Jules Verne — Burse De Calatorie

Jules Verne 


Jules Verne 


Burse de calatorie 


CUPRINS: 

PARTEA ÎNTÂI 4 

14 

CONCURSUL 4 

II 10 

IDEILE DOAMNEI KETHLEN SEYMOUR 10 
III 17 

DOMNUL ŞI DOAMNA PATTERSON 17 
IV 24 

TAVERNA BLUE FOX 24 

V 30 

O LOVITURĂ ÎNDRĂZNEAȚĂ 30 

VI 35 

STĂPÂNI LA BORD 35 

VII 41 

CORABIA CU TREI CATARGE, ALERT 41 
VIII 47 

LA BORD 47 

IX 54 

APROAPE DE USCAT 54 

X 61 

BRIZA DE NORD-EST 61 

XI 67 

PE MARE 67 

XII 74 

STRĂBĂTÂND ATLANTICUL 74 

XIII 78 

CANONIERA ESSEX 78 

XIV 85 

SAINT THOMAS ŞI SAINTE CROIX 85 


XV 91 
SAINT MARTIN ŞI SAINT BARTHELEMY 91 
PARTEA A DOUA 99 

1 99 

ANTIGUA 99 

II 105 

GUADELUPA 105 

III 112 

DOMINICA 112 

IV 119 

MARTINICA 119 

V 128 

SANTA LUCIA 128 

VI 136 

BARBADOS 136 

VII 145 

ÎNCEPUT DE TRAVERSARE 145 
VIII 151 

NOAPTEA SE APROPIE 151 

IX 157 

WILL MITZ 157 

X 162 

ÎN MIJLOCUL CEŢII 162 

XI 168 

STĂPÂNI LA BORD 168 

XII 173 

TIMP DE TREI ZILE 173 

XIII 180 

LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII 180 

XIV 186 

LA SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI 186 


PARTEA ÎNTÂI. 
I. 


CONCURSUL. 

Premiul întâi, ex aequo[1], Louis Clodion şi Roger 
Hinsdale, anunţă cu voce răsunătoare directorul Julian 
Ardagh. 

Aclamaţii puternice, urale şi aplauze prelungite îi 
întâmpinară pe cei doi laureați ai concursului. 

Apoi, de pe înălţimea unei estrade ridicată în mijlocul 
vastei curţi a şcolii Antilian, continuând să citească lista din 
faţa lui, directorul făcu cunoscut numele următorilor 
premiaţi: 

— Premiul doi: Axel Wickborn. Premiul trei: Albertus 
Leuwen. 

O altă salvă de aplauze, mai puţin puternice decât cele 
dinainte, care veneau totuşi din partea unui auditoriu 
entuziast. 

Domnul Ardagh urmă: 

— Premiul patru: John Howard. Premiul cinci: Magnus 
Anders. Premiul şase: Niels Harboe. Premiul şapte: Hubert 
Perkins. 

Şi, întrucât se porniseră, aplauzele nu mai conteniră în 
timpul citirii rapide a numelui câştigătorilor. 

Mai rămânea să fie anunţat un ultim premiat, căci acest 
concurs cu totul special trebuia să cuprindă nouă laureați. 

Numele său fu rostit de director: 

— Premiul opt: Tony Renault. 

Cu toate că Tony Renault obținuse ultimul loc, strigătele de 
«bravo» şi «hip-hip-ura» nu se mai sfârşeau. Bun camarad, 
îndatoritor şi isteţ, săritor la nevoie, Tony număra numai 
prieteni printre colegii din Antilian School. 

La citirea unui nume, fiecare dintre câştigători se urca pe 
estradă pentru a primi strângerea de mână a domnului 
Ardagh, apoi se întorcea în mijlocul camarazilor săi mai 
puţin norocoşi, care-l aplaudau din toată inima. 

Aţi putut observa uşor diversitatea numelor celor nouă 
laureați, care indica naţionalităţi diferite. Această 
diversitate se explica prin faptul că instituţia pe care o 


conducea domnul Julian Ardagh, la Londra, Oxford Street 
314, era cunoscută şi foarte apreciată sub denumirea de 
Antilian School. Ea fusese înfiinţată cu I5 ani înainte pentru 
copiii din Antilele Mari şi Mici - din Antilia, cum se mai 
spune. Elevii veneau din insule pentru a-şi continua sau 
desăvârşi studiile în Anglia. Rămâneau aici până împlineau 
21 de ani primind o educaţie foarte folositoare în viaţa 
practică, dar şi o completă instrucţie literară, ştiinţifică, 
industrială şi comercială. Antilian School avea pe atunci 
vreo 60 de elevi, care plăteau o taxă destul de mare. Ei 
terminau şcoala fiind pregătiţi pentru toate profesiunile, fie 
că ar fi rămas în Europa, fie că s-ar fi înapoiat în Antile. 
Rareori se întâmpla ca în cursul unui an şcolar să nu se fi 
întâlnit aici, în număr inegal dealtfel, spanioli, danezi, 
englezi, francezi, olandezi, suedezi şi venezuelieni, toţi 
originari din acest arhipelag al Insulelor Vântului şi al celor 
de sub Vânt[2]. 

Această şcoală internaţională, destinată numai tinerilor 
din Antile, era condusă, cu concursul unor profesori 
eminenţi, de domnul Julian Ardagh. În vârstă de 50 de ani, 
administrator serios, prevăzător, merita pe bună dreptate 
toată încrederea familiilor. Avea un personal didactic de o 
valoare incontestabilă - fie că era vorba de litere, ştiinţă sau 
de artă - care lucra sub responsabilitatea sa. La şcoala 
Antilian nu erau uitate nici exerciţiile fizice, sporturile atât 
de recomandate şi atât de practicate în Regatul Unit, ca 
boxul, crichetul, luptele călare, crochetul, fotbalul, înotul, 
dansul, călăria, ciclismul, canotajul, în sfârşit, toate 
ramurile gimnasticii moderne. 

Domnul Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze 
aceste temperamente şi caractere atât de diverse, cum era 
şi firesc în convieţuirea unor tineri de naţionalităţi diferite, 
să facă pe cât posibil din elevii săi nişte «antilieni», să le 
insufle o dragoste durabilă unora pentru alţii. 

Se înţelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau 
în Indiile Occidentale[3] erau curente printre elevii şcolii. 


Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe 
rând în timpul orelor şi în recreaţii. O săptămână se vorbea 
engleza, o alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau 
suedeza. Fără îndoială, elevii anglo-saxoni formau 
majoritatea în această instituţie şi poate că încercau să 
impună un soi de dominație fizică şi morală. Dar şi celelalte 
insule din Antile erau reprezentate în proporţie suficientă. 
Chiar şi insula Saint Barthelemy, singura care depindea de 
statele scandinave, trimisese câţiva elevi, între alţii pe 
Magnus Anders, care primise la concurs premiul al treilea. 

În general, sarcina domnului Ardagh şi a colaboratorilor 
săi nu era lipsită de anumite greutăţi de ordin practic. Nu 
era oare nevoie de un adevărat spirit de dreptate, de o 
metodă sigură şi statornică, de o mână fermă şi pricepută, 
pentru a evita ca între aceşti tineri să se işte rivalități, care 
totuşi se manifestau uneori, cu toată dorinţa ca ele să fie 
împiedicate? 

Şi tocmai în legătură cu acest concurs te puteai teme ca 
ambițiile personale să nu provoace oarecari tulburări, 
reclamaţii, invidii, atunci când se vor anunţa laureaţii. Dar, 
la urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez şi 
un englez luaseră premiul întâi, obţinând acelaşi număr de 
puncte. E adevărat că dacă un supus al reginei Victoria 
ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, 
şi anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat niciunul 
din colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau diverşi elevi 
născuţi în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze şi 
suedeze. Nu se găsea printre câştigători nici un 
venezuelian şi nici un spaniol, cu toate că în şcoală se aflau 
la acea dată vreo cincisprezece. Trebuie să avem însă în 
vedere că, în acel an, elevii originari din Cuba, Santo 
Domingo şi Puerto Rico, din grupa Antilelor Mari, în etate 
de 12-15 ani, erau printre cei mici şi nu aveau posibilitatea 
de a lua parte la concurs, căci nu se admiteau decât 
participanţi în vârstă de cel puţin 17 ani. 


În adevăr, la probe, subiectele erau nu numai ştiinţifice şi 
literare, ceea ce nu era de mirare, ci şi etnologice, 
geografice şi comerciale, referitoare la arhipelagul 
Antilelor, la istoria, trecutul şi viitorul lui. 

Şi acum, iată care era scopul numitului concurs şi ce 
avantaje decurgeau pentru laureați: era vorba să se pună la 
dispoziţia lor burse de călătorie care să le permită ca timp 
de câteva luni să-şi satisfacă dorinţa de a explora, de a 
hoinări, dorinţă atât de firească la tinerii care nu au depăşit 
încă vârsta de 21 de ani. 

Aşadar, nouă elevi, graţie premiilor obţinute, vor putea 
dacă nu să cutreiere întreaga lume, cum ar fi vrut 
majoritatea dintre ei, dar să viziteze câte o regiune 
interesantă din noul sau poate chiar din vechiul continent. 

Şi cine avusese ideea să dea aceste burse de călătorie?... 
O doamnă bogată din Antile, de origine engleză, doamna 
Kethlen Seymour, care locuia la Barbados şi al cărei nume 
fu rostit atunci pentru întâia oară de către domnul Ardagh. 
Vă puteţi închipui cum a fost salutat acest nume de uralele 
asistenţei şi cu câtă ardoare răsunară strigăte de «hip... 
hip... hip... ura... pentru doamna Seymour!» 

Totuşi, dacă directorul şcolii Antilian a dezvăluit numele 
donatoarei, despre ce fel de călătorie era vorba? Nici 
dânsul şi nici nimeni altul nu ştiau încă. Dar înainte de 24 
de ore totul se va lămuri. Directorul va comunica la 
Barbados rezultatul concursului şi doamna Kethlen 
Seymour îi va răspunde printr-o telegramă, în care va 
indica cel puţin în ce regiune îşi vor face bursierii călătoria. 
Este lesne de închipuit cu ce înflăcărare vorbeau elevii, 
zburând cu închipuirea către cele mai stranii ţinuturi ale 
lumii noastre sublunare, spre cele mai depărtate şi cele mai 
necunoscute. Fără îndoială, unii se arătau mai avântaţi, alţii 
mai rezervaţi, după temperament sau caracter, dar 
entuziasmul era, în adevăr, general. 

Vreau să sper, spuse Roger Hinsdale, englez până-n vârful 
unghiilor, că vom porni să vizităm o regiune de limbă 


engleză, şi domeniul este destul de vast ca să-ţi poţi alege 
ce vrei... 

Vom vizita Africa Centrală, afirmă Louis Clodion, faimoasa 
portentosa Africa[5], aşa cum ar spune vrednicul nostru 
administrator, şi am putea să o luăm pe calea marilor 
descoperitori...! 

Nu! Mai bine o explorare în regiunile polare, zise Magnus 
Anders, care ar fi mers bucuros pe urmele gloriosului său 
compatriot Nansen... 

Aş vrea să fie Australia, spuse John Howard, deoarece 
chiar după Iasman, Dampier, Burs, Vancouver, Baudin, 
Dumont d'Urville mai rămân de făcut destule descoperiri, 
poate chiar exploatarea unor noi mine de aur... 

Să fie mai degrabă o regiune frumoasă din Europa, îşi dori 
Albertus Leuwen, pe care caracterul său de olandez nu-l 
îndemna la exagerări. Cine ştie, poate o simplă călătorie în 
Scoţia sau în Irlanda... 

Haida-de! exclamă viciul Tony Renault. Pariez că va fi cel 
puţin o călătorie în jurul lumii... 

Să fim serioşi, interveni înțeleptul Axel Wickborn, nu 
dispunem decât de şase până la opt săptămâni, deci 
călătoria nu se poate face decât în regiuni apropiate. 

Avea dreptate tânărul danez. Dealtfel, nici familiile n-ar fi 
acceptat o absenţă de mai multe luni, care ar fi expus copiii 
la pericolele unei expediţii îndepărtate, iar domnul Ardagh 
nu şi-ar fi luat o asemenea răspundere. 

După ce îşi dădură cu părerea despre intenţiile doamnei 
Kethlen Seymour, începu o altă discuţie - în ce fel se va face 
călătoria. 

Vom merge pe jos ca nişte turişti, cu desaga în spinare şi 
cu toiagul în mână? Întrebă Hubert Perkins. 

Nu, cu trăsura... cu diligenţa! spuse Niels Harboe. 

Cu trenul, replică Albertus Leuwen, cu bilete de circuit ale 
agenţiei de voiaj Cook... 

Cred, mai degrabă, că vom face călătoria cu un pachebot, 
poate cu un transatlantic, declară Magnus Anders, care se 


şi vedea în mijlocul oceanului. 

— Nu, cu balonul, exclamă Tony Renault, în drum spre 
Polul Nord! Şi discuţia continuă din ce în ce mai înfocată, 
fără rost, desigur, dar cu obişnuitul entuziasm al tinereţii, 
şi, cu toate că Roger Hinsdale şi Louis Clodion erau mai 
rezervaţi, nimeni nu voia să se dea bătut. 

Directorul trebui deci să intervină, dacă nu pentru a-i 
pune de acord, cel puţin pentru a-i convinge să aştepte 
răspunsul la telegrama pe care-o va expedia la Barbados. 

Răbdare! spuse el. Am trimis doamnei Kethlen Seymour 
numele laureaţilor şi clasamentul lor, şi această generoasă 
doamnă ne va face cunoscute intenţiile sale cu privire la 
întrebuinţarea burselor de călătorie. Dacă ne răspunde 
printr-o telegramă, vom şti în câteva ore ce are de gând. lar 
dacă ne răspunde printr-o scrisoare, va trebui să aşteptăm 
şase sau şapte zile. Şi acum la lucru şi faceţi-vă lecţiile. 

Şase zile!... răspunse nebunaticul Tony Renault. Atâta 
aşteptare o să mă ucidă. 

Exprima prin aceste cuvinte starea de spirit a câtorva 
dintre camarazii săi, cum erau Hubert Perkins, Niels 
Harboe, Axel Wickborn, temperamente tot atât de impulsive 
ca şi al lui. Louis Clodion şi Roger Hinsdale, cei doi ex aequo 
ai concursului, se arătau mai liniştiţi. Cât despre suedez şi 
olandez, ei îşi păstrau ca întotdeauna calmul. Dar dacă 
Antilian School ar fi avut elevi americani, desigur că aceştia 
n-ar fi primit un premiu pentru răbdare. De fapt, 
surescitarea tinerilor era foarte explicabilă. Să nu ştii în 
care parte a lumii avea să te trimită doamna Kethlen 
Seymour! Trebuie spus că ne aflam doar la mijlocul lui iunie 
şi de vreme ce călătoria avea loc în vacanţa mare, ea nu 
putea începe înainte de şase săptămâni. Aşa era prevăzut, 
aşa credea şi domnul Ardagh, de acord în această privinţă 
cu majoritatea celor de la Antilian School. În asemenea 
condiţii, absenţa tinerilor bursieri nu va ţine mai mult de 
două luni. Ei vor fi înapoi în octombrie, la începerea 
cursurilor - ceea ce satisfăcea atât familiile, cât şi 


personalul instituţiei. Deci, dată fiind durata vacanței, nu 
putea fi vorba de o expediţie în regiuni îndepărtate. Astfel 
încât cei mai cuminţi se fereau să călătorească în imaginaţie 
prin stepele Siberiei, prin deşerturile din Asia Centrală, 
prin pădurile africane sau pampasurile din America. Fără a 
ieşi nici chiar din Europa, câte regiuni interesante nu erau 
de văzut în afara Regatului Unit: Germania, Rusia, Elveţia, 
Austria, Franţa, Italia, Spania, Olanda, Grecia! Câte amintiri 
nu erau de consemnat în albumul turistului şi ce impresii 
noi pentru aceşti tineri «antilieni», dintre care cei mai mulţi 
erau copii încă atunci când au traversat Atlanticul spre a 
veni din America în Europa. Chiar limitată la statele vecine 
cu Anglia, această călătorie trebuia să le trezească într-o 
mare măsură nerăbdarea şi curiozitatea. 

În sfârşit, cum telegrama nu sosi nici în acea zi şi nici în 
zilele următoare, însemna că directorul va primi răspunsul 
printr-o scrisoare, scrisoare plecată din Barbados pe adresa 
Julian Ardagh, Antilian School, 314 Oxford Street, London, 
Regatul Unit al Marii Britanii. 

Deci, în lipsa telegramei, trebuia aşteptată o scrisoare, în 
afară de cazul când acest concurs pentru burse de călătorie 
nu fusese decât o glumă de prost gust. Dar aşa ceva nu era 
cu putinţă, căci anterior avusese loc un schimb de scrisori 
între doamna Kethlen Seymour şi domnul Ardagh. 
Generoasa doamnă nu era în nici un fel o fiinţă imaginară, 
ea locuia la Barbados şi era binecunoscută. 

Acum nu mai rămânea decât să te înarmezi cu răbdare, 
aşteptând în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ora când 
sosea poşta din străinătate. Se înţelege de la sine că cei 
care stăteau la ferestrele care dădeau spre Oxford Street, 
ca să-l zărească pe factorul cartierului, erau în special cei 
nouă laureați. De cum se arăta în depărtare tunica sa roşie 
- şi se ştie că roşul se poate vedea de la mare distanţă - cei 
interesaţi coborau în goană treptele, câte patru odată, până 
în curte, alergau apoi spre poarta cea mare, puneau 


întrebări factorului, îl zăpăceau cu tot felul de cereri şi 
aproape că ar fi vrut să-i şterpelească geanta. 

Nu! Nu era nici o scrisoare din Antile, niciuna! Aşa stând 
lucrurile, nu ar fi fost cazul să se trimită o a doua telegramă 
doamnei Kethlen Seymour, pentru a fi siguri că prima a 
sosit pe adresa ei şi astfel s-o determine să-şi trimită 
răspunsul telegrafic? 

Între timp, în aceste minţi înflăcărate se năşteau mii de 
spaime care ar fi putut explica această inexplicabilă 
întârziere. Pachebotul care face serviciul poştal între Antile 
şi Anglia n-o fi fost deviat de vreo furtună? Nu s-o fi 
scufundat din cauza unei ciocniri? N-o fi eşuat într-o 
depresiune subacvatică necunoscută? Oare Barbados n-a 
dispărut într-unul din acele cutremure de pământ care sunt 
atât de groaznice în Indiile Occidentale? Generoasa 
doamnă n-o fi pierit într-unul din cataclisme? 

Nu, nu, repeta domnul Ardagh, o astfel de catastrofă n-ar 
putea trece neobservată. Toate amănuntele ar fi în ziare! 

Ei! răspundea Tony Renault. Dacă transatlanticele ar avea 
porumbei la bord, s-ar şti totdeauna dacă sunt pe ruta cea 
bună! 

Foarte adevărat, însă serviciul de cablograme nu funcţiona 
încă la acea epocă, spre marele regret al elevilor din 
Antilian School. 

Această stare de lucruri nu mai putea ţine multă vreme. 
Profesorii nu mai reuşeau să calmeze spiritele. Nu se mai 
lucra nici în clase, nici în sălile de studii. Nu numai 
premianţii concursului, dar şi camarazii lor se gândeau la 
cu totul altceva decât la temele lor. Cam exagerat, 
recunoaştem. Domnul Ardagh, în schimb, nu simţea nici o 
nelinişte. Era normal ca doamna Kethlen Seymour să nu 
răspundă printr-o telegramă, care n-ar fi putut fi destul de 
explicită. Numai o scrisoare, şi încă una amănunţită, putea 
să conţină toate instrucţiunile care trebuiau urmate, să 
arate în ce va consta această călătorie, în ce condițiuni se 
va face, la ce dată va începe, cât timp va dura, cum vor fi 


onorate cheltuielile, la ce sumă se vor ridica bursele puse la 
dispoziţia celor nouă laureați. Pentru aceste explicaţii era 
nevoie de cel puţin două sau trei pagini. 

Dar toate aceste observaţii juste rămaseră fără efect şi 
agitația nu se calma. Şi iată că elevii care nu beneficiaseră 
de avantajele concursului, invidioşi în fond de succesele 
colegilor lor, începură să-i ia peste picior, să-şi bată joc de 
ei. Totul nu era decât o înşelătorie... Nu se afla nici un 
gologan, nici un sfert de penny în pretinsele burse de 
călătorie. Iar acest Mecena în fustă, pe nume Kethlen 
Seymour, nici măcar nu exista! Concursul era unul din acele 
humbuguri6 importat din America, ţara lor de baştină prin 
excelenţă! În sfârşit, domnul Ardagh se opri la următoarea 
hotărâre: va aştepta la Liverpool sosirea pachebotului care 
aduce poşta din Antile, fixată la 23 ale lunii curente. În 
această zi, dacă nu va veni o scrisoare de la doamna 
Kethlen Seymour pe adresa lui, îi va trimite o a doua 
telegramă. 

N-a fost necesar. În 23, cu poşta de după-masă, primi o 
scrisoare timbrată din Barbados. Această scrisoare era 
scrisă de însăşi mâna doamnei Kethlen Seymour şi conform 
dorinţei acestei doamne - lucru care interesa înainte de 
toate - bursele erau afectate unei călătorii în Antile. 

II. 

IDEILE DOAMNEI KETHLEN SEYMOUR. 

O călătorie în diversele insule ale Indiilor Occidentale, iată 
deci ceea ce oferea generozitatea doamnei Kethlen 
Seymour! Ei bine, se pare că laureaţii aveau motive să se 
declare mulţumiţi. 

Fără îndoială, trebuiau să renunţe la perspectiva unor 
explorări îndepărtate de-a lungul Africii, Asiei, Oceaniei, în 
regiunile puţin cunoscute ale noului continent ca şi în 
ţinuturile de la Polul Sud sau Polul Nord! 

Dar dacă simţiră întâi o uşoară decepţie, întorcându-se din 
ţările visate mai repede decât zburaseră cu gândul spre ele, 
dacă nu mai li se oferea decât o călătorie în Antile, era 


totuşi vorba de o întrebuințare plăcută a vacanței apropiate 
şi domnul Ardagh îi făcu uşor să înţeleagă pe câştigătorii 
concursului toate avantajele acestei călătorii. 

Antilele nu erau, de fapt, locul lor natal? Cei mai mulţi le 
părăsiseră pe când mai erau copii, când veniseră să-şi facă 
educaţia în Europa. Abia dacă avuseseră prilejul să calce pe 
pământul acestor insule care i-au văzut născându-se, abia 
dacă mintea lor mai păstra vreo amintire despre ele...! 

Deşi familiile, cu excepţia uneia singure, plecaseră din 
arhipelag, unii dintre ei vor regăsi acolo rude, prieteni, şi 
punând în cumpănă toate acestea, tinerii din Antile aveau în 
faţa lor o călătorie frumoasă. 

lată situaţia personală a fiecăruia dintre cei nouă premiaţi 
cărora le fuseseră atribuite bursele de călătorie. 

Mai întâi cei de origine engleză, care formau majoritatea 
în Antilian School: 

Roger Hinsdale, din Santa Lucia, 20 de ani, a cărui familie, 
retrasă din afaceri cu o situaţie bună, locuia la Londra. 

John Howard, din Dominica, 18 ani, ai cărui părinţi 
veniseră să se stabilească la Manchester. 

Hubert Perkins, din Antigua, 17 ani, a cărui familie, 
compusă din tatăl, mama şi două tinere surori, nu părăsise 
insula natală niciodată şi care, după ce îşi va termina 
studiile, se va întoarce acolo, pentru a intra la o casă de 
comerţ. 

lată acum francezii, care erau în număr de I2 la Antilian 
School: 

Louis Clodion, din Guadelupa, 20 de ani, aparţinând unei 
familii de armatori stabilită de câţiva ani la Nantes. 

Tony Renault, din Martinica, 17 ani, cel mai mare dintre cei 
patru copii ai unei familii de funcţionari care locuia la Paris. 

Apoi danezii: 

Niels Harboe. Din Saint Thomas, 19 ani, care-şi pierduse 
tatăl şi mama şi al cărui frate, mai mare ca el cu şase ani, se 
găsea şi acum în Antile. 


Axel Wickborn, din Sainte-Croix, 19 ani, a cărui familie 
făcea negoţ cu lemne în Danemarca, la Copenhaga. 

Olandezii erau reprezentaţi de Albertus Leuwen din Saint 
Martin, 20 ani, fiu unic, ai cărui părinţi locuiau în 
împrejurimile Rotterdamului. 

Cât despre Magnus Anders, suedez de origine, născut la 
Saint Barthelemy, 19 ani, familia lui tocmai se stabilise la 
GOtteborg în Suedia, dar nu renunţase să se întoarcă în 
Antile după ce vor strânge bani. 

Recunoaşteţi aşadar că această călătorie, care îi va 
readuce pentru câteva săptămâni în ţara lor de baştină, era 
de natură să-i satisfacă pe tinerii din Antile, mai ales că nu 
se ştie dacă mulţi dintre ei ar mai fi avut vreodată ocazia s-o 
revadă. Numai Louis Clodion avea un unchi, fratele mamei 
sale, la Guatemala; Niels Harboe, un frate la Saint-Ihomas 
şi Hubert Perkins, toată familia la Antigua. 

Dar colegii lor nu mai aveau nici un fel de rude în celelalte 
insule ale Antilelor, pe care le părăsiseră fără intenţii de 
întoarcere. 

Cei mai în vârstă dintre premiaţi erau: Roger Hinsdale, 
puţin cam trufaş; Louis Clodion, băiat serios şi muncitor, 
simpatic tuturor; Albertus Leuwen, al cărui sânge olandez 
nu s-a înfierbântat sub soarele Antilelor. După ei veneau 
Niels Harboe, tânăr cu vocaţie încă neprecizată; Magnus 
Anders, foarte pasionat de viaţa pe mare, pregătindu-se să 
intre în marina comercială; Axel Wickborn, pe care 
înclinațiile sale îl sorteau să servească în armata daneză. 
Apoi, în ordinea vârstei, John Howard, cu o mentalitate mai 
puţin britanică decât compatriotul său Roger Hinsdale. În 
sfârşit, cei mai tineri: Hubert Perkins, destinat carierei 
comerciale, aşa cum s-a mai spus, şi lony Renault, al cărui 
gust pentru canotaj putea foarte bine să-l facă un viitor 
navigator. 

Acum se punea întrebarea: călătoria va cuprinde toate 
insulele Antile, Mari sau Mici, cele din zona Vântului şi cele 
din zona de sub Vânt? Pentru o completă explorare a 


arhipelagului, era nevoie de mai mult decât cele câteva 
săptămâni de care dispuneau laureaţii. În adevăr, existau 
nu mai puţin de 300 de insule şi insulițe în acest arhipelag 
al Indiilor Occidentale şi admițând că s-ar putea vizita una 
pe zi, tot ar fi trebuit să consacri călătoriei un an întreg. 

Nu! Nu acestea erau intenţiile doamnei Kethlen Seymour. 
Elevii de la Antilian School aveau să se mărginească să 
petreacă fiecare câteva zile în insula sa, să-şi revadă rudele 
sau prietenii care se găseau acolo, să mai pună o dată 
piciorul pe pământul natal. 

În aceste condiţii, după cum se vede, trebuiau mai întâi 
eliminate din itinerar Antilele Mari: Cuba, Haiti, Santo 
Domingo şi Puerto Rico, deoarece elevii spanioli nu fuseseră 
premiaţi la concurs, Jamaica, pentru că niciunul din laureați 
nu era originar din această insulă, şi Curacao, din acelaşi 
motiv. De asemenea, şi în Antilele Mici, de sub dominaţia 
venezueleană, nu vor fi vizitate: nici Tortigos, nici 
Marguerite, nici Tortuga, nici Blanquilla, nici Ordeilla şi nici 
Avas. Deci singurele insule ale Micro-Antilelor unde vor 
ajunge titularii burselor de călătorie vor fi Santa Lucia, 
Dominica, Antigua, Guadelupa şi Martinica, Saint Thomas, 
Sainte Croix, Saint Barthelemy şi Saint Martin. Aceste nouă 
insule erau cuprinse în ansamblul geografic al Insulelor 
Vântului, unde vor cobori pe rând cei nouă elevi de la 
Antilian School. Totodată, nimeni nu se va mira că la acest 
itinerar a fost adăugată şi a zecea insulă care, fară îndoială, 
va primi cea mai lungă şi cea mai îndreptăţită vizită. 

E vorba de Barbados, din acelaşi grup al Insulelor 
Vântului, unde locuia doamna Kethlen Seymour. Era cel 
puţin firesc ca, mânaţi de un elementar sentiment de 
recunoştinţă, laureaţii să se ducă să-l exprime acestei 
doamne. 

E uşor de înţeles că dacă această generoasă englezoaică 
ţinea să-i primească pe cei nouă laureați de la Antilian 
School, aceştia, la rândul lor, aveau cea mai mare dorinţă s- 


o cunoască pe bogata doamnă din Barbados, arătându-i 
toată gratitudinea lor. 

Nu vor regreta, dealtfel, căci un post-scriptum al scrisorii 
primite de domnul Julien Ardagh dovedea până unde 
mergea generozitatea doamnei Kethlen Seymour. 

În adevăr, în afara cheltuielilor prilejuite de deplasare, 
cheltuieli pe care le lua toate asupră-şi, o sumă de 700 de 
lire va fi înmânată fiecăruia dintre câştigătorii concursului, 
la plecarea din Barbados. 

Dar le va ajunge vacanţa pentru durata acestei călătorii? 
Da, cu condiţia să înceapă cu o lună mai înainte, ceea ce ar 
îngădui să se străbată Atlanticul vara, atât la dus cât şi la 
întors. 

În general, nimic mai acceptabil decât aceste condiţii, care 
fură primite cu entuziasm. Familiile nu aveau ce să 
obiecteze la o plecare atât de plăcută şi atât de utilă din 
toate punctele de vedere. Şapte până la opt săptămâni era 
limita de timp ce se putea acorda călătoriei, ţinând seama şi 
de întârzierile posibile, şi tinerii bursieri se vor întoarce în 
Europa cu sufletul plin de amintirile de neuitat ale iubitelor 
lor insule din noul continent. 

În sfârşit, o ultimă întrebare se punea, asupra căreia 
familiile fură curând lămurite. 

Oare laureaţii vor fi lăsaţi în voia lor, când cei mai în vârstă 
dintre ei nu depăşeau 20 de ani?... Nu va fi nici o mână de 
profesor să-i apropie pe unii de alţii, să-i stăpânească? 

Dealtfel, această latură a chestiunii nu scăpase spiritului 
foarte practic al doamnei Kethlen Seymour. Se va vedea 
cum a rezolvat-o, căci prevăzătoarea doamnă n-ar fi admis 
niciodată ca aceşti tineri să fie lipsiţi de orice îndrumare în 
timpul călătoriei. 

Şi acum să aflăm cum vor trece Atlanticul. La bordul unui 
pachebot care face serviciul regulat între Anglia şi Antile? 
Vor fi reţinute locuri şi rezervate cabine pentru fiecare 
laureat? 


După cum se ştie, ei nu călătoreau pe spezele lor şi nici un 
fel de cheltuială de felul acesta nu trebuia să se facă din 
suma de 700 de lire care le va fi dată când vor părăsi insula 
Barbados spre a se întoarce în Europa. 

În scrisoarea doamnei Kethlen Seymour se găsea un 
paragraf care lămurea această chestiune în felul următor: 
«Transportul peste ocean va fi plătit de mine. O corabie 
închiriată pentru Antile îşi va aştepta pasagerii în portul 
Cork, Queenstown, Irlanda. Această navă, pe nume Alert 
comandată de căpitanul Paxton, este gata să plece în ziua 
de 30 iunie. Căpitanul Paxton scontează să-i primească pe 
pasagerii săi la această dată şi va ridica ancora imediat 
după sosirea lor». 

Desigur că în felul acesta tinerii bursieri vor călători dacă 
nu ca nişte prinți, cel puţin ca nişte yachtmeni. Să aio 
corabie la dispoziţie care să te ducă în Indiile Occidentale şi 
înapoi în Anglia! Doamna Seymour ştia să pună bine la cale 
lucrurile! 

Cât despre premiaţi, erau fericiţi. Realitatea era la 
înălţimea viselor. După ce vor traversa Atlanticul, vor vizita 
principalele insule ale arhipelagului la bordul unui iaht al 
lor. 

Şi când vom pleca? Întrebau ei. 

Chiar mâine! 

Chiar şi azi! 

Nu, mai trebuie să aşteptăm şase zile, spuneau cei mai 
cuminţi. 

Ah! De-am fi odată îmbarcaţi pe Alert! repeta Magnus 
Anders. 

Pe corabia noastră! exclamă 'Tony Renault. 

Şi nu voiră să admită în ruptul capului că mai sunt de făcut 
diverse pregătiri pentru o călătorie peste ocean! 

În primul rând, trebuiau consultaţi părinţii, să li se ceară şi 
să se obţină consimţământul lor, deoarece laureaţii urmau 
să fie trimişi, dacă nu într-o altă lume, totuşi în Lumea 
Nouă. Domnului Ardagh îi reveni misiunea să rezolve 


această problemă. În plus, explorarea, care va dura poate 
două luni şi jumătate, necesita anumite măsuri 
indispensabile - să se procure haine, mai ales echipamentul 
pentru călătoria pe mare, cizme, şepci de pânză ceruită, 
mantale impermeabile, într-un cuvânt, tot ce are nevoie un 
marinar. Apoi directorul va trebui să aleagă persoana de 
încredere care să răspundă de aceşti tineri. Sigur că erau 
destul de mari ca să se conducă singuri, destul de 
cumpătaţi ca să se poată lipsi de un supraveghetor. Dar era 
mai bine să existe şi un îndrumător care să aibă un 
ascendent asupra lor. Aceasta era dorinţa înţeleptei 
doamne Kethlen Seymour, exprimată în scrisoarea sa, şi 
trebuia îndeplinită. N-are rost să mai spunem că familiile 
vor fi rugate să fie de acord cu propunerile transmise de 
domnul Ardagh. Printre băieţi, câţiva vor regăsi în Antile 
rude pe care nu le-au mai văzut de câţiva ani: Hubert 
Perkins la Antigua, Louis Clodion în Guadelupa şi Niels 
Harboe la Saint Thomas. Va fi o ocazie neaşteptată de a se 
revedea, în condiţii deosebit de plăcute. 

Dealtfel, familiile fuseseră ţinute la curent de directorul 
şcolii Antilian. Ştiau că va avea loc un concurs menit să 
provoace o întrecere între diverşi elevi pentru obţinerea 
unor burse de călătorie. 

După comunicarea rezultatului, când vor afla că laureaţii 
urmează să viziteze Indiile Occidentale, Domnul Ardagh nu 
se îndoia că aceasta va corespunde cu dorinţa lor cea mai 
arzătoare. 

Până atunci, domnul Ardagh se gândea la alegerea pe care 
o avea de făcut, alegerea şefului care va fi în fruntea clasei 
călătoare, a îndrumătorului ale cărui sfaturi vor menţine 
buna înţelegere între viitorii urmaşi ai lui Telemac. 
Hotărârea nu era uşoară. Se va adresa el unuia din 
profesorii de la Antilian School, care să aibă calităţile cerute 
de împrejurare? Dar anul şcolar nu se terminase. Era 
imposibil să fie întrerupte cursurile înainte de vacanţă. 


Corpul profesoral trebuia să rămână în întregime la postul 
său. 

Aceasta fusese cauza care-l împiedicase chiar pe domnul 
Ardagh de a accepta să-i însoţească pe cei nouă bursieri. 
Prezenţa sa era necesară în ultimele luni ale anului şcolar şi 
trebuia să asiste în persoană la împărţirea premiilor, care 
avea loc pe 7 august. 

Dar, în afara profesorilor şi a lui, nu avea oare la îndemână 
pe acela de care avea nevoie, un om serios şi metodic prin 
excelenţă, care şi-ar îndeplini conştiincios funcţia, care 
merita toată încrederea, inspira o simpatie generală şi pe 
care tinerii călători l-ar accepta bucuroşi ca îndrumător? 

Rămânea de văzut dacă omul va fi de acord să facă 
această călătorie, dacă îi va conveni să se aventureze peste 
ocean... La 24 iunie, cu cinci zile înainte de data fixată 
pentru plecarea lui Alert, în cursul dimineţii, domnul 
Ardagh îl pofti pe domnul Patterson să vină în biroul său 
pentru o comunicare importantă. Domnul Patterson, 
administratorul Antilian School-ului era ocupat să-şi pună la 
punct socotelile din ajun, după cum obişnuia, când fu 
chemat de domnul Ardagh. 

Imediat, domnul Patterson, ridicându-şi ochelarii pe 
frunte, răspunse omului de serviciu care rămăsese în 
pragul uşii: 

— Mă duc chiar în clipa asta la domnul director. 

Şi punându-şi din nou ochelarii pe nas, domnul Patterson 
luă pana pentru a termina coada unui 9, pe care îl scria 
caligrafic la sfârşitul unei coloane de cheltuieli în registrul 
lui cel mare. Apoi, cu rigla de abanos, trase o linie sub 
coloana de cifre pe care tocmai o adunase. Pe urmă, după 
ce-şi scutură uşor pana deasupra câălimării, o muie de 
câteva ori în păhărelul cu alice pentru a o curaţi, o şterse cu 
mare grijă şi o aşeză lângă riglă în lungul biroului său, 
întoarse pompa călimării ca să se scurgă cerneala, întinse o 
foiţă peste pagina terminată, ferindu-se să păteze coada lui 
9, închise registrul, îl băgă într-un sertar special din birou, 


puse înapoi în cutia lor ascuţitoarea şi radiera, suflă peste 
sugativă pentru a împrăştia câteva fire de praf, se sculă 
dând la o parte scaunul lui rotund de piele, îşi scoase 
manşetele de lustrin şi le agăţă într-un cuier de lângă sobă, 
îşi perie puţin redingota, vesta şi pantalonul, îşi luă pălăria, 
căreia îi şterse marginea cu cotul, şi şi-o puse în cap, îşi 
trase mănuşile de piele neagră, ca şi cum s-ar fi dus într-o 
vizită oficială la un înalt personaj de la Universitate, aruncă 
o ultimă privire în oglindă ca să se asigure că totul în ţinuta 
sa era impecabil, luă o foarfecă şi-şi tăie puţin favoriţii care 
depăşeau linia reglementară, verifică dacă batista şi 
portofelul se aflau în buzunar, deschise uşa camerei, trecu 
pragul şi o încuie cu grijă, cu una din cele 17 chei care 
sunau în port-cheiul său, cobori scara ajungând în curtea 
mare, o traversă cu pas domol şi măsurat în direcţie oblică 
pentru a ajunge la corpul de case unde se găsea cabinetul 
domnului Ardagh, se opri în faţa porţii, apăsă pe soneria 
care ţârâi în interior şi aşteptă. 

Doar în acest moment domnul Patterson se întrebă, 
frecându-şi fruntea cu vârful arătătorului: «Ce-ar putea să 
aibă a-mi spune domnul director?» 

În adevăr, să fii poftit la această oră matinală în biroul 
domnului Ardagh trebuia să pară un lucru neobişnuit 
domnului Patterson, care îşi făcea tot felul de gânduri. 

Judecaţi şi voi! Ceasul domnului Patterson indica abia ora 
nouă şi patruzeci şi şapte de minute şi puteai să te încrezi 
în acest instrument de precizie care nu-şi schimba mersul 
nici măcar cu o secundă pe zi şi a cărui exactitate o egala 
pe aceea a proprietarului său. Or, niciodată nu, niciodată! - 
domnul Patterson nu se ducea la domnul Ardagh înainte de 
ora unsprezece şi patruzeci şi trei, pentru a-i face raportul 
cotidian despre situaţia economică a şcolii Antilian, şi nu 
sosea decât între cea de-a 42-a şi a 43-a minută. 

Domnul Patterson trebuia deci să presupună - şi 
presupunea! - că intervenise o împrejurare cu totul 
neprevăzută, deoarece directorul îl chemase înainte de a fi 


calculat toate cheltuielile şi încasările din ziua precedentă. 
O va face, dealtfel, la întoarcerea în biroul său şi toată 
lumea putea fi sigură că nu se va produce nici o greşeală 
din cauza acestei convocări neobişnuite. 

Poarta se deschise, trasă de cordonul întins până la 
camera portarului. Domnul Patterson făcu câţiva paşi pe 
culoar - cinci, conform obiceiului - şi bătu discret în tăblia 
celei de-a doua uşi, unde se puteau citi cuvintele: 
«Cabinetul directorului». 

— Intră, se auzi dinăuntru. 

Domnul Patterson îşi scoase pălăria, îşi scutură praful de 
pe ghete, îşi netezi mănuşile şi pătrunse în interiorul 
cabinetului luminat de două ferestre, cu storurile lăsate pe 
jumătate, care dădeau spre curtea mare. Domnul Ardagh, 
răsfoind diverse acte, era aşezat la masa de lucru pe care 
se afla un tablou cu tot soiul de butoane electrice. După ce- 
şi ridică privirea, îi adresă domnului Patterson un salut 
amical. 

M-aţi chemat, domnule director? Întrebă domnul 
Patterson. 

Da, domnule administrator, răspunse domnul Ardagh, 
pentru a vă vorbi de o chestiune care vă priveşte personal. 

Apoi, arătându-i scaunul de lângă birou, îi spuse: 

— Vă rog să luaţi loc. 

Domnul Patterson se aşeză după ce-şi ridică cu grijă 
poalele redingotei sale lungi, cu o mână pe un genunchi şi 
cu cealaltă ţinându-şi pălăria la piept. Domnul Ardagh 
începu să vorbească: 

Cunoaşteţi, domnule administrator, rezultatul concursului 
dat de elevii noştri în vederea obţinerii burselor de 
călătorie. 

Îl cunosc, domnule director, răspunse domnul Patterson, şi 
părerea mea este că această iniţiativă a uneia dintre 
compatrioatele noastre este o onoare pentru Antilian 
School. 


Domnul Patterson vorbea rar, scoțând în evidenţă silabele 
cuvintelor preţioase pe care le întrebuința şi accentuându- 
le, nu fără oarecare afectare, atunci când buzele lui le 
pronunţau. 

Ştiţi de asemenea, reluă domnul Ardagh, cum vor fi 
întrebuințate bursele de călătorie... 

Nu-mi este necunoscut acest lucru, domnule director, 
răspunse domnul Patterson, care, înclinându-se, părea că 
salută cu pălăria o persoană de dincolo de ocean. Doamna 
Kethlen Seymour este o doamnă al cărei nume va dăinui în 
posteritate. Mi s-ar părea greu să întrebuinţezi mai bine 
bogăţiile pe care naşterea sau munca ţi le-au hărăzit, decât 
în folosul unui tineret dornic de a cunoaşte ţinuturi 
depărtate. 

Aceasta este şi părerea mea, domnule administrator. Dar 
să trecem direct la scopul pentru care v-am chemat. Ştiţi de 
asemenea în ce condiţii trebuie să se facă excursia în 
Antile? 

Sunt informat, domnule director. O navă îi va aştepta pe 
tinerii noştri călători şi sper pentru dânşii că nu vor trebui 
să-l implore pe Neptun să arunce celebrul său quos ego[7] 
în valurile furioase ale Atlanticului! 

Sper şi eu, domnule Patterson, căci traversările dus şi 
întors se vor efectua în sezonul liniştit. 

În adevăr, răspunse administratorul, iulie şi august sunt 
lunile de odihnă preferate de capricioasa Tetis...[8]. 

Astfel, adăugă domnul Ardagh, această traversare va fi tot 
aşa de plăcută pentru laureaţii mei, ca şi pentru persoana 
care-i va însoţi în timpul călătoriei. 

Persoană, zise domnul Patterson, care va avea în plus 
plăcuta sarcină de a prezenta doamnei Kethlen Seymour 
respectuoase omagii şi toată recunoştinţa elevilor şcolii 
Antilian. 

Dar, reluă domnul Ardagh cu părere de rău, această 
persoană nu poate fi directorul. La sfârşitul anului şcolar, în 


preajma examenelor la care trebuie să prezidez comisia, 
absenţa mea este imposibilă. 

Imposibilă, domnule director, răspunse administratorul, şi 
nu va fi de plâns acela care va fi chemat să vă înlocuiască. 

Desigur, şi nu am avut decât dificultatea alegerii lui. Deci 
îmi trebuia un om de toată încrederea, pe care să mă bizui 
întru totul şi care ar fi în acelaşi timp agreat fără rezervă de 
familiile tinerilor noştri bursieri. Ei bine, pe acest om l-am 
găsit în rândurile personalului nostru. 

Vă felicit, domnule director. Este fără îndoială unul dintre 
profesorii de ştiinţă sau literatură... 

Nu, căci nu poate fi vorba să întrerupem studiile înaintea 
vacanței. Dar mi s-a părut că această întrerupere ar 
prezenta mai puţine inconveniente în ceea ce priveşte 
situaţia financiară a şcolii, şi dumneavoastră sunteţi acela, 
domnule administrator, pe care l-am ales pentru a-i însoţi 
pe tinerii noştri în Antile... 

Domnul Patterson nu putu să-şi ascundă un gest de 
surpriză. Se ridică brusc scoţându-şi ochelarii. 

Eu... domnule director?... rosti el cu tulburare în glas. 

Da, dumneavoastră, domnule Patterson, şi sunt sigur că 
veţi face contabilitatea călătoriei bursierilor tot aşa de 
riguros ca şi pe cea a şcolii. 

Domnul Patterson îşi şterse cu colţul batistei ochelarii uşor 
aburiţi de emoția care-i înrourase ochii. 

— Adaug, zise domnul Ardagh, că, graţie dărniciei 
doamnei Kethlen Seymour, o primă de 700 de lire stă de 
asemenea la dispoziţia celui care va fi onorat cu această 
misiune importantă. V-aş ruga deci, domnule Patterson, să 
fiţi gata de plecare în cinci zile. 

III. 

DOMNUL ŞI DOAMNA PATIERSON. 

Domnul Horatio Patterson ocupa postul de administrator 
la Antilian School deoarece renunţase la cariera de 
profesor pentru cea administrativă. Latinist convins, 
regreta că limba lui Vergiliu şi Cicero nu se bucura de 


aceeaşi consideraţie în Anglia ca în Franţa, unde-i era 
rezervat un loc de frunte în lumea universitară. Poporul 
francez, într-adevăr are dreptul să-şi revendice originea 
latină, la care nu aspiră deloc fiii Albionului, şi poate că în 
Franţa latina va rezista la invadarea şcolilor de către 
învăţământul modern. 

Dar, daca nu mai profesa, domnul Patterson rămânea în 
fundul sufletului său fidel maeştrilor antichităţii romane, 
pentru care avea un cult. Amintindu-şi tot timpul de 
numeroase citate din Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu, el consacra 
totuşi calităţile sale de contabil riguros şi metodic 
administrării finanţelor Antilian School-ului. Cu precizia şi 
minuţiozitatea care-l caracterizau, făcea impresia unui 
administrator model, căruia nu-i sunt străine misterele 
«debitului» şi «creditului» şi nici cele mai mici detalii ale 
contabilităţii. După ce se evidenţiase în trecut la examenele 
de limbi clasice, ar fi putut acum să se distingă la un 
concurs pentru ţinerea registrelor sau pentru stabilirea 
unui buget şcolar. 

Era foarte probabil, dealtfel, că domnul Horatio Patterson 
va fi acela care va prelua directoratul la Antilian School, 
după ce domnul Ardagh se va retrage, cu bunăstarea 
asigurată, căci instituţia era într-o perioadă de mare 
prosperitate care nu va descreşte când se va găsi în mâini 
atât de demne să primească această importantă succesiune. 

Domnul Horatio Patterson nu depăşise decât cu câteva 
luni în urmă vârsta de 40 de ani. Mai mult studios decât 
sportiv, se bucura de o sănătate excelentă pe care nu a 
zdruncinat-o prin nici un exces: stomac bun, inima bine 
întreţinută, plămâni de fier. Era un personaj discret, 
prudent, care nu-şi pierdea niciodată echilibrul şi care 
ştiuse totdeauna să nu se compromită nici prin actele şi nici 
prin cuvintele sale, cu o minte teoretică şi practică în 
acelaşi timp, incapabil să jignească pe cineva, de o mare 
toleranţă şi, pentru a aplica o locuţiune care nu i-ar 
displace, foarte sui compos[9]. De o înălţime peste cea 


mijlocie, fără a fi spătos, cu umerii puţin aplecaţi, era mai 
degrabă stângaci la mers şi n-avea o alură elegantă. Un 
gest afectat îi însoțea vorba cu o pronunție uşor 
pretențioasă. Cu toată înfăţişarea sa gravă, binevoia din 
când în când să surâdă. Avea ochi de miop, de un albastru 
spălăcit, aproape stins, ceea ce-l obliga să poarte ochelari 
cu dioptrii mari, pe care-i aşeza în vârful nasului său 
proeminent. Adesea, stânjenit de lungile lui picioare, 
mergea cu călcâiele foarte apropiate, se aşeza cu atâta 
neîndemânare încât te temeai să nu alunece de pe scaun şi 
dacă se întindea bine sau rău în patul său, numai el o ştia. 

Exista şi o doamnă Patterson, pe atunci în vârstă de 37 de 
ani, o femeie destul de inteligentă, fără pretenţii sau 
cochetărie. Soţul ei nu i se părea ridicol şi el ştia să-i 
aprecieze serviciile, când îl ajuta la lucrările de 
contabilitate. Dealtfel, prin faptul că administratorul şcolii 
Antilian era un om al cifrelor, nu trebuie să se creadă că nu 
se îngrijea de ţinuta sau de îmbrăcămintea sa. Ar fi greşit. 
Nu! Nimic mai perfect decât nodul cravatei sale albe, mai 
bine lustruit decât pantofii săi cu vârfuri de lac, mai bine 
scrobit decât cămaşa lui, dacă nu chiar propria-i persoană, 
nimic mai ireproşabil ca pantalonii săi negri, mai bine 
strâns decât vesta sa, asemănătoare cu a unui preot, mai 
bine încheiat decât redingota lui amplă, care-i ajungea până 
la jumătatea piciorului. 

Domnul şi doamna Patterson ocupau în clădirea şcolii un 
apartament confortabil. Într-o parte ferestrele dădeau spre 
curtea mare, iar în cealaltă spre grădina plină de copaci 
bătrâni şi cu pajişti întreţinute într-o perfectă stare de 
prospeţime. Locuinţa se compunea dintr-o jumătate de 
duzină de odăi situate la primul etaj. 

În acest apartament se întoarse domnul Horatio Patterson 
după vizita sa la director. Nu se grăbise, lăsând să i se 
limpezească gândurile. Se înţelege că aceste cugetări nu i- 
au prelungit întârzierea decât cu câteva minute. 


Un personaj obişnuit să vadă limpede, să observe lucrurile 
sub adevăratul lor aspect, să cântărească într-o chestiune 
argumentele «pentru» sau «contra», cum calcula debitul şi 
creditul în registrul lui, îşi lua de obicei hotărârile repede şi 
definitiv. De data aceasta, însă, îşi dădea seama că nu 
trebuie să se îmbarce - acesta era cuvântul - cu uşurinţă 
într-o asemenea aventură. Astfel, înainte de a se duce 
acasă, domnul Horatio Patterson făcu o sută de paşi prin 
curtea goală la acea oră, drept ca un paratrăsnet, ţeapân ca 
un stâlp, oprindu-se apoi reluându-şi mersul când cu 
mâinile la spate, când cu braţele încrucişate la piept, cu 
privirea pierdută în îndepărtata zare ce se întindea mult 
deasupra zidurilor şcolii Antilian. 

Înainte de a se sfătui cu doamna Patterson, nu rezistă 
dorinţei de a intra în biroul său, pentru a termina socotelile 
din ziua precedentă. Şi apoi, după o ultimă verificare, cu 
spiritul despovărat, va putea discuta, fără altă preocupare, 
despre avantajele sau dezavantajele comunicării 
directorului său. 

În fond, toate acestea nu-i cerură decât puţin timp, şi 
părăsind biroul situat la parter, urcă la primul etaj în 
momentul când elevii coborau din clase. 

Curând, ici-colo se formară diferite grupuri, şi printre 
altele şi cel al laureaţilor. În adevăr, ai fi spus că se şi aflau 
la bordul lui Alert, la câteva mile de coasta Irlandei! Şi nu 
era greu să-ţi închipui despre ce vorbeau, cu mai multă sau 
mai puţină însufleţire. 

Deşi chestiunea călătoriei în Antile era hotărâtă, exista o 
alta care pentru ei încă nu se rezolvase. Vor fi sau nu vor fi 
însoţiţi de la plecare până la întoarcere? În general, li se 
părea destul de firesc să nu fie lăsaţi singuri să traverseze 
Atlanticul. Dar doamna Kethlen Seymour desemnase în mod 
anume pe cineva, sau lăsase acest lucu în grija domnului 
Ardagh? Părea puţin probabil ca directorul institutului să 
poată pleca în această perioadă... Atunci cui vor fi 


încredințate aceste funcțiuni? Oare domnul Ardagh alesese 
pe cineva? 

Poate că unii s-au gândit la domnul Patterson. Dar 
administratorul, liniştit şi atât de legat de casă, care nu-şi 
părăsise niciodată căminul, va consimţi oare să-şi schimbe 
deprinderile, să se despartă pentru mai multe săptămâni de 
doamna Patterson?... Va accepta oare aceste însărcinări, cu 
toate responsabilităţile ce decurg din ele? Li se părea de 
necrezut. 

Dacă domnul Horatio Patterson a fost oarecum mirat când 
directorul i-a făcut comunicarea de mai sus, se înţelege că 
doamna Patterson nu va fi mai puţin surprinsă atunci când 
soţul ei o va pune la curent. Niciodată nu i-ar fi putut trece 
cuiva prin minte ca două elemente, atât de strâns unite, s- 
ar putea spune combinate chimic unul cu altul, să poată fi 
separate, disociate, chiar dacă era vorba de numai câteva 
săptămâni. Şi cu toate acestea era inadmisibil ca doamna 
Patterson să ia parte la călătorie. 

Toate aceste consideraţii îl preocupau ne domnul 
Patterson în timp ce se ducea acasă. Dar ceea ce ar trebui 
adăugat este că hotărârea sa fusese luată definitiv în 
momentul când trecu pragul salonului unde-l aştepta 
doamna Patterson. 

Ştiind că administratorul fusese chemat de director, ea îl 
întrebă de cum intră: 

Ei bine, domnule Patterson, ce se întâmplă? 

Veşti mari, doamnă Patterson, veşti mari! 

S-a decis, cred, ca domnul Ardagh să-i însoţească pe 
tinerii noştri laureați în Antile? 

Deloc, lui îi este imposibil să părăsească instituţia în 
această perioadă a anului. 

Atunci a ales pe cineva? 

Da... 

Şi pe cine a ales? 

Pe mine. 

Pe tine... Horatio? 


Da, pe mine. 

Doamna Patterson îşi reveni fără greutate din mirarea pe 
care i-o stârnise acest răspuns. Femeie înţeleaptă, ştiind să 
se împace cu soarta, nu izbucni în proteste zadarnice, căci 
era demna soţie a domnului Patterson. Acesta, după ce 
schimbă câteva fraze cu ea, se apropie de fereastră şi cu 
cele patru degete ale mâinii stângi începu să bată darabana 
pe unul din geamuri. 

Doamna Patterson veni lângă dânsul şi-i spuse: 

Ai acceptat? 

Am acceptat. 

Părerea mea este că ai făcut bine. 

Este şi a mea, doamnă Patterson. Din moment ce 
directorul nostru mi-a dat această certă dovadă de 
încredere, nu puteam să refuz. 

Ţi-ar fi fost imposibil, domnule Patterson, şi nu regret 
decât un singur lucru... 

Ce anume? 

Că nu este vorba de o călătorie pe uscat, ci de una pe 
mare şi că trebuie trecut oceanul... 

În adevăr trebuie traversat, doamnă Patterson. Cu toate 
acestea, perspectiva unei traversări de două-trei săptămâni 
nu mă sperie... O corabie bună este pusă la dispoziţia 
noastră. În această perioadă a anului, între iulie şi 
septembrie, marea va fi liniştită şi navigația prielnică. Apoi 
mai există şi o primă pentru şeful expediției... adică a 
mentorului... titlu ce-mi va fi atribuit... 

O primă? Zise doamna Patterson, care nu era insensibilă la 
avantaje de această natură. 

Da, răspunse domnul Patterson, o primă egală cu aceea pe 
care o are fiecare bursier. 

700 de lire? 

700 de lire. 

Suma merită osteneala. 

Domnul Patterson declară că este şi el de această părere. 


Şi pe când plecarea? Întrebă doamna Patterson, care nu 
mai avea de făcut nici o altă obiecţie. 

La 30 iunie, şi peste cinci zile trebuie să ne aflăm la Cork, 
unde ne aşteaptă Alert... Deci nu este timp de pierdut şi 
începem pregătirile chiar de azi. 

Mă însărcinez eu cu toate, Horatio, replică doamna 
Patterson. 

Să nu uiţi nimic... 

Fii liniştit! 

Haine subţiri, căci trebuie să călătoresc în ţări calde, 
pârjolite de soarele tropical. 

Îţi voi pregăti haine uşoare. 

Să fie totuşi de culoare neagră, căci nu se potriveşte nici 
cu situaţia şi nici cu caracterul meu să mă îmbrac în 
costume fanteziste de turist... 

Bizuie-te pe mine, domnule Patterson, nu voi uita nici 
formula lui Wergal contra răului de mare, nici ingredientele 
pe care le recomandă. 

Oh, răul de mare!... exclamă domnul Patterson cu dispreţ. 
N-are importanţă, va fi totuşi mai prudent, spuse doamna 
Patterson. Deci, rămâne stabilit că nu este vorba decât de o 

călătorie de două luni şi jumătate... 

Două luni şi jumătate sunt 10-1l săptămâni, doamnă 
Patterson... E drept că în acest timp câte nu se pot 
întâmpla!... Aşa cum a spus un înţelept, dacă ştii când pleci, 
nu ştii niciodată când te întorci... 

Important este să te întorci, zise pe bună dreptate doamna 
Patterson. Nu trebuie să mă sperii... Mă voi resemna, fără 
să-ţi mai fac mustrări neavenite, la o absenţă de două luni şi 
jumătate, la gândul călătoriei tale peste ocean... Cunosc 
primejdiile pe care le comportă... Vreau să cred că vei şti să 
le eviţi, cu prudenţa ta obişnuită. Dar nu mă lăsa cu 
neplăcuta impresie că această călătorie s-ar putea 
prelungi... 

Observațiile pe care am crezut că trebuie să le fac, 
răspunse domnul Patterson, apărându-se cu un gest de 


ideea că ar fi depăşit limitele permise, aceste observaţii n- 
au scopul de a-ţi tulbura sufletul, doamnă Patterson... Aş 
dori, pur şi simplu, să previn orice îngrijorare, în cazul când 
întoarcerea ar putea întârzia, ca să nu ai motive să te 
alarmezi... 

Fie, domnule Patterson, dar este vorba de o absenţă de 
două luni şi jumătate şi vreau să cred că acest termen nu va 
fi depăşit. 

Sper şi eu, răspunse domnul Patterson. În definitiv, ce se 
întreprinde? O excursie într-o regiune minunată, o plimbare 
din insulă în insulă prin Indiile Occidentale... Şi chiar dacă 
ne-am întoarce în Europa cu 15 zile mai târziu... 

Nu, Horatio, replică distinsa doamnă, care se încăpăţânase 
mai mult ca de obicei. 

Şi, pe legea mea, nu se ştie de ce se încăpăţână şi domnul 
Patterson, ceea ce nu făcea parte din felul lui de a fi. Avea 
oare vreun interes să stârnească temerile doamnei 
Patterson...? 

Sigur este că stărui din nou cu vehemenţă asupra 
primejdiilor unei călătorii şi mai ales ale unei călătorii peste 
ocean. Şi când doamna Patterson refuză să admită astfel de 
primejdii, pe care el i le zugrăvea în fraze lungi, însoţite de 
gesturi emfatice: 

Nu-ţi cer să le vezi, spuse el, ci numai să le prevezi şi, ca o 
consecinţă a acestor prevederi, trebuie să iau câteva 
măsuri indispensabile. 

Ce fel de prevederi, Horatio? 

În primul rând, doamnă Patterson, mă gândesc să-mi fac 
testamentul... 

Testamentul...? 

Da... legal, în bună regulă. 

Vrei deci să mă laşi cu moartea în suflet?! exclamă doamna 
Patterson, care începea să privească această călătorie 
dintr-un unghi înfricoşător. 

Nu, doamnă Patterson, nu!... Vreau numai să mă port cu 
înţelepciune şi prudenţă. Fac parte dintre acei oameni care 


cred că e chibzuit să-şi ia ultimele măsuri înainte de a se 
urca în tren, şi cu atât mai mult când e vorba să se 
aventureze peste câmpia lichidă a oceanelor. 

Aşa cum era omul nostru, te întrebai dacă se va mărgini 
doar la dispoziţii testamentare. Fără îndoială că nu, şi ce s- 
ar putea imagina mai mult? Oricum, reuşise s-o 
impresioneze la culme pe doamna Patterson, care se 
gândea că soţul ei va reglementa problemele de moştenire, 
atât de delicate totdeauna, şi asta-i evoca primejdiile unei 
traversări a Atlanticului, ciocniri, eşuări, naufragii, 
părăsirea călătorilor pe vreo insulă, la cheremul unor 
sălbatici. 

Domnul Patterson simţi că a mers poate prea departe şi 
începu să întrebuinţeze fraze mai liniştitoare, pentru a o 
potoli pe doamna Patterson, această jumătate a sa, sau, mai 
bine-zis, unul din termenii acestei vieţi în doi care se 
numeşte căsnicie. În cele din urmă reuşi să-i demonstreze 
că un exces de prevedere nu poate avea niciodată urmări 
dăunătoare sau regretabile şi că dacă te pui în gardă contra 
oricărei eventualităţi, aceasta nu înseamnă că-ţi iei rămas 
bun de la bucuriile vieţii. 

— Precum aeternum vale[ 10], adăugă el, pe care Ovidiu îl 
pune în gura lui Orfeu, când acesta o pierde pentru a doua 
oară pe scumpa lui Euridice! 

Nu! Doamna Patterson nu-l va pierde pe domnul Patterson 
nici măcar o singură dată. Dar acest om meticulos ţinea ca 
totul să fie pus şi lăsat în ordine. El nu va renunţa la ideea 
de a-şi face testamentul. În aceeaşi zi va merge la un notar 
şi actul va fi redactat conform legii, în aşa fel ca în caz de 
deschidere să nu dea loc la nici o interpretare îndoielnică. 

După asta aţi putea crede că domnul Patterson îşi luase 
toate precauţiunile posibile, dacă fatalitatea ar fi făcut ca 
Alert să se piardă cu toată încărcătura în plin ocean şi dacă 
s-ar fi ajuns să se renunţe definitiv de a se mai aştepta veşti 
despre echipajul şi pasagerii săi. 

Dar domnul Patterson era de altă părere, căci adăugă: 


Şi apoi, ar mai fi de luat o măsură... 

Care, Horatio? Întrebă doamna Patterson. 

Domnul Patterson nu socoti cu cale să fie mai explicit în 
acest moment. 

— Nimic... nimic... vom vedea!... se mulţumi el să 
răspundă. Dacă n-a vrut să spună mai mult, o făcea, 
desigur, pentru a nu o speria din nou pe doamna 
Patterson... Şi poate că nici n-ar fi putut s-o convingă să fie 
de acord cu ideea lui, chiar dacă s-ar fi bizuit pe alte citate 
latine, de care n-o cruța de obicei. 

În sfârşit, pentru a termina această discuţie, el trase 
concluzia în următorii termeni: 

— Şi acum, să ne ocupăm de valiză şi de cutia mea de 
pălării. 

E drept că plecarea avea loc abia peste 5 zile, dar ceea ce- 
i o dată făcut este bine făcut şi nu mai trebuie reluat. 

Pe scurt, atât domnul Patterson, cât şi tinerii laureați nu se 
mai gândeau decât la pregătirile de călătorie. 

Dealtfel, dacă plecarea corăbiei Alert era fixată pentru 30 
iunie, din cele cinci zile ce mai rămâneau trebuiau scăzute 
24 de ore pentru deplasarea de la Londra la Cork. 

În adevăr, trenul îi ducea mai întâi pe călători la Bristol. 
Acolo ei se vor îmbarca pe nava care face serviciul zilnic 
între Anglia şi Irlanda; vor cobori pe râul Severn, vor 
traversa canalul Bristol, apoi canalul Saint George şi vor 
debarca la Queenstown, la intrarea în golful Cork, pe coasta 
sud-vestică a înverzitului Erin. Era nevoie de o singură zi 
pentru a naviga între Marea Britanie şi Irlanda şi domnul 
Patterson socotea că atâta e suficient pentru a învăţa ce se 
cheamă călătorie pe mare. 

Cât despre familiile tinerilor bursieri, care fuseseră 
consultate, răspunsurile nu întârziară să sosească, fie prin 
telegrame, fie prin scrisori. Pentru Roger Hinsdale, aceasta 
se întâmplă în prima zi, pentru că părinţii săi locuiau la 
Londra, şi chiar laureatul, personal, le aduse la cunoştinţă 
intenţiile doamnei Kethlen Seymour. Celelalte răspunsuri 


sosiră în mod succesiv din Manchester, Paris, Nantes, 
Copenhaga, Rotterdam, Gotteborg, iar o telegramă fu 
trimisă din Antigua de către familia lui Hubert Perkins. 

Propunerea a fost primită bucuros, cu mulţumirile cele 
mai sincere către doamna Kethlen Seymour din Barbados. 

În timp ce doamna Patterson se ocupa de pregătirile 
călătoriei pe care avea s-o facă soţul ei, domnul Patterson 
încheia ultimele lucrări de contabilitate generală de la 
Antilian School. Era sigur că el nu va lăsa nici o factură în 
suferinţă şi nici o înscriere în registre incompletă. Apoi va 
cere de la cei în drept descărcarea gestiunii sale, care 
înceta la data de 28 iunie a acestui an. Dealtfel, în acelaşi 
timp, el nu pierdea din vedere nici afacerile lui personale şi 
le rezolva cum înţelegea de cuviinţă, mai ales pe cea la care 
ţinea în mod deosebit, comunicată mai pe larg doamnei 
Patterson la prima lor discuţie. 

În această problemă, totuşi, un secret absolut fu păstrat 
de către cei interesaţi. Se va afla oare în viitor despre ce 
era vorba? Da, dacă, din nenorocire, domnul Horatio 
Patterson n-ar mai reveni din Lumea Nouă. Cert este că 
ambii soţi se duseră de mai multe ori la un avocat şi că se 
prezentară chiar la magistratură. Şi personalul de la 
Antilian School observă că de fiecare dată când domnul şi 
doamna Patterson se întorceau în apartamentul lor, el avea 
totdeauna un aer mai grav, mai reţinut ca de obicei, în timp 
ce demna lui soţie avea fie ochii roşii, ca şi cum plânsese în 
hohote, fie atitudinea fermă a cuiva care a dus la bun sfârşit 
o hotărâre energică. 

Dealtfel, cu toate formele diferite prin care se manifestau, 
aceste sentimente de tristeţe părură foarte justificate de 
împrejurări. 

Sosi ziua de 28 iunie. Plecarea trebuia să se facă în cursul 
serii. La ora nouă, mentorul şi tinerii lui însoțitori vor lua 
trenul spre Bristol. 

Dimineaţa, domnul Julian Ardagh avu o ultimă întrevedere 
cu domnul Patterson. În timpul cât îi recomanda să ţină cu 


regularitate socotelile călătoriei, recomandare dealtfel 
inutilă, îl făcu să simtă toată importanţa sarcinii care-i 
fusese încredinţată şi cât de mult se bizuia pe el, ca să 
menţină buna înţelegere între elevii şcolii Antilian. 

La opt şi jumătate seara, în curtea mare, călătorii îşi luară 
rămas bun. Roger Hinsdale, John Howard, Hubert Perkins, 
Louis Clodion, Tony Renault, Niels Harboe, Axel Wickborn, 
Albertus Leuwen şi Magnus Anders strânseră mâna 
directorului, profesorilor şi camarazilor lor, care îi vedeau 
plecând nu fără oarecare invidie, lesne de înţeles. 

Domnul Horatio Patterson se despărţi de doamna 
Patterson luând cu el o fotografie de-a ei şi rostind câteva 
fraze emoţionante, cu conştiinţa unui om practic care 
făcuse totul pentru a o pune la adăpost de orice primejdie 
posibilă. 

Apoi se întoarse spre cei nouă bursieri, în momentul când 
trebuiau să se urce în trăsura ce-i ducea la gară, şi le recită, 
scandând, acest vers din Horaţiu: Cras ingens iterabimus 
aequor[11]. 

Plecară. În câteva ore trenul îi va lăsa la Bristol. Mâine vor 
traversa canalul Saint George pe care domnul Horatio 
Patterson l-a calificat drept ingens aequor...[12]. Călătorie 
plăcută laureaţilor concursului de la Antilian School! 

IV. 

TAVERNA BLUE FOX. 

Cork se chema înainte Coves, nume care provenea de la 
un teren mlăştinos - Corroch, în limba galică. După ce 
debutase modest în chip de sat, Cork ajunsese târguşor, 
apoi capitala Munsterului, şi acum era al treilea oraş din 
Irlanda. 

Centru industrial de o anumită importanţă, era avantajat 
de valoarea sa maritimă, graţie portului Queenstown - 
vechiul Coves - în aval de râul Lee. Acolo se găseau 
şantierele, magazinele şi uzinele. Un port de aprovizionare 
şi de refugiu primea navele, în special corăbii cu pânze, 
care nu puteau naviga pe albia puţin adâncă a Lee-ului. 


Ajungând târziu la Cork, mentorul şi bursierii nu vor avea 
timpul să-l viziteze, nici să străbată acea frumoasă insulă 
care comunica prin două poduri cu ambele maluri ale râului 
Lee, nici să se plimbe prin minunatele grădini ale insulelor 
apropiate şi nici să exploreze suburbiile. Tot acest ansamblu 
municipal cuprinde nu mai puţin de 89000 de locuitori - 79 
000 în Cork şi 10 000 în Queenstown. 

Dar nu de aceste excursii, care te făceau să petreci câteva 
ore plăcute, le ardea celor trei indivizi aşezaţi în jurul unei 
mese, în seara de 29 iunie, în colţul unei săli a tavernei Blue 
Fox. Aproape nevăzuţi în acel ungher întunecos, vorbeau în 
şoaptă înaintea paharelor, des umplute şi golite. Numai 
după chipurile lor sălbatice, după fereala lor, un observator 
ar fi recunoscut nişte indivizi de ultimă speţă, nişte ticăloşi 
urmăriţi de poliţie. Ei aruncau priviri bănuitoare şi 
neîncrezătoare oricui intra în această tavernă rău famată, o 
cârciumă unde veneau tot soiul de derbedei. 

Dealtfel, asemenea taverne sunt numeroase în acest 
cartier portuar şi indivizii care caută să se ascundă au de 
unde să aleagă. 

Cork este un oraş elegant, dar nu acelaşi lucru se poate 
spune despre foarte aglomeratul Queenstown, unul din 
porturile cele mai importante din Irlanda. Cu o mişcare 
maritimă de 4 500 de nave totalizând 120 000 de tone, se va 
înţelege fără greutate ce populaţie flotantă se revarsă zilnic 
în oraş. Din această cauză au răsărit numeroase hanuri 
unde mişună indivizi mai puţin pretenţioşi în ce priveşte 
liniştea, curăţenia şi confortul. Marinarii străini stau alături 
cu localnicii. Şi aceste întâlniri ajung deseori la certuri şi 
bătăi care necesită intervenţia poliţiei. 

Dacă în acea zi poliţia ar fi intrat în sala joasă a tavernei 
Blue Fox, ar fi putut captura o bandă de răufăcători căutată 
de câteva ore, care evadase din închisoarea din 
Queenstown. Iată în ce împrejurări: Cu opt zile înainte, o 
navă de război a marinei britanice aducea la Queenstown 
echipajul unei corăbii engleze, Halifax, urmărită şi 


capturată de curând în oceanul Pacific. Timp de 6 luni, 
această navă s-a dedat la acte de piraterie în regiunile din 
vest, între insulele Salomon, Noile Hebride şi arhipelagul 
Noua Anglie. Captura avea să pună capăt la o serie de 
tâlhării, cărora le cădeau victimă mai ales conaţionali 
englezi. 

În urma crimelor de care erau acuzaţi - crime dovedite 
atât de fapte cât şi de mărturii - o sentinţă exemplară 
trebuia pronunţată contra lor: condamnarea la moarte, 
spânzurătoarea, cel puţin pentru capi, pentru cei mai 
vinovaţi - căpitanul şi şeful echipajului de pe Halifax. 

Această bandă se compunea din zece indivizi, surprinşi toţi 
la bordul navei. Şapte dintre ei, după ce fugiseră cu o 
ambarcaţiune, se adăpostiseră într-o insulă oarecare, unde 
cu greu puteau fi descoperiţi. Dar, cel puţin, cei mai 
periculoşi se găseau în mâinile poliţiei engleze; de la sosirea 
lor, în aşteptarea judecății, fuseseră întemnițați în 
închisoarea maritimă din Queenstown. 

Nimeni însă nu şi-a putut închipui cât de mare era 
îndrăzneala căpitanului Harry Markel şi a mâinii sale 
drepte, şeful echipajului, John Carpenter. Profitând de 
anumite împrejurări, reuşiseră să evadeze în ajun şi se 
ascunseseră în taverna Blue Fox, una din cele mai rău 
famate din port. Imediat, patrule de poliţişti fură trimise pe 
urmele lor. Răufăcătorii, capabili de orice crimă, nu 
putuseră să părăsească Cork sau Queenstown, drept care 
fură cercetate diverse cartiere ale acestor două oraşe. 

În acelaşi timp, ca măsură de prevedere, un anumit număr 
de agenţi păzeau împrejurimile litoralului pe o întindere de 
câteva mile în jurul golfului Cork. Totodată începură 
percheziţiile, care trebuiau să aibă loc în toate barurile 
cartierului maritim. 

Aceste baruri sunt adevărate ascunzători, unde bandiții 
reuşesc deseori să se sustragă urmăririlor. E destul să dai 
ceva bani, ca patronii să primească pe oricine le cere 


adăpost, fără să se sinchisească cine sunt aceşti oameni şi 
de unde vin. 

Dealtfel, trebuie spus că aceşti marinari de pe Halifax erau 
originari din diverse porturi ale Angliei şi Scoției. Niciunul 
din ei nu locuise în Irlanda. Nimeni nu i-ar fi recunoscut nici 
la Cork şi nici la Queenstown - ceea ce făcea ca prinderea 
lor să fie puţin probabilă. Totuşi, cum poliţia poseda 
semnalmentele fiecăruia dintre ei, se simțeau foarte 
ameninţaţi. Bineînţeles că intenţia lor nu era să-şi 
prelungească şederea atât de primejdioasă în acest oraş. 
Vor profita de prima ocazie ce li se va oferi, ca să fugă, fie 
luând-o prin satele învecinate, fie scăpând pe mare. 

Şi poate că această ocazie li se va ivi şi încă în condiţii 
favorabile, după cum se va vedea din discuţiile celor trei 
comeseni care ocupau colţul cel mai întunecos al tavernei 
Blue Fox, unde puteau vorbi fără a fi auziţi de vreo ureche 
indiscretă. 

Harry Markel era adevăratul şef al bandei. El nu şovăise 
să fie cu totul de partea răufăcătorilor, când făcuse din 
corabia cu trei catarge Halifax, pe care o comanda în contul 
unei firme maritime din Liverpool, o navă de pirați în 
îndepărtatele mări ale Pacificului. 

În vârstă de 45 de ani, de statură mijlocie, robust, cu o 
sănătate de fier, cu o înfăţişare sălbatică, el nu se dădea 
înapoi de la nici un act de cruzime. Mult mai instruit decât 
tovarăşii lui, cu toate că provenea din rândul marinarilor, s- 
a ridicat treptat până la gradul de căpitan al marinei 
comerciale. Cunoscându-şi temeinic meseria, ar fi putut 
face o carieră onorabilă, dacă pasiuni violente, o nesătulă 
lăcomie de bani şi dorinţa de a fi singurul său stăpân nu l-ar 
fi aruncat pe drumul crimei. Altfel, abil în a-şi ascunde 
viciile sub purtarea aspră a unui om al mării şi ajutat de un 
noroc destul de consecvent, nu inspirase niciodată vreo 
bănuială armatorilor pentru care lucra. 

Şeful echipajului, John Carpenter, de 40 de ani, mai mic de 
statură, de o vigoare surprinzătoare, se deosebea de Harry 


Markel prin mutra sa vicleană, prin felul său făţarnic de a fi, 
prin obiceiul de a linguşi oamenii, printr-o ticăloşie 
instinctivă şi o mare capacitate de prefăcătorie, care-l 
făceau şi mai primejdios. În totul însă, nu era mai puţin 
lacom de bani, nici mai puţin crud decât şeful său asupra 
căruia exercita o influenţă răufăcătoare, pe care Harry 
Markel o primea bucuros. 

Cât despre al treilea individ de la aceeaşi masă, el era 
bucătarul de pe Halifax - Ranyah Cogh de origine indo- 
saxonă. Devotat trup şi suflet căpitanului, cum erau şi toţi 
ceilalţi, dealtfel, ar fi meritat ca şi dânşii de o sută de ori 
ştreangul pentru crimele la care luase parte în timpul 
ultimilor trei ani petrecuţi în Pacific. 

Aceşti trei oameni se întreţineau pe şoptite, în timp ce 
beau; şi iată ce spunea John Carpenter: 

— Nu putem rămâne aici!... Trebuie să părăsim taverna şi 
oraşul chiar în noaptea asta... Poliţia se află pe urmele 
noastre şi mâine am fi prinşi. 

Harry Markel nu răspunse; dar şi părerea sa era că 
trebuiau să fugă din Queenstown înainte de zorii zilei. 

Will Corty întârzie mult... observă Ranyah Cogh. 

Ei, lasă-i timp să vină!... răspunse şeful echipajului. Ştie 
că-l aşteptăm la Blue Fox şi ne va găsi el... 

Dacă vom mai fi aici, replică bucătarul, aruncând priviri 
neliniştite spre uşa sălii, dacă poliţiştii nu ne vor sili s-o 
ştergem...! 

Oricum, zise Harry Markel, e bine să rămânem pe loc! 
Dacă poliţia vine să cerceteze această tavernă, ca pe toate 
celelalte din cartier, nu ne vom lăsa nici surprinşi şi nici 
înhăţaţi... Există o a doua ieşire, pe unde vom fugi la cea 
mai mică alarmă! 

Timp de câteva minute căpitanul şi cei doi comeseni se 
mulţumiră să golească paharele lor de whisky. Erau 
aproape invizibili în această parte a sălii, luminată numai de 
trei becuri cu gaz. Din toate părţile se ridica un zgomot de 
voci, de scaune mişcate, întrecut câteodată de o poruncă 


răstită aruncată patronului şi ajutorului său, deşi se 
grăbeau cât puteau să-şi servească josnica lor clientelă... 
Apoi ici, colo, izbucneau certuri violente, urmate de 
încăierări. Era lucrul de care se temea cel mai mult Harry 
Markel. Astfel de scandaluri puteau atrage pe polițistul care 
patrula în cartier, şi răufăcătorii ar fi riscat atunci serios să 
fie recunoscuţi. 

Reluând discuţia, John Carpenter spuse: 

Numai Corty să fi putut să găsească o barcă şi să pună 
mâna pe ea. 

Probabil că e-n ordine la ora asta, răspunse căpitanul. În 
orice port se află totdeauna câte o ambarcaţiune care se 
leagănă la capătul parâmei... Nu e greu să sari în ea... Şi 
Corty trebuie s-o fi condus într-un loc sigur... 

— Ceilalţi... întrebă Ranyah Cogh, s-au întâlnit oare cu el? 

Desigur, zise Harry Markel, pentru că aşa era stabilit, şi 
vor supraveghea barca până când vom veni noi... 

Ceea ce mă îngrijorează, ripostă bucătarul, este că 
aşteptăm aici de o oră şi Corty încă n-a sosit!... Să-l fi 
arestat...? 

Şi ceea ce mă nelinişteşte şi mai mult, declară John 
Carpenter, este că nu ştiu dacă nava se mai află în port... 

— Trebuie să fie, răspunse Harry Markel, gata să ridice 
ancora! Nu încape nici o îndoială că planul căpitanului şi al 
bandei sale era să părăsească Regatul Unit, unde erau 
expuşi la atâtea primejdii, şi chiar Europa, pentru a căuta 
adăpost de cealaltă parte a oceanului. Dar în ce condiţii 
sperau să-şi pună în aplicare acest plan şi cum vor reuşi să 
pătrundă într-o navă gata de plecare?... Părea, după cele 
spuse de Harry Markel, că se aşteptau să ajungă până la o 
corabie, cu ambarcaţiunea pregătită de Corty. Aveau oare 
intenţia să se ascundă la bord?... În asta consta greutatea. 
Ceea ce este poate posibil pentru unul sau doi oameni, nu 
este cu putinţă pentru zece. Să se pitească în cală, 
admițând că s-ar fi putut strecura, fără să fie văzuţi? Ar fi 


fost lesne descoperiţi şi prezenţa lor ar fi fost semnalată 
imediat la Queenstown. 

