Jules Verne — Insula Cu Elice

Jules Verne 


Jules Verne 


Insula cu elice 


PREFAŢĂ. 

Prima insulă de care se leagă numele lui Jules Verne este 
aceea în care a văzut lumina zilei acum 150 de ani, la 8 
februarie 1828: Insula Feydeau, limbă de pământ nisipos 
prinsă între două braţe ale Loirei, în inima oraşului Nantes. 
Armatorii şi comercianții nantezi ridicaseră aici, în prima 
jumătate a secolului al XVIII-lea, douăzeci şi patru de 
clădiri somptuoase. Una dintre ele, atinsă de rugina 
timpului, adăpostea, după un veac, familia încântătoarei 
Sophie Allotte de la Fuje care, după căsătoria cu avocatul 
Pierre Verne, se stabilise provizoriu în apartamentul 
părintesc. 

Dacă ar fi să o credem pe Marguerite Allotte de la Fuje, 
nepoata scriitorului, „în Insula cu elice reapare una dintre 
reveriile copilăriei lui Jules Verne, de pe vremea când îşi 
imagina Insula Feydeau, smulsă din piloţii care o susțineau 
de gheţuri sau de revărsările Loirei, plutind până la mare şi 
el fiindu-i Căpitan1. Acest ecou îndepărtat ar fi rămas doar 
semnul nostalgic al unei vârste pierdute, dacă nu s-ar fi 
întâlnit cu pasiunea pentru ştiinţă a scriitorului. Iată una 
dintre mărturiile posibile. În iulie 1852, revista „Musee des 
familles”, la care tânărul Jules Verne începuse să colaboreze 
cu un an în urmă, publica un text anonim, atribuit de unii 
cercetători viitorului autor al Călătoriilor extraordinare, 
deoarece pare sa corespundă căutărilor şi aspirațiilor lui 
din acea perioadă. Reproducem un pasaj semnificativ: „Un 
anume domn Etzler, care nu vizează decât să supună 
întregul glob, viaţa omenească în cele mai neînsemnate 
funcțiuni ale ei, jocului puternic al mecanismelor, care 


promite să realizeze astfel (...) insule artificiale, 
impermeabile şi plutitoare, acoperite de pământ roditor, de 
arbori şi de flori, plimbând populaţii întregi de la un 
continent la altul...” Nu este aici, în germen, ideea Insulei 
cu elice? 

Stimulului sentimental, amplificat de o devorantă 
curiozitate ştiinţifică, i s-a adăugat experienţa unei călătorii 
de excepţie, pentru epoca respectivă. Potrivit unei tradiţii 
familiale, Jules Verne jurase în 1859, zărind pe Tamisa 
silueta gigantică a lui „Great-Eastern”, pachebotul 
transoceanic despre care scriau toate ziarele vremii, că va 
naviga pe acest colos de oţel „îndată ce un mare succes 
literar îi va fi adus gloria şi bogăţia”2. În 1867, cu banii 
aduşi de Geografia Franţei, el îşi îndeplineşte jurământul, 
străbătând Atlanticul la bordul „uriaşului mărilor”. 
Relatarea romanţată a croazierei va apare în 1871, sub 
titlul Un oraş plutitor. Şi parcă pentru a nu lăsa nici o 
îndoială în legătură cu filiaţia ale cărei meandre ne 
străduim să le descifrăm, scriitorul exclamă undeva, în 
paginile pe care le veţi citi: „Şi ce-i altceva „Standard- 
Island” decât un „Great-Eastern” modernizat şi de mii de 
ori mai mare?” 

Pentru a nu extinde prea mult această introducere, vom 
mai aminti doar că în [ara Blănurilor (1873) Jules Verne 
circumscrie şi mai exact ideea romanului de faţă. 
Pomenindu-se pe un imens sloi de gheaţă desprins de 
țărmul american, cutezătoarea Paulina Barnett încearcă să 
uite primejdiile care o pândesc, visând: „Ce încântare ar fi 
să călătoreşti astfel cu casa, grădina, parcul şi însuşi 
pământul tău natal! O insulă rătăcitoare, dar o adevărată 
insulă, cu o temelie solidă, de nescufundat, ar fi într-adevăr 
cel mai confortabil şi mai minunat vehicul imaginabil! Se 
spune că au fost construite, cândva, grădini suspendate. De 
ce nu s-ar putea construi parcuri plutitoare, care ne-ar 
transporta în toate colţurile globului? Mărimea lor le-ar 
face să nu ia deloc în seamă hula. N-ar avea nimic de temut 


din partea furtunilor. Când ar bate vânturi prielnice, ar 
putea fi chiar dirijate cu mari pânze întinse în calea brizei 
(...) Cu piloţi destoinici, buni cunoscători ai curenților, îmi 
imaginez că ele s-ar putea menţine la latitudinile dorite, 
bucurându-se de o eternă primăvară!”. Or nu numai 
spiritul, dar şi litera acestei tirade poate fi regăsită, după 
doisprezece ani, în Insula cu elice: „Prin mărimea sa, ea se 
sustrage ondulaţiilor hulei...”;”nu mai trebuie să te 
preocupi de capriciile mării. Furtunile ei nu mai sunt de 
temut”. 

Căutarea surselor ne-a îngăduit să aruncăm o privire în 
laboratorul de creaţie al lui Jules Verne, care foloseşte 
deseori procedeul reluării unor idei, situaţii şi personaje, 
ceea ce subliniază unitatea de ansamblu a Călătoriilor 
extraordinare. Desigur, faţă de parcurile plutitoare ale 
Paulinei Barnett, „Standard-lIsland” este - pentru a nu 
părăsi universul vernian - ca „Albatrosul” lui Robur 
Cuceritorul faţă de „Victoria” doctorului Fergusson din 
Cinci săptămâni în balon. Ideea dirijării parcurilor cu 
ajutorul curenților marini şi al vântului nu e decât o 
ingenioasă transpunere a ideii dirijării aerostatului cu 
ajutorul curenților atmosferici de la diferite altitudini. După 
cum ceea ce leagă „Albatrosul” de „Standard-lIsland” este 
folosirea elicei ca mijloc de propulsie. 

Ca de obicei, scriitorul nu-şi lasă fantezia să zburde fără a 
căuta soluţii verosimile, dacă nu chiar realizabile. La 5 iunie 
1894, el îi scrie fratelui său Paul, fost căpitan de cursă 
lungă, consilierul tuturor Călătoriilor extraordinare marine 
şi submarine: „Voi apela în curând la tine, bătrâne Paul, 
pentru a pune la punct Insula cu elice (...) Crezi că în mod 
teoretic, ideal, ar putea fi dirijată fără cârmă, cu un sistem 
de elice la tribord şi la babord, mişcate de dinamuri având 
un milion de cai-putere? Ne putem lipsi de cârmă pentru o 
navigaţie în definitiv lentă, combinând mişcarea elicelor?”3. 
Iar la 12 septembrie, trimiţându-i şpalturile primei părţi a 
romanului, îl roagă: „Dacă sunt erori în ceea ce priveşte 


pescajul insulei, tonajul, puterea ei în cai-vapor, indică-mi 
alte cifre”.4 Şi Paul se execută, după cum reiese dintr-o 
scrisoare datată 26 septembrie: „Bătrâne Paul (...) voi ţine 
seama de ceea ce-mi spui în privinţa modului de ancorare a 
lui Screw (sic) Island; am modificat şi celelalte pasaje, 
potrivit indicaţiilor tale.”5 Că Jules Verne nu făcea un secret 
din acest consilierat fratern ne-o demonstrează rândurile 
adresate la 23 octombrie editorului său, Hetzel: „Fratele 
meu Paul a citit aceste şpalturi şi mi le-a retrimis cu 
corecturile sale din punct de vedere mecanic şi nautic. Am 
făcut deci cât se poate de verosimil acest aparat 
neverosimil. Şi cum Paul este extrem de exigent, îmi place 
să cred că rezultatul va fi acceptat chiar de cititorii 
arţăgoşi...”6 

Am insistat asupra acestei corespondențe, întrucât ea 
dovedeşte încă o dată efortul constant al lui Jules Verne de 
a da un solid suport ştiinţific şi tehnic operei sale. Cu toate 
că avea cunoştinţe într-adevăr enciclopedice, el a recurs 
întotdeauna la specialişti care să-i furnizeze datele exacte 
sau să-i corecteze erorile de detaliu. Se ştie, de pildă, că 
vărul său Henri Garcet, profesor de matematici şi autor al 
unui tratat de cosmografie, a verificat elementele de 
balistică şi de mecanică cerească din De la Pământ la Lună 
şi în jurul Lunei, iar inginerul de mine Badoureau i-a oferit 
calculele din Sans Dessus Dessous (tradus la noi cu titlul 
Întâmplări neobişnuite), pe care Jules Verne a ţinut să le 
reproducă la sfârşitul romanului, sub numele autorului. 

Să ne întoarcem însă la Insula cu elice, pe care ne vom 
îmbarca împreună cu cei patru instrumentişti parizieni 
aflaţi în turneu în Statele Unite. Vom descoperi că ea este 
refugiul unui mare grup de bogătaşi americani, adevăraţi 
regi ai industriei şi finanţei, care îşi petrec zilele într-un 
dolce farniente. Palatele lor sunt prevăzute cu tot confortul, 
nave de legătură îi aprovizionează cu cele de trebuinţă şi s- 
ar părea că nici un nor nu întunecă orizontul unei existenţe 
paradisiace. Sub acest calm aparent mocneşte însă furtuna. 


Şi dacă fiarele sălbatice şi piraţii nu reuşesc să distrugă 
insula, ciocnirile de interese şi de amor propriu duc până la 
urmă... Dar să nu răpim cititorului plăcerea de a urmări 
desfăşurarea şi deznodământul acestei superbe croaziere 
imaginare. 

Cu toate că Insula cu elice conţine destule anticipaţii mai 
mult sau mai puţin plauzibile (vezi Comentariile), precum şi 
o copioasă trecere în revistă a frumuseţilor, bogățiilor şi 
istoriei arhipelagurilor din Pacific, accentul nu cade pe 
aventura cunoaşterii. „Este o critică a gigantismului 
american şi a civilizaţiei dolarului, dar şi a societăţii 
occidentale” afirmă Jean Jules-Verne? - şi nu putem să nu 
fim de acord, mai ales în lumina unei afirmaţii a scriitorului 
din scrisoarea datată 12 septembrie 1894: „Totul se va 
referi la moravurile şi la faptele actuale, dar sunt romancier 
înainte de orice şi cărţile mele vor avea totdeauna aparenţa 
unor ficțiuni”. Într-adevăr, opulenţa locuitorilor insulei nu 
ascunde mizeria maselor muncitoare din oraşele Americii 
„cu arestul, azilurile şi casele lor pentru săraci... cărora li 
se adaugă casele de corecţie...”. Retina scriitorului a 
înregistrat şi alte fenomene negative caracteristice „ţării 
tuturor posibilităţilor”: banditismul, sistemul falimentelor, 
ignoranţa cronică, atotputernicia banului. Şi unde ar fi 
putut să apară mai pregnant aceasta din urmă decât în 
simbolicul Milliard-City...? 

Prinşi în vârtejul dolarilor, membrii Cvartetului Concertant 
nu-şi pierd umorul foarte parizian. Dincolo de replicile lor 
ironice ghicim însă revolta scriitorului faţă de lumea în care 
oamenii sunt apreciaţi nu după calităţi şi merite, ci după 
mărimea contului în bancă. „Un milionar este bogat faţă de 
cel care n-are decât o sută de mii de franci şi nu e bogat 
faţă de cel care are o sută de milioane”, constată Calistus 
Munbar. lar după un elogiu adus solidităţii tablei de oţel din 
care e făcută Standard-Island, discuţia alunecă asupra 
guvernatorului Cyrus Bikerstafi: 

— Şi ele tot de oţel? 


— Da, domnule Pinchinat, răspunde Athanase Doremus. 
Este un administrator foarte priceput şi înzestrat cu o mare 
energie. Din nefericire, la Milliard-City nu ajunge să fii de 
oţel... 

Trebuie să fii de aur, ripostează Yvernes. 

Aveţi dreptate. De aur sau nu contezi câtuşi de puţin.” 
Cum ni-i înfăţişează Jules Verne pe „oamenii de aur”, 
stăpânii insulei cu elice şi ai întregii Americi, industriaşii şi 
bancherii reprezentaţi de Jean Tankerdon şi Nat Coverley? 

Tankerdon este „Un om violent, pe care situaţia lui ar fi 
trebuit să-l şlefuiască, dar căruia îi lipsesc cei şapte ani de- 
acasă. Îi place să facă paradă de averea sa şi are, cum se 
spune, buzunarele sunătoare. Mai mult chiar, se pare că nu 
le găseşte destul de pline, pentru că împreună cu alţi câţiva 
din sectorul său se gândeşte să reia afacerile.” 

Coverley „este mai fin decât rivalul său (...) Averea sa n-a 
ieşit din măruntaiele pământului, în chip de pungi de petrol 
şi nici din măruntaiele fumegânde ale rasei porcine. NU! El 
a ajuns ceea ce este datorită afacerilor industriale, căilor 
ferate şi băncilor.” 

Dar dacă aspectul şi manierele lor diferă, comportarea le 
este determinată de aceleaşi interese meschine, a căror 
ciocnire provoacă dezastrul insulei cu elice. „Ceea ce s-a 
întâmplat - spune autorul - este o consecinţă a 
neînțelegerilor interne, a acestei rivalități între 
miliardari...” Şi în altă parte: „Ei bine, aceşti Coverley şi 
Tankerdoni sunt mulţumiţi de rezultatul rivalităţii lor 
criminale?... Nici unul dintre ei nu va guverna excluzându-l 
pe celălalt!... Dar să nu ne înduioşăm de soarta lor! Le 
rămân încă destule milioane în safeurile băncilor americane 
şi europene pentru ca să-şi aibă asigurată la bătrâneţe 
pâinea zilnică!” 

Nu întâmplător, singurele personaje simpatice din 
societatea miliardeză sunt Walter Tankerdon şi Diana 
Coverley. Aceşti tineri care se iubesc în ciuda tuturor 
opreliştilor nu au fost încă total viciaţi de averea părinţilor 


lor. Ironia autorului nu-i cruţă însă nici pe ei. Walter „e bun 
la inimă”, cu următoarea precizare: „E adevărat că, lipsind 
săracii, n-are cum să-şi exercite caritatea.” Iar în final, se 
constată cu aceeaşi maliţiozitate: „...tinerii soţi nu mai 
posedă decât o rentă anuală de un biet milion fiecare. Dar, 
cum spune Pinchinat, totul ne face să credem că îşi vor găsi 
fericirea şi cu această avere mediocră!” 

Dată fiind profesia celor patru parizieni ajunşi fără voie pe 
„Standard-lIsland”, observaţiile lor (şi ale autorului) se 
referă deseori la incompetenţa şi lipsa de gust a 
miliardezilor. E adevărat că muzeul municipal e înţesat de 
capodopere clasice şi moderne, dar criteriul de selecţionare 
a constat mai ales în mărimea preţului fiecăreia dintre ele. 
Căci lankerdonii şi Coverleyi nu-şi pot permite să iscălească 
decât dedesubtul unor cifre cu mai multe zerouri. Şi ca să 
nu existe vreo îndoială, autorul conchide: „Ar fi riscant să 
pretindem că aceste minuni sunt vizitate foarte des, că 
nababii din Milliard-City ar avea o înclinaţie deosebită 
pentru operele de artă, că simţul lor artistic ar fi foarte 
dezvoltat.” Lucrurile stau la fel şi în ceea ce priveşte 
muzica. Dealtfel, opinia scriitorului în această privinţă era 
formată încă din 1852, când îi scria tatălui său: „Ah, 
americanii! şi americancele! (...) iată oamenii care o fac să 
câştige 18 milioane de franci pe Jenny Lind, cântăreaţă 
fluierată odinioară la Paris! Sunt aceiaşi care l-au suit în 
slavă pe Henri Hez, acum când nu mai e decât o epavă! Se 
află în Anglia, care e un fel de Americă europeană, un 
anume domn Julien care habar n-are de muzică şi câştigă o 
groază de bani. Ce buni de exploatat sunt aceşti negustori 
de succes şi alte mărfuri nu mai puţin artistice.” 

Un loc însemnat revine, în roman, criticii acerbe a 
imperialismului, începând cu expansionismul Statelor Unite. 
În perioada în care se petrece acţiunea, numărul stelelor de 
pe drapelul american s-a dublat, prin anexarea Canadei, 
Mexicului, Guatemalei, Hondurasului, Nicaraguei, Costa- 
Ricăi, Republicii Panama şi altor state, nepomenite de autor. 


(Această imagine semnificativă apărea şi în povestirea În 
secolul XXIX. O zi din viaţa unui ziarist american în anul 
2889, publicată în 1889 de revista americană „Forum” şi de 
revista rusească „Vokrug Sveta” sub iscălitura lui Jules 
Verne, dar scrisă în colaborare cu fiul acestuia, Michel.) 
Anticolonialismul scriitorului, prezent de-a lungul întregii 
sale opere, capătă o virulență neobişnuită. Decorul feeric al 
insulelor Oceaniei nu-l face să treacă peste drama 
populațiilor autohtone. El vorbeşte despre prăpastia care-i 
desparte pe săraci de bogaţi şi observă că această stare de 
lucruri este tolerată de „protectorii” europeni. Cu 
încuviințarea acestora se menţin rânduieli şi obiceiuri 
înapoiate ca tabuul, lege „născocită de cei puternici 
împotriva celor slabi, de cei bogaţi împotriva celor săraci, 
pentru a-şi apăra privilegiile şi avuţiile.” 

Cu multă compasiune descrie Jules Verne soarta 
băştinaşilor recrutaţi pentru lucrările de defrişare. Ei 
muncesc ca nişte robi, seceraţi de boli şi de foamete. Şi nu-i 
de mirare că, în asemenea condiţii, populaţia 
arhipelagurilor s-a împuţinat simţitor de la venirea 
„civilizatorilor” albi. Uneori, această stare de lucruri e 
menţionată lapidar, în limbajul crud şi precis al cifrelor: 
Tahiti nu mai are decât şapte mii de locuitori, faţă de nouă 
mii în 1875; arhipelagul Cook - douăsprezece mii, faţă de 
douăzeci de mii; populaţia arhipelagului Samoa s-a redus la 
jumătate... „Cărui fapt i se datorează această depopulare?” 
se întreabă autorul, pornind de la situaţia insulei Nuka- 
Hiva. Şi răspunsul mărturiseşte o surprinzătoare înţelegere 
a esenței problemei: „Exterminării indigenilor în războaie, 
răpirii bărbaţilor pentru plantațiile peruviene... şi în sfârşit 
(pentru ce să nu mărturisim?) tuturor relelor pe care le 
aduce cotropirea, chiar atunci când cotropitorii aparţin 
raselor civilizate.” Scriitorul nu ignoră nici contradicţiile 
ivite între marile puteri în perioada reîmpărţirii lumii, după 
cum reiese din astfel de pasaje: „...aici ca şi în insulele 
Solomon... problema protectoratului constituie un măr al 


discordiei între Franţa şi Regatul-Unit. Pe deasupra, Statele 
Unite nu văd cu ochi buni apariţia coloniilor europene, în 
mijlocul unui ocean a cărui stăpânire exclusivă se gândesc 
s-o revendice.” 

În acest amplu rechizitoriu, o notă falsă: îngăduinţa faţă 
de colonialismul francez. Ea se manifestă uneori în forme 
aparent benigne: laudele aduse „politeţii franţuzeşti” care 
ar domni în Noua Caledonie şi în arhipelagul Loyalty sau 
simpatia cu care sunt priviţi misionarii francezi, spre 
deosebire de confrații lor de altă naţionalitate. Avem de-a 
face însă şi cu o astfel de justificare a invadării insulelor 
Marchize, Pomotu şi Societăţii: „Oricum, Franţa dispune de 
un domeniu insular, în care vapoarele noastre de pescuit 
pot să se adăpostească şi să se aprovizioneze şi căruia 
canalul Panama (...) îi va da o reală importanţă comercială 
(...) Deoarece influenţa britanică e reponderentă în 
regiunile de nord-vest ale acestui imens ocean, e bine că 
influenţa franceză vine s-o contrabalanseze în regiunile de 
sud-est.” Cât de ciudat sună aceste argumente, după 
afirmaţia categorică despre „relele pe care le aduce 
cotropirea” şi după analiza lucidă a contradicţiilor dintre 
statele imperialiste! 

Dar poate că-i cerem prea mult autorului nostru. 
Republican convins, apărător al cauzei naţiunilor oprimate, 
sedus uneori de idealurile generoase dar irealizabile ale 
socialismului utopic, el n-a reuşit să se desprindă totdeauna 
de erorile timpului său. Important este însă faptul că 
romanul mărturiseşte aversiunea lui Jules Verne faţă de o 
lume pe care o zugrăvise, cândva, cu penelul speranţei şi 
pierderea încrederii în virtuțile intrinsece ale progresului 
tehnico-ştiinţific. Această schimbare de optică nu poate fi 
pusă doar pe seama îmbătrânirii şi a evenimentelor tragice 
care i-au întunecat ultimele două decenii. Dobândise oare 
„cronicarul lucrurilor aparent imposibile”, cum se 
autodefineşte el prin gura profesorului Aronnax din 
Douăzeci de mii de leghe sub mări, o viziune mai clară 


asupra realităţilor pe care le înveşmântase până atunci în 
vălurile unei fantezii scânteietoare? Sau intuiţia lui de artist 
veritabil îl făcuse să înregistreze în atmosfera tulbure a 
sfârşitului de secol vibrația prăbuşirilor şi prefacerilor 
inevitabile? Oricum, Insula cu elice ne oferă nu numai o 
lectură plăcută, iar imaginea tradiţională a vizionarului cu 
părul alb capătă mai mult relief şi culoare. 

ION HOBANA. 


PARTEA ÎNTÂI. 

CVARTETUL CONCERIANI. 

O călătorie care începe rău se sfârşeşte rareori cu bine. 
lată ce ar avea tot dreptul să susţină patru instrumentişti 
ale căror instrumente s-au împrăştiat care încotro. 

Trăsura în care fuseseră nevoiţi să se urce la ultima staţie 
de cale ferată s-a răsturnat deodată în şanţ. 

Nici un rănit? întreabă primul, ridicându-se iute în 
picioare. 

Eu am scăpat cu o zgârietură! răspunde al doilea, 
ştergându-şi obrazul atins de o fărâmă de sticlă. 

Eu cu o julitură! oftează al treilea, pe a cărui pulpă se văd 
câteva picături de sânge. 

Nimic grav, în definitiv. 

— Şi violoncelul meu? strigă al patrulea. De nu i s-ar fi 
întâmplat ceva! 

Din fericire, cutiile sunt neatinse. Nici violoncelul, nici cele 
două viori, nici viola n-au suferit în urma izbiturii. Abia dacă 
va fi nevoie să fie reacordate. Straşnice instrumente, nu-i 
aşa? 

Blestemat fie trenul care ne-a lăsat la mijlocul drumului 
începe iar unul. 

Blestemată fie trăsura care ne-a răsturnat în plin câmp! 
continuă altul. 


Şi tocmai acum, când începe să se întunece! adaugă al 
treilea. 

Noroc că am anunţat concertul pentru poimâine, observă 
al patrulea. 

Artiştii nu şi-au pierdut buna dispoziţie şi încep să se 
amuze pe seama păţaniei lor. Unul dintre ei, în virtutea unui 
obicei înrădăcinat, începe să toarne calambururi muzicale. 

Deocamdată, iată trăsura noastră făcută armonică. 

Pinchinat! ţipă un tovarăş al său. 

Părerea mea, continuă Pinchinat, este că sunt cam prea 
multe accidente la cheie! 

Nu taci odată? 

Şi că am face mai bine să ne transpunem bucăţile în altă 
trăsură! îndrăzneşte să adauge Pinchinat. 

Cam prea multe accidente, într-adevăr, după cum cititorul 
nu va întârzia să afle. 

Toate acestea au fost spuse în franţuzeşte, dar membrii 
cvartetului vorbesc limba lui Walter Scott şi Fenimore 
Cooper la fel de bine ca limba lor maternă, graţie 
numeroaselor peregrinări prin ţările de origine anglo- 
saxonă. lată de ce îl interpelează în englezeşte pe vizitiu. 

Bietul om a avut cel mai mult de suferit, fiind aruncat de 
pe locul său în clipa când s-a sfărâmat osia roţilor din faţă. 
Din fericire, s-a ales doar cu câteva contuzii, mai mult 
dureroase decât grave. O scrântitură îl împiedică să 
meargă. E nevoie, deci, să i se găsească un mijloc de 
transport până la satul cel mai apropiat. 

E o adevărată minune că accidentul n-a provocat moartea 
nimănui. Drumul şerpuieşte printr-un ţinut muntos, pe 
lângă prăpăstii adânci, mărginit în multe locuri de torente 
tumultuoase, tăiat de crevaşe aproape de netrecut. Dacă 
osia s-ar fi rupt cu câţiva paşi mai în jos, vehiculul s-ar fi 
prăvălit în abisuri şi poate că nimeni n-ar fi supravieţuit 
catastrofei. 

Oricum, trăsura nu mai e bună de nimic. Unul dintre cai s- 
a lovit cu capul de o piatră ascuţită şi horcăie pe pământ. 


Celălalt e destul de grav rănit la şold. Deci nici trăsură, nici 
cai. 

Într-un cuvânt, ghinionul nu i-a cruțat deloc pe aceşti 
patru artişti în călătoria lor prin California de Jos. Două 
accidente în douăzeci şi patru de ore! Dacă nu eşti filozof... 

San Francisco, capitala statului, are acum legătură directă 
pe calea ferată cu San Diego, oraş situat aproape la graniţa 
vechii provincii californiene. Cei patru călători se îndreaptă 
către acest oraş important, unde trebuie să dea peste două 
zile un concert foarte lăudat şi foarte aşteptat. Plecat în 
ajun din San Francisco, trenul nu mai era decât la cincizeci 
de mile de San Diego când s-a produs primul contratimp. 

Da, contratimp! cum spune cel mai vesel din trupă, şi va 
trebui să tolerăm această expresie unui fost laureat al 
concursului de solfegiu. 

Dacă au fost nevoiţi să se oprească în staţia Paschal, asta 
s-a întâmplat pentru că linia fusese ruptă de o inundație 
neaşteptată, pe o lungime de trei, patru mile. Era cu 
neputinţă să reia călătoria, deoarece transbordarea nu 
fusese organizată, accidentul datând de numai câteva 
ceasuri. 

Aveau de ales: ori să aştepte ca linia ferată să redevină 
practicabilă, ori să ia o trăsură până la San Diego. 

Membrii cvartetului s-au oprit la această ultimă soluţie. 

Într-un sat învecinat au descoperit un fel de landou 
sunând a fier vechi, mâncat de molii şi deloc confortabil. S- 
au tocmit cu proprietarul, au momit vizitiul cu promisiunea 
unui bacşiş gras şi au plecat numai cu instrumentele, fără 
bagaje. Era pe la ora două după-amiază şi până pe la şapte 
călătoria s-a desfăşurat fără prea mari dificultăţi. Dar iată 
că s-a răsturnat trăsura - un al doilea contratimp şi încă 
atât de jalnic, încât e cu neputinţă să-şi mai urmeze drumul. 
Şi cvartetul se află la cel puţin douăzeci de mile de San 
Diego! 

Dar de ce oare s-au aventurat patru muzicieni, francezi ca 
naţionalitate, şi, mai mult încă, parizieni din născare, prin 


aceste ciudate regiuni ale Californiei de Jos? 

De ce?... O vom spune pe scurt şi vom zugrăvi în câteva 
trăsături pe virtuoşii pe care întâmplarea, această 
capricioasă împărţitoare de roluri, avea să-i introducă 
printre personajele extraordinarei noastre povestiri. 

În cursul acelui an - pe care n-am putea să-l precizăm 
decât cu o aproximaţie de trei decenii - Statele Unite ale 
Americii au ajuns să-şi dubleze numărul stelelor pavilionului 
federal. Ele sunt în deplină înflorire a puterii lor industriale 
şi comerciale, după ce şi-au anexat dominionul Canada 
până la marginile Mării Polare, provinciile mexicane, 
guatemaleze, hondurasiene, nicaragueze şi costaricane, 
până la Canalul Panama. În acelaşi timp, sentimentul 
artistic s-a dezvoltat la aceşti ianchei cotropitori şi, dacă 
producţiile lor se limitează la o cifră restrânsă pe tărâmul 
Frumosului, dacă geniul lor naţional se arată încă destul de 
rebel în materie de pictură, sculptură şi muzică, cel puţin 
gustul operelor de artă s-a răspândit pretutindeni. Plătind 
cu greutatea lor în aur tablourile maeştrilor vechi şi 
moderni ca să creeze galerii particulare sau publice, 
angajând cu onorarii formidabile artişti lirici sau dramatici 
de renume şi pe cei mai talentaţi instrumentişti, ei au 
împrumutat gustul lucrurilor frumoase şi nobile, care le 
lipsise atât de multă vreme. 

În ceea ce priveşte muzica, diletanţii noului continent s-au 
pasionat la început pentru audițiile din Meyerbeer, Halevy, 
Gounod, Berlioz, Wagner, Verdi, Masse, Saint Safins, Reyer, 
Massenet, Delibes, celebrii compozitori din a doua jumătate 
a secolului al XIX-lea. Apoi, puţin câte puţin, ei au ajuns la 
înţelegerea operelor mai profunde ale lui Mozart, Haydn, 
Beethoven, urcând către izvoarele acestei arte sublime, 
care se revărsa din plin în cursul secolului al XVIII-lea. 
După opere, dramele lirice; după dramele lirice, simfoniile, 
sonatele, suitele. Acum, sonata este aceea care face ravagii 
în diversele state ale Uniunii. Ar fi în stare s-o plătească cu 


nota - douăzeci de dolari doimea, zece dolari pătrimea, 
cinci dolari optimea. 

Aflând această teribilă pasiune, patru instrumentişti de 
mare valoare au avut ideea să caute succesul şi bogăţia în 
Statele Unite ale Americii. Erau patru buni camarazi, foşti 
elevi ai Conservatorului, foarte cunoscuţi la Paris, foarte 
apreciaţi la audițiile a ceea ce se cheamă „muzică de 
cameră”, până atunci puţin răspândită în America de Nord. 
Cu ce perfecţiune rară, cu câtă armonie şi adânc sentiment 
interpretau ei operele lui Mozart, Beethoven, Mendelsohn, 
Haydn, Chopin, scrise pentru patru instrumente de coarde 
- vioara întâi şi a doua, violă, violoncel! Nimic zgomotos, 
nimic care să trădeze meşteşugul, dar ce execuţie 
ireproşabilă, ce incomparabilă virtuozitate! Succesul 
cvartetului este cu atât mai explicabil cu cât în această 
epocă oamenii începuseră să fie obosiţi de formidabilele 
orchestre armonice şi simfonice. Muzica nu e decât 
mişcarea artistic combinată a undelor sonore? Fie! Asta nu 
înseamnă că undele trebuie dezlănţuite în furtuni 
asurzitoare...! 

Pe scurt, cei patru instrumentişti au hotărât să-i iniţieze pe 
americani în dulcile şi neuitatele plăceri ale muzicii de 
cameră. Ei au plecat împreună către Lumea Nouă şi timp 
de doi ani diletanţii ianchei nu şi-au precupeţit uralele şi 
dolarii. Matineele şi seratele lor muzicale aveau mare 
succes. Cvartetul Concertant - aşa li se spunea - abia 
izbutea să răspundă invitaţiilor bogătaşilor. Fără el, nici o 
serbare, reuniune, sindrofie, five o'clock9, garden-party10 
care să fi meritat să fie semnalate atenţiei publice. Datorită 
acestei pasiuni, cvartetul câştigase bani frumoşi, care, dacă 
s-ar fi acumulat în cuferele băncilor din New York, ar fi 
constituit de pe acum un frumos capital. Dar de ce să nu 
maărturisim? Parizienii noştri americanizaţi cheltuiesc fără 
prea multă socoteală. Aceşti prinți ai arcuşului, aceşti regi 
ai celor patru corzi nu se gândesc deloc să tezaurizeze. Ei 
au prins gustul existenţei aventuroase, fiind siguri că se vor 


bucura pretutindeni şi totdeauna de o primire bună şi de un 
câştig bun, alergând de la New York la San Francisco, de la 
Quebec la New Orleans, din Noua Scoţie în Texas, fiind, în 
sfârşit, cam boemi - această Boemă a tinereţii, care este 
cea mai veche, cea mai încântătoare, cea mai de dorit, cea 
mai iubită provincie a bătrânei noastre Franţe! 

Sau ne înşelăm grozav, sau a venit momentul să-i 
prezentăm individual şi nominal acelora dintre cititorii 
noştri care n-au avut şi nu vor avea niciodată plăcerea să-i 
asculte. 

Yvernes - vioara întâi - treizeci şi doi de ani, destul de 
înalt, având grijă să-şi păstreze silueta, cu părul blond şi 
buclat, chipul spin, ochi mari negri, mâini lungi, făcute 
parcă anume ca să se poată întinde nemăsurat pe gâtul 
vechiului său Guarnerius11; ţinută elegantă, plăcându-i să 
se drapeze într-o mantie de culoare închisă, acoperindu-se 
bucuros cu o pălărie înaltă de mătase, puţin afectat poate 
şi, fără îndoială, cel mai fără griji din trupă, cel mai puţin 
preocupat de problemele materiale, artist prodigios, 
admirator entuziast al lucrurilor frumoase, virtuos de mare 
talent şi de mare viitor. 

Frascolin - vioara a doua - treizeci de ani, scund, 
predispus la obezitate (ceea ce îl înfurie grozav), cu părul şi 
barba negre, cap mare, ochi negri, nas lung cu nări mobile 
şi însemnat cu roşu de cleştele lornionului său în montură 
de aur, de care - miop fiind - n-ar putea să se lipsească; 
băiat bun, îndatoritor, serviabil, acceptând corvezile ca să-i 
scutească pe tovarăşii săi, ţinând contabilitatea cvartetului, 
predicând economia şi nefiind niciodată ascultat, deloc 
gelos pe succesele camaradului său Yvernes, neavând 
ambiția să se ridice până la pupitrul viorii solo, excelent 
muzician, dealtfel, şi îmbrăcat într-un pardesiu larg pe 
deasupra costumului său de călătorie. 

Pinchinat - viola - căruia i se spune de obicei „alteţa-sa” - 
douăzeci şi şapte de ani, cel mai tânăr din trupă, de 
asemenea cel mai nebunatic, unul dintre acei oameni care 


rămân ştrengari toată viaţa; trăsături fine, ochi spirituali, 
mereu la pândă, părul bătând în roşu, mustăţile cu vârfurile 
prelungi, limba plescăind între dinţii săi albi şi ascuţiţi, 
incorigibil amator de glume şi calambururi, gata să atace şi 
să se apere, cu creierul mereu înfierbântat, lucru pe care el 
îl atribuie citirii diverselor chei de do cerute de 
instrumentul său - „o adevărată legătură de chei”, spune el 
- de o bună dispoziţie de nezdruncinat, plăcându-i farsele 
fără să ţină seama de neplăcerile pe care ar putea să le 
pricinuiască prietenilor săi şi, pentru asta, nu o dată 
mustrat, dojenit, ocărât de şeful Cvartetului Concertant. 

Căci există un şef, violoncelistul Sebastien Zorn, şef prin 
talentul său şi prin vârstă - cincizeci şi cinci de ani, mic, 
bondoc, încă blond, cu părul abundent şi adus în cârlionţi 
pe tâmple, cu mustaţa zbârlită pierzându-se în dezordinea 
favoriţilor, tenul cărămiziu, ochii lucind prin lentilele 
ochelarilor, pe care-i dublează cu un lornion când 
descifrează o partitură nouă, mâinile grăsuţe - dreapta, 
obişnuită cu mişcările ondulatorii ale arcuşului, împodobită 
cu inele mari pe inelar şi pe degetul mic. 

Credem că această creionare fugară e de ajuns ca să 
zugrăvim omul şi artistul. Dar când ai ţinut patruzeci de ani 
o cutie sonoră între genunchi, lucrul acesta nu rămâne fără 
urmări. Cea mai mare parte a violonceliştilor sunt vorbăreţi 
şi supărăcioşi, discutând cu voce tare, cu un potop de fraze 
nu lipsite de spirit. Aşa e Sebastien Zorn, căruia Yvernes, 
Frascolin, Pinchinat i-au încredinţat bucuroşi conducerea 
turneelor lor muzicale. Ei îi dau mână liberă să zică şi să 
facă, ştiind că se pricepe. Obişnuiţi cu aerele sale 
poruncitoare, râd când ele „depăşesc măsura”, ceea ce este 
regretabil la un executant, după cum observă neobrăzatul 
de Pinchinat. Alcătuirea programelor, itinerariile, 
corespondenţa cu impresarii - lui îi revin aceste ocupaţii 
multiple, care permit temperamentului său agresiv să se 
manifeste în o mie de împrejurări. El nu se amestecă în 
problema reţetelor, în folosirea avutului comun, încredinţat 


grijilor viorii a doua şi întâiului contabil, minuţiosul şi 
meticulosul Frascolin. 

Cvartetul este prezentat acum ca pe o estradă. Cunoaştem 
oamenii, dacă nu foarte originali, cel puţin foarte deosebiți, 
care îl alcătuiesc. Cititorul să îngăduie incidentelor acestei 
ciudate povestiri să se desfăşoare: el va vedea ce rol sunt 
chemaţi să joace aceşti patru parizieni, care, după ce au 
fost primiţi cu atâtea aclamații de-a lungul statelor 
confederației americane, aveau să fie transportaţi... Dar să 
nu anticipăm, „să nu iuţim ritmul”, cum ar spune Pinchinat, 
şi să avem răbdare. 

Membrii cvartetului se află deci, pe la ora opt seara, pe un 
drum pustiu, aproape de rămăşiţele „trăsurii răsturnate” - 
muzica de Boieldieu12, spune alteţa-sa. Dacă el, Frascolin 
şi Yvernes au acceptat aventura cu filozofică resemnare, 
dacă ea le-a inspirat câteva glume profesionale, să admitem 
că pentru şeful cvartetului este o ocazie de a se lăsa pradă 
unui acces de mânie. Ce vreţi? Violoncelistul are sângele 
iute, şi, cum se zice, îi sare repede ţandăra. De aceea, 
Yvernes pretinde că Zorn se trage din neamul lui Ajax şi 
Ahile, aceşti doi iluştri supărăcioşi ai antichităţii. 

Ca să nu uităm, să pomenim şi de faptul că, deşi Sebastien 
Zorn e irascibil, Yvernes flegmatic, Frascolin paşnic, 
Pinchinat plin de veselie, toţi sunt excelenți camarazi şi simt 
unul pentru altul o prietenie frăţească. Ei sunt uniţi printr-o 
legătură pe care nici un conflict de interese sau de amor 
propriu n-ar putea-o rupe, prin gusturi care au un izvor 
comun. Inimile lor, ca nişte instrumente de bună fabricaţie, 
sunt întotdeauna acordate la fel. 

În timp ce Sebastien Zorn tună şi fulgeră, pipăind cutia 
violoncelului ca să se asigure că-i întreg şi nevătămat, 
Frascolin se apropie de vizitiu şi-l întreabă: 

Ei bine, prietene, ce facem acum? 

Ce face toată lumea când nu mai există nici cai, nici 
trăsură. O să aşteptăm. 


Să aşteptăm să ne cadă din cer! strigă Pinchinat. Şi dacă 
nu cad... 

Atunci o să căutăm, intervine Frascolin, pe care spiritul 
practic nu-l părăseşte niciodată. 

Unde? răcneşte Sebastien Zorn, zbuciumându-se în 
mijlocul drumului. 

Unde pot fi găsiţi! răspunde vizitiul. 

la ascultă, vizitiule, reia violoncelistul, cu o voce care urcă 
puţin câte puţin către registrele înalte, crezi că ăsta-i un 
răspuns? Cum?... Un nepriceput ne răstoarnă, îşi sfărâmă 
trăsura, îşi schilodeşte caii şi se mulţumeşte să spună: 
„Descurcaţi-vă cum puteţi...!”. 

Târât de elocvenţa sa naturală, Sebastien Zorn începe să 
toarne un şir nesfârşit de mustrări cel puţin inutile, când 
Frascolin îl întrerupe cu aceste cuvinte: 

— Lasă-mă pe mine, bătrâne. 

Apoi, adresându-se din nou vizitiului: 

Unde ne aflăm, prietene? 

La cinci mile de Freschal. 

O staţie de cale ferată? 

Nu, un sat aproape de coastă. 

Şi o să găsim acolo o trăsură? 

O trăsură nu, poate o căruţă. 

O căruţă cu boi, ca pe timpul regilor merovingieni, sare 
Pinchinat. 

Ce importanţă are! ripostează Frascolin. 

Eh! se amestecă Sebastien Zorn. Întreabă-l mai bine dacă 
există vreun han în acest nenorocit de Freschal. M-am 
săturat să umblu noaptea. 

Prietene, întreabă Frascolin, există vreun han la Freschal? 

Hanul la care trebuia să schimbăm caii. 

Şi, ca să ajungem în sat, n-avem decât să urmăm drumul 
mare? 

Drept înainte. 

Să plecăm! strigă violoncelistul. 


Dar ar fi crud să-l părăsim pe bietul om în nenorocire, 
observă Pinchinat. Prietene, n-ai putea... dacă te-am ajuta? 

Imposibil, răspunde vizitiul. Dealtfel, prefer să rămân aici, 
cu trăsura mea. Mâine dimineaţă am să văd cum o s-o scot 
la capăt. 

Ajunşi la Freschal, reia Frascolin, o să putem să-ţi trimitem 
ajutoare. 

Da, hangiul mă cunoaşte bine şi n-o să mă lase la nevoie. 

Plecăm odată? strigă violoncelistul, care şi-a ridicat cutia 
instrumentului. 

Imediat, răspunde Pinchinat. Mai înainte, daţi-mi o mână 
de ajutor ca să-l aşezăm pe vizitiul nostru la marginea 
şanţului. 

Într-adevăr, e mai bine să-l mute din drum şi cum el nu se 
poate folosi de picioarele sale rănite, Pinchinat şi Frascolin 
îl ridică, il transportă, îl reazemă de rădăcinile unui arbore 
ale cărui ramuri se apleacă până la pământ, ca un leagăn 
de verdeață. 

— Plecăm odată? urlă Sebastien Zorn a treia oară, după ce 
şi-a legat cutia în spate cu o curea dublă. 

— S-a făcut, spune Frascolin. Apoi, adresându-se omului: 

Atunci, ne-am înţeles: hangiul din Freschal o să-ţi trimită 
ajutoare. Până atunci n-ai nevoie de nimic, nu-i aşa, 
prietene? 

Ba da, răspunde vizitiul, de o înghiţitură de gin, dacă a mai 
rămas în bidonul dumneavoastră. 

Bidonul lui Pinchinat e încă plin şi alteţa-sa îl sacrifică de 
bună voie. 

— Cu ăsta, bătrâne, n-o să-ţi fie frig la noapte... pe 
dinăuntru! O ultimă exclamaţie a violoncelistului îi 
hotărăşte pe tovarăşii săi să pornească la drum. Noroc că 
bagajele au rămas în tren în loc să fie încărcate în trăsură. 
Dacă or să ajungă la San Diego cu oarecare întârziere, cel 
puţin n-or să fie nevoiţi să transporte bagajele până la 
Freschal. Cutiile viorilor le sunt de ajuns, iar cutia 
violoncelului e chiar prea mult. E adevărat că un 


instrumentist demn de acest nume nu se desparte niciodată 
de instrumentul său, după cum un soldat nu se desparte de 
armele sale şi un melc de căsuţa sa. 

PUTEREA UNEI SONATE CACOFONICE. 

Să mergi noaptea pe jos, pe un drum pe care nu-l cunoşti, 
printr-un ţinut aproape pustiu, unde răufăcătorii sunt în 
general mai deşi decât călătorii, e un lucru care nu poate să 
nu te îngrijoreze. Cam asta era situaţia cvartetului. 
Francezii sunt viteji, se-nţelege, şi cei patru artişti sunt atât 
de viteji pe cât e cu putinţă. Dar între vitejie şi temeritate 
există o limită pe care raţiunea sănătoasă nu trebuie să o 
depăşească. La urma urmei, dacă trenul nu ar fi întâlnit o 
câmpie inundată, dacă trăsura nu s-ar fi răsturnat la cinci 
mile de Freschal, instrumentiştii noştri n-ar fi fost obligaţi 
să se aventureze în toiul nopţii pe un drum suspect. Să 
sperăm că nu li se va întâmpla nimic neplăcut. 

E aproape opt când Sebastien Zorn şi însoțitorii săi 
pornesc în direcţia litoralului, urmând indicaţiile vizitiului. 
Purtând sub braţ cutiile de piele ale viorilor, mici şi uşoare, 
violoniştii n-au de ce să se plângă. Şi nici nu se plâng - nici 
înțeleptul Frascolin, nici veselul Pinchinat, nici idealistul 
Yvernes. Dar cutia violoncelului e ca un fel de dulap atârnat 
în spatele lui Sebastien Zorn. Se înţelege că, pentru el, 
acesta e un nou prilej de supărare. De aici, mârâituri şi 
gemete onomatopeice: Oh! uh! uf! 

S-a întunecat de-a binelea. Nori groşi gonesc prin văzduh, 
rupându-se uneori în fâşii înguste printre care apare o lună 
zeflemitoare, aflată în primul său pătrar. Nu se ştie prea 
bine de ce, dacă nu pentru că e ţâfnos şi irascibil, blonda 
Phoebe13 nu e pe placul lui Sebastien Zorn. El îi arată 
pumnul, strigând: 

Ce mai vrei şi tu, cu profilul tău stupid!... Nu, nu ştiu nimic 
mai neghiob decât această felie de pepene necopt care se 
plimbă pe sus! 

Ar fi mai bine să avem lună plină, spune Frascolin. 

Şi pentru care motiv? întreabă Pinchinat. 


Ca să vedem mai bine. 

O, castă Diana14, declamă Yvernes, o, paşnic mesager al 
nopţii, o, palid satelit al Pământului, o, adorat idol al 
adorabilului Endymion15... 

Ţi-ai sfârşit balada? ţipă violoncelistul. Când aceşti primi 
violonişti încep să gâdile corzile... 

Să grăbim pasul, îl întrerupe Frascolin, sau riscăm să 
dormim sub cerul liber... 

Dacă n-ar fi nori... şi să scăpăm concertul de la San Diego! 
observă Pinchinat. 

Grozavă idee, pe cinstea mea! strigă Sebastien Zorn, 
hâţânându-şi cutia care scoate un sunet plângăreţ. 

Dar această idee, bătrâne, ea ta... 

A mea? 

Fără îndoială! întăreşte Pinchinat. De ce n-am rămas la 
San-Francisco, unde puteam să fermecăm o întreagă 
colecţie de urechi californiene? 

Şi de ce am plecat? întreabă violoncelistul. 

Pentru că aşa ai vrut tu. 

Ei bine, trebuie să recunosc că am avut o inspiraţie 
nenorocită şi dacă... 

Ah, prieteni! exclamă Yvernes, arătând cu mâna un punct 
pe cer, unde o rază subţire de lună tiveşte cu o dungă 
alburie marginile unui nor. 

Ce-i, Yvernes? 

Spuneţi voi dacă norul ăsta nu pare un dragon cu aripile 
desfăşurate şi cu o coadă de păun împodobită cu cei o sută 
de ochi ai lui Argus16! 

Probabil că Sebastien Zorn nu are vederea însutită a 
paznicului fiicei lui Inachus17, căci nu bagă de seamă un 
şanţ destul de adânc. Urmează o căzătură pe burtă şi aşa, 
cu cutia în spate, seamănă cu un gândac enorm care se 
târăşte pe pământ. 

Instrumentistul turbează - şi are de ce - apoiia la rost 
vioara întâi, căzută în admiraţie în faţa monstrului său 
aerian. 


E vina lui Yvernes, spune Sebastien Zorn. Dacă n-aş fi vrut 
să mă uit la blestematul său de dragon... 

Prieteni, nu mai e un dragon, acum e o amforă. Cu puţină 
imaginaţie, v-o puteţi închipui în mâinile lui Hebe18, care 
toarnă nectarul... 

Să băgăm de seamă, căci nectarul ăsta are multă apă şi 
încântătoarea ta zeiţă a tinereţii o să ne facă un duş! strigă 
Pinchinat. 

Într-adevăr, timpul pare să devină ploios. Deci prudenţa le 
cere să se grăbească pentru a căuta un adăpost la Freschal. 
Îl ridică pe violoncelist, care spumegă de mânie, şi-l pun 
pe picioare. El tot bombăne. Îndatoritorul Frascolin se oferă 
să-i ducă cutia. Sebastien Zorn întâi refuză. Să se despartă 
de instrumentul său... un violoncel de Gand şi Bernardel, 
trup din trupul lui... Dar trebuie să se predea şi preţioasa 
lui povară trece în spatele serviabilului Frascolin, care îi 

încredinţează în schimb cutia viorii. 

Se porneşte din nou la drum. Se merge în pas zdravăn 
cam două mile. Nici un incident de notat. Noapte din ce în 
ce mai neagră, cu ameninţări de ploaie. Cad câteva picături 
foarte mari, semn că provin din nori de furtună aflaţi la 
mare înălţime. Dar amfora frumoasei Hebe a lui Yvernes nu 
se revarsă mai mult şi cei patru noctambuli speră să ajungă 
la Freschal perfect uscați. 

Trebuie luate minuţioase măsuri de precauţie ca să se 
evite căzăturile pe acest drum întunecat, râpos, frângându- 
se uneori brusc, mărginit de adâncituri largi, mergând de-a 
lungul prăpăstiilor sumbre, de unde se aud sunând 
trompetele torenţilor. Datorită stării sale de spirit, Frascolin 
găseşte neliniştitoare situaţia care lui Yvernes i se pare 
poetică. 

La fel de primejdioase ar fi şi unele întâlniri care fac 
problematică securitatea călătorilor pe aceste drumuri din 
sudul Californiei. Singurele arme ale cvartetului sunt 
arcuşurile celor trei viori şi al violoncelului. Cam puţin 
pentru o ţară în care au fost inventate revolverele Colt, 


straşnic de perfecţionate în această epocă. Dacă Sebastien 
Zorn şi camarazii săi ar fi fost americani, ar fi avut grijă să 
aibă câte o astfel de maşinărie într-un buzunăraş special al 
pantalonilor. Chiar numai de la San Francisco la San Diego, 
un iancheu veritabil n-ar fi pornit la drum fără să-şi ia 
jucăria cu şase focuri. Dar francezii n-au socotit că e 
necesar. Credem că nici nu le-a dat prin gând şi poate că 
vor avea de ce să se căiască. 

Pinchinat merge în frunte, iscodind în dreapta şi-n stânga. 
Când taluzul e foarte abrupt pe ambele părţi ale drumului, 
se tem mai puţin de o agresiune neaşteptată. Mucalit din 
fire, alteţa-sa e gata oricând să le joace un renghi celorlalţi, 
din dorinţa stupidă de „a le face frică”, de exemplu oprindu- 
se scurt şi murmurând cu o voce tremurătoare de groază: 
„Hei!... acolo jos... ce se vede?... Să fim gata să tragem...” 

Însă când drumul se înfundă într-o pădure deasă, prin 
mijlocul acestor mammothtrees19, al acestor sequoia înalţi 
de o sută cincizeci de picioare, al acestor uriaşi vegetali ai 
regiunilor californiene, îi cam trece cheful de glume. Zece 
oameni pot sta la pândă îndărătul fiecăruia dintre aceste 
trunchiuri enorme... O lumină vie urmată de o detunătură 
seacă, şuieratul rapid al unui glonte - oare nu o vor vedea... 
oare nu-l vor auzi...?! în astfel de locuri, făcute parcă 
anume pentru un atac nocturn, o cursă este un lucru firesc. 
Dacă nu vor lua contact cu bandiții, asta înseamnă ori că 
aceşti stimaţi tipi au dispărut cu totul din vestul Americii, 
ori că se ocupă cu operaţii financiare pe pieţele vechiului şi 
noului continent!... Ce destin pentru strănepoţii lui Karl 
Moor20 şi ai lui Jean Sbogar!... Cine putea să facă 
asemenea reflecţii, dacă nu Yvernes? Hotărât, îşi spune el, 
piesa nu e demnă de decor! 

Deodată, Pinchinat rămâne nemişcat. 

Frascolin, care-l urmează, face la fel. 

Sebastien Zorn şi Yvernes se apropie în grabă. 

Ce este? întreabă vioara a doua. 

Mi s-a părut că văd... răspunde viola. 


Şi nu-i o glumă. Într-adevăr, o formă se mişcă printre 
arbori. 

Om, sau animal? întreabă Frascolin. 

Nu ştiu. 

Nimeni nu îndrăzneşte să spună ce-ar fi de preferat. 
Privesc strânşi la un loc fără să mişte, fără să scoată un 
cuvânt. 

Pritr-o spărtură a norilor, razele lunii scaldă deodată 
cupola pădurii şi se strecoară până la pământ printre 
ramurile de sequoia. Acum se poate vedea pe o rază deo 
sută de paşi. 

Pinchinat n-a fost victima unei iluzii. Prea voluminoasă 
pentru un om, această masă nu poate fi decât a unui 
patruped mare. Ce patruped? O fiară?... O fiară, 
bineînţeles. Dar ce fiară...? 

Un plantigrad! spune Yvernes. 

Al naibii animal, murmură Sebastien Zorn cu o voce joasă 
dar enervată, şi când spun animal mă gândesc la tine, 
Yvernes. Nu poţi să vorbeşti ca toată lumea? Ce-i aia un 
plantigrad? 

Un animal care merge pe tălpi! explică Pinchinat. 

Un urs! precizează Frascolin. 

Într-adevăr e un urs, un urs de calibru mare. În aceste 
păduri din sudul Californiei nu se întâlnesc nici lei, nici tigri, 
nici pantere. Locuitorii lor obişnuiţi sunt urşii, cu care 
raporturile sunt în general neplăcute. 

Nu e de mirare că parizienii noştri, de comun acord, 
hotărăsc să cedeze locul acestui plantigrad. Nu ela el 
acasă?... Şi grupul se strânge şi mai mult, mergând de-a- 
ndăratelea, pentru a rămâne cu faţa la animal, încet, cu 
chibzuială, fără a avea aerul că fuge. Fiara îi urmează cu 
paşi mici, mişcându-şi labele de dinainte ca braţele unui 
telegraf, legănându-şi şoldurile ca o manola21 la plimbare. 
Treptat, câştigă teren şi demonstrațiile ei devin 
duşmănoase - zbierete răguşite, un clămpănit din fălci care 
nu are nimic liniştitor. 


Dacă am şterge-o, fiecare în altă parte? propune alteţa-sa. 

În nici un caz! ripostează Frascolin. Unul din noi ar fi prins 
şi ar plăti pentru ceilalţi! 

Într-adevăr, această imprudenţă ar fi putut să aibă 
consecinţe supărătoare. 

Cvartetul ajunge astfel, înmănuncheat, la marginea unui 
luminiş. Ursul s-a apropiat la numai zece paşi. Oare locul i 
se pare bun pentru un atac?... Urletele i se înteţesc şi îşi 
grăbeşte mersul. 

Grupul se retrage şi mai grăbit, iar vioara a doua 
recomandă şi mai stăruitor: 

— Sânge rece... sânge rece, prieteni...! 

Traversând luminişul, artiştii regăsesc adăpostul arborilor. 
Dar aici pericolul nu e deloc mai mic. Fofilându-se de la un 
trunchi la altul, animalul se poate năpusti fără veste - şi 
tocmai asta voia să facă. Dar iată că mârâiturile încetează şi 
pasul i se încetineşte... 

Întunecimea se umple de o muzică pătrunzătoare, un 
largo expresiv, în care sufletul unui artist se dezvăluie pe 
de-a-ntregul. 

E Yvernes care, scoţându-şi vioara din cutie, o face să 
vibreze sub puternicele mângâieri ale arcuşului. O idee 
genială! Unde să-şi caute salvarea muzicienii, dacă nu în 
muzică? Oare pietrele mişcate de acordurile lui Amphion22 
n-au venit să se aşeze singure împrejurul Tebei? Oare 
fiarele sălbatice, îmblânzite de inspiraţiile lirice ale lui 
Orfeu23, n-au alergat la picioarele lui? Ei bine, trebuie să 
credem că acest urs californian, sub influenţa unor 
predispoziţii atavice, este la fel de înzestrat ca şi 
concetăţenii săi din Fabulă, căci ferocitatea i se stinge, 
instinctele de meloman îl domină şi, pe măsură ce cvartetul 
se retrage în ordine, el îl urmează, lăsând să-i scape un 
mormăit de satisfacţie. Încă puţin şi ar striga: bravo! 

Peste un sfert de oră, Sebastien Zorn şi tovarăşii săi sunt 
la marginea pădurii, trec de ea, în timp ce Yvernes continuă 
să cânte la vioară. 


Animalul se opreşte. Se pare că nu are intenţia să meargă 
mai departe; îşi loveşte labele una de alta. Pinchinat, 
luîndu-şi viola, strigă: 

— Dansul urşilor - şi cu antren! 

Apoi, în timp ce vioara întâi scârţăie în ton major acest 
motiv atât de cunoscut, viola o susţine fals în minor... 

Animalul începe să joace, ridicând când piciorul drept, 
când piciorul stâng, zbuciumându-se şi lăsând grupul să se 
îndepărteze. 

— Hm, remarcă Pinchinat, nu era decât un urs de circ! 

Şi ce dacă? răspunde Frascolin. Diavolul ăsta de Yvernes a 
avut o idee grozavă! 

S-o ştergem... allegretto şi fără să privim în urmă! încheie 
discuţia violoncelistul. 

Pe la ora nouă, cei patru discipoli ai lui Apolo24 ajung 
teferi la Freschal. 

Ultima etapă au mers zdravăn, cu toate că nu mai aveau 
plantigradul pe urme. 

Vreo patruzeci de case, mai bine-zis căsuțe de lemn, 
aşezate în jurul unei pieţe plantate cu fagi - iată Freschalul, 
sat izolat pe care numai două mile îl despart de coastă. 

Artiştii noştri se strecoară printre câteva locuinţe umbrite 
de arbori înalţi, ajung într-o piaţă, zăresc în fund clopotniţa 
modestă a unei biserici modeste, se aşază în cerc, ca şi când 
ar avea de executat o bucată de circumstanţă, şi rămân 
nemişcaţi, cu intenţia de a se sfătui. 

Ăsta e sat? exclamă dezamăgit Pinchinat. 

Te aşteptai să găseşti un oraş ca Filadelfia sau New York- 
ul? ripostează Frascolin. 

Dar satul vostru e adormit! observă Sebastien Zorn, 
ridicând din umeri. 

Să nu trezim un sat care doarme, suspină melodios 
Yvernes. 

Ba, dimpotrivă, să-l trezim! sare Pinchinat. 

Într-adevăr, dacă nu vor să-şi petreacă noaptea sub cerul 
liber, trebuie să recurgă la acest procedeu. 


Piaţa e pustie, tăcerea netulburată de nimic. Nici un oblon 
întredeschis, nici o lumină la ferestre. Frumoasa din 
Pădurea Adormită ar avea aici condiţii de repaus şi linişte 
deplină. 

— Ei bine... şi hanul? întreabă Frascolin. 

Da, hanul despre care le vorbise vizitiul, unde călătorii ar 
fi trebuit să găsească o primire călduroasă şi un culcuş 
bun... Şi hangiul care s-ar fi grăbit să trimită ajutoare 
nefericitului vizitiu... Să fi visat bietul om toate aceste 
lucruri?... Sau - altă ipoteză - să se fi rătăcit Sebastien Zorn 
şi trupa sa? Să nu fie aici satul Freschal...? 

Aceste întrebări cer un răspuns hotărât. E nevoie să se 
apeleze la un localnic şi, pentru a ajunge la acesta, să se 
bată la uşa unei căsuțe - la aceea a hanului, dacă norocul le 
îngăduie să-l descopere. 

Iată-i deci pe cei patru muzicieni pornind în recunoaştere 
în jurul pieţei întunecate, ştergându-se de ziduri, încercând 
să zărească o firmă spânzurată deasupra unei vitrine... Nu 
se vede nici un han. 

Ei bine, în lipsa unui han, nu se poate să nu fie pe aici o 
casă ospitalieră şi, cum nu se află în Scoţia, vor acţiona 
americăneşte. Care locuitor din Freschal ar refuza unul sau 
chiar doi dolari de persoană pentru o cină şi un pat? 

Să batem, spune Frascolin. 

În măsura şase a opta, adaugă Pinchinat. 

Chiar dacă ar fi bătut în trei sau patru timpi, rezultatul ar 
fi fost acelaşi. Nici o uşă, nici o fereastră nu se deschide, 
deşi Cvartetul Concertant a somat o duzină de case să-i 
răspundă. 

— Ne-am înşelat, declară Yvernes. Ăsta nu-i un sat, ci un 
cimitir în care, dacă se doarme, e vorba de somnul veşnic. 
Vox clamantis în deserto25. 

— Amen! răspunde Pinchinat, cu voce joasă, ca un veritabil 
diacon. Ce-i de făcut dacă tăcerea se încăpătânează să 
rămână la fel de netulburată? Să continue drumul spre San 
Diego?... Sunt morţi de foame şi de oboseală. Şi apoi ce 


drum să urmezi, fără călăuză, în toiul acestei nopţi 
întunecate?... Să încerce să ajungă în alt sat...?! Care?... 
Dacă ar fi să-l creadă pe vizitiu, nu mai există nici unul în 
această parte a litoralului. N-ar face decât să se rătăcească 
mai rău... Cel mai bun lucru e să aştepte dimineaţa. Totuşi, 
să petreci şase ore fără adăpost, sub un cer care se acoperă 
cu nori grei amenințând să se prefacă în averse - 
perspectiva asta nu le surâde nici măcar unor artişti. 

Pinchinat are atunci o idee. Ideile lui nu sunt totdeauna 
excelente, dar i se îmbulzesc în creier. 

— Prieteni, spune el, ceea ce ne-a reuşit în pădure trebuie 
să ne reuşească şi într-un sat californian! Cu puţină muzică 
am îmblânzit un plantigrad... Să-i trezim pe aceşti rurali cu 
un concert viguros, în care să nu cruţăm nici forţele, nici 
allegroul... 

— Să încercăm, răspunde Frascolin. 

Sebastien Zorn nu aşteaptă ca Pinchinat să-şi sfârşească 
fraza. Cu violoncelul scos din cutie şi aşezat pe vârful său de 
oţel, stând în picioare pentru că nu are nici un scaun la 
dispoziţie, cu arcuşul în mână, el e gata să scormonească 
toate vocile înmagazinate în această carcasă sonoră. 

Aproape imediat, ceilalţi sunt gata să-l urmeze până la 
cele din urmă limite ale artei. 

— Cvartetul în şi bemol de Onslow26 spune el. Haidem... O 
măsură pentru tact! 

Acest cvartet de Onslow îl ştiu pe dinafară, şi nişte buni 
instrumentişti n-au nevoie de lumină ca să-şi plimbe 
degetele îndemânatice pe gâtul unui violoncel, a două viori 
şi al unei viole. 

Ilată-i deci lăsându-se în voia inspiraţiei. Poate că n-au 
cântat niciodată cu mai mult talent şi cu mai mult suflet în 
cazinourile şi teatrele confederației americane. Spaţiul se 
umple de o armonie sublimă. Cum ar putea să-i reziste nişte 
fiinţe umane, dacă nu sunt surde? Chiar dacă s-ar fi aflat 
într-un cimitir, cum pretindea Yvernes, sub farmecul 


acestor sunete mormintele s-ar fi întredeschis, morţii s-ar fi 
ridicat, scheletele ar fi bătut din palme... 

Şi totuşi, uşile rămân închise. Cei adormiţi nu se trezesc. 
Bucata se încheie în acordurile puternicului său final fără 
ca Freschalul să fi dat vreun semn de viaţă. 

— Va să zică aşa! strigă Sebastien Zorn, în culmea furiei. 
Pentru urechile lor de sălbatici e nevoie nu de muzică, ci de 
o hărmălaie ca pentru urs...?! Fie! Reîncepem, dar tu, 
Yvernes, vei cânta în re, tu, Frascolin, în mi, tu, Pinchinat, în 
sol. Eu rămân în şi bemolşi acum, cu toată puterea! 

Ce cacofonie! Ce sfâşiere de timpane! Parcă ar fi acea 
orchestră improvizată, dirijată de prinţul de Joinville27 într- 
un sat necunoscut din Brazilia! Ai crede că se execută vreo 
oribilă simfonie - Wagner cântat de-a-ndoaselea! 

De fapt, ideea lui Pinchinat e excelentă. Această hărmălaie 
rezolvă ceea ce n-a putut să facă admirabila interpretare 
dinainte. Freschalul începe să se trezească. Ici şi colo se 
aprind lumini la ferestre. Locuitorii satului nu sunt morţi, 
pentru că dau semne de viaţă. Ei nu sunt surzi, pentru că 
aud şi ascultă... 

— Or să ne arunce cu mere în cap! spune Pinchinat în 
timpul unei pauze, căci, cu toată tonalitatea curioasă a 
bucății, măsura a fost respectată cu stricteţe. 

— Cu atât mai bine... o să le mâncăm! răspunde practicul 
Frascolin. Şi la comanda lui Sebastien Zorn, concertul 
reîncepe cu mai mult antren. Apoi, terminând cu un viguros 
acord perfect în patru tonuri diferite, artiştii se opresc. 

Nu, nu mere li se aruncă de la cele douăzeci sau treizeci 
de ferestre deschise, ci aplauze, urale, hip! hip! hip! 
Urechile freschaliene n-au cunoscut niciodată asemenea 
plăceri muzicale! Fără îndoială că toate casele sunt gata să 
primească ospitaliere asemenea virtuoşi incomparabili. 

Dar, în vreme ce se dăruiau acelor aiureli instrumentale, 
un spectator înaintase cu câţiva paşi, fără ca ei să-l fi văzut 
venind. Coborând dintr-un fel de car electric, el s-a oprit 


într-un colţ al pieţei. E un om înalt şi destul de corpolent, 
după cât se poate judeca în această noapte întunecată. 

În timp ce parizienii noştri se întreabă dacă, după ferestre, 
se vor deschide în sfârşit şi porţile caselor - lucru care pare 
cel puţin foarte nesigur - noul sosit se apropie şi, intr-o 
franţuzească desăvârşită, spune pe un ton amabil: 

— Sunt un diletant, domnilor, şi am avut norocul să vă 
aplaud... 

— Pentru ultima noastră bucată? se interesează ironic 
Pinchinat. Nu, domnilor, pentru prima şi am ascultat rareori 
cvartetul de Onslow interpretat cu atâta talent! Personajul 
e fără îndoială un cunoscător. 

Domnule, răspunde Sebastien Zorn în numele camarazilor 
săi, complimentul dumneavoastră ne încântă. Dacă a doua 
bucată v-a zgâriat urechile, este pentru că... 

Domnule, întrerupe necunoscutul o frază care ar fi fost 
lungă, n-am auzit niciodată cântându-se atât de fals cu mai 
multă perfecţiune. Dar am înţeles de ce v-aţi purtat astfel. 
Era pentru a-i trezi pe bravii locuitori ai Freschalului, care 
au adormit din nou... Ei bine, domnilor, îngăduiţi-mi să vă 
ofer ceea ce aţi încercat să obţineţi prin acest mijloc 
desperat... 

Ospitalitatea? întreabă Frascolin. 

Da! Ospitalitatea, o ospitalitate ultrascoţiană... Dacă nu 
mă înşel, am în faţa mea Cvartetul Concertant, renumit 
pretutindeni în superba noastră ţară, care nu şi-a 
precupeţit entuziasmul... 

Domnule, spune Frascolin, suntem într-adevăr măguliţi. Şi 
această ospitalitate unde am putea să o găsim, graţie 
dumneavoastră? 

La două mile de aici. 

Într-un alt sat? 

Nu, într-un oraş. 

Un oraş important? 

Desigur. 


Ni s-a spus că nu există nici un oraş înainte de San Diego, 
observă Pinchinat. 

E o greşeală pe care n-aş putea să mi-o explic. 

O greşeală? repetă Frascolin. 

Da, domnilor, şi, dacă vreţi să mă întovărăşiţi, vă 
făgăduiesc o primire la care au dreptul nişte artişti de talia 
dumneavoastră. 

Sunt de părere să acceptăm, spune Yvernes. 

Împărtăşesc părerea ta, afirmă Pinchinat. 

O clipă, o clipă, strigă Sebastien Zorn, să nu o luăm 
înaintea dirijorului! 

Ceea ce înseamnă?... întreabă americanul. 

Că suntem aşteptaţi la San Diego, răspunde Frascolin. 

La San Diego, adaugă violoncelistul, unde suntem angajaţi 
pentru o serie de matineuri muzicale. Primul trebuie să 
aibă loc poimâine, duminică... 

Ah! tresare personajul, pe un ton care mărturiseşte o 
neplăcere destul de vie. 

Apoi, reluînd: 

— Nu face nimic, domnilor. Mâine veţi vizita un oraş care 
merită osteneala şi mă angajez să vă conduc apoi la staţia 
apropiată, astfel încât să puteţi fi duminică la San Diego. 

Pe cinstea mea, oferta este seducătoare şi binevenită. lată 
cvartetul asigurat că va găsi o cameră bună într-un hotel 
bun, fară să mai vorbim despre consideraţia pe care le-o 
garantează acest personaj îndatoritor. 

Acceptaţi, domnilor? 

Acceptăm, răspunde Sebastien Zorn, pe care foamea şi 
oboseala îl fac să privească favorabil o invitaţie de acest fel. 

Atunci pornim imediat. În douăzeci de minute vom ajunge 
şi sunt sigur că-mi veţi fi recunoscători. 

E de la sine înţeles că, după ultimele urale provocate de 
concertul cacofonic, ferestrele caselor s-au închis. Cu 
luminile stinse, satul Freschal s-a cufundat din nou într-un 
somn adânc. 


Călăuziţi de american, cei patru artişti se apropie de carul 
electric, îşi aşază instrumentele şi se urcă şi ei, în timp ce 
călăuza lor se instalează în faţă, lângă şofer. Este 
manevrată o pârghie, acumulatorii electrici intră în 
funcţiune, vehiculul se pune în mişcare şi nu întârzie să ia 
viteză, îndreptându-se către vest. 

După un sfert de oră, apare o vastă lumină alburie, o 
strălucitoare împrăştiere de raze lunare. Acolo este un 
oraş, a cărui existenţă parizienii noştri n-ar fi bănuit-o 
niciodată. 

Carul electric se opreşte şi Frascolin spune: 

În sfârşit, iată-ne pe litoral. 

Nu tocmai, răspunde americanul. Vom traversa o apă. 

Cum? întreabă Pinchinat. 

Cu ajutorul acestui bac. 

Într-adevăr, se află acolo unul dintre acele feriboturi (atât 
de numeroase în Statele Unite) pe care vehiculul se 
îmbarcă împreună cu pasagerii săi. Fără îndoială, acest 
feribot are motoare electrice, căci nu scoate deloc aburi şi 
în două minute acostează la cheiul unui bazin, în fundul 
unui port. 

Carul electric îşi reia drumul de-a lungul unei câmpii şi 
pătrunde în interiorul unui parc, deasupra căruia lămpi 
aeriene revarsă o lumină puternică. 

În grilajul parcului se deschide o poartă prin care se 
ajunge pe o stradă largă şi lungă, pavată cu dale sonore. 
Cinci minute mai târziu, artiştii coboară în faţa peronului 
unui hotel confortabil, unde sunt primiţi cu un zel de bun 
augur datorită unui cuvânt spus de american. Sunt conduşi 
imediat în faţa unei mese luxoase şi cinează cu poftă - 
puteţi fi convinşi de asta! 

După-masă, majordomul îi duce într-o cameră spațioasă, 
luminată de becuri cu incandescenţă, pe care 
întrerupătoarele le pot transforma în dulci lămpi de noapte. 
Acolo, în sfârşit, lăsând pe a doua zi explicaţia acestei 
minuni, ei adorm în paturile aşezate în cele patru colţuri ale 


camerei şi sforăie cu aceeaşi armonie extraordinară care a 
făcut faima Cvartetului Concertant. 

UN CICERONE VORBĂREŢ. 

A doua zi la ora şapte, aceste cuvinte, mai bine-zis aceste 
strigăte răsună în cameră, după o strălucită imitație a 
sunetelor trompetei - ceva asemănător cu „deşteptarea” 
regimentului: 

— Hai!... Hop!... Sus!... în doi timpi! vociferează Pinchinat. 
Yvernes, cel mai lenevos, ar fi preferat să se ridice dintre 
păturile calde în trei sau chiar patru timpi. Dar trebuie să 
urmeze pilda camarazilor săi şi să părăsească poziţia 
orizontală pentru cea verticală. 

N-avem un minut de pierdut, nici măcar unul singur! 
continuă Pinchinat. 

Aşa e, încuviinţează Sebastien Zorn, căci mâine trebuie să 
fim la San Diego. 

O jumătate de zi ne va fi de ajuns ca să vizităm oraşul 
acestui american amabil, declară Yvernes. 

Mă uimeşte existenţa unui oraş important în vecinătatea 
Freschalului! intervine Frascolin. Oare cum a uitat vizitiul 
să ne vorbească despre €el...? 

Esenţialul era să fim aici, bătrână cheie de sol! încheie 
Pinchinat. Şi iată-ne! 

Prin două ferestre mari, lumina pătrunde în valuri şi 
privirea se pierde pe o stradă mărginită de un dublu şir de 
arbori. 

Cei patru prieteni îşi fac toaleta într-o încăpere 
confortabilă - treabă rapidă şi uşoară, căci au la îndemână 
ultimele descoperiri în acest domeniu: robinete gradate 
termometrie pentru apă caldă şi apă rece, chiuvete care se 
golesc basculând automat, calorifere, pulverizatoare de 
esențe parfumate, ventilatoare-morişcă acţionate de un 
curent voltaic, perii mişcate mecanic - unora ajunge să le 
prezinţi capul, altora hainele sau încălţămintea, pentru a 
obţine curățirea sau lustruirea completă! 


Apoi, în mai multe locuri, fără să punem la socoteală 
orologiul şi lămpile electrice răspândite pretutindeni, 
soneriile şi telefoanele fac legătura cu diversele servicii ale 
hotelului. 

Sebastien Zorn şi tovarăşii săi pot să comunice nu numai 
cu interiorul, dar şi cu diverse cartiere ale oraşului şi poate 
- asta-i părerea lui Pinchinat - cu oricare alt oraş din 
Statele Unite ale Americii. Sau chiar din cele două lumi, 
adaugă Yvernes. 

Până să aibă ocazia de a face această experienţă, la ora 
şapte şi patruzeci şi şapte de minute li se telefonează în 
englezeşte: „Calistus Munbar prezintă respectele sale 
matinale onorabililor membri ai Cvartetului Concertant şi îi 
roagă să coboare, îndată ce vor fi gata, în restaurantul 
hotelului Excelsior, unde îi aşteaptă micul dejun”. 

Excelsior!28 repetă Yvernes. Numele acestui caravanserai 
e superb! 

Calistus Munbar este îndatoritorul nostru american, 
remarcă Pinchinat, şi numele este splendid! 

Prieteni, strigă violoncelistul - al cărui stomac e la fel de 
poruncitor ca şi stăpânul său - pentru că dejunul e pe masă, 
să mergem sădejunăm şi apoi... 

Să străbatem oraşul, îi ia vorba din gură Frascolin. Dar ce 
oraş poate fi ăsta...? 

Toaleta parizienilor noştri fiind aproape terminată, 
Pinchinat răspunde telefonic că în mai puţin de cinci minute 
vor răspunde invitaţiei domnului Calistus Munbar. 

Într-adevăr, după acest răstimp, ei se îndreaptă către un 
ascensor care se pune în mişcare şi-i lasă în holul 
monumental al hotelului. În fund se zăreşte uşa 
restaurantului, o încăpere vastă, strălucind de aurării. 

— Sunt al dumneavoastră, domnilor, cu totul al 
dumneavoastră! Cel care a pronunţat această frază de opt 
cuvinte e omul din ajun. 

El aparţine acelui tip de personaje despre care se poate 
spune că se prezintă singure. |i se pare că le cunoşti de 


multă vreme sau, ca să întrebuinţăm o formulă mai fericită, 
„dintotdeauna”. 

Calistus Munbar trebuie să aibă între cincizeci şi şaizeci 
de ani, dar nu i-ai da decât patruzeci şi cinci. E înalt; are un 
pic de burtă; membrele îi sunt mari şi puternice; e viguros 
şi sănătos, cu mişcări ferme: „crapă de sănătate”, dacă ni se 
permite această expresie. 

Sebastien Zorn şi prietenii săi au întâlnit de multe ori 
oameni aparţinând acestui tip, care nu este rar în Statele 
Unite. Capul lui Calistus Munbar e enorm, rotund, cu păr 
încă blond şi buclat, care se agită ca frunzele răsucite de 
vânt; tenul este foarte colorat; barba gălbuie, destul de 
lungă, despărțită în smocuri ascuţite; mustaţa e rasă; gura, 
ridicată la colţuri, e surâzătoare, ba chiar ironică; dinţii îi 
sunt din fildeş strălucitor; nasul, un pic cam gros la capăt, 
cu nări fremătătoare, solid înrădăcinat la baza frunţii între 
două cute verticale, suportă o pereche de ochelari legaţi cu 
un fir de argint fin şi suplu ca un fir de mătase. În spatele 
lentilelor strălucesc nişte ochi vii, cu irisul verzui, cu pupila 
ca de jeratic. Capul acesta e legat de umeri printr-un gât de 
taur; trunchiul este aşezat zdravăn pe coapse cărnoase, cu 
pulpe drepte şi cu labele întoarse puţin în afară. 

Calistus Munbar e îmbrăcat cu o haină foarte largă, din 
stofă în dungi de culoarea tutunului. Din buzunarul lateral 
se strecoară colţul unei batiste. Vesta e albă, foarte 
scrobită, la trei nasturi de aur. Un lanţ masiv, ca o 
ghirlandă, de la un buzunar la altul, având la un capăt un 
cronometru, la celălalt un podometru 
[29] fără să mai vorbim de brelocurile care zornăie la 
mijloc. Această aurărie e completată de un şir de inele cu 
care-i sunt împodobite mâinile grase şi roze. Cămaşa de o 
albeaţă imaculată, înstelată cu trei diamante, are un guler 
răsfrânt sub al cărui fald e înnodată o cravată 
imperceptibilă, un simplu şiret auriu. Pantalonii largi din 
stofă reiată se îngustează către ghetele de lac cu agrafe de 
aluminiu. 


Cât despre fizionomia iancheului, ea este expresivă în cel 
mai înalt grad, cu totul deschisă - fizionomia oamenilor care 
nu se îndoiesc de nimic şi care „au văzut multe”. Acest om 
e, desigur, un descurcăreţ şi de asemeni un energic, ceea 
ce se recunoaşte după elasticitatea muşchilor săi, după 
contracția vizibilă a sprâncenelor şi a maxilarelor, în sfârşit, 
el hohoteşte adesea, dar râsul său e mai degrabă nazal 
decât oral, un fel de nechezat, numit de fiziologi hennitus. 

Acesta este Calistus Munbar. La intrarea cvartetului, el îşi 
scoate pălăria cu boruri largi, căreia nu i-ar sta rău o pană 
Ludovic al XIII-lea, strânge mâna celor patru artişti şi-i 
conduce în faţa unei mese pe care clocoteşte ceainicul şi 
aburesc tradiţionalele felii de pâine prăjită. Vorbeşte tot 
timpul, neîngăduind o singură întrebare - poate pentru a 
ocoli un răspuns - lăudând frumuseţile oraşului său, 
monologând ftră întrerupere şi, când dejunul ia sfârşit, 
isprăvindu-şi monologul cu aceste cuvinte: 

— Vă rog să mă urmaţi, domnilor. Trebuie să vă fac însă o 
recomandare... 

Care anume? întreabă Frascolin. 

Este cu totul interzis să scuipaţi pe stradă. 

N-avem asemenea obiceiuri! protestează Yvernes. 

Foarte bine! Asta o să vă scutească de amendă! 

— Să nu scuipi... în America! murmură Pinchinat, pe un 
ton în care surpriza se amestecă cu neîncrederea. 

Ar fi fost greu de găsit un ghid dublat de un cicerone mai 
complet decât Calistus Munbar. Cunoaşte oraşul la 
perfecţie. Nici un palat despre care să nu poată spune cui îi 
aparţine, nici o casă în care să nu ştie cine locuieşte, nici un 
trecător care să nu-l salute cu familiaritate. 

Oraşul este construit cu multă regularitate. Bulevardele şi 
străzile, prevăzute cu verande deasupra trotuarelor, se 
întretaie în unghiuri drepte, ca pe o tablă de şah. Unitatea 
este vădită în planul acesta geometric. Cât despre varietate, 
atăt în stil cât şi în amenajarea lor interioară, clădirile n-au 
urmat altă regulă decât fantezia arhitecţilor. În afară de 


câteva străzi comerciale, locuinţele par nişte palate, cu 
curţile lor de onoare mărginite de pavilioane elegante, cu 
armonia arhitectonică a fațadelor, cu luxul pe care-l 
ghiceşti în interiorul apartamentelor, cu grădinile - ca să nu 
spunem parcurile - aşezate în spatele lor. E de remarcat 
totuşi că arborii, plantați de curând, nu s-au dezvoltat încă 
pe deplin. Acelaşi lucru se observă în scuarurile de la 
intersecţia principalelor artere ale oraşului, acoperite cu 
peluze de o prospeţime englezească. Boschetele lor, în care 
se amestecă plantele zonelor temperate şi toride, n-au supt 
din măruntaiele pământului destulă putere vegetativă. 
Această particularitate naturală prezintă un contrast izbitor 
cu regiunea din vestul Americii, unde, în vecinătatea 
marilor oraşe californiene, abundă păduri uriaşe. 

Membrii cvartetului observă acest cartier al oraşului 
fiecare în felul său: Yvernes atras de ceea ce nu-l atrage pe 
Frascolin, Sebastien Zorn interesându-se de ceea ce nu-l 
interesează pe Pinchinat - toţi însă foarte curioşi să dezlege 
misterul care învăluie oraşul necunoscut. Din această 
diversitate de opinii va trebui să se închege un ansamblu de 
observaţii destul de întemeiate. 

Dealtfel, Calistus Munbar este aici şi are un răspuns la 
toate. Răspuns?... El nici n-aşteaptă să fie întrebat, el 
vorbeşte, vorbeşte şi nu poţi decât să-1 laşi să vorbească. 
Aripile morii sale de cuvinte se învârt la cea mai uşoară 
adiere. 

La un sfert de oră după ce au părăsit Excelsior Hotel, 
Calistus Munbar spune: 

— Iată-ne pe Bulevardul Trei - şi în oraş sunt peste 
treizeci de bulevarde. Acesta de aici, cel mai comercial, este 
pentru noi Broadwayul, Regent Streetul, Boulevard des 
Italiens30... În magazine şi pieţe se găseşte tot ceea ce este 
necesar şi de prisos, tot ceea ce pot să pretindă oamenii cei 
mai doritori de bunăstare şi confort modern. 

Văd magazinele, dar nu văd cumpărătorii, observă 
Pinchinat. 


Poate că e prea devreme? adaugă Yvernes. 

— Asta se datoreşte faptului că cea mai mare parte a 
comenzilor se fac telefonic sau chiar teleautografic, 
răspunde Calistus Munbar. Întrebuinţăm în mod obişnuit 
teleautograful, un aparat perfecţionat care transportă 
scrisul după cum telefonul transportă vorbirea31, fără să 
uităm kinetograful, care înregistrează mişcările, fiind 
pentru ochi ceea ce este fonograful pentru ureche32, şi 
telefotul care reproduce imaginile 
[33]. Teleautograful prezintă o garanţie mai serioasă decât 
o simplă depeşă de care poate abuza oricine. Cu ajutorul lui 
sunt semnate electric mandate sau poliţe... 

Chiar şi acte de căsătorie? întreabă Pinchinat, ironic. 

Fără îndoială. De ce nu s-ar căsători oamenii prin fir 
telegrafic? 

Atunci de ce n-ar şi divorța? 

Ba chiar şi divorţează!... Dealtfel, asta uzează cel mai mult 
aparatele noastre! 

Şi aici un zgomotos hohot de râs al ciceronelui, care face 
să zăngăne toate zorzoanele atârnate de vesta lui. 

Sunteţi vesel, domnule Munbar, spune Pinchinat 
împărtăşind ilaritatea americanului. 

Ca un zbor de cintezoi într-o zi însorită! 

Se arată acum o arteră transversală. Este Bulevardul 
Nouăsprezece, unde orice fel de comerţ este oprit. Linii de 
tramvai îl brăzdează ca şi pe celălalt. Carele electrice trec 
fără să ridice măcar un fir de praf, căci şoseaua, acoperită 
cu un parchet foarte rezistent din lemn de karry şi jarrah 
din Australia - de ce nu acaju din Brazilia? - este curată de 
parcă ar fi fost frecată cu glaspapir. Dealtfel, Frascolin, 
atent la fenomenele fizice, constată că şoseaua sună sub 
paşi ca o placă de metal. 

„Grozavi sunt metalurgiştii ăştia! îşi spune el. S-au apucat 
să facă şosele de fier”. 

Intrigat, tocmai voia să-l întrebe pe Calistus Munbar, când 
acesta exclamă: 


— Priviţi, domnilor! 

Şi le arată o clădire vastă, cu o înfăţişare grandioasă, ale 
cărei aripi, mărginind curtea de onoare, sunt unite printr- 
un grilaj de aluminiu. 

Această clădire - s-ar putea zice acest palat - este locuită 
de familia unuia dintre principalii notabili ai oraşului. E 
vorba de Jem Tankerdon, proprietarul inepuizabilelor 
zăcăminte de petrol din Illinois, poate cel mai bogat şi, prin 
urmare, cel mai onorabil şi mai onorat dintre concetăţenii 
noştri. 

E milionar? întreabă Sebastien Zorn. 

Milionul este pentru noi monedă curentă şi se numără aici 
cu sutele! În acest oraş nu există decât nababi ultrabogaţi. 
Asta explică cum, în câţiva ani, negustorii din cartierele 
comerciale fac avere. Mă refer la negustorii cu amănuntul, 
căci, în acest microcosmos unic în lume, nu există nici un 
angrosist. 

Nici industriaşi? se interesează Pinchinat. 

Deloc! 

Nici armatori? întreabă Frascolin. 

Defel. 

Rentieri atunci? intervine Sebastien Zorn. 

Numai rentieri şi negustori pe cale să devină rentieri. 

Ei bine... Şi muncitorii? întreabă Yvernes. 

Când e nevoie de muncitori, sunt aduşi din afară şi îndată 
ce-şi isprăvesc munca se reîntorc... cu un câştig bun. 

Totuşi, domnule Munbar, spune Frascolin, trebuie să aveţi 
câţiva săraci în oraşul dumneavoastră - chiar dacă ar fi 
numai pentru a nu lăsa să le piară sămânţa! 

Săraci? Nu veţi întâlni unul singur! 

Atunci cerşetoria e interzisă?! 

N-avem de ce s-o interzicem atâta vreme cât oraşul nu e 
accesibil cerşetorilor. Astea sunt lucruri valabile doar 
pentru oraşele Americii, cu arestul, azilurile şi casele lor 
pentru săraci, cărora li se adaugă casele de corecție. 

O să-mi spuneţi acum că n-aveţi nici temnițe! 


După cum n-avem nici întemnițați! 

Dar criminalii? 

Sunt rugaţi să rămână pe vechiul şi noul continent, unde 
găsesc condiţii mai avantajoase ca să-şi exercite vocaţia. 

Într-adevăr, domnule Munbar, spune Sebastien Zorn, s-ar 
crede, ascultându-vă, că nu ne mai aflăm în America! 

Ieri vă aflaţi încă acolo, domnule violoncelist, răspunde 
uluitorul cicerone. 

Ieri? tresare Frascolin, care se întreabă ce poate să 
însemne această frază ciudată. 

Fără îndoială! Astăzi vă aflaţi într-un oraş liber, asupra 
căruia Uniunea n-are nici un drept, care nu depinde decât 
de el însuşi. 

Şi care e numele său? întreabă Sebastien Zorn, a cărui 
iritabilitate naturală începe să se facă simțită. 

Numele său?... îngăduiţi-mi să nu vi-l spun încă. 

Şi când îl vom şti? 

La sfârşitul vizitei, de care el se va simţi foarte onorat. 
Această rezervă a americanului este cel puţin curioasă. Dar, 
în definitiv, n-are nici o importanţă. Înainte de prânz, 
cvartetul îşi va termina plimbarea şi, chiar dacă nu va afla 
numele oraşului decât în clipa plecării, asta-i va fi de ajuns. 
Singura întrebare care se pune este următoarea: cum 
poate un oraş atât de mare să ocupe un promontoriu al 
coastei californiene fără să aparţină Statelor Unite şi, pe de 
altă parte, cum se explică faptul că vizitiul nu le-a spus 
nimic? La urma urmei, în douăzeci şi patru de ore 
instrumentiştii se vor afla la San Diego, unde vor afla cheia 
acestei enigme dacă Munbar nu se învredniceşte să-i 
lămurească. 

Bizarul personaj s-a lăsat din nou pradă vorbăriei, nu fără 
a da de înţeles că doreşte să nu i se ceară explicaţii prea 
categorice: 

Domnilor, spune el, iată-ne la capătul Bulevardului 
Treizeci şi şapte. Contemplaţi această admirabilă 
perspectivă! Nici în acest cartier nu se află magazine, pieţe, 


acea mişcare a străzilor care indică viaţa comercială. 
Numai palate şi locuinţe particulare, dar averile sunt mai 
mici decât cele de pe Bulevardul Nouăsprezece. Rentieri cu 
zece, douăsprezece milioane. 

Nişte cerşetori! comentează Pinchinat, strâmbându-se 
semnificativ. 

Ei, domnule, totdeauna poţi să fii cerşetorul cuiva! Un 
milionar este bogat faţă de cel care n-are decât o sută de 
mii de franci şi nu e bogat faţă de cel care are o sută de 
milioane. 

Artiştii noştri au băgat de seamă că, dintre toate cuvintele 
folosite de călăuza lor, cuvântul „milion” revine cel mai des 
- un cuvânt vrăjit, pe cât se pare! Munbar îl pronunţă 
umflându-şi obrajii, cu o sonoritate metalică. S-ar spune că 
bate monedă vorbind. Şi dacă dintre buzele sale nu cad 
diamante, ca din gura acelui fin al zânelor care semăna 
perle şi smaragde, atunci cad monezi de aur. 

Sebastien Zorn, Pinchinat, Frascolin, Yvernes continuă să 
străbată acest oraş extraordinar, al cărui nume le este încă 
necunoscut. Străzile sunt însufleţite de neîncetatul du-te- 
vino al trecătorilor bine îmbrăcaţi. Nicăieri nu se zăresc 
zdrenţele vreunui cerşetor. Pretutindeni tramvaie, 
camioane, care electrice. Unele artere mari sunt înzestrate 
cu trotuare mobile, acţionate de un lanţ fără sfârşit şi pe 
care oamenii se plimbă cum ar face-o într-un tren în mers, 
mişcându-se odată cu el. 

Circulă de asemenea trăsuri electrice, alunecând pe şosele 
ca o bilă pe postavul unei mese de biliard. Cât despre 
echipaje în adevăratul înţeles al cuvântului, adică vehicule 
trase de cai, nu se întâlnesc decât în cartierele bogate. 

Ah, iată o biserică! exclamă Frascolin, arătând spre un 
edificiu cu o înfăţişare destul de greoaie, lipsit de vreun stil 
arhitectural, un fel de pateu de Savoia înfipt în mijlocul unei 
pieţe cu peluze. 

Este templul protestant, precizează Calistus Munbar, 
oprindu-se în faţa clădirii. 


Există şi biserici catolice în oraşul dumneavoastră? 
întreabă Yvernes. 

Da, domnule! Dealtfel, trebuie să vă spun că, dintre cele 
aproape o mie de religii diferite existente pe glob, ne-am 
oprit doar la catolicism şi protestantism. La noi nu e ca în 
Statele Unite, neunite din punct de vedere religios, dacă nu 
şi politic, unde sunt tot atâtea secte câte familii - metodiste, 
anglicane, presbiteriene, anabaptiste, wesleiene etc. Aici 
veţi întâlni numai protestanți fideli calvinismului sau 
romano-catolici. 

Şi ce limbă vorbesc? 

Engleza şi franceza. 

Lucru pentru care vă felicităm, spune Pinchinat. 

Oraşul este deci împărţit în două sectoare aproape egale. 
Ne aflăm aici în sectorul... 

Vest, îmi închipui! îl întrerupe Frascolin, orientându-se 
după poziţia soarelui. 

Vest, dacă vreţi... 

Cum, dacă vreau? ripostează Frascolin, destul de surprins 
de acest răspuns. Oare punctele cardinale ale acestei 
aşezări se schimbă după placul fiecăruia? 

Da... şi nu... Vă voi explica asta mai târziu. Să revenim la 
sectorul... vest, dacă vreţi să-i spunem aşa, care este locuit 
numai de protestanți, rămaşi chiar şi aici oameni practici, în 
vreme ce catolicii, mai intelectuali, mai rafinaţi, ocupă 
celălalt sector. În faţa dumneavoastră e templul protestant! 

Se cunoaşte, observă Yvernes. Cu o asemenea arhitectură 
greoaie, rugăciunea trebuie să fie nu o înălţare către cer, ci 
o strivire de pământ. 

Frumoase cuvinte! sare Pinchinat. Domnule Munbar, într- 
un oraş cu atâtea instalaţii moderne, desigur că predica şi 
slujba religioasă pot fi ascultate la telefon... 

Fără îndoială. 

Şi spovedania de asemeni? 

Tot aşa cum poţi să te căsătoreşti prin teleautograf - şi veţi 
conveni că e un lucru practic. 


De necrezut, domnule Munbar, răspunde Pinchinat, de 
necrezut! 

CVARTETUL CONCERIANI DECONCERIAL. 

La ora unsprezece, după o plimbare atât de lungă, ţi-e 
îngăduit să fii flămând. Artiştii noştri uzează de această 
îngăduinţă. Stomacurile lor strigă la unison şi ei sunt de 
acord că trebuie să mănânce cu orice preţ. 

Este şi părerea lui Calistus Munbar, nu mai puţin supus 
necesităţilor refacerii cotidiene decât oaspeţii săi. Se vor 
întoarce deci la Excelsior-Hotel? 

Da, căci restaurantele nu par să fie numeroase în acest 
oraş unde fiecare preferă să stea mai mult acasă - şi care 
nu prea e vizitat de turiştii celor două lumi. 

În câteva minute, un tramvai îi transportă pe înfometați la 
hotel. lată-i aşezaţi în faţa unei mese îmbelşugate. Este un 
contrast izbitor cu obişnuitele prânzuri americăneşti, în 
care mulţimea felurilor nu răscumpără insuficienţa lor. Aici, 
carnea de vită sau de miel este excelentă; carnea de 
pasăre, fragedă şi parfumată; peştele de o prospeţime 
îmbietoare. Apoi, în locul apei la gheaţă din restaurantele 
americane, bere şi vinuri pe care soarele Franţei le-a 
distilat înainte cu zece ani pe colinele Medocului şi ale 
Burgundiei. 

Pinchinat şi Frascolin onorează acest dejun cel puţin tot 
atât cât Sebastien Zorn şi Yvernes. E de la sine înţeles că 
sunt invitaţii lui Calistus Munbar - şi nu se făcea să-l 
refuze. 

Dealtfel, acest iancheu, căruia nu i-a pierit cheful de 
vorbă, e de o încântătoare bună dispoziţie. El răspunde la 
orice întrebare, în afară de ceea ce ar fi vrut să afle 
musafirii săi - numele acestui oraş independent. Puţină 
răbdare, îl vor afla când vor termina explorarea. Oare are 
de gând să îmbete cvartetul, ca să-l facă să piardă trenul 
de San Diego? Nu, dar se bea zdravăn, după ce s-a mâncat 
din gros, şi masa e pe cale să se încheie cu ceai, cafea şi 
lichioruri, când o detunătură zguduie geamurile hotelului. 


Ce-ai asta? întreabă Yvernes, tresărind. 

Nu vă neliniştiţi, domnilor, răspunde Calistus Munbar. Este 
tunul observatorului. 

Dacă vesteşte amiaza, atunci întârzie! constată Frascolin, 
consultându-şi ceasul. 

Nu, domnule! Soarele nu întârzie aici, după cum nu 
întârzie în altă parte. 

Un surâs ciudat se iveşte pe buzele americanului, ochii îi 
strălucesc în dosul lentilelor şi îşi freacă mâinile. S-ar putea 
crede că se felicită pentru reuşita unei farse grozave. 

Frascolin, pe care prânzul ales 1-a toropit mai puţin decât 
pe colegii săi, îl priveşte bănuitor, fără să ştie prea bine ce 
să creadă. 

Haideţi, prieteni - îmi veţi îngădui, sper, să vă spun astfel... 
Trebuie să vizităm al doilea sector al oraşului, şi-aş muri de 
desperare dacă v-ar scăpa un singur amănunt! N-avem 
timp de pierdut. 

La ce oră pleacă trenul câtre San Diego? se interesează 
Sebastien Zorn, mereu preocupat să-şi îndeplinească 
angajamentele. 

Da, la ce oră? insistă Frascolin. 

O, seara, răspunde Calistus Munbar, clipind din ochiul 
stâng. Veniţi, dragi oaspeţi, veniţi... N-o să vă pară rău că 
m-aţi acceptat drept călăuză! 

