Puncte Cardinale anul XIII, nr. 1 (145), ianuarie 2003

““Ceea ce ne interesează acum nu mai e polificul — ci istoricul. Nu ne interesează victoria 
unei grupări politice — ci reintegrarea României pe liniile sale istorice ? 


credinta 
iubire 
speranta 


CASDI:NALE 


PU NCriE 


MIRCEA ELIADE 


7.9910) PD 
Nr. 1/145 


Ianuarie 
2003 


16 pag.- 15000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 









Ideea de dreapta a fost demagogic pervertită, la noi şi 
aiurea, în bilciul ideologic şi politicianist al ultimelor 
decenii. Dreapta autentică, întemeiată pe o lungă tradiţie 
şi riguros definită sub aspect doctrinar, a fost aprioric 
calificată ca “extremă dreaptă” şi exmatriculată prin 
consens abuziv de pe scena politicii curente. “Dreapta” 
tolerată astăzi — şi impropriu denumită astfel—nu reprezintă 
decît oalternativă incoherentă de centru-stînga în contextul 
stîngismului globalizantal lumii contemporane: “o dreaptă 
a stîngii”, formal divergentă față de comunism şi social- 
democraţie, dar esențial convergentă cu bazele 
materialiste, ateiste şi internaționaliste ale acestora. O 
astfel butaforie politică, menită să voaleze mai ales criza 
internă a liberalismului, nu este şi nu poate fi decît o 
“struțocămilă” ridicolă şi perversă, născută din falimentul 
moral al stîngii şi din teama acesteia de propriile ei 
radicalisme. De altfel, ea este perfect consonantă cu toate 
taberele stîngii în diabolizarea dreptei tradiţionale, de 
care nu o leagă nimic şi în raport cu care îşi resimte 
inconsistența mistificatoare. Aş zice, vulgarizînd puțin, 
că această dreaptă sui generis, singura îngăduită în cetatea 
postmodernă, reprezintă țărîna sub care stînga încearcă 
să-şi ascundă, asemenea pisicii, propriile excremente. 

De speța aceasta este (pe urmele lui Chirac, Berlusconi 
şi Aznar, dar cu coeficientul de stupiditate imundă al 
politicianismului dîmbovițean) şi aşa-zisul “pol de 
dreapta” despre care se delirează de la o vreme prin 
fundătunile liberalo-țărăniste ale vieţii politice româneşti. 
De unde dreapta într-o lume fără nici un Dumnezeu, fără 
naționalism creator, fără tradiție legitimantă, fără realism 
organic, fără deschidere spirituală, fără moralitate publică, 
fără ierarhii funcționale, fără elite de merit, fără patos 
personalist, fără spirit de jertfă şi fără vizionarism istoric?! 
Dreapta se alcătuieşte din toate aceste note definitorii, iar 
în lipsa lor — sau chiar numai a unora dintre ele — ea nu 
există ca atare. 

Puterea actuală, bine ancorată la stînga, mai sigură pe 


pagina 10: 


Două articole olografe 
ale lui 
Ion 1. Moţa 
scrise în ajunul morţii sale 


. 
etnice amin am ierti sli îmi Abe Să m. aibe arme a tine als 


13 ianuarie 1937 66 de ani de la jertfa 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 








DREAPTA 
EU 
MILICA 
Uite dreapta, 
nu e dreapta! 


ea însăşi decit oricînd, respirînd în abjecţie ca în naturalul 
ei, populară şi populistă deopotrivă, prin chiar humusul 
comunist din care se trage, priveşte cu un fel de complicitate 
amuzată proiectele şi eforturile de coagulare în fantas- 
magorice “alianțe populare” ale acestei pseudo-drepte 
opărite, cîrpite inabilşinevolnic de personaje deja uzate politic 
şi moral prin ineficiența penibilă a prestațiilor anterioare 
(Victor Ciorbea, Radu Vasile, Teodor Stolojan, Valeriu Stoica, 
Teodor Meleşcanu etc., ca să nu mai vorbim de un Emil 
Constantinescu), personaje despre care ştie că n-are de ce se 
teme, cum n-are de ce se teme de “dreapta” lor închipuită, 
anulată ca dreaptă prin chiar eticheta de “populară” 
(maimuţărită după firme politice occidentale, la fel de false 
ideologic, dar avînd avantajul altui context istoric şi 
funcţional). Un astfel de “pol de dreapta” (încurajat perfid 
pînă şi de un Silviu Brucan — “profetul” pe care-l merită un 
“popor stupid”, ce învaţă greu şi uită repede!) n-ar face 
decît să creeze în ochii lumii impresia unui echilibru 
democratic într-o țară guvernată aproape discreționar de 
cea mai sinistră clică de avortoni ai comunismului din tot 
sud-estul Europei. 

În cazul particular al lui Emil Constantinescu (victimă 
perpetuă a unui anturaj care-i întreţine iresponsabil iluzia 
deşartă că ar fi mai mult decit este) ridicolul rezultă cu atît 
mai mare cu cît dumnealui n-are nimic de-a face nu numai 


memoria dreptei memoria dreptei memoria dreptei memoria dreptei memoria dreptei memoria dreptei 


7 . 
. 1. 
i SI. = - 


lui Moţa sş 





cu dreapta, dar nici cu politica în general. Petre Ţuţea, 
Dumnezeu să-l odihnească, ar fi spus, probabil, că bietul 
om “este contraindicat genetic la politică”; pe un registru 
mai puţin elegant, cu un termen curent în argoul 
dimboviţean (care, pe cît se pare, nu-i displace nici 
preşedintelui Iliescu), alintatul “Milică” este ceea ce se 
numeşte un “papagal”. Sau, mai bine zis, dumnealui a 
fost “papagal” (de pe vremea cînd, convalescent încă 
după o frumoasă carieră de secretar B.O.B, îi cumpăra 
țigări “Seniorului” Coposu, îngînîndu-l gutural, şi pînă 
pe vremea cînd, la Cotroceni, cocoțat greoi pe craca 
cucuvelei, sepepiştii din propria-i gardă îşi reglau tirul pe 
portretul lui), pentru că între timp, făcînd dovada unei 
perseverenţe demne de o cauză mai bună, a ajuns ceea ce 
în acelaşi limbaj argotic se cheamă “papagal coclit”. În 
sensul politic, care ne preocupă aici, un “papagal coclit” 
este specimenul care, deşi lipsit de orice personalitate şi 
de orice autoritate, sărac cu gîndul, cu fapta şi cu cuvîntul, 
înşelind orice aşteptare şi înmormîntînd orice iluzie, se 
încăpăținează totuşi să inoportuneze pe toată lumea, 
tirînd în derizoriu tot ceea ce pretinde a reprezenta. 
Dacă un “pol de dreapta” nu s-a închegat pînă acum, 
în 13 ani de fermentație larvară, şi dacă nici în ceasul al 
unsprezecelea nu reuşeşte să se profileze într-un chip cît 
de cît convingător, este pentru că acestui precipitat 
conjunctural îi lipseşte “nota diferențiatoare” față de 
politicianismul găunosal stîngii. În jurul figurilor inanite 
de mai sus nu gravitează decît alte găşti politicianiste cu 
mentalitate de stînga, incapabile structural să ofere o 
alternativă viabilă unei națiuni care stă să iasă din istorie. 
Ba mai mult, în aceste jalnice condiţii, singura tentativă 
de dreapta ce părea să aibă o anume coherență (dar 
simptomatic urzită nu în jurul vreunui român harismatic, 
ci în jurul unui armean deştept, pe care mai nimeni nu 
s-a grăbit să-l preţuiască), s-a spulberat peste noapte, atit 
din pricina şobolanilor din propriul beci, cît şi din pricina 
indiferenței şi cecităţii ambientale. Cazul Varujan 

























(continuare în pag. 2) 
Răzvan CODRESCU 








pagina 11: 


Legionarii români 
pe frontul anticomunist 
din Spania 
(repere bibliografice) 


L> 


aa! 


m 


i Marin 13 ianuarie 2003 














PAG. 2 NR. 1/145 Ianuarie 2003 








E i Gabriel 
ONSTANTINESC 


Y 4 « 


Setul)]] 


paginile României Mari, căci ar fi cel mai potrivit “drept la replică” pe care mi-l pot închipui. 


Cît despre aparentele “puncte comune” între dreapta național-creştină şi stînga național-comunistă, nu pot decât să constat că cea din 
urmă spurcă sistematic tot ceea ce atinge (în frunte cu numele sfânt al României Mari) şi să sper că nici un judecător onest şi lucid nu se va 
lăsa furat de butaforiile retorico-demagogice ale avortonilor ceauşismului, reamintindu-şi mereu, înainte să tragă vreo concluzie, de vechiul 


dicton latinesc: Non idem est si duo dicunt idem. 


DREAPTA 
LUI MILICA 
Uite dreapta, 
nu e dreapta! 


(urmare din pag. 1) 


Vosganian a dovedit însă că nu o dreaptă efectivă, fie ea 
şi moderată, este dorită astăzi de clasa noastră politică sau 
intelectuală, ci doar o stingă ceva mai mobilă, care să ne 
garanteze laşitatea moluscoasă şi condiția de lingăi ai 
lumii civilizate. 

Lăsînd la o parte orice reper transcendent al istoriei 
şi rezumîndu-ne strict la temeiurile imanente ale unei 
politici responsabile, numitorul comun al nevredniciei 
tuturor actanţilor scenei noastre politice se vădeşte a fi, 
mai degrabă decît oricare altul, proasta înțelegere şi 
proasta slujire a organismului naţional. Aceasta este, de 
altfel, marca inconfundabilă a stîngii dintotdeauna, 
indiferent de diversitatea etichetelor întrebuințate. Pentru 
a înțelege mai bine falsitatea şi derizoriul diferitelor 
oferte de dreapta cu care umblă să ne îmbie mai toți 
frustrații perioadei postcomuniste, voi face mai departe 
o scurtă sinteză a autenticei poziţii de dreapta în problema 
națională, întemeiat nu pe speculaţii personale, ci pe 
istoria doctrinară a dreptei raportată la provocările 
specifice ale lumii de azi. 


n 


Dreapta — ca viziune conservatoare, deopotrivă 
anticomunistă, antisocialistă şi antiliberală — recunoaşte 
existența obiectivă a entităţilor naţionale și apără dreptul 
la identitate al indivizilor şi al comunităţilor. 

Naţiunile moderne sînt realități complexe, dar 
întemeiate pe o tradiţie istorică dominantă, asumată 
subiectiv de fiecare cetățean. 

În toate statele moderne există majorităţi şi minorităţi 
etnice; caracterul național al unui star de drept nu 
exclude diversitatea etnică a cetățenilor săi, ci atestă 
existența unei majorităţi fondatoare, recunoscute caprima 
inter pares. Toţi cetăţenii se bucură de drepturi egale, dar 
este firesc ca viața naţională să se coloreze cu precădere 
după tradiţiile, sensibilitatea şi stilul de viațăal elementului 
majoritar. Elementele minoritare, la rîndul lor, sînt factori 
de nuanțare a vieţii naţionale, iar comunitatea de interese 


este chemată — în condiții normale -—să ducă la oarmonizare 
a tuturor notelor componente şi la un destin istoric solidar. 
Prin urmare, “specificul național!” nu se reduce la tradiția 
etnoculturală a elementului majoritar, ci reprezintă, în 
contextul dat, o sinteză complexă de convergențe istorice, 
imposibil de anulat prin simplu decret ideologic. 

Sentimentul naţional (căreia i se subsumează şi mai 
puţin organicul sentiment patriotic) ține de firescul 
apartenenţei la o națiune dată, la omagna familia deopotrivă 
sincronică şi diacronică. Eleste un liant al vieţii comunitare 
şi se împlineşte, responsabil şi creator, pe planul supenor 
al conştiinţei naționale. Particularizind, “ideea națională”, 
valorificată în diferite registre socio-culturale, a fost factorul 
fondator şi mobilizator al întregii istorii a dreptei româneşti 
(de la conservatorismul junimist pînă la legionarismul 
interbelic). Stînga, dimpotrivă, a propagat, cu rare şi 
îndoielnice excepții, felurite forme de internaționalism, 
culminînd cu sinistra aventură dizolvantă a “internațio- 
nalismului proletar”, iar astăzi cochetînd inerţial cu sirenele 
perfide ale globalismului. După ce a adus, decenii întregi, 
cele mai grave prejudicii spiritului național, comunismul 
s-a deghizat fie într-o formă de colaboraţionism parşiv cu 
“imperialismul democratic” de tip american, fie într-un 
populism naţional izolaționist, antieuropean şi xenofob, 
pe care dreapta, în virtutea principiilor ei fondatoare, este 
chemată să le deconspire şi să le combată ca atare, în 
numele adevăratelor valori şi interese naționale (ce nu 
trebuie confundate cu conjuncturile unui moment istoric 
sau altuia). 

Desigur, o dreaptă actuală, reîntemeiată în forme 
lucide şi constructive, se va delimita ferm atit de național- 
comunism, cât şi de excesele extremiste ale unor grupări de 
dreapta din trecut. Ea nu va diaboliza însă aprioric şi 
generic “naționalismul”, ci numai devierile şovine ale 
acestuia, sau transformarea lui într-o formă de suficiență 
gregară (ca în cazul paranoic al peremismului). 

Principial, toate națiunile au dreptul să-şi apere şi să- 
şi afirme ființa identitară (iar poporul evreu, dincolo de 
cîteva excese reprobabile, oferă, în această privință a 
conservării şi mîndriei de sine, probabil cea mai pilduitoare 
lecţie din istorie), Înţeles astfel, naționalismul, mai ales 
dintr-o asumată perspectivă creştină, este nu doar un 
drept, dar şi o datorie, el rămîne perfect legitim atita vreme 
cît nu devine narcisist, agresiv şi exclusivist. Umanitatea 
nu este o massă amorfă, ci o simfonie de specificităţi; 
universalul creşte organic din naţional, iar naționalul 
autentic poartă în sine vocaţia universalului. Dumnezeu a 
creat şi a binecuvintat unitatea în diversitate a lumii: 
unitatea este principiul Binelui, iar diversitatea este prin- 
cipiul Frumosului, amindouă mărturisind, ka/okagathic, 


PUNCTE CARDINALE 
CUM SA ÎNFRUNŢI UN VIERME DE V. C.? 


Nu urmăresc imunda publicaţie România Mare, faţă de care, în virtutea principiilor morale în care am fost crescut 
în adevărata Românie Mare şi a întregului meu trecut de luptă anticomunistă (pe front, în prizonierat, în închisoare, în 
domiciliu obligatoriu, în comunismul paranoic al epocii Ceaușescu şi în neocomunismul schizofrenic al epocii Iliescu), 
ST] nu potresimți decât o repulsie organică, dublată de ruşinea de a-i fi contemporan. Cu atit mai mare mi-a fost stupoarea 
| cândun prieten din Bucureşti mi-a semnalat, chiar în pragul sărbătorilor de iarnă, că numele meu se lăfăie peprima pagina ic 
iz] a săptămânalului respectiv (anul XIII, nr. 649, vineri 20 decembrie 2002), sub un text extras abuziv din cartea mea Evreii în România ŞI 
supraintitulat de către redacţie — tendențios, ostentativ şi senzaţionalist — “Americanii vor să-l impună ca preşedinte al României ES fiul 
agentului NKVD Walter Neulander” (aserţiune cu totul străină de textul meu, în care mă refeream la contextul istoric al Războiului Civil 
din Spania şi la rolul jucat în epocă de evreul cominternist Valter Roman, tatăl actualului om politic Petre Roman — pe care, în treacăt fie 
spus, îl consider ieşit deocamdată din prim-planul vieţii politice, cu sau fără voia “americanilor”)! Început pe pagina |, textul continuă masiv 
pe pagina 23 a numărului, fiind însoţit şi de o caricatură în stilul inconfundabil al publicaţiei (pe care o reproduc alăturat, spre a lămuri în 
ce sens trepăduşii lui Vadim au ținut să-mi “gloseze” şi grafic textul preluat prin fraudă). 

Indignat de o asemenea mojicie banditească, primul gând a fost acela de a apela la Justiţie. Mi-am adus însă aminte, cu realismul 
îngrețoşat al omului care a văzut şi a auzit multe, că avem cea mai nevertebrată putere judecătorească din sud-estul Europei, că sămădăului 
de Butimanu nu i s-a întîmplat mai nimic pentru abuzuri mult mai grave, că desigur nu eu sunt, 
la 82 de ani, cel mai nimerit să mă mai bat la propriu cu morile de vânt ale abjecţiei noastre 
cotidiene. Credeţi-mă, ca fost ofițer de cavalerie şi ca veteran de război, ştiu cîte ceva despre înfruntarea duşmanului, dar mă simt neajutorat 
şi biruit de lehamite în fața unui vierme de closet ieşit din groapa lui Eugen Barbu şi îngrăşat prin toate haznalele “tranziţiei” postdecembriste! 

Mă rezum, de aceea, la a-mi exprima indignarea față de acest furt şi faţă de această mistificare, invitându-i pe cititorii oneşti şi interesați 
să revadă adevărata mea poziţie față de C. V. Tudor şi de sinistrul P.R.M. în articolul “Kitsch-ul în literatura politică naționalistă”, apărut în 
numărul pe octombrie 2001 al Punctelor cardinale (şi inclus în recentul volum Gâl/ceava anticomunistului cu lumea, Ed. Christiana, 
Bucureşti, 2002, pp. 389-395). Acest articol şi numai el, trebuie să recunosc, nu m-aş supăra deloc să-mi fie retipărit, fie şi prin efracţie, în 









fr) Tacaut ar 4. 
pr mu NUME. 





Caricatură de MILRON DINULESCU 


Adevărul ordinii divine. Dreapta, principial spiritualistă 
şi tradiționalistă, crede şi mărturiseşte că omul trebuie să 
respecte ordinea divină a lumii, căutînd conformitatea, 
iar nu concurența cu Dumnezeu. 

În concluzie, însuşi autenticul spirit naţional ne 
somează, de la Eminescu la Mircea Eliade, şi cu atît mai 
mult în contextul politic actual, să participăm, cu 
specificitatea noastră creatoare, la o civilizaţie a dialogului, 
la circuitul european şi universal al valorilor, fără ezitări, 
complexe sau prejudecăţi. Furopenitatea noastră de sînge, 
limbă şi tradiție trebuie să se confirme şi să se consolideze, 
cu diferenţa ei specifică, în marele concert al naţiunilor 
europene, al căror centru civilizațional este astăzi 
Occidentul (aşa cum acum o mie de ani era Răsăritul, cu 
Bizanțul ortodox şi imperial). Orice altă orientare dată 
astăzi statului român şi conştiinţei naționale, fie că vine 
dinspre dreapta sau dinspre stînga, reprezintă o cecitate 
sinucigaşă, o specie perversă de “românism 
antiromânesc”, 

Un nou naționalism, dacă se vrea unul lucid şi onest, 
nu mai poate adopta nici o poziţie izolaţionistă (în sensul 
exclusivist al lui “prin noi înşine” — gen de autarhism 
utopic şi decerebrat), nici o orientare spre Răsăritul 
asiato-moscovit (oricît ne-ar îmbia afinitățile 
confesionale). Singurul lui drum plauzibil este spre o 
(încă) posibilă “Europă a naţiunilor”, democratică şi 
ecumenică, echidistantă atît față de americanismul 
plutocratic cît şi faţă de panslavismul neocomunist. 

Acest europenism, axat pe convergența realistă şi 
civilizată a factorilor naționali şi inseparabil de tradiția 
polimorfă a creştinismului, n-are nimic de-a face cu 
proiectele de globalizare abstractă, care sînt prin esența 
lor antinaționale şi anticreştine, străine de adevăratul 
spiriteuropean şi potrivnice legilor naturale ale existenţei 
istorice. Perversiunea lor rezultă şi din faptul că încearcă 
să se impună prin metode teroristice şi şantajiste, bazate 
pe presiuni coercitive de natură economică, ideologică 
sau militară, pe care orice conştiinţă trează şi responsabilă 
este datoare să le dezavueze, dacă vrea să rămînă egală cu 
sine în faţa lui Dumnezeu. 

Rezumîndu-ne deocamdată la această latură a 
problemei (cu formula ufedistă: *“Mesajul naţional al 
Dreptei””), cît din poziţia principială de mai sus se regăseşte 
în “dreapta lui Milică” sau în celelalte pretinse oferte de 
dreapta venite dinspre debila opoziţie actuală? Toate 
aceste oferte demagogice nu sînt decît gesturile disperate 
ale unui liberalism care se îneacă în balta stătută a 
“tranziţiei”, o dramă internă a stîngismului politic şi 
intelectual, la care nici un autentic om de dreapta nu poate 
asista decit cu o senzaţie de profundă lehamite. 











PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie 2003 NR. 1/145 PAG. 3 





CÂND DOI SE BAT, AL TREILEA RATEAZĂ 


ISTORIA SE REPETĂ DE PE O BAZĂ NA.T.0O. 


Momentul ales de Adrian Năstase pentru convocarea 
anticipatelor este pnielnic inițiativei sale în condiţiile î în care 
opoziția parlamentară trage la aghioase, iar P.N.Ţ.C.D, 
pulverizat în corpuscule extraparlamentare divergente 
(conduse de Ciorbea, Lupu, Lis, Emil Constantinescu, la care 
se adaugă intenţia lui Radu Vasile de a crea — cu ajutorul lui 
Berlusconi! — o “forță populară” care să susţină candidatura 
la preşedinţie a liderului P.D. Traian Băsescu), practic nu mai 
există. 

Socoteala de “acasă” —adică de la Palatul Victoria -a lui 
Adnan Năstase, bazată pe creditarea masivă în sondajeaunui . 
P.S.D.nescindat (avându-l încă pe “cârmaciul” Ion lliescupe ; 
post de “locomotivă” a partidului), nu se potriveşte însă cu 
cea din “târgul” de la Palatul Cotroceni; rămas “fără coledzi” 
(în vananta propusă de Năstase), Iliescu trece la contraatac, 
complotând (din vocaţie!) pentru spargerea din interior a 
P.S.D., preconizatul partid — susținut cu fonduri ce urmează 
să vină din Rusia — avându-i deocamdată ca pioni principali 
pe Gabnel Naghi, actualul şef S.P.P., pe Nicolae Văcăroiu, 
actualul preşedinte al Senatului (împreună cu grupul condus 
de acesta), şi pe Doru loan Tărăcilă, fostul ministru de Interne 
(cf. România liberă /18 decembrie). 

În recentul război al celor două roze, istoria pare să se 
repete de pe o bază nouă, mai bine spus de pe o bază N.A.T.0O. 
După cum scriam în numărul trecut, invitarea României de 
a adera la N.A.T.O. presupune anumite garanții ofente de 
americani acelor vârfuri securiste dispuse să treacă cu arme 
şi bagaje în tabăra S.U.A. Cu ocazia vizitei în România a 
preşedintelui american, apa Năstase din actualul P.S.D. 
s-a remarcat ca fiind în grațiile Statelor Unite nu atât prin 
“arborarea” pălăriei de texan de către premierul român, 
dispus să meargă de-a bush-ilea, cât mai ales prin tentativa lui 
Ion Iliescu de a evita prezența lui Năstase şi a ministrului de 

Externe Mircea Geoană în preajma preşedintelui american, 


deşi Statele Unite nominalizaseră prezența celor doi 


(indezirabili pentru Ion Iliescu) printr-un document diplomatic 
oficial adresat M.A.E. din România (cf. România liberă /19 
noiembrie). La rândul său, preşedintele George W. Bush, 
care, după coborârea sa din avion, ar fi trebuit doar să dea 
mâna cu premierul Năstase şi apoi să se îndrepte direct spre 
Cotroceni, a încălcat protocolul, îndreptându-se “împreună 
cu familia Năstase spre salonul oficial, lăsând astfel impresia 
că are loc un fgfe-r-tete cu premierul guvernului de la 
Bucureşti” (cf. Realitatea românească /25 noiembrie). 

Simţindu-se cu spatele acopenit de americani, anpa 
Năstase trece de la mârâielile de rutină la atacarea violentă 
(de-acum de pe poziții pro-N.A.T.0.) a preşedintelui Iliescu. 
Larei zile după vizita lui Bush în România, ziarul Monitorul 
de Vrancea (apropiat “baronului” P.S.D. Manian Opnişan, 

preşedintele Consiliului Judeţean Vrancea) face referiri într- 
un articol nesemnat la trecutul kominternist al tatălui lui Ion 
Iliescu (plecat în U.R.S.S. după ce şi-a abandonat familia), la 
mama acestuia (şi ea militantă comunistă, trimisă la Agenţia 
Economică din Sofia de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, 
după care a ocupat funcții importante în Comerţul Exterior) 
şi la fratele actualului preşedinte (care, lucrând în Securitate, 
ar fi avut mai multe misiuni în Orientul Mijlociu şi ar fi murit 
în Irak, fiind adus în ţară într-un sicriu de metal) — cf. 
Evenimentul zilei /29 noiembne. 

