Jules Verne — Burse de calatorie

Jules Verne 


Burse de călătorie 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010 


y 


| i: 


null i iil (| Ii, 


Jules Verne 


Burse 
calatorie 


ÎN ROMÂNEŞTE DE TEODORA CRISTEA 


EDITURA ION CREANGĂ, BUCUREŞTI, 1978 


Prezentarea grafică: VAL MUNTEANU 


JULES VERNE 
Bourses de voyage, Editions Hetzel Paris 


3 


de 


PARTEA ÎNTÂI 


I 
CONCURSUL 


Premiul întâi, ex aequo’, Louis Clodion şi Roger Hinsdale, 
anunță cu voce răsunătoare directorul Julian Ardagh. 

Aclamaţii puternice, urale şi aplauze prelungite îi 
întâmpinară pe cei doi laureați ai concursului. 

Apoi, de pe înălțimea unei estrade ridicată în mijlocul vastei 
curți a şcolii Antilian, continuând să citească lista din fața lui, 
directorul făcu cunoscut numele următorilor premiaţi: 

— Premiul doi: Axel Wickborn. Premiul trei: Albertus 
Leuwen. 

O altă salvă de aplauze, mai puţin puternice decât cele 
dinainte, care veneau totuşi din partea unui auditoriu 
entuziast. 

Domnul Ardagh urmă: 

— Premiul patru: John Howard. Premiul cinci: Magnus 
Anders. Premiul şase: Niels Harboe. Premiul şapte: Hubert 
Perkins. 

Şi, întrucât se porniseră, aplauzele nu mai conteniră în 
timpul citirii rapide a numelui câştigătorilor. 

Mai rămânea să fie anunţat un ultim premiat, căci acest 
concurs cu totul special trebuia să cuprindă nouă laureati. 

Numele său fu rostit de director: 

— Premiul opt: Tony Renault. 

Cu toate că Tony Renault obținuse ultimul loc, strigătele de 
«bravo» şi «hip-hip-ura» nu se mai sfârşeau. Bun camarad, 
îndatoritor şi isteţ, săritor la nevoie, Tony număra numai 
prieteni printre colegii din Antilian School. 


1 Ex aequo — la egalitate (în limba latină). 
4 


La citirea unui nume, fiecare dintre câştigători se urca pe 
estradă pentru a primi strângerea de mână a domnului 
Ardagh, apoi se întorcea în mijlocul camarazilor săi mai puţin 
norocoşi, care-l aplaudau din toată inima. 

Aţi putut observa uşor diversitatea numelor celor nouă 
laureati, care indica naţionalităţi diferite. Această diversitate 
se explica prin faptul că instituţia pe care o conducea domnul 
Julian Ardagh, la Londra, Oxford Street 314, era cunoscută şi 
foarte apreciată sub denumirea de Antilian School. Ea fusese 
înfiinţată cu 15 ani înainte pentru copiii din Antilele Mari şi 
Mici — din Antilia, cum se mai spune. Elevii veneau din insule 
pentru a-şi continua sau desăvârşi studiile în Anglia. 
Rămâneau aici până împlineau 21 de ani primind o educaţie 
foarte folositoare în viaţa practică, dar şi o completă 
instrucţie literară, ştiinţifică, industrială şi comercială. 
Antilian School avea pe atunci vreo 60 de elevi, care plăteau o 
taxă destul de mare. Ei terminau şcoala fiind pregătiţi pentru 
toate profesiunile, fie că ar fi rămas în Europa, fie că s-ar fi 
înapoiat în Antile. Rareori se întâmpla ca în cursul unui an 
şcolar să nu se fi întâlnit aici, în număr inegal dealtfel, 
spanioli, danezi, englezi, francezi, olandezi, suedezi şi 
venezuelieni, toţi originari din acest arhipelag al Insulelor 
Vântului şi al celor de sub Vânti!. 

Această şcoală internaţională, destinată numai tinerilor din 
Antile, era condusă, cu concursul unor profesori eminenţi, de 
domnul Julian Ardagh. În vârstă de 50 de ani, administrator 
serios, prevăzător, merita pe bună dreptate toată încrederea 
familiilor. Avea un personal didactic de o valoare 
incontestabilă — fie că era vorba de litere, ştiinţă sau de artă 
— care lucra sub responsabilitatea sa. La şcoala Antilian nu 
erau uitate nici exerciţiile fizice, sporturile atât de reco- 
mandate şi atât de practicate în Regatul Unit, ca boxul, 
crichetul, luptele călare, crochetul, fotbalul, înotul, dansul, 
călăria, ciclismul, canotajul, în sfârşit, toate ramurile 
gimnasticii moderne. 

Domnul Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze 
aceste temperamente şi caractere atât de diverse, cum era şi 
firesc în convieţuirea unor tineri de naţionalităţi diferite, să 
facă pe cât posibil din elevii săi nişte «antilieni», să le insufle 
o dragoste durabilă unora pentru alţii. 


1 Insulele Vântului: Guadelupa, Martinica, Desirade şi 
Marie Galante; Insulele de sub Vânt sunt cele din dreptul 
Venezuelei. Au fost denumite astfel în raport cu constanţa 
vânturilor tropicale la care sunt expuse. 


5 


Se înţelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau în 
Indiile Occidentale! erau curente printre elevii şcolii. Domnul 
Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe rând în 
timpul orelor şi în recreaţii. O săptămână se vorbea engleza, o 
alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fără 
îndoială, elevii anglo-saxoni formau majoritatea în această 
instituţie şi poate că încercau să impună un soi de dominație 
fizică şi morală. Dar şi celelalte insule din Antile erau 
reprezentate în proporţie suficientă. Chiar şi insula Saint Bar- 
thelemy, singura care depindea de statele scandinave?, 
trimisese câţiva elevi, între alţii pe Magnus Anders, care 
primise la concurs premiul al treilea. 

În general, sarcina domnului Ardagh şi a colaboratorilor săi 
nu era lipsită de anumite greutăţi de ordin practic. Nu era 
oare nevoie de un adevărat spirit de dreptate, de o metodă 
sigură şi statornică, de o mână fermă şi pricepută, pentru a 
evita ca între aceşti tineri să se işte rivalități, care totuşi se 
manifestau uneori, cu toată dorinţa ca ele să fie împiedicate? 

Şi tocmai în legătură cu acest concurs te puteai teme ca 
ambițiile personale să nu provoace oarecari tulburări, 
reclamaţii, invidii, atunci când se vor anunţa laureatii. Dar, la 
urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez şi un 
englez luaseră premiul întâi, obţinând acelaşi număr de 
puncte. E adevărat că dacă un supus al reginei Victoria 
ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, şi 
anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat nici unul din 
colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau diverşi elevi născuţi 
în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze şi suedeze. Nu 
se găsea printre câştigători nici un venezuelian şi nici un 
spaniol, cu toate că în şcoală se aflau la acea dată vreo 
cincisprezece. Trebuie să avem însă în vedere că, în acel an, 
elevii originari din Cuba, Santo Domingo şi Puerto Rico, din 
grupa Antilelor Mari, în etate de 12—15 ani, erau printre cei 
mici şi nu aveau posibilitatea de a lua parte la concurs, căci 
nu se admiteau decât participanţi în vârstă de cel puţin 17 ani. 

În adevăr, la probe, subiectele erau nu numai ştiinţifice şi 
literare, ceea ce nu era de mirare, ci şi etnologice, geografice 


1 Prin Indiile Occidentale (sau de Vest) se înţeleg insulele 
din zona Mării Caraibilor, spre deosebire de Indiile de Est, 
care cuprind zona insulelor indoneziene. 

> Romanul lui Jules Verne prezintă harta politică a 
Antilelor de la sfârşitul secolului trecut. Astăzi, un număr de 
insule s-au constituit în state independente — Cuba, Jamaica, 
Insula Barbados, Dominica, ş.a. — altele devenind teritorii 
dependente, neautonome sau cu statul special. 


6 


şi comerciale, referitoare la arhipelagul Antilelor, la istoria, 
trecutul şi viitorul lui. 

Şi acum, iată care era scopul numitului concurs şi ce 
avantaje decurgeau pentru laureați: era vorba să se pună la 
dispoziţia lor burse de călătorie care să le permită ca timp de 
câteva luni să-şi satisfacă dorinţa de a explora, de a hoinări, 
dorinţă atât de firească la tinerii care nu au depăşit încă 
vârsta de 21 de ani. 

Aşadar, nouă elevi, graţie premiilor obţinute, vor putea dacă 
nu să cutreiere întreaga lume, cum ar fi vrut majoritatea 
dintre ei, dar să viziteze câte o regiune interesantă din noul 
sau poate chiar din vechiul continent. 

Şi cine avusese ideea să dea aceste burse de călătorie?... O 
doamnă bogată din Antile, de origine engleză, doamna 
Kethlen Seymour, care locuia la Barbados şi al cărei nume fu 
rostit atunci pentru întâia oară de către domnul Ardagh. Vă 
puteţi închipui cum a fost salutat acest nume de uralele 
asistenţei şi cu câtă ardoare răsunară strigăte de «hip... hip... 
hip... ura... pentru doamna Seymour!» 

Totuşi, dacă directorul şcolii Antilian a dezvăluit numele 
donatoarei, despre ce fel de călătorie era vorba ? Nici dânsul 
şi nici nimeni altul nu ştiau încă. Dar înainte de 24 de ore 
totul se va lămuri. Directorul va comunica la Barbados 
rezultatul concursului şi doamna Kethlen Seymour îi va 
răspunde printr-o telegramă, în care va indica cel puţin în ce 
regiune îşi vor face bursierii călătoria. Este lesne de închipuit 
cu ce înflăcărare vorbeau elevii, zburând cu închipuirea către 
cele mai stranii ţinuturi ale lumii noastre sublunare, spre cele 
mai depărtate şi cele mai necunoscute. Fără îndoială, unii se 
arătau mai avântaţi, alţii mai rezervaţi, după temperament 
sau caracter, dar entuziasmul era, în adevăr, general. 

— Vreau să sper, spuse Roger Hinsdale, englez până-n 
vârful unghiilor, că vom porni să vizităm o regiune de limbă 
engleză, şi domeniul este destul de vast ca să-ţi poţi alege ce 
vrei... 

— Vom vizita Africa Centrală, afirmă Louis Clodion, 
faimoasa portentosa Africa!, aşa cum ar spune vrednicul 
nostru administrator, şi am putea să o luăm pe calea marilor 
descoperitori!... 

— Nu! Mai bine o explorare în regiunile polare, zise Magnus 
Anders, care ar fi mers bucuros pe urmele gloriosului său 
compatriot Nansen... 

— Aş vrea să fie Australia, spuse John Howard, deoarece 
chiar după Tasman, Dampier, Burs, Vancouver, Baudin, 


1 Minunata Africă (în limba latină). 
7 


Dumont d'Urville mai rămân de făcut destule descoperiri, 
poate chiar exploatarea unor noi mine de aur... 

— Să fie mai degrabă o regiune frumoasă din Europa, îşi 
dori Albertus Leuwen, pe care caracterul său de olandez nu-l 
îndemna la exagerări. Cine ştie, poate o simplă călătorie în 
Scoţia sau în Irlanda... 

— Haida-de! exclamă vioiul Tony Renault. Pariez că va fi cel 
puţin o călătorie în jurul lumii... 

— Să fim serioşi, interveni înțeleptul Axel Wickborn, nu 
dispunem decât de şase până la opt săptămâni, deci călătoria 
nu se poate face decât în regiuni apropiate. 

Avea dreptate tânărul danez. Dealtfel, nici familiile n-ar fi 
acceptat o absenţă de mai multe luni, care ar fi expus copiii la 
pericolele unei expediţii îndepărtate, iar domnul Ardagh nu şi- 
ar fi luat o asemenea răspundere. 

După ce îşi dădură cu părerea despre intenţiile doamnei 
Kethlen Seymour, începu o altă discuţie — în ce fel se va face 
călătoria. 

— Vom merge pe jos ca nişte turişti, cu desaga în spinare şi 
cu toiagul în mână ? Întrebă Hubert Perkins. 

— Nu, cu trăsura... cu diligenţa! spuse Niels Harboe. 

— Cu trenul, replică Albertus Leuwen, cu bilete de circuit 
ale agenţiei de voiaj Cook... 

— Cred, mai degrabă, că vom face călătoria cu un pachebot, 
poate cu un transatlantic, declară Magnus Anders, care se şi 
vedea în mijlocul oceanului. 

— Nu, cu balonul, exclamă Tony Renault, în drum spre Polul 
Nord! Şi discuţia continuă din ce în ce mai înfocată, fără rost, 
desigur, dar cu obişnuitul entuziasm al tinereţii, şi, cu toate 
că Roger Hinsdale şi Louis Clodion erau mai rezervaţi, nimeni 
nu voia să se dea bătut. 

Directorul trebui deci să intervină, dacă nu pentru a-i pune 
de acord, cel puţin pentru a-i convinge să aştepte răspunsul la 
telegrama pe care-o va expedia la Barbados. 

— Răbdare! spuse el. Am trimis doamnei Kethlen Seymour 
numele laureaţilor şi clasamentul lor, şi această generoasă 
doamnă ne va face cunoscute intenţiile sale cu privire la 
întrebuinţarea burselor de călătorie. Dacă ne răspunde printr- 
o telegramă, vom şti în câteva ore ce are de gând. Iar dacă ne 
răspunde printr-o scrisoare, va trebui să aşteptăm şase sau 
şapte zile. Şi acum la lucru şi faceţi-vă lecţiile. 

— Şase zile!... răspunse nebunaticul Tony Renault. Atâta 
aşteptare o să mă ucidă. 

Exprima prin aceste cuvinte starea de spirit a câtorva dintre 
camarazii săi, cum erau Hubert Perkins, Niels Harboe, Axel 
Wickborn, temperamente tot atât de impulsive ca şi al lui. 


8 


Louis Clodion şi Roger Hinsdale, cei doi ex aequo ai 
concursului, se arătau mai liniştiţi. Cât despre suedez şi 
olandez, ei îşi păstrau ca întotdeauna calmul. Dar dacă 
Antilian School ar fi avut elevi americani, desigur că aceştia n- 
ar fi primit un premiu pentru răbdare. De fapt, surescitarea 
tinerilor era foarte explicabilă. Să nu ştii în care parte a lumii 
avea să te trimită doamna Kethlen Seymour! Trebuie spus că 
ne aflam doar la mijlocul lui iunie şi de vreme ce călătoria 
avea loc în vacanţa mare, ea nu putea începe înainte de şase 
săptămâni. Aşa era prevăzut, aşa credea şi domnul Ardagh, de 
acord în această privinţă cu majoritatea celor de la Antilian 
School. În asemenea condiţii, absenţa tinerilor bursieri nu va 
ţine mai mult de două luni. Ei vor fi înapoi în octombrie, la 
începerea cursurilor — ceea ce satisfăcea atât familiile, cât şi 
personalul instituţiei. Deci, dată fiind durata vacanței, nu 
putea fi vorba de o expediţie în regiuni îndepărtate. Astfel 
încât cei mai cuminţi se fereau să călătorească în imaginaţie 
prin stepele Siberiei, prin deşerturile din Asia Centrală, prin 
pădurile africane sau pampasurile din America. Fără a ieşi 
nici chiar din Europa, câte regiuni interesante nu erau de 
văzut în afara Regatului Unit: Germania, Rusia, Elveţia, 
Austria, Franţa, Italia, Spania, Olanda, Grecia! Câte amintiri 
nu erau de consemnat în albumul turistului şi ce impresii noi 
pentru aceşti tineri «antilieni», dintre care cei mai mulţi erau 
copii încă atunci când au traversat Atlanticul spre a veni din 
America în Europa. Chiar limitată la statele vecine cu Anglia, 
această călătorie trebuia să le trezească într-o mare măsură 
nerăbdarea şi curiozitatea. 

În sfârşit, cum telegrama nu sosi nici în acea zi şi nici în 
zilele următoare, însemna că directorul va primi răspunsul 
printr-o scrisoare, scrisoare plecată din Barbados pe adresa 
Julian Ardagh, Antilian School, 314 Oxford Street, London, 
Regatul Unit al Marii Britanii. 

Deci, în lipsa telegramei, trebuia aşteptată o scrisoare, în 
afară de cazul când acest concurs pentru burse de călătorie 
nu fusese decât o glumă de prost gust. Dar aşa ceva nu era cu 
putinţă, căci anterior avusese loc un schimb de scrisori între 
doamna Kethlen Seymour şi domnul Ardagh. Generoasa 
doamnă nu era în nici un fel o fiinţă imaginară, ea locuia la 
Barbados şi era binecunoscută. 

Acum nu mai rămânea decât să te înarmezi cu răbdare, 
aşteptând în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ora când 
sosea poşta din străinătate. Se înţelege de la sine că cei care 
stăteau la ferestrele care dădeau spre Oxford Street, ca să-l 
zărească pe factorul cartierului, erau în special cei nouă 
laureati. De cum se arăta în depărtare tunica sa roşie — şi se 


9 


ştie că roşul se poate vedea de la mare distanţă — cei inte- 
resaţi coborau în goană treptele, câte patru odată, până în 
curte, alergau apoi spre poarta cea mare, puneau întrebări 
factorului, îl zăpăceau cu tot felul de cereri şi aproape că ar fi 
vrut să-i şterpelească geanta. 

Nu! Nu era nici o scrisoare din Antile, nici una! Aşa stând 
lucrurile, nu ar fi fost cazul să se trimită o a doua telegramă 
doamnei Kethlen Seymour, pentru a fi siguri că prima a sosit 
pe adresa ei şi astfel s-o determine să-şi trimită răspunsul 
telegrafic? 

Între timp, în aceste minţi înflăcărate se năşteau mii de 
spaime care ar fi putut explica această inexplicabilă 
întârziere. Pachebotul care face serviciul poştal între Antile şi 
Anglia n-o fi fost deviat de vreo furtună? Nu s-o fi scufundat 
din cauza unei ciocniri? N-o fi eşuat într-o depresiune 
subacvatică necunoscută? Oare Barbados n-a dispărut într- 
unul din acele cutremure de pământ care sunt atât de 
groaznice în Indiile Occidentale? Generoasa doamnă n-o fi 
pierit într-unul din cataclisme ? 

— Nu, nu, repeta domnul Ardagh, o astfel de catastrofă n-ar 
putea trece neobservată. Toate amănuntele ar fi în ziare! 

— Ei! răspundea Tony Renault. Dacă transatlanticele ar 
avea porumbei la bord, s-ar şti totdeauna dacă sunt pe ruta 
cea bună! 

Foarte adevărat, însă serviciul de cablograme nu funcţiona 
încă la acea epocă, spre marele regret al elevilor din Antilian 
School. 

Această stare de lucruri nu mai putea ţine multă vreme. 
Profesorii nu mai reuşeau să calmeze spiritele. Nu se mai 
lucra nici în clase, nici în sălile de studii. Nu numai premianţii 
concursului, dar şi camarazii lor se gândeau la cu totul 
altceva decât la temele lor. Cam exagerat, recunoaştem. 
Domnul Ardagh, în schimb, nu simţea nici o nelinişte. Era 
normal ca doamna Kethlen Seymour să nu răspundă printr-o 
telegramă, care n-ar fi putut fi destul de explicită. Numai o 
scrisoare, şi încă una amănunţită, putea să conţină toate 
instrucţiunile care trebuiau urmate, să arate în ce va consta 
această călătorie, în ce condițiuni se va face, la ce dată va 
începe, cât timp va dura, cum vor fi onorate cheltuielile, la ce 
sumă se vor ridica bursele puse la dispoziţia celor nouă 
laureați. Pentru aceste explicaţii era nevoie de cel puţin două 
sau trei pagini. 

Dar toate aceste observaţii juste rămaseră fără efect şi 
agitația nu se calma. Şi iată că elevii care nu beneficiaseră de 
avantajele concursului, invidioşi în fond de succesele colegilor 
lor, începură să-i ia peste picior, să-şi bată joc de ei. Totul nu 


10 


era decât o înşelătorie... Nu se afla nici un gologan, nici un 
sfert de penny în pretinsele burse de călătorie. lar acest 
Mecena în fustă, pe nume Kethlen Seymour, nici măcar nu 
exista! Concursul era unul din acele humbuguri! importat din 
America, ţara lor de baştină prin excelenţă! In sfârşit, domnul 
Ardagh se opri la următoarea hotărâre: va aştepta la 
Liverpool sosirea pachebotului care aduce poşta din Antile, 
fixată la 23 ale lunii curente. În această zi, dacă nu va veni o 
scrisoare de la doamna Kethlen Seymour pe adresa lui, îi va 
trimite o a doua telegramă. 

N-a fost necesar. În 23, cu poşta de după-masă, primi o 
scrisoare timbrată din Barbados. Această scrisoare era scrisă 
de însăşi mâna doamnei Kethlen Seymour şi conform dorinţei 
acestei doamne — lucru care interesa înainte de toate — 
bursele erau afectate unei călătorii în Antile. 


II 
IDEILE DOAMNEI KETHLEN SEYMOUR 


O călătorie în diversele insule ale Indiilor Occidentale, iată 
deci ceea ce oferea generozitatea doamnei Kethlen Seymour! 
Ei bine, se pare că laureaţii aveau motive să se declare 
mulţumiţi. 

Fără îndoială, trebuiau să renunţe la perspectiva unor 
explorări îndepărtate de-a lungul Africii, Asiei, Oceaniei, în 
regiunile puţin cunoscute ale noului continent ca şi în 
ţinuturile de la Polul Sud sau Polul Nord! 

Dar dacă simţiră întâi o uşoară deceptie, întorcându-se din 
ţările visate mai repede decât zburaseră cu gândul spre ele, 
dacă nu mai li se oferea decât o călătorie în Antile, era totuşi 
vorba de o întrebuințare plăcută a vacanței apropiate şi 
domnul Ardagh îi făcu uşor să înţeleagă pe câştigătorii 
concursului toate avantajele acestei călătorii. 

Antilele nu erau, de fapt, locul lor natal ? Cei mai mulţi Ie 
părăsiseră pe când mai erau copii, când veniseră să-şi facă 
educaţia în Europa. Abia dacă avuseseră prilejul să calce pe 
pământul acestor insule care i-au văzut născându-se, abia 
dacă mintea lor mai păstra vreo amintire despre ele!... 

Deşi familiile, cu excepţia uneia singure, plecaseră din 
arhipelag, unii dintre ei vor regăsi acolo rude, prieteni, şi 


1 Humbug - escrocherie. 
11 


punând în cumpănă toate acestea, tinerii din Antile aveau în 
faţa lor o călătorie frumoasă. 

Iată situaţia personală a fiecăruia dintre cei nouă premiaţi 
cărora le fuseseră atribuite bursele de călătorie. 

Mai întâi cei de origine engleză, care formau majoritatea în 
Antilian School: 

Roger Hinsdale, din Santa Lucia, 20 de ani, a cărui familie, 
retrasă din afaceri cu o situaţie bună, locuia la Londra. 

John Howard, din Dominica, 18 ani, ai cărui părinţi veniseră 
să se stabilească la Manchester. 

Hubert Perkins, din Antigua, 17 ani, a cărui familie, compusă 
din tatăl, mama şi două tinere surori, nu părăsise insula 
natală niciodată şi care, după ce îşi va termina studiile, se va 
întoarce acolo, pentru a intra la o casă de comerţ. 

Iată acum francezii, care erau în număr de 12 la Antilian 
School: 

Louis Clodion, din Guadelupa, 20 de ani, aparţinând unei 
familii de armatori stabilită de câţiva ani la Nantes. 

Tony Renault, din Martinica, 17 ani, cel mai mare dintre cei 
patru copii ai unei familii de funcţionari care locuia la Paris. 

Apoi danezii: 

Niels Harboe. Din Saint Thomas, 19 ani, care-şi pierduse 
tatăl şi mama şi al cărui frate, mai mare ca el cu şase ani, se 
găsea şi acum în Antile. 

Axel Wickborn, din Sainte-Croix, 19 ani, a cărui familie făcea 
negoţ cu lemne în Danemarca, la Copenhaga. 

Olandezii erau reprezentaţi de Albertus Leuwen din Saint 
Martin, 20 ani, fiu unic, ai cărui părinţi locuiau în 
împrejurimile Rotterdamului. 

Cât despre Magnus Anders, suedez de origine, născut la 
Saint Barthelemy, 19 ani, familia lui tocmai se stabilise la 
G6tteborg în Suedia, dar nu renunţase să se întoarcă în Antile 
după ce vor strânge bani. 

Recunoaşteţi aşadar că această călătorie, care îi va readuce 
pentru câteva săptămâni în ţara lor de baştină, era de natură 
să-i satisfacă pe tinerii din Antile, mai ales că nu se ştie dacă 
mulţi dintre ei ar mai fi avut vreodată ocazia s-o revadă. 
Numai Louis Clodion avea un unchi, fratele mamei sale, la 
Guatemala; Niels Harboe, un frate la Saint-Thomas şi Hubert 
Perkins, toată familia la Antigua. 

Dar colegii lor nu mai aveau nici un fel de rude în celelalte 
insule ale Antilelor, pe care le părăsiseră fără intenţii de 
întoarcere. 

Cei mai în vârstă dintre premiaţi erau: Roger Hinsdale, puţin 
cam trufaş; Louis Clodion, băiat serios şi muncitor, simpatic 
tuturor; Albertus Leuwen, al cărui sânge olandez nu s-a 


12 


înfierbântat sub soarele Antilelor. După ei veneau Niels 
Harboe, tânăr cu vocaţie încă neprecizată; Magnus Anders, 
foarte pasionat de viaţa pe mare, pregătindu-se să intre în 
marina comercială; Axel Wickborn, pe care înclinațiile sale îl 
sorteau să servească în armata daneză. Apoi, în ordinea 
vârstei, John Howard, cu o mentalitate mai puţin britanică 
decât compatriotul său Roger Hinsdale. În sfârşit, cei mai 
tineri: Hubert Perkins, destinat carierei comerciale, aşa cum 
s-a mai spus, şi Tony Renault, al cărui gust pentru canotaj 
putea foarte bine să-l facă un viitor navigator. 

Acum se punea întrebarea: călătoria va cuprinde toate 
insulele Antile, Mari sau Mici, cele din zona Vântului şi cele 
din zona de sub Vânt? Pentru o completă explorare a 
arhipelagului, era nevoie de mai mult decât cele câteva 
săptămâni de care dispuneau laureaţii. În adevăr, existau nu 
mai puţin de 300 de insule şi insulițe în acest arhipelag al 
Indiilor Occidentale şi admițând că s-ar putea vizita una pe zi, 
tot ar fi trebuit să consacri călătoriei un an întreg. 

Nu! Nu acestea erau intenţiile doamnei Kethlen Seymour. 
Elevii de la Antilian School aveau să se mărginească să 
petreacă fiecare câteva zile în insula sa, să-şi revadă rudele 
sau prietenii care se găseau acolo, să mai pună o dată piciorul 
pe pământul natal. 

În aceste condiţii, după cum se vede, trebuiau mai întâi 
eliminate din itinerar Antilele Mari: Cuba, Haiti, Santo 
Domingo şi Puerto Rico, deoarece elevii spanioli nu fuseseră 
premiaţi la concurs, Jamaica, pentru că nici unul din laureați 
nu era originar din această insulă, şi Curacao, din acelaşi 
motiv. De asemenea, şi in Antilele Mici, de sub dominaţia 
venezueleană, nu vor fi vizitate: nici Tortigos, nici Marguerite, 
nici Tortuga, nici Blanquilla, nici Ordeilla şi nici Avas. Deci 
singurele insule ale Micro-Antilelor unde vor ajunge titularii 
burselor de călătorie vor fi Santa Lucia, Dominica, Antigua, 
Guadelupa şi Martinica, Saint Thomas, Sainte Croix, Saint 
Barthélémy şi Saint Martin. Aceste nouă insule erau cuprinse 
în ansamblul geografic al Insulelor Vântului, unde vor cobori 
pe rând cei nouă elevi de la Antilian School. Totodată, nimeni 
nu se va mira că la acest itinerar a fost adăugată şi a zecea 
insulă care, fară îndoială, va primi cea mai lungă şi cea mai 
îndreptăţită vizită. 


13 


Aceste nouă insule erau cuprinse in ansamblul 
geografic al Insulelor Vîntului 


N AA i N Li 


E vorba de Barbados, din acelaşi grup al Insulelor Vântului, 
unde locuia doamna Kethlen Seymour. Era cel puţin firesc ca, 
mânaţi de un elementar sentiment de recunoştinţă, laureaţii 
să se ducă să-l exprime acestei doamne. 

E uşor de înţeles că dacă această generoasă englezoaică 
ţinea să-i primească pe cei nouă laureați de la Antilian School, 
aceştia, la rândul lor, aveau cea mai mare dorinţă s-o 
cunoască pe bogata doamnă din Barbados, arătându-i toată 
gratitudinea lor. 

Nu vor regreta, dealtfel, căci un post-scriptum al scrisorii 
primite de domnul Julien Ardagh dovedea până unde mergea 
generozitatea doamnei Kethlen Seymour. 

În adevăr, în afara cheltuielilor prilejuite de deplasare, 
cheltuieli pe care le lua toate asupră-şi, o sumă de 700 de lire 
va fi înmânată fiecăruia dintre câştigătorii concursului, la 
plecarea din Barbados. 

Dar le va ajunge vacanţa pentru durata acestei călătorii? Da, 
cu condiţia să înceapă cu o lună mai înainte, ceea ce ar 
îngădui să se străbată Atlanticul vara, atât la dus cât şi la 
întors. 

În general, nimic mai acceptabil decât aceste condiţii, care 
fură primite cu entuziasm. Familiile nu aveau ce să obiecteze 
la o plecare atât de plăcută şi atât de utilă din toate punctele 
de vedere. Şapte până la opt săptămâni era limita de timp ce 
se putea acorda călătoriei, ţinând seama şi de întârzierile 
posibile, şi tinerii bursieri se vor întoarce în Europa cu 
sufletul plin de amintirile de neuitat ale iubitelor lor insule din 
noul continent. 

În sfârşit, o ultimă întrebare se punea, asupra căreia 
familiile fură curând lămurite. 

Oare laureaţii vor fi lăsaţi în voia lor, când cei mai în 
vârstă dintre ei nu depăşeau 20 de ani ?... Nu va fi nici o mână 
de profesor să-i apropie pe unii de alţii, să-i stăpânească ? 

Dealtfel, această latură a chestiunii nu scăpase spiritului 
foarte practic al doamnei Kethlen Seymour. Se va vedea cum 
a rezolvat-o, căci prevăzătoarea doamnă n-ar fi admis 
niciodată ca aceşti tineri să fie lipsiţi de orice îndrumare în 
timpul călătoriei. 

Şi acum să aflăm cum vor trece Atlanticul. La bordul unui 
pachebot care face serviciul regulat între Anglia şi Antile? Vor 
fi reţinute locuri şi rezervate cabine pentru fiecare laureat? 

După cum se ştie, ei nu călătoreau pe spezele lor şi nici un 
fel de cheltuială de felul acesta nu trebuia să se facă din suma 
de 700 de lire care le va fi dată când vor părăsi insula 
Barbados spre a se întoarce în Europa. 


15 


În scrisoarea doamnei Kethlen Seymour se găsea un 
paragraf care lămurea această chestiune în felul următor: 

«Transportul peste ocean va fi plătit de mine. O corabie 
închiriată pentru Antile îşi va aştepta pasagerii în portul Cork, 
Queenstown, Irlanda. Această navă, pe nume Alert comandată 
de căpitanul Paxton, este gata să plece în ziua de 30 iunie. 
Căpitanul Paxton scontează să-i primească pe pasagerii săi la 
această dată şi va ridica ancora imediat după sosirea lor». 

Desigur că în felul acesta tinerii bursieri vor călători dacă nu 
ca nişte prinți, cel puţin ca nişte yachtmeni. Să ai o corabie la 
dispoziţie care să te ducă în Indiile Occidentale şi înapoi în 
Anglia! Doamna Seymour ştia să pună bine la cale lucrurile! 

Cât despre premiaţi, erau fericiţi. Realitatea era la înălţimea 
viselor. După ce vor traversa Atlanticul, vor vizita principalele 
insule ale arhipelagului la bordul unui iaht al lor. 

— Şi când vom pleca? Întrebau ei. 

— Chiar mâine! 

— Chiar şi azi! 

— Nu, mai trebuie să aşteptăm şase zile, spuneau cei mai 
cuminţi. 

— Ah! De-am fi odată îmbarcaţi pe Alert! repeta Magnus 
Anders. 

— Pe corabia noastră! exclamă Tony Renault. 

Şi nu voiră să admită în ruptul capului că mai sunt de făcut 
diverse pregătiri pentru o călătorie peste ocean! 

În primul rând, trebuiau consultaţi părinţii, să li se ceară şi 
să se obţină consimţământul lor, deoarece laureaţii urmau să 
fie trimişi, dacă nu într-o altă lume, totuşi în Lumea Nouă. 
Domnului Ardagh îi reveni misiunea să rezolve această 
problemă. În plus, explorarea, care va dura poate două luni şi 
jumătate, necesita anumite măsuri indispensabile — să se 
procure haine, mai ales echipamentul pentru călătoria pe 
mare, cizme, şepci de pânză ceruită, mantale impermeabile, 
într-un cuvânt, tot ce are nevoie un marinar. Apoi directorul 
va trebui să aleagă persoana de încredere care să răspundă 
de aceşti tineri. Sigur că erau destul de mari ca să se conducă 
singuri, destul de cumpătaţi ca să se poată lipsi de un 
supraveghetor. Dar era mai bine să existe şi un îndrumător 
care să aibă un ascendent asupra lor. Aceasta era dorinţa 
înţeleptei doamne Kethlen Seymour, exprimată în scrisoarea 
sa, şi trebuia îndeplinită. N-are rost să mai spunem că 
familiile vor fi rugate să fie de acord cu propunerile transmise 
de domnul Ardagh. Printre băieţi, câţiva vor regăsi în Antile 
rude pe care nu le-au mai văzut de câţiva ani: Hubert Perkins 
la Antigua, Louis Clodion în Guadelupa şi Niels Harboe la 


16 


Saint Thomas. Va fi o ocazie neaşteptată de a se revedea, în 
condiţii deosebit de plăcute. 

Dealtfel, familiile fuseseră ţinute la curent de directorul 
şcolii Antilian. Ştiau că va avea loc un concurs menit să 
provoace o întrecere între diverşi elevi pentru obţinerea unor 
burse de călătorie. 

După comunicarea rezultatului, când vor afla că laureaţii 
urmează să viziteze Indiile Occidentale, Domnul Ardagh nu se 
îndoia că aceasta va corespunde cu dorinţa lor cea mai 
arzătoare. 

Până atunci, domnul Ardagh se gândea la alegerea pe care o 
avea de făcut, alegerea şefului care va fi în fruntea clasei 
călătoare, a îndrumătorului ale cărui sfaturi vor menţine buna 
înţelegere între viitorii urmaşi ai lui Telemac. Hotărârea nu 
era uşoară. Se va adresa el unuia din profesorii de la Antilian 
School, care să aibă calităţile cerute de împrejurare? Dar anul 
şcolar nu se terminase. Era imposibil să fie întrerupte 
cursurile înainte de vacanţă. Corpul profesoral trebuia să 
rămână în întregime la postul său. 

Aceasta fusese cauza care-l împiedicase chiar pe domnul 
Ardagh de a accepta să-i însoţească pe cei nouă bursieri. 
Prezenţa sa era necesară în ultimele luni ale anului şcolar şi 
trebuia să asiste în persoană la împărţirea premiilor, care 
avea loc pe 7 august. 

Dar, în afara profesorilor şi a lui, nu avea oare la îndemână 
pe acela de care avea nevoie, un om serios şi metodic prin 
excelenţă, care şi-ar îndeplini conştiincios funcţia, care merita 
toată încrederea, inspira o simpatie generală şi pe care tinerii 
călători l-ar accepta bucuroşi ca îndrumător? 

Rămânea de văzut dacă omul va fi de acord să facă această 
călătorie, dacă îi va conveni să se aventureze peste ocean... La 
24 iunie, cu cinci zile înainte de data fixată pentru plecarea lui 
Alert, în cursul dimineţii, domnul Ardagh îl pofti pe domnul 
Patterson să vină în biroul său pentru o comunicare 
importantă. Domnul Patterson, administratorul  Antilian 
School-ului era ocupat să-şi pună la punct socotelile din ajun, 
după cum obişnuia, când fu chemat de domnul Ardagh. 

Imediat, domnul Patterson, ridicându-şi ochelarii pe frunte, 
răspunse omului de serviciu care rămăsese în pragul uşii: 

— Mă duc chiar în clipa asta la domnul director. 

Şi punându-şi din nou ochelarii pe nas, domnul Patterson luă 
pana pentru a termina coada unui 9, pe care îl scria caligrafic 
la sfârşitul unei coloane de cheltuieli în registrul lui cel mare. 
Apoi, cu rigla de abanos, trase o linie sub coloana de cifre pe 
care tocmai o adunase. Pe urmă, după ce-şi scutură uşor pana 
deasupra călimării, o muie de câteva ori în păhărelul cu alice 


17 


pentru a o curati, o şterse cu mare grijă şi o aşeză lângă riglă 
în lungul biroului său, întoarse pompa călimării ca să se 
scurgă cerneala, întinse o foiţă peste pagina terminată, 
ferindu-se să păteze coada lui 9, închise registrul, îl băgă într- 
un sertar special din birou, puse înapoi în cutia lor 
ascuţitoarea şi radiera, suflă peste sugativă pentru a 
împrăştia câteva fire de praf, se sculă dând la o parte scaunul 
lui rotund de piele, îşi scoase manşetele de lustrin şi le agăţă 
într-un cuier de lângă sobă, îşi perie puţin redingota, vesta şi 
pantalonul, Îşi luă pălăria, căreia îi şterse marginea cu cotul, 
şi şi-o puse în cap, îşi trase mănuşile de piele neagră, ca şi 
cum s-ar fi dus într-o vizită oficială la un înalt personaj de la 
Universitate, aruncă o ultimă privire în oglindă ca să se 
asigure că totul în ţinuta sa era impecabil, luă o foarfecă şi-şi 
tăie puţin favoriţii care depăşeau linia reglementară, verifică 
dacă batista şi portofelul se aflau în buzunar, deschise uşa 
camerei, trecu pragul şi o încuie cu grijă, cu una din cele 17 
chei care sunau în port-cheiul său, cobori scara ajungând în 
curtea mare, o traversă cu pas domol şi măsurat în direcţie 
oblică pentru a ajunge la corpul de case unde se găsea 
cabinetul domnului Ardagh, se opri în faţa porţii, apăsă pe 
soneria care ţârâi în interior şi aşteptă. 

Doar în acest moment domnul Patterson se întrebă, 
frecându-şi fruntea cu vârful arătătorului: 

«Ce-ar putea să aibă a-mi spune domnul director?» 

În adevăr, să fii poftit la această oră matinală în biroul 
domnului Ardagh trebuia să pară un lucru neobişnuit 
domnului Patterson, care îşi făcea tot felul de gânduri. 

Judecaţi şi voi! Ceasul domnului Patterson indica abia ora 
nouă şi patruzeci şi şapte de minute şi puteai să te încrezi în 
acest instrument de precizie care nu-şi schimba mersul nici 
măcar cu o secundă pe zi şi a cărui exactitate o egala pe 
aceea a proprietarului său. Or, niciodată nu, niciodată! — 
domnul Patterson nu se ducea la domnul Ardagh înainte de 
ora unsprezece şi patruzeci şi trei, pentru a-i face raportul 
cotidian despre situaţia economică a şcolii Antilian, şi nu 
sosea decât între cea de-a 42-a şi a 43-a minută. 

Domnul Patterson trebuia deci să presupună — şi 
presupunea! — că intervenise o împrejurare cu totul 
neprevăzută, deoarece directorul îl chemase înainte de a fi 
calculat toate cheltuielile şi încasările din ziua precedentă. O 
va face, dealtfel, la întoarcerea în biroul său şi toată lumea 
putea fi sigură că nu se va produce nici o greşeală din cauza 
acestei convocări neobişnuite. 

Poarta se deschise, trasă de cordonul întins până la camera 
portarului. Domnul Patterson făcu câţiva paşi pe culoar — 


18 


cinci, conform obiceiului — şi bătu discret în tăblia celei de-a 
doua uşi, unde se puteau citi cuvintele: «Cabinetul 
directorului». 

— Intră, se auzi dinăuntru. 

Domnul Patterson îşi scoase pălăria, îşi scutură praful de pe 
ghete, îşi netezi mănuşile şi pătrunse în interiorul cabinetului 
luminat de două ferestre, cu storurile lăsate pe jumătate, care 
dădeau spre curtea mare. Domnul Ardagh, răsfoind diverse 
acte, era aşezat la masa de lucru pe care se afla un tablou cu 
tot soiul de butoane electrice. După ce-şi ridică privirea, îi 
adresă domnului Patterson un salut amical. 

— M-aţi chemat, domnule director? întrebă domnul 
Patterson. 

— Da, domnule administrator, răspunse domnul Ardagh, 
pentru a vă vorbi de o chestiune care vă priveşte personal. 

Apoi, arătându-i scaunul de lângă birou, îi spuse: 

— Vă rog să luaţi loc. 

Domnul Patterson se aşeză după ce-şi ridică cu grijă poalele 
redingotei sale lungi, cu o mână pe un genunchi şi cu cealaltă 
ţinându-şi pălăria la piept. Domnul Ardagh începu să 
vorbească: 

— Cunoaşteţi, domnule administrator, rezultatul concursului 
dat de elevii noştri în vederea obţinerii burselor de călătorie. 

— Íl cunosc, domnule director, răspunse domnul Patterson, 
şi părerea mea este că această iniţiativă a uneia dintre 
compatrioatele noastre este o onoare pentru Antilian School. 

Domnul Patterson vorbea rar, scoțând în evidenţă silabele 
cuvintelor preţioase pe care le întrebuința şi accentuându-le, 
nu fără oarecare afectare, atunci când buzele lui le 
pronunţau. 

— Ştiţi de asemenea, reluă domnul Ardagh, cum vor fi 
întrebuințate bursele de călătorie... 

— Nu-mi este necunoscut acest lucru, domnule director, 
răspunse domnul Patterson, care, înclinându-se, părea că 
salută cu pălăria o persoană de dincolo de ocean. Doamna 
Kethlen Seymour este o doamnă al cărei nume va dăinui în 
posteritate. Mi s-ar părea greu să întrebuinţezi mai bine 
bogăţiile pe care naşterea sau munca ţi le-au hărăzit, decât în 
folosul unui tineret dornic de a cunoaşte ţinuturi depărtate. 

— Aceasta este şi părerea mea, domnule administrator. Dar 
să trecem direct la scopul pentru care v-am chemat. Ştiţi de 
asemenea în ce condiţii trebuie să se facă excursia în Antile? 

— Sunt informat, domnule director. O navă îi va aştepta pe 
tinerii noştri călători şi sper pentru dânşii că nu vor trebui să-l 


19 


implore pe Neptun să arunce celebrul său quos ego! în 
valurile furioase ale Atlanticului! 

— Sper şi eu, domnule Patterson, căci traversările dus şi 
întors se vor efectua în sezonul liniştit. 

— În adevăr, răspunse administratorul, iulie şi august sunt 
lunile de odihnă preferate de capricioasa Tetis?... 

— Astfel, adăugă domnul Ardagh, această traversare va fi 
tot aşa de plăcută pentru laureaţii mei, ca şi pentru persoana 
care-i va însoţi în timpul călătoriei. 

— Persoană, zise domnul Patterson, care va avea în plus 
plăcuta sarcină de a prezenta doamnei Kethlen Seymour 
respectuoase omagii şi toată recunoştinţa elevilor şcolii 
Antilian. 

— Dar, reluă domnul Ardagh cu părere de rău, această 
persoană nu poate fi directorul. La sfârşitul anului şcolar, în 
preajma examenelor la care trebuie să prezidez comisia, 
absenţa mea este imposibilă. 

— Imposibilă, domnule director, răspunse administratorul, 
şi nu va fi de plâns acela care va fi chemat să vă înlocuiască. 

— Desigur, şi nu am avut decât dificultatea alegerii lui. Deci 
îmi trebuia un om de toată încrederea, pe care să mă bizui 
întru totul şi care ar fi în acelaşi timp agreat fără rezervă de 
familiile tinerilor noştri bursieri. Ei bine, pe acest om l-am 
găsit în rândurile personalului nostru. 

— Vă felicit, domnule director. Este fără îndoială unul dintre 
profesorii de ştiinţă sau literatură... 

— Nu, căci nu poate fi vorba să întrerupem studiile înaintea 
vacanței. Dar mi s-a părut că această întrerupere ar prezenta 
mai puţine inconveniente în ceea ce priveşte situaţia 
financiară a şcolii, şi dumneavoastră sunteţi acela, domnule 
administrator, pe care l-am ales pentru a-i însoţi pe tinerii 
noştri în Antile... 

Domnul Patterson nu putu să-şi ascundă un gest de surpriză. 
Se ridică brusc scoţându-şi ochelarii. 

— Eu... domnule director?... rosti el cu tulburare în glas. 

— Da, dumneavoastră, domnule Patterson, şi sunt sigur că 
veţi face contabilitatea călătoriei bursierilor tot aşa de riguros 
ca şi pe cea a şcolii. 

Domnul Patterson îşi şterse cu colţul batistei ochelarii uşor 
aburiţi de emoția care-i înrourase ochii. 


1 Quos ego — ...voi, pe care... Expresie lăsată în 


suspensie, prin care Neptun ameninţă vânturile, pentru 
furtuna dezlănţuită fără ordinul lui. 
2 Tetis — zeiţă a mării, mama lui Ahile. 


20 


— Adaug, zise domnul Ardagh, că, graţie dărniciei doamnei 
Kethlen Seymour, o primă de 700 de lire stă de asemenea la 
dispoziţia celui care va fi onorat cu această misiune 
importantă. V-aş ruga deci, domnule Patterson, să fiţi gata de 
plecare în cinci zile. 


21 


i FRE IEEE 


(^ 4 Zu 


dă un gesi 


şi ascun 
de surpriză 


na 


a 


Li 
S 
z 

3 
A 
S 
paa 
S 
S 
A 
~= 
3 
= 
Š 
Q 


III 
DOMNUL ŞI DOAMNA PATIERSON 


Domnul Horatio Patterson ocupa postul de administrator la 
Antilian School deoarece renunţase la cariera de profesor 
pentru cea administrativă. Latinist convins, regreta că limba 
lui Vergiliu şi Cicero nu se bucura de aceeaşi consideraţie în 
Anglia ca în Franţa, unde-i era rezervat un loc de frunte în 
lumea universitară. Poporul francez, într-adevăr are dreptul 
să-şi revendice originea latină, la care nu aspiră deloc fiii 
Albionului, şi poate că în Franţa latina va rezista la invadarea 
şcolilor de către învăţământul modern. 

Dar, daca nu mai profesa, domnul Patterson rămânea în 
fundul sufletului său fidel maeştrilor antichităţii romane, 
pentru care avea un cult. Amintindu-şi tot timpul de 
numeroase citate din Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu, el consacra 
totuşi calitățile sale de contabil riguros şi metodic 
administrării finanţelor Antilian School-ului. Cu precizia şi 
minuţiozitatea care-l caracterizau, făcea impresia unui admi- 
nistrator model, căruia nu-i sunt străine misterele «debitului» 
şi «creditului» şi nici cele mai mici detalii ale contabilităţii. 
După ce se evidenţiase în trecut la examenele de limbi clasice, 
ar fi putut acum să se distingă la un concurs pentru ţinerea 
registrelor sau pentru stabilirea unui buget şcolar. 

Era foarte probabil, dealtfel, că domnul Horatio Patterson va 
fi acela care va prelua directoratul la Antilian School, după ce 
domnul Ardagh se va retrage, cu bunăstarea asigurată, căci 
instituţia era într-o perioadă de mare prosperitate care nu va 
descreşte când se va găsi în mâini atât de demne să 
primească această importantă succesiune. 

Domnul Horatio Patterson nu depăşise decât cu câteva luni 
în urmă vârsta de 40 de ani. Mai mult studios decât sportiv, se 
bucura de o sănătate excelentă pe care nu a zdruncinat-o prin 
nici un exces: stomac bun, inima bine întreţinută, plămâni de 
fier. Era un personaj discret, prudent, care nu-şi pierdea 
niciodată echilibrul şi care ştiuse totdeauna să nu se 
compromită nici prin actele şi nici prin cuvintele sale, cu o 
minte teoretică şi practică în acelaşi timp, incapabil să 
jignească pe cineva, de o mare toleranţă şi, pentru a aplica o 
locuţiune care nu i-ar displace, foarte sui composi. De o 


1 Sui compos - stapân pe sine însuţi 
23 


înălţime peste cea mijlocie, fără a fi spătos, cu umerii puţin 
aplecaţi, era mai degrabă stângaci la mers şi n-avea o alură 
elegantă. Un gest afectat îi însoțea vorba cu o pronunție uşor 
pretențioasă. Cu toată înfăţişarea sa gravă, binevoia din când 
în când să surâdă. Avea ochi de miop, de un albastru spălăcit, 
aproape stins, ceea ce-l obliga să poarte ochelari cu dioptrii 
mari, pe care-i aşeza în vârful nasului său proeminent. 
Adesea, stânjenit de lungile lui picioare, mergea cu călcâiele 
foarte apropiate, se aşeza cu atâta neîndemânare încât te 
temeai să nu alunece de pe scaun şi dacă se întindea bine sau 
rău în patul său, numai el o ştia. 

Exista şi o doamnă Patterson, pe atunci în vârstă de 37 de 
ani, o femeie destul de inteligentă, fără pretenţii sau 
cochetărie. Soţul ei nu i se părea ridicol şi el ştia să-i 
aprecieze serviciile, când îl ajuta la lucrările de contabilitate. 
Dealtfel, prin faptul că administratorul şcolii Antilian era un 
om al cifrelor, nu trebuie să se creadă că nu se îngrijea de 
ţinuta sau de îmbrăcămintea sa. Ar fi greşit. Nu! Nimic mai 
perfect decât nodul cravatei sale albe, mai bine lustruit decât 
pantofii săi cu vârfuri de lac, mai bine scrobit decât cămaşa 
lui, dacă nu chiar propria-i persoană, nimic mai ireproşabil ca 
pantalonii săi negri, mai bine strâns decât vesta sa, 
asemănătoare cu a unui preot, mai bine încheiat decât 
redingota lui amplă, care-i ajungea până la jumătatea pi- 
ciorului. 

Domnul şi doamna Patterson ocupau în clădirea şcolii un 
apartament confortabil. Într-o parte ferestrele dădeau spre 
curtea mare, iar în cealaltă spre grădina plină de copaci 
bătrâni şi cu pajişti întreţinute într-o perfectă stare de 
prospeţime. Locuinţa se compunea dintr-o jumătate de duzină 
de odăi situate la primul etaj. 

În acest apartament se întoarse domnul Horatio Patterson 
după vizita sa la director. Nu se grăbise, lăsând să i se 
limpezească gândurile. Se înţelege că aceste cugetări nu i-au 
prelungit întârzierea decât cu câteva minute. 

Un personaj obişnuit să vadă limpede, să observe lucrurile 
sub adevăratul lor aspect, să cântărească într-o chestiune 
argumentele «pentru» sau «contra», cum calcula debitul şi 
creditul în registrul lui, îşi lua de obicei hotărârile repede şi 
definitiv. De data aceasta, însă, îşi dădea seama că nu trebuie 
să se îmbarce — acesta era cuvântul — cu uşurinţă într-o 
asemenea aventură. Astfel, înainte de a se duce acasă, domnul 
Horatio Patterson făcu o sută de paşi prin curtea goală la acea 
oră, drept ca un paratrăsnet, ţeapăn ca un stâlp, oprindu-se 
apoi reluându-şi mersul când cu mâinile la spate, când cu 
braţele încrucişate la piept, cu privirea pierdută în 


24 


îndepărtata zare ce se întindea mult deasupra zidurilor şcolii 
Antilian. 

Înainte de a se sfătui cu doamna Patterson, nu rezistă 
dorinţei de a intra în biroul său, pentru a termina socotelile 
din ziua precedentă. Şi apoi, după o ultimă verificare, cu 
spiritul despovărat, va putea discuta, fără altă preocupare, 
despre avantajele sau dezavantajele comunicării directorului 
său. 

În fond, toate acestea nu-i cerură decât puţin timp, şi 
părăsind biroul situat la parter, urcă la primul etaj în 
momentul când elevii coborau din clase. 

Curând, ici-colo se formară diferite grupuri, şi printre altele 
şi cel al laureaţilor. În adevăr, ai fi spus că se şi aflau la 
bordul lui Alerţ, la câteva mile de coasta Irlandei! Şi nu era 
greu să-ţi închipui despre ce vorbeau, cu mai multă sau mai 
puţină însufleţire. 

Deşi chestiunea călătoriei în Antile era hotărâtă, exista o alta 
care pentru ei încă nu se rezolvase. Vor fi sau nu vor fi însoţiţi 
de la plecare până la întoarcere? În general, li se părea destul 
de firesc să nu fie lăsaţi singuri să traverseze Atlanticul. Dar 
doamna Kethlen Seymour desemnase în mod anume pe 
cineva, sau lăsase acest lucu în grija domnului Ardagh? Părea 
puţin probabil ca directorul institutului să poată pleca în 
această perioadă... Atunci cui vor fi încredințate aceste 
funcțiuni? Oare domnul Ardagh alesese pe cineva? 

Poate că unii s-au gândit la domnul Patterson. Dar 
administratorul, liniştit şi atât de legat de casă, care nu-şi 
părăsise niciodată căminul, va consimţi oare să-şi schimbe 
deprinderile, să se despartă pentru mai multe săptămâni de 
doamna Patterson?... Va accepta oare aceste însărcinări, cu 
toate responsabilităţile ce decurg din ele? Li se părea de 
necrezut. 

Dacă domnul Horatio Patterson a fost oarecum mirat când 
directorul i-a făcut comunicarea de mai sus, se înţelege că 
doamna Patterson nu va fi mai puţin surprinsă atunci când 
soţul ei o va pune la curent. Niciodată nu i-ar fi putut trece 
cuiva prin minte ca două elemente, atât de strâns unite, s-ar 
putea spune combinate chimic unul cu altul, să poată fi 
separate, disociate, chiar dacă era vorba de numai câteva 
săptămâni. Şi cu toate acestea era inadmisibil ca doamna 
Patterson să ia parte la călătorie. 

Toate aceste consideraţii îl preocupau ne domnul Patterson 
în timp ce se ducea acasă. Dar ceea ce ar trebui adăugat este 
că hotărârea sa fusese luată definitiv în momentul când trecu 
pragul salonului unde-l aştepta doamna Patterson. 


25 


Ştiind că administratorul fusese chemat de director, ea îl 
întrebă de cum intră: 

— Ei bine, domnule Patterson, ce se întâmplă? 

— Veşti mari, doamnă Patterson, veşti mari! 

— S-a decis, cred, ca domnul Ardagh să-i însoţească pe 
tinerii noştri laureati în Antile? 

— Deloc, lui îi este imposibil să părăsească instituţia în 
această perioadă a anului. 

— Atunci a ales pe cineva? 

— Da... 

— Şi pe cine a ales? 

— Pe mine. 

— Pe tine... Horatio? 

— Da, pe mine. 

Doamna Patterson îşi reveni fără greutate din mirarea pe 
care i-o stârnise acest răspuns. Femeie înţeleaptă, ştiind să se 
împace cu soarta, nu izbucni în proteste zadarnice, căci era 
demna soţie a domnului Patterson. Acesta, după ce schimbă 
câteva fraze cu ea, se apropie de fereastră şi cu cele patru 
degete ale mâinii stângi începu să bată darabana pe unul din 
geamuri. 

Doamna Patterson veni lângă dânsul şi-i spuse: 

— Ai acceptat? 

— Am acceptat. 

— Părerea mea este că ai făcut bine. 

Este şi a mea, doamnă Patterson. Din moment ce directorul 
nostru mi-a dat această certă dovadă de încredere, nu puteam 
să refuz. 

— Ţi-ar fi fost imposibil, domnule Patterson, şi nu regret 
decât un singur lucru... 

— Ce anume? 

— Că nu este vorba de o călătorie pe uscat, ci de una pe 
mare şi că trebuie trecut oceanul... 

— În adevăr trebuie traversat, doamnă Patterson. Cu toate 
acestea, perspectiva unei traversări de două-trei săptămâni 
nu mă sperie... O corabie bună este pusă la dispoziţia noastră. 
În această perioadă a anului, între iulie şi septembrie, marea 
va fi liniştită şi navigația prielnică. Apoi mai există şi o primă 
pentru şeful expediției... adică a mentorului... titlu ce-mi va fi 
atribuit... 

— O primă ? Zise doamna Patterson, care nu era insensibilă 
la avantaje de această natură. 

— Da, răspunse domnul Patterson, o primă egală cu aceea 
pe care o are fiecare bursier. 

— 700 de lire? 

— 700 de lire. 


26 


— Suma merită osteneala. 

Domnul Patterson declară că este şi el de această părere. 

— Şi pe când plecarea? Întrebă doamna Patterson, care nu 
mai avea de făcut nici o altă obiecţie. 

— La 30 iunie, şi peste cinci zile trebuie să ne aflăm la Cork, 
unde ne aşteaptă Alert... Deci nu este timp de pierdut şi 
începem pregătirile chiar de azi. 

— Mă însărcinez eu cu toate, Horatio, replică doamna 
Patterson. 

— Să nu uiţi nimic... 

— Fii liniştit! 

— Haine subţiri, căci trebuie să călătoresc în ţări calde, 
pârjolite de soarele tropical. 

— Îţi voi pregăti haine uşoare. 

— Să fie totuşi de culoare neagră, căci nu se potriveşte nici 
cu situaţia şi nici cu caracterul meu să mă îmbrac în costume 
fanteziste de turist... 

— Bizuie-te pe mine, domnule Patterson, nu voi uita nici 
formula lui Wergal contra răului de mare, nici ingredientele 
pe care le recomandă. 

— Oh, răul de mare!... exclamă domnul Patterson cu dispreţ. 

— N-are importanţă, va fi totuşi mai prudent, spuse doamna 
Patterson. Deci, rămâne stabilit că nu este vorba decât de o 
călătorie de două luni şi jumătate... 

— Două luni şi jumătate sunt 1l0—ll săptămâni, doamnă 
Patterson... E drept că în acest timp câte nu se pot 
întâmpla!... Aşa cum a spus un înţelept, dacă ştii când pleci, 
nu ştii niciodată când te întorci... 

— Important este să te întorci, zise pe bună dreptate 
doamna Patterson. Nu trebuie să mă sperii... Mă voi resemna, 
fără să-ţi mai fac mustrări neavenite, la o absenţă de două 
luni şi jumătate, la gândul călătoriei tale peste ocean... 
Cunosc primejdiile pe care le comportă... Vreau să cred că vei 
şti să le eviţi, cu prudenţa ta obişnuită. Dar nu mă lăsa cu 
neplăcuta impresie că această călătorie s-ar putea prelungi... 

— Observațiile pe care am crezut că trebuie să le fac, 
răspunse domnul Patterson, apărându-se cu un gest de ideea 
că ar fi depăşit limitele permise, aceste observaţii n-au scopul 
de a-ţi tulbura sufletul, doamnă Patterson... Aş dori, pur şi 
simplu, să previn orice îngrijorare, în cazul când întoarcerea 
ar putea întârzia, ca să nu ai motive să te alarmezi... 

— Fie, domnule Patterson, dar este vorba de o absenţă de 
două luni şi jumătate şi vreau să cred că acest termen nu va fi 
depăşit. p 

— Sper şi eu, răspunse domnul Patterson. În definitiv, ce se 
întreprinde? O excursie într-o regiune minunată, o plimbare 


2 


din insulă în insulă prin Indiile Occidentale... Şi chiar dacă ne- 
am întoarce în Europa cu 15 zile mai târziu... 

— Nu, Horatio, replică distinsa doamnă, care se 
încăpăţânase mai mult ca de obicei. 

Şi, pe legea mea, nu se ştie de ce se încăpăţână şi domnul 
Patterson, ceea ce nu făcea parte din felul lui de a fi. Avea 
oare vreun interes să stârnească temerile doamnei 
Patterson?... 

Sigur este că stărui din nou cu vehemenţă asupra 
primejdiilor unei călătorii şi mai ales ale unei călătorii peste 
ocean. Şi când doamna Patterson refuză să admită astfel de 
primejdii, pe care el i le zugrăvea în fraze lungi, însoţite de 
gesturi emfatice: 

— Nu-ţi cer să le vezi, spuse el, ci numai să le prevezi şi, ca 
o consecinţă a acestor prevederi, trebuie să iau câteva măsuri 
indispensabile. 

— Ce fel de prevederi, Horatio? 

— În primul rând, doamnă Patterson, mă gândesc să-mi fac 
testamentul... 

— Testamentul ?... 

— Da... legal, în bună regulă. 

— Vrei deci să mă laşi cu moartea în suflet ?! exclamă 
doamna Patterson, care începea să privească această 
călătorie dintr-un unghi înfricoşător. 

— Nu, doamnă Patterson, nu!... Vreau numai să mă port cu 
înţelepciune şi prudenţă. Fac parte dintre acei oameni care 
cred că e chibzuit să-şi ia ultimele măsuri înainte de a se urca 
în tren, şi cu atât mai mult când e vorba să se aventureze 
peste câmpia lichidă a oceanelor. 

Aşa cum era omul nostru, te întrebai dacă se va mărgini 
doar la dispoziţii testamentare. Fără îndoială că nu, şi ce s-ar 
putea imagina mai mult? Oricum, reuşise s-o impresioneze la 
culme pe doamna Patterson, care se gândea că soţul ei va 
reglementa problemele de moştenire, atât de delicate 
totdeauna, şi asta-i evoca primejdiile unei traversări a 
Atlanticului, ciocniri, eşuări, naufragii, părăsirea călătorilor 
pe vreo insulă, la cheremul unor sălbatici. 

Domnul Patterson simţi că a mers poate prea departe şi 
începu să întrebuinţeze fraze mai liniştitoare, pentru a o 
potoli pe doamna Patterson, această jumătate a sa, sau, mai 
bine-zis, unul din termenii acestei vieţi în doi care se numeşte 
căsnicie. În cele din urmă reuşi să-i demonstreze că un exces 
de prevedere nu poate avea niciodată urmări dăunătoare sau 
regretabile şi că dacă te pui în gardă contra oricărei 
eventualităţi, aceasta nu înseamnă că-ţi iei rămas bun de la 
bucuriile vieţii. 


28 


— Precum aeternum vale!, adăugă el, pe care Ovidiu îl pune 
în gura lui Orfeu, când acesta o pierde pentru a doua oară pe 
scumpa lui Euridice! 

Nu! Doamna Patterson nu-l va pierde pe domnul Patterson 
nici măcar o singură dată. Dar acest om meticulos ţinea ca 
totul să fie pus si lăsat în ordine. El nu va renunţa la ideea de 
a-şi face testamentul. În aceeaşi zi va merge la un notar şi 
actul va fi redactat conform legii, în aşa fel ca în caz de 
deschidere să nu dea loc la nici o interpretare îndoielnică. 

După asta aţi putea crede că domnul Patterson îşi luase 
toate precauţiunile posibile, dacă fatalitatea ar fi făcut ca 
Alert să se piardă cu toată încărcătura în plin ocean şi dacă s- 
ar fi ajuns să se renunţe definitiv de a se mai aştepta veşti 
despre echipajul şi pasagerii săi. 

Dar domnul Patterson era de altă părere, căci adăugă: 

— Şi apoi, ar mai fi de luat o măsură... 
— Care, Horatio ? Intrebă doamna Patterson. 

Domnul Patterson nu socoti cu cale să fie mai explicit în 
acest moment. 

— Nimic... nimic... vom vedea!... se mulţumi el să răspundă. 
Dacă n-a vrut să spună mai mult, o făcea, desigur, pentru a nu 
o speria din nou pe doamna Patterson... Şi poate că nici n-ar fi 
putut s-o convingă să fie de acord cu ideea lui, chiar dacă s-ar 
fi bizuit pe alte citate latine, de care n-o cruța de obicei. 

În sfârşit, pentru a termina această discuţie, el trase 
concluzia în următorii termeni: 

— Şi acum, să ne ocupăm de valiză şi de cutia mea de 
pălării. 

E drept că plecarea avea loc abia peste 5 zile, dar ceea ce-i o 
dată făcut este bine făcut şi nu mai trebuie reluat. 

Pe scurt, atât domnul Patterson, cât şi tinerii laureați nu se 
mai gândeau decât la pregătirile de călătorie. 

Dealtfel, dacă plecarea corăbiei Alert era fixată pentru 30 
iunie, din cele cinci zile ce mai rămâneau trebuiau scăzute 24 
de ore pentru deplasarea de la Londra la Cork. 

În adevăr, trenul îi ducea mai întâi pe călători la Bristol. 
Acolo ei se vor îmbarca pe nava care face serviciul zilnic între 
Anglia şi Irlanda; vor cobori pe râul Severn, vor traversa 
canalul Bristol, apoi canalul Saint George şi vor debarca la 
Queenstown, la intrarea în golful Cork, pe coasta sud-vestică 
a înverzitului Erin. Era nevoie de o singură zi pentru a naviga 
între Marea Britanie şi Irlanda şi domnul Patterson socotea că 
atâta e suficient pentru a învăţa ce se cheamă călătorie pe 
mare. 


1 Aeternum vale — adio pentru totdeauna. 
29 


Cât despre familiile tinerilor bursieri, care fuseseră 
consultate, răspunsurile nu întârziară să sosească, fie prin 
telegrame, fie prin scrisori. Pentru Roger Hinsdale, aceasta se 
întâmplă în prima zi, pentru că părinţii săi locuiau la Londra, 
şi chiar laureatul, personal, le aduse la cunoştinţă intenţiile 
doamnei Kethlen Seymour. Celelalte răspunsuri sosiră în mod 
succesiv din Manchester, Paris, Nantes, Copenhaga, 
Rotterdam, Gotteborg, iar o telegramă fu trimisă din Antigua 
de către familia lui Hubert Perkins. 

Propunerea a fost primită bucuros, cu mulţumirile cele mai 
sincere către doamna Kethlen Seymour din Barbados. 

În timp ce doamna Patterson se ocupa de pregătirile 
călătoriei pe care avea s-o facă soţul ei, domnul Patterson 
încheia ultimele lucrări de contabilitate generală de la 
Antilian School. Era sigur că el nu va lăsa nici o factură în 
suferinţă şi nici o înscriere în registre incompletă. Apoi va 
cere de la cei în drept descărcarea gestiunii sale, care înceta 
la data de 28 iunie a acestui an. Dealtfel, în acelaşi timp, el nu 
pierdea din vedere nici afacerile lui personale şi le rezolva 
cum înţelegea de cuviinţă, mai ales pe cea la care ţinea în 
mod deosebit, comunicată mai pe larg doamnei Patterson la 
prima lor discuţie. 

În această problemă, totuşi, un secret absolut fu păstrat de 
către cei interesaţi. Se va afla oare în viitor despre ce era 
vorba? Da, dacă, din nenorocire, domnul Horatio Patterson n- 
ar mai reveni din Lumea Nouă. Cert este că ambii soţi se 
duseră de mai multe ori la un avocat şi că se prezentară chiar 
la magistratură. Şi personalul de la Antilian School observă că 
de fiecare dată când domnul şi doamna Patterson se întorceau 
în apartamentul lor, el avea totdeauna un aer mai grav, mai 
reţinut ca de obicei, în timp ce demna lui soţie avea fie ochii 
roşii, ca şi cum plânsese în hohote, fie atitudinea fermă a 
cuiva care a dus la bun sfârşit o hotărâre energică. 

Dealtfel, cu toate formele diferite prin care se manifestau, 
aceste sentimente de tristeţe părură foarte justificate de 
împrejurări. 

Sosi ziua de 28 iunie. Plecarea trebuia să se facă în cursul 
serii. La ora nouă, mentorul şi tinerii lui însoțitori vor lua 
trenul spre Bristol. 

Dimineaţa, domnul Julian Ardagh avu o ultimă întrevedere 
cu domnul Patterson. În timpul cât îi recomanda să ţină cu 
regularitate socotelile călătoriei, recomandare dealtfel inutilă, 
îl făcu să simtă toată importanţa sarcinii care-i fusese 
încredinţată şi cât de mult se bizuia pe el, ca să menţină buna 
înţelegere între elevii şcolii Antilian. 


30 


La opt şi jumătate seara, în curtea mare, călătorii îşi luară 
rămas bun. Roger Hinsdale, John Howard, Hubert Perkins, 
Louis Clodion, Tony Renault, Niels Harboe, Axel Wickborn, 
Albertus  Leuwen şi Magnus Anders strânseră mâna 
directorului, profesorilor şi camarazilor lor, care îi vedeau 
plecând nu fără oarecare invidie, lesne de înţeles. 

Domnul Horatio Patterson se despărţi de doamna Patterson 
luând cu el o fotografie de-a ei şi rostind câteva fraze 
emoţionante, cu conştiinţa unui om practic care făcuse totul 
pentru a o pune la adăpost de orice primejdie posibilă. 

Apoi se întoarse spre cei nouă bursieri, în momentul când 
trebuiau să se urce în trăsura ce-i ducea la gară, şi le recită, 
scandând, acest vers din Horaţiu: Cras ingens iterabimus 
aequor”. 

Plecară. În câteva ore trenul îi va lăsa la Bristol. Mâine vor 
traversa canalul Saint George pe care domnul Horatio 
Patterson l-a calificat drept ingens aequor’... Călătorie plăcută 
laureaţilor concursului de la Antilian School! 


IV 
TAVERNA BLUE FOX 


Cork se chema înainte Coves, nume care provenea de la un 
teren mlăştinos — Corroch, în limba galică. După ce debutase 
modest în chip de sat, Cork ajunsese târguşor, apoi capitala 
Munsterului, şi acum era al treilea oraş din Irlanda. 

Centru industrial de o anumită importanţă, era avantajat de 
valoarea sa maritimă, graţie portului Queenstown — vechiul 
Coves — în aval de râul Lee. Acolo se găseau şantierele, 
magazinele şi uzinele. Un port de aprovizionare şi de refugiu 
primea navele, în special corăbii cu pânze, care nu puteau 
naviga pe albia puţin adâncă a Lee-ului. 

Ajungând târziu la Cork, mentorul şi bursierii nu vor avea 
timpul să-l viziteze, nici să străbată acea frumoasă insulă care 
comunica prin două poduri cu ambele maluri ale râului Lee, 
nici să se plimbe prin minunatele grădini ale insulelor 
apropiate şi nici să exploreze suburbiile. 'Tot acest ansamblu 
municipal cuprinde nu mai puţin de 89000 de locuitori — 79 
000 în Cork şi 10 000 în Queenstown. 


1 Mâine vom merge pe-ntinsul mării nesfârşite. 
2 Ingens aequor — marea nesfârşită. 


31 


Dar nu de aceste excursii, care te făceau să petreci câteva 
ore plăcute, le ardea celor trei indivizi aşezaţi în jurul unei 
mese, în seara de 29 iunie, în colţul unei săli a tavernei Blue 
Fox. Aproape nevăzuţi în acel ungher întunecos, vorbeau în 
şoaptă înaintea paharelor, des umplute şi golite. Numai după 
chipurile lor sălbatice, după fereala lor, un observator ar fi 
recunoscut nişte indivizi de ultimă speţă, nişte ticăloşi 
urmăriţi de poliţie. Ei aruncau priviri bănuitoare şi neîncreză- 
toare oricui intra în această tavernă rău famată, o cârciumă 
unde veneau tot soiul de derbedei. 

Dealtfel, asemenea taverne sunt numeroase în acest cartier 
portuar şi indivizii care caută să se ascundă au de unde să 
aleagă. 

Cork este un oraş elegant, dar nu acelaşi lucru se poate 
spune despre foarte aglomeratul Queenstown, unul din 
porturile cele mai importante din Irlanda. Cu o mişcare 
maritimă de 4 500 de nave totalizând 120 000 de tone, se va 
înţelege fără greutate ce populaţie flotantă se revarsă zilnic în 
oraş. Din această cauză au răsărit numeroase hanuri unde 
mişună indivizi mai puţin pretenţioşi în ce priveşte liniştea, 
curăţenia şi confortul. Marinarii străini stau alături cu localni- 
cii. Şi aceste întâlniri ajung deseori la certuri şi bătăi care 
necesită intervenţia poliţiei. 

Dacă în acea zi poliţia ar fi intrat în sala joasă a tavernei 
Blue Fox, ar fi putut captura o bandă de răufăcători căutată 
de câteva ore, care evadase din închisoarea din Queenstown. 
Iată în ce împrejurări: Cu opt zile înainte, o navă de război a 
marinei britanice aducea la Queenstown echipajul unei corăbii 
engleze, Halifax, urmărită şi capturată de curând în oceanul 
Pacific. Timp de 6 luni, această navă s-a dedat la acte de 
piraterie în regiunile din vest, între insulele Salomon, Noile 
Hebride şi arhipelagul Noua Anglie. Captura avea să pună 
capăt la o serie de tâlhării, cărora le cădeau victimă mai ales 
conaţionali englezi. 

În urma crimelor de care erau acuzaţi — crime dovedite atât 
de fapte cât şi de mărturii — o sentinţă exemplară trebuia 
pronunţată contra lor: condamnarea la moarte, 
spânzurătoarea, cel puţin pentru capi, pentru cei mai vinovaţi 
— căpitanul şi şeful echipajului de pe Halifax. 

Această bandă se compunea din zece indivizi, surprinşi toţi 
la bordul navei. Şapte dintre ei, după ce fugiseră cu o 
ambarcaţiune, se adăpostiseră într-o insulă oarecare, unde cu 
greu puteau fi descoperiţi. Dar, cel puţin, cei mai periculoşi se 
găseau în mâinile poliţiei engleze; de la sosirea lor, în 
aşteptarea judecății, fuseseră întemnițați în închisoarea 
maritimă din Queenstown. 


32 


Nimeni însă nu şi-a putut închipui cât de mare era 
îndrăzneala căpitanului Harry Markel şi a mâinii sale drepte, 
şeful echipajului, John Carpenter. Profitând de anumite 
împrejurări, reuşiseră să evadeze în ajun şi se ascunseseră în 
taverna Blue Fox, una din cele mai rău famate din port. 
Imediat, patrule de poliţişti fură trimise pe urmele lor. 
Răufăcătorii, capabili de orice crimă, nu putuseră să 
părăsească Cork sau Queenstown, drept care fură cercetate 
diverse cartiere ale acestor două oraşe. 

În acelaşi timp, ca măsură de prevedere, un anumit număr 
de agenţi păzeau împrejurimile litoralului pe o întindere de 
câteva mile în jurul golfului Cork. Totodată începură 
percheziţiile, care trebuiau să aibă loc în toate barurile 
cartierului maritim. 

Aceste baruri sunt adevărate ascunzători, unde bandiții 
reuşesc deseori să se sustragă urmăririlor. E destul să dai 
ceva bani, ca patronii să primească pe oricine le cere adăpost, 
fără să se sinchisească cine sunt aceşti oameni şi de unde vin. 

Dealtfel, trebuie spus că aceşti marinari de pe Halifax erau 
originari din diverse porturi ale Angliei şi Scoției. Nici unul 
din ei nu locuise în Irlanda. Nimeni nu i-ar fi recunoscut nici 
la Cork şi nici la Queenstown — ceea ce făcea ca prinderea lor 
să fie puţin probabilă. Totuşi, cum poliţia poseda 
semnalmentele fiecăruia dintre ei, se simțeau foarte 
ameninţaţi. Bineînțeles că intenţia lor nu era să-şi 
prelungească şederea atât de primejdioasă în acest oraş. Vor 
profita de prima ocazie ce li se va oferi, ca să fugă, fie luând-o 
prin satele învecinate, fie scăpând pe mare. 

Şi poate că această ocazie li se va ivi şi încă în condiţii 
favorabile, după cum se va vedea din discuţiile celor trei 
comeseni care ocupau colţul cel mai întunecos al tavernei 
Blue Fox, unde puteau vorbi fără a fi auziţi de vreo ureche 
indiscretă. 