Cum să nu asculţi de o persoană atât de îndatoritoare? Cei 
patru artişti părăsesc sala hotelului şi pornesc la drum. 
Într-adevăr, probabil că au băut cam mult, căci un fel de fior 
le trece prin corp. Pământul are o uşoară tendinţă de a le 
fugi de sub picioare. Şi totuşi, nu se află pe vreunul din 
trotuarele mobile laterale. 

Hi! Hi! Să ne sprijinim, Chatillon! strigă alteţa-sa, 
bălăbănindu-se. 

Cred că am băut cam mult! murmură Yvernes, ştergându- 
şi fruntea. 

Nu-i nimic, domnilor parizieni, îi linişteşte americanul, asta 
nu-nseamnă că sunteţi nişte beţivi! Trebuia doar să stropim 


sosirea dumneavoastră... 

Şi am golit stropitoarea! completează Pinchinat, care a 
băut şi el destul şi nu s-a simţit niciodată mai bine dispus. 

Sub îndrumarea lui Calistus Munbar, o stradă îi poartă 
spre unul dintre cartierele celui de-al doilea sector. Aici e 
mai multă animaţie şi o atmosferă mai puţin puritană. Te-ai 
crede transportat deodată din nordul Statelor Unite în sud, 
de la Chicago la New Orleans, din Illinois în Louisiana. 
Magazinele sunt mai pline de clienţi, clădirile sunt 
împodobite cu mai multă fantezie, casele sunt mai 
confortabile, palatele la fel de magnifice ca în celălalt 
sector, dar având o înfăţişare mai plăcută. Populaţia se 
deosebeşte de asemenea prin aspectul ei, prin felul de a 
merge şi de a se purta. Îţi vine să crezi că acest oraşe 
dublu, ca unele stele, cu deosebirea că sectoarele nu se 
învârtesc unul în jurul celuilalt. Două oraşe alăturate. 

Ajuns aproape de centrul sectorului, grupul se opreşte pe 
la mijlocul Bulevardului Cincisprezece şi Yvernes strigă: 

Straşnic palat, pe cinstea mea! 

Palatul familiei Coverley, spune Calistus Munbar. Nat 
Coverley, egalul lui Jem Tankerdon... 

Mai bogat decât el? întreabă Pinchinat. 

Tot atât de bogat, răspunde americanul. Un fost bancher 
din New Orleans, care are mai multe sute de milioane decât 
degetele celor două mâini! 

Frumoasă pereche de mănuşi, dragă domnule Munbar! 

Adevărat! 

Şi aceşti doi notabili, Jem Tankerdon şi Nat Coverley, sunt 
inamici... desigur? 

În orice caz rivali, care încearcă să-şi asigure întâietatea în 
treburile oraşului şi se invidiază. 

Vor sfârşi prin a se mânca? întreabă Sebastien Zorn. 

Poate că da... şi dacă unul îl înghite pe celălalt... 

O să aibă o indigestie grozavă! completează alteţa-sa. 
Calistus Munbar pufneşte în râs, într-atât i s-a părut de 
nostim răspunsul. 


Biserica catolică se înalţă într-o piaţă largă, care îngăduie 
să i se admire proporţiile armonioase. E clădită în stil gotic, 
acel stil care nu-ţi cere să te depărtezi prea mult pentru a-l 
aprecia, liniile lui verticale caracteristice pierzându-şi din 
frumuseţe când sunt privite de la distanţă. Saint-Mary 
Church merită toată admiraţia pentru zvelteţea turnurilor, 
fineţea rozetelor34, eleganța ogivelor strălucitoare, graţia 
ferestrelor îngemănate. 

O frumoasă mostră a stilului gotic anglo-saxon! spune 
Yvernes, care se pricepe la arhitectură. Aveţi dreptate, 
domnule Munbar, cele două sectoare ale oraşului 
dumneavoastră seamănă tot atât de puţin cât seamănă 
templul unuia cu catedrala celuilalt! 

Şi cu toate astea, domnule Yvernes, cele două sectoare au 
aceeaşi mamă. 

Dar nu acelaşi tată? se interesează Pinchinat. 

Ba şi acelaşi tată, scumpii mei prieteni. Numai că au fost 
crescute în chip diferit. Au fost modelate astfel încât să 
răspundă gusturilor celor care veneau să caute aici o 
existenţă liniştită, fericită, scutită de orice griji... o existenţă 
pe care nu o poate oferi nici un oraş din vechiul sau noul 
continent. 

Pe Apolo, domnule Munbar, exclamă Yvernes, ai grijă şi nu 
ne pune prea mult la încercare curiozitatea! E ca şi cum ai 
cânta o frază muzicală care nu mai ajunge la tonica... 

Şi asta sfârşeşte prin a obosi urechea! explică Sebastien 
Zorn. N-a venit oare momentul să aflăm numele acestui 
oraş extraordinar? 

Nu încă, dragii mei oaspeţi, răspunde americanul, 
potrivindu-şi ochelarii de aur pe apendicele său nazal. 
Aşteptaţi sfârşitul plimbării noastre. Să continuăm... 

Înainte de a continua, intervine Frascolin, a cărui 
curiozitate începe să se amestece cu o vagă nelinişte, vreau 
să vă fac o propunere. 

Şi anume? 


De ce n-am urca în clopotniţă? De acolo, am putea să 
vedem... 

Nu! strigă Calistus Munbar, scuturându-şi coama încâlcită. 
Nu acum... mai târziu. 

Şi când? întreabă violoncelistul, care începe să se 
enerveze în faţa atâtor subterfugii misterioase. 

La sfârşitul excursiei, domnule Zorn. 

Ne vom întoarce aici? 

Nu, prieteni, plimbarea noastră se va încheia cu o vizită la 
Observator, al cărui turn este cu o treime mai înalt decât 
clopotniţa bisericii. 

Dar, insistă Frascolin, de ce să nu profităm de faptul că ne 
aflăm aici? 

Pentru că... mi-aţi strica poanta! 

Şi nu-i nici un mijloc de a obţine un alt răspuns de la acest 
personaj enigmatic. 

Fiind nevoiţi să se supună, străbat cu conştiinciozitate 
bulevardele celui de-al doilea sector. Apoi vizitează 
cartierele comerciale - reşedinţa croitorilor, cizmarilor, 
pălărierilor, măcelarilor, băcanilor, brutarilor, fructarilor 
etc. Salutat de cele mai multe din persoanele pe care le 
întâlnesc, Calistus Munbar răspunde cu o satisfacţie 
vanitoasă. El nu mai sfârşeşte cu reclama oraşului, asemeni 
unui circar iscusit, şi limba nu i se odihneşte nici o clipă, 
cum nu se odihneşte limba unui clopot într-o zi de 
sărbătoare. 

Pe la ora două, cvartetul a ajuns la marginea oraşului, 
încins cu un superb grilaj împodobit cu flori şi plante 
agăţătoare. Dincolo se întinde câmpia, a cărei linie circulară 
se confundă cu linia orizontului. 

Frascolin remarcă un lucru pe care nu socoteşte necesar 
să-l comunice şi camarazilor săi. Explicaţia o vor găsi, fără 
îndoială, în vârful turnului Observatorului. Este vorba 
despre faptul că soarele, în loc să se afle la sud-vest, cum ar 
fi trebuit să fie la ora aceea, se află la sud-est. 


Această nepotrivire nu poate să nu zdruncine un spirit atât 
de meditativ ca al lui Frascolin şi el începe să-şi 
„matagrabolizeze creierul”, cum spunea Rabelais, când 
Calistus Munbar îi distrage atenţia strigând: 

Domnilor, tramvaiul pleacă peste câteva minute! La drum. 
către port! 

Către port? se miră Sebastien Zorn. 

Oh, o plimbare de cel mult o milă, care vă va îngădui să 
admiraţi parcul nostru! 

Dacă există un port, trebuie să fie situat puţin mai sus sau 
puţin mai jos de oraş, pe coasta Californiei. Într-adevăr, 
unde ar putea să fie dacă nu într-un punct oarecare al 
acestui litoral? 

Puțin cam buimăciţi, artiştii se aşază pe banchetele unui 
vagon elegant în care se află mai mulţi călători. Toţi dau 
mâna cu Calistus Munbar - acest diavol de om e cunoscut 
de toată lumea! - şi dinamurile tramvaiului îşi încep 
activitatea locomotoare. 

Calistus Munbar are dreptate să numească parc câmpia 
care se întinde împrejurul oraşului. Alei cărora nu li se vede 
capătul, peluze înverzite, bariere pictate, drepte sau în 
zigzag; tot felul de arbori - stejari, arţari, fagi, castani, 
micoculieri, ulmi, cedri, tineri încă, însufleţiţi de ciripitul 
nenumăratelor stoluri de păsărele. Este o adevărată 
grădină englezească cu fântâni ţâşnitoare, brazde de flori 
de o prospeţime primăvăratică, masive de arbuşti în care se 
amestecă soiurile cele mai diferite, muşcate uriaşe ca 
acelea din Monte-Carlo, portocali, lămâi, măslini, dafini 
roşii, fistici, aloeşi, camelii, dalii, trandafiri de Alexandria cu 
flori albe, hortensii, lotuşi albi şi roşii, floarea-patimii din 
America de Sud, bogate colecţii de cerceluşi, salvii, begonii, 
zambile, lalele, narcise, renonculi de Persia, stânjenei, 
toporaşi, orhidee, ferigi arborescente şi apoi esențe 
specifice zonelor tropicale - trestii de India, palmieri, 
curmali, smochini, eucalipţi, mimoze, bananieri, goyavieri, 


calebasieri, cocotieri, într-un cuvânt tot ce poate pretinde 
un amator de la cea mai bine înzestrată grădină botanică. 

Cu obiceiul lui de a evoca amintirile vechii poezii, Yvernes 
se crede pesemne transportat în mijlocul peisajelor bucolice 
din romanul Astreei. Oile nu lipsesc de pe aceste păşuni, 
vacile roşcate pasc printre bariere, ciutele, căprioarele şi 
alte graţioase patrupede ale faunei forestiere sar printre 
boschete... Numai păstorii lui d'Urfe35 şi încântătoarele lui 
păstoriţe sunt, din păcate, lipsă. Cât despre Lignon36, el e 
reprezentat printr-un râu, Serpentine-river, care-şi plimbă 
apele dătătoare de viaţă de-a lungul vâlcelelor acestei 
câmpii... 

Numai că totul pare artificial, ceea ce îl face pe Pinchinat 
să strige: 

Ia te uită! Asta-i tot ce aveţi în materie de râuri? 

Râuri? se miră Calistus Munbar. La ce bun? 

Ei na! Ca să aveţi apă! 

Apă... adică o substanţă în general nesănătoasă, 
microbiană şi tifoidicâ? 

Poate fi purificată. 

Şi pentru ce să-ţi dai osteneala, când e aşa de uşor să 
fabrici o apă igienică, lipsită de orice impurități şi chiar 
gazoasă sau feruginoasă, după plac... 

Dumneavoastră fabricaţi apa? întreabă Frascolin. 

Fără îndoială, şi o distribuim caldă sau rece la domiciliu, 
după cum distribuim lumina, sunetul, ora exactă, căldura, 
frigul, forţa motrice, agenţii antiseptici, electricitatea prin 
autoconducţie... 

Vreţi să mă faceţi să cred că fabricaţi şi ploaia pentru a 
uda peluzele şi florile? intervine Yvernes. 

Americanul încuviinţează, făcând să scânteieze inelele de 
pe degetele cu care-şi mângâie barba. 

Ploaie la comandă! exclamă Sebastien Zorn. 

Da, dragi prieteni, ploaie pe care conductele aşezate sub 
pământ o răspândesc la timp şi după toate regulile. Nu-i 
mai bine aşa decât să aştepţi bunul plac al naturii şi să te 


supui capriciilor climei? Nu-i mai bine decât să tuni şi să 
fulgeri împotriva intemperiilor, fără să poţi înlătura când 
arşiţa prelungită, când umiditatea prea persistentă? 

Până aici, domnule Munbar! declară Frascolin. Să puteţi 
produce ploaie la comandă, fie! Dar s-o împiedicaţi să cadă 
din cer... 

Cerul?... Ce amestec are cerul în toate astea? 

Cerul, sau, dacă preferaţi astfel, norii plini de apă, curenţii 
atmosferici cu cortegiul lor de cicloane, tornade, vijelii, 
rafale, uragane... Astfel, când e vreme rea... 

Vreme rea? repetă Calistus Munbar. 

Da, iarna... 

larna?... Ce înseamnă asta? 

Brumele, zăpezile, gheţurile! scandează Sebastien Zorn, 
pe care răspunsurile ironice ale iancheului îl înfurie. 

N-am auzit! spune liniştit Calistus Munbar. 

Cei patru parizieni se privesc. Au de-a face cu un nebun, 
sau cu un mistificator? 

În primul caz, trebuie închis; în al doilea, trebuie pedepsit 
zdravăn pentru aerele lui. 

În acest timp, tramvaiul străbate încet grădinile vrăjite. 
Lui Sebastien Zorn şi camarazilor săi li se pare că, dincolo 
de graniţele acestui parc imens, bucăţi de pământ cultivate 
metodic îşi etalează culorile diverse, ca eşantioanele de 
stofă expuse altădată la uşile croitorilor. Sunt, fără îndoială, 
câmpuri cultivate cu legume: cartofi, varză, morcovi, napi, 
praz, în sfârşit, tot ceea ce e necesar pentru a alcătui o 
supă desăvârşită. 

Artiştii noştri abia aşteaptă să ajungă în plin câmp, unde 
vor putea să-şi dea seama dacă această regiune ciudată 
produce şi grâu, ovăz, porumb, orz, secară, hrişcă şi alte 
cereale. 

Dar iată că apare o uzină, dominând cu coşurile ei 
metalice acoperişurile joase de sticlă mată. Aceste coşuri, 
susţinute cu odgoane de fier, seamănă cu acelea ale unui 
vapor în mers, ale unui Great-Eastern37, ai cărui o sută de 


mii de cai putere ar face să se mişte elicele puternice. Dar 
în locul unui fum des şi negru, gurile lor nu scot decât 
fuioare subţiri de aburi, care nu întinează văzduhul. 

Uzina acoperă o suprafaţă de zeci de mii de yarzi pătraţi, 
aproape un hectar. E prima întreprindere industrială pe 
care o vede cvartetul de când „excursionează” - să ne fie 
iertat acest cuvânt - sub conducerea americanului. 

Ce-i cu întreprinderea asta? întreabă Pinchinat. 

Este o fabrică şi are aparate evaporatoare cu petrol, 
răspunde Calistus Munbar, a cărui privire ascuţită ameninţă 
să străpungă lentilele ochelarilor. 

Şi ce fabrică... fabrica dumneavoastră? 

Energie electrică pe care o distribuie oraşului, parcului, 
câmpiei, producând forţă motrice şi lumină. Uzina 
alimentează totodată telegrafele, teleautografele, 
telefoanele, telefoturile, soneriile, sobele de bucătărie, 
maşinile-unelte, aparatele cu arc şi cu incandescenţă, lunile 
de aluminiu, cablurile submarine... 

Cablurile submarine? îl întrerupe Frascolin. 

Da! Cele care leagă oraşul cu diversele puncte de pe 
litoralul american. 

Şi a fost necesar să se creeze o uzină atât de importantă? 

Cred şi eu... cu consumul nostru de energie electrică... şi 
morală! replică Calistus Munbar. Vă rog să credeţi, 
domnilor, că ne-a trebuit o doză incalculabilă de energie 
pentru a întemeia acest oraş incomparabil, fără rival în 
lume! 

Se aud sforăiturile surde ale giganticei uzine, puternicele 
erupții ale vaporilor, zgomotele maşinilor, mărturii ale unui 
efort mecanic superior faţă de tot ce-a dat până acum 
industria modernă. Cine şi-ar fi putut închipui că e nevoie 
de atâta forţă pentru a pune în mişcare dinamurile sau 
pentru a încărca acumulatorii? 

După un sfert de milă, tramvaiul se opreşte în staţia 
portului. 


Călătorii coboară şi călăuza lor, revărsând mereu fraze 
laudative, îi plimbă pe cheiurile care mărginesc 
antrepozitele şi docurile. Portul poate adăposti cel mult o 
duzină de nave. E mai mult un bazin oval, terminat cu două 
diguri susţinute prin armături de fier şi luminate de două 
faruri care uşurează intrarea bastimentelor venind din larg. 

Acum bazinul nu găzduieşte decât o jumătate de duzină de 
nave, unele destinate transportului petrolului, altele 
transportului mărfurilor necesare consumului cotidian şi 
câteva bărci de pescuit, prevăzute cu aparate electrice. 

Frascolin observă că intrarea portului e orientată spre 
nord şi trage concluzia că trebuie să fie situat în partea 
septentrională a unuia dintre acele promontorii cu care 
litoralul Californiei de Jos împunge Pacificul. El constată, de 
asemenea, că curentul marin se propagă spre est cu 
oarecare viteză, lunecând pe lângă botul digurilor ca 
valurile de-a lungul laturilor unui vas în mers - efect datorat 
fără îndoială fluxului, cu toate că mareele sunt foarte slabe 
pe coastele de vest ale Americii. 

Unde e oare fluviul pe care l-am trecut aseară? întreabă 
Frascolin. 

Undeva în spate, se mulţumeşte să răspundă iancheul. 

Dar e cazul să se grăbească, dacă vor să se întoarcă în 
oraş pentru a lua trenul de seară spre San Diego. 

Sebastien Zorn îi aminteşte această condiţie lui Calistus 
Munbar, care răspunde: 

N-aveţi nici o grijă, dragi prieteni. Avem tot timpul. Ne 
vom întoarce în oraş cu tramvaiul, după ce vom vizita 
litoralul. Aţi dorit să aveţi o privire de ansamblu a acestei 
regiuni şi o veţi avea, înainte de un ceas, din înaltul turnului 
Observatorului. 

Ne asiguraţi? insistă violoncelistul. 

Vă asigur că mâine la răsăritul soarelui nu veţi mai fi unde 
sunteţi în această clipă. 

Nu pot decât să accepte acest răspuns destul de vag. 
Dealtfel, curiozitatea lui Frascolin, mai mult decât cea a 


camarazilor săi, e stârnită în cel mai înalt grad. De-abia 
aşteaptă să se afle în vârful acestui turn, de unde, după cum 
afirmă americanul, privirea îmbrăţişează un orizont cu o 
circumferință de cel puţin o sută de mile. Dacă nici atunci 
nu vor cunoaşte poziţia geografică a acestui oraş 
neverosimil, vor trebui să renunţe pentru totdeauna. 

De cealaltă parte a bazinului începe o a doua linie de 
tramvai, care merge de-a lungul țărmului. Tramvaiul are 
şase vagoane, în care s-au instalat mai mulţi călători. Aceste 
vagoane sunt trase de o locomotivă cu acumulatori având o 
capacitate de două sute amperi-ohmi, a cărei viteză atinge 
cincisprezece, optsprezece kilometri pe oră. 

Calistus Munbar invită cvartetul să se urce în vehiculul 
care porneşte imediat, ca şi cum nu i-ar fi aşteptat decât pe 
ei. 

Câmpia nu se deosebeşte prea mult de parcul situat între 
oraş şi port. Acelaşi şes întins, întreţinut cu grijă. Prerii 
verzi şi câmpuri în locul peluzelor - iată totul; câmpuri de 
legume, nu de cereale. În acest moment, ploaia artificială, 
ţâşnind din conductele subterane, recade ca o aversă 
binefăcătoare asupra acestor lungi dreptunghiuri trasate 
cu sfoara şi echerul. Natura n-ar fi putut s-o dozeze şi s-o 
distribuie mai precis şi mai la timp. 

Linia tramvaiului urmează litoralul, avind de o parte 
marea şi de cealaltă câmpia. Vagoanele străbat astfel patru 
mile - aproximativ cinci kilometri. Apoi se opresc în faţa 
unei baterii de douăsprezece tunuri de marc calibru. la a 
cărei intrare stă scris: „Bateria Pintenului”. 

— Tunuri care se încarcă, dar nu se descarcă niciodată 
prin culasă... cum se întâmplă atât de des în bătrâna 
Europă! le atrage atenţia Calistus Munbar. 

În acest loc, coasta este tăiată neted. Se conturează un fel 
de cap foarte ascuţit, asemănător cu prova unui vapor sau 
chiar cu pintenul unui cuirasat, despicând valurile care-l 
stropesc cu spuma lor albă. Efectul curentului, fără 
îndoială, căci hula din larg nu provoacă decât lungi 


încreţituri, din ce în ce mai slabe odată cu coborârea 
soarelui la orizont. 

De aici porneşte o altă linie de tramvai, care coboară către 
centru, prima linie continuînd să urmeze sinuozităţile 
litoralului. 

Calistus Munbar îi invită pe oaspeţii săi să schimbe linia, 
anunţându-i că se vor întoarce în oraş. 

S-au plimbat de ajuns. Calistus Munbar îşi scoate ceasul 
(capodoperă a lui Sivan din Geneva: un ceas vorbitor, un 
ceas fonografic), apasă pe buton şi deodată se aud distinct 
aceste cuvinte: „Patru şi treisprezece minute”. 

N-aţi uitat ascensiunea pe care trebuie s-o facem la 
Observator? întreabă Frascolin. 

Cum să uit, dragii şi de pe acum vechii mei prieteni!... Mi- 
aş uita mai curând propriul meu nume, care se bucură 
totuşi de oarecare celebritate! Încă patru mile şi ne vom 
afla în faţa magnificului edificiu clădit la extremitatea 
Bulevardului Unu, cel care desparte sectoarele oraşului 
nostru. 

Tramvaiul a pornit. Dincolo de câmpurile pe care cade 
mereu ploaia „de după-amiază” - aşa îi spune americanul - 
călătorii regăsesc parcul închis cu bariere, peluzele, 
boschetele şi straturile de flori. 

Sună patru şi jumătate. Minutarul şi orarul se mişcă pe un 
cadran gigantic, foarte asemănător cu cel al clădirii 
Parlamentului din Londra, aşezat pe un turn 
dreptunghiular. 

La picioarele acestui turn se află clădirile afectate 
diverselor servicii ale Observatorului. Unele, acoperite de 
emisfere metalice cu deschizături transparente, permit 
astronomilor să studieze mersul stelelor. Ele sunt dispuse în 
jurul unei curţi centrale, în mijlocul căreia se înalţă turnul 
înalt de o sută cincizeci de picioare. Din galeria sa 
superioară, privirea poate cuprinde totul pe o rază de 
douăzeci şi cinci de kilometri, deoarece orizontul nu e 
limitat de nici o ridicătură, deal sau munte. 


Luând-o înaintea oaspeţilor săi, Calistus Munbar pătrunde 
prin uşa deschisă de un portar îmbrăcat într-o superbă 
livrea. Împreună cu ghidul său, cvartetul se urcă în 
ascensorul electric din hol. Cuşca se înalţă cu o mişcare lină 
şi uniformă. După patruzeci şi cinci de secunde, ea se 
opreşte la nivelul platformei superioare a turnului. 

Pe această platformă se ridică prăjina unui drapel 
gigantic, a cărui etamină fâlfâie sub adierea brizei nordice. 

Ce naţionalitate indică drapelul? Nici unul dintre parizieni 
nu poate să răspundă. Parcă ar fi pavilionul american cu 
dungile sale roşii şi albe, dar în locul celor şaizeci şi şapte 
de stele care străluceau pe firmamentul confederației în 
acea epocă, pe blazon nu se vede decât una singură: o stea, 
mai curând un soare de aur răsfirat pe albastrul blazonului 
şi întrecându-se parcă în strălucire cu astrul zilei. 

— Drapelul nostru, domnilor! spune Calistus Munbar, 
descoperindu-se respectuos. 

Sebastien Zorn şi camarazii săi nu pot decât să-l imite. 
Apoi înaintează pe platformă până la balustradă şi 
aplecându-se... 

Ce strigăt - la început de surpriză, apoi de mânie - 
ţâşneşte din piepturile lor! 

Întreaga câmpie li se înfăţişează privirilor şi ea nu 
prezintă decât un oval perfect, mărginit de orizontul marin. 
Atât de departe cât pot să vadă în larg, nu se zăreşte nici o 
bucată de pământ. 

Şi totuşi, noaptea trecută, după ce au plecat din Freschal 
cu vehiculul americanului, Sebastien Zorn, Frascolin, 
Yvernes, Pinchinat au urmat meandrele drumului pe o 
distanţă de două mile. Pe urmă au urcat cu carul electric pe 
un feribot, pentru a traversa cursul apei... Apoi au ajuns din 
nou pe pământ... Dacă ar fi părăsit litoralul californian 
pentru un mijloc oarecare de navigaţie, şi-ar fi dat desigur 
seama... 

Frascolin se întoarce către Calistus Munbar: 

Ne aflăm pe o insulă? 


După cum vedeţi! răspunde iancheul, care schiţează cel 
mai amabil dintre surâsuri. 

Şi care este această insulă? 

Standard-Island. 

Şi acest oraş? 

Milliard-City. 

STANDARD-ISLAND ŞI MILLIARD-CITY. 

În acea epocă se aştepta încă statisticianul îndrăzneţ, 
dublat de un geograf, care să calculeze cifra exactă a 
insulelor răspândite pe suprafaţa globului. Nu e prea 
temerar din partea noastră să admitem că această cifră se 
ridică la mai multe mii. Nu se găsea oare printre ele măcar 
una corespunzătoare dorinţei celor care au întemeiat 
Standard-Island şi exigenţelor viitorilor săi locuitori? Nu, 
nici una! De aici ideea „americamecaniceşte” practică de a 
crea o insulă pe de-a-ntregul artificială, care să constituie 
ultimul cuvânt al industriei metalurgice moderne. 

Standard-Island - ceea ce s-ar putea traduce prin „Insula- 
tip” - este o insulă cu elice. Capitala ei se numeşte Milliard- 
City. De ce acest nume? Pentru că este oraşul miliardarilor, 
un oraş gouldian, vanderbildtian şi rotschildian39. Dar, veţi 
spune, cuvântul „miliard” nu există în limba engleză. Anglo- 
saxonii vechiului şi noului continent spun întotdeauna: a 
thousand millions40. Miliard e un cuvânt francez. De acord, 
şi cu toate astea, de câţiva ani ela intrat în limbajul curent 
al Marii Britanii şi al Statelor Unite, fiind folosit, pe bună 
dreptate, pentru a denumi capitala „Insulei-tip”. 

Ideea unei insule artificiale n-are nimic extraordinar în 
sine. Nu e mai presus de puterea oamenilor să o realizeze, 
cu ajutorul unei mase suficiente de materiale cufundate 
într-un fluviu, într-un lac sau într-o mare. Dar asta n-ar fi 
fost de ajuns. Dată fiind destinaţia sa, cerinţele pe care 
urma să le satisfacă, insula trebuia să se poată deplasa şi, în 
consecinţă, să fie plutitoare. În asta consta dificultatea, dar 
o dificultate care nu întrecea posibilităţile uzinelor 


metalurgice, înzestrate cu maşini de o putere, ca să zicem 
aşa, infinită. 

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu pasiunea lor 
pentru big, cu admiraţia lor pentru tot ce este „enorm”, 
americanii au hotărât să instaleze la câteva sute de leghe în 
larg o plută gigantică fixată cu ancore puternice. Ar fi fost 
dacă nu un oraş, cel puţin o staţiune oceanică cu 
restaurante, hoteluri, cluburi, teatre etc., unde turiştii ar fi 
găsit toate distracţiile staţiunilor balneare la modă. Ei bine, 
acesta e proiectul care a fost realizat şi desăvârşit. Numai 
că, în loc de o plută fixă, a fost creată o imensă insulă 
plutitoare. 

Cu şase ani înainte de epoca în care se situează începutul 
acestei povestiri, fusese fondată Standard-Island Company 
Limited, cu un capital de cinci sute de milioane de dolari. 
Acest capital, împărţit în cinci sute de părţi, era destinat 
fabricării unei insule artificiale care să ofere nababilor din 
Statele Unite diversele avantaje de care sunt lipsite 
regiunile sedentare ale globului terestru. Capitalul a fost 
găsit fără osteneală, căci averile uriaşe erau numeroase 
atunci în America, datorită fie exploatării căilor ferate, fie 
operaţiunilor bancare, fie randamentului regiunilor 
petrolifere, fie comerţului cu conserve de carne de porc. 

După patru ani, insula era construită. Vom indica mai jos 
principalele ei dimensiuni, amenajările interioare, 
mijloacele de locomoţie care-i îngăduie să utilizeze cea mai 
frumoasă parte a imensei suprafeţe a Pacificului. Vom da 
aceste dimensiuni în kilometri, nu în mile - sistemul decimal 
biruind, în sfârşit, inexplicabila repulsie pe care o inspirase 
odinioară rutinei anglo-saxone. 

Sate plutitoare există în China, pe fluviul Yang-tse-Kiang, 
în Brazilia, pe fluviul Amazoanelor, în Europa, pe Dunăre. 
Dar nu sunt decât construcţii efemere, câteva căsuțe 
aşezate pe plute. Odată ajunsă la destinaţie, pluta se 
desface, căsuţele se demontează, satul dispare. 


Insula despre care vorbim e cu totul altceva: ea e făcută 
pentru a fi lansată pe mare, ea trebuie să dureze... atât cât 
pot dura operele făurite de mâna omului. 

Şi dealtfel, cine ştie dacă pământul nu va fi prea mic într-o 
zi pentru locuitorii săi al căror număr va atinge aproape 
şase miliarde în 2072. După Ravenstein42, savanții afirmă 
acest lucru cu o precizie uimitoare. Nu va trebui să se 
clădească pe mare, atunci când continentele vor fi prea 
aglomerate. 

Standard-lIsland e o insulă de oţel şi rezistenţa scheletului 
ei a fost calculată pentru enorma greutate pe care trebuie 
s-o suporte. Ea este compusă din două sute şaptezeci de mii 
de chesoane având fiecare şaisprezece metri şi şaizeci şi 
cinci de centimetri înălţime, zece metri lungime şi zece 
lăţime. Suprafaţa lor orizontală reprezintă un pătrat cu 
latura de zece metri, deci o sută de metri pătraţi. Ioate 
aceste chesoane, înşurubate şi nituite între ele, fac ca insula 
să aibă circa douăzeci şi şapte de milioane de metri pătraţi, 
adică douăzeci şi şapte de kilometri. Având o formă ovală, 
ea măsoară şapte kilometri lungime şi cinci kilometri lăţime, 
iar circumferința sa este de optsprezece kilometri în cifre 
rotunde. 

Partea scufundată a insulei este de treizeci de picioare, 
partea care iese la suprafaţă de douăzeci de picioare. Asta 
înseamnă că se cufundă în apă zece metri când poartă 
întreaga ei încărcătură. Volumul se cifrează la patru sute 
treizeci şi două de milioane de metri cubi şi are o deplasare 
egală cu trei cincimi din volum, adică două sute cincizeci şi 
nouă de milioane de metri cubi. 

Toată partea scufundată a chesoanelor a fost acoperită cu 
un preparat găsit după lungi căutări, care l-a făcut 
miliardar pe inventatorul său. Acest preparat împiedică 
scoicile să se lipească de pereţii aflaţi în contact cu apa 
mării. 

Subsolul noii insule nu se teme nici de deformaţii, nici de 
rupturi, atât de straşnic sunt împreunate tăbliile de oţel, 


atât de bine au fost înşurubate şi nituite. 

Trebuiau create şantiere speciale pentru fabricarea 
giganticului aparat maritim. Este ceea ce a făcut Standard- 
Island Company după ce a cumpărat golful Madeleine şi 
litoralul său, la capătul lungii peninsule a vechii Californii, 
aproape de Tropicul Cancerului. 

În acest golf au fost executate lucrările sub conducerea 
inginerilor Companiei, având ca şef pe celebrul William 
Tersen, mort la câteva luni după desăvârşirea operei, 
asemeni lui Brummel după lansarea infructuoasă a Great- 
FEastern-ului său. Şi ce-i altceva Standard-Island decât un 
Great-Eastern modernizat şi de mii de ori mai mare? 

Se înţelege că nu putea fi vorba de a lansa insula pe 
suprafaţa oceanului. Ea a fost fabricată în bucăţi, în 
compartimente, împreunate apoi pe apele golfului 
Madeleine. Această porţiune a țărmului american a devenit 
portul de ataş al insulei plutitoare, care vine aici când are 
nevoie de reparaţii. 

Scheletul insulei, chila, dacă vreţi, formată din două sute 
şaptezeci de mii de compartimente, a fost acoperită cu un 
strat gros de pământ vegetal, afară de partea rezervată 
oraşului, unde este puternic întărită. Acest humus satisface 
nevoile unei vegetaţii mărginite la peluze, parcuri şi 
arbuşti, masive de arbori, păşuni, câmpuri de legume. Ar fi 
fost nepractic să se ceară acestui sol artificial să producă 
cereale şi hrana necesară animalelor de tăiere care sunt 
importate cu regularitate. Dar au fost create instalaţiile 
necesare pentru ca laptele şi păsările de curte să nu 
depindă de import. 

Trei sferturi din solul insulei, adică aproximativ douăzeci şi 
unu de kilometri pătraţi, sunt acoperite cu vegetaţie. 
Peluzele parcului sunt mereu înverzite, câmpurile cultivate 
intensiv abundă în legume şi în fructe, iar pe păşunile 
artificiale pasc câteva turme. Este mult întrebuințată 
electrocultura, adică influenţa curenților continui, care 
determină o acceleraţie extraordinară a creşterii şi apariţia 


unor legume de dimensiuni de necrezut: ridichi de 
patruzeci şi cinci de centimetri şi morcovi de trei kilograme 
[44]. Parcurile, grădinile de zarzavaturi, livezile pot să 
rivalizeze cu cele mai frumoase surori ale lor din Virginia şi 
Louisiana. Nu trebuie să ne mirăm: cheltuielile nu contează 
în această insulă, numită pe bună dreptate „Bijuteria 
Pacificului”. 

Capitala, Milliard-City, ocupă aproximativ o cincime din cei 
douăzeci şi şapte de kilometri pătraţi, adică aproape cinci 
kilometri sau cinci sute de hectare, cu o circumferință de 
nouă kilometri. Aceia dintre cititorii noştri care au binevoit 
să-i întovărăşească pe Sebastien Zorn şi pe camarazii săi în 
timpul excursiei cunosc destul capitala pentru ca să nu se 
piardă în ea. Dealtfel, e greu să te rătăceşti în oraşele 
americane, atunci când au fericirea şi totodată nenorocirea 
de a fi moderne. Fericire pentru simplitatea comunicaţiilor 
urbane, nenorocire pentru latura artistică şi fantezistă, 
care le lipseşte cu desăvârşire. 

Se ştie că Milliard-City, de formă ovală, este împărţit în 
două sectoare despărțite de o arteră centrală, Bulevardul 
Unu, lung de peste trei kilometri. Observatorul, care se 
înalţă la una din extremităţi, are ca pandant primăria a 
cărei masă impozantă se profilează la celălalt capăt. Acolo 
sunt centralizate toate serviciile publice - pentru starea 
civilă, apă şi căi de comunicaţie, plantaţii şi locuri de 
plimbare, poliţia municipală, vama, hale şi pieţe, 
înmormântări, ospicii, diverse şcoli, culte şi arte. 

Şi acum, care este populaţia cuprinsă în această 
circumferință de optsprezece kilometri? 

Se pare că pământul numără actualmente douăsprezece 
oraşe (dintre care patru în China) cu peste un milion de 
locuitori45. Ei bine, insula cu elice nu are decât aproximativ 
zece mii, originari din Statele Unite. S-a urmărit ca între 
cetăţenii care au venit aici să-şi caute liniştea şi odihna să 
nu se poată naşte niciodată discuţii pe teme internaţionale. 
E destul, e chiar prea mult că ei nu sunt uniţi sub acelaşi 


steag din punct de vedere religios. Ar fi fost însă dificil să se 
rezerve iancheilor din nord, care sunt babordezii insulei cu 
elice, sau americanilor din sud, care sunt tribordezii ei, 
dreptul exclusiv de a-şi fixa reşedinţa pe Standard-Island. 
Dealtfel, interesele Companiei ar fi suferit prea mult. 

După ce s-a isprăvit construcţia solului metalic şi a fost 
hotărâtă partea rezervată oraşului, după ce planul străzilor 
şi al bulevardelor a fost aprobat, au început să se înalțe şi 
construcţiile: palate superbe, locuinţe mai simple, 
magazine, edificii publice, biserici şi temple, dar nici una 
dintre acele clădiri cu douăzeci şi şapte de etaje, acei sky- 
scrapers, adică „zgârie nori”, care se văd la Chicago. 
Materialele sunt în acelaşi timp uşoare şi rezistente. Este 
întrebuințat mai ales aluminiul, un metal inoxidabil, de 
şapte ori mai uşor decât fierul la volum egal şi care 
corespunde tuturor cerinţelor unei construcţii solide - 
„metalul viitorului”, cum îl numise Sainte-Claire Deville46. 1 
se adaugă piatra artificială, acele cuburi de ciment care se 
rânduiesc cu atâta uşurinţă. Se folosesc până şi cărămizile 
de sticlă, cioplite, suflate, mulate ca nişte butelii şi unite 
printr-o zeamă subţire de mortar, cărămizi transparente 
care pot să realizeze idealul casei de sticlă... Dar tot 
armătura metalică este cel mai des folosită, aşa cum se 
procedează în ultimul timp şi în arhitectura navală. Şi 
Standard-Island este oare altceva decât un imens vapor? 

Aceste diverse proprietăţi aparţin Companiei. Cei care 
locuiesc în ele nu sunt decât chiriaşi, oricât de mare le-ar fi 
averea. În ceea ce priveşte confortul, el este la înălţimea 
cerinţelor acestor americani neverosimil de bogaţi, pe 
lângă care suveranii Europei şi nababii Indiei nu pot să facă 
decât o figură mediocră. 

Într-adevăr, dacă statistica stabileşte că valoarea stocului 
de aur acumulat în lumea întreagă este de optsprezece 
miliarde şi cea a argintului de douăzeci de miliarde, trebuie 
să spunem că locuitorii Bijuteriei Pacificului deţin o bună 
parte a acestei valori. 


De la început, afacerea s-a prezentat bine din punct de 
vedere financiar. Palatele şi clădirile au fost închiriate cu 
preţuri fabuloase, ajungând la câteva milioane pe an. Şi 
sunt unele familii care au putut să cheltuiască atât fără 
multă chibzuială. Compania obţine numai din chirii un venit 
frumos. Milliard-City îşi justifică numele...! 

Lăsând deoparte aceste familii opulente, mai sunt câteva 
sute care plătesc o chirie de o sută până la două sute de mii 
de franci şi care se mulţumesc cu această situaţie modestă. 

În rest, populaţia este alcătuită din profesori, furnizori, 
funcţionari, servitori şi foarte puţini străini în trecere, care 
nu sunt autorizaţi să se stabilească în oraş sau pe insulă. 
Sunt foarte puţini avocaţi, ceea ce face ca procesele să fie 
destul de rare; medici şi mai puţini, ceea ce a făcut ca 
mortalitatea să scadă până la o cifră derizorie. Fiecare 
locuitor îşi cunoaşte exact constituţia; forţa musculară, 
măsurată la dinamometru; capacitatea pulmonară, 
măsurată cu spirometrul; puterea de contracție a inimii, 
măsurată cu sfigmometrul; în sfârşit, gradul de forţă vitală, 
măsurat cu magnetometrul. Dealtfel, în acest oraş nu există 
nici baruri, nici cafenele, nici cabarete, nimic care să 
provoace alcoolismul. Nu se cunoaşte nici un caz de 
dypsomanie - să spunem de beţie, pentru a fi înţeleşi de cei 
care nu ştiu limba greacă. Afară de asta, să nu uităm că 
serviciile orăşeneşti distribuie energie electrică, lumină, 
forţă mecanică şi căldură, aer comprimat, aer rarefiat, aer 
rece, apă sub presiune, ca şi telegramele şi audițiile 
telefonice. În această insulă cu elice, ferită metodic de 
intemperii, pusă la adăpost de toate influenţele microbiene, 
se moare numai pentru că trebuie să mori, dar numai după 
ce resorturile vieţii s-au uzat până la o bătrâneţe centenară. 

Există soldaţi pe Standard-lIsland? Da! Un corp de cinci 
sute de oameni sub ordinele colonelului Stewart, căci 
regiunile Pacificului nu sunt totdeauna sigure. În 
apropierea anumitor grupuri de insule este prudent să fii 
pregătit împotriva piraţilor de tot felul. Că această miliţie e 


foarte bine plătită, că fiecare om capătă un salariu mai bun 
decit cel al generalilor bătrânei Europe, asta nu poate să ne 
surprindă. Recrutarea soldaţilor, găzduiţi, hrăniţi, îmbrăcaţi 
pe cheltuiala administraţiei, se face în condiţii excelente, 
sub controlul unor şefi având veniturile lui Cresus47. Nu 
există decât greutatea alegerii. 

Există poliţie pe Standard-Island? Da! Câteva grupe - 
destul pentru a garanta securitatea unui oraş care n-are 
nici un motiv să fie tulburat. Pentru a locui aici e nevoie deo 
autorizaţie a administraţiei municipale. Ţărmurile sunt 
păzite de un corp de agenţi de vamă, care veghează zi şi 
noapte. Nu se poate debarca decât în porturi. Şi atunci, 
cum ar putea ajunge pe insulă niscaiva răufăcători? Cât 
despre cei care, printr-o excepţie, s-ar transforma chiar aici 
în pungaşi, ar fi prinşi imediat, condamnaţi şi deportaţi în 
vestul sau estul Pacificului, în vreun colţ oarecare al noului 
sau vechiului continent, fără posibilitatea de a mai reveni 
vreodată pe Standard-lIsland. 

Am spus: porturi. Există deci mai multe? Da, două, situate 
pe laturile insulei cu elice. Unul e numit Tribord-Harbour, 
celălalt Babord-Harbour, după terminologia folosită în 
marina franceză. 

În nici un caz nu trebuie să fie primejduit importul - 
aceasta e raţiunea construirii celor două porturi, orientate 
în direcţii opuse. Dacă vremea rea face ca unul să fie 
inabordabil, celălalt rămâne deschis bastimentelor, care pot 
acosta astfel în orice condiţii. 

Prin Babord-Harbour şi Tribord-Harbour se face 
aprovizionarea cu diverse mărfuri - petrol adus de nave 
speciale, făină şi cereale, vinuri, bere şi alte băuturi, ceai, 
cafea, ciocolată, coloniale, conserve etc. Aici sosesc de 
asemenea boii, berbecii, porcii cumpăraţi de pe cele mai 
bune pieţe ale Americii pentru a asigura consumul de carne 
proaspătă - în sfârşit, toate articolele comestibile pe care şi 
le-ar putea dori cel mai pretenţios gurmand. Tot pe aici se 
importă stofele, lenjeria, articolele de modă pe care le 


poate pretinde cel mai rafinat dandy48 sau cea mai 
elegantă femeie. Aceste obiecte sunt cumpărate de la 
furnizori - cu ce preţ, nu îndrăznim să spunem. 

Vă veţi întreba poate cum se face legătura între litoralul 
american şi o insulă cu elice care, prin însăşi natura ei, este 
mişcătoare - o zi în cutare loc, a doua zi cu douăzeci de mile 
mai departe? 

Răspunsul este foarte simplu. Standard-Island nu se 
deplasează la întâmplare, ci potrivit cu programul alcătuit 
de administraţia superioară, după avizul meteorologilor 
Observatorului. Este o plimbare susceptibilă totuşi de 
modificări, prin această zonă a Pacificului care cuprinde 
cele mai frumoase arhipelaguri, evitându-se pe cât cu 
putinţă variaţia de temperatură, cauza atâtor afecţiuni 
pulmonare. Faptul acesta i-a îngăduit lui Calistus Munbar să 
spună cu privire la iarnă: „N-am auzit!” Standard-lIsland nu 
se deplasează decât între a treizeci şi cincea paralelă la 
nord şi a treizeci şi cincea paralelă la sud de Ecuator. 
Şaptezeci de grade, adică o mie patru sute de leghe 
marine. Ce magnific câmp de navigaţie!... Navele ştiu deci 
totdeauna unde să găsească Bijuteria Pacificului, pentru că 
itinerarul său este stabilit dinainte între diversele grupuri 
de insule, care par tot atâtea oaze în imensul deşert al 
oceanului. 

Ei bine, chiar în asemenea caz bastimentele nu sunt puse 
în situaţia de a căuta la întâmplare locul unde se află 
Standard-Island. Şi totuşi, Compania n-a vrut să recurgă la 
cele douăzeci şi cinci de cabluri de şaisprezece mii de mile 
pe care le posedă Eastern Extension Australasia and China 
Co. Nu! Insula cu elice nu vrea să depindă de nimeni. 
Dealtfel, a fost de ajuns să se aşeze la suprafaţa oceanului 
câteva sute de geamanduri de care sunt prinse 
extremităţile cablurilor electrice legate de Madeleine-bay. 
Standard-Island acostează lângă aceste geamanduri, firul 
este conectat la aparatele Observatorului, se lansează 
depeşele şi agenţii din golf ai Companiei sunt întotdeauna 


informaţi de poziţia insulei cu elice. Serviciul navelor de 
aprovizionare merge deci ca pe roate. 

Există totuşi o problemă care merită osteneala de a fi 
lămurită. Cum se procură apa pentru multiplele nevoi ale 
populaţiei? 

Apa?... Este fabricată prin distilare în două uzine speciale, 
situate în apropierea porturilor. Conductele o aduc până în 
oraş sau o plimbă pe sub păturile vegetale ale câmpiei. Ea 
slujeşte astfel tuturor serviciilor particulare şi publice şi 
recade ca o ploaie binefăcătoare pe câmpuri şi peluze, care 
nu mai sunt supuse capriciilor cerului. Şi această apă este 
nu numai dulce, dar şi distilată, electrizată, mai igienică 
decât cele mai curate izvoare ale celor două continente, în 
care o picătură de mărimea unei gămălii de ac poate 
cuprinde cincisprezece miliarde de microbi. 

Rămâne de spus în ce condiţii se efectuează deplasarea 
acestui minunat aparat. El n-are nevoie de viteză mare, 
pentru că timp de şase luni nu trebuie sâ părăsească 
meleagurile cuprinse între tropice, pe de o parte, şi între 
meridianele o sută treizeci şi o sută optzeci, pe de altă 
parte. Standard-lIsland se mulţumeşte să străbată 
cincisprezece, douăzeci de mile în douăzeci şi patru de ore. 

Această călătorie ar fi fost uşor de realizat dacă insula cu 
elice s-ar fi mişcat de-a lungul unui cablu făcut din planta 
indiană numită bastin, cablu rezistent şi uşor totodată, care 
ar fi plutit între două ape, în aşa fel încât să nu se destrame 
în contact cu fundul mării. Cablul s-ar fi înfăşurat pe cilindri 
acţionaţi de forţa aburilor şi Standard-lIsland ar fi fost trasă 
înainte şi înapoi, ca acele ambarcaţii care urcă şi coboară 
anumite fluvii ale vechiului şi noului continent. Dar acest 
cablu ar fi trebuit să fie de o grosime uriaşă pentru 
asemenea masă şi ar fi fost supus la numeroase avarii. Ar fi 
însemnat libertatea înlănţuită, obligaţia de a urma linia 
imperturbabilă a cablului, şi când e vorba de libertate, 
cetăţenii liberei Americi sunt de o superbă intransigenţă. 


Din fericire, electricienii au progresat atât de mult în 
meseria lor, încât s-a putut cere totul de la electricitate, 
acest suflet al Universului 
[49]. Ei i s-a încredinţat şi locomoţia insulei artificiale. Două 
uzine ajung pentru a face să se mişte dinamurile de o 
putere aproape infinită, furnizând energie electrică sub 
formă de curent continuu cu un voltaj moderat de două mii 
de volţi. Aceste dinamuri acţionează un puternic sistem de 
elice, aşezate în vecinătatea celor două porturi. Ele 
dezvoltă fiecare cinci milioane de cai-vapori, datorită 
sutelor de cazane încălzite cu brichete de petrol mai uşor 
de mânuit şi mai puţin murdare decât huila, fiind totodată 
mai bogate în calorii. Uzinele sunt conduse de doi ingineri- 
şefi, domnii Watson şi Somwah, ajutaţi de un numeros 
personal de mecanici şi fochişti, sub comanda supremă a 
comandorului Ethel Simcoe. 

Din reşedinţa sa de la Observator, comandorul comunică 
telefonic cu uzinele, stabilite una aproape de Tribord- 
Harbour, cealaltă aproape de Babord-Harbour. El transmite 
instrucţiunile de navigaţie, urmărind itinerarul hotărât. De 
acolo a plecat în noaptea de 25 spre 26 ordinul de a pregăti 
de drum Standard-Island, care se găsea în vecinătatea 
coastei californiene la începutul campaniei sale anuale. 

Aceia dintre cititorii noştri care vor vrea să ne însoţească 
cu gândul vor asista la diferitele peripeții ale acestei 
călătorii pe suprafaţa Pacificului, şi poate că nu vor regreta. 

Viteza maximă a insulei, când maşinile dezvoltă zece 
milioane de cai-putere, atinge opt noduri pe oră. Cele mai 
puternice valuri stârnite de vânt nu o clintesc din loc. Prin 
mărimea sa, ea se sustrage ondulaţiilor hulei. Răul de mare 
nu-i de temut. În primele zile petrecute pe bord, abia dacă 
se simte uşorul tremur imprimat subsolului de rotația 
elicelor. Având pinteni de şaizeci de metri la prova şi la 
pupa, insula despică apele fără efort şi străbate fără 
zdruncinături vastul spaţiu lichid oferit excursiilor sale. 


Se înţelege de la sine că energia electrică fabricată de cele 
două uzine găseşte şi alte întrebuinţări decât locomoţia 
insulei cu elice. Ea este cea care luminează câmpia, parcul, 
oraşul. Ea este cea care produce, îndărătul lentilelor 
farurilor, acel puternic izvor luminos al cărui mănunchi de 
raze, proiectate în larg, semnalează de departe prezenţa 
insulei cu elice şi previne orice pericol de ciocnire. Ea este 
cea care furnizează curentul folosit de serviciile telegrafice, 
telefotice, teleautografice, telefonice, pentru nevoile caselor 
particulare şi ale cartierelor comerciale. În sfârşit, ea este 
cea care alimentează aceste luni artificiale, având fiecare o 
putere egală cu aceea a cinci mii de lumânări şi putând 
lumina o suprafaţă de cinci sute de metri. 

Extraordinarul aparat marin se află la a doua călătorie în 
Oceanul Pacific. Cu o lună mai înainte, el a părăsit 
Madeleine-bay urcând către paralela treizeci şi cinci, ca să- 
şi reia itinerarul din dreptul insulelor Sandwich. Era încă în 
dreptul coastei Californiei de Jos când Calistus Munbar, 
aflând că vestitul Cvartet Concertant părăsise San 
Francisco şi se îndrepta spre San Diego, şi-a propus să-şi 
asigure concursul acestor eminenţi artişti. Se ştie cum a 
procedat faţă de ei, cum i-a îmbarcat pe insula cu elice, 
care staţiona atunci la câteva ancabluri50 de litoral, şi cum, 
graţie acestui tertip, muzica de cameră avea să-i încânte pe 
diletanţii din Milliard-City. 

Aceasta este cea de-a noua minune a lumii, capodoperă a 
geniului uman demnă de secolul douăzeci, care-i poartă pe 
oaspeţii săi - doi violonişti, un violist şi un violoncelist - 
către meleagurile occidentale ale Oceanului Pacific. 

INVITAŢI... INVITI51 

Admiţând că Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes, Pinchinat 
ar fi fost oameni care nu se miră de nimic, tot le-ar fi venit 
greu să se împotrivească unui legitim acces de mânie, 
apucându-l de gât pe Calistus Munbar. Să crezi că ai sub 
picioare solul Americii septentrionale şi să fii dus în largul 
oceanului! Să te crezi la douăzeci de mile de San Diego, 


unde eşti aşteptat a doua zi pentru un concert, şi să afli în 
mod brutal că te îndepărtezi de acest oraş pe bordul unei 
insule plutitoare! Într-adevăr, accesul de mânie ar fi fost 
îndreptăţit. 

Din fericire pentru american, el s-a pus la adăpost de 
această primă ieşire violentă. Profitând de surpriza, mai 
bine-zis de năuceala cvartetului, el a părăsit platforma 
turnului, s-a suit în ascensor şi astfel e ferit deocamdată de 
reproşurile şi violențele celor patru parizieni. 

Ce pungaş! strigă violoncelul. 

Ce animal! îi ţine isonul viola. 

He! he!... Dacă, datorită lui, suntem martorii atâtor 
minuni... spune simplu vioara solo. 

Vrei să-l aperi? întreabă vioara a doua. 

Nici o scuză! reia Pinchinat. Şi dacă există o justiţie pe 
Standard-Island, vom face să fie condamnat acest iancheu 
mistificator! 

lar dacă există un călău, urlă Sebastien Zorn, vom face să 
fie spânzurat! 

Pentru a obţine aceste diverse rezultate, ar trebui mai 
întâi să coboare la nivelul locuitorilor insulei, poliţia 
nefuncţionând la o sută cincizeci de picioare în văzduh. Dar 
cum să coboare? Cuşca ascensorului n-a revenit şi nu există 
nimic care să semene cu o scară. Cvartetul se află deci în 
vârful turnului, fără comunicaţie cu restul umanităţii. 

După prima lor izbucnire de ciudă şi mânie, Sebastien 
Zorn, Pinchinat, Frascolin, stăpâniţi de alte sentimente 
decât Yvernes, care a căzut în admiraţie, rămân tăcuţi şi 
nemişcaţi. Deasupra lor se desfăşoară pânza drapelului. Pe 
Sebastien Zorn îl încearcă o poftă sălbatică de a-i tăia 
frânghia şi de a-l da jos, ca pe drapelul unui vapor ce se 
predă. Dar camarazii săi socotesc că e mai bine să nu-şi 
atragă cine ştie ce neplăceri şi îl rețin în momentul în care 
agită un bowie knife52 bine ascuţit. 

Să nu facem vreo greşeală, spune înțeleptul Frascolin. 

Atunci... tu accepţi situaţia? întreabă Pinchinat. 


Nu, dar să n-o complicăm. 

Şi bagajele noastre care-şi continuă drumul spre San 
Diego? oftează alteţa-sa, încrucişându-şi braţele. 

Şi concertul nostru de mâine?! exclamă Sebastien Zorn. 

O să-l dăm prin telefon! răspunde vioara întâi, a cărei 
glumă nu are darul să calmeze irascibilitatea 
înfierbântatului violoncelist. 

Observatorul, după cum ştiţi, ocupă mijlocul unui vast 
scuar, la care duce Bulevardul Unu. La cealaltă extremitate 
a acestei artere principale lungă de trei kilometri, care 
desparte cele două sectoare ale Milliard-City-ului, artiştii 
zăresc un palat monumental, cu un turn de o construcţie 
aeriană şi elegantă. Îşi spun că acolo trebuie să fie sediul 
administraţiei, reşedinţa municipalităţii, admițând că 
Milliard-City are un primar şi adjuncţi. Nu se înşală. Ceasul 
din turn tocmai lasă să se facă auzit un vesel dangăt de 
clopote, ale cărui note ajung până la Observator odată cu 
ultimele adieri ale brizei. 

— Ascultaţi!... E în re major, spune Yvernes. 

— Şi în doua a patra! adaugă Pinchinat. Ceasul sună ora 
cinci. 

— Şi masa, ţipă Sebastien Zorn, şi somnul...?! Oare din 
cauza acestui mizerabil Munbar o să ne petrecem noaptea 
pe platformă, la o sută cincizeci de picioare în văzduh? 

Dacă ascensorul nu va oferi prizonierilor mijlocul de a-şi 
părăsi închisoarea, se pot aştepta şi la asta. 

Amurgul nu ţine mult la aceste latitudini joase, şi astrul 
radios se prăbuşeşte ca un proiectil la orizont. Privirile pe 
care cvartetul le aruncă până la marginile cerului nu 
îmbrăţişează decât o mare pustie, fără o pânză, fără urmă 
de fum. Pe câmpie circulă tramvaiele, alergând către 
periferia insulei sau deservind cele două porturi. 

La ora asta, parcul e încă animat. Din vârful turnului pare 
un imens paner de flori în care se deschid azalee, clematite, 
iasomii, glicine, begonii, salvii, iacinte, dalii, camelii, 
trandafiri de sute de feluri. Lumea se plimbă: oameni în 


toată firea, tineri, dar nu filfizonii care sunt ruşinea marilor 
oraşe europene, ci adulţi viguroşi şi bine făcuţi. Femei şi 
fete tinere, cele mai multe în toalete galben-pai, nuanţa 
preferată în zonele călduroase, plimbă ogari cu hăinuţe de 
mătase şi jartiere tivite cu aur. Ici şi colo, această 
protipendadă străbate aleile aşternute cu nisip mărunt, 
desenate capricios printre peluze. Unii sunt întinşi pe 
pernele carelor electrice, alţii sunt aşezaţi pe băncile 
adăpostite de verdeață. Mai departe, tineri gentlemeni 
joacă tenis, criket, golf, fotbal şi polo - acesta din urmă, 
călări pe ponei iuți. 

Grupuri de copii, copiii aceştia americani de o uimitoare 
exuberanţă, la care individualismul e atât de precoce, mai 
ales la fetiţe, se joacă pe iarbă. Câţiva călăreţi se plimbă pe 
piste întreţinute cu grijă, iar alţii se întrec în emoţionante 
curse de viteză. 

Cartierele comerciale ale oraşului sunt încă frecventate şi 
ele. 

Trotuarele mobile îşi poartă încărcătura de-a lungul 
arterelor principale. La poalele turnului, în scuarul 
Observatorului, e un du-te-vino de trecători. Prizonierii nu 
se sfiesc să le atragă atenţia, în mai multe rânduri, 
Pinchinat şi Frascolin scot strigăte răsunătoare. Sunt auziţi, 
căci braţele se ridică spre ei şi cuvintele le ajung la urechi. 
Dar nici un gest de surpriză. Se pare că nu-i miră 
simpaticul grup ce se agită pe platformă. Cât despre 
cuvinte, ele se rezumă la good bye, how do you do, bonjour 
şi alte formule pline de amabilitate şi politeţe. S-ar spune că 
populaţia miliardeză e informată de sosirea celor patru 
parizieni, cărora Calistus Munbar le-a făcut onorurile 
insulei. 

Ei!... Îşi bat joc de noi! spune Pinchinat. 

Aşa se pare! confirmă Yvernes. 

Se scurge o oră -o oră în care toate chemările au fost 
inutile. Invitaţiile insistente ale lui Frascolin n-au mai mult 
succes decât invectivele multiplicate ale lui Sebastien Zorn. 


Ora mesei apropiindu-se, parcul începe să se golească de 
plimbăreţi şi străzile de leneşii care le străbat. Asta devine 
înnebunitor, până la urmă. 

— Fără îndoială, spune Yvernes, evocând amintiri livreşti, 
suntem asemenea acelor profani atraşi de un geniu rău 
într-o incintă sacră şi condamnaţi să piară pentru că au 
văzut ceea ce ochii lor nu trebuiau să vadă... 

— Şi vom fi lăsaţi să pierim torturați de foame! adaugă 
Pinchinat. 

Asta nu se va întâmpla înainte de a fi epuizat toate 
mijloacele pentru a ne prelungi existenţa! strigă Sebastien 
Zorn. 

Şi dacă vom ajunge să ne mâncăm unii pe alţii... vom 
începe cu Yvernes! reia Pinchinat. 

Când veţi binevoi! suspină prima vioară cu o voce 
înduioşată, plecându-şi capul ca să primească lovitura 
mortală. 

În această clipă, în adâncurile turnului se aude un zgomot. 
Cuşca ascensorului urcă şi se opreşte la nivelul platformei. 
Crezând că-l vor vedea apărând pe Calistus Munbar, 
prizonierii se pregătesc să-l primească aşa cum merită. 

Cuşca e goală. 

Fie! Dar asta nu înseamnă decât o amânare. Mistificaţii 
vor şti să-l găsească pe mistificator. Acum trebuie să 
coboare şi mijlocul cel mai indicat este să ia loc în ascensor. 

Asta şi fac. 

De îndată ce violoncelistul şi tovarăşii săi sunt în cuşcă, ea 
se pune în mişcare şi-n mai puţin de un minut ajunge la 
parter. 

— Şi când te gândeşti că nu suntem pe un sol natural53! 
exclamă Pinchinat, bătând din picior. 

Momentul nu e prea bine ales pentru astfel de 
calambururi. Nimeni nu-i răspunde. les tuspatru pe poarta 
larg deschisă. Curtea interioară este pustie. O traversează 
şi pornesc pe aleile scuarului. 


Trecătorii nu par să dea vreo atenţie acestor străini. În 
urma intervenţiei lui Frascolin, care recomandă prudenţă, 
Sebastien Zorn trebuie să renunţe la un scandal inutil. Ca 
să li se facă dreptate, trebuie să se adreseze autorităţilor. 
Deocamdată nu e nici un pericol. Se hotărăsc să se întoarcă 
la hotel şi să aştepte până a doua zi pentru a-şi cere 
drepturile de oameni liberi. lată-i deci pornind pe jos de-a 
lungul Bulevardului Unu. 

Parizienii noştri au cel puţin privilegiul de a atrage atenţia 
publică? Da şi nu. Sunt priviţi, dar tară prea multă 
insistenţă - ca şi cum ar fi unii dintre acei rari turişti care 
vizitează câteodată Milliard-City. Cât despre ei, în aceste 
împrejurări extraordinare, nu se simt prea la largul lor şi-şi 
închipuie că trezesc interesul mai mult decât se întâmplă în 
realitate. Pe de altă parte, nu e de mirare că aceşti insulari 
mobili, aceşti oameni care s-au izolat de semenii lor şi 
rătăcesc pe suprafaţa celui mai mare din oceanele 
sferoidului nostru, li se par artiştilor nişte fiinţe bizare. Cu 
un pic de imaginaţie, s-ar putea crede că aparţin unei alte 
planete din sistemul solar. Este părerea lui Yvernes, pe care 
fantezia sa aprinsă îl poartă spre lumi imaginare. 

Cât despre Pinchinat, el se mulţumeşte să spună: 

— "Toţi aceşti trecători au un aer foarte milionar, pe cinstea 
mea, şi-mi face impresia că au, ca şi insula lor, o mică elice 
mai jos de şale. 

Foamea li se înteţeşte. Dejunul a trecut de mult şi 
stomacul îşi cere drepturile cotidiene. Aşadar, trebuie să se 
întoarcă repede la Excelsior-HoteL De a doua zi vor începe 
demersuri hotărâte, cerând să fie reconduşi la San Diego 
pe una din navele insulei cu elice, după plătirea unei 
despăgubiri pe care va trebui să o suporte, cum se şi 
cuvine, Calistus Munbar. 

Dar iată că, urmând Bulevardul Unu, Frascolin se opreşte 
în faţa unui edificiu somptuos, pe frontonul căruia se 
etalează cu litere de aur inscripţia: Cazinou. La dreapta 
superbei arcade de deasupra porţii principale, un 


restaurant lasă să se zărească, prin geamurile 
înfrumuseţate cu arabescuri, un şir de mese, dintre care 
unele sunt ocupate şi împrejurul cărora circulă un personal 
numeros. 

— Aici se mănâncă! spune vioara a doua, consultând din 
priviri pc camarazii săi înfometați. 

Ceea ce determină răspunsul laconic al lui Pinchinat: 

— Să intrăm! 

Şi iată-i intrând în restaurant, unul după altul. Prezenţa 
lor nu pare să fie remarcată în chip deosebit în această 
întreprindere frecventată de obicei de străini. După cinci 
minute, înfometaţii noştri atacă primele feluri ale unui 
excelent dineu, comandat de Pinchinat, care se pricepe. Din 
fericire, portmoneul cvartetului este bine garnisit şi, dacă 
se goleşte la Standard-Island, câteva reţete la San Diego nu 
vor întârzia să-l umple din nou. 

Bucătăria excelentă, superioară celei a hotelurilor din 
New York sau din San Francisco, foloseşte maşini electrice 
la fel de bune pentru gătit la foc moale sau la foc iute. Supă 
de stridii conservate, tocană cu grăunţe de porumb, ţelină 
crudă, tradiţionalele turte de revenit, apoi peşti foarte 
proaspeţi, ramsteak-uri de o incomparabilă frăgezime, 
vânat provenit fără îndoială din preriile şi pădurile 
californiene, legume din culturile bogate ale insulei. Ca 
băutură, nu apă rece după moda americană, ci bere şi 
vinuri variate, pe care podgoriile din Burgundia, din 
Bordelais şi de pe Rin le-au expediat pe bani grei pivniţelor 
din Milliard-City. 

Masa îi întremează şi le schimbă gândurile. Poate că văd 
într-o lumină mai puţin întunecată aventura în care s-au 
angajat. Se ştie că orchestranţii beau zdravân. Dar ceea ce 
este natural la nişte oameni care-şi cheltuiesc energia 
gonind undele sonore de-a lungul instrumentelor de suflat 
pare mai puţin scuzabil la mânuitorii instrumentelor cu 
coarde. N-are importanţă! Yvernes, Pinchinat, Frascolin 
încep să vadă viaţa în roz şi chiar în auriu, în acest oraş al 


miliardarilor. Numai Sebastien Zorn, deşi ţine piept 
camarazilor săi, nu-şi lasă mânia să se înece în vinurile 
franţuzeşti. 

Pe scurt, cvartetul este destul de bine „făcut”, cum se 
spune în bătrâna Galie54, când vine nota de plată. Ea este 
înmânată casierului Frascolin de către un mattre d'hotel în 
haine negre. 

A doua vioară îşi aruncă ochii asupra totalului, se ridică, se 
aşază, se ridică iar, se freacă la ochi, se uită în tavan... 

Ce te-a apucat? întreabă Yvernes. 

Un tremur din cap până în picioare! răspunde Frascolin. 

E scump? 

Mai mult decât scump: două sute de franci! 

Toţi patru? 

Nu, fiecare. 

Asta înseamnă o sută şaizeci de dolari, nici mai mult, nici 
mai puţin; zarzavaturile costă cincisprezece dolari, peştele 
douăzeci, ramsteak-urile douăzeci şi cinci, medocul şi 
bourgogne-ul treizeci de dolari sticla - iar restul cam la fel. 

Ei, drace! exclamă Pinchinat. 

Hoţii! strigă Sebastien Zorn. 

Discuţia, purtată în franţuzeşte, nu e înţeleasă de superbul 
maiître d'hotel. Totuşi, acest personaj pricepe oarecum ceea 
ce se petrece. Dar dacă un surâs uşor i se desenează pe 
buze, este surâsul surprizei şi nu al dispreţului. Lui i se 
pare foarte natural ca o masă să coste o sută şaizeci de 
dolari. Aşa sunt preţurile pe Standard-lIsland. 

Să nu facem scandal, reia Pinchinat. Franţa ne priveşte! 
Să plătim. 

Şi, cu orice mijloc, să pornim spre San Diego! spune 
Frascolin. Poimâine n-o să mai avem cu ce să cumpărăm 
nici măcar un sandviş! 

Acestea fiind zise, el scoate din portmoneu un teanc 
respectabil de dolari, care au, din fericire, curs la Milliard- 
City şi e gata să achite nota, când se aude o voce: 

Aceşti domni nu datorează nimic. 


E vocea lui Calistus Munbar. 

lancheul tocmai a intrat în sală, vesel şi bine dispus, ca de 
obicei. 

EI! strigă Sebastien Zorn, care simte dorinţa de a-l apuca 
de gât şi de a-1 strânge cum strânge gâtul violoncelului său 
la pasajele forte. 

Calmează-te, dragul meu Zorn! spune americanul. Mai 
bine să trecem în salon, unde ne aşteaptă cafeaua. Acolo 
vom putea vorbi în voie, iar la sfârşit... 

Am să te sugrum! mugeşte Sebastien Zorn. 

Nu, ai să-mi săruţi mâinile. 

Pentru nimic în lume! ripostează violoncelistul, roşu de 
mânie. După o clipă sunt întinşi pe divanuri moi, în timp ce 
iancheul se leagănă într-un balansoar. lată cum se prezintă 
el oaspeţilor: 

Calistus Munbar, din New York, cincizeci de ani, urmaş al 
celebrului Barnum 
[56] actualmente supraintendent al Artelor Frumoase pe 
Standard-Island, însărcinat cu tot ceea ce priveşte pictura, 
sculptura, muzica şi - în general - cu toate plăcerile 
oraşului. Şi acum, că mă cunoaşteţi... 

Nu eşti cumva şi agent de poliţie, însărcinat să atragă 
oamenii în cursă şi să-i reţină fără voia lor? întreabă 
Sebastien Zorn. 

Nu te grăbi să mă judeci, violoncel supărăcios. Aşteaptă 
sfârşitul. 

Aşteptăm şi ascultăm, spune Frascolin pe un ton grav. 

Domnilor, continuă Calistus Munbar, luînd o poziţie 
graţioasă, nu doresc să tratez cu dumneavoastră în cursul 
acestei întrevederi decât despre muzică, aşa cum este ea 
înţeleasă în insula noastră cu elice. Milliard-City nu posedă 
încă teatre; când vom dori aceasta, vor ieşi din pământ ca 
prin farmec. Până acum, concetăţenii noştri şi-au satisfăcut 
înclinațiile muzicale cerând unor aparate perfecţionate să-i 
ţină la curent cu capodoperele lirice şi dramatice. 
Compozitorii vechi şi moderni, marii comedieni ai zilei, 


artiştii cei mai la modă îi ascultăm, când avem chef, cu 
ajutorul fonografului... 

O flaşnetă, fonograful dumitale! exclamă dispreţuitor 
Yvernes. 

Nu chiar atât cât ţi se pare! ripostează supraintendentul. 
Avem aparate care au comis nu numai o dată indiscreţia de 
a vă asculta când vă produceaţi la Boston sau la Filadelfia. 
Şi, dacă vă face plăcere, veţi putea să vă aplaudaţi cu 
propriile dumneavoastră mâini. 

În această epocă, invențiile ilustrului Edison au atins 
ultima treaptă a perfecțiunii. Fonograful nu mai este acea 
„cutie cu muzică” cu care semăna foarte bine la origine. 
Graţie admirabilului său inventator, talentul efemer al 
comedienilor, al instrumentiştilor sau al cântăreților este 
păstrat admiraţiei generaţiilor viitoare cu tot atâta precizie 
ca opera sculptorilor şi a pictorilor. Un ecou, dacă vreţi, dar 
un ecou fidel ca o fotografie, reproducând nuanțele şi 
fineţea cântecului sau a jocului în întreaga lor puritate. 

Calistus Munbar spune acestea cu atâta căldură, încât 
auditorii săi sunt impresionați. El vorbeşte despre Saint- 
Safins, Reyer, Ambroise Thomas, Gounod, Massenet, Verdi 
şi despre capodoperele nepieritoare ale lui Berlioz, 
Meyerbeer, Halevy, Rossini, Beethoven, Haydn, Mozart, ca 
un om care le cunoaşte bine, care le apreciază, care şi-a 
consacrat întreaga existenţă de impresar răspândirii lor 
pretutindeni. Totodată, nu pare deloc să fie atins de 
epidemia wagneriană, în descreştere, dealtfel, în acea 
epocă! 

Când se opreşte ca să-şi tragă răsuflarea, Pinchinat profită 
de acalmie. 

Toate bune, spune el. Dar, după câte văd eu, Milliard-City 
n-a ascultat niciodată decât muzică în cutie, conserve 
melodice, care-i sunt expediate ca şi conservele de sardele 
sau de carne de bou. 

lartă-mă, domnule violă. 


Alteţa-mea te iartă, insistând asupra acestui punct: 
fonografele voastre nu închid decât trecutul şi niciodată nu 
poate fi ascultat la Milliard-City un artist în aceeaşi clipă în 
care concertează. 

O să mă ierţi încă o dată. 

Prietenul nostru Pinchinat o să te ierte de câte ori vei voi, 
domnule Munbar, spune Frascolin. El are buzunarele pline 
de iertăciuni. 

Dar observaţia sa e întemeiată. Dacă aţi putea să vă puneţi 
în legătură cu teatrele din America sau din Europa... 

— Şi crezi că-i imposibil, dragul meu Frascolin? strigă 
supraintendentul, oprind legănarea balansoarului său. 

— Ce spui? 

— Spun că n-ar fi decât o chestiune de preţ - şi oraşul 
nostru e destul de bogat ca să-şi satisfacă toate capriciile, 
toate aspiraţiile în domeniul artei lirice! Iată de ce a şi 
facut-o. 

— Cum? 

— Cu ajutorul teatrofoanelor care sunt instalate în sala de 
concerte a acestui cazinou. Oare nu posedă Compania un 
număr de cabluri submarine scufundate în apele 
Pacificului? Oare nu pornesc ele din golful Madeleine, fiind 
susţinute la celălalt capăt de geamanduri puternice? Ei 
bine, când concetăţenii noştri vor să asculte pe unul din 
cântăreții vechii sau noii lumi, pescuim unul din aceste 
cabluri şi trimitem un ordin telefonic agenţilor din golful 
Madeleine. Aceşti agenţi stabilesc legătura fie cu America, 
fie cu Europa. Firele sau cablurile sunt racordate cu oricare 
teatru sau sală de concerte şi amatorii noştri, instalaţi în 
sala cazinoului, asistă realmente la aceste spectacole 
îndepărtate şi aplaudă... 

Dar aplauzele lor nu sunt auzite de nimeni! strigă Yvernes. 

Dragă domnule Yvernes, aplauzele sunt trimise şi ele pe 
fir. 

Şi Calistus Munbar se lansează în consideraţii 
transcedentale asupra muzicii, privită nu numai ca una 


dintre manifestările artei, dar şi ca agent terapeutic. 
Miliardezii au putut constata extraordinarele rezultate ale 
acestei întrebuinţări a artei lirice, după sistemul lui ]. 
Harford din Westminster-Abbey. Acest sistem îi menţine 
într-o stare de perfectă sănătate. Muzica exercitând o 
acţiune reflexă asupra centrilor nervoşi, vibraţiile armonice 
au ca efect dilatarea vaselor arteriale şi influenţează asupra 
circulaţiei, făcând-o să scadă sau să crească după nevoi. 
Muzica determină o accelerare a bătăilor inimii şi a 
mişcărilor respiratorii, în virtutea tonalităţii şi a intensității 
sunetelor, fiind totodată un auxiliar al nutriţiei ţesuturilor. 
lată de ce la Milliard-City funcţionează posturi de energie 
muzicală, care transmit undele sonore la domiciliu, prin 
telefon. 

Membrii cvartetului ascultă cu gura căscată. N-au auzit 
vreodată discutându-se arta lor din punct de vedere 
medical şi probabil că asta nu le face mare plăcere. Totuşi, 
iată-l pe fantezistul Yvernes gata să se ambaleze în 
legătură cu aceste teorii, care, dealtfel, circulau şi pe 
vremea regelui Saul, conform reţetei şi după formula 
celebrului harpist David57. 

Da! da! exclamă el după ultima tiradă a 
supraintendentului. E foarte indicat! Trebuie doar să alegi 
după diagnostic: Wagner sau Berlioz pentru 
temperamentele anemiate... 

Şi Mendelsohn sau Mozart pentru temperamentele 
sanguine, ceea ce înlocuieşte în mod avantajos bromura de 
stronţiu! răspunde Calistus Munbar. 

Sebastien Zorn intervine atunci şi aruncă o notă brutală în 
mijlocul acestei cozerii de înaltă calitate. 

Să lăsăm toate astea, spune el. Pentru ce ne-ai adus aici? 

Pentru că instrumentele cu coarde exercită acţiunea cea 
mai puternică. 

Nu zău! Şi pentru a vă calma nevrozele şi nevrozaţii ne-ai 
întrerupt călătoria, ne împiedici să ajungem la San Diego, 
unde trebuia să dăm mâine un concert... 


Pentru asta, scumpii mei prieteni! 

Şi n-ai văzut în noi decât nişte felceri muzicali, nişte 
farmacişti lirici? strigă Pinchinat. 

Nu, domnilor! răspunde Calistus Munbar, ridicându-se. N- 
am văzut în dumneavoastră decât artişti de mare talent şi 
de mare renume. Uralele cu care a fost primit Cvartetul 
Concertant în turneele sale din America au ajuns şi pe 
insula noastră. Standard-Island Company socoteşte că a 
venit vremea să înlocuiască fonografele şi teatrofoanele cu 
virtuoşi palpabili, tangibili, în carne şi oase, oferind 
miliardezilor inexprimabila bucurie de a asculta execuţia 
directă a capodoperelor artistice. Compania a vrut să 
înceapă cu muzica de cameră înainte de a aduce trupe de 
operă. Ea s-a gândit la dumneavoastră, reprezentanţii 
recunoscuţi ai acestui gen muzical, şi m-a însărcinat să vă 
obţin cu orice preţ, să vă răpesc dacă trebuie. Sunteţi deci 
primii artişti care au acces pe Standard-Island şi vă 
imaginaţi ce primire vă aşteaptă! 

Yvernes şi Pinchinat se simt toarte mişcaţi de frazele 
entuziaste ale supraintendentului. Nici nu le dă prin gând c- 
ar putea să fie o mistificare. Frascolin, om chibzuit, se 
întreabă dacă e cazul să ia în serios această aventură. La 
urma urmei, într-o insulă atât de neobişnuită e firesc ca 
lucrurile să apară sub un aspect neobişnuit. Cât despre 
Sebastien Zorn, el e hotărât să nu se predea. 

Nu, domnule! strigă el. Nu se pune stăpânire pe oameni 
fără a li se cere consimţământul! Vom depune o plângere 
împotriva dumitale! 

O plângere... când ar trebui să mă copleşiţi de mulţumiri, 
ingraţilor! ripostează supraintendentul. 

Şi vom obţine o despăgubire, domnule, continuă 
violoncelistul. 

O despăgubire... când vă ofer de o sută de ori mai mult 
decât aţi putea spera. 

Despre ce este vorba? întreabă Frascolin. 


Calistus Munbar scoate din portmoneu o foaie de hârtie cu 
emblema insulei şi o prezintă artiştilor, spunând: 

Semnăturile dumneavoastră pe acest act şi afacerea este 
încheiată. 

Să semnăm fără să citim? se miră vioara a doua. Asta nu 
se obişnuieşte nicăieri! 

N-aţi avea de ce să vă căiţi! spune Calistus Munbar într-un 
acces de ilaritate care-i cutremură tot trupul. Dar să 
procedăm conform obiceiului. Este un angajament pe care 
vi-l propune Compania, un angajament de un an, începând 
de astăzi, care are ca obiect interpretarea muzicii de 
cameră aşa cum o prevedeau programele dumneavoastră în 
America. După douăsprezece luni, Standard-Island se va 
întoarce în golful Madeleine, unde veţi ajunge la timp... 

Pentru concertul nostru de la San Diego, nu-i aşa? strigă 
Sebastien Zorn. San Diego, unde vom fi primiţi cu 
fluierături... 

Nu, domnilor, cu urale! Diletanţii sunt totdeauna 
preaonoraţi şi preafericiţi când artişti ca dumneavoastră 
binevoiesc să se facă ascultați... chiar cu o întârziere de un 
an. 

Cum să mai fii supărat pe un asemenea om? Frascolin ia 
hârtia şi o citeşte cu atenţie. 

Ce garanţie vom avea? întreabă el. 

Garanţia Companiei, acoperită de semnătura domnului 
Cyrus Bikerstaff, guvernatorul nostru. 

Şi salariile vor fi cele pe care le văd trecute în act? 

Exact, adică un milion de franci... 

Pentru toţi! exclamă Pinchinat. 

Pentru fiecare, răspunde surâzând Calistus Munbar, şi nici 
măcar această cifră nu e pe măsura talentului 
dumneavoastră, pe care nimic n-ar putea să-l 
recompenseze la justa sa valoare! 

Ar fi greu să fii mai amabil şi totuşi Sebastien Zorn 
protestează. El nu vrea să accepte cu nici un preţ. El vrea 


să plece la San Diego şi Frascolin reuşeşte să-l calmeze cu 
destulă greutate. 

Dealtfel, faţă de propunerea supraintendentului, o 
oarecare neîncredere nu e deloc deplasată. Un angajament 
de un an, cu un salariu de un milion de franci pentru 
fiecare, poate fi un lucru serios? Foarte serios, după cum 
constată Frascolin când întreabă: 

Aceste salarii sunt plătibile...? 

În sferturi - şi iată primul trimestru, răspunde 
supraintendentul. 

Din teancurile de bancnote care-i burduşesc portmoneul, 
Calistus Munbar face patru pachete de câte cincizeci de mii 
de dolari (două sute cincizeci de mii de franci) şi le dă lui 
Frascolin şi camarazilor săi. 

lată un mod americănesc de a rezolva afacerile! 

Sebastien Zorn este zguduit în oarecare măsură. Dar cum 
la el reaua dispoziţie nu-şi pierde niciodată drepturile, nu 
poate să-şi reţină această reflecţie: 

În definitiv, la preţul cu care se vând lucrurile în insula 
voastră, dacă se plăteşte douăzeci şi cinci de franci o 
potârniche, fară îndoială că o pereche de mănuşi costă o 
sută de franci, iar o pereche de cizme cinci sute. 

O, domnule Zorn, Compania nu se uită la asemenea 
fleacuri şi doreşte ca artiştii Cvartetului Concertant să fie 
scutiţi de orice cheltuială în timpul şederii lor pe insulă... 

La asemenea oferte generoase, nu se poate răspunde 
decât prin iscălirea angajamentului. Este ceea ce fac 
Frascolin, Pinchinat şi Yvernes. Sebastien Zorn murmură că 
toate astea sunt absurde... Să te îmbarci pe o insulă 
ambulantă e un lucru lipsit de bun-simţ... O să vedem cum o 
să se sfârşească povestea asta... În sfârşit, se hotărăşte să 
semneze. 

După îndeplinirea acestei formalităţi, dacă Frascolin, 
Pinchinat şi Yvernes nu sărută mâna lui Calistus Munbar, 
cel puţin i-o strâng cu căldură. Trei strângeri de mână 
valorând fiecare un milion! 


lată cum s-a lansat Cvartetul Concertant într-o aventură 
de necrezut şi în ce împrejurări au devenit membrii săi 
invitaţii fără voie ai insulei cu elice. 

SPRE VEST. 

Standard-Island lunecă încetişor pe apele Oceanului 
Pacific, care-şi îndreptăţeşte numele în această epocă a 
anului. 

Sebastien Zorn şi camarazii săi s-au obişnuit cu această 
mişcare domoală şi nici nu-şi mai dau seama că navighează. 
Oricât de puternice ar fi sutele de elice, la care sunt 
înhămaţi zece milioane de cai, doar un freamăt uşor 
străbate trupul metalic. Milliard-City nu tremură pe temelia 
sa. Oraşul nu cunoaşte oscilaţiile hulei, căreia i se supun 
totuşi cele mai mari cuirasate ale marinei de război. În 
locuinţe nu se află nici mese, nici lămpi speciale contra 
balansului. La ce bun? Casele din Paris, din Londra, din 
New York nu sunt mai neclintite pe fundaţiile lor. 

După câteva săptămâni de odihnă în Madeleine-bay, 
consiliul notabililor insulei, întrunit prin grija preşedintelui 
Companiei, hotarâse programul croazierei anuale. Aveau să 
viziteze principalele arhipelaguri din răsăritul Pacificului, 
respirând aerul atât de bogat în ozon, în oxigen condensat, 
electrizat, înzestrat cu particularităţi active pe care nu le 
posedă oxigenul în stare obişnuită. 

Deoarece se bucură de libertatea mişcărilor sale, insula îşi 
îngăduie să plutească spre vest ca şi spre est, să se apropie 
de litoralul american sau să viziteze coastele orientale ale 
Asiei. Standard-Island merge încotro vrea, în aşa fel încât 
gustă din distracţiile unei navigaţii variate. Şi dacă ar avea 
chef să părăsească Oceanul Pacific pentru Oceanul Indian 
sau Oceanul Atlantic, să treacă de Capul Horn sau de Capul 
Bunei Speranţe, i-ar fi de ajuns să ia această direcţie şi 
puteţi fi convinşi că nici curenţii, nici furtunile n-ar 
împiedica-o să-şi atingă ţinta. 

Dar nu e vorba să se avânte pe mări îndepărtate, unde 
Bijuteria Pacificului n-ar mai găsi acest şirag nesfârşit de 


insule. Este o regiune îndeajuns de vastă pentru itinerarii 
multiple. Insula cu elice poate s-o parcurgă de la un 
arhipelag la altul. Dacă nu are instinctul special al 
animalelor, acest al şaselea simţ al orientării care le 
călăuzeşte într-acolo unde le cheamă nevoile lor, ea este 
condusă de o mână sigură, urmând un program îndelung 
discutat şi aprobat în unanimitate. Până acum n-a existat 
nici un dezacord asupra acestui punct între tribordezi şi 
babordezi. În virtutea unei hotărâri comune, se merge spre 
vest, către grupul insulelor Sandwich. 

Standard-Island va avea nevoie de o lună ca să străbată 
distanţa de circa o mie două sute de leghe care desparte 
aceste insule de locul unde a fost îmbarcat cvartetul. Apoi 
va poposi acolo până în ziua când va socoti nimerit să 
pornească spre alt arhipelag din emisfera meridională. 

A doua zi, cvartetul părăseşte Excelsior-Hotel şi se 
instalează într-un apartament al cazinoului, pus la 
dispoziţia sa - apartament confortabil şi bogat mobilat. 
Bulevardul Unu se află în faţa ferestrelor sale. Sebastien 
Zorn, Frascolin, Pinchinat, Yvernes au fiecare camera lor, în 
jurul unui salon comun. În curtea centrală a clădirii pot găsi 
oricând umbra arborilor cu frunziş des şi răcoarea 
fântânilor ţâşnitoare. Într-o parte a acestei curţi se află 
muzeul oraşului, în cealaltă sală de concerte, unde artiştii 
parizieni vor înlocui în chip fericit ecoul fonografelor şi 
transmisiile teatrofoanelor. De două ori, de trei ori, de câte 
ori pe zi au chef, vor lua masa la restaurant, unde nu li se 
vor mai prezenta note de plată neverosimile. Dimineaţa, în 
timp ce se află în salon, câteva clipe înainte de a cobori 
pentru micul dejun, Pinchinat îi întreabă: 

— Ei bine, violoniştilor, ce spuneţi despre tot ce ni se 
întâmplă? 

Un vis, răspunde Yvernes, un vis în care suntem angajaţi 
cu un milion pe an. 

Ba e realitate sută-n sută, ripostează Frascolin. Caută-te în 
buzunar şi vei găsi primul sfert de milion. 


Rămâne de văzut cum se va sfârşi!... Foarte rău, îmi 
închipui! spune Sebastien Zorn. 

Încăpăţânatul vrea cu tot dinadinsul să găsească un spin în 
patul de trandafiri pe care a fost culcat fără voia lui. 

— Şi bagajele noastre? adaugă el. 

Într-adevăr, bagajele au ajuns probabil la San Diego, de 
unde nu se pot întoarce şi unde proprietarii lor nu pot 
merge să le ia. Dealtfel, cuprind numai strictul necesar: 
lenjerie, obiecte de toaletă, haine de schimb şi de asemenea 
costumele cu care apar în faţa publicului. 

N-ar trebui să se îngrijoreze în această privinţă. În 
patruzeci şi opt de ore, această garderobă, niţel cam 
învechită, va fi înlocuită de alta, pusă la dispoziţia celor 
patru artişti, fără să fie nevoie să plătească o mie cinci sute 
de franci îmbrăcămintea şi cinci sute de franci 
încălţămintea. 

Dealtfel, Calistus Munbar, încântat de a se fi descurcat 
atât de bine în această afacere încurcată, vrea ca membrii 
cvartetului să-şi poată îndeplini orice dorinţă. Este imposibil 
să-ţi imaginezi un supra-intendent mai amabil. El ocupă 
unul dintre apartamentele cazinoului, ale cărui servicii sunt 
puse sub înalta lui Conducere şi Compania îi plăteşte un 
salariu demn de măreţia şi dărnicia lui. Preferăm să nu 
indicăm cifra... 

Cazinoul cuprinde săli de lectură şi de joc; sunt interzise 
însă cu străşnicie baccaraua, treizeci şi unu, ruleta, 
pocherul şi alte jocuri de noroc. Există de asemenea un 
fumoar în care funcţionează transportul direct la domiciliu 
al fumului de tutun preparat de către o societate fondată 
recent. Tutunul arde în arzătoarele unei întreprinderi 
centrale, şi fumul purificat şi curăţat de nicotină este 
distribuit prin ţevi speciale fiecărui amator. N-ai decât să-ţi 
lipeşti buzele de capetele de chihlimbar ale ţevilor şi un 
contor înregistrează consumul zilnic. 

Cazinoul, în care diletanţii pot veni să se îmbete cu muzica 
transmisă de pe continent, căreia i se vor adăuga acum 


concertele cvartetului, adăposteşte şi colecţiile de artă ale 
oraşului. Amatorilor de pictură, muzeul, bogat în tablouri 
vechi şi moderne, le oferă numeroase capodopere 
cumpărate cu aur greu, pânze ale şcolilor italiană, 
olandeză, germană, franceză, pe care le-ar putea invidia 
muzeele din Paris, Londra, Munchen, Roma, Florenţa, ale 
lui Rafael, da Vinci, Giorgione, Correggio, Dominiquin, 
Ribeira, Murillo, Ruysdael, Rembrandt, Rubens, Cuyp, 
Franz Hals, Hobbema, Van Dyck, Holbein etc. şi de 
asemenea, dintre moderni, ale lui Fragonard, Ingres, 
Delacroix, Scheffer, Cabat, Delaroche, Regnaut, Couture, 
Meissonier, Millet, Rousseau, Jules Dupre, Brascassat, 
Mackart, Turner, Troyon, Corot, Daubigny, Baudry, Bonnat, 
Carolus Duran, Jules Lefebvre, Vollon, Breton, Binet, Yon, 
Cabanei etc. Pentru a li se asigura o viaţă eternă, aceste 
tablouri sunt aşezate în interiorul unor vitrine în care s-a 
făcut vid. Este interesant de observat că impresioniştii, 
angoasaţii, futuriştii nu s-au aglomerat încă în acest muzeu, 
dar, fără îndoială, asta nu va întârzia şi Standard-Island nu 
va scăpa de invazia ciumei decadente. Muzeul posedă de 
asemenea statui de reală valoare, marmure ale marilor 
sculptori vechi şi moderni, aşezate în curţile cazinoului. 
Datorită climatului fără ploi şi neguri, grupurile, statuile, 
busturile rămân neatinse de curgerea timpului. 

Ar fi riscant să pretindem că aceste minuni sunt vizitate 
foarte des, că nababii din Milliard-City, ar avea o înclinaţie 
deosebită pentru operele de artă, că simţul lor artistic ar fi 
foarte dezvoltat. Trebuie să remarcăm totuşi că sectorul 
tribordez numără mai mulţi amatori decât sectorul 
babordez. 

Dealtfel, toţi sunt de acord când este vorba să 
dobândească o capodoperă şi atunci fantasticele preţuri pe 
care le oferă o răpesc oricărui duce d'Aumate sau 
Chauchard61 din vechiul şi noul continent. 

Sălile cele mai frecventate ale cazinoului sunt cele de 
lectură, destinate revistelor şi jurnalelor europene şi 


americane aduse de vapoare care fac legătura între 
Standard-Island şi Madeleine-bay. După ce au fost răsfoite, 
citite şi recitite, revistele sunt aşezate pe rafturile 
bibliotecii, unde se aliniază mai multe mii de lucrări a căror 
clasare necesită prezenţa unui bibliotecar cu un salariu de 
douăzeci şi cinci de mii de dolari - şi el este poate cel mai 
puţin ocupat dintre funcţionarii insulei. În bibliotecă se află 
de asemenea un anumit număr de cărţi fonografice; în loc 
să-ţi dai osteneala să citeşti, apeşi pe un buton şi asculţi 
vocea unui excelent interpret - cum ar fi Fedra de Racine, 
citită de domnul Legouve62. 

Cât despre jurnalele din „localitate”, ele sunt redactate, 
compuse, imprimate în atelierele cazinoului, sub 
conducerea a doi redactori-şefi. Unul este Starboard 
Chronicle, pentru sectorul tribordezilor; celălalt New 
Herald, pentru sectorul babordezilor. Cronica e alimentată 
de fapte diverse - sosirea vapoarelor, ştiri de pe mare, 
întâlniri maritime, mercuriale care interesează cartierul 
comercial, longitudinea şi latitudinea zilnică, decizii ale 
consiliului notabililor, ordonanţele guvernatorului, acte de 
stare civilă; naşteri, căsătorii, decese, acestea din urmă 
foarte rare. Niciodată nu sunt semnalate furturi sau 
asasinate, unicul tribunal funcţionând doar pentru procese 
civile, contestaţii între particulari. Niciodată articole despre 
centenari, deoarece longevitatea nu mai este aici privilegiul 
câtorva aleşi. 

În ceea ce priveşte pagina de politică externă, ea e ţinută 
la zi prin convorbiri telefonice cu Madeleine-bay, unde se 
racordează cablurile scufundate în adâncurile Pacificului. 
Miliardezii sunt astfel informaţi despre tot ce se petrece în 
lumea întreagă, când faptele prezintă vreun interes 
oarecare. Adăugăm că Starboard Chronicle şi New Herald 
nu se tratează cu prea multă asprime. Ele au trăit până 
acum în destul de bună înţelegere, dar nu poţi să juri că 
acest schimb de discuţii curtenitoare va dura la nesfârşit. 
Foarte îngăduitoare, foarte împăciuitoare pe teren religios, 


protestantismul şi catolicismul duc casă bună cu Standard- 
Island. E adevărat că dacă se va amesteca odioasa politică, 
dacă îi va apuca pe vreunii nostalgia afacerilor, dacă vor 
intra în joc chestiuni de interes personal şi de amor 
propriu... 

În afara acestor două jurnale, mai există reviste 
hebdomadare sau lunare, reproducând articolele 
publicaţiilor străine aparţinând succesorilor lui Sarcey, 
Lemaiître, Charmes, Fournel, Deschamps, Fouquier, France 
şi alţi critici de mare renume; apoi magazine ilustrate, fără 
a mai pune la socoteală o duzină de foi de club, foi de seară 
şi bulevardiere, consacrate mondenităţilor curente. Ele nu 
au alt scop decât pe acela de a distra o clipă, adresându-se 
spiritului... şi chiar stomacului. Da! Unele sunt tipărite pe 
pastă comestibilă cu cerneală de ciocolată. După ce sunt 
citite, sunt mâncate la prima masă. Unele sunt astringente, 
altele uşor purgative şi organismul se acomodează foarte 
bine cu ele. Cvartetul găseşte această invenţie pe cât de 
agreabilă, pe atât de practică. 

lată o lectură care se digeră uşor! observă judicios 
Yvernes. 

Şi o literatură hrănitoare! adaugă Pinchinat. Patiserie şi 
literatură amestecate, asta se potriveşte de minune cu 
muzica igienică!63 

E firesc să ne întrebăm dc ce resurse dispune insula cu 
elice, pentru a oferi populaţiei sale asemenea condiţii de 
care nu se apropie nici un alt oraş din cele două lumi. 
Judecând după creditele alocate diverselor servicii şi după 
lefurile atribuite celor mai modeşti slujbaşi, veniturile sale 
trebuie să se ridice la o sumă de necrezut. 

Când îl întreabă pe supraintendent, el răspunde: 

— Aici nu se fac afaceri. Noi n-avem nici Board of Trade 
[64], nici bursă, nici industrie. În ceea ce priveşte comerţul, 
el se limitează la nevoile insulei şi nu vom oferi niciodată 
străinilor ceva care să semene cu World's Fair 


[65] de la Chicago din 1893 sau cu Expoziţia de la Paris din 
1900! Nu! Puternica religie a businessului nu există aici şi 
nu vom scoate strigătul go ahead66 decât pentru ca 
Bijuteria Pacificului să meargă tot înainte. Deci nu afacerile 
ne oferă resursele necesare întreţinerii insulei cu elice, ci 
vama. Da! Impozitele vamale ne permit să satisfacem toate 
exigenţele bugetului. 

Şi acest buget? se interesează Frascolin. 

E de treizeci de milioane de dolari, dragii mei. 

O sută cincizeci de milioane de franci pentru o insulă cu 
zece mii de suflete...! 

Aşa cum zici, dragul meu Frascolin, sumă care provine 
numai din taxele vamale. Noi n-avem taxe de barieră, 
produsele locale fiind aproape neînsemnate. Nu! Doar 
taxele de import percepute la Tribord-Harbour şi Babord- 
Harbour. Asta vă explică scumpetea bunurilor de consum - 
scumpete relativă, căci aceste preţuri, oricât de ridicate vi 
s-ar părea, sunt în raport cu mijloacele de care dispune 
fiecare. 

Şi iată-l pe Calistus Munbar ambalându-se din nou, 
lăudându-şi oraşul, lăudându-şi insula - o bucată de planetă 
superioară căzută în plin Pacific, un Eden plutitor în care s- 
au refugiat înţelepţi, şi dacă adevărata fericire nu se află 
aici, înseamnă că nu există nicăieri! Seamănă grozav a 
reclamă! Parcă ar zice: „Intraţi, domnilor! Intraţi, 
doamnelor! Treceţi pe la control! Nu mai sunt decât două- 
trei locuri! În curând va începe. Cine nu şi-a luat bilet.” etc. 

E adevărat, sunt locuri puţine şi biletele sunt scumpe! Ei 
şi? Supra-intendentul jonglează cu milioanele, care nu 
contează mai mult decât unităţile în capitala miliardeză! 

