Paulo Coelho — Invingatorul Este Intotdeauna Singur

Paulo Coelho 


Paulo Coelho 


Învingătorul Este 
Intotdeauna Singur 


O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, 
cei care ne îndreptăm către Tine. 
Amin. 


Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi 
pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul 
vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât 
hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la 
corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, 
nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ 
sunteţi voi decât păsările?! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, 
poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să 
faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte? 
Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că 
nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul 
dintre aceştia. 

Luca 12; 22-27 


Oricine ai fi tu cel care mă ţii acum în mână, E ceva fără de 
care totul va fi inutil, Un avertisment cinstit înainte de a 
continua să mă ispiteşti: Nu sunt ce credeai tu, ci sunt cu 
totul şi cu totul diferit. 

Cui i-ar plăcea să devină un adept al meu? 

Cui i-ar plăcea să-şi anunţe candidatura la afecțiunea 
mea? 

Calea e nesigură, rezultatul e incert, distructiv poate. 

Va trebui să renunţi la tot, eu îţi cer să mă ai drept 
standard unic şi exclusiv, Chiar şi aşa iniţierea ta va fi şi ea 
lungă şi obositoare, Orice teorie din viaţa ta trecută şi orice 


conformare la vieţile din jur vor trebui abandonate, Lasă- 

mă aşadar acum înainte de a te tulbura mai mult, ia-ţi mâna 

de pe umărul meu, Lasă-mă deoparte şi urmează-ţi drumul. 
WALT WHITMAN: LEAVES OF GRASS 


Pentru N. D. P, care s-a coborât pe pământ pentru a ne 
arăta calea Luptei celei Drepte 


Prefaţă. 

Am susţinut adesea în cărţile mele că visurile noastre au 
un preţ şi e foarte important să-l plătim. Dar în ce măsură 
pot fi visurile manipulate? De câteva decenii, trăim într-o 
cultură care privilegiază faima, banii şi puterea. Mulţi au 
ajuns să creadă că sunt singurele valori ce merită căutate, 
fără să-şi dea seama că cei care fac cu adevărat jocurile, în 
spatele cortinei, rămân anonimi, ştiind că cea mai eficientă 
putere e cea care trece neobservată - până când e prea 
târziu şi suntem prinşi în capcană. Cartea mea este despre 
această capcană. 

În învingătorul este întotdeauna singur, trei din cele patru 
personaje principale lasă ca visurile lor să fie manipulate: 
Igor, un milionar rus, care crede că, atât timp cât 
motivațiile sunt bune, crima e permisă, şi omoară oameni 
pentru a le uşura suferinţa şi pentru a o recâştiga pe femeia 
iubită. 

Hamid, un magnat al modei, care a pornit la drum mânat 
de intenţii bune şi a sfârşit prin a fi acaparat de însuşi 
sistemul pe care încerca să-l folosească în favoarea lui. 

Gabriela, care, ca mulţi alţii din zilele noastre, e convinsă 
că faima e un scop în sine, cea mai de seamă răsplată a unei 
lumi care consideră celebritatea suprema împlinire. 

Acesta nu este un thriller, ci un portret necruţător al 
situaţiei în care ne aflăm. 

PAULO COELHO 


3:17 A.M. 

Pistolul Beretta Px4 compact e puţin mai mare decât un 
telefon mobil, cântăreşte aproape 700 de grame şi poate să 
tragă zece focuri. Mic, uşor, fără să lase urme vizibile în 
buzunarul care-l adăposteşte, calibrul mic are un avantaj 
enorm: în loc să traverseze corpul victimei, glonţul se 
loveşte de oase şi zdrobeşte tot ce-i iese în cale. 

Evident, şansele de supravieţuire după o împuşcătură cu 
gloanţe de acest calibru sunt şi ele mari; există mii de 
cazuri în care nu a fost atinsă nici o arteră vitală, iar victima 
a avut timp să reacționeze şi să-şi dezarmeze agresorul. 
Dar, dacă cel care trage are oarecare experienţă în 
asemenea lucruri, poate alege între o moarte rapidă - 
ţintind porţiunea dintre ochi sau inima - şi una mai lentă, 
fixând pistolul într-un unghi anume lângă coaste şi apăsând 
pe trăgaci. Cel împuşcat nu-şi dă seama imediat că a fost 
rănit de moarte - încearcă să riposteze, să fugă, să caute 
ajutor. Marele avantaj este că are timp suficient să vadă 
cine îl omoară, în timp ce-şi pierde puterile puţin câte puţin, 
până ce cade din picioare, fără să sângereze mult, fără să 
înţeleagă prea bine de ce s-au întâmplat toate astea. 

E departe de a fi arma ideală pentru experţii în materie: 
„E mult mai potrivită pentru femei decât pentru spioni”, îi 
spunea un tip din serviciile secrete engleze lui James Bond, 
în primul film din serie, în timp ce-i lua vechiul pistol şi-i 
dădea noul model. Dar asta era valabil pentru profesionişti, 
desigur, fiindcă pentru ce voia el să facă era numai bun. 

Cumpărase pistolul Beretta de pe piaţa neagră, pentru ca 
arma să nu poată fi identificată. Are cinci gloanţe în 
încărcător, dar el are de gând să folosească doar unul, în 
vârful căruia a făcut un „X” cu o pilă de unghii. In felul 
acesta, când atinge un corp solid, se rupe în patru. 

Dar nu va folosi Beretta decât în ultimă instanţă. Există şi 
alte metode de nimicire a lumii, de distrugere a universului, 
şi în mod sigur ea o să înţeleagă mesajul imediat ce va fi 


găsită prima victimă. Va şti că el a acţionat în numele 
dragostei, că nu are nici un resentiment şi că o va primi 
înapoi fără să pună vreo întrebare despre viaţa ei din ultimii 
doi ani. 

Speră ca cele şase luni de planuri amănunțite să dea 
rezultate, dar nu poate fi sigur decât începând de a doua zi 
dimineaţă. lată planul lui: să lase ca Furiile, anticele entităţi 
din mitologia greacă, să coboare cu aripile lor negre peste 
peisajul acela alb şi albastru, plin de diamante, botox, 
maşini de curse absolut inutile, concepute pentru doar două 
persoane. Visuri de putere, de succes, de faimă şi de bani - 
toate pot fi întrerupte într-o clipă cu micile trucuri pe care 
le-a luat cu el. 

S-ar fi putut duce în camera lui la etaj, fiindcă scena la 
care voia să asiste a avut loc la 11:11 p.m. - era pregătit să 
aştepte mai mult. Bărbatul intrase însoţit de frumoasa 
femeie, amândoi îmbrăcaţi cu costumele cerute la acele 
festivități de gală ce au loc în fiecare seară după o cină 
importantă, mai frecventate decât premiera oricărui film 
prezent la Festival. 

Igor a evitat să fie văzut de femeie. Şi-a ascuns faţa după 
un ziar franțuzesc (unul rusesc ar fi trezit bănuieli), pentru 
ca ea să nu-l poată observa. O precauţie inutilă: ca orice 
femeie care simte că e o regină a lumii, ea nu privea 
niciodată în jur. Asemenea femei trăiesc pentru a străluci şi 
evită să fie atente la ce poartă ceilalţi - pentru că, oricât de 
mult ar fi cheltuit pe haine şi accesorii, numărul 
diamantelor sau originalitatea vestimentaţiei altcuiva le pot 
demoraliza, irita sau complexa. 

Însoţitorul ei, elegant, cu părul grizonat, s-a dus la bar şi a 
cerut şampanie, aperitiv obligatoriu pentru o noapte care 
promite multe contacte noi, muzică bună şi priveliştea 
minunată a plajei şi a iahturilor ancorate în port. 

A remarcat politeţea cu care i-a vorbit chelneriţei. I-a 
mulţumit când a adus paharele. A lăsat şi un bacşiş bun. 


Cei trei se cunoşteau. Igor s-a simţit inundat de o bucurie 
extraordinară când adrenalina a început să-i fiarbă în 
sânge. A doua zi o s-o lase să afle că e prezent acolo. La 
momentul potrivit se vor întâlni. 

Numai Dumnezeu ştia rezultatul acestei mtâlniri. Igor, 
ortodox credincios, făcuse o promisiune şi un jurământ într- 
o biserică la Moscova, în faţa moaştelor Sfintei Magdalena, 
aduse în capitala rusă pentru o săptămână, pentru ca toţi 
credincioşii să se poată mchina la ele. Stătuse aproape cinci 
ore la coadă şi când a ajuns aproape i s-a părut că nu era 
decât o scorneală de-a popilor. Dar nu voia să rişte şi să nu- 
şi ţină cuvântul. 

I-a cerut sfintei să-l ocrotească, să-l ajute să-şi atingă 
scopul fără să facă prea multe sacrificii. Şi i-a promis o 
icoană de aur, pe care avea s-o comande unui renumit 
pictor ce trăia la o mănăstire din Novosibirsk, după ce totul 
se va fi terminat şi va putea iar să pună piciorul pe 
pământul natal. 

La trei dimineaţa, barul hotelului Martinez miroase a 
ţigară şi sudoare. Jimmy nu mai cântă la pian. Jimmy are un 
pantof de o culoare şi celălalt de altă culoare. Chelneriţa 
este frântă de oboseală, dar oamenii din holul hotelului n-au 
de gând să plece. Trebuie să mai stea cel puţin o oră, sau 
toată noaptea, până când se întâmplă ceva! 

Au trecut deja patru zile de la deschiderea Festivalului de 
Film de la Cannes şi încă nu s-a întâmplat nimic. La fiecare 
masă toţi gândesc la fel: trebuie să se întâlnească cu 
Puterea. Femei frumoase aşteaptă un producător care să se 
îndrăgostească de ele şi să le dea un rol important în filmul 
următor. Ici şi colo vezi câţiva actori conversând, râzând şi 
prefăcându-se neatenţi la ce se întâmplă în jur, dar nici o 
clipă nu scapă uşa din ochi. 

Cineva va veni. 

Cineva trebuie să vină. Tinerii regizori, plini de idei, cu 
filmele din facultate în CV-uri, cu lecturi exhaustive ale 
studiilor despre fotografie şi rodaj, speră să dea lovitura 


norocoasă, să îi descopere, poate, cineva care vine de la o 
petrecere şi caută o masă liberă, cere o cafea, îşi aprinde o 
ţigară, obosit să meargă mereu în aceleaşi locuri şi deschis 
pentru o nouă aventură. 

Ce naivitate! 

Dacă aşa ceva s-ar întâmpla, ultimul lucru pe care o 
asemenea persoană ar vrea să-l audă este un nou „proiect 
la care nimeni nu s-a mai gândit”; dar disperarea îl poate 
înşela pe disperat. Puternicii care mai intră câteodată acolo 
abia dacă aruncă o privire în hol şi urcă imediat la ei în 
cameră. N-au griji. Ştiu că nu trebuie să se teamă de nimic. 

Superclasa nu iartă trădarea, şi fiecare îşi cunoaşte 
limitele - n-au ajuns acolo unde sunt călcând pe cadavre, 
cum susţine legenda care-i însoţeşte. Pe de altă parte, dacă 
ar fi să se descopere ceva neprevăzut şi important - în 
lumea cinematografiei, a muzicii ori a modei - s-ar 
descoperi după multe investigaţii, nu în barurile vreunui 
hotel. 

Superclasa îşi face acum mendrele cu fetiţa care a reuşit 
să se strecoare la petrecere şi care acceptă orice. 
Superclasa se demachiază, îşi priveşte ridurile, se gândeşte 
că a sosit momentul pentru o nouă operaţie estetică. 
Verifică ştirile ordine pentru a vedea cine a preluat 
declaraţiile făcute în cursul zilei. Îşi ia inevitabila pastilă de 
somn şi îşi bea ceaiul care promite o siluetă de invidiat fără 
prea mare efort. Completează formularul pentru micul 
dejun, luat în cameră, apoi îl pune pe clanţa uşii împreună 
cu anunţul „Nu deranjaţi”. Superclasa închide ochii şi-şi 
spune: „Sper să adorm repede, mâme-dimineaţă am o 
întâlnire înainte de ora zece.” 

Dar, în barul de la Hotel Martinez, toţi ştiu că puternicii 
sunt acolo. Şi, dacă sunt acolo, mai au o şansă. 

Habar n-au că Puterea stă de vorbă numai cu Puterea. 

Că simt nevoia să se întâlnească din când în când, să bea şi 
să ia masa împreună, să asiste la marile petreceri, girându- 
le astfel cu prestigiul lor, să întreţină iluzia că lumea luxului 


şi a strălucirii e accesibilă tuturor celor care au destul curaj 
pentru a nu renunţa; să evite războaie atunci când ele nu 
sunt profitabile, să încurajeze agresivitatea între ţări sau 
companii atunci când simt că aşa ar obţine mai multă 
putere şi mai mulţi bani; să se prefacă fericiţi, chiar dacă 
sunt prizonierii propriului succes; să facă tot posibilul să-şi 
mărească bogăţia şi influenţa, chiar dacă sunt deja enorme: 
fiindcă orgoliul Superclasei este să concureze cu sine şi să 
vadă cine ajunge în vârful vârfului. 

Într-o lume ideală, Puterea ar conversa cu actorii, 
regizorii, stiliştii şi scriitorii care, cu ochii roşii de nesomn, 
se gândesc cum se vor întoarce în cămăruţele lor închiriate 
în oraşe îndepărtate, pentru ca dimineaţa să-şi reia 
maratonul cererilor, al posibilelor întâlniri, al eventualelor 
ocazii. 

În lumea reală, Puterea e în acest moment încuiată în 
apartamentele ei, verificându-şi poşta electronică, 
plângându-se că toate petrecerile seamănă între ele, că 
bijuteria unei prietene era mai mare decât a ei, că iahtul 
cumpărat de unul dintre concurenţi are decoraţiuni unice - 
cum e posibil aşa ceva? 

Igor nu are cu cine sta de vorbă, dar asta nu-l deranjează, 
învingătorul este singur. 

Igor, proprietar şi preşedinte al unei companii telefonice 
de succes din Rusia. Îşi rezervase cu un an înainte cel mai 
bun apartament la Martinez (condiţia fiind plata în avans a 
cel puţin douăsprezece zile de cazare, indiferent de 
perioada şederii). A ajuns în după-amiaza aceasta cu 
avionul lui particular, a făcut o baie şi a coborât sperând să 
vadă ceva anume. 

La început a fost asaltat de actriţe, actori, regizori, dar 
avea pregătit cel mai bun răspuns pentru toţi: 

— Don't speak English, sorry. Polish. 

Sau: 

— Don't speak French, sorry. Mexican. 


Cineva a încercat să-l prindă cu câteva cuvinte în spaniolă, 
dar Igor a recurs la cea de-a doua soluţie. Scria cifre într- 
un carneţel, în aşa fel încât să nu pară nici ziarist 

(interesant pentru toată lumea), nici implicat în industria 
filmului. Lângă el, o revistă economică în limba rusă (care la 
urma urmelor e la fel de necunoscută, pentru majoritatea 
oamenilor, ca poloneza sau spaniola), cu fotografia absolut 
neinteresantă a unui director de firmă. 

Obişnuiţii barului consideră că se pricep bine la oameni şi- 
1 lasă în pace pe Igor, spunându-şi că o fi vreun milionar 
dintr-aceia care vin la Cannes să vadă dacă nu-şi găsesc 
vreo iubită. După ce a cincea persoană s-a aşezat în faţa lui 
la masă şi a cerut o apă minerală, explicând că „nu mai sunt 
locuri libere”, zvonul s-a răspândit şi toată lumea ştia că 
bărbatul singuratic nu face parte din industria 
cinematografică, nici din cea a modei, fiind din categoria 
„parfum”. 

„Parfum” e un cuvânt argotic folosit de actriţe (sau 
„starlete”, cum li se spune la Festival): e uşor să schimbi 
marca, deşi de multe ori pot fi adevărate comori. 
„Parfumurile” sunt căutate în ultimele două zile ale 
Festivalului de actrițele care n-au reuşit să găsească 
absolut nimic interesant în industria filmului. Deocamdată, 
aşadar, bărbatul ăla straniu, care pare bogat, poate să 
aştepte. Orice femeie ştie că e mai bine să pleci de aici cu 
un iubit (care poate fi transformat mai apoi în producător 
de film) decât să aştepţi următorul festival repetând mereu 
acelaşi ritual - să bei, să zâmbeşti (mai ales să zâmbegşti), să 
te prefaci că nu bagi pe nimeni în seamă în timp ce inima îţi 
sparge pieptul, minutele se scurg rapid, nopţile de gală nu 
s-au terminat, iar ele nu au fost invitate, în timp ce 
„parfumurile”, da. 

Ştiu deja ce o să zică „parfumurile”, de vreme ce 
totdeauna spun acelaşi lucru, iar ele se prefac mereu că-i 
cred: a) „Eu pot să-ţi schimb viaţa.” b) „Câte femei n-ar fi 
încântate să fie în locul tău!” c) „Acum eşti tânără, dar 


gândeşte-te la viitor. E momentul să faci o investiţie pe 
termen mai lung.” d) „Sunt căsătorit, dar soţia mea...” (aici 
fraza poate avea mai multe finaluri: „e bolnavă”, „a jurat că 
se sinucide dacă o las” etc.) e) „Eşti o prinţesă şi meriţi să fii 
tratată ca o prinţesă. 

Nu ştiam că te voi întâlni, dar te aşteptam. Nu cred în 
coincidenţe şi simt că trebuie să dăm o şansă relaţiei 
noastre”. 

Conversaţia e invariabilă. Variabil este numărul - cu cât 
mai mare, cu atât mai bine - cadourilor pe care reuşeşti să 
le obţii (de preferinţă bijuterii, pot fi vândute) sau al 
invitaţiilor la unele petreceri pe iahturi private, sau faptul 
de a obţine sau nu cel mai mare număr de cărţi de vizită, 
faptul că vei auzi la nesfârşit aceleaşi vorbe, că vei găsi 
modalitatea de a fi invitată la cursele de Formula 1, unde 
apar aceiaşi oameni şi unde se poate să dai marea lovitură. 

Tot „parfum” le spun tinerii actori bătrânelor milionare, cu 
operaţii estetice şi tratamente cu botox, mai inteligente 
decât bărbaţii. Ele nu-şi pierd niciodată timpul: vin doar în 
ultimele zile, ştiind că toată puterea lor de seducţie stă în 
bani. 

„Parfumurile” masculine se înşală: cred că picioarele lungi 
şi chipurile tinereşti se vor lăsa seduse şi că pot fi 
manipulate după bunul lor plac. „Parfumurile” feminine se 
încred numai şi numai în puterea diamantelor lor. 

Igor nu ştie nimic din toate astea: e pentru prima oară 
aici. Şi bagă de seamă, spre surprinderea lui, că nimeni nu 
pare prea interesat de filme - cu excepţia celor de acolo, de 
la bar. A răsfoit câteva reviste, a deschis plicul în care 
secretara de la compania lui pusese invitaţiile la petrecerile 
cele mai importante, dar absolut niciuna nu menţiona vreo 
stea de cinema. Înainte de a pune piciorul în Franţa a 
încercat să afle ce filme concurau - şi i-a fost extrem de 
greu să afle. Până ce un prieten i-a spus: 

— Lasă filmele. Cannes e un festival de modă. 


Moda. Dar ce-şi închipuie oamenii ăştia? Că moda se 
schimbă odată cu anotimpurile? Au venit din toate colţurile 
lumii ca să-şi etaleze toaletele, bijuteriile, colecţia de 
pantofi? Nu ştiu deloc ce înseamnă asta. Moda e doar un fel 
de a spune: „Sunt din lumea voastră. Port uniforma armatei 
voastre, nu trageţi!” încă de când bărbaţii şi femeile au 
început să trăiască în peşteri, moda e singurul limbaj înţeles 
de toată lumea, prin care şi necunoscuţii pot comunica: „Ne 
îmbrăcăm la fel, sunt din tribul vostru. Să ne unim 
împotriva celor mai slabi ca să supravieţuim.” 

Numai că aici lumea crede că moda este totul. La fiecare 
şase luni cheltuie o avere ca să schimbe un mic amănunt şi 
să rămână în tribul exclusivist al bogaţilor. Dacă ar face 
acum o vizită în Silicon Valley, unde miliardarii industriei IT 
poartă ceasuri de plastic şi pantaloni boţiţi, ar înţelege că 
lumea nu mai e aceeaşi, cu toţii par să aibă acelaşi nivel 
social, nimeni nu se uită la mărimea diamantului, la marca 
unei cravate, la modelul portofelului de piele. De fapt, 
cravatele şi portofelele de piele nici măcar nu există în acea 
regiune a lumii. Nu departe, Hollywoodul - o maşinărie 
ceva mai puternică, deşi în cădere - încă mai reuşeşte să-i 
facă pe naivi să creadă în hainele haute couture, în colierele 
de smarald şi în limuzinele uriaşe. Şi, cum aşa ceva apare în 
reviste, cine are interesul să distrugă o industrie de 
miliarde de dolari constând în publicitate, vânzări de 
obiecte inutile, schimb de tendinţe de care nimeni nu are 
nevoie, în crearea de creme mereu aceleaşi, dar cu etichete 
diferite? 

Ridicoli. Igor nu reuşeşte să-şi ascundă ura pentru toţi cei 
ale căror hotărâri se răsfrâng asupra vieţii a milioane de 
bărbaţi şi femei care muncesc cinstit şi trăiesc demn, fiind 
fericiţi pentru că sunt sănătoşi, au un acoperiş deasupra 
capului şi multă dragoste pentru familia lor. 

Perverşi. Când totul pare să fie bine, când familia se adună 
în jurul mesei pentru cină, fantoma Superclasei apare şi 


vinde vise imposibile: lux, frumuseţe, putere. lar familia se 
dezintegrează. 

Tatăl îşi petrece nopţile muncind peste program ca să 
poată cumpăra ultimul model de trening pentru fiul său, ca 
să nu fie privit la şcoală ca un sărăntoc. Soţia plânge pe 
ascuns pentru că prietenele ei se îmbracă cu haine de 
firmă, iar ea nu are bani pentru aşa ceva. Adolescenţii, în 
loc să afle adevăratele valori ale credinţei şi speranţei, 
visează să devină cântăreţi sau actori. Fetele de la ţară îşi 
pierd identitatea, se gândesc cum să ajungă la oraş şi 
acceptă orice, absolut orice, numai ca să poată avea cine 
ştie ce bijuterie. În loc să meargă spre dreptate, lumea 
începe să se îndrepte către lucruri materiale care îşi pierd 
valoarea în şase luni şi trebuie schimbate, şi uite-aşa circul 
se asigură că vor avea căutare fiinţele acestea demne de 
dispreţ adunate acum la Cannes. 

Igor nu se lasă influenţat de puterea aceasta distructivă. 
Are una dintre cele mai invidiate profesii din lume. 

Continuă să câştige mult mai mulţi bani pe zi decât ar 
putea să cheltuie într-un an, chiar dacă s-ar hotări să 
încerce toate plăcerile posibile - legale sau ilegale. Nu are 
probleme în a seduce o femeie, chiar înainte ca aceasta să 
afle dacă este sau nu bogat - a încercat de mai multe ori şi 
de fiecare dată a avut succes. A împlinit 40 de ani, este în 
plină formă, face analizele în fiecare an şi niciodată nu a 
avut vreo problemă de sănătate. Nu are nici o datorie. 

Nu are nevoie să poarte o anumită marcă de haine, să 
frecventeze un anume restaurant, să-şi petreacă sfârşitul 
de săptămână pe o plajă unde „merge toată lumea” sau să- 
şi cumpere un ceas numai pentru că sportivul cutare, de 
succes, i-a făcut reclamă. Poate semna contracte 
importante cu un pix de câţiva bănuţi, poate purta sacouri 
confortabile şi elegante, făcute de comandă într-un mic 
magazin de lângă biroul lui, fără nici un fel de etichetă 
sofisticată. Poate să facă ce vrea şi nu simte nevoia să le 


arate altora că e bogat, că are o ocupaţie interesantă şi că îi 
place ce face. 

Poate că aici e buba: entuziasmul pentru ce face. E convins 
că din acest motiv femeia care a intrat acum câteva ore în 
bar nu se află la masa lui. 

Gândurile îi trec de la una la alta, timpul trece. Îi mai cere 
lui Kristelle un pahar de băutură - îi ştie numele pentru că 
în urmă cu o oră, când agitația era mai mică (clienţii erau la 
cină), a cerut un pahar de whisky, iar chelneriţa i-a spus că 
părea trist, că trebuia să mănânce ceva şi să-şi schimbe 
starea de spirit. El i-a mulţumit pentru grijă; i-a prins bine 
că cineva se arătase interesat de cum se simţea el. 

Poate că e singurul care ştie cum o cheamă pe fata care-l 
serveşte; ceilalţi vor să afle numele - dacă e posibil şi 
funcţia - celor aşezaţi la mese şi în fotolii. 

Încearcă să-şi adune gândurile, dar e trecut de trei 
dimineaţa, femeia frumoasă şi bărbatul stilat - care 
seamănă destul de mult cu el - nu s-au mai întors. Poate s- 
au dus direct în cameră şi acum fac amor, sau poate încă 
mai beau şampanie pe unul dintre iahturile pe care 
petrecerile încep după ce toate celelalte s-au sfârşit. Sau 
poate stau relaxaţi, citind reviste, fără a se privi. 

Nu are nici o importanţă. Igor e singur, obosit, are nevoie 
de somn. 

7:22 A. M. 

C i” Je trezeşte dimineaţa, la 7:22. Mult mai devreme decât 
i-ar fi cerut trupul, dar încă nu are vreme să se adapteze la 
diferenţa de fus orar dintre Moscova şi Paris; dacă ar fi fost 
la el la birou, la ora asta ar fi avut deja două, trei şedinţe cu 
subordonații lui şi acum s-ar fi pregătit să ia prânzul cu 
vreun nou client. 

Dar aici are altă misiune: să găsească o persoană pe care 
s-o sacrifice în numele iubirii. Are nevoie de o victimă, 
pentru ca Ewa să poată înţelege mesajul chiar de mâine. 

Face o baie, coboară pentru cafea şi se duce la un 
restaurant aproape gol, apoi pleacă la plimbare pe 


Croisette, bulevardul celor mai importante hoteluri de lux. 
Nu e trafic - un sens al carosabilului e blocat şi numai 
maşinile cu autorizaţie oficială pot trece. Celălalt sens e 
liber, fiindcă nici chiar oamenii care locuiesc în oraş nu au 
ieşit încă - acum se pregătesc să plece la muncă. 

Nu are resentimente - a trecut de faza cea mai grea, când 
nu reuşea să închidă ochii de atâta suferinţă şi ură adunate 
în el. Azi poate să înţeleagă atitudinea Ewei: la urma 
urmelor, monogamia este un mit care i-a fost băgat pe gât 
omului. A citit mult despre asta: nu e vorba de un exces de 
hormoni sau de vanitate, ci de o configuraţie genetică 
poligamă întâlnită practic la toate animalele. 

Cercetările nu dau greş: savanții care au făcut teste de 
paternitate asupra păsărilor, macacilor, vulpilor au 
descoperit faptul că aceste specii au o relaţie socială foarte 
asemănătoare cu căsătoria, deşi perechile nu sunt fidele 
unele altora. In 70 la sută din cazuri, progenitura e bastard. 
Igor îşi aminteşte perfect un paragraf din David Barash, 
profesor de psihologie la Washington University din Seattle: 
„Se spune că numai lebedele sunt fidele, dar şi asta e o 
minciună. Singura specie din natură care nu cunoaşte 
adulterul este o amibă, Diplozoon paradoxum. Cei doi se 
descoperă când sunt tineri, iar corpurile lor fuzionează într- 
un organism unic. Restul speciilor sunt toate supuse 
trădării.” 

De aceea n-o poate acuza pe Ewa de nimic - ea doara 
urmat un instinct al rasei umane. Dar, cum a fost educată să 
creadă în tot felul de convenţii sociale care nu respectă 
natura, acum sigur se simte vinovată, îşi spune că el n-o mai 
iubeşte, că n-o va ierta niciodată. 

Dimpotrivă: el e în stare de orice, ar trimite chiar mesaje 
care să distrugă universul şi lumea altora, doar ca ea să 
înţeleagă nu numai că e oricând bine-venită, dar şi că 
trecutul va fi îngropat fără nici un fel de întrebare. 

Întâlneşte o tânără care-şi aranjează marfa pe trotuar. 

Obiecte de artizanat de un gust discutabil. 


Da, ea e sacrificiul. Ea va fi mesajul pe care trebuie să-l 
trimită - şi care mai mult ca sigur va fi înţeles imediat ce va 
ajunge la destinaţie. Înainte de a se apropia, o priveşte cu 
afecţiune; ea nu ştie că peste putin, dacă totul va conspira 
în favoarea acestui lucru, sufletul ei va rătăci printre nori, 
liber pentru totdeauna de munca aceea idioată care nu-i va 
permite niciodată să ajungă acolo unde visează. 

— Cât costă? Întreabă într-o franceză fără cusur. 

— Ce anume doriţi? 

— Tot ce ai. 

Copila - care nu părea să fi împlinit 20 de ani - zâmbi. 

— Nu-i prima oară când mi se propune aşa ceva. 

Următorul pas va fi: vrei să ne plimbăm puţin? Eşti prea 
frumoasă ca să stai aici să vinzi chestiile astea. Eu sunt... 

—... nu, eu nu sunt. Nu lucrez în cinematografie. N-o să 
fac din tine o actriţă şi n-o să-ţi schimb viaţa. Nici lucrurile 
pe care le vinzi nu mă interesează. N-am nevoie decât să 
stau puţin de vorbă cu cineva, şi o putem face chiar aici. 

Fata îi ocoleşte privirea. 

— Părinţii mei fac munca asta, iar eu mă mândresc cu ce 
fac. Într-o zi cineva va trece pe aici şi va recunoaşte 
valoarea acestor obiecte. Vă rog, vedeţi-vă de drum, n-o să 
vă fie greu să găsiţi pe cineva să vă asculte. 

Igor scoate un pachet de bancnote din buzunar şi le aşază 
uşor lângă ea. 

— Iartă-mi grosolănia. Am spus asta doar ca să mai laşi din 
preţ. Încântat, mă numesc Igor Malev. Am ajuns ieri de la 
Moscova şi încă mai sunt zăpăcit de diferenţa de fus orar. 

— Pe mine mă cheamă Olivia, spune fata, prefăcându-se că 
a înghiţit minciuna. 

Fără să-i ceară voie, se aşază lângă ea. Ea se depărtează 
puţin. 

— Despre ce vreţi să vorbim? 

— Ia banii mai întâi. 

Olivia ezită. Dar, privind mai bine în jur, îşi dă seama că nu 
are de ce să-i fie teamă. Maşinile au început să circule pe 


singura bandă liberă, tinerii se duc la plajă, o pereche de 
bătrânei vine pe stradă. Bagă banii în buzunar fără să-i 
numere - viaţa i-a oferit destulă experienţă ca să ştie că e 
mai mult decât suficient. 

— Mulţumesc că mi-ai acceptat oferta, spune rusul. 

Despre ce vreau să vorbim? De fapt, nimic important. 

— Aveţi dumneavoastră vreun motiv pentru care aţi venit 
aici. Nimeni nu vizitează Cannes-ul într-o perioadă în care 
oraşul devine insuportabil şi pentru locuitori, şi pentru 
turişti. 

Igor priveşte marea şi-şi aprinde o ţigară. 

— Nu e bine să fumaţi. 

El nu ia în seamă vorbele fetei. 

— Pentru dumneata, care-i sensul vieţii? 

— Iubirea. 

Olivia zâmbi. Era un fel excelent de a-ţi începe ziua 

— Vorbind despre lucruri mai profunde decât preţul 
fiecărei piese de artizanat, sau despre cum erau oamenii 
îmbrăcaţi. 

— Dar pentru dumneavoastră, care este? 

— Da, tot iubirea. Dar eu m-am gândit că era important şi 
să am bani, ca să le arăt părinţilor că eram în stare să 
înving. Am reuşit, şi azi ei se mândresc cu mine. Am întâlnit 
femeia perfectă, mi-am întemeiat o familie, mi-ar plăcea să 
am copii, să-L. cinstesc şi să trăiesc cu frica lui Dumnezeu. 
Numai că până acum copiii n-au apărut. 

Olivia crezu că ar fi prea delicat să întrebe de ce. Bărbatul, 
cam la 40 de ani, continuă într-o franceză perfectă: 

— Ne-am gândit să adoptăm un copil. Vreo doi-trei ani ne- 
am tot socotit. Dar viaţa a început să devină foarte agitată - 
călătorii multe, petreceri, întâlniri, negocieri. 

— Când v-aţi aşezat lângă mine ca să stăm de vorbă, mă 
gândeam că sunteţi încă un milionar excentric în căutare de 
aventuri. Dar sunt mulţumită să văd că vorbim despre 
asemenea lucruri. 

— Dumneata te gândeşti la viitor? 


— Mă gândesc, şi cred că visurile mele seamănă cu ale 
dumneavoastră. Sigur că-mi doresc copii. 

Ea făcu o pauză. Nu voia să-l rănească pe partenerul de 
dialog care apăruse într-un fel atât de imprevizibil. 

—... sigur, dacă s-o putea. Uneori, Dumnezeu are alte 
planuri. 

El pare să nu dea atenţie vorbelor ei. 

— La Festival vin doar milionari? 

— Milionari, oameni care-şi dau aere de milionari sau 
oameni care vor să devină milionari. În astfel de zile, partea 
asta a oraşului parc-ar fi un ospiciu, toţi se poartă ca nişte 
oameni foarte importanţi, cu excepţia celor care sunt cu 
adevărat importanţi - ei sunt mai amabili, n-au nevoie să 
convingă pe nimeni de nimic. Nici nu cumpără totdeauna ce 
am eu de vânzare, dar cel puţin zâmbesc, îmi spun câteva 
cuvinte de bun-simţ şi mă privesc cu respect. 
Dumneavoastră ce faceţi aici? 

— Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Dar ce e lumea? 

E tot ce dumneata şi cu mine vedem. De câte ori moare 
cineva, o parte a universului e distrusă. Tot ce acea fiinţă a 
simţit, a trăit, a admirat dispare odată cu ea, tot aşa cum 
lacrimile dispar în ploaie. 

— Ca lacrimile în ploaie...” Am văzut un film unde se 
spuneau vorbele astea. Nu-mi aduc aminte cum se numeşte. 

— Eu n-am venit să plâng. Am venit să-i trimit nişte mesaje 
femeii pe care o iubesc. Şi, pentru asta, trebuie să sting 
câteva universuri sau lumi. 

În loc să se sperie de cuvintele lui, Olivia râse. Într-adevăr, 
bărbatul acela frumos, bine îmbrăcat, vorbind o franceză 
fluentă, nu pare să aibă nimic de nebun în el. 

Era aşa de plictisită să tot audă: eşti foarte frumoasă, ai 
putea să ai o situaţie mult mai bună, ce preţ are obiectul 
ăsta, dar celălalt, e prea scump, mă mai plimb putin şi revin 

(ceea ce nu se întâmpla niciodată, desigur) etc. Cel puţin 
rusul avea simţul umorului. 

— Dar de ce să distrugeţi o lume? 


— Ca s-o reconstruiesc pe a mea. 

Olivia ar putea încerca să-l consoleze pe omul de lângă ea. 
Dar îi este teamă să nu audă cumva faimoasa frază „mi-ar 
plăcea ca dumneata să dai un sens vieţii mele”, fiindcă 
atunci conversaţia s-ar termina imediat, ea are alte planuri 
pentru viitor. In plus, ar fi absolut idiot din partea ei să 
încerce să-l înveţe pe un bărbat mai în vârstă şi mult mai 
bine situat cum să-şi depăşească dificultăţile. 

Soluţia era să afle mai multe despre viaţa lui. In fond, 
plătise - bine - pentru timpul acordat. 

— Şi cum vreţi să faceţi asta? 

— Ştii ceva despre broaşte? 

— Despre broaşte? 

El continuă: 

— Mai multe studii biologice demonstrează că o broască 
pusă într-un recipient cu apă din lacul ei nu se mişcă dacă 
începem să încălzim lichidul. Broasca nu reacţionează la 
mărirea treptată a temperaturii, la schimbările din mediul 
ei, şi moare, când apa fierbe, umflată şi fericită. 

Dar o altă broască aruncată în apă fierbinte sare imediat 
afară. Pe jumătate opărită, dar vie. 

Olivia nu înţelege prea bine ce legătură este între asta şi 
distrugerea lumii. Igor continuă: 

— Până acum, m-am purtat ca o broască fiartă. N-am 
simţit schimbările. Credeam că totul e în ordine, că răul 
avea să treacă, era doar o chestiune de timp. A fost cât pe- 
aci să mor fiindcă am pierdut lucrul cel mai important din 
viaţă şi, în loc să reacţionez, am rămas plutind apatic în apa 
care se încălzea cu fiecare minut. 

Olivia îşi face curaj şi pune întrebarea: 

— Dar ce aţi pierdut? 

— De fapt n-am pierdut. Există momente în care viaţa îi 
desparte pe unii oameni doar pentru ca amândoi să 
înţeleagă cât de importanţi sunt unul pentru celălalt. Să 
zicem că ieri noapte am văzut-o cu alt bărbat. Ştiu că ea 
vrea să se întoarcă, încă mă mai iubeşte, dar nu are curaj să 


facă pasul. Există broaşte fierte care cred că cel mai 
important lucru este supunerea, nu competenţa: 
porunceşte cine poate, se supune cine are minte. Şi în toată 
treaba asta, unde se află adevărul? E mai bine să ieşi pe 
jumătate opărit dintr-o situaţie, dar viu şi gata să 
reacţionezi. Şi sunt sigur că dumneata mă poţi ajuta în 
sarcina asta a mea. 

Olivia îşi închipui cam ce-i trecea prin cap bărbatului de 
lângă ea. Oare cum se putea ca cineva să părăsească un om 
atât de interesant, de la care ea află lucruri pe care nu le-a 
mai auzit niciodată? În fine, dragostea nu are logică - deşi 
era tânără, ştia asta. Iubitul ei de pildă e în stare să facă 
gesturi brutale, din când în când chiar o bate, fără motiv, 
dar ea tot nu reuşeşte să stea o zi departe de el. 

Despre ce vorbeau? Despre broaşte. Şi că ea ar putea să-l 
ajute. Sigur că nu poate, aşa că e mai bine să schimbe 
vorba. 

— Şi cum vreţi să distrugeţi lumea? 

Igor arată spre singura bandă liberă de pe Croisette. 

— Să presupunem că eu nu vreau ca dumneata să mergi la 
o petrecere, dar nu pot să ţi-o spun în faţă. Dacă aştept o 
oră de vârf şi opresc maşina în mijlocul străzii, în zece 
minute toată şoseaua de pe marginea plajei va fi 
congestionată. Şoferii o să spună: „Probabil e un accident”, 
şi o să aibă un pic de răbdare. In cincisprezece minute, 
poliţia ar veni cu un camion ca să tracteze maşina. 

— Asta s-a mai întâmplat de sute de ori. 

— Numai că eu ies din maşină şi răspândesc în jur şi în 
faţa maşinii cuie şi cioburi. Cu mare grijă, ca nimeni să nu-şi 
dea seama. Aş avea chiar răbdarea să le vopsesc pe toate în 
negru, ca să se confunde cu asfaltul. Când camionul se 
apropie, pneurile lui se vor face praf. Acum avem două 
probleme, blocajul se extinde la periferia acestui orăşel, 
acolo unde probabil stai dumneata. 

— Foarte ingenioasă idee. Dar n-ar dura decât cel mult o 
oră. 


A fost rândul lui Igor să zâmbească. 

— Ei bine, eu aş putea să-ţi povestesc câteva ore cum aş 
face carambolul ăsta să creascăcând oamenii ar veni să 
ajute, aş arunca sub camion un fel de bombă fumigenă. 

Toţi s-ar speria. Eu m-aş urca în maşină prefăcându-mă 
disperat, aş porni motorul, dar în acelaşi timp aş stropi 
tapiţeria maşinii cu gaz de brichetă şi i-aş da foc. Aş avea 
timp să ies şi să asist la scenă: maşina ar începe să ardă 
încet, încet, focul ar ajunge în cele din urmă la rezervorul 
de benzină şi ar exploda, maşina de tractare ar fi şi ea 
afectată - reacţie în lanţ. Şi toate astea cu o maşină, câteva 
cuie, o bombă fumigenă pe care o poţi cumpăra de la orice 
magazin şi un flaconaş de gaz de brichetă... 

Igor scoate din buzunar un tub de probă, cu puţin lichid 
înăuntru. 

—... de mărimea ăstuia. Asta trebuia să fac atunci când am 
văzut că Ewa avea să plece. Să-i amân hotărârea, s-o fac să 
se mai gândească, să cântărească şi consecinţele. 

Când cineva începe să reflecteze asupra deciziei pe care 
trebuie s-o ia, în general renunţă - e nevoie de mult curaj 
pentru anumiţi paşi. Dar am fost prea mândru, m-am gândit 
că era ceva trecător, că avea să-şi dea seama. Sunt sigur că 
acum regretă şi vrea să se întoarcă - îţi repet. Numai că 
pentru asta va trebui ca eu să distrug câteva lumi. 

Expresia feţei i se schimbase, iar Oliviei nu i se mai părea 
deloc amuzantă toată povestea asta. Se ridică. 

— Bun, eu am treabă. 

— Te-am plătit ca să mă asculţi. Ţi-am dat destul cât să 
acopăr toată ziua ta de muncă. 

Ea băgă mâna în buzunar ca să scoată banii pe care-i 
luase, dar în clipa aceea a văzut pistolul îndreptat spre 
capul ei. 

— Stai jos. 

Primul ei impuls a fost să fugă. Perechea de bătrânei se 
apropia prea încet. 


— Nu fugi, zise el, de parcă i-ar fi citit gândurile. Nu o să 
trag dacă te aşezi şi asculţi până la capăt. Dacă nu faci 
prostii şi mă asculţi, îţi jur că nu trag. 

Prin mintea Oliviei trec iute o grămadă de posibilităţi de 
ieşire din această situaţie - s-o ia la goană în zigzag era 
prima, dar imediat îşi dă seama că n-o ţineau picioarele. 

— Stai jos, îi repetă bărbatul. Nu trag dacă faci ce-ţi spun. 
Promit. 

Da. Era o nebunie să tragi cu pistolul în dimineaţa aceea 
cu soare, cu maşini trecând spre plajă, cu animația 
crescândă a străzii, cu atâţia oameni în jur. Mai bine să facă 
ce i se zice - pur şi simplu pentru că nu poate reacţiona 
altfel; simte că e cât pe-aci să leşine. 

Se supune. Acum trebuie să-l convingă că ea nu reprezintă 
o ameninţare pentru el, numai fiindcă i-a ascultat 
lamentările de soţ părăsit, să-i promită că n-a văzut nimic, 
iar în secunda în care apare vreun poliţist care-şi face 
rondul, să se arunce la pământ şi să strige după ajutor. 

— Ştiu exact ce simţi - vocea bărbatului încearcă s-o 
calmeze. Simptomele fricii sunt aceleaşi dintotdeauna. Şi 
azi e la fel ca atunci când oamenii înfruntau sălbăticiunile: 
sângele dispare din obraji şi din epidermă, protejând astfel 
corpul şi evitând sângerările - de asta apare paloarea. 

Intestinele se contractă şi dau totul afară ca să împiedice 
substanţele toxice să contamineze organismul. Trupul 
refuză în prima clipă să se mişte, ca să nu provoace fiara şi 
să nu fie atacat la prima mişcare suspectă. 

„Asta e un vis”, îi trece Oliviei prin cap. îşi aminteşte de 
părinţii care ar fi trebuit de fapt să vină aici de dimineaţă, 
dar făcuseră bijuterii toată noaptea, fiindcă se aşteptau să 
fie multă agitaţie a doua zi. Cu câteva ore înainte făcea 
dragoste cu iubitul ei, pe care-l considera bărbatul vieţii 
sale, deşi din când în când întrecea măsura; avuseseră un 
orgasm simultan, ceea ce nu se mai întâmplase de multă 
vreme. După cafeaua de dimineaţă n-a vrut să facă duş cum 


făcea de obicei - se simţea liberă, plină de energie, 
mulţumită de viaţă. 

Nu, aşa ceva nu se întâmplă. Mai bine să se calmeze un 
pic. 

— Să stăm de vorbă. Dumneavoastră aţi cumpărat toată 
marfa, acum stăm de vorbă. Nu mă ridicasem ca să plec. 

EI înfige discret ţeava armei între coastele fetei. Bătrânii 
trec şi-i privesc fără să-şi dea seama de nimic. E fata 
portughezului, încercând să atragă clienţii cu sprâncenele 
ei negre şi cu zâmbetul de copil. Nu o vedeau prima oară cu 
un străin care după haine părea bogat. 

Olivia îi priveşte fix, încercând să spună ceva cu privirea. 
Bărbatul de lângă ea spune vesel: 

— Bună ziua! 

Perechea se depărtează fără o vorbă - nu obişnuiau să 
vorbească cu străini sau să salute vânzătoare ambulante. 

— Da, hai să stăm de vorbă, rupse rusul tăcerea. Cu atâta 
lume, n-o să-ţi fac nimic, am vrut doar să te atenţionez. 
Soţia mea o să ştie că sunt aici doar când va începe să 
primească mesajele. N-o să fac ceea ce pare cel mai normal, 
să încerc s-o caut, trebuie ca ea să vină la mine. 

lată o soluţie. 

— Dacă vreţi, mă pot duce eu să-i transmit mesajele. 

Numai să-mi spuneţi la ce hotel s-a cazat. 

Bărbatul râse. 

— Ai boala tuturor celor de vârsta ta: te crezi mai 
deşteaptă decât toţi oamenii. In clipa în care pleci de lângă 
mine, te duci drept la poliţie. 

I-a îngheţat sângele. Atunci o să stea acolo pe bancă toată 
ziua? Sau el oricum o să tragă, fiindcă ea-i cunoştea faţa? 

— Mi-aţi spus că n-o să trageţi. 

— Am promis că n-o să fac asta dacă te porţi ca un om 
matur care-mi respectă inteligenţa. 

Mda, are dreptate. Mai matur ar fi să vorbească puţin 
despre ea. Cine ştie, poate reuşeşte să trezească ceva din 
compasiunea care există totdeauna în mintea unui nebun. 


Să-i spună că se află într-o situaţie asemănătoare, chiar 
dacă nu-i adevărat. 

Un băiat trece în fugă, cu iPod-ul în urechi. Nici măcar nu- 
şi dă osteneala să privească puţin în jur. 

— Stau cu un bărbat care mi-a făcut viaţa un iad, dar nu 
reuşesc să scap de el. 

Privirea lui Igor se schimbă. 

Olivia crede că a găsit un mod de a ieşi din capcană. 

„Fii deşteaptă. Nu i te oferi pe tavă, încearcă să te 
gândeşti la femeia de lângă el.” 

Să fie credibilă. 

— M-a despărţit de prieteni. E gelos, deşi el e cu toate 
femeile pe care şi le doreşte. Nimic din ce fac nu-i place, 
zice că n-am pic de ambiţie. Îmi ia toţi banii pe care-i câştig 
din vânzarea obiectelor ăstora. 

Bărbatul tace şi priveşte marea. Strada se umple de 
oameni. Ce-ar fi dacă s-ar ridica pur şi simplu şi ar fugi? 

Ar fi în stare să tragă? Arma o fi adevărată? 

Ştie că a atins un punct sensibil pentru el. Mai bine să nu 
rişte să facă vreo nebunie - are vii în minte privirea şi vocea 
omului de acum câteva minute. 

— Cu toate astea, nu reuşesc să-l părăsesc. Şi dacă aş da 
de cel mai bun, mai bogat şi mai generos om de pe faţa 
pământului, nu mi-aş schimba iubitul pentru nimic în lume. 
Nu sunt masochistă, nu-mi place să fiu tot timpul umilită - 
dar îl iubesc. 

Iar a simţit ţeava armei în coaste. Spusese vreo prostie. 

— Eu nu sunt cum este canalia asta de iubit al tău - vocea 
era acum numai ură. Am muncit pe brânci ca să construiesc 
tot ce am. Am muncit enorm, am primit lovituri, am 
supravieţuit cu greu, am luptat cinstit, deşi de multe ori 
trebuia să fiu dur şi neîndurător. Am fost totdeauna un bun 
creştin. Am prieteni sus-puşi, n-am fost niciodată 
nerecunoscător. In sfârşit, am făcut totul cum se cuvine. N- 
am călcat pe cadavre. De câte ori am putut mi-am încurajat 
nevasta să facă ce voia ea, iar rezultatul iată-l: acum sunt 


singur. Da, am curmat vieţi, într-un război tâmpit, dar nu 
mi-am pierdut simţul realităţii. Nu sunt un veteran de 
război traumatizat, care intră într-un restaurant şi trage cu 
mitraliera la întâmplare. Nu sunt terorist. Aş putea spune 
că viaţa a fost nedreaptă cu mine, că mi-a furat tot ce era 
mai de preţ: iubirea. Dar mai sunt femei pe lume, iar 
suferinţa din dragoste trece totdeauna. 

Am nevoie de acţiune, m-am săturat să fiu o broască fiartă 
la foc mititel. 

— Dacă ştiţi că există alte femei, dacă ştiţi că suferinţa 
asta e trecătoare, atunci de ce vă doare atât? 

Sigur, se purta ca un adult - o surprinde cu cât calm 
încerca să-l ţină sub control pe nebunul de lângă ea. 

El păru că şovăie. 

— Nu prea ştiu să-ţi răspund. Poate pentru că am fost 
părăsit de multe ori. Poate pentru că trebuie să-mi 
dovedesc mie însumi de ce sunt în stare. Sau poate fiindcă 
am minţit - nu există alte femei, există numai una. Am un 
plan. 

— Ce plan? 

— Ţi-am spus. Să distrug câteva lumi, până ce ea o să-şi 
dea seama cât de importantă e pentru mine. Că sunt în 
stare să risc oricât ca s-o am înapoi. 

Poliţia! 

Amândoi au văzut că se apropia o maşină a poliţiei. 

— lartă-mă, spuse bărbatul. Voiam să mai stăm de vorbă 
niţel, dar viaţa e nedreaptă şi cu tine. 

Olivia înţelege că era sentinţa la moarte. Cum nu mai avea 
riirnic de pierdut, încercă să se ridice. Dar mâna străinului 
îi atinge umărul drept ca şi cum ar îmbrăţişa-o cu afecţiune. 

Samozaşita bez orujia sau SAMBO, cum e cunoscută între 
ruşi, este arta de a ucide rapid cu mâinile goale, fără ca 
victima să-şi dea seama ce se petrece. A fost perfecționată 
timp de secole, când popoarele sau triburile erau nevoite să 
înfrunte cotropitori fără ajutorul unei arme. A fost utilizată 
pe scară largă de aparatul sovietic, pentru a-i elimina pe 


unii, fără a lăsa vreo urmă. Au încercat s-o introducă la 
Olimpiada din 1980 de la Moscova ca artă marţială, dar a 
fost respinsă pentru că era prea periculoasă, deşi 
comuniştii făcuseră toate eforturile pentru a integra la 
Jocuri un sport pe care numai ei ştiau să-l practice. 

Dar mai bine aşa. In felul acesta, au rămas foarte puţini 
oameni care cunoşteau loviturile. 

Degetul gros de la mâna dreaptă a lui Igor apasă jugulara 
Oliviei, iar sângele nu mai ajunge la creier. In acelaşi 36 
timp, cealaltă mână apasă un anumit punct aproape de 
subsuoară, provocând paralizia muşchilor. Fără contracţii, 
fără zbateri; nu trebuie decât să aştepte aşa două minute. 

Olivia pare să doarmă în braţele lui. Maşina poliţiei trece 
pe lângă ei, pe banda închisă traficului. Nici măcar o privire 
nu aruncă spre perechea îmbrăţişată - au alte lucruri de 
făcut în dimineaţa asta: trebuie să facă tot posibilul pentru 
ca circulaţia autovehiculelor să nu fie întreruptă, o sarcină 
absolut imposibil de mdeplinit ad litteram. 

Tocmai au primit un mesaj prin staţie - se pare că limuzina 
unui milionar a fost implicată într-un accident la trei 
kilometri de-acolo. 

Fără a-şi lua mâna de pe gâtul fetei, Igor se apleacă şi cu 
cealaltă mână apucă pânza din faţa băncii, pe care urmau 
să fie aşezate ororile acelea. Împătureşte pânza cu 
îndemânare, improvizând o perniţă. 

Când vede că nu mai e nimeni prin apropiere, cu multă 
afecţiune lasă trupul inert pe bancă; fata pare că doarme - 
şi în vis îşi aminteşte probabil de o zi frumoasă, sau poate 
are coşmaruri cu iubitul ei violent. 

Numai perechea de bătrâni îi văzuse împreună. Şi dacă s- 
ar fi descoperit crima - ceea ce lui Igor i se părea foarte 
greu, pentru că nu existau urme - avea să fie descris la 
poliţie ca un bărbat blond, sau brunet, mai tânăr sau mai 
bătrân decât era în realitate; nu avea nici un motiv să se 
îngrijoreze, oamenii nu sunt niciodată atenţi la ce se 
petrece în jurul lor. 


Înainte de a pleca, o sărută pe creştet pe Frumoasa 
Adormită, murmurând: 

— După cum vezi, mi-am ţinut promisiunea. N-am tras. 

După câţiva paşi, simte o durere de cap cumplită. Era 
normal: sângele invada creierul - reacţie normală pentru 
cineva care tocmai s-a eliberat de o stare de tensiune 
extremă. 

Dar, în ciuda durerii de cap, era fericit. Da, reuşise. 

Da, e în stare. E cu atât mai fericit pentru că eliberase un 
suflet din trupul acela fragil, un spirit incapabil să 
reacționeze la abuzurile unui laş. Dacă relaţia aceea 
bolnăvicioasă ar fi continuat, fata ar fi devenit deprimată şi 
neliniştită, şi-ar fi pierdut respectul de sine şi ar fi ajuns din 
ce în ce mai dependentă de iubitul ei. 

Nimic din toate astea nu se întâmplase cu Ewa. Fusese 
totdeauna în stare să ia hotărârile pe care le voia, avusese 
mereu sprijinul lui moral şi material - când hotărâse să-şi 
deschidă un magazin de haute couture, era liberă să 
călătorească când şi cât voia. Fusese un bărbat, un soţ 
exemplar. Dar, cu toate astea, ea făcuse o greşeală - n-a 
ştiut să-i înţeleagă dragostea, aşa cum n-a înţeles nici 
iertarea lui. Dar spera ca acum să primească mesajele - în 
fond, în ziua când ea se hotărâse să plece, el îi spusese că 
avea să distrugă lumi ca s-o vadă înapoi. 

Scoate celularul abia cumpărat, cu cartelă, pe care-l 
încărcase cu cel mai mic credit posibil. Scrie un mesaj. 

11:00 A.M. 

C i”se spune că totul a început cu o necunoscută, o 
franţuzoaică de 19 ani care a pozat în bikini pe plajă pentru 
fotografii care nu aveau ce face în timpul Festivalului de la 
Cannes din 1953. La scurt timp, fata era înălţată la rang de 
stea, iar numele ei a devenit legendar: Brigitte Bardot. 

lar acum toată lumea crede că poate face acelaşi lucru! 

Nimeni nu înţelege cât de important e să fii actriţă; 
frumuseţea e singurul lucru care contează. 


De aici picioarele lungi, părul vopsit, blondele artificiale: 
vin sute, mii de kilometri ca să fie aici doar ca să-şi petreacă 
toată ziua pe nisip, cu speranţa de a fi văzute, descoperite, 
fotografiate. Vor să scape de capcana care le pândeşte pe 
toate femeile: nu vor să se transforme în gospodine care 
pregătesc cina soţului seară de seară, care-şi duc copiii la 
şcoală în fiecare zi, care încearcă să descopere cine ştie ce 
amănunt din viaţa monotonă a vecinilor ca să aibă subiect 
de discuţie cu prietenele. Vor faimă, strălucire şi glamour, 
invidia oamenilor din oraşul lor, a fetelor şi băieţilor care 
totdeauna le-au tratat ca pe răţuşca cea urâtă, fără să-şi 
dea seama că aveau să apară ca lebădă, ca o floare după 
care tânjeşte toată lumea. O carieră în lumea visurilor, asta 
contează - chiar dacă e nevoie să ia bani cu împrumut 
pentru ceva silicon la sâni sau pentru a-şi cumpăra rochii 
mai provocatoare. Cursuri de teatru? 

Nu e nevoie, sunt de ajuns frumuseţea şi contactele 
potrivite: lumea filmului poate tot. 

Dacă reuşeşti să intri în ea. 

Şi toate astea ca să scape de capcana provincialismului şi 
a zilelor mereu la fel. Sunt milioane de femei cărora nu le 
pasă de asta, şi-şi trăiesc viaţa aşa cum cred ele mai bine. 
Cele care vin la Festival trebuie să-şi lase temerile acasă şi 
să fie pregătite pentru tot: să reacționeze fără şovăială, să 
mintă ori de câte ori trebuie, să pară mai tinere decât sunt, 
să-i zâmbească celui pe care-l detestă, să se prefacă 
interesate de persoane plicticoase, să spună „te iubesc” 
fără să se gândească la consecinţe, să lovească pe la spate 
vreo prietenă care le-a ajutat cândva, dar care a devenit 
acum o concurentă nedorită. Să meargă drept înainte, fără 
păreri de rău şi fără ruşine. Recompensa merită orice 
sacrificiu. 

Faimă. 

Strălucire şi glamour. 

Gândurile astea o irită pe Gabriela: nu e cel mai bun mod 
de a-şi începe ziua. In plus, e mahmură. 


Are o singură consolare: nu s-a trezit într-un hotel de cinci 
stele, lângă un bărbat care să-i spună că trebuie să se 
îmbrace şi să plece, pentru că el are multe lucruri 
importante de făcut, cum ar fi să cumpere sau să vândă 
filme produse de el. 

Se scoală şi priveşte în jur, să vadă dacă vreuna dintre 
prietenele ei mai este acolo. Sigur că nu, ieşiseră pe 
Croisette la piscine, la barurile hotelurilor, pe iahturi, la 
vreun prânz şi la întâlnirile de pe plajă. Cinci salteluţe 
zăceau răspândite pe jos în mica garsonieră, închiriată de 
mai multe fete pentru acea perioadă, la un preţ exorbitant, 
în jurul saltelelor, haine aruncate, pantofi desperecheaţi, 
umeraşe căzute pe care nimeni nu-şi dăduse osteneala să le 
pună la loc în dulap. 

„Aici hainele merită mai mult loc decât oamenii.” 

Desigur, cum niciuna dintre ele nu-şi putea permite luxul 
să viseze la Elie Saab, Karl Lagerfeld, Versace, Galliano, 
aveau doar strictul necesar, dar şi aşa ocupaseră aproape 
tot apartamentul: bildni, minijupe, tricouri, pantofi cu toc şi 
o cantitate imensă de cosmeticale. 

„într-o zi am să port tot ce-mi place. Deocamdată, am 
nevoie să mi se dea o şansă.” 

De ce îşi doreşte o şansă? 

Simplu. Pentru că ştie că e cea mai bună dintre toate, în 
pofida experienţei din şcoală, a decepţiei provocate 
părinţilor, a provocărilor pe care le avusese de înfruntat de 
atunci, pentru a-şi dovedi sieşi că poate depăşi greutăţile, 
frustrările şi înfrângerile suferite. S-a născut să învingă şi 
să strălucească, nu are nici o îndoială. 

„Când voi obţine ce mi-am dorit dintotdeauna, ştiu că mă 
voi întreba: mă iubesc şi mă admiră pentru că sunt eu 
însămi, sau pentru că sunt celebră?” 

Cunoaşte oameni care au ajuns vedete. Invers de cum îşi 
închipuia, nu sunt liniştiţi: nesiguri, plini de tot felul de 
îndoieli, nefericiţi când nu se află pe platou. Vor să fie actori 


ca să nu se joace pe ei înşişi, trăiesc cu groaza să nu facă 
vreun pas greşit care le-ar putea distruge cariera. 

„Dar eu sunt altfel. Totdeauna am fost eu însămi.” 

Aşa să fie? Sau toţi care sunt în situaţia ei gândesc la fel? 
Se scoală şi-şi face o cafea - bucătăria e murdară, niciuna 
dintre prietenele ei nu s-a gândit să spele vasele. Nu ştie de 

ce s-a sculat aşa de prost dispusă, cu atâtea îndoieli, îşi 
cunoaşte meseria, i s-a dedicat cu tot sufletul, dar şi aşa se 
pare că nimeni nu-i vede talentul. Se pricepe şi la oameni, 
mai ales la bărbaţi - viitorii aliaţi într-o bătălie în care va 
trebui să învingă repede, fiindcă are deja 25 de ani şi 
curând va fi prea bătrână pentru industria visurilor. Ştie că: 
a) ne trădează mai greu decât femeile; b) nu se uită 
niciodată la hainele noastre, fiindcă niciodată nu fac altceva 
decât să ne dezbrace din priviri; 41 c) sâni, şolduri, fese, 
abdomen: e de ajuns să le ai la locul lor şi lumea va fi la 
picioarele tale. 

Ţinând cont de aceste trei principii şi ştiind că toate 
celelalte femei care concurează cu ea încearcă să-şi scoată 
în evidenţă calităţile, ea nu dă atenţie decât componentei 
„c” din listă. Face gimnastică, încearcă să se menţină în 
formă, evită dietele şi se îmbracă altfel de cum ar fi logic: 
poartă haine discrete. A dat rezultate până acum, pare mai 
tânără decât în realitate, şi speră să dea rezultate şi la 
Cannes. 

Sâni, fese, şolduri. Să fie ei atenţi la asta, dacă aşa trebuie. 
O să vină ea şi ziua în care vor vedea de ce este în stare. 

Îşi soarbe cafeaua şi începe să înţeleagă de ce era prost 
dispusă. E înconjurată de femeile cele mai frumoase de pe 
plantetă! Deşi nici ea nu se consideră urâtă, nu are nici cea 
mai mică şansă să concureze cu ele. Trebuie să se 
hotărască ce are de făcut; călătoria asta a fost o decizie 
grea, banii sunt numărați, nu prea mai are timp să obţină 
un contract. S-a dus peste tot în primele două zile, a lăsat 
CV-uri în dreapta şi-n stânga, fotografii de-ale ei, dar n-a 
obţinut decât o invitaţie la petrecerea din ajun - un 


restaurant de mâna a cincea, cu muzica urlând, unde n-a 
apărut nimeni din Superclasa. A băut ca să-şi învingă 
inhibiţia, şi a fost mai mult decât putea suporta organismul 
ei, aşa că a ajuns să nu ştie unde se afla şi ce căuta ea acolo. 
Totul părea ciudat - Europa, felul cum se îmbrăcau oamenii, 
atâtea limbi străine, falsa veselie a celor prezenţi, cărora le- 
ar fi plăcut să fie invitaţi la ceva mai de seamă, nu să fie în 
localul acela lipsit de importanţă, ascultând aceeaşi muzică, 
discutând în gura mare despre viaţa altora şi nedreptatea 
celor puternici. 

Gabriela e obosită să tot vorbească despre nedreptatea 
celor puternici. Aşa sunt ei şi gata. Aleg ce vor ei, nu 
trebuie să dea socoteală nimănui - de aceea ea trebuie să 
facă un plan. Multe alte fete cu acelaşi vis (dar nu şi un 
talent ca al ei, bineînţeles) împart probabil CV-uri şi 
fotografii de-ale lor peste tot; producătorii care au venit la 
Festival sunt copleşiţi de pipiţe, DVD-uri, cărţi de vizită. 

Ce te poate scoate în evidenţă? 

Trebuie să stea să chibzuiască. N-o să se mai ivească o altă 
ocazie ca asta, mai ales fiindcă a cheltuit toată bruma de 
bani pe care o avea ca să ajungă până aici. Şi - spre groaza 
ei - începe să îmbătrânească. Douăzeci şi cinci de ani. 
Ultima şansă. 

Îşi bea cafeaua privind pe fereastra minusculă care dă 
într-o fundătură. Nu vede decât o tutungerie şi o fetiţă care 
mănâncă ciocolată. Da, ultima ei şansă. Speră să fie mult 
diferită de prima. 

Salt în trecut, la vârsta de unsprezece ani, prima piesă de 
teatru la o şcoală din Chicago, unde şi-a petrecut copilăria 
învățând într-unui dintre cele mai scumpe colegii din zonă. 
Dorinţa de a învinge nu se născuse din aclamaţiile unanime 
ale publicului de atunci, compus din taţi, mame, rude şi 
profesori. 

Dimpotrivă: îl juca pe Pălărierul Nebun cu care se 
întâlneşte Alice în Ţara Minunilor. Dăduse o probă, la fel ca 


multe alte fete şi băieţi, fiindcă rolul era unul dintre cele 
mai importante din piesă. 

Prima frază pe care trebuia s-o spună era: „lrebuie să te 
tunzi.” La care Alice răspundea: „Asta arată că 
dumneavoastră nu vă purtaţi frumos cu oaspeţii.” 

La momentul mult aşteptat, de atâtea ori repetat, era atât 
de emoţionată încât a greşit replica şi a spus: „Nu trebuie 
să te tunzi.” Fetiţa care o juca pe Alice i-a răspuns cu 
aceeaşi frază despre politeţe, aşa că nu s-a observat nimic 
în sală. Numai că Gabriela şi-a dat seama că greşise. 

I-a pierit glasul. Pălărierul Nebun trebuia să rămână pe 
scenă şi, cum copiii nu sunt obişnuiţi să improvizeze pe 
scenă (deşi o fac în viaţa reală), nimeni nu mai ştia ce să 
facă - până ce, după minute nesfârşite în care actorii se 
uitau unii la alţii, profesoara a început să aplaude, a spus că 
era pauză şi le-a cerut tuturor să iasă din scenă. 

Gabriela nu a ieşit numai din scenă, ci şi din şcoală, 
plângând cu lacrimi amare. A doua zi a aflat că scena 
Pălărierului Nebun fusese tăiată şi se trecuse direct la 
aceea a jocului de cricket cu Regina. Deşi profesoara le 
spusese că nu avea nici o importanţă, fiindcă povestea Alice 
în Ţara Minunilor era chiar fără cap şi fără coadă, în 
recreaţie copiii - băieţi şi fete - s-au unit toţi împotriva ei şi 
i-au tras o chelfâneală. 

Nu era prima bătaie pe care o încasa. Învăţase să se apere 
cu aceeaşi energie cu care obişnuia să-i bată pe cei mai 
slabi - iar asta se petrecea cel puţin o dată pe săptămână. 
Numai că de data asta a mgMţUfM 0 VOMşi fără nici o 
lacrimă. Reacţia ei a fost aşa de ciudată, încât a pus 
aproape imediat capăt bătăii - de fapt, colegii ei aşteptau s- 
o vadă suferind şi ţipând, iar cum ea părea că nu simte 
nimic, nu mai avea nici un haz. 

Fiindcă atunci, la fiecare lovitură primită, Gabriela îşi 
spunea: „Sunt o mare actriţă. Toţi ăştia, absolut toţi, o să se 
căiască pentru ce mi-au făcut.” 

Cine spune că nu pot şti copiii ce vor de la viaţă? 


Adulţii. 

Iar când creştem, ajungem să credem că ei au toată 
dreptatea din lume. Mulţi copii au trecut prin aceeaşi 
situaţie când au jucat rolul Pălărierului Nebun, sau al 
Frumoasei din Pădurea Adormită, al lui Aladin sau al lui 
Alice - şi atunci au hotărât să renunţe pentru totdeauna la 
lumina reflectoarelor şi la aplauzele din sala de spectacol. 
Dar Gabriela, care până la unsprezece ani nu pierduse nici 
o bătălie, care era cea mai frumoasă, cea mai inteligentă, 
care lua notele cele mai mari din clasă, intuia: „Dacă nu 
reacţionez acum, sunt pierdută.” 

Şi una era să primească o mamă de bătaie de la colegi - 
pentru că şi ea îi bătea. Dar altceva era să-şi asume pentru 
tot restul zilelor o înfrângere. Pentru că toţi ştim: 
dansatoare din buric într-un spectacol despre Lawrence al 
Arabiei. 

Era bine să accepte orice fel de rol: într-o zi, cineva 
important avea să fie în sală, întâmplător. O s-o cheme 
pentru o probă adevărată. Zilele cu probe peste probe, 
lupta ei pentru u n loc în faţa reflectoarelor aveau să ia 
sfârşit. 

Anii treceau. Gabriela accepta reclame de televiziune, 
spoturi pentru pastă de dinţi, apariţii ca fotomodel, şi o dată 
a fost chiar tentată sărăspundă unei invitaţii din partea 
unui grup specializat în contracte pentru însoţitoare de 
personalităţi, fiindcă avea nevoie disperată de bani pentru 
a-şi face un portofoliu cu fotografiile ei - voia să-l trimită 
celor mai importante agenţii de fotomodele şi de 
impresariat pentru actriţe din Statele Unite. Dar a fost 
salvată de Dumnezeu - în care nu încetase niciodată să 
creadă. Chiar în ziua aceea a primit un rol de figuraţie în 
videoclipul unei cântărețe japoneze, filmat sub viaductul pe 
care trece trenul suspendat care traversează oraşul 
Chicago. Plata a fost mai bună decât se aştepta (se pare 
că producătorii ceruseră o avere pentru echipa de străini), 
iar cu banii pe care-i luase a reuşit să-şi facă mult visatul 


portofoliu (sau book, cu m se numeşte în toate limbile 
pământului) - dar şi ăsta a costat mai mult decât şi-a 
închipuit. 

Îşi spunea mereu că încă se mai află la începutul carierei, 
cu toate că zilele şi lunile treceau parcă zburând. Putea să 
joace rolul Ofeliei din Hamlet la cursul de teatru, dar viaţa 
nu-i oferea decât reclame la deodorante şi la creme pentru 
înfrumusețare. Când se ducea la o agenţie şi-şi arăta book- 
ulşi scrisorile de recomandare de la profesori, prieteni, 
oameni cu care lucrase deja, se trezea în sala de aşteptare 
cu tot felul de fete care semănau cu ea, toate zâmbitoare, 
toate urându-se reciproc, care făceau orice ca să obţină 
cine ştie ce lucru de nimic, orice le-ar fiputu t aduce în 
prim-plan şi le-ar fi făcut „vizibile”, cum spuneau 
profesioniştii. 

Ore întregi aştepta să-i vină rândul, şi-n timpul ăsta citea 
cărţi de meditaţie şi de gândire pozitivă. Ajungea până la 
urmă în faţa unei persoane - bărbat sau femeie - caren u 
se uita niciodată la scrisorile ei, lua direct fotografiile şi nu 
făcea nici un comentariu. Eventual era chemată la câte o 
probă - la care avea succes cam o dată la zece încercări. 

Şi iat-o, cu tot talentul d e care se credea capabilă, în faţa 
unei camere foto şi a unor mitocani care-i strigau: „Fii mai 
naturală, zâmbegşte, întoarce la dreapta bărbia, puţin mai 
jos, umezeşte-ţi buzele.” 

Gata: se terminase încă o şedinţă foto pentruonouă 
marcă de cafea. 

Dar când n-o chemau? Se gândea la un singur lucru: 
respingere. Dar a învăţat repede să se obişnuiască şi cu 
asta, a înţeles că trebuia să dea probe peste probe, toate 
necesare, cu care i se testau perseverenţa şi credinţa. 
Refuza să creadă că scrisorile, cursul, CV-ul plin de mici 
roluri fără importanţă, toate astea nu foloseau la... 

Sună celularul. 

NIMIC. 

Celularul încă mai sună. 


Nu prea înţelegea ce se întâmplă - era dusă cu gândul în 
trecut, privind, fără să vadă, tutungeria din faţă şi fetiţa ce 
mânca ciocolată - dar, într-un târziu, răspunse. 

Vocea de la capătul firului o înştiinţa că o primeau la proba 
care va avea loc peste douăore. 

O PRIMEAU LA O PROBĂ! 

La Cannes! 

Deci meritase osteneala, meritase să traverseze oceanul, 
să aterizeze într-un oraş în care toate hotelurile erau pline, 
să se întâlnească în aeroport cu tinere în aceeaşi situaţie ca 
şi ea (o poloneză, două rusoaice, o braziliancă) şi să plece 
împreună bătând din poartă-n poartă ca să găsească o 
cămăruţă la u n preţ exorbitant. Du pă atâţia ani când şi-a 
tot încercat norocul la Chicago, du pă călătorii la Los 
Angeles în căutare de noi agenţii, de noi reclame, după 
atâtea respingerii, viitorul i se deschidea în Europa! 

Peste două ore? 

Nu putea lua un autobuz, fiindcă nu cunoştea liniile. 

Stătea pe o colină, şip în ă acum nu coborâse decât de do 
u ă ori pe strada aceea abruptă - ca să mai împartă din 
toofc-urile ei şi la petrecerea aceea de doi bani din noaptea 
precedentă. Când ajungea jos în oraş, făcea autostopul şi 
mergea cu necunoscuţi, în general bărbaţi singuri cu maşini 
decapotabile frumoase. Toată lumea ştia că oraşul Cannes e 
un loc sigur şi, ca fiecare femeie, era conştientă că 
frumuseţea era un mare atu în asemenea clipe, dar nu se 
putea bizui pe noroc, trebuia să rezolve singură problema. 
La o probă programul este riguros, acesta e unul dintre 
primele lucruri p e care le înveţi la o agenţie artistică. Pe 
lângă asta, văzuse încă din prima zi că traficul era greoi, 
aşa că nu mai avea timp de pierdut - trebuia să se îmbrace 
şi să fugă. Într-o oră şi jumătate o să ajungă - şi-a amintit de 
hotelul u n d e stătea producătoarea şi u n d e fusese cuo 
seară mai devreme, când mergea de colo-colo în căutarea 
unei şanse. 


Problema acum era aceeaşi ca-ntotdeauna: „Cu ce sămă 
îmbrac?” 

Atacă geamantanul pe care 1-a adus cu ea, alege nişte 
blugi Armani făcuţi în China şi cumpăraţi într-un centru 
comercial ilegal din suburbiile din Chicago la a cincea parte 
din preţ. Nimeni n-ar fi zis că sunt o făcătură, pentru că nu 
erau: se ştia că toate companiile chinezeşti trimiteau 80 la 
sută din producţie la magazine, cu acte în regulă şi tot ce 
trebuia, în timp ce salariaţii lor se ocupau cu expedierea pe 
piaţă a restului de 20 la sută fără acte fiscale. Era, ca să sp 
une m aşa, un surplus de stoc. 

Şi-a pu sun tricou alb, DKNY, mai scump decât pantalonii; 
fidelă principiului ei: cu cât e mai discretă, cu atât 48 mai 
bine. Nici vorbă de fuste mini şi decolteuri îndrăzneţe - 
dacă au mai fost chemate şi altele la probă, ele aşa erau 
îmbrăcate. 

A ezitat când a venit rândul machiajului. A ales un fond de 
ten foarte discret şi un ruj încă şi mai stins. Cu asta, a 
pierdut cincisprezece minute preţioase. 

11:45 A.M. 

Oameniinu sunt niciodată mulţumiţi. Dacă a u puţin, 
vor mult. Dacă au mult, vor şi mai mult. Dacă dau pe-afară 
de cât au, vor să fie fericiţi cu puţin, da r sunt incapabili să 
facă vreun efort pentru asta. 

Poate fiindcă nu pricep că fericirea e aşa de simplă? 

Oare ce voia fata aceea în blugi, cu tricou alb, care a 
trecut în goana mare? Ce putea fi atât de urgent ca s-o 
împiedice să admire splendida zi însorită, copilaşii în 
cărucior, palmierii de pe marginea plajei? 

„Nu mai fugi, copilă! Niciodată nu vei putea scăpa de cele 
două prezenţe importante din viaţa oricărui om: Dumnezeu 
şi moartea. Dumnezeu îţi însoţeşte paşii, supărat pentru că 
vede că nu dai atenţie miracolului vieţii. lar moartea? 
Tocmai ai trecut pe lângă un cadavru şi nici măcar nu l-ai 
observat.” 


Igor se plimba încoace şi încolo pe la locul crimei. La un 
moment dat, s-a gândit că, dacă tot dădea târcoale aşa, o să 
trezească bănuieli; s-a hotărât să rămână la o distanţă de 
douăzeci de metri şi stătea sprijinit pe balustrada dinspre 
plajă, cu ochelari negri de soare (ceea ce nu era deloc 
suspect, nun umaidin cauză că era soare, dar şi pentru 
că ochelarii negri, într-un loc plin de celebrităţi, sunt 
sinonime cu statutul de Superclasă). 

E foarte mirat să constate că se apropie prânzul şi nimeni 
nu şi-a dat seama că e un mort pe strada principală a 
oraşului, care în acelmomentse afla în centrul atenţiei 
întregii lumi. 

O femeie şi un bărbat se apropie acum de bancă, vizibil 
nervoşi. Încep să se răstească la Frumoasa Adormită; sunt 
părinţii fetei, care, văzând că nu munceşte, o fac cu ou şi cu 
oţet. Bărbatul o scutură cam violent. Imediat, femeia se 
apleacă şi-i acoperă câmpul vizual. 

Igor ştie exact ce o să se întâmple de acum încolo. 

Mama ţipă. Tatăl scoate brusc telefonul mobil din buzunar 
şi se depărtează agitat câţiva paşi. Mama îşi scutură copila, 
corpul care nu dă semne că ar reacţiona. Trecătorii se 
apropie; acum da, poate să-şi scoată ochelarii şi să se 
apropie şi el, nu e decât un curios din mulţime. 

Mama plânge, cu fata în braţe. Un tânărodălao parte şi 
încearcă respiraţia gură la gură, dar renunţă repede - 
chipul Oliviei a căpătat deja o paloare vineţie. 

— Ambulanţa! Ambulanţa! 

Mai multe persoane formează acelaşi număr, toţi se simt 
utili, importanţi, vor să dea o mână de ajutor. Se aude deja 
sunetul sirenei din depărtare. Mama plânge din ce în ce mai 
tare, o tânără încearcă s-o îmbrăţişeze şi-i cere să se 
liniştească, dar ea o împinge. Cineva încearcă să ridice 
cadavrul, altcineva îi spune să lase fata pe bancă, e prea 
târziu pentru orice fel de ajutor. 

— Supradoză, probabil, comentează cineva lângă el. 

Tineretul ăsta e pierdut. 


Cei care au auzit dau din cap aprobativ. Igor stă impasibil 
şi asistă la venirea echipajului de salvare, care scoate 
aparatele din maşină şi îi aplică fetei şocuri electrice, un 
medic mai experimentat supraveghează totul fără o vorbă, 
ştie că nu mai e nimic de făcut, dar nu vrea ca subalternii 
lui să fie acuzaţi de neglijenţă. Coboară targa, apoi o urcă în 
ambulanţă, ma m a se agaţă de fată, ei încearcă s-o 
oprească, darpiînălaurmăise permite să suie, şi pleacă 
în goana mare. 

Din clipa în care soţii au descoperit cadavrul şi până la 
plecarea vehiculului n-au trecut mai mult de cinci minute. 

Tatăl încă mai este acolo, tulburat, nu ştie încotro s-o 
apuce, nici ce să facă. Fără să ştie cu cine vorbea, omul care 
îşidădusecu părerea despre droguri se duce la el şi-i 
repetă versiunea lui: 

— Staţi, domnule, liniştit. Asta se întâmplă zilnic pe aici. 

Tatăl nu reacţionează. Stă cu celularul deschis în mână şi 
priveşte în gol. Ori n u i-a înţeles vorbele, ori n u ştie ce se 
întâmplă în fiecare zi, ori e atât de şocat încât a ajuns într-o 
dimensiune necunoscută, un de nu există durere. 

Aşa cum a apărut din nimic, tot aşa mulţimea dispare. 

A rămas doar bărbatul cu celularul deschis şi omul cu 
ochelarii negri în mână. 

— O cunoşteaţi pe victimă? Întreabă Igor. 

Nu primeşte răspuns. 

Mai bine face ca ceilalţi - s-o ia la vale pe Croisette şi să 
vadă ce se mai petrece la Cannes în dimineaţa aceea 
însorită. La fel ca tatăl fetei, nu ştie exact ce simte: a distrus 
o lume pe care nu va putea nicicând s-o refacă, oricât de 
puternic ar fi. Oare Ewa merită? Din pântecele acelei copile 
- Olivia, îi ştia numele şi asta îl deranja foarte mult, fiindcă 
nu mai era un chip oarecare din mulţime - ar fi putut ieşi un 
geniu care să descopere remediul cancerului sau care să 
încheie un tratat pentru ca în sfârşit lumea să trăiască în 
pace. Ucisese nu doar o persoană, ci întregi generaţii 
viitoare care s-ar fi putut naşte din ea. Ce făcuse? 


De ce? Oare iubirea, oricât de mare şi de puternică ar fi 
fost, putea justifica fapta lui? 

A greşit cu prima victimă. N-o să ajungă niciodată ştire de 
presă, iar Ewa n u va înţelege niciodată mesajul. 

Nu te mai gândi, faptul e consumat. Eşti pregătit să mergi 
mai departe, atunci mergi. Copila o să înţeleagă că moartea 
nu i-a fost inutilă, a fost un sacrificiu în numele iubirii celei 
mari. Uită-te în jur, vezi ce se întâmplă în oraş, poartă-te ca 
orice alt om - fiindcă ai deja felia ta de suferinţă în viaţă, şi 
meriţi acum u n pic d e consolare şi de linişte. 

Bucură-te de Festival. Eşti pregătit. 

Chiar dacă ar fi fost echipat de plajă, i-ar fi fost greu să 
ajungă la malul mării. După cum se vedea, hotelurile aveau 
dreptul la fâşii mari de plajă şi pe nisip împrăştiaseră 
şezlonguri, reclamele proprii şi chelneri, iar gărzile lor de 
securitate le cereau celor care voiau să pătrundă acolo 
cheia de la hotel sau orice fel de identificare ca oaspete. 
Alte fâşii din plajă erau ocupate cu corturi mari albe în care 
cine ştie ce producător de film sau marcă de bere ori 
produs cosmetic era lansat ca noutate la ceea ce se numea 
„Prânz”. 

Aici oamenii erau îmbrăcaţi normal, prin „normal” 
înţelegându-se o şapcă pe cap, o cămaşă colorată şi 
pantaloni de culoare deschisă pentru bărbaţi; bijuterii, 
rochiţe uşoare, bermude şi pantofi cu tocul jos pentru 
femei. 

Ochelari negri pentru ambele sexe. Şi nici vorbă de 
etalare excesivă a corpului, fiindcă Superclasa a trecut de 
mult de vârsta la care să facă aşa ceva, orice gest 
demonstrativ poate fi considerat ridicol sau, mai bine zis, 
jalnic. 

Igor mai observă unamănunt: telefonul celular. Piesa 
cea mai importantă din tot arsenalul. 

E important să primeşti mesaje sau telefoane în fiecare 
minut, să-ţi întrerupi conversațiile ca să răspunzi lau n 
telefon care de fapt nu era deloc urgent, să stai să tot 


butonezi texte uriaşe prin aşa-numitele SMS-uri. Toţi au 
uitat că aceste iniţiale înseamnă servicii de mesaje scurte, 
rapide 

(short message service), şi foloseau mica tastatură ca şi 
cum ar fi fost o maşină de scris. E lent, produce disconfort, 
poate provoca leziuni serioase la încheieturile degetelor, 
dar ce contează toate astea? Nunumaila Cannes, ci în 
lumea întreagă, în acelaşi moment, spaţiul e inundat de 
scrisorici de felul „Bună ziua, iubire, m-am trezit cu gândul 
la tine şi sunt fericit că exişti în viaţa mea”; „Ajung în zece 
minute, pregăteşte-mi te rog prânzul şi vezi dacă au fost 
trimise hainele la spălătorie”, „Petrecerea aici e plicticoasă 
rău, darnuamundesămă duc în altă parte, tu unde 
eşti?” 

Chestii pe care le scrii în cinci minute şi le spui în doar 
zece secunde, dar aşa e lumea. Igor ştie prea bine despre 
ce e vorba, fiindcă el câştigă sute de milioane de dolari 
datorită faptului că telefonul nu mai e un mijloc de 
comunicare cu ceilalţi, ci un fir de speranţă, iluzia că nu eşti 
singur, un m o d de a arăta cât eşti de important. 

lar mecanismul acesta conduce lumea spre demenţa 
absolută. Printr-un sistem ingenios creat la Londra, pentru 
numaicinci euro pe lună, o centrală trimite mesaje 
standard la fiecare trei minute. Când ştii că vei sta de vorbă 
cu cineva pe care vrei să-l impresionezi, e de ajuns să 
formezinumărulmai înainte şi să activezi sistemul. Şi 
atunci sună telefonul, îl scoţi repede din buzunar, îl priveşti 
iute şi spui că mesajul poate să mai aştepte (sigur că poate: 
nu era scris decât „conform cu cererea” şi ora). 

Astfel, interlocutorul se simte mai important, iar afacerile 
avansează mai repede pentru că ştie că se află în faţa unei 
persoane ocupate. Trei minute mai târziu, discuţia este iar 
întreruptă de un nou mesaj, presiunea creşte, iar abonatul 
poate decide dacă merită să-şi închidă telefonul pentru 
cincisprezece minute sau să spună că e foarte ocupat şi 
astfel să scape de o companie neplăcută. 


Într-o singură situaţie telefonul trebuie să fie obligatoriu 
închis. Nu la cinele oficiale, nu când te duci la teatru, nu 
într-o sală de cinema, nu în momentul celei mai dificile arii 
de operă; cu toţii a m auzit deja câte u n celular sunând în 
fiecare din aceste cazuri. Singurul caz în care oamenii se 
sperie cu adevărat şi se gândesc că telefonul poate deveni 
un pericol este când urcă într-un avion şi aud aceeaşi 
minciună: „Ilelefoanele mobile trebuie să fie închise pe tot 
parcursul zborului, deoarece pot provoca interferenţe cu 
aparatele de la bordul avionului.” 

Toţi cred şi se su pu n indicaţiilor personalului de bord. 

Igor ştie când fusese creat mitul acesta: cu ani în urmă, 
când companiile aeriene se chinuiau să vândă cu orice preţ 
convorbirile din avion. Zece dolari minutul, folosind acelaşi 
sistem de transmisie ca şi celularul. Nu ţinuse - dar legenda 
continua, au uitat s-o şteargă de pe lista pe care stewardesa 
o citeşte înainte de decolare. Ceea ce nu ştie nimeni era că 
la fiecare zbor se găsesc cel puţin doi, trei pasageri care 
uită să-şi închidă telefoanele. Că lap topurile pot accesa 
internetul cu acelaşi sistem care-i permite unui telefon 
mobil să funcţioneze. Niciodată, în nici un loc din lume nu 
căzuse vreun avion din această cauză. 

Acum încearcă să modifice o parte din această minciună 
fără să-i şocheze pe pasageri, menţinându-şi în acelaşi timp 
preţurile exorbitante: celularele pot fi folosite dacă se 
utilizează sistemul de navigaţie al avionului. 

Preţul era de patru ori mai mare. Nimeni nu a explicat 
vreodată ce înseamnă „sistemul de navigaţie al avionului”. 
Dar, dacă cineva vrea să se lase păcălit astfel, e problema 
lui. 

Îşi continuă plimbarea. Ceva în ultima privire a acelei 
copile 1-a deranjat, dar preferă să nu se gândească. 

Alţi angajaţi ai pazei de coastă, alţi ochelari negri, mulţi 
bikini pe nisip, multe rochii de culoare deschisă şi bijuterii 
la dejunuri,ogrămadă de oameni grăbiţi, care păreau 
să aibă ceva foarte important d e făcut în ziua aceea, alţi 


fotografi răspândiţi p e la fiecare colţ încercând să realizeze 
sarcina imposibilă de a găsi ceva inedit, alte ziare şi reviste 
gratuite despre ce se întâmplă la Festival, alţi distribuitori 
de pliante destinate bieţilor muritori care nu fuseseră 
invitaţi în corturile albe, sau făcându-le reclamă 
restaurantelor aflate sus pe deal, departe de toate 
evenimentele, u n d e se auzea foarte puţin despre ce se 
întâmpla pe Croisette, unde fotomodelele mchiriau 
apartamente pentru tot sezonul, sperând că vor fi chemate 
la vreo probă care le va schimba pentru totdeauna viaţa. 

Nimic ieşit din comun. Nimic imprevizibil. Dacă se 
hotărăşte acum să intre la u n u l dintre acele „prânzuri”, 
nimeni n-ar îndrăzni să-i ceară actul de identitate sau 
invitaţia, pentru că încă era devreme, iar organizatorilor le 
era mereu teamă ca nu cumva să aibă un eveniment cu sala 
goală. Dar într-o jumătate de oră, dacă era cazul, paza 
primea ordine exprese să nu lase să intre decât fete 
frumoase neînsoţite. 

De ce să nu încerce? 

Sesupuneimpulsuluidemoment-laurma urmei, 
are o misiune de îndeplinit. Coboară pe un a dintre aleile 
ce da u pe plajă, aceea care în loc să sfârşească pe nisip, 
conduce la un cort mare şi alb cu ferestre de plastic şi aer 
condiţionat, mobile de culoare deschisă, scaune şi mese în 
mare parte goale. Un paznic îl întreabă dacă are invitaţie, 
iar el răspunde afirmativ. Se preface că ar căuta-o prin 
buzunare. O recepţioneră în roşu întreabă dacă-l poate 
ajuta cu ceva. 

EI întinde cartea de vizită - antetul companiei lui 
telefonice, Igor Malev, preşedinte. Susţine că sigur se află 
pe listă, dar probabil că a lăsat invitaţia la hotel - venea de 
la mai multe întâlniri şi uitase să o ia cu el. Recepţioneră îi 
urează bun-venit şi-l invită să intre; învățase să-i judece pe 
oameni după haine, şi ştia că „preşedinte” înseamnă 
acelaşi lucru în toată lumea. In plus, un preşedinte de 
companie rusească! Toţi ştiu că ruşilor, când sunt bogaţi, le 


place să arate că înoată în bani. Nu mai trebuia să verifice 
lista. 

Igor intră, se duce la bar - într-adevăr, cortul e foarte bine 
utilat, are şi ring de dans - cere un suc de ananas, fiindcă se 
potriveşte la culoarea din jur. 

Dar mai ales fiindcă în mijlocul cupei înfrumuseţate cu o 
mică umbrelă japoneză albastră se află un pai negru. 

Se aşază la una din multele mese goale. Printre invitaţi, 
destul de puţini, se află şi un bărbat trecut de 50 de ani, cu 
părul vopsit, bronzat artificial, cu corpul din cale-afară de 
„lucrat” în sălile de gimnastică ce promit tinereţea veşnică. 
Poartă un tricouprăpăditşistă lângă doi bărbaţi 56 
îmbrăcaţi în costume impecabile. Cei doi îl fixează cu 
privirea, iar Igor întoarce capul - deşi continuă să fie atent 
la masa respectivă, dar mai discret, protejat de ochelarii 
negri. Cei doi în costum continuă să-l măsoare pe nou- 
venit, dar îşi pierd destul de repede interesul. 

Numai lgor continuă să fie interesat. 

Bărbatul nu are mobilul pe masă, deşi ceilalţi doirăspu 
n d fără oprire la ale lor. 

Dacă l-au lăsat ei să intre pe un tip ca ăsta, prost îmbrăcat, 
asudat, un urât care se crede frumuseţea lumii şi pe 
deasupra îi dau şi o masă dintre cele mai bune... Dacă şi-a 
închis celularul... Dacă un chelner îi tot dă târcoale şi-l 
întreabă ce doreşte... Şi dacă bărbatul nici nu-l bagă în 
seamă, face doar un gest a lehamite cu mâna, Igor ştie 
sigur că se află în faţa unei persoane foarte, foarte 
importante. 

Scoate din buzunaro bancnotă de 50 de euro şii-o dă 
garcon-ului care a venit să aşeze tacâmurile şi farfuriile pe 
masă. 

— Cineedomnulcutricoul acela albastru decolorat? 

Şi-i face semn cu privirea spre masa respectivă. 

— Javits Wild. Un om foarte important. 

Foarte bine. Du pă cineva absolut nesemnificativ ca 
puştoaica de pe plajă, cineva ca Javits ar fi ideal. Nu cineva 


celebru, cineva important. Unul care face parte dintre cei 
care decid cine trebuie să stea sub lumina reflectoarelor şi 
nu le pasă nici cât negru sub unghie cum arată, fiindcă ştiu 
cine sunt. Cei care trag de sforile marionetelor, ceea ce-i 
face să se creadă fiinţele cele mai privilegiate şi invidiate de 
pe planetă, până într-o zi când se hotărăsc, din cine ştie ce 
motiv, să taie aceste sfori şi atunci păpuşile cad, fără viaţă, 
fără putere. 

Un tip din Superclasă. 

Aceasta înseamnă: cineva cu prieteni făţarnici şi mulţi 
duşmani. 

— Încă o întrebare: ţi se pare OK să distrugi lumi în 
numele unei mari iubiri? 

Chelnerul râse. 

— Dumneavoastră sunteţi Dumnezeu, sau poate gay? 

— Niciuna, nici alta. Dar mulţumesc că mi-ai răspuns cu 
întrebarea asta. 

Îşi dă seama că acţionase greşit. În primul rând, pentru că 
nu are nevoie de sprijinul nimănui ca să justifice ceea ce 
face; e convins că, dacă toată lumea de pe planetă ar muri 
într-o singură zi, câţiva tot şi-ar da viaţa în numele a ceva 
important. Aşa a fost de la începutul începuturilor, când 
oamenii se sacrificau ca să-şi hrănească tribul, când 
fecioarele erau oferite preoţilor pentru a potoli furia 
balaurilor şi a zeilor. În al doilea rând, atrăsese atenţia un 
u i străin, arătând că era interesat de bărbatul de la masa 
alăturată. 

O să uite, dar nu avea nevoie de riscuri inutile. Îşi spuse că 
la un festival ca ăsta era normal ca oamenii să vrea să ştie 
cine e cutare sau cutare, şi încă şi mai normal era ca o 
asemenea informaţie să fie plătită. Mai făcuse asta de sute 
de ori, la tot felul de restaurante din lumea asta, şi mai mult 
ca sigur că şi alţii făcuseră la fel - îl plătiseră pe garcon ca 
să afle cine era el, sau ca să obţină omasă maibună,ori 
să trimită un mesaj discret. Chelneriinunumaică sunt 
obişnuiţi, dar speră să aibă astfel de clienţi. 


N u, n-o să-şi amintească de el. Se află în faţa viitoarei lui 
victime; dacă reuşeşte să-şi ducă la bu n sfârşit planul şi 
dacă chelnerul va fi interogat, n-ar putea spune decât că în 
ziua respectivă singurul lucru ciudat a fost că cineva a 
întrebat dacă era OK să distrugi lumi în numele unei mari 
iubiri. Dar poate că nici fraza asta n-o să şi-o amintească. 

Poliţiştii o să întrebe: „Cum arăta?” „N-am fost prea atent. 

Dar nu era gay.” Poliţiştii erau obişnuiţi cu intelectualii 
francezi care alegeau de obicei barurile ca să facă sondaje 
şi analize supercomplicate, de pildă despre sociologia unui 
festival de cinema. Aşa că vor lăsa totul baltă. 

Dar ceva tot îl deranja. 

Numele. Cele douănume. 

Mai ucisese înainte, cu armele şi binecuvântarea ţării lui. 
N u ştia câţi oameni, fiindcă foarte rar le putuse vedea 
chipul şi niciodată, dar absolut niciodată, nu întrebase cum 
îi chema. Pentru că, ştiindu-le numele, eşti conştient că te 
afli în faţa unei fiinţe omeneşti, n u în faţa unu iinamic. 
Numele îl transformă într-un individ unic şi special, cu 
trecut şi viitor, cu strămoşi şi posibili descendenţi, cu 
victorii şi înfrângeri. Oamenii sunt numele pe care le au, se 
mândresc cu ele, le repetă de mii de ori în cursul vieţii şi se 
identifică cu acele cuvinte. Este primul cuvânt pe care-l 
învaţă după, mama,„şi„tata”. 

Olivia. Javits. Igor. Ewa. 

