Jules Verne — Cristofor Columb

JULES VERNE 


Descoperirea Americii 


CUPRINS: 

— Pretață 

— Descoperirea Madeira, a insulelor Capului Verde, a Azorelor, a 
Guineei şi a Congoului, 

— Bartolomeu Luias, 

— Cabota și Labradarul, 

— Aspirațiile geografice zi comerciale în Evul rnediu,. 

— Eroarea general adrmusă în legătură cu distanța care despărțea 
Europa de Asia, 

— Hagterea luu Cnstotor Colurnb, 

— Primele sale călători, 

— Provectele sale respinse. 

— Timpul petrecut de el în mănăstirea franciscanilar, 

— Este prirmut, în fine, de Fernando şi Isabel, 

— Înțelegerea din 17 aprilie 1492. 

— Frați Pinzân, 

— Trei caravele armate în portul Palas, 

— Plecarea din 3 august 1499.pag. 10Il.-Prima călătorie: Gran 
Canaria, 

— Gomera. 

— variație magnetică. 

— Simptome de revoltă, 

— Famânt! Famaânt! 


i ela, 


JULES VERNE 


Descoperirea Americii 


CUPRINS: 

— Prefaţă 

— Descoperirea Madeirei, a insulelor Capului Verde, a 
Azorelor, a Guineei şi a Congoului. 

— Bartolomeu Dias. 

— Caboto şi Labradorul. 

— Aspiraţiile geografice şi comerciale în Evul mediu. 

— Eroarea general admisă în legătură cu distanţa care 
despărţea Europa de Asia. 

— Naşterea lui Cristofor Columb. 

— Primele sale călătorii. 

— Proiectele sale respinse. 

— Timpul petrecut de el în mănăstirea franciscanilor. 

— Este primit, în fine, de Fernando şi Isabel. 

— Înțelegerea din 17 aprilie 1492. 

— Fraţii Pinzon. 

— Trei caravele armate în portul Palos. 

— Plecarea din 3 august 1492.pag. 1011.-Prima călătorie: 
Gran Canaria. 

— Gomera. 

— Variaţie magnetică. 

— Simptome de revoltă. 

— Pământ! Pământ! 

— San Salvador. 

— Luare în stăpânire. 

— Conception. 

— Femandina sau Grande Exuma. 

— Isabela sau Insula Lungă. 


— Insulele Mucare. 

— Cuba. 

— Descrierea insulei. 

— Arhipelagul Nuestra Senora. 

— Insula Espanola sau Santo Domingo. 

— Insuliţa Iortuga. 

— Cacicul la bordul „Santa Măriei”. 

— Caravela lui Columb eşuează şi nu poate fi ranfluată. 

— Insuliţa Monte Cristi. 

— Întoarcerea. 

— Furtună. 

— Sosirea în Spania. 

— Omagii aduse lui Cristofor Columb.pag. 28I11.-A doua 
călătorie: o flotă de şaptesprezece nave. 

— Insula Hierro. 

— Dominica. 

— Maria Galante. 

— Guadalupe. 

— Canibalii. 

— Montserrat - Santa Maria la Redonda. 

— San Martin şi Santa Cruz. 

— Arhipelagul Las Once Mil Virgenes. 

— Insula San Juan Evangelista sau Puerto Rico. 

— Insula Espanola. 

— Primii colonişti masacrați. 

— Întemeierea oraşului Isabela. 

— Trimiterea în Spania a două corăbii încărcate cu bogății. 

— Fortul Santo Tomâăs, ridicat în provincia Cibao. 

— Don Diego, fratele lui Columb, numit guvernator al 
insulei. 

— Jamaica. 

— Coasta Cubei. 

— Remora. 

— Întoarcerea la Isabela. 

— Cacicul luat prizonier. 

— Revolta indigenilor. 


— Foamete. 

— Columb calomniat în Spania. 

— Trimiterea comisarului Juan de Aguado la Isabela. 

— Minele de aur. 

— Plecarea lui Columb. 

— Sosirea lui la Câdiz.pag. 46IV.-A treia călătorie: 
Madeira. 

— Santiago din arhipelagul Capului Verde. 

— Trinidad. 

— Prima observare a coastei americane a Venezuelei, 
dincolo de Orinoco, actualmente provincia Cumana. 

— Golful Paria. 

— Los Jardinos. 

— Tobago. 

— Grenada. 

— Margarita. 

— Cubaga. 

— Insula Espanola în perioada absenței lui Columb. 

— Întemeierea oraşului Santo Domingo. 

— Sosirea lui Columb. 

— Nesupunerea coloniei. 

— Plângeri în Spania. 

— Bobadilla trimis de rege să cerceteze comportarea lui 
Columb. 

— Columb pus în lanţuri şi expediat în Spania împreună cu 
cei doi fraţi ai săi. 

— Aducerea lui în faţa lui Fernando şi a Isabelei. 

— Redobândirea bunăvoinţei regale pag.60V.-A patra 
călătorie: o flotilă alcătuită din patru corăbii. 

— Gran Canaria. 

— Martinica. 

— Dominica. 

— Santa Cruz. 

— Puerto Rico. 

— Insula Espanola. 

— Jamaica. 


— Insulele Tortugas. 

— Insula de Los Pinos. 

— Insula Guanaja. 

— Capul Honduras. 

— Coasta americană de la Trujillo la golful Darien. 
— Insulele Limonare. 

— Insula Huerta. 

— Coasta Veragua. 

— "Terenuri aurifere. 

— Revolta indigenilor. 

— Visul lui Columb. 

— Portobelo. 

— Los Mulatas. 

— Escală în Jamaica. 

— Mizerie. 

— Revolta spaniolilor împotriva lui Columb. 
— Eclipsa de lună. 

— Sosirea lui Columb în insula Espanola. 
— Întoarcerea lui Columb în Spania. 

— Moartea lui, la 20 martie 1506.pag. 68 


PREFAŢĂ. 

Prezentând în „Magasin d'education et de recreation”, 
numărul 1, din 20 martie 1864, Englezii la Polul Nord 
(primul volum al romanului Călătoriile şi aventurile 
căpitanului Hatteras), editorul Hetzel îi înştiinţa pe cititori: 
„Contractele încheiate cu domnul Jules Verne asigură 
colecţiei noastre o Nouă călătorie în jurul lumii şi o Istorie 
generală a călătoriilor şi a descoperirilor geografice, 
realizate potrivit unui plan cu totul nou, de învățatul 
scriitor”. Descoperirea Pământului, prima parte a anunţatei 
Istorii, avea să apară abia în mai 1870, cuprinzând şi un 
capitol consacrat lui Cristofor Columb. Nu este însă textul a 
cărui traducere v-o ofer, graţie Editurii Nemira, ca un 


omagiu adus ilustrului navigator, la împlinirea unei jumătăţi 
de mileniu de când geniul, cutezanţa şi pătimirile sale au 
făcut ca pe hărţile globului să se ivească un nou continent. 
Dintr-o scrisoare adresată lui Hetzel în mai 1878, ştim că 
„învățatul scriitor” lucra la o nouă versiune a Descoperirii 
Pământului, care a văzut lumina tiparului în luna octombrie 
a aceluiaşi an. Iar în 1882, capitolul VII al acestei noi 
versiuni va fi publicat în „Petite Bibliotheque Blanche”, sub 
dublul titlu Descoperirea Americii - Cristofor Columb, ceea 
ce mă face să cred că s-a urmărit o discretă celebrare a 
evenimentului, chiar dacă trei sute nouăzeci de ani nu este 
o cifră foarte rotundă. Volumul - „totalement introuvable”, 
mă asigură prietenii de la „Centre de documentation Jules 
Verne” din Amiens - mi-a fost dăruit, cu mai bine de un 
deceniu în urmă, de Jacques van Herp, căruia îi aduc aici 
preacuvenitele mulţumiri. 

Figura lui Columb a exercitat o statornică fascinaţie 
asupra lui Jules Verne. E adevărat că marele călător ar fi 
putut sluji drept model celor mai prestigioşi eroi ai 
„Călătoriilor extraordinare”. Nu are de ce să ne mire, deci, 
faptul că numele, împlinirile şi himerele lui sunt evocate în 
opera verniană, uneori sub semnul ipotezei care schiţează o 
virtuală realitate paralelă. În Copiii căpitanului Grant 
(1867), simpaticul Paganel observă că „Dacă Dias, în 1486, 
cu şase ani înaintea primei călătorii a lui Cristofor Columb, 
ar fi trecut de Capul Bunei Speranţe, descoperirea Americii 
ar fi putut întârzia cu o perioadă nedefinită. Într-adevăr, 
drumul Capului era cel mai scurt pentru a ajunge în Indiile 
Orientale. Or, navigând spre vest, nu căuta oare marele 
marinar genovez tocmai să scurteze călătoriile spre Ţara 
Mirodeniilor? Deci, dacă Dias ar fi trecut de Cap, expediţia 
lui Columb n-ar mai fi avut sens şi, probabil, el n-ar mai fi 
întreprins-o.” În treacăt fie zis, aşa cum se arată în textul de 
faţă, Dias a trecut de Cap, ce-i drept fără să ajungă în Indii. 
Dar, la distanţă de numai o pagină, se susţine că „abia în 
1497, deci după cinci ani de la descoperirea Americii, vârful 


austral al Africii a fost depăşit de Vasco da Gama”! Şi 
autorul continuă, reluând, cu alt protagonist, ipoteza 
amintită: „Se poate deci afirma că dacă acesta din urmă l-ar 
fi precedat pe Columb, descoperirea noului continent ar fi 
întârziat, probabil, cu mai multe secole.” 

O altă ipoteză, decurgând din ceea ce s-ar putea numi 
eroarea fundamentală a marelui navigator: „Crezându-se 
pe coastele Asiei, Columb considera în mod logic Cuba ca 
făcând parte din continent. El nu se mai gândi, deci, să-i 
dea ocol, luând hotărârea de a reveni spre est. Or, dacă nu 
s-ar fi înşelat, dacă ar fi continuat să urmeze direcţia 
iniţială, rezultatele expediției sale ar fi fost cu totul altele. 
Într-adevăr, sau ar fi ajuns în Florida, la extremitatea 
Americii de Nord, sau ar fi mers drept spre Mexic. În acest 
ultim caz, pe cine ar fi întâlnit, în locul unor băştinaşi 
ignoranţi şi sălbatici? Pe locuitorii marelui imperiu al 
aztecilor, ai acestui regat pe jumătate civilizat al lui 
Moctezuma. Ar fi găsit acolo oraşe, armate, imense bogății 
şi rolul său ar fi devenit, fără îndoială, cel al lui Hernân 
Cortes.” Columb conchistador! O ipostază neaşteptată, 
chiar dacă, uneori, comportamentul guvernatorului noilor 
posesiuni spaniole lasă să se întrevadă escalada 
regretabilelor excese de mai târziu. 

Convingerea nestrămutată a Amiralului că periplul său nu 
poate avea ca terminus decât Asia constituie un centru de 
interes narativ al acestei biografii romanţate. Configuraţia 
geografică a pământurilor descoperite, vegetaţia, bogăţiile 
solului şi ale subsolului, înfăţişarea şi obiceiurile 
băştinaşilor sunt tot atâtea argumente în favoarea unei 
false identificări. Şi cum, în „Călătoriile extraordinare”, 
documentul este utilizat ca suport şi stimul al ficţiunii, 
naufragiaţii din Căpitan la cincisprezece ani - roman apărut 
în 18678, când Jules Verne definitiva noua versiune a 
Descoperirii Pământului - îşi închipuie că au ajuns în 
America de Sud, aflându-se, de fapt, în Africa. 


În sfârşit, scriitorul ne atrage nu o dată atenţia că eroul 
său este motivat şi de alte considerente decât cele privind 
realizarea unei comunicaţii mai lesnicioase între Europa şi 
Asia. Exploratorul vizionar rămâne ancorat în mirajele 
timpului. Descoperirea nisipurilor aurifere pe insula 
Espanola îi întăreşte convingerea că a ajuns în vestitul Ofir 
din Biblie. Jamaica i se pare a fi Chersonesul de Aur al 
geografilor antici. Iar frumuseţea şi belşugul pământului 
care avea să fie numit Venezuela îl determină să considere 
şi să încerce să demonstreze că „acolo a fost odinioară 
leagănul neamului omenesc, paradisul terestru în care 
Adam şi Eva au locuit vreme atât de îndelungată”. Această 
utopie columbiană va fi evocată în Superbul Orinoco, roman 
vernian din 1898: „Orinoco izvorăşte din Paradisul terestru, 
aşa se spune în relatările lui Cristofor Columb. Când Jean a 
amintit prima oară opinia marelui navigator genovez în faţa 
sergentului Martial, acesta s-a mulţumit să răspundă: „Vom 
vedea!” Şi poate că era îndreptăţit să pună la îndoială 
aserţiunea ilustrului descoperitor al Americii.” 

Rezerva exprimată în rândurile de mai sus nu înseamnă că 
scriitorul s-ar fi detaşat de personaj, ale cărui excese 
interpretative le priveşte cu înţelegere, în definitiv, pentru 
a-şi urmări cu atâta nobilă obstinaţie himera, în pofida 
adversităţii oamenilor şi a naturii, Columb trebuia să 
posede nu numai clarviziunea geniului, ci şi rătăcirile lui... 
În acelaşi spirit tolerant sunt consemnate şi născocirile 
„datorate imaginaţiei romancierilor epocii”, pentru că, 
spune Jules Verne, „nimic din ceea ce îl priveşte pe 
navigatorul genovez nu trebuie omis, şi un strop de legendă 
se potriveşte cu impunătoarea figură a lui Cristofor 
Columb”. 

Câteva cuvinte despre această versiune a celui de-al 
şaptelea capitol din Descoperirea Pământului (ediţia 1878). 
Posesorii primului volum al Istoriei marilor descoperiri 
(Editura Ştiinţifică, 1963) vor constata existenţa unor 
deosebiri notabile între cele două texte. Unele ţin de 


momentul apariţiei Istoriei, când intervenţia în scrisul celor 
vii şi celor morţi era o practică destul de răspândită. A 
dispărut, deci, o bună parte din referirile la religiozitatea 
lui Columb şi a echipajelor sale, cititorul fiind astfel văduvit 
de înţelegerea unui important mobil al aventurii 
transoceanice. Pentru că Amiralul şi „sponsorii” săi, 
suveranii catolici Fernando şi Isabel urmăreau să obţină nu 
numai aurul şi mirodeniile Indiilor, ci şi convertirea 
indienilor. Din păcate, acest zel creştinesc a devenit, 
curând, pretextul scrierii uneia dintre cele mai întunecate 
pagini din istoria omenirii... 

Cum să ne explicăm însă omisiunile şi adăugirile uşor de 
depistat la o alăturare a textelor, unele neavând nimic de-a 
face cu cenzura (şi autocenzura!) la care m-am referit? Pe 
dosul paginii de titlu a Istoriei se precizează: „Ediţie 
completată şi adnotată de redacţia română”. Dar raţiunile 
eliminării unor pasaje, fraze şi propoziţiuni, ca şi ale 
interpolării altora, sunt cu desăvârşire obscure. Traducerea 
pe care sper că o veţi citi are cel puţin meritul de a fi întru 
totul fidelă originalului. 

Vă veţi întreba, poate, în ce măsură rezistă lucrarea de 
faţă unei confruntări cu ceea ce se ştie astăzi despre 
Columb şi despre călătoriile sale. E adevărat că, vrând să-şi 
asigure o solidă bază documentară, Jules Verne a recurs la 
serviciile unui reputat specialist, după cum recunoaşte el 
însuşi în „Avertismentul” la ediţia din 1878 a Descoperirii 
Pământului: „Pentru a da acestei opere, necesarmente 
extinsă datorită ultimelor descoperiri ale călătorilor 
moderni, toate garanţiile pe care trebuie să le prezinte, am 
chemat în sprijinul meu un om pe care-l consider pe bună 
dreptate ca fiind unul dintre cei mai competenţi geografi ai 
timpului nostru: domnul Gabriel Marcel, ataşat la Biblioteca 
Naţională. Graţie faptului că domnia sa cunoaşte câteva 
limbi străine care-mi sunt necunoscute (repetiţia îi aparţine 
autorului - I. H.), am putut merge drept la surse, 
nerecurgând decât la documente absolut originale.” 


Precauţia nu a prevenit cu desăvârşire erorile şi 
inadvertenţele, unele datorându-se chiar surselor 
consultate, altele documentelor infirmate de cercetări 
ulterioare. În Note am semnalat doar ceea ce mi s-a părut a 
fi indispensabil, în primul rând adevărul în legătură cu data 
naşterii marelui navigator. 

Sunt convins însă că nu veţi căuta în această carte 
informaţii şi aprecieri întru totul valabile, după o sută zece 
ani de la apariţia ei. Asemeni celorlalte „Călătorii 
extraordinare”, în a căror suită merită să fie înscrisă, 
Cristofor Columb şi-a pierdut în mare parte utilitatea 
didactică voită de autor şi de editor, devenind o operă de 
(cvasi) ficţiune. Figura eroitragică a descoperitorului 
Americii îşi află astfel locul în galeria unor personaje 
imaginare de talia lui Hatteras, Lidenbrock, Nemo, Robur. 

Ar mai fi de spus că, în acest an jubiliar, editarea cărţii lui 
Jules Verne dobândeşte şi semnificaţia asocierii, peste timp, 
a doi dintre cei mai pasionaţi călători în Necunoscut pe care 
i-a zămislit specia umană. Prin faptele şi visele lor, ei au 
deschis orizonturi nebănuite gândirii şi aspirațiilor multor 
generaţii. lată de ce, parafrazând finalul vibrantului elogiu 
adus de scriitor omului de acţiune, putem afirma cu deplină 
îndreptăţire: numele şi gloria lor fiinţează pretutindeni. 

Ion Hobana. 

[. 

Descoperirea Madeirei, a insulelor Capului Verde, a 
Azorelor, a Guineei şi a Congoului. 

— Bartolomeu Dias. 

— Caboto şi Labradorul. 

— Aspiraţiile geografice şi comerciale în Evul mediu. 

— Eroarea general admisă în legătură cu distanţa care 
despărţea Europa de Asia. 

— Naşterea lui Cristofor Columb. 

— Primele sale călătorii. 

— Proiectele sale respinse. 

— Timpul petrecut de el în mănăstirea franciscanilor. 


— Este primit, în fine, de Fernando şi Isabel. 

— Înțelegerea din 17 aprilie 1492. 

— Fraţii Pinzon. 

— Trei caravele armate în portul Palos. 

— Plecarea din 3 august 1492. 

1492 este un an celebru în analele geografice. Este 
memorabila dată a descoperirii Americii. Geniul unui om 
avea să întregească globul terestru, îndreptăţind acest vers 
al lui Gagliuffi: „Unus erat mundus; duo sunt, ait iste: 
fuere."1 

Lumea veche trebuia, deci, să ia asupra ei îndatorirea 
educării morale şi politice a celei noi. Era ea la înălţimea 
acestei obligaţii, având în vedere ideile încă mărginite, 
pornirile ei pe jumătate barbare, conflictele ei religioase? 
Faptele vor răspunde de la sine. Ce se petrecuse între anul 
1405, la sfârşitul căruia Jean de Bethencourt încheia 
colonizarea Canarelor, şi anul 1492? O vom relata în câteva 
rânduri. 

O remarcabilă mişcare ştiinţifică, datorată arabilor, care 
aveau să fie curând izgoniți din Spania, se produsese în 
întreaga peninsulă. În toate porturile, dar mai ales în cele 
portugheze, se vorbea despre Africa şi despre ţările de 
dincolo de mări, atât de bogate şi de extraordinare. „Mii de 
povestiri, spune Michelet, aţâţau curiozitatea, bravura şi 
lăcomia; toţi voiau să vadă acele ţinuturi misterioase unde 
natura născuse nenumărați monştri şi semănase aurul la 
suprafaţa solului”. Un tânăr prinţ, infantele dom Henric, 
duce de Viseu, al treilea fiu al lui Joăo I, care se consacrase 
studiului astronomiei şi al geografiei, a exercitat o 
puternică influenţă asupra contemporanilor săi; lui îi 
datorează Portugalia dezvoltarea imperiului său colonial şi 
expedițiile repetate ale căror relatări entuziaste şi rezultate 
grandioase aveau să înflăcăreze imaginaţia lui Cristofor 
Columb. 

Stabilindu-se la extremitatea sudică a provinciei Algarve, 
la Sagres, de unde privirile lui cuprindeau imensitatea 


oceanului şi păreau să caute acolo pământuri noi, dom 
Henric construi un observator, înfiinţă un colegiu maritim în 
care savanții trasau hărţi mai corecte şi îi învățau pe 
discipoli cum să folosească busola, se înconjură de oameni 
de ştiinţă şi strânse informaţii preţioase privind 
posibilitatea de a ocoli Africa şi a ajunge în Indii. Fără să fi 
luat parte la vreo expediţie maritimă, încurajările lui, 
protecţia acordată marinarilor, i-au adus lui dom Henric 
supranumele Navigatorul, sub care e cunoscut în istorie. 

Capul Non, această limită fatală a navigatorilor antici, 
fusese depăşit în 1418, când doi gentilomi de la curtea lui 
Henric, Joăo Goncalves Zarco şi Tristăo Vâz Teixeira, se 
văzuseră duşi de furtună în larg şi aruncaţi pe o insuliţă 
căreia îi dădură numele de Porto Santo.2 La câtva timp 
după aceea, navigând spre un punct negru care rămânea 
nemişcat la orizont, ei ajunseră la o insulă vastă, acoperită 
de păduri magnifice. Era Madeira. 

În 1433, capul Bojador, care-i oprise atâta vreme pe 
exploratori, fu depăşit de portughezii Gil Eanes şi 
Gonqalves Baldaia; ei navigară până la peste patruzeci de 
leghe dincolo de el. 

Încurajaţi de acest exemplu, Antăo Gonqalves şi Nuno 
Tristăo înaintară, în 1441, până la capul Branco, situat la al 
douăzeci şi unulea grad, „ispravă, spune Faria y Souza, care 
în opinia generală nu e deloc mai prejos de cele mai 
glorioase munci ale lui Hercule” şi aduseră la Lisabona o 
anumită cantitate de pulbere de aur, provenind din Rio de 
Ouro. Într-o a doua călătorie, Tristăo exploră câteva dintre 
insulele Capului Verde şi ajunse până la Sierra Leone. În 
cursul acestei expediţii, el cumpărase de la traficanţii 
mauri, pe coasta Guineei, zece negri pe care-i aduse la 
Lisabona şi pe care-i vându foarte scump, căci treziseră o 
mare curiozitate. Aşa s-a născut comerţul cu negri, care, 
timp de patru veacuri, avea să-i răpească Africii atâtea 
milioane de locuitori, devenind ruşinea omenirii. 