În cursul acestei tirade, în care frazele se revarsă în 
cascade, în care cesturile se multiplică cu o frenezie 
semaforică, cvartetul este pus la curent cu diversele ramuri 
ale administraţiei. Mai întâi, şcolile. Instrucţia e gratuită şi 
obligatorie, iar profesorii sunt plătiţi ca nişte miniştri. Daca 
ar fi să-l credem pe Calistus Munbar, se învaţă limbile vii şi 


moarte, istoria şi geografia, fizica şi matematica, artele, mai 
bine decât în orice universitate sau academie din lumea 
veche. Adevărul este că elevii nu se înghesuie deloc la 
cursurile publice şi, dacă generaţia actuală a rămas cu 
oarecare spoială în urma studiilor făcute în colegiile din 
Statele Unite, generaţia de mâine va avea mai multe rente 
decât învăţătură. Aici este punctul nevralgic şi poate că 
nişte fiinţe umane nu pot decât să piardă izolându-se astfel 
de umanitate. 

Ei bine, dar locuitorii acestei insule artificiale nu 
călătoresc deloc în străinătate? Ei nu vizitează ţările de 
peste ocean, marile capitale ale Europei? Nu colindă 
ţinuturi în care trecutul a lăsat moştenire atâtea 
capodopere de tot felul? Ba da! Sunt unii pe care 
curiozitatea îi mână spre regiuni îndepărtate. Dar ei 
obosesc acolo; cei mai mulţi se plictisesc; nu găsesc nicăieri 
existenţa uniformă de pe Standard-Island; suferă de 
căldură; suferă de frig; în sfârşit, se îmbolnăvesc de guturai 
- or în Milliard-City nu există guturai. Şi astfel, imprudenţii 
care au avut nefericita idee de a-şi părăsi insula sunt grăbiţi 
şi nerăbdători să se întoarcă acasă. Cu ce-au rămas din 
aceste călătorii? Cu nimic! „Cum au plecat, aşa s-au întors”, 
spune o veche zicală a grecilor şi noi adăugăm: şi aşa vor 
rămâne. 

Cât despre străinii atraşi de celebritatea insulei cu elice, 
această a noua minune a lumii, de când Tumul Eiffel - cel 
puţin aşa se spune - ocupă al optulea loc, Calistus Munbar 
crede că nu vor fi niciodată prea numeroşi. Dealtfel, nici nu 
prea sunt încurajați, cu toate că vămile celor două porturi 
ar avea o nouă sursă de venituri. Din cei veniţi anul trecut, 
cea mai mare parte erau americani. De altă naţionalitate, 
puţini sau deloc. Doar câţiva englezi, uşor de recunoscut 
după pantalonii lor veşnic suflecaţi, sub pretextul că la 
Londra plouă. Dealtfel, Marea Britanic nu vede cu ochi buni 
crearea insulei cu elice, care, după părerea ei, împiedică 
circulaţia maritimă. lată de ce îi doreşte dispariţia. Cât 


despre germani, ei sunt primiţi cu răceală, căci dacă ar fi 
lăsaţi să se instaleze aici, ar face repede din Milliard-City un 
nou Chicago. Dintre toţi străinii, francezii sunt cei pe care 
Compania îi acceptă cu mai multă simpatie, deoarece ei nu 
aparţin statelor cotropitoare ale Europei. Dar s-a ivit 
vreodată un francez pe Standard-lIsland? 

E puţin probabil, spune Pinchinat. 

Nu suntem destul de bogaţi, adaugă Frascolin. 

Pentru a fi rentieri, completează supraintendentul, dar 
pentru a fi funcţionari... 

Vom întâlni deci compatrioți? întreabă Yvernes. 

Unul singur. 

Şi cine este acest privilegiat? 

Domnul Athanase Doremus. 

Cu ce se ocupă acest domn? sare Pinchinat. 

E profesor de dans, de graţie şi de ţinută, plătit cu 
dărnicie de către administraţie, fără să mai vorbim de 
lecţiile particulare... 

Pe care numai un francez le poate da! exclamă alteţa-sa. 
Cvartetul ştie acum tot ceea ce îl interesează în legătură cu 
organizarea vieţii administrative pe Standard-Island şi 
poate să guste din plin farmecul acestei navigaţii care-l 
poartă către vestul Pacificului. Dacă soarele n-ar răsări 
când dintr-o parte, când dintr-alta, după orientarea pe care 
o dă insulei comandorul Simcofi, Sebastien Zorn şi 
camarazii săi ar putea să creadă că se află pe uscat. În 
ultimele cincisprezece zile, s-au iscat de două ori furtuni cu 
rafale teribile, furtuni care izbucnesc uneori în Pacific, în 
ciuda numelui acestui ocean. Hula din larg se sparge de 
trupul metalic, acoperindu-l cu o pulbere de stropi 
mărunți, aşa cum se întâmplă pe coastele abrupte ale 
litoralului. Dar Standard-Island nici nu se-nfioară sub 
asalturile acestei mări dezlănţuite. Furiile oceanului sunt 
neputincioase. 

După două săptămâni, la 11 iunie, are loc primul concert 
de muzică de cameră, al cărui afiş, scris cu litere electrice, 


e purtat de-a lungul marilor bulevarde. Se înţelege că 
instrumentiştii au fost prezentaţi guvernatorului şi 
municipalităţii. Cyrus Bikerstaff le-a tăcut cea mai 
călduroasă primire. Jurnalele au amintit succesele 
Cvartetului Concertant în Statele Unite ale Americii şi l-au 
felicitat pe supra-intendent că şi-a asigurat concursul 
acestor artişti - în chip cam arbitrar, după cum se ştie. Ce 
plăcere să-i vezi şi să-i auzi în acelaşi timp, interpretând 
operele maeştrilor! Ce regal pentru cunoscători! 

Faptul că parizienii au fost angajaţi cu salarii fabuloase nu 
trebuie să ne facă să credem că vor concerta pe gratis. 
Dimpotrivă, administraţia înţelege să se aleagă cu un 
beneficiu serios, aşa cum fac acei impresari americani pe 
care cântăreţele îi costă un dolar măsura şi chiar nota. De 
obicei, concertele teatrofonice şi fonografice de la cazinou 
sunt cu plată. Amatorii vor plăti, deci, infinit mai mult 
pentru concertul cvartetului. Toate locurile costă la fel: 
două sute de dolari fotoliul, adică o mie de franci în monedă 
franceză - şi Calistus Munbar se laudă că va face săli pline. 

Nu se înşală. S-au vândut toate locurile. Confortabila şi 
eleganta sală a cazinoului nu cuprinde, ce-i drept, decât o 
sută, şi dacă ar fi fost scoase la licitaţie nu se ştie la cât s-ar 
fi ridicat reţeta. Dar asta ar fi fost împotriva uzanțelor de pe 
Standard-Island. Mercurialele stabilesc dinainte valoarea 
comercială a tuturor lucrurilor, atât a celor necesare cât şi 
a celor de lux. Fără această precauţie, dat fiind bogăţiile de 
necrezut ale unora, s-ar putea produce acumulări nedorite. 
E adevărat că dacă bogătaşii tribordezi se duc la concert de 
dragul artei, e posibil ca bogătaşii babordezi să nu o facă 
decât pentru că „aşa se cade”. 

Când Sebastien Zorn, Pinchinat, Frascolin, Yvernes 
apăreau în faţa spectatorilor din New York, Chicago, 
Filadelfia, Baltimore nu era o exagerare din partea lor să 
spună: iată un public care preţuieşte câteva milioane. Ei 
bine, în seara aceea ar fi rămas departe de adevăr dacă n- 
ar fi numărat cu miliardele. Gândiţi-vă numai! Jem 


Tankerdon, Nat Coverley şi familiile lor strălucesc în primul 
rând de fotolii. Pe celelalte locuri, un număr de amatori 
care, dacă sunt sub-miliardari, au totuşi o „pungă bine 
garnisită”, cum remarcă Pinchinat. „Haidem!”, spune şeful 
cvartetului când vine ora să apară pe scenă. Şi ei pornesc, 
fără să fie mai emoţionaţi - sau poate chiar mai puţin - 
decât în faţa unui public parizian, care nu are atâţia bani în 
buzunar, dar are mai mult simţ artistic. 

Trebuie spus că, deşi n-au luat lecţii de la compatriotul lor 
Doremus, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin, Pinchinat au 
o ţinută foarte corectă: cravată albă de douăzeci şi cinci de 
franci, mănuşi gris-perle de cincizeci de franci, cămaşă de 
şaptezeci de franci, ghete de o sută optzeci de franci, vestă 
de două sute de franci, pantalon negru de cinci sute de 
franci, frac negru de o mie cinci sute de franci - bineînţeles 
toate pe socoteala administraţiei. Sunt aclamaţi, sunt 
aplaudaţi - foarte călduros de mâinile tribordezilor, mai 
discret de mâinile babordezilor. Chestiune de temperament. 

Programul concertului cuprinde patru numere care le-au 
fost furnizate de biblioteca de la cazinou, bine garnisită prin 
grija supra-intendentului. 

Cvartetul Nr. 1 în mi bemol major. Op. 12 de Mendelsohn. 

Cvartetul Nr. 2 în fa major. Op. 16 de Haydn. 

Cvartetul Nr. 10 în mi bemol major,Op. 74 de Beethoven. 

Cvartetul Nr. 5 în la major. Op. 10 de Mozart. 

Interpreţii fac minuni în această sală înmiliardată, pe 
bordul acestei insule plutitoare, la suprafaţa unui abis a 
cărui adâncime depăşeşte cinci mii de metri în această 
parte a Pacificului. Ei obţin un succes considerabil şi 
justificat, mai ales în faţa amatorilor din sectorul tribordez. 

Ar fi trebuit să-1 vedeţi pe supraintendent în timpul 
acestei seri memorabile: nu mai poate de bucurie. S-ar 
spune că ele cel care a cântat la două viori, o violă şi un 
violoncel în acelaşi timp. Ce fericit debut pentru campionii 
muzicii concertante şi pentru impresarul lor! Dacă sala-i 
plină, împrejurimile cazinoului sunt înţesate de lume. 


Foarte mulţi sunt cei care n-au putut să-şi procure un 
fotoliu sau o strapontină, fără să mai vorbim despre cei pe 
care i-a gonit preţul mare al locurilor. Auditorii de afară 
trebuie să se mulţumească cu firimiturile. Ei aud de 
departe, ca şi cum muzica ar ieşi din cutia unui fonograf sau 
din difuzorul unui telefon. Dar aplauzele lor nu sunt mai 
puţin vii. 

Aceste aplauze izbucnesc şi mai puternic când, la sfârşitul 
concertului, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin şi Pinchinat 
se prezintă pe terasa pavilionului din stânga. Bulevardul 
Unu este inundat de lumină. Din înălţimi, lunile electrice 
revarsă raze pe care palida Selene67 trebuie să fie geloasă. 

În faţa cazinoului, pe trotuar, puţin mai la o parte, un 
cuplu atrage atenţia lui Yvernes. Bărbatul, de statură înaltă, 
cu o fizionomie distinsă, severă, tristă chiar, poate să aibă 
cincizeci de ani. Femeia, ceva mai tânără, cu aerul mândru, 
lasă să se vadă sub pălărie câteva şuviţe de păr alb. 
Yvernes, impresionat de atitudinea lor rezervată, îl întreabă 
pe Calistus Munbar: 

— Cine sunt aceste persoane? 

— Aceste persoane? răspunde supraintendentul, ale cărui 
buze schiţează o strâmbătură destul de dispreţuitoare. 
Sunt nişte melomani pătimaşi. 

Şi de ce nu şi-au oprit locuri în sala cazinoului? 

Erau prea scumpe pentru ei. 

Atunci averea lor...? 

Abia două sute de mii de franci rentă. 

Pfui! se strâmbă Pinchinat. Şi cine sunt aceşti nenorociţi? 

Regele şi regina Malecarliei. 

NAVIGAŢIE. 

Creând acest extraordinar aparat de navigaţie, Standard- 
Island Company a trebuit să facă faţă cerinţelor unei duble 
organizări: maritimă şi administrativă. 

Prima, după cum se ştie, are ca director, mai bine-zis 
căpitan, pe comandorul Ethel Simcoe, din marina Statelor 
Unite. Este un om de cincizeci de ani, navigator 


experimentat, cunoscând temeinic întinderile Pacificului, 
curenţii, furtunile, stâncile, formaţiile coraliene. E omul cel 
mai indicat să conducă cu o mână sigură insula cu elice 
încredinţată grijii sale - ca şi vieţile bogătaşilor, de care-i 
răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi a acţionarilor 
Societăţii. 

A doua organizare, aceea care cuprinde diversele servicii 
administrative, este în mâinile unui guvernator. Cyrus 
Bikerstaff este un iancheu din Maine, unul dintre statele 
federale care au participat foarte puţin la luptele fratricide 
ale confederației americane în timpul războiului de 
secesiune. Cyrus Bikerstaff a fost deci ales în chip fericit, ca 
să păstreze echilibrul între cele două sectoare ale insulei cu 
elice. 

Guvernatorul, care se apropie de şaizeci de ani, e 
celibatar. E un om rece, stăpân pe sine, foarte energic sub o 
aparenţă flegmatică, foarte englez prin atitudinea sa 
rezervată, manierele sale de gentleman, discreţia 
diplomatică de care dă dovadă în vorbe şi în fapte. În orice 
altă ţară, ar fi fost un om foarte demn de preţuire şi, prin 
urmare, foarte prețuit. Dar aici nu e decât agentul superior 
al Companiei. Afară de asta, cu toate că leafa lui egalează 
lista civilă a unui mic suveran din Europa, nu este bogat - şi 
ce figură poate să facă în prezenţa nababilor din Milliard- 
City? 

Cyrus Bikerstaff este în acelaşi timp primarul capitalei. Ca 
atare, el s-a instalat la primărie, aşezată la una din 
extremităţile Bulevardului Unu şi opusă Observatorului, 
unde se află reşedinţa comandorului Ethel Simcoe. Acolo 
sunt birourile sale, acolo se întocmesc toate actele de stare 
civilă: naşterile, natalitatea fiind suficientă pentru a asigura 
viitorul; decesele (morţii sunt transportaţi în cimitirul din 
Madeleine-bay); căsătoriile, care trebuiesc celebrate civil, 
înainte de ceremonia religioasă, aşa cum prevede codul de 
pe Standard-Island. Acolo funcţionează diversele servicii ale 


administraţiei şi administrații n-au de ce să se plângă. 
Aceasta face cinste primarului şi funcţionarilor săi. 

Sebastien Zorn, Pinchinat, Yvernes, Frascolin îi sunt 
prezentaţi de către supraintendent şi rămân cu o impresie 
deosebit de favorabilă, aceea produsă de individualitatea 
unui om bun şi drept, înzestrat cu spirit practic, care nu se 
lasă pradă nici prejudecăţilor, nici himerelor. 

— Domnilor, le spune el, e o fericire să vă avem în mijlocul 
nostru. Poate că procedeul folosit de supraintendent n-a 
fost prea corect, dar nu mă îndoiesc că îl veţi ierta. Dealtfel, 
n-o să aveţi de ce să vă plângeţi de municipalitatea noastră. 
Ea nu vă va cere decât două concerte lunare, lăsându-vă 
libertatea de a accepta invitaţiile particulare care v-ar 
putea fi adresate. Ea salută în dumneavoastră muzicieni de 
mare valoare şi nu va uita niciodată că aţi fost primii artişti 
pe care a avut cinstea să-i primească. 

Cvartetul, încântat de primire, nu-şi ascunde satisfacția 
faţă de Calistus Munbar. 

— Da, domnul Cyrus Bikerstaff e un om amabil, răspunde 
supra-intendentul cu o uşoară ridicare din umeri. Păcat că 
n-are un miliard, două... 

— Nimeni nu-i desăvârşit! ripostează Pinchinat. 
Guvernatorul-primar este secondat de doi adjuncţi, care-l 
ajută în administraţia foarte simplă a insulei cu elice. Sub 
ordinele lor, un mic număr de funcţionari, retribuiţi cum se 
cuvine, sunt afectaţi diverselor servicii. Nu există consiliu 
municipal. La ce bun? El este înlocuit prin consiliul 
notabililor - treizeci de personaje dintre cele mai calificate 
prin inteligenţa şi averea lor. Consiliul se întruneşte când e 
cazul să se ia vreo hotărâre importantă - între altele, 
stabilirea itinerarului ce trebuie urmat în interesul igienei 
generale. Parizienii noştri şi-au putut da seama că există 
uneori subiecte de discuţii şi dificultăţi, până să se cadă de 
acord. Dar până acum, graţie intervenţiei sale abile şi 
înțelepte, Cyrus Bikerstaff a putut întotdeauna să împace 


interesele opuse, menajând amorul propriu al 
administraţilor săi. 

Se înţelege că unul din adjuncţi, Barthelemy Ruge, e 
protestant, iar celălalt, Hubley Harcourt, catolic, amândoi 
fiind aleşi dintre înalții funcţionari ai Companiei şi 
secondându-l cu sârguinţă pe Cyrus Bikerstaff. 

Aşa îşi duce existenţa de optsprezece luni, în plenitudinea 
independenţei sale, în afară chiar de orice relaţii 
diplomatice, liberă pe acest vast Pacific, la adăpost de 
intemperii, sub cerul ales de ea însăşi, insula artificială pe 
care vor locui artiştii un an întreg. Ei nu pot nici măcar să-şi 
imagineze că vor fi expuşi unor primejdii, că viitorul le 
rezervă lucruri neaşteptate. Orice ar spune violoncelistul, 
prea e pus la punct totul, prea se desfăşoară în ordine şi cu 
regularitate... 

Navigaţia continuă către vest. În fiecare zi, în clipa în care 
soarele depăşeşte meridianul, ofiţerii de la Observator, 
aflaţi sub ordinele comandorului Ethel Simcoe, stabilesc 
punctul. Un cadran cvadruplu, aşezat pe feţele laterale ale 
turnului primăriei, indică poziţia exactă în longitudine şi 
latitudine şi aceste indicaţii sunt reproduse telegrafic la 
răspântii, în hoteluri şi edificii publice, în interiorul 
locuinţelor particulare, odată cu ora care se schimbă 
urmând deplasarea către est sau vest. Miliardezii ştiu deci, 
în orice clipă, unde se află Standard-Island. 

În afara acestei deplasări imperceptibile pe suprafaţa 
oceanului, Milliard-City nu se deosebeşte cu nimic de marile 
capitale ale vechiului şi noului continent. Aceeaşi existenţă. 
Aceeaşi viaţă publică şi particulară. Nefiind prea ocupați, 
artiştii noştri folosesc orice răgaz ca să viziteze Bijuteria 
Pacificului. Tramvaiele îi transportă către toate punctele de 
pe litoral. Cele două fabrici de energie electrică le provoacă 
o adevărată admiraţie prin dispunerea atât de simplă a 
utilajului lor, prin puterea maşinilor care acţionează un 
dublu şirag de elici, prin admirabila disciplină a 
personalului, condus într-una de inginerul Watson, în 


cealaltă de inginerul Somwah. La intervale regulate, 
Babord-Harbour sau 'Tribord-Harbour, după cum e cazul, 
primesc în bazinele lor steamerele aflate în slujba insulei cu 
elice. 

Dacă încăpăţânatul Sebastien Zorn refuză să admire 
aceste minuni, dacă Frascolin este mai moderat în 
exprimarea sentimentelor sale, entuziastul Yvernes trăieşte 
într-o stare de continuă euforie. După părerea lui, încă 
înainte de sfârşitul secolului al douăzecilea, mările vor fi 
brăzdate de oraşe plutitoare. Poate că va fi ultimul cuvânt al 
progresului şi al confortului în viitor. Ce spectacol superb 
oferă această insulă mişcătoare, mergând să-şi viziteze 
surorile din Oceania! Cât despre Pinchinat, el se simte 
ameţit auzind vorbindu-se numai despre milioane, aşa cum 
s-ar vorbi aiurea despre douăzeci şi cinci de ludovici. În 
mod obişnuit, se folosesc bancnotele. Fiecare are în 
buzunar două sau trei mii de dolari. Si nu o dată se 
întâmplă ca alteţa-sa să-i spună lui Frascolin: 

— Bătrâne, n-ai cumva la tine vreo monedă de cincizeci de 
mii de franci...? 

Între timp, membrii Cvartetului Concertant şi-au mărit 
numărul cunoştinţelor, fiind primiţi peste tot cu braţele 
deschise. Şi cum ar fi putut fi altfel, devreme ce erau 
recomandaţi de ameţitorul Munbar? 

În primul rind, i-au făcut o vizită compatriotului lor 
Athanase Doremus, profesor de dans, de graţie şi ţinută. 
Acesta locuieşte în sectorul tribordez, într-o casă modestă 
de pe Bulevardul Douăzeci şi cinci, închiriată cu trei mii de 
dolari. E servit de o negresă bătrână, plătită cu o sută de 
dolari pe lună. E încântat să-i cunoască pe aceşti francezi 
care fac cinste Franţei. 

E un bătrân de şaptezeci de ani, slăbuţ, uscat, mic de 
statură, cu privirea vie, având încă toţi dinţii, cu părul 
bogat, alb ca şi barba. Păşeşte afectat, într-o oarecare 
cadență ritmică, cu pieptul bombat, mijlocul cambrat, 
braţele depărtate de corp, picioarele întoarse puţin în afară 


şi încălţate ireproşabil. Artiştii noştri simt o mare plăcere 
să-l facă să vorbească şi el se pretează de bună voie, căci 
graţia nu îi e egalată decât de elocinţă. 

— Cât sunt de fericit, dragii mei compatrioți, cât sunt de 
fericit! repetă el de douăzeci de ori la prima vizită. Cât sunt 
de fericit să vă văd! Aţi avut o idee excelentă venind să vă 
stabiliţi în acest oraş! Nu veţi regreta; eu n-aş putea 
concepe, acum că m-am obişnuit, că se poate trăi şi altfel! 

— Şi de cât timp sunteţi aici, domnule Doremus? întreabă 
Yvernes. 

— De optsprezece luni, răspunde profesorul. De la 
întemeierea insulei. Graţie excelentelor referinţe de care 
dispuneam la New Orleans, serviciile mele au fost acceptate 
de către domnul Cyrus Bikerstaff, adoratul nostru 
guvernator. Şi din acea zi binecuvântată, salariul care mi-a 
fost atribuit pentru a conduce un conservator de dans, de 
graţie şi ţinută, mi-a îngăduit să trăiesc... 

— Ca un milionar! exclamă Pinchinat. 

— O, milionarii, aici... 

Ştiu, ştiu dragul meu compatriot. Dar, după cum ne-a data 
înţelege supraintendentul, cursurile conservatorului 
dumneavoastră nu prea sunt frecventate. 

E adevărat că n-am decât elevi particulari - şi numai 
oameni tineri. Americanii se cred înzestrați din naştere cu 
toate grațiile posibile. Aşa că preferă să ia lecţii în secret şi 
în secret le transmit şi eu frumoasele maniere franţuzeşti! 

Şi el surâde, se maimuţăreşte ca o babă cochetă, face 
risipă de atitudini graţioase. 

Athanase Doremus, picard din Santerre, a părăsit Franţa 
în prima tinereţe, pentru ca să se instaleze în Statele Unite, 
la New Orleans. Acolo, în sânul populaţiei de origine 
franceză din regretata noastră Louisiana69, nu i-au lipsit 
ocaziile de a-şi exercita talentele. Primit în cele mai bune 
familii, el a putut să facă unele economii, pe care un crah, 
cum nu se poate mai american, i le-a spulberat într-o 
singură zi. Era în momentul în care Standard-Island 


Company lua fiinţă, multi-plicându-şi prospectele, risipindu- 
şi pretutindeni anunţurile, lansând apeluri către toţi 
ultrabogătaşii cărora căile ferate, zăcămintele de petrol, 
comerţul cu porci săraţi sau nesăraţi le aduseseră averi 
incalculabile. Athanase Doremus a avut ideea să ceară o 
slujbă guvernatorului noului oraş unde profesorii de 
specialitatea lui nu se prea înghesuiau. Fiind cunoscut de 
către familia Coverley, originară din New Orleans, şi graţie 
recomandaţiei şefului său, care urma să devină unul din cei 
mai de seamă notabili tribordezi din Milliard-City, el a fost 
admis - şi iată cum un francez, mai mult chiar, un picard, se 
numără printre funcţionarii insulei cu elice. E adevărat, nu 
dă lecţii decât acasă şi sala de curs a cazinoului n-a văzut 
refiectându-se în oglinzile sale decât propria persoană a 
profesorului. Dar ce importanţă are, din moment ce leafa 
nu suferă nici o scădere...?! 

De fapt, un om cumsecade, puţin ridicul şi maniac, destul 
de plin de el, convins că odată cu moştenirea lui Vestris70 şi 
Saint-Leon71 a primit în păstrare şi tradiţiile lui 
Brummel72 şi lord Seymour73. În ochii cvartetului, e un 
compatriot - calitate întotdeauna apreciată, la o depărtare 
de câteva mii de leghe de Franţa. 

Trebuie să i se povestească ultimele aventuri ale celor 
patru parizieni, în ce condiţii au ajuns aici, cum i-a atras 
Calistus Munbar pe bordul insulei cu elice - atras, ăsta-i 
cuvântul! - şi cum aceasta a ridicat ancora la câteva ore 
după îmbarcare. 

Asta nu mă miră deloc din partea supraintendentului 
nostru, răspunde bătrânul profesor. E încă un renghi de-al 
lui. A făcut şi va mai face multe! Un adevărat fiu al lui 
Barnum, care va sfârşi prin a compromite Compania... un 
domn obraznic, care ar avea multă nevoie de câteva lecţii 
de bună purtare... unul din iancheii ăştia care se tolănesc 
într-un fotoliu, cu picioarele pe pervazul ferestrei!... În 
fond, nu e un om rău, dar îşi închipuie că totul îi e permis! 
Dar, dragii mei compatrioți, să nu-i purtaţi pică. În afară de 


neplăcerea cu concertul de la San Diego, nu puteţi decât să 
vă felicitaţi pentru şederea voastră în Milliard-City. Vor avea 
pentru voi consideraţii... la care cred că veţi fi sensibili... 

Mai ales la sfârşitul fiecărui trimestru! precizează 
Frascolin, ale cărui funcțiuni de casier al trupei încep să 
capete o excepţională importanţă. 

În legătură cu rivalitatea dintre cele două sectoare, 
Athanase Doremus confirmă spusele lui Calistus Munbar. 
După părerea sa, ar exista un punct negru la orizont şi 
chiar ameninţarea unei vijelii apropiate. E de temut un 
conflict de interese şi de amor propriu între tribordezi şi 
babordezi. Familiile 'Tankerdon şi Coverley, cele mai bogate 
de pe insulă, vădesc o gelozie crescândă una faţă de 
cealaltă. S-ar putea produce o explozie, dacă o combinaţie 
oarecare nu va reuşi să le apropie. Da... o explozie! 

Dacă asta nu va face insula să sară în aer, n-avem de ce să 
ne neliniştim, observă Pinchinat. 

Cel puţin atâta vreme cât suntem şi noi aici! adaugă 
violoncelistul. 

O, insula e solidă, dragii mei compatrioți! răspunde 
Athanase Doremus. De optsprezece luni de când se plimbă 
pe mare, nu s-a înregistrat nici un accident cât de cât mai 
deosebit. Numai reparaţii neînsemnate, care nici măcar n- 
au obligat-o să se întoarcă la Madeleine-bay! Gândiţi-vă că e 
făcută din tablă de oţel! 

Asta lămureşte totul, şi dacă tabla de oţel nu oferă o 
garanţie absolută în această lume, în ce alt metal să ai 
încredere? Oţelul e fier, şi însuşi globul nostru, aproape în 
întregime, ce e oare altceva decât o enormă carbură? Ei 
bine, Standard-Island este Pământul în mic. 

Pinchinat întreabă atunci ce părere are profesorul despre 
guvernatorul Cyrus Bikerstaft. 

Şi ele tot de oţel? 

Da, domnule Pinchinat, răspunde Athanase Doremus. Este 
un administrator foarte priceput şi înzestrat cu o mare 


energie. Din nenorocire, la Milliard-City nu ajunge să fii de 
oţel... 

Trebuie să fii de aur, intervine Yvernes. 

Aveţi dreptate. De aur, sau nu contezi câtuşi de puţin! Într- 
adevăr, în ciuda înaltei sale situaţii, Cyrus Bikerstaff nu este 
decât un agent al Companiei. El prezidează la întocmirea 
diverselor acte ale stării civile, e însărcinat să primească 
produsul vămilor, să vegheze la igiena publică, măturatul 
străzilor, întreţinerea plantațiilor, să primească reclamaţiile 
contribuabililor - într-un cuvânt, să-şi facă duşmani 
pretutindeni şi nimic mai mult. Pe Standard-Island trebuie 
„să fii cineva” şi profesorul le-a spus: Cyrus Bikerstaff nu 
contează. Dealtfel, însăşi funcţia sa îl obligă să se menţină 
între cele două partide, să păstreze o atitudine 
îngăduitoare, să nu rişte nimic care ar putea să placă unuia 
şi să displacă celuilalt. O politică dificilă. 

Pe insulă încep să se nască idei care ar putea duce la un 
conflict între cele două sectoare. Dacă tribordezii s-au 
stabilit pe Standard-Island doar cu gândul de a se bucura în 
linişte de bogăţiile lor, babordezii încep să regrete afacerile. 
Ei se întreabă de ce n-ar putea fi utilizată insula cu elice ca 
un imens vas de comerţ, de ce n-ar transporta ea mărfuri 
pe diversele pieţe ale Oceaniei, de ce este izgonită orice 
industrie de pe Standard-lIsland... Pe scurt, cu toate că nu 
se află aici decât de mai puţin de doi ani, aceşti ianchei, în 
frunte cu Tankerdon, se simt cuprinşi de nostalgia 
negoţului. 

Şi dacă până acum au rămas la vorbe, guvernatorul Cyrus 
Bikerstaff e totuşi neliniştit. EI speră că relaţiile nu se vor 
învenina şi că neînțelegerile interne nu vor reuşi să tulbure 
un aparat fabricat anume pentru a oferi o linişte deplină 
locuitorilor săi. 

Părăsindu-l pe Athanase Doremus, cvartetul promite că va 
reveni să-l vadă. În mod obişnuit, profesorul se duce după- 
amiaza la cazinou, unde nu se prezintă nimeni. Şi acolo, 
nevrând să poată fi acuzat de nerespectarea îndatoririlor 


sale, aşteaptă, pregătindu-şi lecţia în faţa oglinzilor 
nefolosite ale sălii. 

În acest timp, insula cu elice înaintează către vest şi puţin 
către sud-vest, astfel încât să ajungă în arhipelagul 
Sandwich. La această latitudine, atât de aproape de zona 
toridă, temperatura este de pe acum ridicată. Miliardezii ar 
suporta-o greu fără îndulcirea pe care o aduce briza 
marină. Din fericire, nopţile sunt răcoroase şi chiar în plină 
caniculă arborii şi peluzele, stropite de ploaia artificială, îşi 
păstrează verdeaţa lor atrăgătoare. În fiecare zi, la prânz, 
punctul în care se află insula, indicat pe cadranul primăriei, 
este telegrafiat tuturor cartierelor. La 17 iunie, Standard- 
Island se găseşte la 155* longitudine vestică şi 27* 
latitudine nordică, apropiindu-se de tropice. 

— S-ar spune că astrul zilei o remorchează, declamă 
Yvernes, sau, dacă vreţi o expresie mai elegantă, că la ea 
sunt înhămaţi caii divinului Apolo. 

Observaţie pe cât de justă pe atât de poetică, primită însă 
de Sebastien Zorn cu o ridicare din umeri. Nu-i convine să 
joace rolul de remorcat... fără voia lui. 

— Şi apoi, nu încetează el să repete, o să vedem noi cum 
se va sfârşi această aventură! 

Aproape în fiecare zi, cvartetul dă o raită prin parc, la ora 
când e plin de lume. Călare, pe jos, în trăsură, toţi notabilii 
din Milliard-City se întâlnesc în jurul peluzelor. Mondenele 
îşi arată a treia toaletă cotidiană, având aceeaşi nuanţă de 
la pălărie până la pantofi. Mătasea de India e foarte la modă 
anul acesta. Ele folosesc adesea şi mătasea artificială din 
celuloză, care e atât de lucitoare, sau chiar bumbacul 
artificial obţinut din lemn de brad sau de molift, desfibrat şi 
fărâmiţat. Ceea ce îl face pe Pinchinat să spună: 

— O să vedeţi că într-o zi se vor fabrica ţesături din iederă 
pentru prietenii credincioşi şi din salcie plângătoare pentru 
văduvele neconsolate! 

În orice caz, bogatele miliardeze n-ar accepta aceste stofe 
dacă n-ar veni de la Paris şi nici aceste toalete dacă n-ar fi 


creaţia regelui croitorilor din capitală - acela care a 
proclamat sus şi tare axioma: „Femeia nu e decât o 
chestiune de forme” 

Câteodată, regele şi regina Malecarliei trec prin mijlocul 
acestei nobilimi a banului. E adevărat că, în fond, 
americanii de pe Standard-Island sunt foarte măguliţi să 
aibă drept concetăţean un rege şi continuă să-l trateze 
potrivit vechii sale situaţii. Dar, de fapt, maiestăţile lor nu 
contează mai mult decât Cyrus Bikerstaff - poate chiar mai 
puţin. 

Călătorii pe care îi sperie navigația ar trebui să adopte 
acest fel de plutire pe bordul unei insule mişcătoare. În 
aceste condiţii, nu mai trebuie să te preocupi de capriciile 
mării. Furtunile ei nu mai sunt de temut. Cu zece milioane 
de cai putere în pântece, Standard-Island nu poate fi 
niciodată reţinută de lipsa de vânt şi e destul de puternică 
pentru a lupta împotriva vânturilor potrivnice. Dacă 
ciocnirile constituie o primejdie, această primejdie nu e 
pentru ea. Cu atât mai rău pentru navele care s-ar arunca 
în plină viteză asupra coastelor ei de fier. De fapt, aceste 
întâlniri sunt foarte puţin probabile, graţie farurilor care 
luminează porturile, prova şi pupa, graţie lunilor de 
aluminiu ale căror licăriri electrice saturează atmosfera în 
timpul nopţii. Cât despre furtuni, nu merită să mai vorbim 
de ele. Standard-Island este în stare să pună o stavilă 
mâniei valurilor. Totuşi, când paşii îi poartă pe Pinchinat şi 
Frascolin în partea dinainte sau dinapoi a insulei, fie la 
bateria Pintenului, fie la bateria Pupei, sunt amândoi de 
părere că se simte lipsa capurilor, a promontoriilor, a 
golfurilor, a ţărmurilor. Acest litoral nu-i decât un meterez 
de oţel, menţinut cu milioane de şuruburi şi de nituri. Şi 
cum ar mai regreta un pictor stâncile bătrâne, zbârcite ca 
pielea unui elefant şi acoperite de ierburi marine, pe care le 
mângâie valurile fluxului! Hotărât, nu se poate înlocui 
frumuseţea naturii prin minunile industriei. Cu toată 


admiraţia lui statornică, Yvernes trebuie să recunoască 
acest adevăr. 

În seara de 25 iunie, insula cu elice trece Tropicul 
Cancerului, la limita zonei toride a Pacificului. Chiar la ora 
aceea, cvartetul dă al doilea concert în sala cazinoului. 
După primul succes, preţul fotoliilor s-a mărit. N-are 
importanţă, sala este încă prea mică. Amatorii îşi dispută 
locurile. Evident, această muzică de cameră trebuie să fie 
excelentă pentru sănătate şi nimeni nu şi-ar îngădui să-i 
pună la îndoială calităţile terapeutice. Întotdeauna mixturi 
de Mozart, Beethoven, Haydn, după reţetă. Uriaş succes 
pentru executanţi, cărora aplauzele pariziene le-ar fi făcut 
desigur mai multă plăcere. Dar, în lipsa lor, Yvernes, 
Frascolin şi Pinchinat ştiu să se mulţumească cu uralele 
miliardeze, pentru care Sebastien Zorn continuă să aibă un 
dispreţ absolut. 

— Ce-am putea cere mai mult, la trecerea tropicului? îi 
spune Yvernes. 

— Tropicul „concertului”! exclamă Pinchinat, punându-se 
la adăpost în urma acestui groaznic joc de cuvinte75. 

Şi când ies din cazinou, pe cine zăresc printre nenorociţii 
care n-au putut să dea trei sute de dolari pe un fotoliu? Pe 
regele şi regina Malecarliei, care stau modeşti la uşă. 

ARHIPELAGUL SANDWICH. 

Există în această parte a Pacificului un lanţ submarin a 
cărui desfăşurare de la vest-nord-vest către est-sud-est, pe 
o întindere de nouă sute de leghe, ar deveni vizibilă dacă 
abisurile de patru mii de metri care-l despart de celelalte 
zone ale Oceaniei s-ar goli deodată. Lanţul nu lasă să se 
vadă decât opt vârfuri: Nuhau, Kauai, Oahu, Molokai, Lanai, 
Maui, Kahulani, Hawai. Aceste opt insule de mărimi inegale 
constituie arhipelagul hawaian sau grupul insulelor 
Sandwich. El nu depăşeşte zona tropicală decât prin 
puzderia de roci şi recifuri care se prelungesc spre vest. 

Lăsându-l pe Sebastien Zorn să bombăne în colţul său, să 
se închidă într-o totală indiferenţă faţă de toate curiozităţile 


naturii, ca un violoncel în cutie, Pinchinat, Yvernes, 
Frascolin gândesc astfel (şi nu greşesc deloc); 

Pe cinstea mea, spune unul, nu-mi pare rău că vizităm 
insulele hawaiene! Dacă tot gonim pe întinsul Pacificului, 
cel puţin să ne alegem cu nişte amintiri! 

Şi apoi, adaugă altul, indigenii din insulele Sandwich ne 
vor face să uităm puţin pawnienii, siuşii şi alţi indieni prea 
civilizaţi din Far-West; şi nu mi-ar displace să întâlnim 
sălbatici adevăraţi, canibali. 

— Hawaienii să fie încă?... întreabă al treilea. 

— Să sperăm, răspunde foarte serios Pinchinat. Bunicii lor 
l-au mâncat pe căpitanul Cook şi dacă bunicii au gustat din 
acest ilustru navigator, nu e de admis ca nepoţii să fi 
pierdut gustul cărnii de om! 

Trebuie să mărturisim că alteţa-sa vorbeşte cam 
ireverenţios despre celebrul marinar englez care a 
descoperit acest arhipelag în 177876. 

Din această conversaţie reiese că artiştii noştri speră că 
hazardul o să-i pună faţă în faţă cu indigeni mai autentici 
decât specimenele expuse în Grădinile de Aclimatizare. În 
orice caz, îi vor vedea în ţara lor de origine, chiar la locul de 
producţie. Sunt deci oarecum nerăbdători să ajungă acolo, 
aşteptând în fiecare zi ca oamenii de veghe ai 
Observatorului să semnaleze primele înălţimi ale grupului 
hawaian. 

Asta se întâmplă în dimineaţa zilei de 6 iulie. Noutatea se 
răspândeşte îndată şi pe pancarta cazinoului se înscrie 
această menţiune teleautografică: „Se zăresc insulele 
Sandwich”. 

E adevărat, sunt încă la cincizeci de leghe; dar cele mai 
înalte creste ale grupului, cele ale insulei Hawai, care 
depăşesc patru mii două sute de metri, sunt vizibile pe timp 
frumos chiar de la această distanţă. 

Venind dinspre nord-est, comandorul Ethe Simcoe se 
îndreaptă spre insula Oahu. Capitala ei, Honolulu, este în 
acelaşi timp şi capitala arhipelagului. Această insulă este a 


treia din grup, ca latitudine. Niihau, care e un mare parc de 
vite, şi Kauai rămân la nord-vest. Oahu nu este cea mai 
mare dintre insulele Sandwich, deoarece nu are decât o 
mie şase sute optzeci de kilometri pătraţi, pe când Hawai 
are o suprafaţă de peste şaptesprezece mile. Cât despre 
celelalte insule, n-au decât trei mii opt sute doisprezece 
kilometri pătraţi, toate la un loc. 

Se înţelege că, de la plecare, artiştii parizieni au strâns 
relaţiile cu principalii funcţionari de pe Standard-Island. 
Toţi, guvernatorul, comandorul Simcoe, colonelul Stewart, 
ca şi inginerii-şefi Watson şi Somwah, i-au întâmpinat cu 
multă căldură. Vizitând adesea Observatorul, artiştilor le 
place să rămână ore întregi pe platforma turnului. Nu e de 
mirare deci că în ziua aceea Yvernes şi Pinchinat, înfocaţii 
trupei, au plecat într-acolo şi, către ora zece dimineaţa, 
ascensorul i-a ridicat „în vârful catargului”, cum spune 
alteţa-sa. 

Comandorul Ethel Simcoe venise înaintea lor şi, 
împrumutându-le ocheanul său, îi sfătuieşte să privească 
spre sud-vest, către un punct înecat în ceaţă. 

Este Mauna Loa din Hawai, spune el, sau Mauna kKea, doi 
vulcani superbi care, în 1852 şi în 1855, au aruncat asupra 
insulei un fluviu de lavă, acoperind şapte sute de metri 
pătraţi, şi ale căror cratere au azvârlit, în 1880, şapte sute 
de milioane de metri cubi de materie eruptivă! 

Grozav! exclamă Yvernes. Ce credeţi, vom avea şi noi 
norocul să vedem un asemenea spectacol? 

Nu ştiu, domnule Yvernes, răspunde Ethel Simcoe. 
Vulcanii nu funcţionează la comandă... 

Oh! Numai de data asta şi cu ceva protecţii! intervine 
Pinchinat. Dacă aş fi bogat ca domnii Tankerdon şi Coverley, 
mi-aş comanda asemenea erupții de câte ori aş avea chef. 

— Ei bine, o să le vorbim despre asta, spune surâzând 
comandorul, şi nu mă îndoiesc că vor face chiar imposibilul 
ca să vă fie pe plac. 


Pinchinat întreabă care e populaţia arhipelagului 
Sandwich. Comandorul îi răspunde că dacă a fost de două 
sute de mii de locuitori la începutul secolului, acum s-a 
redus la jumătate. 

Bine, domnule Simcoe, o sută de mii de sălbatici e totuşi 
destul, şi dacă au rămas canibali de treabă, dacă nu şi-au 
pierdut apetitul, ar putea înghiţi dintr-o îmbucătură pe toţi 
miliardezii de pe Standard-lIsland! 

Insula cu elice nu vizitează pentru prima oară arhipelagul 
hawaian. 

Ea a străbătut şi anul trecut aceste meleaguri, atrasă de 
climatul sănătos. Într-adevăr, aici vin bolnavi din America, 
până ce medicii europeni se vor hotări să-şi trimită clientela 
să respire aerul Pacificului. De ce nu? Honolulu nu se mai 
află decât la o depărtare de douăzeci şi cinci de zile de 
Paris, şi când e vorba să-ţi umpli plămânii cu un oxigen cum 
nu se mai găseşte nicăieri... 

Standard-Island pătrunde în arhipelag în dimineaţa zilei 
de 9 iulie. Oahu se conturează la cinci mile spre sud-vest. 
Deasupra ei împung cerul, la est, Diamond-Head, un bătrân 
vulcan care domină rada portului, şi un alt con, numit de 
englezi Castronul de Punch. După cum observă 
comandorul, dacă acest enorm lighean ar fi umplut cu 
brandy sau gin, John Bull77 nu s-ar sfii să-l golească până 
la ultima picătură. 

Trecând între Oahu şi Molokai, Standard-Island evoluează 
ca un vas sub acţiunea cârmei, combinând jocul elicelor de 
la tribord şi de la babord. După ce a depăşit capul sud-estic 
al insulei Oahu, ea se opreşte, obligată fiind de deplasarea 
sa considerabilă, la zece ancabluri de litoral. Aşa cum se 
cuvenea pentru a păstra un spaţiu de manevră şi pentru a 
se menţine la o distanţă suficientă de țărm, nu „ancorează” 
în adevăratul înţeles al cuvântului, adică nu sunt folosite 
ancorele, ceea ce ar fi fost imposibil din cauza adâncimii de 
o sută de metri şi mai mult. Cu ajutorul maşinilor, care 
manevrează înainte şi înapoi în tot timpul popasului, 


Standard-Island rămâne pe loc, la fel de nemişcată ca 
insulele arhipelagului hawaian. 

Cvartetul contemplă înălțimile care se desfăşoară în faţa 
ochilor săi. Din larg nu se văd decât masive de arbori, 
boschete de portocali şi magnifice specimene ale florei 
temperate. La vest, printr-o deschizătură strâmtă a 
recifului, apare un mic lac interior, lacul Perlelor, un fel de 
câmpie lacustră, străpunsă de vechi cratere. 

Aspectul insulei Oahu este destul de plăcut şi antropofagii 
atât de doriţi de Pinchinat nu pot să se plângă de scena pe 
care se desfăşoară isprăvile lor. Cu condiţia să se mai dedea 
isprăvilor lor canibalice, alteţa-sa ar fi pe deplin satisfăcut. 

Dar iată-1 strigând deodată: 

Doamne, ce văd...? 

Ce vezi? întreabă Frascolin. 

Acolo... clopotniţe... 

Da! Şi turnuri... şi palate! adaugă Yvernes. 

Nu-i posibil ca aici să fi fost mâncat căpitanul Cook! 

Nu ne aflăm în insulele Sandwich! spune Sebastien Zorn, 
ridicând din umeri. Comandorul a rătăcit drumul. 

Fără îndoială! întăreşte Pinchinat. 

Nu, comandorul Simcoe nu s-a rătăcit. Acolo este Oahu şi 
oraşul care se întinde pe mai mulţi kilometri pătraţi este 
Honolulu. 

Trebuie să recunoaştem: s-au produs multe schimbări din 
perioada când marele navigator englez a descoperit acest 
grup! Nu numai că limba băştinaşilor tinde să dispară în 
faţa limbii anglo-saxone, dar arhipelagul cuprinde acum 
americani, chinezi - cei mai mulţi angajaţi ai proprietarilor 
de pământ, ceea ce a dat naştere seminţiei Hapa-Pa Pake - 
şi, în sfârşit, portughezi, graţie serviciilor maritime stabilite 
între insulele Sandwich şi Europa. Mai sunt touşi şi indigeni 
- destui pentru a satisface curiozitatea celor patru artişti, 
cu toate că au fost decimaţi de lepră. Dar tipul 
mâncătorului de carne de om nu mai poate fi întâlnit. 


— O, culoare locală, strigă vioara întâi, ce mână te-a răzuit 
de pe paleta modernă? 

Da! Timpul, civilizaţia, progresul, care este o lege a 
naturii, au şters aproape cu totul această culoare. Şi artiştii 
noştri trebuie s-o recunoască, nu fără oarecare părere de 
rău, atunci când una din şalupele de pe Standard-Island, 
depăşind lungul şir de stânci, îi duce pe țărm. 

Între două zăgazuri ce se întâlnesc în unghi ascuţit, se 
deschide un port adăpostit de vânturile rele printr-un 
amfiteatru de munţi. Din 1794, stâncile care-l apără de 
hula din larg s-au înălţat cu un metru. A rămas totuşi 
destulă apă pentru ca vapoarele cu un pescaj de 
optsprezece, douăzeci de picioare să poată fi amarate la 
cheiuri. 

Ce dezamăgire!... Ce dezamăgire! murmură Pinchinat. E 
îngrozitor să-ţi pierzi atâtea iluzii într-o călătorie... 

Mai bine să stai acasă! declară violoncelistul, ridicând din 
umeri. 

Ba, deloc! sare Yvernes, mereu entuziast. Ce spectacol s- 
ar putea compara cu cel al insulei de oţel, venind în vizită la 
arhipelagurile Oceaniei? 

Dacă starea morală a insulelor Sandwich s-a modificat, 
spre regretul artiştilor noştri, nu acelaşi lucru s-a întâmplat 
cu climatul. Este unul din cele mai sănătoase de pe aceste 
meleaguri ale Oceanului Pacific, cu toate că grupul e situat 
într-o zonă cunoscută sub numele de Marea Căldurilor. E 
adevărat că mercurul termometrelor se menţine la un grad 
ridicat, când nu bat alizeele din nord-est, iar contra-alizeele 
din sud dau naştere unor furtuni violente, numite aici 
kouas, dar temperatura medie a Honolulului nu depăşeşte 
douăzeci şi unu de grade. Ar însemna să dai dovadă de rea- 
voinţă ca să te plângi de ea, aici, la limita zonei toride. 
Locuitorii nici nu se plâng şi, după cum am mai pomenii, 
destui bolnavi vin în aceste insule. 

Oricum, pe măsură ce cvartetul pătrunde mai mult în 
secretele arhipelagului, iluziile sale se spulberă... ca 


frunzele la sfârşitul toamnei. El pretinde că a fost păcălit, 
când n-ar trebui să se acuze decât pe el însuşi pentru 
această păcăleală. 

— Calistus Munbar ne-a mai jucat o festă! afirmă 
Pinchinat, amintind că, după spusele supraintendentului, 
insulele Sandwich ar fi ultimul bastion al sălbăticiei în 
Pacific. 

Când îi fac reproşuri amare, Munbar răspunde, clipind din 
ochiul drept: 

— Ce vreţi, dragii mei prieteni! Lucrurile s-au schimbat 
atât de mult de la ultima mea călătorie, încât nu le mai 
recunosc nici eu! 

— Farsorule! exclamă Pinchinat, bătându-1 pe burtă. 

Sigur este că dacă lucrurile s-au schimbat, asta s-a 
petrecut extraordinar de rapid. Odinioară, insulele 
Sandwich aveau o monarhie constituţională, fondată în 
1837, cu două camere, cea a nobililor şi cea a deputaţilor. 
Prima era numită numai de către proprietarii de pământ, a 
doua de către toţi cetăţenii ştiutori de carte - nobilii pe şase 
ani, deputaţii pe doi ani. Fiecare cameră se compunea din 
douăzeci şi patru de membri, care deliberau în comun în 
faţa ministerului regal, alcătuit din patru consilieri ai 
regelui. 

— Deci exista un rege, conchide Yvernes... 

Da! A existat un rege la Honolulu sau, cel puţin, exista o 
regină, Liliuokalani, astăzi detronată, care a luptat pentru 
drepturile fiului său, prinţul Adey, împotriva pretențiilor 
unei oarecare prințese Kaiulani. Pe scurt, multă vreme 
arhipelagul a fost într-o efervescenţă politică, exact ca 
statele Americii sau ale Europei, cărora le seamănă chiar şi 
sub acest aspect. Ar fi putut asta să ducă la intervenţia 
armatei hawaiene şi să deschidă era funestă a 
pronunciamentelor?/78? Nu, pentru că aşa-zisa armată nu se 
compune decât din două sute cincizeci de recruți şi două 
sute cincizeci de voluntari. Nu se răstoarnă un regim cu 
cinci sute de oameni - cel puţin nu în mijlocul Pacificului. 


Dar englezii erau acolo şi vegheau. Se pare că prinţesa 
Kaiulani se bucura de simpatia Marii Britanii. Pe de altă 
parte, guvernul japonez era gata să-şi asume protectoratul 
insulelor şi număra partizani printre culii care sunt folosiţi 
în număr mare pe plantaţii. 

„Ei bine, şi americanii?” veţi spune. 

Aceasta e chiar întrebarea pe care i-o pune Frascolin lui 
Calistus Munbar, în legătură cu o intervenţie foarte 
previzibilă. 

— Americanii? răspunde supraintendentul. Ei nu ţin deloc 
la acest protectorat. Cu condiţia să aibă în insulele 
Sandwich o staţiune maritimă rezervată pacheboturilor de 
pe liniile Pacificului, ei se declară satisfăcuţi?79. 

Şi totuşi, în 1875, regele Kamehameha, care a făcut o 
vizită preşedintelui Grant la Washington, a pus insula sub 
scutul Statelor Unite. Şaptesprezece ani mai târziu, când 
domnul Cleveland a luat hotărârea să o repună în drepturi 
pe regina Liliuokalani, atunci când regimul republican se 
stabilise în insulele Sandwich, sub preşedinţia domnului 
Sanford Dole, au avut loc proteste violente în ambele ţări. 

Nimic, dealtfel, nu poate să împiedice ceea ce este scris în 
cartea destinelor popoarelor, fie ele de origine veche sau 
modernă. De la 4 iunie 1894, arhipelagul hawaian e 
republică, sub preşedinţia domnului Dole şi a succesorilor 
săi. 

Standard-Island va rămâne aici zece zile. Un mare număr 
de locuitori profită de asta ca să exploreze Honolulu şi 
împrejurimile. Familiile Coverley şi Tankerdon, principalii 
notabili din Miliard-City, debarcă zilnic în port. Pe de altă 
parte, cu toate că e a doua apariţie a insulei cu elice pe 
meleagurile hawaiene, admiraţia hawaienilor e fără margini 
şi ei vin cu grămada să viziteze această minunâţie. E 
adevărat, poliţia lui Cyrus Bikerstaff se asigură că vizitatorii 
pleacă la ora reglementară. Graţie acestor măsuri de 
securitate, ar fi greu pentru un intrus să rămână pe 
Bijuteria Pacificului fără o autorizaţie care nu se capătă 


deloc uşor. În sfârşit, raporturile sunt bune, dar fără să se 
stabilească relaţii oficiale. 

Cvartetul face câteva plimbări foarte interesante. Indigenii 
plac parizienilor noştri. Au trăsături caracteristice 
accentuate, tenul brun, fizionomia blândă şi totodată plină 
de mândrie. Şi cu toate că au acum republică, poate că 
regretă independenţa sălbatică de odinioară. 

„Văzduhul ţării noastre e liber”, spune unul din proverbele 
lor, dar ei nu mai sunt. 

Într-adevăr, după cucerirea arhipelagului de către 
Kamehameha, după monarhia reprezentativă stabilită în 
1837, fiecare insulă era administrată de către un 
guvernator. La ora actuală, sub regimul republican, ele sunt 
împărţite în arondismente şi subarondismente. 

Poftim, spune Pinchinat, nu lipsesc decât prefecţii, 
subprefecţii şi consilierii de prefectură, cu constituţia anului 
VIII!80 

Vreau să plec de aici! declară Sebastien Zorn. 

Ar fi greşit s-o facă fără să admire peisajele insulei Oahu. 
Ele sunt superbe, cu toate că flora nu e prea bogată. În 
zona litoralului abundă cocotierii şi alţi palmieri, arborii de 
pâine, aleurites trihbas, care dau ulei, ricinii, daturas, 
indigotierii. În văile scăldate de apele de munte şi tapiţate 
cu o iarbă numită manervia, cresc arbuşti care devin 
arborescenţi, chenopiodium, halapepe, un fel de sparanghel 
gigantic. Zona păduroasă, prelungită până la altitudinea de 
două mii de metri, e acoperită de esențe lemnoase, mirtacei 
înalţi, rumecşi colosali, liane care se încolăcesc ca nişte 
şerpi. Cât despre recoltele care furnizează elementele 
necesare comerţului şi exportului, amintim orezul, nucile de 
cocos, trestia de zahăr. Transportate de la o insulă la alta, 
produsele se strâng la Honolulu, de unde sunt expediate în 
America. 

Fauna e foarte puţin variată. S-ar părea că speciile 
animale nu tind deloc să se modifice. Ca animale domestice, 
numai porci, găini, capre; sălbatice deloc, dacă nu punem la 


socoteală câteva perechi de mistreți; țânțari de care nu 
scapi uşor; numeroşi scorpioni şi diverse şopârle inofensive; 
păsări care nu cântă niciodată, printre altele pasărea oo, 
drepanis pacifica, cu penajul negru, ornamentat cu acele 
pene galbene din care era făcută faimoasa mantie a regelui 
Kamehameha, la care au lucrat nouă generaţii de indigeni. 

În acest arhipelag, opera omului - şi ea e demnă de luat în 
seamă - constă în introducerea unei civilizaţii 
asemănătoare celei din Statele Unite, cu societăţile sale 
savante, şcolile sale de învăţământ obligator, premiate la 
Expoziţia din 1878, bogatele sale biblioteci, jurnalele 
publicate în limba engleză şi canacă. Parizienii noştri nu se 
miră, ştiind că notabilii arhipelagului sunt, cei mai mulţi, 
americani, a căror limbă are aceeaşi largă circulaţie ca şi 
moneda lor. 

Se înţelege că, de la sosirea insulei cu elice, ambarcaţiile 
din port, încărcate cu amatori, vin adesea să-i dea târcoale. 
Timpul e minunat, marea liniştită şi nimic nu-i mai plăcut 
decât o excursie de douăzeci de kilometri la distanţă de o 
ancablură de acest litoral nituit, pe care agenţii de vamă 
exercită o supraveghere atât de severă. 


Printre aceşti excursionişti se remarcă un mic vas care, în 
fiecare zi, navighează stăruitor în apele insulei cu elice. 
Este un fel de cuter malaiez, cu două catarge, cu pupa de 
formă pătrată, pe care se află zece oameni, sub ordinele 
unui căpitan cu figură energică. Guvernatorul nu intră la 
bănuieli, cu toate că această stăruinţă ar fi putut să pară 
suspectă. Echipajul cuterului nu încetează să cerceteze 
insula pe întregul său perimetru, hoinărind de la un port la 
altul, examinând cu atenţie litoralul. La urma urmei, 
admițând că ar fi avut intenţii răuvoitoare, ce-ar putea să 
facă acest echipaj împotriva unei populaţii de zece mii de 
locuitori? lată de ce nimeni nu ia în seamă cuterul, fie că 
evoluează în cursul zilei, fie că-şi petrece nopţile pe mare. 
Administraţia maritimă din Honolulu nu este interpelată în 
acest sens. 

Cvartetul îşi ia rămas bun de la insula Oahu în dimineaţa 
zilei de 10 iulie. Standard-Island porneşte la drum din zori, 
supunându-se îndemnului puternicelor sale propulsoare. 
După ce întoarce pe loc, ia direcţia sud-vest, astfel încât să 
viziteze celelalte insule hawaiene. E nevoită deci să taie 
pieziş curentul ecuatorial care merge dinspre est spre vest, 
în sens opus celui care mărgineşte arhipelagul la nord. 

Pentru plăcerea acelora dintre locuitorii săi care privesc 
de la babord, Standard-lIsland pătrunde cu îndrăzneală 
între insulele Molokai şi Kauai. Deasupra acesteia din urmă, 
una dintre cele mai mici ale grupului, se înalţă un vulcan de 
o mie opt sute de metri, Nirhau, care aruncă vapori 
funinginoşi. La picioarele lui se rotunjesc maluri de formaţie 
coraligenă, dominate de un şir de dune, ale căror ecouri au 
o sonoritate metalică atunci când sunt lovite cu putere de 
valuri. S-a înnoptat, aparatul se află încă în acest canal 
strâmt, dar n-are de ce să se teamă sub mâna comandorului 
Simcoe. La ceasul când soarele apune după înălțimile 
insulei Lanai, oamenii de veghe n-ar fi putut să vadă cuterul 
care, părăsind portul în urma insulei cu elice, caută să se 
menţină în apropierea ei. Dealtfel, repetăm, de ce ar fi 


existat o preocupare deosebită faţă de această ambarcaţie 
malaieză? 

A doua zi, la răsăritul soarelui, cuterul nu mai era decât un 
punct alb la orizont. 

În timpul zilei se navighează între Kahulani şi Maui. Graţie 
întinderii sale, aceasta din urmă, cu capitala Lahaina, port 
rezervat balenierelor, ocupă al doilea loc în arhipelagul 
Sandwich, Haleahala, Casa Soarelui, îşi înalţă acolo vârful 
de trei mii de metri către astrul radios. 

În următoarele două zile, Standard-Island pluteşte de-a 
lungul marii insule Hawai, ai cărei munţi, aşa cum am mai 
spus, sunt cei mai înalţi din arhipelag. În golful 
Kealakeacua, căpitanul Cook, primit mai întâi ca un zeu de 
către indigeni, a fost masacrat în 1779, un an după ce 
descoperise acest arhipelag căruia îi dăduse numele 
Sandwich, în onoarea celebrului ministru al Marii Britanii. 
Hilo, capitala insulei, situată pe coasta orientală, nu se 
arată, dar se zăreşte Kailu, pe coasta occidentală. Insula 
posedă cincizeci şi şapte de kilometri de cale ferată, care 
servesc mai cu seamă pentru transportul mărfurilor. 
Cvartetul poate să vadă panaşul alb al locomotivelor. 

— Nu mai lipsea decât asta! exclamă Yvernes. 

A doua zi, Bijuteria Pacificului părăseşte aceste meleaguri, 
în vreme ce cuterul malaiez trece de punctul extrem al 
insulei Hawai, dominat de Mauna Loa, Muntele cel Mare, a 
cărui creastă de patru mii de metri se pierde printre nori. 

Furaţi! spune Pinchinat. Suntem furaţi! 

Ai dreptate, oftează Yvernes, ar fi trebuit să venim cu o 
sută de ani mai devreme. Numai că atunci n-am fi navigat 
pe această admirabilă insulă cu elice. 

N-are importanţă! Să găseşti indigeni cu vestoane şi cu 
gulere tari, în locul sălbaticilor cu pene pe care ni-i 
anunţase şmecherul de Calistus - înghiţi-l-ar iadul!... 
Regret vremurile căpitanului Cook! 

Şi dacă ai fi fost mâncat de canibali? intervine Frascolin. 


Ei bine, m-aş fi consolat la gândul că, măcar o dată în 
viaţă, am fost iubit pentru mine însumi! 

TRECEREA ECUATORULUI. 

De la 23 iunie, soarele dă înapoi către emisfera 
meridională. Trebuiesc părăsite deci zonele în care vremea 
rea îşi va exercita în curând ravagiile. În cursa lui aparentă, 
astrul zilei se îndreaptă spre linia echinoxială61. Urmându- 
1, vei afla dincolo o climă plăcută, în care, cu toată 
denumirea lor de octombrie, decembrie, ianuarie, 
februarie, aceste luni sunt totuşi cele ale sezonului cald. 
Distanţa dintre arhipelagul hawaian şi insulele Marchize 
este de aproape trei mii de kilometri. Grăbindu-se s-o 
străbată, Standard-Island porneşte cu maximum de viteză. 

Polinezia propriu-zisă e cuprinsă în această largă porţiune 
a oceanului, mărginită la nord de Ecuator şi la sud de 
Tropicul Capricornului. Pe o întindere de cinci milioane de 
kilometri pătraţi, se află aici unsprezece arhipelaguri 
formate din două sute douăzeci de insule - adică o 
suprafaţă de zece mii de kilometri, pe care se îngrămădesc 
mii de insulițe. Sunt vârfurile munţilor submarini al căror 
lanţ se prelungeşte de la nord-vest spre sud-est până la 
Marchize şi la insula Pitcairn, cu ramificații aproape 
paralele. 

Dacă ne-am închipui acest vast bazin golit deodată, dacă 
diavolul şchiop, eliberat de Cleophas, ar face să dispară 
această masă lichidă aşa cum făcea cu acoperişurile din 
Madrid82, o privelişte neasemuită s-ar desfăşura în faţa 
ochilor noştri. Ce Elveţie, ce Norvegie, ce Tibet ar putea s-o 
egaleze în măreție? Unii dintre munţii submarini, în cea mai 
mare parte vulcanici, sunt de origine madreporică, formaţi 
dintr-o substanţă calcaroasă sau cornoasă, secretată în 
pături concentrice de polipi - animalcule radiate, cu o 
organizare extrem de simplă şi dăruite cu o imensă forţă de 
construire. Cele mai tinere dintre aceste insule nu au o 
mantie vegetală decât pe piscuri; celelalte, acoperite cu 


vegetaţie din cap până în picioare, sunt cele mai vechi, 
chiar dacă originea lor este coraloidă. 

Există deci o întreagă regiune muntoasă ascunsă sub 
apele Pacificului. Standard-Island se plimbă printre aceste 
vârfuri ca un aerostat printre piscurile Alpilor sau ale 
Himalaiei. Numai că elementul care o susţine este apa şi nu 
aerul. 

Aşa cum există mari mişcări ale undelor atmosferice în 
spaţiu, la suprafaţa oceanului se produc deplasări lichide. 
Curentul cel mare merge de la est la vest; în straturile 
inferioare se propagă doi contra-curenţi din iunie până în 
octombrie, când Soarele se îndreaptă către Tropicul 
Cancerului. Pe deasupra, în împrejurimile insulei Tahiti, se 
observă patru feluri de flux, care nu ating punctul 
culminant la aceeaşi oră şi care neutralizează mareea, 
făcând-o aproape imperceptibilă. Cât despre clima de care 
se bucură aceste diferite arhipelaguri, ea se deosebeşte în 
mod esenţial de la unul la altul. Insulele muntoase opresc 
norii, care îşi revarsă ploile asupra lor; insulele joase sunt 
mai uscate, pentru că vaporii sunt goniţi de brizele 
atotputernice. 

Ar fi fost cel puţin ciudat ca biblioteca de la cazinou să nu 
posede hărţile Pacificului. Ea are o colecţie completă şi 
Frascolin, cel mai serios din trupă, le consultă adesea. 
Yvernes preferă să se lase în voia surprizelor călătoriei şi a 
admiraţiei pe care i-o stârneşte deplasarea insulei 
artificiale; el nu ţine deloc să-şi încarce creierul cu noţiuni 
geografice. Pinchinat priveşte lucrurile doar sub aspectul 
lor şăgalnic sau fantezist. Cât despre Sebastien Zorn, 
itinerarul nu-l interesează, pentru că merge acolo unde n- 
avusese niciodată intenţia să meargă. 

Frascolin este deci singurul care studiază grupele 
principale ale Polineziei, insulele Basse, Marchize, Pomotu, 
insulele Societăţii, insulele Cook, insulele Tonga, insulele 
Samoa, insulele Australe, Wallis, Fanning, fără să mai 
vorbim despre insulele izolate, Niue, Tokelau, Phoenix, 


Manabhiki, insula Paştelui, Sala y Gomez etc. El nu ignoră 
faptul că, în cele mai multe dintre aceste arhipelaguri, chiar 
în cele supuse unor protectorate, puterea se află în mâinile 
unor şefi a căror influenţă nu este discutată niciodată şi că 
clasele sărace sunt pe de-a-ntregul supuse claselor bogate. 
În afară de asta, el ştie că indigenii practică religiile 
brahmană, mahomedană, protestantă, catolică, aceasta din 
urmă fiind preponderentă în insulele dependente de 
Franţa, datorită pompei cultului său. El ştie chiar şi că 
limba indigenă, al cărei alfabet nu e deloc complicat, 
compunându-se din treisprezece până la şaptesprezece 
caractere, e foarte amestecată cu limba engleză şi va fi 
absorbită de ea. El ştie, în sfârşit, că populaţia polineziană 
tinde să descrească, ceea ce este regretabil, căci tipul 
canac (acest cuvânt înseamnă om), mai alb sub Ecuator 
decât în grupele îndepărtate de linia echinoxială, e minunat 
şi Polinezia va pierde prin amestecul lui cu rase străine! Da! 
EI ştie aceasta şi multe alte lucruri pe care le află în 
convorbirile cu comandorul Ethel Simcoe iar când este 
întrebat de camarazii săi, le răspunde fară să se încurce. 
lată de ce Pinchinat nu-l mai numeşte decât „Larousse-ul 
zonelor tropicale”. 

Acestea sunt principalele grupe între care Standard-Island 
îşi va plimba opulenta sa populaţie. Ea merită, desigur, 
numele de insulă fericită, pentru că tot ceea ce poate să 
asigure fericirea materială şi, într-un anumit fel, fericirea 
morală, este reglementat. De ce trebuie ca această stare de 
lucruri să fie tulburată de rivalități, de gelozii, de 
neînţelegeri, datorită problemelor de influenţă şi 
preponderență care despart Milliard-City în două tabere, 
după cele două sectoare - tabăra Tankerdon şi tabăra 
Coverley? În orice caz, pentru nişte artişti lupta promite să 
fie interesantă. 

Jem Tankerdon este iancheu din cap până-n picioare, cu o 
individualitate pronunţată şi supărătoare, cu faţa mare, 
bărbuţa roşcată, părul tuns scurt, ochii vii, cu toate că are 


şaizeci de ani, irisul aproape galben, ca acela al ochilor de 
câine, pupila scânteietoare. E înalt, cu torsul puternic şi 
membrele viguroase. Are în el ceva din traperul83 preriilor, 
cu toate că n-a avut de-a face cu altfel de trape decât cele 
prin care precipita milioane de porci în abatoarele sale din 
Chicago. Un om violent, pe care situaţia lui ar fi trebuit să-l 
şlefuiască, dar căruia îi lipsesc cei şapte ani de-acasă, îi 
place să facă paradă de averea sa şi are, cum se spune, 
„buzunarele sunătoare”. Mai mult chiar, se pare că nu le 
găseşte destul de pline, pentru că, împreună cu alţi câţiva 
din sectorul său, se gândeşte să reia afacerile. 

Doamna Tankerdon este o americancă oarecare, o femeie 
destul de simplă, foarte supusă soţului său, mamă 
excelentă, blândă cu copiii ei, predestinată să crească o 
numeroasă progenitură şi nedându-se în lături să-şi 
îndeplinească îndatoririle. Când trebuie să împărţi două 
miliarde între moştenitori direcţi, poţi foarte bine să ai o 
duzină - şi ea îi are, toţi bine făcuţi. 

Din această familie numeroasă, atenţia cvartetului este 
atrasă doar de fiul cel mare, destinat să joace un oarecare 
rol în această povestire. Walter Tankerdon, un tânăr foarte 
elegant, de o inteligenţă medie, cu chip şi maniere 
simpatice, seamănă mai mult cu doamna Tankerdon decât 
cu capul familiei. Îndeajuns de instruit, a călătorit de câteva 
ori prin America şi Europa, dar obişnuinţa şi gusturile l-au 
făcut să se întoarcă la existenţa atrăgătoare de pe 
Standard-Island. Familiarizat cu exerciţiile sportive, e în 
fruntea tineretului miliardez la concursurile de tenis, polo, 
golf şi crichet. Fără să fie prea mândru de averea pe care o 
va moşteni, e bun la inimă. E adevărat că, lipsind săracii, n- 
are cum să-şi exercite caritatea. În sfârşit, ar fi de dorit ca 
fraţii şi surorile sale să-i semene. Şi dacă ei şi ele nu sunt 
încă la vârsta căsătoriei, el, care se apropie de treizeci de 
ani, trebuie să se gândească la însurătoare. Se gândeşte 
oare?... Vom vedea. 


Contrastul este izbitor între familia Tankerdon, cea mai 
importantă din sectorul babordez şi familia Coverley, 
fruntaşă în sectorul tribordez. Nat Coverley este mai fin 
decât rivalul său. Se resimte originea franceză a 
strămoşilor săi. Averea lui n-a ieşit din măruntaiele 
pământului, în chip de pungi de petrol, şi nici din 
măruntaiele fumegânde ale rasei porcine! Nu! Ela ajuns 
ceea ce este datorită afacerilor industriale, căilor ferate şi 
băncilor. În ceea ce îl priveşte, nu visează decât să se 
bucure în linişte de bogăţiile sale şi - nu ascunde deloc asta 
- s-ar opune oricărei tentative de a transforma Bijuteria 
Pacificului într-o enormă uzină sau o imensă casă de 
comerţ. Înalt, corect, cu un cap frumos sub părul încărunţit, 
el are o barbă castanie înspicată cu câteva fire argintii. Cu 
un caracter destul de rece, cu maniere distinse, el ocupă 
primul loc printre notabilii care păstrează la Milliard-City 
tradiţiile înaltei societăţi din sudul Statelor Unite. lubeşte 
arta, se pricepe la pictură şi la muzică, vorbeşte cu plăcere 
limba franceză folosită curent de tribordezi, citeşte 
literatură americană şi europeană şi, când are ocazia, 
adaugă aplauzelor sale strigăte de „bravo”, atunci când tipii 
din Far-West sau din Noua Anglie strigă „ura” şi „hip”. 

Doamna Coverley, având zece ani mai puţin decât soţul 
său, a trecut de patruzeci fără să se plângă prea mult. Este 
o femeie elegantă, distinsă, instruită, aparţinând acelor 
familii semicreole din Louisiana de altădată, bună 
muziciană, bună pianistă - şi să nu credeţi că vreun Reyer 
al secolului douăzeci a alungat pianul din Milliard-City. În 
palatul de pe Bulevardul Cincisprezece, cvartetul a avut de 
câteva ori ocazia să cânte împreună cu ea şi nu poate decât 
s-o felicite pentru realul ei talent. 

Cerul n-a binecuvântat familia Coverley, aşa cum a făcut-o 
cu lankerdonii. Doar trei fiice sunt moştenitoarele unei 
averi imense, cu care Coverley nu se laudă ca rivalul său. 
Fetele sunt foarte drăguţe şi se vor găsi destui pretendenți 


în cercurile nobile sau financiare ale celor două lumi pentru 
ca să le ceară mâna când va sosi clipa. 

Dealtfel, în America aceste dote de necrezut nu sunt rare. 
Nu s-a vorbit acum câţiva ani despre mica miss Terry, care 
era curtată de la vârsta de doi ani pentru cele şapte sute 
cincizeci de milioane ale sale? Să sperăm că această copilă 
s-a măritat după placul ei şi că la avantajul de a fi una 
dintre cele mai bogate femei din Statele Unite 1-a adăugat 
pe acela de a fi una dintre cele mai fericite. 

Fiica cea mare a domnului şi doamnei Coverley, Diana, sau 
Dy, cum îi spun prietenii, are abia douăzeci de ani. Este o 
persoană foarte drăguță în care se îmbină calităţile fizice şi 
morale ale părinţilor săi. Ochi frumoşi, albaştri, un păr 
magnific, între şaten şi blond, o carnaţie proaspătă ca 
petalele trandafirului abia înflorit, o talie elegantă şi 
graţioasă - toate acestea explică de ce tinerii din Milliard- 
City nu vor lăsa străinilor grija de a cuceri această 
„comoară fără preţ”, pentru a întrebuința termeni de o 
justeţe matematică. Se poate crede chiar că domnul 
Coverley nu va vedea în deosebirea de religie o piedică în 
calea unei uniri care i s-ar părea că poate să asigure 
fericirea fiicei sale. 

Păcat că probleme de rivalitate socială despart familiile 
cele mai de vază de pe Standard-Island. Walter Tankerdon 
pare creat anume pentru a deveni soţul Dianei Coverley. 

Dar aceasta e o combinaţie la care nici nu trebuie să ne 
gândim. Mai curând ar fi tăiată insula în două, mai curând 
s-ar duce babordezii pe o jumătate şi tribordezii pe cealaltă, 
decât să se semneze un asemenea contract de căsătorie. 

— Bineînţeles, dacă nu se amestecă dragostea! spune 
câteodată supraintendentul, clipind ştrengăreşte pe sub 
ochelarii săi cu ramă de aur. 

Totuşi, Walter 'Tankerdon nu pare să aibă vreo înclinaţie 
pentru Dy Coverley, şi invers - sau, dacă ea există, amândoi 
păstrează o rezervă care înşală curiozitatea lumii selecte 
din Milliard-City. 


Insula cu elice continuă să coboare către Ecuator, urmând 
cu aproximaţie meridianul o sută şaizeci. În faţa ei se 
desfăşoară spaţii largi, lipsite de insule şi insulițe, ale căror 
adâncimi măsoară până la două leghe. În ziua de 25 iulie 
trece deasupra depresiunii Belknap, un abis de şase mii de 
metri, din care sonda a adus la suprafaţă ciudate scoici sau 
zoofite alcătuite astfel încât să suporte presiunea unor 
asemenea mase de apă, presiune evaluată la şase sute de 
atmosfere. 

După cinci zile, Standard-Island traversează un grup de 
insule aparţinând Marii Britanii, cu toate că li se spune 
uneori „Insulele americane”. Lăsând în urmă, la tribord, 
Palmyra şi Suncarung, se apropie la cinci mile de Fanning, 
unul dintre numeroasele zăcăminte de guano de prin aceste 
locuri şi cel mai important din arhipelag. Altfel, sunt doar 
nişte vârfuri ieşite la suprafaţă, mai mult sterpe decât 
înverzite, de care Regatul Unit n-a prea profitat până acum. 
Dar el are un picior aşezat aici şi se ştie că piciorul Angliei 
lasă urme de neşters. 

În fiecare zi, în timp ce colegii săi se plimbă prin parc sau 
pe câmpia înconjurătoare, Frascolin, foarte interesat să 
cunoască amănuntele acestei ciudate navigaţii, se duce la 
bateria Pintenului. Aici îl întâlneşte ades pe comandor. 
Ethel Simcoe îi explică bucuros fenomenele specifice 
acestor mări şi, când ele prezintă un oarecare interes, 
vioara a doua nu uită să le comunice tovarăşilor săi. 

De pildă, ei nu pot să-şi ascundă admiraţia faţă de un 
spectacol pe care natura li-l oferă gratuit în noaptea de 30 
spre 31 iulie. 

Un imens banc de meduze, acoperind o suprafaţă de mai 
multe mile pătrate, e semnalat la căderea nopţii. Nu le-a 
mai fost dat miliardezilor să întâlnească asemenea mase de 
meduze, cărora unii naturalişti le-au dat numele de oceanii. 
Aceste animale, cu o viaţă foarte rudimentară, se 
învecinează cu reprezentanţii regnului vegetal, prin 
conformaţia lor emisferică. Peştii, oricât ar fi de lacomi, le 


consideră mai mult ca nişte flori, căci nici unul, după cât se 
pare, nu vrea să le folosească drept hrană. 

Oceaniile specifice zonei toride a Pacificului nu se arată 
decât sub forma unor umbrele multicolore, străvezii şi 
mărginite de tentacule. Ele nu măsoară mai mult de doi, 
trei centimetri. Vă închipuiţi câte miliarde s-au strâns la un 
loc ca să formeze bancuri de o asemenea întindere...! 

Auzind despre imensul număr de meduze, Pinchinat 
remarcă: 

— Numărul acesta nu poate să-i surprindă pe notabilii de 
pe Standard-Island, pentru care miliardul este monedă 
curentă! 

Când se lasă noaptea, o parte a populaţiei se îndreaptă 
spre extremitatea provei, adică spre terasa care domină 
bateria Pintenului. Tramvaiele sunt luate cu asalt. Carele 
electrice sunt încărcate de curioşi. Maşini elegante i-au 
adus pe nababii oraşului. Coverleyii şi Tankerdonii se ţin la 
distanţă. Domnul Jem nu-l salută pe domnul Nat, care nu-l 
salută pe domnul Jem. Toţi membrii celor două familii sunt 
de faţă. Yvernes şi Pinchinat au plăcerea să stea de vorbă 
cu doamna Coverley şi fiica sa, care îi primesc întotdeauna 
cu căldură. Walter Tankerdon simte o oarecare ciudă că nu 
ia parte la conversaţia lor? Miss Dy i-ar accepta cu plăcere 
prezenţa?... Nu ştim încă. În orice caz, la ce scandal s-ar 
expune, ce aluzii mai mult sau mai puţin indiscrete s-ar 
strecura în articolele mondene din Starboard Chronicle sau 
New Herald! 

Când întunericul e deplin - atât cât poate fi în aceste 
înstelate nopţi tropicale - Pacificul se luminează, parcă, 
până în străfunduri. 

Imensa întindere de apă e pătrunsă de pilpăiri 
fosforescente, iluminată de reflexe roze sau albastre, 
asemănătoare nu cu o linie desenată pe coama valurilor, ci 
cu emanaţiile pe care le-ar produce nenumărate mulţimi de 
licurici. Această fosforescenţă devine atât de intensă, încât 
e cu putinţă să citeşti, ca la licărirea unei îndepărtate 


aurore boreale. S-ar spune că Pacificul, după ce a topit în 
apa lui razele soarelui, le înapoiază acum în efluvii 
luminoase. 

Curând, Standard-Island taie cu prova sa masa meduzelor, 
care se împarte în două ramuri şi lunecă de-a lungul 
litoralului metalic. În câteva ceasuri, insula e înconjurată de 
centura unduioasă a noctilucelor, a căror sursă luminoasă a 
rămas la fel de puternică. Fenomenul durează până la 
naşterea aurorei şi piere odată cu primele ei luciri. 

După şase zile, Bijuteria Pacificului atinge Ecuatorul - 
marele cerc imaginar al sferoidului nostru care, 
reprezentat materialmente, ar tăia orizontul în două părţi 
egale. Din acest loc pot fi văzuţi, în acelaşi timp, amândoi 
polii bolţii cereşti - unul la nord, aprins de sclipirile Stelei 
Polare, altul la sud, decorat, ca pieptul unui soldat, cu 
Crucea Sudului. E bine să adăugăm că din diferite puncte 
ale acestei axe ecuatoriale stelele par să descrie în fiecare 
zi cercuri perpendiculare pe planul orizontului. Dacă vreţi 
să vă bucuraţi de nopţi şi de zile perfect egale, e bine să vă 
instalaţi penaţii84 pe aceste meleaguri, în regiunea 
insulelor sau continentelor traversate de Ecuator. 

De când a părăsit arhipelagul hawaian, Standard-Island a 
străbătut o distanţă de aproape şase sute de kilometri. Este 
pentru a doua oară de la crearea sa că trece dintr-o 
emisferă într-alta, traversând linia echinoxială - întâi 
coborând spre sud, apoi urcând spre nord. Acest eveniment 
constituie o sărbătoare pentru populaţia miliardeză. Se vor 
organiza jocuri publice în parc, ceremonii religioase la 
templu şi în catedrala Saint-Mary Church, curse de trăsuri 
electrice împrejurul insulei. De pe platforma observatorului 
va ţâşni un magnific foc de artificii, ale cărui fuzee, rachete 
şerpuitoare, bombe cu culori schimbătoare vor rivaliza cu 
splendorile înstelate ale firmamentului. 

După cum bănuiţi, e vorba de o imitație a scenelor 
fanteziste obişnuite pe navele care ating Ecuatorul - ceva 
asemănător cu Botezul Ecuatorului. Şi, de fapt, această zi 


este aleasă întotdeauna pentru a boteza copiii născuţi după 
plecarea din Madeleine-bay. Ceremonia botezului se 
săvârşeşte şi pentru străinii care n-au mai pătruns până 
acum în emisfera australă. 

— E rândul nostru, spune Frascolin camarazilor săi. O să 
primim botezul... 

Asta-i bună! sare Sebastien Zorn, protestând prin gesturi 
pline de indignare. 

Da, bătrâne scârţăitor! întăreşte Pinchinat. Or să toarne 
peste noi găleți cu apă nebinecuvântată, or să ne aşeze pe 
scânduri care or să ne dea peste cap, or să ne azvârle în 
camera cu surprize şi tropicul nu va întârzia să se prezinte, 
urmat de cortegiul său de bufoni, ca să ne mânjeascăâ 
mutrele cu negreală! 

Dacă îşi închipuie că mă voi supune acestei mascarade... 
mormăie Sebastien Zorn. 

Trebuie neapărat, spune Yvernes. Fiecare ţară îşi are 
obiceiurile ei şi oaspeţii trebuie să se supună. 

Nu atunci când sunt reţinuţi fără voia lor! strigă 
neînduplecatul şef al Cvartetului Concertant. 

În privinţa carnavalului cu care se amuză unele echipaje 
când traversează Ecuatorul, poate să fie liniştit! N-are de 
ce să se teamă de sosirea simpaticului tropic! El şi 
camarazii săi nu vor fi stropiţi cu apă de mare, ci cu 
şampanie de cea mai bună calitate. Nici nu vor fi păcăliţi 
arătându-li-se linia Ecuatorului, desenată în prealabil pe 
obiectivul unei lunete. Asta poate fi pe placul unor mateloţi 
petrecăreţi, dar nu al persoanelor grave de pe Standard- 
Island. 

Serbarea are loc în după-amiaza zilei de 5 august. În afară 
de vameşi, care nu-şi pot părăsi niciodată postul, 
funcţionarii au primit concediu. Orice activitate încetează în 
oraş şi în porturi. Elicele nu mai funcţionează. Cât despre 
acumulatori, ei au un voltaj care ajunge cu prisosinţă 
pentru iluminat şi pentru comunicațiile electrice. Dealtfel, 
Standard-lIsland nu stă pe loc. Un curent uşor o poartă 


către linia care împarte cele două emisfere ale globului. În 
biserici se înalţă cântece, rugăciuni şi se aud sunete de 
orgă. În parc domneşte o voioşie generală şi exerciţiile 
sportive sunt executate cu o remarcabilă însufleţire. 
Participă toate straturile sociale. Cei mai bogaţi gentlemeni, 
în frunte cu Walter Tankerdon, fac minuni în partidele de 
golf şi tenis. Când soarele va cădea perpendicular la 
orizont, nelăsând în urmă decât un scurt amurg, rachetele 
multicolore ale focurilor de artificii îşi vor lua zborul prin 
spaţiu şi o noapte fără lună va fi tocmai potrivită 
desfăşurării acestor minunăţii. 

În marea sală a cazinoului, membrii cvartetului sunt 
botezați chiar de mâna lui Cyrus Bikerstaff. Guvernatorul le 
oferă cupele spumegânde şi şampania curge în valuri. 

Artiştii se înfruptă din şampania Cliquot şi Roederer. 
Sebastien Zorn ar fi nedrept dacă s-ar plânge de un botez 
care nu-i aminteşte deloc apa sărată picurată pe buzele sale 
la câteva zile de la naştere. 

Parizienii răspund acestor dovezi de simpatie prin 
interpretarea celor mai frumoase opere din repertoriul lor: 
Cvartetul Nr. 7 în fa major. Op. 59 de Beethoven; Cvartetul 
Nr. 4 în mi bemol major. Op. 10 de Mozart; Cvartetul Nr.4 în 
re minor. Op. 17 de Haydn: Cvartetul Nr. 7, andante, 
scherzo capriccioso şi fuga. Op. 81 de Mendelsohn. Da! 
Toate aceste minuni ale muzicii concertante, şi audiţia este 
gratuită. Lumea se striveşte la uşi, se înăbuşă în sală. 
Bucăţile trebuie să fie bisate, trişate şi guvernatorul 
înmânează executanţilor o medalie de aur încercuită cu 
diamante respectabile prin numărul caratelor lor, având pe 
o faţă emblema oraşului Milliard-City, iar pe cealaltă aceste 
cuvinte în limba franceză: 

Oferită Cvartetului Concertant de către Compania, 
Municipalitatea şi populaţia de pe Standard-Island. 

Dacă toate aceste onoruri nu pătrund până în adâncul 
inimii neîmpăcatului violoncelist, asta se datoreşte faptului 


că are un caracter groaznic, după cum îi repetă camarazii 
săi. 

— Să aşteptăm sfârşitul! se mulţumeşte el să răspundă, 
chinuindu-şi barba cu o mână febrilă. 

La ora zece şi treizeci şi cinci de minute seara, după 
calculul făcut de astronomii de pe Standard-Island, insula 
cu elice va tăia linia echinoxială. Exact în această clipă, una 
dintre piesele bateriei Pintenului va trage o lovitură de tun. 
Un fir leagă bateria cu aparatul electric aşezat în centrul 
pieţei Observatorului. Ce satisfacţie pentru acela dintre 
notabili căruia îi va reveni onoarea să trimită curentul 
declanşator al formidabilei detunături! 

Două personaje importante pretind această onoare. Sunt - 
e uşor de ghicit - Jem Tankerdon şi Nat Coverley. De aici, 
marea încurcătură a lui Cyrus Bikerstaff. Tratativele duse 
anterior de primărie cu cele două sectoare ale oraşului n-au 
dat nici un rezultat. La rugămintea guvernatorului, s-a 
amestecat şi Calistus Munbar. Dar, în ciuda îndemânării 
binecunoscute şi a resurselor spiritului său diplomatic, 
supraintendentul a eşuat. Jem Tankerdon nu vrea să-i 
cedeze lui Nat Coverley, care refuză să se dea în lături în 
faţa lui Jem Tankerdon. Se aşteaptă o ciocnire. 

Ciocnirea n-a întârziat să se producă în întreaga-i violenţă, 
când cei doi şefi s-au întâlnit faţă în faţă. Aparatul e la cinci 
paşi de ei. E destul să fie atins cu vârful degetului... 

Răscolită din pricina acestei chestiuni de întâietate, 
mulţimea a invadat grădina. 

După concert, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin, 
Pinchinat s-au dus şi ei în scuar, curioşi să observe evoluţia 
rivalităţii. Dată fiind dispoziţia babordezilor şi tribordezilor, 
ea prezintă o gravitate excepţională pentru viitor. 

Cei doi notabili înaintează, fără să se salute măcar cu o 
uşoară înclinare a capului. 

Cred, domnule, spune Jem Tankerdon că nu-mi veţi 
disputa onoarea... 


Este exact ceea ce aştept de la dumneavoastră, răspunde 
Nat Coverley. 

Nu voi îngădui să fiu insultat în public. 

Nici eu. 

Vom vedea! strigă Jem Tankerdon, facând un pas către 
aparat. Nat Coverley înaintează şi el. Partizanii celor doi 
notabili încep să se amestece în dispută. Dintr-o parte şi din 
cealaltă se iscă provocări necuviincioase. Walter Tankerdon 
este gata să susţină drepturile tatălui său şi totuşi, când o 
vede pe miss Coverley, care stă mai la o parte, e vizibil 
încurcat. 

Cât despre guvernator, cu toate că-l are pe 
supraintendent alături, gata să joace rolul de tampon, e 
supărat că nu poate să reunească într-un singur buchet 
trandafirul alb de York şi trandafirul roşu de Lancaster. Şi 
cine ştie dacă această ceartă nu va avea consecinţe la fel de 
regretabile cum a avut aceea din secolul al XV-lea pentru 
aristocrația engleză? 

Se apropie totuşi clipa în care pintenul insulei cu elice va 
tăia linia echinoxială. Stabilit cu o precizie de un sfert de 
secundă, calculul comportă o eroare de cel mult opt metri. 
Semnalul nu mai poate să întârzie. 

Am o idee! murmură Pinchinat. 

Care? întreabă Yvernes. 

Am să trântesc un pumn în butonul aparatului, şi aşa am 
să-i împac. 

Să nu faci asta! spune Frascolin, oprindu-l cu un braţ 
viguros. 

Nu se ştie cum ar fi luat sfârşit incidentul, dacă nu s-ar fi 
auzit o detunătură. 

Această detunătură nu vine de la bateria Pintenului. Este o 
lovitură de tun din larg, auzită foarte limpede. 

Mulțimea rămâne în aşteptare. 

Ce semnificaţie poate să aibă descărcarea unei guri de foc 
care nu aparţine artileriei insulei? 


O telegramă trimisă de Tribord-Harbour dă aproape 
imediat explicaţia. 

La două sau trei mile depărtare, o navă în primejdie şi-a 
semnalat prezenţa şi a cerut ajutor. 

Fericită şi neaşteptată diversiune! Nimeni nu se mai 
gândeşte să se certe în faţa butonului electric sau să salute 
trecerea Ecuatorului. 

Nici nu mai e timp, dealtfel. Linia a fost depăşită şi lovitura 
reglementară a rămas în ţeava tunului. În definitiv, e mai 
bine aşa, pentru onoarea familiilor Tankerdon şi Coverley. 

Publicul părăseşte scuarul şi, cum tramvaiele nu mai 
funcţionează, se îndreaptă repede pe jos către digurile de 
la 'Tribord-Harbour. 

Ofiţerul portului a luat măsurile necesare. Una din 
şalupele electrice s-a avântat în larg. În clipa în care soseşte 
mulţimea, ambarcaţia se întoarce cu naufragiaţii culeşi de 
pe nava înghițită îndată după aceea de abisurile Pacificului. 

Această navă este cuterul malaiez care a urmărit 
Standard-lIsland de la plecarea sa din arhipelagul 
Sandwich. 

INSULELE MARCHIZE. 

În dimineaţa zilei de 29 august, Bijuteria Pacificului se află 
în preajma insulelor Marchize, situate între 7*55' şi 10*30' 
latitudine sudică şi 141* şi 143* 6' longitudine vestică, după 
meridianul Parisului 
[86]. Ea a străbătut o distanţă de trei mii cinci sute de 
kilometri de la plecarea din insulele Sandwich. 

Dacă acest grup se numeşte Mendana, este pentru că 
spaniolul cu acest nume a descoperit, în 1595, partea 
meridională. Dacă se numeşte Insulele Revoluţiei, este 
pentru că partea sa de nord-vest a fost vizitată de căpitanul 
Marchand în 1791. Dacă se numeşte arhipelagul Nuka- 
Hiva, este pentru că a luat acest nume de la cea mai 
importantă dintre insulele care-l alcătuiesc. Ar fi putut să 
ia şi numele de Cook, pentru că celebrul navigator a fost 
aici în recunoaştere în 1744. Este ceea ce subliniază 


Simcoe într-o discuţie cu Frascolin, care găseşte observaţia 
foarte întemeiată, adăugând: 

— S-ar putea numi tot atât de bine şi Arhipelagul Francez, 
căci în Marchize ne aflăm oarecum în Franţa. 

Într-adevăr, un francez are dreptul să privească acest 
grup de unsprezece insule sau insulițe ca pe o escadră a 
ţării sale, ancorată în apele Pacificului. Cele mai mari sunt 
navele de linie Nuka-Hiva şi Hiva-Oa; cele mijlocii sunt 
crucişătoarele de diferite ranguri Hiau, Uapu, Uauka; cele 
mai mici sunt avizourile Montane, Fatu-Hiva, Tau-Ata, în 
timp ce insuliţele sau atolurile ar fi vedetele rapide ale 
escadrei. E adevărat, aceste insule nu se pot deplasa, aşa 
cum face Standard-Island. 

La 1 mai 1842, comandantul staţiunii navale din Pacific, 
contraamiralul Dupetit-Thouars, a pus stăpânire pe 
arhipelag, în numele Franţei. O mie până la două mii de 
leghe îl despart coasta americană, fie de Noua Zeelandă, fie 
de Australia, fie de China, insulele Moluce sau Filipine. În 
aceste condiţii, actul contraamiralului era demn de laudă 
sau de dezaprobare? L-a dezaprobat opoziţia, l-au lăudat 
cercurile guvernamentale. Oricum, Franţa dispune de un 
domeniu insular, în care vapoarele noastre de pescuit pot să 
se adăpostească şi să se aprovizioneze şi căruia canalul 
Panama, dacă va fi vreodată deschis87, îi va da o reală 
importanţă comercială. Acest domeniu trebuia să fie 
întregit prin luarea în stăpânire sau declaraţia de 
protectorat asupra insulelor Pomotu şi a Insulelor 
Societăţii, prelungirea lui naturală. Deoarece influenţa 
britanică e preponderentă în regiunile de nord-vest ale 
acestui imens ocean, e bine că influenţa franceză vine s-o 
contrabalanseze în regiunile de sud-est. 

Dar avem acolo forţe militare cât de cât însemnate? îl 
întreabă Frascolin pe îndatoritorul său cicerone. 

Până în 1859, răspunde comandorul Simcoe, exista la 
Nuka-Hiva un detaşament de soldaţi de marină. De când 


acest detaşament a fost retras, garda pavilionului e 
încredinţată misionarilor, şi ei nu l-ar preda tară să-l apere. 

Şi acum? 

Nu veţi găsi la Taio-Hae decât un rezident, câţiva jandarmi 
şi soldaţi indigeni, sub ordinele unui ofiţer care e totodată şi 
judecător... 

Pentru procesele băştinaşilor? 

Ale băştinaşilor şi ale coloniştilor. 

Aşadar, în Nuka-Hiva se află colonişti? 

Cam două duzini. 

N-ajung nici măcar pentru o orchestră... poate doar 
pentru o fanfară! 

Acest arhipelag, care se întinde pe o sută nouăzeci şi cinci 
de mile în lungime şi patruzeci şi opt de mile în lăţime, 
acoperind o suprafaţă de treisprezece mii kilometri pătraţi, 
nu cuprinde nici douăzeci şi patru de mii de indigeni. Asta 
înseamnă un colonist la o mie de locuitori. 

Va creşte oare populaţia marchizană când se va deschide o 
nouă cale de comunicaţie între cele două Americi? Viitorul o 
va spune. Dar în ceea ce priveşte populaţia insulei cu elice, 
ea a crescut prin salvarea malaiezilor de pe cuter, înfăptuită 
în seara zilei de 5 august. 

Sunt zece la număr, în afară de căpitan - un bărbat cu o 
figură energică, cum am mai spus, în vârstă de patruzeci de 
ani, şi al cărui nume este Sarol. Mateloţii săi sunt oameni 
vânjoşi, aparţinând rasei originare din insulele cele mai 
îndepărtate ale Malaieziei occidentale. Cu trei luni în urmă, 
Sarol îl condusese la Honolulu cu o încărcătură de copra. 
Când Standard-Island s-a oprit acolo pentru zece zile, 
apariţia ei le-a stârnit interesul, aşa cum se întâmplă 
pretutindeni. N-au vizitat-o - autorizaţia se obţine foarte 
greu - dar micul lor cuter s-a învârtit deseori în jurul ei, ca 
s-o observe mai de-aproape. Prezenţa lui stăruitoare n-a 
trezit nici o bănuială, ca şi plecarea din Honolulu la numai 
câteva ore după insula cu elice. Dealtfel, ar fi trebuit să 
neliniştească pe cineva un bastiment de o sută de tone, cu o 


duzină de oameni la bord? Nu, fără îndoială că nu - şi poate 
că a fost o greşeală... 

Când lovitura de tun a atras atenţia ofițerului de la 
Tribord-Harbour, cuterul nu se găsea decât la două, trei 
mile distanţă. Şalupa de salvare a ajuns la timp ca să 
culeagă pe căpitan şi echipajul său. 

