Regină a Ţinutului Tearling. A mai fost 
cunoscută şi drept „Regina însemnată”. Crescută 
de Bartholemew (Barty cel Bun) şi Carlin Glynn. 
Mamă: Regina Elyssa Raleigh. Tatăl necunoscut: 
pentru speculații, a se vedea apendicele XI. 


— „Istoria timpurie a regatului Tearling”, 
relatată de MERWINIAN 


Kelsea Glynn urmărea nemişcată detaşamentul care se 
apropia de gospodăria lor. Bărbaţii veneau călare, în 
formaţiune militară, cu santinele la margine, îmbrăcaţi toţi 
în culoarea cenuşie a gărzii regale din Tearling. Pelerinele 
călăreţilor fluturau în galop, dezvelindu-le armele scumpe: 
săbii şi cuțite scurte, făcute toate din oţel de Mortmesne. 
Unul dintre bărbaţi avea chiar şi un buzdugan; Kelsea îi zări 
măciulia cu ţinte care se ivea pe lângă şa. Din felul posac în 
care-şi mânau caii spre căsuţă era limpede că se aflau 
acolo împotriva voinţei lor. 

Învelită într-o pelerină şi cu gluga trasă pe cap, Kelsea se 
ascundea între ramurile unui copac, la o aruncătură de băț 
de uşa casei. Era îmbrăcată în verde-închis, de la glugă 
până la ghetele de culoarea pinului. La gât purta un lanţ de 
argint, de care atârna un safir. Giuvaierul avea obiceiul 
enervant de a-i ieşi din cămaşă imediat după ce-l băga 
înăuntru, ceea ce se şi potrivea cu situaţia dată, căci atunci 
chiar el era sursa neplăcerilor. 

Erau nouă oameni şi zece cai. 

Soldaţii ajunseră la peticul de pământ greblat din faţa 
casei şi descălecară. Când îşi dădură glugile pe spate, 
Kelsea văzu că nu erau nici pe-aproape de vârsta ei. 
Bărbaţii aveau treizeci-patruzeci de ani şi aveau cu toţii o 


înfăţişare aspră, călită, care le trăda trecutul războinic. 
Soldatul cu buzduganul mormăi ceva şi toţi îşi duseră 
mecanic mâinile la săbii. 

— Ar fi bine să terminăm repede. 

Cel care vorbise, un bărbat înalt şi zvelt, al cărui ton 
autoritar îl recomanda drept conducătorul trupei, făcu un 
pas înainte şi bătu de trei ori în uşă. Uşa se deschise 
imediat, de parcă Barty i-ar fi aşteptat în spatele ei. Chiar 
din poziţia avantajoasă în care se afla, Kelsea văzu că faţa 
rotundă a lui Barty era plină de riduri şi că avea ochii roşii şi 
injectaţi. O pusese pe Kelsea să ia drumul pădurii încă de 
dimineaţă, ca nu cumva să-l vadă răpus de durere. Kelsea 
protestase, dar Barty nici nu voise să audă şi, în cele din 
urmă, o împinsese pe uşă, zicându-i: 

— Du-te şi ia-ţi la revedere de la pădure, fetiţo. E posibil 
să treacă multă vreme până te vor lăsa să te plimbi din nou 
în voia ta. 

Atunci, Kelsea plecase şi-şi petrecuse dimineaţa umblând 
prin pădure, căţărându-se pe copacii căzuţi şi oprindu-se 
când şi când să asculte liniştea pădurii, neclintirea aceea 
perfectă care contrasta atât de puternic cu abundența de 
viaţă pe care o adăpostea. Prinsese chiar şi-un iepure în laţ, 
să-şi facă de lucru, apoi îi dăduse drumul; Barty şi Carlin n- 
aveau nevoie de carne, iar ei nu-i făcea nicio plăcere să 
ucidă. În timp ce privea iepurele care se-ndepărta ţopăind 
şi se făcea nevăzut în pădurea unde ea îşi petrecuse 
copilăria, Kelsea rosti din nou cuvântul, deşi simţea că-i 
umple gura de cenuşă: Regină. Era un cuvânt de rău augur, 
care prevestea un viitor sumbru. 

— Barty, îl salută comandantul. Nu ne-am văzut de mult. 

Barty bâigui ceva nedesluşit. 

— Am venit să luăm fata. 

Barty dădu din cap, duse două degete la gură şi scoase 
un fluierat ascuţit. Kelsea sări fără zgomot din copac şi ieşi 
din adăpostul pădurii, cu inima bătându-i să-i spargă 
pieptul. Ştia cum să se apere singură de un agresor, 


mânuind cuțitul; Barty se  îngrijise de asta. Dar 
detaşamentul înarmat până-n dinţi o intimida. Simţi cum 
toţi soldaţii o măsurau din ochi. Nu arăta deloc ca o regină 
şi ştia asta. 

Comandantul, un bărbat cu trăsături aspre, cu o cicatrice 
pe marginea bărbiei, se înclină până-n pământ în fata ei. 

— Inălţimea Voastră. Eu sunt Carroll, căpitanul Străijii 
răposatei Regine. 

Trecu o clipă până se-nclinară şi ceilalţi. Soldatul cu 
buzdugan se înclină doar de-un deget, ducând bărbia spre 
piept aproape imperceptibil. 

— Trebuie să vedem semnul, mormăi unul dintre străjeri, 
cu faţa acoperită aproape-n întregime de-o barbă roşie. Şi 
giuvaierul. 

— Crezi c-aş trage pe sfoară regatul, omule? se răsti 
Barty. 

— Nu seamănă nici strop cu maică-sa, răspunse sec omul 
cu barbă roşie. 

Kelsea se înroşi toată. După spusele lui Carlin, Regina 
Elyssa fusese o frumuseţe clasică din Tearling, înaltă, 
blondă şi suplă. Kelsea era şi ea înaltă, dar era brunetă, iar 
faţa - doar cu îngăduinţă puteai s-o numeşti banală. Nu 
avea deloc o ţinută impunătoare; făcea ea mişcare, dar 
avea şi poftă de mâncare, nu-i vorbă. 

— Are ochii dinastiei Raleigh, comentă alt străjer. 

— Eu prefer să văd giuvaierul şi semnul, răspunse 
comandantul, iar bărbatul cu barbă roşie încuviinţă din cap. 

— Arată-le, Kel, încuviinţă Barty. 

Kelsea îşi scoase lănţişorul cu safir de sub cămaşă şi-l 
ridică la lumină. Îl avea la gât de când se ştia, dar acum n- 
ar fi vrut decât să-l rupă şi să-l dea înapoi. Însă Barty şi 
Carlin îi explicaseră deja că n-avea să scape aşa ieftin. Era 
prinţesa moştenitoare a Regatului Tearling şi tocmai 
împlinea nouăsprezece ani, vârsta urcării pe tron în 
monarhia din Tearling, încă de pe vremea lui Jonathan Tear. 
Aveau s-o ducă târâş-grăpiş la Citadelă, oricât s-ar zbate şi 


ar striga, şi apoi s-o lege de tron, şi avea să rămână acolo, 
îmbrobodită-n catifea şi-n mătăsuri, până ce va fi asasinată. 

Comandantul încuviinţă din cap la vederea giuvaierului, 
iar Kelsea îşi suflecă mâneca stângă a pelerinei şi-şi arătă 
braţul, unde, de la încheietură şi până la biceps, se întindea 
o cicatrice tumefiată, în forma unei lame de cuţit. Unul sau 
doi bărbaţi din trupă murmurară ceva la vederea ei şi-şi 
eliberară armele din strânsoare pentru prima dată de când 
sosiseră. 

— Atunci, asta e tot, spuse Carroll ursuz. Să mergem. 

— O clipă. Carlin păşi în prag, dându-l încet pe Barty la o 
parte. ÎI împinse cu încheietura mâinii, nu cu degetele; 
trebuie că artrita i se înrăutăţise în ziua aceea. Arăta 
impecabil, ca de obicei, cu părul alb prins atent cu agrafe la 
ceafă. Kelsea se miră când văzu că şi ea avea ochii puţin 
roşii. Carlin nu le avea cu plânsul; de fapt, rareori arăta 
vreo urmă de emoție. 

Câţiva soldaţi se-ndreptară în şa la vederea lui Carlin. lar 
unii, inclusiv cel cu buzduganul, făcură chiar un pas în 
spate. Pentru Kelsea, Carlin fusese dintotdeauna o 
întruchipare a aristocrației, dar se miră că toţi bărbaţii 
aceştia, cu tot cu săbiile lor, sunt intimidaţi de o bătrână. 

Slavă Domnului că nu mi se întâmplă doar mie! 

— Demonstraţi-ne că sunteţi cine spuneţi că sunteţi! le 
ceru Carlin. De unde putem să ştim că veniţi de la Citadelă? 

— Cine ar mai putea şti unde s-o găsească exact azi? 
întrebă Carroll. 

— Nişte asasini. 

Câţiva soldaţi scoaseră un râset înfundat, răutăcios. Dar 
soldatul cu buzduganul făcu un pas în faţă, căutându-se 
prin manta. 

Carlin zăbovi cu privirea asupra lui. 

— Pe tine te ştiu. 

— Am la mine instrucţiunile Reginei, spuse el, şi scoase 
un plic gros, îngălbenit de vreme. In caz că nu mai ţineai 
minte. 


— Mă îndoiesc că cineva ar putea să te uite vreodată, 
Lazarus, răspunse Carlin, cu vocea sunându-i dezaprobator. 

Desfăcu repede hârtia, probabil cu mare efort din cauza 
artritei, şi se uită peste ce scria. Kelsea rămase cu ochii la 
bucata de hârtie, fascinată. Mama ei murise de mult, şi 
totuşi acum Kelsea avea în faţa ochilor ceva scris de ea, 
ceva pe care ea îşi plimbase degetele cândva. 

Carlin se arătă mulţumită. Îi înapoie hârtia străjerului. 

— Kelsea trebuie să-şi strângă lucrurile. 

— Doar câteva minute, înălţime. Trebuie să plecăm. 

Carroll i se adresase acum lui Kelsea, cu o nouă 
plecăciune, iar ea observă că el făcuse deja abstracţie de 
Carlin în ceea ce priveşte pregătirile. Carlin sesizase şi ea 
schimbarea şi avea chipul împietrit. Kelsea îşi dorea adesea 
s-o vadă pe Carlin nervoasă, mai degrabă, decât retrasă în 
acea zonă tăcută a ei, atât de rece şi distantă. Tăcerile lui 
Carlin erau cumplite. 

Kelsea se strecură pe lângă cai şi intră în căsuţă. Hainele 
îi erau deja împachetate şi puse în desagi, dar nici nu se 
apropie de ele; în schimb, se aşeză în pragul bibliotecii lui 
Carlin. Pereţii erau plini până sus cu cărţi; Barty însuşi 
făcuse rafturile, din stejar de Tearling, şi i le dăruise lui 
Carlin în cel de-al patrulea Crăciun al lui Kelsea. Venită 
dintr-un timp pe care nu şi-l amintea prea clar, ziua aceea 
totuşi îi rămăsese lui Kelsea în minte clară şi strălucitoare: 
o ajutase pe Carlin să aşeze cărţile şi se smiorcăise puţin 
când Carlin n-a vrut s-o lase să le aşeze pe culori. Trecuseră 
mulţi ani de-atunci, dar Kelsea încă era înnebunită după 
cărţi şi încă o-ncânta să le vadă aşezate în rafturi, una 
lângă alta, fiecare volum la locul lui. 

Dar biblioteca servise şi drept sală de clasă, şi încă, 
deseori, îi fusese nesuferită. Matematică elementară, 
gramatica limbii tearling, geografie şi, mai târziu, limbile 
ţărilor învecinate, cu accentele lor ciudate, întâi mai greu, 
apoi uşor şi repede, până ce Kelsea şi Carlin treceau fără 
greutate de la o limbă la alta, de la mortmesne la cadareză 


şi înapoi la limba simplă, mai puţin dramatică din Tearling, 
fără să le scape nici măcar o silabă. Şi mai ales istorie, 
istoria omenirii de dinainte de Trecere. Carlin spunea 
adesea că istoria e totul, căci omului îi stă în fire să repete 
aceleaşi greşeli la nesfârşit. Când spunea asta îi arunca lui 
Kelsea o privire gravă, cu sprâncenele albe coborâte, gata 
s-o mustre. Carlin era dreaptă, dar era şi severă. Când 
Kelsea îşi termina lecţiile până-n cină, drept recompensă 
avea voie să aleagă o carte din bibliotecă şi să nu se culce 
până n-o termina de citit. Poveştile o mişcau pe Kelsea cel 
mai mult, poveştile despre lucruri care n-au existat 
niciodată, poveşti care o transportau dincolo de lumea 
monotonă a căsuţei. Odată stătuse trează până-n zori, 
citind un roman foarte lung, şi primise încuviințarea să sară 
peste îndatoririle zilnice şi să doarmă toată ziua următoare. 
Dar fuseseră şi luni întregi când Kelsea se sătura de atâta 
învăţătură şi renunţa. Şi atunci adio cărţi, adio bibliotecă, 
rămânea doar cu treburile de pe lângă casă, cu 
singurătatea şi cu dezaprobarea de neclintit de pe faţa lui 
Carlin. In cele din urmă, Kelsea se-ntorcea mereu la şcoală. 

Barty închise uşa şi se apropie de ea, târându-şi un 
picior. Făcuse parte din Straja Reginei cu mult timp în 
urmă, până ce o lovitură de sabie în spatele genunchiului îl 
ologise. Işi sprijini hotărât mâna pe umărul ei. 

— Nu mai poţi să amâni momentul, Kel. 

Kelsea se întoarse şi o văzu pe Carlin privind în gol pe 
geam. În faţa căsuţei, soldaţii se foiau, nu păreau în largul 
lor şi aruncau priviri scurte spre pădure. 

Sunt obişnuiţi cu spațiile închise, se gândi Kelsea. Spatiile 
deschise îi neliniştesc. Consecințele acestui gând, viaţa pe 
care o anticipa în Citadelă, aproape c-o copleşeau, tocmai 
când crezuse că i se uscaseră toate lacrimile. 

— Sunt vremuri periculoase, Kelsea, spuse Carlin, cu faţa 
la geam, pe un ton distant. Să te fereşti de Regent, chiar 
dacă ţi-e unchi; a vrut tronul încă dinainte să se fi născut. 
Dar străjerii mamei tale sunt oameni buni, şi vor avea cu 


siguranţă grijă de tine. 

— Nu mă plac, Carlin, izbucni Kelsea. Mi-ai spus că vor fi 
onoraţi să mă escorteze. Dar nici nu vor să fie aici. 

Carlin şi Barty se uitară unul la altul, iar Kelsea văzu 
spectrul numeroaselor certuri dintre ei. Aveau o căsnicie 
ciudată. Carlin era cu cel puţin zece ani mai în vârstă decât 
Barty, apropiindu-se de şaptezeci de ani. Dar nu era nevoie 
de un mare efort de imaginaţie ca să-ţi dai seama că fusese 
frumoasă cândva, deşi acum trăsăturile i se înăspriseră. 
Barty nu era prea arătos, era mai scund decât Carlin şi 
vizibil mai plinuţ, dar avea o faţă veselă şi îi râdeau ochii pe 
sub părul grizonant. Barty n-avea nicio treabă cu cărţile, iar 
Kelsea se întrebase deseori despre ce vorbeau ei doi când 
ea nu era prin preajmă. Poate că nu vorbeau nimic; poate 
Kelsea era scopul comun care-i ţinea împreună. Şi, dacă era 
aşa, ce se vor face de-acum încolo? 

Carlin răspunse în cele din urmă: 

— l-am jurat mamei tale că n-o să-ţi pomenim nimic 
despre eşecurile ei, Kelsea, şi ne-am ţinut de cuvânt. Dar la 
Citadelă n-o să fie totul aşa cum îţi imaginezi. Barty şi cu 
mine te-am pregătit aşa cum trebuie; asta a fost datoria 
noastră. Dar după ce vei urca pe tron, va trebui să iei 
decizii dificile de una singură. 

Barty pufni dezaprobator şi se duse şchiopătând să ia 
desagii lui Kelsea. Carlin îi aruncă o privire sfredelitoare, pe 
care Barty n-o băgă-n seamă, apoi o fixă cu privirea pe 
Kelsea şi-şi împreună sprâncenele. Kelsea privi în jos şi 
simţi cum i se strânge stomacul. Odată, în pădure, cu mult 
timp în urmă, în mijlocul unei lecţii despre utilizările 
muşchiului roşcat, Barty scosese porumbelul: 

— Dac-ar fi după mine, Kel, mi-aş călca toate jurămintele 
alea afurisite şi ţi-aş spune tot ce vrei să ştii. 

— Şi de ce nu e după tine? 

Barty se uitase neajutorat la muşchiul pe care-l ţinea în 
mână şi după o clipă Kelsea pricepu. Nimic din ce se 
petrecea în casă nu era după Barty; Carlin conducea. Ea 


era mai deşteaptă şi era întreagă la trup. Barty era pe locul 
doi. Carlin nu era răutăcioasă, dar Kelsea simţise 
împunsăturile voinţei ei de neclintit suficient de des cât să 
înţeleagă amărăciunea lui Barty aproape ca şi când ar fi 
trăit-o ea însăşi. lar hotărârea lui Carlin era lege în această 
privinţă. Din cunoştinţele de istorie ale lui Kelsea lipseau o 
mulţime de piese, iar despre domnia mamei ei anumite 
lucruri pur şi simplu nu le ştia deloc. O ţinuseră departe de 
sat şi de lucrurile pe care ar fi putut să le afle de acolo; îşi 
trăise copilăria în exil. Dar noaptea - şi nu doar o dată - îi 
auzise pe Barty şi pe Carlin vorbind, când credeau că ea 
dormea, şi acum înţelegea măcar parţial misterul. De ani 
întregi, gărzile Regentului scotociseră în toate colţurile ţării 
după un copil cu giuvaier şi cu cicatrice. O căutau pe 
Kelsea. 

— Ţi-am pus un cadou în desagi, continuă Carlin, 
aducând-o înapoi în prezent. 

— Ce cadou? 

— Un cadou pe care o să-l descoperi singură după ce 
pleci de aici. 

Timp de o clipă, Kelsea simţi cum vechea furie se 
întoarce; Carlin era mereu secretoasă! Dar imediat i se făcu 
ruşine. Barty şi Carlin erau îndureraţi... nu doar pentru 
Kelsea, ci şi pentru casa lor. Chiar în acel moment, 
iscoadele Regentului probabil că luaseră urma Străjerilor 
Reginei de-a lungul Ţinutului Tearling. Barty şi Carlin nu 
puteau să mai rămână aici; imediat după ce pleca ea, 
aveau să plece şi ei, către Petaluma, un sat aflat în sud, 
lângă graniţa cadareză, unde copilărise Barty. Barty se va 
simţi pierdut fără pădurea lui, dar mai erau şi alte păduri, şi 
avea să le înveţe şi pe acelea. Carlin însă făcea sacrificiul 
cel mai mare: biblioteca. li luase o viaţă-ntreagă să strângă 
aceste cărţi, salvate şi adunate de colonişti în timpul 
Trecerii şi păstrate cu grijă secole de-a rândul. Nu putea să 
le ia cu ea, fiindcă o căruţă era uşor de observat. Avea să 
se aleagă praful de toate aceste volume. 


Kelsea îşi luă legătura cu haine şi şi-o trecu peste umeri, 
privind pe geam la cel de-al zecelea cal. 

— Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu. 

— Ştii tot ce trebuie să ştii, îi răspunse Barty. Ai cuțitul la 
tine? 

— Da. 

— Să-l ţii mereu la tine. Şi să ai grijă ce mănânci şi de 
unde provine mâncarea. 

Kelsea îl îmbrăţişă. Deşi era bine făcut, Barty tremura de 
oboseală, iar Kelsea înţelese dintr-odată cât de istovit era, 
câtă energie îi consumase educaţia ei - energie pe care ar 
fi trebuit s-o păstreze pentru anii de bătrâneţe. Braţele 
groase ale lui Barty se strânseră o clipă în jurul ei, apoi se 
dădu înapoi, cu ochii albaştri lucindu-i aprig. 

— N-ai omorât niciodată pe nimeni, Kel, şi asta e foarte 
bine şi frumos. Dar de azi înainte eşti o pradă, înţelegi? Şi 
trebuie să te comporţi ca atare. 

Kelsea se aştepta de la Carlin să-l contrazică, ea, care 
spusese mereu că forţa era pentru cei săraci cu duhul. Dar 
Carlin aprobă din cap. 

— Te-am crescut să fii o regină înţeleaptă, Kelsea, şi aşa 
vei fi. Dar acum vine o vreme când supraviețuirea trebuie 
să fie pe primul loc. Oamenii aceştia îşi vor respecta 
misiunea de-a te duce în siguranţă înapoi la Citadelă. După 
aceea, ce-ai învăţat de la Barty te va ajuta, poate, chiar mai 
mult decât ce-ai învătat de la mine. 

Îşi părăsi locul de la geam şi-şi aşeză blând mâna pe 
spatele lui Kelsea, făcând-o să tresară. Carlin rareori 
atingea pe cineva. Cel mult, te bătea cu palma pe spate, 
dar chiar şi asta se-ntâmpla cam tot la fel de des precum 
plouă în deşert. 

— Dar ai grijă ca armele să nu-ți întunece judecata. Ţi-a 
mers mereu mintea, Kelsea. Ai grijă să-ţi meargă şi de- 
acum încolo. E uşor să-ţi pierzi capul când ai o sabie-n 
mână. 

În uşa din faţă se auzi o bătaie puternică. 


— Înălţime? strigă Carroll. Se lasă noaptea. 

Barty şi Carlin se traseră-napoi, iar Barty luă de jos 
ultimul bagaj al lui Kelsea. Amândoi păreau deodată foarte 
bătrâni. Kelsea nu voia să plece de lângă ei şi să-i lase; 
erau oamenii care-o crescuseră şi care-o învăţaseră tot ce 
ştia. Îi trecu prin minte să lase jos bagajul şi s-o ia la 
sănătoasa pe uşa din spate, o fantezie aprinsă şi tentantă, 
care se stinse după două clipe. 

— Când o să pot să vă trimit un mesaj? întrebă Kelsea. 
Cât timp trebuie să staţi ascunşi? 

Barty şi Carlin se priviră scurt, cu subînţeles, de parcă îi 
ascundeau ceva. În cele din urmă, Barty răspunse: 

— O să mai dureze o vreme, Kel, vezi tu... 

— Vei avea alte probleme la care să te gândeşti, 
interveni Carlin abrupt. Gândeşte-te la oamenii tăi, la cum 
să pui pe picioare regatul ăsta. Se poate să treacă multă 
vreme până o să ne revezi. 

— Carlin... 

— Hai, e momentul să pleci. 

Soldaţii se urcaseră la loc în şa; când Kelsea ieşi din casă, 
o măsurară din priviri, unul sau doi cu un dispreţ pe care 
nici nu-ncercară să-l ascundă. Soldatul cu buzdugan, 
Lazarus, n-o privea deloc, uitându-se în zare. Kelsea începu 
să-şi pună bagajele pe cal - o iapă tânără care părea ceva 
mai blândă decât armăsarul lui Barty. 

— Presupun că lnălţimea Voastră ştie să călărească? o 
întrebă soldatul care-i ţinea hăţurile. Pronunţă „Înălţimea 
Voastră” ca şi când ar fi fost o boală, iar Kelsea îi smulse 
hăţurile din mână. 

— Da, ştiu. 

Trecu hăţurile dintr-o mână într-alta până îşi luă pe ea 
pelerina verde de iarnă şi îi închise nasturii. Urcă în şa şi se 
uită în jos spre Barty, încercând să-şi înăbuşe o premoniţie 
cumplită cum că acesta ar fi sfârşitul. El îmbătrânise înainte 
de vreme, dar asta nu însemna că nu putea să mai trăiască 
nişte ani buni. lar premoniţiile de multe ori nu se 


adeveresc. După spusele lui Barty, însuşi profetul Reginei 
din Mortmesne prevăzuse că Kelsea nu va apuca să- 
mplinească nouăsprezece ani, şi totuşi iată că-i împlinea. 

Îi aruncă lui Barty un zâmbet despre care spera să pară 
curajos. 

— O să trimit în curând după voi. 

Barty dădu din cap şi zâmbi larg, forţat. Carlin se făcuse 
atât de albă încât Kelsea se gândi c-ar putea să-şi dea 
duhul în orice clipă, dar în schimb Carlin făcu un pas în faţă 
şi-i întinse mâna. Acest gest a fost atât de neaşteptat încât 
Kelsea se holbă câteva clipe la ea, până să înţeleagă că 
trebuie să-i dea şi ea mâna. In toţi anii pe care-i petrecuse 
la cabană, Carlin n-o ţinuse niciodată de mână. 

— Cu timpul, vei înţelege, zise Carlin, strângând-o tare 
de mână, de ce a trebuit să fie aşa. Fereşte-te de trecut, 
Kelsea. Şi să guvernezi bine! 

Nici măcar acum Carlin nu putea să spună lucrurilor pe 
nume! Kelsea ştiuse mereu că nu era copilul pe care Carlin 
ar fi ales să-l educe, că o dezamăgise cu comportamentul ei 
dificil şi cu lipsa ei de dăruire faţă de responsabilitatea 
uriaşă care-i apăsa pe umeri. Îi dădu drumul la mână lui 
Carlin, apoi privi spre Barty şi simţi că iritarea îi dispare. 
Barty plângea acum fără să se mai ferească, cu lacrimile 
şiroindu-i pe obraji. Kelsea simţi că şi pe ea o încearcă 
iarăşi plânsul, dar apucă hăţurile şi întoarse calul către 
Carroll. 

— Domnule căpitan, putem pleca. 

— La dispoziţia dumitale, Domniţă. 

Zvâcni din hăţuri şi porni pe potecă. 

— Flancaţi-o cu toţii pe Regină, formaţi un romb în jurul 
ei, le strigă celorlalţi peste umăr. Mergem până apune 
soarele. 

Regină. Din nou cuvântul ăsta. Kelsea încercă să se 
imagineze drept regină şi nu reuşi. Îşi potrivi ritmul cu cel al 
gărzilor şi se abţinu din toate puterile să se uite în urmă. 
Întoarse capul doar o dată, chiar înainte de a lua colţul, şi 


văzu că Barty şi Carlin erau tot în uşa căsuţei şi-o urmăreau 
din ochi, ca un cuplu de pădurari bătrâni din vreun basm 
demult uitat. Apoi, copacii îi ascunseră privirii. 

lapa lui Kelsea părea voinică, fiindcă nu avu nicio ezitare 
pe terenul accidentat. Calul lui Barty avusese mereu 
probleme în pădure; Barty spunea că armăsarul lui era 
aristocrat; orice fel de teren care nu era întins ca-n palmă 
era sub demnitatea lui. Dar, nici măcar cu armăsarul, 
Kelsea nu se aventurase la mai mult de câţiva kilometri 
depărtare de căsuţă. Aşa le ordonase Carlin. Ori de câte ori 
Kelsea tânjea după tot felul de lucruri, despre care ştia că 
se află în lumea mare, Carlin sublinia nevoia de-a fi 
discretă, importanța tronului pe care avea să-l 
moştenească. Carlin n-avea nici pic de răbdare cu frica lui 
Kelsea de eşec. Carlin nu voia s-audă de-ndoieli. Treaba lui 
Kelsea era să înveţe şi să se mulţumească fără prezenţa 
altor copii în jurul ei, a altor oameni, a lumii-ntregi. 

Odată, când avea treisprezece ani, Kelsea a plecat cu 
calul lui Barty în pădure, ca de obicei, dar, când s-a trezit 
într-o pădure necunoscută, a priceput că se rătăcise. Nu 
cunoştea copacii, nici cele două cursuri de apă peste care 
trecuse. Sfârşise prin a se învârti în cerc şi era pe punctul 
de-a renunţa şi de-a izbucni-n plâns când, privind în zare, a 
văzut fum care ieşea dintr-un horn, la câteva aruncături de 
băț distanţă. 

Când s-a apropiat, Kelsea a dat peste o căsuţă, mai 
sărăcăcioasă decât a lui Barty şi Carlin, făcută din lemn, nu 
ca a lor, din piatră. Dar în faţa casei erau doi băieţi, cu 
câţiva ani mai mici decât ea, jucându-se cu nişte săbii 
imaginare. Kelsea i-a urmărit multă vreme, căci vedea în ei 
ceva la care înainte nici nu se gândise: o creştere cu totul 
alta decât a ei. Până atunci, crezuse, cumva, că toţi copiii 
trăiesc la fel ca ea. Băieţii aveau hainele zdrenţăroase, dar 
purtau amândoi cămăşi largi, comode, cu mâneci scurte 
care le dezveleau braţele. Kelsea n-avea voie să poarte 
decât cămăşi cu guler, cu mâneci lungi şi strâmte, ca nu 


cumva vreun trecător întâmplat pe-acolo să-i zărească 
giuvaierul sau cicatricea. A ascultat sporovăială băieţilor şi 
a descoperit că nici nu vorbeau limba tear ca lumea; pe ei 
nu-i punea nimeni să repete la gramatică în fiecare 
dimineaţă. Era miezul zilei, şi ei nici nu erau la şcoală. 

— Tu de la Mortmesne, Emmet. lo de la Tear, anunţă 
băiatul mai mare cu mândrie. 

— Ba nu de la Mort, că ei e pitici! strigă cel mic. Mama a 
zis că trebuie mă faci Tear odată! 

— Bine, tu eş' de la Tear, da’ io fac magie! 

După ce i-a urmărit pe băieţi o vreme, Kelsea a înţeles 
care era diferenţa adevărată, cea care-i acapara atenţia: 
aceşti copii se aveau unul pe altul. Era la nici cincizeci de 
metri depărtare de ei, dar legătura strânsă dintre cei doi 
băieţi o făcea să se simtă de parcă i-ar fi privit de pe lună. 
Distanţa a crescut şi mai mult când mama lor, o femeie 
grăsună, lipsită de graţia maiestuoasă a lui Carlin, a ieşit 
să-i cheme la cină. 

— Câh! Martin! Vino de te spală! 

— Nu! a răspuns cel mic, că n-am terminatără. 

Mama a luat un băț din grămada care zăcea la pământ, 
s-a băgat în jocul lor şi s-a pus să-i croiască pe cei doi; 
băieţii chicoteau şi ţipau. La urmă, i-a ridicat pe amândoi şi 
i-a purtat spre casă, strângându-i pe lângă ea într-o 
îmbrăţişare continuă, până au intrat înăuntru. Amurgul 
cobora tot mai mult, iar Kelsea ştia că trebuie să-şi 
găsească drumul spre casă, dar nu se putea dezlipi de- 
acolo. Carlin nu era afectuoasă, nici măcar cu Barty; Kelsea 
putea să spere cel mult la un zâmbet. Ea era într-adevăr 
moştenitoarea tronului Tear, iar Carlin îi spunea de multe 
ori că asta e o mare şi importantă onoare. Dar în timp ce se 
întorcea spre casă nu reuşea să-şi alunge sentimentul că 
aceşti doi copii aveau ceva mai preţios decât ce avea ea. 

Când şi-a găsit drumul spre casă, în cele din urmă, 
pierduse cina. Barty şi Carlin stătuseră cu grijă; Barty a 
tipat puţin la ea, dar Kelsea a văzut că, dincolo de ţipete, 


pe faţă i se citea uşurarea şi, înainte s-o trimită în cameră, 
a îmbrăţişat-o. Carlin n-a făcut decât să se uite lung la ea, 
după care a informat-o că dreptul de-a folosi biblioteca i-a 
fost revocat pentru restul săptămânii, iar în noaptea aceea, 
Kelsea a stat întinsă-n pat, încă împietrită de descoperirea 
că fusese trasă pe sfoară într-un mod îngrozitor. Până-n 
ziua aceea, Kelsea se gândise la Carlin ca la o mamă 
adoptivă, dacă nu chiar adevărată. Dar atunci a înţeles că 
ea nu are nicio mamă, ci doar o femeie rece şi în vârstă, 
care dădea ordine şi împărțea pedepse. 

După două zile, Kelsea a încălcat din nou hotarele 
stabilite de Carlin, de data asta intenţionat, cu gândul de-a 
găsi din nou căsuţa din pădure. Dar, la jumătatea drumului, 
a renunţat şi s-a întors. Nesupunerea nu-i dădea nicio 
satisfacţie, ba dimpotrivă, o îngrozea; i se părea că simte 
ochii lui Carlin în ceafă. N-a mai fugit niciodată, aşa că, 
până la urmă, n-a mai văzut lumea cea mare. Tot ce 
cunoştea Kelsea era legat de pădurea din jurul casei lor, pe 
care, înainte să facă zece ani, deja o ştia ca-n palmă. Acum 
că înainta prin păduri îndepărtate, înconjurată de străjeri, 
zâmbi în sinea ei şi se hotări să se concentreze asupra 
acestui ţinut pe care nu-l mai văzuse niciodată. 

Mergeau către sud, prin inima Pădurii Reddick, care se- 
ntindea pe sute de kilometri pătraţi în nord-vestul regatului. 
Peste tot creştea stejarul de Tearling. Unii copaci măsurau 
chiar cincisprezece-optsprezece metri înălţime, coroanele 
lor formând o boltă verde pe deasupra capetelor lor. Alături 
mai creşteau şi nişte arbori tineri, pe care Kelsea nu-i 
recunoştea. Crengile lor arătau ca nişte rădăcini târâtoare, 
care aveau proprietăţi antihistaminice şi erau bune pentru 
cataplasme. Dar frunzele astea erau mai lungi, verzi şi 
ondulate, cu o tentă roşiatică ce dădea de gol o specie de 
stejar otrăvitor. Kelsea căută ca iapa ei să nu treacă printre 
ele, deşi în unele locuri n-avea ce face; frunzişul se îndesea 
pe măsură ce pământul se povârnea la vale. Se 
îndepărtaseră de potecă, dar lui Kelsea i se părea că 


zgomotul copitelor care călcau covorul auriu de frunze 
uscate răsuna în tot universul. 

Gărzile se aşezară în forma unui diamant în jurul ei, 
păstrând distanţa chiar şi când viteza se schimba pe 
pământul alunecos. Lazarus, soldatul cu buzdugan, era 
undeva în spate, ascuns vederii. La dreapta ei era soldatul 
cel sceptic, cu barbă roşie; Kelsea îl privea atent, pe furiş, 
în timp ce călăreau. Părul roşu era o genă recesivă, iar în 
cele trei secole care se scurseseră de la Trecere, dispăruse 
încet şi sigur din rândul populaţiei. Carlin îi spusese lui 
Kelsea că unor femei, ba chiar şi unor bărbaţi le plăcea să- 
şi vopsească părul în roşu, pentru că marfa aceasta rară 
era mereu foarte preţuită. Dar după vreo oră de priviri 
piezişe aruncate soldatului, Kelsea rămase încredinţată că 
avea în faţa ochilor un roşcat autentic. Nicio vopsea nu 
putea fi atât de convingătoare. Bărbatul purta la gât o 
cruce mică de aur, care sălta şi strălucea-n galop, ceea ce 
iarăşi o puse pe Kelsea pe gânduri. Crucea era un simbol al 
Bisericii Domnului, iar Carlin îi spusese în numeroase 
rânduri că în Biserică şi-n preoţii ei nu poţi avea încredere. 

În spatele roşcatului se afla un bărbat blond, atât de 
arătos încât îi smulse lui Kelsea nenumărate priviri furişe, 
deşi omul avea mult peste vârsta ei, fiind trecut bine de 
patruzeci de ani. Avea chipul precum cele ale îngerilor 
pictaţi din cărţile lui Carlin despre arta de dinainte de 
Trecere. Dar părea obosit, ochii încercănaţi sugerând că nu 
mai dormise de mult timp. Într-un fel, aceste semne ale 
oboselii îl făceau încă şi mai atrăgător. Omul se întoarse şi-i 
surprinse privirea aţintită asupra sa, aşa încât Kelsea 
întoarse brusc capul în faţă, cu obrajii arzându-i. 

La stânga ei era un soldat înalt cu părul întunecat şi cu 
umerii uriaşi. Părea genul de bărbat cu care poţi să 
ameninţi pe cineva. În faţa acestuia era un soldat mult mai 
scund, aproape subţirel, cu părul şaten-deschis. Kelsea îl 
privi atent, căci părea mai aproape de vârsta ei - poate că 
nici nu împlinise încă treizeci de ani. Trase cu urechea ca să 


audă cum îl cheamă, dar soldaţii, dacă vorbeau, vorbeau 
încet, ferindu-se să nu-i audă ea. 

Carroll, căpitanul, mergea călare în faţa formaţiunii. 
Kelsea nu-i vedea decât mantaua cenuşie. Când şi când, se 
răstea scurt, dând vreun ordin, şi întreaga trupă schimba 
simţitor direcţia. Călărea cu aplomb, cu aerul că n-are 
nevoie de îndrumările nimănui, şi Kelsea se simţi 
încrezătoare că omul are s-o ducă unde avea de ajuns. 
Această putere de-a da ordine era probabil o calitate 
necesară a unui căpitan de străjeri; Carroll era omul de 
care avea nevoie ca să supravieţuiască. Dar oare cum să 
poată câştiga devotamentul vreunuia dintre aceşti bărbaţi? 
Probabil că o credeau slabă. Probabil credeau că toate 
femeile sunt slabe. 

Deasupra lor se auzi un țipăt de şoim şi Kelsea îşi trase 
gluga până pe ochi. Şoimii erau nişte creaturi superbe, şi 
erau şi buni de mâncat, dar Barty îi spusese că în 
Mortmesne, şi chiar şi la hotarele ținutului Tearling, şoimii 
erau dresați să ucidă. li spusese asta în trecere, ca pe un 
fapt de cultură generală, dar Kelsea nu uitase niciodată. 

— Spre sud, băieţi! strigă Carroll, şi trupa făcu din nou un 
cot. 

Soarele cobora degrabă sub linia orizontului, iar vântul 
era tot mai îngheţat, pe măsură ce se apropia seara. Kelsea 
spera că se vor opri în curând, dar mai bine îngheţa în şa 
decât să se plângă. Devotamentul se clădeşte pe respect. 

„Niciun conducător n-a reuşit să stea prea mult la putere 
dacă nu s-a bucurat de respectul supuşilor”, îi spusese 
Carlin de nenumărate ori. „Conducătorii care încearcă să 
controleze o populaţie care nu-i vrea nu guvernează nimic, 
pe deasupra, se trezesc şi cu capul în vârf de suliță.” 

Sfaturile lui Barty fuseseră chiar mai succinte: „Fie îţi 
apropii oamenii, fie îţi pierzi tronul”. 

Erau nişte lucruri utile, iar Kelsea pricepea acum mai bine 
decât înainte cât de înțelepte erau. Dar nu ştia ce să facă. 
Cum avea să dea ea ordine? 


Am nouăsprezece ani. Nu trebuie să-mi mai fie frică. 

Dar îi era. 

Strânse mai bine de hăţuri şi-i păru rău că nu se gândise 
să-şi pună mănuşile de călărie, dar fusese prea 
nerăbdătoare să scape de scena stânjenitoare petrecută în 
faţa casei. Acum vârfurile degetelor îi amorţiseră şi avea 
palmele zdrelite de pielea aspră a frâurilor. Se strădui să-şi 
tragă mânecile pelerinei peste încheieturi şi călări mai 
departe. 

După vreo oră, Carroll dădu ordin să se oprească. Se 
aflau într-un mic luminiş, împrejmuit de stejari de Tearling, 
un strat gros de lăstăriş cu rădăcini târâtoare şi planta 
aceea misterioasă cu frunze roşcate. Kelsea se întreba dacă 
vreunul dintre soldaţi ştie ce este. Orice trupă de străjeri 
avea cel puţin un doctor, iar doctorii trebuiau să cunoască 
plantele. Barty fusese el însuşi doctor şi, chiar dacă nu 
trebuia să-i predea lecţii de botanică, fata constatase 
repede că descoperirea unei plante noi îi distrăgea de la 
aproape orice lecţie. 

Gărzile se strânseră în jurul lui Kelsea şi aşteptară până 
ce Carroll se întoarse. Căpitanul veni spre ea în trap şi văzu 
că fata avea faţa roşie şi ţinea hăţurile strâns. 

— Putem să facem un popas peste noapte dacă Înălţimea 
Voastră doreşte. Stăm bine cu timpul. 

Kelsea făcu un efort să dea drumul la hăţuri şi-şi dădu 
gluga pe spate, făcând tot posibilul să nu-i clănţăne dinţii. 
Când vorbi, vocea îi sună răguşit şi ezitant. 

— Mă încred în judecata dumitale, Domnule Căpitan. 
Vom merge cât consideraţi că e necesar. 

Carroll o fixă o vreme cu privirea, apoi se uită împrejurul 
luminişului. 

— Putem să rămânem aici, Domniţă. Trebuie să plecăm 
devreme, oricum, şi suntem de mult pe drum. 

Oamenii  coborâră din şa. Kelsea, înţepenită şi 
neobişnuită să călărească atâta vreme, făcu o săritură 
stângace şi se poticni puţin până-şi recăpătă echilibrul. 


— Pen, tu te ocupi de cort. Elston şi Kibb, voi vă duceţi 
după lemne. Restul vă ocupați de apărare. Mhurn, du-te să 
prinzi ceva de mâncare. Lazarus, te ocupi de calul Reginei. 

— Căpitane, de calul meu mă ocup eu, răspunse Kelsea. 

— Cum doreşti, Domniţă. Lazarus îţi va da cele necesare. 

Soldaţii se-mprăştiară care-ncotro pe la treburile lor. 
Kelsea se aplecă până-n pământ, făcându-şi coloana să 
trosnească. Coapsele o dureau de parc-ar fi bătut-o cineva, 
dar n-avea de gând să se apuce să facă exerciţii de 
întindere a muşchilor în faţa tuturor acestor bărbaţi. E- 
adevărat că erau în vârstă sau oricum prea în vârstă ca săi 
se pară atrăgători. Totuşi erau bărbaţi, iar Kelsea îşi dădu 
seama dintr-odată că nu se afla în largul său printre ei, deşi 
în preajma lui Barty nu se simţise niciodată aşa. 

Îşi duse iapa spre un copac de la marginea luminişului şi-i 
înnodă hăţurile, nu prea strâns, în jurul unei crengi. 
Mângâie uşor grumazul mătăsos al animalului, dar acesta 
întoarse capul şi necheză, nereceptiv la mângâieri, iar 
Kelsea se retrase. 

— Bine, fetiţo. E clar că trebuie să câştig şi bunăvoința 
ta. 

— Înălţimea Voastră, mormăi o voce în spatele ei. 

Kelsea se întoarse şi dădu cu ochii de Lazarus, care avea 
o perie de ţesălat în mână. Nu era aşa bătrân cum i se 
păruse prima dată; era brunet şi tocmai începea să-i cadă 
părul. Ar fi putut avea până-n patruzeci şi cinci de ani. Dar 
chipul îi era brăzdat de riduri, iar figura, neîndurătoare. 
Braţele îi erau pline de semne, însă privirea fetei era atrasă 
mai ales de buzduganul fixat la centură: o bilă grosolană de 
fier acoperită cu ţepi de oţel ascuţiţi ca vârful acului. 

Un ucigaş înnăscut, se gândi fata. Un buzdugan nu era 
decât o armă de decor dacă nu era mânuit cu suficientă 
cruzime cât să-l facă util. Te-ai fi aşteptat ca arma să-i dea 
fiori, dar, de fapt, o liniştea prezenţa acestui bărbat care în 
mod evident dusese o viaţă atât de violentă. Luă peria şi 
observă că omul ţinea ochii în pământ. 


— Mulţumesc. Poate ştii cum o cheamă pe iapă. 

— Dumneata eşti regina, Domniţă. O cheamă cum vrei 
dumneata. 

Privirea lipsită de expresie a bărbatului îi întâlni scurt 
ochii, apoi omul se uită în altă parte. 

— Nu e cazul să-i dau un nume nou. Spune-mi, te rog, 
cum o cheamă. 

— E cazul să faceţi orice doriţi. 

— Numele ei, te rog. 

Kelsea simţi că-şi iese din pepeni. Toţi bărbaţii aceştia 
aveau o părere foarte proastă despre ea? Dar de ce? 

— N-are niciun nume, Domniţă. Eu i-am spus mereu May. 

— Mulţumesc. E un nume bun. 

Omul dădu să plece. Adunându-şi curajul, Kelsea spuse 
încet: 

— Nu ţi-am dat voie să pleci, Lazarus. 

Bărbatul se întoarse, cu faţa inexpresivă. 

— Îmi cer scuze. Mai era şi altceva, Domniţă? 

— De ce mie mi-aţi adus o iapă, iar voi toţi aveţi 
armăsari? 

— Nu ştiam dacă vă pricepeţi la călărit, Domniţă, 
răspunse omul, şi, de data asta, zeflemeaua din vocea lui 
era clară. 

— Nu ştiam dacă te pricepi să ţii în frâu un armăsar. 

Kelsea miji ochii. 

— Şi ce naiba aţi crezut că am făcut în pădure în toți anii 
ăştia? 

— Că te-ai jucat cu păpuşile, Domniţă. Sau ţi-ai aranjat 
părul. Sau ai probat rochii, cine ştie. 

— ie ţi se pare că arăt ca o fetiţă, Lazarus? 

Kelsea simţi cum ridică vocea. Câteva capete se 
întorseseră acum spre ei. 

— Arăt ca şi cum aş petrece timp cu nemiluita în faţa 
oglinzii? 

— Nu, absolut deloc. 

Kelsea schiţă un zâmbet vag, care o costă ceva efort. 


Barty şi Carlin nu ţineau oglinzi în casă şi multă vreme 
Kelsea crezuse că era ca nu cumva să devină ea prea 
încrezută. Dar într-o zi, pe la doisprezece ani, şi-a zărit 
chipul în iazul limpede din spatele casei şi atunci a înţeles, 
chiar prea bine. Chipul îi era la fel de searbăd precum apa 
în care se oglindea. 

— Pot să plec, Domniţă? 

Kelsea se uită lung la el, deliberând, apoi răspunse: 

— Depinde, Lazarus. Am desagii plini-ochi cu păpuşi şi 
rochii cu care mă joc. Vrei să-mi aranjezi părul? 

Bărbatul rămase neclintit o clipă; ochii întunecaţi îi erau 
de nepătruns. Apoi, pe neaşteptate, făcu o plecăciune. Era 
un gest exagerat, plecăciunea fusese prea adâncă să fie 
sinceră. 

— Poţi să-mi spui Buzduganu, Domniţă, dacă vrei. 
Majoritatea aşa îmi spun. 

Apoi plecă, iar mantaua de un cenuşiu şters se pierdu în 
luminişul aflat sub umbrele apusului. Kelsea îşi aminti că 
avea peria în mână şi se întoarse să-ngrijească de iapă. In 
timp ce o ţesăla, mintea-i umbla neobosită. 

Poate o să-i câştig dacă sunt mai îndrăzneață. 

N-o să le câştigi niciodată respectul acestor oameni. Ai 
noroc dacă nu mori înainte s-ajungi la Citadelă. 

Poate, dar trebuie să încerc ceva. 

Vorbeşti de parcă ai avea de ales. Nu poti să faci decât 
ce-ţi spun ei. 

Eu sunt Regina. Nu mă controlează ei pe mine. 

Aşa gândesc cele mai multe regine, exact până când le 
şuieră securea pe la ureche. 


La cină aveau carne de vânat, o carne aţoasă şi cu greu 
comestibilă abia după ce a fost friptă la foc. Cerbul trebuie 
că fusese foarte bătrân. Kelsea nu văzuse decât câteva 
păsări şi veveriţe în timp ce trecuseră prin Reddick, deşi 
vegetaţia era luxuriantă; sigur că locul nu ducea lipsă de 
apă. Trebuie că pădurea mişuna de vieţuitoare. Vru să 


întrebe de ce nu văzuseră animale pe drum, dar se gândi 
ca nu cumva oamenii să creadă că se plânge de calitatea 
cinei. Aşa că mestecă friptura, aşa tare cum era, în linişte, 
şi se strădui să nu se holbeze la străjerii care o încojurau şi 
la armele care le atârnau la centură. Nici ei nu vorbeau, iar 
Kelsea se gândi că din pricina ei erau aşa tăcuţi, şi că, dacă 
n-ar fi ea, ar purta o conversaţie foarte plăcută. 

După cină, îşi aminti de cadoul de la Carlin. Apucă unul 
dintre felinarele aprinse în jurul focului şi se duse să-şi 
recupereze lucrurile din desagii atârnaţi de şaua iepei. Doi 
soldaţi, Lazarus şi cel înalt, cu umerii laţi, pe care-l 
remarcase pe drum, plecară de lângă foc şi o urmară pe 
nesimţite până la padocul improvizat. După atâţia ani de 
singurătate, Kelsea îşi dădu seama că, cel mai probabil, n- 
avea să mai fie niciodată singură. Poate ar fi fost de 
aşteptat ca gândul acesta să-i facă plăcere, dar de fapt 
simţi un fior rece în capul pieptului. Îşi aminti de un sfârşit 
de săptămână de când avea vreo şapte ani, când Barty se 
pregătea să plece spre sat, să vândă carne şi blănuri. Pleca 
mereu aşa la trei-patru luni, dar de data asta Kelsea se 
hotărâse să meargă cu el; îşi dorea atât de tare încât era 
încredinţată că, dacă nu merge, o să moară. Făcuse o 
întreagă criză de nervi, se aruncase pe covorul din 
bibliotecă, plânsese, urlase, ba chiar dăduse şi din picioare 
de furie. 

Carlin n-avea niciun strop de răbdare cu crizele de nervi; 
încercase să-i explice raţional cum stau lucrurile, după care 
dispăruse în biblioteca ei. Barty a fost cel care i-a şters 
lacrimile şi-a ţinut-o pe genunchi până s-a oprit din plâns. 

„Eşti foarte valoroasă, Kel”, îi spusese el. „Aşa, precum 
pielea sau aurul. Şi dac-ar şti cineva că eşti aici, ar încerca 
să te răpească. Şi doar nu vrei să te răpească nimeni, nu?” 

„Dar dacă nu ştie nimeni că sunt aici, atunci înseamnă că 
sunt singură”, răspunsese Kelsea printre suspine. Era foarte 
sigură de raţionamentul ei: dacă trăia-n secret, însemna că 
e singură. 


Barty a zâmbit şi-a clătinat din cap. „Aşa e, Kel, nu ştie 
nimeni că eşti aici, dar toată lumea ştie cine eşti. Gândeşte- 
te puţin la treaba asta. Cum să fii singură, dacă lumea- 
ntreagă se gândeşte la tine-n fiecare zi?” 

Deşi n-avea decât şapte ani, lui Kelsea raţionamentul i se 
păruse încă de pe-atunci prea alunecos pentru stilul lui 
Barty. E drept că reuşise s-o oprească din plâns şi s-o 
liniştească, dar în săptămânile care au urmat a răsucit 
cuvintele acestea pe toate părţile, încercând să găsească 
eroarea pe care-o intuia în ele. Abia după vreun an a găsit 
cuvântul pe care-l căutase, în timp ce citea o carte de-a lui 
Carlin: nu era singură, ci era anonimă. O ţinuseră anonimă 
în toţi acei ani, şi multă vreme a crezut că o făcuseră doar 
din răutate - Carlin, nu Barty. Dar acum, când doi bărbaţi 
înalţi erau pe urmele ei peste tot, începu să se-ntrebe dacă 
anonimitatea nu fusese cumva şi un dar. Insă era un dar 
deja pierdut. 

Bărbaţii aveau să doarmă în jurul focului, iar pentru 
Kelsea ridicaseră un cort, la câţiva metri depărtare, la 
marginea luminişului. După ce păşi înăuntru şi trase 
prelata, îi auzi pe cei doi străjeri cum se aşază de-o parte şi 
de alta a intrării, apoi se făcu linişte. 

Kelsea aruncă bagajul pe jos şi scotoci prin haine până 
dădu de un plic din pergament alb, unul dintre puţinele 
lucruri de lux pe care le deţinea Carlin. lnăuntru, ceva 
aluneca uşor dintr-o parte în alta. Se aşeză pe patul 
improvizat şi rămase cu ochii la scrisoare, sperând c-avea 
să fie doldora de răspunsuri. Kelsea fusese dusă de la 
Citadelă când nu avea decât un an şi nu avea nicio amintire 
cu mama ei adevărată. De-a lungul timpului, reuşise să afle 
câteva lucruri despre Regina Elyssa: că era frumoasă, că 
nu-i plăcea să citească şi că murise la douăzeci şi opt de 
ani. Kelsea habar n-avea cum murise mama ei; acesta era 
un subiect interzis. De fiecare dată când încerca s-o 
descoase pe Carlin despre mama ei, lucrurile se terminau la 
fel: Carlin scutura din cap şi spunea doar atât: „l-am 


promis!” Indiferent ce promisese Carlin, poate acum se- 
ncheiase. Kelsea rămase cu ochii la plic încă o vreme, apoi 
îl apucă şi rupse sigiliul. 

Din el se strecură afară un lănţişor subţire de argint. 

Kelsea culese lănţişorul, şi-l atârnă pe degete şi-l privi 
atentă la lumina felinarului. Era gemănul celui pe care-l 
purtase toată viaţa la gât: un safir pe un lanţ subţire de 
argint. Safirul lucea vesel în lumina felinarului, aruncând 
scântei albastre prin cort. 

Kelsea scotoci din nou în plic, în căutarea vreunei 
scrisori. Nu mai era nimic. Căută în toate colturile. Ridică 
plicul şi, când îl privi la lumină, văzu un singur cuvânt, 
mâzgălit cu scrisul lui Carlin, sub pecete. 


Grijă 


De lângă focul de tabără ţâşni un râset scurt care-o făcu 
să tresară. Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, ascultă 
să vadă dacă se aude ceva dinspre cei doi soldaţi care 
păzeau cortul, dar nu auzi nimic. 

Işi dădu lănţişorul jos şi îl puse lângă celălalt. Erau 
absolut identice, până şi lucrătura lanțurilor era exact la fel. 
Işi dădu seama că sunt uşor de confundat, aşa că şi-l puse 
pe-al ei la loc. 

Luă iar lănţişorul cel nou în mână şi urmări cum 
giuvaierul se legăna dintr-o parte-n alta, încercând să se 
lămurească. Carlin îi spusese că moştenitorii tronului din 
Tearling purtau safirul încă din ziua naşterii. Se zvonea că 
giuvaierul ar fi vrăjit, aşa încât să-i apere de moarte. Când 
era mai mică, Kelsea se gândise nu o dată să şi-l dea jos, 
dar  superstiţia fusese mai puternică; dac-avea s-o 
trăsnească pe loc? Aşa că nu îndrăznise niciodată să şi-l 
dea jos. Carlin nu pomenise vreodată că ar exista un al 
doilea giuvaier, deşi probabil că-l avusese mereu la ea. 
Secrete peste secrete... Carlin era plină de secrete. Kelsea 
nu ştia de ce-i fusese dată-n adopţie lui Carlin sau cine 


fusese Carlin înainte. Probabil cineva important, se gândea 
Kelsea; Carlin avea purtări prea maiestuoase ca să fi trăit 
toată viaţa într-o căsuţă de la tară. Chiar şi prezenta lui 
Barty pălea când apărea Carlin. 

Kelsea se uită la scrisul din plic: Grijă. Să fi fost încă un 
sfat să aibă grijă în viaţa pe care-o începea acum? Probabil 
că nu; destul o bătuseră la cap cu asta în ultimele 
săptămâni. Părea mai plauzibil că lanţul cel nou era diferit, 
dar cum? Cel purtat de Kelsea sigur nu era periculos; altfel, 
Barty şi Carlin n-ar fi lăsat-o să-l poarte în fiecare zi. 

Se uită şi mai atent la giuvaierul geamăn, dar acesta nu 
făcea decât să i se bălăngăne între degete şi să reflecte 
lumina slabă. Kelsea îşi dădu seama, aşa că-l puse în 
buzunarul de la piept al pelerinei. Poate era mai uşor să 
vadă diferenţele dintre cele două bijuterii la lumina zilei. 
Plicul ajunse în felinar, iar Kelsea privi cum îl mistuie 
flăcările, în timp ce mintea-i era stăpânită de furie. Ce se 
mai pricepea Carlin să ridice întrebări, în loc să dea 
răspunsuri. 

Se întinse, cu ochii la tavanul cortului. Se simţea izolată, 
deşi afară erau atâţia oameni. Până acum, în fiecare 
noapte, ştia că Barty şi Carlin erau jos, încă treji, Carlin cu o 
carte-n mână şi Barty cioplind ceva-n lemn sau jucându-se 
cu vreo plantă pe care-o găsise, făcând din ea o licoare 
anestezică utilă sau un antibiotic. Dar acum Barty şi Carlin 
erau departe, se-ndreptau deja spre miazăzi. 

Sunt singură. 

Dinspre foc veni un alt ropot de râsete. Kelsea cântări 
ideea de-a se duce până acolo să încerce măcar să 
vorbească cu ei, dar o lăsă baltă. Vor fi vorbind despre 
femei, despre lupte sau despre vechi camarazi... nu avea 
ce să caute acolo. În plus, era răpusă de atâta drum şi frig, 
iar muşchii coapselor o dureau îngrozitor. Stinse felinarul, 
se întoarse pe-o parte şi aşteptă somnul chinuit. 

A doua zi călătoriră mai încet, fiindcă vremea se stricase 
de tot. Nu mai era frig, dar se lăsase o ceaţă subţire, 


bolnăvicioasă, care se lipea de orice, înconjura trunchiurile 
copacilor şi plutea pe deasupra pământului în vălătuci 
groşi. Ţinutul devenea tot mai plat, pădurile se împuţinau şi 
copacii lăsau locul unor tufişuri dese. Incepură să se arate 
mai multe animale, dar pe multe dintre ele Kelsea nu le 
recunoştea: veveriţe pitice şi nişte animale băloase care 
semănau cu câinii sau cu lupii, dar erau docile şi fugeau la 
vederea convoiului. În schimb, nu zăriră nici măcar un cerb, 
şi după ce trecu dimineaţa Kelsea îşi dădu seama ce anume 
o neliniştea: nu se auzise nici măcar un glas de pasăre. 

Soldaţii păreau şi ei abătuţi. Noaptea trecută, Kelsea se 
trezise în mai multe rânduri din cauza râsetelor ce veneau 
dinspre foc şi se tot întrebase când aveau de gând să tacă 
şi să se culce. Acum toată voioşia dispăruse, odată cu 
vremea bună. Pe parcursul zilei, Kelsea observă că tot mai 
mulţi dintre ei se uită-n urmă de parcă cineva ar fi fost pe 
urmele lor, dar ea nu vedea decât copaci. 

Aproape de prânz, se opriră să adape caii la un pârâiaş 
care străbătea pădurea. Carroll scoase o hartă şi se aplecă 
asupra ei împreună cu alţi câţiva soldaţi; din frânturile de 
conversaţie care străbăteau până la ea, Kelsea înţelese că 
erau probleme din cauza ceţii, fiindcă nu mai zăreau 
punctele de reper. 

Îşi târî picioarele până la un bolovan mare şi plat de 
lângă apă. Era teribil de dureros să stea jos, simţea că 
muşchii coapsei i se desprind de pe oase când îşi îndoaie 
genunchii. Cu câteva mişcări dibace, reuşi să se aşeze cu 
picioarele încrucişate, descoperind că o durea şi fundul de 
cât stătuse în şa. 

Elston, matahala de soldat cu umerii laţi care mersese în 
faţa lui Kelsea o bună bucată de drum, o urmă până la 
stâncă şi se opri la un metru de ea. Când privi în sus spre 
el, bărbatul avea pe buze un rânjet neplăcut, care-i 
dezvelea dinţii stricaţi. Kelsea încercă să facă abstracţie de 
prezenţa lui şi-şi întinse un picior, încercând să-şi atingă 
degetele de la picioare cu mâna. Simţi că muşchii de pe 


coapse i se despică. 

— Ai dureri? întrebă Elston. Pronunţa greu din cauza 
danturii; lui Kelsea îi luă ceva până să priceapă ce spune. 

— A, nu, deloc. 

— Cum naiba, că de-abia te mişti, zise el chicotind, după 
care adăugă: Domniţă. 

Kelsea se întinse şi-şi apucă degetele de la picioare. 
Muşchii coapsei îi zvâcneau dureros, ziceai că-s carne vie, 
de parcă nenumărate cusături i se desfăceau şi-i sângerau 
pe dinăuntru. Îşi ţinu degetele de la picioare vreo cinci 
secunde, apoi le dădu drumul. Când se uită din nou în sus 
spre Elston, văzu că încă avea zâmbetul acela strâmb. Nu 
mai zise nimic, dar rămase locului până veni momentul să 
urce din nou în sa. 

Aşezară tabăra la apus. Kelsea nici nu se dădu bine jos 
de pe cal, că cineva îi şi luă hăţurile din mână; când se 
întoarse, îl zări pe Buzduganu cu iapa de căpăstru. 
Deschise gura să protesteze, dar se gândi mai bine şi se 
întoarse să vadă ce fac ceilalţi soldaţi, care-şi vedeau şi ei 
de treburile lor. Observă că un soldat tânăr scotea lucrurile 
pentru cortul ei din desagi. 

— Mă ocup eu! strigă, şi străbătu poieniţa, întinzând 
mâna după vreo unealtă, sau poate o armă, nu conta care. 
Nu se simţise în viaţa ei atât de inutilă. 

Soldatul îi dădu un ciocan şi zise: 

— Pentru cort e nevoie de doi oameni, înălţimea Ta. 

Îmi permiţi să te ajut? 

— Desigur, răspunse Kelsea, încântată. 

Când unul ţine de lucruri şi altul bate, cortul nu e greu de 
ridicat, iar Kelsea făcu şi conversaţie cu străjerul în timp ce 
dădea cu ciocanul. Il chema Pen şi într-adevăr era destul de 
tânăr. Pe chipul lui nu se desenaseră ridurile sau rutina care 
îşi făcuseră loc pe feţele celorlalţi soldaţi. Era frumuşel, 
brunet şi cu chipul deschis, binevoitor. De fapt, toţi arătau 
binişor, chiar şi Elston (dacă ţinea gura închisă). Oare 
maică-sa, Regina, i-o fi ales în funcţie de cât de bine 


arătau? 

Cu Pen putea să vorbească destul de uşor. Când îl 
întrebă câţi ani are, Kelsea află că tocmai împlinise treizeci 
de ani cu patru zile înainte. 

— Eşti prea tânăr ca să fi fost în straja mamei. 

— Aşa e, Domniţă. N-am cunoscut-o pe mama dumitale. 

— Atunci de ce te-au luat cu ei în această misiune? 

Pen ridică din umeri şi, în loc de răspuns, făcu un gest 
către sabia sa. 

— De cât timp eşti străjer? 

— Buzduganu m-a găsit când aveam paisprezece ani, 
Doamnă. De atunci mă antrenez. 

— Fără să fie un domnitor la palat? Ai fost în straja 
unchiului meu? 

— Nu, Domniţă. 

Peste faţa lui Pen trecu un nor de antipatie, atât de 
repede încât Kelsea se gândi că poate i se păruse. 

— Regentul are straja lui proprie. 

— Am înţeles. 

Kelsea termină de bătut un par în pământ, apoi se ridică 
şi îşi întinse oasele, făcând o grimasă când îi pocni coloana. 

— Îţi convine ritmul, înălţimea Ta? Presupun că n-ai mai 
mers aşa mult călare. 

— Mă descurc. Şi, după câte înţeleg, trebuie s-o ţinem tot 
aşa. 

— Asta cam aşa e, Domniţă. 

Pen privi în jur şi-şi cobori vocea. 

— Suntem urmăriţi. 

— De unde ştii? 

— Din cauza şoimilor. 

Pen arătă spre cer. 

— Se ţin după noi de când am plecat de la Citadelă. Am 
întârziat ieri pentru că am făcut mai multe ocoluri ca să ne 
piardă. Dar şoimii nu pot fi păcăliţi. Probabil că cei care-i 
mână sunt chiar pe urmele noastre... 

Pen se opri. Kelsea se întinse după un ţăruş şi spuse fără 


emfază: 

— Azi n-am auzit şoimi. 

— Şomii din Mortmesne nu fac zgomot, Domniţă. Sunt 
dresați să zboare în linişte. Dar uneori îi poţi zări pe cer, 
dacă te uiţi după ei. Sunt rapizi ca nişte draci. 

— De ce nu ne atacă? 

— Din cauză că suntem mulţi. 

Pen întinse ultimul colt al cortului, aşa încât Kelsea să-l 
poată fixa-n pământ cu ţăruşul. 

— Cei din Mort îşi dresează şoimii ca pe soldaţi şi nu se 
vor irosi atacând o forţă superioară. Vor încerca să ne atace 
unul câte unul, dacă pot. 

Pen se opri din nou. Kelsea îi făcu semn cu ciocanul. 

— Nu te teme, nu mă sperii. Oricum trebuie să mă tem 
de moarte, indiferent ce poveste alegi tu să-mi spui. 

— Aşa o fi, Domniţă, dar frica îţi pune piedici, în felul ei. 

— Şi crezi că toţi cei care ne urmăresc sunt trimişi de 
unchiul meu? 

— Se prea poate, Domniţă, dar şoimii sugerează că 
unchiul dumitale are ajutoare. 

— Explică-mi. 

Pen se uită peste umăr. 

— A fost un ordin direct. Dacă întreabă Carroll, îi voi 
spune eu. 

— Unchiul dumitale face afaceri cu Regina Roşie de ani 
întregi. Se spune chiar că au făcut o alianţă secretă. 

Regina din Mortmesne. Nu ştia nimeni cine e şi de unde 
vine, dar devenise o regină puternică; domnia ei, lungă şi 
sângeroasă, dura de mai bine de o sută de ani. Carlin 
spunea că Mortmesne e o ameninţare pentru regat; ar fi 
bine dac-ar ajunge la o alianţă. Până să apuce Kelsea să 
mai întrebe ceva, Pen continuă: 

— Cei din Mortmesne nu au voie să le vândă arme celor 
din Tearling, dar dacă ai bani e simplu să faci rost de un 
şoim pe piaţa neagră. Eu sunt de părere că pe urmele 
noastre sunt Cadenii. 


— Ghilda asasinilor? 

Pen pufni. 

— Ei, „ghildă”; nu sunt nici pe departe atât de organizaţi, 
Domniţă. Dar e-adevărat că sunt asasini, ba chiar foarte 
capabili în acest sens. Se zvoneşte că Regentul a oferit o 
mare recompensă pentru prinderea dumitale. Cadenii 
trăiesc pentru asemenea provocări. 

— Şi nu-i va opri nici faptul că suntem mulţi? 

— Nu. _ 

Kelsea cântări în minte această ştire şi se uită în jur. In 
mijlocul taberei, trei soldaţi stăteau aplecaţi asupra 
grămezii de lemne pe care le strânseseră şi înjurau de 
mama focului, fiindcă nu reuşeau să le aprindă. Ceilalţi 
trăgeau de nişte copaci doborâţi cu care să împrejmuiască 
cât de cât tabăra. Acum era suficient de limpede care era 
motivul din spatele acestor măsuri de apărare, iar Kel- sea 
simţi cum o străbate un fior de teamă şi neajutorare, 
amestecat cu un sentiment de vinovăţie. Cei nouă oameni 
erau şi ei o pradă, alături de ea. 

— Domnule! 

Carroll ieşi de după copaci şi se apropie cu paşi hotărâți. 

— Ce e? 

— Un şoim, sire. Dinspre nord-vest. 

— Ai văzut bine, Kibb. 

Carroll se scărpină pe frunte şi, după ce cugetă puţin, se 
apropie de cort. 

— Pen, du-te şi ajută cu masa. 

Pen îi aruncă lui Kelsea o privire binevoitoare şi scurtă, 
de parc-ar fi făcut o poznă, şi se făcu nevăzut. 

Carroll avea ochii încercănaţi. 

— Sunt pe urmele noastre, Domniţă. Suntem urmăriţi. 

Kelsea dădu din cap. 

— Ştii să te lupţi? 

— Mă pot apăra împotriva unui singur atacator, cu 
cuțitul. Dar la săbii nu mă pricep. 

Kelsea îşi dădu brusc seama că fusese antrenată de 


Barty, care nu mai avea reflexele unui om tânăr. 

— Nu sunt o luptătoare. 

Carroll înclină din cap; ochii săi întunecaţi părură vag 
amuzaţi. 

— Nu ştiu ce să zic, Domniţă. Te-am urmărit în călătoria 
aceasta. Ştii să-ţi ascunzi foarte bine disconfortul. Dar am 
ajuns în punctul... 

Carroll privi în jur şi-şi cobori vocea. 

— ... Am ajuns în punctul în care s-ar putea să fiu nevoit 
să despart străjerii, ca să scăpăm de atacatori. 

Dacă va fi aşa, alegerea unei gărzi de corp în grija căruia 
să te încredinţez depinde foarte mult de aptitudinile 
dumitale. 

— Păi, citesc repede şi ştiu să fac tocăniţă. 

Carroll aprobă din cap. 

— Faci haz de necaz, Domniţă. Vei avea nevoie de asta. 
Eşti la-nceputul unei vieţi pline de pericole. 

— Şi domniile voastre v-aţi pus cu toţii vieţile în pericol 
ca să mă escortaţi până la Citadelă, nu-i aşa? 

— A fost însărcinarea primită de la mama dumitale, 
Domniţă, răspunse Carroll ceremonios. Onoarea nu ne-ar fi 
permis s-o încălcăm. 

Kelsea se încruntă. 

— Dumneata ai fost omul mamei mele, nu? 

— Am fost. 

— Şi, odată ajunşi la Citadelă, vei fi omul Regentului? 

— N-am luat încă nicio decizie, Domniţă. 

— Nu pot să fac nimic pentru a influenţa această decizie? 

Carroll întoarse privirea. 

— Domniţă... 

— Să vorbim deschis. 

Carroll dădu din mâini a neputinţă. 

— Domniţă, eu cred că eşti mult mai puternică decât 
pari. Îmi faci impresia că vei fi o regină adevărată într-o 
bună zi, dacă aşa ţi-a fost scris, dar ai fost sortită morţii, şi 
la fel şi cei care te urmează. Eu am familie, Domniţă, am 


copii. Nu mi-aş folosi copiii ca rămăşag într-un joc de cărţi; 
nu le pot pune viaţa în pericol urmându-te, mai ales când 
sortii sunt aşa cum sunt. 

Kelsea dădu din cap, ascunzându-şi dezamăgirea. 

— Inţeleg. 

Carroll păru uşurat. Pesemne că se aştepta s-o vadă 
smiorcăindu-se. 

— Din cauza poziţiei mele, n-am cum să ştiu nimic despre 
vreo conspirație care te vizează. Poate ai mai mult noroc 
dacă-l întrebi pe Lazarus, Buzduganu nostru; el reuşeşte 
mereu să descopere lucruri pe care alţii nu le află. 

— Da, ne-am cunoscut. 

— Şi fereşte-te de Biserica Domnului. Mă îndoiesc că 
Sfântul Părinte îl are la inimă pe Regent, dar trebuie să se 
dea pe lângă cel care stă pe tron şi dispune de cheile 
vistieriei. O să-şi încerce şi el norocul, cum trebuie să facem 
şi noi. 

Kelsea încuviinţă din nou din cap. Şi Carlin îi spusese 
ceva foarte asemănător, cu câteva zile-nainte. 

— Toţi oamenii din garda mea sunt oameni buni. Îmi pun 
capul pentru ei. Călăul dumitale, când se va arăta, nu va fi 
niciunul dintre noi. 

— Mulţumesc, Domnule Căpitan. 

Kelsea îi urmări pe soldaţi cum aprind în sfârşit un foc şi 
fac vânt flăcăruiei. 

— Inţeleg că de-acum încolo ne aşteaptă un drum greu. 

— Aşa a spus şi mama dumitale acum optsprezece ani, 
când m-a însărcinat să te-aduc înapoi. 

Kelsea clipi scurt. 

— Nu şi să mă duci de-acolo? 

— Nu. Lazarus a fost cel care te-a scos pe furiş din castel 
când erai mică. N-are pereche când e vorba de aşa ceva. 

Carroll zâmbi la amintirea acestor lucruri pe care Kelsea 
nu le putea împărtăşi. Avea un zâmbet plăcut, dar Kelsea 
observă din nou că avea obrajii supţi şi se întrebă dacă nu 
cumva era bolnav. Privirea lui zăbovi asupra safirului, care 


se strecurase din nou afară de sub cămaşa fetei. Apoi se 
întoarse brusc, iar Kelsea rămase cu o grămadă de noutăţi 
pe care le avea de prelucrat. Îşi vâri mâna adânc în 
buzunarul pelerinei şi simţi răceala celui de-al doilea 
giuvaier cuibărit acolo. 

— Înălţimea Ta! strigă Pen de lângă focul care acum 
ardea vioi. E un pârâu subţirel către est, dacă vrei să te 
speli. 

Kelsea dădu din cap, întorcând sfatul lui Carroll pe toate 
părţile şi încercând să-l analizeze în termeni practici. Va 
avea nevoie de o strajă de corp şi de oameni ai ei. Cum să 
găsească oameni suficient de devotați ca să reziste 
amenințărilor şi momelilor Regentului? Devotamentul nu 
vine din senin, cu siguranţă nu poate fi cumpărat, şi între 
timp n-avea încotro, trebuia să mănânce. 

Îi păru rău că nu se gândise să-l întrebe pe Carroll despre 
mama ei. Fusese ani buni în straja ei, sigur ştia lotul despre 
ea. Dar nu se putea, căci Străjerii Reginei depuneau un 
jurământ de taină. Nu i-ar fi spus nimic, nici măcar ei. 
Scrâşni din dinţi. | se păruse de la sine înţeles e a trecerea 
spre o nouă viaţă avea să-nsemne şi sfârşitul tuturor 
secretelor; în fond, avea să fie Regină. Dar nimeni lui era 
dispus să-i ofere informaţiile pe care le căuta. 

Avusese de gând să facă o baie în seara aceea, când se 
opreau; avea părul slinos şi începuse să miroasă a 
transpiraţie. Pârâul din apropiere îi pica numai bine, dar 
gândul de-a se îmbăia sub privirile atente ale lui Pen sau 
Piston sau, mai rău, ale lui Lazarus era de neconceput. N- 
avea decât să suporte mizeria şi să se consoleze cu gândul 
că străjerii sigur nu miroseau nici ei mai bine. Îşi strânse 
părul soios într-un coc, apoi sări de pe stâncă şi se duse să 
caute pârâul. 


În noaptea aceea, străjerii îşi făceau din nou de cap în 
jurul focului. Kelsea era în cort, încercase mai întâi să 
doarmă, apoi se enervase. Şi-aşa îi era greu să adoarmă, 


când mintea îi vuia de întrebări, dar în hohotele de râs ale 
soldaţilor beţi chiar n-avea cum s-o prindă somnul, îşi 
înfăşurase apoi pelerina în jurul capului, hotărâtă să-i 
ignore. Dar când s-au pus să cânte un cântec deocheat 
despre o femeie cu un tatuaj sub formă de trandafir, Kelsea 
şi-a smuls pelerina din jurul capului, şi-a pus-o pe umeri şi a 
ieşit din cort. 

Soldaţii îşi întinseseră sacii de dormit în jurul focului, dar 
niciunul nu părea folosit încă. Aerul era îmbâcsit de un 
miros neplăcut de fermentație; Kelsea se gândea că poate 
fi de bere, deşi la ei acasă n-avuseseră niciodată alcool. 
Carlin nu le dădea voie. 

Doar Carroll şi Buzduganu se ridicară când se apropie de 
ei. Ei doi păreau treji, dar restul o priveau fără să clipească. 
Elston adormise cu capul pe un butuc. 

— Ce-ţi trebuie, Domniţă? întrebă Carroll. 

Lui Kelsea îi venea să urle la ei, ca să-şi descarce nervii 
acumulaţi în cele două ore de nesomn, dar se uită la feţele 
lor roşii de băutură şi se răzgândi. Carlin zicea mereu că 
mai uşor te-nţelegi cu un copil mic decât cu un om beat. In 
plus, în cărţi oamenii beţi dezvăluiau mereu secrete. Măcar 
acum îi putea face să vorbească cu ea. 

Strânse pelerina sub ea şi se-aşeză între Elston şi Pen. 

— Aş vrea să ştiu ce se întâmplă după ce ajungem la 
Noua Londră. 

Pen îi aruncă o privire înceţoşată. 

— Ce să se întâmple? 

— Credeţi că unchiul meu va încerca să mă omoare când 
ajungem la Citadelă? 

Se holbară cu toţii la ea o vreme, până ce Buzduganu 
răspunse, în cele din urmă: 

— Probabil că da. 

— Unchiul dumitale nu e-n stare să omoare pe nimeni, 
mormăi Coryn. Eu unul mi-aş face mai multe griji cu privire 
la Cadeni. 

— Nu ştim sigur dacă ei ne urmăresc sau altcineva, fu de 


părere roşcatul. 

— Nu ştim nimic, anunţă Carroll, cu o voce care însemna 
c-ar face bine să tacă. 

Apoi se întoarse către Kelsea: 

— Domniţă, nu e mai simplu dacă ai încredere că te vom 
proteja noi? 

— Aşa a făcut şi mama dumitale, adăugă roşcatul. 

Kelsea miji ochii: 

— Cum te cheamă? 

— Dyer, Domniţă. 

— Ei bine, Dyer, află că nu vorbeşti acum cu mama. 
Vorbeşti cu mine. 

Dyer clipi ca o bufniţă în lumina chioară. După o clipă, 
murmură: 

— N-am vrut să te jignesc, Domniţă. 

Kelsea dădu din cap şi se întoarse către Carroll. 

— Am întrebat ce se întâmplă când ajungem acolo. 

— Mă îndoiesc că va trebui să ne luptăm ca să 
pătrundem în Citadelă, Domniţă. Când ajungem va fi zi 
lumină; oraşul e aglomerat zilele-astea, iar Regentul nu are 
curaj să te ucidă în faţa oamenilor. Dar odată ajunsă în 
Citadelă, fără-ndoială că ei te vor vâna. 

— Care „ei”? 

Interveni Buzduganu: 

— Unchiul dumitale nu e singurul care-ţi vrea moartea, 
Domniţă. Regina Roşie are numai de câştigat dacă pe tron 
rămâne Regentul. 

— Dar castelul din Citadelă nu e sigur? 

— Nu există niciun castel în Citadelă. Citadela e uriaşă, 
dar e o singură clădire. Ala e castelul. 

Kelsea se îmbujoră. 

— N-am ştiut. N-am auzit prea multe despre Citadelă. 

— Păi ce naiba ai învăţat în toţi anii ăştia? întrebă Dyer. 

Carroll chicoti: 

— Ei, ştii cum e Barty. A fost un doctor extraordinar, dar 
nu prea e atent la detalii. Mai puţin când vorbeşte despre 


plantele lui preţioase. 

Kelsea nu voia să audă ce amintiri au alţi oameni despre 
Barty. Îi luă vorba lui Dyer şi întrebă: 

— Cine sunt cei care ne urmăresc? 

Carroll ridică din umeri. 

— Cadeni, probabil, cu ceva ajutor din Mortmesne. Şoimii 
pe care i-am tot zărit pot fi nişte simpli şoimi, dar nu prea 
cred. Unchiul dumitale trebuie să le fi cerut ajutorul. 

— Şi normal că le-a cerut, îngăimă Elston, ridicând capul 
de pe butuc şi ştergându-şi saliva din colţul gurii cu dosul 
palmei, apoi continuă: Mă mir că nu-şi foloseşte şi femeile 
pe post de scut. 

— Am crezut că în Tearling e sărăcie, îl întrerupse Kelsea. 
Ce-are unchiul meu de oferit în schimbul unei asemenea 
alianţe? Buşteni? 

Oamenii se uitară unii la alţii. Kelsea simţi că tăcerea îi 
uneşte împotriva sa, era tot atât de clar ca şi când s-ar fi 
vorbit între ei. 

— Domniţă, spuse Carroll în chip de scuze, mulţi dintre 
noi ne-am petrecut vieţile apărând-o pe mama dumitale. ŞI 
nu încetăm s-o apărăm doar pentru că nu mai e printre noi. 

— Eu n-am fost niciodată în straja Reginei Elyssa, 
deschise gura şi Pen. Eu n-aş putea să... 

— Pen, eşti Străjer Regal. 

Pen tăcu mâlc. 

Kelsea îşi plimbă privirea de la unul la altul: 

— Deci stiti cu totii cine e tatăl meu? 

Oamenii se holbau la ea şi o sfidau prin tăcere. Kelsea 
simţi că se enervează şi-şi muşcă obrazul drept, o 
apucătură mai veche. Carlin o avertizase de multe ori că un 
conducător nu-şi poate permite să aibă o fire nestăpânită, 
aşa că Kelsea învățase să se stăpânească în preajma lui 
Carlin, iar Carlin se lăsase păcălită. Dar Barty înţelesese. El 
îi sugerase să muşte ceva când o apucă nervii. Durerea 
contracara nervii, măcar temporar, crea o diversiune. Dar 
frustrarea tot nu dispărea. Era la fel ca pe vremea când 


făcea ore cu Carlin. Oamenii ăştia ştiau o grămadă de 
lucruri şi ei nu-i spuneau nimic! 

— Bine, atunci ce puteţi să-mi spuneţi despre Regina 

Kosie? 

— E o vrăjitoare, rosti străjerul cel arătos, fără nicio 
ezitare. 

Era prima dată când Kelsea îl auzea vorbind. Lumina 
locului îi evidenția trăsăturile ferme, simetrice. Ochii îi erau 
de-un albastru sideral. Oare mama ei chiar îşi alesese 
străjerii în funcţie de cum arătau? Kelsea îşi alungă din 
minte posibilitatea asta. Avea o reprezentare foarte fixă 
despre cum fusese mama ei, o noţiune creată demult şi 
apoi ţesută şi împodobită-n fiecare an cât fusese captivă în 
căsuţa din pădure. Mama ei era o femeie frumoasă şi 
blândă, caldă şi iubitoare, pe când Carlin era rece şi 
distantă. Mama ei nu era rezervată. Mama ei avea să vină 
s-o ia cu ea într-o bună zi, departe de casa din pădure şi de 
rutina nesfârşită cu învăţat, recapitulat şi pregătiri, avea s-o 
salveze într-un chip spectaculos. Atâta doar că dura puţin 
mai mult decât se-aşteptase ea. 

Când Kelsea avea şapte ani, Carlin a chemat-o în 
bibliotecă, i-a spus să stea jos şi i-a dezvăluit că mama ei 
murise demult. Şi cu asta s-au dus visurile de evadare, dar 
Kelsea a continuat să încropească alte şi alte fantezii, tot 
mai elaborate: Regina Elyssa fusese o regină 
nemaipomenită, iubită de toţi supuşii, o eroină care se- 
asigurase că toţi cei săraci erau hrăniţi şi cei bolnavi erau 
îngrijiţi. Regina Elyssa stătea pe tron şi împărțea dreptate 
celor care nu reuşeau să-şi facă singuri. Când a murit, i-au 
purtat trupul într-o paradă pe străzile oraşului; oamenii 
plângeau, iar armata regatului îşi încrucişase săbiile în 
semn de omagiu. Kelsea lustruise această poveste până 
când a reuşit s-o invoce în orice clipă. Îi alina propria frică 
de-a fi Regină, dacă se gândea că, atunci când avea să se- 
ntoarcă în oraş, la nouăsprezece ani, pentru a prelua 
coroana, se va organiza o paradă şi-n cinstea ei, iar ea avea 


să ajungă la Citadelă călare pe-un cal, printre chiote şi 
lacrimi de bucurie, şi-avea să le facă cu mâna supuşilor din 
mers. 

Acum, când îi privea pe toţi cei strânşi în jurul focului, 
Kelsea simţi un fior de nelinişte. Ce ştia ea de fapt despre 
mama ei, Regina? Şi, de fapt, ce-ar fi putut să ştie, când 
Carlin refuzase mereu să-i spună? 

— Haide, Mhurn, n-a demonstrat nimeni că Regina Roşie 
e într-adevăr vrăjitoare, răspunse Dyer şi scutură din cap. 

Mhurn îi aruncă o privire îndrăcită. 

— Exact asta e. Nu contează dacă are puteri 
supranaturale sau nu. Toată lumea care a trecut prin 
cotropirea Mort ştie că e vrăjitoare. 

— Ce e cu cotropirea asta? întrebă Kelsea, stârnită. 

Carlin nu-i explicase niciodată prea amănunţit povestea 
asta. Cu douăzeci de ani în urmă, Mortmesne a invadat 
Regatul Tearling şi-au înaintat până la porţile Citadelei. Şi 
apoi... nimic. Asaltul se terminase. Nu ştia ce se-ntâmplase, 
căci Carlin trecea mereu mai departe. 

Mhurn nu-l băgă în seamă pe Carroll, care începuse să se 
încrunte la el, şi continuă: 

— Domniţă, am un prieten care a trecut prin Bătălia de la 
Crithe. Regina Roşie a trimis trei legiuni ale armatei clin 
Mortmesne în Tearling şi le-a dat voie să-şi facă de cap în 
drum spre Noua Londră. La Crithe a fost măcel. Ţăranii din 
Tear înarmaţi cu bâte au dat piept cu soldaţii din 
Mortmesne înarmaţi cu fier şi oţel, iar când bărbaţii au 
murit, toate femeile între cinci şi optzeci de ani... 

— Mhum, spuse Carroll încet, aminteşte-ţi cu cine 
vorbeşti. 

— Am stat cu ochii pe ea toată ziua, spuse Elston pe 
neaşteptate. Crede-mă, e mică, dar e tare. 

Lui Kelsea îi veni să zâmbească, dar se opri când Mhurn 
continuă, uitându-se hipnotizat la foc: 

— Prietenul meu a fugit din sat cu familia când armata 
din Mort se apropia, încercând să treacă râul Crithe şi să 


ajungă la satele din nord. Dar nu s-au mişcat suficient de 
repede şi, din păcate pentru el, avea o soţie tânără şi 
frumoasă. A murit sub ochii lui, când al zecelea soldat din 
Mort încă îi făcea felul. 

— Doamne, Mhurn! Dyer se ridică şi se împletici spre 
marginea taberei. 

— Unde te duci? întrebă Carroll. 

— Unde crezi? Mă duc să mă piş. 

Kelsea bănuia că Mhurn spusese povestea doar ca s-o 
şocheze, aşa că-şi păstră expresia feţei neclintită. Dar când 
străjerii nu mai erau atenţi la ea, înghiţi cu noduri, simțind 
ceva amar în gâtlej. Povestea lui Mhurn era cu totul altceva 
de când citise prin cărţi despre războiul fără restricţii. 

Mhurn îşi roti privirea în jurul focului şi-şi cobori capul, 
agresiv: 

— Mai sunt şi alţii care cred că noua regină n-ar trebui să 
ştie asemenea lucruri? 

— Eu nu contest decât momentul pe care ţi l-ai ales, 
prostănacule, răspunse Carroll încet. O să aibă destul timp 
de poveşti după ce ajunge pe tron. 

— Dacă ajunge. 

Mhurn îşi găsise halba şi sorbi cu poftă, înghițind 
zgomotos. Avea ochii injectaţi şi părea atât de obosit încât 
Kelsea se întrebă dacă n-ar fi mai bine pentru el să nu mai 
bea. Dar nu ştia cum să lanseze sugestia. 

— S-au ţinut de violuri şi crime în toate satele prin care- 
au trecut, Domniţă, străbătând ţara în linie dreaptă, de la 
Argive până la zidurile Londrei Noi. Au omorât până şi 
pruncii. Un general din Mortmesne pe nume Ducarte a 
umblat de la Câmpia Almont până la zidurile Londrei Noi cu 
trupul mort al unui bebeluş din Tearling legat de scut. 

Kelsea vru să întrebe ce s-a întâmplat la zidurile Noii 
Londre, pentru că şi poveştile lui Carlin tot acolo se opreau. 
Dar în adâncul sufletului era de acord cu Carroll: Mhurn 
trebuia stăpânit. In plus, nu era sigură că mai vrea să audă 
povestiri la persoana întâi. 


— Şi ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că soldaţii, majoritatea soldaţilor, nu se 
nasc cu o dorinţă expresă de-a se comporta aşa. Nici nu 
sunt antrenați să se comporte aşa. Crimele de război se pot 
explica prin două cauze: situaţia dată sau ordinele primite. 
lar situaţia nu era de vină: armata din Mortmesne a trecut 
prin Tearling ca prin brânză. A fost ca o plimbare în aer 
liber. Cruzimea şi masacrul s-au petrecut pentru că Regina 
Roşie a vrut ca ele să se petreacă. La ultimul recensământ 
erau două milioane de oameni în regat, care nu ştiu dacă 
sunt conştienţi cât de precară e situaţia lor. Dar mă 
gândeam că dumneata trebuie să ştii, Domniţă. 

Kelsea înghiţi în sec, apoi îl întrebă: 

— Şi cu prietenul dumitale ce s-a întâmplat? 

— Când au plecat, l-au înjunghiat în pântece şi l-au lăsat 
să moară, mormăi Mhurn. Dar nu l-au înjunghiat bine, aşa 
că n-a murit. Însă i-au luat cu ei fiica de zece ani. N-a mai 
văzut-o niciodată în viaţă. 

Dyer veni alene dinspre copaci şi se trânti pe sacul de 
dormit. Kelsea rămase cu ochii la foc şi-i veni-n minte o 
dimineaţă petrecută la birou, în biblioteca lui Carlin. Clarlin 
îi arătase o hartă veche a graniţei dintre Tearling şi Noua 
Europă, o linie zimţată care mergea de-a lungul părţii de 
răsărit a Pădurii Reddick şi Câmpiei Almont. Carlin era o 
mare admiratoare a Noii Europe. Chiar şi la-nceput, imediat 
după Trecere, când graniţele tocmai se trasaseră şi sudul 
Lumii Noi nu era decât câmpul de luptă al despoţilor 
războinici, Noua Europă era o înfloritoare democraţie 
reprezentativă, unde participarea la scrutin era aproape 
universală. „Şi atunci ce vrea Regina Roşie?”, o întrebase 
Kelsea pe Carlin. N-o interesau hărţile şi voia să-ncheie 
lecţia. „Ce vrea orice cuceritor, Kelsea: totul, fără măsură.” 
Tonul lui Carlin o convinsese de-un lucru: Carlin, care nu se 
temea de nimic, se temea de Regina Roşie. Nici Străjerii 
Reginei nu trebuiau să se teamă de nimic, dar când privi în 
jurul ei, Kelsea zări altceva pe feţele lor. Îşi luă un ton mai 


puţin sumbru: 

— Atunci; răspunse ea, să-ncerc să n-o mai las pe Regina 
Roşie să ne invadeze. 

— Dacă-şi pune ea în cap să ne invadeze, atunci nu prea 
mai ai ce face, Domniţă, pufni Dyer. 

Carroll bătu din palme. 

— Hai, acum că Mhurn ne-a spus povestea dinainte de 
culcare, e vremea să mai şi dormim. Şi dacă vrea cineva un 
pupic de noapte bună de la Elston, să-i spuneţi. 

Elston chicoti în halbă şi-şi deschise larg braţele. 

— Da, hai, toţi cărora vă place iubirea mai dură. 

Kelsea se ridică şi-şi îndreptă pelerina. 

— Şi n-o să fiţi mahmuri mâine? 

— Ba probabil c-o să fim, mormăi străjerul cel brunet, pe 
nume Kibb. 

— Chiar credeţi că e bine să vă îmbătaţi în număr aşa 
mare în această călătorie? 

Carroll pufni: 

— Eu şi Lazarus suntem adevăratele gărzi, Domniţă, 
ăştilalţi şapte sunt doar de faţadă. 

Izbucniră cu toţii în râs. Kelsea se simţi din nou pe 
dinafară, aşa că se-ntoarse şi merse-ncet până la cort. N-o 
urma nimeni şi chiar se întreba dacă o să-i păzească cineva 
cortul în noaptea aceea. Dar când se întoarse, Buzduganu 
era chiar în spatele ei - statura lui înaltă era inconfundabilă, 
chiar şi pe întuneric. 

— Cum reuşeşti să faci asta? 

Omul ridică din umeri: 

— E un dar. 

Kelsea se strecură în cort şi închise clapa. Se întinse pe 
culcuş şi-şi puse o mână sub cap. La foc bravase, dar acum 
începu să îi tremure, mai întâi pieptul, apoi tot restul 
corpului. Carlin îi spusese că Mortmesne ameninţă toate 
ţările dimprejur. Regina Roşie voia să domine, şi reuşea. lar 
dacă Regentul se aliase într-adevăr cu Mortmesne, însemna 
că tot ea controla şi Regatul Tearling. 


Dinspre foc se auzi o tuse sâcâitoare, dar de data asta 
zgomotul nu i se mai păru la fel de enervant. Scotoci în 
pelerină, scoase al doilea lănţişor şi-l strânse în mână, în 
timp ce în cealaltă ţinea safirul ei. Cu ochii larg deschişi 
către tavanul cortului, se tot gândea la femei violate şi 
prunci în vârf de sabie, aşa că somnul o ocoli multă vreme. 


2. Urmărirea 


Tearling nu e un regat întins, dar cuprinde o 
mare varietate de forme de relief şi de climă. 
Inima ținutului e netedă şi are o climă temperată, 
fiind în mare parte pământ arabil fertil. Spre apus, 
regatul este mărginit de Golful Tearling, dincolo 
de care se întinde Oceanul Domnului, care n-a fost 
străbătut decât târziu, pe timpul domniei Reginei 
Glynn. La miazăzi, ținutul devine prăfos şi uscat, 
căci ajunge la granițele regatului deșertic Cadare. 
În partea de miazănoapte, după Pădurea Reddick, 
colinele urcă spre Fairwitch, un lanț muntos de 
nestrăbătut. lar spre răsărit, desigur, Tearling se- 
nvecinează cu Mortmesne, cele două regate fiind 
despărțite de o graniță în zigzag. Cu trecerea 
timpului, pe măsură ce Dinastia Roşie din 
Mortmesne a înaintat, monarhii din Tearling au 
privit această graniță cu o nelinişte crescândă... şi 
pe bună dreptate. 


— Regatul Tearling ca naţiune militară, 
CALLOW MARTIRUL 


Cu noaptea-n cap, înainte ca soarelui să-i fi dat prin 
minte să străpungă întunericul, Regina din Mortmesne se 
trezi dintr-un coşmar. 

Rămase o vreme nemişcată, respirând sacadat, până ce 
recunoscu culoarea stacojie a apartamentelor proprii. 

Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri din stejar de Tearling, 
gravate cu dragoni roşii. Patul Reginei era uriaş şi comod, 
drapat în mătase roz moale, dintr-o singură bucată. Dar 
acum perna îi era lac de sudoare. Era aceiaşi vis pe care-l 
avea de două săptămâni încoace: fata, focul, bărbatul 
îmbrăcat în cenuşiu spălăcit, cu un chip pe care nu reuşea 
niciodată să-l vadă, şi la final ultima scăpare către graniţele 
ținutului ei. 


Regina se ridică şi se îndreptă spre geamurile care 
dădeau către oraş. Marginile ferestrelor erau acoperite de 
gheaţă, dar apartamentele Reginei erau încălzite. Geamgiii 
din Cadare făceau o izolaţie atât de grozavă încât mulţi 
credeau că sunt magicieni, dar Regina ştia că nu e aşa. In 
regatele dimprejur nu făcea nimeni nicio vrajă fără 
permisiunea ei, iar ea nu le dăduse voie cadarezilor să 
farmece nici geamuri, nici altceva. Cu toate astea, izolaţia 
era remarcabilă. În fiecare an, Mortmesne primea o parte 
însemnată din tributul plătit de Cadare în sticlă. 

Sub ochii Reginei se aşternea capitala regală Demesne, 
tăcută şi aproape cufundată-n întuneric. Culoarea cerului 
indica ora patru; doar brutarii erau treji. Imprejur, în castel 
era linişte ca într-un cavou, căci ştiau cu toţii că Regina nu 
se trezea niciodată înainte să răsară soarele. 

Până acum. 

Fata, fata. Era copila ascunsă, fiica Elyssei, n-avea cine 
altcineva să fie. În visele Reginei era voinică şi brunetă, cu 
un chip hotărât şi cu ochii verzi ca ai mamei - verdele 
dinastiei Raleigh. Dar, spre deosebire de Elyssa, era o fată 
cu înfăţişarea banală, şi, cumva, abia acesta era cel mai 
neplăcut detaliu, pentru că era cel mai realist. Restul visului 
era doar o goană indistinctă, se făcea că Regina nu mai ştia 
cum să scape de bărbatul în gri care-o vâna şi de pârjolul 
care venea-n urma lui. Dar când se trezea, îi rămânea-n 
minte chipul fetei, rotund şi simpluţ, aşa cum fusese şi 
chipul ei cândva. 

L-ar fi pus pe vreunul dintre prezicătorii ei să-i 
interpreteze visul, dar erau toţi nişte escroci cărora le 
plăcea să se îmbrace în voaluri. Liriane fusese singura care 
avusese într-adevăr un dar, însă acum ea murise. Şi oricum 
n-avea nevoie de nicio divinaţie. În linii mari, dacă nu chiar 
şi în detalii, semnificaţia visului era destul de clară: urma să 
se-ntâmple un dezastru. 

Din spatele său veni un sunet gros, gutural, iar Regina se 
întoarse. Nu era decât sclavul din patul ei. Uitase de el. Se 


descurcase bine, aşa că-l lăsase să rămână la ea peste 
noapte; o partidă ca lumea alunga orice vise. Dar nu 
suporta sforăitul. Îl urmări, cu ochii mijiţi, să vadă dacă 
sunetul se repetă. Bărbatul mormăi încet şi se întoarse pe 
partea cealaltă; după o clipă Regina se întoarse şi ea la 
geam, cu gândurile deja departe. 

Fata. Dacă nu pierise încă, avea să piară-n curând. Dar 
gândul că nu reuşise să găsească giuvaierele în toţi aceşti 
ani o otrăvea. Nici măcar Liriane nu dibuise unde se putea 
afla fata, iar Liriane o cunoscuse bine pe Elyssa, mai bine 
decât Regina însăşi. Era înnebunitor... o fată cu vârsta 
cunoscută, cu un semn unic pe braţ? Chiar dacă copila 
ţinea giuvaierele ascunse, totuşi ar fi trebuit să fie o 
căutare simplă. Regatul Tearling nu era cine ştie ce de 
întins. 

Unde ai ascuns-o, nenorocito? 

Probabil undeva afară din Tearling, dar asta ar fi fost un 
semn neaşteptat de imaginaţie din partea Elyssei. În plus, 
orice ascunzătoare afară din Tearling ar fi însemnat că fata 
se află în teritoriile unde dominaţia Mortmesne era chiar 
mai mare. Elyssa a presupus până în ultima clipă că o mai 
mare ameninţare pentru fiica ei vine din afara Tearlingului, 
ceea ce era încă o eroare de judecată. Nu, fata era undeva 
în Tearling, era clar. 

Dinspre pat veni încă un sforăit. 

Regina închise ochii şi-şi frecţionă tâmplele. Ura sforăitul. 
Se uită cu poftă spre foc, gândidu-se dacă să-l aprindă. 
Lucrul cel întunecat putea să-i ofere răspunsuri, dacă avea 
curajul să-i pună întrebări. Dar nu-i plăcea să fie invocat 
decât în cazuri extreme, şi nu înghiţea slăbiciunea. Dacă-i 
cerea ajutorul, însemna că se-ndoieşte de propria ei putere 
de-a găsi copila. 

Nu mai e copilă. Trebuie să nu mă mai gândesc aşa la ea. 
Fata va fi având nouăsprezece ani acum, iar Elyssa nu 
fusese chiar atât de proastă. Indiferent unde dusese fata, 
cineva o învățase să supravieţuiască. Să domnească. 


Şi nu pot să văd giuvaierele. 

incă un gând neliniştitor. În visele ei, fata nu purta niciun 
giuvaier; nici urmă de vreun safir. Ce să-nsemne asta? Să fi 
ascuns Elyssa bijuteriile în altă parte? 

Sclavul sforăia acum de-a binelea, începea ca un val 
inofensiv, dar apoi creştea în intensitate, încât probabil e a 
se-auzea până-n brutăriile aflate cu douăzeci de etaje mai 
jos. Il alesese ea cu mâna ei, pentru că avea pielea închisă 
şi nasul acvilin, semne clare că avea sânge de Mortmesne. 
Era unul dintre Exilaţi, un urmaş al trădătorilor Regatului 
Mortmesne, surghiuniţi la Callae. Deşi Regina însăşi îi 
trimisese pe trădători la Callae, Exilaţii i se păreau curios de 
excitanţi. Dar un sclav care sforăie nu mai e de niciun folos. 

Pe peretele de lângă geam erau două butoane, unul 
negru şi altul roşu. Regina ezită o clipă, apoi îl apăsă pe cel 
negru. 

Pe uşă intrară patru gărzi, aproape fără să scoată un 
sunet, îmbrăcaţi în negrul gărzilor palatului. Toţi patru 
aveau săbiile scoase. Ghishlaine, căpitanul gărzilor ei, nu 
era printre ei, desigur. Era prea bătrân ca să mai lucreze 
noaptea. 

Regina arătă spre pat şi gărzile îl apucară pe bărbatul 
care sforăia, fiecare de câte-un membru. Sclavul se trezi 
gâfâind şi începu să se zbată. Îi trase un picior unui gardian 
cu piciorul stâng şi se întoarse, luptându-se să ajungă la 
capătul patului. 

— Maiestate? întrebă gardianul cu rang mai mare, 
scrâşnind din dinţi, în timp ce ţinea strâns braţul omului, 
care se zbătea convulsiv. 

— Duceţi-l jos în laborator. Spuneţi-le să-i taie limba şi 
omuşorul. Şi să-i taie şi corzile vocale, pentru orice 
eventualitate. 

Sclavul începuse să urle şi să se zbată şi mai tare, în 
vreme ce gărzile se străduiau să-l ţintuiască de pat. Avea o 
putere de admirat: îşi eliberase braţul drept şi piciorul 
stâng, după care un gardian îi băgase un cot în şale. 


Sclavul scoase un sunet agonizant şi încetă să se mai 
zbată. 

— Şi după operaţie? 

— După ce-şi revine, i-l oferiţi Doamnei Dumont, cu 
complimentele noastre. Şi dacă nu-l vrea, i-l daţi lui Lafitte. 

Se întoarse spre geam, în timp ce garda îl târa pe om 
afară, încă urlând. Helene Dumont probabil că avea să-l 
primească; cum era prea proastă ca să poarte o 
conversaţie, îi plăceau bărbaţii tăcuţi. După ce gardienii 
închiseră uşa, ţipetele se auziră tot mai înăbuşit, până ce se 
stinseră cu totul. 

Regina batea cu degetele în pervaz, deliberând. 
Şemineul o îmbia, aproape c-o implora să-l aprindă, dar 
acum era sigură că n-ar face bine. Situaţia nu era chiar atât 
de disperată. Regentul îi contractase pe Cadenii şi, cu toate 
ca Regina dispreţuia orice venea din Tear, pe aceştia nici 
măcar ea nu-i putea subestima. In plus, dacă fata reuşea 
cumva să ajungă vie la Noua Londră, oamenii lui Thorne se 
vor ocupa de ea. Intr-un fel sau altul, până-n martie, avea 
să aibă capul fetei pe perete şi ambele lănţişoare în mână, 
şi apoi va putea să doarmă un somn fără vise. Regina îşi 
întinse mâinile, cu palmele-n sus, şi pocni din degete. 
Departe în zare, spre vest, scăpără un fulger. 

Regina se-ntoarse în pat. 


Cea de-a treia zi de călătorie începu cu mult înainte de 
răsăritul soarelui. Kelsea se trezi când auzi sunet de arme 
prin bezna din jurul cortului şi începu să se îmbrace, 
hotărâtă să desfacă singură cortul, înainte să se-apuce 
vreunul dintre soldaţi să-l strângă în locul ei. Era pe punctul 
să aprindă felinarul, dar îşi dădu seama că vedea şi fără el. 
Cortul era luminat de o văpaie subţire, palidă, şi-şi zări 
cămaşa în colţ. Dar cămaşa părea albastră. 

Kelsea se uită în jos. Safirul de la gâtul ei scânteia, 
împrăştiind lumină; nu era strălucirea de cobalt pe care o 
reflecta de obicei la lumina focului, ci o vâlvătaie albastru- 


verzuie care părea să vină dinlăuntrul lui. Strânse 
giuvaierul în mână şi mai făcu o descoperire: obiectul iradia 
căldură, avea cu cel puţin douăzeci de grade mai mult 
decât corpul ei. 

Dezveli piatra şi urmări lumina albastră dansând pe 
pânza cortului. Avusese safirul la gât de când se ştia, dar, 
în afară de obiceiul enervant de a-i ieşi din haine, nu făcuse 
niciodată nimic remarcabil. lar acum radia pe-ntuneric. 

E vrăjit, se gândi Kelsea, minunându-se, cu ochii la 
lumina azurie. Vrăjit, de parc-ar fi din cărțile lui Carlin. 

Se întinse, luă pelerina şi-o căută în buzunare, să 
găsească celălalt lănţişor. Îl scoase nerăbdătoare afară, dar 
rămase dezamăgită. Giuvaierul celălalt arăta absolut 
obişnuit, un safir albastru, mare, care i se odihnea în palmă. 
Nu emitea nicio lumină. 

— Galen! Ajută-mă să mă urc în şa! 

Vocea de afară, pe care Kelsea o recunoscuse deja ca 
fiind a lui Buzduganu, o aduse cu picioarele pe pământ. Nu 
era momentul să se minuneze de lumina safirului, ci mai 
degrabă s-o ascundă. Scotoci prin bagaje până găsi cămaşa 
cea mai groasă din lână şi mai închisă la culoare, se 
îmbrăcă cu ea, vâri lănţişorul pe dedesubt, apoi îşi prinse 
părul într-un coc strâns, cu agrafe, şi-şi puse pe cap o 
căciulă groasă, croşetată. Giuvaierul i se odihnea între sâni, 
ca un cărbune minuscul, radiind o căldură plăcută, care 
străpungea frigul muşcător al dimineţii. Chiar şi aşa, nu 
avea să-i ţină de cald toată ziua; îşi mai puse un rând de 
haine şi mănuşile, apoi ieşi afară. 

Pe cer, la răsărit, nu se vedea decât o linie subţire de 
culoarea albăstrelelor; mai încolo se lăsa umbra dealurilor. 
Când Kelsea se apropie, Galen se desprinse de grupul care 
pregătea caii şi-i aduse câteva bucăţi de şuncă, pe care 
fata le înfulecă, flămândă. Îşi desfăcu singură cortul, 
mulţumită că nu vine nimeni s-o ajute. Carroll o salută din 
cap în drum spre crângul unde erau adăpostiţi caii; avea 
chipul muncit de gânduri şi părea că nu dormise niciun 


strop. 

Kelsea încărca cortul pe calul lui Pen, după care se ocupă 
de desagii ei. Chiar şi May părea că se mai îmblânzise peste 
noapte; Kelsea îi întinse un morcov dintr-o grămadă strânsă 
de Buzduganu, iar May păru mulţumită să i-l mănânce din 
mână. 

— Sire! Şoimi! Sunt doi, spre răsărit! 

Kelsea scrută cerul care se lumina, dar nu zări nimic. 
Nemişcarea era  descurajantă. Kelsea crescuse într-o 
pădure plină de şoimi; ţipetele lor ascuţite, sălbatice îi 
îngheţau sângele-n vine. Dar tăcerea de-acum era chiar 
mai cumplită. 

Carroll îşi legase şi el desagii de şa. Acum se uita la cer, 
gândindu-se la un plan. După o clipă, strigă: 

— Toată lumea! Veniţi aici imediat! Pen, tu termini de 
stins focul. 

Bărbaţii se adunară în jurul lui, cei mai mulţi cărând 
diverse provizii. Pen sosi ultimul, cu faţa murdară de 
cenuşă. Incepură să distribuie proviziile între diferiţi desagi, 
dar Carroll lătră: 

— Lăsaţi-le! 

Se frecă la ochii înceţoşaţi. 

— Sunt pe urmele noastre, băieţi. Şi inima-mi spune că 
se apropie. 

Câţiva dintre ei încuviinţară din cap. 

— Pen, tu eşti cel mai mic. Dă-i Reginei pelerina şi 
armura ta. 

Figura lui Pen se crispă, dar dădu din cap că da, îşi 
desfăcu pelerina şi începu să-şi dea jos armura. Kelsea 
căută în buzunar şi scoase al doilea lănţişor înainte să-şi 
dezbrace pelerina. Se apucară apoi să fixeze armura lui Pen 
pe ea, pe rând, piesă cu piesă. Metalul era incredibil de 
greu; de câteva ori, Kelsea trebui să-şi înăbuşe un geamăt 
când i se mai adăuga câte o nouă bucată. 

— Ne despărţim, anunţă Carroll. Nu vor fi nici ei mulţi şi 
trebuie să sperăm că nu ne pot prinde pe toţi odată. 


Mergeţi încotro vreţi, totul e să nu mergeţi împreună. Ne 
vedem pe pajiştea din faţa Citadelei peste două zile. 

Se întoarse apoi către Pen. 

— Pen, vei schimba şi calul cu iapa Reginei. Dacă avem 
noroc, o să se concentreze să urmărească iapa. 

Kelsea se clătină puţin când Mhurn îi fixă platoşa pe 
umeri. Era plată, făcută pentru un bărbat; sânii îi zvâcneau 
dureros când acesta se apucă s-o lege cu catarame la 
spate. 

— Cine merge cu Regina? întrebă Dyer. 

| se citea pe faţă că spera din tot sufletul să nu fie vorba 
de el. 

— Lazarus. 

Kelsea se uită la Buzduganu, care stătea în spatele lui 
Carroll, la marginea grupului. Avea pe chip aceeaşi 
indiferenţă ca-ntotdeauna. Carroll ar fi putut la fel de bine 
să-i dea în pază nu ştiu care copac important. Probabil că 
lui Kelsea i se citea îndoiala pe chip, căci Buzduganu ridică 
din sprâncene, ca şi când ar fi provocat-o să conteste 
decizia. 

Kelsea n-o contestă. 

Carroll zâmbea încurajator la grupul de străjeri, dar 
chipul îi era muncit de gânduri; Kelsea simţi apăsarea 
morţii asupra sa, aproape ca o umbră care-aştepta să-l 
înhaţe, cocoţată pe umărul lui. 

— Această misiune e ultima pe care-o avem de îndeplinit 
împreună şi e cea mai importantă. Regina trebuie să ajungă 
la Citadelă, chiar dacă vom fi nevoiţi să ne dăm viaţa 
pentru asta. 

Făcu un semn din mână că puteau să plece, iar oamenii 
porniră. Kelsea îşi adună toată forţa de care era în stare: 

— Stati! 

— Domniţă? Carroll se întoarse, iar ceilalţi se opriră şi ei, 
în drum spre cai. 

Kelsea se uită la toţi, cu feţele dure şi hotărâte în lumina 
cenuşie a dimineţii; unii o urau, ştia bine, într-un colţ adânc 


al fiinţei lor, dar onoarea nu le dădea voie s-o recunoască. 

— Ştiu că niciunul dintre voi n-a ales să se afle în această 
misiune, dar vă mulţumesc că aţi venit. M-aş bucura să vă 
am pe oricare dintre voi în garda mea personală, dar, 
oricum ar fi să fie, familiile voastre vor fi în siguranţă. Asta 
v-o jur... mă credeţi sau nu. 

Se întoarse apoi către Carroll, care-o privea cu o expresie 
imposibil de descifrat: 

— Acum putem să plecăm, Domnule Căpitan. 

— Domniţă. 

Dădu din cap şi bărbaţii începură să urce-n şa. 

— Lazarus, stai puţin. 

Buzduganu veni spre ei călcând apăsat. 

— Căpitane, pe calul meu nu pui mâna. 

— Nici n-aş îndrăzni. 

Faţa lui Carroll se încreţi într-un zâmbet scurt. 

— Rămâi cu Regina, Lazarus, dar suficient de departe ca 
să nu se vadă că sunteţi împreună. Eu aş lua-o spre râul 
Caddell, pe care să-l urmaţi până-n oraş. Fluxul apei vă va 
şterge urmele. 

Buzduganu încuviinţă din cap, dar Kelsea avu deodată o 
presimţire ciudată: Buzduganu deja cântărise sfatul lui 
Carroll şi-l respinsese într-o clipă, alegându-şi singur 
traseul. 

— Nu e timp de poveşti, Domniţă, dar Lazarus al nostru e 
un renumit magician al evadărilor. Cu puţin noroc, îşi va 
pune-n practică cel mai de seamă truc. 

Armura lui Kelsea era completă. Pen îşi puse pelerina ei 
verde pe umeri; îi era mică. 

— Cu Dumnezeu înainte, Domniţă, murmură el, apoi se 
făcu nevăzut. 

— Domnule Căpitan. 

Kelsea se gândi deodată la scena cumplită cu Carlin şi la 
Barty, cum stăteau ei în uşa căsuţei, cu optimismul lor 
prefăcut. 

— Ne vedem în curând în faţa tronului. 


— Domniţă, ştiu că mă aşteaptă moartea în călătoria 
aceasta. Pentru mine e destul dacă ajungi dumneata pe 
tron. 

Se urcă pe cal, cu chipul chinuit de un scop pe cât de 
puternic, pe-atât de deznădăjduit. Buzduganu îi întinse 
mâna şi Carroll o apucă. 

— Să ai grijă de ea, Lazarus. 

Dădu pinteni calului, care porni în galop, şi dispăru în 
pădure. 

Kelsea şi Buzduganu rămaseră singuri. Caii scoteau aburi 
pe nas, şi Kelsea îşi dădu seama din nou cât de frig e. Luă 
pelerina lui Pen şi, înainte să şi-o pună pe umeri, găsi 
buzunarul de la piept şi puse lănţişorul de la Carlin în el. 
Imprejur, tabăra părea foarte goală, nu mai erau decât un 
morman de frunze moarte şi ramurile scheletice ale 
copacilor ce li se întindeau pe deasupra capului. 

— Incotro s-o iau? îl întrebă pe Buzduganu. 

— Printre copacii aceia de la stânga. 

O ajută să se urce pe calul lui Pen, un armăsar maroniu- 
închis, mai înalt cu două palme decât iapa ei. Chiar şi cu 
ajutorul lui Buzduganu, Kelsea gemu la efortul de a-şi ridica 
atât corpul, cât şi armura lui Pen în şa. 

— O s-o iei câteva zeci de metri spre miazănoapte, apoi 
te-ntorci şi-o iei spre miazăzi. Dumneata n-o să mă vezi, dar 
să ştii că o să fiu prin preajmă. 

Simţind cât de mare era calul pe care se urcase, Kelsea 
recunoscu: 

— Nu prea ştiu să călăresc, Lazarus. Şi n-am mers 
niciodată prea repede. 

— Am observat, Domniţă, dar Rake e unul dintre 
armăsarii noştri cei mai blânzi. Dacă-l struneşti uşor, n-o să 
te-arunce din şa, chiar dacă nu te cunoaşte. 

Ridică brusc capul şi-şi fixă privirea deasupra capului lui 
Kelsea. 

— Acum du-te, Domniţă. Vin. 

Kelsea ezită. 


— Ah, lisuse! 

Buzduganu îi trase una calului pe crupă şi Rake ţâşni de 
pe loc; Kelsea aproape că scăpă frâurile. Îl auzi din spate pe 
Buzduganu: 

— Păpuşi şi rochii, Domniţă! Trebuie să fii mai tare de- 
atât! 

Apoi dispăru în pădure. 


A fost o călătorie teribilă. A strunit bidiviul în cercul 
amplu pe care i-l descrisese Buzduganu; corpul îi tânjea 
după momentul când avea să meargă drept şi să mărească 
viteza. Când i s-a părut că făcuse un cerc destul de mare, s- 
a uitat după muşchiul de pe pietre şi a început să gonească 
spre sud; pelerina cenuşie a lui Pen îi flutura în urmă. In 
primele minute, armura îi cântărea greu, zguduindu-i corpul 
de fiecare dată când Rake se proptea în copitele din faţă. 
Dar după puţin timp nu mai simţea deloc greutatea. Nu mai 
exista nimic decât viteza, o viteză pură, curată, pe care n-o 
atinsese niciodată cu calul bătrâior al lui Barty. Pădurea îi 
trecea în goană prin faţa ochilor; copacii erau uneori 
departe, dar alteori treceau atât de aproape încât ramurile 
lor îi biciuiau armura, în urechi îi urla vântul îngheţat, iar în 
capul pieptului simţea gustul amărui al adrenalinei. 

Buzduganu nu se-arăta nicăieri, dar Kelsea ştia că e pe- 
aproape. Ultima lui remarcă îi tot venea în minte în timpul 
galopului şi-i făcea obrajii să ia foc, deşi bătaia vântului i-i 
înţepenise. Se gândise că fusese puternică şi curajoasă de- 
a lungul călătoriei; îşi permisese să creadă că-i 
impresionase. Carlin îi spunea mereu că i se citea totul pe 
faţă. Dacă pricepuseră toţi ce mândră era de ea însăşi? 
Cum să mai dea ochii cu ei? 

Termină imediat cu prostiile astea! 

Vocea lui Carlin îi răsună în cap ca un tunet, dincolo de 
orice umilinţă şi de orice dubiu. Kelsea-şi strânse coapsele 
mai tare în jurul lui Rake şi îl mână mai iute, iar când 
simţea că obrajii-i încep din nou să se înroşească, ridica 


mâna şi-şi trăgea câte-o palmă. 

să fi trecut vreo oră de galop; pădurile dispăruseră cu 
totul şi Kelsea se trezi gonind de-a lungul Câmpiei Almont. 
Cât vedea cu ochii, se întindeau ogoare verzi, bine lucrate, 
dar o scotea din minţi că pământul era atât de plat şi de 
uniform. Ici şi colo se zărea câte-un copac, dar nu erau 
decât nişte trunchiuri fără frunze, răsucite spre cer; nici 
vorbă să se poată adăposti sub ele, la o adică. Işi continuă 
drumul pe potecile dintre ogoare, iar când nu se vedea 
niciun alt drum, o tăia de-a dreptul peste câmpuri. Pe toată 
întinderea se zăreau, din loc în loc, adăposturi de lemn, cu 
acoperişul de stuf. Ceva mai încolo, se vedeau şi câteva 
locuinţe mai înalte şi mai solide, tot din lemn, unde probabil 
că locuiau vechilii, dacă nu chiar boierii. 

Zări mulţi ţărani; unii îşi ridicau privirile să se uite la ea 
sau îi făceau cu mâna în trecere. Dar cei mai mulţi nici n-o 
băgau în seamă, preocupaţi de recoltă. Economia din Tear 
se sprijinea pe agricultură; ţăranii lucrau pământul în 
schimbul dreptului de-a se stabili pe pământul boierului, 
căruia îi parveneau toate profiturile, mai puţin taxele care 
mergeau la împărăție. Lui Kelsea îi răsună-n urechi vocea 
lui Carlin, cândva în bibliotecă; tonul dezaprobator răsuna 
în camera înconjurată de cărţi: „Asta nu e nici mai mult, nici 
mai puţin decât robie curată, Kelsea. Ba, mai rău, e robie 
tolerată de stat. Oamenii aceştia n-au încotro decât să 
muncească până cad din picioare, şi pentru ce, pentru 
confortul boierului; ei, dacă au noroc, reuşesc cel mult să 
supravieţuiască. William Tear a venit în Lumea Nouă cu un 
vis despre socialismul pur, şi uite unde-am ajuns”. 


Carlin propovăduise constant pe tema asta, dar pentru 
Kelsea era altceva să vadă sistemul în faţa ochilor. Oamenii 
care munceau pe ogoare păreau uscați de foame; 
majoritatea purtau nişte haine fără nicio formă, care mai 
mult atârnau pe ei, aşa piele şi os cum erau. Vechilii erau 
uşor de identificat, căci stăteau călare pe cai, ridicaţi 


deasupra recoltelor, şi nu păreau c-ar suferi de foame. 
Purtau pălării plate şi largi, şi fiecare avea în mână câte-un 
ciomag al cărui scop era dureros de evident; când Kelsea 
se-apropie de unul dintre ei, văzu că un capăt al ciomagului 
era pătat cu un fel de roşcat-închis. 

Spre răsărit, Kelsea zări o casă care sigur îi aparţinea 
unui boier: avea un turn din cărămidă roşie. Cărămidă 
adevărată! Cărămida din Tearling era un material foarte 
prost în comparaţie cu cea din Mortmesne, care era făcută 
cu mortar de calitate mai bună şi costa cel puţin o liră 
kilogramul. Carlin avea un cuptor din cărămidă adevărată, 
pe care i-l construise Barty, iar Kelsea se întrebase în 
repetate rânduri dacă Barty nu cumva cumpărase 
cărămizile de pe piaţa neagră din Mortmesne. Majoritatea 
meşterilor n-aveau voie să-şi vândă produsele în Tearling, 
dar produsele de lux din Mortmesne se dădeau la preţuri 
foarte mari peste graniţă, iar Barty îi spusese că, dac-aveai 
bani, găseai, de toate. Dar, chiar dacă Barty făcea uneori 
afaceri pe piaţa neagră, el şi Carlin nu şi-ar fi permis 
niciodată o casă de cărămidă. Pesemne că boierul care 
locuia aici era putred de bogat. Kelsea îşi roti privirea 
asupra oamenilor de pe câmp, care arătau ca nişte 
sperietoare de ciori, şi în minte i se-nfiripă un sentiment 
nedesluşit de furie. Îi repugnase dintotdeauna gândul că va 
fi regină şi ştia că n-are tot ce-i trebuie pentru aşa ceva, 
deşi Barty şi Carlin îşi dăduseră toată silinţa cu ea. Nu 
crescuse într-un castel, nu avusese parte de genul acela de 
viaţă privilegiată. Ţinutul peste care urma să domnească 
era atât de vast încât o intimida, dar la vederea acestor 
ţărani care luerau ogoarele, ceva în sufletul ei s-a mişcat şi 
a început să se manifeste pentru prima dată. Toţi oamenii 
aceia erau responsabilitatea ei. 

In stânga, soarele străpungea orizontul; Kelsea zări cu 
coada ochiului o siluetă neagră care brăzdă cerul dimineţii, 
dispărând apoi rapid, fără un sunet. 

E un şoim din Mortmesne! 


Îşi împlântă călcâiele în coapsele lui Rake şi lăsă frâul cât 
de liber îndrăzni. Armăsarul mări pasul, dar degeaba; niciun 
cal strunit de om nu putea să scape de sub urmărirea unui 
şoim. Işi aruncă privirea în toate părţile, dar nu văzu nimic, 
nici măcar un rând de copaci sub care să se adăpostească, 
doar ogoare nesfârşite şi, foarte departe, luciul albastru al 
unui râu. Scotoci sub pelerină după cuţit. 

— Jos! Lasă-te-n jos! zbieră Buzduganu din spatele ei: 

Kelsea se aplecă şi auzi şuieratul aspru al ghearelor 
lovind aerul unde mai-nainte fusese capul ei. 

— Lazarus! 

— Du-te, Domniţă! 

Se lipi de grumazul lui Rake şi dădu drumul cu totul la 
strânsoarea frâielor. Acum rupeau ţara-n două, gonind atât 
de tare încât Kelsea nici nu mai putea să distingă ţăranii pe 
câmpuri, nu mai vedea decât o contopire de maro şi verde. 
Se gândi că e doar o chestiune de timp până ce calul avea 
s-o arunce din şa şi o să-şi frângă gâtul. Dar chiar şi gândul 
acesta aducea cu el sentimentul unei libertăţi ciudate... în 
fond, nimeni nu se aşteptase să rămână în viaţă atât de 
mult. Se puse pe râs, un râs sălbatic, nestăpânit, pe care 
vântul îl sfâşie pe loc. 

Şoimul se lansă într-un nou atac dinspre dreapta. Kelsea 
se lăsă din nou în jos, dar nu îndeajuns de repede. Ghearele 
îi înţepară gâtul şi îi sfâşiară un tendon. Sângele începu să-i 
şiroiască pe claviculă, un şuvoi gros şi cald. Şoimul se 
avântă la stânga. Kelsea întoarse capul după el şi simţi cum 
rana de la gât i se cască şi-i împrăştie un val de durere în 
toată jumătatea dreaptă a corpului. 

Din spate se auzea zgomotul unor copite venind spre ea, 
dar Kelsea nu-ndrăzni să se uite-n urmă; şoimul zbura acum 
în cercuri înaintea ei, pregătindu-se să-i atace ochii. Era 
mult mai mare decât orice şoim pe care-l văzuse vreodată, 
de un negru intens, întunecat, nu maro, ca cei obişnuiţi, ci 
aproape ca un vultur. Brusc, plonjă din nou în atac, cu 
ghearele deschise. Kelsea se lăsă în jos a treia oară şi-şi 


ridică braţul ca să-şi protejeze ochii. 

Deasupra capului auzi zgomotul înăbuşit al unei bufnituri. 
Nu veni nicio durere, aşteptă o clipă şi se uită cu grijă în 
sus. Nu mai era nimic. 