Aşa că Harry Markel trebuie să se fi gândit la un procedeu 
mai practic şi mai sigur. La care?... Putuse să-şi asigure 
complicitatea câtorva marinari de pe această navă în ajunul 
plecării în larg? Bandiţii erau siguri dinainte că-şi pot găsi 
un refugiu? În discuţia dintre cei trei oameni nu se 
pronunţase nici un cuvânt care ar fi permis să li se 
cunoască planul. Şi fiindcă tăceau îndată ce vreun client al 
Blue Fox-ului se apropia de masa lor, ei nu puteau fi luaţi 
prin surprindere. 

După ce răspunsese, cum s-a arătat, şefului de echipaj, 
Harry Markel rămase o vreme tăcut. El se gândea la 
situaţia atât de periculoasă, al cărei sfârşit se apropia, 
oricare ar fi fost el. Bizuindu-se pe informaţiile primite, 
reluă: 

— Nu... nava nu poate să fi plecat... Nu va ieşi în larg 
decât mâine... lată dovada... 

Harry Markel scoase din buzunar un ziar şi citi la rubrica 
ştirilor maritime: «Alert se găseşte încă ancorat la Cork, în 
ansa[ 13] Farmar, gata de plecare spre Antile. Căpitanul 
Paxton nu mai aşteaptă decât sosirea pasagerilor săi. 
Călătoria nu va suferi nici o întârziere din cauză că plecarea 
nu va avea loc înainte de 30 curent. Laureaţii de la Antilian 
School se vor îmbarca la acea dată şi Alert va porni imediat, 
dacă vremea o va permite.» 

Aşadar, era vorba de nava închiriată pentru şi în contul 
doamnei Kethlen Seymour! lar Harry Markel şi ceata lui 
hotărâseră să se refugieze la bordul lui Alert! Cu el voiau să 
iasă în larg chiar în această noapte, pentru a scăpa de 
urmărirea poliţiei!... Dar împrejurările se pretau oare la 
executarea planului lor?... Complici nu puteau să aibă 
printre oamenii căpitanului Paxton!... Vor încerca atunci să 
pună, pe neaşteptate, stăpânire pe vas, apoi să se 
descotorosească de echipajul lui cu forţa...? 


Desigur, puteai să te aştepţi la orice din partea unor 
răufăcători atât de îndâriţi, pentru care, mai ales, era 
vorba de a alege între viaţă şi moarte. Erau zece şi Alert cu 
siguranţă că nu avea un număr mai mare de mateloţi. În 
aceste condiţii, avantajul era de partea lor. 

După ce termină de citit, Harry Markel puse înapoi în 
buzunar ziarul ce-i căzuse în mâini la închisoarea din 
Queenstown şi adăugă: 

— Azi suntem în 29... Abia mâine Alert va ridica ancora, şi 
în noaptea aceasta se va mai afla ancorat în ansa Farmar, 
chiar dacă pasagerii vor fi sosit... ceea ce nu este probabil; 
aşa că vom avea de-a face numai cu echipajul. 

Trebuie să ţinem seama că şi dacă elevii şcolii Antilian ar fi 
fost la bord, bandiții n-ar fi renunţat să pună mâna pe 
corabie. Ar fi fost, cel mult, o mai mare vărsare de sânge şi 
ei nu s-ar fi sinchisit de câteva picături în plus, după actele 
de piraterie săvârşite până acum. 

Timpul trecea şi Corty, aşteptat cu atâta nerăbdare, nu 
apărea, în zadar cei trei cercetau feţele oamenilor care 
intrau pe uşa Blue Fox-ului. 

Numai să nu fi căzut în mâinile poliţiştilor!... zise Ranyah 
Cogh. 

Dacă ar fi arestat, am fi şi noi în curând, răspunse John 
Carpenter. 

Poate, rosti Harry Markel. Nu văd însă pentru ce Corty ne- 
ar fi denunţat! Nu ne-ar trăda chiar dacă ar fi cu capul în 
laţul spânzurătorii... 

Nu asta am vrut să spun, replică John Carpenter. Dar s-ar 
putea să fi fost recunoscut de poliţişti şi urmărit în timp ce 
se îndrepta spre tavernă! În acest caz, toate ieşirile vor fi 
păzite şi ne va fi cu neputinţă să fugim. 

Harry Markel nu răspunse şi urmă o tăcere de câteva 
minute. 

Să meargă poate unul din noi în întâmpinarea lui?... zise 
bucătarul. 

Îmi iau eu acest risc, dacă vreţi, propuse şeful echipajului. 


Du-te, zise Harry Markel, dar nu te depărta... Corty poate 
sosi dintr-un moment într-altul... Dacă zăreşti la timp 
polițistul, întoarce-te imediat şi vom fugi pe din dos, înainte 
ca el să pătrundă în sală... 

Dar atunci, remarcă Ranyah Cogh, Corty nu ne va mai găsi 
aici... 

Nu este altceva de făcut, spuse căpitanul. 

Situaţia era foarte încurcată. În definitiv, important era să 
nu te laşi prins. Dacă lovitura cu Alert ar fi eşuat, dacă 
Harry Markel, John Carpenter şi Ranyah Cogh nu reuşeau 
să-şi întâlnească tovarăşii în timpul nopţii, vor chibzui la o 
altă soluţie. Poate se va mai ivi vreo ocazie? Cert este că nu 
se vor simţi în siguranţă decât după ce vor fi părăsit 
Queenstown-ul. 

Şeful de echipaj goli paharul pentru ultima oară, aruncă o 
privire rapidă prin sală şi, strecurându-se printre grupuri, 
ieşi pe uşa care se închise în urma lui. 

La ora opt şi jumătate nu se făcuse încă noapte. Se 
apropia solstițiul, epoca în care zilele anului sunt cele mai 
lungi. 

Dar cerul se acoperise. Nori negri şi grei, aproape 
nemişcaţi, se adunau la orizont, nori care pe călduri mari 
pot dezlănţui furtuni puternice. Noaptea avea să fie 
întunecoasă, căci cornul lunii coborâse spre vest. 

John Carpenter nu plecase nici de cinci minute, când uşa 
tavernei se redeschise şi el apăru din nou. 

Un om îl însoțea, omul atât de aşteptat, un marinar mic de 
statură, voinic şi îndesat, cu bereta trasă până peste ochi. 
Şeful echipajului îl întâlnise la cincizeci de paşi depărtare, 
pe când se îndrepta spre tavernă, şi amândoi veniseră 
imediat la Harry Markel. Corty părea să fi făcut în grabă un 
drum lung. Năduşeala îi brobonise obrajii. Fusese oare 
urmărit de agenţi şi reuşise să facă în aşa fel încât să i se 
piardă urma? 

John Carpenter îi indică printr-un semn colţul în care se 
găseau Harry Markel şi Ranyah Cogh. Se aşeză imediat la 


masa lor şi dădu de duşcă un pahar cu whisky. 

Desigur. În starea în care se afla, Corty ar fi putut cu greu 
să răspundă imediat întrebărilor căpitanului. Acesta îl lăsă 
un moment să-şi tragă sufletul. Omul părea neliniştit şi 
privirile îi erau tot timpul îndreptate spre uşa care dădea în 
stradă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă intrând o patrulă 
de poliţişti. În sfârşit, după ce putu să răsufle, Harry Markel 
îi spuse în şoaptă: 

Ai fost urmărit...? 

Nu cred, răspunse el. 

Sunt agenţi pe stradă? 

— Da... vreo doisprezece! Scotocesc hanurile şi nu vor 
întârzia să vină la Blue Fox... 

— Să plecăm, zise bucătarul. 

Harry Markel îl sili să şadă pe scaun şi-l întrebă pe Corty: 

— Totul e gata? 

Totul. 

Vasul se află încă ancorat? 

Da, Harry, şi pe când treceam pe cheu am auzit vorbindu- 
se că pasagerii de pe Alert au sosit la Queenstown... 

Ei bine, răspunse Harry Markel, trebuie să fim la bord 
înaintea lor... 

Cum? Întrebă Ranyah Cogh. 

Ceilalţi şi cu mine, lămuri Corty, am putut să punem mâna 
pe o barcă... 

Unde se află? Întrebă Harry Markel. 

La cinci sute de paşi de tavernă, lângă cheu, mai jos de 
unul din debarcadere. 

Unde-s oamenii? 

Ne aşteaptă... Nu e nici un moment de pierdut. 

Să plecăm, zise Harry Markel. 

Consumaţia era plătită, aşa că nu mai trebuiau să-l cheme 
pe patronul tavernei. Cei patru bandiți puteau să 
părăsească sala fără să fie băgaţi în seamă, în mijlocul 
zgomotului infernal din local. 


În acest moment se auzi de-afară o mare larmă iscată de 
oameni care strigau şi se înghesuiau. 

Fire prudentă, nevoind să-şi expună clientela la surprize 
neplăcute, patronul întredeschise uşa şi strigă: 

— Atenţie... agenţii! 

Fără îndoială că mulţi dintre obişnuiţii localului Blue Fox 
nu doreau să dea ochi cu poliţia, căci începu imediat o mare 
vânzoleală. Trei sau patru dintre ei se îndreptară spre uşa 
din dos. 

În clipa următoare pătrunseră în tavernă vreo doisprezece 
poliţişti şi închiseră uşa în urma lor. Cât despre Harry 
Markel şi ceilalţi trei comeseni, înainte de a putea fi zăriţi, 
putuseră părăsi sala. 

V, 

O LOVITURĂ ÎNDRĂZNEAȚĂ. 

Harry Markel şi banda sa trebuiau, cu orice risc, să dea o 
lovitură nemaipomenit de îndrăzneață pentru a scăpa de 
urmărirea poliţiei! 

Chiar în această noapte, în mijlocul golfului Cork, la câteva 
mile de Queenstown, vor încerca să pună mâna pe o navă, 
la bordul căreia se aflau căpitanul şi echipajul său, fără 
îndoială complet. Admiţând chiar că doi sau trei rămăseseră 
pe uscat, ei nu vor întârzia să vină, pentru că se lăsa seara. 
Bandiţii nu vor avea deci în favoarea lor superioritatea 
numerică...? 

E adevărat, însă, că anumite împrejurări trebuiau să 
asigure deplina reuşită a acestui plan. Dacă echipajul de pe 
Alert ar număra doisprezece oameni împreună cu 
căpitanul, în timp ce banda nu avea decât zece, împreună 
cu Harry Markel, aceasta din urmă ar profita de avantajul 
surprizei. Nava nu putea fi în stare de veghe, aflându-se la 
adăpost, în fundul golfuleţului Farmar. Strigătele nu s-ar fi 
auzit. Echipajul putea fi ucis şi aruncat în mare, fără să fi 
avut timp să se apere. Apoi Harry Markel ar fi ridicat 
ancora şi Alert, cu toate pânzele sus, n-ar mai fi avut decât 


să iasă din golful Cork, şi să străbată canalul Saint George, 
pentru a intra în Atlantic. 

La Cork nimeni nu şi-ar închipui, desigur, de ce căpitanul 
Paxton ar fi plecat în aceste condiţii, înainte ca elevii de la 
Antilian, pentru care Alert fusese special închiriat, să fi 
ajuns la bord. Şi ce va spune domnul Horatio Patterson şi 
tinerii săi tovarăşi, care tocmai sosiseră, aşa cum anunţase 
Corty, când nu vor mai zări corabia ancorată în ansa 
Farmar?... Căci, odată ieşită în larg, era greu s-o găseşti şi 
să capturezi bandiții, după ce aceştia vor fi masacrat 
echipajul. Dealtfel, Harry Markel, nu fără dreptate, credea 
că pasagerii nu vor voi să se îmbarce înainte de a doua zi, şi 
Alert va fi atunci în dreptul Islandei. 

Cum ieşiră din tavernă, după ce străbătură curtea a cărei 
poartă dădea într-o stradelă îngustă, Harry Markel şi Corty 
o luară într-o parte, John Carpenter şi Ranyah Cogh într- 
altă parte, considerând că e mai bine să se risipească 
pentru ca să nu dea de bănuit poliţiştilor în timp ce coborau 
spre port. Îşi dădură întâlnire lângă debarcader, în locul 
unde-i aştepta barca cu ceilalţi şase, loc pe care şeful de 
echipaj îl cunoştea, căci poposise de multe ori la 
Queenstown. 

Harry Markel şi Corty merseră în susul străzii şi bine 
făcură, căci ea era barată de agenţi la capătul dinspre port, 
unde întâlnea cheul. Numeroşi poliţişti se şi găseau pe 
trotuarele înţesate de o mulţime mereu crescândă. Bărbaţii 
şi femeile acestui populat cartier voiau să asiste la 
arestarea piraţilor de pe Halifax, care evadaseră din 
închisoarea maritimă. 

În câteva minute, Harry Markel şi Corty ajunseseră în 
celălalt capăt al străzii, care era şi pustiu, şi foarte prost 
luminat. Apoi o luară pe o stradă paralelă, coborând spre 
port. 

Treceau nu fără să audă ce se vorbea, şi cu toate că erao 
populaţie flotantă, de oraş maritim, se rosteau cuvinte 
deosebit de aspre despre bandiții care trebuiau spânzurați. 


Că ei nu se sinchiseau de părerile oamenilor, nu e de 
mirare. Nu se gândeau decât să se ferească de vreo 
întâlnire cu poliţiştii, să nu aibă aerul unor evadați şi să 
ajungă la locul unde trebuiau să se adune cu toţii. 

După ce ieşiseră din tavernă, Harry Markel şi Corty 
merseseră prin cartier despărțiți, siguri fiind că străbătând 
strada vor ajunge la cheu. Întâlnindu-se la capătul ei, 
porniră împreună şi tăiară drumul spre debarcader. 

Cheul era aproape pustiu, foarte prost luminat de câteva 
becuri cu gaz. Nici un barcaz de pescuit nu intra şi nici nu 
avea să intre înainte de două-trei ore. Fluxul nu se simţea 
încă. Barca nu risca deci să fie întâlnită când va traversa 
golful Cork. 

Pe aici, zise Corty arătând spre stânga, înspre partea unde 
se vedea o lumină a portului şi, mai departe, pe o înălţime, 
farul care marca intrarea în Queenstown. 

Mai avem mult?... întrebă Harry Markel. 

Cinci-şase sute de paşi. 

Dar nu-i văd nici pe John Carpenter, nici pe Ranyah 
Cogh... 

Poate că n-au putut răzbate în josul străzii ca să ajungă la 
cheu... 

Probabil că au trebuit să facă un înconjur... şi nu vor 
întârzia... 

Poate că au şi ajuns la debarcader, zise Corty... 

Să mergem, rosti Harry Markel. 

Şi amândoi porniră, având grijă să evite rarii trecători 
care se îndreptau spre cartierul de unde se auzea zgomotul 
mulţimii aflate în preajma Blue Fox-ului. 

După un minut, Harry Markel şi însoţitorul său se opriră 
pe cheu. 

Ceilalţi şase erau acolo, întinşi în barca pe care o ţinuseră 
tot timpul pe linia de plutire, chiar când mareea era foarte 
joasă. Astfel se putea ajunge la ea foarte uşor. 

Nu l-aţi văzut pe John Carpenter, nici pe Ranyah Cogh? 
Întrebă Corty. 


Nu, răspunse unul din mateloţi, care se ridică trăgând de 
parâmă. 

Nu pot fi departe, zise Harry Markel. Să rămânem aici şi 
să aşteptăm. 

Locul era întunecos şi nu riscau să fie văzuţi. 

Se scurseră şase minute. Nici şeful de echipaj, nici 
bucătarul nu apărură. Faptul devenea îngrijorător. 
Fuseseră oare arestaţi? Nu se puteau gândi să-i 
părăsească. Şi apoi, Harry Markel nu avea prea mulţi 
oameni cu care să dea lovitura şi la nevoie să lupte contra 
echipajului de pe Alert, dacă acesta nu se va lăsa surprins. 

Se făcuse aproape nouă. Noaptea era foarte întunecoasă, 
sub un cer din ce în ce mai acoperit de nori joşi şi nemişcaţi. 
Deşi nu ploua, cădea la suprafaţa golfului un fel de burniţă - 
împrejurare favorabilă pentru evadați, cu toate că vor avea 
oarecari dificultăţi să descopere locul unde era ancorat 
Alert. 

Unde este corabia? Întrebă Harry Markel. 

Acolo, răspunse Corty, întinzând mâna spre sud-est. 

Ce-i drept, atunci când barca se va apropia, aveau să 
observe, fără îndoială, felinarul suspendat de straiul velei 
foc. 

Cuprins de nerăbdare şi nelinişte, Corty făcu vreo 50 de 
paşi spre casele de pe cheu, care aveau mai multe ferestre 
luminate. Se apropie astfel de una din străzile pe unde 
trebuiau să se ivească John Carpenter şi bucătarul. Când 
vedea venind vreun individ din acea direcţie, Corty se 
întreba dacă nu era unul din ei, căci poate fuseseră nevoiţi 
să se despartă. Atunci şeful de echipaj şi-ar fi întâmpinat 
amicul, acesta neştiind pe unde s-o ia ca să găsească 
ambarcaţiunea trasă la debarcader. 

Corty nu înainta decât cu mare prudenţă, se strecura pe 
lângă ziduri, ciulind urechea la cel mai mic zgomot. În 
fiecare clipă puteau să răsară agenţii. După ce scotocise în 
zadar tavernele, poliţia îşi va continua cu siguranţă 
cercetările în port şi va controla bărcile legate de cheu. 


În acel moment, Harry Markel şi ceilalţi, alarmaţi, crezură 
că norocul avea să se întoarcă împotriva lor. 

În adevăr, la capătul străzii izbucni o larmă 
nemaipomenită. Un val de oameni se revărsă şi se auziră 
strigăte şi lovituri. Acolo un bec lumina colţul primelor case 
şi locul era mai puţin întunecos. 

Rămânând pe marginea cheului, Harry Markel putu să 
vadă ce se întâmpla. Dealtfel, Corty nu întârzie să se 
întoarcă, nedorind să ia parte la încăierare, unde risca să 
fie recunoscut. 

În timpul vânzolelii, poliţiştii arestaseră doi oameni pe 
care-i ţineau bine şi-i duceau către cealaltă parte a cheului. 

Cei doi se zbăteau şi opuneau o vie rezistenţă agenţilor. 
Printre strigătele lor se amestecau ţipetele altor douăzeci 
de indivizi care luau poziţie pentru sau împotriva arestării. 
Era de presupus că aceşti doi oameni erau şeful echipajului 
şi bucătarul. 

La asta se gândiră Harry Markel şi ai săi. Unul din ei 
bolborosea întruna: 

Au fost prinşi... au fost prinşi... 

Şi cum să-i scoatem de-acolo? Spuse altul din bandă. 

Culcaţi-vă la pământ! ordonă Harry Markel. 

Măsura era prudentă, căci dacă John Carpenter şi 
bucătarul erau în mâinile poliţiştilor, aceştia vor bănui că 
ceilalţi nu puteau fi departe. Vor avea siguranţa că n-au 
părăsit oraşul. Şi vor căuta până-n fundul portului. Vor fi 
cercetate navele ce se găsesc în radă, după ce li se va 
interzice să iasă în larg. Nici o ambarcaţiune, nici un vas de 
pescuit n-ar fi exceptate şi evadaţii ar fi repede descoperiţi. 
Harry Markel nu-şi pierdu capul. 

După ce bandiții se întinseră pe fundul bărcii, astfel ca să 
nu poată fi văzuţi, trecură câteva minute care li se părură 
foarte lungi. Larma de pe cheu se înteţi. Indivizii prinşi se 
mai împotriveau încă. Îi însoțeau huiduielile mulţimii şi era 
limpede că ele nu se puteau adresa decât unor răufăcători 
de teapa celor din banda Markel. Din când în când, lui 


Harry i se păru că aude şi recunoaşte vocile lui John 
Carpenter şi Ranyah Cogh. Erau duşi către debarcader?... 
Oare poliţiştii ştiau că acolo, pe fundul unei ambarcaţiuni, 
erau ascunşi complicii lor? Vor fi toţi capturați şi duşi înapoi 
la închisoare, de unde nu vor mai scăpa a doua oară...? 

În sfârşit, strigătele se potoliră. Patrula se îndepărta cu 
indivizii prinşi pe strada Blue Fox-ului, îndreptându-se spre 
partea opusă a cheului. 

Pentru moment, Harry Markel şi ceilalţi şapte nu mai erau 
ameninţaţi. Acum ce era de făcut?... Şeful echipajului şi 
bucătarul, arestaţi sau nu, nu erau acolo... Cu doi oameni 
mai puţin, în asemenea condiţii de inferioritate, putea 
Harry Markel să-şi pună planul în aplicare, să facă cu opt 
inşi ceea ce era atât de periculos de făcut cu zece?... În tot 
cazul, trebuia să profite de barcă pentru ca să se 
îndepărteze, să ajungă într-un punct al golfului şi să o ia 
apoi peste câmpuri. Înainte de a se hotărî, Harry Markel 
urcă pe debarcader. 

Nevăzând pe nimeni de-a lungul cheului, se pregătea să 
sară în barcă şi să pornească în larg, când deodată doi 
oameni apărură la colţul unei străzi ce se afla la dreapta 
celei pe care veniseră Corty şi Harry Markel. 

Erau John Carpenter şi Ranyah Cogh. Ei se îndreptară cu 
paşi grăbiţi spre debarcader. Nici un poliţist nu era, 
dealtfel, pe urmele lor. Cei arestaţi erau doi mateloţi care 
loviseră pe un al treilea chiar în taverna Blue Fox. 

În câteva cuvinte, Harry Markel fu pus la curent. O patrulă 
tocmai barase strada, când şeful echipajului şi bucătarul 
ajunseseră acolo, încât le-a fost imposibil să treacă şi să 
ajungă la cheu pe această cale. Amândoi trebuiseră să se 
întoarcă din drum până la străduţa şi ea ocupată de poliţişti 
şi să fugă apoi spre partea de sus a cartierului. De aici, 
întârzierea care era gata să compromită totul. 

— Îmbarcarea! Se mărgini să spună Harry Markel. 

Într-o clipă, John Carpenter, Ranyah şi el luară loc în 
barcă. Patru oameni se aflau în partea dinainte, cu vâslele 


pregătite. Parâma fu trasă. Şeful echipajului ţinea cârma, 
având lângă el pe Harry Markel. 

Marea era în scădere. Cu refluxul care va dura o jumătate 
de oră, barca va avea timp să ajungă la ansa Farmar, care 
era la o distanţă de cel mult două mile. Evadaţii vor sfârşi 
prin a-l zări pe Alert ancorat, şi nu era peste putinţă să 
surprindă vasul, înainte ca acesta să se fi pus în stare de 
apărare. John Carpenter cunoştea golful Cork. Chiar la 
miezul acestei nopţi întunecate, îndreptându-se către sud- 
sud-est, era sigur că va ajunge la Farmar. Desigur că se va 
zări atunci lumina regulamentară pe care orice navă o 
aprinde când se află ancorată într-un golf sau port. 

În timp ce barca înainta, ultimele lumini ale oraşului se 
pierdeau în negură. Nu se simţea nici un pic de vânt. Nici o 
hulă nu agita suprafaţa golfului. Calmul cel mai desăvârşit 
domnea probabil şi în larg. 

Douăzeci de minute după ce părăsise debarcaderul, barca 
se opri. 

John Carpenter, ridicându-se într-o rână, zise: 

— Lumina unui vas... colo... 

O lumină albă strălucea la vreo 15 picioare deasupra apei, 
la o depărtare de o sută de stânjeni. 

Barca, apropiindu-se la jumătate distanţă, rămase 
nemişcată. 

Nu încăpea nici o îndoială că această navă era Alert, 
pentru că, după informaţiile primite, nici o altă corabie nu 
se găsea atunci ancorată în ansa Farmar. Trebuiau deci să o 
abordeze fără să atragă atenţia. Probabil că echipajul se 
afla jos, pe această burniţă. Dar, oricum, un om va fi de cart 
pe punte. Acesta nu trebuia să-i vadă sau să-i audă. Astfel 
încât aşteptară, cu vâslele ridicate, să fie duşi de curent 
până lângă bordul lui Alert. 

În adevăr, în mai puţin de un minut, Harry Markel şi 
ceilalţi bandiți vor fi lângă coasta tribord. Ajunşi pe 
nesimţite, nu le va fi greu să treacă peste copastie şi să se 


descotorosească de matelotul de cart, înainte ca acesta să 
poată da alarma. 

Corabia, bine ancorată, nu se mişca. Primul val al fluxului 
se făcu simţit fără însă a aduce vreo briză cu el. În aceste 
condiţii, Alert prezenta prova spre intrarea în golf, iar pupa 
înspre fundul ansei Farmar, pe care-o închidea o limbă de 
pământ la sud-est. Acest cap trebuiau să-l înconjoare 
pentru a ajunge în larg şi a porni spre ţinta lor, prin canalul 
Saint George. 

Venise momentul când, în noaptea neagră, barca va 
aborda nava dinspre tribord. La prova, deasupra punţii, 
ardea doar felinarul suspendat de straiul arborelui trinchet 
şi câteodată nici el nu se mai vedea, din cauza burniţei din 
ce în ce mai dese. Nu se auzea nici un zgomot, iar 
apropierea lui Harry Markel şi alor lui nu atrase atenţia 
matelotului de cart. 

Cu toate acestea, bandiții crezură că prezenţa lor va fi 
semnalată. Probabil că un uşor clipocit ajunse la urechea 
matelotului, ai cărui paşi se auziră de-a lungul copastiei. 
Silueta sa se desluşi un moment pe dunetă; apoi, 
aplecându-se peste copastie, întoarse capul în dreapta şi în 
stânga, ca un om care încearcă să vadă ceva... 

Harry Markel şi ceilalţi se culcară pe băncile bărcii. Într- 
adevăr, însă, chiar în cazul că matelotul nu i-ar vedea, va 
zări totuşi barca şi-i va chema pe camarazii lui pe punte, fie 
numai pentru a amara ambarcaţiunea în derivă. Aceştia vor 
încerca s-o prindă când se va apropia şi nu va mai fi posibil 
ca vasul să fie luat prin surprindere. 

Ei bine, nici în acest caz Harry Markel nu va renunţa la 
planurile sale. A pune mâna pe Alert era pentru el şi ai lui o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Astfel încât nu se 
îndepărtară. Vor sări pe punte, vor scoate cuţitele, şi cum ei 
vor fi aceia care vor da primele lovituri, vor avea probabil 
toate avantajele. Dealtfel, împrejurările le erau favorabile. 
După ce rămase câteva momente pe dunetă, matelotul se 
întoarse la locul său de la prova. Nu chemă pe nimeni. Nici 


măcar nu zărise ambarcaţiunea care luneca prin întuneric. 
După o clipă barca se lipi de flancul corăbiei şi se opri în 
dreptul catargului mare, unde urcarea era mai uşoară, căci 
se puteau sluji de funiile velaturii. 

Dealtfel, Alert nu se ridica decât cu şase picioare peste 
linia de plutire, care de abia depăşea dublura de cupru a 
cocăi. În două sărituri, căţărându-se cu picioarele şi cu 
mâinile, Harry Markel şi ai săi se aflară pe punte. 

Imediat ce barca fu legată pentru ca fluxul să n-o poată 
târi înapoi în golf, bandiții îşi băgară cuţitele în cingătoare - 
cuțite pe care putuseră să le fure după evadare. Corty fu 
primul care sări peste parapet. Ceilalţi îl urmară cu atâta 
îndemânare şi prudenţă, că marinarul de cart nici nu-i auzi, 
nici nu-i văzu. Târându-se apoi de-a lungul bordurilor, se 
strecurară spre prova. Matelotul şedea acolo sprijinit de 
cabestan, aproape adormit. John Carpenter fu acela care, 
ajungând primul, îi vâri cuțitul drept în piept. 

Nenorocitul nu scoase nici un strigăt şi, cu inima 
străpunsă, căzu pe punte unde, după câteva zvârcoliri, îşi 
dădu sufletul. 

Cât despre Hary Markel şi ceilalţi doi, Corty şi Ranyah 
Cogh, ajunseră la dunetă şi Corty spuse în şoaptă: «Acum, 
căpitanul». 

Cabina căpitanului Paxton ocupa sub dunetă unghiul 
dinspre babord. Se intra printr-o uşă ce se găsea în colţul 
careului ofiţerilor. O fereastră dădea spre punte şi o lumina; 
prin perdeaua acestei ferestre răzbătea licărirea lămpii 
suspendate în cercul ei dublu. 

La acea oră, căpitanul Paxton încă nu se culcase. Îşi aranja 
hârtiile de bord în vederea plecării de a doua zi, odată cu 
mareea de dimineaţă, după sosirea pasagerilor săi. Deodată 
uşa cabinei se deschise brusc şi, înainte de a vedea cine l-a 
atacat, căpitanul horcăia sub loviturile de cuţit ale lui Harry 
Markel, strigând «Ajutor!... ajutor...!». 

De îndată ce aceste strigăte se auziră la postul echipajului, 
cinci sau şase mateloţi săriră afară prin tambuchi. 


Corty şi ceilalţi îi aşteptau la uşă şi pe măsură ce ieşeau 
erau înjunghiaţi, fară a fi avut timp să se apere. 

În câteva minute, şase mateloţi zăceau întinşi pe punte. 
Răniţi mortal, câţiva din ei scoteau strigăte de groază şi 
durere. Dar aceste strigăte cine să le audă şi cum să le vină 
vreun ajutor în fundul acestui golfuleţ unde singur Alert se 
afla ancorat, în întunericul de nepătruns al nopţii? Şase 
oameni şi căpitanul nu alcătuiau tot echipajul. Trei sau 
patru trebuiau să mai fie în cabină de unde nu îndrăzneau 
să iasă. 

Fură scoşi, cu toată rezistenţa lor, şi într-o clipă puntea se 
roşi de sângele a unsprezece cadavre. 

— Corpurile să fie aruncate în mare! strigă Corty. Şi se 
pregăti să azvârle cadavrele peste bord. 

— Opreşte-te! îi zise Harry Markel. Fluxul le va duce în 
port. Să aşteptăm mareea şi ea îi va târi în larg. 

VI. 

STĂPÂNI LA BORD. 

Lovitura reuşise. Această primă parte a dramei se 
săvârşise, în toată oroarea ei, cu o îndrăzneală 
nemaipomenită. 

După Halifax, Harry Markel era stăpân pe Alert. Nimeni 
nu va putea bănui ce se petrecuse, nimeni nu va putea 
denunța crima comisă într-unul din porturile cele mai 
frecventate, la intrarea golfului Cork, unde se aflau 
numeroase vase care fac legătura între Europa şi America. 

Acum răufăcătorii nu se mai temeau de poliţia engleză. Ea 
nu se va duce să-i caute la bordul lui Alert. Erau liberi să-şi 
continue fărădelegile în depărtatele regiuni ale Pacificului. 
În câteva ore vor fi trecut de canalul Saint George. 

Este adevărat că atunci când vor sosi elevii de la Antilian 
School, pentru a se îmbarca pe Alert, a doua zi dimineaţa, 
nava nu va mai fi la cheu şi-o vor căuta în zadar în golful 
Cork sau în portul Queenstown. Şi când se va constata 
această dispariţie, ce fel de explicaţie se va găsi? 


Ce ipoteze le vor trece prin gând?... Căpitanul Paxton şi 
echipajul său au fost oare forţaţi să plece, fără să-şi aştepte 
pasagerii? Din ce cauză?... Nu timpul rău obligase vasul să 
părăsească Farmar... Briza din larg abia se făcea simțită în 
apropierea golfului... Corăbiile cu pânze erau imobilizate 
din lipsa vântului... Doar câteva nave cu aburi putuseră să 
intre şi să iasă în ultimele 48 de ore... Încă în ajun, Alert 
fusese văzut în acest loc şi să presupui că în timpul nopţii a 
fost abordat, că a pierit într-o ciocnire fără să rămână o 
epavă, părea de neînchipuit. 

Era deci de prevăzut că adevărul nu va ieşi prea curând la 
lumină, ba poate chiar niciodată, afară de cazul când vreun 
cadavru regăsit pe țărm nu va dezvălui misterul 
îngrozitorului masacru. 

Dar era important pentru Harry Markel să părăsească 
repede locul de ancorare din ansa Farmar, ca Alert să nu 
mai fie acolo în zorii zilei. Dacă împrejurările îl vor favoriza, 
la ieşirea din canalul Saint George, în loc să apuce în 
direcţia sud-vest spre Antile, Alert va merge spre sud. 
Harry Markel va avea grijă să nu fie văzut de pe uscat şi să 
se îndepărteze de drumurile maritime străbătute de obicei 
de navele care coboară spre Ecuator. În aceste condiţii, 
avansul câştigat va împiedica găsirea vasului, în cazul când 
va fi trimisă o vedetă în căutarea sa. Nimic, dealtfel, nu va 
da de bănuit lipsa căpitanului Paxton şi a echipajului său de 
la bordul corăbiei tocmite de doamna Kethlen Seymour. 
Cauzele care au făcut-o să iasă în larg nu vor putea fi 
cunoscute, şi cel mai bun lucru pentru a afla ceva va fi să se 
aştepte câteva zile, cel puţin. 

În felul acesta, Harry Markel avea toate şansele de partea 
lui. Cei nouă oameni ai săi îi vor ajunge pentru a manevra 
nava cu uşurinţă. Erau, cum se ştie, marinari foarte 
pricepuţi şi aveau o încredere absolută şi justificată în 
căpitanul lor. 

Astfel, toate se potriveau să asigure succesul acţiunii. 
Când, după câteva zile, corabia nu se va mai ivi în golful 


Cork, autorităţile vor fi convinse că, după ce ieşise în larg 
dintr-o pricină necunoscută, a pierit împreună cu echipajul 
în plin Atlantic. Niciodată nu i-ar veni nimănui în gând că 
evadaţii din închisoarea de la Queenstown au pus mâna pe 
navă. Poliţia va continua să ancheteze şi va cerceta şi 
împrejurimile oraşului. Districtul va fi supus unei 
supravegheri foarte minuţioase. Se va da alarma prin sate. 
Pe scurt, nu se va ivi nici o îndoială că această bandă de 
răufăcători va fi capturată în scurt timp. 

E drept că ceea ce avea să agraveze situaţia era că 
împrejurările nu îngăduiau ridicarea imediată a ancorei. 

În adevăr, vremea rămăsese aceeaşi şi nici nu părea că se 
va schimba curând. Tot timpul burniţa deasă continua să 
cadă din tavanul jos al cerului. Norii păreau să coboare 
până la suprafaţa apei. Din când în când, sclipirile farului de 
la intrarea golfului nu se mai zăreau deloc, în acest 
întuneric deplin, nici un vapor cu aburi n-ar încerca să intre 
sau să iasă din golf. Risca să eşueze, deoarece nu putea să 
vadă luminile de pe coastă şi de pe canalul Saint George. 
Cât despre corăbiile cu pânze, ele rămăseseră probabil 
imobilizate la câteva mile în larg. 

Dealtfel, marea era ca oglinda. Apele golfului abia-abia se 
încreţeau sub acţiunea mareei care urca. Pe bordajul lui 
Alert se auzea un clipocit uşor. lar barca se legăna leneş la 
capătul parâmei. 

— Nu e vânt nici cât să mişte o frunză! exclamă John 
Carpenter, înjurând de mama focului. 

Trebuia deci lăsat la o parte gândul unei eventuale plecări. 
Pânzele inerte ar fi atârnat de-a lungul catargelor şi nava, 
dusă de flux, ar fi derivat de-a curmezişul golfului până în 
portul Queenstown. În general, când mareea începe să se 
facă simțită, apele din larg aduc puţină briză, şi, chiar dacă 
suflă în direcţie contrară, Harry Markel ar fi încercat să 
iasă. Şeful echipajului cunoştea destul de bine aceste locuri 
pentru a nu compromite mersul navei şi, odată afară, Alert 


putea să se ţină pe poziţie până a se folosi de primele adieri 
ale vântului. 

De câteva ori John Carpenter se căţără în arboradă. Poate 
că golfuleţul, adăpostit de faleze înalte, oprea vântul. Dar 
nu, sus, girueta marelui catarg rămânea nemişcată. 

Cu toate acestea, nu orice speranţă era pierdută, chiar 
dacă vântul nu începea să bată înaintea zorilor. Era abia ora 
zece noaptea. După miezul nopţii, mareea va schimba 
direcţia curentului. În acel moment, profitând de reflux, 
Harry Markel nu va încerca să iasă în larg? Ajutat de bărci 
în care vor vâsli toţi oamenii, Alert, remorcat, va reuşi oare 
să părăsească golful? Fără îndoială că Harry Markel şi John 
Carpenter s-au gândit la această soluţie. Dar ce se va 
întâmpla dacă nava se va imobiliza? Când pasagerii nu vor 
mai găsi vasul, ei se vor înapoia în port... Se va afla că Alert 
a plecat... Va fi căutat în golf... Şi în cazul când căpitănia 
portului ar trimite o şalupă cu aburi pentru a-l ajunge 
dincolo de Roche-Point, în ce primejdie s-ar găsi atunci 
Harry Markel şi banda sa?... Nava lor imobilizată ar fi 
recunoscută, abordată, cercetată. Ar însemna arestarea pe 
loc... Iar poliţia ar afla de drama sângeroasă care costase 
viaţa căpitanului Paxton şi a echipajului său! 

După cum se vede, pericolul de a pleca era mare, 
deoarece n-aveau siguranţa că Alert poate ţine cursul; dar 
să rămână în golfuleţul Farmar era tot atât de primejdios. 
În această perioadă a anului lipsa de vânt se prelungeşte 
câteodată mai multe zile. 

În orice caz, trebuia luată o hotărâre. 

Dacă vântul nu începea să bată în timpul nopţii, dacă orice 
plecare era imposibilă, Harry Markel şi ai săi vor trebui 
oare să părăsească nava, să ia barca, să ajungă în fundul 
golfuleţului, să cutreiere câmpiile cu speranţa de a scăpa de 
cercetările poliţiei şi după lovitura nereuşită să încerce 
alta?... Poate, după ce se vor fi refugiat în vreo văgăună a 
litoralului în timpul zilei, să aştepte briza şi, la căderea 
nopţii, să se întoarcă la bord?... Dar dacă pasagerii, în 


dimineaţa următoare, vor găsi nava părăsită, atunci se vor 
întoarce la Queenstown. Şi se vor trimite imediat oameni 
pentru a pune mâna pe Alert şi a-l aduce în port. 

Harry Markel, şeful echipajului şi Corty se sfătuiau ce să 
facă, în timp ce ceilalţi se adunaseră pe punte. 

Blestemată briză!... repeta John Carpener. Ai prea multă 
când nu vrei şi nu destulă când ai nevoie! 

Şi dacă fluxul nu aduce vânt, spuse Corty, acesta nu va 
bate nici dinspre uscat, odată cu refluxul... 

Şi barca va sosi mâine dimineaţă cu pasagerii!... exclamă 
şeful echipajului. Trebuie să-i aşteptăm? 

Cine ştie, John...? 

La urma urmelor, zise John Carpenter, nu sunt decât vreo 
zece... după cum scria în ziar... nişte băieţi cu profesorul 
lor!... Am ştiut să scăpăm de echipajul de pe Alert şi vom şti 
tot aşa de bine să... 

Corty clătină din cap, nu pentru că l-ar fi dezaprobat pe 
John Carpenter, dar crezu că trebuie să-l prevină: 

Ceea ce a fost uşor noaptea va fi mai puţin uşor ziua... Şi 
apoi, aceşti pasageri vor fi aduşi de oameni din port care-l 
cunosc poate pe căpitanul Paxton! Ce să le răspunzi când 
vor întreba de ce nu se află la bord...? 

Li se va spune că a plecat pe uscat, replică şeful 
echipajului... Băieţii se vor îmbarca... barca lor se va 
întoarce la Queenstown... şi... atunci... 

Era limpede că pe ţărmul pustiu, în momentul când nu se 
va zări nici o navă în golf, bandiții i-ar omori cu uşurinţă pe 
pasageri. Nu vor da înapoi de la o nouă crimă... Domnul 
Patterson şi tinerii săi însoțitori vor fi masacrați fără a avea 
timp să se apere, cum se întâmplase şi cu oamenii de pe 
Alert. 

După obiceiul său, Harry Markel îi lăsă pe ceilalţi să 
vorbească. Chibzuia ce era de făcut în această situaţie atât 
de primejdioasă, care-l punea în imposibilitate să iasă în 
larg. Nu va ezita; dar poate că ar fi bine să aştepte noaptea 
următoare... încă douăzeci de ore... Şi apoi, exista o gravă 


complicaţie: în cazul când căpitanul Paxton era cunoscut de 
unul din ei, cum s-ar putea explica absenţa lui în chiar ziua, 
s-ar putea spune chiar la ora, când Alert trebuia să plece? 
Nu. 

Cel mai bine era ca timpul să-i permită să înalțe pânzele şi 
să se îndepărteze în timpul nopţii, cu vreo douăzeci de mile 
spre sudul Irlandei. Avea într-adevăr un mare ghinion că nu 
o putea lua din loc, pentru a se sustrage urmăririi. 

În definitiv, poate trebuia numai să aibă răbdare. Încă nu 
era unsprezece. O modificare a condiţiilor atmosferice nu 
se va produce oare înaintea zorilor? Da, poate, cu toate că 
Harry Markel şi aceşti oameni ai mării, obişnuiţi să 
cunoască timpul, nu întrevedeau nici un semn favorabil. 
Negura persistentă îi îngrijora pe drept cuvânt. Ea indica o 
atmosferă lipsită de orice electricitate, una din acele «vremi 
putrede», cum spun marinarii, de la care nu este nimic de 
sperat şi care poate dura mai multe zile. 

Oricum, pentru moment, singurul lucru pe care-l puteau 
face era să aştepte, şi asta fu tot ce spuse Harry Markel. La 
timpul potrivit va decide dacă e bine sau nu să părăsească 
nava şi să se refugieze într-un loc oarecare pe ţărmul ansei 
Farmar, cu scopul de a fugi peste câmpuri. În tot cazul, 
bandiții se vor aproviziona cu alimente, după ce vor fura din 
sertarul căpitanului şi din bagajele mateloţilor toţi banii pe 
care-i vor găsi. Vor îmbrăca hainele aflate în postul 
echipajului - ţinută mai puţin suspectă decât cea actuală a 
evadaţilor din Queenstown. Astfel, având bani şi hrană, cine 
ştie dacă nu vor reuşi să-i înşele pe poliţiştii care-i 
urmăreau şi să se îmbarce în vreun port al Irlandei, pentru 
a se pune la adăpost într-o altă regiune de pe continent? 

Deci mai aveau timp cinci-şase ore înainte de a lua o 
hotărâre. Harry Markel şi banda sa, urmăriţi de agenţi, 
ajunseseră rupţi de oboseală la bordul lui Alert. Totodată 
erau şi morţi de foame. Aşa că, imediat ce deveniră stăpâni 
pe navă, prima lor grijă fu să-şi procure ceva de mâncare. 


Cel în mod normal însărcinat cu această treabă era 
Ranyah Cogh. El aprinse un felinar, cercetă bucătăria, apoi 
cambuza situată sub careu, la care ajungeai printr-un 
tambuchi. Dealtfel, cala fiind aprovizionată din belşug, în 
vederea unei călătorii dus şi întors, ar fi rezistat şi până în 
mările Pacificului. 

Ranyah Cogh găsi tot ce avea nevoie pentru a potoli 
foamea tuturor ca şi setea lor, căci rachiul, whiskyul şi ginul 
nu lipseau. 

După ce se ospătară, Harry Markel, care luase parte la 
masă, dădu ordin lui John Carpenter şi celorlalţi să-şi 
schimbe hainele, punând costumele marinarilor ale căror 
cadavre zăceau pe punte. Apoi vor merge să doarmă pe 
undeva, urmând să fie treziţi dacă vor trebui să înalțe 
pânzele şi să ridice ancora. 

Cât despre Harry Markel, el nu se gândea la odihnă. Ceea 
ce-i părea urgent era să consulte hârtiile de bord unde, fără 
îndoială, va putea găsi anumite informaţii. Intră deci în 
cabina căpitanului, aprinse lampa, deschise sertarele cu 
cheile luate din buzunarele nenorocitului Paxton; apoi, după 
ce scoase diverse hârtii, se aşeză în faţa mesei, păstrând 
sângele rece de care dăduse de atâtea ori dovadă în cursul 
vieţii sale aventuroase. 

Aceste hârtii, cum e lesne de înţeles, erau în perfectă 
ordine, deoarece plecarea urma să se facă a doua zi. 
Cercetând registrul echipajului, Harry Markel putu să se 
convingă că toţi mateloţii fuseseră prezenţi când atacase 
nava. Nu era deci de temut ca unii din ei, aflaţi la corvoadă 
sau în permisie la Queenstown, să revină la bord. Echipajul 
fusese masacrat până la ultimul om. 

Harry Markel, verificând registrele, constată de asemenea 
că, în ceea ce priveşte carnea conservată, legumele uscate, 
pesmeţii, sărăturile, făina etc., vasul era aprovizionat 
pentru cel puţin 3 luni de navigaţie. Cât despre suma de 
bani pe care o conţinea casa de fier a cabinei, ea se ridica la 
600 de lire. 


Acum, Harry Markel se gândi că trebuie să cunoască 
drumurile făcute de căpitanul Paxton cu Alert. În adevăr, 
era important ca nava să nu fie dusă în porturile în care 
făcuse escale şi unde comandantul putea fi cunoscut. Cu 
voinţa lui de a prevedea totul, Harry Markel nu era omul 
care să nu fie de o extremă prudenţă. 

Cercetarea registrelor îl puse la curent cu ce dorea să 
afle. Alert era o navă de 3 ani, construită la Birkenhead, pe 
şantierele Simpson & Co. Nu făcuse până acum decât două 
călătorii în India, cu destinaţia Bombay, Ceylon şi Calcutta, 
de unde se întorsese direct la Liverpool, portul său de 
origine. Cum nu fusese niciodată în mările Pacificului, Harry 
Markel putea fi complet liniştit din acest punct de vedere. 
La nevoie avea să treacă acolo drept căpitanul Paxton. 

Dealtfel, din călătoriile anterioare ale căpitanului, relatate 
în jurnalul de bord, reieşea că nu fusese niciodată în Antile. 
Doamna Kethlen Seymour îl alesese pentru a-i duce pe 
elevii bursieri de la Antilian School şi Alert fusese închiriat 
pentru asta la recomandarea făcută de un corespondent 
stabilit la Liverpool şi care garanta atât pentru navă cât şi 
pentru căpitan. 

La douăsprezece şi jumătate noaptea, Harry Markel, 
ieşind din cabină, se urcă pe dunetă unde-l întâlni pe John 
Carpenter. 

Tot nici o adiere? Întrebă el. 

Tot, răspunse şeful echipajului, şi nici un semn ca timpul să 
se schimbe. 

În adevăr, aceeaşi burniţă căzând din norii groşi, nemişcaţi 
de la un orizont la altul, acelaşi întuneric pe suprafaţa 
golfului şi mereu aceeaşi linişte pe care nu o întrerupea nici 
măcar cel mai uşor clipocit al curentului. Era în perioada 
mareelor de sfârşit şi început de pătrar de lună, care sunt 
foarte slabe în această epocă a anului. Fluxul se propagă cu 
încetineală prin cheile înguste până la Cork şi nu urcă decât 
două mile pe fluviul Lee. 


Or, în această noapte, marea trebuia să rămână staţionară 
până la trei dimineaţa şi abia atunci va putea fi simţit 
refluxul. 

Desigur că John Carpenter avea destule motive să 
blesteme ghinionul. Cu mareea în scădere, oricât de slabă 
ar fi fost briza şi din orice direcţie ar fi bătut, Alert ar fi 
putut ridica pânzele, înconjura limba de pământ a 
golfuleţului Farmar şi intra în strâmtoare. Apoi, executând o 
mică înaintare, s-ar fi găsit înainte de răsăritul soarelui în 
largul golfului Cork... Dar nu! El sta pe loc, ancorat, 
nemişcat ca o geamandură sau un corp mort şi nu era nici o 
speranţă de a putea pleca în asemenea condiţii!... Deci 
trebuiau să aştepte, stăpânindu-şi cu greutate nerăbdarea, 
şi slabă nădejde ca situaţia să se schimbe când soarele se va 
revărsa pe înălțimile ansei Farmar. 

Două ore trecură. Nici Harry Markel, nici John Carpenter, 
nici Corty nu se gândiseră să se odihnească o singură clipă, 
în timp ce ceilalţi dormeau în cea mai mare parte, întinşi pe 
lângă bastingaj. Aspectul cerului nu se schimba deloc. Norii 
rămâneau nemişcaţi. Dacă din când în când se simţea o 
boare de vânt din larg, ea înceta imediat şi nimic nu arăta 
că briza trebuia să înceapă, fie dinspre mare, fie dinspre 
uscat. 

La ora trei şi douăzeci şi şapte, când primele luciri ale 
soarelui începeau să albească zarea la răsărit, barca de la 
capătul parâmei, împinsă de reflux, izbi coca lui Alert, care 
nu întârzie să se rotească pe ancoră şi prezentă pupa spre 
larg. 

Puteau încă spera ca marea în scădere să aducă puţin vânt 
din nord-vest, ceea ce ar fi permis navei să pornească şi să 
intre în canalul Saint George; dar această speranţă se 
spulberă curând. Noaptea se sfârşea fără să existe vreo 
posibilitate de a ridica ancora. Acum trebuiau să vadă cum 
să scape de cadavrele de pe punte. Înainte, John Carpenter 
voia să se asigure dacă un vârtej nu-i va opri în mijlocul 
ansei Farmar. Împreună cu Corty, cobori în barcă şi urmări 


curentul care mergea către limba de pământ ce separă 
Farmar de golf, deoarece refluxul antrena apele în această 
direcţie. 

Barca reveni, se aşeză de-a lungul bordului în dreptul 
arborelui mare şi pe rând fură depuse în ea corpurile 
mateloţilor. Apoi, pentru mai multă prevedere, le 
transportară în cealaltă parte a capului, unde curentul nu 
putea să le arunce pe plajă. Aici John Carpenter şi Corty le 
aruncară unul după altul în acea apă liniştită, al cărei 
clipocit abia se auzea. Cadavrele se scufundară mai întâi, 
apoi reveniră la suprafaţă şi, prinse de reflux, fură duse să 
se piardă în larg, în adâncurile mării. 

VII. 

CORABIA CU TREI CATARGE, ALERI. 

Alert, corabie cu trei catarge, de 450 de tone, construită, 
cum s-a mai spus, pe şantierele Birkenhead, căptugşită şi 
asamblată cu aramă, înregistrată cu numărul unu la Biroul 
Veritas, arborând pavilionul britanic, se pregătea să facă a 
treia sa călătorie. 

După ce, la primele două traversări, trecuse Atlanticul, 
ocolise sudul Africii şi străbătuse Oceanul Indian, de data 
aceasta urma să ia direcţia sud-vest cu destinaţia Antile, pe 
contul doamnei Kethlen Seymour. Alert, ţinând bine la drum 
şi manevrând uşor velele, poseda calităţi remarcabile de 
clipper de mare viteză, în orice împrejurare, şi nu avea 
nevoie de mai mult de trei săptămâni ca să străbată 
distanţa care desparte Irlanda de Antile, dacă imobilizările 
din cauza lipsei de vânt nu-i vor prilejui întârzieri. 

De la prima sa călătorie, Alert l-a avut comandant pe 
căpitanul Paxton, secund pe locotenentul Davis şi un echipaj 
de nouă oameni, suficient să manevreze o corabie de acest 
tonaj. După a doua traversare de la Liverpool la Calcutta, 
acest echipaj nu suferise nici o schimbare, având aceiaşi 
ofiţeri şi aceiaşi mateloţi. Cei ce lucraseră pe navă până 
atunci aveau să lucreze şi în timpul acestei călătorii din 
Europa în America. O încredere absolută trebuia acordată 


căpitanului Paxton, excelent marinar, conştiincios şi 
prevăzător, despre care doamna Kethlen Seymour primise 
cele mai bune referinţe. Tinerii pasageri şi mentorul lor ar 
fi găsit la bordul lui Alert, în vederea acestei destinaţii, tot 
confortul şi de asemenea toată siguranţa pe care o puteau 
dori familiile lor. Drumul dus şi întors urma să se facă în 
timpul sezonului favorabil, şi absenţa celor nouă elevi ai 
şcolii Antilian nu putea dura mai mult de două luni şi 
jumătate. 

Din nenorocire, Alert nu mai era sub comanda căpitanului 
Paxton. Echipajul fusese masacrat în golfuleţul Farmar, 
unde era ancorată nava. lar corabia se găsea în mâinile 
piraţilor de pe Halifax. În zorii zilei, Harry Markel şi John 
Carpenter examinară în amănunţime nava pe care o 
stăpâneau. Din prima ochire îşi dădură seama de calităţile 
ei navale: zvelteţea formelor, excelentul traseu al liniei sale 
de plutire, supleţea provei, degajarea pupei, înălţimea 
catargelor, larga încrucişare a vergilor, pescajul adânc care- 
i permitea o mare suprafaţă de velă. Era sigur că pe un 
vânt slab chiar, dacă ar fi plecat în ajun la ora nouă, ar fi 
trecut canalul Saint George în timpul nopţii şi dis-de- 
dimineaţă ar fi ajuns la vreo treizeci de mile de coastele 
Irlandei. 

Când se făcu ziuă, cerul era acoperit de un plafon de nori 
joşi, sau mai degrabă de ceţuri, pe care puţin vânt le-ar fi 
risipit în câteva minute. Negurile şi apa se confundau între 
ele la o distanţă mai mică de trei cabluri de Alert. În lipsa 
vântului, această ceaţă umedă se va topi oare când soarele 
va bate mai tare? Era îndoielnic. Dealtfel, plecarea fiind 
imposibilă, Harry Markel era mulţumit că ceața făcea nava 
invizibilă acolo unde era ancorată. 

Dar nu rămase astfel. Spre ora şapte, şi fără să se fi simţit 
vreo suflare de vânt nici dinspre uscat, nici dinspre larg, 
negurile începură să se risipească sub influenţa razelor 
solare, ceea ce anunţa o zi călduroasă, pe care vântul nu o 
va răcori. Curând golful se desprinse din ceaţă. 


La două mile de Farmar apăru toată priveliştea portului 
Queenstown, iar mai departe se zăreau şi primele case ale 
oraşului. În faţa portului se vedeau ancorate ici, colo, 
numeroase corăbii, care din cauza lipsei vântului se găseau 
în imposibilitate de a ieşi în larg. Atâta timp cât Alert era 
pierdut în negură, Harry Markel şi tovarăşii săi nu erau 
expuşi la nici o primejdie rămânând la bord. Dar când 
începură să se risipească ceţurile, nu era mai prudent să 
debarce şi să se refugieze pe uscat? Într-o oră sau două nu 
vor trebui să primească pe pasagerii lui Alert, de vreme ce, 
după informaţiile din ajun, călătorii ajunseseră la 
Queenstown? Va mai fi timp, când vor debarca pe malul 
ansei Farmar, să mai poată fugi pe uscat? 

John Carpenter, Corty şi ceilalţi se strânseră, în acest 
moment, în jurul lui Harry Markel, aşteptând doar un ordin 
pentru a îmbarca proviziile în barcă. Cu ajutorul vâslelor ar 
fi ajuns în scurt timp la plaja din fundul golfuleţului. 

Dar la întrebarea pusă de şeful de echipaj, Harry Markel 
se mulţumi să răspundă: 

Suntem la bord şi rămânem aici. 

Oamenii, având încredere în el, tăcură mâlc. Fără îndoială, 
Harry Markel avea motivele lui să vorbească în felul acesta. 

Între timp, golful se animă puţin. În lipsa corăbiilor, câteva 
vaporaşe cu aburi se pregăteau să ridice ancora. Cinci sau 
şase şalupe navigau de la o navă la alta, intrau în port sau 
ieşeau, lăsând în urma lor o lungă dâră de spumă. Niciuna 
din ele nu se îndrepta însă spre golfuleţul Farmar. Deci nu 
era nimic de temut pentru Alert. 

Către ora opt însă trebuiră să fie cu ochii în patru. Un vas 
pătrunsese în golf şi se îndreptă către intrarea în Farmar, 
apoi o luă la dreapta ca şi cum ar fi căutat un loc de 
ancorare, nu departe de Alert. Nava avea oare intenţia să 
arunce ancora în această parte, în loc să se ducă spre 
debarcaderele din Queenstown? Şi era numai o oprire de 
câteva ore, sau va sta câteva zile? Desigur că 
ambarcaţiunile din port nu vor întârzia s-o acosteze şi acest 


du-te-vino ar fi putut avea urmări supărătoare pentru Harry 
Markel şi banda sa. 

Vasul cu pricina, sub pavilion britanic, era unul din acele 
mari cargoboturi care, după ce transportase cărbuni în 
coloniile engleze, revenea încărcat cu grâu sau nichel. 

Între timp, după ce trecuse de capul golfuleţului, nu mai 
înainta decât cu o viteză mică. Harry Markel se întreba 
dacă se va opri sau dacă va manevra pentru a intra în 
Farmar. 

Concordia, căci i se distingea bine numele, evident că nu 
voia să ajungă, în linie dreaptă, în portul Queenstown. Din 
contră, se apropie de Alert şi se opri când distanţa până la 
el ajunsese de o sută de metri. Totuşi nimic nu arăta că ar 
face pregătiri să arunce ancora în acest loc. Ce voia 
căpitanul de pe Concordia? De ce făcea aceste manevre?... 
Îl recunoscuse oare pe Alert sau îi citise numele pe tabla de 
la pupa corăbiei? Avusese oare relaţii cu căpitanul Paxton şi 
voia să ia contact cu el? Avea să coboare oare una din 
bărcile sale şi să vină la bordul corăbiei? 

Nu este greu de înţeles cât de îngrijoraţi erau Harry 
Markel, John Carpenter, Corty şi complicii lor. Desigur că ar 
fi fost mai bine dacă ar fi părăsit nava în timpul nopţii, de 
vreme ce nu putuseră să iasă în larg, şi să se răspândească 
prin câmpii, spre a ajunge într-un colţ al districtului mai 
sigur decât împrejurimile Queenstown-ului, unde agenţii 
poliţiei trebuiau să fie în urmărirea evadaţilor. 

Acum era prea târziu. 

Totuşi, Harry Markel, ferindu-se să se arate pe dunetă, 
stătea în uşa careului în aşa fel încât să fie ascuns de 
balustradă. 

În acest moment, Alert fu chemat în aceşti termeni de unul 
din mateloţii Concordiei: 

— Hei! Careva de pe Alert! Căpitanul este la bord? 

La această întrebare, Harry Markel nu se grăbi să 
răspundă. Nu încăpea nici o îndoială că era căutat căpitanul 
Paxton de care Concordia avea nevoie. 


Dar aproape imediat o a doua întrebare fu lansată de 
portavoce: 

— Cine comandă pe Alert? 

Era evident că nu cunoşteau decât numele corăbiei şi nu 
ştiau cine o comandă. 

Deci, într-o anumită măsură, Harry Markel putea fi liniştit. 
Apoi, deoarece o tăcere prea îndelungată putea să pară 
suspectă, întrebă şi el la rândul său, după ce se urcă pe 
dunetă: 

Cine comandă pe Concordia? 

Căpitanul James Brown! răspunse chiar căpitanul, care se 
afla pe pasarelă şi putea fi recunoscut după uniformă. 

Ce doreşte căpitanul James Brown?... întrebă Harry 
Markel. 

Ştiţi cumva dacă nichelul este în creştere sau în scădere la 
Cork? 

Spuneţi că-i în scădere şi va pleca... sugeră Corty. 

În scădere, răspunse Harry Markel. 

— Cu cât? 

Trei şilingi şi şase pence... suflă Corty. 

Trei şilingi şi şase pence... repetă Harry Markel. 

Atunci... nu este nimic de făcut aici, răspunse James 
Brown. Mulţumesc, căpitane. 

La dispoziţia dumneavoastră! 

N-aveţi nici un comision pentru Liverpool? 

Nu. 

Călătorie bună lui Alert! 

Călătorie bună Concordiei! 

După ce James Brown obţinu aceste informaţii - vă daţi 
seama cât te puteai bizui pe ele - Concordia manevră 
pentru a ieşi din ansa Farmar. Cum ajunse dincolo de cap, 
mări viteza şi luă direcţia Liverpool, spre nord-est. 

În acest moment, John Carpenter făcu această observaţie: 

— Drept mulţumire că l-am informat atât de exact despre 
cursul nichelului, căpitanul Concordiei ar fi putut cel puţin 
să ne remorcheze şi să ne scoată din acest golf blestemat! 


Dealtfel, chiar dacă ar fi început să bată vântul, era prea 
târziu pentru a le fi de folos. Acum se iscase o mare mişcare 
între Queenstown şi strâmtoare. Bărci de pescari se 
încrucişau, şi câteva din ele se pregăteau să întindă plasele 
în spatele limbii de pământ, la câteva cabluri distanţă de 
navă. Astfel că Harry Markel şi ceilalţi bandiți nu se arătară, 
din precauţie, pe punte. De fapt, dacă Alert ar fi plecat 
înainte de sosirea pasagerilor, care erau aşteptaţi dintr-o 
oră într-alta, această plecare neaşteptată ar fi părut 
suspectă. Cel mai bun lucru era să nu iasă din golfuleţ 
înainte de lăsarea nopţii, admițând că acest lucru ar fi fost 
posibil. 

După cum se vede, situaţia era dintre cele mai 
îngrijorătoare: se apropia momentul când mentorul 
grupului de bursieri şi tinerii săi tovarăşi de călătorie se vor 
îndrepta spre bordul lui Alert. 

Nu trebuie uitat că plecarea era fixată pentru 30 iunie de 
către doamna Kethlen Seymour, în acord cu directorul şcolii 
Antilian. Şi era ziua de 30 iunie. Domnul Patterson, 
debarcat în seara din ajun, nu va voi să piardă nici o clipă. 
Ca om pe cât de meticulos pe atâta de punctual, nu-şi va 
permite nici măcar să viziteze Cork sau Queenstown, cu 
toate că nu cunoştea niciunul din aceste două oraşe. După o 
noapte în care se va fi odihnit de oboseala traversării, se va 
scula, va trezi pe toată lumea, va merge în port unde i se va 
arăta locul unde Alert este ancorat, şi o singură 
ambarcaţiune va fi suficientă să-i ducă acolo. 

Desigur că Harry Markel se gândea la toate acestea, cu 
toate că nu ştia ce fel de om era domnul Patterson. Având 
grijă să nu apară pe dunetă, de teamă să nu fie zărit de 
pescari, supraveghea totuşi cu atenţie golful Cork. Prin 
hubloul din spate al careului, Corty şi el, cu luneta la ochi, 
urmăreau orice mişcare în port, unde desluşeau perfect 
cheiurile şi casele care se aflau la două mile distanţă. Cerul 
se înseninase complet. Soarele se înălța pe zarea senină de 
unde alungase ultimele ceţuri. Dar nici o urmă de vânt, nici 


măcar în larg, şi semnalele semafoarelor indicau o mare 
foarte liniştită. 

— Hotărât lucru, exclamă John Carpenter, ca închisoare 
era preferabilă cea din Queenstown! Cel puţin de-acolo am 
putut evada... În timp ce de aici... 

— Aşteaptă, îi răspunse Harry Markel. 

Puțin înainte de ora zece şi jumătate, Corty apăru în uşa 
dunetei şi zise: 

— Cred că am zărit o barcă cu vreo zece persoane, care 
tocmai a plecat din port... 

— Trebuie să fie pasagerii! exclamă şeful echipajului. 

Harry Markel şi dânsul intrară îndată în careu şi priviră cu 
luneta barca semnalată de Corty. 

Curând nu mai era nici o îndoială că această ambarcaţiune 
se îndrepta spre Alert, ajutată fiind de curentul mareei în 
scădere. Era condusa de doi mateloţi şi un al treilea se afla 
la cârmă. În mijloc şi în spate şedeau zece persoane, printre 
care se observa un anumit număr de colete şi valize. Fără 
doar şi poate, erau pasagerii lui Alert, care veneau să urce 
la bord. Sosise momentul decisiv care putea nărui tot ce 
pusese la cale Harry Markel! 

Situaţia depindea de eventualitatea ca domnul Patterson 
sau unul dintre tineri să-l fi cunoscut pe căpitanul Paxton. 
Părea prea puţin probabil, însă, şi pe acest lucru s-a bizuit 
Harry Markel pentru punerea în aplicare a planului său. 
Dar nu s-ar fi putut ca marinarii din port care conduceau 
barca să-l fi cunoscut pe comandantul lui Alert? Şi ce vor 
spune aceştia când el, Harry Markel, se va prezenta în locul 
lui Paxton...? 

Trebuia, totuşi, să se ţină seama că Alert venea pentru 
prima oară să facă escală în portul Queenstown sau, mai 
bine-zis, în golful Cork. Căpitanul său va fi coborât pe uscat 
pentru a îndeplini formalităţile impuse oricărei nave la 
sosirea şi la plecarea ei, nu-ncăpea îndoială. Dar se putea 
admite, fără a te iluziona prea mult, că marinarii bărcii nu 
s-au întâlnit cu el la Queenstown. 


În orice caz, zise John Carpenter, terminând discuţia avută 
cu ceilalţi bandiți în această privinţă, să nu-i lăsăm pe 
marinari să urce la bord... 

Aşa e mai prudent... zise Corty. Vom da noi o mână de 
ajutor, la urcarea bagajelor... 

— Fiecare la postul său, comandă Harry Markel. 

Şi, înainte de toate, luă măsura de precauţie de a face să 
dispară barca pe care o furaseră în ajun pentru a veni la 
golfuleţul Farmar. Ambarcaţiunile de pe Alert vor fi 
suficiente pentru ei, dacă trebuiau să fugă. Cu câteva 
lovituri de topor sparseră barca şi o scufundară. 

Apoi Corty merse în faţă, gata să arunce o parâmă, îndată 
ce ambarcaţiunea se va apropia. 

Să fim curajoşi, îi spuse John Carpenter lui Harry Markel, 
trebuie să facem faţă primejdiei... 

Am mai trecut noi prin primejdii... şi vom mai avea de 
înfruntat şi altele, John! 

Şi am scăpat totdeauna cu bine, Harry!... La urma 
urmelor, nu poţi fi spânzurat de două ori... E adevărat că 
este prea mult şi o singură dată! 

Între timp, ambarcaţiunea se apropia, ţinându-se la mică 
distanţă de țărm, în aşa fel încât să intre în Farmar prin 
partea dinăuntru a limbii de pământ care îl apăra. Se găsea 
acum la o depărtare de circa o sută de stânjeni. Se puteau 
distinge bine feţele pasagerilor. 

Situaţia avea să se decidă în câteva momente. Dacă 
lucrurile se vor desfăşura cum dorea şi spera Harry Markel, 
dacă dispariţia căpitanului Paxton nu va fi constatată, va 
acţiona după împrejurări. După ce îi va primi pe bursierii 
doamnei Kethlen Seymour aşa cum se cuvenea, cum ar fi 
făcut-o căpitanul lui Alert, îi va instala, fără ca lor să le vină 
în minte să părăsească bordul. 

În adevăr, văzând că, în lipsa vântului, corabia nu va putea 
ridica ancora, poate că domnul Patterson şi tinerii elevi vor 
cere să fie duşi înapoi la Queenstown. Probabil că nu 
avuseseră timp să viziteze nici zona industrială, nici 


cartierul maritim şi, de vreme ce aveau răgaz, era posibil ca 
ei să facă o asemenea propunere. 

Aceasta ar fi constituit o adevărată primejdie, care trebuia 
evitată. Căci, după ce-şi va lăsa pasagerii la bord, barca se 
va întoarce în port şi va trebui ca una din ambarcaţiunile lui 
Alert să-i ducă înapoi, ambarcaţiune pe care se vor găsi doi 
sau trei oameni ai lui Harry Markel. 

Or, nu era de temut ca agenţii poliţiei, care cercetaseră 
fără rezultat tavernele din cartier, să-şi continue cercetările 
pe străzi şi pe cheuri?... Dacă unul din evadați era 
recunoscut, totul ar fi fost descoperit... O şalupă cu aburi ar 
pleca imediat în golfuleţul Farnur cu o patrulă de poliţişti, 
agenţii ar pune mâna pe Alert şi toată banda ar recădea în 
mâinile lor... 

De aceea, când pasagerii vor fi la bord, nu li se va mai 
permite să debarce, chiar dacă întârzierea plecării s-ar 
prelungi cu câteva zile. Dealtfel, chiar în noaptea care vine, 
cine ştie dacă Harry Markel nu va reuşi să scape de ei, cum 
a scăpat de căpitanul Paxton şi de echipajul său...? 

Harry Markel dădu apoi ultimele dispoziţii. Oamenii săi nu 
trebuiau să uite că nu mai erau piraţii de pe Halifax sau 
evadaţii din închisoarea de la Queenstown... că erau acum 
marinarii de pe Alert, cel puţin pentru această zi. Vor trebui 
să se controleze, să nu scoată nici un cuvânt imprudent, să 
aibă aerul unor marinari cinstiţi, să aibă «ţinută» cum a 
spus John Carpenter, să facă onoare generoasei doamne 
Kethlen Seymour!... Toţi înţeleseră bine rolul ce-l aveau de 
jucat. În aşteptare şi până-n momentul când ambarcaţiunea 
avea să plece înapoi, li se dădu ordin să se arate la faţă cât 
mai puţin posibil... Trebuiau să rămână în postul 
echipajului... Şeful de echipaj şi Corty vor face faţă singuri 
la îmbarcarea bagajelor şi instalarea pasagerilor. 

Cât despre gustarea de dimineaţă, ea avea să fie servită în 
careul ofiţerilor - o gustare bună, pe care o furniza 
cambuza lui Alert. Asta era treaba lui Ranyah Cogh şi el îşi 
propuse să-i uimească pe toţi prin talentele lui culinare. 


Sosise momentul să se poarte cum ar fi făcut-o căpitanul 
Paxton şi echipajul său. Barca se afla la numai câţiva 
stânjeni, şi cum nu se putea ca nimeni să nu fie pe punte 
pentru a-i primi pe pasageri, Harry Markel se îndreptă spre 
scara de frânghie de la tribord. 

E de la sine înţeles că îmbrăcase uniforma nefericitului 
căpitan şi că toţi însoțitorii săi purtau hainele găsite în 
postul echipajului. Alert fu chemat de către marinarii 
ambarcaţiunii şi Corty aruncă o parâmă care fu agăţată cu 
cangea, apoi adusă spre prova. Tony Renault şi Magnus 
Anders, căţărându-se primii pe scara de frânghie, săriră pe 
punte. Camarazii lor îi urmară. Apoi fu rândul domnului 
Horatio Patterson, pe care John Carpenter îl ajută foarte 
respectuos să treacă parapetul. 

Începură imediat şi transbordarea bagajelor, mici valize 
uşoare şi care nu cereau sforţări; totul se făcu în câteva 
clipe. 

Marinarii din barcă nu urcară, aşadar, la bord. Plătiţi de 
domnul Patterson de la care primiră şi un bacşiş bun, ei 
întoarseră şi luară drumul înapoi spre port. 

În acest moment, mentorul, corect ca întotdeauna, se 
înclină întrebând: 

Căpitanul Paxton...? 

Eu sunt, domnule, răspunse Harry Markel. Domnul 
Patterson salută din nou plin de politeţe şi adăugă: 

Căpitane Paxton, am onoarea să vă prezint pe elevii de la 
Antilian School şi să vă exprim asigurarea deplinei mele 
consideraţiuni şi cele mai respectuoase omagii... 

Semnat Horatio Patterson, murmură la urechea lui Louis 
Clodion mucalitul Tony Renault, care salută împreună cu 
toţi camarazii săi pe căpitanul navei Alert. 

VIII. 

LA BORD. 

Drumul domnului Patterson şi al elevilor de la Antilian 
School se făcuse în bune condițiuni. Îi interesaseră cele mai 
mici întâmplări din cursul călătoriei. Un adevărat stol de 


păsări scăpate din colivie - păsări perfect domesticite, însă, 
şi care trebuiau să se întoarcă! Şi toate acestea nu erau 
decât începutul. 

Desigur că aceşti tineri nu erau la prima lor călătorie cu 
trenul sau cu vaporul. Toţi trecuseră chiar şi Oceanul 
Atlantic, când au sosit în Europa, venind din Antile. Dar a 
spune că marea nu mai avea secrete pentru ei, asta nu! 
Dealtfel, abia îşi mai aminteau de acea traversare. Cel mai 
în vârstă dintre ei avea cel mult vreo zece ani când pusese 
piciorul pe pământul Angliei. Călătoria la bordul lui Alert va 
fi deci ceva nou. Cât despre mentor, era pentru prima oară 
când se aventura pe întinderea perfidului element, spre 
marea lui satisfacţie. Hoc erat în votis[14], repeta el, la 1800 
de ani după Horaţiu. 

Coborând din tren la Bristol, micul grup luase la cinci 
dimineaţa pachebotul care efectua serviciul regulat între 
Anglia şi Irlanda, pe o distanţă de circa 200 de mile. 

Aceste pacheboturi sunt nave elegante, bine amenajate, 
rapide, ajungând să parcurgă 17 mile pe oră. Timpul era 
frumos. Se simţea numai o briză uşoară. De obicei, intrarea 
în canalul Saint George, imediat după ce depăşeai Milford 
Haven şi capurile Ţării Galilor, este anevoioasă. E adevărat 
că asta însemna aproape jumătatea drumului, dar pasagerii 
aveau de suferit de obicei încă o jumătate de zi. De data 
aceasta ei se simțeau ca într-o plimbare cu iahtul pe apele 
liniştite ale lacului Lomond sau Katrine în ţara lui Rob Roy, 
în plină Scoţie. 

Domnul Horatio Patterson nu suferise de rău de mare pe 
canalul Saint George şi avea cele mai bune speranţe şi 
pentru viitor. Ascultându-l, dealtfel, reieşea că un om bine 
clădit, prudent şi energic n-avea de ce să se teamă de răul 
de mare. 

— Este o chestiune de voinţă, repeta el, şi nu altceva! 

În plină formă atât trupeşte cât şi sufleteşte, mentorul şi 
laureaţii sosiră în portul Queenstown. Era vădit că nu vor 
avea timp să viziteze acest oraş şi nici Cork, metropola lui. 


Cum era de înţeles, toţi simțeau cea mai vie dorinţă să se 
găsească la bordul lui Alert, să pună piciorul pe această 
corabie închiriată anume pentru ei - mai bine-zis un iaht de 
agrement - să-şi ia în primire cabina, să se plimbe pe punte, 
la prova sau la pupa, să intre în relaţii cu căpitanul Paxton şi 
echipajul său, să ia prima masă în careu, să asiste la toate 
manevrele unei plecări la care vor da şi ei o mână de ajutor, 
dacă acest lucru va fi necesar. Nu era deci cazul să se 
plimbe pe străzile Queenstown-ului şi dacă Alert ar fi fost 
ancorat în port, domnul Patterson şi tinerii săi însoțitori s-ar 
fi îmbarcat imediat. Dar era târziu, aproape ora nouă seara. 
Deci plecarea spre golfuleţul Farmar fu hotărâtă pentru a 
doua zi. 

Avură o mică decepţie, căci toţi sperau să petreacă prima 
noapte la bord, înghesuiți în paturile lor suprapuse, «ca 
nişte sertare ale unui scrin», cum zicea Tony Renault - şi ce 
plăcere este să dormi în fundul acestor sertare! 

Dar trebuiră să amâne îmbarcarea pentru a doua zi. 

Totuşi, chiar în aceeaşi seară, Louis Clodion şi John 
Howard îşi dădură întâlnire cu un marinar din port, care le 
promise să-i ducă cu barca sa la locul unde era ancorat 
Alert. La întrebările ce i le puseră, el indică punctul unde se 
afla Farmar aproape de intrarea în golful Cork, la o distanţă 
de circa două mile. Dacă ar fi vrut, puteau fi duşi acolo 
chiar de la sosirea lor şi cei mai nerăbdători se arătară gata 
să accepte această propunere. O plimbare nocturnă prin 
golf pe acest timp călduros şi liniştit nu putea fi decât foarte 
plăcută. 

Domnul Patterson nu-şi dădu însă consimţământul. Nu va 
fi târziu dacă se vor prezenta mâine la căpitanul Paxton, 
deoarece plecarea era fixată pentru 30 iunie. E foarte 
probabil ca laureaţii să nu fie aşteptaţi înainte de această 
dată. Şi apoi, se lăsa noaptea. Orologiile din Queenstown 
bătuseră de zece... Nu încăpea nici o îndoială că la această 
oră căpitanul Paxton şi echipajul său se culcaseră... La ce 
bun să-i trezească? 


Ei, exclamă 'Tony Renault, dacă am fi la bord, poate că 
Alert ar ridica ancora chiar în noaptea aceasta! 

Ce vorbeşti, tinere? Spuse marinarul. E imposibil să plece 
acum, şi cine ştie dacă această acalmie nu va mai dura 
câteva zile... 

Credeţi aşa ceva, domnule marinar? Întrebă domnul 
Patterson. 

E de temut... 

Ei bine, în acest caz, spuse domnul Patterson, ar fi poate 
mai bine să ne instalăm într-un hotel din Cork sau din 
Queenstown, până în momentul când un vânt prielnic va 
umfla pânzele. 

O, domnule Patterson... domnule Patterson!... exclamară 
Magnus Anders şi alţi câţiva, neputându-şi stăpâni un gest 
de decepţie. 

Cu toate acestea... scumpi elevi... 

Se iscară discuţii şi rezultatul fu că hotărâră să meargă la 
hotel pentru a petrece noaptea şi că în zorii zilei, când 
mareea este în scădere, ambarcaţiunea reţinută va 
transporta pasagerii în golfuleţul Farmar. 

Dealtfel, domnul Patterson îşi făcu o socoteală foarte 
normală pentru un contabil: instalându-se la bord, 
cheltuielile de hotel ar fi evitate şi asta însemna ceva. În 
plus, nimic nu-i putea împiedica să se întoarcă la 
Queenstown şi la Cork, dacă plecarea trebuia să întârzie 
câteva zile din cauza lipsei de vânt. 

Domnul Patterson şi laureaţii se duseră la un hotel de pe 
cheu. Se culcară şi dormiră tun, iar a doua zi, după micul 
dejun alcătuit din ceai cu sandvişuri, se urcară în barcă 
pentru a ajunge la bordul lui Alert. 

N-aţi uitat că ceţurile se risipiseră. Astfel că, imediat ce 
barca s-a depărtat cu o milă, ansa Farmar apăru după 
ocolirea unei limbi de pământ care o mărginea la nord. 

Alert! exclamă Tony Renault, arătând spre singura corabie 
care era ancorată acolo. 


Da... tinere domn, Alert... răspunse stăpânul bărcii. O navă 
frumoasă, vă asigur! 

Cunoaşteţi pe căpitanul Paxton? Întrebă Louis Clodion. 

Nu-l cunosc deloc, căci a coborât rar pe uscat. Dar trece 
drept un excelent marinar şi are un echipaj bun sub 
ordinele sale. 

Ce frumoasă corabie cu trei catarge! exclamă Tony 
Renault, a cărui admiraţie era cu totul împărtăşită şi de 
colegul său Magnus Anders. 

E un adevărat iaht! zise Roger Hinsdale, măgulit că 
doamna Kethlen Seymour pusese această navă superbă la 
dispoziţia lor. 

Un sfert de oră mai târziu, barca se afla lângă corabie în 
josul scării de la tribord. 

După cum se ştie, aşa cum fusese stabilit, patronul cu cei 
doi oameni ai săi rămăseseră în ambarcaţiunea care-şi 
reluă imediat drumul spre port. 

Se ştie de asemenea în ce condiţii fuseseră făcute 
prezentările şi cum Harry Markel îi primise pe călători sub 
numele căpitanului Paxton. 

După aceasta, John Carpenter, în calitate de şefal 
echipajului, îşi oferi serviciile şi propuse pasagerilor să-i 
conducă la cabinele lor. 

Între timp, domnul Patterson se simţi obligat să facă noi 
complimente căpitanului. O felicită pe doamna Kethlen 
Seymour că încredinţase soarta grupului de tineri 
excursionişti unui comandant atât de distins, cu o reputaţie 
excelentă în lumea maritimă. Fără îndoială că, încercând să 
intre în universul lui Tetis, ei se expuneau la anumite 
primejdii... Dar, cu căpitanul Paxton, pe o navă atât de bună 
ca Alert, cu un echipaj atât de experimentat, se puteau 
înfrunta furiile lui Neptun... 

Harry Markel se arătă rece şi nepăsător în faţa acestui val 
de aprecieri. Se mulţumi să răspundă că el şi oamenii săi 
vor face tot ce se poate pentru ca pasagerii să fie pe deplin 
satisfăcuţi în timpul acestei călătorii. 


Şi acum, se punea problema să se viziteze nava, «din 
fundul calei până în vârful catargelor» cum spunea Tony 
Renault. 

Nu era de mirare că acest lucru îi interesa în cel mai înalt 
grad pe tinerii pasageri. Nu era această navă casa lor, 
oraşul plutitor care le fusese hărăzit pentru o durată de trei 
luni?... Nu era ea ca o parte din Antilian School, unde vor 
locui în tot timpul acestei călătorii? 

În primul rând merseră în careul de sub dunetă, unde 
aveau să mănânce cu toţii, cu masa de ruliu în mijloc, bănci 
cu spătarul mobil, lămpi cu suspensie articulată, diversele 
unelte agăţate de arborele artimon, care străbătea masa, 
spiraiul cu gratii pe unde pătrundea lumina de afară, cu 
oficiul în care farfurii, sticle şi alte obiecte erau ferite de 
ruliu şi tangaj. 