Malaiezii aceştia vorbesc curent limba engleză - ceea ce 
nu-i de mirare din partea unor indigeni din vestul 
Pacificului unde, aşa cum am menţionat, preponderența 
britanică este un fapt de netăgăduit. Cei de pe Standard- 
Island află, astfel, că malaiezii au suferit un accident 
maritim. Şi dacă şalupa ar fi întârziat câteva minute, toţi 
unsprezece ar fi dispărut în adâncurile oceanului. 

După spusele lor, cu douăzeci şi patru de ore mai înainte, 
în timpul nopţii de 4 spre 5 august, cuterul fusese abordat 
de un steamer în plină viteză, cu toate că avea focurile de 
poziţie aprinse. Ciocnirea fusese atât de uşoară pentru 
steamer, încât se pare că nu simţise nimic şi-şi continuase 
drumul, dacă nu cumva - şi faptul, din nenorocire, nu este 
rar - preferase să dispară pentru „a evita reclamaţii 
costisitoare şi neplăcute”. 

Dar această lovitură, neînsemnată pentru un vas de mare 
tonaj, al cărui trup de fier e lansat cu o viteză considerabilă, 
fusese groaznică pentru cuterul malaiez. Tăiat în faţa 
catargului dinainte, era greu de explicat cum de nu se 
scufundase imediat. Se menţinuse la nivelul apei şi oamenii 
rămăseseră agăţaţi de bordurile vasului. Dacă marea ar fi 
fost agitată, nici unul n-ar fi rezistat valurilor. Din fericire, 
curentul îi îndreptase spre est, apropiindu-i de Standard- 
Island. 

Totuşi, interogându-l pe căpitanul Sarol, comandorul se 
miră cum a putut cuterul, pe jumătate scufundat, să 
deriveze până aproape de Tribord-Harbour. 

Nici eu nu înţeleg, răspunde malaiezul. Poate că insula 
dumneavoastră a parcurs un drum scurt în ultimele 
douăzeci şi patru de ore... 


Este singura explicaţie posibilă, încuviinţează comandorul 
Simcoe. În fond, n-are nici o importanţă. Esenţialul e că aţi 
fost salvaţi. 

Dealtfel, era şi timpul. Înainte ca şalupa să se fi îndepărtat 
cu un sfert de milă, cuterul se scufundase. 

Căpitanul Sarol a povestit toate acestea mai întâi ofițerului 
care-l salvase, apoi comandorului Simcoe, apoi 
guvernatorului Cyrus Bikerstaff, după ce primise toate 
îngrijirile de care - ca, dealtfel, întregul său echipaj - părea 
să aibă urgentă nevoie. 

Se pune problema repatrierii naufragiaţilor. Ei se 
îndreptau către Noile Hebride când s-a produs ciocnirea. 
Standard-Island, care coboară spre sud-est, nu poate să-şi 
modifice itinerarul, îndreptându-se spre vest. Cyrus 
Bikerstaft le propune naufragiaţilor să-i debarce la Nuka- 
Hiva. Acolo vor aştepta trecerea unui vas de comerţ care 
să-i ducă până în Noile Hebride. 

Căpitanul şi oamenii săi se privesc. Ei par foarte 
dezamăgiţi. Această propunere îi loveşte dureros pe 
sărmanii oameni, fără resurse, lipsiţi de tot avutul lor prin 
pierderea cuterului şi a încărcăturii sale. Să aştepţi în 
insulele Marchize înseamnă să rişti să rămâi acolo un timp 
nesfârşit de lung. Cum şi din ce vor trăi? 

— Domnule guvernator, spune căpitanul, ne-aţi salvat de la 
moarte şi nu ştim cum să vă dovedim recunoştinţa noastră. 
Vă rugăm, totuşi, să ne asiguraţi întoarcerea în condiţii mai 
bune. 

— În ce fel? 

La Honolulu se spunea că Standard-Island, după ce se va 
îndrepta spre regiunile din sud, va vizita insulele Marchize, 
Pomotu, Insulele Societăţii, apoi se va îndrepta spre vestul 
Pacificului. 

E adevărat, încuviinţează guvernatorul. E chiar foarte 
posibil că vom înainta până la insulele Fidji, înainte de a ne 
întoarce la Madeleine-bay. 


Fidji, reia căpitanul, este un arhipelag englez, unde vom 
găsi cu uşurinţă un mijloc de a ajunge în Noile Hebride, 
care nu-s prea departe de acolo; dacă aţi vrea să ne 
îngăduiţi... 

Nu pot să vă promit nimic, răspunde guvernatorul. Ne 
este interzis să acordăm azil străinilor. Să aşteptăm sosirea 
noastră la Nuka-Hiva. Voi consulta administraţia din 
Madeleine-bay prin cablu şi, dacă ea consimte, vă vom 
conduce la Fidji, de unde repatrierea voastră va fi într- 
adevăr mai uşoară. 

Aceasta e pricina pentru care malaiezii se află pe bordul 
insulei cu elice atunci când se zăresc insulele Marchize, la 
data de 29 august. 

Arhipelagul este situat în drumul alizeelor. Aceeaşi 
aşezare o au şi insulele Pomotu şi Societăţii, cărora aceste 
vânturi le asigură o temperatură moderată şi un climat 
sănătos. 

Ajungând în primele ore ale dimineţii în faţa grupului de 
nord-vest, Bijuteria Pacificului întâlneşte mai întâi un atol 
nisipos, trecut în hărţi cu numele de Insuliţa de Coral. 
Curenţii marini îl izbesc cu violenţă. 

Acest atol rămâne în urmă, la babord, şi oamenii de veghe 
nu întârzie să semnaleze o primă insulă, Fetuu, foarte 
abruptă, încinsă de faleze verticale de patru sute de metri. 
Urmează insula Hiau, înaltă de şase sute de metri, având un 
aspect arid pe această parte, în timp ce cealaltă, răcoroasă 
şi înverzită, oferă două golfuleţe practicabile pentru vasele 
MICI. 

Frascolin, Yvernes, Pinchinat, lăsându-l pe Sebastien Zorn 
pradă proastei sale dispoziţii, se instalează în turn, în 
compania lui Ethel Simcoe şi a câtorva dintre ofiţerii săi. Nu 
e de mirare că numele Hiau îl face pe alteţa-sa să emită 
câteva onomatopee bizare. 

— Fără doar şi poate, spune el, acolo locuieşte o colonie de 
pisici, care au drept şef un cotoi... 


Hiau rămâne la nord. Navigaţia continuă spre insula 
principală, având acelaşi nume ca arhipelagul căruia i se va 
adăuga pentru câtva timp această extraordinară insulă cu 
elice. 

A doua zi, 30 august, parizienii noştri îşi reiau postul, din 
zori. Înălţimile insulei Nuka-Hiva se zăriseră de cu seară. Pe 
timp frumos, lanţurile de munţi ale acestui arhipelag se văd 
de la o distanţă de optsprezece, douăzeci de leghe, căci 
altitudinea unor piscuri depăşeşte o mie două sute de metri, 
conturându-se ca o spinare gigantică pe toată lungimea 
insulei. 

— Veţi remarca o caracteristică generală a întregului 
arhipelag, le spune comandorul Simcoe oaspeţilor săi. 
Crestele sale sunt de o goliciune cel puţin ciudată în 
această zonă, în timp ce vegetaţia, care începe să se arate 
cam pe la două treimi din înălţimea munţilor, pătrunde în 
adâncul râpelor şi trecătorilor şi se desfăşoară cu măreție, 
până pe țărmurile albe ale litoralului. 

— Şi totuşi, observă Frascolin, se pare că Nuka-Hiva se 
sustrage de la această regulă, cel puţin în ceea ce priveşte 
zonele mijlocii. Pare stearpă. 

Pentru că ne apropiem de ea dinspre nord-vest, explică 
Ethel Simcoe. Dar când o vom ocoli pe la sud, veţi fi 
surprinşi de contrast. Pretutindeni câmpii înverzite, păduri, 
cascade de trei sute de metri... 

Oho! exclamă Pinchinat. O masă de apă care ar cădea din 
vârful Turnului Eiffel. Asta merită toată consideraţia! 
Niagara are de ce să fie geloasă... 

Deloc! ripostează Frascolin. Ea se despăgubeşte prin 
lărgimea ei - nouă sute de metri, de pe ţărmul american 
până pe ţărmul canadian. Ştii asta, Pinchinat, doar am 
vizitat-o împreună! 

E adevărat şi cer iertare Niagarei! declară alteţa-sa. 

În acea zi, Standard-Island pluteşte de-a lungul coastei, la 
o distanţă de o milă. Mereu povârnişuri aride, urcând până 
la platoul central Tovii, faleze stâncoase ce par a nu avea 


nici o crăpătură. Totuşi, după spusele navigatorului Brown, 
ar exista locuri bune pentru acostări, care au fost 
descoperite ulterior. 

În definitiv, aspectul insulei Nuka-Hiva, al cărei nume 
evocă privelişti plăcute, e destul de posomorât. Dar, aşa 
cum au arătat domnii V. Dumoulin şi Desgraz, însoțitorii lui 
Dumont d'Urville în timpul călătoriei sale la Polul Sud şi în 
Oceania, „toate frumuseţile naturale se găsesc în interiorul 
golfurilor, în văile formate de ramificaţiile lanţului de munţi 
care se înalţă în centrul insulei”. 

După ce a urmat linia acestui litoral pustiu până dincolo de 
unghiul ascuţit pe care îl proiectează spre vest, Standard- 
Island îşi schimbă uşor direcţia, micşorând viteza elicelor 
de la tribord, şi ocoleşte capul Ciciagov88, denumit aşa de 
navigatorul rus Krusenstern. Coasta se adânceşte, 
descriind un arc alungit, în mijlocul căruia o strâmtoare 
îngustă permite intrarea în portul Taioa sau Akani. Unul 
dintre bazinele acestui port oferă un adăpost sigur 
împotriva celor mai nimicitoare furtuni ale Pacificului. 

Comandorul Simcoe nu se opreşte aici. Există mai la sud 
alte două golfuri, Anna-Maria sau Taio-Hae în centru şi 
Comptroller sau Taipis în spatele capului Martin, aflat la 
extremitatea sud-estică a insulei. În faţa golfului Taio-Hae 
se va face un popas de douăsprezece zile. 

La mică distanţă de ţărmul insulei Nuka-Hiva, sonda indică 
adevărate abisuri marine. În împrejurimile golfurilor se 
poate însă ancora la o adâncime de patruzeci sau cincizeci 
de braţe89. Standard-lIsland se opreşte deci foarte aproape 
de golful Taio-Hae, în după-amiaza zilei de 31 august. 

De cum ajung în dreptul portului, din dreapta răsună 
detunături şi un vârtej de fum se înalţă deasupra falezelor 
estice. 

Ei, spune Pinchinat, uite că se trage cu tunul în cinstea 
noastră! 

Nu, îl dezamăgeşte comandorul Simcoe, nici tais, nici 
happas, cele două triburi principale ale insulei, nu au o 


artilerie capabilă măcar de un salut. Ceea ce auziţi e 
zgomotul oceanului care se prăbuşeşte în adâncimile unei 
caverne aflate la jumătatea drumului spre capul Martin şi 
acest fum nu este decât pulberea de stropi a valurilor 
aruncate afară. 

Păcat, reia alteţa-sa: o lovitură de tun înseamnă o ridicare 
de pălărie. 

Insula Nuka-Hiva are mai multe nume. S-ar putea spune 
mai multe nume de botez, datorite diferiților naşi care au 
botezat-o pe rând: Ingraham - Insula Federală, Marchand - 
Insula Frumoasă, Hergert - insula Sir Henry Martin, 
Roberts - insula Adam, Porter - insula Madison. Ea măsoară 
şaptesprezece mile de la est la vest şi zece mile de la nord 
la sud, adică o circumferință de circa cincizeci şi patru de 
mile. Climatul său este sănătos. Temperatura seamănă cu 
aceea a zonelor intertropicale, cu moderaţia pe care o aduc 
vânturile alizee. 

Standard-lIsland nu va trebui să se teamă de vijelii şi ploi 
torențiale, căci ea nu se opreşte aici decât în perioada 
aprilie-octombrie, când domină vânturile uscate bătând 
dinspre est spre sud-est, pe care indigenii le numesc 
tuatuka. Cea mai mare căldură e tot în octombrie; cât 
despre noiembrie şi decembrie, sunt cele mai secetoase. 
Din aprilie până în octombrie, curenţii aerieni domnesc din 
est până în nord-est. 

În ceea ce priveşte populaţia arhipelagului Marchizelor, a 
trebuit să se revină asupra exagerărilor primilor 
descoperitori, care o apreciaseră la o sută de mii de 
locuitori. 

Întemeindu-se pe documente serioase, Elisee Reclus90 o 
evaluează la mai puţin de şase mii de suflete pentru 
întregul grup, dintre care majoritatea pe Nuka-Hiva. Dacă 
în vremea lui Dumont d'Urville existau opt mii de 
nukabhivieni, împărţiţi în tais, happas, taionas, taipis, 
numărul lor n-a încetat să se micşoreze. Cărui fapt i se 
datoreşte această depopulare? Exterminării indigenilor în 


războaie, răpirii bărbaţilor pentru plantațiile peruviene, 
abuzului de băuturi tari şi, în sfârşit (pentru ce să nu 
mărturisim?), tuturor relelor pe care le aduce cotropirea, 
chiar atunci când cotropitorii aparţin raselor civilizate. 

În cursul acestei săptămâni de repaus, miliardezii fac 
numeroase vizite la Nuka-Hiva. Europenii cei mai de vază le 
reîntorc vizitele, graţie autorizaţiei guvernatorului care le 
dă liber acces pe Standard-Island. 

În ceea ce îi priveşte, Sebastien Zorn şi camarazii săi 
întreprind lungi excursii, ale căror plăceri răscumpără din 
plin oboseala. 

Golful 'Taio-Hae descrie un cerc, tăiat de o mică 
strâmtoare, în care Standard-Island n-ar fi avut loc, cu atât 
mai mult cu cât golful este îngustat de două plaje de nisip. 
Ele sunt despărțite printr-un fel de deal cu povârnişuri 
abrupte pe care se înalţă încă rămăşiţele unui fort construit 
de Porter în 1812. Era în epoca în care acest marinar 
cucerea insula, aşezându-şi tabăra pe plaja răsăriteană - 
cucerire care n-a fost încuviinţată de guvernul federal. 

În chip de oraş, pe plaja opusă, parizienii noştri nu găsesc 
decât un sat modest, locuinţele marchizanilor fiind în cea 
mai mare parte risipite pe sub arbori. Dar ce văi minunate 
duc până la el! Între altele, cea de la Taio-Hae, pe care 
nukahivienii au ales-o cu precădere pentru a-şi construi 
locuinţele. E o plăcere să te plimbi printre cocotieri, 
bananieri, causarini, goyavieri, arbori de pâine, ibiscuşi şi 
atâtea alte esențe bogate în sevă. Turiştii sunt primiţi cu 
ospitalitate. Acolo unde ar fi fost mâncaţi poate acum mai 
puţin de un secol, pot aprecia prâjiturile făcute din banane 
şi din cocă de mei, arborele de pâine, această feculă gălbuie 
de taro, dulce când e proaspătă, acrişoară când e stătută, 
rădăcinile comestibile de tacca. Cât despre haua, un fel de 
calcan mare care se mănâncă crud, şi fileurile de rechin, cu 
atât mai preţuite cu cât sunt mai putrezite, ei refuză 
categoric să le guste. 


Athanase Doremus îi însoţeşte câteodată în plimbările lor. 
El a vizitat acest arhipelag cu un an în urmă şi le serveşte 
de ghid. Poate că nu e prea tare nici în istoria naturală, nici 
în botanică, poate că uneori confundă superbul spondias 
cyniera, ale cărui frunze seamănă cu mărul, cu pandanus 
odoratissimus, care justifică acest epitet superlativ, cu 
casuarina al cărui lemn are tăria fierului, cu ibiscus a cărui 
coajă furnizează vestmintele indigenilor, cu papaver, cu 
gardenia florida? E adevărat, membrii cvartetului n-au 
nevoie să recurgă la ştiinţa sa puţin cam suspectă când 
flora marchizană le înfăţişează ferigi minunate, polipode 
superbe, trandafiri de China cu flori roşii şi albe, graminee, 
solanee, printre altele tutunul, labiatele cu ciorchini violeţi, 
care alcătuiesc podoaba tinerilor din Nuka-Hiva, ricinii mai 
înalţi de douăsprezece picioare, dracenas, trestia de zahăr, 
portocalii, lămâii a căror importare destul de recentă a 
reuşit de minune pe aceste meleaguri pătrunse de căldura 
verii şi scăldate de numeroasele râuri coborâte din munţi. 

Şi într-o dimineaţă, când cvartetul a urcat până deasupra 
satului Tais, pe lângă albia unui torent, ajungând în 
creştetul lanţului muntos, când la picioarele sale şi în faţa 
ochilor săi se desfăşoară văile Tais, Taipis şi Happas, artiştii 
scot un strigăt de admiraţie. Dacă ar fi avut instrumentele 
cu ei, n-ar fi rezistat dorinţei de a răspunde prin execuţia 
unei capodopere lirice spectacolului acestor capodopere ale 
naturii. E adevărat că executanţii n-ar fi fost ascultați decât 
de câteva perechi de păsări. Dar e atât de frumos 
porumbelul kurukuru care zboară la aceste înălţimi, atât de 
încântătoare mica salangană, iar phaetonul, oaspetele 
obişnuit al acestor strâmtori nukahiviene, mătură văzduhul 
cu aripa lui capricioasă. 

Dealtfel, în străfundurile acestor păduri nu există nici o 
reptilă veninoasă. Artiştii nu dau atenţie nici şerpilor boa, 
lungi abia de două picioare şi la fel de inofensivi ca o 
şopârlă, nici şerpilor simci ale căror cozi de azur se 
confundă cu florile. 


Indigenii aparţin unui tip uman remarcabil. E uşor de 
recunoscut caracterul asiatic, ceea ce indică o origine 
foarte diferită de a celorlalte neamuri oceanice. Sunt de 
talie mijlocie, proporţionaţi în chip academic, foarte 
musculoşi, cu pieptul lat. Au membrele fine, chipul oval, 
fruntea înaltă, ochii negri cu gene lungi, nasul acvilin, dinţii 
albi şi regulaţi, tenul nici roşu, nici negru, ci bronzat ca al 
arabilor, o fizionomie plină de veselie şi de blândeţe în 
acelaşi timp. 

Tatuajul a dispărut aproape cu totul - tatuaj care se 
obținea nu prin crestături în piele, ci prin înţepături 
presărate cu cărbune din aleurites trilobas. El este înlocuit 
acum cu hainele de bumbac ale misionarilor. 

— Frumoşi, nimic de zis, constată Yvernes. Mai puţin poate 
ca în epoca în care erau îmbrăcaţi cu şorţuri, se acopereau 
doar cu părul lor şi-şi agitau arcul şi săgețile. 

El spune asta în timpul unei excursii în golful Comptroller, 
în tovărăşia guvernatorului. Cyrus Bikerstaff a dorit să-şi 
conducă oaspeţii în acest golf împărţit în mai multe porturi, 
ca şi Lia Valette91, şi fără îndoială că, în mâinile englezilor, 
Nuka-Hiva ar fi devenit o Malta a Oceanului Pacific. Aici e 
concentrată populaţia happas, pe o câmpie fertilă, cu un 
mic râu alimentat de o cascadă răsunătoare - principalul 
teatru de luptă între americanul Porter şi indigeni. 

Afirmația lui Yvernes cere un răspuns şi guvernatorul i-l 
dă: 

Poate că aveţi dreptate, domnule Yvernes. Marchizanii 
aveau un aer mai impunător îmbrăcaţi cu şorţul, cu maro şi 
pareo în culori strălucitoare, cu ahu bun, un fel de eşarfă 
zburătoare şi cu tiputa, un fel de poncho mexican! 
Costumele moderne nu le vin bine deloc. Ce vreţi? Decenţa 
şi consecinţele civilizaţiei! Instruindu-i pe indigeni, 
misionarii noştri îi încurajează totodată să se îmbrace într- 
un chip mai puţin rudimentar. 

Şi nu au dreptate? 


Din punctul de vedere al convenienţelor, da! Din punct de 
vedere igienic, nu! De când sunt îmbrăcaţi mai decent, 
nukahivienii şi alţi insulari au pierdut fără îndoială din 
vigoarea şi din veselia lor naturală. Ei se plictisesc şi 
sănătatea lor suferă. Altădată n-aveau habar de bronşite, 
pneumonii, tuberculoză... 

Şi de când nu mai umblă complet goi, fac guturai! exclamă 
Pinchinat. 

Exact! E chiar un motiv serios de împuţinare a populaţiei. 

De unde trag concluzia că Adam şi Eva n-au strănutat 
decât în ziua în care şi-au pus rochie şi pantaloni, reia 
alteţa-sa, după ce au fost goniţi din Paradis - ceea ce ne-a 
adus nouă, copiii lor degeneraţi şi răspunzători de păcatele 
lor, congestii pulmonare! 

Domnule guvernator, intervine Yvernes, mi se pare că 
femeile din acest arhipelag sunt mai puţin frumoase decât 
bărbaţii. 

La fel ca şi în celelalte, răspunde Cyrus Bikerstaff, şi cu 
toate astea, vedeţi aici tipul cel mai desăvârşit din Oceania. 
Nu este dealtfel o lege a naturii?... Nu e la fel ca regnul 
animal, unde, din punct de vedere al frumuseţii fizice, 
masculii sunt aproape totdeauna superiori femelelor? 

Trebuie să vii la antipozi ca să faci astfel de observaţii, 
exclamă Pinchinat, şi frumoasele noastre pariziene nu vor fi 
niciodată de acord. 

Populaţia Nuka-Hiva este împărţită doar în două clase, 
supuse legii tabuului. Această lege a fost născocită de cei 
puternici împotriva celor slabi, de cei bogaţi împotriva celor 
săraci, pentru a-şi apăra privilegiile şi avuţiile. 

Culoarea tabuului este albul şi oamenii de rând n-au 
dreptul să atingă obiectele declarate tabu, locul sacru, 
monumentul funerar, casele şefilor. De aici, o clasă tabu, 
căreia îi aparţin preoţii, vrăjitorii sau tuaşii, akarkişii sau 
şefii civili - şi o clasă neocrotită de tabu, în care intră cea 
mai mare parte a femeilor, precum şi poporul de jos. 


Acestora le este oprit nu numai să atingă un obiect tabu, 
dar şi să-şi arunce ochii asupra lui. 

Şi această regulă, adaugă Cyrus Bikerstaff, este atât de 
severă în Marchize ca şi în Pomotu sau Insulele Societăţii, 
încât nu vă sfătuiesc s-o încălcaţi vreodată. 

Auzi, bravul meu Zorn? spune Frascolin. Păzeşte-ţi 
mâinile, păzeşte-ţi ochii! 

Violoncelistul se mulţumeşte să ridice din umeri, ca unul 
pe care aceste lucruri nu-l interesează câtuşi de puţin. 

La 5 septembrie, Standard-Island părăseşte golful Taio- 
Hae. Ea lasă în urmă spre est insula Hua Huna (Kahuga), 
cea mai răsăriteană din primul grup, căreia nu i se văd 
decât îndepărtatele înălţimi înverzite şi căreia îi lipsesc 
plajele, perimetrul său fiind alcătuit numai din faleze tăiate 
vertical. E de Ia sine înţeles că Standard-Island are grijă să- 
şi încetinească mersul. Altfel, imensa ei masă ar produce o 
ridicare a apelor mării, care ar arunca ambarcaţiile pe 
coastă şi ar inunda litoralul. Ea trece la câteva ancabluri de 
Uapu, o insulă împănată cu ascuţişuri de bazalt. Două 
golfuri, Possession şi Bon-Accueil, au avut ca naşun 
francez92: căpitanul Marchand a arborat acolo drapelul 
Franţei. Pătrunzând pe meleagurile celui de-al doilea grup, 
Ethel Simcoe se îndreaptă spre Hiva-Oa sau, după 
denumirea spaniolă, insula Dominica. De origine vulcanică, 
ea e cea mai mare din arhipelag, măsurând la periferie 
cincizeci şi şase de mile. I se pot vedea foarte distinct 
falezele, tăiate într-o stâncă negricioasă, şi cascadele care 
se prăvălesc de pe colinele centrale, acoperite cu o 
vegetaţie bogată. 

O strâmtoare de trei mile desparte această insulă de Tau- 
Ata. Cum Standard-lIsland n-ar fi avut loc să treacă, ea 
trebuie să înconjoare Tau-Ata pe la vest, unde golful Madre 
de Dios - golful Resolution al lui Cook - a primit întâiele 
nave europene. Această insulă ar fi avut de câştigat dacă ar 
fi fost mai puţin apropiată de rivala ei Hiva-Oa. Poate că 


atunci, fiindu-le mai greu să ia contact, locuitorii lor n-ar 
putea să se decimeze cu zelul de care dau încă dovadă. 

După ce trece la est de Motane, o insulă stearpă, fără 
adăposturi şi fără locuitori, comandorul Simcoe se 
îndreaptă către Fatu Hiva, vechea insulă a lui Cook. De fapt, 
nu-i decât o stâncă enormă pe care se prăsesc păsările 
zonei tropicale: un fel de căpăţână de zahăr cu o 
circumferință de trei mile! 

Aceasta este ultima insuliţă din sud-est pe care miliardezii 
o pierd din vedere, în după-amiaza zilei de 9 septembrie. 
Conformându-se itinerarului său, Standard-Island porneşte 
spre sud-vest, pentru a ajunge în partea de mijloc a 
arhipelagului Pomotu. 

Timpul este mereu prielnic, luna septembrie 
corespunzând aici lunii martie din emisfera boreală. În 
dimineaţa zilei de 11 septembrie, şalupa de la Babord- 
Harbour a cules una dintre geamandurile plutitoare de care 
sunt legate cablurile din golful Madeleine. Capătul acestui 
fir de aramă, izolat printr-un strat de gutapercă, este 
racordat cu aparatele Observatorului, stabilindu-se astfel 
comunicaţia telefonică cu coasta americană. 

Administraţia Companiei Standard-lIsland este consultată 
în problema naufragiaţilor de pe cuterul malaiez. Îl 
autorizează ea pe guvernator să le acorde azil până în 
insulele Fidji, de unde repatrierea lor s-ar putea efectua în 
condiţii mai rapide şi mai puţin costisitoare? 

Răspunsul este favorabil. Standard-lIsland are chiar 
permisiunea de a naviga spre vest până la Noile Hebride, 
pentru a-i debarca acolo pe naufragiaţi, dacă notabilii din 
Milliard-City nu au nimic împotrivă. 

Cyrus Bikerstaff îl informează de această hotărâre pe 
căpitanul Sarol, care îl roagă pe guvernator să transmită 
mulţumirile sale administraţiei din Madeleine-bay. 

TREI SĂPTĂMÂNI ÎN POMOTU. 

De fapt, cvartetul ar da dovadă de o revoltătoare 
ingratitudine faţă de Calistus Munbar, dacă nu i-ar mulţumi 


că l-a atras pe Standard-Island. Ce importanţă are mijlocul 
folosit de supraintendent pentru a face din artiştii parizieni 
oaspeţii sărbătoriţi, linguşiţi şi bine remuneraţi ai capitalei 
Milliard-City? Sebastien Zorn nu încetează să se arate 
îmbufnat, căci un arici cu ţepi de oţel nu se va preface 
niciodată într-o pisică cu blană moale. Dar Yvernes, 
Pinchinat, Frascolin el însuşi n-ar fi putut să viseze o 
existenţă mai încântătoare. O excursie fără primejdii şi fără 
oboseală pe aceste minunate meleaguri ale Pacificului! Un 
climat care se păstrează totdeauna sănătos şi aproape 
totdeauna egal, graţie schimbării de poziţie...! 

Şi pe urmă, nefiind siliţi să se amestece în rivalitatea 
dintre cele două tabere, socotiți drept sufletul vieţii 
muzicale a insulei cu elice, primiţi în familia Tankerdon şi în 
cele mai distinse familii din sectorul babordez, ca şi în 
familia Coverley şi în cele mai de vază familii din sectorul 
tribordez; trataţi cu toată consideraţia de către guvernator 
şi adjuncţii săi la primărie, de către comandorul Simcoe şi 
ofiţerii săi de la Observator, de către colonelul Stewart şi 
miliția sa, dându-şi concursul la sărbătorile templului ca şi 
la ceremoniile catedralei, întâlnind oameni simpatici în cele 
două porturi, în uzine, printre funcţionari şi angajaţi, 
întrebăm orice persoană rezonabilă: pot oare compatrioţii 
noştri să regrete perioada în care alergau de la un oraş la 
altul prin republica federală? Şi unde e omul care să-şi fie 
într-atât de duşman încât să nu-i invidieze? 

— O să-mi sărutaţi mâinile! le-a spus supraintendentul la 
prima lor întâlnire. 

Şi dacă n-au făcut-o, e pentru că o mână de bărbat nu 
trebuie să fie sărutată în nici o împrejurare. 

Într-o zi, Athanase Doremus, cel mai norocos dintre 
muritori, le spune: 

Mă aflu pe Standard-Island de aproape doi ani şi regret că 
nu sunt de şaizeci, dacă m-ar asigura cineva că peste 
şaizeci de ani voi fi încă aici. 


Ştiu că-ţi merge bine, dacă pretinzi să ajungi centenar! 
comentează Pinchinat. 

Ei, domnule Pinchinat, fii sigur că voi atinge suta! De ce să 
mori pe Standard-lIsland? 

Pentru că se moare oriunde. 

Nu aici, domnule, aşa cum nu se moare în paradis! 

Ce se poate răspunde la asta? Şi totuşi, chiar şi pe această 
insulă încântătoare există persoane nesocotite care trec din 
când în când pe celălalt tărâm. Atunci steamerele le duc 
rămăşiţele pământeşti până în depărtatele cimitire din 
Madeleine-bay. Hotărât lucru, e scris să nu poţi fi pe deplin 
fericit în această lume...! 

Adevărul e că există câteva puncte negre la orizont. 
Trebuie chiar să recunoaştem că aceste puncte negre se 
prefac încet, încet în nori puternic electrizaţi care, nu peste 
multă vreme, vor putea provoca furtuni, rafale şi vijelii. Este 
neliniştitoare regretabila rivalitate dintre Tankerdon şi 
Coverley, rivalitate care creşte din zi în zi. Partizanii lor îi 
sprijină cu trup şi suflet. Oare vor ajunge cele două 
sectoare să se încaiere? Milliard-City este ameninţat de 
tulburări, răscoale, răzvrătiri? Va avea oare administraţia 
braţul destul de energic şi guvernatorul Cyrus Bikerstaft 
mâna destul de puternică pentru a menţine pacea între 
aceşti Capuleţi şi Monteghi93 ai insulei cu elice...? 

Greu de răspuns. Totul este posibil din partea unor rivali al 
căror amor propriu pare fără margini. 

Or, de la incidentul care s-a produs cu prilejul trecerii 
Ecuatorului, cei doi miliardari sunt duşmani declaraţi. 
Prietenii lor îi susţin de o parte şi de alta. Legăturile dintre 
cele două sectoare au încetat. Membrii lor se evită şi orice 
întâlnire e un prilej de a schimba gesturi amenințătoare şi 
priviri crunte. S-a răspândit chiar zvonul că fostul 
comerciant din Chicago şi câţiva babordezi ar vrea să 
întemeieze o casă de comerţ, că ar cere companiei 
autorizaţia de a crea o mare uzină, că ar importa o sută de 


mii de porci cu gândul de a-i tăia şi a-i săra, pornind apoi 
să-i vândă în diversele arhipelaguri ale Pacificului... 

După toate acestea, e uşor de înţeles că palatul Tankerdon 
şi palatul Coverley sunt ca două pulberării. Ajunge o 
scânteie pentru a le face să sară în aer, împreună cu 
Standard-Island. Şi să nu uităm că aparatul pluteşte 
deasupra celor mai adânci abisuri! E adevărat, explozia n- 
ar putea să fie decât „pe de-a-ntregul morală”, dacă ne este 
permis să ne exprimăm astfel, dar ea ar risca să aibă drept 
consecinţă expatrierea notabililor. lată o hotărâre care ar 
compromite viitorul şi, foarte probabil, situaţia financiară a 
Companiei Standard-Island. 

Se pot prevedea complicaţii amenințătoare, dacă nu 
catastrofe materiale. Şi cine ştie dacă acestea din urmă nu 
sunt şi ele de temut...? 

Poate că autorităţile, mai puţin adormite într-o siguranţă 
înşelătoare, ar fi trebuit să supravegheze îndeaproape pe 
căpitanul Sarol şi pe malaiezii săi, primiţi cu atâta 
ospitalitate în urma naufragiului! 

Aceşti oameni nu se dedau la acţiuni suspecte, nefiind 
vorbăreţi, trăind oarecum izolaţi, în afara oricăror relaţii, 
bucurându-se de o bunăstare pe care o vor regreta în 
sălbaticele lor insule. E deci cazul să fie bănuiţi? Da şi nu. 
Totuşi, un observator mai atent ar constata că ei cutreieră 
fără încetare Standard-Island, studiind Milliard-City, 
aşezarea bulevardelor sale, amplasamentul palatelor şi 
hotelurilor, ca şi cum ar încerca să întocmească un plan 
exact. Pot fi întâlniți în parc şi pe câmpie, se duc des la 
Babord-Harbour şi Tribord-Harbour, observând sosirile şi 
plecările navelor. Sunt văzuţi explorând litoralul, pe care 
vameşii îl păzesc zi şi noapte, ori vizitând bateriile dispuse 
la prova şi la pupa insulei. În definitiv, de ce să ni se pară 
toate acestea nefireşti? Cum ar putea să-şi petreacă timpul 
nişte malaiezi fără lucru? De ce să fie comportarea lor 
suspectă...? 


În vremea asta, insula cu elice înaintează puţin câte puţin 
spre sud-vest. Yvernes, ca şi când întreaga lui fiinţă s-ar fi 
transformat de când a devenit un insular mişcător, se 
dăruieşte plăcerii acestei navigaţii. Pinchinat şi Frascolin 
fac la fel. Câte ceasuri plăcute petrecute la cazino în 
aşteptarea concertelor chenzinale şi a seratelor muzicale 
plătite în aur! În fiecare dimineaţă, graţie jurnalelor din 
Milliard-City, aprovizionate cu ultimele noutăţi prin cabluri 
şi cu fapte diverse, datând de câteva zile, prin steamerele 
serviciului permanent, artiştii sunt la curent cu tot ceea ce 
interesează cele două continente, din cvadruplul punct de 
vedere modern, ştiinţific, artistic, politic. Şi, în această din 
urmă privinţă, trebuie semnalat faptul că presa engleză de 
toate nuanțele nu încetează să cârtească împotriva 
existenţei insulei ambulante, care a ales Pacificul drept 
teatru al excursiilor sale. Dar asemenea cârteli nu sunt 
luate în seamă nici pe Standard-Island, nici la Madeleine- 
bay. 

Să nu uităm să pomenim că, de câteva săptămâni, 
Sebastien Zorn şi camarazii săi au putut să citească la 
rubrica „Informaţii din străinătate” că dispariţia lor a fost 
semnalată în ziarele americane. Celebrul Cvartet 
Concertant, atât de sărbătorit în Statele Uniunii, atât de 
aşteptat de cei care n-au avut încă fericirea să-l asculte, nu 
putea să dispară fară ca dispariţia lui să facă mare vâlvă. 
San Diego nu i-a văzut în ziua hotărâtă, şi San Diego a dat 
strigătul de alarmă. S-au luat informaţii şi din anchetă a 
rezultat că artiştii francezi s-ar afla pe bordul insulei cu 
elice, în urma unei răpiri operate pe litoralul Californiei de 
Jos. În definitiv, cum ei n-au protestat împotriva acestei 
răpiri, nu s-au schimbat note diplomatice între Companie şi 
Republica federală. Când cvartetul va dori să reapară pe 
scena succeselor sale, va fi binevenit. 

Se înţelege că viorile şi viola i-au impus să tacă 
violoncelistului, care n-ar fi fost supărat să constituie 


motivul unei declaraţii de război între Noul Continent şi 
Bijuteria Pacificului. 

Dealtfel, după îmbarcarea lor forţată, instrumentiştii 
noştri au scris de mai multe ori în Franţa. Familiile lor, 
liniştite acum, le trimit adesea scrisori şi corespondenţa se 
efectuează cu aceeaşi regularitate ca prin serviciile poştale 
dintre Paris şi New York. 

Într-o dimineaţă - la 17 septembrie - Frascolin, instalat în 
biblioteca de la cazinou, este cuprins de dorinţa foarte 
firească de a consulta harta arhipelagului Pomotu, către 
care se îndreaptă. Cum deschide atlasul, cum îşi îndreaptă 
privirea asupra acestei zone a Oceanului Pacific, el strigă: 

— Mii de corzi! Cum o să se descurce Ethel Simcoe în, 
haosul acesta?... N-o să găsească niciodată un drum prin 
asemenea îngrămădire de insule şi insuliţe!... Sunt sute!... 
Un adevărat morman de pietricele în mijlocul unei bălţi!... 
Se va izbi, va eşua, îşi va agăța aparatul de un vârf, şi-l va 
sfărâma de altul!... O să sfârşim prin a încremeni în acest 
arhipelag mai înghesuit decât Morbihanul94 nostru din 
Bretagne! 

Înțeleptul Frascolin are dreptate, Morbihanul nu numără 
decât trei sute şaizeci şi cinci de insule, câte zile are anul - 
or, în arhipelagul Pomotu am număra cu uşurinţă încă pe 
atâtea. E adevărat, marea care le scaldă e prinsă într-o 
centură de recifuri coraligene, a căror circumferință, după 
Elisee Reclus, nu e mai mică de şapte sute cincizeci de 
leghe. 

lată de ce, studiind harta arhipelagului, e îngăduit să te 
miri că o navă, şi a fortiori95 un aparat marin ca Standard- 
Island, îndrăzneşte să se aventureze pe aici. Cuprins între 
paralelele sudice şaptesprezece şi douăzeci şi opt, între 
meridianele vestice o sută treizeci şi patru şi o sută 
patruzeci şi şapte, el este alcătuit dintr-o mie de insule şi 
insulițe - din ochi, s-a spus că ar fi şapte sute - de la Mata- 
Hiva până la Pitcain. 


Nu este deci de mirare că aceste insule au primit diferite 
calificative, printre altele cel de Arhipelagul Periculos sau 
Marea Rea. Graţie marii bogății geografice al cărei 
privilegiu îl are Oceanul Pacific, ele se mai numesc de 
asemenea insulele Basses, insulele Tuamotu, ceea ce 
înseamnă „insulele îndepărtate”, Insulele Meridionale, 
Insulele Nopţii, Ținuturile misterioase. Cât despre numele 
Pomotu sau Pamautu, care înseamnă Insulele Supuse, o 
adunare reprezentativă a arhipelagului, reunită în 1850 la 
Papeete, capitala insulei Tahiti, a protestat împotriva acestei 
denumiri. Dar cu toate că guvernul francez, răspunzând în 
1852 acestui protest, a ales dintre toate numele pe cel de 
Tuamotu, e mai bine să păstrăm în povestirea noastră 
denumirea mai cunoscută de Pomotu. 

Totuşi, oricât de primejdioasă ar fi navigația, comandorul 
Simcoe nu ezită. El cunoaşte atât de bine aceste mări, încât 
i se poate acorda încredere deplină. Îşi manevrează insula 
ca pe o barcă. O face să vireze pe loc. S-ar zice că o 
cârmuieşte cu vâsla. Frascolin poate să fie liniştit: 
ascuţişurile insulelor Pomotu nu vor zgâria carena de oţel a 
insulei cu elice. 

În după-amiaza zilei de 19, oamenii de veghe de la 
Observator au semnalat primii soli ai arhipelagului la o 
distanţă de douăsprezece mile. Aceste insule sunt foarte 
joase. Dacă unele depăşesc nivelul mării cu patruzeci de 
metri, şaptezeci şi patru nu ies din valuri decât cu o 
jumătate de stânjen şi ar fi înecate de două ori în douăzeci 
şi patru de ore dacă mareele n-ar fi aproape inexistente. 
Celelalte nu sunt decât atoli înconjurați de stânci, bancuri 
coraligene cu totul sterpe, simple recifuri orientate în 
aceeaşi direcţie ca şi arhipelagul. 

Standard-Island pătrunde în arhipelag prin est, pentru a 
ajunge la insula Anaa, vechea capitală. Fakarava i-a luat 
locul de când Anaa a fost parţial distrusă de groaznicul 
ciclon din 1878 - care a făcut să piară un mare număr 


dintre locuitorii săi şi şi-a extins ravagiile până la insula 
Kaukura. 

La trei mile în larg, se arată mai întâi Vahitahi. În aceste 
locuri, cele mai primejdioase din arhipelag datorită 
curenților şi întinderii recifurilor spre est, sunt luate cele 
mai amănunțite măsuri de precauţie. Vahitahi nu e decât o 
îngrămădire de corali, flancată de trei insulițe împădurite. 
Satul principal se află în cea din nord. 

A doua zi se zăreşte Akiti, cu stâncile sale tapiţate cu 
prionia, cu purpier, cu o iarbă agăţătoare de culoare 
gălbuie, cu acăţel păros. Ea se deosebeşte de celelalte prin 
faptul că nu are lagună interioară. Dacă e vizibilă de la 
distanţă destul de mare, e pentru că înălţimea ei deasupra 
nivelului oceanului depăşeşte media. 

În ziua următoare altă insulă, ceva mai importantă: 
Amanu, a cărei lagună comunică cu marea prin două 
trecători situate pe coasta de nord-vest. 

În timp ce populaţia miliardeză nu vrea decât să se plimbe 
nepăsătoare prin acest arhipelag pe care 1-a vizitat şi anul 
trecut, mulţumindu-se să-i admire minunăţiile în treacăt, 
Pinchinat, Frascolin, Yvernes ar fi dorit să se şi oprească 
pentru a explora aceste insule create de munca polipierilor, 
deci artificiale... ca şi Standard-Island. 

— Numai că insula noastră se poate deplasa, observă 
comandorul Simcoe. 

Chiar prea mult, ripostează Pinchinat, pentru că nu se 
opreşte nicăieri! 

Se va opri în insulele Hao, Anaa, Fakarava şi veţi putea să 
le cercetaţi în voie. 

Întrebat despre modul de formare al acestor insule, Ethel 
Simcoe susţine teoria admisă de cei mai mulţi şi anume că, 
în această parte a Pacificului, fundul submarin a coborât 
încetul cu încetul cam cu treizeci de metri. Zoofiţii, polipii 
au găsit pe culmile scufundate o bază îndeajuns de solidă 
pentru a-şi stabili construcţiile lor de coral. Puțin câte puţin, 
construcţiile s-au etajat, datorită activităţii acestor 


infuzoare, care nu pot trăi la o adâncime mai mare. Ele au 
urcat la suprafaţă, au format acest arhipelag, ale cărui 
insule se pot clasa în bariere, ciucuri şi atoloni sau mai bine 
atoli - nume indian dat acelora care posedă lagune 
interioare. Apoi rămăşiţele azvârlite de valuri au format un 
humus. Vântul a adus seminţe; pe aceste inele coraligene a 
apărut vegetaţia. Sub influenţa climatului intertropical, 
terenul calcaros s-a îmbrăcat cu iarbă şi plante, cu arbuşti 
şi copaci. 

Şi cine ştie, spune Yvernes într-un elan de entuziasm 
profetic, cine ştie dacă continentul înghiţit odinioară de 
apele Pacificului nu va reapare într-o zi la suprafaţă, 
reconstruit de aceste miriade de animalcule microscopice! 
Şi atunci, pe aceste meleaguri străbătute acum de corăbii şi 
vapoare, vor goni cu toată viteza trenuri expres, care vor 
lega vechea şi noua lume... 

Uşor, uşor, bătrâne Isaia! îl domoleşte necuviinciosul de 
Pinchinat. 

După cum a spus comandorul Simcoe, Standard-Island se 
opreşte la 23 septembrie în faţa insulei Hao, de care a putut 
să se apropie destul de mult datorită marii adâncimi a 
oceanului. Ambarcaţiile sale transportă câţiva vizitatori prin 
strâmtoarea al cărei ţărm drept e adăpostit sub o perdea de 
cocotieri. Satul principal e aşezat pe o colină, la o distanţă 
de cinci mile. El numără doar două, trei sute de locuitori, 
cei mai mulţi pescuitori de sidef, folosiţi ca atare de 
întreprinderile tahitiene. Abundă pandanuşii şi mirţii 
mikimikis, primii arbori ai unui sol pe care cresc acum 
trestia de zahăr, ananasul, taro, prionia, tutunul şi mai ales 
cocotierul, ale cărui imense plantaţii din arhipelag ocupă 
mai mult de patruzeci de mile. 

Se poate spune că acest arbore „providenţial” creşte 
aproape fără îngrijire. Nuca lui serveşte la alimentaţia 
obişnuită a indigenilor, fiind mult superioară în substanţe 
nutritive fructului de pandanus. Cu ea îşi îngraşă porcii, 
păsările şi câinii, ale căror cotlete şi fileuri sunt gustate cu 


deosebită plăcere. Nuca de cocos mai dă şi un ulei preţios. 
Pentru aceasta e curățată, păstrându-se numai miezul care 
e uscat la soare şi supus presiunii unei maşini destul de 
rudimentare. Navele transportă copra pe continent, unde 
uzinele o prelucrează într-un chip mai fructuos. 

Populaţia pomotuană nu trebuie judecată după insula Hao, 
unde sunt foarte puţini indigeni. Cvartetul poate să o 
observe în condiţii mai avantajoase în insula Anaa. 
Standard-Island soseşte aici în dimineaţa zilei de 27 
septembrie. 

Anaa nu şi-a arătat decât de la mică distanţă superbele 
sale masive de arbori. Fiind una dintre cele mai mari insule 
din arhipelag, ea are optsprezece mile lungime pe nouă 
lăţime, măsurate la baza sa madreporică. 

S-a spus că un ciclon a pustiit această insulă în 1878, ceea 
ce a determinat mutarea capitalei arhipelagului la 
Fakarava. E foarte adevărat, cu toate că, în condiţiile 
climatice atât de generoase ale zonei tropicale, se putea 
presupune că rănile vor fi vindecate în câţiva ani. 
Redevenind la fel de vie ca odinioară, Anaa are acum o mie 
cinci sute de locuitori. Cu toate acestea, e inferioară 
Fakaravei, rivala sa, dintr-un motiv care îşi are importanţa 
lui: comunicaţia dintre mare şi lagună nu se poate face 
decât printr-un canal îngust, plin de vâltori din interior spre 
exterior, datorită creşterii nivelului apei. La Fakarava, 
dimpotrivă, laguna e deservită de două trecători largi, la 
nord şi la sud. Principala piaţă a uleiului de cocos s-a mutat 
deci în această ultimă insulă, dar Anaa, având o înfăţişare 
mai pitorească, atrage mai mulţi vizitatori. 

De îndată ce Standard-Island s-a instalat cu bine la locul 
de popas, un număr de miliardezi coboară pe uscat. 
Sebastien Zorn şi camarazii săi sunt printre primii, 
violoncelistul acceptând să ia parte la excursie. 

La început, ei se îndreaptă spre satul Tuahora, după ce au 
studiat condiţiile în care s-a format insula - formaţie 
comună întregului arhipelag. Aici marginea calcaroasă - 


lărgimea inelului, dacă vreţi - este de patru, cinci metri, 
foarte abruptă către mare şi coborând în pantă dulce către 
laguna interioară, a cărei circumferință este cam de o sută 
de mile - ca şi a celor din Rairoa şi Fakarava. Pe acest inel 
sunt îngrămădiţi mii de cocotieri, principala - pentru a nu 
zice unica - bogăţie a insulei, al căror frunziş adăposteşte 
colibele indigenilor. 

Satul Tuahora e traversat de un drum nisipos, strălucitor 
de albeaţă. Rezidentul francez al arhipelagului nu mai 
locuieşte aici de când Anaa a decăzut din rangul de 
capitală. Dar locuinţa lui a rămas, apărată de o împrejmuire 
modestă. Pe cazarma micii garnizoane, încredinţată pazei 
unui sergent de marină, flutură drapelul tricolor. 

Trebuie să aducem elogii caselor din Tuahora. Ele nu mai 
sunt nişte simple colibe, ci construcţii confortabile şi 
sănătoase, mobilate satisfăcător şi aşezate, cele mai multe, 
pe temelii de coral. Acoperişul este făcut din frunze de 
pandanus. Lemnul acesui arbore preţios este folosit pentru 
uşi şi ferestre. Ici şi colo, casele sunt înconjurate de grădini, 
pe care mâna indigenilor le-a umplut cu pământ vegetal şi 
al căror aspect este cu adevărat încântător. 

Dealtfel, aceşti băştinaşi, cu toate că aparţin unui tip mai 
puţin remarcabil, cu tenul mai negru, fizionomia mai puţin 
expresivă, caracterul mai puţin prietenos decât cei din 
insulele Marchize, sunt specimene reuşite ale populaţiei din 
Oceania ecuatorială. 

După cum constată Frascolin, ocupaţia lor principală este 
fabricarea uleiului de cocos. Aşa se explică marele număr 
de cocotieri de pe plantațiile arhipelagului. Aceşti arbori se 
reproduc la fel de uşor ca excrescenţele coraligene la 
suprafaţa atolilor. Dar ei au un duşman şi excursioniştii 
parizieni l-au cunoscut într-o zi când se întinseseră pe 
ţărmul lacului interior, ale cărui ape verzui contrastează cu 
azurul mării înconjurătoare. 

La un moment dat, atenţia şi apoi oroarea 
instrumentiştilor e provocată de un foşnet în iarbă. 


Ce văd? Un crustaceu de o mărime enormă. 

Prima lor mişcare este de a se ridica, a doua de a privi 
intrusul. 

Urât animal! exclamă Yvernes. 

Chiar şi pentru un crab! adaugă Frascolin. 

Un crab, într-adevăr - numit de indigeni birgo şi aflat în 
mare număr pe aceste insule. Labele lui dinainte formează 
o solidă pereche de cleşti sau de foarfeci, cu care reuşeşte 
să deschidă nucile - hrana lui preferată. Aceşti birgo trăiesc 
într-un fel de vizuini, săpate adânc între rădăcini, unde 
îngrămădesc fibre de cocos în chip de aşternut. Mai cu 
seamă în timpul nopţii, ei pornesc în căutarea nucilor 
căzute sau se caţără pe trunchiul şi ramurile cocotierului ca 
să-i doboare fructele. După cum observă Pinchinat, crabul 
în cauză a fost apucat, de o foame de lup, de vreme ce şi-a 
părăsit în plină zi ascunzişul. 

E lăsat în voia lui, căci operaţia promite să fie deosebit de 
interesantă. Crabul zăreşte o nucă mare în mărăcinişuri; îi 
sfâşie puţin câte puţin fibrele cu ajutorul cleştilor; apoi, 
când coaja tare este dezgropată, o atacă lovind-o, 
ciocănind-o în acelaşi loc. După ce reuşeşte să facă o 
deschizătură, birgo scoate substanţa dinăuntru cu ajutorul 
cleştilor din spate, al căror capăt este foarte subţiat. 

Natura a creat acest birgo pentru ca el să deschidă nuci 
de cocos, spune Yvernes. 

Şi a creat nuca de cocos ca să-l hrănească pe birgo, 
completează Frascolin. 

Dar dacă ne-am împotrivi intenţiilor naturii, împiedicând 
acest crab să mănânce această nucă şi această nucă să fie 
mâncată de acest crab? propune Pinchinat. 

Eu cer să nu fie tulburat! se opune Yvernes. Nici măcar un 
birgo nu trebuie să-şi facă o părere proastă despre nişte 
parizieni! 

Toţi consimt şi crabul, care a aruncat fără îndoială o 
privire mânioasă lui Pinchinat, priveşte cu recunoştinţă 
spre prima vioară a Cvartetului Concertant. 


După şaizeci de ore de popas în faţa insulei Anaa, 
Standard-Island porneşte spre nord. Ea pătrunde în hăţişul 
de insule şi insulițe printre care comandorul Simcoe 
navighează cu o siguranţă desăvârşită. Se înţelege de la 
sine că, în aceste condiţii, Milliard-City este oarecum 
părăsit de locuitorii săi. Ei îşi petrec timpul pe litoral şi mai 
ales în regiunea care se învecinează cu bateria Pintenului. 
Mereu se ivesc noi insule, mai bine-zis grădini care par să 
plutească la suprafaţa apei. S-ar spune că e o piaţă de flori 
pe unul dintre canalele Olandei. Numeroase pirogi dau 
târcoale celor două porturi ale insulei cu elice, dar nu le 
este permis să acosteze, agenţii primind ordine formale în 
această privinţă. Când se trece la mică distanţă de falezele 
madreporice, femeile indigene se apropie înot. Dacă ele nu- 
i însoțesc pe bărbaţi în bărci, aceasta se datoreşte faptului 
că ambarcaţiile sunt tabu pentru sexul frumos pomotuan. 

La 4 octombrie, Standard-Island se opreşte în faţa insulei 
Fakarava, la deschizătura trecătorii sudice. 

Înainte ca ambarcaţiile să fie coborâte pentru a-i 
transporta pe vizitatori, rezidentul francez se prezintă la 
Tribord-Harbour, de unde guvernatorul a dat ordin să fie 
condus la palatul municipal. 

Întrevederea e foarte cordială. Cyrus Bikerstaff şi-a luat 
aerul său oficial - cerut de astfel de ceremonii. Rezidentul, 
un bătrân ofiţer de infanterie marină, nu rămâne mai 
prejos. E cu neputinţă de imaginat ceva mai grav, mai 
demn, mai potrivit, mai impunător, de o parte şi de cealaltă. 

La sfârşitul întrevederii, rezidentul e autorizat să viziteze 
Milliard-City, călăuzit de Calistus Munbar. În calitatea lor de 
francezi, parizienii şi Athanase Doremus se alătură 
supraintendentului. Pentru rezident e o adevărată bucurie 
să întâlnească nişte compatrioți. 

A doua zi, guvernatorul întoarce vizita bătrânului ofiţer. 
Amândoi îşi reiau aerul din ajun. Coborând pe uscat, 
cvartetul se îndreaptă spre rezidenţă. E o locuinţă foarte 


simplă, ocupată de o garnizoană de doisprezece marinari. 
Pe acoperişul ei flutură drapelul Franţei. 

Cu toate că a devenit capitala arhipelagului, Fakarava nu-i 
de talia rivalei sale, Anaa. Satul principal nu-i la fel de 
pitoresc sub verdeaţa arborilor şi, dealtfel, locuitorii sunt 
aici mai puţin sedentari, în afară de fabricarea uleiului de 
cocos, îndeletnicire al cărei centru se află la Fakarava, ei se 
ocupă cu pescuirea scoicilor perliere. Comerţul cu sideful 
pe care-l obţin astfel îi obligă să frecventeze insula vecină, 
Toau, utilată special pentru această industrie. Cufundători 
îndrăzneţi, indigenii nu se codesc să coboare până la 
adâncimi de douăzeci şi chiar treizeci de metri, fiind 
obişnuiţi să suporte astfel de presiuni şi să-şi ţină răsuflarea 
mai mult de un minut. 

Câţiva dintre aceşti pescuitori au fost autorizaţi să ofere 
produsele pescuitului lor, sidef sau perle, notabililor din 
Milliard-City. Desigur, nu bijuteriile le lipsesc bogatelor 
doamne ale oraşului. Dar perlele în stare brută nu se 
găsesc pe toate drumurile şi, prezentându-se această 
ocazie, pescuitorii sunt devalizaţi la preţuri de necrezut. În 
clipa în care doamna Tankerdon cumpără o perlă de mare 
valoare, este cu totul firesc ca doamna Coverley să-i urmeze 
exemplul. Din fericire, au la dispoziţie multe asemenea 
obiecte, căci altminteri nu se ştie unde s-ar fi oprit 
supralicitările. Alte familii îşi imită prietenii şi, în ziua aceea, 
cum se zice în limbaj marinăresc, fakaravienii „pescuiesc 
zdravăn”. 

După zece zile, la 13 octombrie, Bijuteria Pacificului se 
pregăteşte de plecare dis-de-dimineaţă. Părăsind capitala 
insulelor Pomotu, ea atinge limita occidentală a 
arhipelagului. Comandorul Simcoe nu mai are grija 
fantasticei îngrămădiri de insule şi insulițe, recifuri şi atoli. 
Ela străbătut fără nici un incident aceste meleaguri ale 
Mării Rele. Acum, în faţa lui se întinde o regiune a 
Pacificului care, pe un spaţiu de patru grade, desparte 
arhipelagul Pomotu de Arhipelagul Societăţii. Îndreptându- 


se spre sud-vest sub impulsul celor zece milioane de cai 
putere ai maşinilor sale, Standard-Island porneşte către 
insula atât de poetic cântată de Bougainville96, 
încântătoarea Tahiti. 

POPAS LA TAHITI. 

Arhipelagul Societăţii sau Tahiti este cuprins între al 
cincisprezecelea (15*52') şi al şaptesprezecelea (17*49') 
grad latitudine meridională şi între al o sută cincizecelea 
(150*8') şi alo sută cincizeci şi şaselea (156*30') grad 
longitudine estică faţă de meridianul Parisului. El acoperă o 
suprafaţă de două mii două sute de kilometri pătraţi. 

E constituit din două grupuri de insule: 1. Du Vent - Tahiti 
sau Tahiti-lahaa, lapamanoa, Eimeo sau Morea, Tetiaroa, 
Meetia, care se află sub protectoratul Franţei; şi 2. Sous-le- 
Vent - Tubuai, Mânu, Huahine, Raiatea-Thao, Bora-Bora, 
Moffy-Iti, Maupiti, Mapetia, Bellingshausen, Scilly, 
guvernate de suveranii indigeni. Englezii le numesc Insulele 
Georgiene, cu toate că Cook, descoperitorul lor, le-a botezat 
Insulele Societăţii, în onoarea Societăţii Regale din Londra. 
Situat la două sute cincizeci de leghe marine de insulele 
Marchize, acest arhipelag - după diferitele recensăminte 
făcute în ultimul timp - nu numără decât patruzeci de mii 
de locuitori străini sau indigeni. 

Tahiti este prima dintre insulele Du Vent care apare în 
văzul navigatorilor venind dinspre nord-est. Oamenii de 
veghe de la Observator o semnalează de la mare distanţă, 
graţie muntelui Maio sau Diadema, care se înalţă la o mie 
două sute treizeci şi nouă de metri deasupra nivelului mării. 

Traversarea s-a săvârşit fără incidente. Ajutată de 
vânturile alizee, Standard-Island a parcurs aceste ape 
minunate pe deasupra cărora soarele coboară spre Tropicul 
Capricornului. Îl va atinge peste două luni şi câteva zile, va 
urca din nou spre linia ecuatorială şi insula cu elice îl va 
avea la zenit timp de mai multe săptămâni de căldură 
arzătoare; apoi îl va urma, aşa cum îşi urmează un câine 
stăpânul, ţinându-se la distanţa reglementară. 


E pentru prima oară că miliardezii vor poposi la Tahiti. 
Anul trecut, campania a început prea târziu. Ei n-au ajuns 
prea departe spre vest şi după ce au părăsit Pomotu, au 
urcat spre Ecuator. Or, acest Arhipelag al Societăţii este cel 
mai frumos din Pacific. Parcurgându-l1, parizienii noştri nu 
vor putea decât să preţuiască şi mai mult adevărata 
încântare pe care le-o oferă deplasarea unui aparat liber 
să-şi aleagă popasurile şi climatul. 

— Da!... Dar vom vedea care va fi sfârşitul acestei aventuri 
absurde! încheie invariabil Sebastien Zorn. 

— Tot ce doresc e să nu se sfârşească niciodată! exclamă 
Yvernes. Standard-Island soseşte în regiunea insulei Tahiti 
în zorii zilei de 17 octombrie. Se zăreşte litoralul nordic. În 
timpul nopţii au fost observate licăririle farului de la capul 
Venus. O zi ar fi fost suficientă pentru a ajunge la capitala 
Papeete, situată în nord-vest, dincolo de cap. Dar consiliul 
notabililor s-a întrunit sub preşedinţia guvernatorului. Ca 
orice consiliu bine echilibrat, el s-a scindat în două tabere. 
Unii, cu Jem Tankerdon, s-au pronunţat pentru vest; alţii, ca 
Nat Coverley, s-au pronunţat pentru est. Având dreptul de a 
hotări în caz de paritate, Cyrus Bikerstaff a decis că vor 
ajunge la Papeete ocolind insula pe la sud. Hotărârea nu 
poate decât să-i satisfacă pe membrii cvartetului, căci ea le 
va permite să admire în întreaga sa frumuseţe această 
perlă a Pacificului, Noua Cytheră97 a lui Bougainville. 

Tahiti are o suprafaţă de o sută patru mii două sute 
cincisprezece hectare - cam de nouă ori mai mare ca 
suprafaţa Parisului. Populaţia sa, care în 1875 era de şapte 
mii şase sute de indigeni, trei sute de francezi, o mie o sută 
de străini, nu mai e decât de şapte mii de locuitori. Pe plan 
geometric ea are exact forma unei ploşti răsturnate, corpul 
ploştii fiind insula principală, unită prin istmul Taravao cu 
gâtul pe care-l închipuie peninsula Tatarapu. 

Frascolin a făcut această comparaţie studiind harta 
arhipelagului şi camarazii săi o găsesc atât de îndreptăţită, 
încât botează Tahiti cu acest nou nume: Plosca Tropicelor. 


Din punct de vedere administrativ, Tahiti e împărţită în 
şase diviziuni, fărâmiţate în douăzeci şi unu de districte de 
la stabilirea protectoratului în 9 septembrie 1842. N-au fost 
uitate dificultăţile survenite între amiralul Dupetit-Ihouars, 
regina Pomare şi Anglia, datorită instigaţiilor acelui ticălos 
traficant de biblii şi pânzeturi care se numea Pritchard98, 
atât de spiritual caricaturizat în Viespile lui Alphonse 
Karr99. 

Dar asta e o poveste veche, căzută în uitare ca şi faptele şi 
gesturile faimosului spiţer anglo-saxon. 

Standard-Island se poate apropia fără teamă la o milă de 
conturul Ploştii Tropicelor. Această ploscă este aşezată într- 
adevăr pe o bază coraligenă ai cărei pereţi abrupți coboară 
vertical în adâncurile oceanului. Dar, înainte de a se apropia 
atât de mult, populaţia miliardeză a putut să-i contemple 
silueta impunătoare, munţii cu care natura a fost mai 
generoasă decât cu cei din insulele Sandwich, culmile 
înverzite, trecătorile împădurite, piscurile asemeni 
turnurilor ascuţite ale unei catedrale gigantice, brâul de 
cocotieri scăldat de spuma albă a valurilor izbite de stânci. 

În timpul acestei zile, plutind de-a lungul coastei 
occidentale, curioşii îngrămădiţi în împrejurimile lui 
Tribord-Harbour, cu ocheanele la ochi - şi parizienii şi-l au 
fiecare pe al lui - pot să scruteze în amănunt litoralul: 
districtul Papenoo, străbătut de valea largă a unui râu care 
porneşte de la temelia munţilor şi se aruncă în ocean, acolo 
unde ţărmul e lipsit de recifuri pe o întindere de mai multe 
mile; Hitiaa, un port foarte bine adăpostit, de unde pleacă 
spre San-Francisco milioane şi milioane de portocale; 
Mahaena, cucerită pe deplin abia în 1845, în urma unei 
groaznice lupte cu indigenii. 

După-amiază, ajung în dreptul îngustei strâmtori Taravao. 
Ocolind peninsula, Standard-lIsland se apropie destul 
pentru ca să fie admirate în întreaga lor splendoare 
câmpiile rodnice ale districtului Tautira şi numeroasele 
cursuri de apă care fac din el unul din cele mai bogate 


districte ale arhipelagului. Tatarapu, odihnindu-se pe patul 
său de corali îşi înalţă maiestuos asprele metereze ale 
craterelor stinse. 

Apoi soarele coboară la orizont, piscurile se împurpurează 
pentru ultima oară, tonurile se îndulcesc, culorile se topesc 
într-o ceaţă caldă şi transparentă. Curând nu mai e decât o 
siluetă nedesluşită ale cărei efluvii, încărcate de mireasma 
portocalilor şi măslinilor, călătoresc pe aripile brizei de 
seară. După un amurg foarte grăbit, se lasă o noapte 
adâncă. 

Standard-Island trece de extremitatea sud-estică a insulei 
şi, a doua zi, evoluează în faţa țărmului apusean al istmului, 
odată cu apariţia zorilor. 

Cultivat intens şi foarte populat, districtul Taravao îşi arată 
frumoasele drumuri, şerpuind printre păduri de portocali, 
care-l leagă de districtul Papeari. În punctul culminant se 
conturează un fort care controlează ambele ţărmuri ale 
istmului, apărat de câteva tunuri aplecate în afara 
crenelurilor ca nişte guri de bronz. În fund se ascunde 
portul Phaeton100. 

— De ce o fi strălucind deasupra acestui istm numele 
înfumuratului vizitiu al carului solar? se întreabă Yvernes. 

Ziua se scurge într-o plutire înceată de-a lungul 
contururilor mai accentuate, datorită terenului coraligen 
din partea de vest a insulei Tahiti. Noi districte îşi 
desfăşoară feluritele peisaje - Papeiri, cu câmpiile sale 
mlăştinoase pe alocuri, Mataiea, excelent port al districtului 
Papeuriri, apoi o vale largă străbătută de râul Vaihiria şi, în 
fund, un munte înalt de cinci sute de metri, asemănător 
unui picior de lavabou, susţinând o chiuvetă cu o 
circumferință de jumătate de kilometru. Acest vechi crater, 
plin fără îndoială cu apă dulce, pare să nu aibă nici o 
comunicaţie cu marea. 

După districtul Ahauraono, specializat în cultura 
bumbacului pe scară întinsă, după districtul Papara, 
cunoscut mai ales pentru produsele sale agricole. Standard- 


Island descoperă, dincolo de capul Mara, marea vale 
Paruvia, desprinsă din Diadema şi scăldată de apele 
Punarunului. Trecând de Taapuna, capul Tatao şi gura 
fluviului Faa, comandorul Simcoe coteşte uşor spre nord- 
vest, evită cu pricepere insuliţa Motu-Ula şi, la ora şase 
seara, se opreşte în faţa golfului Papeete. 

La intrare, unduind capricios de-a curmezişul recifului de 
coral, se desenează canalul balizat până la capul Farente de 
tunuri scoase din uz. Se înţelege de la sine că, datorită 
hărților sale, Ethel Simcoe n-are nevoie să recurgă la piloţii 
ale căror baleniere se încrucişează la deschizătura 
canalului. Se arată totuşi o ambarcaţie cu un pavilion 
galben la pupa. Este „sănătatea” care acostează la Tribord- 
Harbour. Cei din Tahiti sunt severi şi nimeni nu poate să 
debarce înainte ca medicul sanitar, întovărăşit de ofiţerul 
portului, să-i dea libera trecere. 

Abia ajuns la Tribord-Harbour, medicul ia legătura cu 
autorităţile. Nu e decât o simplă formalitate. în Milliard-City 
şi în împrejurimi nu există bolnavi. În orice caz, bolile 
epidemice, holera, influenza101, frigurile galbene sunt cu 
totul necunoscute. Certificatul este eliberat deci potrivit 
uzanțelor. Dar noaptea cade repede, după un amurg abia 
schiţat, aşa că debarcarea e amânată pentru a doua zi şi 
Standard-Island adoarme în aşteptarea dimineţii. 

În zori se aud bubuituri. Este bateria Pintenului care 
salută cu douăzeci şi una de lovituri de tun grupul insulelor 
Sous-le-Vent şi Tahiti, capitala protectoratului francez. În 
acelaşi timp, pavilionul roşu cu soarele de aur urcă şi 
coboară de trei ori pe turnul Observatorului. 

Răspunsul este o salvă identică a bateriei Ambuscadei, 
situată la capătul marii trecători a insulei Tahiti. 

Dis-de-dimineaţă, Tribord-Harbour e plin de lume. 
Tramvaiele aduc nenumărați doritori să viziteze capitala 
arhipelagului. Sebastien Zorn şi prietenii săi se numără 
printre cei mai nerăbdători. Cum ambarcaţiile insulei cu 
elice n-ar fi de ajuns pentru a transporta această grămadă 


de curioşi, indigenii se grăbesc să-şi ofere serviciile. Şase 
ancabluri despart Tribord-Harbour de port. 

Totuşi, se cuvine ca guvernatorul să debarce cel dintâi. 
Este vorba despre întrevederea oficială cu autorităţile civile 
şi militare din Tahiti şi despre vizita nu mai puţin oficială pe 
care trebuie să o facă reginei. 

Deci, pe la ora nouă, Cyrus Bikerstaff, adjuncţii săi 
Barthelemy Ruge şi Hubley Harcourt, toţi trei în mare 
ţinută, fruntaşii celor două sectoare, printre care Nat 
Coverley şi Jem Iankerdon, comandorul Simcoe şi ofiţerii 
săi în uniforme strălucitoare, colonelul Stewart şi escorta sa 
iau loc în şalupe şi sc îndreaptă către portul Papeete. 

Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes, Pinchinat, Athanse 
Doremus, Calistus Munbar ocupă o altă ambarcaţie, 
împreună cu câţiva funcţionari. 

Bărci, pirogi indigene însoțesc oficialităţile din Milliard- 
City, reprezentat în mod demn de către guvernatorul său, 
autorităţile şi notabilii săi, printre care se numără doi destul 
de bogaţi pentru a cumpăra insula Tahiti şi chiar întregul 
Arhipelag al Societăţii, cu suverană cu tot. 

Papeete este un port minunat şi de o asemenea adâncime, 
încât bastimentele de mare tonaj pot ancora în el. Îl 
deservesc trei intrări: marea intrare la nord, largă de 
şaptezeci de metri şi lungă de optzeci, îngustată de un mic 
banc balizat, intrarea Tanoa la est, intrarea Tanupa la vest. 

Şalupele electrice lunecă maiestuos de-a lungul plajei, 
împânzită de vile şi de localuri de petrecere, apoi de-a 
lungul cheiurilor lângă care sunt amarate vasele. 
Debarcarea se efectuează în dreptul unei fântâni elegante, 
menită să aprovizioneze vasele şi alimentată cu apa râurilor 
din munţii vecini, dintre care unul poartă un aparat 
semaforic. 

Cyrus Bikerstaff şi suita sa coboară în mijlocul mulţimii de 
francezi, indigeni, străini, care aclamă această Bijuterie a 
Pacificului ca pe cea mai extraordinară dintre minunile 
create de geniul omenesc. 


După primele efuziuni ale debarcării, cortegiul se 
îndreaptă către palatul guvernatorului insulei Tahiti. 

Calistus Munbar, superb în costumul de gală pe care nu-l 
îmbracă decât la zile mari, invită cvartetul să-l urmeze şi 
cvartetul se grăbeşte să răspundă invitaţiei 
supraintendentului. 

Nu numai insulele Tahiti şi Morea, dar şi grupurile 
dimprejur se află sub protectoratul francez. Şef este un 
comisar-comandant, având în subordine un coordonator, 
care conduce diversele sectoare ale serviciului trupelor, 
marinei, finanţelor coloniale şi locale şi administraţia 
judiciară. În atribuţiile secretarului general al comisarului 
intră rezolvarea problemelor civile ale ţării. La Morea, la 
Fakarava din Pomotu, la Taio-Hae din Nuka-Hiva se află 
diverşi rezidenţi şi un judecător de pace care ţine de 
resortul insulelor Marchize. Din anul 1861, funcţionează un 
comitet consultativ pentru agricultură şi comerţ, care se 
întruneşte o dată pe an la Papeete. Aici se află de asemenea 
sediul direcţiei artileriei şi comandatura trupelor de geniu. 
Cât despre garnizoană, ea este alcătuită din detaşamente 
de jandarmerie colonială, artilerie şi infanterie marină. Un 
preot şi un vicar, plătiţi de guvern, şi nouă misionari, 
împrăştiaţi în cele câteva grupuri de insule, asigură 
exercitarea cultului catolic. Într-adevăr, parizienii pot să se 
creadă în Franţa, într-un port francez şi asta nu poate să le 
displacă. 

Satele din diversele insule sunt administrate de un fel de 
consiliu municipal indigen, prezidat de un taverna, asistat 
de un judecător, de un şef mutoi şi de doi consilieri aleşi de 
locuitori. 

La umbra copacilor, cortegiul înaintează către palatul 
guvernamental. Pretutindeni, cocotieri superbi, miroşi cu 
frunzişul roz, banculieri, pâlcuri de portocali, goyavieri, 
arbori de cauciuc etc. Palatul se înalţă în mijlocul lor, abia 
depăşindu-i cu acoperişul său larg, înveselit de ferestruicile 
mansardei. Are o înfăţişare elegantă, cu faţada pe care şi-o 


împart parterul şi primul etaj. Acolo sunt întruniţi 
principalii funcţionari francezi şi jandarmeria colonială dă 
onorul. 

Comisarul-comandant îl primeşte pe Cyrus Bikerstaff cu o 
curtoazie nemărginită, pe care n-ar fi întâlnit-o, desigur, în 
arhipelagurile engleze din această regiune. El îi 
mulţumeşte că a adus insula cu elice în apele arhipelagului. 
El speră că această vizită se va reînnoi în fiecare an, 
regretând totodată că Tahiti nu i-o poate întoarce. 
Întrevederea durează o jumătate de ceas şi se stabileşte că 
Cyrus Bikerstaff va primi a doua zi autorităţile la primărie. 

Veţi poposi o vreme la Papeete? întreabă comisarul- 
comandant. 

Cincisprezece zile, răspunde guvernatorul. 

Atunci veţi avea plăcerea să vedeţi divizia navală franceză, 
care trebuie să sosească spre sfârşitul săptămânii. 

Vom fi fericiţi s-o primim cu toate onorurile, domnule 
comisar. Cyrus Bikerstaff îi prezintă persoanele din suita sa 
- adjuncţii săi, comandorul Ethel Simcoe, comandantul 
miliției, diverşi funcţionari, supra intendentul artelor 
frumoase şi membrii Cvartetului Concertant, care sunt 
primiţi aşa cum se cuvine de către un compatriot. 

Apoi se naşte o mică încurcătură în legătură cu delegaţii 
sectoarelor din Milliard-City. Cum poate fi menajat amorul 
propriu al lui Jem Tankerdon şi Nat Coverley, aceste două 
persoane iritabile, care au dreptul... 

— Să păşească şi unul şi celălalt în acelaşi timp! spune 
Pinchinat, parodiind faimosul vers al lui Scribe102. 

Încurcătura e rezolvată de însuşi comisarul-comandant. 
Cunoscând rivalitatea celor doi celebri miliardari, el 
dovedeşte un tact atât de desăvârşit, atâta corectitudine 
oficială, atâta dibăcie diplomatică, încât lucrurile se petrec 
ca şi când ar fi fost reglementate prin decretul din 
messidor103. Fără îndoială că, în asemenea ocazie, şeful 
unui protectorat englez ar fi turnat gaz peste foc, ca să 
servească politica Regatului-Unit. Nimic asemănător nu se 


întâmplă la palatul comisarului-comandant şi Cyrus 
Bikerstaff, încântat de primire, se retrage urmat de 
cortegiul său. 

E inutil să spunem că Sebastien Zorn, Yvernes, Pinchinat 
şi Frascolin au intenţia de a-l lăsa pe Athanase Doremus, 
ostenit de pe acum, să se întoarcă acasă, pe Bulevardul 
Douăzeci şi cinci. Ei au de gând să petreacă mai multă 
vreme la Papeete, să viziteze împrejurimile, să facă excursii 
în principalele districte, să parcurgă regiunile peninsulei 
Tatarapu, în sfârşit, să epuizeze până la ultima picătură 
această Ploscă a Pacificului. 

Proiectul este deci bine pus la punct şi, când îl împărtăşesc 
lui Calistus Munbar, supraintendentul nu poate decât să fie 
întru totul de acord. 

Dar, spune el, vă cer să aşteptaţi patruzeci şi opt de ore 
înainte de a porni în călătorie. 

De ce nu de azi? întreabă Yvernes, nerăbdător să ia 
toiagul drumeţiei. 

Pentru că autorităţile de pe Standard-lIsland vor face o 
vizită de curtoazie reginei şi se cuvine să fiţi prezentaţi 
Maiestăţii Sale şi curţii. 

Şi mâine? intervine Frascolin. 

Mâine, comisarul-comandant al arhipelagului va întoarce 
vizita autorităţilor de pe Standard-Island şi se cuvine... 

Să fim acolo, completează Pinchinat. Ei bine, vom fi acolo, 
domnule supraintendent, vom fi acolo. 

Părăsind palatul guvernamental, Cyrus Bikerstaff şi 
cortegiul său se îndreaptă către palatul Maiestăţii Sale. O 
simplă plimbare pe sub arbori, care nu durează mai mult de 
un sfert de ceas. 

Locuinţa regală e aşezată în mijlocul boschetelor înverzite. 
E un patrulater cu două etaje, al cărui acoperiş, imitând 
casele elveţiene, adăposteşte două şiruri de verande 
suprapuse. De la ferestrele de sus, poţi îmbrăţişa cu 
privirea marile plantaţii care se întind până în marginea 


oraşului. Dincolo de ele se zăreşte marea, într-un cuvânt, o 
locuinţă plăcută, modestă, dar confortabilă. 

Regina n-a pierdut nimic din prestigiul său, trecând sub 
regimul protectoratului francez. Dacă drapelul Franţei 
flutură pe catargele bastimentelor amarate în portul 
Papeete sau ancorate în radă, pe edificiile civile şi militare 
ale oraşului, pavilionul suveranei leagănă deasupra 
palatului său vechile culori ale arhipelagului - o pânză cu 
dungi transversale roşii şi albe şi iahtul tricolor într-un colţ. 

În 1606, Quiros104 a descoperit insula Tahiti, căreia i-a 
dat numele Sagittaria. După el, Wallis105 în 1767 şi 
Bougainville în 1768 au desăvârşit explorarea 
arhipelagului. La începutul descoperirii domnea regina 
Oberea. După moartea ei a apărut în istoria Oceaniei 
celebra dinastie Pomare. 

Pomare I (1762-1780) a părăsit numele de Otoo, Bâtlanul 
Negru, pentru a-l lua pe cel de Pomare. 

Fiul său Pomare II (1780-1819) a primit cu bunăvoință, în 
1797, pe primii misionari englezi şi s-a convertit la 
creştinism zece ani mai târziu. A fost o epocă de disensiuni, 
de ciocniri armate şi populaţia arhipelagului a scăzut 
treptat de la o sută de mii la şaisprezece mii de locuitori. 

Pomare III, fiul precedentului, a domnit de la 1819 la 1827 
şi sora sa Aimata, celebra Pomare, protejata groaznicului 
Pritchard, născută în 1612, a devenit regina insulei Tahiti şi 
a insulelor învecinate. Neavând copii cu Tapoa, primul său 
soţ, ea 1-a repudiat pentru a se căsători cu Ariifaaite. Din 
această legătură s-a născut, în 1840, Arione, moştenitor 
prezumtiv, mort la vârsta de treizeci şi cinci de ani. 
Începând din anul următor, regina a dăruit patru copii 
soţului său, care era cel mai frumos bărbat din arhipelag: o 
fată, Teriimaevarna, prinţesă a insulei Bora-Bora din 1860; 
prinţul Tamatoa, născut în 1842, rege al insulei Raiatea, 
răsturnat de supuşii revoltați de brutalitatea sa; prinţul 
Teriitapunui, născut în 1846, năpăstuit de un şchiopătat 


dizgraţios; şi în sfârşit prinţul Tuavira, născut în 1848, care 
a venit să-şi facă educaţia în Franţa. 

Domnia reginei Pomare n-a fost cu totul liniştită. În 1835, 
misionarii catolici au intrat în conflict cu misionarii 
protestanți. Expulzaţi la început, ei au fost readuşi de o 
expediţie franceză în 18638. Patru ani mai târziu, 
protectoratul Franţei era acceptat de cinci şefi din insulă. 
Pomare a protestat, englezii au protestat. Amiralul Dupetit- 
Thouars a proclamat detronarea reginei în 1843 şi l-a 
expulzat pe Pritchard, evenimente care au provocat 
ciocnirile sângeroase de la Mahaena şi Rapepa. Dar 
amiralul fiind aproape dezavuat, după cum se ştie, 
Pritchard a primit o despăgubire de douăzeci şi cinci de mii 
de franci şi amiralul Bruat a fost însărcinat să ducă la bun 
sfârşit aceste treburi încurcate. 

Tahiti s-a supus în 1846 şi Pomare a acceptat tratatul de 
protectorat din 19 iunie 1847, păstrând suveranitatea 
insulelor Raiatea, Huahine şi Bora-Bora. Au mai fost câteva 
tulburări. În 1852, o răscoală o detrona pe regină şi 
proclama chiar republica. În sfârşit, guvernul francez a 
repus-o în drepturi pe suverană, care a abandonat trei 
dintre coroanele sale: Raiatea, în favoarea fiului său cel mai 
mare; Huahine, în favoarea celui de-al doilea fiu; Bora-Bora, 
în favoarea fiicei sale. 

Actualmente, tronul este ocupat de una din descendentele 
sale, Pomare VI. 

Îndatoritorul Frascolin continuă să justifice porecla de 
„Larousse al Pacificului”, cu care 1-a gratificat Pinchinat. El 
comunică colegilor săi aceste amănunte istorice şi 
biografice, afirmând că e mai bine să cunoşti oamenii cu 
care stai de vorbă. Yvernes şi Pinchinat îi răspund că a avut 
dreptate să-i lămurească asupra genealogiei dinastiei 
Pomare, lăsându-l pe Sebastien Zorn să replice că „lui îi e 
totuna”. 

Cât despre vibrantul Yvernes, el este cu totul cuprins de 
farmecul poeticei naturi tahitiene. În amintirea lui renasc 


fermecătoarele povestiri de călătorie ale lui Bougainville şi 
Dumont d'Urville. El nu-şi ascunde emoția la gândul că se 
vor afla în faţa acestei suverane a Noii-Cythere, a unei 
autentice regine Pomare, al cărei nume... 

— Însemnează „noapte de tuse”, îl opreşte Frascolin din 
elan. 

— Asta-i bună! exclamă Pinchinat. E ca şi cum ai spune 
zeiţa strănutului, împărăteasa guturaiului! Molipseşte-te, 
Yvernes, şi nu-ţi uita batista. 

Yvernes e furios de remarca nepotrivită a acestui glumeţ 
răutăcios, dar ceilalţi o primesc cu atâta voie bună, încât 
vioara întâi sfârşeşte prin a împărtăşi veselia generală. 

Primirea guvernatorului, a autorităţilor şi a delegaţiei 
notabililor de pe Standard-Island e făcută cu pompă. 
Onorurile sunt date de mutoi, şeful jandarmeriei, pe care-l 
însoțesc ajutoarele sale indigene. 

Regina Pomare VI are patruzeci de ani. Ea poartă, ca şi 
familia sa care o înconjoară, un costum de ceremonie roz 
pal, culoarea preferată a populaţiei tahitiene. Primeşte 
complimentele lui Cyrus Bikerstaff cu o demnitate 
prietenoasă, dacă se poate spune astfel, cu care ar fi fost de 
acord şi o maiestate europeană. Răspunde cu graţie, într-o 
franceză foarte corectă, căci limba aceasta e folosită curent 
în Arhipelagul Societăţii. Suverana avea dealtfel cea mai vie 
dorinţă de a cunoaşte această Standard-Island, despre care 
se vorbeşte atât pe meleagurile Pacificului şi nădăjduieşte 
că această vizită nu va fi ultima. Jem Tankerdon este primit 
cu o atenţie deosebită, ceea ce nu întârzie să zgândărească 
amorul propriu al lui Nat Coverley. Asta se explică prin 
faptul că familia regală e protestantă, iar Jem Iankerdon e 
persoana cea mai de vază a sectorului protestant din 
Milliard-City. 

Cvartetul Concertant nu e uitat în timpul prezentărilor. 
Regina binevoieşte să spună membrilor săi că ar fi 
încântată să-i asculte şi să-i aplaude. Ei se înclină 
respectuos, răspunzând că sunt la ordinele Maiestăţii Sale 


şi supraintendentul va lua măsurile necesare pentru ca 
suverana să fie satisfăcută. 

După audiența prelungită timp de o jumătate de ceas, 
onorurile cu care a fost întâmpinat cortegiul la intrarea în 
palatul regal se repetă şi la ieşire. 

Coboară toţi câtre oraş, oprindu-se la cercul militar, unde 
ofiţerii au pregătit o gustare în cinstea guvernatorului şi a 
elitei populaţiei miliardeze. Şampania curge în valuri, se 
rostesc numeroase toasturi şi abia pe la ora şase 
ambarcaţiile pornesc de la cheiurile portului Papeete spre 
Tribord-Harbour. 

Seara, artiştii parizieni se întâlnesc în sala cazinoului. 
Avem un concert în perspectivă, spune Frascolin. Ce să-i 
cântăm Maiestăţii ăsteia?... O să-i înţeleagă pe Mozart sau 

pe Beethoven? 

O să-i cântăm Offenbach, Varney, Lecocq sau Audran106, 
răspunde Sebastien Zorn. 

Ba, deloc! Bambula e cea mai indicată! ripostează 
Pinchinat, schiţând mişcările caracteristice ale acestui dans 
negru. 

DINTR-O SERBARE ÎNTR-ALTA. 

Insula Tahiti este destinată să devină un loc de repaus 
pentru Standard-Island. În fiecare an, înainte de a-şi urma 
ruta către Tropicul Capricornului, ea se va opri în apropiere 
de Papeete. Primiţi cu simpatie de către autorităţile 
franceze şi de indigeni, miliardezii îşi arată recunoştinţa 
deschizându-şi larg porţile sau mai bine-zis porturile. 
Militari şi civili din Papeete străbat deci câmpia, parcul, 
bulevardele şi fără îndoială că nici un incident nu va tulbura 
aceste legături de prietenie. E adevărat că, la plecare, 
poliţia guvernatorului trebuie să se asigure că populaţia n-a 
crescut în mod fraudulos prin pripăşirea vreunor tahitieni 
care nu au autorizaţia de a-şi stabili domiciliul pe domeniul 
său plutitor. 

Asta înseamnă că, prin reciprocitate, miliardezii au 
latitudinea de a vizita insulele grupului când comandorul 


Simcoe va face escală într-una sau alta. 

În vederea acestui popas mai îndelungat, câteva familii s- 
au gândit să închirieze vile în împrejurimile oraşului 
Papeete şi le-au reţinut dinainte, telegrafic. Ele plănuiesc să 
se instaleze aşa cum se instalează parizienii în vecinătatea 
Parisului, cu servitorii, caii şi trăsurile lor, ca să trăiască 
viaţa marilor proprietari, în chip de turişti, excursionişti, 
vânători chiar, dacă le place să vâneze. Pe scurt, îşi vor face 
vilegiatura fără să se teamă de acest climat sănătos, a cărui 
temperatură variază de la patrusprezece la treizeci de 
grade între aprilie şi decembrie, celelalte luni ale anului 
constituind iarna emisferei meridionale. 

Printre notabilii care-şi părăsesc palatele în schimbul 
confortabilelor locuinţe de ţară tahitiene, trebuie să-i 
amintim pe Tankerdoni şi pe Coverley. Domnul şi doamna 
Tankerdon, fiii şi fiicele lor se instalează de-a doua zi într-o 
locuinţă pitorească aşezată pe înălțimile capului Tatao. 
Domnul şi doamna Coverley, miss Diana şi surorile sale au 
închiriat o vilă minunată, pierdută sub arborii uriaşi ai 
capului Venus. Între aceste locuinţe e o distanţă de mai 
multe mile, pe care Walter Tankerdon o socoteşte poate 
cam prea mare. Dar nu-i stă în putere să apropie aceste 
două puncte ale litoralului tahitian. Dealtfel, drumuri 
carosabile, destul de bine întreţinute, le pun în comunicaţie 
directă cu Papeete. 

Frascolin îi atrage atenţia lui Calistus Munbar că, fiind 
plecate, cele două familii nu vor putea asista la vizita 
comisarului-comandant. 

Cu atât mai bine! exclamă supraintendentul, ai cărui ochi 
lucesc de fineţe diplomatică. Asta va înlătura conflictele de 
amor propriu. Dacă reprezentantul Franţei ar fi venit mai 
întâi la Coverley, ce-ar fi zis Tankerdonii, şi dacă ar fi venit 
la Tankerdon, ce-ar fi zis Coverleyi? Cyrus Bikerstaff nu 
poate decât să se felicite pentru această dublă plecare. 

Deci putem spera că rivalitatea acestor familii va lua 
sfârşit? întreabă Frascolin. 


Cine ştie? răspunde Calistus Munbar. Asta nu depinde 
poate decât de simpaticul Walter şi de încântătoarea 
Diana... 

Se pare totuşi că, până acum, acest moştenitor şi această 
moştenitoare... începe Yvernes. 

E destul să se ivească o ocazie, îl întrerupe 
supraintendentul, şi dacă hazardul nu-şi face datoria, îl vom 
înlocui noi... spre binele insulei noastre mult iubite! 

Şi Calistus Munbar execută o piruetă pe care Athanase 
Doremus ar fi aplaudat-o şi pe care n-ar fi dezaprobat-o un 
marchiz din secolul cel mare107. 

În după-amiaza zilei de 20 octombrie, comisarul- 
comandant, coordonatorul, secretarul general, principalii 
funcţionari ai protectoratului debarcă pe cheiul portului 
Tribord-Harbour. Ei sunt primiţi de guvernator cu onorurile 
cuvenite rangului lor. Bateriile Pintenului şi Pupei trag salve 
de tun. Care electrice, pavoazate cu culorile franceze şi 
miliardeze, conduc cortegiul în capitală, unde saloanele 
primăriei sunt pregătite pentru această întrevedere. Pe 
parcurs, primire măgulitoare din partea populaţiei şi, în 
faţa palatului municipal, schimb de discursuri oficiale de o 
durată acceptabilă. 

Apoi, vizita la templu, la Saint-Mary Church, la Observator, 
la cele două fabrici de energie electrică, în cele două 
porturi, în parc şi, în sfârşit, plimbare circulară cu 
tramvaiele care deservesc litoralul. La întoarcere, în marea 
sală a cazinoului e servit un lunch108. E ora şase, când 
comisarul-comandant şi suita sa se reimbarcă pentru 
Papeete, în tunetele artileriei insulei cu elice, ducând cu ei o 
excelentă amintire despre această recepţie. 

A doua zi dimineaţa, 21 octombrie, cei patru parizieni 
debarcă la Papeete. N-au invitat pe nimeni să-i 
întovărăşească - nici măcar pe Athanase Doremus, ale cărui 
picioare n-ar fi rezistat unor peregrinări atât de lungi. Sunt 
liberi ca aerul - şcolari în vacanţă, fericiţi să calce pe un 
veritabil sol de stânci şi de pământ vegetal. 


În primul rând, ei vizitează Papeete. Capitala arhipelagului 
este, fără îndoială, un oraş frumos. Cvartetul simte o 
adevărată plăcere să-şi piardă vremea hoinărind pe sub 
arborii care umbresc casele de pe plajă, magazinele 
marinei, localurile şi principalele întreprinderi de comerţ, 
aşezate în partea cea mai îndepărtată a portului. Apoi, 
urcând pe una din străzile care duc spre chei, unde 
funcţionează un railway109 de sistem american, artiştii 
noştri se aventurează în interiorul oraşului. 

Străzile sunt largi, la fel de bine desenate cu sfoara şi 
echerul ca şi străzile din Milliard-City, mărginite de grădini 
pline de verdeață şi prospeţime. Chiar la această oră 
matinală, e un necontenit du-te-vino de europeni şi de 
indigeni. Animaţia va fi şi mai mare după ora opt seara, 
prelungindu-se toată noaptea. E uşor de înţeles că nopţile 
tropicale şi, mai cu seamă, nopţile tahitiene, nu sunt menite 
să fie pierdute într-un pat, deşi paturile din Papeete sunt 
făcute dintr-o împletitură de funii răsucite din fibre de 
cocos, dintr-o saltea din foi de bananier, dintr-o plapumă 
din puf de fromager, fără să vorbim de perdelele care-l 
apără pe cel adormit de plictisitorul atac al ţânţarilor. 

Cât despre case, e uşor să le deosebeşti pe cele europene 
de cele tahitiene. Primele, construite aproape toate din 
lemn şi ridicate pe blocuri de zidărie, nu lasă nimic de dorit 
în privinţa confortului. Celelalte, destul de rare în oraş, 
presărate cu fantezie pe sub umbrare, sunt construite din 
trunchiuri de bambus şi tapiţate cu rogojini, ceea ce le face 
să fie curate, aerisite şi plăcute. 

Dar indigenii...? 

— Ah! Nu mai sunt deloc canibali în Oceania! exclamă 
Pinchinat. Am făcut oare mii de mile ca să nu întâlnim 
măcar unul? 

— Răbdare! răspunde violoncelistul, bâtând aerul cu mâna 
dreaptă ca Rodin din Misterele Parisului1 10, răbdare! 
Poate că vom găsi mai mulţi decât ar trebui ca să satisfacă 
dorinţa ta prostească! Nici nu ştie câtă dreptate are. 


Tahitienii sunt, foarte probabil, de origine malaieză, 
aparţinând seminţiei pe care ei o numesc maori. Se pare că 
Raiatea, Insula Sfântă, ar fi fost leagănul regilor lor - un 
leagăn încântător, scăldat de apele limpezi ale Pacificului. 

Înainte de venirea misionarilor, societatea tahitiană 
cuprindea trei clase: prinții, personaje privilegiate, cărora li 
se recunoştea darul de a face minuni; şefii sau proprietarii 
de pământ, mai puţin bine văzuţi şi supuşi prinților; 
mulţimea care nu poseda nimic sau, când poseda, nu avea 
niciodată mai mult decât uzufructul pământului său. 

Totul s-a schimbat de la cucerire şi chiar înaintea ei, sub 
influenţa misionarilor anglicani şi catolici. Dar ceea ce nu s- 
a schimbat este inteligenţa acestor indigeni, vivacitatea cu 
care vorbesc, mintea lor vioaie, curajul lor demn de laudă, 
frumuseţea tipului lor. Parizienii nu pot să nu-l admire, la 
oraş ca şi la ţară. 

Doamne, frumoşi băieţi! spune unul. 

Şi ce fete frumoase! adaugă altul. 

Bărbaţii sunt înalţi, au tenul roşiatic, pătruns parcă de 
fierbinţeala sângelui lor, forme admirabile, aşa cum ni le-au 
păstrat statuile antice, o fizionomie blândă şi plăcută. Sunt 
într-adevăr superbi aceşti maori, cu ochii lor mari şi vii, cu 
buzele puţin cam groase, dar fin desenate. Tatuajul de 
război e pe cale de dispariţie, odată cu prilejurile care-i 
dădeau naştere odinioară. 

Cei mai bogaţi oameni din insulă se îmbracă europeneşte 
şi le stă bine cu cămaşa cu guler răsfrânt, haina din stofa 
roz deschis, pantalonul care cade peste pantofi. Ei nu atrag 
însă atenţia cvartetului. Nu! Turiştii noştri preferă, în locul 
pantalonilor cu tăietură modernă, un pareo, a cărui pânză 
colorată şi dungată se drapează de la centură până la 
gleznă şi în locul pălăriei tari şi chiar al panamalei, coafura 
comună celor două sexe, numită hei şi împodobită cu frunze 
şi flori. 

Cât despre femei, ele sunt încă poeticele şi graţioasele 
tahitiene ale lui Bougainville. Uneori petalele albe ale tiarei 


(un fel de gardenie) se amestecă cu şuviţele negre răsfirate 
pe umerii lor, alteori poartă o pălărie uşoară, făcută din 
scoarţa unui mugure de cocotier „al cărui nume suav de 
revareva pare înfiripat într-un vis”111, declamă Yvernes. 
Adăugaţi farmecului acestui costum, ale cărui culori se 
schimbă, ca într-un caleidoscop, la cea mai mică mişcare, 
graţia mersului, moliciunea gesturilor, dulceaţa surâsului, 
privirile adânci, sonoritatea armonioasă a vocii şi veţi 
înţelege de ce când unul spune: „Doamne, ce băieţi 
frumoşi!”, ceilalţi răspund în cor: „Şi ce fete frumoase!” 

Când natura a modelat asemenea tipuri superbe, s-ar fi 
putut să nu le dea un cadru demn de ei? Şi ce se poate 
imagina mai încântător decât peisajele tahitiene, a căror 
vegetaţie este atât de bogată - la asta contribuind apele 
curgătoare şi roua abundentă a nopţilor. 

În timpul excursiilor lor prin districtele vecine cu Papeete, 
parizienii nu încetează să admire această lume de minuni 
vegetale. Îndepărtându-se de țărmurile care sunt mai 
prielnice culturilor şi unde pădurile sunt înlocuite prin 
plantaţii de lămâi, portocali, arrowroot, trestie de zahăr, 
arbuşti de cafea şi de bumbac, prin câmpii de igname, 
manioca, indigo, sorgho, tutun, ei se aventurează în 
interior, la poalele munţilor, ale căror culmi străbat prin 
cupola de frunziş. Pretutindeni, cocotieri eleganţi cu o 
magnifică siluetă, miroşi sau lemn de trandafir, casuarini 
sau arbori de fier, tiairi sau banculieri, puraus, tamanas, 
ahis sau santal, goyavieri, manguieri, taccas, ale cărui 
rădăcini sunt comestibile şi, de asemenea, superbul taro, 
acest preţios arbore de pâine, cu trunchiul înalt, neted şi 
alb, cu frunzele sale mari de un verde închis, printre care 
se înmănunchează fructe mari, cu coaja parcă cizelată şi al 
căror miez este principala hrană a indigenilor. 