În 14413, Câ da Mosto depăşi Capul Verde şi exploră o 
parte a coastei inferioare. Pe la 1446, portughezii, 
înaintând în ocean mai departe decât predecesorii lor, 
cercetară arhipelagul Azorelor. De atunci înainte, teama fu 
alungată. Se trecuse peste acea linie redutabilă unde se 
credea că aerul arde ca focul, expedițiile se succedau fără 
întrerupere şi fiecare se întorcea după ce sporise numărul 
ținuturilor descoperite. Se părea că ţărmul Africii n-avea să 
se sfârşească niciodată. Cu cât se înainta spre sud, cu atât 
acest cap atât de căutat, această extremitate a 
continentului care trebuia depăşită pentru a se ajunge în 
marea Indiilor părea să se îndepărteze! 

De un timp, regele Joăo al II-lea adăugase titlurilor sale pe 
acela de senior al Guineei. Odată cu Congoul, navigatorii 
descoperiseră un nou cer şi stele necunoscute, când Diogo 
Căo, în trei călătorii succesive, duse cunoaşterea Africii mai 
departe decât o făcuseră predecesorii săi şi aproape că-i 
răpi lui Dias cinstea de a ajunge primul la vârful austral al 
continentului. Punctul extrem pe care-l atinse se află la 21* 
50' latitudine sudică. Este capul Cross, unde el ridică, 
potrivit obiceiului, un padrao sau padron, adică o coloană 
comemorativă, regăsită mai târziu. La întoarcere, îl vizită 
pe regele Congoului în capitala lui şi aduse la Lisabona un 
sol numit Cacuta, cu o numeroasă suită de africani, veniţi să 
fie botezați şi să înveţe dogmele credinţei pe care urmau s- 
o propovăduiască în ţara lor. 

La scurt timp după întoarcerea lui Diogo Căo, în luna 
august 1487, trei caravele părăsiră fluviul Tago, sub înalta 
comandă a unui cavaler al casei regelui, Bartholomeu Dias, 
veteran al mărilor Guineei. Sub ordinele sale se aflau un 
marinar experimentat, Joăo Infante şi propriul său frate, 
Pedro Dias, comandantul celei mai mici dintre cele trei 
nave, care era încărcată cu provizii. 

Nu cunoaştem amănunte despre prima parte a acestei 
memorabile expediţii. Ştim doar, după Joăo de Barros, la 
care trebuie să recurgem mereu pentru tot ceea ce priveşte 


expedițiile portugheze, că, dincolo de Congo, a urmat linia 
țărmului până la paralela 29 şi a ancorat într-un golf numit 
de el Angra das Voltas, din pricina manevrelor necesare 
pentru a-l atinge şi unde a lăsat cea mai mică navă, sub 
paza a nouă mateloţi. După ce a fost reţinut de vremea rea 
cinci zile în acest adăpost, Dias a ieşit în larg şi a luat-o spre 
sud; dar furtuna l-a scuturat timp de treisprezece zile. 

Cu cât cobora spre sud, cu atât temperatura scădea şi 
devenea relativ aspră. În sfârşit, furia elementelor 
potolindu-se, Dias porni spre est, unde spera să dea de 
uscat. Dar, după câteva zile, aflându-se la 42* 54' latitudine 
sud, coti spre nord şi ancoră în golful dos Vagqueiros, numit 
astfel din pricina cirezilor de vite cornute şi a văcarilor 
care, de pe plajă, fugiră în interiorul ținutului la vederea 
celor două caravele. În momentul acela, Dias se afla la 
patruzeci de leghe est de Capul Bunei Speranţe, de care 
trecuse fără să-l zărească. Expediția făcu provizii de apă, 
intră în golful San Braz (astăzi Mossel) şi urcă de-a lungul 
coastei până la golful Algoa şi până la insula da Cruz, unde 
fu ridicat un padrao. Dar acolo, echipajele, istovite de 
primejdiile prin care trecuseră, lipsite de vlagă datorită 
alimentelor puţine şi de proastă calitate, declarară că nu 
vor să meargă mai departe. „De altfel, spuneau marinarii, 
devreme ce ţărmul urcă acum spre est, e cazul să cercetăm 
capul pe care l-am depăşit fără să ne dăm seama.” 

Dias întruni consiliul şi îl convinse să mai navigheze spre 
nord-est două sau trei zile. Graţie tăriei sale morale, el putu 
să ajungă, la douăzeci şi cinci de leghe de da Cruz, la un 
râu căruia îi dădu numele secundului său, Rio Infante. Dar, 
echipajele refuzând să mai înainteze, fu nevoit să reia 
drumul Europei. 

„Când se despărţi de stâlpul pe care-l ridicase acolo, 
spune Barros, o făcu cu o asemenea amărăciune, cu o 
asemenea durere, încât s-ar fi zis că părăsea un fiu exilat 
pentru totdeauna, mai ales când se gândea prin câte 
primejdii trecuseră, el şi oamenii lui, din ce regiune 


îndepărtată veniseră, numai pentru a planta această bornă, 
de vreme ce Dumnezeu nu le îngăduise să înfăptuiască 
lucrul cel mai de seamă.” 

În sfârşit, descoperiră marele cap, „ascuns atâtea sute de 
ani şi pe care navigatorul, împreună cu însoțitorii lui, îl 
numi Capul Furtunilor (Cabo Tormentoso), în amintirea 
primejdiilor şi a furtunilor pe care trebuiseră să le înfrunte 
înainte de a-l depăşi”. 

Cu acea intuiţie care este apanajul oamenilor de geniu, 
Joăo al II-lea înlocui acest nume cu cel de Capul Bunei 
Speranţe. El considera că drumul Indiilor fusese deschis şi 
că vastele lui proiecte de extindere a comerţului şi a 
influenţei patriei sale aveau să se poată realiza. 

La 24 august 1488, Dias reintra în Angra das Voltas. Şase 
dintre cei nouă oameni pe care-i lăsase acolo muriseră; un 
al şaptelea se stinse de fericire, revăzându-şi compatrioţii. 
Întoarcerea se săvârşi fără incidente demne de atenţie. 
După o escală pe coasta Beninului, unde făcură negoţ, şi o 
alta la La Mina, unde primiră de la guvernator banii 
proveniţi din comerţul coloniei, expediţia ajunse în 
Portugalia în decembrie 1488 

Uimitor lucru! Dias nu numai că nu primi nici o 
recompensă pentru această îndrăzneață călătorie 
încununată de succes, dar se pare că a fost dizgraţiat,4 căci 
vreo zece ani nu s-a mai recurs la serviciile lui. Mai mult 
încă, expediţia având ca scop depăşirea capului descoperit 
de el l-a avut drept comandant pe Vasco da Gama, Dias 
însoţindu-l doar, sub ordinele lui, până la La Mina. El 
ascultă relatarea minunatei campanii a norocosului său 
emul în India şi putu să aprecieze imensa influenţă pe care 
un astfel de eveniment avea s-o exercite asupra destinelor 
patriei sale. 

Dias făcea parte dintre membrii expediției lui Cabral, care 
a descoperit Brazilia; dar n-a avut nici măcar bucuria de a 
contempla țărmurile spre care deschisese drumul. Flota 
abia părăsise pământul Americii când se dezlănţui o teribilă 


furtună. Patru corăbii se scufundară şi, printre ele, cea 
comandată de Dias. Făcând aluzie la acest sfârşit tragic, 
Camoes pune în gura lui Adamastor, duhul Capului 
Furtunilor, această sumbră prezicere: „Prima flotă care va 
trece pe lângă stâncile acestea îmi va sluji pentru a da o 
cumplită pildă, şi răzbunarea mea se va abate asupra 
aceluia care, întâiul, a venit să mă înfrunte în sălaşul meu”. 

Fapt este că abia în 1497, după cinci ani de la 
descoperirea Americii, vârful austral al Africii a fost depăşit 
de Vasco da Gama. Se poate deci afirma că dacă acesta din 
urmă l-ar fi precedat pe Columb, descoperirea noului 
continent ar fi fost probabil întârziată cu mai multe secole. 

Într-adevăr, navigatorii acelui timp erau foarte temători; ei 
nu îndrăzneau să pornească în largul oceanului; prea puţin 
dornici să înfrunte mări necunoscute, urmau precauţi 
coasta africană fără să se dezlipească de ea. Dacă, deci, 
Capul Furtunilor ar fi fost depăşit, marinarii ar fi deprins 
obişnuinţa de a naviga spre Indii pe acest drum şi nimănui 
nu i-ar fi dat prin gând să ajungă în „ara Mirodeniilor”, 
adică în Asia, aventurându-se în Atlantic. Cui i-ar fi venit 
ideea de a căuta Orientul pornind spre Occident? 

Or, tocmai şi din astfel de motive, această idee era la 
ordinea zilei. „Principalul obiectiv al expedițiilor maritime 
ale portughezilor în secolul al cincisprezecelea, spune 
Cooley, îl constituia căutarea unui drum spre Indii, pe 
ocean.” Nici oamenii cei mai învăţaţi nu îndrăzneau să 
presupună existenţa unui nou continent, din necesităţi de 
echilibru şi de pondere ale globului terestru. Vom spune 
chiar mai mult. Câteva zone ale acestui continent american 
fuseseră în mod efectiv descoperite. În 1487, un navigator 
italian, Sebastiano Caboto, ar fi ajuns pe coasta 
Labradorului.5 Normanzii scandinavi debarcaseră în mod 
cert pe aceste ţărmuri neştiute. Coloniştii din Groenlanda 
exploraseră ţinutul Vinlandei. Dar date fiind concepţiile 
dominante ale epocii şi improbabilitatea existenţei unei lumi 
noi, această Groenlandă, această Vinlandă, acest Labrador 


erau considerate doar drept prelungiri ale pământurilor 
europene. 

Navigatorii din secolul al cincisprezecelea nu căutau deci 
decât să stabilească legături mai facile cu țărmurile Asiei. 
Într-adevăr, drumul Indiilor, al Chinei şi al Japoniei, ţări 
cunoscute datorită minunatelor relatări ale lui Marco Polo, 
acest drum care traversa Asia Mică, Persia, Mongolia, era 
lung şi primejdios. De altfel, aceste „căi terestre” nu pot 
deveni vreodată favorabile comerţului; transporturile sunt 
prea anevoioase şi prea costisitoare. Trebuia găsită o 
comunicaţie mai practică. Aşa că toate popoarele de pe 
litoralul european, din Anglia până în Spania, toate 
populaţiile riverane ale Mediteranei, văzând cum se deschid 
marile căi ale Atlanticului în faţa corăbiilor lor, trebuiau să 
se întrebe şi chiar se întrebau dacă aceste căi nu duceau 
până la țărmurile Asiei. 

Sfericitatea Pământului fiind demonstrată, acest 
raţionament era întemeiat. Mergând mereu spre vest, 
trebuia negreşit să se ajungă în est. Cât despre drumul 
peste ocean, el nu putea fi decât liber. Într-adevăr, cine ar fi 
bănuit existenţa acestui obstacol lung de trei mii două sute 
cincizeci de leghe, aşezat între Europa şi Asia şi care a fost 
numit America? 

Trebuie să remarcăm, de altfel, că învățații Evului mediu 
nu credeau că țărmurile Asiei ar fi situate la mai mult de 
două mii de leghe de țărmurile Europei. Aristotel îşi 
imagina globul terestru mai mic decât este în realitate. „Ce 
distanţă poate fi între coastele Spaniei şi cele ale Indiei? 
spunea Seneca. Un drum de foarte puţine zile, dacă vântul 
e prielnic corăbiei.” Aceasta era şi opinia lui Strabon. 
Drumul între Europa şi Asia trebuia să fie scurt. Mai mult, 
escalele posibile, cum ar fi Azorele şi Canarele, a căror 
prezenţă între Europa şi Asia era admisă în secolul al 
cincisprezecelea, ar fi înlesnit comunicațiile transoceanice. 

Se poate deci afirma că această eroare privind distanţa, 
acreditată în mod atât de general, a avut rolul favorabil de 


a-i încuraja pe navigatorii acelei epoci să încerce 
traversarea Atlanticului. Dacă ar fi cunoscut adevărata 
distanţă care desparte Europa de Asia, adică cinci mii de 
leghe, ei nu s-ar fi aventurat pe mările din vest. 

Trebuie spus că anumite fapte dădeau, sau mai curând 
păreau să dea dreptate adepților lui Aristotel şi Strabon, 
care credeau în vecinătatea ţărmurilor orientale. Astfel, un 
pilot al regelui Portugaliei, navigând la patru sute cincizeci 
de leghe în larg de capul Săo Vicente, aflat la extremitatea 
provinciei Algarve, a găsit o bucată de lemn împodobită cu 
sculpturi vechi, care nu putea proveni decât de pe un 
continent apropiat. Lângă Madeira, pescarii dăduseră peste 
o grindă sculptată şi lungi tulpini de bambus care, prin 
forma lor, le aminteau pe cele din peninsula indiană. Pe 
deasupra, locuitorii Azorelor găseau deseori pe plajele lor 
pini gigantici de o esenţă necunoscută şi se pomeniră într-o 
zi cu două trupuri omeneşti, „cadavre cu faţa lată, spune 
cronicarul Herrera, care nu semănau cu cele ale 
creştinilor”. 

Aceste diferite fapte aţâţau imaginaţia oamenilor. Şi cum, 
în secolul al cincisprezecelea, nu era cunoscută existenţa 
Gulfstreamului, care, apropiindu-se de coastele europene, 
le aduce epave americane, era întemeiată pornirea de a le 
atribui acestora o origine pur asiatică. Deci, Asia nu se afla 
departe de Europa şi comunicațiile între aceste două 
extreme ale vechiului continent trebuiau să fie lesnicioase. 

Astfel, nici un geograf nu se gândea că ar putea exista o 
lume nouă; e un lucru care trebuie stabilit în mod categoric. 
Nu se punea nici măcar problema extinderii cunoştinţelor 
geografice, odată cu căutarea drumului spre vest. Nu: 
negustorii au fost aceia care s-au aşezat în fruntea acestei 
mişcări şi au preconizat traversarea Atlanticului. Ei nu se 
gândeau decât la trafic şi la cum să o facă pe drumul cel 
mai scurt. 

Trebuie adăugat că busola, inventată, potrivit opiniei celei 
mai răspândite, pe la 1302, de un anume Flavio Gioja 


d'Amalfi,6 îngăduia navelor să se îndepărteze de coaste şi 
să se orienteze fără să vadă uscatul. Mai mult, Martin 
Behaim şi doi medici ai lui Henric de Portugalia găsiseră 
mijlocul de a se călăuzi după înălţimea soarelui şi de a 
adapta astrolabul la nevoile navigaţiei. 

Odată cu aceste înlesniri, problema comercială a drumului 
spre vest era discutată zilnic în Spania, în Portugalia, în 
Italia, ţări în care ştiinţa este alcătuită pe trei sferturi din 
fantezie. Se discuta şi se scria. Negustorii, surescitaţi, îi 
hărţuiau pe savanţi. Prindea formă un grup de fapte, de 
sisteme, de doctrine. Venise timpul ca o singură inteligenţă 
să le cuprindă în sine şi să le asimileze. Este ceea ce s-a 
întâmplat. 'Toate aceste idei răzlețe au sfârşit prin a se 
înmănunchea în mintea unui om înzestrat, într-o măsură rar 
întâlnită, cu geniul perseverenţei şi al îndrăznelii. 

Acest om a fost Cristofor Columb, născut, pare-se, aproape 
de Genova, pe la 1436.7 Spunem „pare-se”, pentru că 
satele Cogoreo şi Nervi îşi dispută cu Savona şi Genova 
cinstea de a-l fi văzut născându-se. Cât despre anul exact al 
naşterii ilustrului navigator, el variază, potrivit diverşilor 
comentatori, de la 1430 la 1445; dar anul 1436 pare să 
concorde mai precis cu documentele cele mai puţin 
discutabile. 

Familia lui Cristofor Columb era de condiţie modestă. Tatăl 
său, Domenico Columb, fabricant de linuri, se bucura totuşi 
de o anumită bunăstare, ceea ce i-a îngăduit să dea copiilor 
săi o educaţie mai aleasă. Tânărul Columb, primul născut, fu 
trimis la universitatea din Pavia, ca să înveţe gramatica, 
limba latină, geografia, astronomia şi navigația. 

La paisprezece ani, Cristofor Columb părăsi băncile şcolii 
ca să urce pe puntea unei corăbii şi trebuie să mărturisim 
că, de atunci până în 1487, această perioadă a vieţii sale a 
rămas foarte obscură. Să cităm în această privinţă o 
remarcă a lui Humboldt, relatată de domnul Charton, care 
exprimă regretul savantului „în legătură cu incertitudinea 
referitoare la Columb, când îşi aminteşte detaliile păstrate 


de cronicari despre viaţa câinelui Becerillo sau a elefantului 
Abulababat, trimis de Harun-al-Raşid lui Carol cel Mare!” 

Mai de crezut pare, ţinând seama de documentele de 
epocă şi de scrierile lui Columb însuşi, că tânărul călător a 
vizitat Levantul, Occidentul, Nordul, de mai multe ori 
Anglia, Portugalia, coasta Guineei, insulele africane, poate 
chiar Groenlanda, navigând, până la patruzeci de ani, 
„pretutindeni unde se navigase înaintea lui”. 

Cristofor Columb devenise un bun marinar. Reputația lui 
solid întemeiată a făcut să fie ales drept comandant al 
galerelor genoveze în timpul războiului republicii sale cu 
Veneţia. Noul căpitan făcu apoi o expediţie pe coastele 
Africii de nord, aflându-se în slujba regelui Rene de Anjou 
şi, în fine, în 1477, porni să cerceteze regiunile de dincolo 
de gheţurile Islandei. 

Sfârşind cu bine această călătorie, Cristofor Columb 
reveni la Lisabona, unde se stabilise. Acolo, se căsători cu 
fiica unui gentilom italian, Bartolomeo Muniz Perestrello, 
marinar ca şi el şi foarte la curent cu ideile geografice. 
Soţia lui, dona Filipa, era lipsită de zestre; el n-avea nimic; 
trebui deci să muncească pentru a trăi. Viitorul 
descoperitor al noii lumi începu să confecţioneze cărţi cu 
poze, globuri pământeşti, hărţi geografice, planuri nautice, 
toate acestea până în 1484, dar fără a-şi abandona lucrările 
ştiinţifice şi literare. Se pare chiar că în această perioadă şi- 
a făcut din nou toate studiile şi că a izbutit să dobândească 
o instrucţie mult superioară celei a marinarilor timpului 
său. 

În acea epocă să fi încolţit în mintea lui „marea idee”? 
Putem s-o presupunem. Cristofor Columb urmărea cu 
asiduitate discuţiile despre drumurile spre vest şi despre 
uşurinţa stabilirii unor comunicaţii prin Occident între 
Europa şi Asia. Corespondenţa lui dovedeşte că împărtăşea 
opinia lui Aristotel privind distanţa relativ mică dintre 
extremele vechiului continent. El scria deseori celor mai 
distinşi învăţaţi ai timpului, lui Martin Behaim, despre care 


am mai vorbit, celebrului astronom florentin Toscanelli, ale 
cărui păreri le-au influenţat pe cele ale lui Cristofor 
Columb. 

La vremea aceea, potrivit descrierii istoricului său 
Washington Irving, Cristofor Columb era un bărbat înalt, 
robust, cu un aer distins. Avea faţa alungită, nasul acvilin, 
umerii obrajilor proeminenţi, ochii limpezi şi înfocaţi, tenul 
viu şi presărat cu câţiva pistrui. Era un creştin profund 
convins, care îşi îndeplinea cu o credinţă sinceră 
îndatoririle legate de religia catolică. 

În epoca în care Cristofor Columb coresponda cu 
astronomul Toscanelli, el află că acesta, la cererea lui 
Alfonso al V-lea, regele Portugaliei, îi trimisese un memoriu 
aprofundat asupra posibilităţii de a ajunge în Indii prin vest. 
Consultat, Columb sprijini cu întreaga sa autoritate ideile 
lui 'Toscanelli favorabile acestei tentative. Dar propunerea 
nu avu nici un rezultat, pentru că regele Portugaliei, 
renunțând la proiect din pricina războaielor cu Spania, 
muri fără să se poată orienta spre descoperirile maritime. 

Succesorul său, Joăo al II-lea, îşi însuşi cu entuziasm 
planurile combinate ale lui Columb şi Ioscanelli. Totuşi, cu o 
perfidie care trebuie denunţată, el încercă să-i priveze pe 
cei doi savanţi de beneficiul propunerii lor şi, fără să-i 
prevină, trimise o caravelă care să realizeze această mare 
înfăptuire şi să ajungă în China traversând Atlanticul. Dar 
nu pusese la socoteală lipsa de experienţă a piloților, nici 
furtuna care se dezlănţui împotriva lor şi, la câteva zile de 
la plecare, un uragan îi readucea la Lisabona pe marinarii 
regelui Portugaliei. 

Rănit de această necuviinţă, Cristofor Columb înţelese că 
nu mai putea conta pe acest rege care-l trădase în mod atât 
de nedemn. Rămas văduv, el părăsi Portugalia împreună cu 
fiul său Diego, spre sfârşitul anului 1484. Se crede că s-a 
dus la Genova, apoi la Veneţia, unde proiectele sale de 
navigaţie transoceanică fură primite destul de prost. 


Orice-ar fi fost, îl regăsim în Spania în anul 1485. 
Sărmanul om mare era lipsit de mijloace. Călătorea 
mergând pe jos, ducându-l în braţe pe micul Diego, care 
avea zece ani. Dar, din acel moment al vieţii sale, istoria îl 
urmăreşte pas cu pas, nu-l mai pierde din vedere şi va 
păstra pentru posteritate cele mai mărunte incidente ale 
acestei mari existenţe. 

Cristofor Columb se afla atunci în Andaluzia, la o jumătate 
de leghe de portul Palos. Fără de nici unele, murind de 
foame, el bătu la poarta unei mănăstiri franciscane 
consacrate sfintei Maria de Râbida, cerşind o bucăţică de 
pâine şi apă pentru bietul lui copil şi pentru el. 

Starețul mănăstirii, Juan Perez de Marchena, îi acordă 
ospitalitate nefericitului călător. Îi puse întrebări. Surprins 
de vorbirea lui aleasă, bunul părinte fu şi mai uimit de 
îndrăzneala ideilor lui, căci Cristofor Columb îi împărtăşi 
aspiraţiile sale. Timp de mai multe luni, marinarul rătăcitor 
rămase în această mănăstire ospitalieră. Călugări învăţaţi 
se interesară de el şi de proiectele lui. Îi studiară planurile; 
cerură informaţii de la navigatori cunoscuţi şi, trebuie să 
subliniem, fură cei dintâi care au crezut în geniul lui 
Cristofor Columb. Juan Perez făcu şi mai mult; îi propuse 
tatălui să se ocupe de educaţia fiului său şi îi dădu o 
presantă scrisoare de recomandare către confesorul 
reginei Castiliei. 