Apoi de fiecare parte se deschideau cabinele pasagerilor, 
cu cuşetele şi toaletele lor, cu micul lor dulap, luminate de 
un hublou de sticlă lenticulară, aflat în peretele dunetei. În 
aceste cabine vor fi grupaţi bursierii: în partea stângă, 
Hubert Perkins şi John Howard în prima cabină, Roger 
Hinsdale singur în a doua, Louis Clodion şi Tony Renault în 
a treia; la dreapta, Niels Harboe şi Axel Wickborn în a 
patra, în a cincea Albertus Leuwen şi în a şasea Magnus 
Anders. Cât despre cabina rezervată domnului Horatio 
Patterson, care se afla alături de cabina căpitanului, lângă 
intrarea în careu, în dreapta, ea dădea spre partea din faţă 
a dunetei şi era ceva mai spațioasă decât ale tinerilor săi 
însoțitori... La nevoie el se putea considera secundul lui 
Alert şi ar fi avut dreptul să poarte două galoane pe 
mânecile redingotei. După cum se vede, dispoziţiile 
doamnei Kethlen Seymour n-au omis nimic din ceea ce 
putea să asigure confortul şi igiena tinerilor «antilieni». E 
adevărat că nu se găsea nici un medic la bord, dar nu era 
de prevăzut vreo boală sau un accident grav în timpul 
traversării. Mentorul va şti să înlăture imprudenţele ce le- 
ar putea face cei mai îndrăzneţi din grup. Totuşi, farmacia 


lui Alert era bine aprovizionată cu medicamente de uz 
curent. Şi apoi, în caz de timp nefavorabil, vânt şi furtuni, 
pasagerii se vor putea îmbrăca în haine de marinar. Nici 
şepcile, nici mantalele şi pantalonii de piele cernită nu 
lipseau din fiecare cabină. 

Nu era de mirare că Tony Renault şi alţi câţiva voiră să se 
«marinărească» din clipa sosirii lor la bord. În ceea ce-l 
priveşte pe domnul Horatio Patterson, credincios cilindrului 
său şi redingotei negre cu cravată albă, ar fi socotit nedemn 
de caracterul şi responsabilitatea sa să îmbrace bluza de 
marinar şi şapca tradiţională. Dealtfel, nu era cazul, pe 
acest timp calm şi pe apele nemişcate ale golfului Cork, 
când corabia nu era legănată nici măcar de unduirea hulei, 
să schimbe ceva din obiceiurile sale. Dacă doamna 
Patterson s-ar fi aflat lângă el, nici n-ar fi crezut că a părăsit 
apartamentul său de la Antilian School. Şi poate că n-ar fi 
văzut altă diferenţă între ansa Farmar şi Oxford Street, 
decât că trecătorii erau într-un număr mai mic. 

După ce vizitară careul şi după ce-şi depuseră valizele 
fiecare în cabina sa, elevii începură inspectarea navei, 
conduşi de John Carpenter care răspundea la toate 
întrebările pe care i le puneau, în special, Tony Renault şi 
Magnus Anders. Pe dunetă, timona şi locurile echipajului 
fură privite cu mare atenţie şi fără îndoială că aceşti viitori 
marinari aveau mâncărimi la mână ca să ia bara, s-o 
îndrepte spre nord-nord-est un sfert est, sau spre sud-sud- 
vest o optime sud. Întorşi pe punte, tinerii o străbătură, 
examinând cele două bărci suspendate pe macarale mici şi 
iola înălţată în spate, la pupa. Înaintea primului arbore, 
trinchetul, era bucătăria în care se pregătea masa de prânz 
sub supravegherea lui Ranyah Cogh, care fu felicitat de 
domnul Horatio Patterson pentru frumuseţea sa de tip 
african. În sfârşit, postul echipajului, ai cărui oameni nu 
inspirară nici o neîncredere, teuga, cabestanul, una din 
ancore, aflată la deschizătura tribordului, cea de la babord 
fiind cufundată în apă, toate reţinură atenţia acestor tineri 


curioşi. Rămânea acum de vizitat cala pentru a termina cu 
explorarea navei. 

Nu trebuie să surprindă pe nimeni că domnul Patterson nu 
se hazarda să-i urmeze pe elevii săi în adâncurile 
întunecate ale navei, în adevăr, nu existau scări, ci numai 
nişte crestături într-o placă de metal, unde trebuia să bagi 
piciorul. El nu se aventură, aşa cum nu se aventură nici să 
urce şarturile care duc la gabie, pe vergile marelui catarg 
ori pe arborele mic - trinchetul. Dar tinerii coborâră repede 
în interiorul lui Alert, acolo unde încărcătura era înlocuită 
de lingouri de fontă care asigurau stabilitatea navei. Cala fu 
străbătută de la prova, unde comunica printr-o scară cu 
postul echipajului, până la pupa, unde un perete metalic 
etanş o separa de cambuza aflată sub dunetă. Se găseau 
acolo pânze, parâme, piese de schimb din lemn, pentru 
arboradă, şi de asemenea un anumit număr de lăzi cu 
conserve, butoaie cu vin, butoaie cu rachiu şi saci cu făină. 
În adevăr, Alert era aprovizionat ca şi cum trebuia să facă 
înconjurul lumii. 

După ce terminară vizitarea, toţi urcară şi veniră pe 
dunetă să-l întâlnească pe mentorul lor, care era împreună 
cu căpitanul. Amândoi discutau de unele şi de altele, 
domnul Patterson cu limbuţia sa obişnuită, şi Harry Markel 
care se mulțumea să răspundă în puţine cuvinte. Un 
marinar cumsecade, fără îndoială, dar prea puţin 
comunicativ. 

Atunci Tony Renault începu să se învârtească în jurul 
barei, să examineze habitaclul în care se găsea compasul, 
să pună mâna pe timonă, s-o mişte într-un sens sau altul, ca 
un timonier, apoi zise: Domnule căpitan... ne veţi permite... 
din când în când, să conducem puţin... când va fi timp 
frumos... 

— Ei... zise mentorul, nu ştiu dacă acest lucru ar fi 
prudent... 

— Fiţi liniştit, domnule Patterson, nu vom scufunda 
corabia! declară Tony Renault. 


Harry Markel se mărgini să încuviinţeze din cap. 

La ce se gândea?... Se strecurase oare în sufletul său 
puţină milă, văzându-i pe aceşti tineri atât de fericiţi, atât 
de bucuroşi de a se fi îmbarcat la bordul lui Alert? Nu! Şi în 
noaptea următoare nu va cruța pe niciunul. 

În acest moment sună clopotul de la prova. Unul din 
mateloţi bătu cele patru lovituri pentru ora 11. 

— Ne cheamă la masă, zise Louis Clodion. 

— Ei bine, o vom onora!... răspunse domnul Horatio 
Patterson. Mi-e o foame de lup... 

De lup de mare... spuse Tony Renault. 

Lupus maritimus, traduse domnul Patterson. 

Era în adevăr ora mesei pe care Harry Markel se scuză că 
nu putea s-o prezideze, având obiceiul, zise el, să mănânce 
în cabina sa. 

Prânzul era servit în careu şi fiecare găsi un loc în jurul 
mesei. Ouăle, carnea rece, peştele proaspăt, pesmeţii şi 
ceaiul, totul fu apreciat ca excelent. Dealtfel, aceste 
stomacuri tinere, înfometate de plimbarea lor matinală, nu 
s-ar fi arătat în nici un caz prea pretenţioase, dar trebuie să 
mărturisim că domnul Patterson mâncă de două ori mai 
mult decât la cantina de la Antilian School. 

După prânz, toţi îl regăsiră pe dunetă pe Harry Markel. 

Şi după cum se înţeleseseră, Louis Clodion i se adresă: 

— Domnule căpitan, credeţi că veţi putea porni curând...? 

Îndată ce va începe să bată vântul, răspunse Harry 
Markel, care prevăzuse scopul acestei întrebări, ceea ce se 
poate întâmpla dintr-un moment în altul. 

Şi dacă vântul este potrivnic? Spuse domnul Horatio 
Patterson. 

Aceasta nu va împiedica plecarea şi mersul navei. Ceea ce 
ne trebuie este briza, ori de unde ar sufla... 

Da!... exclamă Tony Renault. 

Cât mai repede, adăugă Magnus Anders. 

Aşa cum spuneţi, domnilor... replică Harry Markel. 


Şi, în realitate, exista o privelişte mai frumoasă decât cea a 
unei nave cu pânzele umflate de vânt? 

În fine, domnule căpitan, întrebă Niels Harboe, este vreo 
speranţă ca briza să înceapă să bată? 

În această după-amiază? Adăugă John Howard. 

Sper, răspunse Harry Markel. Calmul durează de aproape 
şaizeci de ore şi desigur că va înceta. 

Domnule căpitan, întrebă Roger Hinsdale, am vrea să ştim 
dacă există vreo şansă ca Alert să plece astăzi...? 

Vă repet, domnilor, că n-aş fi deloc mirat, căci barometrul 
scade puţin; totuşi, n-aş putea să fiu sigur... 

În acest caz, zise Louis Clodion, poate că am putea să 
coborâm pe uscat ca să petrecem acolo această după-masă? 

— Da... da, repetară împreună toţi camarazii săi. 

Or, tocmai aceasta era o propunere cu care Harry Markel 
nu era de acord. Sub nici o formă nu va trimite pe nimeni 
pe uscat, nici dintre pasageri şi nici din echipaj. Însemna să 
agraveze o situaţie şi aşa periculoasă. Şi atunci interveni şi 
domnul Patterson să sprijine cererea prin câteva citate 
foarte oportune. Nici tinerii săi tovarăşi, nici el nu 
cunoşteau Cork-ul... sau Queenstown-ul... Nu putuseră în 
ajun să viziteze aceste două oraşe... Se spunea că 
împrejurimile sunt foarte interesante, în special orăşelul 
Blarney, apoi castelul având o piatră, se spune, care îi 
ceartă pentru totdeauna cu adevărul pe cei ce-şi apropie de 
ea buzele. 

Cum este de înţeles, toţi îl sprijiniră pe domnul Patterson. 
Într-o jumătate de oră, una din bărcile lui Alert, cu doi 
oameni, i-ar fi putut duce în port şi ei promiteau că vor fi 
înapoi înainte de căderea serii. 

Cum vedeţi, domnule căpitan, zise domnul Patterson, vă 
rugăm cu toţii. 

Aş fi bucuros să pot consimţi, răspunse pe un ton cam 
aspru Harry Markel. Dar nu pot... Suntem în ziua fixată 
pentru plecare... Oricât de puţin vânt ar fi şi, dacă trebuie, 


numai cu mareea care va scădea, sper să pot ieşi din golful 
Cork... 

Totuşi, remarcă Louis Clodion, dacă nu vom putea naviga, 
odată ieşiţi din golf? 

Vom arunca ancora lângă uscat pentru a evita fluxul, şi cel 
puţin Alert va fi părăsit Farmar... Dacă începe să bată 
vântul, ceea ce cred, îl vom întâmpina pe mare mai bine 
decât în golfuleţ, care este prea adăpostit. 

Aceste argumente erau destul de plauzibile şi, în definitiv, 
trebuia să te bizui pe căpitan. 

Vă rog deci, domnilor, adăugă el, să renunţaţi la planul 
vostru de a merge pe uscat... Am putea risca să pierdem o 
maree. 

E în regulă, domnule căpitan, răspunse domnul Patterson, 
nu vom mai insista. 

Tinerii se resemnară curând. Dealtfel, cel puţin doi dintre 
ei nu ţineau prea mult să meargă. Erau, cum aţi ghicit 
probabil, Magnus Anders şi Tony Renault. Bucuria de a fi la 
bord le ajungea. Odată îmbarcaţi pe Alert, ei erau mulţumiţi 
să nu mai debarce decât într-un port din Antile. Şi-apoi, 
dacă briza ar începe în timp ce colegii lor vizitează Cork sau 
Queenstown, corabia ar fi împiedicată să plece, pentru că 
pasagerii nu s-au înapoiat pe navă. Şi cine ştie dacă o 
întârziere mai mare n-ar compromite călătoria?... Şi ce-ar 
spune doamna Kethlen Seymour?... Şi ce-ar gândi 
directorul şcolii Antilian?... Şi ce responsabilitate ar fi 
pentru mentor - care, dealtfel, a înţeles toată gravitatea 
acestei argumentări... 

Problema era rezolvată: vor rămâne la bord. Apoi, în 
discuţia care se prelungi, şi la care Harry Markel nu putu 
refuza să ia parte, se vorbi despre călătorie. 

Roger Hinsdale întrebă dacă Alert mai făcuse drumul din 
Anglia în Antile. 

Nu, domnule, răspunse Harry Markel. Nava noastră n-a 
făcut până acum decât două călătorii în Mările Indiei. 


Dar dumneavoastră, domnule căpitan, întrebă Hubert 
Perkins, cunoaşteţi Antilele? 

— Nu le cunosc. 

— Atunci, spuse domnul Patterson, este posibil ca un 
marinar să meargă fără greş într-un loc unde nu a fost 
niciodată? 

— Şi încă cum! exclamă Tony Renault. Cu ochii închişi... 

— Nu, răspunse Harry Markel, cu ochii deschişi, 
determinând poziţia, consultând hărţile şi găsind direcţia... 

— Şi vom vedea toate acestea? Întrebă Magnus Anders. 

— Totul, dar cu condiţia să fim pe mare şi nu să lâncezim 
în fundul unui golf! 

Louis Clodion şi colegii săi se resemnară. Dealtfel, dacă 
aveau să petreacă o zi întreagă pe bordul lui Alert, fără a 
avea permisiunea de a cobori, nu însemna că această zi li se 
va părea lungă. Nu! Nici măcar nu le trecea prin minte să 
fie conduşi pe plajele din jur - ceea ce Harry Markel ar fi 
îngăduit fără îndoială, căci nu putea rezulta nici un pericol 
pentru el. Să te aşezi pe băncile dunetei, să te legeni în 
balansoare, să te plimbi pe punte, să urci la gabie sau să 
stai lângă cârmă, acestea nu erau de-ajuns să-ţi umple toată 
după-amiaza fără să te plictiseşti nici un moment? 

Şi apoi, cu toate că golful Cork era liniştit, totuşi nu era 
lipsit de oarecare mişcare. Activitatea portului Queenstown 
nu se întrerupsese numai pentru că briza se îndărătnicea să 
nu apară. Astfel că binoclurile tinerilor elevi şi luneta 
impresionantă - de două picioare şi patru degete - a 
domnului Horatio Patterson funcționau fără încetare. Nu 
trebuia pierdut nimic din acel du-te-vino al ambarcaţiunilor 
care pescuiau în golf, al şalupelor cu aburi care făceau de 
serviciu pe litoral, al remorcherelor care trăgeau corăbii, 
grăbite să iasă din port, al transatlanticelor sau altor nave 
care, zi de zi, vin şi pleacă, în număr mare, în golful Cork. 

Dealtfel, după masa de la ora cinci, tot atât de bună ca şi 
cea de la prânz, şi pentru care mentorul îl felicită călduros, 
pe drept cuvânt, pe Ranyah Cogh, când pasagerii urcară pe 


dunetă, Harry Markel îi anunţă că începuse să se facă 
simțită briza care bătea dinspre uscat. Foarte probabil, 
dacă va mai continua să bată încă o oră, că se va decide să 
plece. Vă închipuiţi cum fu primită această ştire! 

În adevăr, spre nord-est apăreau nori care permiteau să se 
creadă într-o schimbare a vremii. Fără îndoială că ei se 
iveau dinspre uscat şi ar fi fost mai bine ca să vină dinspre 
larg. Dar, în sfârşit, Alert putea să părăsească locul unde 
era acostat şi, odată ajuns dincolo de Roche-Pointe, se va 
acţiona după împrejurări. 

— Toată lumea pe punte, comandă Harry Markel, şi fiţi 
gata pentru ridicarea ancorei. 

Câţiva oameni veniră la vinciul ancorei, împreună cu 
tinerii care voiră să le dea o mână de ajutor. Între timp, 
pânzele fură întinse şi vergile ridicate. Apoi se ridică ancora 
şi corabia cu trei catarge prinse vântul în vela foc, în 
pânzele triunghiulare, în gabiere, în pânzele pătrate, în 
brigantină şi astfel, în câteva minute, înconjură capul 
Farmar. 

Şi, la ultimele ştiri, ziarele de seară anunţară că nava 
Alert, cu căpitan Paxton, având la bord pe laureaţii 
concursului de la Antilian School, pornise pe ocean cu 
destinaţia Antile. 

IX. 

APROAPE DE USCAT. 

Era aproape şapte când Alert ieşi din golful Cork, lăsând în 
stânga sa capul Roche-Pointe. Ţărmul districtului Cork 
rămânea la câteva mile spre vest. 

Înainte de a privi către această vastă întindere de mare 
fără limite, pasagerii contemplară malurile înalte, pe 
jumătate în umbră, ale coastei meridionale a Irlandei. 
Instalaţi pe dunetă, a cărei prelată fusese strânsă pentru 
noapte, ei priveau peisajul nu fără oarecare emoție, atât de 
naturală la vârsta lor. 

Nu-şi mai aminteau decât vag traversările făcute în trecut, 
când sosiseră din Antile în Europa. Şi imaginaţia lor vie era 


aţâţată, gândind la lunga călătorie care-i aducea din nou pe 
meleagurile natale, în capul lor se îmbulzeau aceste cuvinte 
magice: excursii, explorări, aventuri, descoperiri, care 
aparţin vocabularului călătorilor. Povestirile pe care le 
citiseră, mai ales în ultimele zile petrecute la Antilian 
School, le reveneau în minte. Şi câte cărţi de călătorii au 
parcurs pe nerăsuflate, când încă nu cunoşteau ţinta lui 
Alert! Câte atlasuri şi hărţi n-au răsfoit...! 

Trebuie deci să ne dăm seama de starea de spirit a acestor 
tineri înflăcăraţi, cu închipuirea supraîncărcată de dorinţe 
şi nădejdi. lar acum, cu toate că țelul călătoriei le era 
cunoscut, călătorie simplă şi uşoară, dealtfel, ei rămâneau 
totuşi sub impresia lecturilor făcute. Urmăreau pe 
descoperitori în expedițiile lor îndepărtate, cucereau 
teritorii noi şi arborau steagul ţării lor în aceste locuri! Ei 
erau Cristofor Columb în America, Vasco da Gama în India, 
Magellan în "Ţara de Foc, Jacques Cartier în Canada, James 
Cook în insulele Pacificului, Dumont d'Urville în Noua 
Zeelandă şi în ţinuturile antarctice, Livingston şi Stanley în 
Africa, Hudson Pary şi James Ross în regiunile Polului 
Nord!... Repetau împreună cu Chateaubriand că globul 
terestru este prea mic, de vreme ce i se făcuse înconjurul, şi 
regretau că această lume nu avea decât cinci părţi şi nu o 
duzină!... Ei se vedeau departe... Departe... Cu toate că 
Alert nu era decât la începutul traversării şi încă în apele 
engleze...! 

Pe de altă parte, era adevărat că fiecare din ei ar fi fost 
fericit, în momentul când părăseau Europa, să salute ţara 
sa pentru ultima oară; Louis Clodion şi Iony Renault - 
Franţa, Niels Harboe şi Axel Wickborn - Danemarca, 
Albertus Leuwen - Olanda, Magnus Anders - Suedia, dar 
era cu neputinţă. Numai Roger Hinsdale, John Howard, 
Hubert Perkins vor avea satisfacția de a trimite un ultim 
salut Irlandei. 

Şi începând de mâine, după ce vor fi străbătut canalul 
Saint George, nu vor mai întâlni nici un continent înainte de 


sosirea lor în Mările Americii. 

Dealtfel, cum se va vedea, va trece un anumit timp până 
când vor fi dispărut în zare coastele britanice. 

În adevăr, briza care se ridicase permisese lui Alert să 
părăsească ansa Farmar, unde era acostat. Dar, aşa cum 
era de temut, acest vânt venit dinspre uscat, fără putere şi 
durată, se stingea la câteva mile distanţă în larg. 

Pentru a lua direcţia spre Antile, la ieşirea din canalul 
Saint George, Alert trebuia să se îndrepte spre sud-vest, 
ceea ce desigur ar fi făcut căpitanul Paxton. 

Şi dacă ar fi putut înainta vreo sută de mile, poate că ar fi 
găsit în larg un vânt mai bun. Dar aceasta nu era intenţia 
lui Harry Markel: drumul ce-l va lua la ieşirea din canal va fi 
spre sud. 

În plus, ceea ce ar fi înlesnit mârşavele sale planuri ar fi 
fost să se depărteze cât mai mult de coastă, în timpul nopţii, 
ca să nu mai fie lângă numeroasele nave care o frecventau 
şi a celor pe care lipsa de vânt le imobiliza. 

Or, marea era complet calmă. Nici o cută la suprafaţa ei, 
nici un clipocit la țărm sau în coastele navei. Marea Irlandei 
îşi vărsa liniştită apele în Oceanul Atlantic. 

Din această cauză şi Alert era tot aşa de nemişcat, ca şi 
cum ar fi fost între malurile unui lac sau ale unui râu. Nu se 
simţea la bord nici cel mai uşor ruliu, din cauza adăpostului 
format de țărm. Domnul Horatio Patterson se felicita la 
gândul că va avea timp să se obişnuiască şi să înceapă să se 
poarte ca un adevărat marinar. 

Pasagerii priveau această stare de lucruri cu răbdare şi, 
dealtfel, ce mijloc ar fi avut s-o schimbe? Dar câte griji 
pentru Harry Markel şi echipajul său din cauza acestei 
apropieri de țărm! Se temeau tot timpul ca o navă militară 
să nu ancoreze la deschiderea canalului Saint George, cu 
ordinul de a cerceta toate navele care ar ieşi din golful 
Cork. 

La această îngrijorare se adăuga şi furia echipajului. Harry 
Markel se întreba dacă va reuşi s-o stăpânească. Corty şi 


ceilalţi aveau nişte mutre care până la urmă îi puteau 
speria pe pasageri. 

John Carpenter şi cu dânsul încercau zadarnic să-i mai 
liniştească. Nu s-ar fi putut explica o asemenea enervare 
din cauza timpului nefavorabil. Dacă această întârziere era 
neplăcută, ea trebuia să fie mai ales pentru domnul 
Patterson şi tinerii săi însoțitori şi nu pentru nişte marinari 
obişnuiţi să rămână indiferenți la capriciile mării. 

Harry Markel şi John Carpenter discutau umblând pe 
puntea navei şi în cele din urmă Carpenter zise: 

Harry, noaptea va sosi şi ceea ce am făcut în ansa Farmar, 
scăpând de oamenii de pe Alert, este oare imposibil să 
facem la una sau două mile depărtare de coastă?... Îmi pare 
că acest lucru era mult mai riscant în golful Cork... 

Uiţi, John, răspunse Harry Markel, că nu am putut proceda 
altfel, căci trebuia să punem cu orice preţ stăpânire pe 
corabie. 

Ei bine, Harry, când pasagerii vor fi adormiţi în cabină, 
cine ne-ar putea opri să terminăm cu ei? 

Într-adevăr, cine ne-ar putea împiedica, John? 

Da, răspunse John Carpenter. S-au îmbarcat... Alert este în 
afara golfului... Îmi închipui că nimeni nu va voi să-i viziteze 
aici... 

Nimeni? Replică Harry Markel. Din Queenstown, când 
semafoarele vor anunţa că nava este imobilizată din lipsa 
vântului, eşti sigur că nişte prieteni nu vor veni să le spună 
un ultim adio?... Şi ce se va întâmpla dacă nu vor mai fi 
găsiţi la bord...? 

— Mărturiseşte, Harry, că este destul de improbabil! 
Improbabil, desigur, dar posibil, în fond! Dacă şi a doua zi 
Alert ar mai fi aproape de țărm, n-ar putea veni până la el 
vreo ambarcaţiune de agrement?... Cu toate acestea, 
oamenii lui Harry Markel nu păreau să fie convinşi de 
asemenea argumente. Şi noaptea nu se va termina fără să 
ducă la deznodământul acestei groaznice drame. 


Seara se lăsa şi răcoarea mai odihnea lumea de pe urma 
căldurilor unei zile toride. După ora opt soarele va dispare 
sub un orizont fără nori şi nimic nu făcea să se spere la o 
modificare în starea atmosferică. 

Tinerii pasageri se aflau pe dunetă, foarte puţin grăbiţi să 
coboare în careu. Imediat ce le ură bună seara, domnul 
Patterson se duse în cabină şi se pregăti cu grijă de culcare. 
După ce se dezbrăcă metodic, îşi puse pe cap o scufie de 
mătase şi se întinse în cuşetă. Apoi, ultimul său gând înainte 
de a adormi fu acesta: «Minunata doamnă Patterson! 
Ultima mea măsură de prevedere i-a făcut destul rău! Dar 
trebuia să procedez ca un om înţelept şi totul va fi reparat 
la întoarcere!» 

Între timp, dacă liniştea mării era la fel de profundă ca a 
atmosferei, Alert resimțea acţiunea curenților, foarte 
pronunţaţi la intrarea canalului Saint George. Fluxul care 
venea din larg tindea să-l apropie de țărm. În afară de 
faptul că Harry Markel putea să se teamă să nu fie aruncat 
pe coastă dacă nu-şi imobiliza nava, n-ar fi vrut pentru 
nimic în lume să fie dus spre nord, până-n marea Irlandei. 
Pe de altă parte, dacă Alert ar fi eşuat pe litoral, cu toate că 
salvarea n-ar fi fost atât de grea pe o vreme atât de calmă, 
ce situaţie periculoasă s-ar fi creat pentru aceşti evadați, 
obligaţi să coboare pe uscat, atunci când poliţia făcea 
cercetări în împrejurimile Cork-ului şi Queenstown-ului! 

Dealtfel, numeroase nave se aflau în jurul lui Alert - cel 
puţin o sută - corăbii care nu puteau să ajungă în port. Aşa 
se găseau în acea seară, aşa se vor găsi, fără îndoială, şi 
mâine, cea mai mare parte ancorate în aşteptarea mareei 
de noapte. 

La ora zece nava nu mai era decât la o jumătate de milă de 
coastă. Derivase puţin spre vest, până aproape de Robert's- 
Cove. 

Harry Markel hotărî că nu mai trebuie să aştepte cu 
aruncarea ancorei şi-şi chemă oamenii. Când Louis Clodion, 


Roger Hinsdale şi ceilalţi îl auziră, se grăbiră să părăsească 
duneta. 

Vreţi să ancoraţi, domnule căpitan Paxton? Întrebă Tony 
Renault. 

Imediat, răspunse Harry Markel. Fluxul devine puternic. 
Suntem prea aproape de uscat... Şi mi-e teamă să nu 
eşuăm. 

Deci, întrebă Roger Hinsdale, nu există nici o şansă ca să 
bată briza? 

Niciuna. 

— Începe să devină supărător, spuse Niels Harboe. 

Foarte supărător. 

În timpul mareei înalte este posibil ca vântul să înceapă să 
bată, zise Magnus Anders. 

Atunci vom fi gata să profităm, căci Alert va fi ancorat cu o 
singură ancoră, răspunse Harry Markel. 

În acest caz ne veţi preveni, domnule căpitan, pentru ca să 
vă dăm o mână de ajutor la plecare? Întrebă Tony Renault. 

— Vă promit. 

— Da!... Veţi fi treziţi la timp! murmură ironic John 
Carpenter. Dispoziţiile pentru ancorare fură luate la un 
sfert de milă de coastă, care se curba printr-un cap 
îndepărtat spre vest. 

Ancora de la babord odată aruncată şi lanţul întins, Alert 
prezenta pupa spre litoral. Această operaţiune terminată, 
pasagerii se întoarseră în cabine unde nu întârziară să cadă 
într-un somn adânc. 

Acum, ce avea să facă Harry Markel?... Se va supune 
dorințelor echipajului? Masacrul se va săvârşi chiar în 
noaptea aceasta?... Prudenţa nu-i va impune să aştepte 
condiţii mai favorabile? 

Desigur, căci Alert, în loc să fie izolat în paraginile de la 
Robert's-Cove, cum fusese la Farmar, se găsea acum în 
mijlocul numeroaselor corăbii, imobilizate la intrarea 
vestică a canalului Saint George. Cele mai multe, ca şi Alert, 
ancoraseră pentru a rezista fluxului care le împingea spre 


coastă. Erau chiar două-trei care se opriseră în apropiere, 
la cel mult jumătate cablu distanţă. În felul acesta, cum să 
te încumeţi să arunci pasagerii peste bord?... Cu toate că 
era uşor să-i surprinzi în somn, puteai fi oare sigur că nu se 
vor apăra, că nu vor striga după ajutor, că strigătele lor nu 
vor fi auzite de oameni care făceau de cart pe celelalte 
nave? 

Acestea toate, Harry Markel - nu fără greutate - le băgă în 
cap lui John Carpenter, Corty şi celorlalţi ticăloşi, grăbiţi să 
termine, şi trebuiră cu toţii să fie în cele din urmă de acord. 
Dacă Alert ar fi fost la patru sau cinci mile depărtare în 
larg, nu încăpea nici o îndoială că această noapte ar fi fost 
ultima pentru Horatio Patterson şi tinerii laureați de la 
Antilian School. 

A doua zi, de la ora cinci, Louis Clodion, Roger Hinsdale şi 
colegii lor mergeau încolo şi încoace pe dunetă, în timp ce, 
mai puţin nerăâbdător şi vioi, domnul Patterson continua să 
se lăfăiască în cuşeta lui. 

Nici Harry Markel, nici şeful de echipaj nu se sculaseră 
încă. Discuţia între ei se prelungise până noaptea târziu. 
Pândeau să vină briza, care nu bătea nici dinspre uscat, nici 
dinspre larg. Dacă ar fi avut ceva vânt pentru a umfla cât de 
cât pânzele de sus, n-ar fi şovăit să ridice ancora, şi, cu grijă 
să nu-i trezească pe cei care dormeau, s-ar fi depărtat de 
flotila care-i înconjura. Dar la ora patru dimineaţa, marea 
fiind joasă şi fluxul gata să înceapă, trebuiră să renunţe la 
orice speranţă de a se depărta de Robert's-Cove. Astfel,ei 
se-ntoarseră, unul în cabina sa sub dunetă şi celălalt într-a 
lui, aproape de postul echipajului, pentru a se odihni câteva 
ore. Tinerii nu întâlniră la pupa decât pe Corty, în timp ce 
alţi doi oameni erau de cart la prova. Ei îi adresară 
întrebarea pe care era normal s-o pună: 

Timpul...? 

Prea frumos. 

Şi vântul? 

Nici cât să stingi o lumânare! 


Tocmai atunci soarele se înălța la orizont, în dreptul 
canalului Saint George, într-o ceaţă de vapori calzi. 
Negurile se risipiră aproape imediat şi marea străluci sub 
primele raze ale zorilor. 

La ora şapte, Harry Markel, deschizând uşa cabinei, îl 
întâlni pe domnul Patterson care ieşea din a lui. Dintr-o 
parte se auzi un «bună dimineaţa» amabil, iar din cealaltă 
se răspunse cu o simplă înclinare a capului. Mentorul se 
urcă pe dunetă, unde găsi pe toată lumea. 

Ei bine, tineri laureați, declamă el, oare azi prova noastră 
va despica nerăbdătoare, imensitatea lichidă...? 

Mă tem că mai pierdem încă o zi, domnule Patterson, 
răspunse Roger Hinsdale, arătând marea calmă pe care o 
hulă uşoară abia o mişca. 

Atunci, când va sosi seara, aş putea să exclam ca şi Titus: 
«Diem perdidi...»[15]. 

Fără îndoială, replică Louis Clodion; dar aceasta însemna 
pentru Titus că nu putuse face binele, pe când pentru noi, 
că nu vom putea pleca! 

În acest moment, Harry Markel şi John Carpenter, 
discutând la prova, fură întrerupţi de Corty, care le spuse 
şoptind: 

Atenţie...! 

Ce se-ntâmplă? Întrebă şeful echipajului. 

— Priviţi... dar să nu fiţi văzuţi, răspunse Corty, arătând cu 
degetul o parte din coasta dominată de faleze înalte. 

Pe creastă înainta o trupă de vreo douăzeci de oameni. Ei 
mergeau cercetând cu privirea când înspre câmpie, când 
înspre mare. 

Sunt agenţii, zise Corty. 

Da... Confirmă Markel. 

Şi ştiu foarte bine ce caută, adăugă şeful echipajului. 

— Toţi oamenii în post! ordonă Harry Markel. Mateloţii, 
adunaţi la prova, coborâră imediat. 

Harry Markel şi ceilalţi doi rămaseră pe punte apropiindu- 
se de balustradă, în aşa fel încât să nu poată fi văzuţi, în 


timp ce ei îi vedeau pe poliţişti. Era, în adevăr, o patrulă în 
urmărirea evadaţilor. După ce au cercetat în zadar portul şi 
oraşul, au început să caute de-a lungul litoralului şi se 
părea că examinează cu o încăpățânare deosebită nava 
Alert. 

Dar că ar fi putut bănui că banda lui Harry Markel s-a 
refugiat la bordul corăbiei, după ce pusese stăpânire pe ea 
în golfuleţul Farmar, acest lucru părea foarte puţin 
probabil. Atâtea nave se aflau în faţa Robert's-Cove-ului, că 
s-ar fi găsit în imposibilitate să le cerceteze pe toate. Este 
adevărat că n-ar fi fost vorba decât de navele ieşite în 
cursul nopţii din golful Cork, şi agenţii ştiau că şi Alert era 
una dintre ele. 

Întrebarea era dacă vor reveni pe plajă să rechiziţioneze o 
barcă de pescari care să-i ducă la bord. 

Harry Markel şi oamenii săi aşteptau, pradă unei nelinişti 
lesne de înţeles. Pe de altă parte, atenţia pasagerilor fusese 
atrasă de prezenţa acestei patrule, pe care-o 
recunoscuseră după uniformele purtate de poliţişti. Desigur 
că nu era vorba de o simplă plimbare pe creasta unei 
faleze. Agenţii aveau o misiune în împrejurimile Cork-ului şi 
a Queenstown-ului şi supravegheau litoralul. Poate voiau să 
împiedice o debarcare suspectă sau să pună mâna pe ceva 
mărfuri de contrabandă. 

Sunt agenţi de poliţie... spuse Axel Wickborn. 

Şi chiar înarmaţi cu revolvere, adăugă Hubert Perkins, 
după ce-i observă cu luneta. 

Dealtfel, distanţa de la corabie la faleză era de cel mult 
200 de stânjeni, în aşa fel că, dacă de pe bord se distingea 
perfect tot ce se petrecea pe uscat, de pe uscat se vedea 
perfect tot ce se întâmpla la bord. Şi aceasta era, pe bună 
dreptate, cauza care-l neliniştea pe Harry Markel, 
îngrijorare care ar fi dispărut dacă nava ar fi fost la un sfert 
de milă depărtare pe mare. Cu o lunetă, şeful agenţilor i-ar 
fi recunoscut fără greutate şi se ştie ce ar fi urmat. Alert nu 
putea să se deplaseze şi, dealtfel, mareea care urca l-ar fi 


târât spre țărm. Cât despre eventualitatea de a fugi cu una 
din bărcile de pe bord, în orice loc ar fi debarcat, Harry 
Markel şi complicii lui ar fi fost prinşi cu siguranţă. De 
aceea ei nu se arătau, având în acelaşi timp grijă să nu 
trezească bănuielile tinerilor pasageri. 

Într-adevăr, cum ar fi putut aceştia să-şi închipuie că au 
căzut în mâinile evadaţilor din închisoarea Queenstown? 

Tony Renault, glumind, zise că nu era vorba de cercetări 
făcute de poliţie. 

Aceşti bravi agenţi au fost trimişi să vadă dacă Alert a 
putut pleca, pentru a putea anunţa familiile noastre. 

Îţi baţi joc de noi? Îi răspunse John Howard, care luă în 
serios cele spuse. 

— Nu, John, nu! Să mergem să-l întrebăm pe căpitanul 
Paxton. 'Ioţi coborâră atunci pe punte şi merseră la prova. 

Când Harry Markel, John Carpenter şi Corty îi văzură 
venind, fură cuprinşi de o oarecare nelinişte. Sub ce motiv 
ar fi putut să le dea ordin să rămână pe dunetă? Şi cum 
puteau să nu răspundă la întrebările lor! Louis Clodion luă 
cuvântul: 

— Vedeţi acel grup de pe faleză, domnule căpitan Paxton? 

— Da... zise Harry Markel, şi nu înţeleg ce caută acolo 
aceşti oameni... 

— Oare nu cercetează Alert-ul? Adăugă Albertus Leuwen. 

— Nici Alert şi nici celelalte nave nu sunt sub observaţie, 
zise John Carpenter. 

Dar sunt agenţi de poliţie? Întrebă Roger Hinsdale. 

Cred că da, zise Harry Markel. 

— Nu cumva sunt în căutarea unor răufăcători?... adăugă 
Louis Clodion. 

— A unor răufăcători?... repetă întrebător şeful 
echipajului. 

Fără îndoială, continuă Louis Clodion. N-aţi auzit că piraţii 
de pe Halifax, după ce au fost capturați în Mările Pacificului, 
au fost aduşi în Anglia, la Queenstown, pentru a fi judecaţi, 
şi că au reuşit să evadeze din închisoare? 


Nu ştiam, zise John Carpenter cu tonul cel mai natural şi 
indiferent. 

Cu toate acestea, zise Perkins, alaltăieri, la sosirea 
noastră, când am debarcat de pe pachebot, n-am auzit 
vorbindu-se decât de asta. 

E posibil, dar noi n-am părăsit bordul nici o clipă alaltăieri 
şi ieri şi nu suntem la curent cu aceste ştiri. 

Totuşi, zise Louis Clodion. Cred că aţi auzit că echipajul de 
pe Halifax a fost adus în Europa? 

Da... răspunse John Carpenter, care nu voia să treacă mai 
neştiutor decât trebuia... Dar nu ştiam că aceşti indivizi au 
scăpat din închisoarea de la Queenstown... 

Totuşi evadarea a avut loc, zise Roger Hinsdale, chiar în 
ajunul zilei când bandiții trebuiau să fie judecaţi... 

Apoi condamnaţi!... exclamă Tony Renault. Să sperăm că 
poliţia va reuşi să dea de urmele lor... 

Şi, adăugă Louis Clodion, că nu vor scăpa de pedeapsa pe 
care o merită pentru crimele lor groaznice... 

— Aşa cum spuneţi... se mărgini să răspundă Harry 
Markel. Dar teama pe care o resimţise pe drept cuvânt 
Harry Markel şi oamenii săi luă în curând sfârşit. După un 
sfert de ceas de şedere pe creasta falezei, patrula îşi 
continuă drumul de-a lungul litoralului, în direcţia sud-vest. 
Agenţii nu întârziară să dispară şi Corty să murmure, 
umflându-şi pieptul: 

— În sfârşit... respir! 

De acord, răspunse John Carpenter, dar dacă agenţii au 
venit şi-au plecat, în schimb vântul a rămas la dracu-n 
praznic! 

Ne vom mişca de aici, nu-i aşa, Harry?... întrebă Corty. 
Ambarcaţiunile noastre îl vor remorca pe Alert. Pasagerii 
nu vor refuza să ne dea o mână de ajutor, punând mâna pe 
vâsle. 

— Bine, declară şeful echipajului, şi când refluxul ne va 
duce la trei sau patru mile depărtare de țărm, nu vom mai 
avea să ne temem de primejdii, ca aici... 


— Şi, adăugă Corty, vom putea face ceea ce ne rămâne de 
făcut... 

X. 

BRIZA DE NORD-EST. 

Aplecaţi peste balustradă, tinerii pasageri se uitau cu 
atenţie în depărtare. Ce nerăbdători erau să fie ridicată 
ancora şi să nu mai poată zări uscatul! 

Cerul lăsa să se prevadă în curând o modificare a stării 
timpului. Câţiva nori se ridicau la est şi era posibil ca briza 
să bată dinspre coastă înainte de sfârşitul zilei. 

Ei bine, se vor sluji de ea chiar dacă s-ar transforma în 
furtună, numai să-l mişte pe Alert la douăzeci de mile de 
aici, în plin Atlantic. 

Dar această speranţă nu va fi înşelată?... Norii nu se vor 
împrăştia cu ultimele raze de soare?... Harry Markel va 
trebui să se servească de ambarcaţiunile sale spre a putea 
ajunge în largul mării? 

Între timp, adăpostiţi sub tenda dunetei, tinerii urmăreau 
mişcările de la intrarea canalului Saint George. Nu numai 
că urcau şi coborau vapoare cu aburi, unele spre Atlantic, 
altele spre regiunile Irlandei, dar mai multe corăbii cu 
pânze erau trase de remorchere din Queenstown. 

Ah! Dacă Harry Markel ar fi îndrăznit, ar fi chemat unul 
din aceste remorchere: l-ar fi tocmit pentru a fi dus în larg 
şi ar fi plătit un preţ bun pentru remorcare. 

Tony Renault propuse chiar să se întrebuinţeze acest 
mijloc. La cinci-şase mile depărtare de canal, nu era sigur 
că se vor întâlni brizele din larg? 

La această propunere, Harry Markel opuse un refuz 
categoric pe un ton sec, care nu miră prea mult. În definitiv, 
un căpitan ştie ce are de făcut; nu cere părerea nimănui. 

În adevăr, Harry Markel, oricât ar fi avut interesul să se 
depărteze de un țărm atât de periculos pentru el şi oamenii 
lui, n-ar fi consimţit nici un moment să tocmească un 
remorcher. Ce s-ar fi întâmplat dacă patronul acestui 
remorcher l-ar fi cunoscut pe căpitanul Paxton sau pe unul 


din marinari şi nu i-ar fi regăsit la bordul lui Alert?... Nu, tot 
mai bine era să aştepte. 

Spre ora trei după-amiază, trâmbe groase de fum se 
ridicară dinspre sud-vest. Ce interesant era să priveşti 
apropierea vaporului cu aburi, care fu semnalat! Acest 
vapor mergea cu mare viteză. După o jumătate de oră 
căpătară certitudinea că un vas de război venea spre canal. 

Toate lunetele fură îndreptate în acea parte. Tony Renault 
şi ceilalţi rivalizau care din ei va descoperi primul 
naționalitatea vaporului! 

Louis Clodion avu acest noroc şi, după ce recunoscuse 
flamura desfăşurată pe vârful catargului militar, exclamă: 

— Este francez, un bastiment... 

— Dacă este francez, exclamă Tony Renault, îl vom saluta 
în trecere! Şi merse să ceară permisiunea lui Harry Markel 
să dea onorul Franţei, reprezentată de această navă 
militară. 

Harry Markel, neavând nici un motiv să refuze, consimţi şi 
adăugă chiar că e foarte sigur că se va răspunde salutului 
lui Alert. Nu este acesta obiceiul în marina întregii lumi? 

Vaporul era un crucişător cuirasat de rangul doi, care avea 
7 000 de tone şi era prevăzut cu două catarge militare. 
Steagul francez fâlfâia la pupa. Nava înainta repede pe 
această mare atât de calmă pe care o despica etrava mult 
ascuţită, lăsând în urmă o lungă dâră de siaj, netedă 
datorită formei carenei sale. Cu ajutorul binoclului, numele 
cuirasatului putu fi citit în momentul trecerii sale pe lângă 
Alert. 

Era Jemmapes, unul dintre cele mai frumoase vapoare 
franceze. 

Louis Clodion şi Iony Renault erau pe dunetă, lângă saula 
picului arborelui artimon. Când Jemmapes nu mai fu decât 
la un sfert de milă departare, traseră de saulă şi pavilionul 
britanic fu ridicat de trei ori, în urale de «Trăiască Franţa!». 
Toţi englezii, danezii, olandezii scoaseră acest strigăt în 
onoarea camarazilor lor, în timp ce pavilionul lui Jemmapes 


era coborât şi ridicat la rândul său. O oră mai târziu, 
aceleaşi onoruri fură făcute culorilor engleze, când apărură 
la picul unui transatlantic. 

Era City-of-London al liniei Cunard, care făcea cursa 
Liverpool-New York. Conform obiceiului, mergea să depună 
scrisorile oficiale la Queenstown, ceea ce făcea să se câştige 
o jumătate de zi diferenţă faţă de sosirile cu pachebotul. 
City-of-London salută Alert-ul, al cărui pavilion fusese 
ridicat de John Howard şi Hubert Perkins, în mijlocul 
uralelor tinerilor pasageri. 

Către orele cinci se constată că norii s-au îngrămădit spre 
nord-est şi străjuiesc înălțimile din spatele golfului Cork. 
Era o mare diferenţă între aspectul de acum al cerului şi cel 
pe care-l avusese la aceeaşi oră în timpul zilelor 
precedente. 

Dacă în seara aceasta soarele mai apunea pe un orizont 
senin, era de prevăzut că va reapare a doua zi acoperit de 
nori groşi. 

Harry Markel şi John Carpenter discutau la prova. Din 
prevedere, nu voiau să se arate pe dunetă, unde ar fi putut 
fi zăriţi şi recunoscuţi, fie de pe faleză, fie chiar de pe 
ţărmul mărginit de stânci. 

Se pare că acolo bate vântul! zise şeful de echipaj, 
întinzând mâna în direcţia Roche-Pointe. 

Cred... răspunse Harry Markel. 

Ei bine, dacă se decide să sufle, nu vom pierde timp... 
căpitane Paxton... da, căpitane Paxton!... Nu trebuie să mă 
obişnuiesc să te chem astfel... cel puţin câteva ore?... 
Mâine... chiar în noaptea aceasta poate, sper că vei 
redeveni în mod definitiv căpitanul Markel, comandant... 
Ah, fiindcă veni vorba, voi căuta un nume nou pentru nava 
noastră!... Nu Alert va fi cel cu care vom reîncepe 
expedițiile noastre în mările Pacificului...! 

Harry Markel, care nu-l întrerupsese, zise: 

Totul e gata de drum? 


Totul, căpitane Paxton, răspunse şeful echipajului. Nu 
trebuie decât să ridicăm ancora şi să întindem pânzele. Nu 
va fi nevoie de un vânt prea tare, pentru ca o navă atât de 
suplă la prova şi atât de înaltă la pupa să se deplaseze 
repede... 

În seara aceasta, declară Harry Markel, aş fi foarte mirat 
dacă nu vom fi la cinci sau şase mile la sud de Robert's- 
Cove... 

Şi eu, mai mult jignit decât mirat! replică John Carpenter. 
Dar iată doi din pasagerii noştri care vin să-ţi vorbească... 

Ce au să-mi spună?... murmură Harry Markel. 

Magnus Anders şi Tony Renault - cei doi marinari, cum le 
spuneau camarazii lor - tocmai părăsiseră duneta, 
îndreptându-se spre puntea de la prova lângă care discutau 
Harry Markel şi John Carpenter. 

Tony Renault începu să vorbească. 

Domnule căpitan Paxton, camarazii mei ne trimit, pe 
Magnus şi pe mine, să vă întrebăm dacă nu există semne de 
schimbare a vremii... 

Da, răspunse Harry Markel. 

Atunci e posibil ca Alert să pornească în seara aceasta?... 
zise Magnus Anders. 

E posibil şi tocmai vorbeam de acest lucru, John Carpenter 
şi cu mine. 

Dar, reluă 'Iony Renault, plecarea nu va avea loc, fără 
îndoială, decât seara? 

Seara, răspunse Harry Markel. Norii se deplasează foarte 
încet, şi, dacă vântul se declanşează, acest lucru nu se va 
întâmpla decât peste două, trei ore... 

— Noi am observat, continuă Tony Renault, că norii nu 
sunt fragmentaţi şi trebuie să fie foarte groşi dincolo de 
orizont... Probabil că tocmai acest lucru vă face să credeţi, 
domnule căpitan Paxton, că se schimbă vremea, nu-i aşa? 

Harry Markel încuviinţă din cap şi atunci şeful de echipaj 
adăugă: 


— Da, scumpii mei tineri, cred că de data aceasta vom 
avea vânt! Va fi cel favorabil, căci ne va împinge spre vest... 
Încă puţină răbdare şi Alert va părăsi în sfârşit coasta 
Irlandei! În aşteptare, aveţi timp să cinaţi şi Ranyah Cogh a 
pus toată bucătăria sa în mişcare pentru ultima voastră 
masă... ultima luată lângă coastă, bineînţeles! 

Harry Markel încruntă din sprâncene, înțelegând bine 
oribilele aluzii ale lui John Carpenter. Dar era greu să 
împiedici vorbăria acestui bandit, care avea cruzimea 
glumeaţă sau gluma crudă, cum voiai s-o iei. 

— Bine, spuse Magnus, vom merge la masă când va fi gata. 

— Şi, stărui Tony Renault, dacă porniţi înainte s-o 
terminăm, nu vă temeţi că ne deranjaţi... Vrem să fim cu 
toţii la postul nostru, la plecare. 

Acestea stabilite, cei doi tineri se întoarseră pe dunetă. 
Aici continuară să discute, examinând starea cerului, până 
în momentul când un marinar, numit Wagah, veni să-i 
anunţe că masa e servită. Acest Wagah era repartizat la 
serviciul dunetei. Lui îi revenea sarcina să se îngrijească de 
tot ce privea careul şi cabinele, ca şi cum ar fi fost steward 
la bord. Era un om de 35 de ani şi natura, din greşeală, îi 
dăduse o înfăţişare cinstită şi o figură simpatică; nu preţuia 
mai mult decât ceilalţi bandiți. Slugărnicia sa nu era lipsită 
de perfidie şi avea obiceiul să nu privească în ochii 
oamenilor. 

Aceste lucruri probabil că nu fuseseră observate de 
pasageri, prea tineri şi lipsiţi de experienţă pentru a 
descoperi asemenea indicii ale perversităţii umane. Se 
înţelege de la sine că Wagah plăcuse în mod deosebit 
domnului Horatio Patterson, care, deşi nu prea tânăr, era 
totuşi la fel de lipsit de experienţă ca şi Louis Clodion şi 
colegii săi. 

În adevăr, prin meticulozitatea sa în serviciu, prin zelul pe 
care-l arăta, Wagah trebuia să placă unui om atât de 
încrezător ca administratorul de la Antilian School. Harry 
Markel avusese fler când îl alesese pentru funcţia de 


steward. Nimeni nu putea juca mai bine acest rol. Dacă ar fi 
trebuit să-l continue în tot timpul traversării, domnul 
Horatio Patterson nu l-ar fi bănuit niciodată pe acest ticălos. 
Dar, cum se ştie, acest rol urma să ia sfârşit în câteva ore. 

Deci, mentorul era încântat de stewardul său. Îi şi indicase 
locul unde să fie aşezate diversele obiecte de toaletă şi 
hainele, în cabina sa. Îşi spunea că dacă ar fi apucat de răul 
de mare - eventual, deşi foarte puţin probabil, pentru că nu 
avusese nimic în timpul traversării de la Bristol la 
Queenstown - Wagah i-ar fi de cel mai mare folos. De pe 
acum vorbea de o bună recompensă pe care urma să i-o 
atribuie din banii de călătorie, pentru a-i răsplăti 
stewardului grija de a-i fi pe plac şi de a-i satisface cele mai 
mici dorinţe. 

În timpul zilei, discutând cu el, interesându-se de tot ce-l 
privea pe Alert şi personalul său, domnul Patterson aduse 
vorba de Harry Markel. Poate că îl găsea pe «comandant» - 
astfel îl numea - puţin cam rece, rezervat, într-un cuvânt, 
nu prea comunicativ. 

— L-aţi caracterizat bine, domnule Patterson, îi răspunse 
Wagah. E adevărat că acestea sunt calităţi serioase pentru 
un marinar. Căpitanul Paxton îşi cunoaşte meseria... Ştie ce 
responsabilitate are şi nu se gândeşte decât să-şi 
îndeplinească îndatoririle... Îl veţi vedea la treabă, dacă 
Alert va trebui să înfrunte furtunile... Este unul dintre cei 
mai buni piloţi ai flotei noastre comerciale şi ar fi capabil să 
comande o navă de război tot aşa de bine ca şi excelența sa, 
primul lord al amiralităţii... 

— Se bucură de o reputaţie binemeritată, Wagah, 
răspunse domnul Horatio Patterson, şi în aceşti termeni 
elogioşi ne-a fost descris! Când Alert a fost pus la dispoziţia 
noastră de către generoasa doamnă Kethlen Seymour, am 
fost informaţi de meritele căpitanului Paxton, acest Deus, 
nu voi spune ex machina, dar acest Deus machinae16. 
Dumnezeul acestei minunate maşini, care este o navă 
capabilă să reziste la toate furiile mării! 


Ceva neobişnuit, care-i făcu plăcere deosebită domnului 
Horatio Patterson, era că stewardul părea să-l înţeleagă, 
chiar când îi scăpa câte-un citat latin. Astfel că nu mai 
contenea să-l laude pe numitul Wagah şi nu exista nici un 
motiv ca tinerii săi tovarăşi de drum să nu-l creadă pe 
cuvânt. 

Masa de seară fu tot atât de veselă ca şi cea de prânz şi, 
trebuie spus, tot aşa de bună şi bine servită. De aici, noi 
laude la adresa bucătarului Ranyah Cogh, unde cuvintele 
potus[17] şi cibus18 se amestecară în splendidele fraze ale 
domnului Horatio Patterson. 

Dealtfel, trebuie mărturisit că, în ciuda observaţiilor 
administratorului, Tony Renault, pe care nerăbdarea îl 
făcea să nu mai poată sta locului, părăsea destul de des 
careul pentru a şti ce se întâmplă pe punte, unde se găsea 
echipajul. Prima dată se duse să vadă dacă vântul bătea în 
direcţia cea bună, a doua - pentru a fi sigur că devine mai 
puternic şi nu tinde să scadă, a treia - pentru a se convinge 
că începuseră pregătirile de plecare, a patra - pentru a 
reaminti căpitanului Paxton promisiunea de a-i anunţa când 
va fi momentul să ridice ancora. 

N-are rost să spunem că Tony Renault aducea totdeauna 
camarazilor săi, tot aşa de nerăbdători ca el, un răspuns 
favorabil. Plecarea lui Alert va avea loc fără întârziere, dar 
nu înainte de ora şapte şi jumătate, la schimbarea mareei, 
iar fluxul îi va duce repede spre larg. 

Aşa că pasagerii aveau tot timpul să cineze fără a fi 
obligaţi să înghită îmbucături mari, ceea ce l-ar fi contrariat 
profund pe domnul Horatio Patterson. Nu mai puţin grijuliu 
să-şi administreze stomacul tot aşa de bine ca treburile, 
mesele sale se desfăşurau cu o încetineală înţeleaptă; nu 
lua în gură decât bucăţi mici, nu bea decât mici înghiţituri 
de lichid, fiind totdeauna atent să mestece mult alimentele 
înainte de a le lăsa să intre în canalul muscularo- 
membranos al faringelui. Şi deseori repeta pentru 
edificarea pensionarilor de la Antilian School: 


— Guri îi este hărăzită sarcina primei activităţi... Ea are 
dinţii făcuţi pentru masticaţie, în timp ce stomacul nu-i 
are... Deci gura trebuie să sfarme, stomacul să digere, cu 
cele mai fericite urmări pentru economia vitală. 

Nimic mai adevărat, şi domnul Patterson nu putea avea 
decât un singur regret: acela că nici Horaţiu, nici Vergiliu 
sau alt poet al anticei Rome n-au imortalizat acest aforism 
în versuri latineşti. 

Astfel se desfăşură această cină, ultima cât Alert mai era 
ancorat, în condiţii care nu-l obligară pe Wagah să instaleze 
masa de ruliu. 

lată de ce la desert Roger Hinsdale, adresându-se 
colegilor săi, închină în sănătatea căpitanului Paxton, 
regretând că acesta nu putuse prezida masa din careu. Cât 
despre Niels Harboe, el exprimă dorinţa ca pofta de 
mâncare să nu le lipsească în timpul întregii traversări... 

Şi de ce ne-ar putea lipsi pofta de mâncare? Replică 
mentorul, puţin animat de un pahar de porto. Nu va fi 
neîncetat reînnoită de aerul sărat al oceanelor? 

Eh, eh! zise 'Tony Renault, privindu-l cu un ochi ironic. 
Oare nu trebuie să ţinem seama şi de răul de mare? 

— Aş!... rosti John Howard. Scapi numai cu puţine greţuri. 

— Dealtfel, replică Albertus Leuwen, nu se ştie încă, dacă, 
pentru a-l înfrunta, e mai bine să fii cu stomacul plin sau 
gol... 

Gol, asigură Hubert Perkins. 

Plin... afirmă Axel Wickborn. 

— Scumpii mei prieteni, interveni domnul Horatio 
Patterson, aveţi încredere în vechea mea experienţă, cel 
mai bun lucru este să te obişnuieşti cu mişcările alternative 
ale navei... De vreme ce am făcut-o în timpul drumului de la 
Bristol la Queenstown, probabil că nu mai trebuie să ne fie 
frică de acest rău! Nimic nu-i mai sigur decât să te 
obişnuieşti, şi obişnuinţa este totul în această lume! 

Evident, înţelepciunea vorbea prin gura acestui om 
incomparabil, care adăugă: 


lată, prieteni, nu voi uita niciodată un exemplu care vine în 
sprijinul tezei mele... 

Citaţi-l... citaţi-l! strigară toţi comesenii. 

Citez, urmă domnul Patterson, dându-şi puţin capul pe 
spate. Un savant ihtiolog, al cărui nume îmi scapă, a făcut, 
din punct de vedere al obiceiului, o experienţă din cele mai 
concludente asupra peştilor. El poseda un bazin şi în el un 
crap care-şi petrecea acolo zilele fără nici o grijă. Într-o zi, 
numitul savant avu ideea să-şi obişnuiască peştele să 
trăiască afară din apă. Îl scoase din bazin câteva secunde la 
început, câteva minute mai târziu, apoi câteva ore, apoi 
câteva zile, până când inteligentul peşte se obişnui să 
respire în aer liber... 

Nu-i de crezut!... zise Magnus Anders. 

Faptele au confirmat-o, afirmă domnul Patterson, şi ele au 
o valoare ştiinţifică. 

Atunci, remarcă Louis Clodion, foarte neîncrezător, 
urmând acest procedeu, omul ar putea ajunge să trăiască în 
apă...? 

Este foarte probabil, scumpul meu Louis. 

Dar, întrebă 'Tony Renault, s-ar putea şti ce a devenit acest 
crap interesant? Mai trăieşte încă...? 

Nu, a murit, după ce a servit acestei interesante 
experienţe, trase concluzia domnul Patterson, a murit într- 
un accident, şi acest lucru este poate cel mai curios. Într-o 
Zi, el căzu din greşeală în bazin şi se înecă!... Fără această 
mişcare stângace, ar fi trăit o sută de ani, ca şi ceilalţi 
crapi...! 

În această clipă se auzi un ordin: 

— Toată lumea pe punte! 

Comanda lui Harry Markel îl întrerupse pe mentor în 
momentul când uralele comesenilor erau gata să 
izbucnească în cinstea acestei povestiri. Nici un pasager nu 
voia să lipsească de la manevrele de plecare. 

Vântul părea să bată regulat, o briză mijlocie care sufla din 
nord-est. Patru oameni se şi aflau la cabestan, gata să 


vireze ancora, şi pasagerii se aşezară lângă ei, pentru a le 
veni în ajutor. În acelaşi timp, John Carpenter şi mai mulţi 
marinari pregăteau velele gabiere, cele pătrate, focurile, 
velele joase, ca apoi să ridice vergile şi să lege murele 
imediat ce ar fi ajuns sus. 

— Vira ancora! ordonă după un moment Harry Markel. 
Ultimele învârtituri făcură ca ancora să intre în lăcaşul ei, 
unde fu pusă de-a curmezişul. 

— Legaţi murele şi întindeţi pânzele, comandă Harry 
Markel, apoi direcţia sud-vest. 

Alert, împins de vânt, începu să se depărteze de Robert's- 
Cove, în timp ce tinerii pasageri arborau pavilionul britanic, 
salutându-l cu urale. 

Domnul Horatio Patterson se găsea atunci lângă Harry 
Markel, în faţa habitaclului busolei. După ce declară că 
marea călătorie începuse, adăugă: 

— Mare şi folositoare, căpitane Paxton!... Datorită 
generozităţii doamnei Kethlen Seymour, ea asigură 
fiecăruia dintre noi o primă de 700 de lire, la plecarea din 
Barbados! 

Harry Markel, care nu ştia nimic despre o asemenea 
dispoziţie, privi ţintă la domnul Patterson, apoi se depărta 
fără a spune un cuvânt. 

Era ora opt şi jumătate. Pasagerii mai vedeau încă luminile 
din Kinsale-Harbour şi din Corrakilly-Bay. În acest moment, 
John Carpenter, apropiindu-se de Harry Markel, îi zise: 

— Atunci, în noaptea aceasta...? 

— Nici în noaptea asta şi nici în altele!... răspunse Harry 
Markel. Pasagerii noştri vor valora fiecare câte 700 de lire 
în plus, la întoarcere! 

XI. 

PE MARE. 

A doua zi, soarele, acest punctual factotum al universului - 
cum a spus Charles Dickens - se ridică pe un orizont senin, 
limpezit de o briză bună. De pe Alert nu se mai vedea nici o 
urmă de uscat. 


Aşadar, Harry Markel se decisese să întârzie executarea 
planurilor sale criminale. 

În fond, i-a fost uşor să se dea drept căpitanul Paxton, 
pentru că acesta nu era cunoscut de viitorii pasageri şi 
pentru că nu rămăsese la bord nici un singur om din vechiul 
echipaj. După ce ar fi scăpat de domnul Patterson şi de 
tovarăşii săi, nu va mai avea să se teamă de nimic şi Alert 
putea să ajungă fără nici un risc în regiunile Pacificului. 

Dar iată că planul acestui îndrăzneţ bandit fusese deodată 
modificat. Ceea ce voia acum era să ajungă cu corabia la 
destinaţie, să navigheze în Mările Antile, să ducă până la 
capăt voiajul proiectat, să-i lase pe tineri să coboare în 
Barbados şi să ia prima care completa bursa de călătorie. 
Să-i azvârle în mare, avea timp după plecarea din Antile. 

Era totuşi o mare primejdie să procedeze în felul acesta. 
Aceasta fu părerea unora, printre care şi aceea a lui Corty, 
cu toate că aveau o coardă foarte simţitoare la sunetul 
arginţilor. Căpitanul Paxton putea să fie cunoscut în vreuna 
din insulele Antilelor sau, cel puţin, de unul dintre oamenii 
de acolo. E adevărat însă că era admisibil ca echipajul de pe 
Alert să fi suferit schimbări, înainte de plecarea sa în 
călătoria spre Antile. 

— Fie, spuse Corty, unul sau doi marinari... Dar căpitanul 
Paxton? Cum să se explice absenţa sa? 

— Ar fi imposibil, în adevăr, răspunse Harry Markel. Din 
fericire, citind hârtiile lui Paxton, m-am asigurat că n-a fost 
niciodată în Indiile Occidentale, nici cu Alert, nici cu o altă 
navă. Se poate deci presupune că nu-i deloc cunoscut... 
Dealtfel, că avem câteva primejdii de înfruntat, sunt de 
acord, dar riscul merită suma promisă de doamna Kethlen 
Seymour bursierilor de la Antilian School... 

— Sunt de părerea lui Harry, zise atunci John Carpenter. 
Merită să riscâăm!... Important era să părăsim Queenstown, 
şi iată că am ajuns la 30 de mile depărtare... Cât despre 
prima pe care trebuie s-o primească domnul Patterson şi 
fiecare din aceşti gentlemeni... 


— Fiecare dintre noi o va încasa întreagă, pentru că 
suntem zece la număr, ca şi dânşii, răspunse Harry Markel. 

— Bine calculat, declară şeful echipajului, şi adăugind 
valoarea corăbiei, în total este o afacere bună! Mă 
însărcinez să-i fac pe tovarăşii noştri să înţeleagă aceste 
avantaje... 

— Fie că înţeleg sau nu, răspunse Harry Markel, lucrul 
este hotărât. Fiecare să aibă grijă să-şi joace rolul în timpul 
traversării şi să nu se dea de gol nici prin fapte, nici prin 
vorbe! Voi fi cu ochii în patru. 

În cele din urmă, Corty fu convins de argumentele lui 
Harry Markel şi, gândindu-se la beneficiile viitoare, puţin 
câte puţin îngrijorarea sa avea să se calmeze. Apoi, aşa cum 
a spus John Carpenter, prizonierii din Queenstown erau 
acum la adăpost de poliţie şi pe mare nu se puteau teme de 
nici o urmărire. 

Pe scurt, planul lui Harry Markel, oricât de îndrăzneţ era, 
primi aprobarea generală şi nu mai aveau altceva de făcut 
decât să lase lucrurile în voia lor. În timpul dimineţii, Harry 
Markel voi să mai revadă hârtiile de bord şi mai ales cele 
ale căpitanului Paxton, în ceea ce privea călătoria şi 
explorarea Antilelor, conform programului. 

Fără îndoială şi în toate privinţele, era preferabil să se 
ajungă direct în Barbados, unde pasagerii trebuiau s-o 
întâlnească pe doamna Kethlen Seymour şi să primească 
prima respectivă. Atunci, în loc să meargă din insulă în 
insulă, Harry Markel, după ce ar fi părăsit Barbados, ar fi 
pornit în larg... În acea noapte, pasagerii ar fi fost aruncaţi 
în mare. Apoi Alert s-ar fi îndreptat spre sud-est, pentru a 
trece de Capul Bunei Speranţe. 

Dar doamna Kethlen Seymour fixase un itinerar şi 
trebuiau să se conformeze punct cu punct. Domnul Horatio 
Patterson şi elevii cunoşteau acest program şi, la rândul 
său, Harry Markel trebuia să ţină seama de el. Ltinerarul 
fusese bine chibzuit, pentru că Alert trebuia să ajungă în 


Antile pe la nord şi să urmeze lunga salbă a Insulelor 
Vântului, mergând spre sud. 

Prima escală se va face la Saint Thomas, a doua la Sainte 
Croix, unde vor cobori Niels Harboe şi Axel Wickborn. A 
treia escală ar permite lui Alert să acosteze în portul insulei 
Saint Martin, locul de naştere al lui Albertus Leuwen. A 
patra escală se va face la Saint Barthelemy, unde se 
născuse Magnus Anders. 

La a cincea escală, Hubert Perkins va vizita Antigua, şi la a 
şasea Louis Clodion - Guadelupa. 

În sfârşit, Alert va debarca, la ultimele escale, pe John 
Howard pe insula Dominica, pe Tony Renault pe insula 
Martinica şi pe Roger Hinsdale pe insula Santa Lucia. 

După aceste nouă popasuri, căpitanul Paxton trebuia să se 
îndrepte spre Barbados, unde locuia doamna Kethlen 
Seymour. Acolo, domnul Horatio Patterson îi va prezenta pe 
cei nouă laureați de la Antilian School generoasei doamne. 
Acolo îi vor mulţumi pentru amabilitatea ei; de acolo vor 
pleca, pentru a se întoarce în Europa. 

Acesta era programul pe care trebuia să-l îndeplinească 
punct cu punct căpitanul lui Alert şi căruia Harry Markel va 
trebui să se conformeze. Era chiar în interesul bandiţilor ca 
să nu fie modificat în nici un fel. Cu condiţia ca nefericitul 
Paxton să nu fie cunoscut în Antile - ceea ce era mai mult 
decât probabil - planurile lui Harry Markel aveau mari 
şanse să reuşească şi nimeni nu va bănui că Alert a căzut în 
mâinile piraţilor de pe Halifax. 

Cât despre traversarea Atlanticului cu o navă bună, în 
această perioadă, când vânturile alizee străbat zona 
tropicală, era de presupus că ea se va desfăşura în 
condiţiile cele mai favorabile. 

Părăsind apele engleze, Harry Markel s-a îndreptat spre 
sud-vest în loc de sud-est, cum ar fi făcut dacă pasagerii săi 
ar fi dispărut în timpul nopţii precedente. Alert ar fi 
încercat să ajungă în marea indiană, apoi în Oceanul Pacific, 
în cel mai scurt timp. Acum era vorba să meargă spre Antile 


tăind Tropicul Cancerului în dreptul celui de-al şaptelea 
meridian. Astfel, corabia, cu toate pânzele sus, până şi cu 
arboretul rândunicii şi pânzele joase, zbura cu vântul în 
tribord sub o briză proaspătă, făcându-şi cele unsprezece 
mile pe oră. 

Se înţelege de la sine că nimeni nu suferea de rău de 
mare. Împins continuu de velatura care-l apleca spre 
babord, alunecând pe suprafaţa unei hule lungi şi regulate, 
Alert se clătina foarte lin, trecând de la un val la altul cu 
atâta uşurinţă încât tangajul aproape că nu se simţea. 

Totuşi, nu se ştie de ce, după-amiază, domnul Patterson se 
simţi rău. E drept că, datorită prudenţei doamnei Patterson 
şi conform faimoasei formule Vergall, valiza sa conţinea 
diferite ingrediente care, după spusele unor cunoscători, 
permit să combaţi cu succes aşa-zisul rău de mare, pe care- 
| denumeau în mod savant «pelagalgie». 

Dealtfel, în cursul ultimei săptămâni petrecute la Antilian 
Sclwol, prevăzătorul administrator nu neglijase să recurgă 
la diverse purgaţii în mod progresiv, pentru a se găsi în cele 
mai bune condiţii sanitare şi a rezista la sâcâielile zeului 
Neptun. Este, se spune, o prevedere pregătitoare, indicată 
de experienţă, şi viitorul pasager al lui Alert a urmat-o 
scupulos. Apoi, după o recomandare infinit mai plăcută, 
domnul Horatio Patterson, înainte de a părăsi Queenstown 
pentru a se îmbarca pe Alert, luase o masă bună în 
compania tinerilor bursieri, care-i adresaseră urări din cele 
mai încurajatoare. 

Dealtfel, domnul Patterson ştia că locul de la bord unde 
oscilaţiile sunt mai puţin resimţite este partea de mijloc a 
navei. Tangajul şi ruliul se manifestă mai violent fie la prova, 
fie la pupa. Astfel, chiar de la început, în timpul primelor 
ore ale navigaţiei, crezu că va putea rămâne totuşi pe 
dunetă. Fu văzut deci plimbându-se în lung şi-n lat, cu 
picioarele depărtate ca un adevărat marinar, pentru a-şi 
asigura mai bine echilibrul, şi acest om de bine îi sfătuia pe 
însoțitorii săi să-i urmeze exemplul. Dar se pare că ei nu 


ţineau seama de astfel de precauţiuni, pe care nu le cereau 
nici temperamentul şi nici vârsta lor. 

În acea zi, domnul Horatio Patterson nu luă masa de prânz 
cu aceeaşi poftă de mâncare ca în ajun, cu toate că şeful 
bucătar gătise cu pricepere. Apoi, la desert, nemaisimţind 
nevoia să se plimbe, se aşeză pe una din băncile dunetei, 
privind la Louis Clodion şi la colegii săi care se tot agitau 
prin preajma lui. După masa de seară, la care gustă câte 
puţin din vârful buzelor, Wagah îl conduse în cabină şi-l 
întinse pe pat, cu capul puţin ridicat. Stătu aşa, cu ochii 
închişi, înainte de a adormi. 

A doua zi, domnul Patterson se sculă cam mahmur şi luă 
loc pe un scaun pliant, lângă uşa careului. Când Harry 
Markel trecu pe lângă el, îi zise cu o voce stinsă: 

Nimic nou, domnule căpitan Paxton? 

Nimic nou, domnule, răspunse Harry Markel. 

Timpul e acelaşi? 

Timpul e acelaşi, cu aceeaşi briză. 

Nu prevedeţi nici o schimbare? 

Nu, poate doar vântul are o anumită tendinţă să se 
întărească. 

Atunci... totul merge bine? 

Totul e în regulă. 

Domnul Patterson gândea în sinea lui că nu mergea totul 
ca pe roate ca în ajun. Că ar fi mai bine, poate, să facă 
puţină mişcare. Aşa că, după ce se ridică şi se sprijini cu 
mâna dreaptă pe balustradă, merse de la dunetă spre 
catargul mare. Era o recomandare, între atâtea altele, ale 
formulei Vergall, de care un pasager trebuia să ţină seama 
la începutul unei traversări. Rămânând în partea centrală a 
navei, spera să suporte fără multe neajunsuri mişcările 
tangajului, mult mai neplăcute decât cele ale ruliului, 
acestea din urmă aproape inexistente, pentru că Alert avea 
o bandare destul de pronunţată spre babord. 

În timp ce domnul Patterson mergea astfel cu un pas 
nesigur, se încrucişa de mai multe ori cu Corty, care crezu 


de datoria lui să-i spună: 

Îmi permiteţi să vă dau un sfat? 

Te rog, prietene. 

Ei bine... Nu priviţi spre larg... Veţi fi mai puţin ameţit. 

— Totuşi, răspunse domnul Patterson, prinzându-se de un 
tachet, am citit în instrucţiunile pentru uzul călătorilor... că 
este recomandabil să priveşti drept spre mare... 

În adevăr, această ultimă recomandare se găsea în 
formulă, tot aşa şi cealaltă, deşi păreau să se contrazică 
între ele. În plus, domnul Patterson era hotărât să le 
urmeze pe toate, oricare ar fi fost ele. lată de ce doamna 
Patterson îi dăduse un brâu de flanelă roşie, care, înfăşurat 
de trei ori în jurul corpului, îl închinga ca pe un măgar. 

În pofida tuturor acestor precauţiuni mentorul se simţea 
din ce în ce mai prost. I se părea că inima îi sare din loc, că 
oscilează în pieptul său ca o pendulă, şi când Wagah anunţă 
ora mesei, lăsându-i pe tineri să se îndrepte spre careu, el 
rămase lângă arborele mare. 

Atunci Corty, vorbindu-i cu o prefăcută seriozitate, îi 
spuse: 

Vedeţi, domnule, nu vă simţiţi bine pentru că nu ţineţi 
seama de balansul navei, stând pe scaun... 

Dar, prietene, ar fi greu să ţii seama... 

Ba nu, domnule, priviţi la mine. 

Corty dădu exemplul înclinându-se pe spate, când Alert 
intra cu prova în valuri şi aplecându-se înainte când pupa 
navei intra în spuma siajului lăsat de ea. 

Domnul Patterson se ridică atunci, dar nu reuşi să-şi ţină 
echilibrul şi murmură: 

Nu... imposibil... Ajutaţi-mă să mă aşez din nou... Marea e 
prea înfuriată... 

Înfuriată... marea... Dar ea e ca untdelemnul... domnule... 
e ca untdelemnul! afirmă Corty. 

Se înţelege de la sine că pasagerii nu-l părăsiră deloc pe 
domnul Patterson, nelăsându-l în voia soartei sale 
nenorocite. Veneau tot mereu să se intereseze de el... 


Încercau să-l distragă, discutând... Îi dădeau sfaturi, 
amintindu-i că formula mai conţinea numeroase prescripţii 
pentru a evita răul de mare şi, docil, domnul Patterson nu 
refuza să le încerce. 

Hubert Perkins se duse să caute o sticlă de rom. Apoi 
umplu un păhărel din această licoare, atât de bună pentru 
întărirea inimii, şi domnul Patterson o bău cu înghiţituri 
MICI. 

După o oră, Axel Wickborn îi aduse un rachiu de melisă, 
din care luă o lingură mare. 

Răul totuşi nu trecea, coborând până în cavitatea 
stomacală, şi nici bucăţica de zahăr muiată în vişinată nu 
putu să-l calmeze. 

Se apropia deci momentul când domnul Patterson, galben 
ca ceara, va fi obligat să intre în cabina sa, unde era de 
temut ca starea sa să nu se agraveze. Louis Clodion îl 
întrebă dacă urmase cu stricteţe toate precauţiunile 
indicate în formulă. 

— Da... da!... bâlbâi el, deschizând gura cât mai puţin 
posibil. Am chiar cu mine un mic săculeţ pe care mil-a 
confecţionat doamna Patterson şi care conţine un pic de 
sare de mare... 

Şi, în adevăr, dacă nici săculeţul cu pricina nu-i va folosi, 
dacă brâul de flanelă şi sarea de mare rămâneau fără 
rezultate, nu va mai fi nimic de făcut. 

În cele trei zile cu vânt puternic care urmară, domnul 
Patterson fu groaznic de bolnav. Cu toate invitaţiile 
stăruitoare, nu voi să părăsească patul. O lua din nou ad 
vomitum cum zice Scriptura - şi cum ar fi spus şi el, fără 
îndoială, dacă ar mai fi avut putere să emită un citat latin. 

Îi veni atunci în minte că doamna Patterson îi pregătise un 
săculeţ cu sâmburi de cireşe. După cum indica formula 
Vergall, era destul să ţii în gură unul din aceşti sâmburi 
igienici, pentru a opri răul de mare fie să se producă, fie să 
continue. Şi cum avea cel puţin o sută de sâmburi, mentorul 
putea înlocui sâmburele pe care l-ar fi înghiţit. 


Domnul Patterson îl rugă deci pe Louis Clodion să 
deschidă săculeţul cu sâmburii de cireşe şi să scoată unul, 
pe care-l băgă în gură. Dar vai, aproape imediat, printr-un 
violent sughiţ, sâmburele fu proiectat ca ieşit din puşcă. Ce 
era de făcut? Nu mai exista nici o prescripţie de urmat?... 
Se epuizase toată seria de mijloace preventive sau 
curative?... Nu era recomandabil să mănânce puţin?... Da, 
figura şi această prescripţie, ca şi cea de a nu mânca 
nimic... Tinerii elevi nu mai ştiau cum să-l trateze pe 
domnul Patterson, ajuns în ultimul hal de năuceală. Şi totuşi 
stăteau lângă el cât mai mult posibil, evitând să-l lase 
singur. Ştiau că era bine să-l distrezi pe bolnav, să-i goneşti 
melancolia în care cădea... Dar nici măcar lectura din 
autorii favoriţi ai domnului Patterson nu ducea la vreun 
rezultat. 

În plus, cum avea nevoie mai ales de aer curat, care lipsea 
în cabina lui, Wagah îi pregăti o saltea pe punte, în faţa 
dunetei. 

Şi acolo se culcă domnul Horatio Patterson, convins de 
data aceasta că energia şi voinţa nu valorau mai mult 
contra răului decât diferitele prescripţiuni înşirate în 
formula terapeutică. 

În ce hal este sărmanul nostru administrator! zise Roger 
Hinsdale. 

Cred că a fost înţelept când şi-a făcut testamentul! 
răspunse John Howard. 

Simplă exagerare, căci nu se moare din rău de mare. În 
sfârşit, după-masă, când greţurile începură din nou, 
stewardul grijuliu interveni spunându-i: 

Domnule, mai cunosc un leac care reuşeşte câteodată... 

Ei bine, să reuşească de data aceasta, murmură domnul 
Patterson, şi spune-mi-l dacă mai este timp! 

Ţineţi în mână o lămâie în tot timpul traversării, ziua şi 
noaptea... 

Dă-mi o lămâie, murmură din nou domnul Patterson cu o 
voce întreruptă de spasme. 


Wagah nu născocea nimic şi nu glumea deloc. Lămâia 
figura printre remediile imaginate de specialişti contra 
răului de mare. 

Din păcate, ultimul leac nu fu mai puţin nefolositor ca 
celelalte! Domnul Patterson, mai galben ca fructul acestei 
familii de citrice, îl ţinu în zadar în mâna sa şi-l strânse cu 
cele cinci degete; nu simţi nici o uşurare şi inima continua 
să-i sară din piept. 

După încercarea cu lămâia, domnul Patterson îşi puse 
nişte ochelari ale căror sticle fuseseră vopsite cu un strat 
uşor de chinovar. Nici acest remediu nu reuşi şi se părea că 
farmacia bordului fusese epuizată. Boala domnului 
Patterson va dura atât cât va putea el să reziste şi nu mai 
avea de aşteptat ajutor decât de la natură. 

Între timp, după steward, Corty veni să mai propună, la 
rândul său, un leac. 

— Aveţi curaj, domnule Patterson? întrebă el. Clătinând 
din cap, domnul Patterson răspunse că nu ştie. 

Despre ce este vorba? se informă Louis Clodion, care se 
temea de aceste mijloace de terapeutică marină. 

Pur şi simplu, să înghită un pahar cu apă de mare, 
răspunse Corty. Acest lucru are câteodată efecte 
extraordinare! 

Vreţi să încercaţi, domnule Patterson?... întrebă Hubert 
Perkins. 

Orice! Gemu nefericitul. 

Bine, spuse 'Iony Renault. Că doar n-o să soarbă toată 
marea. 

Nu, numai un pahar, declară Corty, care aruncă un 
ghiordel peste bord şi-l ridică plin cu o apă a cărei 
limpezime cam lăsa de dorit. 

Domnul Patterson - şi trebuie să recunoaştem că punea în 
ce făcea o energie înverşunată, nevrând să fie învinovăţit că 
n-a încercat totul - se ridică pe jumătate de pe saltea, luă 
paharul cu mâna tremurândă. Îl duse la gură şi înghiţi o 
bună parte din el. 


Fu lovitura de graţie. Niciodată nişte greţuri n-au fost 
însoţite de asemenea spasme, de asemenea contracţii, 
convulsiuni, răsuciri şi expectorări, şi dacă toate aceste 
cuvinte n-au o semnificaţie identică, cel puţin în acea zi ele 
se completară, pentru a-l lipsi pe pacient de cunoştinţa 
lucrurilor din jurul său. 

Imposibil să fie lăsat în această stare. Se va simţi mai bine 
în cabina lui, zise Louis Clodion. 

Da. Trebuie lăsat în colţişorul lui, declară John Carpenter, 
chiar dacă ar trebui scos de acolo de-abia când ajungem la 
Saint Thomas. 

Poate că şeful echipajului s-a gândit că, dacă domnul 
Patterson îşi va da ultima suflare înainte de a ajunge în 
Antile, vor fi 700 de lire mai puţin de împărţit între el şi 
tovarăşii lui. 

Imediat îl chemă pe Wagah pentru a-l ajuta pe Corty să 
transporte bolnavul, care fu culcat, fără a avea cunoştinţă 
de ceea ce se întâmpla cu maşina lui umană. 