În excursiile sale, cvartetul ajunge până la peninsula 
Tabaratu. O vizită făcută la fortul Phaeton îl pune în 
legătură cu un detaşament de soldaţi de marină, încântați 
să primească nişte compatrioți. 


Într-o cârciumă din port, ţinută de un colonist, Frascolin se 
descurca cu pricepere. El le oferă indigenilor din 
împrejurimi şi poliţaiului districtual vinuri franţuzeşti de 
care demnul hangiu consimte să se despartă în schimbul 
unui preţ bun. Indigenii oferă oaspeţilor produse 
autohtone: ciorchini de fructe ale unei specii de bananieri 
numiţi fei, de o frumoasă culoare galbenă; igname gătite în 
chip suculent; maiore, fructul arborelui de pâine fript 
înăbuşit într-o groapă umplută cu pietre încinse; în sfârşit, 
un fel de prăjitură cu gust acrişor, făcută din nucă de cocos 
răzuită şi care, sub numele de taiero, se păstrează în tulpini 
de bambus. 

Această gustare e foarte veselă. Comesenii fumează sute 
de ţigări, făcute dintr-o frunză de tutun uscată la foc şi 
înfășurată într-o foaie de pandanus. Numai că, în loc să-i 
imite pe tahitieni şi tahitiene care şi le trec din gură în 
gură, după ce au tras câteva fumuri, francezii se mulţumesc 
să le fumeze franţuzeşte. Şi când poliţaiul îi oferă ţigara sa, 
Pinchinat îi mulţumeşte cu un mea maitai, adică „foarte 
mulţumesc”, a cărui intonaţie caraghioasă umple de bună 
dispoziţie întreaga asistenţă. 

Desigur că excursioniştii nu puteau să se întoarcă în 
fiecare seară la Papeete sau pe Standard-lIsland. 
Pretutindeni însă, în sate, în locuinţele izolate, la colonişti şi 
la indigeni, ei sunt primiţi cu simpatie şi confort. 

Pentru ziua de 7 noiembrie, au proiectat să viziteze capul 
Venus, excursie pe care trebuie să o facă orice turist demn 
de acest nume. 

Pornesc dis-de-dimineaţă, cu pas uşor, traversând peste un 
pod frumosul râu Fantahua. Urcă apoi valea râului până la o 
cascadă răsunătoare, de două ori mai înaltă decât Niagara, 
dar mult mai îngustă, care cade de la şaptezeci şi cinci de 
metri cu un superb tumult. Urmând drumul agăţat de 
coasta colinei Taharahi, ajung pe ţărmul mării, în dreptul 
culmii singuratice pe care Cook a botezat-o Capul 
Copacului - nume justificat în acea epocă prin prezenţa 


unui arbore izolat, mort acum de bătrâneţe. Un bulevard 
plantat cu arbori magnifici îi călăuzeşte, pornind din satul 
Taharahi, până la farul care se înalţă la extremitatea insulei. 

Familia Coverley şi-a fixat reşedinţa aici, pe coasta unei 
coline înverzite. Nu există nici un motiv serios pentru ca 
Walter 'Tankerdona cărui vilă se află departe, dincolo de 
Papeete - să se plimbe în regiunea capului Venus. Parizienii 
îl zăresc totuşi. Tânărul a ajuns, călare, în împrejurimile 
casei Coverley. Schimbând un salut cu turiştii francezi, el îi 
întreabă dacă au de gând să se întoarcă seara la Papeete. 

— Nu, domnule Tankerdon, răspunde Frascolin. Am primit 
o invitaţie din partea doamnei Coverley şi vom petrece, 
probabil, noaptea la vilă. 

— Atunci, domnilor, vă spun la revedere. 

Se pare că faţa tânărului s-a întunecat, cu toate că nici un 
nor nu trece prin dreptul soarelui. 

Walter 'Tankerdon dă pinteni calului şi se îndepărtează în 
trap mărunt, după ce a aruncat o ultimă privire asupra vilei 
albe, ascunsă între arbori. 

Ah, de ce a trebuit ca fostul negustor să reapară în pielea 
ultra-bogătaşului Tankerdon, riscând să semene vrajbă pe 
această Standard-Island, care n-a fost deloc creată pentru 
afaceri?! 

Poate că încântătorul cavaler ar fi vrut să ne însoţească, 
spune Pinchinat. 

Da, încuviinţează Frascolin, şi este evident că prietenul 
nostru Munbar ar putea să aibă dreptate! Walter e nefericit 
că n-a putut s-o întâlnească pe miss Dy Coverley... 

Ceea ce dovedeşte că miliardul nu face fericirea, încheie 
Yvernes, acest mare filozof. 

După-amiaza şi seara petrec ceasuri plăcute în vila 
Coverley-ilor. Cvartetul este primit cu aceeaşi căldură ca în 
palatul de pe Bulevardul Cincisprezece. E o reuniune 
simpatică, de la care arta nu poate lipsi. Se cântă, 
bineînţeles, la pian. Doamna Coverley descifrează câteva 
partituri noi. Miss Dy cântă ca o veritabilă artistă, iar 


Yvernes, înzestrat cu o frumoasă voce de tenor, şi-o 
împleteşte cu aceea de soprană a tinerei fete. 

Nu se ştie prea bine de ce - poate chiar intenţionat - 
Pinchinat aminteşte în treacăt că el şi colegii săi l-au zărit 
pe Walter Tankerdon plimbându-se în împrejurimile vilei. Să 
fie aceasta o manevră dibace? N-ar fi fost mai bine să 
tacă?... Nu, şi dacă supraintendentul ar fi fost acolo, n-ar fi 
putut decât să-l aprobe. Un surâs uşor, aproape 
imperceptibil, lunecă pe buzele fetei, ochii ei frumoşi 
strălucesc mai viu, iar când reîncepe să cânte vocea i-a 
devenit parcă mai pătrunzătoare. 

Doamna Coverley o priveşte o clipă, mulţumindu-se să 
spună, în timp ce domnul Coverley încruntă sprinceana: 

Nu eşti obosită, copila mea? 

Nu, mamă. 

Şi dumneavoastră, domnule Yvernes? 

Câtuşi de puţin doamnă. Înainte de a mă naşte, am cântat 
probabil în corul de copii al vreunei capele din Paradis! 

Serata continuă şi este aproape miezul nopţii când domnul 
Coverley socoteşte că a venit ora somnului. 

A doua zi, încântat de această primire simplă şi cordială, 
cvartetul face cale întoarsă către Papeete. 

Popasul la Tahiti nu trebuie să dureze mai mult de o 
săptămână. Urmându-şi itinerarul dinainte hotărât, 
Standard-Island va porni din nou către sud-vest. Şi, fără 
îndoială, nimic n-ar fi fost de semnalat în această ultimă 
săptămână, în timpul căreia cei patru turişti şi-au completat 
excursiile, dacă la data de 11 noiembrie nu s-ar fi produs un 
eveniment foarte plăcut. 

De dimineaţă, semaforul de pe colina care se ridică în 
spatele oraşului Papeete semnalează apropierea diviziei 
escadrei franceze a Pacificului. 

La ora unsprezece, crucişătorul de clasa întâi Paris, 
escortat de două crucişătoare de clasa a doua şi de o vedetă 
rapidă, ancorează în radă. 


Sunt schimbate saluturile reglementare şi contraamiralul, 
al cărui pavilion flutură pe Paris, coboară pe uscat, cu 
ofiţerii săi. 

După loviturile de tun oficiale, cărora li se alătură 
simpaticele tunete ale bateriilor Pintenului şi Pupei, 
contraamiralul şi comisarul-comandant al Insulelor 
Societăţii se grăbesc să-şi facă vizitele de rigoare. 

Este un adevărat noroc pentru navele diviziei, ofiţerii şi 
echipajele lor că au sosit în rada insulei Tahiti în timp ce 
Standard-Island se află încă aici. Asta înseamnă noi prilejuri 
de recepții şi serbări. Porturile Bijuteriei Pacificului sunt 
deschise marinarilor francezi, care se îmbulzesc să-i admire 
minunăţiile. Timp de patruzeci şi opt de ore, uniformele 
marinei noastre se amestecă cu costumele miliardezilor. 

Cyrus Bikerstaff îşi primeşte oaspeţii la primărie, 
supraintendentul la cazinou şi în celelalte clădiri 
subordonate lui. 

În aceste împrejurări, uimitorului Calistus Munbar îi vine o 
idee, o idee genială a cărei realizare avea să lase amintiri 
de neşters. Această idee i-o comunică guvernatorului şi 
guvernatorul o aprobă cu avizul consiliului notabililor. 

Da! Se hotărăşte să se dea o mare serbare la 15 
noiembrie. Programul va cuprinde un dineu de gală şi un 
bal în saloanele primăriei. La acea dată se vor fi întors şi 
miliardezii aflaţi în vilegiatură, pentru că plecarea insulei cu 
elice e programată peste două zile, deci la 17 noiembrie. 

Înaltele personaje ale celor două sectoare nu vor lipsi deci 
de la această serbare dată în onoarea reginei Pomare a VI- 
a, a tahitienilor europeni sau indigeni şi a escadrei 
franceze. 

Calistus Munbar e însărcinat să organizeze serbarea şi se 
poate avea încredere în imaginaţia şi în zelul său. Cvartetul 
se pune la dispoziţia lui şi se hotărăşte ca printre cele mai 
atractive numere din program să figureze şi un concert. 

Cât despre invitaţii, ele cad în sarcina guvernatorului. 


În primul rând, Cyrus Bikerstaff se duce personal să o 
roage pe regina Pomare, pe prinții şi prinţesele de la curtea 
ei, să asiste la această serbare. Regina binevoieşte să 
accepte. La fel şi comisarul-comandant, înalții funcţionari 
francezi, contraamiralul şi ofiţerii săi care se arată foarte 
încântați. 

Sunt trimise o mie de invitaţii. Bineînţeles, cei o mie de 
invitaţi nu vor fi aşezaţi toţi la masa oficială, care va întruni 
doar o sută: persoanele regale, ofiţerii diviziei, autorităţile 
protectoratului, principalii funcţionari, consiliul notabililor 
şi înaltul cler de pe Standard-Island. Dar în parc vor fi 
banchete, jocuri, focuri de artificii - tot ceea ce e necesar 
pentru a satisface populaţia. 

Soseşte ziua cea mare, Standard-Island se pavoazează cu 
culorile franceze şi tahitiene, îmbinate cu culorile 
miliardeze. 

Regina Pomare şi curtea sa, în costume de gală, sunt 
primite la Tribord-Harbour, în bubuiturile dublei baterii. 
Acestor bubuituri le răspund tunurile din Papeete şi 
tunurile diviziei navale. 

Către ora şase seara, după o plimbare prin parc, toată 
lumea ajunge la palatul municipal, superb împodobit. 

Ce privelişte oferă scara monumentală! Fiecare lespede de 
marmoră a costat nu mai puţin de zece mii de franci, 
asemeni scării palatului Vanderbildt din New York! Şi 
comesenii se aşază la mesele acestui festin de neuitat, în 
splendida sală de recepţie. 

Protocolul a fost respectat de guvernator cu un tact 
desăvârşit. Nu poate exista nici o pricină de ceartă între 
marile familii rivale ale celor două sectoare. Fiecare e 
încântat de locul său - printre alţii miss Dy Coverley, care se 
află în faţa lui Walter Tankerdon. Aceasta le e de ajuns celor 
doi tineri şi e bine că n-au fost aşezaţi şi mai aproape. 

Nu mai e nevoie să spunem că artiştii francezi nu au de ce 
să se plângă. Invitându-i la masa de onoare, li s-a dat o nouă 


dovadă de stimă şi simpatie, pentru talentul şi persoanele 
lor. 

Cât despre meniu, studiat, gândit, alcătuit de 
supraintendent, el dovedeşte că, şi din punct de vedere 
culinar, Milliard-City nu are de ce să invidieze bătrâna 
Europă. 

Să judecăm după acest meniu, imprimat cu litere de aur 
pe hârtie velină, prin grija lui Calistus Munbar: 

Supă a la Orleans, Cremă comtesse, Calcan a la Mornay, 
Mugşchi de vacă napolitan, Perişoare de pasăre vieneze, 
Spumă de ficat a la Trevise. 

RĂCORITOARE. 

Prepeliţe „pe canapea”, Salata provensală, Mazăre a 
l'anglaise, îngheţată, jeleuri, fructe... 

PRĂJITURI. 

Saleuri cu parmezan. 

VINURI, Chateau d'Yquem - Chateau Margaux, 
Chambertin - Champagne Lichiouri. 

La masa reginei Angliei, a împăratului Rusiei, a 
împăratului neamţ sau a preşedintelui Republicii Franceze 
n-au fost niciodată meniuri mai desăvârşite şi şefii bucătari 
cei mai la modă din cele două continente n-ar fi putut găti 
mai bine. 

La ora nouă, invitaţii merg la cazinou pentru concert. 
Programul cuprinde patru bucăţi alese - patru, nu mai 
mult: 

Cvartetul Nr. 5 în la major Op. 18 de Beethoven; 

Cvartetul Nr. 2 în re minor Op. 10 de Mozart; 

Cvartetul Nr. 2 în re major Op. 64 (partea a doua) de 
Haydn; 

Cvartetul Nr. 12 în mi bemol major de Onslow. 

Acest concert e un nou triumf pentru instrumentiştii 
parizieni, îmbarcaţi în chip atât de fericit - orice ar gândi 
recalcitrantul violoncelist - pe bordul insulei cu elice! 

Între timp, europenii şi indigenii iau parte la diferitele 
jocuri organizate în parc. Pe peluze se înfiripă baluri 


câmpeneşti şi, de ce să nu mărturisim, se dansează în 
sunetul acordeoanelor, instrumente foarte la modă printre 
băştinaşii din Insulele Societăţii. Or, marinarii francezi au şi 
ei o slăbiciune pentru acest aparat pneumatic şi, cum au 
debarcat în număr mare de pe Paris şi de pe alte nave ale 
diviziei, acordeoanele se dezlănţuie. Se adaugă vocile - şi 
cântecele marinăreşti răspund ariilor preferate ale 
populațiilor oceaniene. 

Dealtfel, indigenii din Tahiti, bărbaţi şi femei, au o 
înclinare deosebită pentru cânt şi dans, în care excelează. 
În mai multe rânduri, ei execută figurile dansului repauipa, 
care poate fi considerat ca un dans naţional şi a cărui 
măsură e marcată prin bătăi de tobă. Apoi dansatorii de 
toate neamurile, indigeni sau străini, datorită şi băuturilor 
de tot felul oferite de municipalitate, îşi dau frâu liber. 

În acelaşi timp, sub conducerea lui Athanase Doremus, 
baluri de o compoziţie mai selectă reunesc familiile în 
saloanele primăriei. Doamnele miliardeze şi tahitiene se 
întrec în toalete. Nu e de mirare că cele dintâi, cliente 
statornice ale croitorilor parizieni, eclipsează uşor pe cele 
mai elegante europene din colonie. Diamantele le 
strălucesc în păr, pe umeri, pe piept şi doar lupta dintre ele 
poate prezenta vreun interes. Dar cine ar îndrăzni să se 
pronunţe pentru doamna Coverley sau doamna Tankerdon, 
amândouă la fel de orbitoare? Cu siguranţă că nu Cyrus 
Bikerstaff, mereu grijuliu să menţină un echilibru desăvârşit 
între cele două sectoare ale insulei. 

În cadrilul de onoare figurează suverana insulei Tahiti şi 
augustul ei soţ, Cyrus Bikerstaff şi doamna Coverley, 
contraamiralul şi doamna Tankerdon, comandorul Simcoe şi 
prima doamnă de onoare a reginei. În acelaşi timp, s-au 
alcătuit şi alte cadriluri unde perechile se formează doar 
după gusturi şi simpatii. Ansamblul e încântător. şi totuşi, 
Sebastien Zorn se ţine deoparte, într-o atitudine dacă nu de 
protest, cel puţin de dispreţ, asemeni celor doi romani 
morocănoşi din celebrul tablou Decadenţa1 12. Dar 


Yvernes, Pinchinat, Frascolin dansează valsuri, polci, 
mazurci cu cele mai frumoase tahitiene şi cu cele mai 
încântătoare fete de pe Standard-Island. Şi cine ştie dacă în 
seara asta balul nu a hotărât multe căsătorii - ceea ce va 
aduce, fără îndoială, un surplus de muncă funcţionarilor 
stării civile. 

Dealtfel, care n-a fost surpriza generală când întâmplarea 
l-a desemnat pe Walter Tankerdon drept cavalerul 
domnişoarei Coverley! Să fie doar întâmplarea? Oare fina 
diplomaţie a supraintendentului n-a ajutat-o prin cine ştie 
ce combinaţie savantă? În orice caz, e evenimentul zilei, cu 
consecinţe de neprevăzut dacă constituie un prim pas spre 
împăcarea celor două puternice familii. 

După focul de artificii care se aprinde deasupra marii 
peluze, dansurile reîncep şi se prelungesc până în zori. 

Aşa a decurs această serbare memorabilă, a cărei amintire 
va dăinui de-a lungul nenumăraţilor şi fericiţilor ani pe care 
viitorul - să sperăm! - îi rezervă insulei cu elice. 

A treia zi, sfârşindu-se popasul, comandorul Simcoe 
transmite din zori ordinul de pornire. Bubuiturile artileriei 
salută plecarea insulei cu elice, aşa cum i-au salutat şi 
sosirea, şi ea întoarce saluturile, lovitură cu lovitură, atât 
insulei Tahiti cât şi diviziei navale. 

Direcţia este nord-vest, în aşa fel încât, după insulele Du 
Vent, să treacă în revistă insulele Sous-le-Vent. 

Plutesc astfel de-a lungul pitoreştilor contururi ale insulei 
Morea, împodobită cu piscuri superbe; Raiatea, Insula 
Sfântă, leagănul regalității indigene; Bora-Bora, dominată 
de un munte de o mie de metri; apoi insuliţele Motu-lti, 
Mapeta, Tubuai, Manu, verigi ale lanţului tahitian întins de- 
a lungul acestor meleaguri. 

La 19 noiembrie, când soarele se pleacă la orizont, dispar 
ultimele înălţimi ale arhipelagului. 

Standard-Island se îndreaptă atunci către sud-vest - 
orientare pe care aparatele telegrafice o trasează pe hărţile 
aşezate în vitrinele cazinoului. 


Şi cine l-ar observa, în această clipă, pe căpitanul Sarol, ar 
fi izbit de focul sumbru al privirilor sale, de expresia 
sălbatică a chipului său în timp ce, cu o mână 
amenințătoare, le arată malaiezilor drumul spre Noile 
Hebride, aflate la o mie două sute de leghe spre vest! 

PARTEA A DOUA. 

ÎN INSULELE COOK. 

Plecată de şase luni din Madeleine-bay, Standard-Island 
străbate Pacificul din arhipelag în arhipelag. Nici un 
accident nu s-a produs în timpul minunatei sale croaziere. 
În această epocă a anului, regiunile zonei ecuatoriale sunt 
liniştite, vânturile alizee bat cu regularitate între cele două 
tropice. Dealtfel, când se dezlănţuie o vijelie sau o furtună, 
temelia solidă, pe care se sprijină Milliard-City, porturile, 
parcul, câmpia, nu simte nici cea mai mică zguduitură. 
Vijelia trece, furtuna se linişteşte. Cei de pe Bijuteria 
Pacificului abia le bagă în seamă. Ceea ce ar fi mai de temut 
în asemenea condiţii este monotonia unei existenţe prea 
uniforme. Dar parizienii noştri sunt primii de acord că nu se 
poate vorbi despre aşa ceva. În imensul deşert al oceanului, 
oazele se succed - de pildă arhipelagurile care au fost 
vizitate: Sandwich, Marchizele, Pomotu, Insulele Societăţii 
şi cele care vor fi explorate înainte de a relua drumul spre 
nord, insulele Cook, Samoa, Tonga, Fidji, Noile Hebride, 
poate şi altele. Sunt tot atâtea ocazii aşteptate cu 
nerăbdare, care vor îngădui cunoaşterea unor regiuni atât 
de interesante din punct de vedere etnografic. 

În ceea ce-i priveşte pe membrii Cvartetului Concertant, 
nu le-ar da prin gând să se plângă chiar dacă ar avea timp 
pentru asta. Pot ei să se considere izolaţi de restul lumii? 
Nu există oare servicii poştale care fac legătura cu cele 
două continente? Petrolierele aduc cu regularitate 
combustibilul necesar uzinelor şi nu trec două săptămâni 
fără ca navele să descarce la Tribord-Harbour sau Babord- 
Harbour mărfuri de tot soiul şi, împreună cu ele, 
informaţiile şi noutăţile care-i distrează pe miliardezi. 


Se înţelege de la sine că salariul artiştilor este plătit cu o 
punctualitate care dovedeşte inepuizabilele resurse ale 
Companiei. Mii de dolari se îngrămădesc în buzunarele lor 
şi vor fi bogaţi, foarte bogaţi la sfârşitul angajamentului. N- 
au dus niciodată o asemenea viaţă şi fără îndoială că nu pot 
să regrete rezultatele „relativ mediocre” ale turneelor prin 
Statele Unite ale Americii. 

Ia spune, îl întreabă într-o zi Frascolin pe violoncelist, ţi-ai 
schimbat părerile despre Standard-Island? 

Nu, răspunde Sebastien Zorn. 

Şi totuşi, intervine Pinchinat, vom avea punga plină la 
sfârşitul croazierei! 

Nu-i totul să ai punga plină, mai trebuie să fii sigur că oiei 
cu tine! 

Şi nu eşti sigur? 

Nu. 

Ce să mai spui la asta? Şi totuşi, n-aveau de ce să se 
teamă, deoarece salariul trimestrial era trimis în America 
sub formă de cambii şi depus în casele de bani ale Băncii 
din New York. Deci, mai bine să-l lăsăm pe încăpățânat să 
se cufunde în nejustificata sa neîncredere. 

Viitorul pare mai sigur ca oricând. S-ar zice că rivalitatea 
dintre cele două sectoare a intrat într-o fază mai potolită. 
Cyrus Bikerstaff şi adjuncţii săi pot să se felicite. 
Supraintendentul e şi mai agitat după „marele eveniment 
de la balul primăriei”. Da! Walter Tankerdon a dansat cu 
miss Dy Coverley. Se poate trage concluzia că raporturile 
dintre cele două familii ar fi mai puţin încordate? E sigur 
doar că Jem Tankerdon şi prietenii săi nu mai afirmă că vor 
face din Standard-lIsland o insulă industrială şi comercială. 
În sfârşit, în înalta societate se discută mult despre 
incidentul de la bal. Spiritele pătrunzătoare văd în asta o 
apropiere, poate mai mult decât o apropiere, o unire care 
va pune capăt neînțelegerilor personale şi publice. Şi dacă 
aceste previziuni se realizează, doi tineri demni unul de 
altul vor vedea împlinindu-se dorinţa lor cea mai scumpă, 


după cum suntem în drept s-o afirmăm. E neîndoielnic că 
Walter 'Tankerdon n-a putut să reziste farmecelor Dianei 
Coverley. Asta durează de mai bine de un an. Dată fiind 
situaţia, el n-a încredinţat nimănui secretul sentimentelor 
sale. Miss Dy a ghicit, a înţeles şi a fost mişcată de această 
discreţie. Poate chiar că a văzut limpede în inima ei, care-i 
gata să răspundă inimii lui Walter?... Ea n-a lăsat să vadă 
nimic, păstrându-se în rezerva pe care i-o dictează 
demnitatea sa şi antipatia declarată dintre cele două familii. 

Un spirit atent ar fi putut observa, totuşi, că Walter şi miss 
Dy nu iau niciodată parte la discuţiile care se iscă uneori în 
palatele de pe al Cincisprezecelea şi al Nouăsprezecelea 
Bulevard. Când neînduplecatul Jem Tankerdon se lansează 
în vreo fulminantă diatribă împotriva familiei Coverley, fiul 
său îşi pleacă fruntea, tace, se îndepărtează. Când Nat 
Coverley tună şi fulgeră împotriva Tankerdonilor, fiica sa îşi 
apleacă privirile, frumosul ei chip păleşte şi ea încearcă să 
schimbe discuţia - ce-i drept, fără să reuşească. Faptul că 
aceste două personaje n-au băgat de seamă nimic se 
datoreşte destinului comun al taţilor, pe care natura i-a 
legat la ochi. Dar - cel puţin aşa susţine Calistus Munbar - 
doamna Coverley şi doamna Tankerdon n-au rămas la acest 
stadiu de orbire. Mamele au ochi ca să vadă, şi starea 
sufletească a copiiilor lor constituie un subiect de 
permanentă îngrijorare, pentru că singurul leac posibil este 
inaplicabil. De fapt, ele simt bine că, faţă de duşmănia 
dintre cei doi rivali, faţă de amorul lor propriu mereu pus la 
încercare în probleme de întâietate, nici o împăcare, nici o 
legătură nu e admisibilă. Şi totuşi, Walter şi miss Dy se 
iubesc. Mamele lor nu mai au nevoie să descopere acest 
lucru. 

Nu o dată, tânărul a fost îndemnat să aleagă printre fetele 
de măritat din sectorul babordez. Sunt destul de drăguţe, 
cu o educaţie desăvârşită, aproape la fel de bogate ca el, şi 
familiile lor ar fi încântate de o asemenea legătură. Tatăl 
său i-a cerut-o foarte limpede, maică-sa de asemeni, cu 


toate că s-a arătat mai puţin insistentă. Walter a refuzat 
totdeauna, pretextând că nu simte nici o înclinare către 
căsătorie. Or, fostul comerciant din Chicago nici nu vrea să 
audă aşa ceva. Când ai o dotă de mai multe sute de 
milioane, nu e cazul să rămâi celibatar. Dacă fiul său nu 
găseşte o fată care să-i placă pe Standard-lIsland - o fată din 
lumea lui, se înţelege! - ei bine, să pornească în călătorie, 
să străbată America sau Europa! Cu numele şi averea sa, 
fără să mai vorbim despre farmecele personale, nu va avea 
decât greutatea alegerii - chiar dacă i-ar place o prinţesă 
de sânge regal sau imperial!... Astfel se exprimă Jem 
Tankerdon. Dar, de fiecare dată când tatăl său i-a cerut să 
ia o hotărâre, Walter s-a ferit să aleagă soluţia de a-şi căuta 
soţie în străinătate. Maică-sa 1-a întrebat o dată: 

Dragul meu, e aici o fată care-ţi place? 

Da, mamă! 

Şi, cum doamna Tankerdon n-a mers până acolo încât să-l 
întrebe cine-i fata, el n-a socotit oportun s-o numească. 

E neîndoielnic că o situaţie asemănătoare există în familia 
Coverley şi că fostul bancher din New Orleans vrea să-şi 
mărite fata cu unul dintre tinerii care frecventează palatul 
unde recepţiile sunt foarte la modă. Dacă nici unul nu-i 
place, ei bine, părinţii ei o vor duce în străinătate. Vor vizita 
Franţa, Italia, Anglia. Miss Dy răspunde că preferă să nu 
părăsească Milliard-City. Se simte bine pe Standard-lIsland. 
Nu cere decât să rămână aici. Domnul Coverley nu 
încetează să fie neliniştit de acest răspuns, al cărui 
adevărat motiv îi scapă. 

Dealtfel, doamna Coverley nu i-a pus fiicei sale o întrebare 
atât de directă ca aceea adresată lui Walter de doamna 
Tankerdon şi e de crezut că miss Dy n-ar fi îndrăznit să 
răspundă cu aceeaşi sinceritate - nici chiar mamei sale. 

lată în ce stadiu se află lucrurile. De când nu mai pot să se 
înşele asupra naturii sentimentelor lor, tinerii au schimbat 
uneori câte o privire, dar nu şi-au vorbit niciodată. Dacă se 
întâlnesc, asta se întâmplă doar în saloanele oficiale, la 


recepţiile guvernatorului, în timpul vreunei ceremonii de la 
care notabilii miliardezi nu pot să lipsească, fie chiar numai 
pentru că rangul lor o cere. Or, în aceste împrejurări, 
Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley afişează o totală 
indiferenţă, aflându-se pe un teren unde orice imprudenţă 
ar putea avea consecinţe supărătoare. 

Imaginaţi-vă deci efectul după extraordinarul incident 
care a marcat balul guvernatorului - incident în care 
spiritele înclinate spre exagerare au vrut să vadă un 
scandal şi despre care tot oraşul a vorbit a doua zi. Cât 
despre ceea ce l-a provocat, nimic mai simplu. 
Supraintendentul o invitase pe miss Coverley la dans... şi n- 
a putut fi găsit la începutul cadrilului - o, vicleanul Munbar! 
Walter 'Tankerdon s-a prezentat în locul lui şi fata l-a 
acceptat ca partener. 

Probabil, chiar sigur că în urma acestui eveniment, atât de 
neobişnuit faţă de relaţiile mondene statornicite la Milliard- 
City, au avut loc explicaţii de-o parte şi de alta. Domnul 
Tankerdon şi-a întrebat fiul şi domnul Coverley fiica despre 
cele întâmplate. Dar ce-a răspuns miss Dy? Ce-a răspuns 
Walter”? Au intervenit oare doamna Coverley şi doamna 
Tankerdon şi care a fost rezultatul acestei intervenţii?... Cu 
toată agerimea sa de dihor, cu toată fineţea sa diplomatică, 
Calistus Munbar n-a reuşit să afle adevărul. Aşa că se 
mulţumeşte să-i răspundă lui Frascolin clipind din ochiul 
drept ceea ce nu înseamnă nimic, pentru că nu ştie nimic. 

Este interesant de remarcat că, de la balul primăriei, 
Walter se înclină respectuos în faţa doamnei Coverley şi a 
Dianei, de câte ori le întâlneşte, iar mama şi fiica îi răspund 
la salut. 

Dacă ar fi să-l credem pe supraintendent, acesta e un pas 
imens, „un salt în viitor!” 

În dimineaţa zilei de 25 noiembrie se petrece un fapt care 
n-are nici o legătură cu situaţia celor două familii 
preponderente pe insula cu elice. 


În zori, oamenii de veghe semnalează mai multe vase de 
cursă lungă, care se îndreaptă spre sud-vest. Vasele 
navighează în linie, păstrând distanţa între ele. Nu poate fi 
decât o divizie a uneia dintre escadrele din Pacific. 

Comandorul Simcoe îl înştiinţează telegrafic pe 
guvernator şi acesta dă ordin să se schimbe saluturi cu 
navele de război. 

Frascolin, Yvernes, Pinchinat se urcă în turnul 
Observatorului, doritori să asiste la acest schimb de politeţe 
internaţională. 

Lunetele sunt îndreptate asupra celor patru bastimente, 
aflate încă la o depărtare de cinci-şase mile. Nici un pavilion 
nu flutură pe catarg şi naționalitatea lor nu poate fi 
recunoscută. 

Nimic nu arată cărei flote îi aparţin? îl întreabă Frascolin 
pe ofiţer. 

Nimic, răspunde acesta, dar, după înfăţişarea lor, aş crede 
că sunt britanice. Dealtfel, pe aceste meleaguri nu pot fi 
întâlnite decât divizii ale escadrelor engleze, franceze şi 
americane. Oricum, ne vom lămuri când se vor apropia cu o 
milă sau două. 

Navele se apropie cu o viteză foarte moderată şi, dacă nu- 
şi schimbă drumul, vor trebui să treacă la câteva ancabluri 
de Standard-Island. 

Câţiva curioşi se duc până la bateria Pintenului şi 
urmăresc cu interes mersul navelor. 

O oră mai târziu, bastimentele se află la mai puţin de două 
mile. Sunt crucişătoare de model vechi, cu trei catarge, 
superioare ca aspect bastimentelor moderne, a căror 
construcţie e subordonată numai necesităţilor militare. Din 
coşurile lor largi se înalţă rotocoale de aburi gonite de briza 
vestică până la marginea orizontului. 

Când nu mai sunt decât la o milă şi jumătate, ofiţerul poate 
să afirme că vasele alcătuiesc divizia navală britanică din 
Pacificul de Vest, unde arhipelagurile Tonga, Samoa, Cook 
aparţin Marii Britanii sau se află sub protectoratul său. 


Ofiţerul e gata să înalțe pavilionul insulei cu elice, a cărui 
etamină, blazonată cu un soare de aur, se va desfăşura larg 
în bătaia brizei. Se aşteaptă ca vasul amiral al diviziei să 
dea salutul. 

Minutele trec. 

Dacă sunt englezi, observă Frascolin, nu se prea grăbesc 
să fie politicoşi. 

Ce vrei? răspunde Pinchinat, John Bull are de obicei 
pălăria înşurubată pe cap şi deşurubarea cere destul de 
mult timp. 

Ofiţerul ridică din umeri. 

— Sunt într-adevăr englezi, spune el. Îi cunosc, nu vor 
saluta, într-adevăr, nici un pavilion nu se ridică la brigantina 
navei din faţă. Divizia trece fără să se sinchisească de 
Standard-Island, ca şi cum n-ar fi existat. Şi, dealtfel, în 
virtutea cărui drept există ea? Cu ce drept vine să încurce 
navigația în Pacific? De ce să-i acorde atenţie Anglia, după 
ce n-a încetat să protesteze împotriva fabricării acestei 
maşini enorme, care, cu riscul de a prilejui abordaje, 
pluteşte pe mări şi taie drumurile maritime...? 

Divizia s-a îndepărtat ca un domn prost-crescut care 
refuză să recunoască oamenii pe trotuarele din Regent- 
Street sau din Strand. Pavilionul insulei cu elice rămâne la 
piciorul catargului. 

E uşor să ne închipuim cum e tratată în oraş şi în porturi 
această arogantă Anglie, acest perfid Albion113, această 
Cartagină a timpurilor moderne114. Se ia hotărârea de a 
nu se răspunde niciodată unui salut britanic, dacă s-ar 
întâmpla să fie salutaţi - ceea ce este cu totul de necrezut. 

— Ce diferenţă faţă de escadra noastră, cu prilejul sosirii 
ei la Tahiti! exclamă Yvernes. 

— Francezii, declară Frascolin, sunt totdeauna de o 
politeţe... 

— Sostenuto con espressione! completează alteţa-sa, 
bătând măsura cu graţie. 


În dimineaţa zilei de 29 noiembrie sunt semnalate primele 
înălţimi ale arhipelagului Cook, situat la 20* latitudine 
sudică şi 160* longitudine vestică. Numit la început Mangia, 
Harvey, apoi Cook, după numele celui care a debarcat acolo 
în 1770, arhipelagul e alcătuit din insulele Mangia, 
Rarotonga, Watim, Mittio, Harvey, Palmerton, Hagemeister 
etc. Populaţia sa, de origine mahori, a scăzut de la douăzeci 
de mii la douăsprezece mii de locuitori. Ea este formată din 
malaiezi polinezieni pe care misionarii europeni i-au 
convertit la creştinism. 

Aceşti insulari, foarte mândri de independenţa lor, au 
rezistat totdeauna cotropirii străine. Ei se cred încă stăpâni 
la ei acasă, cu toate că au ajuns încetul cu încetul să 
suporte influenţa ocrotitoare - se ştie ce înseamnă asta! - a 
guvernului Australiei engleze. 

Prima insulă întâlnită este Mangia, cea mai importantă şi 
cea mai populată - de fapt, capitala arhipelagului. Itinerarul 
prevede o oprire de cincisprezece zile în acest loc. 

Oare acest arhipelag îi va oferi lui Pinchinat privilegiul de 
a face cunoştinţă cu adevărații sălbatici - aceşti sălbatici a 
la Robinson Crusoe pe care i-a căutat zadarnic în insulele 
Marchize, Societăţii şi Nuka-Hiva? Curiozitatea lui de 
parizian va fi în sfârşit satisfăcută...? 

Bătrâne Zorn, dacă nici aici nu există antropofagi, atunci 
nu mai există nicăieri! 

Aş putea să-ţi răspund: şi ce-mi pasă? ripostează ariciul. 
Dar te-aş întreba: de ce nicăieri? 

Pentru că o insulă care se numeşte „Mangia” nu poate fi 
locuită decât de mâncători de oameni1 15. 

Şi Pinchinat abia are timp să se ferească de pumnul pe 
care-l merită groaznicul său calambur. 

Dealtfel, există sau nu antropofagi la Mangia, alteţa-sa nu 
va avea posibilitatea să intre în comunicaţie cu ei. 

Când Standard-Island a ajuns la o milă de Mangia, o 
pirogă se prezintă la cheiul lui Tribord-Harbour. Ea-l aduce 
pe ministrul englez, simplu pastor protestant, care-şi 


exercită tirania asupra arhipelagului mai mult decât şefii 
mangieni. În această insulă, cu o circumferință de treizeci 
de mile şi cu patru mii de locuitori, cultivată cu grijă, bogată 
în plantaţii de taros şi în câmpuri de arow-root şi igname, 
pastorul posedă cele mai bune pământuri. El are cea mai 
confortabilă locuinţă din Ouchora, capitala insulei, locuinţă 
situată la poalele unei coline împănate cu arbori de pâine, 
cocotieri, manguieri, boura-aneşi, pimentieri, fără să mai 
vorbim de o grădină unde înfloresc coleaşii, gardeniile şi 
bujorii. El este puternic datorită poliţiştilor indigeni, în faţa 
cărora se închină maiestăţile-lor mangiene. Această poliţie 
opreşte căţăratul în arbori, vânătoarea şi pescuitul în zilele 
de duminică şi de sărbători, plimbarea după ora nouă 
seara, cumpărarea obiectelor de consum la alte preţuri 
decât cele stabilite arbitrar - totul sub pedeapsa unei 
amenzi plătite în piaştri (piastrul valorând cinci franci). Cea 
mai mare parte a amenzii intră în buzunarele puţin 
scrupulosului pastor. 

Ofiţerul din port îl întâmpină pe acest personaj scund şi 
gros, schimbând cu el saluturile de rigoare. 

În numele regelui şi reginei insulei Mangia, spune 
englezul, prezint complimentele Maiestăţilor Lor, excelenţei 
sale guvernatorului insulei cu elice. 

Sunt însărcinat să le primesc şi să vă mulţumesc, domnule 
ministru, răspunde ofiţerul, până ce guvernatorul nostru va 
prezenta personal omagiile sale... 

Excelenţa Sa va fi binevenită, spune ministrul, a cărui 
fizionomie este plămădită din viclenie şi aviditate. 

Apoi, pe un ton dulceag: 

— Presupun că starea sanitară de pe Standard-Island nu 
lasă întru nimic de dorit... 

— N-a fost niciodată mai bună. 

S-ar putea totuşi ca unele maladii epidemice - gripă, tifos, 
variolă... 

Nici măcar guturai, domnule ministru. Binevoiţi deci să ne 
eliberaţi patenta medicală116 şi, îndată ce ne vom afla la 


punctul de oprire, comunicațiile cu Mangia se vor stabili în 
condiţiile obişnuite. 

Numai că... răspunde pastorul, cu ezitare, dacă bolile... 

Vă repet că nu există nici urmă de boală. 

Locuitorii insulei cu elice au deci intenţia să debarce. 

Da. Aşa cum au facut-o recent în arhipelagurile din răsărit. 

Foarte bine, foarte bine, răspunde butoiaşul. Fiţi sigur că 
vor fi primiţi cu braţele deschise, de vreme ce nici o 
epidemie... 

Nici una, vă asigur. 

Să debarce atunci... şi în număr cât mai mare. Indigenii îi 
vor primi foarte bine, căci mangienii sunt ospitalieri. Numai 
că... 

Numai că? 

Maiestăţile Lor, de acord cu consiliul şefilor, au hotărât că 
aici, ca şi în celelalte insule ale arhipelagului, străinii 
trebuie să plătească o taxă de intrare. 

O taxă? VDa, doi piaştri. După cum vedeţi, e foarte puţin. 
Doi piaştri pentru fiecare persoană care va pune piciorul pe 
insulă. 

E limpede că ministrul este autorul acestei propuneri, pe 
care regele, regina, consiliul şefilor s-au grăbit s-o accepte 
şi care va aduce un câştig bun Excelenței Sale. Or, în 
arhipelagurile din răsăritul Pacificului n-a fost niciodată 
vorba despre asemenea taxe şi ofiţerul portului e surprins. 

Vorbiţi serios? întreabă el. 

Foarte serios, răspunde ministrul, şi fără plata acestor doi 
piaştri nu vom putea lăsa pe nimeni... 

Bine! i-o retează ofiţerul. 

Apoi, salutând, se retrage în biroul telefonic şi-l pune la 
curent pe comandor. 

Ethel Simcoe ia legătura cu guvernatorul. Mai e nimerit ca 
insula cu elice să se oprească în faţa Mangiei, pretenţiile 
autorităţilor mangiene fiind pe cât de formale, pe atât de 
nejustificate? 


Răspunsul nu se lasă aşteptat. După ce s-a consultat cu 
adjuncţii săi, Cyrus Bikerstaff refuză să se supună acestor 
taxe jignitoare. Standard-Island nu se va opri nici în faţa 
Mangiei, nici în faţa alteia dintre insulele arhipelagului. 
Lacomul pastor nu se va alege cu nimic şi miliardezii vor 
merge pe meleaguri învecinate, să viziteze localnici mai 
puţin hrăpăreţi şi mai puţin pretenţioşi. 

Se dă deci ordin mecanicilor să lase frâu liber milioanelor 
de cai-vapori. Şi iată cum Pinchinat e lipsit de plăcerea de a 
strânge mâna unor onorabili antropofagi. Dar, să nu-i pară 
rău: în insulele Cook nu mai există antropofagi. 

Standard-Island trece prin braţul larg de apă prelungit 
până la o îngrămădire de patru insule, al căror şirag se 
desfăşoară spre nord. Se arată mai multe pirogi, unele 
construite şi armate cu destulă fineţe, altele scobite pur şi 
simplu într-un trunchi, dar conduse de pescari îndrăzneţi, 
care se aventurează în urmărirea balenelor, atât de 
numeroase pe aceste meleaguri. 

Aceste insule sunt înverzite şi roditoare şi se înţelege de 
ce le-a impus Anglia protectoratul său, aşteptând să le 
includă printre proprietăţile sale din Pacific. Trecând prin 
faţa Mangiei, cei de pe Standard-Island au putut să vadă 
țărmurile ei stâncoase, cuprinse de o brățară de mărgean, 
casele sale strălucitoare de albeaţă, tencuite cu o piatră de 
var extrasă din formaţiile coralifere, colinele sale tapiţate 
cu verdeaţa întunecată a arborilor tropicali, coline a căror 
altitudine nu trece de două sute de metri. 

A doua zi, comandorul Simcoe recunoaşte insula 
Rarotonga, după înălțimile ei împădurite până sus. Spre 
mijloc, un vulcan de o mie cinci sute de metri, al cărui 
creştet străpunge parcă frunzişul. Între arbori se zăreşte 
un edificiu în întregime alb, cu ferestre gotice. Este templul 
protestant, clădit în mijlocul pădurilor de mape care 
coboară până pe țărm. Arborii înalţi, cu ramuri puternice, 
cu trunchiuri capricioase, sunt strâmbi, scofâlciţi, diformi ca 


bătrânii meri din Normandia şi bătrânii măslini din 
Provence. 

Poate că reverendul care căâlăuzeşte conştiinţele 
rarotongiene (în înţelegere cu directorul Societăţii oceanice 
germane, în mâinile căruia se află întreg comerţul insulei) 
n-a stabilit taxe pentru străini, după exemplul colegului său 
din Mangia. În acest caz, miliardezii ar putea, fără să-şi 
dezlege baierile pungii, să meargă să prezinte omagiile lor 
celor două regine care-şi dispută suveranitatea - una în 
satul Arognani, cealaltă în satul Avarua. Dar Cyrus 
Bikerstaff nu socoteşte nimerit să se oprească în această 
insulă şi este aprobat de consiliul notabililor, obişnuiţi să fie 
primiţi pretutindeni ca nişte regi. La urma urmei, pierderea 
este pentru bieţii indigeni, dominați de anglicani 
neîndemânatici. Căci nababii de pe Standard-Island au 
buzunarele pline şi aruncă piaştrii în dreapta şi-n stânga. 

La sfârşitul zilei nu se mai vede decât vârful vulcanului 
ridicân du-şi ascuţişul la orizont. Miriade de păsări marine 
s-au îmbarcat fără voie şi zboară deasupra insulei cu elice, 
dar la căderea nopţii fug repede către insuliţele din nordul 
arhipelagului, care sunt izbite fără încetare de hula marină. 

La o reuniune prezidată de guvernator, se propune o 
modificare a itinerarului. Standard-lIsland străbate regiuni 
în care influenţa engleză este predominantă. Continuînd să 
navigheze spre vest, de-a lungul paralelei douăzeci, aşa 
cum se hotarâse la început, ar întâlni insulele 'Tonga şi Fidji. 
Or, ceea ce s-a petrecut în insulele Cook nu este prea 
încurajator. N-ar fi mai bine să se îndrepte spre Noua 
Caledonie, spre arhipelagul Loyalty, aceste posesiuni în care 
Bijuteria Pacificului va fi primită cu întreaga politeţe 
franţuzească? Apoi, după solstițiul din decembrie, să se 
întoarcă spre zonele ecuatoriale?... E adevărat că asta ar 
însemna să se îndepărteze de Noile Hebride, unde ar trebui 
să fie repatriați naufragiaţii de pe cuter şi căpitanul lor... 

În timpul acestei deliberări, malaiezii s-au arătat a fi 
cuprinşi de o nelinişte foarte explicabilă, întrucât, dacă 


modificarea este adoptată, repatrierea lor va fi mai dificilă. 
Căpitanul Sarol nu poate să-şi ascundă dezamăgirea, mânia 
chiar, şi dacă cineva l-ar fi auzit vorbind oamenilor săi ar fi 
găsit că enervarea lui e mai mult decât suspectă. 

— Îi auziţi! repetă el. Să ne debarce în insulele Loyalty sau 
în Noua Caledonie! Şi prietenii noştri care ne aşteaptă la 
Erromango... Şi planul atât de bine pregătit în Noile 
Hebride!... O să dea greş oare această lovitură? 

Din fericire pentru malaiezi - din nenorocire pentru 
Standard-Island - proiectul de schimbare a itinerarului nu 
este admis. Notabililor din Milliard-City nu le place să-şi 
schimbe deprinderile. Croaziera va fi continuată aşa cum 
indică programul hotărât la plecarea din Madeleine-bay. 
Numai că, pentru a înlocui oprirea de cincisprezece zile în 
insulele Cook, se vor îndrepta spre arhipelagul Samoa, 
urcând spre nord-vest, înainte de a ajunge în insulele 
Tonga. 

Aflând despre această decizie, malaiezii nu-şi pot ascunde 
satisfacția. 

În definitiv, e firesc să se bucure că adunarea notabililor n- 
a renunţat la ideea de a-i repatria în Noile Hebride. 

DIN ARHIPELAG, ÎN ARHIPELAG. 

Dacă orizontul insulei cu elice pare să se fi înseninat de 
când raporturile dintre tribordezi şi babordezi sunt mai 
puţin încordate, dacă această înseninare se datoreşte 
sentimentului pe care-l încearcă unul pentru altul Walter 
Tankerdon şi miss Dy Coverley, dacă, în sfârşit, 
guvernatorul şi supraintendentul au motive să creadă că 
viitorul nu va mai fi compromis de dezbinări interne, 
existenţa Bijuteriei Pacificului nu este mai puţin ameninţată 
şi e greu să se evite catastrofa pregătită de multă vreme. Pe 
măsură ce înaintează spre vest, Standard-Island se apropie 
de meleagurile unde o aşteaptă distrugerea, iar autorul 
acestei uneltiri criminale nu este altul decât căpitanul 
Sarol. 


Într-adevăr, nu întâmplarea i-a călăuzit pe malaiezi către 
arhipelagul Sandwich. Cuterul nu s-a oprit la Honolulu 
decât pentru a aştepta acolo sosirea insulei cu elice în 
perioada vizitei sale anuale. Intenţia căpitanului Sarol a fost 
de a urma Standard-Island după plecarea sa, de a naviga în 
apele sale fără să stârnească bănuieli, de a se face primiţi 
pe insulă ca naufragiaţi şi apoi, sub pretextul unei 
repatrieri, de a o îndrepta către Noile Hebride. 

Se ştie cum a fost îndeplinită prima parte a acestui plan. 
Ciocnirea cuterului era imaginară. Nici o navă nu l-a 
abordat în apropierea Ecuatorului. Însuşi echipajul şi-a 
sabordat vasul, însă astfel încât să se poată menţine la 
suprafaţă până în clipa în care vor sosi ajutoarele cerute 
prin lovitura de tun. Malaiezii au manevrat de asemenea 
pentru ca vasul să se scufunde după ce vor fi „salvaţi” de 
către ambarcaţia de la Tribord-Harbour. În felul acesta, 
ciocnirea nu putea fi suspectă, nu se putea contesta 
calitatea de naufragiaţi unor marinari al căror vas a pierit 
în valuri şi trebuia să li se dea azil. 

E adevărat, se putea ca guvernatorul să nu vrea să-i 
găzduiască decât câteva zile. Se putea ca regulamentele să 
se opună şederii unor străini pe Standard-Island. Se putea 
decide să fie debarcaţi în arhipelagul cel mai apropiat... 
Acesta era riscul şi căpitanul Sarol a riscat. Dar, după avizul 
favorabil al Companiei, s-a luat hotărârea ca naufragiaţii de 
pe cuter să rămână şi să fie duşi până la Noile Hebride. 

Aşa s-au petrecut lucrurile. De patru luni, căpitanul Sarol 
şi cei zece malaiezi ai săi se află în deplină libertate pe 
insula cu elice. Ei au putut s-o exploreze în întregime, au 
putut să-i pătrundă toate secretele şi n-au neglijat nimic în 
această privinţă. Toate merg după dorinţa lor. O clipă, s-au 
temut că itinerarul va fi modificat de către consiliul 
notabililor şi au fost atât de neliniştiţi încât riscau să devină 
suspecți. Din fericire pentru planurile lor, itinerarul n-a 
suferit nici o schimbare. După trei luni, Standard-lIsland va 


ajunge în regiunea Noilor Hebride şi acolo se va produce o 
catastrofă fără seamăn în istoria dezastrelor maritime. 

Acest arhipelag al Noilor Hebride e primejdios pentru 
navigatori nu numai prin colții de stâncă presăraţi 
împrejurul lui şi prin furtunile electrice care-l năpădesc, ci 
şi datorită ferocităţii unora dintre indigeni. Din epoca 
descoperirii lui de către Quiros, în 1706, după ce a fost 
explorat dc Bougainville în 1768 şi de Cook în 1773, 
arhipelagul a fost teatrul unor monstruoase masacre şi 
poate că proasta sa reputaţie justifică temerile lui Sebastien 
Zorn în legătură cu sfârşitul croazierei insulei cu elice. 

Câteva insule din acest arhipelag sunt adevărate cuiburi 
de tâlhari, şi locuitorii lor nu trăiesc decât din piraterie. 

Căpitanul Sarol, malaiez de origine, aparţine tipului de 
pirați, vânători de balene, negustori de sclavi care - după 
cum a observat medicul de marină Hagon în timpul 
călătoriei sale în Noile Hebride - mişună pe aceste 
meleaguri. Îndrăzneţ, întreprinzător, obişnuit să cutreiere 
arhipelagurile suspecte, foarte priceput în meseria sa, 
conducând nu o dată expediţii sângeroase, acest Sarol nu 
este la prima lovitură şi faptele sale puţin glorioase l-au 
făcut celebru în vestul Pacificului. 

Cu câteva luni înainte, căpitanul Sarol şi oamenii săi, în 
complicitate cu piraţii din insula Erromango, una din Noile 
Hebride, au pus la cale o lovitură care, dacă va izbuti, le va 
îngădui să trăiască sub înfăţişarea unor oameni cinstiţi, 
pretutindeni unde vor avea chef. Ei cunosc din auzite 
această insulă cu elice, care, de anul trecut, călătoreşte 
între cele două tropice. Ei ştiu ce comori de nepreţuit se 
află în bogata sa capitală. Dar, cum Standard-Island nu are 
de gând să se aventureze atât de departe spre vest, trebuie 
să fie atrasă în apropierea sălbaticei Erromango, unde totul 
este pregătit pentru a-i asigura distrugerea. 

Pe de altă parte, cu toate că vor primi întăriri din insulele 
vecine, neohebridienii trebuie să ţină seamă de 
inferioritatea lor numerică faţă de populaţia insulei cu elice 


- fără a mai vorbi de mijloacele de apărare de care dispune 
aceasta. lată de ce nu e vorba de ao ataca în larg, capeun 
simplu vas de comerţ, nici de a lansa o flotilă de pirogi la 
abordaj. Graţie sentimentelor umanitare pe care piraţii au 
ştiut să le exploateze, fără să trezească nici o bănuială, 
Standard-Island se va apropia de Erromango. Ea va ancora 
la câteva ancabluri de litoral. Mii de pirați o vor invada prin 
surprindere. O vor arunca pe stânci. Ea se va sfărâma. Va fi 
lăsată în voia jafului şi a masacrelor. Această oribilă 
maşinaţie are şanse de reuşită. Ca preţ al ospitalităţii pe 
care au acordat-o căpitanului Sarol şi complicilor săi, 
miliardezii se îndreaptă către o catastrofă supremă. 

La 9 decembrie, comandorul Simcoe atinge meridianul o 
sută şaptezeci şi unu la intersecţia lui cu paralela a 
cincisprezecea. Între acest meridian şi al o sută şaptezeci şi 
cincilea se află arhipelagul Samoa, vizitat de Bougainville în 
1768, de La Perouse117 în 1787, de Edwards în 1791. 

Insula Rose se arată cea dintâi, către nord-vest - insulă 
nelocuită, care nu merită cinstea unei vizite. 

După două zile se zăreşte insula Manua, aşezată între 
insuliţele Olosaga şi Ofu. Vârful ei cel mai înalt se ridică la 
şapte sute şaizeci de metri deasupra nivelului mării. Cu 
toate că numără aproximativ două mii de locuitori, nu este 
cea mai interesantă insulă din arhipelag şi guvernatorul nu 
dă ordin de oprire. Mai bine să întârzie cincisprezece zile în 
insulele 'Tetuila, Upola, Savai - cele mai frumoase insule ale 
celui mai frumos arhipelag. Manua se bucură totuşi de o 
anumită celebritate în analele maritime. Pe litoralul său, la 
Ma-Oma, au pierit mai mulţi dintre însoțitorii lui Cook, în 
adâncul unui golf căruia i-a rămas preaîndreptăţitul nume 
de Golful Masacrului. 

Douăzeci de leghe despart Manua de Tetuila, vecina sa, de 
care Standard-lIsland se apropie în timpul nopţii de 14 spre 
15 decembrie. Cvartetul, care se plimbă în împrejurimile 
bateriei Pintenului, a „simţit” această Tetuila, cu toate că ea 


se află încă la o distanţă de mai multe mile. Văzduhul este 
îmbălsămat de cele mai încântătoare miresme. 

Asta nu-i o insulă, exclamă Pinchinat, e magazinul lui 
Piver!... fabrica lui Lubini... dugheana unui vânzător de 
parfumuri la modă...! 

Dacă alteţa-ta n-are nimic împotrivă, intervine Yvernes, aş 
prefera să o asemuieşti cu un vas de ars mirodenii. 

Fie şi-aşa! răspunde Pinchinat, care nu vrea să 
stânjenească avânturile poetice ale colegului său. 

Într-adevăr, s-ar spune că un val de efluvii parfumate e 
purtat de briză pe deasupra apelor adormite. Sunt 
emanaţiile esenței atât de pătrunzătoare căreia canacii 
samoani îi spun musooi. 

La răsăritul soarelui, Standard-lIsland navighează de-a 
lungul 'Tetuilei, la şase ancabluri de coasta ei nordică. Parcă 
e o grădină înverzită sau mai degrabă o pădure aşezată în 
trepte până pe cele mai înalte vârfuri (unul dintre ele 
depăşind o mie şapte sute de metri), înaintea ei se înşiră 
câteva insulițe, printre care Anuu. Sute de pirogi elegante 
escortează insula cu elice. Echipajul lor este alcătuit din 
indigeni viguroşi, pe jumătate goi, mânuindu-şi vâslele în 
măsura 2/4 a unui cântec samoan. Cincizeci sau şaizeci de 
vâslaşi nu e o cifră exagerată pentru aceste lungi 
ambarcaţii, de o soliditate care le îngăduie să înfrunte 
largul mării. Parizienii înţeleg motivul pentru care primii 
europeni au botezat aceste insule Arhipelagul 
Navigatorilor. De fapt, adevăratul său nume geografic e 
Hamoa sau, mai bine, Samoa. 

Savai, Upolu, Tetuila, înşirate de la nord-vest spre sud-est, 
Olosaga, Ofu, Manua, răsfirate în sud-est - acestea sunt 
principalele insule ale acestui arhipelag de natură 
vulcanică. Suprafaţa lui totală este de două mii opt sute de 
kilometri pătraţi şi populaţia numără treizeci şi cinci de mii 
şase sute de locuitori. E cazul, deci, să reducem la jumătate 
rezultatul recensămintelor efectuate de către primii 
exploratori. 


E de remarcat că oricare dintre aceste insule prezintă 
condiţii climaterice la fel de favorabile ca Standard-lIsland. 
Temperatura se menţine între douăzeci şi şase şi treizeci şi 
patru de grade. Iulie şi august sunt lunile cele mai reci, iar 
canicula domneşte în februarie. Din decembrie până în 
aprilie, samoanii sunt copleşiţi de ploi abundente şi în 
aceeaşi epocă se dezlănţuie vijelii şi furtuni fecunde în 
dezastre. 

Cât despre comerţ, aflat la început în mâinile englezilor, 
apoi ale americanilor, apoi ale nemților, cifra lui se ridică la 
un milion opt sute de mii de franci pentru import şi nouă 
sute de mii de franci pentru export. El se întemeiază pe 
anumite produse agricole - bumbacul, şi coprahul, adică 
miezul uscat al nucii de cocos. 

Populaţia, de origine malaiezo-polineziană, e amestecată 
doar cu trei sute de albi şi câteva mii de lucrători recrutaţi 
din insulele Melaneziei. Din 1830, misionarii i-au convertit 
la creştinism pe samoani, care păstrează totuşi anumite 
practici ale vechilor rituri. Marea majoritate a indigenilor e 
protestantă, graţie influenţei germane şi engleze. Totuşi, 
catolicismul numără câteva mii de neofiţi pe care călugării 
mariştil 18 încearcă să-i înmulțească, pentru a combate 
prozelitismul anglo-saxon. 

Standard-Island se opreşte la sud de insula Tetuila, în faţa 
radei portului Pago-Pago. Acesta este adevăratul port al 
insulei, a cărei capitală, Leone, este situată în partea 
centrală. Nu se ivesc fricţiuni între guvernatorul Cyrus 
Bikerstaff şi autorităţile samoane, care acordă permisiunea 
de a debarca. 

Suveranul arhipelagului locuieşte nu la Tetuila, ci la Upolu, 
unde s-au stabilit rezidenții englez, american şi german. Nu 
vor avea deci loc recepții oficiale. Un oarecare număr de 
samoani profită de permisiunea de a vizita Milliard-City şi 
„imprejurimile sale”. Cât despre miliardezi, ei sunt asiguraţi 
că populaţia arhipelagului le va face o primire cordială. 


Portul este situat în fundul golfului. Adăpostul pe care-l 
oferă împotriva vânturilor din larg este excelent şi intrarea 
se face cu uşurinţă. Navele de război vin aici deseori, în 
perioadele de repaus. 

Nu e de mirare că printre primii care debarcă pot fi 
întâlniți Sebastien Zorn şi camarazii săi, întovărăşiţi de 
supraintendent. Calistus Munbar este, ca totdeauna, de o 
fermecătoare şi dezlănţuită bună dispoziţie. El a aflat că 
trei sau patru familii de notabili au organizat o excursie 
până la Leone, în trăsuri trase de cai neozeelandezi. Or, 
pentru că familiile Coverley şi lankerdon trebuie să ia parte 
la excursie, poate că se va produce încă o apropiere între 
Walter şi miss Dy. Lucrul acesta nu i-ar displăcea deloc. 

Plimbându-se împreună cu cvartetul, el vorbeşte despre 
acest mare eveniment, însufleţindu-se şi ambalându-se ca 
de obicei. 

— Prieteni, repetă el, suntem în plină operă comică. Un 
incident fericit poate duce la deznodământ. Un cal care nu 
mai ascultă de frâu... o trăsură care se răstoarnă... 

Un atac al briganzilor, spune Yvernes. 

Un masacru general al excursioniştilor! adaugă Pinchinat. 

Şi asta ar putea foarte bine să se întâmple! bombăne 
violoncelistul cu o voce funebră, ca şi cum ar fi scos nişte 
sunete lugubre de pe coarda a patra a instrumentului său. 

Nu, prieteni, nu! strigă Calistus Munbar. Să n-ajungem la 
masacru! Nu-i nevoie chiar de atât! Doar un accident 
acceptabil, în care Walter 'Tankerdon ar fi destul de fericit 
să salveze viaţa Dianei Coverley... 

Şi în timpul acesta, un pic de muzică de Boieldieu sau de 
Auber119! completează Pinchinat, învârtind mânerul 
imaginar al unei flaşnete. 

Deci ţii şi acum la această căsătorie? intervine Frascolin. 

Dacă ţin, dragul meu Frascolin! Visez la ea zi şi noapte! 
Îmi pierd buna dispoziţie! (Nu prea se vede.) Slăbesc! (Nici 
asta nu pare mai adevărat.) Aş muri dacă nu s-ar face...! 


Se va face, domnule supraintendent! îl linişteşte Yvernes, 
dând vocii sale o sonoritate profetică. Dumnezeu nu doreşte 
moartea Excelenței Voastre. 

N-ar avea decât de pierdut! afirmă Calistus Munbar. 

Şi se îndreaptă cu toţii către un local indigen, unde beau 
câteva pahare de lapte de cocos în sănătatea viitorilor soţi, 
mâncând şi câteva banane savuroase. 

Populaţia samoană, întâlnită de-a lungul străzilor şi printre 
masivele de arbori dimprejurul portului, e o adevărată 
încântare pentru ochii parizienilor. Bărbaţii au o înălţime 
peste cea mijlocie, tenul brun-gălbui, capul rotund, pieptul 
puternic, membrele musculoase, fizionomia blândă şi 
veselă. Poate că sunt prea acoperiţi de tatuaje pe braţe, pe 
tors, chiar pe coapsele acoperite doar în parte cu un fel de 
fustă de ierburi sau de frunze. Cât despre chică, o au 
neagră, linsă sau ondulată, după gustul dandismului 
indigen. Dar, sub stratul de var cu care şi-o ung, chica 
aceasta e pieptănată ca o perucă. 

— Sălbatici stil Ludovic al XV-lea! exclamă Pinchinat. Le-ar 
mai trebui haina de ceremonie, sabia, pantalonii scurţi, 
ciorapii, pantofii cu tocuri roşii, pălăria cu pene şi 
tabachera, pentru a mi-i închipui participând la trezirea 
regelui, la Versailles!120 

Cât despre samoaneze, fete sau femei, îmbrăcate la fel de 
sumar ca bărbaţii, tatuate pe mâini şi pe piept, purtând pe 
cap ghirlande de gardenii, cu gâtul împodobit de coliere 
roşii din flori de hibiscus, ele îndreptăţesc admiraţia care se 
revarsă din relatările primilor navigatori - cel puţin atâta 
vreme cât sunt tinere. Foarte la locul lor, dealtfel, de o 
pudoare uşor afectată, graţioase şi surâzătoare, ele îi 
încântă pc membrii cvartetului, spunând cu o voce dulce şi 
melodioasă: „Kalofa” (adică „bună ziua”). 

O excursie, mai bine-zis un pelerinaj pe care turiştii noştri 
au ţinut să-l facă a doua zi, le oferă prilejul de-a traversa 
insula de la un capăt la celălalt. O trăsură autohtonă îi 
conduce pe ţărmul dimpotrivă, al cărui nume le aduce 


aminte de Franţa. Aici, pe un monument de mărgean alb, 
inaugurat în 1884, iese în evidenţă o placă de bronz pe care 
sunt săpate numele de neuitat ale însoţitorilor lui La 
Perouse - comandantul de Langle, naturalistul Lamanon şi 
nouă mateloţi, masacrați în acest loc la 11 decembrie 1787. 

Sebastien Zorn şi colegii săi se întorc la Pago-Pago de-a 
curmezişul insulei. În drum, minunate masive de arbori 
înlănţuiţi de liane, cocotieri, bananieri sălbatici, 
nenumărate soiuri indigene potrivite pentru lucrul în lemn. 
Pe câmpie se găsesc culturi de taros, de trestie de zahăr, de 
cafea, de bumbac, de scorţişoară. Pretutindeni portocali, 
goyavieri, manguieri, avocatieri, plante căţărătoare, 
orhidee şi ferigi arborescente. O floră uimitor de bogată 
creşte pe acest pământ roditor, fecundat de o climă umedă 
şi caldă. Fauna samoană, redusă la câteva păsări şi câteva 
reptile aproape inofensive, numără printre mamiferele 
indigene doar un mic şobolan, singurul reprezentant al 
rozătoarelor. 

După patru zile, la 18 decembrie, insula cu elice părăseşte 
Tetuila fără să se fi produs „accidentul providenţial” atât de 
dorit de supraintendent. Dar e vizibil că raporturile dintre 
cele două familii duşmane continuă să se destindă. 

Numai vreo douăsprezece leghe despart Tetuila de Upolu. 
În dimineaţa următoare, Standard-Island trece succesiv la 
un sfert de milă de insuliţele Nuntua, Samusu şi Salafuta, 
care apără Upolu, ca tot atâtea forturi izolate. Ea 
manevrează cu mare îndemânare şi, în după-amiaza 
aceleiaşi zile, se opreşte în faţa capului Apia. 

Upolu este cea mai importantă insulă a arhipelagului, 
având şaisprezece mii de locuitori. Germania, America şi 
Anglia şi-au stabilit aici rezidenții, întruniţi într-un fel de 
consiliu pentru protecţia intereselor concetăţenilor lor. 
Suveranul grupului „domneşte” în mijlocul curţii sale la 
Malinuu, la extremitatea estică a capului Apia. 

Aspectul insulei Upolu este asemănător cu cel al Tetuilei: o 
îngrămădire de culmi stâncoase, dominate de vârful 


Muntelui Misiunii, care constituie coloana vertebrală a 
insulei. Aceşti vechi vulcani stinşi sunt acoperiţi acum de 
păduri dese care îi învelesc până în buza craterelor. Lia 
poalele munţilor, câmpiile şi ogoarele se unesc cu fâşia 
aluvionară a litoralului, unde vegetaţia se supune fanteziei 
luxuriante a tropicelor. 

A doua zi, guvernatorul Cyrus Bikerstaff, cei doi adjuncţi ai 
săi, câţiva notabili debarcă în portul Apia. E vorba de o 
vizită oficială la rezidenţele Germaniei, Angliei şi Statelor 
Unite ale Americii, acest soi de municipalitate tricefală în 
mâinile căreia se concentrează administraţia arhipelagului. 

În timp ce Cyrus Bikerstaff şi suita sa se îndreaptă spre 
rezidenţe, Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes şi Pinchinat, 
care au debarcat şi ei, cutreieră oraşul. 

De la început, membrii cvartetului sunt izbiţi de contrastul 
dintre casele europene, în care se află magazinele 
negustorilor, şi colibele vechiului sat canac, pe care 
indigenii n-au vrut să le părăsească. Aceste locuinţe sunt 
confortabile, curate, într-un cuvânt fermecătoare. Presărate 
pe malurile râului Apia, acoperişurile lor joase se 
adăpostesc sub eleganta umbrelă a palmierilor. 

Portul nu e lipsit de animaţie. E cel mai frecventat port al 
arhipelagului şi Societatea comercială din Hamburg 
întreţine aici o flotilă destinată cabotajului între Samoa şi 
insulele dimprejur. 

Dar influenţa tripticului anglo-americano-german e 
preponderentă în acest arhipelag. Franţa e reprezentată 
prin misionari catolici. Onorabilitatea, devotamentul şi zelul 
de care dau dovadă le-au creat un bun renume în rândul 
populaţiei samoane. O veritabilă satisfacţie, o adâncă 
emoție chiar îi cuprinde pe artişti când zăresc mica biserică 
a Misiunii, lipsită de severitatea puritană a capelelor 
protestante şi, un pic mai departe, pe colină, o şcoală pe 
acoperişul căreia fâlfâie steagul tricolor. 

Ei se-ndreaptă într-acolo şi, după câteva minute, sunt 
primiţi în colonia franceză. Mariştii fac „falanişilor” - aşa îi 


numesc samoanii pe străini - o primire patriotică. Aici 
locuiesc trei călugări, aflaţi în slujba Misiunii, ca şi alţi doi 
instalaţi la Sawaii, şi un oarecare număr de călugăriţe 
răspândite în insule. 

Ce plăcere pentru membrii cvartetului să stea de vorbă cu 
superiorul, om în vârstă, care locuieşte în arhipelag de 
multă vreme! E atât de fericit să-şi vadă compatrioţii - mai 
mult încă, artişti din ţara sa! Conversaţia este întreruptă 
doar de degustarea băuturilor răcoritoare a căror reţetă se 
află în posesia Misiunii. 

— În primul rând, spune bătrânul, să nu vă închipuiţi, 
scumpii mei fii, că insulele noastre sunt sălbatice! În Samoa 
nu veţi găsi indigeni care să practice canibalismul. 

— N-am întâlnit nicăieri până acum, observă Frascolin. 

Spre marea noastră părere de rău! adaugă Pinchinat. 

Cum, părere de rău? 

lartă, părinte, această mărturisire a unui parizian 
curios...! 

E din interes pentru culoarea locală! 

Oh! intervine Sebastien Zorn, n-am ajuns încă la capătul 
călătoriei noastre şi poate că vom vedea chiar mai mulţi 
antropofagi decât am dori. 

E posibil, răspunde superiorul. Navigatorii nu trebuie să 
se aventureze decât cu foarte multă prudenţă în 
arhipelagurile din vest - în Noile Hebride, în insulele 
Salomon. Dar în Tahiti, în Marchize, în Insulele Societăţii ca 
şi în Samoa, civilizaţia a făcut progrese însemnate. Ştiu că 
masacrarea însoţitorilor lui La Perouse a creat samoanilor o 
faimă de ferocitate, de canibalism. Dar s-au schimbat mult 
de atunci. Indigenii de azi sunt oameni civilizaţi, guvernaţi 
după modelul european, cu un parlament după modelul 
european şi cu răzmeriţe... 

După modelul european? aruncă Yvernes. 

Cum spui, fiule, insulele Samoa nu sunt scutite de 
tulburări politice! 


Pe Standard-lIsland se ştie asta, intervine Pinchinat, căci ce 
nu se ştie, părinte, în această insulă binecuvântată de zei! 
Ni se pare chiar că am căzut în toiul unui război dinastic 
între două familii regale... 

Într-adevăr, prieteni, s-au purtat lupte între regele Tupua, 
urmaş al vechilor suverani ai arhipelagului, pe care-l 
susţinem cu toată influenţa noastră, şi regele Malietoa, 
omul englezilor şi nemților. S-a vărsat mult sânge, mai cu 
seamă în marea bătălie din decembrie 1887. Aceşti regi s- 
au văzut, pe rând, proclamaţi şi detronaţi. Până la urmă, 
Malietoa a fost declarat suveran de către cele trei puteri, în 
conformitate cu dispoziţiile curţii de la Berlin. 

Şi bătrânul misionar nu-şi poate reţine o mişcare 
convulsivă, în timp ce acest nume îi scapă de pe buze. 

Vedeţi, spune el, până acum influenţa nemților a fost 
dominantă în Samoa. Nouă zecimi din pământurile cultivate 
se află în mâinile lor. În împrejurimile Apiei, la Suluafata, au 
obţinut o concesiune foarte importantă, în vecinătatea unui 
port care ar putea sluji aprovizionării vaselor lor de război. 
Armele cu tragere rapidă au fost introduse de ei şi samoanii 
au învăţat să le utilizeze. Dar toate astea se vor sfârşi într-o 
Zi... 

În beneficiul Franţei? întreabă Frascolin. 

Nu, în beneficiul Regatului Unit! 

Ah, se strimbă Yvernes, Anglia sau Germania... 

Nu, fiule, e o diferenţă apreciabilă. 

Şi regele Malietoa? se interesează Yvernes. 

Regele Malietoa a fost răsturnat încă o dată şi ştiţi cine 
este pretendentul care ar fi avut cele mai multe şanse de a-i 
lua locul? Un englez, unul dintre personajele cele mai 
importante din întregul arhipelag, un simplu romancier... 

Un romancier? 

Da, Robert Lewis Stevenson, autorul „Comorii din insulă” 
şi al „Nopţilor arabe”. 

lată unde poate duce literatura! exclamă Yvernes. 


Ce pildă pentru romancierii noştri! adaugă Pinchinat. Zola 
I-ul, rege al samoanilor... recunoscut şi susţinut de 
guvernul britanic pe tronul dinastiilor Tupua şi Malietoa, 
cărora le urmează propria sa dinastie!... Ce vis! 

Conversaţia se sfârşeşte după ce superiorul le dă diverse 
amănunte în legătură cu moravurile acestor insule. 

Oprirea insulei cu elice la Upolu s-a prelungit timp de trei 
zile. 

Misionarii au venit să întoarcă vizita artiştilor francezi, 
minunându-se de lucrurile pe care le văd la Milliard-City. Şi 
de ce să ascundem că, în sala cazinoului, Cvartetul 
Concertant interpretează pentru superior şi pentru colegii 
lui câteva piese din bogatul său repertoriu. Bunul bătrân 
plânge de emoție, căci adoră muzica clasică şi, spre marele 
său regret, nu are niciodată ocazia să o asculte la 
festivalurile din Upolu. 

În ajunul plecării, Sebastien Zorn, Frascolin, Pinchinat, 
Yvernes, întovărăşiţi acum şi de profesorul de graţie şi 
ţinută, îşi iau rămas bun de la misionarii marişti. 
Despărțirea dă naştere unor scene emoţionante - 
despărţirea unor oameni care au fost împreună câteva zile 
şi care nu se vor mai revedea. Bătrânul îi binecuvântează 
îmbrăţişându-i şi membrii cvartetului se retrag adânc 
mişcaţi. 

A doua zi, 23 decembrie, Standard-lIsland porneşte din 
zori, în mijlocul unui cortegiu de pirogi care o vor escorta 
până la Sawaii, insula vecină. 

Această insulă e despărțită de Upolu doar printr-o 
strâmtoare de şapte-opt leghe. Dar portul Apia fiind situat 
pe coasta nordică, insula cu elice trebuie să plutească toată 
ziua de-a lungul acestei coaste înainte de a intra în 
strâmtoare. 

După itinerarul hotărât de guvernator, nu vor face ocolul 
insulei Sawaii, ci vor trece între ea şi Upolu, pentru a cobori 
apoi, prin sud-vest, către arhipelagul Tonga. Standard- 
Island înaintează deci cu o viteză moderată, nevrând să se 


angajeze pe întuneric în această strâmtoare străjuită de 
insuliţele Apolinia şi Manono. 

A doua zi, în zori, comandorul Simcoe manevrează între 
aceste două insulițe, dintre care Apolinia numără doar două 
sute cincizeci de locuitori, iar Manono o mie. Aceşti 
băştinaşi au îndreptăţitul renume de a fi cei mai viteji, dar şi 
cei mai cinstiţi samoani din arhipelag. 

De aici, Sawaii poate fi admirată în întreaga ei splendoare. 
Ea este apărată de neclintite faleze de granit împotriva 
asalturilor unei mări pe care uraganele, tornadele, 
cicloanele perioadei de iarnă o fac foarte de temut. 
Acoperită de o pădure deasă, dominată de un bătrân vulcan 
înalt de o mie două sute de metri, presărată cu sate 
scânteietoare sub bolta palmierilor gigantici, ea este 
scăldată de cascade tumultuoase şi străpunsă de caverne 
adânci în care furtunile de pe litoral stârnesc violente 
ecouri. 

Dacă e să credem în legende, această insulă a fost 
leagănul unic al raselor polineziene. Cei unsprezece mii de 
locuitori ai săi au păstrat tipul pur al acestor rase. Insula se 
numea atunci Savaiki, faimosul Eden al divinităţilor maori. 

Standard-Island se îndepărtează încet şi ultimele culmi ale 
insulei se pierd la orizont, în seara de 24 decembrie. 

ULTIMATUM BRITANIC. 

De la 21 decembrie, soarele, în mişcarea sa aparentă, 
după ce s-a oprit asupra Tropicului Capricornului, şi-a 
reînceput cursa către nord, lăsând aceste regiuni în voia 
intemperiilor iernii şi readucând vara în emisfera 
septentrională. 

Standard-Island nu mai este decât la vreo zece grade de 
tropic. Coborând până în insulele Tonga, ea va atinge 
latitudinea extremă prevăzută în itinerar şi-şi va relua 
drumul spre nord, menţinându-se astfel în cele mai 
prielnice condiţii climaterice. E adevărat că nu va putea 
evita o perioadă de mari călduri, în timpul căreia soarele va 
arde la zenit; dar aceste călduri vor fi temperate de briza 


marină şi vor scădea odată cu îndepărtarea de astrul care 
le pricinuieşte. 

Între Samoa şi principala insulă a arhipelagului Tonga sunt 
opt grade, adică aproximativ o mie de kilometri. Nu e cazul 
să se mărească viteza. Insula cu elice se va plimba pe 
această mare mereu frumoasă şi nu mai puţin liniştită decât 
atmosfera abia tulburată de furtuni rare şi repezi. Nu-i 
nevoie să ajungă la Tonga înainte de începutul lui ianuarie, 
rămânând acolo o săptămână şi îndreptându-se apoi către 
insulele Fidji. După aceea, Standard-Island va urca spre 
Noile Hebride, unde va lăsa echipajul malaiez, apoi, pornind 
spre nord-est, se va întoarce la Madeleine-bay, sfârşindu-şi 
a doua sa croazieră. 

Viaţa îşi urmează cursul lui Milliard-City, într-o linişte 
netulburată. E existenţa obişnuită a unui mare oraş din 
America sau din Europa - comunicaţii regulate cu noul 
continent prin vapoare sau prin cabluri telegrafice, vizite 
între familii, apropierea vădită între cele două sectoare 
rivale, plimbări, jocuri, concertele cvartetului, care n-au 
încetat să se bucure de aprecierea diletanţilor. 

Între timp, jurnalele de pe Standard-Island, Starboard 
Chronicle şi New Herald, continuă să împărtăşească 
cititorilor cele mai noi ştiri interne şi externe. Una dintre 
aceste ştiri, publicată simultan de ambele ziare, provoacă 
numeroase comentarii. 

În numărul din 26 decembrie s-a putut citi că regele 
Malecarliei a fost primit în audienţă de guvernator. Ce scop 
are vizita Maiestăţii Sale, ce motiv?... Tot felul de zvonuri 
împânzesc oraşul şi ar fi putut da naştere celor mai 
neverosimile ipoteze, dacă ziarele n-ar publica, a doua zi, o 
informaţie în legătură cu această problemă. 

Regele Malecarliei a cerut o slujbă la Observatorul de pe 
Standard-Island şi administraţia superioară i-a satisfăcut 
imediat cererea. 

— La naiba, strigă Pinchinat, trebuie să locuieşti la 
Milliard-City ca să vezi asemenea lucruri! 


În această ultimă săptămână a anului, se trimit numeroase 
invitaţii pentru dineuri, serate, recepții oficiale. Un banchet 
oferit de guvernator principalelor personaje de pe Milliard- 
City şi acceptat de către notabilităţile babordeze şi 
tribordeze dovedeşte o oarecare apropiere între cele două 
sectoare ale oraşului. Tankerdonii şi Coverleyi se întâlnesc 
în jurul aceleiaşi mese. În prima zi a anului vor fi schimbate 
felicitări între palatul de pe Bulevardul Nouăsprezece şi cei 
de pe Bulevardul Cincisprezece. Walter Tankerdon primeşte 
chiar o invitaţie la unul dintre concertele doamnei Coverley. 
Primirea pe care i-o face stăpâna casei pare să fie de bun 
augur. Dar de aici până la legături mai strânse e încă mult, 
deşi Calistus Munbar, în entuziasmul său cronic, nu 
încetează să repete cui vrea să-l asculte: 

— S-a făcut, prieteni, s-a făcut! 

În acest timp, insula cu elice continuă să navigheze în 
linişte către arhipelagul Tonga. Se părea că nimic nu-i va 
tulbura călătoria, când, în noaptea de 30 spre 31 decembrie 
se manifestă un fenomen meteorologic destul de 
neaşteptat. 

Între orele două şi trei dimineaţa se aud detunături 
îndepărtate. Oamenii de veghe nu se preocupă de ele mai 
mult decât e cazul. Nu poate fi vorba de o luptă navală, 
dacă nu cumva s-or fi întâlnit navele unor republici ale 
Americii de Sud, care sunt certate adesea. Dar de ce să se 
neliniştească cei de pe Standard-lIsland, insulă 
independentă, întreţinând relaţii paşnice cu toate ţările din 
cele două lumi? 

Dealtfel, aceste detunături care se aud dinspre regiunile 
apusene ale Pacificului, se prelungesc până la ziuă şi, 
desigur, nu pot fi confundate cu bubuitul plin şi uniform al 
artileriei. 

Comandorul Simcoe, înştiinţat de unul dintre ofiţerii săi, 
cercetează orizontul din turnul Observatorului. Nici o 
licărire nu se arată pe suprafaţa marii întinderi de apă 
aflate în faţa ochilor lui. Totuşi, cerul are un aspect 


neobişnuit. Reflexe de flăcări îl colorează până la zenit. 
Văzduhul pare înceţoşat, cu toate că vremea e frumoasă şi 
barometrul nu indică, printr-o cădere neaşteptată, vreo 
perturbare a curenților atmosferici. 

În zori, cei care se trezesc mai devreme încearcă o ciudată 
surpriză. Nu numai că detunăturile nu încetează, dar 
văzduhul este îmbibat cu o brumă roşie şi neagră, un fel de 
pulbere foarte fină, care începe să cadă în mare cantitate. 
S-ar zice că e o aversă de molecule funinginoase. În câteva 
clipe, străzile şi acoperişurile caselor sunt pline de o 
substanţă în care nuanţe de roşu-carmin, roz, purpuriu sunt 
amestecate cu zgură negricioasă. 

Toţi locuitorii au ieşit din case - cu excepţia lui Athanase 
Doremus, care nu se scoală niciodată înainte de ora 
unsprezece, după ce s-a culcat în ajun la ora opt. Se 
înţelege că membrii cvartetului au sărit din pat şi s-au dus 
şi ei la Observator, unde comandorul cu ofiţerii şi 
astronomii săi încearcă să stabilească natura fenomenului. 

— Păcat că această materie roşie nu e lichidă, şi că acest 
lichid nu e o ploaie de Pomard sau de Château-Lafitte121! 
suspină Pinchinat. 

— Beţivule! îl apostrofează Sebastien Zorn. 

În definitiv, care să fie cauza fenomenului? Se pot da 
numeroase exemple de ploi de praf roşu alcătuit din silice, 
alumină, oxid de crom şi de fier. La începutul secolului al 
XIX-lea, Calabria şi Abruzii au fost inundate de astfel de 
averse, în care locuitorii superstiţioşi voiau să vadă picături 
de sânge când nu era de fapt, ca la Blancenberghe în 1819, 
decât clorură de cobalt. S-au întâlnit, de asemenea, cazuri 
de transportare a moleculelor de funingine sau de cărbune 
provenind de la incendii îndepărtate. S-au văzut chiar ploi 
de funingine, la Fernambouc în 1820, ploi galbene, la 
Orleans în 1829 şi ploi de polen scuturat de pe brazii 
înfloriţi, în departamentul Basses-Pyrenees. 

Ce origine poate fi atribuită acestei pulberi amestecate cu 
zgură care parcă umple spaţiul, acoperind insula cu elice şi 


marea dimprejur cu o materie densă, roşiatică? 

Regele Malecarliei emite ipoteza că aceste materii provin 
de la vreun vulcan situat în insulele vestice. Colegii săi de la 
Observator i se alătură. Se strâng câţiva pumni de zgură, a 
cărei temperatură este superioară celei a aerului şi pe care 
trecerea prin văzduh nu a răcit-o încă. Ipoteza unei erupții 
violente ar explica detunăturile neregulate care se mai fac 
încă auzite. Or, aceste regiuni sunt presărate cu cratere, 
unele în activitate, altele stinse, dar susceptibile să se 
reaprindă sub influenţa unei acţiuni subpământene, fără a 
mai vorbi de cele pe care izbucnirile geologice le ridică 
adesea din adâncul oceanului şi a căror putere de azvârlire 
este extraordinară. 

Chiar în mijlocul arhipelagului Tonga, de care se apropie 
Standard-Island, cu câţiva ani mai înainte, vârful Tufua a 
acoperit o suprafaţă de o sută de kilometri pătraţi cu 
materii eruptive. Timp de mai multe ceasuri, detunăturile 
vulcanice s-au propagat până la o distanţă de două sute de 
kilometri. 

În august 1883, erupțiile vulcanului Krakatoa au pustiit o 
parte a insulelor Java şi Sumatra, vecine cu strâmtoarea 
Sundei, distrugând sate întregi, făcând numeroase victime, 
provocând cutremure de pământ, acoperind solul cu un 
strat gros de noroi, ridicând apele în vârtejuri grozave, 
otrăvind atmosfera cu vapori sulfuroşi şi punând vasele în 
primejdie. 

Este cazul să ne întrebăm dacă insula cu elice nu e 
ameninţată de ceva asemănător. 

Comandorul Simcoe e destul de neliniştit, căci navigația 
ameninţă să devină foarte dificilă. Din ordinul său, 
Standard-lIsland nu se mai deplasează decât foarte încet. 

O oarecare teamă cuprinde populaţia miliardeză. Să fie 
oare pe punctul de a se realiza previziunile lui Sebastien 
Zorn în legătură cu sfârşitul croazierei...? 

Către prânz începe să se întunece. Locuitorii şi-au părăsit 
casele, care nu ar rezista dacă trupul metalic al insulei ar fi 


ridicat de forţele plutoniene. Pericolul nu ar fi mai mic dacă 
oceanul ar trece peste armăturile de oţel ale litoralului, 
precipitându-şi trombele de apă asupra câmpiei! 

Guvernatorul Cyrus Bikerstaff şi comandorul Simcoe se 
instalează la bateria Pintenului, urmaţi de o parte a 
populaţiei. În cele două porturi sunt trimişi ofiţeri care au 
ordin să rămână acolo în permanenţă. Mecanicii sunt gata 
să efectueze manevrele necesare dacă insula cu elice va fi 
nevoită să fugă în direcţia opusă. Din nefericire, navigația e 
din ce în ce mai dificilă, pe măsură ce se întunecă. 

Pe la ora trei după-amiază nu se mai vede nici la zece paşi. 
Nu-i nici măcar o urmă de lumină difuză, într-atât absoarbe 
masa de cenuşă razele solare. E de temut mai ales ca nu 
cumva insula, supraîncărcată de zgură, să nu-şi mai poată 
menţine linia de plutire deasupra oceanului. 

Standard-lIsland nu este o navă pe care s-o uşurezi 
aruncând mărfurile în mare, debarasând-o de lest!... Nu le 
rămâne decât să aştepte, incredinţându-se stabilităţii 
aparatului. 

Se lasă seara, mai curând noaptea, şi insularii nu-şi pot da 
seama de aceasta decât privind orologiile. E întuneric 
beznă. Sub potopul de zgură, lunile electrice au trebuit să 
fie coborâte pe pământ. Iluminarea clădirilor şi a străzilor, 
care a funcţionat toată ziua, va continua atât cât se va 
prelungi acest fenomen. 

Situaţia nu se schimbă odată cu venirea nopţii. Se pare 
totuşi că detunăturile sunt mai slabe şi mai rare. Furiile 
erupției se mai potolesc şi ploaia de cenuşă, purtată spre 
sud de o briză destul de puternică, începe să se subţieze. 

Ceva mai liniştiţi, miliardezii se hotărăsc să se întoarcă în 
casele lor, nădăjduind că a doua zi Standard-lIsland va 
naviga din nou în condiţii normale. Va trebui doar să se 
efectueze o îndelungată curăţenie generală. 

Trist An nou pentru Bijuteria Pacificului! N-a lipsit decât 
foarte puţin ca să aibă soarta oraşelor Pompei şi 
Herculanum122! Cu toate că nu e situată la poalele 


Vezuviului, croaziera sa nu o expune oare să întâlnească o 
parte din vulcanii care împânzesc meleagurile submarine 
ale Pacificului? 

Guvernatorul, adjuncţii săi şi consiliul notabililor rămân în 
clădirea primăriei. Oamenii de veghe pândesc orice 
schimbare care s-ar petrece la orizont sau la zenit. Ca să-şi 
păstreze direcţia spre sud-vest, insula cu elice n-a încetat să 
înainteze, dar cu o viteză de numai două-trei-mile pe oră. 
Când se va face ziuă - sau cel puţin îndată ce tenebrele se 
vor risipi - ea se va îndrepta spre arhipelagul Tonga. Acolo, 
fără îndoială, se va afla care anume insulă a fost teatrul 
unei asemenea erupții. 

În orice caz, e vădit că, odată cu scurgerea nopţii, 
fenomenul tinde să slăbească. 

Pe la ora trei dimineaţa se produce un nou incident, 
stârnind o nouă spaimă în inimile miliardezilor. Standard- 
Island primeşte o lovitură care se răsfrânge de-a lungul 
compartimentelor trupului său metalic. E adevărat că 
zdruncinătura n-a fost destul de puternică pentru a provoca 
prăbuşirea clădirilor sau scoaterea din funcţiune a 
maşinilor. Elicele nu şi-au încetat mişcarea propulsivă. Nu e 
nici o îndoială însă că a avut loc o ciocnire în partea din 
faţă. 

Ce s-a întâmplat? Să se fi izbit Standard-Island de o 
ridicătură a fundului mării? Nu, pentru că nu s-a oprit din 
mers. Să fi nimerit peste o stâncă?... Să fie un abordaj cu o 
navă care i-a tăiat drumul şi nu i-a zărit luminile din pricina 
întunericului?... S-au produs oare avarii grave care să 
necesite reparaţii importante la prima oprire...? 

Cyrus Bikerstaff şi comandorul Simcoe se deplasează, nu 
fără greutate, la bateria Pintenului, călcând pe stratul gros 
de zgură şi cenuşă. 

Acolo, vameşii le confirmă că şocul se datorează unei 
ciocniri. Un vas de mare tonaj, mergând de la vest spre est, 
a fost izbit de pintenul insulei cu elice. Poate că şocul 
acesta, lipsit de importanţă pentru Standard-lIsland, a avut 


alte urmări pentru vasul necunoscut. Vameşii nu l-au zărit 
decât în momentul abordajului. S-au auzit strigăte care au 
durat doar câteva clipe. Şeful postului şi oamenii săi, 
alergând la baterie, n-au mai văzut şi n-au mai auzit nimic. 
Să se fi scufundat vasul pe loc?... Din nefericire, această 
ipoteză e foarte veridică. 

Cât despre Standard-Island, se constată că ciocnirea nu i-a 
produs nici o stricăciune serioasă. E atât de masivă încât, 
chiar plutind cu viteză redusă, e destul să atingă un vas 
oricât de puternic, fie el un cuirasat de prim rang, pentru 
ca acesta să fie ameninţat cu pierzania. Şi e tocmai ceea ce 
s-a întâmplat. 

Cât despre naționalitatea vasului, şeful postului crede că 
ar fi auzit ordine aruncate cu o voce aspră - unul dintre 
acele răgete specifice comenzilor marine engleze. N-ar 
putea totuşi să afirme categoric acest lucru. 

Cazul e foarte grav şi ar putea să aibă consecinţe nu mai 
puţin grave. Ce va spune Regatul Unit? Un vas englez 
înseamnă o bucată din Anglia şi se ştie că Marea Britanie 
nu se lasă amputată fără a reacţiona. La ce reclamaţii şi 
responsabilităţi trebuie să se aştepte Standard-Island...? 

Astfel începe noul an. Până la zece dimineaţa, comandorul 
Simcoe nu e în măsură să întreprindă cercetări în larg. 
Văzduhul este încă plin de vapori, cu toate că vântul se 
întăreşte, risipind ploaia de cenuşă. În sfârşit, soarele 
străpunge vălul de ceaţă. 

În ce stare de plâns se află Milliard-City, parcul, câmpia, 
fabricile, porturile! Ce muncă de curăţenie! La urma urmei, 
asta e treaba serviciilor comunale. O problemă de timp şi de 
bani. Nici unul, nici alţii nu lipsesc. 

Se îngrijesc întâi de lucrurile cele mai urgente. În primul 
rând, inginerii sosesc la bateria Pintenului, în acea parte a 
litoralului unde s-a produs abordajul. Stricăciunile sunt 
neînsemnate. Scheletul solid de oţel n-a suferit mai mult 
decât pana care se înfige într-o bucată de lemn - în speţă, 
vasul abordat. 


În larg nu-s nici resturi, nici epave. Din turnul 
Observatorului nu se zăreşte nimic, cu cele mai puternice 
lunete, cu toate că Standard-Island nu s-a depărtat la mai 
mult de două mile de locul ciocnirii. 

În numele omeniei, investigaţiile trebuiesc prelungite. 

Guvernatorul se sfătuieşte cu comandorul Simcoe. 
Mecanicii primesc ordin să stopeze maşinile. Ambarcaţiile 
electrice din cele două porturi ies în larg. 

Cercetările făcute pe o rază de cinci-şase mile nu dau nici 
un rezultat. E limpede că vasul, atins în părţile vitale, s-a 
scufundat fără să lase nici o urmă. 

Comandorul Simcoe dispune atunci să se reia viteza 
reglementară. La amiază, Standard-lIsland se află la o sută 
cincizeci de mile sud-vest de insulele Samoa. 

Oamenii de veghe au fost preveniţi să fie extrem de atenţi. 

Pe la orele cinci, sunt semnalate coloane groase de fum 
către sud-est. Să fie ultimele tresăriri ale vulcanului, a cărui 
erupție a tulburat atât de adânc aceste locuri? Nu e de 
crezut, căci hărţile nu indică nici o insulă sau insuliţă prin 
apropiere. Să se fi ivit atunci un nou crater din adâncul 
oceanului...? 

Nu, şi e vădit că fumul se apropie de Standard-Island. 

După un ceas, trei nave se apropie rapid, forțând maşinile. 

O jumătate de oră mai târziu se poate vedea că sunt vase 
de război. După încă un ceas, nu mai există nici o îndoială în 
legătură cu naționalitatea lor. Este o divizie navală 
britanică, aceeaşi divizie care, înainte cu cinci săptămâni, a 
refuzat să salute Standard-Island. 

La căderea nopţii, navele se află doar la patru mile de 
bateria Pintenului. Îşi vor urma oare drumul în larg? După 
focurile lor de poziţie; se poate vedea că nu mai înaintează. 

Aceste nave vor să intre în legătură cu noi, spune 
comandorul. 

Să aşteptăm! hotărăşte Cyrus Bikerstaff. 

Dar cum va răspunde guvernatorul comandantului diviziei 
navale, dacă acesta din urmă vine să reclame recentul 


abordaj? 

E posibil, într-adevăr, ca acesta să fie gândul său. Poate că 
echipajul vasului abordat a fost salvat, a putut să se 
îmbarce în şalupe?... De fapt, va fi destul timp pentru a se 
lua o hotărâre când se va şti despre ce e vorba. 

Şi se ştie chiar a doua zi, dis-de-dimineaţă. 

La răsăritul soarelui, pavilionul contraamiralului fâlfâie pe 
catargul de la pupa al crucişătorului care navighează încet, 
la două mile de Babord-Harbour. O ambarcaţie este 
coborâtă de pe bordul crucişătorului şi se îndreaptă spre 
port. 

După un sfert de ceas, comandorul Simcoe primeşte 
această depeşă: „Căpitanul Turner de pe crucişătorul 
Herald, şef de stat major al amiralului sir Edward Collinson, 
cere să fie condus de îndată în faţa guvernatorului insulei 
cu elice”. 

Înştiinţat, Cyrus Bikerstaff autorizează debarcarea şi 
răspunde că-l aşteaptă pe căpitanul Turner la primărie. 

Un car electric, pus la dispoziţia şefului de stat major şi a 
însoţitorului său, un locotenent de vas, îi transportă în zece 
minute la palatul municipal. 

Guvernatorul îi primeşte imediat în salonul de lângă 
cabinetul său. 

Se schimbă saluturile de rigoare - foarte ţepene de o 
parte şi de cealaltă. 