Se uită în dreapta, cu ochii înlăcrimaţi de durere, şi-l zări 
pe Buzduganu. Hoitul şoimului îi atârna de măciulia ţepoasă 
a ghioagei, o masă amorfă de sânge, pene şi măruntaie 
ude. Buzduganu scutură vârtos măciuca, până ce pasărea 
căzu. 

— Şoim din Mortmesne? strigă ea împotriva vântului, 
încercând să-şi calmeze vocea. 

— Cu siguranţă, Domniţă. Nu au pereche pe lume. Sunt 
negri ca noaptea şi mari cât un dulău. Dumnezeu ştie cu ce 
i-au prăsit. 

Buzduganu îşi încetini calul şi o măsură din cap până-n 
picioare. 

— Te-a rănit. 

— Doar la gât. 

— Şoimii sunt făcuţi să ucidă, dar şi să servească drept 
iscoade. Sigur e un grup de asasini pe urmele noastre. Mai 
poţi să mergi? 

— Da, dar o să rămână o dâră de sânge în urma mea. 

— La vreo cinşpe kilometri depărtare se află bastionul 
unei doamne care i-a fost devotată mamei dumitale. Mai 
poţi să mergi până acolo? 

Kelsea îl privi cu furie. 

— Mă iei drept o femeie toantă şi fricoasă. Sângerez 
puţin, atâta tot. Nu m-am mai simţit niciodată atât de bine 
ca în călătoria asta. 

Ochii lui Buzduganu sclipiră a înţelegere. 

— Eşti tânără şi cutezătoare, Domniţă. E o calitate de 
dorit la un războinic, dar poate că nu şi la o regină. 

Kelsea se încruntă. 

— Să mergem, Domniţă. Spre sud-vest. 

Soarele se ridicase deasupra liniei orizontului; lui Kelsea i 
se părea că zăreşte deja destinaţia: un turn de piatră ce 


contrasta cu luciul albastru al râului. De la distanţă, turnul 
avea dimensiunile unei jucării, dar Kelsea ştia că, după ce o 
să se apropie, se va dovedi că avea câteva etaje bune. 
Kelsea se întrebă dacă moşiereasa care trăia acolo îşi lua 
tainul din folosinţa râului; Carlin îi spusese că mulţi nobili 
care-şi aveau proprietăţile pe lângă un râu sau lângă un 
drum nu pierdeau ocazia să mai stoarcă nişte bani de la cei 
care treceau pe-acolo. 

In galop, lui Buzduganu i se mişca scăfărlia înainte şi- 
napoi, de parc-ar fi fost pe arcuri. Işi atârnase ghioaga la 
loc la centură fără să se mai obosească s-o curețe, iar 
măruntaiele şoimului rămase pe ea luceau în soarele 
dimineţii. Pe Kelsea o îngreţoşă detaliul, aşa că se întoarse 
să privească ţinutul dimprejur, forţându-se să ignore 
durerea din grumaz. Se găseau fără-ndoială în centrul 
Câmpiei Almont, marea țarină a regatului - teren deschis 
cât vedeai cu ochii. Râul din faţă era fie Caddell, fie Crithe: 
Kelsea nu ştia sigur care anume şi nu ştia nici cât de mult 
merseseră spre vest. In depărtare, spre sud-vest, zări un 
pâlc de dealuri brune şi, între ele, o pată întunecată care se 
putea să fie Noua Londră. Dar îi picură un strop de 
transpiraţie în ochi şi, până să se dezmeticească, dealurile 
brune dispăruseră ca o vedenie şi, cât vedea cu ochii, nu 
era decât câmp. Regatul i se părea necuprins, mult mai 
mare decât se-arăta pe hărţile lui Carlin. 

Parcurseseră aproape jumătate din distanţa până la turn, 
când Buzduganu se întinse şi îl plesni tare pe crupă pe 
Rake. Armăsarul protestă printr-un nechezat, dar întinse 
pasul şi ţâşni atât de iute spre râu încât Kelsea era cât pe 
ce să cadă din şa. Încercă să se mişte în ritmul calului, dar 
simţea că rana din grumaz i se deschide de fiecare dată 
când copitele lui Rake atingeau pământul, şi se strădui să 
nu bage-n seamă valurile de ameţeală care-o cuprindeau la 
răstimpuri. 

O vreme, nu-l auzi decât pe Buzduganu în spate, dar 
treptat distinse încă un zgomot inconfundabil de copite, 


câteva perechi de copite care veneau pe urmele lor şi se- 
apropiau; râul se apropia şi el, într-un ritm înfricoşător. 
Întoarse capul şi-şi văzu cu ochii cea mai mare frică: erau 
patru Cadeni ale căror pelerine roşii fluturau în galop. Când 
auzise despre Cadeni în copilărie, Kelsea îl întrebase pe 
Barty cum se face că nişte asasini de profesie poartă o 
culoare atât de aprinsă şi de vizibilă. Răspunsul lui nu 
fusese de natură s-o liniştească: Cadenii erau nişte asasini 
atât de siguri pe ei, încât îşi puteau permite să poarte o 
culoare stridentă şi să atace la lumina zilei. Pelerinele 
emiteau un mesaj clar şi, într-adevăr, Kelsea simţi că-i 
îngheaţă sângele-n vine la vederea lor. 

In urma ei, Buzduganu mârâi o înjurătură, apoi urlă: 

— La dreapta! 

Când privi în jur, Kelsea văzu încă un grup, nu mai puţin 
de patru-cinci oameni, însă cu pelerine negre, care veneau 
dinspre nord-vest şi făceau un unghi aşa încât să-i 
întâlnească înainte de râu. Chiar dacă Rake ar fi fost 
suficient de rapid cât să scape de sub urmărirea ambelor 
grupuri, aveau s-o prindă când râul o va obliga să se 
întoarcă. Râul era lat, se-ntindea pe vreo cincisprezece 
metri de la un mal la altul, şi chiar şi de pe cal se vedea 
bine că apa cea verde era adâncă, curgea rapid la vale şi, 
din cum se-nvolbura din loc în loc, Kelsea înţelese că pe 
dedesubt era plină de stânci. Râul era prea rapid ca să-l 
poată trece înot şi nu se vedea nicio barcă. N-avea nicio 
soluţie, dar mintea îi zbura către câmpia verde, întinsă cât 
vedeai cu ochii şi plină cu oameni. Oameni de care era 
responsabilă. 

Dac-ar merge în galop spre vest, de-a lungul apei, 
amândouă grupurile de urmăritori n-ar avea încotro decât 
s-o urmărească pe mal; n-ar mai avea cum să-i taie calea. 
Probabil c-ar prinde-o oricum, dar măcar aşa ar prelungi 
timpul în care s-ar putea întâmpla o minune. Apucă cu 
toată puterea de hăţuri şi-o luă pieptiş spre râu. La fiecare 
pas, sângele din rana de la gât îi sărea pe bărbie şi pe 


obraji. 

Când nu mai erau decât vreo cincisprezece metri pană la 
râu, smuci de hăţuri, în încercarea de a-i lua prin 
surprindere pe ceilalţi călăreţi cu o mişcare la dreapta. Dar 
Rake înţelese greşit mişcarea şi se opri brusc. Kelsea zbură 
din şa, văzând cu mirare că râul şi cerul îşi schimbă locurile 
şi se amestecă, apoi ateriză cu faţa-n jos; căzătura o lăsă 
fără suflare şi începu să respire scurt, sacadat. Tropotul 
cailor care se-apropiau de ea în galop făcea să vuiască 
pământul. Dădu să se ridice, dar picioarele n-o ascultară. 
încercă să inspire adânc, însă nu-i ieşi decât o gâfâială 
forţată. 

În stânga ei, un bărbat strigă: 

— la fata! la fata, lua-te-ar naiba! De Buzduganu te ocupi 
mai târziu, ia fata! 

În faţa ei, ceva se prăbuşi la pământ. Kelsea privi în sus 
şi-l văzu pe Buzduganu, cu sabia ridicată într-o mână şi cu 
buzduganul în cealaltă, ţinându-le piept celor patru bărbaţi 
cu pelerine roşii. Arătau destul de diferit între ei, unii 
bruneţi, alţii blonzi, unii înalţi, alţii scunzi. Ba unul chiar 
avea mustață. Dar fiecare chip avea aceeaşi privire dură, 
împietrită, de-o cruzime disciplinată. Cel cu pielea mai albă 
străpunse apărarea lui Buzduganu şi-l zgârie cu vârful 
săbiei de-a lungul claviculei. Sângele îl împroşcă pe Caden 
pe faţă şi i se scurse pe pelerina stacojie. Buzduganu ignoră 
rana, ridică mâna şi-l lovi în grumaz pe cel care-l atacase. 
Bărbatul uriaş în roşu se prăbuşi la pământ, gâlgâind 
sugrumat, cu traheea zdrobită. 

Buzduganu se dădu mai în spate, cât să stea exact în 
faţa lui Kelsea, aşteptând, cu câte-o armă ridicată în fiecare 
pumn. Un alt Caden sări la el; Buzduganu se lăsă-n 
genunchi şi tăie aerul cu sabia. Cadenul căzu la pământ, 
urlând în chinuri. Buzduganu-i tăiase piciorul drept exact 
deasupra genunchiului; din ciotul rămas îi izoucneau acum 
valuri de sânge ce scăldau malul apei într-un roşu aprins. 
Kelsea îşi dădu seama că urmărea pulsul stins al bărbatului, 


a cărui inimă, pe moarte, îi pompa sângele în nisip. 

Ca prin ceaţă, Kelsea pricepu că trebuie să facă ceva. 
Dar picioarele încă n-o ascultau, iar coastele o dureau 
îngrozitor. Cei doi Cadeni rămaşi în viaţă se năpustiră 
asupra lui Buzduganu, cu săbiile ridicate deasupra capului. 
Buzduganu reuşi să-l evite pe primul şi-i împlântă măciuca 
în cap, dintr-o parte. Bărbatul cu pelerină roşie căzu la 
pământ fără niciun sunet, cu scalpul zdrobit, transformat 
într-un ghiveci de sânge şi oase. Însă Buzduganu nu reveni 
pe poziţie îndeajuns de rapid; ultimul asasin ajunse la el şi-i 
spintecă şoldul; sabia-i tăie fără ezitare chiar şi centura de 
piele pe care-o purta la brâu. Dar Buzduganu se aruncă sub 
el, se roti, se ridică-n picioare cu graţia unui animal şi-şi 
împlântă arma, cu o forţă zdrobitoare, în coloana 
asasinului. Kelsea auzi un trosnet, ca atunci când Barty 
rupea o ramură din pădure, iar Cadenul căzu la pământ cu 
o bufnitură surdă. 

În spatele lui Buzduganu, Kelsea văzu că bărbaţii cu 
pelerine negre îi ajunseseră şi ei din urmă şi-acum săreau 
din şa cu săbiile deja scoase din teacă. Buzduganu se lansă 
în atac în direcţia lor, în timp ce Kelsea urmărea cu un fel 
de mirare amestecată cu dezamăgire... i se părea o mare 
pierdere să-l vadă murind acolo. Nu auzise niciodată că 
cineva ar fi reuşit să înfrângă un spadasin Caden, 
nemaivorbind de patru. Îşi luă mâna de la gât şi văzu că e 
îmbibată de sânge. Oare era posibil să moară dintr-o rană 
superficială? Barty nu-i vorbise niciodată despre moarte. 

Cineva o apucă de subsuori şi o răsuci pe spate. In faţa 
ochilor îi jucau pete negre. Rana din grumaz i se deschise şi 
mai mult şi începu să-i pulseze cu sânge cald. Picioarele îi 
căzură fiecare într-o parte, nervii i se treziră la viaţă şi o 
lovi o durere nemaivăzută, de parcă gamba i-ar fi fost 
străpunsă deodată de nenumărate cioburi. Deasupra ei 
apăru un chip de culoarea morţii, cu două găuri negre, 
impenetrabile în loc de ochi şi cu gura pătată de sânge. 
Kelsea nu putu să-şi oprească un țipăt, până să-şi dea 


seama că nu era decât o mască. 

— Domnule. Buzduganu. 

Kelsea se uită-n sus şi văzu că în faţa ei stă încă un 
bărbat, de data aceasta, din fericire, cu o mască albă 
simplă. 

— Faceţi-l să leşine, ordonă bărbatul cu masca albă. Îi 
luăm cu noi. 

— Poftim? 

— Uită-te-n jur, How. A omorât patru Cadeni, de unul 
singur. O să ne facă probleme, fără-ndoială, dar ar trebui să 
fiu nebun să dau pieirii un asemenea soldat. Vine cu noi. 

Kelsea dădu să se ridice, deşi grumazul îi scârţâi a 
protest, şi ajunse în şezut, la timp cât să-l vadă pe 
Buzduganu, care acum sângera din nenumărate răni, 
înconjurat de câţiva bărbaţi cu măşti negre. Unul dintre ei 
se repezi, iute ca o nevăstuică, şi-şi puse sabia, cu mânerul 
în jos, pe ceafa Buzduganului. 

— Nu! strigă Kelsea când Buzduganu căzu la pământ. 

— N-are nimica, fetiţo, spuse masca albă de deasupra ei. 
Adună-te. 

Kelsea se ridică cu chiu, cu vai în picioare. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Nu eşti în situaţia de-a cere lămuriri, fetiţo. 

Îi întinse o sticlă cu apă, dar fata îl ignoră. Ochii din 
spatele măştii albe străluceau de negri ce erau, în timp ce 
bărbatul o studia, uitându-se atent la gâtul ei. 

— Arată nasol. Cum s-a întâmplat? 

— Un şoim din Mortmesne, răspunse Kelsea îndărătnică. 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate lui unchiu-tău. Se pricepe 
la aliaţi cam tot cum se pricepe şi la haine. 

— Domnule! Mai vin Cadeni! Dinspre nord! 

Kelsea se întoarse spre nord. De-a lungul câmpurilor se 
ridica un nor de praf, amăgitor de mic de la distanţa 
aceasta, dar Kelsea estima că erau cel puţin zece oameni 
pe urmele lor, o masă roşie desprinsă de orizont. 

— Mai sunt şoimi? întrebă conducătorul. 


— Nu. How a împuşcat deja unul. 

— Slavă Cerului. Legaţi-le caii, îi luăm cu noi. 

Kelsea întoarse capul să se uite la râu. Era adânc şi 
tumultuos, dar, spre deosebire de malul pe care se aflau, 
care părea să fi fost defrişat dinadins, malul celălalt era 
acoperit de copaci şi tufe care atârnau deasupra apei pe o 
distanţă de cel puţin cinci sute de metri în aval. Dacă 
reuşea să ajungă dincolo, ar putea să scape. 

— Eşti un trofeu foarte râvnit, zise conducătorul, de lângă 
ea. Deşi nu prea s-ar zice, judecând după cum arăţi. 

Kelsea o zbughi spre râu, dar nu făcu nici trei paşi că 
omul o prinse de cot şi-o aruncă spre alt bărbat, de 
mărimea unui urs, care o apucă strâns în braţe. 

— Nu încerca să fugi de noi, fetiţo, îi spuse conducătorul, 
cu o voce rece. Da, se poate să te omorâm, dar Cadenii te 
vor omori cu siguranţă şi-i vor mai şi da Regentului capul 
tău. 

Kelsea îşi cântări opţiunile şi înţelese că n-are niciuna. 
Era înconjurată de cinci bărbaţi mascaţi. Buzduganu zăcea 
la pământ, la şase metri de ea, şi, deşi Kelsea văzu cu 
uşurare că respiră, trupul îi era lipsit de vlagă. Unul dintre 
bărbaţi îi legă mâinile şi alţi doi îl ridicară şi-l urcară pe-un 
cal. Kelsea n-avea sabie şi, chiar dacă ar fi avut, nu ştia s-o 
folosească. Se întoarse spre conducător şi dădu din cap. 

— Morgan, ia-o pe calul tău. 

Conducătorul se întoarse, se urcă şi el pe cal şi ridică 
vocea: 

— Hai, repede. Aveţi grijă la escortă! 

— Hai sus, Domniţă, zise Morgan, cu o voce neaşteptat 
de blândă faţă de constituţia lui solidă şi masca neagră. 

— Poftim. 

Kelsea îşi puse piciorul în scara improvizată de mâinile lui 
şi se ridică pe calul lui. Din gât sângele îi şiroia în neştire; 
pe umărul drept al cămăşii avea o pată mare, lipicioasă, din 
care începuseră să i se scurgă firicele şi pe antebraţ. Kelsea 
simţi mirosul propriului sânge, ca mirosul bănuţilor vechi de 


cupru pe care Barty îi păstra în cutia cu suvenire de-acasă. 
Barty lustruia atent bănuţii în fiecare săptămână şi-i arăta 
şi lui Kelsea: monede rotunde banale din cupru, înfăţişând 
chipul impunător şi bărbos al unui bărbat, rămase din 
timpuri de mult apuse. Era ciudat că tocmai mirosul de 
sânge îi declanşa amintiri atât de plăcute. 

Morgan se urcă pe cal în spatele ei; Kelsea simţi cum 
calul se stabilizează sub greutatea lui. Braţele lui formau un 
cadru solid de-o parte şi de alta a fetei. Kelsea îşi sfâşie 
mâneca până obţinu un bandaj potrivit să şi-l apese pe gât. 
Rana avea nevoie de cusături, şi asta cât mai repede, dar 
era hotărâtă să nu lase o dâră de sânge în urmă. 

Galopau de-a lungul râului. Kelsea se întreba încotro vor 
putea s-o apuce, căci râul curgea prea iute şi prea năvalnic 
ca să-l poată străbate cu caii, şi nu era nici urmă de vreun 
pod. Când privi spre miazănoapte, văzu că grupul de 
pelerine roşii îşi schimbase direcţia şi venea drept spre ei. 
Bărbaţii mascaţi care o-nconjurau nu comentau deloc 
încotro mergeau sau dacă aveau vreun plan de scăpare. 
Conducătorul mergea în faţă. În urma lui venea altcineva, 
pe calul lui Buzduganu, în timp ce acesta zăcea răsturnat 
peste şa; corpul inert i se zguduia la fiecare pas al calului. 
Kelsea nu prea văzu sânge când îl privi, dar avea corpul 
acoperit aproape peste tot cu pelerina cenuşie. Mascaţii 
păreau concentrați exclusiv asupra drumului din faţa lor; 
nici nu-ntorceau capul să vadă cât progresaseră cei care-i 
urmăreau, şi nici la Kelsea nu se uitau. Fetei i se strânse 
inima când se văzu aşa neajutorată. Dac-ar fi fost singură, 
era moartă de mult. 

— Acum! strigă conducătorul. 

Pământul se răsturnă sub copitele calului lui Morgan şi 
intrară galopând în râu. Kelsea închise ochii şi-şi ţinu 
respiraţia, pregătindu-se de întâlnirea cu apa rece ca 
gheaţa, dar aceasta nu avu loc. De jur împrejurul lor, râul 
spumega sălbatic şi-mproşca aerul cu picături îngheţate; 
Kelsea se udase până la genunchi. Când deschise ochii, 


văzu că străbăteau râul într-un mod inexplicabil: copilele 
cailor stropeau la tot pasul, totuşi păşeau pe pământ ferm. 

N-are cum, se gândi şi făcu ochii mari de mirare. Dar 
dovada era chiar în faţa ei: tăiau râul pe diagonală şi cu 
fiecare pas erau mai aproape de malul celălalt. Trecură 
printre doi bolovani sumeţiţi în mijlocul râului, atât de 
aproape încât Kelsea reuşi să distingă panglicile de alge de 
culoarea smaraldului care creşteau pe ei, răsfirate prin apă. 
Se gândi apoi la giuvaierul pe care-l purta la gât, care- 
ncepuse să lumineze, şi aproape că izbucni în râs. Ziua 
fusese plină de minuni. 

Când ajunseră pe uscat, se îndreptară imediat către 
pădure. Era a doua oară în ziua aceea când Kelsea se trezi 
cu faţa biciuită şi plesnită de frunze, dar puse bărbia-n 
piept şi nu mai zise nici pâs. 

Ajunşi la umbra unui stejar masiv, conducătorul ridică 
mâna şi îşi opriră cu toţii caii. În urma lor, râul abia se 
vedea de copaci. Conducătorul se-ntoarse pe loc, descriind 
un cerc complet, şi acum stătea nemişcat, scrutând atent 
malul celălalt al râului. 

— Le-am dat de lucru pentru o vreme, zise unul dintre ei. 

Kelsea se întoarse, fără să bage-n seamă valul de 
ameţeală ce-o cuprinse, şi privi cu atenţie printre ramurile 
stejarului. Dar nu vedea nimic, doar strălucirea soarelui 
reflectându-se în apă. Insă unul dintre bărbaţii cu mască 
neagră jubilă: 

— l-am blocat de tot. O să stea acolo ore întregi. 

Acum îi auzi şi ea: câteva voci ridicate, cărora le 
răspunse o alta, strigând „Nu ştiu!” 

— Domnița are nevoie de cusături, anunţă Morgan din 
spatele ei, făcând-o să tresară. Pierde prea mult sânge. 

— Aşa e, răspunse conducătorul, fixând-o pe Kelsea cu 
ochii săi negri. 

Il fixă şi ea, la rândul ei, încercând să vadă dincolo de 
mască. Chipul de pe mască închipuia un arlechin, dar era 
ceva mai rău, într-un fel pe care nu-l putea preciza. Efectul 


era cu totul înfricoşător, amintindu-i de coşmarurile din 
copilărie. Se forţă să stea dreaptă şi să se uite la el, deşi 
sângele i se strângea la încheietura braţului. 

— Dar cine eşti? 

— Sunt moartea lungă şi lentă a Regatului Tearling, 
fetiţo, şi trebuie să ne ierţi. 

Bărbatul clătină din cap, privind peste capul ei. Kelsea nu 
mai apucă să-ntoarcă capul, fiindcă văzu negru dinaintea 
ochilor. 


3. Spectrul 


Semnul distinctiv al unui adevărat erou este 
acela că fapta sa cea mai eroică se săvârşeşte în 
secret. Nu auzim nimic de ea. Şi totuşi, cumva, 
dragi prieteni, ştim. 


— Predicile Părintelui Tyler 
din ARHIVA ARVATH 


— Trezeşte-te, fetiţo. 

Kelsea deschise ochii şi zări un cer de-un albastru atât de 
strălucitor, încât îşi închipui că încă visează. Dar după ce 
privi scurt împrejur înţelese că se afla într-un cort. Era 
întinsă pe jos, învelită într-o piele de animal. Nu era piele 
de cerb, căci ar fi recunoscut-o, dar era aşa de călduroasă 
că nu-i venea să se ridice şi să iasă din ea. 

Kelsea se uită către cel care vorbise, un bărbat îmbrăcat 
din cap până-n picioare în albastru-închis. Avea o voce 
plăcută, de bariton, îndeajuns de particulară încât să-l 
recunoască şi fără masca îngrozitoare de mai-nainte. Era 
bărbierit proaspăt şi arăta bine, avea pomeţii înalţi, iar pe 
chip i se ghicea buna dispoziţie. Era şi mult mai tânăr decât 
crezuse ea pe malul râului, n-avea mai mult de douăzeci şi 
cinci de ani, cu părul încă des şi închis la culoare; ochii mari 
şi negri care-i ieşeau în evidenţă pe faţa lipsită de riduri o 
puseră pe Kelsea pe gânduri: n-arătau nici pe departe de 
treizeci de ani. 

— Şi azi unde ţi-ai lăsat chipul încântător? 

— Acum sunt acasă, răspunse el relaxat. N-avea sens să 
mă deghizez. 

Kelsea se strădui să se ridice, ceea ce-i provocă un junghi 
puternic din dreapta gâtului, ca o avertizare să se 
oprească. Işi cercetă uşor rana, cu degetele, şi descoperi o 
rană cusută, acoperită cu un soi de cataplasmă lipicioasă. 

— O să se vindece frumos. Te-am îngrijit eu însumi. 


— Mulţumesc, răspunse Kelsea, după care îşi dădu 
seama că nu era îmbrăcată cu hainele cu care venise, ci 
purta un fel de rochie dintr-o pânză albă, poate de in. Când 
îşi ridică privirea spre el, îşi simţi obrajii înroşindu-se. 

— Da, tot eu m-am ocupat şi de asta, spuse, zâmbind şi 
mai mult. Dar nu-ţi face griji, fetiţo, eşti prea banală pentru 
gustul meu. 

Cuvintele bărbatului o răniră, şi nu puţin, dar îşi ascunse 
dezamăgirea sub o expresie mai dură. 

— Unde mi-e mantia? 

— Acolo. 

Bărbatul arătă cu degetul mare spre un morman de haine 
aşezat în colţ. 

— Dar n-ai nimic prin ea. Nu sunt un om atât de bun 
încât să rezist să iau asta. 

Îşi desfăcu degetele şi lăsă s-atârne printre ele un 
lănţişor cu piatră de safir. Kelsea ridică mâna instinctiv şi 
simţi că lănţişorul ei îi atârna încă în jurul gâtului. 

— Sunt optimişti, fetiţo, dacă ţi le-au dat pe amândouă. 
Umbla vorbă că giuvaierul Regelui s-a pierdut cu totul. 

Kelsea se abţinu să se întindă după celălalt lănţişor, mai 
ales că omul atâta aştepta. Dar rămase cu ochii la safirul 
care se legăna înainte şi-napoi. 

— Pe ăsta nu l-ai purtat niciodată, spuse omul. 

— De unde ştii? 

— Dacă l-ai fi purtat, nu s-ar fi lăsat scos de la gât. 

— Poftim? 

Bărbatul o privi mirat. 

— Nu ştii nimic despre aceste giuvaiere? 

— Ştiu că îmi aparţin. 

— Şi ce-ai făcut ca să le meriţi? Te-ai născut dintr-o 
regină de mâna a doua cu o arsură pe braţ. 

De mâna a doua. Asta ce mai voia să-nsemne? Kelsea îşi 
puse bine expresia în minte şi vorbi cumpătat. 

— Nu mi-aş fi dorit să fie aşa. 

— Poate. 


Ceva din tonul lui îi dădea fiori, îi spunea că aici e în 
pericol. Dar cum venea asta, dacă omul îi salvase viaţa pe 
malul râului? În timp ce privea legănatul giuvaierului, ale 
cărui reflexe albăstrii i se reflectau pe piele, se gândi la 
această problemă. Ca să negociezi trebuie să ai ceva de 
oferit la schimb. 

— Pot să te-ntreb cum te numeşti, domnule? 

— E irelevant. Poţi să-mi spui Spectrul, zise bărbatul, 
lăsându-se pe spate şi aşteptând să-i vadă reacţia. 

— Numele nu-mi spune nimic. 

— Chiar aşa? 

— Da, ştii, am crescut departe de lume. 

— Aha, păi altfel numele meu ţi-ar fi spus multe. 
Regentul a pus mulţi bani pe capul meu. Şi suma tot creşte. 

— Din ce cauză? 

— l-am furat calul. Printre altele. 

— Eşti hoţ de meserie? 

— E plin pământul de hoţi. Cum ar veni, eu sunt tatăl 
hoţilor. 

Kelsea zâmbi fără să vrea. 

— Şi de-aia umblaţi toţi mascaţi? 

— Desigur. Oamenii invidiază darurile pe care ei nu le au. 

— Sau poate că nu le plac răufăcătorii. 

— Nu e musai să fii răufăcător ca să ai probleme, fetiţo. 
Şi pe capul tău s-a pus un preţ bunicel. 

— Pe capul meu, repetă Kelsea cu vocea stinsă. 

— Da, pe capul tău. Suma se dublează dacă poate fi 
recunoscut la livrare. Fără-ndoială că e un cadou pentru 
curva din Mort; presupun că doreşte să-l ţină atârnat pe 
undeva. Dar unchiul tău cere şi giuvaierul şi braţul tău, ca 
dovadă. 

Lui Kelsea îi reveniră în minte cuvintele lui Carlin despre 
soarta conducătorilor. Încercă să-şi închipuie căpăţâna în 
vârf de băț, dar nu reuşi. Carlin şi Barty nu prea vorbeau 
despre Regentul Raleigh, unchiul lui Kelsea, dar tonul lor 
spunea tot. Îl dispreţuiau de-a dreptul, iar Kelsea moştenise 


şi ea disprețul lor. Faptul că unchiul ei voia s-o ucidă nu-i 
dăduse mari bătăi de cap; omul nu i se păruse niciodată 
prea important, în felul în care era importantă mama ei. 
Regentul nu era decât un obstacol care trebuia depăşit. 

Atenţia îi reveni la Spectru şi trase adânc aer în piept; 
acesta scosese cuțitul şi-l ţinea în balans pe-un genunchi. 

— Deci, fetiţo, continuă el, cu o voce înşelător de plăcută, 
ce ne facem cu tine? 

Lui Kelsea i se strânse şi mai tare stomacul, iar mintea i-o 
luă la goană. N-avea rost să se pună pe milogit în faţa 
acestui bărbat. 

Trebuie să demonstrez că valorez ceva. Și repede. 

— Dacă eşti atât de căutat, voi putea să-ţi ofer clemenţă. 

— Aşa o să faci, dacă cumva vei apuca să stai pe tron 
mai mult de câteva ore, dar mă îndoiesc. 

— Şi totuşi poate c-o s-o fac, răspunse Kelsea ferm. 

Simţi o durere ascuţită dinspre rana de pe gât, dar n-o 
luă în seamă şi-şi aminti de cuvintele spuse de Carroll în 
luminiş. Sunt mult mai puternică decât par. 

Spectrul o privi lung şi apăsat. Kelsea înţelese că voia 
ceva de la ea. Cu fiecare secundă ce trecea, se simţea tot 
mai încurcată, dar nu putea să-şi întoarcă privirea. In cele 
din urmă, lăsă să-i scape întrebarea care nu-i dădea pace. 

— De ce ai spus că mama mea a fost o regină de mânaa 
doua? 

— Tu te gândeşti c-a fost de mâna întâia, presupun. 

— Nu ştiu nimic despre ea. Nimeni nu-mi spune nimic. 

Ochii bărbatului se deschiseră larg. 

— Peste poate. Carlin Glynn este o femeie din cale-afară 
de capabilă. Una mai bună n-am fi găsit. 

Kelsea rămase cu gura deschisă. Cu excepţia gărzilor 
mamei ei, nu ştia nimeni unde crescuse. Dac-ar fi ştiut 
cineva, oamenii Regentului ar fi fost la ei la uşă cu ani buni 
în urmă. Aşteptă ca Spectrul să mai zică ceva, dar nu mai 
zise nimic. În cele din urmă, întrebă ea: 

— Cum se face că ştii unde-am fost, dar cei din 


Mortmesne şi Cadenii n-au ştiut? 

Bărbatul alungă întrebarea cu un gest scurt din mână. 

— Cei din Mort sunt asasini, iar Cadenii nu s-au apucat 
decât recent să te caute, când pe unchiul tău l-a cuprins 
disperarea în aşa măsură încât să plătească tarifele Ca- 
denilor, care sunt exorbitante. Dacă te-ar fi căutat de la- 
nceput, erai moartă de mult. Maică-ta nu te-a ascuns chiar 
atât de bine; n-avea imaginaţie. 

Kelsea reuşi să-şi păstreze chipul netulburat, dar nu era 
uşor. Omul ăsta vorbea foarte dispreţuitor despre mama ei, 
dar Carlin nu spusese niciodată nimic de rău despre Regina 
Elyssa. 

Dar nici n-avea cum, nu? şopti o voce din mintea fetei. 
Doar a promis. 

— De ce o dispreţuieşti atât de mult pe mama mea? Ţi-a 
pricinuit vreun neajuns?. 

Spectrul îşi lăsă capul într-o parte. O privea de parc-ar fi 
făcut un calcul în minte. 

— Eşti foarte tânără, fetiţo. Eşti incredibil de tânără 
pentru a fi regină. 

— Te rog să-mi spui ce plângere ai împotriva mamei 
mele. 

— Nu văd de ce aş face-o. 

— Prea bine. 

Kelsea îşi încrucişa braţele. 

— Atunci voi continua să cred că a fost o regină de mâna- 
ntâi. 

Bărbatul zâmbi aprobator. 

— Oi fi tu tânără, dar te duce mintea mai mult decât o 
ducea pe maică-ta în zilele ei cele mai bune. 

Rana lui Kelsea devenise dureroasă. Pe sprâncene îi 
apăruse o rouă fină de transpiraţie, pe care bărbatul o 
observă imediat după ea. 

— Lasă-ţi capul într-o parte. 

Kelsea făcu întocmai, fără să se gândească. Spectrul se 
căută în buzunar şi scoase o punguţă, apoi începu să-i 


aplice ceva ud pe gât. Kelsea se pregăti să simtă o- 
nţepătură, dar nu simţi nimic. Degetele bărbatului îi 
atingeau delicat pielea. După câteva secunde, Kelsea îşi 
dădu seama c-ar fi trebuit să se protejeze mai bine şi 
închise ochii, resemnată. În minte îi răsăriră cuvintele spuse 
de Carlin dintr-o carte veche: orice derbedeu... De nervi, i 
se încordară degetele de la picioare. 

Anestezia îşi făcu efectul repede; în câteva secunde, 
durerea se redusese la o pulsaţie firavă. Spectrul îi dădu 
drumul şi-şi puse punguţa la loc în buzunar. 

— Mai încolo, o să-ţi treacă şi restul de durere cu un 
şnaps. 

— Nu mă mai lua de sus, răbufni Kelsea. 

Era nervoasă pe ea însăşi că se simţea atrasă de răufă- 
rătorul acesta, şi i se părea foarte important ca el să nu-şi 
dea seama. 

— Dacă ai de gând să mă omori, omoară-mă şi cu asta, 
basta. 

— Toate la timpul lor. 

În ochii Spectrului luci scurt ceva ce Kelsea se gândi c-ar 
putea fi respect. 

— Mă surprinzi, fetiţo. 

— Ce-ai fi aşteptat să mă rog de tine? 

— Dacă te rugai de mine, te omoram pe loc. 

— De ce? 

— Pentru că aşa făcea maică-ta. 

— Eu nu sunt maică-mea. 

— Poate că nu eşti. 

— De ce nu-mi spui ce anume vrei? 

— Vrem să fii regină. 

Kelsea pricepu imediat continuarea nerostită. 

— Ceea ce maică-mea n-a fost. 

— Ai idee cine-i taică-tu? 

— Nu, şi nu-mi pasă. 

— Ba mie-mi pasă. Am făcut un pariu cu unul dintre 
oamenii mei. 


— Un pariu? 

Bărbatului îi luciră ochii. 

— Paternitatea ta e unul dintre cele mai mari rămăşaguri 
din regatul acesta. Ştiu o bătrână dintr-un sat din sud, 
departe, care-a pus pariu pe calul ei acum douăzeci de ani 
şi de-atunci tot aşteaptă să se afle adevărul. Marja 
posibilităţilor e destul de largă, ca să zic aşa. 

— Ce încântător. 

— Eşti os regesc, fetiţo. De-acum încolo nimic din viaţa ta 
nu va mai fi personal. 

Kelsea strânse din buze, iritată de turnura pe care-o 
luase conversaţia. Tatăl ei, la fel ca unchiul ei, nu i se 
păruse niciodată prea important. Mama ei era cea 
importantă, femeia care stăpânea regatul. Indiferent cine- 
ar fi fost tatăl lui Kelsea, se pare c-o abandonase la 
naştere... dar abandonul lui n-o duruse niciodată la fel de 
mult precum cel al mamei sale. Kelsea îşi aminti de zilele 
petrecute în dreptul ferestrei celei mari din camera de zi a 
casei; în cele din urmă, soarele apunea, iar mama ei tot nu 
venea. 

— Am aşteptat mult timp să aflăm care-i treaba cu tine, 
fetiţo, mai zise, cu voce domoală. Nu merge nici cu vorba 
bună, nici cu amenințările, şi nici acum n-am ajuns prea 
departe. Nu eşti cum ne aşteptam noi. 

— Care „noi”? 

Spectrul arătă cu mâna în spatele lui. Acum Kelsea îşi 
dădu seama că dincolo de cort se auzeau voci bărbăteşti şi, 
ceva mai încolo, cineva tăia lemne. 

— Ce anume vă uneşte? 

— E o întrebare perspicace, deci fireşte că nu vei primi 
niciun răspuns. 

Sări brusc în picioare, făcând-o pe Kelsea să tresară şi să- 
şi strângă genunchii la piept. Chiar dacă ea ar fi avut un 
cuţit şi el ar fi fost cu mâna goală, tot ar fi ucis-o în mai 
puţin de un minut. Îi amintea de Buzduganu, un bărbat 
dotat cu o violenţă latentă a cărei întrebuințare era cu atât 


mai fatală cu cât posesorului nici nu părea să-i pese de ea. 
Îşi dădu seama că uitase să-ntrebe de Buzduganu, dar nu 
era momentul acum. 

— Hai, fetiţo, îmbracă-te şi vino afară. 

După ce bărbatul dispăru dincolo de prelata cortului, 
Kelsea se uită spre maldărul de haine închise la culoare de 
pe jos. Erau haine bărbăteşti, care-i veneau mult prea mari, 
dar poate aşa era mai bine. Kelsea nu-şi făcea iluzii cum c- 
ar avea cine ştie ce siluetă. 

Cui îi pasă de silueta ta? 

Nimănui, îi răspunse morocănoasă lui Carlin, în timp ce-şi 
scotea cămaşa de pânză şifonată pe cap. Nu era atât de 
naivă încât să nu realizeze care era pericolul: bărbatul 
arăta bine, era inteligent şi cât se poate de pus pe rele. Nu 
toate cărţile lui Carlin fuseseră non-ficțiune. 

Dar nu fac nimic greşit, insistă ea, în timp ce se-mbrăca. 
Dacă cunosc pericolul, răul e mai mic. Nici măcar în mintea 
ei ideea nu suna prea convingător. Spectrul plecase doar de 
câteva clipe, dar deja era nerăbdătoare să iasă după el şi 
să-l mai vadă. 

Nu te prosti, se răsti vocea din capul ei. Nu eşti pe gustul 
lui, doar ti-a spus omul. _ 

Terminase cu îmbrăcatul. Işi trecu apoi cu degetele prin 
păr, se ridică şi se uită afară din cort. 

Trebuie că merseseră o bucată bună spre sud. Ţinutul din 
jurul taberei nu mai era nici pădure, nici țarină; se aflau pe 
culmea netedă a unui deal înalt, aşternută cu iarba 
sălbatică, pe care soarele o colora-n galben. Din toate 
părţile se ridicau dealuri la fel cu cel pe care se aflau, ca o 
mare cu valuri galbene. Ţinutul nu dădea încă spre deşert, 
dar sigur nu erau prea departe de graniţa cadareză. 

La prima vedere, Kelsea ar fi putut să creadă că are în 
faţa ochilor tabăra unei trupe de circ: în jurul unei gropi 
pentru foc, tencuită cu piatră, se înşirau câteva corturi în 
nuanţe ţipătoare de roşu, galben şi albastru. Coceau ceva 
la foc; fumul se ridica alene, iar Kelsea simţi miros de carne 


friptă. De celalaltă parte a gropii, un bărbat blond, scund, 
îmbrăcat în acelaşi gen de haine fără formă ca şi Kelsea, 
tăia lemne. 

Mai aproape de cortul lui Kelsea stăteau pâlc trei bărbaţi 
şi vorbeau în şoaptă. Unul dintre ei era Spectrul; altul, 
judecând după înălţime şi umerii imenşi, nu putea să fie 
decât Morgan. Era blond şi cu o faţă rotundă care rămase 
prietenoasă şi când se apropie Kelsea. Cel de-al treilea era 
negru, iar Kelsea rămase cu ochii la el o vreme. Nu mai 
văzuse oameni de culoare până atunci, şi era fascinată de 
pielea acestuia, care strălucea în bătaia soarelui ca lemnul 
bine lustruit. 

Niciunul nu făcu vreo plecăciune, dar Kelsea nici nu s-ar 
fi aşteptat la aşa ceva. Spectrul îi făcu semn să se-apropie, 
iar Kelsea se duse spre ei, mergând încet, ca să ştie şi el că 
nu se execută când vrea el. Când se apropie, Spectrul arătă 
spre cei doi camarazi care-l însoțeau. 

— Asociaţii mei, Morgan şi Lear. Nu-ţi vor face niciun rău. 

— Decât la comanda ta. 

— Bineînţeles. 

Kelsea se lăsă pe vine şi văzu că toţi o cântăresc din 
priviri, ca şi când i-ar fi făcut o evaluare pe care n-o putea 
descrie decât drept clinică. Senzaţia că se afla-n pericol 
crescu în intensitate. Dar dac-o omorau, se gândi ea, 
unchiul ei rămânea pe tron, ba chiar devenea Rege, de 
vreme ce el era ultimul din dinastie. N-avea prea mult 
spaţiu de manevră la negocieri, totuşi avea ceva. Carlin îi 
spusese că Regentul nu era iubit în Tearling, dar poate 
Carlin minţise şi pe tema asta. Kelsea se uită-n zare, 
încercând să-şi tempereze frustrarea. Maică-sa, Regentul, 
Regina Roşie... trebuia să-i spună cineva adevărul. 

Și dacă adevărul ăsta e ceva ce nici nu vrei s-auzi? 

Dar tot voia să-l afle. Şi îşi dădu seama că avea cine să i-l 
spună. 

— Unde e Lazarus? 

— Buzduganu tău? Acolo. 


Spectrul arătă spre un cort roşu aprins la vreo opt metri 
depărtare. Unul dintre oamenii lui, bine făcut şi cu părul de 
culoarea nisipului, stătea de pază. 

— Pot să-l văd? 

— N-ai decât. Şi vezi dacă nu poţi să-l linişteşti, că e o 
adevărată pacoste. 

Kelsea se grăbi spre cort, îngrijorată. Nu erau oameni răi, 
dar erau duri, iar Buzduganu sigur nu era un prizonier- 
model. Bărbatul din faţa cortului roşu făcu ochii mari la ea, 
dar fata dădu din cap, aşa că o lăsă să treacă. 

Buzduganu zăcea întins pe jos, legat la ochi şi ţinut 
fedeleş de un ţăruş bătut în pământ. Rănile păreau să-i fi 
fost cusute cu tot atâta grijă ca şi rana ei, dar încheieturile 
şi gleznele îi erau înfăşurate cu frânghii, iar o altă sfoară îi 
forma un laţ în jurul gâtului. Kelsea sâsâi fără să vrea, iar 
Buzduganu întoarse capul. 

— Ţi-au făcut vreun rău, Domniţă? 

— Nu. 

Atentă să n-o audă omul care păzea cortul, Kelsea se- 
aşeză turceşte lângă el şi zise încet: 

— M-au ameninţat doar, de câteva ori, că-mi iau viaţa. 

— Dac-aveau de gând să te omoare, te omorau până 
acum. Unchiul tău n-are ce face cu tine în viaţă. 

— Dar nu... 

Kelsea îşi cobori şi mai mult vocea, căutând să exprime 
impresia ciudată pe care i-o făcuseră. 

— Cred că nu sunt trimişi de unchiul meu. Vor ceva de la 
mine, dar nu vor să-mi spună ce anume. 

— Crezi că te pricepi să mă dezlegi? Mi-au făcut un nod 
pe care nu ştiu să-l desfac. 

— Nu cred că e o soluție să fugim, Lazarus. N-avem cum 
să scăpăm de ei. 

— Nu vrei mai bine să-mi spui Buzduganu? 

— Dar Carroll nu-ţi spunea aşa. 

— Eu şi Carroll, Domniţă, am avut un trecut îndelungat. 

— Nu mă îndoiesc. 


Kelsea cântări propunerea şi-şi dădu seama că în mintea 
ei îl numea deja Buzduganu. 

— Totuşi, îmi place mai mult Lazarus. E un nume de bun 
augur. 

— Cum vrei. 

Buzduganu se întoarse, iar frânghiile care-i legau 
încheieturile şi gleznele se tensionară vizibil când încercă 
să se-ntindă. 

— Ai dureri? 

— Nu, dar nu mi-e nici bine. Dar am fost şi-n situaţii mai 
grele. Cum am scăpat din râu? 

— Ca prin farmec. 

— Ce fel de... 

— Lazarus, interveni Kelsea ferm, am nevoie de nişte 
răspunsuri. 

Buzduganu tresări şi-ncepu să tragă iarăşi de frânghii. 

— Ştiu că unchiul meu a pus o mare recompensă pe 
capul meu. Dar cu ce-a greşit regatului? 

— Poţi să te gândeşti la orice nelegiuire, Domniţă, şi e 
foarte probabil că unchiu-tău a comis-o. 

— Explică-mi. 

— Nu. 

— De ce? 

— N-am de gând să port discuţia asta cu dumneata, 
Domniţă. 

— De ce? Ai făcut parte din straja unchiului meu? 

— Nu. 

Kelsea ar fi vrut ca Buzduganu să mai zică ceva, dar 
acesta nu făcea decât să zacă. Cumva, Kelsea ştiu că 
stătea cu ochii strânşi, chiar şi sub legătură, ca un om 
supus unui interogatoriu dificil. Se muşcă tare de obraz ca 
să-şi păstreze calmul. 

— Nu ştiu cum aş putea să iau decizii înțelepte fără să 
ştiu totul. 

— Ce să zăbovim atâta asupra trecutului, Domniţă? Ai 
puterea să-ţi croieşti singură viitorul. 


— Şi cu rochiile şi cu păpuşile cum rămâne? 

— Am vrut să te provoc, Domniţă, să văd dacă 
reacţionezi. Şi aşa ai făcut. 

— Şi dacă-ţi ordon să-mi spui? 

— N-ai decât, să vedem ce obţii. 

Kelsea cântări o clipă gândul şi renunţă. Cu Buzduganu 
nu mergea aşa; putea să-i ordone cât voia, că el nu se baza 
decât pe propriul raţionament. După ce-l urmări încă un 
minut cum se zbate neajutorat să se dezlege, Kelsea simţi 
că şi ultima fărâmă de iritare lasă loc milei. II legaseră 
fedeleş; abia dac-avea loc să se-ntindă. 

— Cum îţi e capul? 

— E bine. Nenorocitul m-a lovit exact cât a trebuit şi 
unde a trebuit. O lovitură bună. 

— De mâncare ţi-au dat? 

— Da. 

— Carroll mi-a spus că tu m-ai scos pe furiş din Citadelă, 
când eram bebeluş. 

— Aşa e. 

— Ai fost dintotdeauna în Straja Reginei? 

— De la cincisprezece ani. 

— Şi n-ai regretat niciodată? 

— Nici măcar o dată. 

Buzduganu se mişcă din nou, întinzându-şi picioarele şi 
apoi relaxându-le, iar Kelsea urmări uimită cum îşi 
eliberează un picior din strânsoarea frânghiilor. 

— Cum ai reuşit? 

— Poate să reuşească oricine, Domniţă, dacă se 
osteneşte să exerseze. 

Işi contractă piciorul, ca să scape de amorţeală. 

— Peste încă o oră o să-mi scot şi-o mână. 

— Ai familie, Lazarus? 

— N-am, Domniţă. 

— AŞ vrea să fii Căpitanul Străjilor mele, Lazarus. Să te 
gândeşti la asta în timp ce evadezi. 

Apoi plecă din cort înainte ca el s-apuce să răspundă. 


Soarele începea să apună, lăsând la orizont doar o dungă 
întunecată de nori garnisiţi cu portocaliu. Când îşi aruncă 
privirea de jur împrejurul taberei, Kelsea îl zări pe Spectru, 
sprijinit de-un copac, privind-o inexpresiv şi speculativ. 
Când li se întâlniră privirile, bărbatul îi zâmbi - un zâmbet 
sumbru, îngheţat, care-i dădu fiori. 

Nu e doar hot, e şi ucigaş, se gândi Kelsea cu o tresărire. 
Dincolo de bărbatul arătos simţea că mai are şi un alt chip, 
cumplit, cu o viaţă tot atât de întunecată precum apa dintr- 
un lac îngheţat. Şi a ucis de multe, multe ori. 

Gândul acesta ar fi trebuit s-o îngrozească. Kelsea 
aşteptă o vreme, dar ce înţelese apoi era chiar mai rău: 
toate astea nu contau absolut deloc. 

Cina a fost neaşteptat de generoasă. Carnea pe care 
Kelsea o adulmecase înainte s-a dovedit într-adevăr a fi de 
vânat, un exemplar mult mai bun decât cea mâncată cu 
câteva zile în urmă. Aveau şi ouă fierte, de care s-a mirat, 
până ce-a văzut un coteţ de păsări improvizat chiar în 
spatele cortului ei. Morgan copsese pâine la groapa cu jar 
aproape toată ziua şi-i ieşise perfectă, cu crustă tare şi cu 
miez moale. Bărbatul cu părul de culoarea nisipului, Howell, 
i-a turnat o cană de mied, ceva ce Kelsea nu mai gustase 
niciodată, aşa că a fost circumspectă. Alcoolul şi cârmuirea 
nu fac casă bună; de fapt, dedusese din cărţi că alcoolul nu 
face casă bună cu nimic. 

A mâncat foarte puţin. Pentru prima dată de multă 
vreme, devenise conştientă de propria-i greutate. Acasă la 
Barty şi Carlin se găsea mereu mâncare după pofta inimii, 
iar Kelsea de obicei îşi mai punea câte-o porţie la cină fără 
să stea pe gânduri. Dar acum ciugulea din mâncare, ca nu 
cumva oamenii aceştia s-o creadă vreo mâncăcioasă. Ca nu 
cumva e/ s-o creadă mâncăcioasă. Stătea lângă ea şi, de 
câte ori zâmbea sau râdea, se simţea de parc-ar fi tras 
cineva în ea cu o praştie invizibilă. 

In timpul mesei, Spectrul a rugat-o să le povestească 
despre copilăria ei la căsuţă. Kelsea nu-şi putea imagina de 


ce-l interesează, dar, pentru că omul insista, le-a povestit, 
înroşindu-se uneori din cauza privirilor aţintite asupra ei. 
Probabil că miedul îi dezlegase limba, pentru că, dintr- 
odată, avea multe de spus. Le-a povestit despre Barty şi 
Carlin, despre căsuţă, despre lecţii. In fiecare zi, Barty se 
ocupa de ea de dimineaţa şi până la prânz, iar după aceea 
se ocupa Carlin, până venea cina. Carlin o învăţa lucruri din 
cărţi, iar Barty, de pe afară. Le spuse că ştia să jupoaie un 
cerb şi să afume carnea în aşa fel încât să ţină câteva luni, 
că putea să prindă un iepure într-o capcană făcută acasă, 
că se pricepea să mânuiască cuțitul, dar nu suficient de 
repede. Le-a mai spus că în fiecare seară după cină se 
apuca să citească un roman, numai pentru ea, şi de obicei îl 
termina înainte de culcare. 

— Citeşti repede, nu-i aşa? întrebă Morgan. 

— Foarte repede, răspunse Kelsea, îmbujorată. 

— Nu prea s-ar zice că te-ai distrat. 

— Nici nu cred că ideea era să mă distrez. 

Kelsea mai luă o gură de mied. 

— Dar recuperez acum, fără-ndoială. 

— Lumea nu prea e de părere c-am fi aşa de viaţă, 
replică Spectrul. E clar că nu ştii să bei. 

Kelsea se-ncruntă şi puse cupa înapoi pe masă. 

— Aşa o fi, dar îmi place. 

— Da, aşa se pare. Dar ia-o mai încet, altfel îl pun pe How 
să-ţi taie porţia. 

Kelsea se îmbujora din nou şi râseră cu toţii. 

La insistenţele celorlalţi, bărbatul de culoare, Lear pe 
numele lui, se ridică şi le spuse povestea Corăbiei Albe, 
care se scufundase la Trecere luându-i cu ea pe majoritatea 
experţilor medicali americani. Lear povestea frumos, mult 
mai frumos decât Carlin, care nu le avea cu poveştile, aşa 
încât lui Kelsea îi dădură lacrimile când ajunseră la 
naufragiu. 

— De ce-au pus toţi medicii pe un singur vapor? întrebă 
ea. Nu era mai logic ca fiecare vapor să aibă medicul lui? 


— Din cauza echipamentului, răspunse Lear, pufnind 
încet pe nas. Kelsea înţelese că-i plăcea să spună poveşti, 
dar nu-i plăcea să răspundă la întrebări dup-aceea. 

— Echipamentele de salvare a vieţii au fost singurele pe 
care William Tear le-a permis oamenilor să le ia cu ei în 
Trecere. Dar oricum s-au pierdut toate, cu tot cu restul 
cunoştinţelor medicale. 

— Dar nu s-a pierdut chiar tot, răspunse Kelsea. Carlin 
mi-a spus că în regat există metode contraceptive. 

— Sunt metode locale. Au trebuit redescoperite după ce- 
au ajuns pe uscat, prin experimente cu plante de pe-aici. În 
Tearling n-a existat niciodată ştiinţă adevărată. 

Kelsea se-ncruntă şi se-ntrebă de ce nu aflase asta de la 
Carlin. Dar, desigur, pentru Carlin, metodele contraceptive 
nu erau decât una dintre datele de pe graficul populaţiei. 
Spectrul se-aşeză lângă ea şi Kelsea simţi că-i iau foc 
obrajii. Era un subiect riscant când el stătea atât de- 
aproape de ea pe-ntuneric. 

După ce strânseră resturile de la cină, uniră două mese şi 
o-nvăţară să joace poker. Kelsea, care nu mai văzuse cărţi 
de joc în viaţa ei, se lăsă furată cu totul de plăcerea jocului; 
era prima dată când se lăsa în voia unei plăceri de când 
gărzile veniseră la uşa lui Carlin. 

Spectrul nu lua parte la joc, ci doar stătea lângă ea şi se 
uita-n cărţile ei. Kelsea se trezi înroşindu-se din când în 
când şi se ruga ca el să nu observe. Bărbatul era fără- 
ndoială atrăgător, vorbea bine, cu un zâmbet lejer pe buze, 
dar adevărata sursă a farmecului său era cu totul alta: nu-i 
păsa nici cât negru sub unghie ce credea Kelsea despre el. 
De fapt, Kelsea se întreba dacă-i pasă ce crede oricine 
despre el. 

După câteva mâini, părea că se prinsese cum se joacă, 
deşi îi era greu să ţină minte numeroasele moduri în care 
putea să facă rost de-o mână bună. Spectrul încetă să mai 
comenteze despre cum decartează, ceea ce pentru Kelsea 
trecu drept un compliment. Cu toate acestea, continua să 


piardă de fiecare dată, dar nu putea să priceapă de ce. 
Regulile jocului erau destul de simple şi de cele mai multe 
ori prudenţa o-ndemna să se-arunce. Dar, de fiecare dată 
când proceda astfel, jocul era câştigat de o pereche mai 
slabă şi, de fiecare dată, Spectrul chicotea cu nasu-n halbă. 
Kelsea nu pricepea nimic; după părerea ei, ceilalţi jucători 
pariau aiurea pe cărţi slabe şi nu câştigau decât pentru că 
aveau noroc. 

În cele din urmă, un bărbat blond, cu părul ciufulit 
(Kelsea era destul de sigură că-l cheamă Alain), îi prinse 
privirea în timp ce strângea cărţile ca să le amestece şi să- 
mpartă, şi comentă: 

— Tre’ să-nveţi urgent cum să-ţi controlezi expresia feţei. 

— Aşa e, fetiţo, zise Spectrul. Ţi se citeşte în ochi tot ce-ţi 
trece prin cap. 

Kelsea luă încă o gură de mied. 

— Carlin spune că mă citeşte omul ca-n palmă. 

— Păi ai face bine să te ocupi de acest aspect, şi încă 
repede. Dacă ne hotărâm să te lăsăm în viaţă, o să 
aterizezi într-o adevărată şerpărie. N-o să-ţi prindă deloc 
bine să fii onestă. 

Asemenea referiri la uciderea ei, spuse pe un ton neutru, 
îi făcură stomacul să se strângă, dar se strădui să-şi 
ascundă reacţia de pe chip. 

— E mai bine, remarcă Spectrul. 

— De ce nu se poate să luaţi această hotărâre cu privire 
la uciderea mea şi să terminăm odată? întrebă Kelsea. 
Miedul părea să-i fi clarificat gândurile, chiar dacă o şi 
ameţise, şi voia să primească un răspuns clar. 

— Vrem să vedem ce fel de regină ai fi. 

— Atunci de ce nu-mi daţi un examen? 

— Un examen! 

Spectrului i se aşternu pe faţă un rânjet şi mai larg, iar 
ochii negri îi scăpărară. 

— Ce idee interesantă! 

— Avem aici un joc foarte bun, mormăi Howell. Pe mâna 


dreaptă i se întindea o cicatrice mare, care părea 
dureroasă, aparent o urmă de arsură. Normal că voia să 
continue jocul; el câştiga cel mai des, cu cele mai proaste 
cărţi. 

— Acum o să jucăm alt joc, anunţă Spectrul, împingând-o 
pe Kelsea de pe bancă, deloc blând. E un examen în toată 
regula, fetiţo. la du-te în partea aia. 

— Dar am băut prea mult mied ca să dau examene. 

— Nasol. 

Kelsea îi aruncă o privire furioasă, dar se îndepărtă de 
bancă, observând cu uimire că picioarele n-o prea ascultau. 
Cei cinci bărbaţi îşi întoarseră capetele după ea. Alain, care 
făcuse cărţile, le amestecă încă o dată, rapid, şi le băgă în 
buzunar, cu o mişcare prea iute ca să poată fi urmărită. 

Spectrul se aplecă în faţă, îşi aşeză mâinile sub bărbie şi 
începu s-o studieze atent. 

— Ce-o să faci dacă o să ajungi într-adevăr regină? 

— Ce-o să fac? 

— Dacă te-ai gândit la vreo măsură. 

Spectrul vorbea degajat, dar ochii săi negri rămăseseră 
serioşi. Dincolo de întrebare, Kelsea simţi o răbdare infinită, 
mortală, o răbdare de ucigaş, combinată în mod paradoxal 
cu nevoia disperată de-a primi un răspuns de la ea. Era într- 
adevăr un examen şi Kelsea înţelese intuitiv că, dacă nu 
răspundea corect, conversaţia se oprea acolo. 

Deschise gura fără să ştie ce-avea să spună şi din ea-i 
ţâşniră, în întuneric, cuvintele lui Carlin, viziunea lui Carlin, 
repetată de-atâtea ori în bibliotecă încât acum Kelsea 
rostea cuvintele ca pe-o litanie exersată îndelung, ca şi 
când ar fi recitat din Biblia Bisericii Domnului. 

— Voi cârmui întru binele supuşilor mei. Mă voi asigura 
că fiecare cetăţean primeşte educaţia şi îngrijirile necesare. 
Voi opri risipa nesăbuită şi voi uşura povara săracilor prin 
redistribuirea pământurilor, a bunurilor şi a birurilor. Voi 
restaura domnia legii în acest regat şi voi scăpa de 
influenţa Regatului Mortmesne... 


— Deci ştii de el! lătră Lear. 

— Despre influenţa Regatului Mortmesne? 

Kelsea îi aruncă o privire goală. 

— Ştiu că puterea Regatului Mortmesne asupra regatului 
nostru creşte neîncetat. 

— Şi ce mai ştii despre Mortmesne? izbucni Morgan; la 
lumina focului, trupul său masiv părea a fi de urs. 

Kelsea ridică din umeri: 

— Am citit despre perioada timpurie a Domniei Roşii. Şi 
mi s-a spus că e posibil ca unchiul meu să fi încheiat o 
alianţă cu Regina Roşie. 

— Şi mai ce? 

— Cam atât. Mai am nişte informaţii despre nişte tradiţii 
şi obiceiuri din Mortmesne. 

— Dar despre Tratatul cu Mortmesne? 

— Ce anume? 

— Doamne, Maica Domnului, şopti Howell. 

— Chiar şi străjerii ei au jurat să păstreze secretul, le 
spuse Spectrul celorlalţi, scuturând din cap. Trebuia să ne fi 
dat seama. 

Kelsea-şi aminti de chipul lui Carlin şi de vocea ei, plină 
de regret, de fiecare dată când trebuia să spună „Am 
promis”. 

— Ce e Tratatul cu Mortmesne? 

— Ştii măcar despre asediu? 

— Da, ştiu, răspunse Kelsea, însufleţită că în sfârşit ştie şi 
ea ceva. 

— Au reuşit s-ajungă până la zidurile Citadelei. 

— Şi dup-aia? 

— Nu ştiu. 

Spectrul se-ntoarse cu spatele şi rămase cu privirea-n 
gol. Kelsea se uită-n sus spre cerul spuzit de mii şi mii de 
stele, atât de departe de tot ce se-ntâmpla acolo. Cerul era 
imens. Când îşi întoarse privirile spre grupul de bărbaţi, 
descoperi că e ameţită şi se-mpletici puţin, apoi îşi reveni. 

— Gata, nu mai bei niciun mied, decretă Howell, 


clătinând din cap. 

— Nu s-a îmbătat, replică Morgan. Nu-şi mai controlează 
picioarele, dar are minţile la ea. 

Atunci Spectrul se întoarse către ei, cu aerul hotărât al 
cuiva care-a luat o decizie grea. 

— Lear, spune-ne o poveste. 

— Ce poveste? 

— O scurtă istorie a cotropirii Mort, de la Trecere până la 
Dezastru. 

Kelsea miji ochii; iar o trata ca pe-un copil. Spectrul se- 
ntoarse spre ea şi rânji, de parcă i-ar fi citit gândurile. 

— N-am mai povestit niciodată lucrurile în felul ăsta. 

— Ei bine, fă-o să sune ca un basm, dacă poţi. 

Lear îşi drese vocea, luă o gură de mied şi îşi fixă privirea 
asupra lui Kelsea. Nu era nici urmă de bunăvoință în 
această situaţie, iar Kelsea trebui să se lupte ca să nu-şi 
lase privirea-n jos. 

— A fost odată ca niciodată un regat pe nume Tearling. A 
fost fondat de William Tearling, un utopic care visase la un 
ţinut unde toată lumea va fi prosperă. Dar, ironia sorții, 
regatul avea resurse limitate, pentru că britanicii şi 
americanii nu fuseseră prea norocoşi în alegerea locului 
descinderii. Tearling n-avea nici zăcăminte şi nici industrie. 
Locuitorii se îndeletniceau cu agricultura; n-aveau de oferit 
decât hrana pe care şi-o cultivau singuri, carnea animalelor 
pe care le creşteau şi o cantitate limitată de cherestea 
provenită de la stejarii din zonă. Viaţa era grea, abia dacă 
erau satisfăcute nevoile de bază, iar de-a lungul timpului 
mulţi locuitori au rămas săraci şi analfabeți. Trebuia să 
cumpere produse de la ţările vecine şi, pentru că erau la 
ananghie, preţurile nu erau deloc mici. 

Regatul vecin avusese mai mult noroc când cu Trecerea. 
Avea tot ce lipsea din Tearling. Avea doctori care 
stăpâneau secole-ntregi de cunoaştere europeană. Avea 
zidari, cai buni şi o parte a tehnologiei pe care William Tear 
o interzisese. Şi, mai ales, avea ample rezerve de fier şi 


cositor în adâncuri, aşa că nu avea doar mine, ci şi o 
armată cu arme superioare, din oţel. Acest regat era Noua 
Europă şi pentru multă vreme s-a mulţumit să fie bogat şi 
inexpugnabil, iar cetăţenii săi să ducă o viaţă bună şi 
confortabilă. 

Kelsea dădu din cap; ştiuse dinainte aceste lucruri. Dar 
Lear avea vocea gravă şi captivantă şi făcea totul să sune 
ca o poveste, ca scoasă din Operele Complete ale Fraţilor 
Grimm pe care le avea Carlin acasă. Kelsea se-ntrebă dacă 
auzea şi Buzduganu povestea, la el în cort, şi dacă reuşise 
să-şi elibereze şi cealaltă mână. Apoi îşi pierdu brusc 
concentrarea, aşa că scutură din cap ca să-şi adune 
gândurile la loc, în vreme ce Lear continuă. 

— Însă către sfârşitul celui de-a doilea secol de la 
Trecere, a apărut o vrăjitoare care dorea să pună mâna pe 
conducerea Noii Europe. A ucis toţi conducătorii aleşi 
democratic, ba chiar şi pe soțiile lor, şi pe pruncii acestora. 
Cetăţenii care au protestat s-au trezit cu casele arse şi cu 
familiile ucise. l-a luat aproape o jumătate de secol să 
subjuge populaţia, dar, în cele din urmă, democraţia a fost 
înlocuită de tiranie şi locuitorii din ţările învecinate au uitat 
că această ţară prosperă fusese cândva Noua Europă; au 
numit-o Mortmesne, Mâna Moartă. Şi, tot aşa, oamenii au 
uitat că vrăjitoarea n-avea nume. A devenit Regina Roşie 
din Mortmesne, iar astăzi, după o sută treisprezece ani, 
încă e pe tron. 

Dar, spre deosebire de înaintaşii ei, Regina Roşie nu s-a 
mulţumit să-şi controleze doar regatul propriu; voia 
întreaga Lume Nouă. După ce şi-a consolidat domnia, şi-a 
îndreptat atenţia către armată, pe care-a transformat-o 
într-o maşinărie amplă şi puternică, de neînfrânt. Şi, acum 
vreo patruzeci de ani, a început să facă mişcări dincolo de 
graniţele sale. A cucerit mai întâi Cadare, apoi Callae. 
Aceste ţări au cedat uşor, iar astăzi sunt supuse Regatului 
Mortmesne în toate cele. Plătesc tribut, ca orice colonie. 
Permit garnizoanelor Mort să staţioneze pe teritoriile lor şi 


să patruleze pe străzi. Nu opun rezistenţă. _ 

— Asta nu e chiar aşa, obiectă Kelsea. In Mortmesne a 
avut loc o revoltă. Mi-a spus Carlin. Regina Roşie i-a trimis 
pe toţi rebelii în exil în Callae. 

Lear îi aruncă o privire înciudată, iar Spectrul râse scurt. 

— Fetiţo, nu se face să-i iei vorba omului când spune o 
poveste. Revolta din Callae a durat vreo douăzeci de 
minute; Lear are tot dreptul s-o treacă cu vederea. 

Kelsea îşi muşcă buzele, ruşinată. Lear îi aruncă o privire 
de avertisment, apoi continuă: 

— După ce Regina Roşie a reuşit să transforme aceste 
naţiuni în colonii şi şi-a îndreptat atenţia către Tearling, şi-a 
găsit naşul, în persoana Reginei Aria. 

Bunica mea, gândi Kelsea. Aria cea Dreaptă. 

— Regina Aria a fost bolnăvicioasă toată viaţa, dar era 
chibzuită şi curajoasă. li plăcea să fie regina unui popor 
liber. Toţi proprietarii de pământ din regat, mai ales 
Biserica Domnului, erau îngrijoraţi cu privire la soarta 
pământurilor lor. Aşa că i-au cerut s-ajungă la o-nţelegere 
cu Regina Roşie. Armata din Tearling era slăbuţă şi prost 
organizată, clar depăşită numeric, totuşi Regina Aria a 
refuzat orice negociere cu Regatul Mortmesne şi a somat-o 
pe Regina Roşie să cucerească Tearlingul cu forţa. Astfel că 
Regina Roşie a invadat Tearlingul de est. 

Armata din Tearling a luptat bine, poate chiar dincolo de 
orice aşteptări. Dar lupta cu arme de lemn şi cu numai 
câteva săbii de metal luate pe sub mână, în vreme ce 
armata din Mort avea arme şi armuri de fier. Aveau săbii de 
oţel ascuţite şi săgeți cu vârful de metal, şi treceau prin 
Tear ca prin brânză. Mortmesne deja pusese stăpânire pe 
jumătatea de est a ţării când Regina Aria a murit de 
pneumonie, în iarna lui 284. A lăsat în urmă doi urmaşi: 
prinţesa moştenitoare Elyssa şi fratele ei mai mic, Thomas. 
Elyssa a început să-i facă oferte de pace Reginei din 
Mortmesne aproape imediat ce-a urcat pe tron. Dar nu 
putea să-i ofere niciun tribut, nici dac-ar fi vrut. Nu mai 


erau bani suficienţi. 

— De ce nu i-a oferit lemn? întrebă Kelsea. Am crezut că 
regatele dimprejur preţuiesc stejarul de Tearling. 

Lear se uită urât; iar îl întrerupsese. 

— Nu era destul. Pinul din Mortmesne e de o calitate mai 
proastă decât stejarul din Tear, dar poţi să construieşti cu 
el dacă n-ai încotro. Oricum, negocierile au eşuat, iar 
armata din Mort a tăiat-o drept spre Noua Londră. Pe tot 
drumul spre capitală s-au ţinut numai de crime şi violuri, 
lăsând în urmă un şir de sate arse. 

Kelsea îşi aminti de povestea lui Mhurn, despre omul 
care-şi pierduse soţia şi copilul. Îşi plimbă privirea pe bolta 
înstelată. Unde or fi fost străjerii ei acum? 

— Situaţia era disperată. Armata din Mortmesne era pe 
punctul de-a străpunge zidurile Citadelei, dar Regina Elyssa 
a ajuns în sfârşit la o-nţelegere cu Regina Roşie. 

După câteva zile, s-a semnat Tratatul cu Mortmesne, 
care, de-atunci, menţine pacea între cele două ţări. 

— Şi cei din Mortmesne? S-au retras? 

— Da. Sub termenii tratatului, au părăsit oraşul în câteva 
zile şi s-au retras prin Zona rurală. Vorbind la propriu, nu s- 
au mai înregistrat victime. 

— Lear, interveni Spectrul, mai ia nişte bere. 

Kelsea se umplu de mândrie. De ce nu i-o fi spus Carlin 
nimic? Era exact genul de poveste pe care-şi dorise 
dintotdeauna s-o audă. Regina Elyssa era o eroină! Şi-o şi 
imagină pe maică-sa, baricadată în Citadelă, cu hoardele 
din Mortmesne la uşă, cu rezervele împuţinate, cum 
trimitea mesaje secrete spre Demesne. Smulsese victoria 
din ghearele dezastrului. Părea o poveste scoasă din cărţile 
lui Carlin. Şi totuşi... totuşi... se uită-n jurul mesei şi văzu că 
niciunul dintre cei prezenţi nu zâmbea. 

— E o poveste frumoasă, îndrăzni ea. Şi ai spus-o foarte 
bine. Dar ce-are de-a face cu mine? 

— Uită-te la mine, fetiţo. 

Se uită şi privirea ei o-ntâlni pe-a Spectrului, la fel de 


posacă precum a celorlalţi. 

— De ce nu te-ai rugat de mine să te las în viaţă? 

Kelsea ridică din sprâncene. Ce naiba voia de la ea? 

— De ce m-aş fi rugat? 

— Aşa fac de regulă oamenii luaţi prizonieri, oferă orice 
ca să rămână-n viaţă. 

Kelsea-şi dădu seama că iarăşi se juca cu ea şi simţi cum 
o apucă furia. Trase aer în piept adânc, suspină şi răspunse: 

— Ştii, odată Barty mi-a spus o poveste. În primii ani de 
după Trecere, era în Tearling un ţăran al cărui fiu căzuse 
grav bolnav. Asta se-ntâmpla înainte ca navele britanice s- 
ajungă în Tearling, deci nu erau doctori deloc. Boala 
băiatului se agrava pe zi ce trecea, iar ţăranul era convins 
c-avea să moară. Era înnebunit de durere. 

Dar într-o bună zi a venit la el un bărbat într-o mantie 
neagră. S-a prezentat drept un vraci şi-a spus că putea să 
vindece boala băiatului, dar cerea ceva în schimb: tatăl 
trebuia să-i dea un deget de-al băiatului, drept sacrificiu 
pentru zeu. Tatăl avea unele îndoieli cu privire la 
capacităţile vraciului, dar i s-a părut un schimb bun: un 
degeţel neînsemnat în schimbul vieţii băiatului, pe care, 
desigur, omul nu-l va primi decât dacă reuşea. Tatăl a 
urmărit două zile cum tămăduitorul lucrează asupra fiului 
său cu vrăji şi ierburi şi, ce să vezi, băiatul s-a făcut bine. 

Țăranul a-ncercat să se gândească cum să renegocieze 
târgul, dar nu s-a mai putut, pentru că bărbatul în mantie 
neagră începuse să-l înspăimânte foarte tare. Aşa că a 
aşteptat ca băiatul să adoarmă, a luat un cuţit şi i-a tăiat 
degetul mic de la mâna stângă. L-a bandajat apoi cu cârpe 
şi-a oprit sângerarea. Dar fără antibiotice, rana s-a infectat 
cu o cangrenă, iar băiatul a murit oricum. 

Omul, înfuriat, l-a tras la răspundere pe vraci, cerându-i o 
explicaţie. Atunci vraciul şi-a scos mantia neagră şi s-a 
arătat un întuneric teribil, o formă de sperietoare de ciori în 
care nu se găsea nimic. [ăranul s-a făcut mic şi şi-a 
acoperit faţa, iar forma a decretat doar atât: „Eu sunt 


Moartea. Uneori vin repede, alteori încet, dar nu pot fi 
înşelată”. 

Lear încuviinţa uşor din cap, zâmbind vag pentru prima 
dată de când îl văzuse Kelsea. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? întrebă Spectrul. 

— Că toată lumea moare până la urmă. Şi e mai bine să 
mori cu sufletul curat. 

Spectrul o fixă cu privirea timp de-o secundă, apoi se 
aplecă în faţă şi scoase cel de-al doilea lănţişor, astfel că 
safirul se  legăna înainte  şi-napoi deasupra mesei, 
reflectând lumina focului. Giuvaierul părea dintr-odată 
foarte mare, şi atât de adâncit încât Kelsea privi înăuntrul 
lui şi zări ceva ce se mişca, întunecat şi îndepărtat. Dădu 
să-l apuce, dar Spectrul îl trase înapoi. 

— Ai trecut prima parte a examenului, fetiţo. Ai vorbit 
aşa cum trebuie. Te vom lăsa în viaţă. 

Bărbaţii din jurul mesei părură să se destindă, cu toţii 
dintr-odată. Alain scoase cărţile din buzunar şi-ncepu să le- 
amestece din nou. Howell se ridică şi se duse să mai aducă 
băutură. 

— Dar, continuă Spectrul cu o voce gravă, vorbele sunt 
partea cea mai uşoară. 

Kelsea aşteptă. Bărbatul vorbea domol, dar, la lumina 
focului, ochii îi erau gravi. 

— Nu cred că vei reuşi să trăieşti suficient cât să 
stăpâneşti cu adevărat acest regat. lţi merge mintea şi ai 
intenţii bune, poate chiar curajoase. Dar eşti tânără şi 
lamentabil de naivă. Cu ajutorul lui Buzduganu, vei reuşi 
poate să trăieşti mai mult decât ţi-e scris, dar nici el nu te 
va putea salva până la urmă. Şi totuşi... 

O apucă pe Kelsea de bărbie, săgetând-o cu ochii săi 
negri. 

— Dacă vei reuşi totuşi să te urci pe tron, aştept să-ţi văd 
măsurile puse-n practică. Au mare nevoie de îmbunătăţiri şi 
probabil că la executare vor eşua, dar sunt măsuri bune şi 
arată o înţelegere a istoriei politice pe care majoritatea 


suveranilor nu s-au obosit să şi-o însuşească. Vei conduce 
conform principiilor pe care le-ai trasat şi-ţi vei da silinţa să 
scapi ţinutul acesta de năpasta care-a căzut pe capul lui, 
indiferent de preţ. Aceasta este proba pe care ţi-o dau eu, 
iar dacă eşuezi, vei răspunde în faţa mea. 

Kelsea ridică din sprâncene şi-ncercă să ascundă fiorul 
care-o scutură: 

— Crezi că o să poţi să mă găseşti odată ajunsă-n 
Citadelă? 

— Pot s-ajung la oricine din acest regat. Sunt mai 
periculos decât oricine din Mortmesne şi decât oricare 
Caden. Am furat multe lucruri de la Regent şi i-am pus 
cuțitul la gât. Aş fi putut să-l ucid de multe ori, dar a trebuit 
să aştept. 

— Ce s-aştepţi? 

— Pe tine, Regină din Tearling. 

Apoi se ridică şi plecă dintr-o singură mişcare agilă, în 
vreme ce Kelsea îl petrecu din priviri, cu faţa arzându-i 
acolo unde o atinseseră degetele lui. 


4. Drumul către Citadelă 


Vai, Tearling, vai, Tearling, 
Toţi anii ce se-adună, 
Răbdarea şi durerea-ți 
Tânjesc după Regină. 


— „Elegie pentru Mame”, 
— AUTOR ANONIM 


Kelsea se trezi cu o durere de cap şi cu gura uscată, dar 
abia după micul dejun înţelese că asta era prima ei 
mahmureală. In ciuda ameţelii, era încântată, cum era de 
obicei când trăia ceva în realitate, despre care până atunci 
nu auzise decât din cărţi. Neplăcerile cu stomacul erau un 
preţ mic în schimbul transformării unei ficțiuni în realitate. 
Petrecerea se întinsese până târziu în noapte şi nu mai 
ţinea minte cât mied băuse. Băutura era gustoasă; ar face 
bine s-o evite pe viitor. 

După ce se-mbrăcă, Spectrul îi aduse o oglindă de 
bărbierit ca să vadă şi ea tăietura lungă şi urâtă ce i se 
întindea în dreapta gâtului. Fusese cusută atent, cu un fir 
subţire, negru. 

— Cusătura e frumoasă, îi spuse Kelsea. Dar tot o să-mi 
rămână cicatrice, nu? 

Spectrul dădu din cap că da: 

— Nu sunt nici Dumnezeu, nici chirurgul Reginei. 

Făcu o plecăciune în glumă. 

— Dar măcar n-o să supureze şi poţi să spui că ai 
căpătat-o în luptă. 

— În luptă? 

— Păi, a fost o adevărată luptă să te scot din armura aia, 
şi aşa o să spun şi mai departe. 

Kelsea zâmbi, lăsă oglinda şi se-ndreptă spre el: 

— Mulţumesc, domnule. Mi-aţi făcut nenumărate daruri, 
printre care şi viaţa mea. Vă voi acorda clemenţa mea. 


Spectrul o privi o clipă. Îi sclipiră ochii, amuzaţi. 

— Dar nu doreşti clemenţă. 

Spectrul zâmbi. Kelsea se minună cât se schimbase: 
bărbatul sumbru pe care-l văzuse noaptea trecută părea să 
fi pierit odată cu noaptea. 

— Chiar dacă mi-ai acorda clemenţă, Regină din Tear, n- 
aş face decât s-o irosesc, furând altceva. 

— Nu ţi-ai dorit niciodată o altă viaţă? 

— Pentru mine nu există altă viaţă. Oricum, clemenţa n- 
ar fi nici măcar o mică parte din tot ce-mi datorezi. Ţi-am 
făcut un dar mai mare decât crezi. 

— Ce dar? 

— O să afli tu. Şi, în schimb, te rog să te-ngrijeşti de el. 

Kelsea se întoarse spre oglindă: 

— Dumnezeule mare, spune-mi că nu m-ai lăsat gravidă 
în timp ce dormeam. 

Spectrul îşi lăsă capul pe spate şi se zgudui de râs, apoi îi 
puse o mână pe spate, prietenos, făcându-i pielea să se- 
nfioare: 

— Regină din Tearling, fie n-o să apuci să trăieşti mai 

mult de-o săptămână, fie o să fii cea mai straşnică regină 
pe care-a avut-o vreodată acest regat. Nu văd nicio cale de 
mijloc. 
E În timp ce se pieptăna, Kelsea se privi pe furiş în oglindă. 
Işi mai văzuse chipul oglindit în lacul de-acasă, dar acum 
era altfel; în oglindă vedea cum arată de fapt. Şi nu era 
bine. Ochii i se părură foarte frumoşi, migdalaţi şi verzi, 
moştenire de la dinastia Raleigh. Carlin îi spusese că toţi cei 
din familia lor aveau ochii de-aceeasi culoare, verzi, ca de 
pisică. Dar avea faţa rotundă şi rumenă ca o roşie şi... nu-i 
venea niciun alt cuvânt... banală. 

Spectrul îi dăduse nişte agrafe frumoase din ametist, în 
formă de fluturi. Era cazul să se spele din nou pe cap, dar 
deocamdată se putea aranja cu agrafele. Kelsea se întrebă 
dacă Spectrul le furase chiar din părul vreunei aristocrate. 

Zâmbetul lui se adânci în oglindă, iar Kelsea ştiu că-i 


citise gândurile. 

— Eşti un tâlhar, exclamă ea, în timp ce-şi aşeza ultima 
agrafă. Ar trebui să cresc preţul pus pe capul tău. 

— Aşa să faci. O să-mi crească faima. 

— Cum a fost viaţa ta înainte? Cu toată educaţia mea 
strictă, mi se pare că stăpâneşti gramatica şi vocabularul 
chiar mai bine decât mine. 

Spectrul îi răspunse în cadareză: 

— Poate doar în ce priveşte limba din Tear. Dar fără- 
ndoială că în limba din Mortmesne şi-n cea din Cadare m-ai 
eclipsa. Le-am început târziu pe amândouă, iar pronunția 
nu e perfectă. 

— Nu evita întrebarea. Dar voi afla oricum când ajung la 
Citadelă. 

— Atunci nici n-are rost să-mi irosesc energia prețioasă 
ca să-ţi spun acum. 

Reveni apoi la limba din Tear, cu un zâmbet trist. 

— Limba din Cadare nu mi-o amintesc nici să mă pici cu 
ceară. N-am mai exersat-o de mult. 

Kelsea îşi înclină capul şi-l privi întrebător: 

— Nu pot să fac nimic pentru tine sau oamenii tăi după 
ce ajung pe tron? Nici măcar ceva neînsemnat? 

— Nu-mi vine nimic în minte. Oricum, ai o sarcină uriaşă 
înainte, Domniţă. Eu, unul, n-aş mai căuta niciuna în plus. 

— De vreme ce nu-mi dai voie să mă opun eventualei 
tale decapitări, bănuiesc c-ar suna aiurea dacă mi-ai cere o 
turmă de oi sau un arc nou. 

— O să-mi recuperez datoria într-o bună zi, Regină din 
Tearling, să nu te îndoieşti de asta. Şi preţul va fi mare. 

Kelsea îi aruncă o privire tăioasă. Dar Spectrul privea în 
zare, dincolo de cortul ei şi de copaci. Către Citadelă. 

Dintr-odată, înţelese că e urgent să se-ndepărteze de el. 
Omul era un criminal, un nelegiuit, o ameninţare de 
netăgăduit la adresa domniei legii pe care ea spera s-o 
instaureze. Şi totuşi se îndoia că va avea voinţa să-l arunce 
măcar în temniţă într-o zi, nemaivorbind de pedeapsa cu 


moartea pe care sigur c-o merita. 

Trebuie să apară un alt bărbat care să-mi abată gândurile 
de la el, se gândi. Un bărbat mai acceptabil. Aşa trebuie să 
fie. 

Lăsă oglinda jos. 

— Pot să plec? 

Buzduganu (după cum îi relatase Spectrul lui Kelsea) mai 
încercase de două ori să evadeze în timpul nopţii. 

Acum, când în sfârşit îl scoseseră din cort, îşi eliberase 
din nou ambele picioare, încă era legat la ochi, dar, când |- 
au împins înainte, i-a tras brusc un picior zdravăn lui Alain, 
care s-a prăbuşit înjurând şi ţinându-se de fluierul piciorului. 
Howell şi Morgan l-au ridicat în şa, iar procesul s-a soldat 
doar cu neplăceri minore. L-au lăsat cu mâinile legate, iar 
expresia ucigătoare de pe faţă i se citea limpede chiar şi 
aşa, legat la ochi cum era. 

Kelsea le ură rămas-bun Spectrului şi oamenilor lui; era o 
despărţire ciudată, inutil de solemnă. Se simţi flatată că 
Morgan părea că ezita s-o lase să plece; îi strânse mâna 
bărbăteşte şi-i mai dădu un flacon de anestezic pentru gât. 

— Ce e chestia asta? îl întrebă Kelsea, în timp ce-şi vâra 
flaconul în manta. Funcţionează de minune pentru un 
medicament cu acţiune locală. 

— E opiu. 

Kelsea ridică din sprâncene. 

— Opiu /ichid? Există aşa ceva? 

— Chiar că ai dus o viaţă retrasă, Domniţă. 

— Credeam că opiul e o substanţă restricţionată în Tear. 

— De-asta ne-a dat Dumnezeu piaţa neagră. 

Spectrul i-a însoţit pe Kelsea şi Buzduganu la-nceput, 
preţ de câţiva kilometri, dar a ţinut neapărat ca Buzduganu 
să rămână legat la mâini şi la ochi până ce se-ndepărtau 
ceva mai mult de tabără, aşa încât Kelsea a trebuit să 
dirijeze şi calul acestuia. In mod ciudat, Spectrul le dăduse 
voie amândurora să-şi păstreze armăsarii. Rake era un 
animal obişnuit, dar armăsarul lui Buzduganu era o 


frumuseţe din Cadare care probabil că valora o grămadă de 
bani. Kelsea s-a mirat de atâta generozitate, dar n-a mai 
întrebat nimic. 

Pe sub manta, purta din nou armura grea a lui Pen. Nu 
vrusese s-o lase acolo, iar Spectrul era şi el de părere că nu 
strica s-o poarte-n continuare. Cu ceva amărăciune, Kelsea 
pricepuse că va fi cazul să aibă o condiţie fizică ceva mai 
robustă, de vreme ce armura avea să facă parte din 
garderoba ei ceva vreme de-acum încolo. 

Spectrul se opri pe culmea unui povârniş şi arătă spre 
satele de la poale, unde se iţea un drumeag printre 
dealurile galbene. 

— Acela e drumul principal prin părţile-acestea. Mai 
încolo se va uni cu Calea Mortmesne, care vă duce direct la 
Noua Londră. E treaba voastră dacă ţineţi sau nu drumul, 
dar, chiar dacă nu-l ţineţi, eu, unul, nu m-aş îndepărta prea 
mult de el. Altfel, veţi ajunge în smârcuri pe întuneric şi, 
fără un punct de reper, o să rătăciţi la nesfârşit prin 
mlaştini. 

Kelsea îşi aruncă privirea peste întregul ţinut. Dealurile 
ascundeau drumul în bună parte, dar în cele din urmă linia 
bej reapărea pe pământurile galbene şi plate de sub ei, 
aproape tăia câmpiile agricole în două şi înainta către un alt 
grup de dealuri, acestea brune. Sute de clădiri se 
înghesuiau pe ele, aflate toate la umbra unui monolit gri 
gigantic. Citadela. 

— Tu ai ţine drumul? îl întrebă pe Spectru. 

Acesta cumpăni o vreme întrebarea, apoi răspunse: 

— Da, eu l-aş ţine. Eu nu sunt într-un pericol la fel de 
mare ca acela în care vă aflaţi voi acum, totuşi cred că 
drumul cel drept e de cele mai multe ori şi drumul cel bun, 
din motive ce nu pot fi întrezărite acum. 

— Dacă mi-ar scoate legătura de la ochi, mârâi 
Buzduganu, aş putea să hotărăsc eu care drum e cel mai 
bun şi pe ăsta să-lia naiba. 

— Ba te rog frumos să nu-ţi scoţi legătura, răspunse 


Spectrul, până nu plec eu. 

Kelsea îl privi curioasă: 

— Aveţi vreun necaz unul cu altul? 

Spectrul zâmbi, dar ochii lui, aţintiţi asupra Citadelei, 
căpătaseră o expresie dură. 

— Nu aşa cum crezi tu. 

intoarse calul şi-i întinse mâna. Urmă o strângere de 
mână fermă, ca-ntre oamenii de afaceri, şi totuşi Kelsea 
ştiu că o să ţină minte clipa aceasta pentru tot restul vieţii, 
indiferent dacă avea să-l mai vadă sau nu. 

— Incă ceva, Domniţă. 

Kelsea se miră de acest titlu; se obişnuise s-o numească 
„fetiţo”. Spectrul se căută în cămaşă şi scoase cel de-al 
doilea lănţişor, iar Kelsea îşi dădu seama că uitase cu totul 
de el. Din nou simţi o nevoie presantă să se-ndepărteze de 
el, de bărbatul acesta care-o făcea să uite de tot ce era 
obişnuit şi important. 

— Lănţişorul acesta îţi aparţine; n-am de gând să mi-l 
însuşesc. Dar o să-l păstrez. 

— Până când? 

— Până ce-l vei fi recâştigat prin faptele tale. 

Kelsea deschise gura să se tocmească, dar se gândi mai 
bine şi o închise la loc. Omul acesta nu făcea aproape nimic 
spontan; totul era deliberat, aşa că şansele de a-l face să se 
răzgândească, indiferent ce cuvinte ar fi ales, erau foarte 
mici. Dibui după propriul lănţişor, văzu că-i ieşise iar din 
cămaşă şi-l înghesui la loc. 

— Mult noroc, Regină din Tearling. Te voi urmări cu mult 
interes. 

Îi aruncă un zâmbet binevoitor şi plecă; calul îi galopa tot 
mai tare pe măsură ce cobora panta. Intr-un minut era deja 
în vârful altui deal şi apoi dispăru din vedere. 

Kelsea se uită după el ceva mai mult; cât despre Buz- 
duganu - ce nu ştii nu te doare. Dar în cele din urmă chiar 
şi praful ridicat în urma Spectrului se aşezase la loc, iar 
Kelsea se întoarse către Buzduganu, îşi apropie calul de al 


lui şi-i desfăcu repede nodurile strânse în jurul 
încheieturilor. Când se trezi cu mâinile libere, Buzduganu îşi 
rupse legătura de la ochi şi clipi repede: 

— Dumnezeule, ce de lumină. 

— Lazarus, ai fost remarcabil de reţinut. Cunoscându-ţi 
reputaţia, am crezut c-ai să-ţi rupi legăturile cu dinţii şi-o să 
ucizi câţiva oameni pe drum până aici. 

Buzduganu nu zise nimic, doar îşi frecă încheieturile, care 
încă purtau răni adânci din cauza frânghiilor. 

— Ai fost absolut impresionant la râu. Unde-ai învăţat să 
lupţi aşa? 

— Ar trebui să ne mişcăm. 

Kelsea îl privi o clipă, apoi se uită spre Noua Londră. 

— Ştiu că ai jurat să mă aduci în siguranţă la Citadelă. 
Dar te eliberez de acest jurământ. Ai făcut destule. 

— l-am făcut acest jurământ unei femei moarte, 
Domniţă. Nu mă poţi elibera dumneata de el. 

— Şi dacă la capătul drumului ne-aşteaptă moartea? 

— Înseamnă că suntem o echipă de zăluzi. 

Kelsea se-ntoarse către înţepătura uşoară a vântului. 

— Dacă nu cumva ai altă idee mai bună, hai s-o luăm pe 
drum. 

Buzduganu aruncă o privire peste întregul ţinut, se uită 
apoi spre Noua Londră şi încuviinţă din cap. 

— O luăm pe drum. 

Kelsea dădu pinteni calului şi porniră pe deal în jos. 


* 


După câteva ore de galop, drumeagul pe care i-l arătase 
Spectrul întâlnea Calea Mortmesne, un drum de vreo 
cincisprezece kilometri lăţime. Pe drumul acesta se 
desfăşura cea mai mare parte a traficului comercial dintre 
Tearling şi Mortmesne, şi era atât de bătătorit că nici nu se 
mai ridica praful. Era aglomerat, şi Kelsea era de părere că 
era bine că purta mantia purpurie pe care i-o dăduse 


Spectrul. Puseseră deoparte şi mantaua cenuşie de Străjer 
Regal a lui Buzduganu şi-o înlocuiseră cu una neagră, iar 
dacă încă mai avea la el ghioaga (şi Kelsea prefera să 
creadă c-o mai are), o dosise prudent aşa încât să nu bată 
la ochi. Majoritatea celor care călătoreau către Citadelă 
purtau şi ei pelerine cu glugă şi cu toţii păreau c-ar prefera 
să nu se-amestece nimeni în treburile lor. Kelsea era atentă 
la cei care-ar fi putut fi Cadeni sau la vreo urmă de gri 
precum aceea purtată de străjerii ei. Dar după un timp le 
trecuseră pe sub ochi atâţia oameni încât Kelsea nu se mai 
putea concentra prea bine asupra niciunuia şi spera că 
Buzduganu va presimţi mai bine dacă va fi să fie vreun 
pericol ascuns. Se lăsă pe mâna agilităţii lui şi decise să se 
concentreze asupra drumului care li se întindea dinainte. 

Spectrul îi spusese că, dacă merg încet, vor ajunge în 
două zile la Noua Londră. Kelsea se gândise să parcurgă 
drumul dintr-o bucată, apoi, până la apusul soarelui, 
renunţase la idee. Avea nevoie de somn, iar rana începuse 
s-o doară. li spuse şi lui Buzduganu, cu vocea scăzută, iar el 
dădu din cap că da. 

— Domniţă, eu nu prea dorm. Aşa că dumneata n-ai 
decât. 

— Trebuie să dormi şi tu uneori. 

— Nu prea. Sunt prea multe pericole pe lume ca să 
dormi. 

— Şi când erai copil? 

— Eu n-am fost copil niciodată. 

Un om o înghionti pe Kelsea, apoi mormăi „scuze, 
domnule” şi-şi văzu de drum. Calea Mortmesne începea să 
se-aglomereze. Oamenii mergeau călare sau pe jos din 
toate părţile, iar duhoarea trupurilor nespălate începuse s-o 
izbească pe Kelsea. Insă, normal, drumul venea dinspre 
sud, unde oamenii n-aveau apă să se spele. 

In faţa lor mergea o căruţă în care părea să se afle o 
familie întreagă: părinţii şi doi copii mici. Copiii, un băiat şi- 
o fată nu mai mari de opt ani, adunaseră un braţ de ierburi 


şi rădăcini şi se jucau de-a gătitul pe podeaua căruţei. 
Kelsea îi urmărea fascinată. Toate jocurile ei imaginare 
fuseseră singuratice; ea era mereu eroina, dar trebuise să 
inventeze mulţimi care-o aclamau, ba chiar şi prieteni. Şi 
totuşi, nevoia de-a vedea alţi copii şi de-a sta cu ei nu-i 
trecuse niciodată. Kelsea i-a urmărit pe copii atât de lung 
încât mama lor a început să se încrunte la ea, iar Kelsea i-a 
şoptit lui Buzduganu că ar face bine să rămână mai în 
urmă. 

— De ce e atât de aglomerat drumul acesta? l-a întrebat, 
după ce căruţa nu se mai vedea. 

— E singurul drum direct spre Noua Londră de la sud de 
Crithe. Pe mulţi îi poartă paşii pe-aici. 

— Dar acesta e un drum comercial. Cum reuşeşte cineva 
să treacă c-o caravană? 

— Nu e chiar mereu la fel de-aglomerat, Domniţă. 

Au continuat să meargă şi după lăsarea serii, ba chiar şi- 
n timpul nopţii, mult după ce majoritatea celorlalţi călători 
se opriseră să doarmă. O vreme, pe marginile drumului 
sclipeau din loc în loc focuri, iar Kelsea, în trecere, auzea 
oamenii vorbind şi cântând, dar focurile începeau să se 
stingă. Din când în când, lui Kelsea i se părea că aude 
zgomot de copite în urmă, dar nu era sigură, iar când se 
întorcea nu vedea decât bezna. În timp ce se deplasau aşa, 
i-a pus lui Buzduganu diferite întrebări despre situaţia 
regatului. Buzduganu a răspuns la fiecare-n parte, dar se 
simţea că e circumspect şi că se gândeşte bine ce să zică 
ori de câte ori deschidea gura. Chiar şi-aşa, puţinele 
informaţii primite nu erau deloc vesele. 

Marea majoritate a populaţiei din Tearling trăia în 
sărăcie. Lucrările agricole pe care le văzuse Kelsea de-a 
lungul Câmpiei Almont serveau, în cel mai bun caz, pentru 
subzistență; restul recoltei ajungea la proprietarul 
pământului, care vindea produsele pe bani, fie în pieţele din 
Noua Londră, fie, prin intermediul pieţei negre, către 
Mortmesne. Săracilor nu le făcea nimeni dreptate. Sistemul 


juridic cedase sub presiunea corupţiei şi cei mai mulţi 
dintre judecătorii oneşti fuseseră distribuiţi către alte munci 
administrative. Kelsea înţelese că nu e tocmai pregătită - 
era aproape ca o apăsare fizică pe care-o simţea pe umeri. 
Toate acestea erau probleme care trebuiau reparate 
urgent, dar nu ştia cum s-o facă. Carlin îi predase o 
grămadă de istorie, dar nu suficiente lecţii de politică. 
Kelsea nu ştia cum să facă pe cineva s-o asculte. 

— Ai spus că suntem zăluzi, Lazarus. Nu ştiu cuvântul 
ăsta; ce-nseamnă? 

— Strămoşii mei de dinainte de Trecere erau scoțieni. 
„Zălud” e cineva care-şi vede moartea cu ochii şi jubilează. 

— Dar eu nu sunt aşa. 

— Poate era doar ceva din ochii dumitale, Domniţă. 

La un cot de drum, Kelsea crezu că aude din nou zgomot 
de copite. Şi nu i se părea deloc; Buzduganu îşi opri calul 
brusc şi se-ntoarse să se uite-n urmă. 

— E cineva acolo. Câţiva călăreţi. 

Kelsea nu vedea nimic. Luna lucea stins pe cer şi oricum 
nici ea nu prea vedea bine noaptea; Barty o păcălea 
oricând pe-ntuneric. 

— Cât de departe sunt? 

— Cam la un kilometru şi jumătate. 

Buzduganu cântări situaţia, în timp ce bătea darabana pe 
şaua calului. 

— Aici locul nu e destul de înfrunzit ca să ne ascundem şi 
e mai sigur să călătorim noaptea şi să ne odihnim de 
dimineaţă. O să mergem mai departe, dar dacă încep să se- 
apropie ieşim de pe drum şi ne-ncercăm norocul. Hai să-i 
dăm bice. 

Porni din nou, iar Kelsea-l urmă. 

— N-ar fi mai bine să ieşim acum de pe drum şi să-i 
lăsăm să ne depăşească? 

— E riscant, Domniţă, dacă ne urmăresc. Dar mă-ndo- 
iese că sunt Cadeni. N-am văzut şoimi şi nu cred c-am lăsat 
urme. Salvatorul tău, indiferent cine-o fi fost, a lucrat 


admirabil. 

Kelsea tresări când auzi de Spectru şi-şi dădu seama (nu 
fără să se felicite puţin) că nu se mai gândise la el în 
ultimele ore. Dorinţa de-a şti mai multe despre el se 
ciocnea de dorinţa de a-i păstra identitatea doar pentru ea, 
dar după o scurtă ciocnire îşi înăbuşi al doilea impuls, 
furioasă pe ea însăşi. 

— Mi-a spus că-l cheamă Spectrul. 

Buzduganu chicoti: 

— Am bănuit că el e, chiar şi-aşa legat la ochi. 

— Chiar e un hoţ aşa de priceput precum pretinde? 

— Chiar mai bun, Domniţă. Istoria regatului nostru se 
poate lăuda cu mulţi haiduci, dar niciunul nu e ca Spectrul. 
A furat de la unchiu-tău mai multe bunuri decât am avut eu 
toată viaţa. 

— Zicea că e o mare recompensă pusă pe capul lui. 

— Ultima dată cincizeci de mii de lire. 

— Dar cine e? 

— Nu ştie nimeni, Domniţă. A apărut prima dată acum 
douăzeci de ani, cu mască cu tot. 

— Acum douăzeci de ani? 

— Întocmai, Domniţă. Fix douăzeci de ani. Îmi amintesc 
foarte bine, pentru că a furat-o pe una dintre femeile 
preferate ale unchiului tău când aceasta ieşise la 
cumpărături în oraş. Apoi, după câteva luni, mama ta a 
anunţat că e însărcinată. 

Buzduganu chicoti din nou. 

— Pesemne c-a fost cel mai prost an din viaţa unchiului 
dumitale. 

Kelsea rumegă noutăţile. Spectrul era mult mai bătrân 
decât părea. 

— Cum de n-a fost prins niciodată, Lazarus? Să fi avut un 
noroc drăcesc, dar purtările-astea ieşite din comun l-ar fi 
dat de gol de mult. 

— Adevărul e că pentru oamenii de rând e un erou, 
Domniţă. Ori de câte ori cineva reuşeşte să-l jefuiască pe 


Regent sau pe vreun nobil, lumea presupune că e fapta lui. 
Cu fiecare bogăţie prădată le e tot mai drag ţăranilor de el. 

— Şi împarte banii la săraci? 

— Nu, Domniţă. 

Kelsea se lăsă la loc în şa, dezamăgită. 

— Să fi furat mulţi bani? 

— În valoare de sute de mii de lire. 

— Şi atunci ce face cu banii ăştia? Eu, una, n-am văzut 
nici urmă de ei în tabăra aia. Trăiau în corturi, iar hainele de 
pe ei nu mai erau noi deloc. Nici nu sunt sigură dacă... 

Buzduganu o prinse brusc de braţ şi-o întrerupse în 
mijlocul frazei. 

— Ai văzut? 

— Poftim? 

— Pe dumneata nu te-au legat la ochi. 

— Păi, eu nu sunt o războinică aşa de temută ca tine. 

— L-ai văzut la faţă? Pe Spectru? 

— Doar nu sunt oarbă, Lazarus. 

— Nu m-ai înţeles, Domniţă. Pe mine nu m-au legat la 
ochi din cauza reputației mele feroce. M-au legat pentru că 
nimeni nu l-a văzut pe Spectru niciodată la faţă. Regentul 
nu poate să-l prindă din cauză că până acum n-a reuşit să 
afle cam cum arată nici el, nici oamenii lui. Spectrul 
aproape că l-a ucis pe Regent de două ori, după câte ţin eu 
minte, dar Regentul nu l-a văzut niciodată la faţă. Nimeni 
nu ştie cum arată Spectrul, cu excepţia celor care nu l-ar 
trăda pentru toţi banii din lume. 

Kelsea privi din nou la stele, puncte strălucitoare ce 
acopereau cerul de deasupra ei. Nu-i oferiră niciun răspuns. 
O prinsese somnul, tot legănându-se în şa, dar acum era 
din nou perfect trează. Ar trebui să-i facă un portret cu 
prima ocazie sau să i-l descrie cuiva care ştia să deseneze. 
Şi totuşi ştiu că n-o să facă aşa ceva. 

— Domniţă? 

Kelsea trase aer adânc în piept. 

— Nici eu nu l-aş trăda pentru toţi banii din lume. 


— Ah, Dumnezeule. 

Buzduganu îşi opri calul în mijlocul drumului şi rămase 
priponit acolo o vreme. Kelsea simţi că Buzduganu e 
dezamăgit, tot aşa ca pe vremea când stătea într-un colţ al 
bibliotecii lui Carlin, când se ghemuia şi încerca să se facă 
cât mai mică pentru că nu ştia răspunsul corect. Cum ar 
reacţiona Carlin la aceste evenimente recente? Kelsea se 
hotărî nici să nu se gândească. 

— Nu mă mândresc cu treaba asta, mormăi ea pe un ton 
defensiv. Dar nu văd ce sens are să mă prefac că nu-i aşa. 

— Ştii ce e acela un Spectru, Domniţă? 

— Un recuperator. 

— Nu. Spectrul este o fiinţă mitologică, un vestitor al 
morţii. E un hoţ extraordinar şi poate e chiar de admirat 
pentru asta, dar multe dintre celelalte fapte ale sale sunt 
lucruri care nici nu pot fi concepute. 

— N-aş vrea să vorbim acum despre celelalte fapte ale 
sale, Lazarus. 

Dar brusc nu voia decât să afle despre celelalte fapte. 

— Ti-am spus asta doar pentru că trebuie să avem o 
înţelegere cu privire la el. 

— Păi, răspunse Buzduganu după un moment de gândire, 
cu vocea resemnată, omul are o influenţă distrugătoare. 
Poate e mai bine dacă nu mai vorbim niciodată despre el. 

— De acord. 

Kelsea smuci uşor de frâie, iar calul o luă din loc. Se 
gândi ce alt subiect să mai abordeze, în afară de Spectru. 

— Carlin mi-a spus că unchiul meu nu e căsătorit. Ce e 
cu, povestea asta despre una dintre femeile lui? 

Buzduganu îi explică, cu unele reţineri, că Regentul se 
aranjase în stilul conducătorilor cadarezi, strângând în 
harem femeile tinere pe care familiile sărace le vindeau la 
palat. De parcă nu era destul că regatul era înghiţit de 
corupţie, acum Kelsea pricepu că moştenise şi un bordel la 
pachet. Îl rugă pe Buzduganu s-o înveţe nişte cuvinte urâte 
de-ale soldaţilor, dar el refuză, aşa că nu-şi găsi cuvintele 


ca să-şi exprime furia. Auzi, să vândă şi să cumpere femei! 
Se presupunea că acest flagel fusese eradicat odată cu 
Trecerea. 

— Toate acţiunile unchiului meu, în calitatea sa de 
Regent, se reflectă asupra tronului. E ca şi cum aş fi 
aprobat eu însămi acest trafic. 

— Nu e chiar aşa, Domniţă. Nimeni nu prea-l suportă pe 
unchiu-tău. 

Nici asta nu fu de natură să-i domolească furia. Dar, 
dincolo de furie, avea şi un sentiment profund de nelinişte. 
Din câte spunea Buzduganu, aceste lucruri se petreceau 
încă dinainte să se nască ea. Dar mama ei de ce nu făcuse 
nimic în legătură cu asta? Vru să deschidă gura să-l întrebe 
pe Buzduganu, dar se opri. Bineînţeles că n-avea să-i 
răspundă. 

— Trebuie să scap de Regent, spuse ea hotărâtă. 

— Dar e unchiul dumitale, Domniţă. 

— Nu-mi pasă. Cum ajung pe tron, cum îl azvârl din 
Citadelă. 

— Unchiul dumitale se bucură de favorurile Reginei Roşii, 
Domniţă. Dacă-l dai jos de la putere, s-ar putea ca asta să 
ne pericliteze relaţiile cu Mortmesne. 

— Să le pericliteze? Credeam c-avem un tratat. 

— Avem, Domniţă. 

Buzduganu tuşi să-şi dreagă vocea. 

— Dar pacea cu Mortmesne e mereu fragilă. O ostilitate 
deschisă ar putea fi dezastruoasă. 

— Cum aşa? 

— În regatul acesta nu sunt destui bărbaţi antrenați care 
să dea piept cu vreo armată, nemaivorbind de cea din 
Mortmesne. Şi nu avem nici oţelul necesar. 

— Deci avem nevoie de arme şi de o armată adevărată. 

— Nicio armată nu poate să înfrângă Mortmesne, 
Domniţă. N-oi fi eu superstiţios, dar zvonurile despre 
Regina Roşie le cred. Chiar am avut ocazia s-o văd acum 
câţiva ani... 


— Cum? 

— Regentul a trimis o întreagă delegaţie diplomatică la 
Demesne, iar eu eram în gardă. Regina Roşie îşi stăpâneşte 
regatul de mai bine de un secol, dar îţi jur, Domniţă, nu 
părea mai bătrână decât era maică-ta când te-a făcut. 

— Şi totuşi nu e decât o femeie, chiar dacă nu pare să 
îmbătrânească. 

Vocea lui Kelsea părea sigură, totuşi îşi pierduse sângele 
rece. Nu era o idee bună să porţi discuţii despre o regină 
vrăjitoare pe un drum pustiu, la miezul nopţii. Focurile de 
tabără presărate până atunci pe marginile drumului se 
stinseseră toate, iar acum i se părea că străbăteau singuri 
drumul pe-ntuneric. O duhoare leşioasă de putrefacție 
începuse să acopere drumul; trebuie că era o mlaştină prin 
preajmă. 

— Ai mare grijă, Domniţă. Chiar dacă ai intenţii bune, 
calea directă nu e mereu cea mai bună. 

— Şi totuşi, iată-ne pe drum, Lazarus. 

— Da, Domniţă, pentru că n-avem de ales. 

Se opriră cu puţin înainte de răsăritul soarelui, la vreo 
patru-cinci ore de mers până-n oraş. Buzduganu n-o lăsă să 
facă focul şi, ca măsură de precauţie, aşeză tabăra în 
spatele unui rug mare de mure care-i ascundea privirilor 
dinspre drum. Călăreţii care merseseră în spatele lor 
trebuie că opriseră şi ei să-şi pună tabăra, căci Kelsea nu 
mai auzise sunet de copite. Il întrebă pe Buzduganu dacă 
putea să-şi dea jos armura cât dormea, şi acesta încuviinţă 
din cap. 

— Dar mâine trebuie s-o porţi, Domniţă, fiindcă intrăm în 
oraş pe zi lumină. Armura nu-nseamnă prea mult fără 
sabie, dar tot e mai bună decât nimic. 

— Cum spui tu, murmură Kelsea, deja pe jumătate 
adormită, în ciuda durerii sâcâitoare din grumaz. Trebuia să 
doarmă. Totul rămânea pe ziua următoare. Sunt zăludă, se 
gândi. Să-ţi vezi moartea cu ochii. Adormi şi visă câmpuri 
nemărginite, câmpurile care i se aşternuseră privirii în 


Câmpia Almont, pline cu bărbaţi şi femei, sperietori de ciori 
lucrând în zdrenţe pământul. Deasupra câmpurilor se ridica 
soarele, iar cerul parcă luase foc. 

Kelsea se apropie de una dintre ţărănci, care se-ntoarse 
spre ea. Avea chipul frumos, cu trăsături puternice şi cu 
părul întunecat şi încâlcit, şi părea surprinzător de tânără. 
Când Kelsea se apropie, femeia ridică un snop de grâu, ca 
pentru a i-l arăta. 

— Roşu, şopti femeia cu o voce schimonosită şi cu ochii 
aprinşi de nebunie. Totul e roşu. 

Kelsea privi din nou în jos şi văzu că femeia nu ţinea-n 
braţe un snop de grâu, ci trupul sfâşiat şi plin de sânge al 
unei fetiţe. Avea ochii scoşi din orbite şi în găurile lor băltea 
sângele. Kelsea deschise gura să tipe, dar Buzduganu o 
zgâlţâi să se trezească. 


5. Mare cât Oceanul Domnului 


Multe familii i-au condus pe cei dragi spre 
Citadelă în ziua aceea, pregătiți de jalea 
despărțirii. Nu puteau şti că aveau să devină 
actori pe scena istoriei, ba că unii dintre ei chiar 
vor juca roluri mai mari decât şi-ar fi putut 


închipui vreodată... 


— „Istoria timpurie a Regatului Tearling”, 
relatată de MERWINIAN 


Au intrat în Noua Londră la câteva ore după prânz. Kelsea 
era ameţită de căldură, de armura grea ca o pedeapsă şi de 
lipsa de somn, însă pe Podul Noii Londre a izbit-o 
dimensiunea oraşului şi s-a înviorat. 

Pe pod era o poartă unde se plătea taxa de intrare; de-o 
parte şi de alta doi oameni strângeau banii. Buzduganu 
scoase zece pence din manta şi reuşi performanţa 
admirabilă de a nu-şi arăta faţa în timp ce plătea. Kelsea 
privi cu atenţie podul. Era o adevărată minune a ingineriei: 
era lung de vreo patruzeci şi cinci de metri, tăiat din blocuri 
cenuşii de granit şi susţinut de şase stâlpi enormi ieşind din 
râul Caddell. Râul ocolea apoi zidurile exterioare ale 
oraşului şi şerpuia încă vreo optzeci de kilometri către vest, 
după care, lovindu-se de stânci, se vărsa în cascade în 
golful Tearling. Apa care curgea pe sub pod era azurie 
precum cerul. 

— Nu te uita prea mult la apă, îi şopti Buzduganu de 
alături, iar Kelsea smuci frâiele şi privi în faţă. 

Noua Londră fusese la-nceput un oraş mic, construit de 
primii colonişti pe una dintre colinele mai joase ale Munţilor 
de Orez. Dar, pe măsură ce oraşul crescuse, se întinsese de 
la un deal la altul, devenind în cele din urmă capitala 
regatului Tear. Acum Noua Londră se-ntindea pe-ntreaga 
suprafaţă de la poalele dealurilor, iar străzile şi clădirile se 


unduiau domol în sus şi-n jos, după cum le cerea 
topografia. 

Citadela se-nălţa în mijlocul oraşului, un obelisc uriaş din 
piatră cenuşie pe lângă care toate celelalte clădiri păreau 
miniaturale. Kelsea şi-o imaginase mereu drept o clădire 
ordonată, dar castelul se-nălţa precum un zigurat, fără 
simetrie: ici şi colo apăreau creneluri şi balcoane, dar şi 
numeroasele colţuri şi crevase care puteau servi drept 
ascunzători. Citadela fusese ridicată în timpul domniei lui 
Jonathan cel Bun, cel de-al doilea rege din Tearling; nimeni 
nu ştia numele arhitectului, dar sigur fusese un geniu. 

Restul oraşului era mai puţin impunător. Majoritatea 
clădirilor, improvizate din lemn ieftin, se-nclinau care- 
ncotro. Dacă vine un foc mai zdravăn, se gândi Kelsea, 
jumătate din oraş o să ardă. 

Lângă Citadelă, la vreun kilometru şi jumătate depărtare, 
se afla un alt turn, de un alb imaculat şi, poate, pe jumătate 
înalt faţă de Citadelă, cu o cruce aurie-n vârf. Nu putea fi 
decât Arvath, sediul Bisericii Domnului. 

Fireşte că era aproape de Citadelă, deşi Buzduganu îi 
povestise că Regentul cedase presiunilor şi-i permisese 
Sfântului Părinte să ridice o capelă privată şi între zidurile 
Citadelei. Kelsea nu era sigură dacă biserica din vârful Ar- 
vathului era poleită sau făcută din aur, dar strălucea de-ţi 
lua ochii în bătaia soarelui; Kelsea miji ochii. William Tear 
interzisese cu desăvârşire orice practică religioasă 
organizată în utopia sa; Carlin povestea chiar că aruncase 
peste bordul vasului său amiral un om pe care-l prinsese 
făcând  prozelitism  pe-ascuns. Insă acum creştinismul 
revenise, mai puternic ca niciodată. Kelsea n-ar fi putut să 
spună ce atitudine ar fi avut faţă de Biserica Domnului dac- 
ar fi crescut într-o altfel de familie şi dacă valorile ei n-ar fi 
fost marcate atât de puternic de ateismul lui Carlin. Dar 
asta era situaţia, aşa încât privea crucea aurie cu o 
neîncredere reflexă şi viscerală ştiind că va trebui să ajungă 
la un fel de compromis cu ceea ce reprezenta ea. Dar nici 


acasă ea nu se prea pricepuse la compromisuri, nici măcar 
în conflictele minore pe care le mai avusese pe-acasă. 

Buzduganu călărea tăcut alături, indicând ocazional 
schimbarea direcţiei, odată ce ieşiseră de pe pod, iar 
drumul aglomerat pătrunsese de-a binelea în oraş. 
Rămaseră amândoi încotoşmănaţi în mantale şi cu glugile 
trase pe cap. Buzduganu era de părere că toate drumurile 
către Citadelă erau păzite şi-şi făcea simțită vigilenţa prin 
felul cum îşi tot schimba locul aşa încât să fie mereu între 
Kelsea şi ceea ce-l alarma. 

Lui Kelsea nu i se părea că vede nimic ieşit din comun, 
dar de unde era să ştie ce era comun? Pe marginea 
străzilor erau înşirate tarabe, iar vânzătorii te-mbiau cu de 
toate, de la simple fructe şi legume până la păsări exotice. 

Se aflau într-o piaţă în aer liber, după câte-şi dădu ea 
seama, tot mai înţesată de lume pe măsură ce ea şi Buz- 
duganu încercau să-şi îndrume caii către inima oraşului. 
Erau şi magazine, fiecare cu câte-o firmă colorată în faţă, 
iar Kelsea zări o croitorie, o brutărie, dugheana unui 
tămăduitor, o frizerie, ba chiar şi-un pasmantier! Ce fel de 
vanitate mâna oamenii către un magazin de pălării? 

Mulțimea de oameni o buimăcea. După atâţia ani 
petrecuţi doar cu Barty şi Carlin, era greu să se obişnuiască 
cu atâta lume strânsă la un loc. Lumea mişuna peste tot, şi 
erau toţi atât de diferiţi! Şi înalţi, şi scunzi, şi bătrâni, şi 
tineri, bruneţi şi blonzi, slabi şi graşi. Kelsea cunoscuse o 
sumedenie de oameni în ultimele zile, dar nu-şi dăduse 
prea bine seama cât de diferite puteau fi chipurile 
oamenilor. A zărit un bărbat cu nasul mare şi coroiat, 
precum un cioc de pasăre, o femeie cu părul lung, blond şi 
ondulat, care părea să reflecte soarele în mii de scânteieri. 
Totul părea atât de strălucitor, că-i dăduseră lacrimile. Şi 
atâtea sunete! De jur împrejur se ridica hărmălaia 
nenumăratelor voci care vorbeau în acelaşi timp, un zumzet 
pe care nu-l mai auzise pân-atunci. Distingea din când în 
când câte-o voce, negustorii ce-şi strigau marfa sau 


cunoştinţe care se salutau peste vacarmul străzii, dar vocile 
lor nu se comparau cu zumzetul generalizat al mulţimii. 
Kelsea simţea că-i atacă urechile cu o forţă care ameninţa 
să-i spargă timpanele, însă, în mod curios, nu-i displăcea 
absolut deloc. 

La un colţ, i-a atras privirea un panglicar, un magician 
care-şi făcea trucurile. A pus un trandafir într-o vază, apoi a 
făcut să apară o vază identică din senin, apoi trandafirul a 
dispărut şi a reapărut instantaneu în cea de-a doua vază. 
Kelsea a strunit calul ca să-l urmărească. 

Magicianul a făcut să dispară şi trandafirul, şi cele două 
vaze, apoi şi-a scos din gură o pisică albă ca zăpada. 
Animalul era viu; dădea din lăbuţe, iar mulţimea aplauda. 
Magicianul i-a oferit apoi pisica unei fetiţe din public, care 
ţipă de bucurie. 

Kelsea zâmbea, vrăjită. Cel mai probabil, omul era dotat 
cu o dexteritate ieşită din comun, nu era magie de- 
adevăratelea, dar Kelsea nu reuşise să identifice nicio 
eroare în felul în care omul mânuia obiectele. Dacă era 
prestidigitaţie, era fără cusur. 

— Ne atragem pericole dacă stăm pe loc, Domniţă, şopti 
Buzduganu. 

— Ce fel de pericole? 

— E doar o presimţire. Dar, de obicei, presimţirile mele în 
acest domeniu se adeveresc. 

Kelsea smuci frâiele şi calul porni din nou la trap. 

— Magicianul acela, Lazarus. Ţine-l minte, te rog. 

— Da, Domniţă. 

Pe măsură ce ziua înainta, Kelsea începu să-mpăr- 
tăşească şi ea neliniştea lui Buzduganu. Uimirea vizavi de 
mulţime scăzuse şi, oriunde se uita, Kelsea simţea că 
oamenii o privesc insistent. Se simţea tot mai urmărită şi-şi 
dorea să termine odată călătoria. Nu se-ndoia că 
Buzduganu alesese drumul cel mai bun, dar începu să 
tânjească după un spaţiu gol şi deschis, unde pericolul vine 
fără ocolişuri, în luptă dreaptă. 


Numai că ea nu ştia să lupte. 

Chiar dacă Noua Londră i se părea un labirint, unele 
cartiere erau vizibil mai bune decât altele. Cele bune aveau 
străzi îngrijite pe care se plimbau cetăţeni bine îmbrăcaţi. 
Câteva clădiri erau chiar din cărămidă şi aveau geamuri de 
sticlă. Dar alte zone aveau clădiri înghesuite din lemn de 
pin, fără ferestre, iar cetăţenii de mâna a doua se târau pe 
lângă ziduri aproape pe furiş, de parcă ar fi avut ceva de 
ascuns şi ar fi vrut să treacă neobservaţi. Uneori Kelsea şi 
Buzduganu erau forţaţi să străbată un nor de duhoare care 
sugera că locuinţele din zonă aveau canalizări proaste, sau 
nu aveau canalizări deloc. 

Dacă aşa miroase în februarie, se gândea Kelsea, 
îngreţoşată, atunci cum miroase în miezul verii? 


La jumătatea drumului printr-o zonă deosebit de 
decăzută, Kelsea îşi dădu seama că se aflau într-un cartier 
sărac. Drumul era atât de îngust încât nu putea fi numit 
decât alee. Clădirile erau făcute dintr-un lemn ieftin pe care 
Kelsea nu putu nici măcar să-l identifice, şi multe dintre ele 
erau atât de înclinate încât era de mirare că mai stăteau în 
picioare. Ici şi colo Kelsea auzea în trecere ţipete şi 
zgomote de obiecte sparte. Aerul răsuna de râsete, nişte 
râsete îngheţate, lipsite de emoție, care-i făceau pielea de 
găină. 

În intrândurile strâmbe îşi făceau apariţia femei prost 
îmbrăcate, care se sprijineau de ziduri. Kelsea rămase cu 
ochii la ele, ferită de glugă, fără să-şi poată stăpâni 
fascinația. Prostituatele aveau un inefabil aer sordid, fără 
să poţi spune de unde venea. Nu dinspre haine: n-aveau 
rochiile nici mai mult, nici mai puţin pricopsite decât multe 
alte rochii care-i trecuseră pe sub ochi lui Kelsea şi, deşi 
lăsau multe la vedere, aerul cu pricina nu venea nici de la 
tăietura hainelor. Venea însă dinspre ochii lor, din felul în 
care ochii păreau să domine chiar şi faţa femeilor mai 
plinuţe. Păreau folosite, şi cele tinere, şi cele bătrâne. Multe 


păreau să aibă cicatrici. Kelsea încerca să nu-şi imagineze 
ce fel de vieţi duceau, dar nu se putea abţine. 

O să închid toată zona asta, se gândea. O-nchid şi o să le 
găsesc nişte ocupații adevărate. 

În cap îi răsuna însă vocea lui Carlin: să dai şi legi privind 
lungimea  rochiilor? Poate o să interzici şi romanele 
considerate prea pornografice? 

Dar e o diferență. 

Nu e nicio diferență. Statul nu interzice ce interzice 
religia.! Dacă vrei să dictezi cum e cu moralitatea privată, 
mută-te la Arvath. 

Buzduganu i-a făcut semn s-o ia la stânga, printre două 
clădiri, iar Kelsea a răsuflat uşurată când au ieşit într-un 
bulevard larg, aliniat cu magazine bine întreţinute. Fațada 
cenuşie a Citadelei era acum mai aproape: acoperea munţii 
din spate şi o mare parte din cer. 

Deşi bulevardul era larg, aglomeraţia era atât de mare 
încât Kelsea şi Buzduganu s-au trezit iarăşi înconjurați de 
oameni; n-aveau decât să meargă la pas, în ritmul 
acestora. Aici bătea lumina şi mai tare, iar Kelsea nu se 
simţea în largul ei, se simţea expusă, chiar şi aşa, cu 
pelerină şi glugă. Nu ştia nimeni cum arată, dar pe 
Buzduganu sigur îl recunoştea oricine. Şi Buzduganu părea 
să-i împărtăşească senzaţia, fiindcă dădea pinteni calului 
până ce ajunse pur şi simplu să-mpingă masa de călăreţi şi 
pietoni la o parte. Li s-a făcut loc să treacă, nu fără cârteli 
de-o parte şi de alta. 

— Drept înainte, a bombănit el, cât putem de repede. 

Totuşi, înaintau încet. Rake, care se purtase bine de-a 
lungul călătoriei, părea şi el părtaş la neliniştea lui Kelsea 

Şi începuse să se împotrivească la comenzile ei. 
Eforturile de-a controla calul şi armura lui Pen o epuizau. 


1 Blue laws (engl.) directive ale cultelor religioase care interzic 
anumite activităţi lucrative duminica, din motive religioase. Aici în 
sensul de control al comportamentului moral în general. (W.red.) 


Sudoarea îi şiroia pe gât şi pe spate, iar Buzduganu arunca 
tot mai des priviri în urmă. Pe măsură ce înaintau spre 
Citadelă, mulţimea se îngrămădea tot mai strâns în ei. 

— Nu putem s-o luăm pe altundeva? 

— N-avem pe unde pe altundeva, răspunse Buzduganu. 

Acum îşi strunea calul cu o singură mână; pe cealaltă o 
ţinea pe sabie. 

— Nu mai avem timp, Domniţă. Dă-i înainte, nu mai e 
mult. 

În clipele următoare, Kelsea se luptă să rămână 
conştientă. Soarele de amiază se năpustise asupra pelerinei 
ei negre, arzător chiar şi-n miezul iernii, iar îngrămădeala 
creată de mulţimea dimprejur nu-i alina deloc senzaţia de 
sufocare. Se clătină de două ori în şa, cât pe ce să cadă, 
dar o prinse Buzduganu şi-o strânse ferm de umăr. 