Acest confesor, stareţ al mănăstirii Prado, se bucura de 
încrederea deplină a suveranilor Fernando şi Isabel; dar el 
nu înţelese proiectele navigatorului genovez şi nu-l sprijini 
în nici un fel pe lângă regala sa penitenţă. 

Cristofor Columb trebui din nou să se resemneze şi să 
aştepte. Se stabili deci la Cordoba, unde urma să vină şi 
curtea şi, ca să-şi câştige existenţa, îşi reluă meseria de 
vânzător de stampe. S-ar putea cita în istoria oamenilor 
iluştri o viaţă mai chinuită decât aceea a marelui navigator? 
Ar fi putut destinul să-l lovească mai crunt? Dar acest om de 
geniu, neînfrânt, neobosit, rezistând tuturor încercărilor, 


nu-şi pierdea speranţa. El avea focul sacru, lucra fără 
odihnă, vizitând personajele influente, răspândind şi 
apărându-şi ideile, luptând fără încetare cu cea mai eroică 
energie. Obţinu în cele din urmă protecţia marelui cardinal, 
arhiepiscopul de Toledo, Pedro Gonzales de Mendoza şi, 
datorită lui, fu primit de regele şi regina Spaniei. 

Cristofor Columb crezu probabil, atunci, că a ajuns la 
liman. Fernando şi Isabel îi primiră cu interes proiectul, 
care fu supus examinării de către o comisie de oameni de 
ştiinţă, prelați şi monahi reuniți ad hoc într-o mănăstire 
dominicană din Salamanca. 

Dar sărmanul solicitant nu se afla la capătul vicisitudinilor. 
În această adunare, toţi judecătorii îi fură împotrivă. Ideile 
sale aveau atingere, într-adevăr, cu problemele religioase, 
atât de pătimaşe în secolul al cincisprezecelea. Părinţii 
Bisericii negaseră sfericitatea Pământului şi, în consecinţă, 
de vreme ce Pământul nu era rotund, circumnavigaţia 
devenea cu totul potrivnică textelor biblice şi nu putea fi, 
logic, întreprinsă. „De altfel, spuneau teologii, dacă am 
izbuti vreodată să coborâm în cealaltă emisferă, cum am 
putea urca din nou în aceasta?” 

Era un argument foarte serios pentru acea epocă. Încât 
Cristofor Columb fu aproape acuzat de cea mai 
impardonabilă crimă pentru acele ţări intolerante, crima de 
erezie. Izbuti să se sustragă intenţiilor defavorabile ale 
comisiei, dar studiul proiectului său fu din nou amânat. 

Trecură mulţi ani. Pierzându-şi speranţa că va reuşi în 
Spania, sărmanul om de geniu îşi trimise fratele la regele 
Angliei, Henric al VII-lea, ca să-şi ofere serviciile. Probabil 
că regele nu i-a răspuns. 

Cristofor Columb se întoarse atunci şi mai insistent spre 
Fernando. Dar acesta era atunci angajat în războiul de 
exterminare a maurilor şi abia în 1492, după ce-i izgonise 
din Spania, îşi plecă din nou urechea la cuvintele 
genovezului. 


De data asta, chestiunea fu examinată în mod temeinic. 
Regele se declară de acord. Dar, aşa cum e firesc pentru 
spiritele semeţe, Cristofor Columb vru să-şi impună 
condiţiile. Se tocmiră cu cel care avea să îmbogăţească 
Spania! Indignat, Columb era gata să părăsească pentru 
totdeauna această ţară ingrată; dar Isabel, mişcată la 
gândul necredincoşilor asiatici pe care spera să-i 
convertească la catolicism, îl rechemă pe celebrul navigator 
şi îi satisfăcu toate cerinţele. 

Aşadar, abia la optsprezece ani după ce-şi concepuse 
proiectul şi la şapte ani după ce părăsise mănăstirea din 
Palos, Columb, în vârstă de cincizeci şi şase de ani,8 semnă 
la Santa Fe, la 17 aprilie 1492, o înţelegere cu regele 
Spaniei. 

Printr-o convenţie solemnă, i se atribui lui Cristofor 
Columb titlul de mare amiral al tuturor pământurilor pe 
care le va descoperi. Această demnitate urma să fie 
transmisă moştenitorilor şi succesorilor săi, pe vecie. 
Cristofor Columb era numit vicerege şi guvernator al noilor 
posesiuni pe care spera să le dobândească în bogata Asie. 
Avea să-i revină, de asemenea, a zecea parte din perlele, 
pietrele preţioase, aurul, argintul, mirodeniile şi orice alte 
mărfuri obţinute, indiferent de modalitate, în limitele 
jurisdicției sale. 

Totul era în ordine şi Cristofor Columb avea să-şi realizeze, 
în fine, proiectele. Dar, repetăm, el nu se aştepta să 
întâlnească această lume nouă a cărei existenţă nici măcar 
nu o bănuia. Nu voia decât „să caute Orientul prin Occident 
şi să ajungă, prin vest, acolo de unde vin mirodeniile”. Se 
poate chiar afirma cu certitudine că a murit convins fiind că 
atinsese țărmurile Asiei şi fără să fi ştiut că descoperise 
America. Dar asta nu-i micşorează cu nimic gloria. 
Întâlnirea cu noul continent n-a fost decât o întâmplare. 
Ceea ce îi asigură lui Columb o faimă nemuritoare este 
geniul cutezător care l-a îndemnat să înfrunte primejdiile 
unui ocean neştiut, să se îndepărteze de țărmurile pe care 


navigatorii nu se încumetaseră până atunci să le 
părăsească, să se aventureze pe înaltele valuri cu navele 
fragile ale acelei epoci, gata să fie înghiţite de prima 
furtună, să se avânte, în fine, în sumbrul necunoscut al 
mărilor. 

Cristofor Columb îşi începu pregătirile. Se învoi cu nişte 
bogaţi navigatori din Palos, cei trei fraţi Pinzân, care 
avansară sumele necesare pentru completarea armării. 

Trei caravele fură echipate în portul Palos. Ele se numeau 
„Gallega”, „Nina” şi „Pinta”. Pe „Gallega” urma să se 
îmbarce Columb şi el o boteză „Santa Maria”. „Pinta” era 
comandată de Martin Alonso Pinz6n, iar „Nina” de fraţii săi, 
Francisco Martin şi Vicente Yanez Pinzn. Alcătuirea 
echipajelor nu fu o treabă uşoară, proiectul înfricoşându-i 
pe mateloţi. Izbutiră totuşi să reunească un efectiv de o 
sută douăzeci de oameni. 

Vineri 3 august 1492, trecând la orele opt dimineaţa bara 
Saltes, aflată în faţa oraşului Huelva din Andaluzia, Amiralul 
se aventură cu caravelele sale pe valurile Atlanticului. 

II. 

Prima călătorie: Gran Canaria. 

— Gomera. 

— Variaţie magnetică. 

— Simptome de revoltă. 

— Pământ! Pământ! 

— San Salvador. 

— Luare în stăpânire. 

— Conception. 

— Femandina sau Grande Exuma. 

— Isabela sau Insula Lungă. 

— Insulele Mucare. 

— Cuba. 

— Descrierea insulei. 

— Arhipelagul Nuestra Senora. 

— Insula Espanola sau Santo Domingo. 

— Insuliţa Iortuga. 


— Cacicul la bordul „Santa Măriei”. 

— Caravela lui Columb eşuează şi nu poate fi ranfluată. 

— Insuliţa Monte Cristi. 

— Întoarcerea. 

— Furtună. 

— Sosirea în Spania. 

— Omagii aduse lui Cristofor Columb. 

În prima zi a călătoriei sale, Amiralul - cu acest titlu apare 
în relatări - Amiralul, navigând drept spre sud, străbătu 
cincisprezece leghe până la apusul soarelui. Schimbând 
atunci ruta spre sud-est, el se îndreptă spre Canare, pentru 
a o repara acolo pe „Pinta”, a cărei cârmă se defectase, 
poate din reaua voinţă a timonierului, pe care călătoria îl 
înfricoşa. Zece zile mai târziu, Cristofor Columb ancora în 
faţa Gran Canariei, unde repara avaria caravelei. După 
nouăsprezece zile, el arunca ancora în faţa Gomerei, ai 
cărei locuitori îi confirmară existenţa unui pământ 
necunoscut, în vestul arhipelagului. 

Cristofor Columb nu părăsi această insulă înainte de 6 
septembrie. Primise vestea că trei nave portugheze îl 
aşteptau în larg, cu intenţia de a-i tăia calea. Dar, fără a lua 
în seamă acest avertisment, întinse pânzele, evită cu 
dibăcie contactul cu inamicii, se îndreptă exact spre vest şi, 
în sfârşit, pierdu din vedere uscatul. În timpul călătoriei, 
Amiralul avu grijă să ascundă însoţitorilor săi drumul 
străbătut în fiecare zi; îl scurta în însemnările cotidiene, 
pentru a nu-şi înspăimânta şi mai mult mateloţii, făcându-le 
cunoscută distanţa reală faţă de coastele Europei. În fiecare 
zi, de asemenea, îşi observa cu atenţie busolele şi, cu 
siguranţă, lui i se datorează descoperirea declinaţiei 
magnetice, de care a ţinut seama în calculele sale. Dar 
piloţii erau foarte neliniştiţi văzând aceste busole „nord- 
vestind”, cum spuneau ei. 

La 14 septembrie, mateloţii de pe „Nina' zăriră o 
rândunea şi un faeton. Prezenţa acestor păsări putea fi 
semnul existenţei unor pământuri apropiate, căci ele nu se 


depărtează, de obicei, la mai mult de douăzeci şi cinci de 
leghe de uscat. Temperatura era foarte plăcută, vremea 
maghnifică. Vântul sufla dinspre est, purtând caravelele în 
direcţia dorită. Dar tocmai această persistenţă a vânturilor 
de est îi înfricoşa pe marinari, care vedeau în ea, atât de 
prielnică acum, un obstacol la întoarcere. 

La 16 septembrie, întâlniră câteva tufe de varec încă 
proaspete, legănate de valuri. Dar pământul nu voia să se 
arate. Aceste ierburi se desprinseseră probabil de pe 
stâncile submarine şi nu de pe țărmurile unui continent. La 
17 septembrie, la treizeci şi cinci de zile după plecarea 
expediției, văzură în mod frecvent ierburi plutind la 
suprafaţa mării; pe un astfel de mănunchi se afla până şi un 
rac viu, ceea ce constituia un semn al vecinătăţii uscatului. 

În zilele următoare, un mare număr de păsări, pescăruşi, 
faetoni, rândunele de mare, zburară în jurul caravelelor. 
Columb se întemeia pe prezenţa acestor păsări pentru a-şi 
îmbărbăta oamenii, din ce în ce mai înfricoşaţi de faptul că 
nu întâlneau nici o fărâmă de pământ, după şase săptămâni 
de navigaţie. În ceea ce-l priveşte, se arăta foarte stăpân pe 
sine, punându-şi întreaga nădejde în Dumnezeu. Îi încuraja 
deseori pe ceilalţi şi, în fiecare seară, le cerea să cânte 
Salve Regina sau un alt imn închinat Sfintei Fecioare. La 
îndemnul acestui om eroic, atât de faimos, atât de sigur de 
sine, aflat deasupra tuturor slăbiciunilor omeneşti, 
echipajele îşi recăpătau curajul şi mergeau înainte. 

E uşor de înţeles că mateloţii şi ofiţerii de la bordul 
caravelelor devorau cu privirile orizontul vestic spre care se 
îndreptau. Toţi aveau interesul bănesc de a semnala noul 
continent, căci regele Fernando făgăduise celui dintâi care-l 
va descoperi o sumă de zece mii de maravedis, adică 
aproximativ opt mii de franci în moneda noastră. 

Ultimele zile ale lui septembrie fură însufleţite de prezenţa 
unui anumit număr de petreli, fregate, albatroşi, mari 
păsări zburând deseori pereche, ceea ce arăta că nu se 


rătăciseră. Cristofor Columb susţinea deci cu neclintită 
convingere că uscatul nu putea fi departe. 

La 1 octombrie, Amiralul îşi înştiinţă însoțitorii că 
străbătuseră cinci sute optzeci şi patru de leghe în mersul 
lor spre vest, de la insula Hierro. De fapt, distanţa parcursă 
de caravele era de peste şapte sute de leghe, şi Cristofor 
Columb o ştia bine, dar persista în a ascunde adevărul. 

La 7 octombrie, echipajele flotilei fură cuprinse de emoție 
la auzul salvelor de muschetă de pe „Nina”. Comandanții, 
cei doi fraţi Pinz6n, crezuseră că au zărit pământul. Dar se 
lămuri curând că se înşelaseră. Totuşi, cum susțineau că 
văzuseră papagali zburând spre sud-vest, Amiralul consimţi 
să schimbe ruta cu câteva grade către sud. Această 
schimbare avu urmări fericite mai târziu, căci, continuând 
să înainteze drept spre vest, caravelele s-ar fi izbit de 
marele banc al insulelor Bahama şi, probabil, s-ar fi 
scufundat. 

Dar pământul dorit cu atâta ardoare nu apărea. În fiecare 
seară, coborând la orizont, soarele se cufunda dincolo de o 
interminabilă întindere de apă. Cele trei echipaje, de mai 
multe ori victime ale unor iluzii optice, începură să 
cârtească împotriva lui Columb, „un genovez, un străin”, 
care îi dusese atât de departe de ţara lor. Se declanşară 
câteva simptome de revoltă şi, la 10 octombrie, mateloţii 
declarară că nu vor merge mai departe. 

Unii istorici cam fantezişti, care au relatat călătoria lui 
Cristofor Columb, scriu că pe caravela lui s-ar fi petrecut 
scene grave. Potrivit lor, viaţa i-ar fi fost primejduită de 
revoltaţii de pe „Santa Maria”. Ei mai susţin că, drept 
urmare a acestor proteste şi printr-un fel de tranzacţie, 
Amiralului i-ar fi fost acordate trei zile de graţie, după care, 
dacă pământul nu s-ar fi arătat, flota trebuia să reia drumul 
Europei. Se poate afirma că aceste relatări sunt născociri 
datorate imaginaţiei romancierilor epocii. Nimic din 
însemnările lui Columb nu ne îngăduie să le dăm crezare. 
Dar se cuvine să le amintim, căci nimic din ceea ce îl 


priveşte pe navigatorul genovez nu trebuie omis, şi un strop 
de legendă se potriveşte cu impunătoarea figură a lui 
Cristofor Columb. 

Oricum, nu încape îndoială că la bordul caravelelor se 
cârtea; dar echipajele, îmbărbătate de cuvintele Amiralului, 
de atitudinea lui dârză în faţa Necunoscutului, nu refuzau 
să-şi îndeplinească obligaţiile. 

La 11 octombrie, Amiralul observă lângă caravela sa o 
tulpină de trestie încă verde, care plutea pe o mare destul 
de agitată. În acelaşi timp, echipajul „Pintei” ridica la bord o 
altă trestie, o mică scândură şi un bastonaş care părea să fi 
fost cioplit cu o sculă de fier. O mână de om îşi lăsase în mod 
evident urma pe aceste epave. Aproape în aceeaşi clipă, 
mateloţii de pe „Nina” zăreau o crenguţă de mărăcine 
înflorit. Toate inimile fură cuprinse de o mare bucurie. 
Apropierea coastei era acum în afară de orice îndoială. 

Noaptea învălui apoi oceanul. „Pinta”, cel mai bun velier al 
flotilei, se afla în frunte. Cristofor Columb şi un anume 
Rodrigo Sanchez, controlor al expediției, crezuseră că văd o 
lumină care se deplasa în tenebrele de la orizont, când 
matelotul Rodrigo, de pe „Pinta”, făcu să se audă strigătul 
„Pământ! Pământ!” 

Ce s-a petrecut atunci în sufletul lui Columb? A mai simţit 
vreodată un om, de la apariţia rasei noastre pe Pământ, o 
emoție asemănătoare celei încercate de marele navigator? 
Poate chiar ne este îngăduit să afirmăm că ochiul care a 
descoperit noul continent a fost cel al Amiralului? Dar nu 
asta contează: gloria lui Columb nu constă în a fi ajuns, ci în 
a fi pornit. 

Pământul fu observat în mod efectiv la orele două din 
noapte. Caravelele se aflau la o distanţă nu mai mare de 
două leghe de el. Toate echipajele intonară Salve Regina, cu 
voci pătrunse de emoție. 

Când se iviră primele raze de soare, văzură o mică insulă 
la două leghe sub vânt. Ea făcea parte din arhipelagul 
Bahama. Columb o numi San Salvador şi îndată, 


îngenunchind, începu să spună, asemeni sfinţilor Ambroziu 
şi Augustin, „le Deum Laudamus, te Dominem 
confitemur”.9 

În momentul acela, câţiva băştinaşi, cu totul goi, îşi făcură 
apariţia pe țărm. Cristofor Columb cobori în şalupă 
împreună cu Alonso şi Yânez PinzOn, cu controlorul Rodrigo, 
cu secretarul Escobedo şi cu alţi câţiva. Ambarcaţia acostă 
şi el puse piciorul pe uscat, ţinând în mână stindardul regal, 
pe când cei doi căpitani purtau baniera crucii verzi, pe care 
se împleteau inițialele lui Fernando şi a Isabelei. Apoi, 
Amiralul luă în posesie în mod solemn insula, în numele 
regelui şi al reginei Spaniei şi puse să se întocmească 
procesul-verbal consemnând acest act. 

În timpul ceremoniei, indigenii îi înconjurau pe Columb şi 
pe însoțitorii săi. lată cum descrie scena domnul Charton, 
prelucrând relatarea lui Columb: „Vrând să le inspir 
(indigenilor) prietenie pentru noi şi fiind convins, văzându-i, 
că ar avea mai mare încredere în noi şi ar fi mai dispuşi să 
îmbrăţişeze sfânta noastră credinţă dacă ne-am fi purtat cu 
blândeţe pentru a-i convinge, decât dacă am fi recurs la 
forţă, am pus să li se împartă bonete colorate şi mărgele de 
sticlă, pe care şi le-au pus la gât. Am adăugat diferite alte 
lucruri de mică valoare; ei manifestară o bucurie adevărată 
şi se arătară atât de recunoscători, încât ne-am minunat. 
Când ne-am îmbarcat, veniră înot să ne ofere papagali, 
gheme de fir de bumbac, sulițe şi multe alte lucruri; le-am 
dat, în schimb, mici mărgele de sticlă, clopoței şi alte 
mărunţişuri. Ei ne aduceau tot ce aveau. Dar mi se păru că 
sunt foarte săraci. Bărbaţii şi femeile sunt goi ca în clipa în 
care s-au născut. Printre cei pe care i-am văzut, o singură 
femeie era destul de tânără şi niciunul dintre bărbaţi nu 
avea mai mult de treizeci de ani. Altfel, erau bine făcuţi, cu 
trupuri frumoase şi figuri plăcute. Firele de păr, groase ca 
acelea din coada cailor, le cădeau până peste sprâncene; la 
spate, atârna o şuviţă lungă pe care nu o taie niciodată. Unii 
se pictează cu o vopsea negricioasă; dar culoarea lor 


naturală este ca aceea a locuitorilor insulelor Canare. Nu 
sunt nici negri, nici albi; sunt şi unii care se pictează în alb, 
sau în roşu, sau cu o altă culoare, fie trupul întreg, fie 
numai chipul, sau ochii, sau doar nasul. Nu au arme ca ale 
noastre şi nu le cunosc întrebuinţarea. Când le-am arătat 
nişte săbii, le apucau de tăiş, tăindu-se la degete. Nu cunosc 
fierul. Suliţele lor sunt nişte bețe. Vârful nu e de fier, ci 
făcut dintr-un dinte de peşte sau dintr-un alt corp dur. 
Oamenii aceştia au graţie în mişcări. Observând că mai 
mulţi aveau cicatrice pe trup, i-am întrebat, prin semne, 
cum fuseseră răniţi şi mi-au răspuns, în acelaşi mod, că 
locuitorii insulelor vecine îi atacau, ca să-i ducă în robie, şi 
că ei se apărau. Credeam şi cred şi acum că atacatorii 
veneau de pe continent pentru a-i face prizonieri şi sclavi; 
trebuie să fie servitori credincioşi şi foarte blânzi. Au darul 
de a repeta imediat ceea ce aud. Sunt convins că s-ar 
converti la creştinism cu uşurinţă, căci nu cred să aparţină 
vreunei secte.” 

Când Cristofor Columb se întoarse la bord, un oarecare 
număr de indigeni îi urmară şalupa înot. A doua zi, 13 
octombrie, mulţi indigeni se apropiară de caravele. Se aflau 
în mari pirogi cioplite din trunchiuri de copaci, unele 
putând purta patruzeci de oameni; le dirijau cu un fel de 
lopată de brutar. Mai mulţi dintre aceşti sălbatici aveau 
plăcuţe de aur prinse de septul nazal. Păreau foarte 
surprinşi de sosirea străinilor şi, după toate aparențele, 
gândeau că aceşti oameni albi căzuseră din cer. Atingeau 
veşmintele spaniolilor plini de respect şi curiozitate, luându- 
le fără îndoială drept un penaj natural. Admiraţia le fu 
trezită mai ales de costumul stacojiu al Amiralului. Era 
evident că-l considerau pe Columb drept un papagal 
aparţinând unei specii superioare. De altfel, îşi dădură 
seama imediat că el este căpetenia străinilor. 

Cristofor Columb şi oamenii săi vizitară apoi insula San 
Salvador. Nu se mai săturau să-i admire aşezarea 
favorabilă, magnificele umbrare, apele limpezi, câmpiile 


înverzite. Fauna nu se distingea prin varietate. Papagalii cu 
pene lucioase forfoteau pe sub arbori, fiind singurii 
reprezentanţi ai ordinului păsărilor. Platoul insulei era puţin 
accidentat; în partea centrală se afla un mic lac; nici un 
munte nu se ridica de pe sol. Totuşi, San Salvador trebuia 
să ascundă mari bogății minerale, de vreme ce locuitorii 
purtau podoabe de aur. Dar era oare acest metal preţios 
extras din măruntaiele insulei? 

Amiralul se adresă unuia dintre indigeni şi, prin semne, 
izbuti să înţeleagă că, dând ocol insulei şi navigând spre 
sud, ar descoperi o ţară al cărei rege poseda mari vase de 
aur şi imense bogății. A doua zi, în zori, Cristofor Columb 
porunci să se ridice ancorele şi se îndreptă spre continentul 
pomenit, care, după el, nu putea fi decât Cipango. 