Apoi, rar, punctându-şi cuvintele ca şi cum ar fi recitat un 
fragment dintr-o cunoscută operă literară, căpitanul Turner 
rosteşte o singură şi interminabilă frază: „Am onoarea să 
aduc la cunoştinţa Excelenței Sale guvernatorul insulei cu 
elice, aflată acum la o sută şaptezeci şi şapte grade şi 
treisprezece minute est de meridianul Greenwich şi la 
şaisprezece grade şi cincizeci şi patru minute latitudine 
sudică, faptul că în noaptea de 31 decembrie spre 1 
ianuarie vaporul Glen din portul Glasgow, cu o capacitate 
de trei mii cinci sute de tone, încărcat cu grâu, coloranţi, 
orez, vinuri, încărcătură de o valoare considerabilă, a fost 


abordat de Standard-Island, al cărei sediu social se află la 
Madeleine-bay, California, Statele Unite ale Americii, cu 
toate că acest vapor avea focurile reglementare, foc alb în 
catargul de mizenă123, focuri de poziţie - verde la tribord 
şi roşu la babord - şi că, desprinzându-se după ciocnire, a 
fost întâlnit a doua zi la treizeci şi cinci de mile de locul 
catastrofei, gata să se scufunde în urma unei spărturi la 
babord, în partea dinapoi, şi că s-a scufundat în mod efectiv, 
după ce a reuşit să-şi transfere căpitanul, ofiţerii şi 
echipajul pe bordul crucişătorului de clasa întâi Herald al 
Maiestăţii Sale britanice, navigând sub pavilionul 
contraamiralului sir Edward Collinson, care denunţă faptul 
Excelenței Sale guvernatorul Cyrus Bikerstaff, cerindu-i să 
recunoască responsabilitatea Companiei Standard-Island, 
sub garanţia locuitorilor numitei Standard-Island către 
armatorii numitului Glen, a cărui valoare - trupul vasului, 
maşinile şi încărcătura - se ridică la suma de un milion două 
sute de mii de lire sterline, adică şase milioane de dolari, 
care sumă va trebui să fie depusă în mâinile numitului 
amiral sir Edward Collinson, fără de care se va proceda 
chiar prin forţă împotriva numitei Standard-Island”. 

O frază de două sute şaptezeci şi două de cuvinte, tăiată 
de virgule, fără nici un punct! Dar ea spune totul şi nu lasă 
loc nici unui subterfugiu. Da sau nu, guvernatorul se 
hotărăşte să admită reclamaţia făcută de sir Edward 
Collinson şi acceptă spusele lui privind: 1 - 
responsabilitatea care revine Companiei; 2 - valoarea 
estimată la un milion două sute de mii de lire a vaporului 
Glen din Glasgow? 

Cyrus Bikerstaff răspunde cu argumentele obişnuite în 
materie de ciocniri: „limpul era foarte întunecat datorită 
unei erupții vulcanice care s-a produs în regiunea vestică. 
Dacă Glen avea focurile reglementare, Standard-Island le 
avea şi ea pe ale sale. Dintr-o parte şi din cealaltă, nu era cu 
putinţă să fie zărite. E vorba deci de un caz de forţă majoră. 
Or, după regulamentele maritime, fiecare trebuie să ia 


avariile pe seama lui şi nu există motiv de reclamaţie sau de 
responsabilitate.” 

Răspunsul căpitanului Turner: „Excelenţa Sa guvernatorul 
ar avea fără îndoială dreptate în cazul în care ar fi vorba 
despre două vase navigând în condiţii obişnuite. Dacă Glen 
îndeplinea aceste condiţii, e vădit că Standard-Island nu le 
îndeplinea, că ea n-ar putea fi asimilată unui vas, că, 
deplasându-şi enorma ei masă de-a curmezişul rutelor 
maritime, ea constituie o permanentă primejdie, că ea 
echivalează cu o insulă, o insuliţă, o stâncă uriaşă care s-ar 
deplasa fără ca poziţia ei să poată fi definitiv precizată, că 
Anglia a protestat întotdeauna împotriva acestui obstacol 
imposibil de fixat prin măsurători hidrografice şi că 
Standard-Island trebuie să fie socotită totdeauna 
răspunzătoare pentru accidentele care se vor datora naturii 
sale etc., etc”. 

Argumentele căpitanului Turner nu sunt lipsite de o 
anumită logică, în fond, Cyrus Bikerstaff le simte justeţea. 
Dar el nu poate să hotărască de unul singur. Pricina va fi 
înfăţişată celor în drept şi el nu poate decât să ia act de 
reclamaţia amiralului sir Edward Collinson. Din fericire, n-a 
murit nimeni... 

„Din fericire, răspunde căpitanul Turner, dar a murit un 
vapor şi s-au pierdut milioane din vina insulei cu elice. 
Consimte guvernatorul să depună în mâinile amiralului sir 
Edward Collinson suma care reprezintă valoarea atribuită 
vasului Glen şi încărcăturii sale?” 

Cum ar putea guvernatorul să consimtă? La urma urmei, 
Standard-Island oferă suficiente garanţii. Ea este gata să 
răspundă de stricăciunile cauzate, dacă tribunalele vor 
hotări că e vinovată, după efectuarea unei experienţe atât 
în ceea ce priveşte cauzele accidentului, cât şi importanţa 
pierderii suferite. 

— Este ultimul cuvânt al Excelenței Voastre? întreabă 
căpitanul. 


— Este ultimul meu cuvânt, răspunde Cyrus Bikerstaff, 
căci nu am calitatea de a angaja Compania. 

Guvernatorul şi căpitanul englez schimbă alte saluturi, 
încă şi mai ţepene. Căpitanul pleacă cu carul electric, care- 
1 duce până la Babord-Harbour. De acolo, şalupa cu aburi îl 
transportă pe bordul crucişătorului Herald. 

Răspunsul lui Cyrus Bikerstaff primeşte deplina aprobare 
a consiliului notabililor şi, după consiliu, a întregii populaţii 
de pe Standard-Island. Nimeni nu se gândeşte să se supună 
insolentei şi poruncitoarei somaţii a reprezentanţilor 
Maiestăţii Sale britanice. 

Odată stabilit acest lucru, comandorul Simcoe dă ordinele 
necesare pentru ca insula cu elice să-şi reia drumul cu toată 
viteza. 

Dar va fi posibil să scape de divizia amiralului Collinson, 
dacă acesta se va încăpăţâna să-i urmărească? Oare n-au 
vasele lui o viteză mult mai mare? Şi dacă îşi întăreşte 
reclamaţia cu câteva obuze cu melinită124, va fi posibil să i 
se reziste? Fără îndoială, bateriile insulei sunt capabile să 
răspundă tunurilor Armstrong cu care sunt înarmate 
crucişătoarele diviziei. Dar câmpul de tragere oferit tirului 
englez este infinit mai vast. Ce vor deveni femeile şi copiii, 
în imposibilitatea de a găsi un adăpost? Toate loviturile vor 
nimeri în plin, în timp ce bateriile Pintenului şi Pupei vor 
pierde cel puţin cincizeci la sută din proiectile trăgând 
asupra unor ţinte mici şi mobile...! 

Nu le rămâne decât să aştepte hotărirea amiralului sir 
Edward Collinson. 

Nu au mult de aşteptat. 

La ora nouă şi patruzeci şi cinci, o primă lovitură de 
avertisment porneşte din turela centrală a crucişătorului 
Herald, în timp ce pavilionul Regatului Unit urcă în vârful 
catargului. 

Sub preşedinţia guvernatorului şi a adjuncţilor săi, 
consiliul notabililor discută în sala de şedinţe a primăriei. 
Măcar în această privinţă, Jem Tankerdon şi Nat Coverley 


sunt de aceeaşi părere. Ca nişte oameni practici, americanii 
nu se gândesc să încerce o rezistenţă care ar putea să ducă 
la pieirea insulei cu elice. 

Răsună o nouă lovitură de tun. De data aceasta, obuzul 
trece şuierând pe deasupra insulei cu elice şi cade în mare, 
nu prea departe, spărgându-se cu un zgomot grozav şi 
ridicând enorme mase de apă. 

La ordinul guvernatorului, comandorul Simcoe dispune 
coborârea pavilionului care a fost ridicat ca răspuns la cel 
de pe Herald. Căpitanul Turner revine la Babord-Harbour. 
Acolo el primeşte valori semnate de Cyrus Bikerstaff şi 
girate de principalii notabili pentru o sumă de un milion 
două sute de mii de lire sterline. 

Trei ore mai târziu, ultimele şuviţe de fum ale navelor 
diviziei se risipesc spre est, şi Standard-Island îşi continuă 
drumul către Tonga. 

TABU LA TONGA-TABU. 

Atunci, spune Yvernes, vom vizita principalele insule ale 
arhipelagului Tonga? 

Da, dragul meu! răspunde Calistus Munbar. Veţi avea 
plăcerea să faceţi cunoştinţă cu acest arhipelag, pe care-l 
puteţi numi arhipelagul Hapai şi chiar Arhipelagul 
Prietenilor, cum i-a spus căpitanul Cook, în semn de 
recunoştinţă pentru frumoasa primire care i-a fost făcută 
acolo. 

Nădăjduiesc că vom fi trataţi mai bine ca în insulele Cook! 
intervine Pinchinat. 

Probabil. 

Vom vizita toate insulele arhipelagului? se interesează 
Frascolin. 

N-aş crede, ţinând seama că sunt cel puţin o sută 
cincizeci... 

Şi după aceea? se informează Yvernes. 

După aceea vom merge în insulele Fidji, apoi în Noile 
Hebride şi, după ce-i vom fi repatriat pe malaiezi, ne vom 


întoarce la Madeleine-bay, unde se va termina croaziera 
noastră. 

Totuşi, Standard-Island se va opri în mai multe puncte ale 
arhipelagului?! reia Frascolin. 

Numai la Vavao şi longa-labu, răspunde supraintendentul, 
şi nici acolo nu-i vei găsi pe adevărații sălbatici din visurile 
dumitale, dragă Pinchinat! 

Hotărât lucru, aşa ceva nu mai există nici măcar în vestul 
Pacificului! oftează alteţa-sa. 

Pardon... există un număr respectabil în Noile Hebride şi 
în Salomon. Dar la Tonga, supuşii regelui George I sunt 
aproape civilizaţi - şi ţin să adaug că supusele sunt 
fermecătoare. Totuşi, nu v-aş sfătui să vă însuraţi cu una 
dintre aceste răpitoare tongiene. 

Şi de ce, mă rog? 

Căsătoriile între străini şi indigeni nu par deloc să fie 
fericite, în general, există o nepotrivire de caracter! 

Şi prefăcutul de Zorn care avea de gând să se însoare la 
Tonga-labu! exclamă Pinchinat. 

Eu? ripostează violoncelistul, ridicând din umeri. Nici la 
Tonga-Tabu, nici în altă parte, răutăciosule! 

Şeful nostru de orchestră e un înţelept, comentează 
Pinchinat. Vezi dumneata, dragă Calistus - şi dă-mi voie să- 
ţi spun chiar Eucalistus, dată fiind simpatia pe care ţi-o 
port... 

Îţi dau voie, Pinchinat! 

Ei bine, dragă Eucalistus, află că nu poţi să scârţâi timp de 
patruzeci de ani din violoncel fără să devii filozof - şi 
filozofia ne învaţă că singurul mijloc de a fi fericit în căsnicie 
este de a nu fi căsătorit. 

În dimineaţa zilei de 6 ianuarie se ivesc la orizont 
înălțimile insulei Vavao, cea mai de seamă din grupul 
septentrional. Acest grup este foarte diferit, prin formaţia 
sa vulcanică, de celelalte două, Hapai şi Tonga-labu. Toate 
trei sunt cuprinse între şaptesprezece şi douăzeci şi două 
de grade sud, o sută şaptezeci şi şase şi o sută şaptezeci şi 


opt grade vest, având o suprafaţă de două mii cinci sute de 
kilometri pătraţi pe care sunt răspândite o sută cincizeci de 
insule cu şaizeci de mii de locuitori. 

Pe aici s-au plimbat corăbiile lui Tasman în 1643 şi 
corăbiile lui Cook în 1773, în timpul celei de-a doua 
expediţii întreprinse de marele navigator în Pacific. După 
răsturnarea dinastiei Finare-Finare şi întemeierea unui stat 
federativ în 1797, războiul civil a decimat populaţia 
arhipelagului. Este epoca debarcării misionarilor metodişti, 
care au făcut să triumfe această ambițioasă sectă a religiei 
anglicane. Acum, regele George I este suveranul 
necontestat al acestui regat, sub protectoratul Angliei, 
aşteptând ca... Aceste câteva puncte înlocuiesc părerea 
noastră despre viitorul pe care-l rezervă prea adesea 
protecţia britanică protejaţilor săi de peste mări. 

Navigaţia este destul de dificilă în mijlocul acestui labirint 
de insule şi insulițe, plantate cu cocotieri, printre care 
trebuie să te strecori pentru a ajunge la Nu-Ofa, capitala 
grupului Vavao. 

Regiunea Vavao este vulcanică şi, ca atare, expusă 
cutremurelor. Ţinându-se seama de asta, locuinţele au fost 
construite fără să se bată măcar un cui. Pereţii sunt din 
împletitură de trestii cu căpriori din lemn de cocotier, iar 
acoperişul oval e aşezat pe stâlpi sau trunchiuri de arbori. 
Totul e foarte răcoros şi foarte curat. Acest ansamblu 
atrage în mod deosebit atenţia artiştilor noştri, instalaţi la 
bateria Pintenului, în vreme ce Standard-Island trece prin 
canalele de-a lungul cărora sunt înşirate satele canace. Ici 
şi colo, câteva case europene desfăşoară în vânt drapelele 
Germaniei şi Angliei. 

Dar dacă această parte a arhipelagului este vulcanică, nu 
vulcanilor săi li se datoreşte formidabila revărsare, erupția 
de zgură şi de cenuşă care a potopit aceste meleaguri. 
Tongienii n-au fost cufundaţi în întuneric timp de patruzeci 
şi opt de ore, briza vestică gonind norii de materie 
vulcanică înspre orizontul dimpotrivă. Craterul eruptiv 


aparţine probabil vreunei insule izolate din est, dacă nu 
cumva e vorba despre un vulcan apărut recent între Samoa 
şi Tonga. 

Standard-Island rămâne la Vavao doar opt zile. Insula 
merită să fie vizitată cu toate că, cu mai mulţi ani în urmă, a 
fost pustiită de un groaznic ciclon care a dărâmat bisericuţa 
mariştilor francezi şi a distrus multe locuinţe indigene. 
Câmpia a rămas totuşi atrăgătoare, cu numeroasele sale 
sate împrejmuite cu brâuri de portocali, cu ogoarele fertile, 
cu culturile de trestie de zahăr şi igname, cu boschetele de 
bananieri, duzi, arbori de pâine, santali. Ca animale 
domestice, doar porci şi păsări de curte. Ca păsări, doar 
porumbei cu miile şi papagali zgomotoşi, cu penele viu 
colorate. Ca reptile, câţiva şerpi inofensivi şi frumoase 
şopârle verzi, pe care le poţi lua drept frunze căzute din 
copaci. 


Supraintendentul n-a exagerat deloc frumuseţea tipului 
indigen - dealtfel, tipul obişnuit al rasei malaieze din 
diversele arhipelaguri ale Pacificului central. Bărbaţi 
superbi, înalţi, poate cam prea graşi, dar admirabil 
modelaţi şi având o atitudine nobilă, privirea mândră şi 
tenul în nuanţe care merg de la aceea a aramei mai 
întunecate până la măsliniu. Femei graţioase şi bine 
proporţionate, cu mâinile şi picioarele de o delicateţă a 
formei şi o micime care le fac pe nemţoaicele şi 
englezoaicele din colonia europeană să comită nu o dată 
păcatul invidiei. Indigenele nu se îndeletnicesc, dealtfel, 
decât cu fabricarea împletiturilor, coşurilor şi stofelor 
asemănătoare celor din Tahiti - muncă manuală care nu 
duce la deformarea degetelor. Şi apoi, e lesne să constaţi de 
visul 25 perfecțiunea frumuseţii tongiene. Nici groaznicul 
pantalon, nici ridicola rochie cu trenă n-au fost încă 
adoptate de moda locală. Un simplu şorţ sau o centură 
pentru bărbaţi, bluza şi fusta scurtă cu ornamente fine de 
scoarță pentru femei, care sunt rezervate şi cochete 
totodată. La ambele sexe, o coafură totdeauna îngrijită, pe 
care fetele şi-o ridică pe frunte, menţinându-i edificiul cu o 
legătură de fibre de cocotier în chip de pieptene. 

Şi totuşi aceşti nuri nu-l fac pe împietritul de Sebastien 
Zorn să-şi schimbe prejudecățile. El nu se va căsători la 
Vavao sau la Tonga-Tabu, după cum n-ar face-o în orice alt 
loc din această lume sublunară. 

EI şi colegii săi debarcă totdeauna cu mare plăcere în 
aceste arhipelaguri. Pe Standard-lIsland se simt bine, 
desigur; dar nu le displace nici să simtă pământul sub 
picioare. Munţii, câmpiile şi cursurile de apă veritabile îţi 
mai odihnesc ochii obosiţi de priveliştea nurilor şi 
litoralurilor artificiale. Trebuie să fii un Calistus Munbar ca 
să aşezi Bijuteria Pacificului mai presus de minunile naturii. 

Cu toate că reşedinţa obişnuită a regelui George nu e la 
Vavao, el are la Nu-Ofa un palat, să zicem mai bine o 
frumoasă casă de ţară, unde locuieşte destul de des. Dar 


palatul regal şi instituţiile rezidenţilor englezi se află la 
Tonga-labu. 

Standard-Island va face acolo ultima sa oprire, aproape la 
limita Tropicului Capricornului, punctul extrem pe care-l va 
atinge în cursul croazierei sale de-a curmezişul emisferei 
meridionale. 

După ce-au părăsit Vavao, miliardezii s-au bucurat timp de 
două zile de o navigaţie foarte variată. Abia trec de o insulă 
şi dau de alta. Prezentând acelaşi caracter vulcanic, toate s- 
au născut datorită acţiunii forţelor plutoniene126. În 
această privinţă, grupul septentrional seamănă cu grupul 
central Hapai. Hărțile hidrografice ale acestor regiuni, 
întocmite cu o extremă precizie, îi îngăduie comandorului 
Simcoe să se aventureze fără primejdie între canalele 
acestui labirint, de la Hapai până la Tonga. Dealtfel, piloţii 
nu i-ar lipsi, dacă ar vrea să recurgă la serviciile lor. Destule 
ambarcaţiuni circulă între insule - cele mai multe fiind 
goelete sub pavilion german folosite la cabotaj, în timp ce 
vasele de comerţ exportă bumbacul, copra, cafeaua, 
porumbul, principalele produse ale arhipelagului. Dacă 
Ethel Simcoe le-ar fi cerut-o, nu numai piloţii s-ar fi grăbit 
să vină, dar şi echipajele acestor pirogi duble cu balansier, 
unite printr-o platformă şi putând să cuprindă până la două 
sute de oameni. Da, sute de indigeni ar fi alergat la primul 
semnal - şi ce pleaşcă pentru ei dacă preţul pilotajului ar fi 
fost calculat după tonajul insulei cu elice! Două sute 
cincizeci şi nouă de milioane de tone... Dar comandorul 
Simcoe, căruia aceste meleaguri îi sunt familiare, n-are 
nevoie de serviciile lor. El n-are încredere decât în el însuşi 
şi în priceperea ofiţerilor care-i execută ordinele cu o 
precizie absolută. 

Tonga-Tabu este întrezărită în dimineaţa zilei de 9 
ianuarie, de la o distanţă de trei-patru mile. Este o insulă 
foarte joasă, a cărei existenţă nu se datoreşte unui efort 
geologic. Tonga-Tabu n-a crescut din adâncul oceanului, ca 
atâtea alte insule încremenite după ce au venit să respire la 


suprafaţa apei. Ea a fost construită încet, încet, de coralii 
care şi-au clădit etajele lor madreporice. 

Şi ce muncă! O circumferință de o sută de kilometri şi o 
suprafaţă de şapte-opt sute de kilometri pătraţi, pe care 
trăiesc douăzeci de mii de locuitori! 

Comandorul Simcoe se opreşte în faţa portului Maofuga. 
Imediat se stabilesc legături între insula sedentară şi insula 
mişcătoare, soră a Latoniei de mitologică amintire127! Ce 
diferenţă între acest arhipelag şi insulele Marchize, Pomotu 
sau Arhipelagul Societăţii! Influenţa engleză e dominantă 
şi, supus acestei dominaţii, regele George I nu-i va primi cu 
braţele deschise pe aceşti miliardezi de origine americană. 

Totuşi, la Maofuga, cvartetul dă peste un mic centru 
francez. Acolo se află reşedinţa episcopului Oceaniei, care e 
plecat într-un turneu pastoral prin celelalte arhipelaguri. 
Acolo se află Misiunea catolică, şcolile de băieţi şi fete, casa 
călugăriţelor. E de prisos să spunem că parizienii sunt 
primiţi cu cordialitate de compatrioţii lor. Superiorul 
Misiunii le oferă ospitalitate, ceea ce-i scuteşte să recurgă 
la „Casa Străinilor”. Cât despre excursii, ele îi vor face să 
cunoască doar alte două localităţi importante: Nakualofa, 
capitala statelor regelui George, şi satul Mua, ai cărui 
locuitori - patru sute la număr - practică religia catolică. 

Când Tasman a descoperit Tonga-Tabu, i-a dat numele 
Amsterdam - nume pe care nu-l justifică deloc casele din 
frunze de pandanus şi fibre de cocotier. E adevărat că 
locuinţele europene nu lipsesc, dar numele indigen i se 
potriveşte mai bine insulei. 

Portul e situat pe coasta septentrională. Dacă Standard- 
Island ar fi ancorat cu câteva mile mai spre vest, Nakualofa, 
cu palatul şi grădinile regale, s-ar fi oferit privirilor 
miliardeze. Dacă, dimpotrivă, comandorul Simcoe s-ar fi 
îndreptat mai spre est, ar fi găsit un golf care muşcă destul 
de adânc litoralul şi la al cărui capăt se află satul Mua. El n- 
a făcut-o pentru că ar fi riscat să eşueze în mijlocul acestor 
sute de insulițe, ale căror strâmtori nu lasă să treacă decât 


vase de tonaj mic. Insula cu elice trebuie deci să rămână în 
faţa Maofugăi pe tot timpul popasului. 

Dacă un oarecare număr de miliardezi debarcă în port, 
sunt destul de puţini cei care se gândesc să cutreiere 
insula. Ea este totuşi fermecătoare şi merită laudele cu care 
a copleşit-o Elisee Reclus. E adevărat că e foarte cald, că 
atmosfera e încărcată şi că ploile extrem de violente sunt de 
natură să calmeze ardoarea excursioniştilor. Trebuie să fii 
cuprins de nebunia turismului pentru a te aventura în 
interior. Frascolin, Pinchinat, Yvernes o fac totuşi - numai 
ei, pentru că este imposibil să-l hotărască pe violoncelist să 
iasă din camera lui confortabilă înainte de a se însera, când 
briza marină răcoreşte țărmurile Maofugăi. 
Supraintendentul el însuşi se scuză că nu poate să-i 
întovărăşească pe cei trei pasionaţi. 

M-aş topi pe drum! le spune el. 

Ei şi? Te-am aduce înapoi într-o sticlă! ripostează alteţa-sa. 
Această perspectivă atrăgătoare nu-l convinge pe Calistus 
Munbar, care preferă să se păstreze în stare solidă. 

Din fericire pentru miliardezi, de trei săptămâni soarele 
urcă din nou spre emisfera septentrională şi Standard- 
Island va şti să se ţină la distanţă de această vatră 
incandescentă, astfel încât să păstreze o temperatură 
moderată. 

A doua zi, cei trei prieteni părăsesc Maofuga în zori şi se 
îndreaptă către capitala insulei. E cald, desigur; dar 
această căldură e suportabilă la adăpostul cocotierilor, al 
arborilor leki-leki, tuitui (copaci-lumânări), cocas, ale căror 
fructe roşii şi negre alcătuiesc ciorchini de nestemate 
orbitoare. 

Capitala se arată către amiază în splendida ei înflorire - 
expresie care nu-i lipsită de adevăr în această epocă a 
anului. Palatul regelui pare să răsară dintr-un gigantic 
buchet de verdeață. E un contrast izbitor între colibele 
indigene acoperite de flori şi locuinţele cu aspect foarte 
britanic ale misionarilor protestanți. Influenţa acestor 


misionari wesleyenil28 a fost considerabilă, şi, după ce au 
masacrat o parte, tongienii au sfârşit prin a adopta credinţa 
lor. Insularii n-au renunţat totuşi în întregime la practicele 
mitologiei canace. Pentru ei, marele preot este superior 
regelui. În învăţămintele bizarei lor cosmogonii, geniile 
bune şi rele joacă un rol important. Creştinismul nu va 
dezrădăcina cu uşurinţă tabuul, respectat şi acum. Când e 
vorba de a-l îndepărta, asta se face doar prin ceremonii de 
ispăşire, în cursul cărora se sacrifică uneori vieţi omeneşti. 

Trebuie amintit, după relatările exploratorilor - mai cu 
seamă cea a domnului Aylie Marin, în urma călătoriei sale 
din 1882 - că Nakualofa nu e decât un centru pe jumătate 
civilizat. 

Frascolin, Pinchinat, Yvernes n-au nici un chef să-şi 
depună omagiile la picioarele regelui George - şi nu în sens 
metaforic, pentru că obiceiul este de a săruta picioarele 
suveranului. Parizienii noştri se felicită pentru prudenţa lor 
când, în piaţa Nakualofei, îl zăresc pe tui, cum i se spune 
Maiestăţii Sale, îmbrăcat într-un fel de cămaşă albă şi cu o 
scurtă rochie de stofă autohtonă, prinsă în jurul şalelor. 
Această sărutare s-ar fi numărat, fără îndoială, printre cele 
mai neplăcute amintiri de călătorie. 

— Se vede că în regiunea asta nu prea stau bine cu apa! 
remarcă Pinchinat. 

Într-adevăr, la Tonga-Tabu, la Vavao, ca şi în celelalte 
insule ale arhipelagului, hidrografia nu înregistrează nici un 
pârâu, nici o lagună. Apa de ploaie păstrată în cisterne, iată 
tot ce oferă natura indigenilor, care se arată la fel de 
economi ca şi suveranul lor. 

În aceeaşi zi, cei trei turişti se întorc foarte obosiţi în 
portul Maofuga şi regăsesc cu mare satisfacţie 
apartamentul de la cazino. În faţa neîncrezătorului 
Sebastien Zorn, ei afirmă că excursia a fost dintre cele mai 
interesante. Dar îndemnurile poetice ale lui Yvernes nu-l 
pot hotări pe violoncelist să-i însoţească a doua zi în satul 
Musa. 


Drumul va fi destul de lung şi foarte obositor. 
Excursioniştii s-ar putea cruța folosind una dintre şalupele 
electrice pe care Cyrus Bikerstaff le-ar pune-o cu plăcere la 
dispoziţie. Dar explorarea acestui ţinut ciudat constituie un 
motiv destul de temeinic pentru ca turiştii să pornească pe 
jos către golful Mua, ocolind un litoral coralian mărginit de 
insulițe în care par să-şi fi dat întâlnire toţi cocotierii 
Oceaniei. 

Ajung la Mua abia după-amiază. Vor trebui deci să doarmă 
acolo. Dealtfel, există un loc nimerit să-i adăpostească pe 
francezi: reşedinţa misionarilor catolici. Superiorul îşi 
întâmpină oaspeţii cu o bucurie emoţionantă - ceea ce le 
aminteşte felul în care au fost primiţi de mariştii din Samoa. 
Ce seară plăcută, ce discuţie interesantă, în care a fost 
vorba mai mult despre Franţa decât despre colonia 
tongiană! Călugării se gândesc cu oarecare nostalgie la 
patria atât de îndepărtată...! 

Superiorul înfăţişează oaspeţilor săi, cu un anume orgoliu, 
clădirile Misiunii, casa construită gratuit de indigenii din 
Mua şi această frumoasă biserică proiectată de arhitecţii 
tongieni, cu care nici confrații lor din Franţa nu s-ar ruşina. 

Seara, artiştii se plimbă prin împrejurimile satului, până la 
vechile morminte de la Tui-longa, unde şistul şi coralul se 
unesc într-o artă primitivă şi încântătoare. Ei vizitează şi 
antica plantație de meaşi, baniani sau smochini monstruoşi, 
cu rădăcinile împletite ca nişte şerpi, a căror circumferință 
depăşeşte câteodată şaizeci de metri. Frascolin ţine să-i 
măsoare; apoi, înscriind această cifră pe carnetul său, îl 
roagă pe superior să o certifice. Cine va mai pune la 
îndoială, după asta, existenţa unui asemenea fenomen 
vegetal...?! 

O cină bună, un somn bun în cele mai bune camere ale 
Misiunii. Apoi un dejun bun, un rămas bun de la misionari şi 
întoarcerea la Standard-Island, exact în clipa în care ceasul 
primăriei sună orele cinci. De data aceasta, cei trei 
excursionişti n-au nevoie de exagerări metaforice pentru a- 


1 asigura pe Sebastien Zorn că au rămas cu amintiri de 
neuitat. 

A doua zi, Cyrus Bikerstaff primeşte vizita căpitanului 
Sarol - şi iată în legătură cu ce: 

Un anumit număr de malaiezi - aproape o sută - fuseseră 
recrutaţi în Noile Hebride şi duşi la Tonga-Tabu pentru 
lucrări de defrişare. Or, aceste lucrări terminându-se nu cu 
mult în urmă, malaiezii aşteptau ocazia de a se întoarce în 
arhipelagul lor. Ar vrea guvernatorul să-i primească pe 
Standard-Island? Căpitanul Sarol a venit să ceară această 
permisiune. În cinci sau şase săptămâni vor ajunge la 
Erromango şi transportul indigenilor nu înseamnă o sarcină 
prea grea pentru bugetul municipal. 

N-ar fi fost generos să refuzi acestor bravi oameni un 
serviciu atât de uşor de făcut. lată de ce guvernatorul 
acordă autorizaţia, ceea ce îi atrage mulţumirile căpitanului 
Sarol şi ale mariştilor de la Tonga-Tabu, pentru care 
fuseseră recrutaţi malaiezii. 

Cui i-ar fi dat prin gând că Sarol îşi înmulţea astfel 
complicii, că aceşti neohebridieni îi vor veni în ajutor când 
va fi timpul? E cazul să se felicite că i-a întâlnit la Tonga- 
Tabu şi că i-a introdus pe Standard-lIsland...! 

Aceasta este ultima zi pe care o vor petrece miliardezii în 
arhipelag. 

După-amiază, vor putea asista la una dintre sărbătorile 
jumătate laice, jumătate religioase, la care indigenii 
participă cu o extraordinară însufleţire. 

Programul acestor sărbători, pe care tongienii le aşteaptă 
cu aceeaşi nerăbdare ca şi fraţii lor din Sampa şi din 
Marchize, cuprinde mai multe numere de dansuri diferite. 
Cum asta îi interesează pe parizieni, ei debarcă pe la ora 
trei. 

Îi însoţeşte supraintendentul şi, de data asta, Athanase 
Doremus li s-a alăturat şi el. Oare nu este indicată la o 
ceremonie de acest fel prezenţa unui profesor de graţie şi 
de ţinută? Sebastien Zorn s-a hotărât să-şi urmeze 


camarazii, mai dornic, desigur, să asculte muzica tongiană 
decât să asiste la zbenguielile coregrafice ale populaţiei. 

Când ajung în piaţă, sărbătoarea e în toi. Lichiorul de 
kava, extras din rădăcina uscată a piperului, circulă în ploşti 
şi se scurge de-a lungul gătlejurilor a o sută de dansatori, 
bărbaţi şi femei, tineri şi tinere, acestea din urmă 
împodobite cu lungile plete pe care trebuie să le poarte 
astfel până în ziua măritişului. 

Orchestra este foarte modestă, având ca instrumente 
flautul nazal, numit fanghu-fanghu, şi o duzină de nafas, 
tobe în care se loveşte cu bătăi iuți - „şi chiar în măsură”, 
cum remarcă Pinchinat. 

Evident, foarte manieratul Athanase Doremus nu poate 
simţi decât cel mai deplin dispreţ pentru dansuri care nu 
intră în categoria cadrilurilor, a polcilor, a mazurcilor şi a 
valsurilor şcolii franţuzeşti. 

lată de ce nu se jenează să ridice din umeri, spre 
deosebire de Yvernes, căruia aceste dansuri i se par 
pătrunse de o veritabilă originalitate. 

La început, dansatorii rămân aşezaţi pe pământ şi 
dansurile nu se compun decât din atitudini, gesturi de 
pantomimă, legănări ale corpului, într-un ritm lent şi trist, 
de un efect straniu. 

Acestei legănări îi urmează dansurile în picioare, în care 
tongienii şi tongienele dau frâu liber temperamentului lor 
năvalnic, mimând zboruri graţioase, ori închipuind, prin 
atitudinile lor, mânia războinicului, alergând pe potecile 
războiului. 

Cvartetul priveşte spectacolul cu ochi de artist, 
întrebându-se unde ar ajunge indigenii dacă ar fi îmboldiţi 
dc muzica plină de vioiciune a balurilor pariziene. 

Atunci Pinchinat - se cunoaşte că ideea îi aparţine! - 
propune camarazilor săi să trimită la cazinou după 
instrumente şi să ofere acestor balerini şi balerine cele mai 
turbate 6/8 şi cele mai formidabile 2/4 din repertoriile lui 
Lecocqg, Audran şi Offenbach. 


Propunerea este acceptată şi Calistus Munbar nu se 
îndoieşte că efectul va fi prodigios. 

După o jumătate de ceas, instrumentele sunt aduse şi balul 
poate să înceapă. 

Indigenii sunt foarte surprinşi, manifestându-şi totodată 
marea plăcere de a asculta violoncelul şi cele trei viori, care 
revarsă o muzică ultrafranţuzească. 

Adevărul este că nu sunt deloc nesimţitori la asemenea 
efecte şi e evident că dansurile caracteristice balurilor 
populare sunt instinctive, se învaţă fără profesori - orice-ar 
gândi despre asta Athanase Doremus. Tongienii şi 
tongienele se întrec în sărituri, mişcări din şolduri şi volte, 
când Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin şi Pinchinat atacă 
ritmurile drăceşti din Orfeu în Infern129. 

Supraintendentul, el însuşi, nu se mai poate stăpâni şi iată- 
| abandonându-se, de unul singur, figurilor inspirate ale 
unui cadril dezordonat, în timp ce profesorul de graţie şi 
ţinută îşi acoperă chipul în faţa unor asemenea orori. În 
toiul acestei cacofonii, amplificate de flamele nazale şi 
tobele sonore, furia dansatorilor atinge maximul de 
intensitate şi nu se ştie unde-ar fi ajuns, dacă n-ar fi 
survenit un incident care pune capăt infernalei coregrafii. 

Un tongian, bărbat înalt şi puternic, vrăjit de sunetele pe 
care le scoate Sebastien Zorn din instrumentul său, se 
azvârle asupra violoncelului, îl smulge şi fuge cu el 
strigând: 

— Tabu!... Tabu...! 

Violoncelul este tabu! Nu mai poate fi atins fără a se 
comite un sacrilegiu! Marii preoţi, regele George, 
demnitarii curţii sale, întreaga populaţie a insulei s-ar 
revolta dacă această datină ar fi încălcată. 

Sebastien Zorn nu înţelege acest lucru. El ţine la 
capodopera lui Gand şi Bernardel. lată-l deci năpustindu-se 
pe urmele indigenului. Camarazii săi pornesc după el. 
Indigenii se amestecă. E o debandadă generală. 


Dar tongianul se îndepărtează cu asemenea iuţeală, încât 
nu mai poate fi ajuns. În câteva minute, e departe, foarte 
departe! 

Sebastien Zorn şi ceilalţi, nemairezistând, se întorc lângă 
Calistus Munbar, care a rămas fără glas. Să spunem că 
violoncelistul e cuprins de o furie de nedescris, ar fi prea 
puţin. El spumegă, se sufocă! Tabu sau nu, să i se înapoieze 
instrumentul! Violoncelul trebuie restituit proprietarului 
său, chiar dacă pentru asta Standard-Island ar trebui să 
declare război arhipelagului Tonga - şi nu s-au văzut 
războaie izbucnind pentru motive mai puţin serioase? 

Din fericire, autorităţile insulei au intervenit în această 
problemă. După un ceas, indigenul a fost găsit şi obligat să 
înapoieze instrumentul. Această restituire nu s-a efectuat 
fără piedici şi nu era departe clipa în care ultimatumul 
guvernatorului Cyrus Bikerstaff ar fi stârnit, poate, în 
legătură cu problema tabuului, pasiunile religioase ale 
întregului arhipelag. 

Dealtfel, anularea tabuului a trebuit să se facă după toate 
regulile, potrivit ceremoniilor obişnuite în asemenea 
împrejurări. După datină, un număr considerabil de porci 
sunt gâtuiţi, fripţi înăbuşit într-o groapă umplută cu pietre 
înroşite în foc, patate, taros şi fructe de masore, apoi 
mâncaţi, spre deplina satisfacţie a stomacurilor tongiene. 

Cât despre violoncel, cu coardele puţin destinse în 
învălmăşeală, Sebastien Zorn îl reacordează după ce 
constată că n-a pierdut nimic din calităţile sale în urma 
descântecelor indigene. 

O COLECŢIE DE FIARE. 

Părăsind Tonga-Tabu, Standard-Island se îndreaptă spre 
nord-vest, către arhipelagul Fidji. Ea începe să se 
depărteze de tropic, urmând soarele în drumu-i spre 
Ecuator. Nu e nevoie să se grăbească. Cum numai două 
sute de leghe o despart de arhipelagul fidjian, comandorul 
Simcoe păstrează o viteză moderată, ca de plimbare. 


Briza e schimbătoare, dar ce contează briza pentru 
puternicul aparat marin? Dacă la această limită a paralelei 
a douzeci şi treia izbucnesc uneori furtuni violente, 
Bijuteria Pacificului nu se sinchiseşte câtuşi de puţin. 
Electricitatea care saturează atmosfera se scurge prin 
numeroase tije metalice aşezate pe edificii şi locuinţe. Ploile 
- chiar torențiale - pe care le revarsă norii furtunoşi sunt 
binevenite. Parcul şi câmpia înverzesc sub aceste duşuri, 
rare dealtfel. Viaţa se desfăşoară deci în cele mai fericite 
condiţii, în mijlocul serbărilor, concertelor, recepţiilor. 
Legăturile dintre cele două sectoare au devenit un lucru 
obişnuit şi se pare că nimic n-ar mai putea să amenințe 
viitorul. 

Cyrus Bikerstaff nu se căieşte că a satisfăcut cererea 
căpitanului Sarol de a-i îmbarca pe neohebridieni. Aceşti 
indigeni caută să devină folositori, îngrijindu-se de muncile 
câmpului, aşa cum făceau pe câmpia tongiană. Sarol şi 
malaiezii săi nu-i părăsesc deloc în timpul zilei şi, la căderea 
nopţii, se îndreaptă cu toţii către cele două porturi în care i- 
a repartizat municipalitatea. Nu li se poate reproşa nimic. 
N-ar fi oare cazul să se facă o încercare de a-i converti? 
Până acum n-au adoptat creştinismul, căruia o mare parte a 
populaţiei neohebridiene i se arată refractară, cu toate 
eforturile misionarilor anglicani şi catolici. Clerul de pe 
Standard-Island s-a gândit la asta, dar guvernatorul n-a 
vrut să încuviinţeze nici o tentativă. 

Neohebridienii, bărbaţi între douăzeci şi patruzeci de ani, 
sunt de talie mijlocie, cu tenul mai închis decât malaiezii şi, 
dacă oferă mai puţine exemplare reuşite ca indigenii din 
Tonga şi Samoa, în schimb par înzestrați cu o mare 
rezistenţă. Ei păstrează cu grijă puţinii bani pe care i-au 
câştigat în slujba mariştilor de la Tonga-Tabu şi nu le dă 
prin gând să-i risipească pe băuturi alcoolice - care nu le-ar 
fi vândute, dealtfel, decât cu multă greutate. Scutiţi, pe 
deasupra, de orice cheltuieli, n-au fost niciodată atât de 
fericiţi în sălbaticul lor arhipelag. 


Şi totuşi, datorită căpitanului Sarol şi unindu-se cu 
compatrioţii lor din Noile Hebride, aceşti indigeni vor 
deveni complici la opera de distrugere a cărei oră se 
apropie. Ferocitatea lor va reapare atunci. Oare nu sunt ei 
urmaşii bandelor de masacratori care au creat o atât de 
redutabilă faimă întregii populaţii din această parte a 
Pacificului? 

Până atunci, miliardezii trăiesc cu gândul că nimic n-ar 
putea întuneca o existenţă în care totul este prevăzut cu 
atâta logică şi organizat cu atâta înţelepciune. Cvartetul 
obţine mereu aceleaşi succese. Lumea nu oboseşte nici să-l 
asculte, nici să-l aplaude. Opera lui Mozart, Beethoven, 
Haydn, Mendelsohn va fi prezentată în întregime. În afara 
concertelor obişnuite de la cazinou, doamna Coverley dă 
serate muzicale foarte căutate. Regele şi regina Malecarliei 
le-au onorat de câteva ori cu prezenţa lor. Dacă Tankerdonii 
n-au venit încă în vizită la hotelul de pe Bulevardul 
Cincisprezece, Walter este nelipsit de la aceste serate. Nu e 
cu putinţă ca multaşteptata lui căsătorie cu miss Dy să nu 
devină un fapt împlinit într-o zi sau alta. În saloanele 
tribordeze şi babordeze se vorbeşte deschis despre asta. 
Sunt desemnaţi chiar martorii viitorilor logodnici. Nu mai 
lipseşte decât autorizaţia capilor de familie. Nu se va găsi 
oare o împrejurare care să-i oblige pe Jem Tankerdon şi Nat 
Coverley să se pronunţe...? 

Împrejurarea aşteptată cu atâta nerăbdare n-a întârziat să 
se ivească. Dar cu preţul căror încercări şi cât de 
primejduită a fost securitatea insulei cu elice! 

În după-amiaza zilei de 16 ianuarie, aproximativ în centrul 
întinderii de apă care desparte 'Tonga de Fidji, o navă se 
iveşte spre sud-est. Pare să se îndrepte către Tribord- 
Harbour. Trebuie să fie un vas cu aburi de şapte-opt sute de 
tone. Nici un pavilion nu flutură pe catarg - şi nu se înalţă 
nici când vasul s-a apropiat la numai o milă. 

Care să-i fie naționalitatea? Oamenii de veghe de la 
Observator nu pot s-o recunoască numai după construcţie. 


Dar cum n-a onorat măcar cu un salut această nesuferită 
Standard-Island, n-ar fi cu neputinţă să fie englez. 

Dealtfel, vasul nu caută să intre în vreunul din porturi, ci 
pare că vrea să-şi continue drumul în larg şi fără îndoială că 
va dispare în curând. 

Noaptea, fără lună, e foarte întunecată. Cerul e acoperit 
de nori asemănători acelor stofe pluşate care absorb 
întreaga lumină. Nici un pic de vânt. Apele şi văzduhul sunt 
nemişcate. O tăcere adâncă domneşte în mijlocul acestor 
grele întunecimi. 

Către ora unsprezece, se produce o schimbare. Vremea 
devine furtunoasă. Văzduhul e brăzdat de fulgere până 
după miezul nopţii şi bubuiturile tunetelor nu mai 
contenesc, fără să cadă nici o picătură de ploaie. 

Poate că aceste bubuituri, datorite cine ştie cărei furtuni 
îndepărtate, i-au împiedicat pe vameşii de la bateria Pupei 
să audă şuierăturile neobişnuite şi urletele stranii care au 
tulburat această parte a litoralului. Nu sunt nici şuierăturile 
fulgerelor, nici urletele tunetului. Acest fenomen, oricare i- 
ar fi fost cauza, nu s-a produs decât între orele două şi trei 
dimineaţa. 

A doua zi, o ştire îngrijorătoare se răspândeşte în 
cartierele mărginaşe ale oraşului. Păzitorii turmelor care 
pasc pe câmpie, cuprinşi deodată de panică, fug încotro văd 
cu ochii - unii către porturi, alţii către grilajul oraşului 
Milliard-City. 

Fapt şi mai grav încă, cincizeci de oi au fost mâncate pe 
jumătate în timpul nopţii, iar resturile lor însângerate zac în 
împrejurimile bateriei de la Pupa. Câteva duzini de vaci, 
căprioare şi cerbi, aflaţi în ţarcurile de pe păşune şi în parc, 
precum şi vreo douăzeci de cai au avut aceeaşi soartă. 

Fără îndoială că aceste animale au fost atacate de fiare 
sălbatice. Ce fel de fiare? Lei, tigri, pantere, hiene? E cu 
putinţă? S-a mai ivit vreodată pe Standard-Island măcar 
una dintre aceste redutabile carnasiere? Ar fi posibil să fi 
venit pe apă? În sfârşit, se află oare Bijuteria Pacificului în 


vecinătatea Indiei, a Africii, a Malaieziei, a căror faună 
cuprinde şi astfel de animale sălbatice...? 

Nu! Standard-lIsland nu se află nici aproape de locul unde 
se varsă Amazonul sau la gurile Nilului şi totuşi, pe la ora 
şapte dimineaţa, două femei, care îşi vin în fire abia în 
parcul primăriei, au fost urmărite de un enorm aligator. 
Întorcându-se pe ţărmul lui Serpentine-river, saurianul a 
dispărut sub apă. Neastâmpărul ierburilor de-a lungul 
țărmurilor arată că şi alte asemenea animale se agită pe 
acolo. 

Puteţi să vă daţi seama de efectul acestor veşti de 
necrezut! După un ceas, oamenii de pază au constatat că 
tigri, lei şi pantere străbat câmpia în salturi. Mai multe oi, 
care fugeau către bariera Pintenului, sunt gâtuite de doi 
tigri uriaşi. Animalele domestice aleargă spre oraş, 
înspăimântate de urletele fiarelor. Acelaşi lucru se întâmplă 
cu oamenii care s-au dus pe câmpuri dis-de-dimineaţă, după 
treburi. Primul tramvai către Babord-Harbour abia are timp 
să reintre în depou, urmărit de trei lei, cărora nu le-au lipsit 
decât o sută de paşi ca să-l ajungă. 

Nu mai încape nici o îndoială: Standard-Island a fost 
invadată în timpul nopţii de o mulţime de animale sălbatice 
şi Milliard-City va avea aceeaşi soartă dacă nu se iau de 
îndată măsurile necesare. 

Athanase Doremus este cel care i-a pus la curent pe artiştii 
noştri. Profesorul de graţie şi ţinută, ieşind mai devreme ca 
de obicei, n-a mai îndrăznit să se întoarcă acasă şi s-a 
refugiat la cazinou, de unde nici o putere omenească nu-l 
va putea smulge. 

— Asta-i bună! pufneşte Pinchinat. Leii şi tigrii dumitale 
sunt născociri, iar aligatorii, păcăleli de 1 aprilie! 

Dar trebuie să ne înclinăm în faţa faptelor. Aşa că 
municipalitatea ordonă să se închidă porţile oraşului, 
intrările celor două porturi şi ale posturilor de vamă de pe 
litoral. Totodată, mersul tramvaielor este suspendat şi este 


oprită frecventarea parcului şi a câmpiei, atâta vreme cât 
nu vor fi înlăturate primejdiile acestei inexplicabile invazii. 

În clipa în care agenţii închid extremitatea Bulevardului 
Unu, în partea dinspre parcul Observatorului, un cuplu de 
tigri, cu ochii învăpăiaţi şi boturile însângerate, ţâşneşte la 
numai cincizeci de paşi. Doar câteva secunde şi aceste 
animale feroce ar fi pătruns în oraş. 

Aceeaşi măsură de precauţie a fost luată şi în partea 
dinspre primărie, aşa că Milliard-City nu se mai teme de o 
agresiune. 

Ce eveniment, ce sursă de inspiraţie, câte fapte diverse şi 
reportaje pentru Starboard Chronicle, New Herald şi 
celelalte jurnale de pe Standard-Island! 

În realitate, teroarea a ajuns la culme. Palatele şi casele s- 
au baricadat. Magazinele din cartierul comercial şi-au tras 
obloanele. Nici o uşă n-a rămas deschisă. La ferestrele de la 
etaj apar chipuri înspăimântate. Pe străzi nu se mai află 
decât grupele de milițieni aflate sub ordinele colonelului 
Stewart şi detaşamentele de poliţişti, cu ofiţerii lor. 

Cyrus Bikerstaff, adjuncţii săi Barthelemy Ruge şi Hubley 
Harcourt, mobilizați din primele clipe, stau tot timpul în 
sala administraţiei. Municipalitatea primeşte ştiri telefonice 
îngrijorătoare din partea celor două porturi, a bateriilor şi 
posturilor de pe litoral. Pretutindeni sunt fiare sălbatice. 
Cel puţin câteva sute - spun telegramele, cărora frica le-a 
adăugat poate un zero. E sigur însă că un oarecare număr 
de lei, tigri, pantere şi caimani cutreieră câmpia. 

Ce s-a întâmplat oare? Să se fi refugiat pe Standard-Island 
o întreagă menajerie ale cărei cuşti s-au sfărâmat? Dar de 
unde să fi venit această menajerie? Ce navă o transporta? 
Să fie vasul cu aburi zărit în ajun? Dacă da, ce-a devenit el? 
A acostat în timpul nopţii? Şi fiarele, după ce-au scăpat 
înotând, să fi pus piciorul pe litoral acolo unde râul se varsă 
în ocean? În sfârşit, vasul s-a scufundat? Şi totuşi, atât de 
departe cât poate să ajungă privirea oamenilor de veghe, 
atât de departe cât poate vedea prin lunetă comandorul 


Simcoe, nici o rămăşiţă nu pluteşte la suprafaţa oceanului, 
iar insula cu elice nu s-a deplasat aproape deloc din ajun! 
Pe deasupra, dacă nava s-a scufundat, cum se face că 
echipajul său n-a căutat să se refugieze pe Standard-Island, 
aşa cum au făcut-o aceste carnasiere...? 

Telefonul primăriei interoghează diversele posturi şi 
diversele posturi răspund că n-a avut loc nici ciocnire, nici 
naufragiu. Cu tot întunericul, ar fi băgat de seamă! Hotărât 
lucru, dintre toate ipotezele, asta e cea mai puţin veridică. 

— Mister! Mister! repetă Yvernes. 

Artiştii se află la cazinou, unde Athanase Doremus ia 
împreună cu ei micul dejun. Dacă nu se va putea altfel, 
profesorul de graţie şi ţinută va rămâne şi la masa de 
prânz, şi la cină. 

Pe cinstea mea, spune Pinchinat, ronţăind jurnalul de 
ciocolată muiat în ceaşca aburindă, pe cinstea mea, renunţ 
să-mi mai bat capul. Orice ar fi, să mâncăm, domnule 
Doremus, aşteptând să fim mâncaţi. 

Cine ştie? intervine Sebastien Zorn. Să fim mâncaţi de lei, 
de tigri sau de canibali. 

Aş prefera canibali! răspunde alteţa-sa. Fiecare cu gustul 
lui, nu-i aşa? 

Acest neobosit glumeţ râde, dar profesorul de graţie şi 
ţinută nici nu zimbeşte, iar Milliard-City, cuprins de groază, 
n-are deloc poftă să se înveselească. 

Consiliul notabililor e convocat la sediul primăriei la ora 
opt dimineaţa. Pe străzi şi pe bulevarde nu mai pot fi 
întâlnite decât unităţile de milițieni şi de poliţişti, care se 
îndreaptă spre posturile ce le-au fost încredințate. 

Consiliul, prezidat de Cyrus Bikerstaff, îşi începe imediat 
dezbaterile. 

— Domnilor, spune guvernatorul, cunoaşteţi motivul 
panicii justificate care a cuprins populaţia insulei. În timpul 
nopţii, Standard-Island a fost invadată de carnasiere şi 
saurieni. Trebuie să distrugem cât mai grabnic aceste fiare 
- şi să nu vă îndoiţi de izbândă. Dar cei pe care îi 


administrăm vor trebui să se supună măsurilor luate. 
Circulaţia este încă liberă în oraş, ale cărui porţi sunt 
închise, dar e oprită în parc şi pe câmpie. Deci, până la noi 
dispoziţii, sunt interzise comunicațiile între Milliard-City, 
porturi şi baterii. 

Aprobând aceste măsuri, consiliul trece la discutarea 
mijloacelor care vor duce la distrugerea fiarelor apărute pe 
Standard-Island. 

Miliţienii şi marinarii, reia guvernatorul, vor organiza 
hăituieli în diverse puncte ale insulei. Îi rugăm pe aceia 
dintre noi care au fost vânători să li se alăture, să-i 
călăuzească, să caute să prevină - pe cât e posibil - orice 
accident fatal. 

Odinioară, spune Jem Tankerdon, am vânat în India şi în 
America. Nu mă aflu deci la primul glonţ. Sunt gata - şi fiul 
meu cel mare mă va întovărăşi. 

Mulţumim onorabilului domn Tankerdon şi, în ceea ce mă 
priveşte, îl voi imita, declară Cyrus Bikerstaff. Împreună cu 
milițienii colonelului Stewart va opera o trupă de marinari, 
sub ordinele comandorului Simcoe. Rândurile lor vă sunt 
deschise, domnilor. 

Nat Coverley face o propunere asemănătoare celei a lui 
Jem Tankerdon şi, până la urmă, toţi notabilii cărora vârsta 
le îngăduie acest lucru se grăbesc să-şi ofere serviciile. 
Armele cu tir rapid şi cu bătaie mare nu lipsesc la Milliard- 
City. E neîndoielnic deci că, graţie devotamentului şi 
curajului fiecăruia, Standard-lIsland se va descotorosi de 
fiarele sălbatice. Dar, aşa cum repetă Cyrus Bikerstaff, 
lucrul cel mai important este de a nu avea de regretat 
moartea nimănui. 

Cât despre aceste fiare, al căror număr nu-l putem 
preciza, adaugă el, trebuie să fie distruse într-un răstimp 
scurt. Dacă le-am lăsa să se aclimatizeze şi să se 
înmulțească, securitatea insulei noastre ar fi compromisă. 

Probabil că nu sunt prea multe, remarcă cineva. 


Într-adevăr, n-au putut veni decât de pe un vas care 
transporta o menajerie, răspunde guvernatorul, o 
menajerie expediată din India, din Filipine sau din insulele 
Sundei, pe adresa vreunei firme din Hamburg. 

La Hamburg se află cel mai important târg de animale 
sălbatice, al căror preţ curent se urcă la douăsprezece mii 
de franci pentru elefanţi, douăzeci şi şapte de mii pentru 
girafe, douăzeci şi cinci de mii pentru hipopotami, cinci mii 
pentru lei, patru mii pentru tigri, două mii pentru jaguari - 
după cum se vede, preţuri destul de frumoase şi care tind 
să crească, în timp ce preţul şerpilor e în scădere. 

În legătură cu asta, unul dintre membrii consiliului atrage 
atenţia că menajeria ar fi putut să numere şi câţiva 
reprezentanţi ai clasei ofidienelor. Guvernatorul răspunde 
că n-a fost încă semnalată nici o reptilă. Dealtfel, dacă leii, 
tigrii, aligatorii au putut să ajungă pe insulă înotând, prin 
punctul de vărsare în ocean a lui Serpentine-river, asta n-ar 
fi fost cu putinţă pentru şerpi. 

Este ceea ce remarcă Cyrus Bikerstaff. 

— Cred deci, spune el, că nu e de temut prezenţa unor 
boa, corali, crotali, naja, vipere şi alte mostre ale speciei. 
Totuşi, vom face totul pentru a linişti populaţia în legătură 
cu acest pericol prezumtiv. Dar să nu pierdem timpul, 
domnilor, şi, înainte de a cerceta cauzele invaziei acestor 
animale feroce, să le distrugem! Ele se află aici şi nu 
trebuie să rămână! 

Veţi fi de acord că nu se putea spune un lucru mai 
întemeiat şi mai plin de bun-simţ. Consiliul notabililor e gata 
să se împrăştie, pentru a lua parte la hăituielile organizate 
cu ajutorul celor mai dibaci vânători, când Hubley Harcourt 
cere cuvântul. 

lată ce spune onorabilul adjunct: 

— Domnilor notabili, nu vreau să întârzii operaţiile 
hotărâtoare. Lucrul cel mai urgent este acum vânătoarea. 
Îngăduiţi-mi, totuşi, să vă împărtăşesc ideea care mi-a venit. 


Poate că ea oferă o explicaţie foarte plauzibilă a prezenţei 
acestor fiare pe Standard-Island. 

Aparţinând unei vechi familii franceze din Antile, 
americanizată în timpul şederii sale în Louisiana, Hubley 
Harcourt se bucură de foarte multă consideraţie la Milliard- 
City. Este un om foarte serios, foarte rezervat, 
neangajându-se niciodată cu uşurinţă, zgârcit la vorbă şi cu 
opinii cărora li se acordă un credit nelimitat. lată de ce 
guvernatorul îl roagă să se explice - şi el o face în câteva 
fraze de o logică foarte strânsă: 

— Domnilor notabili, ieri după-amiază a fost semnalat un 
vas în apropierea insulei noastre. Acest vas şi-a ascuns 
naționalitatea, ţinând - fără îndoială - ca ea să rămână 
necunoscută! Or, mi se pare cert că el transporta această 
încărcătură de carnasiere... 

— Este evidenţa însăşi! întăreşte Nat Coverley. 

Ei bine, domnilor notabili, dacă unii dintre dumneavoastră 
consideră că invadarea insulei se datoreşte unui accident 
maritim, eu nu cred acest lucru! 

Atunci, strigă Jem Tankerdon, întrezărind o rază de lumină 
în cuvintele lui Hubley Harcourt, să fie un act voit, plănuit, 
premeditat? 

Oh! exclamă consiliul. 

Sunt convins! afirmă adjunctul cu o voce fermă. Şi această 
maşinaţie nu poate fi decât opera eternului nostru duşman, 
a acestui John Bull care foloseşte orice mijloc împotriva 
insulei noastre. 

Oh! exclamă iar consiliul. 

Neavând dreptul de a cere distrugerea insulei, el a vrut s- 
o facă de nelocuit. lată cum se explică această colecţie de 
lei, jaguari, tigri, pantere, aligatori, strecurată în timpul 
nopţii pe Standard-Island! 

Oh! exclamă consiliul pentru a treia oară. 

Dar din îndoielnic, cum era la început, acest „oh” a devenit 
afirmativ. Da! Trebuie să fie o răzbunare a acestor englezi 
înverşunaţi, care nu se dau în lături de la nimic atunci când 


e vorba să-şi menţină suveranitatea maritimă! Da! 
Bastimentul a fost închiriat pentru această operă criminală; 
apoi, după săvârşirea atentatului, a dispărut! Da! Guvernul 
Regatului-Unit n-a ezitat să sacrifice câteva mii de lire cu 
scopul de a face imposibilă şederea pe Standard-Island! 

Hubley Harcourt adaugă: 

— Dacă am ajuns să formulez această observaţie, dacă 
bănuielile mele s-au transformat în certitudine, aceasta se 
datoreşte faptului că mi-am amintit o întâmplare 
asemănătoare, o mârşăvie săvârşită în împrejurări aproape 
identice şi de care englezii n-au putut să se spele pe mâini 
niciodată. 

Şi totuşi, apa nu le lipseşte! observă unul dintre notabili. 

Apa sărată nu spală! ripostează altul. 

După cum marea n-ar fi putut să şteargă pata de sânge de 
pe mâna ladyei Macbeth! strigă al treilea. 

Şi notaţi că aceşti demni consilieri se pronunţă astfel 
înainte chiar de a cunoaşte faptul la care face aluzie Hubley 
Harcourt. 

— Domnilor notabili, reia el, când Anglia a fost nevoită să 
cedeze Franţei Antilele franceze, ea a vrut să lase acolo o 
urmă a trecerii sale - şi ce urmă! Până atunci nu existase 
niciodată măcar un singur şarpe nici în Guadelupa, nici în 
Martinica; după plecarea coloniei anglo-saxone, această din 
urmă insulă era bântuită de reptile. Răzbunarea lui John 
Bull! înainte de a se retrage, el aruncase sute de şerpi pe 
domeniul care-i scăpa din gheare şi, din acea epocă, 
animalele veninoase s-au înmulţit la nesfârşit, spre marea 
pagubă a coloniştilor francezi! 

Desigur că această acuzaţie împotriva Angliei, niciodată 
dezminţită, face destul de plauzibilă explicaţia lui Hubley 
Harcourt. Ne este permis să credem că John Bull ar fi vrut 
să facă de nelocuit insula cu elice? Să fi încercat el, într- 
adevăr, acelaşi lucru în Antilele franceze? Aceste fapte n-au 
putut fi dovedite niciodată. Totuşi, în ceea ce priveşte 


Standard-Island, populaţia miliardeză n-avea de ce să se 
îndoiască. 

— Ei bine! strigă Jem Tankerdon, dacă francezii n-au 
reuşit să curețe Martinica de viperele lăsate de englezi în 
locul lor... 

Această comparaţie a năbădăiosului personaj este primită 
cu un tunet de urale. 

—. miliardezii vor şti să curețe Standard-lIsland de fiarele 
asmuţite asupra ei de către Marea Britanie! 

Un nou tunet de aplauze, care nu încetează decât pentru a 
reîncepe şi mai puternic după ce Jem Tankerdon adaugă: 

— La post, domnilor, şi să nu uităm că, urmărind aceşti lei, 
jaguari, tigri, caimani, îi vânăm de fapt pe englezi! 

Membrii consiliului se împrăştie. 

După un ceas, când principalele jurnale publică darea de 
seamă stenografiată a acestei şedinţe, când se ştie ce mâini 
duşmane au deschis cuştile menajeriei plutitoare, când se 
ştie cui i se datoreşte invazia acestor legiuni de fiare 
sălbatice, un strigăt de indignare ţâşneşte din toate 
piepturile şi Anglia este blestemată împreună cu copiii şi 
nepoţii ei, în nădejdea că numele-i detestabil se va şterge, 
în sfârşit, din memoria omenirii! 

HĂITUIELI. 

Trebuie să fie distruse toate animalele care au invadat 
Standard-Island. Dacă un singur cuplu de saurieni sau 
carnasiere ar scăpa, securitatea insulei ar fi compromisă. 
Acest cuplu s-ar înmulţi şi atunci locuitorii ar putea tot atât 
de bine să meargă să trăiască în pădurile Indiei sau Africii. 
Să fabrici un aparat din plăci de oţel, să-l lansezi pe 
întinderile Pacificului, fără a stabili vreodată contactul cu 
țărmurile sau arhipelagurile suspecte, să-ţi impui toate 
măsurile necesare pentru a-l feri de epidemii şi invazii şi, 
deodată, într-o noapte... Standard-Island Company nu va 
trebui să ezite să cheme Regatul-Unit în faţa unui tribunal 
internaţional şi să-i ceară despăgubiri formidabile! Oare n-a 


fost violat dreptul ginţilor în această împrejurare? Ba da! Şi 
dacă se va face vreodată dovada... 

Dar, aşa cum a hotărât consiliul notabililor, trebuie să se 
dea prioritate celui mai grabnic lucru. 

De la bun început, contrar cerinţei unor familii stăpânite 
de groază, nu poate fi vorba ca populaţia să se refugieze pe 
vasele aflate în cele două porturi şi să fugă de pe Standard- 
Island. Dealtfel, vasele nici nu sunt destul de încăpătoare. 

Nu! Aceste animale de provenienţă englezească vor fi 
vânate, nimicite, şi Bijuteria Pacificului nu va întârzia să-şi 
regăsească liniştea de odinioară. 

Miliardezii pornesc la treabă fără să piardă nici o clipă. 
Unii n-au ezitat să propună mijloace extreme - între altele, 
inundarea insulei cu elice, incendierea parcului, a câmpiilor 
şi ogoarelor, astfel încât toată această vermină să fie 
înecată sau arsă. Dar, în ambele cazuri, mijlocul ar fi 
ineficace în ceea ce priveşte amfibiile şi e mai bine să se 
purceadă la o vânătoare organizată cu înţelepciune. 

Tocmai asta se şi face. 

Trebuie să menţionăm că Sarol, malaiezii şi neohebridienii 
şi-au oferit serviciile, care sunt primite fără zăbavă de 
guvernator. Aceşti oameni de ispravă au vrut să-şi arate 
recunoştinţa. De fapt, căpitanul Sarol se teme mai ales ca 
nu cumva acest incident să întrerupă croaziera, ca 
miliardezii şi familiile lor să nu părăsească Standard-Island 
sau să nu oblige administraţia să pornească direct spre 
Madeleine-bay, ceea ce ar spulbera proiectele sale. 

Cvartetul se arată la înălţimea împrejurărilor şi demn de 
naționalitatea sa. Nu se va putea spune că francezii nu şi-au 
pus viaţa în primejdie, când au fost primejdii de înfruntat! 
Ei pornesc la luptă sub ordinele lui Calistus Munbar, care, 
după câte se spune, a văzut şi lucruri mai rele şi ridică din 
umeri în semn de dispreţ faţă de aceşti lei, tigri, pantere şi 
alte animale inofensive. Poate că acest strănepot al lui 
Barnum a fost îmblânzitor sau cel puţin director de 
menajerii ambulante...?! 


Hăituielile încep în aceeaşi dimineaţă şi rezultatele sunt 
fericite de la început. 

În această primă zi, doi crocodili au făcut imprudenţa de a 
se aventura pe malurile râului şi, după cum se ştie, 
saurienii, foarte de temut în elementul lichid, sunt mai puţin 
periculoşi pe uscat, neputându-se întoarce cu uşurinţă. 
Căpitanul Sarol şi malaiezii săi îi atacă cu curaj şi-i ucid, nu 
fără ca unul dintre oameni să fi fost rănit. 

Între timp, au fost semnalaţi încă vreo zece crocodili, care 
constituie, fără îndoială, grosul. Sunt animale de mari 
proporţii, măsurând între patru şi cinci metri şi în 
consecinţă foarte primejdioase. Deoarece s-au refugiat în 
adâncul râului, marinarii îi aşteaptă ca să le trimită câteva 
gloanţe explozive dintre cele care sfărâmă cele mai solide 
carapace. 

Pe de altă parte, grupele de vânători se răspândesc pe 
câmpie. Un leu este ucis de Jem Tankerdon, care a avut 
dreptate să spună că nu mai e la primul glonţ şi şi-a regăsit 
sângele rece, dibăcia de fost vânător în Far-West. Fiara e 
superbă - dintre cele care pot costa cinci-şase mii de franci. 
O bucată de oţeli-a străpuns inima în clipa în care sărea 
asupra cvartetului şi Pinchinat afirmă că „a simţit cum i-a 
făcut vânt cu coada în trecere!” 

După-amiază, în timpul unui atac, un poliţist este muşcat 
de umăr, dar guvernatorul pune la pământ o leoaică de 
toată frumuseţea. Formidabilele animale nu se vor mai 
putea înmulţi - dacă John Bull a contat pe acest lucru. 

Înainte de sfârşitul zilei, un cuplu de tigri cade sub 
gloanţele comandorului Simcoe. Un marinar din 
detaşamentul său, grav rănit de ghearele unei fiare, a 
trebuit să fie transportat la Tribord-Harbour. După 
informaţiile culese, aceste groaznice feline par să fie cele 
mai numeroase dintre carnasierele debarcate pe insula cu 
elice. 

La căderea nopţii, după ce au fost urmărite cu hotărâre, 
fiarele se retrag sub masivele de arbori de lângă bateria 


Pintenului. Vânătorii îşi propun să le scoată de acolo dis-de- 
dimineaţă. 

Din amurg până în zori, urlete înfiorătoare nu încetează să 
înspăimânte femeile şi copiii din Milliard-City, care nu se 
liniştesc prea repede - dacă se vor linişti vreodată. Într- 
adevăr, cum să te asiguri că Standard-lIsland a isprăvit cu 
această avangardă a armatei britanice? Iată de ce 
reproşurile la adresa perfidului Albion curg într-un şirag 
nesfârşit în toate păturile miliardeze. 

În zori, vânătoarea reîncepe. La ordinul guvernatorului şi 
potrivit avizului comandorului Simcoe, colonelul Stewart se 
pregăteşte să folosească artileria împotriva grosului acestor 
carnasiere, astfel încât să le măture din ascunzişuri. Două 
tunuri Hotchkiss de la Tribord-Harbour, care aruncă 
pachete de mitralii1 30, sunt aduse lângă bateria Pintenului. 

Aici, linia tramvaiului traversează masivele de micoculieri 
în drum spre Observator. O bună parte dintre fiare şi-au 
petrecut noaptea la adăpostul acestor arbori. Între 
ramurile joase apar câteva capete de lei şi tigri, cu pupilele 
scânteietoare. Marinarii, milițienii, vânătorii conduşi de Jem 
şi Walter Tankerdon, Nat Coverley şi Hubley Harcourt iau 
poziţie în stânga masivelor, aşteptând ieşirea animalelor pe 
care mitraliile nu le vor omori pe loc. 

La semnalul comandorului Simcoe, cele două tunuri trag 
deodată. Urlete formidabile le răspund. Fără îndoială că 
mai multe carnasiere au fost atinse. Altele - vreo douăzeci — 
se năpustesc şi, trecând prin apropierea cvartetului, sunt 
salutate cu o salvă care loveşte mortal două dintre ele. În 
aceeaşi clipă, un tigru enorm se azvârle asupra grupului şi 
Frascolin, izbit în teribila săritură, se rostogoleşte la zece 
paşi. 

Colegii se grăbesc să-i dea ajutor şi-l ridică leşinat. 
Frascolin îşi revine destul de repede. N-a primit decât o 
lovitură - dar ce lovitură! 

Între timp, se încearcă vânarea caimanilor sub apele 
râului Serpentinei. Dar cum să fii sigur că ai scăpat de 


aceste lacome animale? Adjunctul Hubley Harcourt 
propune să se ridice vanele râului şi astfel saurienii pot fi 
atacați în condiţii mai bune, nu fără succes. 

Singura victimă este un câine minunat, aparţinând lui Nat 
Coverley. Un aligator îl taie în două cu o singură închizătură 
de fălci. Dar o duzină de saurieni au căzut sub gloanţele 
milițienilor şi e posibil ca Standard-Island să fie definitiv 
eliberată de aceste primejdioase amfibii. 

Dealtfel, a fost o zi bună. Şase lei, opt tigri, cinci jaguari, 
nouă pantere, masculi şi femele, se numără printre fiarele 
doborâte. 

Seara, cvartetul - în rândul căruia se numără şi Frascolin, 
refăcut în urma şocului - se aşază la o masă în restaurantul 
cazinoului. 

Îmi place să cred că suntem la capătul suferințelor, spune 
Yvernes. 

Dacă nu cumva steamerul, ca o a doua arcă a lui Noe, 
cuprindea toate animalele creaţiunii, răspunde Pinchinat. 

E cu totul de necrezut şi Athanase Doremus se simte 
destul de asigurat ca să se întoarcă la domiciliul său de pe 
Bulevardul Douăzeci şi cinci. Acolo, în casa baricadată, îşi 
regăseşte bătrâna servitoare desperată la gândul că din 
bătrânul său stăpân n-au mai rămas decât resturi informe. 

Noaptea e destul de liniştită. Abia dacă se aud urlete 
îndepărtate spre Babord-Harbour. E de crezut că a doua zi, 
printr-o pieptănare generală a câmpiei, distrugerea fiarelor 
va fi desăvârşită. 

Echipele de vânători se alcătuiesc din nou dis-de- 
dimineaţă. E de la sine înţeles că de douăzeci şi patru de 
ore Standard-Island a rămas pe loc, personalul maşinilor 
participând la opera comună. 

Echipele, cuprinzând fiecare douăzeci de oameni, înarmaţi 
cu puşti cu tragere rapidă, au ordin să străbată întreaga 
insulă. Colonelul Stewart n-a mai socotit necesar să 
întrebuinţeze tunurile împotriva fiarelor, acum, când s-au 
împrăştiat. Treisprezece animale, încolţite în împrejurimile 


bateriei de la pupa, cad sub gloanţe. Dar şi doi vameşi de la 
portul vecin, răsturnaţi de un tigru şi o panteră, au fost 
grav răniţi. 

Această ultimă vânătoare ridică la cincizeci şi trei numărul 
animalelor ucise de la prima hăituiala din ajun. 

E ora patru dimineaţa. Cyrus Bikerstaff şi comandorul 
Simcoe, Jem Tankerdon şi fiul său, Nat Coverley şi cei doi 
adjuncţi, câţiva notabili, escortaţi de un detaşament de 
miliţie, se îndreaptă spre primărie, unde consiliul aşteaptă 
rapoartele expediate de cele două porturi, de bateriile 
Pintenului şi Pupei. 

Când nu se mai află decât la o sută de paşi de edificiul 
comunal, izbucnesc strigăte puternice. Bărbaţi, femei şi 
copii, cuprinşi deodată de panică, fug pe Bulevardul Unu. 

Imediat, guvernatorul, comandorul Simcoe, însoțitorii lor 
aleargă spre scuar, al cărui grilaj ar fi trebuit să fie închis. 
Dar, printr-o inexplicabilă neglijenţă, acest grilaj era 
deschis, şi una dintre fiare - poate cea din urmă - a pătruns 
în oraş. 

Nat Coverley şi Walter Tankerdon se avântă primii în 
scuar. 

Deodată, în timp ce se afla la trei paşi de Nat Coverley, 
Walter este atacat de un tigru enorm. 

Neavând timp să introducă un cartuş în puşcă, Nat 
Coverley trage cuțitul de vânătoare de la centură şi se 
aruncă în ajutorul lui Walter, în clipa în care ghearele fiarei 
se înfig în umărul acestuia. 

Walter este salvat, dar tigrul se întoarce împotriva lui Nat 
Coverley. 

Acesta îl loveşte, dar nu poate să-l atingă în inimă şi cade 
pe spate. 

Tigrul se retrage, răgind cu gura deschisă şi limba 
însângerată. 

Se aude o detunătură. 

Jem 'Tankerdon a deschis focul. 

Răsună a doua. 


Glonţul explodează în corpul tigrului. 

Walter este ridicat, cu umărul pe jumătate sfâşiat. 

Cât despre Nat Coverley, dacă n-a fost rănit, în orice caz 
nu şi-a văzut niciodată moartea atât de aproape. 

Ridicându-se, el înaintează spre Jem Tankerdon şi-i spune 
Cu 0 voce gravă: 

— Mi-aţi salvat viaţa. Mulţumesc! 

— Aţi salvat viaţa fiului meu. Mulţumesc! răspunse Jem 
Tankerdon. 

Şi îşi dau mâna, ca semn al unei recunoştinţe care ar 
putea să se transforme în prietenie sinceră. 

Walter este transportat de îndată în palatul din Bulevardul 
Nouăsprezece unde s-a refugiat familia sa, în timp ce Nat 
Coverley se întoarce acasă la braţul lui Cyrus Bikerstaff. 

În ceea ce priveşte tigrul, supraintendentul va şti cum să 
folosească minunata lui blană. Superbul animal este 
destinat unei împăieri de prima clasă şi va figura în Muzeul 
de Istorie Naturală din Milliard-City, cu această inscripţie: 
„Oferit de Regatul-Unit al Marii Britanii şi al Irlandei insulei 
cu elice, infinit recunoscătoare.” 

Dacă atentatul trebuie pus pe seama Angliei, nu s-ar fi 
putut găsi o răzbunare mai spirituală. Cel puţin aceasta 
este părerea alteţei-sale Pinchinat, bun cunoscător în 
materie. 

Nu trebuie să ne mirăm că, de a doua zi, doamna 
Tankerdon o vizitează pe doamna Coverley, mulţumindu-i 
pentru serviciul adus lui Walter, şi că doamna Coverley îi 
întoarce vizita, mulţumindu-i pentru serviciul adus soţului 
său. Să spunem chiar că miss Dy a întovărăşit-o pe mama sa 
şi au cerut doamnei Tankerdon, în chip firesc, noutăţi 
despre scumpul ei rănit. 

În sfârşit, totul e în regulă şi, scăpată de primejdioşii săi 
oaspeţi, Standard-lIsland poate să-şi reia în deplină 
siguranţă drumul către arhipelagul Fidji. 

FIDJI ŞI FIDJIENII 

— Cât zici? întreabă Pinchinat. 


Două sute cincizeci şi cinci, prieteni, răspunde Frascolin. 
Da, arhipelagul Fidji cuprinde două sute cincizeci şi cinci de 
insule şi insulițe. 

Şi ce ne interesează pe noi, din moment ce Bijuteria 
Pacificului nu va face două sute cincizeci şi cinci de 
popasuri? 

N-ai să ştii niciodată geografie! declară Frascolin. 

Şi tu... tu ştii prea multă! ripostează alteţa-sa. 

Frascolin este tratat totdeauna astfel când vrea să-i 
instruiască pe recalcitranţii săi colegi. 

Totuşi, Sebastien Zorn, ascultându-l cu mai multă 
bunăvoință, se lasă dus în faţa hărţii cazinoului, pe care 
poziţia insulei cu elice este trecută în fiecare zi. E uşor să 
urmăreşti itinerarul de la plecarea din Madeleine-bay. Acest 
itinerar formează un fel de mare „S”, a cărui buclă 
inferioară se desfăşoară până la grupul insulelor Fidji. 

Frascolin arată violoncelistului îngrămădirea de insule 
descoperite de Tasman în 1643 - un arhipelag cuprins între 
a şaisprezecea şi a douăzecea paralelă sudică şi între alo 
sută şaptezeci şi patrulea meridian vestic şi al o sută, 
şaptezeci şi nouălea meridian estic. 

Ne aventurăm deci cu maşina noastră mătăhăloasă printre 
sutele de pietricele semănate în drumul său? întreabă 
Sebastien Zorn. 

Da, bătrânul meu tovarăş de corabie, răspunde Frascolin, 
şi dacă priveşti cu puţină atenţie... 

Şi totodată închizând gura... adaugă Pinchinat. 

De ce? se miră violoncelistul. 

Ca să nu intre muştele în ea. 

La ce muscă faci aluzie? 

La aceea care te înţeapă de câte ori te apuci să vorbeşti de 
rău Standard-lIsland! 

Sebastien Zorn ridică din umeri dispreţuitor şi se întoarce 
spre Frascolin: 

Cum spuneai? 


Spuneam că pentru a ajunge la cele două insule mari - 
Viti-Levu şi Vanua-Levu - există trei strâmtori care 
traversează grupul oriental: Nanuku, Lakemba, Oneata. 

Fără a pune la socoteală pe cea unde te sfărâmi într-o mie 
de bucăţi! exclamă Sebastien Zorn. Până la urmă, o să ni se 
întâmple şi asta!... E îngăduit oare să navighezi în astfel de 
ape cu un întreg oraş şi cu o întreagă populaţie în acest 
oraş?... Nu! Acest lucru e contrar legilor naturii! 

Musca! ripostează Pinchinat. lat-o, musca lui Zorn, iat-o! 
Într-adevăr, mereu aceste profeţii supărătoare, la care 
încăpătânatul de violoncelist nu vrea să renunţe! 

E adevărat că în această regiune a Pacificului primul grup 
al insulelor Fidji e ca o barieră în calea navelor venind 
dinspre est. Dar putem să fim liniştiţi: trecătorile sunt 
destul de largi pentru ca Ethel Simcoe să se poată hazarda 
cu aparatul său plutitor, chiar nepunându-le la socoteală pe 
cele amintite de Frascolin. Cele mai importante insule, în 
afara celor două Levu situate la vest, sunt Ono, Ngaloa, 
Kandabu etc. 

Între aceste vârfuri răsărite din adâncurile oceanului este 
închisă o mare, marea Koro, şi dacă acest arhipelag, 
întrezărit de Cook, vizitat de Bligh în 1789 şi de Wilson în 
1792, e atât de binecunoscut, asta se datoreşte faptului că 
remarcabilele călătorii ale lui Dumont d'Urville în 1828 şi 
1833, ale americanului Wilkes în 1839, ale englezului 
Erskine în 1853, apoi expediţia lui Herald, comandat de 
căpitanul Durham din marina britanică, au permis 
întocmirea unor hărţi de o precizie care face cinste 
inginerilor hidrografi. 

Deci, comandorul Simcoe n-are de ce să ezite. Venind din 
sud-est, el intră în trecătoarea Vulanga, lăsând la babord 
insula cu acelaşi nume - un fel de plăcintă servită pe platoul 
său de coral. A doua zi, Standard-Island pătrunde în marea 
interioară, apărată de solide lanţuri submarine împotriva 
hulei din larg. 


E de la sine înţeles că teama de animalele feroce, apărute 
sub acoperirea drapelului britanic, nu s-a stins încă. 
Miliardezii se ţin în gardă. Pădurile, câmpiile, apele sunt 
cercetate fără contenire. Nicăieri, nici o urmă de fiare. Nici 
ziua, nici noaptea nu se mai aud răgete. O bucată de vreme, 
câţiva fricoşi preferă să nu părăsească oraşul şi să nu se 
aventureze în parc şi pe câmpie. Oare nu e de temut că 
vasul a debarcat o încărcătură de şerpi - ca în Martinica! - 
şi că pădurile sunt infestate? Iată de ce se instituie un 
premiu pentru oricine va captura una din aceste reptile. Va 
fi plătită cu greutatea ei în aur sau după lungime, la 
centimetru, şi dacă va avea talia unui boa, suma va fi 
frumoasă, nu glumă! Dar, cum cercetările n-au dat nici un 
rezultat, spiritele se liniştesc. Standard-Island se află din 
nou în deplină siguranţă. Autorii acestei maşinaţii, oricine 
ar fi ei, s-au ales doar cu atâta. 

Rezultatul cel mai important îl constituie împăcarea dintre 
cele două sectoare ale oraşului. De la afacerea Walter- 
Coverley şi Coverley-Iankerdon, familiile tribordeze şi 
babordeze se vizitează, se invită, se primesc. Recepţii peste 
recepții, serbări peste serbări. În fiecare seară, bal şi 
concert la principalii notabili, mai ales la palatele de pe 
Bulevardul Nouăsprezece şi Bulevardul Cincisprezece. 
Cvartetul Concertant abia mai face faţă. Dealtfel, 
entuziasmul cu care e întâmpinat nu descreşte, ci 
dimpotrivă. 

În sfârşit, într-o dimineaţă, în timp ce Standard-Island 
răscoleşte cu puternicele sale elice suprafaţa liniştită a 
mării Koro, se răspândeşte marea veste: domnul Jem 
Tankerdon s-a dus la palatul domnului Nat Coverley şi a 
cerut mâna fiicei sale, domnişoara Dy Coverley, pentru fiul 
său, Walter Tankerdon. Şi domnul Nat Coverley a acordat 
mâna domnişoarei Dy Coverley, fiica sa, lui Walter 
Tankerdon, fiul domnului Jem Tankerdon. Problema zestrei 
n-a creat nici o dificultate. Ea va fi de două sute de milioane 
pentru fiecare dintre tinerii căsătoriţi. 


— Vor avea din ce să trăiască... chiar în Europa! remarcă 
pe bună dreptate Pinchinat. 

Cele două familii primesc felicitări de pretutindeni. 
Guvernatorul Cyrus Bikerstaff nu-şi ascunde marea 
satisfacţie. Graţie acestei căsătorii, dispar cauzele rivalităţii 
atât de compromiţătoare pentru viitorul insulei cu elice. 
Regele şi regina Malecarliei sunt printre primii care trimit 
felicitări şi urări de bine tinerei perechi. În cutiile de 
scrisori plouă cu cărţi de vizită imprimate cu aur pe 
aluminiu. Jurnalele publică cronici peste cronici în legătură 
cu splendorile care se pregătesc şi care n-au mai fost 
văzute nici la Milliard-City, nici în altă parte a globului. Se 
expediază cablograme în Franţa, pentru darurile de nuntă. 
Magazinele de noutăţi, marile case de mode, atelierele de 
bijuterii şi obiecte de artă primesc comenzi de necrezut. O 
navă specială, pornind din Marsilia, va veni prin Canalul de 
Suez şi Oceanul Indian ca să aducă aceste minunâţii ale 
industriei franceze. Căsătoria a fost fixată peste cinci 
săptămâni, la 27 februarie. Dealtfel, trebuie să menţionăm 
că negustorii din Milliard-City vor avea beneficiul lor în 
această afacere. Ei trebuie să furnizeze o parte din 
cadourile nupţiale şi, numai cu cheltuielile pe care şi le vor 
impune notabilii de pe Standard-Island, vor fi averi de 
câştigat. 

Organizatorul cel mai indicat al serbărilor este 
supraintendentul Calistus Munbar. Trebuie să renunţăm la 
descrierea stării lui sufleteşti în clipa când căsătoria lui 
Walter Tankerdon şi Dy Coverley e anunţată oficial. Se ştie 
cât dorea el această căsătorie şi cât s-a străduit pentru 
înfăptuirea ei! Este împlinirea visului său şi, cum 
municipalitatea i-a lăsat mână liberă, fiţi siguri că va fi la 
înălţimea funcţiilor sale, organizând un ultraadmirabil 
festival. 

Printr-o notă adresată ziarelor, comandorul Simcoe face 
cunoscut că, la data hotărâtă pentru ceremonia nupţială, 
insula cu elice se va afla între Fidji şi Noile Hebride. Mai 


înainte, Standard-Island se va opri pentru zece zile la Viti- 
Levu - singurul popas în mijlocul acestui vast arhipelag. 

Navigaţia e o adevărată încântare. Pe întinsul mării 
zburdă numeroase balene. După cum observă Yvernes, 
miile de jeturi de apă ţâşnind din nările lor alcătuiesc un fel 
de imens bazin al lui Neptun, pe lângă care cel de la 
Versailles nu e decât o jucărioară de copil. Apar, de 
asemeni, sute de rechini enormi care escortează Standard- 
Island aşa cum ar face-o cu un vas obişnuit. 

Această porţiune a Pacificului constituie un fel de hotar 
care desparte Polinezia de Melanezia - unde se află 
arhipelagul Noile Hebride. Ea este tăiată de alo sută 
optzecilea grad de longitudine - linie convenţională 
descrisă de meridianul care separă cele două jumătăţi ale 
imensului ocean. Când trec meridianul, marinarii venind 
dinspre răsărit şterg o zi din calendar şi, dimpotrivă, cei 
care vin dinspre apus adaugă una. Fără această precauţie, 
datele nu s-ar mai potrivi. Anul trecut, Standard-lIsland n-a 
trebuit să efectueze schimbarea pentru că nu s-a aventurat 
spre apus dincolo de sus-zisul meridian. Acum însă e cazul 
şi, deoarece vine dinspre răsărit, 22 ianuarie se preschimbă 
în 23 ianuarie. 

Din cele două sute cincizeci şi cinci de insule ale 
arhipelagului Fidji, numai o sută sunt locuite. Populaţia nu 
depăşeşte o sută douăzeci şi opt de mii de locuitori - număr 
mic faţă de o suprafaţă de douăzeci şi unu de mii de 
kilometri pătraţi. 

Printre aceste insulițe, simple bucăţi de atol sau creste de 
munţi submarini, încinse cu ciucuri de coral, nici una nu 
măsoară mai mult de o sută cincizeci de kilometri pătraţi. 
Acest domeniu insular nu este, la drept vorbind, decât o 
împărţire politică a Australasiei, depinzând de Coroana 
britanică din 1874 - ceea ce înseamnă că Anglia 1-a anexat 
în întregime imperiului său colonial. Dacă fidjienii s-au 
hotărât, în fine, să se supună protectoratului britanic, 
aceasta se datoreşte faptului că, în 1859, au fost ameninţaţi 


de o invazie tongiană, stăvilită de Regatul-Unit prin 
intervenţia prea-faimosului său Pritchard, acelaşi Pritchard 
din Tahiti. Arhipelagul este împărţit actualmente în 
şaptesprezece districte, administrate de sub-şefi indigeni, 
mai mult sau mai puţin înrudiţi cu familia domnitoare a 
ultimului rege, lhakumbau. 

Să fie aceasta o consecinţă a sistemului britanic? Se va 
întâmpla cu Fidji ceea ce s-a întâmplat cu Tasmania? se 
întreabă comandorul Simcoe, într-o discuţie cu Frascolin. 
Nu ştiu! Un lucru e sigur: indigenii tind să dispară. Colonia 
nu se află deloc pe drumul prosperității, şi nici populaţia pe 
cel al înmulţirii. Aici, dealtfel, indigenii nu sunt decât nişte 
adevăraţi robi, ca şi băştinaşii din insulele vecine, recrutaţi 
de plantatori pentru lucrările de defrişare. Pe deasupra, 
boala îi seceră. În 1875, numai variola a făcut să piară peste 
treizeci de mii de oameni. Şi totuşi acest arhipelag este un 
ţinut admirabil, după cum veţi vedea! Dacă în interiorul 
insulelor e foarte cald, temperatura e moderată pe litoralul 
extrem de rodnic în fructe şi legume, arbori, cocotieri, 
bananieri etc. Nu trebuie decât să-ţi dai osteneala să 
recoltezi ignamele, tarosul şi măduva hrănitoare a 
palmierului, care produce sagu... 

Sagu! exclamă Frascolin. Asta mi-aminteşte de Robinson 
Elveţianul. 

Cât despre porci şi găini, continuă comandorul Simcoe, 
aceste animale s-au înmulţit cu o prolificitate extraordinară, 
din epoca în care au fost importate. De aici, o mare uşurinţă 
în procurarea celor necesare existenţei. 

Înaintând către Viti-Levu, Standard-Island trece pe lângă 
mai multe insule intermediare, ca Vanua-Vatu, Moala, Ngan, 
fără să se oprească. 

Pretutindeni lunecă flotile de pirogi cu balansiere 
încrucişate de bambus, care slujesc la păstrarea echilibrului 
şi la depozitarea încărcăturii. Ele circulă, evoluează cu 
graţie împrejurul insulei cu elice, dar nu caută să intre în 
porturi. Probabil că nici nu li s-ar fi îngăduit, dată fiind 


reputaţia destul de proastă a fidjienilor. E adevărat că 
aceşti indigeni au îmbrăţişat creştinismul. Misionarii 
europeni s-au stabilit la Lecumba în 1835. De atunci, 
fidjienii sunt aproape toţi protestanți wesleyeni, amestecați 
cu câteva mii de catolici. Dar, mai înainte, erau atât de 
dedaţi practicilor canibalismului, încât poate că nu şi-au 
pierdut cu totul pofta de carne omenească... 

Hotărât, dacă Pinchinat nu întâlneşte pe vreuna dintre 
aceste insule nepoți de antropofagi, care-au păstrat vechile 
obiceiuri ale bunicilor lor, va trebui să renunţe definitiv să 
mai caute urme de culoare locală în aceste arhipelaguri din 
Pacific. 

Grupul occidental al arhipelagului Fidji cuprinde două 
insule mari, Viti-Levu şi Vanua-Levu, şi două insule mijlocii, 
Kandavu şi Iaviuni. Mai către nord-vest se află insulele 
Wassava şi se deschide strâmtoarea insulei Rond, pe care 
trebuie s-o străbată comandorul Simcoe, urcând spre Noile 
Hebride. 

Înălţimile insulei Viti-Levu se desenează la orizont în după- 
amiaza zilei de 25 ianuarie. Această insulă muntoasă este 
cea mai mare din arhipelag, cu o treime mai întinsă decât 
Corsica - deci zece mii şase sute patruzeci şi cinci de 
kilometri pătraţi. 

Piscurile sale se înalţă la o mie două sute şi o mie cinci 
sute de metri deasupra nivelului mării. Sunt vulcani stinşi 
sau cel puţin adormiţi, a căror trezire este în general foarte 
neplăcută. 

Viti-Levu e legată de vecina sa nordică, Vanua-Levu, 
printr-o barieră submarină de recifuri, care se afla, desigur, 
la suprafaţă în epoca formaţiei telurice. Standard-Island 
poate să se hazardeze fără primejdie deasupra acestei 
bariere. Pe de altă parte, la nord de Viti-Levu sunt adâncimi 
evaluate la patru-cinci sute de metri, iar la sud, între cinci 
sute şi două mii. 

Odinioară, capitala arhipelagului era Levuka, în insula 
Ovalau, la est de Viti-Levu. Poate că agenţiile comerciale din 


Levuka, fondate de englezi, sunt mai importante decât cele 
din Suva, actuala capitală, situată în insula Viti-Levu. Dar 
portul Suva oferă avantaje serioase pentru navigaţie, fiind 
situat la extremitatea sud-estică a insulei, între două delte 
ale căror ape udă cu generozitate litoralul. Cât despre 
portul de sosire şi de plecare al pacheboturilor 
transoceanice, el se află în golful Ngalao, la sud de insula 
Kandava, locul cel mai apropiat de Noua Zeelandă, 
Australia, Noua Caledonie şi Loyalty. 

Standard-Island ancorează în faţa portului Suva. 
Formalităţile sunt îndeplinite în aceeaşi zi şi debarcarea 
este autorizată. Cum această vizită nu poate fi decât o sursă 
de beneficii pentru coloni şi indigeni, miliardezii sunt siguri 
de o primire excelentă, în care există poate mai mult interes 
decât simpatie. Să nu uităm, dealtfel, că Fidji ţine de 
Coroana britanică şi că raporturile sunt mereu încordate 
între Foreign-Office1 33 şi Standard-Island Company, atât 
de geloasă pe independenţa ei. 

A doua zi, 26 ianuarie, comercianții de pe Standard-lIsland, 
care au făcut cumpărături sau vânzări, debarcă dis-de- 
dimineaţă. Turiştii, printre care şi parizienii noştri, nu 
rămân în urmă. Cu toate că Pinchinat şi Yvernes îl 
zeflemisesc pe Frascolin - distinsul elev al comandorului 
Simcoe - în legătură cu studiile „etnorasanto-geografice”, 
cum spune alteţa-sa, ei nu profită mai puţin de aceste 
studii. La întrebările camarazilor lui despre locuitorii din 
Viti-Levu, despre obiceiurile şi practicile lor, vioara a doua 
are totdeauna câte un răspuns instructiv. Sebastien Zorn 
însuşi îl chestionează când se iveşte prilejul. 

Chiar de la început, aflând că aceste locuri erau, nu 
demult, principalul teatru al canibalismului, Pinchinat nu-şi 
poate reţine un suspin: 

Da, dar noi venim prea târziu şi veţi vedea că aceşti 
fidjieni, copleşiţi de civilizaţie, au decăzut până la tocană de 
pasăre şi picioare de porc a la Saint-Menehould! 


Antropofagule! îi strigă Frascolin. Meritai să te afli pe 
masa regelui Thakumbau! 

He! He! Un antricot de Pinchinat a la Bordelaise! 

Dacă ne pierdem timpul cu discuţii fără rost... intervine 
Sebastien Zorn. 

Nu vom realiza progresul prin mersul înainte! exclamă 
Pinchinat. lată o frază din cele care-ţi plac, bătrâne 
violonceluloidist! Ei bine, înainte marş! 

Oraşul Suva, clădit în dreapta unui mic golf, îşi răsfiră 
casele pe spinarea unei coline înverzite. El are cheiuri 
pentru amararea vaselor, străzi cu trotuare pardosite, nici 
mai mult nici mai puţin ca marile noastre staţiuni balneare. 
Casele de lemn, cu parter, uneori, dar foarte rar cu etaj, 
sunt vesele şi răcoroase. În împrejurimile oraşului, cabanele 
indigene îşi arată frontoanele ridicate în colţuri şi 
împodobite cu scoici. Acoperişurile, foarte trainice, rezistă 
ploilor torențiale de iarnă, din mai până în octombrie. După 
cum relatează Frascolin, foarte priceput la statistică, în 
martie 1871, localitatea Mbua, situată în partea de răsărit a 
insulei, a fost botezată într-o zi cu treizeci şi opt de 
centimetri de apă. 

Viti-Levu, asemeni celorlalte insule ale arhipelagului, este 
supusă inegalităţii climaterice şi vegetaţia diferă de la un 
țărm la altul. În partea expusă vânturilor alizee din sud-est, 
atmosfera e umedă şi păduri magnifice acoperă solul. În 
cealaltă parte, se întind imense savane cultivabile. Se 
observă totuşi că anumiţi arbori încep să dispară - printre 
alţii santalul, aproape cu totul epuizat, şi dakua, acest pin 
specific insulelor Fidji. 

În timpul plimbărilor sale, cvartetul constată că flora este 
de o bogăţie tropicală. Pretutindeni, păduri de cocotieri şi 
palmieri, cu trunchiurile acoperite de orhidee parazite, 
masive de casuariene, pandanus, acacias, ferigi 
arborescente şi, în regiunile mlăştinoase, o mulţime de 
manglieri, ale căror rădăcini şerpuiesc la suprafaţă. Dar 
cultura bumbacului şi a ceaiului n-a dat rezultatele pe care 


le făgăduia climatul atât de propice. În realitate, pământul 
insulei Viti-Levu - ca dealtfel al întregului arhipelag - 
argilos şi gălbui e alcătuit numai din cenuşă vulcanică, 
devenită productivă în urma descompunerii. 

Cât despre faună, ea nu este mai variată decât pe alte 
meleaguri ale Pacificului: vreo patruzeci de specii de păsări, 
papagali şi canari aclimatizaţi, lilieci, legiuni de şoareci, 
reptile neveninoase, foarte apreciate de indigeni din punct 
de vedere comestibil, şopârle peste măsură de multe şi 
gândaci dezgustători, de o lăcomie canibalică. Dar fiare nu 
se găsesc deloc - ceea ce provoacă această butadă a lui 
Pinchinat: 

— Guvernatorul nostru, Cyrus Bikerstaff, ar fi trebuit să 
păstreze câteva cupluri de lei, tigri, pantere, crocodili şi să 
depună aceste familii carnasiere pe insulele Fidji. N-ar fi 
fost decât o restituire, pentru că arhipelagul aparţine 
Angliei. 