Harry Markel era adevăratul şef al bandei. El nu şovăise să 
fie cu totul de partea răufăcătorilor, când făcuse din corabia 
cu trei catarge Halifax, pe care o comanda în contul unei 
firme maritime din Liverpool, o navă de pirati în îndepărtatele 
mări ale Pacificului. 

În vârstă de 45 de ani, de statură mijlocie, robust, cu o 
sănătate de fier, cu o înfăţişare sălbatică, el nu se dădea 
înapoi de la nici un act de cruzime. Mult mai instruit decât 
tovarăşii lui, cu toate că provenea din rândul marinarilor, s-a 
ridicat treptat până la gradul de căpitan al marinei 
comerciale. Cunoscându-şi temeinic meseria, ar fi putut face o 
carieră onorabilă, dacă pasiuni violente, o nesătulă lăcomie de 
bani şi dorinţa de a fi singurul său stăpân nu l-ar fi aruncat pe 


33 


drumul crimei. Altfel, abil în a-şi ascunde viciile sub purtarea 
aspră a unui om al mării şi ajutat de un noroc destul de 
consecvent, nu inspirase niciodată vreo bănuială armatorilor 
pentru care lucra. 

Şeful echipajului, John Carpenter, de 40 de ani, mai mic de 
statură, de o vigoare surprinzătoare, se deosebea de Harry 
Markel prin mutra sa vicleană, prin felul său făţarnic de a fi, 
prin obiceiul de a linguşi oamenii, printr-o ticăloşie instinctivă 
şi o mare capacitate de prefăcătorie, care-l făceau şi mai 
primejdios. În totul însă, nu era mai puţin lacom de bani, nici 
mai puţin crud decât şeful său asupra căruia exercita o 
influenţă răufăcătoare, pe care Harry Markel o primea 
bucuros. 

Cât despre al treilea individ de la aceeaşi masă, el era 
bucătarul de pe Halifax — Ranyah Cogh de origine indo- 
saxonă. Devotat trup şi suflet căpitanului, cum erau şi toţi 
ceilalţi, dealtfel, ar fi meritat ca şi dânşii de o sută de ori 
ştreangul pentru crimele la care luase parte în timpul 
ultimilor trei ani petrecuţi în Pacific. 

Aceşti trei oameni se întreţineau pe şoptite, în timp ce beau; 
şi iată ce spunea John Carpenter: 

— Nu putem rămâne aici!... Trebuie să părăsim taverna şi 
oraşul chiar în noaptea asta... Poliţia se află pe urmele noastre 
şi mâine am fi prinşi. 

Harry Markel nu răspunse; dar şi părerea sa era că trebuiau 
să fugă din Queenstown înainte de zorii zilei. 

— Will Corty întârzie mult... observă Ranyah Cogh. 

— Ei, lasă-i timp să vină!... răspunse şeful echipajului. Ştie 
că-l aşteptăm la Blue Fox şi ne va găsi el... 

— Dacă vom mai fi aici, replică bucătarul, aruncând priviri 
neliniştite spre uşa sălii, dacă poliţiştii nu ne vor sili s-o 
ştergem!... 

— Oricum, zise Harry Markel, e bine să rămânem pe loc! 
Dacă poliţia vine să cerceteze această tavernă, ca pe toate 
celelalte din cartier, nu ne vom lăsa nici surprinşi şi nici 
înhăţaţi... Există o a doua ieşire, pe unde vom fugi la cea mai 
mică alarmă! 

Timp de câteva minute căpitanul şi cei doi comeseni se 
mulţumiră să golească paharele lor de whisky. Erau aproape 
invizibili în această parte a sălii, luminată numai de trei becuri 
cu gaz. Din toate părţile se ridica un zgomot de voci, de 
scaune mişcate, întrecut câteodată de o poruncă răstită 
aruncată patronului şi ajutorului său, deşi se grăbeau cât 
puteau să-şi servească josnica lor clientelă... Apoi ici, colo, 
izbucneau certuri violente, urmate de încăierări. Era lucrul de 
care se temea cel mai mult Harry Markel. Astfel de scandaluri 


34 


puteau atrage pe polițistul care patrula în cartier, şi 
răufăcătorii ar fi riscat atunci serios să fie recunoscuţi. 

Reluând discuţia, John Carpenter spuse: 

— Numai Corty să fi putut să găsească o barcă şi să pună 
mâna pe ea. R 

— Probabil că e-n ordine la ora asta, răspunse căpitanul. In 
orice port se află totdeauna câte o ambarcaţiune care se 
leagănă la capătul parâmei... Nu e greu să sari în ea... Şi 
Corty trebuie s-o fi condus într-un loc sigur... 

— Ceilalți... întrebă Ranyah Cogh, s-au întâlnit oare cu el? 

— Desigur, zise Harry Markel, pentru că aşa era stabilit, şi 
vor supraveghea barca până când vom veni noi... 

— Ceea ce mă îngrijorează, ripostă bucătarul, este că 
aşteptăm aici de o oră şi Corty încă n-a sosit!... Să-l fi 
arestat?... 

— Şi ceea ce mă nelinişteşte şi mai mult, declară John 
Carpenter, este că nu ştiu dacă nava se mai află în port... 

— Trebuie să fie, răspunse Harry Markel, gata să ridice 
ancora! Nu încape nici o îndoială că planul căpitanului şi al 
bandei sale era să părăsească Regatul Unit, unde erau expuşi 
la atâtea primejdii, şi chiar Europa, pentru a căuta adăpost de 
cealaltă parte a oceanului. Dar în ce condiţii sperau să-şi pună 
în aplicare acest plan şi cum vor reuşi să pătrundă într-o navă 
gata de plecare?... Părea, după cele spuse de Harry Markel, 
că se aşteptau să ajungă până la o corabie, cu ambarcaţiunea 
pregătită de Corty. Aveau oare intenţia să se ascundă la 
bord?... În asta consta greutatea. Ceea ce este poate posibil 
pentru unul sau doi oameni, nu este cu putinţă pentru zece. 
Să se pitească în cală, admițând că s-ar fi putut strecura, fără 
să fie văzuţi? Ar fi fost lesne descoperiţi şi prezenţa lor ar fi 
fost semnalată imediat la Queenstown. 

Aşa că Harry Markel trebuie să se fi gândit la un procedeu 
mai practic şi mai sigur. La care?... Putuse să-şi asigure 
complicitatea câtorva marinari de pe această navă în ajunul 
plecării în larg? Bandiţii erau siguri dinainte că-şi pot găsi un 
refugiu? În discuţia dintre cei trei oameni nu se pronunţase 
nici un cuvânt care ar fi permis să li se cunoască planul. Şi 
fiindcă tăceau îndată ce vreun client al Blue Fox-ului se 
apropia de masa lor, ei nu puteau fi luaţi prin surprindere. 

După ce răspunsese, cum s-a arătat, şefului de echipaj, 
Harry Markel rămase o vreme tăcut. El se gândea la situaţia 
atât de periculoasă, al cărei sfârşit se apropia, oricare ar fi 
fost el. Bizuindu-se pe informaţiile primite, reluă: 

— Nu... nava nu poate să fi plecat... Nu va ieşi în larg decât 
mâine... lată dovada... 


35 


Harry Markel scoase din buzunar un ziar şi citi la rubrica 
ştirilor maritime: 

«Alert se găseşte încă ancorat la Cork, în ansa! Farmar, gata 
de plecare spre Antile. Căpitanul Paxton nu mai aşteaptă 
decât sosirea pasagerilor săi. Călătoria nu va suferi nici o 
întârziere din cauză că plecarea nu va avea loc înainte de 30 
curent. Laureaţii de la Antilian School se vor îmbarca la acea 
dată şi Alert va porni imediat, dacă vremea o va permite.» 

Aşadar, era vorba de nava închiriată pentru şi în contul 
doamnei Kethlen Seymour! lar Harry Markel şi ceata lui 
hotărâseră să se refugieze la bordul lui Alert! Cu el voiau să 
iasă în larg chiar în această noapte, pentru a scăpa de 
urmărirea poliţiei!... Dar împrejurările se pretau oare la 
executarea planului lor?... Complici nu puteau să aibă printre 
oamenii căpitanului Paxton!... Vor încerca atunci să pună, pe 
neaşteptate, stăpânire pe vas, apoi să se descotorosească de 
echipajul lui cu forţa?... 

Desigur, puteai să te aştepţi la orice din partea unor 
răufăcători atât de îndârijiţi, pentru care, mai ales, era vorba 
de a alege între viaţă şi moarte. Erau zece şi Alert cu 
siguranţă că nu avea un număr mai mare de mateloţi. În 
aceste condiţii, avantajul era de partea lor. 

După ce termină de citit, Harry Markel puse înapoi în 
buzunar ziarul ce-i căzuse în mâini la închisoarea din 
Queenstown şi adăugă: 

— Azi suntem în 29... Abia mâine Alert va ridica ancora, şi în 
noaptea aceasta se va mai afla ancorat în ansa Farmar, chiar 
dacă pasagerii vor fi sosit... ceea ce nu este probabil; aşa că 
vom avea de-a face numai cu echipajul. 

Trebuie să ţinem seama că şi dacă elevii şcolii Antilian ar fi 
fost la bord, bandiții n-ar fi renunţat să pună mâna pe corabie. 
Ar fi fost, cel mult, o mai mare vărsare de sânge şi ei nu s-ar fi 
sinchisit de câteva picături în plus, după actele de piraterie 
săvârşite până acum. 

Timpul trecea şi Corty, aşteptat cu atâta nerăbdare, nu 
apărea, în zadar cei trei cercetau feţele oamenilor care intrau 
pe uşa Blue Fox-ului. 

— Numai să nu fi căzut în mâinile poliţiştilor!... zise Ranyah 
Cogh. 

— Dacă ar fi arestat, am fi şi noi în curând, răspunse John 
Carpenter. 


1 Golf mic în formă de semicerc, situat între promontorii 
muntoase, în care navele găsesc un adăpost natural pe timp 
de furtună. 


36 


— Poate, rosti Harry Markel. Nu văd însă pentru ce Corty 
ne-ar fi denunţat! Nu ne-ar trăda chiar dacă ar fi cu capul în 
laţul spânzurătorii... 

— Nu asta am vrut să spun, replică John Carpenter. Dar s-ar 
putea să fi fost recunoscut de poliţişti şi urmărit în timp ce se 
îndrepta spre tavernă! În acest caz, toate ieşirile vor fi păzite 
şi ne va fi cu neputinţă să fugim. 

Harry Markel nu răspunse şi urmă o tăcere de câteva 
minute. 

— Să meargă poate unul din noi în întâmpinarea lui?... zise 
bucătarul. 

— Îmi iau eu acest risc, dacă vreţi, propuse şeful 
echipajului. 

— Du-te, zise Harry Markel, dar nu te depărta... Corty poate 
sosi dintr-un moment într-altul... Dacă zăreşti la timp 
polițistul, întoarce-te imediat şi vom fugi pe din dos, înainte ca 
el să pătrundă în sală... 

— Dar atunci, remarcă Ranyah Cogh, Corty nu ne va mai 
găsi aici... 

— Nu este altceva de făcut, spuse căpitanul. 

Situaţia era foarte încurcată. În definitiv, important era să 
nu te laşi prins. Dacă lovitura cu Alert ar fi eşuat, dacă Harry 
Markel, John Carpenter şi Ranyah Cogh nu reuşeau să-şi 
întâlnească tovarăşii în timpul nopţii, vor chibzui la o altă 
soluţie. Poate se va mai ivi vreo ocazie? Cert este că nu se vor 
simţi în siguranţă decât după ce vor fi părăsit Queenstown-ul. 

Şeful de echipaj goli paharul pentru ultima oară, aruncă o 
privire rapidă prin sală şi, strecurându-se printre grupuri, ieşi 
pe uşa care se închise în urma lui. 

La ora opt şi jumătate nu se făcuse încă noapte. Se apropia 
solstițiul, epoca în care zilele anului sunt cele mai lungi. 

Dar cerul se acoperise. Nori negri şi grei, aproape nemişcaţi, 
se adunau la orizont, nori care pe călduri mari pot dezlănţui 
furtuni puternice. Noaptea avea să fie întunecoasă, căci 
cornul lunii coborâse spre vest. 

John Carpenter nu plecase nici de cinci minute, când uşa 
tavernei se redeschise şi el apăru din nou. 

Un om îl însoțea, omul atât de aşteptat, un marinar mic de 
statură, voinic şi îndesat, cu bereta trasă până peste ochi. 
Şeful echipajului îl întâlnise la cincizeci de paşi depărtare, pe 
când se îndrepta spre tavernă, şi amândoi veniseră imediat la 
Harry Markel. Corty părea să fi făcut în grabă un drum lung. 
Nădugşeala îi brobonise obrajii. Fusese oare urmărit de agenţi 
şi reuşise să facă în aşa fel încât să i se piardă urma? 


37 


John Carpenter îi indică printr-un semn colţul în care se 
găseau Harry Markel şi Ranyah Cogh. Se aşeză imediat la 
masa lor şi dădu de duşcă un pahar cu whisky. 

Desigur. În starea în care se afla, Corty ar fi putut cu greu să 
răspundă imediat întrebărilor căpitanului. Acesta îl lăsă un 
moment să-şi tragă sufletul. Omul părea neliniştit şi privirile îi 
erau tot timpul îndreptate spre uşa care dădea în stradă, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat să vadă intrând o patrulă de poliţişti. În 
sfârşit, după ce putu să răsufle, Harry Markel îi spuse în 
şoaptă: 

— Ai fost urmărit?... 

— Nu cred, răspunse el. 

— Sunt agenţi pe stradă? 

— Da... vreo doisprezece! Scotocesc hanurile şi nu vor 
întârzia să vină la Blue Fox... 

— Să plecăm, zise bucătarul. 

Harry Markel îl sili să şadă pe scaun şi-l întrebă pe Corty: 

— Totul e gata? 

— Totul. 

— Vasul se află încă ancorat? 

— Da, Harry, şi pe când treceam pe cheu am auzit vorbindu- 
se că pasagerii de pe Alert au sosit la Queenstown... 

— Ei bine, răspunse Harry Markel, trebuie să fim la bord 
înaintea lor... 

— Cum? Întrebă Ranyah Cogh. 

— Ceilalţi şi cu mine, lămuri Corty, am putut să punem 
mâna pe o barcă..., 

— Unde se află? Întrebă Harry Markel. 

— La cinci sute de paşi de tavernă, lângă cheu, mai jos de 
unul din debarcadere. 

— Unde-s oamenii ? 

— Ne aşteaptă... Nu e nici un moment de pierdut. 

— Să plecăm, zise Harry Markel. 

Consumaţia era plătită, aşa că nu mai trebuiau să-l cheme pe 
patronul tavernei. Cei patru bandiți puteau să părăsească sala 
fără să fie băgaţi în seamă, în mijlocul zgomotului infernal din 
local. 

În acest moment se auzi de-afară o mare larmă iscată de 
oameni care strigau şi se înghesuiau. 

Fire prudentă, nevoind să-şi expună clientela la surprize 
neplăcute, patronul întredeschise uşa şi strigă: 

— Atenţie... agenţii! 

Fără îndoială că mulţi dintre obişnuiţii localului Blue Fox nu 
doreau să dea ochi cu poliţia, căci începu imediat o mare 
vânzoleală. Trei sau patru dintre ei se îndreptară spre uşa din 
dos. 


38 


În clipa următoare pătrunseră în tavernă vreo doisprezece 
poliţişti şi închiseră uşa în urma lor. Cât despre Harry Markel 
şi ceilalţi trei comeseni, înainte de a putea fi zăriţi, putuseră 
părăsi sala. 


V 
O LOVITURĂ ÎNDRĂZNEAȚĂ 


Harry Markel şi banda sa trebuiau, cu orice risc, să dea o 
lovitură nemaipomenit de îndrăzneață pentru a scăpa de 
urmărirea poliției! 

Chiar în această noapte, în mijlocul golfului Cork, la câteva 
mile de Queenstown, vor încerca să pună mâna pe o navă, la 
bordul căreia se aflau căpitanul şi echipajul său, fără îndoială 
complet. Admiţând chiar că doi sau trei rămăseseră pe uscat, 
ei nu vor întârzia să vină, pentru că se lăsa seara. Bandiţii nu 
vor avea deci în favoarea lor superioritatea numerică?... 

E adevărat, însă, că anumite împrejurări trebuiau să asigure 
deplina reuşită a acestui plan. Dacă echipajul de pe Alert ar 
număra doisprezece oameni împreună cu căpitanul, în timp ce 
banda nu avea decât zece, împreună cu Harry Markel, aceasta 
din urmă ar profita de avantajul surprizei. Nava nu putea fi în 
stare de veghe, aflându-se la adăpost, în fundul golfuleţului 
Farmar. Strigătele nu s-ar fi auzit. Echipajul putea fi ucis şi 
aruncat în mare, fără să fi avut timp să se apere. Apoi Harry 
Markel ar fi ridicat ancora şi Alert, cu toate pânzele sus, n-ar 
mai fi avut decât să iasă din golful Cork, şi să străbată canalul 
Saint George, pentru a intra în Atlantic. 

La Cork nimeni nu şi-ar închipui, desigur, de ce căpitanul 
Paxton ar fi plecat în aceste condiţii, înainte ca elevii de la 
Antilian, pentru care Alert fusese special închiriat, să fi ajuns 
la bord. Şi ce va spune domnul Horatio Patterson şi tinerii săi 
tovarăşi, care tocmai sosiseră, aşa cum anunţase Corty, când 
nu vor mai zări corabia ancorată în ansa Farmar?... Căci, 
odată ieşită în larg, era greu s-o găseşti şi să capturezi 
bandiții, după ce aceştia vor fi masacrat echipajul. Dealtfel, 
Harry Markel, nu fără dreptate, credea că pasagerii nu vor voi 
să se îmbarce înainte de a doua zi, şi Alert va fi atunci în 
dreptul Islandei. 

Cum ieşiră din tavernă, după ce străbătură curtea a cărei 
poartă dădea într-o stradelă îngustă, Harry Markel şi Corty o 
luară într-o parte, John Carpenter şi Ranyah Cogh într-altă 


39 


parte, considerând că e mai bine să se risipească pentru ca să 
nu dea de bănuit poliţiştilor în timp ce coborau spre port. Îşi 
dădură întâlnire lângă debarcader, în locul unde-i aştepta 
barca cu ceilalţi şase, loc pe care şeful de echipaj îl cunoştea, 
căci poposise de multe ori la Queenstown. 

Harry Markel şi Corty merseră în susul străzii şi bine făcură, 
căci ea era barată de agenţi la capătul dinspre port, unde 
întâlnea cheul. Numeroşi poliţişti se şi găseau pe trotuarele 
înţesate de o mulţime mereu crescândă. Bărbaţii şi femeile 
acestui populat cartier voiau să asiste la arestarea piraţilor de 
pe Halifax, care evadaseră din închisoarea maritimă. 

În câteva minute, Harry Markel şi Corty ajunseseră în 
celălalt capăt al străzii, care era şi pustiu, şi foarte prost 
luminat. Apoi o luară pe o stradă paralelă, coborând spre port. 

Treceau nu fără să audă ce se vorbea, şi cu toate că erao 
populaţie flotantă, de oraş maritim, se rosteau cuvinte 
deosebit de aspre despre bandiții care trebuiau spânzurați. Că 
ei nu se sinchiseau de părerile oamenilor, nu e de mirare. Nu 
se gândeau decât să se ferească de vreo întâlnire cu poliţiştii, 
să nu aibă aerul unor evadați şi să ajungă la locul unde 
trebuiau să se adune cu toţii. 

După ce ieşiseră din tavernă, Harry Markel şi Corty 
merseseră prin cartier despărțiți, siguri fiind că străbătând 
strada vor ajunge la cheu. IÎntâlnindu-se la capătul ei, porniră 
împreună şi tăiară drumul spre debarcader. 

Cheul era aproape pustiu, foarte prost luminat de câteva 
becuri cu gaz. Nici un barcaz de pescuit nu intra şi nici nu 
avea să intre înainte de două-trei ore. Fluxul nu se simţea 
încă. Barca nu risca deci să fie întâlnită când va traversa 
golful Cork. 

— Pe aici, zise Corty arătând spre stânga, înspre partea 
unde se vedea o lumină a portului şi, mai departe, pe o 
înălţime, farul care marca intrarea în Queenstown. 

— Mai avem mult?... întrebă Harry Markel. 

— Cinci-şase sute de paşi. 

— Dar nu-i văd nici pe John Carpenter, nici pe Ranyah 
Cogh... 

— Poate că n-au putut răzbate în josul străzii ca să ajungă la 
cheu... 

— Probabil că au trebuit să facă un înconjur... şi nu vor 
întârzia... 

— Poate că au şi ajuns la debarcader, zise Corty... 

— Să mergem, rosti Harry Markel. 

Şi amândoi porniră, având grijă să evite rarii trecători care 
se îndreptau spre cartierul de unde se auzea zgomotul 
mulţimii aflate în preajma Blue Fox-ului. 


40 


După un minut, Harry Markel şi însoţitorul său se opriră pe 
cheu. 

Ceilalţi şase erau acolo, întinşi în barca pe care o ţinuseră 
tot timpul pe linia de plutire, chiar când mareea era foarte 
joasă. Astfel se putea ajunge la ea foarte uşor. 

_— Nu l-aţi văzut pe John Carpenter, nici pe Ranyah Cogh? 
Întrebă Corty. 

— Nu, răspunse unul din mateloţi, care se ridică trăgând de 
parâmă. 

— Nu pot fi departe, zise Harry Markel. Să rămânem aici şi 
să aşteptăm. 

Locul era întunecos şi nu riscau să fie văzuţi. 

Se scurseră şase minute. Nici şeful de echipaj, nici bucătarul 
nu apărură. Faptul devenea îngrijorător. Fuseseră oare 
arestaţi? Nu se puteau gândi să-i părăsească. Şi apoi, Harry 
Markel nu avea prea mulţi oameni cu care să dea lovitura şi la 
nevoie să lupte contra echipajului de pe Alert, dacă acesta nu 
se va lăsa surprins. 

Se făcuse aproape nouă. Noaptea era foarte întunecoasă, 
sub un cer din ce în ce mai acoperit de nori joşi şi nemişcaţi. 
Deşi nu ploua, cădea la suprafaţa golfului un fel de burniţă — 
împrejurare favorabilă pentru evadați, cu toate că vor avea 
oarecari dificultăţi să descopere locul unde era ancorat Alert. 

— Unde este corabia? Intrebă Harry Markel. 

— Acolo, răspunse Corty, întinzând mâna spre sud-est. 

Ce-i drept, atunci când barca se va apropia, aveau să 
observe, fără îndoială, felinarul suspendat de straiul velei foc. 

Cuprins de nerăbdare şi nelinişte, Corty făcu vreo 50 de paşi 
spre casele de pe cheu, care aveau mai multe ferestre 
luminate. Se apropie astfel de una din străzile pe unde 
trebuiau să se ivească John Carpenter şi bucătarul. Când 
vedea venind vreun individ din acea direcţie, Corty se întreba 
dacă nu era unul din ei, căci poate fuseseră nevoiţi să se 
despartă. Atunci şeful de echipaj şi-ar fi întâmpinat amicul, 
acesta neştiind pe unde s-o ia ca să găsească ambarcaţiunea 
trasă la debarcader. 

Corty nu înainta decât cu mare prudenţă, se strecura pe 
lângă ziduri, ciulind urechea la cel mai mic zgomot. În fiecare 
clipă puteau să răsară agenţii. După ce scotocise în zadar 
tavernele, poliţia îşi va continua cu siguranţă cercetările în 
port şi va controla bărcile legate de cheu. 

În acel moment, Harry Markel şi ceilalţi, alarmaţi, crezură 
că norocul avea să se întoarcă împotriva lor. 

În adevăr, la capătul străzii izbucni o larmă nemaipomenită. 
Un val de oameni se revărsă şi se auziră strigăte şi lovituri. 


41 


Acolo un bec lumina colţul primelor case şi locul era mai puţin 
întunecos. 

Rămânând pe marginea cheului, Harry Markel putu să vadă 
ce se întâmpla. Dealtfel, Corty nu întârzie să se întoarcă, 
nedorind să ia parte la încăierare, unde risca să fie 
recunoscut. 

În timpul vânzolelii, poliţiştii arestaseră doi oameni pe care-i 
ţineau bine şi-i duceau către cealaltă parte a cheului. 

Cei doi se zbăteau şi opuneau o vie rezistenţă agenţilor. 
Printre strigătele lor se amestecau ţipetele altor douăzeci de 
indivizi care luau poziţie pentru sau împotriva arestării. Era 
de presupus că aceşti doi oameni erau şeful echipajului şi 
bucătarul. 

La asta se gândiră Harry Markel şi ai săi. Unul din ei 
bolborosea întruna: 

— Au fost prinşi... au fost prinşi... 

— Şi cum să-i scoatem de-acolo? Spuse altul din bandă. 

— Culcaţi-vă la pământ! ordonă Harry Markel. 

Măsura era prudentă, căci dacă John Carpenter şi bucătarul 
erau în mâinile poliţiştilor, aceştia vor bănui că ceilalţi nu 
puteau fi departe. Vor avea siguranţa că n-au părăsit oraşul. 
Şi vor căuta până-n fundul portului. Vor fi cercetate navele ce 
se găsesc în radă, după ce li se va interzice să iasă în larg. 
Nici o ambarcaţiune, nici un vas de pescuit n-ar fi exceptate şi 
evadaţii ar fi repede descoperiţi. Harry Markel nu-şi pierdu 
capul. 

După ce bandiții se întinseră pe fundul bărcii, astfel ca să nu 
poată fi văzuţi, trecură câteva minute care li se părură foarte 
lungi. Larma de pe cheu se înteţi. Indivizii prinşi se mai 
împotriveau încă. Îi însoțeau huiduielile mulţimii şi era 
limpede că ele nu se puteau adresa decât unor răufăcători de 
teapa celor din banda Markel. Din când în când, lui Harry i se 
păru că aude şi recunoaşte vocile lui John Carpenter şi 
Ranyah Cogh. Erau duşi către debarcader?... Oare poliţiştii 
ştiau că acolo, pe fundul unei ambarcaţiuni, erau ascunşi 
complicii lor? Vor fi toţi capturati şi duşi înapoi la închisoare, 
de unde nu vor mai scăpa a doua oară?... 

În sfârşit, strigătele se potoliră. Patrula se îndepărta cu 
indivizii prinşi pe strada Blue Fox-ului, îndreptându-se spre 
partea opusă a cheului. 

Pentru moment, Harry Markel şi ceilalţi şapte nu mai erau 
ameninţaţi. Acum ce era de făcut?... Şeful echipajului şi 
bucătarul, arestaţi sau nu, nu erau acolo... Cu doi oameni mai 
puţin, în asemenea condiţii de inferioritate, putea Harry 
Markel să-şi pună planul în aplicare, să facă cu opt inşi ceea 
ce era atât de periculos de făcut cu zece?... În tot cazul, 


42 


trebuia să profite de barcă pentru ca să se îndepărteze, să 
ajungă într-un punct al golfului şi să o ia apoi peste câmpuri. 
Înainte de a se hotărî, Harry Markel urcă pe debarcader. 

Nevăzând pe nimeni de-a lungul cheului, se pregătea să sară 
în barcă şi să pornească în larg, când deodată doi oameni 
apărură la colţul unei străzi ce se afla la dreapta celei pe care 
veniseră Corty şi Harry Markel. 

Erau John Carpenter şi Ranyah Cogh. Ei se îndreptară cu 
paşi grăbiţi spre debarcader. Nici un poliţist nu era, dealtfel, 
pe urmele lor. Cei arestaţi erau doi mateloţi care loviseră pe 
un al treilea chiar în taverna Blue Fox. 

În câteva cuvinte, Harry Markel fu pus la curent. O patrulă 
tocmai barase strada, când şeful echipajului şi bucătarul 
ajunseseră acolo, încât le-a fost imposibil să treacă şi să 
ajungă la cheu pe această cale. Amândoi trebuiseră să se 
întoarcă din drum până la străduţa şi ea ocupată de poliţişti şi 
să fugă apoi spre partea de sus a cartierului. De aici, 
întârzierea care era gata să compromită totul. 

— Îmbarcarea! Se mărgini să spună Harry Markel. 

Într-o clipă, John Carpenter, Ranyah şi el luară loc în barcă. 
Patru oameni se aflau în partea dinainte, cu vâslele pregătite. 
Parâma fu trasă. Şeful echipajului ţinea cârma, având lângă el 
pe Harry Markel. 

Marea era în scădere. Cu refluxul care va dura o jumătate de 
oră, barca va avea timp să ajungă la ansa Farmar, care era la 
o distanţă de cel mult două mile. Evadaţii vor sfârşi prin a-l 
zări pe Alert ancorat, şi nu era peste putinţă să surprindă 
vasul, înainte ca acesta să se fi pus în stare de apărare. John 
Carpenter cunoştea golful Cork. Chiar la miezul acestei nopţi 
întunecate, îndreptându-se către sud-sud-est, era sigur că va 
ajunge la Farmar. Desigur că se va zări atunci lumina 
regulamentară pe care orice navă o aprinde când se află 
ancorată într-un golf sau port. 

În timp ce barca înainta, ultimele lumini ale oraşului se 
pierdeau în negură. Nu se simţea nici un pic de vânt. Nici o 
hulă nu agita suprafaţa golfului. Calmul cel mai desăvârşit 
domnea probabil şi în larg. 

Douăzeci de minute după ce părăsise debarcaderul, barca se 
opri. 

John Carpenter, ridicându-se într-o rână, zise: 

— Lumina unui vas... colo... 

O lumină albă strălucea la vreo 15 picioare deasupra apei, la 
o depărtare de o sută de stânjeni. 

Barca, apropiindu-se la jumătate distanță, rămase 
nemişcată. 


43 


Nu încăpea nici o îndoială că această navă era Alert, pentru 
că, după informaţiile primite, nici o altă corabie nu se găsea 
atunci ancorată în ansa Farmar. Trebuiau deci să o abordeze 
fără să atragă atenţia. Probabil că echipajul se afla jos, pe 
această burniţă. Dar, oricum, un om va fi de cart pe punte. 
Acesta nu trebuia să-i vadă sau să-i audă. Astfel încât 
aşteptară, cu vâslele ridicate, să fie duşi de curent până lângă 
bordul lui Alert. 

În adevăr, în mai puţin de un minut, Harry Markel şi ceilalţi 
bandiți vor fi lângă coasta tribord. Ajunşi pe nesimţite, nu le 
va fi greu să treacă peste copastie şi să se descotorosească de 
matelotul de cart, înainte ca acesta să poată da alarma. 

Corabia, bine ancorată, nu se mişca. Primul val al fluxului se 
făcu simţit fără însă a aduce vreo briză cu el. În aceste 
condiţii, Alert prezenta prova spre intrarea în golf, iar pupa 
înspre fundul ansei Farmar, pe care-o închidea o limbă de 
pământ la sud-est. Acest cap trebuiau să-l înconjoare pentru a 
ajunge în larg şi a porni spre ţinta lor, prin canalul Saint 
George. 

Venise momentul când, în noaptea neagră, barca va aborda 
nava dinspre tribord. La prova, deasupra punţii, ardea doar 
felinarul suspendat de straiul arborelui trinchet şi câteodată 
nici el nu se mai vedea, din cauza burniţei din ce în ce mai 
dese. Nu se auzea nici un zgomot, iar apropierea lui Harry 
Markel şi alor lui nu atrase atenţia matelotului de cart. 

Cu toate acestea, bandiții crezură că prezenţa lor va fi 
semnalată. Probabil că un uşor clipocit ajunse la urechea 
matelotului, ai cărui paşi se auziră de-a lungul copastiei. 
Silueta sa se desluşi un moment pe dunetă; apoi, aplecându-se 
peste copastie, întoarse capul în dreapta şi în stânga, ca un 
om care încearcă să vadă ceva... Și 

Harry Markel şi ceilalţi se culcară pe băncile bărcii. Intr- 
adevăr, însă, chiar în cazul că matelotul nu i-ar vedea, va zări 
totuşi barca şi-i va chema pe camarazii lui pe punte, fie numai 
pentru a amara ambarcaţiunea în derivă. Aceştia vor încerca 
s-o prindă când se va apropia şi nu va mai fi posibil ca vasul să 
fie luat prin surprindere. 

Ei bine, nici în acest caz Harry Markel nu va renunţa la 
planurile sale. A pune mâna pe Alert era pentru el şi ai lui o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Astfel încât nu se 
îndepărtară. Vor sări pe punte, vor scoate cuţitele, şi cum ei 
vor fi aceia care vor da primele lovituri, vor avea probabil 
toate avantajele. Dealtfel, împrejurările le erau favorabile. 
După ce rămase câteva momente pe dunetă, matelotul se 
întoarse la locul său de la prova. Nu chemă pe nimeni. Nici 
măcar nu zărise ambarcaţiunea care luneca prin întuneric. 


44 


După o clipă barca se lipi de flancul corăbiei şi se opri în 
dreptul catargului mare, unde urcarea era mai uşoară, căci se 
puteau sluji de funiile velaturii. 

Dealtfel, Alert nu se ridica decât cu şase picioare peste linia 
de plutire, care de abia depăşea dublura de cupru a cocăi. În 
două sărituri, căţărându-se cu picioarele şi cu mâinile, Harry 
Markel şi ai săi se aflară pe punte. 

Imediat ce barca fu legată pentru ca fluxul să n-o poată târi 
înapoi în golf, bandiții îşi băgară cuţitele în cingătoare — 
cuțite pe care putuseră să le fure după evadare. Corty fu 
primul care sări peste parapet. Ceilalţi îl urmară cu atâta 
îndemânare şi prudenţă, că marinarul de cart nici nu-i auzi, 
nici nu-i văzu. Târându-se apoi de-a lungul bordurilor, se 
strecurară spre prova. Matelotul şedea acolo sprijinit de 
cabestan, aproape adormit. John Carpenter fu acela care, 
ajungând primul, îi vâri cuțitul drept în piept. 

Nenorocitul nu scoase nici un strigăt şi, cu inima străpunsă, 
căzu pe punte unde, după câteva zvârcoliri, îşi dădu sufletul. 

Cât despre Hary Markel şi ceilalţi doi, Corty şi Ranyah Cogh, 
ajunseră la dunetă şi Corty spuse în şoaptă: «Acum, 
căpitanul». 

Cabina căpitanului Paxton ocupa sub dunetă unghiul dinspre 
babord. Se intra printr-o uşă ce se găsea în colţul careului 
ofiţerilor. O fereastră dădea spre punte şi o lumina; prin 
perdeaua acestei ferestre  răzbătea  licărirea lămpii 
suspendate în cercul ei dublu. _ 

La acea oră, căpitanul Paxton încă nu se culcase. Îşi aranja 
hârtiile de bord în vederea plecării de a doua zi, odată cu 
mareea de dimineaţă, după sosirea pasagerilor săi. Deodată 
uşa cabinei se deschise brusc şi, înainte de a vedea cine l-a 
atacat, căpitanul horcăia sub loviturile de cuţit ale lui Harry 
Markel, strigând «Ajutor!... ajutor!»... 

De îndată ce aceste strigăte se auziră la postul echipajului, 
cinci sau şase mateloţi săriră afară prin tambuchi. 

Corty şi ceilalţi îi aşteptau la uşă şi pe măsură ce ieşeau erau 
înjunghiaţi, fară a fi avut timp să se apere. 

În câteva minute, şase mateloţi zăceau întinşi pe punte. 
Răniţi mortal, câţiva din ei scoteau strigăte de groază şi 
durere. Dar aceste strigăte cine să le audă şi cum să le vină 
vreun ajutor în fundul acestui golfuleţ unde singur Alert se 
afla ancorat, în întunericul de nepătruns al nopţii? Şase 
oameni şi căpitanul nu alcătuiau tot echipajul. Trei sau patru 
trebuiau să mai fie în cabină de unde nu îndrăzneau să iasă. 

Fură scoşi, cu toată rezistenţa lor, şi într-o clipă puntea se 
roşi de sângele a unsprezece cadavre. 


45 


— Corpurile să fie aruncate în mare! strigă Corty. Şi se 
pregăti să azvârle cadavrele peste bord. 

— Opreşte-te! îi zise Harry Markel. Fluxul le va duce în port. 
Să aşteptăm mareea şi ea îi va târî în larg. 


VI 
STĂPÂNI LA BORD 


Lovitura reuşise. Această primă parte a dramei se săvârşise, 
în toată oroarea ei, cu o îndrăzneală nemaipomenită. 

După Halifax, Harry Markel era stăpân pe Alert. Nimeni nu 
va putea bănui ce se petrecuse, nimeni nu va putea denunța 
crima comisă într-unul din porturile cele mai frecventate, la 
intrarea golfului Cork, unde se aflau numeroase vase care fac 
legătura între Europa şi America. 

Acum răufăcătorii nu se mai temeau de poliţia engleză. Ea 
nu se va duce să-i caute la bordul lui Alert. Erau liberi să-şi 
continue fărădelegile în depărtatele regiuni ale Pacificului. În 
câteva ore vor fi trecut de canalul Saint George. 

Este adevărat că atunci când vor sosi elevii de la Antilian 
School, pentru a se îmbarca pe Alert, a doua zi dimineaţa, 
nava nu va mai fi la cheu şi-o vor căuta în zadar în golful Cork 
sau în portul Queenstown. Şi când se va constata această 
dispariţie, ce fel de explicaţie se va găsi ? 

Ce ipoteze le vor trece prin gând?... Căpitanul Paxton şi 
echipajul său au fost oare forţaţi să plece, fără să-şi aştepte 
pasagerii ? Din ce cauză ?... Nu timpul rău obligase vasul să 
părăsească Farmar... Briza din larg abia se făcea simțită în 
apropierea golfului... Corăbiile cu pânze erau imobilizate din 
lipsa vântului... Doar câteva nave cu aburi putuseră să intre şi 
să iasă în ultimele 48 de ore... Încă în ajun, Alert fusese văzut 
în acest loc şi să presupui că în timpul nopţii a fost abordat, 
că a pierit într-o ciocnire fără să rămână o epavă, părea de 
neînchipuit. 

Era deci de prevăzut că adevărul nu va ieşi prea curând la 
lumină, ba poate chiar niciodată, afară de cazul când vreun 
cadavru regăsit pe țărm nu va dezvălui misterul îngrozitorului 
masacru. 

Dar era important pentru Harry Markel să părăsească 
repede locul de ancorare din ansa Farmar, ca Alert să nu mai 
fie acolo în zorii zilei. Dacă împrejurările îl vor favoriza, la 
ieşirea din canalul Saint George, în loc să apuce în direcţia 


46 


sud-vest spre Antile, Alert va merge spre sud. Harry Markel 
va avea grijă să nu fie văzut de pe uscat şi să se îndepărteze 
de drumurile maritime străbătute de obicei de navele care 
coboară spre Ecuator. În aceste condiţii, avansul câştigat va 
împiedica găsirea vasului, în cazul când va fi trimisă o vedetă 
în căutarea sa. Nimic, dealtfel, nu va da de bănuit lipsa 
căpitanului Paxton şi a echipajului său de la bordul corăbiei 
tocmite de doamna Kethlen Seymour. Cauzele care au făcut-o 
să iasă în larg nu vor putea fi cunoscute, şi cel mai bun lucru 
pentru a afla ceva va fi să se aştepte câteva zile, cel puţin. 

In felul acesta, Harry Markel avea toate şansele de partea 
lui. Cei nouă oameni ai săi îi vor ajunge pentru a manevra 
nava cu uşurinţă. Erau, cum se ştie, marinari foarte pricepuţi 
şi aveau o încredere absolută şi justificată în căpitanul lor. 

Astfel, toate se potriveau să asigure succesul acţiunii. Când, 
după câteva zile, corabia nu se va mai ivi în golful Cork, 
autorităţile vor fi convinse că, după ce ieşise în larg dintr-o 
pricină necunoscută, a pierit împreună cu echipajul în plin 
Atlantic. Niciodată nu i-ar veni nimănui în gând că evadaţii 
din închisoarea de la Queenstown au pus mâna pe navă. 
Poliţia va continua să ancheteze şi va cerceta şi împrejurimile 
oraşului. Districtul va fi supus unei supravegheri foarte minu- 
ţioase. Se va da alarma prin sate. Pe scurt, nu se va ivi nici o 
îndoială că această bandă de răufăcători va fi capturată în 
scurt timp. 

E drept că ceea ce avea să agraveze situaţia era că 
împrejurările nu îngăduiau ridicarea imediată a ancorei. 

În adevăr, vremea rămăsese aceeaşi şi nici nu părea că se va 
schimba curând. Tot timpul burniţa deasă continua să cadă 
din tavanul jos al cerului. Norii păreau să coboare până la 
suprafaţa apei. Din când în când, sclipirile farului de la 
intrarea golfului nu se mai zăreau deloc, în acest întuneric 
deplin, nici un vapor cu aburi n-ar încerca să intre sau să iasă 
din golf. Risca să eşueze, deoarece nu putea să vadă luminile 
de pe coastă şi de pe canalul Saint George. Cât despre 
corăbiile cu pânze, ele rămăseseră probabil imobilizate la 
câteva mile în larg. 

Dealtfel, marea era ca oglinda. Apele golfului abia-abia se 
încreţeau sub acţiunea mareei care urca. Pe bordajul lui Alert 
se auzea un clipocit uşor. Iar barca se legăna leneş la capătul 
parâmei. 

— Nu e vânt nici cât să mişte o frunză! exclamă John 
Carpenter, înjurând de mama focului. 

Trebuia deci lăsat la o parte gândul unei eventuale plecări. 
Pânzele inerte ar fi atârnat de-a lungul catargelor şi nava, 
dusă de flux, ar fi derivat de-a curmezişul golfului până în 


47 


portul Queenstown. În general, când mareea începe să se facă 
simțită, apele din larg aduc puţină briză, şi, chiar dacă suflă în 
direcţie contrară, Harry Markel ar fi încercat să iasă. Şeful 
echipajului cunoştea destul de bine aceste locuri pentru a nu 
compromite mersul navei şi, odată afară, Alert putea să se 
ţină pe poziţie până a se folosi de primele adieri ale vântului. 

De câteva ori John Carpenter se căţără în arboradă. Poate că 
golfuleţul, adăpostit de faleze înalte, oprea vântul. Dar nu, 
sus, girueta marelui catarg rămânea nemişcată. 

Cu toate acestea, nu orice speranţă era pierdută, chiar dacă 
vântul nu începea să bată înaintea zorilor. Era abia ora zece 
noaptea. După miezul nopţii, mareea va schimba direcţia 
curentului. În acel moment, profitând de reflux, Harry Markel 
nu va încerca să iasă în larg? Ajutat de bărci în care vor vâsli 
toţi oamenii, Alert, remorcat, va reuşi oare să părăsească 
golful? Fără îndoială că Harry Markel şi John Carpenter s-au 
gândit la această soluţie. Dar ce se va întâmpla dacă nava se 
va imobiliza? Când pasagerii nu vor mai găsi vasul, ei se vor 
înapoia în port... Se va afla că Alert a plecat... Va fi căutat în 
golf... Şi în cazul când căpitănia portului ar trimite o şalupă cu 
aburi pentru a-l ajunge dincolo de Roche-Point, în ce 
primejdie s-ar găsi atunci Harry Markel şi banda sa?... Nava 
lor imobilizată ar fi recunoscută, abordată, cercetată. Ar 
însemna arestarea pe loc... lar poliţia ar afla de drama 
sângeroasă care costase viaţa căpitanului Paxton şi a echi- 
pajului său! 

După cum se vede, pericolul de a pleca era mare, deoarece 
n-aveau siguranţa că Alert poate ţine cursul; dar să rămână în 
golfuleţul Farmar era tot atât de primejdios. In această 
perioadă a anului lipsa de vânt se prelungeşte câteodată mai 
multe zile. 

În orice caz, trebuia luată o hotărâre. 

Dacă vântul nu începea să bată în timpul nopţii, dacă orice 
plecare era imposibilă, Harry Markel şi ai săi vor trebui oare 
să părăsească nava, să ia barca, să ajungă în fundul 
golfuleţului, să cutreiere câmpiile cu speranţa de a scăpa de 
cercetările poliţiei şi după lovitura nereuşită să încerce alta?... 
Poate, după ce se vor fi refugiat în vreo văgăună a litoralului 
în timpul zilei, să aştepte briza şi, la căderea nopţii, să se 
întoarcă la bord ?... Dar dacă pasagerii, în dimineaţa urmă- 
toare, vor găsi nava părăsită, atunci se vor întoarce la 
Queenstown. Şi se vor trimite imediat oameni pentru a pune 
mâna pe Alert şi a-l aduce în port. 

Harry Markel, şeful echipajului şi Corty se sfătuiau ce să 
facă, în timp ce ceilalţi se adunaseră pe punte. 


48 


— Blestemată briză!... repeta John Carpener. Ai prea multă 
când nu vrei şi nu destulă când ai nevoie! 

— Şi dacă fluxul nu aduce vânt, spuse Corty, acesta nu va 
bate nici dinspre uscat, odată cu refluxul... 

— Şi barca va sosi mâine dimineaţă cu pasagerii!... exclamă 
şeful echipajului. Trebuie să-i aşteptăm? 

— Cine ştie, John?... 

— La urma urmelor, zise John Carpenter, nu sunt decât vreo 
zece... după cum scria în ziar... nişte băieţi cu profesorul 
lor!... Am ştiut să scăpăm de echipajul de pe Alert şi vom şti 
tot aşa de bine să... 

Corty clătină din cap, nu pentru că l-ar fi dezaprobat pe John 
Carpenter, dar crezu că trebuie să-l prevină: 

— Ceea ce a fost uşor noaptea va fi mai puţin uşor ziua... Şi 
apoi, aceşti pasageri vor fi aduşi de oameni din port care-l 
cunosc poate pe căpitanul Paxton! Ce să le răspunzi când vor 
întreba de ce nu se află la bord?... 

— Li se va spune că a plecat pe uscat, replică şeful 
echipajului... Băieţii se vor îmbarca... barca lor se va întoarce 
la Queenstown... şi... atunci... 

Era limpede că pe ţărmul pustiu, în momentul când nu se va 
zări nici o navă în golf, bandiții i-ar omori cu uşurinţă pe 
pasageri. Nu vor da înapoi de la o nouă crimă... Domnul 
Patterson şi tinerii săi însoțitori vor fi masacrați fără a avea 
timp să se apere, cum se întâmplase şi cu oamenii de pe Alert. 

După obiceiul său, Harry Markel îi lăsă pe ceilalţi să 
vorbească. Chibzuia ce era de făcut în această situaţie atât de 
primejdioasă, care-l punea în imposibilitate să iasă în larg. Nu 
va ezita; dar poate că ar fi bine să aştepte noaptea 
următoare... încă douăzeci de ore... Şi apoi, exista o gravă 
complicaţie: în cazul când căpitanul Paxton era cunoscut de 
unul din ei, cum s-ar putea explica absenţa lui în chiar ziua, s- 
ar putea spune chiar la ora, când Alert trebuia să plece? Nu. 

Cel mai bine era ca timpul să-i permită să înalțe pânzele şi 
să se îndepărteze în timpul nopţii, cu vreo douăzeci de mile 
spre sudul Irlandei. Avea într-adevăr un mare ghinion că nu o 
putea lua din loc, pentru a se sustrage urmăririi. 

În definitiv, poate trebuia numai să aibă răbdare. Încă nu era 
unsprezece. O modificare a condiţiilor atmosferice nu se va 
produce oare înaintea zorilor? Da, poate, cu toate că Harry 
Markel şi aceşti oameni ai mării, obişnuiţi să cunoască timpul, 
nu întrevedeau nici un semn favorabil. Negura persistentă îi 
îngrijora pe drept cuvânt. Ea indica o atmosferă lipsită de 
orice electricitate, una din acele «vremi putrede», cum spun 
marinarii, de la care nu este nimic de sperat şi care poate 
dura mai multe zile. 


49 


Oricum, pentru moment, singurul lucru pe care-l puteau face 
era să aştepte, şi asta fu tot ce spuse Harry Markel. La timpul 
potrivit va decide dacă e bine sau nu să părăsească nava şi să 
se refugieze într-un loc oarecare pe ţărmul ansei Farmar, cu 
scopul de a fugi peste câmpuri. În tot cazul, bandiții se vor 
aproviziona cu alimente, după ce vor fura din sertarul 
căpitanului şi din bagajele mateloţilor toţi banii pe care-i vor 
găsi. Vor îmbrăca hainele aflate în postul echipajului — ţinută 
mai puţin suspectă decât cea actuală a evadaţilor din 
Queenstown. Astfel, având bani şi hrană, cine ştie dacă nu vor 
reuşi să-i înşele pe poliţiştii care-i urmăreau şi să se îmbarce 
în vreun port al Irlandei, pentru a se pune la adăpost într-o 
altă regiune de pe continent? 

Deci mai aveau timp cinci-şase ore înainte de a lua o 
hotărâre. Harry Markel şi banda sa, urmăriţi de agenţi, 
ajunseseră rupţi de oboseală la bordul lui Alert. Totodată erau 
şi morţi de foame. Aşa că, imediat ce deveniră stăpâni pe 
navă, prima lor grijă fu să-şi procure ceva de mâncare. 

Cel în mod normal însărcinat cu această treabă era Ranyah 
Cogh. El aprinse un felinar, cercetă bucătăria, apoi cambuza 
situată sub careu, la care ajungeai printr-un tambuchi. 
Dealtfel, cala fiind aprovizionată din belşug, în vederea unei 
călătorii dus şi întors, ar fi rezistat şi până în mările 
Pacificului. 

Ranyah Cogh găsi tot ce avea nevoie pentru a potoli foamea 
tuturor ca şi setea lor, căci rachiul, whiskyul şi ginul nu 
lipseau. 

După ce se ospătară, Harry Markel, care luase parte la 
masă, dădu ordin lui John Carpenter şi celorlalţi să-şi schimbe 
hainele, punând costumele marinarilor ale căror cadavre 
zăceau pe punte. Apoi vor merge să doarmă pe undeva, 
urmând să fie treziţi dacă vor trebui să înalțe pânzele şi să 
ridice ancora. 

Cât despre Harry Markel, el nu se gândea la odihnă. Ceea 
ce-i părea urgent era să consulte hârtiile de bord unde, fără 
îndoială, va putea găsi anumite informaţii. Intră deci în cabina 
căpitanului, aprinse lampa, deschise sertarele cu cheile luate 
din buzunarele nenorocitului Paxton; apoi, după ce scoase 
diverse hârtii, se aşeză în faţa mesei, păstrând sângele rece 
de care dăduse de atâtea ori dovadă în cursul vieţii sale 
aventuroase. 

Aceste hârtii, cum e lesne de înţeles, erau în perfectă ordine, 
deoarece plecarea urma să se facă a doua zi. Cercetând 
registrul echipajului, Harry Markel putu să se convingă că toţi 
mateloţii fuseseră prezenţi când atacase nava. Nu era deci de 
temut ca unii din ei, aflaţi la corvoadă sau în permisie la 


50 


Queenstown, să revină la bord. Echipajul fusese masacrat 
până la ultimul om. 

Harry Markel, verificând registrele, constată de asemenea 
că, în ceea ce priveşte carnea conservată, legumele uscate, 
pesmeţii, sărăturile, făina etc., vasul era aprovizionat pentru 
cel puţin 3 luni de navigaţie. Cât despre suma de bani pe care 
o conţinea casa de fier a cabinei, ea se ridica la 600 de lire. 

Acum, Harry Markel se gândi că trebuie să cunoască 
drumurile făcute de căpitanul Paxton cu Alert. În adevăr, era 
important ca nava să nu fie dusă în porturile în care făcuse 
escale şi unde comandantul putea fi cunoscut. Cu voinţa lui de 
a prevedea totul, Harry Markel nu era omul care să nu fie de 
o extremă prudenţă. 

Cercetarea registrelor îl puse la curent cu ce dorea să afle. 
Alert era o navă de 3 ani, construită la Birkenhead, pe 
şantierele Simpson & Co. Nu făcuse până acum decât două 
călătorii în India, cu destinaţia Bombay, Ceylon şi Calcutta, de 
unde se întorsese direct la Liverpool, portul său de origine. 
Cum nu fusese niciodată în mările Pacificului, Harry Markel 
putea fi complet liniştit din acest punct de vedere. La nevoie 
avea să treacă acolo drept căpitanul Paxton. 

Dealtfel, din călătoriile anterioare ale căpitanului, relatate în 
jurnalul de bord, reieşea că nu fusese niciodată în Antile. 
Doamna Kethlen Seymour îl alesese pentru a-i duce pe elevii 
bursieri de la Antilian School şi Alert fusese închiriat pentru 
asta la recomandarea făcută de un corespondent stabilit la 
Liverpool şi care garanta atât pentru navă cât şi pentru 
căpitan. 

La douăsprezece şi jumătate noaptea, Harry Markel, ieşind 
din cabină, se urcă pe dunetă unde-l întâlni pe John 
Carpenter. _ 

— Tot nici o adiere? Intrebă el. 

— Tot, răspunse şeful echipajului, şi nici un semn ca timpul 
să se schimbe. 

În adevăr, aceeaşi burniţă căzând din norii groşi, nemişcaţi 
de la un orizont la altul, acelaşi întuneric pe suprafaţa golfului 
şi mereu aceeaşi linişte pe care nu o întrerupea nici măcar cel 
mai uşor clipocit al curentului. Era în perioada mareelor de 
sfârşit şi început de pătrar de lună, care sunt foarte slabe în 
această epocă a anului. Fluxul se propagă cu încetineală prin 
cheile înguste până la Cork şi nu urcă decât două mile pe 
fluviul Lee. 

Or, în această noapte, marea trebuia să rămână staţionară 
până la trei dimineaţa şi abia atunci va putea fi simţit refluxul. 

Desigur că John Carpenter avea destule motive să blesteme 
ghinionul. Cu mareea în scădere, oricât de slabă ar fi fost 


51 


briza şi din orice direcţie ar fi bătut, Alert ar fi putut ridica 
pânzele, înconjura limba de pământ a golfuleţului Farmar şi 
intra în strâmtoare. Apoi, executând o mică înaintare, s-ar fi 
găsit înainte de răsăritul soarelui în largul golfului Cork... Dar 
nu! El sta pe loc, ancorat, nemişcat ca o geamandură sau un 
corp mort şi nu era nici o speranţă de a putea pleca în 
asemenea condiţii!... Deci trebuiau să aştepte, stăpânindu-şi 
cu greutate nerăbdarea, şi slabă nădejde ca situaţia să se 
schimbe când soarele se va revărsa pe înălțimile ansei 
Farmar. 

Două ore trecură. Nici Harry Markel, nici John Carpenter, 
nici Corty nu se gândiseră să se odihnească o singură clipă, în 
timp ce ceilalţi dormeau în cea mai mare parte, întinşi pe 
lângă bastingaj. Aspectul cerului nu se schimba deloc. Norii 
rămâneau nemişcaţi. Dacă din când în când se simţea o boare 
de vânt din larg, ea înceta imediat şi nimic nu arăta că briza 
trebuia să înceapă, fie dinspre mare, fie dinspre uscat. 

La ora trei şi douăzeci şi şapte, când primele luciri ale 
soarelui începeau să albească zarea la răsărit, barca de la 
capătul parâmei, împinsă de reflux, izbi coca lui Alert, care nu 
întârzie să se rotească pe ancoră şi prezentă pupa spre larg. 

Puteau încă spera ca marea în scădere să aducă puţin vânt 
din nord-vest, ceea ce ar fi permis navei să pornească şi să 
intre în canalul Saint George; dar această speranţă se 
spulberă curând. Noaptea se sfârşea fără să existe vreo 
posibilitate de a ridica ancora. Acum trebuiau să vadă cum să 
scape de cadavrele de pe punte. Inainte, John Carpenter voia 
să se asigure dacă un vârtej nu-i va opri în mijlocul ansei 
Farmar. Împreună cu Corty, cobori în barcă şi urmări curentul 
care mergea către limba de pământ ce separă Farmar de golf, 
deoarece refluxul antrena apele în această direcţie. 

Barca reveni, se aşeză de-a lungul bordului în dreptul 
arborelui mare şi pe rând fură depuse în ea corpurile 
mateloţilor. Apoi, pentru mai multă prevedere, le transportară 
în cealaltă parte a capului, unde curentul nu putea să le 
arunce pe plajă. Aici John Carpenter şi Corty le aruncară unul 
după altul în acea apă liniştită, al cărei clipocit abia se auzea. 
Cadavrele se scufundară mai întâi, apoi reveniră la suprafaţă 
şi, prinse de reflux, fură duse să se piardă în larg, în 
adâncurile mării. 


52 


VII 
CORABIA CU TREI CATARGE, ALERT 


Alert, corabie cu trei catarge, de 450 de tone, construită, 
cum s-a mai spus, pe şantierele Birkenhead, căptuşită şi 
asamblată cu aramă, înregistrată cu numărul unu la Biroul 
Veritas, arborând pavilionul britanic, se pregătea să facă a 
treia sa călătorie. 

După ce, la primele două traversări, trecuse Atlanticul, 
ocolise sudul Africii şi străbătuse Oceanul Indian, de data 
aceasta urma să ia direcţia sud-vest cu destinaţia Antile, pe 
contul doamnei Kethlen Seymour. Alert, ţinând bine la drum 
şi manevrând uşor velele, poseda calităţi remarcabile de 
clipper de mare viteză, în orice împrejurare, şi nu avea nevoie 
de mai mult de trei săptămâni ca să străbată distanţa care 
desparte Irlanda de Antile, dacă imobilizările din cauza lipsei 
de vânt nu-i vor prilejui întârzieri. 

De la prima sa călătorie, Alert l-a avut comandant pe 
căpitanul Paxton, secund pe locotenentul Davis şi un echipaj 
de nouă oameni, suficient să manevreze o corabie de acest 
tonaj. După a doua traversare de la Liverpool la Calcutta, 
acest echipaj nu suferise nici o schimbare, având aceiaşi 
ofiţeri şi aceiaşi mateloţi. Cei ce lucraseră pe navă până 
atunci aveau să lucreze şi în timpul acestei călătorii din 
Europa în America. O încredere absolută trebuia acordată 
căpitanului Paxton, excelent marinar, conştiincios şi 
prevăzător, despre care doamna Kethlen Seymour primise 
cele mai bune referinţe. Tinerii pasageri şi mentorul lor ar fi 
găsit la bordul lui Alert, în vederea acestei destinaţii, tot 
confortul şi de asemenea toată siguranţa pe care o puteau 
dori familiile lor. Drumul dus şi întors urma să se facă în 
timpul sezonului favorabil, şi absenţa celor nouă elevi ai şcolii 
Antilian nu putea dura mai mult de două luni şi jumătate. 

Din nenorocire, Alert nu mai era sub comanda căpitanului 
Paxton. Echipajul fusese masacrat în golfuleţul Farmar, unde 
era ancorată nava. lar corabia se găsea în mâinile piraţilor de 
pe Halifax. În zorii zilei, Harry Markel şi John Carpenter 
examinară în amănunţime nava pe care o stăpâneau. Din 
prima ochire îşi dădură seama de calităţile ei navale: zvelteţea 
formelor, excelentul traseu al liniei sale de plutire, supleţea 
provei, degajarea pupei, înălţimea catargelor, larga încruci- 
şare a vergilor, pescajul adânc care-i permitea o mare 
suprafaţă de velă. Era sigur că pe un vânt slab chiar, dacă ar 
fi plecat in ajun la ora nouă, ar fi trecut canalul Saint George 


53 


în timpul nopţii şi dis-de-dimineaţă ar fi ajuns la vreo treizeci 
de mile de coastele Irlandei. 

Când se făcu ziuă, cerul era acoperit de un plafon de nori 
joşi, sau mai degrabă de ceţuri, pe care puţin vânt le-ar fi 
risipit în câteva minute. Negurile şi apa se confundau între ele 
la o distanţă mai mică de trei cabluri de Alert. In lipsa 
vântului, această ceaţă umedă se va topi oare când soarele va 
bate mai tare? Era îndoielnic. Dealtfel, plecarea fiind 
imposibilă, Harry Markel era mulţumit că ceața făcea nava 
invizibilă acolo unde era ancorată. 

Dar nu rămase astfel. Spre ora şapte, şi fără să se fi simţit 
vreo suflare de vânt nici dinspre uscat, nici dinspre larg, 
negurile începură să se risipească sub influenţa razelor 
solare, ceea ce anunţa o zi călduroasă, pe care vântul nu o va 
răcori. Curând golful se desprinse din ceaţă. 

La două mile de Farmar apăru toată priveliştea portului 
Queenstown, iar mai departe se zăreau şi primele case ale 
oraşului. În faţa portului se vedeau ancorate ici, colo, 
numeroase corăbii, care din cauza lipsei vântului se găseau în 
imposibilitate de a ieşi în larg. Atâta timp cât Alert era pierdut 
în negură, Harry Markel şi tovarăşii săi nu erau expuşi la nici 
o primejdie rămânând la bord. Dar când începură să se 
risipească ceţurile, nu era mai prudent să debarce şi să se 
refugieze pe uscat ? Într-o oră sau două nu vor trebui să 
primească pe pasagerii lui Alert, de vreme ce, după 
informaţiile din ajun, călătorii ajunseseră la Queenstown? Va 
mai fi timp, când vor debarca pe malul ansei Farmar, să mai 
poată fugi pe uscat? 

John Carpenter, Corty şi ceilalţi se strânseră, în acest 
moment, în jurul lui Harry Markel, aşteptând doar un ordin 
pentru a îmbarca proviziile în barcă. Cu ajutorul vâslelor ar fi 
ajuns în scurt timp la plaja din fundul golfuleţului. 

Dar la întrebarea pusă de şeful de echipaj, Harry Markel se 
mulţumi să răspundă: 

— Suntem la bord şi rămânem aici. 

Oamenii, având încredere în el, tăcură mâlc. Fără îndoială, 
Harry Markel avea motivele lui să vorbească în felul acesta. 

Între timp, golful se animă puţin. În lipsa corăbiilor, câteva 
vaporaşe cu aburi se pregăteau să ridice ancora. Cinci sau 
şase şalupe navigau de la o navă la alta, intrau în port sau 
ieşeau, lăsând în urma lor o lungă dâră de spumă. Nici una 
din ele nu se îndrepta însă spre golfuleţul Farmar. Deci nu era 
nimic de temut pentru Alert. 

Către ora opt însă trebuiră să fie cu ochii în patru. Un vas 
pătrunsese în golf şi se îndreptă către intrarea în Farmar, 
apoi o luă la dreapta ca şi cum ar fi căutat un loc de ancorare, 


54 


nu departe de Alert. Nava avea oare intenţia să arunce ancora 
în această parte, în loc să se ducă spre debarcaderele din 
Queenstown? Şi era numai o oprire de câteva ore, sau va sta 
câteva zile? Desigur că ambarcatiunile din port nu vor întârzia 
s-o acosteze şi acest du-te-vino ar fi putut avea urmări 
supărătoare pentru Harry Markel şi banda sa. 

Vasul cu pricina, sub pavilion britanic, era unul din acele 
mari cargoboturi care, după ce transportase cărbuni în 
coloniile engleze, revenea încărcat cu grâu sau nichel. 

Între timp, după ce trecuse de capul golfuleţului, nu mai 
înainta decât cu o viteză mică. Harry Markel se întreba dacă 
se va opri sau dacă va manevra pentru a intra în Farmar. 

Concordia, căci i se distingea bine numele, evident că nu 
voia să ajungă, în linie dreaptă, în portul Queenstown. Din 
contră, se apropie de Alert şi se opri când distanţa până la el 
ajunsese de o sută de metri. Totuşi nimic nu arăta că ar face 
pregătiri să arunce ancora în acest loc. Ce voia căpitanul de 
pe Concordia? De ce făcea aceste manevre? ...ll recunoscuse 
oare pe Alert sau îi citise numele pe tabla de la pupa corăbiei? 
Avusese oare relaţii cu căpitanul Paxton şi voia să ia contact 
cu el? Avea să coboare oare una din bărcile sale şi să vină la 
bordul corăbiei? 

Nu este greu de înţeles cât de îngrijoraţi erau Harry Markel, 
John Carpenter, Corty şi complicii lor. Desigur că ar fi fost 
mai bine dacă ar fi părăsit nava în timpul nopţii, de vreme ce 
nu putuseră să iasă în larg, şi să se răspândească prin câmpii, 
spre a ajunge într-un colţ al districtului mai sigur decât 
împrejurimile Queenstown-ului, unde agenţii poliţiei trebuiau 
să fie în urmărirea evadaţilor. 

Acum era prea târziu. 

Totuşi, Harry Markel, ferindu-se să se arate pe dunetă, 
stătea în uşa careului în aşa fel încât să fie ascuns de 
balustradă. 

În acest moment, Alert fu chemat în aceşti termeni de unul 
din mateloţii Concordiei: 

— Hei! Careva de pe Alert/.. Căpitanul este la bord? 

La această întrebare, Harry Markel nu se grăbi să răspundă. 
Nu încăpea nici o îndoială că era căutat căpitanul Paxton de 
care Concordia avea nevoie. 

Dar aproape imediat o a doua întrebare fu lansată de 
portavoce: 

— Cine comandă pe Alert ? 

Era evident că nu cunoşteau decât numele corăbiei şi nu 
ştiau cine o comandă. 

Deci, într-o anumită măsură, Harry Markel putea fi liniştit. 
Apoi, deoarece o tăcere prea îndelungată putea să pară 


55 


suspectă, întrebă şi el la rândul său, după ce se urcă pe 
dunetă: 

— Cine comandă pe Concordia ? 

— Căpitanul James Brown! răspunse chiar căpitanul, care se 
afla pe pasarelă şi putea fi recunoscut după uniformă. 

— Ce doreşte căpitanul James Brown?... întrebă Harry 
Markel. 

— Ştiţi cumva dacă nichelul este în creştere sau în scădere 
la Cork? 

— Spuneţi că-i în scădere şi va pleca... sugeră Corty. 

— În scădere, răspunse Harry Markel. 

—  Cucât? 

— Trei şilingi şi şase pence... suflă Corty. 

— Trei şilingi şi şase pence... repetă Harry Markel. 

— Atunci... nu este nimic de făcut aici, răspunse James 
Brown. Mulţumesc, căpitane. 

— La dispoziţia dumneavoastră! 

— N-aveţi nici un comision pentru Liverpool ? 

— Nu. 

— Călătorie bună lui Alert! 

— Călătorie bună Concordiei! 

După ce James Brown obţinu aceste informaţii — vă daţi 
seama cât te puteai bizui pe ele — Concordia manevră pentru 
a ieşi din ansa Farmar. Cum ajunse dincolo de cap, mări 
viteza şi luă direcţia Liverpool, spre nord-est. 

În acest moment, John Carpenter făcu această observaţie: 

— Drept mulţumire că l-am informat atât de exact despre 
cursul nichelului, căpitanul Concordiei ar fi putut cel puţin să 
ne remorcheze şi să ne scoată din acest golf blestemat! 

Dealtfel, chiar dacă ar fi început să bată vântul, era prea 
târziu pentru a le fi de folos. Acum se iscase o mare mişcare 
între Queenstown şi strâmtoare. Bărci de pescari se 
încrucişau, şi câteva din ele se pregăteau să întindă plasele în 
spatele limbii de pământ, la câteva cabluri distanţă de navă. 
Astfel că Harry Markel şi ceilalţi bandiți nu se arătară, din 
precauţie, pe punte. De fapt, dacă Alert ar fi plecat înainte de 
sosirea pasagerilor, care erau aşteptaţi dintr-o oră într-alta, 
această plecare neaşteptată ar fi părut suspectă. Cel mai bun 
lucru era să nu iasă din golfuleţ înainte de lăsarea noptii, 
admițând că acest lucru ar fi fost posibil. 

După cum se vede, situaţia era dintre cele mai 
îngrijorătoare: se apropia momentul când mentorul grupului 
de bursieri şi tinerii săi tovarăşi de călătorie se vor îndrepta 
spre bordul lui Alert. 

Nu trebuie uitat că plecarea era fixată pentru 30 iunie de 
către doamna Kethlen Seymour, în acord cu directorul şcolii 


56 


Antilian. Şi era ziua de 30 iunie. Domnul Patterson, debarcat 
în seara din ajun, nu va voi să piardă nici o clipă. Ca om pe cât 
de meticulos pe atâta de punctual, nu-şi va permite nici măcar 
să viziteze Cork sau Queenstown, cu toate că nu cunoştea nici 
unul din aceste două oraşe. După o noapte în care se va fi 
odihnit de oboseala traversării, se va scula, va trezi pe toată 
lumea, va merge în port unde i se va arăta locul unde Alert 
este ancorat, şi o singură ambarcaţiune va fi suficientă să-i 
ducă acolo. 

Desigur că Harry Markel se gândea la toate acestea, cu 
toate că nu ştia ce fel de om era domnul Patterson. Având 
grijă să nu apară pe dunetă, de teamă să nu fie zărit de 
pescari, supraveghea totuşi cu atenţie golful Cork. Prin 
hubloul din spate al careului, Corty şi el, cu luneta la ochi, 
urmăreau orice mişcare în port, unde desluşeau perfect 
cheiurile şi casele care se aflau la două mile distanţă. Cerul se 
înseninase complet. Soarele se înălța pe zarea senină de unde 
alungase ultimele ceţuri. Dar nici o urmă de vânt, nici măcar 
în larg, şi semnalele semafoarelor indicau o mare foarte 
liniştită. 

— Hotărât lucru, exclamă John Carpenter, ca închisoare era 
preferabilă cea din Queenstown! Cel puţin de-acolo am putut 
evada... În timp ce de aici... 

— Aşteaptă, îi răspunse Harry Markel. 

Puțin înainte de ora zece şi jumătate, Corty apăru în uşa 
dunetei şi zise: 

— Cred că am zărit o barcă cu vreo zece persoane, care 
tocmai a plecat din port... 

— Trebuie să fie pasagerii! exclamă şeful echipajului. 

Harry Markel şi dânsul intrară îndată în careu şi priviră cu 
luneta barca semnalată de Corty. 

Curând nu mai era nici o îndoială că această ambarcaţiune 
se îndrepta spre Alert, ajutată fiind de curentul mareei în 
scădere. Era condusa de doi mateloţi şi un al treilea se afla la 
cârmă. În mijloc şi în spate şedeau zece persoane, printre 
care se observa un anumit număr de colete şi valize. Fără 
doar şi poate, erau pasagerii lui Alert, care veneau să urce la 
bord. Sosise momentul decisiv care putea nărui tot ce pusese 
la cale Harry Markel! 

Situaţia depindea de eventualitatea ca domnul Patterson sau 
unul dintre tineri să-l fi cunoscut pe căpitanul Paxton. Părea 
prea puţin probabil, însă, şi pe acest lucru s-a bizuit Harry 
Markel pentru punerea în aplicare a planului său. Dar nu s-ar 
fi putut ca marinarii din port care conduceau barca să-l fi 
cunoscut pe comandantul lui Alert? Şi ce vor spune aceştia 
când el, Harry Markel, se va prezenta în locul lui Paxton?... 


57 


Trebuia, totuşi, să se ţină seama că Alert venea pentru prima 
oară să facă escală în portul Queenstown sau, mai bine-zis, în 
golful Cork. Căpitanul său va fi coborât pe uscat pentru a 
îndeplini formalităţile impuse oricărei nave la sosirea şi la 
plecarea ei, nu-ncăpea îndoială. Dar se putea admite, fără a te 
iluziona prea mult, că marinarii bărcii nu s-au întâlnit cu el la 
Queenstown. 

— În orice caz, zise John Carpenter, terminând discuţia 
avută cu ceilalţi bandiți în această privință, să nu-i lăsăm pe 
marinari să urce la bord... 

— Aşa e mai prudent... zise Corty. Vom da noi o mână de 
ajutor, la urcarea bagajelor... 

— Fiecare la postul său, comandă Harry Markel. 

Şi, înainte de toate, luă măsura de precauţie de a face să 
dispară barca pe care o furaseră în ajun pentru a veni la 
golfuleţul Farmar. Ambarcaţiunile de pe Alert vor fi suficiente 
pentru ei, dacă trebuiau să fugă. Cu câteva lovituri de topor 
sparseră barca şi o scufundară. 

Apoi Corty merse în faţă, gata să arunce o parâmă, îndată ce 
ambarcaţiunea se va apropia. 

— Să fim curajoşi, îi spuse John Carpenter lui Harry Markel, 
trebuie să facem faţă primejdiei... 

— Am mai trecut noi prin primejdii... şi vom mai avea de 
înfruntat şi altele, John! 

— Şi am scăpat totdeauna cu bine, Harry!... La urma 
urmelor, nu poţi fi spânzurat de două ori... E adevărat că este 
prea mult şi o singură dată! 

Între timp, ambarcaţiunea se apropia, ţinându-se la mică 
distanţă de țărm, în aşa fel încât să intre în Farmar prin 
partea dinăuntru a limbii de pământ care îl apăra. Se găsea 
acum la o depărtare de circa o sută de stânjeni. Se puteau 
distinge bine feţele pasagerilor. 

Situaţia avea să se decidă în câteva momente. Dacă lucrurile 
se vor desfăşura cum dorea şi spera Harry Markel, dacă 
dispariţia căpitanului Paxton nu va fi constatată, va acţiona 
după împrejurări. După ce îi va primi pe bursierii doamnei 
Kethlen Seymour aşa cum se cuvenea, cum ar fi făcut-o 
căpitanul lui Alert, îi va instala, fără ca lor să le vină în minte 
să părăsească bordul. 

În adevăr, văzând că, în lipsa vântului, corabia nu va putea 
ridica ancora, poate că domnul Patterson şi tinerii elevi vor 
cere să fie duşi înapoi la Queenstown. Probabil că nu 
avuseseră timp să viziteze nici zona industrială, nici cartierul 
maritim şi, de vreme ce aveau răgaz, era posibil ca ei să facă 
o asemenea propunere. 


58 


Aceasta ar fi constituit o adevărată primejdie, care trebuia 
evitată. Căci, după ce-şi va lăsa pasagerii la bord, barca se va 
întoarce în port şi va trebui ca una din ambarcaţiunile lui 
Alert să-i ducă înapoi, ambarcaţiune pe care se vor găsi doi 
sau trei oameni ai lui Harry Markel. 

Or, nu era de temut ca agenţii poliţiei, care cercetaseră fără 
rezultat tavernele din cartier, să-şi continue cercetările pe 
străzi şi pe cheuri?... Dacă unul din evadați era recunoscut, 
totul ar fi fost descoperit... O şalupă cu aburi ar pleca imediat 
în golfuleţul Farnur cu o patrulă de poliţişti, agenţii ar pune 
mâna pe Alert şi toată banda ar recădea în mâinile lor... 

De aceea, când pasagerii vor fi la bord, nu li se va mai 
permite să debarce, chiar dacă întârzierea plecării s-ar 
prelungi cu câteva zile. Dealtfel, chiar în noaptea care vine, 
cine ştie dacă Harry Markel nu va reuşi să scape de ei, cum a 
scăpat de căpitanul Paxton şi de echipajul său?... 

Harry Markel dădu apoi ultimele dispoziţii. Oamenii săi nu 
trebuiau să uite că nu mai erau piraţii de pe Halifax sau 
evadaţii din închisoarea de la Queenstown... că erau acum 
marinarii de pe Alert, cel puţin pentru această zi. Vor trebui 
să se controleze, să nu scoată nici un cuvânt imprudent, să 
aibă aerul unor marinari cinstiţi, să aibă «ţinută» cum a spus 
John Carpenter, să facă onoare generoasei doamne Kethlen 
Seymour!... Toţi înţeleseră bine rolul ce-l aveau de jucat. În 
aşteptare şi până-n momentul când ambarcaţiunea avea să 
plece înapoi, li se dădu ordin să se arate la faţă cât mai puţin 
posibil... Trebuiau să rămână în postul echipajului... Şeful de 
echipaj şi Corty vor face faţă singuri la îmbarcarea bagajelor 
şi instalarea pasagerilor. 