Şi acum, pentru că remediile luate pe gură au fost 
nefolositoare, hotărâră să recurgă la remedii externe care 
nu vor rămâne, poate, fără efect. Hinsdale sugeră ideea să 
se aplice, dintre toate prescripţiile faimoasei formule, 
singura care n-a fost încă întrebuințată şi de la care se 
puteau aştepta urmări fericite. 

Domnul Patterson, care n-ar fi făcut nici un gest de 
protest, chiar dacă ar fi fost jupuit de viu, fu dezbrăcat de 
hainele sale până la brâu şi stomacul său fu supus la frecţii 
repetate cu un prosop îmbibat cu colodiu lichid. 

Nu trebuie să credeţi că a fost obiectul unor frecţii uşoare 
şi repetate, datorate unor mâini mângâietoare! Departe de 
aşa ceva! Vigurosul Wagah se achită cu toate puterile de 
această sarcină, şi atât de conştiincios, încât îndrumătorul 
ar fi trebuit, pe bună dreptate, să-i tripleze gratificaţia la 
sfârşitul călătoriei... 

Pe scurt, dintr-o cauză sau alta, poate pentru că acolo 
unde nu mai există nimic natura îşi pierde drepturile, ca şi 


cel mai puternic suveran, poate pentru că pacientul era atât 
de golit pe dinăuntru încât acest gol îi făcea silă, el făcu 
semn să nu-l mai maseze. Apoi, întorcându-se pe o parte, cu 
stomacul apăsat de marginea cuşetei, căzu în nesimţire. 

Tovarăşii săi îl lăsară să se odihnească, gata să se întoarcă 
la prima chemare. La urma urmelor, nu era imposibil ca 
domnul Patterson să-şi revină înainte de terminarea 
traversării şi să-şi recapete totalitatea facultăţilor sale 
morale şi fizice când va pune piciorul pe prima insulă a 
arhipelagului antilian. 

Dar, desigur, acest om serios şi practic va avea dreptul să 
considere greşită şi înşelătoare formula Vergall, care-i 
inspirase atâta încredere şi care nu cuprindea mai puţin de 
28 de prescripţii. Dar cine ştie? Poate că trebuia să urmezi 
ultima, care spunea următoarele: «A nu se face nimic 
pentru a se evita răul de mare!» 

XII. 

STRĂBĂTÂND ATLANTICUL. 

Navigaţia se desfăşura în condiţii favorabile şi se observa 
chiar că starea domnului Horatio Patterson nu se 
înrăutăţea, ci din contră. E de prisos să spun că renunţase 
să mai ţină o lămâie în mână. Desigur, frecţiile cu colodiu 
făcute de Wagah avuseseră un rezultat. Inima 
îndrumătorului îşi relua regularitatea ei cronometrică, la fel 
cum bătea şi orologiul administratorului de la Antilian 
School. 

Din timp în timp, sufla un vânt mai tare care scutura 
puternic nava. Dar Alert îl suporta uşor. Dealtfel, echipajul 
manevra atât de bine la ordinele lui Harry Markel, încât 
tinerii pasageri se minunau, în special Tony Renault şi 
Magnus Anders. Ei ajutau echipajul fie să coboare velele 
înalte, fie să braţeze vergile, fie să prindă terţarolele - 
operaţie pe care instalarea celor două gabiere o făcea mai 
uşoară. Dacă domnul Patterson nu era de faţă pentru a le 
recomanda prudenţă, era liniştit, pentru că John Carpenter 


veghea asupra tinerilor gabieri cu o solicitudine 
părintească... şi avea de ce. 

În plus, vremea proastă nu se transformase în furtună, 
până acum. Vântul bătea din est şi Alert îşi urma cu bine 
drumul. 

Între alte distracţii pe care le-o procura această călătorie 
pe Atlantic, bursierii se dedau plăcerilor pescuitului, nu fără 
pasiune şi cu succes. Aruncau în apă undiţe lungi, 
urmărindu-le cu atenţia specială care îi caracterizează pe 
discipolii acestei mari arte, şi prindeau, în fiecare cârlig, 
peşti de toate speciile. Flegmaticul Albertus Leuwen şi 
răbdătorul Hubert Perkins gustau cel mai mult acest 
exerciţiu şi-l practicau cu mare zel. Mesele se îmbunătăţeau 
cu peşte oceanic - bonită, doradă, nisetru, morun, ton - din 
care se ospăta şi echipajul. 

Fără îndoială că domnul Patterson ar fi avut o mare 
plăcere să urmărească peripeţiile pescuitului, dar dacă 
părăsea cabina nu o făcea încă decât pentru a respira puţin 
aer curat. Desigur că nu mai puţin s-ar fi interesat de joaca 
marsuinilor şi delfinilor care săreau şi se izbeau de bordajul 
lui Alert, de strigătele tinerilor pasageri admirând 
uimitoarele tumbe şi salturi ale «clovnilor oceanului». 

Uite doi pe care-i puteam ţinti din zbor!... exclamă unul. 

Şi ăla care face salturi în faţa etravei, spuse altul. 


Aceste animale mlădioase şi sprintene se adunau în cete 
de cincisprezece sau douăzeci, câteodată în faţă, alteori în 
dâra de spumă pe care o lăsa nava, şi înaintau mai repede 
ca ea; apăreau într-o parte şi aproape imediat îi vedeai în 
partea cealaltă, după ce trecuseră pe sub chilă; făceau 
salturi de trei, patru picioare, apoi cădeau descriind curbe 
graţioase şi ochiul putea să-i observe până în adâncurile 
apelor nespus de limpezi şi transparente. În mai multe 
rânduri, la cererea pasagerilor, John Carpenter şi Corty 
încercară să prindă un marsuin, să-l lovească cu harponul. 
Nu reuşiră însă, căci aceştia sunt foarte agili. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu rechinii enormi de prin 
părţile Atlanticului. Lăcomia lor este atât de mare, că se 
aruncă la orice fel de obiect căzut în apă - pălărie, sticlă, 
bucăţi de lemn sau capete de parâmă. Totul e bun pentru 
stomacul lor formidabil, care păstrează în cavitatea lui ceea 
ce nu poate digera. 

În ziua de 7 iulie fu prins un rechin care măsura nu mai 
puţin de 12 picioare lungime. Când a înghiţit cârligul care 
avea o momeală de carne, s-a zbătut cu o asemenea 
violenţă, încât echipajul a reuşit cu mare greutate să-l 
ridice pe punte. Louis Clodion şi camarazii săi erau acolo 
privind, nu fără oarecare spaimă, monstrul gigantic şi, la 
recomandarea lui John Carpenter, se feriră să se apropie 
prea mult, căci loviturile cozii sale pot fi groaznice. 

Rechinul fu spintecat imediat cu toporul şi, cu stomacul 
deschis, mai încerca încă să fugă, prin salturi formidabile 
care-l aruncau de la un bord la altul. 

Domnul Horatio Patterson nu putu să asiste la această 
interesantă captură. Era păcat, căci ar fi consemnat 
întâmplarea în jurnalul său de călătorie şi ar fi dat dreptate 
naturalistului Rogquefort care face, prin contaminare, din 
cuvântul rechin, o derivație din latinescul reguiem.[19] 

Astfel treceau zilele, fără să fie monotone. În fiecare 
moment, o nouă distracţie. Stoluri de păsări de mare 
zburau în jurul vergilor. Câteva fură ucise de Roger 


Hinsdale şi Louis Clodion, care se serviră cu pricepere de 
carabinele de bord. 

Trebuie arătat că, la ordinele formale ale lui Harry Markel, 
oamenii săi nu aveau nici un fel de raporturi cu pasagerii de 
pe Alert. Numai şeful echipajului, Corty şi Wagah, însărcinat 
cu serviciul la careu, erau exceptaţi. Harry Markel, el 
însuşi, rămăsese la fel de rece şi puţin comunicativ, ca în 
prima zi. 

Destul de des, treceau în raza corăbiei cu trei catarge alte 
nave. Steamere, la prea mare distanţă însă pentru a li se 
putea cunoaşte numele. Dealtfel - ceea ce nu ştiau tinerii 
elevi - Harry Markel căuta mai curând să se depărteze de 
bastimentele ce se vedeau, şi când unul din ele se apropia 
prea mult, mărea viteza sau schimba cursul cu unul sau 
două carturi, pentru a se putea depărta. 

Totuşi, în 18, către trei după-amiază, Alert fu ajuns de un 
steamer de mare tonaj, care făcea drumul spre sud-vest, 
adică în aceeaşi direcţie. Această navă americană, Portland 
din San-Diego, revenea din Europa prin strâmtoarea 
Magellan. 

Când cele două nave fură numai la un cablu depărtare una 
de alta, se schimbară între căpitani întrebările uzuale: 

Totul e în ordine la bord? 

Totul e în ordine. 

Nimic nou de la plecare? 

Nimic. 

Încotro...? 

În Antile... şi voi? 

La San-Diego. 

— Atunci, călătorie plăcută! 

— Călătorie plăcută! 

Portland, după ce micşorase puţin viteza, o mări la 
maximum şi privirile putură urmări multă vreme fumul 
coşurilor sale, care pieri apoi în zare. 

Ceea ce-i preocupa pe Tony Renault şi Magnus Anders, 
după 15 zile de călătorie, era să vadă primul uscat care va fi 


semnalat de la bord. 

Acest uscat, după direcţia urmată, trebuia să fie 
arhipelagul Bermudelor situat la 74 grade longitudine 
vestică şi 3l grade latitudine nordică. Aşezat pe drumul pe 
care-l parcurg vapoarele pentru a merge din Europa spre 
golful Mexic, el cuprinde nu mai puţin de 400 de insule sau 
insulițe, din care cele principale sunt Bermudele, Saint 
George, Cooper şi Somerset. Aici se fac numeroase escale şi 
vapoarele găsesc tot ce au nevoie, fie pentru reparaţii, fie 
pentru aprovizionare. Sunt de mare folos în aceste regiuni, 
foarte des bântuite de furtunile cele mai periculoase din 
Atlantic. Alert se afla la o depărtare de 60 de mile faţă de 
arhipelag, în ziua de 19 iulie, când binoclurile de pe navă 
începuseră să scruteze orizontul în direcţia vestului. Totuşi, 
pentru nişte ochi neexperimentați, era uşor să confunzi 
falezele înalte cu norii ce se aflau la limita dintre mare şi 
cer. 

Cu toate acestea, Bermudele puteau fi zărite în cursul 
dimineţii, cum îi vesti John Carpenter pe Tony Renault şi 
Magnus Anders, cei mai nerăbdători din grup. 

Acolo... priviţi... zise el, spre tribord înainte... 

Zăriţi culmi de munţi?... întrebă Magnus Anders. 

— Da, tinere... Ele răzbat deasupra norilor şi în curând le 
veţi vedea. 

În adevăr, înainte de apusul soarelui, nişte mase rotunde 
se conturau încă nedesluşit spre apus şi a doua zi Alert 
trecu în dreptul insulei Saint David, cea mai estică a 
arhipelagului. 

Trebuiră apoi să facă faţă unor vijelii. Rafale amestecate 
cu descărcări electrice, care veneau din nord-est, 
constrânseră nava să se potrivească vântului, reducând 
viteza. 

Toată ziua şi noaptea următoare marea fu dezlănţuită. Cu 
velele gabiere şi terţarolele lăsate, corabia făcu cale- 
ntoarsă; n-ar fi putut să se expună pericolului valurilor, care 
ar fi acoperit-o cu totul. 


Poate că Harry Markel ar fi făcut un act de marinar 
prudent şi înţelept dacă ar fi căutat un refugiu în vreun port 
al arhipelagului, şi în special la Saint George. Dar se 
înţelege că prefera să-şi piardă nava decât să ajungă 
undeva unde căpitanul Paxton putea fi cunoscut. Rămase 
deci în larg, manevrând, dealtfel, cu multă pricepere. Alert 
nu suferi decât avarii fără importanţă, câteva pânze rupte 
de o rafală care era cât pe ce să smulgă barca de la tribord. 

Dacă domnul Patterson suportă mai bine decât te puteai 
aştepta aceste 60 de ore de furtună, mai mulţi tineri, fără 
să treacă prin toate fazele groaznicului rău de mare căruia 
îi căzuse pradă mentorul, fură totuşi destul de încercaţi: 
John Howard, Niels Harboe, Albertus Leuwen. Dar Louis 
Clodion, Roger Hinsdale, Hubert Perkins şi Axel Wickborn 
rezistară şi putură să admire, în întreaga şi teribila ei 
măreție, lupta elementelor dezlănţuite în timpul celor două 
zile de furtună. 

Cât despre Tony Renault şi Magnus Anders, aveau cu 
siguranţă suflete de marinari, acest aes triplex[20] pe care 
domnul Patterson nu-l avea şi pe care-l invidia la 
navigatorul lui Horaţiu. 

În cursul furtunii, Alert fu deviat cu vreo sută de mile din 
drumul său. De aici rezultă o întârziere, care nu putea fi 
recuperată chiar dacă nava ar ajunge, fără alte incidente, în 
regiunile unde domină alizeele care bat de la est la vest. 

Din nefericire, Harry Markel nu mai avu parte de vânturile 
regulate care-l favorizaseră de la plecarea din Queenstown. 
Între Bermude şi pământul Americii, timpul fu foarte 
schimbător: câteodată atât de liniştit, încât nava nu făcea 
nici măcar o milă pe oră; altă dată furtunos, obligând 
echipajul să strângă velele superioare şi să lege terţarolele 
la gabiere şi la vela trincă. Era deci sigur că pasagerii nu 
vor debarca la Saint Thomas fără o întârziere de câteva 
zile. Asta va stârni o îngrijorare destul de justificată cu 
privire la soarta lui Alert. Cablogramele anunţaseră, 
probabil, la Barbados, plecarea căpitanului Paxton şi la ce 


dată nava ieşise din golful Cork. Trecuseră mai bine de 
douăzeci de zile şi nu se ştia nimic despre ea. 

E adevărat că Harry Markel şi oamenii săi nu se prea 
sinchiseau de această îngrijorare. Pe ei îi rodea nerăbdarea 
de a termina cu explorarea Antilelor şi de a nu mai avea a 
se teme de nimic când se vor îndrepta spre Capul Bunei 
Speranţe. 

În dimineaţa zilei de 20 iulie, corabia tăia Tropicul 
Cancerului în dreptul canalului Bahama, prin care, 
începând de la strâmtoarea Floridei, se varsă în ocean 
apele golfului Mexic. 

Dacă Alert, în cursul navigaţiei sale, ar fi trebuit să treacă 
Ecuatorul, Roger Hinsdale şi camarazii săi n-ar fi neglijat să 
sărbătorească trecerea lui. S-ar fi supus de bunăvoie 
cerinţelor acestei ceremonii tradiţionale, plătind din 
gratificaţii cheltuielile botezului. Dar Ecuatorul era mai la 
sud cu 23 de grade şi nu fu cazul să se sărbătorească 
trecerea lui la paralela 23. 

Este de la sine înţeles că domnul Horatio Patterson, dacă 
ar fi fost sănătos, ar fi primit cu cea mai mare plăcere 
complimentele simpaticului domn Tropic şi ale cortegiului 
său de carnaval. Ar fi făcut-o, fără îndoială, cu toată 
bunăvoința şi, desigur, cu toată demnitatea unui 
administrator de la Antilian School. 

Însă, cu toate că nu avusese loc nici o ceremonie, Harry 
Markel, la cererea tinerilor pasageri, acordă o raţie dublă 
echipajului. Poziţia calculată în acea zi arăta că Alert se 
găsea la 250 mile de insula cea mai apropiată a Antilelor, în 
nord-estul arhipelagului. Poate că nava va fi puţin întârziată 
când va întâlni, la ieşirea canalului Bahama, golfstream-ul, 
acel curent cald care ajunge până-n regiunile 
septentrionale ale Europei, un fel de fluviu oceanic ale cărui 
ape nu se contopesc cu apele Oceanului Atlantic. Dar atunci 
va fi ajutată de alizee, care bat regulat în aceste regiuni, şi 
înainte de trei zile, cu siguranţă, omul de veghe va semnala 


înălțimile insulei Saint Thomas, unde se va face prima 
escală. 

Şi acum, pe măsură ce se apropiau de Antile, gândindu-se 
la explorarea arhipelagului, care avea să ţină câteva 
săptămâni, nu fără primejdii pentru el, echipajul nu putea 
să nu fie cuprins de teamă. 

John Carpenter şi Corty discutau deseori între ei în 
această privinţă. Jucau în adevăr o carte mare dacă se 
întâmpla să aibă ghinion. Fără îndoială, era de pus mâna pe 
o sumă de 7 000 de lire şi merita să rişti pentru ea. Dar 
dacă, pentru a avea totul, vor pierde totul - chiar şi viaţa?... 
Dacă piraţii de pe Halifax, evadaţii de la Queenstown, vor fi 
recunoscuţi, dacă vor cădea din nou în mâinile justiţiei? Şi- 
şi spuneau că mai era timp să evite primejdia... În noaptea 
următoare, ar fi destul să tabere pe pasagerii fără apărare, 
care nu bănuiau nimic, şi să-i arunce în mare. Apoi Alert ar 
schimba ruta. 

E adevărat că la toate aceste argumente şi la toate 
temerile, manifestate de oamenii lui, Harry Markel se 
mulțumea să răspundă: 

— Bizuiţi-vă pe mine...! 

Atâta încredere în sine, însoţită de atâta îndrăzneală, 
sfârşea prin a-i convinge şi ei spuneau în limbaj marinăresc: 

— Bine! Las' să curgă! 

În ziua de 25 iulie, Antilele nu mai erau decât la 60 de mile 
vest-sud-vest. Cu vântul tare care-i ducea, nu era nici o 
îndoială că Alert va zări înălțimile insulei Saint Thomas 
înainte de apusul soarelui. 

În vederea acestui lucru, Tony Renault şi Magnus Anders 
petrecură după-amiaza unul pe vergile arborelui mare, iar 
celălalt pe vergile arborelui trinchet, vrând fiecare să fie 
primul care va striga: 

— Pământ!... Pământ! 

XIII. 

CANONIERA ESSEX. 


Către orele patru după-amiază se auzi un strigăt scos de 
Tony Renault. 

Acest strigăt nu fu acela de: «Pământ!» ci acela de 
«Navă!» La babord, la o distanţă de cinci sau şase mile, se 
vedea un fum la vest, deasupra orizontului. 

Un steamer venea din faţă şi mergea cu mare viteză. După 
o jumătate de oră coca lui era vizibilă şi după altă jumătate 
de oră nu se mai găsea decât la un sfert de milă de Alert. 
Pasagerii reuniți pe dunetă îşi dădeau cu părerea. 

Este un vas de război... zise unul. 

Cred că da, răspunse altul, pentru că în vârful catargului 
mare flutură o flamură. 

Şi, în plus, este englez, reluă primul. 

Şi se numeşte Essex, adăugă celălalt. 

De fapt, cu ajutorul binoclului se putea citi acest nume pe 
tăblia de la pupa, în momentul când nava se apropie. 

— Uite... exclamă Tony Renault, pun rămăşag că 
manevrează ca să ne abordeze! 

Se părea că, în adevăr, aceasta era intenţia lui Essex, 
canonieră de 500 - 600 de tone, care ridică pavilionul. Nici 
Harry Markel, nici ceilalţi nu se înşelară în această privinţă. 
Fără îndoială, Essex voia să intre în legătură cu Alert şi 
continua să se apropie cu presiune redusă. 

Spaima care-i cuprinse pe aceşti ticăloşi e lesne de ghicit 
şi de înţeles. Nu se putea ca de câteva zile să fi sosit o 
depeşă în Antile? Ca, într-un fel sau altul, să se fi luat 
cunoştinţă de ceea ce se întâmplase la Queenstown înaintea 
plecării lui Alert, de capturarea sa de către banda Markel, 
de masacrarea căpitanului Paxton şi a oamenilor săi, şi ca 
Essex să fi fost trimis pentru a pune mâna pe răufăcători? 

Cu toate acestea, după o matură chibzuinţă - nu, nu era 
posibil! Cine să-şi închipuie că Harry Markel, care desigur 
că nu i-ar fi cruțat pe pasageri, aşa cum nu cruţase nici 
echipajul căpitanului Paxton, să fi plecat în Antile? Să fi 
împins îndrăzneala până la a-l duce pe Alert la destinaţia sa, 


în loc să fugă? O asemenea imprudenţă ar fi fost 
inadmisibilă. 

Între timp, Harry Markel aştepta cu mai mult sânge rece 
decât John Carpenter şi Corty. Când comandantul lui Essex 
va lua contact cu el, va vedea ce-i de făcut. 

Canoniera stopa la numai câteva cabluri şi, la un semnal 
transmis, Alert trebui să-şi pună velatura în pană. Vergile 
sale braţate, orientate în aşa fel ca forţa pânzelor să se 
anuleze, făcură nava aproape nemişcată. 

În orice caz, Essex ridicase pavilionul şi Alert trebui să-l 
ridice pe al său. Se înţelege de la sine că dacă Harry Markel 
n-ar fi vrut să se supună ordinelor unei nave de război, el ar 
fi fost constrâns. Imposibil să scape de urmărirea 
canonierei care avea de partea ei forţa şi viteza. Câteva 
lovituri de tun l-ar fi redus pe Alert la neputinţă. 

Dealtfel, cum se ştie, Harry Markel nici nu se gândea la 
aşa ceva. Când comandantul canonierei îi va ordona să vină 
la bordul său, se va duce. 

Cât despre domnul Patterson, Louis Clodion, Roger 
Hinsdale şi camarazii lor, sosirea lui Essex, ordinul de a 
intra în legătură cu bastimentul îi interesau în cel mai înalt 
grad. 

— Oare acest vas de război este trimis în întâmpinarea lui 
Alert ca să ne ia la bordul său şi să ne debarce mai curând 
pe una din insulele Antile? 

Un asemenea gând nu se putea înfiripa decât într-un spirit 
aventuros, aşa cum era acela al lui Roger Hinsdale. Trebuie 
adăugat că părerea sa era strict personală. 

În acest moment, una din bărcile lui Essex fu lansată la 
apă şi doi ofiţeri luară loc în ea. 

În câteva clipe ambarcaţiunea fu lângă Alert. Ofițerii 
urcară pe scara de pisică din tribord şi unul din ei zise: 

Unde e căpitanul? 

lată-mă, răspunse Harry Markel. 

Sunteţi căpitanul Paxton? 

Chiar el. 


Şi această corabie este Alert, care a părăsit portul 
Queenstown pe data de 30 iunie curent...? 

La această dată, în adevăr. 

Având ca pasageri pe laureaţii de la Antilian School? 

Aici prezenţi, răspunse Harry Markel, arătând pe dunetă 
pe domnul Patterson şi grupul de tineri, care nu scăpau un 
singur cuvânt din această conversaţie. 

Ofițerii veniră la ei, urmaţi de Harry Markel, şi acela care 
vorbise - un locotenent din marina britanică - după ce 
răspunse la salutul lor, se exprimă în aceşti termeni, cu 
tonul rece şi aspru care-i caracterizează pe ofiţerii englezi. 

— Căpitane Paxton, comandantul lui Essex este fericit de 
a-l fi întâlnit pe Alert, şi noi, de asemenea, că v-am găsit pe 
toţi sănătoşi. 

Harry Markel se înclină, aşteptând ca locotenentul să-i 
aducă la cunoştinţă scopul vizitei sale. 

Aţi făcut o călătorie bună? întrebă ofiţerul... Timpul a fost 
favorabil...? 

Foarte favorabil, replică Harry Markel, cu excepţia unei 
furtuni pe care am înfruntat-o în preajma Bermudelor. 

Şi care v-a făcut să întârziaţi? 

A trebuit să micşorăm viteza timp de 48 de ore, ca să 
rezistăm. Locotenentul se întoarse în acest moment spre 
grupul de pasageri şi, adresându-se mentorului, zise: 

— Domnul Patterson... de la Antilian School... fără 
îndoială? 

— În persoană, domnule ofiţer, răspunse administratorul, 
care salută cu tot ceremonialul politeţii sale obişnuite. 

Apoi adăugă: 

— Am onoarea să vă prezint pe tinerii mei tovarăşi de 
călătorie, rugându-vă să primiţi asigurarea distinsei şi 
respectuoasei mele consideraţiuni... 

— Semnat: Horatio Patterson, murmură Tony Renault. 

Se schimbară apoi călduroase strângeri de mână cu acea 
precizie riguroasă, specific anglo-saxonă. 


Locotenentul, întorcându-se spre Harry Markel, îi ceru să 
vadă echipajul - ceea ce păru foarte suspect şi-l nelinişti pe 
John Carpenter. De ce oare acest ofiţer voia să-i treacă în 
revistă? 

Totuşi, la ordinul lui Harry Markel, el îi aduse pe oamenii 
săi pe punte şi aceştia se adunară lângă marele catarg. În 
ciuda sforţărilor pe care le făceau bandiții pentru a căpăta 
o aparenţă de oameni cumsecade, probabil că ofiţerii 
gândiră că au o înfăţişare foarte puţin liniştitoare. 

Nu aveţi decât nouă marinari?... întrebă locotenentul. 

Nouă, răspunse Harry Markel. 

— Cu toate acestea, noi am fost informaţi că echipajul lui 
Alert era format din zece... în afară de dumneavoastră, 
căpitane Paxton. 

Întrebare destul de neplăcută, la care Harry Markel evită 
la început să răspundă zicând: 

— Domnule ofiţer... aş putea să ştiu pentru ce motiv am 
onoarea să vă am la bord? 

Era, bineînţeles, natural ca locotenentului să i se pună 
această întrebare şi el răspunse: 

— Foarte simplu, motivul e neliniştea celor de la Barbados, 
în urma întârzierii lui Alert. În Antile, ca şi în Europa, 
familiile sunt preocupate de această întârziere. Doamna 
Kethlen Seymour a intervenit pe lângă guvernator şi 
Excelenţa-sa l-a expediat pe Essex în întâmpinarea lui Alert. 
lată singurele pricini ale prezenţei noastre aici şi, o repet, 
suntem foarte fericiţi că temerile noastre au fost zadarnice! 

În faţa acestei dovezi de interes şi simpatie, domnul 
Horatio Patterson nu putu rămâne dator. În numele 
tinerilor pasageri şi al lui, mulţumi cu demnitate 
comandantului lui Essex şi ofiţerilor săi, generoasei doamne 
Kethlen Seymour şi Excelenţei-sale guvernatorului. Harry 
Markel spuse că o întârziere de 48 de ore n-ar fi trebuit să 
creeze o asemenea îngrijorare şi să motiveze trimiterea 
canonierei. 


— Această îngrijorare era justificată din cauza unei 
împrejurări pe care vă voi face-o cunoscută, zise 
locotenentul. 

John Carpenter şi Corty se priviră destul de miraţi. Poate 
că regretau că Harry Markel mersese atât de departe cu 
întrebările. 

— În seara de 30 iunie Alert a pornit la drum, nu-i aşa? 

În adevăr, răspunse Harry Markel, care, dealtfel, îşi păstra 
tot sângele rece. Am ridicat ancora la ora şapte şi jumătate 
seara. Odată ieşiţi din ansa Farmar, vântul a încetat şi Alert 
a rămas imobilizat toată ziua următoare, lângă uscat, la 
capul Robert's-Cove. 

Ei bine, căpitane Paxton, reluă locotenentul, a doua zi un 
cadavru a fost găsit pe coastă, unde-l dusese curentul. După 
nasturii de pe hainele sale s-a recunoscut că era unul din 
mateloţii de pe Alert. 

Pe John Carpenter şi pe ceilalţi îi scutură, fără voia lor, un 
fior. Acest cadavru nu putea fi decât al unuia din nefericiţii 
ucişi de ei cu o zi înainte. 

Apoi locotenentul de pe Essex declară că autorităţile din 
Barbados fuseseră încunoştinţate prin depeşă de acest 
incident - de unde se explică legitimele temeri, văzând că 
Alert nu soseşte. După care, adăugă: 

Aţi pierdut deci pe unul din oamenii dumneavoastră, 
căpitane Paxton? 

Da domnule, pe matelotul Bob... Acesta a căzut în mare, 
atunci când ne aflam în ansa Farmar şi, cu toate 
străduinţele noastre, n-a putut fi salvat, nici regăsit. 

Explicaţia fu admisă fără să trezească vreo bănuială, ea 
lămurind, în acelaşi timp, de ce lipsea un matelot din 
echipaj. 

Între timp, pasagerii trebuie că erau - pe drept cuvânt - 
miraţi că acest incident nu le fusese adus şi lor la 
cunoştinţă. Cum, unul din oameni se înecase înaintea 
ajungerii lor la bord şi ei nu ştiuseră nimic?! 


Dar la întrebarea domnului Horatio Patterson despre acest 
subiect, Harry Markel răspunse că, dacă a tăinuit această 
nenorocire faţă de bursieri, era pentru că nu voise ca ei să- 
şi înceapă călătoria sub o impresie atât de neplăcută. 

Acest răspuns foarte convingător nu mai provocă nici o 
replică. Dar avură un sentiment de surpriză, amestecat cu o 
anumită emoție, când locotenentul adăugă: 

Depeşa trimisă din Queenstown la Barbados menţiona, 
între altele, că leşul găsit în apă, probabil cel al matelotului 
Bob, avea o rană adâncă drept în piept. 

O rană! Exclamă Louis Clodion, în timp ce domnul 
Patterson lua atitudinea unui om care părea că nu mai 
înţelege nimic. 

Harry Markel nu vru să lase să se strecoare vreo îndoială 
şi, ca întotdeauna stăpân pe el, zise: 

— Matelotul Bob a căzut din gabia arborelui trinchet pe 
cabestan, care probabil l-a rănit, şi de acolo a fost azvârlit 
în mare. De aceea n-a putut să se ţină la suprafaţa apei şi 
iată de ce cercetările noastre au fost zadarnice. 

Explicaţia părea la fel de admisibilă ca şi cele precedente, 
dacă locotenentul n-ar fi completat informaţia cu 
următoarele: 

— Rana cadavrului nu provenea de la o izbitură... Ea se 
datora unei lovituri de cuţit care i-a străpuns inima! 

Din nou temeri, fireşti dealtfel, pentru John Carpenter şi 
ceilalţi bandiți. Nu mai ştiau cum se va termina 
convorbirea. Oare comandantul lui Essex avea ordin să-l 
conducă pe Alert la Barbados unde se va face o anchetă, 
care desigur că ar fi ieşit foarte prost pentru ei? S-ar fi 
ajuns mai întâi la constatarea identităţii lor. Ar fi fost duşi 
înapoi în Anglia... De data aceasta n-ar mai fi scăpat de 
pedeapsă pentru crimele lor. Şi, mai ales, n-ar mai fi putut 
comite încă una, când Alert va fi părăsit regiunile Indiilor 
Occidentale!... Şansa continuă să-i favorizeze. Harry Markel 
nu trebui nici măcar să explice ce era cu lovitura de cuţit. În 


adevăr, domnul Horatio Patterson exclamă ridicând mâinile 
spre cer: 

— Cum, acest nenorocit să fi fost lovit mortal cu un cuţit, 
de o mână criminală? 

Şi atunci locotenentul răspunse următoarele: 

Depeşa adaugă că matelotul ajunsese probabil viu pe 
coastă, unde se găsea atunci o bandă de criminali scăpaţi 
din închisoarea de la Queenstown. Acolo o fi fost lovit cu 
cuţit de unul din ei. 

Atunci, spuse Roger Hinsdale, e vorba de banda de pirați 
de pe Halifax, care tocmai evadase când noi am sosit la 
Queenstown... 

Ticăloşii!... Exclamă Tony Renault. Şi n-au fost încă prinşi, 
domnule locotenent? 

După ultimele ştiri, urmele lor n-au mai fost regăsite, 
răspunse ofiţerul. Totuşi, e imposibil ca ei să fi părăsit 
Irlanda şi, mai devreme sau mai târziu, vor fi arestaţi... 

— Ar fi de dorit, declară Harry Markel, cu acel calm pe 
care-l păstrase tot timpul. 

Şi când John Carpenter reveni la prova împreună cu Corty, 
îi şopti acestuia din urmă: 

Un om tare căpitanul nostru... 

Da, răspunse Corty, şi bun de urmat oriunde va voi să ne 
ducă!... Ofițerii transmiseră domnului Patterson şi 
laureaţilor salutările pe care doamna Kethlen Seymour îi 
însărcinase să le dea. Darnica doamnă îşi făcea o mare 
bucurie din a-i primi şi dorinţa ei vie era să-i reţină cât mai 
mult posibil în Barbados, dacă se vor strădui să nu întârzie 
prea mult în celelalte insule unde erau aşteptaţi cu 
nerăbdare. 

În numele camarazilor săi, Roger Hinsdale răspunse, 
rugându-i pe ofiţeri să exprime doamnei Kethlen Seymour 
recunoştinţa lor faţă de cele ce făcuse pentru Antilian 
School. Apoi domnul Horatio Patterson termină 
întrevederea cu un speech înflorit şi mişcător, care era 
specialitatea lui şi la sfârşitul căruia, printr-o nebăgare de 


seamă destul de rară la acest om, amestecă un vers din 
Horaţiu cu unul din Vergiliu. Ofițerii, după ce-şi luară rămas 
bun de la căpitan şi pasageri, fură conduşi până la scară şi 
coborâră în barca lor. Dar, înainte de a porni, locotenentul 
zise: 

Sper, căpitane Paxton, că Alert va fi mâine la Saint 
Thomas, căci nu mai este decât la o depărtare de cincizeci 
de mile. 

Aşa cred, răspunse Harry Markel. 

Atunci vom anunţa prin depeşă sosirea voastră, imediat ce 
vom ajunge înapoi la Barbados. 

Vă mulţumesc, domnule, şi vă rog să prezentaţi omagiile 
mele domnului comandant al Essex-ului. 

Barca se depărtă de navă şi-n mai puţin de un minut 
parcurse distanţa care-o despărţea de canonieră. 

Harry Markel şi pasagerii salutară apoi pe comandant, 
care se găsea pe pasarelă, şi li se răspunse la acest salut. 

După ridicarea ambarcaţiunii pe canonieră, se auziră 
fluierăturile sirenei şi Essex îşi reluă drumul, cu toată 
viteza, în direcţia sud-vest. După o oră nu se mai vedea în 
zare decât trâmba lui de fum. 

Alert, cu vergile braţate şi pânzele umflate de vânt, porni 
spre Saint Thomas. 

Astfel, Harry Markel şi complicii săi erau liniştiţi în ceea ce 
privea vizita lui Essex. Nimeni, nici în Anglia şi nici în Antile, 
nu-şi închipuia că ei ar fi putut să se refugieze pe o navă şi 
că nava ar fi tocmai Alert. Se părea deci că vor avea noroc 
până la capăt!... Vor parcurge cu neruşinare arhipelagul, 
vor fi primiţi cu onoruri, vor merge din insulă în insulă, fără 
să le fie măcar teamă că pot fi recunoscuţi, vor termina 
această explorare printr-o ultimă escală în Barbados şi 
după aceea nu se vor mai întoarce în Europa! 

A doua zi după plecare, Alert nu se va mai numi Alert. 
Harry Markel nu va mai fi căpitanul Paxton şi nu vor mai fi 
la bord nici domnul Patterson, nici vreunul din tinerii săi 
tovarăşi de călătorie! Îndrăzneaţa acţiune va fi încununată 


de succes şi poliţia va urmări zadarnic în Irlanda pe piraţii 
de pe Halifax. 

Această ultimă parte a traversării se desfăşura în cele mai 
bune condițiuni. Un timp minunat, sub suflarea constantă a 
alizeelor, permitea întrebuinţarea întregii velaturi, chiar şi 
a bonetelor, pânzele suplimentare. Hotărât lucru, domnul 
Patterson era oţelit. Abia dacă îl supăra câteodată un ruliu 
sau un tangaj mai violent. Putea chiar să-şi ocupe iar locul 
la masă şi să se lipsească de sâmburele de cireaşă, pe care 
de obicei îl ţinea în gură. 

Aveţi dreptate... domnule, îi repeta Corty. Numai leacul 
ăsta a rămas bun contra răului de mare. 

Cred şi eu, prietene, răspundea mentorul, şi din fericire 
sunt aprovizionat din belşug cu aceşti sâmburi 
antipelagalgici, graţie prevăzătoarei doamne Patterson. 

Aşa se termină ziua. După ce trecuseră prin nerâăbdarea 
plecării, tinerii laureați simțeau acum nerăbdarea de a sosi. 
Erau grăbiţi să pună piciorul pe prima insulă din Antile. 

În apropierea arhipelagului, numeroase nave - vapoare cu 
aburi şi corăbii - animau marea: cele care căutau să ajungă 
în golful Mexicului prin strâmtoarea Florida sau cele care 
ieşeau de acolo, pentru a se îndrepta spre porturile 
vechiului continent. Pentru aceşti tineri era o mare bucurie 
să le semnaleze, să se încrucişeze cu ele, să schimbe 
saluturi cu pavilioane engleze, americane, franceze, 
spaniole, care se întâlneau cel mai frecvent în aceste 
regiuni. 

Înainte de apusul soarelui, Alert trecea paralela 17, şi 
latitudinea pe care se afla era la vreo 20 de mile de insula 
Saint Thomas. Nu mai rămâneau decât câteva ore de 
călătorie. 

Dar nu fără dreptate Harry Markel nu voi să se aventureze 
în timpul nopţii prin puzderia de ostroave şi de stânci care 
mărgineau arhipelagul şi, la ordinul său, John Carpenter 
reduse velele. Şeful de echipaj strânse rândunica, pânzele 


pătrate, săgeata artimonului, brigantina, şi Alert rămase 
sub cele două gabiere, trinchet şi focuri. 

Noaptea fu liniştită. Briza se calmase şi soarele, a doua zi, 
se ridică pe un orizont foarte senin. 

Spre ora nouă se auzi un strigăt dintre vergile marelui 
catarg. 

Era Tony Renault care repeta eu o voce sonoră şi veselă: 

— Pământ la tribord, spre prova... pământ, pământ! 

XIV. 

SAINT THOMAS ŞI SAINTE CROIX. 

S-a spus mai înainte că Indiile Occidentale sunt compuse 
din nu mai puţin de 300 de insule şi insulițe. În realitate, 
numele de insule nu se cuvine decât unui număr de 42 din 
ele, fie pentru dimensiune, fie pentru importanţa lor 
geografică. Din aceste 42 de insule, numai nouă aveau să 
fie vizitate de laureaţii de la Antilian School. 

Toate aparţin grupului cunoscut sub numele de Antilele 
Mici şi mai ales sub denumirea de Insule ale Vântului. 
Anglia le împarte în două părţi: prima, care se află la nord 
de insulele Virgine, până la Dominica, o numesc Leeward 
Island; a doua, care se întinde de la Martinica până la 
Trinidad, o numesc Windward Island. Nu e cazul să 
adoptăm aceste denumiri. Ansamblul insular, care este 
mărginit la vest de Mediterana americană, merită numele 
de Insulele Vântului, deoarece primeşte prima suflare a 
alizeelor, care bat de la est la vest. 

Prin reţeaua acestor insule se amestecă apele Atlanticului 
cu acele ale mării antiliene. Elisee Reclus a putut să le 
compare cu picioarele unui imens pod între care pleacă şi 
vin curenţii care brăzdează golful Mexicului. 

Nu trebuia să confundăm acest golf cu marea propriu-zisă 
a Antilelor; sunt două bazine foarte distincte, avându-şi 
conformaţia lor specială şi suprafeţe inegale, primul 
măsurând 1150 000 km pătraţi şi al doilea aproape 1190 
000. 


Se ştie că în anul 1492 Cristofor Columb a descoperit 
Cuba, cea mai mare insulă din Antile, după care s-a oprit 
mai întâi în insulele Conception, Ferdinandina şi Isabella, pe 
care navigatorul genovez a arborat pavilionul spaniol. 

Dar a crezut că ajunsese cu caravanele la capătul Asiei, în 
ţara mirodeniilor, şi muri fără să fi ştiut că pusese piciorul 
pe noul continent. 

De-atunci, diverse puteri europene, cu preţul unor bătălii 
sângeroase, al unor masacre îngrozitoare, al unor lupte 
mereu reînnoite, şi-au disputat domeniul. 

Cât despre denumirea de Indii Occidentale, dată Antilelor, 
ea provine dintr-o eroare care a fost comisă de Cristofor 
Columb cu privire la descoperirile sale. 

În realitate, acest arhipelag, de la insuliţa Sombrero în 
nord, până la Barbados spre sud, care formează Antilele 
Mici, se întinde pe 6 408 kilometri pătraţi. 

Populaţia totală a acestor insule este de 792 000 de 
locuitori. 

Insulele Virgine pot fi considerate ca făcând parte din 
Antilele. 

Mici. Ocupate de danezi în anul 1671, cele mai multe 
figurează în domeniul Indiilor Occidentale. Sunt cunoscute 
sub numele de Saint Thomas, Saint John, Sainte Croix. În 
prima insulă s-a născut unul din tinerii bursieri, al şaselea 
laureat al concursului de la Antilian School, Niels Harboe. 

În faţa acestei insule va ancora Harry Markel în dimineaţa 
zilei de 26 iulie, după o fericită traversare care a durat 25 
de zile. Din acest punct, Alert nu va avea decât să coboare 
spre sud, pentru a poposi în celelalte insule. 

Dacă Saint Thomas are dimensiuni reduse, portul său este 
un adăpost excelent şi bine gospodărit. Cincizeci de nave de 
mare tonaj pot ancora aici în voie. De aceea corsarii englezi 
şi francezi nu încetau să şi-l dispute, în perioada când 
flotele europene luptau în aceste regiuni, ocupau şi 
reocupau, îşi smulgeau una alteia insulele antiliene, ca 


fiarele hămesite când se ceartă pentru o pradă care le aţâţă 
pofta. 

Christian Harboe locuia la Saint Thomas şi cei doi fraţi nu 
avuseseră prilejul să se întâlnească de câţiva ani. Cu câtă 
nerăbdare aşteptau amândoi sosirea lui Alert, este lesne ele 
înţeles. 

Christian Harboe era mai mare ca Niels cu 15 ani. Singurul 
din familie pe care Niels îl avea pe insulă, se ocupa cu 
negoţul; era un om foarte prietenos, arătând acea modestie 
simpatică, ce caracterizează rasele nordice. Fixându-şi 
reşedinţa în colonia daneză, preluase o importantă firmă a 
unchiului său - un frate al mamei - şi anume un magazin 
universal cu obiecte de consum uzual, alimente, stofe etc. 

Portul insulei Saint Thomas, Charlotte-Amalia, nu 
întârziase să devină porto-franco, ceea ce făcu să crească 
prosperitatea lui. Oferea avantaje mari tuturor navelor, de 
orice naţionalitate ar fi fost. Găseau un adăpost sigur contra 
alizeelor şi furtunilor golfului, graţie înălțimilor insulei, unei 
limbi de pământ de care se lovea hula din larg şi unei 
insulițe pe care se construiseră cheuri şi depozite de 
cărbuni. 

Când Alert, semnalat de semafoare, trecu de capurile 
Coved şi Molhenters, ocolind promontoriul, înconjurând 
insuliţa şi lăsând la stânga sa farul, intră într-un bazin 
circular, deschis spre nord, în spatele căruia apăreau 
primele case ale oraşului. După ce se desfăşură lanţul cu 
şase-şapte braţe, corabia rămase ancorată la o adâncime de 
patru-cinci metri. 

Reclus a observat că Saint Thomas are cea mai bună 
poziţie, pentru că ocupă un punct favorabil pe marea curbă 
a Antilelor, în locul unde distribuirea mărfurilor se poate 
face foarte uşor în toate părţile arhipelagului. 

Astfel se va înţelege că, de la început, acest port natural a 
atras atenţia şi a obţinut preferința corsarilor. Deveni deci 
principalul antrepozit pentru traficul de contrabandă cu 
coloniile spaniole şi curând cea mai însemnată piaţă a 


«lemnului de abanos», adică a negrilor cumpăraţi pe 
litoralul african şi importaţi în Indiile Occidentale. Din 
această cauză trecu repede sub dominație daneză şi nu mai 
fu niciodată cedat altcuiva, după cesiunea lui de către o 
companie financiară care-l cumpărase de la electorul de 
Brandenburg, al cărui moştenitor fu tocmai regele 
Danemarcei. 

Imediat ce Alert acostă, Christian Harboe urcă la bord şi 
cei doi fraţi căzură unul în braţele celuilalt. Apoi, după ce 
schimbă cordiale strângeri de mână cu domnul Horatio 
Patterson şi tovarăşii săi de călătorie, zise: 

Prieteni, cred că veţi fi oaspeţii mei cât timp veţi rămâne la 
Saint Thomas... Cât va sta Alert aici? 

Trei zile, răspunse Niels Harboe. 

Numai atât? 

Atât şi nimic mai mult, Christian, spre marele meu regret, 
căci e multă vreme de când nu ne-am îmbrăţişat... 

Domnule Harboe, zise atunci mentorul, acceptăm cu 
căldură amabila dumneavoastră propunere... Vom fi 
oaspeţii dumneavoastră în timpul cât vom rămâne la Saint 
Thomas... timp care nu se poate prelungi. 

În adevăr, domnule Patterson, aveţi un itinerar dinainte 
stabilit. 

Da... de doamna Kethlen Seymour. 

O cunoaşteţi pe această doamnă, domnule Harboe? 
întrebă Louis Clodion. 

Nu, răspunse negustorul; dar am auzit deseori vorbindu- 
se de ea şi în Antile inepuizabila ei caritate este lăudată. 

Apoi, întorcându-se spre Harry Markel: 

Cât despre dumneavoastră, căpitane Paxton, îmi permiteţi 
să vă adresez, în numele tuturor familiilor acestor tineri 
pasageri, sincere mulţumiri pentru grija... 

Mulţumiri îndreptăţite, datorate căpitanului Paxton, se 
grăbi să adauge şi domnul Patterson. Cu toate că marea ne- 
a supus la încercări - şi în primul rând pe mine, horesco 
referens2 1! - trebuie să recunoaştem că bravul nostru 


căpitan a făcut tot ce depindea de el pentru ca traversarea 
să ne fie cât mai plăcută. 

Nu era în firea lui Harry Markel să adreseze complimente 
sau să fie amabil. Şi poate că domnul Harboe a cărui privire 
era fixată asupra lui, îl cam stingherea. Aşa că se mulţumi 
să răspundă cu o uşoară înclinare a capului. 

Nu văd nici o piedică pentru ca pasagerii de pe Alert să 
accepte ospitalitatea pe care le-o oferiţi, domnule, cu 
condiţia totuşi de a nu prelungi escala peste termenul 
fixat... 

E în regulă, domnule căpitan Paxton, răspunse Christian 
Harboe. Şi acum, chiar de azi, dacă binevoiţi să veniţi să 
cinaţi la mine cu oaspeţii mei... 

Vă mulţumesc, domnule, zise Harry Markel. Am însă 
câteva reparaţii de făcut şi nu pot pierde nici un minut. 
Dealtfel, prefer să părăsesc bordul cât mai puţin posibil. 

Domnul Christian Harboe păru surprins de tonul rece al 
acestui răspuns. Desigur că printre oamenii de mare, şi 
deseori printre căpitanii din marina comercială engleză, se 
găsesc firi aspre, oameni puţin educați, ale căror purtări nu 
s-au putut rafina în exerciţiul profesiunii lor, în contactul cu 
marinarii. Dar, hotărât, acest prim contact cu Harry Markel 
şi echipajul său nu i-a făcut o impresie prea favorabilă. Alert 
fusese însă bine condus în timpul călătoriei, traversarea a 
fost satisfăcătoare şi aceasta era principalul. 

După o jumătate de oră, pasagerii debarcară pe cheul 
portului. 

Charlotte-Amalia şi se îndreptară spre casa domnului 
Christian Harboe. 

După ce aceştia plecară, John Carpenter spuse: 

Ei bine, Harry, cred că a mers foarte bine până acum? 

Aşa cum spui... replică Harry Markel. Dar trebuie să fim 
cu ochii în patru în timpul escalelor. 

Vom fi prudenţi, Harry. Nimeni dintre noi nu vrea să 
compromită succesul acestei acţiuni... A început bine şi se 
va termina tot aşa... 


Desigur, John, din moment ce Paxton nu e cunoscut de 
nimeni la Saint Thomas. Dealtfel, vei veghea ca niciunul 
dintre oamenii noştri să nu coboare pe uscat. 

Avea dreptate Harry Markel să-şi împiedice echipajul să 
părăsească bordul. Mergând prin taverne şi baruri, bând 
peste măsură - ceea ce se întâmpla ori de câte ori erau 
lăsaţi în voia lor - aceşti marinari puteau să scape vreo 
vorbă compromiţătoare şi era mult mai bine să fie 
consemnați în mod riguros pe Alert. 

— Aşa e, Harry, reluă John Carpenter, şi dacă doresc atât 
de mult să bea, li se va da o raţie dublă sau triplă... Acum 
pasagerii sunt pe uscat pentru trei zile şi dacă oamenii 
noştri beau ceva mai mult la bord, n-are nici o importanţă! 

Echipajul lui Alert ştia că era primejdios să se dedea la 
excese, să se despăgubească în porturi de abstinenţele pe 
care le impusese navigația. Înţelegea gravitatea situaţiei. 
Dacă vor şti să se stăpânească, nu se vor mai compromite. 
Pentru aceasta trebuiau să se resemneze, să evite orice 
contact cu populaţia insulei, cu marinarii de diverse 
naţionalităţi care bântuie prin tavernele portului, ca nu 
cumva să se expună, şi vreunul din piraţii de pe Halifax să 
poată fi recunoscut de aceşti aventurieri care au cutreerat 
toate mările. Deci, ordin formal dat de Harry Markel ca 
nimeni să nu coboare de pe navă, şi, pe de altă parte, nici 
un străin să nu fie lăsat să vină la bord. Magazinul domnului 
Christian Harboe se găsea pe cheu. Acolo era cartierul 
comercial unde se încheiau afaceri considerabile, pentru că 
numai cifra importurilor se ridica la 5 000 000 de franci, la 
o populaţie de 12 000 000 de suflete. 

Pe această insulă, tinerilor pasageri nu le-ar fi fost greu 
«să dea din gură», pentru că se vorbea spaniola, daneza, 
olandeza, engleza, franceza, şi ar fi putut să se creadă încă 
în clasele de la Antilian School, sub direcţiunea domnului 
Ardagh. Locuinţa domnului Christian Harboe era situată 
afară din oraş, la distanţă de vreo milă, pe panta muntelui 
care forma un amfiteatru pe ţărmul mării. Acolo se aflau 


presărate într-un cadru fermecător vilele locuitorilor 
insulei, în mijlocul arborilor falnici ai zonei tropicale. Aceea 
a domnului Christian Harboe era una dintre cele mai 
confortabile şi elegante. 

Cu şapte ani în urmă, domnul Christian Harboe se 
însurase cu o tânără daneză şi din această căsătorie se 
născuseră două fiice. Ce primire îi făcu tânăra femeie 
cumnatului ei, pe care încă nu-l cunoştea, şi camarazilor 
acestuia! Cât despre Niels, niciodată vreun unchi nu şi-a 
îmbrăţişat şi mângâiat nepoatele cu atâta plăcere şi cu 
atâta suflet! 

Cât de drăguţe sunt!... Cât de drăguţe sunt!... repeta el. 

Şi cum să nu fie? declara domnul Horatio Patterson, Talis 
pater, talis mater, quales filiae![22] 

Şi citatul avu aprobarea generală. 

Mentorul şi tinerii pasageri fură instalaţi în vilă, destul de 
mare pentru a le oferi tuturor camere confortabile. Acolo 
putură să se odihnească, să-şi refacă forţele, mâncând 
copios din alte feluri decât cele puţin variate de la bord, cu 
toate talentele desfăşurate de Ranyah Cogh. Şi ce minunate 
sieste în timpul orelor calde ale zilei, în mijlocul grădinilor 
umbrite care înconjurau locuinţa domnului Christian 
Harboe! În timpul discuţiilor zilnice se vorbea des de 
familiile lăsate în Europa, de Niels Harboe, care, 
nemaiavând părinţi, va veni la fratele său când îşi va 
termina studiile. Va lucra în magazin şi domnul Christian 
Harboe se gândea chiar să facă în acest scop o sucursală în 
insula Saint John, vecină cu Saint Thomas, pe care danezii o 
oferiseră cândva Statelor Unite pentru suma de 5 milioane 
de piaştri - ofertă care nu fusese acceptată. 

Acolo se stabiliseră colonii la început, când Saint Thomas 
păru insuficientă dezvoltării afacerilor. Dar cum insula Saint 
John nu măsoară decât trei leghe în lungime pe două în 
lăţime, ei o considerară prea mică şi năpădiră Sainte Croix. 

De mai multe ori, domnul Christian Harboe aduse vorba 
despre căpitanul de pe Alert, despre echipajul său, şi 


rezervele pe care le avea faţă de ei dispărură când domnul 
Patterson îl asigură că personalul de la bord are drept la 
toate elogiile. 

Se înţelege de la sine că se făcură excursii prin Saint 
Thomas, care merită să fie vizitat de turişti. Este o insulă de 
formaţie porfirică, foarte accidentată în partea ei nordică şi 
presărată de munţi, dintre care cel mai înalt se ridică la 
1400 picioare deasupra nivelului mării. 

Tinerii excursionişti voiră să urce pe piscul unuia din 
aceşti munţi şi oboselile ascensiunii fură larg recompensate 
de frumuseţea spectacolului ce se oferi privirii lor. 
Priveliştea se întindea până la Saint John, asemănătoare 
unui mare peşte care plutea la suprafaţa mării antiliene în 
mijlocul insuliţelor care-l înconjurau - Hans Lellik, Loango, 
Buek, Saba, Savana şi, dincolo de ele, câmpia lichidă care 
strălucea sub razele solare. 

Saint Ilhomas este o insulă de 86 kilometri pătraţi, adică, 
aşa cum a remarcat Louis Clodion, abia de 170 de ori mai 
mare decât Champ-de-Mars din Paris. 

După cele trei zile petrecute la vila Harboe, pasagerii 
reveniră pe Alert care era gata de plecare. Domnul şi 
doamna Harboe îi conduseră la bord. Ei primiră mulţumirile 
domnului Patterson pentru amabila lor ospitalitate şi cei doi 
fraţi se mai îmbrăţişară o dată. 

Încă în seara de 28 iulie corabia ridică ancora, şi după ce 
pânzele fură aşezate în bătaia vântului, profitând de briza 
de nord-est, luă direcţia spre sud-vestul insulei Sainte 
Croix, unde trebuia să se facă a doua escală. 

Cele 60 de mile care separă cele două insule fură 
străbătute în 36 de ore. 

Când, aşa cum s-a menţionat, coloniştii, prea numeroşi în 
Saint Thomas şi Saint John voiră să se stabilească la Sainte 
Croix, a cărei întindere este de 218 kilometri pătraţi, găsiră 
această insulă în mâna corsarilor englezi, care veniseră aici 
de pe la mijlocul veacului al 17-lea. De aici necesitatea de a 
intra cu ei în luptă... Avură loc bătălii multe şi sângeroase 


care sfârşiră în avantajul aventurierilor Marii Britanii. Dar, 
de la sosirea lor, aceşti oameni - mai mult pirați decât coloni 
- dedându-se mai ales la jafuri, nu se ocupară deloc de 
cultivarea pământului. 

Abia în 1750 spaniolii reuşiră să pună mâna pe Sainte 
Croix, după ce-i goniră pe englezi. 

Nu o stăpâniră multă vreme şi, după câteva luni, slaba 
garnizoană care apăra insula fu nevoită să se retragă în 
faţa unui corp expediționar francez. 

Abia din această epocă Sainte Croix începu să fie cultivată. 
Totuşi, înainte de a o desţeleni, trebuiră să fie incendiate 
desele păduri din interior, incendii care liberează şi îngraşă 
pământul. 

Graţie acestor lucrări, continuate timp de un secol şi 
jumătate, Alert ancoră pe o insulă bine îngrijită şi de o mare 
bogăţie agricolă. 

E de la sine înţeles că nu se mai întâlneau acum nici 
caraibii care o populau înaintea descoperirii ei, nici englezii 
care o populaseră apoi, nici spaniolii care le urmaseră, nici 
francezii care făcuseră primele încercări de colonizare. Pe 
la mijlocul secolului al 17-lea se pare că nu s-ar fi găsit chiar 
nimeni pe insulă, deoarece, fiind lipsită de trafic şi de 
beneficiile contrabandei, coloniştii se deciseseră să o 
părăsească. 

Sainte Croix rămase nelocuită timp de 37 de ani, până în 
1733. Franţa o vându atunci Danemarcei pentru suma de 
750 000 de lire şi de la această dată este colonie daneză. 

Când Alert sosi în apropierea insulei, Harry Markel 
manevră în aşa fel încât să ajungă în portul Barnes, capitala 
ei - sau, în daneză, Christiantoed. Este situat în fundul unui 
mic golf, pe coasta septentrională. Cât despre cel de-al 
doilea oraş, Frederichstoed, odinioară incendiat de negrii 
răsculați, a fost construit pe coasta occidentală. 

Axel Wichborn, al doilea laureat al concursului, se născuse 
la Friedrichstoed. Acum el nu mai avea pe nimeni acolo. De 


vreo 2 ani familia sa, după ce vânduse proprietatea pe care 
o poseda în insulă, locuia la Copenhaga. 

În timpul acestei escale, dacă pasagerii nu mai fură 
oaspeţii nimănui, totuşi prieteni ai familiei Wickborn le 
făcură o călduroasă primire. Ei rămaseră cea mai mare 
parte din timp pe uscat şi în fiecare seară reveneau să 
doarmă la bord. 

Această insulă, pe care o străbătură în trăsuri, este foarte 
interesantă de vizitat. Cât a ţinut perioada sclaviei, 
plantatorii făcuseră mari averi şi Sainte Croix putea fi 
considerată cea mai bogată insulă din Antile. O cultură 
intensivă utilizează solul până-n culmile colinelor. Ea 
posedă 350 de plantaţii, fiecare de 150 de pogoane, bine 
administrate de un personal foarte experimentat. Două 
treimi din teritoriu este consacrat producţiei de zahăr şi 
într-un an se recoltează în medie 16 chintale de fiecare 
pogon, fără a mai socoti şi melasa. 

După zahăr, bumbacul dă anual 800 de baloturi care sunt 
expediate în Europa. 

Turiştii trecură pe frumoasele şosele plantate cu palmieri, 
care legau fiecare sat de capitală. Terenul, înclinat în pante 
dulci spre nord, urcă în mod treptat de la litoral, din nord- 
vest până la vârful Eagle, a cărui înălţime este de 400 de 
metri. 

Prin situaţia ei în Europa, Danemarca, în afară de 
perioada blocului continental, când Copenhaga a fost în 
bătaia tunurilor flotei engleze, avu norocul să nu mai fie 
amestecată în lungile şi sângeroasele lupte de la începutul 
secolului, care izbucniseră între Franţa şi Anglia. Putere de 
mâna a doua, teritoriul ei n-a fost invadat de armatele 
europene. Prin urmare, coloniile daneze din Antile nu avură 
de suferit de pe urma acestor mari conflicte care se 
repercutau dincolo de Oceanul Atlantic. 

Între timp, emanciparea negrilor, proclamată în 1862, 
provocă mai întâi anumite tulburări, pe care autoritatea 
colonială le înăbuşi cu asprime. Negrii dezrobiţi se 


plângeau că promisiunile ce li se făcuseră nu fuseseră 
ţinute, între altele, atribuirea unui anumit număr de 
terenuri care să treacă în întregime în proprietatea lor. De 
aici nemulțumiri şi, în cele din urmă, o revoltă a negrilor, 
care se întinse în diverse părţi ale insulei. 

Când Alert ajunse în portul Christianstoed, relaţiile între 
colonişti şi cei eliberaţi nu erau încă reglementate. Totuşi în 
insulă era linişte şi turiştii nu fură niciodată stingheriţi în 
excursiile lor. Un an mai târziu ar fi căzut în plină răscoală, 
atât de puternică, încât oraşul natal al lui Axel Wickborn fu 
ars până la temelii. 

Trebuie remarcat, dealtfel, că de şapte-opt ani populaţia 
din Sainte Croix scăzuse, în urma emigrărilor. 

În timpul escalei, guvernatorul danez, care îşi are 
reşedinţa, alternativ, şase luni la Saint Thomas şi şase luni 
la Sainte Croix, se afla la Saint John, unde se aştepta la 
tulburări. El nu putu deci să-i întâmpine pe tinerii antilieni 
aşa cum ar fi fost primiţi în celelalte insule. Dar 
recomandase să le fie asigurate toate condiţiile pentru 
explorarea insulei, şi recomandările sale fură urmate din 
plin. 

Astfel că, înainte de plecare, o scrisoare compusă de 
domnul Horatio Patterson - cu scrierea sa cea mai îngrijită 
- scrisoare semnată şi de laureați, transmitea Excelenţei- 
sale cele mai călduroase mărturii de recunoştinţă. 

La l august, Alert ieşi din portul Christianstoed. Apoi, după 
ce trecu de şenal, având o briză uşoară, se îndreptă cu 
viteză mică spre est, spre Saint Martin. 

XV. 

SAINT MARTIN ŞI SAINT BARIHELE MY. 

Ţinând direcţia spre est, Alert se îndreptă spre larg. În 
adevăr, Saint Martin şi insulele Sombrero, Anguilla, 
Barbuda şi Antigua sunt insulele cele mai înaintate ale 
lanţului antilian, în nord-estul Insulelor Vântului. 

După ce ieşi din adăpostul pământurilor insulei Sainte 
Croix, corabia întâlni alizeele care băteau cu o anumită 


tărie. Trebui să manevreze pe o mare destul de agitată. Cu 
toate acestea, Alert putu să păstreze pânzele de jos, 
gabierele şi pânzele pătrate. Trebui să navigheze în volte. 
De mai multe ori Iony Renault şi Magnus Anders obţinură 
permisiunea căpitanului să ţină timona, ceea ce îi făcu 
foarte mândri. 

Distanţa între Sainte Croix şi Saint Martin nu depăşeşte 
200 de mile marine. În împrejurările cele mai favorabile, o 
corabie poate s-o străbată în 24 de ore când e în plină 
viteză. Dar, cu un vânt potrivnic şi mergând în contra 
curentului care se îndreaptă spre golful Mexic, traversarea 
se face într-un timp de trei ori mai mare. În plus, Alert 
întâlnea aproape tot timpul numeroase nave cu aburi sau 
cu pânze. Aceste regiuni sunt foarte frecventate şi navigația 
este activă între insule, de la Saint Thomas până la 
Trinidad. 

Cât despre Harry Markel, el nu se îndepărtă de la 
prudenţa sa obişnuită; se ferea să treacă prea aproape de 
aceste nave; prefera să fie mai în larg, pentru a evita orice 
comunicare cu ele. Această prudenţă era apreciată de 
echipaj. După ce se descurcase aşa de bine în timpul 
escalelor de la Saint Thomas şi Sainte Croix, nu era oare de 
sperat că aşa se va întâmpla şi în celelalte insule?... Astfel, 
John Carpenter, Corty şi ceilalţi îşi reveniră din primele 
temeri, şi încrederea pe care le-o inspira şeful lor se dovedi 
mai mare ca oricând. 

Totuşi ardeau de nerăbdare să termine odată cu această 
explorare a Antilelor! 

În cursul navigaţiei contra vântului şi mării, domnul 
Patterson avu din nou o stare proastă; dar, cu ajutorul 
sâmburelui de cireaşă, ea nu se agravă. 

În plus, în aceste luni de iulie şi august, o mare foarte 
agitată nu este prea de aşteptat - în afara furtunilor 
datorate marilor călduri ale zonei tropicale. Clima din Antile 
se bucură de o constanţă remarcabilă şi oscilaţiile coloanei 
termometrului nu cuprind mai mult de 20 de grade. Fără 


îndoială, variațiile sunt mult mai mari în privinţa umezelii 
decât a temperaturii, şi, deşi foarte rar însoţite de grindină, 
deseori cad ploi torențiale. 

În realitate, insulele arhipelagului, expuse vânturilor din 
larg, au cel mai mult de suferit de pe urma perturbaţiilor 
atmosferice. Cele însă ca Sainte Croix, Saint Eustache, 
Saint Cristophe, Grenadines, scăldate de apele mării 
Caraibilor, sunt puţin bântuite de furtuni. Dealtfel, cea mai 
mare parte a porturilor Insulelor Vântului se orientează 
spre vest sau sud-vest şi oferă adăposturi sigure contra 
hulei puternice din larg. 

Pe 3 august, când se înserase de-a binelea, Alert, întârziat 
de alizee, apăru în raza insulei Saint Martin. 

Încă de la patru-cinci mile depărtare, înainte de a ajunge 
în port, tinerii laureați putură să vadă cel mai înalt vârf al 
insulei, a cărui altitudine atinge 585 de metri şi pe care-l 
poleiau ultimele raze ale soarelui. 

Saint Martin are ca santinelă avansată la nord-est mica 
insulă Anguilla, s-ar putea spune o insuliţă, care împreună 
cu Saint Critophe şi Nevis au un singur preşedinte. Ele nu 
sunt despărțite decât de un canal îngust a cărui adâncime 
nu depăşeşte 25-30 de metri. Nu este deci imposibil ca 
fundul submarin, care este de natură coralieră, să se ridice, 
prin acţiunea perseverentă a infuzorilor, până la suprafaţa 
mării, sau poate din cauza unor erupții vulcanice. În aceste 
condițiuni, Saint Martin şi Anguilla n-ar mai forma decât o 
singură insulă. 

A doua zi, un pilot urcă la bordul corăbiei şi o conduse prin 
şenale în portul Philsburg. 

Acest oraş ocupă plaja îngustă care separă un golf 
semicircular de o salină întinsă, sediul unei exploatări 
foarte importante. Mlaştinile sărate, principala bogăţie a 
insulei, sunt atât de productive, că aportul lor anual este 
apreciat la nu mai puţin de 3 000 000 de hectolitri. 

Este drept că un anumit număr din aceste mlaştini cere o 
întreţinere continuă. Evaporarea este aşa de mare, încât 


ele ar seca repede. Între altele, pentru salina din Philsburg 
este necesar să se taie câteodată limba de pământ care-o 
mărgineşte spre litoral şi să fie alimentată în acest fel, într-o 
mare măsură, de apele mării. 

Albertus Leuwen nu avea nici un membru al familiei la 
Saint Martin. Toţi locuiau la Rotterdam, în Olanda, de 15 ani. 
El însuşi părăsise Philsburg, pentru a veni în Europa, la o 
vârstă atât de fragedă că nu-şi mai aducea aminte de insulă. 
Dintre toţi aceşti laureați antilieni, numai părinţii lui Hubert 
Perkins rămăseseră în colonia engleză din Antigua. 

Popasul lui Alert la Saint Martin nu dură decât 24 de ore, 
cel puţin la Philsburg. Acolo nici Harry Markel, nici vreun 
altul dintre ai săi nu se temeau să fie recunoscuţi. Ţinând 
seama de condiţii, această primejdie ar fi fost mai de temut 
în Antilele engleze, Santa Lucia, Antigua sau Dominica, 
unde trebuiau să meargă, şi mai ales în Barbados, reşedinţa 
doamnei Kethlen Seymour, unde şederea bursierilor de la 
Antilian School avea să se prelungească, cu siguranţă. 

Domnul Patterson şi tinerii săi însoțitori nu avură decât să 
se plimbe pe lunga stradă care formează oraşul Philsburg, 
ale cărui case se ridică pe plaja îngustă de la marginea 
mării. 

Se părea că după ce vizita lui Albertus Leuwen se va 
termina, Alert n-avea decât să-şi ridice pânzele şi să plece. 
Dar, în calitatea lor de francezi, Louis Clodion şi Tony 
Renault voiau neapărat să viziteze partea franceză a 
insulei, situată în zona septentrională şi care ocupă aproape 
două treimi din suprafaţa totală. 

Capitala ei este Marigot, un nume care n-are în el, după 
cum se observă, nimic olandez. Louis Clodion şi Tony 
Renault aveau o mare dorinţă: să petreacă măcar o zi la 
Marigot. 

Mentorul fu consultat în privinţa acestei vizite care nu 
modifica întru nimic itinerarul. 

Domnul Horatio Patterson merse să-l caute pe Harry 
Markel şi-i făcu cunoscută propunerea, pe care o sprijini cu 


înalta sa autoritate: 

— Care este părerea dumneavoastră, domnule căpitan 
Paxton? întrebă el. 

Harry Markel, din motive pe care le ştim, ar fi preferat să 
nu înmulțească punctele de popas. Dar de data aceasta n-ar 
fi avut nici un motiv să refuze să-i conducă pe pasagerii săi 
într-o altă parte a insulei. Plecând seara, Alert putea ajunge 
a doua zi la Marigot, de unde, după 48 de ore, ar fi plecat la 
Saint Barthelemy. 

Aşa şi făcură. În ziua de 5, la ora nouă seara, corabia ieşi 
din Philsburg, fiind condusă de un pilot. Noaptea era 
luminoasă, luna aproape plină, marea frumoasă, mărginită 
de înălțimile insulei pe lângă al cărei litoral se poate naviga 
aproape un sfert de milă. Briza favorabilă permitea un mers 
lin al navei. 

Pasagerii rămaseră pe punte până la miezul nopţii, 
pătrunşi de farmecul acestei traversări nocturne; apoi 
intrară în cabine şi nu se treziră decât atunci când Alert 
aruncă ancora. 

Marigot este un oraş mai comercial decât Philsburg. El se 
ridică pe ţărmul unui canal care face să comunice golful cu 
lacul Simpson. Acest ansamblu constituie un port foarte 
sigur, bine apărat contra hulei din larg. Aici se opresc în 
mare număr navele de cursă lungă sau de cabotaj, atrase 
de lipsa taxelor vamale pe care le-o asigură Marigot. Este 
oraşul cel mai important din Saint Martin. 

Dealtfel, pasagerii nu regretau călătoria. Avură parte de o 
excelentă primire, pe care francezii o făcură celor doi 
compatrioți. Simpatia pe care o manifestau nu ţinea cont de 
diferenţa de naţionalităţi, şi la banchetul care avea să le fie 
oferit de autorităţile oraşului urmau să fie reuniți toţi 
«antilienii» în jurul aceleiaşi mese. 

Recepţia fusese organizată de domnul Anselme Guillon. 
Chemase vreo patruzeci de persoane şi, desigur, căpitanul 
lui Alert avea să fie invitat să figureze printre comeseni. 
Domnul Guillon urcă la bord şi-l rugă pe Harry Markel să ia 


parte la acest banchet, care avea loc în aceeaşi zi, în sala 
comunală. 

Totuşi, oricât părea de necrezut, Harry Markel avu 
îndrăzneala să nu accepte invitaţia. În zadar domnul 
Patterson se alătură insistențelor domnului Guillon. 
Amândoi nu reuşiră să schimbe nestrămutata hotărâre a 
căpitanului lui Alert. Ca la Saint Thomas şi la Saint Martin 
sau la Sainte Croix, el nu înţelegea să părăsească bordul şi 
nu permitea nici unuia dintre oamenii săi să coboare pe 
uscat. 

— Vom regreta absenţa dumneavoastră, căpitane Paxton, 
declară domnul Guillon. Laudele pe care vi le-au adus aceşti 
tineri în privinţa grijii cu care sunt trataţi în timpul acestei 
călătorii cu Alert, ca şi dorinţa pe care o aveau de a vă arăta 
în mod public recunoştinţa lor, toate acestea m-au încurajat 
să stărui pe lângă dumneavoastră şi sunt necăjit că nu am 
reuşit să vă conving. 

Pentru a termina, Harry Markel se înclină rezervat şi 
Anselme Guillon fu condus pe cheu. 

Trebuie mărturisit că atât lui, cât şi domnului Christian 
Harboe, căpitanul lui Alert nu le făcuse o impresie bună. 
Acest chip aspru şi sălbatic, pe care o întreagă existenţă de 
violenţe şi de nelegiuiri îşi lăsase urmele, nu era făcut să 
inspire decât antipatie, dacă nu şi suspiciune. Dar cum să 
nu ţii seama de relatările pasagerilor şi ale domnului 
Horatio Patterson, când făceau elogiul căpitanului 
Paxton?... Nu fusese el ales de doamna Kethlen Seymour? 
Această doamnă, desigur, nu se decisese pentru el fără 
informaţii serioase şi referinţe bune... 

Pe deasupra, puţin a lipsit ca situaţia lui Harry Markel şi a 
bandei sale să nu fie compromisă, ba chiar pierdută. E 
drept că această împrejurare nu putu decât să mărească 
încrederea pe care domnul Guillon şi notabilităţile din 
Marigot trebuiau să o aibă în căpitan şi în echipajul său. 

În adevăr, în ajunul sosirii lui Alert, bricul Fire Fly, de 
naţionalitate engleză, se mai găsea la Marigot. Căpitanul 


bricului îl cunoştea foarte bine pe domnul Paxton, căruia îi 
lăudă calităţile de om şi de marinar. Dacă ar fi ştiut că Alert 
urma să sosească, fără îndoială că l-ar fi aşteptat, şi cu câtă 
plăcere ar fi strâns mâna vechiului său prieten! Dar Fire Fly 
era pe punct de plecare şi, în timpul nopţii, probabil, se 
încrucişa cu Alert în regiunile occidentale ale insulei. 

În convorbirea sa, domnul Guillon îi vorbise lui Harry 
Markel de căpitanul de pe Fire Fly şi e lesne de închipuit 
frica de care fu cuprins acest ticălos, gândindu-se prin ce 
primejdie ar fi trecut în prezenţa unui prieten al căpitanului 
Paxton. 

Acum bricul se afla în larg cu destinaţia Bristol şi nu mai 
exista nici o posibilitate să-l întâlnească în timpul croazierei 
în Antile. 

Când Harry Markel îi puse la curent cu cele întâmplate pe 
John Carpenter şi pe Corty, aceştia nu putură să-şi ascundă 
teama: 

— Am scăpat ca prin urechile acului! spuse şeful 
echipajului. 

Nu mai povestiţi şi celorlalţi, adăugă Harry Markel. N-are 
rost să-i speriaţi, dar să fie mai prudenţi ca niciodată... 

Aş vrea să se termine odată cu aceste blestemate Antile! 
declară Corty. Mereu mi se pare că văd atârnat de fiecare 
creangă de copac câte un ştreang! 

Avea dreptate Corty, şi dacă bricul Fire Fly s-ar fi aflat în 
portul Marigot în ziua sosirii lui Alert, s-ar fi isprăvit cu 
Harry Markel şi tovarăşii săi. 

Banchetul, bine servit, pe măsura bucuriei cu care fusese 
primită invitaţia, avu loc seara. Oricum, se ridică paharul în 
onoarea căpitanului Paxton. Se vorbea de prima parte a 
călătoriei, făcută în condiţii favorabile. Fu exprimată urarea 
ca a doua parte să nu fie cu nimic mai prejos de cea 
precedentă. Tinerii «antilieni» vor duce cu ei, din călătoria 
făcută în Indiile Occidentale, amintiri de neuitat. 

La desert, Louis Clodion, în picioare, aduse mulţumiri 
foarte frumos întoarse din condei domnului Anselme Guillon 


şi notabilităţilor coloniei pentru plăcuta primire. 

Apoi veni rândul domnului Horatio Patterson, care se 
alăturase mai mult ca de obicei la numeroasele, prea 
numeroasele toasturi făcute după fiecare fel de mâncare. 
Mentorul se ridică cu paharul în mână şi luă cuvântul. Tot 
ce se putea introduce ca citat latin în mijlocul unor fraze 
vibrante ieşi din gura vorbitorului. Vorbi de amintirile pe 
care i le va lăsa această sărbătorire, mai durabile ca 
bronzul - aereperenius, ca în Horaţiu; de norocul care-i 
favoriza pe îndrăzneţi - audaces fortuna juvăţ, ca în 
Vergiliu. Era fericit să-şi enunţe felicitările în public - coram 
populo. Nu putea să-şi uite patria sa de care-l despărţea 
acum un ocean întreg şi dulces reminiscetur Argos[23], dar 
nu va uita nici satisfacţiile de amor propriu pe care le 
încercase în Antile, şi în ultimul său ceas va putea repeta: 
Et în Arcadia ego24, căci Antilele vor fi fost o bucată din 
acea Arcadie care fusese sălaşul inocenţei şi al fericirii. În 
sfârşit, avusese totdeauna dorinţa de a vizita acest splendid 
arhipelag, hoc erat în votis, repeta el din Horaţiu deja citat, 
şi în care, şi parva licet componere magnis[25] - cum 
spunea Vergiliu, menţionat mai sus - el, administratorul de 
la Antilian School, venise să pună piciorul cu aproape 400 
de ani după Cristofor Columb. 

Vă închipuiţi succesul pe care-l obţinu domnul Horatio 
Patterson şi aplauzele care-l răsplătiră când se aşeză la 
locul său. Apoi toţi umplură pentru ultima oară paharul în 
onoarea doamnei Kethlen Seymour. După călduroase 
strângeri de mână, bursierii luară drumul spre port. 

Când se-ntoarseră la bord, către orele zece seara, cu toate 
că marea era nemişcată ca un lac, i se păru domnului 
Patterson că Alert era clătinat de oarecari mişcări de ruliu 
şi tangaj. Convins că se va resimţi mai puţin în poziţie 
orizontală, se retrase în cabină, se dezbrăcă cu ajutorul 
amabilului Wagah şi se cufundă într-un somn adânc. 

A doua zi fu consacrată plimbărilor în oraş şi prin 
împrejurimi. 


Două trăsuri îi aşteptau pe turişti, cărora domnul Anselme 
Guillon voi să le servească de ghid. 

După ce vizitară locurile cele mai interesante ale insulei, 
după ce prânziră pe plajă şi cinară sub copacii unei păduri 
superbe, din proviziile aduse pentru această excursie, 
turiştii se întoarseră la Marigot. Apoi, luându-şi rămas bun 
de la domnul Anselme Guillon, căruia îi fură adresate toate 
mulţumirile, se înapoiară la bord. 

Toţi - inclusiv domnul Patterson - scriseră rudelor. Aceştia 
cunoşteau din 26 iulie sosirea lui Alert la Saint Thomas. Le 
fusese anunţată prin depeşă şi îngrijorarea datorată 
întârzierii cu câteva zile se risipi. Totuşi, familiile trebuiau 
ţinute la curent şi scrisorile întocmite în seara aceea şi puse 
a doua zi la poştă urmau să plece, după 24 de ore, în 
Europa. 

Nu se ivi nici un incident în cursul nopţii. Nimic nu tulbură 
somnul tinerilor după o zi atât de obositoare. Dar poate că 
John Carpenter şi Corty visară că nişte avarii îl obligau pe 
Fire-Fly să revină în port... ceea ce nu se întâmplă, din 
fericire pentru ei. 

A doua zi, încă de la ora opt, profitând de mareea joasă, 
Alert ieşi din portul Marigot cu destinaţia Saint Berthelemy. 

Dacă marea era puţin agitată, corabia, atâta timp cât 
naviga la adăpostul insulei, nu se clătină prea tare. Este 
adevărat că după ce va trece din nou pe la Philsburg, Alert 
nu va mai fi apărat de falezele înalte de la Saint Martin 
contra hulei din larg. Astfel, în apele dintre cele două 
insule, primi valurile de-a curmezişul şi fu chiar cazul de 
reducere a pânzelor pentru a evita o înclinare prea mare. 

Totuşi, în cazul că va avea o întârziere, ea va fi de numai 
câteva ore şi cu siguranţă că nava se va ivi în rada insulei 
Saint Barthelemy a doua zi în zori. 

Ca de obicei, pasagerii luară parte la manevre, când fu 
vorba de a slăbi sau a strânge şcotele. Nu fu necesar să se 
facă volte cu vântul în faţă sau să se schimbe direcţia. Tony 
Renault şi Magnus Anders ţinură fiecare la rândul său 


cârma, ca doi veritabili timonieri care-şi cunoşteau meseria, 
nelăsând nava să devieze într-o parte sau alta, având ochiul 
fixat pe linia de reper a busolei. 

Către ora cinci fu semnalat la sud-vest un vapor care 
tindea să-l depăşească pe Alert. 

În acel moment, Corty trecu la cârmă, intenţia lui Harry 
Markel fiind să evite apropierea vaporului. Alert devie deci 
cu un cart, ca să nu rămână în afara direcţiei urmate. 

Acest steamer de naţionalitate franceză - cum se vedea 
după flamura care se desfăşura pe marele catarg - era un 
vapor de război aparţinând categoriei micilor crucişătoare 
ale statului. Louis Clodion şi Tony Renault ar fi fost fericiţi 
să-l salute în trecere şi să primească salutul său. Dar cum 
cea mai mică distanţă care separa cele două nave, graţie 
manevrei lui Harry Markel, nu cobori sub o milă, nu era 
cazul să se ridice pavilionul. 

În ceea ce priveşte crucişătorul, care mergea cu toată 
viteza în direcţia nord-vest, se părea că are ca destinaţie 
Antilele. Era posibil de asemenea să se îndrepte spre unul 
din porturile meridionale ale Statelor-Unite, cum e Key 
West, la capătul Floridei, un loc de oprire pentru vapoarele 
de toate naţionalităţile. Dealtfel, crucişătorul îl lăsă în 
curând în urmă pe Alert, şi când se lăsă amurgul ultimele 
lui trâmbe de fum dispăruseră la orizont. 

Călătorie sprâncenată, zise John Carpenter, şi cu urarea 
de a nu vă mai revedea! Nu-mi place să navighez împreună 
cu vapoare de război. 

Şi nici să mă găsesc în mijlocul unei patrule de poliţişti!... 
adăugă Corty. Aceşti oameni au aerul că te întreabă de 
unde vii şi unde te duci, şi nu întotdeauna îţi covine să 
răspunzi! 