Indigenii, amestec de polinezieni şi melanezieni, prezintă 
tipuri reuşite, mai puţin remarcabile totuşi ca în insulele 
Samoa şi Marchize. Bărbaţii, printre care se întâlnesc 
numeroşi metişi, sunt înalţi şi viguroşi, arămii, aproape 
negri, cu capul acoperit de o chică lânoasă. Veşmântul lor e 
destul de rudimentar, cel mai adesea un simplu şorţ sau o 
cuvertură de stofă indigenă, masi, extrasă dintr-un soi de 
dud din care se face şi hârtie. În primul stadiu de fabricaţie, 
această stofă e perfect albă; dar fidjienii ştiu s-o vopsească, 
s-o împestriţeze, transformând-o într-o marfă căutată în 
toate arhipelagurile din răsăritul Pacificului. Trebuie să 
adăugăm că aceşti oameni nu se dau în lături să îmbrace, la 
anumite ocazii, boarfe europeneşti, aduse de prin 
magazinele de vechituri din Regatul-Unit şi Germania. 
Parizienii au de ce să facă glume pe socoteala acestor 
fidjieni împopoţonaţi cu un pantalon deformat, cu un palton 
fără vârstă şi chiar cu un frac negru, care, după multe faze 
de decadenţă, îşi sfârşeşte existenţa pe spatele unui 
băştinaş din Viti-Levu. 


S-ar putea scrie romanul unuia dintre veşmintele astea, 
spune Yvernes. 

Un roman care ar risca să fie prost croit! ripostează 
Pinchinat. Cât despre femei, fusta şi bluza de masi le 
îmbracă mai mult sau mai puţin decent, în ciuda predicilor 
wesleyene. Sunt bine făcute şi, adăugând farmecul tinereţii, 
unele dintre ele pot să pară drăguţe. Dar, ca şi bărbaţii, au 
prostul obicei de a-şi unge părul cu var, prefacându-l într- 
un fel de pălărie calcaroasă care le apără de insolaţii. 

Pe deasupra, fumează tot atât cât bărbaţii şi fraţii lor - un 
tutun autohton, cu miros de fân ars - şi, când nu mestecă 
ţigareta între buze, o păstrează vârâtă în lobul urechii, 
acolo unde europencele îşi pun cerceii de diamante sau de 
perle. În general, femeile sunt nişte sclave împovărate cu 
cele mai grele munci ale menajului şi nu e departe timpul 
când, după ce roboteau ca să întreţină lenea soţilor, erau 
sugrumate pe mormintele lor. 

În timpul excursiei lor de trei zile prin împrejurimile Suvei, 
turiştii noştri încearcă de mai multe ori să viziteze colibele 
indigene. Şi dacă nu reuşesc, aceasta nu se datoreşte lipsei 
de ospitalitate a proprietarilor, ci mirosurilor. Oamenii ăştia 
unşi cu ulei de cocos, promiscuitatea în care trăiesc, alături 
de porci, găini, câini, pisici, iluminatul sufocant obţinut prin 
arderea cleiului răşinos de dam-mana... nu! nu se poate 
rezista! Pe deasupra, odată pătrunşi în căminul fidjian, ar fi 
trebuit, pentru a nu călca tradiţiile, să-şi moaie buzele în 
castronul de kava, licoare prin excelenţă fidjiană. În afară 
de faptul că, fiind extrasă din rădăcină uscată de piper, 
această kava e de o iuţeală inaccesibilă gâtlejurilor 
europene, mai trebuie să ţinem seama şi de felul în care 
este preparată. Piperul nu e măcinat, ci amestecat, 
sfarâmat între dinţi, apoi scuipat într-un vas cu apă. 
Băutura astfel obţinută ţi se oferă cu o insistenţă căreia nu-i 
poţi răspunde printr-un refuz. Trebuie doar să mulţumeşti, 
pronunţând aceste cuvinte mult folosite în arhipelag: E 
mana ndina, adică amin. Amintim în treacăt şi gândacii care 


mişună înăuntrul cocioabelor, furnicile albe care le 
devastează şi tânţarii - miliarde de tânţari - ale căror 
nenumărate falange aleargă pe jos, pe pereţi, pe hainele 
indigenilor. 

Nu trebuie să ne mirăm deci că alteţa-sa, cu accentul 
comico-britanic al clovnilor englezi, exclamă în faţa 
colcăielii acestor formidabile insecte: 

— Ţânţar!... Ţânţar...! 

În sfârşit, nici el, nici colegii lui n-au curajul să pătrundă în 
colibele fidjiene. În această privinţă, studiile lor etnologice 
rămân incomplete. Savantul Frascolin el însuşi a dat înapoi 
- rămânând astfel cu un gol în amintirile sale de călătorie. 

UN „CASUS BELLI”134 

În vreme ce artiştii noştri se plimbă şi îşi fac o părere 
despre obiceiurile arhipelagului, câţiva notabili au intrat în 
legătură cu autorităţile indigene ale arhipelagului. 
Papalangişii - aşa sunt numiţi aici străinii - n-aveau de ce să 
se teamă că vor fi rău primiţi. 

Autorităţile europene sunt reprezentate de un guvernator 
general englez al arhipelagurilor vestice, supuse cu mai 
multă sau mai puţină eficacitate protectoratului Regatului- 
Unit. Cyrus Bikerstaff nu socoteşte necesar să-i facă o vizită 
oficială. De două, trei ori se privesc unul pe altul cu răceală, 
dar raporturile lor nu merg mai departe de aceste priviri. 

În ceea ce-l priveşte pe consulul Germaniei, unul dintre 
principalii negustori din partea locului, relaţiile se 
mărginesc la un schimb de cărţi de vizită. 

În timpul popasului, familiile Tankerdon şi Coverley 
organizează excursii în împrejurimile Suvei şi în pădurile 
care-i acoperă munţii până pe cele mai înalte piscuri. 

În legătură cu aceasta, supraintendentul împărtăşeşte 
prietenilor săi o observaţie foarte întemeiată: 

Dacă miliardezii noştri sunt atât de dornici de plimbări, 
asta se datoreşte faptului că n-au la îndemână un relief 
destul de accidentat. Standard-Island e prea plată, prea 
uniformă. Nădăjduiesc însă că într-o zi o să-i fabricăm un 


munte artificial, care va putea să rivalizeze cu cele mai 
înalte vârfuri din Pacific. Până atunci, de câte ori au prilejul, 
citadinii noştri se grăbesc să urce la câteva sute de metri, 
ca să respire aerul pur şi dătător de viaţă al înălțimilor. E 
un lucru care tine de natura umană. 

Foarte bine, spune Pinchinat. Dar un sfat, dragul meu 
Eucalistus! Când veţi construi muntele din plăci de oţel sau 
de aluminiu, nu uitaţi să-i puneţi un vulcan drăguţ 
înăuntru... un vulcan cu cartuşe fulminante şi artificii... 

Şi de ce nu, domnule zeflemist? ripostează Calistus 
Munbar. 

Tocmai asta îmi spun şi eu: de ce nu...? 

E de la sine înţeles că Walter Tankerdon şi miss Dy 
Coverley iau parte la aceste excursii, braţ la braţ. 

La Viti-Levu, turiştii n-au neglijat să viziteze curiozităţile 
capitalei, templele spiritelor, mburekalu, precum şi localul 
destinat adunărilor politice. Aceste construcţii, clădite pe o 
temelie de pietre uscate, sunt alcătuite din împletituri de 
bambus, grinzi acoperite cu un fel de broderie vegetală, 
căpriori aşezaţi ingenios, ca să poată sprijini acoperişul. 
Turiştii vizitează de asemeni spitalul, care oferă cele mai 
bune condiţii de igienă, grădina botanică, aşezată în 
amfiteatru în spatele oraşului. Adeseori plimbările se 
prelungesc până seara şi atunci se întorc cu felinarele 
aprinse, ca pe vremea străbunicilor, în insulele Fidji, 
municipalitatea nu cunoaşte încă gazometrul, nici becurile 
Auer135, nici lămpile cu arc, nici cele cu acetilenă, dar 
toate astea vor veni „sub protectoratul luminat al Marii 
Britanii!”, cum insinuează Calistus Munbar. 

Ce fac în timpul acestui popas căpitanul Sarol cu malaiezii 
săi şi neohebridienii îmbarcaţi în insulele Samoa? Nimic 
deosebit. Ei nu debarcă, deoarece cunosc Viti-Levu şi 
insulele vecine - unii pentru că le-au vizitat navigând în 
cabotaj, alţii pentru că au lucrat acolo, pe plantaţii. Sunt 
mult mai bucuroşi să rămână pe Standard-Island, pe care o 
explorează fără încetare, cutreierând neobosiţi oraşul, 


porturile, parcul, câmpia, bateriile Pintenului şi Pupei. După 
câteva săptămâni, graţie bunăvoinţei Companiei şi 
guvernatorului Cyrus Bikerstaff, aceşti bravi oameni vor 
debarca în ţara lor, după o şedere de cinci luni pe insula cu 
elice. 

Uneori, artiştii noştri stau de vorbă cu Sarol, care e foarte 
inteligent şi vorbeşte curent limba engleză. El le descrie pe 
un ton entuziast Noile Hebride, indigenii din acest 
arhipelag, felul lor de a se hrăni, bucătăria lor - ceea ce-l 
interesează în chip deosebit pe alteţa-sa. Ambiţia secretă a 
lui Pinchinat este de a descoperi acolo un nou fel de 
mâncare, a cărui reţetă s-o comunice societăţilor 
gastronomice din bătrâna Europă. 

La 30 ianuarie, Sebastien Zorn şi colegii săi, la dispoziţia 
cărora a fost pusă una dintre şalupele electrice de la 
Tribord-Harbour, pornesc cu intenţia de a urca în susul 
Rewei, unul dintre principalele râuri ale insulei. Cu ei se 
află un mecanic, doi mateloţi şi un pilot fidjian. Athanase 
Doremus a fost invitat zadarnic să se alăture 
excursioniştilor. Simţul curiozităţii s-a stins la acest profesor 
de graţie şi de ţinută. Şi apoi, s-ar putea ca în timpul lipsei 
sale să-i pice un elev - deci preferă să nu părăsească nici o 
clipă sala de dans a cazinoului. 

La ora şase dimineaţa, bine înarmată şi având pe bord 
oarecari provizii, căci nu se va întoarce decât seara la 
Tribord-Harbour, ambarcaţia iese din golful Suva şi 
navighează până în golful Rewa. 

Nu numai recifurile, dar şi rechinii se arată în număr mare 
prin aceste locuri şi trebuie să fii cu ochii-n patru atât faţă 
de unele, cât şi faţă de ceilalţi. 

Rechinii voştri, spune Pinchinat cu dispreţ, nu mai sunt 
canibalii apelor sărate! Probabil că misionarii englezi i-au 
convertit la creştinism ca şi pe fidjieni! Pariez că animalele 
astea au pierdut gustul cărnii omeneşti... 

— Să nu vă încredeţi în ei, ripostează pilotul, şi nici în 
fidjienii din interiorul insulei! 


Pinchinat se mulţumeşte să ridice din umeri. Ce-i tot înşiră 
cai verzi pe pereţi despre aceşti pretinşi antropofagi, care 
nu mai „antropofaghează” nici măcar în zilele de 
sărbătoare?! 

Pilotul cunoaşte la perfecţie golful şi cursul Rewei. Pe 
acest râu important, numit şi Wai-Levu, fluxul se face simţit 
până la o distanţă de patruzeci şi cinci de kilometri şi 
bărcile pot să urce până la optzeci. 

Lărgimea Rewei depăşeşte o sută de prăjini, acolo unde se 
varsă în ocean. Râul curge între țărmurile nisipoase - în 
stânga scunde, în dreapta abrupte - ale căror bananieri şi 
cocotieri se conturează cu limpezime pe un fond de 
verdeață. Numele său este Rewa-Rewa, potrivit dublării 
cuvintelor, fenomen foarte răspândit la populaţiile din 
Pacific. 

Adevărata Rewă este alcătuită din confluenţa râurilor Wai- 
Levu (apă mare) şi Wai-Manu, iar locul unde se varsă în 
ocean e numit Wai-Ni-ki. 

După ocolul deltei, şalupa trece prin faţa satului Kamba, 
pe jumătate ascuns între flori. Pentru a nu pierde nimic din 
puterea fluxului, călătorii nu se opresc nici aici, nici în satul 
Naitasiri. Dealtfel, acest ultim sat a fost declarat „tabu“, cu 
casele, arborii şi locuitorii săi, până şi cu apele Rewei care-i 
scaldă ţărmul. Indigenii n-ar fi îngăduit nimănui să debarce. 
Tabuul (Sebastien Zorn ştie ceva despre asta) e un obicei 
dacă nu foarte respectabil, măcar foarte respectat - şi 
turiştii îl respectă... 

Pe la ora unsprezece, pe ţărmul drept se aud dangăte de 
clopot, în frunziş, la umbra cocotierilor şi bananierilor, se 
iveşte satul Naililii. alcătuit din câteva colibe. În acest sat s- 
a instalat o misiune catolică. Ce-ar fi dacă turiştii s-ar opri 
un ceas, doar atât cât să strângă mâna misionarului, un 
compatriot?... Pilotul nu vede nici un inconvenient şi 
ambarcaţia este priponită de o buturugă. 

Sebastien Zorn şi colegii săi coboară şi, după nici două 
minute de mers, îl întâlnesc pe superiorul Misiunii. 


Este un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o fizionomie 
plăcută, cu chip energic. Fericit că poate să stea de vorbă 
cu nişte francezi, îi pofteşte în coliba sa, aşezată în mijlocul 
satului care cuprinde cam o sută de indigeni. El insistă ca 
oaspeţii să guste din răcoritoarele locale şi-i linişteşte: nu-i 
vorba despre dezgustătoarea kava, ci de o băutură sau mai 
bine-zis de o supă obţinută prin fierberea cyreelor - scoici 
care se găsesc din belşug pe țărmurile Rewei. 

Şi pentru că pătrundeţi în interiorul insulei, spune el, fiţi 
prudenţi, dragi oaspeţi, şi cu ochii în patru! 

Auzi, Pinchinat! spune Sebastien Zorn. 

Artiştii pleacă înainte ca clopotul bisericuţei să sune 
rugăciunea de amiază. Pe drum, ambarcaţia se încrucişează 
cu câteva pirogi cu balansiere, purtând pe platforme 
încărcături de banane. Este moneda curentă pe care 
perceptorul a primit-o de la contribuabili. Ţărmurile sunt 
mereu tivite cu dafini, salcâmi, lămâi, cactuşi cu flori roşii ca 
sângele. Deasupra, bananierii şi cocotierii îşi înalţă crengile 
încărcate de ciorchini. Şi toată această verdeață se întinde 
până la orizontul muntos, dominat de vârful Mbugge-Levu. 

Printre copaci se zăresc una sau două uzine de tip 
european, contrastând cu natura sălbatică a insulei. Sunt 
fabrici de zahăr, înzestrate cu toate maşinăriile industriei 
moderne şi ale căror produse „pot să susţină în avantajul 
lor comparaţia cu produsele zaharoase din Antile şi din alte 
colonii” - cum a spus un călător, domnul Verschnur. 

Pe la ora unu, ambarcaţia ajunge la capătul călătoriei sale 
pe Rewa. Peste două ceasuri se va face simţit refluxul, de 
care trebuie să profite pentru întoarcere. Navigaţia va fi 
rapidă, căci refluxul este puternic. Excursioniştii vor fi la 
Tribord-Harbour înainte de ora zece seara. 

Cea mai bună întrebuințare a timpului de care dispun este 
vizitarea satului Tampoo, ale cărui colibe se zăresc la 
jumătate de milă. Mecanicul şi cei doi mateloţi vor rămâne 
de pază la şalupă, iar pilotul îşi va „pilota” pasagerii până în 
sat, unde vechile obiceiuri s-au păstrat în întreaga lor 


puritate fidjiană. În această parte a insulei, misionarii şi-au 
cheltuit zadarnic energia şi predicile. Aici domnesc încă 
vrăjitorii; aici funcţionează vrăjitoriile, mai ales cele care 
poartă complicatul nume de Vaka-Ndranni-Kan-Tacka, adică 
„descântecul frunzelor”. Aici sunt adoraţi Katoavuşii, zei a 
căror existenţă n-a avut început şi nu va avea sfârşit şi care 
nu dispreţuiesc anumite sacrificii pe care guvernatorul 
general nu poate să le prevină şi nici măcar să le 
pedepsească. 

Poate ar fi fost mai cuminte ca artiştii noştri să nu se 
aventureze în mijlocul acestor triburi suspecte. Dar, curioşi 
ca nişte parizieni, ei insistă, iar pilotul consimte să-i 
însoţească, recomandându-le să nu se depărteze unii de 
alţii. 

Chiar la intrarea satului, alcătuit din vreo sută de colibe, ei 
întâlnesc câteva femei, adevărate femei sălbatice. Acoperite 
doar cu un şorţ legat în jurul şalelor, ele nu manifestă nici o 
uimire la vederea străinilor care le-au surprins în timpul 
muncii. Aceste vizite nu le mai stânjenesc de când 
arhipelagul este supus protectoratului Angliei. 

Femeile sunt absorbite de pregătirea curcumei, un fel de 
rădăcini păstrate în gropi căptuşite cu ierburi şi frunze de 
bananier; sunt scoase de acolo, prăjite, curățate, tescuite în 
coşuri garnisite cu ferigi, şi sucul care se scurge e introdus 
în tulpini de bambus. Acest suc slujeşte totodată ca aliment 
şi ca pomadă şi, în această dublă calitate, e folosit 
pretutindeni. 

Mica trupă intră în sat, primită cu indiferenţă de indigeni, 
care nu se grăbesc nici să-i salute pe vizitatori, nici să le 
ofere ospitalitate. Dealtfel, aspectul exterior al colibelor n- 
are nimic atrăgător. Ţinând seama de mirosul lor, dominat 
de râncezimea uleiului de cocos, cvartetul e fericit că legile 
ospeţiei nu sunt aici la mare cinste. 

Totuşi, când ajung în faţa locuinţei şefului - un fidjian înalt, 
cu un aer sălbatic - acesta înaintează spre ei, în mijlocul 
unui cortegiu de indigeni. Părul său încreţit e alb de var. ŞIi- 


a îmbrăcat costumul de gală: o cămaşă dungată, o centură 
în jurul mijlocului, piciorul stâng încălţat într-un vechi 
papuc brodat şi - cum de n-a pufnit în râs Pinchinat? - un 
frac albastru cu butoni de aur, cârpit în multe locuri, ale 
cărui cozi inegale îi lovesc una pulpa, cealaltă glezna. 

Înaintând către grupul de papalangis, şeful se împiedică 
de o buturugă, îşi pierde echilibrul şi se lungeşte la pământ. 

Imediat, potrivit etichetei bale muri, întregul anturaj se 
poticneşte la rândul său şi se trânteşte respectuos „pentru 
a lua asupra sa o parte din ridicolul acestei căzături”. 

Ascultând explicaţia pilotului, Pinchinat aprobă această 
formalitate, cu nimic mai ridicolă ca atâtea altele de la 
curţile europene - cel puţin după părerea lui. 

După ce toată lumea s-a ridicat, şeful şi pilotul schimbă 
câteva fraze în limba fidjiană, din care cvartetul nu-nţelege 
nici un cuvânt. Aceste fraze, traduse de pilot, n-au alt rost 
decât de a-i interoga pe străini în legătură cu scopul vizitei 
lor. Aflând că doresc să viziteze satul şi împrejurimile lui, li 
se dă această autorizaţie. 

Dealtfel, şeful nu pare nici bucuros, nici supărat de 
venirea turiştilor la 'Tampoo şi, la un semn al său, indigenii 
reintră în colibe. 

La urma urmei, nu par prea răi! observă Pinchinat. 

Ăsta nu-i un motiv de a comite vreo imprudenţă! îi atrage 
atenţia Frascolin. 

Artiştii se plimbă un ceas întreg prin sat, fără să fie sâcâiţi 
de indigeni. Şeful cu frac albastru a intrat în colibă şi e 
vizibil că indigenii îi tratează cu profundă nepăsare. 

După ce au circulat pe ulițele satului, fără ca uşa vreunei 
colibe să se fi deschis, primitoare, Sebastien Zorn, Yvernes, 
Pinchinat, Frascolin şi pilotul se îndreaptă spre ruinele 
templelor, situate nu departe de locuinţa unuia dintre 
vrăjitorii satului. 

Aşezat în prag, vrăjitorul îi priveşte nu prea încurajator şi 
gesturile sale par să arate că le aruncă un blestem. 


Frascolin încearcă să converseze cu el prin intermediul 
pilotului. Vrăjitorul ia atunci o înfăţişare atât de cruntă, o 
atitudine atât de amenințătoare, încât e clar că nu-i nici o 
speranţă de a scoate măcar o vorbă de la acest arici fidjian. 

În acest timp, cu toate recomandările care i-au fost făcute, 
Pinchinat s-a îndepărtat, trecând dincolo de un boschet 
stufos de bananieri etajaţi pe coasta unei coline. 

Când Sebastien Zorn, Yvernes şi Frascolin, scârbiţi de 
proasta primire a vrăjitorului, se pregătesc să părăsească 
Tampoo, nu-şi mai zăresc prietenul. 

A sosit ora întoarcerii la şalupă. Refluxul nu va întârzia să 
se facă simţit şi cele câteva ore cât durează nu sunt prea 
multe pentru a cobori pe Rewa. 

Neliniştit, Frascolin îl strigă pe Pinchinat. 

Nici un răspuns. 

Unde poate fi? întreabă Sebastien Zorn. 

Nu ştiu, răspunde Yvernes. 

L-a văzut cineva dintre dumneavoastră îndepărtându-se? 
se interesează pilotul. 

Nu l-a văzut nimeni! 

Fără îndoială că s-a întors la şalupă prin sat, presupune 
Frascolin. 

N-a făcut bine, spune pilotul. Dar să nu pierdem timpul şi 
să-l ajungem din urmă. 

Pornesc, destul de îngrijoraţi. Pinchinat face mereu câte o 
boacănă şi faptul că socoteşte imaginare cruzimile acestor 
indigeni, rămaşi sălbatici cu atâta încăpățânare, îl poate 
expune unor primejdii foarte reale. 

Traversând Tampoo, pilotul observă, cu oarecare nelinişte, 
că nu se mai arată nici un fidjian. Uşile colibelor sunt 
închise. Mulțimea nu mai e adunată în faţa colibei şefului. 
Femeile care preparau curcuma au dispărut. Satul pare 
părăsit de un ceas. 

Mica trupă grăbeşte pasul. Cel care lipseşte este strigat de 
mai multe ori, fără rezultat. Nu s-a întors deci pe ţărmul 


unde îl aşteaptă şalupa? Ori poate că ambarcaţia nu se mai 
află acolo, sub paza mecanicului şi a celor doi mateloţi...? 

Mai sunt câteva sute de paşi. Se grăbesc să-i străbată şi, 
îndată ce depăşesc liziera arborilor, zăresc şalupa şi pe cei 
trei oameni la postul lor. 

Unde-i prietenul nostru? întreabă Frascolin. 

Nu mai e cu dumneavoastră? se miră mecanicul. 

Nu, de jumătate de ceas. 

Nu l-aţi văzut deloc? intervine Yvernes. 

Nu. 

Ce i s-o fi întâmplat acestui imprudent? Pilotul nu-şi 
ascunde îngrijorarea. 

Trebuie să ne întoarcem în sat, spune Sebastien Zorn. Nu 
putem să-l părăsim pe Pinchinat! 

Şalupa este lăsată în paza unui matelot, cu toate că 
această măsură poate fi primejdioasă. Dar de data asta e 
mai bine să revină la Tampoo mai mulţi şi bine înarmaţi. 
Chiar de-ar trebui să scotocească toate colibele, nu vor 
pleca din sat şi nu se vor întoarce pe Standard-Island fără 
Pinchinat. 

Pornesc din nou spre Tampoo. Satul şi împrejurimile sunt 
la fel de pustii. Unde s-a refugiat oare populaţia? Pe uliţi nu 
se aude nici un zgomot şi colibele sunt goale. 

Din păcate nu mai încape nici o îndoială. Pinchinat s-a 
aventurat în pădurea de bananieri, a fost prins şi dus... 
unde? Cât despre soarta pe care i-o pregătesc aceşti 
sălbatici de care îşi bătea joc, e uşor să ne-o închipuim. 
Cercetările în împrejurimi n-ar duce la nici un rezultat. 
Cum să urmăreşti o pistă în mijlocul acestei regiuni 
forestiere, prin această brusă pe care o cunosc doar 
fidjienii? Dealtfel, nu e de temut că indigenii vor încerca să 
pună mâna pe ambarcaţia păzită de un singur matelot? 
Dacă se mai întâmplă şi nenorocirea asta, orice speranţă de 
a-l elibera pe Pinchinat e pierdută, iar salvarea tovarăşilor 
săi e compromisă. 


Desperarea lui Frascolin, Yvernes, Sebastien Zorn nu 
poate fi tălmăcită în cuvinte. Ce-i de făcut?... Pilotul şi 
mecanicul nu ştiu la ce soluţie să se oprească. 

Frascolin, care şi-a păstrat sângele rece, spune atunci: 

Să ne întoarcem la Standard-Island. 

Fără prietenul nostru? strigă Yvernes. 

Cum poţi să te gândeşti la asta? adaugă Sebastien Zorn. 

Nu văd altă cale, răspunde Frascolin. Trebuie ca 
guvernatorul insulei cu elice să fie încunoştiinţat, ca 
autorităţile din Viti-Levu să fie avertizate şi somate să 
acţioneze. 

Da, să plecăm, îi sfătuieşte şi pilotul. N-avem nici un minut 
de pierdut dacă vrem să profităm de reflux. 

Este singurul mijloc de a-1 salva pe Pinchinat, dacă nu-i 
prea târziu! încheie Frascolin. 

Singurul mijloc, într-adevăr. 

Părăsesc satul, cu temerea vagă că nu vor mai găsi şalupa 
la postul său. În zadar strigă toţi numele lui Pinchinat. Şi, 
dacă ar fi mai puţin tulburaţi, ar zări poate, în dosul 
tufişurilor, câţiva dintre aceşti sălbatici care-i pândesc. 

Ambarcaţia n-a avut nimic de suferit. Matelotul de pază n- 
a văzut pe nimeni pe țărmurile Rewei. 

Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes se suie în şalupă cu o 
amărăciune de negrăit. Ei ezită, strigă încă o dată... Dar 
Frascolin le-a spus că trebuie să plece şi a fost îndreptăţit s- 
o spună, după cum ei sunt îndreptăţiţi s-o facă. 

Mecanicul pune dinamurile în mişcare, iar şalupa, ajutată 
de reflux, coboară cursul Rewei cu o rapiditate prodigioasă. 

La ora şase au trecut de capătul vestic al deltei. După o 
jumătate de ceas, acostează la cheiul din Tribord-Harbour. 

Într-un sfert de oră, Frascolin şi camarazii săi ajung la 
Milliard-City cu tramvaiul şi se reped la primărie. 

Îndată ce e pus la curent, Cyrus Bikerstaff pleacă la Suva 
şi cere guvernatorului general al arhipelagului să-i acorde o 
întrevedere. 


Aflând ce s-a petrecut la Tampoo, reprezentantul reginei 
nu-i ascunde că situaţia e foarte gravă. Acest francez este în 
mâinile unuia dintre triburile care nu se supun nici unei 
autorităţi. 

Din nenorocire, nu putem întreprinde nimic până mâine, 
spune el. Şalupele noastre n-ar putea să urce până la 
Tampoo împotriva refluxului. Dealtfel, e neapărat necesar 
să mergem în număr mare şi cel mai sigur ar fi prin brusă. 

De acord, răspunde Cyrus Bikerstaff, dar trebuie să 
plecăm nu mâine, ci astăzi, în această clipă! 

N-am la dispoziţie oamenii trebuincioşi. 

Îi avem noi, domnule, replică Cyrus Bikerstaff. Luaţi deci 
măsuri să fie însoţiţi de soldaţi din miliția dumneavoastră şi, 
sub ordinele unuia dintre ofiţerii care cunosc bine 
regiunea... 

lertaţi-mă, domnule, răspunde rece Excelenţa Sa, n-am 
obiceiul... 

lertaţi-mă, de asemeni, îl întrerupe Cyrus Bikerstaff, dar 
vă previn că dacă nu acţionaţi chiar acum, dacă prietenul şi 
oaspetele nostru nu ne este înapoiat, responsabilitatea va 
cădea asupra dumneavoastră şi... 

Şi?... întreabă guvernatorul, pe un ton arogant. 

Bateriile de pe Standard-Island vor distruge Suva până în 
temelii, capitala şi toate proprietăţile străine, fie ele engleze 
sau germane! 

Ultimatumul este categoric şi nu există nici o ieşire. Cele 
câteva tunuri ale insulei n-ar putea să lupte împotriva 
artileriei de pe Standard-Island. Guvernatorul se supune 
deci şi, s-o recunoaştem, ar fi făcut mai bine să procedeze 
aşa de bunăvoie, în numele principiilor umanitare. 

După jumătate de ceas, o sută de oameni, marinari şi 
milițieni, debarcă la Suva, sub ordinele comandorului 
Simcoe, care a vrut să conducă el însuşi această operaţie. 
Supraintendentul, Sebastien Zorn, Yvernes, Frascolin sunt 
alături de el. O grupă de jandarmi din Viti-Levu le dă 
concursul. 


Expediția porneşte prin brusă, facând înconjurul golfului 
Rewa, sub îndrumarea pilotului, care cunoaşte regiunile 
dificile din interiorul insulei. Au pornit-o de-a dreptul, cu 
pas rapid, astfel încât să ajungă la Tampoo în cel mai scurt 
timp. 

N-a fost nevoie să meargă până în sat. Cam la un ceas 
după miezul nopţii, se dă ordin de oprire. 

În adâncul unui desiş aproape de nepătruns, a fost zărită 
strălucirea unui foc. Fără îndoială că e o adunare a 
locuitorilor din Tampoo, al căror sat se află la jumătate de 
oră de mers spre est. 

Comandorul Simcoe, pilotul, Calistus Munbar, cei trei 
parizieni înaintează. 

N-au făcut mai mult de o sută de paşi şi se opresc, 
încremeniţi. 

În faţa unui foc puternic, înconjurat de o mulţime 
zgomotoasă de bărbaţi şi femei, Pinchinat, pe jumătate gol, 
este legat de un stâlp şi şeful fidjian goneşte spre el, cu 
securea ridicată... 

Înainte! Înainte! strigă comandorul Simcoe marinarilor şi 
milițienilor săi. 

Indigenii, pe care detaşamentul nu-i scuteşte de 
împuşcături şi lovituri cu patul puştii, sunt surprinşi şi 
înspăimântați. Cât ai clipi din ochi, luminişul e gol - toţi s-au 
risipit în pădure. 

Dezlegat de stâlp, Pinchinat cade în braţele prietenului 
său Frascolin. 

E greu de relatat bucuria acestor artişti, a acestor fraţi - 
bucurie amestecată cu câteva lacrimi şi cu reproşuri foarte 
întemeiate. 

Nenorocitule, spune violoncelistul, ce ţi-a venit să te 
îndepărtezi? 

Nenorocit, într-adevăr, dragul meu Sebastien, răspunde 
Pinchinat, dar nu copleşi un alto atât de puţin îmbrăcat cum 
sunt eu în această clipă. Dă-mi hainele, ca să mă pot 
prezenta într-un chip mai convenabil în faţa autorităţilor! 


Hainele sunt găsite la rădăcina unui copac şi Pinchinat se 
îmbracă păstrând cel mai teribil sânge rece din lume. Când 
e, în sfârşit, „prezentabil”, vine să strângă mâna 
comandorului Simcoe şi a supraintendentului. 

Ei, crezi acum în canibalismul fidjienilor? îl întreabă 
Calistus Munbar. 

Nu-s chiar atât de canibali, din moment ce nu-mi lipseşte 
nimic! 

Mereu acelaşi blestemat fantezist! strigă Frascolin. 

Ştiţi ce mă supăra mai mult în postura de vânat gata de 
pus în frigare? li se adresează Pinchinat. 

Să fiu spânzurat dacă ghicesc! exclamă Yvernes. 

Ei bine, nu era faptul că voi fi mâncat în grabă de aceşti 
indigeni! Nu! Era gândul că mă va devora un sălbatic în 
frac... în frac albastru cu butoni de aur şi cu o umbrelă sub 
braţ... o oribilă umbrelă englezească! 

SCHIMB DE PROPRIETARI. 

Plecarea insulei cu elice este fixată pentru 2 februarie. În 
ajun, sfârşindu-şi excursiile, turiştii s-au întors la Milliard- 
City. Afacerea Pinchinat a produs o vâlvă teribilă. Întreaga 
Bijuterie a Pacificului ar fi fost alături de alteţa-sa, într-atât 
se bucură Cvartetul Concertant de simpatia universală. 
Consiliul notabililor a aprobat întru totul comportarea 
energică a guvernatorului Cyrus Bikerstaff. Jurnalele l-au 
felicitat călduros. Pinchinat a devenit deci omul zilei. 
Închipuiţi-vă un alto isprăvindu-şi cariera artistică în 
stomacul unui fidjian!... El recunoaşte bucuros că indigenii 
din Viti-Levu n-au renunţat la gusturile lor antropofagice. În 
definitiv, carnea de om e atât de bună - dacă ar fi să-i 
credem - şi diavolul de Pinchinat e atât de apetisant! 

Standard-Island porneşte în zori spre Noile Hebride. Acest 
ocol, care o va îndepărta cu zece grade (cam două sute de 
leghe) spre vest, nu poate fi evitat, pentru că Sarol şi 
însoțitorii săi trebuie lăsaţi în Noile Hebride. Nimeni nu 
regretă, dealtfel, posibilitatea de a face un serviciu acestor 
oameni de ispravă, care au dovedit atâta curaj în lupta cu 


fiarele. Şi-apoi, par atât de satisfăcuţi că vor fi repatriați în 
asemenea condiţii, după această lungă absenţă! Pe 
deasupra, va fi un prilej de a vizita acest arhipelag pe care 
miliardezii nu-l cunosc încă. 

Navigaţia se desfăşoară cu încetineală calculată: vaporul 
expediat din Marsilia pe adresa familiilor Tankerdon şi 
Coverley trebuie să întâlnească Standard-Island într-o 
regiune situată între Fidji şi Noile Hebride, la o sută 
şaptezeci şi trei grade, treizeci şi cinci de minute 
longitudine est şi nouăsprezece grade, treisprezece minute 
latitudine sud. 

Căsătoria lui Walter cu miss Dy este mai mult ca oricând în 
centrul atenţiei tuturora. Cine s-ar putea gândi la altceva? 
Calistus Munbar n-are o clipă liberă. El pregăteşte şi 
combină elementele unei serbări care va rămâne în analele 
insulei cu elice. Nimeni nu s-ar mira să-l vadă slăbind de 
atâta alergătură. 

Standard-Island înaintează cu o viteză mijlocie de 
douăzeci, douăzeci şi cinci de kilometri în douăzeci şi patru 
de ore. Ea ajunge aproape de Viti, ale cărei ţărmuri 
superbe sunt împodobite cu păduri luxuriante de un verde 
întunecat. Îi trebuiesc apoi trei zile de plutire pe aceste ape 
liniştite, ca să ajungă de la insula Wanara la insula Ronde. 
Strâmtoarea căreia hărţile îi dau acest ultim nume oferă un 
drum larg Bijuteriei Pacificului, care porneşte să-l străbată 
fără grabă. Câteva balene, zăpăcite şi înnebunite, se lovesc 
cu capul de trupul de oţel, facându-1 să vibreze sub lovituri. 
Dar pereţii metalici ai compartimentelor sunt trainici şi 
avariile nu sunt de temut. 

În sfârşit, în după-amiaza zilei de 6 februarie, ultimele 
piscuri ale arhipelagului Fidji dispar la orizont. Comandorul 
Simcoe părăseşte regiunea polineziană, îndreptându-se 
spre regiunea melaneziană136 a Pacificului. 

În următoarele trei zile, Standard-Island continuă să 
plutească în derivă spre vest, după ce a atins latitudinea de 
nouăsprezece grade. La 10 februarie ea se află în regiunea 


unde trebuie să se întâlnească cu vaporul din Europa. 
Poziţia insulei cu elice, însemnată pe pancartele din 
Milliard-City, este cunoscută de toţi locuitorii. Oamenii de 
veghe de la Observator sunt mai treji ca oricând. Sute de 
ocheane răscolesc orizontul şi, îndată ce vaporul va fi 
semnalat... întreaga populaţie e în aşteptare. Nu e ca un 
prolog al acestei piese atât de cerute de public, al cărei 
deznodământ va fi căsătoria lui Walter Tankerdon cu miss 
Dy Coverley? 

Standard-Island n-are altceva de făcut decât să rămână pe 
loc, rezistând curenților acestor mări înghesuite între 
arhipelaguri. Comandorul Simcoe dă ordinele cuvenite şi 
ofiţerii săi supraveghează aducerea lor la îndeplinire. 

Hotărât, situaţia este dintre cele mai interesante! spune 
Yvernes. 

E în timpul celor două ceasuri de far niente137 pe care şi 
le acordă, împreună cu colegii săi, după masa de prânz. 

Da, încuviinţează Frascolin, şi nu vom avea motive să 
regretăm această croazieră la bordul insulei cu elice, orice- 
ar spune amicul Zorn. 

Şi veşnica lui dondăneală... do natural major cu cinci diezi! 
adaugă Pinchinat. 

Da... şi mai ales când o să se sfârşească această croazieră, 
ripostează violoncelistul, şi când vom fi băgat în buzunar al 
patrulea salariu trimestrial câştigat pe merit. 

Ei, reia Yvernes, de la plecare şi până acum Compania ne- 
a plătit cu regularitate şi-l aprob cu căldură pe Frascolin, 
nepreţuitul nostru contabil, care a expediat o sumă 
respectabilă la banca din New York! 

Într-adevăr, nepreţuitul contabil a socotit mai înţelept să 
depună banii, prin intermediul bancherilor din Milliard-City, 
într-unul din onorabilele safeuri ale Uniunii. Nu că n-ar fi 
avut încredere, dar un safeu sedentar poate să ofere mai 
multă siguranţă decât un safeu plutind deasupra 
adâncimilor de cinci-şase mii de metri ale Pacificului. 


Învăluiţi în spiralele parfumate ale fumului de ţigări şi 
pipe, prietenii îşi continuă conversaţia care-l face pe 
Yvernes să spună la un moment dat: 

Serbările promit să fie splendide. Supraintendentul nu-şi 
cruţă nici imaginaţia, nici forţele. Va ploua cu dolari şi nu 
mă îndoiesc că fântânile din Milliard-City vor fi pline cu 
vinuri de soi. Totuşi, ştiţi ce va lipsi acestei ceremonii? 

O cascadă de aur lichid curgând pe stânci de diamante! 
exclamă Pinchinat. 

Nu. O cantată. 

O cantată? se miră Frascolin. 

Fără îndoială. Se va face muzică, vom cânta cele mai la 
modă bucăţi, potrivite cu împrejurarea... dar dacă nu există 
o cantată, un cântec nupţial, un epitalam în cinstea 
mirilor... 

De ce nu, Yvernes? se înflăcărează Frascolin. Dacă îţi iei 
sarcina de a rima jar cu har şi iubire cu fericire într-o 
duzină de versuri inegale, Sebastien Zorn, care şi-a dovedit 
calităţile componistice, nu va avea alt vis decât să pună 
versurile tale pe note! 

Excelentă idee! reia Pinchinat. Ce zici, bătrâne certăreţ 
certător? Ceva foarte matrimonial, cu multe spiccato, 
allegro, molto agitato şi o coda delirantă, costând cinci 
dolari nota... 

Nu, se opune Frascolin. De data asta pe gratis. Va fi cadoul 
Cvartetului Concertant pentru aceşti nababisimi de pe 
Standard-Island. 

E un lucru hotărât şi violoncelistul se declară gata să-l 
implore pe zeul Muzicii, dacă zeul Poeziei îl va inspira pe 
Yvernes. 

Din această nobilă colaborare avea să iasă Cantata 
Cantatelor, după modelul Cântării Cântărilor, în onoarea 
Tankerdonilor şi Coverleylor uniţi. 

În după-amiaza zilei de 10 februarie se răspândeşte vestea 
că un vas mare se apropie dinspre nord-est. Naţionalitatea 


lui n-a putut fi recunoscută, căci se află încă la o distanţă de 
zece mile în clipa în care ceața amurgului întunecă marea. 

Acest vapor pare să-şi forţeze cazanele şi e limpede că se 
îndreaptă spre Standard-Island. După toate aparențele n- 
are de gând să acosteze decât a doua zi, în zori. 

Ştirea produce un efect de nedescris. Imaginaţia tuturor 
femeilor e tulburată la gândul atâtor minunăţii - bijuterii, 
haine, obiecte de modă şi de artă - aduse de acest vas 
preschimbat într-un enorm dar de nuntă... cu o putere de 
cinci-şase sute de cai! 

Nu s-au înşelat: vasul se îndreaptă într-adevăr spre 
Standard-Island. Dis-de-dimineaţă el a depăşit digul de la 
Tribord-Harbour, înălţând pe catarg pavilionul Companiei 
Standard-Island. 

Deodată, altă ştire transmisă telefonic la Milliard-City: 
pavilionul vasului e în bernă138. Ce să se fi întâmplat? O 
nenorocire, un deces la bord?... Ar fi de rău augur pentru 
această căsătorie care trebuie să asigure viitorul insulei cu 
elice. 

Dar mai este ceva. Vasul cu pricina nu e cel aşteptat şi nu 
vine din Europa, ci de pe litoralul american, din golful 
Madeleine. Dealtfel, vaporul încărcat cu bogăţiile nupţiale 
nu e în întârziere. Căsătoria a fost fixată pentru 27, nu e 
decât 11, deci mai are timp să sosească. 

Atunci ce vrea acest vas? Ce veste aduce? De ce are 
pavilionul în bernă? De ce 1-a trimis Compania până în 
această regiune a Noilor Hebride, unde se ştia că va întâlni 
insula cu elice? 

Oare pentru că trebuie să transmită miliardezilor un mesaj 
urgent de o excepţională gravitate? 

Da, şi nu vor întârzia să-l afle. 

Abia s-a lipit vaporul de chei, că un pasager debarcă în 
grabă. 

Este unul dintre agenţii superiori ai Companiei, care 
refuză să răspundă întrebărilor numeroşilor şi 
nerăbdătorilor curioşi îngrămădiţi la Tribord-Harbour. 


Un tramvai e gata de plecare şi, fără să piardă o clipă, 
agentul suie într-un vagon. 

După zece minute, sosind la primărie, el cere 
guvernatorului o audienţă „pentru treburi urgente”, 
audienţă acordată pe loc. 

Cyrus Bikerstaff primeşte agentul în cabinetul său, a cărui 
uşă e închisă cu grijă. 

N-a trecut un sfert de oră şi fiecare dintre membrii 
consiliului celor treizeci de notabili este anunţat telefonic să 
se prezinte de urgenţă în sala de şedinţe. 

Între timp, imaginaţia celor aflaţi în porturi sau în oraş se 
înflăcărează din ce în ce mai mult şi neliniştea care a luat 
locul curiozităţii a ajuns la culme. 

La ora opt fără douăzeci de minute, consiliul e întrunit sub 
preşedinţia guvernatorului, asistat de cei doi adjuncţi ai săi. 
Agentul face următoarea declaraţie: „La data de 23 
ianuarie, Standard-Island Company Limited a fost pusă în 
stare de faliment şi domnul William T. Pomering a fost numit 
lichidator cu depline puteri pentru a acţiona cât mai eficient 
în interesul sus-zisei societăţi”. 

Domnul William 'T. Pomering, căruia îi revin aceste 
atribuţii, este chiar agentul de faţă. 

Ştirea se răspândeşte imediat şi adevărul este că nu 
produce efectul pe care l-ar fi produs în Europa. Ce vreţi? 
Standard-lIsland este „o bucată desprinsă din marea 
partitură a Statelor Unite ale Americii”, cum spune 
Pinchinat. Or, un faliment n-are de ce să-i uimească pe 
americani şi cu atât mai puţin să-i ia pe neaşteptate. Nu 
este unul dintre aspectele fireşti ale afacerilor, un incident 
acceptabil şi acceptat?... Miliardezii examinează deci 
problema cu calmul lor obişnuit. Compania s-a prăbuşit, fie. 
Asta se poate întâmpla celor mai onorabile societăţi 
financiare. Pasivul său e mare? Foarte mare, după cum 
arată bilanţul stabilit de lichidator: cinci sute de milioane de 
dolari, adică două miliarde cinci sute de milioane de franci. 
Şi care e pricina falimentului? Speculaţii nebuneşti, de 


vreme ce n-au reuşit, dar care ar fi putut reuşi: o colosală 
afacere privind întemeierea unui nou oraş, pe nişte terenuri 
din Arkansas care au dispărut în urma unei catastrofe 
geologice imprevizibile. La urma urmei, nu e greşeala 
Companiei şi, dacă terenurile se scufundă, nu e de mirare 
că acţionarii se scufundă odată cu ele. Oricât de solidă ar 
părea Europa, asta ar putea să i se întâmple într-o zi. Nimic 
asemănător nu i se poate întâmpla insulei cu elice - şi nu 
este aceasta o demonstraţie hotărâtoare a superiorității ei 
asupra continentelor şi insulelor terestre? 

Lucrul esenţial este să se acţioneze. Activul Companiei se 
compune hic et nunc139 din valoarea insulei cu elice: 
scheletul de oţel, uzinele, palatele, casele, câmpia, flotila - 
într-un cuvânt, tot ceea ce poartă aparatul plutitor al 
inginerului William 'Tersen, tot ceea ce e legat de el şi, pe 
deasupra, stabilimentele din Madeleine-bay. E oare 
nimerită întemeierea unei noi societăţi care s-o cumpere în 
bloc, prin bună înţelegere sau la licitaţie?... Da, nici o 
îndoială în această privinţă, şi produsul vânzării va fi folosit 
pentru lichidarea datoriilor Companiei. Dar, întemeind 
această nouă societate, va fi nevoie să se recurgă la 
capitaluri străine? Oare miliardezii nu sunt destul de bogaţi 
ca „să-şi cumpere” Standard-lIsland doar cu resursele lor? 
Nu e preferabil ca, din simpli locatari, să devină proprietari 
ai acestei Bijuterii a Pacificului? Administraţia lor nu va fi la 
înălţimea celei a Companiei ruinate...? 

Se ştie, dealtfel, câte miliarde se află în portofelul 
membrilor consiliului notabililor. lată de ce ei sunt de 
părere că insula cu elice trebuie cumpărată - şi fără 
întârziere. Lichidatorul poate să trateze această afacere? 
Da, poate. Dealtfel, dacă Standard-lIsland Company are vreo 
şansă de a găsi într-un termen scurt sumele indispensabile 
lichidării sale, trebuie să caute în buzunarele notabililor din 
Milliard-City, dintre care câţiva se numără printre cei mai 
de seamă acţionari ai săi. Acum, când nu mai există 
duşmănia dintre cele două familii şi cele două sectoare ale 


oraşului, treaba va merge de la sine. Anglo-saxonii din 
Statele Unite nu tărăgănează rezolvarea afacerilor. 
Fondurile sunt obţinute chiar în timpul şedinţei. După 
părerea consiliului notabililor, e inutil să se facă o 
subscripţie publică. Jem Tankerdon, Nat Coverley şi alţi 
câţiva oferă patru sute de milioane de dolari. Un preţ care 
nu comportă discuţii, dealtfel. E de acceptat sau de refuzat 
- şi lichidatorul acceptă. 

Consiliul s-a întrunit la opt şi treisprezece minute, în sala 
primăriei. Când membrii lui se despart, la ora nouă şi 
patruzeci şi şapte de minute, proprietatea insulei cu elice a 
trecut în mâinile celor doi „arhibogătaşi” miliardezi şi a 
câtorva dintre prietenii lor, sub firma Jem Tankerdon, Nat 
Coverley and Co. 

Aşa cum ştirea falimentului Companiei n-a produs nici o 
tulburare în rândul populaţiei, ştirea achiziţiei făcute de 
principalii notabili n-a produs nici o emoție. Lucrul li se 
pare tuturor foarte firesc, şi dac-ar fi fost nevoie de o sumă 
mai mare, ar fi fost strânsă intr-o clipă. Miliardezii încearcă 
o adâncă satisfacţie simțind că se află la ei acasă sau, cel 
puţin, că nu mai depind de o Societate străină. lată de ce 
Bijuteria Pacificului, reprezentată prin toate păturile sale, 
impiegaţi, agenţi, funcţionari, ofiţeri, milițieni, marinari, 
vrea să mulţumească celor doi şefi de familie care au înţeles 
atât de bine interesul general. 

În aceeaşi zi, la un miting întrunit în mijlocul parcului, o 
moţiune în acest sens este primită cu o triplă salvă de hipuri 
şi urale. Imediat sunt numiţi delegaţi trimişi în deputăţie la 
palatele Coverley şi Tankerdon. 

Delegații sunt bine primiţi şi pleacă cu asigurarea că nimic 
nu se va schimba în ceea ce priveşte regulamentele, 
uzanţele şi obiceiurile insulei cu elice. Administraţia va 
rămâne ceea ce este! Toţi funcţionarii vor rămâne la 
posturile lor. 

Şi cum ar fi putut să fie altfel? 


Rezultă, deci, că Ethel Simcoe rămâne însărcinat cu 
treburile maritime, având înalta conducere a deplasărilor 
insulei cu elice, potrivit itinerariilor stabilite de consiliul 
notabililor. La fel în ceea ce priveşte serviciile 
Observatorului, care nu sunt modificate, şi regele 
Malecarliei nu e deloc ameninţat în situaţia sa de astronom, 
în sfârşit, nimeni nu e destituit de la locul pe care-l ocupă, 
nici în porturi, nici în uzinele electrice, nici în administraţia 
municipală. Nici măcar Athanase Doremus nu este 
concediat, cu toate că elevii se încăpăţânează să nu 
frecventeze cursul de dans, graţie şi ţinută. 

E de la sine înţeles că nu se produce nici o schimbare în 
înţelegerea stabilită cu Cvartetul Concertant, care va 
continua să primească, până la sfârşitul croazierei, salariul 
de necrezut fixat prin angajament. 

Oamenii ăştia sunt extraordinari! spune Frascolin, aflând 
că totul s-a rezolvat spre satisfacția generală. 

Pentru că miliardele le curg printre degete! ripostează 
Pinchinat. 

Poate că am fi putut profita de acest schimb de proprietari 
pentru a rezilia angajamentul, intervine Sebastien Zorn, 
care nu vrea să renunţe la prejudecățile sale absurde 
împotriva insulei cu elice. 

Să-l reziliem! strigă alteţa-sa. Ei bine, fă-te numai că- 
ncerci! Şi, cu mâna stingă, ale cărei degete se deschid şi se 
închid ca şi cum ar luneca pe coarda a patra, el ameninţă să 
expedieze violoncelistului una din acele lovituri de pumn 
care ating o viteză de opt metri şi jumătate pe secundă. 

O schimbare se produce, totuşi, în situaţia guvernatorului. 
Fiind reprezentantul direct al Companiei Standard-Island, 
Cyrus Bikerstaff crede că trebuie să renunţe la funcţiile 
sale. Această hotărâre pare întemeiată în actuala stare de 
lucruri. Demisia este acceptată, dar în termenii cei mai 
onorabili pentru guvernator. Cât despre adjuncţii săi, 
Barthelemy Ruge şi Hubley Harcourt, pe jumătate ruinaţi 
de falimentul Companiei, ai cărei mari acţionari erau, ei au 


intenţia de a părăsi insula cu elice pe bordul unuia din 
vapoarele de legătură. 

Cyrus Bikerstaff acceptă totuşi să rămână în fruntea 
administraţiei municipale până la sfârşitul croazierei. 

Astfel s-a petrecut fără zgomot, fără discuţii, fără 
tulburări, fără rivalități această importantă schimbare 
financiară privind insula cu elice. Tranzacţia se efectuează 
cu atâta pricepere şi rapiditate încât în aceeaşi zi 
lichidatorul poate să se reîmbarce, ducând cu el 
semnăturile principalilor cumpărători, cu garanţia 
consiliului notabililor. 

Cât despre acest personaj de o prodigioasă însemnătate al 
cărui nume este Calistus Munbar, supraintendent al artelor 
şi plăcerilor incomparabilei Bijuterii a Pacificului, el este 
pur şi simplu confirmat în atribuţiile, salariul şi beneficiile 
sale. Şi, de fapt, s-ar fi putut găsi un urmaş acestui om de 
neînlocuit? 

Totul merge cum nu se poate mai bine, declară Frascolin. 
Viitorul insulei cu elice e asigurat, ea nu mai are de ce să se 
teamă. 

Vom vedea! murmură neînduplecatul violoncelist. 

Iată în ce condiţii se va desfăşura acum căsătoria dintre 
Walter 'Tankerdon şi miss Dy Coverley. Cele două familii vor 
fi unite prin aceste interese băneşti care, în America şi în 
altă parte, alcătuiesc cele mai solide legături sociale. Ce 
asigurare de prosperitate pentru cetăţenii insulei cu elice! 
De când aparţine celor mai de seamă miliardezi, ea pare să 
fie mai independentă de cât era, mai stăpână pe destinele 
sale! Înainte, un odgon o lega de această Madeleine-bay din 
Statele Unite. Odgonul a fost rupt! 

Şi acum, totul pentru serbare! 

Mai e nevoie să vorbim despre bucuria părinţilor în cauză, 
să exprimăm ceea ce nu se poate exprima, să descriem 
fericirea pe care o împrăştie în jurul lor? Cei doi logodnici 
nu se mai părăsesc. Ceea ce a părut să fie o căsătorie de 
convenienţă este de fapt o căsătorie din dragoste. Walter 


Tankerdon şi miss Dy Coverley nutresc unul pentru celălalt 
o afecţiune în care interesul n-are ce căuta. Ei posedă 
calităţi care le vor asigura cea mai fericită dintre existenţe. 
Walter are o inimă de aur şi puteţi fi convinşi că inima lui Dy 
este făcută din acelaşi metal - la figurat, se înţelege, şi nu în 
sensul material pe care l-ar îndreptăţi milioanele lor. Sunt 
creaţi unul pentru altul şi niciodată această frază banală n-a 
avut un înţeles mai potrivit. Ei numără zilele şi orele care-i 
despart de 27 februarie, ziua multdorită. Şi dacă regretă 
ceva, este că Standard-Island nu se îndreaptă către alo 
sută optzecelea grad de longitudine, căci, venind acum 
dinspre vest, ar trebui să şteargă douăzeci şi patru de ore 
din calendar. Fericirea viitorilor soţi s-ar împlini cu o zi mai 
devreme. Dar ceremonia trebuie să se desfăşoare lângă 
Noile Hebride şi tinerii sunt siliţi să se resemneze. 

Trebuie să remarcăm că nava încărcată cu toate 
minunăţiile Europei, „nava-trusou”, n-a venit încă. Cei doi 
logodnici s-ar lipsi bucuroşi de atâta lux. Ce nevoie au de 
aceste splendori aproape regale? Ce le trebuie mai mult 
decât dragostea lor reciprocă? 

Dar familiile, prietenii, populaţia insulei cu elice doresc ca 
această ceremonie să fie înconjurată de o strălucire 
neobişnuită. lată de ce lunetele sunt îndreptate cu 
încăpățânare spre est. Jem Tankerdon şi Nat Coverley au 
făgăduit chiar o primă frumuşică oricui va semnala cel 
dintâi vaporul pe care maşinile sale nu-1 vor propulsa 
niciodată destul de repede ca să fie pe placul nerăbdării 
publice. 

Între timp, programul serbării este alcătuit cu grijă. El 
cuprinde jocuri, recepții, o dublă ceremonie la templul 
protestant şi la catedrala catolică, o serată de gală la 
palatul primăriei, un festival în parc. Calistus Munbar 
supraveghează totul, nu se cruţă, se cheltuieşte, se poate 
spune că îşi ruinează sănătatea. Ce vreţi! Antrenat de 
temperamentul său, e la fel de greu de oprit ca un tren în 
plină viteză. 


Cât despre cantată, e gata. Poetul Yvernes şi muzicianul 
Sebastien Zorn s-au arătat demni unul de altul. Opera lor 
va fi cântată de masele corale ale unei societăţi întemeiate 
cu acest prilej. Efectul va fi măreț, când ea va răsuna în 
scuarul Observatorului, luminat electric la căderea nopţii. 
Apoi mirii se vor înfăţişa ofițerului stării civile, iar căsătoria 
religioasă va fi celebrată la miezul nopţii, în mijlocul 
strălucirilor feerice ale oraşului. 

În sfârşit, nava aşteptată este semnalată în larg. Unul 
dintre oamenii de veghe de la Tribord-Harbour câştigă 
prima, care se cifrează la un respectabil număr de dolari. 

La 19 februarie, ora nouă dimineaţa, vasul intră în port şi 
este descărcat fără zăbavă. 

E inutil să redăm amănunţit nomenclatura bijuteriilor, 
rochiilor, obiectelor de modă şi de artă care alcătuiesc 
încărcătura nupţială. Ajunge să spunem că expoziţia 
deschisă în vastele saloane ale palatului Coverley obţine un 
succes fără precedent. Întreaga populaţie a oraşului a ţinut 
s-o viziteze. E adevărat că destule dintre aceste personaje 
neverosimil de bogate ar putea să-şi procure magnificele 
produse, plătindu-le atât cât se cuvine. Dar să nu uităm 
gustul, simţul artistic care au prezidat la alegerea lor, 
facându-le demne de o admiraţie fără margini. Dealtfel, 
străinele dornice să cunoască nomenclatura trusoului vor 
putea să cerceteze numerele din 21 şi 22 februarie ale 
ziarelor Starboard Chronicle şi New Herald. Dacă nu vor fi 
satisfăcute, e pentru că în lumea aceasta nu există 
satisfacţie deplină. 

Fantastic! spune simplu Yvernes, când iese din saloanele 
palatului de pe Bulevardul Cincisprezece, în tovărăşia celor 
trei colegi ai săi. 

Mi se pare expresia cea mai potrivită, încuviinţează 
Pinchinat. Expoziţia asta îţi trezeşte dorinţa de a o lua pe 
miss Dy Coverley fără zestre... doar pentru ea însăşi! 

Cât despre tinerii logodnici, adevărul este că n-au dat prea 
multă atenţie acestui stoc de capodopere ale artei şi modei. 


De la sosirea vaporului, Standard-lIsland şi-a reluat drumul 
spre vest, către Noile Hebride. Dacă vor fi acolo înainte de 
27 tebruarie, căpitanul Sarol şi tovarăşii săi vor debarca, iar 
insula va porni pe drumul întoarcerii. 

Faptul că aceste regiuni din vestul Pacificului sunt 
familiare căpitanului Sarol va uşura navigația. La cererea 
comandorului Simcoe, el stă tot timpul în turnul 
Observatorului. De cum vor apărea primele înălţimi, nimic 
nu va fi mai uşor decât să se apropie de insula Erromango, 
una dintre cele mai răsăritene ale grupului, evitând astfel 
numeroasele stânci submarine ale Noilor Hebride. 

Din întâmplare sau pentru că Sarol, dornic să asiste la 
serbările prilejuite de căsătorie, a manevrat cu oarecare 
încetineală, primele insule nu sunt semnalate decât în 
dimineaţa zilei de 27 februarie - ziua fixată pentru 
ceremonia nupţială. 

Faptul acesta n-are nici o importanţă. Căsătoria nu va fi 
mai puţin fericită dacă va fi celebrată în apropierea Noilor 
Hebride, şi dacă asta le face atâta plăcere malaiezilor - care 
nu o ascund deloc - n-au decât să participe la serbările de 
pe Standard-Island. 

După ce întâlneşte câteva insulițe, ocolite după indicaţiile 
foarte precise ale căpitanului Sarol, insula cu elice se 
îndreaptă spre Erromango, lăsând spre sud înălțimile 
insulei Tanna. 

Acum, Sebastien Zorn, Frascolin, Pinchinat, Yvernes nu se 
află departe - cel mult trei sute de mile - de posesiunile 
franceze din această parte a Pacificului, insulele Loyalty şi 
Noua Caledonie, acest penitenciar situat la antipodul 
Franţei. 

Erromango, plină de păduri în interior, este împănată cu 
coline la poalele cărora se întind mari platouri cultivabile. 
Comandorul Simcoe se opreşte la o milă de golful Cook de 
pe coasta orientală. N-ar fi fost prudent să se apropie mai 
mult, căci brâurile de corali înaintează, la nivelul apei, până 
la o jumătate de milă în larg. Dealtfel, guvernatorul Cyrus 


Bikerstaff nu intenţionează să rămână aici şi nici să se 
oprească în vreo altă insulă a arhipelagului. După serbări, 
malaiezii vor debarca şi Standard-Island va urca din nou 
spre Ecuator, pentru a se întoarce în Madeleine-bay. 
Standard-Island se opreşte pe la ora unu. 

Din ordinul autorităţilor, toată lumea e liberă, funcţionari 
şi impiegaţi, marinari şi milițieni, cu excepţia vamegşilor de 
la posturile de pe litoral, pe care nimic nu trebuie să-i 
distragă de la veghea lor. 

E o vreme minunată, împrospătată de briza marină. 
Potrivit expresiei consacrate, „soarele participă şi el”. 

— Sigur, astrul ăsta orgolios pare să fie la ordinele 
rentierilor! exclamă Pinchinat. 

Nu e cazul să insistăm asupra diferitelor numere ale 
programului senzaţional alcătuit de supraintendentul 
distracţiilor oraşului Milliard-City. De la ora trei, toţi 
locuitorii - cei de pe câmpie, ca şi cei din oraş şi din porturi 
- se strâng în parc, de-a lungul ţărmurilor râului 
Serpentinei. Notabilii se amestecă în mulţime. Jocurile sunt 
urmărite cu un antren de care nu-i străină, poate, momeala 
diferitelor premii. Sunt organizate baluri în aer liber. Cel 
mai strălucitor bal se desfăşoară în una dintre marile săli 
ale cazinoului, unde tinerii şi tinerele se întrec în graţie şi 
vioiciune. Yvernes şi Pinchinat iau parte la dansuri şi nu 
cedează nimănui locul când e vorba de a fi cavalerii celor 
mai frumoase miliardeze. Alteţa-sa n-a fost niciodată atât de 
îndatoritoare, n-a avut niciodată atâta spirit şi atâta succes. 
Să nu vă miraţi, deci, că, răspunzând uneia dintre 
partenere, care-i declară după un vals ameţitor: „Ah, 
domnule, sunt numai apă!” - îndrăzneşte să lanseze un nou 
calambur: „Apă de Vals, miss, apă de Vals!"140 

Frascolin, care e lângă el, roşeşte până la urechi şi 
Yvernes, care-l aude, se întreabă dacă fulgerele cerului nu 
se vor prăbuşi asupra vinovatului! 

Adăugăm că familiile Tankerdon şi Coverley sunt de faţă şi 
că graţioasele surori ale tinerei fete se arată foarte 


încântate de fericirea ei. Miss Dy se plimbă la braţul lui 
Walter - ceea ce nu contravine convenienţelor, când e vorba 
de cetăţeni ai liberei Americi. Sunt aplaudaţi, aclamaţi, li se 
oferă flori şi complimente pe care le primesc cu multă 
gentileţe. 

La ora unsprezece, o lungă procesiune se îndreaptă spre 
primărie. Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley merg în 
mijlocul familiilor lor. Întreaga populaţie îi însoţeşte, urcând 
Bulevardul Unu. 

Guvernatorul Cyrus Bikerstaff aşteaptă în marea sală a 
palatului municipal. Cea mai frumoasă dintre căsătoriile pe 
care i-a fost dat să le celebreze în timpul carierei sale 
administrative se va săvârşi peste câteva clipe. 

Deodată, izbucnesc ţipete dinspre cartierul mărginaş al 
sectorului babordez. 

Cortegiul se opreşte la jumătatea bulevardului. 

Aproape imediat, împreună cu strigătele care se 
înmulţesc, se aud împuşcături îndepărtate. 

După o clipă, un grup de vameşi - câţiva răniţi - ies în 
goană din parcul primăriei. 

Agitaţia e la culme. În mulţime se răspândeşte acea teamă 
iraţională pe care o naşte un pericol necunoscut. 

Cyrus Bikerstaff se iveşte pe peronul palatului, urmat de 
comandorul Simcoe, de colonelul Stewart şi de notabili. 

La întrebările care li se pun, vameşii răspund că Standard- 
Island a fost invadată de trei sau patru mii de neohebridieni 
şi că Sarol este în fruntea lor. 

ATAC ŞI APĂRARE. 

Acesta e începutul înfăptuirii groaznicului complot 
pregătit de căpitanul Sarol, cu complicitatea malaiezilor 
primiţi odată cu el pe Standard-lIsland, a neohebridienilor 
îmbarcaţi la Samoa şi a indigenilor din Erromango şi din 
insulele vecine. Care va fi deznodământul? E greu de 
prevăzut, date fiind condiţiile în care se dezlănţuie această 
bruscă şi teribilă agresiune. 


Grupul neohebridian cuprinde nu mai puţin de o sută 
cincizeci de insule care, sub protecţia Angliei, formează o 
dependinţă geografică a Australiei. Cu toate acestea, aici, 
ca şi în insulele Salomon, situate în nord-vestul aceleiaşi 
regiuni, problema protectoratului constituie un măr al 
discordiei între Franţa şi Regatul-Unit. Pe deasupra, Statele 
Unite nu văd cu ochi buni apariţia coloniilor europene în 
mijlocul unui ocean a cărui stăpânire exclusivă se gândesc 
s-o revendice. Împlântând drapelul său pe aceste diverse 
arhipelaguri, Marea Britanie caută să creeze o bază de 
aprovizionare care i-ar fi indispensabilă în cazul când 
coloniile australiene ar scăpa de sub autoritatea Foreign- 
Office-ului. 

Populaţia Noilor Hebride este alcătuită din negri şi 
malaiezi de origine canacă. Dar caracterul acestor indigeni, 
temperamentul şi instinctele lor diferă, după cum aparţin 
insulelor din nord sau din sud - ceea ce îngăduie împărţirea 
arhipelagului în două grupe. 

În grupul septentrional, în insula Santo, în golful Sfâtului 
Filip, oamenii sunt mai înalţi, cu tenul mai puţin închis la 
culoare şi părul mai puţin încreţit. Bine zidiţi şi puternici, 
blânzi şi paşnici, ei n-au atacat niciodată agenţiile 
comerciale şi vasele europene. Acelaşi lucru se poate spune 
despre insulele Vate sau Sandwich, care numără mai multe 
orăşele înfloritoare şi în primul rind Port-Vila, capitala 
arhipelagului - numită şi Franceville - unde coloniştii noştri 
folosesc bogăţiile unui pâmânt minunat: păşunile roditoare, 
câmpurile prielnice culturilor, terenurile unde cresc 
plantaţii de arbori de cafea, bananieri, cocotieri şi se 
dezvoltă fructuoasa industrie a coprah-makers-ilor141... 

Căpitanul Sarol a ales nu fără chibzuinţă grupul sudic 
pentru a organiza tentativa criminală împotriva insulei cu 
elice. În aceste insule, indigenii, rămaşi adevăraţi papuaşi, 
sunt fiinţe aflate pe primele trepte ale civilizaţiei, la Tanna 
ca şi la Erromango. Mai ales despre acesta din urmă, un 
fost pirat avea dreptate să-i spună doctorului Hayen: „Dacă 


insula asta ar putea vorbi, ar povesti lucruri care-ţi fac 
părul măciucă...!”. 

Aceasta este populaţia din rândurile căreia şi-a recrutat 
complicii căpitanul Sarol. El le-a promis jefuirea nepreţuitei 
Bijuterii a Pacificului, ai cărei locuitori trebuie să fie 
măcelăriți până la unul. Pândind apariţia ei lângă 
Erromango, sălbaticii au venit din insulele vecine, 
despărțite prin strâmtori înguste - şi în primul rând din 
Tanna, aflată doar la treizeci şi cinci de mile spre sud. De 
aici au pornit robuştii locuitori ai districtului Wanissi, 
adoratori cruzi ai zeului Tleapolo, care umblă aproape goi, 
indigenii din Plaja-Neagră, din Sangalli, cele mai de temut 
şi cele mai temute insule ale arhipelagului... 

Când Standard-Island şi-a făcut apariţia, când a ajuns la 
numai câteva ancabluri de Erromango, căpitanul Sarol a 
dat semnalul aşteptat. 

În câteva minute, trei-patru mii de pirați au trecut peste 
stâncile aflate la nivelul apei. 

Primejdia este foarte mare, căci aceşti neohebridieni 
dezlănţuiţi asupra oraşului miliardez nu vor da înapoi de la 
nici o fărădelege, de la nici o violenţă. Ei au avantajul 
surprizei şi sunt înarmaţi nu numai cu sulițe lungi cu vârf 
de os, care provoacă răni foarte primejdioase, şi cu săgeți 
otrăvite cu un fel de venin vegetal, dar şi cu puşti Snyders, 
folosite în mod curent în arhipelag. 

De la începutul acestui atac - pregătit de multă vreme, 
deoarece Sarol este cel care-i conduce pe atacatori - a 
trebuit să fie mobilizați milițienii, marinarii, funcţionarii, toţi 
oamenii în stare să lupte. 

Cyrus Bikerstaff, comandorul Simcoe, colonelul Stewart şi- 
au păstrat sângele rece. Regele Malecarliei şi-a oferit 
serviciile şi, dacă nu mai are vigoarea tinereţii, a păstrat cel 
puţin curajul ei. Indigenii sunt încă departe, spre Babord- 
Harbour, unde ofiţerul portului încearcă să organizeze 
rezistenţa. Fără îndoială însă că nu vor întârzia să se arunce 
asupra oraşului. 


Se dă de la început ordinul să fie închise porţile incintei 
oraşului, în care aproape întreaga populaţie s-a strâns 
pentru serbările căsătoriei. Probabil că se vor produce 
stricăciuni în parc şi pe câmpie. E de temut chiar că 
porturile şi uzinele electrice vor fi devastate. Nu poate fi 
împiedicată distrugerea bateriilor Pupei şi Pintenului. Cea 
mai mare nenorocire ar fi însă ca tunurile să fie întoarse 
împotriva oraşului şi nu e imposibil ca piraţii să ştie să le 
mânuiască. 

Înainte de orice, la propunerea regelui Malecarliei, cea 
mai mare parte a femeilor şi copiilor sunt strânşi în 
încăperile primăriei. 

Vastul palat municipal e cufundat în întuneric ca şi restul 
insulei, căci mecanicii au trebuit să fugă de atacatori şi 
aparatele electrice au încetat să funcţioneze. 

Prin grija comandorului Simcoe, armele depozitate la 
primărie sunt împărţite milițienilor şi marinarilor. Muniţiile 
nu vor lipsi. După ce a lăsat-o pe miss Dy cu doamnele 
Tankerdon şi Coverley, Walter a intrat în grupul alcătuit de 
Jem Tankerdon, Nat Coverley, Calistus Munbar, Pinchinat, 
Yvernes, Frascolin şi Sebastien Zorn. 

Se pare că aşa trebuia să se sfârşească! murmură 
violoncelistul. 

Dar nu s-a sfârşit! strigă supraintendentul. Nu, nu s-a 
sfârşit, şi scumpa noastră Standard-Island nu va sucomba în 
faţa unui pumn de canaci! 

Bine zis, Calistus Munbar! Şi e de-nţeles mânia care te 
sufocă la gândul că aceşti tâlhari de neohebridieni au 
întrerupt o serbare atât de bine organizată! Da, să 
nădăjduim că vor fi respinşi. Din păcate, dacă nu sunt 
superiori ca număr, au avantajul ofensivei. 

Detunăturile continuă să răsune departe, în direcţia 
porturilor. Căpitanul Sarol a început prin a întrerupe 
funcţionarea elicelor, pentru ca Standard-Island să nu se 
poată depărta de Erromango - baza de operaţii a 
atacatorilor. 


Guvernatorul, regele Malecarliei, comandorul Simcoe, 
colonelul Stewart, întruniţi într-un comitet de apărare, s-au 
gândit întâi la o ieşire ofensivă. Ar fi însemnat însă să fie 
sacrificați mulţi dintre apărătorii de care e atâta nevoie. Nu 
se pot aştepta la mai multă milă din partea acestor pirați 
decât din partea fiarelor care, cu cincisprezece zile în 
urmă, au invadat Standard-Island. Pe deasupra, oare nu vor 
încerca ei să facă insula cu elice să eşueze pe stânci, pentru 
a o jefui mai lesne...? 

După un ceas, atacatorii au ajuns în faţa grilajului. 
Încearcă să-l doboare, dar el rezistă. Încearcă să treacă 
peste el, dar sunt primiţi cu împuşcături. 

Deoarece Milliard-City n-a fost luat prin surprindere, e 
greu să i se forţeze incinta pe întuneric. Căpitanul Sarol îşi 
readuce indigenii spre parc şi câmpie, în aşteptarea 
dimineţii. 

Dimineaţa, între orele patru şi cinci, aurora nuanţează 
orizontul spre est. Sub ordinele comandorului Simcoe şi ale 
colonelului Stewart, milițienii şi marinarii, lăsând jumătate 
dintre ei la primărie, se masează în parcul Observatorului, 
cu gândul că Sarol va încerca să forţeze grilajul în acest loc. 
Or, cum nu se pot aştepta la nici un ajutor dinafară, trebuie 
să-i împiedice cu orice preţ pe indigeni să pătrundă în oraş. 

Cvartetul i-a urmat pe apărătorii conduşi de ofiţeri către 
capătul Bulevardului Unu. 

— Să scapi de canibalii din Fidji şi să fii obligat să-ţi aperi 
cotletele de canibalii din Noile Hebride! exclamă Pinchinat. 
— Ce naiba, doar n-or să ne mănânce întregi! ripostează 

Yvernes. 

— Voi rezista până la ultima bucăţică, asemeni eroului lui 
Labiche!142 adaugă Frascolin. 

Sebastien Zorn rămâne tăcut. Se ştie ce crede el despre 
această aventură - ceea ce nu-l va împiedica să-şi facă 
datoria. 

De cum se luminează, se schimbă împuşcături prin grilajul 
scuarului. Incinta Observatorului este apărată cu curaj. 


Sunt victime de o parte şi de alta. În tabăra miliardezilor, 
Jem Tankerdon este rănit uşor la umăr - dar nu vrea să-şi 
părăsească postul. Nat Coverley şi Walter se bat în primele 
rânduri. Regele Malecarliei, înfruntând gloanţele Snyders- 
urilor, încearcă să-l ochească pe căpitanul Sarol, care nu se 
cruţă deloc în mijlocul indigenilor. 

Ce-i drept, sunt cam prea mulţi aceşti atacatori! 

Toţi piraţii pe care i-au putut furniza Erromango, lanna şi 
insulele învecinate se înverşunează împotriva oraşului. 
Comandorul Simcoe a putut să constate, totuşi, o 
împrejurare fericită: în loc să se abată spre Erromango, 
Standard-Island urcă spre grupul septentrional, sub 
influenţa unui curent abia simţit, cu toate că ar fi fost mai 
bine să se îndrepte spre larg. 

Timpul se scurge, indigenii îşi dublează eforturile, şi, cu 
toată rezistenţa lor curajoasă, apărătorii nu-i vor putea 
opri. Pe la ora zece, grilajul e smuls. În faţa mulţimii 
urlătoare care invadează scuarul, comandorul Simcoe este 
obligat să se retragă spre primărie, unde vor trebui să se 
apere ca într-o fortăreață. 

Retrăgându-se, milițienii şi marinarii cedează terenul pas 
cu pas. Poate că acum, când au forţat incinta oraşului, 
neohebridienii se vor risipi prin cartiere după jaf, ceea ce ar 
îngădui miliardezilor să recapete un oarecare avantaj... 

Zadarnică speranţă! Căpitanul Sarol nu-i va lăsa pe 
indigeni să părăsească Bulevardul Unu. Pe aci vor ajunge la 
primărie, unde vor anihila ultimele eforturi ale asediaţilor. 
Când căpitanul Sarol va fi stăpân pe această fortăreață, 
victoria va fi definitivă. Atunci va suna ceasul jafului şi al 
masacrului general. 

— Hotărât lucru, sunt prea mulţi! repetă Frascolin, căruia 
o suliță îi zgârie braţul. 

Săgeţile şi gloanţele plouă de pretutindeni, în timp ce 
retragerea se accentuează. 

Pe la ora două, apărătorii au fost împinşi până în scuarul 
primăriei. Se şi numără cincizeci de morţi, de ambele părţi, 


şi un număr dublu sau triplu de răniţi. Înainte ca palatul 
municipal să fie invadat de pirați, oamenii se năpustesc 
înăuntru, închid uşile, obligă femeile şi copiii să-şi caute un 
adăpost în apartamentele interioare, unde vor fi la adăpost 
de proiectile. Apoi Cyrus Bikerstaff, regele Malecarliei, 
comandorul Simcoe, colonelul Stewart, Jem Tankerdon, Nat 
Coverley, prietenii lor, milițienii şi marinarii se postează la 
ferestre şi focul reîncepe cu mai multă înverşunare. 

— Trebuie să rezistăm aici, spune guvernatorul. Este 
ultima noastră şansă. Doar o minune ne mai poate salva. 

Asaltul începe imediat, la ordinul căpitanului Sarol, care e 
sigur de succes, cu toate că treaba nu-i uşoară deloc. Uşile 
sunt solide şi va fi greu să le spargă fără artilerie. Indigenii 
le atacă cu securile, sub focul de la ferestre, ceea ce le 
provoacă pierderi serioase. Asta nu va opri pe şeful lor. Şi 
totuşi, dacă ar fi ucis, poate că moartea lui ar schimba 
situaţia. 

Se scurg două ore. Primăria rezistă încă. Gloanţele îi 
seceră pe atacatori, dar numărul lor se împrospătează fără 
încetare. În zadar cei mai buni ochitori, Jem Tankerdon, 
colonelul Stewart, caută să-l doboare pe căpitanul Sarol. În 
timp ce ai săi cad, el pare invulnerabil. 

Şi nu el, ci Cyrus Bikerstaff este lovit în piept de glonţul 
unui Snyders, în timpul unui schimb de focuri mai viu ca 
niciodată. EI cade, nu poate să mai pronunţe decât câteva 
cuvinte înăbuşite, sângele îi urcă în gâtlej. Transportat într- 
un salon, nu întârzie să-şi dea duhul. Astfel moare cel care a 
fost primul guvernator al insulei cu elice, administrator 
priceput, suflet mare şi cinstit. 

Asaltul continuă cu mai multă furie. Uşile sunt gata să 
cedeze sub securile indigenilor. Cum poate fi împiedicată 
căderea acestei ultime fortărețe a insulei cu elice? Cum pot 
fi salvaţi de un masacru general copiii, femeile, toţi cei pe 
care îi cuprinde ea? 

Regele Malecarliei, Ethel Simcoe, colonelul Stewart 
discută atunci dacă n-ar trebui să fugă prin spatele 


palatului. Dar unde să caute adăpost? La bateria Pupei? Vor 
putea ajunge acolo?... Într-unul din porturi? Oare indigenii 
n-au pus încă mâna pe ele? Şi cum să-i părăsească pe răniții 
al căror număr creşte mereu? 

În acest moment, intervine un lucru de natură să schimbe 
situaţia. 

Regele Malecarliei a înaintat pe balcon, fără să ia seama la 
gloanţele şi săgețile care plouă în jur. El duce arma la umăr 
şi-l ocheşte pe căpitanul Sarol, în clipa în care una dintre 
uşi cedează în faţa atacatorilor. 

Căpitanul Sarol cade mort pe loc. 

Indigenii se opresc brusc, apoi dau înapoi, luînd cu ei 
cadavrul şefului, şi se năpustesc spre grilajul scuarului. 

Aproape în acelaşi timp, la capătul Bulevardului Unu se 
aud strigăte şi izbucnesc împuşcături. 

Oare ce se întâmplă? Să fi trecut avantajul de partea 
apărătorilor porturilor şi bateriilor? Să fi alergat ei spre 
oraş? Încearcă să-i atace pe indigeni, cu toate că sunt puţini 
la număr...? 

Împuşcăturile se înteţesc înspre Observator! observă 
colonelul Stewart. 

Tâlharii primesc întărituri! comentează comandorul 
Simcoe. 

Nu cred, spune regele Malecarliei. Cum se explică atunci 
împuşcăturile?... 

Da, lucrurile se schimbă! strigă Pinchinat. Şi se schimbă în 
folosul nostru! 

Priviţi, priviţi! intervine Calistus Munbar. Bandiţii o iau la 
sănătoasa! 

Haidem, prieteni, exclamă regele Malecarliei, să-i gonim 
din oraş! înainte! 

Ofiţeri, milițieni, marinari, toţi coboară la parter şi se 
năpustesc pe uşa cea mare. 

Sălbaticii au părăsit scuarul şi fug - unii de-a lungul 
Bulevardului Unu, ceilalţi pe străzile învecinate. 


Care să fie cauza acestei schimbări atât de rapide şi 
neaşteptate? Trebuie ea atribuită dispariţiei căpitanului 
Sarol, lipsei de conducere care i-a urmat? E posibil ca 
atacatorii, având forţe net superioare, să fi fost atât de 
descurajaţi de moartea şefului lor, în clipa în care primăria 
era să le cadă în mâini...? 

Însufleţiţi de comandorul Simcoe şi de colonelul Stewart, 
circa două sute de marinari şi milițieni, cărora li s-au 
adăugat Jem şi Walter Tankerdon, Nat Coverley, Frascolin şi 
colegii săi, coboară Bulevardul Unu gonindu-i pe fugari, 
care nu se întorc nici măcar pentru a trimite un ultim glonţ 
sau o ultimă săgeată şi aruncă puştile, arcurile, suliţele. 

Înainte! Înainte! strigă comandorul Simcoe, cu o voce 
răsunătoare. 

Totuşi, în împrejurimile Observatorului, împuşcăturile 
cresc în intensitate. E sigur că acolo bătălia se desfăşoară 
cu o năprasnică încrâncenare. 

Să fi primit deci Standard-lIsland un ajutor? Dar ce 
ajutor... şi din partea cui...? 

Oricum ar fi, atacatorii fug de pretutindeni, pradă unei 
panici de neînțeles. Sunt deci atacați de întăriri venite 
dinspre Babord-Harbour...? 

Da! O mie de neohebridieni au debarcat pe Standard- 
Island, sub conducerea coloniştilor francezi din insula 
Sandwich! 

Nu e de mirare că membrii cvartetului sunt salutaţi în 
limba maternă, când îşi întâlnesc curajoşii compatrioți! 

lată în ce împrejurări s-a produs această intervenţie 
neaşteptată, s-ar putea spune aproape miraculoasă. 

În timpul nopţii precedente şi de la răsăritul soarelui, 
Standard-Island n-a încetat să deriveze către insula 
Sandwich, unde, cum s-a mai spus, îşi avea reşedinţa o 
colonie franceză aflată pe calea prosperității. Or, îndată ce 
au aflat despre atacul efectuat de căpitanul Sarol, coloniştii 
au hotărât să vină în ajutorul insulei cu elice împreună cu 
cei o mie de indigeni aflaţi sub influenţa lor. Dar 


ambarcaţiile insulei Sandwich erau insuficiente pentru a-i 
transporta... 

Ce bucurie pe aceşti oameni de ispravă când Standard- 
Island, împinsă de curent, a ajuns în dreptul insulei 
Sandwich. Imediat s-au aruncat cu toţii în şalupele de 
pescuit, urmaţi de indigeni - cei mai mulţi înot - şi au 
debarcat la Babord-Harbour. 

Oamenii de la bateriile Pupei şi Pintenului, cei rămaşi în 
porturi s-au unit cu ei. Traversând câmpia şi parcul, au 
pornit spre Milliard-City, şi, graţie acestei diversiuni, 
primăria n-a căzut în mâinile atacatorilor, descumpăniţi şi 
de moartea căpitanului Sarol. 

După două ceasuri, bandele atacatoare, gonite de 
pretutindeni, îşi caută salvarea aruncându-se în ocean ca să 
ajungă pe insula Sandwich - şi cea mai mare parte cad sub 
gloanţele miliției. 

Acum, Standard-lIsland nu are de ce să se mai teamă: eae 
salvată de jaf, de masacru, de distrugere. 

Ar fi fost de aşteptat ca sfârşitul acestei groaznice aventuri 
să dea naştere unor manifestări publice de bucurie şi de 
recunoştinţă. Nu! Oh, aceşti americani uimitori în orice 
împrejurare! S-ar zice să rezultatul final nu i-a surprins, că 
îl prevăzuseră. Şi totuşi, ce puţin a lipsit ca tentativa 
căpitanului Sarol să ducă la o înspăimântătoare catastrofa! 

Ne este îngăduit să credem că principalii proprietari ai 
insulei cu elice s-au felicitat în petto143 pentru salvarea 
unei proprietăţi de două miliarde, şi asta în clipa în care 
căsătoria lui Walter Tankerdon cu miss Dy Coverley avea să- 
i asigure viitorul. 

Menţionăm că logodnicii au căzut unul în braţele altuia, 
îndată ce s-au revăzut. Nimeni, dealtfel, n-a socotit acest 
gest drept o călcare a convenienţelor. N-ar fi trebuit ei să 
fie căsătoriţi de douăzeci şi patru de ore...? 

Amintita rezervă ultraamericană n-are ce căuta în 
primirea pe care artiştii parizieni o fac coloniştilor francezi 
de pe insula Sandwich. Ce strângeri de mână! Câte felicitări 


primesc membrii cvartetului de la compatrioţii lor! Dacă 
gloanţele i-au cruțat, aceste două viori, acest alto şi acest 
violoncel nu şi-au făcut cu mai puţin curaj datoria! Cât 
despre bunul Athanase Doremus, ela rămas în sala 
cazinoului, aşteptând un elev care se încăpăţânează să nu 
mai vină. Şi cine ar putea să i-o reproşeze? 

O excepţie în ceea ce-l priveşte pe supraintendent. Oricât 
de ultra-yancheu ar fi, bucuria a fost delirantă. Ce vreţi? În 
vinele lui curge sângele ilustrului Barnum şi se va admite ca 
urmaşul unui asemenea strămoş să nu fie sui compos144, 
asemeni concetăţenilor săi din America de Nord! 

Prezenţa sa nemaifiind necesară, regele Malecarliei, 
însoţit de regină, s-a întors la locuinţa sa din Bulevardul 
Treizeci şi şapte, unde consiliul notabililor îi va exprima 
mulţumirile pe care le merită curajul şi devotamentul său 
faţă de cauza comună. 

Deci, Standard-Island e teafără. Salvarea ei a costat 
scump: Cyrus Bikerstaff ucis în toiul încleştării, ca şi şaizeci 
de milițieni şi marinari atinşi de gloanţe sau de săgeți şi 
cam tot atâţia funcţionari, impiegaţi, negustori, care s-au 
luptat cu curaj. Întreaga populaţie va participa la acest 
doliu public şi Bijuteria Pacificului le va păstra neştearsă 
amintirea. 

Altfel, cu repeziciunea care-i caracterizează, miliardezii 
vor pune grabnic lucrurile la punct. După o oprire de 
câteva zile în insula Sandwich, orice urmă a acestei lupte 
sângeroase va fi dispărut. 

În aşteptare, există un acord deplin în problema puterii 
militare, care rămâne în mâinile comandorului Simcoe. În 
această privinţă, nici o dificultate, nici o competiţie. Nici 
Jem Tankerdon, nici Nat Coverley n-au vreo pretenţie. Mai 
târziu, alegerile vor rezolva importanta problemă a noului 
guvernator. 

A doua zi, o impozantă ceremonie strânge populaţia pe 
cheiurile lui Tribord-Harbour. 


Dacă trupurile malaiezilor şi ale indigenilor au fost 
aruncate în mare, nu se poate proceda la fel cu cele ale 
cetăţenilor care au căzut apărând insula cu elice. Adunate 
cu pioşenie, ele sunt depuse în templu sau în catedrală şi 
primesc onorurile cuvenite. Guvernatorul Cyrus Bikerstaff 
ca şi cele mai umile victime constituie obiectul aceleiaşi 
rugăciuni şi al aceleiaşi dureri. 

Apoi, încărcătura funebră este încredinţată unuia dintre 
rapidele vase cu aburi care pleacă spre Madeleine-bay. 

TRIBORD CONTRA BABORD. 

Standard-Island a părăsit regiunea insulei Sandwich la 3 
martie, înaintea plecării sale, coloniştii francezi şi aliaţii lor 
indigeni primesc toate semnele recunoştinţei vii a 
miliardezilor. Sunt prieteni pe care-i vor revedea, sunt fraţi 
pe care Sebastien Zorn şi colegii săi îi lasă pe această insulă 
din arhipelagul Noilor Hebride, înscrisă de acum în 
itinerarul anual. 

Sub conducerea comandorului Simcoe, reparaţiile au fost 
făcute cu repeziciune. Pagubele nici nu erau prea mari. 
Motoarele uzinelor electrice sunt intacte. Cu ceea ce 
rămâne din stocul de petrol, funcţionarea dinamurilor e 
asigurată pe mai multe săptămâni. Dealtfel, insula cu elice 
nu va întârzia să ajungă în acea parte a Pacificului de unde 
va putea comunica cu Madeleine-bay prin cablurile 
submarine. Există, prin urmare, certitudinea că croaziera 
se va sfârşi fără alte neplăceri. În mai puţin de patru luni, 
Standard-Island va ajunge pe coasta americană. 

— Să sperăm că vom ajunge! spune Sebastien Zorn, de 
câte ori supraintendentul se ambalează, ca de obicei, în 
legătură cu viitorul minunatului aparat maritim. 

— Ce lecţie am primit! recunoaşte Calistus Munbar. Aceşti 
malaiezi atât de serviabili, acest căpitan Sarol - nimeni nu i- 
ar fi putut bănui!... Este pentru ultima oară când Standard- 
Island acordă azil unor străini. 

— Chiar dacă un naufragiu îi aruncă în calea voastră? 
întreabă Pinchinat. 


— Dragul meu, nu mai cred nici în naufragiaţi, nici în 
naufragii! Din faptul că Ethel Simcoe este însărcinat, ca şi 
mai înainte, cu conducerea militară a insulei, nu reiese că 
puterea civilă s-ar afla în mâinile sale. De la moartea lui 
Cyrus Bikerstaff, Milliard-City nu mai are primar, şi, după 
cum se ştie, foştii adjuncţi nu şi-au păstrat funcțiunile, în 
consecinţă, va fi necesară numirea unui nou guvernator al 
insulei cu elice. 

Or, în lipsa unui ofiţer al stării civile, căsătoria lui Walter 
Tankerdon cu miss Dy Coverley nu poate fi celebrată. lată o 
dificultate care nu s-ar fi ivit fără uneltirile mizerabilului 
Sarol! Şi nu numai viitorii soţi, dar toţi notabilii, întreaga 
populaţie abia aşteaptă să vadă căsătoria definitiv săvârşită. 
Aceasta e una dintre cele mai sigure garanţii ale viitorului. 
Şi să nu se întârzie, căci Walter Tankerdon a şi propus să se 
îmbarce pe unul dintre vasele cu aburi, să se îndrepte cu 
cele două familii către cel mai apropiat arhipelag, unde un 
primar va putea să procedeze la ceremonia nupţială. Ce 
naiba, în insulele Samoa, Tonga, Marchize sunt destui 
primari şi, dacă se merge cu toată viteza, în mai puţin de-o 
săptămână... 

Spiritele înțelepte îl liniştesc pe nerăbdătorul tânăr. Se 
pregătesc alegerile. În câteva zile va fi numit noul 
guvernator. Primul act al administraţiei sale va fi celebrarea 
cu mare pompă a căsătoriei, aşteptată cu atâta nerăbdare. 
Programul serbărilor va fi reluat în întregime. „Un 
primar!... Un primar...!” Acest strigăt e pe toate buzele...! 

— Numai dacă aceste alegeri n-ar reînsufleţi rivalități care 
poate mai mocnesc! spune Frascolin. 

Nu, şi Calistus Munbar e hotărât să se dea peste cap 
pentru a duce lucrurile la bun sfârşit. 

— Şi apoi, exclamă el, îndrăgostiţii noştri nu-s şi ei pe 
aici?... Cred c-o să-mi daţi dreptate când spun că amorul 
propriu nu va învinge amorul! 

Standard-Island continuă să înainteze spre nord-est, către 
punctul în care a douăsprezecea paralelă sudică se 


încrucişează cu al o sută şaptezeci şi cincilea meridian 
vestic. În aceasta regiune au fost chemate, prin 
cablogramele expediate înainte de popasul în Noile 
Hebride, vasele cu provizii trimise de la Madeleine-bay. 
Dealtfel, problema proviziilor nu-l preocupă pe comandorul 
Simcoe. Există rezerve pentru mai mult de o lună. E 
adevărat că lipsesc noutăţile din străinătate. Cronica 
politică e sărăcăcioasă. Starboard Chronicle se plânge şi 
New Herald e dezolat. Ce-are a face! Oare nu e Standard- 
Island un mic univers? Ce-o interesează ceea ce se petrece 
în restul sferoidului terestru? Are chef de politică? Curând 
o să aibă parte de destulă... poate chiar de prea multă! 

Într-adevăr, perioada electorală a fost deschisă. Cei 
treizeci de membri ai consiliului notabililor, în care 
babordezii şi tribordezii sunt în număr egal, au mult de 
lucru. Există de pe acum siguranţa că alegerea noului 
guvernator va da naştere la discuţii, întrucât Jem 
Tankerdon şi Nat Coverley vor fi rivali. 

Câteva zile se scurg în întruniri pregătitoare. De la început 
e clar că vor fi neînţelegeri, având în vedere amorul propriu 
al celor doi candidaţi. O agitaţie surdă răscoleşte oraşul şi 
porturile. Agenţii celor două sectoare caută să provoace 
tulburări pentru a exercita o presiune asupra notabililor. 
Timpul trece şi acordul nu pare posibil. Oare nu e de temut 
că Jem Tankerdon şi principalii babordezi vor căuta să-şi 
impună ideile respinse de principalii tribordezi, că vor relua 
nefericitul proiect de a transforma Standard-Island într-o 
insulă industrială şi comercială? Celălalt sector n-ar accepta 
niciodată acest lucru! Pe scurt, când partidul Coverley, când 
partidul Tankerdon par să fie mai puternice. De aici, discuţii 
jignitoare, o acreală între cele două tabere, o răcire vădită 
a relaţiilor dintre cele două familii, răcire pe care Walter şi 
miss Dy nici nu vor s-o bage-n seamă. Ce-i privesc pe ei 
toate aceste fleacuri politice...? 

Există totuşi un mijloc foarte simplu de a aranja lucrurile, 
cel puţin din punct de vedere administrativ: cei doi rivali să 


îndeplinească pe rând funcţia de guvernator - şase luni 
unul, şase luni altul, un an chiar, dacă pare preferabil. 
Drept urmare, n-ar mai exista rivalitate, convenţia fiind de 
natură să satisfacă ambele partide. Dar soluţiile de bun- 
simţ n-au niciodată şansa să fie acceptate în această lume 
şi, chiar dacă e independentă faţă de continentele terestre, 
Standard-Island nu cunoaşte mai puţin toate pasiunile 
umanităţii sublunare. 

Într-o zi, Frascolin spune colegilor săi: 

lată dificultăţile de care mă temeam... 

Ce ne interesează pe noi aceste neînţelegeri? răspunde 
Pinchinat. Ce pagubă ne-ar putea aduce? În câteva luni vom 
ajunge la Madeleine-bay, angajamentul nostru va lua sfârşit 
şi fiecare dintre noi va pune piciorul pe pământ, cu 
milionaşul său în buzunar. 

Dacă nu se întâmplă iar vreo nenorocire! ripostează 
neînduplecatul Sebastien Zorn. O asemenea maşină 
plutitoare poate fi vreodată sigură pe viitorul său?... După 
abordajul vasului englez, fiarele sălbatice; după fiare, 
năvala neohebridienilor; după indigeni... 

Taci, cobe! strigă Yvernes. Taci sau îţi legăm pliscul! 
Totuşi, mare păcat că Walter şi miss Dy nu s-au căsătorit la 
data fixată. Familiile Tankerdon şi Coverley fiind unite prin 
această legătură, poate că situaţia ar fi fost mai uşor de 
lămurit. Cei doi soţi ar fi intervenit cu mai multă eficacitate. 
Dar, în definitiv, agitația nu poate să dureze, alegerile 
urmând să se desfăşoare la 15 martie. 

Comandorul Simcoe încearcă să realizeze o apropiere 
între cele două sectoare ale oraşului. E rugat să nu se 
amestece unde nu-i fierbe oala! Are insula de condus - s-o 
conducă! Are stânci de ocolit - să le ocolească! Politica nu e 
de competenţa lui. 

Comandorul Simcoe n-are nevoie să i se spună a doua 
oară. 

Până şi pasiunile religioase intră în joc şi clerul - ceea ce 
este poate o greşeală - tinde să intervină mai mult decât se 


cuvine. Şi cât de bine se înțelegeau templul şi catedrala, 
pastorul şi episcopul! 

Cât despre ziare, e de la sine înţeles că au coborât în 
arenă. New Herald combate pentru Tankerdon, Starboard 
Chronicle pentru Coverley. Cerneala curge în valuri şi e de 
temut, chiar, să nu se amestece cu sânge! Doamne, oare n-a 
fost prea mult udat acest pământ, în timpul luptei duse 
împotriva tâlharilor din Noile Hebride...? 

De fapt, populaţia se interesează mai mult de cei doi 
logodnici, al căror roman s-a întrerupt la primul capitol. Dar 
ce-ar putea ea face ca să le asigure fericirea? Relaţiile 
dintre cele două sectoare ale oraşului au încetat. Adio 
recepții, invitaţii, serate muzicale! Dacă situaţia asta 
durează, instrumentele Cvartetului Concertant vor putrezi 
în cutiile lor şi artiştii noştri îşi vor câştiga enorma 
retribuţie stând cu mâinile în buzunare. 

Cu toate că nu vrea s-o mărturisească, supraintendentul e 
mistuit de o nelinişte mortală. El simte că situaţia sa e falsă, 
căci îşi desfăşoară întreaga inteligenţă pentru a nu displace 
nici unora, nici altora - cel mai sigur mijloc de a displace 
tuturor. 