În cele din urmă, bulevardul se înfundă; ramificaţiile sale 
dădeau într-o pajişte care împrejmuia Citadela şi şanţul de 
apărare din jurul acesteia. Când zări Pajiştea Citadelei, 
Kelsea avu un moment de bucurie atavică. Aici se- 
adunaseră soldaţii din Mortmesne cu armele lor de asediu, 
aproape că străpunseseră zidurile şi apoi fuseseră întorşi 
din drum în ultima clipă. Pajiştea se-nclina uşor către 
Citadelă şi aproape la picioarele lor începea un pod larg de 
piatră care trecea apa şi ducea la Poarta Citadelei. De-o 
parte şi de alta a podului, la distanţe fixe, erau staţionaţi 
străjeri. Monolitul cenuşiu care întruchipa Citadela străjuia 
aproape drept deasupra capului lui Kelsea; dacă se uita 
spre vârf, o lua ameţeala, trebuia să se uite-n altă parte. 

Pajiştea era plină de oameni; în primă instanţă, Kelsea se 
miră: nu era vorba că sosirea ei avea să se petreacă-n 
secret? Pe pajişte şi spre şanţ se plimbau în toate părţile, 
ca argintul viu, şi copii, şi oameni mari, ba chiar şi bătrâni. 
Dar Kelsea nu-şi imaginase aşa ziua asta. Unde erau 
masele de oameni care-o aclamau şi-i aruncau flori în cale? 
Unii plângeau, dar nu erau lacrimile de bucurie pe care şi le 
imaginase Kelsea. La fel ca ţăranii din Almont, oamenii de- 


aici păreau înfometați. Purtau aceleaşi haine pe care le 
văzuse în Almont: ţesături de lână în culori închise şi fără 
nicio formă. Pe chipuri li se-ntipăriseră necazurile. Kelsea se 
simţi dintr-odată foarte tulburată. Ceva nu era cum trebuie. 

La a doua vedere, a remarcat că, dacă mulţi oameni de 
pe pajişte se-nvârteau de colo-colo, părând că zăbovesc, 
unii se aşezaseră în nişte cozi lungi şi drepte, care se- 
ntindeau până la marginea şanţului de apărare. Când 
mulţimea se dădu la o parte, Kelsea zări câteva mese la 
care stăteau alţi oameni, pesemne funcţionari, dat fiind că 
erau îmbrăcaţi toţi în haine albastru-închis. Kelsea se simţi 
uşurată, dar şi puţin dezamăgită. Oamenii nu se 
strânseseră aici ca s-o întâmpine pe ea. Toţi erau aici 
pentru altceva. Cozile erau foarte lungi şi nu se clinteau din 
loc. Toată lumea părea că aşteaptă ceva. 

Dar ce anume? 

Se-ntoarse câtre Buzduganu, care scruta pajiştea, cu o 
mână pe mânerul săbiei. 

— Lazarus, ce e cu toţi oamenii ăştia? 

Buzduganu nu-i răspunse şi-i evita privirea. Kelsea simţi 
un inel rece în jurul inimii. Mulțimea se mişcă din nou, iar 
Kelsea mai zări ceva: o chestie de metal aşezată pe malul 
şanţului. Se ridică-n scară să vadă mai bine şi observă mai 
multe obiecte de-astea: erau nişte cutii dreptunghiulare, 
înalte de vreo trei metri. Partea de sus şi cea de jos erau de 
lemn, iar marginile erau de metal. Erau nouă într-un şir 
care se întindea până la pajiştea dinspre cel mai îndepărtat 
colţ al Citadelei. Kelsea miji ochii (n-avusese niciodată 
vederea prea bună) şi pricepu că pereţii cutiilor erau de 
fapt zăbrele de metal. Timpul se-ntoarse brusc în urmă şi-l 
văzu pe Barty, cu vocea clară, de parc-ar fi fost lângă ea, 
cum răsucea dibace cu degetele nişte sârme prin nişte 
găuri făcute într-o bucată de lemn sablat. „Acum, Kel, 
sârma trebuie să fie suficient de strânsă încât iepurele să 
nu poată să scape, dar nu prea strânsă, că altfel amărâtul 
se sufocă până-l găsim noi. Oamenii trebuie să prindă 


animale ca să trăiască, dar un vânător bun se asigură că 
animalul suferă cât mai puţin posibil.” 

Kelsea aruncă încă o privire spre cutiile de metal, 
cântărind situaţia, şi simţi cum înăuntrul ei totul se răceşte 
brusc. 

Nu erau cutii. Erau cuşti. 

Îl apucă de braţ pe Buzduganu, fără să mai ţină cont de 
rănile pe care ştia că le are pe sub pelerină. Când vorbi, 
vocea nu părea să fie a ei: 

— Lazarus. Spune-mi imediat ce se petrece aici. 

De data asta privirile li se-ntâlniră. Când văzu expresia 
mohorâtă a lui Buzduganu, Kelsea nu mai avu nevoie de 
altă confirmare. 

— E livrarea, Domniţă. Două sute cincizeci de oameni pe 
lună, negreşit. 

— Ce destinaţie are livrarea? 

— Mortmesne. 

Kelsea se-ntoarse cu faţa spre pajişte. Mintea i se golise 
complet. Cozile începură să se mişte, încet şi sigur, către 
mesele de lângă şanţ. Sub ochii lui Kelsea, unul dintre 
funcţionari mână o femeie dinspre masă spre cuşti. Se opri 
la cea de-a treia şi-i făcu semn unui bărbat îmbrăcat în 
negru (Kelsea îşi dădu seama, împotriva voinţei ei, că era 
uniforma armatei din Tearling), care deschise o uşă bine 
camuflată din fundul cuştii. Femeia intră supusă înăuntru, 
iar soldatul în negru închise uşa după ea şi-o ferecă. 

— Tratatul cu Mortmesne, şopti Kelsea, ameţită. Aşa a 
făcut pace mama mea. 

— Regina Roşie voia să-i oferim tribut, Domniţă. Regatul 
Tearling nu are nimic altceva de oferit. 

Kelsea simţi o durere acută care-i arcuieşte pieptul şi se 
apăsă cu pumnul între sâni. De sub cămaşă, safirul 
strălucea; era un albastru luminos şi plin de furie. Strânse 
giuvaierul în mână, prin cămaşă, şi descoperi că o frige 
chiar şi aşa, prin material. Safirul continua să-i ardă mâna, 
dar durerea nu se compara cu arsura pe care-o simţea în 


piept, care continua şi se adâncea cu fiecare secundă, până 
ce-ncepu să se transforme în altceva. Nu mai era durere... 
era altceva. Kelsea nu se-ndoia de ceea ce simţea, şi nici 
nu mai putea să se-ndoiască de nimic, ci doar să se 
holbeze, mută, la scena care i se desfăşura în fata ochilor. 

Mai mulţi funcţionari escortau acum oamenii către cuşti. 
Mulțimea le făcuse loc, iar Kelsea văzu că fiecare cuşcă 
avea roţi uriaşe de lemn. Soldaţi ai armatei din Tearling 
începuseră deja să-nhame câţiva măgari la cuşca din 
capătul pajiştei. Chiar şi aşa, de la distanţă, Kelsea văzu că 
cuştile fuseseră folosite îndelung; multe dintre gratii aveau 
tăieturi vizibile, semnele unor posibile atacuri. 

Au fost tentative de eliberare, îi şopti o voce din cap. 
Sigur că vor fi fost câteva. Îşi aminti brusc cum stătea în 
dreptul ferestrei, când era mică, plângea dintr-o cauză sau 
alta - poate pentru că-şi julise vreun genunchi sau din 
cauza vreunei trebuşoare de pe lângă casă pe care nu voia 
s-o facă -, cu ochii aţintiţi la pădure, şi era convinsă că 
aceea va fi ziua când în sfârşit va veni maică-sa. Să fi avut 
vreo trei-patru ani, însă-şi amintea bine cât de sigură era că 
mama ei va veni, o va lua în braţe şi va fi toată numai 
bunătate. 

Ce proastă am fost. 

— De ce oamenii ăştia şi nu alţii? îl întrebă pe 
Buzduganu. Cum sunt aleşi? 

— Prin tragere la sorţi, Domniţă. 

— Aha, prin tragere la sorţi, repetă ea, cu vocea stinsă. 
Am înţeles. 

În jurul cuştilor începură să se strângă rudele, care 
vorbeau cu cei dinăuntru, îi ţineau de mâini, sau pur şi 
simplu adăstau lângă ei. În imediata apropiere a fiecărei 
cuşti fuseseră amplasați câţiva soldaţi care priveau 
mulţimea cu ochii împietriţi, anticipând momentul când 
vreo rudă îşi ieşea din minţi. Dar aproape toţi cei care 
priveau erau pasivi, ceea ce lui Kelsea i se părea cel mai 
grav. Oamenii ei erau învinşi. Se vedea din cozile lungi şi 


drepte care porneau de la masa funcţionarilor, din felul în 
care oamenii stăteau lângă cuşti, fără să facă nimic, şi 
aşteptau plecarea celor dragi ca şi când ar fi aşteptat să 
sune un clopot, anticipat şi inexorabil. 

Lui Kelsea îi atraseră atenţia două cuşti care erau cel mai 
aproape de masă: mai scunde decât celelalte, cu gratiile de 
oţel fixate mai strâns în suport. Erau pline amândouă cu 
multe fiinţe mărunte. Kelsea clipi şi-şi dădu seama că ochii i 
se umpluseră de lacrimi, care-i şiroiră pe faţă până ce le 
simţi şi gustul sărat în gură. 

— Chiar şi copii? îl întrebă pe Buzduganu. Cum se face că 
părinţii nu fug cu ei de-acasă? 

— Dacă cineva fuge, toate rudele lui devin automat 
victimele următoarei trageri la sorţi. Uită-te bine-n jur, 
Domniţă. E vorba de familii numeroase. Deseori trebuie să 
sacrifice un copil pentru binele celorlalţi opt. 

— Sistemul acesta a fost gândit de mama mea? 

— Nu. Arhitectul tragerii la sorţi e chiar acolo. 

Buzduganu arătă spre masa funcţionarilor. 

— Arlen Thorne. 

— Dar mama mea l-a aprobat? 

— Da, l-a aprobat. 

— L-a aprobat, repetă Kelsea, sfârşită. 

Kelsea simţi că privirea-i joacă feste. Îşi înfipse unghiile-n 
braţ până-i dădu sângele, iar ceața de pe ochi îi dispăru. 
Apoi se mânie - o mânie groaznică, înşelată, care ameninţa 
s-o copleşească. Elyssa cea binevoitoare, Elyssa care 
făcuse pace, mama ei, care-şi vânduse poporul la vrac. 

— Nu e totul pierdut, Domniţă, spuse Buzduganu pe 
neaşteptate, şi-i puse o mână pe braţ. Jur, nu-semeni deloc 
cu ea. 

Kelsea scrâşni din dinţi. 

— Ai dreptate. O să opresc toată nebunia asta. 

— Domniţă, tratatul cu Mortmesne e foarte clar. Nu 
există niciun proces de contestaţie şi nici arbitru extern. 
Dacă un singur transport nu ajunge la timp în Demesne, 


Regina din Mortmesne are dreptul să ne invadeze şi să 
dezlănţuie groaza. Am trecut prin asediul lor, Domniţă, şi te 
asigur că Mhurn n-a exagerat când a descris măcelul. 
Înainte de-a te lansa în ceva, gândeşte-te bine la 
consecinţe. 

Undeva o femeie începuse să urle; era un urlet ascuţit, 
nepământesc, care-i aminti lui Kelsea de-o poveste pe care 
i-o spusese Barty cândva: povestea ielelor?, nişte creaturi 
cumplite care te atrag spre moarte. Ţipetele răsunau peste 
mulţime, iar Kelsea identifică sursa: o femeie care-ncerca 
cu disperare să ajungă la prima cuşcă. Soţul ei se străduia 
la fel de tare s-o îndepărteze, dar era grăsun, iar ea era 
prea iute şi-i scăpa printre degete, apoi îşi făcea loc spre 
zona îngrădită. În cele din urmă, soţul îi înfipse o mână-n 
păr şi trase tare, luând-o târâş. Femeia căzu grămadă la 
pământ, dar după o clipă se ridică şi căută să-şi facă din 
nou loc spre cuşcă. 

Cei patru soldaţi care păzeau cuşca erau în stare de 
alertă; o priveau neliniştiţi pe mamă şi nu ştiau dacă e 
cazul să se amestece. Femeii îi cedase vocea, iar ţipetele 
se topiseră în nişte cârâieli ca de corb; păreau s-o lase 
toate puterile. Sub ochii lui Kelsea, soţul câştigă în sfârşit 
lupta cu femeia şi o prinse de rochia de lână. O trase la 
distanţă de cuşcă, iar soldaţii reveniră la poziţiile iniţiale 
relaxate. 

Însă mama scotea în continuare o cârâială spartă, care 
răzbătea până la Kelsea. Soţul şi soţia priveau împreună 
cuşca, înconjurați de copii. Lui Kelsea i se împăienjeniră 
ochii, şi mâinile îi tremurau pe hăţuri. Simţi ceva cumplit 
înăuntrul ei, ceva ce până atunci nici măcar nu concepuse, 
nu mai era fetiţa din cabană, de până atunci: era cineva 
care luase foc şi ardea necontenit. Safirul îi ardea pieptul ca 
un tăciune. Se întreba chiar dacă e posibil ca pielea să i se 
despice şi dinăuntrul ei să iasă o cu totul altă persoană. 


2 În original, banshee, creaturi mitologice din folclorul irlandez şi 
scoţian, care prevestesc moartea. (N.f.) 


Buzduganu îi puse uşor o mână pe umăr, iar ea se 
întoarse spre el cu ochii înflăcăraţi. Buzduganu îi întinse 
sabia lui. 

— C-o fi bine, c-o fi rău, văd că ţi-ai pus în gând să faci 
asta, Domniţă. la sabia mea. 

Kelsea o apucă de plăsele şi-i plăcu senzaţia, deşi tăişul 
era prea lung şi greu pentru constituţia ei. 

— Şi tu? 

— Eu am multe arme, iar aici avem prieteni. Sabia e doar 
pentru aspect. 

— Ce prieteni? 

Încet, fără emfază, Buzduganu ridică o mână cu palma 
desfăcută şi-o strânse apoi într-un pumn pe care-l lăsă să 
cadă. Kelsea aproape că se-aştepta să se deschidă cerul. 
Simti o foială în gloata din jurul lor, dar nimic deosebit, însă 
Buzduganu păru mulţumit şi se-ntoarse din nou spre ea. 
Kelsea îl privi, era omul care-i păzea viaţa de câteva zile 
bune, şi-i spuse: 

— Ai avut dreptate, Lazarus, îmi văd moartea cu ochii şi 
mă exaltează. Dar, înainte să mă duc, o să trag o brazdă 
aici, mare cât Oceanul Domnului. Dacă n-ai de gând să mori 
cu mine, mai bine pleacă acum. 

— Domniţă, mama dumitale n-a fost o regină bună, dar 
nici rea nu era. A fost o regină slabă. Nu şi-ar fi înfruntat 
niciodată moartea. O sămânță de nebunie e-ncărcată de 
putere, dar trebuie să fii sigură că, dacă dezlănţui nebunia 
asta, o faci pentru oameni, nu împotriva amintirii mamei 
dumitale. Asta e diferenţa dintre o regină şi un copil 
îmbufnat. 

Kelsea încercă să se concentreze la cuvintele lui, aşa 
cum ar fi procedat cu orice problemă apărută, dar, în 
schimb, mintea îi era năpădită de imagini din cărţile de 
istorie ale lui Carlin, înfăţişând oameni cu pielea-ntunecată, 
o oroare de demult, ceva abominabil ce pătase o-ntreagă 
epocă. Carlin insistase mult asupra acestei perioade din 
istorie, iar Kelsea se întrebase în repetate rânduri de ce era 


aşa relevantă. Închise ochii şi văzu poveştile şi imaginile: 
oameni în lanţuri. Bărbaţi care erau prinşi fugind şi erau 
arşi de vii. Fete violate la vârste atât de tinere încât 
pântecele nu li se refăcea niciodată. Prunci smulşi din 
braţele mamelor şi vânduți la licitaţie. Sclavie sponsorizată 
de stat. 

În regatul meu. 

Carlin ştia, dar nu putuse să-i spună. Însă-şi făcuse 
treaba aşa cum trebuie, ba poate chiar prea bine, căci 
acum, lui Kelsea, într-o singură secundă, îi scăpărară în 
minte ani întregi de cruzimi nemaiîntâlnite. 

— Voi pune capăt acestei nebunii. 

— Eşti sigură? o-ntrebă Buzduganu. 

— Sunt sigură. 

— Atunci mă leg să te feresc de moarte. 

Kelsea clipi: 

— Serios? 

Buzduganu dădu din cap; pe chipul încercat de vreme i 
se citea hotărârea. 

— Ai potenţial, Domniţă, am văzut şi eu, şi Carroll. Eu n- 
am nimic de pierdut şi prefer să pier în încercarea de-a 
eradica un mare rău, căci simt că ăsta e scopul Maiestăţii 
Tale. 

Maiestate. Cuvântul îi dădea fiori. 

— N-am fost încoronată, Lazarus. 

— Nu contează, Domniţă, eu văd regalitatea în 
dumneata, iar în mama dumitale n-am văzut-o niciodată, 
nici măcar o zi. 

Kelsea privi-n altă parte, mişcată până la lacrimi. 
Câştigase un străjer. Unul singur, dar era cel mai important. 
Işi şterse lacrimile şi apucă mai bine de sabie. 

— Dacă strig, mă aud? 

— Lasă asta în seama mea, de vreme ce încă n-ai un 
crainic. O să primeşti atenţia tuturor într-o clipă. Ţine mâna 
pe sabie şi nu mai face niciun pas spre Citadelă. Nu văd 
arcaşi, dar se poate să fie acolo, oricum. 


Kelsea încuviinţă scurt din cap, deşi pe dinăuntru îi venea 
să urle. Era vraişte. Hainele simple şi curate pe care i le 
dăduse Spectrul erau acum dungate de noroi, iar tivul 
pantalonilor i se rupsese. | se părea că armura lui Pen 
cântăreşte de două ori mai mult decât azi-dimineaţă. Părul 
lung şi nespălat i se desprinsese din agrafe şi acum îi 
atârna în şuviţe maronii pe faţă, iar pe frunte îi aluneca 
sudoarea, care-i intra în ochi. Îşi aminti de visele de 
odinioară, cum că va intra în oraş pe un ponei alb, cu o 
coroană pe cap. Acum ieşea în faţa lumii, după ani întregi 
de izolare, şi nu arăta câtuşi de puţin ca o regină. 

Femeia din faţa cuştii în care se aflau copiii ei începuse 
din nou să plângă, nemaibăgându-i în seamă pe cei mici 
care se uitau cu teamă în sus, agăţaţi de poalele ei. Kelsea 
privi din nou scena din faţa ei, cu ochi proaspeţi, şi se 
mustră. Cui îi pasă de părul tău, proasto? Nu vezi ce se 
petrece aici? 

— Din ce sunt făcute cuştile, Lazarus? 

— Din fier de Mortmesne. 

— Dar roţile şi scheletul sunt de lemn. 

— Stejar de Tearling. La ce te gândeşti? 

Cu ochii aţintiţi asupra mesei în jurul căreia roiau 
funcţionarii îmbrăcaţi în albastru, Kelsea trase aer adânc în 
piept. Era ultimul ei moment de anonimitate. Totul era pe 
punctul de-a se schimba. 

— Cuştile. Le golim şi apoi le dăm foc. 


Javel se lupta cu somnul. Să stai de pază la poarta 
Citadelei nu fusese niciodată vreo mare provocare. 
Trecuseră cel puţin optsprezece luni de când încercase 
cineva să atace poarta, şi chiar şi-atunci n-o făcuseră cu 
convingere, era un beţiv care se-mpotmolise pân-acolo la 
două noaptea cu o jalbă despre taxe. Nu se-ntâmplase 
nimic, şi nici n-avea să se-ntâmple nimic. Aşa mergeau 
lucrurile la poarta Citadelei. 

După ce că-i era somn, Javel era şi prost dispus. Nu-i 


plăcuse niciodată munca respectivă, dar când se făcea 
livrarea o detesta de-a dreptul. Mulțimea ca atare nu punea 
probleme de securitate; stăteau toţi ca nişte vite aşteptând 
tăierea. Dar cuştile cu copii erau cel mai aproape de poartă 
şi aici mereu se-ntâmpla câte ceva. Ca şi azi. Javel răsuflase 
uşurat când reuşiseră s-o liniştească pe femeia care tipa; n- 
o vedeau din cauza cuştii, dar de auzit, o auziseră toţi. 
Ziceai că e un animal pe moarte. Mereu era câte-un părinte 
aşa, de obicei mame, şi numai lui Keller, care era un sadic 
convins, îi plăcea s-audă femeile ţipând. Pentru toţi ceilalţi 
din Garda de Poartă, ziua cu livrarea era muncă grea. lar 
dacă era cineva dispus să facă schimb de ture, atunci cerea 
două ture obişnuite în loc de una. 

A doua problemă era că ziua livrării aducea două trupe 
ale armatei din Tear pe gazonul din faţa Citadelei. Armata 
era de părere că Garda de Poartă e o variantă uşoară, un 
refugiu pentru cei care nu fuseseră îndeajuns de pricepuţi 
sau curajoşi pentru a fi soldaţi. Şi nu era mereu adevărat; 
peste podul cu lanţuri, drept în faţa lui Javel, se găsea Vil, 
care fusese lăudat de două ori de Regina Elyssa după 
invazia celor din Mort şi primise drept recompensă să 
stăpânească poarta. Dar nu erau toţi ca Vil, iar armata le 
aducea mereu aminte de asta. Şi acum, când se uită-n 
stânga, văzu doi soldaţi chicotind şi fu convins că de el 
râdeau. 

Cel mai grav aspect când se făcea livrarea era că-i 
amintea de Allie. În cea mai mare parte a timpului reuşea 
să evite să se gândească la ea, dar când începea să se 
gândească la ea, găsea cea mai apropiată sticlă de whisky 
care-i ieşea-n cale şi-i punea capăt. Dar nu putea să bea în 
timpul serviciului; chiar dacă Vil nu stătea de pază, ceilalţi 
gardieni n-ar fi tolerat gestul. Nu era cine ştie ce 
devotament în rândul Gărzii de Poartă, dar era foarte multă 
solidaritate, care se baza pe înţelegerea faptului că niciunul 
nu era perfect. Inchideau ochii cu toţii la jocurile de noroc 
pe care le juca neîncetat Ethan, la faptul că Marco era 


analfabet, ba chiar şi la obiceiul lui Keller de-a bate curvele 
din Vintriş. Însă niciuna dintre problemele acestea nu le 
afecta performanţele profesionale. Dacă Javel voia să bea 
(şi voia cu disperare), n-avea decât s-aştepte până ieşea 
din tură. 

Din fericire, soarele începea să apună, iar cuştile erau 
aproape pline. Preotul de la Arvath se ridicase de la locul lui 
de la masă şi se afla acum lângă prima cuşcă. Veşmintele 
albe îi fluturau în bătaia vântului de amiază. Javel nu-l 
recunoscu: era un ins corpolent, fălcile-i atârnau aproape 
până la gât. Se spunea că pietatea e bună, dar era bună 
mai ales în combinaţie cu restul avantajelor. Pe Javel îl 
scârbi vederea preotului, care nu trebuia niciodată să se 
confrunte cu tragerea la sorţi. Ba poate chiar din acest 
motiv se şi alăturase Bisericii Domnului; mulţi bărbaţi 
procedau aşa. Javel îşi aminti de ziua când Regentul a 
exonerat Biserica. Avusese loc un protest zgomotos. 
Tragerea la sorţi era o vânătoare care nu ţinea seama de 
nimic; înşfăca pe oricine găsea. Dar, chiar dacă nu ţinea 
seama de nimic, era dreaptă, iar Biserica Domnului nu 
primea decât bărbaţi. Da, avusese loc un protest, dar se 
stinsese, ca toate protestele. 

Javel îşi tot freca mânecile între degete, sperând să 
treacă timpul mai repede. Nu mai putea să dureze prea 
mult. Preotul avea să binecuvânteze transportul, Thorne 
dădea semnalul, iar cuştile începeau s-o ia din loc. Tehnic 
vorbind, era treaba Străjerilor Porții să-mprăştie mulţimea, 
dar Javel cunoştea bine mersul lucrurilor: mulţimea avea să 
se-mprăştie singură, pornind în urma transportului când 
acesta părăsea pajiştea. Majoritatea familiilor mergeau cel 
puţin până la Podul Noii Londre, dar în cele din urmă aveau 
să renunţe. Javel închise ochii; o durere bruscă îl săgetă 
brusc între coaste. Când fusese tras la sorţi numele lui Allie, 
se gândiseră să fugă şi aproape c-o făcuseră. Dar Javel era 
tânăr pe-atunci şi era Străjer al Porții, iar în cele din urmă o 
convinsese pe Allie că era de datoria lor să nu fugă. Javel 


credea în tragerea la sorţi, în loialitatea către Casa Raleigh, 
în sacrificiile care erau de făcut pentru o pace mai solidă. 
Pe-atunci totul i se părea foarte limpede; doar când a 
văzut-o pe Allie în cuşcă i s-au năruit toate convingerile. 
Javel se gândi cu pasiune la arsura care-i va picura-n gâtlej 
şi la cum îl va lovi-n vintre ca o ancoră şi va aşeza toate 
cele la locul lor. Whisky-ul o aşeza mereu pe Allie înapoi în 
trecut, unde-i era locul. 

— Oameni din Tearling! 

Vocea bărbatului, sonoră şi puternică, se prăvăli ca o 
avalanşă pe pantă-n jos şi străbătu pajiştea, apoi se izbi cu 
ecou de zidurile Citadelei. Mulțimea tăcu. Străjerii Porții nu 
aveau voie să privească decât podul, însă toţi, inclusiv 
Javel, se-ntoarseră să cerceteze capătul de sus al pajiştei. 

— S-a-ntors Buzduganu, şopti Martin. 

Şi avea dreptate: silueta din vârful pantei nu putea să fie 
decât Lazarus sau Buzduganu, o apariţie inconfundabilă: 
înalt, lat şi înfricoşător. De puţinele dăţi când trecuse pe 
lângă Javel pe poartă, acesta-şi dăduse toată silinţa să 
rămână cât mai neobservat cu putinţă, de frică ca nu 
cumva privirea adâncă şi calculată ai lui Buzduganu să 
zăbovească asupra lui. Javel nu dorea să fie nici măcar un 
fir de praf în cel mai mic colţişor al minţii lui Mace. 

În spatele lui Buzduganu se mai afla o siluetă mică, cu 
pelerină şi cu glugă purpurie: probabil Pen Alcott. Gărzile 
Reginei erau de obicei înalte şi bine-făcute, dar îl luaseră pe 
Alcott în ciuda constituţiei lui firave. Se pare că mânuia 
foarte bine sabia. Însă Alcott îşi dădu gluga jos şi Javel văzu 
că era o femeie, o femeie obişnuită cu părul lung, închis la 
culoare şi încâlcit. 

— Sunt Lazarus, Străjer al Reginei, răsună din nou vocea 
lui Buzduganu. 

— Întâmpinaţi-o pe Regina Kelsea din Tearling! 

Lui Javel îi căzu faţa. Auzise el nişte zvonuri cum că 
Regentul îşi intensificase căutările în ultimele luni, dar nu 
prea le băgase-n seamă. Apăruseră şi cântece despre 


întoarcerea fetei, dar Javel le ignorase şi pe-astea. În fond, 
muzicanţii trebuiau să scrie şi ei despre ceva, iar duşmanii 
Regentului aveau tot interesul să-ncurajeze speranţele 
oamenilor. Nici măcar nu se putea dovedi că prinţesa 
reuşise să scape din oraş; cei mai mulţi locuitori ai Londrei 
Noi, inclusiv Javel, presupuneau că murise de mult. 

— Sunt toţi, şopti Martin, uită-te la ei! 

Javel întinse gâtul şi văzu că un grup de pelerine cenuşii 
formase un cerc în jurul femeii, iar când îşi dădură glugile 
pe spate Javel îi recunoscu pe Galen şi Dyer, apoi pe Elston 
şi Kibb, Mhurn şi Coryn. Atâţia rămăseseră din Garda 
Reginei. Era şi Pen Alcott, exact în faţa femeii, cu sabia 
trasă şi cu o pelerină verde. Se zvonea că Regentul 
încercase în repetate rânduri să-i dea afară din Citadelă, fie 
neplătindu-le soldele, fie atribuindu-le alte sarcini. Dar nu 
reuşise niciodată să scape de ei mai mult de câteva luni: 
se-ntorceau mereu. Carroll şi Buzduganu aveau destulă 
trecere la nobilimea din regat, dar adevărata problemă era 
alta: nimeni nu se temea de Regent, sau, oricum, nu aşa 
cum se temeau de Buzduganu. 

Mulțimea începu să şuşotească; zumzetul creştea cu 
fiecare secundă scursă. Până şi Javel, care nu era din cale- 
afară de receptiv, simţi că starea de spirit dimprejur se 
schimbă. Livrarea mergea ca pe ceas în fiecare lună: 
înregistrarea, încărcarea, plecarea. Arlen Thorne, aşezat la 
masa de recensământ în stilul lui obişnuit, de parc-ar fi fost 
Marele împărat al Lumii Noi. Chiar şi inevitabilii părinţi care 
urlau se potoleau până la urmă şi părăseau pajiştea 
plângând, când cuştile dispăreau în oraş. Toate acestea 
formau un întreg. 

Dar acum Thorne se aplecă şi începu să vorbească 
precipitat cu unul dintre adjuncţii săi. Toţi cei strânşi la 
masa de recensământ fremătau ca nişte şobolani care 
miroseau pericolul. Javel remarcă încântat că soldaţii din 
jurul cuştilor scrutau mulţimea neliniştiţi şi majoritatea 
puseseră mâna pe săbii. Preotul de la Arvath se-aplecase şi 


el; fălcile lăsate îi tremurau la fiecare cuvânt rostit către 
Thorne. Preoţii Bisericii Domnului propovăduiau obedienţa 
faţă de recensământ şi, în schimb, Arvath-ul se bucura de o 
foarte generoasă scutire de taxe din partea Regentului. 
Trezorierul-şef al Arvath-ului, Cardinalul Walker, bea de 
stingea în Gut, şi nu-l interesa prea mult cu cine. Javel 
auzise o serie de povestiri despre tranzacţiile Sfântului 
Părinte, care-i îngheţau sângele-n vine. 

Însă, la fel ca multe dintre mişcările Sfântului Părinte, şi 
asta fusese foarte şireată. Doctrina Bisericii părea că face 
recensământul să decurgă mai uşor. Javel aproape că putea 
să identifice familiile cucernice după cât de resemnate le 
erau chipurile; cu mult înainte ca cei dragi lor să ajungă în 
cuşti, ei acceptaseră deja că asta avea să se-ntâmple, ca 
pe-o datorie faţă de ţară şi faţă de Dumnezeu. Şi Javel 
mersese la Biserică, cu mult timp în urmă, doar ca s-o facă 
fericită pe Allie, însă, din ziua când o încărcaseră-n cuşcă, 
nu mai călcase pe-acolo. Faţa preotului devenea tot mai 
colerică, pe măsură ce se certa cu Thorne. Javel se gândi 
cum ar fi dacă s-ar duce pân-acolo şi i-ar trage grasului una 
zdravănă în burdihan. 

Deodată, vocea unui bărbat întrerupse zumzetul scăzut 
al mulţimii, rugând-se: 

— Daţi-mi înapoi sora, Maiestate! 

Apoi începură să strige toţi deodată: 

— Vă implorăm, Domniţă, aveţi milă! 

— Maiestatea Voastră poate opri toate astea! 

— Daţi-mi fiul înapoi! 

Regina ridică mâinile, cerând linişte. În clipa aceea, 
pentru Javel deveni clar ca lumina zilei că ea era într- 
adevăr Regina, chiar dacă nu ştia de ce sau cum putea fi 
aşa de sigur. Regina se înălţă în scara de la şa - nu era 
înaltă, totuşi era impunătoare, cu capul pe spate, într-o 
postură dârză, şi cu părul şiroind de-o parte şi de alta a 
feţei. Chiar şi când striga, avea vocea gravă şi cumpănită, 
ca un sirop. Sau ca whisky-ul. 


— Sunt Regina Tearlingului! Deschideţi cuştile! 

Mulțimea izbucni într-un vuiet care-l izbi pe Javel cu 
puterea unei lovituri fizice. Câţiva soldaţi porniră să ducă 
ordinul la îndeplinire şi scoaseră cheile de la curea, însă 
Thorne lătră tăios: 

— Rămâneţi pe loc! 

Javel fusese mereu de părere că Arlen Thorne era cel mai 
sfrijit om pe care-l văzuse vreodată. Omul era o adunătură 
de membre lunguieţe şi subţiri ca nişte bețe, iar albastrul- 
închis al uniformei de funcţionar la evidenţa populaţiei nu-l 
făcea să pară mai impunător. Thorne se ridică de la masă 
ca un păianjen care-şi răsfiră picioarele şi se pregăteşte de 
vânătoare. Javel scutură din cap. O fi fost ea regină, dar 
fata n-avea cum să deschidă cuştile. Thorne fusese crescut 
în Gut, de către târfe şi hoţi, şi se căţărase până în vârful 
acelui maldăr de bălegar, devenind cel mai de succes 
traficant de sclavi din Tear. Nu vedea lumea la fel cum o 
vedeau majoritatea oamenilor. Cu doi ani în urmă, o familie 
pe nume Morrell încercase să fugă din Tearling când a fost 
tras la sorţi numele fetei lor. Thorne îi angajase pe Cadeni, 
care i-au găsit pe membrii familiei într-o peşteră, la distanţă 
de o zi de mers de graniţa cu Cadare. Insă cel care a 
torturat-o pe copilă până îşi dăduse duhul, sub privirile 
părinţilor, a fost Thorne însuşi. El nu făcea un secret din 
aceste operaţiuni. Dimpotrivă, voia ca lumea să afle de ele. 

Vil, care era mai curajos decât ceilalţi Străjeri ai Porții, îl 
întrebase pe Thorne ce spera să reuşească cu asta, şi le 
reprodusese răspunsul lui: 

— Thorne a spus că a fost o pildă. A zis că nu poţi să 
subestimezi valoarea unei pilde bune. 

Pilda îşi făcuse efectul; din câte ştia Javel, de-atunci nu 
mai încercase nimeni să sustragă pe cineva destinat livrării. 
Ambii părinţi din familia Morrell fuseseră încărcaţi în 
transportul următor şi Javel îşi amintea momentul foarte 
bine: femeia a intrat printre primii în cuşcă, supusă ca un 
iepure. Când a privit în ochii ei goi, Javel a înţeles că era 


deja moartă. Mult mai târziu, a auzit că murise de 
pneumonie pe drum şi Thorne îi lăsase cadavrul acolo, la 
cheremul vulturilor de pe marginea drumului ce ducea spre 
Mortmesne. 

— Regina din Tearling e moartă de ani buni. Dacă 
pretinzi că eşti prinţesa neîncoronată, regatul acesta va 
cere o dovadă mai bună decât cuvântul tău. 

— Care e numele dumitale, domnule? porunci Regina. 

Thorne se ridică în poziţie de drepţi şi trase aer în piept; 
chiar şi de la distanţa de şase metri unde se afla, Javel văzu 
cum i se umflă pieptul slăbănog, ca de porumbel. 

— Sunt Arlen Thorne, Administratorul Recensământului 
Populaţiei. 

În timp ce Thorne vorbea, Regina îşi duse mâna la ceafă 
şi începu să-şi mişte degetele pe-acolo, cum făceau femeile 
când nu le stătea bine părul. Şi Allie făcea aşa, când era 
cald sau când o enerva ceva, iar vederea acestui gest la 
altă femeie îi sfâşie inima lui Javel. Amintirile loveau mai 
adânc decât săbiile, pe viaţa mea. Javel închise ochii, şi-o 
aminti pe Allie acum şase ani, când îi văzuse pentru ultima 
dată părul blond strălucitor, înainte să dispară peste Dealul 
Vămii, în Mortmesne. Nicicând nu voise mai mult să bea. 

Regina ţinea ceva în sus. Javel miji ochii şi văzu o 
scânteie albastră scânteind intermitent în apusul soarelui. 
Însă, mulţimea izbucni din nou, în delir; atâtea mâini se 
ridicară-n aer că Regina nici nu se mai vedea de ele. 

— Jeremy! strigă Ethan de pe pod. Ala e Giuvaierul 
Moştenitoarei? 

Jeremy, care avea vederea mai bună decât restul, ridică 
din umeri şi strigă înapoi: 

— E o bijuterie albastră. N-am văzut-o niciodată pe cea 
originală. 

Mulțimea începuse să se-mpingă către cuşca copiilor. 
Soldaţii scoaseră săbiile şi o-ntoarseră din drum, însă în 
jurul cuştii tumultul oamenilor crescuse, iar săbiile nu se 
mai întoarseră în teacă nici după ce învălmăşeala se potoli. 


Javel rânji satisfăcut: chiar dacă mica rebeliune n-avea nicio 
şansă, era bine să vadă că şi armata are de lucru, măcar o 
dată. Trupele care supravegheau livrarea aveau dreptul la 
un bonus de la regent. Ei nu câştigau la fel de mulţi bani 
din transport precum nobilii care-şi luau tainul de pe Calea 
Mortmesne, dar, din câte-auzise Javel, era totuşi o sumă 
frumuşică. Bani frumoşi pentru o muncă urâtă; lui Javel îi 
părea bine că mai întâlnesc şi greutăţi din când în când. 

— Oricine poate să pună un colier la gâtul unui copil, 
răspunse Thorne, ignorând mulţimea. Cum putem să ştim 
că e adevăratul colier? 

Javel se-ntoarse spre Regină dar, înainte ca ea s-apuce 
să răspundă, Buzduganu urla la Thorne: 

— Fac parte din Garda Reginei şi am făcut un legământ 
cu acest regat! Ce vedeţi aici este Giuvaierul Moştenitoarei, 
exact aşa cum l-am văzut acum optsprezece ani! 

Buzduganu se-aplecă în faţă, peste grumazul calului; 
avea în voce un ton atât de feroce că Javel se trase-napoi. 

— Thorne, i-am jurat acestei Regine că am să-i apăr 
viaţa! Te-ndoieşti de devotamentul meu pentru Tear? 

Regina despică aerul cu mâna şi gestul ei îl reduse pe 
Buzduganu imediat la tăcere. Regina se aplecă în faţă şi 
începu şi ea să strige: 

— Voi, cei de-acolo! Faceţi parte din guvernul meu şi din 
armata mea! Veţi deschide cuştile! 

Soldaţii se uitară unii la alţii, neştiind ce să creadă, apoi 
se-ntoarseră spre Thorne, care dădu din cap. Apoi Javel 
văzu ceva extraordinar: giuvaierul Reginei, care cu o 
secundă în urmă fusese aproape invizibil, răspândea acum 
împrejur o lumină albastră-verzuie, atât de puternică, încât 
Javel fu nevoit să-şi mijească ochii, deşi aflat la distanţă. 
Colierul se legăna ca un pendul albastru incandescent 
deasupra capului Reginei, iar aceasta păru dintr-odată mai 
înaltă, cu pielea luminată dinăuntru. Nu mai părea o fată cu 
chipul rotunjor, într-o pelerină uzată; vreme de-o secundă, 
păru că umple toată lumea: o femeie înaltă şi solemnă, cu o 


coroană pe cap. 

Javel îl apucă pe Martin de umăr: 

— Tu vezi ce văd eu? 

— Ce să văd? 

— Nimic, mormăi Javel, nedorind ca Martin să creadă 
cumva că e beat. 

Regina începu să vorbească din nou cu vocea lină şi 
controlată: la suprafaţă rațiune, iar dedesubt furie. 

— Fie şi o zi dac-apuc să stau pe tron, jur în faţa 
Domnului-Dumnezeu că, dacă nu deschideţi cuştile imediat, 
singura mea înfăptuire ca regină va fi să-l văd condamnat 
pe fiecare dintre voi la moarte pentru trădare. Nu veţi mai 
apuca apusul soarelui mâine. Vreti să-mi puneţi cuvântul la- 
ncercare? 

Timp de-o secundă, întreaga scenă din faţa cuştilor 
rămase încremenită. Javel îşi ţinu respiraţia, aşteptând ca 
Thorne să facă ceva sau ca un cutremur să despice-n două 
Pajiştea Citadelei. Safirul de deasupra capului Reginei 
strălucea acum atât de puternic, încât Javel trebui să-şi 
pună mâna pavăză la ochi. Pentru o clipă avu senzaţia 
iraţională că giuvaierul se uită la el şi că vede totul: Allie şi 
sticla, şi toţi anii pe care-i petrecuse cu cele două 
încâlcindu-i-se în cap. 

Atunci soldaţii se puseră-n mişcare. Mai întâi doar câţiva, 
ceva mai mulţi, şi încă mai mulţi după aceea, în ciuda lui 
Thorne, care şuiera furios la ei, cei doi comandanţi îşi 
scoaseră cheile de la centură şi începură să descuie cuştile. 

Javel expiră puternic, cu ochii la cele ce se-ntâmplau. Nu 
mai văzuse niciodată cuştile deschise odată ce fuseseră 
închise; bănuia că doar cei din Mortmesne puteau să vadă 
aşa ceva. Cunoştea mulţi oameni, inclusiv el însuşi, care 
urmăriseră transportul până la Pasul Argive. Dar aproape 
nimeni nu-ndrăznea să treacă graniţa-n Mortmesne şi 
nimeni nu urmărise transportul până la destinaţia sa finală, 
în Demesne. Dacă armata din Mort ar fi găsit pe cineva din 
Tear în jurul cuştilor, l-ar fi omorât pe loc, ca sabotor. 


Unul câte unul, bărbaţii şi femeile începură să se caţere 
afară din cuşti, iar mulţimea îi primi în ceea ce păru o 
îmbrăţişare imensă. O femeie în vârstă de pe lângă masa 
funcţionarilor căzu brusc din picioare, ca şi când o lăsaseră 
toate puterile, şi, culcată la pământ, începu să plângă. 

Thorne îşi propti amândouă mâinile pe masă şi, cu o voce 
acră, întrebă: 

— Şi atunci ce-o să se-ntâmple cu Mortmesne, Prinţesă? 
Ai de gând să aduci armata Reginei Roşii peste noi? 

Javel se-ntoarse iar către Regină şi constată cu uşurare 
că aceasta redevenise o simplă fată, o adolescentă cu un 
chip deloc ieşit din comun şi cu părul în dezordine. Viziunea 
de mai înainte, dacă viziune fusese, dispăruse. Dar vocea 
nu-i scăzuse-n intensitate; de fapt, suna chiar mai tare, 
plină de o furie nedisimulată care răsună peste pajişte. 

— Nu te-am numit consilier pe probleme externe, Arlen 
Thorne, şi nici n-am străbătut jumătate de regat ca să- 
ntreţin dezbateri inutile cu un funcţionar pe propriul meu 
gazon! Mă preocupă binele oamenilor mei înainte de orice, 
în această chestiune, ca şi în toate celelalte! 

Buzduganu se-aplecă şi-i şopti ceva la ureche Reginei. 
Aceasta încuviinţă din cap şi arătă spre Thorne: 

— Dumneata, domnule administrator! Îţi încredinţez 
responsabilitatea de-a te asigura că fiecare copil este 
înapoiat familiei sale. Dacă aud că s-a pierdut vreunul, va fi 
vina dumitale! Mă-nţelegi? 

— Da, Domniţă, rosti Thorne fără tragere de inimă. Javel 
se bucura că nu-i vede chipul. O fi crezând ea, Regina, că i- 
a pus căpăstru, dar Arlen Thorne nu era omul care să nu-i 
iasă din cuvânt, după cum avea să afle şi ea în curând. 

— Trăiască Regina! strigă cineva dintr-o margine 
îndepărtată a cuştilor, iar mulţimea izbucni într-un vuiet de 
aprobare. 

În faţa cuştilor, familiile se regăseau, iar oamenii se 
strigau veseli unii pe alţii pe tot întinsul pajiştei. Dar Javel 
auzi mai ales plânsul, un sunet pe care-l ura din toată 


inima. Cei dragi se întorceau în sânul familiei; ce dracu' mai 
aveau de plâns? 

— Nu se vor mai face transporturi către Mortmesne! 
strigă Regina, iar mulţimea-i răspunse cu un alt vuiet 
incoerent. 

Javel clipi şi zări chipul lui Allie plutindu-i drept prin faţa 
ochilor închişi. Uneori se temea că-i uitase chipul; oricât ar 
fi-ncercat, nu şi-l putea reprezenta deloc în minte. Se 
concentra asupra unei trăsături pe care credea că şi-o 
amintea, ceva uşor, cum ar fi bărbia lui Allie, însă imaginea 
pâlpâia şi apoi se topea de tot, ca un miraj. Şi erau zile ca 
aceasta, când îşi amintea fiecare părticică a chipului ei, 
rotunjimea  pomeţilor, bărbia hotărâtă, şi-nţelegea că 
uitarea fusese, de fapt, o fericire. Privi spre cer şi, uşurat, 
văzu că era-mpurpurat de lumina apusului. Soarele 
dispăruse de mult pe după Citadelă. 

— VII, strigă peste pod. N-am ieşit din tură? 

Vil se-ntoarse spre el, cu chipul rotund plin de uimire. 

— Vrei să pleci acum? 

— Nu... nu. Întrebam şi eu. 

— Hai, adună-te, răspunse Vil, cu o umbră de batjocură în 
voce. Poţi să-ţi îneci necazul mai târziu. 

Javel se-nroşi şi privi-n jos, strângând din pumni. Cineva îl 
bătu uşor cu palma pe spate; Javel se uită-n sus şi-l văzu pe 
Martin; pe chipul prietenos i se citea înţelegerea. 

Dădu din cap ca să-i arate că era în regulă, iar Martin se 
grăbi să se-ntoarcă la postul lui. 

Doi membri ai Gărzilor Reginei, unul mare şi altul mic, 
amândoi în pelerine cenuşii, se învârteau în jurul cuştilor cu 
o găleată. Cel mai probabil, erau Elston şi Kibb; erau de 
nedespărţit. Javel nu-şi dădea seama ce anume făceau 
acolo, dar nici nu prea conta. Majoritatea cuştilor erau deja 
goale. Thorne aplicase o procedură minuțioasă la cuştile 
pentru copii: le dădea drumul unul câte unul şi le punea 
întrebări părinţilor care veneau să-i ridice, înainte de a li-i 
returna pe cei mici. Pesemne că era o idee bună; în 


Tearling traficul de copii era departe de-a fi la fel de 
înfloritor ca în Mortmesne, dar în Gut era o adunătură de 
peşti şi matroane care satisfăceau toate gusturile şi nu se 
dădeau în lături să înhaţe câte-un copil, când şi când. Javel, 
care petrecea mult timp în Gut, se gândise nu doar o dată 
să-i găsească pe cei ce se ocupau cu aşa ceva şi să-i 
supună unei judecăţi. Dar hotărârea îi slăbea când se lăsa 
seara şi, în plus, era o sarcină pentru altcineva. Cineva 
curajos. 
Oricine altcineva. 


Kelsea era epuizată. Ţinea strâns mânerul săbiei primite 
de la Buzduganu şi-şi dădea silinţa să pară suverană şi 
detaşată, dar inima-i bătea să-i spargă pieptul şi-şi simţea 
fiecare fibră din corp secătuită de oboseală, îşi legă din nou 
colierul la gât şi văzu că nu i se păruse: safirul chiar ardea 
de parc-ar fi fost încins la forjă. Vreme de câteva clipe, cât 
se certase cu Arlen Thorne, Kelsea simţise că ar putea pur 
şi simplu să se întindă şi să rupă cerul în două. Insă acum 
puterea aceea pierise, se scursese din ea, lăsând-o flască. 
Dacă nu intrau mai repede, simţea că are să cadă de pe 
cal. 

Soarele se făcuse nevăzut şi întreaga pajişte din faţa 
Citadelei era cuprinsă de umbră. Temperatura scădea 
rapid. Însă nu puteau să plece încă; Buzduganu trimisese 
câţiva străjeri prin mulţime, cu diferite sarcini, şi niciunul nu 
se-ntorsese încă. Kelsea răsuflase uşurată când văzuse 
atâţia dintre membrii Gărzii mamei sale încă în viaţă, deşi 
la o numărătoare rapidă observase, cu inima strânsă, că 
lipsea Carroll. Mai apăruseră şi alte gărzi în jurul ei, care nu- 
i însoţiseră în expediţie. Pesemne că acum o-nconjurau 
vreo cincisprezece, dar Kelsea nu putea să ştie sigur fără să 
se-ntoarcă. Şi într-un fel i se părea foarte important să nu 
privească în urmă. 

Cam o treime dintre cei care se aflaseră la-nceput pe 
pajişte se-ndepărtaseră, probabil de frică să nu intre-n 


vreun bucluc, dar cei mai mulţi stăteau locului. Unele familii 
încă mai plângeau de bucuria reîntâlnirii cu cei dragi, iar 
alţii erau doar spectatori şi o priveau curioşi pe Kelsea. 
Apăsarea privirilor lor o împovăra peste poate. 

Se-aşteaptă să fac ceva extraordinar, îşi dădu ea seama. 
Şi azi, şi mâine, şi-n fiecare zi din viața mea. 

Ideea era înfricoşătoare. 

Se-ntoarse spre Buzduganu: 

— Trebuie să intrăm. 

— Încă o clipă, Domniţă. 

— Ce aşteptăm? 

— Salvatorul Maiestăţii Tale a spus un lucru adevărat, 
care mi-a rămas în cap. Şi anume, că deseori drumul cel 
mai drept e drumul cel bun, din motive ce nu pot fi 
prevăzute. 

— Şi asta ce înseamnă? 

Buzduganu arătă către marginea cercului pe care-l 
formau gărzile, iar Kelsea văzu că patru femei şi câţiva 
copii stăteau acolo aşteptând. Una dintre ele era femeia 
care se zbătuse în dreptul cuştii. Strângea în braţe o fetiţă 
de vreo trei ani şi alţi patru copii roiau în jurul ei. Părul lung 
îi atârna peste faţă când se-apleca spre fetiţă. 

— Atenţie! strigă Buzduganu. 

Femeia se uită-n sus. Kelsea rămase fără suflare. Era 
femeia nebună din visul ei, cea care ţinea-n braţe copilul 
desfigurat. Avea, la fel, părul lung şi negru şi acelaşi ten 
palid, cu fruntea înaltă, iar Kelsea se gândi că, dacă femeia 
avea să vorbească, i-ar fi recunoscut şi vocea. 

Dar n-am ghicit niciodată viitorul, se gândi Kelsea, uluită. 
Nici măcar o dată. În copilărie îşi dorise de multe ori să aibă 
acest dar; Carlin îi spusese nenumărate poveşti despre 
femeia care-i profeţea viitorul Reginei Roşii, o femeie foarte 
talentată care profeţise multe lucruri care urmau să se 
întâmple. Dar Kelsea nu avea decât prezentul. 

— Regina are nevoie de un corp de slujbaşi, anunţă 
Buzduganu, iar Kelsea tresări, îndreptându-şi din nou 


atenţia spre scena din faţa ei. Va avea nevoie... 

— Numai puţin. 

Kelsea ridică mâna când văzu frica aşternută brusc pe 
chipurile femeilor. Ideea lui Buzduganu era foarte bună, dar 
dacă abuza de această frică, nu-i mai foloseau toate plăţile 
din lume. 

— Nu voi porunci nimănui să vină-n slujba mea, decretă 
ea ferm, încercând să se uite-n ochii fiecărei femei în parte. 
Insă, celor care mi se vor alătura le pot promite că atât ei, 
cât şi cei dragi lor se vor bucura de toată protecţia pe care 
le-o pot oferi. Şi nu doar de protecţie, ci de tot ceea ce se 
vor bucura şi copiii mei cândva. Educaţie, cea mai bună 
hrană şi îngrijire medicală, dar şi ocazia de a-nvăţa ce 
meserie vor dori. Vă dau, de asemenea, cuvântul meu că 
oricine doreşte să plece de la mine va fi liber s-o facă 
neîntârziat. 

Se gândi ce să le mai spună, însă era foarte obosită şi 
descoperise deja că nu-i plăcea să ţină discursuri. Părea c- 
ar fi necesară o aserţiune despre loialitate, dar ce-ar fi 
putut să spună? Sigur ştiau deja cu toţii că, dac-ar fi în 
slujba ei, ar avea ocazia s-o ucidă şi, încă şi mai probabil, să 
fie ucişi ei înşişi. Renunţă, îşi deschise larg braţele şi mai 
zise: 

— Hotărâţi-vă într-un minut. Nu pot să mai întârzii. 

Femeile începură să delibereze. Pentru cele mai multe, 
asta însemna, de fapt, să-şi privească neajutorate copiii. 
Kelsea observă că lipsesc bărbaţii şi presupuse că 
Buzduganu alesese dinadins femei ai căror soţi nu erau pe- 
aproape. Dar nu era chiar aşa: se uită din nou la femeia 
nebună din visul ei, şi înapoi la mulţime, căutându-l din 
priviri pe soţ. Îl zări câţiva metri mai încolo, crăcănat şi cu 
braţele musculoase încrucişate. 

Se-aplecă spre Buzduganu: 

— De ce-ai ales-o pe femeia aia cu părul negru, îmbră- 
cată-n albastru? 

— Dacă o convingem, Domniţă, îţi va fi cea mai devotată 


slujitoare. 

— Cine e? 

— Habar n-am. Dar mă pricep la lucruri dintr-astea, 
crede-mă pe cuvânt. 

— S-ar putea să nu fie tocmai sănătoasă la cap. 

— Multe femei se comportă aşa când îşi văd copiii trimişi 
dincolo. Dimpotrivă, eu n-am încredere în cele care le dau 
drumul fără nicio vorbă. 

— Şi bărbatu-său? 

— Uită-te bine, Domniţă. 

Kelsea îl fixă pe soţul femeii, dar nu observă nimic ieşit 
din comun. Urmărea încruntat ce se petrecea; era un 
bărbat înalt, brunet, neras şi cu braţe solide, care indicau c- 
ar fi muncitor. În ochii negri i se citea o oţărală uşor de 
interpretat: nu-i plăcea să fie dat la o parte când se luau 
decizii. Kelsea se uită din nou la soţia lui a cărei privire îi 
străpungea când pe soţ, când grupul de copii din jurul ei. 
Era foarte slabă, cu braţele subţiri ca două bețe; semnele 
negre de pe braţe indicau locurile de unde bărbatu-său o 
prinsese ca s-o tragă de lângă cuşcă. Insă Kelsea zări şi alte 
vânătăi: una sus, pe obraz, şi încă o pată mare şi închisă la 
culoare pe claviculă, lăsată la iveală de fetiţa care-i trăgea 
de gulerul rochiei. 

— Doamne, Lazarus, chiar că ai privirea ageră. Mai că-mi 
vine s-o iau cu noi indiferent dacă vrea sau nu. 

— Cred c-o să vină, Domniţă. Aşteaptă şi priveşte. 

Pen şi cu un băiat nou din gardă se strecuraseră deja 
între bărbatul corpolent, cu ochi negri, şi soţia sa. Se 
mişcaseră foarte repede şi cu mare pricepere; în ciuda 
pericolelor care-o păşteau, Kelsea aproape că prinse 
speranţă c-avea să supravieţuiască. Apoi îşi pierdu 
speranţa şi nu mai simţi decât epuizare. Mai aşteptă câteva 
clipe şi apoi anunţă: 

— Acum vom intra în Citadelă. Cei care doresc să mă- 
nsoţească sunt bine-veniţi. 

Când trupa începu să coboare panta, Kelsea se uită cu 


coada ochiului la femeia nebună. Femeia-şi trase copiii mai 
aproape şi-i strânse în jurul ei până o înconjurară ca o fustă 
amplă. Apoi dădu din cap, şoptind un fel de încurajare, şi 
tot grupul porni în jos pe pantă. Bărbatul sări în faţă cu un 
urlet incoerent, dar se opri când Pen scoase sabia. Kelsea 
opri calul. 

— Mergi mai departe, Domniţă, îi porunci Buzduganu. Au 
ei grijă să-l controleze. 

— Am voie să fac asta, Lazarus? Să iau copiii de lângă 
tatăl lor? 

— Ai voie să faci ce vrei, Domniţă. Eşti Regină. 

— Ce-o să facem cu toţi copiii ăştia? 

— Copiii sunt buni, Domniţă. Copiii le fac pe femei 
previzibile. Şi acum lasă capul în jos. 

Kelsea se întoarse cu faţa spre Citadelă. Deşi îi venea 
greu să-şi lase gărzile să se ocupe de tot ce se-ntâmpla în 
urma sa - auzise multe voci ridicate care se certau şi 
sunetele înăbuşite ale unei încăierări -, ştia că Buzduganu 
are dreptate: dacă intervenea, însemna că n-are încredere 
în propriile gărzi. Merse mai departe, cu ochii aţintiţi 
hotărât în faţă chiar şi când o voce de femeie izbucni într- 
un țipăt. 

Pe măsură ce se-apropiau de cuşti, Kelsea văzu că în 
jurul ei, în afara cercului format de gărzi, o înconjura o 
mulţime întreagă. Se-apropiaseră atât de mult încât unii se- 
mpingeau în coastele cailor. Cu toţii păreau să-i vorbească, 
dar ea nu înţelegea niciun cuvânt. 

— Arcaşi! urlă Buzduganu. Ochii la parapete! 

Doi membri ai gărzii îşi scoaseră arcurile şi săgețile 
crestate. Unul dintre ei era foarte tânăr şi blond; Kelsea se 
gândi c-ar putea fi chiar mai tânăr decât ea. Avea faţa albă 
de încordare şi-şi ţinea maxilarele încleştate, concentrat, cu 
ochii aţintiţi la Citadelă. Kelsea vru să-i spună ceva 
liniştitor, dar Buzduganu repetă: 

— La parapete, fir-ar să fie! Kelsea nu mai deschise gura. 

Când ajunseră-n dreptul cuştilor, Buzduganu smuci calul 


de hăţuri, determinându-l să se oprească brusc. Îi făcu 
semn lui Kibb, care-i aduse o torţă aprinsă. 

— Prima pagină din istoria ta, Domniţă. Ai grijă să fie 
bună. 

Kelsea avu o ezitare, apoi luă torţa şi porni spre prima 
cuşcă. Mulțimea şi gărzile se dădură la o parte ca şi când ar 
fi fost un sigur organism, ca să-i facă loc. Buzduganu îi 
trimisese înainte pe Elston şi pe Kibb la cuşti, cu o găleată 
cu ulei; spera că-şi făcuseră bine treaba, altfel ea avea să 
arate extrem de stupid. Fata apucă bine de torţă, dar, 
înainte s-o arunce, îi căzură ochii pe-a doua cuşcă, una 
dintre cele făcute pentru copii. Se-apropie de ea şi strânse 
torţa şi mai tare-n mână. Focul de pe pieptul ei se 
reaprinsese şi-i trimitea valuri de căldură prin piele. 

Cu tot ce-am făcut până acum încă mai pot să dau 
înapoi, cugetă ea. Dar dacă fac asta, nu mai e loc de-ntors. 
Dacă transportul nu venea, Regina Roşie avea să-i 
invadeze. Se gândi la Mhurn, străjerul ei blond şi arătos, şi 
la povestea lui despre ultima invazie a celor din Mort. Mii de 
oameni suferiseră şi muriseră. Insă avea în fată o cuşcă, iar 
această cuşcă fusese făcută special pentru cei mici şi 
neajutoraţi, să-i ducă la sute de kilometri de casă pentru a 
fi violaţi, exploataţi şi înfometați. Kelsea închise ochii şi o 
văzu pe mama sa, femeia pe care şi-o imaginase întreaga 
copilărie, regina albă pe un cal. Dar viziunea se întunecase 
deja. Oamenii care o ovaţionau pe regină erau sperietori de 
ciori, numai pielea şi osul din cauza înfometării. Coroana de 
floricele de pe capul ei se ofilise. Botul calului ei putrezea 
din cauza bolii. lar femeia însăşi... o creatură servilă, 
târându-se, albă ca un cadavru şi totuşi drapată în umbră. 
O colaboratoare. Kelsea clipi ca să alunge imaginea, dar 
deja o împinsese către pasul următor. Îi reveni în minte 
povestea lui Barty despre Moarte; nu-i mai ieşise din minte 
din noaptea aceea petrecută lângă foc. 

Barty avea dreptate. E mai bine să mori curat. Se dădu în 
spate şi azvârli torta spre cuşca pentru copii. 


Mişcarea îi făcu rana de la gât să se deschidă, dar îşi 
înăbuşi ţipătul, în timp ce mulţimea vui, iar scheletul de 
lemn al cuştii luă foc. Kelsea nu mai văzuse vreodată un foc 
atât de mistuitor; flăcările se-ntinseră peste podeaua cuştii 
şi începură apoi, contrar aşteptărilor, să-nghită şi gratiile de 
fier. Pajiştea fu măturată de-o explozie de căldură, care-i 
împrăştie pe ţăranii veniţi prea aproape. Era ca-n dreptul 
unui cuptor aprins. 

Mulțimea porni către cuşca în flăcări, strigând blesteme 
către foc. Chiar şi copiii ţipau, molipsiţi de isteria părinţilor, 
cu ochii luminaţi în roşu. În timp ce privea flăcările, Kelsea 
simţi că sălbăticiunea din piept îşi strânge aripile în sfârşit 
şi dispare. Fusese ca şi când înăuntrul ei s-ar fi aflat cineva 
străin, care cumva ştia totul despre ea. 

— Cae! strigă Buzduganu peste umăr. 

— Porunciti. 

— Să te-asiguri că ard şi celelalte. 

La semnalul lui Buzduganu, porniră mai departe, lăsând 
cuştile în urmă. Când ajunseră la podul cu lanţuri, putoarea 
din şanţul de apărare izbi nările lui Kelsea: un miros rânced, 
ca de legume putrezite. Apa era colorată într-un verde 
intens, iar la suprafaţă se-nchegase un strat, aproape opac 
de mâzgă. Cu cât înaintau pe pod, cu atât se întetea 
mirosul fetid. 

— Apa nu se drenează? 

— Fără întrebări acum, Domniţă, dacă-mi permiţi. 

Buzduganu arunca priviri în toate părţile, peste suprafaţa 
Citadelei şi spre întunericul ce li se-aşternea dinainte, peste 
şanţ, către capătul opus, ba chiar zăbovea şi asupra 
soldaţilor aliniaţi pe ambele margini ale podului. Aceştia nu 
schiţară niciun gest să oprească procesiunea, ba mulţi 
dintre ei chiar înclinau capul când trecea Kelsea prin 
dreptul lor. Dar când mulţimea încercă s-o urmeze în 
Citadelă, soldaţii intrară în acţiune, posaci, blocând intrarea 
pe pod şi mânându-i pe oameni înapoi pe malul celălalt. 

Inaintea lor, poarta Citadelei se căsca precum o gaură 


neagră, în care pâlpâiau vag câteva torţe. Kelsea închise 
ochii şi-i deschise din nou, ceea ce păru să-i consume toată 
puterea. 

Unchiul ei aştepta înăuntru, dar nu ştia cum ar fi putut să 
stea în faţa lui acum. Descendenţa ei, altădată o sursă 
secretă de mândrie, părea acum numai cu puţin mai bună 
decât o hazna. Unchiu-său era un ticălos, iar maică-sa... era 
ca şi cum ar fi alunecat într-o prăpastie fără nicio mână 
care s-o prindă... 

— Nu mă pot întâlni cu unchiul meu în seara asta, La- 
zarus. Sunt prea obosită. Nu se poate amâna? 

— Dacă Maiestatea Sa ar binevoi să tacă. 

Kelsea izbucni în râs, surprinzându-se şi pe sine, în timp 
ce treceau pe sub arcada sobră a Porții Citadelei. 


La câteva aruncături de băț distanţă, Spectrul urmărea 
cum fata şi compania ei trec podul; pe buze îi juca un 
zâmbet subţire. Fusese o mişcare deşteaptă să ia cu ea 
femeile din mulţime, o urmaseră toate, în afară de una. 

Cine era, oare, tatăl fetei? Avea o inteligenţă 
pătrunzătoare pe care n-ar fi putut s-o moştenească de la 
Elyssa. Biata Elyssa, care îşi folosea întreaga capacitatea 
mentală ca să hotărască ce rochie să poarte dimineaţa. 
Fata asta făcea cât zece ca ea. 

Lângă şanţul de apărare, cuşca pentru copii ardea în 
continuare, ca un rug falnic în lumina apusului. Un membru 
al Gărzii Regale rămăsese acolo ca să aprindă şi restul 
cuştilor, dar oamenii (şi mai mulţi soldaţi) i-o luaseră 
înainte; una câte una, cuştile se transformară în vâlvătăi. 
Oamenii strigau numele Reginei, iar aerul rămăsese 
încărcat de sunete de plâns. 

Spectrul dădu din cap. 

— Bravo, Regină a Tearlingului. 

Masa de recensământ arăta ca un muşuroi de furnici pe 
care-un copil rău îl răscolise cu băţul. Funcţionarii alergau 
în toate părţile, cu mişcările înnebunite de panică; 


înţeleseseră repede care vor fi urmările. Arlen Thorne 
dispăruse. Fără-ndoială că-i dorea şi el moartea fetei, şi era 
un inamic mult mai şiret decât idiotul de unchiu-său. 
Spectrul se încruntă, cântări puţin situaţia, apoi vorbi peste 
umăr. 

— Alain. 

— Spuneţi. 

— Thorne deja pune ceva la cale. Du-te şi află ce anume. 

— Da, domnule. 

Lear dădu pinteni calului până ce-ajunse în rând cu 
Spectrul. Lear era prost dispus, şi nici nu era de mirare. 
Când umblau fără măşti, pielea lui închisă la culoare 
atrăgea atenţia tuturor. li plăcea când oamenii nu-şi mai 
puteau lua ochii de la el atunci când spunea poveşti, dar nu 
suporta să facă obiectul curiozităţii lor. 

— S-ar putea ca Thorne să nu-l accepte, bombăni Lear. Şi 
chiar dacă-l acceptă, se-alege praful de anonimatul lui 
Alain. Chiar merită fata aia aşa ceva? 

— Să n-o subestimezi, Lear. Eu, unul, n-o subestimez 
deloc. 

— Să ne ocupăm de Regent? întrebă Morgan. 

— Regentul e al meu şi, dacă nu cumva am judecat-o 
greşit pe fată, în scurt timp îmi va pica-n gheare. Să ai 
noroc, Alain. 

Alain întoarse calul pe loc fără niciun cuvânt şi-o porni 
înapoi spre oraş. In timp ce se făcea nevăzut în mulţime, 
Spectrul închise ochii şi-şi lăsă capul în jos. 

Atât de multe lucruri depind acum de-o fetişcană, cugetă 
el, posac. Dumnezeu joacă jocuri cu noi. 


Cartea a Il-a 


6. Regina însemnată 


Când aveam cinci ani, bunica m-a scos la 
plimbare. Pentru că-i purtam numele, eram 
preferata lui Buni şi, în plus, eram mândră că 
eram îmbrăcată cu rochia cea nouă şi c-o tineam 
de mână pe stradă, în timp ce fraţii mei 
rămăseseră acasă. 

Am făcut un picnic în parcul mare din centrul 
oraşului. Buni mi-a cumpărat o carte de la librăria 
lui Varling, unde se găseau primele cărți cu 
desene colorate. Am văzut un spectacol cu păpuşi 
în districtul de teatru, apoi, la o cizmărie din 
Manierele Doamnelor, Buni mi-a cumpărat şi 
prima mea pereche de pantofi de oameni mari, cu 
şireturi care se legau. A fost o zi frumoasă. 

Aproape de ora cinei, Buni m-a dus la 
Mausoleul Reginei Glynn, întruchipând statuia 
unei femei fără chip, aşezată pe un tron de granit; 
care se găseşte la intrarea pe Pajiştea Citadelei. 
Ne-am uitat la statuie mult timp, iar eu am rămas 
tăcută pentru că şi bunica mea era tăcută. De 
obicei, ea pălăvrăgea neincetat, încât uneori 
trebuia chiar să-i spunem să mai tacă, dacă 
aveam musafiri. Dar de această dată a rămas în 
fața Mausoleului Reginei Glynn mai bine de zece 
minute, cu capul plecat, fără să scoată o vorbă. In 
cele din urmă, m-am plictisit şi n-am mai avut 
stare şi am întrebat-o: „Buni, ce aşteptăm?” 

M-a apucat delicat de cozi, făcându-mi semn să 
tac, apoi a arătat spre mausoleu şi a spus: „Dacă 
nu era femeia asta, tu nu te-ai fi născut”. 


— „Mogştenirea Reginei Glynn”, 
GLEE DELAMERE 


Kelsea se trezi într-un pat adânc şi moale, cu baldachin 
albastru-deschis. Primul gând care-i veni în minte fu unul 
banal: erau prea multe perne-n pat. Patul ei din căsuţa lui 


Barty şi a lui Carlin era mic, însă era curat şi comod, cu o 
singură pernă, solidă. Şi patul de aici era comod, însă era 
de un confort ostentativ. Ar fi încăput lesne patru oameni în 
el, cearşafurile erau dintr-o mătase de culoarea perelor, iar 
pe cuvertura albastră de damasc se lăfăiau nenumărate 
pernuţe albe, înzorzonate. 

Patul mamei mele e exact aşa cum mă aşteptam. 

Se-ntoarse şi-l zări într-un colţ pe Buzduganu, care 
dormea ghemuit într-un fotoliu. 

Se ridică în capul oaselor cât putu de încet şi cercetă 
camera: la prima vedere părea acceptabilă, dar la o privire 
mai atentă zăreai tot felul de detalii stânjenitoare. Tavanul 
era înalt, drapat în voaluri albastre, asortate cu baldachinul. 
Pe un perete se găseau, de sus până jos, rafturi pentru 
cărţi, care însă erau goale, cu excepţia câtorva nimicuri 
risipite ici şi colo şi pline de praf. Cineva avusese grijă ca 
iatacul mamei ei să rămână neschimbat. Să fi fost 
Buzduganu? Probabil că nu. Mai degrabă Carroll. 
Buzduganu se dăduse de gol în câteva rânduri cum că 
nutrea o vagă lipsă de loialitate faţă de mama ei. Dar 
Carroll nu. 

La stânga era o uşă ce ducea spre camera de baie; se 
vedea jumătate dintr-o cadă imensă făcută din marmură. 
Lângă uşă se afla o masă de toaletă cu o oglindă mare, 
incrustată cu pietre scumpe. Se zări cu coada ochiului în 
oglindă şi tresări: cu părul anapoda şi cu faţa brăzdată de 
mizerie, arăta ca un pui de drac. Se-ntinse la loc în pat şi, 
cu ochii la baldachinul de deasupra ei, mintea începu să-i 
umble. Cum de se schimbaseră atâtea lucruri într-o singură 
zi? 

Îşi aminti brusc că, odată, când avea vreo nouă ani, luase 
o rochie de gală de-ale lui Carlin din dulapul ei şi al lui 
Barty. Carlin nu-i interzisese explicit să-i poarte rochiile, dar 
asta nu era decât un pretext pe care-l putea folosi în caz c- 
o prindea. Kelsea ştia că nu e bine ce face. După ce-a 
îmbrăcat rochia, şi-a pus pe cap o coroană de flori făcută de 


ea. Rochia îi era prea lungă, iar coroana îi tot cădea de pe 
cap, totuşi Kelsea se simţea foarte adultă, foarte regală. ŞI 
în timp ce defila de colo-colo prin cameră, ca la paradă, a 
intrat Carlin. 

— Ce faci? a întrebat-o Carlin, cu o voce cât se putea de 
gravă, care, de obicei, însemna că o încurcase. 

Pe Kelsea o apucase tremuratul. l-a răspuns: 

— Exersam cum să fiu regină. Ca mama mea. 

Carlin a făcut un pas în faţă atât de repede, încât Kelsea 
nici n-a apucat să se dea-napoi. Nu mai vedea decât ochii 
aprinşi ai lui Carlin şi apoi a simţit trosnetul unei palme pe 
obraz. N-a durut-o, dar a izbucnit oricum în plâns. Carlin n-o 
mai lovise niciodată. Carlin a apucat rochia din spate şi-a 
tras tare; partea din faţă s-a despicat, făcând nasturii să se- 
mprăştie în toate părţile prin cameră. 

Kelsea s-a aruncat pe jos, plângând în hohote, dar 
lacrimile ei n-o impresionaseră pe Carlin, niciodată n-o 
impresionau. Femeia a ieşit din cameră şi n-a mai vorbit cu 
Kelsea zile întregi, nici măcar după ce fata a spălat şi-a 
călcat rochia cu mâna ei şi-a pus-o la loc în dulap. Barty se 
târa prin căsuţă în zilele acelea, cu ochii mereu roşii, trist, 
şi-i strecura lui Kelsea mai multe dulciuri când nu se uita 
Carlin. După câteva zile, Carlin şi-a revenit la normal, dar, 
când Kelsea s-a uitat din nou în dulapul ei în săptămâna 
următoare, toate rochiile de gală dispăruseră. 

Kelsea rămăsese cu impresia că supărarea lui Carlin se 
datora faptului că împrumutase rochia fără să-i ceară voie. 
Dar acum, când aruncă o privire prin cameră, înţelese 
lucrurile altfel. Rafturile de cărţi erau goale. Peretele din 
faţă era ocupat aproape în întregime de un şifonier masiv 
de stejar. Mai încolo se găsea o oglindă suficient de mare 
cât să-ncapă în ea mai multe reflecţii. Detalii aurite. Patul 
ăsta, drapat în zeci de metri de materiale costisitoare. Lui 
Kelsea îi veniră în minte oamenii pe care-i văzuse pe 
Pajiştea Citadelei, cu trupurile costelive şi cu feţele 
împuţinate de foame. Carlin ştia multe. Kelsea ar fi vrut să- 


şi urle furia în liniştea iatacului. Şi dacă aveau să mai 
urmeze şi alte asemenea descoperiri vesele? Presupusese 
mereu că maică-sa o îndepărtase de Citadelă pentru binele 
ei. Dar poate că nu era aşa. Poate c-o îndepărtase pur şi 
simplu. Începu să dea din picioare, nervoasă; călcâiele i se- 
ngropau în salteaua moale din puf. Era un gest pueril, dar 
avea rezultate: după ce dădu din picioare două minute, 
înţelese că nu putea să mai doarmă. 

Calitatea de regină pe care-o moştenise, şi-aşa 
problematică la modul abstract, i se părea acum 
insurmontabilă. Dar, bineînţeles, ştiuse mereu că drumul va 
fi greu. Carlin îi comunicase asta indirect, pe parcursul 
anilor petrecuţi cu studierea naţiunilor şi-a regatelor cu 
dificultăţi din trecut. Biblioteca lui Carlin, plină de cărţi... 
Kelsea simţi brusc cum o părăseşte şi ultima fărâmă de 
furie faţă de Carlin. Îi era dor de amândoi, şi de Barty, ṣi 
Carlin. În jurul ei totul era ciudat şi-i era dor de 
familiaritatea plăcută cu singurii oameni pe care-i cunoştea 
bine. Oare Carlin ar fi de acord cu ce făcuse în ziua 
dinainte? 

Kelsea se ridică, dădu la o parte cuverturile şi-şi lăsă 
picioarele să-i atârne pe marginea patului. Colierul i se 
încurcase în păr în timpul somnului, aşa că-i luă un minut 
să-l descurce. Ar fi trebuit să-şi împletească părul şi să facă 
o baie noaptea trecută, dar totul fusese ca în ceaţă; 
parcursese în grabă coridoare luminate de torţe, fără alte 
indicaţii în afară de comenzile pe care i le şuiera 
Buzduganu la ureche. Cineva o purtase pe o scară care i se 
păruse nesfârşită şi, răpusă de oboseală, adormise în 
hainele pe care le primise de la Spectru. Acum erau atât 
de-mpuţite încât îşi simţea propria duhoare sărată de 
transpiraţie. Ar fi trebuit să le arunce, dar ştia că n-o s-o 
facă. Chipul Spectrului fusese ultimul lucru la care se 
gândise înainte de-a aluneca-n somn, şi era sigură că-l şi 
visase, chiar dacă nu-şi amintea visul. Se făcea că o pusese 
să treacă o probă, era clar, iar dacă n-o trecea, avea s-o 


omoare, Kelsea n-avea nicio îndoială. Însă nu amenințările 
lui o preocupau cel mai mult acum. Îşi permise luxul de-a se 
mai gândi la el câteva minute, apoi reveni cu picioarele pe 
pământ. 

Trebuia să vadă cât mai repede Tratatul cu Mortmesne. 
Gândul acesta o puse-n mişcare, aşa că sări din pat şi 
merse tiptil până la Buzduganu. li crescuse barba de câteva 
zile; era şatenă, punctată de fire grizonante. Ridurile 
păreau să i se fi adâncit şi mai mult. Avea capul lăsat pe 
spate în scaun şi, la câteva secunde, emitea un sforăit uşor. 

— Deci şi tu dormi. 

— Nu dorm, răspunse Buzduganu. Aţipesc. 

Se întinse până-i trosni coloana, apoi se ridică din fotoliu. 

— Dacă-n camera asta ar fi mişcat chiar şi o singură 
răsuflare greşită, aş fi ştiut. 

— Suntem în siguranţă aici? 

— Da, Domniţă, suntem în Aripa Reginei, care e păzită 
încontinuu. Carroll a verificat-o în detaliu înainte să plecăm, 
iar unchiu-tău nu e-n stare să pună la cale ceva elaborat în 
numai şase zile. Astăzi o s-o mai cerceteze cineva, chiar 
mai amănunţit, când nu eşti aici, ca să ştim o treabă. 

— Când nu sunt aici? 

— L-am informat pe unchiul dumitale că azi vei fi 
încoronată, când doreşti. Nu prea i-a părut bine. 

Kelsea deschise un sertar şi zări un pieptăn şi o perie 
care păreau din aur pur. Trânti sertarul la loc. 

— Mama mea era o femeie vanitoasă. 

— Da. Eşti mulţumită de cameră? 

— Scapă-mă de pernele astea idioate. Kelsea se-ntinse şi 
mătură câteva jos din pat. Care naiba e ideea... 

— Ai multe de făcut azi, Maiestate. 

Kelsea oftă. 

— Mai întâi am nevoie de un mic dejun şi de-o baie caldă. 
Apoi de ceva cu care să mă îmbrac la încoronare. 

— Ştii că va trebui să fii încoronată de un preot de la 
Biserica Domnului. 


Kelsea se uită în sus la el: 

— Nu ştiam. 

— Chiar dac-aş reuşi să-l conving cumva pe preotul de 
casă al unchiului tău pentru această treabă, nu pe el îl 
vrem. Va trebui să mă duc după un alt preot de la Arvath, 
deci o să lipsesc o oră şi ceva. 

— Şi fără preot n-am legitimitate? 

— Deloc, Domniţă. 

Kelsea pufni, iritată. Despre încoronarea ei propriu-zisă 
nu discutase niciodată cu Carlin, de vreme ce părea ceva 
atât de-ndepărtat. Însă limbajul ceremoniei va fi încărcat cu 
legăminte religioase, fără-ndoială. În felul acesta reuşea 
Biserica să aibă acces la finanţe. 

— Bine. Dar, dacă se poate, adu un preot mai sfios. 

— Aşa facem, Domniţă. Să-ţi ţii cuțitul la-ndemână cât 
sunt plecat. 

— De unde ştii de cuţit? 

Buzduganu îi aruncă o privire plină de înţeles. 

— Aşteaptă o clipă, să-ţi chem camerista. 

Buzduganu deschise uşa şi de-afară pătrunse în iatac un 
scurt val de trăncăneală. Apoi o închise în urma sa. Kelsea 
rămase în mijlocul camerei goale şi simţi c-o străbate brusc 
un sentiment de uşurare. Îi fusese dor să mai fie singură. 
Dar nu avea timp să se bucure de asta. 

— Am atâtea de făcut, şopti Kelsea pentru sine, fre- 
cându-şi uşor cusăturile de pe gât. Privirea îi rătăci peste 
tavanul înalt, peste baldachinul de damasc albastru, peste 
patul cu nesfârşitele sale şiruri enervante de perne şi, ce 
era cel mai rău, peretele lung de rafturi pentru cărţi, goale. 
înăuntrul ei ceva părea să dea-n clocot; ochii i se umplură 
de lacrimi de furie. 

— Uită-te la tine, şuieră către camera goală. Uite ce 
moştenire mi-ai lăsat. 

— Domniţă? Buzduganu bătu scurt la uşă şi apoi intră. 

În urma lui se strecură tiptil o femeie, ascunsă după 
statura lui, dar Kelsea ştiu imediat cine e. Acum n-avea 


copiii cu ea şi fără ei părea mai tânără, doar cu câţiva ani 
mai mare decât Kelsea însăşi. Era îmbrăcată cu o rochie 
simplă de lână, de culoarea smântânii, iar părul lung şi 
negru îi era pieptănat şi strâns într-un coc în creştetul 
capului. Vânătaia de pe obraz era singurul lucru care ieşea 
în evidenţă. Rămase în faţa lui Kelsea, cu aerul c-o 
aşteaptă, dar n-avea nimic slugarnic în comportare; de 
fapt, după câteva secunde, Kelsea fu atât de intimidată 
încât simţi nevoia să zică ceva. 

— Poţi să-ţi iei şi fetiţa cea mică cu tine când vii aici, 
dacă e prea mică s-o laşi singură. 

— E pe mâini bune, Domniţă. 

— Lazarus, lasă-ne singure, te rog. 

Spre mirarea ei, Buzduganu se-ntoarse imediat şi plecă, 
închizând uşa în urmă. 

— la loc, te rog. 

Kelsea arătă spre scaunul din dreptul măsuţei de toaletă. 
Femeia luă scaunul şi-l aduse în dreptul lui Kelsea, apoi se 
aşeză dintr-o singură mişcare graţioasă. 

— Cum te numeşti? 

— Andalie. 

Kelsea clipi. 

— Provii din Mortmesne? 

— Mama era din Mort, tata era din Tear. 

Kelsea se-ntrebă dacă şi Buzduganu obținuse această 
informaţie. Normal c-o obținuse. 

— Şi tu ce eşti? 

Andalie se uită fix la ea până ce Kelsea îşi dori să poată 
retracta cumva întrebarea. Ochii femeii erau de un cenușiu 
rece, pătrunzător. 

— Eu sunt din Tear, Maiestate. Copiii mei sunt de-aici, 
datorită tatălui lor netrebnic, iar eu nu pot să-mi las şi copiii 
odată cu bărbatul, nu? 

— Nu... bănuiesc că nu. 

— Dacă te întrebi de ce am venit în slujba Maiestăţii Tale, 
am făcut-o în special pentru copiii mei. Ai făcut... Oferta a 


fost greu de refuzat pentru o femeie cu atâţia copii, cum 
sunt eu, iar şansa să-i îndepărtez de tatăl lor a fost un dar 
de la Dumnezeu. 

— În special pentru copiii tăi? 

— Da, în special. 

Kelsea se simţi descurajată. Regatul Tearling primea 
imigranţi din Mortmesne pentru că avea nevoie de 
calificările care aici lipseau, mai ales în prelucrarea fierului, 
medicină şi construcţii. Cei din Mort cereau preţuri piperate 
în schimbul serviciilor lor; prin satele din Tear se găsea un 
număr însemnat de oameni din Mort, mai ales în sud, unde 
era mai multă toleranţă. Dar nici măcar Carlin, care se 
mândrea cu lipsa ei de prejudecăţi, nu prea avea încredere 
în cei din Mort. Zicea că până şi cel mai neînsemnat dintre 
ei avea un aer arogant, o mentalitate de cuceritor care le 
intrase-n cap de-a lungul timpului. 

Dar proveniența lui Andalie era doar o parte a problemei. 
Femeia era prea educată pentru situaţia în care se afla: 
măritată cu un muncitor, cu prea mulţi copii. Avea un aer 
enigmatic în purtări, iar Kelsea putea să pună prinsoare că 
asta îl provocase pe soţul lui Andalie ca pânza roşie pe un 
taur. Era complet detaşată. Nu emana căldură decât atunci 
când vorbea despre copiii ei. Kelsea trebuia să aibă- 
ncredere în judecata lui Buzduganu; fără el, ar fi pierit deja. 
Dar oare ce-l făcuse s-o aleagă tocmai pe femeia aceasta? 

— Lazarus te-a ales să fii camerista mea. Eşti de acord? 

— Dacă putem să facem o excepţie când fiica mea cea 
mică e bolnavă sau nu poate să stea cu altcineva. 

— Desigur. 

Andalie arătă spre masa de toaletă hidoasă: 

— Calificările mele, Domniţă... 

Kelsea expedie subiectul cu un gest al mâinii. 

— Sunt convinsă că poţi să faci orice spui că ştii să faci. 
Pot să-ţi spun Andalie? 

— Şi cum altfel să-mi spuneţi, Domniţă? 

— Mi s-a spus că multor femei de la curte le place să aibă 


titluri. Cameristă Regală sau aşa ceva. 

— Eu nu sunt o femeie de curte. Mă mulţumesc să-mi 
port numele. 

— Sigur. Kelsea zâmbi amar. Mi-aş dori să pot renunţa şi 
eu la titlurile mele de curte tot aşa de uşor. 

— Oamenii simpli au nevoie de simboluri, Domniţă. 

Kelsea rămase cu ochii la ea. Şi Carlin spusese acelaşi 
lucru de multe ori, iar acum ecoul era neplăcut, după ce-şi 
imaginase că scăpase de sala de clasă. 

— Pot să-ţi pun o întrebare neplăcută? 

— Cum să nu. 

— Ce-ai făcut în noaptea de dinaintea plecării fiicei tale 
spre Mortmesne? 

Andalie strânse din buze şi Kelsea văzu la ea o 
înverşunare care-i lipsea cu desăvârşire în legătură cu alte 
teme. _ 

— Nu sunt o femeie credincioasă, Domniţă. Imi pare rău 
dacă faptul îţi displace, dar nu cred în niciun zeu şi cu atât 
mai puţin în vreo biserică. Dar niciodată n-am fost mai 
aproape de-a spune o rugăciune cum am fost acum două 
nopţi. Am avut cea mai cumplită vedenie: copila mea zăcea 
moartă, iar eu n-aveam nicio putere să mă-mpotrivesc. 

Andalie trase aer adânc în piept. 

— Ar fi murit repede, ştiţi. Fetele mor mult mai repede 
decât băieţii. Ar fi fost folosită ca slugă până când ajungea 
la vârsta de-a fi vândută pentru plăcere. Dac-avea norocul 
să nu fie cumpărată de vreun pedofil imediat după livrare. 

Andalie îşi dezvălui dinţii într-o expresie indecisă între un 
rictus macabru şi dureros. 

— În Mortmesne sunt permise multe lucruri. 

Kelsea încercă să-i dea replica, dar nu reuşi, incapabilă 
să vorbească sau măcar să se mişte în faţa furiei brute a lui 
Andalie. 

— Borwen, soţul meu, a zis că trebuie s-o lăsăm. Şi s-a 
impus destul de... brutal. Aveam de gând să fug, dar l-am 
subestimat. Asta e, mă cunoaşte. A luat-o pe Glee în timp 


ce eu dormeam şi a dus-o la nişte prieteni s-o ţină în 
siguranţă. M-am trezit şi n-am găsit-o şi, oriunde mă uitam, 
nu vedeam decât corpul ei, roşu din cap până-n picioare. 

Kelsea tresări, apoi îşi îndoi piciorul, ca şi când i-ar fi 
amorţit. Andalie nu păru să fi observat. Mâinile i se 
strânseseră ca nişte gheare, şi Kelsea văzu că avea trei 
unghii smulse din carne. 

— După câteva ore de disperare, n-am avut de ales decât 
să implor ajutor de la orice zeu care-mi venea-n minte. Nu 
ştiu dacă se poate numi rugăciune, din moment ce nu 
credeam în niciunul dintre aceşti zei atunci şi nu cred nici 
acum. Am implorat ajutor din orice direcţie, chiar şi din 
câteva pe care nici nu le pomenim la lumina zilei. Când am 
ajuns pe Pajiştea Citadelei, Glee mi-era deja în cuşcă, 
pierdută. Următorul gând a fost să-mi las ceilalţi copii să 
plece şi să urmez transportul, după ce-l voi fi omorât pe 
bărbatu-meu. Mă gândeam la toate felurile în care l-aş 
putea omori, Domniţă, şi atunci am auzit vocea dumitale. 

Andalie se ridică brusc. 

— Maiestatea Ta ar dori o baie, cred, şi haine, şi de 
mâncare? 

Kelsea dădu din cap fără să spună nimic. 

— Mă ocup eu. 

După ce uşa se-nchise în urma ei, Kelsea inspiră ezitant, 
frecându-şi braţele pe care i se făcuse pielea de găină. 
Parc-ar fi stat în cameră cu o stafie răzbunătoare; Kelsea îi 
simţi privirea aţintită asupra ei, mult după ce femeia 
plecase din cameră. 


— Ţi-a spus că are rădăcini în Mortmesne? 

— Mi-a spus. 

— Şi nu te-a deranjat deloc? 

— Dacă era altă femeie, poate era un motiv de 
îngrijorare. 

— Asta ce înseamnă? 

Buzduganu se juca cu cuțitul legat în jurul antebraţului. 


— Domniţă, eu am doar câteva daruri, dar sunt puternice 
şi ciudate. Dacă-n străfundurile oricăruia dintre aceşti 
oameni ar fi fost cel mai mic semn de pericol pentru 
Maiestatea Voastră, l-aş fi adulmecat şi nu s-ar mai afla 
aici. 

— Andalie nu e un pericol pentru mine, sunt de-acord, 
sau nu acum. Dar ar putea să fie, Lazarus. Pentru oricine-i 
ameninţă copiii, ar putea fi un pericol. 

— Dar, Domniţă, dumneata i-ai salvat copila. Cred că-ţi 
vei da seama că, dacă te ameninţă cineva, acela e în mare 
pericol, într-adevăr. 

— E rece, Lazarus. Cred că nu-i pasă de nimic pe lume în 
afară de copiii ei. O să mă slujească atâta timp cât e spre 
binele lor. 

Buzduganu cântări gândul o clipă, apoi ridică din umeri: 

— Imi pare rău, Domniţă, dar cred că pur şi simplu te- 
nşeli. Şi chiar dacă nu te-nşeli, în acest moment dumneata 
le faci mai mult bine copiilor ei decât şacalul ăla de 
bărbatu-său sau chiar decât le-ar face ea de una singură. 
De ce eşti pesimistă? 

— Şi dacă Andalie va deveni un pericol pentru mine, o să 
ştii? 

Buzduganu dădu din cap că da, un gest care se sprijinea 
pe-atâţia ani de siguranţă încât Kelsea renunţă la subiect. 

— E totul în ordine pentru încoronare? 

— Regentul ştie că mergi la el când are audienţe. Nu i- 
am spus când anume; n-are rost să-i uşurăm situaţia. 

— O să-ncerce să mă omoare? 

— Foarte probabil, Domniţă. Regentul nu se pricepe la 
subtilităţi şi va face orice ca să nu te vezi cu coroana pe 
cap. 

Kelsea îşi privi gâtul în oglindă. Buzduganu îi cususe din 
nou rana, dar nu era la fel de priceput ca Spectrul. Avea să- 
irămână o cicatrice vizibilă. 

Andalie îi găsise o rochie de catifea neagră, simplă, lungă 
până-n pământ. Kelsea îşi dăduse seama că se purtau 


rochiile fără mânecă; multe dintre femeile pe care le 
văzuse în oraş îşi lăsau braţele goale la vedere. Dar lui 
Kelsea nu-i plăcea cum arătau braţele ei - un lucru pe care 
Andalie părea să-l fi-nţeles fără să-i spună nimeni. Mânecile 
largi ale rochiei îi ascundeau braţele, iar decolteul era 
îndeajuns de adânc cât să permită colierului să-i atârne la 
gât. Andalie făcuse o treabă excelentă şi cu părul des şi 
greu al lui Kelsea, pe care-l împletise şi i-l fixase cu agrafe 
în vârful capului. Femeia asta era din cale-afară de 
capabilă, totuşi culoarea neagră nu putea ascunde toate 
defectele. Kelsea se privi o clipă-n oglindă, încercând să 
emane mai multă siguranţă decât simţea. Una dintre 
înaintaşele sale, bunica sau străbunica mamei sale, fusese 
cunoscută drept Regina cea Frumoasă, prima din dinastia 
de regine Raleigh recunoscute pentru frumuseţea lor. 
Chipul Spectrului îi reapăru în minte, iar Kelsea zâmbi amar 
privindu-se în oglindă, apoi se-ntoarse şi ridică din umeri. 

Eu voi fi mai mult de-atât. 

— Trebuie să văd Tratatul cu Mortmesne cât mai repede. 

— Avem o copie pe-aici pe undeva. 

Lui Kelsea i se păru că aude o urmă de dezaprobare în 
vocea lui. 

— Crezi c-am procedat greşit ieri? 

— N-are rost să dezbatem acum ce e rău şi ce e bine, 
Domniţă. Ai făcut ce-ai făcut, iar acum ne vom confrunta 
toţi cu urmările. Transportul trebuie să ajungă în şapte zile. 
Va trebui să iei nişte decizii rapide. 

— Vreau să citesc tratatul mai întâi. Trebuie să fie o 
portiţă de ieşire, ceva. 

Buzduganu scutură din cap: 

— Dac-ar fi fost, Domniţă, ar fi găsit-o şi alţii. 

— Nu te-ai gândit c-ar fi trebuit să ştiu şi eu ce se-ntâm- 
plă, Lazarus? De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Te rog, Domniţă. Cum am fi putut noi să-ţi spunem 
una ca asta, când propriii dumitale părinţi adoptivi ti-au 
ascuns acest lucru toată viaţa? Poate că nici nu m-ai fi 


crezut. Mi s-a părut că e mai bine dacă te las să vezi cu 
ochii dumitale. 

— Trebuie să-nţeleg cum funcţionează sistemul acesta cu 
tragerea la sorţi. Cine era omul de ieri, de pe pajişte, care 
părea şeful? 

— Era Arlen Thorne, răspunse Buzduganu, încruntat. E 
administratorul recensământului. 

— Dar recensământul înseamnă să numeri populaţia. 

— Nu şi în regatul nostru, Domniţă. Recensământul e o 
armă puternică a guvernului dumitale. Controlează toate 
aspectele transportului, de la tragerea la sorţi până la 
livrare. 

— Şi cum şi-a câştigat acest Arlen Thorne poziţia asta? 

— Pentru că e extrem de inteligent, Domniţă. Odată 
aproape că m-a păcălit şi pe mine. 

— Nu se poate aşa ceva! 

Buzduganu deschise gura să explice, dar îi văzu faţa lui 
Kelsea în oglindă. 

— Ce amuzant, Maiestate. 

— Dumneata nu greşeşti niciodată, Lazarus? 

— Oamenii care fac greşeli rareori apucă să mai facă faţă 
consecinţelor. 

Kelsea se-ntoarse spre el. 

— Cum naiba ai ajuns ceea ce eşti, Lazarus? 

— Nu confunda relaţia noastră cu altceva, Domniţă. Eşti 
şefa mea. Nu-ţi fac confesiuni. 

Kelsea privi-n jos; se simţea cu desăvârşire respinsă. 
Pentru o clipă, chiar uitase cine era. Se simţise de parc-ar fi 
vorbit cu Barty. 

Buzduganu îi arătă platoşa lui Pen, iar Kelsea dădu din 
cap că nu. 

— Domniţă, ai nevoie de ea. 

— Astăzi nu, Lazarus. Nu dă un semnal prea bun. 

— Păi nici dacă mori nu dă un semnal bun. 

— Şi lui Pen nu-i trebuie armura? 

— Are mai multe seturi. 


— Nu vreau s-o port. 

Buzduganu îi aruncă o privire-mpietrită. 

— Nu eşti copil, nu te mai purta aşa. 

— Că altfel? 

— Că altfel mai chem câţiva străjeri să te ţină până-ţi pun 
armura asta cu forţa. Aşa vrei? 

Kelsea ştia că Buzduganu are dreptate. Nu ştia de ce se 
mai contrazicea cu el. Chiar că se purta ca un copil; îşi 
aminti de certuri similare cu Carlin pentru că trebuia să-şi 
facă curăţenie în cameră. 

— Nu prea înghit să primesc ordine, Lazarus, şi asta 
dintotdeauna. 

— Nu mai spune! 

Buzduganu scutură din nou armura, cu o privire 
implacabilă. 

— Întinde braţele. 

Kelsea făcu întocmai, strâmbându-se. 

— O să am nevoie de o armură proprie, destul de curând. 
O să fiu o regină ca vai de ea dacă mă aplatizez încet-încet 
şi ajung să arăt ca un bărbat. 

Buzduganu rânji. 

— N-ai fi prima regină din acest regat care e luată drept 
bărbat. 

— Dumnezeu mi-a dat o porţie mică de feminitate. Aş 
vrea să păstrez ce am. 

— Domniţă, mai încolo o să te prezint lui Venner şi Fell, 
armurierii noştri. Armurile pentru femei sunt greu de făcut, 
dar sigur or să se descurce. Fac bine ce fac. Dar până 
atunci, ori de câte ori plecăm din Aripa Reginei, o să porţi 
armura lui Pen. 

— Minunat. 

Kelsea inspiră brusc când Buzduganu îi legă o curea de 
braţ. 

— Nici măcar nu-mi acoperă spatele. 

— Îți acopăr eu spatele. 

— Câţi oameni se găsesc acum în Aripa Reginei? 


— Douăzeci şi patru cu toţii, Domniţă. Treisprezece 
Străjeri Regali, trei femei şi cei şapte copii ai lor. Şi 
persoana dumitale maleabilă. 

— Dispari! mormăi Kelsea. 

Auzise expresia când Spectrul juca poker şi i se păru că-i 
reflectă foarte bine dispoziţia de-acum, deşi nu era sigură 
c-o folosise corect. 

— Cât de mulţi încăpem aici? 

— Mult mai mulţi, şi aşa vom fi, răspunse Buzduganu. 
Trei dintre străjeri au familiile într-o casă sigură. Imediat ce 
ne stabilim, îi voi trimite pe rând să şi le aducă aici. 

Kelsea se-ntoarse cu spatele şi se trezi din nou cu 
privirea aţintită la rafturile goale ale mamei sale. O tulburau 
din ce în ce mai mult. Bibliotecile nu sunt făcute ca să stea 
goale. 

— E cumva vreo bibliotecă publică-n oraş? 

— O ce? 

— O bibliotecă. Publică. 

Buzduganu îi aruncă o privire nedumerită. 

— Cu cărţi? 

— Da, cu cărţi. 

— Domniţă, zise Buzduganu, vorbind încet şi calm, ca şi 
când ar fi vorbit cu un copil, în regatul ăsta, de mai bine de 
două sute de ani nu mai funcţionează nicio tipografie. 

— Da, ştiu, sări Kelsea, iritată. Nu asta te-am întrebat. 
Te-am întrebat dacă a fost vreo bibliotecă. 

— E greu să faci rost de cărţi, Domniţă. Sunt cel mult o 
curiozitate. Cine să aibă atâtea cărţi cât să doteze o 
bibliotecă? 

— Nobilimea. Sunt sigură că unii dintre ei mai au încă 
biblioteci pline cu cărţi. 

Buzduganu ridică din umeri: 

— N-am auzit să aibă. Dar şi dac-ar avea, nu le-ar 
deschide pentru public. 

— De ce? 

— Domniţă, dacă încerci să iei şi cea mai încăpăţânată 


buruiană din grădina unui nobil, o să vezi cum urlă că i-ai 
încălcat proprietatea. Sunt convins că majoritatea, chiar şi 
să aibă cărţi, nu le citesc, însă, măcar şi aşa, nu le-ar ceda 
niciodată. 

— Nu putem să cumpărăm cărţi de pe piaţa neagră? 

— Ba am putea, Domniţă, dacă le-ar aprecia cineva. Dar 
cărţile nu fac obiectul contrabandei. Pe piaţa neagră îţi 
satisfaci viciile în schimbul banilor. Pe piaţa din Tearling se 
găsesc arme din Mortmesne, ceva trafic cu fiinţe umane, 
animale rare, droguri... 

Pe Kelsea n-o interesa cum funcţiona piaţa neagră. Erau 
la fel, în toate societăţile. IIl lăsă pe Buzduganu să 
vorbească în timp ce ea se uita cu deznădejde la rafturile 
goale. Se gândi la biblioteca lui Carlin, cu cei trei pereţi 
lungi, plini de volume legate-n piele, non-ficțiune în stânga 
şi ficţiune în dreapta. Şi cât de bine era să stea în bibliotecă 
cu o carte şi o cană de ceai. Prin geamul din faţă pătrundea 
o parte din lumina solară ce scălda biblioteca-n lumină 
până spre amiază. Lui Kelsea îi plăcea să se ghemuiască în 
peticul de lumină şi să citească, în fiecare duminică 
dimineaţa. Odată, de Crăciun, când avea opt-nouă ani, a 
coborât şi a găsit cadoul de la Barty: un scaun mare, cu 
perne moi, încastrat în mobilier, construit în formă pătrată 
exact unde cădea lumina soarelui. Pe braţul stâng al 
scaunului, Barty gravase cuvintele: „Peticul lui Kelsea”. 
Amintirea clipei când s-a prăbuşit în scaun era atât de 
puternică încât aproape că simţea mirosul de turtă dulce 
dinspre bucătărie şi zgomotele făcute în jurul casei de 
graurii care tocmai se dezmorţeau şi-şi începeau agitația 
matinală de fiecare zi. 

Se gândi la Barty şi simţi că ochii i se umplu de lacrimi. | 
se păru important să n-o vadă Buzduganu; deschise larg 
ochii, ca nu cumva lacrimile să-i alunece pe obraji, şi 
rămase cu privirea fixată asupra rafturilor, concentrată. 
Cum reuşise Carlin să facă rost de toate cărţile alea? Cărţile 
tipărite pe hârtie se găseau cu greu chiar şi cu mult înainte 


de Trecere; apariţia cărţilor electronice decimase industria, 
iar în cele două decenii de dinainte de Trecere, multe cărţi 
tipărite fuseseră distruse cu totul. Carlin zicea că Willian 
Tear le permisese adepților săi utopişti să ia cu ei doar câte 
zece cărţi de căciulă. Două mii de oameni cu câte zece cărţi 
însemna douăzeci de mii de cărţi, din care cel puţin două 
mii se aflau pe rafturile lui Carlin. Kelsea-şi petrecuse toată 
viaţa având la dispoziţie biblioteca lui Carlin, pe care-o 
luase de bună, fără să-şi dea seama că era inestimabilă, 
într-o lume fără cărţi. Căsuţa putea fi descoperită de 
vandali dacă dădeau peste ea, sau chiar de copii în căutare 
de lemne de foc. Asta se-ntâmplase cu majoritatea cărţilor 
aduse în Trecerea Anglo-Americană: în disperare de cauză, 
oamenii le puseseră pe foc ca să se încălzească. Privise 
mereu biblioteca drept o singură piesă, unificată şi imobilă, 
dar nu era deloc aşa. Cărţile puteau fi mutate. 

— Vreau ca toate cărţile din casa lui Barty şi-a lui Carlin 
să fie aduse aici. 

Buzduganu îşi dădu ochii peste cap: 

— Nu. 

— Durează o săptămână, maximum două dacă plouă. 

Buzduganu termină de închis cataramele care-i fixau 
bucata greoaie de oţel pe braţ. _ 

— Cadenii probabil c-au ars casa cu multe zile în urmă. In 
plus, Domniţă, ai un număr limitat de supuşi credincioşi, 
chiar vrei să-i pui în primejdie pentru o treabă atât de 
zadarnică? 

— Poate cărţile or fi fost o treabă zadarnică în regatul 
mamei mele, Lazarus, dar într-al meu nu e aşa. inţelegi? 

— Înţeleg că eşti tânără şi ai tendinţa să te ambiţionezi, 
Domniţă, dar nu poţi face totul deodată. Dacă-ţi risipeşti 
puterile-n vânt, nu se mai alege nimic din ele. 

Kelsea nu reuşi să pareze argumentul, aşa că se-ntoarse 
din nou către oglindă. Apoi îşi aminti ceva ce-i spusese 
Barty în urmă cu o săptămână, care deja părea acum o 
viaţă, si-ntrebă: 


— De unde vine mâncarea pe care-o mănânc? 

— Mâncarea provine din surse sigure, Domniţă. Carroll n- 
avea încredere în bucătăriile Citadelei şi a pus să fie 
construită o bucătărie specială aici. 

Buzduganu arătă spre uşă. 

— Una dintre femeile pe care le-am adus cu noi e o 
făptură măruntă pe nume Milla. Ea a pregătit micul-dejun 
pentru toată lumea azi-dimineaţă. 

— A fost bun, zise Kelsea. Şi chiar fusese bun... clătite şi 
fructe amestecate într-un fel de cremă; Kelsea mâncase cât 
doi. 

— Milla deja a desemnat bucătăria drept teritoriul ei şi e 
foarte hotărâtă în acest sens. Nici eu n-am curaj să intru 
fără permisiunea ei. 

— Dar de unde sunt aduse ingredientele? 

— Nu-ţi face griji, sunt din surse sigure. 

— Femeile par speriate? 

Buzduganu scutură din cap. 

— Poate doar puţin preocupate pentru copiii lor. Unul 
dintre copii are un fel de greţuri; am trimis deja după 
doctor. 

— Doctor? întrebă Kelsea, mirată. 

— Ştiu doi doctori din Mortmesne care lucrează în oraş. 
La unul am mai apelat deja; e lacom, dar cinstit. 

— De ce sunt doar doi? 

— Oraşul nu-şi permite să plătească mai mulţi. Se- 
ntâmplă foarte rar ca un doctor să emigreze din 
Mortmesne, iar preţurile sunt atât de exorbitante încât 
puţini îşi permit să apeleze la serviciile lor. 

— Dar în Bolton? Sau în Lewiston? 

— Din câte ştiu eu, în Bolton e un singur doctor. lar în 
Lewiston cred că nu e niciunul. 

— Nu se poate să ademenim mai mulţi doctori din 
Mortmesne? 

— Mă-ndoiesc, Domniţă. Regina Roşie descurajează 
dezertările, însă unii încearcă. Oricum, personalul calificat 


n-o duce rău deloc în Mortmesne. Doar cei mai lacomi vin 
încoace. 

— Numai doi doctori, repetă Kelsea şi scutură din cap. 
Sunt multe de făcut, nu-i aşa? Nici nu ştiu de unde să-ncep. 

— Poţi să-ncepi prin a te vedea cu coroana pe cap. 
Buzduganu îi strânse ultima chingă pe braţ şi făcu un pas în 
spate. 

— Am terminat. Să mergem. 

Kelsea trase adânc aer în piept şi-l urmă afară din 
cameră. Pătrunseră într-o încăpere mare, având probabil 
vreo şaizeci de metri de la un capăt la altul, cu tavanul la 
fel de-nalt ca al camerei mamei sale. Podeaua şi pereţii 
erau construiți din aceleaşi blocuri cenușii de piatră ca şi 
exteriorul Citadelei. Incăperea n-avea ferestre; singurele 
surse de lumină erau torţele fixate în suporturi pe pereţi. 
Din peretele din stânga pornea un hol care se întindea pe 
vreo douăzeci de metri şi se termina cu o altă uşă. 

— Acestea sunt încăperile noastre, Domniţă, şopti 
Buzduganu de lângă ea. 

La dreapta, peretele se deschidea spre o încăpere ce 
servea evident ca bucătărie; Kelsea auzea zăângănitul 
oalelor la spălat. Fusese ideea lui Carroll, după cum se 
exprimase Buzduganu, şi fusese o idee bună; Barty îi 
spusese că bucătăriile din Citadelă, aflate la vreo zece etaje 
mai jos, aveau peste treizeci de angajaţi şi foarte multe 
intrări şi ieşiri. N-aveai cum să le supraveghezi. 

— Ce crezi, Carroll a murit? 

— Da, răspunse Buzduganu, iar chipul îi fu străbătut, 
pentru o clipă, de-o umbră. Ştia şi el c-are să moară. Zicea 
mereu că o să moară când te va aduce înapoi, şi nu l-am 
crezut niciodată. 

— Copiii şi soţia lui. l-am făcut o promisiune atunci, în 
poiană. 

— O să te ocupi mai târziu de asta, Domniţă. 

Buzduganu se întoarse şi începu să răcnească ordine la 
gărzile staționate de-a lungul zidurilor. Din camerele lor 


aflate în capătul holului mai ieşiră şi alţii. Kelsea fu 
înconjurată de soldaţi până ce nu mai vedea decât armuri şi 
umeri. Majoritatea soldaţilor păreau să se fi spălat recent, 
totuşi, persista în jurul lor un miros masculin, de cai şi 
mosc, şi transpiraţie, care-o făcu să simtă ca şi când ar fi 
nimerit unde nu-i era locul. Acasă la Barty şi la Carlin 
mirosea mereu a lavandă, parfumul preferat al lui Carlin, 
deşi Kelsea nu-l suporta, pentru că era prea dulce, dar 
măcar ştia mereu unde se află. 

Mhurn se înghesui în spatele ei, împingând-o. Kelsea se 
gândi dacă să-l salute, dar decise să n-o facă. Mhurn arăta 
de parcă n-ar fi dormit de câteva zile; era alb la faţă şi-n 
jurul ochilor avea cearcăne înroşite. La dreapta ei era Dyer, 
cu chipul împietrit şi crud pe sub barba roşie. La stânga era 
Pen; Kelsea zâmbi la vederea lui, uşurată că nu păţise 
nimic. 

— Bine te-am găsit, Pen. 

— Domniţă. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat calul; îţi voi înapoia 
armura cât de curând. 

— Poţi s-o păstrezi, Domniţă. Ai făcut bine ce-ai făcut ieri. 

— Probabil că n-o să însemne nimic. M-am condamnat la 
moarte. 

— Ne-ai condamnat şi pe noi la moarte, Domniţă, 
exclamă Dyer. 

— Tacă-ţi fleanca, Dyer, sări Pen. 

— Ba ţie să-ţi tacă fleanca, pipernicitule. Cum vede că 
nu-i soseşte livrarea, armata din Mortmesne se mobilizează 
imediat. Şi tu eşti terminat. 

— Toţi suntem terminati, răsună şi vocea hodorogită a lui 
Elston din spate. Vorbea tot aşa, greoi, printre dinţii stricaţi, 
dar Kelsea pricepea mai bine acum ce spune. 

— Nu-l băga-n seamă pe Dyer, Domniţă. Regatul ăsta a 
decăzut sub ochii noştri, ani la rând. Poate c-ai ajuns prea 
târziu ca să-l salvezi, totuşi e bine să-ncerci să opreşti 
decăderea. 


— Aşa-i, răspunse cineva din spate. 

Kelsea se înroşi, dar fu scutită să mai răspundă pentru că 
Buzduganu îşi făcu loc printre soldaţi şi i se-aşeză în 
dreapta. 

— Strângeţi rândurile, băieţi, mârâi el. Dacă eu am reuşit 
să trec, poate să treacă oricine. 

Au parcus anevoie drumul până-n Sala cea Mare, tot prin 
holuri scunde, cenuşii, luminate de torţe. Kelsea bănuia că 
Buzduganu o luase pe o rută ocolitoare, dar tot era 
descurajată de coridoarele nenumărate, de scări şi de 
tuneluri. Spera că exista o hartă a Citadelei pe undeva, 
altfel n-ar fi îndrăznit niciodată să se aventureze. 

Au trecut pe lângă mulţi oameni îmbrăcaţi în alb, bărbaţi 
şi femei, cu glugile trase mult pe frunte. Din descrierile lui 
Carlin, Kelsea ştia că trebuie să fie servitorii din Citadelă. 
Citadela avea propriii servitori şi instalatori, dar era plină 
până la refuz şi cu tot felul de alţi slujbaşi inutili: barmani, 
frizeri, maseuri, plătiţi cu toţii din fondurile Coroanei. 
Servitorii Citadelei trebuiau să se facă nevăzuţi când nu 
erau solicitaţi, aşa că se trăgeau din calea lui Kelsea şi se 
lipeau de pereţi când trecea ea. După ce trecu de cel de-al 
douăzecilea servitor, Kelsea îşi pierdu cumpătul şi, oricât s- 
ar fi muşcat de interiorul obrazului, nu reuşi să se calmeze. 
Uite unde se duceau banii strânşi din taxe, de douăzeci de 
ani încoace: pe lux. Pe lux şi pe cuşti. 

În cele din urmă, îşi făcură drum printr-o anticameră 
mică spre o uşă dublă, masivă, făcută din stejar. Nu arăta 
ca stejarul de Tearling; fibrele erau prea uniforme, iar uşile 
erau acoperite cu gravuri complicate ce păreau să-nchipuie 
semnele zodiacului. Stejarul de Tearling nu putea fi gravat; 
Kelsea încercase să-l scobească cu cuțitul, în copilărie, dar 
nu se-alesese decât cu bucăţi şi aşchii. Ar fi vrut să se uite 
mai îndeaproape la uşi, dar n-avu timp; când se-apropie, 
uşile se deschiseră ca prin minune, iar valul de străjeri o 
împinse înăuntru. 

În stânga, un crainic anunţă: „Prinţesa Moştenitoare!” 


Kelsea se strâmbă toată, dar se concentră asupra altor 
lucruri. Se găsea într-o încăpere mult mai mare decât şi-ar 
fi imaginat vreodată: tavanul era înalt de cel puţin şaizeci 
de metri, iar peretele opus era atât de departe că nici nu le 
vedea bine feţele celor de-acolo. Podeaua eta compusă din 
dale enorme de piatră roşu-închis, măsurând fiecare cel 
puţin nouă metri pătraţi, iar încăperea era presărată cu 
coloane masive albe, care nu puteau fi decât din marmură 
din Cadare. Tavanul era întrerupt de câteva lucarne, lăsând 
fâşii întrerupte de lumină puternică să înţepe podeaua. Dar 
când privi-n sus, zări de fapt soarele, în înaltul cerului, 
strălucind prin lucarnele care, de la această distanţă, nu 
păreau decât nişte puncte pe tavan. Era o atmosferă 
ciudată în încăperea uriaşă luminată de torţe şi punctată 
din loc în loc de dârele de lumină naturală caldă. Când 
trecură prin dreptul unei raze, Kelsea simţi pe braţ o 
căldură, care zăbovi timp de-o secundă şi apoi dispăru. 

În afară de foşnetul şi zornăitul pe care le făceau ei pe 
măsură ce înaintau pe culoar, în încăperea uriaşă domnea 
liniştea. Gărzile lui Kelsea se mai relaxaseră puţin, 
permițându-i să arunce priviri către cei strânşi în sală, şiruri 
de bărbaţi şi femei, despre care Kelsea îşi imagina că sunt 
nobili. Predominau generos veşmintele din catifea, în 
nuanţe de stracojiu, negru şi albastru regal. Catifeaua era 
specialitatea celor din Callae şi nu putea fi procurată fără 
să treacă prin controlul vamal din Mortmesne. Oare toţi 
aceşti oameni vor fi făcând negoţ cu Mortmesne? 

Oriunde-şi arunca privirea, Kelsea zărea chipuri şi de 
femei, şi de bărbaţi, cu trăsăturile accentuate de cos- 
meticale: ochi conturaţi cu creion negru, buze rujate, ba 
chiar şi un domn care părea să se fi pudrat. Mulţi afişau 
coafuri complicate a căror realizare, în unele cazuri, părea 
să fi durat ore-ntregi. O femeie îşi fixase părul într-o spirală 
amplă, aducând cu arcul descris de săritura unui peşte în 
apă, care urca dintr-o parte a capului şi cobora pe cealaltă. 
În jurul întregii construcţii se odihnea o diademă bătută cu 


ametiste, o lucrare foarte frumoasă chiar şi pentru gustul 
necultivat al lui Kelsea. Însă femeii nu-i servea la nimic: 
avea întipărită pe chip o expresie acră, care sugera că era 
gata să fie nemulțumită de orice s-ar fi putut întâmpla, 
inclusiv de propria coafură. 

Kelsea era gâtuită de-un râs care ameninţa să 
răbufnească, un râs care venea dintr-un izvor întunecat de 
mânie. Coafura boieroaicei nici măcar nu era cel mai ridicol 
lucru în toată această adunare. Peste tot se-arătău pălării 
imense, ostentative, cu boruri largi şi vârfuri ascuţite, 
colorate în toate nuanțele curcubeului. Majoritatea erau 
decorate cu giuvaiere sau cu aur şi prelungite cu pene. Ici 
şi colo, Kelsea zări chiar şi pene de păun din Cadare, încă 
un bun de lux a cărui circulaţie se limita la piaţa neagră. 
Unele pălării erau atât de ample că ocupau mai mult loc 
decât purtătorii lor; Kelsea văzu un bărbat şi-o femeie, care, 
judecând după ornamentele asortate de pe pelerinele 
albastre, păreau a fi soţ şi soţie, şi ale căror pălării îi 
obligau să stea la mai bine de jumătate de metru unul de 
altul. Dintr-un motiv oarecare, acest lucru o înfurie pe 
Kelsea mai mult decât orice altceva ce văzuse de când 
intrase în Londra Nouă cu o zi înainte. Când îi văzură 
privirea aţintită asupra lor, cei doi soţi mimară o reverență, 
de formă, zâmbind amândoi, iar Kelsea întoarse capul. 

Ochii lui Buzduganu erau aţintiţi spre galeria îngustă de 
deasupra capetelor lor, întinsă pe tot peretele din stânga. 
Urmărindu-i privirea, Kelsea văzu că galeria era ticsită de 
oameni, dar aceştia nu erau nobili; purtau haine simple, în 
culori închise, şi doar ici şi colo se-arăta câte-o bijuterie de 
aur. Sunt negustori, ghici Kelsea, suficient de importanţi cât 
să aibă acces în Citadelă, dar nu într-atât încât să poată sta 
jos. In această adunare nu se găsea absolut niciun om 
sărac, niciunul dintre emaciaţii pe care-i văzuse pe 
câmpurile Almontului sau pe Pajiştea Citadelei. 

Era măsurată de sute de ochi. Kelsea le simţea greutatea 
din priviri, dar între ea şi mulţimea adunată păreau să se- 


ntindă mii de kilometri. Oare şi Regina Elyssa se simţise la 
fel de singură în această încăpere uriaşă? Dar Kelsea îşi 
scoase gândul acesta din minte, furioasă că fie şi o 
părticică a minţii ei încearcă să se gândească la mama ei. 

In capătul sălii se găsea un podium maiestuos, înalt, în 
mijlocul căruia era cocoţat un tron ce strălucea chiar şi-n 
lumina torţelor. Era făurit din argint pur, modelat sub forma 
unui jilţ grațios, ale cărui părţi componente se topeau una- 
ntr-alta, de la braţe până la spătar şi scaun. Spătarul înalt şi 
arcuit avea cel puţin trei metri înălţime şi era sculptat sub 
forma unui basorelief cu ape, înfăţişând diferite scene din 
timpul Trecerii. Era o operă ieşită din comun, dar, ca şi în 
cazul multor altor relicve ale dinastiei Tear, nu se ştia cine- 
o realizase; acum, tronul era doar un martor tăcut al unor 
vremi de mult apuse. 

Conform oricărei legi, pe tron n-ar fi trebuit să stea 
nimeni din ziua în care mama ei murise, dar Kelsea nu se 
miră când văzu că totuşi îl ocupa un bărbat. Unchiul ei era 
scund, avea părul negru, iar barba i se revărsa în valuri pe 
piept, o modă pe care Kelsea o remarcase în multe rânduri 
pe parcursul drumului prin oraş şi care îi displăcuse din 
prima clipă. Pe măsură ce Kelsea se apropia, unchiul ei se 
juca cu degetele prin barbă, răsucind-o în jurul arătătorului. 
Era îmbrăcat cu o salopetă purpurie strâmtă, care lăsa totul 
la vedere. Avea faţa palidă şi umflată, cu ochii adânciţi în 
vârful capului, iar în capilarele sparte ale nasului şi-n obrajii 
căzuţi se citea desfrâul. Avea patima băutului, dacă nu 
cumva vreun alt viciu mai exotic; Kelsea înţelese dintr- 
odată, fără să ştie de unde, că unchiul ei încercase cele mai 
costisitoare vicii. O fixa cu indiferenţă; cu o mână-şi 
mângâia barba şi cu cealaltă bătea darabana alene pe 
braţul tronului. Era viclean, se vedea bine, dar îi lipsea 
curajul. Avea în faţă un om care încercase ani întregi s-o 
ucidă, totuşi nu se temea de el. 

La picioarele Regentului, pe ultima treaptă a podiumului, 
şedea nemişcată o femeie cu părul roşu ce privea în gol; în 


ciuda privirii lipsite de expresie, era nemaivăzut de 
frumoasă. Avea faţa perfect ovală şi absolut simetrică, cu 
nasul delicat şi cârn şi cu gura amplă, senzuală. Era- 
mbrăcată cu un fel de voal albastru-deschis, cu atât de 
puţine straturi încât era aproape transparent, dezvăluind 
vederii o siluetă deopotrivă suplă şi voluptuoasă. Voalul îi 
lăsa la vedere sfârcurile ca două puncte roz intens, care 
împungeau materialul. Kelsea avu timp să se-ntrebe ce fel 
de bărbat îşi plătea femeile ca să se-mbrace ca nişte curve, 
însă roşcata înălţă capul, iar Kelsea lăsă să-i scape un 
şuierat de uimire. Femeia avea o zgardă-n jurul gâtului, şi 
era chiar strânsă; carnea umflată, crestată, arăta unde 
frânghia i se frecase de piele. Celălalt capăt al lesei 
şerpuia-n sus, pe treptele podiumului, şi se odihnea în 
mâna Regentului. 

La semnalul lui Buzduganu, gărzile lui Kelsea se opriră în 
faţa podiumului. Unchiul ei era înconjurat de străjerii săi, 
dar, comparându-i cu ai ei, Kelsea văzu dintr-o privire care 
era diferenţa dintre o strajă adevărată şi o adunătură de 
mercenari. Oamenii unchiului ei purtau uniforme 
voluminoase, nepractice, albastru-închis, dar aveau poziţii 
la fel de insolente şi relaxate ca şi a lui. Când privirile li se 
întâlniră, Kelsea descoperi cu uimire că aveau amândoi 
ochii migdalaţi de-un verde profund. O adevărată legătură 
de sânge, singura care-i rămăsese... gândul acesta o făcu 
să se-oprească o clipă. Se spunea că sângele apă nu se 
face. Apoi, însă, ochii îi căzură din nou asupra femeii cu 
zgardă, ghemuită pe jos, şi capul începu să-i zvâcnească 
puternic. Omul ăsta nu îi era rudă, mai ales dacă ea nu 
voia. Işi deschise pumnii strânşi şi-şi stăpâni vocea aşa 
încât să sune rezonabil. 

— Ziua bună, unchiule. Am venit să fiu încoronată astăzi. 

— Bun venit Prințesei Moştenitoare, răspunse unchiul ei, 
cu vocea subţiată, vorbind pe nas. Cerem să vedem 
dovada, bineînţeles. Ş 

Kelsea ridică braţele ca să-şi desprindă colierul. In ziua 


precedentă, pe Pajiştea Citadelei, Kelsea observase cum 
colierul se lăsase cu greu scos de la gât, dându-i o senzaţie 
înţepătoare, ca şi cum ar fi ciupit-o de piele. Azi senzaţia 
era şi mai puternică; simţi cum lânţişorul de argint o trage 
de piele, ca şi când prin el s-ar fi plimbat furnici. II ţine sus, 
aşa încât unchiu-său să-l vadă bine. După ce acesta dădu 
din cap, Kelsea se-ntoarse şi-l arătă adunării imense 
strânse în sală. 

— Unde e giuvaierul însoțitor? întrebă unchiu-său. 

— Asta nu te priveşte, unchiule. Am giuvaierul cu care 
am plecat de aici şi acesta e dovada cerută. 

Regentul dădu din mână ca pentru a spune că e lipsit de 
importanţă:. 

— Desigur, desigur. Şi arsura? 

Kelsea zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, îşi ridică mâneca şi-şi 
tinu braţul la lumină. Cicatricea lăsată de arsură nu arăta 
atât de rău la lumina lumânărilor, dar se vedea oricum clar: 
cineva înroşise un cutit în foc şi-i arsese braţul. 

Timp de-o clipă, Kelsea aproape că văzu scena cu ochii 
minţii: camera întunecată, focul şi ţipetele de protest ale 
unui prunc care tocmai simţise o durere atroce pentru 
prima dată-n viaţă. 

Oare cine mi-a făcut asta?, se-ntrebă. Cine-o fi fost 
capabil s-o facă? 

Regentul păru să se liniştească la vederea cicatricii. 
Kelsea era uimită de cât de uşor reuşea să-l citească. Să fi 
fost din cauză că erau rude? Sau mai degrabă era din cauză 
că unchiu-său era cam prostovan, făcut din lăcomie 
împletită cu voracitate. Nu-i plăceau incertitudinile, nici 
măcar dacă erau în avantajul lui. 

— Identitatea mea e adevărată, decretă Kelsea. Acum voi 
fi încoronată. Unde e preotul? 