Spiritul însă n-are n u m e, este adevăr pur, locuieşte într- 
un corp o vreme şi într-obunăziîlpărăseşte fără ca 
Dumnezeu să întrebe „cine eşti?” în clipa în care sufletul 
ajunge la Judecata de Apoi. Dumnezeu nu va întreba decât: 
„Ai iubit cât ai fost viu?” Asta e esenţa vieţii: puterea de a 
iubi, n u numele pe care-l purtă m în paşapoarte, pe 
cărţi de vizită, în buletine. Marii mistici îşi schimbau 
numele, uneorile dădeaucu totul uitării. Când l-au 
întrebat pe loan Botezătorul cine era, n-a spus decât: „Sunt 
glasul celui ce strigă în pustie.” Când 1-a întâlnit pe 
ucenicul său întru credinţă, Isus n-a ţinut seama că acela a 


răspuns toată viaţa la numele de Simon Pescarul, şi a 
început să-i spună Petru. Moise îl întreabă pe Dumneze 
ucenumeare: „Eu sunt cel ce sunt”, vine răspunsul. 

Poate că ar trebui să caute pe altcineva. Ajungea o victimă 
cunume: Olivia. Dar în clipa asta simte că nu mai poate 
da înapoi, deşi este hotărât să nu mai întrebe niciodată cu 
m se numeşte lumea pe care e gata s-o distrugă. 

Nu mai poate da înapoi fiindcă vrea să fie drept cu biata 
fată de pe bancă, aşa de lipsită de apărare, o victimă atât de 
sigură şi de dulce. N ou a lui provocare - aproape atletic, 
cu păr acaju, asudat, cu o privire plictisită, emanând o 
putere care trebuie să fi fost foarte mare - e o încercare 
mult mai dificilă. Cei doi bărbaţi în costum nu suntnumai 
consilierii lui; a observat că discret, cu coada ochiului, 
supraveghează tot localul fără să le scape nimic. 

Dacă vrea să fie de mn de Ewa şi drept cu Olivia trebuie 
să-şi demonstreze curajul. 

Îşi lasă paiul în paharul cu suc de ananas. Curând o să mai 
vină oameni. Acum va trebui să aştepte ca sala să se 
umple - ceea cenuvadura mult. lot aşa cum nu-şi făcuse 
nici un plan cum să distrugă o lume în plină stradă la 
Cannes, la lumina zilei, nici acum nu ştie exact cu m îşi va p 
u n e ideea în aplicare aici. Dar ceva îi spune că a ales locul 
perfect. 

Gândul nu-i mai este la biata fată de lângă plajă; 
adrenalina îiepompată în sânge la iuţeală, inima îi bate 
mai repede, este agitat şi mulţumit. 

Javits Wild nu avea să-şi piardă timpul doar ca să mănânce 
şi să bea degeaba, la u n u l dintre miile de prânzuri de gală 
la care era probabil invitat mereu. Dacă venise aici, venise 
pentru un motiv sau pentru o persoană. 

Acest motiv sau această persoană, cu siguranţă, avea să fie 
cel mai bu n alibiallui. 

12:26 PM. 

Javits se uită la invitaţii care curg, la lumea foarte pestriță, 
şi se gândeşte la acelaşi lucru: „Ce cavvV eu alci? N-m 


rlevole de aşa ceva. De iapt, am nevoie de foarte puţin 
delaceilalţi - am tot ce vreau. 

Sunt celebru în lumea celor care cunosc cinematograful, 
am toate femeile pe care mi le doresc, deşi ele ştiu că sunt 
urât şi prost îmbrăcat. Nu mai pot eu că sunt aşa! Am 
depăşit faza când nu aveam decât un costum şi când doar 
foarte rar reuşeam să fac rost de o invitaţie a Superclasei 

(după ce mă ploconeam, imploram, promiteam) şi mă 
pregăteam pentru un prânz dintr-astea de parcă ar fi fost 
lucrul cel mai important din lume. Astăzi ştiu că singurul 
lucru care variază sunt oraşele; în rest, ce o să se întâmple 
aici e previzibil şi plicticos. 

O să vină unii să-mi declare că adoră ce fac eu. Alţii o să-mi 
spună erou, şi-mi vor mulţumi pentru ocaziile pe care le 
ofer veşnicilor perdanţi. Femei frumoase şi inteligente care 
nu se lasă păcălite de aparenţe vor observa mişcarea din 
jurul mesei mele, îl vor întreba pe chelner cine sunt, şi 
imediat o să găsească o modalitate de a se apropia de mine, 
convinse că singurul lucru care mă interesează e sexul. Toţi, 
absolut toţi, vor să-mi ceară ceva. 

Pentru asta mă elogiază, mă adulează, îmi oferă tot ce-şi 
închipuie că mi-aş dori. Nu maică tot ce-mi doresc eu 
acum e să fiu singur. 

Am mai fost la mii de petreceri ca asta. Şi n-am venit dintr- 
un motiv anume - cu excepţia faptului că nu reuşesc să 
dorm, chiar dacă am venit până aici cu avionulm eu 
particular, ominunea tehnicii în stare să zboare la peste 
unsprezece mii de metri altitudine direct din California 
până în Franţa, fără a fi nevoie de escală pentru 
realimentare. I-am schimbat configuraţia originală din 
interior: cu toate că avionul putea transporta 18 persoane 
cu tot confortul posibil, am mai scos din fotolii şi am redus 
numărul pasagerilor la şase, am lăsat cabina echipajului de 
patru persoane, dar e despărțită de rest. Tot timpul apare 
câte cineva care-mi cere: „Pot să merg cu dumneavoastră?” 


Iar eu am totdeauna la îndemână răspunsul adecvat: „N- 
am loc.”, 

Javits îşi echipase noua jucărie cu preţul unei vile - 

40 de milioane de dolari - cudouă paturi, o masă pentru 
conferinţe, cabină de duş, sistem audio Miranda 
(Bang&0Olufsen aveau un design foarte b u n şi o excelentă 
campanie de relaţii publice, dar era deja d e domeniul 
trecutului), două aparate pentru espresso, un cuptor cu 
microunde pentru echipaj şi un cuptor electric pentru el 

(fiindcă detesta mâncarea reîncălzită). Javits bean umai 
şampanie, cine voia să împartă cu el o sticlă de 
Moet&Chandon 1961 era totdeauna bine-venit. Dar barul 
lui de la bordul avionului avea orice fel de băutură pentru 
invitaţi. 

Şidouă ecrane de 21 de inchi cu cristale lichide, gata 
oricând să expună cele mai recente filme, inedite pentru 
cinematografe în acel moment. 

Avionul era u n u l dintre cele mai b u n e din lume (chiar 
dacă francezii insistau asupra faptului că Dassault Falcon 
avea mai multe calităţi), dar, oricâtă putere şi bani ar fi 
avut, nu va reuşi să schimbe toate ceasurile din Europa, în 
clipa aceea era 3:43 dimineaţa la Los Angeles, şi abia acum 
începea să se simtă obosit cu adevărat. Făcuse o noapte 
albă, umblând de la o petrecere la alta, răspunzând la 
întrebările idioate cu care începe orice conversaţie: 

— Cum a fost călătoria cu avionul? 

La care Javits răspundea totdeauna cu o întrebare: 

— De ce întrebaţi? 

Cu m oamenii nu ştiau prea bine ce să spună, zâmbeau 
galben şi treceau la a doua întrebare de pe listă: 

— Cât timp o să staţi aici? 

Dar Javits replica iar: „De ce?” Şi se prefăcea că răspunde 
la celular, se scuza şi se depărta împreună cu cei doi amici 
inseparabili. 

Nimeni interesant pe aici. Dar cine ar putea fi interesant p 
entru cineva care are practic tot ce pot cumpăra banii? 


Încercase să-şi schimbe prietenii, căutând oameni care nu 
aveau absolut nici o legătură cu lumea filmului: filosofi, 
scriitori, acrobaţi de circ, patroni de firme din sectorul 
alimentar. La început, totul era o perfectă lună de miere, 
până ce apărea inevitabila întrebare: „Aţi putea citi 
scenariul scris de mine?” Sau a doua, la fel de inevitabilă: 
„Am u n/o prieten/ă care dintotdeauna şi-a dorit să fie 
actor/actriţă. Aţi putea să-1/s-o vedeţi?” 

Nu, n-ar putea, fiindcă îl deranjează. Are şi alte lucruri de 
făcut în viaţă, în afară de munca lui. Obişnuia să zboare o 
dată pe lună pînă în Alaska, să intre în primul bar, să se 
îmbete, să mănânce pizza, să se plimbe în natură, să stea de 
vorbă cu bătrânii locuitori ai micilor aşezări. Se antrena do 
uă ore pe zi în sala particulară de gimnastică, dar şi aşa 
era supraponderal, doctorii îi spuseseră că puteau apărea 
oricând probleme cardiace. Nu-i păsa de forma fizică, nu 
voia decât să-şi mai descarce puţin tensiunea constantă 
care părea că-l zdrobeşte în fiecare clipă a zilei, să facă o 
meditaţie activă, să-şi vindece rănile sufletului. Când era la 
ţară, îi întreba mereu p e localnicii cu care se întâlnea 
întâmplător cum era să duci o viaţă „normală”, pentru că 
uitase de mult cum era. Răspunsurile erau diferite, şi în 
scurtă vreme a descoperit că era singur-singurel pe lume, 
deşi tot timpul înconjurat de oameni. 

A ajuns să-şi facă o listă despre normalitate, bazată mai 
mult pe ce făceau oamenii decât pe răspunsurile lor. 

Javits priveşte în jur. Mai încolo e un bărbat cu ochelari 
negri care bea un suc de fructe şi pare străin de tot ce-l 
înconjoară - contemplă marea de parcă ar fi undeva 
departe de acel local. Bărbat bine, grizonat, îmbrăcat 
perfect. Avenit printre primii, probabil ştia cine era el, dar 
n-a făcut nici cel mai mic efort să vină să se prezinte. În 
plus, avea curaj să stea acolo singur! Singurătatea este la 
Cannes o anatemă, e sinonim cu faptul că nimeni nu se 
interesează de tine, de lipsa ta de importanţă sau de relaţii. 


Îl pizmuiape bărbatul ăla. Mai mult ca sigur că nu încăpea 
pe „lista lui de normalităţi” pe care o ţinea mereu în 
buzunar. Părea independent, liber, şi tare i-ar fi plăcut să 
stea de vorbă cu el, dar era mult prea obosit pentru asta. 

Se întoarce spre unu ldintre „prieteni”: 

— Ce înseamnă să fii normal? 

— Aveţi vreun conflict de conştiinţă? Credeţi că aţi făcut 
ceva ce nu trebuia? 

Javits pusese o întrebare greşită unei persoane 
nepotrivite. Poate că acum însoţitorul lui o să creadă că se 
căia de cine ştie ce pas făcut şi dorea să înceapă o viaţă n o 
uă. 

Nici vorbă. Şi, chiar dacă s-ar fi căit, era prea târziu să se 
întoarcă la punctul de plecare; cunoştea regulile jocului. 

— Eu doar întreb ce înseamnă să fii normal. 

Unul dintre „prieteni” e deconcertat. Celălalt îşi contin uă 
supravegherea, privind atent orice mişcare. 

— Să trăieşti ca un om care nu are nici un fel de ambiţii, r 
ăspunde într-un târziu. 

Javits scoate lista din buzunar şiop une pe masă. 

— O am totdeauna la mine. Şi o completez mereu cu 
lucruri noi. 

„Prietenul” îirăspundecă nu se poate uita acum la ea, 
trebuie să fie atent la ce se întâmplă. Dar celălalt, mai 
relaxat şi mai sigur pe el, citeşte cu glas tare: Listă de 
lucruri normale: 

1) E normal orice lucru care ne face să uităm cine suntem 
şi ce dorim, astfel încât să pute m munci ca să producem, 
să ne reproducem şi să câştigăm bani. 

2) E normal să ai reguli pentru un război sau conflict 

(Convenţia de la Geneva). 

3) Să te chinui ani în şir să faci o facultate pentru ca apoi 
să nu găseşti de lucru. 

4) Să lucrezi de lan ouă dimineaţa până la cinci după- 
amiaza la ceva care nu-ţi face nici cea mai mică plăcere, dar 
visând că peste treizeci de ani te vei pensiona. 


5) Să ieşi la pensie, să descoperi că nu mai ai energie ca să 
te bucuri de viaţă şi să mori peste câţiva ani de plictiseală. 

6) Să foloseşti botox. 

7) Să înţelegi că puterea e mult mai importantă decât 
banii, iar banii sunt mult mai importanţi decât fericirea. 

8) Să-1 ridiculizezi pe cel care caută fericirea în loc de 
bani şi să-l numeşti „om lipsit de ambiţie”. 

9) Să compari obiecte precum maşini, case, haine şi să 
defineşti viaţa în funcţie de aceste comparații, în loc să 
încerci să afli adevăratul motiv pentru care eşti viu. 

10) Să n u vorbeşti cu necunoscuţi. Să-ţi bârfeşti vecinii. 

11) Să consideri totdeauna că părinţii au dreptate. 

12) Să te căsătoreşti, să ai copii, să-ţi duci traiul mai 
departe în familie, chiar dacă dragostea s-a sfârşit, 
susţinând că e pentru binele copiilor (de parcă aceştia n-ar 
asista la certurile zilnice). 

13) Să-i critici pe toţi cei care încearcă să fie diferiţi. 

14) Să te trezeşti cu un deşteptător isteric la cap. 

15) Să crezi în absolut tot ce este tipărit. 

16) Să porţi o bucată de material colorat la gât, fără nici 
un rost aparent, darcarerăspundelapomposulnu 
m e de „cravată”. 

17) Să nu pui niciodată întrebări directe, chiar dacă 
celălalt, în ciuda digresiunilor, pricepe ce vrei să afli de la 
el. 

18) Să-ţi păstrezi zâmbetul p e buze când îţi vine să 
plângi. Şi să-ţi fie milă d e toţi cei care îşi arată 
sentimentele. 

19) Să consideri că arta merită o avere sau că nu merită 
absolut nimic. 

20) Să dispreţuieşti tot ce n-a fost greu de obţinut, pentru 
că n-a existat „sacrificiul necesar”, şi deci probabil nu are 
calităţile cerute. 

21) Să urmezi cerinţele modei, oricât ar fi de ridicole şi de 
incomode. 


22) Să fii convins că orice celebritate are tone de bani 
strânşi la ciorap. 

23) Să investeşti mult în frumuseţea exterioară şi să nu-ţi 
faci prea multe griji în ce priveşte frumuseţea interioară. 

24) Să te foloseşti de toate mijloacele posibile ca să arăţi 
că, deşi eşti o persoană normală, eşti infinit mai sus decât 
celelalte fiinţe omeneşti. 

25) Într-un mijloc de transport în comun să nu priveşti 
niciodată o persoană drept în ochi, pentru că ai putea fi 
acuzat de hărţuire. 

26) Când intri în ascensor, să te aşezi cu faţa spre ieşire, 
să te porţi ca şi cu m ai fi singur, indiferent cât de plină e 
cabina. 

27) Să nu râzi niciodată în hohote într-un restaurant, 
oricât de bunăarfio glumă. 

28) în emisfera nordică, să te îmbraci totdeauna conform 
cu anotimpul: cu mânecă scurtă primăvara (oricât de frig ar 
fi) şi veston de stofă de lână toamna 

(oricât de cald ar fi). 

29) în emisfera sudică, să acoperi p omu de Crăciun cu z 
ăpadăartificială, chiar dacă iarna nu are nici o legătură 
cu naşterea lui Isus. 

30) Pemăsură ce îmbătrâneşti, să te crezi stăpânul 
întregii înţelepciuni a lumii, chiar dacă n-ai trăit îndeajuns 
ca să ştii ce e greşit şicenu. 

31) Să te duci la o sindrofie caritabilă şi să crezi că aşa ai 
contribuit la rezolvarea inechităţilor sociale din lume. 

32) Să mănânci de trei ori pe zi, şi când nu ţi-e foame. 

33) Să crezi că ceilalţi sunt totdeauna mai buni în toate: 
sunt mai frumoşi, mai capabili, mai bogaţi, mai inteligenţi. E 
mult prea riscant să te aventurezi dincolo de propriile 
limite, mai bine stai şi nu faci nimic. 

34) Să foloseşti maşina capeoarmăşicapeocarmur 
ă invincibilă. 

35) Să înjuri în trafic. 


36) Să crezi că toate greşelile fiului tău sunt din cauza 
anturajului pe care şi 1-a ales. 

37) Să te căsătoreşti cu prima persoană care-ţi oferă o 
poziţie socială mai bună. Dragostea poate să aştepte. 

38) Să spui mereu „am încercat”, chiar şi atunci când n-ai 
încercat absolut deloc. 

39) Să amâni să trăieşti lucrurile cele mai interesante din 
viaţă p în ăcândn ute mai ţin puterile pentru aşa ceva. 

40) Să eviţi depresia cu doze zilnice mari d e emisiuni IV. 

41) Să crezi că poţi fi sigur de tot ce ai obţinut. 

42) Să crezi că femeilor nu le place fotbalul, iar bărbaţilor 
nu le place să facă ordine şi să gătească. 

43) Să dai vina pe guvern pentru toate relele care se 
petrec. 

44) Să fii convins că un om bun, decent, respectuos e privit 
de ceilalţi ca un om slab, vulnerabil şi uşor de manipulat. 

45) Să fii de asemenea convins că un comportament 
agresiv şi mitocănesc e sinonim cu o personalitate 
puternică. 

46) Să-ţi fie frică de endoscopic (ca bărbat) şi de naştere 

(ca femeie). 

„Prietenul” râse: 

— Trebuia să faceţi un film pornind de la asta, 
comentează. 

„încă unul. Nu pot să se gândească la altceva. Habar n-au 
ce fac eu, desi stau tot timpul cu mine. Eu nu fac filme.” 

Un film începe întotdeauna cu cineva care vine din mediul 
respectiv - aşa-numitul producător. A citit o carte sau i-a 
venit o idee trăsnet pe când conducea pe una din 
autostrăzile din Los Angeles, care în realitate nu este decât 
o mare suburbie în căutarea un ui oraş. E singur deci, şi în 
maşină, şi în dorinţa de a transforma ideea aceea strălucită 
într-o formă ce poate fi văzută pe ecran. 

Caută să descopere dacă drepturile de autor sunt încă 
disponibile. Dacă răspunsul e negativ, se îndreaptă spre alt 
produs - în fond se publică peste şaizeci de mii de titluri pe 


annumaiîn Statele Unite. Dacă răspunsul e pozitiv, ia 
legătura prin telefon direct cu autorul şi face cea mai mică 
ofertă posibilă - în general oferta e acceptată, fiindcă nu 
doar actorilor şi actriţelor le place să fie asociate cu maşina 
de visuri: orice autor se simte mai important când cuvintele 
lui devin imagini. 

Stabilesc să se întâlnească şi să ia masa împreună. 
Producătorul spune că se află în faţa „unei opere d e artă 
extrem de cinematografică”, iar scriitorul „e un geniu care 
merită recunoaştereaunanimă ,„. Scriitorul declară că a 
petrecut cinci ani din viaţă tot scriind la textul acela, şi cere 
să conceapă el scenariul. „Nu e cazul, e un limbaj diferit” - 
vine răspunsul. „Dar o să fiţi mulţumit de rezultat.” 

Şi completează: „Filmul o să rămână fidel cărţii.” Ceea ce 
este o mare minciună, gogonată, de care amândoi sunt 
conştienţi. 

Scriitorul se gândeşte că de data asta o să fie nevoit să 
accepte condiţiile care-i sunt propuse, dar îşi spune că data 
viitoare va fi altfel. Acceptă. Producătorul îi demonstrează 
că trebuie să se asocieze unui studio important 68 pentru 
finanţarea proiectului. Zice că o să-i aibă pe cutare şi pe 
cutărică dintre celebrităţi în rolurile principale - o altă 
minciună, repetată la nesfârşit fiindcă dă totdeauna 
rezultate atunci când trebuie să îmbrobodeşti pe cineva. 

Cumpără aşa-numita „opţiune”, adică plăteşte vreo 10 mii 
de dolari ca să obţină copyrightul pentru trei ani de zile. 

Şi apoi ce se va întâmpla? „Ei bine, o să plătim de zece ori 
suma asta,iardumneataosăaidreptul şi la 2% din 
beneficii.” Cu asta se termină partea financiară a discuţiei, 
deoarece scriitorul crede că o să câştige o avere. 

Dacă ar fi întrebat un prieten, ar fi aflat că la Hollywood 
contabilii reuşesc să demonstreze că un film NICIODATĂ nu 
obţine beneficii. 

Prânzul se termină cu producătorul care se grăbeşte să 
scoată din dosar un contract imens, întrebând dacă îl poate 
semna imediat, fiindcă studioul trebuie să ştie că are într- 


adevăr un produs în mână. Scriitorul, cucerit de procent 
(inexistent) şi de posibilitatea de a-şi vedea numele înscris 
pe panoul unui cinematograf (şi asta tot inexistentă, fiindcă 
tot ce va obţine va fi o linie de credit, „bazată pe cartea...”), 
semnează fără a sta mult pe gânduri. 

Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi 
nimic nu e nou sub soare, o spunea Solomon acum trei mii 
de ani. 

Producătorul începe să bată pe la porţile studiourilor. 

E destul de cunoscut, aşa că unele se deschid, dar nu 
totdeauna i se acceptă sugestiile. In caz că e refuzat, nici 
măcar nu-şi dă osteneala să mai stabilească o întâlnire cu 
scriitorul - îi trimite o scrisoare spunând că în pofida 
entuziasmului său, industria cinematografică încă nu 
înţelege felul acela de povestire, şi că-i înapoiază contractul 
(pe care el nu 1-a semnat, desigur). 

Dacă propunerea e acceptată, producătorul merge la omul 
aflat pe treapta cea mai de jos, cea mai puţin costisitoare, a 
ierarhiei: la scenarist. Cel care-şi va petrece zile, 
săptămâni, luni rescriind denenumărateoriideea 
originală sau adaptând cartea la versiunea ecranizată. 
Scenariştii sunt trimişi la producător (niciodată la autorul 
cărţii), iar el are obiceiul să respingă automat prima schiţă, 
convins fiind că scenaristul poate face ceva mai bun. Alte 
săptămâni de cafea, insomnie şi visuri pentru tânărul talent 
(sau bătrânul profesionist - aici nu există jumătăţi de 
măsură) care reface scenariul, respins sau transformat de 
producător (iar scenaristul se întreabă: „Dacă tot ştie să 
scrie mai bine ca mine, de ce nu seapucă? „ Dar în clipa 
aceea se gândeşte la salariu şi se întoarce la calculator fără 
să se mai plângă). 

În sfârşit, textul e aproape gata: acum producătorul cere 
să fie scoase aluziile politice care pot aduce necazuri dacă 
ai un public mai conservator; să mai fie adăugate nişte 
săruturi, femeilor le place asta. Povestea să aibă cap, corp şi 
coadă, să aibă u n erou care-i face pe toţi să plângă cu 


sacrificiul şi devotamentul lui. Cineva să piardă persoana 
iubită la începutul filmului şi s-o regăsească la sfârşit. In 
fond, marea majoritate a scenariilor poate fi rezumată în 
câteva propoziţii: Bărbatul iubeşte o femeie. Bărbatul o 
pierde pe femeie. 

Bărbatul o regăseşte pe femeie. 

Nouăzeci la sută din filme sunt variaţii ale acestor trei 
propoziţii. 

Filmele care încalcă această regulă trebuie să conţină 
foarte multă violenţă ca să compenseze, sau multe efecte 
speciale, pentru a impresiona publicul. lar formula, testată 
deja de mii de ori, învinge mereu; aşa că de ce să rişti. 

Înarmat cu o poveste pe care o consideră bine scrisă, 
încotro se va duce producătorul? 

La studioul care a finanţat proiectul. Numaică studioul 
are o listă lungă de filme care trebuie difuzate în sălile de 
cinema - din ce în ce mai puţine - din toată lumea. Şi îi cere 
să aibă puţină răbdare, sau să caute un distribuitor 
independent - dar nu înainte de a-l pune pe producător 70 
să semneze alt contract uriaş (care prevede chiar şi 
drepturi exclusive pentru „în afara planetei Terra”) care îl 
numeşte responsabil pentru banii cheltuiţi. 

„Şi în clipa asta intră în scenă oameni ca mine.” 

Distribuitorul independent de film, care poate merge pe 
stradă fără a fi recunoscut, deşi la petrecerile din breaslă 
toţi ştiu cine e. E omul care n-a descoperit tema, n-a 
urmărit scenariul, n-a investit nici un chior. 

Javits e intermediarul. El e distribuitorul de filme! 

Îl primeşte pe producător în micul lui birou (faptul că are 
un avion mare, casă cu piscină, invitaţii la tot ce se întâmplă 
în lume este exclusiv pentru confortul personal - 
producătorul nu merită nici o apă minerală măcar). la DVD- 
ul cu filmul şi-l duce acasă. Se uită la primele cinci minute. 
Dacă-i place, stă până la final - dar asta se întâmplă o dată 
la fiecare o sută de produse prezentate. In cazul acesta, 
cheltuieşte zece cenți pe o convorbire telefonică şi îi 


comunică producătorului să revină la data cutare, ora 
cutare. 

„Săsemnămo înţelegere”, spune el, ca şi cum i-ar face 
o favoare imensă. „îl distribui eu.” 

Producătorul încearcă să negocieze. Vrea să ştie în câte 
săli de cinema, în câte ţări, care sunt condiţiile. Întrebări 
absolut inutile, fiindcă ştie dinainte ce-i vor auzi urechile: 
„Depinde de primele reacţii ale publicului de probă.” 

Produsul e arătatu n uipublic selectat din toate straturile 
sociale, oameni care au fost aleşi unul câte unul de 
companiile de cercetări specializate. Rezultatul e analizat 
de profesionişti. Dacă este pozitiv, alţi zece cenți sunt 
cheltuiţip eonouă convorbire telefonică şi a doua zi 
Javits îl primeşte cu încă trei exemplare uriaşe ale 
contractului şi aşa voluminos. Producătorul cere timp 
pentru ca avocatul lui să citească. Javits spune că nu are 
nimic împotrivă, dar, cum trebuie să încheie programul 
sezonului, nu poate garanta că atunci când va reveni, nu a 
lansat alt film pe circuit. 

Producătorul citeşte atunci numai clauza care arată cât va 
câştiga. E mulţumit de ce vede şi semnează. Nu vrea să 
piardă ocazia asta. 

Au trecut deja mulţi ani de când s-a aşezat la masă ca să 
discute cu scriitorul despre problema asta, aşa că a uitat şi 
nu-şi dă seama că acu m este exact în aceeaşi situaţie. 

Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi 
nimic nu e nou sub soare, a spus-o Solomon încă de acum 
trei mii de ani. 

Când vede localul umplându-se de oameni, Javits se 
întreabă iar ce caută el acolo. Deţine controlul a peste cinci 
sute de săli de cinema din Statele Unite, are contract de 
exclusivitate cu alte cinci mii în toată lumea, u n d e şefii 
locali sunt obligaţi să cumpere tot ce lisepunepetavă, 
chiar dacă uneori au pierderi. Un singur film cu succes de 
casă poate compensa cu mult alte cinci care ar avea sălile 
goale. Depind de Javits, mega-distribuitorul independent, 


eroul care reuşise să spargă monopolul marilor studiouri, 
devenind o legendă în lumea filmului. 

Nu se întrebaseră niciodată cumdădu seo asemenea 
lovitură vitejească; atâta timp cât oferea un mare succes la 
fiecare cinci eşecuri (media marilor studiouri era un mare 
succeslanouă eşecuri), o asemenea întrebare nu avea 
nici cea mai mică importanţă. 

Numai Javits ştia cum reuşise să fie aşa de norocos. 

Tocmai de asta nu ieşea niciodată fără cei doi „prieteni” ai 
lui, care în clipa aceea preluaseră sarcina de a răspunde la 
telefoane, de a fixa mtâlniri, de a accepta invitaţii. Deşi 
niciunul nu avea muşchii gorilelor plantate de regulă la uşă, 
făceau cât o armată. Fuseseră antrenați în Israel, serviseră 
în Uganda, Argentina şi Panama. În timp ce unul era ocupat 
cu celularul, celălalt se uita tot timpul în jur - îi măsura pe 
toţi din priviri, nu-i scăpa nici u n gest, nici o mişcare. 
Lucrau pe rând, pentru că, asemenea celor care fac 
traduceri simultane şi controlorilor de zbor, au nevoie de o 
pauză la fiecare cincisprezece minute. 

Ce făcea el la „prânzul” acela? Putea să fi rămas la hotel să 
încerce să doarmă, e prea obosit de toate linguşelile alea, 
de elogii, de faptul că trebuie să spună, surâzător, din zece 
în zece minute, să nu i se dea nici o carte de vizită, fiindcă o 
va pierde. Dacă insistau, le cerea să fie amabili să se 
adreseze uneia dintre secretare (cazate în mo d 
corespunzător în alt hotel de lux de pe Croisette, fără 
dreptul de a dormi, atente la telefonul care suna fără 
oprire, răspunzând mereu la corespondenţa electronică 
trimisă de sălile de cinema din lumea întreagă, 
corespondenţă care apărea tot timpul însoţită de propuneri 
cum ar fi mărirea penisului sau posibilitatea de a avea 
orgasme repetate - în pofida tuturor filtrelor contra 
mesajelor nedorite). Folosind un cod secret al gesturilor, 
dădea din cap către unul dintre asistenții lui, care oferea 
adresa şi telefonul secretarei, sau dimpotrivă, spunea căi 
se terminaseră cărţile de vizită. 


Ce face el la „prânzul” ăsta? La ora asta dormea la Los 
Angeles, oricât de târziu ajungea de la vreo petrecere. 

Javits ştie răspunsul, dar nu vrea să-l accepte: îi e frică să 
rămână singur. Îl invidiază pe bărbatul sosit singur care a 
început să-şi soarbă cocktailul, cu privirea pierdută, 
aparent relaxat, fără grija de a se preface ocupat sau 
important. Se hotărăşte să-l invite la un pahar. Dar vede că 
a dispărut. 

Şi atunci simte o pişcătură. 

„Ţânţari. De asta urăsc eu petrecerile pe plajă.” 

Când se scarpină, dă de un ac foarte fin. Se uită în spate, 
şi la o distanţă de vreo doi metri, între o grămadă de invitaţi 
care se distrau, u n negru cupă r de Jamaican hohotea, în 
timp ce mai multe femei îl priveau cu respect şi dorinţe 
ascunse. 

E prea obosit ca să accepte provocarea. Mai bine-l lasă pe 
negru să facă pe bufonul, dacă doar aşa îi poate impresiona 
pe cei din jur. 

— Idiot. 

Cei doi însoțitori observă imediat schimbarea subită a 
poziţiei bărbatului care i-a angajat să-l apere pentru 

435 de dolari pe zi. Unu lîşiducemânalaumărul 
drept, undeoarmăautomată se află într-o ascunzătoare 
imposibil de observat sub haină. Celălalt se ridică şi cu o 
săritură discretă (până la urmă, erau la o petrecere) se 
aşază între negru şi el. 

— Nu e nimic, spuse Javits. O glumă proastă. 

Le arată acul. 

Idioţii ăia erau pregătiţi pentru atacuri cu arme de foc, 
pumnale, agresiuni violente, ameninţări cu atentate. Intrau 
totdeauna primii în camerele de hotel, gata să tragă dacă 
trebuia. Ştiau când cineva e înarmat (un obicei din ce în ce 
mai frecvent în multe părţi ale lumii) şi nu-l scăpau din ochi 
până nu se convingeau că nu reprezenta o ameninţare. 
Când Javits lua ascensorul, era flancat de cei doi, care 
parcă-şi sudau trupurile şi creau un fel de perete. 


Nu-i văzuse niciodată scoțând pistolul, l-ar fi scos doar 
pentru a-l folosi. In general, rezolvau problemele cu o 
privire şi câteva cuvinte spuse-n şoaptă. 

Probleme? Nu avusese niciodată probleme, de când îi 
găsise pe cei doi „prieteni”. Simpla lor prezenţă părea să 
îndepărteze spiritele rele şi intenţiile duşmănoase. 

— Bărbatul care a intrat printre primii aici şi s-a aşezat 
singur la masa aia - spuse unul. Era înarmat, nu? 

Celălalt mormăie ceva de genul: „E posibil.” Dar dispăruse 
deja deobună bucată de vreme de la petrecere, ieşind pe 
uşa principală. Şi culmea este că fusese tot timpul ţinut sub 
observaţie, fiindcă nu ştiau încotro se uită ochii aceia 
ascunşi după ochelarii negri. 

Se liniştesc. Unul se întoarce la treaba luişirăspunde 
la telefoane, celălalt îl fixează pe negrul Jamaican care-i 
întoarce privirea fără pic de teamă. E ceva ciudat cu tipul 
ăla; dar, dacă mai încearcă să facă vreo prostie, n-o să mai 
aibă dinţi în gură. Totul avea să fie făcut cu maximum de 
discreţie, pe plajă, departe de privirile tuturor, doar de unul 
dintre ei, în timp ce celălalt rămânea de pază. 

Astfel de provocări pot fi doar de faţadă, obiectivul 
adevărat fiind să îndepărteze b o d y guardul de victimă. 
Erau obişnuiţi cu trucul ăsta fumat... 

— Totul e în ordine... 

— Ba nu-i deloc în ordine. Chemaţi ambulanţa. Nu-mi mai 
pot mişca mâna. 

12: 44 PM. 

C Via“e noroc! 

La orice se aştepta ea în dimineaţa aceea, mai puţin să se 
întâlnească cu bărbatul care - era sigură - avea să-i 
schimbe viaţa. Dar iată-l acolo, cu aerul lui nepăsător 
dintotdeauna, stă cu doi prieteni, fiindcă oamenii puternici 
nu au nevoie să arate cât sunt de importanţi, nici măcar 
bodyguarzi n-au. 

După Maureen, oamenii de la Cannes puteau fi împărţiţi 
îndouă categorii: a) bronzaţii, care-şi petreceau toată 


ziua la plajă (poate pentru că erau deja învingători), şi 
foloseau un card de acreditare solicitat în zonele 
exclusiviste ale Festivalului. Când veneau la hotelurile lor, îi 
aşteptau mai multe invitaţii - marea majoritate aruncate la 
gunoi. 

B) palizii, care alergau de la un birou la altul, asistau la 
probe, vedeau filme excepţionale, care se pierdeau însă din 
cauza excesului de oferte sau tolerau adevărate orori 
pentru că le puteau asigura un loc sub soare (printre cei 
bronzaţi), deoarece cei care le făcuseră cunoşteau pe cine 
trebuie. 

Javits Wilds se făleşte cu un bronz de invidiat. 

Evenimentul care p u n e stăpânire pe acel orăşel din 
sudul Franţei timp de douăsprezece zile, care face toate 
preţurile să explodeze, care le permite doar maşinilor cu 
autorizaţie specială să circule pe străzi, care umple 
aeroportul de avioane private, portul de iahturi şi plajele de 
fotomodele nu e format n um a i dintr-un covor roşu, 
flancat de fotografi, covorul pe care păşesc marile stele 
spre intrarea în Palais des Festivals et des Congres. 

Cannes nu e despre modă, e despre cinema! 

Deşi luxul şi strălucirea sunt cele mai evidente, adevăratul 
suflet al Festivalului este uriaşa piaţă paralelă industriei 
filmului: cumpărători şi vânzători veniţi din lumea întreagă 
se întâlnesc ca să negocieze produse finite, investiţii, idei. 
Într-o zi normală, se fac 400 de proiecţii în tot oraşul - 
majoritatea în apartamentele închiriate pentru sezon, cu 
oameni împrăştiaţi pe lângă paturi în poziţii incomode, 
plângându-se de căldură şi cerând apă minerală şi 
tratament preferenţial - organizatorii sunt cu nervii la 
pământ, dar totdeauna cu un zâmbet îngheţat pe buze. 

Trebuie să accepte tot, să împlinească toate dorinţele, 
pentru că e important să scoţi în lume u n lucru la care ai 
lucrat ani buni. 

În timp ce aceste 4800 de noi producţii luptă pe viaţă şi pe 
moarte pentru a ieşi din camera de hotel şi a fi proiectate în 


sălile de cinema, lumea visurilor începe să meargă în sens 
contrar: noile tehnologii câştigă teren, oamenii nu mai ies 
atât de mult din casă din pricina nesiguranţei, a muncii în 
exces, a canalelor de televiziune - unde pot alege între 
circa 500 de filme pe zi, pentru o sumă derizorie. 

Mai rău încă: în zilele noastre internetul îi îngăduie oricui 
să fie cineast. Portaluri specializate prezintă filme cu 
bebeluşi mergând, bărbaţi şi femei decapitaţi în războaie, 
femei care-şi arată farmecele n u m a i pentru plăcerea de a 
şti că cineva de departe va avea unmomentde plăcere 
solitară, accidente reale, scene de sport, prezentări de 
modă, clipuri filmate cu camera ascunsă care încearcă să 
creeze situaţii jenante pentru nevinovaţii care trec pe 
dinaintea lor. 

Sigur, oamenii încă mai ies din casă. Dar preferă să 
cheltuiască la restaurante şi pe haine de marcă - restul se 
găseşte pe ecranele televizoarelor sau pe computerele 
personale. 

Filme. A rămas într-un trecut îndepărtat epoca în care toţi 
îşi aminteau cine a câştigat Palme d'Or. Acum, dacă întrebi 
cine a câştigat anul trecut, nici măcar obişnuiţii Festivalului 
nu sunt în stare să-şi amintească. „Un român oarecare”, 
spunea unul. „Nuu, sunt sigur că a fost un german”, zicea 
altul. Se duceau pe furiş să consulte catalogul şi 
descopereau că fusese un italian - al cărui film pesemne a 
rulatn u mai în cinematografele de artă. 

Sălile de cinema, care dup ă o perioadă de concurenţă 
acerbă cu centrele de închirieri de casete video reuşiseră 
să-şi revină binişor, par să fie iarăşi în declin - bătându-se 
acum ba cu filmele pe DVD oferite gratuit odată cu ziarul, 
ba cu filmele de pe internet - piraterie universală. Asta face 
ca difuzarea să fie încă şi mai complicată: dacă o lansare de 
ultimă oră este considerată o investiţie foarte mare pentru 
vreun studio, aceştia impun ca filmul să ruleze în maximum 
de săli posibile în acelaşi timp, nemailăsând loc nici unei 
alte noi producţii să-şi încerce norocul. 


Puţinii aventurieri care se hotărăsc să-şi asume riscul - în 
ciuda tuturor semnalelor negative - descoperă mult prea 
târziu că nu e de ajuns să ai un produs foarte bun pe 
mână. Pentru ca un film să ajungă în marile capitale ale 
lumii, el trebuie promovat, dar costurile sunt prohibitive: 
anunţuri pe o pagină întreagă în ziare şi reviste, recepții, 
consilieri de presă, turnee de promovare, echipe din ce în 
ce mai scumpe, echipament de filmare din ce în ce mai 
sofisticat, din ce în ce mai puţini specialişti. Cea mai mare 
problemă: cineva care să difuzeze produsul finit. 

Cu toate acestea, în fiecare an are loc acest pelerinaj 
dintr-un loc în altul; întâlniri fixate dinainte, Superclasa 
atentă la orice altceva, numai la ce se proiectează pe ecran 
nu, companii interesate să plătească o zecime din preţul 
corectnumaica să-ifacău n uicineast „onoarea” de a-i 
prezenta opera la televizor, cererile exprese ca orice 
replică ce ar putea leza ideea de familie să fie refăcută, 
exigenţa unei noi editări, promisiunile (nu totdeauna 
onorate) că peste un an vor semna un contract dacă va fi 
schimbat complet scenariul şi reorientat către o temă 
anume. 

Oamenii ascultă, acceptă - pentru că nu au de ales. 

Superclasa porunceşte în lume, are argumente dulci, voci 
suave, zâmbete delicate şi hotărâri definitive. Ea ştie totul. 

Ea acceptă sau respinge. Ea are puterea. 

lar puterea nu negociază cu nimeni, poate doar cu ea 
însăşi. Şi totuşi, nu e totul pierdut. În lumea ficţiunii, ca şi în 
lumea reală, există totdeauna un erou. 

lar Maureen priveşte mîndră: eroul se află înaintea 
ochilor ei! Marea întâlnire care în sfârşit va avea loc peste 
două zile - dup ă aproape trei ani de muncă, visuri, 
telefoane, drumurila Los Angeles, cadouri, cereri către 
prietenii ei de la Banca Favorurilor, intervenţia unui fost 
iubit care-i fusese coleg la cursurile de cinematografie şi 
care considerase că era mult mai sigur să lucrezi la o 
revistă specializată decât să rişti să-ţi pierzi capul sau banii. 


„O să vorbesc cu el”, îi spusese fostul iubit. „Dar Javits nu 
depinde de nimeni, nici măcar de jurnaliştii care pot înălța 
sau îngropa produsele lui. E deasupra tuturor acestor 
lucruri: ne-am gândit odată să facem un reportaj ca să 
descoperim cum se face că atâţia difuzori îi mănâncă din 
palmă, dar nici un angajat de-al lui n-a vrut să stea de vorbă 
cu noi. Eu o să-i spun, dar nu pot să insist.” 

A vorbit şi chiar 1-a convins să vadă Secretele din pivniţă. 

A doua zi, a primit un telefon şi era anunţată că aveau să 
se întâlnească la Cannes. 

Maureen nici n-a crâcnit - n-a îndrăznit să spunăcăea 
se afla la doar zece minute cu taxiul de biroul lui Javits. 

Au stabilit o întâlnire în acest orăşel franțuzesc. Şi-a 
cumpărat un bilet de avion până la Paris, apoi a luat un tren 
care a făcut o zi întreagă până la destinaţie, i-a arătat foaia 
de rezervare u n u irecepţioner ciufut de la un hotel de 
mâna a cincea, s-a instalat într-o cameră single în care 
trebuia să sară peste valize când voia să se ducă la baie, a 
aranjat - tot cu fostul iubit - să obţină câteva invitaţii la 
câteva evenimente de categoria a doua: reclama la un nou 
tip de votcă sau lansarea unei noi colecţii de tricouri; era 
prea târziu să obţină intrarea la Palais des Festivals et des 
Congres. 

Cheltuise mai mult decât îşi permitea, călătorise mai mult 
de douăzeci de ore fără pauză, dar avea cele zece minute 
ale ei. 

Şi era sigură căpînălaurmăvaieşi cu un contract şi 
cu viitorul asigurat. Sigur, industria cinematografică trecea 
printr-o criză, şi ce dacă? Filmele (deşi mai puţine) nu 
continuau să aibă succes? Oraşele nu erau pline de afişe 
care anunțau premiere? lar revistele cu celebrităţi despre 
ce scriu? Despre actori! Maureen ştia - mai bine zis, era 
convinsă - că moartea cinematografiei fusese decretată de 
multe ori, dar ea continua să supravieţuiască. 

„Cinematografia s-a du s „când a apărut televiziunea. 
„Cinematografia s-a du s „când au apărut centrele de 


închirieri de casete video. „Cinematografia s-a du s „când 
internetul a permis accesul site-urilor de piraterie. Dar 
cinematografia era acolo, pe străduţele micului oraş 
mediteraneean care-şi datora faima tocmai Festivalului. 

Acum, totul era să profite de norocul care-i căzuse din cer. 

Şi să accepte tot, absolut tot. Javits Wild e aici. Javits îi 
văzuse deja filmul. Subiectul avea tot ce-i trebuia ca să aibă 
succes: explorările sexuale, voluntare sau impuse, erau în 
mare vogă în mass-media, din pricina mai multor cazuri cu 
ecou mondial. Era numai bu n momentul pentru ca afişele 
pentru Secretele din pivniţă să fie expuse în reţeaua 
controlată de el. 

Javits Wild, rebelul cu o cauză, omul care revoluţiona felul 
în care filmele ajungeau la marele public. Nu mai Robert 
Redford încercase ceva asemănător, cu Sundance Film 
Festival, organizat pentru cineaşti independenţi - dardup 
ă zeci de ani de eforturi Redford nu a reuşit să spargă 
uriaşa barieră care mişca sutele de milioane de dolari prin 
Statele Unite, Europa şi India. Javits Wild însă era un 
învingător. 

Javits Wild, salvatorul cineaştilor, marele mit, aliatul 
minorităţilor, prietenul artiştilor, noul mecena care folosea 
un sistem inteligent (ei îi era complet necunoscut, ştia doar 
cât de eficient era) pentru a ajunge în toate sălile lumii. 

Javits Wild o invitase la o întrevedere de zece minute, a 
doua zi. Asta voia să spună, pur şi simplu, că acceptase 
proiectul ei, iar acum totul nu era decât o chestiune de 
detaliu. 

„Accept tot. Absolut tot”, îşi repetă. 

Bineînţeles că în zece minute Maureen nu va reuşi să 
spună absolut nimic - prin ce trecuse în timpul celor opt ani 
(adică u n sfert din viaţa ei) în care se dedicase producţiei 
de film. Inutil să menţioneze că făcuse cursurile de 
cinematografie, regizase câteva reclame comerciale, făcuse 
două scurtmetraje călduros primite la cinematografele 
din provincie sau în cluburile alternative din N e w York. 


Sau că, pentru a lua milionul de dolari necesar unei 
producţii profesioniste, îşi ipotecase casa moştenită de la 
părinţi. Că aceasta era singura ei şansă, pentru că nu mai 
avea altă casă de ipotecat. 

Urmărise cu atenţie cariera celorlalţi colegi şi prieteni de 
la curs, care după lupte aprige aleseseră lumea 
confortabilă a reclamelor comerciale - din ce în ce mai 
prezente - sau cine ştie ce post obscur, dar sigur, într-una 
din multele companii care produceau seriale de televiziune. 

După ce micile ei lucrări fuseseră bine primite, a început 
să viseze mai sus, şi nu se mai putea întoarce înapoi. 

Era convinsă că are o misiune: să transforme lumea într- 
una maibună pentru generaţiile care vor veni. Să se 
alăture altora, aidoma ei, să arate că artanueranumai 
un fel de divertisment, de amuzament pentru o societate 
pierdută. Să vorbească despre defectele celor care conduc 
lumea, să salveze copiii care acum mureau de foame în cine 
ştie ce loc din Africa. Să vorbească despre problemele 
mediului înconjurător. Săpună capăt nedreptăţii sociale. 

Desigur, era un proiect ambițios, dar era sigură că 
încăpăţânarea ei o s-o ajute să-l ducă la bu n sfârşit. 
Pentru asta trebuia să-şi purifice sufletul, şi totdeauna 
recurgea la cele patru forţe care o călăuzeau: iubire, 
moarte, putere şi timp. Trebuie să iubim, fiindcă suntem 
iubiţi de Du m nezeu. Ne trebuie conştiinţa morţii, ca să 
înţelegem bine viaţa. Trebuie să luptă m ca să creştem - 
dar fără a cădea în capcana puterii astfel obţinute, fiindcă 
ştim că nu înseamnă nimic. Şi, în sfârşit, trebuie să 
acceptăm că suflerui nostru - chiar dacă e veşnic - este în 
acestmoment prins în plasa timpului, cu avantajele şi 
limitele lui. 

Era prinsă în plasa timpului, dar putea să facă ceea ce-i 
plăcea şi o entuziasma. lar prin filmele ei va reuşi să-şi 
aducă contribuţia la lumea care părea că se dezintegrează 
în jurul ei, să sdhimbe realitatea, să-i preschimbe pe 
oameni. 


Când a murit tatăl ei, dup ă ce se plânsese toată viaţa că 
nu avusese şansa să facă ce-şi dorise cel mai mult, ea a 
înţeles ceva foarte important: transformările au loc tocmai 
în asemeneamomentedecriză. 

N u i-ar fi plăcut ca viaţa ei să se termine ca a lui. N ui-ar 
fi plăcut să-i spună fiică-sii: „Am vrut, a fost o clipă în care 
am putut, dar n-am avut curajul să risc totul.” Când a primit 
moştenirea, a înţeles imediat că-i fusese dată pentru un 
singur motiv: să o ajute să-şi împlinească destinul. 

A acceptat provocarea. Spre deosebire de alte adolescente 
care nu-şi doreau decât să devină actriţe celebre, visul ei 
era să spună poveşti pe care generaţiile următoare să le 
poată încă vedea, să se bucure de ele şi să viseze. 

Marele ei exemplu era Citizen Kane: primul film al unui 
om de radio care a vrut să critice un puternic magnat al 
presei americane, un film clasic nunumaipentru 
subiectul lui, dar mai ales pentru că s-a luptat din greu, a 
inovat şi a creat pentru a depăşi problemele etice şi tehnice 
ale vremii. A fost de ajuns un simplu film pentru ca nimic să 
nu mai poată fi uitat. 

„Primul lui film.” 

Este posibil să reuşeşti chiar de la început. Chiar dacă 
autorul lui, Orson Welles, n-a mai făcut nimic la fel de bun. 

Chiar dacă el a fost dat uitării (aşa se întâmplă) şi e 
discutat doar la cursurile de cinema: mai mult ca sigur, în 
curând cineva avea să „redescopere” geniul lui. Citizen 
Kane n-a fost singura moştenire lăsată: Orson Welles a 
demonstrat că era de ajuns ca primul pas să fie excelent 
pentru a primi oferte toată viaţa. 

O să profite de aceste oferte. Şi-a promis să nu uite 
niciodată greutăţile prin care trecuse, şi să facă din viaţa ei 
un mijloc de proslăvire a omului. 

Şi, cum nu există decât un prim film, şi-a concentrat toate 
forţele, toate rugăciunile, toată energia emoţională într-un 
singur proiect. Spre deosebire de prietenii ei, care trăiau 
trimițând scenarii, propuneri, idei şi ajungeau să lucreze la 


mai multe lucruri deodată fără a ajunge la un rezultat, 
Maureen s-a dedicat cu trup şi suflet filmului Secretele din 
pivniţă, povestea a cinci călugăriţe care cunosc un maniac 
sexual. În loc să încerce să-l convertească la mântuirea 
creştină, îşi d a u seama că singurul dialog posibil este să 
accepte normele lumii lui aberante, şi se hotărăsc să-şi 
dăruiască trupurile pentru a-1 face să înţeleagă măreţia lui 
Dumnezeupriniubire. 

Planul ei era simplu: actrițele de la Hollywood, oricât de 
celebre, dispar din distribuții când ajung pe la 35 de ani. 
Mai apar o vreme în paginile revistelor cu vedete, sunt 
văzute pe la licitaţii în scopuri caritabile, pe la marile 
petreceri, se asociază unor cauze umanitare, şi când îşi dau 
seama că nu li se mai acordă atenţie se căsătoresc, 
divorţează, creează scandaluri publice - pentru încă câteva 

[uni sau săptămâni! sau zi/e de glorie. Or, în perioada asta 
dintre şomaj şi dispariţia totală, banii nu mai au nici o 
importanţă: ar accepta orice ca să seva dâăiar pe ecran. 

Maureen a luat legătura cu femei care erau la mare 
căutare cu mai puţin de zece aniîn urmă, iar acum 
simțeau cum le fuge pământul de sub picioare - aveau 
nevoie cu disperare să se întoarcă la viaţa lor d e dinainte. 
Scenariul era bun; l-a trimis impresarilor, care cereau 
salarii absurde şi-i trânteau imediat un „nu „sec. 
Următorul pas a fost să se ducă la uşa fiecăreia; să spună că 
are deja banii pentru proiect, şi atunci toate au acceptat - 
dar cerând să se păstreze secretul faptului că primiseră să 
lucreze aproape gratis. 

Într-o industrie ca aceea, era imposibil să porneşti 
gândind mediocru. Când şi când, în visele ei, apărea 
fantoma lui Orson Welles: „încearcă imposibilul. Nu începe 
de jos, pentru că eşti deja jos. Urcă repede, înainte să ţi se 
ia scara. Dacă ţi-e frică, fă o rugăciune, dar mergi înainte.” 

Avea o povestire foarte bună, un casting de calitate şi 
ştia că ea trebuia să producă ceva care să fie primit de 


marile studiouri şi de distribuitori, fără să facă vreun rabat 
la calitate. 

Era posibil şi obligatoriu ca arta şi comerţul să meargă mî 
năinmînă. 

Restul nu mai conta: criticii adepţi ai masturbării mentale 
care adorau filme pe care nimeni nu le înţelegea, micile 
circuite alternative u n d e în fiecare seară acelaşi grupuşor 
de oameni ieşeau de la film şi colindau barurile până-n zori, 
fumând şi comentând o singură scenă (a cărei semnificaţie 
era probabil complet diferită de cea avută în vedere în 
momentul filmării); regizori care ţineau conferinţe, 
explicând ce trebuia să înţeleagă publicul; mtâlniri ale 
sindicatelor care se plângeau că statul nu sprijinea 
cinematografia naţională. Manifeste în reviste intelectuale, 
rod al unor reuniuni interminabile, în care apăreau acelaşi 
plângeri despre dezinteresul guvernului în a sprijini arta. 

Câte o notiţă, ici şi colo, publicată în ziarele de mare tiraj 
şi în general citită doar de cei interesaţi sau de familia celui 
în cauză. 

Cine schimbă lumea? Superclasa. Cei care fac. Cei care 
intervin în comportamentul, în inimile şi în mintea celui mai 
marenumăr posibil de oameni. 

De asta îl voia pe Javits. Voia un Oscar. Voia la Cannes. 

Şi cum, pentru a obţine toate astea o abordare 
„democratică” era imposibilă - ceilalţi nu voiau decât să-şi 
dea cu părerea despre celmaibun mod dea face ceva, 
fără a-şi asuma vreodată vreun risc -eaajucatpurşi 
simplu ultima carte. Şi-a făcut o echipă, a rescris luni 
întregi scenariul, i-a convins pe ceimaibuni (şi 
necunoscuţi) regizori de platou, figuranţi, actori pentru rol 
secundar să i se alăture, aproape fără bani, promiţându-le 
în schimb că vor fi remarcaţi. Toţi rămâneau cu gura 
căscată când le vedeau pe primele cinci actriţe principale 
(„bugetul trebuie să fie foarte, foarte mare!”), cereau salarii 
mari la început, darpînălaurmă se lăsau convinşi că 
participarea la acel proiect avea să fie foarte importantă 


pentru CV-urile lor. Maureen credea mult în ideea ei şi 
entuziasmul ăsta părea să-i deschidă toate uşile. 

Mai lipsea ultimul pas, cel decisiv. Nu este de ajuns ca un 
scriitor sau un muzician să facă ceva de calitate, important 
e şi ca opera să nu mucegăiască pe vreun raft ori în vreun 
sertar. 

E nevoie de maximă vi-zi-bi-li-ta-te! 

A trimis o copie unei singure persoane: Javits Wild. 

Şi-a pus în mişcare toate relaţiile. S-a umilit, dar a reuşit 
să avanseze. A fost ignorată, dar asta nu i-a micşorat 
curajul. A fost rău tratată, dată afară, dar a continuat să 
creadă că era posibil, fiindcă pusese fiecare picătură din 
sângele ei în ceea ce făcuse. Până şi fostul ei iubit a intrat în 
scenă, şi atunci Javits Wild a stabilit o întâlnire. 

E cu ochii pe el la prânzul acela, gustând anticipat 
momentul pe care-l vor petrece împreună, peste două zile. 

Deodată observă că rămâne paralizat, cu privirea pierd ut 
ă în gol. Unul dintre prieteni se uită în spate, în jur, cu mâna 
sub haină. Celălalt scoate celularul şi începe să butoneze 
isteric. 

S-o fi întâmplat ceva? N u: cei care se află mai aproape îşi 
continuă conversaţia, beau, se bucură de încă una din zilele 
Festivalului, de petreceri, de soare şi de trupuri frumoase. 

Unul dintre cei doi bărbaţi încearcă să-l ridice şi să-l 
sprijine ca să meargă, dar Javits nu poate face nici o 
mişcare. N-are ce să fie... A băut prea mult, probabil. 
Oboseală. Stres. 

N-are cum... Venise de atât de departe, era aşa de 
aproape şi... 

Din depărtare, se aude o sirenă. O fi poliţia, care deschide 
drum prin traficul veşnic congestionat pentru cine ştie ce 
personalitate importantă. 

Unul dintre cei doipuneun braţal lui Javits pe umărul 
lui, şi-l ia pe sus spre ieşire. Sirena se apropie. Celălalt tip, 
tot cu mâna sub haină, se uită în toate direcţiile. La un 
moment dat privirile li se întâlnesc. 


Javits e du s pe sus de unul dintre prietenii lui, iar 
Maureen se întreabă cum reuşeşte cineva care pare aşa de 
fragil să care trupul acela uriaş fără nici un efort. 

Sunetul sirenei se opreşte chiar în faţa cortului. In 
momentul acela Javits dispăruse deja împreună cu unul 
dintre prieteni, dar al doilea vine spre ea, tot cu mâna sub 
haină. 

— Ce s-a întâmplat? Întreabă speriată. 

Aniidemuncăcu actorii o învăţaseră că figura 
individului din faţa ei părea de piatră, ca aceea a unui 
asasin profesionist. 

— IZhrmneata ştii ce s-a întâmplat - vocea are un accent 
pe care ea nu-l poate identifica. 

— Am văzut că i s-a făcut rău. Ce s-a întâmplat? 

Individul nu-şi scoate mâna din haină. In clipa asta, 
Maureen are o idee care poate preschimba un mic incident 
într-o mare şansă. 

— Pot să vă ajut? Pot merge până la el? 

Mâna pare să se relaxeze uşor, dar privirea îi scrutează 
fiecare mişcare. 

— Vin cu dumneavoastră. Il cunosc pe Javits Wild. 

Suntem prieteni. 

A părut o veşnicie, dar n-a durat probabil decât o fracțiune 
de secundă pînă ce omul s-a întors şi a ieşit în fugă spre 
Croisette, fără sărăspundă. 

Maureen stă pe gânduri. De ce spusese că ea ştia ce se 
întâmplase? Şi de ce, dintr-odată, îşi pierduse orice interes 
pentru ea? 

Ceilalţi meseni nu au observat absolut nimic - cu excepţia 
sunetului sirenei, pe care probabil l-au p u s pe seama 
vreunui accident. Dar sirenele nu se potrivesc cu veselia, cu 
soarele, cu băutura, cu conversațiile, cu femeile şi bărbaţii 
frumoşi, cu oamenii palizi şi cu cei bronzaţi. Sirenele 
aparţin altei lumi, unde există accidente, atacuri de inimă, 
dureri, crime. Sirenele nu le trezeau nici cel mai mic interes 
celor de acolo. 


Maureen nu mai stă pe gânduri. Se întâmplase ceva cu 
Javits, iar asta era un dar al sorții. Fuge spre uşă şi vede o 
ambulanţă mergând în viteză pe banda interzisă traficului, 
cu sirena urlând. 

— E prietenul meu! Îi spune u n ui bodyguard de la 
intrare. Un de a fost dus? 

Omul îi dă numele un ui spital. Fără a mai sta pe gânduri, 
Maureen dă fuga la un taxi. Peste zece minute, îşi dă seama 
că nu există taxiuri în oraş, cu excepţia celor chemate de 
portarii hotelurilor, contra unor bacşişuri grase. 

Cum nu are bani la ea, intră într-o pizzerie, se uită pe o 
hartă, şi află că trebuie să continue să alerge cel puţin o 
jumătate de oră. 

Alergase toată viaţa, ce mai conta acum. 

12:53PM. 

” 3unăziua. 

— Bună ziua,răspundeunadintre ele. Dar nu maie 
ora douăsprezece. 

Exact cum şi-a închipuit. Cinci fete care semănau cu ea. 
Toate machiate, cu picioare lungi, ocupate cu celularele şi 
cu SMS-urile lor. 

N-au ce să-şi spună, pentru că se recunosc ca suflete 
gemene, care au trecut prin aceleaşi greutăţi, acceptând 
loviturile de K. O. fără să crâcnească, înfruntând aceleaşi 
provocări. loate vor să creadă că un vis nu are termen 
limită de împlinire, că viaţa se poate schimba de la o oră la 
alta, momentul potrivit le aşteaptă, le e pusă la încercare 
voinţa. 

Probabil că toate se certaseră cu familia, care era sigură 
că fata va ajunge să se prostitueze. 

Toate suiseră deja pe scenă, trecuseră prin experienţa 
agoniei şi extazului de a vedea publicul înaintea lor, ştiau că 
oamenii stăteau cu ochii aţintiţi asupra scenei, simţiseră 
electricitatea din aer şi aplauzele de la sfârşit. 

Toate îşi închipuiseră de sute de ori că vreun VIP se afla în 
sală, şi într-o bunăzior să fie căutate la cabină,după 


spectacol, cu ceva mai concret decât propuneri de a lua 
masa împreună, de a oferinumăru de telefon, ceva mai 
mult decât simple felicitări pentru extraordinara muncă 
depusă. 

Toate acceptaseră deja trei-patru invitaţii, p în ă ce au 
înţeles că asta n u ducea nicăieri, cel mult în patulun ui 
bărbat de obicei cam bătrâior, puternic, dar interesat 
numai de cuceriri. Şi în general căsătorit, ca orice bărbat 
interesant. 

Toate aveau un iubit tânăr, dar dacă cineva le întreba de 
starea civilă, spuneau: „Liberă şi fără obligaţii.” Toate 
credeau că ţin situaţia sub control. Toate auziseră de sute 
de ori că aveau talent, lipsea doar ocazia, şi iată, în faţa lor 
se afla persoana care avea să le transforme complet viaţa. 
Toate crezuseră asta d e câteva ori. Toate căzuseră în 
capcana excesului de încredere şi se considerau stăpâne pe 
situaţie până a doua zi, când îşi dădeau seama că la 
numărul de telefon primit răspundea o secretară acră care 
în ruptul capului nu le-ar fi făcut legătura cu şeful. 

Toate ameninţaseră deja că vor spune tuturor că fuseseră 
înşelate, că vor vinde povestea ziarelor de scandal. 

Nici una nu făcuse aşa ceva, fiindcă erau încă în faza lui 
„nu mă pot compromite în lumea artistică”. 

Probabilcăunasaudouătrecuseră şi prin încercarea 
din Alice în Ţara Minunilor, iar acum voiau să arate familiei 
că erau mai capabile decât se credea. Pesemne că familiile 
îşi văzuseră deja fiicele în reclamele, posterele sau afişele 
împrăştiate prin oraş şi, după scandalurile de la început, 
erau absolut convinse că soarta fetelor lor era una singură: 
Strălucire şi glamour. 

Toate şi-au spus că visul era posibil, că într-o zi li se va 
recunoaşte talentul, p în ă ce au înţeles că n u există decât 
un singur cuvânt magic în această ramură: „Relaţii.” 

Toate îşi oferiseră generos book-urile de prezentare 
imediat ce ajunseseră la Cannes. Acum stăteau cu ochii pe 
celular, frecventau locurile accesibile, încercau să intre în 


locurile inaccesibile, visau că cineva le va invita la 
petrecerea de la noapte, sau că li se va oferi premiul cel 
mare: covorul roşu de la Palais des Congres. Însă acesta era 
poate visul cel mai greu de realizat - atât de greu, că nici 
măcar nu şi-l şopteau lor înşişi, pentru ca sentimentele de 
respingere şi de frustrare să nu ajungă să le distrugă 
veselia pe care era musai s-o afişeze în fiecare clipă, chiar şi 
atunci când nu erau deloc mulţumite. 

Relaţii. 

Dupănenumărate întâlniri greşite, vor reuşi să 
găsească până la urmă vreuna care să ducă undeva. De 
aceea erau acolo. Pentru că aveau relaţii, şi un producător 
din Nou a Zeelandă le chemase. Nici u n a nu întreba de 
ce; nu ştiau decât că trebuie să fie punctuale, fiindcă nimeni 
nu avea timp de pierdut, darămite oamenii din această 
industrie. Nu m a i ele aveau timp berechet, cele cinci fete 
din sala de aşteptare, ocupate cu celularele sau cu 
revistele, trimițând emoţionate SMS-uri ca să verifice dacă 
mai fuseseră invitate undeva în ziua aceea, încercând să 
vorbească cu prietenii, fără să uite să lespunăcă în clipa 
aceea erau de fapt ocupate, aveau o mtâlnire foarte 
importantă cu un producător de film. 

Gabriela a fost a patra persoană chemată. A încercat să 
citească în ochii primelor trei ce an u m e se întâmplase 
înăuntru, fără să întrebe direct, dar toate erau... actriţe. 

Erau în stare să ascundă orice sentiment de bucurie sau 
de tristeţe. Se îndreptau hotărâte spre ieşire, le doreau 
celorlalte „succes” cu glas sigur, parcă ar fispus:, Nue 
cazul să mai aveţi emoţii fetelor, chiar n u mai e nimic de 
pierdut... Rolul este dejaalmeu., 

Unul din pereţii apartamentului era acoperit cu pânză 
neagră. Pe jos, cabluri electrice de tot felul, lumini 
acoperite cuoarmăturădesârmă,un de montaseră 
un fel d e umbrelă cu o pânză albă atârnând în faţă. 
Echipament de sunet, monitoare, o cameră video. Prin 
colţuri erau sticle cu apă minerală, valize de metal, 


trepieduri, foi de hârtie aruncate, un computer. Așezată pe 
jos, o femeie cu ochelari, de vreo 35 de ani, tocmai îi răsfoia 
book-ul. 

— Oribil, spune, fără s-o privească. Oribil. 

Gabriela nu ştie ce să facă. Poate să pretindă că n-a auzit, 
să se ducă în colţulu n de un grup de tehnicieni discută cu 
însufleţire în ti m p ce-şi aprind ţigară de la ţigară sau să r 
ămînăpurşi simplu pe loc. 

— Urăsc chestiile-astea, continuă femeia. 

— Eu sunt. 

A fost imposibil să-şi ţină gura. Alergase o jumătate d e 
Cannes, stătuse aproape două ore în sala de aşteptare, 
visase încă o dată că viaţa avea să i se schimbe pentru 
totdeauna (deşi deliruri ca acestea erau din ce în ce mai 
stăpânite, acum nu mai trăia cu aceeaşi intensitate 
momentul), şi nu mai avea nevoie de ceva care s-o deprime 
complet. 

— Ştiu, răspunse femeia, fără a-şi lua ochii de la fotografii. 
Cred că au costat o avere. Sunt unii care trăiesc făcând 
book-uh, CV-uri, d a u cursuri de teatru, mă rog, îşi câştigă 
banii din vanitatea unora ca dumneata. 

— Dacă credeţi că e aşa oribil, d e ce m-aţi chemat? 

— Pentru că avem nevoie de cineva oribil. 

Gabriela râse. În sfârşit, femeia îşi ridică privirea şi o 
măsoară din cap până-n picioare. 

— Mi-a plăcut cu m te îmbraci. Urăsc femeile vulgare. 

Visul Gabrielei se întorcea. Inima începu să-i bată. 

Femeia îi întinde o hârtie. 

— Du-te la punctul marcat. 

Apoi, întorcându-se spre echipă: 

— Stingeţi ţigările! Închideţi fereastra ca să nu intre 
zgomotul! 

„Punctul marcat” era o cruce făcută cubandă adezivă 
galbenă pe jos. În felul acesta luminile nu trebuiau 
rearanjate, camera nu trebuiamutată - actorul se afla în 
locul indicat de echipamentul tehnic. 


— Am transpirat, e cald aici. Pot să merg la baie să-mi da 
u cu puţin fond de ten, să-mi refac un pic machiajul? 

— De putut, sigur că poţi. Dar, când te întorci, n-o să mai 
fie timp să înregistrăm. Trebuie să dă m materialul ăsta 
înainte de a se întuneca. 

Toate celelalte fete au p u s probabil aceeaşi întrebare şi 
au obţinut acelaşi răspuns. Mai bine să nu mai piardă 
timpul - îşi scoate uşor un şerveţel din geantă şi-şi 
tamponează faţa, în timp ce porneşte spre marcaj. 

U n asistent se duce în faţa camerei, iar Gabriela luptă cu 
timpul, încercând să citească măcar o dată, înainte, tot ce 
era scris pe jumătatea aceea de pagină. 

Proba numărul 25, Gabriela Sherry, Agenţia Thompson. 

„Douăzeci şi cinci?” 

— Motor, spune femeia cu ochelari, încăperea rămase într- 
o linişte absolută. 

— Nu, nu cred că e adevărat ce-mi spui. Nimeni nu poate 
comite o crimă fără motiv.” 

— Încă o dată. Vorbeşti cu iubitul dumitale. 

— Nu. Nu cred că e adevărat ce-mi spui! Nimeni nu poate 
comite o crimă, aşa, fără nici un motiv.” 

— Cuvântul „aşa” nu e în text. Chiar crezi că scenaristul 
care a muncit luni de zile, nu s-a gânditsăpună şi „aşa”? 
Nu cumva l-a eliminat fiindcă 1-a găsit inutil, superficial, 
fără rost? 

Gabriela respiră adânc. Nu mai are nimic de pierdut, cu 
excepţia răbdării. Acum o să facă ce ştie ea mai bine - o să 
plece, o să meargă la plajă sau o să se întoarcă acasă ca să 
mai doarmă puţin. Trebuie să fie odihnită şi în formă la 
petrecerile de diseară. 

Un straniu, delicios calm p u n e stăpânire pe ea. Dintr- 
odată se simte protejată, iubită, mulţumită că este vie. 

Nimeni n-o obligă să stea acolo, să îndure iar toate 
umilinţele alea. Pentru prima oară în toţi anii aceia, e 
conştientă de puterea ei, pe care credea că n-a avut-o 
niciodată. 


— Nu, nu cred ce-mi spui. Nimeni nu poate comite crime 
fără motiv.” 

— Următoarea frază. 

Ordinul nu mai era necesar. Gabriela continua oricum. 

— Mai bine mergem la un doctor. Cred că ai nevoie de 
ajutor.” 

—Nu,„,dădu replica femeia cu ochelari, care juca rolul 
„iubitului”. 

— Bine. Nu mergem la doctor. Hai să ne plimbăm puţin, 
iar tu îmiveispuneceanume se întâmplă. Eu te 
iubesc. Dacă pe lumea asta nimănui nu-i mai pasă de tine, 
mie-mi pasă.” 

Frazele de pe foaie se terminaseră. Toţi rămăseseră tăcuţi. 
O ciudată forţă pusese stăpânire pe acea încăpere. 

— Spune fetei care urmează că poate pleca - porunceşte 
femeia cu ochelari unuia dintre cei prezenţi. 

O fi cu adevărat ce crede ea că este? 

— 'Te duci la extremitatea din stânga a plajei u n d e se află 
portul de la capătul falezei Croisette, în faţă la Allee des 
Palmiers. Acolo te aşteaptă o ambarcaţiune fix la 1:55 p.m., 
care te va duce la întâlnirea cu Mr. Gibson. Noi îi trimitem 
un video acum, dar lui îi place să cunoască personal 
oamenii cu care s-ar putea să lucreze. 

Un zâmbet înfloreşte pe chipul Gabrielei. 

— Am spus „s-ar putea”. N-am spus „va lucra” pur şi 
simplu! 

Dar zâmbetul tot nu dispare. Gibson! 

1:19P M. 

W Intre inspectorul Savoy şi medicul legist, întinsă pe o 
masă de oţel inoxidabil, se află o tânără frumoasă de vreo 

20 de ani, complet goală. 

E moartă. 

— Sunteţi sigur? 

Legistul se îndreaptă spre o chiuvetă, tot de inox, îşi 
scoate mănuşile de cauciuc, le aruncă la gunoi şi deschide 
robinetul. 


— Absolut sigur. Niciurmă de droguri. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? O fată aşa de tânără să fi avut 
vreun atac de cord? 

În sală nu se aude decât apa curgând. 

„Pe ăştia nu-i duce capul decât la chestii absolut evidente: 
droguri, atac de cord, lucruri de-astea.” 

Trage de timp cu spălatul mâinilor - puţin suspans nu 
strică în meseria asta. Îşi dă cu dezinfectant p în ă sus pe 
braţe şi aruncă la gunoi toate materialele consumabile pe 
care le folosise la autopsie. Apoi se întoarce şi-i cere 
inspectorului să se uite atent la trupul fetei, de suspînă 
jos. 

— În amănunţime, fără nici un fel de pudoare; detaliile fac 
parte din profesia dumneavoastră. 

Savoy examinează cu grijă întreg cadavrul. La un moment 
dat întinde mâna vrând să ridice u n braţ, dar legistul îl 
opreşte. 

— Nu trebuie s-o atingeţi. 

Privirea lui Savoy se plimbă peste trupul fetei. În acel m o 
ment ştia câteva lucruri despre ea - Olivia Martins, fată a 
unor portughezi, iubita u n uitânăr fără vreo profesie 
anume, obişnuit al nopţilor de la Cannes, interogat în clipa 
aceea undeva departe de acel loc. Un judecător autorizase 
percheziţia în apartamentul tânărului, u n d e găsiseră mici 
flacoane cu THC (tetrahidrocarbinol, principalul compus 
halucinogen al marijuanei, care în zilele noastre poate fi 
ingerat într-un amestec cu ulei de susan, ca să nu lase 
miros în jur şi să aibă un efect mult mai puternic decât 
absorbţia prin fum). Şase pliculeţe cu câte un gram de 
cocaină fiecare. U r m e de sânge pe un cearşaf care a fost 
deja trimis la laborator. Cel mult un mic traficant, un pârlit. 
Cunoscut al poliţiei, cu una, două condamnări la activ, dar 
fără să fi fost acuzat vreodată de violenţă fizică. 

Olivia era frumoasă, chiar şi moartă. Sprâncene groase, 
aer copilăresc, sâni... „N u trebuie să mă gândesc la asta. 

Sunt un profesionist.” 


— Nu vă d absolut nimic. 

Legistul zâmbeşte - iar purtarea asta arogantă îl irită 
oarecum pe Savoy - şiiiaratăourmă roşie, mică, 
imperceptibilă între u mă ru l stâng şi gâtul fetei. 

Imediat, îi mai arată ourmă asemănătoare, pe partea 
dreaptă a torsului, între două coaste. 

— Aş putea începe să vă descriu detaliile tehnice, cum ar fi 
obstrucţia venei jugulare şi a arterei carotide, în acelaşi 
timp în care o forţă egală era aplicată asupra unui anumit 
fascicul de nervi, dar cu o asemenea precizie încât a produs 
paralizia completă a părţii superioare a corpului... 

Savoy n u răspunde. Legistul înţelege că n u e momentul 
să-şi etaleze cunoştinţele, nici să glumească cu o asemenea 
situaţie. Îşi plânge de milă: avea de-a face cu moartea în 
fiecare zi, trăia înconjurat de cadavre şi de oameni 
mohorâţi, copiii lui nu vorbeau niciodată despre profesia 
tatălui lor, niciodată nu intervenea în discuţie la petreceri, 
pentru că oamenii detestă să vorbească despre teme pe 
care le consideră macabre. Încă o dată se întrebă dacă nu 
cumva greşise când şi-a ales profesia. 

— Adică: a murit prin strangulare. 

Savoy continuă să tacă. Mintea îi lucrează cu mare viteză: 
strangulare în plină stradă, pe Croisette, ziua în amiaza 
mare? Părinţii fuseseră interogaţi, fata plecase de acasă cu 
marfa - ilegală, desigur, fiindcă vânzătorii ambulanți n u 
plăteau impozite, aşa că li se interzicea să vândă. 

„Dar asta n-are nici o legătură cu problema noastră.” 

— Totuşi, e ceva ciudat aici. La o strangulare normală, 
urmele apar pe cele două părţi laterale, lângă umeri, adică 
scena clasică în care cineva apucă gâtul victimei în timp ce 
aceasta se zbate ca să scape. In cazul acesta,numaio 
mână, mai bine zis un singur deget a oprit sângele să 
ajungă la creier, în timp ce alt deget acţiona în aşa fel încât 
să paralizeze corpul, incapabil de vreo reacţie. Otehnică 
ultrasofisticată, o cunoaştere perfectă a organismului 
omului. 


— Ar fi posibil ca ea să fi fost omorâtă în altă parte şi 
adusă pe banca un d e am găsit-o? 

— Dacă s-ar fi întâmplat asta, asasinul ar fi lăsat şi alte 
urme pe corpul fetei, târând-o dintr-un loc în altul. A fost 
primul lucru pe care l-am cercetat, luând în calcul 
posibilitatea de a fi fost ucisă de o singură persoană. Apoi, 
fiindcă n-am găsit nimic, am căutat ur m e de mâini pe 
braţele şi picioarele fetei, în eventualitatea că ar fi fost mai 
mulţi criminali. Nimic. În plus, fără a intra prea mult în 
detalii tehnice, există anumite lucruri care se petrec în clipa 
morţii şi care lasă urm e. Ca urina de pildă... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că fata a fost ucisă în loculu n de a fost găsită. Că, du 
păurma degetelor,numaio persoană a participat la 
crimă. Că-l cunoştea pe criminal, fiindcă nimeni n-a văzut-o 
încercând să fugă. Că ela stat aşezat în stânga ei. Că 
trebuie să fi fost antrenat special pentru aşa ceva, cu mare 
experienţă în artele marţiale. 

Savoy mulţumeşte dând scurt din cap şi se îndreaptă 
repede spre ieşire. Pe dr u m, telefonează la comisariat, 
unde era interogat băiatul. 

— Lăsaţi povestea cu drogurile - le spune el. Aveţi de-a 
face cu un asasin profesionist. Încercaţi să aflaţi ce şi cât 
ştie el despre artele marţiale. Vin şi eu imediat acolo. 

—Nu,răspundeovoce de la capătul firului. Du-te 
direct la spital. Cred că avem altă problemă. 

1:28P M. 

J-escăruşul zbura pe deasupra unei plaje din Golf, când 
văzu un şoarece. Cobori din cer şi-l întrebă pe rozător: 

— Unde-ţi sunt aripile? 

Fiecare vietate vorbeşte o limbă a ei, aşa că şoarecele n-a 
înţeles ce-i spunea; dar a observat că dihonia din faţa lui 
avea două chestii ciudate şi mari care-i ieşeau din trup pe 
de lături. 

„Trebuie să fie vreo boală”, gândi şoarecul. 


Pescăruşul şi-a dat seama că şoarecele privea fix la aripile 
lui: 

— Sărăcuţul. A fost atacat de monştri care l-au lăsat surd 
şi i-au furat aripile. 

Plin de milă, l-a luat uşor în cioc şi l-a plimbat pe sus. 
„Măcar aşa să-şi mai aline dorul”, îşi zicea pescăruşul în 
timp ce zburau. Apoi, cu multă grijă, l-a lăsat jos. 

Şoarecele a fost, luni în şir, o fiinţă foarte nefericită: 
cunoscuse înălțimile, văzuse o lume vastă, frumoasă. 

Dar încet, încet s-a obişnuit iar să fie un simplu şoarece, şi 
a crezut că minunea care se întâmplase în viaţa lui nu 
fusese decât un vis. 

Era o poveste din copilăria lui. Dar acum el se află în cer: 
poate vedea marea albastru-turcoaz, iahturile de lux, 
oamenii care par furnici acolo jos, corturile de pe plajă, 
dealurile, orizontul din stânga, du pă care se găseau Africa 
şi toate problemele lui. 

Pământul se apropie cu repeziciune. „Ori de câte ori poţi, 
trebuie să priveşti oamenii d e sus”, se gândeşte el. 

„Numai aşa înţelegem adevărata lor dimensiune şi 
micime.” 

Ewa pare plictisită sau nervoasă. Hamid n-a ştiut 
niciodată ce-i trecea cu adevărat prin cap nevestei lui, deşi 
erau împreună de peste doi ani. Dar, deşi Cannes însemna 
un sacrificiu pentru toţi, n u poate pleca acum din oraş 
înainte de data stabilită; ea trebuia să se fi obişnuit deja cu 
toate astea, fiindcă viaţa fostului ei soţ n u părea aşa de 
deosebită de a lui: mesele la care e obligat să participe, 
evenimentele pe care trebuie să le organizeze, mutările 
interminabile dintr-o ţară în alta, de pe u n continent pe 
altul, cu o altă limbă. 

„Aşa a fost mereu, sau... te pomeneşti că... nu mă mai 
iubeşte ca înainte?” 

Gând interzis. Concentraţi-vă asupra altor lucruri, vă rog. 

Zgomotul motorului nu permite conversații, doar dacă 
folosesc căştile cu microfon. Ewa nici nu le-a scos din 


suportul din scaunul ei; chiar dacă el i-ar fi cerut să-şipun 
ă căştile ca să-ispună pentru a mia oară că era femeia 
cea mai importantă din viaţa lui, că o să facă tot posibilul să 
aibăosăptămînă devisla primul ei Festival, tot nu era 
posibil. Din pricina sistemului de sunet de la bord, discuţia 
era totdeauna ascultată d e pilot - iar Ewa detestă 
demonstrațiile de afecţiune în public. 

Ilată-i aici, în bolul acela de sticlă care aproape că a ajuns 
pe pistă. Se zăreşte deja imensul automobil alb, un 
Maybach, modelul cel mai sofisticat şi mai scump din lume. 

Mai exclusivist decât Rolls-Royce-ul. Curând aveau să stea 
comod în interiorul lui, cu o muzică relaxantă, o consolă cu 
şampanie la gheaţă şi cea maibun ă apă minerală din 
lume. 

Se uită la ceasul lui de platină, serie limitată, cu certificat, 
unul dintre primele modele produse într-o mică fabrică din 
Schaffhausen. Spre deosebire de femei, care pot cheltui 
averi întregi pe briliante, ceasul este singura bijuterie 
permisă unui bărbat de b u n gust, şi numai adevărații 99 
cunoscători preţuiau valoarea acelui model care apărea 
atât de rar în revistele de lux. 

Dar asta e o atitudine cu adevărat sofisticată: să ştii ce 
obiect e mai bun, deşi ceilalţi nici n-au auzit vorbindu-se de 
el. 

Şi să faci tot ce e maib u n pe lume, în timp ce ceilalţi îşi 
pierd o groază de timp criticându-te. 

Era aproape două, trebuia să vorbească cu brokerul lui de 
la N e w York înaintea deschiderii sesiunii de la Bursa de 
Valori. Când o să ajungă, o să dea un telefon -numaiun 
telefon - cu instrucţiunile din ziua aceea. Să câştigi bani „la 
cazino” - cumnumea el fondurile de investiţii - nu era 
sportul lui preferat; dar trebuia să se prefacă atent la ce 
făceau reprezentanţii şi inginerii lui financiari. Se bucurau 
de protecţia, sprijinul şi vigilenţa şeicului, dar chiar şi aşa 
era important să arate că era la curent cu ce se întâmpla. 


Douâătelefoane şi nici o instrucţiuneanumede 
cumpărare sau vânzare de acţiuni. Pentru că energia lui se 
concentrase asupra a altceva; în după-amiaza aceeadouă 
actriţe - una importantă, cealaltă necunoscută - aveau să 
expună modelele lui pe covorul roşu. Desigur, are asistenţi 
care se pot ocupa de tot, dar îi place să fie implicat 
personal, fie şi pentru a-şi reaminti mereu că fiecare amăn 
u n teste important, că n-a pierdut legătura cu baza pe 
care şi-a construit imperiul. În afară de asta, vrea să-şi 
petreacă restul timpului în Franţa, încercând să profite cât 
mai mult de compania Ewei, prezentând-o unor persoane 
interesante, plimbându-se pe plajă, luând singuri prânzul 
într-un restaurant necunoscut în vreun orăşel din 
împrejurimi, plimbându-se de mână prin viile care se zăresc 
la orizont, acolo jos. 

Totdeauna s-a considerat incapabil să facă o pasiune 
pentru altceva în afară de munca lui, deşi lista lui de 
cuceriri arăta o serie demnă de invidiat de relaţii cu 
femei încă şi mai de invidiat. Când a apărut Ewa, a devenit 
alt om: doi ani împreună, şi iubirea lui era mai puternică, 
mai arzătoare ca oricând, îndrăgostit. 

El, Ha mid Hussein, unul dintre creatoriidemodăcei 
mai faimoşi de pe planetă, faţa vizibilă a unui imens 
conglomerat internaţional de lux şi glamour. El, care 
luptase împotriva a tot şi toate, înfruntase prejudecățile - 
venea din Orientul Apropiat şi avea o religie diferită - 
folosise înţelepciunea ancestrală a tribului său pentru a 
putea supravieţui, a învăţa şi a ajunge în vârful lumii. 
Contrar a ceea ce îşi închipuiau despre el, nu venea dintr-o 
familie bogată, scăldată în petrol. Tatăl lui fusese negustor 
de stofe, şi într-o bună zi intrase în graţiileunuişeicnu 
m aipentru că refuzase săsesupunăunuiordin. 

Când şovăia în luarea vreunei hotărâri, îi plăcea să-şi 
amintească de exemplul pe care-l primise în adolescenţă: 
să spui „nu „puternicilor, chiar dacă rişti enorm. Aproape 
mereu făcuse mişcarea corectă. Şi, în puţinele ocazii când 


făcuse un pas greşit, a văzut că urmările nu erau aşa de 
grave cum îşi imaginase. 

Tatăl lui. Care n-a putut niciodată să asiste la succesul 
fiului său. Tatăl lui, care atunci când şeicul a început să 
cumpere teren după teren în acea parte a deşertului, ca 
să poată construi unul dintre cele mai moderne oraşe din 
lume, a avut curajul să-ispună unuia dintre trimişi: , Nu 
vând. Familia mea stă aici de secole. Aici ne-am îngropat 
morţii. Aici am învăţat să supravieţuim sub furtuni şi invazii. 
Nu se vinde loculpe care Dumnezeuţil-adatca să-l 
îngrijeşti pe lumea asta.” 

Povestea i se învârteşte prin minte. 

Trimişii au mărit oferta de preţ. N-au avut succes, s-au 
întors iritaţi şi hotărâți să facă totul ca să-l scoată pe omul 
acela de acolo. Şeicul începea să-şi piardă răbdarea - voia 
să înceapă imediat proiectul, avea planuri mari, preţul 
petrolului avea să crească pe piaţa internaţională, banii 
trebuiau folosiţi înainte ca rezervele să se sfârşească şi să 
fie imposibil să creeze o infrastructură atractivă pentru 
investiţiile străine. 

Numaică bătrânul Hussein continua să refuze orice 
ofertă pentru proprietatea lui. Până ce într-o zi şeicul s-a 
hotărât să vină să vorbească personal cu el. 

— Pot să-ţi ofer tot ce-ţi doreşti, îi zise vânzătorului de 
stofe. 

— Atunci daţi-i o educaţie bună băiatului meu. El are 
deja 16 ani, iar aici nu avem nici o perspectivă. 

— Şi, în schimb, dumneata îmi vinzi casa. 

S-a lăsat o linişte interminabilă până ce l-a auzit pe tatăl 
lui spunând, privindu-l ţintă pe şeic, ceva ce niciodată n-ar 
fi crezut că va auzi. 

— Înălţimea Voastră are obligaţia să-i educe pe supuşii săi. 
Eunupotsăcumpărviitorul familiei mele vânzându-i 
trecutul. 

Îşi aminteşte că a văzut o tristeţe imensă în privirea lui, 
când a continuat: 


— Dacă fiul meu o să aibă măcar o şansă în viaţă, accept 
oferta voastră. 

Şeicul a plecat fără o vorbă. A doua zi, a cerut să-i fie 
trimis băiatul negustorului ca să stea de vorbă cu el. Aajuns 
la palatul construit lângă vechiul port, după ce trecuse pe 
străzi închise, printre macarale metalice uriaşe, pe lângă 
oameni care munceau fără zăbavă, prin cartiere întregi în 
curs de demolare. 

Şeicul trecu direct la subiect: 

— Ştii că vreau să cumpăr casa tatălui tău. A mai rămas 
foarte puţin petrol în subsolul ţării noastre şi, înainte ca 
puţurile să-şi dea ultima suflare, trebuie să scăpăm de 
dependenţa asta şi să găsim alte căi. Vom arăta lumii că 
suntem în stare să vindem nun umai petrol, ci şi servicii. 

Dar, pentru a face primii paşi, trebuie să facem câteva 
reforme importante, cum ar fi să construim un aeroport 
modern. Avem nevoie de terenuri pentru ca străinii să-şi 
poată construi clădirile lor - visul m e u e cinstit, intenţiile 
mele sunt bune. Vom avea nevoie de oameni educați în 
lumea finanţelor, iar tu ai auzit ce am vorbit cu tatăl tău. 

Hamida încercat să-şi ascundă frica; erau mai mult de 
zece persoane care asistau la audienţă. Dar sufletul lui avea 
câte un răspuns pregătit pentru fiecare întrebare. 

— Ce vrei să faci? 

— Să studiez în domeniul haute couture. 

Cei prezenţi au schimbat priviri între ei. Poate că nu ştia 
prea bine ce spune. 

— Să studiez haute couture. Mare parte din stofele şi 
materialele pe care lecumpărătata sunt vândute 
străinilor care obţin profit de o sută de ori mai mare când le 
transformă în haine de lux. Sunt sigur căpute m face şi 
noi asta aici. Sunt convins cămodavafiuna din căile de 
a sfărâma prejudecățile pe care restul lumii le are despre 
noi. Dacă vor înţelege că n u ne îmbrăcăm ca barbarii, ne 
vor accepta mai uşor. 


Acum seauziunmurmur printre curteni. Vorbea 
despre haine? Păi asta era treaba occidentalilor, mult mai 
preocupaţi cu ce se vedea pe dinafară decât să observe ce 
era înăuntrulun uiom. 

— Pe de altă parte, preţul plătit de tatăl m e u e foarte 
mare. Eu prefer să rămână cu casa. Eu voi lucra cu stofele 
pe care le am şi, dacă ovrea Dumnezeu Cel Milostiv, îmi 
voi împlini visul. La fel ca înălţimea Voastră, şi eu ştiu unde 
vreau să ajung. 

Curtea asculta, uimită, vorbele unui băieţandru care-l 
sfida pe marele lider al regiunii şi refuza să îndeplinească 
dorinţa propriului părinte. Dar şeicul zâmbea când el 
termină ce avea de spus. 

— Unde se studiază haute couture? 

— În Franţa. In Italia. Lucrând cu maeştrii. De fapt, există 
câteva universităţi, dar nimic nu poate înlocui experienţa. E 
foarte greu, dar dacă Dumnezeu Prea Milostivul o vrea, o să 
reuşesc. 

Şeicul i-a cerut să revină pe înserat. Hamid s-a plimbat 
prin port, a vizitat bazarul, s-a minunat de culori, de stofe, 
de broderii - adora fiecare ocazie de a vedea totul. Îşi 
închipui că tot ce vedea avea să fie distrus în curând, şi s-a 
întristat pentru că o mare parte din trecut, din tradiţie, se 
va pierde. Oare e posibil să opreşti progresul? Era 
inteligent să împiedici dezvoltarea unei naţiuni? Îşi aminti 
de multele nopţi albe petrecute desenând la lumina 
lumânării, reproducând modelele folosite de beduini, 
fiindcă se temea că pînă şi costumele tribale vor fi 
distruse de macarale şi de investiţiile străine: La ora 
indicată, s-a întors la palat. Erau şi mai mulţi oameni în 
jurul guvernatorului. 

— Am luatdouă hotărâri, spuse şeicul. Prima: voi 
suporta cheltuielile tale timp de un an. Cred că avem destui 
băieţi interesaţi de finanţe, dar niciunul nu a venit până azi 
la mine ca să-mi spună că îl interesează croitoria de lux. Mi 
se pare o nebunie, dar toţi spun că şi eu sunt nebun cu 


visurile mele, şi cu toate astea iată unde am ajuns cu ele. 
Aşa că nu pot să-mi dezmint propriul exemplu. 

Pe de altă parte, nici un consilier de-al m e u nu are vreo 
legătură cu persoanele la care te-ai referit, aşa că îţi voi 
plătiosumă lunară pentru a nu fi obligat să cerşeşti pe 
stradă. Când te vei întoarce, vei fi ca un învingător; tu 
reprezinţi meleagurile noastre, iar oamenii trebuie să 
înţeleagă să ne respecte cultura. Înainte de a pleca, va 
trebui să înveţi limba ţărilor u n d e vei merge. Care sunt? 

— Engleza, franceza, italiana. Mulţumesc mult pentru 
generozitate, dar dorinţa tatei... 

Şeicul îi făcu semn să tacă. 

— Iar a doua hotărâre a mea este următoarea. Casa tatălui 
tău va rămâne u n d e este. În visurile mele, apare 
înconjurată de zgârie-nori, soarele nu va mai putea intra pe 
ferestre, iar el se va muta în cele din urmă. Dar casa va fi 
păstrată acolo pentru totdeauna. În viitor, oamenii îşi vor 
aminti de mine şi vor spune: „A fost un om mare, fiindcă a 
schimbat o ţară întreagă. Şi a fost drept, pentru că a 
respectat dreptul unui vânzător de stofe.” 

Elicopterul aterizează la capătul pistei, iar amintirile sunt 
lăsate deoparte. Hamid coboară primul, şi-i întinde mâna 
Ewei ca s-o ajute. Îi atinge pielea, priveşte mândru spre 
femeia blondă, îmbrăcată toată în alb, cu hainele iracliind 
de soarele ce strălucea în juru-le, cu cealaltă mână ţinând 
pălăria discretă şi frumoasă, de un bej deschis. Merg 
printre rândurile de iahturi ancorate pe cele două laturi, 
spre maşina care îi aşteaptă; şoferul a deschis deja 
portiera. 

O prinde de mînă şi-i şopteşte la ureche: 

— Sper că ţi-a plăcut prânzul. Sunt mari colecționari de 
artă. lar faptul că au pu s la dispoziţia invitaţilor un 
elicopter e un gest foarte generos din partea lor. 

— A fost superb. 

Dar Ewa voia de fapt să spună: „A fost oribil. Şi, pe 
deasupra, sunt speriată. Am primit un mesaj pe mobil, ştiu 


cine l-a trimis, dar nu pot identificanumărul., 

Urcă în maşina uriaşă care era doar pentru două 
persoane; restul era un spaţiu gol. Aerul condiţionat este la 
temperatura ideală, muzica e perfectă pentru momentul 
respectiv - nici un zgomot de afară nupătrunde în 
habitaclul perfect izolat. Se aşază în confortabilul fotoliu de 
piele, întinde mâna spre consola de lemn şi o întreabă pe 
Ewa dacă doreşte puţină şampanie rece. Nu, oapă 
minerală doar. 

— Ieri l-am văzut pe fostul tău soţ la barul hotelului, 
înainte de a veni la cină. 

— Imposibil. Nu are afaceri la Cannes. 

Ar fi vrut să spună: „Se poate, am primit şi eu un SMS. 

Mai bine luă m primul avion şi plecăm imediat de aici.” 

— Sunt sigur. 

Hamidîşidăseamacă soţia luin u prea are chef de 
vorbă. Fusese educat în respectul mtirnităţii celor pe care-i 
iubea, aşa că încearcă să se gândească la altceva. 

Se scuză şi dă un telefon absolut necesar la agentul lui din 
N e w York. Ascultă răbdător două, trei fraze, dar întrer u p 
e în mo d delicat ştirile despre tendinţa pieţei. N-a durat 
decâtdouă minute. 

Mai formează unnumăr-alregizorului pe care-l 
alesese pentru primul lui film. Acela era în dru m spre 
vasulundeurma să se întâlnească cu Celebritatea - da, 
fata trecuse selecţia şi trebuia să vină şi ea peladouă. 

Se întoarce iar spre Ewa; dar ea tot nu paresă” aibă” hef 
de vorbă, cu privirea distantă, pierdută dincolo de 
geamurile limuzinei. O fi îngrijorată pentru că avea puţin 
timp la dispoziţie odată ajunşi la hotel: o să fie nevoie să se 
schimbe foarte repede şi să meargă la o paradă a modei, nu 
prea importantă, a unei creatoare belgiene. Trebuie să 
vadă cu ochii lui un fotomodel african, Jasmine, despre care 
consilierii lui spuneau că avea chipul ideal pentru viitoarea 
lui colecţie. 


Voia să ştie cum o să suporte fata presiunea unui 
eveniment la Cannes. Dacă totul mergea cum trebuie, va fi 
una dintre principalele lui stele la Săptămâna Modei de la 
Paris, fixată în octombrie. 

Ewa stă privind fix pe fereastra maşinii, privirea goală nu 
percepe absolut nimic din ce se vede afară. II cunoaşte bine 
pe bărbatul elegant, cu gesturi atât de blânde, creativ, 
bătăios, aşezat acum lângă ea. Ştia că o doreşte cum 
niciodată n-a mai fost dorită o femeie de un bărbat, la fel 
cum o dorea cel pe care-l părăsise. Se poate bizui pe el, 
deşi e tot timpul înconjurat de femeile cele mai frumoase 
din lume. Are lângă ea un om cinstit, muncitor, îndrăzneţ, 
care înfruntase o mulţime de provocări ca să ajungă să aibă 
limuzina aceea şi să-i poată oferi o cupă de şampanie sau un 
pahar de cristal p u r cu apa minerală preferată. 