Cât despre gustarea de dimineaţă, ea avea să fie servită în 
careul ofiţerilor — o gustare bună, pe care o furniza cambuza 
lui Alert. Asta era treaba lui Ranyah Cogh şi el îşi propuse să-i 
uimească pe toţi prin talentele lui culinare. 

Sosise momentul să se poarte cum ar fi făcut-o căpitanul 
Paxton şi echipajul său. Barca se afla la numai câţiva stânjeni, 
şi cum nu se putea ca nimeni să nu fie pe punte pentru a-i 
primi pe pasageri, Harry Markel se îndreptă spre scara de 
frânghie de la tribord. 

E de la sine înţeles că îmbrăcase uniforma nefericitului 
căpitan şi că toţi însoțitorii săi purtau hainele găsite în postul 
echipajului. Alert fu chemat de către marinarii ambarcaţiunii 
şi Corty aruncă o parâmă care fu agăţată cu cangea, apoi 
adusă spre prova. Tony Renault şi Magnus Anders, căţărându- 
se primii pe scara de frânghie, săriră pe punte. Camarazii lor 
îi urmară. Apoi fu rândul domnului Horatio Patterson, pe care 
John Carpenter îl ajută foarte respectuos să treacă parapetul. 


59 


Începură imediat şi transbordarea bagajelor, mici valize 
uşoare şi care nu cereau sforţări; totul se făcu în câteva clipe. 

Marinarii din barcă nu urcară, aşadar, la bord. Plătiţi de 
domnul Patterson de la care primiră şi un bacşiş bun, ei 
întoarseră şi luară drumul înapoi spre port. 

În acest moment, mentorul, corect ca întotdeauna, se înclină 
întrebând: 

— Căpitanul Paxton?... 

— Eu sunt, domnule, răspunse Harry Markel. Domnul 
Patterson salută din nou plin de politeţe şi adăugă: 

— Căpitane Paxton, am onoarea să vă prezint pe elevii de la 
Antilian School şi să vă exprim asigurarea deplinei mele 
consideraţiuni şi cele mai respectuoase omagii... 

— Semnat Horatio Patterson, murmură la urechea lui Louis 
Clodion mucalitul Tony Renault, care salută împreună cu toţi 
camarazii săi pe căpitanul navei Alert. 


VIII 
LA BORD 


Drumul domnului Patterson şi al elevilor de la Antilian 
School se făcuse în bune condițiuni. Îi interesaseră cele mai 
mici întâmplări din cursul călătoriei. Un adevărat stol de 
păsări scăpate din colivie — păsări perfect domesticite, însă, 
şi care trebuiau să se întoarcă! Şi toate acestea nu erau decât 
începutul. 

Desigur că aceşti tineri nu erau la prima lor călătorie cu 
trenul sau cu vaporul. Toţi trecuseră chiar şi Oceanul Atlantic, 
când au sosit în Europa, venind din Antile. Dar a spune că 
marea nu mai avea secrete pentru ei, asta nu! Dealtfel, abia 
îşi mai aminteau de acea traversare. Cel mai în vârstă dintre 
ei avea cel mult vreo zece ani când pusese piciorul pe 
pământul Angliei. Călătoria la bordul lui Alert va fi deci ceva 
nou. Cât despre mentor, era pentru prima oară când se 
aventura pe întinderea perfidului element, spre marea lui 
satisfacţie. Hoc erat in votis!, repeta el, la 1800 de ani după 
Horaţiu. 

Coborând din tren la Bristol, micul grup luase la cinci 
dimineaţa pachebotul care efectua serviciul regulat între 
Anglia şi Irlanda, pe o distanţă de circa 200 de mile. 


1 Hoc erat in votis — aceasta mi-era dorinţa. 
60 


Aceste pacheboturi sunt nave elegante, bine amenajate, 
rapide, ajungând să parcurgă 17 mile pe oră. Timpul era 
frumos. Se simţea numai o briză uşoară. De obicei, intrarea în 
canalul Saint George, imediat după ce depăşeai Milford 
Haven şi capurile Ţării Galilor, este anevoioasă. E adevărat că 
asta însemna aproape jumătatea drumului, dar pasagerii 
aveau de suferit de obicei încă o jumătate de zi. De data 
aceasta ei se simțeau ca într-o plimbare cu iahtul pe apele 
liniştite ale lacului Lomond sau Katrine în ţara lui Rob Roy, în 
plină Scoţie. 

Domnul Horatio Patterson nu suferise de rău de mare pe 
canalul Saint George şi avea cele mai bune speranţe şi pentru 
viitor. Ascultându-l, dealtfel, reieşea că un om bine clădit, 
prudent şi energic n-avea de ce să se teamă de răul de mare. 

— Este o chestiune de voinţă, repeta el, şi nu altceva! 


61 


? 


itanul Paxton 


—Căp 


În plină formă atât trupeşte cât şi sufleteşte, mentorul şi 
laureaţii sosiră în portul Queenstown. Era vădit că nu vor 
avea timp să viziteze acest oraş şi nici Cork, metropola lui. 

Cum era de înţeles, toţi simțeau cea mai vie dorinţă să se 
găsească la bordul lui Alert, să pună piciorul pe această 
corabie închiriată anume pentru ei — mai bine-zis un iaht de 
agrement — să-şi ia în primire cabina, să se plimbe pe punte, 
la prova sau la pupa, să intre în relaţii cu căpitanul Paxton şi 
echipajul său, să ia prima masă în careu, să asiste la toate 
manevrele unei plecări la care vor da şi ei o mână de ajutor, 
dacă acest lucru va fi necesar. Nu era deci cazul să se plimbe 
pe străzile Queenstown-ului şi dacă Alert ar fi fost ancorat în 
port, domnul Patterson şi tinerii săi însoțitori s-ar fi îmbarcat 
imediat. Dar era târziu, aproape ora nouă seara. Deci plecarea 
spre golfuleţul Farmar fu hotărâtă pentru a doua zi. 

Avură o mică decepţie, căci toţi sperau să petreacă prima 
noapte la bord, înghesuiți în paturile lor suprapuse, «ca nişte 
sertare ale unui scrin», cum zicea Tony Renault — şi ce 
plăcere este să dormi în fundul acestor sertare! 

Dar trebuiră să amâne îmbarcarea pentru a doua zi. 

Totuşi, chiar în aceeaşi seară, Louis Clodion şi John Howard 
îşi dădură întâlnire cu un marinar din port, care le promise să- 
i ducă cu barca sa la locul unde era ancorat Alert. La 
întrebările ce i le puseră, el indică punctul unde se afla 
Farmar aproape de intrarea în golful Cork, la o distanţă de 
circa două mile. Dacă ar fi vrut, puteau fi duşi acolo chiar de 
la sosirea lor şi cei mai nerăbdători se arătară gata să accepte 
această propunere. O plimbare nocturnă prin golf pe acest 
timp călduros şi liniştit nu putea fi decât foarte plăcută. 

Domnul Patterson nu-şi dădu însă consimţământul. Nu va fi 
târziu dacă se vor prezenta mâine la căpitanul Paxton, 
deoarece plecarea era fixată pentru 30 iunie. E foarte 
probabil ca laureaţii să nu fie aşteptaţi înainte de această 
dată. Şi apoi, se lăsa noaptea. Orologiile din Queenstown 
bătuseră de zece... Nu încăpea nici o îndoială că la această 
oră căpitanul Paxton şi echipajul său se culcaseră... La ce bun 
să-i trezească? 

— Ei, exclamă Tony Renault, dacă am fi la bord, poate că 
Alert ar ridica ancora chiar în noaptea aceasta! 

— Ce vorbeşti, tinere? Spuse marinarul. E imposibil să plece 
acum, şi cine ştie dacă această acalmie nu va mai dura câteva 
zile... i 

— Credeţi aşa ceva, domnule marinar? Intrebă domnul 
Patterson. 

— E de temut... 


63 


— Ei bine, în acest caz, spuse domnul Patterson, ar fi poate 
mai bine să ne instalăm într-un hotel din Cork sau din 
Queenstown, până în momentul când un vânt prielnic va umfla 
pânzele. 

— O, domnule Patterson... domnule Patterson!... exclamară 
Magnus Anders şi alţi câţiva, neputându-şi stăpâni un gest de 
deceptie. 

— Cu toate acestea... scumpi elevi... 

Se iscară discuţii şi rezultatul fu că hotărâră să meargă la 
hotel pentru a petrece noaptea şi că în zorii zilei, când mareea 
este în scădere, ambarcaţiunea reţinută va transporta 
pasagerii în golfuleţul Farmar. 

Dealtfel, domnul Patterson îşi făcu o socoteală foarte 
normală pentru un contabil: instalându-se la bord, cheltuielile 
de hotel ar fi evitate şi asta însemna ceva. În plus, nimic nu-i 
putea împiedica să se întoarcă la Queenstown şi la Cork, dacă 
plecarea trebuia să întârzie câteva zile din cauza lipsei de 
vânt. 

Domnul Patterson şi laureaţii se duseră la un hotel de pe 
cheu. Se culcară şi dormiră tun, iar a doua zi, după micul 
dejun alcătuit din ceai cu sandvişuri, se urcară în barcă 
pentru a ajunge la bordul lui Alert. 

N-aţi uitat că ceţurile se risipiseră. Astfel că, imediat ce 
barca s-a depărtat cu o milă, ansa Farmar apăru după ocolirea 
unei limbi de pământ care o mărginea la nord. 

— Alert! exclamă Tony Renault, arătând spre singura 
corabie care era ancorată acolo. 

— Da... tinere domn, Alert... răspunse stăpânul bărcii. O 
navă frumoasă, vă asigur! A 

— Cunoaşteţi pe căpitanul Paxton? Întrebă Louis Clodion. 

— Nu-l cunosc deloc, căci a coborât rar pe uscat. Dar trece 
drept un excelent marinar şi are un echipaj bun sub ordinele 
sale. 

— Ce frumoasă corabie cu trei catarge! exclamă Tony 
Renault, a cărui admiraţie era cu totul împărtăşită şi de 
colegul său Magnus Anders. 

— E un adevărat iaht! zise Roger Hinsdale, măgulit că 
doamna Kethlen Seymour pusese această navă superbă la 
dispoziţia lor. 

Un sfert de oră mai târziu, barca se afla lângă corabie în 
josul scării de la tribord. 

După cum se ştie, aşa cum fusese stabilit, patronul cu cei doi 
oameni ai săi rămăseseră în ambarcaţiunea care-şi reluă 
imediat drumul spre port. 


64 


Se ştie de asemenea în ce condiţii fuseseră făcute 
prezentările şi cum Harry Markel îi primise pe călători sub 
numele căpitanului Paxton. 

După aceasta, John Carpenter, în calitate de şef al 
echipajului, îşi oferi serviciile şi propuse pasagerilor să-i 
conducă la cabinele lor. 

Între timp, domnul Patterson se simţi obligat să facă noi 
complimente căpitanului. O felicită pe doamna Kethlen 
Seymour că  încredinţase soarta grupului de tineri 
excursionişti unui comandant atât de distins, cu o reputaţie 
excelentă în lumea maritimă. Fără îndoială că, încercând să 
intre în universul lui Tetis, ei se expuneau la anumite 
primejdii... Dar, cu căpitanul Paxton, pe o navă atât de bună 
ca Alert, cu un echipaj atât de experimentat, se puteau 
înfrunta furiile lui Neptun... 

Harry Markel se arătă rece şi nepăsător în faţa acestui val 
de aprecieri. Se mulţumi să răspundă că el şi oamenii săi vor 
face tot ce se poate pentru ca pasagerii să fie pe deplin 
satisfăcuţi în timpul acestei călătorii. 

Şi acum, se punea problema să se viziteze nava, «din fundul 
calei până în vârful catargelor» cum spunea Tony Renault. 

Nu era de mirare că acest lucru îi interesa în cel mai înalt 
grad pe tinerii pasageri. Nu era această navă casa lor, oraşul 
plutitor care le fusese hărăzit pentru o durată de trei luni?... 
Nu era ea ca o parte din Antilian School, unde vor locui în tot 
timpul acestei călătorii? 

În primul rând merseră în careul de sub dunetă, unde aveau 
să mănânce cu toţii, cu masa de ruliu în mijloc, bănci cu 
spătarul mobil, lămpi cu suspensie articulată, diversele unelte 
agăţate de arborele artimon, care străbătea masa, spiraiul cu 
gratii pe unde pătrundea lumina de afară, cu oficiul în care 
farfurii, sticle şi alte obiecte erau ferite de ruliu şi tangaj. 

Apoi de fiecare parte se deschideau cabinele pasagerilor, cu 
cuşetele şi toaletele lor, cu micul lor dulap, luminate de un 
hublou de sticlă lenticulară, aflat în peretele dunetei. În 
aceste cabine vor fi grupaţi bursierii: în partea stângă, Hubert 
Perkins şi John Howard în prima cabină, Roger Hinsdale 
singur în a doua, Louis Clodion şi Tony Renault în a treia; la 
dreapta, Niels Harboe şi Axel Wickborn în a patra, în a cincea 
Albertus Leuwen şi în a şasea Magnus Anders. Cât despre 
cabina rezervată domnului Horatio Patterson, care se afla 
alături de cabina căpitanului, lângă intrarea în careu, în 
dreapta, ea dădea spre partea din faţă a dunetei şi era ceva 
mai spațioasă decât ale tinerilor săi însoțitori... La nevoie el se 
putea considera secundul lui Alert şi ar fi avut dreptul să 
poarte două galoane pe mânecile redingotei. După cum se 


65 


vede, dispoziţiile doamnei Kethlen Seymour n-au omis nimic 
din ceea ce putea să asigure confortul şi igiena tinerilor 
«<antilieni». E adevărat că nu se găsea nici un medic la bord, 
dar nu era de prevăzut vreo boală sau un accident grav în 
timpul traversării. Mentorul va şti să înlăture imprudenţele ce 
le-ar putea face cei mai îndrăzneţi din grup. Totuşi, farmacia 
lui Alert era bine aprovizionată cu medicamente de uz curent. 
Şi apoi, în caz de timp nefavorabil, vânt şi furtuni, pasagerii se 
vor putea îmbrăca în haine de marinar. Nici şepcile, nici 
mantalele şi pantalonii de piele cernită nu lipseau din fiecare 
cabină. 

Nu era de mirare că Tony Renault si alţi câţiva voiră să se 
«marinărească» din clipa sosirii lor la bord. În ceea ce-l 
priveşte pe domnul Horatio Patterson, credincios cilindrului 
său şi redingotei negre cu cravată albă, ar fi socotit nedemn 
de caracterul şi responsabilitatea sa să îmbrace bluza de 
marinar şi şapca tradiţională. Dealtfel, nu era cazul, pe acest 
timp calm şi pe apele nemişcate ale golfului Cork, când 
corabia nu era legănată nici măcar de unduirea hulei, să 
schimbe ceva din obiceiurile sale. Dacă doamna Patterson s-ar 
fi aflat lângă el, nici n-ar fi crezut că a părăsit apartamentul 
său de la Antilian School. Şi poate că n-ar fi văzut altă 
diferenţă între ansa Farmar şi Oxford Street, decât că 
trecătorii erau într-un număr mai mic. 

După ce vizitară careul şi după ce-şi depuseră valizele 
fiecare în cabina sa, elevii începură inspectarea navei, conduşi 
de John Carpenter care răspundea la toate întrebările pe care 
i le puneau, în special, Tony Renault şi Magnus Anders. Pe 
dunetă, timona şi locurile echipajului fură privite cu mare 
atenţie şi fără îndoială că aceşti viitori marinari aveau 
mâncărimi la mână ca să ia bara, s-o îndrepte spre nord-nord- 
est un sfert est, sau spre sud-sud-vest o optime sud. Întorşi pe 
punte, tinerii o străbătură, examinând cele două bărci 
suspendate pe macarale mici şi iola înălţată în spate, la pupa. 
Înaintea primului arbore, trinchetul, era bucătăria în care se 
pregătea masa de prânz sub supravegherea lui Ranyah Cogh, 
care fu felicitat de domnul Horatio Patterson pentru 
frumuseţea sa de tip african. În sfârşit, postul echipajului, ai 
cărui oameni nu inspirară nici o neîncredere, teuga, 
cabestanul, una din ancore, aflată la deschizătura tribordului, 
cea de la babord fiind cufundată în apă, toate reţinură atenţia 
acestor tineri curioşi. Rămânea acum de vizitat cala pentru a 
termina cu explorarea navei. 

Nu trebuie să surprindă pe nimeni că domnul Patterson nu 
se hazarda să-i urmeze pe elevii săi în adâncurile întunecate 
ale navei, în adevăr, nu existau scări, ci numai nişte crestături 


66 


într-o placă de metal, unde trebuia să bagi piciorul. El nu se 
aventură, aşa cum nu se aventură nici să urce şarturile care 
duc la gabie, pe vergile marelui catarg ori pe arborele mic — 
trinchetul. Dar tinerii coborâră repede în interiorul lui Alert, 
acolo unde încărcătura era înlocuită de lingouri de fontă care 
asigurau stabilitatea navei. Cala fu străbătută de la prova, 
unde comunica printr-o scară cu postul echipajului, până la 
pupa, unde un perete metalic etanş o separa de cambuza 
aflată sub dunetă. Se găseau acolo pânze, parâme, piese de 
schimb din lemn, pentru arboradă, şi de asemenea un anumit 
număr de lăzi cu conserve, butoaie cu vin, butoaie cu rachiu şi 
saci cu făină. In adevăr, Alert era aprovizionat ca şi cum 
trebuia să facă înconjurul lumii. 

După ce terminară vizitarea, toţi urcară şi veniră pe dunetă 
să-l întâlnească pe mentorul lor, care era împreună cu 
căpitanul. Amândoi discutau de unele şi de altele, domnul 
Patterson cu limbuţia sa obişnuită, şi Harry Markel care se 
mulțumea să răspundă în puţine cuvinte. Un marinar 
cumsecade, fără îndoială, dar prea puţin comunicativ. 

Atunci Tony Renault începu să se învârtească în jurul barei, 
să examineze habitaclul în care se găsea compasul, să pună 
mâna pe timonă, s-o mişte într-un sens sau altul, ca un 
timonier, apoi zise: Domnule căpitan... ne veţi permite... din 
când în când, să conducem puţin... când va fi timp frumos... 

— Ei... zise mentorul, nu ştiu dacă acest lucru ar fi 
prudent... 

— Fiţi liniştit, domnule Patterson, nu vom scufunda corabia! 
declară 'Tony Renault. 

Harry Markel se mărgini să încuviinţeze din cap. 

La ce se gândea?... Se strecurase oare în sufletul său puţină 
milă, văzându-i pe aceşti tineri atât de fericiţi, atât de 
bucuroşi de a se fi îmbarcat la bordul lui Alert? Nu! Şi în 
noaptea următoare nu va cruța pe nici unul. 

În acest moment sună clopotul de la prova. Unul din mateloţi 
bătu cele patru lovituri pentru ora 11. 

— Ne cheamă la masă, zise Louis Clodion. 

— Ei bine, o vom onora!... răspunse domnul Horatio 
Patterson. Mi-e o foame de lup... 

— De lup de mare... spuse Tony Renault. 

— Lupus maritimus, traduse domnul Patterson. 

Era în adevăr ora mesei pe care Harry Markel se scuză că nu 
putea s-o prezideze, având obiceiul, zise el, să mănânce în 
cabina sa. 

Prinzul era servit în careu şi fiecare găsi un loc în jurul 
mesei. Ouăle, carnea rece, peştele proaspăt, pesmeţii şi 
ceaiul, totul fu apreciat ca excelent. Dealtfel, aceste stomacuri 


67 


tinere, înfometate de plimbarea lor matinală, nu s-ar fi arătat 
în nici un caz prea pretenţioase, dar trebuie să mărturisim că 
domnul Patterson mâncă de două ori mai mult decât la 
cantina de la Antilian School. 

După prânz, toţi îl regăsiră pe dunetă pe Harry Markel. 

Şi după cum se înţeleseseră, Louis Clodion i se adresă: 

— Domnule căpitan, credeţi că veţi putea porni curând?... 

— Îndată ce va începe să bată vântul, răspunse Harry 
Markel, care prevăzuse scopul acestei întrebări, ceea ce se 
poate întâmpla dintr-un moment în altul. 

— Şi dacă vântul este potrivnic? Spuse domnul Horatio 
Patterson. 

— Aceasta nu va împiedica plecarea şi mersul navei. Ceea 
ce ne trebuie este briza, ori de unde ar sufla... 

— Da!... exclamă Tony Renault. 

— Cât mai repede, adăugă Magnus Anders. 

— Aşa cum spuneţi, domnilor... replică Harry Markel. 

Şi, în realitate, exista o privelişte mai frumoasă decât cea a 
unei nave cu pânzele umflate de vânt? 

— În fine, domnule căpitan, întrebă Niels Harboe, este vreo 
speranţă ca briza să înceapă să bată? 

— În această după-amiază? Adăugă John Howard. 

— Sper, răspunse Harry Markel. Calmul durează de aproape 
şaizeci de ore şi desigur că va înceta. 

— Domnule căpitan, întrebă Roger Hinsdale, am vrea să 
ştim dacă există vreo şansă ca Alert să plece astăzi?... 

— Vă repet, domnilor, că n-aş fi deloc mirat, căci barometrul 
scade puţin; totuşi, n-aş putea să fiu sigur... 

— Ín acest caz, zise Louis Clodion, poate că am putea să 
coborâm pe uscat ca să petrecem acolo această după-masă? 

— Da... da, repetară împreună toţi camarazii săi. 

Or, tocmai aceasta era o propunere cu care Harry Markel nu 

era de acord. Sub nici o formă nu va trimite pe nimeni pe 
uscat, nici dintre pasageri şi nici din echipaj. Insemna să 
agraveze o situaţie şi aşa periculoasă. Şi atunci interveni şi 
domnul Patterson să sprijine cererea prin câteva citate foarte 
oportune. Nici tinerii săi tovarăşi, nici el nu cunoşteau Cork- 
ul... sau Queenstown-ul... Nu putuseră în ajun să viziteze 
aceste două oraşe... Se spunea că împrejurimile sunt foarte 
interesante, în special orăşelul Blarney, apoi castelul având o 
piatră, se spune, care îi ceartă pentru totdeauna cu adevărul 
pe cei ce-şi apropie de ea buzele. 
_ Cum este de înţeles, toţi îl sprijiniră pe domnul Patterson. 
Într-o jumătate de oră, una din bărcile lui Alert, cu doi 
oameni, i-ar fi putut duce în port şi ei promiteau că vor fi 
înapoi înainte de căderea serii. 


68 


— Cum vedeţi, domnule căpitan, zise domnul Patterson, vă 
rugăm cu toţii. 

— Aş fi bucuros să pot consimţi, răspunse pe un ton cam 
aspru Harry Markel. Dar nu pot... Suntem în ziua fixată 
pentru plecare... Oricât de puţin vânt ar fi şi, dacă trebuie, 
numai cu mareea care va scădea, sper să pot ieşi din golful 
Cork... 

— Totuşi, remarcă Louis Clodion, dacă nu vom putea naviga, 
odată ieşiţi din golf? 

— Vom arunca ancora lângă uscat pentru a evita fluxul, şi 
cel puţin Alert va fi părăsit Farmar... Dacă începe să bată 
vântul, ceea ce cred, îl vom întâmpina pe mare mai bine decât 
în golfuleţ, care este prea adăpostit. 

Aceste argumente erau destul de plauzibile şi, în definitiv, 
trebuia să te bizui pe căpitan. 

— Vă rog deci, domnilor, adăugă el, să renunţaţi la planul 
vostru de a merge pe uscat... Am putea risca să pierdem o 
maree. 

— E în regulă, domnule căpitan, răspunse domnul Patterson, 
nu vom mai insista. 

Tinerii se resemnară curând. Dealtfel, cel puţin doi dintre ei 
nu ţineau prea mult să meargă. Erau, cum aţi ghicit probabil, 
Magnus Anders şi Tony Renault. Bucuria de a fi la bord le 
ajungea. Odată îmbarcaţi pe Alert, ei erau mulţumiţi să nu 
mai debarce decât într-un port din Antile. Şi-apoi, dacă briza 
ar începe în timp ce colegii lor vizitează Cork sau 
Queenstown, corabia ar fi împiedicată să plece, pentru că 
pasagerii nu s-au înapoiat pe navă. Şi cine ştie dacă o 
întârziere mai mare n-ar compromite călătoria?... Şi ce-ar 
spune doamna Kethlen Seymour?... Şi ce-ar gândi directorul 
şcolii Antilian?... Şi ce responsabilitate ar fi pentru mentor — 
care, dealtfel, a înţeles toată gravitatea acestei argumentări... 

Problema era rezolvată: vor rămâne la bord. Apoi, în discuţia 
care se prelungi, şi la care Harry Markel nu putu refuza să ia 
parte, se vorbi despre călătorie. 

Roger Hinsdale întrebă dacă Alert mai făcuse drumul din 
Anglia în Antile. 

— Nu, domnule, răspunse Harry Markel. Nava noastră n-a 
făcut până acum decât două călătorii în Mările Indiei. 

— Dar dumneavoastră, domnule căpitan, întrebă Hubert 
Perkins, cunoaşteţi Antilele? 

— Nu le cunosc. 

— Atunci, spuse domnul Patterson, este posibil ca un 
marinar să meargă fără greş într-un loc unde nu a fost 
niciodată?.. 

— Şi încă cum! exclamă Tony Renault. Cu ochii închişi... 


69 


— Nu, răspunse Harry Markel, cu ochii deschişi, 
determinând poziția, consultând hărțile şi găsind direcția... 

— Şi vom vedea toate acestea? Intrebă Magnus Anders. 

— Totul, dar cu condiţia să fim pe mare şi nu să lâncezim în 
fundul unui golf! 

Louis Clodion şi colegii săi se resemnară. Dealtfel, dacă 
aveau să petreacă o zi întreagă pe bordul lui Alert, fără a avea 
permisiunea de a cobori, nu însemna că această zi li se va 
părea lungă. Nu! Nici măcar nu le trecea prin minte să fie 
conduşi pe plajele din jur — ceea ce Harry Markel ar fi 
îngăduit fără îndoială, căci nu putea rezulta nici un pericol 
pentru el. Să te aşezi pe băncile dunetei, să te legeni în 
balansoare, să te plimbi pe punte, să urci la gabie sau să stai 
lângă cârmă, acestea nu erau de-ajuns să-ţi umple toată după- 
amiaza fără să te plictiseşti nici un moment? 

Şi apoi, cu toate că golful Cork era liniştit, totuşi nu era 
lipsit de oarecare mişcare. Activitatea portului Queenstown 
nu se întrerupsese numai pentru că briza se îndărătnicea să 
nu apară. Astfel că binoclurile tinerilor elevi şi luneta 
impresionantă — de două picioare şi patru degete — a 
domnului Horatio Patterson funcționau fără încetare. Nu 
trebuia pierdut nimic din acel du-te-vino al ambarcaţiunilor 
care pescuiau în golf, al şalupelor cu aburi care făceau de 
serviciu pe litoral, al remorcherelor care trăgeau corăbii, 
grăbite să iasă din port, al transatlanticelor sau altor nave 
care, zi de zi, vin şi pleacă, în număr mare, în golful Cork. 

Dealtfel, după masa de la ora cinci, tot atât de bună ca şi cea 
de la prânz, şi pentru care mentorul îl felicită călduros, pe 
drept cuvânt, pe Ranyah Cogh, când pasagerii urcară pe 
dunetă, Harry Markel îi anunţă că începuse să se facă simțită 
briza care bătea dinspre uscat. Foarte probabil, dacă va mai 
continua să bată încă o oră, că se va decide să plece. Vă 
închipuiţi cum fu primită această ştire! 

În adevăr, spre nord-est apăreau nori care permiteau să se 
creadă într-o schimbare a vremii. Fără îndoială că ei se iveau 
dinspre uscat şi ar fi fost mai bine ca să vină dinspre larg. 
Dar, în sfârşit, Alert putea să părăsească locul unde era 
acostat şi, odată ajuns dincolo de Roche-Pointe, se va acţiona 
după împrejurări. 

— Toată lumea pe punte, comandă Harry Markel, şi fiţi gata 
pentru ridicarea ancorei. 

Câţiva oameni veniră la vinciul ancorei, împreună cu tinerii 
care voiră să le dea o mână de ajutor. Între timp, pânzele fură 
întinse şi vergile ridicate. Apoi se ridică ancora şi corabia cu 
trei catarge prinse vântul în vela foc, în pânzele triunghiulare, 


70 


în gabiere, în pânzele pătrate, în brigantină şi astfel, în câteva 
minute, înconjură capul Farmar. 

Şi, la ultimele ştiri, ziarele de seară anunţară că nava Alert, 
cu căpitan Paxton, având la bord pe laureaţii concursului de la 
Antilian School, pornise pe ocean cu destinaţia Antile. 


IX 
APROAPE DE USCAT 


Era aproape şapte când Alert ieşi din golful Cork, lăsând în 
stânga sa capul Roche-Pointe. 'Ţărmul districtului Cork 
rămânea la câteva mile spre vest. 

Înainte de a privi către această vastă întindere de mare fără 
limite, pasagerii contemplară malurile înalte, pe jumătate în 
umbră, ale coastei meridionale a Irlandei. Instalaţi pe dunetă, 
a cărei prelată fusese strânsă pentru noapte, ei priveau 
peisajul nu fără oarecare emoție, atât de naturală la vârsta 
lor. 

Nu-şi mai aminteau decât vag traversările făcute în trecut, 
când sosiseră din Antile în Europa. Şi imaginaţia lor vie era 
aţâţată, gândind la lunga călătorie care-i aducea din nou pe 
meleagurile natale, în capul lor se îmbulzeau aceste cuvinte 
magice: excursii, explorări, aventuri, descoperiri, care aparţin 
vocabularului călătorilor. Povestirile pe care le citiseră, mai 
ales în ultimele zile petrecute la Antilian School, le reveneau 
în minte. Şi câte cărţi de călătorii au parcurs pe nerăsuflate, 
când încă nu cunoşteau ţinta lui Alert! Câte atlasuri şi hărţi n- 


Trebuie deci să ne dăm seama de starea de spirit a acestor 
tineri înflăcăraţi, cu închipuirea supraîncărcată de dorinţe şi 
nădejdi. Iar acum, cu toate că țelul călătoriei le era cunoscut, 
călătorie simplă şi uşoară, dealtfel, ei rămâneau totuşi sub 
impresia lecturilor făcute. Urmăreau pe descoperitori în 
expedițiile lor îndepărtate, cucereau teritorii noi şi arborau 
steagul ţării lor în aceste locuri! Ei erau Cristofor Columb în 
America, Vasco da Gama în India, Magellan în Ţara de Foc, 
Jacques Cartier în Canada, James Cook în insulele Pacificului, 
Dumont d'Urville în Noua Zeelandă şi în ţinuturile antarctice, 
Livingston şi Stanley în Africa, Hudson Pary şi James Ross în 
regiunile Polului Nord!... Repetau împreună cu Chateaubriand 
că globul terestru este prea mic, de vreme ce i se făcuse 
înconjurul, şi regretau că această lume nu avea decât cinci 


il 


părţi şi nu o duzină!... Ei se vedeau departe... Departe... Cu 
toate că Alert nu era decât la începutul traversării şi încă în 
apele engleze!... 

Pe de altă parte, era adevărat că fiecare din ei ar fi fost 
fericit, în momentul când părăseau Europa, să salute ţara sa 
pentru ultima oară; Louis Clodion şi Tony Renault — Franţa, 
Niels Harboe şi Axel Wickborn — Danemarca, Albertus 
Leuwen — Olanda, Magnus Anders — Suedia, dar era cu 
neputinţă. Numai Roger Hinsdale, John Howard, Hubert 
Perkins vor avea satisfacția de a trimite un ultim salut 
Irlandei. 

Şi începând de mâine, după ce vor fi străbătut canalul Saint 
George, nu vor mai întâlni nici un continent înainte de sosirea 
lor în Mările Americii. 

Dealtfel, cum se va vedea, va trece un anumit timp până 
când vor fi dispărut în zare coastele britanice. 

În adevăr, briza care se ridicase permisese lui Alert să 
părăsească ansa Farmar, unde era acostat. Dar, aşa cum era 
de temut, acest vânt venit dinspre uscat, fără putere şi durată, 
se stingea la câteva mile distanţă în larg. 

Pentru a lua direcţia spre Antile, la ieşirea din canalul Saint 
George, Alert trebuia să se îndrepte spre sud-vest, ceea ce 
desigur ar fi făcut căpitanul Paxton. 

Şi dacă ar fi putut înainta vreo sută de mile, poate că ar fi 
găsit în larg un vânt mai bun. Dar aceasta nu era intenţia lui 
Harry Markel: drumul ce-l va lua la ieşirea din canal va fi spre 
sud. 

În plus, ceea ce ar fi înlesnit mârşavele sale planuri ar fi fost 
să se depărteze cât mai mult de coastă, în timpul nopţii, ca să 
nu mai fie lângă numeroasele nave care o frecventau şi a celor 
pe care lipsa de vânt le imobiliza. 

Or, marea era complet calmă. Nici o cută la suprafaţa ei, nici 
un clipocit la țărm sau în coastele navei. Marea Irlandei îşi 
vărsa liniştită apele în Oceanul Atlantic. 

Din această cauză şi Alert era tot aşa de nemişcat, ca şi cum 
ar fi fost între malurile unui lac sau ale unui râu. Nu se simţea 
la bord nici cel mai uşor ruliu, din cauza adăpostului format 
de țărm. Domnul Horatio Patterson se felicita la gândul că va 
avea timp să se obişnuiască şi să înceapă să se poarte ca un 
adevărat marinar. 

Pasagerii priveau această stare de lucruri cu răbdare şi, 
dealtfel, ce mijloc ar fi avut s-o schimbe? Dar câte griji pentru 
Harry Markel şi echipajul său din cauza acestei apropieri de 
țărm! Se temeau tot timpul ca o navă militară să nu ancoreze 
la deschiderea canalului Saint George, cu ordinul de a cerceta 
toate navele care ar ieşi din golful Cork. 


72 


La această îngrijorare se adăuga şi furia echipajului. Harry 
Markel se întreba dacă va reuşi s-o stăpânească. Corty şi 
ceilalţi aveau nişte mutre care până la urmă îi puteau speria 
pe pasageri. 

John Carpenter şi cu dânsul încercau zadarnic să-i mai 
liniştească. Nu s-ar fi putut explica o asemenea enervare din 
cauza timpului nefavorabil. Dacă această întârziere era 
neplăcută, ea trebuia să fie mai ales pentru domnul Patterson 
şi tinerii săi însoțitori şi nu pentru nişte marinari obişnuiţi să 
rămână indiferenți la capriciile mării. 

Harry Markel şi John Carpenter discutau umblând pe puntea 
navei şi în cele din urmă Carpenter zise: 

— Harry, noaptea va sosi şi ceea ce am făcut în ansa 
Farmar, scăpând de oamenii de pe Alert, este oare imposibil 
să facem la una sau două mile depărtare de coastă?... Imi pare 
că acest lucru era mult mai riscant în golful Cork... 

— Uiţi, John, răspunse Harry Markel, că nu am putut 
proceda altfel, căci trebuia să punem cu orice preţ stăpânire 
pe corabie. 

— Ei bine, Harry, când pasagerii vor fi adormiţi în cabină, 
cine ne-ar putea opri să terminăm cu ei? 

— Într-adevăr, cine ne-ar putea împiedica, John? 

— Da, răspunse John Carpenter. S-au îmbarcat... Alert este 
în afara golfului... Îmi închipui că nimeni nu va voi să-i viziteze 
aici... 

— Nimeni? Replică Harry Markel. Din Queenstown, când 
semafoarele vor anunţa că nava este imobilizată din lipsa 
vântului, eşti sigur că nişte prieteni nu vor veni să le spună un 
ultim adio?... Şi ce se va întâmpla dacă nu vor mai fi găsiţi la 
bord?... 

— Mărturiseşte, Harry, că este destul de improbabil! 
Improbabil, desigur, dar posibil, în fond! Dacă şi a doua zi 
Alert ar mai fi aproape de țărm, n-ar putea veni până la el 
vreo ambarcaţiune de agrement?... Cu toate acestea, oamenii 
lui Harry Markel nu păreau să fie convinşi de asemenea 
argumente. Şi noaptea nu se va termina fără să ducă la 
deznodământul acestei groaznice drame. 

Seara se lăsa şi răcoarea mai odihnea lumea de pe urma 
căldurilor unei zile toride. După ora opt soarele va dispare sub 
un orizont fără nori şi nimic nu făcea să se spere lao 
modificare în starea atmosferică. 

Tinerii pasageri se aflau pe dunetă, foarte puţin grăbiţi să 
coboare în careu. Imediat ce le ură bună seara, domnul 
Patterson se duse în cabină şi se pregăti cu grijă de culcare. 
După ce se dezbrăcă metodic, îşi puse pe cap o scufie de 


T3 


mătase şi se întinse în cuşetă. Apoi, ultimul său gând înainte 
de a adormi fu acesta: 

«Minunata doamnă Patterson! Ultima mea măsură de 
prevedere i-a făcut destul rău!... Dar trebuia să procedez ca 
un om înţelept şi totul va fi reparat la întoarcere!» 

Între timp, dacă liniştea mării era la fel de profundă ca a 
atmosferei, Alert resimțea acțiunea curenților, foarte 
pronunţaţi la intrarea canalului Saint George. Fluxul care 
venea din larg tindea să-l apropie de țărm. In afară de faptul 
că Harry Markel putea să se teamă să nu fie aruncat pe coastă 
dacă nu-şi imobiliza nava, n-ar fi vrut pentru nimic în lume să 
fie dus spre nord, până-n marea Irlandei. Pe de altă parte, 
dacă Alert ar fi eşuat pe litoral, cu toate că salvarea n-ar fi 
fost atât de grea pe o vreme atât de calmă, ce situaţie 
periculoasă s-ar fi creat pentru aceşti evadați, obligaţi să 
coboare pe uscat, atunci când poliţia făcea cercetări în 
împrejurimile Cork-ului şi Queenstown-ului! 

Dealtfel, numeroase nave se aflau în jurul lui Alert — cel 
puţin o sută — corăbii care nu puteau să ajungă în port. Aşa 
se găseau în acea seară, aşa se vor găsi, fără îndoială, şi 
mâine, cea mai mare parte ancorate în aşteptarea mareei de 
noapte. 

La ora zece nava nu mai era decât la o jumătate de milă de 
coastă. Derivase puţin spre vest, până aproape de Robert's- 
Cove. 

Harry Markel hotări că nu mai trebuie să aştepte cu 
aruncarea ancorei şi-şi chemă oamenii. Când Louis Clodion, 
Roger Hinsdale şi ceilalţi îl auziră, se grăbiră să părăsească 
duneta. ` 

— Vreţi să ancoraţi, domnule căpitan Paxton? Intrebă Tony 
Renault. 

— Imediat, răspunse Harry Markel. Fluxul devine puternic. 
Suntem prea aproape de uscat... Şi mi-e teamă să nu eşuăm. 

— Deci, întrebă Roger Hinsdale, nu există nici o şansă ca să 
bată briza? 

— Nici una. 

— Începe să devină supărător, spuse Niels Harboe. 

— Foarte supărător. 

— În timpul mareei înalte este posibil ca vântul să înceapă 
să bată, zise Magnus Anders. 

— Atunci vom fi gata să profităm, căci Alert va fi ancorat cu 
o singură ancoră, răspunse Harry Markel. 

— În acest caz ne veţi preveni, domnule căpitan, pentru ca 
să vă dăm o mână de ajutor la plecare? Întrebă Tony Renault. 

— Vă promit. 


74 


— Da!... Veţi fi treziţi la timp! murmură ironic John 
Carpenter. Dispoziţiile pentru ancorare fură luate la un sfert 
de milă de coastă, care se curba printr-un cap îndepărtat spre 
vest. 

Ancora de la babord odată aruncată şi lanţul întins, Alert 
prezenta pupa spre litoral. Această operaţiune terminată, 
pasagerii se întoarseră în cabine unde nu întârziară să cadă 
într-un somn adânc. 

Acum, ce avea să facă Harry Markel?... Se va supune 
dorințelor echipajului? Masacrul se va săvârşi chiar în 
noaptea aceasta?... Prudenţa nu-i va impune să aştepte 
condiţii mai favorabile? 

Desigur, căci Alert, în loc să fie izolat în paraginile de la 
Robert's-Cove, cum fusese la Farmar, se găsea acum în 
mijlocul numeroaselor corăbii, imobilizate la intrarea vestică a 
canalului Saint George. Cele mai multe, ca şi Alert, 
ancoraseră pentru a rezista fluxului care le împingea spre 
coastă. Erau chiar două-trei care se opriseră în apropiere, la 
cel mult jumătate cablu distanţă. În felul acesta, cum să te 
încumeţi să arunci pasagerii peste bord?... Cu toate că era 
uşor să-i surprinzi în somn, puteai fi oare sigur că nu se vor 
apăra, că nu vor striga după ajutor, că strigătele lor nu vor fi 
auzite de oameni care făceau de cart pe celelalte nave? 

Acestea toate, Harry Markel — nu fără greutate — le băgă în 
cap lui John Carpenter, Corty şi celorlalţi ticăloşi, grăbiţi să 
termine, şi trebuiră cu toţii să fie în cele din urmă de acord. 
Dacă Alert ar fi fost la patru sau cinci mile depărtare în larg, 
nu încăpea nici o îndoială că această noapte ar fi fost ultima 
pentru Horatio Patterson şi tinerii laureați de la Antilian 
School. 

A doua zi, de la ora cinci, Louis Clodion, Roger Hinsdale şi 
colegii lor mergeau încolo şi încoace pe dunetă, în timp ce, 
mai puţin nerăbdător şi vioi, domnul Patterson continua să se 
lăfăiască în cuşeta lui. 

Nici Harry Markel, nici şeful de echipaj nu se sculaseră încă. 
Discuţia între ei se prelungise până noaptea târziu. Pândeau 
să vină briza, care nu bătea nici dinspre uscat, nici dinspre 
larg. Dacă ar fi avut ceva vânt pentru a umfla cât de cât 
pânzele de sus, n-ar fi şovăit să ridice ancora, şi, cu grijă să 
nu-i trezească pe cei care dormeau, s-ar fi depărtat de flotila 
care-i înconjura. Dar la ora patru dimineaţa, marea fiind joasă 
şi fluxul gata să înceapă, trebuiră să renunţe la orice speranţă 
de a se depărta de Robert's-Cove. Astfel,ei se-ntoarseră, unul 
în cabina sa sub dunetă şi celălalt într-a lui, aproape de postul 
echipajului, pentru a se odihni câteva ore. Tinerii nu întâlniră 
la pupa decât pe Corty, în timp ce alţi doi oameni erau de cart 


75 


la prova. Ei îi adresară întrebarea pe care era normal s-o 
pună: 

— Timpul?... 

— Prea frumos. 

— Şi vântul? 

— Nici cât să stingi o lumânare! 

Tocmai atunci soarele se înălța la orizont, în dreptul 
canalului Saint George, într-o ceaţă de vapori calzi. Negurile 
se risipiră aproape imediat şi marea străluci sub primele raze 
ale zorilor. 

La ora şapte, Harry Markel, deschizând uşa cabinei, îl întâlni 
pe domnul Patterson care ieşea din a lui. Dintr-o parte se auzi 
un «bună dimineaţa» amabil, iar din cealaltă se răspunse cu o 
simplă înclinare a capului. Mentorul se urcă pe dunetă, unde 
găsi pe toată lumea. 

— Ei bine, tineri laureați, declamă el, oare azi prova noastră 
va despica nerăbdătoare, imensitatea lichidă?... 

— Mă tem că mai pierdem încă o zi, domnule Patterson, 
răspunse Roger Hinsdale, arătând marea calmă pe care o hulă 
uşoară abia o mişca. 

— Atunci, când va sosi seara, aş putea să exclam ca şi Titus: 
«Diem perdidi»!... 

— Fără îndoială, replică Louis Clodion; dar aceasta însemna 
pentru Titus că nu putuse face binele, pe când pentru noi, că 
nu vom putea pleca! 

În acest moment, Harry Markel şi John Carpenter, discutând 
la prova, fură întrerupţi de Corty, care le spuse şoptind: 

— Atenţie!... A 

— Ce se-ntâmplă? Intrebă şeful echipajului. 

— Priviţi... dar să nu fiţi văzuţi, răspunse Corty, arătând cu 
degetul o parte din coasta dominată de faleze înalte. 

Pe creastă înainta o trupă de vreo douăzeci de oameni. Ei 
mergeau cercetând cu privirea când înspre câmpie, când 
înspre mare. 

— Sunt agenţii, zise Corty. 

— Da... Confirmă Markel. 

— Şi ştiu foarte bine ce caută, adăugă şeful echipajului. 

— Toţi oamenii în post! ordonă Harry Markel. Mateloţii, 
adunaţi la prova, coborâră imediat. 

Harry Markel şi ceilalţi doi rămaseră pe punte apropiindu-se 
de balustradă, în aşa fel încât să nu poată fi văzuţi, în timp ce 
ei îi vedeau pe poliţişti. Era, în adevăr, o patrulă în urmărirea 
evadaţilor. După ce au cercetat în zadar portul şi oraşul, au 


1 Diem perdidi — am pierdut ziua. 
76 


început să caute de-a lungul litoralului şi se părea că 
examinează cu o încăpățânare deosebită nava Alert. 

Dar că ar fi putut bănui că banda lui Harry Markel s-a 
refugiat la bordul corăbiei, după ce pusese stăpânire pe ea în 
golfuleţul Farmar, acest lucru părea foarte puţin probabil. 
Atâtea nave se aflau în faţa Robert's-Cove-ului, că s-ar fi găsit 
în imposibilitate să le cerceteze pe toate. Este adevărat că n- 
ar fi fost vorba decât de navele ieşite în cursul nopţii din 
golful Cork, şi agenţii ştiau că şi Alert era una dintre ele. 

Întrebarea era dacă vor reveni pe plajă să rechiziţioneze o 
barcă de pescari care să-i ducă la bord. 

Harry Markel şi oamenii săi aşteptau, pradă unei nelinişti 
lesne de înţeles. Pe de altă parte, atenţia pasagerilor fusese 
atrasă de prezenţa acestei patrule, pe care-o recunoscuseră 
după uniformele purtate de poliţişti. Desigur că nu era vorba 
de o simplă plimbare pe creasta unei faleze. Agenţii aveau o 
misiune în împrejurimile Cork-ului şi a Queenstown-ului şi 
supravegheau litoralul. Poate voiau să împiedice o debarcare 
suspectă sau să pună mâna pe ceva mărfuri de contrabandă. 

— Sunt agenţi de poliţie... spuse Axel Wickborn. 

— Şi chiar înarmaţi cu revolvere, adăugă Hubert Perkins, 
după ce-i observă cu luneta. 

Dealtfel, distanţa de la corabie la faleză era de cel mult 200 
de stânjeni, în aşa fel că, dacă de pe bord se distingea perfect 
tot ce se petrecea pe uscat, de pe uscat se vedea perfect tot 
ce se întâmpla la bord. Şi aceasta era, pe bună dreptate, 
cauza care-l neliniştea pe Harry Markel, îngrijorare care ar fi 
dispărut dacă nava ar fi fost la un sfert de milă depărtare pe 
mare. Cu o lunetă, şeful agenţilor i-ar fi recunoscut fără 
greutate şi se ştie ce ar fi urmat. Alert nu putea să se 
deplaseze şi, dealtfel, mareea care urca l-ar fi târât spre țărm. 
Cât despre eventualitatea de a fugi cu una din bărcile de pe 
bord, în orice loc ar fi debarcat, Harry Markel şi complicii lui 
ar fi fost prinşi cu siguranţă. De aceea ei nu se arătau, având 
în acelaşi timp grijă să nu trezească bănuielile tinerilor 
pasageri. 

Într-adevăr, cum ar fi putut aceştia să-şi închipuie că au 
căzut în mâinile evadaţilor din închisoarea Queenstown? 

Tony Renault, glumind, zise că nu era vorba de cercetări 
făcute de poliţie. 

— Aceşti bravi agenţi au fost trimişi să vadă dacă Alert a 
putut pleca, pentru a putea anunţa familiile noastre. 

— Îţi baţi joc de noi? Îi răspunse John Howard, care luă în 
serios cele spuse. 

— Nu, John, nu! Să mergem să-l întrebăm pe căpitanul 
Paxton. Toţi coborâră atunci pe punte şi merseră la prova. 


77 


Când Harry Markel, John Carpenter şi Corty îi văzură 
venind, fură cuprinşi de o oarecare nelinişte. Sub ce motiv ar 
fi putut să le dea ordin să rămână pe dunetă? Şi cum puteau 
să nu răspundă la întrebările lor! Louis Clodion luă cuvântul: 

— Vedeţi acel grup de pe faleză, domnule căpitan Paxton? 

— Da... zise Harry Markel, şi nu înţeleg ce caută acolo 
aceşti oameni... 

— Oare nu cercetează Alert-ul? Adăugă Albertus Leuwen. 

— Nici Alert şi nici celelalte nave nu sunt sub observaţie, 
zise John Carpenter. _ 

— Dar sunt agenţi de poliţie? Intrebă Roger Hinsdale. 

— Cred că da, zise Harry Markel. 

— Nu cumva sunt în căutarea unor răufăcători?... adăugă 
Louis Clodion. 

— A unor răufăcători?... repetă întrebător şeful echipajului. 

— Fără îndoială, continuă Louis Clodion. N-aţi auzit că 
piraţii de pe Halifax, după ce au fost capturați în Mările 
Pacificului, au fost aduşi in Anglia, la Queenstown, pentru a fi 
judecaţi, şi că au reuşit să evadeze din închisoare? 

— Nu ştiam, zise John Carpenter cu tonul cel mai natural şi 
indiferent. 

— Cu toate acestea, zise Perkins, alaltăieri, la sosirea 
noastră, când am debarcat de pe pachebot, n-am auzit 
vorbindu-se decât de asta. 

— E posibil, dar noi n-am părăsit bordul nici o clipă 
alaltăieri şi ieri şi nu suntem la curent cu aceste ştiri. 

— Totuşi, zise Louis Clodion. Cred că aţi auzit că echipajul 
de pe Halifax a fost adus în Europa? 

— Da... răspunse John Carpenter, care nu voia să treacă mai 
neştiutor decât trebuia... Dar nu ştiam că aceşti indivizi au 
scăpat din închisoarea de la Queenstown... 

— Totuşi evadarea a avut loc, zise Roger Hinsdale, chiar în 
ajunul zilei când bandiții trebuiau să fie judecaţi... 

— Apoi condamnaţi!... exclamă Tony Renault. Să sperăm că 
poliţia va reuşi să dea de urmele lor... 

— Şi, adăugă Louis Clodion, că nu vor scăpa de pedeapsa pe 
care o merită pentru crimele lor groaznice... 

— Aşa cum spuneţi... se mărgini să răspundă Harry Markel. 
Dar teama pe care o resimţise pe drept cuvânt Harry Markel 
şi oamenii săi luă în curând sfârşit. După un sfert de ceas de 
şedere pe creasta falezei, patrula îşi continuă drumul de-a 
lungul litoralului, în direcţia sud-vest. Agenţii nu întârziară să 
dispară şi Corty să murmure, umflându-şi pieptul: 

— În sfârşit... respir! 


78 


— De acord, răspunse John Carpenter, dar dacă agenţii au 
venit şi-au plecat, în schimb vântul a rămas la dracu-n 
praznic! 

— Ne vom mişca de aici, nu-i aşa, Harry?... întrebă Corty. 
Ambarcaţiunile noastre îl vor remorca pe Alert. Pasagerii nu 
vor refuza să ne dea o mână de ajutor, punând mâna pe vâsle. 

— Bine, declară şeful echipajului, şi când refluxul ne va duce 
la trei sau patru mile depărtare de țărm, nu vom mai avea să 
ne temem de primejdii, ca aici... 

— Şi, adăugă Corty, vom putea face ceea ce ne rămâne de 
făcut... 


X 
BRIZA DE NORD-EST 


Aplecaţi peste balustradă, tinerii pasageri se uitau cu atenție 
în depărtare. Ce nerăbdători erau să fie ridicată ancora şi să 
nu mai poată zări uscatul! 

Cerul lăsa să se prevadă în curând o modificare a stării 
timpului. Câţiva nori se ridicau la est şi era posibil ca briza să 
bată dinspre coastă înainte de sfârşitul zilei. 

Ei bine, se vor sluji de ea chiar dacă s-ar transforma în 
furtună, numai să-l mişte pe Alert la douăzeci de mile de aici, 
în plin Atlantic. 

Dar această speranţă nu va fi înşelată?... Norii nu se vor 
împrăştia cu ultimele raze de soare?... Harry Markel va trebui 
să se servească de ambarcaţiunile sale spre a putea ajunge în 
largul mării? 

Între timp, adăpostiţi sub tenda dunetei, tinerii urmăreau 
mişcările de la intrarea canalului Saint George. Nu numai că 
urcau şi coborau vapoare cu aburi, unele spre Atlantic, altele 
spre regiunile Irlandei, dar mai multe corăbii cu pânze erau 
trase de remorchere din Queenstown. 

Ah! Dacă Harry Markel ar fi îndrăznit, ar fi chemat unul din 
aceste remorchere: l-ar fi tocmit pentru a fi dus în larg şi ar fi 
plătit un preţ bun pentru remorcare. 

Tony Renault propuse chiar să se întrebuinţeze acest mijloc. 
La cinci-şase mile depărtare de canal, nu era sigur că se vor 
întâlni brizele din larg? 

La această propunere, Harry Markel opuse un refuz 
categoric pe un ton sec, care nu miră prea mult. În definitiv, 
un căpitan ştie ce are de făcut; nu cere părerea nimănui. 


79 


În adevăr, Harry Markel, oricât ar fi avut interesul să se 
depărteze de un țărm atât de periculos pentru el şi oamenii 
lui, n-ar fi consimţit nici un moment să tocmească un 
remorcher. Ce s-ar fi întâmplat dacă patronul acestui 
remorcher l-ar fi cunoscut pe căpitanul Paxton sau pe unul din 
marinari şi nu i-ar fi regăsit la bordul lui Alert ?... Nu, tot mai 
bine era să aştepte. 

Spre ora trei după-amiază, trâmbe groase de fum se ridicară 
dinspre sud-vest. Ce interesant era să priveşti apropierea 
vaporului cu aburi, care fu semnalat! Acest vapor mergea cu 
mare viteză. După o jumătate de oră căpătară certitudinea că 
un vas de război venea spre canal. 

Toate lunetele fură îndreptate în acea parte. Tony Renault şi 
ceilalţi rivalizau care din ei va descoperi primul naționalitatea 
vaporului! 

Louis Clodion avu acest noroc şi, după ce recunoscuse 
flamura desfăşurată pe vârful catargului militar, exclamă: 

— Este francez, un bastiment... 

— Dacă este francez, exclamă Tony Renault, îl vom saluta în 
trecere! Şi merse să ceară permisiunea lui Harry Markel să 
dea onorul Franţei, reprezentată de această navă militară. 

Harry Markel, neavând nici un motiv să refuze, consimţi şi 
adăugă chiar că e foarte sigur că se va răspunde salutului lui 
Alert. Nu este acesta obiceiul în marina întregii lumi? 

Vaporul era un crucişător cuirasat de rangul doi, care avea 7 
000 de tone şi era prevăzut cu două catarge militare. Steagul 
francez fâlfâia la pupa. Nava înainta repede pe această mare 
atât de calmă pe care o despica etrava mult ascuţită, lăsând în 
urmă o lungă dâră de siaj, netedă datorită formei carenei sale. 
Cu ajutorul binoclului, numele cuirasatului putu fi citit în 
momentul trecerii sale pe lângă Alert. 

Era Jemmapes, unul dintre cele mai frumoase vapoare 
franceze. 

Louis Clodion şi Tony Renault erau pe dunetă, lângă saula 
picului arborelui artimon. Când Jemmapes nu mai fu decât la 
un sfert de milă depărtare, traseră de saulă şi pavilionul 
britanic fu ridicat de trei ori, în urale de «Trăiască Franţa!». 
Toţi englezii, danezii, olandezii scoaseră acest strigăt în 
onoarea camarazilor lor, în timp ce pavilionul lui Jemmapes 
era coborât şi ridicat la rândul său. O oră mai târziu, aceleaşi 
onoruri fură făcute culorilor engleze, când apărură la picul 
unui transatlantic. 

Era City-of-London al liniei Cunard, care făcea cursa 
Liverpool-New York. Conform obiceiului, mergea să depună 
scrisorile oficiale la Queenstown, ceea ce făcea să se câştige o 
jumătate de zi diferenţă faţă de sosirile cu pachebotul. City-of 


80 


London salută Alert-ul, al cărui pavilion fusese ridicat de John 
Howard şi Hubert Perkins, în mijlocul uralelor tinerilor 
pasageri. 

Către orele cinci se constată că norii s-au îngrămădit spre 
nord-est şi străjuiesc înălțimile din spatele golfului Cork. Era 
o mare diferenţă între aspectul de acum al cerului şi cel pe 
care-l avusese la aceeaşi oră în timpul zilelor precedente. 

Dacă în seara aceasta soarele mai apunea pe un orizont 
senin, era de prevăzut că va reapare a doua zi acoperit de nori 
groşi. 

Harry Markel şi John Carpenter discutau la prova. Din 
prevedere, nu voiau să se arate pe dunetă, unde ar fi putut fi 
zăriţi şi recunoscuţi, fie de pe faleză, fie chiar de pe ţărmul 
mărginit de stânci. 

Se pare că acolo bate vântul! zise şeful de echipaj, întinzând 
mâna în direcţia Roche-Pointe. 

— Cred... răspunse Harry Markel. 

— Ei bine, dacă se decide să sufle, nu vom pierde timp... 
căpitane Paxton... da, căpitane Paxton!... Nu trebuie să mă 
obişnuiesc să te chem astfel... cel puţin câteva ore?... Mâine... 
chiar în noaptea aceasta poate, sper că vei redeveni în mod 
definitiv căpitanul Markel, comandant... Ah, fiindcă veni 
vorba, voi căuta un nume nou pentru nava noastră!... Nu Alert 
va fi cel cu care vom reîncepe expedițiile noastre în mările 
Pacificului!... 

Harry Markel, care nu-l întrerupsese, zise: 

— Totul e gata de drum? 

— Totul, căpitane Paxton, răspunse şeful echipajului. Nu 
trebuie decât să ridicăm ancora şi să întindem pânzele. Nu va 
fi nevoie de un vânt prea tare, pentru ca o navă atât de suplă 
la prova şi atât de înaltă la pupa să se deplaseze repede... 

— În seara aceasta, declară Harry Markel, aş fi foarte mirat 
dacă nu vom fi la cinci sau şase mile la sud de Robert's-Cove... 

— Şi eu, mai mult jignit decât mirat! replică John Carpenter. 
Dar iată doi din pasagerii noştri care vin să-ţi vorbească... 

— Ce au să-mi spună?... murmură Harry Markel. 

Magnus Anders şi Tony Renault — cei doi marinari, cum le 
spuneau camarazii lor — tocmai părăsiseră  duneta, 
îndreptându-se spre puntea de la prova lângă care discutau 
Harry Markel şi John Carpenter. 

Tony Renault începu să vorbească. 

— Domnule căpitan Paxton, camarazii mei ne trimit, pe 
Magnus şi pe mine, să vă întrebăm dacă nu există semne de 
schimbare a vremii... 

— Da, răspunse Harry Markel. 


81 


— Atunci e posibil ca Alert să pornească în seara aceasta?... 
zise Magnus Anders. 

— E posibil şi tocmai vorbeam de acest lucru, John 
Carpenter şi cu mine. 

— Dar, reluă Tony Renault, plecarea nu va avea loc, fără 
îndoială, decât seara? 

— Seara, răspunse Harry Markel. Norii se deplasează foarte 
încet, şi, dacă vântul se declanşează, acest lucru nu se va 
întâmpla decât peste două, trei ore... 

— Noi am observat, continuă Tony Renault, că norii nu sunt 
fragmentaţi şi trebuie să fie foarte groşi dincolo de orizont... 
Probabil că tocmai acest lucru vă face să credeţi, domnule 
căpitan Paxton, că se schimbă vremea, nu-i aşa ? 

Harry Markel încuviinţă din cap şi atunci şeful de echipaj 
adăugă: 

— Da, scumpii mei tineri, cred că de data aceasta vom avea 
vânt! ... Va fi cel favorabil, căci ne va împinge spre vest... Încă 
puţină răbdare şi Alert va părăsi în sfârşit coasta Irlandei! În 
aşteptare, aveţi timp să cinaţi şi Ranyah Cogh a pus toată 
bucătăria sa în mişcare pentru ultima voastră masă... ultima 
luată lângă coastă, bineînţeles! 

Harry Markel încruntă din sprâncene, înțelegând bine 
oribilele aluzii ale lui John Carpenter. Dar era greu să 
împiedici vorbăria acestui bandit, care avea cruzimea 
glumeaţă sau gluma crudă, cum voiai s-o iei. 

— Bine, spuse Magnus, vom merge la masă când va fi gata. 

— Şi, stărui Tony Renault, dacă porniţi înainte s-o terminăm, 
nu vă temeţi că ne deranjaţi... Vrem să fim cu toţii la postul 
nostru, la plecare. 

Acestea stabilite, cei doi tineri se întoarseră pe dunetă. Aici 
continuară să discute, examinând starea cerului, până în 
momentul când un marinar, numit Wagah, veni să-i anunţe că 
masa e servită. Acest Wagah era repartizat la serviciul 
dunetei. Lui îi revenea sarcina să se îngrijească de tot ce 
privea careul şi cabinele, ca şi cum ar fi fost steward la bord. 
Era un om de 35 de ani şi natura, din greşeală, îi dăduse o 
înfăţişare cinstită şi o figură simpatică; nu preţuia mai mult 
decât ceilalţi bandiți. Slugărnicia sa nu era lipsită de perfidie 
şi avea obiceiul să nu privească în ochii oamenilor. 

Aceste lucruri probabil că nu fuseseră observate de 
pasageri, prea tineri şi lipsiţi de experienţă pentru a descoperi 
asemenea indicii ale perversităţii umane. Se înţelege de la 
sine că Wagah plăcuse în mod deosebit domnului Horatio 
Patterson, care, deşi nu prea tânăr, era totuşi la fel de lipsit 
de experienţă ca şi Louis Clodion şi colegii săi. 


82 


În adevăr, prin meticulozitatea sa în serviciu, prin zelul pe 
care-l arăta, Wagah trebuia să placă unui om atât de 
încrezător ca administratorul de la Antilian School. Harry 
Markel avusese fler când îl alesese pentru funcţia de steward. 
Nimeni nu putea juca mai bine acest rol. Dacă ar fi trebuit să-l 
continue în tot timpul traversării, domnul Horatio Patterson 
nu l-ar fi bănuit niciodată pe acest ticălos. Dar, cum se ştie, 
acest rol urma să ia sfârşit în câteva ore. A 

Deci, mentorul era încântat de stewardul său. li şi indicase 
locul unde să fie aşezate diversele obiecte de toaletă şi 
hainele, în cabina sa. Îşi spunea că dacă ar fi apucat de răul 
de mare — eventual, deşi foarte puţin probabil, pentru că nu 
avusese nimic în timpul traversării de la Bristol la 
Queenstown — Wagah i-ar fi de cel mai mare folos. De pe 
acum vorbea de o bună recompensă pe care urma să i-o 
atribuie din banii de călătorie, pentru a-i răsplăti stewardului 
grija de a-i fi pe plac şi de a-i satisface cele mai mici dorinţe. 

În timpul zilei, discutând cu el, interesându-se de tot ce-l 
privea pe Alert şi personalul său, domnul Patterson aduse 
vorba de Harry Markel. Poate că îl găsea pe «comandant» — 
astfel îl numea — puţin cam rece, rezervat, într-un cuvânt, nu 
prea comunicativ. 

— L-aţi caracterizat bine, domnule Patterson, îi răspunse 
Wagah. E adevărat că acestea sunt calităţi serioase pentru un 
marinar. Căpitanul Paxton îşi cunoaşte meseria... Ştie ce 
responsabilitate are şi nu se gândeşte decât să-şi 
îndeplinească îndatoririle... Îl veţi vedea la treabă, dacă Alert 
va trebui să înfrunte furtunile... Este unul dintre cei mai buni 
piloţi ai flotei noastre comerciale şi ar fi capabil să comande o 
navă de război tot aşa de bine ca şi excelența sa, primul lord 
al amiralităţii... 

— Se bucură de o reputaţie binemeritată, Wagah, răspunse 
domnul Horatio Patterson, şi în aceşti termeni elogioşi ne-a 
fost descris! Când Alert a fost pus la dispoziţia noastră de 
către generoasa doamnă Kethlen Seymour, am fost informaţi 
de meritele căpitanului Paxton, acest Deus, nu voi spune ex 
machina, dar acest Deus machinae!. Dumnezeul acestei 
minunate maşini, care este o navă capabilă să reziste la toate 
furiile mării! 

Ceva neobişnuit, care-i făcu plăcere deosebită domnului 
Horatio Patterson, era că stewardul părea să-l înţeleagă, chiar 


1 Deus ex machina - zeul care coboară cu maşina. În 
teatrul antic actorul care interpreta un zeu era coborât pe 
scenă cu ajutorul unui scripete - de obicei la sfârşitul piesei, 
pentru a aduce dezlegarea conflictului. 


83 


când îi scăpa câte-un citat latin. Astfel că nu mai contenea să-l 
laude pe numitul Wagah şi nu exista nici un motiv ca tinerii 
săi tovarăşi de drum să nu-l creadă pe cuvânt. 

Masa de seară fu tot atât de veselă ca şi cea de prânz şi, 
trebuie spus, tot aşa de bună şi bine servită. De aici, noi laude 
la adresa bucătarului Ranyah Cogh, unde cuvintele potus! şi 
cibus? se amestecară în splendidele fraze ale domnului 
Horatio Patterson. 

Dealtfel, trebuie mărturisit că, în ciuda observaţiilor 
administratorului, Tony Renault, pe care nerăbdarea îl făcea 
să nu mai poată sta locului, părăsea destul de des careul 
pentru a şti ce se întâmplă pe punte, unde se găsea echipajul. 
Prima dată se duse să vadă dacă vântul bătea în direcţia cea 
bună, a doua — pentru a fi sigur că devine mai puternic şi nu 
tinde să scadă, a treia — pentru a se convinge că începuseră 
pregătirile de plecare, a patra — pentru a reaminti căpitanului 
Paxton promisiunea de a-i anunţa când va fi momentul să 
ridice ancora. 

N-are rost să spunem că Tony Renault aducea totdeauna 
camarazilor săi, tot aşa de nerăbdători ca el, un răspuns 
favorabil. Plecarea lui Alert va avea loc fără întârziere, dar nu 
înainte de ora şapte şi jumătate, la schimbarea mareei, iar 
fluxul îi va duce repede spre larg. 

Aşa că pasagerii aveau tot timpul să cineze fără a fi obligaţi 
să înghită îmbucături mari, ceea ce l-ar fi contrariat profund 
pe domnul Horatio Patterson. Nu mai puţin grijuliu să-şi 
administreze stomacul tot aşa de bine ca treburile, mesele 
sale se desfăşurau cu o încetineală înţeleaptă; nu lua în gură 
decât bucăţi mici, nu bea decât mici înghiţituri de lichid, fiind 
totdeauna atent să mestece mult alimentele înainte de a le 
lăsa să intre în canalul muscularo-membranos al faringelui. Şi 
deseori repeta pentru edificarea pensionarilor de la Antilian 
School: 

— Gurii îi este hărăzită sarcina primei activităţi... Ea are 
dinţii făcuţi pentru masticaţie, în timp ce stomacul nu-i are... 
Deci gura trebuie să sfarme, stomacul să digere, cu cele mai 
fericite urmări pentru economia vitală. 

Nimic mai adevărat, şi domnul Patterson nu putea avea 
decât un singur regret: acela că nici Horaţiu, nici Vergiliu sau 
alt poet al anticei Rome n-au imortalizat acest aforism în 
versuri latineşti. 


1 Potus - băutură (în limba latină). 
2 Cibus - mâncare (în limba latină). 


84 


Astfel se desfăşură această cină, ultima cât Alert mai era 
ancorat, în condiţii care nu-l obligară pe Wagah să instaleze 
masa de ruliu. 

Iată de ce la desert Roger Hinsdale, adresându-se colegilor 
săi, închină în sănătatea căpitanului Paxton, regretând că 
acesta nu putuse prezida masa din careu. Cât despre Niels 
Harboe, el exprimă dorinţa ca pofta de mâncare să nu le 
lipsească în timpul întregii traversări... 

— Şi de ce ne-ar putea lipsi pofta de mâncare? Replică 
mentorul, puţin animat de un pahar de porto. Nu va fi 
neîncetat reînnoită de aerul sărat al oceanelor? 

— Eh, eh! zise Tony Renault, privindu-l cu un ochi ironic. 
Oare nu trebuie să ţinem seama şi de răul de mare? 

— Aş!... rosti John Howard. Scapi numai cu puţine greţuri. 

— Dealtfel, replică Albertus Leuwen, nu se ştie încă, dacă, 
pentru a-l înfrunta, e mai bine să fii cu stomacul plin sau gol... 

— Gol, asigură Hubert Perkins. 

— Plin... afirmă Axel Wickborn. 

— Scumpii mei prieteni, interveni domnul Horatio 
Patterson, aveţi încredere în vechea mea experienţă, cel mai 
bun lucru este să te obişnuieşti cu mişcările alternative ale 
navei... De vreme ce am făcut-o în timpul drumului de la 
Bristol la Queenstown, probabil că nu mai trebuie să ne fie 
frică de acest rău! Nimic nu-i mai sigur decât să te 
obişnuieşti, şi obişnuinţa este totul în această lume! 

Evident, înţelepciunea vorbea prin gura acestui om 
incomparabil, care adăugă: 

— Iată, prieteni, nu voi uita niciodată un exemplu care vine 
în sprijinul tezei mele... 

— Citaţi-l... citaţi-l! strigară toţi comesenii. 

— Citez, urmă domnul Patterson, dându-şi puţin capul pe 
spate. Un savant ihtiolog, al cărui nume îmi scapă, a făcut, din 
punct de vedere al obiceiului, o experienţă din cele mai 
concludente asupra peştilor. El poseda un bazin şi în el un 
crap care-şi petrecea acolo zilele fără nici o grijă. Într-o zi, 
numitul savant avu ideea să-şi obişnuiască peştele să trăiască 
afară din apă. Îl scoase din bazin câteva secunde la început, 
câteva minute mai târziu, apoi câteva ore, apoi câteva zile, 
până când inteligentul peşte se obişnui să respire în aer 
liber... 

— Nu-i de crezut!... zise Magnus Anders. 

— Faptele au confirmat-o, afirmă domnul Patterson, şi ele 
au o valoare ştiinţifică. 

— Atunci, remarcă Louis Clodion, foarte neîncrezător, 
urmând acest procedeu, omul ar putea ajunge să trăiască în 
apă?... 


85 


— Este foarte probabil, scumpul meu Louis. 

— Dar, întrebă Tony Renault, s-ar putea şti ce a devenit 
acest crap interesant? Mai trăieşte încă?... 

— Nu, a murit, după ce a servit acestei interesante 
experienţe, trase concluzia domnul Patterson, a murit într-un 
accident, şi acest lucru este poate cel mai curios. Într-o zi, el 
căzu din greşeală în bazin şi se înecă!... Fără această mişcare 
stângace, ar fi trăit o sută de ani, ca şi ceilalţi crapi!... 

În această clipă se auzi un ordin: 

— Toată lumea pe punte! 

Comanda lui Harry Markel îl întrerupse pe mentor în 
momentul când uralele comesenilor erau gata să izbucnească 
în cinstea acestei povestiri. Nici un pasager nu voia să 
lipsească de la manevrele de plecare. 

Vântul părea să bată regulat, o briză mijlocie care sufla din 
nord-est. Patru oameni se şi aflau la cabestan, gata să vireze 
ancora, şi pasagerii se aşezară lângă ei, pentru a le veni în 
ajutor. În acelaşi timp, John Carpenter şi mai mulţi marinari 
pregăteau velele gabiere, cele pătrate, focurile, velele joase, 
ca apoi să ridice vergile şi să lege murele imediat ce ar fi 
ajuns sus. 

— Vira ancora! ordonă după un moment Harry Markel. 
Ultimele învârtituri făcură ca ancora să intre în lăcaşul ei, 
unde fu pusă de-a curmezişul. 

— Legaţi murele şi întindeţi pânzele, comandă Harry 
Markel, apoi direcţia sud-vest. 

Alert, împins de vânt, începu să se depărteze de Robert's- 
Cove, în timp ce tinerii pasageri arborau pavilionul britanic, 
salutându-l cu urale. 

Domnul Horatio Patterson se găsea atunci lângă Harry 
Markel, în faţa habitaclului busolei. După ce declară că marea 
călătorie începuse, adăugă: 

— Mare şi folositoare, căpitane  Paxton!... Datorită 
generozităţii doamnei Kethlen Seymour, ea asigură fiecăruia 
dintre noi o primă de 700 de lire, la plecarea din Barbados! 

Harry Markel, care nu ştia nimic despre o asemenea 
dispoziţie, privi ţintă la domnul Patterson, apoi se depărta 
fără a spune un cuvânt. 

Era ora opt şi jumătate. Pasagerii mai vedeau încă luminile 
din Kinsale-Harbour şi din Corrakilly-Bay. În acest moment, 
John Carpenter, apropiindu-se de Harry Markel, îi zise: 

— Atunci, în noaptea aceasta?.... 

— Nici în noaptea asta şi nici în altele!... răspunse Harry 
Markel. Pasagerii noştri vor valora fiecare câte 700 de lire în 
plus, la întoarcere! 


86 


XI 
PE MARE 


A doua zi, soarele, acest punctual factotum al universului — 
cum a spus Charles Dickens — se ridică pe un orizont senin, 
limpezit de o briză bună. De pe Alert nu se mai vedea nici o 
urmă de uscat. 

Aşadar, Harry Markel se decisese să întârzie executarea 
planurilor sale criminale. 

În fond, i-a fost uşor să se dea drept căpitanul Paxton, 
pentru că acesta nu era cunoscut de viitorii pasageri şi pentru 
că nu rămăsese la bord nici un singur om din vechiul echipaj. 
După ce ar fi scăpat de domnul Patterson şi de tovarăşii săi, 
nu va mai avea să se teamă de nimic şi Alert putea să ajungă 
fără nici un risc în regiunile Pacificului. 

Dar iată că planul acestui îndrăzneţ bandit fusese deodată 
modificat. Ceea ce voia acum era să ajungă cu corabia la 
destinaţie, să navigheze în Mările Antile, să ducă până la 
capăt voiajul proiectat, să-i lase pe tineri să coboare în 
Barbados şi să ia prima care completa bursa de călătorie. Să-i 
azvârle în mare, avea timp după plecarea din Antile. 

Era totuşi o mare primejdie să procedeze în felul acesta. 
Aceasta fu părerea unora, printre care şi aceea a lui Corty, cu 
toate că aveau o coardă foarte simţitoare la sunetul arginţilor. 
Căpitanul Paxton putea să fie cunoscut în vreuna din insulele 
Antilelor sau, cel puţin, de unul dintre oamenii de acolo. E 
adevărat însă că era admisibil ca echipajul de pe Alert să fi 
suferit schimbări, înainte de plecarea sa în călătoria spre 
Antile. 

— Fie, spuse Corty, unul sau doi marinari... Dar căpitanul 
Paxton?.. Cum să se explice absența sa? 

— Ar fi imposibil, în adevăr, răspunse Harry Markel. Din 
fericire, citind hârtiile lui Paxton, m-am asigurat că n-a fost 
niciodată în Indiile Occidentale, nici cu Alert, nici cu o altă 
navă. Se poate deci presupune că nu-i deloc cunoscut... 
Dealtfel, că avem câteva primejdii de înfruntat, sunt de acord, 
dar riscul merită suma promisă de doamna Kethlen Seymour 
bursierilor de la Antilian School... 