— Aici sunt, Domniţă, se-auzi din spate o voce subţire, 
tremurândă. Kelsea se-ntoarse şi dădu cu ochii de-un 
bărbat înalt şi sfrijit de vreo şaizeci de ani, care înainta spre 
ea de după cel mai apropiat stâlp. Purta o robă albă, largă, 


fără zorzoane, haina regulamentară a preoţilor hirotonisiţi, 
dar care n-au urcat în ierarhia bisericească. Avea o- 
nfăţişare ascetică, tras la faţă şi palid, iar ochii şi 
sprâncenele îi erau de-un galben spălăcit, ca şi cum viaţa l- 
ar fi stors de orice urmă de pigment. Se-apropie nesigur, cu 
paşi ezitanţi. 

— Bine, Lazarus, şopti Kelsea. 

Preotul se opri la vreo trei metri de gărzile lui Kelsea şi 
făcu o plecăciune. 

— Domniţă, sunt Părintele Tyler. Sunt onorat să mă ocup 
de încoronarea dumitale. Unde e coroana, vă rog? 

_ —A, da, răspunse Regentul, aici avem o problemă. 
Inainte să se stingă din viaţă, sora mea a pus bine coroana. 
N-am reuşit s-o găsim. 

— Sigur că da, răspunse Kelsea. Fierbea pe dinăuntru. De 
fapt, trebuia să se fi aşteptat la o făcătură de genul ăsta. 
Coroana era ceva simbolic, totuşi era importantă, într-atât 
încât Kelsea nici nu auzise ca cineva să fi devenit monarh 
fără să-şi pună vreo bijuterie opulentă pe cap. Şi cel mai 
rău era, cel mai probabil, că unchiu-său chiar se dăduse 
peste cap să găsească coroana, ca s-o poarte el însuşi. 
Dacă nici el n-o găsise, însemna că nu putea fi găsită. 

Preotul părea pe punctul de a izbucni în plâns. Se uita 
când la Kelsea, când la Regent, frângându-şi mâinile. 

— Păi, e greu, lnălţimea Voastră. Eu... eu nu văd cum aş 
putea să duc la capăt ceremonia fără coroană. 

Mulțimea începuse să se foiască, nerăbdătoare. Kelsea 
auzi şuşotitul straniu al nenumăratelor voci care murmură 
într-o încăpere uriaşă. Din instinct, îşi întinse gâtul dincolo 
de preot şi scrută mulţimea. Femeia pe care-o căuta nu era 
greu de găsit; coafura ei spiralată trona cu cel puţin treizeci 
de centimetri deasupra capetelor celor din jur. 

— Lazarus. Femeia cu părul ăla oribil. Vreau diadema ei. 

Buzduganu miji şi el ochii spre adunătura de oameni, 
derutat: 

— Ce e aia o diademă? 


— Chestia aia de argint pe care-o are-n păr. N-ai citit şi tu 
basme? 

Buzduganu pocni din degete. 

— Coryn. Spune-i Doamnei Andrews că Monarhia îi va 
restitui contravaloarea. 

Coryn cobori scările în grabă, iar Kelsea se întoarse 
înapoi spre preot. 

— Ne putem descurca cu diadema aceea, Părinte, până 
găsim coroana? 

Părintele Tyler dădu din cap că da; mărul lui Adam i se 
mişca nervos. Lui Kelsea îi trecu prin minte că preoţii n- 
aveau de unde să ştie dacă nu cumva crescuse cu 
învățături bisericeşti şi dacă nu era chiar o credincioasă 
ferventă. In timp ce preotul făcea cu grijă încă un pas în 
faţă, Kelsea-şi destinse zâmbetul, puţin câte puţin, până 
simţi că e sincer. 

— Suntem onoraţi de prezenţa dumitale, Părinte. 

— Onoarea e de partea mea, Domniţă, răspunse preotul, 
însă Kelsea simţi că, dincolo de expresia sa paşnică, omul 
era muncit de o mare nelinişte. Oare se temea de furia 
superiorilor? Kelsea îşi aminti de avertismentele lui Carlin în 
legătură cu marea putere de la Arvath şi începu să-l 
privească neîncrezătoare pe preotul cel palid. 

— Cum îţi permiţi, zbieră o femeie; cuvintele fură urmate 
de sunetul clar al unei palme. Kelsea se uită printre Elston 
şi Dyer şi văzu că-n mulţime avea loc o adevărată 
încăierare; când oamenii se mişcară, apucă să-l zărească 
pe Coryn cu mâinile înfipte pân' la coate într-o claie de păr 
gros şi negru. După care se făcu nevăzut. 

Elston tremura tot şi, când Kelsea se uită spre el, văzu că 
se-nroşise încercând să-şi stăpânească râsul. Nu era 
singurul; de jur împrejurul ei, Kelsea auzi chicoteli 
înfundate. Mhurn, care stătea în spatele ei, la stânga, se 
hlizea de-a dreptul, ceea ce măcar îi mai adusese culoarea- 
n obrajii palizi. Chiar şi Buzduganu îşi ţinea gura strânsă, 
deşi îi tot zvâcnea la colţuri. Kelsea nu-l văzuse niciodată 


râzând, dar nici de data aceasta n-avea să-l vadă; o clipă 
mai târziu, gura i se relaxă şi continuă să urmărească atent 
galeria. 

Coryn răzbi într-un final din mulţime, cu diadema în 
mână. Arăta de parcă-şi făcuse loc printr-un zmeuriş; pe-un 
obraz avea o zgârietură lungă şi urâtă, iar celălalt era roşu, 
şi avea o mânecă sfâşiată. În urma lui, Kelsea văzu cum 
doamna înaintează spre uşă, cu demnitatea călcată în 
picioare. Se-alesese praful de coafura ei complicată. 

— Aşa deci, ai pierdut-o pe Lady Andrews, şopti Pen. 

— Nici n-aveam nevoie de ea, răspunse Kelsea, şi se 
simţi invadată de o pală de mânie. N-am nevoie de nimeni 
care-şi face părul aşa. 

Coryn îi înmână diadema preotului şi-şi reluă locul între 
străjeri, în faţă. 

— Haideţi să ne grăbim, Părinte. N-aş vrea să vă pun 
viaţa în pericol mai mult decât e cazul. 

Cuvintele avură efectul scontat; Părintele Tyler păli brusc 
şi aruncă o privire prudentă peste umăr. Lui Kelsea i se făcu 
puţin milă de el şi se întrebă cât de des avea voie să 
părăsească Arvathul. Carlin îi spusese că unii preoţi, mai 
ales aceia care intră acolo de tineri, îşi petrec toată viaţa în 
turnul alb şi nu ies decât cu picioarele-nainte. 

Străjerii se mişcară şi-i făcură loc lui Kelsea să 
îngenuncheze la picioarele podiumului, cu faţa spre tron. 
Podeaua de piatră era rece şi zimţată şi-i rănea genunchii; 
se-ntrebă cât timp trebuia să stea în genunchi. Garda făcu 
din nou cerc în jurul ei; jumătate din ei se uitau la Regent şi 
la gărzile acestuia şi cealaltă jumătate avea atenţia 
îndreptată asupra mulţimii de oameni. Părintele Tyler se- 
apropie cât îi permisese Coryn, adică la vreun metru şi 
jumătate. 

Mhurn stătea în spatele ei, în dreapta, iar Buzduganu 
stătea lângă el. Când Kelsea se-ntoarse spre el, văzu că 
într-o mână ţinea sabia ridicată şi în cealaltă ghioaga, cu 
măciulia încă-ncrustată cu sânge uscat. Buzduganu avea 


privirea senină, însă era o seninătate periculoasă: un om 
care era atât de obişnuit cu moartea şi de liniştit în preajma 
ei, încât o provoca să se-arate şi să-şi facă simțită prezenţa. 
Dar restul soldaţilor erau atât de tensionaţi, încât jumătate 
îşi scoaseră săbiile când o femeie din mulţime strănută. 

Safirul lui Kelsea începu să-i ardă pielea, iar ea se abţinu 
cu greu să nu-şi privească pieptul. In ziua de dinainte, pe 
Pajiştea Citadelei, arsese ca flăcările iadului, însă când 
Kelsea îşi examinase pielea, în dimineaţa aceea, nu găsise 
niciun semn. Avea multe întrebări cu privire la safir, dar 
puterea pe care-o emana părea mai importantă decât orice 
întrebare sau nelămurire. Ştia că, dacă se uită-n jos, va 
vedea safirul strălucindu-i la piept, cu o lumină albastră 
strălucitoare şi clară, de avertizare. Avea să se-ntâmple 
ceva. 

Părintele Tyler începu să murmure atât de încet încât 
Kelsea se gândi că auditoriul nici nu-l aude. Părea să fi 
pornit un solilocviu despre graţia divină şi relaţia dintre 
Dumnezeu şi monarhie, iar Kelsea încetă să-i mai dea 
atenţie o vreme. Se uită discret peste umăr, dar în mulţime 
nu mişca nimeni. Zări silueta inconfundabilă a lui Arlen 
Thorne undeva-n spate, aproape ascuns după un stâlp. 
Corpul său scheletic, în combinaţie cu uniforma albastră, 
strâmtă, îi dădeau aerul unei călugăriţe lipite de zid. 
Buzduganu zicea că e un om de afaceri, ceea ce-l făcea şi 
mai periculos. Când văzu că Kelsea îl urmăreşte, să făcu 
nevăzut. 

Preotul scosese o Biblie străveche din pliurile robei şi 
acum începu să citească ceva despre urcarea pe tron a 
Regelui David. Kelsea-şi strânse fălcile ca să-şi înăbuşe un 
căscat. Citise Biblia din scoarţă-n scoarță; conţinea câteva 
poveşti bune, cea a Regelui David fiind printre cele mai 
captivante. Dar poveştile nu erau decât poveşti. Şi totuşi, 
nu se putu abţine să nu admire Biblia străveche din mâinile 
preotului, cu paginile la fel de plăpânde precum acesta. 

Părintele Tyler se mai apropie cu o jumătate de metru de 


Kelsea, ţinând strâns coroana într-o mână. Kelsea simţi cum 
străjerii se ridică pe vârfuri şi auzi scrâşnetul sec al unei 
săbii trase din teacă, undeva în dreapta. Părintele Tyler 
privi peste umăr şi tresări - expresia de pe faţa lui 
Buzduganu trebuie că era cumplită - apoi pierdu şirul în 
carte şi se uită-n jos o clipă, bâjbâind. a 

Se-ntâmplară mai multe lucruri deodată. In spatele ei 
strigă cineva, iar Kelsea simţi o durere ascuţită-n umăr. 

Buzduganu o trânti la podea şi se ghemui deasupra ei, 
apărând-o cu propriul său trup. În public o femeie ţipă, iar 
sunetul păru că vine din altă lume. 

De jur împrejur se-ncleştară săbii. Kelsea dibui cu 
degetele pe sub scutul închipuit de corpul lui Buzduganu, 
încercând să-şi recupereze cuțitul din cizmă. Tot umblând 
cu mâna rămasă liberă, descoperi mânerul unui cuţit înfipt 
deasupra omoplatului. Când îl mişcă uşor cu degetele, un 
val de durere îi ţâşni din rană până-n tălpi. 

Am fost înjunghiată, se gândi, năucită. Totuşi, Buzduganu 
nu prea mi-a păzit spatele. 

— Galen! La galerie! La galerie!, urlă Buzduganu. Mergeţi 
sus şi goliţi-o! 

Apoi fu smuls de lângă ea, iar Kelsea se ridică anevoie în 
picioare, cu cuțitul în mână. În jurul ei, oamenii se luptau 
unii cu alţii, trei încercau să-l străpungă pe Buzduganu cu 
săbii lungi. Erau oamenii unchiului ei, ale căror uniforme 
albastru-închis li se-nvolburau împrejur când luptau. 

Din spate veni o pală de aer; Kelsea se-ntoarse şi văzu o 
sabie ce se-ndrepta spre gâtul ei. Se lăsă-n jos, alunecă pe 
sub braţul celui care-o ataca şi-i împlântă cuțitul sus, adânc 
între coaste. Un lichid cald o-mproşcă pe faţă şi fu nevoită 
să-nchidă ochii, orbiţi de sânge. Omul, răpus, căzu pe ea, 
strivind-o la pământ, iar când cuțitul din umăr se lovi de 
pământ, simţi o explozie de durere pură, strălucitoare ca o 
lumină. Strânse tare din dinţi, ca să nu tipe, şi dădu 
cadavrul la o parte, ştergându-şi ochii cu mâneca rochiei. 
Pe faţă îi curgeau şiroaie de sânge, dar nu se preocupă de 


asta, trase cuțitul dintre coastele celui care-o atacase şi se 
ridică cu greu în picioare. Vederea îi era înceţoşată - o 
pâclă cenuşie ce stătea să-nghită totul. Cineva o apucă de 
umărul teafăr; Kelsea îi lovi sălbatic mâna cu cuțitul. 

— Eu sunt, Domniţă, eu sunt! 

— Lazarus, icni ea. 

— Spate-n spate. 

Buzduganu o împinse în spatele lui, iar Kelsea se lipi de 
el, aplecată-n faţă ca să-şi protejeze umărul şi cu faţa spre 
mulţime. Fu surprinsă să descopere că nobilii nici nu păreau 
să se fi clintit din loc; rămăseseră înşiraţi în spatele stâlpilor 
de la baza scărilor. Kelsea ar fi vrut să ţipe la ei. De ce nu-i 
săreau în ajutor? Dar mulţi dintre ei, mai ales bărbaţii, nici 
nu se uitau la ea. Se uitau la luptele care-aveau loc în 
spatele ei: treceau cu privirea de la un combatant la altul, 
curioşi de rezultat. 

Pentru ei e un sport, înţelese Kelsea, oripilată. Ţinea 
cuțitul ridicat spre mulţime, într-o postură cât putea ea de 
amenințătoare, dorindu-şi o sabie, deşi habar n-avea cum 
s-o folosească. Lama era scăldată-n purpuriu şi-i aluneca 
printre degetele pline de sânge. Işi aminti cum i-a dat Barty 
cuțitul, când a-mplinit zece ani, ambalat într-o cutie aurie, 
cu o cheiţă de argint. Cutia trebuie că era în desagii ei, pe 
undeva pe sus. In sfârşit îşi folosise cuțitul asupra unui om - 
şi-şi dorea să-i poată spune şi lui Barty. Brusc, văzu negru-n 
faţa ochilor. 

Pen se-aşezase acum în faţa ei, cu câte-o sabie în fiecare 
mână. Când unul dintre străjerii Regentului ţâşni-n faţă, 
încercând să pătrundă dincolo de el, Pen se dădu la o parte 
cu îndemânare şi-i tăie braţul de la biceps, înfigându-i o 
sabie-ntre coaste. Omul scoase un țipăt înalt şi subţire care 
părea să nu se mai termine; braţul retezat îi ateriză pe jos, 
pe lespezile de piatră, la câteva aruncături de băț 
depărtare. Omul căzu la pământ, iar Pen îşi reluă poziţia de 
aşteptare, netulburat de sângele care i se scurgea de pe 
sabie. Peste o clipă i se alătură şi Mhurn, cu părul blond 


mânjit în rubiniu, iar faţa mai albă ca oricând acum, părând 
că nu mai are mult şi leşină. 

Kelsea zări cu coada ochiului doi bărbaţi care se-apro- 
piau şi se răsuci-n direcţia lor, încercând să apuce cât mai 
bine cuțitul alunecos. Însă erau doar Elston şi Kibb, care se 
instalară de-o parte şi de alta a lui Kelsea, cu săbiile şiroind 
de sânge. Kibb fusese rănit la mână, o tăietură adâncă, 
roşie, care-arăta ca muşcătura unui animal, dar în rest 
păreau teferi şi nevătămaţi. Lupta se domolise deja, iar 
zăngănitul săbiilor încrucişate se-auzea tot mai stins. Arlen 
Thorne dispăruse. 

Părintele Tyler se ghemuise lângă cel mai apropiat stâlp, 
strângându-şi Biblia la piept, cu ochii la cadavrul îmbrăcat 
în albastru care sângera la poalele podiumului. Părea că e 
pe punctul de-a leşina şi, în ciuda neîncrederii sale, lui 
Kelsea i se făcu din nou milă de el. Nu părea genul care să 
fi fost prea înfipt nici când era tânăr, iar acum nu mai era 
tânăr deloc. 

Trebuie să-şi revină, îi răsună în cap o altă voce, mai 
rece. Și încă repede. Kelsea simţi că răceala ca de metal a 
vocii o readuce cu picioarele pe pământ şi încuviinţă din 
cap. Era incredibil cum o încoronare putea să-nsemne 
deopotrivă atât de puţin şi totuşi atât de mult. | se-nmuiară 
picioarele şi se sprijini de Buzduganu, când simţi durerea 
insuportabilă provocată de ghearele care-i scormoneau 
spatele, îi scăpă un şuierat. 

Femeile ţipă când le doare ceva, îi răsună-n cap vocea lui 
Barty, iar bărbații ţipă când mor. 

Eu n-o să tip orice-ar fi. 

— Lazarus, trebuie să mă susţii. 

Buzduganu îşi trecu braţul pe sub al ei să i-l întărească şi 
să-i ofere posibilitatea să se sprijine. 

— Trebuie să scoatem cuțitul ăla de-acolo. 

— Încă nu. 

— Dar pierzi sânge. 

— Şi o să pierd şi mai mult când îl scoatem. Mai întâi să 


terminăm cu asta. 

Buzduganu aruncă o privire la rană şi se albi la faţă. 

— Ce e? 

— Nimic, Domniţă. 

— Ce e? 

— E o rană adâncă. Mai devreme sau mai târziu o să-ţi 
pierzi cunoştinţa. 

— Atunci să mă loveşti şi să mă trezeşti. 

— Datoria mea e să-ţi protejez viaţa, Domniţă. 

— Viaţa mea şi tronul acela sunt unul şi acelaşi lucru, 
răspunse Kelsea pe o voce răguşită. Aşa era, deşi nu ştiuse 
asta până-n momentul când o spusese. Ridică mâna să se- 
ncleşteze de umărul lui Buzduganu şi arătă spre safirul 
care-i atârna la gât. _ 

— Acum nu sunt decât asta. Inţelegi? 

Buzduganu se-ntoarse şi strigă la Galen, care era sus în 
galerie. Două corpuri în albastru se rostogoliră peste zid şi- 
aterizară pe lespezi cu o bufnitură însoţită de un zgomot 
apos. Membrii din faţă ai publicului ţipară şi făcură câţiva 
paşi în spate. 

— Ai grijă! strigă Buzduganu. Fii cu ochii pe mulţime! 
Kibb, ai nevoie de doctor? 

— Du-te dracu’, răspunse Kibb binedispus, deşi era alb ca 
varul la faţă şi-şi strângea mâna din toate puterile. Eu sunt 
doctorul. 

Mulţi dintre străjerii unchiului său zăceau răpuşi pe 
podium. Câţiva străjeri de-ai ei aveau răni vizibile, dar nu 
zări niciun mort în uniformă cenușie pe jos. 

Cine-i împlântase cuțitul în spate? 

Regentul rămăsese aşezat pe tron, cu o atitudine la fel 
de nepăsătoare în ciuda sângelui împroşcat pe faţă şi a 
faptului că patru membri din Straja Reginei îşi îndreptaseră 
săbiile spre el. Ce-i drept, deasupra buzei de sus îi lucea 
transpiraţia şi-şi arunca ochii încontinuu către mulţimea de 
oameni. Având în vedere indolenţa nepăsătoare a gărzii 
sale, tentativa de a-i lua viaţa lui Kelsea fusese de-a dreptul 


nefericită. Era doar o tactică de-a amâna încoronarea; 
unchiul ei cunoştea la fel de bine importanţa acestui 
eveniment ca şi Kelsea. Din umăr îi radia o varietate 
complet nouă de dureri şi sângele îi tot şiroia-n jos spre 
şale. Simţi că nu mai are mult timp. Trase de unul dintre 
străjerii ei, unul tânăr, al cărui nume nu-l ştia: 

— Adu preotul. 

Străjerul o privi neîncrezător, dar se duse şi-l aduse pe 
Părintele Tyler înapoi pe podium, unde acesta păli la 
vederea numărului de trupuri fără suflare împrăştiate pe 
jos. Kelsea deschise gura şi emise din nou acea voce rece, 
cu un ton autoritar care nu părea să fie întru totul alei: 

— Să continuăm, Părinte. Ne vom limita la lucrurile 
esenţiale. 

Acesta încuviinţă din cap şi scoase diadema cu o mână 
tremurândă. Cu ajutorul lui Buzduganu, Kelsea îngenunche 
din nou pe podea. Părintele Tyler deschise Biblia şi-ncepu 
să citească pe o tonalitate ezitantă; lui Kelsea, cuvintele i 
se-ngrămădeau toate în urechi. In spatele preotului o văzu 
pe roşcata cea frumoasă, rămasă stană de piatră pe 
treapta de sus a podiumului, cu trupul împroşcat de sânge. 
Avea sânge şi pe faţă, şi pe hainele de voal. Nu se mişcase 
din loc, dar era vie; ochii ei albaştri fixau acelaşi punct de 
pe podea. Kelsea închise ochii o clipă, apoi privi tavanul, o 
uriaşă întindere arcuită, care se rotea deasupra ei. 

Primi un bocanc în şale de la Buzduganu şi îşi muşcă 
buzele să nu tipe. Privirea i se mai limpezi puţin şi-l zări pe 
preot înaintând spre ea, cu Biblia închisă şi cu diadema-n 
mână. Străjerii se ridicară pe vârfuri, înconjurând-o. 
Părintele Tyler se-aplecă spre ea, cu ochii larg deschişi şi cu 
faţa de culoarea pergamentului; Kelsea ar fi vrut să-l poată 
consola cumva, să-i spună că rolul său în această chestiune 
aproape că se terminase. 

Dar nu-i aşa, îi şopti o voce, încet, dar sigur, în cap. Nu-i 
nici pe departe aşa. 

— Înălţimea Ta, întrebă, aproape rugător, juri să serveşti 


regatul acesta şi pe oamenii lui, conform legilor Bisericii 
Domnului? 

Kelsea inspiră zgomotos, simțind o horcăială-n piept, şi 
şopti: 

— Jur să servesc regatul acesta şi pe oamenii din el, 
conform legii. 

Părintele Tyler ezită o clipă. Kelsea încercă să mai tragă 
aer în piept, dar simţi că-şi pierde cunoştinţa şi-alunecă 
spre stânga. Buzduganu îi mai trase una şi de data aceasta 
Kelsea nu-şi mai putu stăpâni un țipăt subţire. Chiar şi 
Barty ar fi înţeles. 

— Dumneata te ocupi de biserica dumitale, Părinte, şi eu 
mă ocup de regat şi de oamenii lui. Acesta e jurământul 
meu. 

Părintele Tyler ezită încă o clipă, apoi îşi vâri Biblia la loc 
în pliurile robei. Avea resemnarea şi regretul înscrise pe 
chip, ca şi când ar fi prevăzut viitorul şi numeroasele 
consecinţe posibile ale acestui moment. Poate chiar îl 
prevedea. Se-ntinse şi-i aşeză diadema pe cap lui Kelsea cu 
amândouă mâinile. 

— Te-ncoronez ca Regina Kelsea Raleigh din Tearling. Să 
ai o domnie lungă, Maiestate. 

Kelsea închise ochii, aproape sufocată de-o uşurare atât 
de mare că se-nvecina cu extazul. 

— Lazarus, ajută-mă să mă ridic. 

Buzduganu o trase-n sus, dar o lăsară picioarele. Atunci 
îşi răsuci braţele în jurul ei, prin spate, şi-o ţinu ca pe-o 
păpuşă de cârpe; o împinse apoi în faţă, evitând plăseaua 
cuţitului pe care Kelsea-l avea înfipt în umăr. 

— Regentul. 

Buzduganu o întoarse cu grijă aşa încât să fie cu faţa la 
unchiu-său, căruia îi jucau ochii plini de-o disperare tâmpă. 
Incet, cu multă voinţă, Kelsea se lăsă pe spate până ce 
Buzduganu simţi că mânerul cuţitului îl împunge-n piept. 
Durerea o făcu să tresară, dar nu-şi reveni întru totul. 
Privirea i se-nceţoşa tot mai tare, mărginită de-o dungă tot 


mai neagră. 

— Jos de pe tronul meu. 

Unchiu-său nici nu se clinti. Kelsea se-aplecă înainte, 
adunându-şi toate puterile; respiraţia scrâşnită îi răsuna în 
toată sala aceea vastă, cu ecou. 

— Ai o lună la dispoziţie să dispari din Citadelă, unchiule. 
După care... pun o recompensă de zece mii de lire pe capul 
tău. 

În spatele ei, o femeie oftă; mulţimea începu să 
freamăte. Unchiu-său îşi tot arunca ochii dincolo de ea, 
cuprins de frică. 

— Nu se poate pune preţ pe capul unui membru al 
familiei regale. 

Vocea care venea din spatele ei era un bariton slinos, iar 
Kelsea o recunoscu fără să-ntoarcă capul: era Thorne. 
Kelsea nu-l băgă-n seamă. Se forţă să vorbească, printre 
hârâieli scurte. 

— Ţi-am oferit... o opţiune, unchiule. Dă-te jos de pe tron 
în clipa asta, altfel Lazarus te aruncă afară din Citadelă. 
Cam cât crezi... că rezişti acolo? 

Unchiu-său clipi încet şi, după câteva clipe, se ridică de 
pe tron, ceea ce-i făcu burta să se reverse. Prea multă 
bere, se gândi Kelsea, vag, apoi: Dumnezeule, e mai scund 
decât mine! Vederea i se dublă, apoi i se triplă. Îi dădu un 
ghiont lui Buzduganu, care înţelese, o târî în faţă şi-o ajută 
să se-aşeze pe tron. Se simţea de parcă s-ar fi aşezat pe-o 
stâncă, era rece ca gheaţa. Kelsea se foi pe metalul rece, 
închise ochii, apoi îi deschise. Mai era ceva, dar ce anume? 

Drept în faţă, o zări pe femeia roşcată, care încă era 
acoperită de sânge. Unchiu-său se-mpotmolea pe treptele 
podiumului, cu capătul frânghiei înfăşurat în mână; pe 
măsură ce se-ndepărta, porţiunea liberă a frânghiei se- 
ncorda tot mai mult. 

— Dă drumul la frânghie, şopti Kelsea. 

— Dă drumul la frânghie, repetă Buzduganu. 

Regentul se-ntoarse şi, pentru prima dată, Kelsea îi văzu 


ochii strălucind a furie pură. 

— Femeia e-a mea! Am primit-o cadou! 

— Cu atât mai rău. 

Unchiul ei se uită în jur după întăriri, dar n-avea cine să-i 
sară-n ajutor. Cei mai mulţi străjeri de-ai săi muriseră; doar 
trei îl mai urmau, dar nici aceştia nu prea se uitau la el. 
Faţa i se albise de nervi, dar Kelsea zări ceva mai grav în 
ochii lui: un soi de uluire profund îndurerată; era privirea 
unui om care nu-nţelegea de ce i se-ntâmplă atâtea 
necazuri numai lui, când el avea numai intenţii bune. Dădu 
drumul la frânghie şi o luă la fugă îndărăt. 

— E-a mea, repetă el, pe-un ton plângăcios. 

— Femeia merge cu noi. Elston, te ocupi tu. 

— Da, Maiestate. 

— Scoate-mă de-aici, Lazarus, te rog, hârâi Kelsea. De- 
acum, şi să răsufle era un exerciţiu de agonie. Buzduganu 
şi Pen deliberară timp de-o clipă, apoi fiecare îngenunche 
şi-şi trecu o mână pe sub ea, închipuind un scaun. Kelsea le 
era recunoscătoare în chip confuz; era un mod mai demn 
de-a părăsi incinta decât dac-ar fi scos-o răsturnată ca pe- 
un sac de cartofi. 

Străjile se regrupară rapid în jurul ei, coborâră de pe 
podium şi-apoi o luară pe culoarul central. Mulțimea se 
estompă. Kelsea simţi o strângere de inimă că mulţimea o 
vede pentru prima dată în această stare, plină de sânge şi 
slăbită. Trecură pe lângă o aristocrată într-o rochie de 
catifea roşie care sclipea pe-ntuneric. Lui Carlin îi plăcea să 
poarte acelaşi roşu profund, închis, acasă. Kelsea-ntinse 
mâna spre ea şi-i şopti: „Va fi un drum greu”. Dar femeia 
era prea departe ca s-o poată atinge. Multe chipuri se 
estompară în trecere; timp de-o clipă, lui Kelsea i se păru 
că-l vede pe Spectru, dar era o nebunie. Şi totuşi, întinse 
mâna din nou, apucând aerul, neajutorată. 

— Domnule, trebuie să ne grăbim, murmură Pen. 

Buzduganu mârâi ceva în semn de acord şi măriră pasul, 
trecură prin uşa dublă şi intrară în holul larg de la intrare. 


Kelsea simţi mirosul propriului sânge, o aromă leşioasă de 
cupru umed, imposibil de intens. Toate simţurile i-o luaseră 
razna. Torţele luminau precum soarele, dar, când miji ochii 
spre Buzduganu, îi văzu chipul acoperit de negură. Străjerii 
şopteau între ei, dar şoaptele lor i se păreau asurzitoare, 
deşi nu-nţelegea niciun cuvânt. Diadema îi aluneca de pe 
cap. . 

— Imi pierd coroana, şopti. 

Buzduganu îşi încordă braţul cu care-i sprijinea spatele. 
Se întinse apoi spre zid şi-atinse ceva invizibil pentru 
Kelsea; spre marea ei surprindere, o uşă secretă se 
deschise către o încăpere întunecată. 

— Te-ajut eu să n-o pierzi, Domniţă. 

— Şi eu, repetă şi Pen. Cum intrară în holul întunecos, 
Kelsea simţi că o mână atentă îi fixează coroana pe cap. 


7. Cercuri pe lac 


În urma încoronării sale, Regina Glynn n-a fost 
văzută în Citadelă cinci zile încheiate. În cea mai 
mare parte a timpului a zăcut fără simtire; după 
ce-a primit o rană de cuțit şi-a pierdut sânge până 
ce aproape să moară. Avea să poarte cicatricea 
pe spate pentru tot restul vieţii; din cauza acestei 
cicatrici, şi nu, aşa cum se credea în popor, din 
cauza arsurii de pe braț, i se spunea „Regina 
însemnată”. 

Dar lumea nu s-a oprit din mers cât timp 
Regina a dormit 


— Istoria timpurie a Regatului Tearling, 
relatată de MERWINIAN 


Când se trezi, în dimineaţa următoare, Thomas speră că 
încoronarea nu fusese decât un vis urât. Se agăța cu toate 
puterile de gândul acesta, deşi, cu o parte a minţii, deja ştia 
că nu e aşa deloc. Ceva mersese prost. 

Primul indiciu era că lângă el dormea Anne; îşi încolăcise 
mâinile cu unghii lăcuite în jurul pernei. Singura care 
dormea lângă el era mereu Marguerite. Anne era o 
înlocuitoare de mâna a doua, cu trupul mai scund şi îndesat 
şi cu părul roşu şi creţ, în timp ce părul Margueritei era 
vălurit, ca un râu de chihlimbar. Anne avea gura mai bună, 
dar nu era ca Marguerite. Lui Thomas îi zvâcnea capul, 
semn că mahmureala aştepta să se instaleze. Sigur că 
Marguerite făcea parte din problemă. 

Se întoarse şi-şi îndesă capul sub pernă, ca să nu mai 
audă zgomotul care venea din afara odăii sale. Se auzea ca 
şi când cineva ar fi mutat cutii, o combinaţie de târşâit şi 
bocănit din cauza căreia nu mai putea să adoarmă la loc. 
lar perna îi făcea capul să zvâcnească şi mai tare, aşa că, 
până la urmă, o dădu la o parte şi înjură zdravăn în barbă, 


sună după Pine şi-şi trase cuvertura peste cap. Pine avea să 
oprească zgomotul. 

Fata o luase pe Marguerite, îşi aminti brusc. Se fixase 
asupra singurului lucru pe care nu suporta să-l piardă şi 
asta îi luase. Avusese o scurtă speranţă când străjerul 
reuşise s-o înjunghie pe fată, iar aceasta căzuse lată, dar 
apoi Thomas o văzuse cum se ridică cu greu de jos şi-şi 
termină procesul de încoronare, în timp ce sângele, seva 
vieţii, i se scurgea din trup: un act de voinţă absolută. O 
luase pe Marguerite pentru sine, iar acum o să se culce cu 
ea în fiecare seară şi vai cum îi mai zvâcnea capul, parcă 
era un burduf de tobă. 

Totuşi, poate mai era loc de speranţă. Fata chiar pierduse 
mult sânge. 

Trecură câteva minute şi nici urmă de Pine. Thomas 
scoase capul de sub cuvertură şi sună din nou; simţea cum, 
lângă el, Anne începea să se trezească. Insemna că 
zgomotul era destul de tare, dacă reuşise s-o trezească şi 
pe ea; noaptea trecută dăduseră gata trei sticle de vin, iar 
Anne nu le-avea deloc cu vinul. 

Pine tot nu venea. 

Thomas se ridică şi dădu cuverturile la o parte, mârâind 
înc-o înjurătură. Îi îngăduise în nenumărate rânduri lui Pine 
să-i folosească femeile pentru câte-o noapte, dar Pine nu 
era genul care să se mulţumească cu ce i se dă. Dacă-l 
găsea în pat cu Sophie, îl jupuia de viu. 

In cele din urmă îşi găsi halatul sub un maldăr de haine 
într-un colţ, dar cordonul de mătase rămăsese încurcat în 
grămadă şi aluneca afară din ochiuri. Thomas înjură din 
nou, de data asta mai tare, şi privi spre Anne, care nu făcu 
decât să se întoarcă pe partea cealaltă şi să-şi pună capul 
înapoi sub o pernă. 

Se înfăşură cu halatul, dar trebuia să ţină de partea din 
faţă ca să stea închis. Dacă Pine chiar s-ar fi deranjat să 
agaţe hainele, asta nu s-ar fi întâmplat. Când avea să dea 
de Pine, va fi momentul să aibă o discuţie serioasă, poate 


chiar mai mult. Nu răspundea când îl chema, peste tot erau 
maldăre de rufe murdare... şi parcă terminaseră şi romul de 
câteva zile bune. Se-alegea praful de toată şandramaua, 
exact în cel mai prost moment posibil. Îi veni în minte 
chipul fetei, faţa ei ovală care-ar fi putut fi a oricărei ţărănci 
de pe străzile Noii Londre. Dar avea ochii verzi ca de pisică, 
exact ca ai lui, cu care-l ţintuise ca pe-o insectă încastrată 
în chihlimbar. 

Mă vede, se gândi, neputincios. Vede tot. Sigur că n-avea 
cum să vadă tot. Poate ghicea, dar, de ştiut, n-avea de 
unde să ştie. Şi Thorne, care se pregătea mereu pentru 
orice eventualitate, probabil că dăduse deja drumul la 
vreunul dintre planurile lui alternative; şi el avea tot atât de 
mult de pierdut, dacă vaporul se scufunda. Thorne nu se 
obosise niciodată să-şi ascundă disprețul pe care-l resimțea 
faţă de Thomas: îi spunea doar atâta cât trebuia să ştie ca 
să-şi poată juca rolul, însă Thomas înţelese abia acum cât 
de bine planificase Thorne lucrurile aşa încât să se ferească 
pe sine de orice risc. Planul fusese al lui Thorne, însă 
oamenii lui de la Recensământ nu luaseră parte la el. 
Diversiunea o creaseră străjerii lui Thomas. Nimeni nu l-ar fi 
putut bănui pe Thorne de vreun amestec, în afară de 
Thomas însuşi, care însă, acum, era cu siguranţă suspect. 

larăşi i se umflase stomacul; halatul abia dacă mai 
reuşea să-l cuprindă. Cel mai bine era dacă-l ţinea închis în 
două locuri, pe burtă şi spre vintre. Cu şase luni în urmă, 
când comandase halatul, nu era atât de gras. Dar începuse 
să mănânce şi să bea tot mai mult, pe măsură ce înţelesese 
că nimeni n-avea s-o găsească pe fată şi s-o ucidă la timp... 
nici măcar asasinii Caden, care nu dăduseră greş niciodată. 

Thomas se îndreptă spre uşă. Chiar dacă Pine ignora 
clopoţelul, un strigăt sănătos îl va face s-apară degrabă; 
zona alocată Regentului nu era la fel de mare şi 
somptuoasă precum Aripa Reginei, iar sunetul circula bine. 
Thomas încercase o dată să se mute în Aripa Reginei, dar 
atât Carroll, cât şi Buzduganu se opuseseră, şi atunci 


înţelesese şi el că acolo erau toţi Străjerii Reginei; locuiau 
încă în sectorul străjerilor şi încă trăgeau nădejde degeaba 
că, într-o bună zi, Regina avea s-apară. Ba, mai rău, mai 
strângeau şi alţi membri. Buzduganu se-aventurase până în 
inima ascunsă a regatului, unde numai el putea s-ajungă, şi 
se întorsese cu Pen Alcott, care mânuia sabia atât de bine 
c-ar fi putut să se numere printre Cadeni, însă alesese, în 
schimb, să fie un Străjer al Reginei pentru jumătate din 
banii pe care i-ar fi primit altfel. Şi Thomas încercase să-l 
momească pe Alcott, ca şi pe alţi membri ai Strajei Reginei, 
dar nu voise niciunul să se-alieze cu el - nu înţelesese 
niciodată de ce, până la încoronarea de ieri. Kelsea nu 
semăna deloc cu el şi, de altfel, nu semăna nici cu Elyssa. 

E leită taică-su, gândi Thomas, amărât. Trebuise să se- 
ocupe de trei avorturi pentru Elyssa (cel puţin de-atâtea 
ştia Thomas); era tot atât de neglijentă în privinţa 
nenorocitului ăluia de sirop pe cât era în orice privinţă. Dar 
Thomas nu reuşise s-o convingă să facă şi acest ultim 
avort, pe care lui unuia i-ar fi convenit de minune să-l facă. 
In ultimii ani Elyssa era îngrozită de doctor, căci i se părea 
un potenţial asasin. Chiar şi Thomas trebuia să recunoască 
faptul că nu era greu deloc ca femeia să moară în timpul 
operaţiei respective, însă această constatare îi sporea 
nemulţumirea. Asemenea încurcături îi stăteau în caracter 
Elyssei: lepădase trei sarcini fără nicio problemă şi apoi 
decisese, din motive tâmpite, să-l păstreze exact pe-acesta, 
copilul care-avea să-i îngreuneze lui viaţa. Pine îi spusese 
ieri că fata era deja instalată în Aripa Reginei, înconjurată 
de gărzi şi cu uşile mari încuiate. Orice speranţă a lui 
Thomas de a se mai muta în camerele Elyssei era acum 
pierdută. 

Totuşi, se putea şi mai rău. Sectorul lui era suficient de 
spaţios pentru garda sa personală şi pentru toate femeile, 
plus câţiva servitori. Când se mutase-aici, la început, locul 
fusese mohorât, dar îl aranjase el cu câteva picturi făcute 
de artistul lui favorit, Powell. lar Pine găsise nişte vopsea 


aurie, groasă, care părea un mod bun şi ieftin de a-i da o 
spoială regală. După ce primise patronajul Reginei Roşii, 
aceasta-i trimisese cadouri mai bune şi mai scumpe: o 
statuie din argint masiv, înfăţişând o femeie goală, draperii 
de catifea roşie şi un set de veselă din aur adevărat, bătută 
cu rubine. De aceasta din urmă se bucurase atât de mult, 
încât mânca din ea în fiecare seară. Când şi când, îi dădea 
târcoale constatarea neplăcută că Regina Roşie îl folosea, 
aşa cum nobilimea din Tearling folosea vechilii; Thomas era 
un pămpălău, un intermediar necesar între cei care-aveau 
toată puterea şi cei care n-aveau deloc. Pe el îl detestau 
oamenii din Tear; Elyssa nu mai era, deci rămăsese doar el. 
Dacă săracii din Tear s-ar fi răsculat vreodată, pe el l-ar fi 
vânat, iar Regina Roşie l-ar fi sacrificat fără să pregete, aşa 
cum nobilimea s-ar baricada în conace şi şi-ar lăsa vechilii 
pradă furiei populare. Era o constatare neplăcută, pe care 
n-o putea ignora mereu... dar ideea că oamenii din Tear s- 
ar răscula vreodată împotriva cuiva era atât de fantezistă 
că te bufnea şi râsul. Erau prea ocupați să găsească ceva 
să pună pe masă. 

Cum deschise uşa, îl izbi o lumină orbitoare. lar când miji 
ochii, încercând să se-adapteze, scena din sala comună îl 
lăsă fără răsuflare. Primul lucru pe care-l zări fu vesela lui 
de aur, pe care un servitor îmbrăcat în uniforma albă a 
Citadelei o încărca într-o cutie din lemn de stejar, fără prea 
multă băgare de seamă. Servitorii din Citadelă n-aveau voie 
în camerele personale ale Regentului; puteau să fure orice 
lucruşor care nu era bătut în cuie. lar acum iată unul, şi ce 
ocupat mai era. Ridica farfuriile de aur câte-un teanc 
deodată şi le îngrămădea în cutie cu nişte sunete de 
spărtură care-l făceau pe Thomas să se înfioare. 

li atraseră atenţia şi alte schimbări. Draperiile roşii de 
catifea dispăruseră de unde fuseseră până atunci, pe 
peretele dinspre est. Ferestrele erau deschise larg şi 
înăuntru năvălea soarele. Amândouă statuile cele bune, 
care-mpodobiseră colțurile îndepărtate ale încăperii, 


dispăruseră. Spre miazănoapte, în colţ, se găseau aliniate 
vreo douăzeci de butoaie de bere, iar lângă ele erau navete 
peste navete de vin din Mort. Un alt servitor alinia sticlele 
de whisky (unele foarte bune, le cumpărase el însuşi la 
Festivalul de Whisky care se ţinea în fiecare an, în iulie, pe 
străzile Londrei Noi). Lângă navete se afla un cărucior cu 
scopul evident de a-l uşura de întreaga sa rezervă de 
băuturi. 

Thomas apucă mai bine de halat ale cărui margini tot 
dădeau să scape şi se repezi spre servitorul care se ocupa 
de vesela de aur. 

— Ce anume crezi că faci aici? 

Servitorul arătă cu degetul în spate, fără să se uite la 
Thomas. Când aruncă o privire într-acolo, Thomas simţi că i 
se face rău: în spatele butoaielor de bere se afla Coryn, 
care nota ceva pe-o bucată de hârtie. Nu mai era-mbrăcat 
cu pelerina cenuşie, dar nici n-avea nevoie de ea. Servitorii 
Citadelei oricum nu-i ieşeau din cuvânt. 

— Alo, Străjer al Reginei! strigă Thomas. 

Ar fi vrut să pocnească din degete, dar nu îndrăznea, să 
nu care cumva să i se deschidă halatul. 

— Ce înseamnă asta? 

Coryn lăsă deoparte hârtia şi creionul. 

— E ordin de la Regină. Toate aceste lucruri sunt în 
proprietatea Coroanei şi pleacă azi de-aici. 

— Cum adică în proprietatea Coroanei? Sunt în 
proprietatea mea. Eu le-am cumpărat. 

— Atunci nu trebuia să le ţii în Citadelă. Tot ce se află aici 
reprezintă proprietatea Coroanei şi poate fi rechiziţionat. 

— Dar n-am... 

Thomas căzu pe gânduri - trebuia să existe o mică 
excepţie pentru membrii familiei regale. Nu prea studiase el 
legile regatului, nici măcar când era mic şi trebuia să 
înveţe; guvernarea nu i se părea deloc interesantă. Dar ce 
naiba, nici Elyssa nu studiase, iar ea era cea care urma să 
fie regină. Aruncă o privire-mprejur încercând să găsească 


un alt argument şi-i căzură ochii pe vesela de aur din cutie. 

— Alea! Alea le-am primit cadou! 

— De la cine? 

Thomas îşi încleştă fălcile. Halatul era iarăşi pe punctul 
să se desfacă; Thomas îl strânse bine la loc, teribil de 
conştient că-i oferea lui Coryn o vedere asupra burţii sale 
albe şi umflate. 

— Obiectele tale personale, hainele şi pielea pentru 
încălțări îţi aparţin, precum şi armele, dacă deţii vreuna, îi 
spuse Coryn, cu privirea sa albastră enervant de impasibilă. 
Dar Coroana nu-ţi va mai finanța stilul de viaţă. 

— Şi atunci eu din ce să trăiesc? 

— Conform ordinelor Reginei, ai la dispoziţie o lună să 
părăseşti Citadela. 

— Şi femeile mele? 

Chipul lui Coryn rămase impasibil, dar Thomas simţi 
valuri de dispreţ care curgeau dinspre el ca şi când ar fi fost 
aburi de căldură. 

— Femeile tale sunt libere să facă ce vor. Pot să-şi 
păstreze hainele, dar bijuteriile le-au fost deja confiscate. 
Dacă vor să plece cu tine, n-au decât. 

Thomas îi aruncă o privire plină de ură şi se căzni să 
găsească o cale de-a explica situaţia, cum că, altfel, 
femeile acestea şi-ar fi petrecut viaţa în cea mai cruntă 
sărăcie posibilă, cum că-şi dăduseră consimţământul - mă 
rog, cu excepţia Margueritei, care era pur şi simplu 
îndărătnică. Dar soarele strălucea prea puternic, ceea ce-i 
încetinea procesul de gândire. Oare când dăduse la o parte 
draperiile alea ultima dată? Cu ani buni în urmă. Lumina 
soarelui scălda toată încăperea, făcând-o albă, din cenuşie 
cum fusese până atunci, descoperind crăpături care nu 
fuseseră reparate nicicând, covorul plin de pete de 
mâncare şi de vin, ba chiar şi-un valet de caro căzut 
stingher într-un colţ, ca o plută rătăcind în voia valurilor pe 
Oceanul Domnului. 

Doamne, câte jocuri oi fi jucat fără el? 


— N-am lovit-o pe niciuna, îi spuse lui Coryn. Nici măcar 
o dată. 

— Bine-ai făcut. 

— Domnule, strigă un servitor al Citadelei. Suntem gata 
să încărcăm băuturile. 

— Daţi-i drumul. 

Coryn înclină din cap spre Regent. 

— Alte întrebări? Apoi plecă fără să mai aştepte 
răspunsul şi începu să bată cuie în capacul unei cutii. 

— Unde e Pine? 

— Dacă te referi la servitorul tău, nu l-am văzut de ceva 
vreme. Poate o fi având alte lucruri de făcut. 

— Da, răspunse Thomas, clătinând din cap. Da, l-am 
trimis la piaţă azi-dimineaţă, devreme. 

Coryn mormăi ceva neutru. 

— Femeile mele unde sunt acum? 

— Habar n-am. N-au reacţionat prea bine la pierderea 
bijuteriilor. ` 

Thomas tresări; normal că n-au reacţionat bine. Işi trecu 
mâinile prin păr, dar uită de halat, care se ridică şi se 
deschise. Thomas îl înşfăcă şi-l închise. Un servitor chicoti, 
dar când Thomas se uită în jur, toţi îşi vedeau de treabă. 

— O să-i fac o vizită Reginei imediat ce-mi fac timp, îi 
spuse lui Coryn. Poate peste câteva zile. 

— Da, poate peste câteva zile. 

Thomas ezită, încercând să-şi dea seama dacă afirmaţia 
lui Coryn conţinea vreo ameninţare, apoi se întoarse pe 
călcâie şi-şi târî picioarele până la camerele femeilor. Poate 
Petra şi Lily or să plece; ele erau cele mai rebele, după 
Marguerite. Dar pe celelalte le putea convinge. Desigur, va 
trebui să facă rost de bani de undeva. Avea mulţi prieteni 
aristocrați care probabil că l-ar ajuta şi, între timp, se putea 
duce să stea la Arvath. Sfântul Părinte n-avea cum să-l 
refuze după tot aurul pe care i-l dăduse Thomas de-a lungul 
timpului. Ba poate chiar şi Regina Roşie ar fi dispusă să-l 
finanţeze, dacă putea s-o convingă că, în scurt timp, se va 


întoarce pe tron. Dar îl străbătură toţi fiorii când se gândi 
să-i ceară ajutorul. 

Camera comună din aripa femeilor era un talmeş-balmeş 
de mâncare şi hârtii. Dulapurile rămăseseră deschise, 
sertarele fuseseră smulse de la locurile lor şi erau haine 
împrăştiate peste tot. De când s-o fi apucat Coryn de lucru 
aici? Probabil că venise cu noaptea în cap, exact după ce 
Thomas mersese la culcare. 

Pine i-a dat drumul înăuntru, îşi dădu seama Thomas. 
Pine m-a trădat. 

În aripa femeilor mai era doar Anne, care pesemne că se 
trezise când el vorbea cu Coryn; acum era aproape 
îmbrăcată şi-şi prinsese elegant cârlionţii roşii, rebeli, cu 
agrafe, în vârful capului. 

— Unde sunt celelalte? întrebă. 

Anne ridică din umeri. Îşi petrecu mâinile prin spate şi-şi 
strânse rapid rochia, cu degete dibace. Thomas se simţi 
tras pe sfoară: de ce plătise toate cameristele alea? 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că nu le-am văzut. 

Anne aduse un geamantan şi începu să îndese lucruri în 
el. 

— Ce faci? 

— Îmi fac bagajul. Dar cineva mi-a mutat bijuteriile din 
loc. 

— S-au dus, răspunse Thomas încet. Le-a luat Regina. Se- 
aşeză pe cea mai apropiată canapea, cu ochii atintiti la ea. 

— Ce faci? N-aveţi niciuna unde să vă duceţi. 

— Ba normal c-avem. 

Se întoarse spre el şi Thomas zări în ochii ei o urmă a 
aceluiaşi dispreţ pe care-l văzuse şi în ochii lui Coryn. In 
minte i se înfiripă o amintire, dar o alungă; presimţi că era 
ceva din copilărie, iar în copilărie nu prea i se întâmplaseră 
lucruri bune. 

— Şi unde te duci? 

— La Lordul Perkins. 


— De ce? 

— Tu de ce crezi? Mi-a făcut o ofertă acum câteva luni. 
Ce trădare! Thomas juca poker cu Lordul Perkins, îl invita la 
cină o dată pe lună. Şi era suficient de bătrân cât să-i fie 
tată lui Anne. 

— Ce fel de ofertă? 

— Asta ne priveşte doar pe noi. 

— Şi celelalte tot acolo s-au dus? 

— Nu la Perkins. 

Vocea femeii căpătă un ton arogant: 

— Nu mi-a făcut oferta decât mie. 

— Asta e ceva trecător. Peste câteva luni mă întorc pe 
tron. Apoi vă puteţi întoarce toate. 

Anne se uită la el de parc-ar fi fost un gândac de 
bucătărie. Amintirea răbufnea la suprafaţă; Thomas încercă 
s-o reprime din nou, dar fu înfrânt. Regina Aria se uita la el 
exact la fel. Thomas şi Elyssa îşi primiseră educaţia 
împreună şi niciunuia nu prea-i plăcuse cartea, dar Elyssa 
înţelegea mai mult, aşa că a continuat să lucreze cu gu- 
vernatoarea, în vreme ce Thomas s-a oprit după ce a 
împlinit doisprezece ani. Un timp, maică-sa încercase să 
discute cu el despre politică, despre starea regatului, 
despre relaţiile cu Mortmesne. Dar Thomas nu izbutea să 
pătrundă lucruri pe care ar fi trebuit să le înţeleagă intuitiv, 
iar privirea mamei sale devenea tot mai dispreţuitoare, în 
cele din urmă, n-au mai avut nicio discuţie, iar pe maică-sa 
a văzut-o tot mai rar, de atunci. Acum avea voie să facă ce- 
şi dorise dintotdeauna: să doarmă toată ziua şi noaptea să 
chefuiască în Gut. Trecuseră ani buni de când mai 
îndrăznise cineva să-l privească cu dispreţ făţiş, dar iată că 
se întâmpla din nou şi-l făcea să se simtă neînsemnat, aşa 
cum se simţea şi când era mic. 

— Nu înţelegi deloc, aşa-i? îl întrebă Anne. Ea ne-a redat 
libertatea, Thomas. Poate vei urca din nou pe tron, poate 
nu; n-am de unde să ştiu. Dar, de întors, nu ne întoarcem 
niciuna. 


— Dar voi n-aţi fost sclave! Aţi avut tot ce-i mai bun! V- 
am tratat ca pe nişte boieroaice. N-aţi muncit nicio clipă! 

Anne ridică şi mai mult din sprâncene, se întunecă la faţă 
şi aproape că tună: 

— N-am muncit nicio clipă? Pine mă trezeşte la trei 
dimineaţa şi-mi spune că eşti gata să mă primeşti. Merg la 
tine în cameră şi mă pui s-o ling pe Petra ca să te bucuri tu. 

— Te-am plătit, şopti Regentul. 

— l-ai plătit pe părinţii mei. Le-ai dat o sumă frumuşică 
pe când aveam eu paisprezece ani şi habar n-aveam pe ce 
lume sunt. 

— i-am plătit mâncarea, hainele. Şi haine bune, nu aşa. 
Şi ţi-am dat bijuterii! 

Anne deja privea prin el. Îşi aminti şi asta: tot aşa făcuse 
şi Regina Aria cea Dreaptă în ultimii zece ani din viaţă şi, 
indiferent ce-ar fi spus sau ar fi făcut, n-o putea face să-l 
mai vadă în ochi. Devenise invizibil. 

— Ar trebui să pleci din Tearling, comentă Anne. Nu eşti 
în siguranţă aici. 

— Cum adică? 

— Buzduganu e Căpitanul Străjerilor Reginei şi tu ai 
încercat s-o omori. În locul tău, aş pleca din ţară. 

— Toate aceste lucruri sunt temporare. 

De ce nu înţelegea nimeni acest lucru, în afară de el? 
Fata-şi făcuse deja duşmani şi în persoana lui Thorne, şi în 
Mortmesne. Clauza de plată urma să devină validă în şapte 
zile. Thomas nu le-avea cu guvernarea, dar până şi el citise 
Tratatul cu Mortmesne. Dacă transportul nu ajungea în 
Demesne... nici nu voia să-şi închipuie. Nimeni n-o văzuse 
vreodată pe Regina Roşie cuprinsă de furie, dar chiar şi 
când tăcea simţeai că începe sfârşitul lumii. Lui Thomas îi 
apăru brusc în minte o imagine tulburător de realistă: şoimii 
din  Mortmesne zburând în  rotocoale deasupra 
numeroaselor turle ale Citadelei şi năpustindu-se după 
pradă, într-o vânătoare continuă. 

— O să-i atârne scăfârlia de zidurile din Demesne înainte 


de sfârşitul lunii. 

Anne ridică din umeri. 

— Dacă spui tu. 

Traversă camera şi luă încă un vraf de rochii din dulap, 
apoi ridică o perie căzută pe jos, mişcări obişnuite care-l 
excludeau pe Thomas. Inţelese pe loc ce însemnau uşile de 
la dulap lăsate vraişte: îl părăsiseră toate, dar îşi luaseră 
hainele! 

Poate că Anne avea dreptate. Se şi vedea ducându-se în 
Mortmesne să implore îndurare de la Regina Roşie, care-ar 
putea foarte bine să-l dea pe mâna unui călău, dar merita 
să facă o încercare. Dar cum să părăsească Citadela, 
pentru a întreprinde, măcar, călătoria? Afară era Spectrul, 
care părea să ştie totul şi să anticipeze totul. Nici 
fortificațiile de piatră nu reuşeau să-l ţină departe, căci 
Spectrul reuşea să pătrundă în Citadelă ca o stafie. Totuşi 
era mai bine decât nimic, decât să se afle afară din 
Citadelă, în aer liber. Dacă pornea spre graniţa cu 
Mortmesne, Spectrul avea să afle - Thomas n-avea nicio 
îndoială - şi, indiferent câţi străjeri şi-ar lua cu el, va 
deschide ochii într-o noapte şi se va trezi cu faţa aia 
deasupra lui, cu masca aia îngrozitoare. 

Şi nici nu era sigur dacă mai avea străjeri. Mai bine de 
jumătate dintre ei fuseseră decimaţi în tentativa de 
asasinat. Incă nu venise nimeni să-l aresteze, ceea ce i se 
părea un noroc extraordinar; poate se gândiseră că străjile 
sale luaseră iniţiativa de capul lor. Insă îşi aminti lipsa 
oricărei tensiuni din vocea lui Coryn şi-şi dădu seama că 
poate nu era chiar aşa. Poate că ştiau, dar nu le păsa. 

Anne închise cu zgomot clapetele geamantanului şi se 
duse să se uite în oglindă. Lui Thomas i se păru oarecum 
goală fără bijuterii, dar ea părea mulţumită; după ce-şi 
aranjă o şuviţă rebelă de păr pe după ureche, zâmbi, apucă 
geamantanul şi se întoarse spre el. Avea o privire 
sfredelitoare; Thomas se întrebă cum de nu-i remarcase 
ochii până acum. Avea ochii de-un albastru cald, strălucitor. 


— Nu te-am lovit niciodată, îi aminti el. Nici măcar o dată. 

Anne zâmbi; era un zâmbet prietenos, care însă nu 
reuşea să ascundă ceva neplăcut ce i se furişa în colţul 
gurii. 

— Haine, bijuterii, mâncare şi aur, şi ţi se pare c-ai plătit, 
Thomas. Nici pomeneală să fi plătit. Dar cred c-ai să 
plăteşti. 

Părintele Tyler termină ultima bucăţică de pui, apoi lăsă 
furculita din mână, cu un tremurat. Era înfricoşat. 
Convocarea sosise tocmai când se-aşezase şi el să ia 
prânzul, un castron cu zeamă de găină răsfiartă. Tyler 
oricum nu prea se pricepea la mâncăruri, dar în ultimele 
două zile mâncase aproape mecanic, din obişnuinţă, şi nu 
simţise în gură decât un gust de praf. 

La început fusese foarte încântat. Jucase un rol mărunt 
într-unul dintre cele mai importante evenimente petrecute 
în cursul vieţii sale. In viaţa lui nu avuseseră loc prea multe 
evenimente remarcabile. Fusese unul dintre cei şapte copii 
ai unui ţăran din Câmpia Almont şi, când a împlinit opt ani, 
taică-su l-a oferit preotului din sat, în locul zeciuielii. Tyler 
nu se supărase prea tare, din cauza deciziei tatălui său, nici 
măcar atunci; erau oricum prea mulţi copii acasă şi nu le- 
ajungea niciodată mâncarea. 

Preotul din parohie, Părintele Alan, era un om bun. Avea 
nevoie de un ucenic, căci suferea de o gută severă. L-a 
învăţat pe Tyler să citească şi i-a oferit prima sa Biblie. 

Pe când avea treisprezece ani, Tyler deja îl ajuta pe 
Părintele Alan să-şi scrie predicile. Congregația parohială 
nu era prea mare, număra vreo treizeci de familii, dar 
Părintele nu putea s-ajungă la toţi. Când guta i s-a 
înrăutățit, Tyler a început să-i facă el turele, adică vizite pe 
la casele oamenilor ca să le asculte necazurile. Când cei 
care erau prea bătrâni sau prea bolnavi ca să mai ajungă la 
biserică voiau să se spovedească, îi spovedea Tyler, chiar 
dacă nu fusese hirotonisit. Presupunea că, tehnic vorbind, 
era un păcat, însă nu credea că Dumnezeu se supără, mai 


ales pe cei care mureau. 

Când Părintele Alan a fost chemat la Noua Londră pentru 
a fi promovat, l-a luat cu el şi pe Tyler, care şi-a terminat 
instructajul în Arvath şi s-a hirotonisit la vârsta de 
şaptesprezece ani. Ar fi putut să aibă parohia sa, dar mai- 
marii săi îşi dăduseră seama că Tyler nu se pricepea deloc 
să ţină predici în faţa mulţimii. Îi plăcea studiul mai mult 
decât oamenii, prefera să lucreze cu hârtie şi cerneală, aşa 
că a devenit unul din cei treizeci de contabili din Arvath: 
ţinea socoteala zeciuielilor şi-a birurilor venite de la 
parohiile dimprejur. Nu era o muncă solicitantă; doar când 
şi când, câte-un cardinal mai încerca să-şi îmbunătăţească 
stilul de viaţă făcând dispărute veniturile parohiei sale, şi 
atunci era ceva mai multă agitaţie, timp de vreo lună, dar 
în cea mai mare parte a timpului contabilitatea era o 
meserie liniştită, care-i lăsa lui Tyler suficient timp să 
cugete şi să citească. 

Tyler rămase cu ochii aţintiţi la cărţile sale, întinse pe 
mai bine de zece rafturi din stejar bun de Tearling, care-l 
costaseră aproape toată simbria pe-un an încheiat. Primele 
cinci cărţi le primise de la o enoriaşă care se stinsese din 
viaţă şi le lăsase Bisericii împreună cu o mică donaţie. 

Cardinalul Carlyle făcuse dispărută donația, dar cărţile 
nu-i făceau nicio folosinţă, aşa că le-aruncase pe biroul 
tânărului părinte Tyler, spunându-i: „Tu eşti preotul ei. 
Descurcă-te”. 

Tyler avea douăzeci şi trei de ani pe-atunci. Citise Biblia 
în mai multe rânduri, dar cărţile laice erau o noutate, aşa că 
a deschis una şi s-a pus pe citit, la început fără tragere de 
inimă, ajungând apoi să dea pagină după pagină, cu 
sentimentul uimit şi încântat al cuiva care găseşte bani pe 
jos. În ziua aceea a devenit savant, dar i-a luat ceva timp 
până să înţeleagă asta. 

Nu mai putea să amâne inevitabilul. leşi din mica sa 
cameră şi porni şovăielnic pe hol. Suferea de şapte-opt ani 
de artrită la şoldul stâng, însă faptul că mergea încet nu se 


datora atât durerii, cât ezitării. Era un contabil bun, iar viaţa 
la Arvath însemnase o scurgere lentă, comodă şi 
inexorabilă a timpului... până acum patru zile, când totul se 
schimbase. 

Oficiase încoronarea într-o stare vecină cu teroarea, 
întrebându-se ce întorsătură parşivă a sorții îi îndreptase 
paşii lui Buzduganu exact spre uşa lui. Tyler era un preot 
devotat, ascet, unul care credea în marea lucrare a 
Domnului ce călăuzise umanitatea prin Trecere, însă nu era 
un predicator. Nu mai ţinuse predici de câteva decenii şi, cu 
fiecare an, se retrăgea tot mai mult în lumea cărţilor şi-a 
trecutului. Ar fi fost ultimul pe care Sfântul Părinte l-ar fi 
ales ca să oficieze încoronarea, însă Buzduganu bătuse la 
uşa lui, iar Tyler se dusese. 

Fac parte din măreata lucrare a Domnului. Gândul acesta 
îi veni în minte din senin şi dispăru la fel de repede. 
Cunoştea istoria monarhilor din Tearling în detaliu. Marea 
viziune socialistă a lui William Tear se degradase văzând cu 
ochii după Debarcare şi s-a încheiat cu un dezastru 
sângeros, prin asasinarea lui Jonathan Tear. Dinastia 
Raleigh preluase tronul, dar era altfel decât dinastia Tear, 
astfel că ajunsese la fel de infatuată şi coruptă precum cele 
ale naţiunilor europene de dinainte de Trecere. Fuseseră 
prea multe căsătorii consangvine şi prea puţină educaţie. 
Lipsise o înţelegere a tendinței omenirii de-a-şi repeta 
greşelile la nesfârşit. Însă Tyler ştia că istoria e totul. 
Viitorul nu erau decât dezastrele din trecut, care-aşteptau 
să aibă loc din nou. 

În momentul încoronării, nu auzise încă ce se petrecuse 
pe Pajiştea Citadelei; preţul pe care-l plătea pentru viaţa sa 
izolată şi pentru studiu era o jalnică ignoranță cu privire la 
evenimentele curente. Dar în zilele ce urmaseră, fraţii 
preoţi refuzaseră să-i dea pace. Îi băteau neîncetat la uşă, 
sub pretextul de-a clarifica vreo chestiune de teologie sau 
de istorie, dar niciunul nu se dădea plecat fără s-audă o 
versiune a încoronării reginei. În schimb, îi relatau şi ei lui 


Tyler cum a fost cu eliberarea celor traşi la sorţi şi cu 
arderea cuştilor. 

In dimineaţa aceea intrase Părintele Wyde, care tocmai 
se întorcea după ce le dăduse pâine cerşetorilor care 
făceau coadă pe treptele Arvathului. Wyde susţinea că 
cerşetorii o numeau Regina Adevărată. Tyler ştia termenul: 
era o variantă feminină a legendei Regelui Arthur, de 
dinainte de Trecere, regina care va salva regatul de-un 
pericol groaznic şi va face ca Epoca de Aur să pogoare 
asupra sa. Regina Adevărată era un basm, o mângâiere 
pentru femeile fără copii. Însă lui Tyler i-a tresărit inima la 
cuvintele lui Wyde şi a trebuit să se uite pe fereastră ca să- 
şi ascundă privirea, căci în ochi i-au strălucit brusc lacrimi. 

Fac parte din marea lucrare a Domnului. 

Nici nu ştia ce să-i spună Sfântului Părinte. Regina 
refuzase să jure supunere Bisericii, dar până şi Tyler 
cunoştea importanţa acelui jurământ. Regentul, în ciuda 
faptului că era complet lipsit de orice urmă de moralitate 
personală, rămăsese nestrămutat sub controlul Sfântului 
Părinte şi dona sume consistente de bani către Biserică, ba 
chiar permisese construirea unei capele private în interiorul 
Citadelei. Dacă venea un călugăr rătăcitor să 
propovăduiască străvechile învățături ale lui Luther unui 
public din ce în ce mai interesat, călugărul dispărea subit şi 
nu se mai ştia nimic de el. Nimeni nu vorbea despre aceste 
lucruri, însă Tyler era un om receptiv şi era la curent cu 
marasmul din sânul Bisericii sale. Se izolase tot mai mult, 
însă îl iubea pe Dumnezeu din toată inima şi-ar fi vrut să 
moară în linişte într-o bună zi, în camera sa mică, înconjurat 
de cărţile lui. Însă acum, în chip inexplicabil, fusese atras în 
iureşul marilor evenimente ale lumii. 

Inima-i bubuia în cuşca îngustă a pieptului în timp ce se 
târa pe scări spre sala de audienţe a Sfântului Părinte. 
Imbătrânea, e-adevărat, dar era şi înspăimântat. Dialogurile 
sale private cu Sfântul Părinte se limitaseră la câteva 
cuvinte de felicitare când Tyler fusese hirotonisit. Când se 


întâmplase asta? Cu vreo cincizeci de ani în urmă. Sfântul 
Părinte îmbătrânise, ca şi Tyler, şi acum se apropia de cel 
de-al o sutălea an de viaţă. Chiar şi pentru Tearling, unde 
cei avuţi trăiau mult, numărul de ani ai Sfântului Părinte era 
impresionant. Îl năpădiseră diverse boli: pneumonie, friguri 
şi ceva maladie digestivă, care se pare că-l împiedica să 
mai mănânce carne. Dar, deşi trupul i se-mpuţina, spiritul îi 
rămăsese alert; îl dirijase pe Regent ani întregi, cu atâta 
îndemânare, încât acum Biserica avea o turlă din aur pur, 
un lux nemaiauzit de dinainte de Trecere. Nici măcar 
cadarezii, cu rezerva lor uriaşă de bogății subpământene, 
nu fuseseră atât de generoşi cu templele lor. 

Tyler scutură din cap. Sfântul Părinte era un idolatru. 
Probabil că toţi erau idolatri. Când fata a refuzat să depună 
jurământul, Tyler a luat brusc o hotărâre, poate prima pe 
care o luase în toată viaţa sa. Regatul Tearling n-avea 
nevoie ca Regina să fie supusă Bisericii, atât de dedată 
lăcomiei. Regatul Tearling avea nevoie pur şi simplu de-o 
Regină. 

În faţa uşii spre sala de audienţe erau postați doi acoliţi. 
În ciuda capetelor chilug şi-a sprâncenelor rase, aveau 
acelaşi aspect de linguşitori precum toţi slujitorii Sfântului 
Părinte. Amândoi zâmbiră afectat când traseră zăvorul 
uşilor şi le deschiseră, cu aerul că-i spuneau foarte clar: A; 
dat de necaz. 

Asta ştiu şi eu, se gândi Tyler. Mai bine decât oricine. 

Trecu pragul şi se strădui în mod deosebit să privească 
umil în pământ. Se zvonea că Sfântul Părinte devenea dificil 
când oamenii nu-i acordau respectul cuvenit. Pereţii şi 
podelele sălii de audienţe erau făcute dintr-o piatră de 
carieră care fusese albită atât de mult de trecerea apei, 
încât încăperea părea să radieze sub lumina care venea din 
lucarne. Era extrem de cald; cum tavanul era tot o sticlă, 
căldura n-avea unde să se ducă. Se spunea că, după 
numeroasele sale accese de pneumonie, Sfântului Părinte îi 
plăcea căldura în exces. Tronul său din lemn de stejar 


stătea ridicat pe o estradă în mijlocul sălii, dar Tyler se opri 
la poalele platformei şi aşteptă, cu capul plecat în mod 
precaut. 

— Ah, Tyler. Vino încoace. 

Tyler urcă treptele platformei şi se îndreptă din reflex 
către mâna întinsă a Sfântului Părinte, ca să sărute inelul 
cu rubin, apoi se retrase pe a doua treaptă şi îngenunche. 
Şoldul stâng începu imediat să-i zvâcnească; statul în 
genunchi făcea ca artrita s-o ia razna. 

Când se uită în sus, Tyler simţi un mic imbold de milă. 
Sfântul Părinte fusese cândva un bărbat bine făcut de 
vârstă medie, însă acum unul dintre braţe îi era veştejit şi 
nefolositor, de la atacul de cord suferit cu câţiva ani în 
urmă, şi, din aceeaşi cauză, i se strâmbase şi chipul: partea 
din dreapta îi atârna ca o velă în care nu mai sufla vântul. 
In ultimele luni, Arvathul se zguduise de zvonuri conform 
cărora Sfântul Părinte era pe moarte, iar Tyler se gândi că 
probabil aşa şi era. Pielea îi era transparentă ca un 
pergament; prin capul chilug păreau să-i iasă oasele. Nu 
era doar că-mbătrânise, dar se ofilise tot: acum mai că 
părea cât un copil, aproape pierzându-se între faldurile 
robelor de catifea albă. Insă-l ţintuia pe Tyler cu o privire 
binevoitoare care-l puse imediat în gardă; mila de dinainte 
se dizolvă ca un cub de zahăr. 

Alături de Sfântul Părinte, aşa cum se temuse Tyler, se 
afla Cardinalul Anders, foarte impunător în roba sa de 
mătase  stracojie. Robele cardinalilor fuseseră cândva 
aproape portocalii, din cauza culorii roşii imperfecte 
produse în Tearling, dar roba lui Anders era de un roşu 
adevărat, un semn clar că Biserica, la fel ca toţi ceilalţi, lua 
vopseluri din Callae de pe piaţa neagră din Mortmesne. Pe 
lângă robă, Anders purta şi o broşă mică, de aur, înfăţişând 
un ciocan, o amintire a perioadei petrecute în brigăzile anti- 
sodomie ale Regentului. Ura lui Anders faţă de homosexuali 
era bine cunoscută şi excepţională chiar şi pentru Arvath; 
se zvonea chiar că el îi dăduse Regentului ideea unor trupe 


speciale care să se-ocupe să aplice legea. Apoi, cu câţiva 
ani în urmă, făcuse încă un pas şi se oferise să lucreze 
voluntar în brigăzi. Fusese un mare scandal, era ceva 
nemaivăzut ca un cardinal în funcţie să muncească să 
aplice legea, dar Anders refuzase să renunţe şi făcuse parte 
din brigăzi câţiva ani buni. Tyler se întrebă de ce Sfântul 
Părinte încă-i permitea să poarte broşa pe robă, acum că 
Anders îşi încheiase colaborarea cu brigăzile. 

Prezenţa Cardinalului Anders la întâlnire era un semn 
rău. Era, în mod evident, alesul Sfântului Părinte ca 
succesor, deşi avea patruzeci şi trei de ani, cu mai bine de 
douăzeci de ani mai puţin decât Tyler. Venise pentru prima 
dată la Arvath la frageda vârstă de şase ani; părinţii săi 
erau nişte nobili devotați şi-l meniseră preoţiei de când se 
născuse. Inteligent şi lipsit de scupule, Anders acumulase 
ranguri cu o viteză extraordinară. La douăzeci şi unu de ani, 
fusese cel mai tânăr preot promovat vreodată în episcopia 
Londrei Noi şi fusese numit cardinal la numai câţiva ani 
după aceea. In tot acest timp, chipul nu păruse să i se fi 
schimbat vreun pic; era ca o bucată de placaj, cu trăsături 
puternice marcate de cicatrici care sugerau o acnee de 
adolescenţă şi cu ochii atât de întunecaţi încât Tyler nu 
putea să distingă irisul de pupilă. Când se uita la Anders, se 
simţea ca şi cum s-ar fi uitat la un stejar de Tearling. Tyler 
mai cunoscuse preoţi lacomi, preoţi venali, ba chiar şi 
preoţi chinuiţi de dorinţe sexuale ascunse, nefireşti, care 
contraveneau Bibliei şi făceau obiectul anatemei bisericeşti. 
Dar când vedea chipul acela înlemnit, al următorului Sfânt 
Părinte, care-ar privi lucrarea Domnului şi ororile diavolului 
cu aceeaşi detaşare clinică, Tyler îşi amintea mereu de 
cuvintele lui Giovanni de Medici la ascensiunea pe tronul 
papal a lui Borgia: Fugiţi, am încăput pe mâna unui lup. 

— Cu ce vă pot fi de-ajutor, Preasfinţia Voastră? 

Sfântul Părinte chicoti. 

— Crezi că te-am chemat ca să te consult ca specialist în 
istorie, Tyler? Deloc. Ai fost implicat în nişte evenimente 


ieşite din comun în ultima vreme. 

Tyler încuviinţă din cap, detestându-şi tonul prea zelos şi 
docil. 

— Am fost chemat de Lazarus Buzduganu, Preasfinţia 
Voastră. Mi-a spus foarte clar că eram solicitat imediat, 
altfel aş fi trimis după alt preot. 

— Buzduganu e un vizitator de temut, asta se ştie, 
răspunse Sfântul Părinte mieros. Şi cum ţi s-a părut noua 
Regină? 

— Sunt sigur că n-a mai rămas niciun suflet în regat care 
să nu fi auzit deja povestea, Preasfinţia Voastră. 

— Sunt la curent cu desfăşurarea încoronării, Tyler. Am 
auzit-o din multe surse. Acum aş vrea s-o aud de la tine. 

Tyler repetă cuvintele Reginei şi văzu cum chipul 
Sfântului Părinte se întunecă. Acesta se lăsă pe spate în 
scaun, cu privirea intrigată. 

— A refuzat să depună jurământul. 

— Da. 

Interveni şi Anders: 

— Şi totuşi ai luat iniţiativa de-a duce la capăt 
încoronarea. 

— A fost o situaţie fără precedent, Eminenţa Voastră. N- 
am ştiut ce să fac. Nu există reguli în acest sens... n-aveam 
timp... mi s-a părut că aşa e cel mai bine pentru regat. 

— Grija ta principală nu e binele regatului, ci vitalitatea 
Bisericii Domnului, îi răspunse Anders. Binele regatului şi-al 
oamenilor din el este grija monarhului. 

Tyler rămase cu ochii căscaţi la el. Propoziția era aproape 
identică cu cuvintele rostite de noua Regină la încoronare, 
însă sensul ei era acum atât de diferit încât Anders putea 
să fi vorbit într-o limbă necunoscută. 

— Ştiu, Eminenţa Voastră, dar nu am avut timp să 
reflectez şi am fost nevoit să iau o decizie. 

Cei doi prelați superiori îl priviră atent. Apoi Sfântul 
Părinte ridică din umeri şi zâmbi - un zâmbet atât de larg 
că Tyler ar fi vrut să se retragă pe scări în jos. 


— Ei, atunci înseamnă că n-aveai ce să faci. E absolut 
regretabil că te-ai trezit într-o asemenea situaţie. 

— Aşa e, înălţimea Voastră, răspunse Tyler. 

Şoldul îi zvâcnea acum din toate puterile, cu acea 
voluptate specială pe care artrita pare s-o resimtă faţă de 
propriile fapte. Se gândi să-l întrebe pe Sfântul Părinte dacă 
nu putea cumva să se ridice în picioare, însă renunţă la 
idee. Ar fi fost o greşeală să manifeste slăbiciune în faţa 
acestor doi oameni. 

— Regina va avea nevoie de un nou preot în Citadelă, 
Tyler. Părintele Timpany era omul Regentului, iar ea nu va 
avea încredere în el, şi pe bună dreptate. 

— Da, înălţimea Voastră. 

— Datorită rolului pe care l-ai avut în încoronarea ei, tu 
eşti opţiunea logică. 

Afirmația nu însemna nimic pentru Tyler, aşa că aşteptă 
continuarea. 

— Va avea încredere în tine, Tyler, continuă Sfântul 
Părinte, mult mai multă decât în oricare dintre noi, tocmai 
pentru că tu ai încoronat-o fără jurământ. 

Când înţelese că Sfântul Părinte vorbea serios, Tyler se 
bâlbâi: 

— N-ar prefera Biserica pe altcineva în această poziţie, 
Preasfinţia Voastră? O persoană mai seculară? 

Din nou, răspunse Anders: 

— Cu toţii suntem oamenii lui Dumnezeu aici, Părinte. 
Devotamentul fată de Dumnezeu şi de Biserică e mai 
important decât înţelegerea lucrurilor Cezarului. 

Tyler se uită în jos spre propriile sandale, cu stomacul 
îngreţoşat, împresurat de senzaţia persistentă că se află 
într-un coşmar devenit realitate. Se-aşteptase să fie 
blamat, poate chiar să-i fie trasate alte atribuţii pentru o 
vreme; preoţii care comiteau o infracţiune minoră trebuiau, 
de obicei, să petreacă un timp jos în bucătării, la spălat de 
vase sau la scos gunoiul. Dar pentru un preot care nu voia 
decât să fie lăsat în pace, în camera lui, cu cărţile şi cu 


gândurile lui, era infinit mai rău să fie delegat la curtea 
regală, era poate cel mai rău lucru care i se putea întâmpla. 

Poate n-o să vrea să aibă un preot în Citadelă. Poate o să 
ne gonească pe toţi din Citadelă, iar de capela aia fără 
niciun Dumnezeu poate să se-aleagă praful. 

— Trebuie să fim cu ochii şi cu urechile la tronul acesta, 
Tyler, continuă Sfântul Părinte, cu tonul încă prefăcut 
mieros. N-a depus jurământul, ceea ce pune viaţa Bisericii 
Domnului în mare pericol sub stăpânirea ei. 

— Da, Preasfinţia Voastră. 

— Bun. O să raportezi periodic direct către mine. 

Direct către Sfântul Părinte? Neliniştea lui Tyler se înteţi. 
Anders era cel care mijlocea aranjamentele dintre Sfântul 
Părinte şi restul Bisericii, ba chiar restul regatului. De ce nu 
către Anders? Răspunsul, simplu, sosi imediat: 

Sfântul Părinte îl alesese pe Anders drept succesor, însă 
nici măcar el n-avea încredere în omul în cauză. 

Mă aflu intr-un cuib de viespi, cugetă Tyler, pătruns de 
amărăciune. 

— Şi ce vă voi raporta, Preasfinţia Voastră? 

— Lucrurile care se petrec în Citadelă şi privesc Biserica. 

— Dar, Preasfinţia Voastră, Regina o să-şi dea seama! Nu 
e proastă deloc! 

Sfântul Părinte îi aruncă o privire sfredelitoare. 

— Supunerea ta faţă de această Biserică se va măsura în 
detaliile împărtăşite în aceste rapoarte. Pricepi? 

Tyler pricepea. Avea să devină un spion. Se gândi din 
nou cu dor la camera lui şi la şirurile de cărţi din ea, toate 
aflate pe de-a-ntregul la mâna grea a Sfântului Părinte. 

— Ai priceput, Tyler? 

Tyler dădu din cap fără niciun cuvânt, gândindu-se: Fac 
parte din măreața lucrare a Domnului. 

— Bine, comentă Sfântul Părinte binevoitor. 


* 


Javel se strecura în jos pe Scara Măcelarului, înfăşurat 
într-o pelerină cenuşie. Dacă-l zărea cineva, l-ar fi luat 
drept un Străjer al Reginei, ceea ce şi intenţiona. De fapt, 
încercase să facă parte din Straja Reginei cu mult timp în 
urmă, la începuturile carierei lui. Însă nu-l primiseră, şi de- 
aceea fusese delegat să păzească Poarta Citadelei. Dar 
pelerina  cenuşie îi conferea tot atâta putere ca 
întotdeauna; de fiecare dată când cineva se dădea la o 
parte din calea lui pe stradă sau care făcea o reverență 
scurtă către el, Javel se simţea mai înalt şi mai drept. Nu 
era decât o iluzie, fireşte, dar era mai bine decât nimic. 

La capătul scărilor, se trezi pe o alee îngustă; deasupra 
capului îi atârna o perdea de ceaţă; se strecură pe lângă 
pereţi cu cuțitul în mână. Felinarele din această parte din 
Gut nu mai mergeau de ani buni, iar lumina lunii pătrundea 
difuz, din cauza ceţii, poleind aleea cu o strălucire 
albăstruie stinsă, care nu putea deconspira jefuitorii 
potenţiali. Javel n-avea bani la el, dar cuţitarii din zonă nu s- 
ar fi deranjat să verifice înainte să-l atace şi, ca să fie 
treaba treabă, cel mai probabil că-i împlântau şi-un cuţit în 
coaste. 

Într-un intrând mârâiră doi câini. Poate că numai îi făceau 
prezenţa cunoscută, dar Javel era doar prudent, nu 
înfricoşat. Fusese dintotdeauna un Străjer al Porții, dar, ca 
şi restul străjerilor de exterior, nu pătrunsese în Citadelă 
dincolo de gheretele portarilor. Citadela era un mister. Javel 
îşi făcea veacul prin Gut, un labirint de alei cu ecou, 
cufundate în întuneric, şi porticuri pe care le ştia aproape 
ca în palmă. Toată zona era îngropată în depresiunea dintre 
poalele dealurilor; aici părea să se-adune mereu ceața, ca 
şi oamenii care-aveau ceva de-ascuns. 

Javel ajunse în sfârşit la uşa cu vopseaua sărită de la 
Capătul din Fund. Aruncă o privire în spate, să vadă dacă 
nu-l urmăreşte careva, dar se pare că pelerina cenuşie îşi 
făcuse treaba şi de data asta. Nimeni nu voia să intre în 
bucluc cu vreun Străjer al Reginei, mai ales acum, când 


săracii o îmbrăţişaseră deja pe Regină drept protectoarea 
lor. Chiar şi pentru cineva ca Javel, care nu era preocupat 
de dispoziţia celor din jur, transformarea era remarcabilă. 
Prin oraş începuseră deja să circule cântece despre Regină. 
Pe străzi forfoteau grupuri de amărâţi care scandau numele 
Reginei, iar cei care nu li se-alăturau riscau s-o încaseze. 
Oamenii din oraş se comportau ca orice beţiv pe care-l ştia 
Javel, cu el cu tot: se bucurau de trecerea unei nopţi lungi, 
pierdută în uitare, fără niciun gând despre ce-avea să să se 
întâmple a doua zi. Dar urmau să se trezească în curând la 
realitate. Chiar în acest moment, probabil, cei din Mort se 
mobilizau, soldaţii se pregăteau de marş, turnătoriile lor 
lucrau la capacitate maximă, să producă oţel. Gândul la 
Mortmesne îl făcu pe Javel să se gândească la Allie, cu 
părul ei lung şi blond care-i ascundea faţa în timp ce se 
făcea nevăzută. În fiecare zi era altceva de-al lui Allie, câte- 
o trăsătură de-a ei care sărea şi-l muşca de fund şi nu-i mai 
dădea drumul. Azi fusese părul ei, o cortină blondă care pe 
dinăuntru părea de chihlimbar, iar pe dinafară, de aur. Lui 
Javel îi tremurau degetele când deschise uşa cârciumii. 
Înăuntru va găsi whisky, ceea ce era bine, dar şi pe Arlen 
Thorne. 

Capătul din Fund era o bodegă de beţivi, o şandrama fără 
geamuri cu podele ieftine de lemn atât de înmuiate în bere 
încât tot locul mirosea ca o putină cu drojdie. Nu se număra 
printre speluncile preferate ale lui Javel, dar, dacă n-ai 
încotro, nu faci mofturi. Locurile mai bune din Londra Nouă 
respectau ora de închidere de la unu noaptea; dacă voiai să 
bei până se crăpa de ziuă, trebuia să mergi în Gut. Chiar şi 
aşa, cârciuma era aproape goală; era aproape patru 
dimineaţa şi chiar şi cei ce munceau cu ziua se târâseră 
acasă. Doar cei care aveau o problemă gravă cu alcoolul 
sau în viaţă mai erau treji. Javel bănuia că intră în ambele 
categorii. Îl copleşea o senzaţie de damnare, o premoniţie 
întunecată de care-i era imposibil să se descotorosească. 

Mesajul de la Arlen Thorne îl găsise chiar la ieşirea din 


tură, la miezul nopţii, şi nu-i spusese nimic. Între multe 
altele, Thorne era un nemernic alunecos, în niciun caz atât 
de prost încât să lase scris ceva ce l-ar fi putut compromite. 
Javel nu vorbise cu Thorne în viaţa lui, însă nu se pusese 
problema să refuze mesajul; când te chema Thorne, te 
duceai. Javel nu mai avea rude pe care Thorne le-ar fi putut 
trimite spre Mortmesne, dar nu putea să-i subestimeze 
capacitatea de-a inventa ceva la fel de neplăcut. Părul lui 
Allie i se ivi din nou în minte. Din ziua aceea petrecută pe 
Pajiştea Citadelei, nu mai putea s-o stăpânească cu tot 
whisky-ul din lume. 

ȘI totuşi, sunt gata să încerc din nou, se gândi Javel, trist. 

Thorne era aşezat la o masă din coltul cârciumii, cu 
spatele la cei doi pereţi, şi sorbea dintr-o cană în care mai 
mult ca sigur că era apă. Era un fapt bine cunoscut că 
Thorne nu consuma alcool. La începuturile carierei, 
consumul cumpătat de alcool în combinaţie cu constituţia 
sa înaltă şi subţire şi cu trăsăturile delicate îl 
transformaseră pe Thorne într-o ţintă prioritară a 
contingentelor  anti-sodomie ale  Regentului. Thorne 
mâncase de câteva ori bătaie de la ei până s-apuce să urce 
în ierarhia biroului de Evidenţa Populaţiei. Să mai fi apucat 
vreunul dintre membrii comandourilor respective ziua de 
azi? Javel se îndoia. 

Vil, care avusese de-a face cu Thorne în mod direct de 
câteva ori, spunea că Thorne nu obişnuia să bea din 
motivul cel mai previzibil: nu suporta să-şi piardă controlul 
nici măcar pentru o clipă. Javel era de părere că Vil avea 
dreptate. Cârciuma era aproape goală, dar privirea lui 
Thorne îl fixă, apoi trecu peste el şi continuă să măture 
încăperea, înregistrând cine e de faţă, cine observase că se 
află acolo, cine-ar putea vedea că Supraveghetorul 
Evidenţei Populaţiei se întâlneşte cu un Străjer al Porții şi pe 
cine ar interesa acest lucru. 

Lângă Thorne stătea femeia, Brenna. Javel n-o mai 
văzuse niciodată, dar o recunoscu pe loc. Pielea îi amintea 


de calitatea profund străvezie a perlei, atât de albă ca 
spuma laptelui încât îi puteai urmări liniile vinişoarelor 
albastre care-i brăzdau braţele. Nu-i puteai ghici vârsta, iar 
părul îi încadra chipul ca o perdea blondă. Javel auzise de 
ea, ca toată lumea din Tear, dar foarte puţini o şi văzuseră, 
pentru că nu putea să iasă decât noaptea. 

O muncă întunecată, reflectă el din nou, după care ceru 
două whisky-uri la bar. Pe-al doilea îl va bea de plăcere; 
primul îi era absolut necesar ca să se poată aşeza la masă 
cu Arlen. Thorne trăsese numele lui Allie la sorţi cu mâna 
lui. Când sosiră paharele, Javel aproape că şi-l aruncă pe 
primul pe gât. Dar pe-al doilea îl bău mai încet, cu privirea 
aţintită asupra tejghelei, în încercarea de a întârzia acolo 
cât se putea de mult. 

Trei scaune mai încolo se afla o curvă bătrână cu o bluză 
albă transparentă şi cu părul blond, aproape sigur vopsit. 
Se lăsase pe spate, sprijinită de tejghea, într-o poziţie 
contorsionată, care însă-i permitea să-şi scoată sânii cu 
câţiva centimetri mai în faţă decât prevăzuse natura, şi se 
uita la Javel cu o privire profesionistă. 

— Eşti din Straja Reginei, ai? 

Javel dădu scurt din cap că da. 

— Futaiu' e cinci şi restul treburilor sunt zece. 

Javel închise ochii. Încercase să se ducă o dată la o curvă, 
cu trei ani în urmă, dar nu i se sculase şi începuse să 
plângă. Femeia fusese foarte amabilă, plină de înţelegere, 
dar era o înţelegere de formă, iar Javel simţea că abia- 
aştepta să scape de el ca să treacă la următorul. Afacerile 
erau afaceri. 

— Nu, mersi, îi spuse. 

Curva ridică din umeri, trase aer în piept şi-şi împinse iar 
pieptul înainte când în cârciumă mai intrară doi bărbaţi: 

— Nu ştii ce pierzi. 

— Javel - vocea joasă şi onctuoasă a lui Thorne răsună 
din capătul cârciumii cât se putea de clar. Hai lângă mine. 

Javel îşi luă whisky-ul cu el şi se-aşeză. Thorne se-aplecă 


peste masă, încrucişându-şi braţele lungi şi subţiri. De 
fiecare dată când îl vedea, lui Javel i se părea că are prea 
multe membre. Se întoarse şi văzu că femeia, Brenna, îl 
fixa, deşi se zvonea că e oarbă ca o cârtiţă. Ochii lăptoşi îi 
erau colorați în roz, specific albinoşilor. Dac-ar fi trebuit să 
ghicească ce fel de femeie şi-ar alege Thorne să-i fie 
captivă, Javel şi-ar fi imaginat-o exact aşa: ocolită de alţii, 
oarbă şi dependentă. Vil spunea că ea fusese dintotdeauna 
cu Thorne, o rămăşiţă a copilăriei sale din Gut, pe care o 
purta după sine, şi că era singura creatură din lume de 
care-i păsa lui Thorne. Dar asta era doar povestea începută 
de vreun idiot care trebuia să-i reabiliteze şi preferinţele lui 
Thorne. Timp de-o clipă, se întrebă ce fel de servicii trebuia 
să presteze Brenna în schimbul protectoratului lui Thorne, 
dar îşi alungă întrebarea din minte. 

— Nu-i place să te holbezi la ea. 

Javel îşi mută rapid privirea şi-o întâlni pe-a lui Thorne. 

— Eşti un Străjer al Porții, Javel. 

— Aşa e. 

— Şi eşti fericit să faci această muncă? 

— E în regulă. 

— Serios? 

— E o muncă cinstită, răspunse Javel, încercând să nu 
sune prea încrezător în sine. Probabil că erau în regat şi unii 
care-ar fi spus că şi munca lui Thorne era cinstită, dar era 
un grup restrâns, şi niciunul nu fusese nevoit să vadă cum 
părul blond al nevestei lui dispare după Dealul Vămii. 

— Nevasta ta a fost livrată acum şase ani. 

— Nu te priveşte pe tine ce e cu nevasta mea. 

— Mă priveşte orice lucru ce ţine de livrare. 

Ochii lui Thorne zăboviră asupra pumnului strâns al lui 
Javel, iar zâmbetul i se lăţi. Oamenii ca Thorne sunt făcuţi 
să vadă ceea ce alţii încearcă să ascundă. Se uită cu coada 
ochiului la Brenna, incapabil să-şi stăpânească gândurile 
deşănţate despre viaţa pe care trebuie c-o avea. Thorne se 
întinse după cana cu apă, în timp ce Javel îl privea cu o 


fascinaţie bolnavă. 

Mâna aia a băgat-o pe Allie în cuşcă. Dacă trăgea puțin 
mai la stânga, ar fi fost nevasta altcuiva. 

— Nevasta mea nu era un lucru. 

— Marfă, răspunse Thorne nepăsător. Majoritatea 
oamenilor nu sunt decât marfă şi sunt mulţumiţi să fie 
marfă. Eu, unul, sunt mulţumit să facilitez livrarea. 

Asta era cât se poate de-adevărat. Incă dinainte ca 
Mortmesne să legitimeze practica, Regatul Tearling 
desfăşurase un comerţ înfloritor cu sclavi, iar Thorne se 
aflase în inima afacerii. Chiar şi după ce devenise 
Administratorul Recensământului, Thorne rămăsese omul 
pe care trebuia să-l cauţi dacă voiai ceva mai exotic, un 
copil sau o roşcată sau o negresă din Cadare. Cum stătea 
acolo şi se mira ce căuta să se înhaite cu acest samsar de 
oameni, care-o trimisese pe soţia lui în Demesne, în minte îi 
prinse contur o idee care devenea tot mai bună pe măsură 
ce băutura îi pătrundea în vene; de fapt, nici nu ştia cum de 
nu-i venise până atunci. 

Orice Străjer al Porții avea două arme: o sabie scurtă şi- 
un cuţit. Cuţitul îl avea la brâu, simţea cum greutatea 
incomodă a mânerului îl împunge în coaste. Nu era el mare 
luptător, dar era rapid. Dacă scotea cuțitul acum pe loc, i-ar 
tăia lui Thorne mâna dreaptă, cu care trăsese din stânga, în 
loc să tragă din dreapta, şi schimbase totul. Dacă-i lua 
mâna bună, putea să ia mai mult din el. Se zvonea că 
Thorne era şi el rapid, dar venise fără pază. In mod clar, nu- 
| considera pe Javel o ameninţare. 

Javel înşfăcă paharul şi-l dădu pe gât dintr-odată, 
calculând distanţa dintre mâna lui Thorne şi cuţit. Până 
acum câteva minute se temuse de Thorne, dar acum nicio 
pedeapsă din lume nu i se mai părea la fel de importantă 
precum ceea ce-avea să săvârşească el aici. Biroul de 
Evidenţa Populaţiei n-avea să se dărâme fără Thorne, era 
prea bine înregimentat. Dar pierderea lui ar fi o lovitură 
puternică. Thorne îşi conducea sistemul birocratic prin 


teroare, care funcţiona de sus în jos. Javel n-avea timp să 
apuce cuțitul cu mâna mai puternică; ar trebui să-l scoată 
cu mâna mai slabă şi să spere că era bine. Işi plimbă 
privirea de la mâna lui Thorne la a lui, socotind distanţa. 

— N-ai cum. 

Javel se uită în sus şi văzu că Thorne zâmbeşte din nou, 
cu buzele strânse şi vag amuzat. 

— Şi chiar dacă reuşeşti, mori şi tu. 

Javel se holbă la el lipsit de expresie. Femeia de lângă 
Thorne, Brenna, dădu drumul unui hohot de râs strident, ca 
sunetul unor balamale ruginite. 

— Ţi-am pus o doză în pahar, stimate Străjer al Porții. 
Dacă nu iei antidotul de la mine în vreo zece minute, o să 
mori în chinuri. 

Javel se uită spre paharul gol. Să-i fi strecurat Thorne 
ceva în el? Da, în timp ce Javel era ocupat să se holbeze la 
blestemata aia de albinoasă. Thorne nu minţea; nu trebuia 
decât să te uiţi în ochii lui, ca două oceane mărginite de 
ghețari, şi puteai să fii sigur că spune adevărul. Javel 
aruncă o privire către femeia albinoasă şi văzu că-l fixa pe 
Thorne cu o expresie de adoraţie, nu-şi putea lua ochii ăia 
roz de la el. 

— Ştii care e cel mai neplăcut aspect al muncii mele? 
întrebă Thorne. Nimeni nu înţelege că nu e vorba decât de 
afaceri. Atâta tot. Dacă ţin minte bine, oamenii au încercat 
să atace transportul de cincisprezece ori, undeva între 
Londra Nouă şi graniţa cu Mort. De obicei, tentativele au loc 
exact după capătul Crithe-ului, unde nu e nimic decât 
păşune cât vezi cu ochii, şi poţi s-ascunzi o armată întreagă 
în grâu. Şi, ştii, de zece ori am reuşit să mă înţeleg cu ei cu 
vorba bună. A fost uşor şi nu i-am pedepsit. 

— Aha, precis, mormăi Javel. 

Inima-i bătea neplăcut de tare şi i se păru că simte şi un 
junghi în vintre, exact sub buric. Nu se putu convinge căi 
se pare, dar nici că nu i se pare. Ar trebui să încerce să-l 
atace pe Thorne acum, înainte ca ceea ce avea în mate să 


ajungă să-şi facă efectul. Dar Thorne era pe poziţii; n-ar 
avea niciun avantaj. 

— Chiar nu i-am pedepsit, continuă Thorne. Le-am 
explicat pur şi simplu situaţia şi le-am dat drumul. Pentru 
că era vorba de afaceri. Erau prost îndrumați, dar nu mi-au 
distrus cuştile, atâta doar c-au speriat caii, însă asta se 
repară lesne. N-am avut o întârziere mai mare de cinci sau 
zece minute. Eu nu pedepsesc greşelile, cel puţin nu 
primele greşeli. 

— Dar de celelalte cinci ori... 

Thorne se-aplecă în faţă; avea o sclipire virtuoasă în 
priviri, şi Javel simţi clar otrava: avea o senzaţie de 
strânsoare în străfundurile stomacului, ca o indigestie mai 
gravă. Deocamdată nu era decât vag neplăcută, dar Javel 
simţi că are potenţial să degenereze în ceva mult mai rău, 
şi încă repede. 

— Ceilalţi cinci nu doreau să discute. M-am uitat în ochii 
lor şi-am înţeles imediat că pot să vorbesc până nu mai pot, 
iar ei tot o să-mi atace cuştile. Unii nu-şi dau seama sau nu- 
i interesează când şi-au jucat cărţile şi-au pierdut. 

Javel se ura că punea întrebarea, dar nu se putu abţine: 

— Şi ce le-ai făcut? 

— l-am folosit ca să dau un exemplu, răspunse Thorne. 
Pe unii nu-i prea duce capul, dar un exemplu îl pricep 
imediat. Mi-a părut foarte rău c-a fost să fie aşa, desigur... 

Bag mâna în foc că ti-a părut rău, nenorocitule, se gândi 
Javel. Bag mâna în foc. 

— ... dar asta e, a fost necesar. Ai rămâne cu gura 
căscată să vezi ce repede reuşesc lecţiile mele să-i facă pe 
oameni să intre înapoi în rând. De pildă, tu... 

Vocea lentă şi răbdătoare a lui Thorne era de nesuportat. 
Javel se simţea de parc-ar fi fost din nou captiv într-o sală 
de clasă, o experienţă căreia nu-i dusese deloc dorul de 
când fugise de-acasă, la doisprezece ani. Aruncă privire 
către femeie şi, văzându-i ochii lipsiţi de vedere aţintiţi 
asupra lui, se uită repede în altă parte. 


— Tu aveai o idee că ai putea s-apuci cuțitul şi să scapi 
de mine. De parcă eu n-aş fi fost pregătit pentru tine încă 
de ieri. Sau din ziua de dinainte. De parcă n-aş fi fost 
pregătit pentru tine din ziua în care m-am născut. 

Javel îşi aminti un zvon pe care-l auzise cândva: că mama 
lui Thorne fusese prostituată în Gut şi-l vânduse unui 
negustor de sclavi când avea numai câteva ore. | se strânse 
din nou stomacul, de data asta mai tare, ca şi când o mână 
i-ar fi pătruns prin buric, ar fi apucat o mână de organe moi 
şi le-ar fi strâns până când ceva pocnise. Se lăsă pe spate, 
respirând încet şi încercând să-şi amintească planul, dar 
durerea îi ştirbi din curajul dat de whisky. Javel fusese 
mereu laş în faţa durerii. 

— Deci, acum, Javel, întrebarea este: tot ai de gând să 
mă ataci sau vrei să vorbim despre afaceri? 

— Să vorbim despre afaceri, icni Javel. Gândurile despre 
cuţit i se risipiseră; acum nu se mai putea gândi decât la 
antidot. Vreme de atâtea nopţi se întorsese acasă plin până 
la refuz de whisky, încât de-abia se putea da jos de pe cal şi 
se gândise să termine cu toate. Era surprins de cât de mult 
încă mai voia să trăiască. 

— Bun. Să vorbim despre nevasta ta. 

— Ce-i cu ea? 

— E în viaţă. 

— Pe naiba! mârâi Javel. 

— Da, este. E bine mersi în Mortmesne. 

Thorne îşi aplecă puţin capul, ca pentru a recunoaşte o 
distincţie, apoi completă: 

— E foarte bine. 

Javel sări ca ars: 

— De unde ştii? 

— Ştiu. Ştiu chiar şi unde e. 

— Unde e? 

— Ei, ar fi prea mură în gură. Asta nu te priveşte în acest 
moment, Străjer al Porții. Ce te priveşte e că ştiu exact 
unde e şi, mai ales, că pot s-o aduc înapoi. 


Javel rămase cu gura căscată. Mintea începu să-i lucreze 
adânc şi scoase la iveală ultimul lucru pe care l-ar fi vrut: o 
zi de naştere de-a lui Allie, cu nouă sau zece ani în urmă. 
Allie zisese că şi-ar dori un război de ţesut, aşa că Javel s-a 
dus la un magazin pentru femei şi i-a cumpărat vreo două, 
care păreau bine făcute, şi la un preţ rezonabil. Allie a părut 
încântată, dar în lunile care-au urmat cele două obiecte au 
rămas în coşul ei de cusut. Javel n-a văzut-o torcând 
niciodată şi era prea mirat şi trist ca s-o întrebe de ce. Nu-i 
stătea în fire să facă aşa, Allie recunoscuse ea însăşi că 
fusese genul de copil care voia mereu să se joace cu 
lucrurile noi imediat ce le primea. 

Dar mai încolo, la vreo şase luni după ziua ei, Allie a scos 
războaiele şi a început să lucreze cu ele, făcând căciuli, 
mănuşi, fulare, apoi pulovere şi pături. Salariul lui Javel nu 
era enorm, dar îi ajungea ca să-i procure lână lui Allie şi 
astfel, până să-i sosească sentinţa de la tragerea la sorţi, 
împletise cea mai mare parte a hainelor lor de iarnă, 
călduroase şi comode. După ce Allie plecase în Mortmesne, 
Javel nu reuşise niciodată să-i strângă toate lucrurile; coşul 
ei de cusut adăsta lângă şemineu, ca întotdeauna, iar în 
războaie rămăsese o jumătate de căciulă. Lui Javel îi plăcea 
să vadă coşul, plin de proiecte neterminate, ca şi cum Allie 
s-ar fi dus doar până în vizită la părinţi şi urma să se 
întoarcă de pe-o zi pe alta. Uneori, după o beţie ceva mai 
gravă, chiar se aşeza în faţa şemineului, cu coşul în poală. 
Nu putea să mărturisească nimănui acest lucru, însă-l ajuta 
să adoarmă. 

Şi totuşi, cele şase luni îl neliniştiseră. După ce Allie 
dispăruse, Javel găsise o femeie care să-i facă curăţenie şi 
să-i spele. In fine, după câteva săptămâni, a luat coşul de 
cusut şi i-a arătat femeii războaiele de ţesut, întrebând-o 
dacă erau cumva stricate. Astfel, Javel a aflat că nu 
cumpărase război de ţesut, ci andrele. A ţese şi a croşeta 
erau două lucruri complet diferite; chiar şi Javel ştia asta, 
deşi nu era sigur în ce fel erau diferite. lar Allie, care de 


obicei nu ezita să-i spună dacă greşea cu ceva, nu zisese 
nici pâs, însă petrecuse şase luni învățând să împletească. 
Pe Javel îl încercau multe regrete cu privire la Allie şi, pe zi 
ce trece, mai apăreau şi altele, iar unul dintre cele mai mari 
şi mai stranii era că nu ştiuse despre andrele înainte ca ea 
să plece. În unele dimineţi, când se trezea în patul lor 
comun (dormea pe aceeaşi parte ca întotdeauna; n-ar fi 
putut să doarmă pe partea ei de pat aşa cum nu putea să 
respire sub apă), se gândise c-ar da orice ca Allie să ştie că 
înţelesese ce era cu andrelele. | se părea de-o importanţă 
vitală ca ea să afle că el ştia. 

— De unde ştiu eu c-o poţi aduce înapoi? 

— Pentru că pot, răspunse Thorne. Şi aşa voi face. 

Javel simţi încă un spasm în stomac, cu duritatea unui 
pumn, şi se chirci de durere, încercând să-şi comprime 
mijlocul într-o minge cât se putea de mică. Nu-i înlătura 
durerea, nici pe departe. În cele din urmă, puţin câte puţin, 
spasmul cedă, pumnul din stomac i se destinse, iar când se 
uită în sus, Javel îl văzu pe Thorne cum îl urmăreşte cu o 
detaşare perfect clinică. 

— Ar trebui să ai încredere în mine, Javel. Nu-mi încalc 
niciodată cuvântul dat. 

Javel cântări propunerea, cu o mână pe stomac, pre- 
gătindu-se pentru următorul atac de durere. Oraşul vuia de 
informaţii despre Thorne, unele adevărate, altele apocrife, 
dar nu auzise niciodată că Thorne şi-ar fi încălcat cuvântul. 
În fond, n-ar fi avut nimic de câştigat dacă făcea afaceri cu 
o reputaţie de om necinstit. Lângă Thorne, femeia 
albinoasă începuse să respire sacadat, rapid şi superficial, 
de parcă o păştea hiperventilaţia. Avea ochii închişi şi părea 
cuprinsă de extaz. Cu o mână începu să se pişte singură de 
sâni, uşor şi tandru, prin materialul subţire al cămăşii roz. 

— Linişteşte-te, draga mea, îi şopti Thorne. Aproape c-am 
terminat afacerea asta. 

Femeia se potoli şi-şi puse mâinile la loc în poală. Lui 
Javel i se făcu pielea de găină. 


— Ce vrei? 

Thorne încuviinţă din cap. 

— Am nevoie să introduc ceva în Citadelă. Şi vreau un 
om la Poartă care, în chip convenabil, să uite să pună 
întrebări dificile. 

— Când? 

— Când spun eu. 

Javel rămase cu ochii aţintiţi la Thorne; începu să i se 
limpezească mintea. Stomacul îi fu atacat de o nouă 
crampă, mai nasoală decât cele dinainte, şi icni. 

— O s-o omori pe Regină. 

Thorne îi aruncă o privire scurtă; avea mereu în ochi o 
răceală clinică. Javel se gândi la viziunea pe care-o avusese 
pe Pajiştea Citadelei: femeia înaltă cât lumea, mai bătrână 
decât ea, călită, cu coroana pe cap. Javel ştia că Regina 
fusese încoronată cu două zile în urmă; Vil, care afla mereu 
primul noutăţile, le spusese că Regentul încercase s-o atace 
într-o ambuscadă în timpul încoronării, dar nu reuşise. Când 
umblase călare pe străzi la lăsarea serii, Javel trecuse prin 
hărmălaia obişnuită a negustorilor care închideau 
magazinele, strigau şi bârfeau şi schimbau noutăţi, şi-i 
auzise c-o numesc Regina Adevărată. Javel nu cunoştea 
expresia, dar sentimentul era fără greş: era numele dat 
femeii înalte, grave, pe care-o văzuse pe Pajiştea Citadelei, 
care nu exista încă. _ 

Dar ar putea să existe, se gândi Javel. /ntr-o bună zi. Şi, 
deşi nu mai fusese la biserică şi nici măcar nu mai crezuse 
în Dumnezeu din ziua în care Allie dispăruse în Mortmesne, 
simţi brusc că deasupra capului îi atârnă osândirea; 
osândirea şi istoria, ca două mâini care aşteptau să-l apuce 
şi să-l sugrume. Cei care-l asasinaseră pe Jonathan cel Bun 
nu fuseseră prinşi niciodată, dar le erau dedicate cele mai 
negre pagini din istoria Regatului. Indiferent cine-or fi fost, 
Javel era convins că fuseseră osândiţi pentru fărădelegile 
săvârşite. Dar lui Thorne nu-i putea explica toate astea. Nu 
putu decât să-i spună: 


— Dar e Regina. Nu poţi să omori Regina. 

— Nu avem dovezi că e adevărata Regină, Javel. E doar o 
fată cu o urmă de arsură şi cu un colier. 

Dar Thorne privi în altă parte şi, într-un acces brusc de 
intuiţie, Javel ştiu: o văzuse şi Thorne pe femeia înaltă, 
regală, pe pajişte. O văzuse şi-i fusese atât de frică de ea 
încât alesese această cale. Thorne nu semănase niciodată 
mai mult cu un păianjen cum semăna atunci; se târâse 
dintr-un colţ ca să-şi repare pânza şi apoi o va zbughi din 
nou în crăpătura lui întunecată să privească, să facă planuri 
şi să aştepte cu o răbdare nesfârşită, păcătoasă vibrația 
care semnala zbaterea vreunei făpturi neajutorate prinse în 
pânză. 

Javel aruncă o privire prin cârciumă şi-o văzu cu ochi noi: 
mizeria care înnegrise podeaua; seul ieftin care se scurgea 
din torţe şi se întărea pe ziduri; curva care zâmbea 
disperată la toţi bărbaţii care intrau. Şi, mai ales, mirosul de 
bere şi whisky, amestecate într-o pâclă atotpătrunzătoare, 
de ziceai că o să coboare din aer. Javel adora mirosul şi-l 
ura totodată şi cumva ştia că încâlceala asta de iubire şi 
ură era motivul pentru care Thorne îl alesese tocmai pe el. 
Javel era slab, iar lui Thorne îi plăcea tot atât de mult 
mirosul slăbiciunii pe cât de mult îi plăcea lui mirosul de 
whisky. 

Aici e crăpătura întunecată, îşi dădu seama Javel, într-un 
final. Chiar aici. 

Se chirci din nou; în stomac i se trezise un fel de animal 
pitic, care-i sfâşia carnea cu gheare ascuţite şi cu dinţii ca 
acele. Lumea se îngustase până la distanţa dintre doi poli: 
chestia care-i spinteca stomacul şi Allie. Mergea pe sârmă; 
distanţa era scurtă, dar sub el se căsca întunericul 
nesfârşit. Şi ce-aveau să-i vadă ochii în cădere? 

— Şi dacă nu-ți iese planul? icni el. Ce garanţie am? 

— N-ai nicio garanţie, îi răspunse Thorne. Dar nu te 
îngrijora. Numai proştii îşi ţin toate ouăle în acelaşi coş. Eu 
am multe coşuri. Dacă nu-mi iese un plan, trecem la altul, 


şi până la urmă reuşim. 

Thorne se căută în cămaşă şi scoase un flacon cu un 
lichid de culoarea chihlimbarului. I-1 întinse lui Javel, care 
dădu să-l apuce, dar prinse numai aerul. 

— AŞ estima că mai ai un minut, poate două, după care 
chestia asta nu te mai ajută. Aşadar, Străjer al Porții, am o 
singură întrebare: te duce capul? 

N-am cum să câştig, se gândi Javel, strângându-şi 
stomacul cu mâinile. Şi nu era şi un soi de consolare 
întunecată, laşă, în gândul ăsta. Pentru că, dacă n-ai cum 
să câştigi, nu e vina ta, indiferent ce-alegi. 


* 


Transportul întârziase. 

Regina din Mortmesne nu reuşise să treacă peste acest 
lucru nici în ziua respectivă, nici în cea precedentă, nici mai 
înainte. Încerca să se concentreze în timp ce dregătorul 
care se ocupa de licitaţii îi prezenta cifrele de la licitaţiile 
din luna precedentă. Luna februarie mersese bine; Coroana 
îşi asigurase vreo cincizeci de mii de mărci. În mod obişnuit, 
când sosea transportul, Regina alegea marfa cea mai bună, 
fie pentru uzul propriu, fie pentru a o oferi drept cadou. 
Însă majoritatea sclavilor ajungeau la licitaţie, unde 
participau nobilii din Mortmesne sau antreprenorii bogaţi, 
care-aveau să vândă sclavii în schimbul unor preţuri şi mai 
mari, în oraşele din nord sau în altele, mai îndepărtate. 
Licitaţia producea mereu un profit frumos, dar vânzările 
mari din februarie nu erau îndeajuns ca s-o scape pe 
Regină de senzaţia insistentă de subminare, senzaţia că 
apărea o problemă pe care nu-i stătea în putere s-o rezolve. 
Fata împlinise nouăsprezece ani, nu fusese găsită, iar acum 
transportul întârzia. Ce însemna asta? 

Fără îndoială că Regentul din Tearling făcuse o treabă de 
mântuială. În primul rând că-i dăduse voie Elyssei să trimită 
fata în exil, pe furiş (deşi nici măcar Regina nu prevăzuse o 


asemenea mişcare... cine s-ar fi gândit că pe Elyssa o duce 
capul la asemenea şiretlicuri?). Dar după optsprezece ani, 
fata trebuia găsită. La insistenţele ei, Regentul îi 
contractase în sfârşit pe Cadeni, cu câteva luni în urmă, dar 
Regina îşi dăduse seama, într-un fel, că deja era prea 
târziu. 

— Asta e tot, Maiestate. 

Broussard, dregătorul de licitaţii, îşi îndesă hârtiile la loc 
în mapă. 

— Prea bine. 

Broussard rămăsese în picioare. Îşi strângea mapa cu 
amândouă mâinile. 

— Da? 

— Aţi mai aflat ceva de noul transport, Maiestate? 

Nici măcar oamenii ei nu-i dădeau voie să uite. 

— Când o să aflu ceva, o să afli şi dumneata, Broussard. 
Mergi şi pregăteşte-te de licitaţie. Şi nu uita să-i cureţi de 
paraziți de data asta. 

Broussard se schimbă la faţă şi strânse din dinţi pe sub 
barbă. Işi făcea bine treaba şi avea o capacitate înnăscută 
de-a traduce valoarea cuiva într-o sumă de bani. Cu ani în 
urmă, când licitaţiile încă erau o noutate, Reginei îi făcea 
plăcere să stea într-un balcon mai de jos, pe zece ale 
fiecărei luni, şi să-l urmărească pe Broussard cum stoarce şi 
ultima picătură de câştig din orice gram de omenire. Îi 
provoca o mare plăcere să vadă cum oamenii din Tear 
ajung la licitaţie. Dar, în urmă cu vreo patru-cinci ani, într-o 
lună, unul dintre oamenii lui Broussard nu se ocupase cum 
trebuie de deparazitare, aşa că, în scurt timp, şi Palatul, şi 
câteva case de nobili se umpluseră de păduchi. Regina 
făcuse în aşa fel încât scandalul să nu ajungă public oferind 
gratis câte-un sclav fiecărei părţi lezate; pierderile le-a tăiat 
din simbria lui Broussard. Incidentul fusese neplăcut, dar, 
retrospectiv, Regina se bucura că se întâmplase. Nu strica 
să-l aibă pe Broussard la mână cu ceva, în astfel de 
momente, când omul uita că nu e decât un comerciant de 


carne vie şi că, dacă nu era Regina, n-ar avea loc nicio 
licitaţie. 

Broussard se îndepărtă, ţinând de mapă de parc-ar fi fost 
unicul său copil, iar Reginei îi făcu plăcere să-l vadă cu 
umerii aplecaţi într-o poziţie ofensată şi rigidă. Insă asta nu- 
i potolea vocile care-i şuşoteau în minte întrebarea tăcută 
care-o frământa de zile întregi: era portu Patru zile de 
vreme bună şi cinci zile de vreme rea. Nu sosise niciodată 
mai târziu de ziua de cinci ale lunii. Acum era şase martie. 
Dac-ar fi fost vreo problemă, fie Regentul, fie Thorne o 
anunțau pân-acum. Regina îşi duse mâna la frunte; simţea 
cum între tâmple îi creşte o durere de cap. Fiziologia ei 
progresase într-atât încât nu se-mbolnăvea aproape 
niciodată. Singura excepţie erau durerile de cap, care 
veneau din senin, fără nicio explicaţie medicală, şi 
dispăreau la fel de subit. 

Și dacă transportul nu mai ajunge deloc? 

Regina tresări de parc-ar fi ciupit-o cineva prin rochie. 
Traficul de carne vie devenise o parte esenţială a 
economiei din Mortmesne, la fel de regulată şi aşteptată 
precum mareele. Şi Cadare, şi Callae le trimiteau sclavi, dar 
tributurile lor la un loc nu făceau nici cât jumătate din 
transportul venit din Tear. Cu ajutorul sclavilor vânduți la 
preţuri convenabile, fabricile mergeau, nobilimea era 
mulţumită, iar trezoreria era plină. Orice perturbare în acest 
proces cauza pierderi. i 

Regina simți brusc că-i lipseşte Liriane. In timp ce ea 
rămăsese tânără, Liriane îmbătrânise, ca toți ceilalți 
servitori, şi, cu câțiva ani în urmă, îşi dăduse duhul. Liriane 
avusese într-adevăr darul prorocirii; nu numai că vedea 
viitorul, dar înţelegea deopotrivă prezentul şi trecutul. Ea ar 
fi putut să ştie ce se petrecea acum în Tear. 

Oricât s-ar fi străduit Regina să se convingă că nu-i aşa, 
nu-i dădea deloc pace bănuiala că, indiferent ce anume nu 
mergea cum trebuie, avea de-a face cu fata. Dacă n-o 
omorâseră pe drum, însemna că ajunsese deja la Citadelă. 


Oare o fi reuşit Thorne să rezolve problema? Regentul era 
incompetenţa personificată, dar Thorne era exact opusul 
lui. Dacă nici Thorne nu reuşise, care era pasul următor? Să 
scoată tratatul şi să pornească războiul? Regina nu vrusese 
nici prima dată cu tot dinadinsul să invadeze Tearlingul. Să 
deţii un teritoriu străin costă bani, resurse, greutăţi. 
Transportul era o soluţie mai simplă şi mai elegantă. 

Şi totuşi, îşi dădu seama că nu era chiar cel mai rău lucru 
din lume să-şi mobilizeze armata. Soldaţii ei nu mai 
fuseseră la război de la ultimul asediu al Tearlingului. 
Granițele Regatului Mortmesne nu erau amenințate. Nu mai 
avusese loc nicio luptă, încă de când Exilaţii îşi cloceau 
conspirația. Chiar şi într-o zi proastă, armata din Mort o 
domina cu uşurinţă pe cea din Tear, dar exista şi 
posibilitatea ca soldaţii să se fi lăsat pe tânjală, după atâta 
pauză. N-ar strica să-i readucă într-o formă mai bună. Cine 
ştie. Dar la acest gând, durerea de cap i se intensifică brusc 
- era acum un flux constant care i se izbea de pereţii 
craniului. 

Dincolo de sala de audienţe începuse un freamăt. Regina 
se uită în sus şi-l zări pe Beryil, şambelanul ei, care se 
grăbea spre uşile cele mari. Se va ocupa el de tot. După ce 
murise Liriane, Beryll era cel mai în vârstă şi cel mai de 
încredere dintre servitorii ei, atât de deprins cu dorinţele ei 
încât Regina abia dacă mai trebuia să se preocupe de 
daravelele zilnice din castel. Se uită la ceas şi se hotărî să 
se retragă în camera ei. Avea să ia cina devreme, apoi se 
va bucura de unul dintre sclavii ei. De cel înalt, pe care-l 
luase din ultimul transport venit din Tearling, un bărbat 
musculos, cu părul negru şi des, cu barbă, care arăta ca un 
fierar. Numai în Tearling erau bărbaţi aşa de înalţi. 

Regina îi făcu semn lui Eve, una dintre cameristele ei, şi-i 
şopti să i-l aducă pe bărbatul respectiv în dormitor, după 
spectacol. Eve o ascultă cu o privire cât putu de plăcută, pe 
care Regina o aprecie. Cameristele ei urau această 
îndeletnicire; bărbaţii nu erau mereu cooperanţi. Eve avea 


să-l drogheze şi să-i dea un medicament pentru circulaţie, 
iar Regina se va bucura de erecţia lui cât să scape de visul 
acela. Drogul nu mai era necesar, desigur; transformarea 
Reginei mersese deja atât de departe încât nici nu era 
sigură că mai putea fi rănită. Dar cameristelor nu le 
spusese asta niciodată, iar acum se bucura. Dacă tot o 
apucase durerea de cap, voia ca bărbatul să fie maleabil. 
Se strecură afară din camera de audienţe pe uşa ei privată 
din spatele tronului şi-o porni pe un hol lung, spre 
apartamentele ei. 

Holul era plin cu soldaţi aşezaţi în şiruri; toţi priveau 
prudent în pământ. Când îi văzu, Regina îşi mai pierdu din 
elan. Ultimul raport al Regentului îi adusese la cunoştinţă 
că majoritatea străjerilor Elyssei plecaseră din castel în 
căutarea fetei. Carroll, Buzduganu, Elston... numele îi erau 
cunoscute, pentru că învățase că trebuie să-i aibă în 
vedere. Dacă l-ar fi găsit ea pe Buzduganu înaintea Elyssei, 
lucrurile ar fi stat altfel. Safirele dinastiei dispăruseră ca 
prin farmec - sigur era mâna lui la mijloc. Dac-ar fi reuşit 
măcar să pună mâna pe giuvaiere înainte să moară Elyssa! 
Probabil că n-ar mai fi durut-o capul, şi nici pomeneală să 
aibă nevoie de pastile. 

Dar acum avea să repare tot răul. Va face rost de safire 
şi, când va sosi transportul, probabil că-i va cere Regentului 
o taxă pentru întârziere de o să-l usture. El o să se plângă 
şi-o să se văicărească, dar o să plătească, iar când se gândi 
la mutra lui albă, necăjită, îi veni să zâmbească în timp ce 
se dezbrăca, în aşteptarea sclavului. Ajutoarele ei erau 
foarte rapide; abia intrase în cameră de cinci minute şi se şi 
auzi o bătaie la usă. 

— Intră, zise precipitată, nemulțumită că durerea de capi 
se înteţea. Poate-i făceau la bucătărie un praf să-l ia, dar 
praful i-ar alunga somnul mult după ce sclavul îşi termina 
prestaţia, iar somnul era de mare preţ în ultima vreme. 

Uşa se deschise. Când se întoarse, îl zări pe Beryll şi 
deschise gura să-i ceară un praf pentru migrene. Dar 


cuvintele i se înnodară în gât. Beryll era alb ca varul, iar 
ochii îi erau măriţi de spaimă. Cu o mână tremurândă ţinea 
strâns un pergament. 

— Maiestate, zise el, cu vocea gâtuită. 


8. Aripa Reginei 


E lesne să pierzi din vedere că o monarhie 
înseamnă mult mai mult decât monarhul din 
fruntea ei. O domnie de succes este un organism 
complex, compus din nenumărate piese 
individuale care lucrează în sincron. Dacă o privim 
îndeaproape pe Regina Glynn, găsim multe piese 
aflate în mişcare, dar nu putem supraestima 
importanța lui Lazarus Buzduganu, Căpitanul 
Gărzilor Regale şi Asasin-Șef. Dacă-l dăm la o 
parte, întreaga structură se prăbuşeşte. 


— Tearling ca naţiune militară, 
CALLOW MARTIRUL 


Când se trezi, Kelsea observă cu încântare că toate 
pernele decorative fuseseră îndepărtate din patul mamei 
sale. Din patul ei, acum era al ei, şi gândul acesta îi făcu 
mai puţină plăcere. Avea spatele plin de bandaje. Işi trecu 
mâna prin păr şi-l simţi slinos. Dormise ceva. De această 
dată, Buzduganu nu mai era în fotoliul din colţ; în cameră 
nu mai era nimeni. 

Îi luă câteva minute bune să se ridice în capul oaselor; nu 
simţi că umărul i-ar sângera, dar rana se întindea la fiecare 
mişcare. Cineva, fără îndoială că Andalie, îi pusese un 
urcior cu apă lângă pat şi un pahar gol. Kelsea bău şi-şi 
aruncă câteva picături şi pe faţă. Andalie trebuie c-o 
spălase de sânge, lucru pentru care-i era recunoscătoare. li 
veni apoi în minte omul pe care-l ucisese şi fu uşurată că nu 
simte nimic. 

Se ridică anevoie în picioare şi se plimbă prin cameră, să- 
şi încerce rana. În cursul plimbării, descoperi că de capătul 
patului atârna o frânghie lungă; se întindea până la tavan, 
unde se strecura prin câteva cârlige, apoi dispărea printr-o 
mică deschizătură scobită în peretele anticamerei. Kelsea 


zâmbi şi trase uşor de frânghie, apoi auzi sunetele 
înfundate ale unui clopot. 