E foarte puțin probabil, însă, că incercarea aripii Năstase 
de a-l discredita pe Ion Iliescu prin scoaterea de la naftalină 
a acestor informaţii, publicate cu un efect contrar celui 
scontat de presa de opoziţie înaintea alegerilor din anul 2000, 
ar putea afla acum audiența preconizată în rândul electoratului 
PSD-ist, ce-l identifică pe Adnan Năstase cu exponentul 
ciocoimii de tranziție, judecându-l pentru ingratitudinea sa 
față de victimizatul “tătuc” (care “l-a crescut ca pe un şarpe 
la sân” și apoi l-a căftănit ca prim-ministru), conform 
binecunoscutului proverb: “.„.când s-a văzut împărat, pe ta- 
su mai întâi |-a spânzurat”. 


LA RĂZBOI - CA LA RĂZBOI! 


Pentru guvernarea Năstase, corupția reprezintă “călcâiul 
lui Ahile”. [ceia Parchetul Naţional Anticorupție a 
fost luat sub protecția prezidențială, faţă de încercările 
politicienilor (din aripa Năstase) de a- -i influenţa deciziile. În 
acest scop, preşedintele i-a cerut procurorului șef Tori Amariei 
să-i semnaleze orice tentativă de ingerință politică în activitatea 





-- .. pm 


Ga vidza tot ai periferică a României în farul 
Moscu pe deo parte, şi tendința ei de înscriere pe - 
„orbita euro-atlantică (prin invitarea țării noastre de a - 
_aderalaN.A.T.O. şi obţinerea unui termen calendaristic 
| "de aderare la U.E.), pe de altă parte, se desfăşoară în ) 

“paralel cu configurarea scindării P.S.D. în jurul . | 
principalilor poli ai puterii: de-o parte “moscovitul” 
"Ton Iliescu, preşedintele statului, de cealaltă parte - 
" “occidentalul” Adrian Năstase, șeful executivului. La 
"prima vedere, mărul discordiei l-ar reprezenta proiectul 
“algerilor anticipate conceput de Adrian Năstase din 
„ “necesitatea” aplicării reformelor dure (numai pentru - 
i 'populaţie!) solicitate de U.E., respins însă de Ion Iliescu - 
_sub pretextul “grijii părinteşti” față de contribuabilii 
"careartrebuisă suporte respectivele costuri. În realitate, 
“miza anticipatelor o reprezintă relansarea unui P.S.D. 
“controlat numai de actualul său preşedinte Adrian 
Năstase, prin marginalizarea lui Ion Iliescu în simplă 
pent el) postură de senatori SR: = 


Pi 
= 3 dia 
da 


P.N.A. În aceste condiţii, flagrantul organizat de P.N.A. sub 
protectoratul prezidenţial, pentru arestarea lui Fănel Păvălache 
(fost consilier personal al secretarului general al guvernului 
Şerban Mihăilescu, fost asociat într-o firmă cu Costache 
Alexe Ivanov, secretar de stat în Ministerul Justiţiei şi mâna 
dreaptă a Rodicăi Stănoiu — ministrul Justiției), a avut loc 
după ce preşedintele României a fost vizitat la Cotroceni de 
preşedintele Băncii Internaționale a Religiilor, lon Popescu, 
un vechi prieten al lui Ion Iliescu, care i-a povestit acestuia că 
“un om de la guvern îi cere mită pentru rezolvarea dosarului 
de lichidare a B.I.R.”. După această întrevedere, lon Iliescu, 
prin generalul Talpeş, a dat ordin pentru declanşarea operațiunii 
“mită la guvern”, în acest scop fiind puşi la dispoziția P.N.A. 
ofiţeri din serviciile secrete şi poliție (cf. Evenimentul zilei /23 
şi 24 octombne). 

Replica dată de şeful Corpului de Control al guvernului, 
Victor Ponta, prin dezvăluirea într-o conferință de presă a 
acuzațiilor de deturnare a unor fonduri PHARE de către firma 
GEDCO, la care consilierul prezidenţial Dan Iosif (iniţiatorul 
protestului organizat de “revoluţionar” față de proiectul 
alegerilor anticipate!) deține aproape jumătate din acțiuni (cf. 
România liberă /12 decembne), este floare la ureche pe lângă 
amplitudinea şi implicaţiile cazului Păvălache orchestrat de 
P.N.A. sub bagheta lui Ion Iliescu. Încă o lovitură de imagine 
ca aceasta — şi gata: guvernul Năstase pierde prin Anock-out! 

La capitolul imagine (şi diversiune) Ion Iliescu este un 
vulpoi mai viclean și mai inteligent (pentru că e mai puţin 
fudul) decât Adrian Năstase. Bunăoară, în timp ce Adnan 
Năstase, sfidând electoratul, îl ia sub anpa sa ocrotitoare pe 
securistul Ristea Priboi, identificat ca torționar de muncitorii 
brașoveni implicaţi în revolta din 15 noiembrie 1987, lon 
Iliescu declară, în cadrul unei emisiuni televizate, că “au 
dreptate braşovenii”, solicitând instituțiilor abilitate “să ducă 
cercetările până la capăt şi să dea din acest punct de vedere 
satisfacție oamenilor care au avut de suferit atunci” (cf. 
Adevărul 116 noiembrie). Bineînţeles că autoritățile înțesate 
de securiști, somate de Ion Iliescu să meargă până la capăt, nu 
au de gând să-l dea în vileag pe Ristea Priboi (corb la corb nu- 
și scoate ochii!), dar mesajul felevizat al preşedintelui “dă 
bine” la electorat, 

Peste capul populaţiei epuizate, între “familiile” rivale 
patronate de “naşii” Iliescu şi Năstase, s-a declanșat vendeta. 
Din această cauză, nici Corpul de Control al primului ministru, 
nici Parchetul Naţional Anticorupție protejat de lon Iliescu — 
luptând numai împotriva corupției din “familia” adversă —nu 
aud şi nu văd că recent justiția română a achitat ultimul lot de 
inculpați (Alexandru Răducan, Mihai Ștreanga, Constantin și 
Cătălin Botezatu) implicați în devalizarea Bancorex-ului, 
împreună cu “colaboratorii” (Ana Capeti, Grigore Maimuţ, 
Mirela Fako) care le-au acordat din interiorul băncii creditele 
“neperformante”, Nici un vinovat pentru acest “tun” de două 
miliarde de dolari! Nici unul dintre anti-corupții celor două 
tabere ale P.S.D, aflate în conflict n-aude şi nu vede că, în timp 
ce Curtea de Conturi le impută datornicilor la buget sume de 
mii de miliarde de lei, executorii abilitați (Ministerul Finanţelor 
Publice, Ministerul Muncii și Solidarităţii Sociale) nu 
catadicsesc, din cauza corupției, să pună în aplicarerespectivele 
ordine de executare. Care este “soluția” politicienilor noștri 
pentru a acoperi aceste găuri ale bugetului? Modificarea de 
către Parlament, prin noua lege 522, a modului de impozitare 


a imobilelor! În faţa acestor evidențe, trebuie să recunoaştem 
că există, totuşi, o coerență în politica românească post- 
decembristă: supra-impozitarea populaţiei, supuse unei 
deliberate politici de genocid, care rezolvă astfel extrem de 
eficient problemele prea multor pensionari şi prea multor 
şomeri! 


ROMÂNIA - LOCUL UNDE 
NU S-A ÎNTÂMPLAT NIMIC 


Venind în întâmpinarea profundei nemulțumiri populare 
față de situația “trandafine” din țară, cât şi a disperăni 
opoziţiei nepregătite să facă față alegerilor anticipate, discursul 
incendiar ținut de Ion Iliescu de pe poziţia celui “sărac, dar 
cinstit” în fața camerelorreunite ale Parlamentului, cu ocazia 
prezentănii bilanţului la jumătatea ultimului său mandat, la 
19 decembrie, a reuşit să atingă ambele obiective vizate: 1) 
depunctarea premierului în faţa electoratului prin faptul că, 
pe de-o parte, preşedintele nu a avut nimic să-şi reproşeze, iar 
pe de altă parte, a încărcat nota de plată a guvernării Năstase, 
criticând vehement “capitalismul de cumetrie” în care “un 
grup de indivizi interesați parazitează finanțele statului”, 
tratamentul preferenţial al agenților fiscali din cauza căruia 
datomnicii de miliarde la stat “cumpără pe nimic proprietatea 
publică”, excesul de ordonanțe de urgenţă, politizarea 
aparatului administrativ, corupția (de parcă până în acel 
moment lon Iliescu şi anpa fidelă acestuia din P.S.D. s-ar fi 
aflat în opoziţie!), şi 2) atragerea opoziției de partea 
preşedintelui prin propunerea unui pact de solidaritate în luna 
ianuarie, între toate partidele parlamentare, în vederea aderăni 
la U.E. — ceea ce echivalează cu crearea unei alte majorități 
parlamentare pentru susținerea unui guvern de uniune 
națională în cazul în care guvemul Năstase demisionează 
pentru a provoca alegenle anticipate. 

Ceea ce uimeşte în această situație, pe lângă “volta” 
preşedintelui, este subita disponibilitate a opoziției declarate 
pro-occidentale de a face — împreună cu “naționalistul” C. V. 
Tudor — jocul lui Ion Iliescu (impotriva pro-occidentalului 
Adrian Năstase), alături de cei mai mari şi mai corupți 
dinozauri comunişti din aripa lliescu. În absența unei 
alternative viabile față de actualul dezastru gestionat de 
P,S.D,, singura “tactică” a opoziției pare să fie profitul 
electoral scontat ca urmare a exasperănii populației, situaţie 
rezumabilă la formula: cu cât mai rău pentru electorat, cu 
atât mai bine pentru opoziţie! Fără a învăţa nimic din lecţia 
detronăni lui Petre Roman, intrat şi el în conflict cu lon 
Ilescu în urma unui brusc viraj spre Occident, nici unul dintre 
fnpturiştii “opozanți”, gata să muşte din momeala guvernului 
de uniune națională întinsă de Ion Iliescu, nu se întreabă cât 
de mults-au occidentalizat, între timp, preşedintele României 
şi agentunile G.R.U. şi K.G.B. care l-au propulsat pe acesta 
pe creasta “revoluţiei”, iar de aici la conducerea țării, şi nici 
nu par să-şi pună problema achitării de către partidul lor a 
costunlor politice ale P.S.D. Ion Iliescu nu vrea reformă, în 
ruptul capului. El urmăreşte doar promovarea în structurile 
executivului a ortacilor săi tot atât de corupți ca şi susținătorii 
lui Năstase, dar, spre deosebire de aceştia, legați încă 
“ombilical” de Moscova. Chiar dacă Adrian Năstase, în urma 
ultimatumului dat de Cotroceni, va fi nevoit să renunțe la 
anticipate, e foarte puţin probabil că Ion Iliescu se va mulțumi 
doar cu această jumătate de victonie. El va încerca să forțeze 
mâna premierului în vederea unei remanieri care să încline 
centrul de greutate al guvernului spre Moscova. Dacă nu va 
reuși prin presiunile de culise să impună o majoritate 
guvernamentală anti-reformistă, atunci va recurge probabil — 
în locul minerilor — la neaşteptata complicitate a opoziției. 
Anul2003 miroase a '“minenadă” deocamdată parlamentară. 

Elogiind discursul lui lon Iliescu în loc să demaşte 
ipocrizia acestuia și să-l tragă la răspundere alături de guvernul 
Năstase pentru eşecul reformei, opoziția se compromite 
definitiv, devenind anexa preşedinţiei. Prin acest 
comportament politic sinucigaș, opoziţia ratează cea mai 
mare ocazie de a se manifesta ca atare şi de a se reabilita în 
ochii electoratului abandonat pin somnolența ei parlamentară. 
Când doi se bat, al treilea câştigă; aceasta — dacă al treilea știe 
ce vrea şi mai ales dacă vrea să câştige! Cu o opoziţie înrudită 
însă prin “aspirații” cu Ion Iliescu, România — în pofida 
evenimentelor care se succed zgomotos pe scena politică — 
rămâne, după 13 ani de la “revoluție”, locul unde nu s-a 
întâmplat (mai) nimic... 


Traian Călin UBA 


PAG. 4 NR. 1/145 Ianuarie 2003 


2. PERSPECTIVA IMAGO-GEOPOLITICĂA 


„America trebuie să fie pregătită să cucerească lumea prin imagine”, suna, în anii '20 ai 
secolului trecut, îndemnul unui președinte american către promotorii industriei cinematografice. 
A fost una dintre cele mai inspirate directive macrostrategice adoptate în istoria S.U.A. Şi, nu 
mai puţin, una dintre cele mai atipice atitudini venite din spațiul Reformei. Apelul la imagine 
în spațiul de cult al literei tipărite! Deşi, dacă ne amintim că cenzura imaginarului îşi pierduse 
Justificarea (cu excepția celei practicate şi azi în cadrul comunității ştiinţifice), gestul nu mai 
intrigă atit de mult. Mai ales că preşedintele nu se referea atât la imaginar cât la imaginaţie, şi 
chiar la imagine într-un sens foarte concret. Noii idoli — starurile hollywoodiene, vedetele 
vaneteului şi sportului, politicienii charismatici — sunt cei care au ocupat „câmpul pneumatic” 
lăsat liber de acei eidolos ai artei memoriei și teatrului de fantasme, împinși între timp în 
obscuritatea de backstage a conştiinţei noctume!. n 

programatică a utilizării geopolitice a imaginii are valoarea unui act fondator, 
Departe de a fi una de circumstanţă, ea constituie o atitudine definitorie pentru creatorii de 
state. Deoarece constituirea unui întreg sistem de valori, a unei fratenități (sau cel puţin 
afinități) spirituale proprii oricărei culturi şi, mutatis mutandis, oricărei puteri, debutează pe 
un plan ocult, rezervat prin excelență unei elite vizionare, care secretă o imagine centrală, o 
imagine-nucleu eidetică (eidolos, reprezentare vizuală interioară, fantasmă), sau un mit 
fondator. În jurul lor se înfiripă, se plăsmuieşte ulterior acea forma mentis comunitară, 
configurându-i logica şi modul de a fi. De aici, importanța capitală a „sintetizatorului receptor 
şi producător de fantasme”, veritabilă vinculum vinculorum”, cum observă Culianu?. 
Hegemonikon-ul pneumatic — cum denumea Aristotel facultatea productivă a sufletului 
(idem) —, ca sursă de weltanschauung pentru o cultură, precede şi constituie baza 
viitoarei hegemonii politice. El este centrul vital, resortul suprem al rezistenței, entitate 
psihică şi etnopsihică. lar „centralele de inteligență” de care aminteşte Culianu, adaptând o 
sintagmă stil science-fiction a autorilor Dimineţii magicienilor, L. Pauwels şi J]. Bergier”, ar fi 
tocmai acele instituții, informale la început, formale ulterior, (auto)insărcinate cu generarea 
miturilor fondatoare, cu găsirea unei imagini acceptabile, suficient de cuprinzătoare şi de 
ambigue pentru a se regăsi în ea cât mai mulți indivizi. De regulă, în trecut sarcina a revenit 
profeților, beneficiarilor de revelații, marilor vizionari care au avut inițiativa şi curajul de a 
gândi într-o nouă paradigmă. Astăzi, „centralele de inteligență” sunt cele care se ocupă cu 
managementul imaginii, cu tot ce presupune aceasta: promovare, distorsiune, diabolizare, 
reciclare etc. 
Distrugerea fantasmei adversarului a fost modul tradițional de a câștiga marile campanii 


de imagine (care te propulsează dincolo de istorie, în mentalul colectiv şi în anecdotica 
admirativă), precedând inteligent campaniile militare. Despre perdanții acelor încleştări noi nu 


avem nici o informaţie, nu deținem nimic în afară de conjecturi sau simple exerciții 
hermeneutice. Erasio nominis, destructio/damnatio memoriae şi alte tehnici asemănătoare au 
funcționat cu o eficiență pe care nici măcar nu o bănuim. Căci istoria este scrisă de învingătoni, 
a căror versiune asupra evenimentelor o înregistrăm cucorectitudine contabilicească. .Suscitarea 
în imaginarul colectivităților adverse a unor imagini favorabile este plusul de rafinament pe 
care îl aduce epoca modernă. Este ca şi cum în loc de frontiere s-ar pune panouri pictate în roz, 
alcătuind un câmp iluzionar care asigură securitatea celor ce-l întreţin. Se creează o frontieră 
spiritualizată, a cărei funcție este să conserve acumulările materiale și simbolice şi să 
convertească mentalitățile din afara acestei frontiere. Numai că ea nu coincide cu clasicele 
frontiere, fiind mult mai avansată. Acum „centralele de inteligență” devin centre de influență 
și de intelligence. 

Cum se constituie (ori, mai degrabă, se instituie) şi se apără un centru de putere în primul 
rând prin manipularea imaginilor, şi încă a unora subtile (pneumato-onirice), este relatat cu 
mult umor de Culianu în povestirea historic fantasy intitulată Pergamentul diafan“. Umorul şi 
fantezia nu exclud, însă, profunzimea și valabilitatea mesajului. Preocupările mai vechi pentru 
structura centrelor de putere (incluse în studiile consacrate lui Eliade, cum vom vedea) transpar 
în aluzia la „regula celor 3 cercuri” enunțată pentru prima oară de arabul al-Kindi (sec. XIII), 
dar mai ales în indicarea modului în care secta ismaelită a asasinilor“, condusă de legendarul 


1) Pe acest teren şi denumirile ne pot spune lucruri întru totul semnificative. Termenul de show arată 
că accentul cade pe cel/cei care îl concep şi îl „performează”, iar nu pe cei care îl receptează, mai 
mult sau mai puţin pasiv. Pe când, spectacol, provenit din spaţiul lingvistic latin, sugerează 
așteptarea celui ce priveşte. Privind, spectatorii de altădată aşteptau să se producă ceva, uneveniment 
cu valoare semnificantă. Un interesant transfer de funcţii între participarea pasivă, dar totuşi 
participare, și activismul de care sunt contaminaţi producătorii-realizatorii de azi ai spectacolelor. 
Acum personajele se exhibă fără a arăta nimic dincolo de aparenţe, de butaforie, pe când odinioară 
mesajul spectacolului se disemina firesc în empatia profundă şi reciprocă dintre actanţi. 

2) Eros şi magie, ed. cit., p.142. Este vorba de partea subuilă a sufletului, pnevma, sau „aparatul 
fantastic” (preluat de stoici din tradiţia medicilor antichităţii) similar acelui „simţ intern” numit 
manas în tradiţia hindusă. (cf. pp. 30, 31). Este guvernată de un „dispecer” central, hegemonikon- 
ul sau kardia, care leagă senzațiile de reprezentările lor interne. | Se 

3) Vezi Ed. Nemira, Buc. 1994 (trad. de Dan Petrescu), cap. IV, unde găsim, printre alte pasaje, citate 
consistente din romanul scriitorului John Buchan, Centrala de Energie publicat în 1910, care va fi 
căzut şi sub ochii lui Culianu: „Nimic în univers nu poate rezista înflăcărării convergente a unui 
număr suficient de mare de inteligențe grupate şi organizate” (Dimineaţa magicienilor, p. 75). 
Acestea pot organiza „0 mare catastrofă, o ruptură subită între două popoare, 0 boală distrugând o 
recoltă esenţială, un război, o epidemie... Inteligenţele anonime , lucrând în subteran, îşi dezvăluie 
din când în când puterea printr-o manifestare catastrofală” (p. 73). Liniile mari ale programului sunt 
enunțate astfel de un personaj al cărții: „Presupuneţi anarhia instruită de civilizaţie şi devenită 
internaţională... Vreau să spun că adevărata substanță gânditoare a lumii s-ar intenaționaliza” (p. 
74). În Eros şi magie, Culianu foloseşte sintagmele „trusturi de inteligenţă”, „brain-trusturi” (p. 
135), „centrale ideologice” (p. 154), 

4) îi în per e ai de proză fantastică, trad. de Dan Petrescu, Ed. Nemira, Buc., 1993, 
5) Sau „fumători de haşiş”. Ordin secret fondat în jurul anului 1090 de Hasan as-Sabah. „Superiorul 
ordinului pretindea adepților săi supunere totală, ei fiind obligaţi să îndeplinească misiunile ce le 
erau încredințate, de obicei acte teroriste. În schimbul acestei supuneri li se promiteau «bucuriile 
paradisului», bucurii asemănătoare cu starea de euforie pe care o provoacă drogul extras din cânepă. 
Ordinul asasinilor a ființat până în anul 1256, când fortăreața Alamut — cuibul vulturilor — a fost 
cucerită de mongolii lui Hulagu” (vezi Gabriel Constantinescu, “Lumea arabă — adevâr şi 
prejudecată”, în Puncte Cardinale, an UI, nr. 12, decembrie 1993, p. 12.). Vezi, de asemenea, M. 
Eliade, |. P. Culianu, Dicţionarul religiilor, Ed. Humanitas, Buc „1993, p.197, 


PUNCTE CARDINALE d 
FASCINANTUL CULIANU ŞI CENTRALELE DE INTELIGENȚA 


Bătrân de pe Muntele Alamut (Munţii Elburs) înţelege să-şi apere existența: o colectivitate 





de imaginar care o legitimează; şi atunci devine 
centru de putere. lar când stocul de imaginar se află în suferinţă, centrul nefiind capabil săaloce 
propriei colectivități necesarul de „imagine de sine”, se recurge la împrumutul, sau chiar la 
furtul de viziuni. Un analist superficial ar putea observa că o colectivitate lipsită de o pecete 
proprie a imaginarului care să o definească, practic nu există, nu s-a născut sau e pe cale de 
a fi anexată. Dar uită astfel că ea are la dispoziție imaginile (subconştiente!) pe care şi le pot 
forma ceilalți despre tine. | SA: 
Or, deosebit de interesant (şi aici ironia autorului devine caustică) este că halucinaţiile 
care-i agresează pe cei ce se apropie de „Cuibul Vulturilor” (0 variantă a grădinii islamice a 
deliciilor) sunt subtilizate de asasini de la călugării creştini ai unei mănăstiri siriene. (Culianu 
”. furişat lângă cei ce dorm, unde se depune substanța 


inventează un „pergament diafan”, „don lepu 
viziunilor din timpul somnului). Asfel că, în finalul povestii, învățatul al-Kindi va fi recrutat 


de „Bătrânul din Munte” pentru a recolta viziuni şi din mănăstirile Occidentului creştin, care 
să apere fortăreața Alamut. Astfel, înțeleptul arab propune un răspuns tacit la întrebarea pe care 
obişnuia să şi-o pună: „Există oare gărzi în stare să-l oprească pe Allah la graniță? (op CIL., 
p.11). Cu subtextul că orice idee aflată în expansiune, comportându-se ca pan-idee, insoțită 
fiind de imageria subiacentă, transgresează orice graniță, dacă e suficient de atractivă, de 
contagioasă (virulență). 

Prin urmare, un act eficient de spionaj (intelligence) ar fi preocuparea centrală pentru 
imaginarul comunităţilor adverse, și numai în subsidiar, ca exercițiu aplicativ, pentru 
dominația câmpuluilui de forțe exterior. Morala fabulei lui Culianu este că un centru de putere 
se apără nu atât prin propria imagine de sine, cât prin imaginea pe care şi-o face celălalt despre 
tine, imagini exaltate frustrant în inconştient. Astfel, centrul de putere este creditat cu ceea ce 
restul omenirii îşi refulează (deoarece nu-şi îngăduie, sau crede că nu-şi poate îngădui). De aici 
- acumularea de prestigiu şi ascensiunea centrului. De aici — caracterul geopolitic al “fabricii 
de vise”: furnizoare de paralizante himere. 

Nu întâmplător o putere ce-şi cunoaște interesele, cum e cea americană, acordă un mare 
credit inteligenţei informale a echipelor de „sinecticieni”, informaticieni, auton de S.F. poeți, 
inventatori „trăsniți”(altunde cu totul neglijați), scenariști. Acestora li se cere să formuleze cele 
mai imposibile idei, să elaboreze cele mai excentrice proiecte, să găsească soluții multiple la 
situații-limită și termeni plastici de definire a unor evenimente şi fenomene, să studieze difente 
variante de rezolvare a unor crize prin jocuri-şcoală, arhitecturi de interese etc. Ceea ce 
înseamnă, în fond, repunerea imaginarului în dreptunle lui. 