Aici se cuvine să facem o observaţie foarte importantă, 
căci ea decurge din starea cunoştinţelor geografice ale 
epocii: Columb credea că ajunsese în Asia. Cipango este 
numele dat de Marco Polo Japoniei. Această eroare a 
Amiralului, împărtăşită de toţi însoțitorii săi, va fi 
recunoscută după destui ani şi, aşa cum am mai spus, după 
patru călătorii succesive în insule, marele navigator va muri 
fără să ştie că a descoperit o lume nouă. Nu încape îndoială 
că marinarii lui Columb şi Columb însuşi îşi imaginau, în 
acea noapte de 12 octombrie 1492, că au ajuns fie în 
Japonia, fie în China, fie în Indii. Asta explică de ce America 
a purtat atât de multă vreme numele de „Indiile 
occidentale” şi de ce băştinaşii acestui continent sunt încă 
desemnaţi sub denumirea generală de „indieni”, în Brazilia 
şi în Mexic, la fel ca şi în Statele Unite. 

Cristofor Columb se gândea deci doar să atingă țărmurile 
Japoniei. El navigă de-a lungul San Salvadorului, astfel încât 
să-i exploreze partea occidentală. Alergând spre țărm, 
indigenii îi ofereau apă şi un fel de pâine făcută dintr-o 
rădăcină numită yucca. Amiralul debarcă în diferite puncte 
ale coastei şi, trebuie s-o mărturisim, încălcând obligaţiile 
omeniei, porunci să fie luaţi câţiva indieni, cu intenţia de a-i 


duce în Spania. Începeau deja să-i smulgă pe aceşti 
nenorociţi de pe pământurile lor, curând aveau să-i vândă! 
În sfârşit, pierzând din vedere San Salvadorul, caravelele se 
aventurară în largul oceanului. 

Soarta îl favorizase pe Cristofor Columb călăuzindu-l astfel 
în mijlocul unuia dintre cele mai frumoase arhipelaguri de 
pe glob. Toate ţinuturile noi pe care avea să le descopere se 
aflau parcă într-un sipet cu pietre preţioase, din care nu 
trebuia decât să ia cu amândouă mâinile. 

La 15 octombrie, în asfinţit, flotila aruncă ancora lângă 
extremitatea vestică a unei a doua insule, care fu numită 
Concepti6n şi care se găsea la o distanţă de numai cinci 
leghe de San Salvador. A doua zi, Amiralul se apropie de 
țărm cu ambarcaţii înarmate şi pregătite pentru orice 
surpriză. Băştinaşii, aparţinând rasei celor din San 
Salvador, îi primiră foarte bine pe spanioli. Dar cum 
începuse să bată un vânt dinspre sud-est, Columb reveni la 
flotila sa şi, înaintând încă nouă leghe spre vest, descoperi o 
a treia insulă, căreia îi dădu numele de Fernandina. Este 
Grande Exuma de astăzi. 

Rămaseră toată noaptea în pană şi a doua zi, 17 
octombrie, mari pirogi împresurară caravelele. Relaţiile cu 
băştinaşii erau excelente. Sălbaticii schimbau în mod paşnic 
fructe şi mici gheme de bumbac cu mărgele de sticlă, 
tamburine, ace, care le plăceau foarte mult, şi melasă, de 
care nu se mai săturau. Aceşti indigeni din Fernandina, mai 
îmbrăcaţi decât vecinii lor din San Salvador, erau şi mai 
civilizaţi; locuiau în case ca nişte pavilioane, prevăzute cu 
hornuri înalte; aceste colibe erau foarte curate în interior şi 
foarte bine întreţinute. Coasta occidentală a insulei, adânc 
scobită, ar fi putut sluji drept port încăpător şi magnific 
pentru o sută de nave. 

Dar Fernandina nu le oferea spaniolilor bogăţiile la care 
râvneau şi cu care doreau atât de mult să se întoarcă în 
Europa; solul ei era lipsit de mine de aur. Băştinaşii urcați 
la bordul caravelelor vorbeau însă de o insulă mai mare, 


aflată spre sud şi numită Samoeto, unde se extrăgea 
preţiosul metal. Columb porni deci în direcţia indicată. 
Vineri 19 octombrie, el ancoră în timpul nopţii lângă 
această Samoeto, pe care o numi Isabela - Insula Lungă de 
pe hărţile moderne. 

Potrivit indigenilor de pe San Salvador, aici ar fi trebuit să 
dea peste un rege foarte puternic; dar Amiralul îl aşteptă în 
van câteva zile; importantul personaj nu se arătă. Insula 
Isabela avea o înfăţişare extrem de plăcută, cu lacurile sale 
limpezi şi pădurile dese. Spaniolii nu se mai săturau să 
admire aceste specii noi, a căror vegetaţie bogată uimea 
ochii europeni. Stoluri fără număr de papagali zburau sub 
arborii stufoşi, şopârle mari şi foarte iuți, fără îndoială 
iguane, lunecau prin ierburile înalte. Insularii, care fugiseră 
mai întâi la vederea spaniolilor, se familiarizară curând cu 
ei şi traficară produsele solului lor. 

Cristofor Columb nu abandonă, totuşi, ideea de a ajunge în 
Japonia. Cum indigenii îi spuseseră că la vest se află, destul 
de aproape, o mare insulă numită de ei Cuba, Amiralul 
presupuse că ea trebuia să facă parte din regatul Cipango 
şi nu se îndoi că va da curând peste oraşul Chinsai, altfel 
spus Hancijou, care a fost cândva capitala Chinei. 

lată de ce, îndată ce vânturile îi îngăduiră, flotila ridică 
ancora. Joi 25 octombrie, ajunseră la şapte sau opt insule 
eşalonate în linie, probabil Mucarele. Cristofor Columb nu 
se opri acolo şi, duminică, se apropie de coastele Cubei. 
Caravelele ancorară la gura unui fluviu căruia spaniolii îi 
dădură numele de San Salvador; după un scurt popas, 
reluându-şi navigația spre apus, intrară într-un port situat 
la vărsarea unui mare fluviu, care deveni mai târziu portul 
Las Nuevitas del Principe. 

Pe țărmurile insulei creşteau numeroşi palmieri şi frunzele 
lor erau atât de late, încât una singură era de ajuns pentru 
a acoperi o colibă a băştinaşilor. Aceştia fugiseră la ivirea 
spaniolilor, care găsiră pe plajă un fel de idoli cu chip de 
femeie, păsări domesticite, oseminte de animale, câini muţi 


şi instrumente de pescuit. Sălbaticii din Cuba fură atraşi 
prin mijloacele obişnuite şi făcură schimburi cu spaniolii. 

Cristofor Columb crezu că se află pe continent, la numai 
câteva leghe de Hancijou. Această idee era atât de 
înrădăcinată în mintea lui şi în cele ale ofiţerilor lui, încât se 
ocupă de trimiterea unor daruri marelui han al Chinei. La 2 
noiembrie, el porunci unui gentilom şi unui evreu care 
vorbea ebraica, araba şi caldeeana, să se înfăţişeze acestui 
monarh indigen. Purtând şiraguri de mărgele, drept daruri, 
solii, cărora li se acordară şase zile ca să-şi îndeplinească 
misiunea, se îndreptară spre regiunile din interiorul 
presupusului continent. 

Între timp, Cristofor Columb urcă, preţ de vreo două 
leghe, pe un frumos fluviu care curgea sub bolțile de frunziş 
ale unor mari păduri pline de miresme. Locuitorii făceau 
schimburi cu spaniolii şi vorbeau adesea despre un loc 
numit Bohio, unde aurul şi perlele puteau fi găsite din 
belşug. Ei adăugau că acolo trăiau oameni cu cap de câine, 
care se hrăneau cu carne omenească. 

Trimişii Amiralului se întoarseră în port la 6 noiembrie, 
după o absenţă de patru zile. Două zile de mers le fuseseră 
de ajuns pentru a ajunge într-un sat alcătuit din cincizeci de 
colibe, în care fură primiţi cu mari demonstraţii de respect. 
Indigenii le sărutau mâinile şi picioarele; erau luaţi drept 
zei coborâţi din cer. Printre alte detalii privind obiceiurile 
sătenilor, ei relatară că bărbaţii şi femeile fumau tutun cu 
un tub bifurcat, trăgând fumul pe nări. Ştiau să obţină focul 
frecând energic, una de alta, două bucăţi de lemn. 
Bumbacul să găsea în mare cantitate în case dispuse în 
formă de corturi, una dintre ele cuprinzând aproape 
unsprezece mii de livre. Cât despre marele han, nici urmă. 

Semnalăm aici o a doua eroare comisă de Cristofor 
Columb, eroare ale cărei urmări, potrivit lui Irving, au 
schimbat întreaga serie a descoperirilor sale. Crezându-se 
pe coastele Asiei, Columb considera în mod logic Cuba ca 
făcând parte din continent. El nu se mai gândi, deci, să-i 


dea ocol, luând hotărârea de a reveni spre est. Or, dacă nu 
s-ar fi înşelat, dacă ar fi continuat să urmeze direcţia 
iniţială, rezultatele expediției sale ar fi fost cu totul altele, 
într-adevăr, sau ar fi ajuns în Florida, la extremitatea 
Americii de Nord, sau ar fi mers drept spre Mexic. În acest 
ultim caz, pe cine ar fi întâlnit, în locul unor băştinaşi 
ignoranţi şi sălbatici? Pe locuitorii marelui imperiu al 
aztecilor, ai acestui regat pe jumătate civilizat al lui 
Moctezuma. Ar fi găsit acolo oraşe, armate, imense bogății, 
şi roul său ar fi devenit, fără îndoială, cel al lui Hernân 
Cortes. Dar n-a fost să fie aşa şi Amiralul, perseverând în 
eroarea sa, reveni spre est cu flotila care ridică ancora la 
12 noiembrie 1492. 

Cristofor Columb navigă de-a lungul coastelor Cubei, 
împotriva vântului; el identifică munţii Cristal şi Moa; 
exploră un port pe care-l numi Puerto del Principe şi un 
arhipelag botezat Nuestra Senora. În fiecare noapte, 
focurile pescarilor se aprindeau pe această puzderie de 
insule, ale căror locuitori se hrăneau cu păianjeni şi cu 
viermi. Spaniolii acostară în diverse puncte ale țărmului şi 
plantară cruci, în semn de luare în posesie. 

Indigenii îi vorbeau deseori Amiralului despre o anume 
insulă Babeque, unde aurul se găsea din belşug. Amiralul 
hotărî să meargă acolo. Dar Martin Alonso Pinz6n, căpitanul 
„Pintei”, cea mai iute caravelă a flotilei, o luă înainte şi, la 
21 noiembrie, în zori, dispăruse cu totul. 

Amiralul se arătă foarte contrariat de această separare şi 
dovada poate fi găsită în relatarea sa: „Pinzon mi-a spus şi a 
făcut multe alte lucruri neplăcute”. Îşi urmă drumul, 
explorând coasta Cubei şi descoperi golful Moa, capul 
Mangle, capul Vaez, portul Baracoa; dar nu întâlni nicăieri 
canibali, cu toate că adăposturile băştinaşilor erau deseori 
împodobite cu cranii omeneşti, lucru de care indigenii 
îmbarcaţi la bordul său se arătară foarte încântați. 

În zilele următoare, caravelele trecură pe lângă gura 
fluviului Boma şi, depăşind capul Los Azules, ajunseră în 


partea orientală a insulei a cărei coastă o cercetaseră pe o 
distanţă de douăzeci şi cinci de leghe. Dar în loc să-şi reia 
drumul spre sud, Columb se depărtă spre est şi, la 5 
decembrie, întâlni o mare insulă numită de indieni Bohio. 
Era Haiti sau Santo Domingo. 

Seara, la ordinul Amiralului, „Nina” pătrunse într-un port 
care fu botezat Puerto Maria. Este actualul port San 
Nicolas, situat aproape de capul cu acelaşi nume, la 
extremitatea nord-vestică a insulei. 

A doua zi, spaniolii descoperiră un foarte mare număr de 
capuri şi o insuliţă numită Tortuga. Îndată ce apăreau, 
caravelele făceau ca pirogile indiene să se îndepărteze cu 
iuţeală. Insula pe lângă care navigau părea foarte întinsă şi 
foarte înaltă, de unde i-a venit mai târziu numele Haiti, care 
înseamnă ţinut înalt. Recunoaşterea ţărmurilor sale fu 
extinsă până la golful Mosquito. Păsările care zburau pe sub 
frumoşii copaci ai insulei, vegetaţia, câmpiile, colinele, toate 
acestea le aminteau peisajele Castiliei. Cristofor Columb 
boteză deci acest pământ nou Insula Espanola. Locuitorii ei 
erau foarte temători şi foarte suspicioşi; nu se putea intra în 
legătură cu ei, pentru că fugeau spre interiorul insulei. 
Mateloţii izbutiră totuşi să pună mâna pe o femeie şi să o 
aducă la bord. Era tânără şi destul de drăguță. Amiralul îi 
dărui inele, mărgele şi veşminte de care ea avea neapărată 
nevoie; în sfârşit, o trată cu generozitate şi o trimise înapoi, 
pe uscat. 

Această comportare avu drept rezultat îmblânzirea 
băştinaşilor; a doua zi, nouă mateloţi bine înarmaţi, 
aventurându-se până la patru leghe de țărm, fură primiţi cu 
deferenţă. Indigenii veneau de pretutindeni şi le ofereau 
toate roadele pământului. Mateloţii reveniră încântați de 
excursia lor. Interiorul insulei li se păruse a fi bogat în 
plantaţii de bumbac, aloe, arbori de fistic; un fluviu 
majestuos, numit mai târziu al celor Trei-Râuri, îşi 
rostogolea apele limpezi. 


La 15 decembrie, Columb porunci să se ridice pânzele şi 
vântul îl duse către insuliţa Tortuga, unde observă un râu 
navigabil şi o vale atât de frumoasă, încât o numi Valle del 
Paraiso. A doua zi, navigând într-un golf adânc, văzu un 
indian care manevra cu iscusinţă o mică luntre, cu tot 
vântul foarte puternic. Indianul fu poftit să vină la bord; 
Columb îl copleşi cu daruri, apoi îl depuse într-un port al 
insulei Espanola, numit Puerto de Paz. 

Aceste bune comportări îi apropiară pe toţi indigenii de 
Amiral şi, din ziua aceea, ei întâmpinară caravelele în 
număr mare. Regele lor îi însoțea. Era un tânăr de douăzeci 
de ani, bine făcut, viguros, cam gras. Umbla gol, ca şi 
supuşii şi supusele sale, care-i arătau mult respect, dar fără 
nici o urmă de umilinţă. Columb îi dădu onorurile cuvenite 
unui suveran şi, drept recunoştinţă, regele, sau mai curând 
cacicul, îi dezvălui Amiralului că provinciile din est erau 
pline de aur. 

A doua zi, un alt cacic veni să pună la dispoziţia spaniolilor 
toate bogăţiile ţării sale. El asistă la sărbătoarea Sfintei 
Fecioare, pe care Columb o celebră cu pompă pe nava sa, 
pavoazată pentru această împrejurare. Cacicul luă loc la 
masa Amiralului şi onoră prânzul; după ce gusta diferitele 
mâncăruri şi băuturi, trimitea cupele şi farfuriile oamenilor 
din suita sa. Acest cacic arăta bine; vorbea puţin şi era 
foarte politicos. La sfârşitul ospăţului, îi oferi Amiralului 
câteva foiţe de aur. Acesta din urmă îi dărui câteva monede 
pe care erau gravate chipurile lui Fernando şi al Isabelei şi, 
după ce-i explică prin semne că erau cei mai puternici prinți 
de pe glob, desfăşură în prezenţa regelui indigen 
stindardele regale ale Castiliei. La căderea nopţii, cacicul se 
retrase foarte mulţumit şi salve de artilerie îi salutară 
plecarea. 

În ziua următoare, oameni din echipaj plantară o mare 
cruce în centrul aşezării şi părăsiră această coastă 
ospitalieră. leşind din golful format de insula Tortuga şi 
insula Espanola, descoperiră mai multe porturi, capuri, 


golfuri şi râuri; la vârful Limbe, o mică insulă care fu numită 
San 'Tomas, în sfârşit un port foarte cuprinzător, sigur şi 
adăpostit, ascuns între insulă şi golful Aguja, la care se 
ajungea printr-un canal şerpuind între munţi înalţi acoperiţi 
cu păduri. 

Amiralul debarca deseori pe coastă. Băştinaşii îl primeau 
ca pe un trimis al cerului şi-l rugau să rămână cu ei. Columb 
le împărțea cu dărnicie clopoţeii, inelele de alamă, bobiţele 
de sticlă şi alte jucărioare care le plăceau atât de mult. Un 
cacic numit Guacanagari, suveran al provinciei Marien, îi 
trimise lui Columb o cingătoare ornată cu o figură de 
animal cu urechi mari, limba şi nasul acestuia fiind din aur 
bătut. Aurul părea să se găsească din belşug în insulă şi 
băştinaşii aduseră curând o anumită cantitate. Locuitorii 
acestei părţi a insulei Espanola păreau superiori celorlalţi 
prin inteligenţă şi frumuseţe. Columb credea că vopseaua 
roşie, neagră sau albă cu care-şi ungeau trupurile slujea 
mai ales la a-i apăra de văpaia soarelui. Casele lor erau 
frumoase şi bine construite. Când Columb îi întreba despre 
locul unde se afla aur, indigenii arătau spre est un ţinut pe 
care-l numeau Cibao şi pe care Amiralul se încăpăţâna să-l 
considere drept Cipango. 

În ziua de Crăciun, caravela Amiralului suferi un grav 
accident. Era prima avarie în această expediţie până atunci 
atât de norocoasă. Un timonier lipsit de experienţă se afla 
la cârma „Santa Măriei”, în timpul unei ieşiri în afara 
golfului San Tomas: la căderea nopţii, se lăsă antrenat de 
curenţi, care-l împinseră pe stânci. Caravela fu imobilizată 
şi timona se blocă. Trezit de izbitură, Amiralul se năpusti pe 
punte. El porunci să se arunce o ancoră în faţa navei, 
pentru a trage la edec şi a o ridica de pe stânci. 
Contramaistrul şi câţiva mateloţi care trebuiau să execute 
ordinul săriră în şalupă; dar, cuprinşi de teamă, vâsliră din 
toate puterile spre „Nina”. 

Între timp, marea scădea. „Santa Maria” se înţepenea din 
ce în ce mai mult. Trebuiră să-i taie catargele ca s-o 


uşureze şi, curând, se ivi necesitatea de a-i transporta 
urgent echipajul la bordul celeilalte nave. Înţelegând 
situaţia disperată a caravelei, cacicul Guacanagari veni în 
goană cu fraţii şi neamurile sale, însoţiţi de un mare număr 
de indieni şi ajută la descărcarea corăbiei. 

Datorită măsurilor luate de el, nici un obiect din 
încărcătură nu fu sustras şi, întreaga noapte, indigeni 
înarmaţi păziră depozitele de provizii. 

A doua zi, Guacanagari se duse la bordul „Ninei” ca să-l 
consoleze pe Amiral şi-i puse la dispoziţie toate bogăţiile 
sale. Totodată, îi oferi o gustare alcătuită din pâine, crevete, 
peşti, rădăcini şi fructe. Columb, mişcat de aceste dovezi de 
prietenie, se gândi să întemeieze o aşezare pe insulă. Se 
strădui deci să-i câştige pe indieni prin daruri şi gesturi de 
prietenie; apoi, vrând să le dea o idee şi despre puterea lui, 
puse să se descarce o arhebuză şi un tromblon, ale căror 
detunături îi speriară de moarte pe bieţii oameni. 

La 26 decembrie, spaniolii începură să construiască o 
fortăreață în acea regiune a coastei. Intenţia Amiralului era 
de a lăsa acolo un anumit număr de oameni, cu provizii de 
pâine, vin şi grâne pentru un an, încredinţându-le şalupa de 
pe „Santa Maria”. Lucrările se desfăşurară în mod intens. 

În ziua aceea, primiră veşti despre „Pinta”, care se 
despărţise de flotilă de la 21 noiembrie; ea se afla ancorată, 
după spusele băştinaşilor, într-un râu la capătul insulei; dar 
o luntre trimisă de Guacanagari se întoarse fără să o fi 
putut descoperi. Atunci Columb, nevrând să-şi continue 
explorările în condiţiile date şi dispunând de o singură 
caravelă de când o pierduse pe „Santa Maria”, care nu 
putuse fi ranfluată, hotări să revină în Spania şi îşi începu 
pregătirile de plecare. 

La 2 ianuarie, Columb îi oferi cacicului spectacolul unui 
mic război, regele şi supuşii săi arătându-se încântați. Apoi, 
alese treizeci şi nouă de oameni care să păzească fortăreaţa 
în timpul absenței lui şi îl numi comandant pe Rodrigo de 
Escobedo. Cea mai mare parte a încărcăturii de pe „Santa 


Maria” le rămânea lor şi trebuia să le ajungă mai mult de 
un an. Printre aceşti primi coloni ai noului continent se 
numărau un copist, un agent de poliţie, un dogar, un medic 
şi un croitor. Aceşti spanioli aveau misiunea de a căuta 
minele de aur şi de a marca un amplasament favorabil 
întemeierii unui oraş. 

La 3 ianuarie, după un solemn rămas bun adresat 
cacicului şi noilor colonişti, „Nina” ridică ancora şi ieşi din 
port. Curând se ivi o insuliţă dominată de un munte foarte 
înalt, pe care-l botezară Monte Cristi. Cristofor Columb 
naviga de-a lungul coastei de două zile când fu semnalată 
apropierea „Pintei”. Curând căpitanul ei, Martin Alonso 
Pinzân, veni la bordul „Ninei” şi încercă să-şi justifice 
purtarea. Adevărul este că Pinz6n o luase înainte doar 
pentru a ajunge în această presupusă insulă Babegue, atât 
de bogată potrivit relatărilor indigenilor. 

Amiralul vru să se mulţumească cu explicaţiile 
neconvingătoare ale căpitanului PinzOn şi află că „Pinta” nu 
făcuse decât să navigheze de-a lungul Espanolei, fără să fi 
descoperit vreo altă insulă. 

La 7 ianuarie, se opriră ca să astupe o gaură ivită în 
carena „Ninei”. Columb profită de acest popas pentru a 
explora un mare fluviu aflat la o leghe de Monte Cristi. 
Paietele antrenate de fluviu îl făcură să-i dea numele de Rio 
de Oro. Amiralul ar fi vrut să viziteze mai îndelung această 
parte a insulei Espanola, dar echipajele sale se grăbeau să 
revină în patrie şi, sub influenţa fraţilor Pinz6n, începeau 
să-i conteste autoritatea. 