— Sunt de părerea lui Harry, zise atunci John Carpenter. 
Merită să riscăm!... Important era să părăsim Queenstown, şi 
iată că am ajuns la 30 de mile depărtare... Cât despre prima 


87 


pe care trebuie s-o primească domnul Patterson şi fiecare din 
aceşti gentlemeni... 

— Fiecare dintre noi o va încasa întreagă, pentru că suntem 
zece la număr, ca şi dânşii, răspunse Harry Markel. 

— Bine calculat, declară şeful echipajului, şi adăugind 
valoarea corăbiei, în total este o afacere bună! Mă însărcinez 
să-i fac pe tovarăşii noştri să înţeleagă aceste avantaje... 

— Fie că înţeleg sau nu, răspunse Harry Markel, lucrul este 
hotărât. Fiecare să aibă grijă să-şi joace rolul în timpul 
traversării şi să nu se dea de gol nici prin fapte, nici prin 
vorbe! Voi fi cu ochii în patru. 

În cele din urmă, Corty fu convins de argumentele lui Harry 
Markel şi, gândindu-se la beneficiile viitoare, puţin câte puţin 
îngrijorarea sa avea să se calmeze. Apoi, aşa cum a spus John 
Carpenter, prizonierii din Queenstown erau acum la adăpost 
de poliţie şi pe mare nu se puteau teme de nici o urmărire. 

Pe scurt, planul lui Harry Markel, oricât de îndrăzneţ era, 
primi aprobarea generală şi nu mai aveau altceva de făcut 
decât să lase lucrurile în voia lor. În timpul dimineţii, Harry 
Markel voi să mai revadă hârtiile de bord şi mai ales cele ale 
căpitanului Paxton, în ceea ce privea călătoria şi explorarea 
Antilelor, conform programului. 

Fără îndoială şi în toate privinţele, era preferabil să se 
ajungă direct în Barbados, unde pasagerii trebuiau s-o 
întâlnească pe doamna Kethlen Seymour şi să primească 
prima respectivă. Atunci, în loc să meargă din insulă în insulă, 
Harry Markel, după ce ar fi părăsit Barbados, ar fi pornit în 
larg... În acea noapte, pasagerii ar fi fost aruncaţi în mare. 
Apoi Alert s-ar fi îndreptat spre sud-est, pentru a trece de 
Capul Bunei Speranţe. 

Dar doamna Kethlen Seymour fixase un itinerar şi trebuiau 
să se conformeze punct cu punct. Domnul Horatio Patterson şi 
elevii cunoşteau acest program şi, la rândul său, Harry Markel 
trebuia să ţină seama de el. Itinerarul fusese bine chibzuit, 
pentru că Alert trebuia să ajungă în Antile pe la nord şi să 
urmeze lunga salbă a Insulelor Vântului, mergând spre sud. 

Prima escală se va face la Saint Thomas, a doua la Sainte 
Croix, unde vor cobori Niels Harboe şi Axel Wickborn. A treia 
escală ar permite lui Alert să acosteze în portul insulei Saint 
Martin, locul de naştere al lui Albertus Leuwen. A patra 
escală se va face la Saint Barthélémy, unde se născuse 
Magnus Anders. 

La a cincea escală, Hubert Perkins va vizita Antigua, şi la a 
şasea Louis Clodion — Guadelupa. 


88 


În sfârşit, Alert va debarca, la ultimele escale, pe John 
Howard pe insula Dominica, pe Tony Renault pe insula 
Martinica şi pe Roger Hinsdale pe insula Santa Lucia. 

După aceste nouă popasuri, căpitanul Paxton trebuia să se 
îndrepte spre Barbados, unde locuia doamna Kethlen 
Seymour. Acolo, domnul Horatio Patterson îi va prezenta pe 
cei nouă laureați de la Antilian School generoasei doamne. 
Acolo îi vor mulţumi pentru amabilitatea ei; de acolo vor 
pleca, pentru a se întoarce în Europa. 

Acesta era programul pe care trebuia să-l îndeplinească 
punct cu punct căpitanul lui Alert şi căruia Harry Markel va 
trebui să se conformeze. Era chiar în interesul bandiţilor ca să 
nu fie modificat în nici un fel. Cu condiţia ca nefericitul Paxton 
să nu fie cunoscut în Antile — ceea ce era mai mult decât 
probabil — planurile lui Harry Markel aveau mari şanse să 
reuşească şi nimeni nu va bănui că Alert a căzut în mâinile 
piraţilor de pe Halifax. 

Cât despre traversarea Atlanticului cu o navă bună, în 
această perioadă, când vânturile alizee străbat zona tropicală, 
era de presupus că ea se va desfăşura în condiţiile cele mai 
favorabile. 

Părăsind apele engleze, Harry Markel s-a îndreptat spre sud- 
vest în loc de sud-est, cum ar fi făcut dacă pasagerii săi ar fi 
dispărut în timpul nopţii precedente. Alert ar fi încercat să 
ajungă în marea indiană, apoi în Oceanul Pacific, în cel mai 
scurt timp. Acum era vorba să meargă spre Antile tăind 
Tropicul Cancerului în dreptul celui de-al şaptelea meridian. 
Astfel, corabia, cu toate pânzele sus, până şi cu arboretul 
rândunicii şi pânzele joase, zbura cu vântul în tribord sub o 
briză proaspătă, făcându-şi cele unsprezece mile pe oră. 

Se înţelege de la sine că nimeni nu suferea de rău de mare. 
Împins continuu de velatura care-l apleca spre babord, 
alunecând pe suprafaţa unei hule lungi şi regulate, Alert se 
clătina foarte lin, trecând de la un val la altul cu atâta 
uşurinţă încât tangajul aproape că nu se simţea. 

Totuşi, nu se ştie de ce, după-amiază, domnul Patterson se 
simţi rău. E drept că, datorită prudenţei doamnei Patterson şi 
conform faimoasei formule Vergall, valiza sa conţinea diferite 
ingrediente care, după spusele unor cunoscători, permit să 
combaţi cu succes aşa-zisul rău de mare, pe care-l denumeau 
în mod savant «pelagalgie». 

Dealtfel, în cursul ultimei săptămâni petrecute la Antilian 
Sclwol, prevăzătorul administrator nu neglijase să recurgă la 
diverse purgaţii în mod progresiv, pentru a se găsi în cele mai 
bune condiţii sanitare şi a rezista la sâcâielile zeului Neptun. 
Este, se spune, o prevedere pregătitoare, indicată de 


89 


experienţă, şi viitorul pasager al lui Alert a urmat-o scupulos. 
Apoi, după o recomandare infinit mai plăcută, domnul Horatio 
Patterson, înainte de a părăsi Queenstown pentru a se 
îmbarca pe Alert, luase o masă bună în compania tinerilor 
bursieri, care-i adresaseră urări din cele mai încurajatoare. 

Dealtfel, domnul Patterson ştia că locul de la bord unde 
oscilaţiile sunt mai puţin resimţite este partea de mijloc a 
navei. Tangajul şi ruliul se manifestă mai violent fie la prova, 
fie la pupa. Astfel, chiar de la început, în timpul primelor ore 
ale navigaţiei, crezu că va putea rămâne totuşi pe dunetă. Fu 
văzut deci plimbându-se în lung şi-n lat, cu picioarele 
depărtate ca un adevărat marinar, pentru a-şi asigura mai 
bine echilibrul, şi acest om de bine îi sfătuia pe însoțitorii săi 
să-i urmeze exemplul. Dar se pare că ei nu ţineau seama de 
astfel de precauţiuni, pe care nu le cereau nici temperamentul 
şi nici vârsta lor. 

În acea zi, domnul Horatio Patterson nu luă masa de prânz 
cu aceeaşi poftă de mâncare ca în ajun, cu toate că şeful 
bucătar gătise cu pricepere. Apoi, la desert, nemaisimţind 
nevoia să se plimbe, se aşeză pe una din băncile dunetei, 
privind la Louis Clodion şi la colegii săi care se tot agitau prin 
preajma lui. După masa de seară, la care gustă câte puţin din 
vârful buzelor, Wagah îl conduse în cabină şi-l întinse pe pat, 
cu capul puţin ridicat. Stătu aşa, cu ochii închişi, înainte de a 
adormi. 

A doua zi, domnul Patterson se sculă cam mahmur şi luă loc 
pe un scaun pliant, lângă uşa careului. Când Harry Markel 
trecu pe lângă el, îi zise cu o voce stinsă: 

— Nimic nou, domnule căpitan Paxton? 

— Nimic nou, domnule, răspunse Harry Markel. 

— Timpul e acelaşi ? 

— Timpul e acelaşi, cu aceeaşi briză. 

— Nu prevedeţi nici o schimbare? 

— Nu, poate doar vântul are o anumită tendinţă să se 
întărească. 

— Atunci... totul merge bine? 

— Totul e în regulă. 

Domnul Patterson gândea în sinea lui că nu mergea totul ca 
pe roate ca în ajun. Că ar fi mai bine, poate, să facă puţină 
mişcare. Aşa că, după ce se ridică şi se sprijini cu mâna 
dreaptă pe balustradă, merse de la dunetă spre catargul 
mare. Era o recomandare, între atâtea altele, ale formulei 
Vergall, de care un pasager trebuia să ţină seama la începutul 
unei traversări. Rămânând în partea centrală a navei, spera să 
suporte fără multe neajunsuri mişcările tangajului, mult mai 
neplăcute decât cele ale ruliului, acestea din urmă aproape 


90 


inexistente, pentru că Alert avea o bandare destul de 
pronunţată spre babord. 

În timp ce domnul Patterson mergea astfel cu un pas 
nesigur, se încrucişa de mai multe ori cu Corty, care crezu de 
datoria lui să-i spună: 

— Îmi permiteţi să vă dau un sfat ? 

— Te rog, prietene. 

— Ei bine... Nu priviţi spre larg... Veţi fi mai puţin ametit. 

— Totuşi, răspunse domnul Patterson, prinzându-se de un 
tachet, am citit în instrucţiunile pentru uzul călătorilor... că 
este recomandabil să priveşti drept spre mare... 

În adevăr, această ultimă recomandare se găsea în formulă, 
tot aşa şi cealaltă, deşi păreau să se contrazică între ele. În 
plus, domnul Patterson era hotărât să le urmeze pe toate, 
oricare ar fi fost ele. Iată de ce doamna Patterson îi dăduse un 
brâu de flanelă roşie, care, infăşurat de trei ori în jurul 
corpului, îl închinga ca pe un măgar. 

În pofida tuturor acestor precauţiuni mentorul se simţea din 
ce în ce mai prost. I se părea că inima îi sare din loc, că 
oscilează în pieptul său ca o pendulă, şi când Wagah anunţă 
ora mesei, lăsându-i pe tineri să se îndrepte spre careu, el 
rămase lângă arborele mare. 

Atunci Corty, vorbindu-i cu o prefăcută seriozitate, îi spuse: 

— Vedeţi, domnule, nu vă simţiţi bine pentru că nu ţineţi 
seama de balansul navei, stând pe scaun... 

— Dar, prietene, ar fi greu să ţii seama... 

— Ba nu, domnule, priviţi la mine. 

Corty dădu exemplul înclinându-se pe spate, când Alert intra 
cu prova în valuri şi aplecându-se înainte când pupa navei 
intra în spuma siajului lăsat de ea. 

Domnul Patterson se ridică atunci, dar nu reuşi să-şi ţină 
echilibrul şi murmură: 

— Nu... imposibil... Ajutaţi-mă să mă aşez din nou... Marea e 
prea înfuriată... 

—  Înfuriată... marea... Dar ea e ca untdelemnul... domnule... 
e ca untdelemnul! afirmă Corty. 

Se înţelege de la sine că pasagerii nu-l părăsiră deloc pe 
domnul Patterson, nelăsându-l în voia soartei sale nenorocite. 
Veneau tot mereu să se intereseze de el... Încercau să-l 
distragă, discutând... Îi dădeau sfaturi, amintindu-i că formula 
mai conţinea numeroase prescripţii pentru a evita răul de 
mare şi, docil, domnul Patterson nu refuza să le încerce. 

Hubert Perkins se duse să caute o sticlă de rom. Apoi umplu 
un păhărel din această licoare, atât de bună pentru întărirea 
inimii, şi domnul Patterson o bău cu înghiţituri mici. 


91 


După o oră, Axel Wickborn îi aduse un rachiu de melisă, din 
care luă o lingură mare. 

Răul totuşi nu trecea, coborând până în cavitatea stomacală, 
şi nici bucăţica de zahăr muiată în vişinată nu putu să-l 
calmeze. 

Se apropia deci momentul când domnul Patterson, galben ca 
ceara, va fi obligat să intre în cabina sa, unde era de temut ca 
starea sa să nu se agraveze. Louis Clodion îl întrebă dacă 
urmase cu stricteţe toate precauţiunile indicate în formulă. 

— Da... da!... bâlbâi el, deschizând gura cât mai puţin 
posibil. Am chiar cu mine un mic săculeţ pe care mi l-a 
confecţionat doamna Patterson şi care conţine un pic de sare 
de mare... 


92 


Domnul Patterson se încrucişă de mai multe ori 
cu Corty 


a 


Şi, în adevăr, dacă nici săculeţul cu pricina nu-i va folosi, 
dacă brâul de flanelă şi sarea de mare rămâneau fără 
rezultate, nu va mai fi nimic de făcut. 

În cele trei zile cu vânt puternic care urmară, domnul 
Patterson fu groaznic de bolnav. Cu toate invitaţiile 
stăruitoare, nu voi să părăsească patul. O lua din nou ad 
vomitum cum zice Scriptura — şi cum ar fi spus şi el, fără 
îndoială, dacă ar mai fi avut putere să emită un citat latin. 

li veni atunci în minte că doamna Patterson îi pregătise un 
săculeţ cu sâmburi de cireşe. După cum indica formula 
Vergall, era destul să ţii în gură unul din aceşti sâmburi 
igienici, pentru a opri răul de mare fie să se producă, fie să 
continue. Şi cum avea cel puţin o sută de sâmburi, mentorul 
putea înlocui sâmburele pe care l-ar fi înghiţit. 

Domnul Patterson îl rugă deci pe Louis Clodion să deschidă 
săculeţul cu sâmburii de cireşe şi să scoată unul, pe care-l 
băgă în gură. Dar vai, aproape imediat, printr-un violent 
sughiţ, sâmburele fu proiectat ca ieşit din puşcă. Ce era de 
făcut? Nu mai exista nici o prescripţie de urmat?... Se 
epuizase toată seria de mijloace preventive sau curative?... Nu 
era recomandabil să mănânce puţin?... Da, figura şi această 
prescripţie, ca şi cea de a nu mânca nimic... Tinerii elevi nu 
mai ştiau cum să-l trateze pe domnul Patterson, ajuns în 
ultimul hal de năuceală. Şi totuşi stăteau lângă el cât mai mult 
posibil, evitând să-l lase singur. Ştiau că era bine să-l distrezi 
pe bolnav, să-i goneşti melancolia în care cădea... Dar nici 
măcar lectura din autorii favoriţi ai domnului Patterson nu 
ducea la vreun rezultat. 

În plus, cum avea nevoie mai ales de aer curat, care lipsea în 
cabina lui, Wagah îi pregăti o saltea pe punte, în faţa dunetei. 

Şi acolo se culcă domnul Horatio Patterson, convins de data 
aceasta că energia şi voinţa nu valorau mai mult contra răului 
decât diferitele prescripţiuni înşirate în formula terapeutică. 

— În ce hal este sărmanul nostru administrator! zise Roger 
Hinsdale. 

— Cred că a fost înţelept când şi-a făcut testamentul! 
răspunse John Howard. E 

Simplă exagerare, căci nu se moare din rău de mare. In 
sfârşit, după-masă, când greţurile începură din nou, stewardul 
grijuliu interveni spunându-i: 

— Domnule, mai cunosc un leac care reuşeşte câteodată... 

— Ei bine, să reuşească de data aceasta, murmură domnul 
Patterson, şi spune-mi-l dacă mai este timp! 

— Ţineţi în mână o lămâie în tot timpul traversării, ziua şi 
noaptea... 


94 


— Dă-mi o lămâie, murmură din nou domnul Patterson cu o 
voce întreruptă de spasme. 

Wagah nu născocea nimic şi nu glumea deloc. Lămâia figura 
printre remediile imaginate de specialişti contra răului de 
mare. 

Din păcate, ultimul leac nu fu mai puţin nefolositor ca 
celelalte! Domnul Patterson, mai galben ca fructul acestei 
familii de citrice, îl tinu în zadar în mâna sa şi-l strânse cu 
cele cinci degete; nu simţi nici o uşurare şi inima continua să-i 
sară din piept. 

După încercarea cu lămâia, domnul Patterson îşi puse nişte 
ochelari ale căror sticle fuseseră vopsite cu un strat uşor de 
chinovar. Nici acest remediu nu reuşi şi se părea că farmacia 
bordului fusese epuizată. Boala domnului Patterson va dura 
atât cât va putea el să reziste şi nu mai avea de aşteptat 
ajutor decât de la natură. 

Între timp, după steward, Corty veni să mai propună, la 
rândul său, un leac. 

— Aveţi curaj, domnule Patterson? întrebă el. Clătinând din 
cap, domnul Patterson răspunse că nu ştie. 

— Despre ce este vorba? se informă Louis Clodion, care se 
temea de aceste mijloace de terapeutică marină. 

— Pur şi simplu, să înghită un pahar cu apă de mare, 
răspunse  Corty. Acest lucru are câteodată efecte 
extraordinare! 

— Vreti să încercaţi, domnule Patterson?... întrebă Hubert 
Perkins. 

— Orice! Gemu nefericitul. 

— Bine, spuse Tony Renault. Că doar n-o să soarbă toată 
marea. 

— Nu, numai un pahar, declară Corty, care aruncă un 
ghiordel peste bord şi-l ridică plin cu o apă a cărei limpezime 
cam lăsa de dorit. 

Domnul Patterson — şi trebuie să recunoaştem că punea în 
ce făcea o energie înverşunată, nevrând să fie învinovăţit că n- 
a încercat totul — se ridică pe jumătate de pe saltea, luă 
paharul cu mâna tremurândă. Il duse la gură şi înghiţi o bună 
parte din el. 

Fu lovitura de graţie. Niciodată nişte greţuri n-au fost 
însoţite de asemenea spasme, de asemenea contracţii, 
convulsiuni, răsuciri şi expectorări, şi dacă toate aceste 
cuvinte n-au o semnificaţie identică, cel puţin în acea zi ele se 
completară, pentru a-l lipsi pe pacient de cunoştinţa lucrurilor 
din jurul său. 

— Imposibil să fie lăsat în această stare. Se va simţi mai 
bine în cabina lui, zise Louis Clodion. 


95 


— Da. Trebuie lăsat în colţişorul lui, declară John Carpenter, 
chiar dacă ar trebui scos de acolo de-abia când ajungem la 
Saint Thomas. 

Poate că şeful echipajului s-a gândit că, dacă domnul 
Patterson îşi va da ultima suflare înainte de a ajunge în Antile, 
vor fi 700 de lire mai puţin de împărţit între el şi tovarăşii lui. 

Imediat îl chemă pe Wagah pentru a-l ajuta pe Corty să 
transporte bolnavul, care fu culcat, fără a avea cunoştinţă de 
ceea ce se întâmpla cu maşina lui umană. 

Şi acum, pentru că remediile luate pe gură au fost 
nefolositoare, hotărâră să recurgă la remedii externe care nu 
vor rămâne, poate, fără efect. Hinsdale sugeră ideea să se 
aplice, dintre toate prescripţiile faimoasei formule, singura 
care n-a fost încă întrebuințată şi de la care se puteau aştepta 
urmări fericite. 

Domnul Patterson, care n-ar fi făcut nici un gest de protest, 
chiar dacă ar fi fost jupuit de viu, fu dezbrăcat de hainele sale 
până la brâu şi stomacul său fu supus la frecţii repetate cu un 
prosop îmbibat cu colodiu lichid. 

Nu trebuie să credeţi că a fost obiectul unor frecţii uşoare şi 
repetate, datorate unor mâini mângâietoare! Departe de aşa 
ceva! Vigurosul Wagah se achită cu toate puterile de această 
sarcină, şi atât de conştiincios, încât îndrumătorul ar fi 
trebuit, pe bună dreptate, să-i tripleze gratificaţia la sfârşitul 
călătoriei... 

Pe scurt, dintr-o cauză sau alta, poate pentru că acolo unde 
nu mai există nimic natura îşi pierde drepturile, ca şi cel mai 
puternic suveran, poate pentru că pacientul era atât de golit 
pe dinăuntru încât acest gol îi făcea silă, el făcu semn să nu-l 
mai maseze. Apoi, întorcându-se pe o parte, cu stomacul 
apăsat de marginea cuşetei, căzu în nesimţire. 

Tovarăşii săi îl lăsară să se odihnească, gata să se întoarcă la 
prima chemare. La urma urmelor, nu era imposibil ca domnul 
Patterson să-şi revină înainte de terminarea traversării şi să-şi 
recapete totalitatea facultăţilor sale morale şi fizice când va 
pune piciorul pe prima insulă a arhipelagului antilian. 

Dar, desigur, acest om serios şi practic va avea dreptul să 
considere greşită şi înşelătoare formula Vergall, care-i 
inspirase atâta încredere şi care nu cuprindea mai puţin de 28 
de prescripţii. Dar cine ştie? Poate că trebuia să urmezi 
ultima, care spunea următoarele: 

«A nu se face nimic pentru a se evita răul de mare!» 


96 


XII 
STRĂBĂTÂND ATLANTICUL 


Navigaţia se desfăşura în condiţii favorabile şi se observa 
chiar că starea domnului Horatio Patterson nu se înrăutăţea, 
ci din contră. E de prisos să spun că renunţase să mai ţină o 
lămâie în mână. Desigur, frecţiile cu colodiu făcute de Wagah 
avuseseră un rezultat. Inima îndrumătorului îşi relua 
regularitatea ei cronometrică, la fel cum bătea şi orologiul 
administratorului de la Antilian School. 

Din timp în timp, sufla un vânt mai tare care scutura 
puternic nava. Dar Alert îl suporta uşor. Dealtfel, echipajul 
manevra atât de bine la ordinele lui Harry Markel, încât 
tinerii pasageri se minunau, în special Tony Renault şi 
Magnus Anders. Ei ajutau echipajul fie să coboare velele 
înalte, fie să braţeze vergile, fie să prindă terţarolele — 
operaţie pe care instalarea celor două gabiere o făcea mai 
uşoară. Dacă domnul Patterson nu era de faţă pentru a le 
recomanda prudenţă, era liniştit, pentru că John Carpenter 
veghea asupra tinerilor gabieri cu o solicitudine părintească... 
şi avea de ce. 

În plus, vremea proastă nu se transformase în furtună, până 
acum. Vântul bătea din est şi Alert îşi urma cu bine drumul. 

Între alte distracţii pe care le-o procura această călătorie pe 
Atlantic, bursierii se dedau plăcerilor pescuitului, nu fără 
pasiune şi cu succes. Aruncau în apă undiţe lungi, urmărindu- 
le cu atenţia specială care îi caracterizează pe discipolii 
acestei mari arte, şi prindeau, în fiecare cârlig, peşti de toate 
speciile. Flegmaticul Albertus Leuwen şi răbdătorul Hubert 
Perkins gustau cel mai mult acest exerciţiu şi-l practicau cu 
mare zel. Mesele se îmbunătăţeau cu peşte oceanic — bonită, 
doradă, nisetru, morun, ton — din care se ospăta şi echipajul. 

Fără îndoială că domnul Patterson ar fi avut o mare plăcere 
să urmărească peripeţiile pescuitului, dar dacă părăsea 
cabina nu o făcea încă decât pentru a respira puţin aer curat. 
Desigur că nu mai puţin s-ar fi interesat de joaca marsuinilor 
şi delfinilor care săreau şi se izbeau de bordajul lui Alert, de 
strigătele tinerilor pasageri admirând uimitoarele tumbe şi 
salturi ale «clovnilor oceanului». 

— Uite doi pe care-i puteam ţinti din zbor!... exclamă unul. 

— Şi ăla care face salturi în faţa etravei, spuse altul. 

Aceste animale mlădioase şi sprintene se adunau în cete de 
cincisprezece sau douăzeci, câteodată în faţă, alteori în dâra 
de spumă pe care o lăsa nava, şi înaintau mai repede ca ea; 


97 


apăreau într-o parte şi aproape imediat îi vedeai în partea 
cealaltă, după ce trecuseră pe sub chilă; făceau salturi de trei, 
patru picioare, apoi cădeau descriind curbe graţioase şi ochiul 
putea să-i observe până în adâncurile apelor nespus de 
limpezi şi transparente. În mai multe rânduri, la cererea pa- 
sagerilor, John Carpenter şi Corty încercară să prindă un 
marsuin, să-l lovească cu harponul. Nu reuşiră însă, căci 
aceştia sunt foarte agili. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu rechinii enormi de prin 
părţile Atlanticului. Lăcomia lor este atât de mare, că se 
aruncă la orice fel de obiect căzut în apă — pălărie, sticlă, 
bucăţi de lemn sau capete de parâmă. Totul e bun pentru 
stomacul lor formidabil, care păstrează în cavitatea lui ceea 
ce nu poate digera. 

În ziua de 7 iulie fu prins un rechin care măsura nu mai 
puţin de 12 picioare lungime. Când a înghiţit cârligul care 
avea o momeală de carne, s-a zbătut cu o asemenea violenţă, 
încât echipajul a reuşit cu mare greutate să-l ridice pe punte. 
Louis Clodion şi camarazii săi erau acolo privind, nu fără 
oarecare spaimă, monstrul gigantic şi, la recomandarea lui 
John Carpenter, se feriră să se apropie prea mult, căci 
loviturile cozii sale pot fi groaznice. 

Rechinul fu spintecat imediat cu toporul şi, cu stomacul 
deschis, mai încerca încă să fugă, prin salturi formidabile 
care-l aruncau de la un bord la altul. 

Domnul Horatio Patterson nu putu să asiste la această 
interesantă captură. Era păcat, căci ar fi consemnat 
întâmplarea în jurnalul său de călătorie şi ar fi dat dreptate 
naturalistului Roquefort care face, prin contaminare, din 
cuvântul rechin, o derivație din latinescul requiem.! 

Astfel treceau zilele, fără să fie monotone. În fiecare 
moment, o nouă distracţie. Stoluri de păsări de mare zburau 
în jurul vergilor. Câteva fură ucise de Roger Hinsdale şi Louis 
Clodion, care se serviră cu pricepere de carabinele de bord. 

Trebuie arătat că, la ordinele formale ale lui Harry Markel, 
oamenii săi nu aveau nici un fel de raporturi cu pasagerii de 
pe Alert. Numai şeful echipajului, Corty şi Wagah, însărcinat 
cu serviciul la careu, erau exceptaţi. Harry Markel, el însuşi, 
rămăsese la fel de rece şi puţin comunicativ, ca în prima zi. 

Destul de des, treceau în raza corăbiei cu trei catarge alte 
nave. Steamere, la prea mare distanţă însă pentru a li se 
putea cunoaşte numele. Dealtfel — ceea ce nu ştiau tinerii 
elevi — Harry Markel căuta mai curând să se depărteze de 


1 Requiem — slujba religioasă pentru morţi. Aici, o aluzie 
la atacul mortal al rechinului. 


98 


bastimentele ce se vedeau, şi când unul din ele se apropia 
prea mult, mărea viteza sau schimba cursul cu unul sau două 
carturi, pentru a se putea depărta. 

Totuşi, în 18, către trei după-amiază, Alert fu ajuns de un 
steamer de mare tonaj, care făcea drumul spre sud-vest, adică 
în aceeaşi direcţie. Această navă americană, Portland din San- 
Diego, revenea din Europa prin strâmtoarea Magellan. 

Când cele două nave fură numai la un cablu depărtare una 
de alta, se schimbară între căpitani întrebările uzuale: 

— Totul e în ordine la bord ? 

— Totul e în ordine. 

— Nimic nou de la plecare? 

— Nimic. 

— Încotro?... 

— În Antile... şi voi? 

— La San-Diego. 

— Atunci, călătorie plăcută! 

— Călătorie plăcută! 

Portland, după ce micşorase puţin viteza, o mări la maximum 
şi privirile putură urmări multă vreme fumul coşurilor sale, 
care pieri apoi în zare. 

Ceea ce-i preocupa pe Tony Renault şi Magnus Anders, după 
15 zile de călătorie, era să vadă primul uscat care va fi 
semnalat de la bord. 

Acest uscat, după direcţia urmată, trebuia să fie arhipelagul 
Bermudelor situat la 74 grade longitudine vestică şi 3l grade 
latitudine nordică. Aşezat pe drumul pe care-l parcurg 
vapoarele pentru a merge din Europa spre golful Mexic, el 
cuprinde nu mai puţin de 400 de insule sau insulițe, din care 
cele principale sunt Bermudele, Saint George, Cooper şi 
Somerset. Aici se fac numeroase escale şi vapoarele găsesc 
tot ce au nevoie, fie pentru reparaţii, fie pentru aprovizionare. 
Sunt de mare folos în aceste regiuni, foarte des bântuite de 
furtunile cele mai periculoase din Atlantic. Alert se afla la o 
depărtare de 60 de mile faţă de arhipelag, în ziua de 19 iulie, 
când binoclurile de pe navă începuseră să scruteze orizontul 
în direcţia vestului. Totuşi, pentru nişte ochi neexperimentați, 
era uşor să confunzi falezele înalte cu norii ce se aflau la 
limita dintre mare şi cer. 

Cu toate acestea, Bermudele puteau fi zărite în cursul 
dimineţii, cum îi vesti John Carpenter pe Tony Renault şi 
Magnus Anders, cei mai nerăbdători din grup. 

— Acolo... priviţi... zise el, spre tribord înainte... 

— Zăriţi culmi de munţi?... întrebă Magnus Anders. 

— Da, tinere... Ele răzbat deasupra norilor şi în curând le 
veţi vedea. 


99 


În adevăr, înainte de apusul soarelui, nişte mase rotunde se 
conturau încă nedesluşit spre apus şi a doua zi Alert trecu în 
dreptul insulei Saint David, cea mai estică a arhipelagului. 

Trebuiră apoi să facă faţă unor vijelii. Rafale amestecate cu 
descărcări electrice, care veneau din nord-est, constrânseră 
nava să se potrivească vântului, reducând viteza. 

Toată ziua şi noaptea următoare marea fu dezlănţuită. Cu 
velele gabiere şi terţarolele lăsate, corabia făcu cale-ntoarsă; 
n-ar fi putut să se expună pericolului valurilor, care ar fi 
acoperit-o cu totul. 

Poate că Harry Markel ar fi făcut un act de marinar prudent 
şi înţelept dacă ar fi căutat un refugiu în vreun port al 
arhipelagului, şi în special la Saint George. Dar se înţelege că 
prefera să-şi piardă nava decât să ajungă undeva unde 
căpitanul Paxton putea fi cunoscut. Rămase deci în larg, 
manevrând, dealtfel, cu multă pricepere. Alert nu suferi decât 
avarii fără importanţă, câteva pânze rupte de o rafală care era 
cât pe ce să smulgă barca de la tribord. 

Dacă domnul Patterson suportă mai bine decât te puteai 
aştepta aceste 60 de ore de furtună, mai mulţi tineri, fără să 
treacă prin toate fazele groaznicului rău de mare căruia îi 
căzuse pradă mentorul, fură totuşi destul de încercaţi: John 
Howard, Niels Harboe, Albertus Leuwen. Dar Louis Clodion, 
Roger Hinsdale, Hubert Perkins şi Axel Wickborn rezistară şi 
putură să admire, în întreaga şi teribila ei măreție, lupta 
elementelor dezlănţuite în timpul celor două zile de furtună. 

Cât despre Tony Renault şi Magnus Anders, aveau cu 
siguranţă suflete de marinari, acest aes triplex! pe care 
domnul Patterson nu-l avea şi pe care-l invidia la navigatorul 
lui Horaţiu. 

În cursul furtunii, Alert fu deviat cu vreo sută de mile din 
drumul său. De aici rezultă o întârziere, care nu putea fi 
recuperată chiar dacă nava ar ajunge, fără alte incidente, în 
regiunile unde domină alizeele care bat de la est la vest. 

Din nefericire, Harry Markel nu mai avu parte de vânturile 
regulate care-l favorizaseră de la plecarea din Queenstown. 
Între Bermude şi pământul Americii, timpul fu foarte 
schimbător: câteodată atât de liniştit, încât nava nu făcea nici 
măcar o milă pe oră; altă dată furtunos, obligând echipajul să 
strângă velele superioare şi să lege terţarolele la gabiere şi la 
vela trincă. Era deci sigur că pasagerii nu vor debarca la Saint 
Thomas fără o întârziere de câteva zile. Asta va stârni o 
îngrijorare destul de justificată cu privire la soarta lui Alert. 
Cablogramele anunţaseră, probabil, la Barbados, plecarea 


1 Aes triplex — ban cu triplă valoare. 
100 


căpitanului Paxton şi la ce dată nava ieşise din golful Cork. 
Trecuseră mai bine de douăzeci de zile şi nu se ştia nimic 
despre ea. 

E adevărat că Harry Markel şi oamenii săi nu se prea 
sinchiseau de această îngrijorare. Pe ei îi rodea nerăbdarea de 
a termina cu explorarea Antilelor şi de a nu mai avea a se 
teme de nimic când se vor îndrepta spre Capul Bunei 
Speranţe. 

În dimineaţa zilei de 20 iulie, corabia tăia Tropicul 
Cancerului în dreptul canalului Bahama, prin care, începând 
de la strâmtoarea Floridei, se varsă în ocean apele golfului 
Mexic. 

Dacă Alert, în cursul navigaţiei sale, ar fi trebuit să treacă 
Ecuatorul, Roger Hinsdale şi camarazii săi n-ar fi neglijat să 
sărbătorească trecerea lui. S-ar fi supus de bunăvoie 
cerinţelor acestei ceremonii tradiţionale, plătind din 
gratificaţii cheltuielile botezului. Dar Ecuatorul era mai la sud 
cu 23 de grade şi nu fu cazul să se sărbătorească trecerea lui 
la paralela 23. 

Este de la sine înţeles că domnul Horatio Patterson, dacă ar 
fi fost sănătos, ar fi primit cu cea mai mare plăcere 
complimentele simpaticului domn Tropic şi ale cortegiului său 
de carnaval. Ar fi facut-o, fără îndoială, cu toată bunăvoința şi, 
desigur, cu toată demnitatea unui administrator de la Antilian 
School. 

Însă, cu toate că nu avusese loc nici o ceremonie, Harry 
Markel, la cererea tinerilor pasageri, acordă o raţie dublă 
echipajului. Poziţia calculată în acea zi arăta că Alert se găsea 
la 250 mile de insula cea mai apropiată a Antilelor, în nord- 
estul arhipelagului. Poate că nava va fi puţin întârziată când 
va întâlni, la ieşirea canalului Bahama, golfstream-ul, acel 
curent cald care ajunge până-n regiunile septentrionale ale 
Europei, un fel de fluviu oceanic ale cărui ape nu se contopesc 
cu apele Oceanului Atlantic. Dar atunci va fi ajutată de alizee, 
care bat regulat în aceste regiuni, şi înainte de trei zile, cu 
siguranţă, omul de veghe va semnala înălțimile insulei Saint 
Thomas, unde se va face prima escală. 

Şi acum, pe măsură ce se apropiau de Antile, gândindu-se la 
explorarea arhipelagului, care avea să ţină câteva săptămâni, 
nu fără primejdii pentru el, echipajul nu putea să nu fie 
cuprins de teamă. 

John Carpenter şi Corty discutau deseori între ei în această 
privinţă. Jucau în adevăr o carte mare dacă se întâmpla să 
aibă ghinion. Fără îndoială, era de pus mâna pe o sumă de 7 
000 de lire şi merita să rişti pentru ea. Dar dacă, pentru a 
avea totul, vor pierde totul — chiar şi viaţa?... Dacă piraţii de 


101 


pe Halifax, evadaţii de la Queenstown, vor fi recunoscuţi, dacă 
vor cădea din nou în mâinile justiţiei? Şi-şi spuneau că mai era 
timp să evite primejdia... In noaptea următoare, ar fi destul să 
tabere pe pasagerii fără apărare, care nu bănuiau nimic, şi să- 
i arunce în mare. Apoi Alert ar schimba ruta. 

E adevărat că la toate aceste argumente şi la toate temerile, 
manifestate de oamenii lui, Harry Markel se mulțumea să 
răspundă: 

— Bizuiţi-vă pe mine!... 

Atâta încredere în sine, însoţită de atâta îndrăzneală, sfârşea 
prin a-i convinge şi ei spuneau în limbaj marinăresc: 

— Bine! Las' să curgă! 

În ziua de 25 iulie, Antilele nu mai erau decât la 60 de mile 
vest-sud-vest. Cu vântul tare care-i ducea, nu era nici o 
îndoială că Alert va zări înălțimile insulei Saint Thomas 
înainte de apusul soarelui. 

În vederea acestui lucru, Tony Renault şi Magnus Anders 
petrecură după-amiaza unul pe vergile arborelui mare, iar 
celălalt pe vergile arborelui trinchet, vrând fiecare să fie 
primul care va striga: 

— Pământ!... Pământ! 


XIII 
CANONIERA ESSEX 


Către orele patru după-amiază se auzi un strigăt scos de 
Tony Renault. 

Acest strigăt nu fu acela de: «Pământ!» ci acela de «Navă!» 
La babord, la o distanţă de cinci sau şase mile, se vedea un 
fum la vest, deasupra orizontului. 

Un steamer venea din faţă şi mergea cu mare viteză. După o 
jumătate de oră coca lui era vizibilă şi după altă jumătate de 
oră nu se mai găsea decât la un sfert de milă de Alert. 
Pasagerii reuniți pe dunetă îşi dădeau cu părerea. 

— Este un vas de război... zise unul. 

— Cred că da, răspunse altul, pentru că în vârful catargului 
mare flutură o flamură. 

— Şi, în plus, este englez, reluă primul. 

— Şi se numeşte Essex, adăugă celălalt. 

De fapt, cu ajutorul binoclului se putea citi acest nume pe 
tăblia de la pupa, în momentul când nava se apropie. 


102 


— Uite... exclamă Tony Renault, pun rămăşag că 
manevrează ca să ne abordeze! 

Se părea că, în adevăr, aceasta era intenţia lui Essex, 
canonieră de 500 — 600 de tone, care ridică pavilionul. Nici 
Harry Markel, nici ceilalţi nu se înşelară în această privinţă. 
Fără îndoială, Essex voia să intre în legătură cu Alert şi 
continua să se apropie cu presiune redusă. 

Spaima care-i cuprinse pe aceşti ticăloşi e lesne de ghicit şi 
de înţeles. Nu se putea ca de câteva zile să fi sosit o depeşă în 
Antile? Ca, într-un fel sau altul, să se fi luat cunoştinţă de ceea 
ce se întâmplase la Queenstown înaintea plecării lui Alert, de 
capturarea sa de către banda Markel, de masacrarea 
căpitanului Paxton şi a oamenilor săi, şi ca Essex să fi fost 
trimis pentru a pune mâna pe răufăcători? 

Cu toate acestea, după o matură chibzuinţă — nu, nu era 
posibil! Cine să-şi închipuie că Harry Markel, care desigur că 
nu i-ar fi cruțat pe pasageri, aşa cum nu cruţase nici echipajul 
căpitanului Paxton, să fi plecat în Antile? Să fi împins 
îndrăzneala până la a-l duce pe Alert la destinaţia sa, în loc să 
fugă? O asemenea imprudenţă ar fi fost inadmisibilă. 

Între timp, Harry Markel aştepta cu mai mult sânge rece 
decât John Carpenter şi Corty. Când comandantul lui Fssex va 
lua contact cu el, va vedea ce-i de făcut. 

Canoniera stopa la numai câteva cabluri şi, la un semnal 
transmis, Alert trebui să-şi pună velatura în pană. Vergile sale 
braţate, orientate în aşa fel ca forţa pânzelor să se anuleze, 
făcură nava aproape nemişcată. 

În orice caz, Essex ridicase pavilionul şi Alert trebui să-l 
ridice pe al său. Se înţelege de la sine că dacă Harry Markel 
n-ar fi vrut să se supună ordinelor unei nave de război, el ar fi 
fost constrâns. Imposibil să scape de urmărirea canonierei 
care avea de partea ei forţa şi viteza. Câteva lovituri de tun l- 
ar fi redus pe Alert la neputinţă. 

Dealtfel, cum se ştie, Harry Markel nici nu se gândea la aşa 
ceva. Când comandantul canonierei îi va ordona să vină la 
bordul său, se va duce. 

Cât despre domnul Patterson, Louis Clodion, Roger Hinsdale 
şi camarazii lor, sosirea lui Essex, ordinul de a intra în 
legătură cu bastimentul îi interesau în cel mai înalt grad. 

— Oare acest vas de război este trimis în întâmpinarea lui 
Alert ca să ne ia la bordul său şi să ne debarce mai curând pe 
una din insulele Antile? 

Un asemenea gând nu se putea înfiripa decât într-un spirit 
aventuros, aşa cum era acela al lui Roger Hinsdale. Trebuie 
adăugat că părerea sa era strict personală. 


103 


În acest moment, una din bărcile lui Essex fu lansată la apă 
şi doi ofiţeri luară loc în ea. 

În câteva clipe ambarcaţiunea fu lângă Alert. Ofițerii urcară 
pe scara de pisică din tribord şi unul din ei zise: 

— Unde e căpitanul? 

— Iată-mă, răspunse Harry Markel. 

— Sunteţi căpitanul Paxton? 

— Chiar el. 

— Şi această corabie este Alert, care a părăsit portul 
Queenstown pe data de 30 iunie curent?... 

— La această dată, în adevăr. 

— Având ca pasageri pe laureaţii de la Antilian School? 

— Aici prezenţi, răspunse Harry Markel, arătând pe dunetă 
pe domnul Patterson şi grupul de tineri, care nu scăpau un 
singur cuvânt din această conversaţie. 

Ofițerii veniră la ei, urmaţi de Harry Markel, şi acela care 
vorbise — un locotenent din marina britanică — după ce 
răspunse la salutul lor, se exprimă în aceşti termeni, cu tonul 
rece şi aspru care-i caracterizează pe ofiţerii englezi. 

— Căpitane Paxton, comandantul lui Fssex este fericit de a-l 
fi întâlnit pe Alert, şi noi, de asemenea, că v-am găsit pe toţi 
sănătoşi. 

Harry Markel se înclină, aşteptând ca locotenentul să-i 
aducă la cunoştinţă scopul vizitei sale. 

— Aţi făcut o călătorie bună? întrebă ofiţerul... Timpul a fost 
favorabil?... 

— Foarte favorabil, replică Harry Markel, cu excepţia unei 
furtuni pe care am înfruntat-o în preajma Bermudelor. 

— Şi care v-a făcut să întârziaţi ? 

— A trebuit să micşorăm viteza timp de 48 de ore, ca să 
rezistăm. Locotenentul se întoarse în acest moment spre 
grupul de pasageri şi, adresându-se mentorului, zise: 

— Domnul Patterson... de la Antilian School... fără îndoială? 

— În persoană, domnule ofiţer, răspunse administratorul, 
care salută cu tot ceremonialul politeţii sale obişnuite. 

Apoi adăugă: 

— Am onoarea să vă prezint pe tinerii mei tovarăşi de 
călătorie, rugându-vă să primiţi asigurarea distinsei şi 
respectuoasei mele consideraţiuni... 

— Semnat: Horatio Patterson, murmură Tony Renault. 

Se schimbară apoi călduroase strângeri de mână cu acea 
precizie riguroasă, specific anglo-saxonă. 

Locotenentul, întorcându-se spre Harry Markel, îi ceru să 
vadă echipajul — ceea ce păru foarte suspect şi-l nelinişti pe 
John Carpenter. De ce oare acest ofiţer voia să-i treacă în 
revistă? 


104 


Totuşi, la ordinul lui Harry Markel, el îi aduse pe oamenii săi 
pe punte şi aceştia se adunară lângă marele catarg. În ciuda 
sforţărilor pe care le făceau bandiții pentru a căpăta o 
aparenţă de oameni cumsecade, probabil că ofiţerii gândiră că 
au o înfăţişare foarte puţin liniştitoare. 

— Nu aveţi decât nouă marinari?... întrebă locotenentul. 

— Nouă, răspunse Harry Markel. 

— Cu toate acestea, noi am fost informaţi că echipajul lui 
Alert era format din zece... în afară de dumneavoastră, 
căpitane Paxton. 

Întrebare destul de neplăcută, la care Harry Markel evită la 
început să răspundă zicând: 

— Domnule ofiţer... aş putea să ştiu pentru ce motiv am 
onoarea să vă am la bord? 

Era, bineînţeles, natural ca locotenentului să i se pună 
această întrebare şi el răspunse: 

— Foarte simplu, motivul e neliniştea celor de la Barbados, 
în urma întârzierii lui Alert. În Antile, ca şi în Europa, familiile 
sunt preocupate de această întârziere. Doamna Kethlen 
Seymour a intervenit pe lângă guvernator şi Excelenţa-sa l-a 
expediat pe Essex în întâmpinarea lui Alert. Iată singurele 
pricini ale prezenţei noastre aici şi, o repet, suntem foarte 
fericiţi că temerile noastre au fost zadarnice! 

În faţa acestei dovezi de interes şi simpatie, domnul Horatio 
Patterson nu putu rămâne dator. În numele tinerilor pasageri 
şi al lui, mulţumi cu demnitate comandantului lui Essex şi 
ofiţerilor săi,  generoasei doamne Kethlen Seymour şi 
Excelenţei-sale guvernatorului. Harry Markel spuse că o 
întârziere de 48 de ore n-ar fi trebuit să creeze o asemenea 
îngrijorare şi să motiveze trimiterea canonierei. 

— Această îngrijorare era justificată din cauza unei 
împrejurări pe care vă voi face-o cunoscută, zise locotenentul. 

John Carpenter şi Corty se priviră destul de miraţi. Poate că 
regretau că Harry Markel mersese atât de departe cu 
întrebările. 

— În seara de 30 iunie Alert a pornit la drum, nu-i aşa? 

— În adevăr, răspunse Harry Markel, care, dealtfel, îşi 
păstra tot sângele rece. Am ridicat ancora la ora şapte şi 
jumătate seara. Odată ieşiţi din ansa Farmar, vântul a încetat 
şi Alert a rămas imobilizat toată ziua următoare, lângă uscat, 
la capul Robert's-Cove. 

— Ei bine, căpitane Paxton, reluă locotenentul, a doua zi un 
cadavru a fost găsit pe coastă, unde-l dusese curentul. După 
nasturii de pe hainele sale s-a recunoscut că era unul din 
mateloţii de pe Alert. 


105 


Pe John Carpenter şi pe ceilalţi îi scutură, fără voia lor, un 
fior. Acest cadavru nu putea fi decât al unuia din nefericiţii 
ucişi de ei cu o zi înainte. 

Apoi locotenentul de pe Essex declară că autorităţile din 
Barbados fuseseră încunoştinţate prin depeşă de acest 
incident — de unde se explică legitimele temeri, văzând că 
Alert nu soseşte. După care, adăugă: 

— Aţi pierdut deci pe unul din oamenii dumneavoastră, 
căpitane Paxton? 

— Da domnule, pe matelotul Bob... Acesta a căzut în mare, 
atunci când ne aflam în ansa Farmar şi, cu toate străduinţele 
noastre, n-a putut fi salvat, nici regăsit. 

Explicaţia fu admisă fără să trezească vreo bănuială, ea 
lămurind, în acelaşi timp, de ce lipsea un matelot din echipaj. 

Între timp, pasagerii trebuie că erau — pe drept cuvânt — 
miraţi că acest incident nu le fusese adus şi lor la cunoştinţă. 
Cum, unul din oameni se înecase înaintea ajungerii lor la bord 
şi ei nu ştiuseră nimic?! 

Dar la întrebarea domnului Horatio Patterson despre acest 
subiect, Harry Markel răspunse că, dacă a tăinuit această 
nenorocire faţă de bursieri, era pentru că nu voise ca ei să-şi 
înceapă călătoria sub o impresie atât de neplăcută. 

Acest răspuns foarte convingător nu mai provocă nici o 
replică. Dar avură un sentiment de surpriză, amestecat cu o 
anumită emoție, când locotenentul adăugă: 

— Depeşa trimisă din Queenstown la Barbados menţiona, 
între altele, că leşul găsit în apă, probabil cel al matelotului 
Bob, avea o rană adâncă drept în piept. 

— O rană! Exclamă Louis Clodion, în timp ce domnul 
Patterson lua atitudinea unui om care părea că nu mai 
înţelege nimic. 

Harry Markel nu vru să lase să se strecoare vreo îndoială şi, 
ca întotdeauna stăpân pe el, zise: 

— Matelotul Bob a căzut din gabia arborelui trinchet pe 
cabestan, care probabil l-a rănit, şi de acolo a fost azvârlit în 
mare. De aceea n-a putut să se ţină la suprafaţa apei şi iată de 
ce cercetările noastre au fost zadarnice. 

Explicaţia părea la fel de admisibilă ca şi cele precedente, 
dacă locotenentul n-ar fi completat informaţia cu următoarele: 

— Rana cadavrului nu provenea de la o izbitură... Ea se 
datora unei lovituri de cuţit care i-a străpuns inima! 

Din nou temeri, fireşti dealtfel, pentru John Carpenter şi 
ceilalţi bandiți. Nu mai ştiau cum se va termina convorbirea. 
Oare comandantul lui Essex avea ordin să-l conducă pe Alert 
la Barbados unde se va face o anchetă, care desigur că ar fi 
ieşit foarte prost pentru ei? S-ar fi ajuns mai întâi la 


106 


constatarea identităţii lor. Ar fi fost duşi înapoi în Anglia... De 
data aceasta n-ar mai fi scăpat de pedeapsă pentru crimele 
lor. Şi, mai ales, n-ar mai fi putut comite încă una, când Alert 
va fi părăsit regiunile Indiilor Occidentale!... Şansa continuă 
să-i favorizeze. Harry Markel nu trebui nici măcar să explice 
ce era cu lovitura de cuţit. În adevăr, domnul Horatio 
Patterson exclamă ridicând mâinile spre cer: 

— Cum, acest nenorocit să fi fost lovit mortal cu un cuţit, de 
o mână criminală? 

Şi atunci locotenentul răspunse următoarele: 

— Depeşa adaugă că matelotul ajunsese probabil viu pe 
coastă, unde se găsea atunci o bandă de criminali scăpaţi din 
închisoarea de la Queenstown. Acolo o fi fost lovit cu cuţit de 
unul din ei. 

— Atunci, spuse Roger Hinsdale, e vorba de banda de pirați 
de pe Halifax, care tocmai evadase când noi am sosit la 
Queenstown... 

— Ticăloşii!... Exclamă Tony Renault. Şi n-au fost încă 
prinşi, domnule locotenent? 

— După ultimele ştiri, urmele lor n-au mai fost regăsite, 
răspunse ofiţerul. Totuşi, e imposibil ca ei să fi părăsit Irlanda 
şi, mai devreme sau mai târziu, vor fi arestaţi... 

— Ar fi de dorit, declară Harry Markel, cu acel calm pe care- 
l păstrase tot timpul. 

Şi când John Carpenter reveni la prova împreună cu Corty, îi 
şopti acestuia din urmă: 

— Un om tare căpitanul nostru... 

— Da, răspunse Corty, şi bun de urmat oriunde va voi să ne 
ducă!... Ofițerii transmiseră domnului Patterson şi laureaţilor 
salutările pe care doamna Kethlen Seymour îi însărcinase să 
le dea. Darnica doamnă îşi făcea o mare bucurie din a-i primi 
şi dorinţa ei vie era să-i reţină cât mai mult posibil în 
Barbados, dacă se vor strădui să nu întârzie prea mult în 
celelalte insule unde erau aşteptaţi cu nerăbdare. 

În numele camarazilor săi, Roger Hinsdale răspunse, 
rugându-i pe ofiţeri să exprime doamnei Kethlen Seymour 
recunoştinţa lor faţă de cele ce făcuse pentru Antilian School. 
Apoi domnul Horatio Patterson termină întrevederea cu un 
speech înflorit şi mişcător, care era specialitatea lui şi la 
sfârşitul căruia, printr-o nebăgare de seamă destul de rară la 
acest om, amestecă un vers din Horaţiu cu unul din Vergiliu. 
Ofițerii, după ce-şi luară rămas bun de la căpitan şi pasageri, 
fură conduşi până la scară şi coborâră în barca lor. Dar, 
înainte de a porni, locotenentul zise: 


107 


— Sper, căpitane Paxton, că Alert va fi mâine la Saint 
Thomas, căci nu mai este decât la o depărtare de cincizeci de 
mile. 

— Aşa cred, răspunse Harry Markel. 

— Atunci vom anunţa prin depeşă sosirea voastră, imediat 
ce vom ajunge înapoi la Barbados. 

— Vă mulţumesc, domnule, şi vă rog să prezentaţi omagiile 
mele domnului comandant al Essex-ului. 

Barca se depărtă de navă şi-n mai puţin de un minut 
parcurse distanţa care-o despărţea de canonieră. 

Harry Markel şi pasagerii salutară apoi pe comandant, care 
se găsea pe pasarelă, şi li se răspunse la acest salut. 

După ridicarea ambarcaţiunii pe canonieră, se auziră 
fluierăturile sirenei şi Essex îşi reluă drumul, cu toată viteza, 
în direcţia sud-vest. După o oră nu se mai vedea în zare decât 
trâmba lui de fum. 

Alert, cu vergile braţate şi pânzele umflate de vânt, porni 
spre Saint Thomas. 

Astfel, Harry Markel şi complicii săi erau liniştiţi în ceea ce 
privea vizita lui Essex. Nimeni, nici în Anglia şi nici în Antile, 
nu-şi închipuia că ei ar fi putut să se refugieze pe o navă şi că 
nava ar fi tocmai Alert. Se părea deci că vor avea noroc până 
la capăt!... Vor parcurge cu neruşinare arhipelagul, vor fi 
primiţi cu onoruri, vor merge din insulă în insulă, fără să le fie 
măcar teamă că pot fi recunoscuţi, vor termina această 
explorare printr-o ultimă escală în Barbados şi după aceea nu 
se vor mai întoarce în Europa! 

A doua zi după plecare, Alert nu se va mai numi Alert. Harry 
Markel nu va mai fi căpitanul Paxton şi nu vor mai fi la bord 
nici domnul Patterson, nici vreunul din tinerii săi tovarăşi de 
călătorie! Îndrăzneaţa acţiune va fi încununată de succes şi 
poliţia va urmări zadarnic în Irlanda pe piraţii de pe Halifax. 

Această ultimă parte a traversării se desfăşura în cele mai 
bune condițiuni. Un timp minunat, sub suflarea constantă a 
alizeelor, permitea întrebuinţarea întregii velaturi, chiar şi a 
bonetelor, pânzele suplimentare. Hotărât lucru, domnul 
Patterson era oţelit. Abia dacă îl supăra câteodată un ruliu 
sau un tangaj mai violent. Putea chiar să-şi ocupe iar locul la 
masă şi să se lipsească de sâmburele de cireaşă, pe care de 
obicei îl ţinea în gură. 

— Aveţi dreptate... domnule, îi repeta Corty. Numai leacul 
ăsta a rămas bun contra răului de mare. 

— Cred şi eu, prietene, răspundea mentorul, şi din fericire 
sunt aprovizionat din belşug cu aceşti sâmburi antipelagalgici, 
graţie prevăzătoarei doamne Patterson. 


108 


Aşa se termină ziua. După ce trecuseră prin nerăbdarea 
plecării, tinerii laureați simțeau acum nerăbdarea de a sosi. 
Erau grăbiţi să pună piciorul pe prima insulă din Antile. 

În apropierea arhipelagului, numeroase nave — vapoare cu 
aburi şi corăbii — animau marea: cele care căutau să ajungă 
în golful Mexicului prin strâmtoarea Florida sau cele care 
ieşeau de acolo, pentru a se îndrepta spre porturile vechiului 
continent. Pentru aceşti tineri era o mare bucurie să le 
semnaleze, să se încrucişeze cu ele, să schimbe saluturi cu 
pavilioane engleze, americane, franceze, spaniole, care se 
întâlneau cel mai frecvent în aceste regiuni. 

Înainte de apusul soarelui, Alert trecea paralela 17, şi 
latitudinea pe care se afla era la vreo 20 de mile de insula 
Saint Thomas. Nu mai rămâneau decât câteva ore de 
călătorie. 

Dar nu fără dreptate Harry Markel nu voi să se aventureze 
în timpul nopţii prin puzderia de ostroave şi de stânci care 
mărgineau arhipelagul şi, la ordinul său, John Carpenter 
reduse velele. Şeful de echipaj strânse rândunica, pânzele 
pătrate, săgeata artimonului, brigantina, şi Alert rămase sub 
cele două gabiere, trinchet şi focuri. 

Noaptea fu liniştită. Briza se calmase şi soarele, a doua zi, se 
ridică pe un orizont foarte senin. 

Spre ora nouă se auzi un strigăt dintre vergile marelui 
catarg. 

Era Tony Renault care repeta eu o voce sonoră şi veselă: 

— Pământ la tribord, spre prova... pământ, pământ! 


XIV 
SAINT THOMAS ŞI SAINTE CROIX 


S-a spus mai înainte că Indiile Occidentale sunt compuse din 
nu mai puţin de 300 de insule şi insulițe. În realitate, numele 
de insule nu se cuvine decât unui număr de 42 din ele, fie 
pentru dimensiune, fie pentru importanţa lor geografică. Din 
aceste 42 de insule, numai nouă aveau să fie vizitate de 
laureatii de la Antilian School. 

Toate aparţin grupului cunoscut sub numele de Antilele Mici 
şi mai ales sub denumirea de Insule ale Vântului. Anglia le 
împarte în două părţi: prima, care se află la nord de insulele 
Virgine, până la Dominica, o numesc Leeward Island; a doua, 


109 


care se întinde de la Martinica până la Trinidad, o numesc 
Windward Island. Nu e cazul să adoptăm aceste denumiri. 
Ansamblul insular, care este mărginit la vest de Mediterana 
americană, merită numele de Insulele Vântului, deoarece 
primeşte prima suflare a alizeelor, care bat de la est la vest. 

Prin reţeaua acestor insule se amestecă apele Atlanticului cu 
acele ale mării antiliene. Elisée Reclus a putut să le compare 
cu picioarele unui imens pod între care pleacă şi vin curenţii 
care brăzdează golful Mexicului. 

Nu trebuia să confundăm acest golf cu marea propriu-zisă a 
Antilelor; sunt două bazine foarte distincte, avându-şi 
conformaţia lor specială şi suprafeţe inegale, primul 
măsurând 1 150 000 km pătraţi şi al doilea aproape 1190 000. 

Se ştie că în anul 1492 Cristofor Columb a descoperit Cuba, 
cea mai mare insulă din Antile, după care s-a oprit mai întâi în 
insulele Conception, Ferdinandina şi Isabella, pe care 
navigatorul genovez a arborat pavilionul spaniol. 

Dar a crezut că ajunsese cu caravanele la capătul Asiei, în 
ţara mirodeniilor, şi muri fără să fi ştiut că pusese piciorul pe 
noul continent. 

De-atunci, diverse puteri europene, cu preţul unor bătălii 
sângeroase, al unor masacre îngrozitoare, al unor lupte mereu 
reînnoite, şi-au disputat domeniul. 

Cât despre denumirea de Indii Occidentale, dată Antilelor, 
ea provine dintr-o eroare care a fost comisă de Cristofor 
Columb cu privire la descoperirile sale. 

În realitate, acest arhipelag, de la insuliţa Sombrero în nord, 
până la Barbados spre sud, care formează Antilele Mici, se 
întinde pe 6 408 kilometri pătraţi. 

Populaţia totală a acestor insule este de 792 000 de 
locuitori. 

Insulele Virgine pot fi considerate ca făcând parte din 
Antilele 

Mici. Ocupate de danezi în anul 167l, cele mai multe 
figurează în domeniul Indiilor Occidentale. Sunt cunoscute 
sub numele de Saint Thomas, Saint John, Sainte Croix. In 
prima insulă s-a născut unul din tinerii bursieri, al şaselea 
laureat al concursului de la Antilian School, Niels Harboe. 

În faţa acestei insule va ancora Harry Markel în dimineaţa 
zilei de 26 iulie, după o fericită traversare care a durat 25 de 
zile. Din acest punct, Alert nu va avea decât să coboare spre 
sud, pentru a poposi în celelalte insule. 

Dacă Saint Thomas are dimensiuni reduse, portul său este 
un adăpost excelent şi bine gospodărit. Cincizeci de nave de 
mare tonaj pot ancora aici în voie. De aceea corsarii englezi şi 
francezi nu încetau să şi-l dispute, în perioada când flotele 


110 


europene luptau în aceste regiuni, ocupau şi reocupau, îşi 
smulgeau una alteia insulele antiliene, ca fiarele hămesite 
când se ceartă pentru o pradă care le aţâţă pofta. 

Christian Harboe locuia la Saint Thomas şi cei doi fraţi nu 
avuseseră prilejul să se întâlnească de câţiva ani. Cu câtă 
nerăbdare aşteptau amândoi sosirea lui Alert, este lesne ele 
înţeles. 

Christian Harboe era mai mare ca Niels cu 15 ani. Singurul 
din familie pe care Niels îl avea pe insulă, se ocupa cu 
negoţul; era un om foarte prietenos, arătând acea modestie 
simpatică, ce caracterizează rasele nordice. Fixându-şi 
reşedinţa în colonia daneză, preluase o importantă firmă a 
unchiului său — un frate al mamei — şi anume un magazin 
universal cu obiecte de consum uzual, alimente, stofe etc. 

Portul insulei Saint Thomas, Charlotte-Amalia, nu întârziase 
să devină porto-franco, ceea ce făcu să crească prosperitatea 
lui. Oferea avantaje mari tuturor navelor, de orice 
naţionalitate ar fi fost. Găseau un adăpost sigur contra 
alizeelor şi furtunilor golfului, graţie înălțimilor insulei, unei 
limbi de pământ de care se lovea hula din larg şi unei insulițe 
pe care se construiseră cheuri şi depozite de cărbuni. 

Când Alert, semnalat de semafoare, trecu de capurile Coved 
şi Molhenters, ocolind promontoriul, înconjurând insuliţa şi 
lăsând la stânga sa farul, intră într-un bazin circular, deschis 
spre nord, în spatele căruia apăreau primele case ale oraşului. 
După ce se desfăşură lanţul cu şase-şapte braţe, corabia 
rămase ancorată la o adâncime de patru-cinci metri. 

Reclus a observat că Saint Thomas are cea mai bună poziţie, 
pentru că ocupă un punct favorabil pe marea curbă a 
Antilelor, în locul unde distribuirea mărfurilor se poate face 
foarte uşor în toate părţile arhipelagului. 

Astfel se va înţelege că, de la început, acest port natural a 
atras atenţia şi a obţinut preferința corsarilor. Deveni deci 
principalul antrepozit pentru traficul de contrabandă cu 
coloniile spaniole şi curând cea mai însemnată piaţă a 
«lemnului de abanos», adică a negrilor cumpăraţi pe litoralul 
african şi importaţi în Indiile Occidentale. Din această cauză 
trecu repede sub dominație daneză şi nu mai fu niciodată 
cedat altcuiva, după cesiunea lui de către o companie 
financiară care-l cumpărase de la electorul de Brandenburg, 
al cărui moştenitor fu tocmai regele Danemarcei. 

Imediat ce Alert acostă, Christian Harboe urcă la bord şi cei 
doi fraţi căzură unul în braţele celuilalt. Apoi, după ce 
schimbă cordiale strângeri de mână cu domnul Horatio 
Patterson şi tovarăşii săi de călătorie, zise: 


111 


— Prieteni, cred că veţi fi oaspeţii mei cât timp veţi rămâne 
la Saint Thomas... Cât va sta Alert aici? 

— Trei zile, răspunse Niels Harboe. 

— Numai atât? 

— Atât şi nimic mai mult, Christian, spre marele meu regret, 
căci e multă vreme de când nu ne-am îmbrăţişat... 

— Domnule Harboe, zise atunci mentorul, acceptăm cu 
căldură amabila dumneavoastră propunere... Vom fi oaspeţii 
dumneavoastră în timpul cât vom rămâne la Saint Thomas... 
timp care nu se poate prelungi. 

— În adevăr, domnule Patterson, aveţi un itinerar dinainte 
stabilit. 

— Da... de doamna Kethlen Seymour. 

— O cunoaşteţi pe această doamnă, domnule Harboe? 
întrebă Louis Clodion. 

— Nu, răspunse negustorul; dar am auzit deseori vorbindu- 
se de ea şi în Antile inepuizabila ei caritate este lăudată. 

Apoi, întorcându-se spre Harry Markel: 

— Cât despre dumneavoastră, căpitane Paxton, îmi 
permiteţi să vă adresez, în numele tuturor familiilor acestor 
tineri pasageri, sincere mulţumiri pentru grija... 

— Mulţumiri îndreptăţite, datorate căpitanului Paxton, se 
grăbi să adauge şi domnul Patterson. Cu toate că marea ne-a 
supus la încercări — şi în primul rând pe mine, horesco 
referens!! — trebuie să recunoaştem că bravul nostru căpitan 
a făcut tot ce depindea de el pentru ca traversarea să ne fie 
cât mai plăcută. 

Nu era în firea lui Harry Markel să adreseze complimente 
sau să fie amabil. Şi poate că domnul Harboe a cărui privire 
era fixată asupra lui, îl cam stingherea. Aşa că se mulţumi să 
răspundă cu o uşoară înclinare a capului. 

— Nu văd nici o piedică pentru ca pasagerii de pe Alert să 
accepte ospitalitatea pe care le-o oferiţi, domnule, cu condiţia 
totuşi de a nu prelungi escala peste termenul fixat... 

— E în regulă, domnule căpitan Paxton, răspunse Christian 
Harboe. Şi acum, chiar de azi, dacă binevoiţi să veniţi să 
cinaţi la mine cu oaspeţii mei... 

— Vă mulţumesc, domnule, zise Harry Markel. Am însă 
câteva reparaţii de făcut şi nu pot pierde nici un minut. 
Dealtfel, prefer să părăsesc bordul cât mai puţin posibil. 

Domnul Christian Harboe păru surprins de tonul rece al 
acestui răspuns. Desigur că printre oamenii de mare, şi 
deseori printre căpitanii din marina comercială engleză, se 
găsesc firi aspre, oameni puţin educati, ale căror purtări nu s- 


1 Horesco referens - mă îngrozesc amintindu-mi. 
112 


au putut rafina în exerciţiul profesiunii lor, în contactul cu 
marinarii. Dar, hotărât, acest prim contact cu Harry Markel şi 
echipajul său nu i-a făcut o impresie prea favorabilă. Alert 
fusese însă bine condus în timpul călătoriei, traversarea a fost 
satisfăcătoare şi aceasta era principalul. 

După o jumătate de oră, pasagerii debarcară pe cheul 
portului 

Charlotte-Amalia şi se îndreptară spre casa domnului 
Christian Harboe. 

După ce aceştia plecară, John Carpenter spuse: 

— Ei bine, Harry, cred că a mers foarte bine până acum ? 

— Aşa cum spui... replică Harry Markel. Dar trebuie să fim 
cu ochii în patru în timpul escalelor. 

— Vom fi prudenţi, Harry. Nimeni dintre noi nu vrea să 
compromită succesul acestei acţiuni... A început bine şi se va 
termina tot aşa... 

— Desigur, John, din moment ce Paxton nu e cunoscut de 
nimeni la Saint Thomas. Dealtfel, vei veghea ca nici unul 
dintre oamenii noştri să nu coboare pe uscat. 

Avea dreptate Harry Markel să-şi împiedice echipajul să 
părăsească bordul. Mergând prin taverne şi baruri, bând 
peste măsură — ceea ce se întâmpla ori de câte ori erau lăsaţi 
în voia lor — aceşti marinari puteau să scape vreo vorbă 
compromiţătoare şi era mult mai bine să fie consemnați în 
mod riguros pe Alert. 

— Aşa e, Harry, reluă John Carpenter, şi dacă doresc atât de 
mult să bea, li se va da o raţie dublă sau triplă... Acum 
pasagerii sunt pe uscat pentru trei zile şi dacă oamenii noştri 
beau ceva mai mult la bord, n-are nici o importanţă! 

Echipajul lui Alert ştia că era primejdios să se dedea la 
excese, să se despăgubească în porturi de abstinenţele pe 
care le impusese navigația. Înţelegea gravitatea situaţiei. 
Dacă vor şti să se stăpânească, nu se vor mai compromite. 
Pentru aceasta trebuiau să se resemneze, să evite orice 
contact cu populaţia insulei, cu marinarii de diverse 
naţionalităţi care bântuie prin tavernele portului, ca nu cumva 
să se expună, şi vreunul din piraţii de pe Halifax să poată fi 
recunoscut de aceşti aventurieri care au cutreerat toate 
mările. Deci, ordin formal dat de Harry Markel ca nimeni să 
nu coboare de pe navă, şi, pe de altă parte, nici un străin să 
nu fie lăsat să vină la bord. Magazinul domnului Christian 
Harboe se găsea pe cheu. Acolo era cartierul comercial unde 
se încheiau afaceri considerabile, pentru că numai cifra 
importurilor se ridica la 5 000 000 de franci, la o populaţie de 
12 000 000 de suflete. 


113 


Pe această insulă, tinerilor pasageri nu le-ar fi fost greu «să 
dea din gură», pentru că se vorbea spaniola, daneza, 
olandeza, engleza, franceza, şi ar fi putut să se creadă încă în 
clasele de la Antilian School, sub direcţiunea domnului 
Ardagh. Locuinţa domnului Christian Harboe era situată afară 
din oraş, la distanţă de vreo milă, pe panta muntelui care 
forma un amfiteatru pe ţărmul mării. Acolo se aflau presărate 
într-un cadru fermecător vilele locuitorilor insulei, în mijlocul 
arborilor falnici ai zonei tropicale. Aceea a domnului Christian 
Harboe era una dintre cele mai confortabile şi elegante. 

Cu şapte ani în urmă, domnul Christian Harboe se însurase 
cu o tânără daneză şi din această căsătorie se născuseră două 
fiice. Ce primire îi făcu tânăra femeie cumnatului ei, pe care 
încă nu-l cunoştea, şi camarazilor acestuia! Cât despre Niels, 
niciodată vreun unchi nu şi-a îmbrăţişat şi mângâiat nepoatele 
cu atâta plăcere şi cu atâta suflet! 

— Cât de drăguţe sunt!... Cât de drăguţe sunt!... repeta el. 

— Şi cum să nu fie? declara domnul Horatio Patterson, Talis 
pater, talis mater, quales filiae!! 

Şi citatul avu aprobarea generală. 

Mentorul şi tinerii pasageri fură instalaţi în vilă, destul de 
mare pentru a le oferi tuturor camere confortabile. Acolo 
putură să se odihnească, să-şi refacă forţele, mâncând copios 
din alte feluri decât cele puţin variate de la bord, cu toate 
talentele desfăşurate de Ranyah Cogh. Şi ce minunate sieste 
în timpul orelor calde ale zilei, în mijlocul grădinilor umbrite 
care înconjurau locuinţa domnului Christian Harboe! În 
timpul discuţiilor zilnice se vorbea des de familiile lăsate în 
Europa, de Niels Harboe, care, nemaiavând părinţi, va veni la 
fratele său când îşi va termina studiile. Va lucra în magazin şi 
domnul Christian Harboe se gândea chiar să facă în acest 
scop o sucursală în insula Saint John, vecină cu Saint Thomas, 
pe care danezii o oferiseră cândva Statelor Unite pentru suma 
de 5 milioane de piaştri — ofertă care nu fusese acceptată. 

Acolo se stabiliseră colonii la început, când Saint Thomas 
păru insuficientă dezvoltării afacerilor. Dar cum insula Saint 
John nu măsoară decât trei leghe în lungime pe două în 
lăţime, ei o considerară prea mică şi năpădiră Sainte Croix. 

De mai multe ori, domnul Christian Harboe aduse vorba 
despre căpitanul de pe Alert, despre echipajul său, şi 
rezervele pe care le avea faţă de ei dispărură când domnul 
Patterson îl asigură că personalul de la bord are drept la toate 
elogiile. 


1 Talis pater, talis mater, quales filiae — aşa tată, aşa 
mamă, astfel de fiice. 


114 


Se înţelege de la sine că se făcură excursii prin Saint 
Thomas, care merită să fie vizitat de turişti. Este o insulă de 
formaţie porfirică, foarte accidentată în partea ei nordică şi 
presărată de munţi, dintre care cel mai înalt se ridică la 1400 
picioare deasupra nivelului mării. 

Tinerii excursionişti voiră să urce pe piscul unuia din aceşti 
munţi şi oboselile ascensiunii fură larg recompensate de 
frumuseţea spectacolului ce se oferi privirii lor. Priveliştea se 
întindea până la Saint John, asemănătoare unui mare peşte 
care plutea la suprafaţa mării antiliene în mijlocul insuliţelor 
care-l înconjurau — Hans Lellik, Loango, Buek, Saba, Savana 
şi, dincolo de ele, câmpia lichidă care strălucea sub razele 
solare. 

Saint Thomas este o insulă de 86 kilometri pătraţi, adică, aşa 
cum a remarcat Louis Clodion, abia de 170 de ori mai mare 
decât Champ-de-Mars din Paris. 

După cele trei zile petrecute la vila Harboe, pasagerii 
reveniră pe Alert care era gata de plecare. Domnul şi doamna 
Harboe îi conduseră la bord. Ei primiră mulţumirile domnului 
Patterson pentru amabila lor ospitalitate şi cei doi fraţi se mai 
îmbrăţişară o dată. 

Încă în seara de 28 iulie corabia ridică ancora, şi după ce 
pânzele fură aşezate în bătaia vântului, profitând de briza de 
nord-est, luă direcţia spre sud-vestul insulei Sainte Croix, 
unde trebuia să se facă a doua escală. 

Cele 60 de mile care separă cele două insule fură străbătute 
în 36 de ore. 

Când, aşa cum s-a menţionat, coloniştii, prea numeroşi în 
Saint Thomas şi Saint John voiră să se stabilească la Sainte 
Croix, a cărei întindere este de 218 kilometri pătraţi, găsiră 
această insulă în mâna corsarilor englezi, care veniseră aici 
de pe la mijlocul veacului al 17-lea. De aici necesitatea de a 
intra cu ei în luptă... Avură loc bătălii multe şi sângeroase 
care sfârşiră în avantajul aventurierilor Marii Britanii. Dar, de 
la sosirea lor, aceşti oameni — mai mult pirați decât coloni — 
dedându-se mai ales la jafuri, nu se ocupară deloc de culti- 
varea pământului. 

Abia în 1750 spaniolii reuşiră să pună mâna pe Sainte Croix, 
după ce-i goniră pe englezi. 

Nu o stăpâniră multă vreme şi, după câteva luni, slaba 
garnizoană care apăra insula fu nevoită să se retragă în faţa 
unui corp expediționar francez. 

Abia din această epocă Sainte Croix începu să fie cultivată. 
Totuşi, inainte de a o desţeleni, trebuiră să fie incendiate 
desele păduri din interior, incendii care liberează şi îngraşă 
pământul. 


115 


Graţie acestor lucrări, continuate timp de un secol şi 
jumătate, Alert ancoră pe o insulă bine îngrijită şi de o mare 
bogăţie agricolă. 

E de la sine înţeles că nu se mai întâlneau acum nici caraibii 
care o populau înaintea descoperirii ei, nici englezii care o 
populaseră apoi, nici spaniolii care le urmaseră, nici francezii 
care făcuseră primele încercări de colonizare. Pe la mijlocul 
secolului al 17-lea se pare că nu s-ar fi găsit chiar nimeni pe 
insulă, deoarece, fiind lipsită de trafic şi de beneficiile 
contrabandei, coloniştii se deciseseră să o părăsească. 