În paralel, efortul de menţinere a supremaţiei implică devalorizarea (şi, cum arătam, chiar 
devalizarea) viziunilor adverse, în paralel cu promovarea altora. Inducerea supradozată a unui 
imaginar obscen este o altă armă redutabilă. În acest domeniu, previziunile lui Culianu sunt 
absolut tulburătoare, putând figura într-un îndreptar al statului „magician” contemporan, al 
oricărei „centrale de inteligență”. „Metoda cea mai simplă şi cea mai eficace, dar în acelaşi 
timp şi cea mai imorală (de a-i controla pe marginali), constă în a lăsa să prospere piața 
fantasmelor "*. Deoarece, în formularea lui D. P, Walker, „această formă de magie are ca scop 
controlul şi dirijarea emoțiilor altora, a/terându-le imaginaţia într-un mod specific şi permanent. 
Aceste tehnici magice prezintă o tendință marcată de a se întemeia pe pulsiuni sexuale ” (apud 
Culianu, op.cit., p.160). 

lată demascate înaltele raţiuni de stat ale pornografiei! Face parte din strategia puteni 
(post)moderne (ajunse, iată, o pornocrație”) „gestionarea culturilor de tineret” (după expresia 
utilizată de d-l Paul Cernat, redactor la revista Observator cultural, într-un recent număr al 
Dilemei). Aceeaşi putere va justifica oricând intervenţiile „inginereşti” în tradițiile umanității, 
prin necesitatea de a crea „o societate omogenă, ideologic sănătoasă şi guvermabilă Pentru cei 
frustraţi, există centrale ideologice care creează așteptări alternative. Dacă Statul produce 
«cultura», aceste alte centre de manipulare produc «contracultura», care se adresează în primul 
rând marginalilor “ (Eros, p. 154, subl. mea). Faţă de eventualele critici de azi ale promovării 
aie Papi 3 au tura ua şia peliică corecte, ea îți va replica trivial că „orice 
|. P. Culianu va sfârşi în aa ne ref a PR. 140, 5): i AradOtal (şi Geprimani) Să 
generatoare” ale sait iei fr fi Amira să Mai g Vrăjițar, »fol Osind „principiile 
comune tuturor sistemelorreli Rein Si rac Pierce eu initul ză pe îs 
adoptarea unor mentalități „tolerante”, 4 A E MEA 
TR ie pini ri era CAVIAR (via Culianu) la Baudelaire*, putem afirma că 
Occident), este să te facă să crezi că nu esa SUA e pal, la ta planetară, de 
multiculturalistă ce „concede” formal policentrism îi penala În Oe 

. Tg , nului tolerant, pentru a fi promovată în 
spaţiul periferial pe care doreşte să-l subordoneze. Prin urmare, chiar în clipa când intelighenția 
cât europeană are impresia că a intrat în posesia mult-râvnitului politeism cultural şi 
epistemologic, ca este posedată de centrul unidecizional al Timpurilor Moderne, care 
anihileazăaxiologia tradiţiilor spirituale ale umanității în profitul manipulării lo antile 
Stabilitatea Bursei ține direct de cantitatea de simboluri culturale aia EVA EEE pa Aula 
în metropolă, colecționate de la periferie: piatra Kybelei din Frigia-la Ra ŞI Istorice acumu 
din Scotia — la Lo . : j , ma, piatra de la Scone 

ndra, arhive istorice deţinute de adversar într-un Veritabil prizonierat 
four aisa i alt nbo| merge în paralel cu răspândirea Alei a Oficiale; 
i tierra 3 Apr cs cugeuri captive, Proprietarii de drept au scăpat controlul asupra 

Dar ar fi simplist să aplicăm acestui proc ra (ia Ca aci 
consimţim mhilismului, comportându-ne a şi dai pase E Aa dle Pie 
a fi râvnit dincolo de orizontul propriului confort material. Nihilismul face parte din însăşi 


structura omului modern şi tocmai de aceea Nietzsche (cita 
td 
(modernitatea) și nu pe spaţiu, când îl defineşte. (Citat de Culianu) pune accentul pe timp 


trebuie să suscite şi să pună în circulaţie acel tip 


Florea TIBERIAN 





6) Eros , ed, cit, p.155, 
7) Menţionată şi de Eminescu, vezi ms. 226] ă 12.) 
Enciclopedică, Buc, 1981, p. 50. La p.181 a fa A (agenta hm, Ed. Ştiinţifică şi 


8) „Un mit te posedă perfect numai atunci când nici rue 
riluând un loc cămin din concepția lul Culia ei nu-ți dai seama că o face” (cf. op. cit, p. 182, 








o ——— PP” "ov 








(urmare din numărul trecut) 


Cine vrea să ajungă la o înțelegere a cauzelor mizeriei 
morale şi materiale în care se zbate România de astăzi, să- 
şi îndrepte privirile spre “Actul de la 23 August 1944”. 
Atunci România a fost scoasă de pe traiectoria firească a 
evoluţiei sale istorice de națiune deplin integrată în cultura 
şi civilizația europeană şi azvârlită în mocirla minciunii, 
urătului şi nememiciei comuniste. Dacă sub aspect politic 
“Actul de la 23 August 1944” a fost analizat pe toate feţele, 
fiind evaluate avantajele aduse cauzei Aliaților şi Uniunii 
Sovietice în cel de al doilea război mondial, aspectul moral 
al acestui eveniment este ocolit atât de cei care l-au 
înfăptuit, cât şi de beneficiarii lui. Un aspect de o importanță 
deosebită pentru însănătoşirea spirituală a naţiunii noastre, 
afectată încă de îndelungata perioadă de dominație 
comunistă, pe care Dr. Alexander Ronnett îl abordează 
fără menajamente în amplul său studiu intitulat Neam fără 
noroc sau blestemul lui Zamolxe, publicat la Chicago în 
1994. 

“Pe 23 august 1944, la ora 10 seara, regele Mihai cere 

armatei să înceteze lupta contra ruşilor, deoarece România 
aacceptat condiţiile de armistițiu oferite de Aliați. Minciună 
uriașă, minciună care a costat 150.000 de soldați duşi în 
Siberia, alte 200.000 de vieţi sacrificate în vest, jafuri 
asiatice pe întreg teritoriul țării. Minciună care a sacrificat 
națiunea pe altarul primitivismului comunist vreme de 45 
de ani. Minciuna consta în aceea că Aliaţii au refuzat orice 
fel de armistițiu, că ruşii nu promiseseră nimic, că la acea 
oră nu erau în curs nici un fel de tratative; ceea ce a făcut 
regele Mihai se numeşte ac! de capitulare necondiționată, 
de încetare unilaterală a oricăror lupte, predând ţara bunului 
plac al inamicului. Pur şi simplu poporul şi armata au fost 
minţite. De ce? Regele Mihai ştia, ca şi Maniu şi Brătianu, 
ca şi liota de generali, că România fusese livrată Uniunii 
Sovietice încă din noiembrie 1943 de către anglo- 
americani; tratativele purtate fuseseră perfect inutile. Sperau 
ei ca URSS-ul să nu-şi ia marfa cumva? Speranța îi 
descalifică total. Deci, după ce «tratează» şapte luni, 
regele proclamă capitularea necondiționată! Garanţia: 
arestarea Comandantului Suprem, lon Antonescu, inamicul 
public numărul unu al URSS, şi predarea lui către URSS. 
Săvârşitu-s-a! 

În istoria statelor europene din ultimii 1 500 de ani nu 
se cunoaşte cazul în care un rege să-şi predea inamicului 
propriul comandant; nu se cunoaşte cazul în care un rege 
să ordone propriei armate să depună armele înainte ca 
inamicul să i-o ceară! 

Regele Mihai de Hohenzollern a făcut această triplă 
crimă pentru care istoria nu are cum să-l ierte: mințind, el 
şi-a trădat națiunea al cărei suveran era, capitulând 
necondiționat, a anulat juridic suveranitatea statului român; 
predându-și comandantul propriei armate, ajertfit 230.000 
de tineri în uniformă militară însetatei fiare bolşevice. Nu 
e de mirare că a fost decorat de sovieticii cu care s-a 
«bătuby”. 

Speranţele celor care-şi construiseră un univers politic 
imaginar din convingerea că Aliaţii nu vor abandona 
România, lăsând-o să fie înghițită de molohul comunist, şi 
că prin deschiderea celui de-al doilea front în Balcani vor 
ajunge la Bucureşti înaintea ruşilor, s-au sbulberat în 
dimineaţa de 6 iunie 1944, când lumea a aflat că forțele 
armate aliate au dezlănțuit ofensiva asupra “Fortăreţei 
Europa”, debarcând în Normandia. Atunci oamenii lucizi 
au înțeles că România nu era sub nici o formă o prioritate 
pentru Statele Unite. Americanii, prin bombardamentele 
sistematice asupra teritoriului românesc, îşi atinseseră 
cele două obiective strategice privind țara noastră. Primul: 
producția de petrol, sursa de energie vital necesară pentru 
funcționarea mașinii de război germane, scăzuse de la 
385.000 de tone în luna martie la 63.000 de tone în luna 
iulie. Al doilea: moralul populaţiei fusese adus la cel mai 
scăzut nivel din cauza bombardamentelor terorizante 
îndreptate împotriva centrelor populate. lar dacă mai 

existau fantaști care visau un desant aeropurtat american 
la Constanţa, visul lor a fost transformat în coşmar de 
uruitul tancurilor sovietice, care în ziua de 30 august 1944 
“ejiberau capitala României de sub ocupaţia fascistă”. A 
doua zi, evenimentul era sărbătorit la Moscova prinritualul 
salvelorde tun trase în cinstea victorioasei armate sovietice. 











PUNCTE CAADINALE 


AMAGIRI & DEZAMĂGIRI 


Marginalii la relațiile politice româno-americane (VI) 


Cât despre un armistițiu cu România, acesta va fi semnat 
abia la 12 septembrie. Până la acea dată România şi Uniunea 
Sovietică s-au aflat în stare de război cu toate consecințele 
care decurg din această situație. Armata roşie, în marşul ei 
glorios spre Berlin, “cucerea” teritoriul țării, “elibera” 
oraşe, “lua pradă de război” de la inamic şi “captura” 
prizonieri din rândul armatei române, căreia, prin “Înalt 
Decret Regal”, i se ordonase să nu mai lupte!!! 

Prin capitularea necondiționată a României, Rusia 
bolşevică realiza două obiective de o importanță deosebită, 
menite să-i netezească drumul spre supremaţia mondială. 
Primul, de natură strategică, oferea armatei roşii posibilitatea 
să facă un nesperat salt, cu eforturi minime, de pe linia Iaşi- 
Chişinău până la porţile Budapestei. La această performanță 
militară de proporții o contribuţie, deloc neglijabilă, a avut- 
o sprijinul oferit “cu generozitate” de România, care a 
angajat, cu pierderi considerabile de vieți omeneşti, toată 
armata română din interior (275.000 de oameni) la efortul 
de pătrundere a comunismului în inima Europei. Cel de-al 
doilea obiectiv era de natură politică. Prin comunizarea 
României se crea precedentul apariției statelor satelite ale 
Uniunii Sovietice. Ideea scindării Europei în “zone de 
influență” nu numai că prindea astfel contur, dar făcea 
primul pas spre înfăptuire. Ceea ce însă îi lipsea acestei idei 
era acceptarea ei de către Aliați. Cel puţin în faza incipientă 
a dezbaterilor pe această temă, Statele Unite şi Anglia nu 
vorbeau la unison. 

În Statele Unite, ideea scindării Europei în zone de 
influență era percepută în mod diferit din perspectiva celor 
trei factori care aveau un cuvânt de spus în orientarea şi 
adoptarea deciziilor de politică extermă: mentalitatea 
poporului american, Departamentul de Stat şi Casa Albă. 

“Poporul american — scrie Nicolae Baciu în Agonia 
României —, popor de emigranţi, avea oroare înnăscută față 
de «zonele de influenţă». Acestea erau pentru ei sinonime 
cu sclavia, cu servitutea. Era exploatarea fără milă a omului 
şi apopoarelor. Era condamnarea la un colonialism sălbatic. 
Zonele de influenţă erau negarea tuturor principiilor care 
stau la baza vieții şi filosofiei politice americane. Ele 
reprezentau negarea cea mai abjectă a democraţiei. Zonele 
de influență erau negarea tuturor principiilor formulate de 
Charta Atlanticului, principii pentru care poporul american 
intrase în război şi lupta curajos pe câmpurile de bătaie”. 

Concepţia politică a secretarului de stat Cordell Hull, 
exprimată cu fermitate şi consecvență de-a lungul celor 
doisprezece ani cât a deţinut această înaltă funcție în 
administraţia Roosevelt, a fost în deplină concordanță cu 
vederile şi starea de spirit a poporului american. “Întreaga 
politică a acestuia — scrie în continuare Nicolae Baciu — era 
bazată pe justiție, pe dreptul popoarelor la autodeterminare, 
pe o securitate colectivă, nu pe aranjamente regionale, pe 
zone de influență. Această politică clară, cinstită şi generoasă 
a fostclarşi categoric exprimată de Cordell Hull la Conferința 
Miniştrilor de Externe de la Moscova în 1943. “În memoriile 
sale (Memoirs of Cordell Hull, New Y ork, 1948), secretarul 

de stat afirmă această poziţie în termeni lipsiţi de echivoc: 
“Eu am fost categoric împotriva împărțirii Europei sau a 
unei părți a ei în zone de influență. M-am opus în modul cel 
mai categoric contra lor (reprezentanților Angliei şi Uniunii 
Sovietice, Anthony Eden şi Veaceslav Molotov — n. n.) la 
Conferința de la Moscova”. 

Pentru Departamentul de Stat, existența unei înțelegeri 
între Churchill şi Stalin, prin care Europa de răsărit era 
cedată ruşilor, era un fapt cunoscut şi nu a fost tratată cu 
indiferență. Neobositul cercetător, Nicolae Baciu, autorul 
lucrării citate mai sus, Agonia României, scoate la lumină, 
din arhivele americane, un document care lămureşte poziția 
americană în problema zonelor de influenţă şi a cedării către 
ruși a Europei de răsărit, în legătură cu care scrie: 

“Pentrua împiedica consumarea intențiilor lui Churchill 
de a ceda Europa de răsărit ruşilor, Adolf Berle jr. asistentul 
secretarului de stat, într-un raport făcut şefului său, Cordell 
Hull, se ridică viguros contra zonelor de influenţă proiectate: 
«America nu trebuie să-şi sacrifice reputația ei de a promova 
o politică de moralitate în problemele internaţionale, în 
opoziție cu principiul cinic, de mercantalism, al englezilor 
şi de naţionalismal ruşilor». Sub preşedenţia lui Adolf Berle 
jr.„ comitetul politic al Departamentului de Stat adoptă chiar 


Ianuarie 2003 NR. 1/145 PAG. 5 


chiar la 6 octombrie 1944 — pe când Churchill îşi pregătea 
valizele pentru vizita sa istorică la Moscova, ca să vândă 
Europa de Răsărit lui Stalin — o rezoluţie în care se fixează 
şi de defineşte politica de urmat a Statelor Unite în estul 
Europei. Se formulează astfel o politică americană 
independentă de aceea a englezilor şi a ruşilor. Noul 
director al diviziei afacerilor Europei de est, Charles 
Bohlen, formulează chiar o declaraţie de principii bazată 
pe Charta Atlanticului. La puncul 1 al acestei frumoase, 
morale şi romantice «Declaraţii» se prevede, în litere 
capitale, principiul autodeterminării popoarelor: «Dreptul 
popoarelor de a alege şi menţine, fără nici un amestec 
exterior, sistemul politic, social şi economic pe care îl 
doresc, atâta vreme cât această politică a lor nu amenință 
pacea şi securitatea altor țări». Preşedintele Roosevelt a 
primit «Declaraţia» la 13 octombrie 1944, la patru zile 
după vânzarea României de către Churchill la Moscova (9 
octombrie 1944, la Kremlin). O fi citit preşedintele 
Roosevelt documentul? În tot cazul, el nu afost publicat şi 
se găseşte, prăfuit şi îngălbenit de vreme, printre hârtiile 
Comitetului de formulare a politicii Departamentului de 
Stat”. 

Înainte de a vedea care a fost reacția Casei Albe în 
problema divizării Europei în zone de influenţă, să ne 
reamintim ce s-a pus la cale în acea nefastă zi de 9 
octombrie 1944 la Moscova, între Churchill şi Stalin. 
Îninte însă de relatarea acelui tragic eveniment pentru țara 
noastră, sunt utile câteva precizări cu privire la consecvența 
oamenilor politici, îndeosebi a acelora care, în momente 
cruciale ale istoriei, hotărăsc soarta popoarelor. 
Temperamentul vulcanic al lordului Randolph Henry 
Spencer Churchill şi convingerile sale politice l-au 
determinat să ia o atitudine violentă față de preluarea 
puterii de către bolşevici în Rusia țaristă. “Asasini”, 
“barbari”, “criminali” erau calificativele cu care 
aristrocratul englez îi împroşca pe noii stăpâni de la 
Kremlin. În 1919, în calitate de ministru de Război în 
cabinetul britanic, preconiza o acţiune de exterminare 
totală a bolşevicilor, folosind gaze de luptă. “Comunismul 
este o epidemie mult mai periculoasă decât ciuma şi 
tifosul, afirma el în //lustrated Saturday Herald din 25 
ianuarie 1920, Caracterizând filosofia politică a lui 
Churchill, biograful său oficial, Martin Gilbert, scrie în 
Churchill. Official Biography, Oxford University Press: 
“«Bolşevic» era sinonim cu «sângeros» şi «masacru în 
masă». Bolşevismul este «duşmanul de moarte al omenirii», 
ei sunt «vampiri setoşi de sânge». Politica lor este «o 
combinație nebună de criminalitate şi de animalitate». 
Conducătorii bolşevicilor, «o asociație de rataţi şi 
criminali”. Anticomunismul lui Churchill este la fel de 
categoric şi în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război 
mondial. La 27 ianuarie 1937, în Sunday Chronicle, el 
considera comunismul “tot atât de periculos ca şi nazismul 
lui Hitler”. În octombrie 1944, însă, din convingerile sale 
anticomuniste nu mai rămăsese nimic. Dimpotrivă, acordul 
încheiat cu dictatorul de la Kremlin nu a fost rezultatul 
unor negocieri dure, în urma cărora a fost nevoit să cedeze, 
acceptând ideea zonelor de influență pentru Europa 
postbelică. Această nefericită idee, cu consecințe tragice, 
în principal pentru România, i-a aparținut în totalitate lui 
Churchill. Dar iată cum relatează însuşi autorul acestui 
odios târg, în volumul VI din memoriile sale (The Second 
World War), intitulat Triumph and Tragedy, scena 
“vânzării” Europei de est din noaptea zilei de 9 octombne 
1944: 

“Amsositla Moscova în după-amiaza de 9 octombrie. 
La zece seara, am avut prima noastră întrevedere importantă 
la Kremlin. După ce am convenit să invităm pe polonezi, 
cum momentul era favorabil pentru souţionarea şi a altor 
probleme, am zis: «Hai să aranjăm afacerile noastre în 
Balcani. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce-ai 
spune dacă ți-ar reveni o predominanţă de 90 la sută în 
România, iar noi am avea 90 la sută control în Grecia, şi 
am merge cu 50/50 în lugoslavia?». În timp ce propunerea 
mea era tradusă, am luat o jumătate de coală de hârtie şi am 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(continuare în pag. 6) 








PAG. 6 NR. 1/145 Ianuarie 2003 


AMÂGIRI & DEZAMÂAGIRI. | NI ZI 207 200 


(urmare din pag. 5) 
scris: România: Rusia 90%, ceilalți 10%; Grecia: Marea 
Bntanie 90% (înacordcuU.S.A.), Rusia 10%; lugoslavia: 


50/50%; Ungana 50/50 %; Bulgaria: Rusia 75%, ceilalți 
25%. 


VE 


———_— 


eesti d 
It duh 


144 4) 


go? 


AL 





Am împins această hârtie lui Stalin, care între timp 
asculta traducerea. A urmat o scurtă pauză. Apoi Stalin a 
luat creionul său albastru și a făcut un large fick, un mare 


O.K, şi mi-a restituit hârtia. Totul s-a tranșat în mai puțin 


decât ar fi fost necesar să te aşezi pe un scaun. După aceea 
a urmat o lungă pauză. Hârtia stătea la mijlocul mesei. In 
cele din urmă, rupând tăcerea, am zis: «Nu se va părea oare 
prea cinic dacă se va afla că am dispus de soarta a milioane 
de oameni într-o manieră atât de neobişnuită? Hai să 


PUNCTE CARDINALE 


american, care îl alesese, unui şef de stat străin. Să lase unui 
străin, unui englez, oricât ar fi fostacesta de genial, să decidă 
singur, cu procură, asupra intereselor Statelor Unite în 
această parte a lumii. Nu arăta oare chiar şi numai acest fapt 
starea sănătății lui Roosevelt, mai ales deteriorarea ei cu 
şase luni înainte de moarte? Juridic, constituțional o 
asemenea procură era o aberaţie, iar pe plan politic o 
greşeală, o ruşine şi o umilință. Harry Hopkins şi-a dat 
seama și a oprit telegrama. În schimb, i-a cerut lui Stalin ca, 
la şedinţe şi întrevederi, să participe şi Harriman 
(ambasadorul american la Moscova — n. n.), în calitate de 
observator. Partajul nu s-a făcut la şedinţele la care a 
participat Harriman, ci la reuniunile fefe-ă-rete. Dar 
ambasadorul american a fost pus la curent în ziua următoare. 

Răspunzând telegramei comune din 10 octombrie, 
Roosevel! telegrafiază celor doi (la data de 12 octombrie) că 
e nespus de bucuros (most pleased) că s-au putut înțelege. 
Această telegramă a fost trimisă la trei zile după ce Harman 
îl informase pe preşedintele USA asupra acordului privitor 
la zonele de influență. În telegramă apare chiar şi expresia 
«zone de influență». Roosevelt îi răspunde lui Harriman, la 
12 octombrie, următoarele: “În acest moment, interesul 
meu în Balcani priveşte numai măsunile practice necesare 
pentru a împiedica, în viitor, ca aceste țări să mai intre într- 
un război internațional”. Fără comentarii! 

Poate că răul cauzat Europei de est în general şi 
României în special de târpul încheiat de Churchill cu Stalin 
ar fi putut fi limitat dacă Cordell Hull ar fi ştiut ce se pusese 
la cale la Moscova pe 9 octombrie. Dar Departamentul de 
Stat a fost ținut în afara contactelor Churchill-Stalin-Casa 


„Albă. Când a aflat ce s-a întâmplat de fapt, fără ştirea sa, 


omul care servise timp de doisprezece ani interesele Statelor 
Unite în politica externă, după alegerile din noiembrie 
1944, când Roosevelt a fost ales preşedinte pentru a patra 
oară, umilit, indignat şi dezgustat de politica Casei Albe, 
şi-a dat demisia, nevoind ca numele său să fie asociat cu 
greşelile acesteia. S-a mers atât de departe cu ingratitudinea 
încât personalității care trasase liniile directoare ale politicii 
externe a Statelor Unite mai bine de un deceniu nici nu i 
s-a adus la cunoştinţă că va avea loc o conferinţă la Yalta! 
“Mie — scria el în memoriile sale — nu mi-a vorbit nimeni de 
Yalta, nici înainte, nici în timpul conferinței şi nici după 
aceea”. 





O ÎNDREPTARE 


Am în față HRISOVUL întocmit cu prilejul 
terminării şi sfințirii MONUMENTULUI ridicat în 
amintirea foştilor deținuți politici din penitenciarul 
AIUD, pe care bunul Dumnezeu i-a chemat dincolo, în 
Împărăția Lui, după o rânduială numai de EI ştiută. 

Figurează în acest Hrisov şi nume de mireni, și 
nume de prelați — mai mari sau mai mici.“ 

Nu este însă citat numele celui care trebuia să se 
afle înscris la loc de cinste— poate chiar în fruntea listei. 
EI, în marea lui modestie, n-a făcut caz de faptul că din 
banii lui s-a pus piatra de temelie a Monumentului! 
Scăpat din închisorile comuniste, a reuşit să fugă peste 
ocean, şi acolo, pornind de la muncile cele mai de jos, 
a pus ban pe ban, strângând în cei cincisprezece - 
douăzeci de ani de muncă o frumoasă sumă, adesea 
înfrânându-se şi mâncând o singură dată pe zi. 

În anul 1992, ştiindu-se bolnav incurabil, trimite 
în ţară suma de 50.000 (cincizeci de mii) de dolari, 
treizeci de mii destinaţi ridicării unei biserici studenţeşti 
la Timişoara şi douăzeci de mii pentru Monumentul ce 
urma să se înalțe la Aiud. Numai şi numai aşa a putut 
să se înceapă ridicarea acestui Monument. 

Din banii pe care şi-i oprise, a fost plătit sicriul 
plumbuit cu care a fost adus în ţară, transportul 
acestuia până în comuna natală de lângă Braşov, 
cheltuielile de îngropăciune şi un modest monument 
funerar, aşa cum lăsase el scris. 