Insula Saint Barthelemy - singura posesiune suedeză în 
Indiile Occidentale, ocupă extremitatea bancului pe care-l 
formează insula engleză Anguilla şi cea franco-olandeză 
Saint Martin. Aşa cum s-a remarcat, ar fi suficientă 
ridicarea fundului mării cu 80 de picioare pentru ca cele 


trei insule să nu fie decât una singură, a cărei lungime 
totală ar fi de 75 de kilometri. Or, cu aceste adâncimi 
submarine de natură vulcanică n-ar fi surprinzător ca 
ridicarea să se producă în viitor. 

Referitor la acest subiect, Roger Hinsdale observă că 
această înălţare ar putea să se extindă la ansamblul 
Antilelor, al Insulelor Vântului şi al Insulelor de sub Vânt. Şi 
într-o epocă, depărtată fără îndoială, s-ar putea întrevedea 
ca aceste insule, unite între ele, să formeze un fel de vast 
continent la intrarea golfului Mexic şi - cine ştie? - să se 
alipească la continentul american. 

Insulei Saint Barthelemy, dimensiunile prea mici nu-i pot 
acorda decât denumirea de ostrov, pentru că lungimea ei 
nu depăşeşte două leghe şi jumătate, cu o suprafaţă de 21 
kilometri pătraţi. 

Saint Barthelemy este apărată de fortul Gustav. Gustavia, 
capitala sa, un oraş de mică importanţă, poate progresa, 
pentru că este situată, din punctul de vedere al navigaţiei 
de cabotaj, printre Antilele Mici din această regiune. Aici, 
cu 19 ani în urmă, se născuse Magnus Anders a cărui familie 
se mutase de vreo 15 ani la GOtteborg, în Suedia. 

Această insulă a fost succesiv sub diverse pavilioane. A fost 
franceză de la 1048 la 1784. La acea epocă Franţa o cedă 
Suediei în schimbul unei concesiuni de antrepozite pe 
Cattegat, mai precis la G6Otteborg, şi a unor alte avantaje 
politice. Dar, cu toate că devenise scandinavă în urma 
acestui tratat, fiind populată odinioară de normanzi, 
rămăsese franceză prin aspiraţiile, gusturile şi obiceiurile 
ei, şi poate că va rămâne astfel totdeauna. 

Când soarele dispăru sub orizont, Saint Barthelemy nu se 
vedea încă. Fiind la o depărtare de cel mult 20 de mile, nu 
încăpea nici o îndoială că Alert va acosta în zorii zilei, cu 
toate că vântul slăbise seara şi corabia nu putea înainta 
decât puţin în timpul nopţii. 

Cu toate acestea, tânărul suedez părăsi cabina de la ora 
patru dimineaţa şi, urcând pe scara de sart a marelui 


catarg, ajunse până la vergile pânzei pătrate. 

Magnus Anders voia să fie primul care să semnaleze insula 
sa şi zări, puţin înainte de ora şase, principalul masiv 
calcaros care domină în centru, înalt de 302 metri. El strigă 
cu o voce atât de răsunătoare: «Pământ!... Pământ!» încât 
camarazii săi se repeziră pe punte. 

Alert se îndreptă imediat spre coasta occidentală a insulei 
Saint Barthelemy, în aşa fel încât să ajungă în faţa portului 
principal de ancorare, de fapt, singurul din insulă. 

Cu toate că briza era moderată, corabia avansa repede şi 
pe măsură ce înainta găsea ape mai liniştite. Puțin după ora 
şapte, un grup de câteva persoane se desluşi pe vârful 
colinei. 

Portul Gustavia oferă navelor cu pescajul de doi-trei metri 
locuri excelente de ancorat, la adăpostul bancurilor, de care 
se sparg valurile hulei din larg. 

Ceea ce atrase mai întâi atenţia tinerilor pasageri fu 
prezenţa crucişătorului pe care-l întâlniseră în ajun. Era 
ancorat în mijlocul portului, cu luminile stinse, cu pânzele 
strânse, ca un vas care rămânea aici pentru câtva timp. 

Aceasta le făcu plăcere lui Louis Clodion şi lui Tony 
Renault care-şi promiseră să urce la bordul său, siguri fiind 
că vor fi bine primiţi. Dar vederea crucişătorului îi fu foarte 
neplăcută lui Harry Markel, ca şi oamenilor săi, şi chiar îl 
îngrijoră. 

Alert nu mai era decât la un sfert de milă de port şi, chiar 
dacă ar fi vrut, ce argument putea invoca Harry Market 
pentru a nu intra în radă, când Saint Barthelemy era una 
din etapele itinerarului? Deci, cu voie sau fără voie - în 
general mai puţin alarmat decât John Carpenter şi ceilalţi - 
el o luă spre şenal, când răsună o lovitură de tun. În acelaşi 
timp, un steag se înălţă în vârful colinei. 

Cât de mare le fu surpriza - surpriză care se schimbă în 
uluire - când văzură că nu erau culorile suedeze, ci 
pavilionul francez, în cele trei culori naţionale! 


Cât despre Harry Market şi echipajul său, dacă arătară o 
oarecare mirare, ce importanţă avea pentru ei dacă steagul 
era al cutărei sau cutărei ţări? Ei nu cunoşteau decât unul 
singur, pavilionul negru al piraţilor, acela sub care va naviga 
Alert când va despica valurile Pacificului. 

E pavilionul francez!... exclamă Tony Renault. 

Pavilionul francez! repetă Louis Clodion. 

— Oare căpitanul Paxton să se fi înşelat, zise Roger 
Hinsdale, şi a luat un drum greşit, spre Guadelupa sau 
Martinica? 

Harry Markel nu comisese o asemenea eroare. Se 
îndreptase fără doar şi poate spre Saint Barthelemy şi 
ajunse în portul Gustavia, unde ancoră după trei ore. 

Totul se explică. Insula Barthelemy tocmai fusese cedată 
Franţei, contra sumei de 277 000 de franci. 

PARTEA A DOUA. 

I 

ANTIGUA. 

Călătorind la bordul lui Alert, Hubert Perkins era pe cale 
să revadă o Antigua la fel de înfloritoare ca şi în ziua când o 
părăsise cu cinci ani în urmă, pentru a veni în Europa să-şi 
facă studiile. 

Între Saint Barthelemy şi Antigua nu e o distanţă mai 
mare de 70-80 de mile. Dar când Alert ajunse în larg, 
oprirea vântului, apoi o briză destul de slabă îi întârziară 
navigația. Corabia trecu pe lângă Saint Christopher, o 
insulă revendicată de englezi, francezi şi spanioli şi care, 
prin pacea de la Utrecht din 1713, rămase în posesia Angliei. 
Numele de Christopher i se trage de la Columb care o 
descoperise după Desirade, Dominica, Guadelupa şi 
Antigua. Ea e semnătura marelui navigator genovez pe 
această minunată pagină a Indiilor Occidentale. 

Băştinaşii îi spun insulei în formă de ghitară, «cea 
rodnică» şi toată lumea o socoteşte «mama Antilelor». 
Tinerii pasageri putură să admire frumuseţile ei naturale, 
străbătând apele unui litoral de aproape un sfert de milă. 


Saint Kitts, capitala, se înalţă la poalele Muntelui 
Maimuţelor, pe un golf al țărmului occidental, în mijlocul 
grădinilor şi palmierilor. Un vulcan, al cărui nume de Misery 
s-a schimbat în acela de Liberty în timpul emancipării 
negrilor, îşi înalţă conul până la 1 500 de metri, şi craterul 
său azvârle jeturi de gaze sulfuroase. 

Pe fundul a două cratere stinse se adună apele ploilor, 
care asigură fertilitatea insulei. Are o suprafaţă de 176 
kilometri pătraţi, o populaţie de circa 30 000 de locuitori, şi 
cultura trestiei de zahăr predomină, cu recolte de calitate 
superioară. 

Desigur, ar fi fost foarte plăcut să te opreşti 24 de ore la 
Saint Christopher şi să te plimbi pe păşuni şi ogoare. Dar, în 
afară de faptul că Harry Markel nu ţinea deloc la acest 
lucru, trebuiau să se conformeze itinerarului şi, de fapt, 
niciunul din elevii de la Antilian School nu era originar din 
insulă. 

În dimineaţa de 12 aprilie Alert fu semnalat de semafoarele 
insulei Antigua, nume dat de Cristofor Columb în amintirea 
unei biserici din Valladolid. Nu putuse fi văzută de la mare 
distanţă, căci ea se ridica foarte puţin din apă, şi vârful cel 
mai înalt nu depăşea 270 de metri. Cil despre dimensiunile 
insulei, ele sunt relativ considerabile, comparate cu acelea 
ale celorlalte Antile, adică de 279 de mile pătrate. 

Când zări pavilionul britanic la intrarea în port, Hubert 
Perkins îl salută cu un viguros «ura», la care se alăturară şi 
uralele colegilor săi. Alert se îndrepta spre partea de nord, 
pentru a acosta acolo unde se afla portul şi oraşul. 

Harry Markel cunoştea bine aceste meleaguri. De aceea 
nu recurse la serviciul unui pilot. Oricât de periculoase erau 
apele golfului, intră curajos, lăsă fortul James la babord, 
capul Lobloly la tribord şi aruncă ancora acolo unde navele 
găsesc locuri foarte bune, cu condiţia să nu aibă un pescaj 
mai mare de patru-cinci metri. 

În fundul golfului apare capitala Saint John's, cu o 
populaţie de 16 000 de locuitori. Acest oraş în formă de 


tablă de şah, cu străzile sale care se întretaie în unghiuri 
drepte, are un aspect plăcut şi se întinde în mijlocul unei 
zone verzi acoperită cu o bogată vegetaţie tropicală. 

Imediat ce Alert apăru la intrarea golfului o ambarcaţiune 
se desprinse de debarcaderul portului şi dusă de patru 
vâsle se îndreptă spre corabie. 

Se înţelege de la sine că Harry Markel cu tovarăşii săi 
trecură în acel moment prin noi emoţii, destul de justificate 
dealtfel. Nu putea să le fie teamă că poliţia engleză fusese 
înştiinţată de drama sângeroasă petrecută pe Alert în ansa 
Farmar, că alte cadavre fuseseră descoperite, poate chiar şi 
cel al căpitanului Paxton? Şi atunci, cine era omul care 
îndeplinea funcțiunile lui la bordul lui Alert...? 

Dar se liniştiră repede. Ambarcaţiunea aducea familia 
tânărului pasager. Tatăl, mama şi cele două surori mai mici 
nu avuseseră răbdare să aştepte debarcarea. Ei pândeau 
de mai multe ore sosirea navei; urcară la bord înainte chiar 
ca Alert să fie ancorat şi Hubert Perkins se aruncă în 
braţele părinţilor săi. 

Insula Antigua, din punct de vedere administrativ, este 
reşedinţa unui teritoriu care cuprinde şi insulele Barbuda şi 
Redonda, vecinele sale. În acelaşi timp, are rangul de 
capitală în mijlocul acestui grup de Antile engleze, unite sub 
numele de Lieward-Island, adică Insulele Vântului, de la 
insulele Virgine până la Dominica. 

La Antigua este reşedinţa guvernatorului, a preşedinţilor 
consiliilor executiv şi legislativ, numiţi jumătate de Coroană 
şi jumătate de electori. 

Domnul Perkins, unul din membrii consiliului executiv, nu 
părăsise niciodată pentru multă vreme insula. După ce îl 
condusese pe fiul său în Europa, se întorsese imediat la 
reşedinţa sa din Antigua. 

După cum era obiceiul, de îndată ce Hubert Perkins îşi 
îmbrăţişa tatăl, mama şi surorile, se făcură prezentările. 
Domnul Horatio Patterson, înaintea celorlalţi, primi 
strângerea de mână a domnului Perkins şi tinerii săi 


camarazi fură onoraţi cu aceeaşi favoare. Dar ceea ce 
aduse cu precădere felicitări mentorului din partea 
doamnei Perkins fu starea înfloritoare a pasagerilor lui 
Alert. Aceste mulţumiri, mentorul crezu de cuviinţă să le 
transmită căpitanului Paxton. 

Harry Markel le acceptă, dealtfel, cu răceala lui obişnuită. 
Apoi, după ce salută, veni la prova pentru a da ordinul de 
fundarisire a ambelor ancore. 

Domnul Perkins îl întrebă înainte de toate pe domnul 
Patterson cât timp va dura popasul la Antigua. 

— Patru zile, domnule Perkins, declară domnul Patterson. 
Zilele noastre sunt numărate, cum se spune în general 
despre viaţa omenească, şi suntem supuşi unui program de 
la care nu trebuie să ne îndepărtăm. 

— E cam puţin, zise doamna Perkins. 

— Fără îndoială, scumpă prietenă, reluă domnul Perkins, 
dar timpul călătoriei este limitat şi mai sunt numeroase 
Antile pe itinerar. 

— Ars longa, vita brevis26, adăugă domnul Patterson, care 
crezu ocazia potrivită pentru a plasa acest proverb latin. 

— Oricum ar fi, zise domnul Perkins, domnul Patterson şi 
colegii fiului meu vor fi oaspeţii noştri în timpul şederii lor 
aici. 

— Domnule Perkins, zise Roger Hinsdale, suntem zece la 
bord... 

Desigur, adăugă domnul Perkins, locuinţa mea va fi prea 
mică pentru a-i găzdui pe toţi tinerii mei prieteni!... Dar 
vom reţine camere la hotel şi veţi veni să luaţi masa la noi. 

În acest caz, propuse Louis Clodion, poate că ar fi mai bine 
să dormim pe navă, afară de Hubert, domnule Perkins?... 
Ziua vă vom aparţine, din zori până la apusul soarelui. 

Această propunere fiind cea mai bună, avu aprobarea 
domnului Patterson. 

Dar, evident, Harry Markel ar fi preferat ca pasagerii să-şi 
petreacă tot timpul pe uscat. Nava ar fi fost mai puţin 


expusă să primească vizitatori, de care se temea 
întotdeauna. 

Căpitanul fu şi el invitat să ia masa la familia Perkins. El se 
scuză ca de obicei şi Hubert îi dădu să înţeleagă tatălui său 
că era inutilă orice insistenţă. 

După ce ambarcaţiunea plecă cu Hubert, pasagerii se 
ocupară să-şi pună în ordine lucrurile, apoi să scrie câteva 
scrisori care plecau în aceeaşi seară cu poşta spre Europa. 
Printre ele trebuie menţionată entuziasta scrisoare a 
domnului Patterson, pe care doamna Patterson avea s-o 
primească peste vreo douăzeci de zile. Era şi una pe adresa 
directorului de la Antilian School, 314 Oxford Street, 
London, Marea Britanie, în care domnul Julian Ardagh va 
găsi informaţii pe cât de exacte pe atât de instructive, 
referitor la bursierii doamnei Kethlen Seymour. 

Între timp, Harry Markel termina cu manevrele, având 
grijă - ca la escalele precedente - să-l ancoreze pe Alert în 
mijlocul portului. Oamenii care-i vor conduce pe pasageri 
nu vor avea permisiunea să debarce pe țărm. Nici dânsul 
nu va cobori decât în ziua sosirii şi în cea a plecării, pentru 
a îndeplini formalităţile la biroul maritim. 

Către ora 11 barca cea mare fu gata. 

Cu doi mateloţi la rame şi Corty la cârmă, depuseră pe 
cheu pe invitaţii domnului şi doamnei Perkins. 

După un sfert de oră, reuniți într-o locuinţă frumoasă în 
partea de sus a oraşului, toţi se aşezaseră în jurul unei 
mese bogate şi începură să stea de vorbă despre diversele 
întâmplări ale călătoriei. 

În vârstă de 45 de ani, domnul Perkins, a cărui barbă şi 
păr începuseră să încărunţească, avea o atitudine demnă, o 
convorbire plăcută, o privire afectuoasă, calităţi care toate 
se vor regăsi într-o zi la fiul său. Nimeni nu era mai onorat 
ca dânsul în colonie, dacă n-ar fi fost decât pentru serviciile 
pe care le aducea ca membru al consiliului executiv. În 
acelaşi timp, om de gust, foarte instruit în tot ce privea 
istoria Indiilor Occidentale, el putea să dea domnului 


Horatio Patterson date precise şi să citeze documente 
autentice. Fiţi siguri că mentorul nu se va sfii să recurgă la 
ajutorul domnului Perkins şi-şi va îmbogăţi astfel jurnalul de 
călătorie pe care-l ţinea tot atât de metodic ca şi registrele 
sale de contabilitate. 

Doamna Perkins, de origine creolă, avea aproape 40 de 
ani. Bună, amabilă, prevenitoare, se consacra în întregime 
educaţiei celor două fiice, Bertha şi Mary, în vârstă de 10 şi 
I2 ani. Era lesne de închipuit ce bucurie avusese această 
mamă excelentă la revederea cu fiul ei, strângându-l în 
braţe după o absenţă de patru ani. Dar, după cum se 
spusese la masă, se apropia momentul când Hubert va 
reveni la Antigua pe care familia sa n-a vrut s-o părăsească 
niciodată. După un an, timpul studiilor petrecut la Antilian 
School se va încheia. 

— Îl vom regreta, zise John Howard, care mai avea de 
făcut doi ani la şcoala din Oxford Street. Hubert este un 
bun camarad... 

— Despre care vom păstra o amintire excelentă, adăugă 
Clodion... 

Cine ştie dacă nu veţi avea ocazia să vă întâlniți mai 
târziu ?... spuse domnul Perkins. Poate că unii dintre voi, 
tinerii mei prieteni, vor reveni în Antile? Când Hubert va fi 
la o casă de comerţ din Antigua, îl vom căsători... 

Cât mai curând posibil, spuse doamna Perkins. 

Hubert căsătorit!... exclamă Tony Renault. Ah, aş vrea s-o 
văd şi pe asta...! 

Şi de ce nu! Ai fi şi tu martor, răspunse râzând Hubert. 

Să nu glumim, prieteni, spuse dogmatic domnul Patterson. 
Căsătoria, baza oricărei societăţi, este cea mai respectată 
instituţie a acestei lumi. 

Nu mai era cazul să se discute acest subiect. Dar doamna 
Perkins crezu de cuviinţă să vorbească de doamna 
Patterson. Întrebă despre ea. Mentorul răspunse cu 
plăcere. Aştepta o scrisoare de la soţia sa şi poate că va 
primi una la Barbados, înainte de a se îmbarca pentru 


înapoiere. Apoi, scoțând din buzunar o fotografie care nu-l 
părăsea niciodată, o arătă nu fără oarecare mândrie. 

Are înfăţişarea unei femei bune şi drăguţe, spuse doamna 
Perkins. 

Şi pare o demnă soţie pentru domnul Horatio Patterson, 
adăugă domnul Perkins. 

Ea este tovarăşa vieţii mele, răspunse domnul Patterson, 
uşor emoţionat, şi tot ce cer de la soartă este s-o regăsesc 
la întoarcere aşa cum este hâc et nunc27! Ce anume 
înţelegea domnul Patterson prin aceste cuvinte, cine ar fi 
putut spune?... Le rostise coborând vocea, şi, dealtfel, 
nimeni nu le dădu atenţie. 

După ce se termină masa, fu stabilit să viziteze imediat 
Saint John's, apoi împrejurimile. Totuşi îşi acordară o oră de 
siestă în frumoasa grădină, sub copacii stufoşi ai vilei. 
Domnul Perkins dădu domnului Patterson informaţii 
interesante despre abolirea sclaviei în Antigua. În anul 
1824, Anglia proclamă actul de emancipare. Dacă 
rezultatele fură bune pentru oamenii de culoare, nu fură 
mai puţin bune pentru colonie, a cărei prosperitate crescu 
în mare măsură. Veniturile publice nu încetară să urce, în 
timp ce cheltuielile administrative scădeau în toate 
serviciile. 

În timpul excursiilor de-a lungul insulei, domnul Patterson 
şi tinerii săi însoțitori fură miraţi văzând lanurile atât de 
bine cultivate. Câtă fertilitate la suprafaţa unui teren 
calcaros! Peste tot se vedeau ferme bine întreţinute, la 
curent cu toate progresele agriculturii! 

Nu s-a uitat că reţeaua hidrografică era insuficientă în 
Antigua şi a fost nevoie să se construiască vaste cisterne 
pentru a strânge apele ploilor. Domnul Perkins avu ocazia 
să spună că dacă indigenii dăduseră insulei numele de 
Yacama - «Şiroitoarea» - aceasta era probabil o ironie. 
Acum rezervoarele ajungeau pentru diversele necesităţi ale 
oraşului şi câmpului. Drenarea apelor era bine făcută, spre 
satisfacția generală. Ea asigura salubritatea în Antigua şi 


prezerva pe viitor insula de seceta care de două ori, în 1779 
şi 1784, a produs dezastre incalculabile. Locuitorii fuseseră 
în situaţia acelor naufragiaţi care nu mai pot răbda torturile 
setei şi pieriseră oameni şi mii de animale. 

Toate acestea le povestea domnul Perkins, în timp ce arăta 
oaspeţilor, nu fără o legitimă mândrie, cisternele cu o 
capacitate de 2 500 000 de metri cubi şi care furnizau la 
Saint John's o medie de apă superioară aceleia a unui mare 
oraş european. 

Excursiile făcute sub conducerea domnului Perkins nu se 
mărginiră numai la împrejurimile capitalei. Ele fură însă 
organizate în aşa fel ca în fiecare seară pasagerii să poată 
dormi pe Alen. Turiştii vizitară celălalt port din Antigua, 
English Harbour, situat pe coasta meridională. Acest port, 
mai bine adăpostit ca Saint John's, era altădată plin de nave 
militare, cazărmi şi arsenale menite apărării insulei 
Antigua. El este în realitate format de un grup de cratere, 
al căror nivel a coborât încetul cu încetul, ca apoi să fie 
invadate de apele mării. 

Cele patru zile trecură repede în plimbări, mese şi sieste 
în vila Perkins. Porneau la drum dis-de-dimineaţă şi cu toate 
că în acest anotimp căldura era foarte mare, tinerii elevi nu 
avură prea mult de suferit. Apoi, când Hubert Perkins 
rămânea la părinţii săi, colegii lui reveneau la bord să se 
odihnească în cuşetele lor. Dealtfel, Tony Renault pretindea 
că dacă Hubert nu venea cu ei la bord însemna că punea la 
cale căsătoria sa cu o tânără creolă din Barbuda şi că 
logodna va avea loc înainte de plecarea în Europa... 

Se râdea de aceste glume, pe care gravul domn Patterson 
le lua de fiecare dată în serios. În ajunul plecării, la 15 
august, Harry Markel trecu printr-o mare spaimă, în 
următoarele împrejurări. 

După-masă, o barcă se apropie de navă, după ce fusese 
coborâtă de pe bricul englez Flag care venise din Liverpool. 
Unul din mateloţii bricului se urcă pe punte şi ceru să 
vorbească cu căpitanul. Ar fi fost greu să i se răspundă că în 


acel moment căpitanul nu era la bord, căci, de când 
aruncase ancora, Markel nu debarcase decât o singură 
dată. Harry Markel îl cercetă pe acest om prin fereastra 
cabinei sale. Îl auzise vorbind şi se ferea să se arate. 
Dealtfel, nici nu-l cunoştea şi probabil că nici el nu-i era 
cunoscut. Dar se putea ca acest matelot să fi navigat cu 
căpitanul Paxton, comandantul lui Alert, şi să fi vrut să-i 
facă o vizită. Aici era primejdia - primejdie care se ivea la 
toate escalele şi care nu va lua sfârşit decât în ziua când 
Alert, după ce va părăsi Barbados, nu va mai opri în nici o 
insulă din Antile. Corty fu acela care-l primi pe matelot 
imediat ce sosi pe punte. 

Vrei să vorbeşti cu căpitanul Paxton? Întrebă el. 

Da, camarade, răspunse matelotul, dacă el este acela care 
comandă pe Alert din Liverpool. 

Îl cunoşti? 

Nu, dar am un prieten care trebuie să facă parte din 
echipajul său... 

Ah! Şi cum îl cheamă? 

Forster... John Forster. 

Harry Markell, auzind această discuţie, ieşi afară, liniştit 
ca şi Corty. 

Eu sunt căpitanul Paxton, zise el. 

Domnule căpitan, spuse matelotul salutându-l cu mâna la 
beretă. 

Ce doreşti? 

Să strâng mâna unui camarad... 

Care se numeşte? 

John Forster. 

Harry Markel avu un moment intenţia să răspundă că John 
Forster se înecase în golful Cork. Dar îşi aminti că-i 
atribuise numele de Bob nefericitului al cărui cadavru 
eşuase pe coastă. Doi mateloţi pierduţi înaintea plecării, 
aceasta ar fi părut suspect pasagerilor de pe Alert. 

Harry Markel se mulţumi deci să spună: 

John Forster nu este la bord... 


Nu este?... repetă matelotul, destul de mirat. Credeam 
totuşi că am să-l găsesc... 

Nu este, îţi spun, sau, mai bine-zis, nu mai este... 

I s-a întâmplat vreo nenorocire? 

— Era bolnav în momentul plecării şi a trebuit să debarce. 
Corty nu putu decât să admire prezenţa de spirit a şefului 
său. 

Dar dacă matelotul de pe Flag l-ar fi cunoscut pe căpitanul 
Paxton, lucrurile ar fi luat o întorsătură proastă pentru 
Harry Markel şi oamenii săi. 

Matelotul nu mai spuse decât un «Mulţumesc, domnule 
căpitan!» şi cobori în barcă, foarte necăjit că nu-l întâlnise 
pe camaradul său. Când matelotul ajunse în larg, Corty 
zise: 

Fără doar şi poate, jucăm un joc periculos. 

Posibil, dar merită osteneala! 

— Ce are a face! Pe toţi dracii, Harry, aş vrea să mă văd în 
plin Atlantic!... Acolo nu ne vom teme că-şi bagă cineva 
nasul în treburile noastre. 

Va veni şi timpul acela, Corty... Mâine Alert va ieşi în larg... 

Spre? 

— Spre Guadelupa. În definitiv, o colonie franceză este mai 
puţin primejdioasă pentru noi decât o colonie engleză. 

II 


GUADELUPA. 

Distanţa care separă Antigua de Guadelupa sau, mai bine- 
Zis, de grupul de insule reunite sub acest nume, este de 20 
de mile. 

În condiţii obişnuite, Alert, în bătaia vânturilor alizee, 
părăsind portul Saint John's în dimineaţa zilei de 16 august, 
ar fi trebuit să ajungă la destinaţie în 24 de ore. 

Louis Clodion putea deci spera că, aşa cum dorea, la 
răsăritul soarelui, primele înălţimi ale Antilelor franceze or 
să apară la orizont. 

N-a fost aşa. Calmul sau mai curând briza foarte slabă 
întârziase mersul navei, cu toate că avea toate pânzele 


întinse. Pe de altă parte, întâlni valuri mici dar puternice, cu 
toată căderea vântului. Ele se datorau faptului că această 
porţiune de mare, foarte deschisă spre larg, nu este 
protejată de insule. Hula, răvăşită de anumiţi curenţi 
contrarii, se sparge înainte de a se izbi de stâncile din 
Montserrat. Chiar dacă Alert ar fi fost ajutat de o briză mai 
tare, n-ar fi putut evita puternicele zdruncinături. Din 
această cauză domnul Horatio Patterson exprimă câteva 
îndoieli despre eficacitatea sâmburilor de cireşe ca mijloc 
de apărare contra răului de mare. 

La nevoie, Harry Markel ar fi putut trece prin partea 
interioară a Montserrat-ului, unde hula era mai mică. Dar s- 
ar fi expus la întâlniri prea numeroase cu diverse nave, 
lucru de care se ferea cât putea, în plus, drumul s-ar fi 
prelungit cu vreo treizeci de mile. Ar fi trebuit să coboare 
până la extremitatea meridională a Guadelupei şi apoi să 
urce, cu vântul în faţă, în dreptul portului Pointe-a-Pitre. 

Guadelupa se compune din două insule mari. 

Insula din vest este Guadelupa propriu-zisă, pe care 
caraibii o numesc Curucuera. Indicată oficial sub numele de 
Basse Terre, cu toate că relieful său este cel mai pronunţat 
din tot grupul, numele i se trage din poziţia sa faţă de 
alizee. 

Insula din est, pe hartă, este denumită Grande Terre, cu 
toate că suprafaţa ei este mai mică decât a celeilalte. 
Suprafaţa totală a ambelor insule este de 1600 kilometri 
pătraţi şi populaţia este de 136 000 de locuitori. 

Basse 'lerre şi Grande Terre sunt separate de un râu cu 
apă sărată, a cărui lăţime variază de la 30 la 120 de metri şi 
pe care-l străbat nave cu un pescaj de circa şapte picioare. 
Alert n-ar fi putut trece prin acest pasaj, care este cel mai 
direct, decât în orele când mareea este la maximum, şi nici 
atunci n-ar fi fost acţiunea unui căpitan prudent. De aceea 
Harry Markel o luă prin largul mării, la est de grup. Această 
navigare dură 48 de ore în loc de 24 şi abia în dimineaţa 
zilei de 18 august corabia apăru la intrarea golfului în care 


se varsă râul sărat şi al cărui fund este ocupat de Pointe-a- 
Pitre. 'Trebui mai întâi să depăşească țărmurile insuliţelor 
din jurul bazinului care formează portul şi la care se ajunge 
printr-un canal strâmt şi întortocheat. 

Trecuseră cinci ani de când familia Clodion părăsise 
Antilele, afară de fratele mamei lui Louis, rămas la Pointe-a- 
Pitre. Împreună cu copiii, părinţii săi se stabiliseră în 
Franţa, la Nantes. Tânărul Louis păstrase multe amintiri din 
insula lui natală, de unde plecase la vârsta de 15 ani, şi îşi 
propunea să facă onorurile de gazdă camarazilor săi. 

Venind dinspre est, Alert recunoscu mai întâi capul Grande 
Vigie de pe Grande Terre, cea mai septentrională din grup, 
apoi capul Gros Caps, apoi Anse-aux-Loups, apoi limanul 
Sainte-Marguerite şi, apoi, la extremitatea sud-vestică a 
insulei Grande Terre, capul Châteaux. 

Louis Clodion putu să arate pe coasta orientală oraşul 
Moule, al treilea din colonie ca importanţă, cu cei 10 000 de 
locuitori ai săi. Acolo navele încărcate cu zahăr, care 
aşteptau un moment favorabil pentru a ieşi în larg, erau 
bine adăpostite contra furtunilor şi contra formidabililor 
curenţi ai mareei care provoacă atâtea dezastre în regiune. 

Înainte de a trece de capul din sud-est al insulei Grande 
Terre, pasagerii observară Desirade, altă Antilă franceză, 
prima care se zăreşte de la bordul vapoarelor venind din 
Europa şi al cărei munte, înalt de 278 metri, este vizibil de 
la mare distanţă. 

Lăsând apoi Desirade la babord, Alert trecu de capul 
Châteaux şi de-acolo se putea întrezări sudul unei alte 
insule - Petite Terre, care face parte din grupul Guadelupei. 

Dar pentru a avea o completă privire de ansamblu, trebuie 
să cobori mai la sud, până la Marie Galante, cu o suprafaţă 
de 163 kilometri pătraţi şi o populaţie de 14 000 de suflete, 
apoi să vizitezi principalele oraşe: Gros Bourg, Saint Louis, 
Vieux Fort. În sfârşit, luând-o spre vest, la aproape aceeaşi 
latitudine, se întâlneşte micul arhipelag Saintes, cu o 
populaţie de circa 2 000 de locuitori şi o suprafaţă de 14 


000 metri pătraţi. Format din şapte insule sau insulițe 
distincte, dominat de Chameau cu o altitudine de 316 metri, 
el este considerat ca fiind cel mai bun sanatoriu al Antilelor. 

Din punct de vedere administrativ, Guadelupa este 
împărţită în trei districte. Ele cuprind partea din Saint 
Martin, care ţine şi de Olanda, insula Saint Barthelemy pe 
care Suedia a cedat-o Franţei, Saintes care aparţine de 
districtul Basse Terre, oraş principal al insulei cu acelaşi 
nume, Desirade care depinde de districtul Pointe-r-Pitre, şi 
Marie Galante, reşedinţa celui de-al treilea district. 

Unchiul lui Louis Clodion, fratele mamei sale, se numea 
Henry Barrand. Locuia la Pointe-r-Pitre şi poseda 
proprietăţi în împrejurimile vilei sale. Caracterul 
comunicativ, personalitatea vie, ospitalitatea, buna sa 
dispoziţie îi făceau prieteni pe toţi cei care se apropiau de 
dânsul. În vârstă de 46 de ani, mare vânător şi amator de 
sport, parcurgea călare vastele sale plantaţii, plăcându-i 
mesele îmbelşugate şi viaţa la ţară, dacă aceasta se poate 
spune despre un locuitor din Antile, şi, colac peste pupăză, 
celibatar, un unchi lăsând o moştenire în urma sa, pentru 
nepoți şi nepoate. 

E lesne de ghicit cu ce bucurie, cu câtă emoție chiar, îl 
strânse el în braţe pe Louis Clodion, îndată ce Alert sosi în 
port. 

Fii binevenit, scumpul meu Louis, exclamă el, ce fericire să 
te revăd după o absenţă de cinci ani! Dacă nu m-am 
schimbat atât de mult ca tine, dacă nu am devenit bătrân în 
timp ce tu ai ajuns un tânăr, e încă bine! 

Unchiule, îi zise Clodion luându-l de braţ, ai rămas acelaşi! 

Atunci e perfect, zise domnul Barrand, care se întoarse 
spre pasagerii strânşi pe dunetă. Fiţi bineveniţi şi voi, tineri 
colegi ai nepotului meu, şi fiţi siguri că pentru noi este o 
mare satisfacţie să primim pe elevii şcolii Antilian! 

Apoi minunatul om strânse mâinile care i s-au întins şi, 
revenind la Louis, zise: 


Tata, mama, copiii, toată lumea este sănătoasă acolo, la 
Nantes? 

Toată lumea, unchiule, dar poate că ai primit de curând 
ştiri despre ei? 

În adevăr, am primit o scrisoare de la sora mea, alaltăieri. 
Toată ceata este bine! Şi sunt rugat să te primesc frumos! 
Ce să zic, mai era nevoie să mă roage, draga de ea! Mă voi 
duce s-o văd în această iarnă, pe ea şi toată familia. 

Ah! Ce plăcere ne vei face, scumpul meu unchi, căci atunci 
voi fi terminat studiile şi voi fi fără îndoială la Nantes. 

Numai să nu fii atunci aici, nepoate, ca să-ţi împărtăşeşti 
traiul cu mine! Am unele planuri în această privinţă... Vom 
vedea mai târziu! 

În acest moment domnul Patterson înainta, se înclină 
ceremonios înaintea domnului Barrand şi zise: 

Îmi permiteţi, domnule, să-i reprezint pe scumpii mei 
elevi... 

Ei, exclamă plantatorul, dumnealui este... Trebuie să fie 
domnul Patterson. Ce mai faceţi, domnule Patterson? 

Pe cât de bine posibil, după o traversare care nu ne-a 
scutit de puţin tangaj şi ruliu... 

Vă cunosc, întrerupse domnul Barrand, cum îi cunosc pe 
toţi elevii de la Antilian School, al căror păstor sunteţi. 

Iertare, domnule Barrand, administrator... 

Administrator, păstor este acelaşi lucru, spuse plantatorul 
cu un voios hohot de râs. Unul ţine socotelile pe lumea asta, 
altul pe lumea cealaltă... Numai contabilitatea să fie bine 
ținută...! 

În timp ce vorbea astfel, domnul Barrand se plimba de la 
unul la altul şi, în cele din urmă, strânse atât de viguros 
mâna domnului Patterson, încât, dacă ar fi fost preot, 
mentorul nu i-ar fi putut binecuvânta două zile pe elevii de 
la Antilian School. 

Şi exuberantul plantator continuă: 

— Pregătiţi-vă să debarcaţi, prieteni!... Veţi locui cu toţii la 
mine, absolut toţi! Locuinţa mea este mare şi chiar dacă aţi 


fi de o sută de ori mai numeroşi, tot nu mi-aţi putea devora 
roadele plantațiilor... Şi dumneavoastră, domnule 
Patterson, îi veţi însoţi pe aceşti tineri... Şi dumneavoastră 
de asemenea, dacă vă îndeamnă inima, căpitane Paxton! 

Invitaţia fu, desigur, refuzată ca întotdeauna. Dar domnul 
Barrand nu insistă, căci nu-i plăcea să se repete. 

Totuşi, domnule Barrand. Remarcă atunci mentorul, 
mulţumindu-vă pentru o ospitalitate oferită atât de... cum 
aş spune... 

Nu spuneţi... va fi mai bine, domnule Patterson. 

Dacă v-am deranja... 

Să mă deranjaţi pe mine! Am eu aerul unui om care poate 
fi deranjat... şi care se deranjează? Dealtfel, ţin să veniţi! 

În faţa acestui ordin, nu mai puteau decât să se execute. 
Apoi, când domnul Patterson vru să facă reglementar 
prezentarea pasagerilor: 

— Dar îi cunosc pe toţi aceşti tineri!... exclamă plantatorul. 
Ziarele au menţionat numele lor şi pariez că nu mă pot 
înşela! Iată-i, spre exemplu, pe Roger Hinsdale, John 
Howard, Hubert Perkins... am fost în relaţii cu familiile lor 
la Santa Lucia, Dominica şi Antigua. 

Cei trei englezi nu putură fi decât măguliţi de această 
declaraţie. 

Şi apoi, blondul acela înalt, reluă domnul Barrand, blondul 
acela înalt este Albertus Leuwen din Saint Martin... 

Exact, domnule, răspunse tânărul olandez, salutând. 

Şi cei doi tineri cuminţi, cu chipul deschis, care se ţin 
deoparte, sunt Niels Harboe din Saint Thomas şi Axel 
Wickborn din Sainte Croix. Cum vedeţi, nu greşesc cu 
niciunul. Şi tu, cel de colo, mititelule cu ochi ageri, care nu 
poţi sta o clipă locului, să mă ia dracu' dacă nu ai vinele 
pline de sânge francez! 

Până la ultima picătură, zise Tony Renault, dar m-am 
născut în Martinica... 

Ei bine, ai greşit. 

Cum... Am greşit? 


— Da!... Când te naşti francez în Antile, acest lucru trebuie 
să se întâmple în Guadelupa şi nu în altă parte, pentru că 
Guadelupa... este Guadelupa! 

Te naşti unde poţi! exclamă Tony Renault, izbucnind în râs. 

Mi-ai închis gura, voinicule, replică domnul Barrand, şi nu 
crede că-ţi port pică... 

Cineva să-i poarte pică lui Tony, zise Louis Clodion, ar fi 
imposibil! 

Şi să nu crezi nici că aş vrea să depreciez Martinica, 
Desirade sau alte insule franceze! Dar eu sunt din 
Guadelupa şi asta explică tot!... Cât despre acel lungan... 
de-acolo... cu chica lui blondă... Trebuie să fie Magnus 
Anders... 

Chiar dânsul, unchiule, răspunse Louis Clodion. 

Acesta era domnul Barrand. Unchiul lui Louis Clodion. Din 
prima întrevedere tinerii pasageri îl cunoşteau ca şi cum ar 
fi trăit pe plantațiile sale de când se născuseră. 

Înainte de a pleca, domnul Barrand adăugă: 

La ora unsprezece se serveşte masa... poftă bună 
tuturor!... Aţi auzit, domnule Patterson? Nu voi admite nici 
zece minute de întârziere. 

Bizuiţi-vă pe punctualitatea mea cronometrică, răspunse 
domnul Patterson. 

Domnul Barrand îşi luă cu sine nepotul în ambarcaţiunea 
ce-l condusese la bord, la sosirea lui Alert. 

Poate că Basse Terre se prezenta în condiţii mai bune 
decât Pointe-a-Pitre, situată la gura râului Riviere-aux- 
Herbes, aproape de capătul cel mai îndepărtat al insulei, 
poate că provoacă mai mult admiraţia vizitatorilor, cu 
casele sale dispuse în formă de amfiteatru, cu colinele 
frumoase care o înconjoară. Probabil însă că domnul Henry 
Barrand n-ar fi fost de acord, căci, dacă făcea din 
Guadelupa prima din Antilele franceze, făcea din Pointe-a- 
Pitre primul oraş din Guadelupa. Numai că nu voia să-şi 
amintească faptul că Guadelupa capitulase în faţa 
englezilor în 1759, că trecuse sub dominaţia engleză în 1794, 


apoi în 1810, şi nu fusese restituită definitiv Franţei decât la 
30 mai 1814. 

La urma urmelor, Pointe-a-Pitre merita vizita tinerilor 
călători. 

Domnul Barrand va şti să-i pună în valoare frumuseţile cu 
o convingere care te subjuga. Va fi obiectul unei plimbări 
speciale. Până atunci, invitaţii săi nu făcură decât să 
traverseze oraşul în trăsuri puse la dispoziţia lor. Într-un 
sfert de oră ajunseră la vila Rose Croix, unde-i aşteptau 
Louis Clodion şi unchiul său. 

Ceea ce-i mai aştepta în marea sală a acestei vile superbe 
era o masă excelentă, mai mult bogată decât aleasă. Şi cu 
cât entuziasm a fost întâmpinată de tot acest tineret 
înfometat: ciozvârte de carne tranşată, pescărie, vânat, 
legume recoltate pe plantație, fructe culese din pomii din 
livezi, cafea de prima calitate şi care, cu toate că era din 
Guadelupa, a fost totuşi declarată superioară aceleia din 
Martinica, numai prin faptul că provenea din plantațiile de 
cafea de la Rose Croix! Şi tot timpul se ridica paharul 
pentru Guadelupa şi mai ales pentru Pointe-r-Pitre, cu 
numeroase urări de sănătate rostite de neobositul 
amfitrion, urări care trebuiau înapoiate. 

Oricum, însă, natura a făcut mai mult pentru Basse Terre 
decât pentru Grande Terre. Este o regiune accidentată, 
căreia forţele vulcanice i-au dat un relief pitoresc. Grosse 
Montagne, înalt de 720 de metri, cele trei Manille care îl 
depăşesc cu 50 de metri, Caraibe, care atinge aproape 
aceeaşi altitudine; apoi, în centru, faimosul Soufricre, al 
cărui vârf este de aproape 1 500 de metri. 

Şi atunci, cum ar putea Grande Terre, dacă nu numai în 
închipuirea înflăcărată a domnului Barrand, să se compare 
cu acest meleag atât de bogat în frumuseți naturale, ca o 
mică Elveţie antiliană?... Este o regiune plată, un şir de 
podişuri puţin înalte, cu şesuri netede cât vezi cu ochiul. 
Altminteri, nu este mai puţin favorizată decât vecina sa în 
ce priveşte producţia agricolă. 


De aceea domnul Patterson făcu această observaţie destul 
de justă: 

Ceea ce nu înţeleg, domnule Barrand, este cum se face că 
tocmai Basse Terre a fost modelată de formidabilul Vulcan 
pe nicovala sa mitologică - dacă poate trece această 
metaforă... 

Cu un pahar cu vin totul trece, domnule Patterson! 
răspunse plantatorul ridicând paharul. 

Mă mir, spuneam, reluă îndrumătorul, că Basse Terre a 
fost ferită de convulsiile seismice, în timp ce Grande Terre, 
ieşită din mâinile mângâietoare ale lui Neptun, a fost cu 
deosebire expusă... 

— Bună observaţie, domnule administrator! replică 
domnul Barrand. De fapt, cataclismele trebuiau să 
zdruncine Basse Terre şi nu Grande Terre, căci prima este 
aşezată ca o cratiţă pe o sobă încinsă! Şi totuşi, din cele 
două insule, a noastră a suferit cel mai mult. Natura comite 
astfel de greşeli, şi pentru că omul nu poate face nimic, 
trebuie să le accepte. De aceea voi repeta, rugându-vă să 
fiţi ecoul ultimei mele urări: în sănătatea Grande Terre-i şi 
pentru prosperitatea oraşului Pointe-a-Pitre. 

— Şi în sănătatea generoasei noastre gazde! adăugă 
domnul Patterson. 

Urarea fusese, de fapt, realizată. Pointe-a-Pitre a 
prosperat tot timpul de la fondarea lui, în ciuda agresiunilor 
şi invaziilor care au pustiit insula, cu toate incendiile pe 
care le-a suferit oraşul, cu tot cutremurul din 1843, care în 
70 de secunde a făcut 5 000 de victime. Nu mai rămăseseră 
în picioare decât câteva ziduri şi faţada unei biserici, cu 
orologiul care se oprise la ora 10 şi 35 minute dimineaţa. 
Această catastrofa se întinsese până la oraşul Moule, la 
târgurile Saint Francois, Sainte Anne, Port Louis, Sainte 
Rose, limanul Bertrand, Joinville, chiar şi la Basse Terre, 
mai puţin distrusă totuşi ca Pointe-a-Pitre. Puțin timp după 
aceea casele au fost reclădite, mai joase şi mai izolate. 
Acum liniile ferate care pleacă din capitală în toate 


direcţiile trec pe la uzinele de zahăr şi alte întreprinderi 
industriale. Şi apoi, din toate părţile au răsărit păduri de 
eucalipt, care, absorbind umiditatea solului, asigură o 
perfectă salubritate. 

Ce plăcere făcură aceşti invitaţi gazdei lor vizitându-i 
domeniul, atât de bine întreţinut şi de care era atât de 
mândru. Graţie unui sistem de irigaţii ingenios făcute, vaste 
ogoare cu trestie de zahăr promiteau o recoltă bogată. 

Plantaţii de arbori de cafea care prind aşa de bine pe 
coastele insulei, între două sute şi şase sute metri înălţime, 
cum repeta domnul Barrand, produceau o cafea care o 
întrecea pe cea din Martinica. 

Apoi străbătură câmpiile din jurul locuinţelor, păşunile pe 
care irigaţiile le mențineau totdeauna verzi şi proaspete, 
bogate răsaduri de aloes karata şi bumbac de o importanţă 
redusă încă, dar a căror dezvoltare nu lăsa nici o îndoială, 
culturi de tutun rezervate consumului local şi care, după 
spusele plantatorului, era tot aşa de bun ca al celorlalte 
Antile; în sfârşit, câmpurile cu manioc, igname, cartofi, 
livezi unde creşteau fructe din cele mai bune specii. 

E de la sine înţeles că domnul Barrand avea în serviciul 
său un numeros personal liber, foarte devotat. 

Totuşi, oricât de acaparator era unchiul lui Louis Clodion, 
n-ar fi vrut să-i lipsească pe pasagerii lui Alert de plăcerea 
de a vizita câteva puncte interesante ale Guadelupei 
propriu-zise, vecina din vest. Astfel că a treia zi de la 
sosirea lor, la 20 august, un mic vaporaş, închiriat anume, 
care-i aştepta în portul Pointe-a-Pitre, îi conduse la Basse 
Terre pe coasta meridională. 

Basse 'lerre, deşi reşedinţă politică, nu ocupa decât al 
treilea loc printre oraşele coloniei. Dar, cu toate că domnul 
Barrand nu vru să fie de acord, niciunul nu putea fi 
comparat cu el. Ridicat la gura fluviului Riviere-aux-Herbes, 
este aşezat în amfiteatru pe colină. Casele sale construite 
printre arbori falnici, vilele răspândite în împrejurimi sunt 
răcorite fără încetare de vânturile înviorătoare din larg. 


Dacă gazda lor nu-i însoţise pe tineri în această excursie, 
cel puţin Louis Clodion, care cunoştea Basse lerre, 
îndeplini cu prisosinţă rolul de călăuză. Nici grădina 
botanică, celebră în Antile, nici sanatoriul din câmpul lui 
Iacob, tot aşa de curat ca şi cel din Saintes, nu fură uitate. 

Astfel se scurseră aceste patru zile, în plimbări şi excursii 
care nu lăsară nici o clipă liberă. Şi ce mese copioase, şi ce 
perspectivă, cel puţin pentru domnul Patterson, de a face 
gastrite şi dilatări stomacale, dacă escala ar mai fi durat 
câteva zile. 

E adevărat că se apropia momentul de a continua 
călătoria. Această ospitalitate atât de amabilă, atât de 
generoasă şi cordială, într-un cuvânt, atât de franţuzească, 
pasagerii o vor regăsi fără îndoială şi în Martinica. Dar nu 
era un motiv ca să nu păstreze o amintire excelentă despre 
Guadelupa şi o recunoştinţă sinceră pentru primirea 
domnului Barrand. De pildă, nu trebuia să-i trezeşti verva 
geloziei vorbindu-i de Martinica, şi în ajunul plecării el îi 
mai spunea domnului Patterson: 

Ceea ce mă face să turbez este că guvernul francez pare s- 
o prefere pe această rivală! 

Care sunt favorile pe care i le acordă? Întrebă domnul 
Patterson. 

Ei! Între altele, răspunse domnul Barrand fără să încerce 
să-şi ascundă nemulţumirea, n-a ales Fort-de-France drept 
cap de linie pentru transatlanticele sale? Oare Pointe-a- 
Pitre nu era ca poziţie mai indicat să devină portul lor de 
sosire? 

— Desigur, răspunse domnul Patterson, şi cred că cei din 
Guadelupa vor avea dreptul să reclame... 

Să reclame! exclamă plantatorul. Şi cine se va însărcina cu 
aceste reclamaţii? 

N-aveţi reprezentanţi în parlamentul francez...? 

Un senator... doi deputaţi... răspunse domnul Barrand, şi 
fac tot ce pot să apere interesele coloniei...! 

E datoria lor, răspunse domnul Patterson. 


În seara de 21 august, domnul Barrand îi conduse pe 
oaspeţi la bordul lui Alert. Apoi, după ce-şi îmbrăţişă ultima 
oară nepotul şi strânse mâna tuturor colegilor acestuia, 
zise: 

În loc să plecaţi în Martinica, n-aţi face mai bine să 
petreceţi încă opt zile în Guadelupa? 

— Şi insula mea? Exclamă Tony Renault. 

Insula ta, tinere, nu va pleca în derivă şi o vei regăsi într-o 
altă călătorie. 

Domnule Barrand, obiectă domnul Patterson, ofertele 
dumneavoastră ne mişcă foarte mult... şi vă mulţumim din 
toată inima... Dar trebuie să ne conformăm programului 
doamnei Kethlen Seymour. 

Fie... mergeţi atunci în Martinica, prieteni, răspunse 
domnul Barrand. Şi, mai ales, feriţi-vă de şerpi! Sunt cu 
miile şi se spune că englezii i-au adus înainte de a înapoia 
insula Franţei... 

Cum se poate? răspunse mentorul. Nu, niciodată nu voi 
crede să fie cu putinţă o asemenea răutate din partea 
compatrioţilor mei! 

Aşa spune legenda, domnule Patterson! replică 
plantatorul. Şi dacă vă lăsaţi muşcaţi, va fi cel puţin un 
şarpe britanic... 

Britanic sau nu, declară Louis Clodion, ne vom păzi, 
unchiule! 

Staţi puţin, zise domnul Barrand, când era pe punctul să 
părăsească bordul. Aveţi un căpitan bun? 

De prim ordin, răspunse domnul Patterson, şi de care e 
cazul să fim cu toţii mulţumiţi... Doamna Kethlen Seymour 
nu ar fi putut face o alegere mai bună... 

Cu atât mai rău. Răspunse foarte serios domnul Barrand, 
clătinând din cap. 

Cu atât mai rău? Şi de ce adică...? 

Pentru că dacă aţi fi avut un căpitan prost, poate că Alert 
ar fi eşuat la ieşirea din port şi aş fi avut norocul să vă mai 
ţin câteva săptămâni la Rose Croix! 


III. 

DOMINICA. 

Când corabia fu în afara golfului Pointe-a-Pitre, o mică 
briză se porni din est, favorabilă direcţiei pe care trebuiau 
s-o urmeze pentru a ajunge la Dominica, situată la 100 de 
mile mai la sud. Cu toate pânzele sus, Alert luneca pe 
suprafaţa mării, strălucitoare ca un pescăruş. Cu un vânt 
mai tare, ar fi putut străbate această distanţă în 24 de ore. 
Dar barometrul urca încet - ceea ce prezicea timp liniştit şi 
o traversare de două ori mai lungă decât cea obişnuită. 

Alert era o navă bună, trebuie repetat, comandată de un 
căpitan care-şi cunoştea bine meseria, şi dispunea de un 
echipaj care nu mai trebuia să dea dovezi despre meritele 
sale. Dorinţele domnului Barrand nu riscau să se 
îndeplinească. Chiar pe timp de vijelie, Harry Markel ar fi 
ieşit în larg, fără a se teme că se va lovi de stâncile golfului, 
şi pasagerii nu vor avea ocazia să profite de ofertele 
ospitaliere ale plantatorului din Rose Croix. 

Dacă navigația trebuia să fie lentă, din cauza condiţiilor 
atmosferice, ea începea cel puţin în împrejurările cele mai 
fericite. 

Părăsind Pointe-â-Pitre, cu direcţia sud, nava trecu pe 
lângă insulele Saintes, dominate de o înălţime de 300 de 
metri. Se vedea foarte bine fortul aflat în vârf, pe care 
fâlfâia drapelul francez. Grupul de insule Saintes e 
întotdeauna în stare de apărare, ca un bastion avansat care 
străjuieşte Guadelupa din această parte. 

Dintre toţi, Tony Renault şi Magnus Anders nu încetau să 
se remarce, când era vorba de manevrele navei. Făceau de 
cart ca nişte adevăraţi mateloţi, chiar şi cartul de noapte, 
cu toată opoziţia domnului Patterson, tot timpul îngrijorat 
de imprudenţa acestor tineri cutezători. 

Vi-i las în grijă, domnule căpitan Paxton, îi spunea el lui 
Harry Markel. Gândiţi-vă ce-ar fi dacă li s-ar întâmpla vreun 
accident! Când îi văd căţărându-se pe catarg, am impresia 
că s-ar putea... cum să zic...? 


Să se dezechilibreze. 

Da... acesta e cuvântul, să se dezechilibreze din cauza 
unui ruliu sau tangaj care i-ar arunca în mare! Gândiţi-vă la 
responsabilitatea mea, domnule căpitan! 

Şi când Harry Markel răspunse că nu-i va lăsa să comită 
vreo imprudenţă, că responsabilitatea sa era tot atât de 
mare ca şi a domnului Patterson, acesta îi mulţumi în 
termeni mişcători, care nu putură să topească răceala de 
gheaţă a falsului Paxton. 

Atunci începură recomandările fără sfârşit făcute tânărului 
francez şi tânărului suedez, care răspundeau: 

Nu vă fie teamă, domnule Patterson... Ne ţinem bine... 

Dar dacă vă scapă mâna, vă prăbuşiţi. 

De brancha în brancham degringolat atque facit pouf!28 
cum spune Vergiliu! declamă Tony Renault. 

Niciodată lebăda din Mantaua n-a scris un asemenea 
hexametru! R eplică domnul Patterson ridicând braţele la 
cer. 

Ei bine, ar fi trebuit să-l scrie, ripostă nerespectuos Tony 
Renault, căci partea cu căderea e superbă: atque facit pouf! 

Şi amândoi tinerii izbucniră în râs. 

Totuşi, demnul mentor putea să fie liniştit, căci dacă Tony 
Renault şi Magnus Anders erau cutezători ca nişte cavaleri, 
erau şi sprinteni ca nişte maimuțe. Dealtfel, John Carpenter 
îi supraveghea, chiar dacă o făcea numai de teama ca odată 
cu ei să nu dispară şi viitoarele prime. Şi apoi, nu era bine 
ca un accident să-l oblige pe Alert la vreo oprire mai 
îndelungată în una din Antile, iar dacă unul sau altul din cei 
doi băieţi şi-ar fi rupt o mână sau un picior, plecarea ar fi 
fost întârziată. 

De notat, pe de altă parte, că echipajul era rareori în 
contact cu pasagerii. Aceştia putură chiar să remarce că 
oamenii se ţineau în general deoparte, nu căutau deloc să 
fie familiari, ceea ce fac de obicei bucuros toţi mateloţii. 
Singuri Wagah şi Corty discutau cu ei, ceilalţi păstrau o 
rezervă pe care le-o impusese Harry Markel. Dacă uneori 


Roger Hinsdale şi Louis Clodion fuseseră miraţi de această 
atitudine, dacă în diverse rânduri observau că oamenii 
tăceau la apropierea lor, asta era tot şi nu putea da naştere 
la nici o bănuială. 

Cât despre domnul Patterson, ar fi fost imposibil să se 
gândească la aşa ceva. El găsea că voiajul se desfăşura în 
cele mai plăcute condiţii - lucru dealtfel adevărat - şi se 
felicita acum că se plimba pe punte pede maritimo[29], fără 
să se sprijine de ceva la fiecare pas. 

Timpul calm persistând, abia a doua zi dimineaţă, la 24 
august, către ora 5, Alert, ajutat de o briză uşoară din nord- 
vest, apăru în rada insulei Dominica. 

Capitala coloniei, numită Ville-des-Roseaux, are 
aproximativ 5 000 de locuitori. E situată pe coasta orientală 
a insulei, ale cărei înălţimi o apără de violenţa prea 
frecventă a alizeelor. Dar portul nu este destul de adăpostit 
de hula din larg, mai ales în epoca marilor maree, şi poziţia 
navelor nu este sigură. O navă este în pericol să fie târâtă 
cu ancorele sale cu tot şi de aceea echipajele sunt 
totdeauna gata să schimbe locul de acostare la primele 
semne de furtună. 

Deoarece Alert trebuia să rămână mai multe zile la 
Dominica, Harry Markel preferă, nu fără dreptate, să 
ancoreze la Ville-des-Roseaux. Cu aceeaşi orientare la 
extremitatea insulei, se deschide o radă excelentă, rada 
Portsmouth, unde vasele n-au a se teme nici de uraganele, 
nici de cicloanele care pustiesc atât de des aceste regiuni... 

În acest loc se născuse, cu 18 ani înainte, John Howard, al 
patrulea laureat al concursului, şi el avea să găsească acum 
un oraş în curs de dezvoltare, din care viitorul va face un 
important centru comercial. Ziua când pasagerii puseră 
piciorul pe Dominica era duminică, şi dacă ar fi făcut-o la 3 
noiembrie, ar fi fost aniversarea descoperirii insulei de 
către Cristofor Columb, în 1493. Celebrul navigator a 
denumit-o Dominica în onoarea acestei zile. 


Dominica are o suprafaţă de 754 kilometri pătraţi, adică 12 
leghe lungime pe şase leghe lăţime. Acum este populată de 
30 000 de locuitori. Venind primii, spaniolii n-au căutat să 
se stabilească aici, cu toate că văile insulei erau fertile, 
apele excelente, pădurile bogate în lemn de construcţie. 

Ca şi surorile ei din Indiile Occidentale, Dominica a trecut 
în mod succesiv în mâinile diverselor puteri europene. A 
fost, la începutul secolului al 17-lea, franceză. Primii 
colonişti au introdus culturile de cafea şi bumbac, şi în 1622 
numărul lor era de 349, la care se mai adăugau 338 de 
sclavi africani. 

La început francezii trăiră în bune relaţii cu caraibii, al 
căror total nu trecea de o mie. Aceşti indigeni se trăgeau 
dintr-o rasă puternică şi muncitoare, nu din cea a Pieilor 
Roşii, ci mai mult din indienii care populaseră Guyana şi 
regiunile septentrionale ale Americii de Sud. 

Trebuie remarcat că, în tot arhipelagul antilian, limba pe 
care o vorbesc femeile nu este absolut identică cu aceea 
vorbită de bărbaţi; sunt două graiuri diferite, dintre care 
unul al femeilor - «aronac», şi celălalt al bărbaţilor - 
«galib». 

După descoperirea Antilelor, caraibii au dispărut aproape 
complet şi din această rasă nu se mai găsea decât un mic 
număr de oameni în Martinica şi la Saint Vincent. Cât 
despre Dominica, unde au fost mai puţin hăituiţi, numărul 
lor se reduce la vreo 30 de familii. 

Totuşi, dacă europenii juraseră să-i distrugă pe caraibi, ei 
nu se codeau să-i întrebuinţeze în luptele lor personale. De 
câteva ori francezii şi englezii au făcut din ei nişte 
primejdioşi auxiliari utilizându-i, ca apoi să-i nimicească. 

Pe scurt, Dominica, din primele zile ale cuceririi, căpătă o 
suficientă importanţă pentru a stârni poftele şi a atrage pe 
pirați. 

După francezi, care fondaseră primele întreprinderi, 
insula intră sub dominaţia englezilor, apoi a olandezilor. Era 
deci posibil ca Roger Hinsdale, John Howard, Hubert 


Perkins, Louis Clodion, Tony Renault şi Albertus Leuwen să- 
şi atribuie strămoşii respectivi, care se omorâseră între ei 
înainte cu trei secole. 

În 1745, când izbucni războiul între Anglia şi Franţa, insula 
căzu în mâinile englezilor. În zadar guvernul francez 
protestă cerând restituirea acestei colonii. Nu reuşi să 
obţină să-i fie înapoiată prin tratatul de la Paris din 1763 şi 
ea rămase sub pavilionul cu falduri prea mari al Marii 
Britanii. Francezii nu acceptară aceste condiţii fără să 
încerce să-şi ia revanşa. În 1778, marchizul Bouilie, 
guvernatorul Martinicăi, trecu marea cu o escadră, ocupă 
Ville-des-Roscaux şi păstră cucerirea sa până în 17863. Dar 
englezii apărură cu forţe mari şi Dominica reintră sub 
autoritate britanică. 

Fiţi liniştiţi, tinerii laureați englezi, olandezi şi francezi de 
pe Alert nu vor relua luptele de odinioară reclamând fiecare 
pentru ţara lui posesiunea acestei insule. Domnul Horatio 
Patterson, om foarte respectuos faţă de drepturile obţinute, 
cu toate că era anglo-saxon, nu trebui să intervină într-o 
asemenea chestiune, care ar fi ameninţat să tulbure 
echilibrul european. 

Erau cel mult şase ani de când familia lui John Howard, 
după ce părăsise oraşul Portsmouth, locuia la Manchester, 
în comitatul Lancaster. 

Tânărul păstra toate amintirile despre insulă, pentru că 
avea doisprezece ani împliniţi când domnul şi doamna 
Howard părăsiseră colonia fără să lase acolo nici o rudă. 
John Howard nu va regăsi nici un frate ca Niels Harboe la 
Saint Thomas, nici un unchi ca Louis Clodion la Guadelupa. 
Dar poate că va întâlni vreun prieten al familiei, care se va 
oferi să facă o bună primire elevilor de la Antilian School. 

Chiar în lipsă de prieteni sau cel puţin de persoane care 
fuseseră în relaţii de afaceri cu domnul Howard, fiul său îşi 
propusese, de la sosirea în Portsmouth, să facă o vizită la 
care ţinea mult. Nu va fi vorba de invitaţia cordială a 
domnului Christian Harboe din Saint Thomas şi nici de 


îmbelşugata ospitalitate a domnului Henry Barrand în 
Guadelupa. Dar John Howard şi camarazii săi nu vor fi mai 
puţin bine primiţi de o pereche de oameni cumsecade. 

Acolo, la Portsmouth, trăia încă, alături de bătrânul ei soţ, 
o negresă în vârstă care fusese în serviciul familiei Howard 
şi a cărei modestă existenţă era asigurată de aceasta. Şi 
cine va fi încântată, mai mult decât încântată, profund 
emoţionată când îl va revedea pe acest băiat mare pe care 
altădată îl crescuse în braţele sale? Kate Grindah. Nici soţul 
ei şi nici dânsa nu se aşteptau la această vizită. Nu ştiau că 
Alert va ancora la Dominica şi că micul John se afla la bord 
şi s-a gândit să vină să-i vadă. 

Îndată ce Alert ancoră, pasagerii coborâră în oraş. În 
timpul celor 48 de ore cât vor rămâne la Dominica, trebuiau 
să doarmă pe navă, mărginindu-se la excursii în jurul 
oraşului. Una din bărci va veni să-i readucă la bord. 

În adevăr, Harry Markel prefera să se procedeze astfel 
pentru a evita orice relaţii cu oamenii din Portsmouth, în 
afară de cei la care trebuiau făcute formalităţile maritime. 
Într-un port englez era de temut mai mult ca oriunde să se 
găsească persoane care să-l fi cunoscut pe căpitanul Paxton 
sau pe vreun marinar din echipajul său. Harry Markel 
aruncă ambele ancore la o anumită distanţă de cheu şi 
interzise coborârea pe uscat. Pe de altă parte, neavând 
nevoie să se reaprovizioneze, în afară de făină şi carne 
proaspătă, va lua măsuri ca aceasta să se facă în modul cel 
mai prudent posibil. John Howard, care păstrase despre 
Portsmouth amintiri destul de precise, putea servi de ghid 
camarazilor săi. Aceştia cunoşteau intenţia lui de a-i 
îmbrăţişa mai întâi pe bătrânii Grindah în căsuţa lor. Aşa că, 
imediat ce debarcară, traversară oraşul şi se îndreptară 
spre suburbia ale cărei case se mărgineau cu câmpia 
deschisă. 

Plimbarea nu ţinu mult. După un sfert de oră, toţi se opriră 
în faţa unei case modeste, curată ca înfăţişare, înconjurată 
de o grădină cu pomi fructiferi, care avea la capăt o curte în 


care piguleau nişte păsări. Bătrânul lucra în grădină, 
nevasta lui era înăuntru şi ieşi tocmai când John Howard 
deschidea portiţa. 

Ce strigăt de bucurie scoase Kate când recunoscu copilul 
pe care nu-l mai văzuse de şase ani!... Chiar dacă ar fi 
trecut douăzeci, l-ar fi recunoscut imediat pe fiul cel mare 
al familiei! Acest lucru nu se vede cu ochii, ci se simte cu 
inima. 

Tu... tu eşti, John! bâigui ea, cuprinzând băiatul în braţe. 

Da... eu... buna mea Kate... eu sunt! Bătrânul interveni: 

John?... Te înşeli... nu este el... Kate... 

Ba da, el este... 

Da... eu sunt! 

Şi îi fu cu neputinţă să mai scoată un cuvânt. Apoi, colegii 
lui John Howard îi înconjurară pe ambii soţi şi-i îmbrăţişară 
la rândul lor. 

— Da... repeta Tony Renault... noi suntem... Nu ne mai 
recunoaşteţi? 

Trebuiră să explice totul şi să spună de ce Alert venise la 
Dominica: numai pentru bătrâna negresă şi soţul ei!... 
Dovadă că prima vizită li s-a făcut lor! Până şi domnul 
Horatio Patterson, neascunzându-şi emoția, strânse cordial 
mâinile celor doi bătrâni! 

Kate nu mai ştia cum să-şi arate admiraţia pentru «copilul 
ei». Cât de mult a crescut! Cum s-a schimbat! Ce băiat 
frumos! Ea îl recunoscuse, totuşi! Şi bătrânul care şovăise... 
Îl strânse din nou în braţe, plângând de bucurie şi emoție... 

Trebui apoi să i se dea ştiri despre toată familia Howard, 
tatăl, mama, fraţii şi surorile!... Toată lumea era sănătoasă. 
Vorbeau deseori de Kate şi soţul ei... Nu fuseseră uitaţi 
niciunul, nici celălalt... Apoi John Howard le dădu fiecăruia 
câte un frumos dar, adus anume pentru ei. În sfârşit, îi 
asigură că, în timpul staţionării lui Alert, nu va lăsa să 
treacă nici o seară şi nici o dimineaţă fără să vină să-i 
îmbrăţişeze pe aceşti oameni cumsecade. Apoi, după ce 


acceptară un păhărel de tafia, un fel de rom din Jamaica, se 
despărţiră. 

Cele câteva excursii pe care John Howard şi camarazii săi 
le făcură în împrejurimile Portsmouth-ului îi aduseră până 
la poalele muntelui Diablotin, pe care urcară. Din vârful lui 
privirea cuprindea toată insula. Destul de istovit când se 
aşeză pe creastă, domnul Patterson crezu că poate rosti 
acest citat din Georgicele lui Vergiliu: «Velut stabuli custos 
în montibus olim considit scopulo30. 

Aşa cum remarcă mucalitul Tony Renault, în a tară de 
faptul că domnul Patterson nu se afla pe un adevărat 
munte, că nu era un păstor, un custos stabuli31, citatul 
mergea. 

De pe înălţimea Diablotin-ului privirea descoperea o 
câmpie bine cultivată, care asigura un important comerţ de 
fructe, fără să mai amintim de pucioasa pe care insula o 
furnizează din belşug. Cultura arborelui de cafea, 
actualmente în plină dezvoltare, va deveni principala 
bogăţie a ținutului. 

A doua zi, tinerii călători vizitară Ville-des-Roseaux, oraş 
de 5 000 de suflete, puţin comercial, cu un aspect foarte 
plăcut, dar pe care guvernul englez «l-a paralizat», pentru 
a întrebuința expresia curentă. 

Plecarea lui Alert, cum se ştie, era fixată pentru a doua zi, 
26 august. Astfel, la ora cinei, în timp ce turiştii făceau o 
plimbare pe litoralul de nord al oraşului, John Howard se 
duse să revadă pentru o ultimă oară pe bătrâna Kate. 

În momentul când intra pe o stradă care ducea spre cheu, 
fu acostat de un om de vreo 50 de ani, un marinar în 
retragere, care îi zise arătând către Alert ce se găsea în 
mijlocul portului. 

O navă frumoasă, tinere, şi pentru un matelot e o plăcere 
s-o privească. 

În adevăr, răspunse John Howard, navă tot aşa de 
frumoasă pe cât este de bună şi care a făcut tocmai o 
fericită traversare din Europa în Antile. 


Da, ştiu... Răspunse matelotul, cum ştiu că dumneavoastră 
sunteţi fiul domnului Howard, la care servea bătrâna Kate 
şi soţul ei. 

Îi cunoaşteţi? 

Suntem vecini, domnule John. 

Ei bine, mă duc să-mi iau rămas bun, căci plecăm mâine... 

Mâine... Aşa de repede? 

— Da. Trebuie să mai vizităm şi Martinica, Santa Lucia, 
Barbados... 

Ştiu... Ştiu... Ştiu... Dar spuneţi-mi, domnule John, cine 
comandă pe Alert? 

Căpitanul Paxton. 

Căpitanul Paxton?... repetă matelotul. Ei, îl cunosc... îl 
cunosc. 

Îl cunoaşteţi? 

Dacă Ned Butlar îl cunoaşte? Cred şi eu!... Am navigat 
împreună pe Northumberland, în Mările Sudului... Sunt 
vreo cincisprezece ani de atunci, când nu era decât secund, 
un om de vreo patruzeci de ani, nu-i aşa? 

Aproximativ, răspunse John Howard. 

Puţin îndesat. 

Nu, mai curând înalt şi puternic. 

Cu părul roşu? 

Nu... negru. 

E curios! spuse matelotul. Mi-l amintesc, totuşi, ca şi cum 
l-aş vedea. 

Ei bine, răspunse John Howard, dacă-l cunoaşteţi atât de 
bine, duceţi-vă să-l vedeţi. Va fi fericit să strângă mâna unui 
vechi tovarăş de călătorii... 

Aşa voi face, domnule John... 

Atunci azi, sau mai bine imediat... Alert pleacă mâine la 
prima oră... 

Vă mulţumesc pentru sfat, domnule John, şi desigur nu voi 
lăsa să plece Alert fără să-l fi văzut pe căpitanul Paxton. 

Se despărţiră unul de celălalt şi John Howard se îndreptă 
spre cartierul de sus al oraşului. 


Cât despre matelot, sări într-o barcă şi porni spre 
corabie... 

Aceasta era o primejdie serioasă pentru Harry Markel şi 
echipajul său. Ned Butlar îl cunoştea pe căpitanul Paxton, 
pentru că navigaseră împreună doi ani, şi ce va spune sau 
va gândi când se va afla în faţa lui Harry Markel, care, 
desigur, n-avea nici o asemănare cu fostul secund de pe 
Northumberland. 

Când matelotul sosi la scara tribordului, Corty, care se 
plimba pe punte, zise: 

Ei, camarade, ce doreşti? 

Să vorbesc cu căpitanul Paxton. 

Îl cunoşti? întrebă repede Corty, totdeauna bănuitor. 

Dacă-l cunosc! Am făcut amândoi călătorii în Mările 
Sudului... 

Ah, adevărat?... Şi ce vrei de la căpitanul Paxton? 

Să schimb cu el câteva cuvinte înainte de pleacă... E 
totdeauna o plăcere să revezi pe cineva, nu, camarade? 

Aşa e, cum spui! 

Atunci urc... 

Căpitanul Paxton nu este la bord în acest moment... 

Îl voi aştepta... 

N-are rost... Nu se-ntoarce decât seara, foarte târziu... 

N-am noroc! zise matelotul. 

Nu, n-ai noroc! 

Dar mâine... înainte ca Alert să ridice ancora? 

Poate, dacă ţii neapărat. 

Desigur, ţin să-l văd pe căpitanul Paxton, aşa cum ar vrea 
şi dânsul să mă vadă dacă ar şti că sunt aici. 

Nu mă-ndoiesc, răspunse ironic Corty. 

Spune-i, camarade, că Ned Butlar... Ned Butlar de pe 
Northumberland a venit să-l salute. 

Aşa voi face... 

Atunci, pe mâine... 

Pe mâine. 

Şi Ned Butlar se îndreptă spre cheu. 


De cum se îndepărtă, Corty se duse în cabina lui Harry 
Marke! şi-l puse la curent cu cele întâmplate. 

E sigur că acest marinar îl cunoaşte pe căpitanul Paxton... 
zise el. 

Şi că va reveni mâine dimineaţă, adăugă Corty. 

Să vină!... Noi nu vom mai fi aici... 

Alert nu trebuia să plece decât la ora 9, Harry... 

Alert va pleca atunci când va trebui să plece! răspunse 
Harry Markel. Dar nu scăpa nici o vorbă despre această 
vizită, pasagerilor... 

În regulă, Harry. Oricum, aş da o parte din prima mea ca 
să fiu plecat din aceste locuri, unde nu e deloc bine pentru 
noi... 

Încă cincisprezece zile de răbdare şi de prudenţă, Corty, 
nu e nevoie de mai mult. 

Când domnul Horatio Patterson şi tovarăşii săi se 
întoarseră la bord, se făcuse aproape 10. John Howard îşi 
luase rămas bun de la bătrâna Kate şi de la soţul ei. Vă 
puteţi închipui de câte ori a fost îmbrăţişat şi câte urări de 
bine au fost transmise familiei sale. 

După o zi obositoare, pasagerii simţiră o mare nevoie să se 
întindă în cuşetele lor şi tocmai voiau să intre în cabine, 
când John Howard întrebă dacă nu venise un marinar, 
numit Ned Butlar, care dorea să-l revadă pe căpitanul 
Paxton. 

Da... răspunse Corty, dar căpitanul era plecat pe uscat, la 
birourile maritime... 

Atunci acest Butlar va reveni, fără îndoială, mâine, înainte 
de plecarea lui Alert. 

— Aşa a rămas, răspunse Corty. 

După un sfert de oră, careul răsuna de sforăiturile cele 
mai sonore pe care o bandă de istoviţi le scosese vreodată, 
dominate de cele baritonale ale domnului Patterson. 

Pasagerii nu auziră deci nimic din zgomotul pe care-l făcu 
spre orele 3 dimineaţa Alert, manevrând pentru a ieşi din 
Portsmouth. 


Şase ore după aceea, când reapărură pe punte, la o 
depărtare de cinci-şase mile de Dominica, Magnus Anders 
şi Tony Renault exclamară: 

Ce? Am plecat? 

Aţi pornit fără noi? Adăugă Tony Renault. 

Mi-era teamă de o schimbare de timp, răspunse Harry 
Markel, şi am vrut să profit de briza ce bătea dinspre 
uscat... 

Bine, zise John Howard, şi bietul Butlar care ţinea atât de 
mult să vă vadă, căpitane Paxton. 

Da... Butlar... îmi amintesc... am navigat împreună, 
răspunse Harry Markel... Dar nu puteam să aştept! 

Sărmanul, zise John Howard, îi va părea foarte rău! Nu 
ştiu, dealtfel, dacă v-ar fi recunoscut... Spunea de 
dumneavoastră că sunteţi un om gras şi scund, cu o barbă 
roşie... 

— Un bătrân fără memorie! se mulţumi să spună Harry 
Markel. 

Ce bine am făcut că am şters-o! Murmură Corty la urechea 
şefului de echipaj. 

Da, replică John Carpenter, şi cu atât mai mult cu cât 
oricum ar fi trebuit să fugim, chiar dacă lăsam dracului 
ancora şi lanţurile. 

IV. 

MARTINICA. 

Harry Markel scăpase din această primejdie. De trei ori va 
mai fi expus - la Martinica, Santa Lucia şi Barbados. Va 
putea să evite pericolul întotdeauna? O şansă extraordinară 
îl însoţise în prima parte a existenţei sale de pirat, până-n 
ziua când el şi tovarăşii fuseseră arestaţi pe bordul lui 
Halifax, apoi ea se manifestase din nou la evadarea din 
închisoarea de la Queenstown şi la capturarea lui Alert. De 
atunci norocul nu l-a mai părăsit şi dovadă era că Harry 
Markel putuse să evite întâlnirea cu Ned Butlar. Cât despre 
portretul atât de diferit de al său, pe care acest marinar îl 
făcuse căpitanului Paxton, nu-i dădea nici o importanţă! 


Pasagerii nu mai vorbeau despre acest lucru. Avea 
încredere în steaua lui şi va merge până la capătul 
aventurosului şi criminalului său plan. 

În această dimineaţă, Dominica, din care nu se mai vedeau 
decât ultimele înălţimi, rămăsese la cinci-şase mile la sud şi 
nici n-ar mai fi fost vizibilă dacă vântul s-ar fi întețit. 

Distanţa între această insulă şi Martinica este aproape 
aceeaşi cu cea care separă Guadelupa de Dominica. Munţii 
săi destul de înalţi se văd pe timp frumos de la 60 de mile. 
Nu era imposibil să poată fi văzuţi înainte de apusul 
soarelui. În acest caz, chiar a doua zi, Alert va ajunge la 
Fort-de-France, capitala insulei spre care se îndrepta. 

Împărţită în 9 cantoane şi 29 de comune, insula cuprinde 
două districte: Saint Pierre şi Fort-de-France. 

Cerul era minunat, marea strălucitoare, totul era scăldat 
de razele soarelui. Nici un nor nu umbrea văzduhul. Abia 
dacă se simţea hula, lungă şi ritmică, venind din larg. 
Barometrul arăta timp frumos. 

În aceste condiţii, era de aşteptat ca Alert să nu facă mai 
mult de cinci-şase mile pe oră. Astfel, Harry Markel puse să 
se ridice pânzele suplimentare ale arborelui mare şi ale 
trinchetului, precum şi pânzele de strai, într-un cuvânt, 
întreaga velatură a corăbiei. 

Tony Renault şi Magnus Anders nu fură dintre cei din 
urmă care să urce până la gabii, să se caţăre până la bare, 
în timp ce colegii lor se ocupau să întindă scotele. 

Dar, după ce se va termina manevra, vor consimţi să 
coboare pe punte şi nu vor prefera să rămână pe catarg? 

Pe dunetă, aşezat într-un fotoliu confortabil de răchită, pe 
o pernă moale, mentorul părea mândru de tinerii săi 
însoțitori. Nu că n-ar fi fost îngrijorat văzându-i căţăraţi pe 
vergi sau pe scara de sart, nu că nu a strigat la ei să se ţină 
bine. Dar toate acestea îl încântau. Ah, dacă directorul său, 
domnul Julian Ardagh, ar fi fost lângă el, dacă ar fi putut să 
schimbe cu el câteva păreri, ce elogii ar fi adus amândoi 
elevilor de la Antilian School! Şi câte nu va avea de povestit 


domnul Patterson la întoarcerea sa, când va depune 
registrul unde vor fi trecute socotelile acestei minunate 
călătorii! 

Şi nu era de mirare că, la un moment dat, când Tony 
Renault şi Magnus Anders atinseseră vârful catargului, îi 
scăpă, în prezenţa lui John Carpenter, citatul: Sic itur ad 
astra32. 

Ce înseamnă aceste cuvinte, domnule? întrebă şeful 
echipajului. 

Aceasta înseamnă că urcă spre cer. 

Şi cine a spus aceste cuvinte? 

Divinul Vergiliu. 

Am cunoscut un individ cu acest nume, un negru, care 
lucra la cărbune în buncăr, pe bordul transatlanticelor... 

N-a fost el, prietene. 

Ei, cu atât mai bine pentru Virgiliul dumneavoastră, căci al 
meu a fost spânzurat. 

În cursul acestei zile, Alert se încrucişa cu mai multe vase 
de cabotaj între insulele Antile, dar nu se apropie de ele. 

Lucrul de care se temea Harry Markel era să nu fie reţinut 
câteva zile de lipsa totală de vânt, ceea ce ar fi întârziat 
sosirea în Martinica. 

Dar, cu toate că briza avea tendinţa să slăbească, ea nu 
încetă complet spre seară. Deşi slabă, părea că se va 
menţine toată noaptea. Bătând din nord-est, va fi favorabilă 
lui Alert, care nu strânse pânzele de sus, cum se face în 
mod obişnuit între apusul şi răsăritul soarelui. 

În zadar, înainte de căderea întunericului, căutară 
pasagerii să zărească vârful muntelui Pele care se ridică la | 
356 de metri peste nivelul mării. Astfel că la ora 9 intrară în 
cabinele lor, ale căror uşi rămâneau deschise din cauza 
căldurii. 

Niciodată o noapte nu li se păru atât de liniştită şi la ora 5 
dimineaţa toţi erau pe punte. 

Atunci Tony Renault exclamă, arătând o înălţime la sud: 

Muntele Pele, iată-l!... El este!... Îl recunosc! 