Sainte Croix rămase nelocuită timp de 37 de ani, până în 
1733. Franţa o vându atunci Danemarcei pentru suma de 750 
000 de lire şi de la această dată este colonie daneză. 

Când Alert sosi în apropierea insulei, Harry Markel manevră 
în aşa fel încât să ajungă în portul Barnes, capitala ei — sau, 
în daneză, Christiantoed. Este situat în fundul unui mic golf, 
pe coasta septentrională. Cât despre cel de-al doilea oraş, 
Frederichstoed, odinioară incendiat de negrii răsculați, a fost 
construit pe coasta occidentală. 

Axel Wichborn, al doilea laureat al concursului, se născuse la 
Friedrichstoed. Acum el nu mai avea pe nimeni acolo. De vreo 
12 ani familia sa, după ce vânduse proprietatea pe care o 
poseda în insulă, locuia la Copenhaga. 

În timpul acestei escale, dacă pasagerii nu mai fură oaspeţii 
nimănui, totuşi prieteni ai familiei Wickborm le făcură o 
călduroasă primire. Ei rămaseră cea mai mare parte din timp 
pe uscat şi în fiecare seară reveneau să doarmă la bord. 

Această insulă, pe care o străbătură în trăsuri, este foarte 
interesantă de vizitat. Cât a ţinut perioada sclaviei, plantatorii 
făcuseră mari averi şi Sainte Croix putea fi considerată cea 
mai bogată insulă din Antile. O cultură intensivă utilizează 
solul până-n culmile colinelor. Ea posedă 350 de plantaţii, 
fiecare de 150 de pogoane, bine administrate de un personal 
foarte experimentat. Două treimi din teritoriu este consacrat 
producţiei de zahăr şi într-un an se recoltează în medie 16 
chintale de fiecare pogon, fără a mai socoti şi melasa. 

După zahăr, bumbacul dă anual 800 de baloturi care sunt 
expediate în Europa. 

Turiştii trecură pe frumoasele şosele plantate cu palmieri, 
care legau fiecare sat de capitală. Terenul, înclinat în pante 
dulci spre nord, urcă în mod treptat de la litoral, din nord-vest 
până la vârful Eagle, a cărui înălţime este de 400 de metri. 

Prin situaţia ei în Europa, Danemarca, în afară de perioada 
blocului continental, când Copenhaga a fost în bătaia 
tunurilor flotei engleze, avu norocul să nu mai fie amestecată 
în lungile şi sângeroasele lupte de la începutul secolului, care 


116 


izbucniseră între Franţa şi Anglia. Putere de mâna a doua, 
teritoriul ei n-a fost invadat de armatele europene. Prin 
urmare, coloniile daneze din Antile nu avură de suferit de pe 
urma acestor mari conflicte care se repercutau dincolo de 
Oceanul Atlantic. 

intre timp, emanciparea negrilor, proclamată în 1862, 
provocă mai întâi anumite tulburări, pe care autoritatea 
colonială le înăbuşi cu asprime. Negrii dezrobiţi se plângeau 
că promisiunile ce li se făcuseră nu fuseseră ţinute, între 
altele, atribuirea unui anumit număr de terenuri care să 
treacă în întregime în proprietatea lor. De aici nemulțumiri şi, 
în cele din urmă, o revoltă a negrilor, care se întinse în 
diverse părţi ale insulei. 

Când Alert ajunse în portul Christianstoed, relaţiile între 
colonişti şi cei eliberaţi nu erau încă reglementate. Totuşi în 
insulă era linişte şi turiştii nu fură niciodată stingheriţi în 
excursiile lor. Un an mai târziu ar fi căzut în plină răscoală, 
atât de puternică, încât oraşul natal al lui Axel Wickborn fu 
ars până la temelii. 

Trebuie remarcat, dealtfel, că de şapte-opt ani populaţia din 
Sainte Croix scăzuse, în urma emigrărilor. 

În timpul escalei, guvernatorul danez, care îşi are reşedinţa, 
alternativ, şase luni la Saint Thomas şi şase luni la Sainte 
Croix, se afla la Saint John, unde se aştepta la tulburări. El nu 
putu deci să-i întâmpine pe tinerii antilieni aşa cum ar fi fost 
primiţi în celelalte insule. Dar recomandase să le fie asigurate 
toate condiţiile pentru explorarea insulei, şi recomandările 
sale fură urmate din plin. 

Astfel că, înainte de plecare, o scrisoare compusă de domnul 
Horatio Patterson — cu scrierea sa cea mai îngrijită — 
scrisoare semnată şi de laureați, transmitea Excelenţei-sale 
cele mai călduroase mărturii de recunoştinţă. 

La l august, Alert ieşi din portul Christianstoed. Apoi, după 
ce trecu de şenal, având o briză uşoară, se îndreptă cu viteză 
mică spre est, spre Saint Martin. 


XV 
SAINT MARTIN ŞI SAINT BARTHELEMY 


Ținând direcția spre est, Alert se îndreptă spre larg. În 
adevăr, Saint Martin şi insulele Sombrero, Anguilla, Barbuda 


117 


şi Antigua sunt insulele cele mai înaintate ale lanţului antilian, 
în nord-estul Insulelor Vântului. 

După ce ieşi din adăpostul pământurilor insulei Sainte Croix, 
corabia întâlni alizeele care băteau cu o anumită tărie. Trebui 
să manevreze pe o mare destul de agitată. Cu toate acestea, 
Alert putu să păstreze pânzele de jos, gabierele şi pânzele 
pătrate. Trebui să navigheze în volte. De mai multe ori Tony 
Renault şi Magnus Anders obţinură permisiunea căpitanului 
să ţină timona, ceea ce îi făcu foarte mândri. 

Distanţa între Sainte Croix şi Saint Martin nu depăşeşte 200 
de mile marine. În împrejurările cele mai favorabile, o corabie 
poate s-o străbată în 24 de ore când e în plină viteză. Dar, cu 
un vânt potrivnic şi mergând în contra curentului care se 
îndreaptă spre golful Mexic, traversarea se face într-un timp 
de trei ori mai mare. În plus, Alert întâlnea aproape tot timpul 
numeroase nave cu aburi sau cu pânze. Aceste regiuni sunt 
foarte frecventate şi navigația este activă între insule, de la 
Saint Thomas până la Trinidad. 

Cât despre Harry Markel, el nu se îndepărtă de la prudenţa 
sa obişnuită ; se ferea să treacă prea aproape de aceste nave; 
prefera să fie mai în larg, pentru a evita orice comunicare cu 
ele. Această prudenţă era apreciată de echipaj. După ce se 
descurcase aşa de bine în timpul escalelor de la Saint Thomas 
şi Sainte Croix, nu era oare de sperat că aşa se va întâmpla şi 
în celelalte insule?... Astfel, John Carpenter, Corty şi ceilalţi 
îşi reveniră din primele temeri, şi încrederea pe care le-o 
inspira şeful lor se dovedi mai mare ca oricând. 

Totuşi ardeau de nerăbdare să termine odată cu această 
explorare a Antilelor! 

În cursul navigaţiei contra vântului şi mării, domnul 
Patterson avu din nou o stare proastă; dar, cu ajutorul 
sâmburelui de cireaşă, ea nu se agravă. 

În plus, în aceste luni de iulie şi august, o mare foarte 
agitată nu este prea de aşteptat — în afara furtunilor datorate 
marilor călduri ale zonei tropicale. Clima din Antile se bucură 
de o  constanţă remarcabilă şi  oscilaţiile coloanei 
termometrului nu cuprind mai mult de 20 de grade. Fără 
îndoială, variațiile sunt mult mai mari în privinţa umezelii 
decât a temperaturii, şi, deşi foarte rar însoţite de grindină, 
deseori cad ploi torențiale. 

În realitate, insulele arhipelagului, expuse vânturilor din 
larg, au cel mai mult de suferit de pe urma perturbaţiilor 
atmosferice. Cele însă ca Sainte Croix, Saint Eustache, Saint 
Cristophe, Grenadines, scăldate de apele mării Caraibilor, 
sunt puţin bântuite de furtuni. Dealtfel, cea mai mare parte a 


118 


porturilor Insulelor Vântului se orientează spre vest sau sud- 
vest şi oferă adăposturi sigure contra hulei puternice din larg. 

Pe 3 august, când se înserase de-a binelea, Alert, întârziat 
de alizee, apăru în raza insulei Saint Martin. 

Încă de la patru-cinci mile depărtare, înainte de a ajunge în 
port, tinerii laureați putură să vadă cel mai înalt vârf al 
insulei, a cărui altitudine atinge 585 de metri şi pe care-l 
poleiau ultimele raze ale soarelui. 

Saint Martin are ca santinelă avansată la nord-est mica 
insulă Anguilla, s-ar putea spune o insuliţă, care împreună cu 
Saint Critophe şi Nevis au un singur preşedinte. Ele nu sunt 
despărțite decât de un canal îngust a cărui adâncime nu 
depăşeşte 25—30 de metri. Nu este deci imposibil ca fundul 
submarin, care este de natură coralieră, să se ridice, prin 
acţiunea perseverentă a infuzorilor, până la suprafaţa mării, 
sau poate din cauza unor erupții vulcanice. În aceste 
condițiuni, Saint Martin şi Anguilla n-ar mai forma decât o 
singură insulă. 

A doua zi, un pilot urcă la bordul corăbiei şi o conduse prin 
şenale în portul Philsburg. 

Acest oraş ocupă plaja îngustă care separă un golf 
semicircular de o salină întinsă, sediul unei exploatări foarte 
importante. Mlaştinile sărate, principala bogăţie a insulei, 
sunt atât de productive, că aportul lor anual este apreciat la 
nu mai puţin de 3 000 000 de hectolitri. 

Este drept că un anumit număr din aceste mlaştini cere o 
întreţinere continuă. Evaporarea este aşa de mare, încât ele 
ar seca repede. Între altele, pentru salina din Philsburg este 
necesar să se taie câteodată limba de pământ care-o 
mărgineşte spre litoral şi să fie alimentată în acest fel, într-o 
mare măsură, de apele mării. 

Albertus Leuwen nu avea nici un membru al familiei la Saint 
Martin. Toţi locuiau la Rotterdam, în Olanda, de 15 ani. El 
însuşi părăsise Philsburg, pentru a veni în Europa, la o vârstă 
atât de fragedă că nu-şi mai aducea aminte de insulă. Dintre 
toţi aceşti laureați antilieni, numai părinţii lui Hubert Perkins 
rămăseseră în colonia engleză din Antigua. 

Popasul lui Alert la Saint Martin nu dură decât 24 de ore, cel 
puţin la Philsburg. Acolo nici Harry Markel, nici vreun altul 
dintre ai săi nu se temeau să fie recunoscuţi. Ţinând seama de 
condiţii, această primejdie ar fi fost mai de temut în Antilele 
engleze, Santa Lucia, Antigua sau Dominica, unde trebuiau să 
meargă, şi mai ales în Barbados, reşedinţa doamnei Kethlen 
Seymour, unde şederea bursierilor de la Antilian School avea 
să se prelungească, cu siguranţă. 


119 


Domnul Patterson şi tinerii săi însoțitori nu avură decât să se 
plimbe pe lunga stradă care formează oraşul Philsburg, ale 
cărui case se ridică pe plaja îngustă de la marginea mării. 

Se părea că după ce vizita lui Albertus Leuwen se va 
termina, Alert n-avea decât să-şi ridice pânzele şi să plece. 
Dar, în calitatea lor de francezi, Louis Clodion şi Tony Renault 
voiau neapărat să viziteze partea franceză a insulei, situată în 
zona septentrională şi care ocupă aproape două treimi din 
suprafaţa totală. 

Capitala ei este Marigot, un nume care n-are în el, după cum 
se observă, nimic olandez. Louis Clodion şi Tony Renault 
aveau o mare dorinţă: să petreacă măcar o zi la Marigot. 

Mentorul fu consultat în privinţa acestei vizite care nu 
modifica întru nimic itinerarul. 

Domnul Horatio Patterson merse să-l caute pe Harry Markel 
şi-i făcu cunoscută propunerea, pe care o sprijini cu înalta sa 
autoritate: 

— Care este părerea dumneavoastră, domnule căpitan 
Paxton? întrebă el. 

Harry Markel, din motive pe care le ştim, ar fi preferat să nu 
înmulțească punctele de popas. Dar de data aceasta n-ar fi 
avut nici un motiv să refuze să-i conducă pe pasagerii săi într- 
o altă parte a insulei. Plecând seara, Alert putea ajunge a 
doua zi la Marigot, de unde, după 48 de ore, ar fi plecat la 
Saint Barthelemy. 

Aşa şi făcură. In ziua de 5, la ora nouă seara, corabia ieşi din 
Philsburg, fiind condusă de un pilot. Noaptea era luminoasă, 
luna aproape plină, marea frumoasă, mărginită de înălțimile 
insulei pe lângă al cărei litoral se poate naviga aproape un 
sfert de milă. Briza favorabilă permitea un mers lin al navei. 

Pasagerii rămaseră pe punte până la miezul nopţii, pătrunşi 
de farmecul acestei traversări nocturne; apoi intrară în cabine 
şi nu se treziră decât atunci când Alert aruncă ancora. 

Marigot este un oraş mai comercial decât Philsburg. El se 
ridică pe ţărmul unui canal care face să comunice golful cu 
lacul Simpson. Acest ansamblu constituie un port foarte sigur, 
bine apărat contra hulei din larg. Aici se opresc în mare 
număr navele de cursă lungă sau de cabotaj, atrase de lipsa 
taxelor vamale pe care le-o asigură Marigot. Este oraşul cel 
mai important din Saint Martin. 

Dealtfel, pasagerii nu regretau călătoria. Avură parte de o 
excelentă primire, pe care francezii o făcură celor doi 
compatrioți. Simpatia pe care o manifestau nu ţinea cont de 
diferenţa de naţionalităţi, si la banchetul care avea să le fie 
oferit de autorităţile oraşului urmau să fie reuniți toţi 
«antilienii» în jurul aceleiaşi mese. 


120 


Recepţia fusese organizată de domnul Anselme Guillon. 
Chemase vreo patruzeci de persoane şi, desigur, căpitanul lui 
Alert avea să fie invitat să figureze printre comeseni. Domnul 
Guillon urcă la bord şi-l rugă pe Harry Markel să ia parte la 
acest banchet, care avea loc în aceeaşi zi, în sala comunală. 

Totuşi, oricât părea de necrezut, Harry Markel avu 
îndrăzneala să nu accepte invitaţia. In zadar domnul 
Patterson se alătură insistențelor domnului Guillon. Amândoi 
nu reuşiră să schimbe nestrămutata hotărâre a căpitanului lui 
Alert. Ca la Saint Thomas şi la Saint Martin sau la Sainte 
Croix, el nu înţelegea să părăsească bordul şi nu permitea nici 
unuia dintre oamenii săi să coboare pe uscat. 

— Vom regreta absenţa dumneavoastră, căpitane Paxton, 
declară domnul Guillon. Laudele pe care vi le-au adus aceşti 
tineri în privinţa grijii cu care sunt trataţi în timpul acestei 
călătorii cu Alert, ca şi dorinţa pe care o aveau de a vă arăta 
în mod public recunoştinţa lor, toate acestea m-au încurajat 
să stărui pe lângă dumneavoastră şi sunt necăjit că nu am 
reuşit să vă conving. 

Pentru a termina, Harry Markel se înclină rezervat şi 
Anselme Guillon fu condus pe cheu. 

Trebuie mărturisit că atât lui, cât şi domnului Christian 
Harboe, căpitanul lui Alert nu le făcuse o impresie bună. 
Acest chip aspru şi sălbatic, pe care o întreagă existenţă de 
violenţe şi de nelegiuiri îşi lăsase urmele, nu era făcut să 
inspire decât antipatie, dacă nu şi suspiciune. Dar cum să nu 
ţii seama de relatările pasagerilor şi ale domnului Horatio 
Patterson, când făceau elogiul căpitanului Paxton?... Nu 
fusese el ales de doamna Kethlen Seymour? Această doamnă, 
desigur, nu se decisese pentru el fără informaţii serioase şi 
referinţe bune... 

Pe deasupra, puţin a lipsit ca situaţia lui Harry Markel şi a 
bandei sale să nu fie compromisă, ba chiar pierdută. E drept 
că această împrejurare nu putu decât să mărească încrederea 
pe care domnul Guillon şi notabilităţile din Marigot trebuiau 
să o aibă în căpitan şi în echipajul său. 

În adevăr, în ajunul sosirii lui Alert, bricul Fire Fly, de 
naţionalitate engleză, se mai găsea la Marigot. Căpitanul 
bricului îl cunoştea foarte bine pe domnul Paxton, căruia îi 
lăudă calităţile de om şi de marinar. Dacă ar fi ştiut că Alert 
urma să sosească, fără îndoială că l-ar fi aşteptat, şi cu câtă 
plăcere ar fi strâns mâna vechiului său prieten! Dar Fire Fly 
era pe punct de plecare şi, în timpul nopţii, probabil, se 
încrucişa cu Alert în regiunile occidentale ale insulei. 

În convorbirea sa, domnul Guillon îi vorbise lui Harry Markel 
de căpitanul de pe Fire Fly şi e lesne de închipuit frica de care 


121 


fu cuprins acest ticălos, gândindu-se prin ce primejdie ar fi 
trecut în prezenţa unui prieten al căpitanului Paxton. 

Acum bricul se afla în larg cu destinaţia Bristol şi nu mai 
exista nici o posibilitate să-l întâlnească în timpul croazierei în 
Antile. 

Când Harry Markel îi puse la curent cu cele întâmplate pe 
John Carpenter şi pe Corty, aceştia nu putură să-şi ascundă 
teama: 

— Am scăpat ca prin urechile acului! spuse şeful 
echipajului. 

— Nu mai povestiţi şi celorlalţi, adăugă Harry Markel. N-are 
rost să-i speriaţi, dar să fie mai prudenti ca niciodată... 

— Aş vrea să se termine odată cu aceste blestemate Antile! 
declară Corty. Mereu mi se pare că văd atârnat de fiecare 
creangă de copac câte un ştreang! 

Avea dreptate Corty, şi dacă bricul Fire Fly s-ar fi aflat în 
portul Marigot în ziua sosirii lui Alert, s-ar fi isprăvit cu Harry 
Markel şi tovarăşii săi. 

Banchetul, bine servit, pe măsura bucuriei cu care fusese 
primită invitaţia, avu loc seara. Oricum, se ridică paharul în 
onoarea căpitanului Paxton. Se vorbea de prima parte a 
călătoriei, făcută în condiţii favorabile. Fu exprimată urarea 
ca a doua parte să nu fie cu nimic mai prejos de cea 
precedentă. Tinerii «antilieni» vor duce cu ei, din călătoria 
făcută în Indiile Occidentale, amintiri de neuitat. 

La desert, Louis Clodion, în picioare, aduse mulţumiri foarte 
frumos întoarse din condei domnului Anselme Guillon şi 
notabilităţilor coloniei pentru plăcuta primire. 

Apoi veni rândul domnului Horatio Patterson, care se 
alăturase mai mult ca de obicei la numeroasele, prea 
numeroasele toasturi făcute după fiecare fel de mâncare. 
Mentorul se ridică cu paharul în mână şi luă cuvântul. Tot ce 
se putea introduce ca citat latin în mijlocul unor fraze 
vibrante ieşi din gura vorbitorului. Vorbi de amintirile pe care 
i le va lăsa această sărbătorire, mai durabile ca bronzul — 
aereperenius, ca în Horaţiu; de norocul care-i favoriza pe 
îndrăzneţi — audaces fortuna juvat, ca în Vergiliu. Era fericit 
să-şi enunţe felicitările în public — coram populo. Nu putea 
să-şi uite patria sa de care-l despărţea acum un ocean întreg 
şi dulces reminiscetur Argos‘, dar nu va uita nici satisfacţiile 
de amor propriu pe care le încercase în Antile, şi în ultimul 
său ceas va putea repeta: Et in Arcadia ego”, căci Antilele vor 


1 Dulces reminiscetur Argos — îţi reaminteşte de plăcutul 
Argos. 
? Et in Arcadia ego — şi eu am fost în Arcadia. 


122 


fi fost o bucată din acea Arcadie care fusese sălaşul inocenţei 
şi al fericirii. In sfârşit, avusese totdeauna dorinţa de a vizita 
acest splendid arhipelag, hoc erat in votis, repeta el din 
Horaţiu deja citat, şi în care, si parva licet componere magnis! 
— cum spunea Vergiliu, menţionat mai sus — «el, 
administratorul de la Antilian School, venise să pună piciorul 
cu aproape 400 de ani după Cristofor Columb. 

Vă închipuiţi succesul pe care-l obţinu domnul Horatio 
Patterson şi aplauzele care-l răsplătiră când se aşeză la locul 
său. Apoi toţi umplură pentru ultima oară paharul în onoarea 
doamnei Kethlen Seymour. După călduroase strângeri de 
mână, bursierii luară drumul spre port. 

Când se-ntoarseră la bord, către orele zece seara, cu toate 
că marea era nemişcată ca un lac, i se păru domnului 
Patterson că Alert era clătinat de oarecari mişcări de ruliu şi 
tangaj. Convins că se va resimţi mai puţin în poziţie 
orizontală, se retrase în cabină, se dezbrăcă cu ajutorul 
amabilului Wagah şi se cufundă într-un somn adânc. 

A doua zi fu consacrată plimbărilor în oraş şi prin 
împrejurimi. 

Două trăsuri îi aşteptau pe turişti, cărora domnul Anselme 
Guillon voi să le servească de ghid. 

După ce vizitară locurile cele mai interesante ale insulei, 
după ce prânziră pe plajă şi cinară sub copacii unei păduri 
superbe, din proviziile aduse pentru această excursie, turiştii 
se întoarseră la Marigot. Apoi, luându-şi rămas bun de la 
domnul Anselme Guillon, căruia îi fură adresate toate 
mulţumirile, se înapoiară la bord. 

Toţi — inclusiv domnul Patterson — scriseră rudelor. Aceştia 
cunoşteau din 26 iulie sosirea lui Alert la Saint Thomas. Le 
fusese anunţată prin depeşă şi îngrijorarea datorată întârzierii 
cu câteva zile se risipi. Totuşi, familiile trebuiau ţinute la 
curent şi scrisorile întocmite în seara aceea şi puse a doua zi 
la poştă urmau să plece, după 24 de ore, în Europa. 

Nu se ivi nici un incident în cursul nopţii. Nimic nu tulbură 
somnul tinerilor după o zi atât de obositoare. Dar poate că 
John Carpenter şi Corty visară că nişte avarii îl obligau pe 
Fire-Fly să revină în port... ceea ce nu se întâmplă, din fericire 
pentru ei. 

A doua zi, încă de la ora opt, profitând de mareea joasă, 
Alert ieşi din portul Marigot cu destinaţia Saint Berthelemy. 

Dacă marea era puţin agitată, corabia, atâta timp cât naviga 
la adăpostul insulei, nu se clătină prea tare. Este adevărat că 


1 Si parva licet componere magnis — dacă este permis să 
compari cele mici cu cele mari. 


123 


după ce va trece din nou pe la Philsburg, Alert nu va mai fi 
apărat de falezele înalte de la Saint Martin contra hulei din 
larg. Astfel, în apele dintre cele două insule, primi valurile de- 
a curmezişul şi fu chiar cazul de reducere a pânzelor pentru a 
evita o înclinare prea mare. 

Totuşi, în cazul că va avea o întârziere, ea va fi de numai 
câteva ore şi cu siguranţă că nava se va ivi în rada insulei 
Saint Barthelemy a doua zi în zori. 

Ca de obicei, pasagerii luară parte la manevre, când fu vorba 
de a slăbi sau a strânge şcotele. Nu fu necesar să se facă volte 
cu vântul în faţă sau să se schimbe direcţia. Tony Renault şi 
Magnus Anders ţinură fiecare la rândul său cârma, ca doi 
veritabili timonieri care-şi cunoşteau meseria, nelăsând nava 
să devieze într-o parte sau alta, având ochiul fixat pe linia de 
reper a busolei. 

Către ora cinci fu semnalat la sud-vest un vapor care tindea 
să-l depăşească pe Alert. 

În acel moment, Corty trecu la cârmă, intenţia lui Harry 
Markel fiind să evite apropierea vaporului. Alert devie deci cu 
un cart, ca să nu rămână în afara direcţiei urmate. 

Acest steamer de naţionalitate franceză — cum se vedea 
după flamura care se desfăşura pe marele catarg — era un 
vapor de război aparţinând categoriei micilor crucişătoare ale 
statului. Louis Clodion şi Tony Renault ar fi fost fericiţi să-l 
salute în trecere şi să primească salutul său. Dar cum cea mai 
mică distanţă care separa cele două nave, graţie manevrei lui 
Harry Markel, nu cobori sub o milă, nu era cazul să se ridice 
pavilionul. 

În ceea ce priveşte crucişătorul, care mergea cu toată viteza 
în direcţia nord-vest, se părea că are ca destinaţie Antilele. 
Era posibil de asemenea să se îndrepte spre unul din porturile 
meridionale ale Statelor-Unite, cum e Key West, la capătul 
Floridei, un loc de oprire pentru vapoarele de toate 
naţionalităţile. Dealtfel, crucişătorul îl lăsă în curând în urmă 
pe Alert, şi când se lăsă amurgul ultimele lui trâmbe de fum 
dispăruseră la orizont. 

— Călătorie sprâncenată, zise John Carpenter, şi cu urarea 
de a nu vă mai revedea! Nu-mi place să navighez împreună cu 
vapoare de război. 

— Şi nici să mă găsesc în mijlocul unei patrule de poliţişti!... 
adăugă Corty. Aceşti oameni au aerul că te întreabă de unde 
vii şi unde te duci, şi nu întotdeauna îţi covine să răspunzi! 

Insula Saint Barthélémy — singura posesiune suedeză în 
Indiile Occidentale, ocupă extremitatea bancului pe care-l 
formează insula engleză Anguilla şi cea franco-olandeză Saint 
Martin. Aşa cum s-a remarcat, ar fi suficientă ridicarea 


124 


fundului mării cu 80 de picioare pentru ca cele trei insule să 
nu fie decât una singură, a cărei lungime totală ar fi de 75 de 
kilometri. Or, cu aceste adâncimi submarine de natură 
vulcanică n-ar fi surprinzător ca ridicarea să se producă în 
viitor. 

Referitor la acest subiect, Roger Hinsdale observă că 
această înălţare ar putea să se extindă la ansamblul Antilelor, 
al Insulelor Vântului şi al Insulelor de sub Vânt. Şi într-o 
epocă, depărtată fără îndoială, s-ar putea întrevedea ca aceste 
insule, unite între ele, să formeze un fel de vast continent la 
intrarea golfului Mexic şi — cine ştie? — să se alipească la 
continentul american. 

Insulei Saint Barthélémy, dimensiunile prea mici nu-i pot 
acorda decât denumirea de ostrov, pentru că lungimea ei nu 
depăşeşte două leghe şi jumătate, cu o suprafaţă de 21 
kilometri pătraţi. 

Saint Barthelemy este apărată de fortul Gustav. Gustavia, 
capitala sa, un oraş de mică importanţă, poate progresa, 
pentru că este situată, din punctul de vedere al navigaţiei de 
cabotaj, printre Antilele Mici din această regiune. Aici, cu 19 
ani în urmă, se născuse Magnus Anders a cărui familie se 
mutase de vreo 15 ani la G6tteborg, în Suedia. 

Această insulă a fost succesiv sub diverse pavilioane. A fost 
franceză de la 1648 la 1784. La acea epocă Franţa o cedă 
Suediei în schimbul unei concesiuni de antrepozite pe 
Cattegat, mai precis la G6tteborg, şi a unor alte avantaje 
politice. Dar, cu toate că devenise scandinavă în urma acestui 
tratat, fiind populată odinioară de normanzi, rămăsese 
franceză prin aspiraţiile, gusturile şi obiceiurile ei, şi poate că 
va rămâne astfel totdeauna. 

Când soarele dispăru sub orizont, Saint Barthelemy nu se 
vedea încă. Fiind la o depărtare de cel mult 20 de mile, nu 
încăpea nici o îndoială că Alert va acosta în zorii zilei, cu toate 
că vântul slăbise seara şi corabia nu putea înainta decât puţin 
în timpul nopţii. 

Cu toate acestea, tânărul suedez părăsi cabina de la ora 
patru dimineaţa şi, urcând pe scara de sart a marelui catarg, 
ajunse până la vergile pânzei pătrate. 

Magnus Anders voia să fie primul care să semnaleze insula 
sa şi zări, puţin înainte de ora şase, principalul masiv calcaros 
care domină în centru, înalt de 302 metri. El strigă cu o voce 
atât de răsunătoare: «Pământ!... Pământ!» încât camarazii săi 
se repeziră pe punte. 

Alert se îndreptă imediat spre coasta occidentală a insulei 
Saint Barthélémy, în aşa fel încât să ajungă în faţa portului 
principal de ancorare, de fapt, singurul din insulă. 


125 


Cu toate că briza era moderată, corabia avansa repede şi pe 
măsură ce înainta găsea ape mai liniştite. Puțin după ora 
şapte, un grup de câteva persoane se desluşi pe vârful colinei. 

Portul Gustavia oferă navelor cu pescajul de doi-trei metri 
locuri excelente de ancorat, la adăpostul bancurilor, de care 
se sparg valurile hulei din larg. 

Ceea ce atrase mai întâi atenţia tinerilor pasageri fu 
prezenţa crucişătorului pe care-l întâlniseră în ajun. Era 
ancorat în mijlocul portului, cu luminile stinse, cu pânzele 
strânse, ca un vas care rămânea aici pentru câtva timp. 

Aceasta le făcu plăcere lui Louis Clodion şi lui Tony Renault 
care-şi promiseră să urce la bordul său, siguri fiind că vor fi 
bine primiţi. Dar vederea crucişătorului îi fu foarte neplăcută 
lui Harry Markel, ca şi oamenilor săi, şi chiar îl îngrijoră. 

Alert nu mai era decât la un sfert de milă de port şi, chiar 
dacă ar fi vrut, ce argument putea invoca Harry Market 
pentru a nu intra în radă, când Saint Barthelemy era una din 
etapele itinerarului? Deci, cu voie sau fără voie — în general 
mai puţin alarmat decât John Carpenter şi ceilalţi — el o luă 
spre şenal, când răsună o lovitură de tun. În acelaşi timp, un 
steag se înălţă în vârful colinei. 

Cât de mare le fu surpriza — surpriză care se schimbă în 
uluire — când văzură că nu erau culorile suedeze, ci 
pavilionul francez, în cele trei culori naţionale! 

Cât despre Harry Market şi echipajul său, dacă arătară o 
oarecare mirare, ce importanţă avea pentru ei dacă steagul 
era al cutărei sau cutărei ţări? Ei nu cunoşteau decât unul 
singur, pavilionul negru al piraţilor, acela sub care va naviga 
Alert când va despica valurile Pacificului. 

— E pavilionul francez!... exclamă Tony Renault. 

— Pavilionul francez! repetă Louis Clodion. 

— Oare căpitanul Paxton să se fi înşelat, zise Roger 
Hinsdale, şi a luat un drum greşit, spre Guadelupa sau 
Martinica? 

Harry Markel nu comisese o asemenea eroare. Se îndreptase 
fără doar şi poate spre Saint Barthelemy şi ajunse în portul 
Gustavia, unde ancoră după trei ore. 

Totul se explică. Insula Barthélémy tocmai fusese cedată 
Franţei, contra sumei de 277 000 de franci. 


126 


PARTEA A DOUA 


I 
ANTIGUA 


Călătorind la bordul lui Alert, Hubert Perkins era pe cale să 
revadă o Antigua la fel de înfloritoare ca şi în ziua când o 
părăsise cu cinci ani în urmă, pentru a veni în Europa să-şi 
facă studiile. 

Între Saint Barthélémy şi Antigua nu e o distanță mai mare 
de 70—80 de mile. Dar când Alert ajunse în larg, oprirea 
vântului, apoi o briză destul de slabă îi întârziară navigația. 
Corabia trecu pe lângă Saint Christopher, o insulă 
revendicată de englezi, francezi şi spanioli şi care, prin pacea 
de la Utrecht din 1713, rămase în posesia Angliei. Numele de 
Christopher i se trage de la Columb care o descoperise după 
Desirade, Dominica, Guadelupa şi Antigua. Ea e semnătura 
marelui navigator genovez pe această minunată pagină a 
Indiilor Occidentale. 

Băştinaşii îi spun insulei în formă de ghitară, «cea rodnică» 
şi toată lumea o socoteşte «mama Antilelor». Tinerii pasageri 
putură să admire frumuseţile ei naturale, străbătând apele 
unui litoral de aproape un sfert de milă. Saint Kitts, capitala, 
se înalţă la poalele Muntelui Maimutţelor, pe un golf al 
țărmului occidental, în mijlocul grădinilor şi palmierilor. Un 
vulcan, al cărui nume de Misery s-a schimbat în acela de 
Liberty în timpul emancipării negrilor, îşi înalţă conul până la 
1 500 de metri, şi craterul său azvârle jeturi de gaze 
sulfuroase. 

Pe fundul a două cratere stinse se adună apele ploilor, care 
asigură fertilitatea insulei. Are o suprafaţă de 176 kilometri 
pătraţi, o populaţie de circa 30 000 de locuitori, şi cultura 
trestiei de zahăr predomină, cu recolte de calitate superioară. 

Desigur, ar fi fost foarte plăcut să te opreşti 24 de ore la 
Saint Christopher şi să te plimbi pe păşuni şi ogoare. Dar, în 
afară de faptul că Harry Markel nu ţinea deloc la acest lucru, 
trebuiau să se conformeze itinerarului şi, de fapt, nici unul din 
elevii de la Antilian School nu era originar din insulă. 

În dimineaţa de 12 aprilie Alert fu semnalat de semafoarele 
insulei Antigua, nume dat de Cristofor Columb în amintirea 
unei biserici din Valladolid. Nu putuse fi văzută de la mare 


127 


distanţă, căci ea se ridica foarte puţin din apă, şi vârful cel 
mai înalt nu depăşea 270 de metri. Cil despre dimensiunile 
insulei, ele sunt relativ considerabile, comparate cu acelea ale 
celorlalte Antile, adică de 279 de mile pătrate. 

Când zări pavilionul britanic la intrarea în port, Hubert 
Perkins îl salută cu un viguros «ura», la care se alăturară şi 
uralele colegilor săi. Alert se îndrepta spre partea de nord, 
pentru a acosta acolo unde se afla portul şi oraşul. 

Harry Markel cunoştea bine aceste meleaguri. De aceea nu 
recurse la serviciul unui pilot. Oricât de periculoase erau 
apele golfului, intră curajos, lăsă fortul James la babord, capul 
Lobloly la tribord şi aruncă ancora acolo unde navele găsesc 
locuri foarte bune, cu condiţia să nu aibă un pescaj mai mare 
de patru-cinci metri. 

În fundul golfului apare capitala Saint John's, cu o populaţie 
de 16 000 de locuitori. Acest oraş în formă de tablă de şah, cu 
străzile sale care se întretaie în unghiuri drepte, are un aspect 
plăcut şi se întinde în mijlocul unei zone verzi acoperită cu o 
bogată vegetaţie tropicală. 

Imediat ce Alert apăru la intrarea golfului o ambarcaţiune se 
desprinse de debarcaderul portului şi dusă de patru vâsle se 
îndreptă spre corabie. 

Se înţelege de la sine că Harry Markel cu tovarăşii săi 
trecură în acel moment prin noi emoţii, destul de justificate 
dealtfel. Nu putea să le fie teamă că poliţia engleză fusese 
înştiinţată de drama sângeroasă petrecută pe Alert în ansa 
Farmar, că alte cadavre fuseseră descoperite, poate chiar şi 
cel al căpitanului Paxton? Şi atunci, cine era omul care 
îndeplinea funcțiunile lui la bordul lui Alert?... 

Dar se liniştiră repede. Ambarcaţiunea aducea familia 
tânărului pasager. Tatăl, mama şi cele două surori mai mici 
nu avuseseră răbdare să aştepte debarcarea. Ei pândeau de 
mai multe ore sosirea navei; urcară la bord înainte chiar ca 
Alert să fie ancorat şi Hubert Perkins se aruncă în braţele 
părinţilor săi. 

Insula Antigua, din punct de vedere administrativ, este 
reşedinţa unui teritoriu care cuprinde şi insulele Barbuda şi 
Redonda, vecinele sale. În acelaşi timp, are rangul de capitală 
în mijlocul acestui grup de Antile engleze, unite sub numele 
de Lieward-lsland, adică Insulele Vântului, de la insulele 
Virgine până la Dominica. 

La Antigua este reşedinţa guvernatorului, a preşedinţilor 
consiliilor executiv şi legislativ, numiţi jumătate de Coroană şi 
jumătate de electori. 

Domnul Perkins, unul din membrii consiliului executiv, nu 
părăsise niciodată pentru multă vreme insula. După ce îl 


128 


condusese pe fiul său în Europa, se întorsese imediat la 
reşedinţa sa din Antigua. 

După cum era obiceiul, de îndată ce Hubert Perkins îşi 
îmbrăţişa tatăl, mama şi surorile, se făcură prezentările. 
Domnul Horatio Patterson, înaintea celorlalți, primi 
strângerea de mână a domnului Perkins şi tinerii săi camarazi 
fură onoraţi cu aceeaşi favoare. Dar ceea ce aduse cu 
precădere felicitări mentorului din partea doamnei Perkins fu 
starea înfloritoare a pasagerilor lui Alert. Aceste mulţumiri, 
mentorul crezu de cuviinţă să le transmită căpitanului Paxton. 

Harry Markel le acceptă, dealtfel, cu răceala lui obişnuită. 
Apoi, după ce salută, veni la prova pentru a da ordinul de 
fundarisire a ambelor ancore. 

Domnul Perkins îl întrebă înainte de toate pe domnul 
Patterson cât timp va dura popasul la Antigua. 

— Patru zile, domnule Perkins, declară domnul Patterson. 
Zilele noastre sunt numărate, cum se spune în general despre 
viaţa omenească, şi suntem supuşi unui program de la care nu 
trebuie să ne îndepărtăm. 

— E cam puţin, zise doamna Perkins. 

— Fără îndoială, scumpă prietenă, reluă domnul Perkins, 
dar timpul călătoriei este limitat şi mai sunt numeroase Antile 
pe itinerar. 

— ...Ars longa, vita brevis!, adăugă domnul Patterson, care 
crezu ocazia potrivită pentru a plasa acest proverb latin. 

— Oricum ar fi, zise domnul Perkins, domnul Patterson şi 
colegii fiului meu vor fi oaspeţii noştri în timpul şederii lor 
aici. 

— Domnule Perkins, zise Roger Hinsdale, suntem zece la 
bord... 

— Desigur, adăugă domnul Perkins, locuinţa mea va fi prea 
mică pentru a-i găzdui pe toţi tinerii mei prieteni!... Dar vom 
reţine camere la hotel şi veţi veni să luaţi masa la noi. 

— În acest caz, propuse Louis Clodion, poate că ar fi mai 
bine să dormim pe navă, afară de Hubert, domnule Perkins?... 
Ziua vă vom aparţine, din zori până la apusul soarelui. 

Această propunere fiind cea mai bună, avu aprobarea 
domnului Patterson. 

Dar, evident, Harry Markel ar fi preferat ca pasagerii să-şi 
petreacă tot timpul pe uscat. Nava ar fi fost mai puţin expusă 
să primească vizitatori, de care se temea întotdeauna. 

Căpitanul fu şi el invitat să ia masa la familia Perkins. El se 
scuză ca de obicei şi Hubert îi dădu să înţeleagă tatălui său că 
era inutilă orice insistenţă. 


1 Ars longa vita brevis - arta e lungă, viaţa e scurtă. 
129 


După ce ambarcaţiunea plecă cu Hubert, pasagerii se 
ocupară să-şi pună în ordine lucrurile, apoi să scrie câteva 
scrisori care plecau în aceeaşi seară cu poşta spre Europa. 
Printre ele trebuie menţionată entuziasta scrisoare a 
domnului Patterson, pe care doamna Patterson avea s-o 
primească peste vreo douăzeci de zile. Era şi una pe adresa 
directorului de la Antilian School, 314 Oxford Street, London, 
Marea Britanie, în care domnul Julian Ardagh va găsi 
informaţii pe cât de exacte pe atât de instructive, referitor la 
bursierii doamnei Kethlen Seymour. 

Între timp, Harry Markel termina cu manevrele, având grijă 
— ca la escalele precedente — să-l ancoreze pe Alert în 
mijlocul portului. Oamenii care-i vor conduce pe pasageri nu 
vor avea permisiunea să debarce pe țărm. Nici dânsul nu va 
cobori decât în ziua sosirii şi în cea a plecării, pentru a 
îndeplini formalităţile la biroul maritim. 

Către ora 11 barca cea mare fu gata. 

Cu doi mateloţi la rame şi Corty la cârmă, depuseră pe cheu 
pe invitaţii domnului şi doamnei Perkins. 

După un sfert de oră, reuniți într-o locuinţă frumoasă în 
partea de sus a oraşului, toţi se aşezaseră în jurul unei mese 
bogate şi începură să stea de vorbă despre diversele 
întâmplări ale călătoriei. 

În vârstă de 45 de ani, domnul Perkins, a cărui barbă şi păr 
începuseră să încărunţească, avea o atitudine demnă, o 
convorbire plăcută, o privire afectuoasă, calităţi care toate se 
vor regăsi într-o zi la fiul său. Nimeni nu era mai onorat ca 
dânsul în colonie, dacă n-ar fi fost decât pentru serviciile pe 
care le aducea ca membru al consiliului executiv. In acelaşi 
timp, om de gust, foarte instruit în tot ce privea istoria Indiilor 
Occidentale, el putea să dea domnului Horatio Patterson date 
precise şi să citeze documente autentice. Fiţi siguri că men- 
torul nu se va sfii să recurgă la ajutorul domnului Perkins şi-şi 
va îmbogăţi astfel jurnalul de călătorie pe care-l ţinea tot atât 
de metodic ca şi registrele sale de contabilitate. 

Doamna Perkins, de origine creolă, avea aproape 40 de ani. 
Bună, amabilă, prevenitoare, se consacra în întregime 
educaţiei celor două fiice, Bertha şi Mary, în vârstă de 10 şi 12 
ani. Era lesne de închipuit ce bucurie avusese această mamă 
excelentă la revederea cu fiul ei, strângându-l în braţe după o 
absenţă de patru ani. Dar, după cum se spusese la masă, se 
apropia momentul când Hubert va reveni la Antigua pe care 
familia sa n-a vrut s-o părăsească niciodată. După un an, 
timpul studiilor petrecut la Antilian School se va încheia. 


130 


— Îl vom regreta, zise John Howard, care mai avea de făcut 
doi ani la şcoala din Oxford Street. Hubert este un bun 
camarad... 

— Despre care vom păstra o amintire excelentă, adăugă 
Clodion... 

— Cine ştie dacă nu veţi avea ocazia să vă întâlniți mai 
târziu?... spuse domnul Perkins. Poate că unii dintre voi, 
tinerii mei prieteni, vor reveni în Antile? Când Hubert va fi la 
o casă de comerţ din Antigua, îl vom căsători... 

— Cât mai curând posibil, spuse doamna Perkins. 

— Hubert căsătorit!... exclamă Tony Renault. Ah, aş vrea s-o 
văd şi pe asta!... 

— Şi de ce nu! Ai fi şi tu martor, răspunse râzând Hubert. 

— Să nu glumim, prieteni, spuse dogmatic domnul 
Patterson. Căsătoria, baza oricărei societăţi, este cea mai 
respectată instituţie a acestei lumi. 

Nu mai era cazul să se discute acest subiect. Dar doamna 
Perkins crezu de cuviinţă să vorbească de doamna Patterson. 
Întrebă despre ea. Mentorul răspunse cu plăcere. Aştepta o 
scrisoare de la soţia sa şi poate că va primi una la Barbados, 
înainte de a se îmbarca pentru înapoiere. Apoi, scoțând din 
buzunar o fotografie care nu-l părăsea niciodată, o arătă nu 
fără oarecare mândrie. 

— Are înfăţişarea unei femei bune şi drăguţe, spuse doamna 
Perkins. 

— Şi pare o demnă soţie pentru domnul Horatio Patterson, 
adăugă domnul Perkins. 

— Ea este tovarăşa vieţii mele, răspunse domnul Patterson, 
uşor emoţionat, şi tot ce cer de la soartă este s-o regăsesc la 
întoarcere aşa cum este hic et nunc!! Ce anume înţelegea 
domnul Patterson prin aceste cuvinte, cine ar fi putut 
spune?... Le rostise coborând vocea, şi, dealtfel, nimeni nu le 
dădu atenţie. 

După ce se termină masa, fu stabilit să viziteze imediat Saint 
John's, apoi împrejurimile. Totuşi îşi acordară o oră de siestă 
în frumoasa grădină, sub copacii stufoşi ai vilei. Domnul 
Perkins dădu domnului Patterson informaţii interesante 
despre abolirea sclaviei în Antigua. În anul 1824, Anglia 
proclamă actul de emancipare. Dacă rezultatele fură bune 
pentru oamenii de culoare, nu fură mai puţin bune pentru 
colonie, a cărei prosperitate crescu în mare măsură. 
Veniturile publice nu încetară să urce, în timp ce cheltuielile 
administrative scădeau în toate serviciile. 


1 Hic et nunc — aici şi acum. 
131 


În timpul excursiilor de-a lungul insulei, domnul Patterson şi 
tinerii săi însoțitori fură miraţi văzând lanurile atât de bine 
cultivate. Câtă fertilitate la suprafaţa unui teren calcaros! 
Peste tot se vedeau ferme bine întreţinute, la curent cu toate 
progresele agriculturii! 

Nu s-a uitat că reţeaua hidrografică era insuficientă în 
Antigua şi a fost nevoie să se construiască vaste cisterne 
pentru a strânge apele ploilor. Domnul Perkins avu ocazia să 
spună că dacă indigenii dăduseră insulei numele de Yacama — 
«Şiroitoarea» — aceasta era probabil o ironie. Acum 
rezervoarele ajungeau pentru diversele necesităţi ale oraşului 
şi câmpului. Drenarea apelor era bine făcută, spre satisfacția 
generală. Ea asigura salubritatea în Antigua şi prezerva pe 
viitor insula de seceta care de două ori, în 1779 şi 1784, a 
produs dezastre incalculabile. Locuitorii fuseseră în situaţia 
acelor naufragiaţi care nu mai pot răbda torturile setei şi 
pieriseră oameni şi mii de animale. 

Toate acestea le povestea domnul Perkins, în timp ce arăta 
oaspeţilor, nu fără o legitimă mândrie, cisternele cu o 
capacitate de 2 500 000 de metri cubi şi care furnizau la Saint 
John's o medie de apă superioară aceleia a unui mare oraş 
european. 

Excursiile făcute sub conducerea domnului Perkins nu se 
mărginiră numai la împrejurimile capitalei. Ele fură însă 
organizate în aşa fel ca în fiecare seară pasagerii să poată 
dormi pe Alen. 'Turiştii vizitară celălalt port din Antigua, 
English Harbour, situat pe coasta meridională. Acest port, mai 
bine adăpostit ca Saint John's, era altădată plin de nave 
militare, cazărmi şi arsenale menite apărării insulei Antigua. 
El este în realitate format de un grup de cratere, al căror nivel 
a coborât încetul cu încetul, ca apoi să fie invadate de apele 
mării. 

Cele patru zile trecură repede în plimbări, mese şi sieste în 
vila Perkins. Porneau la drum dis-de-dimineaţă şi cu toate că 
în acest anotimp căldura era foarte mare, tinerii elevi nu 
avură prea mult de suferit. Apoi, când Hubert Perkins 
rămânea la părinţii săi, colegii lui reveneau la bord să se 
odihnească în cuşetele lor. Dealtfel, Tony Renault pretindea 
că dacă Hubert nu venea cu ei la bord însemna că punea la 
cale căsătoria sa cu o tânără creolă din Barbuda şi că logodna 
va avea loc înainte de plecarea în Europa... 

Se râdea de aceste glume, pe care gravul domn Patterson le 
lua de fiecare dată în serios. În ajunul plecării, la 15 august, 
Harry Markel trecu printr-o mare spaimă, în următoarele 
împrejurări. 


132 


După-masă, o barcă se apropie de navă, după ce fusese 
coborâtă de pe bricul englez Flag care venise din Liverpool. 
Unul din mateloţii bricului se urcă pe punte şi ceru să 
vorbească cu căpitanul. Ar fi fost greu să i se răspundă că în 
acel moment căpitanul nu era la bord, căci, de când aruncase 
ancora, Markel nu debarcase decât o singură dată. Harry 
Markel îl cercetă pe acest om prin fereastra cabinei sale. Il 
auzise vorbind şi se ferea să se arate. Dealtfel, nici nu-l 
cunoştea şi probabil că nici el nu-i era cunoscut. Dar se putea 
ca acest matelot să fi navigat cu căpitanul Paxton, 
comandantul lui Alert, şi să fi vrut să-i facă o vizită. Aici era 
primejdia — primejdie care se ivea la toate escalele şi care nu 
va lua sfârşit decât în ziua când Alert, după ce va părăsi 
Barbados, nu va mai opri în nici o insulă din Antile. Corty fu 
acela care-l primi pe matelot imediat ce sosi pe punte. 

— Vrei să vorbeşti cu căpitanul Paxton? IÎntrebă el. 

— Da, camarade, răspunse matelotul, dacă el este acela 
care comandă pe Alert din Liverpool. 

— Îl cunoşti? 

— Nu, dar am un prieten care trebuie să facă parte din 
echipajul său... 

— Ah! Şi cum îl cheamă? 

— Forster... John Forster. 

Harry Markell, auzind această discuție, ieşi afară, liniştit ca 
şi Corty. 

— Eu sunt căpitanul Paxton, zise el. 

— Domnule căpitan, spuse matelotul salutându-l cu mâna la 
beretă. 

— Ce doreşti ? 

— Să strâng mâna unui camarad... 

— Care se numeşte? 

— John Forster. 

Harry Markel avu un moment intenția să răspundă că John 
Forster se înecase în golful Cork. Dar îşi aminti că-i atribuise 
numele de Bob nefericitului al cărui cadavru eşuase pe coastă. 
Doi mateloţi pierduţi înaintea plecării, aceasta ar fi părut 
suspect pasagerilor de pe Alert. 

Harry Markel se mulţumi deci să spună: 

— John Forster nu este la bord... 

— Nu este?... repetă matelotul, destul de mirat. Credeam 
totuşi că am să-l găsesc... 

— Nu este, îţi spun, sau, mai bine-zis, nu mai este... 

— I s-a întâmplat vreo nenorocire ? 

— Era bolnav în momentul plecării şi a trebuit să debarce. 
Corty nu putu decât să admire prezenţa de spirit a şefului său. 


133 


Dar dacă matelotul de pe Flag l-ar fi cunoscut pe căpitanul 
Paxton, lucrurile ar fi luat o întorsătură proastă pentru Harry 
Markel şi oamenii săi. 

Matelotul nu mai spuse decât un «Mulţumesc, domnule 
căpitan!» şi cobori în barcă, foarte necăjit că nu-l întâlnise pe 
camaradul său. Când matelotul ajunse în larg, Corty zise: 

— Fără doar şi poate, jucăm un joc periculos. 

— Posibil, dar merită osteneala! 

— Ce are a face! Pe toţi dracii, Harry, aş vrea să mă văd în 
plin Atlantic!... Acolo nu ne vom teme că-şi bagă cineva nasul 
în treburile noastre. 

— Va veni şi timpul acela, Corty... Mâine Alert va ieşi în 
larg... 

— Spre? 

— Spre Guadelupa. În definitiv, o colonie franceză este mai 
puţin primejdioasă pentru noi decât o colonie engleză. 


II 
GUADELUPA 


Distanța care separă Antigua de Guadelupa sau, mai bine- 
zis, de grupul de insule reunite sub acest nume, este de 120 de 
mile. 

În condiții obişnuite, Alert, în bătaia vânturilor alizee, 
părăsind portul Saint John's în dimineața zilei de 16 august, ar 
fi trebuit să ajungă la destinație în 24 de ore. 

Louis Clodion putea deci spera că, aşa cum dorea, la 
răsăritul soarelui, primele înălțimi ale Antilelor franceze or să 
apară la orizont. 

N-a fost aşa. Calmul sau mai curând briza foarte slabă 
întârziase mersul navei, cu toate că avea toate pânzele 
întinse. Pe de altă parte, întâlni valuri mici dar puternice, cu 
toată căderea vântului. Ele se datorau faptului că această 
porțiune de mare, foarte deschisă spre larg, nu este protejată 
de insule. Hula, răvăşită de anumiţi curenți contrarii, se 
sparge înainte de a se izbi de stâncile din Montserrat. Chiar 
dacă Alert ar fi fost ajutat de o briză mai tare, n-ar fi putut 
evita puternicele zdruncinături. Din această cauză domnul 
Horatio Patterson exprimă câteva îndoieli despre eficacitatea 
sâmburilor de cireşe ca mijloc de apărare contra răului de 
mare. 


134 


La nevoie, Harry Markel ar fi putut trece prin partea 
interioară a Montserrat-ului, unde hula era mai mică. Dar s-ar 
fi expus la întâlniri prea numeroase cu diverse nave, lucru de 
care se ferea cât putea, în plus, drumul s-ar fi prelungit cu 
vreo treizeci de mile. Ar fi trebuit să coboare până la 
extremitatea meridională a Guadelupei şi apoi să urce, cu 
vântul în faţă, în dreptul portului Pointe-a-Pitre. 

Guadelupa se compune din două insule mari. 

Insula din vest este Guadelupa propriu-zisă, pe care caraibii 
o numesc Curucuera. Îndicată oficial sub numele de Basse 
Terre, cu toate că relieful său este cel mai pronunţat din tot 
grupul, numele i se trage din poziţia sa faţă de alizee. 

Insula din est, pe hartă, este denumită Grande Terre, cu 
toate că suprafaţa ei este mai mică decât a celeilalte. 
Suprafaţa totală a ambelor insule este de 1600 kilometri 
pătraţi şi populaţia este de 136 000 de locuitori. 

Basse Terre şi Grande Terre sunt separate de un râu cu apă 
sărată, a cărui lăţime variază de la 30 la 120 de metri şi pe 
care-l străbat nave cu un pescaj de circa şapte picioare. Alert 
n-ar fi putut trece prin acest pasaj, care este cel mai direct, 
decât în orele când mareea este la maximum, şi nici atunci n- 
ar fi fost acţiunea unui căpitan prudent. De aceea Harry 
Markel o luă prin largul mării, la est de grup. Această 
navigare dură 48 de ore în loc de 24 şi abia în dimineaţa zilei 
de 18 august corabia apăru la intrarea golfului în care se varsă 
râul sărat şi al cărui fund este ocupat de Pointe-a-Pitre. Trebui 
mai întâi să depăşească țărmurile insuliţelor din jurul 
bazinului care formează portul şi la care se ajunge printr-un 
canal strâmt şi întortocheat. 

Trecuseră cinci ani de când familia Clodion părăsise Antilele, 
afară de fratele mamei lui Louis, rămas la Pointe-a-Pitre. 
Împreună cu copiii, părinţii săi se stabiliseră în Franţa, la 
Nantes. Tânărul Louis păstrase multe amintiri din insula lui 
natală, de unde plecase la vârsta de 15 ani, şi îşi propunea să 
facă onorurile de gazdă camarazilor săi. 

Venind dinspre est, Alert recunoscu mai întâi capul Grande 
Vigie de pe Grande Terre, cea mai septentrională din grup, 
apoi capul Gros Caps, apoi Anse-aux-Loups, apoi limanul 
Sainte-Marguerite şi, apoi, la extremitatea sud-vestică a 
insulei Grande Terre, capul Châteaux. 

Louis Clodion putu să arate pe coasta orientală oraşul 
Moule, al treilea din colonie ca importanţă, cu cei 10 000 de 
locuitori ai săi. Acolo navele încărcate cu zahăr, care aşteptau 
un moment favorabil pentru a ieşi în larg, erau bine 
adăpostite contra furtunilor şi contra formidabililor curenţi ai 
mareei care provoacă atâtea dezastre în regiune. 


135 


Înainte de a trece de capul din sud-est al insulei Grande 
Terre, pasagerii observară Desirade, altă Antilă franceză, 
prima care se zăreşte de la bordul vapoarelor venind din 
Europa şi al cărei munte, înalt de 278 metri, este vizibil de la 
mare distanţă. 

Lăsând apoi Desirade la babord, Alert trecu de capul 
Châteaux şi de-acolo se putea întrezări sudul unei alte insule 
— Petite Terre, care face parte din grupul Guadelupei. 

Dar pentru a avea o completă privire de ansamblu, trebuie 
să cobori mai la sud, până la Marie Galante, cu o suprafaţă de 
163 kilometri pătraţi şi o populaţie de 14 000 de suflete, apoi 
să vizitezi principalele oraşe: Gros Bourg, Saint Louis, Vieux 
Fort. În sfârşit, luând-o spre vest, la aproape aceeaşi 
latitudine, se întâlneşte micul arhipelag Saintes, cu o 
populaţie de circa 2 000 de locuitori şi o suprafaţă de 14 000 
metri pătraţi. Format din şapte insule sau insulițe distincte, 
dominat de Chameau cu o altitudine de 316 metri, el este 
considerat ca fiind cel mai bun sanatoriu al Antilelor. 

Din punct de vedere administrativ, Guadelupa este împărţită 
în trei districte. Ele cuprind partea din Saint Martin, care ţine 
şi de Olanda, insula Saint Barthélémy pe care Suedia a cedat- 
o Franţei, Saintes care aparţine de districtul Basse Terre, oraş 
principal al insulei cu acelaşi nume, Désirade care depinde de 
districtul Pointe-ă-Pitre, şi Marie Galante, reşedinţa celui de- 
al treilea district. 

Unchiul lui Louis Clodion, fratele mamei sale, se numea 
Henry Barrand. Locuia la Pointe-ă-Pitre şi poseda proprietăţi 
în împrejurimile vilei sale. Caracterul comunicativ, 
personalitatea vie, ospitalitatea, buna sa dispoziţie îi făceau 
prieteni pe toţi cei care se apropiau de dânsul. În vârstă de 46 
de ani, mare vânător şi amator de sport, parcurgea călare 
vastele sale plantaţii, plăcându-i mesele îmbelşugate şi viaţa 
la ţară, dacă aceasta se poate spune despre un locuitor din 
Antile, şi, colac peste pupăză, celibatar, un unchi lăsând o 
moştenire în urma sa, pentru nepoți şi nepoate. 

E lesne de ghicit cu ce bucurie, cu câtă emoție chiar, îl 
strinse el în braţe pe Louis Clodion, îndată ce Alert sosi în 
port. 

— Fii binevenit, scumpul meu Louis, exclamă el, ce fericire 
să te revăd după o absenţă de cinci ani! Dacă nu m-am 
schimbat atât de mult ca tine, dacă nu am devenit bătrân în 
timp ce tu ai ajuns un tânăr, e încă bine! 

— Unchiule, îi zise Clodion luându-l de braţ, ai rămas 
acelaşi! 

— Atunci e perfect, zise domnul Barrand, care se întoarse 
spre pasagerii strânşi pe dunetă. Fiţi bineveniţi şi voi, tineri 


136 


colegi ai nepotului meu, şi fiţi siguri că pentru noi este o mare 
satisfacţie să primim pe elevii şcolii Antilian! 

Apoi minunatul om strânse mâinile care i s-au întins şi, 
revenind la Louis, zise: 

— Tata, mama, copiii, toată lumea este sănătoasă acolo, la 
Nantes? 

— Toată lumea, unchiule, dar poate că ai primit de curând 
ştiri despre ei? 

— În adevăr, am primit o scrisoare de la sora mea, alaltăieri. 
Toată ceata este bine! Şi sunt rugat să te primesc frumos! Ce 
să zic, mai era nevoie să mă roage, draga de ea! Mă voi duce 
s-o văd în această iarnă, pe ea şi toată familia. 

— Ah! Ce plăcere ne vei face, scumpul meu unchi, căci 
atunci voi fi terminat studiile şi voi fi fără îndoială la Nantes. 

— Numai să nu fii atunci aici, nepoate, ca să-ţi împărtăşeşti 
traiul cu mine! Am unele planuri în această privinţă... Vom 
vedea mai târziu! 

În acest moment domnul Patterson înainta, se înclină 
ceremonios înaintea domnului Barrand şi zise: 

Îmi permiteti, domnule, să-i reprezint pe scumpii mei elevi... 

— Ei, exclamă plantatorul, dumnealui este... Trebuie să fie 
domnul Patterson. Ce mai faceţi, domnule Patterson? 

— Pe cât de bine posibil, după o traversare care nu ne-a 
scutit de puţin tangaj şi ruliu... 

— Vă cunosc, întrerupse domnul Barrand, cum îi cunosc pe 
toţi elevii de la Antilian School al căror păstor sunteţi. 

— Iertare, domnule Barrand, administrator... 

— Administrator, păstor este acelaşi lucru, spuse plantatorul 
cu un voios hohot de râs. Unul ţine socotelile pe lumea asta, 
altul pe lumea cealaltă... Numai contabilitatea să fie bine 
ţinută!... 

În timp ce vorbea astfel, domnul Barrand se plimba de la 
unul la altul şi, în cele din urmă, strânse atât de viguros mâna 
domnului Patterson, încât, dacă ar fi fost preot, mentorul nu i- 
ar fi putut binecuvânta două zile pe elevii de la Antilian 
School. 

Şi exuberantul plantator continuă: 

— Pregătiţi-vă să debarcaţi, prieteni!... Veţi locui cu toţii la 
mine, absolut toţi! Locuinţa mea este mare şi chiar dacă aţi fi 
de o sută de ori mai numeroşi, tot nu mi-aţi putea devora 
roadele plantațiilor... Şi dumneavoastră, domnule Patterson, îi 
veţi însoţi pe aceşti tineri ... Şi dumneavoastră de asemenea, 
dacă vă îndeamnă inima, căpitane Paxton! 

Invitaţia fu, desigur, refuzată ca întotdeauna. Dar domnul 
Barrand nu insistă, căci nu-i plăcea să se repete. 


137 


— Totuşi, domnule Barrand. Remarcă atunci mentorul, 
mulţumindu-vă pentru o ospitalitate oferită atât de... cum aş 
spune... 

— Nu spuneţi... va fi mai bine, domnule Patterson. 

— Dacă v-am deranja... 

— Să mă deranjaţi pe mine! Am eu aerul unui om care poate 
fi deranjat... şi care se deranjează? Dealtfel, ţin să veniţi! 

În faţa acestui ordin, nu mai puteau decât să se execute. 
Apoi, când domnul Patterson vru să facă reglementar 
prezentarea pasagerilor: 

— Dar îi cunosc pe toţi aceşti tineri!... exclamă plantatorul. 
Ziarele au menţionat numele lor şi pariez că nu mă pot înşela! 
Iată-i, spre exemplu, pe Roger Hinsdale, John Howard, Hubert 
Perkins... am fost în relaţii cu familiile lor la Santa Lucia, 
Dominica şi Antigua. 

Cei trei englezi nu putură fi decât măguliţi de această 
declaraţie. 

— Şi apoi, blondul acela înalt, reluă domnul Barrand, 
blondul acela înalt este Albertus Leuwen din Saint Martin... 

— Exact, domnule, răspunse tânărul olandez, salutând. 

— Şi cei doi tineri cuminţi, cu chipul deschis, care se ţin 
deoparte, sunt Niels Harboe din Saint Thomas şi Axel 
Wickborn din Sainte Croix. Cum vedeţi, nu greşesc cu nici 
unul. Şi tu, cel de colo, mititelule cu ochi ageri, care nu poţi 
sta o clipă locului, să mă ia dracu' dacă nu ai vinele pline de 
sânge francez! 

— Până la ultima picătură, zise Tony Renault, dar m-am 
născut în Martinica... 

— Ei bine, ai greşit. 

— Cum... Am greşit? 

— Dal... Când te naşti francez în Antile, acest lucru trebuie 
să se întâmple în Guadelupa şi nu în altă parte, pentru că 
Guadelupa.. este Guadelupa! 

— Te naşti unde poţi! exclamă Tony Renault, izbucnind în 
râs. 

— Mi-ai închis gura, voinicule, replică domnul Barrand, şi nu 
crede că-ţi port pică... 

— Cineva să-i poarte pică lui Tony, zise Louis Clodion, ar fi 
imposibil! 

— Şi să nu crezi nici că aş vrea să depreciez Martinica, 
Desirade sau alte insule franceze! Dar eu sunt din Guadelupa 
şi asta explică tot!... Cât despre acel lungan... de-acolo... cu 
chica lui blondă... Trebuie să fie Magnus Anders... 

— Chiar dânsul, unchiule, răspunse Louis Clodion. 


138 


Acesta era domnul Barrand. Unchiul lui Louis Clodion. Din 
prima întrevedere tinerii pasageri îl cunoşteau ca şi cum ar fi 
trăit pe plantațiile sale de când se născuseră. 

Înainte de a pleca, domnul Barrand adăugă: 

— La ora unsprezece se serveşte masa... poftă bună 
tuturor!... Aţi auzit, domnule Patterson? Nu voi admite nici 
zece minute de întârziere. 

— Bizuiţi-vă pe punctualitatea mea cronometrică, răspunse 
domnul Patterson. 

Domnul Barrand îşi luă cu sine nepotul în ambarcaţiunea ce- 
l condusese la bord, la sosirea lui Alert. 

Poate că Basse Terre se prezenta în condiţii mai bune decât 
Pointe-a-Pitre, situată la gura râului Riviere-aux-Herbes, 
aproape de capătul cel mai îndepărtat al insulei, poate că 
provoacă mai mult admiraţia vizitatorilor, cu casele sale 
dispuse în formă de amfiteatru, cu colinele frumoase care o 
înconjoară. Probabil însă că domnul Henry Barrand n-ar fi fost 
de acord, căci, dacă făcea din Guadelupa prima din Antilele 
franceze, făcea din Pointe-a-Pitre primul oraş din Guadelupa. 
Numai că nu voia să-şi amintească faptul că Guadelupa 
capitulase în faţa englezilor în 1759, că trecuse sub dominaţia 
engleză în 1794, apoi în 1810, şi nu fusese restituită definitiv 
Franţei decât la 30 mai 1814. 

La urma urmelor, Pointe-a-Pitre merita vizita tinerilor 
călători. 

Domnul Barrand va şti să-i pună în valoare frumuseţile cu o 
convingere care te subjuga. Va fi obiectul unei plimbări 
speciale. Până atunci, invitaţii săi nu făcură decât să 
traverseze oraşul în trăsuri puse la dispoziţia lor. Într-un sfert 
de oră ajunseră la vila Rose Croix, unde-i aşteptau Louis 
Clodion şi unchiul său. 

Ceea ce-i mai aştepta în marea sală a acestei vile superbe 
era o masă excelentă, mai mult bogată decât aleasă. Şi cu cât 
entuziasm a fost întâmpinată de tot acest tineret înfometat: 
ciozvârte de carne tranşată, pescărie, vânat, legume recoltate 
pe plantație, fructe culese din pomii din livezi, cafea de prima 
calitate şi care, cu toate că era din Guadelupa, a fost totuşi 
declarată superioară aceleia din Martinica, numai prin faptul 
că provenea din plantațiile de cafea de la Rose Croix! Şi tot 
timpul se ridica paharul pentru Guadelupa şi mai ales pentru 
Pointe-ă-Pitre, cu numeroase urări de sănătate rostite de 
neobositul amfitrion, urări care trebuiau înapoiate. 

Oricum, însă, natura a făcut mai mult pentru Basse Terre 
decât pentru Grande Terre. Este o regiune accidentată, căreia 
forţele vulcanice i-au dat un relief pitoresc. Grosse Montagne, 
înalt de 720 de metri, cele trei Manille care îl depăşesc cu 50 


139 


de metri, Caraibe, care atinge aproape aceeaşi altitudine; 
apoi, în centru, faimosul Soufrière, al cărui vârf este de 
aproape 1 500 de metri. 

Şi atunci, cum ar putea Grande Terre, dacă nu numai în 
închipuirea înflăcărată a domnului Barrand, să se compare cu 
acest meleag atât de bogat în frumuseți naturale, ca o mică 
Elveţie antiliană?... Este o regiune plată, un şir de podişuri 
puţin înalte, cu şesuri netede cât vezi cu ochiul. Altminteri, nu 
este mai puţin favorizată decât vecina sa în ce priveşte 
producţia agricolă. 

De aceea domnul Patterson făcu această observaţie destul 
de justă: 

— Ceea ce nu înţeleg, domnule Barrand, este cum se face că 
tocmai Basse Terre a fost modelată de formidabilul Vulcan pe 
nicovala sa mitologică — dacă poate trece această metaforă... 

— Cu un pahar cu vin totul trece, domnule Patterson! 
răspunse plantatorul ridicând paharul. 

— Mă mir, spuneam, reluă îndrumătorul, că Basse Terre a 
fost ferită de convulsiile seismice, în timp ce Grande Terre, 
ieşită din mâinile mângâietoare ale lui Neptun, a fost cu 
deosebire expusă... 

— Bună observaţie, domnule administrator! replică domnul 
Barrand. De fapt, cataclismele trebuiau să zdruncine Basse 
Terre şi nu Grande Terre, căci prima este aşezată ca o cratiţă 
pe o sobă încinsă! Şi totuşi, din cele două insule, a noastră a 
suferit cel mai mult. Natura comite astfel de greşeli, şi pentru 
că omul nu poate face nimic, trebuie să le accepte. De aceea 
voi repeta, rugându-vă să fiţi ecoul ultimei mele urări: în 
sănătatea Grande Terre-i şi pentru prosperitatea oraşului 
Pointe-a-Pitre. 

— Şi în sănătatea generoasei noastre gazde! adăugă domnul 
Patterson. 

Urarea fusese, de fapt, realizată. Pointe-a-Pitre a prosperat 
tot timpul de la fondarea lui, în ciuda agresiunilor şi invaziilor 
care au pustiit insula, cu toate incendiile pe care le-a suferit 
oraşul, cu tot cutremurul din 1843, care în 70 de secunde a 
făcut 5 000 de victime. Nu mai rămăseseră în picioare decât 
câteva ziduri şi faţada unei biserici, cu orologiul care se 
oprise la ora 10 şi 35 minute dimineaţa. Această catastrofa se 
întinsese până la oraşul Moule, la târgurile Saint Francois, 
Sainte Anne, Port Louis, Sainte Rose, limanul Bertrand, 
Joinville, chiar şi la Basse Terre, mai puţin distrusă totuşi ca 
Pointe-a-Pitre. Puțin timp după aceea casele au fost reclădite, 
mai joase şi mai izolate. Acum liniile ferate care pleacă din 
capitală în toate direcţiile trec pe la uzinele de zahăr şi alte 
întreprinderi industriale. Şi apoi, din toate părţile au răsărit 


140 


păduri de eucalipt, care, absorbind umiditatea solului, asigură 
o perfectă salubritate. 

Ce plăcere făcură aceşti invitaţi gazdei lor vizitându-i 
domeniul, atât de bine întreţinut şi de care era atât de 
mândru. Graţie unui sistem de irigaţii ingenios făcute, vaste 
ogoare cu trestie de zahăr promiteau o recoltă bogată. 

Plantaţii de arbori de cafea care prind aşa de bine pe 
coastele insulei, între două sute şi şase sute metri înălţime, 
cum repeta domnul Barrand, produceau o cafea care o 
întrecea pe cea din Martinica. 

Apoi străbătură câmpiile din jurul locuinţelor, păşunile pe 
care irigaţiile le mențineau totdeauna verzi şi proaspete, 
bogate răsaduri de aloes karata şi bumbac de o importanţă 
redusă încă, dar a căror dezvoltare nu lăsa nici o îndoială, 
culturi de tutun rezervate consumului local şi care, după 
spusele plantatorului, era tot aşa de bun ca al celorlalte 
Antile; în sfârşit, câmpurile cu manioc, igname, cartofi, livezi 
unde creşteau fructe din cele mai bune specii. 

E de la sine înţeles că domnul Barrand avea în serviciul său 
un numeros personal liber, foarte devotat. 

Totuşi, oricât de acaparator era unchiul lui Louis Clodion, n- 
ar fi vrut să-i lipsească pe pasagerii lui Alert de plăcerea de a 
vizita câteva puncte interesante ale Guadelupei propriu-zise, 
vecina din vest. Astfel că a treia zi de la sosirea lor, la 20 
august, un mic vaporaş, închiriat anume, care-i aştepta în 
portul Pointe-a-Pitre, îi conduse la Basse Terre pe coasta 
meridională. 

Basse Terre, deşi reşedinţă politică, nu ocupa decât al 
treilea loc printre oraşele coloniei. Dar, cu toate că domnul 
Barrand nu vru să fie de acord, nici unul nu putea fi comparat 
cu el. Ridicat la gura fluviului Riviere-aux-Herbes, este aşezat 
în amfiteatru pe colină. Casele sale construite printre arbori 
falnici, vilele răspândite în împrejurimi sunt răcorite fără 
încetare de vânturile înviorătoare din larg. Dacă gazda lor nu- 
i însoţise pe tineri în această excursie, cel puţin Louis Clodion, 
care cunoştea Basse Terre, îndeplini cu prisosinţă rolul de 
călăuză. Nici grădina botanică, celebră în Antile, nici 
sanatoriul din câmpul lui Iacob, tot aşa de curat ca şi cel din 
Saintes, nu fură uitate. 

Astfel se scurseră aceste patru zile, în plimbări şi excursii 
care nu lăsară nici o clipă liberă. Şi ce mese copioase, şi ce 
perspectivă, cel puţin pentru domnul Patterson, de a face 
gastrite şi dilatări stomacale, dacă escala ar mai fi durat 
câteva zile. 

E adevărat că se apropia momentul de a continua călătoria. 
Această ospitalitate atât de amabilă, atât de generoasă şi 


141 


cordială, într-un cuvânt, atât de franţuzească, pasagerii o vor 
regăsi fără îndoială şi în Martinica. Dar nu era un motiv ca să 
nu păstreze o amintire excelentă despre Guadelupa si o 
recunoştinţă sinceră pentru primirea domnului Barrand. De 
pildă, nu trebuia să-i trezeşti verva geloziei vorbindu-i de 
Martinica, şi în ajunul plecării el îi mai spunea domnului 
Patterson: 

— Ceea ce mă face să turbez este că guvernul francez pare 
s-o prefere pe această rivală! 

— Care sunt favorile pe care i le acordă? Întrebă domnul 
Patterson. 

— Ei! Între altele, răspunse domnul Barrand fără să încerce 
să-şi ascundă nemulţumirea, n-a ales Fort-de-France drept 
cap de linie pentru transatlanticele sale? Oare Pointe-a-Pitre 
nu era ca poziţie mai indicat să devină portul lor de sosire? 

— Desigur, răspunse domnul Patterson, şi cred că cei din 
Guadelupa vor avea dreptul să reclame... 

— Să reclame! exclamă plantatorul. Şi cine se va însărcina 
cu aceste reclamaţii? 

— N-aveţi reprezentanţi în parlamentul francez?... 

— Un senator... doi deputaţi... răspunse domnul Barrand, şi 
fac tot ce pot să apere interesele coloniei!... 

— E datoria lor, răspunse domnul Patterson. 

În seara de 21 august, domnul Barrand îi conduse pe oaspeţi 
la bordul lui Alert. Apoi, după ce-şi îmbrăţişă ultima oară 
nepotul şi strânse mâna tuturor colegilor acestuia, zise: 

— În loc să plecaţi în Martinica, n-aţi face mai bine să 

petreceţi încă opt zile în Guadelupa? 

— Şi insula mea? Exclamă Tony Renault. 

Insula ta, tinere, nu va pleca în derivă şi o vei regăsi într-o 
altă călătorie. 

Domnule  Barrand, obiectă domnul Patterson, ofertele 
dumneavoastră ne mişcă foarte mult... şi vă mulţumim din 
toată inima... Dar trebuie să ne conformăm programului 
doamnei Kethlen Seymour. 