Buzduganu deschise uşa. Când o văzu ridicată în picioare 
lângă pat, încuviinţă din cap. 

— Foarte bine. Doctorul a zis c-o să stai în pat cel puţin 
înc-o zi, dar eu am ştiut că te cocoloşeşte. 

— Care doctor? Kelsea presupusese că Buzduganu îi 
oblojise rănile. 

— Doctorul pe care l-am chemat pentru aia mică. Nu-mi 
plac doctorii, dar e un om capabil şi probabil că lui i se 
datorează faptul că rana nu ţi s-a infectat. A spus că umărul 
o să ți se repare încet, dar curat. 

— Incă o cicatrice. 

Kelsea îşi frecă uşor gâtul. 

— In curând o să mă umplu de cicatrici. Fetiţa cum se 
simte? 

— Merge spre bine. Doctorul i-a dat mamei nişte leacuri 
care par să-i fi liniştit stomacul, deşi a costat o avere. 
Probabil c-o să aibă nevoie de mai multe mai târziu. 

— Sper că l-ai plătit bine. 

— Foarte bine, Domniţă. Dar nu putem să apelăm mereu 
la el, şi nici la celălalt doctor pe care-l ştiu. Niciunul nu e de 
încredere. 

— Şi ce-o să facem? 

— Nu ştiu încă. 

Buzduganu îşi frecă fruntea cu degetul cel mare. 

— Mă tot gândesc la asta. 

— Şi străjerii care-au fost răniţi? 

— Fac bine. Vreo doi o să trebuiască să-şi limiteze 
îndatoririle o vreme. 

— Vreau să-i văd. 

— Eu, unul, nu m-aş duce, Domniţă. 

— De ce? 

— Un Străjer Regal e o fiinţă trufaşă. Cei care-au fost 
răniţi nu şi-ar dori să-i vezi aşa. 

— Cine, eu? întrebă Kelsea, uimită. Eu nici nu ştiu să ţin o 


sabie în mână. 

— Noi nu gândim aşa, Domniţă. Nu vrem decât să ne 
facem meseria. 

— Şi eu ce să fac, să mă prefac că nici n-au fost răniți? 

— Da. 

Kelsea scutură din cap. 

— Barty zicea mereu că bărbaţii sunt cocoşi când vine 
vorba de trei lucruri: berea, mădularul şi mândria. 

— Sună exact ca ceva ce-ar fi zis Barty. 

— Mă gândeam că se înşală cu privire la mândrie. 

— Nu, deloc. 

— Şi, apropo de mândrie, cine-a aruncat cuțitul? 

— Îmi cer scuze, Domniţă. A fost scăparea mea privind 
paza şi-mi asum întreaga responsabilitate. Am crezut că te 
protejăm suficient de bine. 

Kelsea rămase fără replică. Buzduganu se uita din toate 
puterile în pământ, iar chipul brăzdat îi era atât de 
contorsionat de parc-ar fi aşteptat să-i pocnească un bici pe 
umeri în orice clipă. Nu-şi putea ierta faptul că fusese prins 
cu garda jos. Buzduganu îi spusese că el nu copilărise 
niciodată, dar Kelsea se îndoia; reacţia asta mai ales părea 
să fi fost rezultatul unei creşteri foarte severe. Kelsea se 
întrebă dacă şi ea arăta la fel de chinuită când nu ştia 
răspunsul la ceva. Vocea lui Buzduganu îi răsună din nou în 
cap: era patroana lui, nu confesoarea. 

— Bănuiesc că lucrezi din greu să afli, nu? 

— Da. 

— Atunci să trecem mai departe. 

Buzduganu îşi ridică privirea, vizibil uşurat. 

— În mod obişnuit, primul lucru pe care l-ar face un nou 
monarh ar fi să ţină o audienţă, dar aş vrea să amânăm 
asta cu vreo săptămână sau două. Nu eşti în formă pentru 
aşa ceva şi sunt destule de făcut aici. 

Kelsea îşi culese diadema de pe masa de toaletă, cea 
Kitsch şi o privi atent. Era o bijuterie frumoasă, dar prea 
fragilă, prea feminină pentru gustul ei. 


— Trebuie să găsim coroana adevărată. 

— Va fi greu. Mama ta l-a pus pe Carroll s-o ascundă şi, 
crede-mă, îi mergea mintea la din astea. 

— Atunci, să ne asigurăm c-o plătim pe târâtura aia în 
schimbul diademei. 

Buzduganu tuşi să-şi dreagă vocea. 

— Avem multe de făcut azi. S-o chemăm pe Andalie să te 
aranjeze. 

— Ce impoliteţe. 

— Să mă ierţi, Domniţă, dar ai arătat şi mai bine de-atât. 

De dincolo se auzi încă o bufnitură, atât de tare încât 
făcu ca perdelele de deasupra patului lui Kelsea să se 
zgâlţâie. 

— Ce se întâmplă acolo? 

— Provizii pentru asediu. 

— Asediu? Aşteptăm vreun asediu? 

— Azi e şase martie, Domniţă. Mai sunt doar două zile 
până la termenul stipulat în tratat. 

— N-am de gând să mă răzgândesc, Lazarus. Termenul 
acela nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Nu sunt sigur că înţelegi până la capăt consecinţele 
acţiunilor dumitale, Domniţă. 

Kelsea miji ochii. 

— Ba eu nu sunt convinsă că dumneata mă înţelegi pe 
mine până la capăt, Lazarus. Ştiu la ce-am dat naştere. 
Cine comandă armata? 

— Generalul Bermond, Domniţă. 

— Atunci, să-l chemăm încoace. 

— Am trimis deja după el. S-ar putea să-i ia câteva zile s- 
ajungă; era plecat la graniţa de sud, în inspecţie la 
garnizoane, şi nu călăreşte aşa repede. 

— Generalul armatei mele nu călăreşte repede? 

— E olog, Domniţă, de la o rană pe care a încasat-o când 
apăra Citadela de o lovitură de stat, acum zece ani. 

— Ah, murmură Kelsea, jenată. 

— Te avertizez, Domniţă: Bermond va fi dificil. Mama 


dumitale l-a lăsat mereu să facă ce-l taie capul, iar 
Regentul n-a avut treabă cu el de ani întregi. S-a obişnuit 
să ia decizii de unul singur. De asemenea, o să-i repugne 
gândul de-a discuta strategie cu o femeie, fie ea şi Regină. 

— Cu atât mai rău. Unde e Tratatul cu Mortmesne? 

— E-afară, te-aşteaptă să-l cercetezi. Dar cred că va 
trebui să te resemnezi. 

— Cu ce? 

— Cu războiul, răspunse Buzduganu sec. Pur şi simplu le- 
ai declarat război celor din Mortmesne, Domniţă, şi, crede- 
mă, Regina Roşie o să vină. 

— E-un pariu, Lazarus, ştiu. 

— Ţine minte, Domniţă: nu eşti singura care face pariuri. 
Acum ai pus rămăşag pe socoteala unui întreg regat. Sunt 
mize mari şi ar fi bine să fii pregătită să pierzi. 

Se duse s-o cheme pe Andalie, iar Kelsea se-aşeză pe 
pat. | se strânsese stomacul. Era clar că Buzduganu începea 
s-o înţeleagă, pentru că-i băgase cuțitul acolo unde o durea 
cel mai tare. Inchise ochii şi-şi imagină Mortmesne ca pe un 
pământ vast şi întunecat, trezindu-se dintr-un somn 
prelung şi întinzându-se ca o umbră, pe deasupra a tot ce 
voia ea să construiască. 

Carlin, ce mă fac? 

Dar vocea lui Carlin îi amuţise în minte şi nu veni niciun 
răspuns. 

Tratatul cu Mortmesne stătea desfăcut pe masa mare ce 
se găsea într-un capăt al sălii de audienţe. Era destul de 
scurt pentru un document de acest fel: număra doar câteva 
foi de pergament gros pe care trecerea timpului le 
înnegrise uşor. Kelsea atinse delicat paginile; era fascinant 
să vadă inițialele mamei ei, ER, măzgălite neatent, cu 
negru, în josul fiecărei pagini. In dreapta erau alte iniţiale, 
mâzgălite în cerneală roşu-închis: RM. Ultima pagină a 
documentului conţinea două semnături: pe un rând, Elyssa 
Raleigh, scrisă aproape neinteligibil, şi pe altul, Regina din 
Mortmesne, scrisă citeţ, cu aceeaşi cerneală de culoarea 


sângelui. 

Chiar nu vrea să-i ştie nimeni numele adevărat, îşi dădu 
seama Kelsea, la o scăpărare a intuiţiei. E important pentru 
ea, ca nimeni să nu afle vreodată cine e. Dar de ce? 

Kelsea descoperi cu dezamăgire că limbajul tratatului era 
într-adevăr foarte transparent, aşa cum susţinuse şi 
Buzduganu. Regatul Tearling se obliga să asigure trei mii 
de sclavi pe an, împărţiţi în douăsprezece transporturi 
egale. Cel puţin cinci sute trebuiau să fie copii, cel puţin 
două sute din fiecare sex. De ce era nevoie de atâţia copii? 
Mortmesne primea un procent de copii sclavi şi din Callae, 
şi din Cadare, iar copiii nu erau de folos la munci industriale 
grele sau la minerit, şi în Mortmesne nu prea erau ferme. 
Chiar dac-ar fi fost un număr disproporționat de mare de 
pedofili pe piaţă, şi tot n-ar fi terminat copiii aşa de repede. 
De ce atât de mulţi? 

Limbajul lapidar şi mecanic al tratatului nu-i oferea niciun 
răspuns. Dacă vreun transport nu ajungea în Demesne în 
cea de-a opta zi a lunii, tratatul îi asigura Regatului 
Mortmesne dreptul de-a pătrunde neîntârziat în Tearling şi 
de a-şi lua ce i se cuvine drept pradă. Însă Kelsea observă 
că documentul nu stabilea nicio limită asupra duratei 
acestei intrări şi nici nu specifica vreo cerere de retragere 
când cota va fi fost satisfăcută. Kelsea fu nevoită să 
constate că Buzduganu avusese dreptate: când oprise 
transportul, fata îi oferise Reginei Roşii drepturi nelimitate 
de-a cotropi regatul. Ce fusese în mintea mamei ei de 
semnase un document atât de părtinitor? 

Să fim cinstiți, o avertiză o voce din cap. Nu era nici 
vocea lui Carlin, nici a lui Barty; Kelsea nu reuşi s-o 
identifice, dar n-avea încredere în pragmatismul ei. Ce-ai fi 
făcut, dacă duşmanul pândea la poartă? 

Nici de această dată Kelsea nu avu niciun răspuns. Puse 
paginile tratatului la un loc într-un teanc ordonat şi le-aşeză 
pe biroul din camera mamei sale, cu o stare de rău. Îi veni o 
idee nouă, de neconceput cu câteva săptămâni în urmă, 


dar Kelsea pricepuse deja că mintea ei încearcă să se 
protejeze de dezastre viitoare punând răul înainte. Se 
întoarse către Buzduganu: 

— Mama mea a murit asasinată? 

— Au fost câteva tentative, răspunse Buzduganu 
indiferent, deşi lui Kelsea i se păru că indiferența lui e 
jucată. 

— Aproape c-a murit otrăvită cu mătrăgună; cineva i-a 
strecurat-o în mâncare. Atunci s-a hotărât să te trimită să 
creşti în altă parte. 

— Adică m-a trimis de-aici ca să mă protejeze? 

Buzduganu se încruntă. 

— Dar de ce credeai? 

— Nu contează. 

Kelsea aruncă din nou o privire către masă şi către 
tratatul din fata ei. 

— Aici nu e vorba de nicio loterie. 

— Loteria e o treabă internă. La început, mama dumitale 
a trimis puşcăriaşi şi bolnavi mintal. Dar din asemenea 
oameni nu scoţi sclavi buni, aşa că aranjamentul nu i-a 
convenit prea mult timp Reginei Roşii. Biroul de 
Recensământ a fost răspunsul unchiului dumitale. 

— Nu e scutit nimeni? 

— Doar clerul. În rest, nu. Chiar şi copiii mici sunt luaţi. 
Numele lor ajung la sorţi imediat ce sunt înţărcaţi. Se spune 
că Regina Roşie îi oferă cadou familiilor sterpe. O vreme 
femeile au evitat procedura dând sân copiilor mult după 
vârsta de înţărcare, dar Thorne s-a prins. Are oameni în 
fiecare sat din regat, care ştiu totul. 

— Îi e credincios unchiului meu? 

— Thorne e un om de afaceri. Se înclină încotro bate 
vântul. 

— Şi acum încotro bate? 

— Spre Mortmesne. 

— Atunci să stăm cu ochii pe el. 

— Eu stau mereu cu un ochi pe Arlen Thorne, Domniţă. 


— Cum a murit mama mea, de fapt? Carlin n-a vrut să-mi 
spună. 

— Se spune că din cauza otrăvii, Domniţă. Că i-a slăbit 
inima treptat până ce s-a stins, după câţiva ani. 

— Aşa se spune. Dar tu ce spui, Lazarus? 

Buzduganu se uită la ea cu ochii goi. 

— Eu nu spun nimic, Domniţă. De-asta sunt Străjer al 
Reginei. 

Nemulţumită de răspuns, Kelsea îşi petrecu restul zilei 
inspectând Aripa Reginei şi întâlnindu-se cu diverşi oameni. 
Începură cu noua bucătăreasă, Milla, o blondă atât de 
mărunţică încât Kelsea nici nu vru să se gândească cum 
dăduse naştere fiului ei care-acum avea patru ani. Kelsea 
înţelese că Milla făcuse ceva neplăcut ca să încropească un 
trai, fiindcă, după ce-i spuse că singura ei ocupaţie va fi să 
gătească, chiar şi pentru cei vreo douăzeci şi ceva de 
oameni care ocupau acum Aripa Reginei, se bucură atât de 
tare încât Kelsea fu nevoită să-şi ascundă mâinile în pliurile 
rochiei, de teamă ca nu cumva femeia să încerce să i le 
sărute. 

Cealaltă femeie care venise cu ei, Carlotta, era mai în 
vârstă şi-avea o faţă rotundă, cu obrajii rumeni. Părea 
înfricoşată de ceva, dar după câteva întrebări repetate 
recunoscu că putea să coasă acceptabil. Kelsea îi ceru mai 
multe rochii negre şi Carlotta încuviinţă că le poate face. 

— Deşi m-aş descurca mai bine dacă v-aş lua măsurile, 
Maiestate, se-aventură ea, speriată în acelaşi timp de 
gândul acesta. Şi lui Kelsea ideea de a i se lua măsurile i se 
păru aproape la fel de înfricoşătoare, dar dădu din cap că 
da, ca s-o liniştească pe femeie. 

Se mai întâlni cu câţiva străjeri care nu fuseseră cu ei în 
călătorie: Caelan, un bărbat cu mutră de bătăuş, căruia toţi 
îi ziceau Cae; Tom şi Wellmer, ambii arcaşi. Wellmer părea 
prea tânăr să fie în Straja Regală. Işi dădea silinţa s-arate la 
fel de indiferent ca şi ceilalţi, dar era clar că e agitat; tot la 
câteva secunde, îşi schimba greutatea de pe-un picior pe 


altul. 

— Câţi ani are băiatul ăla? îi şopti Kelsea lui Buzduganu. 

— Wellmer? Douăzeci. 

— Ce-ai făcut, l-ai luat de la creşă? 

— Majoritatea eram adolescenţi când am fost recrutaţi. 
Nu-ţi face griji pentru Wellmer, Domniţă. Dacă-i dai un arc, 
îţi scoate ochiul stâng de-acolo de unde e, chiar şi la lumina 
torţelor. 

Kelsea încercă să-mpace prezentarea asta cu imaginea 
băiatului agitat, albit la faţă, pe care-l vedea, dar nu reuşi. Il 
urmă pe Buzduganu pe coridor către una dintre primele 
camere, care fusese transformată în grabă în creşă. 
Camera fusese o alegere bună; era una dintre puţinele 
încăperi cu fereastră, aşa încât lumina se revărsa în ea şi-o 
făcea să pară mai luminoasă şi mai veselă decât era de 
fapt. Toată mobila fusese trasă la perete, iar pe podea erau 
împrăştiate tot felul de jucării improvizate: păpuşi de cârpă, 
umplute cu paie care curgeau din toate peticile, săbii de 
jucărie şi o tarabă de lemn făcută pe măsura unui copil. 

Kelsea se uită pe furiş înăuntru şi zări câţiva copii aşezaţi 
în semicerc în mijlocul creşei, concentrați asupra unei femei 
frumoase, cu părul roşcat, pe care Kelsea n-o mai văzuse 
până atunci. Le spunea o poveste copiilor, ceva despre o 
fată cu părul extraordinar de lung, întemniţată într-un turn, 
iar Kelsea se sprijini de tocul uşii, nevăzută, să asculte. 
Femeia vorbea cu un accent pronunţat de Mortmesne, dar 
avea o voce puternică şi povestea bine. Când prinţul fu 
rănit prin şiretenia unei vrăjitoare, femeia îşi cobori colţurile 
gurii şi chipul îi fu cuprins de tristeţe. Atunci Kelsea o 
recunoscu şi se întoarse uimită către Buzduganu. 

Acesta o îndepărtă de uşă şi-i spuse cu o voce joasă: 

— A fost o minune cu cei mici. Femeile sunt fericite să-şi 
lase copiii cu ea cât lucrează, chiar şi Andalie. E un dar 
neaşteptat; altfel ne-am împiedica de copii prin tot locul. 

— Şi pe femei nu le deranjează că e din Mortmesne? 

— Se pare că nu. 


Kelsea mai aruncă o privire pe după cadrul uşii. Acum 
roşcata mima ceva, arătând cum s-au vindecat ochii 
prinţului, şi strălucea la lumina lumânărilor, o cu totul altă 
făptură decât cea pe care Kelsea o văzuse răvăşită în fata 
tronului. 

— Ce-a păţit? 

— N-am întrebat-o ce viaţă a dus cu Regentul, Domniţă, 
asta o priveşte doar pe ea. Dar dac-ar fi să ghicesc... îşi 
cobori şi mai mult vocea. Era jucăria preferată a Regentului, 
care nu-i dădea voie să facă copii, ca nu cumva să-i strice 
distracţia. 

— Ce? 

Buzduganu îşi deschise braţele. 

— Femeia n-a făcut un secret din faptul că-şi doreşte un 
copil, Domniţă, chiar şi cu Regentul. Celelalte femei ale 
unchiului tău luau anticoncepţionale de bunăvoie, dar ea 
nu. Se spune că trebuia să i le strecoare în mâncare. Dar 
unchiul tău a şi promis că, dacă face vreun copil, o să-l 
omoare; am auzit-o cu urechile mele. 

— Inţeleg. Kelsea se mai uită o dată la ea cu grupul de 
copii. Cum o cheamă? 

— Marguerite. 

— Cum de-a făcut unchiul meu rost de o sclavă din 
Mortmesne? 

— Roşcatele sunt chiar mai rare în Mortmesne decât în 
Tearling. Marguerite a fost un cadou pentru unchiul tău din 
partea Reginei Roşii, oferit acum câţiva ani în semn de 
mare favor. 

Kelsea îşi lăsă capul pe spate pe peretele holului. Umărul 
începea să-i zvâcnească. 

— Locul ăsta e ca o rană purulentă, Lazarus. 

— Era nevoie de cineva la conducere, Domniţă, şi nu era 
nimeni. 

— Nici măcar dumneata? 

— Eu nici atât. 

Buzduganu arătă spre uşa deschisă. 


— Eu l-aş fi lăsat pe unchiul dumitale să-şi păstreze 
jucăria până aş fi aflat dacă poate fi utilă sau nu. Eu aş fi 
ajuns la o înţelegere cu Regina Roşie înainte să opresc 
transportul. 

— Am auzit ce-ai zis mai devreme. 

— Ştiu că m-ai auzit, Domniţă. Nu mă înţelege greşit, 
Domniţă. N-am spus că alegerile tale sunt corecte sau 
greşite, doar că era nevoie de dumneata ca să faci lucrurile 
pe care le-ai făcut, şi până acum n-ai fost aici. 

Nu era nici urmă de reproş în vocea lui. Kelsea îşi potoli 
iritarea, însă umărul îi zvâcni din nou, de data asta mai 
tare, şi se întrebă cum naiba se făcea că simplul fapt că 
stătea în picioare pe hol reuşise să-i agraveze durerea. 

— Trebuie să stau jos. 

În cinci minute, străjerii mutară fotoliul mare şi comod 
din dormitor în sala de audienţe, unde-l aşezară în 
siguranţă cu spatele la un perete. 

— lată tronul meu, şopti Kelsea sec. 

— Nu putem să asigurăm securitatea în sala tronului în 
acest moment, Domniţă, răspunse Buzduganu. Are prea 
multe intrări, iar galeria aia nenorocită e imposibil de 
supravegheat dacă n-avem mai mulţi străjeri. Dar am putea 
să mutăm tronul aici pentru o vreme. 

— Mi se pare de-a dreptul inutil. 

— Poate că e, poate că nu. Coroana pe care-o ţii pe cap e 
la fel de inutilă, dar ştiu că-i recunoşti valoarea. Poate că şi 
un tron serveşte acelaşi scop. 

Kelsea înclină capul şi căzu pe gânduri. 

— O să trebuiască să ţin o audienţă, aşa ai spus. 

— Da. 

— Bănuiesc că nu se poate din fotoliu. 

— Ai putea, răspunse Buzduganu, cu urma unui zâmbet 
în colţul gurii. Ar fi o întorsătură neobişnuită pentru 
monarhia Raleigh. Dar, indiferent pe ce scaun stai, 
încăperea asta e mult mai uşor de apărat şi de controlat. N- 
are decât o singură intrare publică în Aripa Reginei, un 


coridor lung fără ieşiri. L-ai văzut când am venit. 

— Nu mi-l amintesc. 

— Pentru că erai aproape moartă de ambele dăţi când te- 
am purtat prin el. Sunt multe căi de acces spre această 
aripă, dar sunt bine păzite şi numai eu le cunosc pe toate. 

Coridorul de-afară ne oferă controlul asupra cui intră şi 
iese. 

— In regulă. Kelsea se lăsă în jos în fotoliu, grijulie. lar îmi 
curge sânge? 

Se-aplecă şi-i permise lui Buzduganu să se uite sub 
bandajul care-i înfăşa omoplatul. 

— Nu curge sânge. 

— Simt că va trebui să dorm din nou, şi repede. 

— Incă nu se poate, Domniţă. Trebuie să te întâlneşti cu 
toţi în acelaşi timp, ca să nu se simtă nimeni desconsiderat. 
Buzduganu îi făcu semn din deget lui Mhurn să se-apropie: 
Cheamă-i pe Venner şi pe Fell. 

Mhurn se făcu nevăzut şi Kelsea se relaxă în fotoliu. 
Andalie rămase în picioare lângă perete, la dreapta ei; 
părea hotărâtă să rămână acolo. Kelsea se gândi că 
Buzduganu avea să obiecteze, dar acesta nici n-o băgă în 
seamă, iar Kelsea înţelese că şi ea trebuia să facă la fel. 
După atâţia ani în care singurele persoane din viaţa ei 
fuseseră Carlin şi Barty, acum era înconjurată de atâţia 
oameni încât unii dintre ei trebuiau să fie invizibili. 

— Când putem să-i aducem aici pe Barty şi pe Carlin? 

Buzduganu ridică din umeri: 

— Peste câteva săptămâni. O să dureze ceva până să-i 
găsim. 

— Sunt într-un sat pe nume Petaluma, lângă graniţa 
cadareză. 

— A, păi atunci e mai simplu. 

— Aş vrea să fie aici, îi spuse Kelsea. Şi chiar voia; nici 
nu-şi dăduse seama până atunci cât de mult voia. Simţi 
brusc că i-e dor de Barty, de mirosul lui curat, de piele, şi 
de pliul dintre sprâncene când zâmbea. Cât despre Carlin... 


nu prea i-era dor de Carlin. De fapt, se temea de clipa când 
se va afla în faţa ei şi va trebui să-i explice ce făcuse. Dar 
Carlin şi Barty veneau la pachet. 

— Aş vrea să vină cât se poate de repede. 

— Dyer e omul cel mai potrivit pentru asemenea misiuni, 
Domniţă. O să ne ocupăm de asta când se întoarce. 

— De unde să se întoarcă? 

— L-am trimis eu cu o treabă. 

— Ce treabă? 

Buzduganu oftă şi închise ochii: 

— Domniţă, fă-mi o favoare şi lasă-mă să-mi fac meseria. 

Kelsea îşi reţinu încă o întrebare, iritată că fusese redusă 
la tăcere, şi trase cu ochiul la cei patru străjeri staţionaţi în 
dreptul pereţilor camerei. Unul era Galen, pe care Kelsea 
nu-l mai văzuse până atunci fără cască. Părul îi era un 
pămătuf grizonant şi, în mod ciudat, ridurile de pe chip 
păreau chiar mai proeminente la lumina torţelor decât se 
arătaseră în pădure. Avea cel puţin patruzeci şi cinci de ani; 
trebuie să fi fost în Straja mamei ei de ani buni. Kelsea 
cântări acest gând puţin, apoi îl puse bine. 

Ceilalţi trei erau Elston, Kibb şi Coryn, pe care-i 
cunoscuse de asemenea în timpul călătoriei. Ei nu erau la 
fel de în vârstă precum Galen, dar, oricum, aveau mai mulţi 
ani decât ea. Kelsea şi-ar fi dorit ca un număr mai mare 
dintre străjerii ei să fie mai tineri; faptul că era tânără nu 
făcea decât s-o facă să se simtă şi mai izolată aici. Toţi cei 
patru străjeri îşi fereau privirile de-a ei, un obicei care, 
presupunea, era regulamentar, dar care i se părea şi 
degradant. După un minut, se săturase să nu se uite nimeni 
la ea, aşa că strigă până în celălalt capăt al camerei: 

— Kibb, ce-ţi mai face mâna? 

Kibb se întoarse spre ea, cu privirea în pământ, refuzând 
s-o privească în ochi. 

— Bine, Domniţă. 

— Lasă-l în pace, mormăi Buzduganu. 

Pe hol răsunară câţiva paşi precipitaţi; în cameră îşi 


făcură apariţia doi bărbaţi, îmbrăcaţi amândoi în hainele 
cenuşii tipice Străjerilor. Unul era înalt şi uscat, iar celălalt 
era scund şi grăsun, dar amândoi se mişcau cu graţia şi 
lejeritatea pe care Kelsea le asocia cu luptătorii de profesie, 
mai ales cu Buzduganu. Felul în care se deplasau împreună 
arăta că sunt obişnuiţi să se mişte în pereche. Când se- 
aplecară până în pământ în faţa ei, păru că făceau dinadins 
o coregrafie. Kelsea ar fi putut să creadă că sunt gemeni, 
numai că cel înalt era cu vreo zece ani mai în vârstă decât 
cel scund. 

În urma lor veni Mhurn, care-şi luă din nou locul la ieşirea 
spre coridor. Trecuse mai mult de-o săptămână de când se 
întorseseră în Citadelă, dar Kelsea observă uşor îngrijorată 
că Mhurn nu părea deloc să fie mai odihnit decât atunci 
când călătoreau prin ţară. Faţa lui arăta tot ca un oval palid 
la lumina torţelor, iar cearcănele întunecate din jurul ochilor 
i se vedeau de la distanţă. De ce nu dormea? 

— Venner şi Fell, Domniţă, anunţă Buzduganu, atră- 
gându-i atenţia la cei doi oameni din faţa ei. Maeștrii 
dumitale armurieri. 

Când cei doi se ridicară din plecăciune, Kelsea se întinse 
să dea mâna cu ei. Bărbaţii fură surprinşi, dar îi întinseră 
mâinile. Fell, cel scund, avea o cicatrice urâtă pe pometele 
obrazului; rana fusese cusută prost sau chiar deloc. Lui 
Kelsea îi veni în minte rana ei, de cusăturile anapoda ale lui 
Buzduganu pe care le avea la gât, şi dădu din cap să 
îndepărteze gândul nedorit. Umărul îi zvâcnea constant, 
amintindu-i că era momentul să se întoarcă în pat. 

Buzduganu se-aşteaptă să rămân în picioare, se gândi ea 
cu încăpățânare. Şi aşa o să fac. 

— Aşadar, maeştri armurieri, ce anume faceţi? 

Cei doi se uitară unul la altul, dar Fell răspunse primul: 

— Eu supraveghez armele şi garnizoana pentru straja 
Maiestăţii Voastre, răspunse Fell. 

— Eu supraveghez antrenamentele, adăugă Venner. 

— Puteţi să-mi faceţi rost de-o sabie? 


— Avem mai multe săbii din care puteţi alege, Maiestate, 
răspunse Fell. 

— Nu, nu o sabie de paradă, deşi ştiu că trebuie să am şi 
una de-asta. O sabie făcută pe măsura mea, pe care s-o pot 
mânui. 

Cei doi făcură ochii mari, apoi se uitară în mod reflex la 
Buzduganu, ceea ce-o enervă pe Kelsea atât de tare încât 
îşi înfipse unghiile în materialul moale din care era făcut 
fotoliul. Însă Buzduganu nu făcu decât să ridice din umeri. 

— Pe care s-o mânuiţi, Maiestate? întrebă Fell în cele din 
urmă. 

Kelsea se gândi la Carlin şi la cât de dezamăgită se arăta 
când Kelsea se enerva. Işi muşcă tare obrajii pe dinăuntru. 

— Voi avea nevoie de-o sabie şi de-o armură pe măsura 
mea. Şi aş vrea şi să fiu instruită. 

— Să luptaţi cu sabia, Maiestate? întrebă Venner, vizibil 
oripilat. 

— Da, Venner, să lupt cu sabia. Am învăţat cum să mă 
apăr cu cuțitul, dar la săbii nu mă pricep. 

Se uită spre Buzduganu, să vadă cum i se pare ideea şi-l 
văzu că dă din cap, cu faţa încreţită de un zâmbet fin. 
Aprobarea lui o linişti, aşa că-şi mai îndulci vocea. 

— N-am de gând să le cer altora să moară pentru mine în 
timp ce eu nu fac nimic. De ce să nu învăţ şi eu să lupt? 

Cei doi deschiseră gura să vorbească, dar se opriră. 
Kelsea le făcu semn să continue, şi Fell zise în cele din 
urmă: 

— E vorba doar de aparente, Domniţă, dar aparențele 
sunt importante pentru o regină. Dacă mânuiţi sabia nu e... 
maiestuos. 

— Nu pot să fiu maiestuoasă dacă-mi pierd viaţa. lar în 
ultima vreme a trebuit să mă apăr de prea multe ori ca să 
mă mulţumesc doar cu cuțitul. 

— Trebuie să vă luăm măsurile, Domniţă, răspunse Fell, 
îndărătnic. Şi s-ar putea să ne ia ceva timp până vom găsi 
un fierar care să facă armuri pentru femei. 


— Atunci, căutaţi mai repede. Puteţi pleca. 

Cei doi dădură din cap, se înclinară şi plecară pe hol; 
Venner îi şopti ceva lui Fell pe drum, iar Buzduganu râse 
zgomotos după ce aceştia dispărură după colţ. 

— Ce-a zis? 

— Că nici nu puteai să semeni mai puţin cu mama ta. 

Kelsea zâmbi, dar era un zâmbet obosit. 

— Bănuiesc că rămâne de văzut. Cine mai e? 

— Arliss, trezorierul. Regentul a formulat şi el o cerere 
să-ţi vorbească; e o bătaie de cap inutilă, dar e mai bine să 
scăpăm de el. 

Kelsea suspină, cu gândul la patul ei cel moale şi la o 
cană de ceai fierbinte, cu frişcă. Tresări şi-şi dădu seama că 
începuse să picotească în scaun; Andalie nu mai era acolo, 
iar Buzduganu tot aştepta. Se îndreptă şi se frecă la ochi. 

— Să ne ocupăm de Regent mai întâi, şi apoi de trezorier. 

Buzduganu pocni din degete câtre Coryn care dădu din 
cap şi se strecură spre bucătărie. 

— Apropo de unchiul dumitale, trebuie să te-anunţ că se 
află într-o stare sensibil sărăcită în ultima vreme. 

— Nu mai pot de milă. 

Andalie apăru la loc, discret, şi-i întinse lui Kelsea o cană 
aburindă cu un lichid lăptos. Kelsea îl mirosi prudent şi simţi 
miros de ceai negru cu frişcă. Se uită spre Andalie, care îşi 
reluase locul lângă perete, privind liniştită în zare. 

— Ce vreau să spun, continuă Buzduganu, e că, după 
părerea mea, Regentul se simte nedreptăţit de deciziile 
mele. l-am confiscat majoritatea posesiunilor. 

— În numele meu? 

— Dumneata dormeai. 

— Totuşi ai acţionat în numele meu. Poate data viitoare 
aştepţi până mă trezesc. 

Buzduganu se uită la ea şi Kelsea-şi dădu seama că 
pentru el era un moment gen „rochii şi păpuşi”. Oftă. 

— Şi ce posesiuni i-ai confiscat? 

— Bijuterii, nişte alcool şi nişte statui de prost gust. Nişte 


tablouri uimitor de urâte, farfurii de... 

— Bine, Lazarus, te las să-ţi vezi de treabă în pace, aşa 
cum ai vrut. Se uită în sus la el. Ar trebui să-mi fii 
recunoscător. 

Buzduganu se înclină: 

— Mulţumirile mele cele mai umile, Luminăţia Voastră... 

— Tacă-ţi fleanca. 

Buzduganu rânji, apoi continuă să aştepte lângă perete, 
până când de-a lungul sălii de audienţe se-auzi un pocnet 
surd, venind dinspre uşile duble de pe peretele vestic. Uşile 
măsurau aproape şase metri înălţime şi nu erau doar 
încuiate, ci erau zăvorâte şi cu scânduri grele de stejar, 
potrivite la înălţimea genunchilor şi capului unui om. Kibb 
deschise un vizor mic pe uşa din dreapta, în timp ce Elston 
bătu scurt în cea din stânga. De-afară se-auziră trei bătăi în 
replică, al căror ecou se lovi de peretele din est şi se 
întoarse, iar Elston răspunse la fel. 

Kelsea rămase fascinată de acest sistem. Elston şopti 
ceva, aparent mulţumit, iar el şi Kibb puseră mâna pe 
scânduri şi le retraseră. Era o adevărată luptă; chiar şi de 
unde stătea ea, Kelsea vedea cum pe braţele uriaşe ale lui 
Elston se profilează venele. 

— E un sistem bun, îi spuse lui Buzduganu. Bănuiesc că 
tu l-ai gândit, nu? 

— Detaliile le-am gândit eu, dar ideea iniţială i-a 
aparţinut lui Carroll. Schimbăm bătăile în fiecare zi. 

— Pare cam mare efortul pentru un singur musafir. De ce 
nu-l aduc înăuntru tot pe unde-a ieşit Coryn? 

Buzduganu îi aruncă o privire de-a lui plină de înţeles. 

— Ah. 

— Sunt foarte puţini cei care cunosc unele dintre aceste 
culoare, Domniţă, dar aş fi foarte surprins dacă Regentul ar 
fi catadicsit să se dea jos din pat vreodată cât să descopere 
măcar un sfert din cât ştiu eu. 

— Înţeleg. Ar trebui să închidă cineva uşa către creşă. Nu 
vreau s-audă Marguerite discuţia asta. 


Buzduganu pocni din degete către Mhurn, care porni într- 
acolo. Pentru Kelsea pocnitul din degete constant ar fi fost 
înjositor, dar era clar că străjerii nu-l vedeau aşa; de fapt, 
păreau chiar să se mândrească cu faptul că Buzduganu nu 
le dădea ordine explicite. Elston şi Kibb se proptiră cu 
umerii în uşi şi le-mpinseră, iar Kelsea zări un tunel larg, 
luminat de multe torţe, care cobora lin câteva zeci de 
metri, apoi dispărea după un colţ. Işi aminti de tunel, dar 
parcă nu ţinea minte să fi mers prin el. Nu, Buzduganu 
fusese obligat s-o care pe pantă în sus. De ce ar crea 
cineva un deal artificial în interiorul unei clădiri? 

Din motive de apărare, normal, îi răspunse Carlin. 
Gândeşte, Kelsea. Pentru ziua când vor veni la Citadelă cu 
furci şi topoare şi vor cere capul tău. 

— Ce gând vesel, şopti Kelsea. Mulţumesc. 

— Ce spui, Domniţă? 

— Nimic. 

Prin uşi apăru Regentul, escortat de Coryn. Kelsea citi tot 
ce trebuia să ştie în poziţia relaxată a lui Coryn: nu se 
aştepta ca Regentul să-i facă probleme. Nici măcar nu 
dusese mâna spre sabie. 

Regentul era tras la faţă şi buhăit şi purta o cămaşă şi 
nişte pantaloni asortaţi de aceeaşi culoare portocalie 
hidoasă ca mai înainte. Pe măsură ce se-apropia, Kelsea 
era tot mai încredinţată că avea în faţa ochilor nişte haine 
care nu mai fuseseră spălate de mult timp; pe cămaşă, 
acolo unde burta dolofană începea să-i descrească, erau 
nişte urme de mâncare care formau o crustă, iar pe piept 
era împroşcat cu ceva ce părea să fie vin. Dar se obosise 
vizibil să-şi aranjeze barba, care se revărsa în aceiaşi 
cârlionţi nefireşti - un efect pe care nu l-ar fi putut crea 
decât cu drotul. 

Când se aflau la patru metri şi ceva de fotoliu, Coryn 
întinse mâna şi-l apucă pe Regent de braţ: 

— Nu faci niciun pas mai departe, ai priceput? 

Regentul dădu din cap că da. Kelsea îşi aminti brusc că 


numele lui de botez era Thomas, dar nu reuşea să coreleze 
numele cu persoana pe care-o avea în faţă. Thomas era un 
nume pentru coruri şi îngeri, un nume biblic. Regentul avea 
o sclipire de şobolan în ochi şi era clar că venise înarmat cu 
un plan. 

Când Kelsea avea paisprezece ani, Carlin îi comandase, 
fără nicio avertizare şi fără explicaţii, să-şi întrerupă orice 
alte teme şi să citească Biblia. Kelsea se mirase; Carlin nu 
făcea un secret din disprețul ei faţă de Biserică şi nici nu 
ţineau simboluri religioase în casă. Dar era o sarcină 
şcolară, aşa încât Kelsea a citit, supusă, toată ediţia groasă 
şi prăfuită scoasă sub Regele James care de obicei se 
odihnea în colţul cel mai de sus al ultimului raft. li luase 
cinci zile s-o termine şi-a presupus că terminase cu ea, dar 
se înşelase. Carlin petrecuse restul săptămânii (care lui 
Kelsea îi rămăsese în minte drept Săptămâna Bibliei) 
punându-i întrebări din Biblie, privind personajele, 
evenimentele şi învăţăturile, iar Kelsea fusese nevoită să 
coboare iarăşi tomul din bibliotecă, nu doar o dată, ci de 
multe ori. În fine, după trei-patru zile de lucru cu Biblia, au 
terminat, iar Carlin i-a spus lui Kelsea că poate să pună 
cartea la loc pentru totdeauna. 

— Cum se face că ai o Biblie atât de frumoasă? a 
întrebat-o Kelsea. 

— Biblia e o carte, Kelsea, o carte care a influenţat 
omenirea timp de mii de ani. Merită să fie păstrată într-o 
ediţie bună, ca orice altă carte importantă. 

— Dar crezi că e adevărată? 

— Nu. 

— Atunci de ce mi-ai dat-o s-o citesc? a întrebat Kelsea, 
plină de resentimente. Nu fusese o carte din cale-afară de 
bună şi era grea; o târâse dintr-o cameră în alta zile în şir. 

— Care e ideea? 

— Să-ţi cunoşti duşmanul, Kelsea. Chiar şi o carte poate fi 
periculoasă dacă încape pe mâna cui nu trebuie, iar când 
se întâmplă astfel, dai vina pe-acela, dar citeşti şi cartea. 


Kelsea nu înţelesese ce voia să spună Carlin, dar după ce 
zărise crucea de aur de deasupra Arvathului, începuse să-şi 
facă o idee mai clară. Se îndoia că unchiul ei citise vreodată 
Biblia, dar, în timp ce-l fixa cu privirea acum, îşi mai aminti 
ceva din Săptămâna Bibliei: Thomas nu fusese doar 
Apostolul Toma. Mai fusese şi Toma Necredinciosul. Poate 
că Regina Aria se uitase la el când i l-au pus pentru prima 
dată în braţe şi văzuse şi ea exact ce vedea Kelsea acum: 
slăbiciune, cu atât mai periculoasă cu cât era combinată cu 
un sentiment că i se cuvine totul. 

E ultima ta rudă rămasă în viaţă, protestă o voce din 

mintea ei. Ea însă fu amuţită de un val de furie în faţa 
căruia şi loialităţile de familie, şi curiozitatea păleau. Kelsea 
făcuse socoteala. Mama ei murise cu şaisprezece ani în 
urmă, iar unchiul ei fusese la conducere încă de-atunci. 
Şaisprezece ani înmulţit cu trei mii însemna patruzeci şi opt 
de mii de cetăţeni ai Regatului Tearling livraţi de unchiul ei 
ca să-şi scape pielea. Nu văzu nici urmă de regret pe faţa 
lui, doar privirea şocată a unui om căruia i se făcuse rău. 
Valora atât de puţin, însă era convins că lumea întreagă îi e 
datoare cu compensaţii. 
_ Cum se face că înţeleg atâtea lucruri? se întrebă Kelsea. 
In chip de răspuns, safirul de la gât îi tremură uşor şi emise 
un fior de căldură care păru să i se răspândească în piept. 
Kelsea era uimită, dar mai puţin şocată decât fusese zilele 
trecute pe Pajiştea Citadelei. Poate că-şi făcea iluzii, dar 
simţea că ajunsese să înţeleagă bijuteria, fie şi doar puţin. 
De câteva ori deja, observase că răspundea stărilor ei, dar 
câteodată părea şi că-i solicită atenţia. Acum ar fi putut să 
jure că obiectul îi spunea să-şi vadă de treaba ei. 

— Ce doreşti, unchiule? 

— Am venit s-o rog pe Maiestatea ta să-mi permită să 
rămân în Citadelă, răspunse Regentul; vocea nazală îi 
răsună în încăpere într-un discurs ce părea pregătit 
dinainte. 

Cei patru străjeri, deşi rămăseseră pe poziţii la perete, nu 


se mai uitau în altă parte; de fapt, Mhurn îl urmărea pe 
Regent cu expresia îngustă, în expectativă, a unui câine 
flămând. 

— Sunt de părere că exilarea mea a fost incorectă şi 
nefondată. În plus, confiscarea bunurilor mele a avut loc de 
o manieră clandestină, aşa încât n-am avut ocazia să-mi 
pledez cazul. 

Kelsea ridică din sprâncene, mirată de vocabularul lui, şi 
se-aplecă spre Buzduganu: 

— Cum să mă ocup de asta? 

— Cum vrei, Domniţă. Am şi eu nevoie de distracţia asta. 
Kelsea se întoarse către unchiul ei. 

— Cum sună cazul? 

— Poftim? 

— Ai spus că n-ai avut ocazia să-ţi pledezi cazul. Cum 
sună cazul? 

— Multe dintre lucrurile pe care străjerul tău le-a luat din 
aripa mea erau cadouri. Cadouri personale. 

— Aşa, şi? 

— Şi Coroana n-are niciun drept asupra lor. Nu erau în 
proprietatea Coroanei. 

— Coroana are dreptul să confişte orice pătrunde în 
Citadelă, interveni Buzduganu. Kelsea aprobă din cap, deşi 
regula era o noutate pentru ea. 

— Are dreptate, unchiule. Inclusiv bibelourile tale de 
duzină din Mortmesne. 

— Nu erau doar bibelouri de duzină, nepoată dragă. Mi-ai 
luat şi femeia mea cea mai bună. 

— Marguerite se află acum sub protecţia mea. 

— A fost un cadou, si-ncă unul foarte valoros. 

— E-adevărat, răspunse Kelsea, cu un zâmbet larg. E 
foarte valoroasă. Sunt sigură că mă va servi bine. 

Gâtul Regentului fu cuprins de o roşeaţă care-i urca rapid 
spre bărbie. Carlin îi spusese mereu lui Kelsea că 
majoritatea bărbaţilor sunt precum câinii, dar ea n-o 
crezuse; citise prea multe cărţi bune scrise de bărbaţi. Dar 


acum vedea că, parţial, avusese dreptate şi Carlin. 

— Poate când mă satur de Marguerite, o să-i redau 
libertatea. Dar deocamdată îi place aici. 

Regentul se uită spre ea, cu mirarea întipărită pe faţă. 

— Aiurea! 

— Ba da, te asigur, e foarte mulţumită, răspunse Kelsea, 
voioasă. Ce să vezi, nici nu e nevoie s-o leg! 

Elston şi Kibb începură să chicotească. 

— Căţeaua aia n-ar fi mulţumită niciunde! mârâi 
Regentul, împroşcând cu salivă. 

— Ai grijă cum vorbeşti în faţa Reginei, lătră Buzduganu. 
Dacă nu, te leg, îţi fac fundă şi te-arunc din Citadelă chiar 
acum. Spectrul poate să-ţi folosească oasele pe post de 
tacâmuri. 

Kelsea-i luă vorba. 

— Să înțeleg c-ai venit doar să ridici problema 
Margueritei? Pentru că nimeni nu e dispus să se certe pe 
grămada aia de artefacte spectaculos de proaste. 

Regentul rămase cu gura căscată. 

— Picturile mele sunt făcute de Powell! 

— Cine e Powell ăsta? întrebă Kelsea către toţi cei din 
cameră. 

Nu răspunse nimeni. 

— E un pictor bine-cunoscut din Jenner, insistă Regentul. 
A trebuit să colectionez toate aceste tablouri! 

— Atunci, poate-ţi vom permite să licitezi pentru cele pe 
care nu le putem vinde. 

— Şi statuile? 

Atunci luă cuvântul Coryn: 

— Statuile se vor vinde, Maiestate. Majoritatea sunt 
destul de proaste, dar materialele din ele sunt scumpe. 
Bănuiesc că cineva le-ar putea topi. 

Regentul luă o mină jignită. 

— Am primit asigurări că valoarea acestor statui se va 
aprecia cu timpul. 

— De la cine ai primit aceste asigurări? întrebă Kelsea. 


De la cel care ţi le-a vândut? 

Regentul deschise gura să vorbească, dar nu scoase 
niciun sunet. Kelsea începu să se bâţâie în scaun, 
pierzându-şi răbdarea. Nu era nicio distracţie şi obosise din 
nou. Totuşi, le amuzase o vreme pe gărzile ei, iar asta era 
ceva. Elston şi Kibb zâmbeau cu gura pân-la urechi, Coryn 
se străduia să-şi ascundă rânjetul şi chiar şi Mhurn părea 
treaz pentru prima dată. 

— Grămada dumitale de gunoi rămâne la mine, unchiule. 
Nu-mi pot imagina ce argumente ai putea să aduci în 
chestiunea alungării, dar dacă ai vreunul, te ascult. 

— Îţi pot fi de mare folos, nepoată dragă, răspunse 
Regentul, schimbând placa atât de brusc încât Kelsea se 
întrebă dacă nu cumva până acum dăduse ocol 
adevăratului subiect. 

— Cum poţi să-mi fii de folos? 

— Ştiu multe lucruri pe care ai vrea să le afli. 

— Devine plictisitor, Maiestate, îi întrerupse Buzduganu. 
Dă-mi voie să-l arunc afară din Citadelă şi gata. 

— Stai. Kelsea ridică mâna. Ce lucruri ştii, unchiule? 

— Ştiu cine e tatăl tău. 

— Nu ştie nimic, Domniţă, mârâi Buzduganu. 

— Normal că ştiu, nepoată dragă. Regentului îi sclipiră 
ochii. Şi ştiu multe alte chestii despre mama ta care te-ar 
interesa. Aştia nu-ţi spun, nu? Au depus jurăminte. Dar eu 
nu fac parte din Straja Reginei. Eu ştiu tot ce-ai vrea să afli 
despre Regina Elyssa şi pot să-ţi spun tot. 

Dacă din ochii străjerilor ar fi scăpărat săbii, Regentul ar 
fi fost străpuns din toate părţile. Kelsea se întoarse spre 
Buzduganu şi văzu că are chipul cuprins de durere; făcea o 
figură teribilă. 

Dar vreau să aflu, se gândi ea, nefericită. Voia să ştie 
care anume din şirul aparent nesfârşit de bărbaţi din viaţa 
mamei ei îi fusese tată; voia să ştie cum fusese mama ei în 
realitate. Poate nu totul era aşa cum părea. Se agăţă de 
idee, întrebându-se dacă nu existau calităţi care ar fi 


reabilitat-o pe maică-sa, lucruri pe care nimeni altcineva nu 
le mai ştia. Dar existau şi pericole ascunse - Kelsea îi 
aruncă unchiului ei o privire rece. 

— Şi ce vrei în schimb, Şeherezado? Azil politic în 
Citadelă? 

— Nu, vreau să fiu implicat, să contribui la guvernare. Am 
şi informaţii importante despre Regina Roşie. 

— Chiar vrei să jucăm jocul ăsta? Ai încercat să mă 
asasinezi, unchiule. Nu ţi-a mers, te iert, dar nu mă pot 
apropia de tine. 

— Ce dovezi ai? 

Buzduganu făcu un pas în faţă: 

— Doi străjeri de-ai tăi au mărturisit deja şi te-au 
denunţat, păcăliciule. 

Regentul făcu ochii mari, dar Buzduganu nu terminase 
ce-avea de spus. 

— Şi nici măcar n-am vorbit de asasinii Caden pe care i-ai 
plătit acum trei luni s-o ucidă pe Regină. 

— Asasinii Caden nu-i dezvăluie niciodată pe cei care-i 
angajează. 

— Sigur că-i dezvăluie, prostănacule. Trebuie doar să-l 
prinzi pe cel mai potrivit dintre ei într-o stare bună şi să-i 
dai destulă bere. Am toate dovezile de care am nevoie. Poţi 
să te consideri norocos că te mai afli aici. 

— Şi atunci de ce mă aflu aici? 

Buzduganu deschise gura să-i răspundă, dar Kelsea îi 
făcu semn din mână să tacă, simțind cum i se strânge 
inima. Nu putea să-i accepte oferta, indiferent cât de mult 
şi-ar fi dorit să afle acele lucruri. Unchiu-său n-ar face decât 
să încerce să recapete tot ce pierduse; era clar din felul în 
care-şi arunca privirea prin cameră. Nu-l cunoştea deloc, 
dar îi era cunoscut caracterul lui. N-ar fi încetat să 
comploteze niciodată. Nu se putea avea încredere în el. 

— Adevărul este, unchiule, că nu te consider suficient de 
important încât să te închid. Kelsea zâmbi şi arătă spre 
Coryn: De exemplu, Coryn. 


Regentul se întoarse mirat către Coryn, de parc-ar fi uitat 
că acesta se afla în spatele lui. Coryn păru el însuşi mirat. 

— Aş putea să-i iau lui Coryn tot ce are, hainele, banii, 
armele şi femeile pe care le-o fi având dosite pe undeva... 

— Da, o grămadă, zise Coryn vesel. 

Kelsea zâmbi, îngăduitoare, şi continuă: 

— ... dar tot Coryn ar fi un om extrem de valoros şi util. 
Se opri puţin, suficient cât Regentul să înţeleagă ce 
urmează: Dar _ uită-te la dumneata, unchiule. Odată 
despuiat de haine, de femei şi de străjeri, eşti un trădător 
cu infracțiunile la vedere pentru toată lumea. Eşti un nimic. 
Ar fi păcat de celulă dacă te-aş ţine la arest. 

Regentul se răsuci pe călcâie atât de brusc, încât Buz- 
duganu sări în faţa lui Kelsea, cu mâna pe sabie. Dar 
Regentul rămase locului o clipă, cu spatele la ei şi cu umerii 
ridicaţi. 

— Sentința mea rămâne valabilă, unchiule. Acum ai 
douăzeci şi cinci de zile să părăseşti Citadela. Coryn, 
escortează-l înapoi. 

— N-am nevoie de escorta ta! mârâi Regentul şi se 
întoarse cu faţa la ea. Avea ochii holbaţi de furie, dar în ei 
se citea şi durere, o durere adâncă - chiar mai adâncă 
decât intenţionase Kelsea, care simţi brusc nevoia să-şi 
ceară scuze, însă aceasta dispăru când Regentul continuă 
să vorbească: 

— Te zbaţi în derivă în ape adânci, fetiţo. Nici măcar 
Buzduganu al tău nu cred că înţelege cât de adânci. Regina 
Roşie ştie ce-ai făcut; i-am trimis un mesager eu însumi. 
Pentru că ai intervenit în negoţul lor cu sclavi, o să vină 
încoace şi-o să strivească ţara asta ca pe-un gândac. 

Apoi Regentul aruncă o privire în spatele lui Kelsea şi 
amuţi, cu ochii larg deschişi şi plini de groază. 

Kelsea se întoarse şi-o văzu pe Marguerite în spatele ei. 
Gâtul nu i se vindecase încă; din urmele de laţ îi mai 
rămăsese un cerc adânc, purpuriu, vizibil chiar şi la lumina 
torţelor. Era-mbrăcată cu o rochie maro fără nicio formă, 


probabil ceva împrumutat, dar chiar şi-aşa era o dovadă 
indisputabilă că nu haina-l face pe om: Marguerite era 
Elena din Troia, înaltă şi impunătoare, cu părul ca o flacără 
în lumina torţelor, şi-l fixa pe Regent cu o privire care-i făcu 
lui Kelsea pielea de găină. 

— Marguerite? întrebă Regentul. Toată aroganţa de până 
atunci îl părăsise; acum se uita la Marguerite plin de o 
dorinţă atât de dezolantă încât părea un vițel. Marguerite, 
mi-a fost dor de tine. 

— Nu ştiu cum de-ţi permiţi să-i vorbeşti, sări Kelsea, dar 
n-o să mai faci asta fără permisiunea mea. 

Chipul Regentului se întunecă, dar tăcu, fără să-şi mai ia 
ochii de la Marguerite, care se mai uită şi ea la el ceva 
vreme, apoi ţâşni în faţă, ceea ce-i făcu şi pe Buzduganu, şi 
pe Coryn să ducă mâna la săbii. Dar Marguerite nici nu-i 
băgă în seamă, merse ţintă spre fotoliul lui Kelsea şi se- 
aşeză la picioarele ei. 

Regentul se mai holbă la întorsătura asta, cu faţa 
îngheţată de şoc. Apoi chipul i se contorsionă în ura cea 
mai pură. 

— Ce i-ai dat? 

— Nimic. 

— Cum ai cumpărat-o? 

— În primul rând, eu nu i-am legat o funie în jurul gâtului. 

— Să-ţi fie de bine. Căţeaua asta i-ar tăia gâtul cu 
aceeaşi uşurinţă cu care-ţi zâmbeşte. li aruncă apoi 
Margueritei o căutătură cruntă: Dracu' să te ia, curvă din 
Mortmesne ce eşti! 

— Nu se teme nimeni de blestemele tale, porc din Tear- 
ling ce eşti, îi răspunse Marguerite în limba din Mort. Te-ai 
blestemat singur. 

Regentul rămase cu ochii la ea şi cu o expresie tâmpă pe 
figură. Kelsea scutură din cap, dezgustată: nici măcar nu 
vorbea limba din Mort. 

— Nu mai avem nimic să-ţi spunem, unchiule. leşi afară 
şi mult succes în peregrinările prin ţară. 


Regentul îi mai aruncă Margueritei o ultimă privire 
îndurerată, apoi se întoarse pe călcâie şi plecă în mare 
grabă, cu Coryn după el. Elston şi Kibb deschiseră uşile 
exact atât cât să se poată strecura Regentul printre ele, iar 
Marguerite aşteptă să le închidă la loc şi se ridică în 
picioare, vorbind repede în limba din Mort: 

— Trebuie să mă întorc la copii, Maiestate. 

Kelsea încuviinţă din cap. Avea multe întrebări să-i pună 
Margueritei, dar nu era momentul; o privi cum se retrage 
pe hol, apoi se lăsă moale în fotoliu. 

— Spune-mi că asta a fost tot. 

— Trezorierul, Domniţă, îi aminti Buzduganu. Ai promis c- 
o să te întâlneşti şi cu el. 

— Doamne, eşti un exploatator redutabil, Lazarus. 

— Adu-l pe Arliss! strigă Buzduganu. Doar câteva minute, 
Maiestate. E important. Legăturile personale creează 
loialitate, ştii bine. 

— Putem avea încredere în trezorierul unchiului meu? 

— Te rog, Domniţă. Unchiul tău nici n-a avut trezorier, 
avea doar o turmă de pivniceri care de obicei erau beţi 
morţi în timpul serviciului. 

— Şi atunci cine e Arliss ăsta? 

— Eu l-am ales pentru slujba asta. 

— Cine este? 

— E un om de afaceri local, se pricepe la bani. 

— Ce fel de om de afaceri? 

Buzduganu îşi încrucişa braţele - un gest prea afectat 
pentru el. 

— Dacă e musai să ştii, află că face cărţile?. 

— Face cărţi? Confuzia lui Kelsea se transformă repede în 
entuziasm. Dar mi-ai spus că nu există tipografi. Cum face 
cărţile? De mână? 

Buzduganu se holbă la ea o clipă, apoi izbucni în râs. 
Kelsea înţelese de ce nu râdea mai des: râsul lui era un 


3 În engleză: organizarea şi evidenţa pariurilor la curse de cai, meciuri 
de box etc. Literal, poate avea şi sensul de „artizan de cărţi". (N.t.) 


lătrat ca de hienă, ca zbierătul unui animal. Buzduganu îşi 
acoperi gura cu mâna, dar răul fusese făcut, iar Kelsea 
simţi că-i iau foc obrajii. 

Nu sunt obişnuită să râdă cineva de mine, îşi dădu seama 
şi-şi schimbă expresia gurii în ceva aproape de zâmbet. 

— Ce-am zis? 

— Nu e tipograf, Domniţă. Face cărţile. E parior. 

— Parior? întrebă Kelsea, uitând de jena de dinainte. Vrei 
să las cheile trezoreriei pe mâna unui parior? 

— Ai vreo idee mai bună? 

— Trebuie să mai fie şi altcineva. 

— Nu mai e altcineva atât de priceput la bani, asta îţi 
spun sigur. De fapt, am avut de dus muncă de lămurire cu 
Arliss ca să-l conving să vină, aşa că ar fi bine să te porţi 
frumos cu el. Are în cap un calculator dintr-ăla de dinainte 
de Trecere şi-l dispreţuieşte pe unchiu-tău. Mi s-a părut un 
început bun. 

— De unde ştii că va fi cinstit? 

— N-o să fiu cinstit, croncăni o voce dogită, iar de după 
colţ îşi făcu apariţia un bătrân plin de riduri, cocoşat şi pitic. 
Probabil că era şchiop de piciorul stâng, căci îşi mişca mai 
întâi partea dreaptă, apoi o trăgea şi pe stânga după el. Dar 
chiar şi-aşa, se mişca atât de repede încât Kibb, care venea 
după el, trebuia să se grăbească să ţină pasul. Părea că şi 
braţul stâng îl avea tot schilod, fiindcă, deşi ţinea strâns 
sub braţ un mănunchi de hârtii, îşi ţinea antebraţul 
înghesuit la piept, ca un copil. Ce-i mai rămăsese din părul 
alb îi încolţea în smocuri pe după urechi (şi din urechi, 
observă Kelsea când se mai apropie). Ochii bătrâni îi erau 
îngălbeniţi, iar pleoapele de jos îi erau trase, lăsând la 
vedere carnea, care nu mai era roşie; părea că timpul 
scursese toată culoarea din ea şi mai lăsase în urmă doar 
un roz palid. Era cea mai urâtă fiinţă pe care-o văzuse 
Kelsea vreodată. 

In sfârşit, se gândi Kelsea, şi regretă gândul imediat ce-i 
veni în minte, cineva pe lângă care par şi eu frumoasă. 


Bătrânul îi întinse mâna cea bună, iar Kelsea i-o strânse 
încet. Mâna omului avea consistenţa hârtiei: netedă, rece şi 
moartă. În plus, omul mirosea îngrozitor, un miros greu, 
înţepător, pe care Kelsea îl luă drept mirosul bătrâneţii. 

— Nu-s cinstit, hârâi moşul. Kelsea nu reuşea să-i 
recunoască accentul, nu era accentul pur de Tearling, în 
schimb reuşea să fie şi nazal, şi pronunţat în acelaşi timp. 
Dar poţi să ai încredere în mine. 

— Astea sunt nişte afirmaţii paradoxale, spuse Kelsea. 

Dar lui Arliss îi scânteiară ochii: 

— Cu toate acestea, iată-mă. 

— Chiar poţi să ai încredere în Arliss, Domniţă, îi spuse 
Buzduganu. Şi cred că... 

— Să începem cu începutul, îl întrerupse Arliss. Cine e 
taică-tu, Reginuţă? 

— Nu ştiu. 

— Rahat. Buzduganu ăsta nu vrea să-mi spună, dar o să 
fac o grămadă de bani când se va afla. 

Arliss se-aplecă în faţă, cu ochii ţintă la pieptul ei. 

— Extraordinar. 

Kelsea se trase înapoi, indignată, dar îşi dădu seama că 
omul îi cerceta safirul de la gât, cu o privire de colecţionar 
lacom. 

— Să înţeleg că e adevărat. 

— E destul de-adevărat, Maiestate. E un safir cu tăietura 
smarald, fără defecte, absolut minunat. Nici lucrătura n- 
arată rău, dar giuvaierul... Aş putea să-ţi găsesc un preţ ca 
lumea pe el. 

Kelsea uitase de epuizarea de mai înainte. 

— Ai idee de unde provine? 

— Nu cunosc decât zvonuri, Reginuţo. N-ai de unde să ştii 
ce e adevărat şi ce nu. Se spune că William Tear a creat 
colierul regal imediat după Trecere. Dar Jonathan Tear n-a 
fost mulţumit şi le-a cerut oamenilor lui să creeze şi 
Giuvaierul Moştenitorului. Nu i-a servit însă la nimic: bietul 
de el a fost asasinat la câţiva ani dup-aceea. 


— De unde-au luat pietrele preţioase? 

— Cel mai probabil, din Cadare. În Tear sau Mortmesne 
nu se găsesc giuvaiere atât de fine. Poate de-asta le vrea 
aşa de mult. 

— Cine? 

— Regina Roşie, Domniţă. Sursele mele îmi spun că-şi 
doreşte să pună mâna pe giuvaiere la fel de mult cum îşi 
doreşte să pună mâna pe dumneata. 

— Precis că primeşte oricâte giuvaiere vrea sub formă de 
tribut, din Cadare. 

— Posibil. 

Arliss îi aruncă o privire piezişă pe sub sprâncenele 
stufoase. 

— Demult se zvonea că safirele-ar fi vrăjite. 

— Greu de crezut, bombăni Buzduganu. Pe Regina Elyssa 
n-au ajutat-o cu nimic niciodată. 

— Da' celălalt unde e? 

— Nu cumva începuserăm să vorbim despe trezorerie, 
Arliss? 

— A, ba da. 

Arliss schimbă imediat placa şi-şi scoase teancul de foi 
de sub braţ. Făcu apoi un truc în toată regula: ţinu hârtiile 
cu dinţii, le frunzări până găsi pagina pe care-o căuta şi-o 
scoase afară. 

— Am inventariat bunurile unchiului dumitale, Domniţă. 
Ştiu câteva locuri bune unde să le vindem pe cele scumpe 
şi nişte proşti la care le putem amaneta pe cele fără 
valoare. Poţi să încasezi măcar cincizeci de mii pe toate 
rahaturile despre care unchiu-tău credea că sunt artă, iar 
bijuteriile curvelor valorează de două ori pe-atât pe piaţa 
liberă... 

— Vezi cum vorbeşti, Arliss. 

— Pardon, pardon. 

Arliss dădu din mână ca şi cum n-ar fi contat, iar Kelsea 
îşi dădu seama că nici nu conta; n-o deranja deloc limbajul 
lui vulgar. | se potrivea. 


— În trezorerie n-am ajuns încă; dacă poţi să crezi, încă 
încerc să dau de cineva care să deţină cheia de-acolo. Dar 
am o idee destul de clară despre ce voi găsi înăuntru. 
Apropo, ai nevoie de pivniceri noi. 

— Aşa se pare, răspunse Kelsea. Umărul aproape că-i 
scrâşnea de durere, dar nu-l băgă în seamă. Era uşor 
copleşită de debitul uriaş al omului. 

— Dacă  scădem şpăgile consumate cu Evidenţa 
Populaţiei, regatul încasează cam cincizeci de mii sub 
formă de taxe. Unchiu-tău a cheltuit peste un milion de lire 
de la moartea mamei dumitale. Aş estima, şi de obicei nu 
mă înşel la lucruri de-astea, că ar mai fi vreo sută de mii în 
fundul trezoreriei, atât. Eşti falită. 

— Minunat. 

— Acuma, continuă Arliss, cu o sclipire în ochi. Am nişte 
idei bune despre cum să ne sporim veniturile. 

— Ce idei? 

— Depinde, Maiestate. Îmi dai postul sau nu? Că nu fac 
nimic pe gratis. 

Kelsea privi spre Buzduganu, cerându-i să zică ceva, dar 
acesta ridică din sprâncene într-un fel expresiv care-o 
provoca să zică nu. 

— Zici că nu eşti cinstit, dar pot să am încredere în tine? 

— Exact. 

— Cred că eşti mai mult decât un agent de pariuri. 

Arliss rânji, iar părul ciufulit i se ridică şi mai mult în cap, 
de parcă-l lovise trăsnetul. 

— Tot ce se poate. 

— Şi cum se face că vrei să lucrezi pentru mine? 
Presupun că, indiferent cât te-am plăti, faci mai mult la 
slujba ta de noapte. 

Arliss chicoti, scoțând un fluierat subţire, ca un acordeon 
dezumflat. 

— De fapt, Reginuţo, probabil că sunt mai bogat ca 
dumneata. 

— Şi atunci de ce vrei slujba asta? 


Chipul omuleţului deveni serios şi-o cântări bine pe 
Kelsea. 

— Oamenii te cântă pe stradă, ştiai? Sunt morţi de frica 
invaziei, tot oraşul, dar tot te cântă. Spun că eşti Adevărata 
Regină. 

Kelsea îi aruncă lui Buzduganu o privire întrebătoare, iar 
acesta dădu din cap că aşa e. 

— Nu ştiu dacă e adevărat, dar eu îmi asigur pariurile, 
continuă Arliss. E întotdeauna bine să fii de partea 
câştigătoare. 

— Şi dacă nu e adevărat ce zic oamenii? 

— Atunci, am destui bani ca să mă scot din belea. 

— Cu cât vrei să te plătim? _ 

— Am negociat deja cu Buzduganu. lţi permiţi să mă 
angajezi, Reginuţo. Nu trebuie decât să spui da. 

— Şi te-aştepţi să mă fac că nu ştiu de celelalte învârteli 
ale tale? 

— Încă nu ştim. Ne vom ocupa de ele când e cazul. 

E alunecos, se gândi Kelsea. 

— Lazarus? 

— Nu găseşti altul mai priceput cu banii în tot regatul, 
Domniţă, şi asta nu e nici pe departe singura lui calitate. E 
nevoie de multă muncă să reparăm ce-a stricat unchiul 
dumitale. Eu pe el l-aş alege pentru treaba asta. Deşi, 
bombăni el, aruncându-i o privire dură lui Arliss, va trebui 
să înveţe cum să ţi se adreseze. 

Arliss rânji, dezvăluind o gură plină de dinţi stricaţi. 

Kelsea oftă şi simţi cum o-mpresoară o mantie de lucruri 
inevitabile, înțelegând totodată că acesta nu era decât 
primul din multele compromisuri pe care le avea de făcut 
mai încolo. Era o senzaţie neplăcută, ca şi cum s-ar fi urcat 
într-o barcă pe un râu învolburat fără să se mai poată da 
jos. 

— Prea bine, eşti angajat. Fii bun şi pregăteşte un fel de 
situaţie contabilă. 

Bătrânul făcu o plecăciune şi începu să-şi târâie 


picioarele înapoi. 

— Mai vorbim, Reginuţo, oricând doreşti. Între timp, îmi 
permiţi să inspectez casa de bani? 

Kelsea zâmbi şi, când ridică din sprâncene, simţi o 
peliculă subţire de sudoare pe frunte. 

— Mă îndoiesc că e nevoie să-ţi permit eu, Arliss. Dar da, 
îţi permit. 

Se lăsă pe spate în fotoliu, dar simţi că umărul dădu 
semne de protest, aşa că se aplecă înapoi în faţă. 

— Lazarus, trebuie să mă odihnesc. 

Buzduganu dădu din cap şi-i făcu semn lui Arliss să plece. 
Trezorierul porni cu mersul său ciudat, de crab, către 
coridor. Buzduganu şi Andalie îşi puseră fiecare câte-un 
braţ pe după Kelsea şi-o ridicară din fotoliu, apoi o duseră 
târâş înapoi în camera ei. 

— Arliss va locui aici cu noi? întrebă Kelsea. 

— Nu ştiu, răspunse Buzduganu. E aici de vreo două zile, 
ca să se uite bine la lucrurile de la unchiul dumitale. 
Presupun c-o să vină şi-o să plece când vrea. 

— Şi cu ce se ocupă, mai precis? 

— Cu piaţa neagră. 

— Vorbeşte mai clar, Lazarus. 

— Să zicem că procură chestii exotice, Domniţă. 

— Adică oameni? 

— Nu, nu, cu siguranţă că nu. Ştiam că n-ai accepta una 
ca asta. 

Buzduganu se întoarse cu spatele, aşa încât Andalie s-o 
ajute pe Kelsea să se dezbrace, şi dădu ocol camerei, 
stingând torţele. 

— Ce zici despre Venner şi Fell? 

Cine? se gândi Kelsea, apoi şi-i aminti pe cei doi maeştri 
armurieri. 

— Dacă nu mă învaţă să lupt, o să le pară rău. 

— Sunt oameni buni, ai răbdare cu ei. Mamei tale nu-i 
plăcea nici măcar să vadă arme. 

Kelsea se strâmbă, gândindu-se la Carlin şi la ziua cu 


rochiile. 

— Mama mea a fost o toantă vanitoasă. 

— Şi totuşi, eşti înconjurată de moştenirea ei, şopti 
Andalie pe neaşteptate, în timp ce-i scotea lui Kelsea 
agrafele din păr. 

Andalie reuşi să ducă la capăt munca dificilă de a-i 
scoate rochia lui Kelsea fără să-i atingă rana. Kelsea se urcă 
în pat. Era atât de obosită că nici nu mai simţi răcoarea şi 
moliciunea aşternuturilor curate. 

Cum de mi-au schimbat aşternuturile aşa de repede? se 
întrebă ea, pe jumătate adormită. Cumva, asta i se părea 
un semn mai mare de vrăjitorie decât orice altceva. 
întoarse capul să le spună noapte bună lui Andalie şi lui 
Buzduganu, dar descoperi că aceştia deja se făcuseră 
nevăzuţi şi închiseseră uşa după ei. 

Nu putea să stea pe spate; se întoarse încet în pat, 
încercând să găsească o poziţie comodă. Intr-un final, îşi 
găsi locul pe-o parte, cu faţa la rafturile goale, epuizată. 
Erau atât de multe de făcut. 

Dar deja ai făcut foarte multe, îi şopti în minte vocea lui 
Barty. 

Un potop de imagini i se revărsau din memorie. Cugştile în 
flăcări. Marguerite, legată în faţa tronului Regentului. 
Bătrâna din mulţime care plângea, căzută la pământ. 
Andalie, urlând în faţa cuştilor. Rândul de copii aşezaţi 
frumos în creşă. Kelsea se întoarse pe partea cealaltă şi se 
strădui să găsească o alinare în toate aceste lucruri, dar nu 
reuşi. Simţea cum regatul o înconjoară din toate părţile, 
undeva sub ea, întins pe kilometri întregi în toate părţile, 
iar oamenii îi sunt în mare pericol din cauza norului dinspre 
Mortmesne, şi ştia că prima senzaţie e cea adevărată. 

Nu-i de-ajuns, se gândi, deznădăjduită. Nici pe departe. 


9. Giuvaierul 


Atâtea forțe conspirau împotriva Reginei Glynn 
de parc-ar fi fost o stâncă ţâşnită din adâncurile 
Oceanului Domnului, roasă de valurile 
neînduplecate. Insă, după cum arată istoria, ea s-a 
format în ciuda lor. 


— Regina Glynn: Un portret, 
KARN HOPLEY 


— Mai iute, Domniţă! Mişcă-te mai iute! latră Venner. 
Kelsea dansa cu spatele, încercând să-şi amintească paşii 
complicaţi învăţaţi de la Venner. 

— Ţine sabia sus! 

Kelsea ridică sabia şi simţi că umărul i se-mpotriveşte. 
Era incredibil de grea. 

— Trebuie să te mişti mai iute, îi spuse Venner. Trebuie 
să ai picioarele mai iuți decât adversarul. La cum te mişti 
acum, te poate dezarma chiar şi-un spadasin dintre cei mai 
tolomaci. 

Kelsea dădu din cap, se înroşi puţin şi-şi ajustă poziţia. A 
mânui iute cuțitul e altfel decât a mânui o sabie. Lăţimea 
corpului ei, plus adaosul masiv al săbiei, îi ridicau dificultăţi 
în mânuirea acestei arme. Când dădu să se întoarcă, se 
împiedică de propriile picioare. Venner refuza s-o lase să 
lucreze cu un alt adversar în afară de el până nu reuşea să 
se mişte mai repede, iar Kelsea ştia că are dreptate. 

— Incă o dată. 

Kelsea se pregăti, dar înjură în gând. Nici măcar nu 
ajunseseră la ce urma să facă cu sabia; tot ce-avea de făcut 
acum era s-o ţină ridicată în faţă. Pe lângă rana de la umăr, 
lipsa de tonus muscular şi armura greoaie a lui Pen, să ţină 
sabia era o treabă descurajantă în sine, dar să-şi mai 
amintească şi paşii complicaţi în acelaşi timp era aproape 
imposibil. Însă Venner era un profesor exigent şi voia să 


profite din plin de ora pe care-o aveau la dispoziţie. Fără 
îndoială că intenționa s-o muncească şi în cele 
cincisprezece minute rămase. Kelsea ridică din nou sabia; 
obrajii îi şiroiau de sudoare. 

— Dansează, Domniţă, dansează! 

Făcu un pas în spate, apoi unul în faţă, ca şi cum ar fi 
anticipat mişcările unui adversar imaginar. De data aceasta 
nu se mai poticni, ceea ce reprezenta un progres faţă de 
prima parte a orei, însă, din privirea lui Venner, înţelese că 
nu se mişcase mai repede. Se întoarse spre el, suflând din 
greu, şi ridică sabia cu o faţă neajutorată: 

— Păi şi ce mai pot să fac? 

Venner îşi schimbă poziţia de pe-un picior pe altul. 

— Ce să fac? 

— Trebuie să te pui în formă, Domniţă. N-o să ajungi 
sprintenă ca o balerină, dar dacă ai mai slăbi puţin te-ai 
putea mişca mai repede. 

Kelsea se înroşi ca racul şi întoarse capul. Ştia că e mai 
grăsună decât ar fi fost cazul, dar era o mare diferenţă între 
a şti ceva şi a auzi acest lucru spus cu voce tare. Venner 
era atât de în vârstă că i-ar putut fi tată, dar nu-i plăcea să 
audă critici din partea lui. Dacă Buzduganu ar fi fost acolo, 
l-ar fi taxat el. Dar ştia şi că, prin felul ei familiar de-a fi, 
aproape că-i încuraja să fie impertinenţi, pentru că refuza 
să-i pedepsească pentru vorbele pe care le spuneau. 

— O să vorbesc cu Milla despre asta, răspunse ea după o 
tăcere ceva mai lungă. Poate îmi schimbă dieta. 

— N-am vrut să fiu nerespectuos, Domniţă. 

Kelsea îi făcu semn să tacă după ce auzi o mişcare 
înfundată dincolo de uşă. 

— Lazarus, tu eşti? 

Buzduganu intră pe uşă după ce bătu neglijent în tocul 
uşii. 

— Maiestate. 

— Ce faci, mă spionezi la antrenamente? 

— Nu te spionez, Domniţă. Doar protejez un interes. 


— Aşa spun toţi spionii. Kelsea luă o cârpă de pe bancă 
şi-şi şterse grosul sudorii de pe faţă. Venner, cred c-am 
terminat. 

— Nu, mai avem zece minute. 

— Ba am terminat. 

Venner îşi puse sabia la loc în teacă, nemulţumit. 

— Mai sunt doar trei zile până mă poţi tortura din nou, 
maestrule armurier. 

— Te torturez pentru binele dumitale, Domniţă. 

— Spune-i lui Fell că aştept un raport despre armura mea 
mâine. 

Venner dădu din cap, din nou vizibil nemulţumit. 

— Îmi cer scuze pentru întârziere, Domniţă. 

— Poţi să-i mai spui lui Fell şi că, dacă nu poate face 
dovada c-a progresat cât de cât, s-ar putea ca de-acum 
încolo să am un singur maestru armurier. Nu pot să-mi pun 
încrederea într-un om care nu reuşeşte să facă rost de-o 
armură în două săptămâni. 

— Un singur om nu poate să se ocupe în mod adecvat de 
tot, Domniţă. 

— Atunci fă-l să înţeleagă, şi cât mai repede. M-am 
săturat de atâtea amânări. 

Venner se îndepărtă, cu chipul muncit de gânduri. Cu 
ajutorul lui Buzduganu, Kelsea se-apucă să-şi dea jos 
platoşa de la Pen de pe abdomenul năduşit. Când se eliberă 
din ea, respiraţia îi şuiera printre dinţi. O dureau sânii când 
purta platoşa, dar şi mai rău o dureau când şi-o dădea jos. 

— Are dreptate, Maiestate, îi spuse Buzduganu, punând 
platoşa pe bancă. Ai nevoie de doi maeştri armurieri, aşa a 
fost dintotdeauna. Unul pentru antrenamente şi altul pentru 
aprovizionare. 

— Dar nu vreau să fie atât de lenti. 

Kelsea se juca cu cataramele care-i legau armura în jurul 
gambei. Obiectele astea fuseseră făcute, în mod clar, 
pentru bărbaţi, bărbaţi cu unghii scurte. Când trase de 
pielea subţire, Kelsea îşi simţi unghia de la arătător 


îndoindu-se şi mărâi încet. 

— Regentul a părăsit Citadela azi-dimineaţă. 

— Da? Înainte de termen? 

— Presupun că vrea să scape de urmărire. 

— Unde-o să se ducă? 

— Poate în Mortmesne. Deşi mă îndoiesc că va avea 
parte de o primire aşa cum şi-ar dori. 

Buzduganu se sprijini de perete, studiind atent platoşa. 

— Dar zău aşa, ce ne pasă? 

— Ai venit să-mi vorbeşti despre altceva, Lazarus. Te- 
ascult. 

Peste chipul lui Buzduganu trecu un zâmbet, vag ca o 
părere. 

— Trebuie să-ţi schimb straja, Domniţă. 

— Cum s-o schimbi? 

— În situaţia curentă, nu pot să mă ocup de tot şi să fiu şi 
scutul Maiestăţii Tale. Ai nevoie de o gardă de corp, un 
protector care să te însoţească neîncetat. 

— De ce vorbim tocmai acum despre asta? 

Buzduganu oftă, iar chipul îi deveni grav. 

— Domniţă, m-am tot gândit la ce s-a întâmplat la 
încoronare. Am discutat şi cu alţii. Erau dispuşi în aşa fel 
încât să te poată apăra din orice unghi. 

— Cineva a ţipat. Am auzit exact înainte să simt lovitura 
de cuţit. 

— A fost o diversiune, Domniţă. Suntem prea bine 
antrenați ca să ne lăsăm duşi de aşa ceva. Un Străjer Regal 
întoarce capul, dar nu se clinteşte din loc. 

— Atunci, să fi fost cineva din mulţime? Arlen Thorne? 

— E posibil, Domniţă, dar nu prea cred. Te-am acoperit 
împotriva unui asalt direct. Cuţitul se putea să fi venit 
dinspre galeria de deasupra noastră, dar... 

— Dar ce? 

Buzduganu scutură din cap. 

— Nimic, Maiestate. Încă nu ştiu sigur, asta e ideea. Din 
cauza asta ai nevoie de un străjer mai apropiat a cărui 


supunere să fie dincolo de orice îndoială. Atunci sunt şi eu 
liber să investighez chestiunea asta şi să fac alte lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Lucruri despre care Maiestatea Ta nu vrea să ştie. 

Kelsea îl privi drept în ochi: 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Nu trebuie să cunoşti toate detaliile despre cum îţi 
apărăm viaţa. 

— Nu vreau să am şi eu un Ducarte. 

Buzduganu păru surprins, iar Kelsea simţi că avusese o 
mică izbândă; până atunci nu reuşise niciodată să-l 
surprindă pe Buzduganu. 

— Cine ţi-a spus de Ducarte? 

— Carlin mi-a spus că era Şeful Poliţiei şi era din Mort- 
mesne, dar de fapt are permisiunea să tortureze şi să 
ucidă. Carlin spune că tot ce face Şeful Poliţiei se reflectă 
asupra conducătorului în a cărui slujbă se află. 

— Funcţia lui Ducarte se numeşte de fapt Şef al 
Securităţii Interne, Domniţă. Şi, ca multe alte comori de la 
Lady Glynn, această afirmaţie sună remarcabil de naiv. 
Pentru vremurile noastre. 

— Lady Glynn? 

Kelsea uitase de Ducarte. 

— Carlin era de neam nobil? 

— Da. 

— Cum ai cunoscut-o? 

Buzduganu ridică din sprâncene, uşor mirat. 

— Nu ţi-a spus niciodată, Domniţă? A fost guvernanta 
mamei dumitale. O cunoşteam cu toţii, poate chiar mai bine 
decât am fi vrut. 

Guvernantă! Kelsea cântări vestea în minte şi şi-o 
imagină pe Carlin aici, în Aripa Reginei, dându-i lecţii 
Elyssei, care era doar o copilă. Era uimitor de uşor. 

— Cum se poate ca o femeie nobilă să ajungă 
guvernantă? 

— Lady Glynn a fost una dintre cele mai apropiate 


prietene ale bunicii dumitale, Domniţă. Îmi închipui c-a fost 
un favor. Regina Aria o considera pe Lady Glynn extrem de 
inteligentă şi, ce-i drept, avea o grămadă de cărţi. 

— Şi de ce m-a trimis mama la Carlin? Erau prietene? 

Bărbia lui Buzduganu rămase imobilă exprimând 
încăpăţânarea pe care Kelsea o cunoştea deja. 

— Vorbeam de o gardă de corp pentru dumneata, 
Domniţă. 

Kelsea îl privi o clipă şi se întoarse la armura ei, în timp 
ce în minte îşi inventaria străjerii. 

— Pen. Pot să-l iau pe Pen? 

Buzduganu zâmbi. 

— lisuse, ce uşurare. Pen îşi dorea atât de mult slujba 
asta că nu ştiu ce m-aş fi făcut cu el altfel. 

— E cea mai bună alegere? 

— Da. Dacă eu nu pot, atunci vei avea nevoie de sabia lui 
Pen prin preajmă. Buzduganu luă platoşa şi o duse până la 
uşă, apoi se opri. Preotul care s-a ocupat de încoronare, 
Părintele Tyler, a cerut o audienţă privată cu dumneata. 

— De ce? 

— Bănuiala mea e că Arvathul vrea să te ţină sub 
observaţie. Sfântul Părinte e o vulpe bătrână. 

Kelsea se gândi la Biblia incredibil de veche din mâinile 
preotului. 

— Cheamă-l duminică; o să-i convină şi Bisericii. Şi să-l 
tratezi cu tot dichisul. Nu cumva să-l sperii! 

— De ce? 

— Cred că Biserica are cărţi. 

— Şi? 

— Şi le vreau. 

— Să ştii, Maiestate, sunt locuri în Gut care satisfac orice 
dorinţă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Un fetiş e un fetiş. 

— Tu chiar nu vezi importanţa cărţilor? 

— Deloc. 


— Înseamnă că suntem diferiţi. Eu vreau toate cărţile pe 
care le putem obţine, iar preotul ăla s-ar putea să ne fie de 
folos. 

Buzduganu îi aruncă o privire exasperată, dar îi luă 
armura cu el pe uşă afară. Kelsea se-aşeză la loc pe bancă, 
epuizată. Îi veniră iar în minte cuvintele lui Venner şi se- 
mbujoră din nou. Chiar că era prea grasă, simţea şi ea. 
Fusese dintotdeauna mai corpolentă, dar acum stătuse 
prea mult doar în casă, ceea ce, alături de rănile pe care le- 
avea, o făcuse să-şi piardă şi bruma de condiţie fizică pe 
care-o avusese înainte. Nicio regină din poveşti nu se 
confruntase vreodată cu o asemenea problemă. Urma să 
vorbească cu Milla, dar nu azi. Poate mâine, când nu avea 
să mai fie aşa de năduşită şi vai de ea. În plus, după 
antrenamentul cu Venner, avea nevoie de o masă ca 
lumea. 

Dădu din cap către Cae, care stătea la uşa uneia dintre 
camerele de pe culoar. Camera respectivă era o chestiune 
de securitate, fiindcă permitea accesul către un balcon 
amplu, cu o vedere panoramică magnifică asupra oraşului 
şi asupra Câmpiei Almont, de dincolo de oraş. Kelsea luase 
obiceiul de-a ieşi în balcon când i se făcea dor să fie afară, 
dar nu se compara cu pădurea, iar pe Kelsea o lovea uneori 
un dor ştrengar să fugă cât mai departe şi să stea între 
copaci, sub cerul liber. 

In felul acesta sunt deprinse femeile să stea în casă, 
cugetă ea, iar gândul îi răsună în minte ca un cântec 
mortuar. /n felul acesta sunt deprinse femeile să nu 
acționeze. 

Se târi anevoie pe culoar şi intră în sala de audienţe, 
unde străjerii, care erau în tură, rămăseseră pe poziţii, 
respectuoşi. Azi era rândul lui Pen, Kibb, Mhurn şi unul nou, 
pe care Kelsea nu-l mai văzuse până atunci. Din discuţiile 
auzite întâmplător, înţelesese că mai aleseseră câţiva 
recruți; aceştia fuseseră supuşi unui interogatoriu de temut 
de către Buzduganu la înrolare, dar după ce trecuseră 


testul şi depuseseră jurământul, erau Străjeri Regali pe 
viaţă. Obiceiul lor enervant de a-i evita privirea continua, 
dar astăzi Kelsea era recunoscătoare pentru asta. Ştia că 
arăta total răvăşită şi era prea obosită ca să întreţină o 
conversaţie oricât de mică. Nu mai voia decât o baie 
fierbinte. 

Andalie stătea la locul ei obişnuit de la uşa camerei lui 
Kelsea, cu un prosop curat în mână. De la bun început, 
Kelsea o lămurise că n-are nevoie de ajutor să facă baie 
(nu-şi putea imagina ce fel de femeie ar fi zis că are nevoie 
de ajutor), totuşi Andalie părea mereu să ştie când să 
pregătească diverse lucruri. Kelsea luă prosopul şi se 
pregătea să intre în cameră, dar se opri. Chipul lui Andalie 
era schimbat, nu mai avea expresia ei enigmatică 
obişnuită. Era încruntată, iar mâinile îi trădau un tremur 
Uşor. 

— Ce e, Andalie? 

Andalie deschise gura să vorbească, dar o închise la loc. 

— Nimic, Domniţă. 

— S-a întâmplat ceva? 

Andalie scutură din cap că nu, dar fruntea îi era şi mai 
încreţită de frustrare. Când se uită mai atent, Kelsea văzu 
că faţa lui Andalie avea o paloare ciudată, ca o flacără, iar 
în jurul ochilor avea cercuri luminoase. 

— Ceva nu e în regulă. 

— Da, Domniţă, aşa e, dar nu ştiu ce. 

Kelsea o privi fără să mai priceapă nimic, dar Andalie nu 
insistă, aşa că Kelsea renunţă şi intră în cameră, răsuflând 
uşurată când se închise uşa. Baia era gata. Din cadă se 
ridicau fuioare de abur care-acopereau oglinda. Kelsea îşi 
lăsă hainele umede înşirate, una după alta, pe jos, şi intră 
în apa fierbinte. Işi lăsă capul pe spate, pe marginea căzii, 
cu un oftat de mulţumire, şi închise ochii. Ar fi vrut să se 
relaxeze şi să nu se mai gândească la nimic, dar în mintea 
neliniştită îi revenea Andalie... Andalie care părea mereu să 
ştie lucruri fără să i le spună nimeni. Dacă ea-şi făcea griji, 


ar fi fost bine să-şi facă griji şi Kelsea. 

Arliss şi Buzduganu formau un aparat eficient împreună. 
Reuşiseră deja să mituiască pe cineva de la Evidenţa 
Populaţiei, iar informaţiile începeau să pătrundă în Aripa 
Reginei. Chiar şi aceste date disparate erau înfricoşătoare: 
o familie avea în medie şapte copii. Biserica Domnului 
milita împotriva contraceptiei, iar Regentul susţinuse acest 
punct de vedere, în ciuda propriului său uz tacit de 
anticoncepţionale. Acuzaţiile de avort, odată dovedite, 
aduceau condamnarea la moarte atât a mamei, cât şi a 
chirurgului. Cei bogaţi îşi permiteau să ocolească aceste 
reguli în schimbul banilor, ca de obicei, dar cei săraci n- 
aveau loc de întors, ceea ce genera o veche problemă: prea 
mulţi copii trăiau în sărăcie. lar când generaţia actuală avea 
să devină adultă, va diminua şi mai mult resursele 
regatului. 

Dar asta doar dacă aveau să devină adulţi. Medicina 
adevărată dispăruse, nemaivorbind de chirurgie. Inainte de 
Trecere, America ajunsese pe o culme nemaiîntâlnită a 
minunilor medicale, pe care omenirea n-avea s-o mai 
întâlnească, nu după dezastrul petrecut cu Vaporul Alb. 
Acum săracii din regat mureau constant din cauza 
operaţiilor de apendicită improvizate la domiciliu. 

Filtrarea apei, chiar şi de cele mai fine impurități, era 
perfecționată treptat. Arta de-a face pălării era în plin 
avânt, iar tradiţiile agricole rămăseseră solide. Kelsea 
presupunea că aceste aptitudini erau mobile. Işi spălă 
braţele, cu ochii în tavan. Andalie îi găsise un săpun bun, cu 
un miros subtil de vanilie, în locul parfumurilor florale grele 
care erau preferate de bogaţi. Andalie avea măcar norocul 
de-a putea să meargă la piaţă în fiecare zi, deşi era mereu 
însoţită de o strajă solidă, formată din cinci bărbaţi. Kelsea 
îl ţinuse minte pe soţul ei cel zdravăn şi nu se putea încrede 
că acesta n-ar smulge-o pe Andalie direct de pe stradă, 
ceea ce-ar fi fost un dezastru. Kelsea nu putea să nege că 
Andalie valora greutatea ei în aur, căci imediat ce se 


gândea la ceva ce ar fi dorit, Andalie îl avea deja pregătit. 
Pen zicea că simţul de anticipație al lui Andalie era un semn 
că se numără printre prezicători, iar Kelsea era convinsă că 
are dreptate. 

Safirul începu să-i ardă pieptul. Îl ridică, plin de apă, şi 
văzu că iarăşi luminează; emitea un luciu albastru 
strălucitor, care se reflecta pe marginile căzii. Giuvaierul 
era fără îndoială vrăjit, dar la ce anume servea? Kelsea se 
strâmbă la el, îl lăsă să-i cadă la loc pe piept, şi se-afundă şi 
mai mult în apa mirosind a vanilie. Mintea i-o luă la goană 
la alte lucruri. 

După medicamente, o altă problemă era educaţia. 
Trecuseră mai bine de două decenii de când prezenţa 
copiilor la şcoală fusese obligatorie; chiar înainte ca toată 
populaţia ştiitoare de carte să fie mobilizată să lucreze 
pentru Evidenţa Populaţiei, importanţa educaţiei ca politică 
de stat descrescuse constant. Şi cine revocase oare 
obligativitatea învăţământului? Cine alta decât ilustra 
Regină Elyssa. Până şi lui Buzduganu îi fusese ruşine când 
recunoscuse acest fapt. Era un sistem bine pus la punct 
pentru creşterea productivităţii: copiii aveau voie să 
rămână acasă şi să înveţe să lucreze pe pământurile 
nobilimii. Kelsea afla în fiecare zi câte ceva nou despre cum 
guvernase mama ei, şi fiecare revelaţie era mai neplăcută 
decât cea precedentă. 

Căldura safirului se înteţi brusc, săgetându-i pieptul. 
Kelsea tresări din tot corpul şi deschise larg ochii. 

Deasupra ei, la nici jumătate de metru, se afla un bărbat. 

Era îmbrăcat în negru şi cu faţa acoperită; doar ochii îi 
erau dezveliţi. Avea mănuşi groase de piele şi ţinea în 
mână un cuţit lung, în formă de pană. Poate că era Caden, 
poate că nu, dar nu era nicio îndoială în ce-l privea: era un 
călău. Kelsea n-apucă nici să tragă aer în piept, că-i puse 
cuțitul la gât şi zise: 

— Dacă scoţi un sunet, mori. 

Kelsea aruncă o privire prin cameră, dar nu era nimeni s- 


o ajute. Uşa, pe care n-o încuia niciodată, era acum 
încuiată. Dacă ţipa, veneau, dar nu la timp. 

— leşi din cadă. 

Kelsea se ridică cu greu, ţinându-se de margini şi 
stropind podeaua cu apă. Asasinul se retrase puţin, ca s-o 
lase să iasă, dar nu-i luă cuțitul de la gât. Kelsea rămase în 
picioare lângă cadă, tremurând din toate încheieturile; apa 
îi şiroia de pe corp pe piatra rece. Se ruşină de propria 
goliciune, dar îşi reţinu acest impuls. În minte auzi o voce, 
nu ştia dacă a lui Barty sau a lui Buzduganu, care-i spuse: 

Gândeşte. 

Asasinul îi luă cuțitul de la gât şi-i aţinti vârful către sânul 
stâng. 

— Mişcă-te foarte încet. 

Materialul care-i acoperea faţa îi înăbuşea vocea, dar lui 
Kelsea i se păru că e destul de tânăr. O lovi un tremurat 
mai puternic şi vârful cuţitului îi pătrunse în piele. 

— Întinde mâna dreaptă, dă-ţi jos colierul şi dă-mi-l mie. 

Kelsea rămase cu ochii aţintiţi asupra lui, uimită, deşi pe 
sub mască nu-i vedea decât ochii umbriţi. De ce n-o omora 
pur şi simplu, să ia colierul cu mâna lui? Oricum avea de 
gând s-o omoare, nu era nicio îndoială. 

Nu poate să dea jos singur colierul. Sau crede că nu 
poate. 

— Am nevoie de amândouă mâinile ca să-l dau jos, 
răspunse Kelsea, prudent. Are o clemă. 

La uşă răsunară trei bătăi puternice. Kelsea tresări. Chiar 
şi asasinul se sperie; cuțitul pătrunse şi mai adânc în sânul 
fetei, făcând-o să şuiere de durere. Kelsea simţi cum un 
firicel de sânge îşi face loc încet către sfârc. 

— Ai grijă cum răspunzi, îi şopti asasinul. Ochii îi luceau 
ca două raze clare de lumină. 

— Da? 

— Domniţă? Era Andalie. Eşti bine? 

— Sunt bine, răspunse Kelsea calmă, pregătită să simtă 
cuțitul pătrunzând-o şi mai adânc. O să sun când vine 


momentul să mă speli pe cap. 

Asasinului îi sclipiră ochii în spatele măştii, iar Kelsea se 
strădui să-şi menţină chipul lipsit de orice expresie. Pauza 
de dincolo de uşă i se păru foarte lungă. 

— Da, Domniţă, răspunse Andalie. Apoi se făcu linişte. 

Asasinul ciuli urechea un minut şi mai bine, dar de 
dincolo de uşă nu se-auzea nimic. În cele din urmă, se linişti 
şi slăbi presiunea cuţitului. 

— Colierul. Poţi să foloseşti amândouă mâinile, dar încet. 
Dă-l jos şi dă-mi-l. 

Kelsea ridică mâinile, atât de încet încât se simţea de 
parc-ar fi făcut parte dintr-un spectacol. Apucă 
încheietoarea şi se prefăcu că încearcă s-o deschidă, ştiind 
că, imediat ce-şi dă jos colierul, e moartă. Privi dincolo de 
bărbatul din faţa ei şi văzu că una dintre dalele de piatră 
fusese ridicată şi îndepărtată de la locul ei, aşa încât 
modelul uniform al podelei era întrerupt acum de-un pătrat 
întunecat. Timp, avea nevoie de timp. 

— Te rog să nu mă omori. 

— Colierul. Acum. 

— De ce? Cu coada ochiului, Kelsea zări o mişcare la uşă, 
la broască, dar îşi ţinu privirea aţintită asupra măştii. De ce 
nu poţi să ţi-l iei singur? 

— Cine ştie? Dar primesc mai puţini bani pentru colier 
decât primesc ca să-ţi tai gâtul, aşa că lasă prostiile. Dă-ţi-l 
jos. 

Broasca ţăcăni. 

La auzul sunetului, asasinul se răsuci pe călcâie într-o 
mişcare graţioasă din picioare şi mâini. Se pomeni cu el în 
spatele ei, cu un braţ petrecut pe după talia ei şi cu cuțitul 
la gât, atât de repede că rămase neajutorată în faţa lui 
înainte ca uşa să se deschidă. 

Buzduganu pătrunse încet în cameră. Kelsea zări vreo 
zece străjeri în urma lui care dădeau să privească înăuntru, 
apoi asasinul îi împlântă cuțitul mai adânc în gât şi vederea 
îi deveni neclară. 


— Dacă te-apropii, moare. 

Buzduganu se opri. Avea ochii larg deschişi, vicleni, 
aproape lipsiţi de expresie. 

— Inchide uşa. 

Buzduganu întinse o mână în spate, fără să-şi ia ochii 
vreo clipă de la asasin, şi închise uşa încet, lăsându-i pe 
ceilalţi străjeri afară, lovind uşor încuietoarea. 

— Poate ajungi la mine, Străjer al Reginei, continuă 
asasinul, pe un ton calm, aproape ca de conversaţie, dar nu 
înainte s-o omor. Dacă rămâi acolo unde eşti şi-mi răspunzi 
la întrebări, îi mai lungeşti viaţa. Înţelegi? 

Buzduganu dădu din cap că da. Nici nu se uită la Kelsea, 
care clănţănea din dinţi. Asasinul făcu un pas înapoi, 
trăgând-o după el, cu cuțitul presând tot mai adânc în gâtul 
ei. 

— Unde e colierul celălalt? 

— Numai Carroll ştia asta. 

— Minţi. Mai făcu un pas înapoi. Fata a plecat cu 
amândouă colierele. Asta ştim deja. 

— Înseamnă că ştiţi mai multe decât ştiu eu. Buzduganu 
deschise braţele. Eu am dus copila cu un singur colier la 
gât. 

— Unde e coroana? 

— Acelaşi răspuns. Doar Carroll ştia. 

Incă un pas înapoi. 

Gaura din podea, gândi Kelsea. Oare avea de gând s-o ia 
cu el? Normal că nu; nu încăpeau amândoi. Avea de gând 
să-i taie gâtul şi să fugă. Era clar că şi Buzduganu ajunsese 
la aceeaşi concluzie, căci ochii îi fugeau tot mai rapid de la 
asasin la gaură şi înapoi. 

— Nici să nu te gândeşti c-ai să scapi. 

— De ce? 

— Pentru că ştiu toate culoarele secrete din Aripa asta. 

— Ba se pare că nu le ştii. 

Dincolo de perete se-auzeau rumoarea multor voci şi 
zăngănit de arme. Dar ar fi putut la fel de bine să fie şi pe 


altă lume. Aici nu era decât respiraţia rece a bărbatului, 
care-i sufla în ureche, superficială şi egală, fără să dea nici 
cel mai mic semn de nelinişte. Fără să vrea, Kelsea rămase 
impresionată. 

— E ultima şansă să-ţi dai jos colierul, îi şopti, în timp ce-i 
adâncea cuțitul în gât, forţând-o să-şi lipească spatele de 
el. Poate te las în viaţă. 

— Du-te dracu’, se răsti ea. Dar dincolo de furie simţea 
şi-un strop de disperare; oare chiar trecuse prin tot ce 
trecuse ca să-şi piardă viaţa în felul ăsta, în pielea goală şi 
lipsită de orice apărare? Istoria va scrie despre ea c-a murit 
în felul ăsta? 

Asasinul trase de safirul atârnat între sânii fetei, dar 
lanţul nu cedă. Atunci trase mai tare, iar lanţul o strânse pe 
Kelsea de ceafă. Kelsea se crispă toată, copleşită de furie. 
Simti imediat safirul în minte, pulsând arzător. Cu fiecare 
smucitură a lanţului, Kelsea se enervă mai tare. Safirul nu 
voia să fie dat jos. 

De ce?, se întrebă. Şi, cu toate că nu se-aştepta să 
primească vreun răspuns, dintr-un colţ întunecat al minţii 
auzi clar: Pentru că am atâtea să-ți arăt, copilă. 

Vocea-i era complet străină şi părea incredibil de 
îndepărtată. Părea că-i vorbeşte dintr-un loc dincolo de 
distanţă. Kelsea clipi, uimită. Colierul nu coopera deloc, aşa 
că asasinul începu să tragă şi mai tare de el. Acum atenţia 
îi era-mpărţită, şi o ştia şi Buzduganu, care porni în cerc la 
stânga, plimbându-şi privirea calm de la Kelsea la cel care- 
o ţinea captivă şi la gaura din podea. Abdomenul lui Kelsea 
devenise alunecos din cauza sângelui, iar braţul din jurul ei 
începu să i se pară mai flexibil. Dar cuțitul de la gât rămase 
nemişcat, iar Buzduganu era la trei metri distanţă. Nu 
îndrăznea să încerce să se elibereze. 

Asasinul trase de safir din toate puterile, atât de tare 
încât încuietoarea o ciupi straşnic de ceafă. Kelsea îşi 
pierdu cumpătul şi simţi cum ceva cedează înlăuntrul ei; în 
piept i se strânse un val de căldură, o mică explozie de 


forţă care-o împinse înapoi. Buzduganu îşi scoase sabia cu 
un scrâşnet sec, dar sunetul părea prea departe ca să facă 
parte din situaţie. Asasinul scoase un geamăt şi braţul care- 
o strânsese cedă; după o clipă, îi auzi corpul prăbuşindu-se. 

— Domniţă! 

Buzduganu o ţinu să nu cadă. Kelsea deschise ochii şi-i 
zări chipul la câţiva centimetri de ea, cu ochii larg deschişi 
şi îngrijoraţi. 

— Sunt bine, Lazarus. N-am decât câteva înţepături. 

Asasinul zăcea nemişcat pe spate, cu membrele care- 
ncotro. Buzduganu îi dădu drumul lui Kelsea şi se lăsă în jos 
peste el, cu mişcări precaute, să nu cumva să fie vreo 
capcană. li smulse cuțitul din mâna încleştată. Degetele nici 
măcar nu i se clintiră. Kelsea nu zări nicio rană, dar ştiu că 
omul e mort. Ea îl omorâse... giuvaierul îl omorâse. Sau 
amândoi? 

— Ce s-a întâmplat? 

— O rază de lumină albastră, Domniţă, de la giuvaier. 
Dacă nu vedeam cu ochii mei, n-aş fi crezut niciodată. 

Kelsea îşi dădu brusc seama că e goală-puşcă, iar 
Buzduganu păru să observe şi el, o clipă mai târziu, şi-i 
aruncă prosopul mare şi alb de lângă cadă. Kelsea se 
înfăşură în el, fără să bage în seamă sângele care-i curgea 
de sub sânul stâng şi se-mbiba în prosop, şi-şi privi atent 
safirul. Căldura care izbucnise atât de brusc se stinsese, iar 
acum colierul atârna ca de obicei, emițând luciri de un 
albastru profund. 

E mulțumit de ce-a făcut, se gândi Kelsea. 

Buzduganu se-aplecase din nou deasupra asasinului. Nu 
părea să simtă vreo respingere naturală faţă de cadavru, 
căci îl pipăia peste tot, îl încerca, îi căuta pulsul. 

— E mort, Domniţă, şi n-are niciun semn, nimic. 

În timp ce dibuia după puls, pe gâtul bărbatului, 
Buzduganu îi dădu jos masca şi scoase la vedere chipul 
unui bărbat tânăr, cu părul brunet, cu o figură aristocratică 
şi cu buze de-un roşu-închis. Cu un muget nearticulat, 


Buzduganu rostogoli trupul, scoase un cuţit de la centură 
şi-i despică hainele, scoțând la iveală un semn făcut cu 
fierul înroşit în foc, pe omoplat: un dulău cu picioarele 
întinse, ca şi când ar fi alergat. Kelsea tresări când înţelese 
că semnul era exact pe acelaşi loc unde era şi rana ei. 

— Un Caden, mormăi Buzduganu. 

Zarva de dincolo de uşă se înteţise şi amândoi părură s-o 
observe în acelaşi timp; Buzduganu se ridică de unde 
stătea ciucit, se duse la uşă şi bătu încet în ea. 

— Sunt eu, Buzduganu. Armele jos. 

Deschise încet uşa şi-i făcu semn lui Elston să intre. 
Urmară şi alţi străjeri, toţi cu săbiile scoase, cu ochii mai 
întâi la Kelsea, apoi la bărbatul întins pe jos. Coryn veni în 
goană cu trusa medicală, dar Buzduganu anunţă: 

— Regina n-are decât nişte zgârieturi. 

Kelsea făcu o grimasă. Era adevărat că n-avea decât 
nişte zgârieturi, dar rănile începuseră s-o doară rău, acum 
că-i scăzuse adrenalina. Prosopul aspru îi freca pielea de 
deasupra sânului şi i-o iritase. Se pipăi atent pe gât şi se 
trezi cu mâna plină de sânge. Privi resemnată cum Coryn 
scoate o bucată de pânză albă şi-o înmoaie în dezinfectant. 
Ar fi preferat s-o lase mai întâi să se-mbrace. Nu voia s-o 
vadă toţi cu braţele şi cu picioarele goale. Apoi se simţi şi 
mai prost. Era vanitoasă. Era moştenire de la maică-sa, iar 
Kelsea nu voia nimic de la ea. Îi trecu scurt prin cap să-şi 
lase prosopul să cadă, doar ca s-arate că nu era ca maică- 
sa, dar n-avea curaj. 

Buzduganu scruta atent groapa din podea. Kelsea nu-i 
vedea chipul, dar înţelegea totul din felul în care 
Buzduganu îşi ţinea umerii. Înainte s-apuce să zică ceva, 
Buzduganu scoase sabia şi se făcu nevăzut în groapă. 
Nimănui nu i se păru ciudat. Câţiva străjeri se strânseseră 
în jurul cadavrului şi se uitau la el ca nişte doctori care se 
pregătesc să dea un diagnostic. 

— Atâţia trădători, ferească Sfântul, mormăi Galen, iar 
bărbaţii din jurul lui încuviinţară din cap. 


— Să fie Regentul? întrebă Cae. 

— Nicio şansă. Aici e mâna lui Thorne. 

— N-o să dovedim niciodată, spuse Mhurn şi scutură din 
cap. 

— Cine e omul? întrebă Kelsea, strângându-se mai bine 
cu prosopul. Coryn îi apăsă bucata de pânză pe gât. 

Kelsea şuieră şi se muşcă de buză. Orice-ar fi fost acest 
dezinfectant, ustura ca dracu'. 

— E un Lord din Casa Graham, Domniţă, îi spuse un 
străjer nou. Credeam că-i sunt credincioşi mamei dumitale. 

Kelsea nu-l recunoscu pe cel care vorbea, dar îi ştia 
vocea. După o clipă îşi dădu seama, mirată, că era Dyer, 
care-şi răsese barba roşie. 

— Aşa arată faţa ta fără barbă, Dyer? 

Dyer se înroşi ca racul. Pen râse zgomotos, plin de 
voioşie, iar Kibb îl bătu pe umăr pe Dyer. 

— Eu i-am spus, Domniţă. Acum îl vedem când se 
înroşeşte. 

— Unde-ai fost, Dyer? 

Uşa camerei se trânti de perete. Toţi se întoarseră brusc, 
iar Kelsea scoase un țipăt uşor. Buzduganu năvăli înăuntru 
ca o furtună. Avea obrajii roşii, iar ochii întunecaţi îi luceau 
atât de feroce încât Kelsea aproape că se-aştepta să arunce 
scântei. Vocea îi răsună precum răgetul unui Dumnezeu 
plin de furie. 

— PEN! 

Pen sări în faţă. 

— Da, domnule. 

— De-acum încolo tu vei fi străjerul de corp al Reginei. 
Nu pleci nicio clipă de lângă ea, pricepi? Nicio clipă, 
niciodată. 

— Lazarus, îl întrerupse Kelsea blând, nu e vina ta. 

Buzduganu strânse din dinţi, iar ochii i se rotiră disperaţi, 
ca nişte animale în cuşcă. Kelsea se temu brusc c-o să-i dea 
una. 

— Nicio clipă, domnule, răspunse Pen şi-şi luă locul în 


faţa lui Kelsea, ferind-o de restul străjerilor. 

Buzduganu se întoarse către cameră şi arătă către 
groapa din podea. 

— Băieți, acolo e un tunel. Ştiam de el, dar nu m-a 
preocupat. Şi ştiţi de ce? Pentru că trece pe sub trei camere 
şi iese într-una dintre camerele goale de pe culoar. 

Câţiva străjeri schimbară între ei priviri pline de surpriză. 
Elston făcu un pas înapoi, fără să vrea. Mhurn se albi la 
faţă. 

— E cineva care nu înţelege ce înseamnă asta? 

Toţi stăteau de parc-aşteptau să înceapă furtuna. 

— Înseamnă, răcni Buzduganu, că avem un trădător 
printre noi! 

Dintr-o singură mişcare, apucă scaunul de la măsuţa de 
toaletă şi-l aruncă spre peretele opus; scaunul se făcu 
bucăţi. 

— Cineva l-a băgat aici pe nemernicul ăsta! Cineva care 
fie păzea unul dintre tuneluri, fie cunoştea loviturile în uşă. 
Unul dintre voi minte cu neruşinare, iar când o să aflu cine 
e... 

— Domnule, îl întrerupse Galen încet, cu mâinile ridicate 
într-un gest paşnic. 

— Ce e? 

— Nu-i de-ajuns un singur trădător ca să se strecoare un 
asasin până aici. E nevoie şi de-un Străjer al Porții. 

Câţiva dintre străjeri dădură din cap şi îşi murmurară 
acordul. 

— Nu mă interesează Straja Porții, şuieră Buzduganu. 
Sunt nişte oameni lipsiţi de-orice valoare, de-asta sunt puşi 
să păzească poarta. 

Rămase locului o clipă, răsuflând din greu. Kelsea se 
gândi la nişte nori de furtună, care fie se împrăştie singuri, 
fie se revarsă ca o urgie asupra pământului. Începu să 
tremure, simțind brusc că-i e frig, şi o mică parte egoistă 
din ea începu să se întrebe când avea să se încheie toată 
scena, ca să poată să se-mbrace. 


— Ce mă interesează, continuă Buzduganu, cu vocea ca 
o ameninţare joasă, învăluită într-o violenţă reţinută cu 
greu, este că cineva de-aici şi-a încălcat jurământul. Bag 
mâna în foc că e acelaşi care-a reuşit să-i înfigă cuțitul în 
spate Reginei în timpul încoronării. Şi o să aflu cine e; 
trebuie să fie nebun dacă crede c-o să scape. 

Rămase iarăşi tăcut, respirând greu. Kelsea privi spre 
ceilalţi străjeri, care fuseseră în jurul ei la încoronare. 
Elston, Kibb, Pen, Coryn, Mhurn, Dyer, Cae, Galen, 
Wellmer... oricare dintre ei era suficient de-aproape ca s- 
arunce cuțitul, iar singurul aflat în afara oricărei bănuieli se 
pare că era Pen. Buzduganu îşi scoase cuțitul de la brâu şi 
se uită la fiecare străjer în parte, cu ochii plini de răceală. 
Kelsea vru să zică ceva, dar tăcerea străjerilor însemna că 
n-avea ce să spună ca să îmbunătăţească situaţia. Incercă 
să reflecteze la faptul că unul sau mai mulţi oameni dintre 
aceştia îşi încălcaseră jurământul. Crezuse că progresase în 
relaţia cu ei, dar fusese, încă o dată, naivă. 

După o clipă, Buzduganu păru să-şi revină cât de cât; 
băgă cuțitul la loc şi arătă spre cadavrul întins pe jos. 

— Luaţi rahatul ăla de-acolo! 

Câţiva săriră să îndeplinească ordinul; aproape că sări şi 
Kelsea. 

— Ne trebuie ceva să-l învelim, şopti Kibb. Să nu vadă 
copiii sângele. 

Elston ridică leşul în şezut. 

— Nu e nici urmă de sânge. 

— Are gâtul rupt? 

— Nu? 

— Păi şi cum a murit? întrebă Mhurn dinspre peretele 
opus, cu privirea albastră aţintită asupra lui Kelsea. 

— Hai să ne mişcăm, lătră Buzduganu. 

Elston şi Kibb ridicară cadavrul, iar restul străjerilor îi 
urmară afară din cameră, o gloată fremătândă, aruncând, 
din mers, priviri uimite către Kelsea. 

Buzduganu se întoarse către Pen. 


— Hai să te lămuresc; ai două zile libere la sfârşit de 
săptămână, în fiecare lună. lar în restul timpului, să nu te 
văd mai departe de trei metri distanţă de Regină, pricepi? 
lei un dormitor cu anticameră. Tu dormi acolo, iar Regina 
poate să aibă intimitate. 

— Halal intimitate, şopti Kelsea. 

Ochii mari şi întunecaţi ai lui Buzduganu se întoarseră 
spre ea, iar ea ridică mâinile într-un gest de supunere: 

— Bine, bine. 

Buzduganu se întoarse şi ieşi ca o furtună din cameră. 

— O să fie bine, Domniţă, o asigură Pen. L-am mai văzut 
aşa şi înainte. Trebuie doar să se ducă să omoare pe cineva 
şi-şi revine imediat. 

Kelsea zâmbi forţat; nu putea să-şi dea seama dacă Pen 
glumeşte sau nu. Deşi nu-i era frig, tremura, iar picioarele i 
se bălăbăneau sub ea. Andalie se înfiinţă pe neaşteptate 
lângă ea ducând un teanc de haine curate. 

— Eşti plină de sânge, Domniţă. Ar fi bine să te întorci în 
cadă. 

Pen îi aruncă o privire spăsită. 

— N-am voie să te las singură, Domniţă. Ce-ar fi să mă 
întorc cu spatele? 

Kelsea dădu din cap şi chicoti fără umor. 

— Intimitate. 

Pen se întoarse cu faţa spre uşă. Kelsea rămase locului o 
clipă, dar, cum nu vedea nicio altă soluţie, îşi dădu jos 
prosopul şi se băgă la loc în cadă. Făcu o grimasă de 
durere, în vreme ce apa în care se scălda se coloră într-un 
roz palid. Incepu să se spele şi încercă să uite că era şi Pen 
în cameră, dar nu izbuti absolut deloc. 

Ah, cui îi pasă? Toţi străjerii m-au văzut deja în pielea 
goală. Gândul acesta îngrozitor o umplu de ruşine, încât nu 
se putu abţine să nu scoată un chicotit. Andalie, care era 
ocupată să-i strângă părul ud şi rebel într-un coc în vârful 
capului, nu păru să observe. Avea faţa neclintită, iar lui 
Kelsea i se păru, pentru prima dată, dar în niciun caz şi 


pentru ultima dată, că se făcuse o greşeală fatidică şi că de 
fapt Andalie ar fi trebuit să fie Regină. 

— O cană de ceai, Domniţă? 

— Da, te rog. 

Andalie se opri în prag şi zise fără să se întoarcă: 

— Îmi cer iertare, Domniţă. Am prevăzut că-avea să se 
întâmple, dar nu în ce fel. N-am văzut nici bărbatul, nici 
camera. 

Kelsea clipi, dar Andalie plecase deja. 


Termenul din Tratatul cu Mortmesne a venit şi-a trecut, 
dar Buzduganu n-a mai apărut. Kelsea se neliniştise vag, 
până ce-şi dăduse seama că restul străjerilor îi tratau 
absenţa ca pe ceva obişnuit. Pen i-a explicat că Buzduganu 
avea obiceiul să plece în treaba lui din când în când, fără 
să-i anunţe când pleacă şi când vine. Avea dreptate Pen, 
căci în a treia zi Buzduganu s-a întors; Kelsea l-a găsit stând 
la masă proaspăt ferchezuit, când a ieşit să ia prânzul. L-a 
întrebat unde fusese, dar Buzduganu, fiind Buzduganu, a 
refuzat să-i spună. 

Străjerii duseseră cadavrul asasinului în piaţeta din 
centrul Londrei Noi şi (aşa era obiceiul, după cum a aflat şi 
Kelsea, îngrozită) i-l înfipseseră într-o ţeapă, apoi îl lăsaseră 
să putrezească acolo. Dacă se putea încrede în spusele lui 
Arliss, în târg umbla vorba de zor că Regina îl ucisese pe 
Caden de una singură, cu ajutorul vrăjilor. Nu era nicio 
urmă pe corpul tânărului Lord Graham, şi totuşi era ţeapăn. 

De câteva ori pe zi, Kelsea îşi scotea safirul din rochie şi 
se uita la el, dorindu-şi ca el să învie la loc, să facă ceva 
ieşit din comun. Dar nu se întâmpla nimic. Se simţea ca o 
impostoare. 

Buzduganu nu-i împărtăşea grijile. 

— A fost la fel de util ca şi cum l-ai fi omorât intenţionat, 
Domniţă. Ce mai contează? 

Kelsea stătea aplecată asupra mesei din camera de zi şi 
se uita la harta graniţei cu Mortmesne. Buzduganu o fixase 


cu câte-o cană în fiecare colţ, ca să nu se facă sul. 

— Ba contează, Lazarus. Habar n-am cum s-a întâmplat 
sau cum să fac să se repete. 

— Da, dar numai noi doi ştim asta. Suntem în avantaj, 
crede-mă. O să se mai gândească înainte să te-atace din 
nou făţiş. 

Kelsea îşi cobori vocea, să n-o audă străjerii staţionaţi în 
dreptul zidurilor. 

— Şi trădătorul ăla al tău? 

Buzduganu se încruntă şi arătă spre hartă, coborându-şi 
şi el vocea. 

— Am făcut ceva progrese, Domniţă. Dar încă n-am nimic 
concret să-ţi comunic. 

— Ce progrese ai făcut? 

— Am o teorie, atâta tot. 

— Nu e cine ştie ce. 

— Teoriile mele rareori sunt greşite, Maiestate. 

— E cazul să-mi fac griji? 

— Doar dacă Pen e surprins cu garda jos, Domniţă. Dar 
eu mi-aş face griji mai repede că soarele are să răsară la 
apus. 

Harta se desprinse brusc dintr-un colţ şi Buzduganu 
scăpă o înjurătură, o desfăcu la loc şi trânti cana la loc ca s- 
o ţină bine. 

— Ce te macină, Lazarus? 

— Oricine-ar fi, Maiestate, nu trebuia să ajungă atât de 
departe. Trădarea miroase sau mai degrabă pute şi pân- 
acum am simţit-o de fiecare dată. 

Kelsea zâmbi şi-l lovi în joacă în braţ. 

— Poate că ăsta e un test sănătos pentru suficiența ta. 

Dacă văzu că Buzduganu era realmente lovit în mândrie, 
Kelsea redeveni serioasă şi-i puse o mână pe umăr. 

— O să-l găseşti tu, Lazarus. Şi n-aş vrea să fiu în pielea 
lui pentru tot oţelul din Mortmesne. 

— Maiestate? 

Dyer apăruse din hol. 


— Da? 

— Vrem să-ţi arătăm ceva. 

— Acum? 

Kelsea se ridică şi văzu un fenomen ciudat: Dyer zâmbea. 
Buzduganu îi făcu semn cu mâna să se ducă, aşa că-l urmă 
pe Dyer pe culoar, cu Pen păşind discret în urma lor. Tom şi 
Wellmer o aşteptau la două uşi distanţă de noul ei dormitor, 
zâmbind şi ei, iar Kelsea se-apropie precaută. Poate că se 
purtase prea familiar cu ei. Nu cumva se pregăteau să-i 
joace un renghi? 

— Hai, Domniţă, îi spuse Wellmer, făcându-i semn să 
intre. Copleşit de entuziasm cum era, părea chiar mai tânăr 
decât de obicei, sărind de pe-un picior pe altul ca un băieţel 
în seara de Crăciun sau măcar ca un băieţel care-avea 
nevoie urgent la toaletă. 

Kelsea pătrunse în cameră: era un spaţiu agreabil, cu 
tavanul mai scund, dar fără ferestre. In cameră erau cinci 
fotolii şi două canapele, iar pe unele dinte ele se aflau copii. 
Or fi ai lui Andalie, se gândi Kelsea, dar nu ştia sigur. li 
aruncă lui Dyer o privire întrebătoare, iar acesta îi făcu 
semn să se uite la peretele opus. 

Recunoscu rafturile; erau cele pe care le privise în 
camera mamei sale în ultimele două săptămâni şi le 
detestase pentru că erau goale. Dar acum rafturile erau 
pline. Kelsea înaintă în cameră, cu ochii aţintiţi la cărţi, de 
parc-ar fi fost vrăjită. Recunoscu toate titlurile, dar abia 
când zări volumul enorm de Shakespeare, legat în piele 
cafenie, mândria lui Carlin, înţelese ce făcuse Buzduganu. 

— Dyer, după astea ai fost? 

— Da, Domniţă, răspunse el. Buzduganu a vrut neapărat 
să fie o surpriză. 

Kelsea se uită îndeaproape la cărţi. Arătau exact cum şi 
le-amintea în biblioteca lui Carlin. Cineva făcuse chiar 
efortul să le-aseze în ordine alfabetică, deşi amestecase 
ficţiunea cu non-ficţiunea; Carlin ar fi fost complet 
revoltată. Dar Kelsea fu impresionată de efort. 


— N-am pierdut nici măcar o carte, Maiestate. Am 
acoperit căruţa cât am putut de bine, dar nici măcar n-a 
plouat. Nu cred c-au păţit vreun neajuns. 

Kelsea mai rămase câteva minute cu ochii la cărţi, apoi 
se întoarse spre el, cu ochii plini de lacrimi. 

— Mulţumesc. 

Dyer se uită în altă parte. Kelsea se uită şi ea la copiii 
cocoţaţi pe mobile: doi băieţi adolescenţi, o fată de 
unsprezece-doisprezece ani şi o fetiţă mai mică, de vreo 
opt ani. 

— Sunteţi copiii lui Andalie, nu? 

Cei trei mai mari nu scoaseră niciun cuvânt, dar fetiţa 
cea mică dădu din cap cu convingere şi exclamă: 

— l-am ajutat să aşeze cărţile în ordine! Am stat până 
noaptea târziu! 

— Sunt ai lui Andalie, Domniţă, o informă Dyer. 

— Aţi făcut o treabă foarte bună, le spuse Kelsea. Vă 
mulţumesc. 

Băieţii şi fata cea mică zâmbiră reţinut, dar fata mai 
mare îi aruncă lui Kelsea o privire aspră. Kelsea nu vorbise 
niciodată cu ea până atunci, abia dac-o recunoştea. Dintre 
toţi copiii de pe canapea, ea semăna cel mai mult cu tatăl 
ei; avea colţurile gurii trase în jos şi ochii încercănaţi şi 
suspicioşi. După o clipă, îşi întoarse privirea de la Kelsea, 
iar faptul o reconfortă cumva pe Kelsea; chiar dacă fata 
semăna cu tatăl ei, rezerva din gestul ei era leit Andalie. 

Se uită după Buzduganu, dar nu era acolo. 

— Unde e Lazarus? 

II găsi la locul lui la masă, tot aplecat asupra hărţii uriaşe 
a Lumii Noi. 

— iți mulţumesc pentru surpriză, Lazarus. 

Buzduganu ridică din umeri. 

— Mi-am dat seama că nu poţi să te concentrezi la nimic 
până nu-ţi aducem nişte cărţi. 

— Înseamnă totul pentru mine. 

— Nu-ţi înţeleg fascinația pentru chestiile astea afurisite. 


Nu-ţi dau de mâncare şi nici nu te apără. Nu te ţin în viaţă. 
Dar văd că înseamnă mult pentru dumneata. 

— Dacă pot să fac ceva pentru tine în schimb, nu trebuie 
decât să-mi spui. 

Buzduganu ridică din sprâncene. 