Puternic, în stare s-o apere de orice pericol, cu excepţia 
unuia, cel mai teribil dintre toate. 

Fostul ei soţ. 

Nu vrea să-l îngrijoreze, deşi îi vine să recitească mesajul 
pe care-l ştie deja pe dinafară: „Am distrus o lume pentru 
tine, Katiuşa.” 

N u pricepe ce vrea să spună. Dar nimeni de pe faţa 
pământului nu i-ar mai spune pe numele ăsta. 

Se învățase să-l iubească pe Hamid, deşi detestă viaţa pe 
care o duce, petrecerile, prietenii lui. Nu ştie dacă a reuşit - 
sunt clipe în care intră într-o depresie atât de profundă 
încât o bântuie gândul sinuciderii. Nu ştie decât că el a fost 
salvarea ei într-un moment în care se considera pierdută pe 
vecie, incapabilă să iasă din capcana căsătoriei ei. 

Cu mulţianiînurmă, se îndrăgostise de un înger. Un 
bărbat care avusese o copilărie tristă, fusese încorporat în 
armata sovietică şi luptase într-un război absurd în 
Afganistan, se întorsese într-o ţară aflată în colaps, dar 
reuşise să depăşească toate greutăţile. A început să mun 
cească din greu, s-a confruntat cu probleme uriaşe ca să 
reuşească să obţină împrumuturi de la indivizi periculoşi, 


nu dormise nopţi întregi gândindu-se cu m să înapoieze 
banii, a suportat fără să crâcnească toată corupţia 
sistemului, ori de câte ori trebuia să miruiască vreun 
funcţionar din guvern ca să obţină onouă licenţă, pentru 
onouă investiţie care avea să îmbunătăţească şi viaţa 
poporului lui. Era idealist şi iubitor. Ziua, era un lider 
impecabil, fiindcă viaţa îl educase iar servicul militar îl 
făcuse să înţeleagă sistemul ierarhiei. Noaptea, o îmbrăţişa 
strâns şi-i cerea să-l apere, să-l îndrume, să se roage 
pentru ca totul să meargă bine, să reuşească să scape din n 
enumă ratele capcane care-i apăreau zilnic în cale. 

Ewa îl mângâia pe cap, îl asigura că totul e bine, că era un 
ombunşiDumnezeuîirăsplăteşte totdeauna pe cei 
drepţi. 

Încet, încet, greutăţile au început să lase locul ocaziilor. 

Mica firmă pe care o crease - aproape că-i implorase pe 
parteneri să semneze contracte - a început să crească, 
fiindcă era u n u l dintre puţinii care investiseră într-o 
afacere considerată fără viitor într-o ţară care suferea din 
cauza sistemelor de comunicaţii învechite. S-a schimbat 
guvernul şi corupţia s-a micşorat. Banii au început să intre - 
puţini la început, apoi mulţi, din ce în ce mai mulţi. 

Dar ei doi nu au uitat niciodată greutăţile prin care 
trecuseră, şi niciodată nu risipeau banii; au făcut donaţii 
pentru organizaţii de caritate şi pentru asociaţii ale foştilor 
combatanți, trăiau fără prea mare lux, visând la ziua în care 
aveau să lase totul ca să trăiască într-o casă, departe de 
lume. Atunci aveau să uite că fuseseră obligaţi să trăiască 
alături de oameni de nimic, lipsiţi de demnitate. Îşi 
petreceau mare parte din timp prin aeroporturi, avioane şi 
hoteluri, munceau optsprezece ore pe zi, şi ani la rând nu 
şiaupututluao lună de concediu. 

Aveau acelaşi vis: o să vină şi clipa în care toată nebunia 
aia va fi o amintire depărtată. Cicatricele lăsate de acele 
vremuri vor fi medalii dintr-o luptă dusă în numele credinţei 


şi al visurilor. La urma urmei, omul - aşa credea atunci - se 
născuse ca să iubească şi să fie alături de persoana iubită. 

Lucrurile începuseră să se schimbe. Acum nu mai cerşeau 
contracte, ele începuseră să apară pe nepusă masă. 

O revistă de afaceri importantă a publicat un material de 
prima pagină cu soţul ei, şi de atunci înalta societate din 
acel oraş a început să trimită invitaţii pentru petreceri şi 
evenimente. Erau trataţi ca nişte regi, iar banii veneau în 
cantităţi din ce în ce mai mari. 

Au fost nevoiţi să se adapteze noilor vremuri: au cumpărat 
o casă frumoasă la Moscova, aveau tot confortul. 

Foştii asociaţi ai soţului - care la început îi împrumutaseră 
bani, returnaţi până ia uitimui bănuţ, cu nişte dobânzi 
exorbitante - au ajuns la puşcărie pentru motive pe care ea 
nu le cunoştea şi nu voia să le cunoască. De atunci, Igor era 
însoţit de bodyguarzi; la început doar doi, veterani de 
război şi prieteni de pe vremea luptelor din Afganistan. A 
mai angajat câţiva când mica lor firmă s-a transformat într- 
o uriaşă companie multinațională, cu filiale în afara ţării, 
prezentă p e şase fuse orare diferite, cu investiţii din ce în 
ce mai mari şi mai diversificate. 

Ewa îşi trecea zilele prin malluri sau la ceaiuri cu 
prietenele, discutând mereu despre aceleaşi lucruri. Igor 
voia mai mult. 

Mereu mai mult, ceea ce nu era de mirare; în fond, 
ajunsese acolo numai datorită ambiţiei şi muncii lui 
neobosite. 

Când îl întreba dacă nu ajunseseră mult mai departe decât 
îşi propuseseră şi dacă n-ar fimomentulsă lase totul 
pentru a-şi realiza visul de a trăi doar iubindu-se, el mai 
cerea un pic de răgaz. De atunci a început să bea. Într-o 
noapte, dupăocină prelungită cu prietenii, udată cu 
votcă şi vin, a făcut o criză de nervi imediat ce au ajuns 
acasă. 

I-a spus că n u mai suporta viaţa aceea vană, că trebuia să 
facă ceva sau ajungea la balamuc. 


Igor o întrebă dacă nu-i era de ajuns tot ce avea. 

— Mi-e prea de-ajuns. Tocmai asta e problema: eu sunt 
mulţumită, tu nu. Şi niciodată n-o să fii. Eşti nesigur, ţi-e 
frică să nu pierzi tot ce ai, nu ştii să te retragi dintr-o luptă 
câştigată. O să te autodistrugi. Tu omori căsnicia noastră şi- 
mi omori dragostea. 

N u era prima oară când vorbea aşa cu soţul ei; totdeauna 
fuseseră sinceri unul cu celălalt, dar ea simţea că ajunsese 
la capătul puterilor. Se săturase de shopping, de ieşiri cu 
prietenele, ura emisiunile la care se uita în timp ce-l 
aştepta de la lucru. 

— Nu spune asta. Nu spune că omor dragostea noastră, îţi 
promit că foarte curând vo m lăsa totulîn urmă, aiun pic 
de răbdare. Poate ar fi bine să faci şi tu ceva, îmi dau seama 
că duci o viaţă infernală. 

Cel puţin recunoştea. 

— Ce ţi-ar plăcea să faci? 

Da, poate că ar fi o soluţie. 

— Să lucrez în domeniul modei. Totdeauna am visat la aşa 
ceva. 

Soţul îi satisfăcu imediat dorinţa. Săptămâna următoare 
apăru cu cheile u n u i magazin situat într-unui din cele mai 
bu n e centre comerciale din Moscova. Ewa era 
entuziasmată - viaţa ei acum căpăta u n nou sens, lungile 
zile şi nopţi de aşteptare se vor termina pentru totdeauna. 

A împrumutat bani. Igor a investit cât să poată avea o 
afacere de succes. 

Banchetele şi petrecerile - u n d e se simţea totdeauna 
stingheră - aveau un nou farmec; cu relaţiile pe care şi le- 
au făcut, înn u mai doiani conducea un a dintre cele mai 
râvnite case demo dă din Moscova. Deşi avea un cont 
comun cu soţul ei, iar el n-o întreba niciodată cât cheltuia, 
ea a hotărât să-i înapoieze toţi banii p e care-i împrumutase 
de la el. A început să călătorească singură, în căutare de 
modele şi mărci noi. Şi-a angajat oameni, a început să 


înveţe contabilitate şi a devenit - spre propria mirare - o 
excelentă femeie de afaceri. 

Igor o învățase tot. Igor era marele ei model, exemplul de 
urmat. 

Şi tocmai când totul mergea ca p e roate, când viaţa ei a 
căpătat un nou sens, îngerul Luminii care-i lumina calea a 
început să dea semne de dezechilibru. 

Se aflau într-un restaurant din Irkuţk, după ce-şi 
petrecuseră weekendul într-un sat de pescari de pe malul 
lacului Baikal. In momentul acela compania avea două 
avioane şi un elicopter, aşa că puteau călători oricât de 
departe şi lunea se puteau întoarce ca să ia totul de la 
început. 

Niciunul nu se plângea că petreceau prea puţin timp 
împreună, dar era evident că anii cei mulţi de luptă cu 
greutăţile începeau să lase urme. 

Ştiau că dragostea era mai puternică decât orice, aşa că 
atât timp cât erau împreună se aflau la adăpost. 

Pe când cinau la lumina lumânărilor, un cerşetor beat a 
intrat în restaurant, s-a îndreptat spre ei şi s-a aşezat la 
masa lor, întrerupând momentul acela atât de preţios, când 
erau numai ei doi, departe de vânzoleala din Moscova. În 
câteva clipe, patronul s-a şi arătat dispus să-l scoată de 
acolo, dar Igor îi ceru să nu intervină - se ocupă el. 

Cerşetorul s-a înveselit deodată, a înşfăcat sticla de votcă 
şi a băut direct din ea; apoi a început să-i ia la întrebări 

(„Cine sunteţi 'mneavoastră? Cu m d e aveţi atâta bănet, 
când toţi trăim în sărăcie p'acilea?”) şi s-a plâns d e viaţă şi 
de guvern. Igor a suportat toate astea câteva minute. 

S-a ridicat, l-a luat de un braţp e cerşetor şil-adus 
afară - restaurantul se afla pe o stradă care nici măcar nu 
era pavată. Cele două gărzi de corp îl aşteptau. Ewa l-a 
văzut schimbând câteva cuvinte cu ei, ceva de tipul „Fiţi cu 
ochii p e soţia mea”, şi o luă p eo străduţă laterală. 

Se întoarse după câteva minute zâmbind. 

— N-o să mai deranjeze pe nimeni - spuse el. 


Ewa a observat că privirea i se schimbase; părea cuprins 
de o bucurie extraordinară, o bucurie mai mare decât 
arătase tot weekendul. 

— Ce-ai făcut? 

Dar Igor a mai cerut votcă. Au bă ut amândoi până în zori 
- el zâmbitor, vesel, ea încercând să înţeleagă ce se 
întâmplase: poate îi dăduse bani omului, ca să iasă din 
sărăcie, totdeauna fusese generos cu cei mai puţin 
NOrocoşi. 

Când s-au întors la hotel, el comentă: 

— A m învăţat ceva în tinereţe, când a m luptat într-un 
război nedrept, pentru un ideal în care nu credeam. Există 
întotdeauna o cale să pui capăt sărăciei. 

N u, Igor nu poate fi acolo, Ha mi d se înşela. Cei doi abia 
dacă se văzuseră o dată, la poarta casei lor din Londra, 
când el îi aflase adresa şi se dusese acolo ca s-o implore să 
se întoarcă. Hamid a vorbit cu el, dar nu l-a lăsat să intre, 
amenințând că va chema poliţia. O săptămână ea nu a ieşit 
din casă, spunîndcăo durea capul; de fapt îşi dăduse 
seama că îngerul Lurninii se transformase în Răutatea 
Absolută. 

Deschide iar celularul. Mai citeşte o dată mesajul. 

Katiuşa. O singură persoană putea să-i spună aşa. 
Persoana care locuieşte în trecutul ei şi îi va teroriza 
prezentul pentru tot restul vieţii, oricât s-ar crede ea de 
protejată, departe de pericole, într-o lume în care el nu are 
acces. 

Aceeaşi persoană care, la întoarcerea de la Irkuţk - parcă 
eliberându-se de o imensă povară - începuse să-i vorbească 
fără reţineri despre umbrele care-i mişunau prin suflet. 

„Nimeni, absolut nimeni nu ne poate ameninţa mtimitatea. 
Destul timp am irosit ca să creăm o societate mai dreaptă şi 
mai umană; cine nu ne respectă momentele de libertate 
trebuie să fie îndepărtat în aşa fel încât niciodată să nu se 
mai întoarcă.” 


Ewei îi era frică să întrebe ce însemna „în aşa fel”. Îşi 
închipuia că-şi cunoaşte soţul, dar de la u n ceas la altul 
părea că un vulcan nevăzut începe să mugească, iar undele 
de şoc se propagau cu intensitate din ce în ce mai mare. 

Îşi aminti ce-i spusese într-o noapte tânărul care trebuise 
să se apere în războiul din Afganistan şi pentru asta 
trebuise să ucidă. Nu văzuse niciodată păreri de rău sau 
remuşcări în privirea lui: „Am supravieţuit, asta contează. 
Viaţa mea s-ar fi putut sfârşi într-o după-amiază însorită, 
sau în zori, în munţii acoperiţi de zăpadă, sau într-o noapte 
în care jucam cărţi în cortul de campanie, siguri că situaţia 
se afla sub control; aş fifostunn umăr în plus în 
statisticile armatei şi o medalie pentru familie. Isus Cristos 
m-a ajutat - totdeauna am reacţionat la timp. Fiindcă am 
îndurat probele cele mai dure prin care poate trece un om, 
soarta mi-a dat cele două lucruri importante din viaţă: 
succes în afaceri şi femeia pe care o iubesc.” 

Dar una era să reacţionezi ca să-ţi salvezi viaţa, şi alta „să 
îndepărtezi pentrutotdeauna,„un biet beţiv care 
întrerupsese o cină şi care ar fiputut fi gonit foarte uşor 
de patronul restaurantului. Nu-şi putea scoate asta din cap; 
se ducea la magazin mai devreme, iar când se întorcea 
acasă, stătea p în ă noaptea la calculator. Voia să evite o 
întrebare. A reuşit să se controleze câteva luni, pline cu 
treburile dintotdeauna: călătorii, târguri, petreceri, 
întâlniri, licitaţii de caritate. A ajuns chiar să creadă că 
interpretase greşit vorbele soţului la Irkuţk şi se 
învinovăţea că fusese atât de superficială când îl judecase. 

Cu vremea, întrebarea şi-a pierdut din importanţă, până în 
ziua în care au participat la un dineu de gală într-unui din 
cele mai luxoase restaurante din Milano, care avea să se 
încheie cu o licitaţie de caritate. Se aflau amândoi în acel 
oraş din motive diferite: el, pentru a stabili ultimele detalii 
ale unui contract cu o firmă italiană, iar ea, pentru 
Săptămâna Modei, în care voia să facă unele cumpărături 
pentru magazinul ei din Moscova. 


Ceea ce s-a întâmplat în Siberia s-a repetat într-unui 
dintre oraşele cele mai sofisticate din lume. De data asta un 
prieten de-al lui, tot beat, s-a aşezat la masa lor fără a cere 
voie şi a început să facă glume nesărate şi să spună vorbe 
nelalocul lor pentru amândoi. Ewa a văzut mâna lui Igor 
crispată pe un spătar. Cu toată delicateţea şi eleganța 
posibile, îi ceru să se retragă. Până atunci băuse deja mai 
multe cupe de Asti Spumante, cum spun italienii atunci 
când se referă la ceea ce înainte senumeapur şi simplu 
şampanie. Folosirea cuvântului a fost interzisă din pricina 
aşa-numitei „denumiri de origine protejate”: şampanie e 
numai vinul alb care conţine un anumit tip de bacterie, 
aceea care printr-un riguros procedeu de control al calităţii 
începe săproducăacid în sticlă, pemăsurăcevinul 
îmbătrâneşte, timp de cel puţin cincisprezece luni - iar 
numele vine de la regiunea u n d e e produs. „Spumant” e 
absolut acelaşi lucru, dar legea europeană nu permite 
folosirea numelui franțuzesc dacă viile nu sunt din regiunea 
Champagne. 

Au început să discute desprebăutură şi legi în timp ce 
ea încerca să-şi scoată din minte întrebarea pe care reuşise 
s-o uite, da r care acum revenise în forţă. Şi, în timp ce 
vorbeau, beau. Până la un moment dat, când nu s-a maipu 
tutabţine: 

— De ce ţi se pare atât de grav că uneori se întâmplă ca 
cineva să lase deoparte manierele şi să ne deranjeze? 

Vocea lui Igor se schimbă. 

— Rar se întâmplă să călătorim împreună. Desigur, 
totdeauna mă gândesc la lumea în care trăim: sufocaţi de 
minciuni, înclinați să credem mai mult în ştiinţă decât în 
valorile spirituale, obligaţi să ne hră n im sufletele cu 
lucruri pe care societatea le consideră importante, când de 
fapt murim încet, încet pentru că înţelegem ce se petrece 
în jurul nostru, ştim că suntem împinşi de la spate să facem 
lucruri pe care nu le vrem, dar chiar şi aşa suntem 


incapabili să lăsăm tot şi să ne dedicăm zilele şi nopţile 
adevăratei fericiri: familiei, naturii, dragostei. De ce? 

Pentru că suntem obligaţi să sfârşim ce am început şi să 
obţinem mult dorita stabilitate financiară care să ne 
permită să ne bucurăm tot restul vieţii noastre de 
posibilitatea de a ne dedica unul altuia. Pentru că suntem 
responsabili. Ştiu că tu crezi că de multe ori eu muncesc 
prea mult: nu-i adevărat. Eu construiesc viitorul nostru, şi 
curând vom fi liberi să visăm şi să ne trăim visurile. 

Dar relaţiei lor nu stabilitatea financiară îi lipsea. In plus, 
nu aveau datorii, puteau pleca de la masa aceea doar cu 
unul din cârdurile lor, să lase acea lume pe care Igor părea 
că o detestă atât şi să ia totul de la capăt, fără să aibă 
vreodată grija banilor. Vorbiseră de multe ori despre asta, 
dar Igor repeta mereu ceea ce spusese şi acum: încă 
puţin... Mereu încă puţin. 

Dar acum nu era momentul să discute despre viitor. 

— Dumnezeu s-a gândit la tot, continuă el. Suntem 
împreună fiindcă asta a fost hotărârea Lui. Fără tine, nu ştiu 
dacă aş fi ajuns atât de departe, deşi încă nu reuşeşti să 
înţelegi cât d e importantă eşti în viaţa mea. El ne-a aşezat 
unullângă altul şi mi-a dat putere să te apăr ori de câte 
ori e nevoie. M-a învăţat că totul se supune unui anumit 
plan - trebuie să-l respect în cele mai mici amănunte. Dacă 
n-ar fi aşa, aş fi ori mort în Kabul, ori în mizerie, la Moscova. 

Aici vinul spumant, sau şampania - numele nu are 
importanţă - arătă de ce era în stare. 

— Ce s-a întâmplat cu cerşetorul din mijlocul Siberiei? 

Igor nu-şi mai amintea despre ce era vorba. Ewa îi povesti 
ce se întâmplase în restaurant. 

— Aş vrea să ştiu şi restul. 

— L-am salvat. 

Ea respiră uşurată. 

— L-am salvat d e viaţa lui nenorocită, fără perspectivă, de 
iernile îngheţate, de trupul lui care se distrugea încet, încet 
prin alcool. I-am ajutat sufletul să plece spre lumină, fiindcă 


în clipa când a intrat în restaurant ca să ne distrugă 
fericirea, a m înţeles că în spiritul lui se statornicise Răul. 

Ewa simţi cum inima îi spărgea pieptul. N u era nevoie să-i 
spună „l-am ucis”. Era clar. 

— Fără tine, eu nu exist. Orice lucru, orice om care 
încearcă să ne despartă sau să distrugă puţinul timp pe 
care-l avem de petrecut împreună în vieţile astea ale 
noastre trebuie tratat cum se cuvine. 

Sau poate o fi vrut să spună: trebuie să moară. Oare 
asemenea lucruri se întâmplaseră şi înainte, iar ea nu 
observase? Dă d u paharul peste cap,unul şi încă unul, în 
timp ce Igor se simţea din ce în ce mai bine: cu m nu-şi 
deschidea sufletul nimănui, îi plăcea la nebunie fiecare 
conversaţie p e care o aveau. 

— Vorbim aceeaşi limbă, continuă el. Vedem lumea cu 
aceiaşi ochi. Ne completăm unul pe celălalt cu perfecțiunea 
care le e îngăduită doar celor care p u n dragostea mai 
presus de orice. Îţi repet: fără tine, eu nu exist. Uită-te la 
Superclasa care ne înconjoară, se cred buricul pământului, 
personificarea conştiinţei sociale, plătesc o avere pentru 
nişte obiecte fără valoare la licitaţii caritabile, de la „fonduri 
pentru cei fără adăpost din Rwanda,„pînă la „cină de 
binefacere pentru protecţia urşilor pa n d a din China”. 
Pentru ei, urşiipanda şi muritorii de foame sunt totuna: 
ei oricum se simt speciali, deasupra oamenilor obişnuiţi, 
fiindcă fac ceva util. Au fost pe front? Nuu u: ei creează 
războaie, nu luptă în ele. Dacă se termină bine, se 
încununează cu lauri. Dacă se termină rău, vina ea 
celorlalţi. Ei se iubesc pe ei înşişi. 

— Iubitule, aş vrea să te întreb altceva... 

În clipa aceea, prezentatorul se suia pe podium şi 
mulțumea tuturor participanţilor la cină. Banii strânşi vor fi 
folosiţi pentru a cumpăra medicamente pentru taberele de 
refugiaţi din Africa. 

— Ştii ce nu spune ăsta? Continuă Igor, ca şi cu m n-ar fi 
auzit vorbele ei. Că doar 10 la sută din total va ajunge 


acolo. Restul va fi folosit pentru a plăti organizarea acestui 
eveniment - costurile cinei, publicitatea, oamenii implicaţi 
în organizare - mai bine zis, plata celor care au avut 
„strălucita idee”, şi toate astea cu nişte costuri exorbitante. 

Se folosesc de mizerie ca de un mijloc de a se îmbogăţi din 
ce în ce mai mult. 

— Atunci noi de ce suntem aici? 

— Pentru că trebuie să fim aici. E parte a muncii mele. 

N-am nici cea mai mică intenţie să salvez Rwanda sau să 
trimit medicamente refugiaților - dar sunt conştient de 
toate astea. Ceilalţi participanţi îşi folosesc banii pentru a-şi 
spăla conştiinţa şi sufletul de orice vină. In timp ce în acea 
ţară avea loc u n genocid, eu a m finanţat u n mic grup de 
prieteni care a împiedicat uciderea a pestedouă mii de 
oameni din triburile hutu şi tutsi. Ştiai asta? 

— Nu mi-ai spus niciodată. 

— Nu era nevoie. Ştii că mă interesez de soarta altora. 

Licitaţia începe cu o mică geantă de voiaj Louis Vuitton. 

E adjudecată la u npreţdedouăori mai mare decât 
valoarea ei. Igor asistă impasibil, în timp ce ea mai goleşte 
un pahar, întrebându-se dacă e bine saunusăpună 
întrebarea aceea. 

Un pictor dansează pe o melodie interpretată de Marilyn 
Monroe şi pictează un tablou în acelaşi timp. Licitaţia e pe 
măsură - echivalentul unui mic apartament la Moscova. 

Încă u n pahar. Încă u n obiect de vânzare. Încă u n preţ 
absurd. 

În noaptea aceeaabăutatât de mult, încâta trebuit să 
fie du să pe sus la hotel. Înainte ca el s-o aşeze în pat, 
conştientă încă, şi-a luat inima-n dinţi: 

— Şi dacă eu te părăsesc într-o zi? 

— Data viitoare să bei mai puţin. 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Asta nu se va putea întâmpla niciodată. Căsătoria 
noastră e perfectă. 


Luciditatea n-a părăsit-o, şi înţelege că acum are o scuză, 
aşa că se preface şi mai beată. 

— Şi totuşi, dacă se întâmplă? 

— Aş face în aşa fel încât să te întorci. Ştiu cu m să obţin 
lucrurile pe care mi le doresc. Chiar dacă trebuie să distrug 
universuri întregi. 

— Şi dacă-mi găsesc alt bărbat? 

Privirea lui nu părea supărată, era mai degrabă 
binevoitoare. 

— Şi dacă te culci cu toţi bărbaţii de pe pământ, iubirea 
mea e mai tare. 

De atunci, ceea ce la începutapăruto binecuvântare a 
devenit un coşmar. Era măritată cu un monstru, cu un 
asasin. Ce poveste mai era şi aia cu finanţarea armatei de 
mercenari care să salveze oameni din luptele tribale? 

Câţi oameni ucisese ca să împiedice să le fie deranjată 
liniştea căsătoriei? Sigur că putea să dea vina pe război, pe 
traume, p e clipele grele prin care trecuse; dar şi alţii 
trăiseră aceleaşi lucruri şi nu rămăseseră cu ideea că 
reprezentau Dreptatea Divină, că ajunseseră Mâna lui Du 
m nezeu pe pământ. 

— Eu nu sunt gelos, repeta Igor ori de câte ori ea pleca în 
călătorie de afaceri. Pentru că tu ştii cât te iubesc, iar eu 
ştiu cât mă iubeşti. Niciodată nu se va întâmpla ceva care să 
ne zdruncine viaţa. 

Acum se convinsese definitiv: nu era dragoste. Era ceva 
morbid, iar ea ar fi trebuit să accepte să trăiască prizonieră 
a sentimentului d e groază toată viaţa. 

Sau să încerce să se elibereze cât mai curând posibil, cu 
prima ocazie care apărea. 

Au apărut mai multe. Dar cel mai insistent, cel mai 
perseverent a fost chiar bărbatul cu care niciodată nu şi-a 
închipuit că va avea o legătură stabilă. Creatorul-croitor 
care uimise lumea modei, care devenea din zi în zi mai 
celebru, care primea osumă uriaşă d e bani din ţara lui 
pentru ca lumea să poată înţelege că „triburilen omade, 


aveau valori solide ce depăşeau cu mult teroarea impusă de 
o minoritate religioasă. Bărbatul ce începea să aibă la 
picioarele lui lumea modei. 

La fiecare prezentare dem odă la care se întâlneau, el 
era în stare să lase tot, să refuze prânzuri şi dineuri, numai 
pentruarămîne puţin împreună, liniştiţi, încuiaţi într-o 
cameră de hotel, de multe ori chiar fără a face dragoste. 

Se uitau la televizor, mâncau, ea bea (el nu punea strop de 
alcool în gură), se plimbau în parc, mergeau prin librării, 
intrau în vorbă cu străini, vorbeau puţin despre trecut, 
nimic despre viitor şi foarte mult despre prezent. 

A rezistat cât a putut, nu era şi n-a fost vreodată 
îndrăgostită de el. Dar când i-a propus să lase tot şi să se 
mute 118 la Londra, a acceptat imediat. Era singura ieşire 
din iadul ei personal. 

Alt mesaj apare pe telefonul ei. Nu se poate - nu-şi mai 
vorbeau de ani de zile. 

„Am mai distrus o lume pentru tine, Katiuşa.” 

— Cine e? 

— Habar n-am. Nuaratănumărul. 

Ar fi vrut să spună: „Sunt terorizată.” 

— A m ajuns. Ai grijă, avem foarte puţin timp la dispoziţie. 

Limuzina trebuie să-şi croiască dru m până în faţa 
hotelului Martinez. Pe ambele laturi, după barierele de 
metal instalate de politie, o mulţime de oameni îşi petrece 
zile întregi aşteptând să vadă vreo vedetă de aproape. Fac 
fotografii cu camere digitale, le postează pe internet, le 
povestesc prietenilor. Simţeau că lunga aşteptare le era 
răsplătită prin acel unic moment de glorie: reuşiseră s-o 
vadă pe actriţă, pe actor, pe prezentatorul TV! 

Chiar dacă datorită lor afacerea merge strună, nu li se 
permite să se apropie: bodyguarzii aşezaţi în locuri 
strategice le cer celor care vor să intre ceva care să ateste 
că locuiesc în acel hotel sau că au o întâlnire cu cineva de 
acolo. 


Şi atunci trebuie să scoţi din buzunar cârdurile magnetice 
care servesc drept cheie - dacă nu ai nici o dovadă eşti 
oprit, pu r şi simplu, în faţa tuturor. Dacă este vorba deo 
întâlnire de afaceri sau de o întâlnire între prieteni la barul 
hotelului, trebuie dat numele celui care a făcut invitaţia, şi 
tot în ochii tuturor celor prezenţi trebuie aşteptat verdictul: 
adevăr sau minciună. Gărzile de corp sună la recepţie, 
răspunsul pare că durează o veşnicie pînă ce într-adevăr 
li se permite intrarea - după atâta umilinţă îndurată în 
public. 

Cu excepţia celor care vin în limuzină, desigur. 

Cele două portiere ale Mybach-ului alb au fost deschise -— 
una de şofer, cealaltă de portarul hotelului. Camerele 119 
foto se întorc spre Ewa şi încep să scoată flash-uri; chiar 
dacă n-o cunoaşte nimeni, dacă este cazată la Martinez, 
dacă vine cu o maşină atât de scumpă, în mo d sigureo 
persoană importantă. Poate e amanta bărbatului de lângă 
ea - şi, în cazul ăsta, dacă el ascunde cine ştie ce aventură 
extraconjugală, rămâne posibilitatea de a trimite ceva poze 
la revistele de scandal. Sau, cine ştie, frumoasa femeie 
blondă o fi vreo celebritate din altă ţară, deocamdată 
necunoscută în Franţa? O să-i descopere mai târziu numele 
în revistele cu celebrităţi, şi e foarte bine că acum se află la 
patru-cinci metri de ea. 

Hamid priveşte spre oamenii înşiraţi în spatele barelor 
de fier. N u i-a înţeles niciodată, fiindcă fusese crescut într- 
un loc unde asemenea lucruri nu se întâmplau. Odată l-a 
întrebat pe un prieten care era cauza un u i asemenea 
interes enorm: 

— Să nu crezi că ai în faţă mereunumaifani,i-arăspu 
n s prietenul. De când e lumea, omul a crezut că apropierea 
de ceva sau de cineva intangibil şi misterios îi aduce noroc, 
e o binecuvântare. De asta se fac pelerinajele în căutarea 
acelor guru şi a locurilor sfinte. 

— La Cannes? 


— Oriunde există o celebritate de neatins; ca şi cum ar 
răspândi stropi de ambrozie şi de nectar peste capetele 
adoratorilor. 

Restul e la fel. Uriaşele concerte seamănă cu marile 
manifestări religioase. Publicul care stă afară la o piesă de 
teatru ce se joacă cu casa închisă, aşteptând ca Superclasa 
să intre şi să iasă. Mulţimile care merg pe stadioanele de 
fotbal ca să vadă un grup de oameni fugind du pă o minge. 
Idoli. Icoane, fiindcă se transformă în portrete 
asemănătoare picturilor pe care le v e d e m în biserici, 
obiecte de cult în camerele adolescenților, ale gospodinelor, 
apar pînă şi în birourile marilor directori din companiile 
importante, pentru că şi ei invidiază faima, în ciuda imensei 
puteri pe care o au. 

Există o singură diferenţă: aici publicul este judecătorul 
suprem, care azi aplaudă şi mâine vrea să vadă ceva 
îngrozitor despre idolul său, într-o revistă de scandal, în 
felul acesta ei pot să spună: „Vai, săracul. Bine că nu sunt ca 
el.” Azi îl adoră, iar mâine îl lovesc cu pietre şi îl răstignesc 
pe cruce fără nici un fel de sentiment de vinovăţie. 

1:37PM. 

Cl” pre deosebire de fetele care au venit în dimineaţa 
aceea la treabă şi care încearcă să alunge plictiseala celor 
cinci ore dintre machiaj şi coafat şi apariţia pepodium 
apelând la iPod şi celulare, Jasmine citeşte o carte. O carte 
de poezii: Se depărtau în codru două drumuri, Şi trist că nu 
pot merge pe-amândouă, Şi că sunt doar un singur călător, 
Care cotea departe prin pădure. 

Pornii pe celălalt, frumos şi el, Având ceva ciudat, îmbietor, 
Cu iarba lui, şi dornic să mă poarte Deşi atunci, în zori, ele- 
arătau La fel aproape, şi tăceau sub frunze Pe care nici un 
pas nu le-nnegrise. 

Oh, mai privii nostalgic către primul Şi-mi promisei c-o să-l 
străbat cândva... 

Dar eu ştiam că drumurile-s multe, Şi nu mă mai întorc din 
calea mea. 


Le-oi povesti cu un suspin acestea De-acum încolo secole 
întregi: Se depărtau în codru două drumuri; Eu l-am ales pe 
cel mai neumblat - 

Şi iată, asta toate le-a schimbat* 

Alesese calea cea mai puţin bătută. Costase foarte mult, 
dar meritase. Toate veniseră la timpul lor. Dragostea 
apăruse când avea cea mai mare nevoie de ea - şi nu 
dispăruse. Muncea cu, pentru şi din dragoste. 

Mai bine zis: din dragoste. 

Numele real al lui Jasmine este Cristina. In CV-ul ei e 
trecut faptul că a fost descoperită de Anna Dieter în timpul 
unei călătorii în Kenia, fără alte detalii, lăsând să plutească 
în aer ipoteza unei copilării petrecute în suferinţă şi 
foamete, în mijlocul conflictelor civile. De fapt, în ciuda 
culorii negre a pielii, se născuse în cunoscutul oraş belgian 
Anvers - fiica unor părinţi refugiaţi în faţa nesfârşitelor 
conflicte dintre triburile tutsi şi hu tu din Rwanda. 

La şaisprezece ani, într-o sâmbătă când îşi însoțea mama 
ca s-o ajute la interminabila corvoadă a fabricării de 
fascine*, s-a apropiat de ele un bărbat şi s-a prezentat ca 
fotograf. 

— Fiica dumitale este de o frumuseţe ieşită din comun, a 
spus el. Mi-ar plăcea să o am ca fotomodel. 

— Vedeţi sacoşa asta? Am aici tot ce-mi trebuie ca să 
muncesc zi şi noapte, s-o ţin la o şcoală bună şi să iasă de 
acolo cu o diplomă. Nu are decât şaisprezece ani. 

— E vârsta ideală, spuse fotograful, şi-i întinse fetei o carte 
de vizită. Dacă vă răzgândiţi, anunţaţi-mă. 

Şi-au văzut de drum, darmam aa observat că fata 
păstrase cartea de vizită. 

* Poemul este „Drumul pe care nu l-am urmat” de Robert 
Frost, traducere din limba engleză de Victor Felea, din 
volumul Poeme, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969 (n.tr.). 

* Mănunchi de nuiele, ramuri, stuf, legat cu sârmă, uneori 
umplut cu piatră, moloz sau pământ, folosit la întărirea 


terasamentelor sau a drumurilor în regiunile mlăştinoase 
(n.tr.). 

— Nu te amăgi. Asta nu-i lumea ta; nu vor decât să se 
culce cu tine. 

Nu era nevoie de nici un comentariu - deşi fetele din clasa 
ei mureau de invidie, iar băieţii făceau tot posibilul s-o 
invite la o petrecere măcar, ea era conştientă de originea şi 
de limitele ei. 

A fost la fel de circumspectă când i se întâmplă acelaşi 
lucru din nou. Tocmai intrase într-o gelaterie, când o femeie 
mai în vârstă îi admiră frumuseţea, spunându-i că era 
fotograf la casele de modă. l-a mulţumit, a luat cartea de 
vizită şi i-a promis că o să-i telefoneze - deşi toate fetele de 
vârsta ei visau la o asemenea şansă, ea nu avea de gând s-o 
sune. 

Cu m nimic nu se întâmplă doar dedouă ori, trei luni 
mai târziu, în timp ce privea vitrina unui magazin luxos, 
cineva a ieşit şi a venit drept spre ea. 

— Cu ce te ocupi, domnişoară? 

— Cucemă voi ocupa, vreţi să spuneţi. Voi studia 
medicina veterinară. 

— Eştipeundrumgreşit. N uţi-ar plăcea să lucrezi 
pentru noi? 

— N-am timp să vând haine. Când pot, muncesc ca s-o ajut 
pe mama. 

— Dar nu-ţipropun să vinzi nimic. Aş vrea să faci câteva 
şedinţe foto pentru colecţia noastră. 

Întâlnirile acelea ar fi rămas doar amintiri frumoase din 
trecut, pentru vremea când va fi fost la casa ei, cu copii, cu 
o viaţă profesională şi familială împlinită, dacă nu ar fi 
existat episodul care s-a petrecut peste câteva zile. 

Era într-un club cu câţiva prieteni, dansa şi era fericită că 
trăieşte, când un grup de tineri a năvălit urlând. Nouă 
dintre ei aveau bâte în care incrustaseră lame de ras, şi 
ţipau să iasă toată lumea de acolo. Panica s-a răspândit, 
oamenii fugeau care încotro, Cristina nu ştia ce să facă, dar 


instinctul îi spunea să rămână pe loc şi să se uite-n altă 
parte. 

N-a apucat să-şi întoarcă privirea şi a văzutcu mal 
zecelea ins s-a apropiat de un u ldintre prietenii ei, a scos 
un cuţit din buzunar, l-a apucat pe la spate şi i-a tăiat 
beregata. Grupul a ieşit tot aşa cum a intrat, în goană - în 
timp ce restul oamenilor ţipau, fugeau, se aşezau pe jos sau 
plângeau. Câţiva s-au apropiat de rănit ca să încerce să-l 
ajute, dar era prea târziu. Ceilalţi priveau scena prostiţi pur 
şi simplu, în stare de şoc, cum era şi Cristina. Il cunoştea pe 
băiatul ucis, ştia şi cine era asasinul, şi ce motiv avusese să 
ucidă (o ceartă dintr-un bar, cu puţin înainte să ajungă în 
club), dar parc-ar fi plutit printre nori, parcă totul nu fusese 
decât un vis, şi aştepta să se trezească, asudată toată, dar 
mulţumită că acel coşmar avea şi un sfârşit. 

Dar n u era vis. 

În câteva clipe a revenit cu picioarele pe pământ, strigând 
ca cineva să facă ceva, strigând ca nimeni să nu facă nimic, 
strigând fără rost, iar urletele ei îi panicau pe ceilalţi şi mai 
tare, locul deveni u n infern, poliţia intră cu armele în mână, 
paramedicii, detectivii încercau să-i alinieze pe tineri la 
perete, au început imediat interogatoriile, cereau 
documente de identitate, telefoane, adresa de acasă. Cine 
făcuse aşa ceva? Ce motiv avea? Cristina nu reuşea să 
articuleze nici un cuvânt. Cadavrul, acoperit cu o pânză, a 
fost luat de acolo. O infirmieră a forţat-o să ia o pastilă şi i-a 
spus să nu conducă spre casă, mai bine să ia un taxi sau un 
mijloc de transport public. 

A doua zi, foarte devreme, a sunat telefonul. Mama 
hotărâse să rămână acasă cu fata, care părea să fie pe altă 
lume. Poliţia a insistat să vorbească cu ea - trebuia să se 
prezinte la secţie înainte de prânz şi să întrebe de un 
inspector anume. Mama a refuzat. Polițistul a ameninţat - 
nu mai aveau încotro. 

Au ajuns la ora stabilită. Inspectorul voia să ştie dacă-l 
cunoştea pe făptaş. 


Vorbele ma mei încă îi mai răsunau în urechi: „Nimic să 
nu spui. Suntem imigranţi, suntem negri, ei sunt albi, sunt 
belgieni. Când o să iasă din închisoare, osăvinădupă 
tine.” 

— Nu ştiu cine a fost. Nu-l cunoşteam. 

Ştia că spunând asta risca să-şi piardă cu totul dragostea 
de viaţă. 

— Ba ştii foarte bine, replică poliţaiul. Nu-ţi fie frică, n-o să 
ţi se întâmple nimic. Am arestat aproape tot grupul, nu 
avem nevoie decât de martori pentru proces. 

— Eu nu ştiu nimic. Nu eram acolo când s-a întâmplat. N- 
am văzut cine a fost. 

Inspectorul d ă d u din cap a disperare. 

— Va trebui să repeţi toate astea la tribunal, spuse el. 

Ştiind că sperjurul - adică minciuna în faţa judecătorului - 
poate aduce cu sine o pedeapsă mare cât pentru doi 
asasini. 

Câteva luni mai târziu a fost convocată la proces; băieţii 
erau toţi acolo, cu avocaţii lor şi păreau mai degrabă 
amuzaţi de situaţie. Una dintre fetele care fuseseră în club 
a arătat spre criminal. 

A venit rândul Cristinei. Procurorul i-a cerut să identifice 
persoana care-l înjunghiase pe prietenul ei. 

— Nu ştiu cine a fost, repetă ea. 

Era neagră. Fată de imigranţi. Studentă cu bursă 
guvernamentală. Acum nu mai voia decât să-şi recapete 
dorinţa de viaţă, să se gândească la viitorul ei. Petrecuse 
săptămâni întregi cu ochii în tavan, în camera ei, fără să 
înveţe, fără să facă nimic. N u, lumea în care trăise până 
atunci nu mai era lumea ei: la şaisprezece ani, învățase în 
felul cel mai oribil cu putinţă că era absolut incapabilă să 
lupte pentru propria ei siguranţă - trebuia să plece din 
Anvers cu orice preţ, să străbată lumea, să-şi recapete 
veselia şi forţele. 

Băieţii au fost eliberaţi din lipsă de probe - era nevoie de 
doi martori ca să se susţină o acuzaţie şi ca acuzaţii să fie 


condamnaţi pentru crimă. Cristina a telefonat la cele două 
numere de pe cărţile de vizită pe care i le lăsaseră fotografii 
şi a stabilit mtâlniri. Apoi s-a dus direct la magazinul de 
haute couture, un d e proprietarul venise să vorbească cu 
ea. 

Aici n-a avut succes - vânzătoarele spuneau că şeful lor 
are lanţuri de magazine prin toată Europa, e foarte ocupat, 
şi nu au voie să-ideanumărulde telefon. 

Dar fotografii au memorie bună; au ştiut imediat cine le 
telefona şi au stabilit întâlniri. 

Cristina s-a întors acasă şi i-a comunicat mamei decizia ei. 
Nu i-a cerut părerea, n-a încercat s-o convingă, pur şi 
simplu i-a spus că voia să plece din oraşul acela pentru 
totdeauna. 

Iar singura posibilitate era să accepte să lucreze ca 
fotomodel. 

Jasmine se uită din nou în jurul ei. Mai sunt trei ore până 
la urcarea pe podium, iar fetele mănâncă salate, beau ceai, 
stau la taclale şi vorbesc despre ce vor face după aceea. 
Sunt din ţări diferite, au cam aceeaşi vârstă - nouăsprezece 
ani - şi au doardouă griji: să obţină un nou contract în 
seara aceea şi să-şi găsească un soţ bogat. 

Le cunoaşte obiceiurile: înainte de culcare se dau cu 
cremă ca să curețe porii şi să păstreze pielea hidratată - şi 
astfel, îşi obişnuiesc de timpuriu organismul să depindă de 
tot felul de elemente exterioare ca să-şi menţină tonusul 
ideal. Se trezesc - şi-şi masează corpul cu alte creme, şi mai 
hidratante. Beau o ceaşcă de cafea neagră, fără zahăr şi 
mănâncă fructe care conţin fibre - pentru ca alimentele 
consumate de-a lungul zilei să treacă foarte repede prin 
intestine. Fac câteva exerciţii înainte de a pleca să-şi caute 
ceva demuncă - în general îşi alungesc muşchii. 

E încă prea devreme pentru gimnastică, nu vor ca 
trupurile lor să capete o alură masculină. Se cântăresc de 
trei, patru ori pe zi - cele mai multe au un cântar în bagaje, 
fiindcă se mai cazează şi la pensiuni, nu neapărat la hotel. 


Fac o depresie dacă acul cântarului arată un gram în plus. 

Mamele lor le însoțesc ori de câte ori e posibil, fiindcă 
majoritatea au între 17 şi 18 ani. Nu recunosc niciodată că 
sunt îndrăgostite de cineva - deşi aproape toate sunt - 
pentru că dragostea face călătoria mai lungă şi mai greu de 
suportat, iar bărbaţilor li se pare că o pierd pe femeia 

(sau fata) iubită. Da, se gândesc la bani, câştigă cam 400 
de euro pe zi, un salariu de invidiat pentru cineva prea 
tânăr pentru a avea permis de conducere. Dar visează mult 
mai mult: toate sunt conştiente că foarte curând vor fi 
întrecute de feţe noi, de noi tendinţe şi trebuie să 
demonstreze că talentul lor merge dincolo de podiu m. îşi 
presează agenţii să le obţină o probă pentru a putea arăta 
că sunt capabile să lucreze ca actriţe - marele vis. 

Agenţiile, desigur, spun că aşa vor face, dar că trebuie să 
mai aştepte puţin, abia şi-au început cariera. De fapt, nu au 
nici un fel de contact în afara lumii modei, câştigă un 
procent frumos, concurează cu alte agenţii, piaţa nu-i atât 
de mare ca să-i încapă pe toţi. Mai bine să smulgă tot ce pot 
acum, înainte ca vremea să treacă şi fotomodelul să 
depăşească periculoasa barieră a celor 20 de ani - când 
pielea îi va fi deja distrusă de cremele folosite în exces, 
corpul, slăbit din pricina alimentaţiei sărace în calorii, 
mintea afectată de substanţele care inhibă apetitul şi ajung 
să lase privirea şi creierul complet goale. 

Contrar zvonurilor care circulă, ele îşi plătesc cheltuielile - 
drumul, hotelul, veşnicele salate. Sunt convocate de 
asistenții stiliştilor ca să se prezinte la ceea ce se cheamă 
casting, adică selecţia celor care se vor sui pe pasarelă sau 
vor merge la sesiunea de fotografii. Ajunse aici, se trezesc 
în faţa unor persoane prost dispuse care-şi folosesc bruma 
de putere ca să-şi verse frustrările zilnice, şi n-o să le auzi 
niciodată spunând vreo vorbuliţă amabilă sau 
încurajatoare: „oribil” este, în general, cuvântul cel mai des 
auzit. lar ele ies de la o probă şi se duc la alta, fac din 
telefoanele mobile un colac de salvare, ca şi cum ele le-ar 


aduce revelaţia divină, contactul cu Lumea Superioară în 
care visează să ajungă şi de la înălţimea căreia vor privi în 
jos la nenumăratele chipuri frumoase care nu au devenit 
staruri. 

Părinţii se mândresc cu copila care a început aşa de bine şi 
se căiesc de faptul că la început s-au opus acestei cariere - 
în fond, câştigă bani şi-şi ajută şi familia. Iubiţii lor fac crize 
de gelozie, dar se controlează, fiindcă dă bine să fii cu un 
model. Agenţii lor lucrează cu zeci de fete în acelaşi timp, 
de aceeaşi vârstă şi cu aceleaşi fantezii şi au totdeauna 
răspunsul potrivit pentru întrebările dintotdeauna: „Nu s- 
ar putea să particip la Săptămâna Modei de la Paris?”, , Nu 
credeţi că am destul farmec ca să încerc şi în cinema?” 
Prietenele le invidiază pe faţă sau pe ascuns. 

Se duc la toate petrecerile la care sunt invitate. Se poartă 
ca şi cum ar fi cu mult mai importante decât sunt în 
realitate, dar în sinea lor ştiu că le-ar plăcea ca cineva să 
reuşească să străpungă bariera de gheaţă artificială pe 
care o ridică în jurul lor. Îi privesc pe bărbaţii mai vârstnici 
cu un amestec de repulsie şi atracţie - ştiu că în buzunarul 
lor se află cheia pentru marele salt, dar în acelaşi timp n-ar 
vrea să fie judecate ca prostituate de lux. Le vezi tot timpul 
cu o cupă de şampanie în mână, dar nu e decât o parte din 
imaginea pe care doresc s-o afişeze. Alcoolul are elemente 
care pot afecta greutatea corporală, aşa că băutura 
preferată este apa minerală plată - acidul, deşi nu 
afectează greutatea, are efecte imediate asupra conturului 
stomacului. Au idealuri, visuri, demnitate, dar toate astea 
au să dispară într-o zi, când nu vor mai reuşi să ascundă 
urmele precoce ale celulitei. 

Ele fac un pact secret cu sine: să nu se gândească 
niciodată la viitor. Cheltuiesc o mare parte din ce câştigă pe 
produse cosmetice care promit frumuseţea eternă. Adoră 
pantofii, dar sunt aşa de scumpi... Din când în când îşi 
permit luxul de a-icumpăra pe cei mai buni. Apelând la 
prietenii din lumea modei, reuşesc să facă rost de haine la 


jumătate de preţ. Locuiesc în apartamente mici, cu tata, cu 
mama, cu fratele care face o facultate, cu sora care şi-a ales 
meseria de bibliotecară sau de ingineră. Toţi îşi închipuie că 
fetele câştigă o avere, de aceea li se tot cer bani cu 
împrumut. Ele dau, fiindcă vor să pară importante, bogate, 
generoase, mult peste muritorii de rând. Când se duc la 
bancă, soldul contului e mereu pe roşu, iar limita cârdului, 
depăşită. 

Au strâns sute de cărţi de vizită, au întâlnit o mulţime de 
bărbaţi bine îmbrăcaţi, care au venit cu propuneri de 
angajare despre care ele ştiau că sunt false, răspund când 
şi când, doar ca să menţină o legătură, ştiind că poate într-o 
zi o să aibă nevoie de ajutor, chiar dacă un asemenea ajutor 
îşi are preţul lui. Toate au căzut deja într-o capcană. Toate 
au visat la succesul facil, şi imediat au priceput că acesta nu 
există. Toate au suferit, la cei 17 ani ai lor, nenumărate 
decepţii, trădări, umilinţe, dar continuă să creadă. 

Dorm prost din cauza pastilelor. Aud tot felul de poveşti 
despre anorexie - boala cea mai răspândită în mediul lor, un 
fel de dereglare nervoasă, cauzată de obsesia greutăţii şi a 
felului în care arată, în care corpul ajunge să respingă orice 
tip de hrană. Îşi sp u n că asta n-o să li se întâmple 
niciodată lor, dar neglijează primele simptome. 

Au ieşit din copilărie direct în lumea luxului şi a 
celebrităţii, fără a trece prin adolescenţă şi tinereţe. Când 
le întrebi ce planuri de viitor au, răspunsul vine imediat: 
„Facultatea de filosofie. Lucrez ca să-mi pot plăti studiile.” 


Ştiu şi ele că nu-i adevărat. Mai bine zis, ştiu că ceva sună 
ciudat, dar nu pricep prea bine ce. Şi chiar îşi doresc o 
diplomă? Au nevoie de banii ăştia ca să-şi plătească 
studiile? În fond, nu-şi pot permite luxul să frecventeze o 
şcoală - mereu apare câte o probă clirnineaţa, vreo şedinţă 
foto după-amiaza, un cocktail mai pe seară, o petrecere la 
care trebuie să se ducă pentru a ieşi în evidenţă şi a fi 
văzute, admirate, dorite. 

Pentru cei care n u le cunosc, viaţa lor e d e poveste. Şio 
vreme, chiar şi ele cred că ăsta e rostul vieţii - au aproape 
tot ce invidiau la fetele care apăreau în reviste şi în 
reclamele la cosmetice. Cu puţină disciplină, sunt în stare 
chiarsăpunăunban deoparte. Până ce, la verificarea 
zilnică şi meticuloasă a pielii, descoperă primul semn al 
trecerii timpului. Din clipa aceea, ştiu că doar d e noroc ţine 
amânarea momentului în care stilistul sau fotograful o să 
descopere acelaşi lucru. Zilele le suntnumărate. 

Eu l-am ales pe cel mai neumblat - 

Şi iată, asta toate le-a schimbat. 

În loc să-şi continue cititul, Jasmine se ridică, îşipuneun 
pahar de şampanie (totdeauna există, rareori e consumată), 
ia un hotdog şi se duce la fereastră. Stă acolo tăcută, 
privind marea. Povestea ei e diferită. 

1:46PM. 

C L ye trezeşte scăldat în sudoare. Priveşte ceasul de la 
capul patului şi vede că n-a dormit decât 40 de minute. 

Este epuizat, speriat, a intrat în panică. Totdeauna s-a 
considerat incapabil să facă rău cuiva şi ajunsese să ucidă 
doi oameni nevinovaţi în dimineaţa aceea. Nu era prima 
oară când distrugea o lume, dar totdeauna avusese motive 
serioase s-o facă. 

A visat că fata de pe banca de la plajă îi ieşea în cale şi, în 
loc să-l condamne, îl binecuvânta. El plângea în braţele ei, 
îi cerea iertare, dar ea părea să n u bage de seamă, îi 
mângâia doar părul şi-i cerea să se calmeze. Olivia - 


generozitatea şi iertarea. Se întreabă dacă ceea ce face el 
din dragoste pentru Ewa are sens. 

Preferă să creadă că da. Dacă fata e de partea lui, dacă s-a 
întâlnit cu ea într-un plan superior, mai aproape de Divin, 
dacă lucrurile au fost mult mai uşoare decât şi-a închipuit 
înseamnă că există un motiv în spatele a tot ce se întâmplă. 

Nu fusese deloc complicat să înşele vigilenţa „prietenilor” 
lui Javits. Cunoştea felul ăsta de oameni: bine pregătiţi fizic, 
antrenați să reacționeze rapid şi precis, scrutau fiecare 
chip, urmăreau orice mişcare şi intuiau pericolul. 

Sigur bănuiseră că era înarmat - au stat cu ochii pe elo 
vreme. Dar s-au relaxat când au înţeles că n u reprezenta 
un pericol. Probabil şi-au închipuit chiar că făceau parte din 
aceeaşi categorie profesională şi că venise înainte ca să 
verifice locul, să vadă dacă nu era vreun pericol pentru 
patronul lui. 

Dar el nu avea patron. Şi reprezenta un pericol. In clipa 
când a intrat şi a hotărât care urma să fie viitoarea victimă, 
nu mai putea da înapoi - şi-ar fi pierdut respectul de sine. 

A observat că rampa care ducea la cort era păzită, dar era 
uşor să ieşi pe plajă. A ieşit la zece minute după ce 
intrase, sperând să fie văzut de „prietenii” lui Javits. A 
înconjurat cortul, a coborât pe rampa rezervată oaspeţilor 
de la Martinez (a trebuit să arate cartela magnetică ce 
servea drept cheie) şi s-a du s iar la locul „prânzului”. Nu 
era cel mai plăcut lucru de pe lume să mergi prin nisip în 
pantofi, şi atunci şi-a dat seama Igor cât de obosit era din 
pricina călătoriei, a fricii de a fi plănuit ceva imposibil de 
realizat, a tensiunii pe care a resimţit-o imediat dupăcea 
distrus universul şi generaţiile viitoare ale bietei vânzătoare 
de artizanat. Dar trebuia să meargă până la capăt. 

Înainte de a intra din n ou în cort, a scosdinbuzunar 
paiul de la sucul de ananas, pe care-l păstrase cu multă 
grijă. A desfăcut flaconul pe care i-l arătase vânzătoarei de 
obiecte artizanale: nu conţinea gaz, c u m îi spusese, ci ceva 
cu totul nesemnificativ: un ac şi o bucăţică de plută. 


Cu o lamă de ras, o făcu să aibă diametrul paiului. 

Apoi s-a întors în cort: petrecerea era în toi, invitaţii roiau 
de colo-colo, sep upau, se îmbrăţişau, scoteau mici 
strigăte de bucurie când dădeau de vreun cunoscut, luând 
cocktailuri de toate culorile posibile pentru a avea mâinile 
ocupate şi a nu-şi trăda neliniştea, aşteptând deschiderea 
bufetului - mâncau moderat, din respect pentru dietele şi 
operaţiile lor estetice, şi mai venea şi cina de la sfârşitul 
zilei, unde sunt obligaţi să mănânce chiar dacă nu le este 
foame, pentru că aşa cere eticheta. 

Majoritatea invitaţilor erau oameni mai în vârstă. 

Asta însemna: petrecerea e pentru profesionişti. Vârsta 
participanţilor era încă u n atu pentru planul lui, cam toţi 
aveau nevoie de ochelari. Desigur că nimeni nu purta 
ochelari, pentru că „vederea slabă” e semn de bătrâneţe. 
Aici toţi trebuie să se îmbrace şi să se poarte ca şi cum ar fi 
la prima tinereţe, să dea dovadă că au un „spirit tânăr”, o 
„dispoziţie de invidiat”, să se prefacă neatenţi, preocupaţi 
de altceva - când de fapt adevărul e că n u prea văd ce se 
petrece în jurul lor. Lentilele de contact le permit săvadă 
doar la depărtare de câţiva metri: atunci imediat ştiau cu 
cine stăteau de vorbă. 

Numai doi invitaţi observau tot ce se mişca - „prietenii” lui 
Javits. Numaică de data asta şi ei erau observați. 

Igor vâri acul în pai şi se prefăcu că-l bagă din nou în 
paharul de suc. 

Un grup de fete frumoase, aproape de masa lui, ascultau 
cu gura căscată poveştile nemaipomenite aleunui 
Jamaican; de fapt fiecare dintre ele plănuia să le 
îndepărteze pe celelalte ca să-1 ducă în patul ei - despre 
jamaicani se spune că sunt neîntrecuţi la sex. 

Igor s-a apropiat de Javits, a scos paiul din pahar şi a 
suflat, proiectând acul în direcţia victimei. A plecat imediat 
cum l-a văzut că-şi duce mâna la coaste. 

S-a du sla hotel ca să încerce să doarmă. 


Curara, folosită iniţial de băştinaşii din America de Sud 
pentru a vâna cu suliţele, poate fi întâlnită şi în spitalele 
europene, un d e e folosită pentru a paraliza anumiţi 
muşchi, pentru a uşura munca unu ichirurg. O doză letală 
- ca cea din vârful acului pregătit pentru Javits. 

— Şi păsările cad lapămîntindouă minute, mistreţii 
agonizează un sfert de oră, iar mamiferele mari - omul, de 
pildă - mor în douăzeci de minute. 

Când pătrunde în sânge, în primul moment fibrele 
nervoase se relaxează, iar apoi încetează să mai 
funcţioneze - provocând asfixia lentă. Cel mai ciudat - sau 
cel mai rău, ar spune unii - este că victima e absolut 
conştientă de ceea ce i se întâmplă, dar nu reuşeşte nici să 
se mişte ca să ceară ajutor, nici să oprească cumva procesul 
de paralizie lentă care-i cuprinde tot trupul. 

În junglă, dacă în timpul vânătorii cineva se înţeapă la 
deget în suliță sau în săgeata otrăvită, indienii ştiu ce să 
facă: respiraţie gură la gură şi un antidot pe bază de ierburi 
pe care-l au tot timpul cu ei, fiindcă asemenea accidente au 
loc destul de des. În oraşe, paramedicii procedează cu totul 
greşit, fiindcă ei cred că se află în faţa unui atac cardiac. 

Igor nu s-a mai uitat înapoi când a plecat. Ştia că unul 
dintre cei doi „prieteni” îl căuta pe vinovat în timp ce 
celălalt suna du pă o ambulanţă, care o să ajungă repede 
la locul respectiv, dar fără să ştie exact ce se întâmplase 
acolo. 

Vor cobori cu hainele lor colorate, cu vestele roşii, cu 
defibrilatorul - aparatul care face şocuri pentru inimă - şi o 
unitate portabilă de electrocardiogramă. In cazul curarei, 
inima pare a fi ultimul muşchi afectat, şi continuă să bată 
Chiar şi d up ă moartea cerebrală. 

Nu vor găsi nimic anormal în ritmul cardiac, îi vor injecta 
un ser intravenos, poate vor crede că e vorba de un rău 
pasager provocat de căldură sau de vreo intoxicație 
alimentară, dar şi în cazul ăsta sunt obligaţi să facă toţi 
paşii dictaţi de praxis, inclusiv masca de oxigen. Dar în 


momentul acela s-ar fi scurs deja cele douăzeci de minute 
şi, cu toate că trupul putea fi încă viu, creierul avea să fie în 
stare vegetativă. 

Igor făcuse în aşa fel încât Javits să nu aibă norocul de a fi 
salvat la timp; îşi va petrece restul zilelor într-un pat de 
spital, în moarte cerebrală. 

Da, planificase tot. Şi-a folosit avionul particular ca să 
poată intra în Franţa cu un pistol care nu putea fi identificat 
şi cu diferitele otrăvuri pe care şi le procurase folosindu-şi 
legăturile cu mafioţii ceceni din Moscova. Fiecare pas, 
fiecare mişcare fusese studiată cu grijă şi repetată cu 
precizie, aşa cu m obişnuia să facă şi la o întâlnire de 
afaceri, îşi făcuse o listă mentală a victimelor: pe lângă cea 
pe care apucase să o cunoască, toate celelalte trebuiau să 
fie din clase, de vârste şi naţionalităţi diferite. Analizase luni 
de zile viaţa asasinilor în serie, folosind u n program de 
calculator foarte popular printre terorişti, care nu păstra 
informaţii despre căutările pe care le făcea pe internet, îşi 
luase toate măsurile de prevedere ca să scape fără a fi 
reperat, după îndeplinirea misiunii. 

Îl trec toate sudorile. N u, nu e vorba de căinţă - poate că 
Ewa chiar merită tot acest sacrificiu - ci de inutilitatea 
proiectului lui. Era evident că femeia pe care o iubea mai 
presus de orice trebuia să afle că el ar fi în stare de orice 
pentru ea, inclusiv să distrugă universuri, dar oare merita? 

Sau în anumite momente trebuie să-ţi accepţi destinul şi 
să laşi ca lucrurile să-şi u rm e z e cursul firesc, să aştepţi 
ca oamenii să redevină raţionali? 

E obosit. Nu mai reuşeşte să gândească - şi, cine ştie, 
poate că martiriul e mai eficient decât crima. Să se predea, 
şi în felul acesta să facă cel mai mare sacrificiu, să-şi dea 
viaţa pentru dragoste. Asta a făcut Isus pentru omenire - e 
cel mai b u n exemplu pentru el; când l-au văzut învins, 
răstignit pe o cruce, au crezut că totul se sfârşise. Au fost 
mândri de ceea ce făcuseră ei, învingătorii, siguri că 
terminaseră cu acea problemă pentru totdeauna. 


E confuz. Planul lui era să distrugă universuri, nu să 
renunţe la libertate pentru dragoste. Fata cu sprâncene 
groase semăna cu Maica Precista, în visul lui; ma m a cu 
fiul în braţe, mîndră şi îndurerată în acelaşi timp. 

Se duce la baie, îşi bagă capul sub jetul de apă rece. 

Poate e din cauza lipsei de somn, a locului necunoscut, a 
diferenţei de fus orar, sau din cauză că acum pune în 
aplicare acel plan pe care niciodată n-a crezut că ar fi în 
stare să-1 înfăptuiască. Îşi aminteşte de promisiunea făcută 
în faţa moaştelor Sfintei Magdalena din Moscova. Dar oare 
face ce trebuie? Are nevoie de un semn. 

Sacrificiul. Da, trebuia să se fi gândit la asta, dar poate că 
tocmai experienţa celor două lumi distruse în dimineaţa 
aceea îi deschisese ochii pentru a vedea mai clar ce se 
petrecea. Răscumpărarea iubirii prin dăruirea totală, îşi va 
dărui trupul călăilor care judecă doar gesturile şi uită 
intenţiile şi motivele care se află în spatele oricărui act 
considerat „nesănătos” pentru societate. Isus (care înţelege 
că dragostea merită orice) îi va primi spiritul, iar Ewa va 
rămâne cu sufletul lui. Va afla de ce a fost el în stare: să se 
dăruiască, să se jertfească în faţa societăţii - de dragul 
cuiva. Nu va fi condamnat la moarte, ghilotina fusese 
abolită în Franţa de decenii bune, dar probabil că va 
petrece mulţi ani în închisoare. Ewa se va căi de păcatele 
lui. Va veni să-l viziteze, îi va aduce mâncare, vor avea timp 
să stea de vorbă, să reflecteze, să iubească şi, chiar dacă 
trupurile lor nu se vor atinge, sufletele lor vor fi mai 
aproape ca niciodată. Chiar dacă vor trebui să mai aştepte 
până să locuiască în casa pe care vrea s-o facă lângă lacul 
Baikal, această aşteptare îi va purifica şi-i va binecuvânta. 

Da, sacrificiul. Închide robinetul, îşi priveşte puţin chipul 
în oglindă - dar nu se vede pe sine, vede Mielul gata să fie 
jertfit iar. Se îmbracă cu aceleaşi haine pe care le purtase 
de dimineaţă, coboară în stradă, se duce la locul unde mica 
vânzătoare se aşeza de obicei şi se apropie de primul 
poliţist pe care-l vede. 


— Am omorât-o pe fata care stătea aici. 

Polițistul se uită la bărbatul bine îmbrăcat, cu părul în 
dezordine şi cearcăne adânci. 

— Fata care vindea obiecte de artizanat? 

EI confirmă dând din cap: fata care vindea obiecte de 
artizanat. 

Polițistul nu prea dă importanţă discuţiei. Salută un cuplu 
care trece încărcat cu sacoşe de la supermarket: 

— Trebuia să vă luaţi u n ajutor! 

— Dacă-l plăteşti dumneata, răspunde femeia, 
zâmbind. E imposibil să găseşti oameni care vor să 
muncească în colţul ăsta de lume. 

— Ei, în fiecare săptămînăvă schimbaţi inelul cu 
diamant de pe deget. Nu cred că banii sunt adevăratul 
motiv. 

Igor se uită prostit şi n u înţelege nimic. Tocmai 
mărturisise o crimă. 

— Domnule, n-aţi înţeles ce v-am spus? 

— E o căldură groaznică. MergeţisădonrutLuivpk 
” odihniţi-vă, Cannes-ul are multe de oferit vizitatorilor săi. 

— Şi fata? 

— O cunoşteaţi? 

— N-am mai văzut-o niciodată, în viaţa mea n-am văzu t-o. 
Stătea şi ea aici de dimineaţă. Eu... 

—... aţi văzut că a venit ambulanţa şi a luat pe cineva, 
înţeleg. Aţi ajuns la concluzia că a fost omorâtă. N u ştiu de 
un de veniţi, nu ştiu dacă aveţi copii, dar aveţi grijă cu 
drogurile. Se spunecă nu fac chiar aşa de rău, dar vedeţi 
ce s-a întâmplat cu biata fată a portughezilor. 

Şi se depărtează, fără a mai aştepta vreun răspuns. 
Trebuia să fi insistat, să dea nişte detalii precise, şi poate 
că aşa l-ar fi luat în serios? Sigur, era imposibil să omori pe 

cineva în plină zi, pe strada principală din Cannes. 

Avea de gând să vorbească şi despre cealaltă lume pe care 
o distrusese la o petrecere plină de invitaţi. 


Dar reprezentantul legii, al ordinii, al bunelor moravuri nu 
avusese urechi să-l audă. În ce lume trăim? Trebuia să 
scoată arma din buzunar şi să tragă în toate direcţiile ca să 
fie crezut? Trebuia să se poarte ca un barbar, care omoară 
fără nici un motiv, pentru a se face auzit? 

Igor îl urmăreşte din priviri pe poliţist, îl vede cum 
traversează strada şi intră într-un bistrou. Se hotărăşte să 
aştepte acolo o vreme, sperând să-i vină gândul cel bun, să 
primească vreo informaţie de la comisariat, să se întoarcă 
să stea de vorbă cu el şi să-i ceară mai multe detalii despre 
crimă. 

Dar e aproape sigur că asta nu se va întâmpla: îşi 
aminteşte de comentariul poliţistului despre diamantele 
femeii. 

Oare ştia de un d e vin? Sigur că nu: dacă ar fi ştiut, ar fi 
dus-o la comisariat şi ar fi acuzat-o de folosirea de obiecte 
ilicite. 

Pentru femeie, desigur că briliantul apăruse ca prin 
minune într-un magazin ultraluxos, după ce fusese - cum 
spuneau totdeauna vânzătorii - şlefuit de bijutierii olandezi 
sau belgieni. Era clasificat după transparenţă, greutate, 
tipul tăieturii. Preţul putea să varieze: de la câteva sute de 
euro, la o cifră considerată cu adevărat scandaloasă de 
majoritatea muritorilor. 

Diamant. Briliant, dacă aşa vreţi să-i spuneţi. Toată lumea 
ştie ce e: o simplă bucată de cărbune, prelucrată de căldură 
şi de timp. Fiindcă nu conţine nimic organic, e imposibil să 
afli cât timp durează să-şi schimbe structura, dar geologii 
estimează o durată între 300 de milioane şi un miliard de 
ani. Apare în general la o adâncime de 150 de kilometri, 
urcă încet spre suprafaţă şi se formează în mine. 

Diamantul, materialul cel mai rezistent şi mai dur creat de 
natură, care nu poate fi şlefuit şi tăiat decât de alt diamant. 
Resturile, fragmentele rămase în u r m a şlefuirii, sunt 
folosite în industrie, la maşinile de şlefuit, sau de tăiat - 


atât. Diamantul e doar bijuterie, şi în asta stă importanţa 
lui: e absolut inutil pentru orice altceva. 

Suprema manifestare a vanităţii omeneşti. 

Cu câteva decenii în urmă, într-o lume ce părea să se 
îndrepte către lucrurile practice şi către egalitatea socială, 
aproape că dispăruseră de pe piaţă. Până când cea mai 
mare companie de minerit, cu sediul în Africa de Sud, a 
contractat una dintre cele mai bune agenţii de publicitate 
din lume. Superclasa s-a întâlnit cu altă Superclasă, s-au 
făcut studii de piaţă, iar rezultatul a fost o propoziţie din 
doar trei cuvinte: „Diamantele sunt eterne.” 

Gata, problema era rezolvată, bijutierii au început să 
investească în ideea asta, iar industria a înflorit din nou. 

Dacă diamantele sunt eterne, sunt cele mai potrivite 
pentru a-ţi exprima dragostea - care, teoretic, şi ea este 
eternă. Nimic mai eficient pentru a distinge Superclasa de 
celelalte miliarde de locuitori ai planetei care se găsesc în 
partea de jos a piramidei. Cererea de diamante a crescut, şi 
atunci şi preţul a început să urce. În câţiva ani, grupul sud- 
african care făcuse pînă atunci jocurile pe piaţa 
internaţională a fost înconjurat de cadavre. 

Igor ştie ce s-a întâmplat: când a trebuit să ajute armatele 
care se decimau într-un conflict tribal, a fost obligat să 
apuce o cale riscantă. Nu-i pare rău: a reuşit să evite multe 
morţi, şi doar el ştia asta. Îi scăpaseră câteva vorbe odată, 
când lua masa cu Ewa, dar se oprise la timp; când faci o 
faptă bună, să nu ştie dreapta ce face stânga. Asalvat 
multe vieţi cu ajutorul diamantelor, dar asta n u va apărea 
niciodată în biografia lui. 

Un poliţist căruia nu-i pasă că un criminal îşi mărturiseşte 
păcatele şi laudă bijuteria de pe degetul unei femei care 
cară sacoşe cu hârtie igienică şi detergenţi nu este la 
înălţimea profesiei lui. Habar n-are că industria aceea 
învârte cam 50 de miliarde de dolari pe an, că foloseşte o 
armată uriaşă de mineri, transportatori, companii private 
de pază, de asigurări, mari ateliere de şlefuit, lanţuri de 


vânzări şi buticuri de lux. Nu-şi dă seama că industria asta 
începe în noroi şi traversează fluvii de sânge înainte de a 
ajunge într-o vitrină. 

Noroiul în care se află muncitorul care-şi petrece viaţa 
căutând piatra ce-i va aduce în sfârşit averea dorită. 
Găseşte câteva şi vinde cu vreo 20 de dolari o piatră care-l 
va costa pe consumatorul final 10000 de dolari. Dar ele 
mmţumit, pentru că acolo unde trăieşte el, oamenii câştigă 
mai puţin de 50 de dolari pe an, iar cinci pietre sunt 
suficiente ca să poată duce o viaţă scurtă, dar fericită - 
fiindcă acolo condiţiile demuncă sunt cele mai rele 
posibile. 

Pietrele pleacă clin mâinile lor prin intermediul 
cumpărătorilor neidentificaţi şi sunt imediat trecute 
armatelor neoficiale din Liberia, Congo sau Angola. Acolo 
cineva este desemnat să meargă până la o pistă de 
aterizare clandestină, însoţit de gărzi înarmate până-n 
dinţi. Aterizează un avion din care coboară undomn în 
costum, însoţit de cele mai multe ori de un altul mai putin 
elegant, cu o mică valiză. Se salută rece. Bărbatul cu gărzi 
de corp îi dă câteva pachete mici; poate din superstiție, ele 
sunt împachetate în ciorapi vechi. 

Bărbatul în cămaşă scoate o lupă specială din buzunar, şi-o 
pune la ochiul stâng şi începe să verifice piesă cu piesă. D 
upăvreooră şi jumătate şi-a făcut deja o idee; atunci 
scoate un mic cântar electronic şi goleşte conţinutul 
ciorapilor în talger. Se fac câteva calcule pe o bucată de 
hârtie. Marfa epu să în valiză împreună cu cântarul, 
bărbatul în costum le face un semn gărzilor înarmate şi 
cinci, şase dintre ei urcă în avion. Încep să descarce cutii 
mari care sunt lăsate chiar acolo, lângă pistă, după ce 
avionul îşi ia zborul. Toată operaţiunea n-a durat mai mult 
de o jumătate de zi. 

Cutiile sunt deschise. Puşti de mare precizie, mine 
antipersonal, gloanţe care explodează la cel mai mic impact 
lansând zeci de schije mici, ucigaşe. Armamentul e predat 


mercenarilor şi soldaţilor şi în scurt timp ţara se află din 
nou în faţa unei lovituri d e stat a cărei cruzime n u 
cunoaşte limite. Triburi întregi sunt ucise, copiii îşi pierd 
picioarele şi braţele din cauza muniției cu fragmentare, 
femeile sunt violate. Iar în acest timp, undeva foarte 
departe - de obicei la Anvers sau Amsterdam, bărbaţi 
serioşi şi dedicați muncii lor lucrează cu delicateţe, cu 
dăruire şi dragoste, tăind cu mare grijă pietrele, extaziaţi 
de propria lor îndemânare, hipnotizaţi de razele care încep 
să strălucească cu fiecare n ouă faţetă a acelei bucăţi de 
cărbune care şi-a văzut structura transformată de factorul 
timp. Un diamant care taie un diamant. 

Femei urlând disperate şi cerul acoperit de nori de fum 
gros. La extrema cealaltă, clădiri vechi şi frumoase ce pot fi 
văzute din camere luminoase. 

În 2002, Naţiunile Unite au promulgat o rezoluţie pentru a 
sprijini iniţiativa „Kimberley Process”, al cărei scop era să 
descopere originea pietrelor şi să interzică bijutierilor să 
cumpere diamante din zonele de conflict. 

O vreme, respectabilii şlefuitori europeni au apelat din nou 
la monopolul sud-african pentru materia primă. Dar s-au 
găsit repede formule pentru a face „oficial” un diamant, iar 
rezoluţia nu le mai e de folos decât politicienilor, care-şi pot 
spune liniştiţi că „au făcut ceva pentru a pune capăt 
diamantelor de sânge” - sub acest nume sunt cunoscute. 

Înurmăcu cinciani, Igordăduse pietre pentru arme, 
crease un mic grup destinat săpună capăt sângerosului 
conflict din nordul Liberiei şi reuşise - fuseseră ucişi numai 
ucigaşii. Micile sate se bucurau din n o u de pace, iar 
diamantele fuseseră vândute în America, fără nici o 
întrebare indiscretă. 

Când societatea nu acţionează pentru a pu n e capăt 
crimei, omul are tot dreptul să facă ce crede el că este 
corect. 

Ceva asemănător se petrecuse cu câteva minute înurmă 
pe acea plajă. Când asasinatele vor fi descoperite, cineva se 


va întoarce spre public ca săspună ceea ce se spune 
mereu în astfel de situaţii: „Facem tot posibilul să 
identificăm criminalul.” 

Bine, aşa să facă. Încă o dată soarta, generoasă ca- 
ntotdeauna, îi arătase ce cale să apuce. Martiriul nu e o 
soluţie. 

De fapt, Ewa ar suferi mult din pricina absenței lui, n-ar 
avea cu cine schimba o vorbă în timpul nopţilor lungi şi al 
zilelor nesfârşite cât ar aştepta să fie eliberat. Ar plânge ori 
de câte ori şi-ar închipui că lui îi este frig, între pereţii albi 
ai închisorii. lar când ar sosi în sfârşit clipa plecării 
definitive spre casa de pe malul Baikalului, poate că vârsta 
nu le va mai permite să trăiască toate aventurile pe care le 
plănuiseră împreună. 

Polițistul ieşi din bistrou şi reveni pe stradă. 

— Încă mai sunteţi aici? V-aţi rătăcit, aveţi nevoie de 
ajutor? 

— Nu, mulţumesc. 

— Mergeţi să vă odihniţi, cu mv-amspuseu.Laora 
asta, soarele poate fi foarte periculos. 

Se întoarce la hotel. Face o baie. Îi cere telefonistei să-1 
trezească la patru după-amiaza - va fi îndeajuns de odihnit 
ca să-şi recapete luciditatea necesară şi să nu mai facă 
prostii care i-ar putea compromite planurile. 

Sună la concierge şi-şi rezervă un loc pe terasă pentru 
după-amiază - ar vrea să bea un ceai fără a fi deranjat. 

Se uită în tavan, aşteptând să-i vină somnul. 

Nu contează originea diamantelor, dacă strălucesc. 

În lumea asta numai dragostea merită absolut tot. Restul 
nu are nici un sens. 

Igor simţi din nou, cum mai simţise d e multe ori în viaţa 
lui, că trăieşte libertatea totală. Confuzia dispărea încet, 
încet, luciditatea îi lua locul. 

Îşi pusese soarta în mâinile lui Isus. Isus hotărâse că 
trebuia să-şi continue misiunea. 

Adormi, fără nici un sentiment de vinovăţie. 


1:55PM. 

CV] J] abriela se hotări să meargă foarte încet până la 
locul pe care i-l indicaseră. Trebuie să-şipună ordine în 
gânduri, trebuie să se calmeze. Era într-un punct în care nu 
numa ivisele ei cele mai secrete, dar şi coşmarurile ei 
puteau deveni realitate. 

Telefonul sună. E un mesaj: „FELICITĂRI. ACCEPTĂ, FIE 
CE-O FI. BIS” 

Priveşte mulţimea care mişună de colo-colo pe Croisette, 
fără să ştie parcă ce vrea. Ea are un scop! Nu maiesteuna 
din multele aventuriere care vin la Cannes şi nu ştiu deun 
d e să înceapă. Are un CV serios, o experienţă profesională 
respectabilă, nu încercase niciodată să răzbată folosindu-şi 
doar calităţile fizice: era talentată! De asta o aleseseră 
pentru mtâlnirea cu faimosul regizor, fără ajutorul nimănui, 
fără să se îmbrace provocator, fără ca măcar să aibă vreme 
să-şi repete ca lumea rolul. 

Desigur că el va ţine seama d e toate astea. 

S-a oprit ca să mănânce de prânz - până atunci nu pusese 
absolut nimic în gură - şi imediat ce luă prima înghiţitură 
de cafea gândurile parcă îi reveniră la realitate. 

De ce fusese tocmai ea aleasă? 

Care era de fapt rolul ei în film? 

Şi dacă, după ce Gibson primise înregistrarea video, 
descoperea că nu era chiar persoana pe care o căuta? 

„Calmează-te.” „N u ai nimic de pierdut”, încearcă să se 
convingă ea. 

Dar o voce insistă: „Le afli în faţa unei şanse unice în 
viaţă.” 

N u există şanse unice, viaţa îţi scoate întotdeauna în faţă 
o altă ocazie. Dar vocea o ţine pe-a ei: „Probabil. Dar cât o 
să dureze până atunci? Ştii câţi ani ai, n u? , 

Da, bineînţeles. Douăzeci şi cinci de ani, într-o carieră în 
care actrițele, chiar şi cele mai ambiţioase... etc. 

Nu, nu trebuie să-şi repete asta. Plăteşte sandviciul şi 
cafeaua şi o porneşte înspre chei, hotărâtă să-şi ţină în frâu 


optimismul, având grijă să nu se mai gândească la oameni 
ca la nişte aventurieri, recitând în minte toate regulile 
gândirii pozitive de care reuşea să-şi amintească - şi 
încercând să nu se mai gândească la întâlnire. 

„Dacă tu crezi în reuşită şi reuşita va crede în tine.” „Joacă 
totul pe cartea şansei şi fugi de tot ce îţi oferă lumea 
confortului.” „Ialentul e un dar universal. Dar e nevoie de 
mult curaj ca să-l foloseşti; să nu-ţifie frică să fii cea mai 
bună.” 

N u este de ajuns să te gândeşti la cespun marii 
înţelepţi, trebuie să mai ceri şi ajutorul cerului. Şi începe să 
se roage, aşa cum face totdeauna când este neliniştită. 

Simte că trebuie să facă o promisiune şi se hotărăşte să 
meargă la Vatican, dacă obţine rolul. 

Dacă filmul va fi într-adevăr făcut. 

„Dacă o să aibă un mare succes internaţional.” 

Nu, era de ajuns să apară într-un film de Gibson, pentru că 
asta o să le atragă atenţia altor directori şi producători. 

Dacă lucrurile se petrec astfel, va face pelerinajul promis. 

A ajuns la locul indicat, priveşte marea, verifică încă o dată 
mesajul primit de la agent; dacă el aflase însemna că 
angajarea ei e aproape sigură. Dar ce însemna să accepte 
orice? Să se culce cu regizorul? Cu actorul din rolul 
principal? 

Nu mai făcuse niciodată aşa ceva, acum însă e pregătită 
pentru absolut tot. Şi, în fond, cine nu visează să se culce cu 
una dintre marile stele din lumea filmului? 

Se uită din n ou la mare. Arfipututsătreacă pe acasă 
şi să se schimbe, dar e superstiţioasă: dacă ajunsese să fie 
chemată pe chei când purta blugii şi tricoul alb, trebuia să 
aştepte cel puţin pînă la sfârşitul zilei înainte de a se 
schimba. Îşi slăbeşte cureaua, se aşază în poziţie de lotus şi 
începe să facă yoga. Respiră profund, şi trupul, inima, 
gândurile, totul pare să fie la locul lui. 

Se apropie o şalupă - un bărbat sare din ambarcaţiune şi 
se apropie de ea: 


— Gabriela Sherry? 

Ea dă din cap afirmativ, iar bărbatul îi spune să-l 
însoţească. Urcă amândoi în şalupă şi o pornesc pe o mare 
plină de iahturi de toate felurile şi mărimile. Nu scoate o 
vorbă, de parcă s-ar afla la cine ştie ce depărtare, 
gândindu-se poate şi el la ce se întâmplă în cabinele de pe 
ambarcaţiunile acelea micuţe şi ce bine ar fi să fie 
proprietarul vreuneia. Gabriela ezită: îi vin în minte o grăm 
a dă de întrebări, de îndoieli, şi un cuvânt prietenos ar 
putea face ca necunoscutul să-i devină aliat, s-o ajute cu 
vreo informaţie prețioasă despre cum ar fi mai bine să se 
poarte. Dar cine e omul ăsta? O avea vreun cuvânt de spus 
în faţa lui Gibson, sau e doar u n angajat de mâna a paişpea, 
al cărui singur role să ia actrițele noi şi să le ducă la şeful 
lui? 

Mai bine să stea liniştită. 

Peste cinci minute se opresc lângă un vapor uriaş vopsit 
tot în alb. Se poate citi numele scris la prova: Santiago. 

Un marinar coboară o scară şi o ajută să suie la bord. 
Traversează salonul central, amplu, unde, după toate 
aparențele, era pregătită o mare petrecere pentru noaptea 
aceea. Se duce la pupa, un de se află o mică piscină, dou 
ă mese cu umbrele de soare, câteva şezlonguri. Şi iată-l pe 
Gibson şi pe domnu lCelebritate bucurându-se de 
soarele acelei amiezi! 

„Nu m-ar deranja să mă culc cu niciunul dintre ei”, îşi 
spune, zâmbind în sinea ei. Se simte mai încrezătoare, deşi 
inima îi bate mult mai repede ca de obicei. 

Domnul Celebritate o măsoară clin cap până-n picioare şi-i 
adresează un zâmbet simpatic, încurajator. Gibson se 
ridică, îi strânge mâna ferm şi ia un scaun de lângă masa 
cea mai apropiată, oferindu-i-l ca să se aşeze. 

Telefonează şi cerenumăru lcamerei de la hotel. Îl 
repetă cu voce tare, privind spre ea. 

Era ceea ce-şi închipuise. O cameră de hotel. 

Închide telefonul. 


— Când pleci de aici, te duci la apartamentul ăsta de la 
Hilton. Acolo sunt expuse rochiile de la Hamid Hussein, în 
noaptea asta eşti invitată la o petrecere în Cap d'Antibes. 

Vasăzică nu era ceea ce-şi imaginase. Rolul era alei! 

Şi o petrecere la Cap d'Antibes, chiar la CAP DANTIBES! 

El se întoarce spre domnu lCelebritate. 

— Cum i se pare? 

— Hai mai bine să ascultăm puţin cearesănespună. 

Gibson aprobă d în d din cap şi face un gest cu mâna, ca şi 
cum i-ar zice, „Hai, povesteşte-ne puţin despre dumneata.” 
Gabriela începe cu cursul de teatru, cu reclamele în care 
apăruse. Dar îşi dă seama că cei doi nu mai sunt atenţi, or fi 
ascultat aceeaşi poveste de mii de ori. Numaicănu 
reuşeşte să se oprească, vorbeşte din ce în ce mai repede, 
temându-se că n-o să mai aibă nimic de spus, şansa vieţii ei 
depinde d e u n cuvânt pe care n u reuşeşte să-l găsească. 
Respiră profund, încearcă să arate că e dezinvoltă, vrea să 
fie originală, graseiază puţin, dar e incapabilă să iasă din 
scenariul pe care agentul i-a spus să-l urmeze într-un astfel 
de moment. 

Dupădouă minute e întreruptă de Gibson. 

— Perfect, toate astea le ştim din CV. De ce nu ne vorbeşti 
despre dumneata? 

O barieră dinăuntrul ei se rupe brusc. În loc să intre în 
panică, vocea ei e acum mai calmă şi mai sigură. 

— Sunt doaru n a dintre miile de fete din lume care 
visează să se găsească aici, pe iahtul acesta, privind marea 
şi discutând despre posibilitatea de a lucra măcar cu unul 
dintre dumneavoastră. lar dumneavoastră ştiţi asta. De 
aceea cred că nimic din ce aş putea spune acum nu va 
schimba ceva. Vreţi să ştiţi dacă sunt căsătorită? Nu,nu 
sunt. Ca orice femeie necăsătorită, am un bărbat care mă 
iubeşte, care în clipa asta mă aşteaptă la Chicago şi care 
face tot posibilul ca lucrurile să-mi iasă pe dos. 

Amândoi râd. Ei îi vine inima la loc. 


— Vreau să lupt până-n pânzele albe, deşi ştiu că mă aflu 
aproape de limita posibilităţilor mele, fiindcă vârsta începe 
să fie o problemă pentru standardul din cinema. 

Ştiu că mai sunt multe fete la fel de talentate sau chiar mai 
talentate. Am fost aleasă, nu ştiu exact de ce, dar m-am 
hotărât să accept, fie ce-o fi. Poate că asta este ultima mea 
şansă, sau poate dacă am spus asta mi-a scăzut din valoare, 
dar n-am de ales. Toată viaţa m-am gândit la clipa asta: să 
dau o probă, să fiu aleasă şi să pot lucra cu profesionişti 
adevăraţi. Clipa asta chiar a venit. Dacă n-o să mai urmeze 
nimic, dacă e să mă întorc acasă cu mâinile goale, ştiu cel 
puţin că am ajuns până aici datorită unor calităţi pe care 
cred că le am: integritatea şi perseverenţa. Îmi sunt cea 
maibun ă prietenă, dar şi cea mai teribilă vrăjmaşă, 
înainte de a veni aici îmispuneamcănu merit nimic din 
toate astea, că nu aşfiîn stare sărăspundla speranţele 
pe care vi le puneţi în mine, şi sută la sută aţi greşit când aţi 
ales candidata. În tot acest timp, cealaltă parte a inimii 
mele îmi spunea că voi fi răsplătită pentru că nu m-am lăsat, 
pentru că am ales ceva şi am luptatp în ă la capăt. 

Îşi întoarse privirea de la cei doi - simţise dintr-odată o 
dorinţă imensă să plângă, dar se stăpâni, pentru că se 
putea crede că e un şantaj emoţional. Vocea frumoasă a 
domnului Celebritate rupse tăcerea. 

— Ca în oricare altă industrie, şi aici avem persoane 
cinstite care apreciază profesionalismul. De asta am ajuns şi 
eu până aici. Acelaşi lucru e valabil şi pentru regizorul 
nostru. lar eu m-am aflat cândva în aceeaşi situaţie în care 
eşti dumneata acum. Ştim ce simţi. 

Îi trecu prin faţa ochilor întreaga ei viaţă d e până atunci. 
Toţi anii aceia în care a căutat şi n-a găsit, când a bătut la 
uşi care nu s-au deschis, când a cerut şi nici măcar nui s-a 
răspuns în vreun fel - doar cu indiferenţă, de parcă n-ar fi 
existat pe lume. Toate „nu”-urile pe care le auzise când 
cineva îşi dădea în sfârşit seama că ea era vie şi că merita 
celpuţin săiserăspundă. 


„Nu pot să plâng.” 

Toţi aceia care îi spuseseră că urmărea un vis imposibil şi 
care, dacă acum avea să reuşească, vor spune: „Ştiam eu că 
ai talent!” Buzele începură să-i tremure: parcă toate 
lucrurile acelea ieşeau acum la lumină din inima ei. Era 
fericită că avusese curajul să se arate umană, cu slăbiciuni, 
vulnerabilă, asta însemna enorm pentru sufletul ei. Dacă 
acum Gibson s-ar fi câit pentru alegerea făcută, putea să ia 
şalupa spre mal fără nici un fel de remuşcări; în luptă, 
dovedise mult curaj. 

Depindea d e alţii. O costase mult să-şi înveţe lecţia, dar 
până laurmă înţelesese că depindea de alţii. Cunoştea 
oameni care se mândreau cu independenţa lor emoţională, 
deşi în realitate erau la fel de vulnerabili ca ea, plângeau pe 
ascuns, nu cereau niciodată ajutor. Credeau într-o lege 
nescrisă, susţinând că „lumea e a celor puternici”, că 
„supravieţuieşte cine poate”. Dacă ar fi aşa, oamenii nici n- 
ar exista, pentru că fac parte dintr-o specie care are nevoie 
să fie protejată foarte mult timp. Tatăl ei îi spusese odată că 
oamenii sunt cât de cât capabili să supravieţuiascăn umai 
dupăvârstadenouă ani, pe când girafei nu-i trebuie 
decât cinci ore, iar o albină e independentă în mai puţin de 
cinci minute. 

— La ce te gândeşti? Întreabă domn ul Celebritate. 

— Că nu trebuie să mă prefac că sunt puternică, ceea ce e 
o mare uşurare pentru mine. Obună parte din viaţa mea 
am avut probleme cu socializarea, fiindcă eu credeamcă 
ştiu extrem de bine cum să ajung acolo u n d e doresc. 
Colegii mă detestau şi nu înţelegeam de ce. Odată, când 
eram în turneu cu o piesă de teatru, am făcut gripă şi n-am 
maipututieşi din cameră, deşi mă înspăimânta ideea că 
altcineva va juca rolul meu. Nu mâneam, deliram din cauza 
febrei; au chemat un doctor şi el m-a trimis acasă. Credeam 
că am pierdut şi slujba, şi respectul trupei. 

Dar nici vorbă: am început să primesc flori şi telefoane. 


Voiau să ştie ce mai fac. Dintr-odată, acei oameni pe care 
eu îi consideram adversarii mei, cu care concuram pentru 
un loc sub lumina reflectoarelor erau îngrijoraţi de soarta 
mea! Unul dintre ei mi-a trimis o carte poştală cu textul 
unui medic care se dusese să lucreze într-o ţară depărtată: 
„Ioţi ştim despre o boală din Africa Centrală numită boala 
somnului. Trebuie să ştim însă că există o boală 
asemănătoare care atacă sufletul - şi care e foarte 
periculoasă, fiindcă se instalează fără a arăta vreun semn. 
Când observați cel mai mic semn de indiferenţă şi lipsă de 
entuziasm faţă de semenii voştri, fiţi pe fază! Singurul mod 
de a preveni o asemenea boală este să înţelegi că sufletul 
suferă, suferă mult, când îl obligăm să trăiască superficial. 
Sufletul are nevoie de lucruri bune şi profunde.” 

Vorbe. Domnul Celebritate îşi aminti versurile lui 
preferate, dintr-o poezie învățată încă de pe băncile şcolii şi 
care-l speria pe măsură ce vedea timpul trecând: „Va 
trebui să renunţi la tot, eu îţi cer să mă ai drept standard 
unic şi exclusiv.” Să alegi ceva e poate cel mai greu lucru 
din viaţa unuiom;pemăsurăce actriţa le povestea 
viaţa, el îşi vedea propriii paşi reflectaţi în vorbele ei. 

Prima lui mare şansă - şi pe el îl ajutase talentul de actor d 
e teatru. Viaţa i se schimbase de la o oră la alta, faima lui 
creştea cu o viteză mai mare decât puterea lui de a se 
adapta la ea, accepta invitaţii în locuri u n de n-ar fi vrut să 
ajungă şi refuza întâlniri care l-ar fi ajutat să avanseze în 
carieră. Banii, deşi nu erau prea mulţi, îi dădeau senzaţia că 
putea face orice. Cadouri scumpe, călătorii într-o lume 
necunoscută, avioane private, restaurante de lux, 
apartamente în hoteluri care semănau cu camerele regilor 
şi reginelor pe care şi le imagina în copilărie. Primele 
recenzii: respect, elogii, cuvinte care-i mergeau drept la 
inimă. Scrisori care soseau din toată lumea, la care, la 
început, răspundea, fixa întâlniri cu femeile care-i trimiteau 
fotografii - până ce a descoperit că era imposibil să menţină 
ritmul acela, iar agentul luinun umaică-l sfătuia să 


renunţe la el, dar îl şi speria spunându-i că putea să cadă în 
fel de fel de capcane. Cu toate astea, continua să simtă o 
plăcere deosebită când se întâlnea cu fanii care-i urmăreau 
fiecare pas, creau pagini pe internet dedicate lui, scriau 
despre tot ce se petrecea în viaţa lui - mai bine zis, despre 
lucrurile pozitive - apărându-l1 de orice atac din presă, 
atunci când rolul nu era bine primit. 

Iar anii au trecut. Ceea ce la început era un miracol, sau 
mâna destinului, de care jurase cândva să nu se lase 
niciodată subjugat, începuse să devină singurul lui ţel în 
viaţă. Priveşte înainte şi inima i se strânge: toate astea pot 
să se sfârşească într-o zi. Apar alţi actori mai tineri, care 
acceptă bani mai puţini pentru muncă mai multă şi o mai 
mare vizibilitate. Aude întruna comentarii despre marele 
film care l-a propulsat, toţi n u m a i despre asta vorbesc, 
deşi mai făcuse încă 99 de filme de care nimeni nu-şi 
aminteşte bine. 

Din punct de vedere financiar, condiţiile nu mai sunt 
aceleaşi - fiindcă şi-a dat seama că era o muncă fără sfârşit 
şi şi-a forţat agentul să menţină preţul sus. Rezultatul: e din 
ce în ce mai puţin invitat, chiar dacă între timp şi-a scăzut 
onorariul la jumătate. Disperarea începe să-şi arate colții, 
într-o lume care pînă atunci era făcută n umaidin 
speranţa de a ajunge tot mai departe, mai sus, mai repede. 

Nu poate să scadă preţul de la o oră la alta; când apare 
cine ştie ce contract, trebuie săspunăcă ,i-a plăcut mult 
rolul şi s-a hotărât să-l ia, chiar dacă onorariul nu e cel 
pentru care lucrează el de regulă”. Producătorii se prefac 
că-l cred. Agentul se umflă în pene că i-a păcălit, dar ştie că 
„produsul, luitrebuie să fie în continuare văzut p e la 
festivaluri, cu orice preţ, să pară ocupat, amabil, distant - c 
u m îi şade bine unui personaj legendar. 