— Fie... mergeţi atunci în Martinica, prieteni, răspunse 
domnul Barrand. Şi, mai ales, feriţi-vă de şerpi! Sunt cu miile 
şi se spune că englezii i-au adus înainte de a înapoia insula 
Franţei... 

— Cum se poate? răspunse mentorul. Nu, niciodată nu voi 
crede să fie cu putinţă o asemenea răutate din partea 
compatrioţilor mei! 

— Aşa spune legenda, domnule Patterson! replică 
plantatorul. Şi dacă vă lăsaţi muşcaţi, va fi cel puţin un şarpe 
britanic... 


142 


— Britanic sau nu, declară Louis Clodion, ne vom păzi, 
unchiule! 

— Staţi puţin, zise domnul Barrand, când era pe punctul să 
părăsească bordul. Aveţi un căpitan bun? 

— De prim ordin, răspunse domnul Patterson, şi de care e 
cazul să fim cu toţii mulţumiţi... Doamna Kethlen Seymour nu 
ar fi putut face o alegere mai bună... 

— Cu atât mai rău. Răspunse foarte serios domnul Barrand, 
clătinând din cap. 

— Cu atât mai rău? Şi de ce adică?... 

— Pentru că dacă aţi fi avut un căpitan prost, poate că Alert 
ar fi eşuat la ieşirea din port şi aş fi avut norocul să vă mai ţin 
câteva săptămâni la Rose Croix! 


III 
DOMINICA 


Când corabia fu în afara golfului Pointe-a-Pitre, o mică briză 
se porni din est, favorabilă direcţiei pe care trebuiau s-o 
urmeze pentru a ajunge la Dominica, situată la 100 de mile 
mai la sud. Cu toate pânzele sus, Alert luneca pe suprafaţa 
mării, strălucitoare ca un pescăruş. Cu un vânt mai tare, ar fi 
putut străbate această distanţă în 24 de ore. Dar barometrul 
urca încet — ceea ce prezicea timp liniştit şi o traversare de 
două ori mai lungă decât cea obişnuită. 

Alert era o navă bună, trebuie repetat, comandată de un 
căpitan care-şi cunoştea bine meseria, şi dispunea de un 
echipaj care nu mai trebuia să dea dovezi despre meritele 
sale.  Dorinţele domnului Barrand nu riscau să se 
îndeplinească. Chiar pe timp de vijelie, Harry Markel ar fi ieşit 
în larg, fără a se teme că se va lovi de stâncile golfului, şi 
pasagerii nu vor avea ocazia să profite de ofertele ospitaliere 
ale plantatorului din Rose Croix. 

Dacă navigația trebuia să fie lentă, din cauza condiţiilor 
atmosferice, ea începea cel puţin în împrejurările cele mai 
fericite. 

Părăsind Pointe-â-Pitre, cu direcţia sud, nava trecu pe lângă 
insulele Saintes, dominate de o înălţime de 300 de metri. Se 
vedea foarte bine fortul aflat în vârf, pe care fâlfâia drapelul 
francez. Grupul de insule Saintes e întotdeauna în stare de 
apărare, ca un bastion avansat care străjuieşte Guadelupa din 
această parte. 


143 


Dintre toţi, Tony Renault şi Magnus Anders nu încetau să se 
remarce, când era vorba de manevrele navei. Făceau de cart 
ca nişte adevăraţi mateloţi, chiar şi cartul de noapte, cu toată 
opoziţia domnului Patterson, tot timpul îngrijorat de 
imprudenţa acestor tineri cutezători. 

— Vi-i las în grijă, domnule căpitan Paxton, îi spunea el lui 
Harry Markel. Gândiţi-vă ce-ar fi dacă li s-ar întâmpla vreun 
accident! Când îi văd căţărându-se pe catarg, am impresia că 
s-ar putea... cum să zic?... 

— Să se dezechilibreze. 

— Da... acesta e cuvântul, să se dezechilibreze din cauza 
unui ruliu sau tangaj care i-ar arunca în mare! Gândiţi-vă la 
responsabilitatea mea, domnule căpitan! 

Şi când Harry Markel răspunse că nu-i va lăsa să comită 
vreo imprudenţă, că responsabilitatea sa era tot atât de mare 
ca şi a domnului Patterson, acesta îi mulţumi în termeni 
mişcători, care nu putură să topească răceala de gheaţă a 
falsului Paxton. 


144 


Tony Renault şi Magnus Anders erau sprinteni 
ca nişte maimuțe 


Atunci începură recomandările fără sfârşit făcute tânărului 
francez şi tânărului suedez, care răspundeau: 

— Nu vă fie teamă, domnule Patterson... Ne ţinem bine... 

— Dar dacă vă scapă mâna, vă prăbuşiţi. 

— De brancha in brancham degringolat atque facit pouf!” 
cum spune Vergiliu! declamă Tony Renault. 

— Niciodată lebăda din Mantaua n-a scris un asemenea 
hexametru! R 

— eplică domnul Patterson ridicând braţele la cer. 

— Ei bine, ar fi trebuit să-l scrie, ripostă nerespectuos Tony 
Renault, căci partea cu căderea e superbă: atque facit pouf! 

Şi amândoi tinerii izbucniră în râs. 

Totuşi, demnul mentor putea să fie liniştit, căci dacă Tony 
Renault şi Magnus Anders erau cutezători ca nişte cavaleri, 
erau şi sprinteni ca nişte maimuțe. Dealtfel, John Carpenter îi 
supraveghea, chiar dacă o făcea numai de teama ca odată cu 
ei să nu dispară şi viitoarele prime. Şi apoi, nu era bine ca un 
accident să-l oblige pe Alert la vreo oprire mai îndelungată în 
una din Antile, iar dacă unul sau altul din cei doi băieţi şi-ar fi 
rupt o mână sau un picior, plecarea ar fi fost întârziată. 

De notat, pe de altă parte, că echipajul era rareori în contact 
cu pasagerii. Aceştia putură chiar să remarce că oamenii se 
ţineau în general deoparte, nu căutau deloc să fie familiari, 
ceea ce fac de obicei bucuros toţi mateloţii. Singuri Wagah şi 
Corty discutau cu ei, ceilalţi păstrau o rezervă pe care le-o 
impusese Harry Markel. Dacă uneori Roger Hinsdale şi Louis 
Clodion fuseseră miraţi de această atitudine, dacă în diverse 
rânduri observau că oamenii tăceau la apropierea lor, asta era 
tot şi nu putea da naştere la nici o bănuială. 

Cât despre domnul Patterson, ar fi fost imposibil să se 
gândească la aşa ceva. El găsea că voiajul se desfăşura în cele 
mai plăcute condiţii — lucru dealtfel adevărat — şi se felicita 
acum că se plimba pe punte pede maritimo’, fără să se 
sprijine de ceva la fiecare pas. 

Timpul calm persistând, abia a doua zi dimineaţă, la 24 
august, către ora 5, Alert, ajutat de o briză uşoară din nord- 
vest, apăru în rada insulei Dominica. 

Capitala coloniei, numită Ville-des-Roseaux, are aproximativ 
5 000 de locuitori. E situată pe coasta orientală a insulei, ale 
cărei înălţimi o apără de violenţa prea frecventă a alizeelor. 
Dar portul nu este destul de adăpostit de hula din larg, mai 
ales în epoca marilor maree, şi poziţia navelor nu este sigură. 


1 Calambur care se traduce astfel: cade din ramură în 
ramură şi face «buf!». 
2 Pede maritimo - cu picior de marinar. 


146 


O navă este în pericol să fie târâtă cu ancorele sale cu tot şi 
de aceea echipajele sunt totdeauna gata să schimbe locul de 
acostare la primele semne de furtună. 

Deoarece Alert trebuia să rămână mai multe zile la 
Dominica, Harry Markel preferă, nu fără dreptate, să 
ancoreze la Ville-des-Roseaux. Cu aceeaşi orientare la 
extremitatea insulei, se deschide o radă excelentă, rada 
Portsmouth, unde vasele n-au a se teme nici de uraganele, 
nici de cicloanele care pustiesc atât de des aceste regiuni.. 

În acest loc se născuse, cu 18 ani înainte, John Howard, al 
patrulea laureat al concursului, şi el avea să găsească acum 
un oraş în curs de dezvoltare, din care viitorul va face un 
important centru comercial. Ziua când pasagerii puseră 
piciorul pe Dominica era duminică, şi dacă ar fi făcut-o la 3 
noiembrie, ar fi fost aniversarea descoperirii insulei de către 
Cristofor Columb, în 1493. Celebrul navigator a denumit-o 
Dominica în onoarea acestei zile. 

Dominica are o suprafaţă de 754 kilometri pătraţi, adică 12 
leghe lungime pe şase leghe lăţime. Acum este populată de 30 
000 de locuitori. Venind primii, spaniolii n-au căutat să se 
stabilească aici, cu toate că văile insulei erau fertile, apele 
excelente, pădurile bogate în lemn de construcţie. 

Ca şi surorile ei din Indiile Occidentale, Dominica a trecut în 
mod succesiv în mâinile diverselor puteri europene. A fost, la 
începutul secolului al 17-lea, franceză. Primii colonişti au 
introdus culturile de cafea şi bumbac, şi în 1622 numărul lor 
era de 349, la care se mai adăugau 338 de sclavi africani. 

La început francezii trăiră în bune relaţii cu caraibii, al căror 
total nu trecea de o mie. Aceşti indigeni se trăgeau dintr-o 
rasă puternică şi muncitoare, nu din cea a Pieilor Roşii, ci mai 
mult din indienii care populaseră Guyana şi regiunile 
septentrionale ale Americii de Sud. 

Trebuie remarcat că, în tot arhipelagul antilian, limba pe 
care o vorbesc femeile nu este absolut identică cu aceea 
vorbită de bărbaţi; sunt două graiuri diferite, dintre care unul 
al femeilor — «aronac», şi celălalt al bărbaţilor — «galib». 

După descoperirea Antilelor, caraibii au dispărut aproape 
complet şi din această rasă nu se mai găsea decât un mic 
număr de oameni în Martinica şi la Saint Vincent. Cât despre 
Dominica, unde au fost mai puţin hăituiţi, numărul lor se 
reduce la vreo 30 de familii. 

Totuşi, dacă europenii juraseră să-i distrugă pe caraibi, ei nu 
se codeau să-i întrebuinţeze în luptele lor personale. De 
câteva ori francezii şi englezii au făcut din ei nişte primejdioşi 
auxiliari utilizându-i, ca apoi să-i nimicească. 


147 


Pe scurt, Dominica, din primele zile ale cuceririi, căpătă o 
suficientă importanţă pentru a stârni poftele şi a atrage pe 
pirați. 

După francezi, care fondaseră primele întreprinderi, insula 
intră sub dominaţia englezilor, apoi a olandezilor. Era deci 
posibil ca Roger Hinsdale, John Howard, Hubert Perkins, 
Louis Clodion, Tony Renault şi Albertus Leuwen să-şi atribuie 
strămoşii respectivi, care se omorâseră între ei înainte cu trei 
secole. 

În 1745, când izbucni războiul între Anglia şi Franţa, insula 
căzu în mâinile englezilor. În zadar guvernul francez protestă 
cerând restituirea acestei colonii. Nu reuşi să obţină să-i fie 
înapoiată prin tratatul de la Paris din 1763 şi ea rămase sub 
pavilionul cu falduri prea mari al Marii Britanii. Francezii nu 
acceptară aceste condiţii fără să încerce să-şi ia revanşa. În 
1778, marchizul Bouilie, guvernatorul Martinicăi, trecu marea 
cu o escadră, ocupă Ville-des-Roscaux şi păstră cucerirea sa 
până în 1783. Dar englezii apărură cu forţe mari şi Dominica 
reintră sub autoritate britanică. 

Fiţi liniştiţi, tinerii laureați englezi, olandezi şi francezi de pe 
Alert nu vor relua luptele de odinioară reclamând fiecare 
pentru ţara lui posesiunea acestei insule. Domnul Horatio 
Patterson, om foarte respectuos faţă de drepturile obţinute, 
cu toate că era anglo-saxon, nu trebui să intervină într-o 
asemenea chestiune, care ar fi ameninţat să tulbure echilibrul 
european. 

Erau cel mult şase ani de când familia lui John Howard, după 
ce părăsise oraşul Portsmouth, locuia la Manchester, în 
comitatul Lancaster. 

Tânărul păstra toate amintirile despre insulă, pentru că avea 
doisprezece ani împliniţi când domnul şi doamna Howard 
părăsiseră colonia fără să lase acolo nici o rudă. John Howard 
nu va regăsi nici un frate ca Niels Harboe la Saint Thomas, 
nici un unchi ca Louis Clodion la Guadelupa. Dar poate că va 
întâlni vreun prieten al familiei, care se va oferi să facă o 
bună primire elevilor de la Antilian School. 

Chiar în lipsă de prieteni sau cel puţin de persoane care 
fuseseră în relaţii de afaceri cu domnul Howard, fiul său îşi 
propusese, de la sosirea în Portsmouth, să facă o vizită la care 
ţinea mult. Nu va fi vorba de invitaţia cordială a domnului 
Christian Harboe din Saint Thomas şi nici de îmbelşugata 
ospitalitate a domnului Henry Barrand în Guadelupa. Dar John 
Howard şi camarazii săi nu vor fi mai puţin bine primiţi de o 
pereche de oameni cumsecade. 

Acolo, la Portsmouth, trăia încă, alături de bătrânul ei soţ, o 
negresă în vârstă care fusese în serviciul familiei Howard şi a 


148 


cărei modestă existenţă era asigurată de aceasta. Şi cine va fi 
încântată, mai mult decât încântată, profund emoţionată când 
îl va revedea pe acest băiat mare pe care altădată îl crescuse 
în braţele sale? Kate Grindah. Nici soţul ei şi nici dânsa nu se 
aşteptau la această vizită. Nu ştiau că Alert va ancora la 
Dominica şi că micul John se afla la bord şi s-a gândit să vină 
să-i vadă. A 

Îndată ce Alert ancoră, pasagerii coborâră în oraş. În timpul 
celor 48 de ore cât vor ramine la Dominica, trebuiau să 
doarmă pe navă, mărginindu-se la excursii în jurul oraşului. 
Una din bărci va veni să-i readucă la bord. 

În adevăr, Harry Markel prefera să se procedeze astfel 
pentru a evita orice relaţii cu oamenii din Portsmouth, în 
afară de cei la care trebuiau făcute formalităţile maritime. 
Într-un port englez era de temut mai mult ca oriunde să se 
găsească persoane care să-l fi cunoscut pe căpitanul Paxton 
sau pe vreun marinar din echipajul său. Harry Markel aruncă 
ambele ancore la o anumită distanţă de cheu şi interzise 
coborârea pe uscat. Pe de altă parte, neavând nevoie să se 
reaprovizioneze, în afară de făină şi carne proaspătă, va lua 
măsuri ca aceasta să se facă în modul cel mai prudent posibil. 
John Howard, care păstrase despre Portsmouth amintiri 
destul de precise, putea servi de ghid camarazilor săi. Aceştia 
cunoşteau intenţia lui de a-i îmbrăţişa mai întâi pe bătrânii 
Grindah în căsuţa lor. Aşa că, imediat ce debarcară, 
traversară oraşul şi se îndreptară spre suburbia ale cărei case 
se mărgineau cu câmpia deschisă. 

Plimbarea nu ţinu mult. După un sfert de oră, toţi se opriră 
în faţa unei case modeste, curată ca înfăţişare, înconjurată de 
o grădină cu pomi fructiferi, care avea la capăt o curte în care 
piguleau nişte păsări. Bătrânul lucra în grădină, nevasta lui 
era înăuntru şi ieşi tocmai când John Howard deschidea 
portiţa. 

Ce strigăt de bucurie scoase Kate când recunoscu copilul pe 
care nu-l mai văzuse de şase ani!... Chiar dacă ar fi trecut 
douăzeci, l-ar fi recunoscut imediat pe fiul cel mare al 
familiei! Acest lucru nu se vede cu ochii, ci se simte cu inima. 

— Tu... tu eşti, John! bâigui ea, cuprinzând băiatul în braţe. 

— Da... eu... buna mea Kate... eu sunt! Bătrânul interveni: 

— John?... Te înşeli... nu este el... Kate... 

— Ba da, el este... 

— Da... eu sunt! 

Şi îi fu cu neputinţă să mai scoată un cuvânt. Apoi, colegii lui 
John Howard îi înconjurară pe ambii soţi şi-i îmbrăţişară la 
rândul lor. 


149 


— Da... repeta Tony Renault... noi suntem... Nu ne mai recu- 
noaşteţi ? 

Trebuiră să explice totul şi să spună de ce Alert venise la 
Dominica: numai pentru bătrâna negresă şi soţul ei!... Dovadă 
că prima vizită li s-a făcut lor! Până şi domnul Horatio 
Patterson, neascunzându-şi emoția, strânse cordial mâinile 
celor doi bătrâni! 

Kate nu mai ştia cum să-şi arate admiraţia pentru «copilul 
ei». Cât de mult a crescut! Cum s-a schimbat! Ce băiat 
frumos! Ea îl recunoscuse, totuşi! Şi bătrânul care şovăise... Îl 
strânse din nou în braţe, plângând de bucurie şi emoție.. 

Trebui apoi să i se dea ştiri despre toată familia Howard, 
tatăl, mama, fraţii şi surorile!... Toată lumea era sănătoasă. 
Vorbeau deseori de Kate şi soţul ei... Nu fuseseră uitaţi nici 
unul, nici celălalt... Apoi John Howard le dădu fiecăruia câte 
un frumos dar, adus anume pentru ei. În sfârşit, îi asigură că, 
în timpul staţionării lui Alert, nu va lăsa să treacă nici o seară 
şi nici o dimineaţă fără să vină să-i îmbrăţişeze pe aceşti 
oameni cumsecade. Apoi, după ce acceptară un păhărel de 
tafia, un fel de rom din Jamaica, se despărţiră. 

Cele câteva excursii pe care John Howard şi camarazii săi le 
făcură în împrejurimile Portsmouth-ului îi aduseră până la 
poalele muntelui Diablotin, pe care urcară. Din vârful lui 
privirea cuprindea toată insula. Destul de istovit când se 
aşeză pe creastă, domnul Patterson crezu că poate rosti acest 
citat din Georgicele lui Vergiliu: «Velut stabuli custos in 
montibus olim considit scopulo’. 

Aşa cum remarcă mucalitul Tony Renault, in a tară de faptul 
că domnul Patterson nu se afla pe un adevărat munte, că nu 
era un păstor, un custos stabuli?, citatul mergea. 

De pe înălţimea Diablotin-ului privirea descoperea o câmpie 
bine cultivată, care asigura un important comerţ de fructe, 
fără să mai amintim de pucioasa pe care insula o furnizează 
din belşug. Cultura arborelui de cafea, actualmente în plină 
dezvoltare, va deveni principala bogăţie a ținutului. 

A doua zi, tinerii călători vizitară Ville-des-Roseaux, oraş de 
5 000 de suflete, puţin comercial, cu un aspect foarte plăcut, 
dar pe care guvernul englez «l-a paralizat», pentru a 
întrebuința expresia curentă. 

Plecarea lui Alert, cum se ştie, era fixată pentru a doua zi, 26 
august. Astfel, la ora cinei, în timp ce turiştii făceau o 


1 Velut stabuli custos in montibus olim considit scopulo - 
odinioară, paznicul staulului, în munţi, s-a prins de stâncă. 
2 Custos stabuli - paznicul staulului. 


150 


plimbare pe litoralul de nord al oraşului, John Howard se duse 
să revadă pentru o ultimă oară pe bătrâna Kate. 

În momentul când intra pe o stradă care ducea spre cheu, fu 
acostat de un om de vreo 50 de ani, un marinar în retragere, 
care îi zise arătând către Alert ce se găsea în mijlocul 
portului. 

— O navă frumoasă, tinere, şi pentru un matelot e o plăcere 
s-o privească. 

— În adevăr, răspunse John Howard, navă tot aşa de 
frumoasă pe cât este de bună şi care a făcut tocmai o fericită 
traversare din Europa în Antile. 

— Da, ştiu...  Răspunse  matelotul, cum ştiu că 
dumneavoastră sunteţi fiul domnului Howard, la care servea 
bătrâna Kate şi soţul ei. 

— [i cunoaşteţi? 

— Suntem vecini, domnule John. 

— Ei bine, mă duc să-mi iau rămas bun, căci plecăm mâine... 

— Mâine... Aşa de repede? 

— Da. Trebuie să mai vizităm şi Martinica, Santa Lucia, 
Barbados... 

— Ştiu... Ştiu... Ştiu... Dar spuneţi-mi, domnule John, cine 
comandă pe Alert? 

— Căpitanul Paxton. 

— Căpitanul Paxton?... repetă matelotul. Ei, îl cunosc... îl 
cunosc. 

— Îl cunoaşteţi ? 

— Dacă Ned Butlar îl cunoaşte? Cred şi eu!... Am navigat 
împreună pe Northumberland, în Mările Sudului... Sunt vreo 
cincisprezece ani de atunci, când nu era decât secund, un om 
de vreo patruzeci de ani, nu-i aşa? 

— Aproximativ, răspunse John Howard. 

— Puțin îndesat. 

— Nu, mai curând înalt şi puternic. 

— Cu părul roşu ? 

— Nu... negru. 

— E curios! spuse matelotul. Mi-l amintesc, totuşi, ca şi cum 
l-aş vedea. 

— Ei bine, răspunse John Howard, dacă-l cunoaşteţi atât de 
bine, duceţi-vă să-l vedeţi. Va fi fericit să strângă mâna unui 
vechi tovarăş de călătorii... 

— Aşa voi face, domnule John... 

— Atunci azi, sau mai bine imediat... Alert pleacă mâine la 
prima oră... 

— Vă mulţumesc pentru sfat, domnule John, şi desigur nu 
voi lăsa să plece Alert fără să-l fi văzut pe căpitanul Paxton. 


151 


Se despărţiră unul de celălalt şi John Howard se îndreptă 
spre cartierul de sus al oraşului. 

Cât despre matelot, sări într-o barcă şi porni spre corabie... 

Aceasta era o primejdie serioasă pentru Harry Markel şi 
echipajul său. Ned Butlar îl cunoştea pe căpitanul Paxton, 
pentru că navigaseră împreună doi ani, şi ce va spune sau va 
gândi când se va afla în faţa lui Harry Markel, care, desigur, 
n-avea nici o asemănare cu fostul secund de pe 
Northumberland. 

Când matelotul sosi la scara tribordului, Corty, care se 
plimba pe punte, zise: 

— Ei, camarade, ce doreşti? 

— Să vorbesc cu căpitanul Paxton. 

— Îl cunoşti? întrebă repede Corty, totdeauna bănuitor. 

— Dacă-l cunosc! Am făcut amândoi călătorii în Mările 
Sudului... 

— Ah, adevărat?... Şi ce vrei de la căpitanul Paxton? 

— Să schimb cu el câteva cuvinte înainte de pleacă... E 
totdeauna o plăcere să revezi pe cineva, nu, camarade? 

— Aşa e, cum spui! 

— Atunci urc... 

— Căpitanul Paxton nu este la bord în acest moment... 

— Il voi aştepta... 

— N-are rost... Nu se-ntoarce decât seara, foarte târziu... 

— N-am noroc! zise matelotul. 

— Nu, n-ai noroc! 

— Dar mâine... înainte ca Alert să ridice ancora? 

— Poate, dacă ţii neapărat. 

— Desigur, ţin să-l văd pe căpitanul Paxton, aşa cum ar vrea 
şi dânsul să mă vadă dacă ar şti că sunt aici. 

— Nu mă-ndoiesc, răspunse ironic Corty. 

— Spune-i, camarade, că Ned Butlar... Ned Butlar de pe 
Northumberland a venit să-l salute. 

— Aşa voi face... 

— Atunci, pe mâine... 

— Pe mâine. 

Şi Ned Butlar se îndreptă spre cheu. 

De cum se îndepărtă, Corty se duse în cabina lui Harry 
Markel şi-l puse la curent cu cele întâmplate. 

— E sigur că acest marinar îl cunoaşte pe căpitanul 
Paxton... zise el. 

— Şi că va reveni mâine dimineaţă, adăugă Corty. 

— Să vină!... Noi nu vom mai fi aici... 

— Alert nu trebuia să plece decât la ora 9, Harry... 


152 


— Alert va pleca atunci când va trebui să plece! răspunse 
Harry Markel. Dar nu scăpa nici o vorbă despre această vizită, 
pasagerilor... 

— În regulă, Harry. Oricum, aş da o parte din prima mea ca 
să fiu plecat din aceste locuri, unde nu e deloc bine pentru 
noi... 

— Încă cincisprezece zile de răbdare şi de prudenţă, Corty, 
nu e nevoie de mai mult. 

Când domnul Horatio Patterson şi tovarăşii săi se întoarseră 
la bord, se făcuse aproape 10. John Howard îşi luase rămas 
bun de la bătrâna Kate şi de la soţul ei. Vă puteţi închipui de 
câte ori a fost îmbrăţişat şi câte urări de bine au fost 
transmise familiei sale. 

După o zi obositoare, pasagerii simţiră o mare nevoie să se 
întindă în cuşetele lor şi tocmai voiau să intre în cabine, când 
John Howard întrebă dacă nu venise un marinar, numit Ned 
Butlar, care dorea să-l revadă pe căpitanul Paxton. 

— Da... răspunse Corty, dar căpitanul era plecat pe uscat, la 
birourile maritime... 

— Atunci acest Butlar va reveni, fără îndoială, mâine, 
înainte de plecarea lui Alert. 

— Aşa a rămas, răspunse Corty. 

După un sfert de oră, careul răsuna de sforăiturile cele mai 
sonore pe care o bandă de istoviţi le scosese vreodată, 
dominate de cele baritonale ale domnului Patterson. 

Pasagerii nu auziră deci nimic din zgomotul pe care-l făcu 
spre orele 3 dimineaţa Alert, manevrând pentru a ieşi din 
Portsmouth. 

Şase ore după aceea, când reapărură pe punte, la o 
depărtare de cinci-şase mile de Dominica, Magnus Anders şi 
Tony Renault exclamară: 

— Ce? Am plecat? 

— Aţi pornit fără noi? Adăugă Tony Renault. 

— Mi-era teamă de o schimbare de timp, răspunse Harry 
Markel, şi am vrut să profit de briza ce bătea dinspre uscat... 

— Bine, zise John Howard, şi bietul Butlar care ţinea atât de 
mult să vă vadă, căpitane Paxton. 

— Da... Butlar... îmi amintesc... am navigat împreună, 
răspunse Harry Markel... Dar nu puteam să aştept! 

— Sărmanul, zise John Howard, îi va părea foarte rău! Nu 
ştiu, dealtfel, dacă v-ar fi recunoscut... Spunea de 
dumneavoastră că sunteţi un om gras şi scund, cu o barbă 
roşie... 

— Un bătrân fără memorie! se mulţumi să spună Harry 
Markel. 


153 


— Ce bine am făcut că am şters-o! Murmură Corty la 
urechea şefului de echipaj. 

— Da, replică John Carpenter, şi cu atât mai mult cu cât 
oricum ar fi trebuit să fugim, chiar dacă lăsam dracului 
ancora şi lanţurile. 


IV 
MARTINICA 


Harry Markel scăpase din această primejdie. De trei ori va 
mai fi expus — la Martinica, Santa Lucia şi Barbados. Va 
putea să evite pericolul întotdeauna? O şansă extraordinară îl 
însoţise în prima parte a existenţei sale de pirat, până-n ziua 
când el şi tovarăşii fuseseră arestaţi pe bordul lui Halifax, 
apoi ea se manifestase din nou la evadarea din închisoarea de 
la Queenstown şi la capturarea lui Alert. De atunci norocul nu 
l-a mai părăsit şi dovadă era că Harry Markel putuse să evite 
întâlnirea cu Ned Butlar. Cât despre portretul atât de diferit 
de al său, pe care acest marinar îl făcuse căpitanului Paxton, 
nu-i dădea nici o importanţă! Pasagerii nu mai vorbeau despre 
acest lucru. Avea încredere în steaua lui şi va merge până la 
capătul aventurosului şi criminalului său plan. 

În această dimineaţă, Dominica, din care nu se mai vedeau 
decât ultimele înălţimi, rămăsese la cinci-şase mile la sud şi 
nici n-ar mai fi fost vizibilă dacă vântul s-ar fi întețit. 

Distanţa între această insulă şi Martinica este aproape 
aceeaşi cu cea care separă Guadelupa de Dominica. Munţii săi 
destul de înalţi se văd pe timp frumos de la 60 de mile. Nu era 
imposibil să poată fi văzuţi înainte de apusul soarelui. În acest 
caz, chiar a doua zi, Alert va ajunge la Fort-de-France, 
capitala insulei spre care se îndrepta. 

Împărţită în 9 cantoane şi 29 de comune, insula cuprinde 
două districte: Saint Pierre şi Fort-de-France. 

Cerul era minunat, marea strălucitoare, totul era scăldat de 
razele soarelui. Nici un nor nu umbrea văzduhul. Abia dacă se 
simţea hula, lungă şi ritmică, venind din larg. Barometrul 
arăta timp frumos. 

În aceste condiţii, era de aşteptat ca Alert să nu facă mai 
mult de cinci-şase mile pe oră. Astfel, Harry Markel puse să se 
ridice pânzele suplimentare ale arborelui mare şi ale 
trinchetului, precum şi pânzele de strai, într-un cuvânt, 
întreaga velatură a corăbiei. 


154 


Tony Renault şi Magnus Anders nu fură dintre cei din urmă 
care să urce până la gabii, să se caţăre până la bare, în timp 
ce colegii lor se ocupau să întindă scotele. 

Dar, după ce se va termina manevra, vor consimţi să coboare 
pe punte şi nu vor prefera să rămână pe catarg? 

Pe dunetă, aşezat într-un fotoliu confortabil de răchită, pe o 
pernă moale, mentorul părea mândru de tinerii săi însoțitori. 
Nu că n-ar fi fost îngrijorat văzându-i căţăraţi pe vergi sau pe 
scara de sart, nu că nu a strigat la ei să se ţină bine. Dar toate 
acestea îl încântau. Ah, dacă directorul său, domnul Julian 
Ardagh, ar fi fost lângă el, dacă ar fi putut să schimbe cu el 
câteva păreri, ce elogii ar fi adus amândoi elevilor de la 
Antilian School! Şi câte nu va avea de povestit domnul 
Patterson la întoarcerea sa, când va depune registrul unde vor 
fi trecute socotelile acestei minunate călătorii! 

Şi nu era de mirare că, la un moment dat, când Tony Renault 
şi Magnus Anders atinseseră vârful catargului, îi scăpă, în 
prezenţa lui John Carpenter, citatul: Sic itur ad astra’. 

— Ce înseamnă aceste cuvinte, domnule? întrebă şeful 
echipajului. 

— Aceasta înseamnă că urcă spre cer. 

— Şi cine a spus aceste cuvinte? 

— Divinul Vergiliu. 

— Am cunoscut un individ cu acest nume, un negru, care 
lucra la cărbune în buncăr, pe bordul transatlanticelor... 

— N-a fost el, prietene. 

— Ei, cu atât mai bine pentru Virgiliul dumneavoastră, căci 
al meu a fost spânzurat. 

În cursul acestei zile, Alert se încrucişa cu mai multe vase de 
cabotaj între insulele Antile, dar nu se apropie de ele. 

Lucrul de care se temea Harry Markel era să nu fie reţinut 
câteva zile de lipsa totală de vânt, ceea ce ar fi întârziat 
sosirea în Martinica. 

Dar, cu toate că briza avea tendinţa să slăbească, ea nu 
încetă complet spre seară. Deşi slabă, părea că se va menţine 
toată noaptea. Bătând din nord-est, va fi favorabilă lui Alert, 
care nu strânse pânzele de sus, cum se face în mod obişnuit 
între apusul şi răsăritul soarelui. 

În zadar, înainte de căderea întunericului, căutară pasagerii 
să zărească vârful muntelui Pele care se ridică la 1 356 de 
metri peste nivelul mării. Astfel că la ora 9 intrară în cabinele 
lor, ale căror uşi rămâneau deschise din cauza căldurii. 

Niciodată o noapte nu li se păru atât de liniştită şi la ora 5 
dimineaţa toţi erau pe punte. 


1 Sic itur ad astra - astfel se ajunge la astre. 
155 


Atunci Tony Renault exclamă, arătând o înălţime la sud: 

— Muntele Pele, iată-l!... El este!... Îl recunosc! 

— Îl recunoşti? Replică Roger Hinsdale, cu un ton care trăda 
oarecare neîncredere. 

— Fără îndoială!... De ce să se fi schimbat în cinci ani? 
Iată... cele trei piscuri ale Corbet-ului. 

— Trebuie să recunosc, Tony, că ai o vedere bună... 

— Excelentă! Vă afirm că este muntele Pele... Care nu este 
sterp! deloc. E verde şi împădurit ca toţi munţii din insula 
mea! Şi veţi mai vedea destui, dacă urcăm pe muntele 
Vauclin!... Şi, dacă vreţi sau nu, va trebui să admiraţi insula 
mea... Cea mai frumoasă din Antile! 

Fu lăsat să-i dea înainte, căci acest băiat plin de viaţă nu-ți 
rămânea dator cu răspunsul. 

Fără a exagera, trebuie să spunem că Tony Renault nu se 
aventura lăudând Martinica. Prin suprafaţa ei, această insulă 
ocupa al doilea loc în lanţul antilian, având 987 kilometri 
pătraţi şi 177 000 locuitori formaţi din 10 000 de albi, 15 000 
asiatici, 150 000 de negri şi alţi oameni de culoare, cea mai 
mare parte de origine martinicană. Insula este toată muntoasă 
şi acoperită de păduri până pe cele mai înalte piscuri. Cât 
despre reţeaua de ape necesară fertilităţii solului, ea permite 
lupta contra căldurilor tropicale. Cea mai mare parte din râuri 
sunt navigabile şi porturile lor sunt accesibile vapoarelor de 
mare tonaj. 

În timpul acestei zile briza continuă să bată slab. Ea crescu 
puţin abia după-amiază şi oamenii de veghe putură atunci să 
zărească vârful Macuba la extremitatea septentrională a 
Martinicăi. 

Noaptea, către orele unu, vântul sufla mai tare şi Alert, care 
avea toate pânzele întinse, putu să meargă mai repede, 
înconjurând insula prin vest. 

În primele ore ale dimineţii apăru colina Jacob, mai puţin 
departe de centru ca muntele Pelé, al cărui vârf se desprinse 
curând din ceţurile joase ale dimineţii. Către ora 7 un oraş se 
arătă pe litoral la extremitatea nord-vestică a insulei. 'Tony 
Renault exclamă în acest moment: 

— Saint Pierre Martinique! 

Şi fredona cu voce răsunătoare refrenul vechiului cântec 
francez: E țara-n care m-am născut! 

Tony Renault se născuse în adevăr la Saint Pierre. Dar 
părăsind Martinica pentru a se fixa în Franţa, familia lui nu 
lăsase pe nimeni acolo. Fort-de-France, situat mai la sud pe 

1 În limba franceză, joc de cuvinte de la verbul peler - a 
coji. 
156 


litoral, la intrarea golfului cu acelaşi nume, după ce se numise 
la început Fort-Roque, este acum capitala Martinicăi. Totuşi, 
comerţul nu s-a dezvoltat atât de mult ca la Saint Pierre, a 
cărui populaţie este de 26 000 de locuitori, cea de la Fort-de- 
France fiind cu două cincimi mai mică. Celelalte oraşe ale 
Martinicăi pe coasta de vest sunt: târgul Lamentin, mai la 
sud, târgul Saint Esprit, târgul Diamant şi Menu, iar la 
extremitatea insulei orăşelul Trinité. 

La Saint Pierre, centrul administrativ al coloniei, schimburile 
nu sunt atât de îngreunate de măsurile militare ca la Fort-de- 
France, care, cu forturile Tribut şi Mouillage, puternic 
înarmate, asigură apărarea insulei!. 

Era ora 9 dimineaţa când Alert aruncă ancora în golful 
circular : 
unde se deschide portul. În fund, oraşul, pe care un mic râuleţ 
îl împarte în două, este adăpostit contra vânturilor din est de 
un munte înalt. -? i 

Elisée Reclus reproduce bucuros ceea ce istoricul Dutertre a 
spus despre Saint Pierre: «...unul dintre oraşele pe care 
străinul nu le uită niciodată. Felul de viaţă al ținutului este 
atât de plăcut, clima atât de bună şi se trăieşte într-o libertate 
atât de cinstită, că n-am văzut un singur bărbat sau o singură 
femeie care să nu aibă o mare dorinţă să se mai întoarcă după 
ce a plecat». 

Şi probabil că Tony Renault era cuprins de o asemenea 
dorinţă, căci părea mai agitat, mai exuberant ca niciodată. 
Camarazii săi puteau conta pe el, ca să le facă onorurile 
insulei lui natale. Că oprirea, după program, nu putea fi decât 
de patru zile, n-avea importanţă! Cu puţină sîrguinţă, cu 
dorinţa de a vedea totul şi cu picioare sănătoase, sub 
conducerea unui ghid ca Tony Renault, excursiile se vor 
succeda şi se vor extinde până la capitala Martinicăi. Să nu 
faci aşa, ar fi ca şi cum ai parcurge Franţa fără să vizitezi 
Parisul, sau, cum spunea Tony Renault, «să mergi la Dieppe 
fără să vezi marea!» 

Asemenea planuri cereau o completă libertate de mişcare. 
Nu trebuia să fii constrâns să revii în fiecare seară să te culci 

1 Trebuie să amintim aici dezastrul care, câţiva ani mai 
târziu, avea să izbească Martinica, în dimineaţa zilei de 8 mai 
1902: cutremurul şi erupțiile care au distrus o parte a insulei. 
Saint Pierre, situat la 22 km de Fort-de-France, a suferi 
ravagii din cauza aburilor şi cenuşii din craterul muntelui 
Pelé. Mii de locuitori au pierit sufocaţi de inhalarea aerului 
cald. Dealtfel, insula nu a avut avarii decît în partea care se 
află la Marea Caraibilor, parte într-adevăr vulcanică (n.a.). 


157 


în cabina ta. Vor petrece noaptea unde se vor găsi. Vor rezulta 
câteva cheltuieli în plus, dar administratorul şcolii Antilian le 
va controla cu aceeaşi grijă cu care le trecea în carnetul său. 
Şi apoi, având în vedere prima pe care fiecare bursier o va 
căpăta la Barbados, trebuia oare să se facă atâta economie? 

Prima zi fu consacrată oraşului Saint Pierre. După ce a fost 
admirat aspectul general al urbei aşezată în amfiteatru, 
frumoasa privelişte în mijlocul minunatelor pâlcuri de 
palmieri şi alţi arbori tropicali pe vârfurile munţilor care-i 
servesc de fundal, fu vizitat interiorul, demn de înfăţişarea lui 
exterioară. Casele joase, vopsite în galben, nu sunt poate prea 
aspectuoase, dar au trebuit să se decidă să le facă solide şi 
sigure, să le apere contra cutremurelor, atât de dese în Antile, 
contra uraganelor formidabile ca acel din 1776, care a 
pricinuit atâtea dezastre şi a făcut ravagii pe toată întinderea 
insulei. Tony Renault nu uită să facă pentru camarazii săi 
onorurile casei unde se născuse cu 17 ani înainte şi care 
devenise un depozit de mărfuri coloniale. 

Până în 1635 caraibii fură singurii locuitori ai Martinicăi. La 
acea epocă, francezul d'Esnambue, guvernatorul Saint 
Cristophe-ului, care veni să se stabilească aici cu vreo sută de 
oameni, obligă pe indigeni să se retragă în munţi şi în păduri. 
Totuşi, caraibii nu se lăsară deposedaţi fără rezistenţă: ei 
cerură ajutor la indienii din insulele vecine şi la început 
reuşiră să-i alunge pe străini. Dar aceştia, recurgând la 
întăriri, reluară lupta şi într-o ultimă bătălie indigenii pierdură 
700-800 din ai lor. 

O altă încercare fu făcută de caraibi pentru recucerirea 
insulei printr-un război de guerilă, cu surprize şi capcane. Se 
decise atunci să se termine cu această rasă redutabilă şi, 
după un masacru general, francezii rămaseră stăpâni pe 
Martinica. 

Începând de la această dată, lucrările de cultură a cerealelor 
fură conduse cu metodă. Bumbacul, tutunul, salcâmul mic, 
trestia de zahăr, apoi, de la sfârşitul secolului al 17-lea, 
arborele de cacao, deveniră principalele bogății ale insulei. 

Iată mica istorie pe care o relată Tony Renault, în legătură 
cu aceasta, şi de care domnul Patterson luă notă: 

În 1718, un uragan de o extremă violenţă distruse toţi arborii 
de cacao. Dar, la Paris, grădina botanică poseda câţiva din 
aceşti arbori aduşi din Olanda. Naturalistul Desclieux fu 
însărcinat să aducă în Martinica două mlădiţe de arbore de 
cacao. În timpul traversării, apa începu să lipsească aproape 
cu desăvârşire. Dar din cele câteva picături ale raţiei sale, 
Desclieux dădu o parte mlădiţelor sale care au ajuns cu bine, 
reconstituind apoi plantațiile insulei. 


158 


— Jussieu n-a făcut acelaşi lucru pentru cedrul care este 
admirat la Jardin des Plantes din Paris? întrebă Louis Clodion. 

— Da... şi e frumos... e un gest foarte frumos, declară 
domnul Patterson, şi Franţa este o mare naţiune. 

Între timp, în 1794 insula căzu în mâinile englezilor şi nu fu 
retrocedată decât prin tratatul din 1816. 

Atunci colonia se găsi în faţa unei situaţii dificile pe care o 
provoca superioritatea numerică a sclavilor în raport cu 
stăpânii lor. O revoltă izbucni, provocată mai ales de negrii 
fugiţi de pe plantaţii. Trebui să se acorde dezrobirea a 3 000 
de sclavi. Din 1828 se numărau 19 000 de negri liberi în 
Martinica şi mulţi din aceştia, lucrând pe cont propriu, 
deveniră proprietarii unei părţi a solului. 

A doua zi turiştii făcură ascensiunea muntelui Pelé, printre 
pădurile dese care-i acoperă costişele. Şi dacă această 
ascensiune îi obosi puţin, Tony Renault şi camarazii săi fură 
răsplătiți din plin. Aveau în faţa lor vederea întregii insule, 
semănând cu o frunză care parcă pluteşte pe suprafaţa mării 
atât de albastră a Antilelor. Spre sud-est, un istm îngust, de 
cel mult doi kilometri, între mlaştinile ce-l mărginesc, 
reuneşte cele două părţi ale Martinicăi. Prima aruncă spre 
Atlantic peninsula Caravelei între portul Trinite şi golful 
Gabion. A doua, foarte accidentată, se ridică până la 500 de 
metri cu muntele Vauclin. Cât despre ceilalţi munţi, Robert, 
Frangois, Constant, Plaine, ei accentuează în mod pitoresc 
relieful insulei. În sfârşit, spre partea litoralului de sud-vest se 
rotunjeşte limanul Diamant şi la sud-est se conturează capul 
Salines, care pare o codiţă a frunzei plutitoare. Privirile le 
fură atât de desfătate, că tinerii călători căzură la început 
într-o admiraţie mută. Nici chiar domnul Patterson nu găsi în 
memoria sa un singur vers latinesc pentru a-şi formula 
admiraţia. 

— Ce v-am spus?... Ce v-am spus?... Repeta Tony Renault. 

Din înălţimea muntelui Pele se putea observa fertilitatea 
insulei care este în acelaşi timp unul dintre teritoriile cele mai 
populate de pe glob, având 178 de locuitori pe kilometru 
pătrat. 

Dacă exploatarea arborelui de cacao şi cei conţinând materii 
colorante au păstrat importanţa lor, producţia de cafea s-a 
micşorat foarte mult şi merge spre dispariţie. Cât despre 
culturile de trestie de zahăr, ele nu ocupă mai puţin de 40000 
de hectare şi anual produc zahăr, rom şi rachiu de melasă, în 
valoare de 12—20 milioane de franci. Pe scurt, importul se 
cifrează la 22 de milioane de franci, exportul la 21 milioane, şi 
aproape l1 900 de nave desfăşoară o activitate considerabilă 
pentru comerţul Martinicăi. In rest, insula este deservită de 


159 


mai multe linii de cale ferată pentru industrie şi agricultură, 
care fac legătura între porturi şi uzinele centrale. Afară de 
aceasta, posedă o reţea de şosele a căror lungime depăşeşte 
900 de kilometri. 

A doua zi, la 30 august, pe un timp splendid şi pe un drum 
bine întreţinut, turiştii merseră la Fort-de-France. O trăsură 
ducea acest grup de tineri veseli, cu faţa bronzată de 
vânturile Atlanticului, a cărui bună dispoziţie era debordantă. 

După o masă îmbelşugată la un hotel bun, parcurseră 
capitala insulei situată în fundul golfului cu acelaşi nume şi 
dominat de construcţia impunătoare a Fortului Royal. Vizitară 
arsenalul şi portul militar care lipseşte acest oraş de orice 
caracter industrial sau comercial. Acolo, ca în America sau 
Europa, este greu ca spiritul militar şi cel civil să progreseze 
în mod paralel. De aici marea diferenţă între Saint Pierre şi 
Fort-de-France. 

Acest oraş n-a scăpat de cele două calamităţi care fac atâtea 
ravagii în Indiile Occidentale. Greu încercat de un cutremur în 
1839 care făcu numeroase victime, s-a refăcut şi acum 
promenadele sale minunate se întind până la colinele 
înconjurătoare. Trebuia văzută banda zgomotoasă străbătând 
această magnifică alee a savanei, care merge până la Saint 
Louis, apoi făcând înconjurul pieţei orizontale străjuită de 
palmieri şi în centrul căreia se ridică statuia în marmură albă 
a împărătesei Josephine, creola încoronată, a cărei amintire a 
rămas atât de vie în Martinica. 

După oraş urmară împrejurimile şi Tony Renault abia dacă 
lăsă camarazilor timp să respire. Trebuiră să-i urmeze pe o 
înălţime vecină cu tabăra Balata, apoi la sanatoriul afectat 
trupelor pentru aclimatizare, când soseau din Europa. În 
sfârşit, excursia continuă până la sursele termale din 
vecinătate. Şi în treacăt trebuie remarcat că, până atunci, 
oricât de mulţi ar fi fost şerpii în Martinica, domnul Patterson 
şi însoțitorii săi nu întâlniră nici una din aceste reptile 
veninoase. 

Tânărul cicerone nu-i iertă pe camarazii săi de o excursie în 
orăşelul Lamentin, străbătând pădurile care acoperă această 
parte a insulei. Şi cu această ocazie se produse un incident 
demn de a fi povestit în amănunt, căci nimic din ceea ce se 
raportează la domnul Patterson nu poate fi lăsat în umbră. 

La 3l august, în ajunul datei fixate pentru plecarea lui Alert, 
excursioniştii, după o noapte de odihnă, se îndreptară spre 
istmul care uneşte cele două părţi ale insulei. Drumul fu făcut 
cu voioşie, ca de obicei. Trăsurile aduseseră ceva provizii; 
fiecare avea taşca plină şi se duceau să ia masa în pădurea 
învecinată. După un drum de câteva ore, Tony Renault şi 


160 


ceilalţi coborâră din trăsură, merseră puţin prin pădure şi 
ajunseră, la o jumătate kilometru de-acolo, la liziera unui 
luminiş care le păru bun pentru o haltă, înainte de a intra mai 
adânc în codru. 

Domnul Patterson, mai puţin sprinten, rămăsese cu vreo 
sută de paşi în urmă. Nimeni nu era îngrijorat, pentru că, 
desigur, nu va întârzia să-i ajungă. Dar după zece minute de 
aşteptare, cum mentorul nu se ivea, Louis Clodion, ridicându- 
se, striga cu o voce răsunătoare: 

— Domnule Patterson! Pe aici, domnule Patterson! 

Nici un răspuns din partea lui, nici o siluetă printre copaci. 

— S-o fi rătăcit?... întrebă Roger Hinsdale, ridicându-se la 
rândul său. 

— Nu poate fi departe... răspunse Axei Wickborn. Şi atunci 
toţi începură să strige: 

— Domnule Patterson... domnule Patterson! 

Cuprinşi de o oarecare nelinişte, tinerii deciseră să meargă 
în căutarea mentorului. Pădurea era destul de deasă pentru a 
fi posibil, şi deci imprudent, să te rătăceşti. Apoi, dacă 
animalele sălbatice nu sunt de temut, căci nu există în Antile, 
rişti totuşi să te trezeşti deodată în faţa unui şarpe primejdios, 
unul din acei trigonocefali a căror muşcătură este mortală. 

În adevăr, aveau de ce să fie foarte neliniştiţi, după ce 
căutările făcute de o jumătate de oră nu dădură nici un 
rezultat... Nici urmă de domnul Patterson. 

Toţi ajunseseră în inima pădurii, când zăriră o cabană, un fel 
de pavilion de vânătoare, ascuns între copaci în mijlocul unei 
perdele dese de iederă. 

Oare acolo să se fi refugiat domnul Patterson pentru un 
motiv sau altul? În orice caz, cabana era ferecată şi uşa sa 
fusese închisă pe dinafară cu o bară de lemn. 

— Nu poate fi înăuntru, zise Niels Harboe. 

— Să vedem, totuşi, stărui Magnus Anders. Bara fu scoasă şi 
uşa deschisă. 

Cabana era goală. Se găseau în ea câteva mănunchiuri de 
iarbă uscată, un cuţit de vânătoare în tocul lui atârnat pe un 
perete, o tolbă, mai multe piei de animale şi păsări puse la 
uscat într-un colţ. 

Louis Clodion şi Roger Hinsdale, care intraseră în cabană, 
ieşiră imediat la strigătele camarazilor lor. 

În adevăr, la douăzeci de paşi în urmă, lângă un copac, 
domnul Patterson, întins cât era de lung, cu pălăria trintită pe 
jos, cu chipul schimonosit şi braţele chircite, arăta ca un mort. 
Louis Clodion, John Howard, Albertus Leuwen se repeziră 
spre el... Inima lui bătea... nu-şi dăduse duhul... 


161 


— Ce i s-a întâmplat?... întrebă Tony Renault. A fost oare 
muşcat de un şarpe?... 

Da, poate că domnul Patterson se luptase cu un trigonocefal, 
unul dintre acei «vârf de lance», atât de numeroşi în 
Martinica şi în alte două insule din Antilele Mici. 
Primejdioasele reptile, dintre care unele măsoară şase 
picioare lungime, nu se deosebesc decât prin culoarea pielii şi 
sunt confundate uşor cu rădăcinile printre care se ascund. 
Este deci greu să te fereşti de atacurile lor, pe cât de iuți pe 
atât de neaşteptate. 

Dar de vreme ce domnul Patterson respira, trebuia făcut 
totul ca să-şi vină în fire. Louis Clodion, desfăcându-i hainele, 
se asigură că nu avea nici o urmă de muşcătură pe corp. 
Atunci cum se explica faptul că se găsea în această stare, cu 
groaza încă zugrăvită pe faţă!... 

Îi ridicară capul, fu rezemat cu grijă de un copac, îi frecară 
tâmplele cu apă rece dintr-un pârâu care se vărsa într-o 
mlaştină şi îi turnară câteva picături de rom între buze. 

Ochii săi se deschiseră în sfârşit şi din gură îi scăpară aceste 
cuvinte aproape nearticulate: 

— Şarpele!... Şarpele! 

— Domnule Patterson... domnule Patterson... răspunse Louis 
Clodion apucându-i mâinile. 

— Şarpele... a fugit? 

— Ce şarpe? 

— Cel pe care l-am zărit între crengile acestui copac... 

— Ce crengi?... Ce copac? 

— Uitaţi-vă acolo... acolo... Băgaţi de seamă! 

Cu toate că domnul Patterson spunea nişte fraze incoerente, 
se putu înţelege, în cele din urmă, că se găsise în faţa unei 
enorme reptile încolăcită pe trunchiul unui copac... care-l 
fascinase ca pe o pasăre... El a rezistat... a rezistat... dar 
şarpele îl atrăgea şi când fu gata să-l atingă, împins de un 
instinct de apărare, îl lovi cu bastonul chiar în momentul în 
care oribilul animal voia să-l prindă în strânsoare!... Acum, ce 
se întâmplase cu acest şarpe? Fusese omorât?... Nu se târa 
oare sub ierburi: latet anguis in herba!? 

Tinerii îl liniştiră pe domnul Patterson... Nici o urmă de 
şarpe... 

— Da... da! exclamă el. 

Reuşi să se ridice şi cu mâna întinsă: 

— Acolo... acolo... repetă el cu o voce înspăimântată. 

Toate privirile se îndreptară spre partea indicată de domnul 
Patterson care strigă: 


1 Latet anguis in herba — şarpele se ascunde în iarbă. 
162 


— Îl văd!... îl văd! 

În adevăr, pe una din crengile joase ale unui copac, atârna 
corpul unui trigonocefal din specia celor mai mari, cu ochii 
încă strălucitori, cu limba bifurcată afară, dar moale, 
nemişcat, ţinându-se doar în coadă şi nedând nici un semn de 
viaţă. 

Desigur că lovitura de baston a domnului Patterson nimerise 
în plin. Probabil că îl izbise cu o putere rară pentru a omori o 
reptilă de această mărime. E adevărat că, după această 
lovitură atât de violentă, domnul Patterson nu şi-a mai dat 
seama ce se întâmplase... Şi leşinase lângă copac. 

Învingătorul fu felicitat cu căldură şi nu e de mirare că vru 
să ia cu dânsul, la bordul lui Alert, obiectul triumfului său, cu 
intenţia de a-l împăia la una din opririle viitoare. 

Îndată, John Howard, Magnus Anders şi Niels Harboe 
desfăcură de pe copac şarpele, care fu adus în luminiş. Acolo 
turiştii se ospătară din belşug şi băură în sănătatea domnului 
Patterson, apoi plecară să viziteze istmul. Trei ore mai târziu 
se urcară în trăsurile lor, unde fu depus şi şarpele, şi se 
înapoiară la Saint Pierre spre orele opt seara. 

Când pasagerii se îmbarcară, John Carpenter şi Corty 
ridicară la bord şi aşezară în careu superbul şarpe, pe care 
domnul Patterson nu înceta să-l privească plin de teamă şi 
satisfacţie. Ce istorisire a acestei aventuri va face el doamnei 
Patterson şi ce loc de onoare va fi rezervat la Antilian School 
remarcabilului şi îngrozitorului eşantion de trigonocefal din 
Martinica! De aceste epitete se va servi în viitoarea sa 
scrisoare către domnul Julian Ardagh. 

După o zi bine întrebuințată — dies notanda lapillo!, aşa cum 
spune Horaţiu şi o spuse din nou Horatio — nu mai aveai 
decât să te refaci, întâi printr-o masă bună şi apoi printr-un 
somn adânc, în aşteptarea plecării de mâine. 

Aşa se şi întâmplă. Totuşi, înainte de a intra în cabină, el 
văzu cum 'Tony Renault, luându-şi camarazii la o parte, le zise, 
având grijă să nu fie auzit: 

— Ei bine... are haz... chestia asta! 

— Ce are haz? întrebă Hubert Perkins. 

— Descoperirea pe care am făcut-o. 

— Şi ce-ai descoperit ? 

— Că nu va mai fi nevoie să împăiem şarpele domnului 
Patterson... 

— De ce? 

— Pentru că e gata împăiat! 


1 Dies notanda lapillo — ziua trebuie notată cu o piatră. 


163 


Nimic nu era mai adevărat decât ceea ce constatase Tony 
Renault, mişcând animalul. Da, acest şarpe nu era decât un 
trofeu de vânătoare, încolăcit pe ramurile unui copac, lângă 
cabană! Îndrăzneţul domn Patterson omorâse un şarpe mort! 

Dar se înţeleseră între ei, ca să-l «împăieze» la un specialist 
din Santa Lucia, pentru ca să nu-l necăjească pe vrednicul om 
şi să-i lase iluzia victoriei sale! 

A doua zi în zori, Alert ridică ancora şi dimineaţa pasagerii 
pierdură din vedere înălțimile insulei. 

S-a putut spune că Martinica este «ţara întoarcerii», pentru 
că ai totdeauna dorinţa să revii, şi poate că unul sau altul 
dintre elevii şcolii Antilian se gândeau la acest lucru, fără a şti 
ce soartă îi aştepta pe toţi! 


V 
SANTA LUCIA 


Traversarea între Martinica şi Santa Lucia se efectua pe cât 
de liniştit pe atât de repede. Vântul sufla din nord-est destul 
de tare şi Alert, cu toate pânzele sus, străbătu în timpul zilei 
cele 80 de mile care îl separau de Saint Pierre de Castries, 
principalul port al insulei engleze, fără să fi schimbat murele. 
Totuşi, Harry Markel, ştiind că n-avea să ajungă în rada 
portului decât când se însera, se gândi să oprească pentru a 
intra în canal în zori. 

În primele ore ale dimineţii, cele mai mari înălţimi din 
Martinica mai erau vizibile. 

Muntele Pele, pe care Tony Renault îl salutase la sosire, 
primi un ultim rămas bun. 

Portul de Castries se arăta maiestuos între falezele înalte. E 
un fel de depresiune circulară în care a intrat năvalnic marea. 
Vapoarele de mare tonaj găsesc aici locuri bune de ancorare. 
Oraşul clădit în amfiteatru îşi etajează cu graţie casele până la 
crestele ce-l înconjoară. Este, ca şi cele mai multe oraşe din 
Antile, orientat spre soare-apune, pentru a fi mai bine 
adăpostit de vânturile din larg şi de violentele perturbații 
atmosferice. 

Nu e de mirare că Roger Hinsdale îşi socotea insula mult 
superioară celorlalte din grup. Nici Martinica, nici Guadelupa 
nu-i păreau demne de comparaţie. Acest tânăr englez plin de 
morgă britanică, cu o atitudine puţin trufaşă, amintea la orice 
ocazie de naționalitatea sa, ceea ce-i făcea pe camarazii săi să 


164 


zâmbească. După pilda lui Louis Clodion şi Tony Renault, şi 
poate dintr-un sentiment foarte natural, el îşi promitea să facă 
onorurile la Santa Lucia, unde părinţii săi ocupaseră o înaltă 
situaţie printre notabilităţile insulei. 

Dealtfel, familia Hinsdale mai poseda încă proprietăţi 
importante, plantaţii, fabrici de zahăr şi întreprinderi 
agricole, toate foarte prospere. Aceste proprietăţi erau 
administrate de un girant, domnul Edward Falkes, care, 
anunţat de apropiata sosire a tânărului moştenitor al lui 
Hinsdale, avea să se pună la dispoziţia sa pe tot timpul cât va 
rămâne pe insulă. 

Cum s-a spus, Harry Markel nu căută să intre în port în 
timpul nopţii. Astfel, când marea se linişti, înainte să înceapă 
refluxul, ancoră în interiorul unui mic golf, ca să nu fie târât în 
larg. Când sosi dimineaţa, Harry Markel văzu că va fi nevoie 
să aştepte câteva ore înainte să plece. Briza, care se oprise în 
timpul nopţii, va începe fără îndoială din vest, când soarele va 
fi la câteva grade deasupra orizontului. 

Cu toate acestea, la ivirea zorilor, Roger Hinsdale, primul, şi 
domnul Patterson, ultimul, toţi apărură pe dunetă pentru a 
respira un aer mai curat decât cel din cabine. Se grăbeau să 
privească în plină lumină litoralul întrevăzut în ajun prin 
umbrele înserării. Şi cine nu cunoştea istoria Santa Luciei, 
însemna că nu-l ascultase pe Roger Hinsdale cu aceeaşi 
atenţie cu care-l ascultase mentorul. 

De fapt, trebuie spus că istoria Santa Luciei nu se deosebea 
de a celorlalte insule din Indiile Occidentale. 

După ce fusese locuită de caraibi, Santa Lucia, unde încă de 
atunci se făcea agricultură, fu descoperită de Cristofor 
Columb, la o dată care nu e mai precisă decât cea a sosirii 
primilor colonişti. Ceea ce e sigur este că spaniolii nu 
înfiinţaseră nici o aşezare înaintea anului 1639. Cât despre 
englezi, ei nu păstrară această posesiune decât 18 luni, în 
mijlocul secolului al 17-lea. 

Totuşi, când caraibii fură aduşi de dânşii din Dominica, 
insulele învecinate se revoltară. În 1640, indigenii atacară 
colonia. Cea mai mare parte din colonişti pieriră şi scăpară 
numai cei care putură să se îmbarce şi să fugă. Zece ani mai 
târziu, patruzeci de francezi, conduşi de un oarecare 
Rousselan, fire dârză, veniră să se stabilească la Santa Lucia. 
Rousselan se căsători chiar cu o indiană, se făcu iubit de indi- 
geni pentru inteligenţa şi dibăcia sa, şi timp de patru ani, 
până la moartea sa, asigură pacea in insulă. 

Colonii care îi urmară se arătară mai puţin îndemânatici. 
Prin jigniri şi nedreptăţi provocară represaliile caraibilor. 
Englezii gândiră atunci că este ora prielnică pentru a 


165 


interveni. Corsari şi aventurieri invadară Santa Lucia, care 
putu să spere că va recăpăta liniştea prin tratatul de la 
Utrecht, prin care insula era declarată neutră. 

— În fine, întrebă Niels Harboe, de atunci insula aparţine 
englezilor? 

— Da şi nu, răspunse Roger Hinsdale. 

— Eu zic că nu, preciza Louis Clodion, care citise tot ce se 
referea la această insulă din Antile, unde trebuia să facă 
escală Alert. Nu, căci, după tratatul de la Utrecht, 
concesiunea fu dată mareşalului d'Estrees, care trimise trupe 
în 1718 pentru a apăra colonia franceză. 

— Fără îndoială, replică Roger Hinsdale. Totuşi, la 
protestele Angliei, această concesiune fu anulată în beneficiul 
ducelui de Montague. 

— De acord, ripostă Louis Clodion, dar, după noi reclamaţii 
ale Franţei, această concesiune fu şi ea anulată. 

— Şi ce importanţă au toate astea, de vreme ce coloniştii 
englezi au rămas acolo? 

— Dacă au rămas, nu e mai puţin adevărat că, prin Tratatul 
de la Paris din 1763, colonia a fost atribuită Franţei! 

Acesta era adevărul. 

În timpul perioadei ce urmă, Santa Lucia văzu prosperitatea 
sa crescând, odată cu numărul aşezărilor. În 1709 insula avea 
aproape 13 000 de locuitori, împreună cu sclavii, şi în 1772 mai 
mult de 15 000. Totuşi, Santa Lucia încă nu terminase cu 
puterile care şi-o disputau, şi Roger Hinsdale adăugă: 

— In 1779 insula fu recucerită de generalul Abercrombie şi 
trecu din nou sub dominaţia britanică... 

— Ştiu, răspunse Louis Clodion, care se încăpăţâna şi el, dar 
Tratatul din 1783 o înapoia din nou Franţei. 

— Pentru a redeveni engleză în 1794, spuse Roger Hinsdale, 
care dădea tot timpul riposta. 

— Haide!... exclamă Tony Renault. Ține-te tare, Louis, şi 
spune-ne că Santa Lucia a revăzut fâlfâind steagul francez... 

— Desigur, Tony, pentru că ea a fost recunoscută colonie 
franceză în 1802... 

— Nu pentru multă vreme, afirmă Roger Hinsdale. Odată cu 
ruperea tratatului de pace de la Amiens, în 1803, ea fu 
restituită Angliei şi de data aceasta definitiv, cred... 

— Ah! Definitiv! exclamă Tony Renault dându-i cu tifla. 

— Cu siguranţă, Tony, răspunse Roger Hinsdale, care se 
încălzea, vrând să pună în răspunsul său toată ironia posibilă, 
oare ai avea pretenţia s-o recucereşti tu, de unul singur? 

— De ce nu? replică Tony Renault, dându-şi aere de 
cuceritor. Cum discuţia ameninţa să se agraveze, domnul 
Horatio Patterson interveni printr-un quos ego reînnoit de 


166 


Vergiliu şi pe care nu l-ar fi dezminţit nici Neptun. Apoi spuse 
mai domol: 

— Mai mult calm, prieteni. Oare veţi face război?... 
Războiul, acest flagel al umanităţii... războiul... Bella matribus 
detestata!, ceea ce înseamnă... 

— În limba franceză, exclamă Tony Renault, «dezgustătoare 
soacre». 

Şi, la acest răspuns prompt, toată banda izbucni în râs, în 
timp ce mentorul îşi ascundea faţa în mâini. 

Pe scurt, toate acestea se terminară printr-o strângere de 
mână puţin mai reticentă din partea lui Roger Hinsdale şi 
foarte sinceră din partea lui Louis Clodion. Apoi se stabili 
între cele două naţiuni că Tony Renault nu va face nici o 
încercare pentru a smulge Santa Lucia de sub dominaţia 
engleză. Numai că ceea ce Louis Clodion ar fi avut dreptul să 
adauge, şi pasagerii lui Alert aveau s-o constate în curând de 
visu şi de auditu’, era că Santa Lucia, care arbora acum 
pavilionul britanic, păstra în mod vizibil amprenta franceză 
prin obiceiurile, tradiţiile şi mentalitatea sa. Debarcaţi la 
Santa Lucia, Louis Clodion şi Tony Renault vor putea crede că 
păşesc pe solul Desiradei, Guadelupei sau Martinicăi. 

Puțin după ora nouă, briza începu să sufle şi, aşa cum spera 
Harry Markel, bătea dinspre larg. Cu toate că venea din vest, 
expresia «dinspre larg» este potrivită în ceea ce priveşte 
Santa Lucia, care nu este acoperită de coline nici la răsărit şi 
nici la apus. Absolut izolată între marea Antilelor şi oceanul 
Atlantic, ea este expusă în ambele părţi violenţelor vântului şi 
furtunilor. 

Alert făcu imediat pregătirile de plecare. După ce ancora fu 
ridicată în lăcaşul ei, corabia, cu vela gabieră, trinca şi 
brigantina umflate de vânt, părăsi locul unde ancorase şi 
înconjură unul din capurile care închid portul Castries. 

Acest port, cu numele de Carnage, este unul din cele mai 
bune din arhipelagul Antilelor. Astfel se explică îndârjirea 
Franţei şi Angliei de a-şi disputa posesiunea lui. Incă de pe 
atunci se făceau lucrări pentru terminarea construcţiei 
cheului, stabilirea docurilor şi a rampelor de descărcare, 
pentru a putea satisface toate cerinţele maritime. Fără 
îndoială că portul este destinat să aibă un mare viitor. Aici, în 
adevăr, vapoarele vin să se aprovizioneze cu cărbuni importaţi 
din Anglia, din vastele depozite alimentate tot timpul de 
navele Regatului Unit. 


1 Bella matribus detestata — războaiele sunt detestate de 
mame. 


2 De visu et de auditu — văzând şi auzind. 


167 


Cât despre Santa Lucia, dacă nu este tot aşa de întinsă ca 
alte Insule ale Vântului, n-are totuşi mai puţin de 614 kilometri 
pătraţi şi populaţia sa se ridică la 45 000 de locuitori, din care 
5 000 se găsesc în capitala Castries. 

Fără îndoială, Roger Hinsdale ar fi fost fericit ca escala să se 
prelungească mai mult timp decât în celelalte Antile vizitate 
înainte. Dar programul călătoriei nu-i acorda decât trei zile şi 
trebuia să se conformeze. 

Dealtfel, nu se mai găsea acolo nici un membru al familiei 
Hinsdale, definitiv stabilită la Londra. 

După ce Alert ancoră în port către orele zece, Roger 
Hinsdale şi camarazii săi, însoţiţi de domnul Patterson, 
coborâră pe uscat. 

Oraşul li se păru bine întreţinut, cu pieţe spaţioase, străzi 
larg umbrite de copaci, atât de doriţi în această climă toridă a 
Antilelor. Totuşi ei avură impresia de care s-a vorbit mai sus: 
li se păru că este mai mult francez decât englez. 

Tony Renault nu putu să-şi reţină această remarcă pe care 
Roger Hinsdale o primi cu oarecare dispreţ: 

— Vezi bine... suntem în Franţa... aici. 

Pasagerii fură primiţi la debarcader de girantul care trebuia 
să-i conducă în timpul excursiilor. Domnul Edward Falkes nu-i 
va lăsa fără să admire superbele plantaţii ale familiei, mai ales 
acelea de trestie de zahăr, atât de renumite la Santa Lucia şi 
a căror producţie rivalizează cu cea din Saint Cristophe, unde 
se găseşte cel mai bun zahăr din Antile. 

În colonie cifra albilor era pe atunci destul de mică, 
aproximativ 1 000 de locuitori. Oamenii de culoare erau în 
majoritate şi numărul lor crescuse după încetarea lucrărilor 
canalului Panama, care-i lăsa fără ocupaţie. Vechea locuinţă 
Hinsdale, unde se găsea acum domnul Edward Falkes, era 
vastă şi confortabilă. Situată la marginea oraşului, putea să-i 
găzduiască cu uşurinţă pe pasagerii lui Alert. Roger, care 
ţinea să facă onorurile, le propuse să se instaleze aici pe tot 
timpul escalei. Fiecare avea camera sa şi domnul Patterson o 
va ocupa pe cea mai frumoasă din toate. Se înţelege că 
mesele vor fi luate în comun în sufrageria cea mare şi că 
trăsurile domeniului vor fi la dispoziţia turiştilor. 

Propunerea lui Roger Hinsdale fu acceptată cu plăcere, căci, 
în pofida morgăi sale originare, tânărul englez era generos şi 
serviabil, cu toate că se manifesta totdeauna cu o anumită 
ostentaţie faţă de camarazii săi. În rest, dacă simţea vreo 
invidie, era mai ales la adresa lui Louis Clodion. Totdeauna 
rivali la Antilian School, ei îşi disputau primul loc. N-aţi uitat 
că ajunseseră amândoi în fruntea clasamentului laureaţilor 


168 


concursului pentru bursele de călătorie, dead heat! cum se 
spune la curse; ex aequo cum zicea Tony Renault, ceea ce el 
traducea prin «acelaşi cal», făcând un joc de cuvinte între 
equus? şi aequus’, spre marea indignare a susceptibilului 
mentor. 

Din prima zi începură excursiile prin plantaţii. Pădurile 
superbe ale acestei insule, una din cele mai frumoase din 
Antile, acoperă patru cincimi din suprafaţa ei. Se făcu 
ascensiunea pe dealul Fortuna, înalt de 234 de metri, pe care 
se găsesc cazărmile, pe dealurile Asabot şi Chazeau — toate 
cu nume franţuzeşti, după cum se vede — unde este instalat 
sanatoriul. Apoi, în centrul insulei, turiştii vizitară Aiguilles de 
Sainte Alousie, cratere stinse care ar putea să erupă într-o zi, 
căci apele lacurilor apropiate sunt într-o fierbere continuă. 

În acea seară, după ce se întoarseră acasă, Roger Hinsdale îi 
spuse domnului Patterson: 

— La Santa Lucia trebuie să te păzeşti de trigonocefali ca şi 
în Martinica... Sunt şerpi în insula noastră... şi nu mai puţin 
primejdioşi... 

— Nu mă mai tem de ei, declară domnul Patterson, cu o 
înfăţişare mândră, şi voi trimite să fie împăiat al meu în timpul 
şederii noastre aici!... 

— Aveţi dreptate!... răspunse Tony Renault, care se lupta 
din greu să rămână serios. 

Astfel, a doua zi, domnul Falkes trimise teribila reptilă la un 
naturalist din Castries, căruia, după ce-l luă la o parte, Tony 
Renault îi explică despre ce era vorba. Şarpele era împăiat şi 
încă de mulţi ani... Nu trebuia spus nimic domnului Patterson. 
În ajunul plecării, naturalistul va trimite şarpele la bordul lui 
Alert. 

În aceeaşi seară, domnul Patterson, înainte de culcare, 
aşternu o a doua scrisoare doamnei Patterson. Că din pana lui 
s-au revărsat pe hârtie numeroase citate din Vergiliu şi 
Ovidiu, nu surprinde pe nimeni, şi dealtfel vrednica femeie 
era obişnuită cu ele. 

Dar această scrisoare, care va pleca mâine spre Europa, 
conţinea cu o exactitate scrupuloasă detaliile minunatei 
călătorii. Domnul Patterson, mai precis ca în prima sa 
scrisoare, descria cele mai mici incidente, însoţite de 
aprecierile sale personale. Povestea cum s-a desfăşurat 
traversarea din Regatul Unit în Indiile Occidentale, cum a 

1 Dead heat — cursă de cai pe care doi concurenţi o 
câştigă ajungând în acelaşi timp. 

? Equus — cal. 

3 Aegquus — egal. 


169 


ajuns să învingă răul de mare, cât a consumat din sâmburii de 
cireaşă cu care doamna Patterson l-a înzestrat cu atâta grijă. 
Vorbea despre primirile făcute la Saint Thomas, Sainte Croix, 
Saint Martin, Antigua, Guadelupa, Dominica, Martinica şi 
Santa Lucia, în aşteptarea celei pe care le-o va face la 
Barbados aceeaşi generoasă şi mărinimoasă doamnă Kethlen 
Seymour. Prevedea că drumul de întoarcere se va face în 
condiţiile cele mai favorabile. Nu, nu sunt de temut nici 
ciocniri... nici naufragii!... Oceanul Atlantic va fi bun cu 
pasagerii lui Alert şi Eol, zeul vânturilor, nu va goli asupra lor 
burduful furtunilor!... Doamna Patterson nu va trebui să 
deschidă testamentul pe care soţul ei a crezut că e nevoie să-l 
redacteze înainte de plecare, nici să beneficieze de alte 
dispoziţii atât de prevăzătoare, care fuseseră luate în vederea 
unei veşnice despărţiri... Care dispoziţii? Dar ele erau 
cunoscute numai de acest cuplu atât de original. 

Apoi domnul Patterson povesti despre marea excursie la 
istmul din Martinica, apariţia trigonocefalului între ramurile 
unui copac, violenţa loviturii pe care a dat-o acestui monstru, 
monstrum horrendum informe, ingens cui!, căruia nu i-a fost 
luată vederea, ci viaţa!... Şi acum, împăiat, cu ochii 
strălucitori, cu botul deschis, din care iese limba triplă de 
ofidian, era complet inofensiv! Era lesne de prevăzut efectul 
produs de această superbă reptilă, când va fi aşezată la loc de 
cinste în biblioteca şcolii Antilian. 

Mai trebuie adăugat, în paranteză, că dedesubturile acestei 
afaceri nu aveau să fie dezvăluite niciodată. Secretul fu 
păstrat cu sfinţenie chiar şi de Tony Renault, cu toate că de 
multe ori abia de şi-a putut stăpâni dorinţa de a spune tot 
adevărul. Şi astfel gloria pe care mentorul o căpătă în 
memorabila sa întâlnire cu un şarpe împăiat va rămâne 
neştearsă! 

Domnul Patterson termină această lungă scrisoare printr-un 
elogiu bine simţit şi subliniat pentru căpitanul lui Alert şi 
echipajul său. Nu putea decât să laude pe excelentul steward, 
căruia i se încredinţase serviciul careului şi căruia îi va 
recompensa serviciile aduse printr-o gratificaţie substanţială. 
Cât despre căpitanul Paxton, niciodată un şef de navă, nici în 
marina de război sau cea comercială, n-a meritat atât să fie 
numit Dominus secundum Deum, stăpânul după Dumnezeu! 

În sfârşit, după ce o îmbrăţişă cu dragoste pe doamna 
Patterson, domnul Patterson puse după ultimele rânduri ale 


1 Monstrum horrendum informe, ingens cui - trebuie să te 
îngrozeşti de arătarea urâtă şi uriaşă. 


170 


scrisorii acea semnătură cu înflorituri complicate, care 
dovedea la acest brav om un veritabil talent caligrafic. 

Abia a doua zi dimineaţă turiştii se vor întoarce la bord, 
către orele opt. Ei petrecură deci această seară în locuinţa în 
care Roger Hinsdale ţinea să-i onoreze până-n ultimul 
moment. 