— Ai grijă cu promisiunile în alb, Domniţă. Ştiu cum e cu 
astea, crede-mă; te muşcă de fund când te-aştepţi mai 
puţin. 

— Chiar şi-aşa, vorbesc serios: dacă pot să fac ceva 
pentru tine vreodată, voi face. 

— Bine. Atunci pune toate cărţile astea pe foc. 

— Poftim? 

— Uite ce se întâmplă cu promisiunea ta în alb. 

Lui Kelsea i se strânse stomacul. Buzduganu o privi 
curios o clipă, apoi începu să chicotească. 

— Stai liniştită, Domniţă. Datoria unei regine e de mare 
preţ, n-aş vrea s-o irosesc aiurea. Cărţile astea sunt destul 
de inofensive, cel puţin în ce priveşte apărarea. 

— Eşti o mare figură, Lazarus. 

— Aşa e. 

— Sincer, îţi mulţumesc. 

Buzduganu ridică din umeri. 

— Ai meritat-o, Domniţă. E de două ori mai uşor să 
păzeşti un client dificil. 

Kelsea îşi reţinu un zâmbet, apoi deveni serioasă. 

— De Barty şi Carlin nu mai ştii nimic? 

— Încă nu. 

Kelsea se încruntă. În ultima vreme, era surprinsă să 
descopere că voia să-l vadă nu numai pe Barty, dar şi pe 
Carlin. Avea multe să-i spună. Ar fi fost o uşurare să poată 
vorbi cu Carlin despre mama ei, despre situaţia regatului, 
despre adevărata situaţie a regatului, pe care Carlin n- 
avusese voie s-o pună pe tapet. Ar fi o uşurare, se gândi 
Kelsea, cu un sentiment de culpă, să-i spună lui Carlin că 
avusese dreptate în ziua când îi rupsese rochia de pe ea. O 
mare parte din resentimentele ei născute în ziua aceea 


păreau să se fi topit de-acum. 

Nu te amăgi, îi şopti mintea. Nu s-a topit nimic. Doar şi-a 
găsit o țintă mai bună. 

— Nu mai sunt în Petaluma? 

— Când aflu eu, Domniţă, vei afla şi dumneata. 

— Prea bine. 

Kelsea se ridică şi aproape că se ciocni de Pen, care-i 
puse o mână pe spate. 

— Scuze, Domniţă. 

— Cum vă înţelegeţi voi doi? întrebă Buzduganu cu ochii 
la hartă. 

Kelsea se uită la Pen, mirată. El zâmbi şi ridică din umeri. 

— Să zicem că bine. Deşi Pen sforăie ca un furnal. 

— Sincer să fiu, Domniţă, Buzduganu ştia dinainte. 

— Zău, zici că eşti turnătorie, îl tachină Kelsea. Dac-ai şi 
produce nişte oţel de Mort, chiar ai fi o resursă nepreţuită. 

— Chiar e o resursă nepreţuită, răspunse Buzduganu 
absent. Scosese un stilou dintr-un buzunar şi se-apucase să 
tragă o linie neagră, groasă, de-a lungul graniţei cu 
Mortmesne. 

— Cu sforăitul lui cu tot. 

— Aş putea să fiu de acord. 

— Arliss! strigă Buzduganu spre coridor. Acum te putem 
primi! 

Era clar că Arliss ascultase la uşă; intră imediat dinspre 
hol, cu umbletul lui de crab deja cunoscut, târându-şi un 
picior după altul. Kelsea se strâmbă când îl văzu. Avea de 
gând să petreacă câteva ore, sau mai degrabă un an întreg, 
cu cărţile lui Carlin, înainte de cină, deşi asta însemna să 
sară peste lecţia obişnuită cu Venner. Dar cei din armată 
aveau s-ajungă în câteva zile, iar prima ei audienţă avea să 
aibă loc sâmbătă; trebuia să petreacă câteva ore discutând 
cu Arliss ca să se pregătească pentru cele două 
evenimente. Tot ce nu-i spusese Carlin trebuia recuperat 
acum într-o săptămână, iar agenda era epuizantă. 

— Frumoasă colecţie, Reginuţo, exclamă Arliss în timp ce 


se-apropia de masă. Sunt câţiva fanatici ai cărţilor 
împrăştiaţi prin Tearling; aş putea să-ţi obţin un preţ bun pe 
ele. 

— Ce fanatici? 

— Nu-mi dezvălui niciodată clienţii. Vrei să le vinzi? 

— Nici gând. Mai degrabă mi-aş ceda coroana. 

— Cred că pot să obţin un preţ bunicel şi pe-aia. Arliss se 
aşeză, trăgându-se de pantaloni ca să aducă şi piciorul 
şchiop pe scaun. 

— Dar, ce-i drept, piaţa se poate schimba oricând. 

Kelsea nu era singura care se bucura de bibliotecă. Ori 
de câte ori intra în cameră, găsea câte-un străjer ieşit din 
tură întins pe canapea sau cuibărit în fotoliu, cu o carte în 
mână. Părea că se găsea câte ceva pentru fiecare. 

Aproape pentru fiecare. Buzduganu evita cu desăvârşire 
biblioteca. Erau atâtea cărţi acolo care i-ar fi plăcut la 
nebunie, dar era clar că, pentru el, cititul nu folosea decât 
pentru mesaje, facturi şi declaraţii oficiale, chestiuni 
necesare numai în anumite momente. Pe Kelsea o scotea 
din minţi lipsa lui de interes. 

Fiul Millei şi sugarul Carlottei erau prea mici pentru cărţi, 
dar toţi copiii lui Andalie (cu excepţia lui Glee, care mergea 
de-a buşilea) ştiau să citească şi păreau să locuiască în 
bibliotecă în timp ce mama lor lucra. Pe Kelsea n-o deranja 
că erau acolo dacă făceau linişte. Şi chiar făceau linişte. Cei 
mici găsiseră colecţia în şapte volume a lui Rowling fără 
niciun ajutor, dar nu se certaseră pe ele. Kelsea a urmărit 
pe ascuns, amuzată, cum băiatul cel mare, Wen, i-a aşezat 
pe ceilalţi trei şi au tras la sorţi, foarte diplomatic, cu patru 
bețe rupte din lemnele de încălzit biblioteca. Matthew, care 
avea treisprezece ani, a câştigat dreptul de-a citi prima 
carte, iar celorlalţi trei le-a rămas să caute alternative pe 
rafturi. Wen a găsit o carte de anatomie şi-a deschis-o fără 
ezitare la desenele care l-au tulburat atâta pe Leonardo da 
Vinci. Morryn, care-avea opt ani şi era o fată din toate 
punctele de vedere, părea complet dezamăgită de opţiuni. 


Romanele de dragoste erau prea vechi pentru ea, iar Carlin 
nu colecţionase niciodată ceea ce numea „literatură de 
femei”. În cele din urmă, Kelsea s-a întins până la un raft 
mai de sus şi-a scos la iveală un volum cu basmele Fraţilor 
Grimm. Cu toate că acestea nu erau neapărat feminine, 
Kelsea spera că prinţesele o vor mulţumi pe fată. Morryn s- 
a uitat cu neîncredere la copertă şi s-a îndreptat ţanţoşă 
spre un scaun. 

Insă Kelsea o urmărea cel mai îndeaproape pe fata de 
doisprezece ani, Aisa. Ea selectase şi pusese deoparte 
multe dintre preferatele lui Kelsea din copilărie, dar niciuna 
nu părea s-o mulţumească. Tot privind-o, Kelsea-şi dădu 
seama că expresia ei morocănoasă se datora, în parte, 
felului în care îi era construită figura: avea chipul masculin, 
cu nasul cârn şi cu sprâncene groase. Colţurile gurii îi erau 
lăsate în jos, sprâncenele îi erau arcuite, iar rezultatul 
dădea impresia unei dispoziţii belicoase. 

Kelsea-şi adună curajul (dintr-un motiv sau altul, fata o 
intimida aproape la fel de mult precum Andalie), se-apropie 
de ea şi se-aventură să-i spună: 

— Aş putea să-ţi recomand câte ceva, dacă poţi să-mi 
spui ce cauţi. 

Aisa se întoarse spre ea. Avea ochii negri ca ai tatălui ei, 
dar expresia era a lui Andalie; părea că priveşte prin 
Kelsea. 

— Vreau ceva cu aventuri. 

Kelsea dădu din cap că da; înţelesese multe lucruri din 
alegerea fetei. Işi trecu privirea peste rafturile cu cărţi, dar 
deja ştia, în sinea ei, că n-avea nicio poveste de aventuri cu 
o eroină. Kelsea îşi trecu degetul pe un raft de mai jos şi 
găsi un volum verde, legat în piele, cu filigran auriu pe 
cotor. Scoase cartea şi i-o întinse Aisei. 

— In cartea asta nu e nicio fată. Dar dacă-ţi place, 
continuarea are o eroină. 

— Şi atunci de nu pot să citesc direct continuarea? 
întrebă Aisa, a cărei expresie se retrăsese din nou într-o 


furie posacă. Pe Kelsea o fascinau schimbările de pe chipul 
fetei; era ca şi cum ar fi privit o capcană care se închide 
brusc, cu zgomot. l-ar fi venit să-i răspundă tăios, dar să 
câştige bunăvoința copiilor lui Andalie i se părea aproape la 
fel de important precum să câştige chiar bunăvoința ei. In 
schimb, Kelsea îşi modulă vocea aşa încât să sune cât mai 
blând. 

— Nu se poate. Trebuie s-o citeşti mai întâi pe-asta, altfel 
continuarea nu va însemna prea mult pentru tine. Să ai 
grijă de ea, e printre preferatele mele. 

Aisa se îndepărtă cu Hobbit-ul sub braţ. Kelsea o urmări 
din priviri, sfâşiată între dorinţa de a-i privi pe copii şi 
dorinţa de-a reciti Stăpânul inelelor. Dar de fapt, n-avea 
timp pentru niciuna dintre ele. În zece minute trebuia să se- 
mbrace şi să se pregătească pentru tortura lui Venner. 
Dădu din cap spre Pen, îşi luă cărţile şi hârtiile de pe birou 
şi porni spre uşă. 

Pe drum spre ieşire, mai aruncă o ultimă privire spre cei 
patru copii, fiecare cuibărit confortabil în câte-un fotoliu. Și 
Galen se întinsese pe-o canapea, la perete, cu un picior 
atârnat pe braţul mobilei, şi citea o carte îmbrăcată în piele 
albăstruie. Ce i-ar mai plăcea lui Carlin să-şi vadă biblioteca 
folosită de o întreagă comunitate de cititori, o oază într-o 
naţiune întreagă lihnită după cărţi. 

De fapt, nici măcar nu e lihnită, cugetă Kelsea, pornită. 
Regatul Tearling era ca un om care nu mai mâncase de- 
atâta amar de vreme că nici nu mai ţinea minte cum e să-i 
fie foame. In minte îi licări o idee, apoi se îndepărtă. 

Pen aştepta după ea să se dea la o parte din uşă; Kelsea 
îi aruncă o privire ca pentru a-şi cere scuze şi porni pe 
culoar. Avu chef să se-oprească în Camera Balconului, căci 
acum aşa îi spunea toată lumea. Mhurn era de pază la uşă 
şi făcu o plecăciune când Kelsea se-apropie. Era singurul, în 
afară de Pen, care făcea mereu plecăciuni, dar pe Kelsea n- 
o interesa prea tare aspectul ăsta. Din partea celorlalţi ar fi 
părut chiar nefiresc, mai ales din partea lui Dyer, de la care 


se putea aştepta la fel de bine la vreo observaţie 
sarcastică. Mhurn arăta în continuare ca şi cum nu dormea; 
Kelsea începuse deja să se întrebe dacă nu cumva avea 
insomnie cronică, dacă nu era unul dintre sufletele 
nefericite care pur şi simplu nu puteau dormi indiferent de 
împrejurări. Simţi un fior de milă, apoi îi zâmbi şi dădu din 
cap când trecu pe lângă el. Apoi îşi aminti de noaptea 
aceea din camera ei - bărbatul care-o scosese din cadă, 
lespedea răsturnată din podea - iar amintirea respectivă îi 
îngheţă zâmbetul pe buze. Buzduganu era de părere că 
oricare dintre ei putea fi trădătorul. 

Balconul se întindea pe toată lungimea camerei, 
măsurând vreo nouă metri de la un capăt la altul, şi era 
împrejmuit de un parapet înalt până la talie. Era o după- 
amiază răcoroasă de martie şi tocmai începea să se lase 
seara; sub cerul albastru-închis sufla un vânt îngheţat peste 
faţada Citadelei tânguindu-se amarnic prin creneluri şi 
crevase. Kelsea se sprijini de parapet şi privi în depărtare, 
dincolo de mozaicul dezordonat al Noii Londre, pe jumătate 
luminat, spre locul unde Câmpia Almont se desfăşura spre 
orizont, în fâşii pestriţe de maro, galben şi verde, întreruptă 
doar de curbele îngemănate ale râurilor Caddell şi Crithe, 
şerpuind în depărtare. Regatul era frumos, dar şi copleşitor. 
Atâta pământ, atâta amar de oameni, ducându-şi acum 
vieţile pe muchie de cuţit. Cei din armată veneau a doua zi, 
era o conferinţă de care Kelsea se temea. Din câte-i 
spuseseră Arliss şi Buzduganu, n-avea să-l simpatizeze 
deloc pe Generalul Bermond. Rămase cu privirea aţintită 
asupra regatului, îngrijorată. Işi dorea să fi putut vedea 
până în Mortmesne, aşa încât să ştie exact ce se punea la 
cale acolo. 

Tocmai în clipa când avu acest gând, i se întunecă 
vederea ca şi când s-ar fi tras cortina. Kelsea se ţinu de 
balustradă ca să nu-şi piardă echilibrul, vag conştientă de 
sine stând pe balcon. Restul fiinţei ei se avântase către un 
cer înalt şi rece de noapte; vântul îngheţat îi şuiera pe la 


urechi. 

Când privi în jos, zări un tărâm nemărginit, acoperit de 
păduri adânci de pin. Era un tărâm întretăiat de drumuri: nu 
erau drumuri de pământ, precum cele din Tearling, ci 
drumuri adevărate, pavate cu un soi de piatră, făcute 
pentru deplasarea diferitelor mărfuri cu căruţe şi cu 
caravane. Înspre miazănoapte, zări dealuri înalte, aproape 
cât munţii, punctate de gropi: erau mine. Ferme nu se 
zăreau deloc, mai degrabă fabrici, grămezi de cărămidă 
care suflau spre cer nori grei de fum şi cenuşă. Să fi fost zi? 
Sau noapte? Kelsea nu-şi putea da seama. 

— Domniţă? 

Kelsea auzi vocea lui Pen, îndepărtată. Scutură din cap, 
rugându-l încet să n-o întrerupă. Era înfricoşată, ura 
înălțimile, dar, ah...voia din toată puterea vadă. 

Înainte i se întindea un oraş imens, mult mai mare decât 
Londra Nouă, ridicat pe un platou de stânci deasupra 
pădurilor de pini. Din centrul oraşului ţâşnea drept în sus un 
palat care domina toate clădirile dimprejur, nu la fel de 
înalt precum Citadela, însă elegant şi simetric într-un fel în 
care Citadela nu era. Din vârful celui mai înalt turn, un 
steag roşu fâlfâia în bătaia vântului. Viziunea lui Kelsea mai 
zăbovi asupra acestuia încă o clipă, înainte să se întoarcă 
spre pământ. Oraşul era înconjurat de un zid înalt, făcut din 
lemn, iar dinspre poarta principală pornea un drum larg, cu 
marginile punctate de stâlpi înalţi. Să fi fost felinare? Nu, 
căci, când privirea lui Kelsea se apropie, văzu că toate 
aveau în vârf câte-un obiect mic, alungit - erau capete de 
om, unele curățate de ploaie şi de vânt, din care 
rămăseseră doar oasele, iar altele într-un stadiu mai puţin 
avansat de putrefacție, cu trăsăturile încă vizibile, glazurate 
de mucegai. 

E Dealul Țepelor, îşi dădu seama Kelsea. Trebuie să fie 
Demesne. Se uită spre stânga oraşului şi zări o suprafaţă 
amplă întunecată, punctată de focuri. Trebuia să se mai 
apropie şi reuşi, avântându-se în jos aşa cum ar face o 


pasăre care se-aruncă din ceruri să atace. 

— Domniţă? 

În faţa ochilor i se întindea o armată, o armată 
numeroasă care acoperea pământul pe mai mulţi kilometri 
pătraţi: corturi şi focuri de tabără, bărbaţi şi cai, şi căruţe 
pline cu şi mai mulţi soldaţi, cuțite, săbii, arcuri, săgeți şi 
sulițe. In spate erau câteva piese de echipament din lemn 
masiv, pe care Kelsea le recunoscu după descrierile din 
cărţi: turnuri de asalt, fiecare măsurând peste 18 metri 
lungime, culcate pe lateral, pentru a fi transportate. Îşi 
deschise braţele a neputinţă şi simţi împrejur o bătaie din 
aripi; penele i se zburliră în aerul îngheţat. 

Mai făcu câteva rotocoale şi se întoarse, cu ochii la 
batalioanele ce făceau tabără. Mai era până să răsară 
soarele; soldaţii se pregăteau s-adoarmă. Auzi frânturi de 
cântece, simţi mirosul de vită la proţap, ba chiar şi miasmă 
de bere. Zărea orice detaliu mărunt de pe pământ, cu o 
claritate infinit mai mare decât văzuse vreodată cu ochii ei, 
şi-o cuprinse aleanul căci o parte din ea ştia, chiar şi în 
acest moment, că va trebui să-şi recapete ochii omeneşti, 
că această claritate n-avea să dureze prea mult. 

Când trecu pe deasupra părţii de est a taberei, Kelsea 
zări ceva ce nu-i era familiar: luciul unei bucăţi mari de 
metal, pe care juca lumina flăcărilor. Îşi strânse aripile şi 
plonjă mai aproape, până ce ajunse exact deasupra taberei. 
Duhoarea respingătoare a aglomerației de oameni o ameti, 
dar continuă să se-apropie. Scrută latura din stânga a 
taberei şi descoperi un rând de obiecte turtite, de metal, 
fiecare în căruţa lui, aşezat în linie dreaptă, ca nişte soldaţi 
pregătiţi de marş. Trebui să se întoarcă de mai multe ori 
pe-acolo ca să înţeleagă la ce se uita, iar când înţelese, 
neajutorarea i se transformă în disperare. 

Erau tunuri. 

E imposibil! Nu se găseşte praf de puşcă nici măcar în 
Mortmesne! 

Însă tunurile străluceau sub ea, tăcute, de parcă i-ar fi 


râs în nas. Erau zece la număr, făcute din oţel, şi toate 
păreau noi. Nu se simţea nici pic de miros de rugină. 

Regatul Tearling! 

Se întoarse în loc, hotărâtă s-ajungă înapoi şi să prevină 
pe cineva. Nu era nici urmă de speranţă, de victorie, doar 
mirosul metalic al carnajului şi-al morții. 

Simţi că-i bubuie pieptul. Undeva sub ea, auzi urletul 
victorios al unui bărbat. Ceva-i străpunse sânul drept, o 
săgeată aprinsă care-i frânse inima. 

— Mhurn! Adu un doctor! strigă Pen. Kelsea-i auzea 
vocea înfundat, de parc-ar fi vorbit prin apă. 

— Adu-l pe Coryn imediat! 

Kelsea se strădui din răsputeri să rămână în aer, dar 
aripile n-o mai ajutau. Işi dădu seama că ţipa, deşi nu-şi 
auzea propria voce. Căzu grămadă la pământ, ca o stâncă, 
prin lumea aceea albastră, şi nici măcar nu simţi când 
corpul i se lovi de pământ. 

— Nu înţelegeţi, repetă Kelsea, probabil a şaptea oară în 
aceeaşi zi. Armata din Mortmesne e deja mobilizată. 

Generalul Bermond îi zâmbea din celălalt capăt al mesei. 

— Sunt convins că dumneata aşa crezi, Maiestate. Dar 
asta nu înseamnă că nu putem, încă, să facem pace. 

Kelsea-i aruncă o privire plină de furie. Intâlnirea fusese 
plină de contre pân-atunci, iar pe Kelsea o apucase durerea 
de cap. Generalul Bermond probabil că n-avea mai mult de 
cincizeci de ani, dar lui Kelsea i se părea nespus de bătrân, 
cu scăfărlia lui cheală şi cu faţa ridată, din cauză că stătuse 
atâta la soare. Işi cususe mâneca, aşa încât să nu se vadă 
braţul schilod. 

Lângă Bermond stătea adjunctul său, Colonelul Hali; să fi 
tot fost cu cincisprezece ani mai tânăr, era masiv, greoi, cu 
mandibula pătrăţoasă. Nu vorbea prea mult, dar ochii săi 
cenuşii nu scăpau nimic. Ambii bărbaţi veniseră îmbrăcaţi 
în uniformă completă, probabil ca s-o intimideze, iar Kelsea 
se enervă când văzu că funcţiona. 

Pen stătea lângă ea, tăcut ca o statuie. Lui Kelsea îi 


plăcea să-l ştie lângă ea. Era neplăcut să se ştie urmată la 
tot pasul de străjeri, dar Pen era altfel; ştia cum să facă să 
nu fie intruziv. Deşi comparaţia nu era măgulitoare, lui 
Kelsea îi veni în minte un câine credincios, care păşeşte 
uşor. Pen era vigilent, dar n-o obosea cu prezenţa lui 
constantă, cum ar fi făcut fără îndoială Buzduganu. 
Buzduganu însuşi stătea la dreapta ei; tot la câteva minute, 
Kelsea-i arunca câte-o privire, încercând să ia o hotărâre. In 
ziua precedentă ajunseseră veşti la Citadelă: o fortăreață a 
casei Graham, aflată la vreo optzeci de kilometri la miazăzi 
de Citadelă, fusese mistuită de foc. 

Kelsea-şi petrecuse ziua precedentă concentrată asupra 
acestei răsturnări de situaţie. Fortăreaţa fusese un cadou 
de botez pentru cel mai tânăr Lord Graham; era greu să 
suprapună imaginea unui copil cu cea a bărbatului cu 
mască neagră care încercase să-i fure safirul şi să-i taie 
gâtul. Tentativa de asasinare a reginei ducea automat la 
confiscarea tuturor posesiunilor făptuitorului, însă în 
fortăreață se aflau şi alţi oameni, necombatanţi, şi, cum nu 
li se dăduse nicio înştiinţare, mulţi dintre ei pieriseră în foc. 
Kelsea n-avea absolut nicio îndoială că fapta fusese 
săvârşită de Buzduganu, dar niciuna, iar acum ştia că o 
parte din el se afla dincolo de controlul ei. Era un gând nou, 
ca şi când ar fi avut un câine ne-mblânzit, care putea scăpa 
oricând din lesă, iar ea nu prea ştia ce să facă în legătură 
cu asta. 

In faţa lor era întinsă harta lui Buzduganu cu graniţele, 
alături de o copie a Tratatului cu Mortmesne. Acesta din 
urmă nu le oferea variante, deci Kelsea se concentra 
asupra hărţii. Era o hartă străveche, pe care o mână grijulie 
o desenase şi-o colorase cu mult înainte să se fi născut 
Kelsea. Grosimea hârtiei, de vreo treizeci de milimetri, 
trăda un stadiu precedent în procesul de măcinare al 
morilor din Mortmesne. Însă ţinutul era în esenţă la fel, iar 
Kelsea descoperi că-i atrăgea atenţia Calea Mortmesne, pe 
unde trecuse transportul în ultimii şaptesprezece ani. Calea 


Mortmesne ducea aproape drept către Pasul Argive. Dincolo 
de graniţa regatului Tearling, Pasul Argive se oprea şi se 
adâncea brusc, iar Calea Mortmesne devenea Drumul 
Ţepelor, un bulevard larg, mărginit de păduri, care mergea 
până la zidurile capitalei, Demesne. 

Întocmai cum l-am visat eu, se gândi Kelsea şi-şi frecă 
fruntea. Dar nu visase deloc. Fusese prea limpede şi prea 
real să fi fost un vis. Când Coryn şi Buzduganu ieşiseră în 
grabă să i se-alăture lui Pen pe balcon, o găsiseră fără 
simtire. N-au reuşit s-o trezească; Coryn încercase toate 
trucurile pe care le ştia. Singurul semn de viaţă era că i se 
ridica şi cobora stomacul. S-au gândit că e pe moarte. Dar 
nu eram. 

Pen îi spusese că, înainte să cadă la pământ, safirul i se- 
aprinsese atât de tare încât luminase tot balconul, în 
puterea nopţii. Kelsea tot nu ştia ce se întâmplase. Cumva, 
giuvaierul îi arătase ceva ce trebuia să vadă. Dormise 
câteva ore bune, apoi se trezise lihnită de foame, dar dacă 
acesta era preţul acestei viziuni, era suportabil. 

— Maiestate? 

Bermond încă aştepta un răspuns. 

— Nu facem nicio pace, domnule general. Am decis. 

— Nu sunt convins că înţelegi urmările deciziei pe care-ai 
luat-o, Maiestate. 

Bermond se întoarse către Buzduganu. 

— Domnule, dumneata o poţi sfătui cu siguranţă pe 
Regină în această privinţă. 

Buzduganu ridică mâinile. 

— Eu sunt aici să-i apăr viaţa Reginei, Bermond, nu să 
iau decizii în locul ei. 

Bermond se arătă şocat. 

— Dar, Căpitane, vezi şi dumneata că nu încape vorba de 
victorie. Spune-i! Armata din Mortmesne... 

— Sunt în faţa dumitale, domnule general. De ce nu 
vorbeşti direct cu mine? 

— lertare, Maiestate. Dar, după cum i-am spus şi mamei 


dumitale în mai multe rânduri, femeile nu au darul de-a 
face strategii militare. Ea lăsa mereu aceste lucruri în grija 
noastră. 

— Sunt convinsă. 

Kelsea aruncă o privire spre stânga şi-l văzu pe Colonelul 
Hali urmărind-o şi măsurând-o din priviri. 

— Dar o să vedeţi că eu sunt o regină foarte diferită. 

Lui Bermond îi sclipiră ochii de furie. 

— Atunci, din nou, părerea mea e că opţiunea cea mai 
bună e să-ţi trimiţi emisarii spre Mortmesne. Genot nu e 
prost deloc; ştie că regatul acesta e greu de stăpânit. N-o 
să moară de nerăbdare să ne invadeze, dar, crede-mă, 
dacă-şi va propune, va reuşi. 

— Generalul Genot nu e rege în Mortmesne, aşa cum nici 
dumneata nu eşti rege în Tearling, Bermond. Ce te face să 
crezi că va trebui să-l conving pe el? 

— Oferă-le un transport mai mic, Maiestate. Mituieşte-i. 

— Văd că eşti foarte nerăbdător să-i ofer pe alţii ca 
pierderi colaterale, Bermond. Dacă te-aş oferi pe 
dumneata? 

— Oamenii din Tearling chiar sunt pierderi colaterale în 
acest moment, Domniţă. Pentru mine ar fi un mare serviciu 
adus ţării mele. 

Kelsea scrâşni din dinţi şi simţi că o apucă şi mai rău 
durerea de cap. 

— Nu mai trimit niciun sclav, nici măcar pe dumneata. 
Obişnuieşte-te cu gândul acesta şi hai să mergem mai 
departe. 

— Atunci revin la ce-am zis mai înainte. Ne-ai pus într-o 
situaţie imposibilă. Regatul Tearling nu poate să respingă 
armata din Mortmesne. Şi dacă e aşa precum pari să crezi 
dumneata, c-au redescoperit cumva praful de puşcă şi-au 
pregătit tunurile, situaţia devine şi mai deznădăjduită. 
Atunci deschizi uşa pentru un masacru ca la carte. 

— la vezi, Bermond, zise Buzduganu încet. 

Bermond înghiţi în sec şi întoarse privirea, cu mandibula 


încordându-i-se. 

— Dacă cei din Mortmesne au redescoperit praful de 
puşcă, atunci fără îndoială c-ar fi invadat şi piaţa neagră, 
cugetă cu voce tare Colonelul Hali. 

— Probabil, fu de acord Buzduganu. Dar n-am auzit 
niciun raport pe tema asta. 

— Poate că-l ţin pentru ei? întrebă Kelsea. 

— Cei din Mortmesne nu-şi controlează bine armele, 
Domniţă. La numai câteva săptămâni după ce-au 
perfecţionat antrenamentul şoimilor, pe piaţă păreau să se 
găsească sute de şoimi. 

— Dar şoimii au nevoie să-i strunească cineva, le trebuie 
mâncare, spaţiu, interveni Pen. Dacă n-are cine să-i 
strunească, n-au nicio valoare. Praful de puşcă ar fi mai 
uşor de strecurat pe piaţă în secret. 

Kelsea se întoarse către Arliss, care tăcea de câteva 
minute bune. El ar putea să ştie mai bine decât oricine ce-a 
mai pătruns pe piaţa neagră. Dar Arliss aţipise. Jumătatea 
flască a gurii i se căsca larg, şi din ea i se scurgea spre 
bărbie un fir de salivă. Când ajunsese la Citadelă în 
dimineaţa aceea, strângea între dinţi un obiect lung şi 
subţire, de hârtie. Kelsea, care nu voia să-l întrebe ce e şi 
să pară naivă, îl privise îndelung pe-ascuns până să-l vadă 
scoțând fum şi să-şi dea seama că omul fuma o ţigară. Nici 
nu ştiuse că mai există ţigări. Trebuie că şi-acestea erau un 
obiect de pe piaţa neagră venit din Mortmesne, dar dacă în 
Tearling se producea tutun, atunci Kelsea avea încă un 
rând de probleme. Se întinse, îşi arcui spatele şi simţi cum 
umărul îi zvâcneşte a avertizare. Fusese prima zi când îi 
slăbiseră pansamentele. 

— E posibil să aibă o rezervă de arme de dinainte de 
Trecere? 

Bermond dădu din cap că nu. 

— Tot praful de puşcă adus la Trecere s-a stricat. 

— Şi chiar dac-ar fi reuşit să păstreze ceva, în condiţii 
ideale, adăugă Hali, tot n-ar fi ţinut mai mult de-un secol. 


— Ca să alimenteze un tun, ar trebui să sintetizeze 
explozibil sau să găsească vreun înlocuitor. 

— Dar asta nu e cu totul exclus, domnule. Cine ştie ce-or 
mai fi scos din mine cei din Mortmesne? 

Bermond se încruntă la Hali, iar acesta tăcu. Kelsea se 
gândi să-l trezească pe Arliss, să-i ceară şi lui părerea, apoi 
renunţă la idee. Arliss n-ar face decât să înrăutăţească 
tensiunile din jurul mesei. Era limpede că nu-i stimează 
prea mult pe militari; înainte de-a aţipi, folosise câteva 
ocazii ca să amintească de vechile eşecuri ale armatei din 
timpul asediului din Mortmesne şi insistase asupra lor cu 
atâta încântare încât Kelsea se întrebase dacă nu cumva 
pierduse bani la final. 

— Şi ce-o să facă Regina Roşie mai întâi? întrebă. 

— Ne va asedia graniţele. 

— Asediu total? 

— Nu. La început, doar câteva sate. 

— Ce sens are asta? 

Bermond oftă exasperat. 

— Maiestate, hai să zicem altfel. Nu te arunci de pe o 
stâncă în speranţa că apa e suficient de adâncă. Dacă eşti 
Regina Roşie, mai întâi arunci cu pietre în apă, pentru că îţi 
permiţi; nu te grăbeşte nimeni şi nici de pietre nu duci 
lipsă. Se poate ca Regina Roşie să nu te considere o mare 
ameninţare, dar nu va acţiona nici în necunoştinţă de 
cauză. 

— Dar de ce să ne atace? De ce să nu trimită pur şi 
simplu spioni? 

— Ca să demoralizeze populaţia, Domniţă. 

Bermond scoase un mic pumnal, din arsenalul aparent 
infinit pe care-l avea asupra sa, şi tăie aerul. 

— Vezi? Îţi tai degetul mic. N-ai nevoie de el, dar ţi-am 
provocat o rană. Şi, mai ales, ţi-am arătat că-ţi pot viola 
integritatea personală în orice moment. 

Pentru Kelsea, asta nu era decât o dovadă în plus că 
asediul era o treabă incredibil de idioată, dar îşi ţinu gura şi 


nu apucă să zică nimic ce-ar fi putut să regrete mai târziu. 
Lângă ea, Arliss scoase un sforăit subţire. 

— Arliss! Eşti de-acord cu această evaluare? 

— Sunt de-acord, Maiestate, croncăni Arliss, revenindu-şi 
la realitate, cu o tresărire. Dar nu te iluziona; regatul e deja 
plin de spioni oricum. 

Buzduganu încuviinţă din cap, iar Kelsea se întoarse 
către Bermond. 

— Vor invada pe Calea Mortmesne? 

— Mă îndoiesc, Maiestate. Calea Mortmesne i-ar trimite 
spre Pasul Argive, şi nicio armată nu vrea să coboare de pe 
munte cu ochii în toate părţile; în cazul ăsta, sunt complet 
expuşi. Trebuie totuşi să facem o blocadă pe drum, ca nu 
cumva să-l folosească drept rută de aprovizionare. 

Bermond se-aplecă din nou asupra hărţii, scuturând din 
cap. 

— Păcat că nu mai e Turnul Argive. 

Kelsea îl privi întrebătoare pe Buzduganu, care răspunse: 

— Demult, Domniţă, la gura Pasului Argive era o 
fortăreață. Armata din Mortmesne a demolat-o în retragere, 
iar acum n-au mai rămas din ea decât o grămadă de pietre 
care îngreunează trecerea. 

Bermond îşi trecu un deget peste graniţa de nord cu 
Mortmesne, unde munţii se topeau în dealuri. 

— Eu aici aş veni dac-aş fi Genot. E un ţinut cu dealuri 
stâncoase, iar terenul îi va încetini, dar au păduri în care să 
se-ascundă, iar o forţă însemnată se poate împrăştia, în loc 
să se înghesuie printr-un singur punct. 

— Şi care e posibilitatea cea mai bună de-a ne-mpotrivi 
unui asemenea atac? 

— Nu există aşa ceva. 

— Atitudinea dumitale plină de solicitudine mă 
copleşeşte, Domnule General. 

— Maiestate... 

— Domnule Colonel Hali, dumneata ce crezi?, întrebă 
Kelsea, întorcându-se către adjunctul generalului. 


— N-am încotro decât să fiu de-acord cu Domnul General, 
Domniţă. N-avem nicio speranţă de-a ieşi victorioşi de- 
acolo. 

— Minunat. 

Hali ridică o mână. 

— Dar i-am putea încetini. Considerabil, chiar. 

— Explică-mi. 

Hali se-aplecă în faţă, fără să bage în seamă căutăturile 
tot mai încruntate pe care i le-arunca Bermond. 

— Singura noastră posibilitate sunt tacticile de 
tergiversare, Domniţă, o campanie menită să încetinească 
cea mai mare parte a armatei din Mort, ridicându-i, în faţă, 
obstacole. Asta înseamnă lupte de gherilă. 

— In ce scop? întrebă Bermond şi ridică mâinile în aer a 
neputinţă. O să ne ocupe ţara oricum, fie încet, fie repede. 

— Da, domnule, dar asta prelungeşte timpul în care 
Regina ar putea să încheie o pace sau să exploreze alte 
opţiuni. 

Kelsea dădu din cap, încântată. Hali, cel puţin, era 
capabil să gândească creativ. Bermond se uita urât la el pe 
faţă acum, dar Hali părea hotărât să nu observe, şi 
continuă: 

— Şansele sunt chiar mai mari dacă ei îşi vor deplasa 
armata aşa cum a indicat Domnul General. Am crescut în 
Idylwild, Maiestate. Cunosc partea aceea a graniţei ca în 
palmă. 

— Şi satele de pe graniţă? 

— Le evacuăm, Maiestate. Sunt expuse, iar armata din 
Mortmesne vine să şi jefuiască, nu doar să ocupe teritoriul. 
Dacă vor găsi în cale nişte sate goale, îi va pune pe 
gânduri. 

— Maiestate, ar fi o risipă de resurse, decretă Bermond, 
arţăgos. Evacuarea consumă multe efective, pe care le-am 
putea folosi să staţioneze în spatele graniţei, în caz că cei 
din Mort ajung la Almont. 

— N-ai auzit nimic din ce-am spus până acum, Domnule 


General? Armata din Mort e deja mobilizată şi dumneata 
singur ai spus că vor începe prin a invada satele de la 
graniţă. Oamenii de-acolo sunt într-un pericol iminent. 

— Ei au ales să trăiască la graniţă, Maiestate. Erau 
conştienţi de riscuri. 

Kelsea deschise gura să-i dea o replică pe măsură, dar 
Mace i-o luă înainte: 

— O evacuare ar duce la un val de refugiaţi în interiorul 
regatului, Domniţă, iar refugiații trebuie hrăniţi şi 
adăpostiţi. 

— Atunci, îi hrănim şi-i adăpostim. 

— Unde? 

— Sunt sigură că o să găseşti tu ceva, Lazarus. 

— Şi dacă oamenii refuză să vină? întrebă Bermond. 

— Atunci îi lăsăm acolo, dacă aşa preferă ei. Nu discutăm 
aici despre a-i lua cu forţa. 

Kelsea îi aruncă un zâmbet galeş lui Bermond: 

— Dar sunt convinsă că dumneata vei reuşi să le expui 
situaţia în modul cel mai corect. 

— Cine, eu? 

— Da, dumneata. Vei lua o parte a armatei, atâta cât 
consideri că e necesar, şi te vei ocupa de evacuare şi de 
securizarea graniţei şi-a Căii Mortmesne. 

Bermond se întoarse spre Hali: 

— Evacuarea va fi responsabilitatea ta. 

— O clipă, îl întrerupse Kelsea, străduindu-se să-şi 
amintească ce-i spusese Arliss despre ierarhiile militare. 

— Dumneata, Hali, fiind colonel, presupun că ai comanda 
unui batalion? 

— Da, Domniţă. Flancul stâng. 

— Prea bine. Batalionul dumitale se va separa de armata 
principală şi va porni un război de gherilă aşa cum ai 
descris. 

— Maiestate! sări Bermond, roşu ca racul. Eu dispun de 
trupele mele! 

Arliss fornăi de încântare. Kelsea-i aruncă o privire şi-l 


zări rânjind, cu o ţigară proaspăt aprinsă în gură. Mirosea la 
fel de rău ca ţigara dinainte, dar Kelsea nu zise nimic. Arliss 
fusese cel care-o informase asupra dreptului 
cvasinecunoscut al Coroanei de-a întreprinde direct o 
acţiune militară, o rămăşiţă de putere de pe vremea 
Executivului american. Când li se întâlniră privirile, Arliss îi 
făcu cu ochiul. 

Privind apoi în jurul mesei, Kelsea îi zări pe Pen şi pe 
Mace cu ochii la Bermond, care l-ar fi ucis din priviri pe Hali. 
insă Hali privea spre Kelsea. În ochi nu-i era greu de 
depistat scânteia de ambiţie, dar mai era şi altceva, ce nu 
reuşea să identifice, dar care totuşi îi plăcea. 

Dacă n-ar fi făcut să fie soldat, l-aş lua chiar mâine în 
Straja mea. 

— Mă preocupă în mod deosebit tunurile, îi spuse Kelsea 
lui Hali. Am văzut că au zece, dar se poate să fie mai multe. 
Nu mi-am dat seama dacă sunt de fier sau de oţel. Prima 
dumitale sarcină va fi să le scoţi din luptă. 

— Am înţeles, Maiestate. 

— Auzi, tunuri, pufni Bermond şi se întoarse din nou spre 
Mace. Nu există praf de puşcă. Chiar o să ne bazăm 
strategia militară pe ce visează o copilă cuprinsă de febră? 

Mace dădu să răspundă, dar Kelsea i-o luă înainte: 

— Ea doua oară când nu vorbeşti direct cu mine, 
Domnule General. Şi dacă-ţi preţuieşti cariera şi toţi anii în 
slujba regatului la fel de mult cât ţi le preţuiesc eu, va fi şi 
ultima oară. 

— Planul acesta nu e fezabil, Maiestate, mârâi Bermond. 
E o risipă de oameni! 

— La fel e şi loteria! îi trânti Kelsea. Să înţeleg că dintre 
cei dragi dumitale n-a fost expediat nimeni, Domnule 
General? 

Pen o strânse uşor de cot. 

— Dintre cei dragi mie, nu. 

Lui Bermond îi luciră ochii aţintiţi asupra lui Hali. 

Pen se aplecă lângă Kelsea şi-i şopti: 


— Fratele lui Hali, Domniţă. Erau apropiaţi. 

— Îmi cer scuze, Domnule Colonel Hali. 

Hali făcu un gest din mână, lăsând să se înţeleagă că nu 
face nimic. Nu părea jignit; avea sprâncenele strânse, semn 
că era dus pe gânduri, cu mintea rătăcindu-i la graniţă. 
Kelsea nu-şi putea da seama dac-o credea în privinţa 
tunurilor sau nu, dar nu conta. Tot ce conta era că fusese 
de acord. 

— Altceva? 

Niciunul dintre militari nu mai zise nimic. Bermond arăta 
de parcă înghiţise ceva dezgustător. Kelsea se întrebă vag 
dacă era cazul să-şi facă griji cu privire la loialitatea lui, dar 
îşi alungă gândul din minte. Nu părea genul care-ar pune la 
cale o lovitură de stat, nici dac-ar fi fost cu douăzeci de ani 
mai tânăr. Pur şi simplu îi lipsea imaginaţia. 

— Înseamnă că am terminat, anunţă Mace. Bermond şi 
Hali se ridicară repede; Kelsea tresări. 

— Vă mulţumesc, le spuse ea. Peste o săptămână, aş 
vrea un raport de progres de la fiecare dintre domniile 
voastre. 

— Maiestate, murmurară ei, în picioare, cu ochii aţintiţi la 
ea atât de mult timp încât Kelsea începu să se întrebe dacă 
arăta ciudat. Era pe punctul să deschidă gura să întrebe, 
când îşi dădu seama ce aşteptau. 

— Puteţi pleca. 

Cei doi se înclinară şi plecară. 


10. Soarta lui Thomas Raleigh 


Raţiunile unui trădător sunt dificil de analizat. 
Unii-şi trădează țara pentru bani, alţii ca să se 
răzbune. Unii o fac pentru a da glas unui 
sentiment de alienare față de valorile ţării lor. 
Alţii trădează pentru că n-au încotro. Deseori 
aceste rațiuni se amestecă; trădarea nu e 
niciodată uşor de explicat printr-o sentință 
simplă, concisă. Şi, într-adevăr, unul dintre cei 
mai cunoscuți trădători din istoria Regatului 
Tearling şi-a vândut țara pentru cel mai 
elementar motiv cu putință: pentru că nu ştia de 
ce n-ar face-o. 


— Istoria timpurie a Regatului Tearling, 
povestită de MERWINIAN 


Trebuia să-mi fi dat seama, se gândi Javel, şi în clipa 
aceea, dar şi de mai multe ori în cursul acelei zile. Trebuia 
să-mi fi dat seama că lucrurile se vor termina aşa. 

Nu ştia de ce-l mai asculta încă pe Arlen Thorne. 
Retrospectiv, era clar că planul fusese cât se poate de 
prost: Thorne tocmise un singur Caden s-o asasineze pe 
Regină, şi nici măcar vreunul mai de soi... Pe Lordul 
Graham cel tânăr, care nu era decât un puşti. Oraşul fusese 
năpădit rapid de zvonuri cum că Regina însăşi îl omorâse 
pe asasin, dar era o prostie. De omorât, îl omorâse 
Buzduganu, care apoi îi omorâse şi suita şi-i şi dăduse foc la 
acareturi, să se ştie. Graham eşuase spectaculos şi, ce era 
şi mai rău, eşecul era public; cadavrul său n-a apucat să 
spânzure nicio oră încheiată în centrul oraşului, până ce 
oamenii să-l dea jos şi să-l rupă în bucăţi. Javel se hotărâse 
să nu mai mişte niciun deget pentru Thorne. Dar, desigur, 
chemarea sosise şi iată-l aici. 

S-au întâlnit într-un depozit mare, aflat la periferia 
oraşului, în est. Javel cunoştea locul; pe vremuri fusese 


folosit pentru depozitarea lemnului înainte de-a fi vândut şi 
transportat la Capătul Trecerii. Dar se pare că Thorne îl 
folosea acum ca sediu pentru afacerile sale necurate. Unul 
dintre nenumăraţii malaci din subordinea sa, de la Evidenţa 
Populaţiei, îl întâmpină pe Javel la intrare, îl măsură din cap 
până în picioare şi-i făcu semn să intre. Javel se pomeni 
într-o anticameră îngustă, luminată de un foc plăpând, 
înconjurat de oameni care păreau la fel de nervoşi şi 
confuzi ca el. 

Thorne nu sosise încă, dar, când privi în cameră, Javel 
începu să înţeleagă ce punea în mişcare toată şandramaua: 
banii. Se simţi ca un fraier că n-a înţeles mai devreme, dar, 
desigur, el nu se gândise decât la Allie. Nu se gândise la 
bogăţia uriaşă pe care o genera livrarea şi câţi bani 
pierdeau unii acum. 

Lordul Tare se sprijinea de perete; pălăria sa ridicolă, 
mov, ocupa mai mult loc decât el. Familia Tare deţinea 
pământuri în estul regatului, câmpuri întregi de grâu, 
întinse pe nu ştiu câţi kilometri, în Câmpia Almont, şi îşi 
luau tainul de la cei care treceau pe Calea Mortmesne. 

De fapt, Javel îşi aminti că, la un moment dat, auzise o 
dispută: Lordul Tare ar fi vrut să încaseze taxa pe cap de 
om, iar Regentul voia să-l convingă să taxeze per livrare. 
Dar Regentul era prea molâu ca să forţeze o asemenea 
schimbare, iar dacă Lordul Tare taxa în continuare pe cap 
de om, atunci livrările lunare erau o adevărată mină de aur. 

Doi Cadeni, fraţii Baedencourt, stăteau în dreptul focului. 
Ziceai că sunt gemeni, amândoi blonzi, cu ochii albaştri şi 
cu bărbile lungi crescute până spre pântecele dolofane. 
Nimeni n-ar fi îndrăznit să pună la cale un complot 
împotriva Reginei fără să-i consulte pe Cadeni, dar Javel nu 
era convins că fraţii Baedencourt aveau mandat să 
negocieze în numele celorlalţi. Erau doar Cadenii cel mai 
uşor de abordat, pentru că-şi petreceau vremea beţi sau la 
curve în New Globe. A 

Cadenii aveau şi ei problemele lor acum. In Gut ştia toată 


lumea că Regentul le oferise o sumă exorbitantă ca s-o 
găsească pe prinţesă şi s-o omoare, iar ei îşi dedicaseră cea 
mai mare parte a resurselor acestui scop şi-şi neglijaseră 
comisioanele de zi cu zi - protejarea nobililor aflaţi sub 
ameninţare, strângerea banilor din  răscumpărări Şi 
escortarea livrărilor valoroase - din care trăiau de obicei. In 
ultimele luni, Cadenii aruncaseră cu bani în toate părţile şi 
irosiseră o grămadă de resurse degeaba, iar acum, de la 
trezoreria regală li se tăiase macaroana. Şi pentru că nu 
reuşiseră s-o găsească pe prinţesă, au pierdut şi o bună 
parte din prestigiu, ceea ce le afecta şi mai rău afacerile. 
Înainte fusese o practică uzuală ca vreo nouă-zece Cadeni 
să însoţească orice transport care părăsea Noua Londră; nu 
exista pavăză mai bună împotriva celor puşi să facă 
dreptate. Escortarea transportului era socotită o treabă 
uşurică pentru Cadeni, totuşi reprezenta o parte însemnată 
din venitul lor colectiv lunar. Şi acum nu mai era nici asta. 
În ultima lună, Javel auzise zvonuri despre Cadeni care-şi 
luau de lucru pe cont propriu, ca să se descurce cu banii: 
fie muncă fizică, fie jafuri la drumul mare, fie-i învățau pe 
copiii nobililor să se dueleze şi să tragă cu arcul. Un Caden 
mai arătos, pe nume Ennis, fusese tocmit chiar ca însoțitor 
pentru fiica urâţică a unui nobil, s-o scoată la dans, să-i 
citească poezii şi cine ştie mai ce. Chiar şi lui Javel, care 
altfel nu era mare iubitor de asasini, îi părea rău de ce se- 
alesese de Cadeni. Nici nu putea să-şi imagineze cum s-or fi 
simţit ei înşişi, după atâta vreme când nu le mai ajungeai 
cu prăjina la nas. Oricum, părea mai probabil că fraţii 
Baedencourt se aflau acolo în nume propriu, prin urmare 
Javel n-avea încredere în ei şi în dedicaţia lor pentru cauză. 
Alţi patru bărbaţi, pe care Javel nu-i ştia, stăteau jos 
lângă foc. Unul dintre ei era un preot tânăr, cu o mutră de 
nevăstuică, ceea ce-l puse pe Javel pe gânduri; nu s-ar fi 
aşteptat ca Biserica Domnului să se implice direct în aşa 
ceva. Cu capul ras şi cu mâinile albe, subţiri, preotul avea 
un aer ascetic, iar vârsta fragedă îl recomanda drept un 


membru al turmei de slujitori personali ai Sfântului Părinte. 
Alături de preot se găsea o făptură rufoasă, blondă, care 
arăta de parcă tocmai se târâse dintr-un canal. Era un 
bandit, sau chiar un simplu hoţ de buzunare, dornic să facă 
un ban. 

Banii, se gândi Javel. Pentru ei nu e vorba decât de bani. 
Asta-i mână pe toți, mai puțin pe mine. 

Și pe tine ce te mână? îi şuieră în minte o voce subţire şi 
rece. Javel îşi dădu seama, îngrozit, că era vocea lui Thorne, 
ca şi când i-ar fi permis cumva lui Thorne să-şi facă loc, ca 
un vierme, până în străfundurile minţii lui. 

Eu o vreau pe Allie înapoi, răspunse el nervos. Asta am 
vrut de la bun început. 

Niciun răspuns. Thorne dispăruse. Dar întrebarea fusese 
pusă, iar Javel simţi că răul fusese făcut. El se angajase să 
elibereze pe cineva din sclavie, sigur că era un scop cu 
totul nobil. Dar Allie era doar una dintre zecile de mii de 
sclavi care fuseseră luaţi şi duşi în acelaşi fel. 

Javel nu se gândise niciodată la ceilalţi; el nu voia decât 
s-o recupereze pe-a lui. Oare asta îl făcea mai bun decât 
toţi ceilalţi? 

Dar sunt mai bun, îşi spuse el sieşi cu obstinaţie. Știu că 
sunt mai bun. 

Însă apoi, scrutând cu privirea cel mai întunecat colţ al 
camerei, zări ceva şi mai tulburător: Keller, colegul lui din 
Straja Porții, se sprijinea de zid, cu braţele încrucişate şi cu 
o expresie de mulţumire întipărită pe figură. Javel îşi aminti 
de-o noapte petrecută cu câţiva ani în urmă, când Vil îi 
trimisese pe câţiva de la poartă să se ducă la Gheara Pisicii 
ca să-l aducă pe Keller, care intrase într-un mare necaz. Mai 
avusese el probleme şi înainte; odată aruncase o femeie 
printr-un perete, plus câteva acuzaţii de viol, pentru una 
dintre ele fusese nevoie de intervenţii la Regent ca să o 
facă uitată. Dar nici măcar Javel nu fusese pregătit pentru 
ce-avea să vadă la Gheara Pisicii, unde l-au găsit pe Keller 
beat criţă, cu o mână plină de sânge în care strângea un 


brici. Aproape că omorâse în bătaie o curvă, apoi îi 
ciopârţise faţa şi sânii. Fata încă mai plângea într-un colţ, 
iar din briciul care-o hăcuise încă mai picura sânge. N-avea 
mai mult de paisprezece ani. Javel ajunsese acasă când se 
crăpa de ziuă şi băuse până căzuse din picioare, 
mulţumindu-i lui Dumnezeu că era singur şi că nu-l vedea 
Allie. Şi iată-l din nou băgat până la gât în blestemăţii, cu 
ochii aţintiţi la Keller, în obscuritatea unei camere. 

Atunci intră Thorne, învelit într-o pelerină albastru- închis 
care se învolbura toată împrejurul corpului său ca de 
insectă. Javel constată uşurat că, de data asta, Brenna nu-l 
mai însoțea; mai erau vreo două ore până ce ziua avea să 
se topească în noapte. Thorne îi măsură pe fiecare în parte 
cu ochii săi albaştri, strălucitori, după care se întoarse şi-şi 
scoase pelerina, iar Javel îl urmări atent, întrebându-se ce 
interes avea Thorne, de fapt, în afacerea asta. E-adevărat 
că el conducea Evidenţa Populaţiei, dar asta era o slujbă de 
zi, remunerată de la buget. Noaptea, însă, Thorne era unul 
dintre capii pieţei negre, aşa că, chiar dacă livrările s-ar fi 
desfiinţat cu totul, veniturile sale n-ar fi avut prea mult de 
suferit. Sigur că era utilă poziţia de Supraveghetor al 
Evidenţei Populaţiei, fiindcă-i permitea să se bizuie pe o 
mulţime de oameni, dar un om uns cu toate alifiile, cum era 
el, avea mereu alte căi de a-şi exercita influenţa. 

Tu ce vrei de fapt, Arlen? se întrebă Javel, fixându-l cu 
privirea. Ce pune în mişcare o creatură ca tine? 

Răspunsul veni repede: puterea. Thorne nu era lacom; 
era un fapt bine cunoscut că trăia modest. Nu avea vicii 
precum aurul, jocurile de noroc sau curvele; de fapt, nu 
avea niciun viciu, în afară de fixaţia pentru femeia 
albinoasă. Ce preţuia Thorne cel mai mult era libertatea de- 
a continua să facă ce voia, fără nicio oprelişte. Odată ce 
comerţul cu sclavi dispăruse oficial, părea destul de 
probabil că Regina avea să-şi întoarcă atenţia asupra pieţei 
negre cât de curând. Traficul de arme, de droguri, de 
copii... noua Regină nu era ca Regentul, o dovedise deja. li 


păsa şi de cei de jos, şi de cei de sus. Din cauza asta 
decretase Thorne că trebuia să dispară. 

— Bun, suntem toţi aici, anunţă Thorne. Să ne-apucăm 
de treabă. 

— Da, să ne-apucăm, mârâi Lordul Tare. Ai făcut-o lată, 
birocrat nenorocit ce eşti! Am avut noroc de la Dumnezeu 
că Buzduganu nu l-a prins pe băiat în viaţă; atunci ne-ar fi 
băgat pe toţi în necaz. 

Thorne dădu încet din cap către Lordul Tare, apoi îşi 
aruncă privirea în cameră, ca şi când ar fi aşteptat 
confirmări. 

— Sunt de-acord, anunţă şi preotul, deşi tonul lui era 
ceva mai reconciliant. lţi transmit pe această cale 
dezamăgirea Sfântului Părinte cu privire la amatorismul 
tentativei precedente, precum şi cu privire la eşecul 
acesteia. 

— V-am promis că vom reuşi în cele din urmă, răspunse 
Thorne calm. Nu că vom reuşi din prima. 

— Vorbe goale, năpârcă, îl şicană Arne Baedencourt. 
Părea că i se-mpleticeşte limba în gură. 

Ce să vezi, ăsta e beat! îşi dădu seama Javel, consternat. 
Chiar şi pe mine m-a dus capul să mă prezint treaz la o 
afacere atât de încurcată. 

— De ce n-ai angajat un Caden adevărat? întrebă Lordul 
Tare, nervos. Pe Dwyne sau pe Merritt? Un ucigaş 
profesionist n-ar fi dat greş. 

— Orice Caden e un Caden adevărat, sări Hugo 
Baedencourt. Faţă de frate-său, el părea, cu indulgență, 
treaz. 

— Puştiul ăla de Graham a avut de trecut o probă, cum 
am făcut cu toţii. Nu-i pângări memoria cu insinuări de- 
astea. 

Lordul Tare deschise larg braţele, spre a arăta că-şi cere 
scuze, deşi nu-l slăbi din ochi pe Thorne. 

Thorne ridică din umeri: 

— Nu pot să vă conced că planul a fost făcut să eşueze. 


Băiatul era cât pe ce s-o ucidă; sursa mea mi-a spus că 
avea cuțitul la gâtul Reginei. Totuşi, recunosc că am 
subestimat Straja Reginei şi în special pe Buzduganu. Omul 
meu a pătruns uşor printre ei la încoronare... am presupus 
că Buzduganu s-a mai moleşit cu trecerea anilor. 

— Tre’ să fii prost să-l subestimezi pe Buzduganu, 
exclamă posomorât Hugo Baedencourt. Noi credem c-a 
omorât vreo patru de-ai noştri pe malul râului Crithe. 

— Ei bine, puteţi sta liniştiţi, n-o să mai fac greşeala asta, 
răspunse Thorne, pe un ton care descuraja orice continuare 
a discuţiei. Oricum, n-are sens să zăbovim asupra 
trecutului. Ceea ce contează e viitorul. 

— Dar trecutul este viitorul, Thorne, protestă preotul 
încet. Ce garanţie are stăpânul meu că nu vei bâjbâi şi la 
următoarea încercare? 

Javel rămase mirat. Aproape nimeni, în afară de nobilime, 
nu îndrăznea să-i vorbească aşa lui Thorne, nici măcar 
bazându-se pe toată puterea Arvath-ului. lar preotul 
exprimase întocmai şi dubiile lui Javel. Dacă se uita în viitor, 
nu vedea decât un culoar nesfârşit de tentative eşuate de 
a-i lua viaţa Reginei. El, unul, nu putea face faţă la aşa 
ceva, nici măcar de dragul lui Allie; curajul său nu ducea 
aşa departe. Voia să iasă din treaba asta, să nu mai 
depindă de comploturi şi să nu mai stea cu frică mereu 
când aude o bătaie la uşă, că poate fi Buzduganu, venit să-l 
ia la interogatoriu. 

— Eu nu ofer nicio garanţie, răspunse Thorne rece. N-am 
făcut-o niciodată. Şi, chiar dacă uciderea Reginei ar rezolva 
multe probleme, trebuie să recunosc că, momentan, se 
poate să fie peste puterile noastre. 

— Şi Străjerul ăla Regal al tău? întrebă Lordul Tare. Nu 
poate să se ocupe el? 

— Ce Străjer Regal? întrebă blondul cel rufos. 

Thorne scutură din cap. 

— Nu e dispus să-şi rişte pielea până acolo. Buzduganu 
ştie deja că e un trădător printre ei; a sporit măsurile de 


siguranţă în jurul Reginei şi i l-a pus pe Pen Alcott ca gardă 
personală. Omul meu e înfricoşat şi nu pot să spun că-l 
învinovăţesc. Şi dac-ar reuşi, Buzduganu îl va găsi apoi şi în 
gaură de şarpe. 

Ca şi pe noi, şopti Javel pentru sine. 

— Ai reuşit să corupi un Străjer al Reginei? întrebă din 
nou blondul. 

— Nu e treaba ta, băiete, îi răspunse Thorne. Nu uita care 
ţi-e locul aici. 

Hoţul se făcu mic la loc în scaun, iar Javel scutură din 
cap. Cum reuşise Thorne să corupă un Străjer Regal? Erau 
loiali până în pânzele albe, şi chiar mai necilintiţi în mândria 
şi în tradiţia lor decât Asasinii Caden. Din câte ştia Javel, 
niciun Străjer Regal nu mai trădase vreodată. 

Dar singurul care putea fi în stare de asta, cugetă el, 
dezgustat, e Thorne. 

— Pen Alcott e un spadasin talentat, remarcă Hugo 
Baedencourt, căzut pe gânduri, cu ochii la foc. 

— Puţini dintre noi ar îndăzni să-l provoace. Poate doar 
Merritt, dar pe el n-ai să-l convingi niciodată să se bage în 
treaba asta. 

— N-are importanţă, spuse Thorne. Am o idee mai bună, 
care ne serveşte scopurile tuturor. Alain, aici de faţă - arătă 
spre hoţul de buzunare -, mi-a oferit o informaţie care e 
esenţială pentru succesul planului nostru. 

Hoţul cel puchinos zâmbi larg, fericit ca un căţel care-i 
făcuse pe plac stăpânului. Javel începu să se întrebe dacă 
era întreg la cap. 

— AŞ spune chiar că n-avem cum să dăm greş, continuă 
Thorne, însă o asemenea aroganță n-ar fi productivă. 

— Cu ce anume să dăm greş? 

— Într-un fel sau altul, toţi aveţi nevoie de bani. 

Javel deschise gura să spună că el nu, dar se gândi mai 
bine şi tăcu. 

— N-o să vă mai parvină bani dinspre Citadelă. Regina nu 
va mai permite niciodată livrările. 


— Ai avut tu vreo întrevedere cu ea? întrebă Lordul Tare. 

— Nu-i nevoie. Semnele sunt clare. Acum trei zile a avut 
o întrevedere cu Generalul Bermond şi au croit planuri 
pentru ca jumătate din forţele militare ale regatului să fie 
dislocate la graniţa cu Mortmesne. Aripa Reginei e plină de 
provizii în caz de asediu. Ascultaţi la mine, se pregăteşte de 
război şi, dacă nu luăm măsurile care se impun, cei din 
Mort vor veni peste noi. 

Javel rămase cu gura căscată de groază. O invazie a celor 
din Mortmesne... nu se gândise niciodată serios la asta. 
Chiar şi după ce Regina dăduse foc cuştilor, presupusese că 
se va semna un nou tratat sau că va rezolva Thorne 
situaţia, că va interveni altceva. Îi veni în minte femeia 
înţeleaptă şi tristă pe care-o văzuse pe Pajiştea Citadelei... 
în ciuda maşinaţiunilor lui Thorne, Javel fusese sigur că ea 
avea să-i salveze. 

— Doamne-ajută, şopti Alain. 

— Presupun că vă doriţi cu toţii să evităm cotropirea. Cu 
planul meu vom împuşca doi iepuri dintr-un singur foc. 

Thorne sări pe neaşteptate în picioare. Javel se trase într- 
o parte când trecu pe lângă el; nu voia să simtă atingerea 
membrelor lui scheletice nici măcar în trecere. Tonul lui 
Thorne era entuziast. 

— Haideţi cu mine! 

Îl urmară pe o uşă care ducea mai departe, în depozit, 
către ceea ce fusese cândva un birou. Mesele şi scaunele 
erau goale acoperite de un strat gros de praf. Camera era 
luminată de câteva torţe fixate pe pereţi, căci ferestrele 
fuseseră acoperite cu vopsea neagră. Deasupra unui birou 
rămăsese fixat pe tapet portretul unei femei îndesate. 
Dincolo de peretele biroului se auzeau nişte lovituri surde, 
ca şi când cineva ar fi bătut cu ciocanul. Se auzea şi 
zgomot de fierăstrău; zgomotele indicau un amplu proiect 
de construcţie, dar fabrica de cherestea în care se aflau îşi 
încetase de mult activitatea. 

Ajunseră la capătul birourilor, iar Thorne îi conduse pe 


altă uşă, în depozitul propriu-zis. Era un spaţiu jilav, ca o 
cavernă, luminat slab de torţe. Mirosul de rumeguş stătut şi 
umed îl făcu pe Javel să-şi încreţească nările. De jur 
împrejur nu zăreai decât grămezi pătrate de rumeguş 
vechi, unele dintre ele înalte de şase metri, acoperite cu 
prelate groase, verzi. Ca orice clădire abandonată, lui Javel 
depozitul i se păru un spaţiu mort, fantomatic, bântuit de o 
activitate care încetase de mult. 

— Haideţi, pe aici, îi instrui Thorne, iar oamenii îl urmară 
spre capătul uriaşei hale. Zgomotul de ciocan se auzea tot 
mai tare pe măsură ce se-apropiau, iar când dădură ultimul 
colţ, Javel zări un om care tăia lemne pe două capre, 
concentrat. Alături de el stăteau ordonate simetric o 
grămadă de scânduri. 

— Liam! urlă Thorne. 

— Aicea! se auzi o voce de după una dintre grămezile de 
lemn. 

— Vino încoace, te rog! 

De după prelată se ivi un pitic, ştergându-şi mâinile pe 
pantaloni. Era acoperit de-un praf fin de rumeguş din cap 
până în picioare, iar Javel fu copleşit brusc de certitudinea 
că se afla în cel mai realist coşmar cu Allie de până acum, 
că stătea pe marginea Pasului Argive şi o privea cum 
dispare pe după Dealul Ţepei. 

— Acesta este Liam Bannaker, îl prezentă Thorne pe 
pitic. Presupun c-aţi auzit de el. 

Javel auzise de el. Liam Bannaker era unul dintre cei mai 
buni tâmplari din regat, şi se pricepea şi la cărămidă, şi la 
piatră. Bogaţii din Londra Nouă îl tocmeau frecvent să le 
ridice case, ba chiar şi nobilimea îl angaja uneori, când li se 
stricau lucrările în piatră sau fundaţiile pe la castele. Dar 
omul nu arăta deloc ca un constructor; era pipernicit şi 
slab, cu braţele subţirele. Celălalt tâmplar, omul cu 
fierăstrăul, nici nu-i băga în seamă; Javel se întrebă dacă nu 
cumva era surd. 

— Bănuiesc că doriţi o demonstraţie, zise Bannaker către 


Thorne. Avea chiar şi o voce de pitic, înaltă şi subţire, care 
scârţâia neplăcut în auzul lui Javel. 

— N-ar strica. 

— Aveţi noroc, trei sunt deja gata. 

Bannaker îşi făcu loc printre oameni şi se îndreptă grăbit 
spre o grămadă de rumeguş acoperită cu prelată. 

— Va fi o demonstraţie scurtă, să ştiţi. Am rămas puţin în 
urmă de când a răcit Philip. 

Apucă de un capăt al prelatei verzi şi trase de ea. 

Exact când prelata căzu, Javel fu copleşit de-o premoniţie 
groaznică, ceva chiar mai rău decât coşmarurile sale, şi vru 
să închidă ochii. Dar era prea târziu, prelata căzuse deja, 
iar primul lui gând fu: Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

Era o cuşcă, lată şi turtită, de vreo nouă metri lungime şi 
patru şi jumătate lăţime. Avea o uşă într-un capăt, exact 
atât de înaltă cât să poată trece prin ea un singur om. 
Zăbrelele nu erau de oţel; întreaga cuşcă, cu tot cu podele, 
zăbrele şi roţi, părea să fie din stejar de Tearling. Nu era la 
fel de solidă precum cuştile pe care le văzuse Javel toată 
viaţa, o dată pe lună, dar părea destul de ţeapănă ca să-şi 
îndeplinească scopul. 

— Eu unul n-am zis că mă bag în aşa ceva, mormăi Arne 
Baedencourt, iar Javel dădu din cap, inert. Când întoarse 
capul spre dreapta, îl observă pe Thorne care se holba 
transportat la cuşcă, cum se uită un părinte iubitor la 
progenitura lui. 

Thorne ridică din umeri. 

— În ce-ai zis tu că te bagi e o treabă încurcată. Acum 
eşti deja băgat. Fiecare dintre noi e un pericol pentru 
celălalt. Dar bucuraţi-vă! Am încheiat deja negocierile cu 
Mortmesne. Vă veţi primi cu toţii recompensa iniţială, după 
cum v-am promis. 

— Şi recompensa ta care e, Arlen? întrebă preotul, cu 
ochii săi de nevăstuică fixaţi neîncrezător asupra lui 
Thorne. Ţie ce-ţi iese din asta? 

— Asta nu-i treaba ta. 


Thorne rămăsese cu privirea aţintită asupra cuştii; îi 
străluceau ochii în cap. 

— Stăpânul tău va fi mulţumit când îşi va primi preţul. 

— Câţi intră în fiecare cuşcă? 

— Între douăzeci şi cinci şi treizeci. Chiar mai mulţi, dacă 
sunt copii. 

Preotul îşi plecă capul; buzele i se mişcau fără să scoat- 
un sunet. Javel crezu că înţelege: preotul se temea de 
pierzanie. Şi el la fel. Se uită de jur împrejurul uriaşului 
depozit, la grămezile acoperite cu prelate despre care 
crezuse că erau de rumeguş, şi numără opt în total. Nu le 
avusese niciodată cu matematica, dar acum nu-i luă decât 
o clipă să socotească preţul produsului. 

Cel puțin două sute de oameni, se gândi, şi i se făcu 
pielea de găină. 

Ba poate chiar trei sute. Erau opt cuşti, şi i se părea că i 
se arată chipul lui Allie printre zăbrelele fiecăreia. 


Era poate a suta oară de când plecase din Citadelă, când 
Thomas blestema ploaia. Cerurile se deschiseseră de cum 
trecuse Podul Noii Londre, iar acum ploua constant de trei 
zile întregi. Era martie, luna ploilor, dar lui Thomas i se 
părea că ploaia fusese trimisă ca să-l canonească pe el. 
Poate că fata chemase furtuna dinadins, cu nenorocirea aia 
de giuvaier, sau poate era o pedeapsă de la Cel de Sus. 
Oricum, era ud pân-la piele. Nu mai mersese pe cal de mai 
bine de-un an, iar echipamentul de călărie se dovedise a-i fi 
rămas mult prea mic; pânza udă a pantalonilor i se frecase 
de coapse până la sânge şi-i provoca dureri la fiecare pas. 
Lumea se redusese la aceste lucruri: frigul, umezeala, 
frecuşul şi nesfârşitul lipăit al copitelor cailor prin bălți şi 
nămol. 

Oamenii lui nu se plângeau, dar nici veseli nu erau. Doar 
trei dintre ei căzuseră de acord să-l însoţească; le 
promisese să-i recompenseze după ce ajungeau în 
Mortmesne, iar aceştia trei fuseseră îndeajuns de proşti 


încât să-l creadă. Nu mai dăduse deloc de Pine, şi regreta 
amarnic. Ba, mai rău, niciun Caden nu fusese de acord să 
meargă cu el, nici măcar după ce le-a promis că le plăteşte 
dublu, odată ajunşi în Mortmesne. E drept că nu poţi să 
pretinzi loialitate din partea unor mercenari, dar fusese 
convins că va putea convinge măcar unul. 

Reuşise însă să-l ia cu el pe Keever, şi nu era puţin lucru. 
Pe Keever nu-l ducea capul niciun strop, dar lucrase în 
afacerea familiei sale, care trimitea produse în regatul 
vecin, ca urmare cunoştea Calea Mortmesne. Planul fusese 
să iasă de pe drumul mare odată ce treceau de Noua 
Londră, dar ploaia le zădărnicise planurile, ceea ce, poate, 
era mai bine. Dacă ţineau drumul mare, nepriceperea de-a 
străbate pădurea nu era o problemă, iar Thomas nu se 
amăgea; dacă era vorba de-a străbate pădurea, Keever era 
depăşit. Şi ceilalţi la fel. 

Dar drumul avea şi el problemele lui. Noroiul era atât de 
gros încât Thomas simţea cum calul se încordează sub el 
din cauza efortului de a-şi scoate copitele din clisă. Ori de 
câte ori auzeau că se-apropie un grup mai mare decât al 
lor, trebuia să iasă de pe drum şi să se-ascundă prin tufişuri 
până treceau. Thomas plănuise să ajungă la Demesne în 
trei zile, dar acum n-avea nicio şansă. Le va lua cinci zile, 
dacă nu chiar şase şi, cu cât stătea mai mult sub cerul liber, 
cu atât simţea că moartea i se apropie, că se strânge cercul 
în jurul lui. Străjerii săi îi aruncau din când în când priviri 
nesigure, în care Thomas citea mâna grea a istoriei. Fata-i 
spusese că e un nimic şi cumva ştia şi el c-are să devină 
nimic. Işi amintea vag, din anii când era încă la şcoală, 
asteriscul mărunt şi nota din josul paginii unei cărţi. O notă 
de subsol... asta avea să se-aleagă de el. În poveştile şi în 
miturile pe care oamenii din Tearling şi le transmiteau din 
generaţie în generaţie, el avea să fie o postfață. Chiar şi 
dacă ajungea viu la graniţa cu Mortmesne, probabil că 
Regina Roşie avea să-l ucidă pentru eşecul său. 

N-a fost vina mea. 


Dar ei nu-i va păsa. 

— Să facem un popas pe timpul nopţii, propuse el. 

— Nu e bine să ne oprim aici, răspunse Keever. E un loc 
prea deschis. Ar fi bine să mergem până se lasă întunericul. 

Thomas încuviinţă din cap şi privi cu duşmănie spre cerul 
cenuşiu de apus. Deşi se întuneca repede, nici măcar n- 
ajunseseră la capătul râului Caddell. Chiar dacă vremea se- 
mbuna, tot le-ar mai fi luat două zile de mers întins ca s- 
ajungă la graniţă. Îşi simţea coapsele jupuite şi, la fiecare 
pas al calului, simţea cum din carnea vie i se preling fluide. 
Precis că şi oamenii lui treceau prin dureri asemănătoare, 
dar, bineînţeles, nu zicea niciunul nimic şi, cu cât îşi dorea 
mai mult ca ei să se plângă, cu atât mai sigur era că n- 
aveau s-o facă. 

Thomas auzi un zgomot. 

Opri calul şi se întoarse, cu urechile ciulite. Dar nu mai 
auzea nimic, decât ploaia. Drumul din urma lor o cotea pe 
după un bolovan uriaş. _ 

— Ce e?, întrebă Keever. Işi luase rolul de conducător 
neoficial în această călătorie, deşi vechea Strajă a 
Regentului nu l-ar fi trimis pe Keever nici măcar într-o 
expediţie pân' la piaţă. 

— Linişte! sări Thomas. Îi plăcuse dintotdeauna cum îi 
suna vocea când dădea ordine. Nu lăsa loc de refuz, aşa că 
Keever amuţi, supus. 

Acum auzi din nou zgomotul, chiar şi prin ploaie: era 
sunet de copite, cu vreo sută de metri în urma lor, după 
cotul drumului. 

— Vin călăreţi, anunţă Arvis. 

Keever ciuli şi el urechea o clipă. 

— Se mişcă repejor. Să intrăm în pădurea de-acolo. 

Thomas dădu din cap că da, iar cei patru oameni părăsiră 
drumul mare şi-şi făcură drum prin pădure; era atât de 
întuneric încât Thomas abia dacă reușea să-şi mâne calul. 
Intrară printre copaci suficient de adânc încât să nu poată fi 
văzuţi de pe drum şi se opriră într-un crâng micuţ. Pe 


frunzele care li se întindeau deasupra capetelor răpăia 
constant ploaia, dar Thomas tot auzea caii care se- 
apropiau. Brusc, îi îngheţă inima de frică. Poate că era doar 
un grup care se întorcea de la vânătoare sau vreo bandă de 
escroci de pe piaţa neagră care nu voiau să li se cunoască 
faptele, dar laţul care se strângea înăuntrul lui nu era de 
aceeaşi părere. Simţi o pereche de ochi aţintiţi asupra sa, 
nişte ochi negri, adânci, care, cumva, vedeau orice grozăvie 
pe care-o făcuse vreodată. 

Când copitele ajunseră la vreo cincizeci de metri 
distanţă, se opriră. 

Thomas se uită împrejur la oamenii lui, care se uitau la el 
cu privirile golite, în căutare de răspunsuri, dar Thomas n- 
avea niciunul. Nici nu se punea problema să meargă şi mai 
adânc în pădure; acolo era aproape beznă, iar să fie prins 
pe întuneric avea să fie mai rău decât mai la lumină. 

Thomas fu copleşit brusc de-o amintire veche, un joc pe 
care-l juca singur când era mic: de-a Străjerul Reginei. Cam 
o dată la o lună, se trezea şi se simţea inexplicabil de 
curajos, fără vreun motiv anume, era doar o dispoziţie cu 
care se trezea. Lumea părea un loc mai luminos şi mai bun, 
şi, pe tot parcursul zilei, micul Thomas încerca să trăiască 
precum un Străjer al Reginei şi să facă fapte bune. N-o mai 
trăgea pe Elyssa de păr, nu-i mai fura păpuşile şi n-o mai 
minţea pe guvernantă despre ce şterpelise din bucătărie. 
Dimpotrivă, îşi făcea singur patul, îşi strângea jucăriile din 
camera copiilor, ba chiar îşi făcea şi temele. Şi, în mod 
ciudat, Mama sau guvernanta observa şi-i făcea un 
compliment sau îi oferea un cadou la culcare, fie o bucăţică 
de ciocolată, fie o jucărie nouă. Dar astfel de zile s-au 
împuţinat cu trecerea timpului, pe măsură ce Thomas şi-a 
dat seama că va rămâne mereu băiatul cel mai mic, 
varianta de rezervă. Pe la vreo treisprezece ani, zilele de 
Străjer al Reginei au dispărut cu totul. 

De m-aş fi trezit aşa în fiecare dimineață, cugetă 
Thomas, iar gândul acesta îi trezi o senzaţie de năzuinţă 


acută, deznădăjduită. Dac-aş fi fost un Străjer al Reginei în 
fiecare zi a vieții mele, lucrurile ar fi putut sta cu totul altfel. 

Apoi, peste sunetul ploii, izbucni un cântec. Vocea 
sonoră, de bariton, a unui bărbat, răsună în pădurea din 
spate. Tonul era ironic, dar avea şi o nuanţă subtilă atât de 
violentă, încât lui Thomas i se strânse stomacul. Auzea 
deseori vocea aceasta în vis, şi de fiecare dată se trezea 
înainte ca să-l omoare cel care o exersa. Dar acum era cât 
se poate de treaz. 


Se apropie livrarea, cuşca e plină, 
peste Tear răsună un glas, 
Cuştile ard pe Pajiştea lină 
Regatul plânge, Regina a rămas. 


Cântecul se opri la fel de brusc precum începuse. 
Thomas scrută întunericul, cu ochii mijiţi. Nu vedea nimic, 
dar nu se amăgea că lipsa vederii ar fi fost reciprocă; 
nemernicul ăla avea ochi de pisică. Străjerii lui Thomas se 
strânseră în jurul lui, privind cu toţii către frunziş, cu săbiile 
scoase. Îi trecu prin cap să le spună să nu se mai 
obosească, dar nu zise nimic. Dacă ei voiau să moară 
curajoşi, nu era treaba lui să-i sfătuiască altceva. 
Bineînţeles că ştiau cine cântă. Ploaia se înteţi; lumea 
întreagă se îngusta pentru ei patru, care stăteau acolo 
nemişcaţi. Thomas strigă: 

— Lasă-mi oamenii să treacă! 

Râsul veni cu ecou, din mai multe direcţii: 

— Pe cine, pe ăştia care te urmează ca să juraţi credinţă 
curvei din Mortmesne? strigă Spectrul din locul său 
nevăzut. Mai repede aş lăsa în viaţă o haită de câini 
vagabonzi. Sunteţi toţi nişte laşi şi nişte trădători! 

Şi se puse din nou pe cântat. 


Regina ascunsă iarăşi apare 
Străpunsă de cuțitul aruncat 


După op'şpe ani din nou răsare 
E Regina noastră, orice coroană ar fi purtat. 


— Asta se cântă în toate colţurile oraşului! strigă 
Spectrul; dincolo de ironie, se simţea acum furia. 

— Pentru tine cine va scrie vreodată o baladă, Thomas 
Raleigh? Cine-ţi va proslăvi măreţia? 

Lui Thomas i se umplură ochii de lacrimi, dar nu îndrăzni 
să şi le şteargă în faţa oamenilor. Înţelese dintr-odată de ce 
Spectrul nu-l omorâse mai demult, deşi avusese atâtea 
ocazii. Spectrul aşteptase să apară fata, să iasă din 
ascunzătoare. 

— N-am de gând să mă milogesc! strigă Thomas. 

— Te-am auzit destul milogindu-te. 

La stânga lui Thomas, Keever căzu la pământ, cu un 
gâlgâit cumplit; din gât îi ieşea un cuţit. Apoi căzură Arvis şi 
Cowell, străpunşi cu săgeți în piept şi în cap. Thomas se 
uită în sus şi zări o formă neagră, cumplită la vedere, care 
se profila pe fundalul copacilor şi cobora asupra lui. Urlă de 
groază, dar vocea i se întretăie când umbra ateriză asupra 
sa şi-l dărâmă de pe cal. Se lovi rău cu capul de pământ şi 
rămase înţepenit; în spate-l împungeau pietrele, iar aerul 
era plin de nechezatul furios al armăsarului său şi de 
copitele care se îndepărtau în grabă prin pădure. 

Când deschise ochii, îl privea pe Spectru, care stătea 
cocoţat pe pieptul lui ca un liliac uriaş şi-l ţintuia la pământ. 
Spectrul purta aceeaşi mască pe care-o avusese de fiecare 
dată când pătrunsese în Citadelă: un arlechin, făcut pentru 
baluri mascate. Multe magazine din oraş vindeau 
asemenea măşti, dar Thomas nu văzuse niciodată vreuna 
care să semene cu aceasta: gura, vopsită cu roşu intens, 
avea colţurile ridicate într-un rânjet dispreţuitor, iar ochii 
erau înconjurați de negru. Odată, Thomas s-a trezit în 
mijlocul patului şi-a descoperit acest chip aplecat asupra 
sa; a făcut pe el ca un copil mic. Spectrul ieşise în paşi de 
dans din cameră şi dispăruse din Citadelă ca fumul; lui 


Thomas i-a fost atât de ruşine încât n-a vorbit niciodată 
nimănui despre incident. Aproape c-ar fi putut să creadă că 
Spectrul era o iluzie, până când acesta îşi făcea din nou 
apariţia, cât se poate de real, mereu cu aceeaşi mască 
îngrozitoare pe chip. 

— Ei bine, false prinţ? 

Spectml îl apucă pe Thomas de umeri şi-l scutură cum ar 
scutura un câine osul, lovindu-l de mai multe ori cu capul 
de pământ. Thomas simţi că-i tremură dinţii în gură. 

— Nu mai ai nicio mită de oferit, Thomas? Şi unde ţi-e 
păpuşăreasa? Nu e în stare de destule vrăji ca să te scoată 
din necazul ăsta? g 

Thomas rămase mut. Incercase şi mai înainte să-şi 
susţină cauza în faţa Spectrului şi descoperise că nu făcea 
decât să se expună şi mai mult. Omul era diabolic de 
priceput la vorbe, iar Thomas îi mulţumise proniei în mai 
multe rânduri că Spectrul era obligat să rămână anonim. 
Dac-ar fi fost orator public, ar fi fost devastator. 

Dar dac-ar fi fost orator public, am fi pus mâna pe el şi l- 
am fi omorât cu ani în urmă. 

— Biroul de Recensământ e praf şi pulbere, îi şopti 
Spectrul cu o voce catifelată. Poate vor face cuşti noi, dar 
n-o să uite nimeni ce s-a ales de cele vechi. Dacă fata are 
zile, va repara multe dintre relele pe care le-ai făcut tu. 

Thomas scutură din cap. 

— Vine Regina Roşie. Va face regatul ăsta una cu 
pământul până s-apuce fata să ridice vreun deget. 

Spectrul se-apropie şi mai mult de el. 

— Căţeaua aia din Mortmesne n-a ţinut niciodată la tine, 
să ştii. 

— Ştiu, răspunse Thomas, apoi tăcu din gură. Era a mia 
oară când se întreba de unde ştie Spectrul atâtea lucruri. 
Atacurile asupra nobililor din Tearling creaseră nenumărate 
probleme, căci Spectrul părea să ştie mereu cum se 
plătiseră taxele, unde erau ţinuţi banii, când pleca 
transportul. Nobilii furioşi veniseră la Citadelă să ceară 


compensaţii, iar Thomas fusese forţat să le-mpartă sume 
mari drept mită în loc de siguranţă, ceea ce-l făcuse chiar 
mai detestabil în ochii ţărănimii. Şi unde erau acum nobilii 
aceia? Stăteau la căldurică, în castelele lor, în vreme ce el 
fusese dat afară dintr-al lui şi rămăsese pe coclauri cu acest 
nebun de legat. 

— Tu ai aruncat cuțitul? 

— Ce? 

Spectrul îl pocni peste faţă. 

— Tu ai aruncat cuțitul spre fată? 

— Nu! Nu eu! 

— Dar cine? 

— Nu ştiu! A fost planul lui Thorne. Vreun pion de-al lui. 

— Care pion? 

— Nu ştiu. Oamenii mei nu au avut altceva de făcut decât 
să creeze diversiunea, jur! 

Spectrul îşi împinse degetele mari în ochii lui Thomas şi 
apăsă până ce Thomas începu să chiţăie neajutorat, dar 
sunetul se topi în cel al ploii care continua să curgă, fără 
niciun ecou. 

— Care pion, Thomas? întreba Spectrul neobosit. Apăsa 
tot mai tare cu degetele; Thomas simţi că ochiul stâng i se 
umple cu un lichid fierbinte. 

— Încep să te tai şi pe tine imediat. Să nu-ţi imaginezi 
nicio clipă că nu va fi aşa. Un pion din Mortmesne? 

— Nu ştiu! strigă Thomas printre suspine. Thorne n-a vrut 
să-mi spună. 

— Aşa e, Thomas, şi ştii de ce? Pentru că era sigur c-o s-o 
dai în bară. 

— N-a fost vina mea! 

— Ai face bine să te gândeşti la ceva util să-mi spui. 

— Thorne are un plan de rezervă! 

— Ştiu de planul de rezervă al lui Thorne, rahat în ploaie 
ce eşti! Ştiam de el de dinainte să-l croiască! 

— Atunci ce vrei? 

— Informaţii, Thomas. Informaţii despre Regina Roşie. Te- 


ai culcat cu ea, o ştie tot regatul ăsta. Trebuie să ştii ceva 
util. 

Thomas făcu ochii mari. Încercă să-şi păstreze o mină 
neutră, dar era clar că-l trăda chipul, căci Spectrul se- 
aplecă şi mai aproape; dincolo de mască, îi străluceau ochii. 
Era acum atât de-aproape că Thomas simţea miros de cai şi 
fum şi încă ceva, un miros siropos, pe care i se părea că ar 
trebui să-l recunoască. 

Cu cincisprezece ani în urmă, era în pat cu ea; aerul încă 
era încărcat de vaporii sexului. A întrebat-o ce voia de la el. 
Nici măcar atunci n-a reuşit să se amăgească de faptul că-i 
păsa de el. Regina făcea sex mecanic, impersonal; Thomas 
se simţise mai bine cu curve de mâna a doua din Gut. şi 
totuşi nu se putuse elibera de ea; îi crescuse ca o boală 
înăuntrul capului. 

— Dacă-mi spui ceva util, îţi voi lua viaţa fără durere, 
Thomas, îţi jur. 

„Cine e tatăl?” întrebase Regina Roşie. Când s-a întors 
spre el pe întuneric, îi luceau ochii, un roşu aprins, de 
vulpe. Thomas s-a tras înapoi, târâş, grăbindu-se să iasă 
din pat, iar ea s-a pus pe râs - chicoteala aceea de alcov 
care l-a excitat pe loc. 

Îl dureau ochii; nu mai vedea decât o ceaţă roşie, la 
stânga. Şi arsura din coapse era şi mai rea. Dar durerea 
fizică pălea în comparaţie cu valul de ură de sine care-l 
copleşea. Spectrul îşi va primi informaţia; nu va dura prea 
mult. 

„De ce vrei să ştii?” o întrebase, cu voce groasă. Reuşea 
să-l facă să se simtă la fel de beat de parc-ar fi dat pe gât 
opt halbe de bere. „Elyssa s-a dus. Ce naiba mai contează 
acum?” 

„Nu contează”, ii răspunsese ea, zâmbind. Şi Thomas, 
care nu reuşea niciodată să-şi dea seama ce gândeşte, a 
înțeles că totuşi conta, ba chiar foarte mult. Voia neapărat 
să ştie şi ştia că el deține răspunsul. Era singurul avantaj pe 
care Thomas îl deținuse vreodată asupra ei, şi nu se 


amăgise niciodată. Dacă-i spunea, putea să-l şi omoare. 

„Nu ştiu”, i-a spus. 

Atunci lumina din ochii ei s-a stins şi, brusc, nu mai era 
decât o femeie frumoasă care se afla în pat cu el şi care-i 
apuca mădularul de parc-ar fi fost o jucărie. Păstrase acest 
singur secret, celelalte redute cedaseră; s-a întins dinaintea 
lui, iar el a fost de acord s-o găsească şi s-o ucidă pe fiica 
Elyssei, pe nepoata lui. Îşi aminti chiar cum a intrat în ea şi 
a gâfâit „Dracu' să te ia”, în urechea altei regine, care 
intrase în mormânt cu ani în urmă. Dar Regina Roşie 
înțelegea. Ea înțelegea mereu, şi mereu îi dădea ce voia. 

— Ei bine, Thomas? 

Thomas privi în sus către Spectru; îl zărea printr-o perdea 
de lacrimi. Timpul se întindea în urmă şi în faţă, dar nimic 
din ce venea după n-avea puterea să spele ce se 
întâmplase înainte. Această ordine a lucrurilor părea 
monstruos de nedreaptă, chiar şi acum, când Thomas 
înţelegea că mai are doar câteva clipe de trăit. Işi adună 
ultimele resurse de curaj. 

— Dacă-ţi dai jos masca, îţi spun tot ce ştiu despre ea. 

Spectrul se întoarse şi se uită rapid să vadă ce se 
întâmplă împrejur. Cu ochii mijiţi şi cu ochiul cel bun 
estompat de umezeală, Thomas văzu că toţi cei trei oameni 
ai lui erau morţi. Keever era cel mai rău: căzuse cu gâtlejul 
sfâşiat, iar acum băltea în propriul sânge, cu ochii căscaţi în 
gol. 

Trei bărbaţi, mascaţi şi îmbrăcaţi în negru, stăteau 
ghemuiţi printre copaci. Îl urmăreau pe Thomas cu un aer 
prădalnic, în aşteptare, ca nişte câini care vânaseră o 
pradă. Dar îi era mai puţin frică de ei decât de stăpânul lor. 
Spectrul era inteligent, diabolic de inteligent, iar oamenii 
inteligenţi erau în stare de gesturi de cruzime inteligente. 
La asta excelase dintotdeauna Regina Roşie. 

Când privi în sus către Spectru, masca dispăruse, iar 
chipul dezvelit i se vedea în lumina aproape stinsă. Thomas 
îşi şterse lacrimile de la ochiul drept şi se holbă la el minute 


în şir, cu mintea golită de orice. 

— Bine, dar eşti mort. 

— Doar pe dinăuntru. 

— E ceva vrajă la mijloc? 

— De cel mai rău soi, false prinţ. Acum vorbeşte. 

Şi Thomas vorbi. Cuvintele îi veniră mai greu la început, 
dar apoi tot mai uşor. Spectrul îl asculta cu atenţie, ba chiar 
cu înţelegere, punea întrebări când şi când şi într-un fel 
părea perfect raţional cum stăteau acolo de vorbă amândoi 
şi depănau poveşti la căderea nopţii. Thomas îi spuse toată 
povestea, pe care n-o spusese nimănui, şi fiecare cuvânt îi 
venea mai uşor decât cel dinainte. A spune adevărul este 
ceea ce ar face un Străjer al Reginei, şi exact asta i se păru 
că e esenţa întregii situaţii, încât se trezi că repetă grijuliu 
aspectele importante, disperat să-l facă pe Spectru să 
înţeleagă. li spuse tot ce-şi amintea şi, când nu mai avu ce 
să-i spună, se opri. 

Spectrul se ridică în capul oaselor. 

— Aduceţi un topor! 

Thomas îl apucă de braţ. 

— Nu vrei să mă ierţi? 

— Nu vreau, Thomas. O să mă ţin de cuvânt, atâta tot. 

Thomas închise ochii. Mortmesne, Mortmesne, arde în 
flăcări, se gândi, pe neaşteptate. Spectrul avea să-i taie 
capul, iar Thomas îşi dădu seama că nici măcar nu-i purta 
pică pentru asta. Se gândi la Regina Roşie şi la cum fusese 
când o văzuse prima dată, un moment în care se 
amestecau frica intensă şi dorinţa, şi care încă reuşea să-i 
îngheţe sângele în vine. Apoi se gândi la fată, cum se târa 
pe podea cu cuțitul înfipt în spate. Poate c-avea să 
reuşească să-i scoată pe toţi din încurcătura pe care-o 
făcuseră. In istoria regatului se întâmplaseră şi lucruri mai 
ciudate. Poate chiar era Adevărata Regină. Poate. 


11. Apostatul 


Biserica Domnului era o uniune stranie dintre 
ierarhia catolicismului de dinainte de Trecere şi 
crezurile unei secte protestante apărute la scurt 
timp după Ancorare. Această sectă era mai puțin 
preocupată de mântuirea morală a sufletelor, şi 
mai mult de mântuirea biologică a rasei umane, o 
mântuire considerată a fi marele plan al Domnului 
de a ridica din ape Lumea Nouă. 

Acest amestec straniu de elemente disparate 
era, în acelaşi timp, o uniune necesară şi o 
prevestire a lucrurilor care aveau să vină. Biserica 
Domnului a devenit o religie realistă - 
interpretarea pe care o dădea evangheliilor era 
plină de explicații pragmatice, iar influenţa Bibliei 
de dinaintea Trecerii se limita la ceea ce-i putea fi 
folositor. Nemulțumirea clericilor era inevitabilă; 
mulți preoţi, puşi în faţa realităților politice din ce 
în ce mai brutale ale teologiei din Tearling, erau 
gata să se răzvrătească la cel mai mic semn. 


— Aspecte religioase ale Regatului Tearling: Un 
, eseu, 
PARINTELE ANSELM 


Când Părintele Tyler intră în sala de audienţe, prima 
impresie a lui Kelsea fu că părea foarte împovărat. ŞI-I 
aducea aminte ca fiind timid, dar nu posac. Avea şi acum 
ceva precaut în mişcări, doar că umerii îi erau aduşi în faţă. 
Greutatea asta care-l apăsa era ceva nou. 

— Părinte, îl întâmpină ea. 

Părintele Tyler îşi ridică privirea spre tron şi ochii albaştri 
îi scânteiară când îi întâlni pe ai lui Kelsea, apoi privi în altă 
parte. După anii petrecuţi sub îndrumarea lui Carlin, Kelsea 
se-aştepta ca preoţii să fie ori bombastici, ori fanatici, dar 
Părintele Tyler era altfel. Se întrebă care era funcţia lui în 
biserică. Cu purtarea sa reţinută, sigur nu ţinea slujbe. 
Existau, bineînţeles, şi preoţi lipsiţi de putere. Carlin îi 


explicase cu lux de amănunte. Dar ar fi fost o nesăbuinţă 
din partea ei să confunde precauţia cu slăbiciunea. 

— Eşti bine-venit aici, Părinte. Te rog, zise ea, arătându-i 
locul din stânga ei. 

Părintele Tyler ezită, şi nu era de mirare: Buzduganu 
stătea chiar în spatele scaunului pe care i-l oferise Kelsea. 
Tyler se-apropie de scaun ca şi cum ar fi fost un eşafod. 
Trena robei albe îi mătura treptele platformei. Se aşeză fără 
să se uite la Buzduganu, dar când se întoarse într-un târziu 
câtre Kelsea, avea privirea calmă şi directă. 

li e mai teamă de Buzduganu decât de mine, se gândi 
Kelsea întristată. Da, nu era singurul. 

— Maiestate, începu preotul, cu vocea stinsă. Biserica - şi 
în special Sfântul Părinte - vă transmite salutări şi vă 
urează multă sănătate. 

Kelsea înclină din cap, păstrându-şi atitudinea 
prietenoasă. Buzduganu o înştiinţase că Sfântul Părinte 
primise mulți nobili din regat la Arvath în săptămâna din 
urmă. Buzduganu nutrea un mare respect pentru viclenia 
Sfântului Părinte, iar Kelsea n-avea nici ea de gând să o 
subestimeze. Întrebarea era dacă acea viclenie se 
răsfrângea şi asupra preotului de rang inferior, cu ochi 
căprui şi blânzi, care o privea acum ca şi cum aştepta ceva. 

Toti aşteaptă ceva de la mine, se gândi Kelsea, obosită, 
şi umărul, care nu o mai duruse de câteva zile, îi zvâcni. 

— Ziua trece, Părinte. Ce pot face pentru dumneata? 

— Biserica doreşte să se consulte cu dumneata în 
chestiunea viitorului preot al Citadelei, Maiestate. 

— Credeam că un preot al Citadelei este o chestiune 
opțională. 

— Da, mă rog... zise Părintele Tyler privind în jos, ca şi 
cum şi-ar fi căutat vorbele pe podea. Sfântul Părinte vrea 
să-i raportez care este opţiunea Maiestăţii Tale. 

— Ce preot îmi va fi dat? 

Un muşchi tresări pe faţa preotului, trădându-i neliniştea. 

— Chestiunea aceasta nu s-a hotărât încă, Maiestate. 


— Dacă nu s-ar fi hotărât, Părinte, nu ai fi fost aici, zâmbi 
Kelsea. Nu ai venit să jucăm cărţi. 

Părintele Tyler începu să râdă, surprins. 

— N-am jucat cărţi niciodată. 

— Eşti apropiat de Sfântul Părinte? 

— De două ori l-am întâlnit personal, Domniţă. 

— În ultimele două săptămâni, presupun. Ce cauţi aici, 
Părinte? 

— Cum v-am spus, Maiestate, am venit să te consult cu 
privire la Preotul Citadelei. 

— Şi pe cine-mi recomanzi ca Preot al Citadelei? 

— Pe mine. 

Preotul o ţintui sfidător cu privirea, cu ochii plini de o 
amărăciune care nu părea să aibă nimic personal. 

— Eu şi cunoştinţele mele spirituale suntem la dispoziţia 
dumitale. 

Nimeni nu va şti vreodată de cât curaj avusese nevoie 
Tyler ca să se ducă la Citadelă, în acea misiune diabolică. 
Dacă planul îi ieşea, avea să ajungă un om dezgustător, 
făţarnic. Dacă nu îi ieşea, Sfântul Părinte avea să se 
răzbune pe biblioteca sa. Ani de-a rândul, Biserica se făcuse 
că nu vede cum creşte numărul de cărţi seculare în camera 
lui Tyler. Preoţii superiori găseau că pasiunea lui era 
ciudată, dar inofensivă. Asceţii oricum au prea puţine 
bucurii şi nimeni nu se arăta din cale-afară de interesat de 
istoria de dinainte de Trecere. La moartea lui Tyler, camera 
lui avea să fie curățată şi toate cărţile urmau să între în 
posesia Bisericii. Nimic rău în asta. 

Dar, dacă l-ar fi întrebat cineva, Tyler ar fi trebuit în cele 
din urmă să recunoască: nu era întru totul un ascet. lubea 
lucrurile din această lume la fel de mult ca orice alt om. 
Vinul, mâncarea, femeile - la ele Tyler renunţase lesne. Dar 
cu cărţile era altceva... 

Sfântul Părinte nu era prost, şi nici Cardinalul Anders. Cu 
două zile în urmă, Tyler avusese cel mai înspăimântător 
coşmar din viaţa lui: se făcea că misiunea îi eşuase şi, când 


se întorsese la Arvath, găsise uşa de la camera sa încuiată 
pe dinăuntru, iar pe sub uşă ieşea fum. Tyler ştiuse că era 
un vis, pentru că purta veşmânt cenuşiu, or niciun preot al 
Bisericii Domnului nu purta cenuşiu. Însă faptul că ştia că 
visează nu schimbase groaza pe care-o simţise: începuse 
imediat să tragă de mânerul uşii, apoi încercase să o 
spargă, zdrobindu-şi umerii şi urlând de durere. Când, în 
cele din urmă, s-a dat bătut, s-a întors şi l-a văzut pe 
Cardinalul Anders, cu o Biblie în mâini şi cu roba roşie 
cuprinsă de flăcări. „Eşti parte din marea lucrare a 
Domnului”, i-a zis el lui Tyler, solemn. 

În ultimele două zile, Tyler nu putuse dormi mai mult de 
câteva minute. 

Crezuse că Regina avea să izbucnească în râs când o să-i 
spună motivul adevărat al vizitei lui, dar se înşelase. Se uita 
fix la el, fără să se mişte, iar Tyler începu să-şi dea seama, 
cât de cât, cum reuşea copila aceea să ţină în frâu un 
personaj atât de înfricoşător ca Buzduganu. Uitându-te la 
Regină, aproape că puteai vedea cum se gândeşte, făcând 
calcule rapide şi complicate. Tyler se gândi la computerele 
de dinaintea Trecerii, acele maşinării a căror valoare era 
tocmai calitatea lor de a face multe lucruri în acelaşi timp. 
Avea senzaţia că Regina lua în calcul sute de variabile şi se 
întrebă ce fel de variabilă era el. 

— Primesc, dar am câteva condiţii. 

— Da? 

Tyler se strădui să-şi ascundă uimirea. 

— Capela Citadelei va fi transformată în şcoală. 

Il urmărea atent, aşteptându-se parcă să-l vadă 
izbucnind, dar Tyler nu zise nimic. Din punctul lui de 
vedere, Dumnezeu nu locuise niciodată în acea capelă. 
Sfântul Părinte avea să fie nemulţumit, cel mai probabil, 
dar Tyler nu voia să se gândească la el în acel moment. Nu 
se gândea decât la misiunea care-i fusese încredinţată. 

— Niciodată, Părinte, absolut niciodată, să nu încerci să 
mă converteşti pe mine, continuă Regina. Nu-ţi voi îngădui. 


Vei avea voie să vorbeşti cu alţii, dar o să te contrazic pe 
cât îmi stă în putere. Dacă îmi accepti condiţiile, eşti liber 
să predici şi să converteşti toată suflarea din Citadelă, cu 
tot cu porci şi cu găini. 

— Dumneata îţi râzi de religia mea, Domniţă, îi răspunse 
Tyler, dar cuvintele îi ieşeau mecanic, n-aveau nici urmă de 
reproş - ieşise de mult din acea perioadă a vieţii în care îşi 
pierdea cumpătul din cauza ateismului. 

— Râd de tot ce e discutabil, Părinte. 

Atenţia lui Tyler fu atrasă de tiara de argint de pe capul 
ei, tiara pe care el o ţinuse în mână. Se gândi din nou la 
felul în care istoria se repetă, în moduri atât de ieşite din 
comun, de neaşteptate. Mai existase cândva un monarh, 
înainte de Trecere, încoronat în plin măcel, care nici nu 
fusese sortit urcării pe tron. Dar unde? în Franţa? în Anglia? 

Sfântului Părinte nu o să-i pese de perioada de dinainte 
de Trecere, îşi zise, şi încercă să-şi alunge gândurile cu 
pricina. 

— Dacă în Citadelă nu există capelă, Maiestate, şi dacă 
dumneata respingi cuvântul lui Dumnezeu, care ar fi rolul 
meu aici? 

— Eşti un învăţat, Părinte, aşa am auzit. Care e 
specializarea dumitale? 

— Istoria. 

— A, foarte bine. Cu asta-mi vei fi de ajutor. Am citit 
multe cărţi de istorie, dar mai am multe de citit. 

Lui Tyler i se zbătu o pleoapă. 

— Ce cărţi de istorie? _ 

— Mai ales cele de dinainte de Trecere. Imi place să cred 
că ştiu bine istoria de dinainte, dar nu ştiu prea multe 
despre istoria timpurie a Regatului Tearling, şi în special 
despre Trecere. 

Tyler se opri doar la o parte din răspunsul Reginei. 

— Ce cărţi de dinainte de Trecere? 

Regina zâmbi, cu oareşce trufie, cu colţurile gurii în jos. 

— Vino cu mine, Părinte. 


Trebuie că rana îi era aproape vindecată, căci se ridică 
fără ajutor de pe tron. Tyler nu făcu nicio mişcare bruscă 
mergând în urma Reginei pe scări, atent la gărzile ei, care 
se aşezaseră în aşa fel încât să o urmeze pe Kelsea şi să îl 
ţină pe el la distanţă. Era foarte conştient de prezenţa lui 
Buzduganu în urma lui şi se hotărî să nu se uite în spate. 

Regina mergea foarte hotărâtă, într-un fel pe care mulţi l- 
ar fi considerat bărbătesc. În mod evident, nimeni nu o 
învățase să facă paşi mici şi graţioşi, cum văzuse Tyler la 
doamnele născute în familii de seamă. Ea făcea paşii mari, 
aşa de mari că Tyler, al cărui şold artritic nu-i dăduse pace 
în ultimele zile, abia putea ţine pasul. Îşi dădu încă o dată 
seama că era într-o situaţie extraordinară şi nu ştia dacă 
să-i mulţumească sau nu lui Dumnezeu. 

Pen Alcott mergea cu câţiva paşi înaintea lui Tyler, foarte 
puţin în spatele Reginei, cu mâna pe spadă. Tyler crezuse 
că Buzduganu avea să fie apărătorul ei - tot regatul credea 
asta. Dar Buzduganu trebuise să plece în sudul regatului cu 
câteva zile în urmă. Veştile despre focul care distrusese 
fortăreaţa Graham, de la miazăzi, străbătuseră ca o 
săgeată Arvath-ul. Cei din neamul Graham erau donatori 
generoşi, iar bătrânul Lord Graham era unul dintre cei mai 
vechi prieteni ai Sfântului Părinte. Acesta îi spusese 
răspicat lui Tyler că va trebui să le ceară socoteală lui 
Buzduganu şi stăpânei sale. 

Mai târziu, îşi zise Tyler. Deocamdată am o sarcină 
precisă. 

Regina îl conducea pe un coridor lung din spatele 
tronului, un coridor cu cel puţin treizeci de uşi. Era aripa 
servitorilor, realiză Tyler uimit. Dar de ce ar fi avut nevoie 
cineva, chiar şi o regină, de atât de mulţi servitori? 

Foarte puţine uşi erau păzite. Când Regina se apropie de 
una dintre ele, străjerul deschise uşa şi se dădu în lături. 
Tyler se trezi într-o cameră mică, aproape goală, în care 
erau doar un birou, câteva fotolii şi câteva canapele. | se 
părea ciudat felul în care era aranjat tot acel spaţiu. Apoi, 


imediat ce trecu pragul, se opri uluit. 

Peretele din faţa uşii era acoperit cu cărţi, volume frumos 
legate în piele, în culorile somptuoase de dinaintea Trecerii: 
roşu, albastru şi, surprinzător, violet. Tyler nu mai văzuse 
niciodată piele violet, nici nu ştia că există. Secretul acelei 
vopsele se pierduse. 

La invitaţia Reginei, Tyler se încumetă să se apropie, 
cântărind calitatea cărţilor cu un ochi de colecţionar. 

Colecţia lui era mult mai mică; multe dintre volumele lui 
erau la fel de vechi, dar cele mai multe erau legate în 
pânză sau în hârtie şi trebuia să aibă mare grijă de ele şi să 
le trateze cu soluţii ca să nu se dezintegreze. Cineva 
avusese la fel de multă grijă de aceste cărţi. Legăturile lor 
din piele păreau intacte. Se gândi că erau mult peste o mie, 
dar Tyler constată întrucâtva mulţumit că, din colecţia 
Reginei, lipseau multe dintre titlurile pe care el le avea. Işi 
dorea atât de mult să le atingă, încât îl dureau degetele, 
dar nu îndrăznea fără permisiunea ei. 

— Te rog, Părinte, îl îndemnă Regina. 

Se uită la ea şi văzu că îl privea amuzată, cu un zâmbet 
ştrengar. 

— Ţi-am spus că dumneata nu le ai cu jocurile de cărţi. 

Tyler se îndreptă nerăbdător către rafturi. Câteva nume 
de autori îi săriră imediat în ochi. Scoase o carte de 
Tuchman şi-o deschise cu grijă, zâmbind de încântare. 
Cărţile lui, cele mai multe, fuseseră tratate cu substanţe de 
proastă calitate, şi aveau paginile încreţite şi decolorate. 
Cartea aceea avea paginile scrobite parcă, dar catifelate şi 
aproape albe. Conţinea şi pagini cu fotografii, şi le cercetă 
atent, aproape fără să-şi dea seama că începuse să 
gândească cu voce tare. 

— Am multe cărţi de Tuchman, dar pe-asta n-am văzut-o 
niciodată. Despre ce este? 

— Discută mai multe perioade din istoria de dinaintea 
Trecerii, îi răspunse Regina, pentru a explica felul în care 
nebunia ajunge întotdeauna să  contamineze orice 


stăpânire. 

Cu toate că era fascinat de carte, felul în care vorbise 
Regina îl făcu pe Tyler să închidă cartea. Se întoarse şi o 
văzu uitându-se la cărţi cu adoraţie, ca o îndrăgostită. Sau 
ca un preot. 

— Regatul este în criză, Părinte. 

Tyler încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Arvathul şi-a dat încuviințarea pentru loterie. 

Tyler încuviinţă din nou, roşind. De ani de zile transportul 
trecea pe lângă Arvath şi, chiar de la mica sa fereastră, 
Tyler auzise mereu valurile de suferinţă de dedesubt. 
Părintele Wyde spunea că uneori familiile urmăreau 
transportul mult şi bine; se zicea că o familie mersese în 
spatele cuştilor chiar până la poalele Vârfului Willingham. 
Din câte ştia Tyler, Părintele Timpany îl absolvise pe Regent 
de toate păcatele, cu aprobarea Sfântului Părinte. li era 
mult mai uşor să uite de toate aceste lucruri când era în 
camera lui, cufundat în studiu sau în socoteli. Dar acolo, 
lângă Regina care se uita fix la el, cerându-i parcă o 
explicaţie, lui Tyler îi era greu să ignore lucrurile pe care le 
ştia în sinea lui. 

— Aşadar, care e părerea dumitale? întrebă Regina. Am 
căzut în mrejele nebuniei de la urcarea mea pe tron? 

Întrebarea părea formală, dar Tyler înţelegea că nu era 
aşa. Îşi dădu seama atunci că Regina nu avea decât 
nouăsprezece ani şi că, de ani de zile, viaţa ei era în 
pericol. lar cel dintâi lucru pe care-l făcuse ca regină a fost 
să zgâlţâie un cuib de viespi. 

Da, îi e teamă, înţelese el. Nu s-ar fi gândit niciodată, dar 
nu avea cum să nu-i fie. Vedea că deja îşi asuma 
responsabilitatea pentru faptele ei, iar consecinţele deja îi 
apăsau pe umeri. Tyler ar fi vrut să-i spună ceva care să o 
liniştească, dar îşi dădu seama că nu poate, pentru că nu o 
cunoaşte. 

— Eu nu pot vorbi despre mântuire politică, Maiestate. 
Sunt un sfetnic spiritual. 


— Nimeni nu are acum nevoie de sfaturi spirituale. Tyler 
îi răspunse mult mai tăios decât intenţionase. 

— Cei care nu se ocupă de sufletele lor nu le vor putea 
recâştiga uşor când va fi nevoie, Maiestate. Dumnezeu nu 
face astfel de deosebiri. 

— Cum te aştepţi ca cineva să creadă în Dumnezeu în 
astfel de vremuri? 

— Eu cred în Dumnezeul meu, Maiestate. 

— Vai şi amar de tine. 

Tyler se îndreptă şi glăsui cu răceală: 

— N-ai decât să crezi în ce vrei şi să gândeşti ce vrei 
despre biserica mea, dar nu-mi ponegri credinţa, zise el 
glacial. Nu în faţa mea. 

— Nu-i dai tu ordine Reginei! mârâi Buzduganu. 

Tyler bătu în retragere; nu-i veni să creadă că uitase că 
Buzduganu era acolo. Buzduganu însă tăcu la fel de brusc 
precum începuse să vorbească, iar când Tyler se uită din 
nou la Regină, observă că aceasta zâmbea ciudat, tristă şi 
mulţumită în acelaşi timp. 

— Eşti sincer, zise ea încet. lartă-mă, dar trebuia să aflu. 
În mod sigur nu sunt mulţi ca dumneata în coşmarul acela 
poleit. 

— Eşti nedreaptă, Maiestate. Cunosc mulţi oameni buni şi 
credincioşi în Arvath. 

— Dumneata, Părinte, de către un om bun şi credincios ai 
fost trimis să mă supraveghezi? 

Tyler nu avu ce să-i răspundă. 

— Vei sta aici cu noi? 

Gândindu-se la cărţile lui, făcu semn din cap că nu. 

— Aş prefera să stau în Arvath. 

— Atunci îţi propun un schimb, zise Regina brusc. Poţi 
împrumuta pentru o săptămână cartea pe care o ţii în 
mână. Duminica viitoare mi-o aduci înapoi şi iei alta. Dar 
să-mi aduci şi o carte de-a dumitale, una pe care nu o am. 

— Ca la bibliotecă, răspunse Tyler zâmbind. 

— Nu chiar, Părinte. Copiştii mei au început să-mi 


transcrie cărţile, mai multe în acelaşi timp chiar. Când îmi 
vei împrumuta o carte, o vor copia. 

— Cu ce scop? 

— Voi păstra originalele aici, în Citadelă, dar, la un 
moment dat, voi găsi pe cineva care poate construi o 
tiparniţă. 

Tyler trase adânc aer în piept. 

— O tiparniţă? 

— Vreau să văd acest loc plin de cărţi, Părinte. Să ştie 
toată lumea să citească. Cărţi pretutindeni, la fel de multe 
ca atunci când erau în circulaţie, înaintea Trecerii, să şi le 
poată permite şi cei mai săraci. 

Tyler se uită la ea cu ochi mari, şocat. Colierul de pe 
pieptul ei sclipi - i se păru că-i făcuse cu ochiul. 

— Îţi poţi imagina? 

Îi luă numai o clipă ca să-şi imagineze cum ar fi. Ideea 
era uluitoare. Tiparniţele însemnau librării şi biblioteci. 
Autori apreciaţi pentru talentul lor, ca înainte de Trecere. 
Poveşti noi. Istorii noi. 

Mai târziu, Tyler avea să înţeleagă că acela fusese 
momentul în care se hotărâse, că acela era drumul lui, şi nu 
altul. Dar acum simţi doar că era şocat. Se îndepărtă de 
rafturi şi dădu cu ochii de Buzduganu. Acesta era negru de 
supărare, şi Tyler spera că nu el era motivul furiei lui, 
pentru că Buzduganu, ca întotdeauna, îl îngrozea. Dar nu, 
Buzduganu se uita la cărţi. 

Lui Tyler îi trecu prin minte un gând cu totul neaşteptat. 
încercă să-l înlăture, dar, aşa cum se întâmplă de obicei cu 
intuiţiile, gândul acela se întoarse peste câteva clipe: 
Buzduganu nu ştia să citească. Lui Tyler îi păru rău de el şi 
se uită repede în altă parte, ca să nu-l trădeze privirea. 

— Da, Maiestate, este un vis frumos. 

Faţa ei se înăspri şi colţurile gurii îi coborâră. Buzduganu 
mârâi satisfăcut, iar asta păru să o enerveze mai mult pe 
Regină. Vocea ei, când vorbi, fu foarte oficială, dispăruse 
din ea orice urmă de pasiune. 


— Te aştept duminica următoare. Dar eşti bine-venit 
oricând la curtea mea, Părinte. 

Tyler făcu o plecăciune. Se simţea ca şi cum ar fi fost 
prins şi scuturat cu putere de cineva. De nu ies din camera 
mea, Îşi zise el. Acolo sunt în siguranță. 

Se întoarse şi merse târându-şi picioarele spre camera de 
primire, ţinând strâns în mână cartea, aproape fără să-şi 
dea seama că era urmat de trei străjeri. Sfântul Părinte 
sigur avea să-i ceară imediat un raport, dar Tyler putea să 
se strecoare în Arvath pe la intrarea negustorilor. Marţea 
era de pază Fratele Emory. Era tânăr şi leneş. Uita de multe 
ori să anunţe intrările. Tyler putea să citească mai mult de 
o sută de pagini până să afle Sfântul Părinte că se 
întorsese. 

— Părinte? 

Tyler se întoarse şi o văzu pe Regină stând pe tron, cu 
bărbia sprijinită în palmă. Buzduganu stătea lângă ea, 
ameninţător, cu mâna pe sabie. 

— Maiestate? 

Ea zâmbi poznaş - pentru prima oară, lui Tyler i se păru 
că îşi arată adevărata vârstă. 

— Să nu uiţi să-mi aduci o carte. 

Luni Kelsea stătea pe tron, muşcându-şi încontinuu 
obrazul. Oficial, avea program de primire: în realitate, însă, 
oamenii veneau să se uite la ea, iar ea se uita la ei. Credea 
că, după atentatul la viaţa ei, Buzduganu avea să anuleze 
întrevederile, dar el se purta ca şi cum i s-ar fi părut şi mai 
important decât înainte ca Regina să fie văzută. Prima 
întrevedere începuse înaintea orei la care era stabilită, deşi 
toată Straja Reginei stătuse în camera de primire, chiar şi 
cei care de obicei stăteau noaptea de pază şi în timpul zilei 
dormeau. 

Buzduganu făcuse aşa cum spusese şi mutase tronul 
mare de argint, cu tot cu platformă, în Aripa Reginei. Cam 
la o oră de când stătea pe tron, Kelsea constată că argintul 
era tare şi, mai rău, era rece. li lipsea fotoliul ei vechi şi 


comod. Nici măcar nu putea să stea altfel decât dreaptă: 
erau prea mulţi ochi îndreptaţi asupra ei. Erau acolo o 
mulţime de nobili - mulţi dintre ei fuseseră prezenţi la 
încoronare. Văzu aceleaşi veşminte, aceleaşi coafuri, 
aceeaşi lipsă de măsură. 

Kelsea se pregătise ore întregi pentru această audienţă 
cu Buzduganu şi Arliss, dar şi cu Marguerite, care avea 
surprinzător de multe informaţii despre aliaţii Regentului 
din rândul nobilimii. Regentul o ţinuse pe lângă el tot 
timpul, chiar şi atunci când avea întâlniri de afaceri. 
Această nouă dovadă de proastă judecată din partea 
unchiului ei nu o surprinsese pe Kelsea, doar o întristase. 

— Eşti fericită aici? o întrebase Kelsea pe Marguerite, cu 
o noapte în urmă, după ce stătuseră de vorbă. 

— Da, răspunsese Marguerite, atât de repede încât 
Kelsea se gândi că nici nu înţelesese întrebarea. 

Marguerite ştia destul de bine limba din Tearling, dar se 
bucurase când aflase că Kelsea vorbea bine limba din 
Mortmesne, aşa că în această limbă vorbeau. Kelsea 
încercase să repete întrebarea, asigurându-se că folosea 
corect cuvintele. 

— Am înţeles că ai fost adusă aici din Mortmesne 
împotriva voinţei tale. Nu ai vrea să te întorci acasă? 

— Nu. Îmi place să am grijă de copii, iar în Mortmesne nu 
mă aşteaptă nimic. 

— De ce spui asta? 

Regina era confuză. Din punctul ei de vedere, Marguerite 
era şi educată, şi inteligentă. In plus, se pricepea foarte 
bine la oameni. Kelsea se întreba ce putea face în privinţa 
celorlalte femei ale Regentului. Nu îi făcea nicio plăcere 
prezenţa lor în Aripa Reginei, dar nici nu avea ce să le 
ofere, nu le putea găsi o sursă de venit. Dar Coroana, 
credea ea, trebuia să se îngrijească de ele, pentru că, 
precis, n-avuseseră o viaţă prea uşoară. 

Marguerite o asigurase că celelalte femei vor fi atrase 
rapid de nobili şi să le ofere nobililor, ca însoţitoare plătite, 


pentru că mulţi dintre ei se uitaseră multă vreme cu invidie 
la femeile Regentului. Asta era o informaţie folositoare (cu 
toate că era o perspectivă supărătoare asupra firii 
bărbaţilor), iar Marguerite avusese dreptate; când Coryn se 
dusese să vadă dacă Regentul plecase, femeile şi lucrurile 
lor nu mai erau nici ele acolo. 

— De-asta, răspunsese Marguerite, arătându-şi mai întâi 
corpul, cu o mişcare a mâinii de jos în sus, apoi făcând 
cercuri în jurul feţei. Asta hotărăşte cine sunt eu. 

— Frumuseţea? 

— Da. 

Kelsea o privise uimită. Ea ar fi dat orice să arate ca 
Marguerite. Vocea Spectrului îi răsună în cap, ca şi cum s-ar 
fi aflat acolo, lângă ea: Prea comună pentru gustul meu. 
Observase felul în care gărzile o urmăreau cu privirea pe 
Marguerite de-a lungul camerei, în rarele ocazii când ieşea 
din odaia copiilor. Reacţia lor nu era în mod făţiş grosolană, 
nu făceau ceva care să-i permită lui Kelsea să-i ia la rost, 
dar uneori îi venea să-i pălmuiască şi să le strige în faţă: 
Uitaţi-vă la mine! Şi eu sunt valoroasă! Şi pe Kelsea o 
urmăreau cu privirea de-a lungul camerei, dar nu era deloc 
acelaşi lucru. 

Dacă aş arăta ca Marguerite, Spectrul s-ar prosterna la 
picioarele mele. 

Anumite gânduri i se citeau probabil pe faţă, pentru că 
Marguerite îi zâmbi cu tristeţe. 

— Crezi că frumuseţea e doar o binecuvântare, 
Maiestate, dar ea vine cu pedepsele ei. Crede-mă. 

Kelsea dădu aprobator din cap, încercând să-i transmită 
că o înţelegea, dar adevărul e că nu o credea. Frumuseţea 
era o monedă de schimb. Pentru fiecare bărbat care avea o 
părere proastă despre Marguerite din cauza frumuseţii ei, 
găseai alţi o sută de bărbaţi - şi foarte multe femei - care 
aveau o părere bună despre ea. Dar lui Kelsea îi plăcea 
inteligenţa serioasă a lui Marguerite, aşa că încercă să-şi 
înfrâneze resentimentele, cu toate că ceva îi spunea că 


avea să fie o luptă constantă: cum să se uite la acea femeie 
zi de zi fără un dram de gelozie? 

— Cum e Mortmesne? 

— E altfel decât Tearling, Maiestate. La prima vedere, e 
mai bine. Nu sunt la fel de mulţi oameni săraci şi 
înfometați. Străzile sunt liniştite. Dar, la o privire mai 
atentă, vezi teama în ochii oamenilor. 

— De ce le e teamă? 

— De ea. 

— Şi aici le este teamă, dar nu de mine, ci de loterie. 

— Asta era înainte, Maiestate. 

Celor din camera de primire cu siguranţă nu le era teamă 
de Kelsea. Unii o priveau gânditori, alţii, cu neîncredere. 
Buzduganu, căruia nu îi plăceau umbrele care apăreau 
când se adunau mulţi la un loc, ceruse să fie puse mai 
multe torţe pe pereţi. Găsise şi un crainic, nu se ştie cum, 
un băietan slăbuţ şi inofensiv pe care-l chema Jordan, cu o 
voce foarte profundă şi clară, iar rolul lui era să anunţe 
fiecare persoană care se prezenta în faţa tronului. Cei care 
voiau audienţe private cu Kelsea ajungeau la ea doar după 
ce erau controlaţi de arme, dacă le dădea voie Mhurn. Unii 
veneau doar ca să jure credinţă, sperând probabil să li se 
dea acces la tezaur, sau ca s-o prindă pe Kelsea cu garda 
jos. Mulţi dădeau să-i sărute mâna. 

Un nobil, Lordul Perkins, reuşi să-i lase o pată umedă şi 
lipicioasă pe degete înainte ca ea să-şi poată smulge mâna. 
Ca să fie în siguranţă, îşi ţinea mâinile în faldurile negre ale 
rochiei. 

Andalie şedea în dreapta lui Kelsea, pe un scaun cu 
câţiva centimetri mai mic, ca să pară mai scundă decât ea. 
Kelsea nu fusese de acord, dar Andalie şi Buzduganu 
trecuseră peste obiecțiile ei. Când plecară Lordul Perkins şi 
alaiul lui, Andalie îi oferi lui Kelsea o cană cu apă, iar Kelsea 
o primi recunoscătoare. Rana i se vindeca bine şi acum 
putea sta mai mult timp în picioare, dar făcuse schimb de 
amabilităţi două ore aproape fără întrerupere şi rămăsese 


fără voce. 

Un nobil pe nume Killian veni în faţa ei împreună cu soţia. 
Kelsea făcu apel la dosarele sale mentale, reuşind astfel să 
îşi dea seama cine era: Marguerite îi spusese că Lordului 
Killian îi plăcea să parieze la jocurile de cărţi şi că 
înjunghiase un alt nobil cândva, la un joc de poker. Niciunul 
dintre cei patru copii ai lui nu se confruntase cu regulile 
loteriei. Cei doi păreau mai degrabă gemeni decât soţ şi 
soţie; aveau feţele rotunde, bine hrănite şi se uitau la ea cu 
aceeaşi privire pe care Kelsea o văzuse pe chipurile mai 
multor nobili în acea zi: aparent zâmbitoare, vicleană în 
profunzime. Făcu schimb de politeţuri cu cei doi şi primi de 
la ei o tapiserie frumoasă pe care soţia insistase că o 
făcuse ea cu mâinile ei. Lui Kelsea nu prea îi venea să 
creadă; trecuse de mult vremea în care femeile nobile 
lucrau de mână, iar tapiseria adusă dovedea multă 
pricepere. 