Consilierul de presă i-a sugerat să fie fotografiat 
sărutându-se cu o actriţă celebră; ar putea apărea pe 
manşeta vreunei reviste de scandal. Luaseră deja legătura 
cu actriţa - care avea şi ea nevoie de ceva reclamă gratuită 


- rămânea doar să găsească momentul potrivit: în timpul 
cinei de gală din seara asta. Sărutul trebuie să pară 
spontan, trebuie să fie siguri că există vreun paparazzo pe 
aproape - dar nici u n u ldintre ei nu trebuie, sub nici o 
formă, să „observe” că sunt spionaţi. Peurmă,dupăce 
se vor publica fotografiile, se vor întoarce iar pe manşetele 
revistelor, negând cele întâmplate, spunîndcăastanu 
era decât violarea vieţii lor private, avocaţii vor deschide 
procese împotriva revistelor, iar consilierii de presă ai celor 
doi vor încerca să ţină în viaţă toată chestiunea cât mai mult 
timp posibil. 

În fond, deşi era de mult timp în branşă şi era cunoscut în 
toată lumea, nu se găsea într-o situaţie prea diferită de cea 
a fetei din faţa lui. 

„Va trebui să renunţi la tot, eu îţi cer să mă ai drept 
standard unic şi exclusiv.” 

Gibson întrerupe liniştea care du ra de treizeci de 
secunde în scena aceea perfectă: iahtul, soarele, băuturile 
cu gheaţă, ţipetele pescăruşilor, briza care adia şi gonea 
căldura. 

— În primul rând cred că ai vrea să ştii ce rol vei primi, 
fiindcă numele filmului se poate schimba p în ă la premieră. 
Răspunsul e următorul: ai să joci alături de el. 

Şi arătă spredomnu lCelebritate. 

— Adică veţi avea cele două roluri principale. lar 
următoarea dumitale întrebare ar fi, logic: de ce eu şi nu o 
vedetă? 

— Exact. 

— Explicaţia: banii. În cazul scenariului pe care am fost 
însărcinat să-l regizez, şi care va fi primul film produs de 
Hamid Hussein, avem un buget limitat, din care jumătate e 
pentru promovarea filmului, nu pentru produsul final. Aşa 
că avem nevoie de un nume mare, care să atragă publicul, 
şi de un necunoscut oarecare, ieftin, dar care va câştiga 
promovarea pe care o merită. Asta nu e de azi, de ieri: de 
când a început industria cinematografului să conducă 


lumea, studiourile aşa procedează, pentru a arăta că faima 
şi banii sunt sinonime. Încă îmi mai aduc aminte că atunci 
când eram copil şi vedeam vilele acelea uriaşe de la 
Hollywood, credeam că actorii câştigă o grămadă de bard. 
Minciuni. Zece sau douăzeci de vedete din toată lumea pot 
spune că ele câştigă o avere. Restul trăiesc din aparenţe: 
casa e închiriată de studio, croitorii şi bijutierii le 
împrumută haine, maşinile le sunt cedate pentru o 
perioadă, atât cât să fie asociaţi cu luxul. Studioul plăteşte 
tot ce înseamnă glamour, iar actorii nu câştigă mai nimic. 
Nu este cazul persoanei care stă cu noi aici, dar va fi cazul 
dumitale. 

Domnul Celebritate nu ştie dacă Gibson vorbeşte serios 
sau nu, dacă într-adevăr credea că se află în faţa unuia 
dintre cei mai mari actori ai lumii sau îl lua peste picior. 

Dar asta nici nu contează, odată ce semnează un contract, 
producătorul nu se mai răzgândeşte, scenariştii vor preda 
textul la termen, bugetul va fi respectat riguros şi intră în 
funcţiune o excelentă campanie de relaţii publice. Văzuse 
deja sute de proiecte întrerupte - făcea parte din viaţă. 

Dar după cel mai recent rol, care trecuse aproape 
neobservat de public, avea nevoie disperată de un succes 
răsunător. lar Gibson putea să i-l ofere. 

— De acord, spuse fata. 

— Am vorbit deja cu agentul dumitale. O să semnezi un 
contract exclusiv cu noi. La primul film vei câştiga cinci mii 
de dolari pe lună, timp de un an - şi va trebui să apari pe la 
petreceri, să fii promovată de departamentul nostru de 
relaţii publice, să călătoreşti acolo u n d e te trimitem noi, 
să spui ce vrem noi, să nu spui ce gândeşti. 

E clar? 

Gabriela dă din cap afirmativ. Ce mai putea să spună: că 
cinci mii de dolari e salariul unei secretare în Europa? 

Primea sau refuza, iar ea nu voia să arate nici cea mai 
mică şovăială: bineînţeles că pricepuse regulile jocului. 


— Dar, continuă Gibson, o să trăieşti ca o milionară, te vei 
purta ca o mare stea. Sănu uiţi: nimic nu e adevărat. 

Dacă totul merge bine, îţi mă ri m salariul la următorul 
film, până la zece mii de dolari. După aia mai vorbim, 
fiindcă ştiu că nu ai decât un singur lucru în cap: „într-o zi o 
să mă răzbun eu pentru toate astea.” Agentul dumitale, 
desigur, cunoştea propunerea noastră; ştia la ce să se 
aştepte. Nu ştiu dacă şidumneata ştiai. 

— Nu are importanţă. Şi nici nu cred că arficazulsă mă 
răzbun. 

Gibson se făcu că nu aude. 

— Nu te-am chemat aici ca să vorbim despre proba 
dumitale: a fost foarte bună, de multă vreme n-am mai 
văzut una aşa de bună. Angajata noastră care a făcut 
selecţia gândeşte la fel. Te-am chemat ca să fie foarte clar, 
încă de la început, cum stau lucrurile. Multe actriţe sau 
actori, după primul film, după ce îşi dau seama ce 
înseamnă să ai lumea la picioare, vor să schimbe regulile. 
Dar au semnat contracte şi ştiu că e imposibil, şi atunci au o 
depresie, se autodistrug, chestii de-astea. Acum, politica 
noastră s-a schimbat: explicăm de la început, foarte clar, ce 
se va întâmpla. Dumneata va trebui să trăieşticudouă 
femei: dacă totul iese bine, una dintre ele va fi cea pe care o 
adoră lumea întreagă. Cealaltă este cea pe care o cunoşti, 
cea de zi cu zi, care nu are absolut nici o putere. Înainte de 
a te duce la Hâlton ca să iei hainele, te sfătuiesc să te 
gândeşti bine la consecinţe. Când vei intra în apartamentul 
de acolo, vei găsi patru copii ale un u i contract uriaş. Dacă 
nu semnezi, toată lumea e a dumitale şi poţi face tot ce 
pofteşti. În clipa în care îţi pui semnătura pe hârtie, nu mai 
eşti stăpână pe nimic; noi vom controla tot, de la felul în 
care te tunzip înă la localurile u n d e vei mânca - chiar şi 
atunci când nu ţi-e foame. Sigur că vei putea să câştigi bani 
din publicitate, folosindu-ţi faima, şi tocmai de asta toţi 
acceptă condiţiile. 

Cei doi bărbaţi se ridică. 


— 'Ţie o să-ţi facă plăcere să lucrezi cu ea? 

— O să fie o actriţă excelentă. A arătat căje vie şi are 
emoţii într-un moment în care toţi vor să pară pricepuţi. 

— Să nu crezi că iahtul ăsta e al meu, i-a spus Gibson după 
ce l-a sunat pe cel care avea s-o ducă înapoi în port cu 
şalupa. 

Iar ea a înţeles imediat mesajul. 

3: 44 PM. 

Ilaisă mergem la primul etaj să b e m o cafea, spune 
Ewa. 

— Dar spectacolul începe într-o oră. Şi ştii cum e traficul. 

— Avem timp pentru o cafea. 

Urcă pe scări, fac dreapta, merg până-n capătul holului, 
unde bodyguardul îi cunoaşte şi îi salută discret. Trec prin 
faţa unor vitrine cu bijuterii - diamante, rubine, smaralde - 
şi ies din n ou la lumina soarelui pe terasa de la primul etaj. 
Aici, o celebră marcă de bijuterii închiriază în fiecare an tot 
spaţiul pentru a-şi primi prietenii, celebrităţile, jurnaliştii. 
Mobile de b u n gust, un bufet cu delicatese. Se aşază la o 
masă, apărată de soare cu o umbrelă. 

Se apropie un chelner şi ei cer apă minerală şi cafea 
espresso. Chelnerul întreabă dacă doresc ceva de la bufet, îi 
mulţumesc, mâncaseră deja. 

În mai puţin dedouă minute le aduce comanda. 

— Este totul în ordine? 

— Da, e foarte bine. 

„E foarte ră u „, gândeşte Ewa. „Cu excepţia cafelei.” 

Hamid ştie că se întâmplă ceva ciudat cu soţia lui, dar 
preferă să vorbească mai târziu. Nu vrea să se gândească la 
asta acum. Nu vrea să riştesăau dă ceva de genul „te 
părăsesc”. E îndeajuns de disciplinat pentru a se putea 
controla. 

La altă masă se află unul dintre cei mai celebri stilişti din 
lume, cu camera foto alături. Are o privire distantă - speră 
că astfel e destul de clar că nu vrea să fie deranjat. 


Nimeni nu încearcă să se apropie de el, iar dacă vreunui 
nepoftit îi vine ideea să-l abordeze, PR-ul localului, odoa 
mn ă simpatică, la vreo 50 de ani, îl roagă amabil să-1 lase 
în pace: are nevoie să scape o clipă de asediul constant al 
fotomodelelor, jurnaliştilor, clienţilor, impresarilor. 

Îşi aminteşte când a văzut-o pentru prima oară, cu atât de 
mulţi aniînurmă încât pare o veşnicie. Stătea la Paris de 
mai mult de unsprezece luni, îşi făcuse ceva prieteni în 
lumea modei, bătuse la mai multe uşi şi, datorită relaţiilor 
şeicului (care n u cunoştea pe nimeni în branşa aceea, dar 
avea prieteni în alte posturi cheie), obținuse o slujbă ca 
designer la una dintre cele mai respectate case de haute 
couture. Nu făcea doar schiţe pornind de la materialele pe 
care le avea în faţă; rămânea în atelier până noaptea târziu, 
lucrând pe cont propriu cu materialele aduse din ţara lui. În 
perioada aceea s-a dus de două ori acasă: prima oară când 
a primit vestea că îi murise tatăl şi-i lăsase prin testament 
mica firmă a familiei care se ocupa de comerţul cu textile. 
Nici n-a avut timp de gândire: un trimis al şeicului l-a şi 
informat că cineva se va ocupa de administrarea afacerii, 
vor fi investiţi banii necesari pentru ca afacerea să fie 
prosperă, iar el îşi va păstra toate drepturile. 

Nu înţelegea de ce şia întrebat - pînă atunci şeicul nu 
arătase niciurmă de interes. 

— O firmă franceză care produce genţi de voiaj vrea să-şi 
stabilească sediul aici. Mai întâi a căutat furnizori locali de 
textile. Vor folosi materialele noastre pentru unele dintre 
produsele lor. Avem clienţi, ne cinstim tradiţia şi avem şi 
controlul asupra materiei prime. 

S-a întors la Paris convins că sufletul tatălui său se afla în 
Paradis, iar amintirea lui va rămâne vie în ţara pe care o 
iubise atât de mult. A continuat să muncească peste 
program, desena pornind de la motive din cultura beduină, 
testa materialele pe care şi le adusese. Vestea că firma 
aceea franceză - renumită pentru îndrăzneală şi bun-gust - 


era interesată de produse din ţara lui va ajunge cât de 
curând în capitala modei şi cererea va creşte enorm. 

Nu era decât o chestiune de timp. Şi avea să afle că veştile 
circulă repede. 

Într-o dimineaţă a fost chemat de director. Intra pentru 
prima dată în acel templu sacru - biroul marelui designer 
vestimentar - şi a fost uimit de dezordinea care domnea 
acolo. Ziare prin toate colţurile, teancuri de hârtii pe masa 
veche, o cantitate imensă de fotografii cu tot felul de 
vedete, coperţi de reviste cu tipare, mostre de materiale şi 
o vază plină cu pene albe de toate mărimile. 

— Sunteţi foarte talentat. Am aruncat o privire pe schiţele 
pe care le-aţi lăsat împrăştiate, la vedere. V-aş ruga s-aveţi 
mai multă grijă. N u se ştie niciodată, poate pleacă cineva 
de la noi la altă firmă şi ne ia ideile. 

Lui Hamid nu i-a plăcut că era spionat. Dar a tăcut şi l-a 
ascultat în continuare. 

— De ce v-am spus că sunteţi bun? Veniţi dintr-o ţară unde 
oamenii se îmbracă altfel şi aţi început să înţelegeţi cum ar 
trebui făcută adaptarea la moda occidentală. Avem însă o 
mare problemă: aici nu găsim asemenea materiale, în plus, 
schiţele dumitale au conotaţii religioase, iar moda este, în 
primul rând, înveşmântarea cărnii, chiar dacă reflectă în 
maremăsură ceea ce spiritul vrea să comunice. 

Directorul s-a du spână la unul din teancurile de reviste 
din colţ şi, ca şi cum ştia p e dinafară tot ce se afla acolo, a 
scos câteva numere, cumpărate probabil de la bou-quinistes 
- anticarii aceia care încă de pe vremea lui Napoleon îşi 
mtind cărţile pe malurile Senei. Deschise un Paris Match 
foarte vechi, cu Christian Dior pe copertă. 

— Ce a făcut din omul ăsta o legendă? A înţeles oamenii. 
Dintre multele revoluţii pe care le-a provocat în modă, una 
merită o atenţie deosebită: imediat d up ă cel de-al Doilea 
Război Mondial, când mai toată Europa aproape că n u avea 
cu ce se îmbrăca din pricina penuriei de ţesături, a creat 
modele care necesitau o cantitate enormă de 158 material. 


În felul acesta nu le arăta oamenilorn umaio femeie 
frumoasă îmbrăcată frumos, ci şi un vis: că totul va fi din n o 
u ca înainte: eleganţă, bogăţie, belşug. A fost atacat şi 
defăimat, dar el ştia că estepedrumulcelbun - care 
totdeauna estedrumulopus. 

Ap u s Paris Match-ul exact în locul de u n d e îl scosese şi 
s-a întors cu altă revistă. 

— Iat-o şi pe Coco Chanel. Abandonată în copilărie de 
părinţi, fostă cântăreaţă de cabaret, tot ce trebuie pentru a 
n u avea parte decât de ce e mairău în viaţă. Dara 
profitat de singura şansă: amanți bogaţi; în scurt timp s-a 
transformat în femeia cea mai importantă a modei epocii ei. 
Ce a făcut? Le-a eliberat pe celelate femei din sclavia 
corsetului - instrumente de tortură care modelau toracele 
şi împiedicau orice mişcare naturală. N-a greşit decât într-o 
singură privinţă: şi-a ascuns trecutul, or trecutul ei i-ar fi 
potenţat legenda: femeia care a supravieţuit. 

A pus revista la loc şi a continuat: 

— Probabil că te întrebi de ce nu s-a întâmplat nimic din 
toate astea pînă la ei? Nuvo m şti niciodată. Sigur că au 
mai fost încercări - dar au căzut complet în uitare, pentru 
că autorii lor n-au ştiut să reflecte spiritul timpului în care 
trăiau. Impactul pe care l-au avut creaţiile lui Chanel nu se 
poate explica doar prin talent, nici prin bogăţia amanţilor 
ei: societatea trebuia să fie pregătită pentru marea 
revoluţie feministă care a avut loc cam în aceeaşi perioadă. 

Directorul făcu opauză. 

— Acum este vremea Orientului Mijlociu. Tocmai pentru că 
tensiunile şi frica ce ţin lumea în suspans vin dintr-acolo. 
Ştiu asta pentru că sunt şeful acestei case de modă. 

La urma urmei, totul începe cu o mtâlnire între principalii 
producători de vopsele şi pigmenţi. 

„La urma urmei, totul începe cu o întâlnire între prindpalii 
producători de vopsele şi pigmenţi.” Hamid se uită dm nou 
la marele stilist ce stătea singur pe terasă, cu camera foto 
odihrundu-se pe fotoliul de lângă el. Poate că şi el îl văzuse 


intrând şi se întreba cum de avusese atâţia bani ca să 
ajungă cel mai mare concurent ai iui. 

Bărbatul care priveşte acum în gol şi mimează indiferența 
a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca el să nu intre în 
Federație. Îşi închipuia că petrolul îi finanța toate afacerile 
şi i se părea o concurenţă neloială. El n-avea de unde să ştie 
că, la optlunidupă ce-i murise tatăi şila două lunidupă 
ce directorul pentru care lucra îi oferise un post maibun 
(deşi numele lui nu putea să apară, fiindcă acea casă demo 
d ă avea alt designer angajat să strălucească sub 
reflectoare şi pe podiumuri), şeicul îl chemase din nou, de 
data asta pentru o întâlnire personală. 

Când a ajuns acasă, Ha mid n-a mai recunoscut nimic din 
oraşul lui. Scheletele zgârie-norilor formau un şir 
neîntrerupt pe singurul bulevard al oraşului, traficul era 
imposibil, vechiul aeroport era în pragul haosului, dar ideea 
şefului statului începea să se materializeze: acolo va fi o 
oază de pace, ferită de războaie, un rai al investiţiilor în 
mijlocul tumultului pieţelor financiare internaţionale, faţa 
vizibilă a unui ţinut care avusese parte de multe critici, 
umilinţe şi prejudecăţi. Ţările învecinate au început să 
creadă în oraşul care se înălța în mijlocul deşertului, iar 
banii au început să curgă - mai întâi ca unizvor,peurmă 
ca un fluviu vijelios. 

Palatul era însă neschimbat, cu toate că un altul mult mai 
mare se construia nu departe de acolo. Hamid a ajuns la 
întâlnire emoţionat, i-a spus şeicului că fusese avansat, aşa 
că nu mai avea nevoie de ajutor financiar; dimpotrivă, avea 
să înapoieze fiecare centimă investită în el. 

— Dă-ţi demisia, i-a zis şeicul. 

Hamidnu înţelegea. Desigur, ştia că firma pe care i-o 
lăsase tatăl lui avea rezultate foarte bune, dar avea alte vise 
pentru viitorul lui. Nu-l putea înfrunta a doua oară pe omul 
care-l ajutase atât de mult. 

— La prima noastră întâlnirei-ampututspune,„nu, 


Alteţei Voastre pentru căapăra m drepturile tatei, care 
totdeauna au fost mai importante decât orice pe lumea 
asta. A cu m însă, trebuie să mă sup u n voinţei Voastre. 

Dacă Alteța Voastră crede că a pierdut bani investind în 
munca mea, eu voi face aşa cum îmi cereţi. Mă voi întoarce 
aici şi voi avea grijă de moştenirea mea. Dacă trebuie să 
renunţ la visul m e u pentru a respecta tradiţia neamului 
meu, aşa voi face. 

A pronunţat cuvintele ferm. Nu putea arăta slăbiciune în 
faţa unui o m care respecta forţa celuilalt. 

— Nu ţi-am cerut să te întorci. Dacă ai fost promovat, 
înseamnă că ştii cum să-ţi faci propria casă d e modă. Asta 
vreau. 

„Propria casă de m o d ă? Oare a m înţeles bine?” 

— Văd că marile case dem odă, cele mai luxoase, vin să 
se instaleze aici - continuă şeicul. Şi ele ştiu ce fac: femeile 
noastre au început să-şi schimbe felul de a gândi şi de a se 
îmbrăca. Moda a avut, în regiunea noastră, un impact mai 
mare decât orice investiţii străine. Am vorbit cu bărbaţi şi 
femei care se pricep; eu nu sunt decât un bătrân beduin 
care atunci când a văzut pentru prima oară o maşină a 
crezut că trebuie alimentată ca o cămilă. Mi-ar plăcea ca 
străinii să ne citească poeţii, să ne asculte muzica, să cânte 
şi să danseze pe muzica transmisă din generaţie în 
generaţie. Dar se vede că nimeni nu e interesat de asta. 

Ca să înveţe să n e respecte tradiţia n u există decât o 
cale: aceea pe care mergi tu. Dacă clin felul în care ne 
îmbrăcăm vor ajunge să înţeleagă cine suntem, vor înţelege 
şi restul. 

A doua zi s-a întâlnit cu un grup de investitori din alte ţări. 
I-au pu s la dispoziţie osumă fantastică de bani şi au 
stabilit un termen de rambursare. L-au întrebat dacă 
accepta provocarea, dacă era pregătit pentru ea. 

Hamid a cerut un răgaz de gândire. S-adu sla 
mormântul tatălui său şi s-a rugat până-n seară. Noaptea s- 
a dus în deşert, a simţit vântul care-i îngheţa oasele şi s-a 


întors la hotelul u n d e erau cazaţi oaspeţii. „Binecuvântat 
cel care reuşeşte să le dea copiilor lui aripi şi rădăcini”, 
spune un proverb arab. 

Avea nevoie de rădăcini: există un loc pe lumeundene 
naştem, u n d e învăţăm o limbă şi descoperim cum au 
depăşit strămoşii noştri problemele cu care s-aiL.confruntat. 
Şi vine o vreme când devenim responsabili pentru locul 
acela. 

Avea nevoie de aripi. Ele ne dezvăluie orizontul nesfârşit al 
imaginaţiei, ne conduc spre visurile noastre, peste mări şi 
țari. Nu mai aripile ne permit să cunoaştem rădăcinile 
semenilor noştri şi să învăţăm de la ei. 

L-a rugatpe Dumnezeu să-l lumineze, s-a rugat 
fierbinte. Dupădouăore, şi-a amintit de o discuţie pe 
care tatăl lui o avusese cu doi prieteni care veneau adesea 
pe la prăvălia lui de stofe: 

— Azi-dimineaţă fiul m e u mi-a cerut bani ca să cumpere 
un berbec. Să-i dau? 

— Nu e o situaţie de urgenţă. Aşa că mai aşteaptă o 
săptămână înainte de a-ţi ajuta băiatul. 

— Dar am bani, pot să-l ajut şi acum. Ce se schimbă 
dacă-1 fac să aştepte o săptămână? 

— Ceva foarte important: experienţa m-a învăţat că 
oamenii nu preţuiesc ceva decât dacă, măcar pentru un 
moment, s-au îndoit că au să obţină ceea ce-şi doreau. 

I-a făcut pe emisari să aştepte o săptămână, apoi a aceptat 
provocarea. Avea nevoie de oameni care să se ocupe de 
bani, care să-i investească aşa cu m le indica el. 

Avea nevoie de angajaţi, de preferinţă din satul lui. Şi mai 
avea nevoie de cel puţin u n an de experienţă, ca să înveţe 
tot ce nu ştia. 

Numaiatâăt. 

„Totul începe cu o întâlnire între principalii producători de 
vopsele şi pigmenţi.” 

Nu e chiar aşa: totul începe atunci când companiile care 
se ocupă cu studiul tendinţelor pieţei (în franceză cabinets 


de tendance, în engleză trend adapters) observă că o parte 
din populaţie devine mai interesată de ceva anume - fără 
legătură directă cu mo d a. Cercetarea aceasta implică 
interviuri cu consumatorii, monitorizarea mostrelor şi, mai 
ales, observarea atentă a unei armate de oameni - în 
general între 20 şi 30 de ani - care frecventează petreceri, 
se plimbă pe străzi, citesc bloguri. Nu se uită niciodată la 
vitrine, chiar dacă sunt ale unor mărci de prestigiu: ceea ce 
se află acolo a ajuns deja la marele public şi e pe moarte. 
Specialiştii vor să afle care va fi următoarea preocupare 
sau curiozitate a consumatorului. Tinerii, care nu au destui 
bani să consume produsele de lux, sunt obligaţi să 
inventeze haine noi. Cu m trăiesc lipiţi de calculator, îşi 
împart ideile şi interesele cu alţii şi aşa se ajunge la un fel 
de virus care contaminează toată comunitatea. Tinerii 
influenţează opiniile politice ale părinţilor, lecturile, 
preferinţele lor muzicale - şi nu invers, cu m cred naivii. Pe 
de altă parte, părinţii influenţează aşa-numitul „sistem de 
valori” al tinerilor. Oricât de rebeli ar fi adolescenţii, 
totdeauna cred că familia are dreptate. Chiar dacă se 
îmbracă ciudat şi le plac cântăreţi care scot urlete şi sparg 
chitare. Nu au curaj să meargă mai departe şi să provoace 
o adevărată revoluţie în obiceiuri. 
„Au făcut asta în trecut. Bine că acum valul ăsta a trecut.” 
Acum studiile de piaţă arată că societatea se îndreaptă 
spre un stil mai conservator, departe de ameninţarea pe 
care au provocat-o „sufragetele” (femeile de la începutul 
secolului XX, care au luptat şi au obţinut dreptul de a vota), 
sau de pletoşii şi neigienicii hippy (un grup de nebuni care 
au crezut cândva că se poate trăi paşnic şi iubind liber). 
Prin 1960, de pildă, lumea, îmbâcsită de războaiele 
sângeroase ale erei postcoloniale, speriată de pericolul 
războiului atomic, dar în plin avânt economic, îşi dorea 
enorm să afle un strop de bucurie. Aşa cum Christian Dior 
înţelesese că speranţa belşugului stătea în excesul de stofă, 
designerii s-au apucat să caute o combinaţie de culori care 


să animeze un pic spiritele: şi au ajuns la concluzia că roşul 
şi violetul erau în stare să calmeze şi să provoace în acelaşi 
timp. 

După patruzeci de ani, viziunea colectivă s-a schimbat 
radical: lumea nu mai stătea sub semnul războiului, ci sub 
acela al gravelor probleme de mediu: designerii au adoptat 
tonuri împrumutate din natură: nisipul deşertului, pădurea, 
apa mării. Intre cele două perioade apar şi dispar diverse 
tendinţe: psihedelică, futuristă, aristocratică, nostalgică. 

Înainte ca marile colecţii să fie definite, studiile de piaţă 
oferă o panoramă generală a stării de spirit. lar acum, cu 
toate războaiele, cu toată foametea din Africa, terorismul, 
nerespectarea drepturilor omului, aroganţa unor naţiuni 
foarte dezvoltate, se pare că preocuparea principală a 
oamenilor ar fi salvarea bietei noastre planete de multele 
ameninţări create de societate. 

„Ecologie. Să salvăm planeta. Ce ridicol.” 

Hamid ştie că n-ai cum să te opui inconştientului colectiv. 
Culorile, accesoriile, materialele, presupusele acţiuni 
caritabile ale Superclasei, cărţile care apar pe bandă 
rulantă, cântecele care se aud la posturile de radio, 
documentarele foştilor politicieni, filmele, materia primă 
folosită la încălţăminte, sistemul de combustie al 
automobilelor, semnăturile congresmanilor din josul paginii, 
dobânzile oferite de marile bănci din lume, totul pare să se 
concentreze asupra unei singure chestiuni: salvarea 
planetei. Apar averi peste noapte, marile multinaționale 
obţin spaţii în presa scrisă în care e relatată cine ştie cemă 
sură absolut obscură, organizaţii nonguvernamentale fără 
nici un scrupul reuşesc să introducă tot felul de reclame la 
cele mai puternice canale de televiziune şi primesc sute de 
milioane d e dolari din donaţii, numa i fiindcă toţi par 
teribil de îngrijoraţi de soarta Terrei. 

Când citea prin ziare sau reviste articole de-ale 
politicienilor profesionişti care foloseau încălzirea globală 
sau distrugerea mediului ca platforme pentru campaniile 


lor electorale, îşi spunea: „Cum pute m fi aşa de încrezuţi? 
Planeta este, a fost şi va fi totdeauna mai puternică decât 
noi. N-opute m distruge; dacă întrecem măsura, ea îşi ia 
sarcina de a ne eUmina complet de pe faţa ei, şi va continua 
să existe. De ce nu încep ei să vorbească despre faptul că n- 
ar trebui să lăsăm planeta să ne elimine?” 

Fiindcă „salvarea planetei” dă impresia de putere, de 
acţiune, de nobleţe. Pe când „n-ar trebui să lăsăm planeta 
să ne elimine” ne-ar face să ne simţim fără speranţă, ne-am 
vedea neputinţa, ne-ar arăta adevărata dimensiune a 
bietelor noastre puteri limitate. 

În fine, dacă astea erau tendinţele, moda trebuia să ţină 
cont de dorinţele consumatorilor. Fabricile de vopsele se 
ocupau de realizarea celor mai frumoase culori pentru 
colecţia viitoare. Producătorii de textile căutau fibre 
naturale, creatorii de accesorii (curele, genţi, ochelari, 
ceasuri) făceau tot posibilul să se adapteze - sau cel puţin 
să mimeze adaptarea: foloseau pliante explicative, clin 
hârtie reciclată, în care arătau ce efort uriaş făcuseră ei 
pentru a proteja mediul. Ioate acesteaurmau să fie 
văzute de marii designeri la cel mai mare spectacol de 
modă, închis publicului, purtând sugestivul n u m e de 
Premiere Vision 

(Avanpremieră). 

De aici vor porni toţi când se vor apuca să-şi deseneze 
modelele, se vor folosi de toată creativitatea, ” tuturor li se 
va părea că ramura haute couture este formidabil de 
creativă, de originală, de deosebită. Dar nici vorbă. Nu 
făceau decât să urmeze cuvânt cu cuvânt recomandările 
studiilor de piaţă. Cu cât era marca mai importantă, cu atât 
era mai mică dorinţa de a risca, fiindcă locul de muncă a 
sute de mii de persoane din toată lumea depindea de 
deciziile u n u i grup restrâns, Superclasa modei, care 
obosise tot pretinzând, o dată la fiecare şase luni, că vinde 
ceva nou. 


Primele schiţe erau făcute de „genii neînţelese”, care visau 
să-şi vadă numele, într-o bună zi, pe eticheta unei haine. 
Munceau cam şase, opt luni, la început folosindu-se doar de 
creioane şi hârtie, apoi realizau prototipuri din materiale 
ieftine, pentru ca modelul să poată fi fotografiat şi analizat 
de directori. Din fiecare o sută de prototipuri cam douăzeci 
erau selectate. Se făceau şi unele modificări: alţi nasturi, o 
altă croială a mânecii, altfel d e cusături. 

Din nou fotografii - de data asta cu fotomodelul aşezat, 
culcat, mergând - din nou modificări, fiindcă comentarii de 
tipul „bună doar pentru manechine la parada modei„pu 
te a u distruge o întreagă colecţie şip unea în joc 
reputaţia casei. Unele „genii neînţelese” erau aruncate în 
stradă fără multă vorbă, fără salarii compensatorii, fiindcă 
nu erau decât simpli stagiari. Cei mai talentaţi dintre cei 
rămaşi îşi revizuiau de mai multe ori creaţiile, fiind cât se 
poate de conştienţi că, oricât de mare ar fi succesul acelui 
model, pe el va fi trecut doar numele mărcii. 

Toţi îşi promiteau să se răzbune cândva. Toţi îşi spuneau 
că vor avea propriul magazin şi vor fi în sfârşit recunoscuţi. 
Până atunci, continuau să zâmbească şi să lucreze ca şicu 
m ar fi fost foarte bucuroşi că fuseseră angajaţi. 

Dar, pe măsură ce erau selectate modelele finale, erau daţi 
afară şi erau aduşi alţii (pentru colecţia următoare) - şi abia 
la sfârşit se ajungea la alegerea materialelor pentru hainele 
ce vor fi prezentate la paradă. 

Ca şi cum ar fi prima oară când le vede cineva. Dar asta 
ţinea d e legenda care învăluia totul. 

Fiindcă în acelm o men t distribuitorii din toată lumea 
ţineau în mâini fotografiile manechinelor în toate poziţiile 
posibile, detaliile accesoriilor, tipul de textură, preţul 
recomandabil, adresa Ia care puteau comanda materialul, 
în funcţie de mărimea şi importanţa mărcii, „noua colecţie” 
începea să fie produsă pe scară largă în diferite locuri din 
lume. 


În sfârşit, sosea ziua cea mare - mai bine zis, cele trei 
săptămâni ce marcauonouăeră (care, aşa cum ştim cu 
toţii, nu durează decât şase luni). Începea Ia Londra, 
continua la Milano şi se termina la Paris. Erau invitaţi 
jurnalişti din lumea întreagă, fotografii se băteau pentru un 
loc mai bun, totul era ţinut în mare secret, ziarele şi 
revistele dedicau pagini întregi noutăţilor, femeile erau 
fascinate, bărbaţii priveau mai degrabă cu un uşor dispreţ, 
considerând că nu era decât „o modă”, şi se gândeau că 
trebuie să dea câteva mii de dolari pe ceva absolut 
nesemnificativ pentru ei, doar pentru că soțiile lor 
considerau că era marea emblemă a Superclasei. 

După numai o săptămână, tot ceea ce fusese prezentat ca 
o culme a exclusivităţii se afla deja în toată lumea. 

Nimeni nu se întreba cum or fi ajuns aşa de repede în 
magazine atâtea exemplare într-un timp aşa de scurt. 

Dar legenda e mai importantă decât realitatea. 

Consumatorii nu-şi dă deauseamacămodaera creată 
de ceicaresesupuneau modei deja existente. Că 
originalitatea era doar o minciună în care voiau să creadă. 
Că mare parte din colecţiile ridicate în slăvi de presa de 
specialitate aparţinea marelui conglomerat al produselor de 
lux care hrănea u tocmai aceste reviste şi ziare cu 
anunţuri pe pagini întregi. 

Sigur, existau şi excepţii, şi după câţiva ani de luptă 
Hamid Hussein era una dintre ele. Şi tocmai în asta stătea 
puterea lui. 

Vede că Ewa îşi verifică din n o u mobilul. Nu avea obiceiul 
ăsta. Dimpotrivă, detesta telefonul, poate pentru că-i 
amintea de o relaţie trecută, o perioadă din viaţa ei despre 
care niciodată nu reuşise să afle prea multe, pentru că nu 
vorbeau despre asta. Se uită la ceas - mai au timp să-şi bea 
liniştiţi cafeaua. Priveşte iar spre designer. 

Ar fi bine să înceapă totul într-o fabrică de vopsele, şi să se 
termine la paradă. Dar nu era aşa. 


Pe bărbatul care acum priveşte singuratic orizontul l-a 
întâlnit prima oară la Premiere Vision. Hamid mai lucra încă 
la marea casă dem odă care-l angajase ca designer, iar 
şeicul mobilizase o mică armată de unsprezece persoane 
care aveau săpună în practică ideea de a face dinmodă 
un instrument de promovare a lumii, religiei şi culturii lui. 

— În cea mai mare parte a timpului stăm aici şi ascultăm 
explicaţii despre cum pot fi prezentate lucrurile simple într- 
un fel mai complicat, spusese el. 

Se plimbau printre standurile cu ţesături noi, cu tehnologii 
revoluţionare - culorile vor fi folosite în următorii doi ani, 
accesoriile erau din ce în ce mai complicate: catarame de 
platină la curele, port-carduri care se deschideau prin 
apăsarea unui buton, ceasuri de mînă ce puteau fi 
potrivite la secundă cu ajutorul unei rotiţe încrustate cu 
diamante. 

Celălalt îlmăsură din cap până-n picioare. 

— Ei, lumea a fost şi va rămâne complicată. 

— Nu cred. Dacă într-o bunăziva trebui să las locul în 
care mă aflu acum, n-o s-o fac decât pentru propria afacere 
- care va merge împotriva a tot ce vedem aici. 

Designerul a râs. 

— Ştii cum e lumea noastră. Ai auzit de Federație, nu? 

Străinii intră n u ma icu mare, foarte mare greutate. 

Federation Francaise de la Couture era unul dintre cele 
mai exclusiviste cluburi din lume. Decidea cine participa 
sau nu la Săptămâna Modei de la Paris şi dicta parametrii 
ce trebuiau avuţi în vedere d e participanţi. Fondată în 

1868, puterea ei era uriaşă: a înregistrat marca haute 
couture şi nimeni nu mai poate folosi această expresie fără 
a risca un proces. Edita cele zece mii de exemplare ale 
Catalogului oficial de la cele două mari evenimente ale 
anului, hotăra cum vor fi distribuite cele două mii de 
acreditări pentru ziariştii din lumea întreagă, îi selecta pe 
marii cumpărători, alegea ordinea pentru paradă -după 
importanţa stilistului. 


— Da, sigur că ştiu c u m este, replicase Hamid, ca să pună 
capăt conversaţiei. 

Îşi dăduse seama că bărbatul cu care vorbea va fi, în viitor, 
un mare stilist. Şi a înţeles şi că niciodată n u vor fi prieteni. 

Şase luni mai târziu, era totul gata pentru marea lui 
aventură - şi-a dat demisia, şi-a deschis primul magazin în 
Saint-Germain des Pres şi a început să lupte cum putea. 

Dar a înţeles u n lucru: n u se putea supune tiraniei 
firmelor care dictau tendinţele în mo dă. Trebuia să fie 
original - şi a reuşit, pentru că adusese cu sine simplitatea 
beduinilor, înţelepciunea deşertului, ucenicia făcută la casa 
unde lucrase mai mult de un an şi avea pe lângă el 
specialişti în finanţe, pe lângă ţesăturile absolut originale şi 
necunoscute acolo. 

După doi ani îşi deschisese cinci-şase mari magazine în 
toată ţara şi s-a văzut acceptat şi de Federație - datorită nu 
numai talentului său, ci şi relaţiilor şeicului, ai cărui emisari 
negociau la sânge concesionarea fiecărei filiale franceze în 
ţara lui. 

A mai trecut vremea, oamenii au trecut şi ei la alte păreri, 
preşedinţii se schimbau, noua tehnologie câştiga mereu noi 
adepţi, internetul ajunsese să domine comunicațiile, opinia 
publică era din ce în ce mai vizibilă în toate domeniile de 
activitate, luxul şi strălucirea recuperau teritoriile pierdute. 
Munca lui creştea şi se răspândea în lume: nu mai era doar 
moda, la ea se adăugaseră accesoriile, celularele, 
cosmeticele, ceasurile, ţesăturile scumpe. 

Hamid era acum stăpânul unui imperiu, şi toţi cei care 
investiseră în visul lui erau acum recompensaţi din plin prin 
dividendele de la acţiuni. Continua să supravegheze 
personal o mare parte a producţiei din întreprinderile lui, 
era prezent la cele mai importante sesiuni de fotografii, îi 
plăcea să deseneze el însuşi cele mai multe modele, vizita 
cel puţin de trei ori pe an deşertul, se ruga la mormântul 
tatălui său şi stătea de vorbă cu şeicul. A c u m avea în faţă 
onouă provocare: să fie producătorul unui film. 


Îşi priveşte ceasul. Îi spune Ewei că e timpul să plece. 

Ea îl întreabă dacă e chiar aşa de important. 

— Nu e chiar important. Dar mi-ar plăcea să fiu acolo. 

Ewa se ridică. Hamid îi aruncă o ultimă privire 
designerului celebru, care contempla solitar Mediterana, 
străin de toate. 

4:07 PM. 

C V -ând eşti tânăr, nu ai decât un vis: să salvezi lumea. 

Unii uită foarte repede acest prim vis, convinşi deja că 
există alte lucruri importante de făcut - să-şi întemeieze o 
familie, să câştige bani, să călătorească, să înveţe limbi 
străine. Dar alţii îşi sp un că este posibil să faci ceva care 
să schimbe societatea sau felul în care lumea va ajunge la 
generaţiile viitoare. 

Şi încep să-şi aleagă profesiile: politicieni (la început toţi 
doresc să ajute oamenii), activişti sociali (convinşi că 
delincventa este cauzată de diferenţele de clasă), artişti 

(ei cred că totul e pierdut şi trebuie săoluă m de la zero) 
şi... poliţişti. 

Savoy avea certitudinea că putea fi foarte util. Dupăce 
citiseogrămadă de romane polițiste, acum îşi închipuia 
că, dacă cei răi s-ar fi aflat du pă gratii, cei buni şi-ar găsi 
negreşit un loc sub soare. A făcut Academia cu entuziasm, a 
luat note maxime la toate examenele teoretice, s-a antrenat 
fizic pentru a înfrunta situaţiile de mare risc, a învăţat să 
tragă cu precizie, chiar dacă niciodată n u i-a trecut prin 
cap să omoare pe cineva. 

În primul a n şi-a spus că află şi el adevărata faţă a slujbei 
lui - colegii se plângeau de salariile mici, de incompetenţa 
justiţiei, de prejudecățile cu care era privită munca lor şi de 
lipsa aproape totală a acţiunii în domeniul în care lucrau. Pe 
măsură ce timpul trecea, viaţa şi nemmţumirile au rămas 
cam la fel, un singur lucru a crescut. 

Hârtiile. 

Rapoarte interminabile despre locul, modul de operare şi 
motivul fiecărui incident. Un caz simplu: aruncarea 


gunoiului într-un loc interzis cerea ca raportul să se 
orienteze către căutarea vinovatului (totdeauna existau 
indicii, plicuri, bilete de avion), se fotografia zona, se 
desena harta cu mare grijă, se identifica persoana, i se 
trimitea un avertisment amiabil, al doilea avertisment era 
mai puţin prietenos şi, dacă infractorul considera toate 
astea o prostie fără sfârşit, era trimis în judecată, apoi 
depoziţiile, sentinţele, recursurile avocaţilor competenţi. In 
fine, puteau trece şi doi ani până la încheierea procesului 
respectiv, fără nici un rezultat. 

Omuciderile erau rarisime. Statisticile cele mai recente 
arătau că mare parte din incidentele de la Cannes erau 
legate de copiii bogaţi şi de ambarcaţiunile lor scumpe, 
furturi din apartamentele folosite doar pe timpul verii, 
încălcarea legilor rutiere, denunţuri de muncă la negru şi 
conflicte familiale. Sigur, trebuia să fie foarte mulţumit că 
lucrurile stăteau aşa - într-o lume din ce în ce mai tulbure, 
sudul Franţei era o oază de linişte, chiar şi în epoca în care 
mii de străini invadau zona ca să se bucure de plajă, sau ca 
să cumpere ori să vândă filme. Cu un an înainte avusese de 
rezolvat patru cazuri de sinucidere (adică vreo şase-şapte 
kilograme de hârtie care trebuia dactilografiată, 
completată, semnată) şi două cazuri, mari şi late, de 
agresiune urmată de moarte. 

În doar câteva ore, statisticile dintr-un an întreg fuseseră 
depăşite. Ce se întâmpla? 

Gărzile de corp dispăruseră înainte de a li se lua vreo 
depoziţie - şi Savoy îşipropuseca, imediat ce va avea 
puţin timp, să le trimită u n avertisment poliţiştilor aflaţi la 
faţa locului în acel moment. In fond, ei îi pierduseră pe 
singurii martori ai incidentului - fiindcă femeia care se afla 
în sala de aşteptare habar nu avea de nimic. In mai puţin de 
douăminute înţelesese că ea se afla la oarece distanţă 
în clipa în care se trăsese cu veniri, şi nu voise decât să 
ajungă aproape de celebrul distribuitor de filme. 

Nu are decât să citească şi să răscitească hârtii. 


E în sala de aşteptare a spitalului, cu două rapoarte în 
faţă. 

Primul, scris de medicul de gardă, nu are decâtdouă file 
pline de detalii tehnice plictisitoare descriind dezastrele din 
organismul bărbatului care se afla acum la terapie 
intensivă: otrăvire prin perforarea părţii lombare stângi, 
cauzată de o substanţă necunoscută analizată acum în 
laboratorul de cercetări, u n d e e cercetat acul care 
injectase substanţa toxică ce pătrunsese în fluxul sangvin. 

Singura substanţă de pe lista otrăvurilor care poate 
produce o reacţie atât de rapidă şi de violentă e stricnina, 
dar aceasta produce convulsii şi spasme. Dupăcum 
spuseseră agenţii de siguranţă şi confirmaseră atât 
paramedicii, cât şi femeia din sala de aşteptare, nu 
existaseră asemenea simptome. Dimpotrivă, se instalase 
paralizia imediată a muşchilor şi blocarea toracelui - ceea 
ce făcuse ca victima să poată fi luată din local fără a atrage 
atenţia celorlalţi invitaţi la petrecere. 

Celălalt raport, mult mai amplu, venea de la EPCTF 

(European Police Chiefs Task Force) şi de la Europol, care 
urmărise pas cu pas victima, din clipa când călcase pe 
pământ european. Agenţii se schimbau, iar în momentul 
incidentului era supravegheat de un agent negru din 
Guadalupe, cu aspect de Jamaican. 

„Cu toate acestea, persoana însărcinată cu supravegherea 
n-a văzut nimic. Sau, mai bine zis, în clipa când s-a petrecut 
incidentul cineva i-a trecut prin faţă, cu u n pahar de suc de 
ananas în mână, şi i-a blocat vederea.” 

Deşi victima nu trecuse niciodată pragul poliţiei şi era 
cunoscută în mediile cinematografice ca u n u l dintre cei 
mai revoluționari distribuitori de filme, afacerile lui erau 
doar un paravan pentru ceva mult mai rentabil. Conform 
Europolului, Javits Wild era, în urmă cu cinci ani, 173 un 
producător de mâna a doua din industria cinematografică, 
când a fost contactat de un cartel specializat în distribuirea 


de cocaină pe teritoriul american, pentru a transforma 
baniimurdariîn bani curaţi, „începe să fie interesant.” 

Pentru prima oară lui Savoy îi place ce citeşte. Poate că 
avea în mînă un caz important, diferit de rutina 
problemelor legate de curăţenia stradală, certuri de familie, 
furturi din apartamente sezoniere sau chiar de rutina celor 
două asasinate de anultrecut. 

Cunoaşte mecanismul. Ştie exact despre ce se vorbeşte în 
raport. Traficanţii câştigă o avere, dar, fiindcă nu pot dovedi 
proveniența banilor, nu reuşesc niciodată să-şi deschidă 
conturi bancare, să cumpere apartamente, maşini sau 
bijuterii, să facă investiţii, să transfere mari cantităţi de 
bani dintr-o ţară în alta - pentru că guvernul ar întreba: 
„Cum aţi ajuns aşa de bogat? Unde aţi câştigat toţi aceşti 
bani?” 

lar ca să treacă peste acest impediment, folosesc un 
mecanism financiar cunoscut sub numele de „spălare de 
bani”. Adică transformă beneficii ilegale în active financiare 
respectabile care pot face parte din sistemul economic, ba 
chiar produc alţi bani. Se pare că expresia e legată de 
gangsterul american Al Capone, care a cumpărat la 
Chicago lanţul de spălătorii Sanitary Cleaning Shops şi a 
reuşitsă depună în bănci banii câştigaţi din vânzările 
ilegale de băuturi spirtoase în timpul Prohibiţiei. Aşa că, 
atunci când cineva îl întreba cu m de era aşa de bogat, 
putea oricând să răspundă: „Spală oamenii ăştia la haine ca 
nebunii. Sunt foarte mulţumit că am investit în domeniul 
ăsta.” „Ideea a fostfoartebună.Numaicăauitatsă 
declare impozitul pe venit de la firmele lui”, îşi spune Savoy. 

„Spălarea de bani” nu funcţionează numai pentru droguri, 
ci pentru multe alte „ramuri”: politicieni care primesc 
comisioane pentru atribuirea de contracte, terorişti care au 
nevoie să finanţeze operaţiuni în diferite locuri ale planetei, 
companii care voiau să-şi ascundă beneficiile în prejudiciul 
acţionarilor, persoane care consideră că impozitul pe venit 
e o invenţie nelalocul ei. Înainte era de ajuns să-ţi deschizi u 


n cont curent într-un paradis fiscal, dar guvernele au 
început să adopte o serie de legi, în regim de colaborare 
reciprocă, iar mecanismul a trebuit să se adapteze noilor 
vremuri. 

Un lucru era cert: delincvenţii erau de fiecare dată cu 
mulţi paşi înaintea autorităţilor şi a fiscului. 

Cum funcţionează acum? Mult mai elegant, mai sofisticat 
şi mai creativ. Nu era nevoie decât să îndeplinească 
cerinţele a trei etape, clar definite - depunere, secretizare 
şi integrare. Să ia adică mai multe portocale, să facă o 
oranjadă şi s-o servească fără ca cineva să bănuiască 
originea fructelor. 

Să faci oranjada e destul de uşor: pleci de la o serie de 
conturi, şi mici cantităţi de bani încep să treacă dintr-o 
bancă în alta, de multe ori prin sisteme elaborate pe 
calculator, aşa încât să se poată regrupa în scurt timp. Căile 
sunt aşa de întortocheate, încât e aproape imposibil să 
urmăreşti traseul impulsurilor electronice. Da, pentru că, 
din momentul în care banii sunt depozitaţi, încetează a mai 
fi hârtie, se transformă în coduri digitale compuse din doi 
algoritmi, un „0„şiun,„1,. 

Savoy se gândeşte la contul lui din bancă; puţinul pe care- 
1 are depindea de transmiterea codurilor dintr-o parte în 
alta. Şi dacă se hotărau, de la o zi la alta, să schimbe 
sistemul tuturor arhivelor? Dacă noul program nu 
funcţiona? Cum putea dovedi că avea o anumită cantitate 
de bani? Cum să transformi un şir de 0 şi 1 în ceva concret, 
ca de pildă o casă sau cumpărături la supermarket? 

Nu se poate face nimic: este la cheremul sistemului. 

Dar se hotărăşte ca imediat ce va pleca de la spital să 
treacă pe la un bancomat şi să ceară un extras de cont. 

Îşi notează în agendă: de acum încolo trebuie să facă asta 
în fiecare săptămână şi, dacă se petrece cine ştie ce 
calamitate în lume, cel puţin va avea o probă scrisă pe 
hârtie. 

Hârtii. lar cuvântul ăsta. Deun dea pornit acest delir? 


Da, de la spălarea banilor. 

O ia de la capăt şi recapitulează tot ce ştia despre spălarea 
de bani. Ultima etapă e cea mai uşoară dintre toate: banii 
se strâng într-un cont respectabil, cum ar fi cel al unei 
companii de investiţii imobiliare, sau într-un fond de 
participare la piaţa financiară. Dacă guvernul întreabă: „De 
unde au venit banii aceştia?”, e uşor de explicat: de la 
micii investitori care cred în ceea ce vindem. Din acel 
moment, pot fi investiţi în mai multe acţiuni, mai multe 
terenuri, avioane, obiecte de lux, case cu piscine, cârduri de 
credit fără limită de cheltuieli. Asociaţii acestor firme sunt 
aceiaşi care au finanţat la început cumpărarea de droguri, 
de arme, de tot ce era afacere ilicită. Dar banii sunt curaţi: 
pânălaurmă, orice societate poate câştiga milioane de 
dolari speculând la bursa de valori sau făcând afaceri cu 
terenuri. 

Rămânea primul pas, cel mai greu: „Cine sunt aceşti mici 
investitori?” 

Aici intervenea creativitatea criminală. „Portocalele” erau 
oameni care băteau cazinourile cu bani luaţi cu împrumut 
de la un „prieten”, în ţări u n d e supravegherea pariu-rilor 
era mult în urma corupţiei: rurnănui nu i se interzice să 
câştige o avere. În cazul acesta, exista o înţelegere 
prealabilă cu proprietarii, care se alegeau cu un procent 
din banii care circulau pe la mese. 

Dar jucătorul, om cu venituri modeste, putea să justifice a 
doua zi, la bancă, suma incredibil de mare pe care o 
depunea. 

A avut noroc. 

În ziua următoare îi transfera „prietenului” aproape toţi 
banii împrumutaţi, şi rămânea şi el cu un mic procent. 

Înainte, strategia preferată era achiziţia de restaurante - 
aparent, mâncarea era plătită regeşte şi banii erau puşi în 
cont fără a ridica semne de întrebare. Dacă trecea pe acolo 
cineva şi vedea mesele complet goale, era imposibil de 
dovedit că acolo nu mâncase nimeni toată ziua. Dar, odată 


cu dezvoltarea industriei divertismentului, apăruse o 
strategie mult mai creativă. 

Imponderabilă, arbitrară, neînţeleasă: piaţa d e artă! 

Oameni din clasa medie şi cu bani puţini aduceau la 
licitaţii piese care valorau enorm, susţinând că le găsiseră 
în pivniţa vechii case a bunicilor. Erau licitate pe un sac de 
bani şi apoi revândute, o săptămână mai târziu, unor galerii 
specializate, la u n preţ de zece, douăzeci d e ori mai mare. 
„Portocala” era bucuroasă, le mulțumea zeilor pentru 
mărinimia destinului, depunea banii într-un cont şi se 
hotăra brusc să facă o investiţie într-o ţară străină, având 
grijă să lase puţin - partea sa - în banca de origine. În 
asemenea cazuri, zeii erau adevărații stăpâni ai picturilor, 
care treceau din galerie în galerie, din licitaţie în licitaţie, 
dintr-o mînă în alta. 

Dar existau şi produse mult mai scumpe, precum teatrul 
sau producţia şi difuzarea de filme. Aici era locul unde 
mâinile invizibile care spălau bani îşi făceau cu adevărat de 
cap. 

Savoy citeşte acum biografia bărbatului de la terapie 
intensivă şi completează el însuşi unele spaţii albe, 
folosindu-şi imaginaţia. 

Actor care visa să devină o mare vedetă. N-a găsit de lucru 
- deşi chiar şi atunci se îngrijea de aspectul exterior de 
parcă ar fi fost cu adevărat o vedetă - dar a ajuns să 
cunoască foarte bine industria. Ajuns la jumătatea vieţii, 
reuşeşte să obţină ceva bani de la investitori şi face unul 
sau două filme - un eşec răsunător, din cauza difuzării 
slabe. Dar oricum, numele lui a apărut pe generic şi 
revistele de specialitate au scris despre el ca despre cineva 
care a încercat să iasă din modelul impus de marile 
studiouri. 

Şi iată-l ajuns într-un moment de disperare, nu ştie 
încotro să apuce, nimeni nu-i oferă a treia şansă, a obosit să 
tot ceară bani de la oameni care nu sunt interesaţi să 
investească decât în succese garantate. Într-obunăzi 


este căutat de câţiva oameni - unii foarte amabili, alţii 
foarte tăcuţi. 

Ei vin cu o propunere: să distribuie filme, iar prima lui 
achiziţie să fie ceva extraordinar, care să ajungă la marele 
public. Principalele studiouri vor face oferte generoase, el 
însă nu trebuie să-şi facă griji - orice ofertă va fi depăşită de 
noii lui prieteni. Filmul va rula în multe cinematografe şi-i 
va aduce o avere. Javits va câştiga lucrul de care are cel mai 
mult nevoie: reputaţie. Nimeni n-avea să fie interesat la 
început de viaţa un ui producător frustrat. Dar, după 
două-trei filme, autorităţile vor începe să se întrebe deund 
e vin banii - deşi la început primul pas este protejat de 
legea fiscală, care îi oferă cinci ani de graţie. 

Javits începe o carieră victorioasă. Primele filme difuzate 
de firma lui aduc profituri mari, lumea începe să creadă în 
talentul lui de a alege ce e maibun pe piaţă, regizorii şi 
producătorii se înghesuie să lucreze cu el. Ca să păstreze 
aparențele, acceptă două, trei proiecte necostisitoare, o 
dată la şase luni - restul sunt filme cu buget uriaş, cu 
vedete de prima mână, profesionişti fără pată, competenţi, 
cu bani mulţi pentru promovare, finanţate de grupuri 
stabilite în paradise fiscale. Rezultatul vânzărilor de bilete 
este depus într-un banal fond de investiţii, mai presus d e 
orice bănuială, care deţine „o parte din acţiunile” filmului. 

Gata. Banii murdari s-au preschimbat într-o operă de artă 
minunată, care bineînţeles că n-a adus profitul sperat, dar a 
fost capabilă să aducă milioane de dolari - rulate acum de u 
n u | dintre asociaţi. 

Launmomentdat, un inspector financiar mai atent, 
sau un denunţ venit de Ia vreun studio, atrage atenţia 
asupra unui fapt foarte simplu: cum se face că atâţia 
producători necunoscuţi pe piaţă anşa”ează cele maima 
r i vedete, cei mai talentaţi regiz” rL<xtcltuic o avere pe 
publicitate şi folosesc UN SINGUR distribuitor pentru 
filmele lor? Răspunsul e şi mai simplu: marile studiouri nu 
sunt interesate decât de propriile producţii, Javits este 


eroul, omul care a înfrânt dictatura corporațiilor uriaşe, 
noul mit, David înluptă cu Goliatul reprezentat de 
sistemul injust. 

Un inspector fiscal mai conştiincios se hotărăşte să sape 
mai departe, în ciuda tuturor explicaţiilor rezonabile. 

Ancheta începe, foarte discret. Companiile care au investit 
în filmele cu un mare succes de box-office sunt invariabil 
societăţi anonime, cu sediul în Bahamas, Panama, 
Singapore. In momentul acesta, cineva infiltrat la 
departamentul de impozite (întotdeauna există un om în 
interior) dă semnalul că acel canal a devenit riscant - 
trebuie să găsească un nou distribuitor de filme ca să mai 
spele bani. 

Pe Javits îl apucă disperarea - se obişnuise să trăiască pe 
picior mare, ca un milionar, şi să fie adulat ca un semizeu. 
Se duce la Cannes, mască excelentă pentru a discuta cu 
finanţatorii lui fără a fi deranjat, pentru a face socoteli şi a 
schimba personal codurile conturilor curente. Nu ştie că e 
urmărit de multă vreme, că arestarea lui e deja hotărâtă de 
oameni în uniformă care lucrează în birouri prost luminate, 
care se întreabă dacă să-l mai lase puţin ca să mai strângă 
probe, sau să termine povestea imediat? 

Dar finanţatorilor nu le place să rişte inutil. Omu llor 
poate fi prins oricând, poate să facă o înţelegere cu 
procurorii şi să le descrie sistemul p u s Ia punct de ei; nu 
doar că ar da nume, dar i-ar şi identifica pe unii dintre ei în 
fotografiile făcute pe durata anchetei. 

Nu există decât o cale de a rezolva problema: trebuie 
eliminat. 

Totul era clar, şi Savoy ştie exact cum s-au desfăşurat 
lucrurile. A cu m trebuie doar să facă ce face mereu. 

Hârtii. 

Să redacteze un raport, să-l predea Europolului, să-i lase 
pe birocraţii de-acolo să-şi asume sarcina de a găsi asasinii, 
fiindcă este vorba despre un caz care poate să-i promoveze 
pe mulţi şi să reînvie multe cariere care bat pasul pe loc. 


Investigaţiile trebuie să dea un rezultat, şi nici u n u l dintre 
superiorii lui nu crede că un detectiv dintr-un orăşel de 
provincie din Franţa (da, fiindcă acest Cannes, în ciuda 
strălucirii şi faimei lui, timp de 350 de zile pe an nu e decât 
un oraş de provincie). 

Bănuieşte că vina ar putea fi a unuia dintre bodyguarzii de 
la masă, fiindcă otrăvirea presupunea apropiere. Dar nu va 
scrie asta. Alte hârtii pentru audierea angajaţilor din cort, 
nu va găsi nici un martor, şi va declara cazul închis din 
punctul de vedere al jurisdicției lui - du pă ce îşi va mai 
petrece câteva zile schimbând faxuri şi mesaje cu 
departamentele superioare. 

O să se întoarcă la cele două omucideri anuale, la 
certuri, la amenzi, când a fost atât de aproape de ceva ce 
putea avea o importanţă internaţională. Visul lui din 
adolescenţă - să facă lumea mai bună, să-şi aducă 
contribuţia la o societate mai sigură şi mai dreaptă, să fie 
promovat, să lupte pentru un post pe lângă Ministerul 
Justiţiei, să le ofere soţiei şi copiilor o viaţă mai 
confortabilă, să facă ceva pentru a schimba percepţia 
asupra agenţilor de ordine, arătând că încă mai există 
poliţişti oneşti - se reduce la unul şi acelaşi cuvânt. 

Hârtii. 

4:16PM. 

Terasa de lângă barul Martinez este plină, iar Igor este 
foarte mândru de cum a pu stotulla cale; fără să fi vizitat 
vreodată oraşul acela, rezervase o masă, închipuindu-şi că 
va fi aglomeraţie mare. Cere un ceai cu pâine prăjită, îşi 
aprinde o ţigară, priveşte în jur - şi aici este acelaşi 
scenariu ca în orice alt loc şic clin lume: femei care fie 
folosesc prea mult botox, fie sunt anorexice, doamne pline 
de bijuterii, care iau câte o îngheţată, bărbaţi cu fetemult 
mai tinere, farnilii cu aer plictisit, puştoaice zâmbitoare în 
faţa unor sucuri fără calorii, prefăcându-se prinse de o 
conversaţie, dar cu ochii la pîn dă, în speranţa că vor 
vedea pe cineva interesant. 


O singură excepţie: trei bărbaţi şi două femei răsfoiesc 
mai multe hârtii printre cutiile de bere, discută cu glas 
scăzut şi butonează tot timpul un calculator. Par să fie 
singurii cu adevărat implicaţi într-un proiect, ceea ce nu-i 
adevărat; toată lumea munceşte acolo, în căutareaunui 
singur lucru. 

Vi-zi-bi-li-ta-te. 

Care, dacă totul merge bine, se va transforma în Faimă. 

Care, dacă totul merge bine, se va transforma în Putere. 

Cuvântul magic, care transformă un om în semizeu, un idol 
de neatins, inaccesibil, obişnuit să i se satisfacă toate 
dorinţele, să fie privit cu invidie şi gelozie când apare într-o 
limuzină cu geamuri fumurii sau într-o costisitoare maşină 
sport, un om care nu mai are nici munţi greu de escaladat, 
nici cuceriri imposibile. 

Cei care frecventau terasa aceea câştigaseră deja câteva 
lupte - nu stau afară, cu fotografii, în spatele grilajelor de 
metal, aşteptând ca cineva să iasă pe uşa principală şi să le 
umple universul de raze de lumină. Da, au ajuns deja în 
holul hotelului, şi acum nu le mai lipsesc decât faima şi 
puterea, indiferent în ce domeniu ar fi ele. Bărbaţii ştiu că 
vârsta n u e o problemă, n u au nevoie decât de relaţii 
sigure. Fetele care supraveghează terasa cu o abilitate de 
bodyguard profesionist simt că se apropie vârsta 
periculoasă care face să dispară brusc orice şansă de a 
obţine ceva pe baza frumuseţii lor. Doamnelor mai în vârstă 
le-ar plăcea să fie recunoscute şi respectate pentru 
calităţile şi inteligenţa lor, dar strălucirea diamantelor pe 
care le poartă fac ca descoperirea unor asemenea talente 
să fie puţin probabilă. Bărbaţii care stau alături de soțiile 
lor aşteaptă să treacă cineva şi să-i salute, pentru ca toţi cei 
din jur să se uite la ei şi să-şi spună: „E cunoscut. Sau deja 
celebru, cine ştie.” 

Sindromul celebrităţii poate distruge cariere, căsnicii, 
valori creştine, îi orbeşte pe înţelepţi şi pe ignoranţi 
deopotrivă. Mari savanţi care, du pă ce sunt recompensaţi 


cu un premiu important, îşi lasă baltă cercetările şi, în loc 
să contribuie la îmbunătăţirea vieţii umanităţii, încep să 
trăiască din conferinţe care le alimentează ego-ul şi contul 
din bancă. Un indian din jungla amazoniană, adoptat de un 
cântăreţ celebru, ajunge să creadă că de fapt îi este 
exploatată sărăcia. Un luptător pentru dreptate care 
munceşte din greu apărând drepturile defavorizaţilor sorții 
se hotărăşte să concureze pentru u n post public, câştigă şi 
începe să se creadă imun la toate, iar într-o zi e găsit într- 
un motel cu o prostituată, plătită din banii contribuabililor. 

Sindromul celebrităţii. Când oamenii uită cine sunt şi 
încep să creadă în ceea ce alţii spun despre ei. Superclasa, 
visul tuturor, lumea fără umbre şi fără tenebre, unde 
cuvântul „da „ serveşte drept răspuns la toate cererile. 

Igor este puternic. A luptat toată viaţa ca să ajungă unde 
este. lar pentru asta a trebuit să participe la mese 
plictisitoare, la conferinţe interminabile, la întâlniri cu 
oameni pe care-i detesta, să zâmbească atunci când îi venea 
să insulte, să spună vorbe grele când îi era de fapt milă 
de amărâţii care „serveau drept exemplu”. Muncise zi şi 
noapte, fără sâmbete, fără duminici, îngropat în întâlniri cu 
avocaţii lui, cu administratorii, cu funcţionarii, cu consilierii 
de presă. Plecase de la zero imediat după căderea 
regimului comunist şi reuşise să ajungă în vârf. Mai mult, 
reuşise să supravieţuiască tuturor furtunilor politice şi 
economice care se abătuseră peste ţara lui în primele două 
decenii ale noului regim. 

De ce? Pentru că era un om cu frica lui Dumnezeuşi 
ştia cădrumulpecare-l străbătea în viaţă era o 
binecuvântare ce trebuia respectată, altfel pierdea totul. 

Desigur, erau clipe când ceva îi şoptea că lasă deoparte ce 
era mai important din această binecuvântare: pe Ewa. 

Dar timp de mulţi ani a avut certitudinea că ea îl înţelege, 
că acceptă faptul că totul nu era decât o etapă, şi în curând 
vor putea să se bucure şi să fie împreună tot timpul. Făceau 
planuri mari: călătorii, plimbări cu vaporul, o căsuţă izolată, 


în creierul munţilor, cu foc în şemineu, un locun de puteau 
sta cât voiau, fără să se gândească la bani, la datorii, la 
obligaţii. Aveau să găsească o şcoală pentru copiii cei mulţi 
pe care plănuiau să-i aibă, aveau să petreacă după-amiezi 
întregi plimbându-se prin pădurile din împrejurimi, aveau 
să cineze în cârciumile mici şi primitoare de pe acolo. 

O să aibă timp să se îngrijească de grădină, să citească, să 
meargă la cinema, să facă lucrurile simple pe care le 
visează toată lumea, singurele lucruri care sunt în stare să 
umple viaţa oricărui o m de pe faţa pământului. Când 
ajungea acasă, încărcat de dosare şi de hârtii pe care le 
împrăştia pe pat, îi mai cerea un pic de răbdare. Când 
telefonul suna exact în ziua când reuşiseră să ia masa 
împreună, iar el era obligat să întrerupă conversaţia cu ea 
şi să petreacăogrămadă de timp vorbind cu persoana 
care-l sunase, îi cerea iar să aibă un pic de răbdare. Ştia că 
Ewa făcea tot posibilul, şi imposibilul chiar, ca să-l 
înţeleagă şi să-1 ajute, deşi din când în când se plângea şi-i 
spunea, cu multă afecţiune, că ar trebui să profite de viaţă 
cât mai erau încă tineri, că aveau suficienţi bani pentru 
următoarele cinci generaţii. 

Igor era de acord: se putea opri chiar atunci. Ewa zâmbea, 
îi mângâia chipul - şi atunci el îşi amintea că uitase ceva 
important, se ducea la telefon sau la calculator, vorbea sau 
trimitea cine şiie ce mesaj. 

Un bărbat de vreo 40 de ani se ridică, se uită la oamenii 
din bar şi ridică un ziar deasupra capului, strigând: 

— Violenţă şi teroare la Tokio, scrie pe manşeta ziarului. 
„Şapte persoane omorâte într-un magazin de jocuri 
electronice.” 

Toţi se uită la el. 

— Violenţă! Ăştia habar n-au despre ce vorbesc! Violenţa 
este aici! 

Igor simte un fior pe şira spinării. 

— Dacă u n dezechilibrat ucide cu cuțitul câţiva nevinovaţi, 
toată lumea e oripilată. Dar cine e atent la violenţa 


intelectuală care are loc la Cannes? Festivalul nostru este 
asasinat în numele unei dictaturi. Acum nu se mai alege cel 
mai b u n film, ci se comit crime împotriva umanităţii, 
obligându-i pe oameni să cumpere produse pe care nu le 
doresc, să uite arta ca să se gândească la modă, să nu mai 
participe la proiecţii de film pentru a fi prezenţi la mese 
festive. Este o brutalitate! Sunt aici... 

— Tacă-ţi gura, îi spune cineva. Nu ne interesează de ce 
eşti aici. 

—, sunt aici ca să denunţ sclavia dorințelor omului, care a 
început să aleagă nu cu inteligenţa lui, ci influenţat de 
propagandă, de minciună! De ce sunt oamenii interesaţi de 
înjunghierile din 'Tokio şi nu d a u importanţă omorârii unei 
întregi generaţii de cineaşti? 

Omul faceopauză aşteptând să fie aplaudat, dar nu se 
aude nici măcar liniştea gândurilor trezite de cuvintele lui; 
conversațiile întrerupte sunt reluate, nimeni n-a fost atins 
de vorbele lui. El se aşază la loc, afişând un aer de supremă 
demnitate, dar în sinea lui e zguduit de ridicolul la care s-a 
expus. 

„Vi-zi-bi-li-ta-te”, îşi spune Igor. „Problema e că nimeni n-a 
fost atent.” 

E rândul lui să privească în jur. Ewa e cazată la acel hotel 
şi, după atâţia ani de căsnicie, e în stare să jure că acum 
bea o cafea sau un ceai undeva în apropiere. A primit 
mesajele lui şi mai mult ca sigur că acum îl caută, ştiind că 
nu e prea departe. 

Nu reuşeşte s-o vadă. Şi nu reuşeşte să-şi ia gândul de la 
ea, obsesia lui. Îşi aminteşte de o noapte când s-a întors 
târziu acasă în limuzina lui, şi i-a cerut şoferului, care îi era 
şi bodyguard - luptaseră amândoi în războiul din 
Afganistan, dar soarta îi zâmbise altfel fiecăruia - să 
oprească la Hotel Kempinski. A lăsat celularul şi hârtiile în 
maşină şi a urcat până la barul de pe terasa clădirii. 

Spre deosebire de terasa din Cannes, acolo era aproape 
pustiu, se pregăteau să închidă. Le-a dat un bacşiş gras 


angajaţilor şi le-a cerut să mairă mînă la lucru pentru el 
încă o oră. 

Şi atunci a înţeles totul. N u, n u era adevărat că se va opri 
luna viitoare, nici anul următor, nici peste zece ani. 

Nu vor avea niciodată casa aceea de vacanţă şi familia la 
care visau. Se întreba în noaptea aceea de ce visul era 
imposibil şi nu a găsit decât un răspuns. 

Calea puterii nu are întoarcere. Va fi veşnic sclavul a 
ceeaceaales, iar dacă avea să lase cu adevărat totu), cum 
visa, ar intra într-o depresie teribilă. 

De ce acţiona astfel? Din pricina coşmarurilor din timpul 
nopţii, când îi apăreau tranşeele, imaginea lui de tânăr 
speriat, care mdeplinea obligaţii pe care nu le alesese, fiind 
forţat să ucidă? Din pricina faptului că nu putea uita prima 
lui victimă, un ţăran care nimerise pe linia de foc când 
Armata Roşie lupta împotriva gherilei afghane? Din pricina 
celor care la început l-au privit cu neîncredere, apoi l-au 
umilit când el, dându-şi seama că viitorul omenirii era 
telefonia mobilă, a început să caute investitori pentru 
afacerea lui? Din pricină că la început a trebuit să se 
asocieze cu întunericul, cu mafioţii ruşi care voiau să spele 
banii câştigaţi din prostituție? 

Reugşise să înapoieze banii fără a trebui să devină el însuşi 
corupt şi fără a datora favoruri. Reuşise să negocieze cu 
umbrele, menţinându-şi însă lumina proprie. Înţelegea că 
războiul ţinea de trecut şi că el nu va mai pleca niciodată pe 
un câmp de luptă. Reugşise să o găsească pe femeia vieţii lui. 
Era bogat - foarte bogat, şi nici o eventuală întoarcere a 
comunismului nu-l speria, pentru că cea mai mare parte a 
averii lui era în afara ţării. Avea relaţii bune cu toate 
partidele politice. Cunoscuse mari personalităţi 
internaţionale. Reuşise să organizeze o fundaţie care se 
ocupa de orfanii soldaţilor morţi în timpul invaziei sovietice 
în Afganistan. 

Dar acolo, în cafeneaua aceea din apropierea Pieței Roşii, 
unde era singurul client, având atâţia bani încât îi putea 


plăti pe chelneri să stea toată noaptea pentru el, a înţeles. 

A înţeles pentru că vedea că acelaşi lucru se petrece şi cu 
soţia lui, acum aflată mereu p e drumuri, ajungea şi ea 
târziu când era la Moscova şi se ducea direct la calculator, 
imediat ce intra în casă. A înţeles că, orice ar crede lumea, 
puterea înseamnă sclavia cea mai neagră. Când ajungi aici, 
nu mai vrei să ieşi. Iotdeauna există un nou pisc de cucerit. 
Totdeauna există un concurent de învins sau de depăşit. 
Alături de alte 2000 de persoane, făcea parte din clubul cel 
mai exclusivist clin lume, care se întruneşte doar o dată pe 
an la Davos, în Elveţia, la Forumul Economic Mondial; ei toţi 
erau mai mult decât bogaţi, milionari, puternici. Şi toţi m u 
nceau de dimineaţă până noaptea, pentru că voiau să 
meargă mai departe, să nu renunţe niciodată - achiziţii, 
burse de valori, tendinţele pieţei, bani, bani. Munceau nu 
pentru că aveau nevoie de ceva, ci pentru că se considerau 
indispensabili - aveau de hrănit mii de familii şi considerau 
că sunt responsabili faţă de guvernele şi asociaţii lor. 
Munceau cu convingerea sinceră că ajutau lumea - ceea ce 
putea fi adevărat, dar pentru asta plăteau cu propriile lor 
vieţi. 

A doua zi a făcut u n lucru pe care toată viaţa l-a regretat: 
a căutat un psihiatru. Ceva nu era în ordine. Atunci a 
descoperit că suferea de o boală destul de obişnuită printre 
cei care ajungeau oarecum dincolo de limitele unei 
persoane obişnuite. Era un obsedat de muncă, un 
workaholic - expresie cunoscută la nivel mondial care 
desemnează acest tip de suferinţă. Muncitorii împătimiţi, a 
spus psihiatrul, riscă să facă o depresie profundă dacă nu 
sunt absorbiți de provocările şi problemele din compania 
lor. 

— Este o dereglare al cărei motiv încă nu-l cunoaştem, 
dar care se asociază cu nesiguranța, cu anumite medii din 
copilărie, cu o realitate pe care vrem s-o negăm. E ceva la 
fel de serios ca dependenţa de droguri, de exemplu. 


Dar, spre deosebire de dependenţa de droguri, care 
diminuează productivitatea, cel care e dependent demun 
că ajunge să contribuie enorm la bogăţia propriei ţări. Aşa 
că nimeni n-ar vrea ca el să se vindece. 

— Şi care sunt consecinţele? 

— Dumneata trebuie să ştii, că doar de asta mai căutat. 

Cea mai gravă e distrugerea vieţii de familie. În Japonia, 
una dintre ţările în care boala asta se manifestă cu mare 
frecvenţă şi uneori cu consecinţe fatale, există mai multe 
metode de controlare a obsesiei. 

În ultimii doi ani din viaţă nu-şi amintea să fi ascultat pe 
cineva cu acelaşi respect pe care-l arăta omului cu ochelari 
şi mustață din faţa lui. 

— Atunci pot să cred că există scăpare. 

— Când un workaholic ajunge să caute ajutorul 
psihiatrului înseamnă că e pregătit pentru vindecare. Num 
a i unul dintr-o mie de cazuri îşi dă seama că are nevoie de 
ajutor. 

— Am nevoie de ajutor. Am destui bani... 

— Astea sunt cuvinte tipice pentru un workaholic. Da, ştiu 
că aveţi suficienţi bani, ca toţi ceilalţi bolnavi. Ştiu şi cine 
sunteţi, v-am văzut în fotografii de la evenimente de 
caritate, de la congrese şi de la o audienţă privată cu 
preşedintele nostru - şi el are simptomele acestei dereglări, 
în treacăt fie spus. Nu-i destul să aveţi bani. Vreau să ştiu 
dacă aveţi destulă voinţă. 

Igor se gândi la Ewa, la casa de la munte, la familia pe 
care ar fi vrut s-o aibă, la sutele de milioane de dolari din 
bancă. Se gândi la prestigiul şi puterea lui din acel moment 
şi la cât de greu i-ar fi să lase totul. 

— Nu spun să abandonaţi tot ce faceţi acum, zise 
psihiatrul, d e parcă i-ar fi citit gândurile. Vă spun să 
faceţi din muncă o sursă de bucurie, nu o obsesie de 
necontrolat. 

— Da, sunt pregătit. 


— De ce vreţi să faceţi asta? Workaholicilor le place ce 
fac. Nici un prieten de-al dumneavoastră care se află în 
aceeaşi situaţie nu ar recunoaşte că are nevoie de ajutor. 

Igor lăsă privirea în pământ. 

— Ce motiv aveţi? Vreţisăvărăspundtoteu? lată: 
cum am spus mai devreme, familia dumneavoastră e pe cale 
să se ducă de râpă. 

— Mai rău. Şi soţia mea prezintă aceleaşi simptome. 

A început să fie rece cu mine de când ne-am întors dintr-o 
călătorie la lacul Baikal. Şi dacă există cineva pe lumea asta 
pentru care aş fi în stare să ucid din nou... 

Igor îşi dă du seama că vorbise prea mult. Dar psihiatrul 
stătea impasibil de cealaltă parte a mesei. 

— Dacă există cineva pe lumea asta pentru care aş fi în 
stare să fac totul, absolut totul, en u mai soţia mea. 

Psihiatrul îşi chemă asistenta şi-i ceru să facă o serie de 
programări. N-a întrebat dacă pacientul era liber la datele 
stabilite: trebuia să fie clar că orice alt angajament, oricât 
de important, putea fi amânat - era o parte a tratamentului. 

— Pot să vă mai întreb ceva? 

Medicul dă d u din cap. 

— Faptul că simt nevoia să muncesc mai mult decât 
trebuie nu poate fi considerat şi ceva nobil? Un profund 
respect pentru şansele pe care Dumnezeu mi le-a dat în 
viaţa asta? U n fel de a îndrepta lumea, chiar dacă uneori aş 
fi nevoit să folosesc metode cam... 

Linişte. 

—,.. cam cum? 

— Nu, nimic. 

Igor a ieşti din cabinet confuz şi uşurat în acelaşi timp. 

Poate că medicul n u înţelegea esenţa a tot ce făcea: viaţa 
are totdeauna u n motiv, toţi oamenii sunt uniţi şi uneori 
trebuie să extirpi tumori maligne pentru ca trupul să fie 
sănătos. Oamenii se închid în lumile lor egoiste, fac planuri 
care nu-l includ şi pe aproapele lor, cred că planeta nu e 


decât un teren care trebuie exploatat, îşi urmează 
instinctele şi dorinţele fără a se sinchisi de binele comun. 

Nu-şi distrugea familia, voia p u r şi simplu să lase o lume 
maibună copiilor pe care visa să-i aibă. O lume fără 
războaie, fără droguri, fără scandaloasa piaţă a sexului, o 
lume în care dragostea să fie marea forţă ce uneşte familii, 
popoare, naţiuni şi religii. Ewa o să înţeleagă - chiar dacă 
pentrumomentcăsătoria lor trecea printr-o criză, 
trimisă asupra lor, cu siguranţă, de Spiritul Răului. 

Adoua zi, îi ceru secretarei să anunţe că renunţă la 
consultaţii - avea lucruri mai importante de făcut. Tocmai 
organiza un plan de purificare a lumii, avea nevoie de 
ajutor şi găsise un gr u p dispus să lucreze pentru el. 

Două luni mai târziu, era părăsit de femeia pe care o 
iubea. Din pricina Răului care pusese stăpânire pe ea. 

Fiindcă n-a fost în stare s-o înţeleagă. 

Zgomotul brutal al unui scaun târât pe podea l-a făcut să 
se întoarcă la realitatea de la Cannes. În faţa lui stătea o 
femeie cu un pahar de whisky într-o mână şi cu o ţigară în 
cealaltă. Bine îmbrăcată, dar vizibil beată. 

— Pot să mă aşez aici? Toate mesele sunt ocupate. 

— Tocmai v-aţi aşezat. 

— Nu se poate, spune femeia, de parcă l-ar fi cunoscut de 
când lumea. Pur şi simplu nu se poate. Poliţia m-a dat afară 
din spital. Şi cel pentru care am călătorit aproape douăzeci 
şi patru de ore, a m luat cameră la hotel la preţ de speculă, 
omul ăsta e acum între viaţă şi moarte. Droguri! 

O fi de la poliţie? 

Sau ce spunea ea nu avea nici o legătură cu gândurile lui? 

— Dar dumneavoastră - de fapt, tu - ce faci aici? Nu ţi-e 
cald? N-ar fi mai bine să-ţi scoţi sacoul, sau vrei să-i dai 
gata pe toţi cu eleganța ta? 

Ca de obicei, oamenii îşi aleg propria soartă. Exact asta 
făcea acum femeia. 

— Port totdeauna sacou, indiferent de temperatură. 

Sunteţi actriţă? 


Femeia izbucni într-un râs aproape isteric. 

— Să zicem că sunt actriţă. Da, sunt actriţă. Joc rolul uneia 
care are un vis încă din adolescenţă, creşte cu el, luptă 
şapte ani mizerabili din viaţă ca să-l transforme în 
realitate, îşi pu n e ipotecă pe casă, munceşte fără răgaz... 

— Ştiu ce înseamnă toate astea. 

— Nu, nu ştii. Înseamnă să te gândeşti zi şi noapte la un 
singur lucru. Să dai buzna în locuri un de nu eşti invitată. 
Să strângi mâna unora pe care-i dispreţuieşti. Să suni 190 
în disperare, o dată, dedouă ori, de zece oripână ce 
reuşeşti să obţii u n pic de atenţie de la oameni care n-au 
nici măcar jumătate din valoarea sau din curajul tău, dar s- 
au cocoţat într-o poziţie deundepotsăserăzbunepe 
n tru toate frustrările din viaţa lor şi să facă imposibilă 
viaţa celorlalţi. 

—... şinumai afli altă plăcere în viaţă decâturmă rirea 
dorinţei. Nu te distrezi niciodată. Ţi se pare plictisitor tot ce 
n u ţine de visul tău. Ajungi să-ţi distrugi familia. 

Femeia îl privi speriată. Părea trezită din beţie. 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? Cu m de mi-aţi citit 
gândurile? 

— Tocmai mă gândeam la asta când aţi intrat. Şi puteţi să 
mă tutuiţi. Cred că pot să vă ajut. 

— Nimeni nu mă poate ajuta. Singurul care putea s-o facă 
e acum la terapie intensivă la spital. Şi din câte am aflat 
până să vină poliţia, n-o să scape. Of, Doamne! 

Soarbe şi ultima picătură din pahar. Igor face semn 
chelnerului. Acesta nu-l vede şi se duce la altă masă. 

— Totdeauna am preferat o laudă, fie ea şi deşănţată, unei 
critici constructive. Te rog, spune-mi că sunt frumoasă, că 
nu-mi lipseşte nimic pentru a reuşi. 

Igor râde. 

— Deunde ştiică nu te pot ajuta? 

— Sunteţi cumva distribuitor de film? Aveţi relaţii şi 
cinematografe în toată lumea? 

Poate că amândoi se gândeau la acelaşi om. Dacă era 


O capcană, era prea târziu să fugă - în mod sigur era 
supravegheat şi imediat ce s-ar fi ridicat s-ar fi trezit în 
arest. 

1 se strânge stomacul, şi n u înţelege de ce îi e frică. Cu 
câteva ore înainte încercase să se predea, însă fără succes. 

Alesese martiriul, îşi oferise libertatea ca sacrificiu, numai 
că darul lui fusese respins de Dumnezeu. 

Iar acum cerul se răzgândise. 

Trebuie să se gândească cum se va apăra: suspectul e 
identificat, o femeie care se preface beată vine la el şi 
confirmă datele. Apoi, cu toată discreţia, un bărbat intră şi-i 
cere să-l însoţească pentru o mică discuţie. Omul e poliţist. 
Igor are în sacou un fel de toc de scris care nu trezeşte nici 
o bănuială, dar pistolul Beretta îl va da de gol. 

Îşi vede toată viaţa desfăşurându-i-se înaintea ochilor. 
Poate folosi pistolul? Polițistul care o să apară imediat ce 
identificarea va fi confirmată sigur e însoţit de câţiva colegi 
care observă scena, aşa că va fi mort înainte să facă cea mai 

mică mişcare. Pe de altă parte, n-a venit aici ca să omoare 
nevinovaţi la întâmplare, ca un barbar: are o misiune, iar 
victimele lui - martiri ai dragostei, cum îiplace sălespun 
ă - servescun ui scop mai înalt. 

— Nu sunt distribuitor de film, răspunde. Nu am absolut 
nici o tangenţă cu cinematograful, cu moda, cu celebritatea. 
Lucrez în telecomunicaţii. 

— Frumos, spune femeia. Probabil că ai mulţi bani. 

Cred că ai visat mult în viaţă, de aceeamă înţelegi. 

Se abătea de la subiect. Face încă o dată semn, altui 
chelner. De data asta vine şi-i ceredouă cafele. 

— Nu vezi că eu beau whisky? 

— Ba da. Dar, cum spuneam, cred că pot să te ajut. 

Numaică trebuie să fiitrează, conştientă de fiecare pas 
făcut. 

Maureen simte că se schimbă ceva în ea. Din clipa când 
străinul acela îi citise gândurile, parcă îşi mai revenise. Da, 
cine ştie, o fi putând s-o ajute? De mulţi ani nimeni nu mai 


încercase să o seducă spunând fraza aceea atât de folosită 
în mediul ei: „Cunosc oameni influenţi.” Nimic nu ajută mai 
mult la schimbarea stării de spirit a unei femei decât 
certitudinea că e dorită de cineva de sex opus. Îi veni să se 
ridice ca să se ducă la toaletă, să se privească în oglindă, să- 
şi refacă machiajul. Dar asta putea să aştepte; mai întâi 
trebuia să dea un semn clar că era interesată. 

Da, avea nevoie de companie, era deschisă la surprizele 
destinului - când Dumnezeu închide o uşă, deschide o 
fereastră. De ce, dintre toate mesele de pe terasă, doar asta 
era ocupată de un bărbat singur? Era ceva aici, un semn 
ocult: ei doi trebuiau să se întâlnească. 

Dar a râs singură de ea. In starea ei de disperare orice 
devenea un semn, o scăpare, ovestebună. 

— In primul rând, trebuie să ştiu de ce ai nevoie, spune 
bărbatul. 

— De sprijin. Am terminat un film, cu un casting de mâna- 
ntâi, care trebuia să fie distribuit de una dintre puţinele 
persoane care cred în talentul cuiva care nu aparţine 
sistemului. Trebuia să mă întâlnesc mâine cu distribuitorul. 
La prânz eram în acelaşi local în care era el şi deodată am 
văzut că i se face rău. 

Igor începe să se relaxeze. Poate că e adevărat, în lumea 
reală lucrurile sunt mult mai absurde decât în romane. 

— Am plecat, am descoperit spitalul u n d e a fost internat 
şi m-am du s acolo. Pedru m m-am gândit ce o să spun: că 
eram prietena lui şi că ne pregăteam să lucrăm împreună. 
Nu vorbisem niciodată cu el, dar sunt sigură că cineva aflat 
într-o situaţie critică se simte bine când un om, oricine, se 
află alături de el. 

„Adică să transformi tragedia cuiva într-un avantaj 
personal”, îşi spuse Igor. 

Toţi sunt la fel. Absolut la fel. 

— Şi ce înseamnă exact un casting de mâna-ntâi? 

— Aş vrea să merg puţin la baie, dacă nu te superi. 


Igor se ridică ceremonios, îşi pu n e ochelarii de soare şi, 
în timp ce ea se depărtează, ia cel mai relaxat aer din lume. 
Îşi bea ceaiul şi priveşte atent în jur. La prima vedere nu 
pare să existe nici o ameninţare, dar oricum e mai bine să 
plece imediat ce se întoarce femeia. 

Maureen a rămas foarte impresionată de gentileţea noului 
ei prieten. De ani de zile nu mai văzuse pe nimeni 
purtându-se după regulile etichetei respectate de părinţii 
ei. Când s-a ridicat ca să iasă de pe terasă, a văzut că fetele 
frumoase de la masa de alături, care debună seamă 
auziseră o parte din discuţie, se uitau dupăea şi 
zâmbeau. 

A văzut şi că el îşi pusese ochelarii negri - poate pentru a 
le privi mai pe îndelete, fără ca ele să-şi dea seama. Cine 
ştie, când se întoarce poate îl găseşte bând ceai cu ele. 

Dar aşa e viaţa: n u are motive să se plângă, nu are mari 
aşteptări. 

Îşi priveşte chipul în oglindă; cum se face că se uită un 
bărbat la ea? Trebuia să-i asculte sfatul şi să revină la 
realitate. Are privirea obosită, goală, era sfârşită, aşa cum 
sunt toţi cei care participă la u n festival de film, dar ştia că 
trebuia să continue lupta. Cannes nu se teirninase încă, se 
putea ca Javits să-şi revină, sau să apară un reprezentant al 
casei lui de film. Avea intrarea asigurată la filmele altora, o 
invitaţie la petrecerea revistei Gala - u n a dintre cele mai 
importante din Franţa - şi putea să profite de timpul rămas 
ca să vadă cum reuşesc producătorii şi regizorii 
independenţi din Europa să ajungă la public. Trebuia să se 
replieze cu mare viteză. 

Cât despre bărbatul acela arătos, mai bine să lase iluziile 
deoparte. Se întoarce convinsă că o să le găsească pe cele 
două fete acolo, dar bărbatul e singur. La fel de politicos, se 
ridică şi-i potriveşte scaunul ca să se poată aşeza. 

— Nu m-am prezentat. Numelemeu este Maureen. 

— Igor. Încântat. Rămăseserăm la castingul ideal. 


Acu m putea să profite ca să le împungă niţel pe 
mucoasele de la masa de alături. Începu să vorbească puţin 
mai tare. 

— Aici la Cannes, sau la orice alt festival, în fiecare an sunt 
descoperite actriţe, şi în fiecare an marile actriţe pierd câte 
un rol - pentru că industria consideră că au îmbătrânit, deşi 
de fapt ele sunt încă tinere şi pline de entuziasm. Dintre 
noile descoperiri („sper că m-aud fetele de alături”), numai 
câteva iau calea adevăratei celebrităţi. 

Chiar dacă ele câştigă puţin din filmele pe care le fac - toţi 
regizorii ştiu asta şi profită din plin - investesc în ceva ce nu 
merită absolut deloc. 

— Adică... 

— În propria frumuseţe. Devin celebre, încep să aibă tarife 
de prezentare la petreceri, sunt solicitate să apară în 
reclame, pentru a recomanda produse... Ajung să-i 
cunoască pe cei mai puternici bărbaţi şi pe cei mai doriţi 
actori din lume. Câştigă un sac de bani - fiindcă sunt tinere, 
frumoase, iar agenţii lor le încheie contracte peste 
contracte. 

De fapt se lasă în totalitate conduse de agenţii lor, care le 
hrănesc vanitatea în m o d constant. O astfel de starletă 
ajunge visul gospodinelor, al adolescentelor, al viitoarelor 
actriţe care n-au parale nici măcar să meargă până în 
oraşul vecin, dar care ovă d ca pe o prietenă, cineva care 
trăieşte ceea ce lor le-ar plăcea să experimenteze. Şi 
continuă să facă filme, câştigă un pic mai bine, dar nici pe 
departe suma pe care o „umflă” purtătorul ei de cuvânt; 
totul nu-i decât minciună, nici ziariştii nu cred o iotă, însă o 
publică oricum pentru că ştiu că publicului îi place ştirea 
senzaţională, nu vrea informaţie adevărată. 

— Păi care-i diferenţa? 

— Întreabă Igor, din ce în ce mai relaxat, dar fără a înceta 
să fie cu ochii în patru. 

— Să zicem că ai cumpărat un computer placat cu aur la o 
licitaţie din Dubai şi vrei să scriion ouă carte folosind 


minunea asta a tehnologiei. Imediat ce pu n e mâna pe 
informaţie, ziaristul te sună: „Ce ştie să facă computerul 
dumneavoastră placat cu aur?” Asta este o ştire. Adevărata 
informaţie, adică despre ceanu me ai de gând să scrii, nu 
are nici o importanţă. 

„Poate că şi Ewa primeşte ştiri în loc de informaţii”, 
gândeşte Igor. Nu-i trecuse prin cap niciodată acest fapt. 

— 'Te ascult, spune. 

— Timpul trece. Adică, trec vreo şapte-opt ani. Şi, deodată, 
dispar ofertele de roluri. Evenimentele şi banii din reclame 
sunt tot mai putini. Agentul se face că e tare ocupat - nu 
mairăspundecu aceeaşi solicitudine la telefoanele ei şi 
nici măcar nu se mai oboseşte să o sune înapoi. „Vedeta” se 
revoltă: cu m să se poarte aşa cu ea, marele sex-simbol, cea 
faimoasă datorită farmecului de neegalat? Mai întâi dă vina 
pe agent, se hotărăşte să-1 schimbe şi - spre surprinderea 
ei - îşi dă seama că acestuia nu-i pare rău deloc. 
Dimpotrivă, îi cere să semneze o declaraţie cum că totul 
decursese foarte bine cât timp au lucrat împreună, îi 
doreşte noroc şi gata cu colaborarea... 

Maureen se uită cu atenţie pe terasă în speranţa că va zări 
vreun exemplar care să corespundă descrierii făcute. 

Oameni încă celebri, dar care au dispărut complet de pe 
scenă şi care aşteptau cu disperare o altă ocazie. Tot se mai 
comportau ca nişte dive, încă mai afişau aerul distant 
dinainte, dar sufletul le era plin de amărăciune, pielea 
umflată cu botox şi brăzdată de cicatrice aproape 
insesizabile de la operaţiile estetice. Se găseau din plin 
persoane care apelaseră la botox şi la operaţii estetice, în 
schimb nici u n a dintre celebrităţile de acum zece ani nu se 
afla pe acolo. Poate că nici nu mai aveau bani să participe la 
un astfel de festival; în clipa aceea poate că erau invitaţi 
speciali la serbările din provincie sau poate că erau „cap de 
afiş” în promovarea unor noi mărci de ciocolată sau bere, 
arborând în continuare atitudinea de odinioară, deşi erau 
conştienţi că nu mai aveau de mult acelaşi statut. 


— Vorbeai despre două categorii de persoane. 

— Da. Al doilea grup de actriţe se confruntă exact cu 
aceeaşi problemă. Cu o singură diferenţă - iarăşi ridică 
puţin tonul, pentru că observă cum fetele de alături sunt 
vizibil interesate de ceea ce spunea cineva care se pare că 
era la curent cu secretele din branşă. Ele ştiu că 
frumuseţea e trecătoare. N u sunt văzute aşa de des în 
reclame sau pe coperte de reviste, pentru că sunt ocupate 
să-şi perfecţioneze arta. Continuă să studieze, să-şi facă 
relaţii care vor fi importante în viitor, legându-şi numele şi 
chipul de anumite produse - nu din poziţia de fotomodele, ci 
de asociate. Câştigă mai puţin, desigur. Dar câştigă pentru 
toată viaţa. 

Şi între timp apare cineva ca mine. Înarmată cu un 
scenariu bun, bani destui, şi cu oferta unui rol în filmul meu. 
Ele acceptă; au talent cu carul pentru a juca orice rol li se 

încredinţează, şi inteligenţă suficientă ca să îşi dea seama 
că, şi dacă filmul nu va fi un mare succes, cel puţin ele 
continuă să apară pe ecran, pot fi văzute lucrând la o vârstă 
matură, şi cine ştie, pot stârni interesul unui nou 
producător. 

Şi Igor se prinde că fetele de alături stau cu urechile 
ciulite. 

— Ar fi bine să ieşim să neplimbă m puţin - spune cu 
glas scăzut. Aici nu avem nici un pic de mtimitate. Ştiu eu 
un loc mai retras de un de am putea admira apusul de 
soare; e spectaculos. 

Era exact ce îşi dorea: o invitaţie la plimbare! Ca să vadă 
apusul de soare, deşi mai era mult pînă la asfinţit! 

Nu pare genul de bărbat vulgar care să înşire fraze 
precum „Hai până la mine în cameră pentru că trebuie să- 
mi schimb pantofii” şi „N-o să se întâmple nimic, promit”, 
pentru ca odată ajunşi sus să adauge „Am eu oamenii mei şi 
ştiu exact de cine ai nevoie” în timp ce încearcă s-o prindă 
ca să o sărute. 