Datoria noastră, a celor rămași în viață, era ca 
undeva, într-un colț mai retras, cât mai retras, să 
scriem, atât pe Monument, cât şi pe Hrisovul mai sus 
amintit, numele celui care a murit acolo departe, 
gândindu-se la cei vii sau morți rămaşi în Patrie. 

Dumnezeu să te aibă în paza Lui, TRAIAN 
MIRICĂ. Şi iartă-i pe cei care deja te-au uitat! 


fa Ștefăniță Danciu 
AFDP - Timişoara 


P.S. Niciodată însă, nu este prea târziu... 





Toate faptele şi datele relatate mai sus conduc la 
concluzia de necontestat că împărțirea Europei în “zone de 
influență” s-a făcut cu deplinul acord al preşedintelui 
Roosevelt, care, prin poziţia sa de conducător al celui mai 
puternic stat în cel de-al doilea război mondial, poartă toată 
responsabilitatea morală, politică şi materială pentru modul 
în care a fost croit destinul omenirii la sfârşitul acestuia. Cât 
priveşte țara noastră, în ianuarie 1945, înainte de a pleca la 
Yalta, el afirma categoric în fața unor senatori îngrijorați de 
soarta Europei răsăritene: “Forţele de ocupaţie deţin întreaga 
putere în zonele luate în stăpânire. Ele vor evita conflictele. 
Ruşii deţin puterea în Răsăritul Europei. Ar fi de neconceput 
să stricăm relaţiile cu ei din această pricină. Singurul drum 
de urmat este să folosim influența ce ne-a rămas pentru a 
ameliora situaţia”. 

Conştient de caracterul infam al înțelegerii cu Stalin 
din noaptea de 9 spre 10 octombrie 1944, în memoriile sale 
Churchill vrea să facă istoria să creadă că “avem de-a face 
doar cu aranjamente imediate pe timp de război”. Ideea a 
fost preluată de “istoricii de casă”, care au mers până acolo 
încât au fixat la o durată de trei luni valabilitatea aplicării 
“procentelor”! Şubrezenia încercării de a cosmetiza această 
oribilă crimă politică va ieşi curând la iveală. În memoriile 
sale, doctorul Moran, medicul personal al lui Churchill, 
relatează o discuție avută cu ilustrul său pacient în 1953. 
Tema: evenimentele de la Moscova din octombrie 1944. 
După ce abandonează subterfugiul “zonelor de influență 
provizorii”, următoarea frază scoate în evidenţă tentația 
unor oameni politici, pe care istoria i-a aşezat acolo unde nu 
trebuia în anumite momente cruciale, de a se crede înzestrați 
cu atribute demiurgice și îndreptățiți să hotărăscă destinul 
semenilor lor: “* Noi am făcut tocmeala pe loc, Charlie, şi 
numai în câteva minute. Vezi, oamenilor mari din conducere 
li se îngăduie să săvârşească asemenea lucruri, altora nu”. 
Aşadar, mărimile pot să facă asemenea acorduri, pot să 
dispună de viaţa a milioane de oameni, fără a da socoteală 
nimănui. Nici măcar Istoriei, fiindcă şi ea poate [i ușor 
falsificată! 


ardem această hârtie». «Nu, mi-a răspuns Stalin, ține-o la 
dumneata»” (traducerea scenei de la Kremlin a fost 
preluată din cartea lui Nicolae Baciu, Ya/ra şi crucificarea 
României, Editura Europa, Roma, 1983). 

Dacă ideea “zonelor de influență” era total străină 
mentalități şi stării de spirit a poporului american, iar 
Departamentul de Stat o respingea cu autoritatea şi 
prestanța instituției care hotăra politica intemaţională a 
Statelor Unite, nu tot acelaşi lucru se poate spune despre 
orientarea administraţiei Roosevelt. Cu excepția, 
secretarului de stat Cordel Hull, singurul membru al 
guvernului care considera crearea zonelor de influență ca 
fiind imorală şi contrară idealurilor poporului american, 
toți ceilalți colaboratori apropiați ai preşedintelui Roosevelt 
manifestau un atașament nedisimulat față de Uniunea 
Sovietică şi de ideologia comunistă. Cât priveşte nivelele 
inferioare ale administraţiei prezidenţiale şi ale 
departamentelor, acestea colcăiau de agenți comuniști, 
care informau Moscova de tot ce se petrecea în tainițele 
“aliatului” american. 

Înainte de a pleca la Moscova, Churchill l-a încredințat 
pe Roosevelt despre intenţia sa şi i-a cerut să-i comunice 
lui Stalin că vizita sa are loc cu deplinul acord al Casei 
Albe. “Să urmărim acum — scrie Nicolae Baciu în Yalta şi 
crucificarea României — reacția lui Roosevelt faţă de 
conferința de la Moscova şi de telegrama primită. Mai 
întâi, de reţinut faptul extraordinar, de necrezut: înainte de 
plecarea lui Churchill la Moscova, Roosevelt intenționa 
să-i dea o procură — nu mandat — pentru a vorbi şi în 
numele său cu Stalin. Așa cum scrie istoricul Arthur 
Schlesinger în The Origin of the World War, Roosevelt a 
pregătit şi o telegramă în acest sens, oprită în ultimul 
moment de Harry Hopkins (omul de încredere al 
preşedintelui Roosevelt în probleme de politică externă — 
n. n.), care și-a dat seama de consecințe. Așadar, 
președintele celui mai mare și mai puternic stat din lume, 
cu ambasador la Moscova, cu ministru de Externe, cu un 
vice-președinte, s-a gândit să transmită dreptul exclusiv şi 
«intuitu personae» acordat lui prin Constituţie de poporul 





“p VENIAMIN GUGA 

10 iulie 1921 — 21 decembrie 2002: iată arcul de 
timp în care s-a împlinit viața profesorului Veniamin 
Guga, fiu al Cernăuţilor (unde, ca elev de liceu, a 
devenit şi “frăţior de cruce”, împărtăşind de timpuriu 
crezul creştin şi național al celei de-a doua generații 
legionare), adoptat de Vatra Dornei după noua răpire 
a Bucovinei de Nord (pe care nu avea s-o mai revadă 
decit spre sfirşitul vieții, dar pe care a purtat-o în suflet 
ca pe cea mai de preţ comoară a trecerii lui prin veac), 
luptător în cruciada antibolşevică şi mîndru de statutul 
său de veteran de război, întemeietor după 1989 (alături 
de ncobosita sa soție, Taţiana Vlad Guga, fostă şefă a 
cetăţuii de fete de la Cernăuţi, soră a părintelui Mircea 
Vlad, deținut politic în anii stalinismului) al filialei 
“Arboroasa” a Asociaţiei “Pro Basarabia și Bucovina”, 
dar și fidel cititor, sprijinitor şi răspînditor al Punctelor 
cardinale, timp de 12 ani, pe meleagurile bucovinene. 

S-a stins pe neașteptate, fulgerat de o boală 
necruțătoare, lăsîndu-și nemîngiiați fiul, soția şi 
camarazii. Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor 


(va urma) | Săi şi să aline inimile celor ce i-au fost apropiați. 










PUNCTE CARDINALE Ianuarie 2003 NR. 1/145 PAG. 7 


A SP, 


La 
SFINTUL IOAN AL CRUCII INTR-O VIZIUNE ORTODOXĂ 


RĂSPUNS UNOR SUSPICIUNI NELEGITIME 







NICHIFOR CRAINIC 


PURIFICĂRILE MISTICE ÎN OPERA 
SFINTULUI IOAN AL CRUCII 


Dintre toți scriitorii spirituali ai Apusului, Juan de la Cruz sau loan al Crucii, cum i- 
am putea spune pe româneşte, e acela care înfățișează mai adîncit şi mai sistematic doctrina 
purificănii. Teolog de o vastă ştiinţă în specialitatea noastră [literatura religioasă şi mistică], 
el cunoaşte învățătura răsăritenilor, pe care o foloseşte, precum şi aportul occidentalilor de 
pînă la vremea sa. Doctrina pe care o formulează se spnjină pe Dionisie [Pseudo] 
Areopagitul şi pe Magistrul [Meister] Eckart îndeosebi. Lucrul acesta, care nu e greu de 
observat cînd îi citeşti opera, îl recunoaște şi P. Pourrat, care zice: “EI a citit scrierile 
dionisiene; a citit fără îndoială şi pe misticii germani şi flamanzi; uneori pare că le reproduce 
expresule”(1). Noi credem mai mult, şi anume că în concepția sa de viață spirituală, de un 
purism absolut și de un rigorism fără egal, influența Magistrului Eckart e considerabilă. O 
lucrare specială de spiritualitate comparată ne-ar putea arăta măsura justă a acestei influențe. 
Purismul acesta, care are în vedere numai contemplația ca atare, fără amestecul a ceea ce 
se numeşte în mistică “faptele extraordinare”, familiar autorului german şi celui spaniol, îşi 
are onginea comună în Dionisie. Dionisie fixează însă numai premisele acestui purism. 
Magistrul Eckart, pomind de la ele, şi după dinsul Juan de la Cruz, dezvoltă această idee pînă 
la ultimele ei consecințe. 

Noi am afirmat că viața mistică are un caracter teandric, în a cărui desfășurare factorul 
omenesc se împleteşte şi colaborează necontenit cu factorul dumnezeiesc. Încă din vechime, 
autonii noştri spintuali îi împart pe cei dedicați desăvirşini în activi şi contemplativ. Activ 
e cel care se nevoieşte ascetic pentru a ajunge la harul contemplaţiei; contemplative cel care 
a ajuns să se bucure de acest har. În terminologie tehnică, activă se numeşte partea de 
străduință a nevoinței omeneşti, iar pasivă se numeşte acțiunea Duhului Sfînt, pe care 
misticul o primeşte sau numai o suferă. Şi cum viața mistică se desfăşoară necontenit sub 
acțiunea harului, care sporeşte în măsura efortului personal, putem vorbi de o parte activă 
şi de o parte pasivă chiar atunci cînd ne ocupăm de faza punificării. 

Juan de la Cruz deosebeşte astfel două mari categorii de punficări: purificarea activă 
Şi purificarea pasivă. Despre cea dintii tratează în cartea Suișul Carmelului [Subida del 
Monte Carmelo); despre cea de-a doua în cartea Noaptea întunecată |Noche oscura del 
alma). Am arătat altădată că între cele trei faze ale vieții spirituale nu există limite riguroase 
şi că purificarea, bunăoară, e o lucrare care, dacă începe în faza întii, se continuă totuși şi 
la cei care progresează, şi la cei care se desăvirşesc. 

Dacă prin botez se recapătă neprihana paradisiacă şi dacă nevoințele ascetice năzuiesc 
la menținerea acestei neprihane, ferind-o de păcatele personale de după botez, aceasta are 
în vedere contemplaţia unitivă. Atingerea nemijlocită a lui Dumnezeu nu e cu putință decît 
în desăvirşită nepnihană a sufletului. A realiza această neprihană înseamnă, cu alte cuvinte, 
a goli sufletul de orice conţinut introdus în el din lumea creaturală. “Eliberarea de lumea 
sensibilă şi de lumea intelectuală” precum şi “renunțarea la orice ştiință”(2) sînt, după 
Dionisie, stadiile acestei lucrăn de punificare. “A fi gol de tot ce e creatural înseamnă a fi 
plin de Dumnezeu şi a fi plin de ceea ce e creatural înseamnă a fi gol de Dumnezeu” — zice 
Magistrul Eckart. Această despuiere spirituală, această golire lăuntrică, misticul german o 
concepe într-un sens radical şi absolut. Un suflet gol de orice conținut creatural devine 
simplex unum, se reîntoarce la simplitatea primară, asemenea cu Dumnezeu. Unirea mistică 
sau nașterea lui Dumnezeu în suflet € simplex unum în simplex unum, nuditate în nuditate 
sau puritate în puntate. Această întoarcere din lume, această intrare a sufletului în propria 
lui fiinţă, e o confundare în tăcerea primordială. Wesen ist Schweigen, ființa e tăcere. Tăcerea 
aceasta e ceva care se poate socoti ca o suspendare a conştiinţei de sine. Fiindcă, dacă e ceva 
pe care nici nu-l cunoaștem în natura lui intimă, acesta e sufletul nostru, zice Magistrul 
Eckart. Sufletul nu se cunoaște pe el însuși. Învățătura aceasta o găsim exprimată într-un fel 
asemănător la mulți dintre Părinții Bisericii. După doctrina lor, noi nu avem o cunoaştere 
limpede despre starea sufletului nostru. Nimeni nu ştie dacă e vrednic sau dacă e nevrednic, 
decit dacă Dumnezeu îi descoperă în mod special lucrul acesta. Dar aici, la Sfinții Părinţi, 
e vorba mai ales de conştiinţa despre propria noastră valoare morală, conştiinţă ce se zbate 
în incertitudine pînă la verdictul dumnezeiesc asupra acestei valori morale. La Eckart, sensul 
acestei necunoașteri de sine priveşte însăşi natura fiinţei spirituale. În domeniul acestei pure 
necunoașteri sau tăceri primordiale se petrece unirea mistică. Pentru a ajunge la ca, e 
necesară acea golire radicală de conţinut a sufletului. Dacă sufletul e în contact cu Dumnezeu 
prin adincul lui, prin natura sa pură şi inefabilă, el e în contact cu lumea prin cele cinci simțuri 
şi prin cele trei facultăţi psihologice ale vechii ştiinţe despre suflet; inteligența, memona şi 
voința. Acestea sînt căile prin care senzațiile, imaginile şi reprezentările lumii din afară intră 
şi se depozitează în suflet. Acest conținut ne spune ceea ce este lumea, iar nu ceea ce este 
Dumnezeu. Dumnezeu, după doctrina lui Dionisie, nu e nimic din ceea ce reprezintă acest 
conținut venit din lume. Pentru a ajunge la EI, trebuie să golim sufletul de conţinutul 
creatural. În operațiile purificării sîntem, cu alte cuvinte, pe calea Teologiei negative: 
Dumnezeu fiind altceva decit tot ceea ce este și se conține în sufletul nostru ca senzaţii, ca 
imagini şi reprezentări ale lumii creaturale, trebuie să ne desfacem treptat de acest conținut. 

Purificănle, așa cum le sistematizează Juan de la Cruz — şi aici e vorba de purificările 
active, — vor fi, prin urmare, de două feluri: 1) purificări privitoare la simţuri şi 2) purificări 
privitoare la facultățile superioare. 

Purificările active privitoare la simţuri se numesc în terminologia personală a misticului 
spaniol: Noaptea simțurilor. Purificările active privitoare la facultățile superioare se 
numesc: Noaptea spiritului. 

Termenul acesta de noapte, care derivă ideologic din concepția dionisiană despre 
“întunericul divin”, nu are, desigur, şi mai ales în faza purificărilor active, sensul de 
“întuneric divin”, Cu alte cuvinte, “noaptea simțurilor” şi “noaptea spiritului” nu înseamnă, 
cel puţin în această fază, o cufundare a lor în orbitoarea lumină divină. “Noapte” are aici 
înțelesul de negaţiune a funcțiunilor sensibile şi a funcţiunilor psihologice în raportul lor cu 
lumea. “Noapte” înseamnă acea golire, acea evacuare a conținutului sufletesc provenit din 
lumea creaturală. “Noaptea” e termenul ultim al puri ficărilor active, când simţunle retrase 
din contactul cu lumea și facultățile psihologice deşertate se găsesc în plin vid sau în 
suspensie. “Noapte” înseamnă mortificare. lar mortificarea e unul dintre termenii cei mai 
(continuare în pag. 5) 













































































Publicarea în numărul pe decembrie 2002 a unor fragmente (în spaniolă şi 
română) din poezia lui San Juan de la Cruz (Sfîntul loan al Crucii), mistic carmelitan 
din secolul al XVI-lea, colaborator apropiat al Sfintei Teresa de Jestis (Teresa de 
Avila) în reformarea Ordinului “Desculţilor”, beatificat în 1675 de Papa Clement 
X, canonizat în 1726 de Papa Benedict XIII şi declarat “Doctor al Bisericii” (romano- 
catolice) în 1926 de Papa Puis XI, a stîrnit, în anumite cercuri ultraortodoxe 
(monastice şi nu numai), nedumeriri cu privire la linia ortodoxă a revistei Puncte 
cardinale. Nu putem decît să reamintim că noi nu confundăm religia cu cultura, pe 
deo parte, şi că nu respingem necondiționat zestrea de spiritualitate a catolicismului, 
pedealtă parte. Sîntem ortodocși, promotori şi apologeți fideli ai valorilor Ortodoxiei, 
refractari concesiilor dogmatice sau compromisurilor ideologice, dar nu pierdem 
din vedere ansamblul Europei creştine, nici necesitatea unui ecumenism principial. 
Literatura mistică a creştinismului este relevantă — chiar dacă în măsuri diferite — 
în toate înfățișările ei, iar în cazul de față nu este vorba doar de dimensiunea 
teologică, ci şi — la fel ca în privința Divinei Comedii a lui Dante Alighieri (a cărei nouă 
versiune românească a fost găzduită ani de-a rîndul în paginile Punctelor cardinale, 
fără să fi trezit vreo suspiciune...) — de dimensiunea estetică a creației respective (un 
San Juan de la Cruz şi un Fray Luis de Le6n fiind considerați, de multe autorități 
în domeniu, cei mai mari poeți lirici de limbă spaniolă şi cei mai mari poeți sacri ai 
Apusului, așa cum Spania creştină şi imperială a fost, pînă spre sfârşitul secolului 
al XVII-lea, marele bastion religios şi cultural al Contrareformei, iar despre 
castiliană s-a spus, nu fără dreptate, că este /engua para hablar con Dios). Cum am 
mai spus-o şi altădată”, dacă unirea Bisericilor tradiționale pare mai degrabă o 
utopie, unitatea lor este, în schimb, posibilă şi necesară, ca front comun împotriva 
adversarilor generici ai lui Hristos, tot mai mulți, mai puternici şi mai insidioşi în 
lumea contemporană. În acest context, avem datoria să ne cunoaştem reciproc şi să 
colaborăm atit cât este cu putință — iar aceasta nu constituie în primul rînd o datorie 
a unora față de alții, ci o datorie a tuturor faţă de Hristos, pe Care-L mărturisim şi 
întru Care ne regăsim laolaltă, dincolo de toate cecitățile istoriei. 

Pe lingă această poziție principială, se cade arătat că poezia Sfîntului loan al 
Crucii (şi ansamblul operei sale mistice, cu vestitele comentarii în proză ale marilor 
poeme) nu este deloc în divergență ireductibilă cu monumentele literare ale misticii 
răsăritene, iar una dintre rădăcinile viguroase ale doctrinei lui se trage fără îndoială 
din opera marelui teolog mistic bizantin Dionisie [Pseudo-]Areopagitul”, ținînd de 
creştinismul auroral al primului mileniu, în virtutea căruia şi putem vorbi (încă) de 
o “creștinătate europeană”, cu nostalgia legitimă a unității pierdute, dar și cu 
nădejdea vie a triumfului Crucii de la Răsărit şi pînă la Apus. 

Că lucrurile stau așa şi nu altfel, şi că mistica sanjuaniană reprezintă, dincolo de 
granițele confesionale, o experiență spirituală majoră, imposibil de ignorat într-o 
istorie onestă a literaturii mistice creştine, aduce 
întăritoare şi autorizată mărturie şi un teolog 
de talia regretatului NICHIFOR CRAINIC 
(1889-1972), mentor al neobizantinismului 
gândirist (botezat de unii chiar “ortodoxism”) 
şi restaurator recunoscutal teologiei româneşti 
în duhul patristicii răsăritene”, din al cărui 
CURS DE TEOLOGIE MISTICA” am extras 
paginile de dreaptă prețuire pe care le 
reproducem alăturat, sub titlul redacțional 
“Purificările mistice în opera Sfîntului loan al 
Crucii” extrase incluse şi în anexele volumului 
Sfîntul loan al Crucii, Integrala operei poetice, 
cu textul spaniol original şi cu fragmente din 
comentariile teologice în proză, în curs de apariţie 
la Editura Christiana din Bucureşti (însoţit de 
numeroase note și comentarii, deopotrivă 
istorice, filologice şi teologice, din perspectiva 
unei ortodoxii necomplexat cuminecătoare). 

Răzvan CODRESCU 
s “tării ine” i itent în Puncte cardinale, anul VI, nr. 7/67, iulie 
re pe hituri por 27 iulie 1996, p. 2, iar ulterior inclus în vol 
Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (Ed. Anastasia, Buc., 1997, pp. 94-99) şi, cu adaosuri, 
în vol. Exerciţii de “reacționarism ". Între zOon politik6n şi homo religiosus (Ed. Dacia, Cluj- 
Napoca, 1999, pp. 121-126). A se vedea, în acelaşi soi recenta ulogere Recurs la Ortodoxie 
(Ed. Christiana, Buc.„ 2002), mai ales prefața şi secțiunile “In căutarea Europei pierdute” şi “Cultură 
: PD oetul Dice Areopagitul [secolele V-VI], Opere complete, cu Scoliile Sfintului Maxim 
Mărturisitorul, trad. rom. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Buc., 1996 (ediţie şi traducere românească 
preferabile celor mai vechi, realizate în anii '30 de Cicerone Iordăchescu și Theofil Simenschy) 
“ «Nichifor Crainic este cel dintii teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate 
teologia din cercul strimt şi ocolit al specialiştilor, prezentind-o, într-o formă impunătoare, 
atenţiunii generale a lumii intelectuale. NA Nichifor Crainic innoieşte prin reactualizarea tradiţiei 
într-o teologie care se mulțumea cu citeva coji din această tradiție, primite pe calea şi de multe ori 
prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvirşind o adevărată restaurare a teologiei 
românești în duhul ortodox” (Dumitru Stăniloae, în Gândirea, an XIX, nr. 4, aprilie 1940) 
* Nichifor Crainic, Curs de teologie mistică [Prelegerea a X-a: pp 1 90-208, Prelegerea a XI-a. 
pp. 212-218), apărut prin grija studentului Buzea R. Neagu, la Imprimeriile clandestine Nicauri, 
Prahova, în 1941, după varianta litografiată de C lonescu — ediţie ulterior multiplicată și în exil 
Am actualizat ortografia, am îmbunătăţit punctuaţia, am unificat regimul titlurilor şi numelor proprii 
citate, am eliminat tacit erorile evidente sau redundanţele din sursa menționată Parantezele drepte 
textul tipărit aici constituie compliniri redacționale, spre lâmurirea cititorilor mai puțin avizaţi 










































































































































"Cf 
1996, p. |, şi în 


















































din 











PAG. 8 NR. 1/145 Ianuarie 2003 


PUNCTE CARDINALE 





PURIFICĂRILE MISTICE ÎN OPERA SFÎNTULUI IOAN AL CRUCII 


(urmare din pag. 7) 


des întâlniți în literatura ascetică răsăriteană. Toată Scara 
Paradisului a lui loan Climax e străbătută bunăoară de 
termenul acesta, care e însăşi tema lucrării. 

Dar înainte de a expune ideile lui Juan de la Cruz asupra 
purificărilor, e locul să ne întrebăm mai de aproape: care e 
rațiunea mortificănii? Fie a mortificării simţurilor, fie a 
mortificării spintului. Răspunsul la această întrebare îl găsim 
la Sfântul loan Climax, în câteva pagini admirabile, unde el 
rezumă psihologia ascetică a Părinților bisericeşti. 

Fiind vorba de înrîurirea sufletului asupra corpului şi de 
înriunrea corpului asupra sufletului, chestiune atît de 
importantă pentru viața ascetică, Sfintul loan Scărarul(3) 
spune: “Unii cred că gindurile ce se nasc în inimă pun în 
mişcare corpul şi-l împing spre activităţi necurate. Alții susțin 
că simțunile şi organele corpului fac să se nască în suflet 
gînduri necurate”. Deci unii acuză sufletul, iar alții corpul de 
a fi izvorul patimilor, “fiindcă gîndurile rele nu alunecă în 
spinit decit prin vederea unui obiect plăcut, a unei frumuseți 
care izbeşte şi orbeşte; printr-o simplă atingere de mină; 
printr-un parfum pe care îl respiri; prin dulceaţa sunetelor pe 
care le auzi”, În fața acestor păreri contrarii, Scărarul nu stă 
să aleagă. EI ştie că sint patimi care, ivindu-se în suflet, 
bintuie cu urgiile lor corpul; şi mai ştie că sînt altele care, 
pricinuite de corp, devastează sufletul (patimile pncinuite 
sufletului la cei retrași în mănăstiri sau în singurătăţi). 
Observaţia lui e foarte justă, fiindcă cei dintii trăiesc lumea 
prin senzație, iar cei din urmă o retrăiesc prin amintire. 