Îl recunoşti? Replică Roger Hinsdale, cu un ton care trăda 
oarecare neîncredere. 

Fără îndoială!... De ce să se fi schimbat în cinci ani? Iată... 
cele trei piscuri ale Corbet-ului. 

Trebuie să recunosc, Tony, că ai o vedere bună... 
Excelentă! Vă afirm că este muntele Pele... Care nu este 
sterp[33][34]deloc. E verde şi împădurit ca toţi munţii din 
insula mea! Şi veţi mai vedea destui, dacă urcăm pe 
muntele Vauclin!... Şi, dacă vreţi sau nu, va trebui să 

admiraţi insula mea... Cea mai frumoasă din Antile! 

Fu lăsat să-i dea înainte, căci acest băiat plin de viaţă nu-ţi 
rămânea dator cu răspunsul. 

Fără a exagera, trebuie să spunem că Tony Renault nu se 
aventura lăudând Martinica. Prin suprafaţa ei, această 
insulă ocupa al doilea loc în lanţul antilian, având 987 
kilometri pătraţi şi 177 000 locuitori formaţi din 10 000 de 
albi, 15 000 asiatici, 150 000 de negri şi alţi oameni de 
culoare, cea mai mare parte de origine martinicană. Insula 
este toată muntoasă şi acoperită de păduri până pe cele mai 
înalte piscuri. Cât despre reţeaua de ape necesară 
fertilităţii solului, ea permite lupta contra căldurilor 
tropicale. Cea mai mare parte din râuri sunt navigabile şi 
porturile lor sunt accesibile vapoarelor de mare tonaj. 

În timpul acestei zile briza continuă să bată slab. Ea 
crescu puţin abia după-amiază şi oamenii de veghe putură 
atunci să zărească vârful Macuba la extremitatea 
septentrională a Martinicăi. 

Noaptea, către orele unu, vântul sufla mai tare şi Alert, 
care avea toate pânzele întinse, putu să meargă mai 
repede, înconjurând insula prin vest. 

În primele ore ale dimineţii apăru colina Jacob, mai puţin 
departe de centru ca muntele Pele, al cărui vârf se 
desprinse curând din ceţurile joase ale dimineţii. Către ora 
7 un oraş se arătă pe litoral la extremitatea nord-vestică a 
insulei. Tony Renault exclamă în acest moment: 

— Saint Pierre Martinique! 


Şi fredona cu voce răsunătoare refrenul vechiului cântec 
francez: E ţara-n care m-am născut! 

Tony Renault se născuse în adevăr la Saint Pierre. Dar 
părăsind Martinica pentru a se fixa în Franţa, familia lui nu 
lăsase pe nimeni acolo. Fort-de-France, situat mai la sud pe 
litoral, la intrarea golfului cu acelaşi nume, după ce se 
numise la început Fort-Roque, este acum capitala 
Martinicăi. Totuşi, comerţul nu s-a dezvoltat atât de mult ca 
la Saint Pierre, a cărui populaţie este de 26 000 de 
locuitori, cea de la Fort-de-France fiind cu două cincimi mai 
mică. Celelalte oraşe ale Martinicăi pe coasta de vest sunt: 
târgul Lamentin, mai la sud, târgul Saint Esprit, târgul 
Diamant şi Menu, iar la extremitatea insulei orăşelul 
Trinite. 

La Saint Pierre, centrul administrativ al coloniei, 
schimburile nu sunt atât de îngreunate de măsurile militare 
ca la Fort-de-France, care, cu forturile Tribut şi Mouillage, 
puternic înarmate, asigură apărarea insulei[ 34]. 

Era ora 9 dimineaţa când Alert aruncă ancora în golful 
circular unde se deschide portul. În fund, oraşul, pe care un 
mic râuleţ îl împarte în două, este adăpostit contra 
vânturilor din est de un munte înalt. —-— 

Elisee Reclus reproduce bucuros ceea ce istoricul 
Dutertre a spus despre Saint Pierre: «...unul dintre oraşele 
pe care străinul nu le uită niciodată. Felul de viaţă al 
ținutului este atât de plăcut, clima atât de bună şi se 
trăieşte într-o libertate atât de cinstită, că n-am văzut un 
singur bărbat sau o singură femeie care să nu aibă o mare 
dorinţă să se mai întoarcă după ce a plecat». 

Şi probabil că Tony Renault era cuprins de o asemenea 
dorinţă, căci părea mai agitat, mai exuberant ca niciodată. 
Camarazii săi puteau conta pe el, ca să le facă onorurile 
insulei lui natale. Că oprirea, după program, nu putea fi 
decât de patru zile, n-avea importanţă! Cu puţină sârguinţă, 
cu dorinţa de a vedea totul şi cu picioare sănătoase, sub 
conducerea unui ghid ca Tony Renault, excursiile se vor 


succeda şi se vor extinde până la capitala Martinicăi. Să nu 
faci aşa, ar fi ca şi cum ai parcurge Franţa fără să vizitezi 
Parisul, sau, cum spunea Tony Renault, «să mergi la Dieppe 
fără să vezi marea!» 

Asemenea planuri cereau o completă libertate de mişcare. 
Nu trebuia să fii constrâns să revii în fiecare seară să te 
culci în cabina ta. Vor petrece noaptea unde se vor găsi. Vor 
rezulta câteva cheltuieli în plus, dar administratorul şcolii 
Antilian le va controla cu aceeaşi grijă cu care le trecea în 
carnetul său. Şi apoi, având în vedere prima pe care fiecare 
bursier o va căpăta la Barbados, trebuia oare să se facă 
atâta economie? 

Prima zi fu consacrată oraşului Saint Pierre. După ce a fost 
admirat aspectul general al urbei aşezată în amfiteatru, 
frumoasa privelişte în mijlocul minunatelor pâlcuri de 
palmieri şi alţi arbori tropicali pe vârfurile munţilor care-i 
servesc de fundal, fu vizitat interiorul, demn de înfăţişarea 
lui exterioară. Casele joase, vopsite în galben, nu sunt poate 
prea aspectuoase, dar au trebuit să se decidă să le facă 
solide şi sigure, să le apere contra cutremurelor, atât de 
dese în Antile, contra uraganelor formidabile ca acel din 
1776, care a pricinuit atâtea dezastre şi a făcut ravagii pe 
toată întinderea insulei. Tony Renault nu uită să facă pentru 
camarazii săi onorurile casei unde se născuse cu 17 ani 
înainte şi care devenise un depozit de mărfuri coloniale. 

Până în 1635 caraibii fură singurii locuitori ai Martinicăi. 
La acea epocă, francezul d'Esnambue, guvernatorul Saint 
Cristophe-ului, care veni să se stabilească aici cu vreo sută 
de oameni, obligă pe indigeni să se retragă în munţi şi în 
păduri. Totuşi, caraibii nu se lăsară deposedaţi fără 
rezistenţă: ei cerură ajutor la indienii din insulele vecine şi 
la început reuşiră să-i alunge pe străini. Dar aceştia, 
recurgând la întăriri, reluară lupta şi într-o ultimă bătălie 
indigenii pierdură 700-800 din ai lor. 

O altă încercare fu făcută de caraibi pentru recucerirea 
insulei printr-un război de guerilă, cu surprize şi capcane. 


Se decise atunci să se termine cu această rasă redutabilă şi, 
după un masacru general, francezii rămaseră stăpâni pe 
Martinica. 

Începând de la această dată, lucrările de cultură a 
cerealelor fură conduse cu metodă. Bumbacul, tutunul, 
salcâmul mic, trestia de zahăr, apoi, de la sfârşitul secolului 
al 17-lea, arborele de cacao, deveniră principalele bogății 
ale insulei. 

lată mica istorie pe care o relată Tony Renault, în legătură 
cu aceasta, şi de care domnul Patterson luă notă: 

În 1718, un uragan de o extremă violenţă distruse toţi 
arborii de cacao. Dar, la Paris, grădina botanică poseda 
câţiva din aceşti arbori aduşi din Olanda. Naturalistul 
Desclieux fu însărcinat să aducă în Martinica două mlădiţe 
de arbore de cacao. În timpul traversării, apa începu să 
lipsească aproape cu desăvârşire. Dar din cele câteva 
picături ale raţiei sale, Desclieux dădu o parte mlădiţelor 
sale care au ajuns cu bine, reconstituind apoi plantațiile 
insulei. 

— Jussieu n-a făcut acelaşi lucru pentru cedrul care este 
admirat la Jardin des Plantes din Paris? întrebă Louis 
Clodion. 

— Da... şi e frumos... e un gest foarte frumos, declară 
domnul Patterson, şi Franţa este o mare naţiune. 

Între timp, în 1794 insula căzu în mâinile englezilor şi nu fu 
retrocedată decât prin tratatul din 1816. 

Atunci colonia se găsi în faţa unei situaţii dificile pe care o 
provoca superioritatea numerică a sclavilor în raport cu 
stăpânii lor. O revoltă izbucni, provocată mai ales de negrii 
fugiţi de pe plantaţii. Trebui să se acorde dezrobirea a 3 
000 de sclavi. Din 1828 se numărau 19 000 de negri liberi în 
Martinica şi mulţi din aceştia, lucrând pe cont propriu, 
deveniră proprietarii unei părţi a solului. 

A doua zi turiştii făcură ascensiunea muntelui Pele, printre 
pădurile dese care-i acoperă costişele. Şi dacă această 
ascensiune îi obosi puţin, lony Renault şi camarazii săi fură 


răsplătiți din plin. Aveau în faţa lor vederea întregii insule, 
semănând cu o frunză care parcă pluteşte pe suprafaţa 
mării atât de albastră a Antilelor. Spre sud-est, un istm 
îngust, de cel mult doi kilometri, între mlaştinile ce-l 
mărginesc, reuneşte cele două părţi ale Martinicăi. Prima 
aruncă spre Atlantic peninsula Caravelei între portul Trinite 
şi golful Gabion. A doua, foarte accidentată, se ridică până 
la 500 de metri cu muntele Vauclin. Cât despre ceilalţi 
munţi, Robert, Frangois, Constant, Plaine, ei accentuează în 
mod pitoresc relieful insulei. În sfârşit, spre partea 
litoralului de sud-vest se rotunjeşte limanul Diamant şi la 
sud-est se conturează capul Salines, care pare o codiţă a 
frunzei plutitoare. Privirile le fură atât de desfătate, că 
tinerii călători căzură la început într-o admiraţie mută. Nici 
chiar domnul Patterson nu găsi în memoria sa un singur 
vers latinesc pentru a-şi formula admiraţia. 

— Ce v-am spus?... Ce v-am spus?... Repeta Tony Renault. 

Din înălţimea muntelui Pele se putea observa fertilitatea 
insulei care este în acelaşi timp unul dintre teritoriile cele 
mai populate de pe glob, având 178 de locuitori pe 
kilometru pătrat. 

Dacă exploatarea arborelui de cacao şi cei conţinând 
materii colorante au păstrat importanţa lor, producţia de 
cafea s-a micşorat foarte mult şi merge spre dispariţie. Cât 
despre culturile de trestie de zahăr, ele nu ocupă mai puţin 
de 40000 de hectare şi anual produc zahăr, rom şi rachiu 
de melasă, în valoare de 12-20 milioane de franci. Pe scurt, 
importul se cifrează la 22 de milioane de franci, exportul la 
21 milioane, şi aproape 1 900 de nave desfăşoară o activitate 
considerabilă pentru comerţul Martinicăi. În rest, insula 
este deservită de mai multe linii de cale ferată pentru 
industrie şi agricultură, care fac legătura între porturi şi 
uzinele centrale. Afară de aceasta, posedă o reţea de şosele 
a căror lungime depăşeşte 900 de kilometri. 

A doua zi, la 30 august, pe un timp splendid şi pe un drum 
bine întreţinut, turiştii merseră la Fort-de-France. O trăsură 


ducea acest grup de tineri veseli, cu faţa bronzată de 
vânturile Atlanticului, a cărui bună dispoziţie era 
debordantă. 

După o masă îmbelşugată la un hotel bun, parcurseră 
capitala insulei situată în fundul golfului cu acelaşi nume şi 
dominat de construcţia impunătoare a Fortului Royal. 
Vizitară arsenalul şi portul militar care lipseşte acest oraş 
de orice caracter industrial sau comercial. Acolo, ca în 
America sau Europa, este greu ca spiritul militar şi cel civil 
să progreseze în mod paralel. De aici marea diferenţă între 
Saint Pierre şi Fort-de-France. 

Acest oraş n-a scăpat de cele două calamităţi care fac 
atâtea ravagii în Indiile Occidentale. Greu încercat de un 
cutremur în 1639 care făcu numeroase victime, s-a refăcut 
şi acum promenadele sale minunate se întind până la 
colinele înconjurătoare. Trebuia văzută banda zgomotoasă 
străbătând această magnifică alee a savanei, care merge 
până la Saint Louis, apoi făcând înconjurul pieţei orizontale 
străjuită de palmieri şi în centrul căreia se ridică statuia în 
marmură albă a împărătesei Josephine, creola încoronată, a 
cărei amintire a rămas atât de vie în Martinica. 

După oraş urmară împrejurimile şi Tony Renault abia dacă 
lăsă camarazilor timp să respire. Trebuiră să-i urmeze pe o 
înălţime vecină cu tabăra Balata, apoi la sanatoriul afectat 
trupelor pentru aclimatizare, când soseau din Europa. În 
sfârşit, excursia continuă până la sursele termale din 
vecinătate. Şi în treacăt trebuie remarcat că, până atunci, 
oricât de mulţi ar fi fost şerpii în Martinica, domnul 
Patterson şi însoțitorii săi nu întâlniră niciuna din aceste 
reptile veninoase. 

Tânărul cicerone nu-i iertă pe camarazii săi de o excursie 
în orăşelul Lamentin, străbătând pădurile care acoperă 
această parte a insulei. Şi cu această ocazie se produse un 
incident demn de a fi povestit în amănunt, căci nimic din 
ceea ce se raportează la domnul Patterson nu poate fi lăsat 
în umbră. 


La 3l august, în ajunul datei fixate pentru plecarea lui 
Alert, excursioniştii, după o noapte de odihnă, se îndreptară 
spre istmul care uneşte cele două părţi ale insulei. Drumul 
fu făcut cu voioşie, ca de obicei. Trăsurile aduseseră ceva 
provizii; fiecare avea taşca plină şi se duceau să ia masa în 
pădurea învecinată. După un drum de câteva ore, Tony 
Renault şi ceilalţi coborâră din trăsură, merseră puţin prin 
pădure şi ajunseră, la o jumătate kilometru de-acolo, la 
liziera unui luminiş care le păru bun pentru o haltă, înainte 
de a intra mai adânc în codru. 

Domnul Patterson, mai puţin sprinten, rămăsese cu vreo 
sută de paşi în urmă. Nimeni nu era îngrijorat, pentru că, 
desigur, nu va întârzia să-i ajungă. Dar după zece minute de 
aşteptare, cum mentorul nu se ivea, Louis Clodion, 
ridicându-se, striga cu o voce răsunătoare: 

— Domnule Patterson! Pe aici, domnule Patterson! 

Nici un răspuns din partea lui, nici o siluetă printre copaci. 

— S-o fi rătăcit?... întrebă Roger Hinsdale, ridicându-se la 
rândul său. 

Nu poate fi departe... răspunse Axei Wickborn. Şi atunci 
toţi începură să strige: 

Domnule Patterson... domnule Patterson! 

Cuprinşi de o oarecare nelinişte, tinerii deciseră să 
meargă în căutarea mentorului. Pădurea era destul de 
deasă pentru a fi posibil, şi deci imprudent, să te rătăceşti. 
Apoi, dacă animalele sălbatice nu sunt de temut, căci nu 
există în Antile, rişti totuşi să te trezeşti deodată în faţa unui 
şarpe primejdios, unul din acei trigonocefali a căror 
muşcătură este mortală. 

În adevăr, aveau de ce să fie foarte neliniştiţi, după ce 
căutările făcute de o jumătate de oră nu dădură nici un 
rezultat... Nici urmă de domnul Patterson. 

Toţi ajunseseră în inima pădurii, când zăriră o cabană, un 
fel de pavilion de vânătoare, ascuns între copaci în mijlocul 
unei perdele dese de iederă. 


Oare acolo să se fi refugiat domnul Patterson pentru un 
motiv sau altul? În orice caz, cabana era ferecată şi uşa sa 
fusese închisă pe dinafară cu o bară de lemn. 

— Nu poate fi înăuntru, zise Niels Harboe. 

— Să vedem, totuşi, stărui Magnus Anders. Bara fu scoasă 
şi uşa deschisă. 

Cabana era goală. Se găseau în ea câteva mănunchiuri de 
iarbă uscată, un cuţit de vânătoare în tocul lui atârnat pe un 
perete, o tolbă, mai multe piei de animale şi păsări puse la 
uscat într-un colţ. 

Louis Clodion şi Roger Hinsdale, care intraseră în cabană, 
ieşiră imediat la strigătele camarazilor lor. 

În adevăr, la douăzeci de paşi în urmă, lângă un copac, 
domnul Patterson, întins cât era de lung, cu pălăria trântită 
pe jos, cu chipul schimonosit şi braţele chircite, arăta ca un 
mort. Louis Clodion, John Howard, Albertus Leuwen se 
repeziră spre el... Inima lui bătea... nu-şi dăduse duhul... 

— Ce i s-a întâmplat?... întrebă Tony Renault. A fost oare 
muşcat de un şarpe...? 

Da, poate că domnul Patterson se luptase cu un 
trigonocefal, unul dintre acei «vârf de lance», atât de 
numeroşi în Martinica şi în alte două insule din Antilele 
Mici. Primejdioasele reptile, dintre care unele măsoară şase 
picioare lungime, nu se deosebesc decât prin culoarea pielii 
şi sunt confundate uşor cu rădăcinile printre care se 
ascund. Este deci greu să te fereşti de atacurile lor, pe cât 
de iuți pe atât de neaşteptate. 

Dar de vreme ce domnul Patterson respira, trebuia făcut 
totul ca să-şi vină în fire. Louis Clodion, desfăcându-i 
hainele, se asigură că nu avea nici o urmă de muşcătură pe 
corp. Atunci cum se explica faptul că se găsea în această 
stare, cu groaza încă zugrăvită pe faţă...! 

Îi ridicară capul, fu rezemat cu grijă de un copac, îi frecară 
tâmplele cu apă rece dintr-un pârâu care se vărsa într-o 
mlaştină şi îi turnară câteva picături de rom între buze. 


Ochii săi se deschiseră în sfârşit şi din gură îi scăpară 
aceste cuvinte aproape nearticulate: 

— Şarpele!... Şarpele! 

— Domnule Patterson... domnule Patterson... răspunse 
Louis Clodion apucându-i mâinile. 

Şarpele... a fugit? 

Ce şarpe? 

Cel pe care l-am zărit între crengile acestui copac... 

Ce crengi?... Ce copac? 

Uitaţi-vă acolo... acolo... Băgaţi de seamă! 

Cu toate că domnul Patterson spunea nişte fraze 
incoerente, se putu înţelege, în cele din urmă, că se găsise 
în faţa unei enorme reptile încolăcită pe trunchiul unui 
copac... care-l fascinase ca pe o pasăre... Ela rezistat... a 
rezistat... dar şarpele îl atrăgea şi când fu gata să-l atingă, 
împins de un instinct de apărare, îl lovi cu bastonul chiar în 
momentul în care oribilul animal voia să-l prindă în 
strânsoare!... Acum, ce se întâmplase cu acest şarpe? 
Fusese omorât?... Nu se târa oare sub ierburi: latet anguis 
în herba[35]? 

Tinerii îl liniştiră pe domnul Patterson... Nici o urmă de 
şarpe... 

— Da... da! exclamă el. 

Reugşi să se ridice şi cu mâna întinsă: 

— Acolo... acolo... repetă el cu o voce înspăimântată. 

Toate privirile se îndreptară spre partea indicată de 
domnul Patterson care strigă: 

— Îl văd!... îl văd! 

În adevăr, pe una din crengile joase ale unui copac, atârna 
corpul unui trigonocefal din specia celor mai mari, cu ochii 
încă strălucitori, cu limba bifurcată afară, dar moale, 
nemişcat, ţinându-se doar în coadă şi nedând nici un semn 
de viaţă. 

Desigur că lovitura de baston a domnului Patterson 
nimerise în plin. Probabil că îl izbise cu o putere rară 
pentru a omori o reptilă de această mărime. E adevărat că, 


după această lovitură atât de violentă, domnul Patterson nu 
şi-a mai dat seama ce se întâmplase... Şi leşinase lângă 
copac. 

Învingătorul fu felicitat cu căldură şi nu e de mirare că vru 
să ia cu dânsul, la bordul lui Alert, obiectul triumfului său, 
cu intenţia de a-l împăia la una din opririle viitoare. 

Îndată, John Howard, Magnus Anders şi Niels Harboe 
desfăcură de pe copac şarpele, care fu adus în luminiş. 
Acolo turiştii se ospătară din belşug şi băură în sănătatea 
domnului Patterson, apoi plecară să viziteze istmul. Trei ore 
mai târziu se urcară în trăsurile lor, unde fu depus şi 
şarpele, şi se înapoiară la Saint Pierre spre orele opt seara. 

Când pasagerii se îmbarcară, John Carpenter şi Corty 
ridicară la bord şi aşezară în careu superbul şarpe, pe care 
domnul Patterson nu înceta să-l privească plin de teamă şi 
satisfacţie. Ce istorisire a acestei aventuri va face el 
doamnei Patterson şi ce loc de onoare va fi rezervat la 
Antilian School remarcabilului şi îngrozitorului eşantion de 
trigonocefal din Martinica! De aceste epitete se va servi în 
viitoarea sa scrisoare către domnul Julian Ardagh. 

După o zi bine întrebuințată - dies notanda lapillo[36], aşa 
cum spune Horaţiu şi o spuse din nou Horatio - nu mai 
aveai decât să te refaci, întâi printr-o masă bună şi apoi 
printr-un somn adânc, în aşteptarea plecării de mâine. 

Aşa se şi întâmplă. Totuşi, înainte de a intra în cabină, el 
văzu cum Tony Renault, luându-şi camarazii la o parte, le 
zise, având grijă să nu fie auzit: 

Ei bine... are haz... chestia asta! 

Ce are haz? întrebă Hubert Perkins. 

Descoperirea pe care am făcut-o. 

Şi ce-ai descoperit? 

Că nu va mai fi nevoie să împăiem şarpele domnului 
Patterson... 

De ce? 

Pentru că e gata împăiat! 


Nimic nu era mai adevărat decât ceea ce constatase Tony 
Renault, mişcând animalul. Da, acest şarpe nu era decât un 
trofeu de vânătoare, încolăcit pe ramurile unui copac, lângă 
cabană! Îndrăzneţul domn Patterson omorâse un şarpe 
mort! 

Dar se înţeleseră între ei, ca să-l «îimpăieze» la un 
specialist din Santa Lucia, pentru ca să nu-l necăjească pe 
vrednicul om şi să-i lase iluzia victoriei sale! 

A doua zi în zori, Alert ridică ancora şi dimineaţa pasagerii 
pierdură din vedere înălțimile insulei. 

S-a putut spune că Martinica este «ţara întoarcerii», 
pentru că ai totdeauna dorinţa să revii, şi poate că unul sau 
altul dintre elevii şcolii Antilian se gândeau la acest lucru, 
fără a şti ce soartă îi aştepta pe toţi! 

V, 

SANTA LUCIA. 

Traversarea între Martinica şi Santa Lucia se efectua pe 
cât de liniştit pe atât de repede. Vântul sufla din nord-est 
destul de tare şi Alert, cu toate pânzele sus, străbătu în 
timpul zilei cele 80 de mile care îl separau de Saint Pierre 
de Castries, principalul port al insulei engleze, fără să fi 
schimbat murele. Totuşi, Harry Markel, ştiind că n-avea să 
ajungă în rada portului decât când se însera, se gândi să 
oprească pentru a intra în canal în zori. 

În primele ore ale dimineţii, cele mai mari înălţimi din 
Martinica mai erau vizibile. 

Muntele Pele, pe care Tony Renault îl salutase la sosire, 
primi un ultim rămas bun. 

Portul de Castries se arăta maiestuos între falezele înalte. 
E un fel de depresiune circulară în care a intrat năvalnic 
marea. Vapoarele de mare tonaj găsesc aici locuri bune de 
ancorare. Oraşul clădit în amfiteatru îşi etajează cu graţie 
casele până la crestele ce-l înconjoară. Este, ca şi cele mai 
multe oraşe din Antile, orientat spre soare-apune, pentru a 
fi mai bine adăpostit de vânturile din larg şi de violentele 
perturbații atmosferice. 


Nu e de mirare că Roger Hinsdale îşi socotea insula mult 
superioară celorlalte din grup. Nici Martinica, nici 
Guadelupa nu-i păreau demne de comparaţie. Acest tânăr 
englez plin de morgă britanică, cu o atitudine puţin trufaşă, 
amintea la orice ocazie de naționalitatea sa, ceea ce-i făcea 
pe camarazii săi să zâmbească. După pilda lui Louis Clodion 
şi lony Renault, şi poate dintr-un sentiment foarte natural, 
el îşi promitea să facă onorurile la Santa Lucia, unde 
părinţii săi ocupaseră o înaltă situaţie printre notabilităţile 
insulei. 

Dealtfel, familia Hinsdale mai poseda încă proprietăţi 
importante, plantaţii, fabrici de zahăr şi întreprinderi 
agricole, toate foarte prospere. Aceste proprietăţi erau 
administrate de un girant, domnul Edward Falkes, care, 
anunţat de apropiata sosire a tânărului moştenitor al lui 
Hinsdale, avea să se pună la dispoziţia sa pe tot timpul cât 
va rămâne pe insulă. 

Cum s-a spus, Harry Markel nu căută să intre în port în 
timpul nopţii. Astfel, când marea se linişti, înainte să 
înceapă refluxul, ancoră în interiorul unui mic golf, ca să nu 
fie târât în larg. Când sosi dimineaţa, Harry Markel văzu că 
va fi nevoie să aştepte câteva ore înainte să plece. Briza, 
care se oprise în timpul nopţii, va începe fără îndoială din 
vest, când soarele va fi la câteva grade deasupra 
orizontului. 

Cu toate acestea, la ivirea zorilor, Roger Hinsdale, primul, 
şi domnul Patterson, ultimul, toţi apărură pe dunetă pentru 
a respira un aer mai curat decât cel din cabine. Se grăbeau 
să privească în plină lumină litoralul întrevăzut în ajun prin 
umbrele înserării. Şi cine nu cunoştea istoria Santa Luciei, 
însemna că nu-l ascultase pe Roger Hinsdale cu aceeaşi 
atenţie cu care-l ascultase mentorul. 

De fapt, trebuie spus că istoria Santa Luciei nu se 
deosebea de a celorlalte insule din Indiile Occidentale. 

După ce fusese locuită de caraibi, Santa Lucia, unde încă 
de atunci se făcea agricultură, fu descoperită de Cristofor 


Columb, la o dată care nu e mai precisă decât cea a sosirii 
primilor colonişti. Ceea ce e sigur este că spaniolii nu 
înfiinţaseră nici o aşezare înaintea anului 1639. Cât despre 
englezi, ei nu păstrară această posesiune decât 18 luni, în 
mijlocul secolului al 17-lea. 

Totuşi, când caraibii fură aduşi de dânşii din Dominica, 
insulele învecinate se revoltară. În 1640, indigenii atacară 
colonia. Cea mai mare parte din colonişti pieriră şi scăpară 
numai cei care putură să se îmbarce şi să fugă. Zece ani 
mai târziu, patruzeci de francezi, conduşi de un oarecare 
Rousselan, fire dârză, veniră să se stabilească la Santa 
Lucia. Rousselan se căsători chiar cu o indiană, se făcu iubit 
de indigeni pentru inteligenţa şi dibăcia sa, şi timp de patru 
ani, până la moartea sa, asigură pacea în insulă. 

Colonii care îi urmară se arătară mai puţin îndemânatici. 
Prin jigniri şi nedreptăţi provocară represaliile caraibilor. 
Englezii gândiră atunci că este ora prielnică pentru a 
interveni. Corsari şi aventurieri invadară Santa Lucia, care 
putu să spere că va recăpăta liniştea prin tratatul de la 
Utrecht, prin care insula era declarată neutră. 

În fine, întrebă Niels Harboe, de atunci insula aparţine 
englezilor? 

Da şi nu, răspunse Roger Hinsdale. 

Eu zic că nu, preciza Louis Clodion, care citise tot ce se 
referea la această insulă din Antile, unde trebuia să facă 
escală Alert. Nu, căci, după tratatul de la Utrecht, 
concesiunea fu dată mareşalului d'Estrees, care trimise 
trupe în 1718 pentru a apăra colonia franceză. 

Fără îndoială, replică Roger Hinsdale. Totuşi, la protestele 
Angliei, această concesiune fu anulată în beneficiul ducelui 
de Montague. 

De acord, ripostă Louis Clodion, dar, după noi reclamaţii 
ale Franţei, această concesiune fu şi ea anulată. 

Şi ce importanţă au toate astea, de vreme ce coloniştii 
englezi au rămas acolo? 


Dacă au rămas, nu e mai puţin adevărat că, prin Tratatul 
de la Paris din 1763, colonia a fost atribuită Franţei! 

Acesta era adevărul. 

În timpul perioadei ce urmă, Santa Lucia văzu 
prosperitatea sa crescând, odată cu numărul aşezărilor. În 
1709 insula avea aproape 13 000 de locuitori, împreună cu 
sclavii, şi în 1772 mai mult de 15 000. Totuşi, Santa Lucia 
încă nu terminase cu puterile care şi-o disputau, şi Roger 
Hinsdale adăugă: 

În 1779 insula fu recucerită de generalul Abercrombie şi 
trecu din nou sub dominaţia britanică... 

Ştiu, răspunse Louis Clodion, care se încăpăţâna şi el, dar 
Tratatul din 1783 o înapoia din nou Franţei. 

Pentru a redeveni engleză în 1794, spuse Roger Hinsdale, 
care dădea tot timpul riposta. 

Haide!... exclamă Tony Renault. '[ine-te tare, Louis, şi 
spune-ne că Santa Lucia a revăzut fâlfâind steagul 
francez... 

Desigur, Tony, pentru că ea a fost recunoscută colonie 
franceză în 1802... 

— Nu pentru multă vreme, afirmă Roger Hinsdale. Odată 
cu ruperea tratatului de pace de la Amiens, în 1803, ea fu 
restituită Angliei şi de data aceasta definitiv, cred... 

— Ah! Definitiv! exclamă Tony Renault dându-i cu tifla. 

— Cu siguranţă, 'Tlony, răspunse Roger Hinsdale, care se 
încălzea, vrând să pună în răspunsul său toată ironia 
posibilă, oare ai avea pretenţia s-o recucereşti tu, de unul 
singur? 

— De ce nu? replică Tony Renault, dându-şi aere de 
cuceritor. Cum discuţia ameninţa să se agraveze, domnul 
Horatio Patterson interveni printr-un quos ego reînnoit de 
Vergiliu şi pe care nu l-ar fi dezminţit nici Neptun. Apoi 
spuse mai domol: 

Mai mult calm, prieteni. Oare veţi face război?... Războiul, 
acest flagel al umanităţii... războiul... Bella matribus 
detestata[37], ceea ce înseamnă... 


În limba franceză, exclamă Tony Renault, «dezgustătoare 
soacre». 

Şi, la acest răspuns prompt, toată banda izbucni în râs, în 
timp ce mentorul îşi ascundea faţa în mâini. 

Pe scurt, toate acestea se terminară printr-o strângere de 
mână puţin mai reticentă din partea lui Roger Hinsdale şi 
foarte sinceră din partea lui Louis Clodion. Apoi se stabili 
între cele două naţiuni că Tony Renault nu va face nici o 
încercare pentru a smulge Santa Lucia de sub dominaţia 
engleză. Numai că ceea ce Louis Clodion ar fi avut dreptul 
să adauge, şi pasagerii lui Alert aveau s-o constate în 
curând de visu şi de auditul[38], era că Santa Lucia, care 
arbora acum pavilionul britanic, păstra în mod vizibil 
amprenta franceză prin obiceiurile, tradiţiile şi mentalitatea 
sa. Debarcaţi la Santa Lucia, Louis Clodion şi Tony Renault 
vor putea crede că păşesc pe solul Desiradei, Guadelupei 
sau Martinicăi. 

Puțin după ora nouă, briza începu să sufle şi, aşa cum 
spera Harry Markel, bătea dinspre larg. Cu toate că venea 
din vest, expresia «dinspre larg» este potrivită în ceea ce 
priveşte Santa Lucia, care nu este acoperită de coline nici la 
răsărit şi nici la apus. Absolut izolată între marea Antilelor 
şi oceanul Atlantic, ea este expusă în ambele părţi 
violenţelor vântului şi furtunilor. 

Alert făcu imediat pregătirile de plecare. După ce ancora 
fu ridicată în lăcaşul ei, corabia, cu vela gabieră, trinca şi 
brigantina umflate de vânt, părăsi locul unde ancorase şi 
înconjură unul din capurile care închid portul Castries. 

Acest port, cu numele de Carenage, este unul din cele mai 
bune din arhipelagul Antilelor. Astfel se explică îndârjirea 
Franţei şi Angliei de a-şi disputa posesiunea lui. Încă de pe 
atunci se făceau lucrări pentru terminarea construcţiei 
cheului, stabilirea docurilor şi a rampelor de descărcare, 
pentru a putea satisface toate cerinţele maritime. Fără 
îndoială că portul este destinat să aibă un mare viitor. Aici, 
în adevăr, vapoarele vin să se aprovizioneze cu cărbuni 


importaţi din Anglia, din vastele depozite alimentate tot 
timpul de navele Regatului Unit. 

Cât despre Santa Lucia, dacă nu este tot aşa de întinsă ca 
alte Insule ale Vântului, n-are totuşi mai puţin de 614 
kilometri pătraţi şi populaţia sa se ridică la 45 000 de 
locuitori, din care 5 000 se găsesc în capitala Castries. 

Fără îndoială, Roger Hinsdale ar fi fost fericit ca escala să 
se prelungească mai mult timp decât în celelalte Antile 
vizitate înainte. Dar programul călătoriei nu-i acorda decât 
trei zile şi trebuia să se conformeze. 

Dealtfel, nu se mai găsea acolo nici un membru al familiei 
Hinsdale, definitiv stabilită la Londra. 

După ce Alert ancoră în port către orele zece, Roger 
Hinsdale şi camarazii săi, însoţiţi de domnul Patterson, 
coborâră pe uscat. 

Oraşul li se păru bine întreţinut, cu pieţe spaţioase, străzi 
larg umbrite de copaci, atât de doriţi în această climă toridă 
a Antilelor. Totuşi ei avură impresia de care s-a vorbit mai 
sus: li se păru că este mai mult francez decât englez. 

Tony Renault nu putu să-şi reţină această remarcă pe care 
Roger Hinsdale o primi cu oarecare dispreţ: 

— Vezi bine... suntem în Franţa... aici. 

Pasagerii fură primiţi la debarcader de girantul care 
trebuia să-i conducă în timpul excursiilor. Domnul Edward 
Falkes nu-i va lăsa fără să admire superbele plantaţii ale 
familiei, mai ales acelea de trestie de zahăr, atât de 
renumite la Santa Lucia şi a căror producţie rivalizează cu 
cea din Saint Cristophe, unde se găseşte cel mai bun zahăr 
din Antile. 

În colonie cifra albilor era pe atunci destul de mică, 
aproximativ l 000 de locuitori. Oamenii de culoare erau în 
majoritate şi numărul lor crescuse după încetarea lucrărilor 
canalului Panama, care-i lăsa fără ocupaţie. Vechea locuinţă 
Hinsdale, unde se găsea acum domnul Edward Falkes, era 
vastă şi confortabilă. Situată la marginea oraşului, putea să- 
i găzduiască cu uşurinţă pe pasagerii lui Alert. Roger, care 


ţinea să facă onorurile, le propuse să se instaleze aici pe tot 
timpul escalei. Fiecare avea camera sa şi domnul Patterson 
o va ocupa pe cea mai frumoasă din toate. Se înţelege că 
mesele vor fi luate în comun în sufrageria cea mare şi că 
trăsurile domeniului vor fi la dispoziţia turiştilor. 

Propunerea lui Roger Hinsdale fu acceptată cu plăcere, 
căci, în pofida morgăi sale originare, tânărul englez era 
generos şi serviabil, cu toate că se manifesta totdeauna cu o 
anumită ostentaţie faţă de camarazii săi. În rest, dacă 
simţea vreo invidie, era mai ales la adresa lui Louis Clodion. 
Totdeauna rivali la Antilian School, ei îşi disputau primul 
loc. N-aţi uitat că ajunseseră amândoi în fruntea 
clasamentului laureaţilor concursului pentru bursele de 
călătorie, dead heat[39] cum se spune la curse; ex aequo 
cum zicea Tony Renault, ceea ce el traducea prin «acelaşi 
cal», făcând un joc de cuvinte între eguus[40] şi 
aequus[41 ], spre marea indignare a susceptibilului mentor. 

Din prima zi începură excursiile prin plantaţii. Pădurile 
superbe ale acestei insule, una din cele mai frumoase din 
Antile, acoperă patru cincimi din suprafaţa ei. Se făcu 
ascensiunea pe dealul Fortuna, înalt de 234 de metri, pe 
care se găsesc cazărmile, pe dealurile Asabot şi Chazeau - 
toate cu nume franţuzeşti, după cum se vede - unde este 
instalat sanatoriul. Apoi, în centrul insulei, turiştii vizitară 
Aiguilles de Sainte Alousie, cratere stinse care ar putea să 
erupă într-o zi, căci apele lacurilor apropiate sunt într-o 
fierbere continuă. 

În acea seară, după ce se întoarseră acasă, Roger 
Hinsdale îi spuse domnului Patterson: 

La Santa Lucia trebuie să te păzeşti de trigonocefali ca şi 
în Martinica... Sunt şerpi în insula noastră... şi nu mai puţin 
primejdioşi... 

Nu mă mai tem de ei, declară domnul Patterson, cu o 
înfăţişare mândră, şi voi trimite să fie împăiat al meu în 
timpul şederii noastre aici...! 


Aveţi dreptate!... răspunse Tony Renault, care se lupta din 
greu să rămână serios. 

Astfel, a doua zi, domnul Falkes trimise teribila reptilă la 
un naturalist din Castries, căruia, după ce-l luă la o parte, 
Tony Renault îi explică despre ce era vorba. Şarpele era 
împăiat şi încă de mulţi ani... Nu trebuia spus nimic 
domnului Patterson. În ajunul plecării, naturalistul va 
trimite şarpele la bordul lui Alert. 

În aceeaşi seară, domnul Patterson, înainte de culcare, 
aşternu o a doua scrisoare doamnei Patterson. Că din pana 
lui s-au revărsat pe hârtie numeroase citate din Vergiliu şi 
Ovidiu, nu surprinde pe nimeni, şi dealtfel vrednica femeie 
era obişnuită cu ele. 

Dar această scrisoare, care va pleca mâine spre Europa, 
conţinea cu o exactitate scrupuloasă detaliile minunatei 
călătorii. Domnul Patterson, mai precis ca în prima sa 
scrisoare, descria cele mai mici incidente, însoţite de 
aprecierile sale personale. Povestea cum s-a desfăşurat 
traversarea din Regatul Unit în Indiile Occidentale, cum a 
ajuns să învingă răul de mare, cât a consumat din sâmburii 
de cireaşă cu care doamna Patterson l-a înzestrat cu atâta 
grijă. Vorbea despre primirile făcute la Saint Thomas, 
Sainte Croix, Saint Martin, Antigua, Guadelupa, Dominica, 
Martinica şi Santa Lucia, în aşteptarea celei pe care le-o va 
face la Barbados aceeaşi generoasă şi mărinimoasă doamnă 
Kethlen Seymour. Prevedea că drumul de întoarcere se va 
face în condiţiile cele mai favorabile. Nu, nu sunt de temut 
nici ciocniri... nici naufragii!... Oceanul Atlantic va fi bun cu 
pasagerii lui Alert şi Eol, zeul vânturilor, nu va goli asupra 
lor burduful furtunilor!... Doamna Patterson nu va trebui să 
deschidă testamentul pe care soţul ei a crezut că e nevoie 
să-l redacteze înainte de plecare, nici să beneficieze de alte 
dispoziţii atât de prevăzătoare, care fuseseră luate în 
vederea unei veşnice despărţiri... Care dispoziţii? Dar ele 
erau cunoscute numai de acest cuplu atât de original. 


Apoi domnul Patterson povesti despre marea excursie la 
istmul din Martinica, apariţia trigonocefalului între ramurile 
unui copac, violenţa loviturii pe care a dat-o acestui 
monstru, monstrum horrendum informe, ingens cui[42], 
căruia nu i-a fost luată vederea, ci viaţa!... Şi acum, împăiat, 
cu ochii strălucitori, cu botul deschis, din care iese limba 
triplă de ofidian, era complet inofensiv! Era lesne de 
prevăzut efectul produs de această superbă reptilă, când va 
fi aşezată la loc de cinste în biblioteca şcolii Antilian. 

Mai trebuie adăugat, în paranteză, că dedesubturile 
acestei afaceri nu aveau să fie dezvăluite niciodată. 
Secretul fu păstrat cu sfinţenie chiar şi de Tony Renault, cu 
toate că de multe ori abia de şi-a putut stăpâni dorinţa de a 
spune tot adevărul. Şi astfel gloria pe care mentorul o 
căpătă în memorabila sa întâlnire cu un şarpe împăiat va 
rămâne neştearsă! 

Domnul Patterson termină această lungă scrisoare printr- 
un elogiu bine simţit şi subliniat pentru căpitanul lui Alert şi 
echipajul său. Nu putea decât să laude pe excelentul 
steward, căruia i se încredinţase serviciul careului şi căruia 
îi va recompensa serviciile aduse printr-o gratificaţie 
substanţială. Cât despre căpitanul Paxton, niciodată un şef 
de navă, nici în marina de război sau cea comercială, n-a 
meritat atât să fie numit Dominus secundum Deum, 
stăpânul după Dumnezeu! 

În sfârşit, după ce o îmbrăţişă cu dragoste pe doamna 
Patterson, domnul Patterson puse după ultimele rânduri ale 
scrisorii acea semnătură cu înflorituri complicate, care 
dovedea la acest brav om un veritabil talent caligrafic. 

Abia a doua zi dimineaţă turiştii se vor întoarce la bord, 
către orele opt. Ei petrecură deci această seară în locuinţa 
în care Roger Hinsdale ţinea să-i onoreze până-n ultimul 
moment. 

Câţiva prieteni ai domnului Edward Falkes fuseseră 
invitaţi la masă şi, ca de obicei, după urările făcute în 
sănătatea fiecăruia, comesenii băură pentru doamna 


Kethlen Seymour. Peste câteva zile tinerii bursieri vor face 
cunoştinţă cu această respectabilă doamnă. Barbados nu 
mai era departe... Barbados, ultima escală în aceste Antile, 
de unde laureaţii vor păstra o veşnică amintire! 

Între timp, în acea ultimă după-masă, se produse un 
incident de o asemenea gravitate, încât echipajul avu 
motive să creadă că situaţia va fi iremediabil compromisă. 
Se ştie că Harry Markel nu lăsa oamenii să coboare pe 
uscat decât pentru necesităţile bordului. Cea mai 
elementară prudenţă îl îndemna să procedeze astfel. Dar 
către orele trei fu necesar să se ia în primire carnea 
proaspătă şi legumele, pe care bucătarul Ranyah Cogh le 
cumpărase în piaţa din Castries. Harry Markel pregăti deci 
o barcă să-l ducă pe bucătar la cheu, cu un matelot numit 
Morden. 

Barca se depărtase şi după câteva minute revenise în 
spatele lui Alert. După ora patru, când şeful echipajului o 
trimise din nou la cheu, trecură patruzeci de minute fără ca 
ea să se întoarcă. Din această cauză, Harry Markel, John 
Carpenter şi Corty fură cuprinşi de o mare nelinişte. Ce se- 
ntâmplase?... De ce această întârziere? Ştiri sosite din 
Europa făcuseră să se nască bănuieli cu privire la căpitanul 
şi echipajul lui Alert...? 

În sfârşit, puţin înainte de ora cinci, ambarcaţiunea se 
îndrepta spre navă. Dar înainte de a ajunge, Corty strigă: 

Ranyah se-ntoarce singur! Morden nu este cu el... 

Unde poate să fie?... întrebă John Carpenter. 

În vreun cabaret, unde-o fi beat mort!... adăugă Corty. 

— Ranyah ar fi trebuit să-l aducă cu orice mijloace, zise 
Harry Markel. Acest blestemat de Morden este capabil să 
vorbească mai mult decât trebuie sub influenţa coniacului 
sau a ginului! 

Probabil că aşa se şi întâmplase, şi aflară acest lucru din 
chiar gura lui Ranyah Cogh. În timp ce el se ocupa de 
cumpărături în piaţă, Morden îl părăsise fără să-i spună 
nimic. Împins de pofta lui de a bea, ceea ce nu putea face la 


bord, el trebuie să fi intrat, fără îndoială, în vreo cârciumă. 
Bucătarul încercase să-l găsească. În zadar cutreieră prin 
tavernele cartierului maritim! Imposibil să-l găsească pe 
blestematul de Morden, pe care l-ar fi legat de fundul 
ambarcaţiunii. 

— Trebuie găsit cu orice preţ... exclamă John Carpenter. 

— Nu-l putem lăsa la Santa Lucia!... Va flecari... Nu mai 
ştie ce spune când este băut şi ne vom trezi curând cu o 
canonieră pe urmele noastre...! 

Aceste temeri erau foarte justificate şi Harry Markel nu 
trecuse încă printr-o primejdie aşa de mare! 

Deci era necesar să-l reclame pe Morden. Era dealtfel 
dreptul şi datoria căpitanului... Nu putea lăsa pe coastă un 
om din echipaj şi îi va fi adus imediat ce se va stabili 
identitatea lui. Numai să nu fi vorbit vrute şi nevrute...! 

Harry Markel era pe punctul de a cobori deci pe uscat, să 
ceară biroului maritim să-l caute pe matelot prin cârciumi, 
când iată că o ambarcaţiune se îndreptă spre Alert. 

În Carnage se găsea un vas staționar, însărcinat cu poliţia 
portuară. Era chiar una din bărcile acestui vas, care se 
apropia, cu şase oameni sub comanda unui ofiţer. Nu mai 
era decât la o jumătate de cablu depărtare când Corty 
strigă: 

— Morden este în barcă! 

În adevăr, Morden sta înfundat acolo, am putea spune 
«înfundat» la propriu. După ce se despărţise de bucătar, s-a 
aşezat într-o crâşmă de ultimă speţă. Curând, beat mort, a 
fost ridicat şi barca staţionarului îl reconduse la bordul lui 
Alert, unde fu nevoie să fie suit cu o macara. 

Când ofiţerul ajunse pe punte întrebă: 

Căpitanul Paxton? 

Eu sunt, domnule, răspunse Harry Markel. 

Beţivul acesta este unul din mateloţii dumneavoastră? 

— Da, şi tocmai voiam să fac o reclamaţie, căci trebuie să 
plecăm mâine dimineaţă. 

Ei bine, vi l-am adus... şi vedeţi în ce stare... 


Va fi pedepsit, răspunse Harry Markel. 

— Dar... o explicaţie, domnule căpitan, spuse ofiţerul. În 
beţia sa... l-au scăpat acestui matelot fraze incoerente. 
Bolborosea ceva despre o expediţie în Pacific, despre nava 
aceea Halifax, de care a fost vorba de curând... comandată 
de Harry Markel, despre care am aflat că a evadat din 
închisoarea de la Queenstown... 

Vă închipuiţi ce sforţări trebui să facă Harry Markel 
pentru a-şi înfrâna spaima, pentru a nu pierde nimic din 
sângele său rece, când auzi spusele ofițerului. John 
Carpenter şi Corty, mai puţin stăpâni pe ei, întoarseră capul 
şi se depărtară puţin. 

Din fericire, ofiţerul nu observă neliniştea lor şi se mărgini 
să întrebe: 

Căpitane Paxton, ce însemnează toate acestea? 

Nu pot să-mi explic, domnule, răspunse Harry Markel. 
Acest Morden este un beţiv şi, când bea, nu se ştie ce-i 
trece prin cap... 

Atunci el n-a fost niciodată la bordul lui Halifax? 

Niciodată. Şi sunt mai mult de zece ani de când 
cutreierăm mările împreună. 

Atunci de ce a vorbit de acel Harry Markel?... insistă 
ofiţerul. 

Această chestiune a Halifax-ului a stârnit o mare vâlvă... 
Era vorba de evadarea răufăcătorilor, când noi am părăsit 
Queenstown... S-a discutat mult despre acest lucru la bord. 
I s-o fi întipărit în minte... E singura explicaţie pe care v-o 
pot da despre palavrele acestui beţiv... 

În fond, nimic nu putea trezi în ofiţer bănuiala că se afla în 
faţa lui Harry Markel şi nici că acest echipaj nu aparţinea 
căpitanului Paxton. Termină deci discuţia spunând: 

Ce veţi face cu acest matelot? 

Îl voi trimite opt zile în fundul calei, unde se va dezmetici, 
răspunse Harry Markel. Şi, dacă n-aş avea prea puţini 
oameni - căci am pierdut unul în golful Cork - l-aş debarca 


pe Morden la Santa Lucia... Dar mi-ar fi imposibil să-l 
înlocuiesc... 

— Şi pe când îi aşteptaţi pe pasagerii dumneavoastră, 
căpitane Paxton? 

Pe mâine dimineaţă, când vom pleca în larg. 

Atunci, călătorie plăcută! 

Mulţumesc, domnule. 

Ofiţerul cobori şi barca se îndreptă spre staţionarul poliţiei 
portuare. Se înţelege de la sine că Morden, care nu auzea şi 
nici nu înţelegea nimic în beţia sa de brută, fu aruncat în 
cală cu lovituri de picior. Fapt este că era cât pe ce să 
dezvăluie totul vorbind de Halifax şi Harry Markel. 

Mă trec încă sudori reci!... zise Corty, ştergându-şi 
fruntea. 

Harry, spuse John Carpenter, ar trebui să plecăm chiar în 
noaptea asta... fără să-i aşteptăm pe pasageri!... E prea 
cald pentru noi în aceste afurisite Antile... 

Şi când vom fi plecaţi, răspunse Harry Markel, se va 
înţelege tot ce-a spus Morden!... Totul va fi descoperit... şi 
vasul militar va fi lansat repede în urmărirea noastră! Dacă 
ţineţi să fiţi spânzurați, eu unul nu ţin şi rămân...! 

A doua zi de la ora opt pasagerii erau la bord. Era inutil să 
fie puşi la curent cu cele întâmplate în ajun. Că unul din 
mateloţi se îmbătase, acest lucru nu avea nici o importanţă. 

Cu ancora sus şi pânzele umflate, Alert ieşi din portul 
Castries şi, luând direcţia sud, se îndreptă spre Barbados. 

VI. 

BARBADOS. 

Dacă nu se ştie exact data când portughezii au descoperit 
insula sau insulele Barbados, sigur este că un vapor sub 
pavilion britanic se opri acolo în anul 1605. Luarea în 
posesiune fu făcută atunci în numele lui loan I, rege al 
Angliei. 

Acest act nu era, dealtfel, decât nominal. În acea epocă, 
nici o aşezare nu fu ridicată în Barbados, nici un colonist nu 
se instala aici, nici măcar provizoriu. Această insulă, ca şi 


Santa Lucia, este izolată de lanţul Antilelor Mici. Ea s-ar 
putea spune că nu-i aparţine şi hăuri adânci le separă. 
Reprezintă platoul superior al unui munte care se ridică la 
vreo 40 de leghe de Santa Lucia, vecina ei de la nord. Între 
ele marea are adâncimi de 2 800 de metri. 

Barbados este de origine coraligenă. Infuzorii au alcătuit-o 
încetul cu încetul şi au ridicat-o peste nivelul oceanului. 
Suprafaţa este de 16 leghe lungime şi 6 în lăţime. Solidă, pe 
o temelie de nezdruncinat, este apărată pe trei sferturi din 
circumferința sa de o barieră de recife enorme de corali. 

La începutul secolului al 17-lea, dată fiind izolarea ei, 
posesiunea insulei Barbados fu mai puţin disputată decât a 
celorlalte insule ale Indiilor Occidentale. Faptul că atenţia 
puterilor europene a fost atrasă de ea se datorează unor 
împrejurări neprevăzute. 

O navă engleză revenind din Brazilia, prinsă de furtună în 
largul Barbados-ului, trebui să-şi caute refugiu la gurile 
unui fluviu de pe coasta de vest. Comandantul şi echipajul 
acestui vas, reţinuţi acolo mai multe zile, avură timp să 
viziteze insula, aproape necunoscută atunci, să-i admire 
fertilitatea, să parcurgă pădurile care o acopereau aproape 
în întregime şi să constate că solul ei, odată desţelenit, ar fi 
foarte favorabil culturilor de bumbac şi de trestie de zahăr. 

După întoarcerea navei la Londra, concesiunea Barbados- 
ului fu acordată lordului de Marlborough şi după ce 
afacerea fu încheiată cu un bogat negustor din City, 
plantatorii veniră să se instaleze pe insulă în 1624. Ei au fost 
aceia care au construit primul oraş, căruia îi dădură numele 
de James-Iown, în onoarea suveranului lor. 

Înaintea acestei epoci, este adevărat, lordul Carlisle 
obținuse concesiunea tuturor Caraibelor şi se crezu 
îndreptăţit să reclame Barbados-ul. De aici se născu o luptă 
între cei doi lorzi, care se prelungi, nu fără o extremă 
intensitate, şi sfârşi în 1629 cu recunoaşterea drepturilor 
lordului Carlisle de către Carol 1 al Angliei. 


În timpul perioadei tulburărilor religioase din Marea 
Britanie, numărul acelora care voiau să fugă fu 
considerabil, şi insula Barbados profită în largă măsură de 
această emigrare, de pe urma căreia crescu importanţa şi 
prosperitatea coloniei. 

După dictatura lui Cromwell, când Restauraţia dădu tronul 
lui Carol al II-lea, acest rege fu rugat de colonişti să accepte 
suveranitatea insulei, ei promițând să plătească Coroanei 
un impozit de 4,5 la sută, care va fi pus pe toate produsele 
insulei. Oferta era prea avantajoasă pentru a fi refuzată. 
Astfel, la 12 decembrie 1667 fu semnat tratatul de anexiune 
a insulei Barbados la domeniul colonial al Marii Britanii. 

Prosperitatea insulei nu încetă să crească de la acea 
epocă. Din anul 1674 populaţia sa crescu la 120 000 de 
locuitori, ca să scadă puţin mai târziu; albii nu erau decât o 
cincime faţă de cei dezrobiţi şi de sclavi - consecinţă a 
lăcomiei guvernatorilor. Totuşi, prin poziţia sa, insula nu fu 
tulburată de nesfârşitele războaie între Anglia şi Franţa - 
dealtfel, ea era apărată şi de meterezele ei naturale. 

Astfel, pe când cea mai mare parte a celorlalte Antile au 
trecut succesiv prin dominaţii diverse, Barbados, devenită 
engleză din primele timpuri ale descoperirii sale, a rămas 
aşa tot timpul, prin limba şi obiceiurile ei. 

În plus, pentru că depindea de Coroană, ea se mai bucura 
şi de o anumită independenţă. Camera reprezentanţilor 
număra 24 de membri numiţi de 5 000 de alegători, care 
plăteau taxe. Dacă ea era supusă autorităţii guvernatorului, 
a unui consiliu legislativ şi a nouă membri numiţi de 
suveran, era administrată de un consiliu executiv unde 
figurau, odată cu principalii funcţionari, un membru al 
Senatului şi patru membri ai Camerei. Împărţită în | 
parohii, insula dispunea de un buget al cărui total nu era 
mai mic de 1 600 000 de lire. 

Guvernământul din Barbados comandă toate forţele 
navale în Antilele Mici engleze. Cu toate că insula nu ocupă 
decât al cincilea loc ca mărime, cu o suprafaţă de 430 


kilometri pătraţi, ea este a doua ca densitate a populaţiei şi 
a treia prin importanţa afacerilor comerciale. Populaţia sa 
se ridică la cifra de 183000 de locuitori, din care o treime se 
află în Bridgetown şi suburbiile sale. 

Traversarea între portul Castries din Santa Lucia şi 
Bridgetown din Barbados ţine aproape 48 de ore. Cu o 
briză mai puternică şi cu o mare mai docilă, Alert ar fi făcut 
această distanţă în jumătate de timp. Dar se produseră 
întreruperi şi schimbări de vânt care nu-i permiseră navei 
să meargă pe drumul cel mai scurt. Briza tindea chiar să-şi 
schimbe direcţia spre nord-vest, ceea ce obligă pe Harry 
Markel să se îndepărteze de regiunea Antilelor. 

Te puteai teme chiar să nu fie întâlnite contra-alizeele, din 
prima zi, din partea vestică. În aceste condiţii, Alert ar fi 
fost târât spre larg şi dacă ar fi trebuit să meargă pe căi 
ocolite mai multe zile pentru a ajunge la Barbados, cine ştie 
dacă Harry Markel n-ar fi renunţat la această ultimă escală, 
oricât de avantajoasă trebuia să fie pentru el şi asociaţii săi? 

Cine ştie dacă n-ar fi fugit din aceste regiuni primejdioase, 
dacă nu şi-ar fi asigurat securitatea îndreptând nava, fără 
pasageri, spre mările Pacificului? 

Dar, cu temperamentul îndrăzneţ pe care-l avea, Harry 
Markel rezistă la insistenţele echipajului, susţinu că 
Barbados era ultima etapă, că în câteva zile călătoria va fi 
terminată, că primejdiile nu vor fi mai mari în această insulă 
ca la Santa Lucia sau Dominica şi adăugă: «La întoarcere, 
Alert va preţui cu 7 000 de lire în plus, căci nu voi arunca 
aceste 7 000 de lire în mare, atunci când îi voi arunca pe cei 
care trebuie să le primească în Barbados!» 

Modificările atmosferice de care le era teamă nu se 
produseră. lotuşi, după-amiază izbucni o mare furtună, cu 
descărcări electrice şi ploaie torențială, dintre cele destul 
de dese în regiunea Antilelor, care produc frecvent dezastre 
incalculabile. Alert trebui să se depărteze în larg pentru 
câteva ore. Apoi furtuna se potoli odată cu apusul soarelui 
şi noaptea promitea să fie liniştită. 


În această primă zi Alert nu străbătuse decât un sfert din 
distanţa care separă cele două insule. Furtuna îl obligase să 
ia o direcţie în afara drumului şi Harry Markel spera să 
recâştige la noapte ceea ce pierduse din timp. 

Aşa se şi petrecură lucrurile. Direcţia vântului 
modificându-se, alizeele începură să bată din est, slab şi 
intermitent. 

Marea rămase agitată, hula deveni puternică şi tot ce putu 
face nava până-n zori fu să reia direcţia, şi în dimineaţa zilei 
de 6 septembrie era la mijlocul drumului dintre cele două 
insule. 

În acea zi navigația se desfăşură în destul de bune condiţii, 
cu o viteză mijlocie, iar seara Alert ajunse în dreptul 
Barbados-ului. 

Această insulă nu poate fi văzută de departe, ca Martinica. 
E joasă, fără vreun relief mai însemnat, căci - aşa cum s-a 
spus - ea s-a ridicat cu încetul la suprafaţa mării. Colina cea 
mai înaltă nu trece de 350 de metri. În jurul ei, ca şi la 
Santa Lucia, straturile coraligene îşi continuă creşterea şi 
centura ei exterioară se întinde în unele părţi pe câţiva 
kilometri. 

Harry Markel se îndreptă dinspre vest şi, cum se găsea la 
o depărtare de numai 15 mile, avea să ajungă la insulă în 
câteva ore. Totuşi, nevrând să se aventureze în apropierea 
recifelor, rămase cu pânzele reduse, aşteptând să se facă 
ziuă ca să intre în portul Bridgetown. 

A doua zi, la 7 septembrie, Alert ancoră. 

Impresia tinerilor pasageri când se văzură în mijlocul 
acestui port fu aceea notată de Elisee Reclus în geografia sa 
atât de documentată. Crezură că se află într-unul din 
porturile Angliei, Belfast sau Liverpool. Nimic din ceea ce 
văzuseră la Amalia-Charlotte din Saint Thomas, nici la 
Pointe-a-Pitre din Guadelupa, nici la Saint Pierre din 
Martinica. După cum remarcase marele geograf francez, 
părea că palmierii nu sunt la ei acasă, în această insulă. 


Dacă Barbados n-are decât o suprafaţă mijlocie, ea posedă 
în schimb un anumit număr de oraşe, destul de importante, 
clădite pe litoral - Sperghstown, Hoistingtown, Hobetown şi 
Hastings, un orăşel balnear destul de vizitat. Toate sunt tot 
aşa de englezeşti ca şi numele lor. 

S-ar spune că Regatul Unit le-a expediat în piese 
demontabile şi n-a fost nevoie decât să fie asamblate pe loc. 

Alert nu aruncase încă bine ancora, că prima persoană 
care se prezentă la bord fu un fel de gentleman, serios şi 
corect, cu haină neagră şi cilindru. 

Acest personaj venea să-i prezinte căpitanul Paxton şi 
pasagerilor săi salutările doamnei Kethlen Seymour. 

Era domnul Well, intendentul, care se înclină respectuos şi 
căruia domnul Horatio Patterson îi întoarse un salut nu mai 
puţin respectuos. Apoi, după ce schimbară câteva fraze, 
tinerii laureați nu ascunseră marea lor dorinţă de a 
cunoaşte pe castelana din Nording-House. 

La aceasta, domnul Well răspunse că, după debarcare, 
viitorii oaspeţi ai doamnei Kethlen Seymour vor găsi 
echipaje puse la dispoziţia lor şi că vor fi imediat conduşi la 
Nording-House, unde erau aşteptaţi de doamna Kethlen 
Seymour. 

Apoi domnul Well se retrase cu o demnitate a cărei valoare 
fu apreciată de domnul Patterson, nu fără a fi spus că odăile 
de la Nording-House erau pregătite să-şi primească 
oaspeţii şi că micul dejun va fi servit la ora Il. 

Era probabil, dealtfel, că escala lui Alert la Barbados va fi 
mai lungă decât în celelalte insule. 

Nu era natural ca doamna Kethlen Seymour să dorească 
să reţină câtva timp lângă dânsa pe bursierii de la Antilian 
School, şi tinerii ar putea oare să-i refuze această 
plăcere?... Şi nu este tot aşa de natural ca această 
excelentă doamnă să vrea să le arate insula, pe care ea o 
considera, fără îndoială, cea mai frumoasă din Indiile 
Occidentale? 


La ora 10 şi jumătate domnul Patterson, îmbrăcat 
ireproşabil în negru, şi tinerii săi însoțitori, în costumele lor 
cele mai noi, erau gata de plecare. 

Barca mare a lui Alert îi aştepta. După ce coborâră un 
anumit număr de valize, luară loc şi ei. Ambarcaţiunea 
reveni la bord imediat ce-i depusese pe cheu. Două trăsuri 
se găseau acolo, aşa cum spusese domnul Well, cu vizitiu pe 
capră şi valet la portieră. 

Domnul Patterson şi însoțitorii săi urcară imediat în 
trăsurile care plecară în trapul cailor şi, după ce traversară 
străzile comerciale de lângă port, ajunseră în cartierul 
Fontabelle. 

Acest cartier elegant este locuit de negustorii bogaţi din 
Bridgetown. Superbele locuinţe, vilele elegante se ridică în 
mijlocul arborilor, şi din toate acestea cea mai luxoasă era, 
fără îndoială, cea a doamnei Kethlen Seymour. 

Fusese convenit că, în timpul escalei la Barbados, nimeni 
nu va reveni la bord; pe Harry Markel nu-l vor revedea 
decât în ziua plecării, într-un anumit fel, aceasta nu putea 
decât să-i convină. Pasagerii odată instalaţi la Nording- 
House, Alert nu va primi nici un vizitator şi falsul căpitan 
Paxton avea mai puţine riscuri de a fi recunoscut. 

Dar, pe de altă parte, ceea ce-l neliniştea era prelungirea 
escalei. Dacă programul impus de doamna Kethlen 
Seymour nu prevedea decât două-trei zile în celelalte 
Antile, nu se cunoşteau intenţiile ei în ce priveşte Barbados. 
Se putea foarte bine întâmpla ca Alert să trebuiască să 
rămână o săptămână la Bridgetown, poate două, adică până 
la 20 septembrie. Chiar plecând la această dată, cu o 
traversare mijlocie de 25 de zile din America în Europa, 
elevii şcolii Antilian vor putea ajunge acolo la mijlocul lui 
Octombrie, aproape de începutul anului şcolar. Deci, era 
posibil ca escala să nu se termine decât pe la 20, ceea ce ar 
permite oaspeţilor doamnei Kethlen Seymour să exploreze 
complet insula. 


La aceste lucruri se gândeau Harry Markel şi oamenii lui. 
După ce reuşiseră până atunci, după ce putuseră evita 
vizita acelui matelot de pe Fire-Fly, care cerea să vadă pe 
unul din camarazii săi, apoi pe cea a bătrânului marinar din 
Dominica şi care voia să strângă mâna căpitanului Paxton, 
oare ghinionul se va abate peste ei la Barbados...? 

În orice caz, Harry Markel va fi mai grijuliu ca niciodată cu 
măsurile sale de pază. Va refuza orice invitaţie care-i va fi 
făcută la Nording-House! Niciunul din oamenii săi nu vor 
cobori pe uscat. De data aceasta, nici Morden şi nici oricine 
altul nu va avea ocazia să se îmbete în tavernele din 
Bridgetown. 

Superbă proprietate domeniul de la Nording-House şi de o 
importanţă considerabilă! Castelul se înalţă în mijlocul unui 
parc, umbrit de cei mai frumoşi arbori ai zonei tropicale. 
Împrejur se întind plantațiile de trestie de zahăr şi culturile 
de bumbac, mărginite la nord-est de păduri. Lanuri şi 
pâraie sunt alimentate cu apă totdeauna proaspătă, cu 
toate că desţelenirea insulei a diminuat ploile. Câteva râuri 
o scaldă şi există numeroase puțuri unde stratul de apă se 
găseşte la mică adâncime. 

Intendentul îi conduse pe domnul Patterson şi pe tinerii 
elevi în vastul hol al castelului, în timp ce servitorii preluau 
bagajele elevilor şi le duceau sus, în camerele ce erau 
destinate fiecăruia dintre ei. Apoi domnul Well îi introduse 
în salonul unde aştepta doamna Kethlen Seymour. 

Era o femeie de 62 de ani, cu părul alb, cu o înfăţişare 
simpatică, distinsă, având un aer de nobleţe şi bunătate, 
căreia domnul Horatio Patterson nu uită să-i aplice versul 
pătuit incessu Dea43 de Vergiliu. Această doamnă le făcu o 
primire foarte cordială şi nu ascunse marea bucurie ce o 
simţea găzduind pe laureaţii concursului de la Antilian 
School. 

Roger Hinsdale, în numele camarazilor săi, răspunse 
printr-un mic discurs bine pregătit, bine ştiut, bine rostit, 
de care doamna Kethlen Seymour se arătă încântată. Ea se 


exprimă despre el în termeni laudativi şi declară 
pasagerilor de pe Alert că vor fi oaspeţii ei în tot timpul 
escalei de la Barbados. Domnul Patterson răspunse că 
dorinţa doamnei Kethlen Seymour era pentru ei lege şi cum 
ea îi întinse mâna, eli-o sărută cu un deosebit respect. 

Doamna Kethlen Seymour, născută la Barbados, aparţinea 
unei familii bogate care se instalase pe acest domeniu de la 
înfiinţarea coloniei. Număra printre strămoşii săi pe lordul 
Carlisle, unul dintre concesionarii insulei. La acea epocă, 
toţi proprietarii cu pământuri retrocedate de el trebuiau să- 
i plătească anual valoarea a patruzeci de livre de bumbac. 
De acolo se trăgeau veniturile considerabile produse de 
proprietăţile sale şi, între altele, proprietatea de la 
Nording-House. 

Nu este inutil de notat despre clima Barbados-ului, că este 
una dintre cele mai bune din Antile. Căldura este zilnic 
temperată de brizele mării. Niciodată frigurile galbene, atât 
de obişnuite şi dezastruoase în arhipeleag, nu au făcut 
ravagii în Barbados. Această insulă nu trebuie să se teamă 
decât de violenţa uraganelor, de obicei teribile şi frecvente 
în aceste regiuni. 

Guvernatorul Antilelor engleze, care are reşedinţa în 
Barbados, o stima foarte mult pe doamna Kethlen Seymour. 
Femeie de suflet, generoasă şi caritabilă, nici un nenorocit 
nu cerea în zadar ceva de la dânsa. 

Prânzul fu servit în vasta sală de la parter. Pe masă se 
perindară toate produsele insulei, peşte, vânat, fructe, care 
erau pe cât de variate pe atât de gustoase şi comesenii 
apreciară meniul aşa cum merita. 

Dacă nu putură să fie decât foarte mulţumiţi de primirea 
gazdei lor, la rândul ei aceasta simţi o mare satisfacţie 
văzându-i aşezaţi în jurul ei pe aceşti tineri călători, cu 
feţele bronzate, care respirau mulţumire şi sănătate. 

În timpul mesei se discută despre durata escalei la 
Barbados. 


Cred, scumpii mei copii, răspunse doamna Kethlen 
Seymour, că nu va fi mai scurtă de cincisprezece zile. Astăzi 
este 7 septembrie şi plecând la 22 este foarte probabil că 
veţi ajunge în Anglia spre mijlocul lunii octombrie... Sper că 
nu veţi regreta timpul pe care-l veţi petrece la Barbados. 
Ce credeţi despre data plecării, domnule Patterson? 

Doamnă, răspunse domnul Patterson înclinându-se peste 
masă, zilele noastre vă aparţin şi puteţi dispune de ele cum 
credeţi de cuviinţă... 

Atunci, scumpii mei prieteni, dacă aş asculta numai de 
inima mea, nu v-aş mai lăsa să vă întoarceţi în Europa! Dar 
ce-ar spune familiile voastre? Ce-ar spune soţia 
dumneavoastră, domnule Patterson, dacă ar vedea că nu 
mai veniţi...? 

Cazul este prevăzut, răspunse mentorul. Da... dacă Alert 
ar dispărea... dacă ar trece ani fără ştiri de la mine... 

Ah! Aceasta nu se va întâmpla! afirmă doamna Kethlen 
Seymour. Traversarea dumneavoastră a fost fericită la 
ducere şi astfel va fi şi la întoarcere... Aveţi o navă bună... 
Căpitanul Paxton este un bun marinar... 

Desigur, adăugă domnul Patterson. Nu am avut niciodată 
decât motive de laudă pentru comportarea sa! 

— Nu voi uita asta, răspunse doamna Kethlen Seymour. 

— "Tot aşa, stimată doamnă, cum nici noi nu vom uita ziua 
când ne-a fost dat să vă prezentăm omagiile noastre, acea 
dies notanda lapillo şi cum a zis Marţial: hanc lucem lactea 
gemma notet44 sau, cum a spus Horaţiu: creta ne careat 
pulchra dies nota[45] sau Staţiu: creta signare diem... 

Probabil că doamna Kethlen Seymour n-a înţeles aceste 
formule latineşti, dar nu putea să nu-şi dea seama de 
intenţiile elocventului vorbitor. Şi, dealtfel, poate că nici 
laureaţii n-au înţeles totul din frazele împrumutate din 
Marţial, Staţiu şi Horaţiu. În adevăr, când rămaseră singuri, 
iată ce-i spuse Roger Hinsdale: 

— Domnule Patterson, cum traduceţi exact creta signare 
diem? 


— Păi, «notaţi o zi cu cretă», ceea ce echivalează cu a nota 
cu o piatră albă, lactea gemma... Cum, dumneata, Hinsdale, 
n-ai priceput, în timp ce doamna Kethlen Seymour a... 

— Oh, exclamă Tony Renault... 

— Da... da! afirmă domnul Patterson. Această minunată 
limbă latină o înţelegi de la sine... 

Eh! mai spuse diavolul de Tony. 

De ce acest «eh...»? 

— Pentru că latina, chiar admirabilă, nu o înţelegi 
totdeauna de la sine, cum spuneţi, domnule Patterson, 
afirmă Tony Renault. Şi iată, permiteţi-mi să vă citez o frază 
şi să vă întreb cum o traduceţi! 

Desigur că acest băiat năzdrăvan făcea din nou una din 
glumele lui obişnuite şi camarazii săi nu se înşelară. 

— Hai... citează... răspunse domnul Patterson, aranjându- 
şi ochelarii cu un gest doctoral. 

— lată fraza: Rosam angelum letorum. 

Ah! Făcu domnul Patterson, care păru surprins. Şi de cine 
este această frază? 

De un autor necunoscut... dar n-are importanţă! Ce poate 
ea să însemne...? 

Nu însemnează nimic, Tony!... Sunt cuvinte fără şir... 
Rosam, trandafirul la acuzativ; angelum, îngerul la 
acuzativ; letorum, fericiţilor, la genetiv plural... 

Vă cer iertare, explică Tony Renault, a cărui privire se făcu 
şireată. Această frază are o semnificaţie foarte precisă... 

Pe care o cunoşti? 

Pe care o cunosc. 

— Ah... Ei bine, voi căuta... încheie domnul Patterson, voi 
căuta! Şi, în adevăr, trebuia s-o caute... multă vreme încă, 
după cum se va vedea. 

Din această zi timpul fu petrecut în excursii, la care luă 
deseori parte şi doamna Kethlen Seymour. Se vizită nu 
numai domeniul Nording-House, dar şi alte regiuni ale 
coastei orientale. Bridgetown nu avu singur privilegiul de a- 
i avea ca oaspeţi pe tinerii invitaţi ai bogatei doamne. Ei 


vizitară şi oraşele de pe litoral şi, în adevăr, doamna Kethlen 
Seymour se bucură de admiraţia ce le-o trezi insula sa. 

Rezultă de aici că, în cursul acestei escale, Alert fu 
complet uitat de pasagerii săi. Nu reveniră la bord nici o 
singură dată. Dealtfel, Harry Markel şi ceilalţi erau tot 
timpul de veghe şi cu toate că nu se întâmplase nici un 
incident, doreau să fi părăsit Barbados. Atunci, în larg, vor 
fi la adăpost de orice întâmplare şi vor ajunge la 
deznodământul acestei drame! 

Se poate spune, fără exagerare, că insula este o imensă 
grădină, bogată în fructe şi flori. Din această grădină, care 
este de asemenea şi producătoare de plante leguminoase şi 
textile, industria agricolă scoate mult orez şi bumbac de tip 
«barbados» foarte căutat pe diverse pieţe europene. Cât 
despre zahăr, producţia este considerabilă. Trebuie spus de 
asemenea că fabricile industriale sunt în continuă creştere 
şi prosperitate. În adevăr, se numără nu mai puţin de 500 
de fabrici în Barbados. În mai multe ocazii, când turiştii 
vizitau alte oraşe şi excursiile se prelungeau, ei nu puteau 
să se întoarcă în aceeaşi zi la Nording-House. Erau însă 
cazuri excepţionale, şi aproape în fiecare seară se reuneau 
în saloanele castelului. De mai multe ori, notabilităţile din 
Bridgetown, Excelenţa-sa guvernatorul, membrii 
comitetului executiv şi alţi înalţi funcţionari veniră să se 
aşeze la masa doamnei Kethlen Seymour. 

În ziua de 17 se dădu o mare serbare, la care erau nu mai 
puţin de şaizeci de invitaţi - serbare care se termină cu 
focuri de artificii. Tinerii laureați fură onoraţi fără 
deosebire de naţionalitate. 

lar doamna Kethlen Seymour spunea tot timpul: 

— Nu vreau să văd aici englezi, francezi, olandezi, suedezi 
sau danezi. Nu! Nimic altceva decât «antilieni», 
compatrioţii mei! 

După un concert unde se execută o muzică foarte 
frumoasă, fură aşezate câteva mese pentru jocul de whist şi 
domnul Horatio Patterson, partenerul doamnei Kethlen 


Seymour, făcu, nu fără o legitimă mândrie, un slem 
extraordinar de zece puncte, de care se mai vorbeşte încă 
în Indiile Occidentale. 

Aşa zbură vremea cu repeziciune şi oaspeţii din Nording- 
House priveau cum trec zilele ca orele şi orele ca minutele. 
Fără să-şi dea seama, sosi 2] septembrie. Harry Markel nu-i 
revăzuse la bord. Dar nu vor întârzia să sosească, deoarece 
plecarea era fixată pe 22. 

În ajun, însă, doamna Kethlen Seymour îşi exprimă dorinţa 
să viziteze Alert. Era o mare satisfacţie pentru Louis 
Clodion şi camarazii săi, fericiţi să facă onorurile navei, cum 
ea le făcuse pe acelea ale castelului. Simpatica doamnă voia 
să-l cunoască pe căpitanul Paxton, să-i exprime mulţumirile 
sale - cu atât mai mult cu cât avea să-i ceară ceva. 

Deci, dimineaţa, trăsurile părăsiră domeniul şi se opriră 
apoi pe cheul portului. 

Barca cea mare a direcţiei maritime, care aştepta la scara 
debarcaderului, transportă vizitatorii la bord. 

Harry Markel fusese prevenit de intendent şi ar fi renunţat 
cu plăcere la această vizită, el şi oamenii lui, temându-se de 
vreo complicaţie neprevăzută. Dar era imposibil ca ea să fie 
evitată. 

La dracu' cu toţi ăştia! exclamă John Carpenter. 

Fie... Dar să păstrăm ţinuta, răspunse Harry Markel. 
Doamna Kethlen Seymour fu primită cu tot respectul 
cuvenit pentru înalta situaţie ce o avea în Barbados. Şi, 
înainte de toate, ea exprimă căpitanului toate mulţumirile 
sale. 

Harry Markel răspunse cu o extremă politeţe. Apoi, cum 
castelana de la Nording-House adăugă că, drept 
recunoaştere a bunelor îngrijiri ale echipajului, îi acorda o 
gratificaţie de 500 de lire, Corty dădu semnalul unor urale 
a căror înflăcărare o mişcă în mod sincer. 

Doamna Kethlen Seymour vizită apoi careul şi cabinele. 

Şi ce felicitări primi domnul Patterson când arătă grozavul 
şarpe aşezat într-o atitudine înfricoşătoare în jurul 


catargului artimon. 

Cum, exclamă doamna Kethlen Seymour, dumneavoastră, 
domnule Patterson, aţi ucis acest monstru groaznic?! 

Chiar eu, răspunse domnul Patterson, şi dacă mai are 
acest groaznic aspect după moarte, vă închipuiţi cum a fost 
când era în viaţă şi-şi îndrepta spre mine limba lui de 
trigonocefal! 

Şi dacă Tony Renault nu pufni în ris la această replică, se 
datora numai lui Louis Clodion care-l pişcă până la sânge. 

— Pare, dealtfel, tot atât de viu ca înainte să-l fi ucis... 
spuse domnul Patterson. 

În adevăr, la fel! răspunse Tony Renault pe care camaradul 
său nu-l mai putuse reţine de data aceasta. 

Reveniră pe dunetă: doamna Kethlen Seymour se duse la 
Harry Markel şi-i zise: 

Mâine ieşiţi în larg, căpitane Paxton? 

Mâine, doamnă, în zorii zilei. 

Ei bine, am să vă rog ceva... E vorba de un marinar de 
douăzeci şi cinci de ani, fiul uneia din femeile mele, un 
tânăr cumsecade, care se întoarce în Anglia pentru a ocupa 
funcţia de secund pe un vapor comercial. V-aş fi foarte 
obligată dacă-l veţi primi pe bordul lui Alert. 

Dacă această cerere îi convenea sau nu lui Harry Markell, 
era evident că nu o putea refuza, pentru că vasul naviga pe 
contul doamnei Kethlen Seymour. Se mărgini deci să 
răspundă: «Să vină tânărul la bord, va fi bine primit.» 

Doamna Kethlen Seymour mulţumi din nou căpitanului. 
Apoi îi recomandă să aibă grijă în timpul traversării de 
întoarcere de domnul Patterson şi tinerii pasageri, pentru 
care răspundea ea faţă de familiile lor. 

Şi atunci - lucru esenţial pentru Harry Markel şi în 
vederea căruia el şi oamenii săi se expuseseră la atât de 
mari primejdii - doamna Kethlen Seymour anunţă că, în 
această zi chiar, domnul Patterson şi bursierii vor primi 
suma de 700 de lire promisă fiecăruia din ei. 


Domnul Patterson observă cu sinceritate că ar însemna să 
se abuzeze de generozitatea castelanei de la Nording- 
House. Roger Hinsdale, Louis Clodion şi alţii fură de aceeaşi 
părere. 

Doamna Kethlen Seymour declarând că un refuz ar jigni-o, 
nu mai fu cazul să se insiste, spre marea satisfacţie a lui 
John Carpenter şi a întregului echipaj. 

Apoi, după un amical rămas bun către căpitanul lui Alert, 
după urări de călătorie plăcută, vizitatoarea şi oaspeţii săi 
luară iarăşi loc în barca ce-i duse la cheu, de unde, cu 
trăsurile, se înapoiară la castel pentru a-şi petrece ultima 
Zi. 

Şi când toţi părăsiră bordul, Corty exclamă: 

Am reuşit! 

Mii şi mii de draci!... adăugă John Carpenter. Am trăit 
momentul când aceşti imbecili voiau să refuze prima! Ar fi 
însemnat să ne fi riscat capul degeaba şi să ne fi întors cu 
buzunarele goale! 