La 9 ianuarie, cele două caravele ridicară pânzele şi se 
îndreptară spre est-sud-est. Ele navigau pe lângă coastele 
cărora le botezau cele mai mici sinuozităţi, promontoriul 
Isabela, capul Roca, apoi capul Frances, capul Cabrân şi în 
sfârşit golful Samana, situat la extremitatea orientală a 
insulei. Acolo se deschidea un port în care, reţinută de 
acalmie, flotila aruncă ancora. Primele contacte cu 
băştinaşii fură excelente; dar situaţia se modifică subit. 


Schimburile încetară şi anumite demonstraţii ostile nu mai 
lăsară nici o îndoială în privinţa relelor intenţii ale 
indienilor. Într-adevăr, la 13 ianuarie, sălbaticii se năpustiră 
pe neaşteptate asupra spaniolilor. Cu toate că erau puţini la 
număr, aceştia nu-şi pierdură cumpătul şi, cu ajutorul 
armelor, îşi puseră inamicii pe fugă, după câteva minute de 
luptă. Pentru prima oară, mâinile europene făceau să curgă 
sânge indian. 

A doua zi, Cristofor Columb reţinu la bord patru tineri 
indigeni şi, cu toate protestele lor, ridică pânzele. 
Echipajele lui, posace şi extenuate, îi pricinuiau mari 
neplăceri şi, în relatarea călătoriei sale, acest om, aflat mai 
presus de toate slăbiciunile omeneşti şi pe care soarta nu-l 
putea dobori, deplânge acest lucru cu amărăciune. La 16 
ianuarie, începu cu adevărat călătoria de întoarcere, şi 
capul Samana, de la extremitatea insulei Espanola, dispăru 
la orizont. 

Traversarea fu rapidă şi, până la 12 februarie, nu se 
produse nici un incident. La acea dată, caravelele fură 
asaltate de o furtună teribilă, care ţinu trei zile, cu vânturi 
turbate, valuri uriaşe şi fulgere spre nord-nord-est. De trei 
ori, marinarii înfricoşaţi făcură jurământ de pelerinaj la 
Santa Maria de Guadalupe, la Nuestra Senora de Loreto şi 
la Santa Clara de Moguer. În sfârşit, tot echipajul jură că va 
merge să se roage, cu picioarele goale şi numai în cămaşă, 
la o biserică închinată Sfintei Fecioare. 

Furtuna se înteţea. Temându-se de o catastrofă, Amiralul 
scrise repede pe un pergament o scurtă relatare a 
descoperirilor sale, rugându-l pe cel care ar găsi-o să o facă 
să-i parvină regelui Spaniei; apoi, introducând acest 
document, învelit într-o pânză cernită, într-un butoiaş de 
lemn, îl zvârli în ocean. 

La 15 februarie, la răsăritul soarelui, uraganul se domoli; 
despărțite de furtună, cele două caravele se regăsiră şi, 
după trei zile, ancorau în faţa insulei Santa Maria, una 
dintre Azore. Imediat, Amiralul vru să împlinească 


jurămintele făcute în timpul furtunii; îşi trimise deci 
jumătate din oameni pe uscat, dar aceştia fură reţinuţi 
prizonieri de portughezi, care nu-i eliberară decât după 
cinci zile, în urma protestelor energice ale lui Columb. 

Amiralul îşi reluă drumul pe mare la 23 februarie. 
Împiedicat de vânturi şi izbit încă o dată de furtună, el făcu 
noi jurăminte, împreună cu tot echipajul, legându-se să 
postească în prima sâmbătă de după sosirea în Spania. În 
sfârşit, la 4 martie, piloţii săi recunoscură gura fluviului 
Tajo, unde „Nina” putu să se refugieze, în timp ce „Pinta” 
era dusă de vânturi până în golful Biscaya. 

Amiralul fu bine primit de portughezi. Regele îi acordă 
chiar o audienţă. Dar Columb se grăbea să ajungă în 
Spania. 

Îndată ce timpul îi îngădui, „Nina” ieşi în larg şi, la 15 
martie, la prânz, ancora în faţa portului Palos, la capătul a 
şapte luni şi jumătate de navigaţie, în timpul cărora 
descoperise insulele San Salvador, Conception, Fernandina, 
Isabela, Mucare, Cuba şi Santo Domingo. 

Fernando şi Isabel se aflau atunci la Barcelona. Amiralul fu 
chemat acolo. El porni imediat, cu indienii pe care-i aducea 
din Lumea Nouă. Entuziasmul pe care-l trezi fu 
nemaiîntâlnit. Pretutindeni, oamenii alergau să-l întâmpine 
pe marele navigator, aducându-i onoruri regale. Intrarea lui 
Cristofor Columb în Barcelona a fost magnifică. Regele, 
regina, granzii de Spania îl primiră cu mare pompă la 
Palacio de la Deputation. Acolo, îşi povesti extraordinara 
călătorie, apoi prezentă eşantioanele de aur pe care le 
adusese şi întreaga adunare, căzând în genunchi, intonă un 
Te Deum. 

III. 

A doua călătorie: o flotă de şaptesprezece nave. 

— Insula Hierro. 

— Dominica. 

— Maria Galante. 

— Guadalupe. 


— Canibalii. 

— Montserrat - Santa Maria la Redonda. 

— San Martin şi Santa Cruz. 

— Arhipelagul Las Once Mil Virgenes. 

— Insula San Juan Evangelista sau Puerto Rico. 

— Insula Espanola. 

— Primii colonişti masacrați. 

— Întemeierea oraşului Isabela. 

— Trimiterea în Spania a două corăbii încărcate cu bogății. 

— Fortul Santo Tomâăs, ridicat în provincia Cibao. 

— Don Diego, fratele lui Columb, numit guvernator al 
insulei. 

— Jamaica. 

— Coasta Cubei. 

— Remora. 

— Întoarcerea la Isabela. 

— Cacicul luat prizonier. 

— Revolta indigenilor. 

— Foamete. 

— Columb calomniat în Spania. 

— Trimiterea comisarului Juan de Aguado la Isabela. 

— Minele de aur. 

— Plecarea lui Columb. 

— Sosirea lui la Câdiz. 

Relatarea aventurilor marelui navigator genovez asmuţise 
spiritele. Imaginaţia oamenilor întrezărea continente de 
aur, dincolo de mări. În inimi clocoteau pasiunile pe care le 
naşte cupiditatea. Sub presiunea opiniei publice, Amiralul 
nu putea să nu pornească iar, în cel mai scurt timp. De 
altfel, el însuşi se grăbea să revină pe scena cuceririlor sale 
şi să adauge hărților vremii pământuri noi. Declară deci că 
e gata de plecare. 

Regele şi regina îi puseră la dispoziţie o flotă alcătuită din 
trei nave mai mari şi paisprezece caravele. O mie două sute 
de oameni aveau să se îmbarce pe ele. Un număr de nobili 
castilieni nu ezitară să se încreadă în steaua lui Columb şi 


hotărâră să-şi încerce norocul dincolo de mări. Calele 
corăbiilor fură umplute cu cai, vite, tot felul de instrumente 
pentru extragerea şi purificarea aurului, diferite seminţe, 
într-un cuvânt, tot ceea ce este necesar pentru întemeiera 
unei colonii importante. Dintre cei zece indieni aduşi în 
Europa, cinci se întorceau acum în ţara lor, trei, bolnavi, 
rămâneau în Spania, iar doi muriseră. Cristofor Columb fu 
numit căpitan-general al escadrei, cu puteri nelimitate. 

La 25 septembrie 1493, cele şaptesprezece nave ieşiră din 
Câdiz, cu toate pânzele sus, în aplauzele unei mulţimi 
imense. La 1 octombrie, ele ancorau în apele insulei Hierro, 
cea mai occidentală din arhipelagul Canarelor. După 
douăzeci şi trei de zile de navigaţie favorizată constant de 
vânt şi de mare, Cristofor Columb întâlni pământuri noi. 

Într-adevăr, la 3 noiembrie, în duminica de după 
sărbătoarea tuturor sfinţilor, la răsăritul soarelui, pilotul 
navei-amiral, „Maria Galante”, strigă: „Veste bună! lată 
pământul!” 

Pământul era o insulă împădurită. Amiralul, crezând-o 
nelocuită, o lăsă în urmă, întâlni câteva insulițe risipite în 
drumul său şi ajunse în faţa unei a doua insule. Prima fu 
numită Dominica, a doua Maria Galante - nume pe care le 
mai poartă şi astăzi. A doua zi, o a treia insulă, mai mare, le 
apăru spaniolilor. Şi, spune relatarea acestei călătorii, 
datorată lui Pierre Martyr,10 contemporan cu Columb, 
„Când ajunseră aproape, îşi dădură seama că era insula 
infamilor canibali sau caraibi, despre care auziseră 
vorbindu-se în timpul primei călătorii”. 

Bine înarmaţi, spaniolii debarcară pe acest țărm, unde se 
aflau cam treizeci de colibe din lemn, rotunde şi acoperite 
cu frunze de palmier. În interiorul lor erau suspendate 
hamacuri de bumbac. În spaţiul liber dintre ele se înălţau 
doi copaci sau stâlpi, în jurul cărora zăceau încolăciţi doi 
mari şerpi morţi. La apropierea străinilor, băştinaşii fugiră 
mâncând pământul, renunțând la prizonierii pe care se 
pregăteau să-i devoreze. Mateloţii scotociră prin colibe şi 


dădură peste oase de mâini şi de picioare, capete tăiate de 
curând, încă pline de sânge şi alte rămăşiţe omeneşti care 
nu lăsau nici o îndoială în legătură cu modul de alimentare 
al acestor caraibi. 

Insula, pe care o explorară în parte, însemnând pe hartă 
principalele râuri, fu botezată Guadalupe, datorită 
asemănării ei cu o provincie din Extremadura. Câteva femei 
prinse de mateloţi fură trimise pe uscat, după ce fuseseră 
bine tratate pe nava-amiral. Cristofor Columb spera că 
această conduită îi va determina pe indieni să vină la bord. 
Dar speranţa îi fu spulberată. 

La 8 noiembrie, Amiralul dădu semnalul de plecare şi 
porni cu întreaga escadră spre insula Espanola, 
actualmente San Domingo, unde lăsase treizeci şi nouă de 
oameni care-l însoţiseră în prima călătorie. Urcând spre 
nord, el descoperi o mare insulă numită Madanino de către 
indienii rămaşi la bord după ce fuseseră salvaţi de pofta 
caraibilor. Ei pretindeau că e locuită doar de femei şi, cum 
relatarea lui Marco Polo menţiona un ţinut asiatic ocupat de 
o populaţie exclusiv feminină, Cristofor Columb avu încă un 
motiv să creadă că naviga de-a lungul coastelor Asiei. 
Amiralul dorea foarte mult să exploreze această insulă, dar 
vântul potrivnic îl împiedică să acosteze. 

La o distanţă de zece leghe, întâlniră o altă insulă, 
înconjurată de munţi înalţi, care fu numită Montserrat; a 
doua zi, încă una, botezată Santa Maria Redonda şi, în ziua 
următoare, alte două, San Martin şi Santa Cruz. 

Escadra ancoră în faţa insulei Santa Cruz, ca să ia apă de 
băut. Acolo se petrecu un eveniment grav, relatat de Pierre 
Martyr în termeni care merită să fie reproduşi pentru 
expresivitatea lor: „Amiralul ordonă ca treizeci de oameni 
de pe nava sa să coboare pe uscat pentru a explora insula; 
ajunşi pe țărm, ei găsiră patru câini şi tot atâţia bărbaţi 
tineri şi femei care îi întâmpinară întinzând braţele, parcă 
rugându-i şi cerând ajutor pentru a fi salvaţi din ghearele 
celor cruzi. Văzând acestea, canibalii, asemeni celor din 


insula Guadalupe, fugiră, ascunzându-se toţi în păduri. Şi 
oamenii noştri rămaseră două zile pe insulă, ca să o 
cerceteze. 

Între timp, cei rămaşi pe corabie văzură venind de departe 
o luntre având la bord opt bărbaţi şi tot atâtea femei; 
oamenii noştri le făcură semne; dar, apropiindu-se, atât 
bărbaţii cât şi femeile începură să-i împroaşte cu săgeți pe 
ai noştri, provocându-le răni uşoare dar foarte dureroase, 
înainte ca ei să se fi putut acoperi cu scuturile, aşa că un 
spaniol fu ucis de o femeie care, cu o altă săgeată, 
străpunse încă unul. 

Aceşti sălbatici aveau săgeți cu vârfurile de fier înveninate; 
printre ei se afla o femeie căreia i se supuneau toţi, 
plecându-se în faţa ei. Cum se putea presupune, era o 
regină, însoţită de un fiu cu privire feroce, robust, cu chip 
de leu. 

Socotind că e mai bine să lupte corp la corp, decât să aibă 
pierderi şi mai mari războindu-se de departe, ai noştri 
traseră la rame cu atâta putere, încât corabia izbi luntrea 
celorlalţi şi o scufundă. 

Dar aceşti indieni, foarte buni înotători, fără să se mişte 
nici mai încet, nici mai repede, continuară să arunce multe 
săgeți împotriva alor noştri. Ei reuşiră să ajungă înot la o 
stâncă acoperită de apă, pe care se urcară, continuând să 
lupte cu bărbăţie. Până la urmă, fură totuşi capturați, unul 
dintre ei fiind ucis, iar fiul reginei rănit în două locuri; duşi 
pe nava Amiralului, ei „se arătară nu mai puţin feroci şi cu 
chipuri nu mai puţin fioroase decât dacă ar fi fost leii din 
Libia când se simt prinşi în laţ. Şi arătau astfel încât nimeni 
nu i-ar fi putut privi fără ca inima şi măruntaiele să-i tresară 
de groază, într-atât le era privirea de hidoasă, cumplită şi 
infernală.” 

După cum se vede, conflictul între indieni şi europeni 
începea să ia proporţii. Cristofor Columb îşi reluă navigația 
spre nord, printre insule „plăcute şi fără număr”, acoperite 
de păduri dominate de munţi colorați în fel şi chip. Această 


îngrămădire de insule fu numită Las Once Mil Virgenes. 
Curând apăru insula San Juan Evangelista, care nu e alta 
decât Puerto Rico, pământ infestat atunci de caraibi, dar 
cultivat cu grijă şi într-adevăr superb, cu pădurile sale 
imense. Câţiva mateloţi coborâră pe țărm şi nu găsiră decât 
vreo duzină de colibe nelocuite. Amiralul porni atunci din 
nou şi navigă de-a lungul coastei meridionale a insulei, pe o 
distanţă de cincizeci de leghe. 

Vineri 12 noiembrie, Columb aborda în sfârşit pe insula 
Espanola. Ne putem închipui cât de emoţionat trebuie să fi 
fost revăzând scena primelor sale succese, căutând din ochi 
fortul în care-şi lăsase însoțitorii. Ce li se întâmplase timp 
de un an europenilor abandonaţi pe aceste pământuri 
sălbatice? În momentul acela, o luntre mare, avându-l la 
bord pe fratele cacicului Guacanagari, se apropie de „Maria 
Galante” şi indigenul, urcându-se pe corabie, îi oferi 
Amiralului două măşti din aur. 

În acest timp, Cristofor Columb încerca să zărească fortul 
şi, cu toate că ancorase în faţa locului unde pusese să fie 
construit, nu vedea nici cea mai mică urmă. Foarte neliniştit 
de soarta însoţitorilor săi, cobori pe uscat. Acolo, rămase 
încremenit văzând doar o grămadă de cenuşă. Ce se 
alesese de compatrioţii săi? Plătiseră cu viaţa lor această 
primă tentativă de colonizare? Amiralul puse să tragă în 
acelaşi timp toată artileria de pe nave, pentru a-şi vesti 
până departe sosirea în faţa insulei Espanola. Dar nu se 
arătă niciunul dintre cei căutaţi. 

Disperat, Columb trimise îndată mesageri la cacicul 
Guacanagari. Aceştia îi aduseră veşti funeste. Potrivit 
spuselor lui Guacanagari, alti cacici, iritaţi de prezenţa 
străinilor pe insula lor, îi atacaseră pe sărmanii coloni şi-i 
masacraseră până la cel din urmă. Guacanagari ar fi fost şi 
el rănit apărându-i şi, drept dovadă, îşi arăta piciorul legat 
cu o fâşie de bumbac. 

Cristofor Columb nu crezu în intervenţia cacicului, dar 
hotări să nu arate acest lucru şi, a doua zi, când 


Guacanagari veni la bord, îl primi bine. Cacicul acceptă o 
imagine a Fecioarei, pe care şi-o atârnă pe piept. Păru 
foarte uimit la vederea cailor; aceste animale le erau 
necunoscute, lui şi însoţitorilor lui. Încheindu-şi vizita, 
cacicul se întoarse pe țărm, se îndreptă spre munţi şi nu-l 
mai văzură niciodată. 

Amiralul trimise atunci pe unul dintre căpitanii săi, cu trei 
sute de oameni, să scormonească insula şi să pună mâna pe 
cacic. Căpitanul pătrunse în interiorul insulei, dar nu găsi 
nici o urmă a cacicului sau a nefericiţilor coloni. În timpul 
explorării, descoperise un mare fluviu şi un frumos port 
bine adăpostit, pe care-l numi Puerto Real. 

Cu tot insuccesul primei sale tentative, Columb hotărâse 
să întemeieze o nouă colonie pe această insulă, care părea 
bogată în aur şi argint. Băştinaşii vorbeau mereu despre 
minele din provincia Cibao. Însărcinaţi să verifice aceste 
afirmaţii, doi gentilomi, Alonso de Hojeda şi Carbajal, 
porniră în luna ianuarie cu o numeroasă escortă; ei 
descoperiră patru fluvii ale căror nisipuri erau aurifere şi 
aduseră o pepită cântărind nouă uncii. 

La vederea acestor bogății, Amiralul îşi socoti confirmat 
gândul că insula Espanola trebuie să fie celebrul Ofir din 
Cartea Regilor. Căută un amplasament pentru a clădi un 
oraş şi, la zece leghe spre est de Monte Cristi, puse 
temeliile Isabelei. În ziua de Bobotează, treisprezece preoţi 
ofâciară în biserică, în prezenţa unui imens număr de 
băştinaşi. 

Columb hotări atunci să trimită veşti din colonie regelui şi 
reginei Spaniei. Douăsprezece corăbii, încărcate cu aurul 
strâns de pe insulă şi cu diferite produse ale solului, se 
pregătiră de întoarcere în Europa, sub comanda căpitanului 
Torres. Această flotilă ridică pânzele la 2 februarie 1494 şi, 
curând după aceea, Columb trimise încă una dintre cele 
cinci nave care-i rămăseseră, cu locotenentul Bernal de 
Pisa, de care avea motive să fie nemulţumit. 


Îndată ce ordinea fu stabilită în colonia Isabela, Amiralul îl 
lăsă acolo pe fratele său, don Diego, în calitate de 
guvernator şi porni cu cinci sute de oameni, vrând să 
cerceteze el însuşi minele din Cibao. Ţinutul pe care-l 
traversă această mică trupă era de o uimitoare fertilitate; 
legumele se coceau în treisprezece zile; grâul semănat în 
februarie dădea spice nemaipomenite în aprilie şi fiecare an 
aducea două recolte superbe. Şiruri de munţi şi văi fură 
lăsate în urmă, pe rând; adesea trebuiră să folosească 
târnăcopul pentru a-şi croi drum pe aceste pământuri încă 
virgine şi ajunseră, în sfârşit, în provincia Cibao. Acolo, pe o 
colină, aproape de malul unui mare fluviu, Amiralul puse să 
se construiască un fort din piatră şi din lemn; îl împrejmui 
cu un şanţ adânc şi-i dădu numele de Santo Tomâs, pentru 
a-i lua peste picior pe unii dintre ofiţerii săi, care nu 
credeau în existenţa minelor de aur. Şi ei vădeau rea-voinţă 
îndoindu-se, căci, de pretutindeni, indigenii aduceau pepite, 
grăunţe de aur pe care le schimbau bucuroşi cu mărgele şi 
mai ales cu clopoței, al căror sunet argintiu îi îndemna să 
danseze. Şi-apoi, acolo nu era doar ţara aurului, era şi ţara 
mirodeniilor şi a aromatelor, arborii care le produceau 
alcătuind adevărate păduri. Spaniolii nu puteau, deci, decât 
să se felicite că puseseră stăpânire pe această insulă 
opulentă. 

Lăsând fortul Santo Tomâs în paza a cincizeci şi şase de 
oameni, sub comanda lui Pedro Margarit, Cristofor Columb 
porni spre Isabela pe la începutul lui aprilie. Ploi torențiale 
îi îngreuiară întoarcerea. La sosire, găsi colonia abia 
născută într-o dezordine extremă; era pericol de foamete 
din lipsă de făină, iar făina lipsea pentru că nu erau mori; 
soldaţii şi muncitorii cădeau din picioare de oboseală. 
Columb vru să-i silească pe gentilomi să le vină în ajutor; 
dar mândrii hidalgo, atât de dornici de bogății, nu voiau nici 
măcar să se aplece ca să le ridice şi refuzară să efectueze 
munci manuale. Preoţii îi susţinură şi Columb, obligat să-i 
pedepsească, trebui să închidă bisericile. Totuşi, el nu putea 


să-şi prelungească prezenţa la Isabela; se grăbea să 
descopere alte pământuri. Formând un consiliu care să 
guverneze colonia, alcătuit din trei gentilomi şi din şeful 
misionarilor, sub prezidenţia lui don Diego, Columb ieşi în 
larg cu trei corăbii, la 24 aprilie, pentru a-şi întregi ciclul 
descoperirilor. 

Flotila cobori spre sud. Descoperiră curând o nouă insulă, 
pe care băştinaşii o numeau Jamaica. Relieful acestei insule 
consta dintr-un munte cu pante foarte line. Locuitorii ei 
păreau ingenioşi şi înzestrați pentru artele manuale, dar cu 
înclinații războinice. Ei se opuseră de mai multe ori 
debarcării spaniolilor; fură însă respinşi şi în cele din urmă 
încheiară un tratat de alianţă cu Amiralul. 

Pornind din Jamaica, ilustrul navigator îşi continuă 
explorarea către apus. El credea că ajunsese în punctul în 
care geografii din vechime considerau că se află 
Chersonesul, acest ţinut de aur al occidentului. Curenţi 
foarte puternici îl împinseră înapoi spre Cuba, silindu-l să 
plutească de-a lungul coastelor ei pe o distanţă de două 
sute douăzeci şi două de leghe. În acest periplu foarte 
primejdios, prin locuri cu apă puţină şi strâmtori înguste, el 
boteză peste şapte sute de insule, notă amplasamentul unui 
mare număr de porturi şi stabili deseori legături cu 
indigenii. 