In ce priveşte geneza şi dezvoltarea unei patimi, loan 
Climax, rezumiînd de asemenea doctrina patristică, deosebeşte 
o serie de momente psihologice foarte importante. Ele sînt 
următoarele: “O întâie mişcare a sufletului — ea e un fel de 
discurs simplu și nud precum şi reprezentarea unui obiect, 
lucruri ce se petrec în imaginație; apoi simpatia spiritului 
pentru obiectul figurat de cugetare — ea e un fel de întreținere, 
sau mai exact o conversație între sufletul nostru şi obiectul pe 
care îl consideră, fie că sufletul o face cu o intenţie rea, fie că 
o face fără nici un gind rău; apoi consimțămintul pe care 
sufletul îl dă păcatului — el e o dragoste şi o afecțiune care îl 
determină să voiască şi să posede obiectul pe care şi l-a 
reprezentat, apoi captivitatea — ea € violentarea inimii, care 
o tirăște şi o înlănţuie fără voia ei, sau e o legătură puternică 
și statornică, ce țintuieşte sufletul şi-l lipeşte de obiectul care 
l-a mişcat, făcindu-l să piardă starea fencită de har şi de 
nepnhană; apoi /upta — e o egalitate de puteri pe care le 
întrebuințezi pentru a combate un duşman, astfel că un suflet 
angajat în luptă poate, după voinţă, să biruie sau să fie biruit; 
apoi, în sfîrşit, patima dezvoltată — ea e un viciu care demult 
s-a strecurat în sufletul nostru, a prins rădăcini şi l-a călăuzit 
treptat într-un fel de obișnuință a fărădelegii, pe care sufletul 
o urmează cu plăcere, executînd cu ardoare tot ceea ce 
[aceasta] îi poruncește”. 

După acest proces analitic al genezei psihologice a unei 
patimi, loan Climax se întreabă asupra valorii morale a 
fiecăruia dintre momentele descrise. Prima mişcare, zice el, 
prin care sufletul, fără să vrea, primeşte impresia unui obiect, 
nue desigur criminală. Reprezentarea lui în spirit nue cu totul 
nevinovată, Consimţămîntul însă e un păcat care vanază 
după efortul sufletului de a se împotrivi. Lupta e după 
rezultat: vrednică de pedeapsă sau de răsplată. Captivitatea 
are o valoare morală ce depinde de împrejurările în care s-a 
produs și de gradul de răutate al obiectului care ne captivează. 
Patima deplin formată, dacă nu e pedepsită în lumea aceasta, 
o aşteaptă dincolo, cu siguranță, chinurile veșnice. 

Dar concluzia pe care o trage loan Climax din această 
analiză e cu deosebire interesantă pentru psihologia ascetică: 
patima Îşi are geneza în prima mişcare a sufletului; prin 
urmare, dacă suprimi această primă mişcare, ai suprimat în 
principiu patima însăşi. 

A fară de această cale a conştiinţei clare, prin care patima 
se infiltrează şi crește în suflet, el mai vorbeşte de una “mult 
mai subtilă”, insinuantă, imperceptibilă și “fără durată de 
timp”, E calea prin care aceleaşi senzaţii ale primei mişcări sc 
strecoară înlăuntru pe sub atenție, pe sub conștiința clară, fără 
să ne dăm seama. Sînt lucrurile care cad direct în subconștient 
şi se dezvoltă, libere de controlul nostru, în patimi, 

Impresia primă sau senzația fiind însă geneza patimii, se 
impune purificarea trupească sau purificarea simțurilor. Tot 
astfel, ea trăind mai departe, ca amintire, în spirt, putând să 
facă să renască patima și în această nouă formă, se impune 
purificarea spiritului, 

După aceste consideraţii, nu mai e nevoie să stăruim prea 
mult asupra mortificării simţurilor, a “nopţii” lor sau a 
purificării lor active. Izolarea de lume, pe care o recomandă 
atât de insistent Regulile Sfintului Vasile, o anume împietrire 


în indiferență a simţurilor față de tot ce vine atractiv din afară, 
controlul necontenit prin trăirea în ansamblul vieţii cenobite 
şi toată disciplina duhovnicească şi liturgică duc la acea 
“moarte pentru lume” care e cea dintii notă deosebitoare a 
ascezei. [...) 

Juan de la Cruz, în consensul general al asceticii, prescrie 
insistent o anume disciplină de voinţă prin care să-ți aplici 
preferinţele către lucrurile cele mai respingătoare în defavoarea 
celor mai atractive: “Căutaţi de preferință — zice el — nu ceea 
ce e mai Uşor, ci ceea ce e mai greu; nu ceea ce e mai savuros, 
CI ceea ce e mai insipid; nu ceea ce place, ci [ceea ce] nu atrage; 
nu ceea ce mîngiie, ci ceea ce întristează; nu ceea ce odihneşte, 
Ci ceea ce pretinde trudă; nu ce e mai mare, ci ce e mai mic; nu 
ce e mai înalt şi mai prețios, ci ce e mai josnic şi mai disprețuit; 
nu dorința de ceva, ci indiferența pentru lucruri; nu căutați ceea 
ce lucrurile au mai bun în ele, ci ceea ce au mai puţin bun”(4). 





Meditaţia asupra vremelniciei acestei lumi şi asupra 
morții, pe care o recomandă mereu loan Scărarul, e unul dintre 
mijloacele suverane ale dezlegării de farmecul ispitelor venite 
din afară. Impietnrea simţurilor în indiferenţă totală e o poartă 
zăvorită în fața patimii, dar nu e totul. Pentru că patima, 
precum am văzut, poate să nască nu numai din senzație, ci şi 
din instinct şi din idee. 

Instinctul e un impuls înnăscut naturii vii, prin puterea 
căruia această natură se conduce cu necesitate şi fără deliberare 
spre țelurile ce-i sînt fixate. În regnul animal instinctul lucrează 
cu oregularitate fără greş şi cu o putere care, dacă se manifestă 
în fiecare ins, nu aparține totuși insului, ci natuni biologice. 
Animalul nu e responsabil de instinctul care-i rînduieşte în 
mod inconştient funcțiunile biologice. De aceea actele lui nu 
sînt nici morale, nici imorale, după învățătura lui Damaschin, 
care rezumă doctrina creştină. În om, însă, instinctul e subor- 
donat spiritului. În om, după doctrina lui Nicolae Paulescu [c/: 
mai ales Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, 
1905, reed. Ed. Anastasia, Buc., 1995), instinctul condus de 
voinţa liberă poate funcţiona drept, ca în animal, sau poate 
degenera în patimă. Căci patima, definită în raport cu instinctul, 
e o deviere de la funcțiunea normală a lui. Instinctul foamei 
deviat poate deveni lăcomie; instinctul reproduceni deviat 
poate deveni desfriu; instinctul posesiuni deviat poate deveni 
avanţie. Şi aşa mai departe. Pe temeiul teoriei instinctelor 
formulată de- Paulescu, s-ar putea clarifica în mare parte 
asceza. Funcționarea firească a instinctelor ne dă pe omul 
normal. Funcționarea abuzivă a lor ne dă pe omul pătimaș. 
Restringerea sau chiar suprimarea funcţiunilor normale ale 
instinctelor ne dă pe omul ascet. [...] 

Să ne ndicăm acum din ordinea instinctelor în ordinea 
superioară a spiritului. Am văzut, după expunerea lui loan 
Climax, că nu numai senzația, dar şi ideea poate să nască 
patima. Din această constatare decurge necesitatea purificării 
spirituale. 

În ce constă purificarea activă a spiritului sau noaptea 
spiritului după Juan de la Cruz? Ea constă în golirea celor trei 
facultăţi superioare ale lui de conținutul lor creatural, Aceste 
trei facultăţi sînt, după psihologia veche, inteligența, memoria 
şi voinţa. În ordinea creștină, le corespund cele trei virtuți 
teologice. Astfel, inteligenţei îi corespunde credința, memo- 
riei îi corespunde nădejdea; voinţei îi corespunde dragostea. 


Cele trei facultăţi sînt imaginea Sfintei Treimi în spintul 
omenesc. Cele trei virtuţi sînt puteri supranaturale care vor 
hrăni, ca să zicem așa, cu element divin cele trei facultăți sau 
organe ale spiritului. Această hrană supranaturală devine 
însă posibilă prin evacuarea conţinutului lumesc din cele trei 
organe ale spintului. 

Pentru a înţelege purificarea activă a inteligenţei, să ne 
reamintim metoda teologiei afirmative şi a teologiei negative, 
făurită de Dionisie Areopagitul. Dumnezeu e tot ceea ce este, 
dar nu e nimic din ceea ce este. Sub raportul afirmativ, 
creaturile Îi seamănă; sub raportul negativ, însă, creaturile, 
chiar cele superioare, nu-l seamănă. Concluzia teologiei 
negative e că Dumnezeu e fără asemănare şi mai presus de 
orice creatură. Inteligența noastră nu poate ajunge, pin 
urmare, în atingere nemijlocită cu Dumnezeu, pe calea 
afirmativă, adică acumulind în ea ideile lucrurilor şi 
orînduindu-le după logica rațiunii. Fiindcă aceste idei sînt în 
disproporție prăpăstioasă cu nemărginirea lui Dumnezeu. 
Astfel, conținutul afirmativ al inteligenței noastre e de natură 
mai mult să împiedice unirea cu Dumnezeu decit s-o 
înlesnească. Metoda negativă cere o eliberare de acest conținut. 
Cucit inteligența e mai liberă, cu atit suirea ei va fi mai uşoară. 
Ea va renunța deci la operațiunile psihologice, care sînt 
proprii activităţii intelectuale obişnuite. Următorul pasaj—pe 
care îl citează Pourrat, şi care, după părerea noastră, atestă cu 
evidenţă influența Areopagitului asupra lui Juan de la Cruz 
— justifică necesitatea metodei negative [apofatice): “Pentru 
ca, în viaţa aceasta, inteligenţa să ajungă la unirea cu 
Dumnezeu, pe cit posibil, trebuie să-i aplicăm mijlocul 
propriu de unire, mijloc avînd o asemănare apropiată cu 
scopul. Observaţi bine că, dintre toate creatunle, fie superioare, 
fie inferioare, nici una nu oferă acest mijloc apropiat şi nu 
posedă asemănarea care trebuie cu Fiinţa dumnezeiască. 
După teologi, toate au, e adevărat, o anume legătură cu 
Dumnezeu şi sint marcate de o urmă divină mai accentuată 
la unele decit la altele, după gradul lor de excelență; dar între 
ele şi Dumnezeu nu € nici o legătură, nici o asemănare 
esențială. În realitate, distanța ce desparte Fiinţa divină de 
fiinţa creată e nesfirşită; de aci neputința inteligenţei de a 
pătrunde cu adevărat în Dumnezeu prin mijlocirea creaturilor, 
fie ele cereşti sau pămîntești, pentru că le lipseşte proporția 
şi asemănarea” 5). 

Sarcini declarate inutile, inteligența se va descărca pe 
rînd de reprezentănile lucrurilor sensibile, de ideile lucrurilor 
inteligibile, de plăsmuirile imaginaţiei. În purismul său, Juan 
de la Cruzelimină din inteligență chiar şi faptele extraordinare 
care sînt viziunile miraculoase în forme sensibile sau viziunile 
interne imaginative. Toate acestea împiedică o unire pură cu 
Dumnezeu. Dar această golire totalăa inteligenței nu înseamnă 
oare însăși distrugerea ei? Nu, fiindcă pe măsură ce ea se 
goleşte de conținutul firesc, în aceeaşi măsură ea se umple de 
elementul supranatural al credinței. Eliminările se fac în 
favoarea credinței și sunt înlesnite de ea. Intrând în noaptea 
morti ficării faţă de lume, inteligența intră în puterea credinței 
in Dumnezeu. Convertirea ei în credință e ca o prelungire 
spirituală pînă la obiectul supremei uniri. 

Purificarea activă a memoriei se realizează sub puterea 
nădejdii supranaturale. Lumea, chiar dacă ne-am despărțit de 
eaprin mortificarea simţurilor şi prin mortificarea inteligenței, 
continuăsă trăiască în noi Sub forma amintirilor, care alcătuiesc 
conținutul memoriei. Multe dintre restricțiile regulilor 
monahale, precum am Văzut în treacăt, îşi au rațiunea de a fi 
în uciderea ultimelor resturi de amintiri în legătură cu lumea. 
Purificarea activă a memoriei, cu alte cuvinte, e moartea 
ral: Mda ce Nimic din omul vechi nu trebuie să mai 
conținutul arnlitirilee 6 i ar iri i it ua a 
cuelementul divinal nădejdii 2 a ic Surse a 
de formele și amintirile e ie 9 Pier Iaca 
Ep data care nu sînt Dumnezeu — zice Juan 
ih Ei FA! C Va așeza în Dumnezeu ŞI va dispune de mai 

golin nădejdea că Dumnezeu îl va umple în întregime”. 


Purificarea activă a voinţei e despuierea ei de orice 
sentiment, de orice pasiune sau afecțiune faţă de lume, fie 
durere, fie teamă, fie bucurie. E “renunțarea la tot pentru a 
aduce totul lui Dumnezeu”, Ea e unica mîngiiere şi unica 
desfătare. Once alte mîngiieri pe care ni le-ar procura 
bunăoară meditaţiile sau alte îndeletniciri evlavioase, orice 
alte bucurii, fie ele dăruite de “favorurile supranaturale 
inferioare unirii mistice”(6), vor trebui părăsite pentru unica 
Şi înflăcărata preferință a dragostei de Dumnezeu. 

„Abatele P. Pourrat, discutînd această exigenţă absolută 
a lui Juan de la Cruz de a suprima din suflet chiar şi faptele 
extraordinare, amintirea lor şi bucuriile pe care acestea le 
procură, socoteşte că autorul o face pentru a combate o 
anumită sectă spaniolă din timpul său, aceea a “Iluminiştilor” 
(sau, cu termenul spaniol: Alumbrados). Cum aceştia pre- 
Undeau că au frecvente viziuni sensibile ŞI viziuni ima- 


Lai 





—. POI O a N O NI POPII 7 7 O... .—.7 O .——. — 





ginative, Juan ar combate fenomenul, socotit ca o boală 
spirituală, excluzindu-l din concepția sa de misticism pur. 
Explicaţia aceasta, legată de contingenţe mărunte, ni se pare 
însă insuficientă. Istoriceşte, Juan de la Cruz e ucenicul 
Teresei de Avila, care admite toate harurile extraordinare ale 
viziunilor sensibile şi imaginative, deşi trăieşte în aceeași 
epocăa "iluminiştilor”. Dacă ucenicul ei genial nu le admite, 
explicaţia e, poate, de altă natură. Juan de la Cruze un filosof 
dublat de un mistic experimental. Ca pentru orice filosof 
mistic, pentru el suprema fericire e contemplația unitivă, 
pură. Toate celelalte fenomene sînt, pentru un asemenea 
spint, de ordin secundar. Dionisie, care e maestrul lui 
incontestabil, vorbeşte el însuşi despre faptele extraordinare 
cu destulă neîncredere, acordîndu-le abia o valoare simbolică. 
Magistrul Eckart, care îi alimentează rigorismul într-o măsură 
imensă, manifestă un dispreț suveran pentru faptele 
extraordinare. Doctrina misticului german despre 
Abgeschiedenheil şi despre sărăcia divină constituie expresia 
ultimă a purismului şi a rigorismului în ce priveşte golul 
realizat în spirit prin asceză. Golul acesta realizat de om, 
pentru a-l umple Dumnezeu cu lumina Lui orbitoare, este 
totuna cu acela preconizat în sistemul puri ficărilor active ale 
simţunilor şi ale spiritului de Juan de la Cruz. Din acest punct 
de vedere, cuvintele lui Eckart-— “A fi gol de tot ce e creatural 
înseamnă a fi plin de Dumnezeu şi a fi plin de ceea ce e 
creatural înseamnă a fi gol de Dumnezeu” — vin ca o 
concluzie firească la doctrina ascetică a misticului spaniol. 

După expunerea sa, mai sistematică decit a oricărui 
autor, purificările active, convertind facultățile superioare 
ale spintului omenesc în cele trei virtuți teologice, mar- 
chează limpede un proces de supranaturalizare a ființei 
omeneşti. Acesta e în realitate procesul urmărit de arta dură 
a ascezei. Căci toate aceste nevoinţe înfricoşate, ce par uneori 
adevărate coborin în chinurile iadului, n-ar avea nici un 
înțeles dacă din flacăra lor ființa omenească n-ar ieşi mai 
pură, mai spiritualizată, mai transfigurată, mai 
supranaturalizată, pentru a o face vrednică de apropierea 
nemijlocită a lui Dumnezeu, suprema ei fericire. 

La capătul purificănlor active, sufletul, trecut prin 
nopțile mortificărilor, se găseşte abia “în aurora” vieții 
mistice. După Juan de la Cruz, el e capabil acum de con- 
templație. Nu însă de contemplația mistică propriu-zisă, ci 
de o contemplaţie activă. Contemplaţia mistică, sau pasivă, 
va veni abia după procesul purificărilor pasive, ce are loc în 
faza iluminănii [...]. 

Trecînd la descrierea fazei iluminative-— care variază atit 
de mult de la un autor la altul — credem că n-am putea s-o 
facem mai pe înțeles decit sistematizind-o în următoarele 
puncte: 1) cele şapte patimi sau vicii; 2) cele şapte virtuţi, 3) 
cele şapte daruri ale Duhului Sfînt; 4) contemplaţia; 5) 
harismele. Tau | 

În ce priveşte numărul patimilor sauviciilor capitale din 
care nasc toate celelalte vicii, în vechea literatură patristică 
vom întâlni cîteodată numărul de opt, iar altădată numărul de 
şapte. Sfintul loan Cassian, descriind regimurile monahale 
din Răsărit, numără opt patimi. Lucrarea în care vorbeşte pe 
larg despre ele e intitulată: Despre viața chinoviilor şi despre 
remediile celor optpatimi. Aceste opt patimi sint următoarele: 
lăcomia, desfriul, avanția, mînia, tristeţea, dezgustul (urîtul 
sau trîndăvia), slava deșartă şi trufia. Sfintul loan Climax 
însă, discutînd această chestiune în capitolul XXI din Scara 
Paradisului, unde vorbeşte tocmai despre slava deșartă, 
reduce cele opt patimi la șapte, justificînd astfel această 
reducere: “Sînt autori — zice dânsul — care, în tratatele lor, 
separă slava deșartă de trufie; de aceea, în loc de şapte păcate 
capitale, izvoarele obişnuite ale tuturor celorlalte, ei numără 
opt. Dar Sfîntul Grigorie [de Nazianz], numit cu dreptcuvint 
Teologul, precum și alți cîțiva dascăli, nu deosebesc at 
şapte; iar eu împărtășesc părerea lor. Într-adevăr, cine e acela 
care, avind fericirea să biruie slava deșartă, mai rămine în 
robia trufiei? Trebuie să mărturisim totuşi că între aceste 
două vicii există diferența dintre un copil şi un om deplin, 
dintre grîu şi pîine; căci slava deşartă poate fi socotită ca 
începutul trufiei, iar trufia ca perfecțiunea respingătoare a 

e”, P 
mii Apă lene considerînd slava deşartă ca un inceput al 
trufiei, numărul păcatelor capitale se reduce de la opt la şapte. 
Așa le numără teologia de astăzi, Autorul Scării Paradisului 
însă, descriind patimile cu o putere de analiză teologică ŞI 
psihologică într-adevăr magistrală, le dă altă rînduială şi altă 
numărătoare. Sfintul nostru e însă de acord cu întreaga 
teologie cînd socoteşte că trufia e izvorul tuturor patimilor, 
după cum opusul ei — umilința — e izvorul tuturor virtuţilor, 
Dată fiind însemnătatea pe care o are cunoașterea patimilor 
pentru viaţa spirituală, adică cunoașterea răului poi din 
pofla noastră, din lumea externă şi de la diavol, ar trebui să 
închinăm un curs întreg acestei chestiuni. Dacă autorii 
spirituali îi dau proporții atât de întinse în scrienle be e 
fiindcă nu se poate vorbi clar şi temeinic despre punticân 


PUNCTE CARDINALE 


fără să ştii anume care e materialul dăunător de care trebuie 
curăţite şi trupul, şi sufletul. Chestiunea patimilor alcătuieşte 
marele şi importantul capitol de psihologie negativă a vieții 
religioase, după cum chestiunea virtuților, a darurilor şi a 
harului alcătuieşte marele ei capitol de psihologie pozitivă — 
naturală şi supranaturală. 

Despre patimi se poate trata atit în faza purificării, cît şi 
în faza iluminării, de vreme ce în prima fază e vorba de ele 
în înțeles material şi psihologic, iar în a doua fază de înțelesul 
lor pe plan spiritual. Am spus că, după loan al Crucii, avem 
a face cu două ordine de purificări: active şi pasive. Despre 
cele active am vorbit mai sus. Despre cele pasive e locul să 
vorbim acum. 

Purificările pasive se împart, ca şi cele active, în 
purificări ale simţurilor şi purificări ale spiritului. 
Dominicanul Garrigou-Legrange(7), întemeiat pe Juan de la 
Cruz, rînduieşte purificările pasive ale simţurilor la începutul 
căii iluminative, iar purificările pasive ale spiritului la sfirşi- 
tul ei şi la începutul căii unitive. Aceste purificări, fiind o 
lucrare a harului, pe care omul o primeşte sau o suportă 
(motiv pentru care se şi numesc pasive), este indiscutabil că 
fac parte din faza iluminării, caracterizată prin puternica 
influență a Duhului Sfînt. 

Acum, care e rațiunea teologică a punificănlor pasive, a 
acestei radicale regenerări morale, singura care ne ridică la 
starea unirii cu Dumnezeu? Ea e următoarea: omul, oricît de 
eroică ar fi voința lui de purificare, nu poate prin propriile lui 
puteri să o realizeze radical. Dacă ar putea, atunci n-ar mai fi 
fost nevoie de opera mîntuirii. Pentru regenerare e nevoie de 
ajutorul divin. Un singur lucru poate omul să-l facă din plin 
fără ajutor, şi acest lucru e răul. Binele, însă, măcar că e o 
înclinare înnăscută a libertăţii naturale, nu-l poate face în 
toată desăvirşirea lui decît cu ajutorul harului. “Copiii noşti 
— zice loan Climax — sînt mînia, invidia, clevetirea, răutatea, 
duşmănia, certurile, injuriile, ipocrizia, ura, dragostea de 
propna purtare şi rezistența la sfatunle şi la ordinele supeno- 
rilor”(8). Bunătatea e rezultatul unei colaborăn cu Dumne- 
zeu, sub impulsul Său. “Trupul tău nu-ți aparține”, zice în altă 
parte același autor, “el e al lui Dumnezeu; căci Dumnezeu ți 
l-a dat. Nevoinţele tale, strădaniile tale şi efectele produse de 
ele, tot ce e în tine trebuie deci raportat la Dumnezeu, ca 
lucruri ce-l aparțin în mod esențial”(9). Astfel, o punificare 
radicală, cum e cea pasivă, n-o poate da decît Dumnezeu, la 
sfîrşitul eforturilor tale active. 

După loan al Crucii, purificănle active, oricît de com- 
plete ar fi ele, nu sînt esențiale. Evacuarea simţurilor şi a 
facultăților noastre superioare de conținutul creatural se 
aseamănă — întrebuințind imaginea lui — cu tăierea unei 
păduri: au dispărut copacii, dar au rămas rădăcinile. Aceste 
rădăcini nu le poate extirpa decît Dumnezeu. Ele sînt obiectul 
purificărilor pasive. Tratînd despre noaptea obscură a 
simţurilor, intrate în pasivitate, loan al Crucii vorbeşte din 
nou despre cele şapte patimi, considerîndu-le de data aceasta 
în rădăcinile lor spirituale, ce trebuie smulse. Ajuns în acest 
stadiu, sufletul se găseşte ca într-o temperatură fierbinte de 
maximă uscăciune. În stadiul activ, purificarea patimilor îi 
producea perînd mîngiierea biruințelor. Acum aceste mingile 
au dispărut. Spiritul intrat întreg în punficarea esențială 
trăieşte sentimentul de panică al unui gol şi al unei andități 
înspăimîntătoare. Absolut nimic nu-l mai leagă de pămînt, 
dar încă nimic nu-i dă certitudinea că e legat de cer. Nesiguranţa 
aceasta a propriului său destin constituie o tortură fără 
asemănare. “Spiritul — zice misticul spaniol — are impresia că 
e înghițit de viu de o bestie, că e digerat în pintecele ei 
întunecat, cu spaimele pe care Iona le-a încercat în genunea 
abdominală a monstrului marin. Şi e necesar să treacă prin 
acest mormînt al morţii obscure pentru a ajunge la reînnoirea 
care îl aşteaptă”(10). 