Câţiva prieteni ai domnului Edward Falkes fuseseră invitaţi 
la masă şi, ca de obicei, după urările făcute în sănătatea 
fiecăruia, comesenii băură pentru doamna Kethlen Seymour. 
Peste câteva zile tinerii bursieri vor face cunoştinţă cu 
această respectabilă doamnă. Barbados nu mai era departe... 
Barbados, ultima escală în aceste Antile, de unde laureaţii vor 
păstra o veşnică amintire! 

Între timp, în acea ultimă după-masă, se produse un incident 
de o asemenea gravitate, încât echipajul avu motive să creadă 
că situaţia va fi iremediabil compromisă. Se ştie că Harry 
Markel nu lăsa oamenii să coboare pe uscat decât pentru 
necesităţile  bordului. Cea mai elementară prudenţă îl 
îndemna să procedeze astfel. Dar către orele trei fu necesar 
să se ia în primire carnea proaspătă şi legumele, pe care 
bucătarul Ranyah Cogh le cumpărase în piaţa din Castries. 
Harry Markel pregăti deci o barcă să-l ducă pe bucătar la 
cheu, cu un matelot numit Morden. 

Barca se depărtase şi după câteva minute revenise în spatele 
lui Alert. După ora patru, când şeful echipajului o trimise din 
nou la cheu, trecură patruzeci de minute fără ca ea să se 
întoarcă. Din această cauză, Harry Markel, John Carpenter şi 
Corty fură cuprinşi de o mare nelinişte. Ce se-ntâmplase?... 
De ce această întârziere? Ştiri sosite din Europa făcuseră să 
se nască bănuieli cu privire la căpitanul şi echipajul lui 
Alert?... 

În sfârşit, puţin înainte de ora cinci, ambarcaţiunea se 
îndrepta spre navă. Dar înainte de a ajunge, Corty strigă: 

— Ranyah se-ntoarce singur! Morden nu este cu el... 

— Unde poate să fie?... întrebă John Carpenter. 

— În vreun cabaret, unde-o fi beat mort!... adăugă Corty. 

— Ranyah ar fi trebuit să-l aducă cu orice mijloace, zise 
Harry Markel. Acest blestemat de Morden este capabil să 
vorbească mai mult decât trebuie sub influenţa coniacului sau 
a ginului! 

Probabil că aşa se şi întâmplase, şi aflară acest lucru din 
chiar gura lui Ranyah Cogh. În timp ce el se ocupa de 
cumpărături în piaţă, Morden îl părăsise fără să-i spună nimic. 
Împins de pofta lui de a bea, ceea ce nu putea face la bord, el 
trebuie să fi intrat, fără îndoială, în vreo cârciumă. Bucătarul 
încercase să-l găsească. În zadar cutreieră prin tavernele 


171 


cartierului maritim! Imposibil să-l găsească pe blestematul de 
Morden, pe care l-ar fi legat de fundul ambarcaţiunii. 

— Trebuie găsit cu orice preţ... exclamă John Carpenter. 

— Nu-l putem lăsa la Santa Lucia!... Va flecari... Nu mai ştie 
ce spune când este băut şi ne vom trezi curând cu o canonieră 
pe urmele noastre!... 

Aceste temeri erau foarte justificate şi Harry Markel nu 
trecuse încă printr-o primejdie aşa de mare! 

Deci era necesar să-l reclame pe Morden. Era dealtfel 
dreptul şi datoria căpitanului... Nu putea lăsa pe coastă un om 
din echipaj şi îi va fi adus imediat ce se va stabili identitatea 
lui. Numai să nu fi vorbit vrute şi nevrute!... 

Harry Markel era pe punctul de a cobori deci pe uscat, să 
ceară biroului maritim să-l caute pe matelot prin cârciumi, 
când iată că o ambarcaţiune se îndreptă spre Alert. 

În Carnage se găsea un vas staționar, însărcinat cu poliţia 
portuară. Era chiar una din bărcile acestui vas, care se 
apropia, cu şase oameni sub comanda unui ofiţer. Nu mai era 
decât la o jumătate de cablu depărtare când Corty strigă: 

— Morden este în barcă! 

În adevăr, Morden sta înfundat acolo, am putea spune 
«<înfundat» la propriu. După ce se despărţise de bucătar, s-a 
aşezat într-o crâşmă de ultimă speţă. Curând, beat mort, a 
fost ridicat şi barca staţionarului îl reconduse la bordul lui 
Alert, unde fu nevoie să fie suit cu o macara. 

Când ofiţerul ajunse pe punte întrebă: 

— Căpitanul Paxton? 

— Eu sunt, domnule, răspunse Harry Markel. 

— Beţivul acesta este unul din mateloţii dumneavoastră? 

— Da, şi tocmai voiam să fac o reclamaţie, căci trebuie să 
plecăm mâine dimineaţă. 

— Ei bine, vi l-am adus... şi vedeţi în ce stare... 

— Va fi pedepsit, răspunse Harry Markel. Ș 

— Dar... o explicaţie, domnule căpitan, spuse ofiţerul. In 
beţia sa... l-au scăpat acestui matelot fraze incoerente. 
Bolborosea ceva despre o expediţie în Pacific, despre nava 
aceea Halifax, de care a fost vorba de curând... comandată de 
Harry Markel, despre care am aflat că a evadat din 
închisoarea de la Queenstown... 

Vă închipuiţi ce sforţări trebui să facă Harry Markel pentru 
a-şi înfrâna spaima, pentru a nu pierde nimic din sângele său 
rece, când auzi spusele ofițerului. John Carpenter şi Corty, 
mai puţin stăpâni pe ei, întoarseră capul şi se depărtară puţin. 

Din fericire, ofiţerul nu observă neliniştea lor şi se mărgini 
să întrebe: 

— Căpitane Paxton, ce însemnează toate acestea? 


172 


— Nu pot să-mi explic, domnule, răspunse Harry Markel. 
Acest Morden este un betiv şi, când bea, nu se ştie ce-i trece 
prin cap... 

— Atunci el n-a fost niciodată la bordul lui Halifax? 

— Niciodată. Şi sunt mai mult de zece ani de când 
cutreierăm mările împreună. 

— Atunci de ce a vorbit de acel Harry Markel?... insistă 
ofiţerul. 

— Această chestiune a Halifax-ului a stârnit o mare vilvă... 
Era vorba de evadarea răufăcătorilor, când noi am părăsit 
Queenstown... S-a discutat mult despre acest lucru la bord. I 
s-o fi întipărit în minte... E singura explicaţie pe care v-o pot 
da despre palavrele acestui beţiv... 

În fond, nimic nu putea trezi în ofiţer bănuiala că se afla în 
faţa lui Harry Markel şi nici că acest echipaj nu aparţinea 
căpitanului Paxton. Termină deci discuţia spunând: 

— Ce veţi face cu acest matelot ? 

— Îl voi trimite opt zile în fundul calei, unde se va dezmetici, 
răspunse Harry Markel. Şi, dacă n-aş avea prea puţini oameni 
— căci am pierdut unul în golful Cork — l-aş debarca pe 
Morden la Santa Lucia... Dar mi-ar fi imposibil să-l 
înlocuiesc... 

— Şi pe când îi aşteptaţi pe pasagerii dumneavoastră, 
căpitane Paxton? 

— Pe mâine dimineaţă, când vom pleca în larg. 

— Atunci, călătorie plăcută! 

— Mulţumesc, domnule. 

Ofiţerul cobori şi barca se îndreptă spre staţionarul poliţiei 
portuare. Se înţelege de la sine că Morden, care nu auzea şi 
nici nu înţelegea nimic în beţia sa de brută, fu aruncat în cală 
cu lovituri de picior. Fapt este că era cât pe ce să dezvăluie 
totul vorbind de Halifax şi Harry Markel. 

— Mă trec încă sudori reci!... zise Corty, ştergându-şi 
fruntea. 

— Harry, spuse John Carpenter, ar trebui să plecăm chiar în 
noaptea asta... fără să-i aşteptăm pe pasageri!... E prea cald 
pentru noi în aceste afurisite Antile... 

— Şi când vom fi plecaţi, răspunse Harry Markel, se va 
înţelege tot ce-a spus Morden!... Totul va fi descoperit... şi 
vasul militar va fi lansat repede în urmărirea noastră! Dacă 
ţineţi să fiţi spânzurați, eu unul nu ţin şi rămân!... 

A doua zi de la ora opt pasagerii erau la bord. Era inutil să 
fie puşi la curent cu cele întâmplate în ajun. Că unul din 
mateloţi se îmbătase, acest lucru nu avea nici o importanţă. 

Cu ancora sus şi pânzele umflate, Alert ieşi din portul 
Castries şi, luând direcţia sud, se îndreptă spre Barbados. 


173 


VI 
BARBADOS 


Dacă nu se ştie exact data când portughezii au descoperit 
insula sau insulele Barbados, sigur este că un vapor sub 
pavilion britanic se opri acolo în anul 1605. Luarea în 
posesiune fu făcută atunci în numele lui Ioan I, rege al 
Angliei. _ 

Acest act nu era, dealtfel, decât nominal. In acea epocă, nici 
o aşezare nu fu ridicată în Barbados, nici un colonist nu se 
instala aici, nici măcar provizoriu. Această insulă, ca şi Santa 
Lucia, este izolată de lanţul Antilelor Mici. Ea s-ar putea 
spune că nu-i aparţine şi hăuri adânci le separă. Reprezintă 
platoul superior al unui munte care se ridică la vreo 40 de 
leghe de Santa Lucia, vecina ei de la nord. Între ele marea are 
adâncimi de 2 800 de metri. 

Barbados este de origine coraligenă. Infuzorii au alcătuit-o 
încetul cu încetul şi au ridicat-o peste nivelul oceanului. 
Suprafaţa este de 16 leghe lungime şi 6 în lăţime. Solidă, pe o 
temelie de nezdruncinat, este apărată pe trei sferturi din 
circumferința sa de o barieră de recife enorme de corali. 

La începutul secolului al 17-lea, dată fiind izolarea ei, 
posesiunea insulei Barbados fu mai puţin disputată decât a 
celorlalte insule ale Indiilor Occidentale. Faptul că atenţia 
puterilor europene a fost atrasă de ea se datorează unor 
împrejurări neprevăzute. 

O navă engleză revenind din Brazilia, prinsă de furtună în 
largul Barbados-ului, trebui să-şi caute refugiu la gurile unui 
fluviu de pe coasta de vest. Comandantul şi echipajul acestui 
vas, reţinuţi acolo mai multe zile, avură timp să viziteze 
insula, aproape necunoscută atunci, să-i admire fertilitatea, să 
parcurgă pădurile care o acopereau aproape în întregime şi să 
constate că solul ei, odată desţelenit, ar fi foarte favorabil 
culturilor de bumbac şi de trestie de zahăr. 

După întoarcerea navei la Londra, concesiunea Barbados- 
ului fu acordată lordului de Marlborough şi după ce afacerea 
fu încheiată cu un bogat negustor din City, plantatorii veniră 
să se instaleze pe insulă în 1624. Ei au fost aceia care au 
construit primul oraş, căruia îi dădură numele de James-Town, 
în onoarea suveranului lor. 


174 


Înaintea acestei epoci, este adevărat, lordul Carlisle 
obținuse concesiunea tuturor Caraibelor şi se crezu 
îndreptăţit să reclame Barbados-ul. De aici se născu o luptă 
între cei doi lorzi, care se prelungi, nu fără o extremă 
intensitate, şi sfârşi în 1629 cu recunoaşterea drepturilor 
lordului Carlisle de către Carol I al Angliei. 

În timpul perioadei tulburărilor religioase din Marea 
Britanie, numărul acelora care voiau să fugă fu considerabil, 
şi insula Barbados profită în largă măsură de această 
emigrare, de pe urma căreia crescu importanţa şi 
prosperitatea coloniei. 

După dictatura lui Cromwell, când Restauraţia dădu tronul 
lui Carol al II-lea, acest rege fu rugat de colonişti să accepte 
suveranitatea insulei, ei promițând să plătească Coroanei un 
impozit de 4,5 la sută, care va fi pus pe toate produsele 
insulei. Oferta era prea avantajoasă pentru a fi refuzată. 
Astfel, la 12 decembrie 1667 fu semnat tratatul de anexiune a 
insulei Barbados la domeniul colonial al Marii Britanii. 

Prosperitatea insulei nu încetă să crească de la acea epocă. 
Din anul 1674 populaţia sa crescu la 120 000 de locuitori, ca să 
scadă puţin mai târziu; albii nu erau decât o cincime faţă de 
cei  dezrobiţi şi de sclavi — consecinţă a  lăcomiei 
guvernatorilor. Totuşi, prin poziţia sa, insula nu fu tulburată 
de nesfârşitele războaie între Anglia şi Franţa — dealtfel, ea 
era apărată şi de meterezele ei naturale. 

Astfel, pe când cea mai mare parte a celorlalte Antile au 
trecut succesiv prin dominaţii diverse, Barbados, devenită 
engleză din primele timpuri ale descoperirii sale, a rămas aşa 
tot timpul, prin limba şi obiceiurile ei. 

În plus, pentru că depindea de Coroană, ea se mai bucura şi 
de o anumită independenţă. Camera reprezentanţilor număra 
24 de membri numiţi de 5 000 de alegători, care plăteau taxe. 
Dacă ea era supusă autorităţii guvernatorului, a unui consiliu 
legislativ şi a nouă membri numiţi de suveran, era 
administrată de un consiliu executiv unde figurau, odată cu 
principalii funcţionari, un membru al Senatului şi patru 
membri ai Camerei. Împărţită în ll parohii, insula dispunea de 
un buget al cărui total nu era mai mic de 1 600 000 de lire. 

Guvernământul din Barbados comandă toate forţele navale 
în Antilele Mici engleze. Cu toate că insula nu ocupă decât al 
cincilea loc ca mărime, cu o suprafaţă de 430 kilometri 
pătraţi, ea este a doua ca densitate a populaţiei şi a treia prin 
importanţa afacerilor comerciale. Populaţia sa se ridică la 
cifra de 183000 de locuitori, din care o treime se află în 
Bridgetown şi suburbiile sale. 


175 


Traversarea între portul Castries din Santa Lucia şi 
Bridgetown din Barbados ţine aproape 48 de ore. Cu o briză 
mai puternică şi cu o mare mai docilă, Alert ar fi făcut această 
distanţă în jumătate de timp. Dar se produseră întreruperi şi 
schimbări de vânt care nu-i permiseră navei să meargă pe 
drumul cel mai scurt. Briza tindea chiar să-şi schimbe direcţia 
spre nord-vest, ceea ce obligă pe Harry Markel să se 
îndepărteze de regiunea Antilelor. 

Te puteai teme chiar să nu fie întâlnite contra-alizeele, din 
prima zi, din partea vestică. In aceste condiţii, Alert ar fi fost 
târât spre larg şi dacă ar fi trebuit să meargă pe căi ocolite 
mai multe zile pentru a ajunge la Barbados, cine ştie dacă 
Harry Markel n-ar fi renunţat la această ultimă escală, oricât 
de avantajoasă trebuia să fie pentru el şi asociaţii săi? 

Cine ştie dacă n-ar fi fugit din aceste regiuni primejdioase, 
dacă nu şi-ar fi asigurat securitatea îndreptând nava, fără 
pasageri, spre mările Pacificului? 

Dar, cu temperamentul îndrăzneţ pe care-l avea, Harry 
Markel rezistă la insistenţele echipajului, susţinu că Barbados 
era ultima etapă, că în câteva zile călătoria va fi terminată, că 
primejdiile nu vor fi mai mari în această insulă ca la Santa 
Lucia sau Dominica şi adăugă: 

«La întoarcere, Alert va preţui cu 7 000 de lire în plus, căci 
nu voi arunca aceste 7 000 de lire în mare, atunci când îi voi 
arunca pe cei care trebuie să le primească în Barbados!» 

Modificările atmosferice de care le era teamă nu se 
produseră. Totuşi, după-amiază izbucni o mare furtună, cu 
descărcări electrice şi ploaie torențială, dintre cele destul de 
dese în regiunea Antilelor, care produc frecvent dezastre 
incalculabile. Alert trebui să se depărteze în larg pentru 
câteva ore. Apoi furtuna se potoli odată cu apusul soarelui şi 
noaptea promitea să fie liniştită. 

În această primă zi Alert nu străbătuse decât un sfert din 
distanţa care separă cele două insule. Furtuna îl obligase să ia 
o direcţie în afara drumului şi Harry Markel spera să 
recâştige la noapte ceea ce pierduse din timp. 

Aşa se şi petrecură lucrurile. Direcţia vântului modificându- 
se, alizeele începură să bată din est, slab şi intermitent. 

Marea rămase agitată, hula deveni puternică şi tot ce putu 
face nava până-n zori fu să reia direcţia, şi în dimineaţa zilei 
de 6 septembrie era la mijlocul drumului dintre cele două 
insule. 

În acea zi navigația se desfăşură în destul de bune condiţii, 
cu o viteză mijlocie, iar seara Alert ajunse în dreptul 
Barbados-ului. 


176 


Această insulă nu poate fi văzută de departe, ca Martinica. E 
joasă, fără vreun relief mai însemnat, căci — aşa cum s-a spus 
— ea s-a ridicat cu încetul la suprafaţa mării. Colina cea mai 
înaltă nu trece de 350 de metri. În jurul ei, ca şi la Santa 
Lucia, straturile coraligene îşi continuă creşterea şi centura ei 
exterioară se întinde în unele părţi pe câţiva kilometri. 

Harry Markel se îndreptă dinspre vest şi, cum se găsea la o 
depărtare de numai 15 mile, avea să ajungă la insulă în câteva 
ore. Totuşi, nevrând să se aventureze în apropierea recifelor, 
rămase cu pânzele reduse, aşteptând să se facă ziuă ca să 
intre în portul Bridgetown. 

A doua zi, la 7 septembrie, Alert ancoră. 

Impresia tinerilor pasageri când se văzură în mijlocul acestui 
port fu aceea notată de Elisée Reclus în geografia sa atât de 
documentată. Crezură că se află într-unul din porturile 
Angliei, Belfast sau Liverpool. Nimic din ceea ce văzuseră la 
Amalia-Charlotte din Saint Thomas, nici la Pointe-a-Pitre din 
Guadelupa, nici la Saint Pierre din Martinica. După cum 
remarcase marele geograf francez, părea că palmierii nu sunt 
la ei acasă, în această insulă. 

Dacă Barbados n-are decât o suprafaţă mijlocie, ea posedă în 
schimb un anumit număr de oraşe, destul de importante, 
clădite pe litoral — Sperghstown, Hoistingtown, Hobetown şi 
Hastings, un orăşel balnear destul de vizitat. Toate sunt tot 
aşa de englezeşti ca şi numele lor. 

S-ar spune că Regatul Unit le-a expediat în piese 
demontabile şi n-a fost nevoie decât să fie asamblate pe loc. 

Alert nu aruncase încă bine ancora, că prima persoană care 
se prezentă la bord fu un fel de gentleman, serios şi corect, cu 
haină neagră şi cilindru. 

Acest personaj venea să-i prezinte căpitanul Paxton şi 
pasagerilor săi salutările doamnei Kethlen Seymour. 

Era domnul Well, intendentul, care se înclină respectuos şi 
căruia domnul Horatio Patterson îi întoarse un salut nu mai 
puţin respectuos. Apoi, după ce schimbară câteva fraze, 
tinerii laureați nu ascunseră marea lor dorinţă de a cunoaşte 
pe castelana din Nording-House. 

La aceasta, domnul Well răspunse că, după debarcare, 
viitorii oaspeţi ai doamnei Kethlen Seymour vor găsi echipaje 
puse la dispoziţia lor şi că vor fi imediat conduşi la Nording- 
House, unde erau aşteptaţi de doamna Kethlen Seymour. 

Apoi domnul Well se retrase cu o demnitate a cărei valoare 
fu apreciată de domnul Patterson, nu fără a fi spus că odăile 
de la Nording-House erau pregătite să-şi primească oaspeţii şi 
că micul dejun va fi servit la ora l. 


TA 


Era probabil, dealtfel, că escala lui Alert la Barbados va fi 
mai lungă decât în celelalte insule. 

Nu era natural ca doamna Kethlen Seymour să dorească să 
reţină câtva timp lângă dânsa pe bursierii de la Antilian 
School, şi tinerii ar putea oare să-i refuze această plăcere?... 
Şi nu este tot aşa de natural ca această excelentă doamnă să 
vrea să le arate insula, pe care ea o considera, fără îndoială, 
cea mai frumoasă din Indiile Occidentale? 

La ora 10 şi jumătate domnul Patterson, îmbrăcat ireproşabil 
în negru, şi tinerii săi însoțitori, în costumele lor cele mai noi, 
erau gata de plecare. 

Barca mare a lui Alert îi aştepta. După ce coborâră un 
anumit număr de valize, luară loc şi ei. Ambarcaţiunea reveni 
la bord imediat ce-i depusese pe cheu. Două trăsuri se găseau 
acolo, aşa cum spusese domnul Well, cu vizitiu pe capră şi 
valet la portieră. 

Domnul Patterson şi însoțitorii săi urcară imediat în trăsurile 
care plecară în trapul cailor şi, după ce traversară străzile 
comerciale de lângă port, ajunseră în cartierul Fontabelle. 

Acest cartier elegant este locuit de negustorii bogaţi din 
Bridgetown. Superbele locuinţe, vilele elegante se ridică în 
mijlocul arborilor, şi din toate acestea cea mai luxoasă era, 
fără îndoială, cea a doamnei Kethlen Seymour. 

Fusese convenit că, în timpul escalei la Barbados, nimeni nu 
va reveni la bord; pe Harry Markel nu-l vor revedea decât în 
ziua plecării, într-un anumit fel, aceasta nu putea decât să-i 
convină. Pasagerii odată instalaţi la Nording-House, Alert nu 
va primi nici un vizitator şi falsul căpitan Paxton avea mai 
puţine riscuri de a fi recunoscut. 

Dar, pe de altă parte, ceea ce-l neliniştea era prelungirea 
escalei. Dacă programul impus de doamna Kethlen Seymour 
nu prevedea decât două-trei zile în celelalte Antile, nu se 
cunoşteau intenţiile ei în ce priveşte Barbados. Se putea 
foarte bine întâmpla ca Alert să trebuiască să rămână o 
săptămână la Bridgetown, poate două, adică până la 20 
septembrie. Chiar plecând la această dată, cu o traversare 
mijlocie de 25 de zile din America în Europa, elevii şcolii 
Antilian vor putea ajunge acolo la mijlocul lui Octombrie, 
aproape de începutul anului şcolar. Deci, era posibil ca escala 
să nu se termine decât pe la 20, ceea ce ar permite oaspeţilor 
doamnei Kethlen Seymour să exploreze complet insula. 

La aceste lucruri se gândeau Harry Markel şi oamenii lui. 
După ce reuşiseră până atunci, după ce putuseră evita vizita 
acelui matelot de pe Fire-Fly, care cerea să vadă pe unul din 
camarazii săi, apoi pe cea a bătrânului marinar din Dominica 


178 


şi care voia să strângă mâna căpitanului Paxton, oare 
ghinionul se va abate peste ei la Barbados?... 

În orice caz, Harry Markel va fi mai grijuliu ca niciodată cu 
măsurile sale de pază. Va refuza orice invitaţie care-i va fi 
făcută la Nording-House! Nici unul din oamenii săi nu vor 
cobori pe uscat. De data aceasta, nici Morden şi nici oricine 
altul nu va avea ocazia să se îmbete în tavernele din 
Bridgetown. 

Superbă proprietate domeniul de la Nording-House şi de o 
importanţă considerabilă! Castelul se înalţă în mijlocul unui 
parc, umbrit de cei mai frumoşi arbori ai zonei tropicale. 
Împrejur se întind plantațiile de trestie de zahăr şi culturile de 
bumbac, mărginite la nord-est de păduri. Lanuri şi pâraie sunt 
alimentate cu apă totdeauna proaspătă, cu toate că 
desţelenirea insulei a diminuat ploile. Câteva râuri o scaldă şi 
există numeroase puțuri unde stratul de apă se găseşte la 
mică adâncime. 

Intendentul îi conduse pe domnul Patterson şi pe tinerii elevi 
în vastul hol al castelului, în timp ce servitorii preluau 
bagajele elevilor şi le duceau sus, în camerele ce erau 
destinate fiecăruia dintre ei. Apoi domnul Well îi introduse în 
salonul unde aştepta doamna Kethlen Seymour. 

Era o femeie de 62 de ani, cu părul alb, cu o înfăţişare 
simpatică, distinsă, având un aer de nobleţe şi bunătate, 
căreia domnul Horatio Patterson nu uită să-i aplice versul 
patuit incessu Dea! de Vergiliu. Această doamnă le făcu o 
primire foarte cordială şi nu ascunse marea bucurie ce o 
simţea găzduind pe laureaţii concursului de la Antilian School. 

Roger Hinsdale, în numele camarazilor săi, răspunse printr- 
un mic discurs bine pregătit, bine ştiut, bine rostit, de care 
doamna Kethlen Seymour se arătă încântată. Ea se exprimă 
despre el în termeni laudativi şi declară pasagerilor de pe 
Alert că vor fi oaspeţii ei în tot timpul escalei de la Barbados. 
Domnul Patterson răspunse că dorinţa doamnei Kethlen 
Seymour era pentru ei lege şi cum ea îi întinse mâna, el i-o 
sărută cu un deosebit respect. 

Doamna Kethlen Seymour, născută la Barbados, aparţinea 
unei familii bogate care se instalase pe acest domeniu de la 
înfiinţarea coloniei. Număra printre strămoşii săi pe lordul 
Carlisle, unul dintre concesionarii insulei. La acea epocă, toţi 
proprietarii cu pământuri retrocedate de el trebuiau să-i 
plătească anual valoarea a patruzeci de livre de bumbac. De 
acolo se trăgeau veniturile considerabile produse de 


1 Patuit incessu Dea - zeiţa a îngăduit plecarea. 
179 


proprietăţile sale şi, între altele, proprietatea de la Nording- 
House. 

Nu este inutil de notat despre clima Barbados-ului, că este 
una dintre cele mai bune din Antile. Căldura este zilnic 
temperată de brizele mării. Niciodată frigurile galbene, atât 
de obişnuite şi dezastruoase în arhipeleag, nu au făcut ravagii 
în Barbados. Această insulă nu trebuie să se teamă decât de 
violenţa uraganelor, de obicei teribile şi frecvente în aceste 
regiuni. 

Guvernatorul Antilelor engleze, care are reşedinţa în 
Barbados, o stima foarte mult pe doamna Kethlen Seymour. 
Femeie de suflet, generoasă şi caritabilă, nici un nenorocit nu 
cerea în zadar ceva de la dânsa. 


180 


făcu o primire foarte 


Doamna Kethlen Seymour le 


cordială 


Prânzul fu servit în vasta sală de la parter. Pe masă se 
perindară toate produsele insulei, peşte, vânat, fructe, care 
erau pe cât de variate pe atât de gustoase şi comesenii 
apreciară meniul aşa cum merita. 

Dacă nu putură să fie decât foarte mulţumiţi de primirea 
gazdei lor, la rândul ei aceasta simţi o mare satisfacţie 
văzându-i aşezaţi în jurul ei pe aceşti tineri călători, cu feţele 
bronzate, care respirau mulţumire şi sănătate. 

În timpul mesei se discută despre durata escalei la 
Barbados. 

— Cred, scumpii mei copii, răspunse doamna Kethlen 
Seymour, că nu va fi mai scurtă de cincisprezece zile. Astăzi 
este 7 septembrie şi plecând la 22 este foarte probabil că veţi 
ajunge în Anglia spre mijlocul lunii octombrie... Sper că nu 
veţi regreta timpul pe care-l veţi petrece la Barbados. Ce 
credeţi despre data plecării, domnule Patterson? 

— Doamnă, răspunse domnul Patterson înclinându-se peste 
masă, zilele noastre vă aparţin şi puteţi dispune de ele cum 
credeţi de cuviinţă... 

— Atunci, scumpii mei prieteni, dacă aş asculta numai de 
inima mea, nu v-aş mai lăsa să vă întoarceţi în Europa! Dar 
ce-ar spune familiile voastre? Ce-ar spune soția 
dumneavoastră, domnule Patterson, dacă ar vedea că nu mai 
veniți?... 

— Cazul este prevăzut, răspunse mentorul. Da... dacă Alert 
ar dispărea... dacă ar trece ani fără ştiri de la mine... 

— Ah! Aceasta nu se va întâmpla! afirmă doamna Kethlen 
Seymour. Traversarea dumneavoastră a fost fericită la ducere 
şi astfel va fi şi la întoarcere... Aveţi o navă bună... Căpitanul 
Paxton este un bun marinar... 

— Desigur, adăugă domnul Patterson. Nu am avut niciodată 
decât motive de laudă pentru comportarea sa! 

— Nu voi uita asta, răspunse doamna Kethlen Seymour. 

— Tot aşa, stimată doamnă, cum nici noi nu vom uita ziua 
când ne-a fost dat să vă prezentăm omagiile noastre, acea 
dies notanda lapillo şi cum a zis Marţial: hanc lucem lactea 
gemma notet! sau, cum a spus Horatiu: creta ne careat 
pulchra dies nota? sau Staţiu: creta signare diem... 

Probabil că doamna Kethlen Seymour n-a înţeles aceste 
formule latineşti, dar nu putea să nu-şi dea seama de intenţiile 
elocventului vorbitor. Şi, dealtfel, poate că nici laureaţii n-au 


1 Hanc lucem lactea gemma notet — această strălucire o dă 
preţioasa piatră albă. 

Creta ne careat pulchra dies nota - creta să nu-ţi lipsească 
pentru a însemna o zi bună. 


182 


înţeles totul din frazele împrumutate din Marţial, Staţiu şi 
Horaţiu. În adevăr, când rămaseră singuri, iată ce-i spuse 
Roger Hinsdale: 

— Domnule Patterson, cum traduceţi exact creta signare 
diem? 

— Păi, «notaţi o zi cu cretă», ceea ce echivalează cu a nota 
cu o piatră albă, lactea gemma... Cum, dumneata, Hinsdale, n- 
ai priceput, în timp ce doamna Kethlen Seymour a... 

— Oh, exclamă Tony Renault... 

— Da... da! afirmă domnul Patterson. Această minunată 
limbă latină o înţelegi de la sine... 

— Eh! mai spuse diavolul de Tony. 
— De ce acest «eh»?... 

— Pentru că latina, chiar admirabilă, nu o înţelegi totdeauna 
de la sine, cum spuneţi, domnule Patterson, afirmă Tony 
Renault. Şi iată, permiteţi-mi să vă citez o frază şi să vă întreb 
cum o traduceţi! 

Desigur că acest băiat năzdrăvan făcea din nou una din 
glumele lui obişnuite şi camarazii săi nu se înşelară. 

— Hai... citează... răspunse domnul Patterson, aranjându-şi 
ochelarii cu un gest doctoral. 

— Iată fraza: Rosam angelum letorum. 

— Ah! Făcu domnul Patterson, care păru surprins. Şi de cine 
este această frază? 

— De un autor necunoscut... dar n-are importanţă! Ce poate 
ea să însemne?... 

— Nu însemnează nimic, Tony... Sunt cuvinte fără şir... 
Rosam, trandafirul la acuzativ; angelum, îngerul la acuzativ; 
letorum, fericiţilor, la genetiv plural... 

— Vă cer iertare, explică Tony Renault, a cărui privire se 
făcu şireată. Această frază are o semnificaţie foarte precisă... 
— Pe care o cunoşti ? 

— Pe care o cunosc. 

— Ah... Ei bine, voi căuta... încheie domnul Patterson, voi 
căuta! Şi, în adevăr, trebuia s-o caute... multă vreme încă, 
după cum se va vedea. 

Din această zi timpul fu petrecut în excursii, la care luă 
deseori parte şi doamna Kethlen Seymour. Se vizită nu numai 
domeniul Nording-House, dar şi alte regiuni ale coastei 
orientale. Bridgetown nu avu singur privilegiul de a-i avea ca 
oaspeţi pe tinerii invitaţi ai bogatei doamne. Ei vizitară şi 
oraşele de pe litoral şi, în adevăr, doamna Kethlen Seymour se 
bucură de admiraţia ce le-o trezi insula sa. 

Rezultă de aici că, în cursul acestei escale, Alert fu complet 
uitat de pasagerii săi. Nu reveniră la bord nici o singură dată. 
Dealtfel, Harry Markel şi ceilalţi erau tot timpul de veghe şi 


183 


cu toate că nu se întâmplase nici un incident, doreau să fi 
părăsit Barbados. Atunci, în larg, vor fi la adăpost de orice 
întâmplare şi vor ajunge la deznodământul acestei drame! 

Se poate spune, fără exagerare, că insula este o imensă 
grădină, bogată în fructe şi flori. Din această grădină, care 
este de asemenea şi producătoare de plante leguminoase şi 
textile, industria agricolă scoate mult orez şi bumbac de tip 
«barbados» foarte căutat pe diverse pieţe europene. Cât 
despre zahăr, producţia este considerabilă. Trebuie spus de 
asemenea că fabricile industriale sunt în continuă creştere şi 
prosperitate. În adevăr, se numără nu mai puţin de 500 de 
fabrici în Barbados. În mai multe ocazii, când turiştii vizitau 
alte oraşe şi excursiile se prelungeau, ei nu puteau să se 
întoarcă în aceeaşi zi la Nording-House. Erau însă cazuri 
excepţionale, şi aproape în fiecare seară se reuneau în 
saloanele castelului. De mai multe ori, notabilităţile din 
Bridgetown, Excelenţa-sa guvernatorul, membrii comitetului 
executiv şi alţi înalţi funcţionari veniră să se aşeze la masa 
doamnei Kethlen Seymour. 

În ziua de 17 se dădu o mare serbare, la care erau nu mai 
puţin de şaizeci de invitaţi — serbare care se termină cu 
focuri de artificii. Tinerii laureați fură onoraţi fără deosebire 
de naţionalitate. 

Iar doamna Kethlen Seymour spunea tot timpul: 

— Nu vreau să văd aici englezi, francezi, olandezi, suedezi 
sau danezi. Nu! Nimic altceva decât «antilieni», compatrioţii 
mei! 

După un concert unde se execută o muzică foarte frumoasă, 
fură aşezate câteva mese pentru jocul de whist şi domnul 
Horatio Patterson, partenerul doamnei Kethlen Seymour, 
făcu, nu fără o legitimă mândrie, un slem extraordinar de zece 
puncte, de care se mai vorbeşte încă în Indiile Occidentale. 

Aşa zbură vremea cu repeziciune şi oaspeţii din Nording- 
House priveau cum trec zilele ca orele şi orele ca minutele. 
Fără să-şi dea seama, sosi 2l septembrie. Harry Markel nu-i 
revăzuse la bord. Dar nu vor întârzia să sosească, deoarece 
plecarea era fixată pe 22. 

În ajun, însă, doamna Kethlen Seymour îşi exprimă dorinţa 
să viziteze Alert. Era o mare satisfacţie pentru Louis Clodion 
şi camarazii săi, fericiţi să facă onorurile navei, cum ea le 
făcuse pe acelea ale castelului. Simpatica doamnă voia să-l 
cunoască pe căpitanul Paxton, să-i exprime mulţumirile sale — 
cu atât mai mult cu cât avea să-i ceară ceva. 

Deci, dimineaţa, trăsurile părăsiră domeniul şi se opriră apoi 
pe cheul portului. 


184 


Barca cea mare a direcţiei maritime, care aştepta la scara 
debarcaderului, transportă vizitatorii la bord. 

Harry Markel fusese prevenit de intendent şi ar fi renunţat 
cu plăcere la această vizită, el şi oamenii lui, temându-se de 
vreo complicaţie neprevăzută. Dar era imposibil ca ea să fie 
evitată. 

— La dracu” cu toţi ăştia! exclamă John Carpenter. 

— Fie... Dar să păstrăm ţinuta, răspunse Harry Markel. 
Doamna Kethlen Seymour fu primită cu tot respectul cuvenit 
pentru înalta situaţie ce o avea în Barbados. Şi, înainte de 
toate, ea exprimă căpitanului toate mulţumirile sale. 

Harry Markel răspunse cu o extremă politeţe. Apoi, cum 
castelana de la Nording-House adăugă că, drept recunoaştere 
a bunelor îngrijiri ale echipajului, îi acorda o gratificaţie de 
500 de lire, Corty dădu semnalul unor urale a căror 
înflăcărare o mişcă în mod sincer. 

Doamna Kethlen Seymour vizită apoi careul şi cabinele. 

Şi ce felicitări primi domnul Patterson când arătă grozavul 
şarpe aşezat într-o atitudine înfricoşătoare în jurul catargului 
artimon. 

— Cum, exclamă doamna Kethlen Seymour, dumneavoastră, 
domnule Patterson, aţi ucis acest monstru groaznic?! 

— Chiar eu, răspunse domnul Patterson, şi dacă mai are 
acest groaznic aspect după moarte, vă închipuiţi cum a fost 
când era în viaţă şi-şi îndrepta spre mine limba lui de 
trigonocefal! 

Şi dacă Tony Renault nu pufni în ris la această replică, se 
datora numai lui Louis Clodion care-l pişcă până la sânge. 

— Pare, dealtfel, tot atât de viu ca înainte să-l fi ucis... spuse 
domnul Patterson. 

În adevăr, la fel! răspunse Tony Renault pe care camaradul 
său nu-l mai putuse reţine de data aceasta. 

Reveniră pe dunetă: doamna Kethlen Seymour se duse la 
Harry Markel şi-i zise: 

— Mâine ieşiţi în larg, căpitane Paxton? 

— Mâine, doamnă, în zorii zilei. 

— Ei bine, am să vă rog ceva... E vorba de un marinar de 
douăzeci şi cinci de ani, fiul uneia din femeile mele, un tânăr 
cumsecade, care se întoarce în Anglia pentru a ocupa funcţia 
de secund pe un vapor comercial. V-aş fi foarte obligată dacă-l 
veţi primi pe bordul lui Alert. 

Dacă această cerere îi convenea sau nu lui Harry Markell, 
era evident că nu o putea refuza, pentru că vasul naviga pe 
contul doamnei Kethlen Seymour. Se mărgini deci să 
răspundă: «Să vină tânărul la bord, va fi bine primit.» 


185 


Doamna Kethlen Seymour mulţumi din nou căpitanului. Apoi 
îi recomandă să aibă grijă în timpul traversării de întoarcere 
de domnul Patterson şi tinerii pasageri, pentru care 
răspundea ea faţă de familiile lor. 

Şi atunci — lucru esenţial pentru Harry Markel şi în vederea 
căruia el şi oamenii săi se expuseseră la atât de mari primejdii 
— doamna Kethlen Seymour anunţă că, în această zi chiar, 
domnul Patterson şi bursierii vor primi suma de 700 de lire 
promisă fiecăruia din ei. 

Domnul Patterson observă cu sinceritate că ar însemna să se 
abuzeze de generozitatea castelanei de la Nording-House. 
Roger Hinsdale, Louis Clodion şi alţii fură de aceeaşi părere. 

Doamna Kethlen Seymour declarând că un refuz ar jigni-o, 
nu mai fu cazul să se insiste, spre marea satisfacţie a lui John 
Carpenter şi a întregului echipaj. 

Apoi, după un amical rămas bun către căpitanul lui Alert, 
după urări de călătorie plăcută, vizitatoarea şi oaspeţii săi 
luară iarăşi loc în barca ce-i duse la cheu, de unde, cu 
trăsurile, se înapoiară la castel pentru a-şi petrece ultima zi. 

Şi când toţi părăsiră bordul, Corty exclamă: 

— Am reuşit! 

— Mii şi mii de draci!... adăugă John Carpenter. Am trăit 
momentul când aceşti imbecili voiau să refuze prima! Ar fi 
însemnat să ne fi riscat capul degeaba şi să ne fi întors cu 
buzunarele goale! 

În sfârşit, pasagerii nu aveau să revină fără suma care 
trebuia să dubleze beneficiul afacerii. 

— Şi cu marinarul acela?... zise Corty. 

— Nu-i nimic!... răspunse şeful de echipaj. Unul în plus... 
Cred că nu acest lucru ne va împiedica... 

— Nu, răspunse Corty, şi mă însărcinez eu cu dânsul! 

În acea seară, notabilii coloniei şi oaspeţii doamnei Kethlen 
Seymour se întâlniră la Nording-House. După-masă toţi îşi 
luară rămas bun şi pasagerii lui Alert se întoarseră la bord. 
Fiecare îşi căpătase guineele sale, puse într-un săculeţ mic de 
mătase, care reprezenta prima atribuită  laureaţilor 
concursului de la Antilian School. 

Cu o oră înainte sosise şi tânărul marinar pentru care 
intervenise doamna Kethlen Seymour să i se permită 
traversarea şi fusese condus la cabina pe care trebuia s-o 
ocupe. 

Totul era gata pentru plecarea de a doua zi şi la răsăritul 
soarelui Alert va fi părăsit portul Bridgetown, ultima sa escală 
din Indiile Occidentale. 


186 


VII 
ÎNCEPUT DE TRAVERSARE 


De la ora 10 dimineaţa Alert lăsase dincolo de orizont 
țărmurile Barbados-ului, insula cea mai înaintată spre est din 
lanţul Antilelor Mici. 

Astfel mica vizită a laureaţilor în locurile lor natale s-a 
desfăşurat în condiţii foarte favorabile. Nu avuseseră prea 
mult de suferit de pe urma violentelor perturbări atmosferice 
în timpul traversării, perturbații atât de frecvente în aceste 
regiuni. Călătoria de întoarcere începea. În loc să se întoarcă 
în Europa, nava, pe care Harry Markel şi complicii săi vor fi 
de mâine stăpâni, avea să ia drumul mărilor Pacificului. 

În adevăr, se părea că pasagerii lui Alert nu vor putea scăpa 
de soarta ce le-o hărăziseră aceşti bandiți. În noaptea 
următoare vor fi surprinşi în cabinele lor şi sugrumaţi înainte 
de a se putea apăra. Şi cine va dezvălui vreodată drama 
sângeroasă petrecuta pe Alert? La rubrica informaţiilor 
maritime, corabia va figura printre acele nave pierdute cu 
oameni cu tot, de la care nu mai există nici o ştire. Se vor face 
în zadar cercetări, în timp ce, sub un alt nume, sub alt 
pavilion şi cu o oarecare modificare a greementului, căpitanul 
Markel va întreprinde criminalele sale atacuri în mările 
Pacificului de Vest. 

Şi nu prezenţa marinarului nou venit va putea aduce vreo 
şansă de scăpare. Fără îndoială, pasagerii erau acum în 
număr de unsprezece la bord, iar Harry Markel şi tovarăşii săi 
nu erau decât zece. Dar aceştia vor avea avantajul surprizei. 
Dealtfel, cum să opui rezistenţă eficace acestor oameni 
voinici, obişnuiţi cu vărsarea de sânge? 

Şi apoi masacrul se va produce noaptea. Victimele vor fi 
lovite în timpul somnului. Ca să implori îndurarea acestor 
ticăloşi, ar fi fost în zadar! Nu te puteai aştepta la aşa ceva de 
la ei. 

Astfel, totul părea că-i va reuşi acestui îndrăzneţ răufăcător. 
Planurile sale se vor realiza până la capăt. Se va arăta că a 
avut dreptate în faţa ezitărilor lui John Carpenter şi a altor 
câţiva. Navigaţia în Antile nu i-a demascat şi această escală la 
Barbados le aducea o sumă de 7 000 de lire, în afară de prima 
ce le-o acordase doamna Kethlen Seymour. 

Marinarul îmbarcat pe Alert se numea Will Mitz. Avea numai 
douăzeci şi cinci de ani — numai cu cinci ani mai mult decât 


187 


Roger Hinsdale, Louis Clodion şi Albertus Leuwen. Will Mitz, 
de statură mijlocie, voinic, bine făcut, sprinten şi mlădios, 
cum o cere meseria de gabier, avea toate trăsăturile omului 
cinstit şi deschis. Era un băiat serviabil, serios, de o conduită 
ireproşabilă. Niciodată nu suferise vreo pedeapsă şi nimeni nu 
arăta mai multă supunere şi nu desfăşura mai mult zel în 
serviciu. Îmbarcat de la vârsta de doisprezece ani ca mus, 
ajunsese pe rând aspirant, matelot, apoi caporal de marină. 
Era unicul fiu al doamnei Mitz, văduvă de câţiva ani, care 
ocupa funcţii de încredere la castelul Nording-House. 

După o ultimă călătorie în Mările Sudului, Will Mitz 
rămăsese cu mama sa timp de două luni. Doamna Kethlen 
Seymour putuse aprecia calităţile acestui băiat vrednic. Graţie 
relaţiilor ei obținuse un post de secund la bordul unei nave, 
care încărca mărfuri la Liverpool pentru Sydney, Australia. 
Fără îndoială că Will Mitz, cu bune cunoştinţe în practica 
navigaţiei, inteligent şi harnic, îşi va croi drum şi va dobândi 
mai târziu gradul de ofiţer în marina comercială. In sfârşit, 
curajos şi hotărât, poseda acel sânge rece şi acea înţelegere a 
situaţiei dintr-o singură aruncătură de ochi, indispensabile 
oamenilor mării şi care trebuiau să fie prima lor calitate. 

Will Mitz aştepta la Bridgetown ocazia de a se îmbarca 
pentru Liverpool, când Alert acostă în portul Barbados-ului. 
Atunci doamna Kethlen Seymour avu ideea să se înţeleagă cu 
căpitanul Paxton pentru a asigura tânărului marinar 
întoarcerea în Europa. Deci, în aceste condiţii plăcute, Will 
Mitz va traversa Atlanticul până la Liverpool, spre care se 
îndrepta corabia, adică spre portul unde tânărul trebuia să se 
îmbarce. De acolo domnul Patterson şi însoțitorii săi vor pleca 
la Londra cu trenul şi se vor întoarce la Antilian School, unde 
vor fi primiţi aşa cum meritau. 

Dealtfel, Will Mitz nu înţelegea să rămână inactiv în cursul 
traversării. Căpitanul Paxton îl va întrebuința cu siguranţă, 
pentru a-l înlocui pe marinarul pe care l-a pierdut în golful 
Cork. 

În seara de 21, Will Mitz îşi adusese sacul pe bordul lui Alert, 
după ce-şi luase rămas bun de la doamna Seymour şi-şi 
îmbrăţişase mama. El fu, între altele, gratificat cu o mică 
sumă de către buna castelană, care-l forţă s-o primească — 
sumă care să-i permită să aştepte la Liverpool plecarea 
vaporului său. 

Cu toate că paturile echipajului nu fuseseră toate ocupate de 
oamenii săi, Harry Markel preferă să nu-l pună pe Will Mitz 
împreună cu ei. Aceasta ar fi putut constitui o piedică pentru 
îndeplinirea planurilor sale. Rămăsese o cabină liberă la 
dunetă şi noul pasager o luă în primire imediat. 


188 


Când veni, Will Mitz îi spuse lui Harry Markel: 

— Domnule căpitan Paxton, doresc să fiu de folos la bord. 
Sunt la dispoziţia dumneavoastră, şi, dacă binevoiţi, voi face 
de cart la rândul meu. 

— Fie, răspunse Harry Markel. 

Trebuie spus că lui Will Mitz personalul navei îi făcu o 
impresie proastă. 

Şi nu numai căpitanul lui Alert, dar şi John Carpenter, Corty 
şi ceilalţi. Dacă mersul corăbiei i se păru ireproşabil, aceste 
figuri, care trădau atâtea pasiuni violente, aceste mutre 
sălbatice, a căror ipocrizie era greu de ascuns, nu aveau de ce 
să-i câştige încrederea. Aşa că se hotări să păstreze o anumită 
rezervă faţă de echipaj. 

Dealtfel, dacă Will Mitz nu-l cunoştea pe căpitanul Paxton, 
auzise vorbindu-se de el ca de un excelent marinar, înainte 
chiar de a prelua comanda lui Alert, şi doamna Kethlen 
Seymour nu-l alesese decât în urma unor serioase referinţe. 

În plus, în timpul şederii la Nording-House tinerii pasageri 
aduseseră tot timpul elogii căpitanului Paxton şi-i lăudaseră 
îndemânarea de care dăduse dovadă în timpul furtunii din 
largul Bermudelor. Traversarea la ducere se efectuase în mod 
foarte satisfăcător; de ce nu s-ar întâmpla la fel şi la 
întoarcere? Will Mitz se gândea că prima impresie pe care o 
avusese când sosise la bord nu va întârzia să se schimbe. 

Când Corty auzi că Will Mitz îşi oferise serviciile, îi zise lui 
Harry Markel şi lui John Carpenter: 

— Ei, iată un recrut pe care nu-l pusesem deloc la 
socoteală!... Un faimos marinar care să facă de cart cu tine, 
John. 

— Şi pe care-l poţi lăsa cu toată încrederea la timonă!... 
adăugă nu mai puţin ironic John Carpenter. Cu un asemenea 
cârmaci nu trebuie să te temi de nici o deviere, şi Alert se va 
îndrepta direct spre Liverpool. 

— Unde, fără-ndoială, poliţia, prevenită într-un fel sau altul, 
spuse Corty, ne va primi la sosire cu toate onorurile care ni se 
cuvin... 

— Destul cu glumele, zise Harry Markel, şi fiecare să-şi 
pună lacăt la gură încă douăzeci şi patru de ore... 

— Cu atât mai mult, observă John Carpenter, cu cât acest 
maimuţoi mi s-a părut că ne priveşte cam pieziş. 

— În orice caz, reluă Harry Markel, să nu i se răspundă 
decât scurt sau deloc, dacă vrea să vorbească cu cineva!... Şi 
în special Morden să nu mai facă ceea ce a făcut la Santa 
Lucia... 


189 


— Bine, zise Corty, când nu bea, Morden e mut ca un peşte 
şi va fi împiedicat să bea înainte de a ridica paharul în cinstea 
căpitanului Markel! 

Pe deasupra, se părea că nici Will Mitz nu voia să intre în 
vorbă cu oamenii din echipaj. De la sosirea sa, se retrase în 
cabina unde-şi pusese sacul, în aşteptarea întoarcerii 
pasagerilor, şi a doua zi dăduse ajutor la manevrele plecării. 

În timpul acestei prime zile, Will Mitz întâlni la pupa ceea ce 
n-ar fi putut întâlni la prova — nişte băieţi buni, care se 
interesau de el. Mai ales Tony Renault şi Magnus Anders se 
arătară foarte bucuroşi să poată vorbi despre cele marinăreşti 
cu un marinar. După-masă, Will Mitz se duse să se plimbe pe 
punte fumându-şi pipa. 

Alert mergea cu o parte din pânze. Ar fi trebuit să navigheze 
spre nord-est ca să treacă în dreptul gurii canalului Bahama, 
dincolo de Antile, şi să profite de Golf-Stream care o ia spre 
Europa. De aceea Will Mitz se miră că nava mergea cu vântul 
la tribord în loc de babord, ceea ce o îndepărta de direcţia 
sud-est. Dar fără îndoială că Harry Markel avea motivele sale 
pentru a acţiona astfel şi nu se cădea ca Will Mitz să-l întrebe 
ceva în această privinţă. Işi spunea, dealtfel, că Alert, după ce 
va parcurge 50—60 de mile, îşi va relua drumul spre nord-est. 

În realitate, Harry Markel manevrase nu fără intenţia de a 
ajunge la capul meridional al Africii şi, din când în când, 
urmărea dacă omul de la timonă menținea nava în această 
direcţie. 

Între timp, Tony Renault, Magnus Anders şi încă doi-trei 
camarazi ai lor discutau cu tânărul marinar, plimbându-se 
când pe punte, când pe dunetă. Il întrebau despre meseria lui, 
ceea ce nu putuseră face până acum cu puţin comunicativul 
lor căpitan. Cel puţin Will Mitz răspundea bucuros, îi plăceau 
discuţiile cu ei, văzând interesul ce-l manifestau pentru 
chestiunile privind marea. 

Şi, în primul rând, fu întrebat ce ţări vizitase în timpul 
călătoriilor sale fie în marina militară, fie în flota comercială... 

Dragii mei, răspunse Will Mitz, călătoresc de doisprezece 
ani, adică din copilărie... 

— Ai traversat de mai multe ori Atlanticul şi Pacificul? 
întrebă Tony Renault. 

— De mai multe ori, în adevăr, fie la bordul corăbiilor, fie cu 
vapoare cu aburi. 

— Ai luat parte la acţiuni pe bastimente de război? zise 
Magnus Anders. 

— Da, răspunse Will Mitz, când Anglia a trimis una din 
escadre în golful Petchili. 


190 


— Ai fost în China!... exclamă Tony Renault, neputându-şi 
ascunde admiraţia. 

— Da... domnule Renault, şi te asigur că nu este mai greu de 
plecat în China decât în Antile. 

— Şi pe ce vapor? întrebă John Howard. 

— Pe crucişătorul-cuirasat Standard, contra-amiral sir Harry 
Walker. 

— Atunci, reluă Magnus Anders, te-ai îmbarcat ca mus? 

— Da, în adevăr, ca mus. 

— Şi erau tunuri mari la bordul Standard-ului? întrebă Tony 
Renault. 

— Foarte mari, de 20 de tone... 

— De 20 de tone! repetă Tony Renault. 

Se vedea cât de fericit ar fi fost îndrăzneţul băiat dacă ar fi 
putut vreodată să tragă cu una din aceste piese formidabile de 
artilerie. 

— Dar, adăugă apoi Louis Clodion, nu pe nave de război ai 
navigat cel mai mult? 

— Nu, scumpii mei domni, răspunse Will Mitz. N-am rămas 
decât trei ani în slujba statului şi meseria de gabier am 
învăţat-o pe navele comerciale. 

— Pe ce nave? întrebă Magnus Anders. 

— Pe North's Brothers din Cardiff, cu care am călătorit la 
Boston, şi pe Great-Britain din Newcastle. 

— Un vapor mare?... întrebă Tony Renault. 

— Desigur, un vapor pentru cărbuni de 3 500 de tone, care 
a plecat cu întreaga încărcătură la Melbourne. 

— Şi ce aducea? 

— Grâu din Australia pentru Leith, portul din Edinburgh. 

— Nu-ţi place mai mult navigația cu pânze decât cea cu 
aburi? spuse Niels Harboe. 

— Da, mult mai mult, răspunse Will Mitz. E mai marinăresc 
şi, în general, traversările sunt tot atât de rapide ca şi cu 
steamerul...Şi apoi, nu se călătoreşte în mijlocul fumului de 
cărbune; nimic nu este mai frumos decât un vas acoperit de 
pânze, care poate face cele 15—16 mile ale sale pe oră! 

— Te cred... te cred! replică Tony Renault, a cărui 
imaginaţie îl ducea de-a lungul tuturor mărilor din lume. Şi 
care e vaporul pe care te vei îmbarca? 

— Elisa Warden din Liverpool. O navă minunată din oţel, cu 
patru catarge, având 3 800 de tone, care a revenit din Thio, 
Noua Caledonie, cu un transport de nichel. 

— Şi ceva încărca în Anglia? întrebă John Howard. 

— Huilă pentru San Francisco, răspunse Will Mitz, şi ştiu că 
a fost închiriată pentru a se întoarce la Dublin cu grâu din 
Oregon. 


191 


— Cât trebuie să dureze călătoria? reluă Magnus Anders. 

— Cam unsprezece-douăsprezece luni. 

— Ah, exclamă Tony Renault, iată ce traversări aş vrea să 
fac!... Un an, între cer şi apă!... Oceanul Atlantic, Marea 
Sudului, Oceanul Pacific!... La ducere treci pe la Capul Horn... 
la întoarcere, pe la Capul Bunei Speranţe... E aproape 
înconjurul lumii! 

— Ei, tinere, răspunse Will Mitz surâzându-i. Ţi-ar plăcea 
navigația... 

— Desigur, şi mai mult ca marinar decât ca pasager! 

— Bine zis, declară Will Mitz, văd că ţi-e dragă marea! 

— Magnus Anders şi cu dânsul, afirmă Niels Harboe râzând, 
dac-ar fi să-i asculţi, ar trebui să preia conducerea navei şi să 
se schimbe unul pe altul la timonă! 

— Din păcate, spuse Louis Clodion, Magnus şi Tony sunt 
prea în vârstă ca să intre în marină... 

— S-ar crede că am împlinit şaizeci de ani, ripostă Tony 
Renault. 

— Nu, dar avem douăzeci... mărturisi suedezul, şi poate că e 
prea târziu... 

— Cine ştie? Răspunse Will Mitz. Sunteţi îndrăzneţ, 
sprinteni, sănătoşi, şi cu aceste calităţi meseria se învaţă 
uşor! Cu toate acestea, e mai bine s-o începi cât mai tânăr... 
Este adevărat că în marina comercială nu există o vârstă 
reglementară. 

— În sfârşit, zise Louis Clodion, Tony şi Magnus vor vedea, 
când îşi vor fi terminat studiile de la Antilian School... 

— Şi când ieşi de la Antilian School, eşti apt pentru toate 
meseriile... Nu-i adevărat, domnule Patterson? 

Mentorul, care tocmai sosise, părea puţin preocupat. Poate 
că se gândea la faimoasa frază latinească pe care n-o putuse 
descifra. Totuşi, nu spuse nici un cuvânt şi Tony, care-l privea 
cu un aer maliţios, nu făcu nici o aluzie. Pus la curent cu 
discuţia, îi dădu dreptate tânărului elev care ţinea sus, cu o 
mână atât de curajoasă, pavilionul şcolii Antilian. Şi se dădu 
chiar pe sine drept exemplu. El era administrator la Antilian 
School, adică absolut străin de toate cunoştinţele maritime... 
Nu călătorise niciodată pe ocean, nici măcar în vis. În materie 
de vapoare, nu văzuse decât pe acelea care urcă şi coboară pe 
Tamisa... Ei bine, cu toate că aparţinea personalului 
administrativ al celebrei instituţii, a fost capabil să înfrunte 
furiile lui Neptun! Fără îndoială, la început, câteva zile, 
zguduiturile rulajului... 

— Ruliului, îi suflă Tony Renault. 

— Da... ruliului... reluă domnul Patterson, ale ruliului şi ale 
tang... Da, ale tangajului, m-au cam pus la grea încercare, se 


192 


pare! Dar acuma nu sunt blindat contra răului de mare? N-am 
suflet de marinar?... Credeţi-mă... experto crede Roberto’. 

— Horaţiu, suflă din nou Tony Renault. 

— Horaţiu... pentru că am fost botezat cu acelaşi nume ca şi 
divinul Flaccus!... Şi dacă nu doresc deloc să lupt cu furtunile, 
tornadele sau cicloanele, să fiu jucăria vijeliilor şi a 
uraganelor, totuşi le-aş privi cu fermitate şi fără să pălesc... 

— Vă felicit, domnule Patterson, răspunse Will Mitz. 
Dealtfel, fie vorba între noi, ar fi mai bine să nu facem o astfel 
de experienţă... Am trecut prin toate acestea şi am văzut chiar 
pe cei mai curajoşi pradă fricii, când se vedeau neputincioşi în 
faţa furtunii... 

Ah, făcu domnul Patterson, ceea ce spun nu e ca să provoc 
furia stihiilor. Departe de mine acest gând. Care n-ar fi nici al 
unui om prudent, nici al unui mentor care răspunde de 
suflete, de suflete tinere, şi care simte toată greutatea 
răspunderii sale!... Dealtfel, Will Mitz, sper că nu avem să ne 
temem de aşa ceva... y 
— Sper ca şi dumneavoastră, domnule Patterson. În această 
perioadă a anului, furtunile sunt destul de rare în această 
parte a Atlanticului. Este adevărat că oricând se poate isca o 
vijelie, dar nu se ştie niciodată nici cum va fi şi nici cât va 
tine... Le vom întâlni şi noi, fără îndoială, căci sunt frecvente 
în septembrie, şi doresc ca ele să nu se schimbe în furtună.... 

— O dorim cu toții, răspunse Niels Harboe. Totuşi, în caz de 
furtună, putem avea toată încrederea în căpitanul nostru. Este 
un marinar îndemânatic... 

— Da, răspunse Will Mitz, ştiu, căpitanul Paxton a dat multe 
dovezi de pricepere şi am auzit vorbindu-se în Anglia despre 
el ca fiind foarte capabil. 

— Pe drept cuvânt, declară Hubert Perkins. 

— Şi echipajul său, întrebă Will Mitz l-aţi văzut la treabă?... 

— John Carpenter pare un şef destoinic, spuse Niels Harboe, 
şi oamenii săi cunosc bine manevrele unei nave. 

— Nu prea sunt vorbăreţi... zise Will Mitz. 

— În adevăr, dar purtarea lor este bună, răspunse Magnus 
Anders. Apoi disciplina este severă la bord şi căpitanul Paxton 
nu lasă niciodată ca un matelot să coboare pe uscat... Nu, nu 
li se poate reproşa nimic... 

— Cu atât mai bine, zise Will Mitz. 

— Şi nu cerem decât un singur lucru, adăugă Louis Clodion, 
anume, să se continue călătoria în condiţiile în care s-a făcut 
până acuma. 


1 Calambur — crede-l pe priceputul Roberto. 
193 


VIII 
NOAPIEA SE APROPIE 


Astfel trecu această primă dimineaţă a călătoriei de 
întoarcere. Viaţa de la bord îşi va relua regularitatea ei 
obişnuită, a cărei monotonie nu putea fi întreruptă decât de 
incidentele mării, foarte rare când timpul este frumos şi 
vântul favorabil. 

Ca de obicei, se luă masa în careu, unde se întâlneau 
pasagerii sub preşedinţia domnului Patterson, şi fu servită de 
steward. 

Ca de obicei, de asemenea, Harry Markel ceru să i se aducă 
mâncarea în cabină. 

Aceasta îi păru puţin cam ciudat lui Will Mitz, deoarece, 
după uzanţă, căpitanul vaselor comerciale ia masa în careu. 

Will Mitz încercă zadarnic să intre în vorbă cu John 
Carpenter sau altul din echipaj. Nu simţi nimic din acea 
camaraderie care se naşte atât de uşor între oamenii mării. 

Date fiind funcţiile pe care trebuia să le îndeplinească la 
bordul Elisei Warden, secundul Iui Alert ar fi putut să-l trateze 
de la egal la egal. 

După-masă, Will Mitz urcă pe punte cu laureaţii care-i 
făceau totdeauna o primire bună. 

În timpul după-amiezii, distracţiile nu lipsiră. Briza fiind 
moderată, viteza mijlocie, se-nşiruiră să arunce cu undiţa de 
pe dunetă şi se ocupară cu plăcere de pescuitul care fu foarte 
rodnic. 

Celor mai înflăcăraţi, Tony Renault, Magnus Anders, Niels 
Harboe şi Axel Wickborn, li se alătură Will Mitz, care era un 
pescar foarte bun şi îndemânatic. 

Nu-i scăpa nimic din meseria de marinar, dotat fiind cu 
dibăcie şi o inteligenţă de care Harry Markel şi şeful de 
echipaj îşi dădură bine seama. 

Pescuitul dură mai multe ore. Fură prinse bonite de 
excelentă calitate şi chiar unul din nisetrii foarte mari ale 
căror femele, cântărind până la 200 de livre, poartă un milion 
de icre, specie foarte des întâlnită în apele Africii şi în 
Mediterană. În undiţe se mai prinseră batogi care urmăresc 
navele în cete numeroase, peşti-sabie şi câţiva gimnoţi cu 
corpul alungit ca nişte şerpi, numeroşi pe lângă țărmurile 
americane. 


194 


Domnul Horatio Patterson, înainte ca Will Mitz să-l poată 
opri, avu imprudenţa să apuce cu mâna unul dintre aceşti 
gimnoţi; o descărcare electrică îl aruncă până la habitaclu. 

Fugiră spre dânsul, îl sculară şi avu nevoie de câtva timp ca 
să-şi revină. 

— E periculos să atingi aceste animale... îi zise Will Mitz. 

— Observ... dar prea târziu, răspunse domnul Patterson, 
întinzându-şi braţele amorţite de şoc. 

— La urma urmelor, declară Tony Renault, se spune că 
aceste descărcări fac minuni contra reumatismului. 

— Atunci e bine, pentru că sunt predispus la reumatism, şi 
iată-mă vindecat până la sfârşitul zilelor! 


195 


Domnul Horatio Patterson avu imprudența să 
apuce cu mîna unul dintre aceşti gimnoți... 


Incidentul de care pasagerii se arătară foarte interesaţi fu 
întâlnirea a trei-patru balene. 

Aceste cetacee nu sunt frecvente în regiunile Antilelor, pe 
care balenierele nu le consideră ca locuri de pescuit. 

— Se găsesc mai ales în plin Pacific, unde vasele le vânează, 
spuse Will Mitz, fie la nord, în vastele golfuri ale Columbiei 
engleze unde îşi cresc puii, fie la sud, pe coastele Noii 
Zeelande. 

— Ai fost la vânătoare de balene? întrebă Louis Clodion. 

— Da, în timpul unui sezon la bordul lui Wrangel din Belfast, 
în jurul insulelor Kurile şi în marea Ohotsk. Dar trebuie să fii 
echipat cu bărci uşoare şi rapide, cu undiţe, harpoane şi 
întovărăşit de pescari care ştiu să mânuiască harponul. Acest 
pescuit comportă mari riscuri, când eşti antrenat departe, şi 
face destule victime. 

— E bănos? întrebă Niels Harboe. 

— Da şi nu, răspunse Will Mitz. Indemânarea este bună, dar 
norocul e şi mai bun şi de multe ori se întâmplă ca o expediţie 
să se termine fără să poţi vâna o singură balenă. 

Balenele semnalate se aflau la cel puţin trei mile depărtare 
de Alert şi fu imposibil să se apropie mai mult, spre marele 
regret al pasagerilor. Chiar cu toate pânzele, corabia n-ar fi 
putut să le întreacă. Fugeau spre est cu o viteză atât de mare, 
că o şalupă le-ar fi ajuns cu mare greutate. 

Pe măsură ce soarele apunea la orizont, briza devenea mai 
slabă. Norii apusului, groşi şi vineţi, rămâneau nemişcaţi. 
Dacă vântul va bate din această parte, va fi o vijelie care nu va 
ţine mult. În partea opusă se adunau neguri mari, ridicându- 
se până la zenit, care vor face ca noaptea să fie foarte 
întunecoasă. 

Era chiar de temut ca cerul să fie brăzdat de fulgere şi să 
răsune bubuitul tunetului. Căldura era foarte mare, atmosfera 
grea şi aerul plin de electricitate. 

În timp ce undiţele mai erau în apă, Harry Markel a trebuit 
să coboare una din ambarcaţiuni, căci unii din aceşti peşti 
fiind foarte grei, n-ar fi putut fi traşi direct la bord. 

Marea râmânând liniştită, ambarcaţiunea nu fu ridicată la 
locul ei. Harry Markel avea probabil motivele sale pentru a o 
lăsa afară. 

Alert avea toate pânzele întinse pentru a profita de ultimele 
pale de vânt. Will Mitz credea că Paxton va relua direcţia spre 
nord-est imediat ce briza se va înteţi. Tot timpul zilei 
aşteptase ordinul să se vireze de bord şi nu putea înţelege 
intenţiile lui Harry Markel. 


197 


Soarele dispăru după norii negri a căror grosime intercepta 
ultimele raze. Noaptea va cădea repede, căci crepusculul este 
de scurtă durată sub latitudinile apropiate de tropic... 

Harry Markel va păstra oare această velatură până la ziuă? 
Will Mitz nu credea. O vijelie putea să izbucnească şi se ştie 
cu ce violenţă şi rapiditate se dezlănţuie în aceste regiuni. 

O corabie surprinsă cu toată velatura n-are timp să 
desprindă scotele, să strângă pânzele. În câteva clipe poate fi 
culcată pe un bord şi pentru a se îndrepta trebuie să taie 
catargele. 

Un marinar prudent nu s-ar putea expune la astfel de riscuri 
şi, dacă timpul nu este absolut sigur, este preferabil să 
rămână numai cu gabierele, trinca, brigantina şi focurile. 

Către ora şase, după ce se urcase pe dunetă unde se găseau 
domnul Patterson şi tinerii săi însoțitori, Harry Markel ordonă 
să se ridice tenda, aşa cum se făcea în fiecare seară. Apoi, 
observând pentru ultima oară timpul, comandă: 

— Să se strângă rândunicile şi pânzele pătrate. 

Acest ordin fu transmis imediat de John Carpenter şi 
echipajul începu să-l execute. 

Se înţelege de la sine că Tony Renault şi Magnus Anders, 
conform obiceiului, se urcară pe catargul mare cu o uşurinţă 
şi supleţe care produceau asupra domnului Patterson aceeaşi 
admiraţie şi nelinişte... Şi de asemenea regretul de a nu-i 
putea imita. 

De data aceasta Will Mitz îi urmă, nu mai puţin sprinten. 
Ajunseră la vergi aproape în acelaşi timp şi strânseră pânza 
pătrată. 

— Ţineţi-vă bine, băieţi, le spuse el. E o precauţie care 
trebuie luată chiar când nava stă pe loc... 

— Ne ţinem bine, răspunse Tony Renault. I-am pricinui prea 
mari necazuri domnului Patterson dacă am cădea în mare! 

Tustrei izbutiră să strângă pânza pe verga catargului mare, 
după ce aceeaşi operaţie cu rândunica se terminase. 

În acelaşi timp, mateloţii strângeau pânzele de la trinchet. 
Nava rămase cu cele două gabiere, vela foc şi brigantina, pe 
care ultimele adieri ale brizei abia le umflau. 

Ajutată uşor de curentul care mergea spre est, nu va putea 
face decât puţin drum până la răsăritul soarelui. 

Dar Harry Markel nu va fi surprins nepregătit dacă vreo 
vijelie neaşteptată se va ivi. În câteva clipe se puteau strânge 
vela foc şi cele două gabiere. 

Când Will Mitz cobori cu Tony Renault şi Magnus Anders pe 
dunetă, privi busola luminată de lampa habitaclului. 


198 


De dimineaţă Alert parcursese vreo 50 de mile spre sud-est 
şi el se gândi că va lua o altă direcţie noaptea, de data aceasta 
spre nord-est. 

Harry Markel observă că pasagerul său era surprins văzând 
că menţine aceeaşi direcţie. Dar fiind foarte disciplinat, Will 
Mitz nu şi-ar fi permis să facă vreo remarcă în această 
privinţă. 

În adevăr, după ce privi încă o dată compasul, în timp ce 
Corty era la timonă, el examina starea cerului şi veni să stea 
lângă catargul mare. 

În acest moment, Corty, nemairiscând să fie auzit, se apropie 
de Harry Markel şi spuse: 

— Se pare că Mitz nu crede că suntem pe drumul cel bun! 
Ei bine, îl vom pune noi pe el şi pe ceilalţi pe drumul bun în 
această noapte şi nimic nu-i va împiedica să ajungă la 
Liverpool înot, dacă rechinii le vor lăsa braţele şi picioarele! 

Probabil că ticălosul găsea gluma destul de reuşită, căci 
izbucni intr-un râs puternic, pe care Harry Markel i-l 
întrerupse cu o privire. 

În acest moment veni şi John Carpenter. 

— Menţinem barca cea mare la apă, Harry? întrebă el. 

— Da, John, poate să ne servească. 

— Dacă vom fi nevoiţi să terminăm cu ei afară! 

În seara aceea cina nu fu servită decât la şase şi jumătate. 
Pe masă fură aduşi mai mulţi peşti prinşi în timpul zilei şi pe 
care Ranyah Cogh îi preparase cu destulă pricepere. 

Domnul Patlerson declară că nu mâncase niciodată ceva mai 
bun... În special bonitele, şi-şi exprimă speranţa că tinerii 
pescari vor şti să prindă şi altele în cursul traversării. 

După-masă, toţi urcară pe dunetă, unde aşteptau căderea 
nopţii pentru a se retrage în cabine. 

Soarele, ascuns după nori, nu dispăruse încă la orizont şi 
întunericul nu va fi complet înainte de cel puţin un ceas. 

Tony Renault, în acest moment, crezu că zăreşte o pânză în 
direcţia est şi aproape imediat se auzi vocea lui Will Mitz: 

— Navă la babord înainte. 

Toate privirile se îndreptară în acea parte. 

O navă mare, cu gabierele şi pânzele joase întinse, apărea la 
patru mile depărtare. Fără îndoială că, găsind acolo puţin 
vânt, se îndrepta incet spre Alert. 

Louis Clodion şi Roger Hinsdale se duseră să-şi ia binoclurile 
şi observară vasul care se apropia din direcţia nord-vest. 

— Blestemată navă! îi şopti John Carpenter lui Harry 
Markel. Într-o oră va fi în coasta noastră! 

Această reflecţie făcută de şeful de echipaj trecea şi prin 
mintea lui Corty şi a celorlalţi. Dacă vântul cădea complet, 


199 


cele două corăbii vor rămâne imobilizate în timpul nopţii, 
poate la vreo jumătate de milă una de alta! Şi dacă prima 
dată, pe coasta Irlandei, Harry Markel putuse să se felicite că 
nu isprăvise cu pasagerii săi, împrejurările nu mai erau acum 
aceleaşi. Banii doamnei Kethlen Seymour erau la bord şi, în 
apropierea acelei nave, vor mai putea fi puse în aplicare 
planurile sale criminale? 

— Nenorocire! repeta John Carpenter. Nu vom putea oare 
niciodată scăpa de acest pension? Va trebui să aşteptăm iarăşi 
noaptea următoare ? 

Nava, profitând de puţina briză rămasă, se apropie de Alert. 

Era o corabie cu trei catarge, mergând fie spre o insulă din 
Antile, fie spre un port din Mexic. 

Cât despre naționalitatea sa, imposibil s-o cunoşti, căci 
pavilionul său nu fâlfâia la catarg. Totuşi părea că trebuie să 
fie american, după construcţia şi după aparatele de bord. 

— Pare să nu fie prea încărcată... observă Magnus Anders. 

— Da, răspunse Will Mitz, şi aş crede că navighează cu 
balast. 

După trei sferturi de oră vasul nu mai era decât la două mile 
depărtare. Cum curentul îl ducea în această direcţie, Harry 
Markel spera că-l va depăşi pe Alert. Dacă ar fi să se găsească 
la cinci-şase mile între orele unu şi cinci dimineaţa, admițând 
că s-ar încinge o luptă la bord, strigătele nu vor putea fi auzite 
la această distanţă. 


200 


i 


i John Carpenter lu 


1 Şop 
Harry Markel 


t 


Î 


! 


— Blestemată navă 


O jumătate de oră mai târziu, când soarele apusese, nu se 
mai simţi nici o suflare de vânt. Ambele nave fură imobilizate 
la mai puţin de o jumătate de milă. 

Către ora nouă, domnul Patterson, cu o voce somnoroasă, 
zise: 

— Haideţi, prieteni, nu credeţi că trebuie să intrăm în 
cabine? 

— Nu e târziu... domnule Patterson, răspunse Roger 
Hinsdale. 

— Şi ca să dormim de la nouă seara la şapte dimineaţa, e 
prea mult, domnule Patterson, adăugă Axel Wickborn. 

— Şi o să vă întoarceţi în Europa gras ca un popă, domnule 
Patterson, zise Tony Renault, desemnând cu mâna rotunjimea 
pântecului. 

— N-aveţi nici o grijă în această privinţă, replică mentorul. 
Voi şti totdeauna să mă menţin în limitele convenabile între 
slăbiciune şi obezitate. 

— Domnule Patterson, cunoaşteţi dictonul care ne-a rămas 
de la înţelepţi din antichitate? zise Louis Clodion. 

Şi începu primele versuri din acest distih al şcolii de la 
Salernum: 

— Sex horas dormire sat est... 

— Juveni senique, continuă Hubert Perkins 

— Septem pigro, continuă John Howard. 

— Nulli concedimus octo” termină Roger Hinsdale. 