În luna mai, oamenii de cart semnalară numeroase insule 
ierboase, fertile şi locuite. Apropiindu-se de uscat, Columb 
pătrunse într-un fluviu ale cărui ape erau atât de fierbinţi, 
încât nimeni nu putea să-şi cufunde mâna în ele; faptul, 
neconfirmat de expedițiile ulterioare, este, evident, rodul 
unei exagerări. Pescarii de pe coastă utilizau un peşte 
numit remora, „care îndeplinea, pentru ei, rolul îndeplinit 
de câine pentru vânător. 

Acest peşte avea o formă necunoscută, corpul lui 
semănând cu cel al unei anghile mari, iar partea de 
deasupra capului fiind prevăzută cu o piele foarte adezivă, 
de felul plasei pentru prins peşti. Şi ei ţin acest peşte legat 


cu o sfoară de marginea luntrii, numai în apă, căci el nu 
poate suporta privirea aerului. Şi când văd un peşte sau o 
broască-ţestoasă, care acolo sunt mai mari decât marile 
scuturi, dau drumul remorei, slăbind sfoara. lar remora, 
sinţindu-se mai liberă în mişcări, se repede mai iute ca o 
săgeată asupra peştelui sau a broaştei-ţestoase, aruncă 
pielea aceea ca o plasă şi îşi ţine prada cu atâta putere, fie 
ea peşte sau broască-ţestoasă, încât nu-i mai poate fi 
smulsă, dacă nu e adusă spre suprafaţa apei, trăgând încet 
de sfoară; îndată ce dă cu ochii de splendoarea văzduhului, 
remora îşi abandonează prada. Iar pescarii se cufundă atât 
cât e nevoie pentru a lua prada şi strâng sfoara astfel încât 
remora să se afle la locul său obişnuit, dându-i drept 
răsplată o bucăţică din carnea prăzii.” 

Explorarea coastelor continuă spre apus. Amiralul cercetă 
diferite ţinuturi bogate în boboci de gâscă, rațe, bâtlani şi 
acei „câini muţi” pe care băştinaşii îi mâncau ca pe iezi şi 
care trebuie să fi fost ursuleţi-spălători. Dar strâmtorile 
nisipoase se îngustau din ce în ce mai mult; corăbiile 
treceau cu greu prin ele. Amiralul ţinea totuşi să nu se 
îndepărteze de aceste ţărmuri, pe care voia să le cunoască 
mai amănunţit. Într-o zi, i se păru că zăreşte pe un 
promontoriu oameni înveşmântaţi în alb; crezând că sunt 
călugări din ordinul Santa Maria de la Merced, el trimise 
câţiva mateloţi să ia legătura cu ei. Simplă iluzie optică: 
aşa-zişii călugări nu erau decât mari bâtlani de la tropice, 
luaţi drept fiinţe omeneşti din pricina distanţei la care se 
aflau. 

La începutul lui iunie, Columb trebui să facă o escală 
pentru a-şi repara corăbiile, ale căror carene avuseseră 
mult de suferit în urma contactului cu pragurile de lângă 
coastă. În ziua de 7 a aceleiaşi luni, ceru să se oficieze un 
serviciu divin solemn pe plajă. În timpul slujbei, îşi făcu 
apariţia un bătrân cacic, care, la încheierea ceremoniei, îi 
oferi Amiralului câteva fructe. Apoi, acest suveran indigen 
rosti un discurs tradus astfel de interpreţi: „Ni s-a povestit 


cum ai cuprins şi învăluit cu puterea ta aceste pământuri 
care vă erau necunoscute şi cum prezenţa ta a pricinuit o 
mare spaimă popoarelor şi oamenilor. Dar eu cred că se 
cuvine să-ţi vorbesc şi să te avertizez că în faţa sufletelor, 
atunci când se despart de trupuri, se deschid două 
drumuri: unul, plin de întuneric şi de tristeţe, destinat celor 
care s-au arătat râi şi vătămători faţă de neamul omenesc: 
celălalt, plăcut şi desfătător, menit celor care în timpul vieţii 
au iubit pacea şi liniştea oamenilor. Deci, dacă ţi-aminteşti 
că eşti nemuritor şi că răsplata viitoare va fi pe potriva 
faptelor vieţii acesteia, nu vei chinui pe nimeni”. 

Ce filosof din timpurile vechi sau moderne ar fi grăit mai 
bine şi într-un limbaj mai chibzuit? Toată esenţa umană a 
creştinismului este cuprinsă în aceste cuvinte magnifice şi 
ele ieşeau din gura unui sălbatic! Columb şi cacicul se 
despărţiră încântați unul de altul şi poate că nu bătrânul 
indigen fu cel mai uimit dintre cei doi. 

De altfel, întregul trib părea să trăiască potrivit 
excelentelor precepte enunțate de şeful lui. Pământul 
aparţinea tuturor băştinaşilor, ca soarele, aerul şi apa. „Al 
meu şi al tău”, pricina oricărei discordii, nu existau în 
uzanţele lor şi trăiau mulţumindu-se cu puţin. „Ei nu cunosc 
vârsta de aur, spune relatarea călătoriei, şi nu-şi îngrădesc 
pământurile cu şanţuri sau cu garduri; îşi lasă grădinile 
deschise, fără legi, fără cărţi, fără judecători; dar, prin 
însăşi natura lor, urmează ceea ce este drept şi-l consideră 
rău şi nedrept pe cel care se desfată chinuindu-şi 
aproapele.” 

Plecând din Cuba, Cristofor Columb se întoarse în Jamaica. 
Însemnă pe hartă toate detaliile coastei de sud a insulei, 
până la extremitatea ei orientală. Intenţia lui era de a ataca 
insulele caraibilor şi de a nimici această stirpe dăunătoare. 
Dar, din pricina nopţilor de veghe şi a eforturilor, Amiralul 
se îmbolnăvi şi fu silit să-şi amâne realizarea proiectelor. 
Trebui să revină la Isabela, unde, sub înrâurirea aerului 


curat şi a repausului, îşi redobândi sănătatea, graţie şi 
îngrijirilor date de fratele său şi de cei apropiaţi. 

De altfel, situaţia coloniei îi reclama imperios prezenţa. 
Prin comportarea lui plină de cruzime, comandantul fortului 
Santo Tomaâs îi făcuse pe indigeni să se revolte. Dojenile lui 
don Diego, fratele lui Cristofor Columb, nu fuseseră luate în 
seamă. În timpul absenței lui Columb, acest comandant se 
dusese la Isabela şi pornise către Spania, la bordul uneia 
dintre corăbiile cu care sosise în insula Espanola don 
Bartolome, al doilea frate al Amiralului. 

Între timp, însănătoşindu-se şi neputând să accepte să fie 
contestată autoritatea pe care o delegase reprezentanţilor 
săi, Columb hotărî să-l pedepsească pe cacicul care se 
revoltase împotriva comandantului fortului Santo Tomâs. 
Mai întâi, trimise nouă oameni bine înarmaţi să pună mâna 
pe un redutabil cacic numit Caonabo. Şeful acestora, Ojeda, 
cu o cutezanţă pe care avea s-o dovedească şi mai târziu, îl 
răpi pe cacic dintre ai săi şi-l aduse prizonier la Isabela. 
Columb porunci să fie îmbarcat pe o corabie care pleca 
spre Europa; aceasta naufragie şi nimeni nu mai auzi 
vreodată ceva despre Caonabo. 

Tocmai atunci, Antonio de Torres, trimis de rege şi de 
regină să-l felicite pe Columb, sosi la Santo Domingo cu 
patru corăbii. Fernando se declara foarte mulţumit de 
succesele Amiralului şi-l înştiinţa că hotărâse să înfiinţeze 
un serviciu lunar de transport între Spania şi insula 
Espanola. 

Răpirea lui Caonabo provocase revolta generală a 
indigenilor. Aceştia urmăreau să-şi răzbune şeful batjocorit 
şi deportat pe nedrept. Doar cacicul Guacanagari, cu toate 
că luase parte la uciderea primilor coloni, rămânea 
credincios spaniolilor. Însoţit de don Bartolome şi de cacic, 
Cristofor Columb porni împotriva rebelilor. Întâlni curând o 
armată de băştinaşi al căror număr îl evaluă, exagerând 
vădit, la o sută de mii. Oricum, armata fu pusă pe fugă de 
un detaşament alcătuit din două sute de infanterişti, 


douăzeci şi cinci de câini şi douăzeci şi cinci de călăreţi. 
Această victorie restabili, în aparenţă, autoritatea 
Amiralului. Învinşilor le fu impus un tribut. Indienii din 
vecinătatea minelor trebuiră să plătească la fiecare trei luni 
o cantitate mică de aur iar ceilalţi, mai de departe, douăzeci 
şi cinci de livre de bumbac. Dar revolta nu era decât 
înăbuşită, nu stinsă. La chemarea unei femei, Anacaona, 
văduva lui Caonabo, indigenii se răzvrătiră pentru a doua 
oară; ei izbutiră chiar să-l atragă de partea lor pe 
Guacanagari, până atunci credincios lui Columb; apoi, 
distrugând lanurile de porumb şi toate plantațiile, se 
retraseră în munţi. Spaniolii se văzură ameninţaţi de toate 
ororile foametei şi declanşară teribile represalii împotriva 
băştinaşilor. Se spune că o treime din populaţia indigenă a 
pierit de foame, de boală şi de armele însoţitorilor lui 
Columb. Nefericiţii indieni plăteau scump relaţiile lor cu 
invadatorii europeni. 

Cristofor Columb intrase în era încercărilor sorții. În timp 
ce autoritatea lui devenea din ce în ce mai compromisă pe 
insula Espanola, reputaţia şi caracterul său erau supuse 
unor violente atacuri în Spania. El nu se afla acolo pentru a 
se apăra, şi ofiţerii pe care-i trimisese acasă îl acuzau sus şi 
tare de injustiţie şi de cruzime; insinuaseră chiar că 
Amiralul încerca să devină independent faţă de rege. 
Influențat de aceste afirmaţii nedemne, Fernando numi un 
comisar însărcinat să cerceteze faptele incriminate şi să se 
ducă în Indiile Occidentale. Acest gentilom se numea Juan 
de Aguado. Alegerea acestui senior, destinat să 
îndeplinească o misiune de încredere, n-a fost fericită. Juan 
de Aguado era părtinitor şi avea idei preconcepute. El sosi 
la Isabela în luna octombrie, când Amiralul, aflat într-o 
expediţie de explorări, era absent şi începu prin a-l trata cu 
o extremă trufie pe fratele lui Cristofor Columb. În virtutea 
funcţiei sale de guvernator general, don Diego refuză să se 
supună ordinelor comisarului regelui. 


Juan de Aguado se pregătea, deci, să se întoarcă în 
Spania, posedând informaţii foarte incomplete, când un 
uragan teribil scufundă chiar în port corăbiile cu care 
venise. În insula Espanola nu mai rămăseseră decât două 
caravele. Revenind în colonie şi dând dovadă de o nobleţe 
sufletească demnă de toată admiraţia, Cristofor Columb 
puse una dintre aceste nave la dispoziţia comisarului regal, 
cu condiţia ca el să se îmbarce pe cealaltă pentru a merge 
să se justifice în faţa regelui. 

Lucrurile se aflau în acest stadiu, când în insula Espanola 
fură descoperite noi zăcăminte de aur. Amiralul îşi 
suspendă plecarea. Cupiditatea avu puterea de a curma 
orice discuţii. Nu se mai pomeni nici de regele Spaniei, nici 
de ancheta pe care o poruncise. Ofițerii se deplasară la 
noile terenuri aurifere; găsiră acolo pepite, unele cântărind 
până la douăzeci de uncii şi un bloc de chihlimbar greu de 
trei sute de livre. Columb puse să se construiască două 
forturi pentru a-i apăra pe mineri, unul la marginea 
provinciei Cibao, celălalt pe malurile râului Hayna. După ce 
luă aceste măsuri de precauţie, porni spre Spania, vrând să 
se justifice cât mai curând. 

Cele două caravele părăsiră portul Santa Isabela la 10 
martie 1496. Cristofor Columb avea la bordul navei sale 
două sute douăzeci şi cinci de pasageri şi treizeci de 
indieni. La 9 aprilie, el abordă pe insula Maria Galante şi la 
10 aprilie se aprovizionă cu apă de pe Guadalupe, unde avu 
o ciocnire destul de violentă cu băştinaşii. La 20, părăsi 
această insulă prea puţin ospitalieră şi, vreme de o lună, se 
război cu vânturile alizee. La 11 iunie, zăriră coastele 
Europei şi a doua zi caravelele intrau în portul Câdiz. 

A doua întoarcere a marelui navigator nu s-a mai bucurat 
de simpatia mulțimilor. Indiferenţa şi invidia luaseră locul 
entuziasmului. Până şi însoțitorii Amiralului îi erau 
împotrivă. Descurajaţi, dezamăgiţi, neaducând cu ei 
bogăţiile pentru care se expuseseră atâtor primejdii şi 
făcuseră atâtea eforturi istovitoare, se arătau acum 


nedrepţi. Totuşi, nu era vina lui Columb că exploatarea 
minelor costa mai mult decât profitul pe care-l aduceau. 

Cu toate acestea, Amiralul fu primit la curte cu o anumită 
bunăvoință. Relatarea celei de-a doua călătorii îi readuse 
încrederea minţilor derutate. În definitiv, nu descoperise el, 
în timpul acestei expediţii, insulele Dominica, Maria 
Galante, Guadalupe, Montserrat, Santa Maria, Santa Cruz, 
Puerto Rico, Jamaica? Nu explorase din nou Cuba şi San 
Domingo? Columb îşi combătu deci adversarii cu însufleţire, 
folosind chiar, împotriva lor, arma ironiei. Celor care 
contestau importanţa descoperirilor sale, le propuse să facă 
astfel încât un ou să stea în echilibru pe unul dintre capete 
şi, cum nu izbuteau, Amiralul sparse coaja la o extremitate 
şi aşeză oul pe partea aceea. 

— Nu v-aţi gândit la soluţia asta, le spuse el. Ei bine, totul 
e să gândeşti! 

IV. 

A treia călătorie: Madeira. 

— Santiago din arhipelagul Capului Verde. 

— Trinidad. 

— Prima observare a coastei americane a Venezuelei, 
dincolo de Orinoco, actualmente provincia Cumana. 

— Golful Paria. 

— Los Jardinos. 

— Tobago. 

— Grenada. 

— Margarita. 

— Cubaga. 

— Insula Espanola în perioada absenței lui Columb. 

— Întemeierea oraşului Santo Domingo. 

— Sosirea lui Columb. 

— Nesupunerea coloniei. 

— Plângeri în Spania. 

— Bobadilla trimis de rege să cerceteze comportarea lui 
Columb. 


— Columb pus în lanţuri şi expediat în Spania împreună cu 
cei doi fraţi ai săi. 

— Aducerea lui în faţa lui Fernando şi a Isabelei. 

— Redobândirea bunăvoinţei regale. 

Cristofor Columb nu renunţase încă să-şi continue 
cuceririle dincolo de Oceanul Atlantic. Nici epuizarea, nici 
nedreptăţile nu puteau să-l oprescă. După ce triumfase, nu 
fără mari eforturi, în încleştarea cu intrigile duşmanilor, 
reuşi să organizeze o a treia expediţie sub auspiciile 
cârmuirii spaniole. Regele îi încredinţă opt corăbii, 
patruzeci de călăreţi, o sută de infanterişti, şaizeci de 
mateloţi, douăzeci de mineri, cincizeci de agricultori, 
douăzeci de meşteşugari din diferite domenii, treizeci de 
femei, medici şi chiar muzicieni. Amiralul mai obţinu ca 
toate pedepsele în curs de executare pe teritoriul regatului 
să fie comutate într-o deportare în insule. El îi devansa 
astfel pe englezi în ideea atât de inteligentă de a popula 
noile colonii cu criminali pe care munca trebuia să-i 
reabiliteze. 

Cristofor Columb ridică pânzele la 30 mai 1498, cu toate 
că suferea de gută şi era încă bolnav de supărările care îi 
fuseseră pricinuite de când se întorsese în Spania. Înainte 
de a porni, află că o flotă franceză îl pândea în largul 
capului San Vicente, vrând să-i zădărnicească expediţia. 
Pentru a o evita, se îndreptă spre Madeira, unde făcu o 
escală; de acolo, îşi trimise către insula Espanola toate 
corăbiile, în afară de trei puse sub comanda căpitanilor 
Pedro de Arana, Alonso Sânchez de Carbajal şi a rudei lui, 
Juan Antonio Columb. El însuşi, cu o navă şi două caravele, 
o luă spre sud, cu intenţia de a trece ecuatorul şi de a căuta 
acele pământuri meridionale care, potrivit opiniei general 
admise, trebuiau să fie mai bogate în produse de tot felul. 

La 27 iunie, mica flotilă ajunse în insulele Sal şi Santiago, 
din arhipelagul Capului Verde. Ea porni din nou la 4 iulie, 
înaintă o sută douăzeci de leghe spre sud-vest, cunoscu 


îndelungate acalmii şi călduri toride şi, din dreptul 
peninsulei Sierra Leone, se îndreptă spre vest. 

La 31 iulie, la amiază, un matelot semnală ivirea uscatului. 
Era o insulă situată la extremitatea de nord-est a Americii 
meridionale şi foarte aproape de coastă. 

Amiralul o numi Trinidad şi întregul echipaj intona Salve 
Regina cu voci recunoscătoare. A doua zi, 1 august, la cinci 
leghe de punctul semnalat anterior, nava şi cele două 
caravele ancorau lângă promontoriul Alcatraz. Amiralul 
trimise pe uscat câţiva mateloţi pentru a înnoi proviziile de 
apă şi de lemne. Coasta părea nelocuită, dar se distingeau 
numeroase amprente de animale care trebuiau să fie capre. 

La 2 august, o luntre lungă, cu optzeci de băştinaşi, se 
apropie de corăbii. Aceşti indieni, înalţi, cu pielea mai albă 
decât aceea a indigenilor din insula Espanola, purtau pe 
cap un turban făcut dintr-o eşarfă de bumbac viu colorată, 
iar în jurul şoldurilor - o fustă scurtă din aceeaşi țesătură. 
Încercară să-i atragă la bordul corăbiilor oferindu-le 
oglinjoare şi mici obiecte de sticlă; pentru a le inspira mai 
multă încredere, mateloţii începură chiar să danseze pe 
punte; dar băştinaşii, speriaţi de zgomotul tamburinelor, 
care li se păru a fi o manifestare ostilă, răspunseră cu un 
nor de săgeți şi se îndreptară spre una dintre caravele; un 
pilot încercă şi atunci să-i îmblânzească, ducându-se printre 
ei; dar luntrea se îndepărtă curând şi nu-şi mai făcu 
apariţia. 

Cristofor Columb ieşi atunci în larg şi descoperi o nouă 
insulă, pe care o boteză Gracia. Dar ceea ce credea elcă ar 
fi o insulă era, de fapt, coasta americană, erau acele 
ţarmuri ale Venezuelei care formează delta fluviului 
Orinoco, întretăiată de multiplele braţe ale acestei mari căi 
de apă. În ziua aceea, continentul american a fost 
descoperit cu adevărat de Columb, ce-i drept fără ştiinţa 
lui, şi anume acea parte a Venezuelei numită provincia 
Cumana. 


Între această provincie şi insula Trinidad se află un golf 
primejdios, golful Paria, în care o navă rezistă cu greu 
curenților gonind extrem de rapid spre vest. Amiralul 
credea că navighează în largul mării şi trebui să înfrunte 
pericole foarte mari în acest golf, pentru că fluviile de pe 
continent, umflate de o ploaie torențială, aruncau mase 
uriaşe de apă asupra corăbiilor sale. lată cum relatează 
Cristofor Columb acest incident, în scrisoarea trimisă 
regelui şi reginei: „Aflându-mă pe punte, la un ceas târziu 
din noapte, am auzit un fel de vuiet înspăimântător; 
căutând să străpung întunericul cu privirea, am văzut 
deodată marea, ca o colină de înălţimea unei corăbii, 
înaintând încet spre noi, dinspre sud. Pe culmea acestei 
ridicături, venea un curent însoţit de un zgomot 
înfricoşător. Nu mă îndoiam că sosise momentul să fim 
înghiţiţi, şi o emoție puternică mă cuprinde şi astăzi când 
îmi amintesc noaptea aceea. Din fericire, curentul şi valul 
trecură, se îndreptară spre gura canalului dintre cele două 
țarmuri, se zbuciumară acolo multă vreme, apoi se 
potoliră”. 

Cu toate dificultăţile navigaţiei, Amiralul, străbătând 
marea a cărei apă devenea tot mai dulce pe măsură ce 
navele urcau spre nord, înregistră câteva capuri, unul la 
est, pe insula Trinidad, capul Pena Blanca, altul la vest, pe 
promontoriul Paria, capul Lapa; de asemenea, mai multe 
porturi, printre care cel al Maimuţelor, situat la gura 
fluviului Orinoco. Columb debarcă la vest de promontoriul 
Cumana, fiind bine primit de numeroşii localnici. Spre apus, 
dincolo de promontoriul Alcatraz, regiunea era magnifică şi 
indigenii spuneau că acolo s-ar găsi aur şi perle din belşug. 

Columb ar fi voit să rămână câtva timp pe această parte a 
coastei, dar nu descoperise nici un adăpost sigur pentru 
corăbiile sale. Şi-apoi, sănătatea lui grav zdruncinată, 
vederea foarte slăbită îi cereau să se odihnească şi se 
grăbea să ajungă în portul Isabela, în interesul lui, ca şi al 
echipajelor istovite. Înaintă deci de-a lungul țărmului 


Venezuelei şi, atât cât îi fu cu putinţă, întreţinu relaţii cu 
indigenii. Aceştia erau foarte bine făcuţi şi aveau o 
fizionomie plăcută; aşezările lor dovedeau un anume gust; 
în casele lor cu faţade se găseau câteva mobile cioplite cu 
destul meşteşug. La gât purtau plăci de aur. Ţinutul era 
superb; fluviile, munţii, pădurile imense făceau din elun 
pământ al făgăduinţei. Aşa că Amiralul dădu acestui ţinut 
armonios numele Gracia şi, printr-o amplă disertaţie, 
încercă că facă dovada că acolo a fost odinioară leagănul 
neamului omenesc, paradisul terestru în care Adam şi Eva 
au locuit vreme atât de îndelungată. Pentru a explica până 
la un anumit punct această opinie a marelui navigator, să 
nu uităm că el credea că se află pe țărmurile Asiei. Acest loc 
încântător a fost numit de el Los Jardines. 