E un proces de “dezasimilare” totală de omul vechi, 
dezasimilare operată de puterea divină. loan al Crucii 
aseamănă această stare cu o coborire de viu în iad, unde 
sufletul se curățeşte anticipativ de păcatele pe care le-ar ispăşi 
după moarte, O sleire totală de puteri în acest “gol absolut” 
îl face incapabil chiar să se roage. Nu e greu de identificat în 
această stare a purificărilor pasive, radicale, esenţiale, ideea 
din doctrina botezului: a muri întru Hristos pentru a învia 
întru El. 

Dar, o dată cu aceasta, condiția iluminării în har e 
îndeplinită. 


|. Le spiritualite chretienne, vol. UI, p. 285. 

2. Teologia mistică, |, 3. 

3. Scara Paradisului, gradul XV. 

4. Suişul Carmelului, tom. |, LII (după Pourrat) 

$, Suişul Carmelului, tom. ], cartea ÎI, cap. VII 

6. P. Pourrat, Spiritualite chretienne, vol, III, p. 293 

7. Les trois comversions el les trois voies, p. 127. 

8. Scara, XXII, 

9. Ibid 

10, Noaptea Întunecată, tom. IN, cartea ÎI (citat de Pourrat) 





Ianuarie 2003 NR. 1/145 PAG. 9 








San Juan de la Cruz (1542-1591) 
LLAMADEAMORVIVA. 


Cotele pei papii 74 u 
Canciones deelalma 

“venla întima communicacion 

de unidn de amorde Dios. 


Da Pia = 


ds ; th SE fa BR tă. 
ZIAR SA it atat 3 zaț dan a 
"!Ollamadeamor viva, 
 quetiernamente hyeres. 


"de mi alma el mâs profuindo centro! 

i pues ya no eres esquiva, au sI e a i 
acava ya si quieres; Ra a e 
rompe la tela de este dulce encuentro. 
> taie et ti 


-jO cauterio suave! (49 pe 
;O regalada llaga! a Ra. 
;O mano blanda! ; O toque delicado, 
que avidaeterna save 
y toda deuda paga!, 


matando muerte en vida la as trocado. 
3 
jO lămparas de fuego 

en cuyos resplandores 

las profundas cabernas del sentido 
que estava obscuro y ciego 

con estrafios primores 

calor y luz dan junto a su querido! 
4 

;Oucdn manso y amoroso 
recuerdas en mi seno 

donde secretamente solo moras 

y en tu aspirar sabroso 

de bien y gloria lleno 

quân delicadamente me enamoras! 


4 


_ VĂPAIA VIE A IUBIRII 


y “Cîntecele sufletului aflat 
în intimă comunicare şi unire 
"cu iubirea lui Dumnezeu 


] i « 
O, văpaie de iubire 
vie, ce duios răneşti 
străfundul miez al sufletului meu, 
de-acum fără şovăire, 
isprăveşte, de voieşti, 
"şi rupe vălul, să te gust mereu! 
2 i 
O, tămadă arzătoare! 
O, blagoslovită rană! 
O, mînă care blînd le mîngii toate, 
veşniciei ştiutoare 
Şi păcatului dojană, 
prin tine moartea viață se socoate! 
2 Aa 
O, voi, sfeşnice aprinse 
„sub a căror strălucire 
ale simţirii grote fioroase, 
„ce zăceau în beznă-ncinse, 
căpătară-nvrednicire 
spre Cel Iubit să ardă radioase! 
4 
Cît de blindă şi duioasă 
pe-al meu sîn îţi e hodina, | 
ca-ntr-un lăcaş ascuns de sihăstrie; | 
cu mireasma-i glorioasă, 
răsuflarea ta, divina, 
ce pingaş dor îmi iscă-n suflet mie! 


Versiune românească de 
Anca Crivăţ & Răzvan Codrescu 











PAG. 10 NR. 1/145 Ianuarie 2003 





Comemorînd ziua de 13 ianuarie, reproducem în facsimil două articole olografe 
ale lui Ionel Moţa, scrise la Lisabona în 3 decembrie 1936 (deci cu 40 de zile înaintea 
jertfei supreme de la Majadahonda) și destinate cititorilor ziarului Libertatea (caietul 
care le conține a fost descoperit printre lucrurile lui Moţa, la revenirea echipei 
legionare din Spania). 

Cele două articole se intitulează “Prezent!” şi, respectiv, “E drumul cel bun”, fiind 
precedate de o notă lămuritoare, cu caracter testamentar. Ele au fost incluse și în 
Addenda la volumul Tainajertfei. Dosariistoric Moţa-Marin (Editura Puncte Cardinale, 
Sibiu, 2002, încă disponibil pentru cei interesați să-l achiziţioneze) — volum ce a marcat 
împlinirea a 65 de ani de la căderea celor doi martiri pe frontul de lîngă Madrid “pentru 

apărarea Bisericii lui Hristos și a civilizației creştine europene contra barbariei 
comuniste”. 

Sursa după care le reproducem aici este greu accesibilă astăzi cititorului din 
România: lon |. Moţa, Prezent/, Tip. “Bucovina” —1. E. Torouţiu, Bucureşti, 1937; ed. 
a II-a: Colecția “Europa”, Miinchen, 1977 (cu specificarea: “Reproducere facsimilă”). 

Scrierile lui Ionel Moţa așteaptă, în continuare, o reeditare integrală în România 
(cele ale lui Vasile Marin, mai puțin numeroase, au fost reeditate, chiar dacă în condiții 
modeste, sub egida Editurii Majadahonda, în 1997). 

Fie ca memoria sfîntă a lui Moţa şi Marin să prisosească asupra nevredniciei 


românești! 


| 
Li 


E y ET 
tie 
ţ Si 
| 
| 
i 


î 

(3 

i 
ii 

pă 

şi 

>p 


4 
| 
; 


| 

ţ 

| 
! 
| 
E 
i 


Li 
ATi 





A om, man sa va iat. 
$ lol 2 a ba Praalla, ua dea 
N Ap Ua_auiati / pete pm ari, în E foci 
hard. de e pr pas tet apart, mami notte tea ante wm, 
su comumegi fi cobori aipbtelfi * e anca tobele 
pe mmm be mmm Nate, pe frecare dl, eri 
Sr eat m peer 7 popi e coapta „€ - 
Arte: dept sa pomi pita: Mori Senate alpi ae 
sa n aflate pe me pere i Coia* 
se mel și mas m! mda bai de m, ui amaet sf cn 
li ea 


ÎR 


i 


La pasate apa sai Dap MU) ee pr eu. 
E Ma MAagai Î3 4 E e Cimladea * se 
up să a alifiri de wi, . vali ș 
Caoni enim pi BAL rr oa pieeaf a 
sat ue he pb mgnebe , Dan p mas dm pad PY 
CIA mama CI met am d n em mai tort ma În 


[PA E OA ma il 75 
2 . LU: f € 


£ (opun semati 
dau he, 


- 


PUNCTE CARDINALE 
ION LL MOTA — 





PREZENT ! 


Lita Idea bit șie 





Aude k amari cnot- (7 nenea, 
alle cal] va spe n e Let de ! e sat 
n focar, snm (îm p ea robe € ema 
pre mt, le ml dn Îi same), aim 
Pl vom pia eee Se-mle aie în 
Je cva mas, dem et enră ce ma dan 
en a POI A Acera, pas cngat 2) 
m ma mai Meta ÎN pam 
ceva ae apiatar, în pepene (batea € 
AUPISI: rd ot 3 boala he 


7. A 


Tnole scade modele mt apoi mad, 
d cepe UL , ln Magda , DP, 9 0 A e. : 
ei ce-a cacaf scap 2 um 


i 
a. A Di ce oma ca au Mina? 
DT —— —— a ei e 

1, 


Ca apr) 
hu li alde La cnmhoă pa 








z 
A pi ga aer im i vea Edi 
a D tat ” 33, N Anemac aa 
Pat ord, ne banana Ve e CI Br Cola e tm 3 
ip peltie Sent cump + pata) agale 74 
a .. “pa o prolana 
E Ta e Tot a dle ce-a 
A Capet patat în =, Spot a! 4 — 
rotor nf, ee ea mă, pai “pa 
£ e, = Cr dpi retea ore pal n 
wma 1 pg SFte pe ame nd Sue ci. 
p > E 2 PT pf a meet mese arda 
Cpt . delia ama — = fe of: mmm aa e 
i apupi Doi fie 


A - Pa Be cae ay 
—, da ca = vota? ptr m pre . 
exit a «lt? f ș PR enma pe 
Bon mm m in prea pre LI în 
m Ge ca- a cata Li a . 


Beata mea ME na e Muz 
ez fot ae pe a 
fetee (cbr: i sorei e fe 
pre ediee ES) a pă aoleu se ri ; a 








i (heaeast ! 
N de ae măi d orase plopa beta za fi 
prof le e n Ra Sec: 


Sta 3 Ss 5, = = 
a ma, cale cari ne MZ a AS * A & 
9 Send MOmeenaa Se e 


cai 
dim dna 
tt fie pe Ra 
ua pe Că 
. Ci az A 3 = 
Pruna 


i 4 
Pup mata! «li anala! need € decanul gl 
Limba fiert pal), 20 da GE dr 7. 





PUNCTE CARDINALE 


Ianuarie 2003 NR. 1/145 PAG. 11 





Legionarii români în Spania REPERE BIBLIOGRAFICE Istoria lui Moţa şi Marin 


Almanahul “Cuvântul — 1941, Bucureşti, 1940. 
Almanahul “Gazeta de Vest“ — 1994, Timişoara, 1993, 
Banea, Dumitru, Acuzat, martor, apărător în procesul 
vieții mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995 (cu o 
postfață de Aurel Cioran). 

Buzatu, Gh., Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, 
Radiografia dreptei româneşti: 1927-1941, Editura FF 
Press, Bucureşti, 1996. 

Cantacuzino, Alexandru, Pentru Christos, Tip. “Tiparul 
Universitar”, Bucureşti, 1937 (însemnări de pe frontul 
spaniol); reed. Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940, 
şi Colecţia ““Omul Nou”, Salzburg, 1952. 

Cantacuzino, Alexandru, Opere complete, Colecţia ““Omul 
Nou”, Minchen, 1969, reed. în aceeaşi colecție, £. |. [Miami 
Beach?], 1990 (cu o prefață de Horia Sima). 

Cifuentes, Sergio, Lecciones indelebles, Editura “Carpaţii”, 
Madrid, 1964 (broşură dedicată memoriei lui Corneliu Z. 
Codreanu, lon |. Moţa şi Vasile Marin). 

Cintece legionare, Editura “Totul pentru Țară“, Bucureşti, 
1937; ed. a II-a: Colecţia “Europa“, Minchen, 1977; trad. 
it: Al passo con l'Arcangelo. Ritmi legionari, Edizioni 
all'insegna del Veltro, Parma, 1982 (Claudio Mutti). 
Codreanu, Corneliu Z., Circulări şi manifeste, Editura 
“Totul pentru Țară“, Bucureşti, 1937; ed. a II-a: Editura 
Mişcării Legionare, Bucureşti, 1941; ed. a V-a: Circulări şi 
manifeste: 1927-1938, Colecţia “Europa“, Minchen, 1981; 
trad. it.: Circolari e manifesti, Edizioni all'insegna del 
Veltro, Parma, 1980 (Claudio Mutti). . 

Codrescu, Răzvan, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi 
actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997. 
Codrescu, Răzvan, /n căutarea Legiunii pierdute, Editura 
Vremea, Bucureşti, 2001. 

Codrescu, Răzvan, Taina jertfei. Dosar istoric Moja- 
Marin, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2002. 
Cronologie legionară, Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 
1953 (mai limpede şi mai completă decit cea a lui Traian 
Puiu din 1951); reed. de Traian Golea în 1992, la Miami 
Beach (aceeaşi colecție). 

Cultul de la Majadahonda şi Monumentul Moţa-Marin, 
Biblioteca Documentară “Generaţia Nouă”, Madnd, 1976. 
Cuvântul Studenţesc, anul XII, nr. 1-4, ianuanie-februanie 
1937 (număr special despre Moţa şi Marin; aici se regăsesc, 
printre altele, şi biografiile lui Ion |. Moţa şi Vasile Marin, 
alcătuite de A. Vântu şi respectiv M. Polihroniade). 
Danuvius [?], Jon Moza - apostolo della rivoluzione 
spirituale romena, Ed. “Raido”, Roma, 1999. 

Din luptele tineretului român: 1919-1939 (culegere de 
texte), Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993. 
Dobre, Bănică, Crucificaţii. Zile trăite pe frontul spaniol, 
Tip. Isvor, Bucureşti, 1937, ed. a IIl-arevăzută, Imprimeriile 
“Cuvântul” SAR, Bucureşti, 1940; reed. Colecţia “Omul 
Nou”, Salzburg, 1951 (prefaţă de Gh. Cantacuzino- 
Grănicerul). , Pa 
Dumitrescu-Borşa, lon, Cea mai mare jertfă legionară, 
Editura “Totul pentru Țară“, Sibiu, 1937; reed. Bucureşti, 
1940, şi Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1951.» 
Eliade, Mircea, Textele “legionare "şi despre “românism , 
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001 (ed. M. Handoca). 
Goga, Octavian, Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, 
Bucureşti, 1927. | it 
Heinen, Armin, Die Legion “Erzangel Michael „in 
Rumănien. Soziale Bewegung und politische Organisation. 
Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, 
Siidosteuropăische Arbeiten, R. Oldenbourg Verlag, 
Miinchen, 1986; trad. rom.: Legiunea “Arhanghelul 
Mihail”. O contribuţie la problema fascismului 
internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. 
Iașinschi, Vasile, Los legionarios rumanos Molza 'y Marin, 
cu un prolog de Juan Aparicio, Barcelona, 1952 (ed. N. 
Roşca). si 
Intelectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe 
româneşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire [în 
colaborare cu Fundaţia “Prof. George Manu ], Bucureşti, 
2000 (modest dicționar de personalități legionare). 
Ion Moța şi Vasile Marin: 25 de ani de la moarte, Editura 
“Carpaţii”, Madrid, 1963. A J ta 
Tor Nicolae, “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin , în 
Neamul românesc din 19 ianuarie 1937. i 
Legiunea în imagini, Editura Mişcării Legionare, Madri , 
1977 (album comentat, cu pi te din arhiva lui Traian 

t de Horia Sima). 

it sr oiriekee E ria, Poveste de dincolo. Amintiri din țara 
cutropită, Madrid, 1979. 
Marin, Ana-Maria, Prin 


i imişoara, 1993. | 
pi pivrvăoli Povestea neamului românesc scrisă 


2ditura Puncte Cardinale 
de o bunică pentru nepoata sa, Editura y 
Sibiu, 1999 (cu o postfață de Răzvan Codrescu). 7 
Marin, Vasile, /! ascismul, Organizarea constituțională a 
Statului Corporativ Malian, Monitorul Ofic ial şi Imprimeriile 
Statului, București, 1932, apoi Serviciul şi Editura 


poarta cea strâmtă, Editura 


Colportajului Legionar, Bucureşti, 1933; reed, Editura Cartea 
Românească, Bucureşti, [1940]; ediţia cea mai recentă (ediţia 
a Il-a [sic], îngrijită de Radu-Dan Vlad, cu un cuvint înainte 
de prof. univ. dr. loan Scurtu): Editura Majadahonda, 
Bucureşti, 1997. 

Marin, Vasile, Crez de generaţie, ed. a II-a, cu un cuvint 
înainte de Corneliu Z. Codreanu şi o prefaţă de Nae Ionescu, 
Tip. “Bucovina“ — 1. E. Torouţiu, Bucureşti, 1937; ed. a IV- 
a: Colecția “Europa“, Miinchen, 1977 (include şi biografia lui 
V. Marin de M. Polihroniade — pp. 223-235); ediţia cea mai 
recentă: Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997. 

Mânzatu, lon [Nello Manzatti], Cum am compus cîntecele 
legionare, Colecţia “Europa“, Munchen, 1996 (cu un cuvînt 
înainte de lon Mării). 

Moise, Pr. Victor, Mişcarea Legionară şi credința 
strămoşească, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1994 (include 
şi Acatistul Moța-Marin de Horia Stamatu). 

Moţa, Ion I., Liga Naţiunilor — idealul, viciile şi primejdia 
ei, Conferinţă ținută la Cercul de Studii al Centrului Studenţesc 
Bucureşti în ziua de 15 Decembnie 1929, Institutul de Arte 
Grafice “Bica”, Bucureşti, 1930 (broşură care anticipează 
teza de doctorat, La securite juridique dans la Societe des 
Nations, susținută la Grenoble, în 19322). 

Moţa, Ion I., Cranii de lemn. Articole: 1922-1936, Sibiu, 
1936; ed. a Il-a: Editura “Totul pentru Țară”, Bucureşti, 
1937, ed. a IV-a: Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 
1940; Ediţia Monumentul MM: Colecţia “Omul Nou”, 
Minchen, 1970 (include în plus: conferința “Liga Naţiunilor” 
— pp. 257-280; “Testamentul” — pp. 285-309; biografia lui |. 
I. Moţa de A. Vântu — 311-339); trad. it: lon L. Motza, 
L'uomo nuovo, Edizioni di Ar, Padova, 1978 (Claudio 
Mutti);, trad. sp,: E] hombre nuevo, Ediciones Ojeda, 
Barcelona, 1999 (Antonio Medrano). 

Moţa, on I., Prezer/!, Tip. “Bucovina” — |. E. Torouţiu, 
Bucureşti, 1937; ed. a II-a: Colecţia “Europa”, Minchen, 
1977 (“Reproducere facsimilă”). 

Moţa, lon I., Corespondența cu “Serviciul Mondial": 1934- 
1936, Editura Armatolii, Cetatea Eternă [Roma], 1954 (ed. 
C. Papanace); reed. Corespondenţa cu Welt-Dienst: 1934- 
1936, Colecţia “Europa”, Munchen, 2000; trad. it.: 
Corrispondenza col Welt-Dienst (1934-1936), Edizioni 
all'insegna del Veltro, Parma, 1996 (Claudio Mutti). 
Mutti, Claudio, “1 legionari romeni nella guerra di Spagna”, 
în Storia del XX secolo, noiembrie 1996, pp. 51-57; trad. 
rom.: “Legionarii români în războiul din Spania”, în Puncte 
cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, pp. 4-5. 
Palaghiță, Ştefan, Garda de Fier. Spre reimvierea României, 
Buenos Aires, 1951; reed. subtitlul /storia Mişcării Legionare 
scrisă de un legionar, Editura “Roza V înturilor”, Bucureşti, 
1993 (această ediţie cuprinde şi o “Cronologie legionară” 
preluată din Almanahul Cuvintul — 1941, precum şi cele patru 
conferințe — rău transcrise — ținute de Nae Ionescu în lagărul 
de la Miercurea Ciuc şi publicate prima oară în exil de C. 
Papanace, subtitlul Fenomenul legionar, Editura“ Armatolii”, 
Cetatea Eternă [Roma], 1963), cuo prefaţă de Dan Zamfirescu. 
Papanace, Constantin, Martirii legionari, Editura 
“Armatolii”, Cetatea Eternă [Roma], 1952. 

Papanace, Constantin, La genesi ed il martirio del 
Movimento Legionario Romeno, || Cinabro, Catania, 1998 
(cu o notă editonală de Claudio Mutti). 

*x* Piange fra i rami la luna La Guardia di Ferro in terra 
di Spagna, Alessandria Editrice (Quaderni dell” Araldo — no. 
1), Alessandria, 1998. 

Pitar, Blas, Pueblos de Frontera/Popoare de frontieră, 
ediţie bilingvă spaniolă-română, Editura “Carpaţii”, Madrid, 
1959 (broşură cuprinzînd conferința ținută în memoria 
martirilor legionari lon 1. Moţa și Vasile Marin). 

Pinar, Blas, Singe românesc pe pămint spaniol, Editura 
“Carpaţii”, Madrid, 1962 (broşură dedicată martirilor legionari 
lon |. Moţa şi Vasile Marin). 

Pop, Grigore Traian, Mişcarea Legionară. Idealul izbăvirii 
şi realitatea dezastrului, Editura lon Cristoiu, Bucureşti, 
1999 (contopeşte cele 4 vols. anterioare, intitulate Garda, 
Căpitanul şi Arhanghelul din cer O istorie obiectivă a 
mişcării legionare, Editura Eurasia, Bucureşti, 1995 şi urm.). 
Prat y Soutzo, Pedro de, Efectul Revoluţiei Naţionale 
Spaniole în România, Editura “Carpaţii”, Madrid, 1962 
(broşură dedicată martirilor legionari lon |. Moţa şi Vasile 
Marin). 

Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea. Material 
românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura “Cugetarea” — 
Georgescu-Delatras, Bucureşti, 1940, 

Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Editura şi Tipografia 
“Libertatea”, Orăştie, 1923 (traducere de Ion [. Moţa după 
ediţia franceză a lui Roger Lambelin, cu ample comentarii 
realizate de |. C. Cătuneanu şi Em. Vasiliu-Cluj), reed. 
Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997, 

Roşca, Nicolae, Cronica unor violențe politice, Editura 
Mişcării Legionare, Madrid, 1991; reed. Editura Constant, 
Sibiu, 2000; c/, şi “Martyrologe legionnaire”, în Totalite 
[Paris), anul VII, nr. 18-19, vara 1984, pp. 54-64, 


Roşu, Nicolae, Dialectica naționalismului, Editura “Cultura 
Naţională”, Bucureşti, 1937. 

Sima, Horia, Histoire du Mouvement Legionnaire, ]. 
1919-1937, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1972; trad. rom.: 
Istoria Mişcării Legionare, Editura Gordian, Timişoara, 
1994; trad. engl.: The History of the Legionary Movement, 
The Legionary Press — England, 1995. 

Sima, Horia, Mari existențe legionare, Editura Imago, 
Sibiu, 2000 (sînt portretizați Nae Ionescu, Stere Ciumetti, 
Generalul Cantacuzino-Grănicerul, Corneliu Georgescu, 
Generalul Petrovicescu, Vasile Marin, Traian Brăileanu, 
Ion |. Moţa, Părintele Ion Moţa). 

Strejnicu, Flor, Creștinismul Mişcării Legionare, Editura 
Imago, Sibiu, 2000; ed. a II-a: 2001. 

Sturdza, Ilie-Vlad, Pribeag printr-un secol nebun. De la 
Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină, ediţie 
îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvint 
înainte de Mihai Ghyka, Editura Vremea, Bucureşti, 2002. 
Sturdza, Mihail, România şi sfirşitul Europei. Amintiri 
din țara pierdută, Editura Dacia, Rio de Janeiro-Madrid, 
1966; reed. Editura FRONDE, Alba lulia-Paris, 1994; trad. 
engl.: The Suicide of Europe, Western Islands, Belmond/ 
Boston, 1968 (cu o introducere de Thomas J. Haas); trad. 
sp.: El suicidio de Europa, Barcelona, 1970 (cu o prefaţă de 
Blas Pinar); trad. it.: La fine del! 'Europa, Ed. P. Armando, 
Napoli, 1970 (traducere şi prezentare de Saverio Castaldo), 
apoi Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1999. 
Testamentul lui lon Moţa, Lip. Isvor, Bucureşti, 1937, ed. 
a Il-a: Editura Mişcănii Legionare, Bucureşti, 1940; ed. a 
Vl-a: Colecţia “Europa“, Mânchen, 1990; trad. it.: 
Testamento di lon Motza. II tributo disangue della Guardia 
di Ferro di Romania nella lotta contro il bolscevismo in 
Ispagna, Stab. Arti Grafiche F. Canella, Roma, 1937, reed. 
1941 (Mano Sani); versiune nouă în lon |. Motza, L 'uomo 
nuovo, ed. cit., apoi şi separat: Testamento di lon Motza, 
Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1984 (Claudio 
Mutti); trad. germ.: Das Vermăchmis lon |. Motzas. Das 
Blutopfer der Eisernen Garde an der nationalspanische 
Front, Rudolph Pfau Verlag, Berlin, 1938, reed. Das 
Testament lon Moizas. Das Blutopfer der Eisernen Garde 
an der nationalspanische Front, Colecţia “Omul Nou”, 
Minchen, 1994; trad. sp.: “Testamento de lon Motza”, în 
vol. Legionarios rumanos Moiza y Marin: jPresentesl, 
Madrid, 1941 (reed. Barcelona, 1978), apoi şi separat: 
Testamento de lon Motza, Ed. Amigos de Majadahonda, 
Madrid, 1962, sau Testamento de lon Moja, Colecţia 
“Europa”, Minchen, 1984 (reed. 1990). Cf şi lon 1. Moţa, 
Prezent!, Tip. “Bucovina” — |. E. Torouţiu, Bu i, 
1937, reed. Colecţia “Europa”, Minchen, 1977. 