În sfârşit, pasagerii nu aveau să revină fără suma care 
trebuia să dubleze beneficiul afacerii. 

Şi cu marinarul acela?... zise Corty. 

Nu-i nimic!... răspunse şeful de echipaj. Unul în plus... 
Cred că nu acest lucru ne va împiedica... 

Nu, răspunse Corty, şi mă însărcinez eu cu dânsul! 

În acea seară, notabilii coloniei şi oaspeţii doamnei Kethlen 
Seymour se întâlniră la Nording-House. După-masă toţi îşi 
luară rămas bun şi pasagerii lui Alert se întoarseră la bord. 
Fiecare îşi căpătase guineele sale, puse într-un săculeţ mic 
de mătase, care reprezenta prima atribuită laureaţilor 
concursului de la Antilian School. 

Cu o oră înainte sosise şi tânărul marinar pentru care 
intervenise doamna Kethlen Seymour să i se permită 
traversarea şi fusese condus la cabina pe care trebuia s-o 
ocupe. 

Totul era gata pentru plecarea de a doua zi şi la răsăritul 
soarelui Alert va fi părăsit portul Bridgetown, ultima sa 


escală din Indiile Occidentale. 

VII. 

ÎNCEPUT DE TRAVERSARE. 

De Ia ora 10 dimineaţa Alert lăsase dincolo de orizont 
țărmurile Barbados-ului, insula cea mai înaintată spre est 
din lanţul Antilelor Mici. 

Astfel mica vizită a laureaţilor în locurile lor natale s-a 
desfăşurat în condiţii foarte favorabile. Nu avuseseră prea 
mult de suferit de pe urma violentelor perturbări 
atmosferice în timpul traversării, perturbații atât de 
frecvente în aceste regiuni. Călătoria de întoarcere începea. 
În loc să se întoarcă în Europa, nava, pe care Harry Markel 
şi complicii săi vor fi de mâine stăpâni, avea să ia drumul 
mărilor Pacificului. 

În adevăr, se părea că pasagerii lui Alert nu vor putea 
scăpa de soarta ce le-o hărăziseră aceşti bandiți. În noaptea 
următoare vor fi surprinşi în cabinele lor şi sugrumaţi 
înainte de a se putea apăra. Şi cine va dezvălui vreodată 
drama sângeroasă petrecuta pe Alert? La rubrica 
informaţiilor maritime, corabia va figura printre acele nave 
pierdute cu oameni cu tot, de la care nu mai există nici o 
ştire. Se vor face în zadar cercetări, în timp ce, sub un alt 
nume, sub alt pavilion şi cu o oarecare modificare a 
greementului, căpitanul Markel va întreprinde criminalele 
sale atacuri în mările Pacificului de Vest. 

Şi nu prezenţa marinarului nou venit va putea aduce vreo 
şansă de scăpare. Fără îndoială, pasagerii erau acum în 
număr de unsprezece la bord, iar Harry Markel şi tovarăşii 
săi nu erau decât zece. Dar aceştia vor avea avantajul 
surprizei. Dealtfel, cum să opui rezistenţă eficace acestor 
oameni voinici, obişnuiţi cu vărsarea de sânge? 

Şi apoi masacrul se va produce noaptea. Victimele vor fi 
lovite în timpul somnului. Ca să implori îndurarea acestor 
ticăloşi, ar fi fost în zadar! Nu te puteai aştepta la aşa ceva 
de la ei. 


Astfel, totul părea că-i va reuşi acestui îndrăzneţ 
răufăcător. Planurile sale se vor realiza până la capăt. Se va 
arăta că a avut dreptate în faţa ezitărilor lui John Carpenter 
şi a altor câţiva. Navigaţia în Antile nu i-a demascat şi 
această escală la Barbados le aducea o sumă de 7 000 de 
lire, în afară de prima ce le-o acordase doamna Kethlen 
Seymour. 

Marinarul îmbarcat pe Alert se numea Will Mitz. Avea 
numai douăzeci şi cinci de ani - numai cu cinci ani mai mult 
decât Roger Hinsdale, Louis Clodion şi Albertus Leuwen. 
Will Mitz, de statură mijlocie, voinic, bine făcut, sprinten şi 
mlădios, cum o cere meseria de gabier, avea toate 
trăsăturile omului cinstit şi deschis. Era un băiat serviabil, 
serios, de o conduită ireproşabilă. Niciodată nu suferise 
vreo pedeapsă şi nimeni nu arăta mai multă supunere şi nu 
desfăşura mai mult zel în serviciu. Îmbarcat de la vârsta de 
doisprezece ani ca mus, ajunsese pe rând aspirant, matelot, 
apoi caporal de marină. Era unicul fiu al doamnei Mitz, 
văduvă de câţiva ani, care ocupa funcţii de încredere la 
castelul Nording-House. 

După o ultimă călătorie în Mările Sudului, Will Mitz 
rămăsese cu mama sa timp de două luni. Doamna Kethlen 
Seymour putuse aprecia calităţile acestui băiat vrednic. 
Graţie relaţiilor ei obținuse un post de secund la bordul 
unei nave, care încărca mărfuri la Liverpool pentru Sydney, 
Australia. Fără îndoială că Will Mitz, cu bune cunoştinţe în 
practica navigaţiei, inteligent şi harnic, îşi va croi drum şi va 
dobândi mai târziu gradul de ofiţer în marina comercială. În 
sfârşit, curajos şi hotărât, poseda acel sânge rece şi acea 
înţelegere a situaţiei dintr-o singură aruncătură de ochi, 
indispensabile oamenilor mării şi care trebuiau să fie prima 
lor calitate. 

Will Mitz aştepta la Bridgetown ocazia de a se îmbarca 
pentru Liverpool, când Alert acostă în portul Barbados-ului. 
Atunci doamna Kethlen Seymour avu ideea să se înţeleagă 
cu căpitanul Paxton pentru a asigura tânărului marinar 


întoarcerea în Europa. Deci, în aceste condiţii plăcute, Will 
Mitz va traversa Atlanticul până la Liverpool, spre care se 
îndrepta corabia, adică spre portul unde tânărul trebuia să 
se îmbarce. De acolo domnul Patterson şi însoțitorii săi vor 
pleca la Londra cu trenul şi se vor întoarce la Antilian 
School, unde vor fi primiţi aşa cum meritau. 

Dealtfel, Will Mitz nu înţelegea să rămână inactiv în cursul 
traversării. Căpitanul Paxton îl va întrebuința cu siguranţă, 
pentru a-l înlocui pe marinarul pe care l-a pierdut în golful 
Cork. 

În seara de 21, Will Mitz îşi adusese sacul pe bordul lui 
Alert, după ce-şi luase rămas bun de la doamna Seymour şi- 
şi îmbrăţişase mama. El fu, între altele, gratificat cu o mică 
sumă de către buna castelană, care-l forţă s-o primească - 
sumă care să-i permită să aştepte la Liverpool plecarea 
vaporului său. 

Cu toate că paturile echipajului nu fuseseră toate ocupate 
de oamenii săi, Harry Markel preferă să nu-l pună pe Will 
Mitz împreună cu ei. Aceasta ar fi putut constitui o piedică 
pentru îndeplinirea planurilor sale. Rămăsese o cabină 
liberă la dunetă şi noul pasager o luă în primire imediat. 

Când veni, Will Mitz îi spuse lui Harry Markel: 

— Domnule căpitan Paxton, doresc să fiu de folos la bord. 
Sunt la dispoziţia dumneavoastră, şi, dacă binevoiţi, voi face 
de cart la rândul meu. 

— Fie, răspunse Harry Markel. 

Trebuie spus că lui Will Mitz personalul navei îi făcu o 
impresie proastă. 

Şi nu numai căpitanul lui Alert, dar şi John Carpenter, 
Corty şi ceilalţi. Dacă mersul corăbiei i se păru ireproşabil, 
aceste figuri, care trădau atâtea pasiuni violente, aceste 
mutre sălbatice, a căror ipocrizie era greu de ascuns, nu 
aveau de ce să-i câştige încrederea. Aşa că se hotări să 
păstreze o anumită rezervă faţă de echipaj. 

Dealtfel, dacă Will Mitz nu-l cunoştea pe căpitanul Paxton, 
auzise vorbindu-se de el ca de un excelent marinar, înainte 


chiar de a prelua comanda lui Alert, şi doamna Kethlen 
Seymour nu-l alesese decât în urma unor serioase referinţe. 

În plus, în timpul şederii la Nording-House tinerii pasageri 
aduseseră tot timpul elogii căpitanului Paxton şi-i lăudaseră 
îndemânarea de care dăduse dovadă în timpul furtunii din 
largul Bermudelor. Traversarea la ducere se efectuase în 
mod foarte satisfăcător; de ce nu s-ar întâmpla la fel şi la 
întoarcere? Will Mitz se gândea că prima impresie pe care o 
avusese când sosise la bord nu va întârzia să se schimbe. 

Când Corty auzi că Will Mitz îşi oferise serviciile, îi zise lui 
Harry Markel şi lui John Carpenter: 


Ei, iată un recrut pe care nu-l pusesem deloc la 
socoteală!... Un faimos marinar care să facă de cart cu tine, 
John. 

Şi pe care-l poţi lăsa cu toată încrederea la timonă!... 
adăugă nu mai puţin ironic John Carpenter. Cu un 
asemenea cârmaci nu trebuie să te temi de nici o deviere, şi 
Alert se va îndrepta direct spre Liverpool. 

Unde, fără-ndoială, poliţia, prevenită într-un fel sau altul, 
spuse Corty, ne va primi la sosire cu toate onorurile care ni 
se cuvin... 

Destul cu glumele, zise Harry Markel, şi fiecare să-şi pună 
lacăt la gură încă douăzeci şi patru de ore... 

Cu atât mai mult, observă John Carpenter, cu cât acest 
maimuţoi mi s-a părut că ne priveşte cam pieziş. 

În orice caz, reluă Harry Markel, să nu i se răspundă decât 
scurt sau deloc, dacă vrea să vorbească cu cineva!... Şi în 
special Morden să nu mai facă ceea ce a făcut la Santa 
Lucia... 

Bine, zise Corty, când nu bea, Morden e mut ca un peşte şi 
va fi împiedicat să bea înainte de a ridica paharul în cinstea 
căpitanului Markel! 

Pe deasupra, se părea că nici Will Mitz nu voia să intre în 
vorbă cu oamenii din echipaj. De la sosirea sa, se retrase în 
cabina unde-şi pusese sacul, în aşteptarea întoarcerii 
pasagerilor, şi a doua zi dăduse ajutor la manevrele plecării. 

În timpul acestei prime zile, Will Mitz întâlni la pupa ceea 
ce n-ar fi putut întâlni la prova - nişte băieţi buni, care se 
interesau de el. Mai ales Tony Renault şi Magnus Anders se 
arătară foarte bucuroşi să poată vorbi despre cele 
marinăreşti cu un marinar. După-masă, Will Mitz se duse să 
se plimbe pe punte fumându-şi pipa. 

Alert mergea cu o parte din pânze. Ar fi trebuit să 
navigheze spre nord-est ca să treacă în dreptul gurii 
canalului Bahama, dincolo de Antile, şi să profite de Golf- 
Stream care o ia spre Europa. De aceea Will Mitz se miră că 
nava mergea cu vântul la tribord în loc de babord, ceea ce o 


îndepărta de direcţia sud-est. Dar fără îndoială că Harry 
Markel avea motivele sale pentru a acţiona astfel şi nu se 
cădea ca Will Mitz să-l întrebe ceva în această privinţă. Îşi 
spunea, dealtfel, că Alert, după ce va parcurge 50-60 de 
mile, îşi va relua drumul spre nord-est. 

În realitate, Harry Markel manevrase nu fără intenţia de a 
ajunge la capul meridional al Africii şi, din când în când, 
urmărea dacă omul de la timonă menținea nava în această 
direcţie. 

Între timp, Tony Renault, Magnus Anders şi încă doi-trei 
camarazi ai lor discutau cu tânărul marinar, plimbându-se 
când pe punte, când pe dunetă. Îl întrebau despre meseria 
lui, ceea ce nu putuseră face până acum cu puţin 
comunicativul lor căpitan. Cel puţin Will Mitz răspundea 
bucuros, îi plăceau discuţiile cu ei, văzând interesul ce-l 
manifestau pentru chestiunile privind marea. 

Şi, în primul rând, fu întrebat ce ţări vizitase în timpul 
călătoriilor sale fie în marina militară, fie în flota 
comercială... 

Dragii mei, răspunse Will Mitz, călătoresc de doisprezece 
ani, adică din copilărie... 

Ai traversat de mai multe ori Atlanticul şi Pacificul? întrebă 
Tony Renault. 

De mai multe ori, în adevăr, fie la bordul corăbiilor, fie cu 
vapoare cu aburi. 

— Ai luat parte la acţiuni pe bastimente de război? zise 
Magnus Anders. 

Da, răspunse Will Mitz, când Anglia a trimis una din 
escadre în golful Petchili. 

Ai fost în China!... exclamă Tony Renault, neputându-şi 
ascunde admiraţia. 

Da... domnule Renault, şi te asigur că nu este mai greu de 
plecat în China decât în Antile. 

Şi pe ce vapor? întrebă John Howard. 

Pe crucişătorul-cuirasat Standard, contra-amiral sir Harry 
Walker. 


Atunci, reluă Magnus Anders, te-ai îmbarcat ca mus? 

Da, în adevăr, ca mus. 

Şi erau tunuri mari la bordul Standard-ului? întrebă Tony 
Renault. 

Foarte mari, de 20 de tone... 

De 20 de tone! repetă Tony Renault. 

Se vedea cât de fericit ar fi fost îndrăzneţul băiat dacă ar fi 
putut vreodată să tragă cu una din aceste piese formidabile 
de artilerie. 

Dar, adăugă apoi Louis Clodion, nu pe nave de război ai 
navigat cel mai mult? 

Nu, scumpii mei domni, răspunse Will Mitz. N-am rămas 
decât trei ani în slujba statului şi meseria de gabier am 
învăţat-o pe navele comerciale. 

Pe ce nave? întrebă Magnus Anders. 

Pe North's Brothers din Cardiff, cu care am călătorit la 
Boston, şi pe Great-Britain din Newcastle. 

Un vapor mare?... întrebă Tony Renault. 

Desigur, un vapor pentru cărbuni de 3 500 de tone, care a 
plecat cu întreaga încărcătură la Melbourne. 

Şi ce aducea? 

Grâu din Australia pentru Leith, portul din Edinburgh. 

Nu-ţi place mai mult navigația cu pânze decât cea cu 
aburi? spuse Niels Harboe. 

Da, mult mai mult, răspunse Will Mitz. E mai marinăresc 
şi, în general, traversările sunt tot atât de rapide ca şi cu 
steamerul... Şi apoi, nu se călătoreşte în mijlocul fumului de 
cărbune; nimic nu este mai frumos decât un vas acoperit de 
pânze, care poate face cele 15-16 mile ale sale pe oră! 

Te cred... te cred! replică Tony Renault, a cărui imaginaţie 
îl ducea de-a lungul tuturor mărilor din lume. Şi care e 
vaporul pe care te vei îmbarca? 

Elisa Warden din Liverpool. O navă minunată din oţel, cu 
patru catarge, având 3 800 de tone, care a revenit din Thio, 
Noua Caledonie, cu un transport de nichel. 

Şi ce va încărca în Anglia? întrebă John Howard. 


Huilă pentru San Francisco, răspunse Will Mitz, şi ştiu că a 
fost închiriată pentru a se întoarce la Dublin cu grâu din 
Oregon. 

Cât trebuie să dureze călătoria? reluă Magnus Anders. 

Cam unsprezece-douăsprezece luni. 

Ah, exclamă 'Tony Renault, iată ce traversări aş vrea să 
fac!... Un an, între cer şi apă!... Oceanul Atlantic, Marea 
Sudului, Oceanul Pacific!... La ducere treci pe la Capul 
Horn... la întoarcere, pe la Capul Bunei Speranţe... E 
aproape înconjurul lumii! 

Ei, tinere, răspunse Will Mitz surâzându-i. 'Ți-ar plăcea 
navigația... 

Desigur, şi mai mult ca marinar decât ca pasager! 

Bine zis, declară Will Mitz, văd că ţi-e dragă marea! 

Magnus Anders şi cu dânsul, afirmă Niels Harboe râzând, 
dac-ar fi să-i asculţi, ar trebui să preia conducerea navei şi 
să se schimbe unul pe altul la timonă! 

Din păcate, spuse Louis Clodion, Magnus şi Tony sunt prea 
în vârstă ca să intre în marină... 

S-ar crede că am împlinit şaizeci de ani, ripostă 'Tony 
Renault. 

Nu, dar avem douăzeci... mărturisi suedezul, şi poate că e 
prea târziu... 

Cine ştie? Răspunse Will Mitz. Sunteţi îndrăzneţi, 
sprinteni, sănătoşi, şi cu aceste calităţi meseria se învaţă 
uşor! Cu toate acestea, e mai bine s-o începi cât mai tânăr... 
Este adevărat că în marina comercială nu există o vârstă 
reglementară. 

În sfârşit, zise Louis Clodion, Tony şi Magnus vor vedea, 
când îşi vor fi terminat studiile de la Antilian School... 

Şi când ieşi de la Antilian School, eşti apt pentru toate 
meseriile... Nu-i adevărat, domnule Patterson? 

Mentorul, care tocmai sosise, părea puţin preocupat. 
Poate că se gândea la faimoasa frază latinească pe care n-o 
putuse descifra. Totuşi, nu spuse nici un cuvânt şi Tony, 
care-l privea cu un aer maliţios, nu făcu nici o aluzie. Pus la 


curent cu discuţia, îi dădu dreptate tânărului elev care 
ţinea sus, cu o mână atât de curajoasă, pavilionul şcolii 
Antilian. Şi se dădu chiar pe sine drept exemplu. El era 
administrator la Antilian School, adică absolut străin de 
toate cunoştinţele maritime... Nu călătorise niciodată pe 
ocean, nici măcar în vis. În materie de vapoare, nu văzuse 
decât pe acelea care urcă şi coboară pe Tamisa... Ei bine, 
cu toate că aparţinea personalului administrativ al celebrei 
instituţii, a fost capabil să înfrunte furiile lui Neptun! Fără 
îndoială, la început, câteva zile, zguduiturile rulajului... 

Ruliului, îi suflă Tony Renault. 

Da... ruliului... reluă domnul Patterson, ale ruliului şi ale 
tang... Da, ale tangajului, m-au cam pus la grea încercare, 
se pare! Dar acuma nu sunt blindat contra răului de mare? 
N-am suflet de marinar?... Credeţi-mă... experto crede 
Roberto[46]. 

Horaţiu, suflă din nou Tony Renault. 

Horaţiu... pentru că am fost botezat cu acelaşi nume ca şi 
divinul Flaccus!... Şi dacă nu doresc deloc să lupt cu 
furtunile, tornadele sau cicloanele, să fiu jucăria vijeliilor şi 
a uraganelor, totuşi le-aş privi cu fermitate şi fără să 
pălesc... 

— Vă felicit, domnule Patterson, răspunse Will Mitz. 
Dealtfel, fie vorba între noi, ar fi mai bine să nu facem o 
astfel de experienţă... Am trecut prin toate acestea şi am 
văzut chiar pe cei mai curajoşi pradă fricii, când se vedeau 
neputincioşi în faţa furtunii... 

Ah, făcu domnul Patterson, ceea ce spun nu e ca să provoc 
furia stihiilor. Departe de mine acest gând. Care n-ar fi nici 
al unui om prudent, nici al unui mentor care răspunde de 
suflete, de suflete tinere, şi care simte toată greutatea 
răspunderii sale!... Dealtfel, Will Mitz, sper că nu avem să 
ne temem de aşa ceva... 

Sper ca şi dumneavoastră, domnule Patterson. În această 
perioadă a anului, furtunile sunt destul de rare în această 
parte a Atlanticului. Este adevărat că oricând se poate isca 


o vijelie, dar nu se ştie niciodată nici cum va fi şi nici cât va 
ţine... Le vom întâlni şi noi, fără îndoială, căci sunt frecvente 
în septembrie, şi doresc ca ele să nu se schimbe în 
furtună... 

O dorim cu toţii, răspunse Niels Harboe. Totuşi, în caz de 
furtună, putem avea toată încrederea în căpitanul nostru. 
Este un marinar îndemânatic... 

Da, răspunse Will Mitz, ştiu, căpitanul Paxton a dat multe 
dovezi de pricepere şi am auzit vorbindu-se în Anglia 
despre el ca fiind foarte capabil. 

Pe drept cuvânt, declară Hubert Perkins. 

Şi echipajul său, întrebă Will Mitz l-aţi văzut la treabă...? 

— John Carpenter pare un şef destoinic, spuse Niels 
Harboe, şi oamenii săi cunosc bine manevrele unei nave. 

— Nu prea sunt vorbăreţi... zise Will Mitz. 

— În adevăr, dar purtarea lor este bună, răspunse Magnus 
Anders. Apoi disciplina este severă la bord şi căpitanul 
Paxton nu lasă niciodată ca un matelot să coboare pe 
uscat... Nu, nu li se poate reproşa nimic... 

— Cu atât mai bine, zise Will Mitz. 

— Şi nu cerem decât un singur lucru, adăugă Louis 
Clodion, anume, să se continue călătoria în condiţiile în care 
s-a făcut până acuma. 

VIII. 

NOAPTEA SE APROPIE. 

Astfel trecu această primă dimineaţă a călătoriei de 
întoarcere. Viaţa de la bord îşi va relua regularitatea ei 
obişnuită, a cărei monotonie nu putea fi întreruptă decât de 
incidentele mării, foarte rare când timpul este frumos şi 
vântul favorabil. 

Ca de obicei, se luă masa în careu, unde se întâlneau 
pasagerii sub preşedinţia domnului Patterson, şi fu servită 
de steward. 

Ca de obicei, de asemenea, Harry Markel ceru să i se 
aducă mâncarea în cabină. 


Aceasta îi păru puţin cam ciudat lui Will Mitz, deoarece, 
după uzanţă, căpitanul vaselor comerciale ia masa în careu. 

Will Mitz încercă zadarnic să intre în vorbă cu John 
Carpenter sau altul din echipaj. Nu simţi nimic din acea 
camaraderie care se naşte atât de uşor între oamenii mării. 

Date fiind funcţiile pe care trebuia să le îndeplinească la 
bordul Elisei Warden, secundul lui Alert ar fi putut să-l 
trateze de la egal la egal. 

După-masă, Will Mitz urcă pe punte cu laureaţii care-i 
făceau totdeauna o primire bună. 

În timpul după-amiezii, distracţiile nu lipsiră. Briza fiind 
moderată, viteza mijlocie, se-nşiruiră să arunce cu undiţa 
de pe dunetă şi se ocupară cu plăcere de pescuitul care fu 
foarte rodnic. 

Celor mai înflăcăraţi, lony Renault, Magnus Anders, Niels 
Harboe şi Axel Wickborn, li se alătură Will Mitz, care era un 
pescar foarte bun şi îndemânatic. 

Nu-i scăpa nimic din meseria de marinar, dotat fiind cu 
dibăcie şi o inteligenţă de care Harry Markel şi şeful de 
echipaj îşi dădură bine seama. 

Pescuitul dură mai multe ore. Fură prinse bonite de 
excelentă calitate şi chiar unul din nisetrii foarte mari ale 
căror femele, cântărind până la 200 de livre, poartă un 
milion de icre, specie foarte des întâlnită în apele Africii şi în 
Mediterană. În undiţe se mai prinseră batogi care urmăresc 
navele în cete numeroase, peşti-sabie şi câţiva gimnoţi cu 
corpul alungit ca nişte şerpi, numeroşi pe lângă țărmurile 
americane. 

Domnul Horatio Patterson, înainte ca Will Mitz să-l poată 
opri, avu imprudenţa să apuce cu mâna unul dintre aceşti 
gimnoţi; o descărcare electrică îl aruncă până la habitaclu. 

Fugiră spre dânsul, îl sculară şi avu nevoie de câtva timp 
ca să-şi revină. 

E periculos să atingi aceste animale... îi zise Will Mitz. 

Observ... dar prea târziu, răspunse domnul Patterson, 
întinzându-şi braţele amorţite de şoc. 


La urma urmelor, declară Tony Renault, se spune că aceste 
descărcări fac minuni contra reumatismului. 

Atunci e bine, pentru că sunt predispus la reumatism, şi 
iată-mă vindecat până la sfârşitul zilelor! 

Incidentul de care pasagerii se arătară foarte interesaţi fu 
întâlnirea a trei-patru balene. 

Aceste cetacee nu sunt frecvente în regiunile Antilelor, pe 
care balenierele nu le consideră ca locuri de pescuit. 

Se găsesc mai ales în plin Pacific, unde vasele le vânează, 
spuse Will Mitz, fie la nord, în vastele golfuri ale Columbiei 
engleze unde îşi cresc puii, fie la sud, pe coastele Noii 
Zeelande. 

Ai fost la vânătoare de balene? întrebă Louis Clodion. 

Da, în timpul unui sezon la bordul lui Wrangel din Belfast, 
în jurul insulelor Kurile şi în marea Ohotsk. Dar trebuie să 
fii echipat cu bărci uşoare şi rapide, cu undiţe, harpoane şi 
întovărăşit de pescari care ştiu să mânuiască harponul. 
Acest pescuit comportă mari riscuri, când eşti antrenat 
departe, şi face destule victime. 

E bănos? întrebă Niels Harboe. 

Da şi nu, răspunse Will Mitz. Îndemânarea este bună, dar 
norocul e şi mai bun şi de multe ori se întâmplă ca o 
expediţie să se termine fără să poţi vâna o singură balenă. 

Balenele semnalate se aflau la cel puţin trei mile 
depărtare de Alert şi fu imposibil să se apropie mai mult, 
spre marele regret al pasagerilor. Chiar cu toate pânzele, 
corabia n-ar fi putut să le întreacă. Fugeau spre est cu o 
viteză atât de mare, că o şalupă le-ar fi ajuns cu mare 
greutate. 

Pe măsură ce soarele apunea la orizont, briza devenea mai 
slabă. Norii apusului, groşi şi vineţi, rămâneau nemişcaţi. 
Dacă vântul va bate din această parte, va fi o vijelie care nu 
va ţine mult. În partea opusă se adunau neguri mari, 
ridicându-se până la zenit, care vor face ca noaptea să fie 
foarte întunecoasă. 


Era chiar de temut ca cerul să fie brăzdat de fulgere şi să 
răsune bubuitul tunetului. Căldura era foarte mare, 
atmosfera grea şi aerul plin de electricitate. 

În timp ce undiţele mai erau în apă, Harry Markel a 
trebuit să coboare una din ambarcaţiuni, căci unii din aceşti 
peşti fiind foarte grei, n-ar fi putut fi traşi direct la bord. 

Marea rămânând liniştită, ambarcaţiunea nu fu ridicată la 
locul ei. Harry Markel avea probabil motivele sale pentru a 
o lăsa afară. 

Alert avea toate pânzele întinse pentru a profita de 
ultimele pale de vânt. Will Mitz credea că Paxton va relua 
direcţia spre nord-est imediat ce briza se va înteţi. Tot 
timpul zilei aşteptase ordinul să se vireze de bord şi nu 
putea înţelege intenţiile lui Harry Markel. 

Soarele dispăru după norii negri a căror grosime 
intercepta ultimele raze. Noaptea va cădea repede, căci 
crepusculul este de scurtă durată sub latitudinile apropiate 
de tropic... 

Harry Markel va păstra oare această velatură până la 
ziuă? Will Mitz nu credea. O vijelie putea să izbucnească şi 
se ştie cu ce violenţă şi rapiditate se dezlănţuie în aceste 
regiuni. 

O corabie surprinsă cu toată velatura n-are timp să 
desprindă scotele, să strângă pânzele. În câteva clipe poate 
fi culcată pe un bord şi pentru a se îndrepta trebuie să taie 
catargele. 

Un marinar prudent nu s-ar putea expune la astfel de 
riscuri şi, dacă timpul nu este absolut sigur, este preferabil 
să rămână numai cu gabierele, trinca, brigantina şi focurile. 

Către ora şase, după ce se urcase pe dunetă unde se 
găseau domnul Patterson şi tinerii săi însoțitori, Harry 
Markel ordonă să se ridice tenda, aşa cum se făcea în 
fiecare seară. Apoi, observând pentru ultima oară timpul, 
comandă: 

— Să se strângă rândunicile şi pânzele pătrate. 


Acest ordin fu transmis imediat de John Carpenter şi 
echipajul începu să-l execute. 

Se înţelege de la sine că Tony Renault şi Magnus Anders, 
conform obiceiului, se urcară pe catargul mare cu o 
uşurinţă şi supleţe care produceau asupra domnului 
Patterson aceeaşi admiraţie şi nelinişte... Şi de asemenea 
regretul de a nu-i putea imita. 

De data aceasta Will Mitz îi urmă, nu mai puţin sprinten. 
Ajunseră la vergi aproape în acelaşi timp şi strânseră pânza 
pătrată. 

— 'Ţineţi-vă bine, băieţi, le spuse el. E o precauţie care 
trebuie luată chiar când nava stă pe loc... 

Ne ţinem bine, răspunse Tony Renault. I-am pricinui prea 
mari necazuri domnului Patterson dacă am cădea în mare! 

Tustrei izbutiră să strângă pânza pe verga catargului 
mare, după ce aceeaşi operaţie cu rândunica se terminase. 

În acelaşi timp, mateloţii strângeau pânzele de la trinchet. 
Nava rămase cu cele două gabiere, vela foc şi brigantina, 
pe care ultimele adieri ale brizei abia le umflau. 

Ajutată uşor de curentul care mergea spre est, nu va 
putea face decât puţin drum până la răsăritul soarelui. 

Dar Harry Markel nu va fi surprins nepregătit dacă vreo 
vijelie neaşteptată se va ivi. În câteva clipe se puteau 
strânge vela foc şi cele două gabiere. 

Când Will Mitz cobori cu Tony Renault şi Magnus Anders 
pe dunetă, privi busola luminată de lampa habitaclului. 

De dimineaţă Alert parcursese vreo 50 de mile spre sud- 
est şi el se gândi că va lua o altă direcţie noaptea, de data 
aceasta spre nord-est. 

Harry Markel observă că pasagerul său era surprins 
văzând că menţine aceeaşi direcţie. Dar fiind foarte 
disciplinat, Will Mitz nu şi-ar fi permis să facă vreo remarcă 
în această privinţă. 

În adevăr, după ce privi încă o dată compasul, în timp ce 
Corty era la timonă, el examina starea cerului şi veni să stea 
lângă catargul mare. 


În acest moment, Corty, nemairiscând să fie auzit, se 
apropie de Harry Markel şi spuse: 

— Se pare că Mitz nu crede că suntem pe drumul cel bun! 
Ei bine, îl vom pune noi pe el şi pe ceilalţi pe drumul bun în 
această noapte şi nimic nu-i va împiedica să ajungă la 
Liverpool înot, dacă rechinii le vor lăsa braţele şi picioarele! 

Probabil că ticălosul găsea gluma destul de reuşită, căci 
izbucni într-un râs puternic, pe care Harry Markel i-l 
întrerupse cu o privire. 

În acest moment veni şi John Carpenter. 

Menţinem barca cea mare la apă, Harry? întrebă el. 

Da, John, poate să ne servească. 

Dacă vom fi nevoiţi să terminăm cu ei afară! 

În seara aceea cina nu fu servită decât la şase şi jumătate. 
Pe masă fură aduşi mai mulţi peşti prinşi în timpul zilei şi pe 
care Ranyah Cogh îi preparase cu destulă pricepere. 

Domnul Patlerson declară că nu mâncase niciodată ceva 
mai bun... În special bonitele, şi-şi exprimă speranţa că 
tinerii pescari vor şti să prindă şi altele în cursul traversării. 

După-masă, toţi urcară pe dunetă, unde aşteptau căderea 
nopţii pentru a se retrage în cabine. 

Soarele, ascuns după nori, nu dispăruse încă la orizont şi 
întunericul nu va fi complet înainte de cel puţin un ceas. 

Tony Renault, în acest moment, crezu că zăreşte o pânză 
în direcţia est şi aproape imediat se auzi vocea lui Will Mitz: 

— Navă la babord înainte. 

Toate privirile se îndreptară în acea parte. 

O navă mare, cu gabierele şi pânzele joase întinse, apărea 
la patru mile depărtare. Fără îndoială că, găsind acolo puţin 
vânt, se îndrepta încet spre Alert. 

Louis Clodion şi Roger Hinsdale se duseră să-şi ia 
binoclurile şi observară vasul care se apropia din direcţia 
nord-vest. 

— Blestemată navă! îi şopti John Carpenter lui Harry 
Markel. Într-o oră va fi în coasta noastră! 


Această reflecţie făcută de şeful de echipaj trecea şi prin 
mintea lui Corty şi a celorlalţi. Dacă vântul cădea complet, 
cele două corăbii vor rămâne imobilizate în timpul nopţii, 
poate la vreo jumătate de milă una de alta! Şi dacă prima 
dată, pe coasta Irlandei, Harry Markel putuse să se felicite 
că nu isprăvise cu pasagerii săi, împrejurările nu mai erau 
acum aceleaşi. Banii doamnei Kethlen Seymour erau la 
bord şi, în apropierea acelei nave, vor mai putea fi puse în 
aplicare planurile sale criminale? 

— Nenorocire! repeta John Carpenter. Nu vom putea oare 
niciodată scăpa de acest pension? Va trebui să aşteptăm 
iarăşi noaptea următoare? 

Nava, profitând de puţina briză rămasă, se apropie de 
Alert. 

Era o corabie cu trei catarge, mergând fie spre o insulă 
din Antile, fie spre un port din Mexic. 

Cât despre naționalitatea sa, imposibil s-o cunoşti, căci 
pavilionul său nu fâlfâia la catarg. Totuşi părea că trebuie să 
fie american, după construcţia şi după aparatele de bord. 

Pare să nu fie prea încărcată... observă Magnus Anders. 

Da, răspunse Will Mitz, şi aş crede că navighează cu 
balast. 

După trei sferturi de oră vasul nu mai era decât la două 
mile depărtare. Cum curentul îl ducea în această direcţie, 
Harry Markel spera că-l va depăşi pe Alert. Dacă ar fi să se 
găsească la cinci-şase mile între orele unu şi cinci 
dimineaţa, admițând că s-ar încinge o luptă la bord, 
strigătele nu vor putea fi auzite la această distanţă. 

O jumătate de oră mai târziu, când soarele apusese, nu se 
mai simţi nici o suflare de vânt. Ambele nave fură 
imobilizate la mai puţin de o jumătate de milă. 

Către ora nouă, domnul Patterson, cu o voce somnoroasă, 
zise: 

Haideţi, prieteni, nu credeţi că trebuie să intrăm în 
cabine? 


Nu e târziu... domnule Patterson, răspunse Roger 
Hinsdale. 

Şi ca să dormim de la nouă seara la şapte dimineaţa, e 
prea mult, domnule Patterson, adăugă Axel Wickborn. 

Şi o să vă întoarceţi în Europa gras ca un popă, domnule 
Patterson, zise Tony Renault, desemnând cu mâna 
rotunjimea pântecului. 

N-aveţi nici o grijă în această privinţă, replică mentorul. 
Voi şti totdeauna să mă menţin în limitele convenabile între 
slăbiciune şi obezitate. 

Domnule Patterson, cunoaşteţi dictonul care ne-a rămas 
de la înţelepţi din antichitate? zise Louis Clodion. 

Şi începu primele versuri din acest distih al şcolii de la 
Salernum: 

Sex horas dormire sat est... 

Juveni senique, continuă Hubert Perkins. 

Septem pigro, continuă John Howard. 

Nulli concedimus octo![47] termină Roger Hinsdale. 

Că domnul Horatio Patterson fu măgulit s-audă acest citat 
latin ieşind succesiv din gura laureaţilor, n-are rost să mai 
spunem. Dar, având dorinţa să doarmă, răspunse: 

Rămâneţi, dacă vă place, să respiraţi aerul nopţii pe 
dunetă... Dar eu... voi fi acest piger...[48].voi fi chiar acest 
nullus[49], dar mă duc să mă culc. 

Noapte bună, domnule Patterson! 

Mentorul cobori şi intră în cabină. Odată întins în cuşeta 
lui, cu hubloul deschis ca să aibă puţină răcoare, adormi 
somnul drepţilor, după ce îi scăpară din gură aceste 
cuvinte: 

— Rosam... Letorum... Angelum! 

Louis Clodion şi camarazii săi mai rămaseră o oră afară. 
Vorbiră despre călătoria din Antile, aducându-şi aminte de 
cutare sau cutare împrejurare care i-a impresionat, 
gândindu-se la întoarcerea în familiile lor, la bucuria de a le 
povesti tot ce au făcut şi văzut de la plecare. 


Ca şi Harry Markel care a ridicat lumina albă pe ultimul 
catarg, tot aşa căpitanul navei necunoscute ridicase lumina 
sa în faţă. 

Era prudent pe aceste nopţi întunecoase, când contra- 
curenţii pot provoca ciocniri. De la dunetă se vedea oscilând 
felinarul acelei nave care, fără a-şi schimba locul, se clătina 
sub acţiunea unei hule lungi. 

Tony Renault îşi promise de data aceasta să nu depăşească 
cele sex horas recomandate de şcoala din Salernum. Înainte 
de ora cinci dimineaţa îşi va părăsi cabina şi va fi pe dunetă. 
Şi dacă nava se mai găsea încă lângă Alert, va ridica 
pavilionul pentru a o întreba ce naţionalitate are. În sfârşit, 
pe la 10, toţi pasagerii dormeau, afară de Will Mitz care se 
plimba pe punte. 

Mii de gânduri se-ngrămădeau în mintea tânărului 
marinar. Se gândea la Barbados... unde nu va reveni înainte 
de trei patru ani, la mama sa pe care nu o va mai revedea 
atâta timp... la îmbarcarea sa pe Elisa Warden, la funcţia ce 
o va ocupa... la acea călătorie care-l va duce pe mări 
necunoscute... 

Apoi se gândi la Alert cu care făcea traversarea... la băieţii 
pentru care avea atâta simpatie. Tony Renault şi Magnus 
Anders îl interesau în mod deosebit pentru pasiunea ce o 
aveau pentru navigaţie. 

Apoi, echipajul lui Alert, acel căpitan Paxton, a cărui 
persoană îi inspira o aversiune involuntară, marinarii aceia 
atât de puţin înclinați să-l primească între ei i se perindară 
în faţa ochilor. 

Niciodată nu şi i-ar fi închipuit astfel, şi-şi va schimba oare 
proasta impresie ce i-o făcuseră? 

Cufundat în gânduri, Will Mitz mergea de la teugă spre 
dunetă. Câţiva marinari erau întinşi de-a lungul 
bastingajului, unii dormind, alţii vorbind în şoaptă. Harry 
Markel, văzând că nu avea nimic de făcut în noaptea 
aceasta, intrase în cabină după ce dăduse ordin să fie sculat 
dacă vântul începea să bată. 


John Carpenter şi Wagah stăteau pe dunetă şi priveau la 
lumina corăbiei cu trei catarge, care începuse să slăbească. 
Se lăsa o ceaţă uşoară. Luna fiind nouă şi stelele pălind 
încetul cu încetul din cauza cetii, domnea un întuneric 
profund. 

După puţin timp, nava vecină cu Alert nu se mai vedea 
deloc. Dar era acolo... Dacă s-ar fi auzit strigăte, ar cobori 
ambarcaţiunile şi poate că ar fi culese din mare câteva 
victime! 

Părea să aibă un echipaj de douăzeci şi cinci - treizeci de 
oameni... Cum se putea duce o luptă, dacă ea ar începe? În 
aceste condiţii Harry Markel avea dreptate să aştepte... Şia 
spus: ceea ce nu se va face în noaptea aceasta se va face în 
alta. Pe măsură ce Alert se va îndepărta de Antile în 
direcţiunea sud-est, întâlnirile cu alte vase vor fi mai rare... 
E drept că ziua, dacă alizeele începeau să bată, Harry 
Markel va trebui să schimbe capul compas şi să meargă o 
bucată de drum spre nord-vest, altfel totul i-ar părea prea 
suspect lui Will Mitz... 

În timp ce John Carpenter şi Wagah se întreţineau astfel 
pe dunetă, doi din oameni discutau la babord, aproape de 
teugă. 

Erau Corty şi Ranyah Cogh. Erau văzuţi des împreună, 
căci Corty se învârtea mereu pe la bucătărie pentru a 
înhăţa o bucată mai bună pe care i-o punea deoparte 
bucătarul. Şi iată ce spuneau - ceea ce dealtfel spuneau 
probabil şi ceilalţi bandiți, care se grăbeau să devină 
stăpâni pe Alert: 

— Zău că Harry este prea prudent, Corty... 

Poate, Cogh, şi poate că are dreptate! Dacă ar fi existat 
siguranţa c-or să fie surprinşi în cabine în timp ce dorm şi 
că vor fi expediaţi fără să aibă timp să scoată un țipăt... 

Dacă le înfigi cuțitul în gât, asta i-ar împiedica să mai 
strige după ajutor... 

Fără îndoială, Ranyah, dar e posibil să încerce să se 
apere!... Şi acel blestemat vas care, poate, s-a mai apropiat 


în timpul ceţii... Dacă unul din băieţi se aruncă în mare şi 
reuşeşte să ajungă la navă, căpitanul va trimite imediat 
douăzeci de oameni la bordul lui Alert! Nu vom fi destui ca 
să rezistăm şi vom fi duşi înapoi în Antile, în fundul calei, şi 
apoi în Anglia! De data asta poliţiştii vor şti cum să ne 
păzească în închisoare... Şi ştii ce ne aşteaptă, Ranyah! 

Dracul îşi bagă coada, Corty!... După atâtea noroace, 
ghinionul aduce acest vas în calea noastră! Şi calmul ăsta! 
Şi când mă gândesc că nu ne-ar trebui decât o oră de briză 
pentru a ne depărta cu cinci-şase mile... 

Va sufla poate înainte de zorii zilei, rosti Corty. Între altele, 
să fim atenţi cu acest Will Mitz, care nu-mi pare un om care 
să se lase surprins... 

Îi vin eu de hac, declară Ranyah Cogh, în cabină sau pe 
punte, oriunde se va găsi! O lovitură bună între umeri! Nu 
va avea timp nici să se întoarcă, şi dă-i cu el peste bord...! 

Nu era adineaori el cel care se plimba pe punte? întrebă 
Corty. 

Da, răspunse Cogh, dar nu-l mai văd... dacă nu este pe 
dunetă. 

Nu, Ranyah, acolo sunt John Carpenter şi stewardul şi 
iată-i chiar cum coboară... 

Atunci, răspunse Ranyah Cogh, Will Mitz o fi intrat în 
careu... Dacă acest blestemat vas n-ar fi acolo... ăsta ar fi 
momentul... şi în câteva minute nici un pasager n-ar mai fi 
pe bord... 

Pentru că nu-i nimic de făcut, încheie Corty, să mergem la 
culcare... 

Ei intrară în post, în timp ce doi oameni rămâneau de cart 
la prova. 

Will Mitz, ghemuit sub teugă, unde nu putea fi văzut, 
auzise această discuţie. Acum ştia tot... Ştia în ce mâini 
căzuse nava... Ştia că pe căpitan îl chema Harry Markel... 
Ştia că aceşti ticăloşi voiau să-i arunce pe pasageri în 
mare... Şi această îngrozitoare faptă ar fi şi fost săvârşită 


dacă nu era corabia cu trei catarge, pe care calmul mării o 
ţinea aproape de Alert. 

IX. 

WILL MIIZ. 

Puțin după ora 11, în timpul acelei nopţi dintre 22 şi 23 
septembrie, o barcă rătăcea în mijlocul ceţurilor pe 
suprafaţa mării. Abia se clătina în voia unei hule uşoare pe 
care n-o tulbura nici o adiere de vânt. 

Două lopeţi o împingeau fără zgomot în direcţia nord-est, 
cel puţin aproximativ, căci steaua polară nu se putea vedea 
- ascunsă de neguri. 

Omul care era la cârmă regreta, probabil, că vremea 
calmă nu s-a schimbat în furtună. Dacă vreun fulger ar fi 
brăzdat cerul, ar fi putut merge direct la ţintă, în loc să se 
orienteze orbeşte. Înainte ca marea să se umfle sub rafale, 
ar fi străbătut mica distanţă care-l separa de acest ţel care 
ar fi adus salvarea tuturora. 

Această ambarcaţiune ducea unsprezece persoane: doi 
bărbaţi şi nouă tineri, dintre care cei mai în vârstă trăgeau 
la rame. Unul din bărbaţi, ridicându-se câteodată, 
încercând să străbată cu privirea prin câteva pânze de 
ceaţă mai străvezii, ciulea urechea... 

Era barca mare de pe Alert, care-i transporta pe cei fugiţi. 
Printre ei se numărau Louis Clodion şi Axel Wickborn, care 
vâsleau. Apoi Will Mitz care ţinea cârma, căutând zadarnic 
drumul în mijlocul întunericului, pe care aburii încălziţi ai 
nopţii îl făceau şi mai de nepătruns. 

Îl pierduseră din vedere pe Alert de vreun sfert de oră şi 
nu zăreau încă lumina albă a corăbiei cu trei catarge a 
cărei distanţă nu depăşea o jumătate milă, căci lipsa 
vântului trebuia s-o fi menţinut în acelaşi loc. 

lată cum s-au petrecut lucrurile: 

În urma discuţiei surprinse între Corty şi Ranyah, Will Mitz 
s-a strecurat afară din teugă, fără să fie văzut, şi a intrat 
apoi în careul dunetei. Acolo stătu câteva minute ca să-şi 


dea seama ce trebuie să facă în aceste condiţii, înainte de a 
acţiona. 

Nu mai încăpea nici o îndoială: căpitanul Paxton şi 
echipajul său fuseseră masacrați la bordul lui Alert, şi când 
pasagerii sosiseră, nava se afla în mâinile lui Harry Markel 
şi a complicilor săi. 

Cât despre aceşti răufăcători, Will Mitz ştia cele ce 
relataseră ziarele din Antile despre piraţii de pe Halifax, 
arestarea, apoi evadarea lor din închisoarea Queenstown, 
în Irlanda - evadare a cărei dată coincidea cu plecarea de 
acolo a lui Alert. După ce au pus stăpânire pe nava aflată în 
ansa Farmar, lipsa vântului i-a împiedicat probabil să plece. 
A doua zi a avut loc îmbarcarea domnului Patterson şi a 
elevilor de la Antilian School... Cât despre motivul pentru 
care Harry Markel nu s-a descotorosit de ei, cum făcuse cu 
căpitanul Paxton şi cu echipajul său, de ce nu şi-a executat 
planurile în timpul traversării din Anglia în Antile, Will Mitz 
nu putea să şi-l explice. 

Dar acum nu era timp pentru explicaţii. Dacă pasagerii nu 
reuşeau să plece de pe Alert, erau pierduţi. Imediat ce 
vântul ar începe să sufle, cele două nave s-ar îndepărta una 
de alta şi masacrul s-ar săvârşi... Dacă nu în noaptea 
aceasta, se va întâmpla în noaptea următoare sau chiar a 
doua zi dimineaţa, cu condiţia ca marea să fie pustie... Cu 
toate că aflase tot, Will Mitz nu putea organiza o apărare 
serioasă. Dar pentru că o circumstanţă providenţială - se 
poate spune - întârzia săvârşirea crimei, trebuia profitat de 
ea şi căutată o salvare acolo unde se putea găsi. 

Deci era necesar să plece de pe vas, să plece fără să fie 
simţiţi. Harry Markel se retrăsese în cabină, John Carpenter 
şi Wagah intraseră în post, unde ceilalţi dormeau. La prova 
nu mai era decât matelotul de cart, care nu putea 
supraveghea cu atâta atenţie. 

Şi pentru a ajunge la corabia imobilizată, aveau barca cea 
mare care, din ordinul lui Harry Markel, rămăsese după 
pescuit la remorcă. 


Om decis şi curajos, Will Mitz se hotărâse să încerce totul 
pentru salvarea tovarăşilor săi, şi odată cu ei să scape şi el. 

Piraţii de pe Halifax se aflau la bordul lui Alert... Astfel se 
explica antipatia ce-i inspirase de la prima întâlnire 
pretinsul căpitan Paxton, aversiunea ce o resimțea în 
prezenţa echipajului şi rezerva îndârjită pe care aceşti 
oameni, ce săvârşiseră atâtea crime, o păstrau faţă de el! 

Nu mai era nici un moment de pierdut, pentru a folosi 
împrejurările favorabile. 

Toţi ştiu cu câtă repeziciune se schimbă timpul în aceste 
regiuni tropicale. O briză uşoară ar fi suficientă să-l 
depărteze pe Alert. Nu fuseseră strânse tocmai pânzele 
care s-ar umfla imediat la suflarea vântului! În acelaşi 
moment cealaltă navă s-ar îndepărta în direcţia opusă şi n- 
ar mai exista nici o şansă s-o mai ajungi - şansă şi aşa destul 
de mică în mijlocul negurilor care o ascundeau vederii! 

Ceea ce era mai întâi de făcut era să fie treziţi din somn 
pasagerii, unul după altul, să fie lămuriţi în câteva cuvinte, 
apoi să coboare în barca din spatele careului, fără să atragă 
atenţia matelotului de cart. 

Înainte de toate, Will Mitz voia să fie sigur că Harry 
Markel se afla în cabina sa, care ocupa unul din colţurile 
dunetei, la intrare. Zgomotul l-ar fi putut scula, şi, dacă nu 
era pus în imposibilitate de a da alarma, fuga era 
compromisă. 

Will Mitz se furişă până la uşa cabinei, îşi lipi urechea de 
batant şi ascultă câteva momente. 

Harry Markel, ştiind că n-are nimic de făcut în noaptea 
asta, dormea buştean. 

Will Mitz reveni în fundul careului şi, fără să aprindă 
lampa suspendată de plafon, deschise una din cele două 
ferestre care se găseau în peretele pupei, la vreo şase metri 
peste linia de plutire. Fereastra aceasta va fi oare destul de 
largă, ca pasagerii să poată cobori în barcă? Băieţii, da... 
Dar cineva mai voinic, nu. 


Din fericire, domnul Patterson nu era corpolent. 
Încercările suferite în timpul traversării îl cam slăbiseră, cu 
toate ospeţele la care se înfruptase din plin, cu ocazia 
diverselor recepții în onoarea pensionarilor de la Antilian 
School. Cât despre el, Will Mitz, zvelt, sprinten, mlădios, va 
putea uşor să se strecoare prin această fereastră. 

Fuga fiind posibilă fără să se urce pe dunetă - ceea ce ar fi 
făcut-o foarte periculoasă - Will Mitz începu să-şi trezească 
tovarăşii. 

Prima cabină a cărei uşă o deschise fu cea a lui Louis 
Clodion şi Tony Renault. Amândoi dormeau şi Louis Clodion 
nu se trezi decât după ce simţi o mână care-l apăsa pe 
umăr. 

Nici o vorbă!... zise Will Mitz. Eu sunt... 

Ce vrei? 

Nici o vorbă, am spus... Trecem prin mari primejdii! 

O frază fu de ajuns să explice situaţia. Louis Clodion, care 
înţelese gravitatea ei, avu puterea să se stăpânească. 

— Scoală-ţi camaradul, adăugă Will Mitz. Eu mă duc să-i 
previn pe ceilalţi... 

— Şi cum fugim?... întrebă Louis Clodion. 

— Cu barca...este în spate, la capătul parâmei... Ne va 
duce la vasul care nu poate fi departe! 

Louis Clodion nu mai întrebă nimic şi, în timp ce Will Mitz 
ieşea din cabină, îl deşteptă pe Tony Renault care sări din 
cuşetă îndată ce fu pus la curent. 

În câteva minute toţi tinerii laureați fură în picioare. Cât 
despre domnul Patterson, el nu va fi prevenit decât în 
ultimul moment. Va fi dus şi băgat în barcă, fără ca măcar 
să aibă timp să înţeleagă ceva. 

Trebuie să recunoaştem, spre lauda şcolii Antilian, că 
niciunul din elevii săi nu s-a arătat fricos în faţa primejdiei. 
Nu se auzi de la ei nici un vaiet, nici un strigăt de spaimă, 
care ar fi compromis evadarea încercată în condiţii atât de 
grele. Totuşi Niels Harboe făcu această propunere care 
exprima un suflet energic. 


— Nu voi pleca până nu-i voi lua viaţa acestui ticălos! Şi se 
îndreptă spre cabina lui Harry Markel. Will Mitz îl opri: 

— N-ai să faci nimic, domnule Harboe... zise el. Harry 
Markel ar putea să se trezească în momentul când ai intra 
în cabină, apoi să dea alarma, să se apere şi am fi curând 
copleşiţi! Să ne îmbarcăm fără zgomot... Odată ajunşi pe 
navă, comandantul ei, nu mă îndoiesc, va vrea să pună 
mâna pe Alert şi pe bandiții care-l stăpânesc! 

— Şi domnul Patterson?... întrebă Roger Hinsdale. 

— Îmbarcaţi-vă întâi, răspunse Will Mitz, şi, când veţi fi 
instalaţi, îl vom face să coboare. 

Atunci Louis Clodion şi camarazii săi începură să-şi 
îmbrace hainele cele mai călduroase. Despre provizii nu 
mai fu vorba, căci nava se găsea la numai o jumătate milă 
depărtare. Chiar dacă barca ar trebui să aştepte ridicarea 
ceţii sau zorile, ea va fi văzută. Şi dacă atunci vor fi zăriţi de 
echipajul lui Alert, evadaţii vor fi luaţi pe bordul celeilalte 
nave înainte ca Harry Markel şi oamenii săi să poată începe 
să-i urmărească. De temut era să nu se pornească vântul, 
deoarece nava ar fi mers spre est. În acest caz, în zori, 
ambarcaţiunea va fi expusă la toate primejdiile, fără apă şi 
provizii, pe marea pustie. 

Între timp, Hubert Perkins spuse fiecăruia să ia cu dânsul 
săculeţul cu guinee. Dacă, în zori, Alert va fi plecat, această 
sumă de 7 000 de lire, care avea să fie salvată din mâinile 
bandei, va servi la repatrierea fugarilor. Momentul sosise. 

Louis Clodion se lipi de uşa cabinei şi se asigură că nimic 
nu tulburase somnul lui Harry Markel. În acelaşi timp, prin 
uşa deschisă a dunetei, supraveghea pe matelotul de cart 
de pe teugă. 

Will Mitz, aplecându-se peste una din ferestrele careului, 
apucă parâma şi trase barca sub bolta dinapoia navei. 

Ceaţa parcă se îngroşase. Abia dacă se putea vedea barca. 
Nu se auzea decât clipocitul uşor care atingea bordajul lui 
Alert. 


Unul câte unul, fără mare greutate, tinerii alunecară de-a 
lungul parâmei ţinută de Will Mitz. Întâi John Howard şi 
Axel Wickborn, apoi Hubert Perkins şi Niels Harboe, 
Magnus Anders şi 'lony Renault în al treilea rând, şi în al 
patrulea Albertus Leuwen şi Roger Hinsdale. Nu mai 
rămăseseră în careu decât Louis Clodion şi Will Mitz. 

Will Mitz se duse să deschidă uşa cabinei domnului 
Patterson, când Louis Clodion îl opri. 

— Fii cu băgare de seamă... Şopti el. lată-l pe omul de 
cart, care vine... 

Să aşteptăm... zise Will Mitz. 

Are un felinar în mână... reluă Louis Clodion. 

Împinge uşa, nu va putea vedea nimic înăuntrul careului. 
Matelotul se găsea între catargul mare şi primul catarg, 
trinchetul. 

Dacă va urca pe dunetă, ceața va fi destul de deasă ca să-i 
ascundă barca încărcată şi gata să se desprindă de parâmă. 
Dar, după mişcările dezordonate ale felinarului, Will Mitz 

văzu că omul care-l purta nu se putea ţine pe picioare. 
Desigur că, după ce pusese mâna pe vreo sticlă de coniac 
sau de gin, băuse peste măsură. Apoi, auzind ceva zgomot 
la pupa, s-a îndreptat automat într-acolo. Probabil că, după 
ce va constata că e linişte, se va întoarce la teugă. Aşa se şi 
întâmplă şi îndată ce beţivul se întoarse la locul lui, Louis 
Clodion şi Will Mitz se ocupară de domnul Patterson. 

Acesta dormea adânc şi sforăiturile lui zgomotoase 
umpleau cabina. Poate chiar aceste sunete atrăseseră 
atenţia matelotului de cart. 

Trebuiau să se grăbească. Pasagerii care se îmbarcaseră 
începură să fie cuprinşi de nelinişte şi nerăbdare. În fiecare 
clipă credeau că aud un strigăt şi că văd mateloţii apărând 
pe dunetă!... Şi cum să porneşti, atâta timp cât domnul 
Patterson, Louis Clodion şi Will Mitz nu vor fi cu ei? Şi dacă 
Harry Markel, trezit, dădea alarma! Dacă John Carpenter 
sau Corty veneau la chemarea sa, erau pierduţi! Prezenţa 
navei n-ar fi împiedicat să se săvârşească masacrul...! 


Louis Clodion intră în cabina domnului Patterson şi-i atinse 
uşor umărul. Sforăiturile încetară imediat şi aceste cuvinte 
scăpară din gura adormitului: 

— Doamnă Patterson... trigonocefal... angelum... În 
curând, căsătoria... 

Ce visa oare acest om vrednic?... Şarpele, citatul latin, 
căsătoria... Care căsătorie...? 

Cum nu se trezea, Louis Clodion îl scutură mai tare, după 
ce-i puse mâna pe gură pentru a-l împiedica să strige, în 
cazul când i s-ar părea că se luptă cu groaznicul şarpe în 
pădurile Martinicăi. 

Domnul Patterson se ridică de data aceasta, recunoscând 
vocea aceluia care-i vorbea. 

— Louis... Louis Clodion?... repeta el, neînţelegând nimic 
din ceea ce i se spunea despre căpitanul Paxton, care nu 
era căpitanul Paxton, de Alert căzut în mâinile lui Harry 
Markel, de nevoia de-a merge la pasagerii care-l aşteptau în 
barcă. 

Dar ceea ce nu-i scăpă era că viaţa tinerilor şi a sa erau 
amenințate dacă rămâneau la bordul lui Alert. Că totul era 
pregătit pentru o fugă imediată şi că nu mai era aşteptat 
decât el, pentru a-şi găsi cu toţii un refugiu pe nava din 
preajmă. 

Domnul Patterson, fără a mai întreba nimic, se îmbarcă 
foarte repede, păstrându-şi sângele rece. Îmbrăcă 
pantalonul având grijă să-l îndrepte, apoi vesta în 
buzunarul căreia puse ceasul, îşi luă pălăria neagră şi 
răspunse lui Will Mitz care-l grăbea: 

— Oricând vrei, prietene... 

Poate că văzând reptila pe care trebuia s-o părăsească avu 
inima grea, dar nădăjduia s-o revadă în acelaşi loc, când 
Alert, luat înapoi de la Harry Markel, va fi adus într-unul din 
porturile apropiate din Antile. 

Mai rămânea să treacă prin fereastra îngustă a careului, 
să apuce parâma şi să alunece în barcă, fără a face vreo 
mişcare greşită sau cel mai mic zgomot. 


În momentul când ieşea din cabină, domnului Patterson îi 
veni ideea să-şi ia săculeţul care conţinea cele 700 de lire 
date de doamna Kethlen Seymour, precum şi carnetul pe 
care nota cheltuielile de voiaj, pe care le băgă în marele 
buzunar al redingotei sale. 

— Cine ar fi crezut vreodată toate acestea despre 
căpitanul Paxton? spunea el. 

Căpitanul Paxton şi Harry Markel se mai confundau în 
capul său şi nu reuşise încă să despartă aceste două fiinţe 
care se asemănau atât de puţin...! 

Nu trebuia să te bizui pe supleţea sau îndemânarea 
domnului Patterson. Fu ajutat în timp ce aluneca de-a 
lungul parâmei. Toată teama lui Will Mitz era să nu cadă cu 
toată greutatea pe fundul bărcii, ceea ce ar fi putut trezi 
atenţia matelotului de cart, oricât de beat era... 

În sfârşit, domnul Patterson atinse cu piciorul una din 
bănci şi Axel Wickborn îl susţinu cu braţul pentru ca să 
poată ajunge la pupa ambarcaţiunii. 

Fu apoi rândul lui Louis Clodion, care se asigură pentru 
ultima oară că somnul lui Harry Markel nu fusese întrerupt 
şi că totul era liniştit la bord. 

După el, Will Mitz trecu prin fereastră şi ajunse în barcă 
într-o clipă. Pentru a nu pierde timp cu desfacerea nodului 
parâmei, o tăie cu cuțitul, lăsând să atârne de pupa lui Alert 
o bucată de 4-5 picioare. 

Ambarcaţiunea se depărta de corabie. 

Will Mitz şi tovarăşii lui vor reuşi oare să se refugieze la 
bordul navei învecinate? 

O vor regăsi în întunericul ceţos, înainte ca soarele să 
apară la orizont?... Va mai fi acolo? Şi briza nu va începe să 
bată ca să-i permită să-şi reia drumul? 

În orice caz, dacă pasagerii vor scăpa de soarta ce le-o 
pregătise Harry Markel şi complicii săi, ei vor datora acest 
lucru lui Will Mitz şi de asemenea doamnei Kethlen 
Seymour, care obținuse îmbarcarea lui pe Alert. 

X. 


ÎN MIJLOCUL CEŢII. 

Era ora unsprezece şi jumătate. 

Dacă întunericul n-ar fi fost atât de mare şi negura atât de 
deasă, s-ar fi putut vedea, la o distanţă de una sau două 
mile, lumina navei ridicată pe straiul catargului de la pupa. 

Nimic nu se zărea însă, nici silueta vreunei nave, nici 
licărirea vreunui felinar. Ceea ce ştia Will Mitz era că nava, 
când se oprise, se găsea la nord. Îndreptă deci 
ambarcaţiunea în acea direcţie, fiind sigur astfel că se 
îndepărtează de Alert. 

Ceaţa şi întunericul nopţii făceau fuga mult mai grea. 
Totuşi, în lipsa vântului, pe o mare nemişcată ca o oglindă, 
nava putea fi ajunsă într-o jumătate de oră, dacă Will Mitz 
nu ar fi luat-o la întâmplare...! 

Şi acum fugarii puteau să reconstituie, de la început, 
drama al cărei sfârşit nu s-ar fi lăsat mult aşteptat. 

Aşadar, zise Hubert Perkins, piraţii de pe Halifax sunt cei 
care au pus stăpânire pe Alert! 

Şi în timp ce erau urmăriţi în interiorul portului, adăugă 
Niels Harboe, au reuşit să ajungă în ansa Farmar. 

Dar, observă Albertus Leuwen, ei ştiau că Alert era gata de 
plecare, neavând la bord decât pe căpitan şi echipajul său. 

Fără-ndoială, răspunse Roger Hinsdale, ziarele anunţaseră 
plecarea pentru 30 iunie şi ei au evadat din închisoarea 
Queenstown în ajunul acestei date. Au riscat totul şi asta le- 
a reuşit...! 

Şi, spuse Axel Wickborn, în noaptea dinaintea îmbarcării 
noastre, nefericitul căpitan Paxton şi echipajul său au fost 
surprinşi, masacrați şi aruncaţi în mare... 

Da, adăugă John Howard, şi cadavrul unuia din ei a fost 
aruncat pe plajă de curentul apei şi găsit acolo, aşa cum s-a 
ştiut la Barbados. 

Şi amintiţi-vă de îndrăzneala acestui Markel! exclamă 'Tony 
Renault. Nu a declarat el ofițerului de pe Essex că a pierdut 
pe unul din oamenii săi în golf? Şi n-a mai adăugat că 
probabil sărmanul Bob a fost înjunghiat de bandiții de pe 


Halifax? Ticălosul! Dacă ar putea fi prins din nou... 
judecat... condamnat, spânzurat... şi ceilalţi împreună cu el! 

Aceste câteva cuvinte, schimbate în timp ce barca mergea 
sprea nord, arată că pasagerii de pe Alert cunoşteau bine 
împrejurările în care se săvârşise masacrarea căpitanului 
Paxton şi a echipajului său. Când ajunseseră la bord, Harry 
Markel şi bandiții săi erau stăpâni pe corabie. 

Atunci Hubert Perkins întrebă următoarele: 

De ce nu plecase Alert fără să aştepte sosirea noastră? 

Din lipsă de vânt, răspunse Louis Clodion. Îţi aminteşti, 
Hubert, de două zile vremea era atunci tot aşa de liniştită 
cum este şi azi... În timpul traversării noastre de la Bristol 
la Cork nu am avut nici o suflare de vânt... Desigur, după ce 
dăduse lovitura, Markel spera să pornească, dar n-a putut 
s-o facă. 

Aşa că, spuse Roger Hinsdale, ticălosul acesta a fost nevoit 
să-şi joace rolul... El a devenit căpitanul Paxton, şi ceilalţi, 
mateloţii lui Alert. 

— Şi când te gândeşti că de aproape două luni, exclamă 
Tony Renault, noi trăim în societatea acestor netrebnici, 
hoţi şi asasini, şi că au fost destul de îndemânatici ca s-o 
facă pe oamenii cinstiţi! 

— Oh, zise Albertus Leuwen, nu ne-au inspirat niciodată 
simpatie! 

Nici măcar acel Corty, care voia să dea dovadă că are 
intenţii atât de bune faţă de noi!... declară Axel Wickborn. 

Cu atât mai puţin Harry Markel, care ne făcea să nu avem 
o părere prea bună despre căpitanul Paxton, adăugă 
Hubert Perkins. 

Will Mitz îi asculta. Nu mai aveau nimic nou să-şi spună 
unul altuia. Şi-şi aminteau, nu fără ruşine şi mânie, de 
elogiile pe care le aduseseră căpitanului Paxton şi 
echipajului său, de mulţumirile adresate acestor 
răufăcători, de prima pe care doamna Kethlen Seymour o 
acordase bandei de ucigaşi. 


Şi nu se arătase domnul Patterson cel mai darnic în aceste 
elogii, făcute în termenii excesivi pe care îi inspira emfaza 
sa obişnuită? 

Dar în această clipă mentorul nu se mai gândea la trecut şi 
nici la cele ce putuse să spună în onoarea căpitanului. 
Aşezat în fundul bărcii, auzind cu greu observaţiile 
schimbate în jurul lui, dacă ar fi putut acum să se 
gândească la cineva, desigur că s-ar fi gândit la doamna 
Patterson. 

În realitate, nu se gândea la nimic. 

Atunci fu pusă o ultimă întrebare, la care veni un răspuns 
plauzibil şi care era şi cel adevărat. 

De ce, după ce-i primise la bord pe pensionarii şcolii 
Antilian, Harry Markel nu a scăpat de ei de la începutul 
traversării, pentru a pleca apoi spre Mările Sudului...? 

La această chestiune Louis Clodion spuse următoarele: 

Cred că acest Markel avea intenţia să scape de noi după 
ce Alert ar fi ajuns în largul mării. Dar, din lipsă de vânt, 
forţat să rămână lângă coastă, a aflat probabil că fiecare 
pasager trebuia să primească o primă la Barbados şi, cu o 
îndrăzneală de necrezut, l-a condus pe Alert în Antile... 

Da, zise Will Mitz, da... Asta trebuie să fie cauza, şi dorinţa 
lui de a pune mâna pe bani a fost cea care v-a salvat viaţa... 
admițând că ea va fi salvată, şopti el, căci situaţia se 
înrăutăţea fără ca el să lase să se vadă îngrijorarea sa. 

În adevăr, barca rătăcea în mijlocul ceţei de aproape o oră. 
Nu întâlnise nava, cu toate că mersese în direcţia în care o 
văzuseră în ajun. 

Dar Will Mitz, neavând busolă, nu putuse nici măcar să se 
orienteze după stele şi se scursese mai mult timp decât i-ar 
fi trebuit să ajungă la navă. Şi dacă trecuse de ea, ce era de 
făcut? Să revină spre est. Sau spre vest?... Nu exista oare 
riscul să se regăsească în apele lui Alert?... Nu era mai bine 
să aştepte în larg ca, ceața să se risipească, şi poate că 
acest lucru se va-ntâmpla la răsăritul soarelui, adică peste 
patru-cinci ore... Barca va ajunge apoi la navă şi chiar dacă 


fugarii ar fi zăriţi de pe Alert, Harry Markel nu va îndrăzni 
să-i urmărească. Situaţia ar deveni foarte proastă pentru el 
şi oamenii săi. 

Este adevărat că până atunci s-ar putea, cu puţină briză, 
ca Alert să se depărteze spre sud-est. Acum înţelegea Will 
Mitz de ce Harry Markel se aşezase în direcţia aceea. Din 
nefericire, cealaltă navă ar avea toate motivele să-şi 
continue drumul în sens invers şi, la răsăritul soarelui, nu s- 
ar mai vedea. Ce va deveni atunci barca cu cei unsprezece 
pasageri, pe care-i va purta în voia valurilor? 

În orice caz, Will Mitz manevra în aşa fel ca să rămână pe 
cât posibil la o distanţă bună de Alert. 

La ora unu după miezul nopţii nu se-ntâmplase încă nimic 
nou. O mare nelinişte îi cuprinse pe majoritatea fugarilor. 
Plini de speranţă la plecare, îşi spuneau că după o jumătate 
de oră vor fi în siguranţă. Dar trecuseră două ore de când 
rătăceau în căutarea navei, în mijlocul acestui întuneric 
profund. Louis Clodion şi Roger Hinsdale, arătând multă 
energie, îşi încurajau camarazii când se auzea vreo 
plângere sau se simţea vreo slăbiciune din partea lor, în 
locul domnului Patterson, care părea că nu-şi dădea seama 
de nimic. 

Will Mitz îi sprijinea: 

— Nu vă pierdeţi speranţa, băieţi, repeta el. Briza încă n-a 
început şi nava trebuie să fie acolo... Când ceața se va risipi, 
odată cu venirea zorilor, o vom vedea, iar ambarcaţiunea 
noastră va fi departe de Alert şi vor ajunge câteva lovituri 
de vâslă ca să atingem bordul ei! 

Totuşi Will Mitz era foarte neliniştit, cu toate că ascundea 
acest lucru, gândind la o eventualitate care risca să se 
producă. 

Nu era de temut ca unul din bandiți să fi descoperit fuga 
pasagerilor, ca Harry Markel să ştie acum ce are de făcut şi 
să se fi folosit de a doua barcă, împreună cu câţiva din 
oamenii săi? 


Era posibil, la urma urmelor. Ticălosul n-avea un mare 
interes să pună mâna pe fugari, de vreme ce calmul mării îl 
împiedica pe Alert să părăsească aceste regiuni? 

Şi chiar dacă briza i-ar fi permis să plece, nu risca să fie 
urmărit de acea navă, mai rapidă şi desigur mai puternică 
decât a sa şi al cărei căpitan ar fi fost pus la curent cu 
situaţia? 

Will Mitz era atent la cel mai mic zgomot care se auzea la 
suprafaţa mării. Câteodată credea că aude plescăitul 
lopeţilor la mică distanţă, ceea ce ar fi arătat că 
ambarcaţiunea lui Alert era pe urmele lor. 

Atunci recomanda să nu se mai vâslească. Barca nemişcată 
era legănată doar de unduirile lente ale hulei. Toţi ascultau 
în tăcere, cu teama că vor auzi deodată vocea lui Carpenter 
sau a altuia, răzbătând din mijlocul ceţei. 

Mai trecu o oră. Louis Clodion şi camarazii săi se schimbau 
la lopeţi, numai pentru a ţine barca pe loc. Will Mitz nu voi 
să se mai îndepărteze, neştiind în ce direcţie să pornească. 
Dealtfel, în momentul când va apare soarele, era necesar să 
nu fie la o depărtare prea mare de navă, fie ca să-i 
transmită semnale, fie pentru a o putea ajunge, dacă 
începea s-o pornească la drum. 

La această epocă a echinoxului, în a doua jumătate a lunii 
septembrie, nu se face zi înainte de şase dimineaţa. E 
adevărat că de la ora cinci, dacă ceața se risipea, o navă era 
cu siguranţă vizibilă pe o rază de trei-patru mile. 

Astfel că dorinţa lui Will Mitz, pe care o împărtăşi lui 
Roger Hinsdale, Louis Clodion şi Tony Renault, care nu se 
lăsau descurajaţi, era ca ceața să se ridice înaintea zorilor. 

— Nu sub acţiunea brizei, adăugă el, căci, dacă Alert va 
porni, cealaltă navă se va îndepărta şi ea şi nu vom mai 
avea în jurul nostru decât marea pustie! 

lar cu această barcă fără punte, foarte încărcată, fără 
posibilitatea să-i adaptezi o pânză, o barcă pe care cea mai 
mică furtună ar pune-o în mare primejdie, ar fi fost oare 
posibil să ajungă într-un port din Antile?... Will Mitz aprecia 


că în prima zi de navigaţie Alert se deplasase cu vreo 60 de 
mile la sud-est de insula Barbados. Ca să străbată şaizeci de 
mile, având chiar o pânză, pe un vânt bun şi o mare 
prielnică, ambarcaţiunii i-ar fi trebuit pe puţin 48 de ore! Şi 
fără nici o provizie la bord, apă sau alimente! Odată cu 
sosirea dimineţii va începe foamea şi setea! Cum să le 
potoleşti...? 

După o oră, rupţi de oboseală, cuprinşi de o nestăpânită 
nevoie de somn, cea mai mare parte a băieţilor întinşi pe 
bancă adormiră. Chiar dacă Louis Clodion şi Roger 
Hinsdale mai rezistau, noaptea nu avea să se termine fără 
ca ei să-i imite pe camarazii lor. 

Will Mitz va rămâne deci singur de veghe. Şi cine ştie dacă 
nu va fi cuprins de desperare în faţa tuturor neşanselor şi 
împrejurărilor potrivnice? 

De fapt, nu mai era nevoie să se recurgă la lopeţi decât 
pentru a rezista curentului, aşteptând fie risipirea ceţei, fie 
venirea zorilor. 

Totuşi, parcă prin negură treceau câteva suflări 
intermitente de vânt, şi, deşi calmul se aşternu din nou, 
anumite semne indicau începerea brizei în preajma 
dimineţii. 

Era puţin după ora patru când simţiră o izbitură. Partea 
din faţă a bărcii se lovise, ce-i drept uşor, de un obstacol şi 
acest obstacol nu putea fi decât coca unei nave. 

Este oare aceea pe care fugarii o căutaseră în zadar atâta 
amai de vreme? Unii se deşteptară singuri, ceilalţi fură 
treziţi de camarazii lor. Will Mitz apuca una din lopeţi, 
pentru a se aşeza lângă coca vasului. Ambarcaţiunea îl 
abordase pe la pupa şi Will Mitz atinse bara de fier a unei 
cârme. Barca se afla deci sub bolta unei nave, şi, cu toate că 
ceața devenise mai puţin deasă, nu credea să fi fost zărit de 
oamenii de cart. 

Deodată mâna lui Will Mitz apucă o frânghie care atârna 
de patru-cinci picioare peste coronamentul vasului. Will 
Mitz recunoscu frânghia... 


Era parâma pe care o tăiase chiar el ca să depărteze 
barca, şi această navă era Alert... 

— Alert repetă el, cu un gest de desperare. 

Astfel, după ce rătăciseră toată noaptea, nenorocul îi 
adusese spre Alert şi vor cădea din nou în mâinile lui Harry 
Markel. 

Toţi erau înmărmuriţi şi izbucniră în lacrimi. 

Dar oare nu mai era timp să fugă şi să caute din nou nava? 

Din est străbăteau primele lumini ale zorilor... Ora cinci se 
apropia. Se simţea răcoarea dimineţii... 

Deodată ceața se ridică şi apăru suprafaţa limpede a 
oceanului. Se putea vedea în jur la trei-patru mile distanţă. 

Nava din faţă, profitând de primele rafale ale vântului, se 
depărta spre est... Trebuia renunţat la orice speranţă de a 
mai ajunge la bordul ei. 

Între timp, de pe puntea lui Alert nu se auzea nici un 
zgomot. Era neîndoios că Harry Markel şi echipajul mai 
dormeau. Matelotul de cart nici nu observase că începuse 
briza, pe când pânzele neorientate se zbăteau în vânt, 
lovindu-se de catarge. Ei bine, pentru că pasagerii nu mai 
aveau nici o speranţă să scape, trebuiau să devină stăpâni 
pe Alert! 

Will Mitz, după ce concepu acest plan îndrăzneţ, se 
pregăti să-l execute. Ceea ce voia să facă o spuse pe şoptite, 
în câteva cuvinte. Louis Clodion, Roger Hinsdale şi Tony 
Renault înţeleseră imediat. Era singura şansă, de vreme ce 
nimeni nu văzuse plecarea şi revenirea bărcii. 

Te vom urma, Will Mitz... zise Magnus Anders. 

Oricând, zise Louis Clodion. 

Zorile abia se iveau, totul era să surprindă echipajul lui 
Alert înainte de a se suna deşteptarea, să-l încuie în cabina 
sa pe Harry Markel, iar pe oamenii săi în post. Will Mitz va 
manevra apoi împreună cu tinerii săi prieteni, fie ca să se 
întoarcă în Antile, fie să ajungă la primul vapor care le-ar 
ieşi în cale. 


Barca alunecă fără zgomot de-a lungul carenei şi se opri în 
dreptul marelui catarg, la babord. Ajutându-se de parâme, 
era uşor să sară peste balustradă şi să ajungă pe punte. În 
porţiunea ultimului catarg, dată fiind înălţimea dunetei, 
escaladarea ar fi fost mult mai grea. 

Wili Mitz urcă primul. Abia ajunse cu capul în dreptul 
balustradei, că se opri şi făcu semn ca nimeni să nu mişte. 
Harry Markel ieşise din cabină şi cerceta starea vremii. 
Cum pânzele se izbeau de catarge, chemă echipajul pentru 
pregătirile de plecare. 

Oamenii dormeau şi, nerăspunzându-i nimeni, se îndreptă 
spre post. 

Will Mitz, care-i urmărea mişcările, îl văzu dispărând prin 
tambuchi. Era momentul de a acţiona. Mai bine să nu fie 
obligaţi să-l închidă pe Harry Markel sau să angajeze o 
luptă al cărei zgomot ar fi fost auzit la prova. Când toţi 
oamenii vor fi prizonieri în post, vor şti să-i împiedice să 
iasă de acolo înainte de a ajunge în Antile, şi dacă alizeele 
continuau să bată, în 36 de ore ar fi în dreptul Barbados- 
ului. 

Will Mitz sări pe punte. Băieţii îl urmară, după ce legară 
barca în care rămăsese domnul Patterson, şi se căţărară în 
aşa fel ca să nu fie nici văzuţi, nici auziţi. 

În câteva clipe ajunseră la tambuchiul postului, a cărui uşă 
fu închisă pe dinafară. Apoi fixară prelata grea gudronată, 
care îl proteja pe timp de furtună, cu bucăţi grele de lemn 
puse la capete. 

Şi acum, toţi oamenii de pe bord, inclusiv Harry Markel, 
erau prizonieri. Nu va trebui acum decât să-i supravegheze 
pe aceşti ticăloşi, până-n momentul când îi vor preda fie 
primului vapor întâlnit pe drum, fie în primul port al 
Antilelor, unde se va opri Alert. 

Ziua veni încetul cu încetul. Vălătucii de ceaţă urcau în 
spaţiu. Orizontul se lărgea cu primele lumini ale dimineţii. 

În acelaşi timp, vântul se înteţea fără să se stabilească 
într-un anume punct al compasului. Pânzele, aşa cum erau 


orientate, nu puteau decât să ţină nava pe loc. 

Astfel, planul lui Will Mitz reuşise. Tinerii săi tovarăşi erau 
stăpâni pe Alert, Cât despre nava pe care socotiseră să 
găsească scăpare, se vedea la cinci-şase mile depărtare! şi- 
n curând avea să dispară la orizont. 

XI. 

STĂPÂNI LA BORD. 

Această răsturnare a situaţiei se datora curajului şi 
îndrăznelii lui Will Mitz. Norocul părea că s-a întors acum 
de partea oamenilor cumsecade şi ghinionul de partea 
răufăcătorilor. Această ultimă crimă, care trebuia să-i scape 
de pasageri şi de Will Mitz în noaptea următoare, nu le va 
mai fi cu putinţă s-o săvârşească. Dimpotrivă, ei vor fi cei 
ale căror crime vor fi pedepsite, care vor fi predaţi poliţiei 
la sosirea lui Alert într-un port oarecare din Antile sau 
America, dacă nu vor reuşi să pună a doua oară mâna pe 
navă! Dar nu vor reuşi oare...? 

Fără îndoială, erau zece oameni închişi în post, zece 
oameni robuşti, contra cărora n-ar fi putut lupta Will Mitz şi 
tovarăşii săi. După ce vor fi dărâmat pereţii care despart 
postul echipajului de cală, nu vor parveni să ajungă pe 
punte prin panourile care dădeau spre ea? Desigur că vor 
face tot posibilul spre a se elibera... 

Domnul Horaţio Patterson fusese ajutat să urce pe punte, 
fără ca să iasă din starea lui de inconştienţă. Crezând că 
are un coşmar, intră în cabina sa. După cinci minute căzu 
într-un somn adânc. 

Se făcea ziuă şi soarele nu întârzie să urce pe cer, pe după 
un strat de nori negri care se întindeau de la nord-est la 
sud-est. Will Mitz ar fi preferat să fie complet senin. Se 
temea ca vântul să nu sufle din partea aceea, cu atât mai 
mult cu cât, în partea opusă, în văzduh se simțeau semne de 
furtună şi instinctul său de marinar nu-l putea înşela. 