La 23 august, după ce biruise, nu fără primejdii, nu fară 
trudă, curenţii acelei strâmtori, Cristofor Columb ieşi din 
golful Paria prin îngustul canal numit de el Boca del 
Drag6n, nume păstrat până astăzi. Ajunşi în largul mării, 
spaniolii descoperiră insula Tobago, situată la nord-est de 
Trinidad, apoi, mai spre nord, Conception, astăzi Grenada. 
Atunci, Amiralul se îndreptă spre sud-vest şi reveni către 
coasta americană; merse de-a lungul ei pe o distanţă de 
patruzeci de leghe, descoperi, la 25 august, insula foarte 
populată Margarita şi, în sfârşit, insula Cubaga, aşezată 
aproape de uscat. În acel loc, indigenii întemeiaseră o 
crescătorie de perle şi culegeau preţiosul produs. Columb 
trimise o luntre pe țărm şi efectuă schimburi foarte 
avantajoase, căci pentru nişte cioburi de faianţă sau câţiva 
clopoței, obţinu mai multe livre de perle, unele foarte mari 
şi cu un luciu magnific. 

Ajuns în acest stadiu al descoperirilor sale; Amiralul se 
opri. Tentaţia de a explora ţinutul era mare, dar echipajele 
şi şefii lor nu mai aveau energia necesară. S-a pornit pe 
ruta spre Santo Domingo, unde motive din cele mai grave îl 
chemau pe Cristofor Columb. 


Înainte de a pleca în Spania, Amiralul îl autorizase pe 
fratele său să pună temeliile unui nou oraş. În acest scop, 
don Bartolome străbătuse diferitele regiuni ale insulei. 
Găsind, la cincizeci de leghe de Isabela, un port magnific, la 
gura unui frumos fluviu, el a trasat primele străzi ale unei 
aşezări care a devenit mai târziu oraşul Santo Domingo. 
Acolo îşi stabili reşedinţa don Bartolome, în vreme ce don 
Diego rămânea guvernator al Isabelei. Astfel deci, prin 
poziţiile lor, cei doi fraţi ai lui Columb controlau întreaga 
administrare a coloniei. Dar mulţi nemulţumiţi se agitau şi 
erau gata să se revolte împotriva autorităţii lor. Acestea 
sunt împrejurările în care Amiralul ajunse în Santo 
Domingo. El le dădu dreptate fraţilor săi care, de altfel, 
administraseră cu înţelepciune şi-i chemă la ordine, printr-o 
proclamaţie, pe spaniolii revoltați. Apoi, la 18 octombrie, 
trimise cinci nave în Spania, cu un ofiţer având misiunea de 
a-l înştiinţa pe rege despre noile descoperiri şi despre 
starea coloniei, aflată în primejdie din pricina celor care 
incitau la răzvrătire. 

În momentul acela, în Europa, situaţia devenea 
nefavorabilă pentru Cristofor Columb. De când plecase în a 
treia călătorie, calomniile la adresa lui şi a fraţilor lui nu 
încetaseră să se adune. Câţiva răzvrătiți, alungaţi din 
colonie, denunţau acaparatoarea dinastie Columb, stârnind 
gelozia unui monarh orgolios şi ingrat. Regina însăşi, până 
atunci protectoarea fidelă a marinarului genovez, fu 
indignată văzând cum este adus un convoi de trei sute de 
indieni smulşi din ţara lor şi trataţi ca nişte sclavi. Dar 
Isabel ignora faptul că un asemenea abuz fusese comis fără 
ştirea lui Columb şi în timpul absenței lui. Amiralul fu 
socotit totuşi răspunzător şi, pentru a-i cunoaşte 
comportarea, curtea trimise în insula Espanola pe 
Francisco de Bobadilla, comandor de Calatrava, care primi 
titlurile de inspector regal de justiţie şi guvernator general. 
De fapt, asta însemna destituirea lui Columb. Investit cu 
această putere discreţionară, Bobadilla porni cu două 


caravele spre sfârşitul lui iunie 1500. La 23 august, colonii 
zăriră cele două nave, care se pregăteau să intre în portul 
Santo Domingo. 

Cristofor Columb şi fratele său, don Bartolome nu se aflau 
acolo. Ei dirijau construirea unui fort în regiunea Xaragua. 
În lipsa lor, funcţia de comandant îi revenea lui don Diego. 
Bobadilla debarcă şi se duse să participe la serviciul divin, 
manifestând în timpul acestei ceremonii o ostentaţie foarte 
semnificativă; apoi, convocându-l pe don Diego la reşedinţa 
sa, îi porunci să-i încredinţeze întreaga putere. Fiind 
anunţat printr-un mesager, Cristofor Columb veni în mare 
grabă. El luă cunoştinţă de scrisorile de acreditare ale lui 
Bobadilla şi, după ce le citi, acceptă să-l recunoască drept 
inspector regal de justiţie, dar nu şi drept guvernator 
general al coloniei. 

Bobadilla îi remise atunci o scrisoare din partea regelui şi 
a reginei, concepută în aceşti termeni: „Don Cristofor 
Columb, Amiralul nostru în ocean, Am poruncit 
comandorului don Francisco de Bobadilla să vă explice 
hotărârile noastre. Vă poruncim să le daţi crezare şi să 
îndepliniţi ceea ce vă va cere din partea noastră. 

EU, REGELE; EU, REGINA.” 

Titlul de vicerege, care îi aparţinea lui Columb potrivit 
înțelegerilor semnate în mod solemn de Fernando şi de 
Isabel, nu era nici măcar pomenit în această scrisoare. 
Columb îşi stăpâni mânia îndreptăţită şi se supuse. Dar 
întreaga tabără a prietenilor făţarnici se ridică împotriva 
Amiralului dizgraţiat. Toţi cei care-şi datorau averea lui 
Columb îl învinuiră, îl acuzară că a vrut să devină 
independent. Absurde acuzaţii! Cum ar fi putut avea o 
astfel de intenţie un străin, un genovez, aflat singur într-o 
colonie spaniolă? 

Bobadilla socoti prilejul potrivit pentru a acţiona cu 
asprime. Don Diego fusese întemnițat; noul guvernator îi 
puse curând în lanţuri pe don Bartolome şi pe Cristofor 
Columb însuşi. Acuzat de înaltă trădare, Amiralul fu 


îmbarcat împreună cu cei doi fraţi ai săi şi o corabie îi duse 
în Spania, sub paza lui Alfonso de Vallejo. Acest ofiţer, om 
curajos, socotind ruşinos tratamentul la care era supus 
Columb, vru să-l dezlege. Dar Columb refuză. El, 
cuceritorul Lumii Noi, voia să ajungă ferecat în lanţuri în 
acest regat al Spaniei pe care-l îmbogăţise! 

Amiralul avu dreptate să se comporte astfel: văzându-l în 
această postură înjositoare, legat ca un criminal, tratat ca 
un bandit, opinia publică se revoltă. Recunoştinţa faţă de 
omul de geniu îşi croi drum printre pasiunile potrivnice atât 
de pe nedrept stârnite. Un val de mânie se ridică împotriva 
lui Bobadilla. Influenţaţi de acest curent, regele şi regina 
dezaprobară sus şi tare conduita comandorului şi-i 
trimiseră lui Cristofor Columb o scrisoare afectuoasă, 
invitându-l la curte. 

Fu încă o zi frumoasă pentru Columb. El apăru în faţa lui 
Fernando şi a Isabelei nu ca acuzat, ci ca acuzator; apoi, 
amintirea modului nedemn în care fusese tratat frângându-i 
inima, bietul mare om plânse şi-i făcu să plângă şi pe cei din 
jur. Îşi povesti viaţa cu mândrie. El, care era acuzat de 
ambiţii sediţioase, despre care se spunea că s-a îmbogăţit 
din administrarea coloniei, se arătă aşa cum era, aproape 
lipsit de mijloace de trai! Da, cel ce descoperise o lume nu 
avea un acoperiş sub care să se adăpostească! 

Isabel, bună la suflet şi compătimitoare, plânse împreună 
cu bătrânul marinar şi, o vreme, nu fu în stare să-i 
răspundă, înecată de lacrimi. În sfârşit, de pe buzele ei se 
desprinseră cuvinte pline de afecţiune; îl asigură pe Columb 
de înalta ei protecţie; îi făgădui că-l va răzbuna împotriva 
duşmanilor săi; îşi ceru iertare pentru proasta alegere a 
acestui Bobadilla ca trimis în insule şi jură că-l va pedepsi 
exemplar. Îi cerea, totuşi, Amiralului să lase să treacă un 
timp înainte de a fi reînscăunat guvernator, pentru a 
îngădui celor în cauză să-şi recapete sentimentul onoarei şi 
al dreptăţii. 


Cuvintele calde ale reginei îl liniştiră pe Columb; se 
declară mulţumit de primire şi recunoscu necesitatea 
răgazului cerut de Isabel. Ceea ce voia înainte de toate era 
să-şi slujească în continuare ţara, pe suveranul său adoptiv 
- şi lăsa să se întrevadă mari înfăptuiri posibile în privinţa 
descoperirilor, într-adevăr, cu toată scurtimea ei, cea de-a 
treia călătorie nu fusese infructuoasă şi harta se îmbogăţise 
cu nume noi: Trinidad, golful Paria, coasta Cumana, insulele 
Tobago, Grenada, Margarita şi Cubaga. 

V, 

A patra călătorie: o flotilă alcătuită din patru corăbii. 

— Gran Canaria. 

— Martinica. 

— Dominica. 

— Santa Cruz. 

— Puerto Rico. 

— Insula Espanola. 

— Jamaica. 

— Insulele Tortugas. 

— Insula de Los Pinos. 

— Insula Guanaja. 

— Capul Honduras. 

— Coasta americană de la Trujillo la golful Darien. 

— Insulele Limonare. 

— Insula Huerta. 

— Coasta Veragua. 

— "Terenuri aurifere. 

— Revolta indigenilor. 

— Visul lui Columb. 

— Portobelo. 

— Los Mulatas. 

— Escală în Jamaica. 

— Mizerie. 

— Revolta spaniolilor împotriva lui Columb. 

— Eclipsa de lună. 

— Sosirea lui Columb în insula Espanola. 


— Întoarcerea lui Columb în Spania. 

— Moartea lui, la 20 martie 1506 

Cristofor Columb recucerise, la curtea lui Fernando şi a 
Isabelei, întreaga preţuire care i se cuvenea. Poate că 
regele îi arăta încă o anumită răceală, cu toate că regina îl 
proteja cu căldură şi făţiş. Totuşi, titlul său oficial de 
vicerege nu-i fusese încă redat; om superior, Amiralul nu-l 
revendică. El avu satisfacția de a-l vedea pe Bobadilla 
destituit, atât pentru abuzurile sale de putere, cât şi pentru 
că putarea sa faţă de indieni devenise atroce. Cruzimea 
acestui spaniol atinsese asemenea culmi încât, în timpul 
administraţiei sale, populaţia indigenă a insulei s-a 
împuţinat în mod sensibil. 

Insula Espanola începuse să împlinească promisiunile lui 
Columb, care afirmase că în mai puţin de trei ani veniturile 
coroanei vor creşte cu şaizeci de milioane. Minele cele mai 
bine exploatate dădeau aur din abundență. Un sclav 
dezgropase pe malurile râului Hayna un bloc cântărind cât 
trei mii şase sute scuzi de aur. Se putea prevedea că noile 
colonii conţin bogății incalculabile. 

Neputând rămâne inactiv, Amiralul cerea cu insistenţă să 
întreprindă o a patra călătorie, cu toate că avea atunci 
şaizeci şi şase de ani. Argumentele pe care le invoca în 
sprijinul efectuării acestei noi expediţii erau foarte 
plauzibile. Într-adevăr, cu un an înainte de întoarcerea lui 
Columb, portughezul Vasco da Gama revenise din Indii 
după ce trecuse de capul Bunei Speranţe. Or, ducându-se în 
acelaşi loc pe rutele vestului, mult mai sigure şi mult mai 
scurte, Columb voia să facă o concurenţă serioasă 
comerţului portughez. Crezând că ajunsese pe pământul 
Asiei, el susţinea întruna că insulele şi continentele pe care 
le descoperise nu erau despărțite de Moluce decât printr-o 
strâmtoare. El voia deci, chiar fără să revină în insula 
Espanola şi în coloniile de acum înfiinţate, să meargă drept 
în acest ţinut al Indiilor. După cum se vede, viceregele 


decăzut redevenea navigatorul îndrăzneţ din anii de 
început. 

Regele încuviinţă cererea Amiralului şi-i încredinţă 
comanda unei flotile alcătuite din patru nave, „Santiago”, 
„Gallega”, „Vizcaina” şi o caravelă-căpitan. Cea mai mare 
dintre ele nu avea decât şaptezeci de tone, cea mai mică 
numai cincizeci. De fapt, erau nişte cabotiere. 

Cristofor Columb plecă din Câdiz la 9 mai 1502, cu un 
echipaj de o sută cincizeci de oameni. Îi luase pe fratele 
său, Bartolome şi pe al doilea fiu al său, Hernando, care 
abia împlinise treisprezece ani, fiind născut dintr-o a doua 
căsătorie. 

La 20 mai, navele făcură o escală la Gran Canaria şi la 15 
iunie ajunseră într-una dintre Insulele Vântului, Martinica; 
apoi se opriră în Dominica, Santa Cruz, Puerto Rico şi, în 
sfârşit, după o traversare norocoasă, la 29 iunie sosiră în 
faţa insulei Espanola. 

Sfătuit de regină, Columb n-avea de gând să pună piciorul 
pe această insulă de unde fusese alungat într-un mod atât 
de nedemn. Dar caravela lui, prost construită, lăsa să intre 
apa; carena ei avea nevoie de reparaţii urgente. Amiralul 
ceru deci guvernatorului permisiuea de a intra în port. 

Noul guvernator, care-i urmase lui Bobadilla, era un 
cavaler al ordinului Alcantara, Nicolâs de Ovando, om drept 
şi moderat. Printr-un exces de prudenţă, aducând obiecţia 
că prezenţa lui Columb în colonie ar putea da naştere la 
dezordini, el îi refuză totuşi intrarea în port. Columb nu 
dădu frâu liber indignării pe care trebuie să i-o fi pricinuit o 
asemenea comportare, răspunzând chiar cu un sfat înţelept 
acestui procedeu condamnabil. 

Într-adevăr, flota care urma să-l ducă pe Bobadilla în 
Spania, transported uriaşul bloc de aur şi imense bogății, 
era gata să ridice pânzele. Dar vremea devenise 
amenințătoare şi Columb, cu perspicacitatea lui de marinar, 
înregistrând semnele unei furtuni apropiate, îi ceru 
guvernatorului să nu expună primejdiei navele şi pe cei 


îmbarcaţi. Ovando nu vru să ia în seamă sfatul Amiralului. 
Corăbiile ieşiră în larg; nu ajunseseră la extremitatea 
orientală a insulei când un uragan teribil scufundă douăzeci 
şi una dintre ele, cu oameni şi bunuri. Bobadilla şi cei mai 
mulţi dintre duşmanii lui Columb se înecară, în timp ce, 
printr-o excepţie ca să zicem aşa providenţială, nava pe 
care se aflau resturile averii lui Columb evită dezastrul. 
Oceanul înghiţise aur şi pietre preţioase în valoare de zece 
milioane. 

Între timp, nefâind primite în port, cele patru caravele ale 
Amiralului fugiseră din calea furtunii. Ele fură deteriorate şi 
împrăştiate, dar izbutiră să se reunească. La 14 iulie, 
uraganul le purtase până aproape de Jamaica. Acolo, 
curenţi puternici le duseră în faţa punctului numit El Jardin 
de la Reina, apoi spre est cart sud-vest. Mica flotilă luptă 
apoi şase zile fără a înainta mai mult de şaptezeci de leghe 
şi fu în sfârşit împinsă către coastele Cubei, ceea ce duse la 
descoperirea insulelor Tortugas şi de Los Pinos. 

Cristofor Columb porni atunci spre sud-vest, pe mările 
acestea nestrăbătute de nici o navă europeană. Se avânta 
din nou pe drumul descoperirilor, trăind toate emoţiile 
pasionate ale navigatorului. Întâmplarea îl conduse către 
coasta septentrională a Americii; la 30 iulie întâlni insula 
Guanaja şi la 14 august atinse capul Honduras, această 
limbă de pământ care, prelungindu-se prin istmul Panama, 
uneşte cele două continente. 

Pentru a doua oară, Columb acosta astfel, fără să ştie, pe 
adevăratul pământ american. El urmă contururile acestor 
ţărmuri timp de mai multe luni, trecând prin tot felul de 
primejdii şi desenă profilul coastei, din locul numit mai 
târziu Trujillo, până la golful Darien. Arunca ancora în 
fiecare noapte, pentru a nu se îndepărta de uscat şi urcă 
până la acea extremitate orientală care se sfârşeşte brusc 
cu capul Gracias a Dios. 

Capul fu depăşit la 14 septembrie, dar Amiralul se pomeni 
izbit de rafale de vânt atât de violente încât el, cel mai 


bătrân dintre membrii echipajelor, nu mai trecuse printr-o 
astfel de încercare. lată cum relatează acest teribil episod 
în scrisoarea trimisă regelui Spaniei: „Limp de optzeci de 
zile, valurile nu şi-au încetat asalturile şi ochii mei n-au 
văzut nici soarele, nici stelele, nici vreo planetă; corăbiile 
luau apă, pânzele erau rupte; parâmele, şalupele, 
greementul, toate erau pierdute; mateloţii mei, bolnavi şi 
încremeniţi de spaimă, se consacrau pioaselor îndatoriri ale 
religiei; fiecare se angaja să meargă în pelerinaj şi toţi se 
spovediseră unul altuia, temându-se că dintr-o clipă în alta 
viaţa li se va sfârşi. Am văzut multe alte furtuni, dar niciuna 
atât de îndelungată şi de violentă. Mulţi dintre cei care 
treceau drept mateloţi intrepizi îşi pierduseră curajul; dar 
ceea ce mi-a rănit adânc inima a fost suferinţa fiului meu, a 
cărui tinereţe făcea să-mi crească disperarea şi pe care-l 
vedeam pradă mai multor chinuri decât oricare dintre noi. 

Fără îndoială, Dumnezeu şi nu altcineva îi insufla o astfel 
de putere; doar fiul meu reaprindea curajul şi întreținea 
rezistenţa marinarilor supuşi unor eforturi istovitoare; în 
sfârşit, s-ar fi zis că e un navigator care s-a maturizat 
înfruntând furtunile, lucru uimitor, greu de crezut şi 
aducător de puţină bucurie în noianul de chinuri abătute 
asupra mea. Eram bolnav şi de mai multe ori am simţit că 
mi se apropie sfârşitul. 

În fine, pentru a-mi face nenorocul şi mai amar, douăzeci 
de ani de slujbă, de osteneli şi de primejdii nu mi-au adus 
nici un folos, căci mă aflu astăzi fără un adăpost în Spania şi 
doar hanul îmi oferă un azil când vreau să mă odihnesc sau 
să mă hrănesc cu bucatele cele mai ieftine; şi chiar şi aşa, 
mi se întâmplă adesea să nu-mi pot plăti tainul...” 

Aceste câteva rânduri nu arată oare ce suferinţe fără 
seamăn copleşiseră inima lui Columb? În mijlocul atâtor 
primejdii şi îngrijorări, cum mai putea el să păstreze 
energia necesară conducătorului unei expediţii? 

Pe toată durata furtunii, corăbiile navigară de-a lungul 
coastei care poartă, succesiv, numele de Honduras, 


Mosquito, Nicaragua, Costa Rica, Veragua şi Panama. În 
această perioadă fură descoperite cele douăsprezece insule 
Limonare. În sfârşit, la 25 septembrie, Columb se opreşte 
între mica insulă Huerta şi continent, apoi, la 5 octombrie, 
porneşte din nou şi, după ce marchează pe hartă golful 
Almirante, aruncă ancora în faţa satului Cariay. Acolo, 
navele fură reparate şi rămaseră până la 15 octombrie. 

Cristofor Columb credea că ajunsese nu departe de gurile 
Gangelui şi băştinaşii, vorbindu-i despre o anume provincie 
Ciguare, înconjurată de apele mării, păreau să-i confirme 
opinia. Ei susțineau, de asemenea, că acolo se aflau bogate 
mine de aur, cea mai importantă fiind situată la douăzeci şi 
cinci de leghe spre sud. Amiralul ieşi deci din nou în larg şi 
începu să navigheze de-a lungul coastei împădurite a 
Veraguei. În această parte a continentului, indienii păreau 
să fie foarte sălbatici. La 26 noiembrie, flotila intră în portul 
El Retrete, actualul Escribanos. Mâncate de carii, navele 
erau în cea mai jalnică stare; trebuiră să-şi prelungească 
escala, pentru a repara avariile. Părăsind portul, Columb se 
pomeni pradă unei furtuni mai teribile decât cele 
precedente: „Limp de nouă zile, spune el, am fost convins 
că nu mai avem nici o speranţă de salvare. Nimeni n-a văzut 
vreodată o mare mai dezlănţuită şi mai înspăimântătoare; 
era acoperită de spumă; vântul nu ne îngăduia nici să 
înaintăm, nici să ne îndreptăm către un refugiu; mă 
imobilizase în această mare ale cărei valuri păreau de 
sânge; apa ei părea să fiarbă, ca şi cum ar fi fost pusă pe 
foc. N-am văzut niciodată un cer cu o înfăţişare atât de 
înfricoşătoare: arzând o zi şi o noapte, ca un cuptor, arunca 
fulgere şi flăcări fără încetare şi mi-a fost teamă că pânzele 
şi catargele pot fi smulse în orice clipă. Tunetul bubuia atât 
de teribil, încât ai fi zis că ne va nimici corăbiile; în tot acest 
timp, ploaia cădea cu o asemenea violenţă, încât nu o puteai 
numi ploaie, ci mai curând un nou potop. Copleşiţi de atâta 
chin şi zbucium, mateloţii mei chemau moartea ca pe o 


izbăvire; navele mele luau apă peste tot şi bărcile, ancorele, 
cordajele, velele, totul s-a pierdut încă o dată.” 

În timpul acestei îndelungate şi anevoioase navigaţii, 
Amiralul parcursese aproape trei sute cincizeci de leghe. 
Echipajele ajunseseră la capătul puterilor. El se văzu deci 
silit să se întoarcă din drum, până la Veragua; dar, negăsind 
acolo un adăpost sigur pentru corăbiile sale, mai merse 
puţin, până la vărsarea râului Belen, astăzi râul Yebra, unde 
ancoră în ziua de Bobotează a anului 1503. A doua zi, 
furtuna reîncepea, iar la 24 ianuarie, datorită creşterii 
subite a apelor râului, otgoanele cu care erau legate 
corăbiile se rupseră şi flotila nu putu fi salvată decât cu 
mari eforturi. 