Totu, Nicolae, /nsemnări de pe front. Note din expediția 
legionară în Spania: noiembrie 1936 — ianuarie 1937, 
Editura Cunerul, Sibiu, 1937; ed. a Il-a: Colecţia “Omul 
Nou”, Salzburg, 1952; trad. sp.: Notas del frente espaiiol 
(1936-1937), cu un prolog de Ricardo Villalba Rubio, 
Editura Dacia, Madrid, 1970 (Ovidiu Ţîrlea). 

Totul despre Garda de Fier, CD editat de S.C. Arbeit MF 
S.R-L., Braşov,2000 (cuprinde: 8 cărți fundamentale pentru 
istoria şi doctrina legionară — de Corneliu Z. Codreanu, lon 
|. Moţa şi Horia Sima; peste 1000 de fotografii; imagini 
filmate de arhivă; documente sonore — discursuri şi cîntece; 
320 de biografii — din păcate, foarte inegale — ale unor 
personalități legionare; alte informații —evenimente, grupuri, 
publicaţii etc.). 

Veiga, Francisco, La mistica del ultranacionalismo. 
Historia de la Guardia de Hierro (Rumania, 1919-1941), 
Universitat Autonoma de Barcelona, Bellaterra, 1989 (teză 
de doctorat); trad. rom : /storia Gărzii de Fier (1919-1941). 
Mistica ultra-naţionalismului, Editura Humanitas, 
Bucureşti, 1993, reed. 1995. 

Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, 
Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, 

Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelul Mihail de la 
mit la realitate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997; cf; 
şi Dragoş Niţipir-Zamfirescu, Legionarismul românesc — 
fenomen de extremă dreaptă. Sincronism european şi 
aspecte specifice, Tip. Universităţii, Bucureşti, 1994. 


1. Se pare că autorul este Virgil Mihăilescu. 

2. N-a avut parte pînă astăzi de o ediție senoasă. O imprimare s- 
a făcut totuşi, chiar în 1932, la Tipografia Bibliotecii Cercului de 
Studii al Centrului Studenţesc Bucureşti. În general, scrierile lui 
Moţa s-ar cuveni cît mai grabnic reeditate, el fiind autorul 
legionar de prim plan cel mai nedreptăţit de posteritate în chiar 
propria lui țară. 

3. Cel mai complet expozeu faptic al episodului spaniol realizat 
de unul dintre participanţii direcți. Mai tirziu, închis la Rimnicu 
Sărat (unde s-a numărat printre cei executaţi în noaptea de 2 | spre 
22 septembrie 1939), N, Totu a scris un roman istoric, intitulat 
Căpitanul Andrei, ce a fost publicat de camarazii săi din exil după 
aproape o jumătate de secol: Editura Dacia, Madrid, 1983 (însoțit 
de textul “Odiseea unui manuscris” de N. Roşca). 








PAG. 12 NR. 1/145 lanuarie 2003 


PUNCTE CARDINALE 





Dezbaterile din ultimele decenii despre cazul 
Nietzsche sau despre cazul Heidegper au coincis cu 
acuzaţiile de adeziune la Mişcarea Legionară formulate la 
adresa unor intelectuali români de faimă europeană, ca 
Mircea Eliade şi Emil Cioran. După un procedeu 
întrebuințat nu numai de polițiile secrete ale regimurilor 
totalitare, au fost fabricate chiar documente false, care să 
le ateste “culpabilitatea”; avocaţii apărării, la rîndul lor, 
s-au străduit să-i “delegionarizeze”, invocînd circumstanțe 
atenuante sau absolvindu-i de orice vină. 

Claudio Mutti, un important cercetătoral fenomenului 
sociopolitic şi cultural din România interbelică, autor a 
numeroase studii, printre care şi o scurtă monografie 
despre Mircea Eliade (1989), editor, traducătorşi publicist 
italian, perfect cunoscător al limbii române, s-a încumetat 
să întreprindă — pe baza unei solide documentaţii 
bibliografice — o amplă investigaţie sine ira et studio cu 
privire la legăturile lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil 
Cioran, Constantin Noica şi Vasile Lovinescu cu Mişcarea 
Legionară. Cartea sa, sugestiv intitulată Le penne 
dell Arcangelo (Penele Arhanghelului), a fost publicată 
inițial în Franța şi Italia, pentru ca în 1997 să apară şi în 
traducere românească (Florin Dumitrescu), sub îngrijirea 
şi cu postfața lui Răzvan Codrescu, la Editura Anastasia 
din Bucureşti. 

Autorul îşi propune din capul locului să facă lumină 
în ce-i priveşte pe cei cinci inteletuali români, dincolo de 
acuzaţiile infame ale unora, dar şi de zelul apologetic al 
altora. Asttel, volumul cuprinde cinci scurte monografii 
(cea dedicată lui Vasile Lovinescu răspunde în mai mică 
măsură scopului cercetării, pe cînd cele mai documentate 
sînt cele dedicate lui Nae Ionescu şi lui Mircea Eliade) şi 
două anexe: “Inchiziția marxistă împotriva lui Mircea 
Eliade” şi “«Cazul» Eliade traversează Alpii”. 

Studiul beneficiază de o foarte interesantă prefață 
semnată de Philippe Baillet, un excelent cunoscător al 
fenomenului românesc interbelic. Printre altele, Baillet 
vorbeşte despre o certă specificitate a Mişcării Legionare 
în cadrul fascismelor europene, concluzionind, ca şi alți 
cercetători avizaţi, că Mişcarea Legionară nu e decit un 
“fals fascism”, dat fiind caracterul ei religios, precum şi 

doctrina jertfei, curădăcini adinci în creştinismul românesc. 
În acest sens, apelul făcut de prefațatorul francez la 
mărturia lui Mircea Eliade e revelator prin sine însuşi şi nu 
mai are nevoie de vreun comentariu. Istoricul religiilor 
afirmă, în volumul [1 al Memoriilor sale, că pentru Corneliu 
Codreanu “Mişcarea Legionară nu constituia un fenomen 
politic, ci era de esenţă etică şi religioasă. Repetase de 
atitea ori că nu-l interesează cucenrea puterii, ci crearea 
unui «om now”. Necesitatea jertfei, leit-motiv al doctrinei 
legionare, e explicată de Baillet prin persistența temei 
arhaice — legate de creştinism prin intermediul poeziei 
populare (vezi Balada Meşterului Manole) — a zidirii 
spinituale. 

Contribuţia lui Claudio Mutti este cu atît mai 
binevenită cu cît istonografia noastră, cu prea puține 
excepții, este tributară, sub aspect metodologic, acelui 
mod dea gîndi unilateral şi tendențios exprimat în jargonul 
ideologiei democratice. Manualele de istorie definesc 
Mişcarea Legionară ca pe o unealtă a Germaniei hitleriste 
şi o acuză, printre altele, de a fi propagat o “ideologie 
monstruoasă”. În multe studii româneşti sau străine, Garda 
de Fiereste pur şi simpluetichetată drept aripa paramilitară 
a Mişcării Legionare, pe cînd acesta nu este decît unul 
dintre numele subcare aactivat politic Mişcarea Legionară. 
În realitate, fenomenul e mult mai complex şi mai nuanțat, 
iar înțelegerea lui presupune ca gîndirea să se elibereze de 
numeroasele prejudecăţi privitoare la istoria modernă şi 
contemporană a României. 

Studiul lui Claudio Mutti nu este un studiu critic de 
istorie literară şi nici un studiu de istorie generală, ci mai 
degrabă un studiu de istoria ideilor, ce-şi propune să 
dizolve nu doar prejudecățile noastre, născute din ignoranță, 
dar şi acuzațiile şi punctele de vedere ostile. Autorul 
încearcă să determine specificitatea Mişcării Legionare în 
cadrul fascismului sau al fascismelor, ajungind la concluzia 
că fenomenul are un caracter profund religios, 
legionarismul fiind, cel puţin în faza lui inițială, o mişcare 
de regenerare națională în spirit creştin. In acest sens, 
Claudio Mutti citează ilustrul punct de vedere al 
medievistului italian Franco Cardini, după care Garda de 
Fier reprezintă mai degrabă o mișcare religios-militară 
decit o mișcare politică: dată fiind strinsa ei legătură cu 
tradițiile româneşti, se impune o cercetare sociologică și 
antropologico-etnologică, mai mult decît o abordare 
ideologico-politică. Revoluția legionară e o revoluţie 
interioară, de regenerare morală, bazată pe o pedagogie 
comportamentală exemplară (a se vedea taberele de muncă 


ISTORIA ÎN ACTUALITATE 
3 PENELE € . 
REDA NGHELUIUI! 





şi cooperativele comerțului legionar). După Petre Ţuţea, 
legionarismul n-ar fi altceva decit naționalismul absolut, 
aşezat însă pe un temei greşit: naționalismul integral, care, 
după părerea sa, era impracticabil în condiţiile istorice 
respective. Chiar Philippe Baillet, în prefața mai sus 
menţionată, defineşte Mişcarea Legionară nu ca pe un 
partid politic, ci ca pe un ordin în care neofitul, pînă să 
devină membru cu drepturi depline, trebuie să treacă diferite 
probe, După expresia lui Codreanu, revoluția legionară 
“înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, economică etc. 
[...] este o şcoală spirituală; în care dacă va intra un om, la 
celălalt capăt va trebui să iasă un erou”, 

Semnificativ, în această privință, este şi următorul citat 
extras de Mutti dintr-un articol al lui Mircea Eliade, “O 
revoluţie creştină” (1937): “ ...nici una din revoluțiile care 
s-au făcut, sau sînt în drum a se face, nu s-a desfăşurat atit 
de total sub semnul spiritualului, ca cea a tineretului român. 
Nici una, mai ales, n-a încercat o atît de desăvirşită 
«reactualizare» a creştinismului răsăritean. De multe sute 
de ani, se părea că creştinismul răsăritean nu mai poate crea 
forme istorice [...]. Şi iată, deodată, la zece ani de la sincopa 
ortodoxiei ruseşti [...], apare o nouă formă de viaţă istorică, 
revoluționară, alimentată de ortodoxie!”. La fel de 
semnificativă este mărturisirea de credință a istoricului 
religiilor publicată în Buna Vestire tot în acelaşi an: “Cred 
în această biruință pentru că, înainte de toate, cred în 
biruința duhului creştin. O mişcare izvorită şi alimentată din 
spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă în 
primul rînd împotriva păcatului şi a nevredniciei — nu este 
o mişcare politică. Ea este o revoluție creştină. [...] Dar 
niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluție cu toată ființa 
sa, [...] niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viață 
călugăria şi ca mireasă — moartea ” 

După Eliade, revoluţia legionară reprezintă cea mai 
semnificativă schimbare cunoscută de România modernă, 


* Recenzie (aici retradusă în Redacţie, din limba italiană) la 
Claudio Mutti, Les plumes de l'Archange. Quatres intellectuels 
roumains ă la face de la Garde de Fer: Nae Ionescu, Mircea 
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Editions Hcrodes, 
Chalon-sur-Saâne, 1993 (cu o prefață de Philippe Baillet); 
trad. it.: Le penne dell'Arcangelo. Intellecttuali e Guardia di 
Ferro, Societă Editrice Barbarossa, Milano, 1994 (versiune 
revăzută şi adăugită); trad. rom.: Penele Arhanghelului. 
Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea 
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), 
Editura Anastasia, Bucureşti, 1997. Citatele din autorii români 
interbelici au fost date după sursele originale. Am adăugat 
recenziei o bibliografie a contribuţiilor autorului italian la 
cercetarea istoriei și spiritualității legionare. 


îndeosebi prin faptul că această revoluție tinde să creeze o 
nouă aristocrație a spiritului, avînd vie conştiinţa propriei 
misiuni istorice şi a “învierii neamului”. 

Cum se explică, prin urmare, adeziunea, acestor 
intelectuali de primă mărime la Mişcarea Legionară? Care 
va fi fost imboldul unei asemenea opțiuni şi cum s-au 
manifestat aceşti cinci intelectuali în respectivul context 
socio-politic şi cultural? Reînnodind la un nivel superior 
tradiţia naţionalismului formulat de Eminescu, elita 
intelectuală românească a perioadei interbelice a aderat în 
mare parte la legionarism, aceasta se datorează, în primul 
rînd, faptului că, în România ca şi în alte părți, principalii 
protagonişti ai boii Viil erau, în epocă, elemente de 
origine alogenă. În vreme ce cuzismul avea însă un 
caracter fundamental antisemit, legionarismul (mai ales 
dacă luăm în considerare prima sa fază, pînă la asasinarea 
lui Codreanu) a avut un caracter esenţial religios. În 
această privință, Constantin Noica se arăta preocupat în 
publicistica lui, printre altele, de a diferenția Mişcarea 
Legionară de cuzismul care o precedase. Din punctul său 
de vedere, legionarismul a descoperit parazitul ascuns 
înlăuntrul firii românului, nu un parazit din afară. 

Emil Cioran, după ce se disociase în mod public de 
propriul trecut, într-un interviu acordat lui Gabriel Liiceanu, 
în 1990, îl acuza pe profesorul Nae Ionescu de a-i fi tîrit 
generaţia într-un joc politic periculos şi nefast, întrucît, 
cum se ştie, profesorul de metafizică a fost considerat de 
mulți “eminența cenuşie” a Mişcării. Tot Cioran, într-un 
alt interviu, acordat în 1972 lui Francois Bondy, explică 
adeziunea intelectualității române la legionarism printr- 
un soi de alienare, nu fără legătură cu caracterul profund 
fatalistal românului, astfel că Garda de Fierar fi reprezentat 
pentru generaţia lui nici mai mult nici mai puțin decît “un 
leac al tuturor relelor: al plictiselii ca şi al blenoragiei”. 
Acelaşi Cioran, care în anii 30 era însufleţit de un fanatism 
nelimitat, declara că Balcanii constituiau “spațiul ideal al 
delăsării şi al ratări”. Cioran a urmat o cale mai degrabă 
paralelă cu cea a Mişcării Legionare, căci el era un 
antitradiţionalist. În Schimbarea la fațăa României, Cioran 
se lasă purtat de un fanatism fără echivoc. Aceasta îl face 
să vorbească de o adevărată “transfigurare a României” — 
nu o transfigurare abstractă, mediocră, goală de sens, ci 
una vie, frenetică, exultantă, reprezentativă pentru 
“mentalitatea tinerilor în noua Românie”. Lui Cioran îi 
repugna sistemul parlamentar, considerat o “ruşine a 
speciei umane, simbol al unei umanități degenerate, fără 
pasiuni şi fără convingeri”. A versiunea sa față de democrație 
i-o împărtășeşte, într-o scrisoare, şi lui Eliade: “Orice gest 
de distrugere a democraţiei în România e un act creator”, 
astfel că pentru el “revoluția legionară e ultima şansă a 
României”. 

Cit despre Nae Ionescu, acesta s-a dovedit, înactivitatea 
sa universitară, un adept al “creştinismului metafizic”: 
profesorul avea un cult pentru tradiția doctrinei creştine în 
desfăşurarea ei organică. După expresia lui Mircea 
Vulcănescu, Nae Ionescu s-a dovedit a fi “un om de stinga 
în politica socială”, dar “un reacționar de extremă dreaptă 
în tehnica politică”. Ela făcut dinziarul Cuvântul principala 
tribună pentru denunțarea “abuzurilor guvernamentale” 
(după ce organul fusese aproape un oficios al Palatului 
regal), criticînd pe faţă politica lui Carol II şi a camarillei 
acestuia. Profesorul a jucat, prin marea sa autoritate 
intelectuală, rolul de îndrumător direct al unei însemnate 
părți a elitei legionare, cu care a menținut o legătură 
permanentă. Nu degeaba Nae Ionescu a fost considerat 
maestrul spiritual al generației anilor “30. În 1933 Cuvântul 
a fost suspendat, iar Nae Ionescu arestat şi închis la Jilava. 
A murit în 1940, asasinat, pe cît se pare, din ordinul 
amantei lui Carol II. Arestat şi internat în lagărul de la 
Miercurea Ciuc, Nae Ionescu, cu conferințele sale (adunate 
mai tirziu în volumul Fenomenul legionar), transformă 
lagărul într-o adevărată universitate. Poetul Radu Gyr, 
internat şi el în lagărul respectiv, îşi amintea: “Nae Ionescu 
domina lagărul, cu formidabila lui linie de gîndire şi de 
scrutare a evenimentelor, cu prestigiul cu care, bolnav, 
suporta suferința, cu demnitatea şi noblețea cu care 
intimpina toate şicanele jandarmilor şi toate rigorile 
cumplite ale lagărului” (Radu Gyr, “Suferință, jertfă şi 
cintec ”, trad. în 4lpasso con l'Arcangelo. Ritmi legionari, 
Parma, 1982). 

Nici unul dintre aceşti corifei ai “culturii angajate” n- 
a fost înscris în Legiune în sensul formal ŞI birocratic al 
termenului, deşi există unele mărturii (cea mai elocventă 
fiind cea a lui Evola) conform cărora Mircea Eliade ar fi 
făcut parte din cuibul “Axa”, condus de Mihail 
Pol ihroniade; totuşi au trăit cu toții — şi nu putea fi altfel - 
spiritul epocii lor. 

Gabriel STĂNESCU 











Comenie 2 Cada 


CINCOLANU 
E NANIPESTI 





IL CAPITANO 





II. PROCESSO 
CODREANU 








IL CROLLO DI 
UN'OLIGARCIIIA 





om pa e Ve 


> Li 


PUNCTE CARDINALE 





—.-- : 


, 


TRADUCERI ȘI EDIȚII 


e Dai 24 i în ode bt il dia 


lon I. Motza, L 'uomo nuovo [Cranii de lemn], Edizioni di 
Ar, Padova, 1978 (după care s-a făcut şi traducerea spaniolă 
alui Antonio Medrano: E! hombre nuevo, Ediciones Ojeda, 
Barcelona, 1999). 

Codreanu, Corneliu Z., Circolari e manifesti [Circulări şi 
manifeste), Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1980. 

Codreanu, Corneliu Z., J] Capo di Cuib [Cărticica şefului 
de cuib), Edizioni di Ar, Padova, 1981; reed. 2002. 

*** Al passo con l'Arcangelo. Ritmi legionari (Cântece 
legionare), Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1982. 

Banea, lon, /! Capitano [Căpitanul], Edizioni all insegna 
del Veltro, Parma, 1983 (apărută în acelaşi an şi la Mânchen, 
în Colecţia “Europa”/lon Mării). 

Codreanu, Corneliu Z., Per i legionari. Guardia di Ferro 


- 
3 


- 


a) în volume: 


— Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all'insegna 
del Veltro, Parma, 1989; trad. rom.: Mircea Eliade şi 
Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995. 
— Les plumes de IArchange. Quatres intellectuels 
roumains ă la face de la Garde de Fer. Nae lonescu, 
Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Editions 
Herodes, Chalon-sur-Sa6Gne, 1993 (cu o prefață de 
Philippe Baillet);, trad. it: Le penne del/Arcangelo. 
Intellecttuali e Guardia di Ferro, Societă Editrice 
Barbarossa, Milano, 1994 (versiune revăzută şi 
adăugită), trad. rom.: Penele Arhanghelului. Intelectualii 
români şi Garda de Fier (Nae lonescu, Mircea Eliade, 
Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), 
Editura Anastasia, Bucureşti, 1997. 

— "Evola e la Romania”, introducere la Julius Evola, La 
tragedia della Guardia di Ferro, a cura di Claudio Mutti, 
Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1996, trad. rom.: 
Julius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra 
fenomenului legionar, Editura FRONDE, Alba lulia- 
Paris, 1998 ('Evola şi România” — pp. 11-38, cu 
precizarea: “Introducere revăzută şi adăugită pentru 
ediția românească”). 

— “Nota editoriale” la Constantin Papanace, La genesi 
ed il martirio del Movimento Legionanio Romeno, | 
Cinabro, Catania, 1998. 

- Eliade, Vâlsan, Geticuse glialtri. La fortuna di Guenon 
tra i Romeni, Edizioni allInsegna del Veltro, Parma, 
1999 [cartea este tradusă în româneşte şi îşi aşteaptă 
editorul — sau sponsorul — român]. 

—“Nota editoriale” la |. Antonescu, A. Constant, Peruna 
Romania legionania, Settimo Sigillo, Roma, 2000. 

— Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziție, Editura 
Vremea, Bucureşti, 2001. 


a) în periodice: 

—“La spiritualite l&gionnaire”, în Totalite, anul VII, nr. 18- 
19, 1984, pp. 204-208 

—“EmilCiorane il suo pensiero politico”, în Stona Ventă, 
nr. 3, august-septembrie 1991/ nr. 4, octombrie- 
noiembrie 1991. 

— “Cioran e la Guardia di Ferro”, în Avanguardia, anul 
X, nr. 73, noiembrie 1991, trad. rom.: "Emil Cioran şi 
Garda de Fier”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, 
ianuarie 1996, pp. 6-7 

— “Socrate tra i legionar”, în Avanguardia, anul XI, nr. 
77, martie 1992. 

—"Morto esule legionario romeno” , în L'Umanită, 1 iulie 
1993. 

— “Processate il professore”, în L'talia settimanale, 


 STUDIIŞIARTICOLE 


i îi Bat dată PRE i i 

(Pentru legionari), Edizioni di Ar, Padova, 1984. 
Testamento di lon Motza [Testamentul lui lonel Moța], 
Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1984. 

Sima, Horia, // crollo di un 'oligarchia [Sfirşitul unei domnii 
singeroase), 2 vols., Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 
1985/1986. 

*** J] Processo Codreanu | Procesul lui Codreanu din mai 
1938], a cura di Honia Cosmovici, Edizioni all'insegna del 
Veltro, Parma, 1989. 

Motza, lon |. Corrispondenza col Welt-Dienst (1934- 
1936) [Corespondenţa cu “Serviciul Mondial": 1934- 
1936), Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1996. 
Ionescu, Nae, /]fenomeno legionario [Fenomenul legionar], 
Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1998. 


septembne 1993 (sub pseudonimul C. Veltri). 

— "Heidegger sui Carpazi”, în Onon, anul II, nr. 11, 
noiembrie 1993. 

—"Elena Codreanu: le mie pngioni”, în L Italia settimanale, 
apnlie 1994 (sub pseudonimul C. Veltni). 

— “Quando Indro esaltava Codreanu”, în L'talia 
settimanale, 3 august 1994 (sub pseudonimul Omar 
Muti). 

— "Elena Codreanu racconta”, în Onon, decembrie 
1994, trad. rom.: "Elena Codreanu povesteşte. ”, în 
Puncte cardinale, anul V, nr. 2/50, februarie 1995, pp 
6-7. 

— "Vasile Lovinescu el suo ambiente”, în Heliodromos, 
serie nouă, nr. 9, iama 1995, pp. 17-25. 

— "Codreanu e Italia”, în Pagine libere, apnlie 1995. 
— "Il «Capitano» in Italia. | rapporti fra Codreanu e la 
nostra nazione”, în Stona del XX secolo, anul II, nr. 12, 
apnlie 1996, pp. 37-40; trad. rom. "«Căpitanul» în 
Italia”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 8/68, august 
1996, p. 5. 

— "L'inquisizione manxista contro Mircea Eliade”, în 
Pagine libere, septembne 1996, pp. 48-50; trad. rom.: 
“Inchiziția manxistă împotriva lui Mircea Eliade”, în 
Puncte cardinale, anul VII, nr. 2/74, februarie 1997, p. 
3, reluat în anul IX, nr. 4/100, apnlie 1999, p. 18 (cf şi 
Penele Arhanghelului .., ed. rom. cit., pp. 121-129). 

— "| legionari romeni nella guerra di Spagna”, în Stona 
del XX secolo, noiembne 1996, pp. 51-57; trad. rom: 
"Legionani români în războiul din Spania”, în Puncte 
cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, pp. 4-5. 

— "Ifigenia legionaria”, în Ongini, nr. 13/1997, pp. 10-14; 
trad, rom.. “Ifigenia legionară”, în Puncte cardinale, anul 
XI, nr. 11/131, noiembrie 2001, pp. 6-7. 

—"lon Moţa şi «Serviciul Mondial»”, în Puncte cardinale, 
anul VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 10-11. 

"Mircea Eliade vad alatt”, în Pannon Front(Budapesta), 
1 iunie 1999 

—"Comeliu Codreanu e Italia”, în Raido, anul IV, nr. 16, 
1999 

— "Codreanu secondo Montanelli”, în Origini [supliment 
al revistei Onon], februanie 2000. 

—"Acolloquio con Elena Codreanu”, în Ongini[supliment 
al revistei Orion], februarie 2000 

— “Mircea Eliade e | Olocausto”, în Onon, nr. 200, mai 
2001, pp. 39-41; trad. rom.: "Mircea Eliade şi 
Holocaustul”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 12/132, 
decembrie 2001, p. 15 

—"Lepennedell' Arcangelo: rivoluzione conservatrice in 
Romania?”, în Onion, nr. 201, iunie 2001. 