Când se încheie audiența, Kelsea îi privi pe cei doi cum 
se retrăgeau. Cea mai mare parte din nobilii pe care îi 
întâlnise în ziua aceea nu îi plăcuseră. Erau periculos de 
precauţi. Chiar şi vechea şi nepotrivita expresie noblesse 
oblige fusese abandonată, iar cei privilegiați nu voiau să se 
uite dincolo de propriii pereţi şi de grădinile lor. Problema 
asta îşi adusese contribuţia la Trecere. Kelsea aproape că o 
putea simţi pe Carlin în apropiere, cu expresia ei 
dezaprobatoare, vorbind despre clasele conducătoare din 
vremuri de mult apuse. 

Buzduganu cerceta cu privirea capătul sălii. Când familia 
Killian dispăru şi străjerii începuseră să se relaxeze, le 
strigă imediat să revină în poziţie de drepţi. Un bărbat 
înainta cu greu către tron, cu faţa aproape ascunsă de 
barba deasă şi neagră. Kelsea văzu cu coada ochiului cum 
Andalie tresare şi mâinile îi devin rigide. 

Kelsea începu să bată darabana pe braţul de argint al 
tronului, gândindu-se ce să facă, în timp ce bărbatul era 
percheziţionat. Se uită la Andalie, dar aceasta îşi ţinea 


mâinile încleştate în poală cu ochii negri aţintiţi la soţul ei. 

Buzduganu coborâse la baza platformei şi, din felul în 
care stătea, Kelsea ştia că era pregătit - o atitudine atât de 
naturală încât cineva care nu-l cunoştea pe Buzduganu ar fi 
crezut că se odihneşte. Dar dacă soţul lui Andalie ar fi făcut 
vreo mişcare nelalocul ei, Buzduganu l-ar fi doborât la 
pământ. Şi el ştia asta. Se uită încordat la Buzduganu şi se 
opri de bunăvoie. 

— Eu sunt Borwen! Am venit să cer întoarcerea soţiei 
mele şi a copiilor! 

— Aici nu ceri nimic, îi răspunse Kelsea. 

— Să rog, atunci, zise el, după ce se uită aspru la ea preţ 
de o clipă. 

— Îi vei vorbi Reginei cum se cuvine, mârâi Buzduganu, 
sau vei fi dat afară. 

Borwen inspiră adânc de câteva ori, plimbându-şi mâna 
dreaptă pe braţul stâng, ca pentru a se linişti. 

— O rog pe Maiestatea Voastră să îngăduie întoarcerea 
soţiei şi copiilor mei. 

— Soţia dumitale e liberă să plece după cum îi e voia, în 
orice moment, răspunse Kelsea. Dar dacă doreşti să îi ceri 
ceva aici, mai întâi vei da socoteală pentru semnele de pe 
pielea ei. 

Borwen ezită, iar Kelsea îşi dădu seama că în mintea lui 
se învălmăşeau mii de explicaţii. 

Bălmăji ceva de neînțeles. 

— Repetă! 

— Maiestate, nu a fost o soţie supusă. 

Andalie chicoti uşor. Pe Kelsea o irită sunetul, care 
ascundea în el cruzimea. 

— Borwen, dumneata crezi în Biserica Domnului? 

— Merg la biserică în fiecare duminică, Maiestate. 

— lar soţia, nu-i aşa, trebuie să-i arate supunere soţului. 

— Aşa spune cuvântul Domnului. 

— Înţeleg, zise Kelsea sprijindu-se de spătar şi uitându-se 
atent la el. 


Ar fi vrut să ştie cum ajunsese Andalie să se 
căsătorească cu o asemenea creatură. Dar nu îndrăznea s-o 
întrebe. 

— Corecţiile aplicate au făcut-o să fie supusă? 

— Aveam dreptul să le aplic. 

Kelsea dădu să spună ceva, fără să ştie exact ce îi va ieşi 
din gură, dar, din fericire, fu întreruptă de Andalie, care se 
ridică în picioare cât era de zveltă şi zise: 

— Maiestate, vă rog, nu permiteţi ca acest bărbat să fie 
stăpân asupra mea sau a copiilor mei. 

Kelsea o strânse de încheietura mâinii. 

— Ştii bine că nu aş face asta. 

Andalie o privi, iar lui Kelsea i se păru că întrezăreşte o 
undă de căldură în ochii ei cenuşii. Imediat însă chipul ei 
redeveni rece şi de nepătruns. 

— Ştiu. 

— Ce ai vrea să fac? o întrebă Kelsea. 

— Nu-mi pasă, vreau doar să nu-l mai văd vreodată în 
preajma copiilor mei. 

Glasul îi era la fel de lipsit de expresie precum chipul. 
Kelsea o privi preţ de o clipă. O imagine îngrozitoare începu 
să se închege în mintea ei, dar îi vorbi lui Borwen înainte ca 
imaginea aceea să prindă contur. 

— Cererea este respinsă. Dacă, la un moment dat, soţia 
dumitale va dori să se întoarcă la dumneata, va avea 
binecuvântarea mea. Dar nu o voi obliga. 

Ochii negri ai lui Borwen păreau să fi luat foc. 

— Maiestatea Voastră nu cunoaşte cuvântul Domnului? 
întrebă el violent. 

Kelsea se încruntă. Mulțimea, până atunci plictisită, era 
acum foarte atentă şi se uita când la ea, când la Borwen, ca 
şi cum conversaţia lor ar fi fost un meci de tenis. Răspunsul 
ei avea să fie raportat Bisericii, şi nu putea minţi. Erau prea 
mulţi oameni în sala aceea. Îşi cântări bine cuvintele înainte 
de a vorbi. 

— Istoria este plină de regate dispărute care pretindeau 


că sunt conduse numai de cuvântul lui Dumnezeu. Tearling 
nu este o teocraţie şi nu putem guverna urmând doar litera 
Bibliei. 

Îşi auzi glasul tot mai aspru, dar nu putea face altfel. 

— Lăsând deoparte cuvântul Domnului, Borwen, cred că, 
dacă ai fi meritat cu adevărat supunerea pe care ţi-o 
doreşti atât de mult, ai fi putut-o câştiga altfel decât cu 
pumnii. 

Borwen se înroşi, iar ochii îngustaţi arătau ca două linii 
negre. Dyer, care stătea la baza platformei, se apropie, cu 
mâna pe sabie. 

— E cineva aici care înregistrează audienţele? îl întrebă 
Kelsea pe Buzduganu. 

— Da. l-am zis să stea în mulţime, dar sigur ascultă. 

Kelsea vorbi mai tare şi vocea ei umplu toată sala. 

— Coroana nu va tolera abuzul, indiferent care ar fi 
cuvântul Domnului. Bărbat, femeie, copil, nu contează. 
Acela care va ridica mâna asupra altuia va da socoteală. 

Se întoarse din nou spre Borwen. 

— Dumneata, Borwen, fiind cel dintâi vinovat care apare 
în faţa mea, nu vei fi pedepsit. Eşti exemplul în jurul căruia 
îmi scriu legea. Dar dacă o să te mai înfăţişezi dinaintea 
mea cu o pricină asemănătoare, vei fi acuzat şi legea nu va 
fi blândă cu tine. 

— Nu am de ce să fiu acuzat! ţipă Borwen, vânăt de furie. 
Am venit să-mi iau soţia şi copiii şi sunt găsit vinovat! Asta 
nu-i dreptate! 

— Ai auzit vreodată, Borwen, de doctrina echitabilă a 
mâinilor curate? 

— Nu, şi nici nu-mi pasă! răspunse el mânios. Am fost 
nedreptăţit şi voi spune asta în faţa întregului Tearling dacă 
va fi nevoie, ca să mi se facă dreptate! 

Buzduganu înaintă, dar Kelsea pocni din degete. 

— Nu. 

— Dar, Domniţă... 

— Nu ştiu cum era înainte, Lazarus, dar noi nu îi 


pedepsim pe oameni pentru cuvintele lor. Îi vom cere să 
plece şi, dacă nu vrea, îl poţi scoate de aici cum găseşti de 
cuviinţă. 

Borwen răsufla sacadat, cu icnete răguşite care îi 
aminteau lui Kelsea de un urs adormit pe care ea şi Barty îl 
văzuseră cândva în pădure. Barty îi făcuse atunci un semn 
şi se îndepărtaseră în linişte. Dar cu bărbatul din faţa ei era 
cu totul altceva şi se gândi deodată că i-ar fi plăcut să se 
lupte cu el, chiar şi cu mâinile goale, chiar dac-ar fi încasat 
câteva lovituri. 

Am prea multă furie în mine, îşi zise Kelsea. Dar era un 
motiv de mânarie: orice alte slăbiciuni ar fi avut, ştia că 
furia avea să fie mereu de partea ei, o sursă adâncă şi 
nesecată de forţă. Carlin ar fi fost dezamăgită, dar Kelsea 
era Regină acum, nu o copilă speriată, şi învățase multe de 
când plecase din casa lor. Ar fi ştiut ce să-i spună lui Carlin, 
cum să se explice. Nu fără teamă, poate, dar cel puţin fără 
certitudinea obositoare că întotdeauna Carlin va şti mai 
bine. Carlin avusese dreptate în multe privinţe, dar până şi 
ea avea limitele ei. Kelsea le vedea clar acum, în culori vii. 
Lui Carlin îi lipseau pasiunea şi imaginaţia; lui Kelsea, 
dimpotrivă. Uitându-se la bărbatul din faţa ei, găsi o soluţie 
simplă. 

— Borwen, ai irosit prea mult din timpul meu cu 
aberaţiile dumitale. Vei pleca acum. Eşti liber să acuzi 
Coroana de nedreptate, dar ia aminte, voi răspunde făcând 
publice lucrurile pe care soţia dumitale le are de spus 
despre tine. Dumneata alegi. 

Borwen rămăsese fără grai. Ochii lui negri aveau 
căutătura unui animal încolţit. Cu mâna făcută pumn, lovi în 
palma celeilalte mâini, privind-o crunt pe Andalie. 

— ţi ţii nasul pe sus ca întotdeauna, ai? Ştie unde ai 
crescut? Ştie că ai sânge de Mortmesne? 

— Destul! porunci Kelsea şi se ridică de pe tron, ignorând 
durerea din umăr. 

Safirul ei se trezise la viaţă, îl simţea sub rochie, era ca 


un animal mic şi violent. 

— Răbdarea mea s-a epuizat. Pleacă imediat de aici, sau 
îl las pe Lazarus să te scoată cum ştie el. 

Borwen dădu înapoi, cu un zâmbet triumfător. 

— E din Mortmesne! E spurcată! 

— Lazarus, ia-l. 

Buzduganu se repezi spre Borwen, dar acesta mergea 
acum repede spre uşă. leşirea lui fu salutată cu hohote 
apreciative de râs. Andalie se aşeză din nou lângă Kelsea, 
iar chipul ei nu trăda nici acum nimic. Buzduganu se făcuse 
doar că vrea să-l prindă pe Borwen şi, după ce acesta 
dispăru, se întoarse. Avea o privire amuzată. Dar Kelsea îşi 
frecă ochii, obosită. Oare ce mai urma? 

— Lady Andrews, Maiestate! strigă crainicul. 

O femeie se apropie vijelios de tron. De această dată, 
purta pe cap o pălărie sofisticată, din catifea, de un liliachiu 
aprins, decorată cu funde violete din mătase şi cu pene de 
păun. Cu toate astea, lui Kelsea nu-i fu deloc greu să 
recunoască buzele subţiri, îngustate a nemulţumire. 

— O, Doamne Dumnezeule, îi şopti ea lui Buzduganu. Nu 
am plătit afurisita aia de diademă? 

— Ba da, Domniţă. Ba chiar am plătit mult peste cât 
făcea. Cei din neamul Andrews sunt nişte pungaşi şi Arliss a 
vrut să se asigure că n-au motive să fie nemulţumiţi. 

Lady Andrews se opri la baza scărilor. Era mult mai 
bătrână decât păruse în lumina slabă din camera tronului. 
Avea în jur de patruzeci de ani, dar chipul îi era nefiresc de 
neted, întins parcă. Chirurgie estetică? În Tearling nu 
existau medici esteticieni, dar se zvonea că apăruseră din 
nou în Mortmesne. Nobilii din Tear s-ar fi încumetat să 
meargă până acolo, mai ales cineva ca femeia aceea. Lady 
Andrews avea un zâmbet dulceag, dar ochii ei vădeau 
altceva. 

Mă urăşte, înţelese Kelsea, surprinsă. Oare femeia aia nu 
avea altă grijă decât cum îi stătea părul? 

— Am venit să jur credinţă în faţa Maiestăţii Voastre, 


declară Lady Andrews. 

Avea o voce neobişnuită, aspră şi groasă, iar Kelsea se 
întrebă dacă era fumătoare, ca Arliss. 

— Sunt onorată. 

— Am venit cu un dar pentru Maiestatea Voastră, o 
rochie din mătase de Callae. 

Rochia era splendidă, dintr-o mătase albastru regal care 
strălucea în lumina torţelor. Dar când Lady Andrews i-o 
arătă, Kelsea văzu că era cu trei măsuri mai mică, croită 
pentru o femeie înaltă şi slabă, cum era Lady Andrews, îşi 
dădu seama că rochia fusese făcută aşa intenţionat, pentru 
plăcerea de a şti că ea o să constate că nu o încape, atunci 
când avea să o probeze. 

— Mulţumesc, răspunse Kelsea. Foarte frumos. 

Arliss luă rochia şi o puse peste celelalte daruri, în 
mormanul care tot creştea. Unele cadouri erau cu totul 
îngrozitoare - erau de la oameni care păreau să aibă 
acelaşi gust artistic precum Regentul. Dar, cel puţin, 
materialele din care erau făcute erau de calitate. Nu avea 
nimeni curaj să-i dea lui Kelsea ceva lipsit de orice valoare. 
Deja se hotărâse să vândă cea mai mare parte din ele, dar 
Arliss avea deja totul pus la cale. Cântărise din ochi rochia 
albastră şi notase ceva în micul lui carnet. 

— Aş vrea şi să o întreb pe Maiestatea Voastră ce planuri 
are pentru Mortmesne. 

— Poftim? 

Lady Andrews zâmbi - zâmbetul acela înşelător de 
amabil al cărui rol părea să fie ascunderea dinţilor 
încleştaţi. 

— Aţi încălcat Tratatul cu Mortmesne, Maiestate. Eu deţin 
pământuri spre izvorul râului Crithe, în Almontul de Est. Am 
multe de pierdut. 

Kelsea se uită pe furiş la Buzduganu, dar el privea atent 
mulţimea. 

— Eu am mai multe de pierdut decât dumneata, Lady 
Andrews. Mai mult pământ, precum şi propria-mi viaţă. Aşa 


că, ce-ar fi să mă laşi pe mine să-mi fac griji? 

— Oamenii mei sunt speriaţi, Maiestate. E de înţeles. Ei 
stau chiar în drumul spre Noua Londră, iar la ultima invazie 
au avut mult de suferit. 

— Sunt convinsă că şi atunci ţi-a păsat de n-ai mai putut, 
zise Kelsea în şoaptă, către sine, şi simţi arsura safirului pe 
piept, apoi văzu imaginea unui turn înalt, cu uşile închise şi 
cu porţile baricadate. l-aţi apărat, dumneata şi străjerii 
dumitale? 

Lady Andrews deschise gura, dar tăcu. 

— Nu i-ai apărat, nu-i aşa? Ai rămas în turn şi i-ai lăsat să 
se descurce cum au putut. 

Faţa femeii se crispă. 

— Ce rost avea să mor împreună cu ei? 

— Sigur, da. 

— Ce vă nemulţumeşte la transport, Maiestate? 

— Ce mă nemulţumeşte? 

— E un sistem corect. Avem o datorie faţă de Mortmesne. 

Kelsea se lăsă în faţă. 

— Aveţi copii, Lady Andrews? 

— Nu, Maiestate. 

Bineînțeles, se gândi Kelsea. Copiii ar fi devoraţi de 
pântecele ei. 

— Prin urmare nu ai avea mult de pierdut la loterie, nu? 
întrebă ea vorbind tare. Nu ai copii, nu pari îndeajuns de 
puternică să poţi munci şi eşti deja prea bătrână să mai 
atragi pe cineva. 

Lady Andrews o privea cu ochii măriţi de furie. Câteva 
femei râdeau în sala din spatele ei. 

— Vreau să ştiu nemulţumirile celor care au cu adevărat 
ceva de pierdut din cauza Mortmesne-ului şi a loteriei, zise 
Kelsea către sală. Cei pentru care transportul constituie o 
miză pot veni să stea de vorbă cu mine când ţin audienţe şi 
o să-i ascult. Dar dumneata, nu, continuă ea, întorcându-se 
spre Lady Andrews. 

Mâinile lui Lady Andrews arătau acum ca nişte gheare, cu 


unghii lungi, pictate cu un lac violet-aprins. Semicercurile 
descărnate de sub ochi i se umpluseră de pete roşii. Kelsea 
se întreba dacă nu cumva femeia aceea ar fi fost în stare să 
o atace cu mâinile goale. Greu de crezut, dar nu băga 
mâna-n foc. Nici Buzduganu n-ar fi băgat mâna-n foc. Se 
apropiase puţin şi se uita ameninţător la Lady Andrews. 

Ea oare ce vede când se uită în oglindă? se întrebă 
Kelsea. Cum e posibil ca o femeie atât de bătrână să îşi 
dorească cu atâta ardoare să fie atrăgătoare? Citise despre 
nebunia asta în cărţi, dar era altceva să o vadă în realitate. 
In ultima vreme, Kelsea suferise mult din cauza felului în 
care arăta, dar acum înţelegea că urâţenia nu era cel mai 
grav lucru posibil: e mult mai rău să fii urât şi să crezi că 
eşti frumos. 

Lady Andrews îşi reveni repede, dar vocea încă îi tremura 
de enervare. 

— Şi dumneavoastră, Maiestate, ce aveţi de pierdut? V- 
aţi ascuns toată copilăria. A ajuns vreodată numele 
dumneavoastră între cele trase la sorţi? 

Kelsea roşi. Fusese luată prin surprindere, aşa că nu ştiu 
ce să răspundă. Nu se gândise niciodată la asta. Bineînţeles 
că numele ei, Glynn, nu intrase niciodată la loterie, din 
moment ce nimeni nu ştia că exista cineva pe nume Kelsea 
Glynn. Dar va fi existat măcar un bilet de loterie cu numele 
Kelsea Raleigh pe el? Bineînţeles că nu, după cum nu 
existase nici pentru Elyssa Raleigh sau Thomas Raleigh sau 
alţi nenumărați nobili care-şi puteau permite să-şi cumpere 
libertatea. 

Lady Andrews făcu un pas spre ea, cu un zâmbet 
răutăcios pe faţă, fără să-i fie teamă de Buzduganu. 

— De fapt, Maiestate, riscaţi mai puţin decât oricare 
dintre noi, nu-i aşa? Dacă ea ne invadează iar, vă baricadaţi 
în turn, cum am făcut şi eu. Numai că turnul 
dumneavoastră e mai înalt decât al meu. 

Gândindu-se la camerele pline de provizii, în caz de 
asediu, Kelsea se înroşi: alimente şi arme, torţe şi butoaie 


de ulei. Ce putea să facă, să promită că o să lupte alături 
de oamenii din Noua Londră? Cei din sală începuseră să 
şuşotească. Se uită la Buzduganu şi la Pen, dar văzu că şi ei 
erau încurcaţi. Lady Andrews era satisfăcută - avea rânjetul 
unui animal care şi-a încolţit prada, colții ei erau perfecţi. 
Faptul că era încolţită de femeia aceea o făcea să simtă că 
moare ceva în ea, într-un ungher întunecat şi adânc unde 
nu ajunsese niciuna dintre lecţiile lui Carlin. 

Kelsea scoase safirul, ţinându-l strâns în mână. Orice i-ar 
fi spus, l-ar fi ascultat, dar piatra nu-i zise nimic, rămase 
rece. Şoaptele se înteţiseră, ecoul lor lovea zidurile sălii. 
Cineva avea să râdă şi asta ar fi însemnat că ea fusese 
învinsă de femeia asta îngrozitoare. 

— Doamnă, m-am numărat printre sătenii dumitale. 

Mhurn vorbea din spatele lui Lady Andrews şi se 
apropiase de ea. Kelsea se uită la Mhurn. Era alb la faţă, ca 
de obicei, iar ochii lui înroşiţi erau aţintiţi asupra lui Lady 
Andrews. Numai că de data asta nu era palid din cauza 
lipsei de somn, ci din cauza furiei. 

— Tu cine dracu' eşti? se răsti Lady Andrews la el. Un 
străjer care îndrăzneşte să i se adreseze unui nobil? Aş fi 
pus să fii biciuit dacă eram în sala mea de primire. 

Mhurn nu o băgă în seamă. 

— Am făcut tot ce am putut. Nevasta mea nu ştia să 
călărească, fata mea era bolnavă. Nu aveam cum să 
scăpăm de cei din Mortmesne. Am venit la poarta castelului 
şi v-am implorat să ne daţi adăpost. V-am văzut la 
fereastră, cum vă uitaţi la noi de sus. Aveaţi multe camere, 
dar n-aţi vrut să ne primiţi. 

Kelsea îşi aminti deodată: o zi în Almont, oamenii care 
lucrau pe câmp, turnul înalt de cărămidă. Lady Andrews 
începuse să dea înapoi, dar Mhurn înainta - Kelsea văzu că 
avea ochii înlăcrimaţi. 

— O ştiu pe Regină de o lună doar, dar sunt sigură că, 
dacă cei din Mortmesne ar veni peste noi, ar încerca să 
primească tot Regatul Tearling în această Cetate, fără să-i 


pese când s-au spălat ultima oară sau cât de săraci sunt. |- 
ar primi pe toţi aici. 

Lady Andrews se uita fix la el, cu gura deschisă, fără grai. 

Buzduganu se apropie de Mhurn şi-i spuse ceva în 
şoaptă. Mhurn dădu din cap, apoi se duse în spatele 
tronului, spre camerele străjerilor. Kelsea îşi aduse aminte 
că, la începutul săptămânii, când trecuse pe lângă Mhurn, 
în drum spre balcon, avusese îndoieli în ce-l privea. Se uită 
la ceilalţi gardieni din sală - erau nouăsprezece acum, cu 
feţele împietrite. Oare şi ei aveau un astfel de trecut? Se 
simţi prost. Chiar dacă vreunul dintre ei era vinovat, cum să 
se îndoiască de ei? 

— Cer să fie pedepsit, Maiestate! Daţi-mi-l mie pe stră- 
jerul ăsta, zise Lady Andrews, regăsindu-şi vocea. 

Kelsea începu să râdă, un râs sănătos care răsună în sala 
de primire. Se simţea foarte bine, cu atât mai mult cu cât 
Lady Andrews era acum vânătă la faţă. 

— Să-ţi spun eu ce o să faci, Lady Andrews. O să-ţi iei 
rochia şi o să ieşi naibii din Citadela mea. 

Lady Andrews deschise gura, dar nu reuşi să scoată 
niciun cuvânt. În doar câteva secunde, mii de riduri îi 
apăruseră pe pielea întinsă a feţei. Arliss veni cu rochia şi i- 
o dădu lui Lady Andrews, dar era încruntat, şi Kelsea îşi 
dădu seama că avea să-i reproşeze asta mai târziu. 

Lady Andrews înşfăcă rochia şi ieşi cu capul în jos. Felul 
în care târşâia picioarele îi trăda vârsta. In timp ce se 
îndepărta pe culoar, mai multe persoane din mulţime o 
priviră cu dezgust. Pe Kelsea, însă, asta o lăsa rece: 
probabil nici ei nu se purtaseră mai bine în timpul ultimei 
invazii. Ca şi în ziua încoronării, în sală nu erau săraci. Voia 
să schimbe asta. Avea să-i spună lui Buzduganu să lase 
uşile deschise pentru primele sute de oameni care voiau să 
intre la audienţele de săptămâna viitoare 

— Mai e cineva? îl întrebă ea pe Buzduganu. 

— Nu cred, Domniţă, zise Buzduganu uitându-se la 
crainic, iar acesta dădu din cap că nu. 


Buzduganu făcu un semn cu mâna. 

— Audienţele s-au încheiat! Vă rugăm să vă îndreptaţi în 
linişte către ieşire! 

— E bun crainicul, observă Kelsea. Greu de crezut că un 
băiat aşa de micut are o voce atât de puternică. 

— Bărbaţii slabi sunt cei mai buni crainici, Domniţă, nu 
ştiu de ce. O să-i spun că eşti mulţumită. 

Kelsea se sprijini de spătarul tronului, dorindu-şi să fi stat 
în fotoliul ei. Tronul era tare ca piatra. Se hotărî să pună 
nişte perne pe el când n-o vedea nimeni. 

Nu se putea însă ca ieşirea să aibă loc în linişte: oamenii 
se înghesuiau la uşă - fiecare considera că merită să treacă 
primul. 

— Doamne, ce îmbulzeală, zise Pen râzând. 

Kelsea se bucura că putea, în sfârşit, să-şi scarpine nasul 
care o mânca nebuneşte de ceva vreme, apoi îi făcu semn 
lui Andalie. 

— Am tot ce-mi trebuie pentru noapte, Andalie. Poţi 
pleca. 

— Mulţumesc, Domniţă, zise Andalie şi cobori de pe 
platformă. 

Când sala se goli şi gardianul ei bloca uşile, Kelsea 
întrebă: 

— Ce crezi că încerca să facă Lady Andrews? 

— A, a fost trimisă să creeze probleme, răspunse Buz- 
duganu. 

Arliss, care îi ascultase vorbind de la baza platformei, 
dădu aprobator din cap. 

— Thorne e inteligent, ştia că nu ar fi fost bine să vină azi 
aici, dar se vede că a fost mâna lui. 

Kelsea se încruntă. Datorită lui Buzduganu şi lui Arliss, 
înţelegea mai multe acum despre Biroul de Recensământ al 
lui Thorne. Deşi fusese creat ca să fie în subordinea 
Coroanei, ajunsese să funcţioneze după nişte legi proprii 
îngrozitoare şi avea la fel de multă putere ca Biserica 
Domnului. Biroul era prea mare ca să poată fi închis cu 


totul. Trebuia desfăcut bucată cu bucată, iar cea mai 
importantă dintre ele era Thorne însuşi. 

— Nu vreau ca Thorne să strice tot ce facem noi. Să-l 
înlăturăm şi să-i oferim o pensie bună. 

— Biroul de Recensământ are cei mai educați angajaţi 
din regat, Domniţă, o preveni Buzduganu. Dacă vrei să-l 
desfiinţezi, trebuie să le dai tuturor nişte slujbe bine plătite. 

— Ar putea fi profesori. Sau inspectori financiari, nu ştiu. 

Dar nu avea cum să afle atunci părerea lor: lui Wellmer îi 
chiorăi burta şi gardienii începură să râdă înăbuşit. Milla 
pregătea cina şi în sală mirosea îmbietor a usturoi. Faţa lui 
Wellmer avea culoarea unei roşii. 

— Gata, zise Kelsea zâmbind. O să mănânc în camera 
mea în seara asta. Sunteţi poftiţi la masă. Să-i aducă unul 
dintre voi ceva de mâncare lui Mhurn şi să-l oblige să 
mănânce. 

Făcură toţi o plecăciune şi câţiva străjeri plecară spre 
bucătărie, alţii dispărură pe coridor, spre camerele familiilor 
lor sau ale gărzilor. 

Milla pusese piciorul în prag şi le zise că nu acceptă ca 
bucătăria ei să fie invadată de douăzeci de străjeri la ora 
mesei, aşa că, acum, câţiva dintre ei serveau la masă când 
veneau familiile să mănânce. Ajunseseră la un fel de 
sistem, de comun acord, fără să fie nevoie ca Buzduganu să 
intervină. Nu era mare lucru, dar lui Kelsea i se părea că 
era un semn bun faptul că simțeau că fac parte dintr-o 
comunitate. 

— Lazarus, stai puţin. 

Buzduganu se aplecă, apropiindu-se de ea. 

— Domniţă? 

— Ai aflat unde sunt Barty şi Carlin? 

— Încă nu, Domniţă, zise Buzduganu îndreptându-se. 

Kelsea scrâşni din dinţi. Nu voia să-l bată la cap, dar avea 
nevoie de Barty, voia, mai mult ca niciodată, să-i vadă 
zâmbetul acela care-i lumina ochii. lar de Carlin avea chiar 
mai mare nevoie. 


— Ai căutat în sat? 

— Am avut multe de făcut, Maiestate. O să mă ocup şi de 
asta cât de curând. 

— Lazarus, tu mă minţi, zise Kelsea îngustându-şi ochii. 

Privirea lui nu trăda nimic. 

— De ce mă minţi? 

— Domniţă! 

Venner o striga din celălalt capăt al sălii. 

— Armura dumitale e gata. 

Kelsea se întoarse enervată. 

— Şi de ce eşti tu cel care-mi spune asta, Venner? 

— Fell este foarte bolnav. 

Altă minciună. Se gândi că Venner trebuise să se 
descurce de unul singur ca să facă rost de armură. Dar 
mirosul mâncării gătite de Milla o făcu să nu mai vrea să se 
certe cu nimeni. 

— O să vedem mâine ce e de capul ei, în timpul antre- 
nametului. 

Cu buzele strânse într-o expresie crispată, Venner plecă 
spre bucătărie. Kelsea voia să mai vorbească cu 
Buzduganu, dar el dispăruse din sala de primire. 

— Şmecherul, zise Kelsea în şoaptă. 

Oare ce se întâmplase cu Barty şi Carlin? Erau bolnavi? 
Drumul spre sud era cam lung pentru doi bătrâni, şi mai era 
şi iarnă. Oare fuseseră prinşi de Cadeni? Nu, Barty ştia să-şi 
acopere urmele. Dar ceva se întâmplase, ceva rău. Văzuse 
asta pe faţa lui Buzduganu. 

Urmată de Pen, Kelsea cobori de pe platformă. Maţele îi 
chiorăiau din pricina mirosului de usturoi, iar Kelsea de-abia 
îşi înăbuşi un chicot înciudat: oricât ar fi fost de neliniştită, 
nu-şi pierdea niciodată pofta de mâncare. Se uită după 
Buzduganu pe hol, dar acesta se ascunsese cine ştie pe 
unde. Se gândi să-l întrebe pe Coryn dacă ştia unde e - 
Coryn era de gardă în Camera Balconului -, dar i se păru o 
copilărie, aşa că nu se abătu din drum şi străbătu holul cu 
paşi apăsaţi. 


La uşa iatacului, Kelsea o auzi pe Andalie vorbind despre 
ea în odaia de alături şi se opri instinctiv. Pen se opri şi el în 
spatele ei. 

— Îţi spun eu, Reginei i-e frică. 

— Nu pare să-i fie frică. 

Era glasul Aisei, cea mai mare dintre fiicele lui Andalie. 
Era uşor de recunoscut - vocea ei era în schimbare, uşor 
îngroşată şi nemulțumită. 

— Dar îi este, draga mea, zise Andalie. O ascunde ca să 
ne fie nouă mai puţin frică. 

Kelsea se sprijini de perete. Ştia că nu e frumos să tragi 
cu urechea, dar nu se putea abţine. Andalie era un mister 
pentru ea. Nici măcar Buzgudanu nu reuşise să găsească 
nimic despre neamul sau despre trecutul ei, ştia doar că 
era pe jumătate originară din Mortmesne - Andalie le 
spusese chiar ea asta. Parcă ar fi căzut din cer la 
cincisprezece ani, când se măritase cu nemernicul ei soţ. 
Înainte de asta, nimic. 

— De multă vreme nu s-a mai întâmplat ceva bun în 
regat, continuă Andalie. Tearling are nevoie de o regină. De 
o Regină Adevărată. Dacă nu moare, Regina Kelsea va fi o 
regină adevărată. Poate chiar una legendară. 

Kelsea se uită la Pen cu ochi mari, iar el duse un deget la 
gură. 

— Mi-ar plăcea să iau parte la scrierea legendei, Maman. 

— De-asta rămânem aici. 

Vocea lui Andalie se auzea mai bine acum, se apropiase 
de perete. Kelsea îi făcu semn lui Pen să o urmeze şi intrară 
încet în camera ei. Pen închise uşa. 

— Ţi-am spus că vede viitorul, şopti Pen. 

— lar eu nu te-am contrazis. Dar nu e bine să ne 
încredem în viziuni. 

Pen îşi adusese un pat în anticameră şi-l aşternuse cu 
pături şi cearşafuri desperecheate. Pe podea zăceau 
împrăştiate haine murdare - le împinse cu piciorul sub pat. 
Cineva bătu la uşă. Deschise, lăsând-o pe Milla să intre, cu 


două tăvi cu tocană de vită. Milla îşi arogase dreptul de a-i 
aduce ea însăşi mâncarea lui Kelsea. Buzduganu zicea că 
Milla gustă din fiecare farfurie care ajungea la Kelsea. Nu 
prea avea sens, ştiindu-se că atâtea otrăvuri au efect 
întârziat, dar pe Kelsea reuşise să o impresioneze. 

— Vrei să iei masa împreună cu mine? îl întrebă ea pe 
Pen. 

— Da. 

Trecură pe sub arcadă şi intrară în camera ei, unde 
Buzduganu adusese o măsuţă, pentru ca Regina să poată 
cina singură atunci când dorea. Milla lăsă tăvile pe masă, 
făcu o plecăciune către Kelsea şi ieşi. 

Kelsea se înfruptă din tocană. Ca toate felurile pregătite 
de Milla, era foarte gustoasă, dar Kelsea mânca mecanic, 
cu gândul la fiica cea mare a lui Andalie. Din câte ştia, mai 
toţi copiii lui Andalie fuseseră abuzaţi, şi orice abuz lasă 
urme. Fata intra în adolescenţă - o perioadă pe care Kelsea 
şi-o amintea destul de bine: senzaţia de neajutorare, 
accesele bruşte de furie provocate de faptul că adulţii nu 
înţeleg care sunt lucrurile cele mai importante. Intr-o zi, 
când Kelsea avea vreo doisprezece ani, urlase la Barty 
pentru că schimbase locul unui obiect de pe birou. 

Se uită la Pen şi văzu că o privea curios. 

— Ce este? 

— Îmi place să mă uit la dumneata când te gândeşti. E ca 
şi cum m-aş uita la doi câini care se luptă într-un ţarc. 

— Te duci la lupte de câini? 

— Nu de bunăvoie. Nu-mi plac. Tatăl meu organiza lupte 
de câini când eram mic. De-acolo mi se trage numele“. 

— Unde era asta? 

Pen dădu din cap. 

— Când intrăm în Straja Reginei obţinem dreptul de-a 
lăsa trecutul în urmă. lar dumneata ai fi în stare să-l arunci 
în închisoare pe tata. 

— Poate ar trebui. E un criminal. 


4 În engleză, pen - cuşcă, ocol, îngrăditură. (N.t.) 


Lui Kelsea îi păru imediat rău că zisese asta. 

Dar Pen stătu puţin pe gânduri, apoi vorbi cu multă 
blândeţe în glas. 

— Poate a fost mai demult. Acum e un bătrân orb care nu 
poate face rău nimănui. Când justiţia nu ţine cont de- 
mprejurări, devine periculoasă. 

— Sunt de acord. 

Pen se întoarse la tocana lui, Kelsea, la a ei. După puţin 
timp puse lingura jos. 

— Îmi fac griji pentru fată. 

— Fata lui Andalie? 

— Da. 

— Nu-i e prea bine, Domniţă. Nu am aflat nimic despre 
trecutul lui Andalie de dinaintea căsătoriei. Şi, crede-mă, 
Buzduganu şi cu mine am făcut tot ce-am putut. Dar cu 
viaţa lor de familie e altă poveste. 

— Cum adică? 

Pen făcu o pauză, şi Kelsea îşi dădu seama că se străduia 
să găsească cuvintele potrivite. 

— Domniţă, toţi vecinii ştiau că soţul lui Andalie avea o 
slăbiciune pentru fete tinere. Fiicele lui au fost cazul cel mai 
grav, dar nu singurul. 

Kelsea îşi înăbuşi repulsia, încercând să vorbească 
aşezat. 

— Carlin îmi spunea că, atunci când nu există tribunale, 
comunitatea se ocupă ea însăşi de problemele care apar. 
De ce nu l-au oprit? 

— Pentru că Andalie nu le-a dat voie. 

— Nu are niciun sens. Pe Andalie aş fi crezut-o în stare 
să-l omoare ea cu mâna ei, înaintea oricui altcuiva. 

— Şi eu, Domniţă. E o enigmă pentru care nu am găsit 
niciun răspuns. Vecinii ne-au vorbit bucuroşi despre 
Borwen, dar nu şi despre Andalie. Ziceau că e o vrăjitoare. 

— De ce? 

— N-a vrut nimeni să spună. Poate are legătură cu felul ei 
de a se uita la oameni ca şi cum ar vedea prin ei. Mi-e mai 


frică de Andalie decât de un bărbat înarmat, Domniţă. 

— Şi mie. 

Pen mai luă o lingură de tocană. Nu era deloc indiscret, 
iar asta o făcu pe Kelsea să poată vorbi despre ceea ceo 
speria. 

— Andalie ar fi trebuit să fie Regina, Pen. Nu eu. Arată ca 
o regină, vorbeşte ca o regină şi inspiră teamă. 

Pen se gândi puţin înainte de a răspunde. Kelsea îl 
aprecia pentru faptul că gândea şi nu căuta cu orice preţ să 
umple tăcerea vorbind fără rost. Mai luă de două ori din 
mâncare înainte de a răspunde. 

— Domniţă, ai descris-o acum pe Regina din Mortmesne. 
Andalie este pe jumătate din Tearling, dar aparţine 
neamului Mortmesne până în măduva oaselor. Ar fi regina 
perfectă acolo, în regatul lor. Dar dumneata încerci să 
creezi un alt fel de domnie, una care nu e construită pe 
teamă. 

— Şi pe ce este construită domnia mea? 

— Pe dreptate, Domniţă. Pe ascultare. Nu se ştie dacă va 
învinge. E mult mai uşor să rămâi la putere folosindu-te de 
teamă. Pe Andalie ar ajuta-o faptul că poate fi dură, fără 
milă, dar asta n-o face să fie puternică. 

Kelsea zâmbi, întorcându-se la tocana ei. Dreptate şi 
ascultare. Carlin ar fi fost mulţumită. 


Kelsea se ridică. Era întuneric. Auzise un copil ţipând de 
durere nu departe de camera ei. Se uită instinctiv în 
stânga, voind să vadă focul, dar focul nu mai ardea, nu mai 
rămăseseră nici măcar câţiva tăciuni aprinşi. Probabil se 
crăpa de ziuă de-acum. 

Întinse mâna după lumânarea de pe noptieră, dar n-o 
găsi. O cuprinse teama, un val de teamă fără nicio cauză 
clară. Bâjbâi, panicată, şi îşi dădu seama că nici noptiera nu 
era locul ei. 

O femeie ţipă afară, iar ţipătul ei ascuţit se stinse într-un 
geamăt sufocat. 


Kelsea dădu păturile la o parte şi sări din pat. Simţea 
pământ sub picioare, şi nu piatra rece cu care era pardosită 
odaia ei. Fugi la uşa care era la trei metri în dreapta, după 
bucătărie, în loc să fie la stânga - ştia drumul ca în palmă. 

Când deschise uşa, o izbi aerul rece al nopţii. Satul era 
cufundat în întuneric, încă nu răsărise soarele. Dar auzea 
tropăit de picioare, oamenii alergau. 

— Asediu! Asediu!, striga o femeie dintr-o casă din 
spatele ei. Sunt... 

Vocea îi pieri fără urmă. 

îngrozită, Kelsea închise uşa şi coborî bara de lemn. Pe 
dibuite, găsi pe masa din bucătărie chibrituri şi o lumânare. 
Acoperi lumina slabă a lumânării cu mâna, ca să nu fie 
văzută. Casa construită de Jonarl era solidă, era făcută din 
pământ ars în care pusese şi pietre. Făcuse şi câteva 
ferestre, din sticla spartă adusă din călătoriile lui la oraş. 
Casa fusese un cadou frumos de nuntă, dar, din cauza 
ferestrelor, lumina putea fi văzută de afară. 

Când se întoarse în dormitor, văzu că William se trezise şi 
clipea somnoros. Semăna atât de mult cu Jonarl încât simţi 
că inima i se opreşte în loc. Din fericire, Jeffrey încă dormea 
în pătuţul lui. Îl luă în braţe, cu tot cu pătură, şi-i întinse 
mâna lui William. 

— Suntem bine, dragule. Sus acum. Hai să mergem. 
Mami te roagă să vii cu ea. Crezi că poţi să mergi singur? 

William se dădu jos din pat. Picioarele lui de copil mic 
rămaseră suspendate puţin în aer înainte să atingă 
pământul. Întinse mâna, căutând-o pe a ei. 

De afară se auzeau bocancii tropăind pe stradă. Paşi de 
bărbați, se gândi ea. Dar bărbaţii plecaseră în oraş să 
vândă grâu. Panica îi cuprinse febril mintea. Unde s-ar fi 
putut duce? Dacă ar fi avut o pivniţă casa lor, s-ar fi ascuns 
acolo. Îl mută pe Jeffrey în cealaltă mână şi-şi căută 
pelerina şi pantofii. 

— William, vrei să-ţi cauţi haina şi pantofii? Hai să vedem 
cine-şi găseşte primul haina. 


William se uită în sus la ea, derutat. Apoi începu să caute 
în grămada de haine şi pături. Kelsea dădu la o parte un 
vraf de pături şi găsi pelerina de iarnă a lui Jonarl, 
împachetată frumos. Atunci îi veni să plângă, chiar acolo, 
lângă pelerina soţului ei mort. | se făcu greață - greţurile de 
dimineaţă reuşesc s-apară în cel mai prost moment posibil. 

Usa casei se deschise brusc. Bara subţire de lemn se 
rupse în două bucăţi care aterizară una în dreapta, alta în 
stânga bucătăriei. Cu o mână, Kelsea acoperi căpşorul 
pufos al lui Jeffrey, iar cu cealaltă îl înşfăcă pe William şi-l 
ascunse în spatele ei. 

Doi bărbaţi stăteau în pragul uşii, cu feţele înnegrite de 
funingine. Unul avea o pelerină roşu-aprins şi chiar şi 
Kelsea ştia ce înseamnă asta. Cadeni? Aici? gândi ea 
înspăimântată, apoi îl strânse în braţe pe Jeffrey. Copilul se 
trezi şi începu să plângă. 

— Nu! ţipă ea. 

O împinse şi i-l luă pe Jeffrey. Kelsea se prăbuşi într-un 
colţ şi se ţinu de piciorul mesei ca să nu cadă peste William. 
Gemu când se lovi cu şoldul de perete. 

— la băiatul, zise Cadenul celuilalt bărbat, înainte de a 
dispărea pe uşă cu Jeffrey. 

Kelsea ţipă şi simţi că înăuntrul ei se rupe ceva. Era un 
coşmar, n-avea ce altceva să fie, dar când se uită în jos 
văzu că, în cădere, piciorul stâng îi aterizase în pantoful 
drept, iar pantoful stătea într-un unghi ciudat. Numai acest 
detaliu, şi fu de-ajuns să-i năruie consolarea cum c-ar fi fost 
un coşmar. Îl apucă pe William şi-l împinse din nou în 
spatele ei, apoi ridică mâinile, ca să-l îndepărteze pe 
bărbatul care stătea în picioare deasupra ei. 

— Te rog, spuse el, şi se-aplecă să-i întindă mâna. Te rog 
să vii cu mine. Nu vreau să-ţi fac rău, nici ţie, nici băiatului. 

Chiar şi pe sub funingine, Kelsea văzu că omul era palid 
şi tras la faţă. Părea de vârsta lui Jonarl, poate puţin mai în 
vârstă... cum avea părul grizonant, era greu să-şi dea 
seama. Cu o mână ţinea cuțitul într-o parte, dar era clar că 


nu intenţiona să-l folosească; părea că uitase şi el că-l are. 

— Unde-l duce pe fiul meu? 

— Te rog, repetă omul. Vino şi taci. 

— Ce dracu-ţi ia atâta, Străjer al Porții? lătră o voce 
afară. 

— Vin acu'! 

Se întoarse spre Kelsea, cu chipul contorsionat. 

— Te rog pentru ultima dată. N-ai ce face. 

— William are nevoie de pelerină. 

— Atunci, hai repede. 

Se uită la William şi văzu că se încălţase şi-şi ţinea 
pelerina într-o mână. Îngenunche în dreptul lui şi-l ajută să 
se-mbrace. li tremurau degetele când îi închidea nasturii. 

— Ce deştept ai fost, William. Mai ceva ca mămica. 

Dar William rămăsese cu ochii la omul cu cuţit. 

— Hai, acum, te rog. 

Il luă pe William de mână şi-l urmă pe bărbat pe uşa din 
faţă. II blestemă scurt pe Jonarl că murise şi-i lăsase singuri. 
Dar, desigur, n-ar fi fost mare diferenţă. Era mijlocul lui 
martie şi toţi bărbaţii din Haven erau plecaţi să vândă grâu 
în Noua Londră, ca în fiecare an, lăsând satul fără apărare. 
Kelsea nu se mai gândise niciodată la asta. Satul nu se mai 
confruntase cu aşa ceva, de când cu asediul; erau prea 
departe de graniţa cu Mortmesne ca să-şi facă griji cu 
privire la năvălitori. 

Când ajunse-afară, se simţi uşurată să-l vadă pe Cadenul 
uriaş că-l ţine atent pe Jeffrey în balans pe-un şold. Jeffrey 
se mai liniştise puţin, dar nu pentru mult timp; suspina uşor 
şi pipăia pelerina omului să găsească sânul. Când n-avea 
să-l găsească, va începe să urle. 

— Hai, îi zise Cadenul. 

— Dă-mi voie să-l ţin eu. 

— Nu. 

Deschise gura să se-mpotrivească, dar celălalt bărbat, 
mai scund, o apucă de braţ şi-o strânse încet, în semn de 
avertisment. Apucă mâna micuță a lui William şi-l urmă pe 


Caden în jos pe stradă, spre marginea satului. Linia 
orizontului se lumina; se distingeau contururile vagi ale 
caselor şi-ale grajdurilor dimprejur. Li se alăturară şi alte 
grupuri, mai multe femei şi copii. Allison şi fetele ei ieşiră 
din casă, iar Kelsea văzu că Allison avea o tăietură roşie pe 
braţ şi-avea mâinile legate. 

A fost mai curajoasă decât mine, se gândi Kelsea, tristă. 
Dar majoritatea femeilor arătau la fel ca ea: năuce, cu 
figurile şocate, de parc-ar fi fost trezite dintr-un vis. 
Continuă să meargă, cu paşi împleticiţi, şi să-l tragă după 
ea pe William, fără să înţeleagă unde mergeau, dar ştiind c- 
avea să se întâmple ceva îngrozitor. O ardea pieptul, dar 
când privi în jos, nu mai avea nimic. 

Abia pe la colţul casei lui John Taylor, care-acum era 
goală şi întunecată, înţelese dintr-odată totul, ce era cu 
bărbaţii-aceştia, cu femeile şi copiii smulşi din case. 

În depărtare, zarea se lumina; dincoace, se ridica cuşca, 
înaltă şi ţeapănă, o siluetă întunecată, simetrică, cu câteva 
forme umane care mişunau înăuntru. Alături se găsea altă 
cuşcă, goală, înconjurată de măgari. Când îşi întoarse 
privirile dinspre sat, Kelsea mai zări câteva, aliniate, la 
câteva aruncături de băț una de alta, în direcţia Căii 
Mortmesne. 

Asta e pedeapsa, înţelese Kelsea. Îşi aminti două situaţii 
când unul dintre sătenii din Haven a fost tras la sorţi. Satul 
îi trata pe cei traşi la sorţi ca pe morţi: le făceau un priveghi 
şi vorbeau despre ei cu un ton trist, de jale. Urmăriseră de 
multe ori transportul ce se ducea spre Mort, şi de fiecare 
dată Kelsea fusese recunoscătoare, în inima ei, că nu 
căzuse la sorţi ea, bărbatu-său sau copiii ei. 

Asta e pedeapsa pentru uşurarea mea de-atunci. 
Bărbatul cu părul grizonant se întoarse spre ea. 

— Dă-mi-l pe fiu-tău. 

— Nu. 

— Te rog să nu complici lucrurile. Nu vreau să creadă că 
ne faci necazuri. 


— Ce-o să faci cu el? 

Omul arătă spre cealaltă cuşcă. 

— O să se ducă acolo, cu ceilalţi copii. 

— Nu se poate să-l ţin cu mine? 

— Nu. 

— De ce? 

— Hai, gata, se răsti o voce pe care n-o mai auzise. 

Din întuneric se întrupă un bărbat înalt, scheletic, cu 
pelerină albastră; chipul supt i se-arăta nemilos în lumina 
gri a zorilor. Kelsea-l ştia, dar nu ştia cine e, şi se trase 
înapoi în mod instinctiv, încercând să-şi apere fiul, când 
acesta se apropie. 

— Nu suntem aici ca să dezbatem cu ei, Străjer al Porții. 
Timpul e foarte important. Desparte-i şi bagă-i înăuntru. 

Străjerul Porții se întinse şi-l apucă pe William de 
încheietura mâinii, iar William ţipă, indignat. Când îl auzi pe 
frate-su ţipând, începu şi Jeffrey să urle şi să-l lovească cu 
pumnişorii, nervos, pe Caden. Kelsea îl apucă pe William de 
braţ şi dădu să-l apropie de ea, dar omul avea prea multă 
putere, iar William tipa de durere; dacă nu-i dădea ea 
drumul, îl rupeau pe din două. Se forţă să-i dea drumul de 
braţ, iar acum ţipa şi ea. 

— Domniţă! Domniţă, trezeste-te! 

Cineva o apucă de umeri şi-o scutură, însă ea se forţa să- 
| ajungă din urmă pe William, care era luat pe sus, spre 
cuşcă. Vedea acum că era o cuşcă pentru copii, plină cu 
făpturi mărunte, care plângeau. Cadenul cel uriaş se 
întoarse şi-o luă şi el într-acolo, cu tot cu Jeffrey, iar Kelsea 
urla fără cuvinte, neputând să se mai oprească. Avea o 
voce puternică şi clară, potrivită pentru solouri la biserică, 
dar acum scotea urlet după urlet, care răsunau mai 
departe, de-a lungul şi de-a latul Câmpiei Almont. 

— Kelsea! 

Primi o palmă peste faţă şi clipi; ţipetele încetară la fel de 
brusc cum începuseră. Când se uită în sus, îl văzu pe Pen, 
aplecat deasupra patului, cu mâinile de-o parte şi de alta a 


umerilor ei. Era înconjurată de confortul deja cunoscut şi de 
lumina focului din iatacul ei. Părul negru al lui Pen era 
ciufulit, după somn, şi nu purta cămaşă. Când îi zări pieptul 
musculos şi bine făcut, cu foarte puţin păr, Kelsea simţi 
brusc o nevoie inexplicabilă să-şi treacă degetele peste el. 
Ceva ardea în ea. 

Cuştile! 

Deschise larg ochii şi se ridică repede. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Buzduganu năvăli în cameră, cu mâna pe spadă. 

— Ce mama dracu'? 

— Nu-i nimic, domnule. A visat urât. 

Dar Kelsea scutura deja din cap. 

— Lazarus. Trezeşte-i pe toţi. 

— De ce? 

Kelsea-l împinse pe Pen într-o parte, aruncă aşternu- 
turile şi sări din pat. Safirul îi ieşise din cămaşa de noapte şi 
emitea o lumină albastră în toată camera. 

— Trezeşte-i imediat. Trebuie să plecăm într-o oră. 

— Încotro, dacă nu ţi-e cu supărare? 

— Către Câmpia Almont. Un sat pe nume Haven. Poate 
chiar până la graniţa cu Mortmesne, nu ştiu. Dar nu e timp 
de pierdut. 

— Ce naiba zici acolo? E patru dimineaţa. 

— E vorba de Thorne. A făcut o înţelegere ascunsă şi se 
îndreaptă spre Mortmesne cu un transport de oameni din 
Tearling. 

— De unde ştii? 

Lui Kelsea îi sări ţandăra, pur şi simplu. Şi nici nu mai 
avea mult până să-şi piardă cumpătul de tot. 

— La naiba, Lazarus, ştiu! 

— Domniţă, ai visat urât, insistă Pen. Poate ai face bine 
să te bagi la loc în pat şi... 

Kelsea-şi dădu jos cămaşa de noapte şi simţi o mică 
satisfacţie şi-o răzbunare când îl văzu pe Pen cum se 
înroşeşte înainte s-apuce să se întoarcă cu faţa la perete. 


Se duse către scrinul ei şi-o găsi pe Andalie, care era deja 
acolo şi-i întindea o pereche de pantaloni negri. 

— Domniţă, zise Buzduganu, cu cea mai blândă şi mai 
rezonabilă voce, ca şi cum i-ar fi vorbit unui copil, e în 
puterea nopţii. N-ai unde să te duci acum. 

Kelsea îşi mai pierdu un dram de răbdare. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap să mă opreşti, Lazarus. 

— A fost un vis. 

Vorbi şi Andalie, încet, dar pe un ton ferm: 

— Regina trebuie să plece. 

— Aţi înnebunit amândouă? Ce dracu’ ziceţi acolo? 

— Trebuie să plece. Văd şi eu. N-are încotro. 

Kelsea terminase să se îmbrace şi descoperi că safirul îi 
ieşise iarăşi din cămaşă, iar acum lumina întreaga încăpere. 
Buzduganu şi Pen şuierară şi-şi acoperiră ochii, dar Kelsea 
nici nu clipi. Ridică safirul şi-şi dădu brusc seama că în 
adâncurile lui se zăreşte un chip de femeie: o femeie 
frumoasă, cu părul negru şi cu privirea rece şi clară. Avea 
pomeţii înalţi şi trăsăturile pline de cruzime. li zâmbi lui 
Kelsea şi-apoi se făcu nevăzută; în urma ei, giuvaierul 
scânteia într-un albastru-verzuliu aprins şi clar în lumina 
flăcărilor. 

Pentru o clipă, Kelsea se întrebă dacă nu cumva era 
nebună. Dar părea o soluţie prea simplă; dac-ar fi 
înnebunit, lumea reală nu i s-ar mai fi părut atât de 
importantă. În ziua aceea, în faţa Citadelei, câştigase tot 
ce-avea acum; dacă în Mortmesne ajungea un transport, în 
ciuda decretului ei, era terminată. N-ar fi decât o regină pe 
hârtie şi tot ce-ar mai încerca să realizeze ar fi sortit 
eşecului. 

— Andalie are dreptate, Lazarus. Trebuie să plec. 

Buzduganu se întoarse spre Andalie, cu o voce 
dezgustată: 

— Bravo. 

— Cu plăcere. 

Kelsea fu surprinsă când auzi o urmă vagă de accent de 


Mortmesne, nu mai auzise niciodată aşa ceva la Andalie. 

— Nu poţi să pricepi alte daruri decât pe-ale tale. 

— Darul tău n-a fost niciodată prea coerent. Nici măcar 
clarvăzătorul Reginei Roşii nu putea să prevadă totul. 

— Atunci să prevezi tu asta, Căpitane. 

— Linişte! ţipă Kelsea. Mergem cu toţii. Alege câţiva 
străjeri care să rămână aici cu femeile şi cu copiii. 

— Nu merge nimeni nicăieri, urlă Buzduganu, şi-o apucă 
tare de braţ. Ai visat urât, Maiestate. 

— Are dreptate, Domniţă, zise şi Pen. Mai bine te culci la 
loc. Până dimineaţă o să uiţi totul. 

Buzduganu încuviinţă din cap, cu chipul atât de plin de 
solicitudine încât Kelsea ar fi vrut să-l pocnească. 

Strânse din dinţi. 

— Lazarus, e un ordin direct de la Regina ta. Plecăm. 

Se duse iar spre uşă şi de data asta o opriră amândoi: 
Buzduganu o apucă de braţ şi Pen de talie. Răbdarea lui 
Kelsea cedă brusc; simţi cum ceva îi explodează în cap şi-i 
smuci pe amândoi cu ajutorul mâniei pe care-o simţea şi 
care-i ieşea din corp ca un curent. Amândoi zburară: Pen 
ateriză grămadă la picioarele patului, iar Buzduganu se lovi 
de perete şi căzu pe podea. Nu-i smucise prea tare şi-şi 
reveniră amândoi repede. Se ridicară şi acum se holbau la 
ea, cu feţele luminate de razele albastre ale safirului. 
Andalie se dăduse în spate şi se sprijinea de masa de 
toaletă. 

— Nu trebuie să vină nimeni cu mine, le spuse Kelsea, 
uşurată că avea vocea calmă. Dar nu încercaţi să mă opriţi. 
Nu vreau să vă fac rău niciunuia, dar vă voi face. 

Buzduganu şi Pen se uitară o clipă unul la altul, cu 
privirile goale. Ce-ar fi făcut dacă Kelsea n-ar fi avut safirul? 
Ar fi încuiat-o în cameră, probabil, şi-ar fi lăsat-o să plângă 
până nu mai putea, cum îi făcea şi Carlin când era mică. Se 
cercetă să vadă dacă mai are aceleaşi rezerve de furie şi le 
găsi, bine dosite, dar încă intacte. l-a fost ruşine vreodată 
de furia ei? Acum se dovedea a fi un dar, pe care giuvaierul 


îl reflecta cumva. Avea potenţialul de-a fi periculos, 
desigur... dac-ar fi fost ceva mai furioasă, Pen şi Buzduganu 
ar fi fost răniţi rău. 

Pen îşi reveni primul. 

— Dacă asta ai de gând să faci, Domniţă, n-ar trebui să 
mergem îmbrăcaţi în uniforma Străjii Reginei. Ar trebui să 
ne-mbrăcăm ca o armată. Pentru dumneata, cel mai indicat 
e să porţi uniforma unui ofiţer de rang inferior. 

Buzduganu dădu uşor din cap. 

— Şi va trebui să-ţi tai şi părul, Maiestate. Să te tunzi 
chilug. 

Kelsea răsuflă uşurată, discret; avea nevoie cel puţin de 
ajutorul lui Buzduganu. Nici nu ştia unde-i e calul şi unde să 
găsească rezerve. Andalie străbătu camera şi ieşi. 

— Dacă n-ai păr, continuă Buzduganu, pe-un ton 
răutăcios, n-o să ai probleme să treci drept bărbat. 

— Desigur, răspunse Kelsea. E un test, îşi aminti, puţin 
nostalgică. Nu e decât un test. Şi altceva? 

— Atât, Domniţă. 

Buzduganu ieşi din cameră şi trase uşa după el. Apoi 

începu să strige ordine în stânga şi în dreapta. Kelsea îi 
auzea vocea gravă şi nervoasă chiar şi prin pereţii groşi ai 
încăperii. 
__Pen rămase în colţ, încercând să-i ignore privirea. 
Inţelegea perspectiva lor, dar... n-aveau încredere că face 
diferenţa între un coşmar şi ceea ce văzuse, o viziune mult 
mai adevărată decât orice vis. Simţise chiar şi cum i se 
înfioară pielea în aerul rece al dimineţii. Să fi fost o femeie 
în carne şi oase acolo, în Câmpia Almont? O pasăre care 
zbura de-adevăratelea pe deasupra armatei din 
Mortmesne? Kelsea nu deţinea nicio dovadă, dar avea 
încredere în viziunile ei; nici n-avea încotro. Presupunea că 
putea să înţeleagă versiunea lui Pen, dar nu voia. 

Ar fi trebuit să mă crezi, se gândi, uitându-se la el pe sub 
sprâncene. Cuvântul meu ar fi trebuit să fie de-ajuns. 

Andalie se întoarse cu un prosop şi o foarfecă şi începu 


să-i scoată lui Kelsea agrafele din păr. Aşeză diadema pe 
masa de toaletă şi-o atinse uşor; fie că era falsă sau nu, se 
ataşase de ea. Darva trebui s-o lase aici. 

— Stai jos, Domniţă. 

Kelsea se-aşeză, iar Andalie începu să-i taie smocuri mari 
de păr din creştetul capului. 

— Le-am tăiat părul copiilor mei ani întregi. Nu ne 
permiteam să mergem la frizer. 

— De ce te-ai măritat cu el, Andalie? 

— Nu facem mereu asemenea alegeri de capul nostru. 

— Te-a obligat cineva? 

Andalie scutură din cap şi chicoti fără veselie, apoi se- 
aplecă şi-i şopti lui Kelsea la ureche. 

— Cine e bărbatul acela, Maiestate? l-am văzut chipul în 
mintea dumitale de multe ori. Bărbatul cu părul brunet şi cu 
zâmbetul unui îmblânzitor de şerpi. 

Kelsea se înroşi. 

— Nimeni. 

— Nu e „nimeni”. 

Andalie îi apucă un smoc de păr de deasupra urechii şi 
tâie drept prin el. 

— Inseamnă mult pentru dumneata bărbatul acesta şi 
văd că aceste sentimente sunt umbrite de ruşine. 

— Şi ce? 

— Dumneata a; ales să simţi aşa ceva pentru el? 

— Nu, recunoscu Kelsea. 

— E una dintre cele mai greşite alegeri pe care le-ai fi 
putut face, nu? 

Kelsea încuviinţă, înfrântă. 

— Nu facem mereu propriile alegeri, Maiestate. Facem ce 
putem mai bine odată ce lucrurile s-au întâmplat deja. 

In loc s-o consoleze, vorbele lui Andalie o făcură pe 
Kelsea să se simtă complet deznădăjduită. Rămase tăcută 
până ce Andalie termină, privind tristă grămada de păr 
negru de pe jos. Nu însemna nimic pentru Spectru, ştia, dar 
o animase totuşi orice posibilitate, oricât de îndepărată. 


Actul de a-şi tăia părul era un fel de-a trece şi ultimul pod 
către un tărâm unde nu mai exista nicio posibilitate. 

Un străjer bătu la uşă şi, la chemarea lui Pen, aduse în 
cameră o uniformă neagră de soldat al regatului. Când o 
văzu pe Kelsea, făcu ochii mari, dar când ea se uită urât la 
el, ieşi în mare grabă şi închise uşa în urmă. Pen se întoarse 
în fotoliul lui; părea hotărât să nu i se întâlnească privirile 
cu ale ei. Andalie termină şi-i făcu semn lui Kelsea să se- 
aplece, apoi pieptănă repede şi ce mai rămăsese din părul 
ei lung şi tăie. O lăsă apoi să se ridice şi-şi măsură din ochi 
opera. 

— Merge, Domniţă. O să se ocupe de el un frizer 
profesionist, mai încolo. 

Kelsea îşi simţea capul uşor, aproape ca un balon, îşi 
adună curajul şi se uită în oglindă. Andalie o tunsese 
frumos, aproape cum era Coryn, cu o cască de păr în jurul 
capului. Unei alte femei, cu un chip ca de elf, i-ar fi stat 
bine, dar lui Kelsea-i venea să plângă. Din oglindă o privea 
un băiat - avea buzele pline şi ochii verzi frumoşi, părea, 
totuşi, un băiat. 

— Rahat, şopti. Auzise cuvântul de multe ori la străjeri, 
dar abia acum înţelegea când se foloseau înjurăturile. Acest 
cuvânt exprima exact ce simţea, rezuma totul mai bine 
decât o sută de cuvinte. 

— Hai, Domniţă. Trecem la haine. 

In privirea lipsită de expresie a lui Andalie se citea o 
urmă de compasiune. 

— Vom reuşi, Andalie? 

— N-am cum să ştiu, Domniţă. Dar trebuie să plecaţi 
oricum. 


Cartea a Ill-a 


12.Transportul 


Intrebare: Ce este o fată exilată cu o coroană falsă? 
Răspuns: O Regină Adevărată. 


— Cartea cimiliturilor din Tearling 


Au ieşit din Aripa Reginei printr-unul dintre tunelurile lui 
Buzduganu, în zori; au ieşit printr-un coridor întunecat şi 
apoi au coborât nişte scări drepte, care păreau că nu se 
mai termină. Kelsea se deplasa ca prin vis, pentru că 
giuvaierul n-o lăsa să gândească clar. Vedea cu ochii minţii 
multe chipuri: Arlen Thorne, Spectrul, femeia cu ochii reci şi 
cu pomeţii înalţi. În momentul în care traversau podul 
basculant, Kelsea era sigură că această femeie era Regina 
Roşie din Mortmesne, deşi n-ar fi putut spune de unde ştia. 

Se aşteptase să fie copleşită de bucurie, trezindu-se din 
nou afară, dar giuvaierul nu o lăsa să se bucure nici de 
lumea de afară. După ce au părăsit Londra Nouă, aparent 
fără să fie urmăriţi, safirul a început s-o târască pe Kelsea. 
N-ar fi putut să descrie altfel ce i se întâmpla; obiectul 
emana o forţă fizică, era ca şi când ar fi avut o coardă 
legată de cutia toracică. Era târâtă aproape în linie dreaptă 
către est, iar dacă încerca să meargă într-o altă direcţie, 
bijuteria emana o flamă de o fierbinţeală insuportabilă, iar 
lui Kelsea i se întorcea stomacul pe dos într-un asemenea 
hal încât abia reuşea să se ţină în şa. 

Nu a putut să ascundă de Pen această situaţie, iar Pen a 
insistat să-i spună lui Buzduganu. Trupa a făcut o oprire ca 
să adape caii pe malurile râului Crithe, pe o colină domoală 
care cobora către râu. Cu excepţia lui Galen şi a lui Cae, pe 
care Buzduganu îi lăsase în urmă să păzească Aripa 
Reginei, toţi cei care făceau parte din Straja lui Kelsea erau 
acolo, fie în picioare, fie ghemuiţi pe malul râului. Nu ştia ce 
le spusese Buzduganu, dar nu părea să fie de bine; a 


surprins câteva priviri pline de scepticism în timpul 
călătoriei, iar Dyer, în mod special, arăta de parcă înghiţise 
o lămâie. Pe când Pen, Buzduganu şi Kelsea se deplasau să 
ţină sfat de cealaltă parte a dealului, l-a auzit şoptind: 
„Căcat. Pierdere de timp”. 

Când Kelsea scoase giuvaierul, acesta strălucea din nou 
atât de puternic încât cei doi bărbaţi au trebuit să-şi 
acopere privirea. 

— Încotro te duce? întrebă Pen. 

— Spre est. 

— Nu ai putea s-o scoţi, pur şi simplu? întrebă 
Buzduganu. 

Cu inima îndoită, într-un înod bizar, Kelsea ridică mâinile 
şi desfăcu lanţul. Dar când şi-l trase de la gât, se simţi 
împuţinată, mai puţin prezentă. Era un sentiment groaznic, 
ca şi cum cineva i-ar fi aspirat toată energia. 

— Dumnezeule, se albeşte la faţă. 

Pen a dat din cap. 

— Nu poate să şi-l dea jos, domnule. 

Luă lanţul de la Kelsea şi i-l prinse la loc în jurul gâtului. O 
senzaţie de uşurare îi inundă corpul, o senzaţie ca de drog. 

Ce se întâmplă cu mine? 

— Să dea naiba, Pen, mormăi Buzduganu, dezgustat. Ce 
naiba facem cu chestiile astea magice? 

— Am putea s-o urmăm pe Regină, domnule. Nimeni nu 
trebuie să afle de unde ştie încotro să se îndrepte. 

— Nu am niciun plan mai bun, mormăi Buzduganu, 
aruncându-i lui Kelsea o privire iritată. Dar treaba asta o să 
ne aducă probleme. Deja simplul fapt de a fi aici nu le 
convine. 

Kelsea scutură din cap. 

— Ştii, Lazarus, în momentul ăsta, dacă mă credeţi sau 
nu e o chestiune complet lipsită de importanţă. Dar mai 
târziu am să-mi amintesc că nu m-aţi crezut. 

— Aşa să faci, Domniţă. Aşa să faci. 

Se întoarseră pe creasta colinei şi Kelsea şi-ascunse 


safirul sub haine, ferindu-şi ochii de soare. Panglica albastră 
a râului Crithe se unduia în zare, către est; abia puteau să 
vadă râul Caddell, la kilometri buni către sud. Cele două 
râuri curgeau aproape paralel, dar îşi modelau albiile foarte 
diferit. Crithe se răsucea şi se contorsiona, în timp ce 
Caddell abia se unduia. Nici urmă de Thorne de-a lungul 
niciunuia dintre râuri, şi cu toate astea, Kelsea nu se simţea 
descurajată. Safirul o trăgea blând, conducând-o către ceea 
ce căuta. 

Buzduganu apucă de căpăstrul armăsarului său din mâna 
lui Wellmer, anunţându-i pe un ton oarecare: 

— De acum înainte, Regina va conduce. Noi o vom urma. 

Urmă un vag murmur dinspre grup, iar Dyer îşi făcu 
buzele pungă şi eliberă un oftat lung, expresiv. Părea că la 
atât se rezuma comentariul lui. Încălecară, iar Kibb şi Coryn 
reluară o discuţie temperată despre rezistenţa cailor care-i 
purtaseră mare pare a călătoriei. In afară de Buzduganu şi 
de Dyer, ceilalţi păreau că se împăcaseră cu ideea că 
făceau drumul ăla doar aşa, dintr-un capriciu stupid, ca şi 
cum lui Kelsea i-ar fi venit să o pornească pe Crithe într-o 
croazieră de plăcere. 

E bine. Câtă vreme mă duc unde am nevoie. 

— Am putea să ne despărţim, Domniţă, sugeră 
Buzduganu. Să te trimitem înainte cu patru, cinci bărbaţi 
şi... 

— Nu, răspunse Kelsea, apucându-şi strâns safirul. Nici 
măcar să nu te gândeşti să încerci, Lazarus. O separare m- 
ar înnebuni în momentul ăsta. 

— Probabil că eşti deja nebună, Maiestate. Te-ai gândit la 
asta? 

Se gândise şi Kelsea la asta, dar nu voia să-i dea 
satisfacția de-a recunoaşte. Apucă dârlogii şi se îndreptă 
către est, lăsând calul să-şi găsească singur drumul, pe 
malul râului. Indată simţi cum îi scade tensiunea din piept şi 
închise ochii, uşurată. 


A doua zi, au dat peste canelurile lăsate în pământ de 
nişte roţi gigantice, pe Calea Mortmesne. Priveliştea îl făcu 
pe Buzduganu să se oprească, îngheţat, iar Kelsea simţi o 
umbră de satisfacţie văzându-l atât de uluit, deşi era clar că 
lui încă nu-i venea să creadă. Uneori urmele de roţi 
părăseau drumul şi se întindeau peste întreg ţinutul, dar 
erau mereu uşor de depistat, iar acum Kelsea ştia încotro 
se îndrepta Thorne: mergea aproape în linie dreaptă înspre 
est, prin Pasul Argive, pe-aceeaşi rută pe care o urmase de 
fiecare dată încărcătura. Mai erau şi alte locuri prin care o 
caravană putea trece graniţa, dar trecătoarea Argive oferea 
acces direct înspre Dealul Ţepelor, o pantă de acces care 
dădea drept înspre Demesne. Viteza era importantă pentru 
Thorne, şi aşa trebuia să fie şi pentru Kelsea. În prima 
noapte, când cei din garda ei făceau planuri să aşeze 
tabăra, le spuse ferm că se puteau opri liniştiţi, numai că ea 
va continua drumul călare. Noaptea de mers cu care s-a 
sfârşit conversaţia n-a ajutat-o să-şi facă prieteni, dar ei nu- 
i păsa. Acum era împinsă din spate, mânată de o arteră 
prin care simţea pulsându-i în cap un foc albastru, mai 
puternic cu fiecare oră care trecea. 

In a doua noapte, Buzduganu le ordonă, în cele din urmă, 
să se oprească şi să se odihnească. Nici măcar Kelsea n-a 
protestat, dându-şi seama că trăsese de ea până la 
epuizare. Aşezară tabăra pe un câmp imens, acoperit cu 
flori sălbatice, chiar înainte de gura de vărsare a râului 
Crithe. Kelsea nu mai văzuse în viaţa ei un astfel de câmp; 
se întindea ca un ocean, brodat cu toate culorile 
curcubeului. Florile, necunoscute lui Kelsea, miroseau 
precum căpşunele, iar iarba era aşa de moale, că bărbaţii 
nici nu s-au mai gândit să ridice corturile şi s-au îngrămădit 
pe saltelele aşternute direct pe câmp. Kelsea, care se 
aştepta să se foiască ore întregi, chinuită de gânduri, 
adormi imediat. Când se trezi, se simţi plină de energie şi 
culese câteva flori pe care le ascunse în haine, să-i poarte 
noroc. Nu era singura; toţi păreau să se fi trezit binedispuşi, 


şi majoritatea celor din gardă începură s-o trateze pe 
Kelsea ca altădată, glumind uşor în timp ce călătoreau. 
Chiar şi Mhurn, care o evitase de când cu incidentul de la 
audienţă, rămase în urmă, să călărească la stânga ei, în 
cursul acelei dimineţi. 

— Bună regăsire, Mhurn. 

— Domniţă. 

— Ai venit şi tu, la fel ca toţi ceilalţi, să mă convingi să 
renunţ? 

— Nu, Domniţă. 

Mhurn scutură din cap. 

— Ştiu că spui adevărul. 

Ridică uimită privirea spre el: 

— Chiar crezi? 

— Mhurn! strigă Buzduganu din fruntea trupei, vino 
încoace, acum. 

Mhurn scutură hăţurile şi calul ţâşni, trecând în fugă pe 
lângă alţi câţiva, până când ajunse în faţă. Kelsea îl urmări 
cu privirea, apoi clătină din cap. De cealaltă parte, Pen se 
încrunta, lângă ea, cu mâna pe sabie, iar Kelsea simţi o 
împunsătură de furie mocnită. Îşi dorea să fi putut să-l ierte 
pe Pen pentru scena din camera ei, dar pur şi simplu nu 
putea s-o facă. Dintre toţi oamenii, el ar fi trebuit s-o 
creadă; el ştia că nu era isterică. Pen părea că-i simte furia, 
căci se întoarse să-i arunce o privire sfidătoare. 

— Ce este, Domniţă? 

— Dacă aş fi fost obligată să părăsesc Citadela de una 
singură, dacă Lazarus nu i-ar fi lăsat pe niciunul să mă 
însoţească, ai fi venit cu mine, Pen? 

— Am făcut un jurământ, Maiestate. 

— Dar în faţa cui ai făcut un jurământ? Dacă s-ar fi pus 
problema să alegi între mine şi Căpitanul Gărzilor, ce-ai fi 
făcut? 

— Nu mă obliga să răspund, Domniţă. 

— Nu am s-o fac, Pen, nu astăzi. Dar hotărăşte-te, ori ai 
încredere în mine, ori nu ai. Şi dacă nu ai, atunci nu mai 


vreau să fii garda mea de corp. 

Pen se uită fix la ea, cu o privire rănită. 

— Domniţă, nu m-am gândit decât la siguranţa dumitale. 

Kelsea se întoarse, dintr-odată furioasă pe el, pe ei toţi... 
mai puţin pe Mhurn. Trecuse mai mult de o lună şi mulţi 
dintre ei ajunseseră s-o cunoască, dar nimic nu se 
schimbase cu adevărat. Kelsea era în continuare fata pe 
care o aduseseră ca pe un bagaj, din căsuţa lui Barty şi a lui 
Carlin, fata care nu ştia să călărească şi pe care cu greu te 
puteai bizui că ar fi în stare să-şi ridice propriul cort. De 
Buzduganu ascultau de fapt, pe cuvântul lui se bazau, şi la 
judecata finală chiar şi Buzduganu o tratase ca pe un copil 
care face crize. Când Pen încercă să vorbească din nou cu 
ea, nu-i răspunse. 

Forţa care o trăgea către est se intensifica pe măsură ce 
ziua trecea, fiind mai puţin perceptibilă concret şi devenind 
mai mult o constrângere mentală. Ceva făcea ca mintea lui 
Kelsea să meargă înainte, fără să-şi pună problema dacă 
restul fiinţei ei ţine sau nu pasul. Pieptul îi pulsa, safirul 
pulsa la rândul lui şi păreau să se aţâţe reciproc, giuvaierul 
şi furia, fiecare crescând dincolo de propriile limite până 
după prânz, când Wellmer ordonă o oprire neaşteptată. 

Întreaga companie îşi struni caii îndată ce au ajuns în 
faţa unei coline ce se înălța acoperită cu holde şi presărată 
cu flori purpurii. Către est, muntele Ellyre şi muntele 
Willingham se ridicau blocând orizontul, cu V-ul adânc 
dintre ei marcând defileul unde se afla trecătoarea Argive. 
Wellmer arătă poalele munţilor, unde Calea Mortmesne 
dispărea într-o înşiruire de serpentine. 

— Într-acolo, Domniţă! 

Stăteau cu toţii în şa, iar Kelsea îşi lungea gâtul să vadă 
mai bine. Cam la cincisprezece kilometri distanţă, îngropată 
sub poalele dealului, era o umbră lungă şi neagră care se 
furişa şerpuind în sus. 

— O fisură în stâncă, mormăi Dyer. 

— Nu, domnule. Wellmer se albise la faţă, dar îşi încordă 


maxilarul şi se întoarse către Kelsea. 

— Cuşti, Maiestate, toate aliniate. Văd gratiile. 

— Câte cuşti? 

— Opt. 

— La dracu’! Elston scoase un răcnet din spatele trupei. 
Cum dracu' a putut Thorne să construiască cuşti noi, în 
secret? 

— Nu contează cum, treaba e făcută. 

Kelsea simţea privirea lui Buzduganu asupra ei, dar nu se 
uită la el. La dreapta, Pen se holba la poalele dealurilor, iar 
falca îi zvâcnea. 

— Va trebui să-i prindem din urmă înainte să treacă de 
Argive. Odată ce au traversat graniţa, armata celor din Mort 
îi va aştepta să-i escorteze până la Demesne. 

— De unde ştii toate astea, Maiestate? întrebă Dyer. 
Venind din partea lui Dyer, tonul era de o umilinţă evidentă; 
suna aproape ca o întrebare sinceră. 

— Pur şi simplu ştiu. 

Cu toţii se întorseseră către Buzduganu, căutând din 
priviri aprobarea. Acum o oră, aşa ceva ar fi înfuriat-o iarăşi 
pe Kelsea, dar în momentul ăsta nu putea decât să se uite 
lung la caravana care-şi tăia încet drum în sus, de la 
poalele dealurilor. Cel puţin una dintre cuşti era plină de 
copii. Câte sate erau ca acela pe care-l văzuse? Câţi 
oameni? 

Buzduganu vorbi încet, refuzând să întâlnească privirea 
lui Kelsea. 

— Imi cer scuze, Maiestate. Thorne m-a păcălit şi de data 
asta. Va fi pentru ultima oară, îţi promit. 

Kelsea nu-i răspunse la scuze, nu făcu decât să scuture 
hăţurile calului, nerăbdătoare să meargă mai departe. Se 
holba la linia neagră, prelungă, care ieşea în relief la 
poalele dealului, tremurând şi încercând să nu se întrebe 
cum ar reuşi ea să scape din aşa ceva, dacă ar fi fost de 
partea cealaltă. 

Spre est. 


Vocea îi răsuna în cap, dar părea să se-audă de peste tot; 
cuvintele i se loveau de piele. 

— Haideţi să ne continuăm drumul. Trebuie să-i prindem 
până se înnoptează. 

— Avem vreun plan, Domniţă? întrebă Dyer. 

— Desigur. 

N-avea niciun plan. 

— Haideţi, că ziua trece. 


După ce-şi şterse fruntea, Javel îşi simţi mâna umedă şi 
lipicioasă. Ziua era brutal, ieşit din comun de fierbinte, şi să 
mâni măgarii la drum era o treabă epuizantă. Thorne 
plănuise să facă cea mai mare parte a drumului prin Almont 
şi să evite, astfel, cele mai populate oraşe şi sate, ceea ce 
fusese destul de inteligent, numai că, făcând asta, s-au 
trezit destul de des obligaţi să o ia pe drumuri desfundate, 
care nu mai văzuseră reparaţii de ani de zile. Când ajunseră 
la vărsarea râului Crithe, Javel simţi cum îl cuprinde greaţa 
de toată tărăşenia asta, dar merse înainte, gândindu-se la 
Allie. 

Oamenii din cuşti nu tăceau deloc din gură. Era şi greu să 
te aştepţi să stea liniştiţi, dar, până să plece din Noua 
Londră, Javel nu luase în calcul faptul că aveau să se roage 
şi să implore. Probabil că nici Thorne nu se gândise la aşa 
ceva, deşi, la felul lui de-a fi, probabil că nici nu-i păsa. 
Javel îl vedea printre gratiile cuştii, în faţă, îndemnându-şi 
calul la fel de seren ca un rege ieşit la picnic. Javel şi-a scos 
sticla din buzunar şi a luat o gură de whisky, deşi îi ardea 
gâtlejul uscat. Thorne i-ar arăta el pe dracu’, dacă l-ar 
vedea bând, dar Javel împachetase trei sticle pline şi le 
pitise în traistele care se bălăngăneau legate de şa, ştiind 
că avea să aibă nevoie de ele până când terminau 
călătoria. 

Thorne hotărâse că era nevoie de patru oameni să 
păzească câte o cuşcă. Pe lângă Lordul Tare, mai erau 
câţiva nobili şi ceva rămăşiţe din armata ținutului Tearling. 


Fraţii Baedencourt mai aduseseră încă doi Cadeni, pe 
Dwyne şi pe Avile; amândoi erau luptători cunoscuţi, lucru 
care i-a făcut pe ceilalţi să se simtă mai bine. Dar chiar şi 
pentru o conspirație, erau suspect de detaşaţi unul de altul, 
aduşi împreună de un scop comun, ca un grup rătăcitor, 
izolat undeva în deşertul cadarez. Nu era vorba de dragoste 
aici sau de vreo brumă de respect. Fratele Matthew şi micul 
hoţ de buzunare, Alain, nutreau un dispreţ reciproc vizibil. 
Lordul Tare se ţinea la distanţă de ei, călărind în faţă, pe 
post de observator. Javel suporta cu greu prezenţa fraţilor 
Baedencourt, care nici măcar nu păreau că s-ar fi trezit din 
beţie pentru a porni la drum, şi petrecuse ultimele zile cu 
un ochi pe cuşca lui, şi cu unul la Keller, care începuse să-l 
îngrijoreze din ce în ce mai mult. 

Asediaseră douăsprezece sate de-a lungul malurilor 
râului Crithe, trecuseră prin ele cum trece cuțitul prin unt. 
Aproape că nu era picior de bărbat tânăr, aşa că nu prea 
purtaseră vreo luptă adevărată. Dar Javel observase că 
dispariţia lui Keller în case şi colibe dura mai mult şi că 
unele dintre femeile pe care le scotea afară, în special cele 
tinere, păreau să fi suferit un tratament brutal, având 
hainele rupte şi pătate de sânge. Javel se gândise să 
deschidă subiectul în faţa lui Thorne şi să-i stârnească 
implicarea la un nivel care să-l intereseze pe el: mărfurile 
stricate nu aveau o valoare mai scăzută? Dar nu avusese 
nicio ocazie să vorbească cu Thorne între patru ochi, şi, 
până la urmă, Javel şi-a înghiţit dezgustul, treptat-treptat, la 
fel cum fusese nevoit să înghită tot restul, de când intrase 
în treaba asta. Totul se petrecuse cu foarte mare uşurinţă: 
unul după altul, pilonii se prăbuşiseră în mintea lui precum 
castelele de nisip sub maree, până în momentul în care s-a 
gândit că, într-o zi, s-ar putea să se trezească şi să-şi dea 
seama că s-a transformat pur şi simplu în Arlen Thorne, 
într-atât de pervertit, încât totul părea acceptabil. 

Allie. 

Satele erau atât de izolate încât părea improbabil ca 


cineva să aibă timp să pornească pe urmele lor, în căutare, 
dar Thorne a insistat să întărească mereu paza, iar Javel a 
fost nevoit să recunoască c-avea dreptate. Ploile recente 
crescuseră nivelul râului Crithe şi avuseseră nevoie de toţi 
oamenii de care dispuneau pentru a transporta cuştile 
peste Beth Ford. Nu strica să fii nici excesiv de prudent, 
deoarece cuştile erau vulnerabile. Bannaker nu avusese 
timp şi, în orice caz, fierul de Mort era scump. Cuştile 
fuseseră înjghebate din lemn simplu, făcute să reziste la 
doar câteva călătorii, prin urmare uşor de atacat. 

— Vă rog, se tânguia o femeie dintr-o cuşcă de lângă el, 
atât de aproape că l-a făcut pe Javel să tresară. Fiii mei. Vă 
rog. Nu ar putea să stea aici, cu mine? 

Javel închise ochii, apoi îi deschise. Copiii reprezentau 
cea mai urâtă parte din toată tărăşenia, cea mai urâtă 
parte din orice transport. Dar Thorne îi explicase că Regina 
Roşie preţuia foarte tare copiii, probabil pentru ei oferea cel 
mai mare preţ din tot ce ar fi putut să-i aducă. Javel însuşi 
înşfăcase câţiva: două fetiţe din Lowell, un băieţel şi un 
bebeluş din Haven, iar în Haymarket smulsese o fetiţă, încă 
bebeluş, din leagăn. Cuştile copiilor erau a patra şi a 
cincea, chiar în mijlocul caravanei, iar Javel îi mulțumea lui 
Dumnezeu că nu fusese el trimis să-l păzească, deşi îi 
auzea foarte clar. Bebeluşii, mai ales cei care nu fuseseră 
înţărcaţi, ţipaseră aproape încontinuu în primele două zile 
ale călătoriei. Acum, slavă Domnului, tăcuseră, la fel ca 
aproape toţi prizonierii, cu gâtlejurile mult prea uscate ca 
să mai poată implora. Thorne abia dacă adusese suficientă 
apă pentru gărzi şi pentru măgari; spusese că mai mult de 
câţiva litri de fiecare le-ar fi îngreunat deplasarea. 

Acum am nevoie de tine, se gândea Javel, în timp ce se 
uita la Thorne printre gratiile cuştii. Dar dacă am să te prind 
vreodată singur, o singură dată, într-o noapte întunecată, în 
Gut, n-o să mă mai păcăleşti din nou. 

— Vă rog, hârâi femeia. Micuţul meu, bebeluşul meu. Nu 
are decât cinci luni. 


Javel închise din nou ochii, dorindu-şi s-o fi pus într-o altă 
cuşcă. Era blondă, ca Allie, şi, când i-a smuls copilul din 
braţe, l-a străfulgerat o certitudine teribilă: Allie ar fi putut 
să-l vadă. Într-un fel, Allie putea să vadă tot ce făcea el. 
Certitudinea a mai pălit pe măsură ce caravana înainta, dar 
a ridicat o nouă problemă, una la care Javel nu se gândise 
înainte: cum i-ar putea explica lui Allie propria eliberare? 
Era o femeie bună; mai repede ar fi murit, decât să-şi 
cumpere libertatea cu nenorocirea altora. Ce-o să spună 
când o să afle? 

Pe când Javel avea zece ani, tatăl lui l-a dus la abatorul la 
care lucra, o clădire înjghebată din lemn ieftin. Poate că 
Tata se gândise c-avea să fie o experienţă din care Javel să 
înveţe ceva, sau poate că a vrut ca Javel să-i urmeze în 
aceeaşi meserie, însă orice o fi fost în capul lui, ieşirea a 
dat chix. Juncanii, câteva zeci, aşteptau tâmpi, aliniaţi, să 
intre pe porţile enorme ale clădirii. Dar vacile dinăuntrul 
clădirii nu erau deloc proaste; se auzea o cacofonie de 
zgomote, mugete şi scrâşnete, şi peste toate astea, izbitura 
cu care cădeau loviturile grele. 

— Pe unde ies afară? a întrebat Javel. Dar tatăl lui nu a 
răspuns, l-a privit doar, până când Javel a înţeles. Le omori? 

— De unde crezi că vine carnea de vită, fiule? Şi, că tot 
am ajuns aici, banii de unde crezi că vin? 

Când au intrat în abator, pe Javel mirosul l-a izbit 
instantaneu, sânge şi duhoarea grea a măruntaielor 
putrezite, aşa că şi-a vărsat violent micul dejun, chiar pe 
pantofii tatălui său. Javel avea să-şi amintească acel miros 
toată viaţa, dar uşa abatorului era cea care urma să 
împlânte adevăratele cârlige în mintea copilului: uşa larg 
deschisă şi întunericul care se căsca dincolo de ea. Juncanii 
intrau, urlau în întuneric şi nu mai ieşeau niciodată. 

Acum şase ani, când Allie plecase în ţinutul Mortmesne, 
Javel călărea tăcut în spatele caravanei, de câteva zile, fără 
să ştie ce plănuia să facă. O vedea pe Allie în cea dea 
patra cuşcă, cu părul ei blond pe care îl puteai zări de la 


distanţă, dar gratiile puneau între ei o distanţă infinită. 
Chiar dacă ar fi reuşit să atace cu succes caravana, unde să 
se fi dus? 

Cel puţin taurii nu ştiau ce-i aşteaptă. Sfârşitul lui Allie 
fusese în faţa ochilor ei întreaga vară; era unul dintre 
puţinele lucruri pe care Javel şi le amintea cu claritate. 
Mortmesne folosea într-un singur fel o femeie atât de 
frumoasă, la fel cum abatorul folosea într-un singur fel 
taurii. Intrau şi nu mai ieşeau. Dar acum o va lua înapoi. 
Javel aproape c-o vedea, o siluetă estompată stând în 
pragul inundat de întuneric, şi n-o mai auzea pe femeia de 
alături, care implora să i se dea copiii înapoi. Până la urmă 
a tăcut. 

Pe măsură ce canicula devenea tot mai puternică, 
măgarii începură s-o ia razna. Erau măgari din Cadare, 
crescuţi pentru temperaturi caniculare, greu de suportat, 
dar părea că povara le place la fel de mult cât îi plăcea lui 
Javel. În timpul călătoriei a evitat să biciuiască animalele, 
dar până la urmă n-a mai avut ce face, aşa că, împreună cu 
Arne Baedencourt, s-au înfipt în faţa celei de a treia cuşti, 
cu biciurile pregătite pentru măgarii care rămâneau în 
urmă. N-a fost de niciun folos. Caravana şi-a încetinit 
ritmul, şi apoi şi l-a încetinit şi mai mult, până când Thorne 
însuşi, călărind în fruntea cuştilor, a ţipat la lan, 
supraveghetorul măgarilor: 

— Trebuie să ajungem la Demesne până mâine-noapte. 
Ce e cu măgarii tăi? 

— Habar n-am, îi răspunse lan răstit, e al dracului de 
cald. Poate că au nevoie de mai multă apă. 

Iti doresc multă baftă la asta! îşi spuse Javel în gând. De 
ieri trecuseră de gura de vărsarea a râului Crithe şi acum 
mai aveau cam jumătate de drum peste dealurile de la 
poalele munţilor Clayton. Chiar şi după ploi, la înălţimea 
asta nu era strop de apă. Incă câteva sute de metri de 
urcuş şi vor traversa trecătoarea Argive, după care o vor 
lua în jos, pe Dealul Ţepelor, înspre Demesne. Măcar să 


reziste nenorociţii ăştia de măgari încă vreo câteva ore, 
apoi s-ar odihni, iar restul drumului ar fi o plimbare uşoară. 

Căldura a atins punctul maxim şi aşa a rămas până când 
soarele a început să coboare sub linia orizontului. Javel l-a 
văzut de mai multe ori pe Alain, oprit lângă cuşca din faţa 
lui şi strecurându-le prizonierilor căni cu apă. Javel s-a 
gândit să se ia de el; dacă Thorne l-ar fi prins pe Alain 
risipind apa care ar fi trebuit să ajungă la măgari, n-ar fi 
fost bine pentru niciunul dintre ei. Dar a tăcut din gură. 

Către  asfinţit, femeia din cuşcă, despre care Javel 
ajunsese să creadă că fusese binecuvântată cu un gâtlej de 
fier, începu din nou. Acum era mai greu s-o ignori; în 
curând, Javel află că pe cei doi fii ai ei îi chema Jeffrey şi 
William, că soţul ei fusese ucis într-un accident de muncă în 
urmă cu două luni, că era din nou gravidă şi că de data asta 
sigur va fi o fată. Ultimul detaliu l-a afectat cel mai mult pe 
Javel, deşi nu ar fi putut spune de ce. Allie nu rămăsese 
niciodată gravidă; Străjerii Porții câştigau suficient pentru a- 
şi permite contracepţie adevărată, şi amândoi considerau 
că un copil ar fi fost un risc mult prea mare în vremuri 
tulburi. La vremea aceea, totul părea cum nu se poate mai 
limpede, dar acum Javel regreta, şi era mai trist decât ar fi 
fost în stare să recunoască. Se întreba cum de Thorne nu se 
gândise la asta, la faptul că ar fi putut lua o femeie a cărei 
sarcină nu era încă vizibilă. În foarte scurt timp valoarea ei 
ca sclavă va fi foarte mică; nu va fi în stare să facă muncă 
grea şi niciun bărbat nu şi-ar dori o femeie gravidă ca 
jucărie. 

E problema lui Thorne, e problema lui Thorne. 

După ultimii kilometri, care aproape că le-au scos 
sufletul, au sfârşit urcuşul la apusul soarelui şi au adus şirul 
de cuşti în Pasul Argive. Laturile defileului erau abrupte, dar 
nu povârnite, din loc în loc se iţeau bolovani şi porţiuni de 
sol decopertate, care se proiectau abrupt, de-a lungul 
pantei. Fundul văii era acoperit cu pietriş mărunt şi tot 
acolo se întindeau ruinele Turnului Argive. Verdeaţa 


dispăruse de mult din Argive şi drumul anevoios, îndelung 
al caravanelor cu transporturi erodase şi mai mult ce mai 
rămăsese din vegetaţia aridă. In lumina împuţinată a 
asfinţitului, trecătoarea părea un canion adânc şi ars de 
soare, cu un cer movuliu, şters, deasupra lui, întinzându-se 
cam un kilometru şi jumătate de la est la vest. 

Măgarii erau la capătul puterilor, dar Javel se abţinu să-i 
mai atragă atenţia lui Thorne. Avea să afle singur foarte 
repede, când bietele dobitoace pur şi simplu se opriră, în 
ciuda tuturor bicelor din lume. Va fi nevoie să facă un 
popas peste noapte, chiar dacă Javel nu se aştepta să 
poată să închidă ochii, nu cu toate cuştile alea la câţiva 
metri distanţă. Se gândi din nou la Allie. Ce o să-i spună? 
Cu siguranţă, nu adevărul; privirea ei va căpăta acea 
expresie încordată, goală, forma pe care dezamăgirea o lua 
în cazul lui Allie. 

Și dacă nu-i pasa? 

Dar Javel refuză să se gândească la cum s-ar fi putut 
schimba Allie cât a stat în Mortmesne. leşea din discuţie să- 
i spună adevărul; va trebui să inventeze o minciună. 

Odată cu apusul, se adunară şi norii. Javel auzi un 
mormăit; Dwyne, liderul celor patru Cadeni, mormăi cu 
voce tare către cei patru tovarăşi ai lui că era uşor să ai 
parte de nişte umbră când apunea soarele. Cadenii 
făcuseră de multe ori această călătorie în timpul Regenţei, 
şi se simțeau bine avându-i alături pe Dwyne şi pe Avile, 
chiar dacă nu ar fi putut spune acelaşi lucru despre 
desfrânaţii de fraţi Baedencourt. Dar chiar şi Dwyne părea 
neliniştit. Norii se adunaseră repede şi se întunecau şi mai 
repede. Dacă izbucnea o furtună în timpul nopţii, avea să 
întârzie înaintarea caravanei în jos, pe Dealul Ţepelor. Dar, 
şi-a dat seama Javel, furtuna le-ar oferi şi prizonierilor nişte 
apă. Probabil c-ar fi putut să-i ofere femeii însărcinate 
câteva momente cu băieţii ei, când se opreau. Thorne n-ar 
fi permis niciodată aşa ceva, dar Alain se tot strecurase pe 
sub nasul lui Thorne toată ziua. Poate că şi Javel ar putea să 


facă acelaşi lucru. Se îndreptă în şa, simţind-se bine la 
gândul acesta, mai puţin neajutorat. Era un lucru mic, dar 
pe care el putea să-l facă. 

Neînduplecaţi, norii se făcură tot mai deşi deasupra lor şi, 
la un moment dat, fără nicio avertizare, peste trecătoare se 
lăsă întunericul. 


— Câţi? şuieră Buzduganu. 

— Număr douăzeci şi nouă, făcu Wellmer, pe acelaşi ton. 
Mai sunt câţiva pe care nu-i văd, în spatele cuştilor. Stai 
aşa... 

Kelsea aştepta pe întuneric, foarte conştientă de 
mulţimea de umbre care o înconjurau. Chiar dacă era 
însoţită de Buzduganu şi de Pen, oricine putea să scoată 
cuțitul pe întuneric. Era foarte expusă aici, fără îndoială. 
Aşteptă, cu o nelinişte crescândă, până când Wellmer se 
târî înapoi, în spatele stâncii după care se pitise jumătate 
de trupă, făcuţi ghemotoc. 

— Sunt Cadeni acolo, domnule. Şi mai sunt şi Dwyne şi 
încă unul pe care nu-l recunosc. 

— La dracu', şi ăştia nu lucrează niciodată câte doi. Sigur 
sunt mai mulţi. 

După ce bâjbâi câteva clipe căutându-şi buzunarul, 
Wellmer îşi îndesă binoclul după gulerul uniformei de 
armată. Lăsaseră caii mult în urmă, la intrarea în 
trecătoare, şi părea că toţi descoperiseră în acelaşi timp că 
uniformele lor nu aveau buzunare. Kelsea trase de gulerul 
uniformei. Era făcut dintr-un material ieftin, care o râcâia 
pe piele. Aparent, uniforma armatei le venea tuturor 
gărzilor cam câş; îi surprinsese pe mulţi dintre ei trăgând 
toată ziua de ea ca să şi-o potrivească, inclusiv pe Pen, care 
mereu părea să reuşească să ia culoarea mediului din jur, 
exact ca un cameleon. 

Dar negrul uniformelor era bun pentru că ascundea, câtă 
vreme cerul încă păstra şi cea mai palidă urmă a unei luni 
de chihlimbar. Cealaltă jumătate a trupei de gărzi a lui 


Kelsea era cam la cinci sute de metri distanţă, ascunşi cu 
toţii în spatele unei alte stânci, iar Kelsea nici măcar nu 
putea să le distingă contururile. Erau pur şi simplu o masă 
întunecată, lângă buza defileului. Işi făcea mai multe griji în 
legătură cu safirul, nu ştia cum să-l ascundă. Când au ajuns 
la Pasul Argive, fierbinţeala oribilă pe care o simţea în piept 
s-a redus la o pâlpâire slabă care, prin comparaţie, era 
aproape plăcută. Lumina giuvaierului se împuţinase, dar 
Kelsea nu se putea încrede că pânza subţire a uniformei ar 
putea s-o acopere cu totul. Se auzi un sunet de metal 
frecându-se de piele, sunetul unui cuţit tras afară, iar 
Kelsea se comprimă, încercând să ajungă cât cea mai mică 
minge posibilă. Pulsul îi zvâcnea acum, atât de tare încât 
părea că i l-ar putea auzi cu toţii, iar fruntea îi era acoperită 
de sudoare. Rana de la umăr îi zvâcnea în agonia 
reamintirii. Care dintre bărbaţii din jurul ei o făcuse? 

— Sunt mai mulţi decât noi, Domniţă, îi spuse Buzdu- 
ganu. Nu cu mult, dar nu prea avem cum să organizăm un 
atac frontal. Nu cu cei din clanul Caden acolo. 

— Wellmer, poţi să-i ţinteşti? 

— Pot, Domniţă, dar numai pe doi sau trei, înainte să 
apuce să riposteze şi să se-ascundă. 

Buzduganu îl bătu pe Venner pe umăr, îi şopti ceva şi-l 
trimise spre cealaltă stâncă. 

— Îi avem pe Wellmer şi încă vreo trei arcaşi pricepuţi. O 
să trimitem doi peste trecătoare, ca restul să nu poată avea 
acoperire în spatele cuştilor. Dacă punem mâna mai întâi 
pe Cadeni, atunci o să echilibrăm cât de cât balanţa. 

— E posibil să stingă focurile în orice moment, îi avertiză 
Pen, cu glasul moale. Ar trebui să acţionăm, înainte să 
pierdem avantajul luminii. 

Kelsea îl apucă pe Buzduganu de încheietura mâinii: 

— Oamenii din cuşti sunt prioritatea. Asigură-te că au 
înţeles. 

Venner se strecură înapoi, urmat de trei siluete 
întunecate. Se prinseră la sfat cu Buzduganu, vorbind în 


şoaptă, în timp ce Kelsea îşi ştergea fruntea transpirată, 
încercând să nu cedeze accesului de paranoia care-o 
cuprinsese în întuneric. 

— Wellmer, dă-mi binoclul tău. 

Cele opt cuşti fuseseră organizate una lângă alta, 
urmând conturul unei potcoave, aşa încât uşile să dea către 
interior. Kelsea fu uşurată când nu văzu otel în construcţia 
cuştilor. Arătau ca şi cum ar fi fost înjghebate la repezeală 
din lemn simplu, iar gratiile, în loc să fie din bare împletite, 
erau scânduri groase de lemn aşezate pe verticală. Chiar 
dacă lemnul ar fi fost stejar de Tearling, tot ar fi fost 
vulnerabil la un atac cu topoare. 

Cea mai mare parte a gărzilor erau adunate în interiorul 
potcoavei, dar Wellmer a observat şi câţiva oameni care 
asigurau acoperirea din exterior, opriţi lângă caravană. 
Kelsea miji ochii prin binoclu, fixându-se asupra bărbaţilor 
din jurul focului de tabără. li cunoştea pe foarte puţini. Era 
unul bine îmbrăcat, solid, cu siguranţă un nobil, pe care şi-l 
amintea de la prima ei audienţă, deşi nu-şi putea aduce 
aminte cum îl cheamă. Câţiva oameni care erau, probabil, 
din grupul responsabil cu Recensământul. O bună parte din 
propria armată, indivizi atât de neglijenţi că nici nu se 
obosiseră să-şi pună haine civile. Şi el însuşi, Arlen Thorne, 
chiar în centrul cercului. La piept, safirul îi tresări uşor. Nu 
te puteai aştepta la nimic bun din partea lui Thorne, totuşi 
Kelsea se simţi trădată, trădată de lumea pe care, din 
copilărie, o credea dreaptă. Toate planurile ei, tot binele pe 
care voia să-l facă ar fi putut, cu adevărat, să fie subminate 
de un singur om? 

— Elston. Keslea îi trecu binoclul. Chiar la ora doişpe, în 
jurul focului. 

— Scârba dracului, murmură Elston, uitându-se prin 
binoclu. 

Buzduganu scoase un oftat, dar renunţase deja să mai 
încerce să curețe limbajul gărzilor de-a lungul călătoriei. În 
ultimele câteva zile, Kelsea auzise multe cuvinte noi. Din 


frânturi de conversaţie, Kelsea ştia că Elston îl ura pe 
Thorne; avea legătură cu o femeie, dar nimeni nu se 
învrednicise să-i spună lui Kelsea întreaga poveste. 

— Îl vreau viu, Elston, îi şopti ea. Dacă mi-l aduci, te las 
să-i construieşti tu temniţa. 

Câţiva străjeri chicotiră. 

— Încă cinci minute, Domniţă, şi putem să plecăm, şopti 
Buzduganu. Lasă-le lui Tom şi lui Kibb timp să traverseze. 

Kelsea aprobă cu o mişcare din cap, simţindu-şi corpul 
inundat de adrenalină. Gărzile îşi traseră săbiile cu cât mai 
puţin zgomot posibil, dar Kelsea tot auzea fiecare frecuş al 
metalului de piele, iar asta i se părea că o sufocă. Safirul 
era ca o tobă care îi bătea pe piept, sau poate că în piept, 
nu mai putea să facă diferenţa. Tot una era. 

— Domniţă, te rog pentru ultima oară să rămâi aici cu 
Pen şi Venner. Dacă o să dăm greş, încă puteţi să scăpaţi. 

— Lazarus. Kelsea zâmbi uşor siluetei de lângă ea. Nu 
înţelegi. 

— Înţeleg mai mult decât crezi, Domniţă. Poţi să dai vina 
pe nenorocitul ăla de colier, dacă ai chef, dar înţeleg că 
umbra mamei tale te face şi furioasă, şi nesăbuită. 
Combinația asta e periculoasă pentru noi toţi. 

Kelsea nu era capabilă de furie, pe moment; întreaga ei 
energie era direcţionată către tabăra de jos. 

— Şi tu ai defectele tale, Lazarus. Eşti încăpățânat şi 
viaţa ta între arme ţi-a închis zone din minte care ar fi mai 
bine să rămână deschise. Şi cu toate astea, în ciuda tuturor 
aceste lucruri, am ajuns să am încredere în tine. Poate că ai 
putea să ai şi tu încredere în mine. 

Nu se auzi niciun răspuns în întuneric. 

— Pen şi Venner vor rămâne cu mine tot timpul. Nu? 

— Domniţă, şoptiră ei. 

— As vrea să rămâi şi dumneata cu mine, Lazarus. E în 
regulă? 

— Bine. Dar nu te bagi în luptă, Domniţă. Venner zice că 
picioarele dumitale se mişcă dezastruos. 


— Nu am să pun mâna pe nicio armă. Promit. 

După câteva minute, Buzduganu scoase un fluierat ca de 
pasăre care se risipi uşor în vânt. Trupa se risipi pe lângă 
stânci şi fiecare dintre ei începu să-şi facă drum în tăcere în 
jos, de pe buza defileului. 


Într-un sfârşit, Thorne ascultase de sfatul lui Javel şi au 
pus tabăra în cea mai îngustă porţiune a Trecătorii Argive, 
lăsând doar două laturi ale caravanei descoperite. Javel 
avusese de gând să stea treaz şi să vadă dacă putea să-i 
înlesnească femeii însărcinate câteva momente cu băieţii 
ei, dar epuizarea l-a răpus. S-a hotărât să doarmă măcar 
câteva ore şi să se ocupe de asta după. 

După ce şi-a aşternut salteaua, Javel s-a ghemuit în faţa 
focului imens, simțind în picioare fiori de plăcere de la 
căldură. Gărzile Porții nu prea aveau ocazia să călărească 
departe şi lunga călătorie pe cal îi pusese la încercare 
muşchii atrofiaţi. Era pe punctul de a cădea într-un somn 
profund, după intervale de picoteală din ce în ce mai lungi, 
şi aproape că ajunsese în starea aceea de abandon, când 
auzi primul țipăt. ` 

Javel sări în picioare. In lumina difuză a focului nu vedea 
nimic în afară de bărbaţi dezorientaţi ca şi el, toți cu 
expresii somnoroase. 

— Arcaşi! strigă cineva din spatele cuştilor. Au... 

Ţipătul i-a fost retezat la fel de brusc precum izbucnise şi 
redus la un bolborosit firav. 

— Înarmarea! comandă Thorne. 

Era deja în picioare şi părea că n-ar fi dormit deloc. Doi 
bărbaţi ţâşniră de lângă foc şi dispărură în întuneric. Javel 
se întrebă dacă aveau idee încotro se îndreaptă, şi nici nu 
reuşiră să facă prea mulţi paşi că unul dintre ei se prăbuşi 
cu o săgeată înfiptă în spate. 

Arcaşi, îşi spuse Javel, uluit. Sus pe deal. Se întreba dacă 
era în continuare adormit. Avea obiceiul să meargă în 
somn. Allie îi spusese. Dar gândul la Allie îl electriză şi sări 


în picioare, îşi trase spada şi scrută împrejurimile cu o 
privire sălbatică. Dincolo de cercul din jurul focului, nu 
vedea nimic. O altă săgeată şuieră prin aer, deasupra 
capului său. 

— Suntem ţintă vie, strigă Dwyne. Stingeţi focul! 

Javel îşi smulse salteaua de pe jos şi-o aruncă peste vatra 
focului. Nu era suficient; salteaua începu să ardă înăbuşit, 
iar focul mistui straturile de lână. 

— Avem nevoie de mai multe! 

Javel începu să facă semne cu braţele către bărbaţii 
derutaţi din jur. 

— Daţi-mi saltelele voastre! 

Încă adormiţi, începură să se ridice şi să-şi strângă 
păturile. Lui Javel îi venea să urle de frustrare. 

— Mişcă-te! 

Dwyne, cu o grămadă de pături în braţe, îşi făcu loc cu 
coatele şi-l dădu la o parte, apoi aruncă păturile peste foc. 
Flacăra se micşoră şi apoi se stinse, iar aerul se umplu de 
mirosul de lână făcută scrum. În întuneric, în spatele 
cuştilor, săbiile se încrucişară, iar aerul se umplu dintr- 
odată de nechezatul ascuţit, insuportabil al unui cal rănit. 

— Călăreţi dinspre vest, strigă cineva. li aud! 


— Suntem încercuiți,  bâigui Dwayne. l-am spus 
nătărăului ăluia de conţopist că e un loc foarte prost pentru 
un popas. 


Javel se aprinse la faţă, sperând ca Dwyne să nu-şi dea 
seama că el sugerase trecătoarea ca punct de popas. Javel 
nu avusese niciodată de-a face, direct, cu unul din clanul 
Caden; ei existau la un alt nivel, greu de atins. Probabil că 
era un lucru prostesc, dar el încă tânjea după respectul 
bărbatului important, cu pelerină roşie. 

Thorne l-a găsit, prin întuneric, şi l-a apucat pe Javel de 
umăr, iar respiraţia lui şuiera neplăcut pe lângă urechea lui 
Javel. 

— Dwyne, ce facem? Avem nevoie de lumină. 

— Ba nu avem. Dacă e o operațiune de salvare, arcaşii 


nu vor risca să rănească prizonierii. Avem şanse mai bune 
pe întuneric. 

— Dar nu putem pur şi simplu să aşteptăm aici. Când o 
să se lumineze, o să fim pradă sigură. 

Zgomotul metalului pe metal îi înconjura din toate 
părţile, înecând replica lui Dwyne. O sabie sclipi în lumina 
anemică a lunii, cam la câteva zeci de metri de ei, şi Javel 
îşi ridică şi el spada, pregătindu-se, în timp ce inima-i 
bubuia. Dar Dwyne începu să râdă. 

— Ce poate fi atât de amuzant? întrebă Thorne. 

— E armata ținutului Tear! Uitaţi-vă la uniforme! 

Javel nu vedea nimic, dar mormăi că aşa e, ca să nu-şi 
dea Dwyne seama. 

— Foarte posibil că o să fiu în stare să mă ocup de ei de 
unul singur, chiar şi pe întuneric. Aşteptaţi-mă aici. 

Dwyne îşi trase sabia şi se îndepărtă în grabă. După ce 
paşii lui nu se mai auziră, Javel îşi reprimă un puseu de frică 
incertă, sufocantă. Să fie lângă Thorne, pe întuneric, nu era 
deloc confortabil. 

— Ce mai lăudăros, bâigui Thorne din nou. Avem nevoie 
de lumină. Destulă lumină ca să... 

Inşfăcă din nou braţul lui Javel, atât de puternic încât 
acesta scoase un geamăt. 

— Pune mâna pe o torţă. 


Kelsea încă înainta târându-se, cu Pen şi Venner de o 
parte şi de alta, când focul se stinse, privându-i de lumină. 

— Arcaşii au doborât pe puţin patru, şopti Buzduganu din 
spatele ei. Dar nu ştiu dacă l-au nimerit şi pe Dwyne; fiţi 
pregătiţi. 

— Cum sunt închise cuştile alea? A reuşit vreunul dintre 
voi să vadă? 

— Nu, a răspuns Pen, dar în mod sigur nu sunt din oţel. 
Cred că e doar lemn. 

Kelsea era brusc furioasă pe meşterul necunoscut care 
făcuse cuştile. Thorne nu era tâmplar, dar cineva totuşi 


construise opt la solicitarea lui. 

— Se-aud copite, şopti Venner. Dinspre vest. 

Cei patru tăcură, şi după o vreme şi Kelsea auzi mai mulţi 
călăreţi, coborând în vale dinspre deschizătura vestică a 
trecătorii. 

— Trei sau patru, şopti Buzduganu. Dacă sunt mai mulţi 
din clanul Caden, suntem în pericol. 

— Ar trebui să ne mişcăm, domnule? 

Kelsea se uită de jur împrejur. În lumina neclară, reuşea 
să discearnă contururile câtorva pietroaie masive din faţa 
lor şi al unei stânci mai mari la stânga ei, dar nimic altceva. 
Nu aveai unde altundeva să te duci, decât înapoi, sus, pe 
coasta dealului. 

— Nu, răspunse Buzduganu. Să ne ascundem în spatele 
stâncii de acolo, şi or să treacă fix pe lângă noi. Dacă nu, 
înseamnă că nu sunt mulţi. O să putem să acoperim 
retragerea Reginei. 

Copitele se auzeau din ce în ce mai tare. Urmându-l pe 
Buzduganu, care deschidea calea, Kelsea se târa pe burtă 
către stâncă. Pământul era acoperit cu pietre mărunte şi 
ascuţite care-i intrau în palme făcând-o să şuiere. Injură în 
sinea ei, cu vorbele lui Elston, şi-şi zise să nu se poarte ca o 
mironosiţă. 

Buzduganu conduse şirul care se târa în spatele stâncii şi 
acum se sprijineau cu spatele de ea, având în faţă tabăra. 
Kelsea întrezărea cu greu contururile uneia dintre cuşti, pe 
fundalul unui cer negru-albăstriu, nimic altceva, dar auzea 
multe. Sunetul oţelului pe oţel răsuna peste tot, iar noaptea 
era însufleţită de gemetele răniților. Işi aminti de accesul de 
paranoia de mai înainte şi se făcu roşie de ruşine. Ca şi 
când i-ar fi simtit tristeţea, safirul pulsă, drept răspuns. 
Zgomotele copitelor se apropiau. 

— Unde... 

— Linişte. Vocea lui Buzduganu închidea orice discuţie. 

Câţiva călăreţi trecură pe lângă ei; siluetele abia dacă li 
se distingeau, profilate pe peretele cenuşiu al defileului. 


Când se opriră, cam la şase metri de stânca unde se 
ascundea Kelsea, aerul se umplu de sunetele scoase de caii 
suprasolicitaţi, care fornăiau în întunericul nopţii. 

— Şi acum ce facem? întrebă un bărbat cu o vocea joasă. 

— E ca dracu', replică un altul, avem nevoie de lumină. 

— Ar trebui să aşteptăm să se mai potolească un pic 
încăierarea. 

— Nu. Mai întâi o să-l găsim pe Alain, ordonă o altă voce, 
iar Kelsea îşi încordă atenţia. 

Înainte ca Buzduganu s-o poată opri, se ridică în picioare 
şi ieşi în faţă. O certitudine o copleşise, o certitudine care 
nu avea nimic de-a face cu vocea bărbatului, ci totul cu 
izbucnirea bruscă de căldură din piept. Patru siluete negre 
se întoarseră către ea, scoţându-şi săbiile din teacă pe când 
se apropia de ei, dar Kelsea doar le-a zâmbit şi le-a spus: 

— Bună regăsire, Tată al Hoţilor. 

— Pe toţi sfinţii. Unul dintre călăreţi înaintă către ea şi se 
opri cam la un metru şi jumătate de ea. Chiar dacă Kelsea 
nu putea să vadă nimic în afară de o umbră neagră pe 
fundalul cerului, ar fi putut să jure că el o vedea. 

Buzduganu o ajunse şi-o înşfăcă de talie. 

— În spatele meu, Domniţă. 

— Nu, Lazarus, răspunse Kelsea, cu ochii pe umbra înaltă 
din faţa ei. Fii atent în altă parte. 

— Poftim? 

— Regina ținutului Tear, spuse Spectrul, lungind calm 
fiecare cuvânt. Uite că până la urmă te-am subestimat. 

Kelsea îi auzi pe Pen şi pe Venner cum se apropiau, în 
spatele ei. 

— Voi doi, staţi jos! 

Spectrul o privi în tăcere. Chiar dacă Kelsea nu putea să-i 
vadă deloc chipul, observase că realmente îl surprinsese, 
poate că pentru prima dată. Acest lucru îi dădu o stare de 
bine, făcând-o să se simtă mai puţin ca un copil în relaţie cu 
un adult şi se îndreptă, privindu-l sfidătoare. El cobori şi se 
apropie, iar Kelsea îl simţi pe Buzduganu ridicându-se pe 


vârfurile degetelor de la picioare, alături de ea. Îşi puse 
palma pe pieptul lui, în semn că vrea să-l ţină la distanţă. 

— Domnule? întrebă Pen, cu o voce ascuţită şi plină de 
anxietate, mai copilărească decât îl auzise Kelsea vreodată. 

— Dumnezeule. Potoleşte-te, Pen. 

Spectrul se apropie, iar Kelsea se trase înapoi. Nu făcu 
decât să-i atingă vârfurile părului, retezat scurt, şi să-i 
şoptească apoi, pe o voce caldă: 

— Uite ce ţi-ai făcut. 

Kelsea se întreba cum de reuşise să-i observe părul tuns 
scurt câtă vreme ea abia reuşea să distingă câte ceva. 
După ce vorbele lui se risipiră, ea roşi, după care îl luă la 
rost: 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit după mica partidă de ceai a lui Thorne. Alain 
e pe undeva pe aici, a tot observat mersul lucrurilor pe aici 
de câteva săptămâni. 

Alain, bărbatul blond care împărțea cărţile de joc cu aşa 
o dexteritate. Kelsea nu-l văzuse în jurul focului de tabără. 

— Intrebarea ar fi, de fapt, ce cauţi tu aici, Regină a 
ținutului Tear? 

Bună întrebare. Nici măcar Buzduganu, cu toate 
bombănelile lui, nu o întrebase pe Kelsea „de ce”. S-a 
gândit o clipă, încercând să dea un răspuns onest, pentru 
că intuise că Spectrul o va mirosi dacă minte. Giuvaierul îi 
pulsa între sâni, îndemnând-o să acţioneze, numai că ea ar 
fi preferat să stea potolit. 

— Sunt aici pentru a-mi ţine promisiunea. Am făgăduit că 
aşa ceva nu se va mai întâmpla. 

— Ai fi putut să-ţi ţii promisiunea şi din Citadelă, ştii? Ai o 
armată întreagă la dispoziţie. 

Kelsea tresări la sarcasmul pe care i-l simţi în voce, dar 
se ridică la întreaga-i înălţime. 

— Cu mult timp în urmă, înainte să se urce pe tron, 
regele jura să moară pentru regat, dacă era nevoie. Numai 
aşa funcţiona sistemul. 


— Eşti gata să mori aici? 

— Am fost gata să mor pentru pământul acesta din ziua 
în care ne-am întâlnit, Tată al Hoţilor. 

Capul lui Spectru se înclină spre stânga. Când a vorbit, 
vocea lui era mai calmă decât o auzise Kelsea vreodată. 

— Te-am aşteptat de multă vreme, Regină din Tearling. 
De mai multă vreme decât îţi poţi imagina. 

Kelsea roşi, după care îşi întoarse privirea, fără să 
înţeleagă ce vrea să spună, ştiind numai că nu era ceea ce 
şi-ar fi dorit ea să spună. 

— Întinde mâna. 

Se supuse şi simţi cum îi pune ceva rece în palmă. După 
ce îl pipăi cu degetele, îşi dădu seama că era un lănţişor, un 
lănţişor cu un pandantiv rece care începuse deja să se 
încălzească la contactul cu pielea. 

— Orice ar ieşi de aici, l-ai câştigat înapoi. 

La stânga lui Kelsea, mult mai aproape decât restul 
luptei, căzu lovitura greoaie şi umedă a unei săbii care 
loveşte carnea, iar un bărbat urlă, vocea lui răscolind 
înfricoşător întunericul. Kelsea se adăposti în spatele lui 
Buzduganu, care-şi ridică sabia: 

— Îţi datorez viaţa Reginei, nemernicule, îi spuse printre 
dinţi. Nu am să-ţi stau în cale, câtă vreme nu eşti o 
ameninţare pentru ea. Dar şterge-o înainte să-i aduci pe 
toţi aici, jos, peste noi. 

— De acord, răspunse Spectrul. Plecăm. 

Sări înapoi pe cal, redevenind o siluetă neagră pe 
fundalul cerului. 

— Norocul fie cu tine, Regină din Tear. Poate ne vom 
întâlni din nou, după ce terminăm cu asta. 

Încă roşie la faţă, Kelsea găsi închizătoarea celui de al 
doilea lănţişor pe care şi-l trecu pe după gât. Inima-i bătea 
să-i spargă pieptul şi prin vene îi curgea căldură. Kelsea 
auzi un pârâit ca o descărcare de electricitate statică, se 
uită în jos şi descoperi că cel de-al doilea safir strălucea ca 
un soare micuţ, emițând mici raze de lumină. Îl vârt în 


uniformă şi auzi un clinchet clar, ca o cheie care se învârte 
în broască. Privirea i-o luă razna; clipi din ochi şi văzu o altă 
lume, cu clădiri întunecate care se profilau pe fundalul unui 
orizont alb, dar, când clipi din nou, totul dispăruse. 

Spectrul şi tovarăşii lui se întorseseră şi înaintau călare în 
trecătoare, provocând ţipete de avertisment şi câteva 
urlete de groază care veneau din direcţia focului de tabără. 
Între timp, Kelsea şi cele trei gărzi ale ei se târâră înapoi, în 
spatele celeilalte laturi a stâncii, la distanţă de bătălie, şi 
se-aşezară, scrutând intrarea în trecătoare. 

— Domnule? întrebă Pen. 

— Mai încolo, Pen. 

Kelsea se aştepta ca Buzduganu să-i ţină o predică 
despre faptul că fugise, despre Spectru, despre lipsa de 
prevedere în general. Dar n-o făcu. Îi vedea sclipirea săbiei 
scoase din teacă, şi o altă strălucire metalică despre care 
presupuse că vine de la ghioagă. Numai că strălucirea era 
albăstrie, nu ca lumina lunii. Kelsea se uită în jos şi îşi dădu 
seama că ambele ei bijuterii străluceau acum atât de 
puternic încât se vedeau prin stofa uniformei. Le apucă în 
palma dreaptă, încercând să blocheze lumina. Ceea ce se 
pornise în pieptul ei progresa lent; inima-i bătea mult prea 
tare, iar prin vene simţea că-i curg flăcări. Se aştepta să se 
întâmple ceva îngrozitor, ceva ce nu reuşea să vadă. 

Normal, înţelese brusc. Înainte am tinut al doilea lănțişor 
în buzunar. Nu mi l-am pus la gât. 

Închise ochii şi viziunea îi reveni: conturul oraşului, 
compus din clădiri înalte, nenumărate, chiar mai înalte 
decât Citadela. Locul părea atins de nebunie, iar nebunia îi 
făcea cu ochiul; un oraş dement care nu exista decât în 
mintea ei. Din mijlocul bătăliei se auziră şi mai multe ţipete, 
iar Kelsea reveni cu picioarele pe pământ. Deschise ochii şi, 
din fericire, era întuneric. Pen trăgea cu ochiul de după 
marginea stâncii. 

— Au aprins din nou focul. 

— Ce  prostovani! bâigui Buzduganu. Wellmer o să-i 


nimerească imediat. 

Kelsea se uită şi ea pe după Pen. La distanţă strălucea 
lumina, drept în mijlocul taberei. Giuvaierul încerca s-o 
tragă în faţă, cumva, dar îi promisese ceva lui Buzduganu 
şi-i ceru să înceteze. Ţipetele din trecătoare crescură, iar lui 
Kelsea i se înteţi pulsul. Înţelese că se întâmpla lucrul acela 
îngrozitor pe care-l aşteptase. Reuşi să identifice sursa 
neliniştii. 

— Asta e vocea unei femei. 

Pen se mai deplasă încă câteva zeci de centimetri în 
afara adăpostului de după stâncă, şi, chiar şi în lumina 
palidă, venită de la focul din depărtare, Kelsea văzu că era 
alb la fată. 

— Dumnezeule! 

— Ce e? 

— Femei. Vocea i se auzea ca venind de sub apă. Au dat 
foc unei cuşti cu femei. 

Înainte să apuce să se gândească, Kelsea o luase la fugă. 

— Domniţă! La dracu'! 

Strigătele lui Buzduganu păreau foarte departe. Ţipetele 
femeilor răsunau în ecouri, lovindu-se de pereţii trecătoarei, 
părând că or să umple noaptea, de la un orizont la altul. 
Cele două safire săltau eliberate de sub uniformă, iar 
Kelsea descoperi că vede totul, fiecare stâncă şi fiecare fir 
de iarbă scăldat în lumina albastră. Niciodată nu fusese 
cine ştie ce alergătoare, dar acum cele două giuvaiere îi 
dădeau putere şi alerga mai repede decât o făcuse 
vreodată, sprintând către vâlvătaia care se înteţea 
necontenit. 