Până la 12 martie, Standard-Island a înaintat mult spre 
Ecuator, dar nu îndeajuns pentru a întâlni vasele expediate 
din Madeleine-bay. Această întâlnire nu poate să întârzie 
mult, dar se pare că alegerile vor avea loc înaintea ei, 
întrucât sunt fixate pe data de 15 martie. 

Între timp, la tribord şi la babord se fac sondaje peste 
sondaje. Mereu pronosticuri de egalitate. Nu e posibilă 
obţinerea unei majorităţi, dacă nu se vor rupe câteva voturi 
dintr-o parte sau alta. Şi voturile acestea se clatină tot atât 
de puţin ca dinţii în maxilarul unui tigru. 

Atunci se iveşte o idee genială. Se pare că ea s-a născut în 
aceeaşi clipă în mintea tuturor celor care nu trebuiau să fie 
consultaţi. E o idee simplă, demnă, şi ar pune capăt 
rivalităţilor. Cei doi candidaţi, ei înşişi, s-ar înclina fără 
îndoială în faţa acestei soluţii. 


De ce să nu i se ofere regelui Malecarliei guvernarea 
insulei cu elice? Acest fost suveran este un înţelept, un 
spirit larg şi ferm totodată. Toleranţa şi filozofia lui ar fi cea 
mai bună garanţie împotriva surprizelor viitorului... 

Un important grup de negustori şi funcţionari din Milliard- 
City, cărora li se adaugă câţiva ofiţeri şi marinari din cele 
două porturi, hotărăsc să-i prezinte această propunere ca o 
dorinţă a lor... 

Maiestăţile lor primesc deputăţia în salonul de la parterul 
clădirii din Bulevardul Treizeci şi nouă. Ascultată cu 
bunăvoință, propunerea este respinsă fără echivoc... 

— Vă mulţumesc, domnilor, spune regele. Cererea 
dumneavoastră ne mişcă, dar suntem fericiţi de prezent şi 
nădăjduim că nimic nu ne va mai tulbura viitorul. Credeţi- 
ne! Am sfârşit cu iluziile... Nu mai sunt decât un simplu 
astronom la Observatorul de pe Standard-Island şi nu vreau 
să fiu altceva. 

În faţa unui răspuns atât de categoric, deputăţia se 
retrage fără să mai insiste. 

În ultimele zile dinaintea scrutinului, spiritele sunt tot mai 
agitate. Nu se poate realiza nici o înţelegere. Partizanii lui 
Jem Tankerdon şi ai lui Nat Coverley evită să se întâlnească 
până şi pe stradă. Nu se mai trece de la un sector la altul. 
Nici tribordezii, nici babordezii nu depăşesc Bulevardul 
Unu, Milliard-City e împărţit acum în două oraşe duşmane. 
Singurul personaj care aleargă de la unul la altul, agitat, 
frânt de oboseală, dându-se de ceasul morţii, epuizându-se 
în sfaturi înțelepte, respins în dreapta, respins în stânga, 
este desperatul supraintendent Calistus Munbar. De trei- 
patru ori pe zi, el eşuează ca un vapor fără cârmă în 
saloanele cazinoului, unde cvartetul îl copleşeşte cu 
zadarnice consolări. 

Cât despre comandorul Simcoe, el se mărgineşte la 
funcţiile care-i sunt încredințate. El conduce insula cu elice 
potrivit itinerarului stabilit. Având o sfântă groază faţă de 
chestiunile politice, va accepta pe oricine drept guvernator. 


Ofițerii săi, ca şi cei ai colonelului Stewart, se arată la fel de 
dezinteresaţi în problema care înfierbântă capetele. Nu 
există deci pericolul unui pronunciamento. 

În acest timp, întrunit în permanenţă la primărie, consiliul 
notabililor discută şi se ceartă. Se ajunge la aluzii 
jignitoare. Poliţia e nevoită să ia unele măsuri de precauţie, 
căci mulţimea se îngrămădeşte de dimineaţă până seara în 
faţa palatului municipal, scoțând strigăte de mânie. 

Pe de altă parte, o ştire deplorabilă e pusă în circulaţie: 
Walter Tankerdon s-a prezentat în ajun la palatul Coverley 
şi n-a fost primit. Celor doi logodnici li s-a interzis să se mai 
vadă şi, deoarece căsătoria n-a fost efectuată înaintea 
atacului bandelor neohebridiene, cine ar îndrăzni să spună 
dacă se va mai săvârşi cândva...? 

În sfârşit, soseşte ziua de 15 martie. Alegerea va avea loc 
în marea sală a primăriei. Publicul agitat se îmbulzeşte în 
scuar, aşa cum făcea populaţia romană în faţa palatului 
Quirinal, unde conclavul hotăra înălţarea unui nou papă pe 
tronul sfântului Petru. 

Ce va ieşi din această supremă deliberare? Sondajele 
indică mereu un număr egal de voturi. Dacă tribordezii îi 
rămân credincioşi lui Nat Coverley, dacă babordezii ţin cu 
Jem Tankerdon, ce se va-ntâmpla oare...? 

Ziua cea mare a sosit. Între orele unu şi trei, cursul 
obişnuit al vieţii pare suspendat pe suprafaţa insulei cu 
elice. Cinci-şase mii de persoane se agită pe sub ferestrele 
palatului municipal. Se aşteaptă rezultatul votului 
notabililor - rezultat care va fi comunicat de îndată, 
telefonic, celor două sectoare şi celor două porturi. 

Primul tur de scrutin are loc la unu şi treizeci şi cinci. 

Candidaţii obţin acelaşi număr de sufragii. 

După un ceas, al doilea tur de scrutin. 

El nu modifică în nici un fel cifrele primului. 

La trei şi treizeci şi cinci, al treilea şi ultimul tur. 

Şi de data aceasta, nici un nume nu obţine jumătate de 
voturi plus unu. 


Membrii consiliului se despart atunci, şi pe bună dreptate. 
Sunt atât de exasperaţi încât, dacă ar rămâne în şedinţă, s- 
ar lua la bătaie, în timp ce traversează scuarul pentru a se 
întoarce unii la palatul Tankerdon, alţii la palatul Coverley, 
mulţimea îi întâmpină cu murmurele cele mai neplăcute. 

Trebuie totuşi găsită o ieşire din această situaţie, care nu 
se poate prelungi nici măcar câteva ceasuri, fiind prea 
dăunătoare intereselor insulei cu elice. 

Fie vorba între noi, spuse Pinchinat, aflând de la 
supraintendent, împreună cu colegii săi, care a fost 
rezultatul celor trei tururi de scrutin, mi se pare că există 
un mijloc foarte simplu de a rezolva problema. 

Care? întreabă Calistus Munbar, ridicându-şi cu 
deznădejde braţele spre cer. Care...? 

Să tăiem insula pe la mijloc. Să o împărţim în două bucăţi 
egale, ca pe o plăcintă ale cărei jumătăţi vor naviga fiecare 
într-o parte, cu guvernatorul pe care-l doreşte. 

Să tăiem insula noastră! strigă supraintendentul, ca şi cum 
i s-ar fi propus să i se taie un picior. 

Cu un ciocan, o daltă şi o cheie englezească, adaugă 
alteţa-sa, problema va fi rezolvată prin debulonare, şi pe 
suprafaţa Oceanului vor fi două insule plutitoare în loc de 
una. 

Acest Pinchinat nu poate fi serios, nici când împrejurările 
sunt atât de grave. 

Oricum, dacă sfatul său nu poate fi urmat - cel puţin din 
punct de vedere material - dacă nu intervin nici ciocanul, 
nici cheia engleză, dacă nu se efectuează nici o debulonare 
de-a lungul axei Bulevardului Unu, de la bateria Pintenului 
până la bateria Pupei, separaţia nu este mai puţin 
desăvârşită din punct de vedere moral. Babordezii şi 
tribordezii vor deveni tot atât de străini unii de alţii ca şi 
cum i-ar despărţi o sută de leghe. Într-adevăr, neputându- 
se înţelege, cei treizeci de notabili s-au hotărât să voteze 
separat. Jem Tankerdon şi Nat Coverley sunt numiţi 
guvernatori ai sectoarelor lor şi le vor guverna după plac. 


Fiecare sector îşi va păstra portul, navele, ofiţerii, 
marinarii, milițienii, funcţionarii, negustorii, uzina electrică, 
maşinile, motoarele, mecanicii, fochiştii - şi amândouă vor 
şti să trăiască singure. 

Foarte bine, dar cum vor face comandorul Simcoe pentru 
a se dedubla şi supraintendentul Calistus Munbar pentru a- 
şi îndeplini funcţiile spre satisfacția tuturor? 

În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă, e adevărat că 
lucrul n-are importanţă. Funcţia sa nu va mai fi decât o 
sinecură. Cum ar mai putea fi vorba de serbări şi distracţii, 
când Standard-Island e ameninţată de un război civil? 

Că o apropiere nu mai e posibilă, o dovedeşte şi acest 
indiciu: la 17 martie, ziarele anunţă ruptura definitivă a 
logodnei dintre Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley. 

Da! Ruptură, cu toate cererile şi rugăminţile lor. În ciuda 
celor spuse într-o zi de Calistus Munbar, amorul n-a fost mai 
puternic! 

Ei bine, nu! Walter şi miss Dy nu se vor despărţi. Ei îşi vor 
părăsi familia... vor merge să se căsătorească în 
străinătate... vor găsi un locşor unde să poată fi fericiţi fără 
a avea atâtea milioane în jurul inimii! 

Cu toate acestea, după numirea lui Jem Tankerdon şi Nat 
Coverley, nimic nu s-a schimbat în itinerarul insulei cu elice. 
Comandorul Simcoe continuă să se îndrepte spre nord-est. 
Odată ajunşi la Madeleine-bay, un număr de miliardezi, 
plictisiţi de această stare de lucruri, vor cere probabil din 
nou continentului liniştea pe care nu le-o mai oferă Bijuteria 
Pacificului. Poate că insula cu elice va fi chiar abandonată?! 
Atunci va fi lichidată, scoasă la licitaţie, vândută ca fier 
vechi, trimisă la topit! 

Oricum, cele cinci mii de mile care au rămas de străbătut 
cer încă aproape cinci luni de călătorie. În timpul acesta, 
navigația nu va fi oare compromisă de capriciul sau 
încăpăţânarea celor doi şefi? 

Dealtfel, spiritul de revoltă a pătruns în inima populaţiei. 
Se vor încaiera oare babordezii şi tribordezii, vor pune 


mâna pe arme, vor scălda cu sângele lor caldarâmul de oţel 
al oraşului? 

Nu! Partidele nu vor ajunge până acolo! Nu va izbucni un 
nou război de secesiune - dacă nu între nord şi sud, atunci 
între tribordul şi babordul insulei cu elice. Dar ceea ce era 
de aşteptat se petrece, cu riscul de a provoca o adevărată 
catastrofă. 

La 19 martie dimineaţa, comandorul Simcoe se află în 
cabinetul său de la Observator, aşteptând să i se comunice 
poziţia insulei. După socotelile lui, Standard-Island nu poate 
fi departe de regiunea în care trebuie să întâlnească navele 
cu provizii. Oamenii de veghe din vârful turnului 
supraveghează oceanul pe o mare întindere, ca să poată 
semnala aceste nave îndată ce-şi vor face apariţia în larg. 
Lângă comandor se află regele Malecarliei, colonelul 
Stewart, Sebastien Zorn, Pinchinat, Frascolin, Yvernes şi un 
oarecare număr de ofiţeri şi funcţionari dintre cei care pot 
fi numiţi neutri, căci n-au luat parte deloc la disensiuni. 
Pentru ei, esenţialul este să ajungă cât mai repede la 
Madeleine-bay, unde această nenorocită stare de lucruri va 
lua sfârşit. 

Se aud două sonerii şi două ordine îi sunt transmise 
telefonic comandorului. Ele vin de la primărie, unde Jem 
Tankerdon, în aripa dreaptă, şi Nat Coverley, în aripa 
stângă, ţin şedinţă cu principalii lor partizani. De acolo 
administrează ei Standard-Island, prin decizii absolut 
contradictorii, ceea ce nu-i de mirare. 

Or, în dimineaţa aceasta, cei doi guvernatori nu s-au putut 
înţelege nici măcar asupra itinerarului urmat de Ethel 
Simcoe. Nat Coverley a decis că Standard-Is]Jand se va 
îndrepta spre nord-est, pentru a ajunge în arhipelagul 
Gilbert. Jem Tankerdon, încăpăţânându-se să creeze relaţii 
comerciale, a hotărât să se ia direcţia sud-vest, către 
arhipelagurile australiene. 

lată până unde au ajuns cei doi rivali - şi prietenii lor au 
jurat să-i susţină. La primirea celor două ordine trimise 


simultan, comandorul spune: 

De asta mă temeam... 

Şi e o situaţie care, în interesul public, nu se poate 
prelungi! adaugă regele Malecarliei. 

Ce hotărâți? întreabă Frascolin. 

Zău, sunt curios să văd cum veţi manevra, domnule 
Simcoe! exclamă Pinchinat. 

Rău! mormăie Sebastien Zorn. 

Mai întâi, răspunde comandorul, să le comunicăm lui Jem 
Tankerdon şi Nat Coverley că ordinele lor nu pot fi 
executate, întrucât se contrazic. Dealtfel, e mai bine ca 
Standard-Island să nu se deplaseze şi să aştepte navele cu 
care are întâlnire în această regiune. 

Răspunsul acesta înţelept e telefonat îndată la primărie. 
Trece un ceas fără ca Observatorul să primească o altă 
comunicare. E foarte probabil ca guvernatorii să fi renunţat 
la modificarea itinerarului după planurile lor. 

Deodată se produce o mişcare ciudată în trupul insulei cu 
elice. Ce indică această mişcare? Că Jem Tankerdon şi Nat 
Coverley au împins încăpăţânarea până la ultimele limite. 

Toţi cei de faţă se privesc, cu tot atâtea semne de 
întrebare: 

— Ce s-a întâmplat?... Ce s-a întâmpiat...? 

Ce s-a întâmplat? răspunde comandorul Simcoe, ridicând 
din umeri. S-a întâmplat că Jem Tankerdon a trimis ordinele 
sale direct domnului Watson, mecanicul de la Babord- 
Harbour, în timp ce Nat Coverley trimitea ordine contrarii 
domnului Somwah, mecanicul de la Tribord-Harbour. Unul 
a ordonat „maşinile înainte!” pentru a merge spre nord-est, 
celălalt: „maşinile înapoi!”, pentru a merge spre sud-vest. 
Rezultatul este că Standard-Island se învârteşte pe loc şi 
mişcarea de rotaţie va ţine tot atât cât capriciul acestor doi 
încăpăţânaţi. 

Asta trebuia să se sfârşească printr-un vals! exclamă 
Pinchinat. Valsul capsomanilor!... Athanase Doremus n-are 


decât să-şi dea demisia! Miliardezii nu mai au nevoie de 
lecţiile sale! 

Poate că această situaţie absurdă - comică într-un fel - i-ar 
face pe unii să râdă. Dar dubla manevră este extrem de 
primejdioasă, după cum remarcă Ethel Simcoe. Trasă în 
direcţii opuse de forţa celor zece milioane de cai, Standard- 
Island riscă să se disloce. 

Într-adevăr, maşinile au fost lansate cu toată viteza, elicele 
funcţionează cu maximum de putere - şi asta se simte după 
tresăririle subsolului de oţel. Imaginaţi-vă o căruţă ai cărei 
cai trag unul hăis şi altul cea şi veţi avea o idee despre ceea 
ce se petrece! 

Odată cu mişcarea care se accentuează, Standard-lIsland 
pivotează pe centrul său. Parcul, câmpia descriu cercuri 
concentrice şi punctele de pe litoral situate pe 
circumferință se deplasează cu o viteză de zece până la 
douăsprezece mile pe oră. 

Ar fi inutil să se apeleze la raţiunea mecanicilor a căror 
manevră provoacă mişcarea de rotaţie. Comandorul Simcoe 
n-are nici o putere asupra lor. Ei se supun aceloraşi pasiuni 
ca tribordezii şi babordezii. Slugi credincioase ale şefilor, 
domnii Watson şi Somwah vor lupta până la capăt maşină 
contra maşină, dinam contra dinam. 

Atunci se produce un fenomen ale cărui neplăceri ar fi 
trebuit să răcorească toate capetele înfierbântate, înmuind 
inimile. 

În urma învârtirii îndelungate, mulţi miliardezi, mai ales 
miliardeze, încep să simtă o tulburare ciudată în întreaga 
lor fiinţă. Ei sunt cuprinşi de amețeli şi greţuri, mai cu 
seamă în locuinţele mai depărtate de centru, care suferă o 
mişcare de rotaţie mai pronunţată. 

Pe cinstea mea, în faţa acestui rezultat caraghios şi baroc, 
Yvernes, Pinchinat, Frascolin sunt cuprinşi de un râs 
nebunesc, cu toate că situaţia tinde să devină critică. 
Bijuteria Pacificului este ameninţată de o destrămare 


materială care va egala, dacă nu chiar întrece, destrămarea 
ei morală. 

Cât despre Sebastien Zorn, e palid, foarte palid, sub 
influenţa acestei învârtiri neîntrerupte. El „închină steagul”, 
cum spune Pinchinat, şi stomacul i se-ntoarce pe dos. 
Această glumă proastă nu se sfârşeşte odată? Să fii 
prizonier pe această imensă masă rotitoare, care n-are 
măcar darul de a dezvălui secretele viitoruluil 45... 

Timp de o interminabilă săptămână, Standard-Island n-a 
încetat să pivoteze pe centrul său - Milliard-City. Oraşul 
este plin de mulţimea care caută un refugiu împotriva 
greţurilor, căci rotația e mai puţin sensibilă în acest punct al 
insulei. Regele Malecarliei, comandorul Simcoe, colonelul 
Stewart au încercat în zadar să mijlocească între cele două 
puteri care-şi împart palatul municipal. Nici una n-a vrut să 
cedeze. Cyrus Bikerstaff, el însuşi, dacă ar fi putut să 
renască, ar fi văzut eforturile sale eşuînd în faţa acestei 
tenacităţi ultraamericane. 

Culmea e că cerul a fost mereu acoperit de nori în aceste 
opt zile şi n-a fost posibil să se facă punctul. Comandorul 
Simcoe nu mai cunoaşte poziţia insulei. Puterea elicelor, 
care o trag mereu în direcţii opuse, face să vibreze până şi 
pereţii de oţel ai compartimentelor. lată de ce nimănui nu-i 
dă prin gând să intre în casă. Parcul geme de lumea care şi- 
a făcut culcuşul în aer liber. De-o parte se strigă „Ura 
pentru lankerdon!”, de cealaltă „Ura pentru Coverley!” 
Ochii aruncă fulgere, pumnii se strâng. Războiul civil se va 
manifesta oare prin cele mai groaznice excese, acum când 
populaţia a ajuns la paroxismul furiei? 

Oricum, nici unii, nici alţii nu vor să vadă pericolul care-i 
pândeşte. Nu vor ceda, chiar cu riscul ca Bijuteria 
Pacificului să se sfărâme în mii de bucăţi - şi ea se va roti 
astfel până în clipa când, lipsite de curent, dinamurile vor 
înceta să acţioneze elicele. 

În mijlocul iritaţiei generale, la care nu ia deloc parte, 
Walter Tankerdon este pradă celei mai mari nelinişti. El se 


teme - nu pentru el, ci pentru miss Dy - ca o subită 
dislocare să nu nimicească Standard-Island. De opt zile n-a 
putut s-o revadă pe aceea care i-a fost logodnică şi trebuia 
să-i fie soţie. Desperat, l-a rugat de douăzeci de ori pe tatăl 
său să nu se încăpăţâneze în această manevră 
condamnabilă. Jem Tankerdon l-a dat afară, nevrând să 
audă nimic. 

Atunci, în noaptea de 27 spre 28 martie, profitând de 
întuneric, Walter încearcă s-o regăsească pe tânăra fată. 
Vrea să fie alături de ea dacă se va produce o catastrofă. 
După ce s-a strecurat prin mulţimea care se îngrămădeşte 
pe Bulevardul Unu, el pătrunde în sectorul duşman, către 
palatul Coverley. 

Cu puţin înaintea ivirii zorilor, o formidabilă explozie 
zguduie atmosfera până în zonele ei înalte. Încălzite peste 
măsură, cazanele cu aburi de la babord au sărit în aer, 
împreună cu clădirile maşinilor; şi, cum sursa de energie 
electrică a secat brusc în partea aceea, jumătate din 
Standard-Island se cufundă în întuneric. 

PINCHINAT DEFINEŞTE SITUAŢIA. 

Dacă maşinile de la Babord-Harbour au fost scoase din 
funcţiune după explozia cazanelor, cele de la Tribord- 
Harbour sunt intacte. E adevărat însă că e ca şi cum 
Standard-Island n-ar mai avea nici un mijloc de locomoţie. 
Doar cu elicele de la tribord, va continua să se rotească fără 
să înainteze. 

Accidentul a agravat deci situaţia. Atunci când maşinile de 
pe Standard-Island puteau să acţioneze simultan, ar fi fost 
de ajuns să se stabilească o înţelegere între partidul 
Tankerdon şi partidul Coverley. Motoarele ar fi revenit la 
bunul obicei de a acţiona în aceeaşi direcţie şi aparatul ar fi 
pornit din nou spre Madeleine-bay, după o întârziere de 
câteva zile. 

Acum, chiar dacă s-ar realiza un acord, navigația a devenit 
imposibilă. Comandorul Simcoe nu mai dispune de forţa 


propulsivă necesară pentru a părăsi aceste meleaguri 
îndepărtate. 

Dacă Standard-lIsland ar fi rămas pe loc în ultima 
săptămână, dacă vapoarele aşteptate ar fi putut s-o 
găsească, ar mai fi fost posibil să ajungă în emisfera 
septentrională. 

În urma observaţiilor astronomice s-a constatat insa că 
insula cu elice s-a deplasat spre sud în timpul acestei rotații 
prelungite. Ea a coborât de la a douăsprezecea paralelă 
sudică până la a şaptesprezecea. 

Datorită marii apropieri dintre cele două arhipelaguri, 
între Noile Hebride şi Fidji există anumiţi curenţi care se 
propagă spre sud-est. Câtă vreme maşinile sale au 
funcţionat în deplină înţelegere, Standard-Island a putut să 
se împotrivească fără mare efort acestor curenţi. Dar din 
clipa în care a fost prinsă de ameţeală, a fost târâtă spre 
Tropicul Capricornului. 

Stabilind acest lucru, comandorul Simcoe nu ascunde 
oamenilor de ispravă pe care i-am numit „neutri” gravitatea 
situaţiei. 

— Am fost antrenați cinci grade spre sud, le spune el. Or, 
ceea ce poate face un marinar pe bordul unui vas cu 
maşinile scoase din uz, eu nu pot s-o fac pe bordul insulei cu 
elice. Standard-Island n-are pânze care să-i permită 
folosirea vântului. Ne aflăm în voia curenților. Unde ne vor 
duce? Nu ştiu. Cât despre vasele plecate din Madeleine-bay, 
ne vor căuta zadarnic în regiunea convenită, în timp ce noi 
derivăm spre partea mai puţin frecventată a Pacificului, cu 
o viteză de opt-zece mile pe oră! 

În aceste câteva fraze, Ethel Simcoe lămureşte situaţia, pe 
care nu o poate schimba. Insula cu elice e ca o imensă 
epavă, supusă capriciilor curenților. Dacă ei se-ndreaptă 
spre nord, ea va urca spre nord. Dacă se-ndreaptă spre 
sud, va cobori spre sud - poate până la limita extremă a 
Mării Antarctice. Şi atunci... 


Această stare de lucruri nu întârzie să fie cunoscută de 
populaţie, la Milliard-City şi în cele două porturi. Toţi au 
conştiinţa clară a unei mari primejdii. De aici - lucru foarte 
omenesc - o oarecare liniştire a spiritelor, sub ameninţarea 
acestui nou pericol. Nu se mai gândesc să se încleşteze într- 
o luptă fratricidă şi, chiar dacă vrăjmăşia persistă, ea nu se 
va mai traduce prin violenţe. Încetul cu încetul, fiecare se 
întoarce în sectorul său, în cartierul său, la casa sa. Jem 
Tankerdon şi Nat Coverley renunţă să-şi dispute întâietatea. 
La propunerea lor, consiliul notabililor ia singura hotărâre 
înţeleaptă, dictată de împrejurări: remite toate puterile sale 
comandorului Simcoe, unicul şef căruia îi este încredinţată 
de acum înainte salvarea insulei cu elice. 

Ethel Simcoe acceptă fără nici o ezitare. El contează pe 
devotamentul prietenilor, ofiţerilor şi personalului său. Dar 
ce va putea să facă pe bordul acestui vast aparat plutitor, cu 
o suprafaţă de douăzeci şi şapte de kilometri pătraţi, care 
nu mai poate fi condus de când nu mai dispune de ambele 
maşini? Şi, în definitiv, oare nu înseamnă aceasta 
condamnarea insulei cu elice, considerată până acum drept 
o capodoperă a construcţiei maritime, de vreme ce astfel de 
accidente fac din ea jucăria vânturilor şi a valurilor...? 

E adevărat că accidentul nu se datorează forţelor naturii. 
De la crearea sa, Bijuteria Pacificului a înfruntat totdeauna 
victorioasă uraganele, furtunile, cicloanele. Ceea ce s-a 
întâmplat este o consecinţă a neînțelegerilor interne, a 
acestei rivalități între miliardari, a acestei încăpăţânări 
furioase - a unora de a cobori spre sud, a altora de a urca 
spre nord! Prostia lor de nemăsurat este aceea care a 
provocat explozia cazanelor de la babord...! 

Dar la ce folosesc reproşurile? Înainte de orice, trebuie să 
se constate avariile provocate la Babord-Harbour. 
Comandorul Simcoe îşi convoacă ofiţerii şi inginerii. Li se 
adaugă regele Malecarliei. Filozoful regal nu se miră că 
pasiunile omeneşti au dus la o asemenea catastrofă. 


Comisia se deplasează acolo unde se aflau clădirile uzinei 
electrice şi ale maşinilor. Explozia cazanelor, încălzite peste 
măsură, a distrus totul, provocând moartea a doi mecanici 
şi şase fochişti. Ravagiile nu sunt mai mici la uzina care 
furniza electricitate diverselor servicii din această jumătate 
a insulei. Din fericire, dinamurile de la tribord continuă să 
funcţioneze şi, cum spune Pinchinat: 

— O să ne mulţumim să vedem doar cu un ochi! 

— Fie, răspunde Frascolin, dar am pierdut şi un picior, iar 
cel rămas nu foloseşte la nimic! 

Chiori şi şchiopi, e prea mult! 

Ancheta constată că, avariile nefiind reparabile, va fi 
imposibil să se oprească mersul spre sud. De aici, 
necesitatea de a aştepta ca Standard-Island să iasă din 
curentul care o poartă dincolo de tropice. 

Cunoscându-se aceste distrugeri, e cazul să se verifice 
starea compartimentelor din subsolul insulei. N-au suferit 
oare din pricina mişcării de rotaţie, care le-a scuturat atât 
de violent în aceste opt zile? Pereţii n-au slăbit din 
încheieturi, şuruburile nu au joc? Dacă s-au produs 
spărturi, cum vor putea fi astupate...? 

Inginerii procedează la această a doua anchetă. 
Rapoartele lor, înaintate comandorului Simcoe, sunt 
oarecum liniştitoare. E adevărat că plăcile au crăpat în 
multe locuri şi că multe legături s-au sfărâmat. Mii de 
butoane au sărit de la locurile lor, s-au produs rupturi. 
Unele compartimente sunt inundate. Dar, cum linia de 
plutire n-a coborât deloc, stabilitatea solului metalic nu e 
compromisă în mod serios şi noii proprietari ai insulei cu 
elice n-au de ce să se teamă pentru proprietatea lor. 
Crăpăturile sunt mai numeroase la bateria Pupei. Cât 
despre Babord-Harbour, unul dintre digurile sale s-a 
scufundat după explozie. Dar Tribord-Harbour este intact şi 
bazinele sale oferă navelor un adăpost sigur împotriva hulei 
din larg. 


Se dă totuşi ordin ca reparaţiile să se efectueze fără 
întârziere. Trebuie ca populaţia să fie liniştită din punct de 
vedere material. E destul, e chiar prea mult că, în lipsa 
motoarelor de la babord, Standard-Island nu poate să se 
îndrepte către ţărmul cel mai apropiat. 

Pentru asta nu există remediu. 

Rămâne problema atât de gravă a foamei şi a setei. Cât 
vor ţine rezervele: o lună, două luni...? 

lată datele furnizate de comandorul Simcoe: 

În privinţa apei, nimic de temut. Dacă una dintre uzinele 
de distilare a fost distrusă de explozie, cealaltă, care 
continuă să funcţioneze, poate satisface toate necesităţile. 

În privinţa alimentelor, situaţia inspiră mai puţină 
încredere. După toate calculele, ele nu ajung pentru mai 
mult de treizeci de zile, dacă nu se impun restricţii severe 
acestor zece mii de locuitori. După cum se ştie, în afară de 
fructe şi legume, totul vine de pe pământ. Şi pământul... 
unde e el? La ce distanţă se află țărmurile cele mai 
apropiate şi cum pot fi atinse? 

Deci, oricât de neplăcut ar fi efectul acestei măsuri, 
comandorul Simcoe este nevoit să dea o decizie cu privire 
la introducerea raţiilor de alimente. În aceeaşi seară, firele 
telefonice şi teleautografice sunt străbătute de funesta 
veste. 

De aici, spaimă generală la Milliard-City şi în porturi şi 
presentimentul unor catastrofe şi mai mari. Întrebuinţând o 
imagine uzată, dar puternică, oare nu se va înălța în curând 
la orizont spectrul foametei, întrucât nu există nici un mijloc 
de a reînnoi proviziile? Comandorul Simcoe n-are la 
îndemână nici măcar un vas, pentru a-l expedia spre 
continentul american. Întâmplarea face ca ultimul să fi 
plecat în urmă cu trei săptămâni, ducând rămăşiţele 
pământeşti ale lui Cyrus Bikerstaff şi ale celor căzuţi în 
lupta de la Erromango. Nimănui nu-i trecea prin cap, 
atunci, că probleme de amor propriu vor pune Standard- 


Island într-o situaţie mai grea decât aceea creată de invazia 
bandelor neohebridiene! 

La ce bun să ai miliarde, să fii bogat ca Rotschild, Mackay, 
Astor, Vanderbilt, Gould, atunci când nici o bogăţie nu poate 
goni foametea! Desigur, cea mai mare parte a averii acestor 
nababi se află în siguranţă, în safeurile băncilor din noul şi 
vechiul continent. Dar cine ştie dacă nu-i aproape ziua în 
care cu un milion nu-şi vor putea procura nici o jumătate de 
kilogram de carne sau de pâine...! 

La urma urmei, totul se datoreşte neînțelegerilor absurde, 
rivalităţilor stupide, dorinţei lor de a pune mâna pe putere! 
Vinovaţi sunt ei, tankerdonii, coverleyii - cauza întregului 
rău! Să se teamă de represalii, de mânia acestor ofiţeri, 
funcţionari, impiegaţi, negustori, de mânia întregii populaţii 
pe care au adus-o într-o asemenea situaţie! La ce excese nu 
se va deda ea, când va ajunge pradă torturilor foamei? 

Aceste reproşuri nu pot fi adresate niciodată lui Walter 
Tankerdon sau domnişoarei Dy Coverley, pe care nu-i poate 
atinge blamul meritat de familiile lor! Nu, ei nu poartă nici 
o răspundere! Erau legătura care trebuia să asigure 
viitorul celor două sectoare - şi nu ei au rupt această 
legătură! 

Cerul fiind acoperit, timp de patruzeci şi opt de ore nu s-a 
putut face nici o observaţie şi poziţia insulei cu elice n-a 
putut fi stabilită. 

La 31 martie, dis-de-dimineaţă, cerul e destul de limpede 
la zenit şi ceața din larg nu întârzie să se topească. Există 
speranţa că se va putea face punctul în bune condiţii. 

Rezultatul este aşteptat cu o nerăbdare febrilă. Mai multe 
sute de locuitori s-au strâns la bateria Pintenului. Walter 
Tankerdon e împreună cu ei. Dar nici tatăl său, nici Nat 
Coverley, nici altul dintre notabilii care pot fi acuzaţi, pe 
bună dreptate, ca autori ai acestei stări de lucruri, n-au 
părăsit palatele lor, unde se simt claustraţi de indignarea 
publică. 


Puțin înaintea amiezii, observatorii se pregătesc să prindă 
discul soarelui în clipa în care se va afla la zenit. Două 
sextante, unul în mâinile regelui Malecarliei, celălalt în 
mâinile comandorului Simcoe, sunt îndreptate spre orizont. 

Îndată ce se stabileşte înălţimea meridiană, se efectuează 
calculele, cu corecţiile necesare, şi rezultatul este: 

29*17' latitudine sudică. 

Pe la ora două, o a doua observaţie, făcută în aceleaşi 
condiţii favorabile, indică: 

179*32' longitudine estică. 

Deci, în timpul cât a fost pradă nebuniei rotitoare, curenţii 
au purtat Standard-Island aproape o mie de mile spre sud- 
est. 

lată ce se constată când punctul este trecut pe hartă: 

La cel puţin o sută de mile se află insulele Kermadek, 
îngrămădiri de stânci sterpe, aproape nelocuite, fără 
resurse - şi, dealtfel, cum să ajungă la ele? La trei sute de 
mile spre sud e Noua Zeelandă, dar cum să se îndrepte 
spre ea când curenţii îi mână în largul oceanului? Spre vest, 
la o mie cinci sute de mile, e Australia. Spre est, la câteva 
mii de mile, se află America de Sud - mai precis Chile. 
Dincolo de Noua Zeelandă e Oceanul îngheţat, cu deşertul 
antarctic. Standard-Island se va sfărâma deci de țărmurile 
polare? Acolo vor găsi navigatorii, într-o zi, rămăşiţele unei 
populaţii întregi moarte de mizerie şi de foame?... 

Cât despre curenţii din această regiune, comandorul 
Simcoe îi va studia cu cea mai mare atenţie. Dar ce se va 
întâmpla dacă ei nu se schimbă, dacă nu întâlnesc curenţi 
contrari, dacă se dezlănţuie una din formidabilele furtuni 
atât de frecvente în regiunile circumpolare...? 

Aceste constatări sunt menite să provoace groaza. Creşte 
mânia împotriva celor vinovaţi, împotriva nababilor 
criminali care sunt direct răspunzători de situaţie. Sunt 
necesare întreaga influenţă a regelui Malecarliei, întreaga 
energie a comandorului Simcoe şi a colonelului Stewart, 
devotamentul ofiţerilor şi întreaga lor autoritate asupra 


marinarilor şi soldaţilor miliției pentru a împiedica o 
răscoală. 

Ziua trece fără nici o schimbare. Fiecare a trebuit să se 
supună raţionalizării în ceea ce priveşte alimentaţia şi să se 
mulţumească cu strictul necesar - cei mai bogaţi ca şi cei 
mai puţin bogaţi. 

Între timp, serviciul de veghe este organizat cu o 
deosebită grijă şi orizontul este supravegheat cu străşnicie. 
Dacă apare o navă, i se va semnaliza şi poate că va fi posibil 
să se restabilească legăturile întrerupte. Din nefericire, 
insula cu elice a derivat în afara rutelor maritime şi puţine 
sunt bastimentele care traversează aceste pustietăţi din 
vecinătatea Mării Antarctice. Şi acolo, în sud, în faţa 
imaginaţiei înnebunite se ridică spectrul Polului, iluminat de 
lucirile vulcanice ale lui Erebus şi Terror!146 

Totuşi, în noaptea de 3 spre 4 aprilie, are loc o întâmplare 
fericită. Vântul din nord, atât de violent de câteva zile, 
încetează deodată, îi urmează o perioadă de linişte, după 
care briza începe să sufle brusc dinspre sud-est, datorită 
unuia dintre capriciile atmosferice atât de frecvente în 
epocile echinocţiului. 

Comandorul Simcoe recapătă oarecari speranţe. E destul 
ca Standard-Island să fie împinsă cu o sută de mile spre 
vest şi contracurentul o va apropia de Australia sau de 
Noua Zeelandă. În orice caz, lunecarea sa către marea 
polară pare să se fi oprit şi e posibil să întâlnească nave în 
apropierea Australasiei. 

La răsăritul soarelui, briza de sud-est a devenit foarte 
răcoroasă. Influenţa ei asupra insulei cu elice se face 
simțită destul de puternic. Monumentele, observatorul, 
primăria, templul, catedrala sunt tot atâtea obstacole în 
calea vântului. Ele ţin loc de pânze pe bordul acestui enorm 
bastiment de patru sute treizeci şi două de milioane de 
tone! 

Cu toate că nori iuți lunecă pe cer, discul solar apare din 
când în când, ceea ce va îngădui, desigur, să se efectueze 


observaţiile necesare. 

Într-adevăr, izbutesc de două ori să prindă soarele printre 
nori. Se stabileşte că, din ajun, Standard-Island a urcat cu 
două grade spre nord-vest. 

E greu de crezut că la asta a contribuit doar vântul. Insula 
cu elice a intrat, probabil, într-unui dintre contracurenţii 
care despart marii curenţi ai Pacificului. Dacă ar avea 
norocul să-l întâlnească pe cel îndreptat spre nord-vest, 
şansele de salvare ar creşte simţitor. Dar, pentru 
Dumnezeu, asta să nu-ntârzie, căci a fost necesară o nouă 
micşorare a raţiilor. Rezervele scad într-o proporţie 
neliniştitoare când ai de-a face cu zece mii de guri. 

Când rezultatul ultimei observaţii astronomice este 
comunicat celor două porturi şi oraşului, se produce un fel 
de liniştire a spiritelor. Se ştie cu câtă repeziciune trec 
oamenii de la un sentiment la altul, de la deznădejde la 
speranţă. Această populaţie, atât de diferită de bietele 
mulţimi înghesuite în marile oraşe ale continentelor, ar fi 
trebuit să fie mai puţin supusă spaimelor, mai raţională, mai 
răbdătoare. Dar, sub ameninţarea foametei, nu poţi să te 
aştepţi la orice...? 

În timpul dimineţii, vântul se răceşte şi mai mult. 
Barometrul coboară încet. Oceanul se ridică într-o hulă 
lungă şi puternică, dovadă a unor mari frământări în sud- 
est. Standard-Island, impasibilă odinioară, nu mai suportă 
ca de obicei aceste enorme variaţii de nivel. În câteva 
clădiri se simt oscilaţii amenințătoare, de jos în sus, şi 
obiectele din interior se deplasează. Parcă ar fi efectele 
unui cutremur de pământ. Acest fenomen, nou pentru 
miliardezi, e de natură să provoace o foarte vie nelinişte. 

Comandorul Simcoe şi personalul său se află în 
permanenţă la Observator, unde sunt concentrate toate 
serviciile. Zguduirile pe care le încearcă edificiul nu 
încetează să-i preocupe şi sunt siliţi să recunoască extrema 
lor gravitate. 


E limpede că temeliile insulei cu elice au avut de suferit, 
spune comandorul. Compartimentele s-au dislocat. 
Scheletul nu mai are rigiditatea care-l făcea atât de solid. 

Şi să dea Domnul să n-avem de înfruntat vreo furtună 
puternică, adaugă regele Malecarliei, căci nu i-am mai 
putea opune o rezistenţă satisfăcătoare! 

Populaţia nu mai are acum încredere în acest sol artificial. 
Ea simte că punctul de sprijin e pe cale să-i lipsească. Ar fi 
fost de o sută de ori mai bună eventualitatea sfărâmării 
insulei pe stâncile pământurilor antarctice!... Să te temi în 
fiecare clipă că Standard-Island se va întredeschide şi va fi 
înghițită de genunile Pacificului, cărora sonda nu le-a dat 
încă de capăt147, iată un lucru pe care inimile cele mai tari 
nu l-ar putea concepe fără a fi cuprinse de slăbiciune. 

E neîndoielnic că s-au produs noi avarii în anumite 
compartimente. Pereţii despărțitori au cedat, niturile 
plăcilor de oţel au sărit în multe locuri. În parc, de-a lungul 
râului, la suprafaţa străzilor de la periferia oraşului, se 
remarcă umflături capricioase datorite dislocării solului. 
Mai multe edificii se apleacă şi, dacă se prâbuşesc, vor 
crăpa infrastructura care le susţine. Spărturile nu pot fi 
astupate. E sigur că apa a pătruns în diferite părţi ale 
subsolului, căci linia de plutire a coborât cu un picior 
aproape pretutindeni la periferie, în regiunea porturilor şi a 
bateriilor Pintenului şi Pupei. Dacă nivelul ei scade încă, 
valurile vor invada litoralul. Temeliile insulei cu elice fiind 
compromise, dispariţia ei n-ar mai fi decât o problemă de 
câteva ceasuri. 

Comandorul Simcoe ar fi vrut să ascundă această situaţie, 
care e de natură să declanşeze panica - şi poate chiar mai 
mult decât atât! La ce excese nu s-ar deda locuitorii 
împotriva celor răspunzători de atâtea nenorociri?! Ei nu 
pot să-şi caute scăparea în fugă, cum fac pasagerii unei 
nave, nu pot să se arunce în bărci, să construiască o plută 
pe care să se refugieze, cu speranţa că vor fi salvaţi. Nu! 


Această plută este însăşi Standard-Island, gata să fie 
înghițită de valuri. 

În timpul acestei zile, comandorul Simcoe notează din oră 
în oră scăderea nivelului liniei de plutire. Deci infiltrarea 
apei continuă lentă, dar neîncetată şi irezistibilă. 

Totodată, vremea s-a înrăutățit. Cerul e colorat în tonuri 
palide, roşietice şi arămii. Barometrul îşi accentuează 
mişcarea de coborâre. Atmosfera prezintă toate semnele 
unei apropiate furtuni. Îndărătul norilor, orizontul e atât de 
strâmt, încât pare să se mărginească la litoralul insulei cu 
elice. 

Odată cu amurgul, se dezlănţuie înspăimântătoare rafale 
de vânt. Sub influenţa hulei, compartimentele se clatină, 
pereţii despărțitori se frâng, plăcile de oţel sunt sfâşiate. 
Pretutindeni se aud trosnituri metalice. Bulevardele 
oraşului şi peluzele parcului ameninţă să se întredeschidă. 
Cum se apropie noaptea, Milliard-City este părăsit. Mai 
puţin supraîncărcată cu construcţii greoaie, câmpia oferă 
mai multă siguranţă. Întreaga populaţie se răspândeşte 
între cele două porturi şi bateriile Pintenului şi Pupei. 

Pe la ora nouă, o zguduitură zdruncină Standard-lIsland 
până în temelii. Uzina de la Tribord-Harbour, care furniza 
lumină electrică, s-a prăbuşit în abis. Noaptea e atât de 
întunecată încât nu lasă să se vadă nici cerul, nici marea. 

Curând, noi zguduituri vestesc că edificiile încep să se 
prăbuşească aidoma unor castele din cărţi de joc. În câteva 
ceasuri, nu va mai rămâne nimic din suprastructura insulei 
cu elice. 

Domnilor, spune comandorul Simcoe, nu putem să mai 
rămânem în Observatorul ameninţat cu prăbuşirea. Să 
mergem pe câmpie, unde vom aştepta sfârşitul acestei 
furtuni. 

E un ciclon, precizează regele Malecarliei, arătând 
barometrul căzut la 713 milimetri. 

Într-adevăr, insula cu elice e prinsă într-una din mişcările 
ciclonice care acţionează ca nişte puternici condensatori. 


Aceste furtuni rotitoare, constituite dintr-o masă de apă a 
cărei rotaţie se efectuează în jurul unui ax aproape vertical, 
se propagă de la vest spre est, trecând prin sud în emisfera 
meridională. Ciclonul este, prin excelenţă, meteorul fecund 
în dezastre, şi, pentru a-i scăpa, ar trebui să se ajungă în 
centrul său relativ liniştit sau, cel puţin, pe partea dreaptă a 
traiectoriei, în „semicerul maniabil” care nu e supus furiei 
valurilor. Dar această manevră e cu neputinţă de executat 
fără motoare. Acum nu prostia omenească şi nici 
încăpăţânarea prostească a şefilor săi, ci un formidabil 
meteor este acela care a pus stăpânire pe Standard-Island 
şi va sfârşi opera de distrugere. 

Regele Malecarliei, comandorul Simcoe, colonelul Stewart, 
Sebastien Zorn şi colegii săi, astronomii şi ofiţerii părăsesc 
Observatorul unde nu mai sunt în siguranţă. Era şi timpul! 
Abia au făcut două sute de paşi şi turnul se prăbuşeşte cu 
un zgomot grozav, găureşte solul scuarului şi dispare în 
adâncuri. După o clipă, întregul edificiu nu mai e decât o 
grămadă de dărâmături. 

Membrii cvartetului se gândesc totuşi să alerge de pe 
Bulevardul Unu până la cazinou, unde se află instrumentele 
pe care vor să le salveze, dacă e posibil. Cazinoul e încă în 
picioare. Artiştii reuşesc să ajungă până acolo, urcă în 
camerele lor şi iau cu ei viorile, viola şi violoncelul, în parcul 
unde-şi caută un refugiu. 

În parc s-au strâns mai multe mii de persoane din cele 
două sectoare. Familiile 'Tankerdon şi Coverley se află aici şi 
e poate spre binele lor că nu pot fi văzute şi recunoscute în 
mijlocul acestor tenebre. 

Walter a fost destul de norocos ca s-o regăsească pe miss 
Dy Coverley. El va încerca s-o salveze în momentul 
catastrofei supreme. Va încerca să se agaţe împreună cu ea 
de o epavă. 

Tinăra fată a ghicit că e pe aproape: 

Ah, Walter! 


Dy! Scumpă Dy! Sunt aici! Nu te voi mai părăsi!... 
Parizienii noştri n-au vrut să se despartă. Frascolin n-a 
pierdut nimic din sângele lui rece. Yvernes e foarte nervos. 
Pinchinat se resemnează cu ironie. Sebastien Zorn îi repetă 
lui Athanase Doremus, care s-a hotărât în sfârşit să-şi 
urmeze compatrioţii: 

Am prezis că se va sfârşi rău! Am prezis! 

Destule tremolouri în acorduri minore, bătrâne Isaia! îi 
strigă alteţa-sa. Renunţă la psalmii penitenţei. 

Către miezul nopţii, violenţa ciclonului creşte. Vânturile 
convergente ridică valuri monstruoase şi le aruncă asupra 
insulei cu elice. Unde o va duce această încleştare a 
elementelor? Se va sfărâma de o stâncă? Se va disloca în 
plin ocean...? 

Trupul său e străpuns în mii de locuri. Toate încheieturile îi 
trosnesc. Monumentele, Saint-Mary Church, templul 
protestant, primăria se prăbuşesc prin rănile larg căscate. 
În locul lor se ridică jerbe înalte de apă. N-a mai rămas nici 
o urmă din aceste minunate edificii. Câte bogății, câte 
comori, tablouri, statui, obiecte de artă nimicite pentru 
totdeauna! Populaţia nu va mai revedea superbul Milliard- 
City la răsăritul soarelui, dacă soarele va mai răsări pentru 
ea, dacă nu se va scufunda mai înainte, împreună cu 
Standard-Island. 

Apa începe să se răspândească în parc, pe câmpie, unde 
subsolul a rezistat până acum. Linia de plutire a cedat din 
nou. Nivelul insulei cu elice a ajuns la nivelul oceanului, şi 
ciclonul aruncă asupra ei valurile furtunoase din larg. 

Nu mai există nicăieri vreun adăpost, vreun refugiu. 
Bateria Pintenului, care se află în calea vântului, nu oferă 
nici o apărare împotriva talazurilor hulei sau împotriva 
rafalelor care biciuiesc totul ca nişte mitralii. 
Compartimentele sunt sfârtecate şi dislocarea se propagă 
cu un zgomot care ar acoperi cele mai violente bubuituri 
ale tunetului. Catastrofa supremă e aproape. 


Pe la ora trei dimineaţa, parcul se despică pe o lungime de 
doi kilometri, urmând albia râului Serpentinei. Oceanul se 
năpusteşte în torente prin această crăpătură. Populaţia se 
răspândeşte pe câmpie. Unii fug spre porturi, alţii spre 
baterii. Familiile sunt despărțite, mamele îşi caută în zadar 
copiii, în timp ce valurile despletite mătură suprafaţa insulei 
ca un puhoi gigantic de apă. 

Walter Tankerdon, care n-a părăsit-o pe miss Dy, vrea s-o 
ducă spre Tribord-Harbour. Ea n-are putere să-l urmeze. 
Atunci o ia în braţe, aproape neînsufleţită, şi porneşte astfel 
în strigătele de spaimă ale mulţimii, în mijlocul acestei 
groaznice întunecimi. 

La ora cinci dimineaţa, o nouă sfâşiere metalică se face 
auzită din direcţia est. 

O bucată de o jumătate de milă pătrată s-a rupt din 
Standard-Island. 

Este Tribord-Harbour, care porneşte în derivă cu fabricile, 
maşinile şi magaziile sale. 

Sub loviturile sporite ale ciclonului, aflat în culmea 
violenţei, Standard-Island e purtată încoace şi încolo ca o 
epavă. Trupul său sfârşeşte prin a se destrăma. 
Compartimentele se desprind şi unele dintre ele, sub 
greutatea apei, dispar în adâncurile oceanului. 

— După crahul Companiei, crahul insulei cu elice! strigă 
Pinchinat. 

Şi acest cuvânt defineşte situaţia. 

Din minunata Standard-Island n-au mai rămas decât 
bucăţi risipite, asemeni sfărâmăturilor răzlețe ale unei 
comete, care plutesc nu în spaţiu, ci la suprafaţa imensului 
Pacific! 

DEZNODĂMÂNI. 

lată ce-ar fi putut să vadă, în zori, un observator situat la 
câteva sute de picioare deasupra acestei regiuni; trei 
fragmente din Standard-Island, măsurând două-trei 
hectare fiecare, şi o duzină mai mici, plutind la o distanţă de 
zece ancabluri unele de altele. 


Potolirea ciclonului a început odată cu primele licăriri ale 
dimineţii. Cu rapiditatea specifică acestor mari tulburări 
atmosferice, centrul său s-a deplasat cu treizeci de mile 
spre est. Totuşi apele, răscolite cu atâta furie, se ridică încă 
în valuri monstruoase şi epavele mari sau mici se leagănă şi 
oscilează ca nişte vase pe un ocean în furtună. 

Cel mai mult a suferit acea parte din Standard-lIsland care 
slujea drept temelie oraşului Milliard-City. Ea s-a scufundat 
în întregime, sub greutatea edificiilor sale. În zadar am 
căuta vreo urmă a monumentelor şi clădirilor care se 
înşirau de-a lungul principalelor bulevarde ale celor două 
sectoare! Niciodată n-a fost mai completă separaţia dintre 
babordezi şi tribordezi - şi ei n-o visau, desigur, astfel! 
Numărul victimelor să fie oare mare?... E de temut, cu 
toate că populaţia s-a refugiat din timp în mijlocul câmpiei, 
unde solul era mai rezistent la dezmembrare. 

Ei bine, aceşti Coverley şi Tankerdon sunt mulţumiţi de 
rezultatul rivalităţii lor criminale? Nici unul dintre ei nu va 
guverna excluzân-dul pe celălalt! Standard-Island s-a 
scufundat şi, odată cu ea, enorma sumă cu care au plătit-o! 
Dar să nu ne înduioşăm de soarta lor! Le rămân încă 
destule milioane în safeurile băncilor americane şi 
europene pentru ca să aibă asigurată la bătrâneţe pâinea 
zilnică! 

Bucata cea mai mare din Standard-Island cuprinde acea 
parte a câmpiei care se întindea între Observator şi bateria 
Pintenului. Suprafaţa sa este de circa trei hectare, pe care 
sunt îngrămădiţi trei mii de naufragiaţi (nu le putem spune 
astfel?). A doua bucată, ceva mai mică, a păstrat unele 
clădiri situate lângă Babord-Harbour portul cu mai multe 
magazii de alimente şi una dintre cisternele cu apă de băut. 
Cât despre uzina electrică, clădirile maşinilor şi 
cuptoarelor, ele au dispărut odată cu explozia cazanelor. 
Acest al doilea fragment este refugiul a două mii de 
locuitori. Poate că vor reuşi să stabilească o legătură cu 


prima epavă, dacă n-au pierit toate ambarcaţiile de la 
Babord-Harbour. 

În ceea ce priveşte Tribord-Harbour, vă aduceţi aminte că 
această parte a insulei cu elice s-a desprins violent pe la ora 
trei după miezul nopţii. Ea s-a scufundat, desigur, pentru că 
nu se zăreşte nicăieri. 

Împreună cu primele două bucăţi, pluteşte o a treia, cu o 
suprafaţă de patru-cinci hectare, cuprinzând acea parte a 
câmpiei care se învecina cu bateria Pupei. Pe ea se află 
aproape patru mii de naufragiaţi. În sfârşit, o duzină de 
bucăţi, măsurând fiecare câteva sute de metri pătraţi, 
adăpostesc restul populaţiei salvate din dezastru. lată tot ce 
a rămas din Bijuteria Pacificului! 

Numărul victimelor catastrofei trebuie deci evaluat la 
câteva sute. Şi slavă Domnului că Standard-Island n-a fost 
înghițită în întregime de valuri! Dar cum vor izbuti aceste 
fragmente, aflate departe de orice țărm, să atingă vreun 
punct de pe litoralul Pacificului? Naufragiaţii nu vor pieri 
oare de foame? Va supravieţui măcar un singur martor al 
acestui dezastru fără precedent în necrologia maritimă?... 
Nu, nu trebuie să desperăm. Fragmentele în derivă au pe 
ele oameni energici, care vor face tot ceea ce e cu putinţă 
pentru salvarea tuturor. 

Comandorul Simcoe, regele şi regina Malecarliei, 
personalul Observatorului, colonelul Stewart, câţiva dintre 
ofiţerii săi, un anumit număr de notabili, în sfârşit o parte 
importantă a populaţiei se află pe bucata de lângă bateria 
Pintenului. Acolo se găsesc, de asemeni, familiile Coverley şi 
Tankerdon, copleşite de groaznica responsabilitate care 
apasă pe umerii şefilor lor. De pe acum sunt lovite în ce 
aveau mai scump, căci Walter şi miss Dy au dispărut! Să fi 
ajuns pe una dintre celelalte bucăţi? Există speranţa de a-i 
mai revedea...? 

Cvartetul Concertant şi preţioasele sale instrumente se 
află la un loc. Ca să folosim o expresie cunoscută, „doar 
moartea ar fi putut să-i despartă!” Frascolin examinează 


situaţia cu sânge rece şi nu şi-a pierdut orice speranţă. 
Yvernes, care are obiceiul să privească lucrurile sub 
aspectul lor neobişnuit, a exclamat în faţa dezastrului: 

— Ar fi greu de imaginat un sfârşit mai grandios! 

Cât despre Sebastien Zorn, acesta şi-a ieşit din minţi. Nu-l 
consolează faptul că a fost un bun profet, prezicând 
nenorocirile insulei cu elice. Îi e foame şi frig, e răcit, e 
cuprins de violente şi neîntrerupte chinte de tuse. Iar 
incorigibilul Pinchinat îi spune: 

— 'Te înşeli, dragă Zorn, armonia nu îngăduie două chinte 
la rând!148 Violoncelistul l-ar strânge de gât dacă ar avea 
putere s-o facă. 

Şi Calistus Munbar? Ei bine, supraintendentul e pur şi 
simplu sublim. Da, sublim! El nu se îndoieşte nici de 
salvarea naufragiaţilor, nici de salvarea insulei cu elice. Se 
vor repatria. Vor drege insula cu elice: bucăţile sunt bune şi 
nu se va putea spune că elementele dezlănţuite au fost mai 
puternice decât această capodoperă a arhitecturii navale! 

E drept că pericolul nu mai e iminent. Tot ceea ce trebuia 
să se scufunde în timpul ciclonului s-a scufundat împreună 
cu Milliard-City - monumentele, clădirile, palatele, fabricile, 
bateriile, întreagă această suprastructură de o greutate 
considerabilă. Bucăţile rămase sunt în bună stare, linia lor 
de plutire s-a ridicat simţitor şi valurile nu le mai mătură 
suprafaţa. 

Există deci un răgaz serios, o ameliorare evidentă şi, cum 
perspectiva unei pieiri imediate s-a îndepărtat, starea 
simptomatică a naufragiaţilor e mai bună acum. Un pic de 
calm renaşte în cugete. Doar femeile şi copiii nu pot să-şi 
stăpânească frica. 

Ce s-a întâmplat cu Athanase Doremus? De la începutul 
dislocării, profesorul de dans, de graţie şi de ţinută s-a 
văzut purtat pe una dintre epave, împreună cu bătrâna sa 
servitoare. Dar un curent favorabil l-a readus spre 
fragmentul pe care se aflau compatrioţii săi din cvartet. 


Comandorul Simcoe, asemeni căpitanului unui vas avariat, 
s-a pus pe treabă, ajutat de credinciosul său personal. În 
primul rând, va fi posibil să se unească aceste bucăţi care 
plutesc izolat? Dacă nu se va putea stabili o legătură între 
ele? Această ultimă problemă nu întârzie să fie rezolvată 
pozitiv, căci la Babord-Harbour se află mai multe ambarcaţii 
în bună stare. Trimiţându-le de la o rămăşiţă la alta, 
comandorul Simcoe va şti care sunt resursele de care 
dispune, câtă apă de băut şi câte alimente au rămas. Dar 
sunt ei în măsură să afle longitudinea şi latitudinea acestei 
flotile de epave? Nu, în lipsa instrumentelor punctul nu 
poate fi stabilit şi, deci, nu se poate determina dacă sus-zisa 
flotilă e în apropierea unui continent sau a unei insule. 

Către ora nouă dimineaţa, comandorul Simcoe se îmbarcă 
împreună cu doi ofiţeri într-o şalupă trimisă de Babord- 
Harbour. Această ambarcaţie îi îngăduie să viziteze 
diversele fragmente şi iată constatările făcute în cursul 
anchetei. 

Aparatele de distilare de la Babord-Harbour sunt distruse, 
dar cisterna conţine apă de băut pentru cincisprezece zile, 
dacă se reduce consumaţia la strictul necesar. Cât despre 
rezervele din magaziile portului, ele pot asigura hrana 
naufragiaţilor pe o perioadă de timp oarecum egală. E deci 
absolut necesar ca, în cel mult două săptămâni, naufragiaţii 
să ajungă într-un punct din Pacific. 

Constatările sunt îmbucurătoare, într-o anumită măsură. 
Totuşi, comandorul Simcoe a trebuit să recunoască faptul 
că această noapte a făcut mai multe sute de victime. Cât 
despre familiile Tankerdon şi Coverley, durerea lor este 
inexprimabilă. Nici Walter, nici miss Dy n-au fost regăsiţi pe 
rămăşiţele vizitate de şalupă. În momentul catastrofei, 
tânărul, purtându-şi logodnica leşinată, se îndrepta către 
Tribord-Harbour - şi din această parte a insulei cu elice n-a 
mai rămas nimic la suprafaţa oceanului. 

După-amiază, vântul slăbeşte din oră în oră, marea se 
potoleşte şi fragmentele abia mai resimt ondulaţiile hulei. 


Datorită ambarcaţiilor de la Babord-Harbour, comandorul 
Simcoe se poate ocupa de împărţirea alimentelor, dând 
naufragiaţilor doar atât cât să nu moară de foame. Dealtfel, 
comunicațiile devin mai uşoare şi mai rapide. Supunându-se 
legilor atracției, ca nişte fărâme de plută puse într-un 
lighean cu apă, diversele fragmente tind să se apropie 
unele de altele. Şi cum să nu i se pară aceasta de bun augur 
încrezătorului Calistus Munbar, care întrezăreşte de pe 
acum reconstituirea Bijuteriei Pacificului? 

Noaptea se scurge într-o adâncă întunecime. E departe 
timpul când bulevardele din Milliard-City, străzile şi 
cartierele comerciale, peluzele parcului, câmpurile şi 
păşunile străluceau de focuri electrice, când lunile de 
aluminiu revărsau din belşug o lumină strălucitoare asupra 
insulei cu elice! 

În mijlocul tenebrelor s-au produs câteva ciocniri între mai 
multe fragmente. Aceste izbituri nu puteau fi evitate, dar, 
din fericire, n-au fost destul de puternice pentru a pricinui 
pagube serioase. 

În zori, se constată că resturile s-au apropiat foarte mult şi 
plutesc împreună, fără să se izbească, pe suprafaţa liniştită 
a apei. Din câteva lovituri de vâslă, se poate trece de la unul 
la altul. Comandorul Simcoe poate să rânduiască acum cu 
uşurinţă consumul de alimente şi de apă. Este chestiunea 
capitală - naufragiaţii înţeleg asta şi se resemnează. 

Ambarcaţiile transportă mai multe familii. Ele au pornit în 
căutarea celor dragi. Câtă bucurie la cei care se regăsesc! 
Pentru ei parcă nu mai există primejdii... Câtă durere la 
ceilalţi, care i-au strigat în zadar pe cei dispăruţi! 

E, desigur, o împrejurare fericită faptul că oceanul a 
redevenit calm. Păcat că vântul nu mai suflă dinspre sud- 
est. El ar ajuta curentul care, în această parte a Pacificului, 
se îndreaptă spre pământurile australiene. 

Din ordinul comandorului Simcoe, oamenii de veghe au 
fost postați astfel încât să cerceteze întregul orizont. Dacă 
se iveşte un vas, îşi vor semnala prezenţa. Dar vasele se 


avântă rar pe aceste meleaguri îndepărtate, mai ales în 
această epocă a anului în care se dezlănţuie furtunile 
echinoxiale. 

E slabă speranţa de a zări un fum sau o pânză desenându- 
se la orizont. Şi totuşi, pe la ora două după-amiază, 
comandorul Simcoe primeşte următoarea comunicare: 

— Un punct se deplasează vizibil în direcţia nord-est şi, cu 
toate că nu i se poate distinge coca, e desigur un bastiment 
care va trece pe lângă Standard-Island. 

Ştirea provoacă o emoție extraordinară. Regele 
Malecarliei, comandorul Simcoe, ofiţerii, inginerii, toţi se 
îndreaptă spre locul de unde a fost semnalat acest 
bastiment. Se ordonă să i se atragă atenţia fie ridicând 
steaguri în vârful unor prăjini, fie cu ajutorul detunăturilor 
simultane ale armelor de foc de care mai dispun. Dacă se va 
înnopta înainte ca aceste semnale să dea vreun rezultat, se 
va aprinde un foc pe fragmentul din frunte şi, cum va putea 
fi văzut de la mare distanţă, e imposibil să treacă 
neobservat. 

N-a fost nevoie să aştepte până seara. Obiectul despre 
care e vorba se apropie. Un fum gros se înalţă deasupra lui 
şi e neîndoielnic că încearcă să ajungă lângă rămăşiţele 
insulei cu elice. Lunetele nu-l pierd din vedere, cu toate că 
trupul său abia depăşeşte nivelul oceanului şi nu are nici 
catarge, nici pânze. 

— Prieteni, strigă curând comandorul Simcoe, nu mă înşel! 
Este o bucată din insula noastră... şi nu poate fi decât 
Tribord-Harbour. care a fost dus în larg de curenţi! Fără 
îndoială că domnul Somwah a dres maşinile şi se îndreaptă 
spre noi! 

Vestea e primită cu manifestări de bucurie care ating 
nebunia. Se pare că salvarea tuturor este acum asigurată! 
E ca şi cum o parte vitală a insulei cu elice ar reveni odată 
cu această bucată din Tribord-Harbour. 

Lucrurile s-au petrecut aşa cum a presupus comandorul 
Simcoe. După ce s-a rupt de Standard-Island, Tribord- 


Harbour a fost prins de un contracurent şi dus spre nord- 
est. Ziua, reparând maşina uşor avariată, M. Somwah s-a 
întors spre teatrul naufragiului, aducând cu el mai multe 
sute de supraviețuitori. După trei ceasuri, Tribord-Harbour 
nu mai e decât la o ancablură de flotilă. Cu cât entuziasm, 
cu ce strigăte de bucurie este întâmpinată sosirea lui! 
Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley, care s-au refugiat 
acolo înaintea catastrofei, sunt unul lângă altul. 

Se întrezăreşte o şansă de salvare. În magaziile de la 
Tribord-Harbour se află o cantitate suficientă de 
combustibil pentru a mişca maşinile, a întreţine dinamurile 
şi a acţiona elicele timp de câteva zile. 

Forţa de cinci milioane de cai de care dispune îi dă 
posibilitatea de a ajunge la ţărmul cel mai apropiat. După 
observaţiile făcute de comandorul Simcoe, acest țărm este 
cel al Noii Zeelande. Dar dificultatea constă în 
transbordarea câtorva mii de persoane pe Tribord-Harbour, 
a cărui suprafaţă este doar de şase-şapte mii de metri 
pătraţi. Să-1 trimită după ajutoare, la o distanţă de cincizeci 
de mile? Asta ar cere prea mult timp şi orele sunt 
numărate. Nu au nici o zi de pierdut dacă vor să-i scutească 
pe naufragiaţi de ororile foametei. 

— Avem ceva mai bun de făcut, spune regele Malecarliei. 
Tribord-Harbour, bateria Pintenului şi bateria Pupei pot să 
poarte pe toţi supraviețuitorii insulei cu elice. Să legăm 
aceste trei epave cu lanţuri puternice şi să le înşirăm una 
după alta, ca şlepurile în spatele unui remorcher. Apoi 
Tribord-Harbour să se aşeze în frunte şi să ne ducă în Noua 
Zeelandă cu cei cinci milioane de cai ai săi! 

Ideea este excelentă, practică şi are toate şansele de 
reuşită de vreme ce Tribord-Harbour dispune de o forţă 
locomotrice atât de mare. Încrederea renaşte în inima 
populaţiei, ca şi cum s-ar afla de pe acum în văzul unui port. 

Restul zilei e folosit pentru lucrările pe care le necesită 
legarea cu ajutorul lanțurilor găsite în magaziile de la 
Tribord-Harbour. Comandorul Simcoe crede că, în condiţiile 


acestea, şiragul plutitor va putea face opt-zece mile în 
douăzeci şi patru de ore. Deci, în cinci zile, ajutaţi de 
curenţi, vor putea străbate cele cincizeci de mile care-i 
despart de Noua Zeelandă. Există siguranţa că proviziile 
vor ajunge până atunci. Din prudenţă, totuşi, în 
eventualitatea unei întârzieri, rațiile vor fi menținute cu 
toată rigoarea. 

Pregătirile fiind terminate, Tribord-Harbour îşi ia locul în 
frunte pe la ora şapte seara. Sub impulsul elicelor sale, cele 
două fragmente aflate la remorcă se deplasează încet pe 
oceanul liniştit. În dimineaţa următoare, oamenii de veghe 
nu mai zăresc celelalte rămăşiţe ale insulei cu elice. Nici un 
incident de relatat în zilele de 4, 5, 6, 7 şi 8 aprilie. Timpul e 
favorabil, hula abia se simte şi navigația se efectuează în 
condiţii excelente. 

La 9 aprilie, pe la ora opt dimineaţa, pământul este 
semnalat către babord înainte - un țărm înalt, care a putut 
fi zărit de la o distanţă destul de mare. Făcându-se punctul, 
cu instrumentele păstrate la Tribord-Harbour, nu mai e nici 
o îndoială cu privire la identitatea acestui pământ. Este 
capul marii insule septentrionale a Noii Zeelande, Ika-Na- 
Mawi. Mai trec o zi şi o noapte şi la 10 aprilie, dimineaţa, 
Tribord-Harbour eşuează la o ancablură de litoralul golfului 
Ravaraki. 

Ce sentiment de satisfacţie şi de siguranţă încearcă 
populaţia, simțind sub picioare pământ veritabil şi nu solul 
artificial al insulei cu elice! Şi totuşi, câtă vreme n-ar fi 
durat acest solid aparat maritim, dacă pasiunile omeneşti, 
mai puternice decât vânturile şi oceanul, n-ar fi dus la 
distrugerea lui! 

Naufragiaţii sunt primiţi cu multă ospitalitate de neo- 
zeelandezi, care se grăbesc să-i aprovizioneze cu ce le este 
necesar. 

Cum ajung la Auckland, capitala insulei Ika-Na-Mawi, 
căsătoria lui Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley este 
celebrată cu toată pompa cerută de împrejurări. Cvartetul 


Concertant s-a făcut auzit pentru ultima oară cu prilejul 
acestei ceremonii, la care au ţinut să asiste toţi miliardezii. 
E o căsătorie care va fi fericită şi care ar fi putut să se 
săvârşească mai devreme, în interesul comun! E adevărat 
că tinerii soţi nu mai posedă decât o rentă anuală de un biet 
milion fiecare. Dar, cum spune Pinchinat: „lotul ne face să 
credem că-şi vor găsi fericirea, chiar şi cu această avere 
mediocră!” 

Cât despre Tankerdon, Coverley şi alţi notabili, ei 
proiectează să se întoarcă în America, unde nu-şi vor mai 
disputa guvernarea unei insule cu elice. 

Aceeaşi hotărâre în ceea ce-i priveşte pe comandorul Ethel 
Simcoe, colonelul Stewart şi ofiţerii lui, personalul 
Observatorului şi chiar supraintendentul Calistus Munbar, 
care nu renunţă deloc - atât ar mai lipsi! - la ideea sa dea 
fabrica o nouă insulă artificială. 

Regele şi regina Malecarliei nu ascund deloc că regretă 
această Standard-Island pe care nădăjduiau să-şi 
sfârşească în linişte existenţa. Poate că aceşti ex-suverani 
vor găsi un petic de pământ unde să-şi petreacă ultimii ani, 
la adăpost de disensiunile politice! 

Şi Cvartetul Concertant? 

Ei bine, orice-ar spune Sebastien Zorn, Cvartetul 
Concertant n-a făcut o afacere proastă şi, dacă ar mai fi 
supărat pe Calistus Munbar pentru că l-a îmbarcat cam fără 
voie, ar da dovadă de nerecunoştinţă. 

De anul trecut, de la 25 mai până la 10 aprilie anul acesta, 
s-au scurs ceva mai mult de unsprezece luni, în care artiştii 
noştri au trăit o viaţă ca în basme. Ei au primit cele patru 
salarii trimestriale, dintre care trei sunt depuse la băncile 
din San-Francisco şi New York, de unde le pot scoate 
oricând, în schimbul unei semnături. 

După ceremonia de la Auckland, Sebastien Zorn, Yvernes, 
Frascolin şi Pinchinat îşi iau rămas bun de la prietenii lor, 
fără să-l uite pe Athanase Doremus. Apoi se îmbarcă pe un 
vas cu destinaţia San Diego. 


La 3 mai sosesc în această capitală a Californiei de Jos. 
Prima lor grijă este de a se scuza prin presă pentru faptul 
că nu şi-au respectat cuvântul cu unsprezece luni în urmă şi 
de a-şi exprima regretul că s-au lăsat aşteptaţi. „Domnilor, 
v-am fi aşteptat încă douăzeci de ani!” 


Astfel le răspunde amabilul director al seratelor muzicale 
din San Diego. 

N-ar fi putut să se poarte cu mai multă îngăduinţă şi 
graţie. Aşa că singurul fel de a-i răsplăti curtoazia este de a 
da concertul anunţat de atâta timp. 

Şi, în faţa unui public pe cât de numeros pe atât de 
entuziast. Cvartetul în fa major Op. 9 de Mozart prilejuieşte 
acestor virtuoşi, scăpaţi din naufragiul insulei cu elice, unul 
dintre cele mai mari succese ale carierei lor artistice. 

lată cum se sfârşeşte istoria acestei a noua minuni a lumii, 
a acestei neasemuite Bijuterii a Pacificului. Se spune că 
totul e bine când se sfârşeşte bine, dar totul e rău când se 
sfârşeşte rău - şi nu e acesta cazul insulei cu elice?... 
Sfârşit? Nu!... Ea va fi reconstruită într-o zi sau alta, după 
cum pretinde Calistus Munbar. 


SFÂRŞIT 


[1] M. Allotte de la Fuye, Jules Verne, Sa vie, son oeuvre. 
„Les Documentaires”, Simon Kra 1928, p. 250. 

[2] M Allotte de la Fuye, op.cit, p. 108. 

[3] Cf. M. Allotte de la Fuye, op.cit. p. 249. 

[4] Cf. Jean Jules Verne. Jules Verne, Librairie Hachette 
1973. p. 307. 

[5] Idem. („Screw” înseamnă elice) 

[6] Fondul Hetzel de la Bibliohegque Nationale, 273. 

[7] Op.cit.p. 311. 

[8] „Bulletins de la Societe Jules Verne”, premiere serie, 
numeros 11-12-13, Juin-Septembre-Decembre 1938, Lettre 
nr. XXVI. 

[9] Ora cinci (în engleză). Înseamnă şi o reuniune mai 
intimă, după-amiaza, la ora cinci. 

[10] Petrecere la câmp sau în grădină (în engleză). 


[11] Nume dat instrumentelor făurite de celebra familie de 
meşteri Guarnerius sau Guarneri, care a trăit la Cremona în 
secolele 17 şi 18. 

[12] Compozitor francez, maestru al operei comice (1775- 
1834). 

[13] Zeiţa vânătorii şi a Lunii, în mitologia greacă. 

[14] Alt nume al zeiţei Phoebe. 

[15] Tânăr păstor de care s-a îndrăgostit Diana. 

[16] Personaj din mitologia greacă, însărcinat de Hera să o 
păzească pe lo preschimbată în vacă. Mercur 1-a adormit în 
sunetele flautului său şi i-a tăiat capul. Hera i-a presărat 
ochii pe coada păunului. 

[17] Primul rege legendar al Argolidei, fiul Oceanului şi al 
zeiţei Thetys. 

[18] Zeița tinereţii, fiica lui Zeus şi a Herei. La ospeţe, turna 
nectar în cupele zeilor. 

[19] Arbori mamut. 

[20] Eroul dramei „Hoţii” de Friedrich Schiller. 

[21] Tânără cochetă (în spaniolă). 

[22] Poet şi muzicant, fiul lui Zeus şi al Antiopei. 

[23] Fiul lui Apolo şi al muzei Clio, socotit drept cel mai 
mare muzician al lumii antice. 

[24] Zeul luminii şi al artelor, în mitologia greacă. 

[25] Vocea celui care strigă în deşert (în latină). Aici în 
sensul de a vorbi fără a fi ascultat. 

[26] Compozitor francez, de origine engleză (1784 - 1853). 
[27] Amiral francez, participant la expediţii navale francize 
în America de Sud (1818 - 1900). 

[28] Mai sus (în latină). 

[29] Aparat care înregistrează numărul paşilor, indicând cu 
aproximaţie distanţa parcursă de un pieton. 

[30] Artere principale în New York, Londra, Paris. 

[31] Primul aparat din familia teleautografelor a fost 
inventat în 1856 de savantul italian Giovanni Caselli (1815- 
1891) şi botezat pantelegraf. 


[32] Aparat pentru înregistrarea şi proiectarea imaginilor 
animate, construit în 1889 de W.K. L.. Dickson, unul dintre 
colaboratorii apropiaţi ai lui Edison. 
[33] Aparat imaginar, care apare cu acest nume şi în 
povestirea În secolul 29. O zi din viaţa unui jurnalist 
american în anul 2889. 

Primele demonstraţii de transmitere a fotografiilor la 
distanţă au avut loc în 1903, la Paris. 
[34] Ornament circular, a cărui formă o aminteşte pe aceea 
a rozei (trandafirului). 
[35] Scriitor francez, autorul romanului pastoral „Astree” 
(1567-1625). 
[36] Pârâu în Masivul Central (Franţa), pe malurile căruia 
se întâlnesc Celadon şi Astreea, eroii romanului lui d'Urfe. 
[37] Una dintre primele şi cele mai mari nave din oţel, 
lansată în anul 1858. Ea avea lungimea de 250 m, lăţimea 
de 25 m, pescajul de 9 m şi o deplasare de 27 400 tone. 
Propulsia era asigurată de o elice, două roţi cu zbaturi 
laterale şi şase catarge pentru navigația cu pânze. În 1864 
şi 1865, a fost folosită pentru instalarea cablului submarin 
între Europa şi America. În 1867, i-a transportat pe 
cetăţenii Lumii Noi dornici să viziteze Expoziţia 
internaţională de la Paris. A fost vândută la fier vechi în 
1888. 
[38] Acest sistem de aspersiune este utilizat astăzi pe scară 
largă, chiar dacă, în mod obişnuit, nu se folosesc conducte 
subterane. Adevărata ploaie artificială apare într-un alt 
roman al lui Jules Verne, Uimitoarea aventură a misiunii 
Barsac, editat postum în 1919 - şi terminat, pare-se, de 
Michel Verne. Savantul Marcel Camaret a construit un pilon 
înalt de o sută de metri, legat de-o sursă de unde herţiene 
şi având în vârf o oglindă reflectorizantă. „Prin pilon şi 
oglindă, spune el, trimit unde în nori şi electrizez astfel 
până la saturație apa pe care o conţin în stare globulară. 
Când diferenţa de potenţial dintre acest nor şi pământ sau 
un nor vecin e destul de mare (.) izbucneşte furtuna şi 


ploaia începe să cadă. Transformarea acestui deşert în 
câmpie rodnică dovedeşte eficacitatea procedeului”. 

[39] Adjective derivate din numele unor magnați americani 
[40] O mie de milioane (în engleză). 

[41] lată o fericită previziune verniană, dintr-un alt 
domeniu decât cel al aparatelor, mecanismelor şi 
vehiculelor miraculoase. După cum se ştie, Marea Britanie a 
adoptat în ultimii ani sistemul decimal. 

[42] Geograf şi cartograf german din secolul trecut. 

[43] O soluţie preconizată astăzi nu numai de literatura 
ştiinţifico-fantastică, ci şi de arhitecţi şi constructori. Există 
chiar proiecte ale unor oraşe marine, prefigurate de marile 
staţiuni de foraj petrolier amplasate în Marea Nordului şi în 
Oceanul Atlantic. 

[44] În 1908, savantul englez Oliver Lodge trimitea ziarului 
Times o scrisoare în care descria sistemul conceput de el 
pentru folosirea electricităţii în agricultură şi rezultatele 
obţinute în ceea ce priveşte creşterea vegetației. 

[45] Autorul uită că acţiunea se petrece într-un viitor 
nedefinit, dar oricum nu foarte apropiat şi se referă la 
situaţia existentă în momentul scrierii romanului. 

[46] Savant francez, autor, printre altele, al unui studiu 
intitulat „Despre aluminiu, proprietăţile, fabricarea şi 
aplicaţiile sale” (1818-1881). 

[47] Ultimul rege al Lydiei, ţară din Asia Minoră, vestit 
pentru bogăţiile sale (secolul VI î.e.n.). 

[48] Bărbat având cultul eleganţei vestimentare (în 
engleză). 

[49] Un leit-motiv al Călătoriilor extraordinare. Capitolul XII 
din prima parte a romanului Douăzeci de mii de leghe sub 
mări este intitulat chiar „Iotul prin electricitate”, iar în 
Castelul din Carpaţi este utilizată aceeaşi formulă, „sufletul 
Universului”, într-o epocă dominată de regele-abur, această 
credinţă în atotputernicia unei forme de energie, ale cărei 
aplicaţii erau încă timide şi nesigure, constituie o nouă 
dovadă a simțului anticipator al scriitorului. 


[50] Veche măsură de lungime, egală cu 120 de brase, sau 
195 metri. Cablurile navelor aveau această lungime 
uniformă, de unde numele ancablură. 

[51] Fără voie; împotriva voinţei lor (în latină). 

[52] Cuţit de vânătoare (în engleză). 

[53] Joc dc cuvinte: sol înseamnă şi pământ (aluzie, deci, la 
faptul că, insula cu elice e o construcţie artificială) şi 
respectiva notă muzicală care poate fi curată (naturală) sau 
cu accidente (bemoli, diezi). 

[54] Nume dat de romani ținuturilor locuite de gali. Aici cu 
sensul de Franţa, al cărei teritoriu este aproximativ acelaşi 
cu al vechii Galii. 

[55] Anagrama Barnum-Munbar este evidentă. Prototipul 
real al supraintendentului, celebrul impresar Phineas Taylor 
Barnum (1810-1891), i-a slujit lui Jules Verne ca model şi 
pentru alte personaje, începând cu primul american din 
opera sa, Augustus Hopkins. În povestirea Humbug, 
Hopkins este autorul unei colosale mistificări; el 
asamblează din grămezi de oase de bovine scheletul unui 
gigantic om fosil, care stârneşte senzaţie în Statele Unite. 
Dialogul final este deosebit de instructiv: 

— Dar ce-ţi va da celebritatea? 

— Bogăția, dacă ştiu să o folosesc; omul cunoscut poate 
spera orice. El poate îndrăzni şi întreprinde totul. Dacă lui 
Washington i-ar fi dat prin gând, după capitularea de la 
York Town, să expună viței cu două capete, ar fi câştigat 
desigur mulţi bani”. 

Evocarea în acest context a generalului revoluţiei 
americane nu e întâmplătoare: Barnum a cumpărat într-o zi 
o bătrână negresă cu care a străbătut Statele Unite, 
prezentând-o drept doica lui Washington! 

lată şi un alt personaj care-l anunţă pe Calistus Munbar, 
cel puţin în ceea ce priveşte extravaganţa vestimentară, 
Fulk Ephrinell din romanul Claudius Bombarnac: „Trebuie 
să fie un voiajor comercial. Observ că etalează multe 
bijuterii, inele pe degete, ac la cravată, butoni cu vederi 


fotografice la manşete, brelocuri ţipătoare la lanţul de la 
vestă. Cu toate că n-are cercei în urechi şi nici inel în nas, 
nu m-aş mira să fie un american”. 

[56] Ideea poate fi întâlnită în romanul lui Albert Robida, 
Secolul douăzeci (1883), în care însă concertele pot fi nu 
numai ascultate, ci şi urmărite pe ecranele 
telefonoscoapelor: 

— Ah, se poate aplauda? întrebă Bamabette. 

— Nici vorbă! răspunse dl. Ponto; spectatorii la domiciliu 
pot să-şi trimită şi ei aplauzele. Uite, deschid comunicaţia 
cu sala, poţi să aplauzi!” 

[57] Rege şi poet biblic (1010-975?), î.e.n. Sunetele harpei 
sale îl linişteau pe Saul, predecesorul său. 

[58] Cercetările întreprinse în ultimele decenii au arătat că, 
într-adevăr, muzica poate constitui un stimulent pentru 
sistemul neuro-muscular, respirator, circulator şi glandular. 
În mai multe ţări, muzicoterapia este folosită cu succes în 
stomatologie, pentru vindecarea unor boli nervoase şi 
pentru amortizarea şocului operator. 

Cel mai larg câmp de aplicare il constituie, desigur, 
clinicile de psihiatrie. La cea de la Stronie-Slaska, în 
Polonia, metoda a fost aplicată cu succes câtorva sute de 
pacienţi. După cum declară specialiştii, muzica este un 
element tonic pentru bolnav şi un sprijin în efortul 
medicului de a vindeca maladia. Profesorul vest-german 
Dietfrid Pieschl a ajuns la concluzia că muzica poate avea 
uneori efecte mai salutare decât calmantele. Iar studiile 
cercetătorului sovietic Vladimir Tkacenko s-au concretizat 
într-un disc intitulat „Melodiile somnului liniştit”. Efectul cel 
mai relaxant este atribuit pieselor „Cântec de toamnă” de 
Ceaikovski, „Sonata Lunii” de Beethoven şi „Vis de 
dragoste” de Liszt. 

[59] Autorul uită că, în Statele Unite, fluierăturile constituie 
o expresie frecventă a admiraţiei publicului. 

[60] Se poate spune că Jules Verne cultivă un adevărat mit 
al oxigenului, începând cu remarca despre personajele lui 


Edgar Allan Poe, „indivizi de excepţie, galvanizaţi pentru a 
spune astfel, cum ar fi nişte oameni care ar respira un aer 
mai bogat în oxigen şi a căror viaţă n-ar fi decât o 
combustie activă” (Edgar Poe şi operele sale în Musee des 
families, aprilie 1864). Ideea reapare în Călătoriile şi 
aventurile căpitanului Hatteras, În jurul Lunii, Doctorul Ox. 
Tenta lirică sau ironică din lucrările citate este abandonată 
aici, în favoarea unei aprecieri obiective. 

[61] Mari colecționari francezi din secolul 19. 

[62] Dramaturg francez, care citea cu deosebit talent 
rolurile personajelor din piesele sale (1807 - 1903). 

[63] La o dată necunoscută, în orice caz după ce împlinise 
60 de ani, Jules Verne a scris, la cererea directorului 
revistei Goalh's companion din Boston, un text intitulat de 
el însuşi Amintiri din copilărie şi din tinereţe. Descoperit în 
1931, publicat acum câţiva ani, textul cuprinde următorul 
pasaj: „Aparţin generaţiei situate între cele două genii, 
Stephenson şi Edison! Şi asist acum la aceste uimitoare 
descoperiri, datorate în primul rând Americii, cu hotelurile 
sale mişcătoare, maşinile sale de făcut tartine, trotuarele 
sale mobile, ziarele sale din pastă „feuilletată” tipărite cu 
cerneală de şocolată, pe care întâi le citeşti şi apoi le 
mănânci!” O poantă satirică repetată, sau ecoul unui 
experiment fantezist care a reţinut atenţia amuzată a 
scriitorului? Oricum, într-un număr din septembrie 1957 al 
ziarului New York Post a apărut reclama mirositoare a unei 
cutii cu fragi. De aici şi până la ziarul comestibil nu e o 
distanţă de netrecut. 

[64] Ministerul Comerţului, în Anglia. 

[65] Târgul Mondial (în engleză). 

[66] Înainte! (în engleză). 

[67] Personificarea Lunii, în mitologia greacă. 

[68] În Jules Verne. Viaţa şi opera sa (1828), nepoata 
scriitorului, Marguerite Allotte de la Fuye, scrie: „Un 
suveran detronat, filozof şi artist, în care e uşor de 
recunoscut Don Pedro, recent deposedat de tronul Braziliei, 


a devenit astronomul lui Standard-Island şi o călăuzeşte în 
nopţile înstelate”. Savant autentic, membru asociat al 
Academiei de Ştiinţe din Paris, împăratul Pedro al II-lea 
fusese într-adevăr detronat în 1889. Scriitorul, care-l 
cunoscuse pe contele d'Eu, ginerele împăratului, avea să-l 
cunoască şi pe acesta, după cum ne asigură autoarea 
biografiei citate. Omagiul pe care i-l aduce este postum, 
Don Pedro murind în 1891. Dar relaţiile personale nu 
alterează sentimentele statornic republicane ale lui Jules 
Verne, mărturisite şi în romanul de faţă, în astfel de pasaje 
fără echivoc: „Nimic, dealtfel, nu poate să împiedice ceea ce 
este scris în cartea destinelor popoarelor, fie ele de origine 
veche sau modernă. De la 4 iunie 1894, arhipelagul 
hawaian e republică.” (p. 94). 

[69] Colonie franceză vândută tinerei Confederații 
americane în 1803, de Napoleon Bonaparte. Astăzi, unul 
dintre „statele unite”. 

[70] Celebru balerin al Operei din Paris (1729 - 1808). 

[71] Muzician şi coregraf francez (1817-1870). 

[72] Dandy englez, supranumit „Regele modei” (1778 - 
1840). 

[73] Un alt dandy celebru (1803-1859). 

[74] În versiunea franceză a povestirii În secolul 29. O zi din 
viaţa unui jurnalist american în anul 2889 („Memoires de 

|' Academie d'Amiens”, Annee 1890, 1. XXXVII p. 348 - 370), 
Jules Verne a adăugat, printre altele, următoarea frază: 
„Croitorul nu-i altul decât celebrul Wormspire, cel care-a 
spus atât de judicios: „Femeia nu e decât o chestiune de 
forme”. Marcel More, unul dintre exegeţii moderni ai 
scriitorului, consideră această frază „străină turnurii de 
spirit obişnuite a lui Jules Verne” şi o pune pe seama lecturii 
Viitoarei Eve a lui Villiers de l'Isle-Adam. Dar Insula cu 
elice, ca şi alte Călătorii extraordinare, ne oferă destule 
dovezi despre gustul autorului nu numai pentru maxime 
fictive, ci şi pentru jocuri de cuvinte foarte puţin academice. 


[75] În franţuzeşte, cuvintele „cancer” şi „concert” se 
pronunţă oarecum la fel. 

[76] Cook (1728-1779) a explorat Oceania în trei expediţii 
succesive şi a fost ucis în arhipelagul Sandwich. 

[77] John Taurul (în engleză). Poreclă dată englezilor. 

[78] Act prin care armata preia în mod ilegal puterea (în 
spaniolă). 

[79] Americanii nu s-au declarat satisfăcuţi. Arhipelagul 
Hawai a devenit colonie a S. U. A. în 18986, iar în 1959a 
intrat în rândul „statelor unite”. 

[80] E vorba despre constituţia lui Napoleon Bonaparte, 
introdusă după lovitura de stat din 19 noiembrie 1799 - 18 
brumar anul VIII, potrivit calendarului adoptat după marea 
revoluţie franceză. 

[81] Ecuatorul. 

[82] Cleophas, eroul romanului „Diavolul şchiop” de Lesage 
(1668-1747), îl eliberează pe diavolul Asmodeu, care, drept 
răsplată, ii arată ce se petrece sub acoperişurile madrilene 
- prilej pentru o satiră ascuţită a moravurilor vremii. 

[83] Vânător din America de Nord, care foloseşte capcane 
(„trape”, în engleză) pentru a prinde animale. 

[84] Zeităţile casei la romani şi la etrusci. Când se mutau, 
stăpânii casei luau reprezentările penaţilor şi le instalau în 
noua locuinţă. 

[85] Autorul se referă la „Războiul celor două roze” (1455- 
1485), purtat de marile case feudale de York şi de 
Lancaster, ale căror semne heraldice erau un trandafir alb, 
respectiv unul roşu. A învins în cele din urmă casa de 
Lancaster, dar războiul a avut drept rezultat o slăbire 
considerabilă a întregii aristocrații engleze. 

[86] În epoca scrierii romanului, calculul longitudinilor se 
făcea în raport cu meridianul Parisului. Printr-o înţelegere 
internaţională, din anul 1916 meridianul zero este cel care 
trece prin Observatorul de la Greenwich, aflat la 2*20'15” 
vest de Paris. 


[87] Incertitudinea se datorează faptului că lucrările 
începute în 1681, la iniţiativa lui Ferdinand de Lesseps, 
celebrul constructor al canalului Suez, fuseseră întrerupte 
în 1689, din lipsă de fonduri, administratorii antreprizei 
fiind judecaţi pentru fraudele comise. Canalul a fost deschis 
navigaţiei în 1914, deci la nouă ani după moartea 
scriitorului. 

[88] Navigator rus din secolul 18. 

[89] Unitate de măsură; un braţ are aproximativ 1.62 m. 
[90] Mare geograf francez (1830-1905). 

[91] Port pe coasta estică a Maltei, pe atunci colonie 
britanică. 

[92] Possession înseamnă posesiune, stâpânire; bon accueil 
- bună primire. 

[93] Familii rivale din Verona, cărora le aparţineau Romeo 
şi Julieta, eroii dramei cu acelaşi nume a lui Shakespeare. 
[94] Golf în care se află un mare număr de insulițe. 

[95] Cu atât mai mult (în latină). 

[96] Celebru navigator francez (1729 - 1811). 

[97] Insula greaca Kythera (Cerigo), era consacrată în 
antichitate cultului Afroditei, zeiţa frumuseţii. 

[98] Misionar şi afacerist englez, stabilit la Tahiti (1796 - 
1883). 

[99] Scriitor şi pamfletar francez (1808 - 1890). 

[100] Fiul Soarelui, în mitologia greacă. Conducând carul 
tatălui său, nu poate stăpâni caii şi e gata să incendieze 
cerul, fiind fulgerat de Zeus. 

[101] Gripă (în italiană). 

[102] Dramaturg francez (1791 - 1861). 

[103] A zecea lună a calendarului republican francez (20 
iunie - 19 iulie). Numele vine de la moissons - recolte. 
[104] Navigator portughez (1560 - 1614). 

[105] Navigator englez (? - 1795). 

[106] Compozitori francezi, autori de operete. 

[107] Aşa este numită epoca lui Ludovic al XIV-lea. 


[108] Prânz, dejun (în engleză). În Franţa înseamnă 
gustare. 

[109] Cale ferată (în engleză). 

[110] Celebru roman foileton al scriitorului francez Eugene 
Sue (1804 - 1857). 

[111] Joc de cuvinte intraductibil, în franceză, reve - vis. 
[112] „Romanii din timpul decadenţei”, cunoscut tablou al 
pictorului Thomas Couture (1815-1879). 

[113] Nume străvechi dat Marii Britanii. Vine de la falezele 
ei albe (alba, în latină). 

[114] Prin analogie cu vechea Cartagină, una dintre cele 
mai mari puteri maritime ale antichităţii. 

[115] Joc de cuvinte intraductibil, în franceză, manger = a 
mânca. 

[116] Permisul de intrare în port. 

[117] Celebru navigator francez, (1741 - 1788). 

[1186] Membri ai unei congregaţii religioase catolice. 

[119] Compozitor francez (1782-1871). 

[120] Moment important al ceremonialului de la curtea 
regilor Franţei. 

[121] Cunoscute sorturi de vin franțuzesc. 

[122 .acoperite de lavă în anul 79 î.e.n., în urma unei 
puternice erupții a vulcanului Vezuviu. 

[123] Primul catarg vertical de la prova. 

[124] Exploziv foarte puternic. 

[125] Cu propriii ochi (în latină). 

[126] Forțe al căror sediu se află în interiorul Pământului - 
de la Pluton, zeul infernului. 

[127] Mama lui Apolo şi a Dianei. Urmărită de gelozia 
Herei, ea străbate un mare număr de insule până ajunge la 
Delos, unde-l naşte pe Apolo. 

[128] De la John Wesley, întemeietorul sectei (1703 - 1791). 
[129] Operetă de Offenbach. 

[130] Bucăţi de fontă cu care se încărcau obuzele. 

[131] Jules Verne se referă pentru prima oară la această 
curiozitate calendaristică în amintitul articol despre Edgar 


Poe, în legătură cu o povestire mai puţin cunoscută a 
acestuia, Trei duminici într-o săptămână. El va folosi din 
plin ideea în Ocolul lumii în optzeci de zile, unde Phileas 
Fogg câştigă pariul cu colegii de la Reform Club graţie zilei 
dobândite în călătoria sa spre est. Şi parcă pentru a 
demonstra încă o dată seriozitatea cu care se 
documentează, scriitorul ţine la 4 aprilie 1873, la 
Societatea de Geografie, al cărei membru era, o 
comunicare pe aceeaşi temă, intitulată Meridianele şi 
calendarul. 
[132] lată un pasaj din Amintiri din copilărie şi din tinereţe: 
„„dintre toate cărţile copilăriei mele, cea pentru care aveam 
o afecţiune deosebită era Robinson Elveţianul, mai mult 
decât pentru Robinson Crusoe. Stiu că opera lui Daniel 
Defoe are un sens filozofic mai profund. Este omul faţă în 
faţă cu sine însuşi, omul singur, omul care găseşte într-o zi 
urma unui picior gol pe nisip! Dar opera lui Wyss, bogată în 
fapte şi incidente, este mai interesantă pentru cei tineri. 
Este familia, tatăl, mama, copiii şi diferitele lor aptitudini. 
Câţi ani am petrecut pe insula lor! Cu câtă ardoare m-am 
asociat la descoperirile lor! Cât i-am invidiat! Iată de ce nu 
e de mirare că o pornire irezistibilă m-a făcut să-i pun în 
scenă, în Insula misterioasă, pe Robinsonii Ştiinţei şi în Doi 
ani de vacanţă, un întreg pensionat de Robinsoni”. 
Afecţiunea faţă de romanul lui Jean-Rodolphe Wyss (1781 
-1830) l-a determinat pe scriitor să publice în 1900 o 
urmare intitulată A doua patrie, aşa cum admiraţia faţă de 
Edgar Poe îl determinase să publice în 1897 Sfinxul 
ghețarilor, urmare la Aventurile lui Arthur Gordon Pym. 
[133] Ministerul afacerilor externe. 
[134] Motiv de război (în latină). 
[135] După numele inventatorului becului cu gaz 
incandescent, chimistul austriac Karl Auer von Welsbach 
(1858-1929). 
[136] Insulele Oceaniei se împart în trei grupuri mari: la est 
Polinezia, la vest Melanezia, la nord Micronezia. 


[137] A nu face nimic (în italiană). 

[138].adică înălţat numai până la jumătatea catargului şi 
nedesfăşurat complet, în semn de doliu. 

[139] Aici şi acum (în latină). 

[140] Aluzie la apele minerale din localitatea Vals-les-Bains 
(Franţa). 

[141] Cei care se ocupă cu prepararea coprei ( în engleză, 
to make = a face, a produce). 

[142] Dramaturg francez, autorul a numeroase comedii de 
succes (1815-1888). 

[143] În limbajul teatral, înseamnă a-şi vorbi sie însuşi (din 
italiană). 

[144] Stăpân pe sine (în latină). 

[145] Aluzie ironică la masa de spiritism. 

[146] Vulcani din Antarctica. 

[147] În largul Filipinelor, fosa insulelor Mariane atinge 
adâncimea de 11 521 m. 

[148] Joc de cuvinte: chintă însemnează şi acces violent de 
tuse şi interval de cinci note muzicale consecutive.