— "Anche Cioran sotto processo?”, în Onon, nr. 203, 
august 2001 


Ianuarie 2003 NR. 1/145 PAG. 13 








MIRCEA ELIADE 


ŞI 
GARDA DE FIER 


CLAUDIO MUTTI 


MIRCEA ELIADE, 
LEGIUNEA 


NOUA INCHIZIȚIE 





PAG. 14 NR. 1/145 Ianuarie 2003 








PUNCTE CARDINALE 


profiluri lirice DAN IOAN NISTOR profiluri lirice 


me ii e TI i 


Medicul poet DAN IOAN NISTOR, stabilit la Constanţa, unde am avut bucuria 
să-l cunosc în toamna anului trecut, s-a născut la 6 ianuane 1942 în părțile Hunedoarei 
(Petroşani), ca fiu al preotului Marcu Ulpiu Traian Moşic şi al presbiterei Cornelia. Tatăl 
său fiind închis de comunişti, ca “element periculos” pentru regimul ateo-materialist al 
vremii, fiul este nevoit, pentru a-şi putea face studiile superioare, să recurgă la adopția 
formală de către o familie minerească (deci “cu origine sănătoasă”). A urmat, sub noua 
identitate civilă, Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, devenind un reputat 
medic stomatolog. 

Profesionalismul carierei medicale a fost fericit dublat de o înzestrare poetică altoită 
pe o deosebită sensibilitate religioasă. A debutat editonal în 1996, cu volumul PELERIN 
PE DRUMUL MASLINILOR (Editura Metafora, Constanța). În 1998, la aceeaşi 
editură, îi apare al doilea volum de versuri: DOAMNE, NU SPRE SEMEȚIA MEA 
(încheiat cu o emoţionantă mărturisire de credință în duh isihast). Volumul al treilea — 
ACUM ESTE VREMEA (Editura Menora, Constanța, 2000) — beneficiază de un scurt 


Stefan Orth, Destin (detaliu) 





cuvînt înainte al academicianului Virgil Cândea, din care citez: “Versurile lui Dan Ioan 
Nistor sînt solilocvii şi rugăciuni, mărturisiri şi chemări către aproapele, imnuri de slavă 
lui Dumnezeu. În ordinea destăinuirii lor ele pot fi citite, însă, şi ca o autobiografie 
spirituală în versuri, în tradiția de frumusețe şi lumină a lui Mihai Eminescu şi Vasile 
Voiculescu. Ele ne dezvăluie urcușul interior al poetului, pildă ziditoare de suflet, pentru 
că este lucrarea unui slujitor al oamenilor prin faptă — ca tămăduitor de suferinţe, prin 
demers intelectual — ca poet, dar şi lucrarea unui slujitor al lui Dumnezeu prin toată viața 
lui — ca rugător”, 

Publicăm grupajul de mai jos ca pe un omagiu adus poetului la împlinirea virstei 
de 61 de ani. Poeziile aparțin volumului inedit TACEREA TA-MI GRĂIEŞTE, iar 
selecția a fost făcută, cu îngăduința autorului, în Redacţie. Face excepție inedita 
“Trăiesc”, neintegrată volumului respectiv, dar pe care o publicăm în contextul 
vecinătății cu teopoetica mistică a Sfintului Ioan al Crucii, de care autorul român se 
descoperă nu o dată catalizat, ad maiorem Dei gloriam. (R. C.) 


TRĂIESC 


«Vivo sin vivir en mi 

y de tal manera espero 

que muero porque no muero». 
(San Juan de la Cruz) 


Trăiesc 

prin cele ce 

trăieşti 

în mine, 

de ai lăsat 
„ nădejdea 
săpoarte 
"cudorul 
de Tine 
Viafeă | 
fără de moarte. 


- 


A TI e ej 





| XĂXAVII 
Tăcerea Ta-mi grăieşte rugăciunii, Veşnicia Ta 
să cresc în adevăr, mai aproape Să fie într-a mea 
în al Tău gind “vădirea Tainei, vreme o fărîmi, 
viul meu vestmint, Duhul, cînd toaca 
“acu, Viaţa lui Dumnezeu mistuie serile, 
acum este vremea” într-al 
din nou să mă nasc, XIII lacrimii rod 
din Viul Tău Cuvint. să petrec 
Într-ale Tainei timpul, 
V viu Te strecori, fcicerile. 
să-mi risipeşti 
Iisuse, îndoiala, XLV 
sub semnul mă cerți uneori. 
biruinței Tale, Pe culmi aştemi Nu-i este dat 
“dezlează lanţurile fiece amurg, slăbiciunii noastre 
multelor mele căderi ", să-l însoțesc Să spargă 
descoperă-mi cu cele ce Taina, 
a Cwwvintului spre Tine curg, credinţei 
haină, ferice să fie putere i-ai dat, 
intru vrednicia viețuirea intru frumuseţea 
nespuselor tăceri. de-apoi, Sinelui 
nelăsînd “să moară să Te laşi 
), € vecia Ta sublim aşteptat, 
întemnițată-n noi”. semne 
Harul descoperă mi-ai dat mereu 
povara lăcerii să Te caut — 
din sufletul meu, Adevăr 
sub aripa al lăuntrului meu. 





Pra NP LL —_.__—— ——_——.”. C ——_ — —— .ş 


dea 





PUNCTE CARDINALE Ianuarie 2003 NR. 1/145 PAG. 15 


ULTIMELE APARIȚII 
LA EDITURA CHRISTIANA 


ZII DRP SL 











”, A S 4 _ A săi 
ea E Da + 
“INTEGRALA: 23) 
OPEREI POEȚICE: 
cu sextal spanioi original și cu frazpihete 
Z = Bin-comentarțile 4eologice în proză za 


. n" 


PN N PSDĂ iai i o 


Sfîntul loan al Crucii, Integrala operei poetice, 
cu textul spaniol original şi cu fragmente din 
comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă 
şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca 
Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, din 
Bucureşti, 2003 

Cu Sfintul loan al Crucii (1542-1591) Apusul a 
cunoscut unul dintre momentele lui de grație mistică, iar 
Spania creştină şi imperială, la apogeul gloriei sale, şi- 
a agonisit cea mai desăvirşită expresie lirico-religioasă 
în grai castilian. 

În poezia misticului carmelitan, ca şi în vestitele 
sale comentanii teologice în proză, se întilnesc tradiția 
mistico-teologică timpurie a Răsăritului (mai ales 
Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Sfîntul loan Climax) cu 
tradiția mistico-teologică mai tîrzie a Apusului (mai ales 
Sfîntul Bernard şi Meister Eckart), mărturisind, o dată 
mai mult, unitatea esenţială a Europei creştine. 


Pa 
* 


' 
A” 
pia 


o. 
SS 
Da 
- -. 
/ 

























ASOCIAȚIA MEDICALĂ CRESTINĂ «CHRISTIANA» 
Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chr(2mediasat.ro 

















INITIAŢIVA ÎNFIINŢĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 

ANUL ÎNFIINŢĂRII: 1990. 

TEMEIUL STATUTAR: asociaţie creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială şi spirituală; 
promovează conceptul de medicină creștină 














RLALIZARI PANA ÎN PRI ZENI 





e 27 de filiale în România, cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenţi şi 5.000 elevi în curs 
de şcolarizare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent medical, 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (peste 50 titluri de carte editate), 

e a inițiat şi sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 

e a organizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă, în țară şi străinătate, pe teme medicale şi de 
filantropie. 























Lu +» UYa a 


"seve | LI *% . 
Vechiul Testament în tălcuirea Sfinţilor Părinţi 


Pr. loan Sorin Usca, Vechiul Testament în filcuirea 
Sfinților Părinţi: II. Ieşirea, Editura Christiana, 
Bucureşti, 2002 (este iminentă şi apariția volumului 
III: Leviticul, aflat deja sub tipar) 

Seria de tilcuini verset cu verset ale cărților Vechiului 
Testament, inaugurată prin volumul despre Facere şi 
continuată prin volumul de față, realizată de preotul 
timişorean loan Sorin Usca (vechi colaborator al 
Punctelor cardinale), se. întemeiază cu precădere pe 
marele tezaur exegetical patristicii răsăritene, dar aduce, 
de cîte on este cazul, şi precizări istorico-filologice de 
dată recentă. 

Autorul îmbină rigorile teologiei cu exigenţele 
culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru, 
adresat mai ales seminariştilor şi studenților în Teologie, 
dar şi intelectualității creştine în general. 












IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI 







În Bucureşti, activitatea Asociației, în principal a şcolii și a editurii, se desfăşoară într-o clădire 
închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării să 


nu mai acorde şcolii avizul de funcționare. 
Pentru construirea unui sediu propriu. conform proiectului anexat, Asociația are nevoie de cca 


140.000 dolari SUA. 
Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităților, la acest proiect. 





































Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, Preşedinte 


















Persoane de contact: Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei (tel: 4915133); Prof. Elizeta Dincă, director 
al şcolii (252 05 17); Biol. Nicoleta Macovei, manager al şcolii (tel: 448 03 07). 

















Cont în valută: i 

ROMANIAN BANK FOR DEVELOPMENT GSG Cont în lei: 
A.F.M.C. CHRISTIANA 

Bucharest Branch IRIS! 

4 Doamnei Street, 3 District Bucharest, Romania A: a : ei 

Account: $410251100296130457 5 

Code Swift: BRDEROBU 

Titular cont: A.F.M.C. CHRISTIANA (Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti, cod postal 73381) 
















Numărul următor al Punctelor cardinale 
va fi dublu (februarie-martie) şi va apărea, 
în 24 de pagini, spre jumătatea lunii martie. 





Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), [ehnoredactare computerizată 

Răzvan CODRESCU (redactor şef), "PUNCTE CARDINALE" 
_PUNCTE CAADINALE___ Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
B.R.D. Sucursala SIBIU Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 7 AENE > 9 
Cont nr. $V02146903300 Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 Printing Company 



























PAG. 16 NR. 1/145 Ianuarie 2003 





PUNCTE CARDINALE 





SOMNUL ACADEMIC NAȘTE MONSTRI 


Misteriosul Codex Rohonezi (numit astfel după 
localitatea în care a fost păstrat pînă în 1907), al cărui original 
se găsește în arhivele Academiei de Științe a Ungariei, 
incitase mai multe generaţii de filologi şi istorici, care l-au 
cercetat atent, de pe la 1838 pină spre 1970, fără a-l putea 
descifra. Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese că 
hirtia manuscrisului datează din prima jumătate a secolului 
al XVI-lea şi este de origine italiană, iar straniul alfabet 
folosit cuprinde un număr deconcertant de semne (cam de 
zece ori mai mare decit totalul literelor existente în vreun 
alfabet cunoscut). 

Pe la începutul anilor “80, obținîndu-se oficial o copie 
integrală a codex-ului respectiv, lon Popescu-Puţuri, directorul 
de atunci al Institutului de Studii Istorice şi Social Politice 
din Bucureşti, o încredințează spre studiu cercetătoarei 
Viorica Enăchiuc, care a decretat încă din faza preliminară 
descifrăni (fapt el însuşi suspect, semănînd nu atit cu stabilirea 
unor “ipoteze de lucru”, cît mai degrabă cu elaborarea 
oarecum apriorică a unui set de idei fixe, sub care s-a 
desfăşurat toată munca ulterioară, la modul procustian) că ar 
fi vorba de un corpus de texte redactate inițial spre sfirşitul 
secolului al XI-lea şi în prima jumătate secolului al XII-lea, 
“într-o limbă latină vulgară (dacoromână), cu caractere 
moştenite de la daci”. Lăsînd la o parte (pentru că se poate 
discuta) faptul că noțiunea de “latină vulgară” denumeşte 
mai degrabă ultima fază istorică a limbii latine vii, în aspectul 
ei popular, iar nu ansamblul pestniţ al limbilor neolatine din 
stadiul lor preliterar (limba Jurămintelor de la Strasbourg, bunăoară, nu e “latină vulgară”, 
ci “franceză veche”, nu e vanetate dialectală a latinei tirzii, ci deja o altă limbă din marea 
famile a limbilor romanice), nu-ți trebuie mari competenţe sau acuități lingvistice ca să vezi 
că limba “descifrată” şi “transliterată” latineşte de cercetătoarea româncă (după două decenii 
de eforturi cvasimamiacale) nu prea seamănă nici cu latina clasică, nici cu latina medievală, 
NICI cu ceea ce se știe îndeobşte despre latina populară, nici cu româna veche, nici cu vreo 
altă limbă neolatină cunoscută, iar “latinitatea” lexicului ei, ce se vrea atestată de aşa-numitul 
“Vocabular comparat” de la sfirşitul lucrării, este una extrem de chinuită, violentind la tot 

pasul legile fonetice ale trecerii de la latină la limbile romanice, sub sugestia unor analogii 
forțate şi adeseori naive, aflindu-și unicul temei în fantezia autoarei (altminteri prolifică şi 
nu lipsită de erudiţie', cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, şi cu delirunle sublime 
ale unui Nicolae Densușianu din Dacia preistorică, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile 
Lovinescu alias Geticus-— din Dacia hiperboree, ca să nu mă refer la enormităţile colportate 
astăzi de un Adrian Bucurescu, altminteri bun gazetar, sau — cînd se lasă furat de nostalgii 
daco-geto-gotice — de un Andrei Ionescu, altminteri solid hispanist). Nici nu e de mirare că 
autoarea, marginalizată de lumea academică, şi-a tipărit lucrarea la o editură de tot obscură 
ŞI şi-a găsit audiență mai ales printre protocronişti şi tracomani, rezultatele finale ale cercetăni 
sale — “Descifrarea Codexului Rohoncz” — fiind prezentate “în cadrul celui de al II-lea 
Congres Internațional de Dacologie — Burebista, 2001, organizat la Bucureşti şi Orăştie în 
perioada 15-18 august 2001,sub egida Societății [țineţi-vă bine!) «Dacia Revival Intemational 
Society of New York», sub preşedinţia domnului Napoleon Săvescu, doctor în medicină şi 
istone” (citeşti şi nu-ți vine să crezi!), unde a şi fost premiată. Asistenţa trebuie să fi gustat 
enorm nu atit “latinitatea” acestei străromâne sui generis, cît presupusa origine dacică a 
greoiului alfabet utilizat în codice”, fără să se mai sinchisească de faptul cu totul straniu (ca 
să nu spun imposibil) ca o limbă care posedă un asemenea sistem de scriere (altminteri strict 
fonetic, perpetuat, cu limbă cu tot, pînă cel puţin în secolul al XVI-lea, cînd s-a executat 
manual pretinsa “copie” ilustrată ajunsă pînă la noi”, cu neputinţă de realizat în condiţii de 
ignorare completă a limbii şi a sistemului de notare în cauză) să nu mai lase nici o altă urmă! 
Cum straniu e şi faptul că tocmai dacii/geţii, despre care s-a spus că, asemeni majorității 
tracilor, trebuie să fi cunoscut interdicția ntuală a scrisului (atestat tirziu şi numai în “relațiile 
diplomatice”), să fi inventat şi perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atît de 
complicat, rezistînd pînă tîrziu concurenței alfabetelor latin, grec şi chiar glagolitic! Să fi fost 
vorba de un sistem de scriere secret sau chiar inițiatic, destinat unei minontăţi păstrătoare a 
tradiţiei precreștine, încă vii chiar în zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de ipoteză, 
nesprijinită de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, ține însă mai mult 
de orizontul ficţiunii (ca în Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu) decît de cel al ştiinţei, 
oricît de larg am concepe-o pe aceasta din urmă. 

Și dacă am admite că cercetătoarea, chiar înșelindu-se asupra identității limbii 


” Viorica Enăchiuc, Codex Rohonczi. Descif/rare, transcriere şi traducere/ Dechi/Jrement, 
transcription et traduction, Editura ALCOR EDIMPEX SRL, Bucureşti, 2002, 831 pagini 
(ediţie bilingvă româno-franceză, conținînd reproducerea facsimilată a originalului, 
transcrierea lui cu caractere latine, traducerea românească şi versiunea franceză, precum și 
numeroase auxilii: prefaţă, cuvint înainte, note şi comentarii, postfață, bibliografie, vocabular 
comparativ, hărți istorice). 

|. Are dublă calificare (filologică şi istorică), precum și o întinsă experienţă în arheologie şi 
epigrafie. 

2. Presupusul vechi alfabet dacic ar fi conţinut la origine cam 150 de semne, dar marea curiozitate, 
amintind mai degrabă de limbile semitice decit de cele indo-europene, rămîne că “ductul scrierii este 
de la dreapta la stînga, iar textul se citește de jos în sus, primul rînd, deci, devenind ultimul din fiecare 
pagină”, 

3, 448 de pagini, format 12/10, “fiecare cu cirea 9-14 rînduri”, în care sint intercalate și 87 de 
miniaturi rudimentare, ce vor fi avut rolul lor în economia “descifrăni” țextului (aspect asupra căruia 
autoarea promite să dea lămuriri depline într-un alt volum), dar și un sistem de notație muzicală, 
descifrat de prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, ceea ce a permis reconstituirea sonoră (caseta anexă 
se livrează împreună cu cartea) a “celei mai vechi melodii laice românești cunoscute pină acum”. 


Viorica Enăchiuc 


Mohonrzi (odex 


Desscifrare, transcriere si traducere 
Dechiffrement, transcription et traduction 





respective (de ce, la urma urmelor, n-ar fi chiar geto-daca în 
care stihuise şi Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului 
aferent (cel mai eteroclit din cîte a cunoscut istona), a găsit 
totuși cheia descifrăni celor patru “cărți” ale manuscrisului 
şi a dat o traducere în general corectă (ceea ce nu este cu totul 
exclus), rămînem destul de dezamăgiți de incoherenţa unor 
segmente întregi“, de elementaritatea belicoasă şi de 
monotonia aproape acefală a textelor “arhivate în cancelaria 
statului blak”*, pe care autoarea ni le prezintă astfel (p. XIII): 
“Cugetănile, proverbele şi îndemnurile pline de înțelepciune 
din textele Codexului sînt expresii ale folclorului şi ale 
filosofiei vechilor daci. Textele cărților I, II şi IV sînt 
semnate de mitropoliţii blaki Sova Trasiu, Niles şi respectiv 
Timarion. Cartea a III-a reprezintă textele unor cuvîntări, 
solii şi alianțe, proverbe şi cunoştinţe astronomice şi 
muzicale...” 

Nici pomeneală de spiritul bisericos al voievozilor de 
mai tirziu, nici de spiritualitatea ortodoxă a vlădicilor: iată, 
aşadar, o insulă de dacitate în plin Ev Mediu bizantin, un stat 
geto-blak aliat cu puterile creştine ale vremii, dar în care 
mitropoliţii nu propovăduiesc pacea evanghelică, ci patosul 
războinic“, hrăniți nu de moştenirea lui Hristos şi a Apostolilor, 
ci de moştenirea lui Zalmoxis şi a lui Deceneu! “Luptaţi”, 
“loviți”, “zdrobiţi”, “biruiți”, “tăiați”, “radeţi”, “brăzdaţi” 
sau “secerați” duşmanii (pecenegi, cumani, unguri 
“mlăştinoşi”, “şobolanii” de uzi, “oamenii galbeni” în speță) 
sînt îndemnurile care se repetă obsesiv în tot codicele, în 
lungi şarje retorice (punctate interjecțional: a! a0!), restul fiind neesențial. Tinerii sînt crescuți 
în mistica războiului şi numiţi “şoimi” ai patriei dace (Ceauşescu ar fi juisat!); os de 
tarabostes (pileati), ei ţin la mare preţ căciula (semn distinctiv al maturității războinice), pe 
care sint îndemnați să se jure a fi necruțători în luptă, binemeritindu-şi astfel renumele de 
“căciulari”. Simptomatic şi reprezentativ pentru întregul codice (în tălmăcirea propusă de d- 
na Enăchiuc) este aşa-numitul “Cîntec de luptă al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1, reprodus 
şi pe coperta finală): “Lovind, biruieşti, strigaţi în apărare! / Strigaţi unirea cu însuflețire! 
Uniţi lo- / viţi pe uzi! Astfel, mergînd cu Vlad, mergeţi să / biruiți! Conducătorul blakilor, 
Vlad, să lovească biruitor!” (în limba lor “vulgară”, pe care au pierit fără urmă prin secolul 
al XII-lea, “șoimii” cîntau așa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS 
NEOD DALY UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA-/ TI GER BLAC VLAD 
URA NEC), 

Rămin multe de explicat în volumul ce ar urma să complinească ediția. Aparenta 
coherență internă de ansamblu a demersului d-nei Enăchiuc nu trebuie să înşele o recepție 
mai puțin avizată: adeseori şi nebunia este perfect coherentă în sistemul ei de referință. 
Precedentele protocroniste din cultura română a ultimilor două sute de ani, de la romanomania 
delirantă a şcolii latiniste, trecînd prin Nicolae Densuşianu şi Vasile Lovinescu, pină la 
tracomania analfabetă a lui Iosif Constantin Drăgan şi a ciracilorsăi, sau pînă la protocronismul 
ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe care-l reîntilnim şi ca entuziast prefațator al 
lucrănii d-nei Enăchiuc), oferă destule exemple în acest sens. Pînă la scontatul volum 
explicativ (şi pină la schiţarea unei reacții publice din partea specialiştilor intrați în hibemare), 
acest prim volum nu pare să reziste decit prin fotocopia straniului document onginal. 

In fața unei asemenea provocări, de ce tac instanțele noastre academice? Dacă totul 
reprezintă o unaşă mistificare, cu sau fără voie, de ce nu este avertizat publicul larg, măcar 
cuun minimum de contra-argumente autorizate? lar dacă nu este o mistificare şi dacă în toată 
această ofertă există un simbure de adevăr, atunci de ce nu se arată gradul ei de importanță, 
fiind la mijloc o miză care priveşte deopotrivă istoria limbii, istoria literaturii şi istona 
generală a românilor? Oare forurile universitare şi academice nu mai au nici o răspundere 
deontologică și morală în societatea românească, lăsînd ca publicul să fie manipulat în voie 
de senzaționalismul sfertodoct al posturilor de televiziune (cum s-a întîmplat, nu demult, cu 
o amplă emisiune ditirambică închinată “descoperirii epocale” a d-nei Enăchiuc)? Întrucît 
demersul, înainte de a putea fi evaluat istoriografic, stă sau pică sub aspect lingvistic, ce 
așteaptă pentru a se pronunța cei ce au competența şi datoria să o facă? Sau e cumva 
îndreptățită aserțiunea că lingvistica românească a murit maian cu regretatul Iancu Fischer? 


Răzvan CODRESCU 





4, lată o mostră: “Ai ucide primejdii luptînd, iată tăişuri înverşunate ai birui cu înverşunare în 
curățire...” etc. (c/. Cartea |, VII, 1). 

5. Stranietăţii lingvistice i se adaugă stranietatea istorică: acest “stat blak centralizat”, contemporan 
cu Bizanțul Comnenilor, sub conducerea politică a nemaiatestatului “Vlad, cîrmuitorul blakilor 
[uneori numiţi în text şi geţi sau daci, aşa cum țara este numită Dacia!], stăpîn şi vrednic de a fi rege”, 
şi sub conducerea religioasă a mitropoliţilor la fel de nemaiatestaţi Sova Trasiu, Niles şi Timarion, 
întins, nici mai mult nici mai puţin, decit “în stînga Tisei, pînă la Nistru, şi de la Dunăre pînă în 
apropierea munţilor Cernahora”, aliat de încredere al Imperiului bizantin, dar încheind alianţe, 
“după caz”, şi cu goții, ungurii, venețienii sau cruciații occidentali, nu a atras în nici un fel atenţia 
vreunui cronicar străin contemporan, fie el răsăritean sau apusean, nici n-a fost păstrat în vreun alt 
fel de memoria localnicilor, ci a fost înghiţit de o uitare generală fără cusur (şi desigur fără precedent 
în istoria europeană)! Pe de altă parte, ar fi o culminaţie a “nenorocului” nostru istoric ca o limbă 
şi un alfabet precum cele cu pricina, dacă nu reprezintă doar amuzamentul vreunui poznaş din 
secolul al XVI-lea, să nu fi transmis posterității vreun text mai acătării, ci doar acest talmeş-balmeş 
de discursuri monocorde şi solii puerile, dintre care multe trezesc mirarea că au fost reținute într- 
o arhivă de cancelarie domnească, oricît de scăzut ar fi fost nivelul ei politic şi cultural. 

6. Atit de specific daco-geților, cum dau mârturie sursele antice: “Acolo la ei puteai să vezi peste 
tot săbii, platoşe, lânci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” (Dio Chrysostomos), 
căci getul "c-o mînă e pe armă, cu cealaltă pe plug” (Ovidiu).