Javel nu ştia ce se întâmplase. Plecase să caute o torţă 
pentru Thorne, abia conştient de ce făcea, pentru că gândul 
îi era în continuare la Allie, întrebându-se ce avea să se 
întâmple cu ea dacă dădeau greş aici. Işi dădea seama că 
oamenii lui Thorne pierd bătălia. Nu reuşiseră să stingă 
focul suficient de rapid, iar arcaşii de pe stânci probabil că 


făcuseră prăpăd, pentru că nu putea să facă un pas fără să 
se împiedice de vreun cadavru. Sosiseră mai mulţi călăreţi 
în timp ce el căuta o torţă; zgomotele păreau că-l aruncă pe 
Thorne în panică totală, aşa că Javel înţelese că nu făceau 
parte din planurile lui. Urma să piardă bătălia, şi apoi ce 
avea să se întâmple cu Allie? 

In cele din urmă, Javel găsi o torţă aruncată pe undeva 
pe lângă vatra focului, la distanţă, şi se întoarse la Thorne, 
care luă torta fără să zică nici mulţumesc, nici altceva şi se 
distanţă încât nu mai putu fi auzit. 

Ducă-se învărtindu-se, îşi spuse Javel înnegurat. Dar de 
cum dispăru Thorne, Javel nu mai ştiu ce să facă. El era 
Paznic al Porții, nu soldat, iar aici nu erau în Gut, cu zidurile 
lui protectoare şi cu străzile înghesuite. Natura... Javel 
urâse natura dintotdeauna. Pereţii trecătorii erau înalţi, 
bariere fantomatice ale lumii. Nu voia să se mişte, şi chiar 
dacă auzea zgomotele luptei peste tot în jurul lui, nu avea 
niciun chef să se angajeze în luptă cu un duşman pe care 
nu putea să-l vadă. Experienţa lui de luptă se limita la a 
respinge doi sau trei indivizi care voiau să spargă porţile, 
nebuni care mai apăreau din când în când hotărâți, să se ia 
la bătaie şi să pătrundă în Citadelă cu forţa. Nu omorâse 
niciodată pe nimeni. 

Sunt un laş? 

Cum a început atacul, prizonierii şi-au regăsit glasurile şi 
acum strigau după ajutor, sunete ca dintr-un abator care-l 
făceau să vrea să-şi astupe urechile cu mâinile. Se gândise 
să încerce s-o elibereze pe femeia însărcinată, dar nu 
vedea nimic şi-i era teamă. Se gândi la Keller, la fetele 
tinere care umpluseră caravanele. Câteva fuseseră violate; 
acum Javel nu mai putea să nege asta, nici măcar faţă de el 
însuşi. Una dintre ele, care cu siguranţă nu avea mai mult 
de doisprezece ani, nu a făcut nimic altceva decât să 
suspine sfâşietor tot drumul de la Haymarket. Se gândi la 
nopţile alea de beţie din Gut, nopţile în care contemplase 
leneş viziuni în care el prindea traficanţi de copii, îi aducea 


în faţa justiţiei şi făcea fapte eroice. Dar dimineaţa venea 
de fiecare dată, cu lumina soarelui şi cu mahmureala care-i 
sabotau planurile eroice. Însă acum era altceva, îşi dădu 
brusc seama. Aici făceau treburi întunecate; aici nu era 
nicio dimineaţă. Şi câte nu poţi să faci pe întuneric. 

Işi băgă sabia în teacă, îşi scoase cuțitul de la cingătoare 
şi aşteptă. Străjerii Porții sunt mereu unul lângă altul, aşa 
că peste câteva minute Keller îl găsi, după cum Javel ştia 
foarte bine că avea să se întâmple. 

— Nu e chiar bucătăria noastră, nu, Javel? 

— Nu, răspunse Javel. Nu m-am gândit niciodată că aş 
putea să îmi doresc să fiu înapoi la Poartă, la miezul nopţii. 

O vreme stătură liniştiţi în întuneric, timp în care Javel îşi 
făcea curaj, simțind valuri de adrenalină în tot corpul. 

— i se pare că închizătoarea de la uşa cuştii ăleia e 
slăbită? 

— Care uşă, nu văd nimic. 

— Acolo, la dreapta. 

In momentul în care Keller se întoarse, Javel îl înşfăcă pe 
după gât. Keller era mare, dar Javel era rapid şi reuşi să-i 
cresteze gâtul şi să se tragă imediat înapoi, înainte să-l 
poată apuca Keller. Bărbatul bolborosi disperat după o gură 
de aer, pe întuneric, după care urmă o bufnitură 
satisfăcătoare, în momentul în care trupul lui enorm căzu la 
pământ. Inima lui Javel plesnea de satisfacţie, iar curajul îi 
curgea prin vene. Ce urma să facă? 

Ştiu imediat: o să descuie uşile. O să deschidă uşile 
cuştilor, exact la fel cum făcuse regina pe Pajiştea 
Citadelei, în ziua aceea, şi o să le dea tuturor drumul. 

Dădu să se îndrepte către caravană, dar nici nu făcu doi 
paşi că se şi împiedică de-un cadavru. Bărbaţii încă luptau 
peste tot în jurul lui, iar pământul era plin de cadavre. 
Thorne avusese dreptate. Aveau nevoie de lumină. 

In timp ce se gândea la toate astea, Javel şi-a dat seama 
că putea să vadă; o strălucire subţire, ca de chihlimbar, 
lumina mai multe perechi de luptători şi primele cuşti de pe 


fiecare parte a copitelor cailor. Cineva aprinsese un foc. 
Dwyne o să se enerveze, dar Javel simţea numai uşurare. 

Acela a fost momentul în care ţipetele au început cu 
adevărat. O femeie a urlat, de-a dreptul, vocea ei urcând 
într-un bocet care se înălța şi se înălța până când Javel a 
trebuit să-şi astupe urechile cu palmele. S-a prăbuşit în 
genunchi, gândindu-se: Sigur o să-și piardă respirația. 

Era foarte posibil; dar el n-ar fi putut să-şi dea seama 
pentru că, dintr-odată, toate începuseră să tipe, o lume 
întreagă de femei care ţipau în chinuri. 

Javel se întoarse şi văzu focul şi apoi pricepu ce făcuse 
Thorne. 

Cea de a patra cuşcă din stânga era cuprinsă de flăcări la 
un capăt, iar uşa se făcuse scrum. Thorne se oprise cam la 
trei metri distanţă, cu torţa în mână, şi privea intens focul, 
iar Javel văzu răul în ochii aceia de-un albastru scânteietor; 
nu rea-voinţă, ci ceva mult mai urât: un rău născut din lipsa 
conştiinţei de sine, un rău care nu ştia că e rău şi atunci 
putea justifica orice. 

Un rău care luase totul în calcul. 

Două femei luaseră foc deja; Javel reuşea să le vadă cu 
uşurinţă printre gratiile grosolane de lemn. Una era mama 
lui William şi a lui Jeffrey. Se lupta cu flăcările care îi 
prinseseră fusta şi striga la ceilalţi după ajutor, dar nimeni 
nu băga de seamă în sforţarea aia nebunească de a scăpa 
de acolo. Cealaltă femeie era pur şi simplu o torţă vie, o 
siluetă neagră, carbonizată, care dădea din mâini 
înnebunită din mijlocul flăcărilor. In timp ce Javel se uita, 
într-un interval care părea că durează o eternitate, mâinile i 
se frânseră de o parte şi de alta şi femeia se prăbuşi. Nu 
mai avea chip, numai ceva întunecat care ardea cu furie, 
împrăştiind flăcări pe podeaua cuştii. 

Celelalte femei ţipau în continuare, o cacofonie care îţi 
îngheţa sângele în vine şi pe care Javel credea c-o va auzi 
între tâmple pentru tot restul vieţii. Ţipau fără oprire şi 
părea că toate aveau vocea lui Allie. 


Javel se întinse după lucrurile fraţilor Baedencourt, care 
erau de cealaltă parte a focului de tabără stins. Hugo 
Baedencourt purta întotdeauna o halebardă; amândoi fraţii 
fuseseră trimişi în cercetare, la primul rond de veghe, dar o 
halebardă nu servea la mare lucru într-o încleştare corp la 
corp. Javel trase de sacul cu arme, dând la o parte săbii şi 
un arc, până să ajungă la halebardă, o unealtă grea, care 
strălucea în mâinile lui. Era prea grea pentru el, dar văzu că 
putea s-o ridice şi, când ajunse în dreptul cuştii, văzu că 
putea s-o şi rotească. Mama lui Jeffrey şi a lui William 
ardea, avea faţa şi părul cuprinse de flăcări. Rochia îi 
arsese prima, iar Javel ştia, cu acea parte a creierului care 
rămăsese rece şi suspendată în situaţii ca asta, că fătul 
dinăuntrul ei era deja mort. Dar nici măcar focul nu putea 
opri vocea de fier a femeii. Tipa iar şi iar, în noapte. 

Javel roti halebarda pentru prima lovitură peste gratii. 
Lemnul se crăpă, dar rămase intact. 

Nu sunt suficient de puternic. 

Îşi înghiţi gândul şi roti din nou halebarda, ignorând 
ruptura pe care-o simţi sfâşiindu-i muşchiul umărului stâng. 
Allie era deasupra lui, uitându-se la el cu afecţiune, cu mult 
timp înainte să fie căsătoriţi, pe când niciunul dintre ei nu 
se gândea la loterie sau la nimic altceva. 

O duhoare umpluse aerul, un amestec care îţi întorcea 
stomacul pe dos, de lână arsă şi piele carbonizată. Javel 
pierdea lupta cu focul, ştia asta, dar nu se putea opri din 
rotit halebarda. Mama lui William şi a lui Jeffrey murise în 
mijlocul luptei lui; ţipa, şi în secunda următoare nu a mai 
ţipat. Într-o clipită, după o străfulgerare rece, Javel se hotărî 
să-l omoare pe Arlen Thorne. Dar Thorne dispăruse; 
aruncase torţa şi fugise în întuneric. 

Femeile erau lipite de peretele îndepărtat al cuştii. Acum 
mai ţipau doar cele din spate; fumul le înconjurase pe cele 
care erau mai aproape de foc şi nu mai puteau decât să 
tuşească îngrozitor. Poalele câtorva dintre ele fuseseră 
prinse de flăcări. Şi lui Javel îi lăcrimau ochii, îl usturau de la 


fum şi simţea cum pielea de pe mâini începea să se coacă. 
Făcu abstracţie de toate astea şi roti din nou halebarda, 
simțind cum de data asta muşcă dintr-o bară. Dar numai 
dintr-una. Era prea târziu. 

Allie, îmi pare-atât de rău. 

Îi luase foc pielea. Javel a aruncat halebarda şi a căzut în 
genunchi. Şi-a lipit palmele de urechi, dar încă le auzea 
ţipând. 

Apoi, lumea se umplu de o lumină albastră. 

Cam la vreo cincisprezece metri distanţă de cuşca 
cuprinsă de flăcări, Kelsea îşi dădu seama că mai mulţi 
călăreţi se puseseră în mişcare, s-o flancheze în timp ce 
fugea. Oamenii Spectrului, cu feţele acoperite cu măşti 
negre, o urmau la pas, aruncând săgeți pe măsură ce 
înaintau. Era posibil ca Kelsea să halucineze, dar nu-i mai 
păsa. Acum nu mai conta nimic în afară de cuşti, de femei. 
Responsabilitatea ei. Era Regina ținutului Tearling. 

Câţiva dintre oamenii lui Thorne încercaseră să se 
apropie de ea în timp ce fugea, cu săbiile scoase şi cu 
moartea citindu-li-se pe faţă. Dar un şir de flăcări albastre i- 
au învăluit şi i-au culcat la pământ. Totul fusese foarte 
simplu şi foarte curat; într-adevăr, Kelsea simţea că lumina 
nu venea deloc de la giuvaiere, ci din propriul ei cap. Doar 
ce se gândise să-i omoare şi dispăruseră. Respirația i se 
sugrumă în gât, dar nu putea să încetinească. Giuvaierele o 
trăgeau înainte, către flăcări. 

Când sări peste ultima stâncă, fierbinţeala ca de cuptor o 
izbi ca un zid şi o-mpinse înapoi. Femeile se îngrămădiseră 
înnebunite la unul dintre capetele cuştii cuprinse de flăcări, 
dar focul le ajunsese. Jos, în faţa cuştii, un bărbat cu părul 
grizonant ataca barele cuştii cu o halebardă, dar nu părea 
să facă nicio fisură. 

Stejar din Tearling, îşi spuse Kelsea. Femeile erau în 
capcană. Încă şi mai rău, flăcările lingeau deja gratiile cuştii 
următoare; dacă nu vor reuşi să stingă focul, întreaga 
caravană o să fie scrum. Aveau nevoie de apă. Dar, pe 


kilometri întregi distanţă, nu era strop de apă. Kelsea îşi 
încleştă pumnii a disperare, iar unghiile îi intrară în carne, 
până la sânge. Dacă cineva i-ar fi propus să facă un târg 
acum, pe loc, l-ar fi acceptat imediat, fără frică: viaţa ei 
pentru viaţa oamenilor din cuşti, exact ca o mamă care şi- 
ar fi dat viaţa fără să ezite, în schimbul celei a propriului 
copil. Dar nu avea cu cine să facă un asemenea târg. Toate 
intenţiile ei bune aici se înfundau. 

Aş da orice dacă aş putea, îşi spunea Kelsea, şi în acea 
clipă ştiu că era adevărat. 

Cele două giuvaiere explodară în lumină albastră. Kelsea- 
şi simţi întregul corp scuturat de curent, ca şi cum fiecare 
nerv i-ar fi fost străbătut de tensiune electrică. Forţa cu 
care se manifesta o împinse îndărăt. Se simţea ca şi cum şi- 
ar fi dublat dimensiunile, fiecare păr ridicat pe corp, şi 
fiecare muşchi întins la maximum. 

Disperarea care o cuprinsese dispăru. 

Intreaga trecătoare era acum luminată, spălată în 
albastru, fiecare umbră mai strălucitoare decât următoarea. 
Kelsea vedea totul, nemişcată, tăcută, suspendată. Toţi din 
jur erau siluete încleştate în luptă, îngheţate în lumină. 

Sus pe deal, la stânga ei, cocoţat pe marginea unei 
stânci, cu o săgeată încordată în arc şi cu maxilarul 
încleştat de atâta concentrare, era Wellmer. 

Elston, cu ochii roşii de furie şi injectaţi cu pornirea de a 
ucide, îl fugărea pe Arlen Thorne prin valea stâncoasă a 
canionului. 

Alain era în spatele caravanei, cu un cuţit în mână, 
omorând răniții, iar gura îi era deschisă într-un țipăt. 

Spectrul, în josul caravanei, căre capătul ei, purtând-şi 
masca oribilă, se lupta cu un bărbat masiv, cu pelerină 
roşie. 

Bărbatul care atacase cuştile cu halebarda era în 
genunchi acum, plângând, cu faţa desfigurată de agonie şi 
de regrete adunate de ani buni. 

Dar, cel mai important, femeile din cuşti stăteau direct în 


fata flăcărilor. 

E mai bine să mori curat. 

Tensiunea electrică curgea prin Kelsea cu atâta 
intensitate încât corpul ei nu mai făcea faţă; se simţea de 
parcă ar fi fost lovită de un fulger. Dacă exista vreun 
Dumnezeu, aşa trebuie să se fi simţit, călare peste lume. 
Dar Kelsea era îngrozită; simţea că, dac-ar vrea să rupă 
lumea în două, o putea face, clar că putea, dar aici se 
întâmplau mai multe lucruri decât ştia ea. Totul avea un 
preţ. 

Apă. 

N-avea de ales. Dacă era un preţ, va trebui să-l 
plătească. Se întinse, forţându-şi braţele într-o deschidere 
nefirească. Era apă, putea s-o simtă, s-o guste. Ceruse apă, 
ţipase după apă şi simţise cum electricitatea ţâşnea din ea, 
un curent amplu care apăruse de nicăieri şi dispăruse în 
acelaşi fel. 

Tunetul se abătu asupra trecătorii şi făcu pământul să 
tremure. Giuvaierele se răciră şi se întunecară, iar tre- 
cătoarea fu din nou acoperită de noaptea luminată de 
flăcări. Totul în jur începu să se mişte din nou: femeile 
ţipau, bărbaţii strigau, săbiile le încleştau. Dar Kelsea nu 
făcea decât să aştepte în întuneric, fără să se mişte, cu 
fiecare fir de păr de pe corp electrizat. 

Apa cădea în cascade din cer, un potop atât de dens 
încât bloca lumina lunii. Se prăvălea peste Kelsea ca un 
perete, doborând-o la pământ şi rostogolind-o în fundul 
defileului, invadându-i nările şi plămânii. Dar Kelsea rătăcea 
euforică de acum, cu mintea golită de orice altceva în afara 
nevoii de somn, un întuneric care o tenta de dincolo de 
puterea ei de pătrundere. 

Trecerea, înţelese ea brusc. Adevărata trecere. Aproape 
că pot s-o văd. 

Kelsea închise ochii şi trecu dincolo. 


Regina ținutului Mortmesne stătea pe balcon, scrutându- 


şi cu privirea teritoriile. Începuse să vină aici când nu putea 
să doarmă, ceea ce, de la o vreme, se întâmpla în fiecare 
noapte. Nu dormea destul şi detalii mărunte începuseră să-i 
scape. Într-o noapte uitase să semneze un teanc de ordine 
de execuţie, iar dimineaţa, mulţimea era adunată în Piaţa 
Ghilotinei şi aştepta... şi aştepta. Regele ținutului Cadare o 
invitase în vizită şi greşise data cu o săptămână, 
încurcându-şi servitorii, care au avut ceva de despachetat. 
Într-o noapte i-au adus sclavul pe care îl solicitase, dar deja 
adormise. Lucrurile astea erau mici, şi Beryll o salva din 
majoritatea situaţiilor, dar, mai devreme sau mai târziu, 
altcineva decât Beryll avea să observe şi va deveni o 
problemă. 

Fata era, întotdeauna fata. Voia să o vadă o dată, îşi 
dorea acest lucru cu atâta ardoare încât ar fi putut chiar să- 
şi convoace generalii şi să ţină sfat despre eventualitatea 
unei vizite oficiale în ţinutul Tearling. Arareori s-au opus 
vreunei sugestii făcute de ea, dar de data asta au făcut-o, 
şi până la urmă Regina a fost nevoită să le dea dreptate. 
Deschiderea ar fi fost un semn de slăbiciune, şi încă unul 
fără niciun rost; cel mai probabil, fata ar fi refuzat. Dar 
chiar dacă ar fi acceptat, erau tot felul de pericole ascunse. 
Până acum oricine îşi putuse da seama că fata era o 
variabilă necunoscută, complet diferită de mama ei. Mai rău 
decât atât, straja fetei era condusă de Buzduganu, care nu 
era deloc o variabilă necunoscută. Nici măcar Ducarte nu 
voia să se pună rău cu Buzduganu, deocamdată, nu fără să 
ştie mai multe şi fără să aibă mai multe avantaje decât 
deţineau în prezent. Buzduganu însemna teroare, fata, un 
punct mort şi combinaţia dintre astea două nu dădea nimic 
bun. 

Reginei îi plăcea acest balcon; era cu două etaje mai sus 
de apartamentele ei, în vârful unuia dintre multele 
turnulețe ale palatului. Cu doar câţiva paşi, putea să ajungă 
cu privirea la kilometri distanţă, în orice direcţie: peste 
vastitatea întinderii teritoriilor ei, spre Callae, în est, şi 


Cadare în sud, şi spre vest, către Tearling. Ţinutul Tearling, 
care nu-i făcuse nicio problemă în aproape douăzeci de ani, 
iar acum era ca şi cum ar fi călcat pe un furnicar... era un 
dezastru. Transportul lui Thorne urma să ajungă mâine şi, 
pe moment, o să fie bine, dar nu va rezolva o problemă mai 
mare. Dacă permitea ținutului Tearling să evite plata 
tributului, avea să fie doar o problemă de timp până când 
ceilalţi or să vrea să facă la fel. 

Nici în interiorul propriului regat lucrurile nu stăteau mai 
bine. Regina condusese regatul cu o mână de fier, mai bine 
de un secol, dar lipsa de sclavi noi o pusese pe Regină faţă 
în faţă cu o nouă problemă: nemulțumiri interne. Acum 
spionii Reginei îi raportaseră că mai mulţi nobili din Mort se 
adunau în secret, în grupuri din ce în ce mai mari. 
Comandanții armatei sale nu erau la fel de secretoşi; şi îşi 
vociferau nemulţumirea în urechile oricui dispus să asculte. 
Oraşele din nord, în special Cité Marche, au raportat un 
nivel în creştere al nemulțumirii populare. Cité Marche era 
plin de tineri radicali care nu deţinuseră niciodată picior de 
sclav, dar care mirosiseră o oportunitate în contextul unei 
nemulțumiri generale crescânde. 

Va trebui să invadez ținutul Tearling, îşi dădu Regina 
seama, tulburată. Se mută către colţul din sud-vestul 
balconului şi privi peste oraş, înspre umbra întunecată care 
se lăsase peste Champs Demesne. Comandase mobilizarea 
armatei cu săptămâni în urmă, când a văzut că transportul 
nu mai ajunge, dar amânase să-şi trimită trupele, era ceva 
în ea care o sfătuia să fie prudentă. Invazia era mai simplă, 
dar şi mai riscantă, iar Regina nu îşi asuma riscuri pe care 
nu le putea evalua. Chiar şi o victorie ar fi putut avea 
consecinţe nedorite. Nu mai voia să supravegheze niciun 
teritoriu în plus; voia ca lucrurile să se petreacă în linişte, 
cum se întâmplase întotdeauna, voia ca fiecare regat 
învecinat să-şi plătească tributul şi să facă ce i se spunea. 
Dacă va fi forţată să treacă la operaţiuni militare, treaba 
asta ar ţine-o în loc, i-ar întârzia adevăratele planuri. 


Dar, de fapt, nu mai avea de ales. Mesajul lui Thorne 
fusese clar şi direct: fata nu putea fi cumpărată. Vădea 
trăsături periculoase, ca bunica ei, Aria, şi încă ceva în plus. 

Cine era tatăl? 

Erau anumite dimineţi în care Regina credea că totul 
atârna de chestiunea asta. Era geneticiană, probabil cea 
mai bună geneticiană de la Trecere încoace şi aprecia 
puterea legăturilor de sânge de a produce schimbare, chiar 
schimbare abruptă, aberantă, de la o generaţie la alta. ŞI 
Elyssa, şi Regentul ei fuseseră uşor de manevrat, 
constrânşi de vanitate şi limitați de lipsa imaginaţiei. Nu 
exista niciun motiv pentru care fata să fie atât de diferită, 
decât dacă în amestec ar fi fost introdus nişte sânge total 
diferit. Regentul refuzase să-i dezvăluie cine era tatăl fetei; 
ar fi trebuit să-i smulgă această informaţie cu ani în urmă, 
dar pe-atunci nu i se păruse atât de importantă. Abia acum, 
când el dispăruse, iar planurile ei se-mpotmoliseră, înţelese 
că paternitatea fetei ar putea să conteze mai mult decât 
orice altceva. 

M-am blazat, îşi dădu brusc seama Regina. Totul fusese 
atât de uşor, atât de mult timp... dar o conducătoare 
blazată era expusă în faţa oricărei grozăvii pe care evoluţia 
o putea produce, fie ea şi o fată de nouăsprezece ani care 
ar fi trebuit să fie moartă cu mulţi ani în urmă. 

Ceva se petrecea la graniţa cu Tearlingul. 

Regina îşi miji ochii, încercând să înţeleagă ce vedea. 
Abia trecuse de miezul nopţii, iar cerul era senin cât 
cuprindeai cu privirea până la graniţa cu ţinutul Tear, acolo 
unde Vârful Willingham şi Vârful Ellyre se înălţau deasupra 
pădurii, cu crestele lor acoperite de zăpadă vizibile la 
lumina unei luni cât o aşchie subţire. Bune hotare, acei 
munţi; Regina a fost mereu mulţumită să ştie cu precizie 
unde începea regatul Tear, să poată fi cu ochii pe el, de la 
distanţă. 

Acum un fulger sfâşie cerul în dreptul Pasului Argive, 
luminând norii negri, tulburi, de furtună. Regina nu era 


impresionată; şi ea putea să cheme fulgerele, dacă ar fi 
avut chef, era o şmecherie de doi bani. Numai că fulgerul 
nu era alb, era albastru. Albastrul strălucitor de safir. 

Frica i se strecură pe sub piele, făcându-i stomacul să se 
contracte, şi îşi miji ochii înspre vest, scrutând linia 
orizontului, încercând cu disperare vadă. Dar magia, ca 
toate puterile, era limitată nu numai de cel care o folosea, 
ci şi de cei care îi erau martori, iar acum nu putea vedea 
nimic. Nu reuşise niciodată să vadă fata. Nici măcar o dată. 
Doar în vise. 

Regina se întoarse ca un vârtej şi părăsi balconul, 
făcându-şi gărzile să tresară înfricoşate, înainte să se 
organizeze, regulamentar, în spatele ei. Se grăbi în jos, pe 
scările în spirală, către apartamentele ei, fără să-i pese 
dacă ceilalţi reuşesc să se ţină după ea. Într-o secundă, o 
lovi o premoniţie venită de nicăieri, sentimentul că o păştea 
un dezastru. Ceva groaznic se petrecea la graniţă, o 
catastrofă care ar fi putut să-i distrugă toate planurile. 

Juliette, care ocupa rolul de şefă a pajilor Reginei, era 
oprită în faţa uşii care ducea către apartamentele ei. 
Regina ar fi preferat să-l aibă pe Beryll pentru acest post, 
Beryll a cărui loialitate era dincolo de orice bănuială. Dar 
era deja un om în vârstă şi avea nevoie de somn. Juliette 
era o blondă înaltă, musculoasă, de vreo douăzeci şi cinci 
de ani, puternică şi competentă, dar faţa ei era atât de 
tânără încât Regina nu putea să nu se întrebe ce putea să 
ştie ea despre lume şi viaţă. Preţul unei vieţi foarte lungi 
era acum clar înscris pe chipul strălucitor şi, într-un fel, 
stupid al femeii mai tinere. 

Toţi oamenii mei au îmbătrânit. 

— Adu-mi un copil, se răsti la Juliette. Un băiat, de nouă 
sau de zece ani. Sedează-l bine. 

Juliette făcu o plecăciune şi dispăru de îndată pe culoar. 
Regina păşi în camerele ei şi băgă de seamă că cineva îi 
trăsese deja draperiile. În mod normal, îi plăcea camera ei 
cu draperiile trase, care făceau ca pereţii şi tavanul să fie 


un continuum de mătase purpurie. Era ca şi cum ar fi fost în 
interiorul unui cocon, şi uneori era mândră să se gândească 
la ea în felul ăsta, o fiinţă care spărsese zidurile care o 
ţineau prizonieră şi care ieşise mai puternică decât înainte, 
decât şi-ar fi închipuit oricine că ar fi putut să ajungă, Dar 
acum nu-i mai plăceau lucrurile care o înconjurau. Forma 
întunecată o să se mânie dacă va fi invocată şi o să se 
mânie şi mai tare dacă i se va cere ajutorul. 

Dar n-avea de ales. Propriile puteri dăduseră greş. 

Gărzile îi pregătiseră întoarcerea. In şemineul uriaş ardea 
un foc mare, sănătos. Era bine. O treabă în minus. Regina 
cotrobăi prin sertare până găsi un cuţit şi un prosop alb. 
Apoi dădu la o parte mobila din faţa şemineului, o canapea 
şi două scaune, târându-le într-o parte ca să elibereze un 
spaţiu generos în faţa vetrei de piatră. După ce termină, 
observă că respira greu şi că-şi simţea pulsul bubuindu-i în 
urechi. 

Mi-e frică, îşi spuse cu tristeţe. A trecut ceva timp. 

Cineva bătu la uşă. Regina deschise şi dădu de Juliette cu 
un băiat din Cadare în braţe. Era tare slăbuţ, dar avea 
vârsta potrivită, avea chipul inert, inconştient. Când Regina 
îi ridică o pleoapă, văzu că pupilele i se dilataseră aproape 
până la limita irisului. 

— Bun. 

Regina luă copilul în braţe şi nu-i plăcu căldura pe care o 
emana corpul lui slab. 

— Să nu fiu deranjată pentru nimic, indiferent ce veţi 
auzi. 

Juliette făcu din nou o plecăciune şi se îndepărtă cu 
spatele către capătul îndepărtat al coridorului. Paznicul de 
noapte care stătea sprijinit de perete se uită la fundul ei cu 
o privire lascivă evidentă, iar Regina se opri o clipă în prag, 
gândindu-se că ar fi trebuit să facă ceva în legătură cu 
asta. Pajii ei nu trebuiau să îndure nicio formă de hărţuire; 
era unul dintre avantajele unei slujbe foarte dificile. 

Las-o încolo, îşi spuse cu scârbă. Beryll se poate ocupa 


de asta mâine. 

Impinse uşa cu umărul, îl duse pe băieţel în patul ei şi îl 
trânti peste cuvertură. Respirația îi era adâncă şi regulată, 
iar Regina se uită prelung la el pentru o clipă, cu gândurile 
alergându-i în toate părţile. Nu-i plăceau copiii în mod 
deosebit; făceau prea multă gălăgie şi necesitau prea multă 
energie. Nu-şi dorise niciodată să aibă un copil, nici măcar 
când era tânără. Copiii nu erau mai mult decât nişte rotiţe 
necesare într-o maşinărie, ceva ce trebuia tolerat. Doar 
când erau tăcuti, ca şi cel din faţa ei, îi găsea suportabili şi 
putea să regrete ceea ce trebuia să se întâmple. 

Erau câţiva pedofili care ocupau posturi înalte în armata 
Regatului Mort. Regina simţea un soi de dispreţ bizar, 
maladiv pentru acei bărbaţi, incapabilă să înţeleagă ce era 
cu ei. Genetica nu-i oferea niciun răspuns; nu exista nimic 
sexual în copii şi nici nu ar fi trebuit să existe. Unii oameni 
erau pur şi simplu defecţi, ceva din ei o luase razna, se 
stricase. Oamenii ăştia luaseră o boală, iar Regina avea o 
grijă deosebită să nu-i atingă, să nu dea nici măcar mâna 
cu ei. 

Dar avea nevoie de ei, foarte mare nevoie. Când nu erau 
ceea ce erau, erau incredibil de folositori, şi Ducarte, în 
mod special, era nepreţuit. Ideea era să nu te gândeşti la 
chestiile astea, nu în timp ce se uita la copilul adormit din 
faţa ei, îngrozitor de vulnerabil cum zăcea în pat. 

Intr-o zi, îşi spuse, când totul se va fi aranjat, o să curăț 
pământul de ei. De la un capăt al Noii Lumi la celălalt, am 
să râcâi putregaiul şi am să încep din Fairwitch. 

Dar în seara asta avea nevoie de copil. Şi trebuia să se 
mişte repede, înainte ca drogul să-şi slăbească efectul. 

Regina apucă cuțitul, se aplecă şi-i crestă o linie 
superficială pe braţ. Sângele năvăli, adunându-se într-o 
dungă groasă, pe care o tamponă cu prosopul, îmbibând 
bumbacul alb. Băiatul nici măcar nu tresări; semn bun. 
Poate că de data asta o să termine treaba mai curat decât 
data trecută. 


Regina îşi scoase veşmintele şi lenjeria, aruncându-le pe 
podea, în spatele ei, într-o grămadă stacojie. Ingenunche 
pe vatra de piatră şi şopti câteva cuvinte într-o limbă de 
mult uitată. Apoi rămase sprijinită pe călcâie, în timp ce 
dinţii îi clănţăneau. Piatra cu care era pavată camera era 
dură şi ascuţită şi îi intra în genunchi, dar formei întunecate 
îi plăcea lucrul acesta, la fel de mult cum îi plăcea s-o aibă 
dezbrăcată în faţa lui. Aprecia disconfortul, îi făcea plăcere 
într-un mod pe care ea nu-l înţelegea cu totul. Dacă şi-ar fi 
păstrat chiloţii pe ea, sau dacă ar fi îngenuncheat pe o 
pernă, ar fi observat. 

Din foc îi vorbi o voce, o voce joasă, lipsită de orice 
tonalitate, despre care nu ai fi putut să spui dacă era de 
bărbat sau de femeie. La auzul ei, Reginei i se făcu pielea 
de găină. 

— Ce nevoie ai? 

Înghiţi în sec, ştergând-şi sudoarea de pe frunte. 

— Am nevoie de... un sfat. 

— Ai nevoie de ajutor, o corectă forma întunecată, iar 
acum în vocea ei se simţea că aşteaptă ceva: 

— Ce-ai adus în schimb? 

Se aplecă, avansând atât cât îndrăzni, şi aruncă prosopul 
însângerat în foc. 

În ciuda căldurii, sfârcurile i se întăriseră în două vârfuri 
mici, de parcă i-ar fi fost frig sau ar fi fost excitată. Sunete 
ca nişte pârâituri umplură camera în timp ce prosopul se 
prefăcea în scrum. 

— Sânge nevinovat, observă forma întunecată. E bun la 
gust. 

Aerul din faţa şemineului începu să se întunece şi să se 
coaguleze. Regina se holba la acest fenomen, încercând, ca 
de fiecare dată, să înţeleagă ce vedea. Spaţiul din faţa ei se 
colora într-un negru intens, în care se căsca o gaură fără 
fund. Arăta ca şi cum din aer s-ar fi condensat ulei. 

— Ce te tulbură, Regină a regatului Mort? 

— Regatul Tearling, răspunse Regina, nemulțumită să 


constate că vocea ei nu emana suficientă siguranţă. 
Creatura din foc avea nevoie de Regină în aceeaşi măsură 
în care şi Regina avea nevoie de ea, îşi spuse. Noua regină 
a Regatului Tearling. 

— Acea urmaşă la tronul din Tear. Nu ai reuşit s-o 
subjugi, am văzut. 

— Nu am văzut ce s-a petrecut la graniţă, în noaptea 
asta. Nu o văd deloc pe fată. 

Gaura din faţa focului se mări acum, pulsând în lumina 
focului cu reflexe întunecate. A 

— Nu vin aici ca să te ascult cum te văicăreşti. Intreabă 
ce ai de întrebat. 

— Ce s-a întâmplat la graniţă în noaptea asta? 

— În noaptea asta nu înseamnă nimic. Ne pierdem 
timpul. 

Regina îşi ţuguie buzele şi încercă din nou. 

— Arlen Thorne aducea un transport ilegal din Tear peste 
graniţă. S-a întâmplat ceva? 

— A dat greş. 

În vocea lui nu era pic de emoție, nimic dintr-un ton 
omenesc. 

— Nu va fi niciun transport. 

— Cum a dat greş? Fata era acolo? 

— Moştenitoarea tronului din Tear are acum ambele 
giuvaiere. 

Reginei i se strânse stomacul de iritare şi privi către 
vatră, calculând mai multe opţiuni. Toate duceau în acelaşi 
punct. 

— Trebuie să invadez ţinutul Tearling şi să omor fata. 

— N-ai să invadezi Regatul Tearling. 

— N-am de ales. Va trebui să o omor înainte să înveţe 
cum să le folosească. 

Masa întunecată din faţa Reginei se zgudui dintr-odată, 
precum cadrul unei uşi pălite de o lovitură puternică. O 
suliță de flăcări ţâşni din foc, traversând vatra pentru a se 
împlânta în carnea şoldului ei drept. Scoase un țipăt şi căzu 


pe spate, rostogolindu-se pe covor până ce flăcările se 
stinseră. Şoldul i se carbonizase şi, când încercă să se 
ridice, scoase un țipăt agonic. Rămase pe covor, gemând. _ 

Când îşi ridică privirea, masa neagră din aer dispăruse. In 
locul ei era un bărbat care se uita la ea de sus, mai frumos 
decât se poate povesti. Părul lui negru, dat pe spate, 
încadra un chip perfect, cu trăsături de patrician, cu pomeţi 
traşi şi o gură cu buze pline. Un bărbat frumos, dar Regina 
nu mai putea fi păcălită de frumuseţea aia. Ochii înroşiţi îi 
aruncau sclipiri reci, privind-o de sus. 

— Pe cât de sus te-am aşezat, pe atât de jos pot să te 
dobor, o anunţă forma întunecată pe un ton plin de 
siguranţă. Am trăit mai mult chiar şi decât tine, Regină a 
ținutului Mort. Văd începutul şi sfârşitul. Nu-i vei face niciun 
rău moştenitoarei din Tear. 

— Am să pierd? 

Nu-şi putea imagina aşa ceva; ţinutul Tearling nu avea 
oţel şi dispunea de o armată leneşă, condusă de un 
moşneag. Nici măcar fata nu putea să schimbe asta. 

— O să dea greş invazia? 

— Nu vei invada Regatul Tearling, repetă forma 
întunecată. 

— Dar ce-mi rămâne de făcut? întrebă disperată. Deja 
am probleme aici. Armata mea e în fierbere. Oamenii sunt 
în fierbere. 

— Nu mă privesc problemele tale, Regină din Mort. 
Problemele tale sunt numai nişte firicele de praf în ochii 
mei. Acum dă-mi plata. 

Clătinându-se, Regina arătă în direcţia patului. Nu 
îndrăznea să nu i se supună creaturii de deasupra ei, dar, 
fără sclavi noi, situaţia va continua să se înrăutăţească. Se 
gândi la visul care i se tot repeta, acum deja în fiecare 
noapte: bărbatul în gri, colierul, fata, perdeaua de flăcări 
din spatele ei. Adevărata cauză a insomniilor ei deveni 
brusc evidentă: îi era frică să doarmă. 

Din spatele ei venea un sunet şerpuitor, şuieratul 


respirației creaturii întunecate. Se ghemui la pământ, 
îmbrăţişându-şi şoldul rănit şi îşi cuprinse capul cu un braţ, 
încercând să nu audă. Dar n-avea niciun rost. Un sunet 
bolborosit veni dinspre pat şi apoi băieţelul sclav ţipă, iar 
vocea lui ascuţită, clară se lovea, în ecouri, de pereţii 
camerei. Regina îşi strânse braţele în jurul capului, presând 
atât de mult muşchii urechilor până când în timpane nu mai 
rămase decât un vâjâit jos. Rămase aşa, cu ochii şi urechile 
astupate până când i se păru că au trecut ore întregi şi că 
trebuie să se fi terminat. 

Se rostogoli, deschise ochii şi ţipă. Forma întunecată era 
chiar deasupra ei, cu faţa la câţiva centimetri de a ei, 
ţintuind-o de sus cu privirea sângerie. Buzele lui cărnoase 
erau mânjite de sânge. 

— Îţi simt nesupunerea, Regină din Mort. Chiar acum am 
în gură gustul ei. Dar trădarea are un preţ; ştiu asta mai 
bine decât oricine. Atinge-te de moştenitoarea din Tear şi ai 
să simţi furia mea, mai neagră decât cel mai negru vis al 
tău. Asta vrei? 

Regina scutură frenetic din cap. Sfârcurile îi erau tari ca 
piatra, aproape că o dureau, şi gemu când creatura alunecă 
de pe ea, lingându-şi ultimii stropi de sânge de pe buze. 
Focul se stinse, aruncând camera în întuneric. 

Regina se răsuci pe partea cealaltă. Apucându-se de 
piciorul patului din lemn de stejar, începu procesul lent prin 
care încerca să se ridice în picioare. Şoldul îi zvâcni de 
durere când reuşi să se aşeze pe vine şi să-şi pipăie rana 
adâncă, dureroasă, cu degetele... era o arsură urâtă, care-i 
va lăsa o cicatrice. Un chirurg ar putea s-o repare, dar 
dacă-şi chema chirurgul, dovedea că încă putea fi rănită. 
Nu, Regina îşi dădu seama că n-avea decât să trăiască cu 
cicatricea. 

Traversă apoi camera pe bâjbâite şi se învârti pe lângă 
cabinetul de lucru, în căutare de lumânări. Era o lumânare 
pe noptieră, dar nu suporta să se ducă într-acolo pe 
întuneric. Ceva i se frecă de mână, iar Regina mai că ţipă, 


dar nu era decât un păianjen care gonea după treburile lui. 
Cealaltă mână i se strânse peste forma imposibil de 
confundat a unei lumânări şi o aprinse, uşurată să-şi 
descopere camerele goale. Era singură. 

Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi de pe obraji; şi trupul 
ei gol era umezit de sudoare. Dar picioarele i se mişcau de 
parcă ar fi fost împinse de altcineva, îndemnând-o să se 
oprească lângă pat. După ce trase aer în piept, se uită în 
jos la băiat. 

Îi supsese tot sângele şi era alb. Chiar şi la lumina 
lumânării reuşea să distingă paloarea de sub pielea lui 
cafenie. Creatura folosea întotdeauna tăietura pe care o 
făcuse ea; în primele câteva dăţi îşi pusese pajii să verifice 
dacă mai fuseseră făcute alte incizii, dar apoi a încetat. Nu 
voia să ştie nimic. Coloana vertebrală a băiatului era atât 
de arcuită încât ziceai că e pe punctul să se frângă, iar un 
braţ era smuls atât de brutal din umăr că zăcea răsucit, 
mutilat, sub el, pe cuvertură. Gura era larg deschisă, 
îngheţată într-un țipăt. Din ochi nu mai rămăseseră decât 
găvanele goale, golite de sânge, găuri negre vâscoase care 
priveau prin Regină, către nimic. 

Ce văd? se întrebă. Sigur, nu acelaşi chip frumos pe care 
îl luase pentru ea. Toţi arătau ca el; erau variaţiuni slabe, 
dar de fiecare dată era la fel. Dacă n-ar fi fost ochii, ar fi 
putut să creadă că băiatul murise de frică. 

Simţi cum i se întoarce stomacul pe dos; îi venea bila pe 
gât. Se întoarse şi fugi spre baie, cu mâna la gură şi cu 
ochii căscaţi, ca ai unei fiinţe bântuite. 

Aproape că reuşise. 


13. Trezirea 


Comparând-o pe Regina Glynn cu Regina Roşie, 
găsim puține asemănări. Au fost conducătoare 
foarte diferite, iar acum ştim că au fost mânate de 
țeluri diferite. Trebuie să mentionez că amândouă 
reginele au dat dovadă de o voință de fier şi au 
avut talentul de a găsi cea mai scurtă cale pentru 
a face ceea ce trebuia făcut. Cu toate astea, 
istoria ne oferă dovezi extinse că Regina Glynn, 
spre deosebire de Regina Roşie, îşi tempera 
judecăţile prin milă. Într-adevăr, mulți istorici 
consideră că asta a fost diferența majoră dintre 
cele două... 


— Copia unei prelegeri: prof. Jessica Fenn, 
Universitatea din Tearling, martie 458 


— Domniţă. 

Ceva rece îi mângâie fruntea, iar Kelsea întoarse capul, 
încercând să nu bage în seamă. Buzduganu o trezise din... 
nimic. Niciun vis pe care să şi-l poată aminti, doar un somn 
rece, întunecat şi fără capăt cum nu avusese niciodată în 
viaţa ei, mii de kilometri străbătuţi în ape fără fund. 
Parcursese propria Trecere şi nu voia să se întoarcă. 

— Domniţă. 

Era vocea lui Buzduganu, încordată de nelinişte. Ar fi 
putut să se trezească, să vadă şi el că e bine. Dar 
întunericul era atât de cald. Se simţea de parc-ar fi fost 
înfăşurată în catifea. 

— Respiră prea încet. Ar trebui s-o ducem la un doctor. 

— Ce doctor ar mai putea s-o ajute acum? 

— Mă gândisem doar că... 

— Nu au doctori specializaţi în magie, Pen, numai 
vindecători, şi majoritatea sunt oricum nişte şarlatani. Pur 
şi simplu va trebui să aşteptăm. 

Kelsea îi auzea pe amândoi cum respiră, aplecaţi peste 


ea, Buzduganu greoi, Pen superficial. | se ascuţiseră 
simţurile; ridicându-se din adâncuri, de la un nivel la altul, 
era în stare să audă un bărbat care cânta încet şi fornăitul 
unui cal aflat la oarecare distanţă. 

— Ea a adus potopul? 

— Dumnezeu ştie, Pen. 

— A făcut vechea Regină ceva de genul acesta vreodată? 

— Cine, Elyssa? 

Buzduganu începu să râdă. 

— Dumnezeule mare, am văzut-o pe Elyssa purtând 
ambele giuvaiere ani de zile şi cel mai mare act de eroism 
pe care l-au făcut a fost să-i rămână încurcate în rochie. 
Eram în mijlocul unei recepții pentru oamenii din Cadare, şi 
ne-a luat treizeci de minute să le descurcăm şi să-i lăsăm 
intactă pudoarea. _ 

— Cred că Regina a adus potopul. Inseamnă că asta a 
golit-o de puteri... 

— Respiră, Pen. E vie. Hai să nu ne gândim mai departe. 

— Atunci de ce nu se trezeşte? 

Vocea lui Pen era încărcată de ceva ce aducea a durere, 
iar Kelsea înţelese că venise timpul. Nu mai putea să-i lase 
s-aştepte. Răzbătând prin căldura întunecoasă din propria 
minte, îşi arcui spatele şi deschise ochii. Se trezi din nou 
într-un cort albastru; probabil că se scursese o perioadă 
dublă de timp din dimineaţa când se trezise şi dăduse cu 
ochii de Spectru lângă ea. 

— Ah, Slavă Domnului! murmură Buzduganu deasupra ei. 

Lui Kelsea îi căzură prima dată ochii pe pata roşie de pe 
umărul lui. Uniforma îi era sfâşiată şi plină de sânge. 
Îngenuncheat lângă el, Pen nu avea răni vizibile, şi cu toate 
astea pentru Pen îşi făcea Kelsea cele mai multe griji; avea 
ochii înconjurați de cercuri întunecate şi faţa palidă, ca de 
mort. 

Amândoi se grăbiră s-o ajute să se ridice, Pen luându-i 
mâinile, iar Buzduganu sprijinindu-i spatele. Kelsea se 
aştepta să aibă o migrenă, dar, cum se ridică în capul 


oaselor, îşi simţi mintea limpede şi minunat de clară. Kelsea 
verifică şi găsi ambele coliere în continuare în jurul gâtului. 

— Nu-ţi face griji, nu am îndrăznit să le atingem, îi spuse 
sec Buzduganu. 

— Abia dacă îndrăznesc să le ating eu, răspunse Kelsea. 

— Cum te simţi, Domniţă? 

— Bine. Prea bine. Cât am dormit? 

— Aproape două zile. 

— Voi doi sunteţi bine? 

— Suntem bine, Domniţă. 

Arătă către umărul rănit al lui Buzduganu. 

— Văd că cineva a reuşit să-ţi străpungă garda. 

— Erau trei, Domniţă, iar unul era ambidextru. Dacă află 
Venner, nu mai ies din gura lui. 

— Şi femeile? 

Buzduganu şi Pen se uitară unul la altul stânjeniţi. 

— Haideţi, spuneţi-mi! 

— Am pierdut trei, spuse Buzduganu cu mâhnire. 

— Dar, Domniţă, ai salvat douăzeci şi două, adăugă Pen, 
aruncându-i lui Buzduganu o privire furioasă, pe care, din 
fericire, acesta n-o observă. Douăzeci şi două de femei. 
Sunt toate bine, la fel şi restul prizonierilor. Se îndreaptă 
spre casă. 

— Şi Paza? 

— L-am pierdut pe Tom, Domniţă. Buzduganu îşi trecu 
mâna peste frunte. Era un gest banal, dar foarte încărcat 
de sens în cazul lui Buzduganu; Kelsea se gândi că era, 
probabil, tot ce-şi putea Buzduganu permite să exprime din 
durerea pe care o simţea. Dar ea nu-l cunoscuse bine pe 
Tom şi nu avea să verse lacrimi de crocodil. 

— Altceva? 

— Ploaia s-a oprit abia azi-dimineaţă, Domniţă. Aşteptam 
să te trezeşti, dar a trebuit să iau nişte hotărâri. 

— De obicei, hotărârile tale sunt rezonabile, Lazarus. 

— Am trimis înapoi caravana. Erau câţiva copii care 
rămăseseră fără mamă, dar o femeie din satul lor a spus că 


o să aibă ea grijă de ei. 

Kelsea îl apucă de braţ. 

— El e bine? 

Pen se încruntă, dar Buzduganu îi aruncă o privire 
supărată; ştia prea bine la cine se referea. Işi încrucişă 
braţele, aşteptând o predică, dar Buzduganu era un om 
bun; trase aer în piept, oftă uşor şi rosti: 

— E bine, Domniţă. Au plecat cu toţii ieri, cum s-a crăpat 
de ziuă. 

Lui Kelsea i se strânse inima, dar Buzduganu nu trebuia 
să ştie asta. Se întinse, trosnindu-şi cu satisfacţie câteva 
vertebre. Când dădu să se ridice în picioare, surprinse un 
schimb de priviri îngrijorate între cei doi. 

— Ce este? 

— Afară sunt câteva lucruri cu care va trebui să vedem 
ce facem. 

— Foarte bine, să mergem. 

Vremea putea să schimbe totul. Ridicaseră tabăra pe 
locul lui Thorne, chiar în buza văii care forma ceea ce se 
chema Argive. Întregul pas era scăldat în lumina soarelui, 
iar Kelsea văzu că defileul care păruse atât de ostil în 
timpul nopţii era de fapt extraordinar de frumos, o 
frumuseţe austeră, severă, construită din pământ arid şi 
rocă albă. Pereţii defileului luceau ca marmura deasupra 
capului lui Kelsea. 

Străjerii ei stăteau lângă rămăşiţele focului de tabără al 
lui Thorne, dar când se apropie, se ridicară cu toţii şi, spre 
marea ei surpriză, făcură o plecăciune, chiar şi Dyer. 
Uniforma neagră a lui Kelsea era jerpelită şi mânjită cu 
noroi, părul îi era măciucă, n-avea niciun dubiu, dar lor nu 
părea să le pese de lucrurile astea. Au rămas acolo 
aşteptând, şi la un moment dat Kelsea şi-a dat seama că nu 
aşteptau ordine de la Buzduganu. Ci de la ea. 

— Unde sunt cuştile, caravana? 

— l-am trimis înapoi pe drumul pe care au venit. 
Prizonierii nu erau în stare să facă pe jos tot drumul înapoi 


spre casă, şi măgarii nu au supravieţuit în mare parte, aşa 
că am scos acoperişurile cuştilor şi le-am transformat în 
nişte căruţe ca să poată călători confortabil. În momentul 
acesta ar trebui să fie pe undeva prin Almont, în drum spre 
casă. 

Kelsea aprobă din cap, găsind că a fost o soluţie bună. 
Aşchii din acoperişurile cuştilor şi din gratii încă zăceau 
împrăştiate pe fundul trecătorii. În capătul îndepărtat al 
defileului, un fir de fum se ridica în aer. 

— Ce arde acolo? 

— Tom, Domniţă, spuse Buzduganu cu o voce încordată. 
Nu avea familie şi asta ar fi vrut. Niciun fel de ceremonie. 

Kelsea se uita în jur, cercetând grupul şi descoperind că 
lipsea al doilea om. 

— Unde e Fell? 

— L-am trimis înapoi în Noua Londră, Domniţă, cu câteva 
femei care arătau ca şi cum le-ar fi prins bine o călătorie 
pentru cumpărături în oraş. 

— Puteau să moară şi dumneata le-ai trimis înapoi să 
facă propagandă? Asta da gust. 

— E cum e, Domniţă. Nimeni nu s-ar fi aşteptat la asta 
din partea noastră. Şi oricum, Fell avea nevoie să stea la 
adăpost; a făcut nu ştiu ce boală de plămâni de la 
umezeală. 

— Mai e altcineva rănit? 

— Doar mândria lui Elston, se băgă Kibb. 

Elston îi aruncă prietenului său o uitătură feroce, apoi îşi 
privi picioarele. 

— lartă-mă, Maiestate. Nu am reuşit să pun mâna pe 
Arlen Thorne. A scăpat. 

— Eşti iertat, Elston. Thorne e un nemernic care ştie să 
se strecoare. 

Dinspre picioarele lor a venit un râs amar. Uitându-se 
printre mai multe perechi de picioare, Kelsea văzu un 
bărbat, legat de mâini, care stătea lângă focul de tabără. 

— Cine e âla? 


— Tu, în picioare, se răsti Dyer, împingându-şi prizonierul 
cu piciorul. Bărbatul se ridică ameţit, de parcă purta pe 
umeri o tonă de granit. Kelsea îşi încreţi fruntea, era ceva 
ce îi tulbura amintirea. Prizonierul nu era bătrân, avea 
probabil treizeci sau treizeci şi cinci de ani, dar părul îi era 
deja aproape tot încărunţit. O privi cu apatie goală. 

— E Javel, Domniţă. Un Străjer al Porții şi singurul 
supravieţuitor care nu a fugit. Nu a încercat să fugă. 

— Păi şi ce ar trebui să fac cu el? 

— E un trădător, Domniţă, îi spuse Dyer. Deja a mărturisit 
că a deschis Poarta Fortăreţei pentru Moştenitorul Graham. 

— La ordinele lui Thorne? 

— Aşa spune el, Domniţă. 

— Cum aţi smuls confesiunea? 

— Smuls? Domniţă, nu a trebuit să facem nimic. Dacă ar 
fi putut, şi-ar fi strigat fapta în piaţa mare. 

Kelsea se întoarse către prizonier. În ciuda căldurii venite 
de la soare, simţi un fior rece pe şira spinării. Bărbatul 
acesta arăta exact cum arătase Carroll în luminiş: orice 
urmă de speranţă dispăruse şi ceva înăuntrul lui murise. 

— Cum ajunge un Paznic al Porții să umble cu Thorne? 

Buzduganu ridică din umeri. 

— Soţia lui a fost transportată acum şase luni. Bănuiesc 
că Thorne i-a oferit posibilitatea de a o recupera. 

Rotiţele memoriei lui Kelsea se învârteau neîncetat, aşa 
că se apropie şi-i rugă pe Coryn şi pe Dyer să se dea lao 
parte. Era limpede că prizonierul nu constituia un pericol 
pentru nimeni; într-adevăr, arăta de parcă nu-şi dorea nimic 
altceva decât să se prăbuşească şi să moară acolo unde se 
afla. 

— E un trădător, Domniţă, repetă Dyer. Există o singură 
pedeapsă pentru un trădător. 

Kelsea aprobă din cap, ştiind că acesta era adevărul. Dar 
din pâcla acelei nopţi, care acum părea la secole distanţă, 
memoria ei dezgropă o imagine vie: omul acesta, cu un 
topor în mână, lovind cu sălbăticie gratiile cuştii. Aşteptă o 


clipă şi ascultă; aştepta să-i spună Carlin ceva. Dar nu auzi 
nimic. Nu mai auzise de mult vocea lui Carlin. Îl mai privi o 
clipă, după care se întoarse către Dyer: 

— Du-l înapoi în Citadelă şi bagă-l într-o celulă. 

— E un trădător, Maiestate. Dă un exemplu cu el şi 
următorul bărbat căruia Thorne îi va face o propunere se va 
gândi de două ori! 

— Nu, răspunse Kelsea ferm. Safirul îi transmise o 
pulsaţie uşoară, prima pe care a simţit-o venind dinspre el 
de când se trezise. Duceţi-l înapoi şi fiţi blânzi. N-o să 
încerce să fugă. 

Dyer îşi încleştă pentru o clipă maxilarul, apoi scutură din 
cap. 

— Domniţă. 

Kelsea se aştepta ca Buzduganu să protesteze, dar, în 
mod bizar, nu zise nimic. 

— Putem pleca acum? 

— O secundă, Domniţă. 

Buzduganu întinse un braţ ca s-o ţină în loc, uitându-se 
cum Dyer îl conduce pe Javel din faţa lor, după o stâncă. 
Avem nişte treburi de rezolvat aici. Treburi în legătura cu 
Straja. 

Elston şi Kibb păşiră în salturi peste iarbă şi puseră mâna 
pe Mhurn, care deja începuse s-o ia la fugă, la auzul 
vorbelor lui Buzduganu. Elston l-a ridicat de unde stătea, 
lăsându-l să bată aerul cu mâinile, încercând să se 
elibereze, în timp ce Kibb îl lega de picioare. 

— Ce... 

— Ăsta, Domniţă, e trădătorul nostru. 

Kelsea rămase cu gura căscată. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur, Domniţă. 

Buzduganu ridică o desagă de la pământ şi scotoci în ea 
până când dădu de un săculeţ de piele, rulat cu grijă şi 
sigilat, în felul în care cineva ar fi împachetat diamante sau 
alte bijuterii de valoare. Desfăcând săculeţul, căută să vadă 


ce avea înăuntru şi scoase mâna, la inspectat: 

— la uite-aici! 

Kelsea se apropie, holbându-se la substanţa din palma lui 
Buzduganu. Era o pudră albă, fină, parcă era făină. 

— Opiu? 

— Nu doar opiu, Maiestate, observă Coryn aflat lângă 
focul de tabără. Morfină cu grad mare de puritate. Cineva 
şi-a bătut mult capul să obţină aşa ceva. Am găsit şi ace. 

Kelsea se răsuci oripilată. 

— E heroină? 

— Nu tocmai, Maiestate. Nici măcar cei din Cadare n-au 
reuşit până acum să sintetizeze heroină. Dar or să ajungă şi 
acolo, nu am niciun dubiu. 

Kelsea închise ochii, de data asta mâhnită cu adevărat. 
Când William Tear a venit peste Ocean, din America, şi şi-a 
ridicat regatul pe o colină, eradicase pentru o vreme 
drogurile. Traficul de droguri a reînceput, desigur; omenirea 
nu va înceta niciodată să se dea în caruselul ăsta. Dar 
heroina... era cea mai rea invenţie din câte îşi putea Kelsea 
imagina. 

— De unde-ai aflat? 

— De la Arliss. El şi Thorne concurează pe câteva pieţe. 
Niciun gram de droguri nu circulă prin Noua Londră fără 
ştirea lui Thorne, Domniţă. E cel mai simplu lucru din lume, 
să corupi un dependent dacă-i tai accesul la marfă. 

— Ştiai că e dependent? 

— Dacă aş fi ştiut, Domniţă, ar fi zburat de mult. 

Kelsea se întoarse şi se apropie de Mhurn, care se 
bălăngănea în continuare în braţele puternice ale lui Elston 
în timp ce Kibb îl lega de mâini. 

— Bine, Mhurn, ce ai de spus în apărarea ta? 

— Nimic, Maiestate. Refuză să-i susţină privirea. N-am 
nicio scuză. 

Kelsea se uita fix la el, la omul acesta care o înjunghiase 
pe la spate, care îl lăsase pe Lordul Graham să pătrundă în 
Aripa Reginei. Era un trădător şi merita să fie executat. Dar 


Kelsea îşi aminti noaptea aceea, de lângă focul de tabără, 
şi scena aceea urâtă, cu Lady Andrews şi cu el cu ochii plini 
de lacrimi. Carlin nu avea nicio înţelegere pentru drogati; 
un dependent, îi spusese lui Kelsea, avea o slăbiciune 
înnăscută şi era slab şi din punct de vedere strategic, 
pentru că dependenţa lui putea fi întotdeauna folosită 
pentru a-l înfrânge. Vocea lui Carlin i se stinsese din minte, 
dar Kelsea ştia ce-ar fi zis: Mhurn era un trădător şi merita 
să fie executat. 

Barty, însă, fusese mai indulgent cu astfel de cedări. 
Odată, i-a explicat lui Kelsea că dependenţa era ca şi cum 
în viaţa ta ceva s-ar fi crăpat. „E o crăpătură adâncă şi 
mortală, Kel, dar poţi să construieşti un cerc de protecţie în 
jurul ei. Poţi să ridici un gard” 

In timp ce se uita la Mhurn, Kelsea nu simţea furie, doar 
milă. Lui Mhurn trebuie că-i fusese imposibil să-şi ascundă 
dependenţa, de vreme ce Buzduganu vedea totul. Trebuie 
să fi fost într-o stare de sevraj aproape în fiecare zi. 

— Îţi recunoşti trădarea, Mhurn? 

— Da. 

Kelsea se uită în jur şi văzu că restul gărzilor făcuseră un 
cerc în jurul lor şi privirile lor erau reci. Se întoarse către 
Mhurn, încercând să-i oprească, să-i prelungească viaţa. 

— Când ai devenit dependent? 

— Ce mai contează acum? 

— Contează. 

— Acum doi ani. 

— Ce dracului a fost în capul tău? se răsti Buzduganu, 
care nu se mai putea ţine în frâu. Un Străjer al Reginei care 
se droga? Unde credeai că vei ajunge? 

— Aici. 

— Eşti mort. 

— Am murit de când cu asediul, domnule. În ultimii ani 
doar am început să putrezesc. 

— Fă-mă să plâng, Mhurn. 

— Habar n-ai tu ce am pierdut. 


— Cu toţii am pierdut câte ceva, rahatule care-ţi plângi 
de milă. 

O furie rece impregnă vocea lui Buzduganu. 

— Dar suntem Străjerii Reginei. Nu ne vindem onoarea. 
Nu ne abandonăm jurămintele. 

Se întoarse spre Kelsea. 

— E mai bine să rezolvăm treaba asta aici, Domniţă, între 
noi. Dă-ne permisiunea să terminăm cu el. 

— Nu încă. Elston, ai obosit? 

— Glumeşti, Domniţă? Aş putea să-l ţin pe nenorocitul 
acesta de doi bani toată ziua. 

Elston îşi încordă braţele, făcându-l pe Mhurn să geamă 
şi să se zbată. Se auzi foarte clar un pocnet, când îi crăpă o 
coastă. 

— Destul. 

Elston se supuse. Kibb terminase să-i lege mâinile şi 
picioarele şi acum Mhurn se bălăngănea doar, încetişor, în 
braţele lui Elston, ca o păpuşă legată fedeleş, cu părul 
blond atârnându-i în şuviţe peste faţă. Brusc, Kelsea îşi 
aminti ceva ce el spusese în noaptea aia în Pădurea 
Reddick, anume că fărădelegile comise de soldaţi se 
trăgeau din două părţi: de la situaţie şi de la conducători. 
Celălalt prizonier, Paznicul Porții, pusese mâna pe un topor 
în ultimul moment şi încercase să repare răul pe care-l 
făcuse, dar Mhurn nu făcuse aşa ceva. Situaţia era grea, 
nimic de zis, dar să fi fost de vină conducerea lui Kelsea? 
Buzduganu îi spusese că Mhurn era un spadasin înzestrat, 
nu chiar de nivelul lui Pen, dar impresionant. Era şi cel mai 
chibzuit dintre Gărzi, cel căruia Buzduganu îi încredința 
misiunile care trebuiau rezolvate cu tact. Era o pierdere 
imensă, pierderea unui om valoros, şi, oricât ar fi încercat, 
Kelsea nu putea să simtă furie, ci doar un regret care-i 
făcea rău şi certitudinea că tragedia asta ar fi putut fi 
evitată cumva, că nu înţelesese ceva crucial în tot timpul 
asta. 

Se întoarse spre Coryn. 


— Ştii cum să-i injectezi chestia aia? 

— Am mai făcut injecții cu antibiotice, Domniţă, dar nu 
ştiu mare lucru despre morfină. Aş putea să-l omor foarte 
Uşor. 

— Ei, acum nu e nici viu, nici mort. Fă-i o doză serioasă. 

— Domniţă, se răsi Buzduganu. Nu merită aşa ceva! 

— E decizia mea, Lazarus. 

Kelsea se uita cu un interes mascat cum Coryn trecuse la 
treabă, încălzind pulberea albă la o flacără mică, într-unul 
dintre recipientele sale medicale. Procesul prin care 
pulberea se transforma în lichid era fascinant; era ca şi cum 
ai fi privit o clădire care se prăbuşeşte. Dar după ce a 
terminat de preparat, Kelsea şi-a ferit privirea. Nu era în 
stare să privească cum Coryn îi injectează lui Mhurn 
morfina. 

— Gata, Domniţă. 

Când se întoarse, observă unghiurile ascuţite ale chipului 
lui Mhurn, îndulcite acum, şi privirea ceţoasă din ochii lui 
reci şi frumoşi. Arăta ca şi cum întregul corp îi devenise 
flasc. Cum putea un drog să acţioneze atât de repede? 

— Ce ţi s-a întâmplat în timpul invaziei din Mort, Mhurn? 

— Aţi auzit ce v-am spus, Domniţă. 

— Până acum am auzit două versiuni şi niciuna completă. 
Ce ţi s-a întâmplat ţie? 

Mhurn privea prelung, ca într-un vis, peste umărul ei. 
Când începu să vorbească, glasul lui părea spart, vocea 
discontinuă, lucru care o făcu pe Kelsea să i se strângă 
stomacul. 

— Locuiam în Concord, Domniţă, pe malul râului Crithe. 
Satul nostru era izolat; nici măcar nu ştiam că cei din Mort 
începuseră asediul până când n-a apărut un călăreț cu 
vestea. Dar apoi am văzut o umbră la orizont... fumul de la 
focurile lor... vulturii care-i urmau din înaltul cerului. Am 
fugit din satul nostru, dar n-am fost suficient de rapizi. Fiica 
mea era bolnavă, soţia mea nu învățase niciodată să 
călărească... şi oricum, nu aveam decât un cal. Ne-au prins 


între Crithe şi Caddell. Soţia mea nu era bine deloc, 
Domniţă, dar Alma, fiica mea... a fost luată de Ducarte, 
târâtă în urma trupelor din Mort kilometri întregi. l-am găsit 
trupul câteva luni mai târziu, în grămezile de morţi lăsate în 
urmă de cei din Mort după ce s-au retras de pe Pajiştea 
Citadelei. Era acoperită de răni, şi mai rău decât atât. O am 
mereu în faţa ochilor, Domniţă. Numai când mă injectez... 
atunci e singurul moment în care sunt orb. Aşa că te înşeli, 
domnule, continuă, întorcându-se către Buzduganu, dacă 
crezi că-mi pasă unde sau cum o să mor. 

— Nu ne-ai spus niciodată nimic, sări Buzduganu. 

— Şi poţi să mă judeci? 

— Carroll nu te-ar fi luat în rândul Străjerilor dac-ar fi 
ştiut că eşti varză cu capul. 

Kelsea auzise suficient. Se aplecă şi îşi înşfăcă pumnalul, 
pumnalul pe care Barty i-l dăduse cu mult timp în urmă. 
Barty fusese Străjer al Reginei la un moment dat; ar fi vrut 
asta? 

Când ea se îndreptă, Buzduganu rămase cu gura căscată. 

— Domniţă, oricare dintre noi ar face cu bucurie treaba 
asta în locul tău. Nu trebuie să... 

— Sigur că trebuie, Lazarus. E un trădător al Coroanei. Eu 
sunt Coroana. 

Mhurn o scrută cu o privire înceţoşată: 

— Ei nu înţeleg, Domniţă, dar eu da. Mi-ai făcut un bine şi 
acum vrei să-mi faci şi o onoare. 

Lui Kelsea i se umplură ochii de lacrimi şi se uită la 
Elston; îi întrezărea silueta masivă ca printr-o perdea. 

— Ţine-l bine, Elston. N-o să fiu în stare să fac treaba 
asta de două ori. 

— S-a făcut, Domniţă. 

Kelsea îşi şterse lacrimile, îl apucă pe Mhurn de părul 
blond şi-i trase capul pe spate. Îi fixă carotida, pulsând fin 
lângă beregată. Barty îi spusese întotdeauna să evite 
carotida, pe cât posibil; dacă nu tăia bine, se umplea de 
sânge. Strânse bine pumnalul în mână, brusc convinsă că 


asta ar fi fost dorinţa lui Barty: să facă ea asta şi s-o facă 
curat. Apăsă muchia lamei în partea dreaptă a beregatei lui 
Mhum şi trase de jur împrejur c-o mişcare rapidă, precisă. 
Lichidul purpuriu şi fierbinte ţâşni peste mânerul 
pumnalului, dar Kelsea nici nu clipi; îi tinu capul lui Mhum 
suficient cât să vadă cum i se lăţeşte zâmbetul însângerat, 
sângele care începea să-i ţâşnească din beregată. Ochii lui 
albaştri se pierdeau în ochii ei, ca într-un vis, încă câteva 
clipe, după care îi dădu drumul şi se retrase, privind cum 
capul lui Mhum îi alunecă uşor pe piept. 

— E o treabă bine făcută, Maiestate, remarcă Venner. O 
tăietură bună, curat executată. 

Kelsea se aşezase pe jos, plângând, şi îşi sprijinise capul 
pe braţele încrucişate. 

— Gata, lăsaţi-o o clipă singură, comandă aspru Buzdu- 
ganu. Puneţi-l pe rug. Coryn, tu te ocupi de restul mizeriilor 
din sacul lui; poate că Arliss o să reuşească să obţină ceva 
pe ele când ajungem acasă. 

Se îndepărtară cu toţii, cu excepţia unui străjer care se 
aşeză lângă ea. Pen. 

— Domniţă, şopti. E timpul să mergem. 

Kelsea dădu din cap încuviinţând, dar părea că nu se 
poate opri din plâns; îi curgeau lacrimile, oricât ar fi 
încercat ea să le controleze. Respira gâfâind, cu sughiţuri şi 
oftaturi ca de astmatic. După o vreme, îi simţi mâna lui Pen 
pe mâna ei, ştergând cu blândeţe sângele. 

— Pen! 

Mâna lui Pen dispăru. 

— Ridic-o în picioare! Deja am stat prea mult! 

Pen o luă pe Kelsea de subraţ, de data asta atingând-o 
impersonal, şi-o ridică în picioare. O susţinu de fiecare dată 
când se poticnea în drumul către mormanul de stânci unde 
aşteptau caii, în grajdurile lor improvizate. Când ajunse la 
Dyer, care-i ţinea calul de dârlogi, încălecă rapid şi-şi şterse 
faţa cu mâneca. 

— Putem pleca, Domniţă? 


Din instinct, Kelsea se întoarse să se uite în urmă, către 
capătul estic al pasului. Nu vedea nimic dincolo de el, panta 
prea abruptă. Dar, din senin, simţi un impuls să se urce 
tiptil până în buza crestei şi să cuprindă cu privirea ţinutul 
Mortmesne, pe care numai în vise îl văzuse. 

Dar nu mai era timp. Toţi o aşteptau. Işi şterse ultimele 
lacrimi de pe obraji. Avea în minte chipul lui Mhurn, dar îşi 
încleştă mâinile pe dărlogi şi şterse şi imaginea aia. 

— In regulă. Haideţi să mergem acasă. 

Cum au ieşit din Argive, au mers repede. Trecătoarea era 
înnămolită, dar, de îndată ce au început să coboare dealul, 
au dat de pământ uscat ca iasca. Nu plouase decât peste 
trecătoare. Din când în când, Kelsea întindea mâna şi-şi 
apuca safirele de sub cămaşă. Nu simţea că-i transmit 
nimic astăzi, dar nu se lăsa înşelată; n-aveau să stea 
liniştite prea mult. Işi aminti de starea de greață care-o 
lovise venind încoace şi de felul în care mintea ei fusese 
împinsă înainte. Şi de senzaţia de moarte când încercase să 
şi le dea jos. 

Ce-or să-mi facă? 

Din punctul în care erau, de la poalele dealului, vedeau 
silueta neagră a caravanei, probabil la o jumătate de zi 
avans, şerpuind prin câmpurile acoperite cu iarbă. 

In timp ce Kelsea dormea, Buzduganu îi interogase pe 
săteni, scoțând de la ei tot felul de lucruri interesante. 
Thorne prădase douăsprezece sate de pe malurile râului 
Crithe, sate ai căror bărbaţi plecaseră cu toţii în Londra 
Nouă, să vândă mărfuri. Oamenii lui Thorne veniseră chiar 
în noaptea de după ce plecaseră bărbaţii, dăduseră foc, ca 
să creeze o stare de confuzie, după care au dat buzna în 
case şi-au luat femeile şi copiii. 

Kelsea simţi un fior rece pe şira spinării când îşi aminti, 
cu amărăciune, de dimineaţa aia rece, în sat, de tipetele 
femeii când îşi pierduse fiii. Nu era nevoie să prindă din 
urmă caravana, dar îşi făcea griji pentru femeile şi pentru 
copiii lăsaţi singuri, fără nicio apărare. | se părea important 


să îi aibă în raza de observaţie. 

Și ce ai putea să faci dacă ar fi atacați, tu şi cele 
cincisprezece gărzi ale tale? o luă peste picior propria 
minte. 

Aş putea să fac multe, răspunse Kelsea, grav, amintindu- 
şi lumina albastră, copleşitoare, acea tensiune electrică ce 
arsese ca o flacără în corpul ei. Aș putea să fac foarte 
multe. 

Dar în sinea ei ştia că acum nu mai exista niciun pericol. 
Coryn avusese buna inspiraţie să dezlege caii lui Thorne; 
puţinii bărbaţi care fugiseră or să fie forţaţi să meargă pe 
jos, şi era cale lungă pe oriunde ar fi luat-o. Deja găsiseră 
câţiva cai, păscând la poalele dealului, iar Buzduganu 
reuşise să le treacă funia peste gât. Paznicul Porții, Javel, 
călărea pe unul dintre caii găsiţi pe parcurs, dar Dyer îl 
legase de şa şi îl urma îndeaproape, supraveghindu-l cu 
ochi de şoim. Kelsea, în schimb, nu credea că era necesar. 
Îi veni în minte imaginea cu el izbind cu toporul cuşca 
cuprinsă de flăcări, cu faţa scăldată de sudoare. £ ceva cu 
el, îşi spuse, și Buzduganu ştie şi el asta. 

Când s-au apropiat de caravană, care se vedea ca o 
umbră subţire la câţiva kilometri înspre nord, Buzduganu le- 
a permis gărzilor să încetinească şi să meargă la pas. 
Soarele străbătuse o bună parte din cer, iar ei parcurseseră 
mai mult de jumătate din drumul înapoi către Crithe, când 
Buzduganu a ordonat o oprire. 

— Ce este? 

— Un călăreț, a răspuns, cu privirea la caravană. Well- 
mer, du-te şi vezi! 

Într-adevăr, dinspre miazănoapte venea în galop peste 
câmp un călăreț de unul singur. Mâna calul cu atâta viteză 
încât ridicase un nor de praf în urma lui, în ciuda faptului că 
ţinutul era acoperit mai mult cu iarbă. 

Elston, Pen şi Buzduganu călăreau împreună înconjurând- 
o pe Kelsea, care simţea cum i se strânge stomacul. Ce-o 
mai fi şi-acum? 


— E un Caden, murmură Pen. Pelerina! 

— Da, dar e numai un mesager, observă Buzduganu 
căzut pe gânduri. Din ce-mi dau seama, moartea lui Dwyne 
ne-a băgat în mare bucluc. 

— E mort? întrebă Kelsea. 

Buzduganu nu-şi abătu privirea de la călăreț. 

— L-a omorât prietenul dumitale. Dar Cadenii nu au de 
unde să ştie asta. Or să creadă că noi am fost. 

— Pai au încercat deja să mă omoare. Nu se poate să fiu 
într-o situaţie mai rea decât am fost deja. 

— Cadenii nu trimit un om aşa, pentru nimic, Domniţă. Eu 
zic că, dacă e să alegem dintre două rele, ar fi mai bine să 
fim prudenţi şi să aşteptăm aici. 

Kelsea cuprinse cu privirea întinderea din jur: porţiuni 
vaste, acoperite cu iarbă şi grâu, presărate din loc în loc cu 
stânci, se întindeau cât vedeai cu ochiul, până la dunga 
albastră a râului Crithe. Acum aproape că arăta ca o ţară 
străină, dar ţinutul nu se schimbase; Kelsea în schimb, da. 

— Domnule? Wellmer înaintă călare cu arcul deja 
pregătit, în mână. Poartă o pelerină de-a Cadenilor, dar are 
un copil cu el. 

— Cum? 

— Un copilaş, cam de cinci, şase ani. 

Buzduganu se încruntă pentru o clipă, căzut pe gânduri. 
Apoi fruntea i se netezi şi zâmbi, avea unul dintre acele 
zâmbete autentice, de satisfacţie, pe care Kelsea le vedea 
atât de rar. 

— E destinul, nenorocitule! 

— Ce-ai spus? 

— Mulţi Cadeni au copii din flori peste tot prin ţinut, 
Domniţă, dar ei nu sunt tocmai dotați pentru rolul de tată. 
Cei mai decenţi dintre ei lasă femeii nişte bani şi o iau din 
loc. 

— Bravo lor. 

— Nu vezi prea des afecţiune, urmă Buzduganu, ca şi 
cum Kelsea nu ar fi zis nimic, dar am auzit ceva cum că unii 


dintre Cadeni ar trăi o viaţă secretă, o viaţă normală, cu 
femeile şi cu copiii lor. Sunt foarte prudenţi în legătură cu 
asta, pentru că ar fi o monedă de şantaj incredibilă. S-ar 
putea ca Thorne să fi fost atât de idiot încât să fure copilul 
unui Caden. Cine e, Wellmer? 

— Nu-i ştiu pe toţi din vedere, Domnule. 

— Descrie-l. 

— Păr nisipiu. Înfăţişare dură. Poartă o sabie şi un 
pumnal scurt. Şi o cicatrice urâtă pe frunte. 

Elston, Pen şi Buzduganu se întoarseră şi se uitară unul la 
altul, şi în câteva secunde avură o întreagă conversaţie. 

— Ce? întrebă Kelsea. 

— Hai să vedem ce face, îi spuse Buzduganu lui Elston, 
după care se întoarse către Pen. Tu ai grijă de Regină, ai 
înţeles? Nu faci nimic altceva. 

Cadenul trase hăţurile şi se opri cam la cincizeci de metri 
mai încolo. Kelsea văzu că avea, într-adevăr, un copilaş pitit 
sub braţ; înainte să descalece, îl cobori cu grijă pe copil. 

— Cine e? 

— E Merritt, Domniţă, răspunse Buzduganu. Cadenii nu 
au un singur lider, sunt prea dezbinaţi. Dar între ei, Merritt 
a acumulat o putere considerabilă, chiar mai mare decât 
avusese Dwyne. 

— Dacă copilul era secret, probabil că e şi o femeie într- 
unul dintre sate, judecă Elston. Trebuie să avem grijă. 

— De acord. 

Cu o mână, Merritt îşi ducea calul de căpăstru, iar cu 
cealaltă îşi ţinea băieţelul, care mergea pe lângă el şi 
începu să meargă înspre Kelsea, înaintând lent şi prudent. 
Pe măsură ce se apropia, Kelsea observă că era, într- 
adevăr, blond şi masiv, părând un gigant pe lângă băieţelul 
de lângă el. Dar între cei doi exista clar afecţiune; se vedea 
limpede din modul în care bărbatul îşi micşora pasul ca să 
şi-l potrivească după al copilului şi din felul în care copilul 
se tot uita în sus, către el, ca pentru a se asigura că era în 
continuare acolo. 


— Extraordinar, comentă încet Buzduganu. Rămâi unde 
eşti! 

Merritt se opri brusc. Fiul lui îi căută privirea, neînţe- 
legând ce se petrece, iar Merritt îl ridică pe un braţ. Acum 
Kelsea vedea clar cicatricea de pe fruntea lui Merrittt, o 
rană urâtă rău, care ar fi avut nevoie de nişte copci. Nu era 
genul de cicatrice întărită, lăsată de vreo rană din copilărie; 
dimpotrivă, arăta ca şi cum ar fost făcută de curând, o 
dungă urâtă, roşie, pe fruntea lui palidă. 

— Regina e cu voi? 

— Eu sunt! 

— Pen, mârâi Buzduganu, fii pe poziţii. _ 

Merritt îi şopti ceva fiului său, după care îl lăsă jos. Işi 
ridică mâna, în semn că se predă, şi îndrăzni să se apropie 
încă câţiva paşi. Kelsea se aştepta ca Buzduganu să 
protesteze, dar el îşi trase numai sabia şi trecu în faţa ei, în 
timp ce Merritt se apropia. 

— Sunt Merritt din clanul Cadenilor, Maiestate. 

— Bună întâlnire. Ai venit să mă omori? 

— Nu vă mai dorim moartea, Maiestate. Nu ne iese niciun 
profit din asta. 

Băieţelul se ascunsese în spatele tatălui şi îi îmbrăţişase 
piciorul, iar Merritt, fără să se gândească, se aplecă şi îl 
ridică din nou. 

— Din ce spune Sean, dumneavoastră trebuie să vă 
mulţumesc pentru că e în viaţă. 

— Noaptea trecută au fost salvate multe vieţi. Mă bucur 
că printre ele e şi cea a băieţelului tău. 

— Îmi permite Buzduganu să mă apropii mai mult? 

Buzduganu încuviinţă din cap. 

— Poţi să rămâi la cinci paşi distanţă, dacă îţi ţii tot 
timpul mâinile în jurul copilului. 

— O grămadă de precauţii din partea cuiva care 
călătoreşte în câmp deschis şi în plină zi. 

Buzduganu se zburili, dar nu zise nimic. În timp ce Merritt 
se apropia, Kelsea văzu că băieţelul era pe punctul să 


adoarmă, cu capul în scobitura gâtului lui Merritt. 

Acesta se opri cam la şapte paşi de ei, şi lui Kelsea i se 
lipi privirea de cicatricea de pe frunte, dar când el o privi în 
ochi, îşi dădu seama că nu putea să se uite în altă parte. În 
ciuda staturii masive, ochii aveau o sclipire cenuşie, 
inteligentă. 

— O să dispar din Londra Nouă cam o lună, Maiestate, să- 
mi ascund familia. Dar sunt un om de onoare şi 
dumneavoastră aţi salvat viaţa fiului meu. Aşa că aveţi 
cuvântul meu: niciodată nu am să ridic mâna împotriva 
dumneavoastră, şi dacă îmi va sta în puteri să vă întorc 
favorul, o voi face. 

A arătat către caravana care se profila la orizont, către 
nord. 

— Vreau să-mi cer iertare şi pentru ceilalţi tovarăşi ai mei 
care s-au băgat în treaba asta. Lucrau pe cont propriu. Mă 
îndoiesc că am fi votat susţinerea unei tărăşenii de felul 
asta. 

Kelsea ridică din sprâncene, surprinsă. Nu s-ar fi gândit la 
Cadeni ca la un grup organizat în mod democratic. 

— In caz că veţi avea nevoie de sprijinul meu, căutaţi un 
băiat de brutar pe nume Nick, în vale, la Fântâni, a urmat 
Merritt, vorbind acum cu Buzduganu. Va şti cum să-mi 
aducă mesajul şi o va face discret. 

Făcu o plecăciune în faţa lui Kelsea şi se întoarse către 
cal, cu pasul mic, să nu trezească copilul. Încălecă apoi, 
ţinând copilul în continuare în căuşul braţului (ce puternic 
trebuie să fie, se gândea Kelsea; ea abia reuşea să se salte 
pe sine şi armura în şa), şi o luă la trap către vest. 

— Ce chestie! exclamă Kelsea. 

— Să ştii că ce chestie, răspunse Buzduganu. Cadenii nu 
se înclină în fata nimănui. Cred că fiecare cuvinţel era 
adevărat. 

S-au uitat după Merritt până când n-a mai rămas decât 
un punct în depărtare, pe fundalul câmpiei arse de soare, şi 
abia atunci a părut că se relaxează şi Buzduganu. A pocnit 


din degete, mai ales la Kibb, care dădea semne că ar fi vrut 
să se dea jos de pe cal. 

— Înapoi în şa! 

S-au îndreptat călare înspre vest. Panglica sclipitoare, de 
un albastru-celest, a râului Crithe, le apărea din ce în ce 
mai lată cu cât înaintau, până când li s-a înfăţişat ca o mare 
fundă de ape curgând pe lângă ei. Era posibil ca şi cei din 
caravană să trebuiască să treacă râul Crithe cu piciorul, şi 
asta ar fi însemnat un efort, dar Kelsea nu-şi făcea griji 
pentru asta. Momentan, nu-şi făcea griji pentru nimic. Îşi 
verificase des safirele, dar pur şi simplu îi atârnau la gât, 
grele şi reci. Cel puţin pentru ziua de azi nu erau decât 
nişte simple bijuterii. 

S-au ţinut aproape de caravană, cât să n-o piardă din 
ochi, până când s-a apropiat de un ciorchine de sate, 
înghesuite pe malul râului Crithe. Buzduganu îi instruise să 
arunce din încărcătură, pe măsură ce înaintau, să lase 
cuştile în urmă, iar Wellmer o asigură pe Kelsea că, treptat- 
treptat, caravana se destrăma de la un sat la altul. Nimeni 
nu avea să mai folosească construcţiile de tâmplărie ale lui 
Thorne, decât poate ca lemne de foc. 

Dar poate să mai facă altele, o avertiză mintea pe 
Kelsea. Gândul acesta îi făcu maxilarul să se încleşteze; 
dac-ar fi reuşit să pună mâna pe Thorne! Nu se putea 
supăra pe Elston, dar ea, una, nu putea să nu fie conştientă 
ce pericol era Thorne în libertate. Poate-i va lua ceva să se 
remonteze, dar n-o să stea liniştit prea mult timp. 

Când caravana ajunse în ultimul sat, Kelsea şi gărzile ei 
s-au întors, în sfârşit, şi au luat-o spre Noua Londră pe 
Calea Mortmesne. Călătoria le-a fost lipsită de evenimente. 
In timp ce mergeau, gărzile şuşoteau încet. Coryn, care 
avusese prezenţa de spirit să adune câtă apă putea duce, 
în Argive, împărțea sticle periodic. De câteva ori au avut 
parte de oribila experienţă de a-l auzi pe Kibb cântând 
cântece de drumeţie, până când Kelsea l-a ameninţat că-l 
dă afară din corpul ei de gărzi, dacă nu tace din gură. 


Şi-a petrecut o bună parte a călătoriei de vorbă cu 
Wellmer, cu care nu prea mai vorbise până atunci. l-a spus 
că avea cincisprezece ani şi trăia pe străzile Noii Londre, 
organizând întreceri de aruncat săgeți, când l-a găsit 
Buzduganu. 

— El m-a învăţat să trag, Domniţă. Mi-a spus că nu era 
mare diferenţă între a arunca săgeți la ţintă şi a trage cu 
arcul şi, într-adevăr, nu este. Ochiul face totul. 

Kelsea s-a uitat în faţă, unde Buzduganu conducea trupa. 

— Şi dacă n-ai fi reuşit să faci trecerea? Te-ar fi aruncat 
înapoi în stradă? 

— Probabil. Dyer spune mereu că în Garda Reginei nu e 
loc de balast. 

Era genul lui Dyer, drept, dar dur. Se uită în jur şi văzu că 
nimeni nu trăda niciun semn de suferinţă după Mhurn; şi, 
într-adevăr, nu discutaseră nimic despre el, iar Kelsea se 
întreba dacă deja Mhurn nu mai însemna nimic pentru ei, 
dacă reuşeau să scape de balast la fel de uşor cum 
procedase caravana. Ea nu putea să uite de Mhurn atât de 
uşor; imaginea ochilor lui goi, înceţoşaţi de efectul drogului, 
îi tot revenea în minte în timp ce traversau Calea 
Mortmesne. Kelsea cuprinse cu privirea împrejurimile, 
nuanţa profundă, ca de ambră a holdelor, retezată de linia 
galbenă a drumului, şi îşi dori să poată să facă lumea asta 
mai blândă. 

În ultima noapte a călătoriei au aşezat tabăra într-un loc 
de unde se vedea Noua Londră, în vârful unei coline 
domoale de pe malul râului Caddell, dar Kelsea, care 
dormise ca un copil în fiecare noapte, de când plecaseră 
din Argive, n-a mai avut somn. S-a tot foit pe saltea cam o 
oră, apoi s-a ridicat, s-a înfăşurat într-o pelerină şi s-a 
strecurat de lângă Pen, satisfăcută că reuşise să nu-l 
trezească. 

L-a găsit pe Buzduganu, la câţiva metri de tabără, în josul 
dealului. Stătea şi se uita peste râul Caddell şi peste 
Câmpia Almont care urma după el, o umbră palidă, azurie, 


în întuneric. Nici măcar nu s-a întors când s-a apropiat de 
el. 

— Nu poţi să dormi, Domniţă? 

Pipăind pământul în jur, Kelsea a găsit o lespede lată, 
plată, pe care putea să stea comod şi s-a aşezat lângă el. 

— Nu ştiu niciodată ce-o să văd în somn, zilele astea, 
Lazarus. 

— Unde e Pen? 

— Doarme. 

— Aha. Işi cuprinse picioarele cu braţele. O să discutăm 
despre asta, la un moment dat, dar acum mă bucur că m-ai 
găsit singur, Domniţă. A venit vremea să mă retrag. 

— De ce? 

Buzduganu chicoti cu amărăciune. 

— Ştii, Domniţă, în toţi acei ani în care l-am urmărit pe 
Carroll în timp ce-şi făcea meseria, l-am invidiat. Vezi 
dumneata, eram mai bun decât el la atâtea lucruri. Citeam 
oamenii mai bine, eram un luptător mai bun, eram mai 
disciplinat. De fiecare dată când Regentul încerca să ne 
lase la vatră, să ne taie leafa, eu eram cel care mă 
asiguram că n-o să se întâmple aşa ceva. Am crezut mereu 
că, atunci când o să-mi vină rândul, o să fiu un Căpitan al 
Gărzilor mai bun decât Carroll. Dar mândria m-a trădat, 
Domniţă. 

Kelsea îşi muşcă buza. În ciuda celor întâmplate în ultima 
săptămână, nici prin gând nu-i trecuse să-i ceară lui 
Buzduganu să-şi dea demisia. Cine altcineva ar fi putut să 
facă ce făcea el? A deschis gura să-i spună asta şi apoi a 
închis-o. Sentimentalismele n-ar fi mers aici. 

— În ultima vreme, ai avut câteva eşecuri spectaculoase 
în ce priveşte apărarea, Lazarus. 

— Aşa e, Domniţă. 

— Şi cu toate astea, îţi iert acele eşecuri. 

— Nu trebuie. 

Kelsea se gândi o clipă, apoi continuă: 

— În ziua aia, când eram în camera mea, iar tu şi Pen m- 


aţi înşfăcat, aş fi putut să vă omor. Ştiai, nu? 

— Atunci nu ştiam, Maiestate, dar acum nu mă îndoiesc 
că aşa e. 

— AŞ putea să te omor acum, Lazarus, cu toată 
fanfaronada pe care o faci despre cât eşti tu de 
nemaipomenit la mânuit spada şi buzduganul. Şi înainte să- 
ţi cer să te retragi, te voi omori. Sunt mult mai în siguranţă 
cu tine aici, alături de mine, nu cine ştie unde, în altă parte, 
slujind pe altcineva. 

— Ţi-am depus jurământ de credinţă, Domniţă, şi nu 
expiră când îmi dau demisia. 

— Asta spui acum. Dar nici măcar tu nu poţi să prezici 
unde te vor duce împrejurările, la un moment dat. Nu am 
să risc şi nu-ţi accept demisia. 

L-a apucat de braţ, nu foarte dur, dar nici cu blândeţe. 

— Dar, ca să ştii: dacă vreodată se mai întâmplă să nu 
asculţi un ordin direct pe care ţi-l dau, te omor. Furia 
aproape că m-a împins s-o fac o dată şi ar putea să mă 
împingă din nou, fără prea mare greutate. Nu mai sunt 
copil, Lazarus, şi nici proastă nu sunt. Ori sunt Regina, ori 
nu sunt... nu există cale de mijloc. 

Il auzi clar pe Buzduganu cum înghite în sec. 

— Dumneata eşti Regina, Domniţă. 

— Îmi pare rău că te ameninţ, Lazarus. Nu aşa am vrut să 
se desfăşoare lucrurile. 

— Nu mi-e frică de moarte, Domniţă. 

Kelsea încuviinţă din cap. Lui Buzduganu nu-i era frică de 
nimic. Deja ştia asta. 

— Dar nu vreau să mor de mâna dumitale. 

Kelsea deschise gura, în timp ce se privea în linia 
sclipitoare a râului Caddell, incapabilă să găsească un 
răspuns. 

— Şi acum ce facem, Domniţă? 

— Acum mergem mai departe, Lazarus. Ne pregătim 
pentru războiul despre care ştim amândoi că va veni. 
Incercăm să vedem cum o să-i hrânim, cum o să-i educăm 


şi cum o să-i vindecăm de boli pe toţi oamenii ăştia. Dar pe 
lângă toate astea... 

Se întoarse către el. 

— De multă vreme mă gândesc la oamenii mei, la supuşii 
mei, oamenii ținutului Tear care sunt în Mortmesne. 

Chiar aşa? o întrebă mintea ei, uluită. Câna? Şi Kelsea îşi 
dădu brusc seama: în timp ce dormea. Ceva din acea 
perioadă neagră se contractă ca pentru a străpunge 
suprafaţa, dar apoi se scufundă la loc, fără niciun clipocit, 
iar băltoaca din capul ei rămase în continuare neclintită. 
Visase; visase atât de multe lucruri, că mintea ei îşi 
ştersese din memorie toate astea. 

— Mulţi dintre cei trimişi ca tribut sunt morţi, Domniţă. 
Răpuşi de muncă silnică sau omorâţi pentru organe. 

— Ştiu asta. Dar nu pentru organe sunt importanţi în 
primul şi în primul rând sclavii din Mort; nu ies bani din 
asta. Arliss spune că nu stăpânesc tehnologia necesară 
transplanturilor. Nu, trebuie să fie cele două vechi utilităţi: 
muncă şi sex. Sunt sigură că mulţi dintre ei sunt morţi, dar 
omenirea a găsit întotdeauna căi prin care să 
supravieţuiască acestor orori. Cred că mulţi sunt în 
continuare în viaţă. 

— Şi? 

— Nu ştiu, deocamdată. Dar trebuie să fie ceva, Lazarus. 
Ceva. 

Buzduganu clătină din cap. 

— Am câţiva spioni în Demesne, Domniţă, dar niciunul 
unde spui dumneata, adică în Biroul de Licitaţii. Cei din 
Mort sunt un popor ţinut sub bocanc, e greu să-i faci să se 
ridice. 

— Carlin îmi spunea mereu că oamenii care trăiesc într-o 
tiranie au nevoie doar de un mic impuls pentru a se trezi. 

Buzduganu rămase tăcut vreme îndelungată. 

— Ce este? 

— Domniţă, părinţii dumitale vitregi sunt morţi. Cuvintele 
o loviră pe Kelsea ca un pumn în stomac. 


Se întoarse spre el, deschise gura, dar nu putu să 
articuleze nimic. 

— Dyer i-a găsit, Domniţă, când s-a dus după cărţi. 
Amândoi, cam de trei săptămâni. 

— Cum? 

— Stăteau în salonaş, cu cănile de ceai în faţă şi o sticlă 
de cianură pe masă. Dyer nu e detectiv, dar nu era nimic 
greu de înţeles. Au aşteptat să pleci, şi-au turnat ceaiul şi l- 
au dres. Trebuie să fi murit până să ajungă Cadenii la 
căsuţa lor. 

Kelsea se uita în gol, la râu, simțind fierbinţeala lacrimilor 
pe obraji. Cumva ştiuse, nu-i aşa? Trebuie să fi ştiut. Îşi 
amintea de Barty şi de Carlin, în săptămânile de dinainte de 
plecarea ei, cum împachetaseră totul la întâmplare, cum nu 
păreau să se grăbească deloc. Amintirea chinuitoare a 
chipurilor lor în faţa căsuţei; toată vorbăria aia despre 
Petaluma nu fusese decât de faţadă, pentru liniştea lui 
Kelsea. Nu intenţionaseră niciodată să plece. 

— Ştiai când ai ajuns la ei acasă? 

— Nu. 

— De ce n-au vrut să-mi spună? 

— Din aceleaşi motive pentru care nici eu nu ţi-am spus, 
Domniţă: ca să nu suferi. Crede-mă, ce au făcut ei a fost o 
faptă de onoare. Oriunde s-ar fi dus şi oricât de bine s-ar fi 
ascuns, Barty şi Lady Glynn ar fi fost întotdeauna un pericol 
în ce te priveşte. 

— De ce? 

— Te-au crescut, Domniţă. Aveau genul de informaţii pe 
care nimeni nu le-ar fi putut dibui: ce-ţi place şi ce nu-ţi 
place, ce te atinge, care sunt punctele dumitale slabe, ce 
fel de persoană eşti cu adevărat. 

— Ce să fi făcut cineva cu aşa ceva? 

— Ah, Domniţă, acesta e genul de informaţie care 
valorează cel mai mult pentru duşman. Eu însumi folosesc 
genul ăsta de informaţie pentru a corupe spioni şi pentru a 
provoca dezordine. Punctele nevralgice sunt incredibil de 


valoroase. Şi, în plus, dacă cineva i-ar fi luat prizonieri şi ți- 
ar fi cerut să-i răscumperi, dacă i-ar fi ameninţat că le face 
rău? Ce ai fi fost dispusă să oferi? 

Kelsea nu putea răspunde. Nu putea să treacă peste 
faptul că niciodată nu avea să-l mai vadă pe Barty. Se 
gândea la scaunul ei, la Locul lui Kelsea, care se vedea, 
scăldat de razele soarelui, chiar sub geamul căsuţei. li 
curseră şi mai multe lacrimi, arzând-o ca acidul, sub 
pleoape. 

— Doamna Glynn a fost un istoric al perioadei dinaintea 
Trecerii, Domniţă, iar Barty, o Gardă a Reginei. Ştiau în ce 
se bagă, de acum optsprezece ani, când am venit cu 
dumneata la uşa lor. 

— Ai zis că nu ştiai! 

— Eu nu ştiam, Domniţă, dar ei ştiau. Ascultă cu atentie, 
pentru că nu o să mai spun vreodată povestea asta. Buz- 
duganu cumpăni o clipă, apoi continuă. 

— Acum optsprezece ani, am urcat coasta dealului, până 
la căsuţa lor din Reddick, călare şi cu tine legată la piept. 
Ploua cu găleata, am călătorit timp de trei zile şi a plouat 
încontinuu. Am încropit un soi de faşă impermeabilă în care 
să te pot căra, lipită la pieptul meu, dar chiar şi aşa, către 
sfârşitul călătoriei, erai aproape înmuiată. 

În ciuda durerii, Kelsea era fascinată. 

— Am plâns? 

— Deloc, Domniţă. Îți plăcea la nebunie în faşa aia. 
Arsura de pe braţul tău încă nu se vindecase complet, dar 
atâta timp cât am călărit, nu ai plâns niciodată. Singurul 
moment când a trebuit să te liniştesc a fost când ai început 
să râzi. 

Când am ajuns la căsuţa lor, Doamna Glynn a răspuns la 
uşă. Ai plâns un pic când te-am scos din faşă; mereu am 
crezut că, şi atunci chiar, cumva ştiuseşi că se terminase 
călătoria. Dar când i te-am dat Doamnei Glynn, te-ai liniştit 
imediat şi ai adormit în braţele ei. 

— Carlin m-a luat în braţe? Părea atât de puţin probabil 


încât Kelsea se întreba dacă nu cumva Buzduganu inventa 
întreaga poveste. 

— Da, Domniţă. Barty m-a invitat să rămân la cină, spre 
nemulţumirea Doamnei, dar chiar şi pentru mine fusese un 
drum lung, aşa că am stat la masă. Spre sfârşitul cinei, am 
văzut că Barty era deja topit după tine; se vedea pe faţa lui. 

Kelsea închise ochii, simțind înţepătura unor lacrimi noi 
pe sub pleoape. 

— După ce am terminat de mâncat, Barty mi-a oferit 
adăpost peste noapte, dar voiam să plec cât mai repede, 
pentru ca ploaia să poată să-mi acopere în continuare 
urmele. După ce mi-am aranjat şaua, m-am întors să-mi iau 
la revedere şi v-am găsit pe toţi trei în camera din faţă. 
Cred că uitaseră că eram acolo. Nu vedeau nimic în afară 
de tine. 

Kelsea simţi un fior în stomac. 

— Barty spusese: „Dă-mi-o şi mie s-o ţin”. Doamna Glynn 
i te-a dat şi i-a spus: „De acum înainte, doar tu ai s-o iei în 
braţe. Toată afecțiunea trebuie să vină de la tine”. „Dar de 
ce?”. „Copiii au nevoie de dragoste, Barty, dar au nevoie şi 
să fie căliţi. Deja văd că n-o să pot pune bază pe tine 
pentru asta. O să-i dai tot ce vrea şi o să ajungă ca maică- 
sa. Dar va trebui să-l urască pe unul dintre noi, măcar un 
pic, aşa încât, atunci când o să iasă pe uşă, să nu se mai 
uite înapoi. Nu are cum să regrete ceea ce nu a cunoscut.” 

Kelsea închise ochii. 

— Ştiau, Domniţă. Au ştiut mereu. Au făcut un sacrificiu, 
şi o să plângi, dar va trebui să-i şi onorezi pentru asta. 

Kelsea a plâns şi i-a părut bine că Buzduganu n-a 
încercat nici s-o liniştească, nici să plece. A stat pur şi 
simplu lângă ea, luându-şi genunchii în braţe, privind la râul 
Caddell, până când lacrimile i-au secat şi n-au mai rămas 
decât oftaturi sacadate şi sughiţuri şi apoi respiraţia 
şuierătoare, care-i traversa gâtlejul. 

— Ar trebui să te întorci la culcuşul dumitale, Domniţă. 
Mâine pornim devreme. 


— Nu pot să dorm. 

— Încearcă, iar eu o să fiu blând cu Pen pentru că n-a 
avut grijă şi te-a lăsat să te strecori. 

Kelsea deschise gura să-i spună că nu-i păsa nici cât 
negru sub unghie, apoi o închise. Undeva pe drumul de 
întoarcere, supărarea ei pe Pen se evaporase. Işi dăduse 
seama că fusese o supărare copilărească, neproductivă şi 
încăpăţânată. Genul care întotdeauna o dezamăgise cel 
mai mult pe Carlin. 

S-a sprijinit cu o mână de umărul lui Buzduganu şi s-a 
ridicat, ştergându-şi lacrimile. Dar după ce a făcut cinci 
paşi, s-a întors: 

— Tu ce ai pierdut, Lazarus? 

— Domniţă? 

— l-ai spus lui Mhurn că am pierdut cu toţii câte ceva. 
Dumneata ce-ai pierdut? 

— Totul. 

Lui Kelsea i se strânse inima când îi auzi glasul încărcat 
de amărăciune. 

— Dar nu ai câştigat nimic acum? 

— Am câştigat, Domniţă, şi e de preţ. Du-te să te culci. 


14. Regina ținutului Tearling 


Aici e Tearling; dincolo Mortmesne, 

Un regat e roşu, celălalt e întunecat; 
Într-unul e lumină, în celălalt e întuneric, 
Unul e viu, altul a sucombat. 


Regina Glynn, Regina Roşie, 

Una dintre ele pe veci va pieri, 

Domnița se mişcă, Vrăjitoarea turbează, 

Regina Glynn va triumfa, Regina Roşie se va 
prăbuşi. 


— Versuri dintr-un cântec pentru copii, 
popular în timpul Regatului de Mijloc al Tearlingului 


Două zile mai târziu, s-a întâmplat ceva bizar. 

Kelsea era la birou, în bibliotecă, şi copia unul dintre 
volumele de istorie ale Părintelui Tyler. Părintele Tyler 
stătea lângă ea, la birou, copiind la rândul lui cu sârguinţă. 
Buzduganu găsise patru copişti, dar şi Kelsea, şi Părintele 
Tyler scriau mai repede şi, în zilele în care preotul venea în 
vizită, stăteau împreună, discutând, din când în când, în 
timp ce lucrau. Kelsea nu-şi închipuise niciodată că se va 
simţi în largul ei alături de preot, dar se simţea în largul ei, 
la fel cum îşi imaginase că s-ar fi simţit la şcoală, dacă i s-ar 
fi permis să se ducă. 

Părintele Tyler ştia foarte multe despre Trecere, lucru 
folositor, pentru că, de când se întorseseră de la Argive, 
Kelsea se gândea mult la Trecere. Cum o fi fost pentru 
utopicii lui Tear să dea piept cu cel mai sălbatic ocean 
imaginabil, fără să ştie dacă vor atinge vreodată uscatul, 
dacă exista vreun petic de pământ pe care să pună piciorul. 
Părintele i-a spus că, după ce valurile au răsturnat Vaporul 
Alb, în apă rămăseseră supraviețuitori, doctori şi asistente 
care aşteptau să fie salvaţi. Dar celelalte vapoare nu aveau 
suficient control, iar oceanul era prea sălbatic, vremea prea 


dezastruoasă pentru a putea să se întoarcă după ei. N-au 
avut încotro şi au trebuit să-i lase acolo, pe toţi oamenii 
aceia care mai întâi se luptaseră să supravieţuiască, iar 
apoi nu le mai rămăsese nimic de făcut decât să se legene 
uşor, la suprafaţă, până când alunecaseră sub valuri. 
Kelsea nu-şi putea scoate din cap imaginea asta; a şi visat- 
o, a visat că era acolo, în apă, îngheţând, luptându-se din 
ce în ce mai puţin cu valurile şi urmărind cu privirea 
celelalte vapoare, cum se îndepărtau către linia orizontului 
către o lume nouă. Către Tearling. 

Kelsea citise, de câteva ori deja, aceleaşi două paragrafe 
şi, în cele din urmă, puse tocul jos. Se întreba dacă era vreo 
veste despre Throne. Dispăruse în vastul ţinut al 
Tearlingului, fără urmă, dar Buzduganu avea să-l găsească. 
Buzduganu şi Elston, care luaseră ca pe o jignire mortală 
faptul că Thorne scăpase. Aveau să-l găsească şi să-l aducă 
aici. Kelsea tremura la gândul acesta, în mintea sa furia 
amestecându-se cu emotia. 

Trăgând cu ochiul la Părintele Tyler, văzu că şi el era 
preocupat. Fruntea i se încreţise şi se oprise din copiat, iar 
acum privea absent către rafturile de cărţi din colţ. 

— Te leneveşti, Părinte Tyler, îl apostrofă Kelsea. Fruntea 
lui Tyler se relaxă şi-şi ridică privirea, cu un zâmbet, un 
zâmbet plăcut. Începuseră să glumească unul cu altul din 
când în când, o transformare care pe Kelsea o bucura. 

— Eram cu gândul aiurea, Domniţă. Îmi cer iertare. 

— Ce s-a întâmplat? 

Părintele Tyler îşi strânse buzele o clipă, apoi ridică din 
umeri şi-i spuse: 

— Presupun că până la urmă o să aflaţi, Maiestate. Sfinţia 
Sa a căzut din nou bolnav la pat, e din nou pneumonia, şi 
spun că, de data asta, de aici o să i se tragă. 

— Îmi pare rău. 

— Să nu vă pară rău, Maiestate. Nu spuneţi asta. 

Kelsea îl privi cu asprime şi la fel făcu şi Pen, din celălalt 
colţ al camerei. Se gândi să-l certe pe preot, dar hotărî să 


nu o facă, socotind că francheţea lui era prețioasă. 

— Şi acum ce se întâmplă? 

— Toţi Cardinalii se întorc să ţină un conclav şi să aleagă 
un nou Sfânt Părinte. 

— Cine sunt candidaţii? 

Gura Părintelui Tyler se crispă din nou. 

— Pe hârtie, Domniţă, sunt mai mulţi candidaţi, dar 
lucrurile sunt deja hotărâte. Se spune că peste o lună 
Cardinalul Anders va fi Sfântul Părinte. 

Kelsea nu ştia mare lucru despre Cardinalul Anders, ştia 
doar că Buzduganu îl considera o jigodie. 

— Şi asta te deranjează? 

— E un administrator competent, Domniţă. Deşi nu 
tocmai evlavia întruchipată. 

Părintele Tyler se îndreptă şi duse mâna la gură, gest 
tipic pentru el, atunci când credea că spusese prea mult. 
Kelsea îşi înmuie tocul în cerneală şi se pregătea să se 
reapuce de lucru. 

— S-aveţi grijă, Domniţă. 

— Poftim? 

— Ştiu... nu le-am spus... că Maiestatea Voastră e la fel 
de religioasă ca o pisică. Cardinalul Anders e... Mă tem 
pentru Maiestatea Voastră. Mă tem pentru noi toţi. 

Kelsea se trase înapoi, uimită de această ieşire venită din 
partea acestui preot care, de regulă, era taciturn. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Nu mie, Domniţă. O privea cu nişte ochi mari, speriaţi. 
Dar Cardinalul e capabil de fapte groaznice, cred... 

Buzduganu şi Wellmer intrară în bibliotecă şi Părintele 
Tyler se opri. Kelsea îi aruncă lui Buzduganu o privire iritată 
şi apoi se uită la ceas; ar fi trebuit să mai aibă măcar 
douăzeci de minute cu preotul înainte de întâlnirea cu 
Arliss. 

— Domniţă, trebuie să vezi ceva. 

— Acum? 

— Da, Domniţă. Pe balcon. 


Kelsea oftă, uitându-se la preot cu un regret sincer. Nu 
avea idee ce voise să-i spună, dar sunase ca şi cum ar fi 
meritat să-şi plece urechea. 

— Cred că asta a fost întrevederea noastră, Părinte. 
Drum bun la Arvath şi trimite urările mele de sănătate 
Sfinţiei Sale. 

— Vă mulţumesc, Maiestate. 

Părintele Tyler îşi împături exemplarul legat, cu ochii la 
Buzduganu. Arăta în continuare îngrijorat, într-atât de 
îngrijorat încât Kelsea se plecă înspre el şi îi şopti: 

— Nu te teme, Părinte; nu subestimez pe nimeni şi cu 
siguranţă nu pe Cardinalul dumitale. 

O salută scurt, dând din cap, iar faţa lui palidă părea în 
continuare preocupată. Din ce spunea Buzduganu, care 
avea mai mulţi spioni în Arvath, se zvonea că Sfinţia Sa ar fi 
fost nemulţumit de Părintele Tyler, pentru că preotul nu-i 
dădea toate informaţiile pe care le voia. Kelsea se întreba 
cât de tare se înrăutăţeau lucrurile pentru Tyler în Arvath, 
dar nu se apropiaseră atât de mult încât să-l întrebe direct. 

După ce preotul plecă, Buzduganu şi Wellmer o 
conduseră pe Kelsea pe culoar până în camera cu balconul. 
Jordan, crainicul ei, se ivi pe jumătate adormit, dintr-una din 
încăperile de la capătul coridorului. 

— M-aţi chemat, Domnule? 

Buzduganu îi făcu un semn cu degetul, iar Jordan îl urmă 
în încăpere, scărpinându-se la ceafă. Buzduganu pusese 
două gărzi la uşa balconului, iar astăzi de pază stăteau 
Coryn şi Dyer, care făcură o plecăciune când Kelsea intră în 
cameră. 

— Afară, Domniţă. 

Buzduganu deschise uşile, lăsând să intre lumina rece a 
soarelui. Abia începea să se desprimăvăreze, dar cerul 
părea un cer de vară, albastru pur cât vedeai cu ochii. 
Kelsea păşi către lumina soarelui şi se înfioră de plăcere; să 
simtă căldura pe piele era ceva extraordinar, după 
întunecimea din Aripa Reginei. Buzduganu îi făcu semn să 


înainteze şi o îndemnă să privească peste balustradă: 

— In jos. 

Kelsea privi peste marginea balconului şi regretă imediat; 
înălţimea era ameţitoare. Probabil că erau foarte aproape 
de turnul Citadelei, numai că avea la fel de puţin chef să se 
uite în sus, pe cât avea să se uite în jos. 

În depărtare se deschidea Pajiştea Citadelei, acoperită de 
oameni, mulţimi care se întindeau de la şanţurile cu apă 
care împrejmuiau Citadela, până pe coama dealului, un 
organism care pulsa, respira, murmura, ocupând aproape 
trei sute de metri. Kelsea îşi aminti de ziua livrării, acum o 
lună, în altă viaţă, dar acum nu erau cozi şi nici cuşti. După 
o clipă, Kelsea observă un contur semănând cu un copac, 
ridicându-se deasupra mulţimii. 

— Nu mai văd deloc bine. Ce e acolo? 

— Acolo, Domniţă, e un cap înfipt într-o ţeapă, răspunse 
Wellmer. 

— Al cui cap e? 

— Al unchiului tău, Domniţă. Am coborât între ei ca să fiu 
sigur. Sub el e o placardă. 

— O placardă care ce spune? 

— „Un dar pentru Regina din Tearling, cu complimente, 
de la Spectru.” 

Chiar dacă era un dar care-ţi dădea fiori pe şira spinării, 
Kelsea zâmbi. Se uită la Buzduganu şi văzu că-şi ţine buzele 
strânse şi-şi reţine un zâmbet, şi pricepu imediat. Era ca în 
ziua aceea, când cu cărţile, în bibliotecă. Buzduganu voia 
ca momentul să fie un cadou pentru Kelsea, dar nu voia să 
recunoască, precum nu voia nici să renunţe la aerul 
suspicios care-i înconjura întreaga existenţă. Asta era tot ce 
putea obţine de la el. Şi-ar fi dorit să-l îmbrăţişeze, aşa cum 
l-ar fi îmbrăţişat pe Barty, dar ştia că el n-ar fi vrut. Se 
înfăşură singură, în schimb, cu braţele, ca şi cum i-ar fi fost 
frig, dar continuă să se uite la Buzduganu cu coada 
ochiului. 

Oare ce l-a făcut să fie astfel? 


Wellmer continuă: 

— Capul e înfipt într-o prăjină lungă de vreo şase metri, 
îngropată zdravăn, ca să nu poată mulţimea s-o scoată din 
pământ decât cu cazmalele. E într-o stare impecabilă, 
Domniţă; probabil că l-au tratat cu nişte conservanţi, să nu 
intre în descompunere. 

— Folositor mod de a decora pajiştea. 

Kelsea se uită din nou peste marginea balustradei, având 
dintr-odată certitudinea că Spectrul era pe-acolo, pe 
undeva prin mulţime. Cu siguranţă adusese darul el însuşi 
şi se ascunse. Şi-ar fi dorit să-l vadă, să-i spună că târgul lor 
dăduse roade chiar mai bune decât şi-ar fi imaginat. 

— Ce vor toţi oamenii ăştia? 

— Pe dumneata, Domniţă, îi spuse Buzduganu. Mama 
dumitale nu a îndrăznit niciodată să coboare în oraş, făcea 
toate anunţurile de aici, din balcon. Mulţimile au început să 
se adune de ieri, de când au aflat că ai revenit în Citadelă. 
Oamenii mei de la Poartă mi-au spus că unii dintre ei au 
dormit acolo. 

— Nu am niciun anunţ de făcut. 

— Găseşte ceva, Domniţă. Nu cred c-or să plece. 

Kelsea se uită din nou peste balustradă. Era limpede că 
oamenii se instalaseră: se vedeau tot felul de corturi, de 
toate culorile şi simţea miros de carne friptă. Se auzeau 
frânturi de cântece de jos, de departe. Erau atât de mulţi! 

— Vorbeşte, Jordan. Haide să le spunem că e aici. 

Jordan îşi drese glasul, scoțând un mormăit înecat la care 
te-ai fi aşteptat de la cineva mult mai în vârstă. 

— Scuze, Domniţă. Am fost răcit. 

Trăgând adânc aer în piept, se aplecă peste balustradă şi 
strigă: 

— Regina din Tearling! 

Întreaga pajişte privi în sus şi un murmur cuprinse 
mulţimea, atât de puternic încât Kelsea simţi că se clatină 
lespedea de sub tălpi. Se uita în jos, la marea de feţe, toate 
ridicate, toate fixând-o pe ea. Sprijinindu-se cu ambele 


mâini de balcon, se aplecă atât de tare peste balustradă, 
încât Pen o prinse preventiv de trena rochiei. Kelsea îşi 
ridică mâinile pentru a face linişte şi aşteptă până se 
stinseră toate ecourile. Acea zi, pe Pajiştea Citadelei, părea 
din altă viaţă, dar ca şi atunci, a descoperit că vorbele îi 
ieşeau singure din gură. 

— Sunt Kelsea Raleigh, fiica Elyssei Raleigh! strigă. 

Mulțimea rămase în tăcere, aşteptând. 

— Dar sunt şi fiica adoptivă a lui Bartholomew şi a lui 
Carlin Glynn. 

În acest moment, un val de murmure şi şoapte se ridică 
dinspre pajişte. Kelsea închise ochii şi-i văzu pe Barty şi 
Carlin, la fel de limpede ca întotdeauna, în bucătăria 
căsuţei lor, Barty cu plantele lui, iar Carlin cu o carte în 
mână. Kelsea ştia că muriseră. Undeva, în adâncul ei, îşi 
dăduse seama. Nu le mai auzise vocile în cap de săptămâni 
întregi. Se stinseseră treptat şi le luase locul o altă voce, 
vocea aceea sobră şi hotărâtă care se-auzea când lucrurile 
mergeau prost, când nu ştia ce să facă. 

E vocea mea, înţelese Kelsea, uimită. Nu e-a lui Carlin 
sau a lui Barty, ci a mea. 

— Părinţii mei vitregi m-au făcut ceea ce sunt şi şi-au dat 
vieţile pentru a mă sluji, strigă Kelsea răguşit. Aşa că îmi 
schimb numele! De azi înainte sunt Kelsea Raleigh Glynn! 
Tronul meu va fi tronul dinastiei Glynn, copiii mei vor purta 
numele Glynn, iar eu nu voi fi o Regină Raleigh, ci o Regină 
Glynn. 

De data asta, murmurele aproape c-o făcură să cadă pe 
spate. Balustrada tremura şi cadrul uşii se clătina în spatele 
ei. Kelsea nu mai avea nimic de spus, nu putea decât să le 
facă cu mâna, dar părea să fie de ajuns. Au continuat s-o 
aclame încă multă vreme, ca şi cum asta era tot ce-şi 
doreau, numai s-o vadă, să ştie că e acolo. 

— Nu sunt singură, îşi dădu seama Kelsea, iar ochii i se 
umplură de lacrimi. Până la urmă, Barty a avut dreptate. 

Îşi şterse lacrimile şi-i şopti lui Buzduganu: 


— Sunt uşor de mulţumit. 

— Nu, Domniţă, nu sunt. 

Din mulţime s-a ridicat un cântec, dar de la înăltimea 
aceea, Kelsea nu reuşea să prindă cuvintele, distingând 
doar numele ei. Aruncă o privire asupra ținutului. Era o 
privelişte cu adevărat spectaculoasă: linia orizontului tăia 
ţinutul cam pe la jumătatea distanţei până la Câmpia 
Almont, dar, cu toate astea, Kelsea avea senzaţia că 
întregul regat se întindea în faţa ei, că, în ciuda văzului ei 
slab, putea să vadă fiecare centimetru din ţara ei, fiecare 
detaliu, înspre nord, către Fairwitch, şi înspre est, spre 
graniţa cu ţinutul Mort, chiar şi dealurile stâncoase de pe 
graniţă, unde Hali şi batalionul lui se pregăteau să dea 
piept cu invadatorii, construind linii de apărare în munţi. 
Clipi şi zări Mortmesne, la fel cum îl văzuse înainte, 
kilometri întregi de păduri tăiate de drumuri bine 
întreţinute. Numai că acum drumurile erau pline de şiruri 
lungi, negre, de soldaţi, cu care şi turnuri de asalt, cu tunuri 
care sclipeau în soare, înaintând implacabil către Tearling. 

Dar acum vederea lui Kelsea se înceţoşă şi nici măcar nu 
mai privea către Mortmesne. Putea să bată mult mai 
departe, peste munţi şi peste graniţe, către mări care nu 
existau pe nicio hartă a Lumii Noi, până la silueta unui oraş 
care se prăbuşea la pământ. Geografia se modificase şi 
ţinutul era în mişcare. Kelsea zări minuni, atât de rapid îi 
trecură prin faţa ochilor că nu avu timp să le înţeleagă, sau 
măcar să le jelească dispariţia. Vedea totul: viitorul şi 
trecutul, viziunea ei bătând până în acel punct în care 
spaţiul şi timpul erau una. 

Apoi totul dispăru subit. Kelsea clipi din nou, ochii i se 
umplură de lacrimi, şi văzu numai regatul ei, câmpiile 
cultivate care îi fugeau prin faţa ochilor pentru a se întâlni 
cu cerul. Simţi o împunsătură în inimă, aceeaşi senzaţie 
vagă, de pierdere, pe care o avea când se trezea dintr-un 
vis pe care nu reuşea să şi-l amintească. Era Kelsea Glynn, 
o fată care crescuse în pădure, căreia îi plăcea să studieze 


istoria şi care citea ficţiune. Dar era şi altceva, ceva mai 
mult decât Kelsea, şi rămase aşa câteva clipe, 
contemplându-şi ţara, încordându-se să vadă pericolul din 
depărtare. 

E responsabilitatea mea, îşi spuse, iar ideea n-o mai 
umplu de teamă acum, ci doar de un extraordinar 
sentiment de recunoştinţă. 

E regatul meu. 


Mulţumiri 


Cea mai mare recunoştinţă trebuie îndreptată în primul 
rând către Dorian Karchmar, care n-a fost doar un agent 
extraordinar, ci şi un prieten şi un editor desăvârşit şi a 
făcut eforturi uriaşe ca această carte să fie gata să dea 
ochii cu lumea. Le mulţumesc şi lui Cathryn Summerhayes, 
Simone Blaser, Laura Bonner, Ashley Fox, Michelle Feehan 
şi celorlalţi oameni incredibil de săritori de la William Morris 
Endeavor. Au fost cu toţii extraordinari. 

Mulţumiri Mayei Ziv, lui Jonathan Burnham şi tuturor 
celor de la Harper pentru marea încredere acordată unei 
scriitoare debutante. Seabiscuit îi mulţumeşte mai ales 
Mayei pentru c-a păstorit această carte pe parcursul 
drumului pe care l-a avut de urmat. Aceleaşi mulţumiri se 
cuvin şi echipei de la TransWorld Publishers, mai ales lui 
Simon Taylor; nu ştiu niciun om cu care să fie mai plăcut să 
iei prânzul şi să discuţi despre cărţi. 

Tatei şi lui Deb le mulţumesc pentru sprijinul şi 
înţelegerea lor faţă de traiectoria lungă şi ocolită care m-a 
adus în acest punct. Mulţumiri consistente se cuvin şi lui 
Christian şi Katie, care-mi amintesc constant că dragostea 
chiar poate mişca lumea. 

Mulţumiri şi iubire îi trassmit şi lui Shane Bradshow, care- 
mi ţine nebunia sub control, îmi tolerează dependenţa de 
croşetat şi-mi aminteşte că totul va fi bine. 

Sunt convinsă că există mulţi scriitori care reuşesc să 
creeze opere importante în lipsa unui mentor, dar eu nu mă 
număr printre ei. Mulţumesc tuturor profesorilor, dar în 
special lui Edward Carey, Chris Offutt şi altora la fel de 
înzestrați ca ei de la lowa Writers’ Workshop, precum şi 
incomparabilei profesoare Betsy Bolton de la Colegiul 
Swarthmore. li mulţumesc şi lui Jonas Honick, cel mai bun 
profesor de istorie din lume; nu ştiu cum ar fi arătat spiritul 


meu de justiţie socială (sau al lui Kelsea, de fapt) fără el. 
In final, vă mulţumesc şi vouă, dragi cititori. Sper că v-aţi 
simţit bine pe-aici. 


Erika Johansen și-a luat mastera- 
tul la Iowa Writers' Workshop, una 
dintre cele mai importante desti- 
nații pentru scriitorii în devenire. 
A început să lucreze la seria Regina 
ținutului Tearling încă din 2007, 
inspirată de un vis: „imaginea 
unor corăbii la linia orizontului“. 
„Am vrut să-mi imaginez un sce- 
nariu de coșmar, o lume în care 
cărțile nu mai au nicio valoare, și 
să văd ce se întâmplă“, declara 
Erika Johansen într-un interviu. 
Regina Adevărată a fost numită 
versiunea feminină a celebrului 
Urzeala Tronurilor, însă autoarea 
crede că seria Dune, a lui Frank 
Herbert, e mai apropiată de 
narațiunea ei. 

Warner Bros. și David Heyman, pro- 
ducătorul seriei Harry Potter, au 
obținut drepturile de ecranizare, 
iar pentru rolul lui Kelsea Raleigh 
a fost aleasă Emma Watson. 


Trecerea, un cataclism misterios, a făcut să 
piară cea mai mare parte a umanității, alături de 
tehnologia ultramodernă. Regresând în epoca 
feudală, dar aflându-se totodată undeva în viitor, 
supraviețuitorii o iau de la capăt pe un teritoriu 
nou, numit Tearling: un ținut sărăcit, prădat de 
propriii săi nobili și de regatul Mortmesne, condus 
de Regina Roșie. 
Singura speranță a poporului îngenuncheat este 
moștenitoarea tronului, Kelsea Raleigh, o fată de 
19 ani care nu cunoaște decât lumea cărților și, mai 
ales, istoria omenirii de dinainte de Trecere. 
Călătoria viitoarei regine este începutul unei ini- 
țieri dure, pe parcursul căreia înfruntă moartea sub 
diferite chipuri și își descoperă darul clarviziunii. 


O lume fantastică și înfri- 
coșătoare, ce amintește de 
Jocurile Foamei! 


wvwrw.edituratrei.ro 


86067 MLIN 


|