Neuitând ţinta principală a misiunii sale pe aceste 
pământuri noi, Amiralul reuşise să stabilească relaţii 
frecvente cu indigenii. Cacicul din Belen se arăta binevoitor 
şi îi spuse că, la cinci leghe în interiorul uscatului, se află un 
ţinut în care minele de aur trebuiau să fie foarte bogate. La 
6 februarie, Cristofor Columb trimise într-acolo un 
detaşament de şaptezeci de oameni, comandat de fratele 
său, Bartolome. După ce străbătură un şes foarte 
accidentat şi tăiat de râuri atât de sinuoase, încât unul 
dintre ele a fost traversat de treizeci şi nouă de ori, spaniolii 
ajunseră la terenurile aurifere. Erau imense şi se întindeau 
cât vedeai cu ochii. Aurul era atât de abundent, încât un 
singur om putea să extragă o măsură în numai zece zile. De 
altfel, în patru ore, Bartolome şi oamenii săi adunară o 
cantitate valorând o sumă uriaşă. Apoi se înapoiară la 
corăbii. Văzând rezultatul expediției, Amiralul hotări să se 
stabilească pe coastă şi puse să se construiască barăci de 
lemn. 

Minele din această regiune erau într-adevăr de o 
incomparabilă bogăţie; păreau inepuizabile şi, pentru a le 
exploata, Columb uită de Cuba şi de Santo Domingo. Îşi 
mărturiseşte entuziasmul într-o scrisoare trimisă regelui 
Fernando şi avem de ce să ne uimim constatând că pana 


acestui mare om a aşternut ciudata frază care nu aparţine 
nici unui filosof, nici unui creştin: „Aurul! Aurul! Excelent 
lucru! Din aur se nasc bogăţiile! Prin el se face totul pe 
lumea asta şi puterea lui e deseori de ajuns pentru a înălța 
sufletele în paradis!” 

Spaniolii munceau deci cu ardoare pentru a-şi umple 
corăbiile cu aur. Până atunci, relaţiile cu indigenii fuseseră 
paşnice, cu toate că oamenii aceia erau nesociabili. Dar 
curând cacicul, iritat de uzurparea săvârşită de străini, 
hotărî să-i masacreze şi să le ardă locuinţele. Într-o zi, deci, 
el se năpusti asupra spaniolilor cu un mare număr de 
războinici. Avu loc o bătălie înverşunată. Indienii fură 
respinşi. Cacicul fu capturat, cu întreaga sa familie; dar el şi 
copiii lui izbutiră să evadeze şi se refugiară în munţi, 
împreună cu mulţi dintre oamenii lor. Mai târziu, în aprilie, 
indigenii se strânseră într-o trupă foarte numeroasă şi-i 
atacară din nou pe spanioli, fiind în mare parte exterminați. 

Între timp, sănătatea lui Columb era tot mai şubredă. îi 
lipsea vântul, pentru a părăsi acest adăpost. Era disperat. 
Într-o zi, zdrobit de oboseală, căzu şi adormi. În somn, auzi 
un glas compătimitor spunându-i aceste cuvinte pe care le 
vom reproduce textual, căci sunt pătrunse de o anumită 
religiozitate extatică făcând parte din personalitatea 
piosului navigator: „O, nesăbuitule, de ce atâta încetineală 
în a crede şi a-l sluji pe Dumnezeul tău, Dumnezeul 
universului? Ce-a făcut el mai mult pentru Moise şi pentru 
David, slujitorul său? N-a avut cea mai duioasă grijă pentru 
tine, de când te-ai născut? Şi când ai ajuns la vârsta la care 
puteai să-i împlineşti intenţiile, n-a făcut El ca numele tău 
să răsune glorios pe pământ? Nu ţi-a dăruit Indiile, această 
parte atât de bogată a lumii? Nu ţi-a lăsat libertatea de a-l 
slăvi potrivit voinţei tale? Cine altul decât El ţi-a pus la 
îndemână mijloacele de a-i îndeplini proiectele? Intrarea în 
Ocean era apărată de lanţuri care nu puteau fi sfărâmate. 
EI ţi-a dat cheile. Puterea ta a fost recunoscută pe 
pământurile îndepărtate şi gloria ta a fost proclamată de 


toţi creştinii. S-a arătat Dumnezeu mai binevoitor faţă de 
poporul lui Israel, când l-a ajutat sa fugă din Egipt? L-a 
ocrotit El mai mult pe David când, din păstor, l-a făcut 
regele Iudeii? întoarce-te spre El şi recunoaşte-ţi greşeala, 
căci îndurarea Lui este nesfârşită. Bătrâneţea ta nu va fi o 
piedică în calea marilor înfăptuiri care te aşteaptă; în 
mâinile tale se află cele mai strălucite moşteniri. Abraham 
nu avea o sută de ani şi Sara nu trecuse de prima tinereţe 
când s-a născut Isac? Tu chemi un ajutor nesigur. 
Răspunde-mi: cine te-a expus atât de des atâtor primejdii? 
Dumnezeu sau oamenii? Foloasele, făgăduielile lui 
Dumnezeu nu sunt încălcate niciodată. Nu El este acela 
care, după ce i s-a îndeplinit o poruncă, susţine că intenţiile 
nu i-au fost înţelese şi dă spuselor sale o nouă interpretare; 
nu El se străduieşte să înfăţişeze în mod favorabil actele 
arbitrare. Cuvintele Sale nu sunt înşelătoare; tot ceea ce 
făgăduieşte dă cu prisosinţă. Procedează totdeauna astfel. 
Ţi-am spus tot ceea ce a făcut Creatorul pentru tine; în 
această clipă, El îţi arată preţul şi recompensa primejdiilor 
şi chinurilor la care te-ai expus pentru a-i sluji pe alţii.” Cu 
toate că eram împovărat de suferinţe, am auzit toate aceste 
cuvinte; dar n-am avut puterea de a răspunde unor 
făgăduieli atât de sigure; m-am mulţumit să plâng asupra 
greşelilor mele. Şi glasul a sfârşit astfel: „Speră, ai 
încredere; faptele tale vor fi săpate în marmură, şi pe bună 
dreptate”. 

Îndată ce mai prinse puteri, Cristofor Columb se gândi la 
plecare. Ar fi vrut să întemeieze pe coasta aceea o aşezare, 
dar membrii echipajelor sale nu erau destul de numeroşi 
pentru a risca să lase o parte dintre ei pe uscat. Cele patru 
caravele erau găurite de carii. Trebui să abandoneze una la 
Belen şi ridică pânzele în ziua de Paşti. Dar abia ajunsese la 
treizeci de leghe în larg, când apa începu să pătrundă într-o 
corabie. Amiralul trebui să se îndrepte în grabă spre coastă 
şi sosi cu bine la Portobelo, unde lăsă corabia ale cărei 
avarii nu mai puteau fi reparate. Flotila nu mai era alcătuită 


decât din două caravele, fără şalupe, aproape fără provizii - 
şi avea de parcurs şapte mii de mile. Ea urcă din nou de-a 
lungul coastei, trecu prin faţa portului El Retrete, întâlni 
grupul insulelor Mulatas şi pătrunse în golful Darien. Este 
punctul extrem atins de Columb în est. 

La 1 mai, Amiralul se îndreptă spre insula Espanola; la 10 
mai, ajunsese în dreptul Insulelor Tortugas, dar nu putu să 
se împotrivească vânturilor, care-l împinseră înapoi spre 
nord-vest, până aproape de Cuba. Acolo, prins într-o 
furtună deasupra unui fund de mare ridicat, îşi pierdu 
pânzele, ancorele, iar navele se ciocniră în timpul nopţii. 
Apoi, uraganul aruncându-l spre sud, reveni cu navele sale 
sfărâmate în Jamaica, ancorând, la 23 iunie, în portul Santa 
Gloria, devenit golful don Cristobal. Amiralul ar fi vrut să 
ajungă în insula Espanola; acolo se găseau resursele 
necesare pentru a-şi aproviziona corăbiile, resurse care 
lipseau cu totul în Jamaica; dar caravelele sale, roase de 
carii, „semănând cu nişte stupi de albine”, nu puteau să 
încerce să parcurgă cele treizeci de leghe fără să se expună 
celor mai grave urmări. Cum să-i trimită un mesaj lui 
Ovando, guvernatorul insulei Espanola? 

Între timp, caravelele luau apă prin nenumărate spărturi 
şi Amiralul trebui să le tragă pe uscat; apoi se strădui să 
organizeze viaţa în comun pe aceste ţărmuri. Lia început, 
indienii îl ajutară, furnizând echipajelor alimentele de care 
aveau nevoie. Dar sărmanii mateloţi, atât de greu încercaţi, 
îşi manifestau nemulţumirea faţă de Amiral; erau gata să se 
revolte şi nefericitul Columb, doborât de boală, nu-şi mai 
părăsea patul de suferinţă. 

În această situaţie, doi viteji ofiţeri, Mendez şi Fieschi, se 
oferiră să încerce să ajungă în insula Espanola cu luntri 
indiene. Asta însemna o călătorie de două sute de leghe, 
căci ar fi trebut să urce coasta până la portul coloniei. Dar 
curajoşii ofiţeri erau gata să înfrunte orice primejdii, ştiind 
că e vorba despre salvarea companionilor lor. Înţelegându- 
le propunerea îndrăzneață, pe care, în alte împrejurări, ar 


fi făcut-o el însuşi, Cristofor Columb îngădui ca Mendez şi 
Fieschi să plece. Apoi, nemaiavând corăbii, aproape fără 
alimente, Amiralul rămase împreună cu echipajul său pe 
această insulă sălbatică. 

Curând, starea naufragiaţilor - li se poate spune astfel - 
ajunse atât de mizeră, încât se răzvrătiră. Orbiţi de 
suferinţe, companionii Amiralului îşi închipuiră că şeful lor 
nu îndrăznea să revină în portul al cărui acces îi fusese 
refuzat de guvernatorul Ovando. Crezură că acest surghiun 
îi privea şi pe ei. Îşi spuseră că, interzicând flotilei intrarea 
în porturile coloniei, guvernatorul trebuie să fi acţionat din 
ordinul regelui. Aceste raționamente absurde aţâţară 
spiritele predispuse la rău şi, în cele din urmă, la 2 ianuarie 
1504, cei doi fraţi Porras, care erau căpitanul uneia dintre 
caravele şi trezorierul militar, se aşezară în fruntea celor 
nemulţumiţi. Ei cereau să se întoarcă în Europa şi se 
repeziră spre cabina Amiralului, strigând „Castilia! 
Castilia!” 

Columb era în pat, bolnav. Fratele şi fiul său îi făcură un 
zid de apărare din trupurile lor. Văzându-l pe bătrânul 
Amiral, răzvrătiţii se opriră şi furia lor se domoli. Dar ei nu 
voiră să-i asculte mustrările şi sfaturile; nu înţeleseră că nu 
se puteau salva decât printr-o cooperare generală, decât 
dacă fiecare, uitând de sine, lucra pentru binele comun. 
Nu! Hotărâseră să părăsească insula oricum şi prin orice 
mijloace. Porras şi răzvrătiţii alergară deci spre țărm; 
puseră mâna pe luntrile indigenilor şi se îndreptară spre 
capătul dinspre răsărit al insulei. Acolo, nemaiţinând seama 
de nimic, beţi de furie, jefuiră locuinţele indiene, făcându-l 
astfel pe Amiral răspunzător de aceste violenţe şi-i duseră 
pe câţiva sărmani băştinaşi la bordul luntrilor furate. Porras 
şi ai săi continuară să navigheze; dar, la câteva leghe în 
larg, fură surprinşi de o furtună neaşteptată şi, ca să-şi 
uşureze ambarcaţiunile, îi aruncară pe captivi în mare. 
După această execuţie barbară, luntrile încercară să ajungă 


în insula Espanola, aşa cum făcuseră Mendez şi Fieschi, dar 
fură mereu aruncate pe coastele Jamaicăi. 

Rămas doar cu prietenii săi şi cu bolnavii, Amiralul izbuti 
să restabilească ordinea în această comunitate restrânsă. 
Dar mizeria creştea. Erau ameninţaţi de foamete. Indigenii 
obosiseră să-i hrănească pe aceşti străini care-şi 
prelungeau şederea pe insulă. Şi-apoi, îi văzuseră pe 
spanioli bătându-se între ei, ceea ce le ucisese prestigiul. 
Băştinaşii înțelegeau, în fine, că aceşti europeni nu erau 
decât oameni asemeni lor şi învăţară să nu-i mai respecte şi 
nici să se teamă de ei. Autoritatea lui Columb asupra 
acestor populaţii indiene scădea deci din zi în zi şi trebui să 
se ivească o împrejurare neprevăzută, de care Amiralul 
profită cu abilitate, pentru a-i reface prestigiul atât de 
necesar salvării companionilor săi. 

O eclipsă de Lună, prezisă şi calculată de Columb, urma să 
aibă loc într-o anume zi. În dimineaţa respectivă, Amiralul îi 
invită la o întâlnire pe cacicii de pe insulă. Aceştia 
răspunseră invitaţiei şi, când se reuniră în cortul lui 
Columb, el îi înştiinţă că Dumnezeu, vrând să-i pedepsească 
pentru lipsa de ospitalitate şi pentru măsurile ostile faţă de 
spanioli, n-avea să le mai dăruiască, în seara aceea, lumina 
Lunii. Într-adevăr, lucrurile se petrecură aşa cum îi 
prevenise Amiralul. Umbra Pământului ascunse Luna, al 
cărei disc părea devorat de un monstru formidabil. 
Înspăimântaţi, sălbaticii se aruncară la picioarele lui 
Columb, implorându-l să intervină pe lângă pronia cerească 
în favoarea lor şi făgăduindu-i să-i pună la dispoziţie toate 
bunurile lor. Prefăcându-se cu dibăcie că ezită, Columb „se 
lăsă convins” de rugăminţile indigenilor. Pretextând că 
trebuie să ceară îndurare divinității, el se retrase în cortul 
său pe toată durata eclipsei şi nu reapăru decât în clipa în 
care fenomenul se apropia de sfârşit. Atunci îi înştiinţă pe 
cacici că pronia se lăsase înduplecată şi, cu braţul întins, 
porunci Lunii să se ivească din nou. Curând, discul ieşi din 
conul de umbră şi astrul nopţilor străluci în întreaga sa 


splendoare. Din ziua aceea, recunoscători şi supuşi, indienii 
acceptară autoritatea Amiralului, pe care puterile cereşti 
le-o impuneau în mod atât de vădit. 

În timp ce aceste evenimente se petreceau în Jamaica, 
Mendez şi Fieschi îşi atinseseră de multă vreme ţinta. 
Aceşti curajoşi ofiţeri, după o miraculoasă traversare de 
patru zile realizată cu o luntre şubredă, ajunseseră în insula 
Espanola. Imediat, ei îi făcură cunoscută guvernatorului 
situaţia disperată a lui Cristofor Columb şi a companionilor 
săi. Ostil şi nedrept, Ovando îi reţinu mai întâi pe cei doi 
ofiţeri şi, sub pretextul că vrea să cunoască adevărata stare 
de lucruri, el trimise către Jamaica, abia după opt luni, un 
om de-al lui, un anume Diego de Escobar, care era inamicul 
declarat al Amiralului. Sosind în Jamaica, Escobar nu vru să 
comunice cu Cristofor Columb; nici măcar nu debarcă; se 
mulţumi să trimită pe uscat, la dispoziţia echipajelor aflate 
în cumplită suferinţă, „un porc şi un butoiaş cu vin”; apoi 
plecă, fără să ia pe nimeni la bord. Conştiinţa noastră 
refuză să creadă în posibilitatea unor asemenea infamii, 
dar, din nefericire, ele sunt prea adevărate! 

Amiralul fu indignat de această crudă batjocură; dar nu se 
mânie şi nu protestă. Sosirea lui Escobar avu darul de a-i 
linişti pe naufragiaţi, dovedind că situaţia lor era cunoscută. 
Salvarea nu mai era, deci, decât o chestiune de timp şi 
moralul spaniolilor se ridică puţin câte puţin. 

Amiralul încercă atunci să-i readucă lângă el pe fraţii 
Porras şi pe răzvrătiți, care, de când se răzleţiseră, 
devastau insula şi se purtau cu o odioasă cruzime faţă de 
bieţii indigeni. Le propuse să le acorde iertarea; dar 
smintiţii răspunseră generoasei oferte venind să-l atace pe 
Columb în însuşi refugiul său. Spaniolii rămaşi credincioşi 
cauzei ordinii trebuiră să pună mâna pe arme. Prietenii 
Amiralului îşi apărară şeful cu bărbăţie. Pierdură doar pe 
unul dintre ai lor în acest conflict amar şi rămaseră stăpâni 
pe câmpul de luptă, făcându-i prizonieri pe cei doi fraţi 


Porras. Răzvrătiţii se aruncară la picioarele lui Columb 
care, ţinând seama de suferinţele lor, îi iertă. 

În sfârşit, abia la un an după plecarea lui Mendez şi 
Fieschi, sosi corabia echipată de ei pe cheltuiala lui Columb, 
pentru a-i repatria pe naufragiaţi. La 24 iunie 1504, se 
îmbarcară toţi şi, părăsind Jamaica, scena atâtor mizerii 
morale şi fizice, se îndreptară spre insula Espanola. 

Ajungând în port, după o traversare fericită, Cristofor 
Columb fu primit mai întâi, spre marea lui uimire, cu multe 
onoruri. Om abil, nevrând să contrarieze opinia publică, 
guvernatorul Ovando îl omagie pe Amiral. Dar această 
atitudine nu avea să dureze prea mult. Hărţuielile 
reîncepură. Atunci, nemaiputând, nemaivrând să le suporte, 
umilit, maltratat chiar, Columb închirie două corăbii, a 
căror comandă o împărţi cu fratele său Bartolome şi, la 12 
septembrie 1504, porni pentru ultima oară spre Europa. 

Această a patra călătorie îmbogăţise cunoaşterea 
geografică a timpului cu Insulele Tortugas, Martinica, 
Limonarele, Guanaja, coastele Hondurasului, ale provinciei 
Mosquito, ale Nicaraguei, Veraguei, Costa Ricăi, precum şi 
Portobelo, Panama, insulele Mulatas, golful Darien. 

Furtuna avea să-l pună la încercare pe Columb şi în timpul 
ultimei sale traversări a oceanului. Corabia îi fu grav 
avariată şi trebui să se transbordeze, împreună cu echipajul 
său, pe aceea a lui don Bartolome. La 19 octombrie, un 
formidabil uragan rupse catargul cel mare al navei, care 
trebui să navigheze şapte sute de leghe cu velatura 
descompletată. În fine, la 7 noiembrie, Amiralul intră în 
portul San Lucar. 

O veste tristă îl aştepta pe Columb. Protectoarea lui, 
regina Isabel, murise. Cine va mai avea grijă de bătrânul 
genovez? 

Ingrat şi invidios, regele Fernando îl primi cu multă 
răceală pe Amiral. Nu-l scuti nici de subterfugii, nici de 
tergiversări, nădăjduind să se elibereze astfel de obligaţia 
respectării tratatelor pe care le semnase în mod solemn şi 


sfârşi prin a-i propune lui Columb un orăşel din Castilia, 
Camon de los Condes, în schimbul titlurilor şi demnităţilor 
sale. 

Atâta ingratitudine şi lipsă de loialitate îl doborâră pe 
bătrân. Sănătatea lui, atât de vătămată, nu se mai restabili 
şi amărăciunea îl duse în mormânt. La 20 mai 1506, aflat la 
Valladolid, în vârstă de şaptezeci de ani,11 el îşi dădu 
sufletul, rostind aceste cuvinte: „Doamne, îţi încredinţez 
spiritul şi trupul meu”. 

Rămăşiţele pământeşti ale lui Cristofor Columb fuseseră 
depuse mai întâi în mănăstirea franciscanilor din Valladolid; 
apoi, în 1513, fură aşezate în mănăstirea Santa Maria de las 
Cuevas din Sevilla. Se părea însă că marele navigator nu 
putea să aibă parte de odihnă nici după moarte. În anul 
1536, trupul său a fost transportat în catedrala din Santo 
Domingo. Tradiţia locală susţine că după încheierea 
tratatului de la Basel, în 1795, înainte de a preda Franţei 
partea orientală a insulei Santo Domingo, guvernul spaniol 
ar fi ordonat mutarea râămăşiţelor marelui călător la 
Havana; dar un călugăr ar fi înlocuit cu alte rămăşiţe pe 
cele ale lui Cristofor Columb şi acestea din urmă ar fi fost 
depuse în strana catedralei, în stânga altarului. 

Datorită manevrei acestui călugăr, inspirat poate de voinţa 
de a respecta ultimele dorinţe ale lui Columb, care alesese 
Santo Domingo ca loc al mormântului său, la Havana s-ar 
afla nu rămăşiţele ilustrului navigator, ci, probabil, cele ale 
fratelui său Diego. 

Descoperirea în catedrala din Santo Domingo, la 10 
septembrie 1877, a unei cutii de plumb conţinând oseminte 
omeneşti şi purtând o inscripţie care ar dovedi că ea 
conţine rămăşiţele descoperitorului Americii pare să 
confirme întru totul tradiţia amintită.12 

De altfel, nu contează dacă trupul lui Cristofor Columb se 
află la Santo Domingo sau la Havana: numele şi gloria lui 
fiinţează pretutindeni. 


SFÂRŞIT 


1 „Una era lumea; două sunt, spune acesta: au fost.” 

2 Numele fusese dat mai demult, de navigatorii italieni. 

3 De fapt în 1456 

4 Alte surse afirmă că a fost primit „cu mari onoruri”. 

5 Sebastiano l-a însoţit, se pare, pe tatăl său, Giovanni, 
care, în 1497, a atins nu coasta Labradorului, ci pe aceea a 
unei mici insule. 

6 Italianul a perfecţionat busola, inventată de chinezi cu 
2000 de ani î.e.n., fixând acul magnetic pe un ax vertical. 

7 La multe decenii după apariţia cărţii de faţă, a fost 
descoperită dovada de necontestat că ilustrul navigator s-a 
născut în 1451 

8 Patruzeci şi unu de ani (vezi nota 7). 

9 Pe tine Doamne te lăudăm, ţie Doamne ne încredinţăm, 
(lb. lat.) 

10 Numele francizat al umanistului italian Pietro Martire 
d'Anghiera, stabilit în Spania şi rebotezat Pedro Mărtir de 
Angleria. 

11 Cincizeci şi cinci de ani (vezi nota 7). 

12 La sfârşitul secolului trecut, rămăşiţele lui Cristofor 
Columb (sau ale lui Diego.) au fost aduse în Spania şi 
definitiv înhumate în catedrala din Sevilla.