Acum, la drept vorbind, n-ar deranja-o să fie sărutată de 
bărbatul acesta care pare încântător. Nu ştie absolut nimic 
despre el, dar are ceva seducător în felul lui elegant de a fi 
ce nu poate fi uşor uitat. 

Se ridică de la masă, şi el cere să-i fie trecut totul în contul 
camerei de la hotel. („Iată, stă la Martinez!”, îşi spune.) 
Odată ieşiţi în bulevardul Croisette, el îi propune s-o ia la 
stânga. 

— Nu e aşa de aglomerat pe aici. În plus, îmi închipui că 
priveliştea e mult mai frumoasă, fiindcă soarele va apune d 
u pă dealurile din zare. 

— Igor, cine eşti de fapt? 

— Bună întrebare. Aş vrea să ştiu şi eu. 

Încă o bilă albă. Nu bate câmpii spunându-i cât e de bogat, 
de inteligent, de înzestrat. Nu-şi doreşte decât să admire un 
apus împreună cu ea, şi îi e de ajuns. Merg tăcuţi până la 
capătul plajei, se întâlnesc cu tot felul de oameni 

— Cupluri trecute de prima tinereţe care parcă trăiau în 
altă lume, uitând cu totul de Festival; tineri în goană pe 
role, purtând haine mulate şi iPod-uri în urechi; vânzători 
ambulanți cu mărfurile pe un covoraş de ale cărui colţuri 
erau prinse nişte sfori - pentru ca la primul avertisment că 
în zonă se află vreun poliţist să poată să transforme 
„vitrina” în sacoşă. Trec şi pe lângă un loc ce pare 
restricţionat de politie, cine ştie pentru ce motiv, deşi la 
urma urmelor nu se află decât o băncuţă acolo. Observă că 
însoţitorul ei a întors capul de vreo trei ori, de parcă 
aştepta pe cineva din urmă. Probabil că zărise vreun 
cunoscut. 

Intră pe chei, de u n d e ambarcaţiunile acoperă parţial 
priveliştea spre plajă, şi în cele din urmă găsesc un loc 
retras. Se aşază pe o bancă confortabilă. Sunt doar ei doi - 
cine altcineva să vină într-un locu n de nu există nici o 
distracţie? Maureen se simte într-o dispoziţie de zile mari. 

— Ce privelişte! Ştii de ce Dumnezeu s-a odihnit în a 
şaptea zi? 


Igor n u pricepe întrebarea, dar ea continuă fără să ţină 
cont de acest lucru: 

— Pentru că în ziua a şaptea, înainte de a-şi termina 
treaba şi de a lăsa omenirii o lume perfectă, un grup de 
producători de la Hollywood a venit la El şi i-a spus: „Nu-ţi 
mai face griji cu restul, Doamne! Ne luăm noi sarcina să 
facem un apus de soare tehnicolor, efecte speciale pentru 
furtuni, lumini perfecte, echipament sonor, tot - pentru ca 
atunci când A d a m va asculta valurile să creadă că e chiar 
marea, cu adevărat!” 

Şi râde singură. Bărbatul de lângă ea ia un aer grav. 

— M-ai întrebat cine sunt - spune bărbatul. 

— Nu ştiu cine eşti, dar ştiu că iată, cunoşti foarte bine 
oraşul. Şi pot să adaug: a fost o binecuvântare că te-am 
mtâlnit. Într-o singură zi am trăit speranţa, disperarea, 
singurătatea şi plăcerea de a fi în compania cuiva. Şi nu 
sunt puţine emoţii, te asigur! 

EI scoate ceva din buzunar-pareun tub din lemn de 
mai puţin de cincisprezece centimetri. 

— Lumea e periculoasă, adaugă el. Indiferentun de te 
afli, întotdeauna există riscul să fii abordat de persoane 
care nu au nici cel mai mic scrupul în a agresa, a distruge, a 
omori. Şi nimeni, absolut nimeni n u învaţă odată să se 
apere. Toţi suntem la mâna celor mai puternici decât noi. 

— Ai dreptate. De aceea îmi închipui că având acest tub 
din lemn nu-i laşi p e alţii să-ţi facă vreun râu. 

El răsuceşte partea superioară a obiectului. Cu fineţea 
unui maestru care-şi îmbunătăţeşte mereu tehnica, scoate 
căpăcelul: de fapt nu este chiar un căpăcel, mai degrabă 
este ceva ascuţit, asemănător unui cui lung. Razele soarelui 
strălucesc pe lama metalică. 

— Într-un aeroport nu te-ar lăsa să intri cu aşa ceva în 
valiză, spune ea râzând. 

— Sigur că nu. 

Maureen realizează că se află în faţa un ui bărbat 
curtenitor, frumos, fără îndoială bogat, dar în acelaşi timp 


capabil să-i ofere protecţie. Chiar dacă habar nu are despre 
statisticile crimelor din oraş, nu strică să te gândeşti mereu 
la toate. Pentru asta sunt făcuţi bărbaţii: ca să se gândească 
la tot. 

— Bineînţeles că, pentru a putea să-l foloseşti, trebuie să 
ştii exactu n de să loveşti. Chiar dacă e din oţel, e prea 
subţire şi prea mic pentru a provoca daune majore. Cine 
n-are precizie nu are nici rezultate. 

Ridică lama cu vârf şi o apropie de urechea femeii. 

Prima ei reacţie a fost de frică, înlocuită repede de 
excitare. 

— Aici ar fi un loc ideal, de pildă. Un pic mai sus, oasele 
craniului ar proteja împotriva oricărei lovituri. Un pic mai 
jos, e vena gâtului, care, odată lezată, persoana ar putea 
muri, dar înainte ar avea timp să reacționeze. 

Dacă ar fi înarmată, ar putea trage, pentru că eu m-aş afla 
foarte aproape de ea. 

Lama coboară uşor pe trupul ei. Trece peste sân, şi 
Maureen înţelege: îşi doreşte s-o impresioneze şi s-o excite 
în acelaşi timp. 

— Nu m-am gândit că cineva care lucrează în 
telecomunicaţii ştie atâtea despre chestiile astea. Dar, dup 
ă ce-mi spui, e destul de complicat să omori cu asta. 

Era un fel de a spune: „Mă interesează ce-mi povesteşti. 
Tu mă interesezi. Dar, te rog, ia-mă demîină şihaisăad 
mirăm apusul soarelui.” 

Lama alunecă pe sân, dar nu se opreşte. Suficient ca s-o 
excite. În sfârşit, se opreşte puţin sub braţ. 

— Aici este inima ta. În dreptul ei sunt coastele, ce-i 
conferă o protecţie naturală. Într-o luptă corp la corp, ar fi 
imposibil să-i fac cuiva vreun rău cu o armă aşa de mică. 
S-ar lovi cu siguranţă de coaste şi, chiar dacă ar pătrunde 
în corp, sângerarea n-ar fi de ajuns de abundentă ca să 
scadă forţa inamicului. Poate nici n-ar simţi lovitura. Dar în 
locul ăsta, aici, e mortală. 


Ce făcea ea acolo, în pustietatea aia, cu un străin care 
bătea câmpii despre lucruri atât de macabre? Şi chiar în 
clipa aceea simţi un fel de şoc electric care o paraliza - 
mâna înfipsese pironul în trupul ei. Se sufocă, voia să 
respire, dar îşi pierdu curând cunoştinţa. 

Igor o îmbrăţişează - exact cu m făcuse şi cu prima 
victimă. Dar de data asta îi potriveşte corpul în aşa fel încât 
să rămână aşezată. Îşi trage apoi o pereche de mănuşi şi îi 
fixează capul, sprijinit într-o parte, pe piept. 

Dacă cineva s-ar fi aventurat până în colţul acela uitat de 
plajă, nu ar fi văzut decât o femeie ce poate aţipise - obosită 
să tot alerge după producători şi distribuitori la Festivalul 
de Film. 

Băiatul din spatele magaziei celei vechi, de un de 
urmărea în secret îmbrăţişările pătimaşe ale cuplurilor, 200 
provocându-şi plăcere, telefonează acum ca scos din minţi 
la poliţie. Văzuse tot. La început a crezut că era o joacă, dar 
bărbatul chiar a înfipt stiletul în femeie! Trebuia să aştepte 
să vină poliţiştii înainte de a ieşi din ascunzătoare; nebunul 
acela putea să se întoarcă şi atunci ar fi fost pierdut. 

Igor aruncă lama în mare şi o ia spre hotel. De data asta 
chiar victima îşi căutase moartea. Stătea singur pe terasa 
hotelului, se gândea ce să facă, cufundat în amintirile lui, 
când a apărut. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că o să accepte 
să meargă cu un necunoscut până în colţul acela pustiu - 
dar ea l-a urmat fără să ezite. A avut o mie de ocazii să fugă 
când a început să-i arate toate punctele în care un obiect 
mic poate să provoace o rană mortală - dar ea nu a schiţat 
nici un gest. 

O maşină a poliţiei trece pe lângă zona restricţionată. 

O urmăreşte cu privirea şi spre surprinderea lui intră 
chiar pe cheiul pustiu, acolo u n d e aproape nimeni nu se 
aventurează să ajungă în timpul Festivalului. După-amiaza 
era un loc la fel de pustiu ca şi dimineaţa, deşi oferea cea 
mai frumoasă privelişte la asfinţit. 


Câteva minute mai târziu trece şi o ambulanţă cu sirena 
asurzitoare şi luminile aprinse. Se duce în aceeaşi direcţie. 

Îşi continuă drumul, sigur de un lucru: cineva văzuse 
crima. Cum o să-l descrie oare? Un bărbat grizonat, 
îmbrăcat în blugi, cămaşă albă şi haină neagră. Posibilul 
martor o să-i ajute pe poliţişti să-i facă un portret robot, 
operaţie care nu numai că va dura ceva timp, dar îi va face 
să tragă concluzia că existau zeci, poate mii de persoane 
care să corespundă descrierii. 

De când încercase să se predea poliţistului şi fusese trimis 
înapoi la hotel era sigur că nimeni nu va mai fi în stare să-i 
întrerupă misiunea. Dar îndoiala îl măcina: oare Ewa era 
vrednică de sacrificiile pe care el le oferea universului? 
Odată ajuns în oraş îndoiala îl părăsise: cu 201 siguranţă, 
ea merita din plin. Insă acum altceva îi pătrunse adânc în 
suflet: spiritul micii vânzătoare ambulante, cea cu 
sprâncene groase şi zâmbet inocent. 

„Suntem cu toţii parte din scânteia divină”, pare să spună. 
„Toţi îndeplinim un scop prin crearea noastră, ce se 
numeşte Dragoste. Dar aceasta nu trebuie să fie 
concentrată numai asupra unei persoane - este răspândită 
în toată lumea şi aşteaptă să fie descoperită. Luptă să 
găseşti dragostea asta. Ce a fost nu se va mai întoarce. Ce 
va veni aşteaptă să fie descoperit”. 

Igor nu este de acord cu această idee; nu descoperim că 
un plan e greşit până când nu suportăm toate consecinţele. 
Sau până când Dumnezeu Cel Milostiv nu ne îndreaptă 
în altă direcţie. 

Se uită la ceas: mai are douăsprezece ore de stat la 
Cannes, timp suficient până să se suie în avion cu femeia pe 
care o iubeşte ca să se întoarcă... 

Unde? La munca lui de la Moscova, dupăceatrecut prin 
ce-a trecut, a suferit, s-a gândit la atâtea, a făcut planuri 
peste planuri? Sau mai bine să renască prin toate victimele 
lui, să aleagă libertatea absolută, să descopere în sinea sa o 


altă persoană şi din clipa aceea să facă exact lucrurile pe 
care a visat să le împlinească cu Ewa? 

4: 34PM. 

] asmine priveşte marea şi fumează. Nu se gândeşte la 
nimic. În clipa asta simte o strânsă legătură cu 
nemărginirea, de parcă n-ar fi ea cea care stă acolo, ci 
altcineva, mai puternic, în stare de lucruri extraordinare. 

Îşi aduce aminte de o veche poveste pe care o citise 
cândva. 

Nasrudin se înfăţişă la curtea suveranului cu un turban 
superb, cerând bani de pomană. 

„Vii să-mi ceri bani, dar ai pe cap o podoabă foarte 
scumpă. 

Cât a costat minunea asta?” îl întrebă suveranul. 

„Am primit-o de la cineva foarte bogat. Iar preţul lui, din 
câte am înţeles, este de vreo cinci sute de monede de aur”, 
răspunse înțeleptul sufit. 

Ministrul sultanului şopti: „Minte. Nici un turban nu poate 
costa atâta.” 

Nasrudin insistă: „N-am venit aici numai ca să cer de 
pomană, am venit şi ca să negociez. Ştiu că în toată lumea 
asta numai un adevărat suveran care ar putea să-l cumpere 
cu şase sute de monede, pentru ca eu să pot da câştigul 
celor săraci.” 

Sultanul, măgulit, plăti ce-i ceru Nasrudin. La ieşire, 
înțeleptul îi spuse ministrului: „Domnia ta cunoaşte poate 
foarte bine valoarea unui turban, dar numai eu ştiu până 
unde poate să-l ducă vanitatea pe om.” 

Asta este lumea din jurul ei. Nu are nimic împotriva 
profesiei ei, nu judecă oamenii d up ă dorinţele lor, dar ştie 
ce este cu adevărat important în viaţă. Şi îşi doreşte să 
rămână cu picioarele pe pământ, cu toate că ispitele se 
ivesc la fiecare cotitură. 

Cineva deschide uşa şi anunţă că mai sunt doar 30 de 
minute pînă la prezentare. Partea cea mai grea a zilei, 
clipele lungi de plictiseală care precedă momentul paradei, 


este pe cale să se sfârşească. Fetele lasă iPodurile şi 
celularele deoparte, make-up artiştii au grijă de ultimele 
detalii, hair styliştii aranjează buclele aflate în dezordine. 

Jasmine se aşază în faţa oglinzii din cabină şi îi lăsă pe 
profesionişti să-şi facă treaba. 

— Să nu fii emoţionatăn umaipentrucăeştila 
Cannes - îi spune make-up artista. 

— Nu sunt emoţionată. 

De ce trebuia să fie? Dimpotrivă, de câte ori călca pe 
pasarelă simţea un fel de extaz, faimoasa injecție cu 
adrenalină direct în venă. Make-up artista are chef de 
taclale, povesteşte despre celebrităţile cărora le mascase 
ridurile, îi recomandă o cremă nouă, i se plânge că e 
obosită de toate astea, o întreabă dacă are vreo invitaţie în 
plus la petrecerea de dup ă. Jasmine ascultă totul cu 
infinită răbdare, cu gândul la ziua în care se hotărâse să 
accepte propunerea celor doi fotografi ce o întâlniseră în 
Anvers. 

Fusese un pic cam greu la început, dar totul se aranjase p 
înălaurmă. 

Aşa va să fie şi azi. Aşa fusese şi atunci, când împreună cu 
mama ei- care, dorindu-şi din tot sufletul să-şiva dă fata 
refăcută după depresie, fusese de acord cu hotărârea ei şi 
s-o însoţească - fata a sunat la uşa fotografului care o oprise 
pe stradă. I s-a deschis şi din prag a văzut o încăpere cu o 
masă transparentă acoperită de negative, apoi o altă masă 
cu un computer şi un fel de planşetă de arhitect plină de 
hârtii. Fotograful era cu o femeie de vreo 40 de ani, care o 
privi din cap până-n picioare şi zâmbi. 

S-a prezentat ca fiind coordonatoare de evenimente, şi toţi 
patru au luat loc. 

— Sunt sigură că fiica dumneavoastră va avea un viitor 
strălucit ca fotomodel - spuse femeia. 

— Eu am venit numai ca s-o însoțesc - răspunse mama. 

Dacă aveţi ceva să-i spuneţi, spuneţi-i ei direct. 


Femeii i-au trebuit câteva secunde ca să-şi revină. Aluat o 
fişă şi a început să-şi noteze detalii şi măsurători, în timp ce 
comenta: 

— Desigur că numele de Cristina nu e bun. E prea comun. 
Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să-l schimbăm. 

„Cristina nu eraunnumebundinaltă pricină”, Jasmine 
îşi aminti. Pentru că aparţinea unei fete care încetase să 
existe din ziua în care fusese martora u n u i asasinat şi 
negase ceea ce ochii ei refuzau să uite acum. Când s-a 
hotărât să schimbe tot, s-a gândit la numele cu care o 
strigau mereu când era mică. Aşa că avea răspunsul 
pregătit: 

— Numele m e u de scenă va fi Jasmine Tiger, o combinaţie 
de farmec şi pericol. 

Femeii pă ru că-i place. 

— Cariera de fotomodel nu e uşoară,iardumneataai 
noroc că ai fost aleasă să faci primul pas. Sigur, sunt multe 
de făcut, dar pentru asta sunte m noiaici, ca să te ajutăm 
să ajungi acolo u n d e doreşti. O să-ţi facem poze şi o să le 
trimitem la agenţiile specializate. O să ai nevoie şi de un 
composite. 

O aşteptă pe Cristina să întrebe: „Ce e un composite?”, 
dar fata n-a pu s nici o întrebare. Încă o dată, femeia îşi 
reveni rapid. 

— Composite, cu m îmi închipui că ştii deja, este o fişă de 
prezentare, având pe o parte fotografia ta cea maibună şi 
măsurile tale, iar pe verso alte poze în diferite ipostaze; de 
exemplu în costum de baie, îmbrăcată în uniformă de 
şcoală, eventual u n prim-plan al feţei, sau o fotografie în 
care vei apărea cu ceva mai mult machiaj, în caz că vor dori 
pe cineva mai în vârstă. Sânii tăi... 

Altmomentde tăcere. 

—... sânii tăi poate că sunt un pic peste măsurile obişnuite 
ale unui model. 

Se întoarse spre fotograf: 

— O să fie nevoie să mascăm asta. Notează-ţi. 


Fotograful îşi notă. Cristina - acum devenită la repezeală 
Jasmine Tiger - se gândea: „Dar când mă vor chema, vor 
descoperi imediat că am sâni mai mari decât îşi închipuiau!” 

Femeia luă o servietă de piele foarte frumoasă şi scoase 
din ea o listă. 

— O să fie nevoie săchemă m make-up artistul şi hair 
stylistul. Nu ai nici un fel de experienţă pe pasarelă, nu-i 
aşa? 

— Niciuna. 

— Ei bine, acolo nu se merge ca pe stradă. Dacă faci asta, 
te vei împiedica pentru că te grăbeşti sau din cauza 
tocurilor înalte. Paşii trebuie puşi u n u l în faţa celuilalt, cu 
m face o pisică. Să nu zâmbeşti niciodată. Şi, mai ales, cea 
mai importantă e poziţia corpului. 

Bifă de trei ori pe marginea listei. 

— Va fi nevoie să închiriezi nişte haine. 

Bifă din nou. 

— Cred că pentru momentastaetot. 

Duse mâna din nou la servieta elegantă şi scoase un 
calculator. Se uită pe listă, tastă nişte cifre şi le adună. 

Nimeni din încăpere nu îndrăznea să scoată vreun cuvânt. 

— In jur de vreodouă mii de euro,cred. N-osăpunem 
la socoteală fotografiile pentru că Yasser - se întoarse spre 
fotograf - e groaznic de scump, dar o face pe degeaba dacă 
îi dai voie să folosească materialul obţinut. Putem chema 
make-up artistul şi hair stylistul mâme-dimineaţă, iar eu o 
să iau legătura cu câteva persoane influente din domeniu, 
să văd dacă găsesc vreun loc liber. Cu siguranţă o să 
găsesc. Tot aşa cum sunt de sigură că, dacă investeşti în 
propria persoană, îţi creezi noi oportunităţi pentru viitor şi 
în scurt timp această cheltuială o să fie acoperită. 

— Vreţi să spuneţi că trebuie să plătesc? 

Din nou „coordonatoarea de evenimente” păru 
debusolată. În general, fetele care veneau aici erau 
înnebunite să-şi împlinească visul întregii generaţii, să 


devină femeile cele mai dorite din lume, şi nu puneau 
niciodată întrebări nedelicate. 

— Ascultă, dragă Cristina... 

— Jasmine. Odată ce am trecut pragul acela, am devenit 
Jasmine. 

Sună un telefon. Fotograful îl scoase din buzunar şi se 
îndreptă spre fundul încăperii, până atunci aflat în 
întuneric. Când a tras o perdea, Jasmine a putut vedea un 
perete acoperit cu o pânză neagră, trepieduri cu aparate 
de fotografiat, cutii cu lumini ce pâlpâiau şi mai multe 
reflectoare suspendate. 

— Ascultă, dragă Jasmine, în lume există mii şi milioane de 
persoane care şi-ar dori să fie în locul tău. Ai fost aleasă de 
unul dintre cei mai importanţi fotografi din Anvers, cei mai 
buni profesionişti te vor ajuta, iar eu personal mă voi ocupa 
de cariera ta. Dar, ca în oricare alt lucru din viaţă, trebuie 
să crezi că vei reuşi şi, ca să se întâmple aşa cum ţi-ai 
propus, trebuie să investeşti. 

Ştiu că eşti îndeajuns de frumoasă ca să ai mult succes, 
dar nu este de ajuns în lumea asta cu atâta concurenţă. 

Trebuie să fii cea mai bună, şi asta costă bani, cel puţin la 
început. 

— Dar, dacădumneavoastrăcredeţică am calităţile 
astea, de ce nu investiţi în mine? 

— O să fac asta ceva mai încolo. Pentru moment, trebuie să 
vedem cât de mult te implici. Vreau să fiu sigură că vrei cu 
adevărat să ajungi o profesionistă, nu eşti doar o altă tânără 
superîncântată de oportunitatea de a călători, de a 
cunoaşte lume şi de a-şi găsi un bărbat bogat. 

Tonul femeii devenise sever. Fotograful reveni din studio. 

— E make-up artistul la telefon. Vrea să ştie la ce oră să 
vină mâine-dimineaţă. 

— Dacă trebuie neapărat, o să reuşesc să fac rost de 
bani..., îngăimă mama. 

Dar Jasmine se ridicase deja şi se îndrepta direct spre uşă, 
fără a da mâna cu cei doi. 


— Mulţumesc. Nu am aceşti bani. Şi, chiar dacă i-aş avea, 
i-aş folosi la altceva. 

— Dar e viitorul tău! 

— Tocmai de aia. E viitorul meu, nu al dumneavoastră. 

Jasmine ieşise de acolo plângând. Fusese mai întâi la un 
magazin de lux unde, pe lângă faptul că cei de acolo 
fuseseră nepoliticoşi cu ea, insinuaseră că minţea spunând 
că-l cunoaşte pe patron. Acum îşi imaginase că va începe o 
viaţă nouă, îşi descoperiseunnu m e perfect, dar îi 
trebuiau două mii de euro ca să facă primul pas! 

Mama şi fiica mergeau spre casă fără să schimbe o 
vorbă. Telefonul sună de mai multe ori; ea privean umăr 
ul şi-l băga la loc în buzunar. 

— De ce nu răspunzi? Nu mai avem o altă întâlnire în 
după-amiaza asta? 

— Păi asta e problema. Nu avem două mii de euro. 

Mama o luă dedupă umeri. Ştia cât de fragilă era, 
trebuia să facă ceva. 

— Ba da, avem. Muncesc zi de zi, de când a murit taică-tu, 
şi am pus deoparte două mii de euro. Avem chiar mai mult, 
dacă trebuie. La fascine se câştigă bine, pentru că nimănui 
nu-i place să lucreze în mizerie pentru alţii. 

Şi acum e vorba despre viitorul tău. Nu ne întoarcem 
acasă. 

Telefonul a mai sunat o dată. Jasmine redevenise Cristina 
şi o ascultăpemamă. De la capătul firului femeia cu care 
urma să se întâlnească i-a explicat că din cauza altui 
angajament va întârzia două ore şi îşi cerea scuze. 

— Nu e nici o problemă - răspunse Cristina. Dar ca să nu 
vă pierdeţi timpul, aş vrea să ştiu cât o să mă coste. 

— Cât o să coste? 

— Da. Tocmai am fost la o altă mtâlnire şi mi-au cerut două 
mii de euro pentru fotografii, machiaj... 

Femeia de la capătul firului râse. 

— Nu costă nimic. Cunosc trucul, vorbim despre asta când 
vii aici. 


Studioul era asemănător, dar discuţia diferită. Fotografa 
voia să ştie de ce părea mai tristă decât la prima întâlnire - 
cu siguranţă şi-o amintea perfect. Cristina îi povesti ce se 
întâmplase în dimineaţa aceea; femeia îi explică că era o 
practică destul de obişnuită, deşi acum autorităţile încercau 
sălepună beţe-n roate. Chiar în clipa aceea, în multe 
locuri din lume, fete mai mult sau mai puţin frumoase erau 
invitate să-şi arate „potenţialul” frumuseţii lor, plătind 
scump pentru aşa ceva. Sub pretextul căutării de noi 
talente agenţiile le promiteau că vor închiria camere 
scumpe la hoteluri de lux, pe care le vor umple cu 
echipament foto, că vor avea cel puţin o prezentare pe an 
sau „banii înapoi”, le luau o avere ca să le facă fotografii, 
chemau profesionişti faliţi ca să facă pe make-up artiştii sau 
hair styliştii, sugerau să urmeze anumite şcoli de modele şi, 
de multe ori, dispăreau fără urmă. Cristina avusese norocul 
să se ducă la un studio adevărat, dar fusese îndeajuns de 
inteligentă ca să refuze oferta. 

— Ei fac apel la vanitatea omenească, şi nu e nimic greşit 
în asta - atâta timp cât persoana respectivă ştie în ce se 
bagă, desigur. Nu se întâmplăn umaiînmodă,ci şi în 
multe alte domenii: scriitori care-şi plătesc tipărirea 
propriilor opere, pictori care-şi sponsorizează expoziţiile, 
regizori care ră m în datori vânduți în disputa unui loc sub 
soare alături de marile studiouri, fete de vârsta ta care lasă 
tot şi se du c chelneriţe în mari oraşe cu speranţa că într-o 
zi un producător o să le descopere talentul şi o să le lanseze 
în lumea stelelor de cinema. 

N u, nu avea de gând să facă poze acum. Trebuia s-o 
cunoască mai bine, pentru că a apăsa pe butonul aparatului 
de fotografiat era ultima etapă dintr-un lung proces care 
începe prin a dezvălui sufletul celui care pozează. 

— Trebuie să-ţi alegiunnume. 

— Jasmine Tiger. 

Da, îi revenise pofta de viaţă. 


Fotografa a invitat-o pentru un weekend la casa ei de 
vacanţă de pe plajă, un deva în apropierea graniţei cu 
Olanda. Acolo au petrecut mai mult de opt ore pe zi 
experimentând tot felul d e poziţii în faţa aparatului d e 
fotografiat. 

Fotografa ţinea ca Jasmine să fie capabilă să exprime 
emoţiile pe care i le trezeau nişte cuvinte precum: „foc”, 
„seducţie” sau „apă”. Trebuia să încerce să-şi dezvăluie cele 
două feţe ale sufletului: ceabună şicea rea. Trebuia să 
privească înainte, într-o parte, în jos, sau spre un punct 
nedefinit. Să-şi închipuie pescăruşi şi demoni. Să-şi 
imagineze că e atacată deungru p de bărbaţi mai în 
vârstă, că e părăsită într-o toaletă de bar, după ce fusese 
agresată de unul sau mai mulţi dintre ei; trebuia să simtă că 
e în acelaşi timp păcătoasă şi sfântă, perversă şi inocentă. 

Câteva fotografii au fost făcute afară, dar, deşi părea că 
trupul îi îngheţase de tot, reacţiona la fiecare stimul, se 
supunea fiecărei propuneri. Au folosit şi un mic studio 
improvizat într-una din camere astfel încât fotografa să 
poată jongla cu diferitele bucăţi muzicale şi lumini. Jasmine 
urma să se machieze singură în timp ce fotografa i-ar fi 
aranjat părul. 

— Arăt bine? De ce vă pierdeţi timpul cu mine? Întrebă 
Jasmine o dată. 

— Vorbim mai încolo. Şi asta era tot ce putea scoate de la 
ea. 

Femeia îşi petrecea nopţile privind la ce fotografiase în 
ziua precedentă, reflectând, luând notițe. Nu spunea 
niciodată dacă era mulţumită sau decepţionată de 
rezultate. 

De-abia luni dimineaţă, Jasmine (pentru care Cristina nu 
mai exista de mult) a primit un răspuns. Erau în gara din 
Bruxelles şi aşteptau trenul pentru Anvers, când fotografa a 
spus pe neaşteptate: 

— Eşti cel mai b u n model cu care am lucrat până acum. 

— E o glumă? 


Femeia o privi surprinsă. 

— N u, nu glumesc deloc. Chiar eşti cea maib ună. 

Lucrez în domeniul ăsta de douăzeci de ani, am fotografiat 
infinit de multe persoane, am lucrat cu modele profesioniste 
şi cu actriţe. Persoane cu experienţă; dar niciuna, absolut 
niciuna nu avea capacitatea ta de a exprima sentimente. 
Ştii cum se cheamă asta? Talent. În alte profesii, e uşor de 
măsurat: manageri care preiau o întreprindere aproape 
falită şi o fac prosperă; sportivi care depăşesc recorduri; 
artişti care sunt capabili să supravieţuiască cel puţin două 
generaţii prin opera lor. Dar pentru un model, cum pot eu 
să spun şi să garantez că eaşa? Numaipentru că sunt 
profesionistă. Ai reuşit să-ţi dezvălui îngerii şi demonii în 
faţa lentilei aparatului, şi asta n u e uşor. N u vorbesc de 
tinerii cărora le place să se îmbrace în vampiri şi să 
frecventeze petrecerile gotice. Nu vorbesc de puştoaicele 
care îşi iau un aer inocent şi încearcă să trezească pedofilia 
ascunsă a bărbaţilor. Vorbesc despre demoni adevăraţi şi 
îngeri adevăraţi. 

Gara era plină de oameni ce umblau grăbiţi. Jasmine se 
uită la orarul trenurilor şi propuse să iasă afară - u” ardea 
buza să fumeze o ţigară şi acolo era interzis. Se gândea 
dacă săspună sau nu ce avea pe suflet. 

— Poate că am talent, dar, dacă e aşa, am reuşit s-o 
demonstrez dintr-un singur motiv. Ştiţi, zilele astea 
petrecute împreună, n-aţi vorbit deloc de viaţa 
dumneavoastră şi n-aţi întrebat nimic nici despre a mea. 
Vreţi să vă ajut cu bagajul? Fotografia trebuie să fie 
meserie bărbătească: totdeauna e mult echipament de 
transportat. 

Femeia râse. 

— N-am nimic special să-ţi spun, cu excepţia faptului că-mi 
ador munca. Am 38 de ani, sunt divorțată, fără copii, dar 
până acum am reuşit să-mi fac o serie de relaţii care-mi 
permit să trăiesc confortabil, dar fără să mă scald în lux. Aş 
vrea totuşi să adaug ceva la tot ce-am spus: în caz că totul 


iese bine, tu niciodată, NICIODATĂ să nu te porţi ca o 
persoană care depinde de profesia asta ca să 
supravieţuiască, chiar dacă ar fi aşa. 

Dacă nu-mi urmezi sfatul, vei fi o jucărie în mâinile 
sistemului. Bineînţeles că îţi voi folosi fotografiile şi voi 
câştiga bani cu ele. Dar de acum încolo te sfătuiesc să-ţi 
angajezi o agentă profesionistă. 

Jasmine îşi aprinsese între timp o altă ţigară. Trebuia să 
aleagă: acum ori niciodată. 

— Ştii de ce am reuşit să-mi arăt talentul? Dintr-un motiv 
pe care niciodată nu mi l-am închipuit posibil: m-am 
îndrăgostit de o femeie. Pe care aş dori s-o am lângă mine, 
călăuzindu-mi paşii în viaţă. O femeie care, cu delicateţe şi 
exigenţă, a reuşitsăpătrundă în sufletulmeu şisă 
scoată la iveală tot ce era mai b u n şi mai rău în mine. 

N-a făcut asta prin intermediul cursurilor de meditaţie 
mterminabile sau cu ajutorul tehnicilor de psihanaliză - 
cum şi-ar fi doritma m a. A folosit... 

Făcuopauză.îiera frică, dar trebuia să continue: nu 
mai avea nimic de pierdut. 

— A folosit un aparat foto. 

Timpul se oprise în gara aceea. Oamenii nu mai umblau 
grăbiţi, zgomotele încetaseră, nici vântul nu mai sufla, 
fumul ţigării rămase suspendat în aer, toate luminile se 
stinseră - cu excepţia celordouă perechi de ochi care 
străluceau puternic, pierduţi unii în alţii. 

— Gata - spune make-up artista. 

Jasmine se ridică şi se uită la partenera ei care se mişcă 
fără încetare prin cabina improvizată. Probabil că e 
nervoasă, la urm a urmelor e prima eiparadăla Cannes 
şi dacă iese bine poate obţine un contract mare cu guvernul 
belgian. 

Ar vrea să se ducă la ea şi s-o calmeze. Să-ispunăcă 
totul avea să fie bine cum fusese şip în ă atunci. Dar 
probabil că pe lângă răspuns ar primi şi replica deja bine 
cunoscută: „N u ai decât 19 ani, ce ştii tu despre viaţă?” 


Poate căi-arrăspunde: „Ştiucă eşti capabilă să faci o 
mulţime de lucruri, la fel cum şi tu ştii de ce sunt eu în 
stare. Ştiu că relaţia înfiripată între noi în ziua în care, 
acum trei ani, pe u n peron mi-ai mângâiat faţa ne-a 
schimbat viaţa. Eramamîndouă speriate, îţi aminteşti? 
Dar a m supravieţuit propriei noastre frici. Datorită acestei 
apropieri am ajuns aici, iar tu, pe lângă faptul că eşti o 
fotografă excelentă, ai ajuns să te ocupi de ceea ce 
întotdeauna ai visat să faci: să desenezi şi să croieşti haine.” 

Dar ştie că vorbele astea n-ar fi bine-venite: când îi ceri 
cuiva să se calmeze nu faci decât să-l enervezi şi mai tare. 

Se duce la fereastră şi-şi mai aprinde o ţigară. Fumează 
mult, dar ce să facă? E prima ei defilare importantă în 
Franţa. 

4:43PM. 

O tânără într-un taior negru şi bluză albă deschide uşa. O 
întreabă cum se numeşte, o caută pe listă şi-i spune că ar 
trebui să mai aştepte puţin: apartamentul este ocupat. Doi 
bărbaţi şi o femeie care pare mai tânără ca ea sunt în 
aceeaşi situaţie. 

Toţi stau la rând în tăcere. Cât o să dureze? Şi, de fapt, ce 
caut eu aici? Se întreabă Gabriela, găsind răspuns în cele 
din urmă la fiecare. 

Primul îi aminteşte că trebuie să meargă mai departe. 

Gabriela cea optimistă, persoana care s-a înarmat cu 
destulă perseverenţă să intre în selectul grup al stelelor de 
cinema şi care acum trebuia să se gândească la marele 
debut, la invitaţii, la călătoriile în avioane private, la 
reclamele răspândite în marile capitale, la fotografii 
nemişcaţi din faţa casei ei, interesaţi de cum se îmbracă, de 
undecumpără haine, de numele tipului blond bine 
făcut cu care a fost văzută în vreun club la modă. Iar apoi 
va avea parte de o întoarcere victorioasă în oraşul unde s-a 
născut, de privirile invidioase ale prietenilor uimiţi de 
succesul ei şi de proiecte caritabile pe care să le sprijine. 


Al doilea îi aminteşte că Gabriela cea optimistă, persoana 
care s-a înarmat cu destulă perseverenţă să intre în selectul 
grup al stelelor de cinema, se află în acel moment pe 
muchie de cuţit, deun dee uşor să aluneci într-o parte sau 
alta şi să te prăbuşeşti în prăpastie. Pentru că Hamid 
Hussein nici măcar nu ştie de existenţa ei; nimeni n-o 
văzuse machiată şi aranjată pentru o petrecere, poate că 
rochia nu-i vine, poate că trebuie modificată şi asta o va 
întârzia la întâlnirea de la Martinez. Are deja 25 de ani şi, 
cine ştie, poate că în clipa aceea o altă candidată este 
intervievată pe acel iaht, poate că s-au răzgândit, sau poate 
intenționau să vorbească cu două, trei pretendente şi să va 
d ă care dintre ele s-ar fi remarcat din grup. Toate trei 
puteau fi invitate la petrecere fără ca niciuna să ştie de 
existenţa celorlalte. 

Paranoia. 

N u, nu este paranoică, încearcă doar să fie cu picioarele 
pe pământ. In plus, deşi Gibson şi domn u lCelebritate nu 
acceptă decât proiecte importante, nu au nici o garanţie de 
succes. Şi, dacă totul merge prost, vina ar fi numai a ei. 
Fantoma Pălărierului N e b u n din Alice în Ţara Minunilor 
este cu ea, acolo. Poate că nici nu are talentul pe care şi-l 
închipuia, ci este doar o persoană care a muncit mult. Nu 
fusese binecuvântată cu norocul altora - pînă atunci nu 
avusese parte de vreun eveniment important în viaţa ei, 
chiar dacă luptase zi şi noapte, noapte şi zi. 

De când ajunsese la Cannes nu stătuse o clipă: îşi 
împărţise book-urile - care o costaseră oavere -laogrăm 
a dă de companii de casting şi, din atâtea, doaru nai 
răspunsese. Dacă ar fi fost cu adevărat specială, acum ar fi 
fost ea cea care ar fi fost copleşită de oferte de roluri. Visa 
să ajungă mult prea sus, şi în curând avea să simtă gustul 
înfrângerii pentru că se apropiase atât de mult, aproape că 
îşi înmuiase degetele în oceanul faimei... însă, fără sorţi de 
izbândă. 


„Atrag energii negative. Le simt în jurul meu. Trebuie să 
mă controlez”. 

N u poate face câteva exerciţii d e yoga acum, în faţa 
tinerei cu taior negru şi a celor trei persoane care aşteaptă 
în tăcere. Trebuie să îndepărteze gândurile negative, dar 
de unde apăruseră oare? Dacă ar fi să dea ascultare celor 
citite până acum - şi citise mult despre subiect într-o 
perioadă în care credea că nu-i ieşea nimic din cauza 
invidiei 215 altora - este posibil ca o altă actriţă care fusese 
respinsă să-şi concentreze în acel moment toată energia ca 
să reprimească rolul. Da, simţea asta, ERA ADEVĂRAT! 
Singura soluţie este să-şi lase mintea să iasă din tunelul 
acela şi să plece în căutarea Eului Superior, care e conectat 
la toate forţele Universului. 

Respiră adânc, zâmbegşte, şi-şi spune: „Acum răspândesc 
energia dragostei în jurul meu; ea e mai puternică decât 
forţele umbrelor; Dumnezeu care sălăşluieşte în mine îl 
salută pe Dumnezeu care sălăşluieşte în toate fiinţele 
planetei, chiar şi în acelea care...” 

Se aude un hohot de râs. Uşa apartamentului se deschide 
şi iese un grup de tineri, băieţi şi fete, zâmbitori şi veseli, 
însoţiţi de două celebrităţi feminine, îndreptându-se direct 
spre ascensor. Cei doi bărbaţi şi femeia intră, iau cu ei cele 
câteva zeci de sacoşe lăsate lângă uşă şi se alătură grupului 
care îi aştepta la lift. Pesemne că sunt asistenţi, şoferi, 
secretare. 

— E rândul dumneavoastră, îi spune tânăra în taior. 

„Meditaţia nu dă greş niciodată”, gândeşte Gabriela. 

Zâmbi plină de încredere spre recepţioneră, însă 
interiorul apartamentului o face să-şi piardă răsuflarea. 
Părea o peşteră cu comori: cuiere pline cu haine, ochelari 
de toate formele, genţi de diferite modele, bijuterii, 
cosmetice, ceasuri, pantofi, ciorapi de damă, aparate 
electronice. 

Odoamnă blondă, cu o listă în mână şi un celular 
atârnat de gât, o întâmpină. Îi verifică numele şi-i cere s-o 


urmeze. 

— Nu prea avem timp de pierdut. Mergem direct la ce ne 
interesează. 

Merg spre o cameră u n d e Gabriela vede alte şi alte 
comori - luxoase şi strălucitoare lucruri pe care le admirase 
mereu în vitrine, dar pe care niciodată nu le văzuse atât de 
aproape, cu excepţia situaţiilor când s-a aflat în preajma 
femeilor care purtau aşa ceva. 

Da, toate astea o aşteaptă. Trebuie să fie iute şi să se 
hotărască ce să poarte. 

— Pot începe cu bijuteriile? 

— Nu vei alege nimic. Noi ştim deja ce îşi doreşte H H. 

Şi va trebui să înapoiezi rochia mâme-dimineaţă. 

HH.Ha mid Hussein ştie exact ce îşi doreşte ca ea să 
poarte! 

Străbat camera; pe pat şi pe mobile, alte produse: tricouri, 
cutii cu mirodenii şi condimente, o fotografie a unei 
cunoscute mărci de filtre de cafea având alături mai multe 
cafetiere împachetate pentru a fi făcute cadou. Intră pe un 
culoar şi, în cele din urmă, pe uşa salonului principal. 

Nu-şi închipuise niciodată că hotelurile au apartamente 
atât de imense. 

— Am ajuns în Templu. 

O elegantă tăblie albă, orizontală, cu sigla unei faimoase 
case de modă, este aşezată deasupra unui pat matrimonial. 
O fiinţă androgină - despre care Gabriela nu poate spune 
dacă e bărbat sau femeie - le aşteaptă tăcută. Este extrem 

de slabă, cu părul lung fără vreo culoare definită, 
sprâncene rase, inele pe degete şi cu o mulţime de lanţuri 
ieşite din pantalonii strâmţi. 

— Dezbracă-te. 

Gabriela îşi scoate bluza şi blugii, încercând în continuare 
să ghicească sexul acelei persoane, care se îndrepta către 
un stativ pe care stăteau agăţate umeraşe cu tot felul de 
rochii şi alege una roşie. 

— Scoate-ţi şi sutienul. Lasă urme şi se văd. 


În încăpere se află o oglindă mare, dar e întoarsă şi nu 
poate vedea cum fi' vine rocAia. 

— Trebuie să ne grăbim. Ha mid a spus că, pe lângă 
petrecere, trebuie să urci treptele. 

SĂ URCE TREPTELE! 

Cuvintele magice! 

Rochia nu-i vine bine. Femeia şi androginul devin nervoşi. 
Femeia îi cere să i se aducă alte două, trei modele, pentru 
că avea să urce treptele cu domnu lCelebritate, care în 
momentul ăsta e deja gata. 

Să urce treptele cudomnulCelebritate! Oare visează? 

Se hotărăsc să aleagă o rochie lungă, aurită, mulată, cu un 
decolteu adânc până la mijloc. Deasupra, la nivelul sânilor, 
unlanţtdea ur face ca deschizătura să n u fie mai mare 
decât poate suporta imaginaţia cuiva. 

Femeia e nervoasă. Androginul iese şi se întoarce cu o 
croitoreasă care face modificările necesare fără ca ea să fie 
nevoită să se dezbrace. Dacă ar putea să spună ceva în 
clipa aceea, Gabriela ar opri-o: când coşi o haină pe tine 
înseamnă că-ţi coşi soarta şi ţi-o închei! Numaică acum 
nu e momentul pentru superstiții - multe actriţe celebre 
trebuie să înfrunte zi de zi această situaţie, şi nu li se 
întâmplă nimic rău. 

O a treia persoană soseşte cu o valiză enormă. Se duce 
într-un colţ al imensei încăperi şi o deschide; e un felde 
studio portabil de machiaj, inclusiv o oglindă înconjurată de 
spoturi. Androginul stă înaintea ei, îngenuncheat ca o 
Magdalenă pocăită, şi-i dă să probeze pantof d up ă pantof. 

Se simte precum Cenuşăreasa, care peste puţin timpurm 
a să se întâlnească cu Prinţul şi „să urce treptele” cu el! 

— Ăştia sunt buni - spune femeia. 

Androginul începe să strângă ceilalţi pantofi şi să-ipună 
în cutii. 

— Dezbracă-te din nou! O să terminăm de modificat rochia 
în timp ce te coafează şi te machiază. 


Gabriela simte o uşurare când aude că nu vor mai coase 
rochia pe ea. Soarta i se deschide iar. 

Îmbrăcată sumar, se lasă condusă la baie. Acolo, un set 
portabil pentru spălat şi uscat părul este instalat deja. 

Un bărbat ras în cap o aşteaptă, îi cere să se aşeze şi să-şi 
lase capul pe spate într-un fel de lighenaş de metal. Ţine în 
mînăunduşadaptat la robinet şi, ca toţiceidepe 
acolo, pare să fie gata să facă o criză nervoasă. Se plânge 
de zgomotul de afară; are nevoie de un loc liniştit ca să 
poată lucra, dar nimeni nu-l ia în seamă. In plus, niciodată 
nu are timp suficient - totul trebuie făcut în ultima clipă. 

— Nimeni n u înţelege uriaşa responsabilitate care apasă 
pe umerii mei. 

Nu vorbeşte cu ea, ci mai mult pentru sine; şi continuă: 

— Când urci treptele, crezi că pe dumneata te văd? 

Absolut deloc, văd doar munca mea. Machiajul meu. Stilul 
meu de coafură. Dumneata nu eşti decât pânza pe care o 
pictez sau o desenez, lutul pe care îl folosesc pentru 
sculpturile mele. Dacă greşesc, ce o să spună? Îmi pot 
pierde slujba, ştii? 

Gabriela se simte jignită, dar trebuie să se obişnuiască cu 
asta. Aşa e lumea glamour-ului. Mai târziu, când va ajunge 
cu adevărat importantă, îşi va alege oameni mai educați şi 
mai amabili care să lucreze cu ea. Pentru moment, se 
concentrează asupra celei mai mari virtuţi a ei: răbdarea. 

Cuvintele îi sunt acoperite de zgomotul uscătorului de păr, 
asemănător cu acela al unui avion care decolează. 

Oare de ce se mai plânge atât de zgomotul de afară? 

Îi usucă părul trăgând un pic cam tare de el şi-i cere să se 
ducă repede la studioul de machiaj portabil. Aici, dispoziţia 
bărbatului se schimbă complet: nu îi mai vorbeşte, 
contemplându-i faţa în oglindă, de parcă e în transă. 

Umblă de colo-colo folosind uscătorul şi peria tot aşa cum 
Michelangelo folosea ciocanul şi dalta ca să lucreze la 
sculptura lui David. Iar ea încearcă să priveascănu mai 


înainte amintindu-şi de versurile unui poet portughez: 
Oglinda arată adevărul; nu greşeşte pentru că nu gândeşte. 

A gândi înseamnă în mod esenţial a greşi. 

Androginul şi femeia s-au întors. Mai sunt doar douăzeci 
de minute până ce Umuzina va veni s-o ia ca s-o ducă la 
Martinez, u n d e trebuie să se întâlneascăcudomnul 
Celebritate. Nu există loc de parcare, aşa că trebuie să fie 
punctuali. Stilistulmurmură ceva, de parcă ar fiun 
artist neînțeles, dar ştie că nu poate să întârzie la infinit. 
Începe să-i fardeze chipul cum ar fi pictat Michelangelo 
zidurile Capelei Sixtine. 

O limuzină! Să urce scările! Domnul Celebritate! 

Oglinda arată adevărul; nu greşeşte pentru că nu 
gândeşte. 

Preferă să gândească astfel, în caz contrar se va contagia 
de stresul şi proasta dispoziţie care domnesc acolo; 
energiile negative pot reveni. Tare i-ar mai plăcea să 
întrebe ce e cu apartamentul acela plin de lucruri atât de 
diferite, dar trebuie să se poarte ca şi cu m ar fi fost 
obişnuită să frecventeze astfel de locuri. Michelangelo face 
ultimele retuşuri sub privirea severă a femeii şi aerul 
distant al androginului. Gabriela se ridică şi e îmbrăcată şi 
încălţată repede. Şi totul arată foarte bine, slavă Domnului. 

Dintr-un colţ al camerei apucă o gentuţă de piele Hamid 
Hussein. Androginul o deschide şi scoate o parte din hârtia 
mototolită care-i păstra forma, priveşte rezultatul cu acelaşi 
aer distant şi i-o mtinde arătându-se mulţumit de rezultat. 

Femeia îi dă patru copii ale u n u i contract foarte lung pe 
marginea cărora e trecut cu roşu în mai multe locuri 
cuvântul: „Semnătură”. 

— Ori semnezi fără să citeşti, ori îl iei acasă, îţi suni 
avocatul şi spui că ai nevoie de timp de gândire. Oricum o 
să urci treptele pentru căa cum e prea târziu să te 
răzgândeşti. Dar, dacă contractul nu e mâine dimineaţă aici, 
e de ajuns să înapoiezi doar rochia. 


Îşi aminteşte de mesajul agentului: Acceptă orice! 
Gabriela ia pixul care îi este oferit de femeie, se duce la 
paginile marcate şi semnează repede. Nu are rurnic, dar 
absolut nimic de pierdut. Dacă clauzele nu erau drepte, cu 
siguranţă îi putea da în judecată, spunîndcăa semnat 
sub presiune: mai întâi însă, trebuia să facă ceea ce visase 
din totdeauna. 

Femeia ia copiile şi dispare fără o vorbă. Michelangelo îşi 
demontează masa de machiaj, cufundat în lumea luiun de 
nedreptatea face legea, munca nu-i este niciodată 
apreciată, nu are timp să facă ce şi cum i-ar fi plăcut, şi 
dacă nu-i iese ceva binen umaiele vinovat. Androginul îi 
spune să-l urmeze până la uşa apartamentului, se uită la 
ceas - pe care Gabriela vede simbolul unui craniu apărut pe 
ecran - şi-i vorbeşte pentru prima oară de când s-au 
cunoscut. 

— Mai sunt trei minute. N u poţi cobori acum ca să fii 
expusă privirii mulţimii. Trebuie să te însoțesc până la 
limuzină. 

Simte din nou tensiune: nu se mai gândeşte la limuzină, la 
domnul Celebritate, la urcatul treptelor - îi e frică. 

Trebuie să vorbească. 

— Pentru ce este apartamentul ăsta? De ce sunt aşa de 
multe obiecte deosebite la un loc? 

— Au până şi un safari în Kenia - spune androginul, 
arătând spre u n colţ. Ea n u observase u n banner discret 
al unei companii aeriene, cu câteva plicuri desupra unei 
mese. Gratuit, ca tot ce e aici, cu excepţia hainelor şi 
accesoriilor din Templu. 

Cafetiere, aparate electronice, haine, genţi, ceasuri, 
bijuterii, un safari în Kenia. 

Totul absolut gratis? 

— Ştiu la ce te gândeşti - spune androginul cu vocea lui 
nici de bărbat, nici de femeie, ci mai degrabă de fiinţă 
extraterestră. Da, gratuit. Mai bine zis, un troc cinstit, 
fiindcă nu există nimic gratis pe lumea asta. Aceasta este 


una dintre multele „Camere ale Cadourilor”, răspândite 
prin Cannes în timpul Festivalului. Aleşii intră aici şi iau ce 
le place; sunt persoane care vor circula folosind bluza lui A, 
ochelarii lui B, care vor primi alte persoane importante în 
casele lor şi, la sfârşitul petrecerii, vor merge la bucătărie 
să pregătească o cafea într-un n o u model de cafetieră. Îşi 
vor transporta computerele în genţi făcute de C, vor sfârşi 
prin a recomanda cremele de la D proaspăt lansate p e 
piaţă şi se vor simţi importanţi dacă fac asta - fiindcă au 
ceva exclusiv, care încă nu a ajuns în magazinele de 
specialitate. Se vor duce la piscină purtând bijuteria de la 
E, vor fi fotografiate cu centura de la F - niciun u ldin 
aceste produse nu se află încă pe piaţă. 

Când vor ajunge acolo, Superclasa a făcut deja reclama 
necesară - nu neapărat fiindcă îi place, ci pentru simplul 
motiv că nimeni altcineva nu mai are acces la aceste 
produse. Apoi, bieţii muritori de rând îşi vor cheltui toate 
economiile ca să cumpere produsele astea. Nimic mai 
simplu, draga mea. Producătorii investesc în nişte mostre, 
iar aleşii se transformă în reclamă ambulantă. Dar nu te 
entuziasma prea tare; încă n-ai ajuns acolo. 

— Şi ce legătură are acest safari din Kenya cu toate astea? 

— Ce reclamă mai b un ă vrei decât una în care o familie 
de vârstă mijlocie tocmai a sosit entuziasmată dintr-o 
„aventură în junglă”, cuogrămadă de fotografii, şi le 
recomandă cu căldură, tuturor, această plimbare 
exclusivistă? "Toţi cunoscuţii lor vor dori să aibă o experienţă 
asemănătoare. Repet: nu există absolut nimic gratis pe 
lumea asta. Apropo, cele trei minute au trecut şi e 
momentul să coborâm şi să te pregăteşti să urci treptele. 

Îi aşteaptă un Maybach alb. Şoferul, cu mănuşi şi chipiu, îi 
deschide portiera. Androginul îi dă ultimele indicaţii: 

— Nu te gândi la film, nu de asta urci acum treptele. 

Când ajungi sus, îi saluţi p e directorul Festivalului, p e 
prefect şi, imediat du pă ce intri în Palais des Congres, te 
duci spre toaletă, care este la primul etaj. Mergi pe culoarul 


ăsta până-n capăt, faci la stânga şi ieşi prin uşa laterală. 
Cineva te aşteaptă acolo; ştiu cum eşti îmbrăcată şi te vor 
ducelaonouă şedinţă de machiaj, de coafat şi apoi vei 
aveaunmomentde odihnă pe terasă. Eu te iau de acolo 
şi te însoțesc la cina de gală. 

— Dar regizorul şi producătorii n-o să se supere? 

Androginul ridică din umeri şi se întoarse spre hotel cu 
paşii lui ciudaţi, cadenţaţi. Filmul? Filmul n u are nici o 
importanţă. Important era numai: SĂ URCE TREPTELE! 

Aceasta era expresia folosită acolo pentru a desemna 
covorul roşu, culoarul suprem al faimei, locul u n de toate 
celebrităţile din lumea cinematografului, a artei, a marelui 
lux erau fotografiate, iar materialul era difuzat de agenţiile 
de presă în cele patru colţuri ale lumii, publicat în reviste 
care apăreau din America pînă în Orient, din Nordul până 
în Sudul planetei. 

— Aerul condiţionat e bine potrivit, ma da m e? 

Ea dă din cap afirmativ către şofer. 

— Dacă doriţi ceva de băut, există o sticlă d e şampanie la 
rece în bufetul din stânga dumneavoastră. 

Gabriela deschide bufetul, ia o cupă de cristal şi, ţinând 
sticla departe de rochie, scoate dopul şi îşi toarnă 
şampanie. Dă peste cap întreaga cupă şi îşi maipune 
repede una. Afară, capete curioase încearcă să vadă cine 
era în maşina imensă cu geamuri fumurii care mergea pe 
banda specială. În curând, domnu lCelebritate împreună 
cu ea vor fi acolou nu llângă altul; ceea cearfiputut 
însemna nunum ai începutul unei noi cariere, dar şi al 
unei incredibile, frumoase, intense poveşti de dragoste. 

Este o femeie romantică şi se mândreşte cu asta. 

Îşi aminteşte că şi-a lăsat hainele şi geanta în „Camera 
Cadourilor”. Nu are cheia apartamentului u n de stătea. 

Nuareundesăseducădupă noaptea asta. In plus, 
dacă într-o zi ar scrie o carte despre viaţa ei, cum ar putea 
să descrie cele întâmplate în ziua precedentă: când s-a 
trezit din mahmureală într-un apartament cu haine şi 


salteluţe răspândite pe jos, şomeră şi prost dispusă - şi 
apoi, după şase ore, se afla într-o limuzină, gata să calce 
pe covorul roşu prin faţa unei mulţimi d e jurnalişti, alături 
deunuldintre cei mai doriţi bărbaţi din lume. 

Îi tremură mâinile. Ar vrea să mai bea o cupă de şampanie, 
dar îşiimpunesănu rişte să apară ameţită pe treptele 
faimei. 

„Relaxează-te, Gabriela. Nu uita cine eşti. Nu te lăsadus 
ă de val - fii realistă.” îşi repetă fără încetare cuvintele 
acestea, pemăsură ce se apropie de Martinez. Fie că 
vrea sau nu, niciodată nu va mai putea să redevină ceea ce 
a fost înainte. Nu există nici o cale de ieşire - cu excepţia 
celei indicate de androgin şi care ducea spre o culme încă şi 
mai înaltă. 

4: 52 PM. 

C V-*hiar şi Regele Regilor, Isus Cristas, a trebuit să treacă 
prin încercarea în faţa căreia se găseşte acum Igor: să fie 
ispitit de diavol. Iar el trebuie să se agate cu dinţii şi cu 
unghiile de credinţă pentru a reuşi în misiunea care i-a fost 
încredinţată. 

Diavolul îi cere să se oprească, să ierte, să lase totul baltă. 
Diavolul e un profesionist de mâna-ntăi, îi sperie pe cei slabi 
trimiţându-le frica, îngrijorarea, neputinţa, disperarea. 

În cazul celor puternici, ispitele sunt mult mai sofisticate, 
precum bunele intenţii. Asta a făcut cu Isus când l-a întâlnit 
în deşert: i-a şoptit să transforme pietrele în pâine. Aşa 
putea potoli nu numai foamea lui, ci şi a mulţimii care 
implora să i se dea ceva de mâncare. Dar Isus a acţionat cu 
înţelepciunea pe care oricine o putea aştepta de la Fiul 
Domnului. A răspuns că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci 
şi cu tot ce vine din Spirit. 

Bune intenţii, virtute, integritate - ce sunt de fapt toate 
astea? Persoanele care se considerau integre pentru că se 
supuneau guvernului au ajuns să construiască lagărele de 
concentrare din Germania. Medicii care erau convinşi de 
justeţea sistemului comunist i-au declarat nebuni şi i-au 


exilat în Siberia pe toţi intelectualii care se împotriveau 
regimului. Soldaţii se duceau la război şi ucideau în numele 
unui ideal pe care nu-l cunoşteau prea bine, plinidebune 
intenţii, de virtute, de integritate. 

Nici vorbă de aşa ceva. Păcatul în numele binelui e o 
virtute, iar virtutea în numele răului e un păcat. 

În cazul lui, iertarea ar fi o găselniţă a Răului ca să 
stârnească conflicte în sufletul lui. Îi spune: „N u eşti 
singurul care trece prin aşa ceva. Mulţi au fost părăsiţi de 
persoana pe care au iubit-o cel mai mult şi au reuşit totuşi 
să-şi transforme amărăciunea în fericire. Gândeşte-te la 
familiile celor care, din pricina ta, au părăsit această lume: 
vor fi cuprinse de ură, de sete de răzbunare. Aşa vrei tu să 
faci lumea mai bună? Asta vrei să-i oferi tu femeii pe care o 
iubeşti?” 

Dar Igor e mai înţelept decât ispitele care par să-i fi 
cuprins sufletul: dacă mai rezistă puţin, vocea aceea va 
sfârşi prin a obosi şi va dispărea. În special pentru că una 
dintre fiinţele pe care le-a trimis în Paradis este din ce în ce 
mai prezentă în viaţa lui; fata cu sprâncene groase îi spune 
că totul este bine, că există o mare diferenţă între a ierta şi 
a uita. Nu are niciun picdeură în inima lui, şi nu face 
toate astea ca să se răzbune pe lume. 

Diavolul insista, dar el trebuia să fie tare, să-şi 
reamintească motivul pentru care se afla acolo. 

Intră în prima pizzerie care-i iese în cale. Cere o pizza 
margherita şi o Coca-Cola. Este mai bine să mănânce acum, 
pentru că nu va reuşi - cum niciodată nu a reuşit - să 
mănânce cu adevărat la o cină cu oameni străini de faţă. 

Toţi se simt obligaţi să întreţină o conversaţie animată, 
spumoasă şi le place la nebunie să-l întrerupă tocmai când e 
gata să savureze încă puţin din deliciosul fel de mâncare 
din faţa lui. 

În mo d normal, are totdeauna un plan de bătaie: îi 
bombardează p e ceilalţi cu întrebări, astfel încât toţi să se 
simtă obligaţi să caute răspunsuri inteligente, în timp ce el 


mănâncă liniştit. Dar în noaptea asta nu e dispus să fie o 
persoană sociabilă şi simpatică. Va fi antipatic şi distant. În 
ultimă instanţă poate spune chiar că nu vorbeşte franceza. 

Ştie că în următoarele ore Ispita va deveni mai puternică 
ca niciodată, cerându-i să se oprească, să lase totul baltă. 
Dar el nu vrea să se oprească; scopul lui este să ducă la bun 
sfârşit misiunea pe care o plănuise, chiar dacă motivul 
pentru care o începuse s-a schimbat. 

Habar nu are dacă trei morţi violente fac parte din 
statistica normală a unei zile la Cannes; dacă e aşa, 
probabil că poliţia nu va bănui că se petrece ceva diferit. 
Vor continua cu procedurile lor birocratice şi el se va putea 
îmbarca, aşa cu m hotărâse, în zori. Nu ştie nici dacă îl 
identificaseră; există martori: un cuplu care îi văzuse pe el 
şi pe vânzătoare în dimineaţa aceea, una dintre gărzile de 
corp ale bărbatului ucis şi băiatul care văzusecumo 
omorâse pe cealaltă femeie. 

Acum, Ispita îşi schimbă strategia: vrea să-l sperie, aşa 
cum procedează cu oamenii slabi. Se pare că diavolul nu 
are nici cea mai vagă idee despre ce s-a întâmplat, şi despre 
cum a ieşit el călit din încercarea la care-l supusese soarta. 

Îşi ia celularul şi mai trimite un mesaj. 

Îşi imaginează ce reacţie are Ewa când îl primeşte. 

Ceva îi spune că ea va simţi şi teamă, şi mulţumire. Esigur 
că ea se căieşte amarnic de pasul pe care îl făcuse acum doi 
ani - lăsând totul, pînă şi hainele şi bijuteriile, şi cerându-i 
avocatului să ia legătura cu el pentru procedurile oficiale de 
divorţ. 

Motivul: nepotrivire d e caracter. De parcă toţi oamenii din 
lume ar trebui să gândească la fel, să aibăogrămadăde 
lucruri în comun. Sigur că era o minciună: se îndrăgostise 
de altul. 

Pasiunea. Cine poate spune, în lumea asta, cădupă mai 
mult de cinci ani de căsătorie, n-a privit niciodată în jur şi n- 
a vrut să fie în compania altuia? Cine poate spune că n-a 
trădat măcar o dată în viaţă, chiar dacă nu maicu gândul? 


Şi câte femei şi bărbaţi nu şi-au luat lumea în cap clin 
pricina asta, au descoperit că pasiunea nu durează şi s-au 
întors la adevărații lor parteneri? Puţină maturitate, şi totul 
ar fi uitat. Asta e ceva absolut normal, acceptabil, parte a 
naturiiumane. 

Desigur, a trebuit să înveţe toate astea foarte repede. 

La început, şi-a instruit avocaţii să fie de neînduplecat - 
dacă ea voia să-l părăsească, trebuia să nu aibă pretenţii 
asupra averii pe care o strânseseră împreună, bănuţ cu 
bănuţ, de aproape 20 de ani. S-a îmbătatosăptămînă 
întreagă, cât timp a aşteptat răspunsul; nu-i păsa de bani, 
făcea toate astea fiindcă o voiaânapoi indiferent cum, şi nu 
cunoştea alt tip de presiune decât ăsta. 

Ewa era o persoană integră. Avocaţii ei au acceptat 
condiţiile. 

Cazul a ajuns în gura presei - din ziare a aflat şi el despre 
noua relaţie a fostei lui soţii. Unul dintre cei mai de succes 
creatori demodă din lume, cineva care, la fel ca şi el, a 
venit de nici u n d e. Un bărbat care avea vreo 

40 de ani şi despre care, ca şi despre el, se ştia că nu era 
arogant şi că muncea din zori şi până-n noapte. 

N u putea înţelege ce s-a întâmplat. Cu puţin înainte ca 
Ewa să plece la un festival de mo dă la Londra, 
petrecuseră împreună la Madrid unul din rarele lor 
momente romantice. Deşi călătoriseră cu avion privat şi se 
cazaseră într-un hotel cu tot confortul ce se putea imagina, 
s-au hotărât să redescopere lumea din jur. Nu rezervau 
mese la restaurante scumpe, stăteau la cozi pentru a intra 
în muzee, luau taxiuri în loc să folosească limuzine cu şofer, 
hoinăreau şi se pierdeau prin oraş. Mâncau mult, beau şi 
mai mult, ajungeau morţi de oboseală şi mulţumiţi, 
reîncepuseră să facă dragoste în fiecare noapte. 

Amândoi încercau din răsputeri să nu se conecteze fiecare 
la laptopul lui sau să lase telefonul mobil închis. 

Şi chiar au reuşit. S-au întors la Moscova cu sufletul plin 
de amintiri şi zâmbitori. 


EI s-a cufundat din nou în munca lui, surprins să vadă că 
lucrurile continuaseră să meargă bine în lipsa lui. Ea a 
plecat la Londra săptămâna următoare şi nu s-a mai întors 
niciodată. 

Igor a contactat u n u ldintre cele maibun e birouri de 
detectivi particulari - folosit de obicei pentru spionajul 
industrial sau politic - şi s-a văzut obligat să vadă sute de 
fotografii în care soţia lui apărea de mînă cu noul 
partener. Detectivii au reuşit să-i furnizeze „o prietenă” sub 
acoperire, plecând de la informaţiile oferite de fostul soţ. 
Ewa a întâlnit-o „întâmplător” într-o agenţie imobiliară; 
venea din Rusia, „fusese părăsită de soţ”, nu-şi găsea o 
slujbă pentru că nu avea hârtiile necesare şi era nevoită să 
facă foamea. La început Ewa o privi cu neîncredere, apoi se 
hotări s-o ajute. I-a vorbit iubitului ei despre ea, şi acesta ia 
decizia să rişte şi să-i găsească o slujbă la unul dintre 
birourile lui, deşi nu avea forme legale. 

Era singura ei „prietenă” care vorbea limba maternă. 

Era singură. Avusese probleme conjugale. Du pă părerea 
psihologului de la firma de detectivi, era modelul ideal 
pentru a obţine informaţiile dorite: ştia că Ewa nu reuşise 
încă să se adapteze la noul mediu, şi era firesc ca, în 
asemenea condiţii, să împărtăşească chestiuni intime unei 
necunoscute. Nu pentru a găsi răspunsuri; ci doar pentru a 
se descărca. 

„Prietena” înregistra toate discuţiile, care în cele din urmă 
ajungeau pe masa lui Igor şi erau mai importante decât 
hârtiile de semnat, invitaţiile de acceptat, cadourile de 
trimis clienţilor importanţi, furnizorilor, politicienilor, 
oamenilor de afaceri. 

Înregistrările erau mult mai utile - şi mult mai dureroase 
decât fotografiile. Descoperi că relaţia cu faimosul creator 
începuse în urmă cu doi ani, la Săptămâna Modei de la 
Milano, unde cei doi avuseseră o mtâlnire de afaceri. 

Ewa a rezistat la început - bărbatul trăia înconjurat de 
cele mai frumoase femei din lume, şi pe atunci ea avea deja 


38 de ani. Cu toate astea, au sfârşit în pat la Paris, 
săptămâna următoare. 

Când a ascultat asta, şi-a dat seama că se excitase şi nu 
prea a înţeles reacţia corpului său. De ce simplul fapt de a- 
şi imagina nevasta cu picioarele desfăcute, în timp ce o 
penetra alt bărbat, îi provoca o erecţie în loc de repulsie? 

A fost singura data când a crezut că-şi pierduse minţile. Şi 
s-a hotărât să facă u n fel de confesiune publică, pentru a-şi 
diminua sentimentul de vinovăţie. Aşa că le-a mărturisit 
colegilor că „un prieten” de-al lui simţea o plăcere imensă 
ştiind că nevasta întreținea relaţii extracon-jugale. Atunci a 
intervenit marea surpriză. 

Colegii lui, majoritatea directori de mari firme şi politicieni 
din clase sociale diferite şi de toate naţionalităţile, au fost la 
început oripilaţi. Dar, după cel de-al zecelea pahar de 
votcă, au admis că asta era una dintre cele mai excitante 
lucruri care se puteau petrece într-o căsnicie. 

Unul dintre ei îi cerea nevestei să-i povestească detaliile 
cele mai sordide, cuvintele pe care şi le spuneau când se 
întâlnea cu amantul ei. Altul a mărturisit că numai cluburile 
de swing - locuri frecventate de oameni căsătoriţi interesaţi 
de experienţe sexuale în gr u p - erau terapia ideală pentru 
căsniciile aflate în derivă. 

Un pic cam exagerat, totuşi. Dar s-a simţit uşurat să afle 
că nu era singurul bărbat care se excita deoarece nevasta 
lui s-a culcat cu altul. Şi s-a simţit la fel de uşurat că ştia 
atât de puţin despre specia umană, mai ales despre 
masculi. Conversaţiile lui se învârteau de obicein um ai în 
jurul afacerilor, şi rareori intrau pe teren personal. 

Îşi aminti iar de înregistrări. În timpul săptămânii 
petrecute la Londra (săptămânile dedicate modei veneau 
una dupăalta, ca să uşureze viaţa profesioniştilor) 
creatorul acela i-a declarat că se îndrăgostise de ea; nici nu 
era greu de crezut, fiindcă o întâlnise pe u n a dintre cele 
mai speciale femei din lume. In ceea ce o priveşte pe Ewa, 
ea continua să aibăogrămadă de îndoieli: Hussein era 


al doilea bărbat cu care făcuse dragoste, lucrau în acelaşi 
domeniu, iar ea se simţea mult inferioară lui. Era nevoită să 
renunţe la visul de a face o carieră înmodă, pentru că era 
imposibil să concureze cu viitorul ei soţ - şi să redevină o 
simplă gospodină. 

Mai rău: nu reuşea să-şi explice de ce cineva atât de 
puternic se putea interesa de o rusoaică de vârsta ei. 

Igor i-ar fi putut explica, dacă ea i-ar fi dat ocazia: simpla 
ei prezenţă putea deştepta lumina în toţi cei ce o 
înconjurau, putea să-i facă să dea tot ce aveau maibun în 
ei, să renască din propria cenuşă a trecutului plini de 
speranţă. Pentru că aşa se întâmplase şi cu el, pe când era 
tânăr şi se întorsese dintr-un război sângeros şi inutil. 

Ispita revine. Diavolul îi spune că nu e chiar aşa, că el 
însuşi şi-a depăşit traumele muncind şi mai mult. Deşi asta 
putea fi considerată o afecţiune de către psihiatri, în 
realitate era un m o d de a-şi îngriji rănile, prin iertare şi 
uitare. Ewa nu era chiar atât de importantă: Igor trebuia să 
renunţe să-şi mai identifice toate emoţiile cu o relaţie 
inexistentă. 

„Nu eşti primul”, îi repeta diavolul. „Te laşi purtat spre 
împlinirea răului crezând că astfel vei deştepta binele.” 

Igor devine nervos. Este un om bu n şi ori de câte oria 
trebuit să acţioneze d u r fusese în numele unei cauze 
importante: şi-a servit ţara, a pu s capăt suferinţei inutile a 
unor marginalizaţi, a întors şi celălalt obraz către bici, aşa 
cum făcuse şi Isus Christos, singurul lui model în viaţă. 

Îşi face semnul crucii, cu speranţa că Ispita îl va părăsi, 
încearcă din răsputeri să-şi amintească ce conţineau 
înregistrările, vorbele fostei soţii, nefericirea ei alături d e 
noul partener. Cu toate astea, Ewa niciodată nu se va 
întoarce deun dea plecat, pentru că fusese căsătorită cu 
un „dezechilibrat”. 

Ce absurd. Era clar, trecea printr-un proces de spălare a 
creierului în sfera în care se învârtea. Trebuie că avea un 
anturaj îngrozitor. Cu siguranţă că minţea când îi spunea 


prietenei rusoaice că se hotărâse să se recăsătorească 
numai dintr-un singur motiv: frica de singurătate. 

În tinereţe se simţea mereu respinsă de ceilalţi, nu reuşea 
niciodată să fie ea însăşi. Se prefăcea tot timpul că e 
interesată de aceleaşi lucruri ca şi prietenele ei, că lua 
parte la aceleaşi jocuri, că se distra la petreceri şi că se afla 
în căutarea unui bărbat frumos care să-i ofere siguranţa u 
n ui cămin, copii şi fidelitate. , Numai minciuni”, a 
mărturisit Ewa în acea înregistrare. 

În realitate, a fost atrasă dintotdeauna de aventură şi 
necunoscut. Dacă ar fi putut să-şi aleagă profesia când era 
adolescentă, ar fi ales arta. De copil îi plăcuse să decupeze 
şi să facă tot felul de colaje cu fotografii din revistele 
Partidului Comunist; deşi nu-i plăcea deloc ce vedea acolo, 
reuşea să coloreze hainele sobre şi să se bucure de 
rezultate. 

Era greu să găsească hăinuţe de păpuşi, aşa că îşi îmbrăca 
jucăriile cu modele din cârpe, făcute de ma maei.Ewa nu 
doar admira hăinuţele, dar îşi spunea că într-o zi o să fie în 
stare să facă şi ea acelaşi lucru. 

În fosta Uniune Sovietică nu exista m o dă. Au aflat ce se 
întâmpla în restul lumii numai când a căzut zidul Berlinului 
şi revistele din străinătate au început să apară şi la ei. Ea 
era deja adolescentă, făcea acum colaje mai vii şi mai 
interesante, până ce într-o zi şi-a luat inima-n dinţi şi a spus 
familiei că visul ei era chiar acesta: să creeze haine. 

Imediat ce a terminat şcoala, părinţii au trimis-o la o 
facultate de drept. Oricât erau de mulţumiţi cu libertatea 
cucerită de curând, credeau că unele idei capitaliste 
intraseră ca să distrugă ţara, să-i îndepărteze pe oameni de 
la arta adevărată, să-l schimbe pe Tolstoi şi Puşkin cu cărţi 
de spionaj, să strice baletul clasic cu aberaţii moderne. 

Singura lor fiică trebuia să fie ţinută cât mai departe de 
degradarea morală care apăruse odată cu Coca-Cola şi cu 
maşinile de lux. 


La facultate a întâlnit un băiat frumos, ambițios, care 
gândea exact ca ea: vechiul regim sub care au trăit părinţii 
lor nu avea cum să se întoarcă. S-a du s pentru totdeauna. 

Era timpul să înceapă oviaţănouă. 

I-a plăcut foarte mult băiatul. Au început să iasă împreună. 
A văzut că era inteligent şi că avea să obţină multe în viaţă. 
În plus, părea s-o înţeleagă. Bineînţeles că luptase în 
războiul din Afganistan, fusese rănit într-o luptă, dar n-a 
fost ceva grav; nu s-a plâns niciodată de trecut şi nu a 
arătat nici un simptom de dezechilibru sau traumă. 

Într-o dimineaţă, i-a a du sun buchet de trandafiri. I-a 
spus că o să renunţe la facultate ca să înceapă o afacere pe 
cont propriu. La scurt timp după,i-a propus să se 
căsătorească. Ea a acceptat; deşi nu avea pentru el decât 
admiraţie şi simpatie, credea că dragostea o să vină cu 
timpul, pemăsurăce se vor apropia mai mult. In plus, 
băiatul era singurul care o înţelegea şi o stimula; dacă ar fi 
lăsat să-i scape ocazia aceea, poate nu ar mai fi întâlnit pe 
nimeni care să o accepte aşacumera. 

S-au căsătorit fără prea mare fast şi fără sprijinul familiei. 
Băiatul a obţinut câteva împmmuturi de la nişte indivizi pe 
care ea îi considera periculoşi, dar nu putea face nimic. 
Încet-încet, firma pe care şi-a deschis-o a început să 
crească. Du pă aproape patru ani de convieţuire, ea şi-a 
exprimat - murin d de frică - prima ei propunere: să-i 
plătească imediat pe cei care îi împrumutaseră cu bani şi 
care nu păreau prea interesaţi să şi-i primească înapoi. 

El i-a urmat sfatul, pentru care avea să-i mulţumească din 
suflet mai târziu. 

Anii au trecut, cu decepţiile inevitabile şi nopţile albe, 
până ce situaţia a început să se îmbunătăţească, şi din clipa 
aceea răţuşca cea urâtă din povesteaurmatexact 
scenariul din copilărie: s-a transformat într-o lebădă 
minunată, invidiată de toți. 

Ewa s-a plâns d e viaţa ei d e gospodină. In loc să 
reacționeze ca soţii prietenelor ei, pentru care o slujbă 


însemna pierderea feminităţii, el i-a cumpărat un magazin 
într-unui din zonele cele mai râvnite din Moscova. A început 
să vândă modelele marilor creatori de mo dă din lume, dar 
n-a riscat să-şi expună propriile creaţii. Munca ei însă avea 
alte compensaţii: vizita marile case de modă, se întâlnea cu 
persoane interesante, şi aşa l-a cunoscut pe Hamid. Nici în 
ziua de azi nu ştia dacă-l iubea - probabil că nu - dar se 
simţea bine lângă el. A simţit că nu avea nimic de pierdut 
atunci când eli-a mărturisit că nu întâlnise niciodată pe 
nimeni ca ea şi i-a propus să trăiască împreună. Nu avea 
copii. lar soţul ei era căsătorit cumunca şi poate că nici 
nu avea să-i observe lipsa. 

„Am lăsat totulîn urmă „, spunea Ewa într-una din 
înregistrări. „Şi nu mă căiesc de hotărârea luată. Aş fi făcut 
acelaşi lucru chiar dacă Ha mi d - împotriva voinţei mele - 
nu mi-ar fi cumpărat frumosul domeniu din Spania şi nu mi 
l-ar fi pu s pe numele meu. Aş fi luat aceeaşi hotărâre şi 
dacă Igor, fostul m e u soţ, mi-ar fi oferit jumătate din 
averea lui. Aş lua aceeaşi hotărâre pentru că vreau să 
trăiesc fără să-mi fie frică. Dacă unul dintre cei mai râvniţi 
bărbaţi din lu m e doreşte să fie lângă mine înseamnă că 
sunt maibună decât cred.” 

În altă înregistrare, a mărturisit că fostul soţ avea 
probleme psihologice foarte grave. 

„Soţul m e u şi-a pierdut minţile. Nu ştiu dacă din pricina 
războiului sau a tensiunii cauzate de munca în exces, dar el 
crede că poate înţelege vrerea Domnului. Înainte de a mă 
hotări să plec, am căutat un psihiatru, ca să pot să înţeleg 
ce se petrecea cu el, să vă d dacă pot salva relaţia noastră. 
N-am intrat în detalii ca să nu-l compromit, şi nici acum cu 
tine n-o s-o fac. Dar cred că ele în stare de lucruri 
îngrozitoare dacă-şi bagă în cap că aşa face un bine. 
Psihiatrul mi-a explicat că mulţi oameni generoşi, cu milă 
pentru semenul lor, sunt în stare să-şi schimbe atitudinea 
de la o clipă la alta. Au fost făcute numeroase studii şi au 
numit această schimbare bruscă în comportament „Efectul 


Lucifer,„, după îngerul cel mai iubit al lui Dumnezeu care 
sfârşeşte prin a-şi dori aceeaşi putere ca şi El.” „Dar de ce 
se întâmplă asta?”, a întrebat altă voce feminină. 

Dar în acelpunctb an da se termină brusc. 

EI şi-ar fi dorit să afle răspunsul. Pentru că ştie că nu se 
crede egalul lui Dumnezeu. Pentru că e sigur că iubita lui 
inventează toate astea de frică că dacă s-ar întoarce va fi 
respinsă. Sigur, a trebuit să ucidă fiind constrâns de 
împrejurări, dar ce are a face asta cu căsătoria? A ucis în 
război cu permisiune oficială. A mai ucis două-trei 
persoane, totdeauna căutând ce era mai bine pentru ele - 
fiindcă nu mai aveau posibilitatea de a trăi demn. lar la 
Cannes, nu făcea decât să mdeplinească o misiune. 

N-ar ucide-o pe fiinţa iubită decât dacă ar înţelege că e 
nebună, că şi-a pierdut calea şi a început să-şi distrugă 
propria viaţă. Niciodată n-ar permite ca decăderea minţii să 
compromită un trecut de strălucire şi generozitate. 

N-ar ucide-o pe fiinţa iubită decât pentru a o salva de la o 
lungă şi dureroasă autodistrugere. 

Igor priveşte spre un Maserati care tocmai s-a oprit în faţa 
lui, într-un loc interzis parcării; o maşină absurdă şi 
incomodă, obligată să meargă cu aceeaşi viteză ca şi 
celelalte în ciuda capacităţii motorului, subturat pe străzile 
din oraş şi suprasolicitat pe autostrăzi. 

Un bărbat de vreo 50 de ani - care vrea să pară de vreo 

— Deschide portiera şi coboară, cu un efort uriaş, fiindcă 
portiera este prea aproape de sol. Intră în pizzerie şi cere o 
„quattro formaggi” la pachet. 

Maserati şi pizza: iată două lucruri care nu se potrivesc 
defel. Dar se întâmplă. 

Ispita revine. Acum nu-i mai vorbeşte despre iertare, 
generozitate, despre faptul că trebuie să uite trecutul şi să 
meargă mai departe - acum e altceva, care face să 
încolţească îndoieli adevărate în mintea lui. Dacă Ewa era, 
aşa cum spunea, foarte nefericită? Dacă, în pofida dragostei 
profunde pentru el, era deja cufundată în prăpastia fără 


întoarcere a unei decizii greşite, cum s-a întâmplat cu Ada 
m când a acceptat mărul oferit, de a ajuns să condamne 
toată stirpea omenească? 

A plănuit totul, îşi repetă pentru a suta oară. Îşi dorea să 
se întoarcă la el, să nu permită ca un cuvânt aşa de mic cum 
era „Adio” să poată şterge complet viaţa lor împreună. Ştie 
că orice căsătorie poate trece printr-o criză, mai ales dup 
ă 18 ani. lot aşa cum ştiecăunbun strateg trebuie să fie 
pregătit să-şi schimbe mereu planul. Mai trimite un mesaj 
pe celular, să se asigure că l-a primit. Se ridică, se roagă în 
gând şi cere să nu fie nevoit să bea din cupa renunţării. 

Sufletul micii vânzătoare ambulante e lângă el. Acum 
înţelege că a comis o nedreptate; n u l-ar fi costat nimic să 
aştepte puţin ca să găsească un adversarpemăsuralui, 
ca vlăjganul acela pseudoatlet, cu părul roşcat, de la prânz. 
Sau ca să salveze pe cineva de la noi suferinţe, aşa cum 
făcuse cu femeia de pe plajă. 

Insă copila cu sprâncene groase pluteşte ca o sfântă în 
jurul lui şi-i cere să nu se căiască; el a acţionat corect, a 
salvat-o de un viitor plin de suferinţe şi durere. Sufletul ei 
curat îndepărtează încet, încet Ispita şi-l face să înţeleagă 
că motivul pentru care se află la Cannes nu este să reînvie o 
iubire pierdută - asta e imposibil. Se află aici pentru a o 
salva pe Ewa de la decădere şi amărăciune. 

Poate că a fost nedreaptă cu el, însă tot ceea ce a făcut ca 
să-l ajute merită o recompensă. 

„Suntunombun,,. 

Se duce la casă, plăteşte şi cere o sticlă mică de apă 
minerală. Când iese afară, şi-o toarnă pe toată în cap. 

Trebuie să gândească limpede. A visat atâta la ziua 
aceasta, iar acum e confuz. 

5:06 PM. 

Deşimoda se schimbă la fiecare şase luni, un singur 
lucru rămâne mereu la fel: gărzile de corp de la uşă poartă 
totdeauna costume negre. 


Hamid a luat în considerare două soluţii pentru 
prezentarea lui dem odă - să îmbrace gărzile de corp în 
haine colorate sau toţi să poarte alb. Dar, dacă ar fi ieşit în 
faţă cu aşa ceva, criticii aveau să comenteze mai mult 
„inovațiile inutile” decât ceea ce interesa cu adevărat: 
colecţia de pe podium. In plus, negrul e culoarea perfectă: 
conservatoare, misterioasă, întipărită în subconştientul 
colectiv graţie filmelor vechi cu cowboy. Cei buni se îmbracă 
totdeauna în alb, iar cei răi, în negru. 

„Închipuie-ţi cu marfisă-ispune m Casei Albe - 

Casa Neagră. Toţi s-ar gândi că acolo locuieşte geniul 
întunericului.” 

Orice culoare are semnificaţia ei, deşi se consideră că au 
fost alese la întâmplare. Alb înseamnă puritate şi 
integritate. Negrul intimidează. Roşul şochează şi 
paralizează. Galbenul atrage atenţia. Verdele linişteşte totul 
şi te îndeamnă să mergi mai departe. Albastrul calmează. 

Portocaliul te zăpăceşte. 

Gărzile de corp trebuie să se îmbrace în negru. Aşa fusese 
de la început şi aşa trebuie să fie în continuare. 

Ca de obicei, există trei intrări diferite. Prima pentru presă 
în general - puţini jurnalişti şi mulţi fotografi încărcaţi cu 
povara echipamentelor, care par amabili unii cu alţii, dar 
sunt tot timpul pregătiţi să-şi împingă colegii imediat ce au 
prins cel mai b u n unghi, fotografia unică, momentul 
perfect, defectul strigător la cer. Ad oua este pentru 
marele public, iar din acest punct de vedere Săptămâna 
Modei de la Paris nu se deosebea cu nimic de aceea din 
staţiunea din sudul Franţei; oamenii care intră pe aici sunt 
întotdeauna prost îmbrăcaţi şi cu siguranţă nu îşi permit 
nimic din ce avea să fie prezentat în acea după-amiază. Cu 
toate astea, iată-i acolo în blugii lor amărâţi, în tricourile de 
prost gust şi desigur cu tenişi de firmă care contrastează cu 
restul, convinşi că afişează o atitudine relaxată, de obişnuiţi 
ai evenimentului, ceea ce nu e deloc adevărat. Unii au chiar 
genţi şi curele destul de scumpe, ceea ce dă o impresie şi 


mai jalnică: de parcă ai pune un tablou de Velâsquez într-o 
ramă de plastic. 

Şi, în sfârşit, intrarea Superclasei. Paznicii nu ştiu 
niciodată nimic, stau cu braţele încrucişate şi cu privirea 
amenințătoare - ca şi cum ar fi stăpânii localului. O fată 
drăguță a cărei sarcină e să memoreze feţele celebrităților 
se apropie. Are o listă în mînă şi se îndreaptă spre 
perechea nou-venită. 

— Fiţi bine-veniţi, domnule şi doamnă Hussein. Mulţum im 
că ne-aţi onorat cu prezenţa. 

Trec înaintea tuturor. Toţi merg pe u n singur culoar, însă 
nişte mici stâlpi metalici ce susţin un cordon de catifea roşie 
marchează diferenţa între persoanele importante şi cele 
mai puţin importante. Acestaemomentul Micii Glorii, 
să fii scos în evidenţă altfel şi, chiar dacă acea defilare de m 
odă n-ar face parte din calendarul oficial - până laurmă 
nu trebuie să uităm că oraşul Cannes este oraşul 
Festivalului de Film - protocolul cere să fie riguros 
respectat. Datorită acestui m omentcare e punctat la 
toate celelalte evenimente (cum ar fi cine, prânzuri, 
cocteiluri), bărbaţii şi femeile petrec ore în şir în faţa 
oglinzii, convinşi că lumina artificială e mai puţin nocivă 
pentru piele ca soarele de afară, împotriva căruia trebuie să 
folosească tone de creme protectoare. Sunt la doi paşi de 
plajă, dar preferă aparatele sofisticate de bronzat de la 
saloanele de înfrumusețare aflate întotdeauna în 
apropierea locului u n d e sunt cazaţi. S-ar bucura de o 
privelişte frumoasă dacă s-ar hotări să se plimbe pe 
Croisette, dar oare ar reuşi să piardă multe calorii astfel? 
Din contră. Mult mai eficient ar fi să folosească aparatele cu 
bandărulantă instalate şi ele în sălile de fitness din 
hoteluri. 

Aşa vor fi în formă maximă pentru a lua parte la prânzurile 
oferite gratuit - la care vor purta haine de o simplitate 
studiată şi u n d e se vor simţi importanţi pentru simplul 
fapt că au fost invitaţi, sau la dineurile de gală unde vor 


trebui să dea o groază de bani în cazul în care nu au relaţii, 
sau la petrecerile organizate du pă cină, care se întind 
până-n zori, cu ultima cafea sau whisky la barul hotelului. Şi 
toate astea întrerupte de o mulţime de vizite la toaletă, ca 
să-şi refacă machiajul, să-şi îndrepte cravata, să-şi perie 
umerii sacoului de mătreaţă sau de praf, să verifice dacă 
rujul trebuie împrospătat. 

Apoi, în sfârşit, în camera hotelului de lux, u n d e vor găsi 
patul gata pregătit, micul dejun lângă pat, un anunţ cu 
timpul probabil, o bomboană de ciocolată (aruncată repede, 
fiindcă conţine prea multe calorii), plicul cu numele lor 
caligrafiat (niciodată deschis, pentru că înăuntru se află 
urarea standard de bun-venit din partea managerului 
hotelului) alături de un coş cu fructe (devorate cu aviditate, 
fiindcă acestea conţin o doză bună de fibre, necesare 
pentru funcţionarea organismului şi excelente ca să evite 
balonarea). Privesc în oglindă în timp ce se demachiază, îşi 
scot cravata, rochiile sau smochingul, şi-şi spun: „Nimic, 
absolut nimic important nu s-a petrecut azi. Poate că mâine 
va fi mai bine.” 

Ewa e îmbrăcată într-o minunată rochie creată de HH care 
e în acelaşi timp simplă şi elegantă. Amândoi se îndreaptă 
spre locurile situate chiar în faţa pasarelei, lângă zona 
rezervată fotografilor - care acum încep să intre şi să-şi 
instaleze echipamentul. 

Un jurnalist se apropie şi pu n e veşnica întrebare: 

— Domnule Hussein, care a fost cel mai b u n film pe care 
l-aţi văzut până acum? 

— E prematur să-mi exprim opinia - vine răspunsul 
standard. Am văzut multe lucruri bune, interesante, dar 
prefer să aştept finalul Festivalului înainte de a mă 
pronunţa. 

În realitate n-a văzut absolut nimic. Mai târziu o să stea de 
vorbă cu Gibson ca să afle „care e celmai bu n film al 
stagiunii”. 


O blondă elegantă ţinând o listă cu invitaţi îi cere politicos 
reporterului să se depărteze. Îi întreabă dacă vor participa 
la cocteilul oferit de guvernul Belgiei imediat după 
paradă. Le spune că va fi şi un rninistru, care doreşte să 
stea de vorbă cu el. Hamid cântăreşte bine propunerea, 
pentru că ştie că belgienii investesc o adevărată avere 
pentru ca designerii lor să iasă în evidenţă pe scena 
internaţională - şi în felul acesta să poată recupera o parte 
din gloria pierdută odată cu coloniile din Africa. 

— Da, cred că aş putea să ciocnesc o cupă de şampanie du 
pă. 

— Nu trebuie să ne întâlnim cu Gibson imediat după? 

Întreabă Ewa. 

Hamid pricepe aluzia. Îi spune fetei că uitase de 
angajamentul ăsta, dar va lua legătura cu ministrul mai 
târziu. 

Câţiva fotografi îi zăresc şi încep să îi pozeze. Pentru 
moment, sunt singurele persoane de interes pentru presă. 

Mai târziu, sosesc câteva manechine care făcuseră furori 
în trecut şi care acum pozează şi zâmbesc, d a u autografe 
unora dintre jerpeliţii din sală şi fac tot posibilul să fie 
observate - în speranţa că-şi vor vedea din n o u chipul în 
reviste. Fotografii se întorc spre ele, ştiind că fac doar un 
gest de politeţe şi dau satisfacţie editorilor lor; niciuna 
dintre fotografii nu va fi publicată. Mo da înseamnă timpul 
prezent; manechinele de acum trei ani sunt doar în 
amintirea acelora care rămân mereu în afara gardului de 
metal de la intrarea hotelurilor sau în cea a doamnelor care 
n u reuşesc să ţină pasul cu schimbările; excepţie fac 
manechinele care reuşesc să se menţină pe prima pagină a 
ziarelor din pricina scandalurilor studiate cu grijă de 
agenţii lor, sau acelea care au reuşit cu adevărat să o ia 
înaintea tuturor. 

Vechile fotomodele care tocmai au intrat sunt conştiente 
de toate acestea (a se înţelege prin „vechi” o persoană care 
a atins deja 25 de ani) şi dacă doresc să apară în reviste nu 


este pentru că visează să se întoarcă pe pasarelă: vor un rol 
într-un film sau să devină prezentatoare la vreun program 
de televiziune prin cablu. 

Cine va mai fi pe pasarelă în ziua aceea, în afară de 
Jasmine, unica rațiune pentru care se afla Hamid în acel 
loc? 

Cu siguranţă, niciuna dintre cele patru sau cinci top 
modele din lume, fiindcă ele fac numai ce vreau, câştigă o 
avere şi nu au nici un interes să apară la Cannes pentru a 
asigura succesul unui eveniment ce nu le aparţinea. Hamid 
îşi face socoteala că va vedea două, trei modele clasa A, 
cum ar fi cazul Jasminei, care vor câştiga cam 1500 de euro 
pentru seara aceea; pentru asta însă, trebuie să ai farmec 
cu carul şi, mai ales, să ai un viitor în această industrie. 

Vor mai fi încă două, trei modele clasa B, profesioniste 
care ştiu să defileze cu un pas perfect, au o siluetă 
adecvată, dar care nu au avut norocul să participe la alte 
evenimente paralele în calitate de invitate speciale, la 
petrecerile date de marile companii - ele vor câştiga între 

— 800 de euro. Restul grupului va fi format din clasa C, 
puştoaice care tocmai au intrat în vârtejul paradelor şi care 
vor câştiga cam 200-300 de europînă să „obţină 
experienţa necesară”. 

Hanuri ştie ce se petrece în capul multora dintre fetele 
acestea: „O să înving. O să le arăt tuturor de ce sunt în 
stare. O să ajung una dintre modelele cele mai importante 
din lume, chiar dacă pentru asta va trebui să îmbrobodesc 
câţiva babalăci.” 

Insă acei babalăci nu sunt chiar aşa de proşti cum cred 
ele; majoritatea sunt minore, şi oricine ar avea de-a face cu 
ele ar ajunge la puşcărie, oriunde în lumea asta. Legenda e 
complet diferită de realitate: nimeni nu reuşeşte să ajungă 
în top graţie generozităţii ei sexuale; e nevoie de mult mai 
mult. 

Farmec. Noroc. Agentul potrivit. Momentul propice. 


lar momentul propice pentru studiile de tendinţă nu e 
acela pe care şi-l închipuie puştoaicele debutante în lumea 
modei. Potrivit ultimelor studii, publicul a obosit să tot vadă 
fiinţe anorexice, ciudate şi de o vârstă nedefinită care 
aruncă priviri provocatoare. Agenţiile de casting (care 
selectează manechine) caută ceva ce pare foarte greu de 
găsit: fata din vecini. Adică cineva absolut normal care să 
transmită tuturor celor care îi văd afişul şi fotografia din 
revistele de specialitate senzaţia că „sunt ca ea”. Dar să 
găseşti o fată extraordinară care să pară o „persoană nor 
mală,„ eo sarcină aproape imposibilă. 

S-au dus vremurile manechinelor care serveau drept cuier 
ambulant pentru stilişti. Desigur, e mai uşor să îmbraci pe 
cineva slab - hainele cad totdeauna mult mai bine. S-adus 
şi vremea în care reclamele la îmbrăcămintea masculină de 
lux erau făcute cu cei mai frumoşi bărbaţi; a funcţionat 
foarte bine în epoca yuppie, la sfârşitul anilor '80, dar nu şi 
în ziua de azi. Spre deosebire de femeie, bărbatul nu are un 
model definit de frumuseţe: atunci când alege un produs, îl 
alege în funcţie de asemănarea persoanei care îi face 
reclamă cu un coleg de serviciu sau un amic de pahar. 