Totul depindea de puterea alizeelor. Dacă îi vor fi prielnice, 
atunci Alert o va lua în viteză spre vest, în direcţia Antilelor. 


Dar, înainte de a porni, trebuia aşteptat ca briza să se fi 
manifestat într-o direcţie sau în alta. Schimbătoare până 
acum, nu permisese orientarea pânzelor. 

Marea nu se înverzea nici la răsărit, nici la apus. Hula, 
care nu este decât o legănare a apelor, se unduia pe loc, 
imprimând navei un ruliu destul de accentuat. Era 
important totuşi ca traversarea să se facă în cel mai scurt 
timp. Cala şi cambuza conţinând provizii pentru câteva 
săptămâni, pasagerii n-aveau a se teme de lipsa alimentelor 
şi a apei. 

E drept, cum puteau fi hrăniţi prizonierii, dacă o mare 
calmă sau o furtună ar întârzia nava? În post nu se găseau 
nici un fel de provizii... Încă din prima zi, Harry Markel şi 
ceilalţi vor cădea pradă foamei şi setei... Dacă ar fi introdus 
mâncare şi băutură prin uşa tambuchiului, nu exista 
pericolul să le dea posibilitatea să iasă pe punte? 

Ei bine, Will Mitz va decide, dacă va fi cumva cazul ca 
navigația să se prelungească. Nu era oare posibil ca Alert 
să străbată în 24 sau 36 de ore cele 80 de mile care-l 
despărţeau de Indiile Occidentale? 

Un incident se produse, rezolvând problema hranei 
prizonierilor. Ea va fi asigurată chiar dacă traversarea 
trebuia să dureze câteva săptămâni. 

Era în jur de ora şapte când Will Mitz, care făcea 
pregătirile de plecare, fu întrerupt de strigătele lui Louis 
Clodion: 

— Ajutor!... Ajutor...! 

Will Mitz alergă spre el. Cu toată greutatea sa, tânărul se 
lăsase pe panoul pe care bandiții voiau să-l ridice din 
interior. Harry Markel şi ceilalţi, după ce spărseseră 
peretele postului, invadaseră cala şi încercau să iasă prin 
panoul mare al bocaportului. Şi desigur ar fi reuşit, dacă 
Louis Clodion n-ar fi oprit această încercare. 

Imediat îi veniră în ajutor Will Mitz, Roger Hinsdale şi Axel 
Wickborn. Panoul fu împins la loc pe carlingă şi barele de 
fier transversale fură puse la locul lor, ceea ce făcu 


imposibilă forțarea lui. Aceeaşi precauţiune fu luată şi 
pentru panoul din faţă, pe unde se putea trece. Will Mitz 
reveni atunci lângă tambuchi şi strigă cu voce tare: 

Ascultaţi-mă, voi, cei dinăuntru, şi fiţi atenţi la ce vă spun. 
Nici un răspuns nu veni din post. 

Harry Markel, mă adresez ţie! 

Auzindu-l, Harry Markel înţelese că identitatea sa fusese 
descoperită, într-un fel sau altul, pasagerii aflaseră totul şi-i 
cunoşteau probabil planurile. 

Singurul răspuns obţinut de Will Mitz fură nişte înjurături 
groaznice. Dar el continuă astfel: 

— Harry Markel, află şi tu, şi complicii tăi că suntem 
înarmaţi... Primul dintre voi care va încerca să iasă din post 
va fi doborât. 

Şi din acest moment, după ce luară din rastelul dunetei 
revolvere, băieţii erau hotărâți să-i păzească zi şi noapte, 
gata să tragă asupra oricui va ieşi prin tambuchi. 

Cu toate acestea, dacă prizonierii nu mai aveau şansă de 
scăpare, acum erau stăpâni pe cală şi vor avea din 
abundență provizii de carne conservată, pesmeţi, butoaie 
cu bere, coniac şi gin. Şi atunci, oamenii fiind sub imperiul 
băuturii, Harry Markel va avea puterea să-i stăpânească? 

În definitiv, aceşti ticăloşi nu-şi puteau face nici o iluzie 
despre intenţiile lui Will Mitz. Harry Markel ştia că Alert nu 
era decât la o distanţă de 70-80 mile de Antile. Cu un vânt 
bun, era posibil să se ajungă la una din insule în mai puţin 
de două zile. Dealtfel, de-a lungul acestor regiuni atât de 
frecventate, Alert va întâlni numeroase nave cu care Will 
Mitz va intra în legătură. Deci, în orice fel, fie la bordul unei 
alte nave, fie într-un port din Antile, piraţii de pe Halifax, 
evadaţii din închisoarea de la Queenstown, nu vor mai avea 
altceva de făcut decât să aştepte pedeapsa pentru crimele 
lor. De aceea Harry Markel înţelegea că nu-i mai rămânea 
nici o şansă de scăpare... El nu va putea să-şi elibereze 
oamenii şi să devină a doua oară stăpâni pe bord. 


Panourile şi postul fiind bine închise, nu mai exista altă 
comunicare între punte şi cală. Şi să spargă coca mai sus de 
linia de plutire, să răzbată prin bordajul gros şi scheletul 
solid, sau să găurească puntea, cum să le facă pe toate fără 
scule?... Şi apoi, nu puteai lucra fără să fii auzit. În zadar 
deci prizonierii ar încerca să se strecoare la pupa navei, 
desfăcând peretele etanş al cambuzei, la care nu ajungeai 
decât printr-un panou din faţa dunetei... Pe de altă parte, 
chiar dacă pasagerii n-ar fi avut la dispoziţie decât 
rezervele din această cambuză, ele ar fi fost suficiente 
pentru opt-zece zile, ca şi butoaiele cu apă. Însă Alert, cu o 
briză mijlocie, putea ajunge la una din insulele 
arhipelagului înainte de 48 de ore. 

Între timp, vremea nu se stabilizase încă şi dacă cealaltă 
navă putuse merge spre vest, era pentru că se găsise mai la 
nord, unde alizeele începuseră să bată din zorii zilei. 

În aşteptarea brizei de oriunde ar veni şi în timp ce 
Hubert Perkins şi Axel Wickborn stăteau de pază în faţa 
tambuchiului, ceilalţi se strânseseră în jurul lui Will Mitz, 
gata să execute ordinele sale. 

Will Mitz spuse: 

— Trebuie să căutăm să ajungem în Antile în timpul cel 
mai scurt... 

— Şi acolo, răspunse Tony Renault, să-i predăm poliţiei pe 
aceşti ticăloşi...! 

Să ne gândim întâi la noi, rosti practicul Roger Hinsdale. 

Şi când am putea ajunge?... întrebă Magnus Anders. 

Mâine după-amiază, dacă timpul e favorabil, declară Will 
Mitz. 

Crezi că vântul va sufla din această parte? întrebă Hubert 
Perkins, arătând spre est. 

Sper, şi apoi va trebui să ţină 36 de ore... Pe acest timp 
furtunos nu prea ştii la ce să te aştepţi. 

Şi în ce direcţie ne vom îndrepta? reluă Louis Clodion. 

Spre vest. 


Şi suntem siguri că vom ajunge în Antile? întrebă John 
Howard. 

Siguri, afirmă Will Mitz. Arhipelagul, de la Antigua până Ia 
Tobago, ocupă o întindere de 400 de mile şi în oricare din 
insule vom fi în siguranţă. 

Bineînţeles, declară Roger Hinsdale, şi chiar dacă suntem 
deviaţi din drumul nostru de vânturi potrivnice, dacă 
ajungem în Guyana sau într-unul din porturile Statelor 
Unite... 

Ce-are a face! ripostă Tony Renault. Vom sfârşi prin a 
acosta pe unul din țărmurile celor două Americi, între capul 
Horn şi Noua Anglie... 

În adevăr, domnule Tony, încheie Will Mitz... Important e 
numai ca Alert să nu rămână imobilizat în locul acesta! Să 
vină briza şi să avem norocul să ne fie prielnică. 

Şi nu era suficient ca vântul să fie favorabil, mai trebuia să 
nu fie prea tare. Aspră şi grea sarcină pentru Will Mitz, să 
manevreze nava cu un echipaj de băieţi tineri, fără nici o 
practica, neştiind decât puţinul pe care l-au văzut în timpul 
traversării din Europa în Antile. Şi ce va face Will Mitz dacă 
va trebui să opereze cu repeziciune, să schimbe orientarea 
pânzelor, să reducă terţarolele, dacă vreun uragan 
ameninţa să rupă catargele? Cum să întâmpine toate 
eventualităţile care pot avea loc pe aceste meleaguri, unde 
sunt atât de frecvente cicloanele şi vijeliile? 

Şi poate că Harry Markel se baza pe încurcătura în care se 
va afla Will Mitz; nu era decât un matelot inteligent, 
energic, dar incapabil să determine poziţia navei cu 
exactitate! Dacă împrejurările deveneau critice, dacă 
vânturile din vest îl aruncau pe Alert spre larg, dacă o 
furtună ameninţa să-l dezorienteze, dacă s-ar afla în 
primejdie, nu se va vedea obligat Will Mitz să recurgă la 
Harry Markel şi la oamenii săi? 

Asta niciodată! Will Mitz va face faţă la orice, cu ajutorul 
tinerilor pasageri... Nu va păstra din pânze decât acelea 
care se pot manevra uşor, chiar dacă ar trebui ca Alert să 


întârzie... Nu! Mai degrabă să piară decât să recurgă la 
ajutorul acestor ticăloşi şi să cadă iar în mâinile lor! 

Dealtfel, nu se ajunsese încă la o asemenea situaţie şi, în 
definitiv, ce-şi dorea Will Mitz?... Timp de 36 de ore, cel 
mult 48, o briză mijlocie din est şi o mare liniştită... 
Însemna să spere prea mult, în aceste regiuni unde de 
obicei domnesc alizeele? 

Era aproape ora opt. Păzind tambuchiul şi ambele 
bocaporturi, auzeau cum echipajul mergea încoace şi încolo 
prin cală, precum şi strigăte furioase şi blesteme, însoţite 
de cele mai groaznice înjurături. Dar n-aveai de ce să te 
temi de aceşti oameni reduşi la neputinţă. 

Tony Renault propuse atunci să mănânce. După oboselile 
şi emoţiile acestei nopţi, foamea începea să se simtă mai 
tare. Masa fu alcătuită din rezervele cambuzei - pesmeţi, 
carne conservată şi ouă pe care tânărul se duse să le fiarbă 
pe maşina din bucătărie, unde găsi diverse ustensile la 
îndemână. Cambuza furniza şi whisky-ul şi ginul care fu 
amestecat cu apă din butoaie, şi acest prim dejun îi 
reconforta din belşug pe toţi. 

Domnul Patterson îşi primise partea lui. E drept că el, atât 
de vorbăreţ de obicei, mormăia numai câteva cuvinte din 
când în când. Dându-şi seama de situaţie, el înţelesese 
gravitatea ei, şi primejdiile mării îi apăreau acum în toată 
amploarea. 

Către opt şi jumătate, briza începu parcă să sufle din est, 
ceea ce era un noroc. Câteva cute apărură la suprafaţa 
mării şi la două mile de la babord strălucea albul spumelor. 
Imensa masă lichidă era pustie. Nici o navă nu se vedea 
până la ultima limită a orizontului. 

Will Mitz se hotări să pornească. Intenţia sa fu să nu 
întrebuinţeze pânzele pătrate de sus, care trebuiau strânse 
dacă vântul se înteţea. Gabierul mare şi cel mic, vela foc şi 
brigantina erau suficiente pentru a ţine drumul. Dar cum 
aceste pânze erau strânse, trebuiau întinse, orientate şi 
legate, şi atunci Alert va porni înspre vest. 


Will Mitz chemă băieţii. Le explică ce aştepta de la ei şi 
arătă fiecăruia postul său. Urmat de Tony Renault şi 
Magnus Anders, mai experimentați ca ceilalţi, urcă la 
gabiere după ce indică lui Louis Clodion cum să ţină cârma. 

Va merge... va merge! repeta Tony Renault cu încrederea 
atât de normală la vârsta lui şi se simţea în adevăr capabil 
să împlinească fapte mari. 

Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu! zise Will Mitz. 

Într-un sfert de oră fură ridicate pânzele corăbiei care, 
puţin înclinată, o porni în larg, lăsând în urma ei o lungă 
dâră albă. 

Până la ora unu vântul bătu moderat, nu fără oarecari 
întreruperi, ceea ce cauză vii îngrijorări lui Will Mitz. Apoi 
la vest apărură nori groşi şi gălbui cu marginile bine 
conturate, semn că atmosfera era foarte încărcată. 

Ce zici de starea vremii, Will? întrebă Roger Hinsdale. 

Nu e cum aş vrea să fie! Ne aşteaptă o furtună sau cel 
puţin un vânt puternic. 

Şi dacă vine din partea aceea...? 

Ce vrei? răspunse Will Mitz... Va trebui să-l luăm aşa cum 
e! Mergem aşteptând întoarcerea alizeelor şi, dacă marea 
nu va fi prea agitată, ne vom descurca. Important este să 
ajungem să vedem uscatul şi dacă nu vom reuşi acest lucru 
decât în trei zile, în loc de două, o să ne resemnăm... La 
cinci-şase mile de Antile vom găsi piloţi care vor veni la 
bord şi după câteva ore Alert va arunca ancora. 

Între timp, aşa cum prevăzuse Will Mitz, vântul se 
schimbă. După-masă Alert fu zguduit puternic de 
contravalurile din vest, cu briza care bătea definitiv din 
această parte. 

Fu deci necesar să meargă cu vântul, pentru a nu fi târâţi 
în larg. Manevra se executa foarte uşor, fără să se schimbe 
murele. Tony Renault trecu la cârmă. Will Mitz şi ceilalţi 
întăriră barele vergilor, scotele velei foc, gabierele, 
brigantina şi focurile. 


Alert, orientat în direcţia nord-est, cu vântul la tribord, 
porni repede în această direcţie. 

Fără îndoială că în cală, unde erau închişi, Markel şi ai lui 
îşi dădeau seama că nava, având vânt potrivnic, se 
îndepărta de Antile. 

Or, această întârziere nu putea fi decât în favoarea lor. 

Pe la şase seara, Will Mitz socoti că Alert a mers destul 
spre nord-est şi, pentru a folosi mai bine curenţii, se hotări 
să schimbe orientarea spre sud-vest. 

Dintre toate manevrele, aceasta îl îngrijora cel mai mult. 
Să faci voltă cu vântul în faţă cere o mare precizie a 
mişcărilor în braţarea vergilor. E drept că Alert ar fi putut 
schimba cu vântul în spate; dar asta cerea mai mult timp, 
fără să mai vorbim de riscul de a fi izbit de valuri puternice. 
Din fericire, hula nu era prea mare. 

Se bordă brigantina cu bara de dedesubt, apoi scotele fură 
întinse cum trebuia, iar trinca şi micul gabier primiră vântul 
de la tribord. Schimbarea de drum se făcu după o scurtă 
şovăială şi, cu pânzele legate din nou, corabia se îndreptă 
spre sud-vest. 

Bine... bine... băieţi! Exclamă Will Mitz, când operaţia fu 
terminată. Aţi manevrat ca nişte adevăraţi marinari. 

Sub ordinele unui bun căpitan! răspunse Louis Clodion în 
numele tuturor camarazilor. 

Şi dacă din cală sau din post Harry Markel, John 
Carpenter şi ceilalţi îşi dădură seama că Alert luase o altă 
direcţie, e lesne de închipuit cât de furioşi erau! 

Masa de seară, luată repede ca şi cea de prânz, fu 
completată cu câteva ceşti de ceai pregătite de Tony 
Renault. Apoi domnul Patterson nu întârzie să intre în 
cabina sa, căci el nu putea fi de nici un folos. 

Atunci Will Mitz împărţi carturile de noapte între Clodion 
şi camarazii săi. 

Fu stabilit că cinci dintre ei vor rămânc pe punte, în timp 
ce ceilalţi patru se vor odihni. Se vor schimba din patru în 
patru ore şi dacă va fi nevoie să manevreze înainte de a se 


face ziuă, toţi vor veni să ajute. Dealtfel, în timpul cartului 
vor supraveghea tambuchiul şi panourile bocaporturilor, 
spre a evita orice surprize. 

Lucrurile stând astfel, Roger Hinsdale, Niels Harboe, 
Albertus Leuwen şi Louis Clodion intrară în careu şi se 
culcară îmbrăcaţi în cuşetele lor. Magnus Anders, la cârmă, 
urma dispoziţiile date de Will Mitz. Tony Renault, Hubert 
Perkins se aşezară la prova. Axel Wickborn şi John Howard 
rămaseră lângă arborele mare. 

Will Mitz mergea încolo şi încoace supraveghind totul, 
slăbind sau întărind scotele, după cerinţele vântului, luând 
timona când ea trebuia ţinută de o mână sigură şi 
experimentată - pe scurt era căpitan, şef de echipaj, gabier, 
timonier, matelot, după împrejurări. 

Carturile se succedau cum se hotărâse. Acei care 
dormiseră câteva ore veniră să schimbe pe camarazii lor la 
prova şi la pupa. 

Cât despre Will Mitz, el vru să rămână în picioare până 
dimineaţa. 

După o noapte fără incidente, furtuna care ameninţa se 
risipi şi vântul continuă să bată sub forma unei brize 
moderate. Nu fu deci nevoie să se reducă pânzele - 
operaţie dificilă în plină noapte. 

Cât priveşte ceea ce se întâmpla în interiorul postului şi al 
calei, nici Harry Markel şi nici tovarăşii săi nu făcură nici o 
încercare să devină din nou stăpâni pe navă. 

Ştiau că această tentativă ar fi eşuat chiar şi noaptea. 
Strigăte furioase răzbăteau din când în când prin panouri şi 
totodată se auziră urlete de beţivi, care încetară şi ele în 
cele din urmă. 

În zori Alert navigase între timp în trei direcţii diferite, 
spre vest. Cât despre distanţa care-l mai despărţea de 
Antile, cu câte mile scăzuse?... Abia cu zece sau 
douăsprezece mile...! 

XII. 

TIMP DE TREI ZILE. 


Soarele care urca dintr-un orizont plin de ceţuri 
«scămoşate» - acesta este cuvântul potrivit - nu vestea vreo 
importantă schimbare a stării atmosferice. Părea, din 
contră, că vântul, care bătea mai departe din vest, arată o 
anumită tendinţă de a se-nteţi. 

În plus, norii nu întârziară să acopere zenitul şi fără- 
ndoială că cerul va rămâne acoperit toată ziua, care va fi 
ploioasă. Aceasta ploaie va avea poate drept rezultat 
slăbirea brizei, dacă nu se va manifesta prin câteva rafale, 
ceea ce-l îngrijora pe Will Mitz. 

În orice caz, manevrând până seara, era de presupus că 
Alert va câştiga prea puţin în mersul său spre Antile. De aici 
o întârziere a cărei durată nu putea fi prevăzută. Puteau să 
regrete că vântul nu se menţinuse încă 24 de ore spre est. 

Când nava părăsise Barbados sub comanda lui Harry 
Markel, alizeele au fost potrivnice mersului său. Altminteri, 
s-ar fi găsit cu o sută de mile mai departe, în plin Atlantic. Şi 
iată că acum tocmai vânturile din vest erau acelea de care 
trebuiau să ferească nava pentru a reveni în Antile. 

Când Louis Clodion veni lângă Will Mitz, la şase dimineaţa, 
întrebă: 

Nimic nou...? 

Nimic, domnule Louis. 

Nu prevezi că vântul s-ar putea schimba? 

Nu prea ştiu... Dacă nu se înteţeşte, nu ne va opri, cu 
aceste pânze... 

Dar ne-ar întârzia? 

Puțin... Oricum, n-avem de ce să ne temem... Vom ajunge 
în orice caz... Şi apoi, cred că vom zări vreun vapor... 

Aşa speri? 

Da! 

Nu vrei să te odihneşti puţin? 

Nu... nu sunt obosit. Mai târziu, dacă voi simţi nevoia să 
dorm, o oră sau două de somn îmi vor fi de ajuns. 

Will Mitz vorbea astfel ca să nu-i neliniştească pe pasageri. 
În fond, priceperea sa de marinar îl făcea să aibă unele 


temeri. Uitându-se bine i se părea că «marea presimţea 
ceva», fiind mult mai agitată decât ar fi trebuit să fie din 
cauza brizei. 

Era posibil să fi izbucnit vreo furtună în vest. În iunie sau 
iulie ele nu se prelungeau mai mult de 24 sau 48 de ore. 
Dar în această perioadă a echinoxului, ar putea ţine una sau 
două săptămâni. Nu e aceasta perioada în care Antilele au 
suferit dezastre groaznice din cauza cicloanelor? 

Admiţând chiar că vântul nu se va transforma în vijelie, 
cum vor putea rezista aceşti tineri, trebuind să manevreze 
zi şi noapte? 

Către ora şapte domnul Patterson apăru pe punte şi veni 
la Will Mitz căruia îi strânse mâna. 

Încă nu se zăreşte pământul? întrebă el. 

Încă nu, domnule Patterson. 

E tot în această direcţie? adăugă el arătând spre vest. 

— Da. 

Domnul Patterson se mulţumi cu acest răspuns liniştitor. 
Totuşi, imaginaţia sa îl făcu să prevadă întârzieri 
considerabile... Şi dacă nava nu reuşea să ajungă la 
Barbados sau în altă insulă din Antile, dacă era târâtă în 
larg, dacă se dezlânţuia vreo furtună, ce se va face fără 
căpitan şi fără echipaj? Sărmanul om se vedea dus până la 
capătul Oceanului... aruncat pe vreun țărm pustiu al 
Africii... părăsit cu lunile sau poate cu anii... Şi atunci, 
doamna Patterson, având toate motivele să se creadă 
văduvă, după ce îl va plânge cum era de cuviinţă... Da! 
Toate aceste gânduri dezolante îi treceau prin cap şi nici în 
Horaţiu sau Vergiliu nu găsea vreo consolare pentru 
durerea lui! Nu mai încercă nici măcar să traducă faimosul 
citat al lui Tony Renault. 

Dimineaţa nu aduse nici o schimbare în direcţia vântului. 
La prânz, Will Mitz hotărî să facă un nou ocol. Dar marea 
fiind mai agitată, Alert nu reuşi să schimbe cu vântul în faţă 
şi atunci fu nevoit să gireze în etape. 


Odată pânzele aşezate, Will Mitz, zdrobit de oboseală, se 
întinse pe dunetă lângă habitaclu, în timp ce Louis Clodion 
ținea timona. 

După un ceas de somn, fu deşteptat de nişte strigăte 
dinspre prova, unde Roger Hinsdale şi Axel Wickborn erau 
de gardă lângă postul echipajului. 

— Vapor!... Vapor! repeta tânărul danez cu mâna întinsă 
spre est. 

Will Mitz se repezi lângă gruiul de la tribord. 

În adevăr, o navă se zărea în partea aceea, mergând pe 
acelaşi drum cu Alert. Era un vapor cu aburi din care nu se 
zărea încă decât fumul coşurilor. Mergea cu mare viteză şi 
coca lui apăru curând la orizont. Din ambele coşuri ieşea un 
fum negru şi probabil că se dăduse presiune maximă. 

Emoţia pasagerilor în timp ce vaporul se apropia e lesne 
de închipuit. Poate că ajunseseră la deznodământul unei 
situaţii aşa de mult agravată de această persistenţă a 
vânturilor potrivnice. 'Toate binoclurile erau îndreptate spre 
acest vapor. 

Will Mitz se preocupă în special de direcţia pe care o 
urma, mergând spre vest. Dar ceea ce constată de 
asemenea era că, dacă-şi continua drumul, vaporul nu va 
veni în calea lui Alert şi va trece la cel puţin 4 mile 
depărtare. Se decise deci să conducă nava pentru a se 
putea întâlni cu vaporul cât mai curând, pentru ca 
semnalele sale să fie văzute. Braţă vergile gabierelor şi 
trincăi, slăbi scotele brigantinei şi focurilor şi, împins de 
vânt, Alert se apropie cu câteva carturi. 

După o jumătate de oră, vaporul era la numai trei mile. 
Trebuia să fie un transatlantic al unei linii franceze sau 
engleze, judecând după forma şi dimensiunile sale; dacă nu- 
şi modifica mersul pentru a intra în direcţia vântului, cele 
două nave nu vor putea să comunice între ele. 

Din ordinul lui Will Mitz, 'Iony Renault ridică pe catarg 
pavilionul pilotului, alb-albastru, în timp ce pavilionul 
britanic se desfăşură la arborele artimon. Trecu un sfert de 


oră. Alert, cu vântul în spate, nu putu face mai mult pentru 
a se apropia de vapor, care rămânea cu trei mile mai la 
nord. Neprimind nici un răspuns la semnalele lor, Roger 
Hinsdale şi Louis Clodion luară două carabine din rastelul 
careului. Traseră câteva focuri. Vântul bătând în acea 
direcţie, poate că vor fi auzite detunăturile. 

Nu încăpea nici o îndoială că Harry Markel, John 
Carpenter şi ceilalţi înţeleseră ce se întâmpla. Mersul 
corăbiei se schimbase, se simţea ruliul. Nu mai avea aceeaşi 
viteză. Apoi auziră focurile de armă de la bord. 

Era deci un vapor în apropiere, cu care Alert încerca să 
comunice. 

Ticăloşii, crezându-se pierduţi, îşi îndoiră eforturile pentru 
a ieşi din cală. Izbituri violente răsunară în pereţii postului 
şi în panourile punţii. Urlete de furie le însoțeau. Dealtfel, 
primului care ar fi apărut, Will Mitz i-ar fi sfărâmat ţeasta 
cu un foc de revolver. 

Din nefericire, norocul nu fu de partea pasagerilor lui 
Alert. Semnalele lor rămaseră neobservate şi focurile de 
armă nu se auziră... O jumătate de oră mai târziu, vaporul, 
depărtându-se cu cinci-şase mile, dispăru la orizont. 

Will Mitz reveni spre direcţia vântului şi îşi reluă drumul 
spre sud-vest. 

În timpul după-amiezii, Alert făcu diverse ocoluri, 
înaintând foarte puţin. Starea atmosferei nu era deloc 
liniştitoare. Norii se adunau la apus. Vântul se înteţea, 
marea deveni foarte agitată şi valurile începură să treacă 
peste teugă. Dacă vântul nu slăbea, Will Mitz nu va putea să 
păstreze direcţia decât reducând din pânze. Era deci din ce 
în ce mai neliniştit, făcând eforturi să-şi ascundă 
îngrijorarea. Dar Louis Clodion, Roger Hinsdale - cei mai 
serioşi - îşi dădură seama de simţămintele lui. Când îl 
priveau şi-l întrebau din ochi, Will Mitz întorcea capul. 

Noaptea care se apropia ameninţa să fie rea. Fu necesar 
să se reducă din gabiere, vela foc şi brigantina. Această 
operaţiune, dificilă şi în timpul zilei, va fi şi mai grea pe 


întuneric. Trebuiau să manevreze pentru a nu fi surprinşi, 
rezistând între timp la vântul tare cu rafale. 

În adevăr, ce s-ar fi întâmplat dacă Alert era dus din nou 
spre est? Până unde l-ar fi târât o furtună care ar ţine mai 
multe zile?... Nu exista uscat în aceste regiuni decât mult 
mai la nord-est, şi acolo erau periculoasele Bermude, unde 
corabia mai căzuse pradă unei furtuni care-o obligase să 
fugă cu vântul în spate. Va ajunge poate să eşueze dincolo 
de Atlantic, pe recifele coastei africane...? 

Deci era necesar să reziste, şi, atât cât va permite nava, să 
se menţină fie în direcţia de unde bătea vântul, fie 
manevrând numai cu vela mare, în apropierea Antilelor. 

Will Mitz le explică despre ce este vorba. Cât timp pânzele 
făceau zgomot ca nişte piese de artilerie, se vor ocupa mai 
întâi de micul apoi de marele gabier. Magnus Anders, Tony 
Renault, Louis Clodion şi Axel Wickborn îl vor urma pe Will 
Mitz pe vergi, având grijă să se ţină bine, şi, după ce vor 
strânge pânzele, le vor lega. Când vor cobori cu toţii, vor 
ridica vergile. 

Albertus Leuwen, Hubert Perkins vor sta la cârmă şi Will 
Mitz le va indica manevrele. 

Operația începu. După mari eforturi, două parâme erau 
prinse de micul gabier, care fu întins şi orientat în direcţia 
vântului. 

Acelaşi lucru fu făcut şi cu marele gabier. Cât despre 
brigantină, nu era nevoie să urce pe catarg, ci numai să 
răsucească partea inferioară a pânzei pe ghiu. În ceea ce 
priveşte vela foc, se mulţumiră s-o strângă, iar când vântul 
va slăbi în zori, aveau s-o întindă din nou. 

Şi acum Alert naviga pe suprafaţa oceanului cu această 
velatură. Câteodată avea o înclinaţie înfricoşătoare, izbit de 
valuri enorme care inundau puntea până la dunetă. Will 
Mitz, în picioare la cârmă, îl redresa cu vigoare, ajutat de 
unul sau altul din băieţi. 

Păstrară această alură toată noaptea şi Will Mitz nu crezu 
măcar necesar să manevreze înainte de răsăritul soarelui. 


Mersul spre nord-est, pe care-l luase după reducerea 
pânzelor, continuă până la ziuă. 

Când se iviră zorile, Will Mitz nu părăsise puntea, iar 
băieţii, după ce se schimbaseră din patru în patru ore, se 
odihniră câteva ceasuri. 

Imediat ce se limpezi orizontul de unde bătea vântul, Will 
Mitz îl cercetă cu privirea. De-acolo putea veni primejdia. 
Aspectul cerului nu era liniştitor. Dacă vântul nu se înteţise 
în timpul nopţii, dacă rămăsese ca o briză mai tare, nu 
exista nici un semn că se va potoli curând. Erau de temut şi 
ploi violente cu rafale, contra cărora vor trebui luate 
anumite măsuri de prevedere. Poate va fi necesar să 
urmeze o anumită direcţie pentru a rezista mai bine şi a 
ţine, cu nava neînclinată, piept valurilor. În loc de a fi pe 
drumul cel bun, Alert va pierde atunci mai mult decât ar 
câştiga în direcţia Antilelor. 

Curând se dezlănţuiră rafalele, făcând să trosnească 
gabierele, amenințând să le transforme în zdrenţe. Dacă 
domnul Patterson nu putea să iasă din careu, ceilalţi, 
îmbrăcaţi în mantale ceruite cu glugă, rămaseră pe punte la 
dispoziţia lui Will Mitz. Ploaia care cădea torențial o 
strângeau în butoaie, ca să nu ducă lipsă de apă în cazul 
când Alert va fi târât în larg căutând să evite furtuna. 

Dimineaţa, cu preţul unor eforturi supraomeneşti, Will 
Mitz reuşi să răzbată puţin spre sud-vest, ceea ce-l făcea să 
se menţină pe latitudinea Antilelor şi, după calculele sale, la 
înălţimea Barbados-ului în partea mijlocie a arhipelagului. 
Spera să poată menţine gabierele, brigantina şi marele foc, 
dar după-amiază vântul se înteţi schimbându-se puţin spre 
nord-est. 

Înclinarea lui Alert era câteodată atât de mare, că 
extremitatea vergei mari atingea creasta valurilor şi 
talazuri enorme îl acopereau aproape în întregime. 

În cală, Harry Markel şi oamenii săi trebuiau să-şi fi dat 
seama că lucrurile mergeau prost pe covertă, că vaporul se 


lupta cu vijelia şi că Will Mitz nu-i va putea face faţă... Când 
va fi în primejdie, poate va trebui să recurgă la ajutorul lor. 

Dar se înşelau. Alert era gata să se scufunde sub velatură, 
să se piardă cu oameni cu tot - mai bine decât să recadă în 
mâinile acestor bandiți! 

Will Mitz nu deznădăjdui în aceste groaznice împrejurări 
şi, pe de altă parte, se părea că tinerii pasageri nu voiau să 
creadă că sunt într-adevăr în mare primejdie. Ei se 
supuseră ordinelor date cu mult curaj şi îndemânare, când 
deveni necesară reducerea pânzelor. 

Marele gabier fu strâns; de asemenea şi brigantina. Alert 
rămase numai cu micul gabier - operaţie care uşura 
manevrarea sistemului dublelor vergi pe care le avea nava. 
La pupa, Will Mitz ridică unul din focuri şi la catargul 
artimon o pânză triunghiulară, destul de solidă să reziste 
uraganului. Şi în jurul lor mereu aceeaşi imensitate 
pustie!... Nici o pânză nu se vedea în larg! Dealtfel, puteai 
oare aborda o navă sau să cobori o ambarcaţiune pe mare? 

Will Mitz văzu curând că va trebui să părăsească lupta cu 
furtuna. Era cu neputinţă să se menţină fie în direcţia 
vântului, fie pe drumul pe care pornise. Dar Alert avea, cum 
se spune în marină, «o ieşire» şi nu risca să se încline într-o 
parte într-atât încât să nu se mai poată redresa. Era 
adevărat că Atlanticul întreg se deschidea înaintea lui şi în 
puţin timp 1 000 de mile îl vor despărţi de Indiile 
Occidentale. 

Cu bara dedesubt, nava se roti, zdruncinată complet, şi 
după ce atacă valurile turbate, riscând să devieze într-o 
parte sau alta, ajunse să aibă vântul în spate. 

Acest fel de a naviga este din cele mai periculoase, când 
vasul nu reuşeşte să treacă peste valuri, în timp ce pupa 
este ameninţată de ele. Timona este extrem de greu de 
manipulat şi trebuie să te legi pentru a nu fi aruncat peste 
bord. 

Will Mitz îi obligă pe băieţi, contra voinţei lor, să se 
refugieze în interiorul dunetei. Dacă va avea nevoie de 


ajutorul lor, îi va chema. 

Şi în acest careu, ai cărui pereţi trosneau, ţinându-se de 
bănci, câteodată udaţi de apa de pe punte care pătrundea 
înăuntru, reduşi la o masă compusă din pesmeţi şi conserve, 
ziua de 25 septembrie fu cea mai groaznică zi pe care o 
petrecuseră până atunci. 

Şi ce noapte, teribilă, întunecoasă şi clocotitoare! 
Uraganul se dezlănţuia cu o violenţă de necrezut. Va putea 
oare Alert să-i reziste 24 de ore? Nu va sfârşi prin a se 
înclina complet şi, pentru a-l redresa, nu va trebui să i se 
sfarme catargele? Şi vor reuşi acest lucru?... Nava nu va fi 
târâtă în adânc? 

Will Mitz era singur la cârmă. Energia sa depăşind 
oboseala, el îl susţinea pe Alert contra devierilor care 
amenințau să-l pună de-a curmezişul valurilor. 

Către miezul nopţii, un val imens, ridicându-se cu cinci- 
şase picioare peste coronament, căzu pe dunetă cu 
asemenea violenţă că era s-o dărâme. Apoi, împrăştiindu-se 
pe punte, după ce smulse barca cea mare suspendată la 
pupa, distruse totul în faţa lui - coteţele de păsări, cele 
două butoaie de apă legate de marele catarg, apoi, scoțând 
şi a doua ambarcaţiune din lăcaşul ei, o târî peste bord. Nu 
mai rămase decât o singură barcă, aceea cu care pasagerii 
încercaseră să fugă prima oară. Dealtfel, n-ar fi putut să le 
servească pe această mare atât de agitată, care ar fi 
înghiţit-o într-o clipă. 

La trosnetul care făcu să se cutremure nava până la 
călcâiul catargelor, Louis Clodion şi alţi câţiva se repeziră 
afară din dunetă. 

Atunci vocea lui Will Mitz se auzi printre şuierăturile 
rafalelor. 

Înapoi... înapoi!... striga el. 

Nu e nici o speranţă de scăpare? întrebă Roger Hinsdale. 

Da... cu ajutorul lui Dumnezeu, răspunse Will Mitz. El 
singur ne poate salva... 


În acest moment se auzi o groaznică sfâşietură. O masă 
albă trecu între catarge, ca o pasăre enormă târâtă de 
urgan. Micul gabier fusese smuls din vergă şi nu mai 
rămăseseră din el decât nişte zdrenţe. 

Alert mergea astfel fără pânze, şi cârma sa, nemaiavând 
putere să acţioneze, deveni jucăria vântului şi a mării, iar 
nava fu împinsă spre est cu o viteză nebună. 

Când se iviră zorile, la ce distanţă se afla oare Alert de 
Antile? De când fusese dus de vânt. Nu trebuia evaluată la 
sute de mile această distanţă?... Şi admițând că vântul nu 
se va schimba spre est şi că se vor putea întinde alte pânze 
de schimb, câte zile îi va trebui spre a recâştiga timpul 
pierdut? 

Între timp, furtuna păru să se potolească. Vântul îşi 
schimbă brusc direcţia, aşa cum se întâmplă atât de des în 
regiunile tropicale. Will Mitz fu mai întâi surprins de starea 
cerului. În timpul ultimelor ore, orizontul din est se 
curăţase de norii grei care-l acopereau în ajun. Louis 
Clodion şi camarazii săi reapărură pe punte. Se părea că 
furtuna va înceta. 

Marea era foarte agitată, e adevărat, şi trebuia cel puţin o 
zi până să se liniştească valurile care se spărgeau albite de 
spumă. 

— Da... da... se termină! repeta Will Mitz. 

Şi ridică braţele spre cer într-o mişcare de încredere şi 
speranţă, la care se asociară şi tinerii pasageri. 

Acum trebuia acţionat pentru a se îndrepta nava direct 
spre est. Vor găsi uscatul în acea parte, oricât de departe ar 
fi el. 

Dealtfel, distanţa nu se mărise decât din momentul când 
Alert, nemaiputând să manevreze, a trebuit să fugă din faţa 
furtunii. 

Spre prânz, tăria vântului scăzuse în aşa fel încât o navă 
putea să întindă terţarolele şi să navigheze cu gabierele şi 
pânzele de jos. 


Apoi, pe măsură ce slăbea, briza îşi schimba direcţia spre 
sud, şi Alert n-avea decât să urmeze drumul bun cu vântul 
în pupa. 

Trebuiau acum să înlocuiască micul gabier, apoi să întindă 
marele gabier, trinca, brigantina şi focurile. 

Această treabă se prelungi până la cinci seara şi nu cu 
puţină osteneală puseră pânzele noi, scoase din buncăr. 

Deodată se auziră strigăte din fundul calei, apoi izbituri în 
panouri şi în pereţii postului. Harry Markel şi oamenii săi 
încercau oare pentru ultima oară să-şi croiască drum afară? 

Tinerii săriră la arme şi erau gata să facă uz de ele contra 
primului din bandiți care s-ar arăta. 

Dar, aproape imediat, Louis Clodion strigă: 

— Foc pe navă...! 

În adevăr, un fum care venea dinăuntrul navei începu să 
năvălească pe punte. 

Nu încăpea nici o îndoială că, probabil din imprudenţă, 
îmbătându-se cu coniac şi gin, unii din prizonieri lăsaseră 
ca focul să se întindă la lăzile din încărcătură. Se şi auzea 
cum butoaiele săreau în bucăţi cu violenţă. 

Puteau stinge acest incendiu?... Poate, cu condiţia să se 
deschidă panourile pentru a inunda cala... E adevărat că 
aceasta însemna să redai libertatea lui Harry Markel şi 
bandei sale... Însemna să faci posibilă căderea lui Alert în 
mâinile lor... 

Înainte chiar de a încerca să stingă focul, ticăloşii ar fi 
masacrat şi aruncat în mare pasagerii. 

Între timp, în mijlocul ţipetelor care deveneau tot mai 
puternice, rotocoale de fum din ce în ce mai groase se 
întindeau pe suprafaţa punţii, iar gudronul dintre scânduri 
începea să se desfacă. 

În acelaşi timp răsunară alte explozii, mai ales la prova, 
unde se găseau depozitate butoaie cu alcool. 

Prizonierii trebuiau să fie pe jumătate asfixiaţi în această 
cală unde nu pătrundea decât foarte puţin aer. 


— Will!... Will! strigară John Howard, Tony Renault, 
Albertus Leuwen, întinzând braţele spre el... 

Şi parcă cereau îndurare pentru Harry Markel şi oamenii 
lui... 

Nu! Salvarea comună interzicea orice slăbiciune, orice 
milă...! 

Dealtfel, nu mai era nici un moment de pierdut în mijlocul 
unui incendiu ce nu putea fi stins şi care curând ar fi 
cuprins toată corabia! Trebuia părăsit Alert, şi echipajul său 
va pieri odată cu el! 

A doua barcă şi iola din spate dispăruseră în timpul 
furtunii şi nu mai rămăsese decât barca de la tribord. 

Will Mitz privi marea care era acum mai puţin furioasă... 
Se uită la Alert care era cuprins de o perdea de flăcări... 
apoi la tinerii pasageri speriaţi şi strigă: 

— Îmbarcarea! 

XIII. 

LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII. 

Nu mai era vorba de data aceasta să abordeze un vas ce 
se găsea la câteva cabluri distanţă, nici măcar la câteva 
mile în larg. Nava pradă incendiului trebuia părăsită. Şi pe 
suprafaţa unei mări pustii, cu speranţa nesigură de a fi 
reperaţi în aceste regiuni, într-o ambarcaţiune fragilă, 
expusă la atâtea primejdii! 

În timp ce Will Mitz făcea în grabă pregătirile de plecare şi 
se ocupa să coboare ultima barcă de la bord, ce se-ntâmpla 
în cală? 

Urlete îngrozitoare se auzeau sub punte. Izbituri 
necontenite mişcau panourile şi tambuchiul postului. Şi cine 
ştie dacă prizonierii nu vor reuşi în cele din urmă să le 
deschidă, sau prin vreo gaură făcută în cocă nu vor izbuti să 
se arunce în mare pentru ca apoi să urce pe punte? 

Cât despre dezlănţuirea incendiului, ipoteza cea mai 
probabilă era ca un butoiaş cu alcool să se fi spart şi 
conţinutul să fi luat foc din imprudenţa vreunui Morden sau 
a altuia, care nu mai era stăpân pe actele lui din cauza 


beţiei. În prezent focul se întindea în toată cala din faţă, 
până la peretele care o despărţea de pupa. Admiţând chiar 
că focul s-ar opri la acest perete etanş, nava tot va pieri şi 
nu vor mai rămâne curând din ea decât câteva epave la 
suprafaţa mării. 

Imediat ce barca coborâtă de pe gruiuri fu amarată de 
navă, Will Mitz încărcă tot ce era necesar pentru o călătorie 
care putea fi lungă. Louis Clodion şi Albertus Leuwen, după 
ce se aşezaseră în barcă, primiră două lăzi cu conserve şi 
pesmeţi din cambuză, un ultim butoiaş cu alcool, două cu 
apă dulce, o maşină de gătit portativă, doi saci cu cărbuni, o 
cantitate mică de ceai, câteva arme cu muniții, apoi diverse 
unelte de bucătărie. În acelaşi timp, Tony Renault şi ceilalţi 
trimiteau greementul ambarcaţiunii: un catarg, cu 
parâmele lui, o pânză cu vergă, focul din faţă, patru lopeţi, 
cârma, busola şi o hartă generală a Antilelor. Adăugară şi 
câteva undiţe, căci va fi poate necesar să se recurgă la 
pescuit pentru un supliment de hrană. 

Domnul Patterson fu primul care cobori în barcă. 
Sărmanul om, pe care atâtea încercări îl zdrobiseră, nu se 
mai gândea nici la trigonocefalul său destinat să piară în 
flăcări, nici la cuvintele intraductibile ale citatului latin! Nu 
mai era preocupat decât că trebuie să străbată marea în 
această barcă, în care Will Mitz arunca haine de schimb, 
mantale cernite, pături şi o prelată care va permite să se 
facă o tendă. 

Pregătirile fură terminate într-un sfert de oră, în timp ce 
urletele se auzeau tot mai îngrozitoare din mijlocul focului 
care cuprinsese parâmele, pânzele şi catargele. 

Şi în fiecare moment te puteai aştepta să apară vreun om 
scăpat din cala în flăcări, ca un spectru pe jumătate ars 
printre mugetele acestui cuptor... 

Era timpul ca Alert să fie părăsit. Nimic nu fusese uitat şi 
Will Mitz se pregătea să se îmbarce, când Niels Harboe îi 
zise: 

— Şi banii...? 


— Da, răspunse Will Mitz, aceşti bani sunt ai 
binefăcătoarei noastre... Ei trebuie salvaţi, sau vor pieri cu 
această navă din care nu va mai rămâne nimic! 

Întorcându-se în careu, luă banii depuşi de domnul 
Patterson în cabină, reveni pe punte, sări peste balustradă 
şi, îndată ce cobori în barcă, zise: 

— Împinge! 

Îndepărtându-se de navă, ambarcaţiunea porni spre vest. 

În acel moment o explozie se produse în cală din cauza 
presiunii aerului supraîncălzit. Ea fu atât de violentă, încât 
arborele trinchet, smuls din călcâi, se prăvăli pe babord. În 
acelaşi timp, Alert se înclină sub puterea izbiturii pentru a 
se redresa imediat, şi apa care ar fi stins incendiul nu 
pătrunse în interior. 

Niciunul din oamenii lui Harry Markel nu apăru pe punte. 
Sau fuseseră asfixiaţi, sau încă nu putuseră să-şi croiască o 
ieşire prin fum şi flăcări. 

Era ora cinci şi jumătate seara. Vântul moderat permitea 
să se instaleze pânza bărcii, urmând ca ea să fie scoasă 
dacă se înteţea. Tony Renault şi Magnus Anders o ridicară, 
ca şi focul. Will Mitz se aşeză la cârmă, lopeţile fură scoase 
din furcheţi şi puse înăuntru. În sfârşit, pentru a obţine 
toată viteza posibilă, fără să compromită siguranţa, se slăbi 
puţin scota şi ambarcaţiunea se avântă uşor pe suprafaţa 
mării. 

Will Mitz nu ajunsese încă la o jumătate de milă, când 
celelalte două catarge ale lui Alert se prăbuşiră, după ce 
parâmele care le fixau luaseră foc. Nava, netedă ca un 
ponton, se înclină de data aceasta spre baborăd şi nu se mai 
redresă. Puțin câte puţin, apa năvăli peste balustradă. 
Câţiva oameni se arătară pe coasta ei, între alţii şi Harry 
Markel. Ticălosul scoase un ultim strigăt de furie, văzând 
barca atât de departe, că ar fi fost imposibil s-o mai ajungă. 
În sfârşit, Alert se scufundă în abis. Soarta îi pedepsise pe 
piraţii de pe Halifax, care scăpaseră de justiţia omenească. 


Din corabie nu se mai vedeau decât nişte rămăşiţe de 
catarg care pluteau în derivă. 

Văzând cum Alert se scufundă, tinerii pasageri nu putură 
să-şi stăpânească emoția profundă şi lacrimile le veniră în 
ochi. 

Între timp, dacă de douăsprezece ore furtuna încetase, 
situaţia ambarcaţiunii nu era mai puţin grea. 

Barca măsura treizeci de picioare de la etravă la cârmă şi 
era lată de cinci picioare. Deci putea duce unsprezece 
pasageri. Dar, neavând punte, nu oferea nici un adăpost 
contra ploii sau vântului şi risca să se umple de apă la 
primele valuri mai mari. Totuşi, între catarg şi etravă, Will 
Mitz instală o prelată, care, întinsă dintr-o parte în alta şi 
susţinută de vergi, forma un fel de tendă sub care se puteau 
adăposti trei persoane. 

În acelaşi timp, Louis Clodion şi Roger Hinsdale luară 
măsuri să adăpostească busola şi lăzile de pesmeţi şi 
conserve în fundul bărcii. Cât despre provizii, ele trebuiau 
să dureze vreo zece zile, în afară de ce se putea pescui. În 
ce priveşte apa dulce, fără să socotească ce puteau strânge 
de la ploi, ar fi avut pe o săptămână, distribuind-o cu 
socoteală. În acest interval puteau spera oare să ajungă Ia 
uscat fie în Antile, fie în Bermude...? 

Nu, desigur, Alert fusese probabil târât mult în larg şi în 
special spre sud-est, ceea ce-l depărta de Bermude. Astfel 
că Will Mitz va căuta să ajungă la una din insulele Antile sau 
pe coastele americane ale Braziliei, ale Venezuelei sau ale 
Guyanei. Dar speranţa lui se întemeia mai mult pe 
întâlnirea cu un vapor, care să le aducă salvarea. 

Aceasta era situaţia în seara de 26 septembrie. Noaptea se 
apropia şi în curând întunericul va fi complet. La apusul 
soarelui, aspectul cerului nu părea rău, mai mult înceţoşat 
decât înnorat, atât în est cât şi în vest. Marea se calma 
treptat şi valurile se prefăcură într-o hulă lungă. Alizeele 
continuau să bată, ceea ce permitea păstrarea pânzei. 
Pentru a lumina calea, nu trebuia să te bizui pe lună, care 


era nouă; dar, între numeroasele stele, cea polară va 
străluci la nord, la câteva grade de orizont. 

În primul rând, Louis Clodion şi camarazii săi se oferiră să 
treacă la lopeţi, schimbându-se din oră în oră. Will Mitz le 
atrase atenţia că nu era nevoie de această supraoboseală şi 
că era mai bine să-şi menajeze forţele. 

Briza este regulată, spuse el, şi se pare că va rămâne aşa. 
Avem tot timpul să vâslim dacă revine acalmia sau dacă 
trebuie să forţăm viteza pentru a întâlni un vapor... 

Will, întrebă Roger Hinsdale, la ce distanţă crezi că s-ar 
găsi uscatul cel mai apropiat...? 

La cel puţin 400 de mile... 

Şi cât ar putea străbate barca noastră cu o briză 
moderată? Adăugă Louis Clodion. 

Aproximativ vreo 60 de mile în 24 de ore. 

Am avea deci de navigat vreo şapte-opt zile... zise Albertus 
Leuwen. 

Da, răspunse Will Mitz, în afară de cazul când, până 
atunci, am găsi refugiu la bordul unui vapor... Ar fi 
eventualitatea cea mai fericită, cea pe care trebuie să ne 
bizuim cel mai mult. 

În orice caz, reluă Louis Clodion, nu ne menaja... Suntem 
la dispoziţia ta dacă briza slăbeşte... 

Ştiu, răspunse Will Mitz, şi am speranţa că o să scăpăm cu 
toţii! Dar este de prisos să te oboseşti fără a fi necesar... 
Întindeţi-vă sub prelată sau pe fundul ambarcaţiunii şi 
dormiţi... Dacă va fi nevoie, vă voi trezi... Cred că noaptea 
va fi liniştită... 

Nu vrei ca unul din noi să rămână la scota pânzei? 
propuse Axel Wickborn. 

Nu-i neapărată nevoie, domnule Axel, şi eu mă voi îngriji 
de toate... Vă repet, dacă vântul ne va obliga să strângem 
pânzele şi să trecem la lopeţi, vă voi chema... Credeţi-mă, 
puneţi păturile pe voi şi dormiţi până dimineaţa. 

Tinerii făcură ce le ceru Will Mitz. Doi dintre ei se băgară 
sub tendă lângă domnul Patterson; ceilalţi se întinseră pe 


bănci şi curând toţi dormeau la bord. 

Will Mitz, singur la pupa, ţinea echea cârmei cu o mână şi 
cu cealaltă era gata să slăbească sau să strângă scotele 
velei şi focului. Un mic felinar lumina busola din faţa lui şi-i 
indica dacă ambarcaţiunea devia din drumul său. Astfel se 
scurseră ore lungi, fără ca Will Mitz să cadă pradă 
somnului. Prea multe gânduri îl preocupau şi-l nelinişteau. 
Călăuzit de o neclintită încredere, nu deznădăjduise. Era la 
pupa acestei bărci, cum fusese cu o seară înainte pe duneta 
lui Alert, conducând-o cu o mână fermă, aşa cum condusese 
corabia. Dar, în loc de o navă solidă care să-l ducă pe el şi 
pe tinerii săi tovarăşi, nu mai aveau acum decât o fragilă 
ambarcaţiune, cu o rezervă de alimente pentru o singură 
săptămână, care îi expunea la toate nesiguranţele, toate 
capriciile şi toate primejdiile mării. 

Briza menţinându-se moderată, Will Mitz nu trebui să 
trezească micul grup şi de câteva ori, deschizând ochii unul 
sau altul dintre ei, îl întrebau: 

Merge...? 

Da, merge! răspundea el. 

Şi după un semn amical, întinşi din nou sub pătură, 
adormeau liniştiţi. 

În zori, toţi fură în picioare, chiar şi domnul Patterson, 
care ieşi de sub tendă şi se aşeză la prova. 

Se anunţa o zi frumoasă. Soarele se înălța pe un orizont 
acoperit de o uşoară ceaţă, pe care primele raze o risipiră. 
O briză lină sufla la suprafaţa mării încreţind-o cu mici 
valuri care clipoceau de-a lungul ambarcaţiunii. În primul 
rând şi ca de obicei, Tony Renault, cum făcea şi pe bordul 
lui Alert, se ocupă de micul dejun compus din ceai pe care-l 
încălzi pe maşina de gătit portativă, pesmeţi scoşi din una 
din lăzi. Apoi câteva picături de coniac amestecate cu apă 
dulce. Roger Hinsdale, adresându-se lui Will Mitz, spuse: 

Trebuie să dormi la rândul tău... Trebuie, dacă vrei să stai 
la cârmă în noaptea asta... 

Trebuie! spuse şi Louis Clodion. 


Will Mitz cercetă cu privirea orizontul, şi văzând calmul 
mării şi vântul atât de regulat, zise: 

— Voi dormi două ore. 

Predând echea lui Magnus Anders, după ce-i dăduse 
câteva instrucţiuni, merse să se întindă sub tendă. 

După două ore, aşa cum spusese, reapăru şi veni la pupa. 

Imediat ce se convinse că ambarcaţiunea era pe drum 
bun, cercetă cerul şi marea. Condiţiile atmosferice nu se 
schimbaseră. Soarele se ridica pe un cer senin. 
Temperatura ar fi fost insuportabilă cu reverberaţia apelor 
dacă briza n-ar fi scăzut-o. 

Totuşi, pe întreaga întindere, cât puteai cuprinde cu ochii, 
nu se vedea nici forma albă a vreunei pânze, nici vreo 
trâmbă de fum. Binoclurile se plimbară în zadar de-a lungul 
vastului perimetru. 

De obicei, în această epocă a anului, vapoarele engleze, 
franceze, americane şi germane frecventau aceste regiuni, 
mărginite la nord de arhipelagul Bermudelor şi la vest de 
arhipelagul Indiilor Occidentale. Se întâmpla rar ca în 
timpul unei zile să nu te încrucişezi cu vreun vapor. 

Aşa că Will Mitz se întreba dacă furtuna nu-l azvârlise pe 
Alert în larg, mai departe decât îşi închipuise, la o distanţă 
care nu va putea fi străbătută în mai puţin de două sau trei 
săptămâni! Dar proviziile se vor sfârşi cu mult mai 
devreme!... Nu se vor mai putea baza decât pe pescuit, 
pentru a-şi procura hrana, şi pe ploaie pentru a-şi potoli 
chinurile setei...! 

Aceste gânduri neliniştitoare Will Mitz le păstra în el, 
arătând celorlalţi o încredere pe care începea s-o piardă. 

Dimineaţa trecu în aceste condiţii, care rămaseră 
neschimbate. Un fel de pânză pătrată suplimentară, pusă 
pe un băț, mări viteza bărcii care avea vântul în spate. 

Masa de prânz, mai puţin simplă ca prima, fu alcătuită din 
pesmeţi. Carne uscată, legume conservate care trebuiau 
puţin încălzite şi, ca băutură, ceai. Domnul Patterson, 
adaptându-se situaţiei, mâncă cu poftă. Tinerii săi însoțitori 


se-nfruptară şi ei din plin. Şi inima lui Will Mitz se strângea 
gândind la groaznicele eventualităţi ale viitorului, dacă 
navigația se prelungea... 

După-amiază undiţele aruncate aduseră câţiva peşti care, 
fierţi în apă de mare, îmbogăţiră meniul cinei. 

Apoi veni noaptea. Nici o pânză nu fusese văzută înainte 
de apusul soarelui. Obligându-i pe Louis Clodion şi pe 
camarazii săi să doarmă ca şi în ajun, Will Mitz rămase la 
cârmă până se iviră zorile. 

A doua zi, 28 septembrie, vântul, care slăbise puţin între 
apusul şi răsăritul soarelui, se înteţi pe măsură ce astrul 
zilei se ridica spre zenit. 

Dimineaţa trebuiră să strângă pânza pătrată. Cu viteza ce- 
o avea, barca lua puţină apă la pupa şi devierile deveneau 
greu de evitat. Will Mitz, prevăzător pentru cazul când vor 
trebui strânse pânzele, se odihni cele două ore. 

Vântul îşi preciza direcţia, cu un cer de un albastru intens, 
fără nori. Cu toate că soarele, începând de la echinox, 
descria un arc zilnic mai puţin alungit, razele sale oblice 
erau foarte fierbinţi. Aşa că era bine să se economisească 
apa dulce, pentru că numai ploaia putea mări cantitatea 
care era pe jumătate epuizată. Trebui să se aplice 
raţionalizarea ei. Şi fiecare se supuse fără să se plângă. 

În această zi, la orele trei după-amiază, se zări un fum 
uşor spre nord-est şi miji speranţa întâlnirii cu un vapor. 

Această speranţă se spulberă repede. Apăru silueta unui 
mare vapor cu aburi, dar la zece mile depărtare de barcă. 
Era imposibil să-i atragă atenţia şi Will Mitz constată 
imediat că nu-i va putea ieşi în cale. 

În adevăr, după o oră, vaporul depăşise ambarcaţiunea şi 
nu se mai văzură decât ultimele rotocoale de fum gonite de 
briză. 

Înainte de cină, Tony Renault, Huben Perkins şi Albertus 
Leuwen mai prinseră câţiva peşti, care fură gătiţi ca şi ieri. 
Dealtfel, trebuia economisit şi cărbunele maşinii de gătit. 


A doua zi navigația urmă aproape în aceleaşi condițiuni. 
Numai vântul schimbându-se uşor spre nord, fu nevoie să 
se strângă puţin scotele şi să se meargă cu vântul pieziş. 
Viteza nu se micşoră, dar barca se înclina câteodată atât de 
tare încât copastia sa ajungea la suprafaţa apei. 

Will Mitz o susţinea cu cârma, dând o mână de ajutor când 
ameninţa să se umple cu apă, în timp ce Tony Renault 
manevra scota pânzei. 

Ceea ce îl neliniştea pe Will Mitz era că temerile sale, pe 
care încercase în zadar să le ascundă, începeau să-i 
cuprindă şi pe tinerii săi tovarăşi. 

Şi în primul rând, domnul Patterson, înzestrat mai puţin 
pentru aceste mari încercări, părea să nu mai poată rezista, 
cum o făcuse până atunci. Şi asta nu pentru că ar fi suferit 
de rău de mare. Nu! Avea accese de febră însoţite de o sete 
arzătoare. Şi, pentru a-l linişti, fiecare voia bucuros să 
renunţe la partea sa de apă dulce, şi aşa destul de redusă. 
Dacă mai slăbea, dacă-l apuca delirul - şi câteodată îi 
scăpau din gură cuvinte incoerente - ce se putea face 
pentru e€el...? 

Pe de altă parte, Axel Wickborn şi Hubert Perkins fură 
cuprinşi de asemenea slăbiciune, că nu puteau nici să şadă 
pe bănci. Chipurile lor palide, ochii afundaţi în orbite şi 
privirea lor rătăcite arătau că erau la capătul puterilor şi 
trebuiră să fie culcaţi lângă domnul Patterson. 

Noaptea de 29 spre 30 septembrie făcu să crească 
neliniştea lui Will Mitz. Roger Hinsdale, Tony Renault şi 
Magnus Anders, care se dovediseră atât de energici până 
acum, trebuiră să se alăture celor bolnavi. 

Şi, culmea ghinionului, vântul, până atunci bun pentru 
mersul ambarcaţiunii, avea tendinţa să slăbească. 

lată ce era cel mai mult de temut-acalmia al cărei sfârşit 
nu se putea prevedea: cu noi întârzieri, cu proviziile care 
scădeau zi de zi şi cu apa dulce care va fi curând redusă la 
câţiva litri şi va începe să lipsească... 


Barca părăsise Alert în 26 seara. De patru zile rătăcea la 
întâmplare, spre apus. Şi, când Louis Clodion întrebă cam 
câte mile au făcut în direcţia vest, Will Mitz răspunse: 

— O sută cincizeci, poate... 

O sută cincizeci! exclamă John Howard. Şi încă nu zărim 
uscatul... 

Oare nu se mai găseşte pământ în această parte?... 
murmură Niels Harboe. 

Will Mitz nu ştia ce să spună. Pământul era acolo, dar nu 
putea să ştie la ce distanţă! 

În realitate, dacă mai existau încă provizii pentru câteva 
zile, apa nu va mai ajunge decât pentru 48 de ore, dacă 
ploaia nu va cădea în acest timp. 

Şi tocmai seninul fără pată al cerului făcea să dispară 
orice speranţă în această privinţă. Vântul care se schimbase 
spre nord nu aducea nici un nor. 

Barca deviase probabil spre sud şi în această direcţie nu 
va putea întâlni coasta americană, ci vastul ocean, deschis 
până la marea antarctică! 

Dealtfel, în noaptea de Il spre 2 octombrie, briza slăbi 
încetul cu încetul şi, la răsăritul soarelui, pânza se lipsi de 
catarg. 

Ce privire desperată aruncară şi cei mai curajoşi acelei 
imensităţi! Will Mitz, chiar el, nu putu decât să adreseze 
acest ultim apel Providenţei: 

— Ai milă de noi! 

Încă o zi întreagă trecu lără nici o schimbare şi pe o 
căldură înăbuşitoare trebuiră să se schimbe fără încetare la 
lopeţi. Nu mai erau decât patru care puteau face acest 
lucru: Louis Clodion, Tony Renault, John Howard şi Magnus 
Anders. Camarazii lor, rupţi de oboseală, doborâţi de febră, 
zăceau pe fundul bărcii. Şi apa potabilă le va lipsi curând... 

Will Mitz, totuşi, păstra destulă energie pentru a-i încuraja 
pe tinerii săi tovarăşi. El nu părăsea echea decât ca să 
apuce lopata, când îi venea rândul. Zadarnic spera că 
vântul va reîncepe să bată. Norii albi de la orizont se 


risipeau aproape imediat. Pânza nu se mai umfla, şi dacă o 
lăsară pe catarg era numai ca să le servească de adăpost 
contra razelor fierbinţi ale soarelui. 

Această situaţie nu se mai putea prelungi. 

În timpul nopţii de 3 spre 4 octombrie, mai mulţi dintre ei 
intrară în delir. Strigau... îşi chemau mamele... Fără 
necontenita supraveghere a lui Will Mitz, s-ar fi aruncat în 
mare în timpul groaznicelor halucinaţii... 

În sfârşit se făcu ziuă, poate pentru unii din ei cea care le 
va pune capăt suferințelor. 

Deodată se auzi un strigăt - un strigăt scăpat din gura lui 
Louis Clodion: 

— Vapor! 

XIV. 

LA SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI. 

Vaporul Victoria, după ce părăsise Dominica având 
destinaţia Liverpool, se găsea la 350 de mile sud-est de 
Antile când oamenii de cart zăriră barca lui Alert. 

Căpitanul John Davis, anunţat imediat, dădu ordin ca vasul 
să se îndrepte către ambarcaţiune. 

În momentul când Louis Clodion scosese strigătul «vapor», 
Will Mitz şi alţi doi-trei se ridicară şi întinseră braţele către 
navă. 

Cei mai valizi regăsiră atunci puteri noi şi căpitanul 
Victoriei nu avu nevoie să trimită o ambarcaţiune pentru a-i 
aduce. Cu Will Mitz şi Louis Clodion la lopeţi şi Iony Renault 
la cârmă, barca nu întârzie să se aşeze lângă coasta navei. 
Fu aruncată o parâmă şi coborâtă scara. După cinci minute, 
toţi pasagerii de pe Alert erau la bordul Victoriei, unde fură 
primiţi cu mare bunăvoință, dându-li-se şi ajutoarele de 
care aveau atâta nevoie. lată-i deci salvaţi pe pensionarii de 
la Antilian School, pe bursierii doamnei Kethlen Seymour, şi 
cu ei şi pe domnul Horatio Patterson, odată cu acel curajos 
Will Mitz, căruia îi datorau viaţa! 

Louis Clodion povesti ce se petrecuse de la plecarea din 
Barbados. Căpitanul Victoriei află în ce condiţii se efectuase 


prima traversare, când Alert căzuse în mâinile lui Harry 
Markel şi a bandei sale, apoi călătoria de explorare a 
Antilelor, cum Will Mitz descoperise intenţiile acestor 
ticăloşi, cum el şi tinerii săi tovarăşi trebuiseră să fugă de 
pe corabia în flăcări şi, în sfârşit, cum se desfăşurase 
navigația bărcii lor în timpul ultimelor zile. 

Alert, despre care se credea că la această dată se află la 
două treimi din călătoria sa de întoarcere, se scufundase în 
adâncurile Atlanticului cu piraţii de pe Halifax, cu evadaţii 
din închisoarea din Queenstown. 

Şi atunci, în numele camarazilor săi, cu o voce profund 
emoţionată, Louis Clodion îi mulţumi lui Will Mitz pentru tot 
ce acest curajos matelot făcuse pentru dânşii. 
Îmbrăţişându-l pe rând, toţi plângeau de bucurie şi 
recunoştinţă. 

Victoria era un vapor pentru transportul cărbunilor, având 
2 500 de tone. După ce dusese un transport de huilă la 
Dominica, se întorcea cu balast la Liverpool. Pasagerii de pe 
Alert vor fi deci duşi direct în Anglia. Şi cum Victoria 
străbătea uşor 15 mile pe oră, întoarcerea domnului Horatio 
Patterson şi a tinerilor laureați avea să se facă în cel mult o 
săptămână. 

Se înţelege de la sine că, încă din această primă zi, graţie 
îngrijirilor ce le fuseseră date, oboselile fizice şi morale, 
teribilele încercări prin care trecuseră nu mai lăsaseră 
urme. Acestea făceau parte acum din amintirile lor. Nu mai 
simțeau decât satisfacţie, imensa fericire de a fi terminat cu 
primejdiile celei de-a doua traversări şi cu suferinţele 
îndurate în ambarcaţiunea lor, în mijlocul Atlanticului. 

lar domnul Patterson, după ce terminase o lungă şi 
interesantă conversaţie cu căpitanul de pe Victoria în care 
fuseseră amestecate figurile celor doi monştri, Harry 
Marke! şi şarpele din Martinica, se exprimă astfel: 

— Desigur, domnule căpitan, e bine totdeauna să se ia cele 
mai amănunțite măsuri de prevedere înaintea unei 
călătorii!... Suave mari magna[50], e plăcut, cum a spus 


Lucrețiu, e plăcut, când marea este agitată, să-ţi aduci 
aminte că ţi-ai făcut datoria! Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi 
dispărut în adâncurile oceanului... Dacă nu m-aş fi întors 
acasă... Dacă ar fi trecut mulţi ani fără nici o ştire despre 
administratorul de la Antilian School?... E drept că doamna 
Patterson ar fi putut să beneficieze de ultimele dispoziţii pe 
care am crezut de cuviinţă să le iau!... Dar, slavă Domnului, 
mă voi înapoia la timp şi nu va fi nevoie să se aplice 
dispoziţiile mele! Finis coronat opus!51 

Căpitanul Victoriei nu înţelesese, probabil, ce-i spusese 
administratorul, nici în latineşte şi nici măcar în limba sa, 
despre doamna Patterson; dar nu insistă şi nu putu decât 
să-l felicite pe noul pasager că scăpase din atâtea primejdii. 

Cum se vede, domnul Patterson îşi revenise cu totul şi-şi 
recăpătase obişnuita libertate de spirit. Şi atunci îşi aminti 
de faimosul citat latin pe care nu reuşise încă să-l traducă. 
Dealtfel, Tony Renault nu înţelegea să-l ierte şi a doua zi, 
faţă de camarazii săi, întrebă: 

Ei bine, domnule Patterson, şi tălmăcirea? 

A frazei tale latineşti? Da. 

Letorum rosam angelum? 

Nu... Nu... Rectifică Tony Renault, rosam angelum 
letorum. 

Ah, ce importanţă are ordinea cuvintelor...? 

Din contră, are mare importanţă, domnule Patterson! 

Asta-i nostim! 

Aşa este!... Şi n-aţi găsit? 

Am găsit că asta nu-nseamnă absolut nimic... 

Greşeală! E drept că am uitat să vă previn că această frază 
nu se poate traduce decât în franceză... 

Ai să-mi spui, în sfârşit, cum? 

Da... când vom ajunge pe coasta engleză! 

În zilele următoare, domnul Patterson suci şi învârti 
zadarnic acele cuvinte cabalistice! Un latinist ca dânsul să 
fie luat pe nepregătite! Aşadar, foarte plictisit şi jignit, cum 


se auzi cuvântul «pământ!» la bord, îi ceru lui Tony Renault 
să-i explice imediat. 

Nimic mai simplu, răspunse tânărul matelot de la Antilian 
School. 

— Ei bine? 

— Rosom angelum letorum înseamnă într-o franceză 
curată: «Rose a mâncat omleta cu rom!»[52] 

Domnul Patterson nu pricepu mai întâi nimic, dar, când 
înţelese, sări în sus ca şi cum ar fi fost electrocutat, apoi îşi 
acoperi faţa în semn de groază. 

Pe scurt, după o traversare fericită, la data de 22 
octombrie, Victoria intră în canalul Saint George şi în 
aceeaşi seară ancora în docurile din Liverpool. 

Fură trimise imediat telegrame directorului de la Antilian 
School şi familiilor tinerilor, anunțând întoarcerea lor. 

Chiar în acea seară ziarele relatau faptele care se 
petrecuseră şi povesteau în ce condiţii domnul Horatio 
Patterson şi laureaţii fuseseră repatriați în Anglia. 

Această ştire avu un răsunet uriaş. Emoţia fu imensă când 
se cunoscură amănuntele dramei care începuse în golful 
Cork cu masacrarea căpitanului Paxton şi a echipajului său 
şi al cărei deznodământ avusese loc în plin ocean, prin 
înecarea lui Harry Markel şi a întregii sale bande. 

În acelaşi timp, din ordinul domnului Ardagh, doamna 
Kethlen Seymour fu informată de aceste evenimente. Este 
uşor de închipuit emoția acestei minunate şi generoase 
doamne! Ce s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi avut ideea 
călătoriei lui Will Mitz cu Alert!... Şi ce recunoştinţă îi arătă 
acestui curajos marinar, care devenise eroul zilei! Fiind 
acum la Liverpool, Will Mitz nu mai avea decât să aştepte 
îmbarcarea sa ca secund pe Elisa Warden. 

După ce aduseră din nou căpitanului Victoriei toate 
mulţumirile pentru modul cum s-a purtat, domnul Patterson 
şi elevii luară trenul de noapte şi a doua zi sosiră la Antilian 
School. 


La acea dată vacanţa fiind terminată, e uşor de închipuit 
ce primire li se făcu călătorilor, după toate peripeţiile 
călătoriei! Trebuiră să povestească fiecare amănunt şi 
desigur se va discuta încă multă vreme despre asta, poate 
totdeauna, în recreaţii. În pofida tuturor primejdiilor din 
care scăpaseră pasagerii de pe Alert, câţi dintre camarazii 
lor nu regretară că n-au putut să le împărtăşească! Şi nu 
încape nici o îndoială că dacă se va face un nou concurs 
pentru burse de călătorie, nu vor lipsi concurenţii! E drept, 
totul lăsa să se spere că ei nu vor mai întâlni o bandă de 
pirați care să pună mâna pe nava ce va servi la transportul 
noilor laureați. 

Între timp, toţi erau grăbiţi să-şi revadă familiile care-i 
aşteptau cu atâta nerăbdare - şi cât de puţin lipsise ca să 
nu se mai întoarcă niciodată din aceasta călătorie în Antile. 

Astfel, cu excepţia lui Hubert Perkins, ai cărui părinţi 
locuiau în Antigua, şi a lui Roger Hinsdale, a cărui familie 
stătea la Londra, John Howard, Louis Clodion, Tony Renault, 
Niels Harboe, Axel Wickborn, Albertus Leuwen şi Magnus 
Anders plecară imediat spre Manchester, Paris, Nantes, 
Copenhaga, Rotterdam şi Gotteborg, dornici să petreacă 
mai multe zile acasă, înainte de a reveni la Antilian School. 

Această întâmplare s-ar putea încheia, dacă nu ar atrage 
pentru ultima oară atenţia asupra domnului Horatio 
Patterson. 

Fără îndoială că în momentul când cei doi soţi căzură unul 
în braţele celuilalt, clipa a fost foarte emoţionantă. Nu! 
Doamna Patterson nu putea să-şi închipuie că acest om atât 
de aşezat şi metodic, atât de departe de orice întâmplare 
supărătoare a vieţii, să fi fost expus la atâtea primejdii din 
care a scăpat cu bine! Dar acest om vrednic spunea că nu 
va mai risca niciodată să înfrunte pericolele unei traversări! 
A doua oară nu va mai scăpa poate, aşa că non bis în 
idem[53], şi doamna Patterson admise fără obiecţie această 
axiomă de jurisprudenţă. 


Când domnul Patterson depuse în mâinile doamnei 
Patterson prima de 700 de lire luată la Barbados, nu putu 
decât să-i exprime marele său regret că nu putea să-i dea şi 
faimosul trigonocefal, care fusese înghiţit de întunecatele 
abisuri ale Oceanului Atlantic. Ce efect extraordinar ar fi 
produs acest şarpe în salonul economatului sau, cel puţin, 
în sala de istorie naturală de la Antilian School! 

Şi atunci domnul Patterson adăugă: 

— Nu ne mai rămâne acum decât să-l prevenim pe 
cuviosul Finbook, de la parohia din Oxford Street. 

Doamna Patterson nu putu să-şi reţină un surâs şi spuse 
simplu: 

E inutil, prietene... 

Cum, inutil! exclamă domnul Patterson, în culmea 
surprizei şi a uimirii. 

Aceasta cere o explicaţie şi iat-o: 

Din exces de precauţie şi cu mania sa fantastică pentru 
ordine, dusă la extrem în orice chestiune, meticulosul 
administrator de la Antilian School, negăsind suficient 
testamentul pe care-l făcuse pentru reglementarea 
succesiunii, şi-a propus să divorţeze înainte de plecare. În 
felul acesta, dacă n-ar avea ştiri despre el şi dacă n-ar 
reveni niciodată, doamna Patterson să nu trebuiască să 
aştepte să treacă ani şi ani pentru a fi liberă de orice tutelă, 
cum s-a întâmplat cu multe soţii de exploratori în astfel de 
triste situaţii. Domnul Patterson nu putea să fie de acord ca, 
în timpul absenței sale, succesiunea să nu fie imediat 
lichidată, aşa cum se cuvine în cazul când lucrurile sunt 
făcute ordonat şi metodic, şi ca scumpa lui tovarăşă de 
viaţă, pentru credinţa şi afecțiunea sa, să nu fie în măsură 
să dispună personal de mica sa avere, aşa cum se cuvine 
unei văduve. 

Dacă ideile domnului Patterson erau prea înrădăcinate ca 
să-i poţi opune vreun raţionament, în schimb şi soţia lui 
avea principii nestrămutate. Ea nu accepta divorţul în nici 
un fel de împrejurare. Dar, în acelaşi timp, administratorul, 


care era foarte încăpățânat, era şi fantastic de distrat - cum 
s-a putut constata din această povestire - şi pe acest lucru 
se baza doamna Patterson pentru ca totul să se aranjeze 
conform dorinţei sale. În înţelegere cu un notar, vechi 
prieten, consilier la Antilian School, ea se făcuse că acceptă 
toate demersurile. Dar, cuprins de emoția atât de legitimă 
care-i cauza acest act, aşa cum bine prevăzuse doamna 
Patterson, soţul ei nu remarcase nimic. 

— Nu, domnule Patterson, eu n-am iscălit... Noi n-am fost 
niciodată despărțiți prin divorţ... şi contractul nostru de 
căsătorie a rămas şi va rămâne cum a fost. 

— Ne variatur![54] răspunse domnul Horatio Patterson, 
strângând-o cu dragoste în braţe pe doamna Patterson. 


SFÂRŞIT 


[1] Ex aequo - la egalitate (în limba latină). 

[2] Insulele Vântului: Guadelupa, Martinica, Desirade şi 
Marie Galante; Insulele de sub Vânt sunt cele din dreptul 
Venezuelei. Au fost denumite astfel în raport cu constanţa 
vânturilor tropicale la care sunt expuse. 

[3] Prin Indiile Occidentale (sau de Vest) se înţeleg insulele 
din zona Mării Caraibilor, spre deosebire de Indiile de Est, 
care cuprind zona insulelor indoneziene. 

[4] Romanul lui Jules Verne prezintă harta politică a 
Antilelor de la sfârşitul secolului trecut. Astăzi, un număr de 
insule s-au constituit în state independente - Cuba, Jamaica, 
Insula Barbados, Dominica, ş.a. - altele devenind teritorii 
dependente, neautonome sau cu statul special. 

[5] Minunata Africă (în limba latină). 

[6] Humbug - escrocherie. 

[7] Quos ego —.voi, pe care. Expresie lăsată în suspensie, 
prin care Neptun ameninţă vânturile, pentru furtuna 


dezlănţuită fără ordinul lui. 

[8] Tetis - zeiţă a mării, mama lui Ahile. 

[9] Sui compos - stăpân pe sine însuţi [10] Aeternum vale 
- adio pentru totdeauna. 

[11] Mâine vom merge pe-ntinsul mării nesfârşite. 

[12] Ingens aequor - marea nesfârşită. 

[13] Golf mic în formă de semicerc, situat între 
promontorii muntoase, în care navele găsesc un adăpost 
natural pe timp de furtună. 

[14] Hoc erat în votis - aceasta mi-era dorinţa. 

[15] Diem perdidi - am pierdut ziua. 

[16] Deus ex machina - zeul care coboară cu maşina. În 
teatrul antic actorul care interpreta un zeu era coborât pe 
scenă cu ajutorul unui scripete - de obicei la sfârşitul piesei, 
pentru a aduce dezlegarea conflictului. 

[17] Potus - băutură (în limba latină). 

[18] Cibus - mâncare (în limba latină). 

[19] Requiem - slujba religioasă pentru morţi. Aici, o 
aluzie la atacul mortal al rechinului. 

[20] Aes triplex - ban cu triplă valoare. 

[21] Horesco referens - mă îngrozesc amintindu-mi. 

[22] Talis pater, talis mater, quales filiae - aşa tată, aşa 
mamă, astfel de fiice. 

[23] Dulces reminiscetur Argos - îţi reaminteşte de 
plăcutul Argos. 

[24] Et în Arcadia ego - şi eu am fost în Arcadia. 

[25] şi parva licet componere magnis - dacă este permis să 
compari cele mici cu cele mari. 

[26] Ars longa vita brevis - arta e lungă, viaţa e scurtă. 

[27] Hâc et nunc - aici şi acum. 

[28] Calambur care se traduce astfel: cade din ramură în 
ramură şi face «buf!». 

[29] Pede maritimo - cu picior de marinar. 

[30] Velut stabuli custos în montibus olim considit scopulo 
- odinioară, paznicul staulului, în munţi, s-a prins de stâncă. 

[31] Custos stabuli - paznicul staulului. 


[32 ] Sic itur ad astra - astfel se ajunge la astre. 

[33] În limba franceză, joc de cuvinte de la verbul peler - a 
coji. 

[34] Trebuie să amintim aici dezastrul care, câţiva ani mai 
târziu, avea să izbească Martinica, în dimineaţa zilei de 8 
mai 1902: cutremurul şi erupțiile care au distrus o parte a 
insulei. Saint Pierre, situat la 22 km de Fort-de-France, a 
suferi ravagii din cauza aburilor şi cenuşii din craterul 
muntelui Pele. Mii de locuitori au pierit sufocaţi de 
inhalarea aerului cald. Dealtfel, insula nu a avut avarii decât 
în partea care se află la Marea Caraibilor, parte într-adevăr 
vulcanică (n.a.). 

[35] Latet anguis în herba - şarpele se ascunde în iarbă. 

[36] Dies notanda lapillo - ziua trebuie notată cu o piatră. 

[37] Bella matribus detestata - războaiele sunt detestate 
de mame. 

[38] De visu et de auditu - văzând şi auzind. 

[39] Dead heat - cursă de cai pe care doi concurenţi o 
câştigă ajungând în acelaşi timp. 

[40] Equus - cal. 

[41] Aequus - egal. 

[42] Monstrum horrendum informe, ingens cui - trebuie să 
te îngrozeşti de arătarea urâtă şi uriaşă. 

[43] Pătuit incessu Dea - zeiţa a îngăduit plecarea. 

[44] Hanc lucem lactea gemma notet - această strălucire o 
dă preţioasa piatră albă. 

[45] Creta ne careat pulchra dies nota - creta să nu-ţi 
lipsească pentru a însemna o zi bună. 

[46] Calambur - crede-l pe priceputul Roberto. 

[47] Sex horas dormire sat est/ Juveni senique/ Septem 
pigro/ Nulli concedimus octo - Este îndeajuns să dormi şase 
ore/ Celor tineri şi celor bătrâni/ Şapte pentru leneşi/ Nu 
îngăduim nimănui opt. 

[48] Piger - leneş. 

[49] Nullus - nimeni. 

[50] Suave mari magna - E plăcut pe vasta mare. 


[51] Finis coronat opus - sfârşitul încununează opera. 

[52] În franceză: Rose a mange l'omelette au rhum. 

[53] Non bis în idem - nu te pronunţa de două ori în 
aceeaşi privinţă. 

[54] Ne variatur - neschimbat.