Cei care o văzuseră pe Jasmine pe pasarelă o 
recomandaseră lui Hamid „ca imaginea perfectă pentru 
noua sa colecţie”. Cu toţii se întreceau în laude: „Areun 
farmec extraordinar, dar chiar şi aşa celelalte femei se pot 
recunoaşte în ea.” Un manechin din clasa C întotdeauna 
aleargă să pună mâna pe contacte şi bărbaţi care se 
consideră destul de influenţi ca să o transforme peste 
noapte într-o stea, însă cea maibun ă promovare în lumea 
modei - şi poate în orice alt domeniu în care vrei să reuşeşti 
- este recomandarea venită de la o persoană din interior. 
Când cineva e pe punctul de a fi „descoperită”, pariurile 
încep să crească fără nici un fel de logică. Uneori se câştigă, 
alteori se pierde. Dar aşa e piaţa, n u poţi să câştigi mereu. 

Sala începe să seump le - scaunele din primul rând sunt 
rezervate, un grup de bărbaţi în costum şi femei elegant 


îmbrăcate ocupă câteva locuri, dar restul a rămas liber. 
Publicul stă pe al doilea, al treilea şi al patrulea rând. 

Un fotomodel celebru - care e căsătorită cu un fotbalist şi 
care a făcut deja o mulţime de călătorii în Brazilia pentru că 
„Pur şi simplu adoră această ţară” - se află acum în centrul 
atenţiei fotografilor. Toată lumea ştie că o „călătorie în 
Brazilia” e un cod pentru „operaţii estetice”, dar nimeni nu 
îndrăzneşte să afirme deschis acest lucru; ceea ce se 
întâmplă de fapte că, după câteva zile în ţară, vizitatorul 
întreabă discret dacă, în afară de a vedea frumuseţile din 
Salvador şi de a dansa la carnavalul de la Rio, n-ar putea 
găsi acolo vreun medic cu experienţă în chirurgia plastică. 
O carte de vizită trece iute din mînă în mână şi 
conversaţia se teirnină aici. 

Fata blondă şi amabilă aşteaptă ca fotografii să-şi termine 
treaba (bineînţeles că nu uită să o întrebe pe fotomodel şi 
care a fost cel mai bun film pe care l-a văzut până acum) şi 
imediat o conduce spre singurul scaun neocupat aflat lângă 
Hamid şi Ewa. Fotografii se apropie şi fac zeci de poze 
acestui trio - marele creator de modă, soţia lui şi 
fotomodelul devenit casnică. 

Câţiva jurnalişti vor să ştie ce crede Ha mid despre 
colecţia creatoarei belgiene din seara aceea. El e deja 
obişnuit cu asemenea întrebări: 

— De asta am venit, ca să-mi fac o părere. Am auzit că are 
mult talent. 

Jurnaliştii insistă de parcă nu ar fi auzit răspunsul. 

Aproape toţi sunt belgieni - presa franceză încă nu e 
interesată de temă. Fata blondă şi simpatică le cere să lase 
invitaţii în pace. 

Grupul se retrage. Fostul model care a luat loc lângă Ha 
m i d încearcă să înfiripe o conversaţie, spunându-i cât de 
mult îi admiră creaţiile. El îi mulţumeşte politicos; şi, dacă 
se aşteaptă săau dă un răspuns de felul „vorbim după 
paradă”, atunci cu siguranţă se înşală. Fără să ia în seamă 


atitudinea lui, începe să-i povestească tot ce i s-a întâmplat 
în viaţă - şedinţele foto, invitaţiile, călătoriile. 


Hamid ascultă tot cu o răbdare îngerească, darcu m se 
iveşte o ocazie (fotomodelul se întoarce pentru puţin 
timp să vorbească cu altcineva), îi cere Ewei să-l salveze de 
dialogul ăsta al surzilor. Numaică soţia lui se comportă 
mai ciudat ca niciodată şi refuză să vorbească; singura 
alternativă este să citească pliantul de prezentare a 
paradei. 

Colecţia este un omagiu adus Annei Salens, considerată 
pioniera modei belgiene. Şi-a început cariera pe la sfârşitul 
anilor '60, cu u n mic magazin, dar a înţeles repede că felul 
de a se îmbrăca lansat de hipioţii care veneau din toată 
lumea la Amsterdam avea un potenţial uriaş. Capabilă să 
îrvfrunte - şi să învingă - stilurile sobre la mare căutare în 
epocă în rândul celor înstăriți, creaţiile ei au ajuns să fie 
purtate de câteva dintre personalităţile atunci, printre care 
Regina Paola şi marea muză a mişcării existenţialiste 
franceze, cântăreaţa Juliette Greco. A fost printre primii 
care au creat un tip de spectacol dem odă care amesteca 
elemente specifice prezentării pe po diu m cu jocuri de 
lumină, muzică şi artă. Cu toate acestea nu a câştigat prea 
multă celebritate în afara graniţelor ţării ei. 

A fost tot timpul îngrozită de cancer; şi, după cum spune 
Biblia în Cartea lui Iov, „De ceea ce mă tem, aceea mi se 
întâmplă”. A murit de boala care a speriat-o mai mult ca 
orice, în timp ce-şi vedea afacerile prăbuşindu-se din 
pricina lipsei de talent financiar. 

Şi, ca tot ce se întâmplă într-o lume care se înnoieşte o 
dată la fiecare şase luni, a fost uitată complet. Creatoarea 
care urma să-şi dezvăluie colecţia dădea dovadă de mult 
curaj inspirându-se din trecut în loc să încerce să inventeze 
viitorul. 

Hamid vâră pliantul în buzunar; dacă Jasmine va fi sub 
aşteptări, o să vorbească cu creatoarea să vadă dacă nu are 
vreun proiect la care ar putea lucra împreună. Hamid se 
arăta deschis noilor idei - atâta timp cât concurenţii se 
aflau sub stricta lui observaţie. 


Priveşte în jur: reflectoarele sunt bine poziţionate, 
numărul fotografilor prezenţi e acceptabil - nici nu se 
aştepta să se întâmple aşa ceva. Poate că într-adevăr 
colecţia era demnă de luat în seamă sau poate că 
guvernul belgian îşi folosise toată influenţa ca să aducă 
presa, oferind acreditări şi cazare. Ar mai fi încă ceva care 
să fi stârnit interesul acela, dar Ha mid se roagă să nu fie 
adevărat. 

Motivul este Jasmine. Ca să-şi ducă mai departe planurile, 
ea trebuie să fie complet necunoscută în faţa marelui 
public. Până acum nu auzise decât comentariile celor din 
mediul lor. Dacă cumva chipul ei a apărut deja în mai multe 
reviste, ar fi o pierdere de vreme s-o mai angajeze. 

În primul rând pentru că altcineva a ajuns înaintea lui. 

În al doilea rând, nici nu se putea gândi s-o asocieze cu 
ceva nou. 

Hamid face câteva calcule. Evenimentul nu poate să fi 
costat puţin, dar guvernul belgian ştie ca şi şeicul: moda 
pentru femei, sportul pentru bărbaţi, celebrităţi pentru 
ambele sexe, acestea sunt singurele chestiuni care 
interesează pe toţi muritorii şi care pot promova imaginea 
unei ţări pe scena internaţională. Desigur, în cazul special al 
modei, există posibilitatea contactării Federaţiei, dar asta 
poate dura ani de zile. lată însă că un personaj important 
din Federație s-a aşezat lângă poUticienii belgieni; se pare 
că nu vor să-şi piardă timpul. 

Mai sosesc şi alte VIP-uri, toate însoţite de simpatica 
blondă. Par cam dezorientate, de parcă nu înţeleg ce caută 
acolo. Sunt mult prea bine îmbrăcate, este probabil prima 
paradă la care asistă în Franţa, după ce au aterizat direct 
de la Bruxelles. Cu siguranţă că nu fac parte din fauna care 
invadează oraşul din cauza Festivalului de Film. 

Cinci minute întârziere. Contrar obiceiului de la 
Săptămâna Modei de la Paris, un de practic nicioparad 
ă nu începe la ora stabilită, aici ar trebui să fie altfel - sunt 


atâtea evenimente la Cannes, presa nu poate aştepta la 
nesfârşit. 

Dar imediat H a m i d îşi dă seama că greşise: majoritatea 
jurnaliştilor se repeziseră să-i intervieveze pe miniştri; 
aproape toţi sunt străini, dar vin din aceeaşi ţară. Politica şi 
m o da nu se potrivesc decât într-o situaţie ca asta. 

Domnişoara blondă şi simpatică se duce acoloun de se 
înghesuie toţi şi le cere să se întoarcă la locurile lor: 
spectacolul va începe. Ha mi d şi Ewa nu au schimbat o 
vorbă. Ea nu pare nici mulţumită, nici nemulțumită - şi ăsta- 
i lucrul cel mai rău. Măcar dacă s-ar plânge, dacă ar zâmbi, 
dacă ar spune ceva! Dar nu, absolut nici un indiciu despre 
ceea ce se petrece în sufletul ei. 

Mai bine se concentrează asupra ecranului de la capătul 
pasarelei din spatele căruia vor ieşi manechinele. Cel puţin 
la spectacolele demodă se pricepe. 

Acu m câteva minute manechinele şi-au scos toată 
lenjeria de pe ele - ca să nu lase vreourmă pe sub rochiile 
pe care le vor prezenta. S-au îmbrăcat deja cu prima 
vestimentaţie şi aşteaptă să se stingă luminile, să înceapă 
muzica şi cineva - de obicei, o femeie - să le atingă uşor pe 
spate ca să le indicemomentu lexact când trebuie să 
iasă spre reflectoare şi spre public. 

Manechinele clasa A, B şi C trec prin diferite grade de 
nervozitate - cele mai puţin experimentate fiind şi cele mai 
emoţionate. Unele sp u no rugăciune, altele încearcă să 
tragă cu ochiul du pă cortină săva dă vreun cunoscut sau 
dacă tata sau ma maaobţinutun locbun. Suntvreo 
zece-douăsprezece, fiecare cu fotografia postată deasupra 
locului u n d e sunt atârnate în ordine rochiile pe care şi le 
schimbă în câteva clipe, ca mai apoi să se îndrepte spre 
pasarelă complet relaxate, de parcă ar fi purtat acea haină 
toată ziua. Ultimele retuşuri au fost deja făcute la machiaj şi 
la coafură. Fotomodelele îşi repetă în gând: „Nu trebuie să 
alunec. Nu trebuie să mă împiedic pe covor. Am fost aleasă 
personal de către creatoare din şaizeci de manechine. Sunt 


la Cannes. Probabil că în sală se află o persoană importantă. 
Ştiu că HH e acolo, poate că mă va alege să fiu imaginea 
mărcii lui. Se pare că sala e plină de fotografi şi jurnalişti. 

NU TREBUIE SĂ ZMBESC pentru că aşa cere regula. 

Picioarele trebuie să urmărească o linie invizibilă. Cu 
aceste tocuri înalte trebuie să merg ca într-un marş forţat! 

Nu contează că mersul iese artificial, că este inconfortabil 
- nu pot să uit treaba asta! 

Trebuie să ajung la marcaj, să mă întorc într-o parte, să 
facopauzădedouă secunde, să mă întorc, cu aceeaşi 
rapiditate, ştiind că, imediat ce am părăsit pasarela, o să mă 
aştepte cineva ca să tragă de pe mine rochia şi să o pună pe 
următoarea, fără ca eu să mă pot privi măcar în oglindă. 
Trebuie să am încredere că totul va ieşi bine. Trebuie să-mi 
arătnunumaitrupul, nun umai hainele, ci şi forţa 
privirii!” 

Hamid priveşte în tavan: de acolo e reglat marcajul, un 
spot de lumină mai puternic decât celelalte. Dacă 
manechinul îl depăşeşte sau se opreşte mai înainte, nu va fi 
247 bine fotografiată; în cazul acesta editorii revistelor - 
mai bine zis, editorii revistelor belgiene - vor alege o 
fotografie a altui manechin. Presa franceză, în acest 
moment, se află în faţa hotelurilor, în preajma covorului 
roşu, la petrecerile de seară sau mâncând un sandvici 
înaintea cinei de gală din noaptea aceea. 

Luminile din sală se sting. T<eflectoarele<le pe pasarelă 
se aprind. 

A sosit clipa cea mare. 

Un sistem audio de mare putere umple sala cu trilurile 
sonore ale unor melodii din anii '60 - '70. Asta îl transportă 
pe Ha mid într-o lume pe care nu a avut cum săo 
cunoască, dar despre care a auzit vorbindu-se. Simte un fel 
de nostalgie pentru ce nu cunoscuse şi un fel de revoltă - de 
ce nu a avut şansa să trăiască marele vis al tinerilor care au 
străbătut lumea în epoca aceea? 


Intră primul manechin, iar imaginea se amestecă cu 
sunetul - haine colorate, pline de viaţă, de energie, ce spun 
o poveste de demult, pe care oamenii par să o asculte cu 
plăcere la nesfârşit. Se aud zeci, sute de click-uri ale 
aparatelor de fotografiat. Camerele video înregistrează. 
Primul model face o defilare perfectă - vine pînă la linia 
de lumină, se întoarce spre dreapta, rămâne două 
secunde şi se duce înapoi. Are cam cincisprezece secunde 
ca să ajungă în culise - acolo renunţă la imaginea de pe 
pasarelă şi fuge spre cabina u n d e se află următoarea 
rochie, se dezbracă la iuţeală, se îmbracă şi mai repede, îşi 
ocupă locul în şir şi e gata pentru următoarea intrare. 
Creatoarea urmăreşte totul printr-un circuit IV intern, 
muşcându-şi buzele şi sperând ca nimeni să nu alunece, ca 
publicul să înţeleagă mesajul colecţiei, să fie aplaudată la 
final şi trimisul Federaţiei să fie impresionat. 

Defilarea continuă. Din poziţia în care se află, atât Hamid, 
cât şi camerele TV pot să vadă alura elegantă şi mersul 
corect al manechinelor. Cei aşezaţi pe rândurile laterale - 
care nu sunt obişnuiţi cu paradele de modă, este cazul celor 
mai multe VIP-uri prezente - se întreabă probabil de ce 
„Mărşăluiesc” în loc să meargă, aşa cum fac majoritatea 
manechinelor pe care le vă d în programele demodă?0 
fi vreo invenţie de-a creatoarei, pentru a da un aer de 
originalitate colecţiei? 

N u, gândeşte Ha mid.E din pricina tocurilor înalte. 

Pentru că în acest m o d au siguranţa că nu se vor 
împiedica. Ceea ce arată camerele - dacă filmează din faţă - 
nu e chiar ceea ce se petrece în realitate. 

Colecţia e maib ună decât îşi închipuia - o întoarcere în 
timp cu accente contemporane originale. Nici un fel de 
exces - fiindcă secretul modei e acelaşi ca în bucătărie: să 
ştii să dozezi bine ingredientele. Flori şi mărgele care 
amintesc de anii cei nebuni, dar care au fost reinventate în 
aşa fel încât par absolut moderne. Au defilat deja şase 
manechine, şi la una dintre ele a observat un punct la 


genunchi pe care machiajul nu a reuşit să-l ascundă: cu 
câteva minute înainte şi-a aplicat probabil o doză de 
heroină, ca să se calmeze şi să-şi potolească nevoia de drog. 

Şi deodată apare Jasmine. Are o bluză albă cu mâneci 
strânse, toată brodată de mână, şi o fustă tot albă, care 
coboară sub genunchi. Merge cu pas sigur şi, contrar celor 
dinaintea ei, arată o seriozitate nestudiată: e naturală, 
absolut naturală. 

Hamid aruncă o privire iute în sală: toţi par hipnotizaţi de 
prezenţa Jasminei, nimeni nu dă atenţie manechinelor care 
intră sau care iesdupăceea şi-a terminat defilarea şi se 
îndreaptă spre cabină. 

„Perfectă!” 

În următoarele două apariţii pe pasarelă, el îi 
examinează fiecare amănuntaltrupului; şi observă că 
ea iradiază ceva mult mai puternic decât frumuseţea fizică. 

Cum să definească asta? Căsătoria Cerului cu Infernul, 
Iubirea şi Ura mergând de mână... 

Ca orice spectacol de modă, nici acesta n-a durat mai 
mult de cincisprezece minute - deşi a costat luni de muncă 
pentru a fi conceput şi montat. La final creatoarea intră în 
scenă în aplauzele publicului, luminile se aprind, muzica 
încetează - şinu maiatunci el îşi dă seama cât de mult îi 
plăcuse ce auzise. Fata simpatică vine iar la ei ca să-iispun 
ă că cineva din guvernul belgian e foarte interesat să-i 
vorbească. El îşi deschide portofelul de piele şi îi oferă o 
carte de vizită. Îi spune că este cazat la hotelul Martinez şi 
că va fi încântat să stabilească o întâlnire a doua zi. 

— Dar aş vrea foarte mult să stau de vorbă cu creatoarea 
şi cu maneciunul de culoare. Ştiţi cumva la ce cină vor 
merge în seara asta? Pot să aştept aici răspunsul. 

Spera ca simpatica blondă să revină repede. Jurnaliştii s- 
au apropiat şi l-au asaltat cu veşnicele întrebări - de fapt, 
aceeaşi întrebare repetată de ziarişti diferiţi: „Cu m vi s-a 
părutparada?, 

— Foarte interesantă - şi răspunsul era mereu acelaşi. 


— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

Cu delicateţea unui profesionist experimentat, Hamid se 
întoarce spre jurnalistul următor. Întotdeauna să fii 
politicos cu presa; dar să nu dai niciodată un răspuns 
direct, să nu spui decât ceea ce e potrivit momentului 
respectiv. 

Blonda simpatică s-a întors. N u, nu vor merge la cina de 
gală din acea seară. Deşi erau atâţia miniştri prezenţi, 
politica Festivalului era dictată de o altă putere. 

Hamidîiispusecăosă ceară să li se înmâneze invitaţiile 
necesare, oferta lui fiind imediat acceptată. Cu siguranţă, 
creatoarea aştepta acest răspuns şi era conştientă de 
produsul pe care-l avea în mână. 

Jasmine. 

Da, ea e persoana în chestiune. Rareori o va folosi la o 
paradă, pentru că era mai puternică decât hainele pe care 
le folosea. Dar, pentru „imaginea caseidemodăaluiHa 
m i d Hussein”, nu era niciuna maibunăcaea. 

Ewa deschide telefonul mobil când iese. După câteva 
secunde, apare un plic ce zboară pe un fundal albastru şi 
apoi coboară la baza ecranului, deschizându-se cu 
menţiunea: „Ai un mesaj.” „Ce animaţie ridicolă”, se 
gândeşte Ewa. 

Dinnouunnumăr ascuns. Şovăie înainte să deschidă 
mesajul, dar curiozitatea e mai puternică decât frica. 

— Se pare că un aclmirator ţi-a descoperit numărul, 
glumeşte H a m i d. Niciodată n-ai primit atâtea mesaje ca 
azi. 

— Se poate. 

De fapt ar fi vrut să-i spună: „Chiar nu pricepi nimic? 

Suntem de doi ani împreună şi nu îţi dai seama cât de 
îngrozită sunt - sau poate crezi că sunt în acea perioadă a 
lunii?” 

Se preface că citeşte cu nepăsare mesajul: Am mai distrus 
o lume din cauza ta. Şi încep să mă întreb dacă merită să 


fac asta, fiindcă se pare că nu pricepi nimic. Inima ta e 
moartă. 

— Cine e? Întreabă Hamid. 

— Habar n-am. Aren umăr ascuns. Dare bine să ai 
admiratori necunoscuţi. 

5: 15PM. 

T JLrei crime. Fuseseră depăşite toate statisticile în n u m 
a i câteva ore, care arătau o creştere a fenomenului cu 50% 
în total. 

Se duce la maşină şi foloseşte frecvenţa specială radio. 

— Cred că avem de-a face cu un criminal în serie în oraş. 

Voceamurmurăcevala capătul firului. Zgomotul staţiei 
întrerupe câteva cuvinte, dar Savoy a înţeles. 

— Nu sunt sigur. Dar nici nu mă îndoiesc. 

Alte comentarii, iarăşi paraziţii staţiei. 

— N-am înnebunit, domnule comisar, şinu mă 
contrazic. De pildă: nu sunt sigur că salariul m e u va intra 
pe card la sfârşitul lunii, dar cu toate astea n-am nici o 
îndoială că aşa va fi. Înţelegeţi? 

Paraziţi şi o voce iritată la celălalt capăt al firului. 

— N u, nu cer o mărire de salariu, vreau doar săspuncă 
certitudinile şi îndoielile pot convieţui, mai ales într-o 
profesie ca a noastră. Da, las chestiunea asta de o parte şi 
hai să vorbim despre ce ne interesează cu adevărat. Efoarte 
posibil ca telejurnalele să dea ştirea comiterii a trei crime, 
pentru că tipul de la spital se pare că tocmai a murit. 
Evidentcâănumainoi ştim că fiecare dintre ele a fost 
comisă folosindu-se de o tehnică diferită, dar destul de 
sofisticată şi de aceea nimeni nu bănuieşte că au un singur 
autor. Dar dintr-odată Cannes va începe să fie văzut ca un 
oraş nesigur. Şi, dacă treaba continuă şi mâine, 252 vor 
apărea speculaţiile despre asasinul unic. Ce doriţi să fac? 

Vocea supărată a comisarului. 

— Da, sunt aici, aproape; băiatul care a fost martor la 
asasinat le povesteşte acuma tot; locul mişună de fotografi 
şi jurnalişti. Credeam că o să fie toţi p e covorul roşu, dar se 


vede treaba că m-am înşelat; problema e că la Festival sunt 
mulţi reporteri şi puţină treabă. 

Din nou vocea supărată. Scoate un carneţel din buzunar şi 
notează o adresă. 

— A m înţeles. Voi pleca de aici direct la Monte Carlo ca să 
vorbesc cu el. 

Staţia s-a oprit: bărbatul de la celălalt capăt al firului 
închisese. 

Savoy merge până la capătul cheiului, aşază sirena pe 
capota maşinii, opun e la volum maxim şi porneşte în 
trombă - sperând astfel să atragă reporterii spre o crimă 
inexistentă. Dar ei cunosc trucul şi nu se mişcă, continuă să- 
itotpună întrebări băiatului. 

Intrase în priză. În sfârşit, va putea lăsa hârţoagele în 
seama unui subaltern şi se va dedica un u ivis vechi: să 
dezlege crime care sfidează logica. l-ar fi plăcut să aibă 
dreptate în privinţa criminalului în serie care putea stârni 
teroare în rândul locuitorilor. Cu viteza cu care circulă 
informaţia în ziua de azi, nu va maidura mult şi se va afla 
în faţa reflectoarelor, explicând că „încă n u avem probe”, 
pe un ton pe care nimeni să nu-l creadă pe de-a-ntregul, în 
aşa fel încât să fie în atenţia tuturor până ce criminalul este 
descoperit. Pentru că, în afara zilelor de strălucire din 
timpul Festivalului, Cannes rămâne un orăşel de provincie u 
n d e toţi ştiu ce se întâmplă şi n u va fi aşa de greu să-l 
descopere pe criminal. 

Faimă. Celebritate. 

Oare se gândeşte nu maila el, nu şi la siguranţa 
cetăţenilor? Dar ceerău în a căuta puţină glorie când de 
atâţia ani e obligat să suporte aceste douăsprezece zile în 
care toţi vor să strălucească mai mult decât ar merita? Asta 
ajunge să molipsească pe toată lumea. Tuturor le place să-şi 
vadă munca recunoscută în public: fie că sunt poliţişti sau 
regizori de film. 

„N ute mai gândi la glorie; o să vină singură, dacă îţi faci 
treaba bine. In plus, faima e capricioasă: dacă ajungi să fii 


considerat incapabil de misiunea încredinţată? Şi umilinţa 
tot publică va fi. Concentrează-te.” 

Dupăce muncise douăzeci de ani în poliţie ocupând tot 
felul de funcţii, fiind promovat pe merit, ritind munţi întregi 
de rapoarte şi documente, a ajuns la concluzia că în 
majoritatea cazurilor de crimă rezolvate intuiţia a fost 
totdeauna la fel de importantă ca şi logica. Pe drumul spre 
Monte Carlo, realizează că pericolul nu vine din partea 
asasinului - care trebuie să fie extenuat, din pricina 
cantităţii imense de adrenalină ce-ipompează în vene, 
lucru de înţeles mai ales că ştia că a fost văzut de cineva. 

Marele duşman e presa. Şi jurnaliştii folosesc acelaşi 
principiu şi amestecă logica cu intuiţia: dacă reuşesc să 
stabilească o legătură cât de firavă între cele trei asasinate, 
poliţia ar pierde complet controlul, iar Festivalul se poate 
transforma într-un haos total, cu oameni cărora le va fi frică 
să iasă pe stradă, oaspeţi care pleacă mai devreme, 
comercianţi care acuză poliţia de ineficientă, titluri de-o 
şchioapă pe prima pagină a ziarelor din lume - până laur 
m ă, u n asasin în serie e mult mai interesant în viaţa reală 
decât pe ecran. 

Iar apoi, în anii ce vor veni, Festivalul nu va mai fi acelaşi: 
s-ar instala mitul terorii, toată această lume a luxului şi 
glamour-ului şi-ar alege alt loc mai potrivit pentru a-şi 
expune produsele, şi încet, încet, evenimentul care se 
sărbătorea de peste şaizeci de ani s-ar transforma într-unui 
minor, lipsit de lumina reflectoarelor şi de atenţia presei. 

Are o responsabilitate uriaşă. De fapt, are două mari 
responsabilităţi: prima este să afle cine comite crimele 
astea, ca să-l împiedice, înainte să mai apară încă un 
cadavru în jurisdicţia lui; a doua este să ţină presa sub 
control. 

Trebuie să gândească logic. Care dintre acei reporteri 
prezenţi, în majoritatea lor veniţi de departe, are cunoştinţă 
de numărul exact al crimelor comise acolo? Câţi dintre ei s- 


au gândit să telefoneze la Garda Naţională şi să încerce să 
afle cifrele din statistici? 

Răspuns logic: niciunul. Nu se gândesc decât la ce s-a 
întâmplat. Sunt agitaţi pentru că un mare distribuitor de 
film a avut un atac de cord în timpul unui prânz obişnuit în 
perioada Festivalului. Deocamdată nimeni nu ştie că a fost 
otrăvit - raportul medicului legist se află pe bancheta din 
spate a maşinii lui. Deocamdată nimeni nu ştie - şi probabil 
nici nu va afla vreodată - că făcea parte dintr-o mare 
schemă de spălare de bani. 

Răspuns ilogic: totdeauna există u n u lcare gândeşte un 
pic mai mult decât ceilalţi. Trebuie, pe cât posibil, să 
organizeze o conferinţă de presă şi să ofere o declaraţie 
oficială, însă să vorbească doar despre asasinarea 
producătoarei americane care a avut loc la plajă; în felul 
acesta celelalte incidente vor fi date uitării pentru moment. 

Opersoanăimportantă în lumea filmului este 
asasinată. Cine se va interesa de moartea unei tinere 
oarecare? Toţi vor trage concluzia la care ajunsese şi el, la 
începutul investigaţiilor: osupradoză. 

Şi iată un caz rezolvat. 

Să ne întoarcem la producătoare; poate nu e chiar atât de 
importantă c u m îşi închipuia, fiindcă la ora asta comisarul 
l-ar fi sunat deja pe mobil. Faptele erau următoarele: un 
bărbat bine îmbrăcat, de aproximativ 40 de ani, cupăr 
grizonat, a fost văzut în timp ce stătea de vorbă cu ea de 
către un băiat ascuns în apropiere. Dupăcea înfipt în ea 
un stilet cu precizia unui chirurg, bărbatul a plecat agale, 
iar acum se află printre sutele, miile de persoane care se 
pot identifica cu portretul făcut de băiat. 

Opreşte sirena pentru câteva clipe, şi-i telefonează 
subalternului care rămăsese la locul crimei şi care acum 
probabil că este interogat el de presă în loc să interogheze. 

Savoy îi cere sălespunăjurnaliştilor, ale căror concluzii 
precipitate creează haos, că este „aproape sigur” că era 
vorba de o crimă pasională. 


— Să nu spui că eşti sigur. Spune că circumstanţele indică 
asta, fiindcă amândoi stăteau apropiaţi precum un cuplu. 
Nu e vorba nici de furt, nici de răzbunare, ci de un dramatic 
deznodământ într-o problemă personală. Ai grijă să nu 
minţi; declaraţiile îţi sunt înregistrate, şi pot fi folosite mai 
târziu împotriva ta. 

— Dar de ce trebuie să le spun asta? 

— Pentru că aşa arată circumstanţele. Şi, cu cât le oferim 
mai devreme o explicaţie, cu atât va fi mai bine pentru noi. 

— Mă întreabă care a fost arma crimei. 

— "Totul indică, cum spune martorul, că a fost un pumnal. 

— Dar ăla nu e sigur. 

— Păi dacă nici martorul n u ştie ce a văzut, ce poţi să mai 
spui în afară de „totul indică”? Sperie-l pe băiat; spune-i şi 
lui că declaraţia lui o să fie înregistrată de jurnalişti şi mai 
târziu se pot folosi de asta împotriva lui. 

Închide înainte ca subalternul să-l asalteze cu alte 
întrebări incomode. 

„Totul indică” o crimă pasională, chiar dacă victima abia 
sosise în oraş direct din Statele Unite. Chiar dacă se cazase 
singură la hotel. Chiar dacă, între puţinele date pe care 
reuşiseră să le afle, singurul ei contact fusese o mtâlnire, 
fără cine ştie ce rezultate, în cursul dimineţii, la Piaţa 
Filmului, care se află alături de Palais des Congres. 
Jurnaliştii nu vor avea acces la toate aceste informaţii. 

Şi mai era ceva deosebit de important, cevacenumaiel 
ştia - nimeni altul din echipa lui, nimeni altul din lume. 

Victima venise la spital. Vorbiseră puţin, iar el o trimisese 
la plimbare - spre moarte. 

Îşi pune iar sirena pe maşină, pentru ca zgomotul 
asurzitor să îndepărteze sentimentul de vinovăţie. N u, nu 
fusese el cel care înfipsese stiletul în trupul ei. 

Desigur că îşi poate spune: „Femeia asta stătea acolo, în 
sala de aşteptare, pentru că avea legături cu mafia 
drogurilor şi voia să ştie dacă într-adevăr asasinatul 
reuşise.” 


Asta se potriveşte cu „logica” şi, dacă i-ar vorbi despre 
mtâlnirea întâmplătoare superiorului lui, ar începe 
investigaţiile în direcţia asta. Desigur că poate fi chiar 
adevărat; o omorâseră cu exces de rafinament, sofisticat, 
aşa cum se întâmplase şi cu distribuitorul de la Hollywood. 

Amândoi erau americani. Amândoi fuseseră asasinați cu 
instrumente ascuţite. Totul arăta că e vorba de acelaşi grup 
şi că există o legătură între cei doi. 

Şi dacă se înşală şi nu există nici un criminal în serie în 
oraş? 

Poate că fata găsită pe bancă cu ur m e de asfixie 
provocate de mâini experimentate o fi intrat în legătură, 
noaptea precedentă, cu cineva din grup care venise să se 
întâlnească cu distribuitorul de film. Poate că vindea, pe 
lângă mărfurile pe care le expunea pe trotuar, şi droguri. 

Îşi imaginează scena: străinii vin ca să-şi regleze conturile. 
Într-unul din multele baruri, vânzătorul local i-o prezintă 
unuia dintre străini pe fata frumoasă cu sprâncene negre 
„care lucrează cu noi”. Ajung în pat, dar străinul, care se 
simte dintr-odată relaxat într-o ţară europeană, bea cam 
mult, îşi pierde controlul şi vorbeşte ce nu trebuie. A doua 
zi, de dimineaţă, îşi dă seama de greşeală şi-l însărcinează 
pe asasinul profesionist - care însoţeşte totdeauna oband 
ă ca asta - să rezolve problema. 

În fine, totul e absolut clar, fără să lase loc vreunei îndoieli. 

Totul se potriveşte aşa de bine că tocmai din cauza asta nu 
are sens. Nu era posibil ca un cartel al cocainei să 
hotărască să-şi regleze conturile într-un oraş care - din 
pricina marelui eveniment - adunaseunnumăr 
suplimentar d e poliţişti veniţi din toată ţara, care s-au 
adăugat gărzilor de corp din sistemul privat, gărzilor de 
securitate angajate la petreceri, detectivilor care îşi luaseră 
sarcina de a veghea zi şi noapte bijuteriile atât de scumpe 
purtate pe străzi şi prin saloane. 

Chiar şi aşa, tot era bine pentru cariera lui: reglările de 
conturi ale mafiei aduc tot atâta publicitate ca şi prezenţa u 


n ui criminal în serie. 

Poate sta liniştit; indiferent care era adevărul, o să câştige 
notorietatea pe care dintotdeauna a considerat că o merită. 

Opreşte sirena. Într-o jumătate de oră a parcurs deja 
aproape toată autostrada, a trecut o graniţă invizibilă şi a 
pătruns în altă ţară, mai are doar câteva minute până la 
destinaţie. Dar mintea lui este frământată de lucruri care, 
teoretic, ar trebui să fie interzise. 

Trei crime într-o singură zi. Rugăciunile lui erau pentru 
familiile îndoliate, cum obişnuiesc să spună politicienii. 

Bineînţeles că ştie că statul îl plăteşte ca să menţină 
ordinea, nu ca să fie mulţumit când e încălcată atât de 
violent. A cu m comisarul trebuie că-şi bate capul cu toate 
astea, fiind conştient de responsabilitatea uriaşă presupusă 
de rezolvarea celor două probleme: să-l găsească pe 
crirninal (sau pe criminali, fiindcă nu e pe deplin convins de 
teoria lui) şi să îndepărteze presa. Toţi sunt foarte 
îngrijoraţi, comisariatele din regiune au fost deja avertizate 
şi un portret robot al asasinului a fost trimis via internet 
fiecărei maşini de poliţie. Cine ştie ce politician va fi poate 
întrerupt din meritata lui odihnă, fiindcă şeful poliţiei 
consideră problema foarte delicată şi vrea să paseze 
responsabilitatea către sfere mai înalte. 

Politicianul nu va cădea aşa de uşor în capcană, îivaspu 
n e şefului poliţiei să acţioneze în aşa fel încât oraşul să 
revină cât mai curând la normal, fiindcă „milioane sau sute 
de milioane de euro depind de asta”. Să nu-l plictisească, 
are probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi marca 
de vin pe care o vor servi în noaptea aceea invitaţilor din nu 
ştiu ce delegaţie străină. 

„Dar eu? Suntpedrumulcelbu n? „se întreabă Savoy. 

Gândurile interzise revin: e fericit. Este momentul crucial 
din toată cariera lui dedicată completării de formulare şi 
rezolvării unor lucruri fără importanţă. 

Niciodată nu şi-a închipuit că o asemenea situaţie îi va 
crea starea aceasta de euforie - iată că poate fi un adevărat 


detectiv, posesorul unei teorii ce sfidează logica, pentru 
care vafipînălaurmă decorat deoarece a fost primul 
care a văzut ceea ce nimeni nu a reuşit. Nu va mărturisi 
nimănui, nici nevesti-sii, care s-ar îngrozi de atitudinea 
soţului, sigură că şi-a pierdut minţile din cauza stresului 
provocat de un caz atât de periculos. 

„Sunt mulţumit. Entuziasmat”. 

Rugăciunile lui erau pentru familiile îndoliate; inima lui, d 
u pă ani de inerție, se întorcea între cei vii. 

Contrar celor închipuite de Savoy - o bibliotecă uriaşă, 
plină de tomuri prăfuite, mormane de reviste prin colţuri, o 
masă cu hârtii în dezordine - biroul era de un alb imaculat, 
cu câteva lămpi de bun-gust, un fotoliu confortabil, o masă 
de sticlă pe care era un ecran uriaş de computer. 

Nimic altceva, cu excepţia tastaturii fără fir şi a unui mic 
blocnotes alături de un luxos stilou Montegrappa. 

— Ştergeţi-vă zâmbetul d e p e faţă şi adoptați u n aer mai 
preocupat, spune bărbatul cu barbă albă, care e îmbrăcat - 
în pofida căldurii - cu sacou de tweed, cravată, pantaloni 
perfect croiţi, ceea ce nu se potriveşte deloc cu decorul sau 
cu tema de discuţie. 

— Ce vreţi să spuneţi, vă rog? 

— Ştiu cum vă simţiţi. Vă aflaţi în faţa cazului vieţii, venind 
dintr-un locun de nu se întâmplă nimic niciodată. 

Şi eu am trecut prin acelaşi conflict interior când locuiam 
şi lucram la Penycae, Swansea, West Gamorgan, SA9, 1GB, 
Marea Britanic Şi datorită unui caz asemănător am fost 
transferat la Scotland Yard în Londra. 

„Visul meu este să muncesc la Paris”, gândi Savoy, dar nu 
spuse rumic. Bărbatul îl invită să ia loc. 

— Sper să vă realizaţi visul profesional. Încântat de 
cunoştinţă! Numelemeue Stanley Morris. 

Savoy vrea să schimbe subiectul. 

— Comisarul se teme că presa o să se apuce să speculeze 
despre un criminal în serie aflat în libertate. 


— Pot să speculeze cât vor, trăim într-o ţară liberă. Etipul 
de ştire care face să se vândă un ziar şi care provoacă 
puţină agitaţie în viaţa plictisitoare a pensionarilor, care vor 
urmări îndeaproape în toate mijloacele de comunicare 
posibile toate noutăţile legate de tema respectivă, trăind cu 
spaimă, dar convinşi că n-o să li se întâmple loru na ca 
asta. 

— Sper că aţi primit descrierea victimelor. Du pă părerea 
dumneavoastră, probele de până acum duc la concluzia că 
este vorba de un asasin în serie sau ne aflăm în faţa unei 
răzbunări a marilor carteluri de droguri? 

— Da, am primit-o. Voiau să mi-o trimită prin fax, pentru 
numele lui Dumnezeu. Cât de învechiţi su n t! Le-am cerut 
să mi-o trimită tot prin poşta electronică, dar ştii ce mi-au 
răspuns? „De obicei nu procedăm aşa!” Auzi vorbă! Una 
dintre forţele polițiste cel mai bine echipate din lume 
foloseşte încă faxul! 

Savoy se foieşte în scaun, arătându-şi o oarece nerăbdare. 
Nu venise până aici ca să discute avantajele şi 
dezavantajele tehnologiei moderne. 

— Să trecem la treabă - spuse dr. Morris, care ajunsese o 
celebritate la Scotland Yard, însă se hotărâse să-şi petreacă 
anii de pensie în sudul Franţei, şi acum pesemne că era tot 
atât de mulţumit ca şi Savoy că ieşea din rutina plictisitoare 
a lecturilor, concertelor, ceaiurilor şi cinelor de binefacere. 

— Pentru că e prima dată când am de-a face cu un caz ca 
acesta, poate ar trebui mai întâi să ştiu dacă 
dumneavoastră sunteţi de acord cu teoria mea conform 
căreia există un singur criminal. Şi să-mi spuneţi dacă sunt 
saunupedrumulcelbun. 

Dr. Morris îi explică faptul că, teoretic, are dreptate: trei 
crime cu anumite caracteristici în comun sunt suficiente 
pentru a indica un criminal în serie. In mod normal, se 
petrec în aceeaşi zonă geografică (în cazul acesta, oraşul 
Cannes) şi... 

— Atunci, asasinul în masă... 


Dr. Morris îl întrerupe şi-i cere să nu folosească termeni 
incorecţi. Asasinii în ma să sunt teroriştii sau adolescenţii 
iresponsabili care intră într-o şcoală sau într-un local şi trag 
în tot ce mişcă - pentru capână laurmă să fie ucişi de 
poliţie sau să se sinucidă. Preferă armele de foc şi bombele, 
care pot cauza cele mai mari daune în cea mai scurtă 
perioadă de timp - în general două, trei minute maxim. 
Unor asemenea persoane nu le pasă de consecinţele actelor 
lor - pentru că ştiu dinainte finalul. 

— În subconştientul colectiv, asasinul în masă e mai uşor 
de acceptat, pentru că e considerat „un dezechilibrat 
mintal”, şi atunci e mai uşor să faci diferenţa de „noi 
restul”. Dar criminalul în serie atinge ceva cu mult mai 
complicat - instinctul distructiv pe care oricare dintre noi îl 
are. 

Făcuopauză. 

— Aţi citit Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului 
Hyde, de Robert Louis Stevenson? 

Savoyiirăspundecăare prea puţin timp pentru 
lectură, pentru că muncea mult. Privirea lui Morris deveni 
glacială. 

— Şidumneatacrezică eu nu muncesc? 

— N-am vrut să s pu n asta. Ascultaţi-mă,domnuledr. 
Morris, am venit aici în misiune de urgenţă. Prefer să nu 
discut tehnologie sau literatură. Aş vrea să ştiu ce concluzie 
aţi tras din rapoarte. 

— Îmi pare foarte rău, dar în cazul acesta trebuie să 
vorbim despre literatură. Straniul caz al doctorului Jekyll şi 
al domnului Hyde este povestea u n u i individ absolut 
normal, Dr. Jekyll, care, studiindu-şi propriile impulsuri 
violente, descoperă că se transforma într-o altă fiinţă lipsită 
de moralitate, şianumeîndomnulHyde.Noitoţi 
avem asemenea impulsuri, domnule inspector. Un asasin în 
serie, nunumaică ne ameninţă siguranţa, ne ameninţă şi 
sănătatea mintală. Pentru că fiecare fiinţă omenească de pe 
faţa pământului, vrea, n u vrea, are o imensă putere 


distructivă şi la un momentdatişipune întrebarea ce 
ar fi dacă nu mi-aş mai înfrâna acest instinct reprimat - 
acela de a lua o viaţă. 

Motivele pot fi multiple: ideea că restabileşte echilibrul în 
lume, că se răzbună pentru ceva îndepărtat ce s-a întâmplat 
în copilărie, că-şi exprimă ura împotriva societăţii etc. Dar, 
conştient sau inconştient, fiecare a simţit această dorinţă de 
a distruge - chiar dacă s-a întâmplat doar în copilărie. 

Altă tăcere semnificativă. 

— Presupun că şi dumneavoastră, independent de profesia 
aleasă, ştiţi exact despre ce senzaţie e vorba. Poate când 
eraţi mic aţi chinuit vreo pisică, sau aţi avut vreo plăcere 
morbidă să daţi foc vreunei insecte nevinovate. 

E rândul lui Savoy să-i întoarcă privirea de gheaţă şi să nu 
răspundă. Morris însă ia tăcerea drept aprobare şi 
continuă să vorbească cu aceeaşi dezinvoltură şi 
condescendenţă: 

— Să nu credeţi că o să găsiţi o persoană vizibil 
dezechilibrată, cu părul vâlvoi şi un rânjet pe chip. Dacă aţi 
găsi puţin timppentru lectură - deşi ştiu că sunteţi o 
persoană foarte ocupată - v-aş sugera o cartede Hannah 
Arendt, Eichmann la lerusalim. Acolo ea analizează 
procesul unuia dintre cei mai mari criminali în serie din 
istorie. Desigur că acela a avut nevoie de ajutoare, altfel n- 
ar fi putut duce la bu n sfârşit sarcina uriaşă pe care i-au 
impus să o execute: purificarea rasei umane. Un moment. 

Pune în funcţiune computerul. Ştie că bărbatul din faţa lui 
nu vrea decât rezultate, dar aşa ceva este imposibil în 
domeniul acesta. Trebuie să-l educe, să-l pregătească 
pentru zilele grele cevorurm a. 

— Uite aici. Arendt face o analiză amănunţită a procesului 
lui Adolf Eichmann, responsabil de exterminarea a şase 
milioane de evrei din Germania nazistă. La pagina 

25 spune că şase psihiatri însărcinaţi să-l examineze au 
ajuns la concluzia că era o persoană obişnuită. Profilul lui 
psihologic, atitudinea lui faţă de nevastă, copii, mamă şi 


tată se încadrau perfect în toate modelele sociale care 
caracterizează un om responsabil. Şi Arendt continuă: 
„Problema cu Eichmann este că părea un om la fel ca 
oricare altul, la care nu se observă nici o tendinţă perversă 
sau sadică, în realitate, sunt persoane absolut normale [...] 
Din punctul de vedere al instituţiilor noastre, normalitatea 
lui era tot atât de îngrozitoare ca şi crimele pe care le-a 
comis.” 

Acum poate reveni la chestiune. 

— Am observat din autopsii că nu a existat nici o tentativă 
de abuz sexual asupra victimelor... 

— Dr. Morris, eu am o problemă de rezolvat şi trebuie s-o 
fac repede. Vreau să a m ceitituclinea că ne aflăm în faţa 
unui criminal în serie. Evident că nimeni n-ar fi putut viola 
un bărbat la o petrecere sau o fată pe banca de pe plajă 
ziua în amiaza mare. 

Parcă n-ar fi spus nimic. Celălalt îi ignoră vorbele şi 
continuă netulburat: 

—... ceea ce e obişnuit la mulţi criminali în serie. Unii 
dintre ei au diferite motivații, ca să zicem aşa,  „,umane,. 

Infirmiere care ucid pacienţii în stadii terminale, cerşetori 
care sunt asasinați şi nimeni nu-şi dă seama, asistenţi sociali 
care, impresionați de greutăţile anumitor asistați vârstnici 
şi invalizi, ajung la concluzia că aceştia o vor duce mai bine 
pe lumea cealaltă - s-a întâmplat un asemenea caz recent, 
în California. Mai există şi aceia care încearcă să 
reorganizeze societatea: în cazul acesta, prostituatele sunt 
primele victime. 

— Domnule dr. Morris, n-am venit aici... 

De data asta, Morris ridică uşor tonul vocii. 

— Nici eu nu v-am invitat. Vă fac o favoare. Dacă doriţi, 
puteţi pleca. Dacă rămâneţi, încetaţi să-mi întrerupeţi 
mereu raţionamentul; dacă dorim să-l găsim pe criminal, 
trebuie să ştim c u m gândeşte. 

— Atunci dumneavoastră chiar credeţi că e un criminal în 
serie? 


— Încă nu am terminat. 

Savoy se stăpâni. De ce s-o fi grăbit aşa? N-ar fi interesant 
să lase presa să se încurce în presupuneri şi apoi el să vină 
cu soluţia mult dorită? 

— Foarte bine. Continuaţi. 

Morris se aşază mai bine în scaun şi întoarce monitorul 
astfel încât Savoy să poată vedea pe ecranul uriaş o 
gravură, probabil de prin secolul XLX. 

— Acesta este cel mai faimos dintre toţi asasinii în serie: 
Jack Spintecătorul. A acţionat la Londranumaiinadou 
a jumătate a anului 1888, ucigând cinci sau şapte femei în 
locuri publice sau semipublice. Le deschidea burţile şi le 
scotea intestinele şi uterul. Nu l-au descoperit niciodată. A 
devenit un mit şi, până în zilele noastre, încă i se mai caută 
adevărata identitate. 

Pe ecranul computerului apare o altă imagine - care 
dezvăluie un fel de hartă astrală. 

— Aici avem semnătura Zodiacului. A ucis, cu probe, cinci 
perechi din California, timp de zece luni; tineri care se 
opreau cu maşina în locuri pustii ca să se bucure de puţină 
intimitate. Obişnuia să trimită scrisori poliţiei cu semnătura 
asta care seamănă cu o cruce celtică. Nimeni nu a aflat p în 
ă în ziua de azi cine era. 

Atât în cazul lui Jack, cât şi în cazul Zodiacului, specialiştii 
cred că erau persoane care încercau să restabilească 
ordinea morală şi bunele obiceiuri în regiunile respective. 

Aveau, ca să zicem aşa, o misiune de mdeplinit. Şi contrar 
părerii pe care presa vrea să o inducă prin poreclele de 
groază - cum ar fi „Strangulatorul din Boston” sau 
„Ucigaşul de copii din Toulouse” - aceştia sunt oameni 
obişnuiţi care convieţuiesc cu vecinii lor, îi vă d şi-i salută la 
sfârşit de săptămînă şi muncesc din greu ca să se 
întreţină. Niciunul dintre ei nu are vreun câştig material de 
peurma crimelor. 

Discuţia începea să-l intereseze pe Savoy. 


— Adică ar putea fi absolut orice persoană care a venit la 
Cannes pentru Festival... 

—... şi a hotărât să semene teroarea, pentru un motiv sută 
la sută absurd, cum ar fi „să lupte împotriva dictaturii 
modei”, sau „săpunăcapăt difuzării de filme care 
provoacă la violenţă”. Presa îi dă un nu m e oripilant şi 
începe să lanseze zvonuri. Crime care nu au nimic de-a face 
cu asasinul încep să-i fie atribuite. Panica se instalează, şi 
nu se termină decât dacă din întâmplare - repet - din 
întâmplare - autorul e prins. Pentru că de multe ori aceşti 
asasini acţionează o bucată de vreme şi apoi dispar 
complet. Şi-au lăsat amprenta în istorie, şi poate că vor 
mărturisi într-un jurnal care va fi descoperit după 
moartea lor, şi asta e tot. 

Savoy nu-şi mai priveşte ceasul. li sună telefonul, dar nu 
răspunde: cazul era mult mai complicat decât îşi imaginase. 

— Deci sunteţi de acord cu mine? 

— Da - spuse expertul de la Scotland Yard, omul care 
devenise o legendă după cea rezolvat cinci cazuri pe care 
toţi le considerau pierdute. 

— De ce credeţi că ne aflăm în faţa unu i criminal în 
serie? Întrebă Savoy. 

Morris văzu pe ecranul computerului că tocmai intrase un 
mesaj electronic şi zâmbi. In faţa lui, inspectorul părea că a 
înţeles să-i respecte ideile. 

— Din cauza lipsei totale de motive. Majoritatea acestor 
criminali au ceea ce se cheamă „semnătură”: alegnumai 
un tip de victime, care pot fi homosexuali, prostituate, 
cerşetori, cupluri etc. Alţii sunt numiţi „asasini asimetrici”: 
ucid pentru că nu reuşesc să-şi controleze impulsul. Când 
ajung la un anumit punct în care acest impuls este 
satisfăcut, încetează să mai ucidă - până ce presiunea 
devine din nou de necontrolat. N e aflăm în faţa unui 
asemenea caz. 

Sunt mai multe lucruri demne de luat în calcul în acest 
caz: criminalul are o tehnică sofisticată. A ales arme diferite 


- mâinile, otrava, stiletul. Nu este împins de motivele 
clasice: sex, alcool, dezechilibru mintal evident. 

Cunoaşte anatomiaumană - şi asta este singura lui 
„semnătură” până acum. Trebuie că a plănuit crimele cu 
mult timp înurmă, pentru că otrava nu e uşor de 
procurat, astfel încât îl pu te m încadra printre aceia care 
consideră că „îndeplinesc o misiune” - pe care încă n-o 
cunoaştem. Dupăcâtamputut deduce din raportul 
întocmit în cazul fetei, şi asta este singura pistă pe care o 
avem, a folosit un tip de arte marţiale ruse, numite Sambo. 

Aş putea merge mai departe cu supoziţia că face parte din 
semnătura lui să se apropie de victimă, cu care să se 
împrietenească pentru o bucată de vreme. Dar nu se 
potriveşte cu asasinatul comis în timpul acelui prânz de 
lângă plaja de la Cannes. Se pare că victima era însoţită de 
două gărzi de corp care ar fi reacţionat. In plus, mai era 
supravegheat şi de Europol. 

Rus. Savoy vrea să sune şi să ceară să se facă o cer cetare 
urgentă la toate hotelurile din oraş. Bărbat de aproximativ 

40 de ani, bine îmbrăcat, păr uşor grizonat, rus. 

— Faptul că a folosit o tehnică de luptă rusească nu 
înseamnă că e de naționalitatea asta - Morris îi ghicea 
gândurile, ca un copoi de mâna-ntâi ce era. Tot aşa cum nu 
putem deduce că e indian din America de Sud fiindcă a 
utilizat curara. 

— Şi atunci? 

— Atunci, trebuie să aşteptăm următoarea crimă. 

6:50PM. 

C V-*enuşareasa! 

Dacă oamenii ar crede mai mult în basme în loc să asculte 
numaide soţi şi părinţi - pentru care totul este imposibil 
- ar trece prin aceeaşi experienţă pe care o trăieşte ea în 
acest moment, într-una dintre nenumăratele limuzine, 
îndreptându-se, încet, dar sigur, în direcţia treptelor, a 
covorului roşu, a celei mai mari pasarele demodă din 
lume. 


Domnul Celebritate se află lângă ea, mereu zâmbitor, 
îmbrăcat cu frumosul costum bine croit. O întreabă dacă e 
încordată. Sigur că nu: în vise nu există tensiuni, 
nervozitate, nelinişte sau frică. Totul e perfect, lucrurile se 
petrec ca la cinema - eroina suferă, luptă, dar reuşeşte să 
îndeplinească tot ce şi-a dorit. 

— Dacă Hamid Hussein hotărăşte să continue proiectul, 
dacă filmul va avea succesul aşteptat, pregăteşte-te pentru 
alte momente asemănătoare. 

Dacă Hamid Hussein hotărăşte să continue proiectul? 

Dar nu era totul aranjat? 

— Dar am semnat un contract când am luat hainele din 
Salonul Cadourilor. 

— Uită ce ţi-am spus, n u vreau să-ţi stric momentul ăsta 
atât de special. 

— N u, te rog, continuă. 

Domnul Celebritate aştepta exact astfel de cuvinte din 
partea puştoaicei prostuţe. Simţea o plăcere imensă să 
vorbească. 

— Am participat la nenumărate proiecte care încep şi nu 
se mai termină. Face parte din joc, dar nu-ţi bate capul cu 
asta acum. 

— Şi contractul? 

— Contractele sunt pentru ca avocaţii să le discute în timp 
ce câştigă bani p e seama lor. Te rog, uită ce ţi-am spus. 
Bucură-te de clipa asta. 

„Clipa” se apropie. Datorită traficului lent, oamenii pot 
vedea cine se află în maşini, chiar dacă acestea au geamuri 
fumurii care separă muritorii de rând de cei aleşi. 

Domnul Celebritate face cu mâna, câteva degete bat în 
geam ca să deschidă n u maipentru un moment, să dea un 
autograf, să i se facă o fotografie. 

Domnul Celebritate face cu mâna în continuare, de parcă 
n-ar înţelege ce vor, fiind convins că u n zâmbet de-al lui e 
suficient pentru a inunda lumea cu lumină. 


Afară e o adevărată atmosferă de isterie. Femei cu 
scăunele pliante pe care au stat probabil încă de dimineaţă 
tricotând, bărbaţi cu burţile umflate de la bere, ce mor de 
plictiseală, obligaţi să-şi însoţească nevestele de vârstă 
mijlocie, îmbrăcate de parcă şi ele o să păşească pe covorul 
roşu, copii care n u înţeleg nimic din ce se petrece, dar ştiu 
că e ceva foarte important. Dincolo de grilajul metalic care 
îi separă de rândul de limuzine, stau înghesuiți oameni de 
toate vârstele şi de toate naţiile, fiecare având iluzia că se 
află la n u m a i doi metri de marile legende, în realitate 
aflându-se la sute de mii de kilometri. Pentru cănunumai 
grilajul metalic şi geamul maşinii îi despart de celebrităţi, ci 
şi norocul, ocazia, talentul. 

Talentul? Da, ea vrea să creadă că şi talentul contează, 
deşi ştie că de fapt nu e decât rezultatul unui joc de zaruri 
între zei, care aleg anumite persoane, în timp ce restul este 
lăsat de cealaltă parte a prăpastiei de netrecut, doar cu 
misiunea de a aplauda, de a adora sau de a condamna în 
momentul în care curentul îşi schimbă direcţia. 

Domnul Celebritate se face că vorbeşte cu ea - de fapt nu 
spune nimic, o priveşte doar şi-şi mişcă buzele, ca un mare 
actor ce se află. Nu o face nici din voinţă, nici cu plăcere; 
Gabriela înţelege imediat că n u vrea să fie antipatic cu fanii 
de afară, dar nici nu mai are răbdare să salute, să împartă 
zâmbete şi să trimită bezele. 

— Poate crezi că sunt arogant, cinic, cu inimă de piatră - 
spune într-un final. Dacă o să ajungi acolo unde-ţi doreşti 
într-obunăzi,o să înţelegi ce simt: n u ai încotro. 

Succesul te face sclav şi în acelaşi timp îţi dă dependenţă 
şi, la sfârşitul unei zile, alături de un alt bărbat sau o altă 
femeie în pat, o să te întrebi: merită? Oare de ce mi-am 
dorit mereu asta? 

Face o pauză. 

— Continuaţi. 

— Nu ştiu de ce-ţisp un toate astea. 


— Pentru că vreţi să mă protejaţi. Pentru că sunteţi un om 
bun. Vă rog, continuaţi. 

Gabriela putea fi naivă din multe puncte de vedere, dar 
era femeie şi ştia cum să smulgă aproape tot ce voia de la 
un bărbat. În cazul acesta, nu făcea decât să-i atingă 
resortul vanităţii. 

— Nu ştiu de ce mi-am dorit asta din totdeauna - domnul 
Celebritate căzuse în capcană, şi acum îşi dezvăluia partea 
slabă, în timp ce afară fanii îi făceau cu mâna. 

De multe ori, când mă întorc la hoteldupăozi 
obositoare de muncă, intru sub duş şiră m în acolodemă 
uită Dumnezeu, ascultând nu mai sunetul apei care-mi 
cade pe corp. Două forţe opuse luptă în mine: una care-mi 
spune că ar trebui să-i mulţumesc Cerului şi alta care-mi 
spune că trebuie să las totul cât mai e timp. 

În asemenea momente mă simt persoana cea mai ingrată 
din lume. Am fanii mei, dar nu-mi place să fiu deranjat. Sunt 
invitat la petrecerile cele mai invidiate din lume, şi nu-mi 
doresc decât să plec imediat de acolo şi să mă încui în 
camera mea, să stau în linişte şi să citesc o carte bună. 
Bărbaţi şi femei bine intenţionate îmi d a u premii, 
organizează evenimente şi fac totul pentru ca eu să mă simt 
fericit, dar în realitate mă simt extenuat, stingherit, cu 
convingerea că nu merit toate astea, pentru cân u suntde 
m n d e succesul meu. Înţelegi? 

Pentru o fracțiune de secundă, Gabriela îl compătimeşte 
pe bărbatul de lângă ea: îşi închipuie la câte petreceri a fost 
obligat să participe tot anul, mereu apărând cineva care 
cere o fotografie, un autograf, care-i povesteşte cine ştie ce 
istorioară lipsită de interes, iar el se preface că e foarte 
atent, care-i propune un nou proiect, care încearcă să-l 
prindă cu „nu-ţi aduci aminte de mine?”, care scoate 
celularul şi i-1 vâră sub nas, cerându-i să spună măcar un 
cuvinţel fiului, soţiei, surorii. lar el, mereu vesel, atent, 
binedispus şi educat, un profesionist de prima mână. 

— Înţelegi? 


— Înţeleg. Dar mi-ar plăcea să trăiesc conflictele 
interioare pe care le trăiţi dumneavoastră, deşi ştiu că mai 
e mult până acolo. 

Încă patru limuzine şi vor ajunge la destinaţie. Şoferul îi 
anunţă să se pregătească. Domnul Celebritate coboară din 
tavan o mică oglinjoară, îşi potriveşte cravata, iar ea îşi 
verifică coafura. Gabriela poate să vadă deja un colţ din 
covorul roşu, deşi treptele sunt încă în afara câmpului ei 
vizual. Isteria a dispărut ca prin minune, acum mulţimea e 
formată din persoane care poartă ecusoane agăţate de gât 
şi discută între ele, fără să fie deloc atente la cine se află în 
maşini, pentru că sunt deja obosite de aceeaşi scenă care se 
repetă la infinit. 

Mai sunt două maşini. Din partea stângă apar câteva 
trepte spre pasarelă. Bărbaţi cu costum şi cravată deschid 
nişte uşi şi lasă să se vadă că agresivele grilaje metalice au 
fost înlocuite de corzi de catifea ce leagă stâlpi micuţi de 
lemn şi de bronz. 

— La naiba! 

Domnu lCelebritate scoate u n țipăt. Gabriela sare 
speriată. 

— La naiba! Uite cine-i acolo! Uite cine coboară din 
maşină chiar acum! 

Gabriela vede o Super-Celebritate feminină, îmbrăcată tot 
de Hamid Hussein, care tocmaia pu s piciorul pe covorul 
roşu. Super-Celebritatea se întoarce în direcţia opusă 
clădirii Palais des Congres, şi când Gabriela îi urmăreşte 
privirea vede ceva teribil de neaşteptat. Un pereteu man 
de aproape trei metri înălţime, cu un şuvoi neîncetat de 
flash-uri. 

— Priveşte în direcţia greşită - se consolează Domnul 
Celebritate, care pare să-şi fi pierdut tot farmecul, 
amabilitatea sau problemele existenţiale. Cei din partea 
aceea nu sunt fotografi acreditaţi. Sunt de la jurnale de 
mâna a doua. 

— De ce ai spus „la naiba”? 


Domnul Celebritate nu reuşeşte să-şi ascundă iritarea. 

Mai au doar o maşină pînă să ajungă. 

— Dar nu vezi? Pe ce lume trăieşti, fetiţo? Când o să 
intrăm pe covorul roşu aparatele fotografilor acreditaţi, 
care se află chiar pe la mijlocul pasarelei, o să fie îndreptate 
numaispreea! 

Se întoarce spre şofer: 

— Mergi mai încet! 

Şoferul arată spre un bărbat îmbrăcat în civil, cu ecusonul 
de gât, care face semne cu mâna să circule şi să nu încurce 
traficul. 

Domnul Celebritate respiră adânc; nu era ziua lui 
norocoasă. Ce se apucase să-ispunătoate alea aspirantei 
de lângă el? Sigur, era adevărat, se săturase de viaţa pe 
care o ducea, dar nu-şi putea imagina altceva. 

— Să nu te grăbeşti - spune el. Hai să facem tot posibilul 
să întârziem cât mai mult aici afară. Să lăsăm un spaţiu 
serios între ea şi noi. 

„Ea” era Super-Celebritatea. 

Perechea care se află în maşina din faţă nu pare să 
atragă prea mult atenţia - deşi trebuie că e importantă, 
fiindcă nimeni nu ajunge până la aceste trepte fără să fi 
escaladat mai înainteogrămadăde munţi ai vieţii. 

Partenerul pare că s-a mai calmat, dar e rândul Gabrielei 
să devină încordată, să nu ştie prea bine cum să se poarte. 
Mâinile i-au asudat. Ia repede gentuţaumplutăcu 
hârtie, respiră adânc şi începe o rugăciune. 

— Mergi încet - îi spune domnu lCelebritate. Şi să nu 
stai prea aproape de mine. 

Limuzina a ajuns. Amîndouăportierele s-au deschis. 

Dintr-odată, un zgomot asurzitor a cuprins universul cu 
strigăte venite din toate părţile - până atunci ea nu 
realizase că se afla într-o maşină antifonată şi nu 
pătrunsese nici un sunet de afară. Domnul Celebritate 
coboară zâmbitor, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic cu dou 
ă minute mai înainte, iar el continua să fie buricul 


pământului, în ciuda mărturisirilor sincere făcute în maşină. 
Este doar un om în conflict cu sine însuşi, cu lumea lui, cu 
trecutul lui - un om care nu mai poate da înapoi. 

„Unde-mi e mintea? Trebuie să mă concentrez, să trăiesc 
prezentul! Să urc treptele!” îşi spuse Gabriela. 

Amândoi fac cu mâna către presa „neimportantă” şi 
câştigă astfel secunde bune. Oamenii îi întind bucăţi de 
hârtii, el le dă autografe şi le mulţumeşte fanilor. Gabriela 
nu prea ştie dacă să vină mai aproape de el sau să-şi 
continue drumul spre covorul roşu de la intrarea în Palais 
des Congres - dar e salvată de cineva care-i întinde o hârtie 
şi un pix şi-i cere un autograf. 

N u e primul autografdin viaţa ei,darecelmai 
important de pînă acum. Opriveştepedoamnacarea 
reuşit să se strecoare până în zona rezervată, îi zâmbeşte, o 
întreabă cu m se numeşte - darnuau de nimic din pricina 
strigătelor fotografilor. 

Ah, ce i-ar mai plăcea ca ceremonia asta să fie transmisă 
live în lumea întreagă, camamaeis-ovadă în rochia 
273 aceea extraordinară, însoţită de un actor atât de 
celebru 

(acum începea să aibă îndoieli, dar era mai bine să alunge 
repede gândurile negative), în timp ce dădea celmai 
important autograf din cei 25 de ani ai ei! Nu reuşeşte să 
înţeleagă numele femeii, zâmbeşte şi scrie ceva de tipul „cu 
toată dragostea”. 

Domnul Celebritate se apropie de ea: 

— Să mergem. Drumule liber. 

Femeia căreia tocmai i-a scris cuvintele de simpatie citeşte 
şi-şi strigă nemulţumirea: 

— Nu-i un autograf! Îmi trebuie numele dumneavoastră, 
ca să vă pot identifica în fotografie! 

Gabriela se face că nu au de - nimic pe lume nu poate 
distruge momentul acesta magic. 

Încep să urce spre suprema pasarelă europeană, cu 
poliţişti făcând un cordon de securitate, deşi publicul e 


departe de acest loc. De ambele părţi, pe faţada edificiului, 
ecrane uriaşe de plasmă le arată bieţilor muritori de afară 
ce se întâmplă în sanctuar. Din depărtare se aud strigăte 
isterice şi aplauze. Când ajung la un fel de palier, ce pare a 
fi parterul clădirii, ea observă alt grup compact de fotografi, 
dar de data asta îmbrăcaţi la costum, urlând numele 
Domnului Celebritate, cerându-i să se întoarcă când la 
dreapta, când la stânga, încă una, veniţi mai aproape, vă 
rog, priviţi în sus, priviţi în jos! Pe lângă ei m a itrece lume 
şi urcă treptele, dar fotografii nu sunt interesaţi de nimeni 
altcineva; domnul Celebritate încă îşi menţine intactă 
strălucirea, face ceva mofturi, glumeşte puţin, ca să arate 
cât de relaxat şi de obişnuit este cu toate astea. 

Gabriela observă că şi ea atrage atenţia; deşi nu i se strigă 
numele (habar nu au cine e), îşi închipuie că e noua 
legătură amoroasă a celebrului actor. Le cer să stea 
aproape unul de altul şi le fac fotografii (în caredomnul 
Celebritate pozează doar câteva clipe, la o distanţă 
prudentă, evitând orice contact fizic cu ea). 

Uf, reuşiseră să scape de Super-Celebritatea din faţa lor! 
Care acum se afla deja la intrarea în Palais de Congres, 
salutându-i pe preşedintele Festivalului de Film şi pe 
primarul Cannes-ului. 

Domnul Celebritate îi face un semn discret să continue să 
urce treptele. Ea se supune. 

Priveşte înainte şi vede alt ecran uriaş, aşezat strategic, 
aşa încât fiecare să se poată vedea acolo. O voce anunţă la 
microfonul instalat în sală: 

— Acu m soseşte... 

Şi pronunţă numele Celebrităţii şi al faimosului său film. D 
u pă aceea, cineva i-a povestit că toţi cei care se află 
înăuntrul sălii asistă, printr-un circuit intern, la aceeaşi 
scenă pe care monitorul de plasmă o arată afară. 

Urcă şi ultimele trepte, ajung în faţa uşii, îl salută pe 
preşedintele Festivalului, pe primarul oraşului şi intră în 
incinta propriu-zisă. Totul a durat mai puţin de trei minute. 


Acum, domnu lCelebritate este înconjurat de oameni 
care vor să-i vorbească puţin, să-l flateze puţin, să-i facă 
nişte poze (până şi aleşii fac poze cu starurile). E o căldură 
sufocantă înăuntru, Gabriela se teme că machiajul o să se 
strice şi... 

Vai, machiajul! 

Uitase complet. A cu m trebuie să iasă printr-o uşă la 
stânga, cineva o aşteaptă afară. Coboară fără să gândească 
toate treptele, trece de doi, trei agenţi de pază. Unul dintre 
ei o întreabă dacă vrea să iasă ca să fumeze şi apoi se 
întoarce la film. Earăspundecă nu şi-şi continuă 
drumul. 

Trece de alte bariere de metal, nimeni n-o mai întreabă 
nimic, pentru că iese, nu încearcă să ajungă înăuntru. 

Acum poate vedea mulţimea din spate, făcând cu mâna şi 
strigând spre limuzinele care nu încetează să curgă. Un 
bărbat vine spre ea, o întreabă cum o cheamă şi-i cere să-l 
urmeze. 

— Puteţi aştepta o clipă? 

Bărbatul pare surprins, dar dă din cap afirmativ. 

Gabriela a rămas cu privirea la un carusel vechi, ce pare 
să se afle acolo de la începutul secolului trecut şi care se tot 
învârte cu copiii veseli, pe căluţi. 

— Acum putem merge? Întreabă bărbatul cu blândeţe. 

— Încă un minut. 

— O să întârziem. 

Dar Gabriela nu mai poate să-şi stăpânească plânsul, 
tensiunea, frica, teroarea celor trei minute petrecute acolo. 
Suspină necontrolat - ce mai contează machiajul, oricum 

va fi refăcut. Bărbatul îi oferă braţul ca să se sprijine şi să 
nu se împiedice, cu tocurile acelea înalte; amândoi pornesc 
încet prin piaţa publică ce dă spre Croisette. Zgomotul 
mulţimii se pierde încet în depărtare, suspinele devin din ce 
în ce mai nestăpânite. Plânge toate lacrimile acelei zile, 
acelor săptămâni, ani în care a visat momentul acesta - şi 


care s-a terminat făcă ca măcar să-şi poată da seama că 
avusese loc. 

— Scuze, îi sp un e bărbatului care o însoţeşte. 

El dă din cap aprobator. Zâmbetul dezvăluie afecţiune, 
înţelegere şi nulă. 

7:31 PM. 

A ]. - înţeles în sfârşit că e imposibil să cauţi fericirea cu 
orice preţ - viaţa îi dă du se deja destul şi începea să 
înţeleagă cât de generoasă fusese cu el. De-acum şi până la 
sfârşitul zilelor lui nu va face altceva decât să descopere 
comorile ascunse ale suferinţei lui şi să se bucure de fiecare 
secundă de fericire ca şi cum ar fi fost ultima. 

Învinsese Ispita. Era apărat d e spiritul fetei care înţelegea 
perfect misiunea lui, şi acum începea să deschidă ochii 
asupra adevăratelor motive ale călătoriei lui la Cannes. 

Pentru câteva clipe în pizzeria aceea în timp ce îşi amintea 
ce ascultase pe bandă, Ispita îl acuzase că era un 
dezechilibrat mintal, în stare să creadă că-i era totul permis 
în numele dragostei. Dar, slavă Domnului, momentul cel mai 
greu rămăsese deja înurmă. 

Este o persoană absolut normală; munca lui cere 
disciplină, ore fixe, capacitate de a negocia, de a planifica. 

Mulţi prieteni îi sp uncă în ultima vreme a devenit un 
singuratic; ce nu ştiu ei este că dintotdeauna a fost aşa. 

Faptul că era obligat să participe la petreceri, să meargă 
la nunţi şi botezuri, să se prefacă binedispus de jocul de golf 
de duminică nu era decât o strategie în atingerea 
obiectivelor lui profesionale. Totdeauna a detestat viaţa 
mondenă u n d e oamenii îşi ascund după un zâmbet 
adevărata tristeţe a sufletului. Nu i-a trebuit mult ca să 
înţeleagă că Superclasa e tot atât de dependentă de succes 
precum este un drogat de doza lui şi mult mai nefericită 
decât aceia care nu îşi doresc decât o casă, o grădină, un 
copil jucându-se, o farfurie de mâncare pe masă şi o sobă 
care să le dea căldură iarna. Aceştia sunt conştienţi de 


limitele lor, şi ştiu că viaţa-i scurtă, la ce bu n atunci să ţi le 
depăşeşti? 

Superclasa încearcă să-şi vândă valorile. Oamenii obişnuiţi 
se plâng de nedreptatea divină, invidiază puterea, suferă 
când îi văd pe alţii distrându-se; nu-şi d a u seama că nimeni 
n u se distrează d e fapt, toţi sunt preocupaţi, nesiguri, îşi 
ascund imensul complex de inferioritate cu ajutorul 
bijuteriilor, maşinilor de lux, portofelelor doldora de bani. 

Igor e un bărbat cu gusturi simple, deşi Ewa totdeauna s-a 
plâns de felul în care se îmbrăca. Dar de ce să cumpere o 
cămaşă cu mult peste u n preţ rezonabil, dacă marca de pe 
etichetă oricum nu se vede? De ce să frecventeze 
restaurante la m o d ă, dacă nimic important nu se spune 
acolo? Ewa îi reproşa mereu că nu prea vorbeşte la 
petreceri sau la alte evenimente legate de munca lui. Igor 
încerca să-şi dea silinţa şi făcea eforturi să fie sociabil - dar 
toate astea i se păreau groaznic de neinteresante. Se uita la 
oamenii din jur care vorbeau fără oprire - comparau 
preţuri ale acţiunilor la bursă, se lău dau cu minunatul 
lor iaht nou, se lansau în discuţii mterminabile despre 
pictura expresionistă, nefăcând altceva decât să repete 
ceea ce ghidul le spusese cu ocazia unei vizite launmuze 
u din Paris sau făceau afirmaţii referitoare la scriitorul 
cutare care era mai b u n decât altul - bazându-se pe 
recenziile citite, şi nu pe carte în sine - şi asta pentru că, 
bineînţeles, nu aveau niciodată timp să citească un roman. 

Toţi culţi. Toţi bogaţi. Toţi extraordinar de încântători. 

Şi toţi, cu aceeaşi întrebare, la sfârşitul zilei: „Oare nu-i 
momentul să m ă opresc?” Şi toţi, cu acelaşi răspuns: „Dacă 
fac asta, viaţa mea n u mai are nici u n sens.” 

De parcă ar fi ştiut care e sensul vieţii. 

Ispita a pierdut bătălia. Voia să-l facă să creadă că e 
nebun: una este să plănuieşti sacrificarea unor oameni şi 
alta să ai capacitatea şi curajul de a o duce la capăt. 

Ispita zicea că toţi visăm să înfăptuim crime, darnumai 
dezechilibraţii transformă această idee macabră în 


realitate. 

Igor e o persoană echilibrată. Un om ajuns. Dacă ar fi vrut, 
arfipututsă angajeze un asasin profesionist, cel mai bu 
n din lume, ca să ducă la b u n sfârşit sarcina lui şi să-i 
trimită mesajele necesare Ewei. Sau putea contracta cea 
maibun ă agenţie de relaţii publice din lume; dupăunan 
ar fi fost nu numa i subiect principal în jurnalele 
specializate în economie, dar şi în revistele interesate 
numai de succes şi glamour. Cu siguranţă că fosta lui soţie 
ar cântări consecinţele hotărârii ei greşite, iar el ar şti 
momentul potrivit pentru a-i trimite flori şi a-i cere să se 
întoarcă - era iertată. Îşi are relaţiile lui în toate păturile 
sociale, de la întreprinzătorii care au ajuns în topdupă 
multă perseverenţă şimuncăpină la criminalii care nu 
au avut niciodată şansa să-şi arate partea bună. 

A venit la Cannesnupentrucăareo plăcere morbidă 
să-i vadă faţa îngrozită a celei sau celui care ajunge în faţa 
Inevitabilului. A hotărât să se aşeze în poziţie de tragere, în 
linia întâi, pentru că e sigur că paşii pe care-i face acum, în 
ziua asta care parcă nu mai are sfârşit, vor fi fundamentali 
pentru ca noul Igor care există în sinea lui să poată renaşte 
din cenuşa tragediei trăite. 

A fost totdeauna un om capabil să ia decizii grele şi să 
meargă până-n pânzele albe chiar dacă nimeni, nici chiar 
Ewa, nu ştia ce se petrece în întunecatul labirint al 
sufletului său. A suferit în tăcere ani întregi ameninţări de 
la oameni sau de la grupuri, a reacţionat discret când s-a 
simţit îndeajuns de puternic să-i lichideze pe cei care-l 
amenințau. A trebuit să se supună unui teribil autocontrol 
ca să nu-şi lase viaţa marcată d e experienţele 
traumatizante. N-a adus niciodată sentimentele de frică şi 
de 279 teroare acasă: Ewa trebuia să aibă o viaţă liniştită, 
să n u ştie spaimele pe care le trăieşte orice om de afaceri. 
A ales s-o menajeze şi nu i s-a răspuns pe măsură, nici 
măcar n-a fost înţeles. 


Spiritul copilei îl linişteşte în privinţa asta, dar a apărut un 
lucru la care nu s-a mai gândit: nu era acolo ca s-o 
recucerească p e femeia care-l părăsise, ci pentru a 
înţelege în sfârşit că ea n u merita toţi anii aceia de durere, 
toate lunile acelea de frământări şi planuri, toată 
capacitatea lui de a ierta, de a fi generos, de a avea 
răbdare. 

A trimis unul, două, trei mesaje, şiEwan -“ ăspuns. 

Ei i-ar fi aşa de uşor să afle un d e se cazase el... Cinci, 
şase telefoane la hotelurile de lux n-ar fi rezolvat problema 
fiindcă se înregistrase cu n u m e şi profesii diferite; dar 
cine caută găseşte. 

Citise statisticile: Cannes nu are decât 70000 de locuitori; 
acest număr e în general triplat în timpul Festivalului, dar 
nou-veniţii merg mereu prin aceleaşi locuri. U n de era ea? 
Cazată în acelaşi hotel cu el, venind la acelaşi bar - îi văzuse 
pe amândoi în noaptea precedentă. Cu toate astea, Ewa nu 
se plimba pe Croisette în căutarea lui. Nu a sunat la 
prietenii comuni, încercând să afle u n de era; celpuţinun 
u l avea toate datele, fiindcă îşi închipuise că femeia p e 
care o considerase iubirea vieţii lui o să-l contacteze, când 
va afla că era în Cannes. 

Se dezbracă şi intră sub duş. Ewa nu merită să sufere 
pentru ea. E aproape sigur că o va întâlni în noaptea asta, 
dar cu fiecare clipă ce trece lucrul acesta îşi pierde din 
însemnătate. Poate că misiunea lui e mult mai mult decât 
simplul fapt de a recupera iubirea unei persoane care l-a 
trădat, care-l vorbeşte de rău. Spiritul fetei cu sprâncene 
negre îi aduce aminte de o povestire spusă de un afghan 
bătrân, în timpul unei bătălii. 

Populaţia unui ţinut situat în vârful munţilor deşertici din 
Herat era disperată, după multe secole de dezordine şi 
proastă guvernare. Nu puteau aboli monarhia pur şi simplu, 
şi nici nu mai suportau multele generaţii de regi aroganţi şi 
egoişti. 


Prin urmare, au convocat Loya Jirga, cunoscutul sfat al 
înţelepţilor din acel loc. 

Loya Jirga a hotărât să aleagă un rege la fiecare patru ani, 
care va avea puterea absolută. Va putea creşte impozitele, 
va putea cere supunere oarbă, va putea alege în fiecare 
noapte câte o femeie pe care s-o ducă în patul lui, va putea 
mânca şi bea oricât va dori. Se va îmbrăca cu cele mai 
frumoase veşminte, va călări cei mai frumoşi cai. În fine: 
orice ordin, orcât de absurd ar fi, va fi ascultat fără ca 
nimeni să nu poată întreba care-i este logica sau cât de 
drept este. 

Dar la sfârşitul celor patru ani va fi obligat să renunţe la 
tron şi să părăsească ţinutul, luându-şi cu el numai familia şi 
hainele de pe el. 'Toţi ştiau că asta însemna moartea în trei, 
patru zile, fiindcă în valea aceea nu exista nimic în afară de 
un imens deşert, cu ierni geroase şi veri toride. 

Înţelepţii din Loya Jirga şi-au închipuit că nimeni nu va 
risca să-şi asume puterea, şi astfel se vor putea întoarce la 
vechiul sistem de alegeri democratice. Decizia a fost 
promulgată: tronul regal era gol, dar condiţiile pentru a-l 
ocupa erau dure. 

În prima clipă, mai mulţi s-au entuziasmat de posibilitate. 
Un bătrân cu cancer a acceptat provocarea, dar a murit de 
boală în timpul mandatului, cu zâmbetul pe buze. I-a urmat 
un nebun, dar din pricina problemelor mintale a plecat 
după patru luni (înţelesese greşit) şi a dispărut în deşert. 
După asta a început să umble zvonul că tronul era 
blestemat şi nimeni n-a mai îndrăznit să rişte. Ţinutul a 
rămas fără guvernator, confuzia s-a instalat, locuitorii au 
înţeles că tradiţia monarhică trebuia uitată pentru 
totdeauna şi s-au pregătit să-şi schimbe obiceiurile. Loya 
Jirga şi-a dat seama că luaseră o decizie înţeleaptă: nu 
obligaseră poporul să facă altă alegere, eliminaseră doar 
ambiția celor care doreau puterea cu orice preţ. 

Chiar atunci a apărut un tânăr, căsătorit, cu trei copii. 

— Eu accept această sarcină, spuse el. 


Înţelepţii au încercat să-i explice riscurile puterii. I-au 
amintit că are familie, că legea nu era decât o invenţie ca 
să-i facă să renunţe pe aventurieri şi despoţi. Dar tânărul a 
ţinut-o una şi bună. Şi, cum altă cale nu exista, Loya Jirga 
nu a mai avut încotro decât să aştepte încă patru ani pentru 
a-şi duce planul la îndeplinire. 

Tânărul şi familia lui au devenit guvernanţii foarte buni; 
erau drepţi, împărțeau bogăţia mai bine, au scăzut preţul 
alimentelor, au dat petreceri populare ca să sărbătorească 
schimbarea anotimpurilor, au sprijinit arta meşteşugurilor 
şi muzica. În timpul acesta, în fiecare noapte o caravană 
trasă de cai părăsea oraşul, purtând căruţe încărcate şi 
grele, acoperite cu prelate în aşa fel încât nimeni să nu 
poată vedea ce se afla înăuntru. 

Şi nu s-au mai întors niciodată. 

La început, înţelepţii din Loya Jirga au crezut că se fură 
tezaurul. Dar, în acelaşi timp, s-au consolat cu ideea că 
tânărul nu se va aventura niciodată prea departe de 
zidurile oraşului; dacă ar fi făcut asta şi ar fi escaladat 
primul munte ar fi descoperit că toţi caii şi-ar fi dat sfârşitul 
înainte de a ajunge la destinaţie - se aflau în mijlocul unuia 
dintre locurile cele mai neprimitoare ale planetei. S-au 
strâns iarăşi şi au hotărât: să-l lase să facă ce vrea. Imediat 
ce i se va termina mandatul, aveau să meargă până la locul 
unde caii căzuseră de oboseală, iar călăreţii îi muriseră de 
sete şi aveau să recupereze tot. 

Aşa că nu s-au mai îngrijit de asta şi au aşteptat cu 
răbdare. 

La sfârşitul celor patru ani tânărul a părăsit tronul şi 
ţinutul. Populaţia s-a revoltat: de multă vreme nu mai 
avuseseră un guvernator atât de înţelept şi de drept! 

Dar hotărârea Loyei Jirga trebuia să fie respectată. 
Tânărul s-a dus la soţie şi copii şi i-a rugat să-l însoţească. 

— Eu vin, spuse femeia. Dar lasă-i măcar pe copii aici; ei 
vor putea să supravieţuiască şi să transmită mai departe 
povestea vieţii tale. 


— Ai încredere în mine. 

Tradițiile tribale erau rigide, aşa că femeia nu avea 
alternativă şi trebuie să se supună soţului. Încălecară, se 
îndreptară spre porţile oraşului, îşi luară rămas-bun de la 
prietenii pe care şi-i făcuseră cât timp fuseseră la 
guvernare. Loya Jirga era mulţumită: chiar dacă aveau 
susţinători, trebuia să se împlinească soarta aleasă. Nimeni 
nu va mai risca să urce pe tron şi tradiţia democratică va fi 
în sfârşit restabilită. 

Imediat ce le va sta în putinţă vor recupera şi tezaurul 
care probabil că era abandonat în deşert, la o distanţă de 
mai puţin de trei zile. 

Familia mergea prin valea morţii în tăcere. Femeia nu 
îndrăznea să scoată o vorbă, copiii nu pricepeau ce se 
petrecea, tânărul părea cufundat în gânduri. După ce au 
trecut peste un deal, au umblat o zi întreagă printr-o 
câmpie şi s-au culcat pe dealul următor. 

Femeia s-a trezit în zori - voia să se mai bucure în ultimele 
două zile din viaţă de priveliştea munţilor pe care i-a iubit 
atăt. 

Se duse pe culme şi privi spre partea cealaltă a 
versantului, unde ştia că o aşteaptă altă câmpie pustie. Şi-i 
stătu inima de spaimă. 

În toţi acei patru ani, caravanele care plecaseră noaptea 
nu duceau bijuterii, nici monede de aur. 

Duceau cărămizi, seminţe, lemn, ţigle, ţesături, 
condimente, animale, instrumente tradiţionale de săpat în 
adâncuri pentru a ajunge la apă. 

Avea în faţa ochilor alt oraş - mult mai modern, mai 
frumos, cu toate lucrurile în ordine. 

— Acesta e regatul tău - spuse tânărul, care tocmai se 
trezise şi se apropiase de ea. De când am aflat despre lege, 
am ştiut că nu puteam, în patru ani, să îndrept secolele de 
corupţie şi de proastă administraţie care au distrus ţinutul. 
Dar ştiam un singur lucru: puteam s-o iau de la capăt. 


O ia de la capăt, în timp ce se află în duş şi jetul de apă îi 
spală faţa. În sfârşit a înţeles d e ce prima persoană cu care 
a stat cu adevărat de vorbă la Cannes se află acum lângă el, 
îl îndrumă pe o anumită cale, îl ajută să facă ajustările 
necesare, îi explică faptul că sacrificiul lui nu a fost 
întâmplător, nici zadarnic. Pe de o parte, îl ajutase să 
înţeleagă că Ewa fusese dintotdeaunao fiinţă 
perversă, interesată doar de ascensiunea socială, chiar 
dacă asta ar fi însemnat să-şi abandoneze familia. 

„Când o să te întorci la Moscova, încearcă să faci sport. 

Mult sport. Asta te va ajuta să te eliberezi de tensiuni”, 
spune fata. 

Îi zăreşte figura printre aburii provocaţi de apa caldă. 

Nu s-a simţit niciodată atât de apropiat de cineva cum este 
acum de Olivia, fata cu sprâncene negre. 

„Mergi înainte. Chiar dacă nu mai eşti convins, mergi 
înainte; voia Domnului e plină de mister, şi uneori calea de 
urmat îţi apare n umaicând începi să mergi.” 
„Mulţumesc, Olivia”, gândi. Poate că el este acolo ca să 
arate lumii aberaţiile prezentului, dintre care Cannes-ul era 
manifestarea supremă. 

Nu e sigur. Dar, oricum ar fi, are un motiv serios să fie 
acolo, iar cei doi ani de tensiuni, de planuri, de frică şi 
nesiguranţă sunt în sfârşit justificaţi. 

Îşi poate închipui cum va fi următorul Festival: oameni 
care vor trebui să folosească n u ma i cartele magnetice 
până şi la petrecerile de pe plajă, lunetişti de elită pe toate 
acoperişurile, sute de poliţişti în civil amestecându-se prin 
mulţime, detectoare de metal la fiecare uşă de hotel, acolo 
unde marii reprezentanţi ai Superclasei vor trebui să 
aştepte pînă ce poliţiştii le controlează gentile, le scot 
pantofii, le cer să se întoarcă fiindcă au uitat câteva monede 
în buzunar ce au declanşat alarma, le cer domnilor cu părul 
grizonat să ridice braţele pentru a fi controlaţi ca nişte hoţi 
de rând, le conduc pe femei spre o cabină de prelată 
instalată la intrare - fiind în contrast atât de tare cu vechea 


eleganţă a locului - în faţa căreia trebuie să aştepte cu 
răbdare la coadă pentru a fi controlate, pînă ce poliţista 
descoperă ce a făcut să sune alarma: balena de metal a 
sutienelor. 

Oraşul va începe să-şi arate adevărata faţă. Luxul şi 
glamour-ul vor fi înlocuite de tensiune, insulte, timp pierdut 
şi priviri indiferente de poliţişti. Oamenii vor simţi o izolare 
din ce în ce mai mare - de data asta provocată de sistem, nu 
de eterna aroganță a aleşilor. Cheltuieli prohibitive care cad 
pe spinarea contribuabililor, din cauza forţelor militare 
dislocate într-o biată staţiune cu unicul scop de a-i proteja 
pe oamenii care încearcă să se distreze. 

Şi rmtinguri. Muncitori cinstiţi care protestează împotriva 
unor asemenea măsuri absurde. Guvernul va da o 
declaraţie în care promite că va studia posibilitatea trecerii 
acelor cheltuieli în seama organizatorilor Festivalului. 

Aceştia, la rândul lor - ameninţaţi să se lupte singuri cu 
asemenea costuri - nu mai sunt interesaţi şi, colac peste 
pupăză, unul clintre protectorii manifestării a fost umilit de 
un agent de mâna a cincisprezecea care i-a cerut să tacă şi 
să respecte schema de securitate. 

Cannes va începe să moară. In doi ani, îşi vor da seama că 
sistemul pe care l-au aplicat ca să menţină legea şi ordinea 
a meritat tot efortul: nici o crimă în timpul Festivalului. 
Teroriştii nu mai reuşesc să semene panica. 

Dar Cannes va continua să moară încet; vor să se 
întoarcă la vremurile de altădată, însă e imposibil. Noul 
Babilon va fi distrus. Sodoma vremurilormodernevafi 
ştearsă de pe hartă. 

lese din baie cu hotărârea luată: când se va întoarce în 
Rusia o să-şipună angajaţii să afle numele de familie al 
fetei. O să facă donaţii anonime prin bănci necunoscute. 

O să-iceară un uiautor talentat să-i scrie povestea şi-şi va 
asuma costurile traducerii ei în alte limbi. 

„Povestea unei copile care vindea obiecte de artizanat, era 
bătută de logodnicul ei, exploatată de părinţi, până într-o zi, 


când îşi oferă sufletul u n u i necunoscut şi prin asta 
schimbă faţa u n ui colţ d e lume.” 

Deschide dulapul, ia cămaşa de un alb imaculat, 
smochingul călcat perfect şi pantofii de lac lucraţi manual. 

Nu are probleme cunodulde la papion, îl face de cel 
puţin douăoripesăptămină. 

Aprinde televizorul: e ora jurnalelor locale. Parada pe 
covorul roşu ocupă cea mai mare parte din telejurnal, dar 
este şi un mic reportaj despre o femeie care a fost asasinată 
pe chei. 

Poliţia a izolat locul. Puştiul-martor (Igor devine mai atent, 
dar nu are nici un fel de gând de răzbunare) spune că a 
văzut cum o pereche de îndrăgostiţi s-a aşezat să stea de 
vorbă, bărbatul a scos un mic stilet pe care a început să-l 
plimbe pe corpul victimei, iar femeii părea că-i place. 

De asta n-a chemat imediat poliţia, era convins căeraun 
joc. 

„Cum era bărbatul?” 

Alb, de vreo 40 de ani, îmbrăcat cu asta şi cu asta, aparent 
un tip manierat. 

Nu are de ce să fie îngrijorat. Igor îşi deschide servieta de 
piele şi scoate două plicuri. O invitaţie pentru petrecerea 
care va începe peste o oră (deşi toţi ştiu că va avea cel puţin 
90 de minute întârziere), u n de ştie că o va întâlni pe Ewa. 
Dacă ea n-o să vină la el, păcat; va merge eldupăea.l-au 
fost de ajuns mai puţin de 24 de ore ca să înţeleagă cu ce 
fel de femeie se căsătorise şi cum suferise el degeaba timp 
de doi ani. 

Celălalt e un plic argintiu, bine închis, pe care e trecut 
doar „Pentru tine” cu o caligrafie care poate aparţine la fel 
de bine un uibărbat sau unei femei. 

Culoarele sunt supravegheate de camere video - ca la mai 
toate hotelurile. Într-un ungher al clădirii există o cameră 
obscură, cu o grămadă de monitoare, în faţa cărora un grup 
de indivizi observă fiecare mişcare. Atenţia le este 
îndreptată spre orice pare neobişnuit, ca de pildă 


însărcinată să inventeze un apel fals pentru a vedea dacă 
totul e în ordine cu oaspetele: el răspunde la telefon, o voce 
feminină întreabă de cineva inexistent, ascultă vreun acru 
„aţi greşit camera” şi zgomotul telefonului trântit. Misiune 
îndeplinită: nu există motive de îngrijorare. 

Cei ameţiţi d e băutură sunt văzuţi când cad sau încearcă 
o cheie la o cameră care nu e a lor şi, pentru că uşa nu se 
deschide, încep să o lovească cu furie. In clipa aceea, 
apărând ca prin farmec de nici unde, un funcţionar amabil 
al hotelului aflat pe acolo „din întâmplare” îi propune să-l 
însoţească p în ă la camera lui (în general, la alt etaj, cu alt 
numărdecameră). 

Igor ştie că toţi paşii lui sunt înregistraţi în subsolul 
hotelului: ziua, ora, minutul şi secunda fiecărei intrări în 
holul hotelului, ieşirea din ascensor, drumulpână la 
apartament şi clipa când introduce cartela magnetică 
pentru a deschide uşa. Dar, odată aflat înăutru, poate să 
respire uşurat; nimeni nu mai are acces la ce se petrece 
înăuntru, fiindcă asta ar însemna să fie violată într-un mod 
inadmisibil intimitatea unei persoane. 

Închide uşa şi iese. 

A avut timp să studieze camerele video din hotel imediat 
ce a ajuns, în noaptea precedentă. Ca şi în cazul maşinilor - 
oricâte oglinzi retrovizoare ar avea, există tot timpul un 
„punct o r b „care-l împiedică pe şofer să vadă vehiculul în 
clipa depăşirii - camerele video arată clar tot ce se întâmplă 
pe culoar, cu excepţia celor patru apartamente de la colţuri. 
Evident că, dacă unul dintre supraveghetorii de la subsol 
observă că cineva trece printr-un punct şi nu apare pe 
ecranul următor, se gândeşte imediat că s-a petrecut ceva 
suspect - poate un leşin - şi va trimite un angajat să 
verifice. Dacă ajunge acolo şi nu-l găseşte, e clar că 
respectivul a fost invitat să intre şi asta devine o chestiune 
privată între oaspeţi. 

Dar Igor nu vrea să se oprească. Merge pe culoar cu aerul 
cel mai natural din lume şi la curba spre holul 


ascensoarelor strecoară plicul argintiu pe sub uşa camerei 
- probabil un apartament de lux - care se află chiar în colt. 

N-a durat mai mult de o fracțiune de secundă; dacă cineva 
de acolo de jos ar fi vrut să-i urmărească toate mişcările, n- 
ar fi observat nimic. Mult mai târziu, când se vor verifica 
înregistrările pentru a-1 identifica pe cel responsabil de 
cele întâmplate, va fi foarte dificil să se determine momen 
tu l exact al morţii. Poate că oaspetele nu era în cameră şi 
nu a deschis plicul decât când s-a întors de la unul din 
evenimentele nopţii. Poate că a deschis plicul, dar substanţa 
din interior nu a acţionat imediat. 

Şi, în tot acest timp, vor trece mulţi prin acelaşi loc, toţi 
vor fi suspecți; şi dacă vreunul prost îmbrăcat sau care se 
ocupă cu munci mai puţin ortodoxe, precum masajul, 
prostituţia, vânzarea de droguri, are ghinionul să facă 
acelaşi parcurs ca şi el, va fi reţinut imediat şi interogat. In 
timpul unui festival de film, şansele ca un individ cu 
asemenea caracteristici să apară pe monitoare sunt într- 
adevăr mari. 

E conştient că există un pericol pe care nu l-a luat în 
calcul: cel care a asistat la asasinatul femeii de pe plajă. 

După fel şi fel de piedici birocratice, va fipână laurmă 
chemat ca să se uite la înregistrări. Însă el e înregistrat cu 
paşaport fals, iar fotografia arată un bărbat cu ochelari şi 
cu mustață (cei de la recepţie nu şi-au dat osteneala să-l 
verifice, şi în caz că vor fi întrebaţi vor veni cu explicaţia că: 
şi-a ras mustaţa, iar acum foloseşte lentile de contact). 

Presupunând că poliţiştii locali sunt mai rapizi decât cei 
din alte părţi şi au ajuns deja la concluzia că o singură 
persoană se află în spatele inconvenientelor aduse bunu 
lui mers al Festivalului, vor sta să-l aştepte şi, imediat ce va 
reveni în cameră, va fi invitat să dea declaraţii. Dar Igor ştie 
că e pentru ultima oară când circulă pe culoarele hotelului 
Martinez. 

Vor intra în camera lui. Vor găsi o valiză goală, fără nici o 
amprentă. Se vor duce la baie şi-şi vor spune: „la uite şi la 


ăsta, atât de bogat şi-şi spală hainele în chiuveta hotelului! 
Oare nu poate plăti la spălătorie?” 

Un poliţist va pu ne mâna ca să ia ceea ce consideră a fi 
„proba în care vor fi găsite u rm e de ADN, amprente, fire 
de păr”. Îi va da drumul urlând: degetele i-au fost arse cu 
acid sulfuric care în clipa asta distruge tot ceea ce Igor a 
lăsat în urmă. Nu are nevoie decât de paşaportul fals, 
cârdurile şi ceva mărunţiş - toate aflându-se deja în 
buzunarele smochingului, alături de micul Beretta, arma 
dispreţuită de cunoscători. 

I-a fost totdeauna uşor să călătorească: nu-i place să care 
bagaje cu el. Chiar dacă avea o misiune complicată de 
îndeplinit la Cannes, şi-a luat puţine lucruri, uşor de 
transportat. Nu poate să înţeleagă cum unii îşi iau 
geamantane uriaşe chiar dacă petrecunasaudouăzile 
departe de casă. 

Nu ştie cine o să deschidă plicul, şi nici nu-l interesează: 
nu el face alegerea, ci îngerul Morţii. Multe lucruri se pot 
întâmpla până atunci - inclusiv să nu se petreacă nimic. 

Oaspetele poate telefona la recepţie ca să lespunăcăau 
trimis un plic la un destinatar greşit şi să ceară să vină 
cineva să-l ia. Sau poate să-l arunce direct la gunoi, crezând 
că nu e decât încă o scrisoare plină de amabilitate din 
partea direcţiunii hotelului, care-l întreabă dacă e 
mulţumit de găzduire; oaspetele are însă altceva de citit, şi 
mai trebuie să se pregătească pentru o petrecere. Dacă e 
un bărbat care se aşteaptă să-i pice nevasta dintr-o clipă în 
alta, osă-lpună în buzunar, sigur că femeia pe care a 
întâlnit-o în acea după-amiază şi pe care a încercat insistent 
să o cucerească i-a dat în sfârşit un răspuns pozitiv. 

Sau poate fi un cuplu; cum niciunul nu va şti cuii se 
adresează acel „pentru tine”, vor ajunge la concluzia că nu 
au de ce să se bănuiască unul pe altul şi vor arunca plicul 
pe fereastră. 

Dar dacă, în ciuda atâtor posibilităţi, îngerul Morţii este 
hotărât cu adevărat să atingă cu aripile-i chipul 


destinatarului, atunci el (sau ea) nu are decât sărupă 
partea superioară a plicului ca să va dă ce e înăuntru. 

Ceva care a fost pu sacolocumultă migală. 

A avut nevoie de ajutorul unor vechi „prieteni şi 
colaboratori”, care mai demult îi împrumutaseră osumă 
considerabilă ca să-şi poată înfiinţa compania, aceiaşi care 
s-au arătat foarte nemulţumiţi când el s-a hotărât să le dea 
banii înapoi, pentru că voiau să-i încaseze numai când le-ar 
fi convenit lor. Deşi până la urmă au realizat că a fost o 
mană cerească această afacere absolut legală care le-a 
permis să introducă în sistemul financiar rus bani a căror 
sursă era greu de explicat. 

Dar acum, după o perioadă în care nu-şi vorbiseră deloc, 
şi-au reluat legătura de prietenie. De câte ori cereau o 
favoare oarecare - cum ar fi să le facă rost de un post 
universitar pentru fată sau de bilete la cine ştie ce concerte 
la care „clienţii” lor doreau să asiste - Igor se făcea luntre şi 
punte ca să-i servească. În fond, au fost singurii care au 
crezut în visul lui, independent de motivele pe care le 
aveau. Ewa - şi acum, de câte ori se gândea la ea, simţea 
crescând în el o iritare pe care cu greu o putea controla - îi 
acuza că se folosiseră de inocenţa soţului ei ca să spele 
banii câştigaţi din traficul de arme. De parcă asta conta în 
vreun fel; el nu se ocupa nici cu cumpărarea, nici cu 
vânzarea de arme, or, în orice afacere ambele părţi trebuie 
să câştige. 

Şi toţi trec printr-un moment greu, odată şi odată. Unii 
dintre aceşti vechi finanţatori au făcut puşcărie, dar el nu i- 
a abandonat niciodată - chiar dacă ştia că nu mai are 
nevoie de ajutorul lor. Demnitatea unui om nu e măsurată 
de cei care se află în jurul lui când este pe culmea 291 
succesului, ci de abilitatea lui de a nu uita mâna care i-a fost 
întinsă când avea mai multă nevoie de ea. Dacă acea mână 
emurdară de sânge sau de sudoare, nu contează: 
cineva care se află pe marginea prăpastiei nu întreabă cine 
îl ajută să nu cadă. 


Sentimentul de recunoştinţă e important: nimeni nu 
ajunge prea departe dacă-i uită pe aceia care se aflau lângă 
el la nevoie. Şi nimeni nu are nevoie să stea să-şi 
amintească de câte ori a ajutat sau a fost ajutat: Dumnezeu 
îi veghează îndeaproape pe fiii şi fiicele Lui şi-i 
recompensează numai pe aceia care sunt demni de 
binecuvântările care le-au fost oferite. 

Aşa că atunci când a avut nevoie de curara a ştiut la cine 
să se ducă - deşi a plătit u n preţ absurd pentru o substanţă 
obişnuită în jungla din America de Sud. 

Se află în salonul hotelului. Locul petrecerii este cam la o 
jumătate de oră de mers cu maşina, dar va fi foarte greu să 
găsească un taxi care să oprească în mijlocul traficului. 
Învăţase că primul lucru care se face când ajungi într-un loc 
ca acesta este să dai - fără a cere nimic în schimb -u n 
bacşiş b u n portarului; toţi oamenii de afaceri făceau asta 
şi totdeauna obțineau rezervări la cele maibune 
restaurante, bilete la spectacolele dorite, informaţii despre 
anumite locuri din oraş care nu se aflau în nici un ghid 
turistic pentru a nu scandaliza familiile burgheze. 

Cu un zâmbet, cere şi obţine imediat o maşină, deşi lângă 
el alt oaspete se plânge de problemele de transport pe care 
e obligat să le suporte. Recunoştinţă, necesitate şi relaţii. 
Orice se poate rezolva cu ajutorul acestor trei lucruri. 

Inclusiv un plic argintiu cu sugestivul „pentru tine” scris 
atât de frumos. Alesese să-l folosească la sfârşitul misiunii 
lui; dacă Ewa, din întâmplare, n-ar fi putut să înţeleagă 
celelalte mesaje, acesta - cel mai sofisticat dintre toate - nu 
ar mai fi lăsat nicioumbră de îndoială. 

Vechii prieteni s-au înghesuit să-i facă rost de ce avea 
nevoie. l-au dat totul gratis, dar ela preferat să plătească; 
avea bani şi nu-i plăcea să rămână dator. 

N-a pu s întrebări inutile; ştia doar că persoana care a 
manipulat plicul a folosit mănuşi şi mască de gaze. Da, 
preţul a fost mai piperat decât în cazul curarei pentru că 
operaţiunea e foarte delicată - chiar dacă produsul nu e aşa 


de greu de obţinut, fiindcă e folosit în metalurgie, în 
producţia de hârtie, textile sau plastic. Are un nu m e cam 
de speriat: cianură, dar mirosul seamănă cu cel de migdală, 
iar aspectul pare inofensiv. 

Nu se mai gândeşte la cel care a închis plicul, şi începe să- 
şi închipuie cine-l va deschide - ţinându-l1l aproape de faţă, 
cum e poziţia normală. Va găsi o carte de vizită albă, pe 
care a fost tipărită o frază în franceză: „Katiusha, je faime.” 
„Katiusha? Ce mai e şi asta?”, se va întreba persoana. 

Va observa că acea carte de vizită e acoperită de pulbere. 
Contactul cu aerul va transforma pulberea în gaz. 

Un miros de migdală amară se va degaja în locul respectiv. 

Persoana o să se mire: „Puteau alege o aromă mai fină.” 
Trebuie că e o mostră de parfum. Va scoate cartea de vizită 
şi va începe s-o agite în aer, iar praful va deveni un gaz care 
se răspândeşte din ce în ce mai repede. 

„Ce glumă o mai fi şi asta?” 

Acesta va fi ultimul gând conştient. Va p u n e cartea de 
vizită pe măsuţa de la intrare şi se va îndrepta spre baie, 
pentru că vrea să-şi facă un duş, să-şi termine machiajul, să- 
şi aranjeze cravata. 

Numai că apoi va simţi că inima îi bate să-i spargă pieptul. 
Nu va stabili imediat vreo legătură cu parfumul care s-a 
instalat în cameră - în fond nu are duşmani, numai 
concurenţi şi adversari. Înainte de a ajunge în baie îşi va da 
seama că nu mai poate sta în picioare. Se va aşeza pe 
marginea patului. O durere groaznică de cap şi respiraţia 
greoaie sunt următoarele simptome; imediat, va simţi 293 
nevoia să vomite. Dar nu va mai avea timp; îşi va pierde 
cunoştinţa înainte de a putea face vreo legătură între 
conţinutul plicului şi starea în care se află. 

În câteva minute - pentru că a cerut în mo d expres ca 
produsul să aibă concentraţie maximă - plămânul nu va mai 
funcţiona, corpul se va contracta, vor începe convulsiile, 
inima nu va maipompa sânge şi moartea va fi inevitabilă. 

Fără dureri. Miloasă. Umană. 


Igor urcă în taxi şi dă adresa: Hotel du Cap, Eden Roc, Cap 
d'Antibes. 

Marea cină de gală din noaptea aceea. 

7:40 PM. 

]”ndroginul, îmbrăcat cu o bluză neagră, papion 
alb şi un fel de tunică indiană peste aceiaşi pantaloni 
strâmţi care-i pu n în evidenţă constituţia numai piele şi os, 
îi spune că pot ajunge fie într-un moment bun, fie într- 
unui prost. 

— Traficul e mai b u n decât mă aşteptam. Vom fi printre 
primii care vor intra la Eden Roc. 

Gabriela, care deja trecuse printr-o altă sesiune de 
„refacere” a machiajului şi a coafurii - de data asta cu o 
make-up artistă care părea absorbită cu totul de treaba ei - 
nu pricepe ce vrea să zică. 

— Păi, după atâtea blocaje, n-ar fi bine să ajungem mai 
devreme? Şi cum să fieunmomentprost? 

Androginul suspină din rărunchi înainte de a răspunde, ca 
şi cum i s-ar fi cerut să explice ceva evident cuiva care 
ignoră legile cele mai elementare ale acestei lumi a 
glamour-ului. 

— Poate fi foarte bine, dacă vei fi singură pe culoar... 

O priveşte. Vede că tot nu pricepe, mai suspină o dată şi 
continuă: 

— Nimeni nu intră la o petrecere ca asta direct pe uşă. 

Trece printr-un culoar: pe o parte se află fotografii şi pe 
cealaltă parte o pânză cât peretele cu logo-ul sponsorului 
petrecerii. N-ai văzut niciodată poze de la evenimentele 
asemănătoare în revistele cu celebrităţi? N-ai observat că 
celebrităţile stau tot timpul în faţa unui panou cu u n logo, 
în timp ce zâmbesc spre aparatele foto? 

Celebrităţi. Androginul cel arogant lăsase să-i scape un 
cuvânt nepotrivit. Admisese, fără să vrea, că însoțea o 
asemenea persoană. Gabriela savurează victoria în tăcere, 
deşi era destul de matură ca să-şi dea seama că totuşi mai 
avea o cale lungă de străbătut. 


— Şi ce e rău să ajungi la timp? 

Încă un suspin. 

— Fotografii poate că n-au venit. Dar să sperăm că totul o 
să iasă bine, şi eu o să scap imediat de pliantele astea cu 
biografia ta. 

— Biografia mea? 

— Dar ce crezi, că toată lumea ştie cine eşti? N u, drăguță. 
Eu va trebui să merg până acolo, să ofer pârlitele astea de 
hârtii fiecăruia, să le spun că în scurt timp va sosi noua 
stea a următorului film al lui Gibson şi ar fi bine să-şi 
pregătească aparatele. O să le fac un semn imediat ce vei 
apărea în capătul culoarului. 

— N-o să fiu prea amabil cu ei; sunt obişnuiţi să fie trataţi 
ca unii care se află pe treapta cea mai de jos a puterii. Osă 
le spun că le fac o favoare uriaşă, şi asta e tot; din clipa 
aceea, nu vor risca să piardă nici o ocazie ca asta, pentru că 
s-ar putea să fie daţi afară, că lumea asta n u duce lipsă în 
nici un caz de oameni cu un aparat foto şi conexiune la 
internet, înnebuniţi să pună on-line ceva ce restul lumii a 
lăsat să-i scape. Eu cred că peste câţiva ani, din cauza 
tirajelor din ce în ce mai mici, ziarele vor apela n umaila 
serviciile unor fotografi anonimi, şi prin asta îşi vor micşora 
cheltuielile. 

Voia să se împăuneze cu cunoştinţele lui despre media, dar 
fata de lângă el nu e interesată de subiect; ia un pliant şi îl 
răsfoieşte. 

— Cine e Lisa Winner? 

— Tu. Ţi-am schimbat numele. Sau, mai bine zis, numele 
fusese ales chiar înainte de a fi tu selectată. De acum 
înainte aşa te vei numi: Gabriela e prea italienesc, pe când 
Lisa poate fi de orice naţionalitate. Studiile de marketing 
arată că numele de patru-şase litere sunt totdeauna mai 
uşor de reţinut de câtre public: Fanta. Taylor. Burton. 

Davis. Woods. Hilton. Vrei să continui? 

— N u, văd că vă pricepeţi la marketing; acum trebuie să 
descopăr şi eu cine sunt - potrivit noii mele biografii. 


N-a încercat să disimuleze ironia din vocea ei. Câştiga 
teren; începea să se poarte ca o adevărată vedetă. Începu 
să citească ce scria acolo: marea revelaţie, aleasă dintr-un 
grup de peste o mie de participanţi pentru a lucra în prima 
producţie cinematografică a faimosului creator demodă 
Hamid Hussein ş.a.m.d. 

— Pliantele au fost tipărite acum o lună - spune 
androginul, care făcuse iar să se încline balanţa în favoarea 
lui şi să savureze astfel mica sa victorie. A fost redactat de 
echipa de marketing; ăştia nu greşesc niciodată. Uită-te la 
câteva detalii, cum ar fi: „A lucrat ca fotomodel, a făcut 
cursuri de actorie.” '[i se potriveşte, nu-i aşa? 

— Asta înseamnă că am fost aleasă mai mult pentru 
biografie decât pentru calitatea probei pe care am dat-o. 

— "Toate fetele care s-au prezentat la probă au aceeaşi 
biografie. 

— Ce-ar fi să încetăm să ne mai provocăm şi să încercăm 
să fim mai umani, mai prietenoşi? 

— Aici? La Cannes? Nici vorbă. Nu există prieteni, ci 
numai interese. Nu există umanitate, n u mai maşinării 
înnebunite care trec peste cadavre până ce reuşesc să 
ajungă acolo unde-şi doresc sau se opresc într-un stâlp. 

În pofida răspunsului, Gabriela simte că a mers la ţintă; 
animozitatea însoţitorului său începuse să scadă. 

— Mai departe: „Mulţi ani a refuzat să lucreze în 
cinematografie, preferând teatrul ca formă de exprimare a 
talentului ei.” Asta îţi aduce multe bile albe: eşti o persoană 
cu caracter integru, care n-a acceptat rolul până nu i-a 
plăcut cu adevărat, deşi aveai invitaţii să continui să joci la 
Shakespeare, Beckett sau Genet. 

Androginul citeşte mult cu siguranţă. Shakespeare e 
cunoscut de toată lumea, dar Beckett sau Genet suntnum 
a i pentru oameni speciali. 

Gabriela - sau Lisa - dă din cap afirmativ. Maşina ajunge la 
destinaţie, u n d e se află celebrii bodyguarzi îmbrăcaţi în 
negru cu cămaşă albă şi cravată, cu staţii radio minuscule 


în mână, ca adevărații poliţişti (probabil visul tuturor body 
guarzilor). Unul îi cere şoferului să avanseze, deocamdată e 
foarte devreme. 

Dar androginul a făcut toate calculele şi hotărăşte să intre 
mai devreme. Sare din limuzină şi se îndreaptă spre un 
bărbat cam de două oricât el. Gabriela nu mai vrea să se 
gândească la nimic, e mai bine aşa. 

— Ce marcă e maşina asta? 

— Maybach 57 S - răspunde şoferul, cu un uşor accent 
german. O adevărată operă de artă, maşina perfectă, luxul 
suprem... 

Dar ea nu mai este atentă. Il urmăreşte pe androgin, care 
discută cu uriaşul bodyguard. Acesta pare că nu-l ascultă, îi 
face semn să se întoarcă la maşină şi să nu mai încurce 
circulaţia. Androginul, u n ţânţar, îi întoarce spatele 
elefantului şi vine la maşină. 

Ii deschide portiera Gabrielei şi-i cere să coboare; o să 
intre în ciuda tuturor opreliştilor. 

Gabriela se teme de ce-i mai rău: scandalul. Trece 
împreună cu ţânţarul pe lângă elefant, care le strigă: „Alo, 
nu puteţi intra!”, dar amândoi îşi continuă drumul. Alte 
strigăte: „Vărugă m să respectaţi regulamentul, încă nu 
s-a deschis uşa!” Gabriela n-are curajul să privească înapoi, 
îşi închipuie că turma s-a repezit pe urmele lor şi e gata să-i 
masacreze în orice moment. 

Dar n u se întâmplă nimic, deşi androginul n u a iuţit 
pasul, poate din respect pentru rochia prea lungă a 
însoţitoarei lui. A c u m păşesc prin grădina perfectă, 
orizontul e pictat în nuanţe de roz şi albastru, soarele e pe 
cale săapună. 

Androginul se bucură deonouăvictorie. 

— Ăştia sunt foarte macho cât timp nu se plânge nimeni. 
Dar e de ajuns să ridici vocea, să-i priveşti drept în ochi şi 
să-ţi vezi de drumcănu mai riscă nici o mişcare. 

Am invitaţiile şi asta e tot ce-mi trebuie; or fi ei malaci, dar 
nu sunt proşti de tot şi ştiu că numai un om important poate 


să-i trateze cum am făcut-o eu. 

Şi încheie, cu o surprinzătoare modestie: 

— Sunt obişnuit să mă prefac că sunt important. 

Ajung la uşa hotelului de lux, complet izolat de agitația de 
la Cannes, unde secazeazăn u maiaceiacarenu 
trebuie să se deplaseze de colo-colo pe Croisette. 
Androginul îi cere Gabrielei/Lisei să se ducă la bar şi să 
ceară două cupe de şampanie - ca să se ştie că este însoţită. 
Nici un fel de conversaţie cu străini. Nici un fel de 
vulgarităţi, te rog frumos. Else va ducesă vadăcaree 
atmosfera şi să împartă pliantele. 

— Deşi asta e doar aşa, de protocol. Nimeni nu-ţi va 
publica fotografia, dar sunt plătit să fac asta. Mă întorc într- 
un minut. 

— Dar n-ai spus că fotografii... 

Devenise din nou arogant. Înainte ca Gabriela să poată 
replica la noua ofensă, el dispăruse deja. 

Nu există mese goale; localul e plin de bărbaţi în smoching 
şi de femei în rochii lungi. 'Toţi vorbesc încet - atunci când 
vorbesc, pentru că mai toţi au privirea îndreptată spre 
mare, care se zăreşte prin ferestrele uriaşe. Chiar dacă e 
prima oară când ajung într-un loc ca ăsta, un sentiment 
palpabil, inconfundabil planează deasupra acelor 
celebrităţi: o plictiseală profundă. 

Toţi au mai fost la sute, mii de petreceri ca aceasta, înainte 
se simțeau emoţionaţi de necunoscut, de posibilitatea 
găsiriiunuinouamorsauaunuicontract important; 
acum însă, odată ajunşi la apogeul carierei, nu mai există 
provocări; singurul lucru rămas este să compari un iaht cu 
altul, bijuteria ta cu cea a vecinei, pe cei care stau mai 
aproape de ferestre cu aceia care se află mai departe - 
semn sigur al statutului important al primilor. 

Da, aceasta este linia de sosire: plictiseală şi nesfârşite 
comparații. Du pă decenii de luptă pentru a ajunge în vârf, 
se pare că n-a mai rămas nimic, nici măcar plăcerea de a 


mai admira o dată un apus de soare dintr-un loc minunat ca 
acela. 

La ce se gândesc femeile de acolo, atât de bogate, tăcute, 
distante faţă de soţii lor? 

La vârstă. 

Iar trebuie să meargă la acel chirurg plastician ca să 
refacă ce a stricat timpul nemilos. Gabriela ştie că şi ea va 
păţi la fel într-o bună zi, dar acum, brusc - poate din 
pricina tuturor emoţiilor din ziua asta care se încheie atât 
de diferit de cum a început - îşi dă seama că au asaltat-o iar 
gândurile negative. 

S-a întors senzaţia de groază amestecată cu bucurie. 

S-a întors sentimentul că, în ciuda luptei pe care a dus-o, 
nu merită ce i se întâmplă acum; e doar o copilă care 
munceşte mult, dar nepregătită pentru viaţă. N u cunoaşte 
regulile, depăşeşte mereu ceea ce permite bunul-simţ, 
lumea asta nu-i aparţine şi niciodată nu va reuşi să facă 
parte din ea. Se simte lipsită de apărare, nu prea ştie de ce 
a venit în Europa -ceerăuîna fiactriţă într-un oraş de 
provincie din Statele Unite, făcând ce-ţi place, n u ce-ţiim 
p u n ceilalţi. Vrea să fie fericită şi nu e sigură căepedru 
mulcelbun. 

„Termină! Alungă-ţi gândurile negre!” 

Nu poate face yoga aici, dar încearcă să se concentreze 
asupra mării şi a cerului roşu-aprins. Se află în faţa unei 
ocazii importante - trebuie să-şi învingă repulsia şi să stea 
mai mult de vorbă cu androginul, în puţinul timp rămas 
până la intrarea pe „culoar”. Nu are voie să greşească; a 
avut noroc şi trebuie să profite de asta. Îşi deschide geanta 
ca să-şi refacă puţin machiajul şi caută rujul de buze, dar dă 
numaipeste nişte hârtie mototolită. Fusese pentru a 
doua oară în Salonul Cadourilor, cu make-up artista 
plictisită, şi uitase din nou să-şi ia lucrurile; şi, chiar dacă şi- 
ar fi a du saminte, und e avea să le lase? 

Geanta ei este o metaforă excelentă pentru experienţa 
actuală: frumuseţe pe dinafară, goliciune completă pe 


dinăuntru. 

Trebuie să se stăpânească. 

„Soarele a dispărut sub linia orizontului şi va renaşte 
mâme-duluneaţă cu aceeaşi forţă. Şi eu trebuie să renasc 
acum. Am trăit în vis de atâtea ori momentul ăsta - ar 
trebui să fie de ajuns pentru a fi pregătită, încrezătoare. 

Eu cred în minuni şi sunt binecuvântată de Dumnezeu, 
care mi-a ascultat rugăciunile. Trebuie să am mereu în 
minte vorbele regizorului dinaintea fiecărei repetiţii: chiar 
şi atunci când faci acelaşi lucru, trebuie să descoperi mereu 
ceva nou, fantastic, de necrezut, care a trecut neobservat 
data trecută.” 

Un bărbat de vreo 40 de ani, grizonat, cu un smoching 
impecabil lucrat de mână, intră şi se îndreaptă spre ea; dar 
observă a doua cupă de şampanie şi o ia spre celălalt capăt 
al barului. Ea şi-ar dori să converseze puţin cu el; 
androginul întârzie. In minte îi vin vorbele lui tăioase: „Fără 
vulgarităţi”. 

De fapt e reprobabil, nepotrivit, jenant să vezi cum o 
femeie tânără, singură la barul unui hotel de lux, abordează 
un client mai în vârstă - ce-o să creadă despre ea? 

Bea şampania şi mai cere o cupă. Dacă androginul a 
dispărut pentru totdeauna nu are nici cu ce plăti, dar asta 
n-are nici o importanţă. Îndoielile şi nesiguranța îi dispar d 
upă ce mai bea puţin, iar acum n-o sperie decât gândul că 
nu poate intra la petrecere şi nu-şi poate îndeplini 
angajamentul. 

N u, nu mai e fata din provincie care a luptat din greu ca 
să răzbată în viaţă - şi niciodată n u va mai fi persoana 
aceea. Drum u lmerge înainte; încă o cupă de şampanie, 
iar frica de necunoscut devine groaza ca nu cumva să nu 
aibă niciodată şansa să descopere ce înseamnă cu adevărat 
să te afli aici. O terorizează ideea că totul se poate schimba 
de la o oră la alta; cum să facă ca minunea de azi să 
continue şi mâine? Cu m să aibă cea mai mică garanţie că 
toate promisiunile auzite în ultimele ore vor deveni 


realitate? De multe ori se aflase în faţa unor uşi magnifice, a 
unor ocazii fantastice, visase zile şi săptămâni întregi la 
posibilitatea d e a-şi schimba viaţa pentru totdeauna, 
pentru ca la sfârşit să descopere că telefonul nu sună, CV-ul 
i-a fost uitat într-un colţ, regizorul îşi cerea scuze la telefon, 
spunându-i că găsise pe altcineva mai potrivit pentru rolul 
acela, „ceea ce nu înseamnă că nu ai talent, nu trebuie să te 
laşi descurajată din cauza asta”. 

Viaţa are multe feluri de a pun e la încercare voinţa 
oamenilor; fie făcând să nu se întâmple nimic, fie făcând ca 
totul să se petreacă deodată. 

Bărbatul care a intrat are privirea aţintită asupra ei şi 
asupra celei de-a dou a cupe de şampanie. Ce i-ar mai 
plăcea să se apropie! De dimineaţă nu mai putuse să stea 
de vorbă cu cineva despre toate câte i se întâmplaseră. 

Se gândise de mai multe ori să dea un telefon acasă - dar 
telefonul era în geanta ei personală, probabil că la ora asta 
era plin de mesaje de la prietenele de cameră care voiau să 
ştie u n de era, dacă avea vreo invitaţie, dacă dorea să le 
însoţească la vreun eveniment de mâna a douaunde 
„poate o să apară cutărică”. 

Nu poate împărtăşi nimic cu nimeni. A făcut un pas uriaş 
în viaţă, e singură la barulu n ui hotel, terorizată de 
posibilitatea încheierii visului, conştientă fiind că nu mai 
poate reveni la ce a fost înainte. A ajuns aproape de vârful 
piramidei: ori mai face un efort să se agate, ori va fi trântită 
la pămîntdevijelie. 

Bărbatul grizonat de vreo 40 de ani care bea un suc de 
portocale este tot acolo. La un moment dat privirile li se 
încrucişează şi el zâmbeşte. Ea se face că nu vede. 

De ce îi este aşa de frică? Pentru că nu ştie ce să facă la 
fiecare nou pas al vieţii ei. Nimeni n-o ajută; n u fac decât să 
poruncească, aşteptând ca ordinele să le fie îndeplinite cu 
sfinţenie. Se simte ca o copilă încuiată în bezna unei 
camere, care trebuie să-şi găsească propriul d ru m spre 


uşă, pentru că cineva foarte puternic o cheamă şi aşteaptă 
să fie ascultat. 

E întreruptă de androginul care tocmai a sosit. 

— Mai aşteptăm doar un pic. Au început să intre chiar 
acum. 

Bărbatul cel frumos se ridică, plăteşte şi se îndreaptă spre 
ieşire. Pare decepţionat; poate că aştepta momentul să se 
apropie, să-şi spună numele şi... 

—...săstăm puţin de vorbă. 

— Poftim? 

li scăpase. Două cupe de şampanie - şi limba era mai 
slobodă decât trebuia! 

— Nimic. 

— Ba da, ai spus că vrei să stai un pic de vorbă. 

Camera întunecată şi copila care nu are pe nimeni s-o 
călăuzească. Umilinţă. Să facă ce şi-a promis cu câteva 
minute înurmă. 

— Da. Aş vrea să ştiu ce faci aici la Cannes. Cum deai 
aterizat în universul ăsta din care eu nu înţeleg aproape 
nimic. Totul e diferit de ce mi-am închipuit eu; crede ce vrei, 
dar când te-ai du s să vorbeşti cu fotografii, eu m-am simţit 
părăsită şi speriată. Mă bazez pe ajutorul tău şi vreau să 
ştiu dacă eşti fericit cu munca ta. 

Vreun îngeraş - căruia îi place şampania, cu siguranţă-o 
facesăspunănumaicetrebuie. 

Androginul o priveşte surprins; oare încearcă să i se bage 
pe sub piele? De cepune întrebări pe care nimeni n-ar 
îndrăzni sălepună, dacă nu-l cunoaşte decât de câteva 
ore? 

Nimeni nu are încredere în el, pentru că nu-l pot compara 
cu nimeni - e unic. Contrar a ce gândeşte lumea, nu e 
homosexual, dar şi-a pierdut interesul pentru orice altă 
fiinţă omenească. Şi-a decolorat părul, se îmbracă cum îi 
place, e slab cum i-a plăcut întotdeauna să fie, ştie că lasă o 
impresie ciudată oamenilor, dar nu e obligat să fie simpatic 
nimănui, dacă-şi face bine treaba. 


Şi acum femeia asta vrea să ştie ce gândeşte? Cu m se 
simte? Întinde mâna spre cupa de şampanie care-l aştepta 
şi-i bea tot conţinutul dintr-o sorbitură. 

Ea crede probabil că face parte din grupul lui Hamid 
Hussein, că are ceva influenţă, vrea sprijinul şi colaborarea 
lui în paşii următori. El ştie ce ar trebui să facă, dar a fost 
angajat să lucreze doar în perioada Festivalului, să facă 
doar anumite lucruri şi se va limita să-şi îndeplinească 
obligaţiile. Când zilele de lux şi de strălucire se vor fi 
terminat, se va întoarce în apartamentul lui din suburbiile 
Parisului, undeerău văzut de vecini pentru simplul fapt 
că aspectul lui nu se încadrează în modelele stabilite de 
nebunul ăla care a strigat într-o zi: „loţi oamenii sunt 
egali.” Nu-i adevărat: toţi oamenii sunt diferiţi, şi trebuie 
să-şi exercite acest drept pînă în pânzele albe. 

O să continue să se uite la televizor, să meargă la 
supermarketul de lângă casă, să cumpere şi să citească 
reviste şi uneori se va duce la cinema. Pentru că e 
considerat o persoană responsabilă, o să primească din 
când în când un telefon de la agenţii care selectează 
personal auxiliar cu „multă experienţă” în domeniul modei; 
care ştiu să le îmbrace pe manechine, să aleagă accesorii, 
să însoţească persoane care n-au învăţat încă să se poarte 
cum trebuie, să evite greşeli de etichetă, să explice ce 
trebuie făcut şi ce nu poate fi tolerat sub nici o formă. 

Da, are şi el visurile lui. E unic, îşi repetă mereu. Efericit, 
pentru că n u mai aşteaptă nimic d e la viaţă; deşi pare mult 
mai tânăr, are deja 40 de ani. Da, a încercat să urmeze 
cariera de creator de modă, n-a obţinut nici un 
angajament decent, s-a certat cu cei care puteau să-l ajute, 
aşa că azi n u mai aşteaptă nimic de la viaţă - cu toate că 
are cultură, bun-gust şi o disciplină de fier. Nu mai crede că 
cineva va privi felul în care se îmbracă şi va spune: 
„Fantastic, a m vrea să veniţi să stăm puţin de vorbă.” Aavut 
vreo două invitaţii să pozeze ca fotomodel, dar asta s-a 


întâmplat demult; n-a acceptat, pentru că nu făcea parte 
din proiectul lui d e viaţă, şi nici nu-i pare rău. 

Îşi face singur hainele, cu materiale care rămân la 
atelierele de haute couture. La Cannes, s-a cazat cu încă 
două persoane sus pe vârful dealului, probabil nu prea 
departe de locul u n d e stă femeia de lângă el. Dar ea şi-a 
văzut visul cu cichii, şi cu toate că e convins că viaţa e 
nedreaptă, nu trebuie să se lase dominat de frustrare sau 
de invidie - o să dea tot ce are mai bun, în caz contrar nu va 
mai fi niciodată invitat să fie „asistent de producţie”. 

Sigur că e fericit: cineva care nu doreşte nimic e fericit. 

Se uită la ceas - poate că e timpul să intre. 

— Să mergem. Stăm de vorbă altă dată. 

Plăteşte băuturile, cere nota de plată - ca să poată face 
decontul pentru fiecare cent, când se vor teirnina zilele 
acelea de lux şi de strălucire. Câteva persoane fac acelaşi 
lucru - se ridică să plece; ei trebuie să se grăbească, pentru 
ca ea să nu fie confundată cu mulţimea care începe să 
curgă. Trec prin salonul hotelului p în ă la începutul 
culoarului; el întinde invitaţiile pe care le păstrase cu mare 
grijă în buzunar: de fapt, o persoană importantă nu se 
ocupă niciodată cu asemenea nimicuri, are totdeauna un 
asistent pentru aşa ceva. 

EI este asistentul. Ea e femeia importantă care a şi început 
să-şi dea aere. Foarte curând o să afle ce înseamnă lumea 
asta: îţi suge toată energia, îţi umple capul de vise, îţi 
manipulează vanitatea şi te înlătură tocmai când crezi că 
eşti în stare de orice. Asta s-a întâmplat cu el, şi cu toţi cei 
dinaintea lui. 

Coboară treptele. Se opresc pe micul hol dinaintea 
„culoarului”; se merge încet, pentru că imediat după colţ 
se află fotografii şi pot apărea în vreo revistă, fie şi-n 
Uzbekistan. 

— O iau eu înainte, ca să-i anunţ pe câţiva fotografi pe 
care-i cunosc. Nu te grăbi; aici e altfel decât pe covorul 
roşu. Dacă te strigă cineva, te întorci şi zâmbeşti. In situaţia 


asta sunt şanse ca toţi ceilalţi să înceapă să-ţi facă poze - 
dacă unul te ştie pen u me înseamnă că eşti cineva. 

Nu sta mai multdedouă minute la poze, pentru că asta e 
doar intrarea la petrecere, deşi totul pare de pe altă lume. 

Dacă vrei să devii o celebritate, începe să te porţi ca atare. 

— Dar de ce intru singură? 

— Cred că a fost o neînțelegere. El trebuia să fie deja aici, 
doar e profesionist. Probabil că a întârziat. 

„EI” e domnul Celebritate. Androginul putea să-i spună ce 
credea că se întâmplase de fapt: „Şi-o fi găsit vreo fătucă 
înebunită să facă amor şi n-a plecat când trebuia din 
cameră.” Numaică asta putea să-i rănească sufletul 
acelei debutante - care probabil că îşi făcea vise despre o 
frumoasă poveste de dragoste, chiar dacă nu avea nici un 
motiv pentru asta. 

Nu trebuia să fie crud, şi nici prea prietenos nu trebuia să 
se arate; era de ajuns să-şi îndeplinească datoria corect şi 
apoi putea pleca de acolo. In plus, dacă fătuca asta prostuţă 
nu ştia să-şi controleze emoţiile aşa cu m trebuia, ar fi fost 
stricate şi fotografiile de pe culoar. 

Se aşază în faţa ei la rând şi-i cere să-l urmeze, lăsând o 
distanţă d e câţiva metri între ei. Imediat ce vor intra pe 
culoar, el se va duce drept la fotografi, să încerce să le 
trezească cumva interesul. 

Gabriela aşteaptă câteva clipe, îşi ia cel mai frumos 
zâmbet, apucă geanta corect, îşi îndreaptă trupul şi începe 
să păşească cu siguranţă, pregătită să facă faţă flash-urilor. 

Curba culoarului se termina într-un loc puternic luminat, 
cu un perete alb cu sigla organizatorului evenimentului; 
vizavi, o mică galerie de mai multe lentile foto era 
îndreptată spre ea. 

Îşi continuă traseul, acum încercând să-şi controleze 
fiecare pas - nu voia să repete experienţa frustrantă de pe 
covorul roşu, care se terminase înainte ca ea să-şi poată da 
seama prin ce trece. Acum momentul trebuie trăit ca şi 


cum filmul vieţii ei este prezentat au ralenti. Dintr-o clipă în 
alta aparatele vor începe să se declanşeze. 

— Jasmine! Strigă cineva. 

Jasmine? Dar numele ei era Gabriela! 

Se opreşte o fracțiune de secundă, cu zâmbetul îngheţat 
pe buze. Nu, numele ei nu mai era Gabriela. C u m era? 

Jasmine? 

Deodată a u d e zgomotul obiectivelor care se deschid şi se 
închid, numai că toate lentilele erau îndreptate spre 
persoana din spatele ei. 

— Mişcă-te! Îi strigă un fotograf. Clipa ta de glorie s-a dus. 
Lasă-mă să-mi fac treaba! 

Nu-i vine să creadă. Continuă să zâmbească, dar grăbeşte 
puţin pasul în direcţia tunelului întunecat ce pare să 
înceapă acolo u n d e se termină culoarul de lumină. 

— Jasmine! Uită-te încoace! Aici, aici! 

Fotografii sunt cuprinşi parcă de isterie colectivă. 

Ea a ajuns la capătul „culoarului” fără ca nimeni să-i fi 
strigat măcar o dată numele, pe care de altfel îl uitase 
complet. Androginul o aştepta acolo. 

— Nu fi îngrijorată, îi spuse arătând pentru prima oară 
puţină omenie. Vei vedea acelaşi lucru petrecându-se şi cu 
alţii în noaptea asta. Mai rău: vei vedea persoane cărora li 
s-a strigat numele, au trecut zâmbitoare, fără ca nimeni să 
aibă un pic de milă şi să declanşeze vreun flash pentru ele. 

Trebuie să-şi demonstreze sângele rece. Să se controleze. 
Nu era sfârşitul lumii, demonii nu pot apărea chiar acum. 

— Nu sunt îngrijorată. Abia azi am început. Cine e 
Jasmine? 

— Tot azi a început şi ea. După-amiaza asta a fost anunţat 
un contract uriaş cu Ha mid Hussein. Dar nu pentru film, 
nu te îngrijora. 

Nu era îngrijorată. Pur şi simplu voia să se deschidă 
pământul şi să o înghită. 

8: 12PM. 

Î ”âmbeşte. 


Prefă-te că nu ştii de ce sunt atât de mulţi interesaţi de 
numele tău. 

Mergi ca şi cu m ai fi pe covorul roşu, nu pe o pasarelă de 
modă. 

Atenţie, alţii aşteaptă să intre, secundele pentru fotografii 
au trecut, mai bine continuă-ţi traseul. 

Dar fotografii nu încetează să-i strige numele. Se opreşte 
încurcată pentru că următoarea persoană - de fapt o 
pereche - e nevoită să aştepte p în ă când fotografii vor fi 
mmţumiţi, ceea ce nu se întâmplă niciodată, tot timpul fiind 
în căutarea unghiului ideal, a fotografiei unice (de parcă ar 
fi posibil!), a unei priviri îndreptate direct spre obiectivul 
aparatului. 

Acu m îşiia rămas-bun, mereu zâmbitoare. Şi o ia înainte. 

Este încercuită de un grup de jurnalişti când ajunge la 
capătul culoarului. Vor să ştie totul despre marele contract 
încheiat cu unul dintre cei mai importanţi creatori dem od 
ă din lume. Ar vrea să spună: „Nu-i adevărat.” In schimb 
răspunde: 

— Discutăm amănuntele. 

Ei insistă. Se apropie un reporter de la o televiziune şi o 
întreabă dacă această veste a făcut-o fericită. Ea crede că 
spectacolul de mo dă a fost foarte bun, iar următorul 309 
pas al creatoarei - insistă asupra numelui - va fi să participe 
la Săptămâna Modei de la Paris. 

Jurnalistul pare să nu ştie că în timpul după-amiezii a fost 
prezentată o colecţie. Întrebările continuă, dar de data asta 
sunt filmate. 

Nutelăsa,răspundenumailacecrezitu, nula tot 
ce încearcă să te facă să spui. Fă-te că nu cunoşti 
amănuntele şi vorbeşte despre succesul colecţiei, despre 
meritatul omagiu adus Armei Salens, geniul uitat, care nu a 
avut privilegiul să se nască în Franţa. Un tinerel care vrea 
să facă pe glumeţul o întreabă cum i se pare petrecerea; ea 
îi răspunde cu aceeaşi ironie: „Dar încă n u m-aţi lăsat să 
intru.” Un fost manechin, devenită prezentatoare la o 


televiziune prin cablu, o întreabă cum se simte dupăcea 
fost aleasă imaginea următoarei colecţii H H. Un 
profesionist mai bine informat vrea să ştie dacă e adevărat 
că va avea pe an un salariu de peste şase cifre: 

— Trebuia săpună şapte cifre în comunicatul de presă, 
nu crezi? „Peste şase cifre” sună cam absurd, nu-i aşa? 

Sau mai bine trebuia să spună că e mai mult de un milion 
de euro, în locsănepunăsănumărămcifrele sumei, 
nu-i aşa? In plus, puteau săspună „zerouri” în loc de 
„cifre”, nu crezi? 

Nu crede nimic. 

— Discutăm deocamdată, repetă ea. Vă rog, lăsaţi-mă să 
respir puţin. Dupăaceeavoirăspundelatotcevoi 
putea. 

Minciună. Dup ă aceea o să ia primul taxi ca să se ducă 
acasă. 

Cineva o întreabă de ce nu poartă o rochie creată de Ha 
m i d Hussein. 

— Totdeauna am lucrat pentru... Şi din nou spune numele 
creatoarei demodă. 

Câţiva îl notează. Ceilalţi îl ignoră pu r şi simplu - sunt 
acolo ca să facă o ştire de publicat, nu ca să descopere 
adevărul din spatele faptelor. 

Este salvată de ritmul alert în care se petrec lucrurile la o 
petrecere ca aceea: pe „culoar” fotografii strigă iar. 

Ca într-o mişcare orchestrată de bagheta u n u i maestru 
invizibil, jurnaliştii din jurul ei se întorc şi descoperă o 
celebritate şi mai mare, mai importantă, care tocmai a 
apărut. Jasmine profită demo ment şi porneşte spre 
parapetul frumoasei grădini transformate în salon, unde 
oamenii beau, fumează, se plimbă de colo-colo. 

Peste putină vreme va putea şi ea să bea, să fumeze, să 
privească cerul, să meargă până la parapet, să facă cale 
întoarsă şi să plece. 

Pentru moment, o tânără şi o fiinţă ciudată - pareun 
android dintr-un film SE - stau cu ochii pe ea şi o cam 


încurcă. Par pierduţi, nu ştiu ce să facă - poate e mai bine 
să se apropie şi să le vorbească puţin. Se prezintă. Fiinţa 
stranie scoate celularul din buzunar, face o strâmbătură, îşi 
cere scuze şi se îndepărtează. 

Fata rămâne pe loc, furioasă, cu un aer care parcă spune: 
„Mi-ai stricat seara.” 

Lui Jasmine îipareră u că acceptase invitaţia. Fusese 
adusă de două persoane tocmai când, împreună cu 
partenera ei, se pregătea să meargă la o mică recepţie 
oferită de BCA (Belgium Clothing Association, organismul 
care controlează şi susţine mo da în ţara ei). Invitaţia avea 
şi părţi bune: dacă fotografiile cu ea ar fi fost publicate, 
rochia ar fi remarcată şi poate că cineva s-ar fi interesat de 
numele creatorului. 

Cei doi bărbaţi erau foarte politicoşi. I-au spus că o 
limuzină aştepta afară; erau siguri că un fotomodel cu 
experienţa ei nu va întârzia mai mult de cincisprezece 
minute ca să fie gata de petrecere. 

Unul dintre ei a deschis servieta, a scos un laptop şi o 
imprimantă portabilă şi i-a spus că veniseră ca să încheie 
cel mai mare contract de la Cannes. Totul era acum o 
chestiune de detaliu. Completaseră condiţiile, şi agentul ei - 
ştiau că femeia de lângă ea era cea care îndeplinea această 
funcţie - îşi va lua sarcina să le semneze. 

I-au promis partenerei ei toate facilităţile din lume pentru 
viitoarea colecţie. Da, sigur că era posibil ca numele ei să 
apară în continuare sub logo. Evident că putea folosi 
agenţia lor de PR! Mai mult: HH ar vrea să-i cumpere 
brandul, şi astfel să investească banii necesari ca să se 
bucure deobună reclamă în presa italiană, franceză şi 
engleză. 

Existaunumaidouă condiţii. Prima - ca propunerea să 
primească răspunsul pe loc, în aşa fel încât să poată trimite 
un comunicat presei înainte ca redacţiile ziarelor să închidă 
ediţia de a dou azi. 


A doua: agenta trebuia să transfere contractul lui Jasmine 
Tiger lui Ha mi d Hussein, pentru care Jasmine ar urma să 
lucreze exclusiv. Nu lipseau fotomodele pe piaţă, prin 
urmare creatoarea belgiană putea s-o înlocuiască foarte 
repede. In plus, cum era şi agenta lui Jasmine, va ajunge să 
câştige bani frumoşi. 

— Accept să transfer contractul Jasminei, a răspuns 
imediat partenera ei. In ceea ce priveşte restul, vorbim mai 
încolo. 

A acceptat aşa de uşor? Femeia care fusese responsabilă 
de tot ce i se întâmplase în viaţă era acum mulţumită să se 
despartă de ea? Simţea că persoana pe care o iubea cel mai 
mult pe lume îi înfipseseunpumnalîn spate. 

Bărbatul a scos repede un telefon Blackberry din buzunar. 

— O să trimitem un comunicat de presă chiar acum. 

E deja scris: „Sunt emoţionată de ocazia...” 

— Un moment. Eu nu sunt emoţionată. Nici nu ştiu despre 
ce vorbiţi. 

Partenera ei însă a început să revadă textul, să schimbe 
„emoţionată” cu „bucuroasă” şi „ocazia” cu „invitaţia”. 

A studiat cu grijă fiecare cuvânt, fiecare frază. A cerut să 
se menţioneze osumă aiuritoare. Ei nu au fost de acord, 
puteau crea inflaţie pe piaţă dacă făceau asta. Atunci nu se 
va încheia nici o afacere, a venit răspunsul. Cei doi bărbaţi 
au ieşit, au vorbit la telefon şi s-au întors imediat. 

O să spună ceva vag - un contract cu peste şase cifre, fără 
a da suma exactă. Şi-au strâns mâinile pentru a pecetlui 
contractul, au lăudat din n o u colecţia şi fotomodelul, au 
băgat laptopul şi imprimanta în servietă, au cerut să 
înregistreze pe un telefon mobil un acord formal ca să aibă 
o probă a faptului că negocierile pentru contractul cu 
Jasmine au fost acceptate. Au plecat la fel de rapid cum au 
venit, cu telefoanele mobile la ureche, cerându-i lui Jasmine 
să nu întârzie mai mult de cincisprezece minute - 
petrecerea din noaptea aceea făcea parte din contractul pe 
care tocmai l-au încheiat. 


— Pregăteşte-te de petrecere! 

— Nu ai nici o putere să-mi hotărăşti viaţa. Ştii bine că nu 
sunt de acord, dar nici măcar n-ampututsă-mispun 
părerea. N umă interesează să lucrez pentru alţii. 

Femeia se duce spre rochiile împrăştiate prin cameră, o 
alege pe cea mai frumoasă - un model alb cu broderii în 
formă de fluture. Se gândeşte puţin la ce pantofi şi ce 
geantă merg mai bine şi se hotărăşte repede - nu e timp de 
pierdut. 

— Au uitat să ceară să porţi o creaţie HH în noaptea asta. 
Vom avea ocazia săarătă m ceva din colecţia mea. 

Jasmine nu-şi crede urechilor. 

—-Numaipentru asta ai acceptat? 

— Da.Numaipentru asta. 

Amîndouă stau faţă în faţă şi niciuna n u lasă privirea 
în jos. 

— Mă minţi. 

— Da. Te mint. 

Se îmbrăţişează. 

— Încă din acel weekend petrecut pe plajă, când am făcut 
primele fotografii, ştiam că o să vină şi ziua asta. 

A durat ceva, dar acum tu ai 19 ani, eşti destul de matură 
ca să accepţi provocarea. M-au căutat şi alţii înainte. 

Le-am spus tuturor, nu ,„şimă întrebam dacă era din 
gelozie, de teamă să nu te pierd sau pentru că încă nu erai 
pregătită. Azi, când l-am văzut pe Hamid Hussein în sală, 
ştiam că nu se afla acolonu maica să-i aducă un omagiu 
Armei Salens - trebuia să aibă alt motiv, şi numai tu puteai 
fi acela. Am primit un mesaj că voia să vorbească cu noi. 

Nici nu ştiam ce să fac, dar i-am dat numele hotelului 
nostru. N-a mai fost nici o surpriză când au venit aici cu 
propunerea. 

— Dar de ce ai acceptat? 

— Pentru că cine iubeşte oferă libertate. Ai un potenţial 
mai mare decât tot ce-ţi pot eu oferi. Fie-ţi paşii 
binecuvântaţi. Vreau să ai tot ce meriţi. Vomrămîne 


împreună, pentru că tu ai inima mea, trupul meu, sufletul 
meu. Eu însă o să lupt să-mi păstrez independenţa - deşi 
ştiu că în domeniul ăsta sponsorii sunt importanţi. Dacă 
Hamid ar fi venit la mine şi mi-ar fi propus să-mi cumpere 
brandul, n-aş fi stat pe gânduri - i l-aş fi vândut şi aş fi mers 
să lucrez pentru el. Numaică negocierea nu m-a vizat pe 
mine, ci pe tine. Dacă însă aş accepta propunerea legată de 
munca mea, mi-aş călca peste mândrie. 

O sărută. 

— Nu pot să accept nici eu, spuse Jasmine. Când te-am 
cunoscut, eram doar o fetiţă timidă, speriată că am depus 
mărturie falsă, nefericită că i-am lăsat liberi pe criminalii 
ăia şi atât de deprimată încât voiam să-mi pu n capăt 
zilelor. Tu eşti responsabilă pentru tot binele care mi s-a 
întâmplat în viaţă. 

Partenera ei îi ceru să se aşeze în faţa oglinzii. Înainte de a 
începe s-o coafeze, i-a mângâiat părul. 

— Şi eu, când te-am cunoscut, îmi pierdusem deja 
entuziasmul pentru viaţă. Tocmai fusesem părăsită de soţul 
m e u pentru o tânără, mai frumoasă şi mai bogată, 
ajunsesem să fac poze ca să supraviețuiesc, îmi petreceam 
sfârşitul de săptămînă închisă în casă, citind, stând pe 
internet sau uitându-mă la filme vechi la televizor. Marele 
vis de a deveni creatoare de modă părea mereu mai 
departe, pentru că nu reuşeam să obţin finanţarea 
necesară şi nu mai suportam să tot bat la uşi închise sau să 
vorbesc cu oameni care rămâneau surzi la propunerile 
mele. Atunci ai apărut tu. În weekendul acela, trebuie să-ţi 
mărturisesc, numă gândeam decât la mine; aveam în 
mâini o bijuterie rară, putea m face o avere dacă semna 
m u n contract exclusiv. i-am propus să-ţi fiu agentă, îţi 
aminteşti? Dar asta n-a venit din necesitatea de a te proteja 
în lume; gândurile mele erau la fel de egoiste ca ale lui HH 
acum. Voi şti cum să exploatez comoara asta. 

Mă voi îmbogăţi cu fotografiile. 


I-a mai aranjat puţin coafura, i-a şters excesul de machiaj 
de după urechea stângă. 

— lar tu, deşi aveai doar şaisprezece ani, mi-ai arătat cum 
poate dragostea să transforme pe cineva. Prin tine am 
descoperit cine eram cu adevărat. Ca să pot arăta lumii ce 
talent ai, am început să creez haine special pentru tine, 
haine care s-au aflat dintotdeauna aici, în capul meu, 
aşteptând ocazia de a se transforma în materiale, broderii, 
accesorii. A m trăit împreună, a m învăţat împreună, cu 
toate că eu aveam dedouăori vârsta ta. Şi, datorită 
tuturor acestor lucruri, oamenii au început să fie atenţi la 
ce făceam, s-au hotărât să investească, iar eu am putut, 
pentru prima oară, să realizez tot ce-mi doream de atâta 
vreme. Am venit împreună la Cannes; contractul ăsta nu ne 
va putea despărţi. 

S-aduspînăla baie şia adus trusa de machiaj. Tonuli-a 
devenit mai serios. 

— Trebuie să fii strălucitoare. Rar un fotomodel devine 
peste noapte vedetă, aşa că presa va fi foarte interesată de 
ce s-a întâmplat. Să spui că nu cunoşti detalii; e suficient. O 
să insiste. Mai mult: o să sugereze răspunsuri cum ar fi: 
„Ilotdeauna am visat să lucrez pentru el” sau „Fac un pas 
important în cariera mea.” 

A însoţit-o până jos; şoferul i-a deschis portiera maşinii. 

— Ţine-te tare: nu cunoşti detaliile contractului, agenta ta 
se ocupă de toate. Şi petrecere frumoasă! 

Petrecerea. 

În realitate, cina - dar nu vede mese sau mâncare,numa 
i chelneri umblând de colo-colo cu tot felul de băuturi, 
inclusiv apă minerală. S-au format mici grupuri, iar cei 
neînsoţiţi p a r pierduţi. Petrecerea are loc într-o grădină 
uriaşă cu fotolii şi canapele răspândite prin toate colţurile, 
cu mai multe ringuri de dans pe care fotomodele semi- 
dezbrăcate, cu trupuri sculpturale, se mişcă în ritmul 
muzicii emise de boxele abil ascunse. 


Celebrităţile continuă să sosească. Invitaţii par fericiţi, 
zâmbesc, se salută unii p e alţii d e parcă s-ar cunoaşte de 
ani de zile, dar Jasmine ştie că nu e aşa: s-au întâlnit de 
vreo două ori în ocazii asemănătoare, nu-şi amintesc 
niciodată numele persoanei cu care stau de vorbă, dar 
trebuie să le arate tuturor că sunt oameni cu influenţă, 
cunoscuţi, admiraţi, cuogrămadă de relaţii. 

Tânăra - care mai înainte părea furioasă - pare pierdută. îi 
cere o ţigară şi se mai prezintă o dată. In câteva minute 
fiecare îi cunoaşte viaţa celeilalte. Jasmine o conducepînă 
la parapet şir ă m în acolo să privească Marea Mediterană 
în timp ce petrecerea devine şi mai animată, cu cunoscuţi şi 
necunoscuţi. Descoperă că amând ouă lucrează pentru 
acelaşi patron, deşi în proiecte diferite. Nici u n a dintre ele 
nu-l cunoaşte, şipentruamîndouătotula început în 
aceeaşi zi. 

Bărbaţii dau târcoale şi încearcă să intre în vorbă cu ele, 
daramîndouă se prefac că nu-i văd. Gabriela era 
persoana pe care Jasmine avea nevoie s-o întâlnească, 
cineva căruia să-i împărtăşească sentimentul de abandon 
care o apăsa şi n-o părăsea, în ciuda cuvintelor frumoase 
spuse de partenera ei. Dacă ar fi trebuit să aleagă între 
carieră şi dragostea vieţii ei, n-ar fi şovăit o clipă - deşi ăsta 
era un comportament tipic de adolescentă. Acu m iubirea 
vieţii ei doreşte să pună cariera pe primul loc şi pare căa 
acceptat propunerea lui HH numai ca să se mândrească cu 
tot ce a făcut pentru ea, cu grija cu care i-a îndrumat paşii, 
afecțiunea cu care i-a îndreptat greşelile, entuziasmul p u s 
în fiecare cuvânt şi în fiecare decizie - oricât de dificilă ar fi 
fost. 

Şi Gabriela se bucura că a mtâlnit-o pe Jasmine. Cineva 
căruia să-i ceară sfaturi, să-i mulţumească pentru că în 
asemenea clipe nu se simţea singură, cineva care să arate 
că lucrurile bune li se pot întâmpla tuturor. I-a mărturisit că 
era îngrijorată de faptul că însoţitorul ei a lăsat-o aici, când 


de fapt avea ordin să o prezinte unor persoane pe care 
trebuia să le cunoască. 

— El crede că mă poate duce, că-şi poate ascunde 
emoţiile. Dar eu ştiu că s-a întâmplat ceva. 

Jasmine îi spune să nu-şi facă gânduri negre, să se 
relaxeze, să bea un pic de şampanie, să se bucure de 
muzică şi de privelişte. 'lotdeauna se întâmplă lucruri 
neprevăzute şi totdeauna o armată de oameni le rezolvă în 
aşa fel încât nimeni, absolut nimeni să nu descopere ce se 
întâmplă în culisele acelei lumi bogate şi strălucitoare, în 
curând osă-lvadăpedomnulCelebritate intrând. 

— Dar, te rog, să nu mă laşi singură; n-o să stau mult. 

Gabriela îi promite să n-o lase singură. E singura ei 
prietenă în n oua lume în care a intrat. 

Da, e singura ei prietenă, dar e prea tânără, şi asta o face 
să se simtă prea bătrână ca să apuce această cale. 

Domnul Celebritate s-a dovedit un ins îngrozitor de 
superficial în timp ce se aflau în limuzină şi se îndreptau 
spre covorul roşu; farmecul îi dispăruse complet. Simte însă 
nevoia de a fi în noaptea asta în compania un ui bărbat, 
oricât de simpatică şi plăcută ar fi fata de lângă ea. Observă 
că bărbatul de la bar se află şi el lângă parapetul grădinii, 
contemplând marea, întorcând spatele petrecerii, străin de 
tot ce se întâmplă la marea cină din sală. E fermecător, 
frumos, elegant, misterios. Când o să fie momentul potrivit 
osă-ipropunănoii prietene să meargă împreună până 
la el şi să intre-n vorbă - despre orice. 

Până la urmă, şi în pofida tuturor celor întâmplate, aceea 
era ziua ei norocoasă, şi asta includea şi întâlnirea unei noi 
iubiri. 

8:21PM. 

!Ii” edicullegist, comisarul, detectivul Savoy şi o a 
patra persoană, care nu s-a prezentat - dar a fost adusă de 
comisar - se află în jurul unei mese. 

Subiectul nu e chiar discuţia despre onouă crimă, ci o 
declaraţie comună, pe care sunt nevoiţi s-o facă pentru 


jurnaliştii care se înghesuie în faţa spitalului; d e data asta o 
Celebritate mondială a murit, un regizor faimos este încă la 
terapie intensivă, iar agenţiile de presă le-au trimis probabil 
un ultimatum ziariştilor lor: ori reuşesc să afle ceva concret, 
ori vor fi daţi afară. 

— Medicina legală e una clintie ştiinţele cele mai vechi ale 
lumii. Datorită ei, multe substanţe otrăvitoare au putut fi 
identificate şi s-au putut produce antidoturi. Cu toate 
astea, regii şi nobilii preferau să aibă un „degustător oficial 
de mâncare” ca să evite surprizele neprevăzute de medici. 

Savoy îl întâlnise pe „înţelept” în timpul amiezii. Dar acum 
îl lasă pe comisar să intre în scenă şisăpună capăt 
eruditului curs ţinut de patologi. 

— Ajunge cu demonstraţia de cultură, doctore. Avem un 
criminal aflat în libertate la Cannes. 

Medicul nu se lasă impresionat. 

— Ca legist, nu am autoritate pentru a determina 
împrejurările u n u i asasinat. Nu pot opina, pot doar să 
definesc cauza morţii, arma folosită, identitatea victimei, 
ora aproximativă la care a fost comisă crima. 

— Vedeţi vreo legătură între cele două morţi? Există 
ceva care ar putea lega asasinatul distribuitorului de filme 
de cel al actorului? 

— Da. Amândoi lucrează în cinematografie! 

Izbucneşte în râs. Nimeni nu-i răspunde nici măcar cu o 
privire amuzată; ăştia de aici nu au deloc simţul umorului. 

— Singura legătură este că în ambele cazuri au fost 
folosite produse toxice care afectează organismul cu o 
viteză impresionantă. Dar marea surpriză a celui de-al 
doilea asasinat este felul în care a fost ambalată cianura. 

Plicul avea în interior o membrană fină de plastic închisă 
ermetic prin vid, uşor de desfăcut atunci când se rupe 
hârtia. 

— Putea fi fabricat aici? Întreabă cel de-al patrulea bărbat, 
cu un puternic accent străin. 


— Se putea. Dar ar fi foarte greu, pentru că manipularea e 
complicată, iar cine a lucrat plicul a ştiut că obiectivul este 
un asasinat. 

— Deci nu asasinul l-a fabricat. 

— Mă îndoiesc. E aproape sigur că a fost cerut unui grup 
specializat. În cazul curarei, chiar criminalul ar fiputut 
înmuia acul în venin, dar cianura necesită metode speciale. 

Savoy se gândeşte la Marsilia, la Corsica, la Sicilia, la ţările 
din Estul Europei, la teroriştii din Orientul Mijlociu. 

Se scuză, iese din sală pentru un moment şi dă un telefon 
la Europol. Explică gravitatea situaţiei. Cere să se cerceteze 
toate laboratoarele care pot produce arme chimice 
asemănătoare. 

I se dă legătura cu cineva care spune că acelaşi lucru i s-a 
cerut din partea unui centru al Serviciilor Secrete din 
Statele Unite. Ce se întâmplă? 

— Nimic. Vă rog să-mi răspundeţi imediat ce aveţi vreo 
pistă. Şi vă mai rog să găsiţi această pistă în zece minute. 

— Imposibil, ră spun d e vocea de la capătul firului. Vă v 
o m da un răspuns atunci când îl vom avea. Trebuie să 
faceţi o cerere pentru... 

Savoy închide şi se întoarce în sală. 

Hârţogăraie. 

Pare să fie obsesia tuturor celor care lucrează la siguranţa 
publică. Nimeni nu vrea să rişte să facă vreun pas fără a 
avea mai înainte toate garanţiile că superiorii lor vor 
aproba ce fac. Oameni care au avut o carieră strălucită 
înaintea lor şi care începuseră să lucreze cu creativitate şi 
entuziasm stau acum temători într-un colţ, ştiind că se află 
în faţa unor provocări serioase: trebuie să reacționeze 
rapid, dar în acelaşi timp trebuie să respecte ierarhia, 
presa e mereu gata să acuze poliţia de brutalitate, în timp 
ce conttbuabilii se plâng veşnic că infracțiunile rămân 
nesoluţionate. Din cauza acestor motive e mai bine să laşi 
responsabilitatea pe umerii u n u i superior. 


Chestia cu telefonul a fost doar o înscenare: el ştie cine e 
criminalul. O să-l prindă singur, fără ca nimeni să nu se mai 
poată împăuna cu laurii descoperirii celui mai grav caz de 
omor din istoria Cannes-ului. Trebuie să-şi păstreze sângele 
rece, dar e înnebunit să se termine mai repede reuniunea 
aia. 

Când intră în sală, comisarul îi spune că tocmai a sunat, de 
la Monte Carlo, Stanley Morris, marele specialist de la 
Scotland Yard. Le-a spus să se liniştească, se îndoieşte că 
acest criminal o să mai folosească aceeaşi armă încă o dată. 

— Ne-am putea afla în faţa unei noi ameninţări d e 
terorism - spune străinul. 

— Probabil că da - răspunde comisarul. Dar, spre 
deosebire de dumneavoastră, ultimul lucru pe care am vrea 
să-l facem este să semănă m frica în rândul populaţiei. 

Ceea ce trebuie să facem acum este să dă m un comunicat 
de presă, pentru a evita ca jurnaliştii să tragă propriile lor 
concluzii şi să le difuzeze la telejurnalul de noapte. 

Ne aflăm în faţa unui caz izolat de terorism: u n posibil 
criminal în serie. 

— Dar... 

— Fără „dar” - vocea comisaruluie dură şi autoritară. 

Ambasada dumneavoastră a fost contactată pentru că 
mortul e din ţara dumneavoastră. Sunteţi aici ca invitat. 

În cazul celorlalte d ou ă persoane, tot americane, nu aţi 
arătat nici cel mai mic interes să trimiteţi un reprezentant, 
cu toate că la unul dintre cazuri se folosise tot otravă... 

Deci, dacă vreţi să insinuaţi că ne aflăm în faţa unei 
ameninţări colective în care sunt utilizate arme biologice, 
vă puteţi retrage. Nu vom transforma o problemă criminală 
într-una politică. Vrem să mai avem un festival la anul, cu 
toată strălucirea pe care-o merită, ne baz ă m pe sfaturile 
specialistului de la Scotland Yard şi vom redacta un 
comunicat care să îndeplinească aceste cerinţe. 

Străinul tace. 


Comisarul cheamă un subaltern şi-i cere să se ducă la 
grupul de jurnalişti să-i anunţe că în zece minute vor avea 
concluziile mult aşteptate. Medicul legist anunţă că ar fi 
posibil să se afle originea cianurii, pentru că lăsase o 
„semnătură”, dar asta ar dura mai mult de zece minute - 
poate o săptămână. 

— Au existat u r m e de alcool în organism. Pielea era 
roşie, moartea a fost instantanee. Nu există îndoieli asupra 
tipului de otravă folosit. Dacă era un acid, am fi găsit urme 
de arsuri în jurul nasului şi al gurii; în cazul bela-donei, 
pupilele ar fi fost mărite, dacă... 

— Doctore, ştim că aţi trecut printr-o facultate, că sunteţi 
aici pentru a ne spune cauza morţii şinupunemla 
îndoială competenţa dumneavoastră. Deci, să conchidem că 
a fost cianură. 

Doctorul dă din cap afirmativ şi-şi muşcă buzele, 
controlându-şi iritarea. 

— Dar celălalt bărbat care mai este încă în spital? 

Regizorul de film... 

— În cazul acesta, folosim oxigen pur, 600 mg de 
Kelocyanor intravenos la fiecare cincisprezece minute şi, 
dacă nu dă rezultate, pu te m adăuga triosulfat de sodiu 
diluat la 25 la sută... 

Tăcerea din sală a devenit palpabilă. 

— Scuzaţi. Răspunsul este: va fi salvat. 

Comisarul îşi notează ceva pe o foaie de hârtie galbenă. 
Ştie că nu mai are timp. Mulţumeşte tuturor, îi spune 
străinului să nu iasă împreună cu ei ca să evite alte 
speculaţii. Se duce la baie, îşi aranjează cravata şi-i cere şi 
lui Savoy să facă la fel. 

— Morris a spus că asasinul nu va mai folosi otravă. 

Din cât mi-am dat seama, are o schemă, poate inconştient 
aleasă. Poţi să-ţi închipui vreuna? 

Savoy se gândise la asta, când se întorcea de la Monte 
Carlo. Da, exista o schemă pe care poate nici marele 


inspector de la Scotland Yard n-o descoperise: Victima de 
pe banca de lângă plajă: criminalul e aproape. 

Victima de la prânz: criminalul e departe. 

Victima de pe chei: criminalul e aproape. 

Victima de la hotel: criminalul e departe. 

Deci, următoarea crimă va fi comisă cu victima lângă 
asasin. Mai bine zis, ăsta trebuia să fie planul lui, dacă nu va 
fi prins în următoarea jumătate de oră. Aflase datorită 
bunelor lui relaţii la comisariat, un dei s-a dat o informaţie 
căreia nu i s-a acordat mare importanţă. Şi Savoy la rândul 
lui, spusese că era irelevantă. lată însă că nu era, se afla 
acum în faţa unei verigi lipsă, a singurei legături care nu 
fusese descoperită. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul: toată viaţa visase la 
acest moment, şi reuniunea asta parcă nu se mai termina. 

— Mă asculţi? 

— Da, domnule comisar. 

— Atunci află următoarele: oamenii de afară nu aşteaptă o 
declaraţie oficială, tehnică, cu răspunsuri precise la 323 
întrebările lor. De fapt, vor face tot posibilul ca noi să 
răspundem ce vor ei să audă: este exclus să cădem în 
capcana asta. Au venit aici nu atât ca să ne audă, cât să ne 
privească - şi pentru ca publicul lor să ne poată vedea în 
poze sau la televizor. 

II priveşte pe Savoy cu un aer de superioritate, de parcă el 
ar fi fost experienţa întruchipată. Se vede treaba că 
demonstrațiile de competenţă nu erau n u m a i privilegiul 
lui Morris sau ale doctorului - toţi aveau un mod indirect 
de a spune „îmi cunosc meseria foarte bine”. 

— Atenţie la impactul vizual pe care poţi să-l ai. Adică: 
corpul şi faţa dumitale p o t spune mai mult decât 
cuvintele. Să ai privirea sigură, să ţii capul sus, umerii uşor 
traşi spre spate. Umerii încovoiaţi arată tensiune, dacă îi tot 
ridici, vor trage concluzia că habar nu avem de nimic. 

— A m înţeles, domnule comisar. 


les în faţa intrării Institutului d e Medicină Legală. Se 
aprind luminile, se apropie microfoanele, oamenii încep să 
se îmbrâncească. Peste câteva minute, dezordinea ia forme 
mai organizate. Comisarul scoate o hârtie din buzunar. 

— Celebrul actor de cinema a fost asasinat cu cianură, 
otravă mortală care poate fi administrată în multe feluri - în 
cazul acesta s-a folosit starea gazoasă. Regizorul îşi va 
reveni; în acest caz a fost un accident, a intrat într-o 
cameră unde se mai aflau urme ale produsului în aer. 
Agenţii de pază au observat prin monitoare că un bărbat 
trece pe culoar, dă colţul şi intră într-un apartament, pentru 
ca cinci minute după aceea să iasă în fugă şi să cadă în 
holul hotelului. 

Aomissăspunăcă apartamentul în chestiune nu era 
vizibil pe monitoare. Omisiunea nu e minciună. 

— Agenţii de pază au reacţionat rapid, au trimis imediat 
un medic. Când acesta s-a apropiat, a simţit mirosul de 
migdale, care era prea slab ca să mai aibă efect. 

A fost chemată poliţia, care a ajuns în mai puţin de cinci 
minute. Aceasta a izolat zona, a chemat ambulanţa, iar 
medicii au venit cu măşti de gaze şi au reuşit să-i salveze 
regizorului viaţa. 

Savoy e impresionat de dezinvoltura comisarului. Oare 
pentru postul acela trebuia să facă un curs de relaţii 
publice? 

— Otrava a ajuns într-un plic, inscripţionat cu o caligrafie 
pe care nu am putut-o identifica, nu ştim dacă e de bărbat 
sau de femeie. Înăuntru era o hârtie. 

Aomissăspunăcă metoda folosită pentru a închide 
ermetic plicul era dintre cele mai sofisticate; şansele ca 
vreun jurnalist de acolo să ştie asta erau de un ula un 
milion, deşi mai târziu întrebarea va fi inevitabilă. A omis şi 
că alt personaj din industria cinematografică fusese otrăvit 
în aceeaşi după-amiază; se pare că toţi credeau că avusese 
un atac de cord, deşi nimeni nu le spusese asta. Uneori, 


spre norocul lor, presa - din lene sau din neatenţie - ajunge 
la propriile concluzii fără să incom o d e z e poliţia. 

— Ce era scris pe hârtie? 

— A fost prima întrebare. 

Comisarul spune că nu poate dezvălui asta acum, ar risca 
să compromită investigaţiile. Savoy începe să priceapăund 
e se îndrepta interviul şi e din ce în ce mai plin de admiraţie 
- omul ăsta chiar merită postul pe care-l ocupă. 

— Ar putea fi o crimă pasională? 

— Întreabă alt jurnalist. 

— Nu excludem nici o posibilitate. Acum, doamnelor şi 
domnilor, vărugăm să ne scuzaţi, trebuie să ne 
întoarcem la lucru. 

Urcă în maşina politiei, pu n e sirena şi pleacă în trombă. 
Savoy se duce la maşina lui, foarte m în dr u de comisar. 
Ce minune! Îşi închipuia deja ştirile care aveau să fie în eter 
peste puţină vreme: „O celebritate, victima unei crime 
pasionale.” 

Nimic nu trezea mai mult interesul decât asta. Puterea 
celebrităţii era aşa de mare încât celelalte crime vor trece 
neobservate. Cui îi pasă de o biată fată, poate drogată, 
găsită pe o bancă pe plajă? Ce importanţă are un 
distribuitor de filme cu părul roşcat care o fi avut un atac 
de cord în timpul mesei de prânz? Ce să comentezi despre o 
crimă - şi ea pasională - în care sunt implicatedouă 
persoane absolut necunoscute, care niciodată nu au apărut 
în lumina reflectoarelor şi care au fost văzute pe un chei, 
departe de agitația oraşului? Astea erau ştiri care apăreau 
în fiecare zi la telejurnalele de seară, şi presa n-ar fi 
continuat să speculeze decât dacă ar fi fost vorba despre... 

— O celebritate mondială! Un plic! O hârtie cu ceva scris 
pe ea! 

Porneşte sirena şi o ia în direcţia opusă Comisariatului. 

Ca să nu stârnească suspiciuni, foloseşte radioul din 
maşină. Intră pe frecvenţa comisarului. 

— Felicitări! 


Şi comisarul e m în dru de el. Au câştigat câteva ore, 
poate câteva zile, dar amândoi ştiu că există un criminal în 
serie, de sex masculin, grizonat, bine îmbrăcat, de circa 

40 de ani şi înarmat cu arme sofisticate. Experimentat în 
arta uciderii. Care poate fi mulţumit cu crimele pe care le-a 
comis sau poate ataca din nou. 

— Trimite agenţi la toate petrecerile, ordonă comisarul. 

Să caute bărbaţi singuri care corespund descrierii. 

Cere-le să stea cu ochii pe ei. Să ceară întăriri. Vreau 
poliţişti în civil, discreţi, îmbrăcaţi du pă cum cere eticheta 
sau locul respectiv: ori în blugi, ori la patru ace. Repet, la 
toate petrecerile. Chiar dacă trebuie să mobilizăm şi agenţii 
din trafic. 

Savoy face imediat ceea ce i s-a cerut. Intre timp, primeşte 
un mesaj pe mobil: Europolul are nevoie de mai mult timp 
ca să găsească laboratoarele solicitate. Trei zile lucrătoare 
cel puţin. 

— Vă rog să-mi trimiteţi răspunsul ăsta în scris. Nu vreau 
să fiu găsit responsabil pentru ceva ce se poate întâmpla 
între timp aici. 

Râde în sinea lui. Le cere să trimită o copie şi străinului 
aceluia, oricum pentru el nu maiare niciceamalLlnucă 
importanţă. Cu toată viteza se îndreaptă spre Hotelul 
Martinez, îşi lasă maşina în dru m, la intrare, blocând alte 
două vehicule. Portarul strigă, el îi aruncă cheile ca să-i 
parcheze maşina şi-i arată insigna de poliţist în timp ce 
intră în fugă. 

Urcă până la un salon privat la primul etaj, un de un 
poliţist stă lângă şefa de serviciu şi un chelner. 

— Cât o să mai stăm aici? Întreabă şefa. El însă o ignoră şi 
se întoarce spre chelner: 

— Eşti sigur că femeia asasinată care a apărut la ştiri e 
aceeaşi care a stat azi după-amiază aici pe terasă? 

— Aproape sigur, domnule. In fotografie pare mai tânără, 
cu părul vopsit, dar sunt obişnuit să rețin figura clienţilor 
mei, pentru cazul în care pleacă fără să plătească. 


— Şi eşti sigur că era cu oaspetele hotelului care a 
rezervat masa? 

— Absolut sigur. Un bărbat bine, de vreo 40 de ani, cu 
părul grizonat. 

Inima lui Savoy pare că vrea să-i sară din piept. Se 
întoarce spre şefa de serviciu şi spre celălalt poliţist: 

— Să mergem la el în cameră. 

— Aveţi mandat? Întreabă şefa. 

Dar lui i-au cedat nervii: 

— NU AM! N U completez acum hârtii! Ştiţi care e 
problema ţării noastre, stimată doamnă? Ioţi sunt foarte 
supuşi! De fapt, nuenumaiproblema noastră, ci a lumii 
întregi! Dumneavoastră n u v-aţi supune dacă vi s-ar trimite 
fiul la război? Fiul dumneavoastră nu s-ar supune? 

Normal! Şi dacă tot sunteţi supusă din fire, osămă 
urmaţi, în caz contrar veţi fi arestată pentru complicitate! 

Femeia s-a speriat. Împreună cu polițistul, merg la 
ascensor, care în momentul acesta coboară, oprindu-se din 
etaj în etaj, indiferent la faptul că o viaţă de o m depinde 
acum de iuţeala cu care vor reacţiona cei trei. 

O iau pe scări; şefa se plânge, are tocuri înalte, dar el îi 
cere să-şi scoată pantofii şi să-i urmeze. Urcă treptele de m 
armură,trec prin săli elegante de aşteptare, mâinile 
strâng balustrada de bronz. Cei care aşteaptă liftul se 
întreabă cine e femeia aceea desculţă şi ce caută un poliţist 
în uniformă în hotel şi de ce aleargă ca disperatul. S-o fi 
întâmplat ceva grav? Dacă era aşa, de ce nu foloseau 
ascensorul, că e mai rapid? Festivalul ăsta merge din ce în 
ce mai prost, o să devină ceva de mâna a cincea, hotelurile 
nu-şi mai aleg clienţii, iar poliţia dă buzna în local parcă 
ar fi un bordel. Cu prima ocazie se vor plânge şefului de 
serviciu. 

Habar nu au că e chiar femeia desculţă care fuge pe scări 
în sus. 

Ajung în sfârşit aproape de uşa apartamentuluiun de 
asasinul este cazat. Un membru al „departamentului de 


supraveghere a culoarelor” este deja în alertă şi a trimis pe 
cineva să vadă ce se petrece. O recunoaşte pe şefă şi o 
întreabă dacă o poate ajuta. 

Savoy îi cere să vorbească încet, dar, într-adevăr, poate fi 
de folos. Are armă? Agentul spune cănu. 

— Oricum, stai pe aproape. 

Vorbesc în şoaptă. Şefa e instruită să bată la uşă în timp ce 
ceilalţi trei - Savoy, polițistul şi agentul de securitate - se 
lipesc de perete pe laturile uşii. Savoy îşi scoate arma din 
toc. Polițistul face şi el la fel. Şefa bate de câteva ori, dar nu 
răspundenimeni. 

— Cred că a ieşit. 

Savoy fi cere să folosească cheia de rezervă. Ea îi spune că 
nu o are cu ea, dar, şi dacă ar avea cheia, n-ar deschide 
acea uşă decât cu autorizaţia directorului general. 

Pentru prima oară, elîirăspunde politicos: 

— Nu-i nimic. Vreau acum să cobor şi să rămân în sală, 
lângă echipa de securitate care supraveghează locul. Se va 
întoarce mai devreme sau mai târziu şi aş vrea să fiu primul 
care să-l interogheze. 

— Avem o fotocopie a paşaportului şinumărulcârdului 
de credit. De ce vă interesează aşa de mult omul ăsta? 

— Nici asta nu are importanţă. 

9: 02 PM. 

T-Ja o jumătate de oră de mers cu maşina dinspre Cannes, 
într-o altă ţară în care se vorbeşte aceeaşi limbă, se 
foloseşte aceeaşi monedă, şi care nu are control la 
frontieră, dar are un sistem politic complet diferit de Franţa 
(puterea e exercitată de un principe, ca în vremurile de 
demult), un bărbat stă înaintea computerului. Primise un e- 
mail cu zece minute mai devreme din care a aflat că fusese 
asasinat un actor faimos. 

Morris priveşte cu atenţie fotografia victimei; nu are nici 
cea mai mică idee cine este, de multă vreme nu mai merge 
la cinema. Dar trebuie să fie cineva de seamă, pentru că un 
portal de ştiri on-line tocmai prezintă informaţia. 


Deşi e pensionat, asemenea chestiuni erau echivalente 
unui joc de şah, în care rareori se lăsa învins de adversar. 

Miza nu era doar cariera, ci propria demnitate. 

Dintre regulile cărora totdeauna i-a plăcut să se supună 
când lucra la Scotland Yard una îi era dragă. Începea să se 
gândească la toate ipotezele greşite, improbabile, şi astfel 
totul devenea posibil - pentru că nu era condiţionat să 
nimerească. La întâlnirile pe care le avea cu plicticoasele 
comitete de evaluare a rezultatelor, obişnuia să-i provoace 
pe cei prezenţi: „lot ce ştiţi vine din experienţa acumulată 
de-a lungul anilor de muncă. Dar aceste soluţii vechi 
rezolvă doar problemele la fel de vechi. Dacă vreţi să fiţi 
creativi, uitaţi u n pic că aveţi experienţă!” 

Cei mai galonaţi se prefăceau că-şi iau notițe, tinerii îl 
priveau cu spaimă şi reuniunea continua de parcă nici nu 
spusese cuvintele acelea. Dar el ştia că mesajul fusese 
receptat, şi în scurt timp - fără să recunoască deschis că-l 
crezuseră, desigur - superiorii începeau să ceară idei noi. 

Printează file din dosarele pe care poliţia din Cannes i le 
trimisese: nu-i plăcea să folosească prea multă hârtie, 
pentru că nu voia să fie considerat un criminal în serie al 
pădurilor, dar uneori era o necesitate. 

Începe să studieze acel modus operandi, adică m o du lîn 
care fuseseră comise crimele. Ora (deopotrivă dimineaţa, 
ziua şi seara) arma (mâinile, otrava, stiletul), tipul 
victimelor (bărbaţi şi femei de vârste diferite), apropierea 
de victimă (două cu contact fizic direct, două fără niciun 
fel de contact), reacţiile victimelor împotriva agresorului 

(inexistente în toate cazurile). 

Ori de câte ori se simte în faţa un uitunel înfundat, cel 
mai bine este să-şi lase gândurile să hoinărească un pic, în 
timp ce subconştientul lucrează. Deschide altă fereastră la 
computer - cu graficele de la Bursa de Valori din N e w 
York. C u m nu avea bani investiţi în acţiuni, era cel mai 
plicticos lucru, dar aşa proceda el: experienţa acumulată 
analiza toate informaţiile pe care le obținuse, iar intuiţia 


începea să formuleze răspunsuri - noi, creative. După 
douăzeci de minute priveşte iar filele din dosare - avea din 
nou capul complet golit. 

Metoda a dat rezultate: da, au ceva în comun toate 
crimele. 

Asasinul este un om foarte citit. Trebuie să fi petrecut zile 
şi săptămâni într-o bibliotecă, studiind cea maibună 
metodă de a-şi duce la capăt misiunea. Ştie cum să lucreze 
cu otrăvuri - şi n-a manipulat direct cianura. Cunoaşte la 
perfecţiune anatomia pentru a înfige un stilet în locul exact, 
fără să atingă vreun os în traiectorie. Aplică lovituri mortale 
fără prea mare efort. Puţini oameni în lume cunosc puterea 
distructivă a curarei. Poate că a citit despre crime în serie şi 
ştie că „semnătura” conduce totdeauna la agresor, de aceea 
a ucis într-un m o d complet aleatoriu, fără să respecte un 
modus operandi. 

Dar nu e posibil: fără nici o îndoială, subconştientul 
asasinului a lăsat o semnătură - pe care Morris nu a reuşit 
încă să o descifreze. 

Şi, mai e ceva, şi mai important: are bani. Suficient cât să 
facă un curs de Sambo şi să fie absolut sigur asupra 
punctelor corpului pe care trebuie să le atingă ca să 
paralizeze victima. Are relaţii: nuacumpăratotrăvurile 
de la farmacia d e la colţ, nici măcar d e la lumea interlopă 
locală. Sunt arme biologice foarte sofisticate, care necesită 
mare grijă la manipulare şi la folosire. A găsit probabil alţi 
indivizi ca să obţină aşa ceva. 

Şi, în sfârşit, lucrează foarte repede. Ceea ce-1 face pe 
Morris să tragă concluzia că asasinul nu va rămâne multă 
vreme acolo. Poate o săptămână, poate încă câteva zile. 

Un de putea ajunge cu toate astea? 

Se obişnuise cu regulile jocului, de aceea nu reuşea să 
ajungă la o concluzie chiar acum. Pierduse inocenţa pe care 
o cerea atât de insistent subalternilor lui. Asta face lumea 
dintr-un om: îl transformă într-un mediocrupemăsură 
ce trec anii, ca să nu mai fie văzut ca o persoană originală, 


entuziasmată. Pentru societate, bătrâneţea e un stigmat, n 
uu n semn de înţelepciune. Toţi cred că cine a trecut d e 50 
d e anin u mai poate ţine pasul cu viteza schimbărilor care 
au loc în lumea de azi. 

Bineînţeles, el nu mai poate fugi ca pe vremuri, şi are 
nevoie de ochelari ca să citească. Dar mintea lui e mai 
ascuţită ca niciodată - cel puţin aşa vrea să creadă. 

Şi crima? Dacă e aşa de inteligent cum crede, de ce nu 
reuşeşte să rezolve ceea ce înainte părea aşa de uşor? 

Pentru momentnu poate ajunge nicăieri. Trebuie să 
mai aştepte următoarea victimă. 

9:11PM. 

O pereche trece zâmbind şi îi spune că ele un bărbat 
norocos: două femei frumoase stau lângă el! 

Igor le mulţumeşte; simte nevoia să se distreze. In scurt 
timp o să aibă loc mult aşteptata întâlnire; deşi e obişnuit să 
suporte multe presiuni, îşi aminteşte de patrulările de lângă 
Kabul: cu m înaintea fiecărei misiuni periculoase, tovarăşii 
lui obişnuiau să bea, să vorbească despre femei şi sport, 
sporovăind de parcă nu se aflau în Afganistan, ci în oraşele 
lor natale, în jurul unei mese cu familia şi prietenii. Aşa îşi 
alungau nervozitatea, îşi recuperau adevărata identitate şi 
se simțeau mai pregătiţi să facă faţă provocărilor care urm 
auadouazi. 

Ca b u n soldat, ştie că într-o bătălie mai mult decât lupta 
în sine contează obiectivul care trebuie atins. Ca bun 
strateg - doar construise mica lui companie telefonică din 
nimic, şi între timp devenise u n a dintre cele mai 
respectate din Rusia - este conştient că obiectivul trebuie 
să rămână acelaşi, deşi de multe ori motivul care-l conduce 
până la el se poate modifica. Aşa s-a întâmplat şi azi: venise 
la Cannes cu un scop, darnumaicânda început să 
acţioneze şi-a dat seama de adevăratele motivații. 

Fusese orb toţi anii aceştia, şi doar acum putea vedea 
lumina; avusese în sfârşit revelaţia. 

Tocmai de aceea trebuie să meargă până la sfârşit. 


Hotărârile luate au necesitat curaj, detaşare şi poate o 
anume doză de nebunie - nu aceea care distruge, ci aceea 
care conduce fiinţa omenească să-şi depăşească propriile 
limite. Totdeauna a procedat aşa în viaţă; a învins pentru că 
a dat frâu liber nebuniei în clipa când a luat decizii. 

Prietenii treceau de la comentariul „rişti prea mu lt, la 
concluzia „eram sigur că faci pasul cel bu n „cu o viteză de 
neînchipuit. Era capabil de surprize, de inovaţii şi, mai ales, 
de înfruntarea tuturor riscurilor. 

Numaică aici la Cannes, poate din cauza locului 
complet necunoscut şi a lipsei de somn, a riscat inutil şi 
totul s-ar fip utu t sfârşi mai devreme decât plănuise. Şi, 
dacă s-ar fi întâmplat aşa, niciodată n-ar fi ajuns la clipa de 
luciditate care acum îl face s-o vadă cu alţi ochi p e femeia 
pe care credea că o adoră, care merita sacrificii şi martiriu, 
îşi aminteşte de momentul în care s-a apropiat de poliţist 
pentru a-şi mărturisi faptele. Acela a fost momentul când a 
început schimbarea. Atunci spiritul fetei cu sprâncene 
negre l-a protejat şi i-a explicat că făcea bine ce făcea, dar 
pentru motive greşite. Să acumulezi dragoste înseamnă 
noroc, să acumulezi ură înseamnă dezastru. Cine nu 
recunoaşte uşa pe care intră problemele o s-o lase deschisă 
şi aşa reuşesc tragediile să intre. 

El a acceptat dragostea fetei. Fusese unealta lui 
Dumnezeu, trimisă ca să-l răscumpere din faţa unui viitor 
sumbru; acum ea îl ajuta să meargă înainte. 

Era conştient că oricâte precauţii şi-ar lua - poate că nu se 
gândise la tot - încă îşi poate vedea misiunea întreruptă 
înainte de a reuşi să ajungă la final. Dar nu are de ce să se 
plângă, nici de ce să se teamă: a făcut ce a putut, a acţionat 
impecabil şi, dacă Dumnezeu nu vrea să-şi ducă treaba 
la b u n sfârşit, atunci el va trebui să-l accepte hotărârile. 

Calmează-te. Vorbeşte cu fetele. Lasă-ţi muşchii să se 
relaxeze puţin înainte de lovitura finală, în felul acesta vor 
face mai bine faţă. Gabriela - tânăra care era singură la bar 
când a venit el la petrecere - pare foarte agitată şi de câte 


ori trece un chelner cu băuturi, îşi pu n e paharul - gol sau 
pe jumătate gol - pe tavă şi ia altul plin. 

— Rece, să fie rece! 

Veselia ei îl molipseşte. Se pare că tocmai a semnat un 
contract să apară într-un film, însă nu-i ştie nici titlul şi nu 
cunoaşte nici rolul pe care-l va avea, dar, dupăcum 
spune ea, „o să fie actriţa principală”. Regizorul e 
recunoscut pentru capacitatea lui de a alege actori buni şi 
scenarişti de prima mână. Actorul principal, pe care Igor îl 
cunoaşte şi-l admiră, îi inspiră respect. Când ea-i spune 
numele producătorului, el dă din cap, vrând să spună „da, 
ştiu cine e”; e conştient însă că ea o s-o interpreteze ca pe 
„nu Ştiu cine e, dar nu vreau să par ignorant”. 

Vorbeşte ca o moară stricată despre camere pline de 
cadouri, covorul roşu, întâlnirea de pe iaht, selecţia atât de 
riguroasă, planurile ei de viitor... 

— In clipa asta există mii de fete în Cannes şi milioane în 
lume care ar vrea să fie aici să vorbească cu dumneata şi să 
poată povesti ce Li s-a întâmplat. Ah, rugăciunile mele au 
fost ascultate. Eforturile mele - recompensate. 

Cealaltă fată pare mai discretă şi mai tristă - poate din 
cauza vârstei şi a lipsei de experienţă. Igor se afla chiar în 
spatele fotografilor când a trecut ea, a auzit că-i strigau 
numele şi că îi luau interviu la capătul „culoarului”. Dar se 
pare că ceilalţi de la petrecere nu ştiau cine este; atât de 
asediată la început, şi apoi uitată într-un colţ! 

Cu siguranţă că fata cea vorbăreaţă luase hotărârea să se 
apropie de el şi să-l întrebe ce făcea acolo. La început s-a 
simţit constrâns, dar ştia că, dacă rămâne singur, altele, tot 
singure, o să facă acelaşi lucru, pentru a nu lăsa impresia 
că erau pierdute, singure în lumea asta, fără prieteni de 
petrecere. De asta a acceptat conversaţia - mai bine zis a 
acceptat compania, fiindcă mintea îi era cu totul în altă 
parte. Şi-a spus numele - Gunther - şi a explicat că era 
industriaş german specializat în maşini grele (o chestie care 


nu interesează pe nimeni) şi că fusese invitat de nişte 
prieteni în noaptea aceea. Avea să plece a doua zi 

(ceea ce spera să fie adevărat, deşi căile Domnului sunt 
nepătrunse). 

Când a aflat că nu lucra în industria cinematografică şi că 
nu va rămâne la Festival prea mult, actriţa a vrut să se 
depărteze; cealaltă însă a reţinut-o, spunîndcăe bine 
să-ţi faci cunoştinţe. Şi iată-i pe cei trei: el, aşteptându-şi 
prietenul care nu mai sosea, ea, aşteptându-l pe asistentul 
care dispăruse, şi fata tăcută care nu aştepta nimic, numai 
un pic de linişte. 

Totul s-a petrecut foarte repede. Actriţa a observat ceva 
praf pe pieptul smochingului, l-a îndepărtat cu mâna înainte 
caelsăpoată reacţiona şi a întrebat surprinsă: 

— Fumezi trabuc? 

Tot e bine: trabuc... Asta crede ea că se află în buzunarul 
din interior. 

— Da, după masă. 

— Dacă vreţi, vă invit p e amândoi la o petrecere p e un 
iaht în noaptea asta. Dar mai înainte trebuie să-l găsesc pe 
asistentul meu. 

Cealaltă fată îi spune să nu se grăbească aşa. În primul 
rând tocmai semnase un contract pentru un film şi mai era 
multpînă să poată să se înconjoare de prieteni (sau 
„entourage”, cuvântul universal cunoscut pentru paraziţii 
care se învârt în jurul celebrităților). Trebuia să meargă 
singură, să urmeze regulile protocolului. 

Actriţa mulţumeşte pentru sfat. Mai trece un chelner, cupa 
de şampanie pe jumătate golită epusăpetavă şi e luată 
alta plină. 

— Eu cred că trebuie să te opreşti, să nu mai bei în ritmul 
ăsta - spune Igor/Gunther, luându-i cu delicateţe cupa din 
mînă şi aruncând conţinutul peste balustradă. 

Actriţa face un gest de disperare, darsesupune 
imediat: înţelege că bărbatul d e lângă ea nu-i vrea decât 
binele. 


— Sunt foarte agitată, mărturiseşte. Trebuie să mă calmez 
un pic. N-aş putea să fumez şi eu un trabuc? 

— Îmi pare rău, nu am decât unul. Şi în plus, e dovedit 
ştiinţific că nicotină e stimulant, nu calmant. 

Trabuc. Da, forma era oarecum asemănătoare, dar în 
afară de asta cele două obiecte nu mai aveau nimic în 
comun. În buzunarul de la piept, pe stânga, avea un 
amortizor care suprima zgomotul. O piesă de vreo zece 
centimetri lungime care, odată cuplată la ţeava Berettei din 
buzunarul pantalonilor, făcea un miracol: Transforma un 
„BANG!” în „puff”... 

Pentru că intrau în acţiune câteva legi simple ale fizicii 
atunci când se trăgea cu arma: viteza glonţului scădea 
puţin pentru că era obligat să traverseze mai multe inele de 
cauciuc în timp ce gazele provocate de glonţ umpleau 
compartimentul gol al cilindrului, se răceau repede şi 
împiedicau zgomotul exploziei să poată fi auzit. 

Foarte prost pentru împuşcături la distanţă mare, pentru 
că schimbă traiectoria glonţului. Dar ideal pentru 
împuşcături de aproape. 

Igor începe să fie nerăbdător; oare Ewa şi soţul ei or fi 
refuzat invitaţia? Sau poate - se simte pierdut pentru o 
fracțiune de secundă - apartamentul unde pusese plicul o fi 
fost cel în care erau ei cazaţi? 

Nu, nu se poate; ar fi prea mare ghinionul. Se gândeşte la 
familiile celor care muriseră. Dacă ar fi avut ca obiectiv unic 
să o recucerească pe femeia care-l părăsise pentru un 
bărbat care n-o merita, toată munca lui ar fi fost inutilă. 

Începe să-şi piardă sângele rece; oare ăsta să fi fost 
motivul pentru care Ewa n-a încercat deloc să ia legătura 
cu el, cu toate mesajele pe care i le trimisese? Telefonase de 
douăori prietenului comun care-i spusese că nu avea nici 
o veste. 

Îndoiala începe să devină mai puternică: te pomeneşti că 
perechea era moartă în clipa aceea. Asta explica plecarea 
bruscă a „asistentului” actriţei de lângă el. Şi de ce nimeni 


nu se preocupa de fata de 19 ani, care semnase contractul 
pentru ca să apară alături de marele creator demodă. 

Poate că Dumnezeu îl pedepsea pentru că iubise atâta o 
femeie care n u merita? Fosta lui soţie îi folosise mâinile ca 
să stranguleze o fată care avea toată viaţa înainte, care 
putea să descopere leacul pentru cancer sau o metodă de a- 
i face pe oameni conştienţi de distrugerea planetei. 

Chiar dacă Ewa n-a ştiut nimic, ea a fost cea care l-a 
împins să folosească otrăvurile; Igor era sigur, absolut sigur 
că nimic din toate astea n-ar fi fost necesare: credea că e 
de-ajuns o simplă lume să fie distrusă, şi mesajul ar ajunge 
la destinaţie. Şi-a luat tot arsenalul ăla ştiind că totul nu era 
decât un joc; convins că în prima noapte ea se va duce să 
bea şampanie la bar înainte de a veni la petrecere, că l-ar fi 
simţit prin preajmă şi ar înţelege că fusese iertată pentru 
tot răul şi distrugerea provocate în jurul ei. Ştie din 
cercetări ştiinţifice că oamenii care au petrecut mult timp 
împreună sunt în stare să presimtă prezenţa celuilalt în 
preajmă, chiar dacă nu ştiu exactu n de sunt. 

Dar asta nu s-a întâmplat. Indiferenţa Ewei din noaptea 
precedentă - sau poate vina pentru ce-i făcuse - nu i-a dat 
voie să-l observe pe bărbatul care se făcea că se ascunde d 
up ă o coloană, dar care avea pe masă reviste de economie 
scrise în rusă, indiciu arhisuficient pentru cineva care caută 
ceva ce a pierdut. Un îndrăgostit crede totdeauna că vede 
pe stradă, la petreceri, la teatru marea lui iubire: poate că 
Ewa îşidă du se la schimb iubirea pentru o viaţă plină de 
strălucire. 

Începe să se calmeze. Ewa era otrava cea mai puternică d 
e p e faţa pământului şi, dacă fusese distrusă d e cianură, 
nu însemna nimic. Merita ceva mult mai rău. 

Cele două fete continuau să stea de vorbă; Igor se 
depărtează, nu se poate lăsa cuprins de panica de a-şi fi 
distrus propria operă. Are nevoie de singurătate, 
indiferenţă, capacitate de a reacţiona rapid la o situaţie 
neprevăzută. 


Se apropie de alt grup care conversa cu însufleţire despre 
metodele folosite de fiecare ca să se lase de fumat. 

Da, iată unul dintre puţinele subiecte preferate în lumea 
aceea: să arăţi prietenilor că ai destulă voinţă, să învingi un 
inamic. Ca să uite de ale lui, îşi aprinde o ţigarăcubună 
ştiinţă, ca pe o provocare. 

— Face rău la sănătate - comentează femeia înzorzonată 
cu diamante, cu u n trup scheletic, care ţine în mână un 
pahar cu suc de portocale. 

— Cel mai rău la sănătate face să fii viu - îi replică. 

Totdeauna se sfârşeşte cu moartea, mai devreme sau mai 
târziu. 

Bărbaţii râd. Femeile îl privesc pe noul venit cu interes. 

Deodată, pe culoarul care se găseşte la vreo douăzeci şi 
ceva de metri distanţă, fotografii încep să strige. 

—-Hamid!Hamid! 

Chiar şi aşa, de departe şi cu mulţimea de oameni din 
grădină ce i se perindă prin faţa ochilor, îl poate vedea pe 
creatorul de modă intrând cu partenera lui - aceeaşi 
femeie care altă dată îşi făcuse intrarea la recepții alături 
de el, în alte locuri din lume, aceeaşi femeie care-i strângea 
braţul cu afecţiune, delicateţe, eleganţă. 

Dar mai înainte să poată respira uşurat, ceva îi atrage 
atenţia spre colţul opus: un bărbat intră prin grădină fără a 
fi oprit de nici un agent de securitate şi începe să-şi 
rotească privirea în toate direcţiile: căuta pe cineva, şi nu 
era un prieten pierdut printre petrecăreţi. 

Fără a-şi lua rămas-bun de la grup, se întoarce spre 
parapetul u n deceledouă fete stau încă de vorbă şi 
brusc ia mâna actriţei. În gând, face o rugăciune către fata 
cu sprâncene negre; cere iertare că se îndoise, dar aşa sunt 
fiinţele omeneşti - impure, incapabile să înţeleagă 
binecuvântările care li se fac atât de generos. 

— Nu crezi că te cam grăbeşti? Întreabă actriţa, fără însă 
a arăta vreo dorinţă de a-şi retrage mâna. 


— Cred că da. Dar din câte mi-ai povestit, mi se pare că tot 
ce ţi se întâmplă azi are loc cu o viteză ameţitoare. 

Ea râse. A râs şi fata cea tristă. Polițistul a trecut fără a le 
da nici o atenţie - privirea i se opreanu maiasupra 
bărbaţilor de vreo 40 de ani, grizonaţi. 

Dar care erau singuri. 

9: 20P M. 

Ajt]Ltuncicând medicii au în faţă rezultatele unor 
analize total deosebite de ceea ce ar indica prezenţa unei 
boli trebuie să hotărască dacă cred în ceea ce spune ştiinţa 
sau în ceea ce le dictează inima. Cu timpul, da u mai multă 
atenţie instinctelor şi vă d că rezultatele se îmbunătăţesc. 

Mari oameni de afaceri care studiază grafice după 
grafice ajung să cumpere sau să vândă neţinând cont de 
tendinţa pieţei, şi se îmbogăţesc. 

Artiştii scriu cărţi sau fac filme despre care toată lumea e 
de părere că „n-o să meargă, nimeni nu e interesat de 
subiecte ca ăsta” şi ajung simboluri ale culturii maselor. 

Liderii religioşi predică despre frică şi învinovăţire în locul 
dragostei, care, teoretic, ar trebui să fie lucrul cel mai 
important din lume; bisericile lor se umplu de credincioşi. 

Cu toţii împotriva tendinței generale, cu o singură 
excepţie: pohticienii. Aceştia doresc să-i mulţumească pe 
toţi şi aplică regula corectimdinii. Toţi ajung în cele din ur 
mă să renunţe, să-şi ceară scuze, să dezmintă. 

Morris deschide fereastră după fereastră la computerul 
lui. Şi nu are nimic de-a face cu tehnologia, ci cu intuiţia. 

Ajunsese până şi la indicele D o w Jones, cu gândul să-şi 
distragă atenţia, dar nu era mulţumit de rezultate. Mai bine 
să se concentreze un pic asupra personajelor cu care a 
convieţuit o mare parte din viaţă. 

Se mai uită o dată la filmul în care Gary Ridgway „asasinul 
din Green River”, povesteşte cu calm cum a ucis 341 

48 de femei, aproape toate prostituate. Îşi relatează 
crimele nu pentru că şi-ar dori iertarea păcatelor sau 
pentru că ar vrea să-şi uşureze sufletul; procurorul i-a 


oferit posibilitatea de a-i schimba pedeapsa: în loc să fie 
condamnat la moarte va fi închis pe viaţă n umaidacă 
mărturiseşte. În ciuda timpului îndelungat în care a 
acţionat fără să fie pedepsit, nu lăsase prea multe probe 
compromiţătoare. Sau poate că obosise sau se plictisise cu 
sarcina macabră pe care voia s-o ducă la capăt. 

Ridgway avea un locdemuncă stabil ca vopsitor de 
caroserii de camioane şi nu reuşea să-şi aducă aminte de 
victime decât dacă le lega de zilele în care muncise sau 
fusese liber. Timp de douăzeci de ani, uneori cu peste 

50 de detectivi pe urmele lui, a reuşit să comită crimă du 
p ă crimă fără a lăsa vreo „semnătură” sau vreun indiciu. 

„Era un om care nu prea strălucea, lăsa mult de dorit la 
serviciu, nu avea cine ştie ce educaţie, dar era un asasin 
perfect”, spune u n u l dintre detectivi, în înregistrare. 

Pe scurt, născut să fie asasin. Avea domiciliu fix. Cazul lui a 
ajuns să fie clasat ca imposibil de rezolvat. 

Morris se uitase la acel film de sute de ori. De obicei îl 
inspira ca să rezolve alte cazuri, dar azi nu avea nici un 
efect. Închide fişierul şi deschide altul, cu scrisoarea tatălui 
lui Jeffrey Dahmer, „măcelarul din Milwaukee”, responsabil 
cu uciderea şi tranşarea a 17 bărbaţi între anii 

1978 şi 1991: „Sigur că nu puteam crede ce spunea politia 
despre fiul meu. De multe ori m-am aşezat la masa care i-a 
folosit drept loc de tranşare şi altar satanic. Când deschidea 
frigiderul, nu v e d e a m decât câteva sticle de lapte şi de 
apă. Cu m e posibil ca acel copilaş pe care l-am purtat în 
braţe de atâtea ori să fie aceeaşi persoană cu monstrul al 
cărui chip apare în toate ziarele? Ah, să fi fost şi eu în locul 
celorlalţi taţi, care în iulie 1991 a u primit vestea de care se 
temeau cel mai mult - că fiiilornunumaică au dispărut, 
dar au fost şi asasinați! Dacă aş fi fost printre ei, aşfiputu 
t să-i vizitez mormântul u n d e i se odihneau resturile, să-i 
cinstesc memoria. Dar nu: fiul m e u e viu şi este autorul 
acestor crime oribile.” 


Altar satanic. Charles Manşon şi „familia” lui. În 1969, trei 
tineri intră în casa unei celebrităţi a filmului şi îi ucid p e 
toţi cei care se aflau acolo, inclusiv p e u n băiat care 
părăsise casa şi se afla în maşina lui. Încă dou ă asasinate 
a doua zi - de data asta, o familie de oameni de afaceri. 

„Eu singurputea m ucide toată omenirea”, a spus 
Manşon. 

Revede pentru a mia oară fotografia mentorului crimelor, 
zâmbind în faţa camerei, înconjurat d e prieteni hippy, 
inclusiv de u n celebru cântăreţ p o p. Toţi fără nici o pată, 
departe de orice bănuială, vorbind mereu despre pace şi 
dragoste. 

Închide toate fişierele calculatorului. Cazul Manşon este 
cel mai aproape de ce se întâmplă acum - cinema, victime 
cunoscute. Un fel de manifest politic împotriva luxului, a 
societăţii de consum, a celebrităţii. Deşi era creierul 
crimelor, nu s-a aflat niciodată acolo pentru a le comite; îşi 
trimitea acoliţii pentru aşa ceva. 

N u, nu e pista asta. Şi, în ciuda faptului că a trimis e- 
mailuri în care spunea că nu poate avea răspunsuri într-un 
timp aşa de scurt, Morris este încercat de acelaşi sentiment 
pe care toţi detectivii îl au despre criminalii în serie: cazul 
devine o chestiune personală. 

Pe de o parte, este vorba despre un bărbat care are 
probabil altă profesie, care trebuie să-şi fi plănuit crimele - 
din pricina armelor folosite - dar care nu cunoaşte 
capacitatea poliţiei locale şi acţionează pe un teren complet 
necunoscut. Un om vulnerabil. Pe de altă parte, se află 
experienţa multor organe de securitate, obişnuite să se 
lupte cu toate aberaţiile societăţii, dar incapabile săpună 
capăt vărsării de sânge provocate de un simplu amator. 

N-ar fi trebuitsărăspundă mgăirunţii comisarului. Se 
hotărâse să locuiască în sudul Franţei pentru că era acolo o 
climă mai blândă, oamenii mai veseli, marea mereu aproape 
şi spera să mai aibă încă mulţi ani de trăit ca să guste din 
plăcerile vieţii. 


Când plecase de la secţia lui din Londra, era considerat cel 
mai b u n dintre toţi. lar acum, u n singur pas greşit şi 
eşecul lui ar ajunge la urechile colegilor, şi astfel şi-ar 
pierde reputaţia, pe care o obținuse cu multă muncă şi 
dăruire. Vor spune: „A încercat să-şi compenseze 
slăbiciunile atunci când s-a repezit primul să susţină 
instalarea computerelor ultramoderne în departamentul 
nostru. Şi acum uite, cu toată tehnologia pe care o are la 
îndemână, e prea bătrân, şi n u reuşeşte să ţină pasul cu 
provocările noilor vremuri.” 

Apasă butonul pentru a închide computerul. Monitorul s-a 
stins imediat după ce a afişat logotipul programului 
instalat. Înăuntrul maşinii, impulsurile electronice 
dispăreau din memoria artificială şi nu lăsau în urmănici 
un sentiment de culpă, remuşcări sau neputinţă. 

Dar trupul lui nu are asemenea butoane. Circuitele din 
creierul lui continuă să funcţioneze, repetă mereu 
concluziile, încearcă să justifice imposibilul, îi rănesc 
sentimentul de autoapreciere şi-l conving că acei colegi ai 
lui au dreptate: poate că instinctul şi capacitatea de analiză 
i-au fost afectate de vârstă. 

Se duce la bucătărie, dă drumu lcafetierei, dar şi asta îi 
face probleme. Îşi concepe planul: fiind vorba de un aparat 
electrocasnic modern, cel mai ieftin ar fi să-l arunce şi să-şi 
ia altul mâine-dimineaţă. 

Din fericire, cafetiera funcţionează, iar el se aşază şi-şi 
soarbe tacticos cafeaua. O mare parte a zilei şi-o petrece 
apăsând butoane: computer, imprimantă, telefon, lumină, 
aragaz, cafetiera, fax. 

Acum însă trebuie să apese butonul corect din mintea lui: 
nu are nici un rost să recitească documentele trimise de 
politie. Trebuie să gândească liber, asta e soluţia. Şi să-şi 
facă o listă, chiar dacă ideile se repetă: a) Criminalul este 
un tip educat şi rafinat - cel puţin în ceea ce priveşte 
armele. Şi ştie să le folosească. 


B) Nu e din regiune, fiindcă altfel ar fi ales o perioadă mai 
bună când nu ar fi fost atâta poliţie în jur. 

C)Nulasă O„semnătură „clară. Adică nu vrea să fie 
identificat. Deşi asta pare evident, aceste „semnături” sunt 
o modalitate disperată prin care Doctorul încearcă să 
oprească răul cauzat de Monstru, de parcă Dr. Jekyll ar fi 
spus despre Mr. Hyde: „Vă rog, arestaţi-mă. Sunt un pericol 
pentru societate, nu reuşesc să mă controlez.” d) Dacă a 
fost în stare să se apropie d e cel puţin două victime, să le 
privească drept în ochi, să afle câte ceva clin viaţa lor, este 
obişnuit să ucidă fără remuşcări. 

Deci trebuie să fi participat la vreun război. 

E) Trebuie că are bani, mulţi bani - nu pentru că oraşul 
Cannes e foarte scump în timpul Festivalului, ci pentru 
costurile de confecţionare a plicului cu cian u ră. Morris 
estimează că a plătit cam 5000 de dolari - 40 pentru otravă 
şi 4460 pentru împachetarea ei. 

F) Nu face parte din mafia drogurilor, nici a traficului de 
arme sau a altor delicte asemănătoare, pentru că ar fi fost 
deja urmărit de Europol. Contrar a ceea ce gândesc aceşti 
criminali, singurul motiv pentru care ei sunt în libertate e 
faptul că nu le-a sosit încă vremea să fie trimişi după 
gratii. Toate grupurile lor sunt infiltrate de agenţi plătiţi cu 
greutatea lor în aur. 

G) Nu vrea să fie prins şi de aceea îşi ia toate precauţiile. 
Dar nu-şi poate controla subconştientul şi sesupune- 
fără să vrea - unei anumite scheme. 

H) E un om absolut normal, în afara oricăror suspiciuni, 
probabil blând şi prietenos, în stare să câştige încrederea 
celor pe care îi atrage spre moarte. Îşi petrece 345 ceva 
timp cu victimele, două dintre ele de sex feminin, acestea 
dinurmă fiind mult mai încrezătoare decât bărbaţii, i) Nu- 
şi alege victimele. Ele pot fi bărbaţi, femei, de orice vârstă, 
de orice poziţie socială. 

Morris se opreşte. A scris ceva ce nu se potriveşte cu 
restul. 


Reciteşte totul de două, de trei ori. La a patra lectură i se 
aprinde beculeţul: c) Nulasăo „semnătură „clară. 
Adică nu vrea să fie identificat. 

Asta înseamnă că asasinul nu încearcă să curețe lumea ca 
Mangşon, nu vrea să purifice oraşul ca Ridgway, nu vrea să 
satisfacă apetitul zeilor ca Dahmer. Cei mai mulţi dintre 
criminali nu vor să fie prinşi, dar vor să fie identificaţi. 

Unii, ca să câştige un loc pe prima pagină a ziarelor, faimă, 
glorie - ca Zodiac sau Jack Spintecătorul. Alţii poate cred că 
nepoţii lor vor fi mândri de faptele lor, când vor descoperi 
un jurnal prăfuit în p o du casei. Unii au o misiune de 
îndeplinit: să instaleze teroarea şi să alunge prostituatele, 
de pildă. Psihanaliştii au ajuns la concluzia că toţi criminalii 
în serie care s-au oprit brusc au acţionat aşa pentru că 
mesajul pe care voiau să-l transmisă a fost recepționat. 

Da. Ăsta e răspunsul. Cu m de nu se gândise mai 
devreme? 

Nu se gândise pentru simplul motiv că ar fi trimis poliţia în 
două direcţii opuse. În căutarea asasinului şi a persoanei 
căreia îi trimitea mesaje. lar asasinul din Cannes ucide cu o 
iuţeală extraordinară. Morris este aproape sigur că va 
trebui să dispară în scurt timp, imediat ce mesajul va 
ajunge la destinatar. 

Cel mult două, trei zile. Aşa cum la unele crime în serie 
victimele nu au caracteristici comune, şi în cazul ăsta 
mesajul trebuie să fie destinat unei singure persoane. 

Numaiunei persoane. 

Se repede la computer, îl deschide şi trimite un mesaj 
liniştitor comisarului: „Liniştiţi-vă, crimele trebuie să 
înceteze brusc, înainte ca Festivalul să se termine.” 

Din plăcerea de a se juca cu riscul îi trimite o copieunui 
prieten la Scotland Yard - ca să afle şi el că autorităţile 
franceze îl respectă ca profesionist, i-a cerut ajutorul pe 
care l-a şi oferit. Încă mai e în stare să tragă concluzii care 
curând se vor dovedi corecte. Nu e bătrân, cum vor ei să-l 
facă să creadă. 


E reputaţia lui în joc; dar e foarte sigur de ceea ceapus 
pe hârtie. 

10:19PM. 

H amid îşi închide celularul - nu e interesat deloc de ce se 
întâmplă în lume. În ultima jumătate de oră telefonul i-a fost 
asaltat de mesaje neplăcute. 

Totul arată că trebuie să termine cu ideea asta absurdă de 
a face un film. S-a lăsat d u s de vanitate, în loc să asculte 
sfaturile şeicului şi ale soţiei. Se pare că începe să piardă 
legătura cu sine: lumea luxului şi a glamour-ului începe să-l 
otrăvească - tocmai pe el, care s-a crezut totdeaunaimun 
la aşa ceva! 

Gata. Mâine, când totul o să se liniştească, o să facă o 
conferinţă de presă la care va invita presa internaţională 
prezentă la Festival şi o să le spună reporterilor că, deşi 
investise osumă mare de bani în proiectul acela, îl va 
întrerupe pentru că „era visul comun al tuturor celor 
implicaţi, şi acum u n u l dintre ei nu mai este printre noi”. 

Cu siguranţă că un jurnalist o să vrea să afle dacă are şi 
alte proiecte în vedere. El va răspunde că e încă prea 
devreme ca să vorbească despre asta, „trebuie să 
respectăm memoria celui care a plecat dintre noi”. 

Desigur că-i părea rău, ca oricărui omcuunminimum 
de decenţă, de faptul că actorul pe care tocmai îl angajase 
ajunsese să moară otrăvit şi că regizorul ales pentru proiect 
era în spital - din fericire, în afara oricărui risc. Dar ambele 
evenimente conţineau un mesaj foarte clar: stai departe de 
lumea filmului. Nu e domeniul lui, avea să piardă bani şi să 
nu câştige nimic în schimb. 

Cinematograful e pentru cineaşti, muzica pentru muzicieni 
şi literatura pentru scriitori. De când pornise în această 
aventură, cudouă luni în urmă, întâmpinasenumai 
greutăţi: a fost nevoit să se lupte cu orgolii nemăsurate, să 
respingă bugete supradimensionate, să corecteze un 
scenariu care era din ce în ce mai prost cu fiecare nouă 
versiune, să tolereze producători cu aer afectat care-l 


tratau cu complezenţă, de parcă era un ignorant al lumii 
filmului. 

Avusese cele mai b u n e intenţii: să arate lumii cultura 
locurilor natale, frumuseţea deşertului, înţelepciunea 
milenară şi codurile onoarei la beduini. Avea datoria asta 
faţă de tribul lui, cu toate că şeicul insistase că n u trebuia 
să se abată deladrumulpe care apucase. 

„Oamenii se pierd în deşert pentru că se lasă duşi de 
miraje. Eşti un b u n creator de modă, concentrează-ţi 
energia n umaipe calea asta.” 

Dar Ha mid voia să meargă mai departe: să arate că 
putea să provoace şi alte surprize, să urce şi mai sus, să-şi 
asume riscuri. A păcătuit prin mândrie, şi asta nu avea să se 
mai întâmple. 

Jurnaliştii îl asaltează cu întrebări - se vede că ştirea 
circulase mai rapid ca niciodată. Spune că încă nu cunoaşte 
detalii, dar va face o conferinţă de presăadouazi. 

Repetă de zeci de ori acelaşi răspuns, până ce una dintre 
gărzile de corp se apropie şi le cere să lase perechea în 
pace. 

Îşi cheamă un asistent. Îi cere s-o găsească pe Jasmine 
printre invitaţii care se aflau în grădină şi să o aducă la el. 
Da, e nevoie să facă câteva poze împreună, e nevoie de încă 
un comunicat să confirme negocierea şideobună 
campanie de presă care să menţină chestiunea vie până în 
octombrie, data Săptămânii Modei de la Paris. După aceea, 
o va convinge personal pe creatoarea demodă belgiană; i- 
a plăcut foarte mult colecţia ei, este sigur că va putea aduce 
bani şi prestigiu grupului lui. Dar deocamdată ştie ce 
gândeşte ea: că a încercat s-o cumpere pentru că îşi dorea 
săpună mâna pe cel mai bun manechin al ei. Dacă s-ar 
duce acum la ea, nu numai că ar mări preţul, dar ar fi şi un 
gest lipsit de eleganţă. Toate la timpul potrivit, mai bine să 
aştepte momentul oportun. 

Se vede că Ewa e deranjată de întrebările jurnaliştilor. 

— Cred că trebuie să plecăm de aici. 


— Nu te mai gândi la asta. Nu am inima de piatră, cum 
bine ştii, dar nici nu pot să sufăr pentru ceva care n-a făcut 
decât să confirme ce mi-ai spus şi tu înainte: să las 
cinematografia. Suntem la o petrecere şiosărămînem 
aici până se termină. 

Vocea i-a sunat maidură decât ar fivrut, dar n-a 
deranjat-o pe Ewa - de parcă iubirea sau ura lui i-ar fi fost 
absolut indiferente. Continuă, de data asta pe un ton mai 
potrivit: 

— Uită-te ce perfectă pare această petrecere. Amfitrionul 
nostru a cheltuit probabil o avere pentru a fi prezent, la 
Cannes - pe spezele lui au fost aduse şi cazate toate 
celebrităţile de aici, alese special pentru a participa la cina 
de gală oferită cu atâta generozitate. Poţi fi sigură că va 
avea un profit înzecit cu reclama gratuită pe care i-o face 
evenimentul: pagini întregi în ziare şi reviste, spaţiu la 
canalele de televiziune, ore întregi la televiziunile private, 
prin cablu, care nu au nimic altceva să arate. Femeile vor 
asocia bijuteriile lui cu atmosfera de glamour a petrecerii, 
bărbaţii îi vor purta ceasurile pentru a arăta cât de bogaţi şi 
puternici sunt. linerii vor deschide paginile de modă şi-şi 
vor spune: „Aş vrea să fiu şi eu acolo într-o zi şi să port 
aceleaşi lucruri.” 

— Hai să mergem acum. Am un presentiment. 

A fost picătura careaumplutpaharul. Petrecuse toată 
ziua suportând proasta dispoziţie a nevestei şi nu se 
plânsese nici un pic. Una,două îşi deschidea telefonul ca 
să vadă dacă a mai primit vreun mesaj, iar acum el se 
gândea serios dacă nu cumva se petrecea ceva ciudat cu ea. 
Alt bărbat? Fostul ei soţ pe care-l văzuse la barul hotelului 
şi care voia să se întâlnească cu ea cu orice preţ? 

Dacă era asta, de ce nu-i spunea pe şleau ce simţea, de ce 
se închisese aşa în sine? 

— Asta-i acum, nu-mi veni mie cu presentimente, încerc 
să-ţi explic d e ce unii oameni organizează o petrecere ca 
asta. Dacă vrei să devii o femeie de afaceri aşa cum ai visat 


dintotdeauna, dacă vrei să lucrezi în domeniul 
comercializării de creaţii haute couture, încearcă să mă 
urmăreşti puţin. Apropo, ţi-am spus că l-am văzut pe fostul 
tău soţ la bar ieri-noapte şi tu mi-ai spus că e imposibil. Din 
cauza lui îţi verifici tot timpul celularul? 

— El nu are ce căuta aici. 

Ar fi vrut să-i spună: „Ştiu cine a încercat şi a reuşit să-ţi 
distrugă proiectul d e firm. Ştiu că e în stare să meargă 
mult m a i departe. Înţelege că suntem în pericol, hai să 
mergem.” 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Răspunsul este: da. De-asta îmi tot verific celularul. 

Pentru că-l cunosc, ştiu că e prin apropiere şi mi-e frică. 

Hamid râde. 

— Şi eu sunt prin apropiere. 

Ewa ia o cupă de şampanie şi o dă pe gât. El nu spune 
nimic: era încă o provocare. 

Priveşte în jur, încercând să uite veştile care-i sosiseră şi 
lui prin telefon, cu gândul să facă câteva poze cu Jasmine 
înainte d e a fi invitaţi toţi în salonulu n d e avea să fie 
servită cina şi u n d e fotografilor le era interzis să intre. 
Asasinarea actorului principal picase cum nu se poate mai 
prost: nimeni nu întrebase despre marele contract pe care- 
1 semnase cu manechinul cel necunoscut. 

Cu o jumătate de oră mai devreme era singurul lucru pe 
care voiau să-l ştie; acum nu reprezenta nici un interes 
pentru presă. 

Deşi lucra de atâţia ani în lumea luxului şi a glamour-ului, 
încă mai avea multe de învăţat: acel contract de milioane 
fusese dat uitării aşa de repede, în timp ce amfitrionul 
petrecerii reuşise să trezească interesul presei. 

Nici un fotograf sau jurnalist nu părăsise locul pentru a se 
duce la comisariat sau la spital ca să afle de la sursă ce se 
petrecuse. Sigur, toţi erau specializaţi în modă, dar editorii 
lor n-au îndrăznit să-i disloce pentru un singur motiv: 
crimele nu apar în aceleaşi pagini ca evenimentele sociale. 


Creatorii de bijuterii nu se bagă în proiecte 
cinematografice. Marii promotori ai evervimentelor sociale 
ştiu că, oricât sânge ar curge în lume în clipa aceea, 
oamenii tot vor căuta fotografiile care le arată o lume 
perfectă, a luxului de neatins. 

Asasinatele se pot întâmpla în casa de alături sau pe 
strada din faţa noastră. Dar petreceri ca aceea, numai pe 
piscul lumii. Ce poate fi mai interesant pentru muritori? 

Petrecerea perfectă. 

A cărei promovare începuse cu luni de zile înainte, cu mici 
articole în presa scrisă care anunțau că marele creator de 
bijuterii îşi va ţine la Cannes petrecerea anuală şi că 
invitaţiile fuseseră deja făcute. Deşi lucrurile nu stăteau 
chiar aşa; în acel moment, jumătate din invitaţi primiseră 
chiar atunci un fel de aide-memoire prin care li se cerea să 
aibă amabilitatea să reţină data. 

Fiindcă citiseră notiţa din ziar, bineînţeles că au răspuns 
imediat. Au reţinut data. Şi-au cumpărat bilete de avion şi 
au plătit hotelurile pentru douăsprezece zile, chiar dacă 
rămâneau acolon umai48 de ore. Trebuiau să 
demonstreze tuturor că încă mai făceau parte din 
Superclasă, ceea ce avea să le faciliteze afacerile, să le 
deschidă uşi, să le alimenteze orgoliul. 

Dupădouăluni, generoasa invitaţie ajungea la 
destinaţie. Femeile deveneau nervoase pentru că nu ştiau 
ce rochie să îmbrace pentru acea ocazie, iar bărbaţii cereau 
secretarelor să le facă legătura cu cunoscuţi pe care-i 
invitau la o şampanie la bar ca să discute cine ştie ce 
chestiune de serviciu, înainte de cină. Eramodul 
masculin de a spune: „Am fost invitat la petrecere. Tu ai 
fost?” 

Chiar dacă celălalt susţinea că era ocupat şi nu credea că 
o să poată să călătorească la Cannes în perioada aceea, 
mesajul era trimis: respectiva „agendă plină” era doar un 
pretext pentru faptul că nu primise nici o invitaţie. 


După câteva minute, „bărbatul ocupat” începea să-şi 
mobilizeze prieteni, consilieri, asociaţi pentru a obţine 
invitaţia. In felul acesta, amfitrionul putea selecta cealaltă 
jumătate a invitaţilor, bazându-se pe trei lucruri: putere, 
bani şi relaţii. 

Petrecerea perfectă. 

Este angajată o firmă de catering. In ziua respectivă, 
ordinul este să se servească maxim u m de băuturi 
alcoolice, de preferinţă faimoasa şampanie franţuzească. 

Invitaţii din alte ţări nici nu-şi dă dea u seama că de fapt 
gustauobăuturăprodusălocalşi care era deci mult 
mai ieftină decât îşi închipuiau. Femeile - c u m făcea şi Ewa 
în clipa aceea - considerau că o cupă cu lichidul auriu 
conţinea cea mai potrivită băutură pentru rochia, pantofii şi 
geanta lor. Şi bărbaţii stăteau cu cupa în mână, dar beau 
mult mai puţin; se aflau acolo ca să se întâlnească cu 
competitorii cu care voiau să facă pace, cu furnizorul cu 
care trebuiau să-şi îmbunătăţească relaţiile, cu clientul care 
i-ar fi distribuit produsele. Erau schimbate sute de cărţi de 
vizită într-o noapte ca asta - cea mai mare parte, între 
profesionişti. Doar câteva erau destinate femeilor frumoase, 
dar toţi ştiau că era o mişcare inutilă: nimeni nu venise 
acolo ca să întâlnească pe bărbatul sau pe femeia vieţii lui. 

Veniseră ca să facă afaceri, să strălucească şi, eventual, să 
se distreze puţin. Distracţia era opţională, era lucrul cel mai 
puţin importanti. 

Cei care se întâlnesc aici în noaptea asta vin din trei 
puncte ale unui triunghi imaginar. Pe de o parte, sunt cei 
care au obţinut totul şi-şi petrec zilele jucând golf, luând 
prânzuri interminabile sau mergând în cluburi exclusiviste, 
şi care, când intră într-un magazin, au destui bani încât să 
cumpere orice, fără a întreba preţul. Ajungând în vârf îşi d 
a u seama de ceva la care nu s-au gândit niciodată înainte: 
nu pot trăi singuri. Nu suportă compania soţului sau a soţiei 
şi au nevoie să se mişte tot timpul, crezând că sunt foarte 
diferiţi de restul oamenilor - deşi au descoperit, când s-au 


retras din activitate, că au de înfruntat un cotidian ia fel de 
plicticos ca ai oricărui om din clasa de mijloc: cafeaua de 
dimineaţă, lectura ziarelor, prânzul, picoteala siestei, cina, 
televizorul. Acceptă aproape toate invitaţiile la cină. Merg 
la evenimente sportive şi sociale la sfârşit de săptămână. Îşi 
petrec cu sfinţenie fiecare vacanţă în locuri la modă (deşi 
s-au pensionat, tot mai cred că există „vacanţe”). 

În cel de-al doilea unghi al triunghiului se află cei care nu 
au realizat nimic încă, au încercat să pescuiască în ape 
tulburi, să înfrângă rezistenţa învingătorilor, să se arate 
veseli chiar dacă îi au pema ma sau pe tata în spital, să 
vândă ceea ce încă nu au. 

Şi, în sfârşit, în vârful cel mai de sus se află Superclasa. 

Acesta este ingredientul ideal pentru o petrecere: cei care 
au ajuns acoloauurmatcalea normală a vieţii; vremea 
influenţei lor a trecut, dar mai au bani pentru încă câteva 
generaţii şi au descoperit că puterea e mai importantă 
decât bogăţia, numai că acum e prea târziu. Cei care nu au 
ajuns până acolo luptă cu toată energia şi entuziasmul ca să 
înveselească petrecerea, considerând că au reuşit cu 
adevărat să lase obună impresie, dar mai apoi descoperă 
că nimeni nu-i sună în săptămânile următoare, deşi au 
împărţit cărţi de vizită din belşug. In sfârşit, sunt unii care- 
şi menţin echilibrul în vârf, dar ştiu că acolo vântul e 
puternic şi i-ar putea dezedulibra oricând, făcându-i să 
cadă în prăpastie. 

Alte şi alte persoane se apropie ca să schimbe câteva 
cuvinte cu el; nimeni nu pomeneşte nimic despre crimă - fie 
din desăvârşită ignoranță, pentru că trăiesc într-o lume u n 
d e asemenea cazuri nu se întâlnesc, fie din delicateţe, 
lucru de care se îndoieşte. Priveşte în jurul lui şi vede ceea 
ce detestă mai mult şi mai mult în materie de modă: femei 
trecute bine, îmbrăcate ca la 20 de ani. Oare nu-şidau 
seama că a venit vremea să-şi schimbe stilul? Discută cu 
unul, zâmbeşte altuia, mulţumeşte pentru laude, o prezintă 
pe Ewa câtorva care încă nu o cunoscuseră. Îl macină o 


idee fixă: să se întâlnească cu Jasmine şi să pozeze în 
următoarele cinci minute. 

Un industriaş şi soţia lui îi relatează cu lux d e amănunte 
ultima lor întâlnire - pe care nu reuşeşte deloc să şi-o 
amintească, dar le aprobă fiecare cuvânt dând din cap. 
Vorbesc despre călătorii, întâlniri, proiecte în care sunt 
implicaţi. Nimeni nu spune nimic interesant, nimeni nu 
întreabă „Eşti într-adevăr fericit?” sau „După toate câte 
am trăit, care ar fi sensul adevărat al victoriei?”. 

Odată ce aparţin Superclasei, desigur că trebuie să se 
poarte de parcă ar fi foarte mulţumiţi şi realizaţi, chiar dacă 
îşi pun întrebarea: „Ce să fac cu viitorul m e u acum, că am 
tot ce am visat?” 

O fiinţă sordidă, ieşită parcă dintr-o poveste de benzi 
desenate, cu pantaloni strâmţi pe sub o haină indiană, s-a 
apropiat: 

— Domnule Hamid, îmi pare foarte rău... 

— Cine eşti dumneata? 

— In momentul acesta lucrez pentru dumneavoastră. 

Ce prostie. 

— Sunt ocupat. Ştiu deja tot ce trebuia să ştiu despre 
evenimentul trist din seara asta, aşa că nu-ţi face griji. 

Dar fiinţa n u se depărtează. Hamid începe să se simtă 
deranjat d e prezenţa lui, mai ales că prietenii aflaţi mai 
aproape aupututauzi groaznica replică: „Lucrez pentru 
dumneavoastră.” Ce-o să zică? 

— Domnule Hamid, o s-o aduc pe actriţa care urma să 
apară în filmul dumneavoastră. A trebuit să o las puţin când 
am primit mesajul pe telefon, dar... 

— Mai târziu. A cu m o aştept pe Jasmine Tiger. 

Fiinţa cea ciudată pleacă. Actriţa care urma să apară în 
filmul dumneavoastră! Biata fată, angajată şi concediată în 
aceeaşi zi. 

Ewa are celularul într-o mînă şi în cealaltă, o cupă de 
şampanie şi o ţigară stinsă între degete. Industriaşul scoate 
o brichetă de aur dinbuzunar şivrea să i-o aprindă. 


— Nu trebuie, pot şi singură, îl opreşte ea. Stau cu cealaltă 
mână ocupată fiindcă vreau să fumez mai puţin. 

Ar fi vrut să spună: „Stau cu celularul în mână ca să-l 
protejez pe idiotul ăsta de lângă mine. Care nu mă crede. 

Care nu s-a interesat niciodată de viaţa mea dinainte şi de 
ororile prin care am trecut. Dacă mai primesc un mesaj, fac 
scandal şi va trebui să plece de aici cu mine, vrea-nu vrea. 
Poate să mă şi insulte, cel puţin voi şti că i-am salvat viaţa. Il 
ştiu eu p e criminalul ăla. Simt că Răul Absolut e aproape.” 

O recepţioneră anunţă invitaţii să se îndrepte spre salonul 
principal. Hamid Hussein e gata să-şi accepte soarta fără a 
se plânge prea mult; fotografia rămâne pe mâine când o să 
urce treptele împreună cu ea. locmai atunci apare şi unul 
dintre asistenţi. 

— Jasmine Tiger nu este la petrecere. Probabil a plecat. 

— Nu-i nimic. Poate au uitat s-o anunţe că trebuia să ne 
întâlnim aici. 

Are un aer calm, ca omul care ştie să înfrunte situaţii de 
tipul ăsta. Dar îi fierbe sângele în vine: a plecat de la 
petrecere? Dar cine-şi închipuie că este? 

E aşa de uşor să mori. Cu toate că organismul omului este 
unul dintre mecanismele perfecte concepute de Creaţie, e 
de ajuns un mic proiectil de cauciuc care să intre cu 
oarecare viteză, să distrugă ici-colo, fără discernământ, şi 
gata. 

Conform definiţiei din dicţionar, moartea este finalul vieţii 
(dar şi viaţa are nevoie să fie corect definită). Paralizarea 
permanentă a funcţiilor vitale ale corpului - cum ar fi 
activitatea creierului, respiraţia, fluxul sangvin şi inima. D o 
u ă elemente rezistă acestui proces, încă câteva zile sau 
săptămâni: atât părul, cât şi unghiile continuă să crească. 

Definiţia se schimbă când e vorba de religii: pentru unele 
moartea este o trecere într-o stare superioară, în timp ce 
altele consideră că e o stare provizorie, iar sufletul care a 
locuit în acel corp va trebui să se întoarcă pentru a-şi plăti 


păcatele sau a se bucura într-o altă viaţă de binecuvântările 
refuzate în timpul încarnării precedente. 

Tânăra stă liniştită lângă el. Ori şampania şi-a făcut 
efectul, ori acesta a trecut deja - şi acum ea îşi dă seama că 
nu cunoaşte pe nimeni, că aceasta poate fi prima şi ultima 
ei invitaţie, că uneori visele se transformă în coşmaruri. 
Câţiva bărbaţi se apropiaseră când el s-a îndepărtat puţin 
cu fata cea tristă, dar e clar că niciunulnua reuşit s-o 
facă să se simtă mai bine. Când l-a văzut din nou, i-a cerut 
să-i ţină companie tot timpul petrecerii. L-a întrebat dacă 
are un mijloc de transport pentru întoarcere, pentru că ea 
nu avea bani, iar însoţitorul ei probabil că nu va mai apărea. 

— Da, pot să te duc acasă. Cu plăcere. 

Nu era în planurile lui, dar, de când îl văzuse pe poliţist 
supraveghind mulţimea, înţelesese că trebuia să fie tot 
timpul însoţit; este u n a dintre multele persoane 
importante necunoscute de acolo, mîndrucăare lângăel 
o femeie frumoasă cu mult mai tânără, care se încadrează 
perfect în modelele u n u i asemenea loc. 

— N-ar fi bine să intrăm? 

— Da. Dar eu cunosc genul acesta de evenimente, e mai 
inteligent să aşteptăm să se aşeze toată lumea. Cel puţin 
trei, patru mese au locuri rezervate şinuputemsă 
riscăm să nepune m într-o situaţie jenantă. 

Observă că tânăra e un pic decepţionată că nu are un loc 
rezervat. 

Chelnerii strâng paharele goale răspândite prin toată 
grădina. Fotomodelele au coborât deja de pe piedestalele 
ridicole u n d e dansaseră ca să le arate bărbaţilor că viaţa 
încă mai poate fi interesantă şi să le amintească femeilor că 
au nevoie urgentă de liposucţie, de un pic de botox, de 
silicon sau de operaţii estetice. 

— 'Te rog, hai să mergem. Trebuie să mănânc. O să mi se 
facă rău. 

El o ia de braţ şi pornesc spre salonul de la etajul superior. 
E clar, mesajul către Ewa a fost primit, dar nebăgat în 


seamă; dar acum ştie la ce să se aştepte de la o persoană 
atât d e lipsită d e caracter ca fosta lui soţie. Îngerul cu 
sprâncene negre continuă să fie lângă el; l-a făcut să se 
ferească la momentul potrivit şi să observe polițistul în civil, 
când teoretic atenţia lui trebuia să fie concentrată asupra 
creatorului celui faimos care tocmai intrase. 

— Bine, hai să intrăm. 

Urcă scările şi se îndreaptă spre salon. Când să intre, îi 
cere cu delicateţe să-i lase braţul, pentru că prietenii de 
acolo ar putea înţelege greşit ceea ce vedeau. 

— Eşti căsătorit? 

— Divorţat. 

Da, Ewa e sigură acum, intuiţia ei fusese corectă, 
problemele din noaptea aceea n u erau nimic faţă de ce 
avea acum înaintea ochilor. Pentru că Igor nu avea nici un 
interes profesional ca să participe la un Festival de Film, un 
singur motiv putea explica prezenţa lui acolo. 

— Igor! SpuseHamid. 

Bărbatul însoţit de o femeie mai tânără îl priveşte drept în 
faţă. Inima Ewei bate să-i sară din piept, încercând să-l 
oprească pe Hamid: 

— Ce faci? 

DarHa mid se ridicase deja de la masă. N u, el chiar nu 
ştie ce face. Se îndreaptă spre Răul Absolut, cel fără limite, 
în stare de orice - de absolut orice. Crede că se află în faţa 
unuiadultpe care-l poate înfrunta, fie prin forţa fizică, fie 
cu argumente logice. Dar n u ştie că Răul Absolut are un 
suflet infantil care nu-şia sumă nici o responsabilitate 
pentru actele lui, convins mereu că dreptatea estenumai 
de partea lui. Şi, când nu obţine ceea ce vrea, nu se teme să 
folosească toate artificiile posibile ca să-şi satisfacă dorinţa. 
Acum ea înţelege cu m îngerul s-a transformat atât de 
repede în Demon: pentru că a ascuns în inima lui, 
dintotdeauna, răzbunare şi ranchiună, chiar dacă susţinea 
că se maturizase şi depăşise toate traumele. 


Pentru că a fost cel mai b u n dintre cei mai buni atunci 
când a trebuit să demonstreze că e capabil să învingă în 
viaţă, ceea ce i-a confirmat omnipotenţa. Pentru că nu ştie 
să renunţe - fiindcă a reuşit să supravieţuiască chinurilor 
celor mai teribile peste careapututsătreacă fără a privi 
înapoi, ducând în suflet povara anumitor cuvinte: „Osămă 
întorc într-o zi. O să vedeţi de ce sunt în stare.” 

— Ah, se pare că a întâlnit pe cineva mai important decât 
noi - înţeapă o fostă miss Europa, aşezată la masa 
principală, împreună cu alte două celebrităţi şi cu 
amfitrionul petrecerii. 

Ewa încearcă să disimuleze proasta dispoziţie care o 
cuprinsese. Dar nu ştie ce să facă. Amfitrionul pare să se a 
m u z e de situaţie; îi aşteaptă reacţia. 

— Scuzaţi-ne. E un vechi prieten de-al meu. 

Hamid se îndreaptă spre bărbat, care pare să şovăie. 

Fata de lângă el strigă: 

— Bună seara, domnuleHamid Hussein! Sunt noua 
dumneavoastră actriţă! 

Invitaţii de pe la alte mese întorc capul ca săvadăce se 
petrece. Amfitrionul zâmbeşte - totdeauna e bine să se 
întâmple ceva ieşit din comun, aşa toţi cei prezenţi vor avea 
multe de discutat du păaceea.AcumHamida ajuns în 
faţa bărbatului; amfitrionul îşi d ă seama că ceva n ue în 
regulă şi se întoarce spre Ewa. 

— Cred că e mai bine să-l aduceţi înapoi. Sau, dacă vreţi, p 
utem să mai aducem un scaun pentru prietenuldu m 
neavoastră, dar partenera lui va trebui să se aşeze în altă 
parte. 

Invitaţii şi-au întors privirea spre farfuriile lor şi au 
reînceput discuţiile despre iahturi, avioane private, cotaţii 
la bursa d e valori. Numaiamfitrionul este atent la ce se 
întâmplă. 

— Mergeţi acolo, insistă amfitrionul. 

Ewa nu este acolo, cum crede el. Gândurile au purtat-o la 
mii de kilometri distanţă, în restaurantul din Irkuţk, lângă 


lacul Baikal. Scena era puţin diferită: Igor îl conducea afară 
pe un alt bărbat. 

Cu mare efort, se ridică şi ajunge la ei. 

— Întoarce-te la masă, îi ordonă Ha mi d încet. Noi doi 
ieşim ca să stăm de vorbă. 

Ăsta era pasul cel mai absurd pe care-l putea face. Ea-l 
prinde d e braţ, se preface că râde şi e bucuroasă de 
mtâlnirea cu bărbatul pe care nu-l văzuse de mult şi spune 
cu vocea cea mai liniştită din lume: 

— Dar a început cina! 

Aevitatsă spună „dragulm eu „. Nu vrea să deschidă 
porţile Iadului. 

— Are dreptate. Mai bine vorbim chiar aici. 

A zis Igor asta? Atunci poate că suntn u mai închipuiri 
de-ale ei, copilul a crescut în sfârşit şi a devenit un adult 
responsabil? Demonului i-a fost iertată aroganţa şi acum se 
poate întoarce în împărăţia Cerurilor? 

N u, şi-ar dori aşa de mult să fie aşa, însă cei doi bărbaţi 
continuă să se uite crunt unul la altul. Hamid citeşte ceva 
pervers în ochii albaştri şi pentru o clipă simte un fior. 

Fata îi mtinde mâna: 

— Încântată. Numele m e u e Gabriela... 

Elnu-iirăspunde la politeţe. Ochii celuilalt bărbat 
strălucesc. 

— Uite o masă în colţ. Să ne aşezăm acolo, spune Ewa. 

O masă în colţ? Soţia lui vrea să plece de la locul de 
onoare ca să se aşeze într-un colţ la petrecere? Dar Ewa îi 
luase deja pe cei doi bărbaţi de braţ şi-i conducea spre 
singura masă liberă, aproape de uşa pe unde ies chelnerii. 

„Actriţa” vine în urma grupului. Ha mid se eliberează o 
clipă, se întoarce spre amfitrion pentru a se scuza. 

— M-am întâlnit cu un prieten din copilărie care va pleca 
mâine şi nu vreau să pierd ocazia de a sta puţin de vorbă. 
Vă rog, nu ne aşteptaţi, nu ştiu cât vo m întârzia. 

— Nu o să vă ocupe nimeni locurile, răspunde 
zâmbind amfitrionul, deşi ştia că cele două scaune vor 


rămâne libere. 

— A m crezut că e u n prieten din copilărie al soţiei - 
înţeapă iar fosta Miss Europa. 

Dar Hamid se îndrepta deja spre cea mai proastă masă din 
salon - rezervată pentru asistenții celebrităților care 
găseau totdeauna o formă de a se strecura în locuriun de 
nu trebuiau să fie prezenţi, înşelând toate precauţiile. 

„Hamid e un om bu n „, se gândeşte amfitrionul, când îl 
vede pe creatorul demo dă depărtându-se cu capul sus. 
„lar debutul acestei nopţi trebuie să fie foarte greu pentru 
el”. 

Se aşază la masa din colţ. Gabriela îşi d ă seama că asta e 
o şansă unică - încă una din „şansele unice” care i se 
oferiseră în ziua aceea. Şi spune cât de fericită este că a 
primit invitaţia, că va face tot posibilul să nu dezamăgească. 

— Am încredere în dumneavoastră. Am semnat contractul 
fără să-l citesc. 

Ceilalţi trei nu scot o vorbă, nu ma i se privesc. O fi greşit 
ceva? O fi efectul şampaniei? Mai bine să continue să 
vorbească. 

— Şi sunt cu atât mai mulţumită cu cât - contrar celor ce 
sespunpe aici - procesul dumneavoastră de selecţie a 
fost corect. Nici vorbă de cereri, nici vorbă de favoruri. 

Am dat o probă dimineaţa şi, înainte să-mi termin textul, 
am fost întreruptă. Mi-au cerut să merg pe un iaht să 
vorbesc cu regizorul. Acesta este un bu n exemplu pentru 
toată lumea artistică, domnule Hussein. Demnitate faţă de 
profesie. Onestitate în alegerea persoanelor cu care se va 
lucra. Oamenii cred că lumea cinematografului este total 
diferită, că singurul lucru care contează e... 

Era să zică „să te culci cu producătorul”, dar tocmai el, 
producătorul, se află cu soţia alături. 

—. e fizicul persoanei. 

Un chelner aduce aperitivele şi începe să recite monologul 
obişnuit: 


— Aceştia sunt muguri de anghinare în sos de muştar de 
Dijon, asezonaţi cu ulei de măsline, verdeţuri fine şi însoţiţi 
de feliuţe de brânză de capră de Pirinei... 

Numaitânăra, cu zâmbetul p e faţă, e atentă la ce 
spune. Chelnerul însă înţelege că n u e bine-venit şi se 
depărtează. 

— Trebuie să fie delicios! 

Se uită la ceilalţi. Niciunul nu a pu s mâna pe tacâm. 

Ceva nu e deloc în ordine aici. 

— Dumneavoastră vreţi să staţi u n pic de vorbă, nu-i aşa? 
Poate că e mai bine să mă aşez la altă masă. 

— Da, spune Hamid. 

— Nu, rămâi aici, spune nevasta. 

Şi ea ce să facă acum? 

— Eşti mulţumită de însoţitorul dumitale? Întreabă femeia. 

— "Tocmai l-am cunoscut pe Gunther. 

Gurither. Hamid şi Ewa îl privesc pe impasibilul Igor de 
lângă ea. 

— Da, şi cu ce se ocupă? 

— Dar dumneavoastră sunteţi prietenii dânsului! 

— Da. Şi ştim şi cu ce se ocupă. Ce nu ştim este câte 
lucruri ştii dumneata din viaţa lui. 

Gabriela se întoarce spre Igor. De ce n-o ajută el? 

Un chelner vine şi întreabă ce vin doresc: 

— Alb sau roşu? 

Vai, fusese salvată de un străin! 

— Roşu pentru toţi,răspundeHamid. 

— Să revenim. Cu ce se ocupă Gunther? 

Nu era salvată. 

— Industria grea, din câte a m înţeles. N ua m mai avut 
vreo altă legătură, singurul lucru în comuna fostcă 
amândoi aşteptam prieteni care nu au mai venit. 

Bun răspuns, îşi zice Gabriela. Cine ştie, femeia asta 

O avea vreun secret faţă d e partenerul ei cel n o u. Sau 
poate că e vorba de o relaţie pe care soţul ei a descoperit-o 
în acea noapte - de aici şi tensiunea dintre ei. 


— Numele lui e Igor, o anunţă femeia. Are una dintre cele 
mai mari companii de telefonie mobilă din Rusia. 

Asta e cu mult mai important decât să vinzi maşini grele. 

Păi dacă-i aşa, de ce a minţit-o? Se hotări să nu mai zică 
nimic. 

— Aşteptam să te întâlnesc aici, Igor - acum femeia 

1 se adresase lui Gunther. 

— Am venit să te caut. Dar m-am răzgândit, veni răspunsul 
direct. 

Gabriela îşi pipăie geanta plină de hârtie şi adoptă o figură 
surprinsă. 

— Îmi sună mobilul. Cred că prietenul m e u a venit, 
trebuie să mă d u c să-l caut. Vă rog să mă scuzaţi, dar a 
venit de departe ca să fim împreună, nu cunoaşte pe nimeni 
aici şi mă simt responsabilă pentru el. 

Se ridică. Eticheta spune că nu trebuie să strângi mâna 
cui mănâncă - deşi până acum niciunul nu atinsese nici 
măcar tacâmurile. Numai paharele de vin sunt goale. 

Bărbatul care senu mea Gunther până acumdouă 
minute cere să li se aducă o sticlă întreagă pentru toată 
masa. 

— Sper că ai primit mesajele mele, spune Igor. 

— Am primit trei. Poate că telefonia de aici e mai proastă 
decât aceea pe care ai dezvoltat-o tu. 

— Nu vorbesc de telefoane. 

— Atunci nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Voia să spună: „Sigur că ştiu.” 


Ca şi Igor, în timpul primului ei an de relaţie cu Hamid, a 
aşteptat un telefon sau un mesaj, vreun prieten comun care 
să-i spună că el îi simţea lipsa. Nici vorbă, nu voia să-l aibă 
în preajmă, dar ştia că, dacă-l rănea, era cel mai rău lucru 
- trebuia cel putin să-şi calmeze Furia şi să pretindă că într- 
o zi vor deveni buni prieteni. Într-o seară, după ce băuse 
ceva, s-a hotărât să-l sune, însă a constatat că îşi schimbase 
numărul. Când a sunat la birou, i s-a spus că „era în 
şedinţă”. Ori de câte ori îl căuta la telefon - totdeauna 
făcându-şi curaj după câteva pahare - descoperea că Igor 
„e în călătorie” sau „o s-o sune el imediat”. Ceea ce nu s-a 
întâmplat niciodată, desigur. 

Aşa a început să vadă fantome peste tot, să se simtă 
urmărită, să creadă că o să aibă în curând destinul 
cerşetorului şi al altor persoane despre care el insinuase că 
„le permisese să aibă oviaţă maibună,„.Numaică 
Hamid nu o întreba niciodată nimic despre trecut, 
susţinând că e dreptul fiecăruia să-şi păstreze secretele 
intime în subteranele memoriei. Făcea totul pentru ca ea să 
se simtă fericită, îi spunea că viaţa începuse să aibă sens din 
clipa când o întâlnise şi-i aducea mereu dovezi că se putea 
simţi în siguranţă, protejată. 

Într-o zi, Răul Absolut a sunat la uşa apartamentului lor 
din Londra. Ha mid era acasă şi l-a dat afară. Nu s-a mai 
întâmplat nimic în lunile următoare. 

Încet, încet a reuşit să se mintă pe sine. Da, făcuse 
alegerea potrivită: când alegem o cale, celelalte dispar. 
Dădea dovadă de imaturitate dacă credea că poate fi 
căsătorită cuunu şi prietenă cu celălalt - asta se întâmplă 
în cazul persoanelor echilibrate, şi nu al fostului soţ. Mai 
bine să creadă căo mînă invizibilă a salvat-o de Răul 
Absolut. 

Era îndeajuns de femeie ca să-l determine pe noul 
partener să devină dependent de ea şi să încerce să-l ajute 
în toate: ca amantă, ca sfătuitoare, ca soţie, ca soră. 


Îşi canaliza toată energia în această direcţie. În toţi anii 
ăştia, nu avusese decât o singură prietenă adevărată - care, 
aşa cum a apărut, aşa a şi dispărut. Era tot rusoaică, dar, 
spre deosebire de ea, fusese părăsită de soţ şi se afla în 
Anglia, neştiind încotro s-o apuce. Stătea cu ea de vorbă 
aproape în fiecare zi. 

„Am lăsat totulîn urmă „, îi spusese Ewa. „Şi nu-mi pare 
rău de hotărârea luată. Aş fi făcut acelaşi lucru şi dacă Ha 
midnumiarficumpărat- împotriva voinţei mele - 
frumosul domeniu din Spania şi nu mi l-ar fi trecut pe 
nume. Aş fi luat aceeaşi decizie şi dacă Igor, fostul m e u soţ, 
mi-ar fi oferit jumătate din averea lui. Aş fi luat aceeaşi 
hotărâre, pentru că ştiu că nu trebuie să-mi mai fie frică. Şi 
dacă unul dintre cei mai doriţi bărbaţi din lume vrea să-mi 
fie alături, atunci sunt maibună decât îmi închipui.” 

Numaiminciuni. Nu încerca să o convingă pe singura ei 
confidentă, ci pe sine. Era o farsă. În spatele femeii 
puternice, aşezate acum la masă cu doi bărbaţi importanţi, 
se afla o fătucă înspăimântată că va pierde, că va rămâne 
singură, săracă, fără să fi cunoscut vreodată sentimentul de 
a fima mă. Era obişnuită cu luxul şi glamour-ul? Nu. 

Încerca să fie pregătită să piardă totul a dou a zi, când 
partenerul ei va descoperi că nu era ce credea el, era 
incapabilă sărăspundă aşteptărilor celorlalţi. 

Ştia să manipuleze bărbaţii? Da. Toţi credeau că era tare, 
sigură pe ea, stăpâna propriului destin; că putea părăsi un 
bărbat cât ai clipi, oricât de important şi de dorit ar fi fost. 
Şi ce era cel mai râu: bărbaţii credeau acelaşi lucru. Ca 
Igor. CaHamid. 

Pentru că ştia să păstreze aparențele. Pentru că nu spunea 
niciodată ce gândeşte. Pentru că era cea maibună actriţă 
din lume, ştia să ascundă perfect latura ei vulnerabilă. 

— Ce vrei? Întreabă ea pe ruseşte. 

— Să beau vin. 

Replica lui a sunat ca şi cu m nu era important răspunsul: 
doar îi spusese deja ce vrea. 


— Înainte să pleci, ţi-am spus ceva. Cred că ai uitat. 

Ii spusese multe: „Ie rog, îţi promit că o să muncesc mai 
puţin”, sau „Eşti femeia vieţii mele”, sau „Dacă pleci, mă 
distrugi”, cuvinte pe care le aude toată lumea şi toată 
lumea ştie că sunt vorbe goale. 

— Ţi-am spus: dacă pleci, eu voi distruge lumea. 

Nu-şi aducea aminte, dar era posibil. Igor n-a ştiut 
niciodată să piardă. 

— Şi ce înseamnă asta? L-a întrebat pe ruseşte. 

— Aveţi cel puţin bunul-simţ de a vorbi englezeşte, îi 
întrerupseHamid. 

Igor îl înfruntă. 

— O să vorbesc englezeşte nu din bun-simţ. Ci pentru că 
vreau să înţelegi. 

Şi se întoarse spre Ewa: 

— Am spus că o să distrug lumea ca să te aduc înapoi. 

Am început să fac asta, dar am fost salvat de un înger; nu 
meriţi. Eşti o femeie egoistă, implacabilă, interesată doar să 
câştigi mai multă faimă, mai mulţi bani. Ai refuzat toate 
lucrurile bu ne pe care ţile-ampu spe tavă, pentru că tu 
crezi că o casă în Rusia nu se potriveşte cu lumea în care 
visezi să trăieşti - şi din care nu faci parte şi niciodată nu 
vei face parte. 

M-am sacrificat p e mine şi p e alţii pentru tine, şi asta nu 
poate rămâne aşa. Trebuie să mergpînă la capăt, ca să 
pot să mă întorc în lumea celor vii cu sentimentul datoriei 
împlinite şi al misiunii duse la capăt. Acum, când stăm de 
vorbă, eu mă aflu în lumea morţilor. 

Ochii bărbatului acestuia inspiră Răul Absolut, îşi spune 
Hamid, în timp ce asistă la discuţia absurdă, întreruptă de 
tăceri prelungite. Foarte bine: va lăsa ca lucrurile să ajungă 
la sfârşit, c u m zice Igor, dacă sfârşitul nu implică 
pierderea femeii iubite. Şi culmea: fostul soţ apare însoţit d 
e tânăra aceea vulgară, apoi o insultă p e Ewa în faţa lui. 

O să mai lase un pic discuţia să continue, apoi va şti să o 
întrerupă la momentul oportun - când Igor nu va mai putea 


să-şi ceară scuze şisă spună că-i pare râu. 

Ewa trebuie că vede acelaşi lucru: o ură oarbă împotriva 
tuturor, numai pentru că cineva nu i-a făcut pe plac. 

Şi se întreabă ce ar fi făcut dacă ar fi fost în locul 
bărbatului care acum pare că se luptă pentru femeia iubită. 

Ar fi în stare să ucidă pentru ea. 

Chelnerul apare şi vede farfuriile neatinse. 

— Este vreo problemă cu mâncarea? 

Nu-irăspunde nimeni. Chelnerul pricepe: femeia era 
cu un amant la Cannes, soţul a descoperit-o, şi acum se 
înfruntau. Văzuse scena asta de multe ori şi, în general, se 
termina cu bătaie sau scandal. 

— Adu încă o sticlă de vin, cere unul dintre bărbaţi. 

— Tu nu meriţi absolut nimic, spune celălalt, privind-o în 
ochi. M-ai folosit aşa cum îl foloseşti acum pe idiotul ăsta de 
lângă tine. Ai fost greşeala vieţii mele. 

Chelnerul se hotărăşte să-l consulte pe amfitrionul 
petrecerii înainte de a servi o altă sticlă de vin, tocmai când 
celălalt bărbat se ridică, spunându-i femeii: 

— Ajunge. Hai să plecăm de aici. 

— Da, să plecăm, dar mergem afară, spune celălalt. 

Vreau săvădpinăundepoţisă aperip e cineva care n 
u ştie ce înseamnă cuvintele „onoare” şi „demnitate”. 

Doi bărbaţi care se înfruntă pentru o femeie. Femeia le 
cere să n u iasă afară, să se întoarcă la masă, d a r soţul 
pare dispus cu adevărat să-i dea o replică celui care l-a 
insultat. Chelnerul ar dori să-i anunţe pe agenţii de pază că 
afară se pregăteşte o luptă, dar şeful de sală se plânge de 
mcetineala cu care se serveşte la mese, prin urmare de ce 
stă şi se uită la toate alea? Să se ducă să-şi facă treaba. 

Are dreptate: ce se întâmplă afară nu e treaba lui. Dacă le 
spune că a ascultat discuţia, o să fie pedepsit. 

E plătit ca să servească la mese, nu ca să salveze lumea. 

Toţi trei traversează grădina u n d e fusese servit cocteilul 
şi care se transformase rapid: când invitaţii vor cobori, vor 
găsi un ring de dans cu lumini speciale, o estradă din 


material sintetic, câteva fotolii şi multe baruri cu băutură 
gratis, răspândite prin toate colţurile. 

Igor merge înainte fără să zică nimic. Ewa îl urmează în 
tăcere şi H a mi d completează şirul. Scara dinspre plajă e 
închisă de o mică poartă de metal. Igor o deschide şi le face 
semn să treacă înaintea lui, dar Ewa refuză. El nu pare 
deranjat şi îşi continuă drumul, parcurge multele paliere pe 
scara care coboară mult, până jos. Ştie că Hamid nuva fi 
un laş. Până în momentul întâlnirii, la petrecere, pentru el 
era doar un creator fără scrupule, capabil să seducă o 
femeie căsătorită şi să manipuleze vanitatea celorlalţi. Insă 
acum îl admiră. E un bărbat adevărat, în stare să lupte p în 
ă la sfârşit pentru cineva pe care-l consideră important, 
deşi Igor ştie că Ewa nu era nici măcar la înălţimea actriţei 
pe care o întâlnise în noaptea aceea. Nu este în stare să-şi 
ascundă sentimentele: îi poate simţi frica, ştie că a asudat, 
că se gândeşte p e cine să cheme, cum să strigedupă 
ajutor. 

Când ajung pe plajă, Igor se ducepînă spre capăt şi se 
aşază lângă nişte pietre. Le cere celor doi să facă acelaşi 
lucru. Ştie că, în pofida groazei pe care o simte, Ewa îşi 
spune: „O să-mi şifonez rochia. O să-mi murdăresc pantofii. 
Cu toate astea, se aşază lângă el. Celălalt bărbat îi cere să 
se dea un pic mai încolo, vrea să stea între ei. Ewa nu se 
mişcă. 

El n u insistă. Acum stau toţi trei acolo, parcă ar fi vechi 
cunoştinţe în căutarea unui moment de linişte pentru a 
admira luna plină ce tocmai răsare, înainte de a fi obligaţi 
să urce din nou şisăaudă zgomotul infernal al discotecii 
de sus. 

Hamid îşi promite că îi va acorda celuilalt zece minute, 
timp suficient ca săspunătotce are pe suflet, să-şi verse 
mânia şi să se întoarcă de un de a venit. Dacă încearcă să 
fie violent, o să fie pierdut: e mai puternic decât celălalt şi a 
fost învăţat d e beduini să reacționeze rapid şi cu precizie la 


LLA 


orice atac. Nu voia un scandal la cină, dar rusul ăla să nu-şi 
facă iluzii: era pregătit pentru orice. 

Când se vor întoarce, o să-i ceară scuze amfitrionului şi o 
să-i explice că incidentul a fost rezolvat: ştie că poate vorbi 
deschis cu el, să-i spună că fostul soţ al partenerei lui 
apăruse fără a anunţa şi fusese obligat să-l trimită acolo 
înainte de a cauza vreo problemă. Desigur, dacă acela nu va 
pleca în momentul când se vor întoarce sus, o să-şi cheme 
gărzile de corp ca să-l dea afară. Ce contează că e bogat, că 
are una dintre cele mai mari companii de telefonie mobilă 
din Rusia; a început să deranjeze. 

— M-ai trădat. Nun u mai în aceşti doi ani cât ai fost cu 
bărbatul ăsta, da r toată viaţa noastră petrecută împreună 
m-ai trădat. 

Ewa nu răspunde. 

— Ce ai fi în stare să faci ca să rămâi cu ea? 

Hamid se gândeşte dacă sărăspundăsaunu. Ewa 
nu e o marfă, nu poate fi negociată. 

— Pune altfel întrebarea. 

— Perfect. Ţi-ai d a viaţa pentru femeia d e lângă tine? 

Esenţa Răului se găsea în ochii acelui individ. Chiar dacă 
ar fi reuşit să ia u n cuţit din restaurant (n-a fost atent la a 
mănuntulăsta, dartrebuie să se gândească la tot), el îl 
va dezarma uşor. N u, n-ar fi în stare să-şi dea viaţa pentru 
nimeni, numai pentru Dumnezeu sau pentru şeful tribului 
său. Dar trebuia săspună ceva. 

— Aş lupta pentru ea. Şi cred că, într-un moment extrem, 
aş fi în stare să ucid pentru ea. 

Ewa nu mai suportă presiunea; ar vrea săspunătotce 
ştie despre bărbatul din dreapta ei. Este sigură că el l-a 
omorât pe actor, căa pu s capăt visului de producător al 
actualului ei soţ. 

— Hai să ne întoarcem. 

De fapt voia să zică: „le rog, hai să plecăm de aici imediat. 
Stai de vorbă cu un psihopat.” 

Igor parcă n-a auzit-o. 


— Ai fi în stare să ucizi pentru ea. Deci ai fi în stare să mori 
pentru ea. 

— Dacă lupt şi dacă pierd, probabil. Dar nu vreau să facem 
scene aici pe plajă. 

— Vreau să ne întoarcem la petrecere, repetă Ewa. 

DarHamid şi-a simţit orgoliul lezat. Nu poate pleca de 
acolo ca un laş. Dansul ancestral al masculilor, oameni şi 
animale, pentru a impresiona o femelă tocmai a început. 

— De când ai plecat, n-am mai fost eu - spune Igor, de 
parcă era singur pe plajă. Afacerile mele au prosperat. 

Am reuşit să-mi păstrez sângele-rece ziua, dar îmi 
petreceam nopţile într-o depresie cumplită. Am pierdut o 
parte din mine pe care niciodată n-am mai căpătat-o înapoi. 

Am crezut că voi reuşi, când am sosit la Cannes. Dar acum, 
că sunt aici, văd că partea pe care am pierdut-o pentru 
totdeauna nu poate şi nu trebuie să fie înviată. 

Niciodată nu mă voi mai întoarce la tine, chiar dacă te 
târăşti la picioarele mele, mă implori să te iert, ameninţi să 
te sinucizi. 

Ewa respiră. Cel puţin n-o să fie vreo luptă. 

— Nu mi-ai înţeles mesajele. A m spus că sunt în stare să 
distrug lumea, şi tu n-ai înţeles nimic. Şi dacă ai înţeles, n-ai 
crezut. Ce înseamnă să distrugi lumea? 

Bagă mâna în buzunarul pantalonului şi scoate o mică 
armă. Dar nu ţinteşte pe nimeni; stă cu ochii ficşi spre 
mare, spre lună. Sângele începe să curgă mai repede în 
venele lui Hamid: ori celălalt vrea să-i sperie şi să-i 
umilească, ori se află în faţa unei lupte pe viaţă şi pe 
moarte. 

Dar aici, la petrecere? Ştiind că ar putea fi prins imediat 
ce ar urca scările? Nu poate fi chiar atât de nebun - că n-ar 
fi ajuns în viaţă aşa d e departe dacă ar fi aşa. 

Gata cu distracţia. E un războinic antrenat să se apere şi 
să atace. Trebuie să rămână nemişcat pentru că celălalt, 
deşi nu se uită la el, stă lapîndăcu toate simţurile treze. 


Nu poate mişca decât ochii; nu e nimeni pe plajă. Sus se 
aud primele sunete ale orchestrei care acum îşi acordează 
instrumentele şi se pregăteşte pentru marea veselie de la 
noapte. Ha mid nu mai gândeşte - instinctele îi sunt 
antrenate să reacționeze fără intervenţia creierului. 

Intre el şi celălalt stă Ewa, hipnotizată la vederea armei. 

Dacă încearcă ceva, Igor se va întoarce să tragă şi ea 
poate fi atinsă. 

Da, poate că prima ipoteză e corectă. Nu vrea decât să-i 
sperie puţin. Să-l oblige să fie laş, să-şi piardă onoarea. 

Dacă ar vrea cu adevărat să tragă, n-ar ţine arma cu atâta 
nonşalanţă. Mai bine să vorbească, să-l liniştească, în timp 
ce caută o ieşire. 

— Ce înseamnă să distrugi lumea? Îl întreabă. 

— Să distrugi pu r şi simplu o viaţă. Un întreg univers să 
dispară. Tot ce omul a văzut, a simţit, toate lucrurile bune 
şi rele cu care s-a întâlnitpedrumu lvieţii, toate visurile, 
speranţele, înfrângerile şi victoriile, totul încetează să mai 
existe. Când eram copii, am învăţat p e d e 371 rostian 
fragment, despre care mai târziu am aflat că venea de la un 
preot protestant. Era ceva ce suna cam aşa: „Când marea 
aceasta dinaintea noastră ia un grăunte de nisip în 
adâncuri, întreaga Europă devine mai mică. Desigur că nu 
ne dă m seama, pentru că nu e decât un grăunte de nisip. 
Dar, în clipa aceea, continentul a fost micşorat.” 

Igor face o pauză. Începe să-l irite zgomotul de sus; 
valurile îl relaxau şi-l linişteau, permițându-i să savureze 
acest moment, pe care îl merita cu prisosinţă. Îngerul cu 
sprâncene negre asistă la tot şi e mulţumit de ce vede. 

— A m învăţat asta ca să înţelegem că trebuia să fim 
responsabili pentru crearea unei societăţi perfecte, 
comunismul - continuă el. loţi eram fraţi şi surori, aşa ne 
spuneau. De fapt toţi eram spioni antrenați săneturnăm 
unul pe altul. 

A redevenit calm, gânditor. 

— Nu te aud prea bine. 


Şi-a găsit un motiv ca să se mişte. 

— Ba sigur că mă auzi. Sigur că ştii că am oarmă în mîn 
ă şi vrei să te apropii ca să vezi dacă n u poţi să mi-o iei. 
Încerci să mă ţii de vorbă pentru a-mi distrage atenţia, în 
timp ce te gândeşti ce să faci. Te rog, nu te mişca. 
Momentul încă n-a sosit. 

— Igor, hai să lăsăm totul, spune Ewa în ruseşte. Te iubesc. 
Hai să plecăm împreună. 

— Vorbeşte în engleză. Partenerul tău trebuie să înţeleagă 
tot. 

Da, o să înţeleagă. Şi mai târziu o să-i mulţumească. 

— Te iubesc, spune iar în engleză. N u ţi-am primit 
mesajele. Dacă ţi le-aş fi primit, aş fi venit la tine. Te-am 
căutat la telefon de mai multe ori, dar nu te-am prins 
niciodată. [i-am lăsat multe mesaje prin secretară, dar nu 
mi-ai răspuns. 

— E adevărat. 

— Când ţi-am primit mesajele azi, abia a m aşteptat 
momentul întâlnirii. Nu ştiam u n d e eşti, dar ştiam că mă 
vei căuta. Ştiu că n uvreisămă ierţi, dar lasă-mă cel puţin 
să mă întorc să trăiesc lângă tine. O să fiu servitoarea ta, o 
să fiu menajera ta, o să vă îngrijesc pe tine şi pe amanta ta, 
dacă te hotărăşti să-ţi iei una. Dar n u doresc decât să 
rămân lângă tine. 

O să-i explice totul mai târziu lui Hamid. Acum trebuia să s 
punăceva,numaisă poată pleca de aici, să se întoarcă 
sus, în lumea reală, u n d e erau poliţişti în stare să 
împiedice Răul Absolut să-şi arate ura. 

— Mi-ar plăcea să cred toate astea. Mai bine zis, mi-ar 
plăcea să cred că şi eu te iubesc, că vreau să te întorci. 

Dar nu-i adevărat. Şi cred că şi tu minţi, aşa cum ai minţit 
întotdeauna. 

Hamid nu-i mai ascultă pe niciunul din ei - mintea lui e 
departe de locul acela, alături de războinicii strămoşi, 
cerându-le inspiraţie pentru lovitura exactă. 


— Puteai să-mi spui că, uite, căsătoria noastră nu este cum 
speram amândoi. Am construit atâtea lucruri împreună; 
oare era imposibil să găsim o soluţie? Există totdeauna o 
modalitate de a face ca fericirea să intre în casă, dar pentru 
asta trebuie ca amândoi să-şi dea seama că există 
probleme. Eu aş fi ascultat tot ce ai fi avut să-mi spui, 
căsătoria ar fi câştigat din nou entuziasmul şi bucuria de la 
începuturi. Dar n-ai vrut să faci asta. Ai preferat soluţia cea 
maiuşoară. 

— Totdeauna mi-a fost frică de tine. Şi acum, când ţii arma 
în mână, mi-e şi mai frică. 

Hamideadus brusc înapoi cu picioarelepepămint 
de vorbele Ewei - nu mai este cu sufletul liber prin spaţiu, 
cerând sfaturi războinicilor din deşert, încercând să afle cu 
m să reacționeze. 

Cumapututsăspunăaşa ceva? Îidă putere 
duşmanului; acum ştie că o poate teroriza. 

— Aş fi vrut să te invit la masă într-o zi, să-cţispuncămă 
simţeam singură, cu toate banchetele, bijuteriile, călătoriile, 
mtâlnirile cu regi şi preşedinţi - continuă Ewa. 

Şi mai ştii ceva? Totdeauna mi-ai făcut cadouri scumpe, 
dar niciodată nu mi-ai trimis cel mai simplu lucru din lume: 
o floare. 

Devenise o discuţie între soţi. 

— O să vă las să discutaţi. 

Igor nu spune nimic. Stă cu ochii ficşi spre mare, dar îşi 
îndreaptă arma către el, sugerându-i astfel să nu se mişte. 
E nebun; calmul lui aparent e mai periculos decât strigătele 
de furie sau amenințările de violenţă. 

— In sfârşit - continuă, parcă n-ar fi fost întrerupt de 
comentariile ei sau de mişcarea lui - ai ales soluţia cea mai 
uşoară. Să mă părăseşti. Nu mi-ai dat nici o şansă, n-ai 
înţeles câte făceam eu pentru tine şi datorită ţie. 

Dar şi aşa, în ciuda atâtor nedreptăţi, a tuturor umilinţelor, 
aş fi acceptat orice ca să te întorci. Până azi. Până în 
momentul în care ţi-am trimis mesajele şi tu te-ai făcut că 


nu le primeşti. Adică, până ce n-am sacrificat oameni, n-am 
fost în stare să te scot d e acolo, să-ţi ucid cuibul puterii şi 
luxului. 

Domnu lCelebritate, care a fost otrăvit, şi regizorul, 
care se zbate între viaţă şi moarte: oare Hamid îşi 
închipuie imposibilul? Şi mai înţelege ceva: bărbatul de 
lângă ea tocmai le-a semnat sentinţa la moarte cu 
confesiunea lui. Ori se sinucide, ori îi omoară pe cei doi, 
care ştiu prea multe. 

Poate că delirează. Poate că n-a înţeles, da r ştie că timpul 
e pe sfârşite. 

Priveşte arma din mâna bărbatului. Calibru mic. Dacă nu 
nimereşte puncte vitale ale corpului, nu provoacă răni 
grave. Probabil nu are experienţă cu asta, altfel ar fi ales 
ceva mai puternic. Ăsta nu ştie ce face, o fi cumpărat primul 
lucru pe care i l-au oferit, i-au spus că trăgea cu gloanţe şi 
putea ucide. 

Dar de ce o fi început orchestra acolo sus să repete? Nu 
ştiu că zgomotul muzicii va acoperi împuşcătura? O să facă 
deosebirea între o împuşcătură şi unul dintre multele 
zgomote artificiale care infestează acum - ăsta e termenul, 
da, infestează, viciază, poluează - atmosfera? 

Igor devine tăcut din nou, ceea ce e mult mai periculos 
decât dacă ar continua să vorbească, să-şi verse năduful 
inimii şi ura. Hamid cântăreşte iar toate posibilităţile, 
trebuie să reacționeze în câteva secunde. Să se arunce 
peste Ewa şi să-i smulgă lui Igor arma, care încă mai e 
ţinută nonşalant în poală, chiar dacă are degetul pe trăgaci. 
Să-l prindă brusc cu ambele mâini. Igor se va trage înapoi 
speriat, şi atunci Ewa nu va mai fi în direcţia tirului. O să 
ridice braţul ca să tragă în el, dar va fi suficient de aproape 
ca să-i apuce încheietura. Totul se va petrece fulgerător. 

Acum. 

Poate că liniştea asta e de bu n augur; poate că Igor şi-a 
pierdut concentrarea. Sau poate fi începutul sfârşitului; 
spusese tot ce avea de spus. 


Acum. 

În prima fracțiune de secundă, muşchiul coapsei stângi se 
încordează la maximum, împingându-l cu toată viteza şi 
violenţa spre Răul Absolut; corpul i se strânge pe măsură ce 
se lasă peste poala femeii, cu mâinile întinse înainte. 

Prima secundă continuă şi el vede arma îndreptată direct 
spre capul lui - mişcarea bărbatului fusese mai rapidă decât 
îşi închipuise. 

Trupul continuă să zboare în direcţia armei. Trebuia să fi 
vorbit înainte - Ewa nu-i spusese mai nimic despre fostul ei 
soţ, parcă ar fi aparţinut un uitrecut pe care nu voia să şi- 
1 amintească sub nici o formă. Deşi totul se petrece au 
ralenti, bărbatul s-a tras înapoi cu iuţeala unei pisici. 
Pistolul e ţinut cu fermitate. 

Prima secundă e pe sfârşite. El a văzut mişcarea degetului, 
dar nu există sunet, doar presiunea a ceva care trece de 
oasele din mijlocul capului. A cu m universul lui se stinge şi, 
împreună cu el, vin amintirile tânărului care a visat să 
ajungă cineva, sosirea la Paris, tatăl lui cu magazinul de 
stofe, şeicul, luptele pentru a obţine un loc sub soare, 
paradele, călătoriile, mtâlnirea femeii iubite, zilele cu vin şi 
trandafiri, zâmbete şi lacrimi, mtimul răsărit de lună, ochii 
Răului Absolut, privirea terifiată a soţiei lui. Apoi totul 
dispare. 

— Nuţipa. Sănu scoţi o vorbă. Calmează-te. 

Sigur că n-o să ţipe, şi n-are rost să-i ceară să se calmeze. 
E în stare de şoc, ca un animal hăituit, în ciuda bijuteriilor şi 
a rochiei scumpe. Sângele nu-i mai circulă normal, chipul e 
palid, vocea e gâtuită, presiunea arterială a început să se 
prăbuşească. El ştie exact ce simte - trecuse şi el prin 
experienţa asta, când a văzut puşca războinicului afghan 
îndreptată spre pieptul lui. Imobilitate totală, lipsă de 
reacţie. A fost salvat pentru că un tovarăş de-al lui a tras 
primul. Până în ziua aceea îi rămăsese recunoscător omului 
care-i salvase viaţa; toţi îşi închipuiau că era doar şoferul 
lui, dar de fapt avea o grămadă de acţiuni în companie, 


stăteau de vorbă mereu; şi în seara aceea îl sunase ca să-l 
întrebe dacă Ewa dăduse vreun semn că primise mesajele. 

Ewa, biata Ewa. Cu un bărbat murindu-i în braţe. 

Fiinţele omeneşti sunt imprevizibile, reacţionează cum a 
făcut-o prostul ăla, crezând că ar fiputut să-l învingă. 

Şi armele sunt imprevizibile: a crezut că glonţul o să iasă 
pe cealaltă parte a capului, smulgându-i tâmpla, dar, din 
cauza unghiului de tragere, a traversat probabil creierul, a 
deviat în vreun os şi i-a perforat toracele. Pentru că e 
cuprins de convulsii, fără o sânger are masivă. 

Probabil că aceste convulsii au aruncat-o pe Ewa în starea 
de şoc. Împinge corpul cu piciorul şi-i trage un glonţ în 
ceafă. Convulsiile încetează. Bărbatul merită o moarte de 
mnă-a fost curajos până la sfârşit. 

Stau amândoi singuri pe plajă. El îngenunchează în faţa ei 
şi-i pune pistolul pe sân. Ewa n u face nici o mişcare. 

Totdeauna îşi imaginase alt final pentru povestea asta: ea 
ar fi înţeles mesajele şi ar fi dat încă o şansă fericirii lor. Se 
gândise la tot ce-i va spune când în sfârşit aveau să fie ca 
acum, singuri, privind apele calme ale Mediteranei, 
zâmbind şi conversând. 

Nu dorea să rămână cu cuvintele astea pe limbă, chiar 
dacă acum sunt absolut inutile. 

— Tot timpul mi-am închipuitcumosăumblăm noiiar 
demînă printr-un parc sau pe malul mării, spunându-ne 
cuvintele de dragoste care erau mereu amânate. Să luăm 
masa în oraş o dată pe săptămână, să călătorim spre locuri 
unde n-am mai fost niciodată n umaipentru plăcerea de 
a descoperi lucruri noi împreună. 

Cât timp ai fost plecată, am copiat poeme într-un caiet, ca 
să ţi le pot şopti la ureche când te culci. Ţi-am scris scrisori 
în care îţispuneamtot ce simţeam şi le-am lăsat într-un 
loc p e care tu aveai să-l descoperi, ca să înţelegi că nu te- 
am uitat nici o zi, nici un minut. Trebuia să discutăm 
amândoi planurile casei pe care eu voiam s-o construiesc 
pentru noi pe malul lacului Baikal; ştiu că şi tu aveai nişte 


idei despre asta. Plănuiam să construiesc un aeroport privat 
acolo. Te-aş fi lăsat să-ţi foloseşti bunul-gust ca să decorezi 
întreaga casă. Totul pentru tine, femeia care a dat sens 
vieţii mele. 

Ewa n u spune nimic. Priveşte numai marea din faţa ei. 

— A m venit aici n um ai pentru tine. Şi a m înţeles, în 
sfârşit, că totul era absolut inutil. 

A apăsat pe trăgaci. 

N u s-a auzit aproape nimic, fiindcă ţeava armei era lipită 
de corp. Glonţul a lovit punctul exact şi inima a încetat 
imediat să mai bată. Deşi îi provocase numai durere, n-a 
vrut să sufere. 

Dacă ar exista viaţă d up ă moarte, atunci amândoi - 
femeia care-l trădase şi bărbatul care o încurajase - ar fi 
acum de mână, îndreptându-se spre clarul de lună care se 
zărea în capătul plajei. S-ar întâlni cu îngerul cu sprâncene 
negre care le va povesti totul şi va pu n e capăt oricărui 
sentiment de ură sau de ranchiună; toată lumea trebuie să 
plece la un moment dat de pe planeta cunoscută sub 
numele de Terra. Şi că dragostea justifică anumite acte p e 
care fiinţele omeneşti n u sunt capabile să le înţeleagă - cu 
excepţia celor care au trecut prin ce trecuse el. 

Ewa are ochii deschişi, dar trupul ei îşi pierde echilibrul şi 
cade pe nisip. Îi lasă pe amândoi acolo, se duce până la 
nişte stânci, îşi curăţă cu grijă amprentele de pe armă şi o 
aruncă în mare, cât mai departe de locul din care au 
contemplat luna. O ia în sus pe scări, întâlneşte un coş de 
gunoi şi lasă acolo amortizorul - nu fusese nevoie de el, 
muzica începuse la momentuloportun. 

10: 55PM. 

(jabriela se repede la singura persoană cunoscută. 
Invitaţii tocmai ies de la cină; orchestra cântă melodii din 
anii '60, petrecerea începe, oamenii îşi zâmbesc unii altora, 

cu tot zgomotul asurzitor. 

— Te-am căutat! U n d e sunt prietenii dumitale? 

— Dar prietenul tău? 


— “Tocmai a plecat, mi-a spus că e o mare problemă cu 
actorul sau cu regizorul! M-a lăsat aici, nu mi-a dat nici o 
explicaţie! N u se mai ţine petrecerea pe vapor, atâta ştiu 
de la el. 

Igor îşi închipuia ce se întâmplase. Nu avusese nici cea 
mai mică intenţie să-l omoare pe acel om pe care-l admira 
atâta şi ale cărui filme le văzuse de câte ori avusese timp. 

Dar, mă rog, soarta nu alege - omul e doar instrumentul. 

— Eu plec acum. Dacă vrei, te pot lăsa la hotel. 

— Dar petrecerea abia începe! 

— Atunci petrecere frumoasă. Trebuie să plec. Am avion 
mâine devreme. 

Gabriela trebuie să ia repede o decizie. Ori rămâne pe loc 
cu gentuţa ei plină de hârtie, într-un loc u n d e nu cunoaşte 
pe nimeni, şi aşteaptă ca un suflet caritabil s-o ducă măcar 
pînă la Croisette - unde-şi va scoate pantofii şi va urca 
dealul mterminabil, până la cămăruţa pe care o împarte cu 
încă patru fete. 

Ori acceptă invitaţia acestui bărbat amabil, care are 
probabil relaţii şi e prieten cu nevasta lui Hamid Hussein. 

Fusese martora unei discuţii cam aprinse între ei, dar 
asemenea incidente se petrec în fiecare zi, şi în curând o să 
se împace. 

Are deja rolul garantat. Este sfârşită de oboseală cu toate 
emoţiile acelei zile. Li e frică să nu se apuce să bea prea 
mult şi să strice tot. Bărbaţii singuri se vor apropia de ea şi 
o vor întreba dacă e singură, de programul ei şi dacă nu i-ar 
plăcea să viziteze a doua zi vreun magazin de bijuterii cu 
vreunul dintre ei. Trebuia să-şi petreacă restul nopţii 
eschivându-se amabil, fără a-i răni, pentru că nu se ştie 
niciodată cu cine stai de vorbă. Cina aceea e un a dintre 
cele mai exclusiviste de la Festival. 

— Să mergem. 

Aşa se poartă o stea: pleacă când nimeni nu se aşteaptă. 

Merg până la recepţia hotelului, Gunther (nu reuşeşte să- 
şi amintească celălalt nume) cere un taxi, recepţionerul îi 


spune că au noroc - dacă mai întârziau un pic, erau obligaţi 
să se aşeze la o coadă uriaşă. 

Pedrumulde întoarcere, ea îl întreabă de ce a minţit-o 
cu privire la ocupaţia lui. Elîispunecăn-a minţit-o, a 
avut şi o companie de telefonie, dar a vândut-o pentru că 
ştia că viitorul era în industria maşinilor grele. 

Dar numele? 

— Igor e un diminutiv afectuos pentru Gunther în limba 
rusă. 

Gabriela aşteaptă să audă dintr-o clipă în alta faimoasa 
invitaţie „Bem un păhărel la mine la hotel, înainte de 
culcare?”. Dar nu se întâmplă nimic: el o lasă la uşa casei ei, 
se desparte cu o strângere de mînă şi pleacă mai departe. 

Asta da, eleganţă! 

Da, a fost prima ei zi cu noroc. Prima din multe altele. 

Mâine, când îşi va recupera telefonul, o să solicite legătura 
cu taxă inversă într-un orăşel aproape de Chicago, pentru a 
povesti toate noutăţile, cerându-le să cumpere reviste 
deoarece a fost fotografiată când urca treptele cu Domnul 
Celebritate. O să lespunăcăa fost obligată să-şi 380 
schimbe numele. Dar dacă o vor întreba, entuziasmați, ce 
va urma, O să schimbe vorba: e superstiţioasă - să nu 
comenteze proiectele înainte ca ele să se realizeze. O să 
afle şiei-pemăsurăce ştirile vor exploda. Actriţă 
necunoscută aleasă pentru rolul principal. Lisa Winner a 
fost invitata de onoare la o petrecere din N e w York. Fata 
din Chicago, până acum necunoscută, este marea revelaţie 
a filmului lui Gibson. Agentul negociază un contract de 
câteva milioane de dolari cu u n u l dintre marii producători 
de la Hollywood. 

Numaiceruleste limita. 

11:11PM. 

— T]. E-ai întors deja? 

— Aş fi ajuns de mult dacă nu era traficul ăsta. 

Jasmine îşi azvârle pantofii într-o parte, geanta în alta, şi 
se aruncă în pat, sfârşită, fără a-şi scoate rochia. 


— Cuvintele cele mai importante în toate limbile sunt 
cuvintele simple. „Da”, de pildă. Sau „lubire”. Sau, Doam 
n e „. Sunt vorbe care ies uşor şiu mp lu spatiile goale din 
lumea noastră. Dar există şi un cuvânt - foarte simplu - pe 
care mi-e foarte greu să-l spun. Dar acum o voi face. 

Îşi privi partenera: 

— Nu. 

Bătu cu palma pe pat, cerându-i să vină lângă ea. îi 
mângâie părul. 

— Nu,„-ul are faimă de rău, egoist, nelegat de lumea 
spirituală. Când spunem „da, ne credem generoşi, 
înţelegători, educați. Nu maică acum îţispun:, Nu,„.Nu 
voi face ce-mi ceri, ce mă obligi, ce crezi că e mai bine 
pentru mine. Sigur că ai să spui că n-am decât 19 ani şin u 
înţeleg prea bine ce e viaţa. Dar a fost de ajuns pentru mine 
să văd o petrecere ca aceea de azi ca să ştiu ce îmi doresc şi 
ce nu vreau în ruptul capului. 

Nu m-am gândit niciodată să fiu fotomodel. Mai mult, 
niciodată nu m-am gândit că voi fi în stare să mă 
îndrăgostesc. Ştiu că dragostea nu supravieţuieşte decât 
dacă e liberă, dar cine a spus că sunt sclava cuiva? Sunt 
numai sclava inimii mele, şi atunci povara e uşoară, 
greutatea e inexistentă. Te-am ales înainte chiar să mă 
alegi. M-am dăruit unei aventuri care părea imposibilă, am 
suportat toate consecinţele - de la prejudecățile societăţii p 
în ăla problemele cu familia mea. Am trecut peste toate ca 
să fiu cu tine în noaptea asta la Cannes, savurând victoria 
unei parade excelente, ştiind că voi avea alte ocazii în viaţă. 
Ştiu sigur că le am, dar alături d e tine. 

Partenera ei se întinse în pat şi-şi puse capul pe umărul ei. 

— Şi apropo, în seara asta mi-a atras atenţia un străin pe 
care l-am cunoscut acolo, când eram pierdută în mulţime, 
fără să ştiu ce să fac, ce să spun. L-am întrebat d e ce venise 
la petrecere şi mi-a răspuns că-şi pierduse dragostea şi 
venise acolo ca s-o caute, dar nu mai era sigur că dorea s-o 
găsească. Mi-a spus să privesc în jur: eram înconjurați de 


oameni plini de certitudini, de glorie, de cuceriri, dar care 
nu se distrau. Credeau că au ajuns în top cu cariera lor şi 
coborârea inevitabilă îi speria. Uitaseră că mai există o 
lume întreagă de cucerit, pentru că... 

—... pentru că se obişnuiseră cu viaţa p e care o duceau. 

— Exact. Au multe, multe lucruri şi puţine aspirații. 

Sunt plini de probleme gata rezolvate, de proiecte 
aprobate, de afaceri care prosperă fără să mai fie nevoie să 
intervină. A cu m nu le mai rămâne decât să privească cu 
frică sdhimbarea, de asta umblă din petrecere în petrecere, 
din recepţie în recepţie - ca să nu aibă timp să se 
gândească şi ca să se întâlnească cu oameni asemenea lor şi 
să creadă împreună că totul merge înainte. Certitudinile 
înlocuiesc pasiunile. 

— Dezbracă-te de rochie, îi spune partenera ei, ca să 
schimbe vorba. 

Jasmine se ridică, îşi scoate rochia şi se vâră sub pătură. 

— Pă-te şi tu comodă. Şi îmbrăţişează-mă. Am nevoie de 
îmbrăţişările tale, pentru că azi am crezut că vrei să scapi 
de mine. 

Partenera ei se dezbracă şi stinge lumina. Jasmine 
adoarme imediat în braţele ei. Mai rămâne trează o vreme, 
cu ochii în tavan şi gândindu-se că uneori o fată de 19 ani 
cu inocenţa ei reuşeşte să fie mai înţeleaptă decât o femeie 
de 38. Da, oricât s-ar teme, oricât de nesigură s-ar simţi, va 
fi forţată să crească, să se ridice mai sus. Va avea în faţă un 
inamic puternic, HHîivap une cu siguranţă beţe-n roate 
ca să nu participe la Săptămâna Modei din octombrie. Mai 
întâi va insista să-i cumpere marca. 

Cu m asta nu se va putea, va încerca s-o discrediteze în 
faţa Federaţiei, afirmând că n u şi-a onorat promisiunea. 

Următoarele luni vor fi foarte grele. 

Dar ce nu ştiu nici H H, nici alţii este că ea are o forţă 
absolută, care o va ajuta să depăşească toate greutăţile: 
dragostea femeii care acum se cuibărise în braţele ei. 

Pentru ea, ar face absolut totul, mai puţin să omoare. 


Alături de ea, va fi în stare de orice - inclusiv să învingă. 

1:55 A.M. 

AXxvionu lcompaniei lui are motoarele pornite. Igor 
se aşază pe locul preferat - rândul doi, partea stângă - şi 
aşteaptă decolarea. Când semnalul de a-şi păstra centura 
se stinge, se duce la bar şi-şi ia o generoasă porţie de votcă, 
pe care o dă peste cap. 

O clipă se gândeşte dacă trimisese bine mesajele Ewei, 
când distrugea lumidupă lumi în jurul lui. Oare nu 
trebuia să fie mai explicit, să punăceva,un bileţel,unn 
u m e, chestii de-astea? Prea riscant - puteau crede că e un 
criminal în serie. 

Nu era: a avut un obiectiv care însă, din fericire, a fost 
schimbat la timp. 

Amintirea Ewei nu-l apasă aşa de mult ca înainte. N-o mai 
iubeşte cum o iubea, n-o mai urăşte cum începuse s-o 
urască. Cu trecerea timpului, o să dispară complet din viaţa 
lui. Ce păcat; cu toate defectele ei, greu ar mai putea întâlni 
o femeie ca ea. 

Se duce iar la bar, mai deschide o sticluţă de votcă şi o 
bea. Oare o să-şi dea seama că bărbatul care distrugea 
lumile altora era una şi aceeaşi persoană? Asta nu-l mai 
interesează; are o singură remuşcare, faptul că a vrut o 
clipă să se predea poliţiei, în după-amiaza precedentă. Dar 
soarta a fost cu el şi a reuşit să-şi mdeplinească misiunea. 

Da, a învins. Dar învingătorul nu e singur. Coşmarurile au 
luat sfârşit, un înger cu sprâncene negre veghează asupra 
lui şi-i va arăta calea deurma t de acum înainte. 

Ziua Sfântului Iosif 19 martie 2008 


SFÂRŞIT