Că domnul Horatio Patterson fu măgulit s-audă acest citat 
latin ieşind succesiv din gura laureaţilor, n-are rost să mai 
spunem. Dar, având dorinţa să doarmă, răspunse: 

— Rămâneţi, dacă vă place, să respiraţi aerul nopţii pe 
dunetă... Dar eu... voi fi acest piger?...voi fi chiar acest nullus?, 
dar mă duc să mă culc. 

— Noapte bună, domnule Patterson! 

Mentorul cobori şi intră în cabină. Odată întins în cuşeta lui, 
cu hubloul deschis ca să aibă puţină răcoare, adormi somnul 
drepţilor, după ce îi scăpară din gură aceste cuvinte: 

— Rosam... Letorum... Angelum! 

Louis Clodion şi camarazii săi mai rămaseră o oră afară. 
Vorbiră despre călătoria din Antile, aducându-şi aminte de 
cutare sau cutare împrejurare care i-a impresionat, gândindu- 


1 Sex horas dormire sat est/ Juveni senique/ Septem pigro/ 
Nulli concedimus octo - Este îndeajuns să dormi şase ore/ 
Celor tineri şi celor bătrâni/ Şapte pentru leneşi/ Nu îngăduim 
nimănui opt. 

2 Piger - leneş. 

3 Nullus - nimeni. 


202 


se la întoarcerea în familiile lor, la bucuria de a le povesti tot 
ce au făcut şi văzut de la plecare. 

Ca şi Harry Markel care a ridicat lumina albă pe ultimul 
catarg, tot aşa căpitanul navei necunoscute ridicase lumina sa 
în faţă. 

Era prudent pe aceste nopţi întunecoase, când contra- 
curenţii pot provoca ciocniri. De la dunetă se vedea oscilând 
felinarul acelei nave care, fără a-şi schimba locul, se clătina 
sub acţiunea unei hule lungi. 

Tony Renault îşi promise de data aceasta să nu depăşească 
cele sex horas recomandate de şcoala din Salernum. Inainte 
de ora cinci dimineaţa îşi va părăsi cabina şi va fi pe dunetă. 
Şi dacă nava se mai găsea încă lângă Alert, va ridica 
pavilionul pentru a o întreba ce naţionalitate are. In sfârşit, pe 
la 10, toţi pasagerii dormeau, afară de Will Mitz care se plimba 
pe punte. 

Mii de gânduri se-ngrămădeau în mintea tânărului marinar. 
Se gândea la Barbados... unde nu va reveni înainte de trei 
patru ani, la mama sa pe care nu o va mai revedea atâta 
timp... la îmbarcarea sa pe Elisa Warden, la funcţia ce o va 
ocupa... la acea călătorie care-l va duce pe mări 
necunoscute... 

Apoi se gândi la Alert cu care făcea traversarea... la băieţii 
pentru care avea atâta simpatie. Tony Renault şi Magnus 
Anders îl interesau în mod deosebit pentru pasiunea ce o 
aveau pentru navigaţie. 

Apoi, echipajul lui Alert, acel căpitan Paxton, a cărui 
persoană îi inspira o aversiune involuntară, marinarii aceia 
atât de puţin înclinați să-l primească între ei i se perindară în 
faţa ochilor. 

Niciodată nu şi i-ar fi închipuit astfel, şi-şi va schimba oare 
proasta impresie ce i-o făcuseră? 

Cufundat în gânduri, Will Mitz mergea de la teugă spre 
dunetă. Câţiva marinari erau întinşi de-a lungul bastingajului, 
unii dormind, alţii vorbind în şoaptă. Harry Markel, văzând că 
nu avea nimic de făcut în noaptea aceasta, intrase în cabină 
după ce dăduse ordin să fie sculat dacă vântul începea să 
bată. 

John Carpenter şi Wagah stăteau pe dunetă şi priveau la 
lumina corăbiei cu trei catarge, care începuse să slăbească. 
Se lăsa o ceaţă uşoară. Luna fiind nouă şi stelele pălind 
încetul cu încetul din cauza cetii, domnea un întuneric 
profund. 

După puţin timp, nava vecină cu Alert nu se mai vedea deloc. 
Dar era acolo... Dacă s-ar fi auzit strigăte, ar cobori 


203 


ambarcaţiunile şi poate că ar fi culese din mare câteva 
victime! 

Părea să aibă un echipaj de douăzeci şi cinci — treizeci de 
oameni ...Cum se putea duce o luptă, dacă ea ar începe? În 
aceste condiţii Harry Markel avea dreptate să aştepte... Şi a 
spus: ceea ce nu se va face în noaptea aceasta se va face în 
alta. Pe măsură ce Alert se va îndepărta de Antile în 
direcţiunea sud-est, întâlnirile cu alte vase vor fi mai rare... E 
drept că ziua, dacă alizeele începeau să bată, Harry Markel va 
trebui să schimbe capul compas şi să meargă o bucată de 
drum spre nord-vest, altfel totul i-ar părea prea suspect lui 
Will Mitz... 

În timp ce John Carpenter şi Wagah se întreţineau astfel pe 
dunetă, doi din oameni discutau la babord, aproape de teugă. 

Erau Corty şi Ranyah Cogh. Erau văzuţi des împreună, căci 
Corty se învârtea mereu pe la bucătărie pentru a înhăţa o 
bucată mai bună pe care i-o punea deoparte bucătarul. Şi iată 
ce spuneau — ceea ce dealtfel spuneau probabil şi ceilalţi 
bandiți, care se grăbeau să devină stăpâni pe Alert: 

— Zău că Harry este prea prudent, Corty... 

— Poate, Cogh, şi poate că are dreptate! Dacă ar fi existat 
siguranţa c-or să fie surprinşi în cabine în timp ce dorm şi că 
vor fi expediaţi fără să aibă timp să scoată un țipăt... 

— Dacă le înfigi cuțitul în gât, asta i-ar împiedica să mai 
strige după ajutor... 

— Fără îndoială, Ranyah, dar e posibil să încerce să se 
apere!... Şi acel blestemat vas care, poate, s-a mai apropiat în 
timpul ceţii... Dacă unul din băieţi se aruncă în mare şi 
reuşeşte să ajungă la navă, căpitanul va trimite imediat 
douăzeci de oameni la bordul lui Alert! Nu vom fi destui ca să 
rezistăm şi vom fi duşi înapoi în Antile, în fundul calei, şi apoi 
în Anglia! De data asta poliţiştii vor şti cum să ne păzească în 
închisoare... Şi ştii ce ne aşteaptă, Ranyah! 

— Dracul îşi bagă coada, Corty!... După atâtea noroace, 
ghinionul aduce acest vas în calea noastră! Şi calmul ăsta! Şi 
când mă gândesc că nu ne-ar trebui decât o oră de briză 
pentru a ne depărta cu cinci-şase mile... 7 

— Va sufla poate înainte de zorii zilei, rosti Corty. Intre 
altele, să fim atenți cu acest Will Mitz, care nu-mi pare un om 
care să se lase surprins... 

— li vin eu de hac, declară Ranyah Cogh, în cabină sau pe 
punte, oriunde se va găsi! O lovitură bună între umeri! Nu va 
avea timp nici să se întoarcă, şi dă-i cu el peste bord!... 

— Nu era adineaori el cel care se plimba pe punte? întrebă 
Corty. 


204 


— Da, răspunse Cogh, dar nu-l mai văd... dacă nu este pe 
dunetă. 

— Nu, Ranyah, acolo sunt John Carpenter şi stewardul şi 
iată-i chiar cum coboară... 

— Atunci, răspunse Ranyah Cogh, Will Mitz o fi intrat în 
careu... Dacă acest blestemat vas n-ar fi acolo... ăsta ar fi 
momentul... şi în câteva minute nici un pasager n-ar mai fi pe 
bord... 

— Pentru că nu-i nimic de făcut, încheie Corty, să mergem 
la culcare... 

Ei intrară în post, în timp ce doi oameni rămâneau de cart la 
prova. 

Will Mitz, ghemuit sub teugă, unde nu putea fi văzut, auzise 
această discuţie. Acum ştia tot... Ştia în ce mâini căzuse 
nava... Ştia că pe căpitan îl chema Harry Markel... Ştia că 
aceşti ticăloşi voiau să-i arunce pe pasageri în mare... Şi 
această îngrozitoare faptă ar fi şi fost săvârşită dacă nu era 
corabia cu trei catarge, pe care calmul mării o ţinea aproape 
de Alert. 


IX 
WILL MITZ 


Puțin după ora 11, in timpul acelei nopţi dintre 22 şi 23 
septembrie, o barcă rătăcea în mijlocul ceţurilor pe suprafaţa 
mării. Abia se clătina în voia unei hule uşoare pe care n-o 
tulbura nici o adiere de vânt. 

Două lopeţi o împingeau fără zgomot în direcţia nord-est, cel 
puţin aproximativ, căci steaua polară nu se putea vedea — 
ascunsă de neguri. 

Omul care era la cârmă regreta, probabil, că vremea calmă 
nu s-a schimbat în furtună. Dacă vreun fulger ar fi brăzdat 
cerul, ar fi putut merge direct la ţintă, în loc să se orienteze 
orbeşte. Inainte ca marea să se umfle sub rafale, ar fi 
străbătut mica distanţă care-l separa de acest ţel care ar fi 
adus salvarea tuturora. 

Această ambarcaţiune ducea unsprezece persoane: doi 
bărbaţi şi nouă tineri, dintre care cei mai în vârstă trăgeau la 
rame. Unul din bărbaţi, ridicându-se câteodată, încercând să 


205 


străbată cu privirea prin câteva pânze de ceaţă mai străvezii, 
ciulea urechea... 

Era barca mare de pe Alert, care-i transporta pe cei fugiţi. 
Printre ei se numărau Louis Clodion şi Axel Wickborn, care 
vâsleau. Apoi Will Mitz care ţinea cârma, căutând zadarnic 
drumul în mijlocul întunericului, pe care aburii încălziţi ai 
nopții îl făceau şi mai de nepătruns. 

Il pierduseră din vedere pe Alert de vreun sfert de oră şi nu 
zăreau încă lumina albă a corăbiei cu trei catarge a cărei 
distanţă nu depăşea o jumătate milă, căci lipsa vântului 
trebuia s-o fi menţinut în acelaşi loc. 

Iată cum s-au petrecut lucrurile: 

În urma discuţiei surprinse între Corty şi Ranyah, Will Mitz 
s-a strecurat afară din teugă, fără să fie văzut, şi a intrat apoi 
în careul dunetei. Acolo stătu câteva minute ca să-şi dea 
seama ce trebuie să facă în aceste condiţii, înainte de a 
acţiona. 

Nu mai încăpea nici o îndoială: căpitanul Paxton şi echipajul 
său fuseseră masacrați la bordul lui Alert, şi când pasagerii 
sosiseră, nava se afla în mâinile lui Harry Markel şi a 
complicilor săi. 

Cât despre aceşti răufăcători, Will Mitz ştia cele ce 
relataseră ziarele din Antile despre piraţii de pe Halifax, 
arestarea, apoi evadarea lor din închisoarea Queenstown, în 
Irlanda — evadare a cărei dată coincidea cu plecarea de acolo 
a lui Alert. După ce au pus stăpânire pe nava aflată în ansa 
Farmar, lipsa vântului i-a împiedicat probabil să plece. A doua 
zi a avut loc îmbarcarea domnului Patterson şi a elevilor de la 
Antilian School... Cât despre motivul pentru care Harry 
Markel nu s-a descotorosit de ei, cum făcuse cu căpitanul 
Paxton şi cu echipajul său, de ce nu şi-a executat planurile în 
timpul traversării din Anglia în Antile, Will Mitz nu putea să 
şi-l explice. 

Dar acum nu era timp pentru explicaţii. Dacă pasagerii nu 
reuşeau să plece de pe Alert, erau pierduţi. Imediat ce vântul 
ar începe să sufle, cele două nave s-ar îndepărta una de alta şi 
masacrul s-ar săvârşi... Dacă nu în noaptea aceasta, se va 
întâmpla în noaptea următoare sau chiar a doua zi dimineaţa, 
cu condiţia ca marea să fie pustie... Cu toate că aflase tot, Will 
Mitz nu putea organiza o apărare serioasă. Dar pentru că o 
circumstanţă providenţială — se poate spune — întârzia 
săvârşirea crimei, trebuia profitat de ea şi căutată o salvare 
acolo unde se putea găsi. 

Deci era necesar să plece de pe vas, să plece fără să fie 
simţiţi. Harry Markel se retrăsese în cabină, John Carpenter şi 
Wagah intraseră în post, unde ceilalţi dormeau. La prova nu 


206 


mai era decât matelotul de cart, care nu putea supraveghea 
cu atâta atenţie. 

Şi pentru a ajunge la corabia imobilizată, aveau barca cea 
mare care, din ordinul lui Harry Markel, rămăsese după 
pescuit la remorcă. 

Om decis şi curajos, Will Mitz se hotărâse să încerce totul 
pentru salvarea tovarăşilor săi, şi odată cu ei să scape şi el. 

Piraţii de pe Halifax se aflau la bordul lui Alert... Astfel se 
explica antipatia ce-i inspirase de la prima întâlnire pretinsul 
căpitan Paxton, aversiunea ce o resimțea în prezenţa 
echipajului şi rezerva îndârjită pe care aceşti oameni, ce 
săvârşiseră atâtea crime, o păstrau faţă de el! 

Nu mai era nici un moment de pierdut, pentru a folosi 
împrejurările favorabile. 

Toţi ştiu cu câtă repeziciune se schimbă timpul în aceste 
regiuni tropicale. O briză uşoară ar fi suficientă să-l depărteze 
pe Alert. Nu fuseseră strânse tocmai pânzele care s-ar umfla 
imediat la suflarea vântului! În acelaşi moment cealaltă navă 
s-ar îndepărta în direcţia opusă şi n-ar mai exista nici o şansă 
s-o mai ajungi — şansă şi aşa destul de mică în mijlocul 
negurilor care o ascundeau vederii! 

Ceea ce era mai întâi de făcut era să fie treziţi din somn 
pasagerii, unul după altul, să fie lămuriţi în câteva cuvinte, 
apoi să coboare în barca din spatele careului, fără să atragă 
atenţia matelotului de cart. 

Înainte de toate, Will Mitz voia să fie sigur că Harry Markel 
se afla în cabina sa, care ocupa unul din colţurile dunetei, la 
intrare. Zgomotul l-ar fi putut scula, şi, dacă nu era pus în 
imposibilitate de a da alarma, fuga era compromisă. 

Will Mitz se furişă până la uşa cabinei, îşi lipi urechea de 
batant şi ascultă câteva momente. 

Harry Markel, ştiind că n-are nimic de făcut în noaptea asta, 
dormea buştean. 

Will Mitz reveni în fundul careului şi, fără să aprindă lampa 
suspendată de plafon, deschise una din cele două ferestre 
care se găseau în peretele pupei, la vreo şase metri peste linia 
de plutire. Fereastra aceasta va fi oare destul de largă, ca 
pasagerii să poată cobori în barcă? Băieţii, da... Dar cineva 
mai voinic, nu. 

Din fericire, domnul Patterson nu era corpolent. Încercările 
suferite în timpul traversării îl cam slăbiseră, cu toate 
ospeţele la care se înfruptase din plin, cu ocazia diverselor 
recepții în onoarea pensionarilor de la Antilian School. Cât 
despre el, Will Mitz, zvelt, sprinten, mlădios, va putea uşor să 
se strecoare prin această fereastră. 


207 


Fuga fiind posibilă fără să se urce pe dunetă — ceea ce ar fi 
făcut-o foarte periculoasă — Will Mitz începu să-şi trezească 
tovarăşii. 

Prima cabină a cărei uşă o deschise fu cea a lui Louis 
Clodion şi Tony Renault. Amândoi dormeau şi Louis Clodion 
nu se trezi decât după ce simţi o mână care-l apăsa pe umăr. 

— Nici o vorbă!... zise Will Mitz. Eu sunt... 

— Ce vrei? 

— Nici o vorbă, am spus... Trecem prin mari primejdii! 

O frază fu de ajuns să explice situaţia. Louis Clodion, care 
înţelese gravitatea ei, avu puterea să se stăpânească. 

— Scoală-ţi camaradul, adăugă Will Mitz. Eu mă duc să-i 
previn pe ceilalţi... 

— Şi cum fugim?... întrebă Louis Clodion. 

— Cu barca ...este în spate, la capătul parâmei... Ne va duce 
la vasul care nu poate fi departe! 

Louis Clodion nu mai întrebă nimic şi, în timp ce Will Mitz 
ieşea din cabină, îl deşteptă pe Tony Renault care sări din 
cuşetă îndată ce fu pus la curent. 

În câteva minute toţi tinerii laureați fură în picioare. Cât 
despre domnul Patterson, el nu va fi prevenit decât în ultimul 
moment. Va fi dus şi băgat în barcă, fără ca măcar să aibă 
timp să înţeleagă ceva. 

Trebuie să recunoaştem, spre lauda şcolii Antilian, că nici 
unul din elevii săi nu s-a arătat fricos în faţa primejdiei. Nu se 
auzi de la ei nici un vaiet, nici un strigăt de spaimă, care ar fi 
compromis evadarea încercată în condiţii atât de grele. Totuşi 
Niels Harboe făcu această propunere care exprima un suflet 
energic. 

— Nu voi pleca până nu-i voi lua viaţa acestui ticălos! Şi se 
îndreptă spre cabina lui Harry Markel. Will Mitz îl opri: 

— N-ai să faci nimic, domnule Harboe... zise el. Harry 
Markel ar putea să se trezească în momentul când ai intra în 
cabină, apoi să dea alarma, să se apere şi am fi curând 
copleşiţi! Să ne îmbarcăm fără zgomot... Odată ajunşi pe navă, 
comandantul ei, nu mă îndoiesc, va vrea să pună mâna pe 
Alert şi pe bandiții care-l stăpânesc! 

— Şi domnul Patterson?... întrebă Roger Hinsdale. 

— Îmbarcaţi-vă întâi, răspunse Will Mitz, şi, când veţi fi 
instalaţi, îl vom face să coboare. 

Atunci Louis Clodion şi camarazii săi începură să-şi îmbrace 
hainele cele mai călduroase. Despre provizii nu mai fu vorba, 
căci nava se găsea la numai o jumătate milă depărtare. Chiar 
dacă barca ar trebui să aştepte ridicarea ceţii sau zorile, ea va 
fi văzută. Şi dacă atunci vor fi zăriţi de echipajul lui Alert, 
evadaţii vor fi luaţi pe bordul celeilalte nave înainte ca Harry 


208 


Markel şi oamenii săi să poată începe să-i urmărească. De 
temut era să nu se pornească vântul, deoarece nava ar fi mers 
spre est. În acest caz, în zori, ambarcaţiunea va fi expusă la 
toate primejdiile, fără apă şi provizii, pe marea pustie. 

Între timp, Hubert Perkins spuse fiecăruia să ia cu dânsul 
săculeţul cu guinee. Dacă, în zori, Alert va fi plecat, această 
sumă de 7 000 de lire, care avea să fie salvată din mâinile 
bandei, va servi la repatrierea fugarilor. Momentul sosise. 

Louis Clodion se lipi de uşa cabinei şi se asigură că nimic nu 
tulburase somnul lui Harry Markel. În acelaşi timp, prin uşa 
deschisă a dunetei, supraveghea pe matelotul de cart de pe 
teugă. 

Will Mitz, aplecându-se peste una din ferestrele careului, 
apucă parâma şi trase barca sub bolta dinapoia navei. 

Ceaţa parcă se îngroşase. Abia dacă se putea vedea barca. 
Nu se auzea decât clipocitul uşor care atingea bordajul lui 
Alert. 

Unul câte unul, fără mare greutate, tinerii alunecară de-a 
lungul parâmei ţinută de Will Mitz. Întâi John Howard şi Axel 
Wickborn, apoi Hubert Perkins şi Niels Harboe, Magnus 
Anders şi Tony Renault în al treilea rând, şi în al patrulea 
Albertus Leuwen şi Roger Hinsdale. Nu mai rămăseseră în 
careu decât Louis Clodion şi Will Mitz. 

Will Mitz se duse să deschidă uşa cabinei domnului 
Patterson, când Louis Clodion îl opri. 

— Fii cu băgare de seamă... Şopti el. Iată-l pe omul de cart, 
care vine... 

— Să aşteptăm... zise Will Mitz. 

— Are un felinar în mână... reluă Louis Clodion. 

—  Împinge uşa, nu va putea vedea nimic înăuntrul careului. 
Matelotul se găsea între catargul mare şi primul catarg, 
trinchetul. 

Dacă va urca pe dunetă, ceața va fi destul de deasă ca să-i 
ascundă barca încărcată şi gata să se desprindă de parâmă. 

Dar, după mişcările dezordonate ale felinarului, Will Mitz 
văzu că omul care-l purta nu se putea ţine pe picioare. 
Desigur că, după ce pusese mâna pe vreo sticlă de coniac sau 
de gin, băuse peste măsură. Apoi, auzind ceva zgomot la 
pupa, s-a îndreptat automat într-acolo. Probabil că, după ce va 
constata că e linişte, se va întoarce la teugă. Aşa se şi 
întâmplă şi îndată ce beţivul se întoarse la locul lui, Louis 
Clodion şi Will Mitz se ocupară de domnul Patterson. 

Acesta dormea adânc şi sforăiturile lui zgomotoase umpleau 
cabina. Poate chiar aceste sunete atrăseseră atenţia 
matelotului de cart. 


209 


Trebuiau să se grăbească. Pasagerii care se îmbarcaseră 
începură să fie cuprinşi de nelinişte şi nerăbdare. În fiecare 
clipă credeau că aud un strigăt şi că văd mateloţii apărând pe 
dunetă!... Şi cum să porneşti, atâta timp cât domnul 
Patterson, Louis Clodion şi Will Mitz nu vor fi cu ei? Şi dacă 
Harry Markel, trezit, dădea alarma! Dacă John Carpenter sau 
Corty veneau la chemarea sa, erau pierduţi! Prezenţa navei n- 
ar fi împiedicat să se săvârşească masacrul!... 

Louis Clodion intră în cabina domnului Patterson şi-i atinse 
uşor umărul. Sforăiturile încetară imediat şi aceste cuvinte 
scăpară din gura adormitului: 

— Doamnă Patterson... trigonocefal... angelum... În curând, 
căsătoria... 

Ce visa oare acest om vrednic?... Şarpele, citatul latin, 
căsătoria... Care căsătorie?... 

Cum nu se trezea, Louis Clodion îl scutură mai tare, după ce- 
i puse mâna pe gură pentru a-l împiedica să strige, în cazul 
când i s-ar părea că se luptă cu groaznicul şarpe în pădurile 
Martinicăi. 

Domnul Patterson se ridică de data aceasta, recunoscând 
vocea aceluia care-i vorbea. 

— Louis... Louis Clodion?... repeta el, neînţelegând nimic din 
ceea ce i se spunea despre căpitanul Paxton, care nu era 
căpitanul Paxton, de Alert căzut în mâinile lui Harry Markel, 
de nevoia de-a merge la pasagerii care-l aşteptau în barcă. 

Dar ceea ce nu-i scăpă era că viaţa tinerilor şi a sa erau 
amenințate dacă rămâneau la bordul lui Alert. Că totul era 
pregătit pentru o fugă imediată şi că nu mai era aşteptat 
decât el, pentru a-şi găsi cu toţii un refugiu pe nava din 
preajmă. 

Domnul Patterson, fără a mai întreba nimic, se îmbarcă 
foarte repede, păstrându-şi sângele rece. Îmbrăcă pantalonul 
având grijă să-l îndrepte, apoi vesta în buzunarul căreia puse 
ceasul, îşi luă pălăria neagră şi răspunse lui Will Mitz care-l 
grăbea: 

— Oricând vrei, prietene... 

Poate că văzând reptila pe care trebuia s-o părăsească avu 
inima grea, dar nădăjduia s-o revadă în acelaşi loc, când Alert, 
luat înapoi de la Harry Markel, va fi adus într-unul din 
porturile apropiate din Antile. 

Mai rămânea să treacă prin fereastra îngustă a careului, să 
apuce parâma şi să alunece în barcă, fără a face vreo mişcare 
greşită sau cel mai mic zgomot. 

În momentul când ieşea din cabină, domnului Patterson îi 
veni ideea să-şi ia săculeţul care conţinea cele 700 de lire date 
de doamna Kethlen Seymour, precum şi carnetul pe care nota 


210 


cheltuielile de voiaj, pe care le băgă în marele buzunar al 
redingotei sale. 

— Cine ar fi crezut vreodată toate acestea despre căpitanul 
Paxton? spunea el. 

Căpitanul Paxton şi Harry Markel se mai confundau în capul 
său şi nu reuşise încă să despartă aceste două fiinţe care se 
asemănau atât de puţin!... 

Nu trebuia să te bizui pe supleţea sau îndemânarea 
domnului Patterson. Fu ajutat în timp ce aluneca de-a lungul 
parâmei. Toată teama lui Will Mitz era să nu cadă cu toată 
greutatea pe fundul bărcii, ceea ce ar fi putut trezi atenţia 
matelotului de cart, oricât de beat era... 

În sfârşit, domnul Patterson atinse cu piciorul una din bănci 
şi Axel Wickborn îl susţinu cu braţul pentru ca să poată 
ajunge la pupa ambarcaţiunii. 

Fu apoi rândul lui Louis Clodion, care se asigură pentru 
ultima oară că somnul lui Harry Markel nu fusese întrerupt şi 
că totul era liniştit la bord. 

După el, Will Mitz trecu prin fereastră şi ajunse în barcă 
într-o clipă. Pentru a nu pierde timp cu desfacerea nodului 
parâmei, o tăie cu cuțitul, lăsând să atârne de pupa lui Alert o 
bucată de 4—5 picioare. 

Ambarcaţiunea se depărta de corabie. 

Will Mitz şi tovarăşii lui vor reuşi oare să se refugieze la 
bordul navei învecinate? 

O vor regăsi în întunericul ceţos, înainte ca soarele să apară 
la orizont?... Va mai fi acolo? Şi briza nu va începe să bată ca 
să-i permită să-şi reia drumul? 

În orice caz, dacă pasagerii vor scăpa de soarta ce le-o 
pregătise Harry Markel şi complicii săi, ei vor datora acest 
lucru lui Will Mitz şi de asemenea doamnei Kethlen Seymour, 
care obținuse îmbarcarea lui pe Alert. 


X 
ÎN MIJLOCUL CEŢII 


Era ora unsprezece şi jumătate. 

Dacă întunericul n-ar fi fost atât de mare şi negura atât de 
deasă, s-ar fi putut vedea, la o distanţă de una sau două mile, 
lumina navei ridicată pe straiul catargului de la pupa. 

Nimic nu se zărea însă, nici silueta vreunei nave, nici 
licărirea vreunui felinar. Ceea ce ştia Will Mitz era că nava, 


211 


când se oprise, se găsea la nord. Îndreptă deci ambarcaţiunea 
în acea direcţie, fiind sigur astfel că se îndepărtează de Alert. 

Ceaţa şi întunericul nopţii făceau fuga mult mai grea. Totuşi, 
în lipsa vântului, pe o mare nemişcată ca o oglindă, nava 
putea fi ajunsă într-o jumătate de oră, dacă Will Mitz nu ar fi 
luat-o la întâmplare!... 

Şi acum fugarii puteau să reconstituie, de la început, drama 
al cărei sfârşit nu s-ar fi lăsat mult aşteptat. 

— Aşadar, zise Hubert Perkins, piraţii de pe Halifax sunt cei 
care au pus stăpânire pe Alert! 

— Şi în timp ce erau urmăriţi în interiorul portului, adăugă 
Niels Harboe, au reuşit să ajungă în ansa Farmar. 

— Dar, observă Albertus Leuwen, ei ştiau că Alert era gata 
de plecare, neavând la bord decât pe căpitan şi echipajul său. 

— Fără-ndoială, răspunse Roger Hinsdale, ziarele 
anunţaseră plecarea pentru 30 iunie şi ei au evadat din 
închisoarea Queenstown în ajunul acestei date. Au riscat totul 
şi asta le-a reuşit!... 

— Şi, spuse Axel Wickborn, în noaptea dinaintea îmbarcării 
noastre, nefericitul căpitan Paxton şi echipajul său au fost 
surprinşi, masacrați şi aruncaţi în mare... 

— Da, adăugă John Howard, şi cadavrul unuia din ei a fost 
aruncat pe plajă de curentul apei şi găsit acolo, aşa cum s-a 
ştiut la Barbados. 

— Şi amintiţi-vă de îndrăzneala acestui Markel! exclamă 
Tony Renault. Nu a declarat el ofițerului de pe Essex că a 
pierdut pe unul din oamenii săi în golf? Şi n-a mai adăugat că 
probabil sărmanul Bob a fost înjunghiat de bandiții de pe 
Halifax? Ticălosul! Dacă ar putea fi prins din nou... judecat... 
condamnat, spânzurat... şi ceilalţi împreună cu el! 

Aceste câteva cuvinte, schimbate în timp ce barca mergea 
sprea nord, arată că pasagerii de pe Alert cunoşteau bine 
împrejurările în care se săvârşise masacrarea căpitanului 
Paxton şi a echipajului său. Când ajunseseră la bord, Harry 
Markel şi bandiții săi erau stăpâni pe corabie. 

Atunci Hubert Perkins întrebă următoarele: 

— De ce nu plecase Alert fără să aştepte sosirea noastră ? 

— Din lipsă de vânt, răspunse Louis Clodion. Îţi aminteşti, 
Hubert, de două zile vremea era atunci tot aşa de liniştită cum 
este şi azi... În timpul traversării noastre de la Bristol la Cork 
nu am avut nici o suflare de vânt... Desigur, după ce dăduse 
lovitura, Markel spera să pornească, dar n-a putut s-o facă. 

— Aşa că, spuse Roger Hinsdale, ticălosul acesta a fost 
nevoit să-şi joace rolul... El a devenit căpitanul Paxton, şi 
ceilalţi, mateloţii lui Alert. 


212 


— Şi când te gândeşti că de aproape două luni, exclamă Tony 
Renault, noi trăim în societatea acestor netrebnici, hoţi şi 
asasini, şi că au fost destul de îndemânatici ca s-o facă pe 
oamenii cinstiţi! 

— Oh, zise Albertus Leuwen, nu ne-au inspirat niciodată 
simpatie! 

— Nici măcar acel Corty, care voia să dea dovadă că are 
intenţii atât de bune faţă de noi!... declară Axel Wickborn. 

— Cu atât mai puţin Harry Markel, care ne făcea să nu avem 
o părere prea bună despre căpitanul Paxton, adăugă Hubert 
Perkins. 

Will Mitz îi asculta. Nu mai aveau nimic nou să-şi spună unul 
altuia. Şi-şi aminteau, nu fără ruşine şi mânie, de elogiile pe 
care le aduseseră căpitanului Paxton şi echipajului său, de 
mulţumirile adresate acestor răufăcători, de prima pe care 
doamna Kethlen Seymour o acordase bandei de ucigaşi. 

Şi nu se arătase domnul Patterson cel mai darnic în aceste 
elogii, făcute în termenii excesivi pe care îi inspira emfaza sa 
obişnuită? 

Dar în această clipă mentorul nu se mai gândea la trecut şi 
nici la cele ce putuse să spună în onoarea căpitanului. Aşezat 
în fundul bărcii, auzind cu greu observaţiile schimbate în jurul 
lui, dacă ar fi putut acum să se gândească la cineva, desigur 
că s-ar fi gândit la doamna Patterson. 

În realitate, nu se gândea la nimic. 

Atunci fu pusă o ultimă întrebare, la care veni un răspuns 
plauzibil şi care era şi cel adevărat. 

De ce, după ce-i primise la bord pe pensionarii şcolii 
Antilian, Harry Markel nu a scăpat de ei de la începutul 
traversării, pentru a pleca apoi spre Mările Sudului?... 

La această chestiune Louis Clodion spuse următoarele: 

— Cred că acest Markel avea intenţia să scape de noi după 
ce Alert ar fi ajuns în largul mării. Dar, din lipsă de vânt, 
forţat să rămână lângă coastă, a aflat probabil că fiecare 
pasager trebuia să primească o primă la Barbados şi, cu o 
îndrăzneală de necrezut, l-a condus pe Alert în Antile... 

— Da, zise Will Mitz, da... Asta trebuie să fie cauza, şi 
dorinţa lui de a pune mâna pe bani a fost cea care v-a salvat 
viaţa... admițând că ea va fi salvată, şopti el, căci situaţia se 
înrăutăţea fără ca el să lase să se vadă îngrijorarea sa. 

În adevăr, barca rătăcea în mijlocul ceţei de aproape o oră. 
Nu întâlnise nava, cu toate că mersese în direcţia în care o 
văzuseră în ajun. 

Dar Will Mitz, neavând busolă, nu putuse nici măcar să se 
orienteze după stele şi se scursese mai mult timp decât i-ar fi 
trebuit să ajungă la navă. Şi dacă trecuse de ea, ce era de 


213 


făcut? Să revină spre est. Sau spre vest?... Nu exista oare 
riscul să se regăsească în apele lui Alert?... Nu era mai bine 
să aştepte în larg ca, ceața să se risipească, şi poate că acest 
lucru se va-ntâmpla la răsăritul soarelui, adică peste patru- 
cinci ore... Barca va ajunge apoi la navă şi chiar dacă fugarii 
ar fi zăriţi de pe Alert, Harry Markel nu va îndrăzni să-i 
urmărească. Situaţia ar deveni foarte proastă pentru el şi 
oamenii săi. 

Este adevărat că până atunci s-ar putea, cu puţină briză, ca 
Alert să se depărteze spre sud-est. Acum înţelegea Will Mitz 
de ce Harry Markel se aşezase în direcţia aceea. Din 
nefericire, cealaltă navă ar avea toate motivele să-şi continue 
drumul în sens invers şi, la răsăritul soarelui, nu s-ar mai 
vedea. Ce va deveni atunci barca cu cei unsprezece pasageri, 
pe care-i va purta în voia valurilor? 

În orice caz, Will Mitz manevra în aşa fel ca să rămână pe 
cât posibil la o distanţă bună de Alert. 

La ora unu după miezul nopţii nu se-ntâmplase încă nimic 
nou. O mare nelinişte îi cuprinse pe majoritatea fugarilor. 
Plini de speranţă la plecare, îşi spuneau că după o jumătate 
de oră vor fi în siguranţă. Dar trecuseră două ore de când 
rătăceau în căutarea navei, în mijlocul acestui întuneric 
profund. Louis Clodion şi Roger Hinsdale, arătând multă 
energie, îşi încurajau camarazii când se auzea vreo plângere 
sau se simţea vreo slăbiciune din partea lor, în locul domnului 
Patterson, care părea că nu-şi dădea seama de nimic. 

Will Mitz îi sprijinea: 

— Nu vă pierdeţi speranţa, băieţi, repeta el. Briza încă n-a 
început şi nava trebuie să fie acolo... Când ceața se va risipi, 
odată cu venirea zorilor, o vom vedea, iar ambarcaţiunea 
noastră va fi departe de Alert şi vor ajunge câteva lovituri de 
vâslă ca să atingem bordul ei! 

Totuşi Will Mitz era foarte neliniştit, cu toate că ascundea 
acest lucru, gândind la o eventualitate care risca să se 
producă. 

Nu era de temut ca unul din bandiți să fi descoperit fuga 
pasagerilor, ca Harry Markel să ştie acum ce are de făcut şi 
să se fi folosit de a doua barcă, împreună cu câţiva din 
oamenii săi? 

Era posibil, la urma urmelor. Ticălosul n-avea un mare 
interes să pună mâna pe fugari, de vreme ce calmul mării îl 
împiedica pe Alert să părăsească aceste regiuni? 

Şi chiar dacă briza i-ar fi permis să plece, nu risca să fie 
urmărit de acea navă, mai rapidă şi desigur mai puternică 
decât a sa şi al cărei căpitan ar fi fost pus la curent cu 
situaţia? 


214 


Will Mitz era atent la cel mai mic zgomot care se auzea la 
suprafaţa mării. Câteodată credea că aude plescăitul lopeţilor 
la mică distanţă, ceea ce ar fi arătat că ambarcaţiunea lui 
Alert era pe urmele lor. 

Atunci recomanda să nu se mai vâslească. Barca nemişcată 
era legănată doar de unduirile lente ale hulei. Toţi ascultau în 
tăcere, cu teama că vor auzi deodată vocea lui Carpenter sau 
a altuia, răzbătând din mijlocul ceţei. 

Mai trecu o oră. Louis Clodion şi camarazii săi se schimbau 
la lopeţi, numai pentru a ţine barca pe loc. Will Mitz nu voi să 
se mai îndepărteze, neştiind în ce direcţie să pornească. 
Dealtfel, în momentul când va apare soarele, era necesar să 
nu fie la o depărtare prea mare de navă, fie ca să-i transmită 
semnale, fie pentru a o putea ajunge, dacă începea s-o 
pornească la drum. 

La această epocă a echinoxului, în a doua jumătate a lunii 
septembrie, nu se face zi înainte de şase dimineaţa. E 
adevărat că de la ora cinci, dacă ceața se risipea, o navă era 
cu siguranţă vizibilă pe o rază de trei-patru mile. 

Astfel că dorinţa lui Will Mitz, pe care o împărtăşi lui Roger 
Hinsdale, Louis Clodion şi Tony Renault, care nu se lăsau 
descurajaţi, era ca ceața să se ridice înaintea zorilor. 

— Nu sub acţiunea brizei, adăugă el, căci, dacă Alert va 
porni, cealaltă navă se va îndepărta şi ea şi nu vom mai avea 
în jurul nostru decât marea pustie! 

lar cu această barcă fără punte, foarte încărcată, fără 
posibilitatea să-i adaptezi o pânză, o barcă pe care cea mai 
mică furtună ar pune-o în mare primejdie, ar fi fost oare 
posibil să ajungă într-un port din Antile?... Will Mitz aprecia 
că în prima zi de navigaţie Alert se deplasase cu vreo 60 de 
mile la sud-est de insula Barbados. Ca să străbată şaizeci de 
mile, având chiar o pânză, pe un vânt bun şi o mare prielnică, 
ambarcaţiunii i-ar fi trebuit pe puţin 48 de ore! Şi fără nici o 
provizie la bord, apă sau alimente! Odată cu sosirea dimineţii 
va începe foamea şi setea! Cum să le potoleşti?... 

După o oră, rupţi de oboseală, cuprinşi de o nestăpânită 
nevoie de somn, cea mai mare parte a băieţilor întinşi pe 
bancă adormiră. Chiar dacă Louis Clodion şi Roger Hinsdale 
mai rezistau, noaptea nu avea să se termine fără ca ei să-i 
imite pe camarazii lor. 

Will Mitz va rămâne deci singur de veghe. Şi cine ştie dacă 
nu va fi cuprins de desperare în faţa tuturor neşanselor şi 
împrejurărilor potrivnice ? 

De fapt, nu mai era nevoie să se recurgă la lopeţi decât 
pentru a rezista curentului, aşteptând fie risipirea ceţei, fie 
venirea zorilor. 


215 


Totuşi, parcă prin negură treceau câteva suflări intermitente 
de vânt, şi, deşi calmul se aşternu din nou, anumite semne 
indicau începerea brizei în preajma dimineţii. 

Era puţin după ora patru când simţiră o izbitură. Partea din 
faţă a bărcii se lovise, ce-i drept uşor, de un obstacol şi acest 
obstacol nu putea fi decât coca unei nave. 

Este oare aceea pe care fugarii o căutaseră în zadar atâta 
amai de vreme? Unii se deşteptară singuri, ceilalţi fură treziţi 
de camarazii lor. Will Mitz apuca una din lopeţi, pentru a se 
aşeza lângă coca vasului. Ambarcaţiunea îl abordase pe la 
pupa şi Will Mitz atinse bara de fier a unei cârme. Barca se 
afla deci sub bolta unei nave, şi, cu toate că ceața devenise 
mai puţin deasă, nu credea să fi fost zărit de oamenii de cart. 

Deodată mâna lui Will Mitz apucă o frânghie care atârna de 
patru-cinci picioare peste coronamentul vasului. Will Mitz 
recunoscu fringhia... 

Era parâma pe care o tăiase chiar el ca să depărteze barca, 
şi această navă era Alert... 

— Alert repetă el, cu un gest de desperare. 

Astfel, după ce rătăciseră toată noaptea, nenorocul îi 
adusese spre Alert şi vor cădea din nou în mâinile lui Harry 
Markel. 

Toţi erau înmărmuriţi şi izbucniră în lacrimi. 

Dar oare nu mai era timp să fugă şi să caute din nou nava? 

Din est străbăteau primele lumini ale zorilor... Ora cinci se 
apropia. Se simţea răcoarea dimineţii... 

Deodată ceața se ridică şi apăru suprafaţa limpede a 
oceanului. Se putea vedea în jur la trei-patru mile distanţă. 

Nava din faţă, profitând de primele rafale ale vântului, se 
depărta spre est... Trebuia renunţat la orice speranţă de a mai 
ajunge la bordul ei. 

Între timp, de pe puntea lui Alert nu se auzea nici un 
zgomot. Era neîndoios că Harry Markel şi echipajul mai 
dormeau. Matelotul de cart nici nu observase că începuse 
briza, pe când pânzele neorientate se zbăteau în vânt, lovindu- 
se de catarge. Ei bine, pentru că pasagerii nu mai aveau nici o 
speranţă să scape, trebuiau să devină stapâni pe Alert! 

Will Mitz, după ce concepu acest plan îndrăzneţ, se pregăti 
să-l execute. Ceea ce voia să facă o spuse pe şoptite, în câteva 
cuvinte. Louis Clodion, Roger Hinsdale şi Tony Renault 
înţeleseră imediat. Era singura şansă, de vreme ce nimeni nu 
văzuse plecarea şi revenirea bărcii. 

— Te vom urma, Will Mitz... zise Magnus Anders. 

— Oricând, zise Louis Clodion. 

Zorile abia se iveau, totul era să surprindă echipajul lui Alert 
înainte de a se suna deşteptarea, să-l încuie în cabina sa pe 


216 


Harry Markel, iar pe oamenii săi în post. Will Mitz va manevra 
apoi împreună cu tinerii săi prieteni, fie ca să se întoarcă în 
Antile, fie să ajungă la primul vapor care le-ar ieşi în cale. 

Barca alunecă fără zgomot de-a lungul carenei şi se opri în 
dreptul marelui catarg, la babord. Ajutându-se de parâme, era 
uşor să sară peste balustradă şi să ajungă pe punte. În 
porţiunea ultimului catarg, dată fiind înălţimea dunetei, 
escaladarea ar fi fost mult mai grea. 

Wili Mitz urcă primul. Abia ajunse cu capul în dreptul 
balustradei, că se opri şi făcu semn ca nimeni să nu mişte. 
Harry Markel ieşise din cabină şi cerceta starea vremii. Cum 
pânzele se izbeau de catarge, chemă echipajul pentru 
pregătirile de plecare. 

Oamenii dormeau şi, nerăspunzându-i nimeni, se îndreptă 
spre post. 

Will Mitz, care-i urmărea mişcările, îl văzu dispărând prin 
tambuchi. Era momentul de a acţiona. Mai bine să nu fie 
obligaţi să-l închidă pe Harry Markel sau să angajeze o luptă 
al cărei zgomot ar fi fost auzit la prova. Când toţi oamenii vor 
fi prizonieri în post, vor şti să-i împiedice să iasă de acolo 
înainte de a ajunge în Antile, şi dacă alizeele continuau să 
bată, în 36 de ore ar fi în dreptul Barbados-ului. 

Will Mitz sări pe punte. Băieţii îl urmară, după ce legară 
barca în care rămăsese domnul Patterson, şi se căţărară în 
aşa fel ca să nu fie nici văzuţi, nici auziţi. 

În câteva clipe ajunseră la tambuchiul postului, a cărui uşă 
fu închisă pe dinafară. Apoi fixară prelata grea gudronată, 
care îl proteja pe timp de furtună, cu bucăţi grele de lemn 
puse la capete. 

Şi acum, toţi oamenii de pe bord, inclusiv Harry Markel, 
erau prizonieri. Nu va trebui acum decât să-i supravegheze pe 
aceşti ticăloşi, până-n momentul când îi vor preda fie primului 
vapor întâlnit pe drum, fie în primul port al Antilelor, unde se 
va opri Alert. 

Ziua veni încetul cu încetul. Vălătucii de ceaţă urcau în 
spaţiu. Orizontul se lărgea cu primele lumini ale dimineţii. 

În acelaşi timp, vântul se înteţea fără să se stabilească într- 
un anume punct al compasului. Pânzele, aşa cum erau 
orientate, nu puteau decât să ţină nava pe loc. 

Astfel, planul lui Will Mitz reuşise. Tinerii săi tovarăşi erau 
stăpâni pe Alert, 

Cât despre nava pe care socotiseră să găsească scăpare, se 
vedea la cinci-şase mile depărtare! şi-n curând avea să dispară 
la orizont. 


PAL, 


XI 
STĂPÂNI LA BORD 


Această răsturnare a situaţiei se datora curajului şi 
îndrăznelii lui Will Mitz. Norocul părea că s-a întors acum de 
partea oamenilor cumsecade şi ghinionul de partea 
răufăcătorilor. Această ultimă crimă, care trebuia sa-i scape 
de pasageri şi de Will Mitz în noaptea următoare, nu le va mai 
fi cu putinţă s-o săvârşească. Dimpotrivă, ei vor fi cei ale căror 
crime vor fi pedepsite, care vor fi predaţi poliţiei la sosirea lui 
Alert într-un port oarecare din Antile sau America, dacă nu 
vor reuşi să pună a doua oară mâna pe navă! Dar nu vor reuşi 
oare?... 

Fără îndoială, erau zece oameni închişi în post, zece oameni 
robuşti, contra cărora n-ar fi putut lupta Will Mitz şi tovarăşii 
săi. După ce vor fi dărâmat pereţii care despart postul 
echipajului de cală, nu vor parveni să ajungă pe punte prin 
panourile care dădeau spre ea? Desigur că vor face tot 
posibilul spre a se elibera... 

Domnul Horaţio Patterson fusese ajutat să urce pe punte, 
fără ca să iasă din starea lui de inconştienţă. Crezând că are 
un coşmar, intră în cabina sa. După cinci minute căzu într-un 
somn adânc. 

Se făcea ziuă şi soarele nu întârzie să urce pe cer, pe după 
un strat de nori negri care se întindeau de la nord-est la sud- 
est. Will Mitz ar fi preferat să fie complet senin. Se temea ca 
vântul să nu sufle din partea aceea, cu atât mai mult cu cât, în 
partea opusă, în văzduh se simțeau semne de furtună şi 
instinctul său de marinar nu-l putea înşela. 

Totul depindea de puterea alizeelor. Dacă îi vor fi prielnice, 
atunci Alert o va lua în viteză spre vest, în direcţia Antilelor. 

Dar, înainte de a porni, trebuia aşteptat ca briza să se fi 
manifestat într-o direcţie sau în alta. Schimbătoare până 
acum, nu permisese orientarea pânzelor. 

Marea nu se înverzea nici la răsărit, nici la apus. Hula, care 
nu este decât o legănare a apelor, se unduia pe loc, 
imprimând navei un ruliu destul de accentuat. Era important 
totuşi ca traversarea să se facă în cel mai scurt timp. Cala şi 
cambuza conținând provizii pentru câteva săptămâni, 
pasagerii n-aveau a se teme de lipsa alimentelor şi a apei. 

E drept, cum puteau fi hrăniţi prizonierii, dacă o mare calmă 
sau o furtună ar întârzia nava? În post nu se găseau nici un fel 
de provizii... Încă din prima zi, Harry Markel şi ceilalţi vor 
cădea pradă foamei şi setei... Dacă ar fi introdus mâncare şi 


218 


băutură prin uşa tambuchiului, nu exista pericolul să le dea 
posibilitatea să iasă pe punte? 

Ei bine, Will Mitz va decide, dacă va fi cumva cazul ca 
navigația să se prelungească. Nu era oare posibil ca Alert să 
străbată în 24 sau 36 de ore cele 80 de mile care-l despărţeau 
de Indiile Occidentale? 

Un incident se produse, rezolvând problema hranei 
prizonierilor. Ea va fi asigurată chiar dacă traversarea trebuia 
să dureze câteva săptămâni. 


219 


Panoul fu împins la loc... 


Era în jur de ora şapte când Will Mitz, care făcea pregătirile 
de plecare, fu întrerupt de strigătele lui Louis Clodion: 

— Ajutor!... Ajutor!... 

Will Mitz alergă spre el. Cu toată greutatea sa, tânărul se 
lăsase pe panoul pe care bandiții voiau să-l ridice din interior. 
Harry Markel şi ceilalţi, după ce spărseseră peretele postului, 
invadaseră cala şi încercau să iasă prin panoul mare al 
bocaportului. Şi desigur ar fi reuşit, dacă Louis Clodion n-ar fi 
oprit această încercare. 

Imediat îi veniră în ajutor Will Mitz, Roger Hinsdale şi Axel 
Wickborn. Panoul fu împins la loc pe carlingă şi barele de fier 
transversale fură puse la locul lor, ceea ce făcu imposibilă 
forțarea lui. Aceeaşi precauţiune fu luată şi pentru panoul din 
faţă, pe unde se putea trece. Will Mitz reveni atunci lângă 
tambuchi şi strigă cu voce tare: 

— Ascultaţi-mă, voi, cei dinăuntru, şi fiţi atenţi la ce vă spun. 
Nici un răspuns nu veni din post. 

— Harry Markel, mă adresez ţie! 

Auzindu-l, Harry Markel înţelese că identitatea sa fusese 
descoperită, într-un fel sau altul, pasagerii aflaseră totul şi-i 
cunoşteau probabil planurile. 

Singurul răspuns obţinut de Will Mitz fură nişte înjurături 
groaznice. Dar el continuă astfel: 

— Harry Markel, află şi tu, şi complicii tăi că suntem 
înarmaţi... Primul dintre voi care va încerca să iasă din post 
va fi doborât. 

Şi din acest moment, după ce luară din rastelul dunetei 
revolvere, băieţii erau hotăriţi să-i păzească zi şi noapte, gata 
să tragă asupra oricui va ieşi prin tambuchi. 

Cu toate acestea, dacă prizonierii nu mai aveau şansă de 
scăpare, acum erau stăpâni pe cală şi vor avea din abundență 
provizii de carne conservată, pesmeţi, butoaie cu bere, coniac 
şi gin. Şi atunci, oamenii fiind sub imperiul băuturii, Harry 
Markel va avea puterea să-i stăpânească ? 

În definitiv, aceşti ticăloşi nu-şi puteau face nici o iluzie 
despre intenţiile lui Will Mitz. Harry Markel ştia că Alert nu 
era decât la o distanţă de 70—80 mile de Antile. Cu un vânt 
bun, era posibil să se ajungă la una din insule în mai puţin de 
două zile. Dealtfel, de-a lungul acestor regiuni atât de 
frecventate, Alert va întâlni numeroase nave cu care Will Mitz 
va intra în legătură. Deci, în orice fel, fie la bordul unei alte 
nave, fie într-un port din Antile, piraţii de pe Halifax, evadaţii 
din închisoarea de la Queenstown, nu vor mai avea altceva de 
făcut decât să aştepte pedeapsa pentru crimele lor. De aceea 
Harry Markel înţelegea că nu-i mai rămânea nici o şansă de 


221 


scăpare... El nu va putea să-şi elibereze oamenii şi să devină a 
doua oară stăpâni pe bord. 

Panourile şi postul fiind bine închise, nu mai exista altă 
comunicare între punte şi cală. Şi să spargă coca mai sus de 
linia de plutire, să răzbată prin bordajul gros şi scheletul 
solid, sau să găurească puntea, cum să le facă pe toate fără 
scule?... Şi apoi, nu puteai lucra fără să fii auzit. În zadar deci 
prizonierii ar încerca să se strecoare la pupa navei, desfăcând 
peretele etanş al cambuzei, la care nu ajungeai decât printr- 
un panou din faţa dunetei... Pe de altă parte, chiar dacă 
pasagerii n-ar fi avut la dispoziţie decât rezervele din această 
cambuză, ele ar fi fost suficiente pentru opt-zece zile, ca şi 
butoaiele cu apă. Însă Alert, cu o briză mijlocie, putea ajunge 
la una din insulele arhipelagului înainte de 48 de ore. 

Între timp, vremea nu se stabilizase încă şi dacă cealaltă 
navă putuse merge spre vest, era pentru că se găsise mai la 
nord, unde alizeele începuseră să bată din zorii zilei. 

În aşteptarea brizei de oriunde ar veni şi în timp ce Hubert 
Perkins şi Axel Wickborn stăteau de pază în faţa tambuchiului, 
ceilalţi se strânseseră în jurul lui Will Mitz, gata să execute 
ordinele sale. 

Will Mitz spuse: 

— Trebuie să căutăm să ajungem în Antile în timpul cel mai 
scurt... 

— Şi acolo, răspunse Tony Renault, să-i predăm poliţiei pe 
aceşti ticăloşi!... 

— Să ne gândim întâi la noi, rosti practicul Roger Hinsdale. 

— Şi când am putea ajunge?... întrebă Magnus Anders. 

— Mâine după-amiază, dacă timpul e favorabil, declară Will 
Mitz. 

— Crezi că vântul va sufla din această parte? întrebă Hubert 
Perkins, arătând spre est. 

— Sper, şi apoi va trebui să ţină 36 de ore... Pe acest timp 
furtunos nu prea ştii la ce să te aştepţi. 

— Şi în ce direcţie ne vom îndrepta? reluă Louis Clodion. 

— Spre vest. 

— Şi suntem siguri că vom ajunge în Antile? întrebă John 
Howard. 

— Siguri, afirmă Will Mitz. Arhipelagul, de la Antigua până 
Ia Tobago, ocupă o întindere de 400 de mile şi în oricare din 
insule vom fi în siguranţă. 

— Bineînţeles, declară Roger Hinsdale, şi chiar dacă suntem 
deviaţi din drumul nostru de vânturi potrivnice, dacă ajungem 
în Guyana sau într-unul din porturile Statelor Unite... 


222 


— Ce-are a face! ripostă Tony Renault. Vom sfârşi prin a 
acosta pe unul din țărmurile celor două Americi, între capul 
Horn şi Noua Anglie... 

— În adevăr, domnule Tony, încheie Will Mitz... Important e 
numai ca Alert să nu rămână imobilizat în locul acesta! Să 
vină briza şi să avem norocul să ne fie prielnică. 

Şi nu era suficient ca vântul să fie favorabil, mai trebuia să 
nu fie prea tare. Aspră şi grea sarcină pentru Will Mitz, să 
manevreze nava cu un echipaj de băieţi tineri, fără nici o 
practica, neştiind decât puţinul pe care l-au văzut în timpul 
traversării din Europa în Antile. Şi ce va face Will Mitz dacă 
va trebui să opereze cu repeziciune, să schimbe orientarea 
pânzelor, să reducă terţarolele, dacă vreun uragan ameninţa 
să rupă catargele? Cum să întâmpine toate eventualităţile 
care pot avea loc pe aceste meleaguri, unde sunt atât de 
frecvente cicloanele şi vijeliile? 

Şi poate că Harry Markel se baza pe încurcătura în care se 
va afla Will Mitz; nu era decât un matelot inteligent, energic, 
dar incapabil să determine poziţia navei cu exactitate! Dacă 
împrejurările deveneau critice, dacă vânturile din vest îl 
aruncau pe Alert spre larg, dacă o furtună ameninţa să-l 
dezorienteze, dacă s-ar afla în primejdie, nu se va vedea 
obligat Will Mitz să recurgă la Harry Markel şi la oamenii săi? 

Asta niciodată! Will Mitz va face faţă la orice, cu ajutorul 
tinerilor pasageri... Nu va păstra din pânze decât acelea care 
se pot manevra uşor, chiar dacă ar trebui ca Alert să 
întârzie... Nu! Mai degrabă să piară decât să recurgă la 
ajutorul acestor ticăloşi şi să cadă iar în mâinile lor! 

Dealtfel, nu se ajunsese încă la o asemenea situaţie şi, în 
definitiv, ce-şi dorea Will Mitz?... Timp de 36 de ore, cel mult 
48, o briză mijlocie din est şi o mare liniştită... Însemna să 
spere prea mult, în aceste regiuni unde de obicei domnesc 
alizeele? 

Era aproape ora opt. Păzind tambuchiul şi ambele 
bocaporturi, auzeau cum echipajul mergea încoace şi încolo 
prin cală, precum şi strigăte furioase şi blesteme, însoţite de 
cele mai groaznice înjurături. Dar n-aveai de ce să te temi de 
aceşti oameni reduşi la neputinţă. 

Tony Renault propuse atunci să mănânce. După oboselile şi 
emoţiile acestei nopţi, foamea începea să se simtă mai tare. 
Masa fu alcătuită din rezervele cambuzei — pesmeţi, carne 
conservată şi ouă pe care tânărul se duse să le fiarbă pe 
maşina din bucătărie, unde găsi diverse ustensile la 
îndemână. Cambuza furniza şi whisky-ul şi ginul care fu 
amestecat cu apă din butoaie, şi acest prim dejun îi reconforta 
din belşug pe toţi. 


223 


Domnul Patterson îşi primise partea lui. E drept că el, atât 
de vorbăreţ de obicei, mormăia numai câteva cuvinte din când 
în când. Dându-şi seama de situaţie, el înţelesese gravitatea 
ei, şi primejdiile mării îi apăreau acum în toată amploarea. 

Către opt şi jumătate, briza începu parcă să sufle din est, 
ceea ce era un noroc. Câteva cute apărură la suprafaţa mării 
şi la două mile de la babord strălucea albul spumelor. Imensa 
masă lichidă era pustie. Nici o navă nu se vedea până la 
ultima limită a orizontului. 

Will Mitz se hotărî să pornească. Intenţia sa fu să nu 
întrebuinţeze pânzele pătrate de sus, care trebuiau strânse 
dacă vântul se înteţea. Gabierul mare şi cel mic, vela foc şi 
brigantina erau suficiente pentru a ţine drumul. Dar cum 
aceste pânze erau strânse, trebuiau întinse, orientate şi 
legate, şi atunci Alert va porni înspre vest. 

Will Mitz chemă băieţii. Le explică ce aştepta de la ei şi 
arătă fiecăruia postul său. Urmat de Tony Renault şi Magnus 
Anders, mai experimentați ca ceilalţi, urcă la gabiere după ce 
indică lui Louis Clodion cum să ţină cârma. 

— Va merge... va merge! repeta Tony Renault cu încrederea 
atât de normală la vârsta lui şi se simţea în adevăr capabil să 
împlinească fapte mari. 

— Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu! zise Will Mitz. 

Într-un sfert de oră fură ridicate pânzele corăbiei care, puţin 
înclinată, o porni în larg, lăsând în urma ei o lungă dâră albă. 

Până la ora unu vântul bătu moderat, nu fără oarecari 
întreruperi, ceea ce cauză vii îngrijorări lui Will Mitz. Apoi la 
vest apărură nori groşi şi gălbui cu marginile bine conturate, 
semn că atmosfera era foarte încărcată. 

— Ce zici de starea vremii, Will? întrebă Roger Hinsdale. 

— Nu e cum aş vrea să fie! Ne aşteaptă o furtună sau cel 
puţin un vânt puternic. 

— Şi dacă vine din partea aceea?... 

— Ce vrei? răspunse Will Mitz... Va trebui să-l luăm aşa cum 
e! Mergem aşteptând întoarcerea alizeelor şi, dacă marea nu 
va fi prea agitată, ne vom descurca. Important este să 
ajungem să vedem uscatul şi dacă nu vom reuşi acest lucru 
decât în trei zile, în loc de două, o să ne resemnăm... La cinci- 
şase mile de Antile vom găsi piloţi care vor veni la bord şi 
după câteva ore Alert va arunca ancora. 

Între timp, aşa cum prevăzuse Will Mitz, vântul se schimbă. 
După-masă Alert fu zguduit puternic de contravalurile din 
vest, cu briza care bătea definitiv din această parte. 

Fu deci necesar să meargă cu vântul, pentru a nu fi târâţi în 
larg. Manevra se executa foarte uşor, fără să se schimbe 
murele. Tony Renault trecu la cârmă. Will Mitz şi ceilalţi 


224 


întăriră barele vergilor, scotele velei foc, gabierele, brigantina 
şi focurile. 

Alert, orientat în direcţia nord-est, cu vântul la tribord, porni 
repede în această direcţie. 

Fără îndoială că în cală, unde erau închişi, Markel şi ai lui îşi 
dădeau seama că nava, având vânt potrivnic, se îndepărta de 
Antile. 

Or, această întârziere nu putea fi decât în favoarea lor. 

Pe la şase seara, Will Mitz socoti că Alert a mers destul spre 
nord-est şi, pentru a folosi mai bine curenţii, se hotărî să 
schimbe orientarea spre sud-vest. 

Dintre toate manevrele, aceasta îl îngrijora cel mai mult. Să 
faci voltă cu vântul în faţă cere o mare precizie a mişcărilor în 
braţarea vergilor. E drept că Alert ar fi putut schimba cu 
vântul în spate; dar asta cerea mai mult timp, fără să mai 
vorbim de riscul de a fi izbit de valuri puternice. Din fericire, 
hula nu era prea mare. 

Se bordă brigantina cu bara de dedesubt, apoi scotele fură 
întinse cum trebuia, iar trinca şi micul gabier primiră vântul 
de la tribord. Schimbarea de drum se făcu după o scurtă 
şovăială şi, cu pânzele legate din nou, corabia se îndreptă 
spre sud-vest. 

— Bine... bine... băieţi! Exclamă Will Mitz, când operaţia fu 
terminată. Aţi manevrat ca nişte adevăraţi marinari. 

— Sub ordinele unui bun căpitan! răspunse Louis Clodion în 
numele tuturor camarazilor. 

Şi dacă din cală sau din post Harry Markel, John Carpenter 
şi ceilalţi îşi dădură seama că Alert luase o altă direcţie, e 
lesne de închipuit cât de furioşi erau! 

Masa de seară, luată repede ca şi cea de prânz, fu 
completată cu câteva ceşti de ceai pregătite de Tony Renault. 
Apoi domnul Patterson nu întârzie să intre în cabina sa, căci 
el nu putea fi de nici un folos. 

Atunci Will Mitz împărţi carturile de noapte între Clodion şi 
camarazii săi. 

Fu stabilit că cinci dintre ei vor rămânc pe punte, în timp ce 
ceilalţi patru se vor odihni. Se vor schimba din patru în patru 
ore şi dacă va fi nevoie să manevreze înainte de a se face ziuă, 
toţi vor veni să ajute. Dealtfel, în timpul cartului vor 
supraveghea tambuchiul şi panourile bocaporturilor, spre a 
evita orice surprize. 


225 


— Ce zici de starea vremii, 


Lucrurile stând astfel, Roger Hinsdale, Niels Harboe, 
Albertus Leuwen şi Louis Clodion intrară în careu şi se 
culcară îmbrăcaţi în cuşetele lor. Magnus Anders, la cârmă, 
urma dispoziţiile date de Will Mitz. Tony Renault, Hubert 
Perkins se aşezară la prova. Axel Wickborn şi John Howard 
rămaseră lângă arborele mare. 

Will Mitz mergea încolo şi încoace supraveghind totul, 
slăbind sau întărind scotele, după cerinţele vântului, luând 
timona când ea trebuia ţinută de o mână sigură şi 
experimentată — pe scurt era căpitan, şef de echipaj, gabier, 
timonier, matelot, după împrejurări. 

Carturile se succedau cum se hotărâse. Acei care dormiseră 
câteva ore veniră să schimbe pe camarazii lor la prova şi la 
pupa. 

Cât despre Will Mitz, el vru să rămână în picioare până 
dimineaţa. 

După o noapte fără incidente, furtuna care ameninţa se risipi 
şi vântul continuă să bată sub forma unei brize moderate. Nu 
fu deci nevoie să se reducă pânzele — operaţie dificilă în plină 
noapte. 

Cât priveşte ceea ce se întâmpla în interiorul postului şi al 
calei, nici Harry Markel şi nici tovarăşii săi nu făcură nici o 
încercare să devină din nou stăpâni pe navă. 

Ştiau că această tentativă ar fi eşuat chiar şi noaptea. 
Strigăte furioase răzbăteau din când în când prin panouri şi 
totodată se auziră urlete de beţivi, care încetară şi ele în cele 
din urmă. 

În zori Alert navigase între timp în trei direcţii diferite, spre 
vest. Cât despre distanţa care-l mai despărţea de Antile, cu 
câte mile scăzuse?... Abia cu zece sau douăsprezece mile!... 


XII 
TIMP DE TREI ZILE 


Soarele care urca dintr-un orizont plin de ceţuri 
«scămoşate» — acesta este cuvântul potrivit — nu vestea vreo 
importantă schimbare a stării atmosferice. Părea, din contră, 
că vântul, care bătea mai departe din vest, arată o anumită 
tendinţă de a se-nteţi. 

În plus, norii nu întârziară să acopere zenitul şi fără-ndoială 
că cerul va rămâne acoperit toată ziua, care va fi ploioasă. 
Aceasta ploaie va avea poate drept rezultat slăbirea brizei, 


227 


dacă nu se va manifesta prin câteva rafale, ceea ce-l îngrijora 
pe Will Mitz. 

În orice caz, manevrând până seara, era de presupus că 
Alert va câştiga prea puţin în mersul său spre Antile. De aici o 
întârziere a cărei durată nu putea fi prevăzută. Puteau să 
regrete că vântul nu se menţinuse încă 24 de ore spre est. 

Când nava părăsise Barbados sub comanda lui Harry 
Markel, alizeele au fost potrivnice mersului său. Altminteri, s- 
ar fi găsit cu o sută de mile mai departe, în plin Atlantic. Şi 
iată că acum tocmai vânturile din vest erau acelea de care 
trebuiau să ferească nava pentru a reveni în Antile. 

Când Louis Clodion veni lângă Will Mitz, la şase dimineaţa, 
întrebă: 

— Nimic nou?... 

— Nimic, domnule Louis. 

— Nu prevezi că vântul s-ar putea schimba? 

— Nu prea ştiu... Dacă nu se înteţeşte, nu ne va opri, cu 
aceste pânze... 

— Dar ne-ar întârzia? 

— Puțin... Oricum, n-avem de ce să ne temem... Vom ajunge 
în orice caz... Şi apoi, cred că vom zări vreun vapor... 

— Aşa speri ? 

— Da! 

— Nu vrei să te odihneşti puţin? 

— Nu... nu sunt obosit. Mai târziu, dacă voi simţi nevoia să 
dorm, o oră sau două de somn îmi vor fi de ajuns. 

Will Mitz vorbea astfel ca să nu-i neliniştească pe pasageri. 
În fond, priceperea sa de marinar îl făcea să aibă unele 
temeri. Uitându-se bine i se părea că «marea presimţea ceva», 
fiind mult mai agitată decât ar fi trebuit să fie din cauza 
brizei. 

Era posibil să fi izbucnit vreo furtună în vest. In iunie sau 
iulie ele nu se prelungeau mai mult de 24 sau 48 de ore. Dar 
în această perioadă a echinoxului, ar putea ţine una sau două 
săptămâni. Nu e aceasta perioada în care Antilele au suferit 
dezastre groaznice din cauza cicloanelor? 

Admiţând chiar că vântul nu se va transforma în vijelie, cum 
vor putea rezista aceşti tineri, trebuind să manevreze zi şi 
noapte? 

Către ora şapte domnul Patterson apăru pe punte şi veni la 
Will Mitz căruia îi strânse mâna. 

— Încă nu se zăreşte pământul? întrebă el. 

— Încă nu, domnule Patterson. 

— E tot în această direcţie? adăugă el arătând spre vest. 

— Da. 


228 


Domnul Patterson se mulţumi cu acest răspuns liniştitor. 
Totuşi, imaginaţia sa îl făcu să prevadă întârzieri 
considerabile... Şi dacă nava nu reuşea să ajungă la Barbados 
sau în altă insulă din Antile, dacă era târâtă în larg, dacă se 
dezlănţuia vreo furtună, ce se va face fără căpitan şi fără 
echipaj ? Sărmanul om se vedea dus până la capătul 
Oceanului... aruncat pe vreun țărm pustiu al Africii... părăsit 
cu lunile sau poate cu anii... Şi atunci, doamna Patterson, 
având toate motivele să se creadă văduvă, după ce îl va 
plânge cum era de cuviinţă... Da! Toate aceste gânduri 
dezolante îi treceau prin cap şi nici în Horaţiu sau Vergiliu nu 
găsea vreo consolare pentru durerea lui! Nu mai încercă nici 
măcar să traducă faimosul citat al lui Tony Renault. 

Dimineaţa nu aduse nici o schimbare în direcţia vântului. La 
prânz, Will Mitz hotări să facă un nou ocol. Dar marea fiind 
mai agitată, Alert nu reuşi să schimbe cu vântul în faţă şi 
atunci fu nevoit să gireze în etape. 

Odată pânzele aşezate, Will Mitz, zdrobit de oboseală, se 
întinse pe dunetă lângă habitaclu, în timp ce Louis Clodion 
ţinea timona. 

După un ceas de somn, fu deşteptat de nişte strigăte dinspre 
prova, unde Roger Hinsdale şi Axel Wickborn erau de gardă 
lângă postul echipajului. 

— Vapor!... Vapor! repeta tânărul danez cu mâna întinsă 
spre est. 

Will Mitz se repezi lângă gruiul de la tribord. 

În adevăr, o navă se zărea în partea aceea, mergând pe 
acelaşi drum cu Alert. Era un vapor cu aburi din care nu se 
zărea încă decât fumul coşurilor. Mergea cu mare viteză şi 
coca lui apăru curând la orizont. Din ambele coşuri ieşea un 
fum negru şi probabil că se dăduse presiune maximă. 

Emoţia pasagerilor în timp ce vaporul se apropia e lesne de 
închipuit. Poate că ajunseseră la deznodământul unei situaţii 
aşa de mult agravată de această persistenţă a vânturilor 
potrivnice. Toate binoclurile erau îndreptate spre acest vapor. 

Will Mitz se preocupă în special de direcţia pe care o urma, 
mergând spre vest. Dar ceea ce constată de asemenea era că, 
dacă-şi continua drumul, vaporul nu va veni în calea lui Alert 
şi va trece la cel puţin 4 mile depărtare. Se decise deci să 
conducă nava pentru a se putea întâlni cu vaporul cât mai 
curând, pentru ca semnalele sale să fie văzute. Braţă vergile 
gabierelor şi trincăi, slăbi scotele brigantinei şi focurilor şi, 
împins de vânt, Alert se apropie cu câteva carturi. 

După o jumătate de oră, vaporul era la numai trei mile. 
Trebuia să fie un transatlantic al unei linii franceze sau 
engleze, judecând după forma şi dimensiunile sale; dacă nu-şi 


229 


modifica mersul pentru a intra în direcţia vântului, cele două 
nave nu vor putea să comunice între ele. 

Din ordinul lui Will Mitz, Tony Renault ridică pe catarg 
pavilionul pilotului, alb-albastru, în timp ce pavilionul britanic 
se desfăşură la arborele artimon. Trecu un sfert de oră. Alert, 
cu vântul în spate, nu putu face mai mult pentru a se apropia 
de vapor, care rămânea cu trei mile mai la nord. Neprimind 
nici un răspuns la semnalele lor, Roger Hinsdale şi Louis 
Clodion luară două carabine din rastelul careului. Traseră 
câteva focuri. Vântul bătând în acea direcţie, poate că vor fi 
auzite detunăturile. 

Nu încăpea nici o îndoială că Harry Markel, John Carpenter 
şi ceilalţi înţeleseră ce se întâmpla. Mersul corăbiei se 
schimbase, se simţea ruliul. Nu mai avea aceeaşi viteză. Apoi 
auziră focurile de armă de la bord. 

Era deci un vapor în apropiere, cu care Alert încerca să 
comunice. 

Ticăloşii, crezându-se pierduţi, îşi îndoiră eforturile pentru a 
ieşi din cală. Izbituri violente răsunară în pereţii postului şi în 
panourile punţii. Urlete de furie le însoțeau. Dealtfel, primului 
care ar fi apărut, Will Mitz i-ar fi sfărâmat ţeasta cu un foc de 
revolver. 

Din nefericire, norocul nu fu de partea pasagerilor lui Alert. 
Semnalele lor rămaseră neobservate şi focurile de armă nu se 
auziră... O jumătate de oră mai târziu, vaporul, depărtându-se 
cu cinci-şase mile, dispăru la orizont. 

Will Mitz reveni spre direcţia vântului şi îşi reluă drumul 
spre sud-vest. 

În timpul după-amiezii, Alert făcu diverse ocoluri, înaintând 
foarte puţin. Starea atmosferei nu era deloc liniştitoare. Norii 
se adunau la apus. Vântul se înteţea, marea deveni foarte 
agitată şi valurile începură să treacă peste teugă. Dacă vântul 
nu slăbea, Will Mitz nu va putea să păstreze direcţia decât 
reducând din pânze. Era deci din ce în ce mai neliniştit, 
făcând eforturi să-şi ascundă îngrijorarea. Dar Louis Clodion, 
Roger Hinsdale — cei mai serioşi — îşi dădură seama de 
simţămintele lui. Când îl priveau şi-l întrebau din ochi, Will 
Mitz întorcea capul. 

Noaptea care se apropia ameninţa să fie rea. Fu necesar să 
se reducă din gabiere, vela foc şi brigantina. Această 
operaţiune, dificilă şi în timpul zilei, va fi şi mai grea pe 
întuneric. Trebuiau să manevreze pentru a nu fi surprinşi, 
rezistând între timp la vântul tare cu rafale. 

În adevăr, ce s-ar fi întâmplat dacă Alert era dus din nou 
spre est? Până unde l-ar fi târât o furtună care ar ţine mai 
multe zile?... Nu exista uscat în aceste regiuni decât mult mai 


230 


la nord-est, şi acolo erau periculoasele Bermude, unde corabia 
mai căzuse pradă unei furtuni care-o obligase să fugă cu 
vântul în spate. Va ajunge poate să eşueze dincolo de Atlantic, 
pe recifele coastei africane?... 

Deci era necesar să reziste, şi, atât cât va permite nava, să 
se menţină fie în direcţia de unde bătea vântul, fie manevrând 
numai cu vela mare, în apropierea Antilelor. 

Will Mitz le explică despre ce este vorba. Cât timp pânzele 
făceau zgomot ca nişte piese de artilerie, se vor ocupa mai 
întâi de micul apoi de marele gabier. Magnus Anders, Tony 
Renault, Louis Clodion şi Axel Wickborn îl vor urma pe Will 
Mitz pe vergi, având grijă să se ţină bine, şi, după ce vor 
strânge pânzele, le vor lega. Când vor cobori cu toţii, vor 
ridica vergile. 

Albertus Leuwen, Hubert Perkins vor sta la cârmă şi Will 
Mitz le va indica manevrele. 

Operația începu. După mari eforturi, două parâme erau 
prinse de micul gabier, care fu întins şi orientat în direcţia 
vântului. 

Acelaşi lucru fu făcut şi cu marele gabier. Cât despre 
brigantină, nu era nevoie să urce pe catarg, ci numai să 
răsucească partea inferioară a pânzei pe ghiu. In ceea ce 
priveşte vela foc, se mulţumiră s-o strângă, iar când vântul va 
slăbi în zori, aveau s-o întindă din nou. 

Şi acum Alert naviga pe suprafaţa oceanului cu această 
velatură. Câteodată avea o înclinaţie înfricoşătoare, izbit de 
valuri enorme care inundau puntea până la dunetă. Will Mitz, 
în picioare la cârmă, îl redresa cu vigoare, ajutat de unul sau 
altul din băieţi. 

Păstrară această alură toată noaptea şi Will Mitz nu crezu 
măcar necesar să manevreze înainte de răsăritul soarelui. 
Mersul spre nord-est, pe care-l luase după reducerea 
pânzelor, continuă până la ziuă. 

Când se iviră zorile, Will Mitz nu părăsise puntea, iar băieţii, 
după ce se schimbaseră din patru în patru ore, se odihniră 
câteva ceasuri. 

Imediat ce se limpezi orizontul de unde bătea vântul, Will 
Mitz îl cercetă cu privirea. De-acolo putea veni primejdia. 
Aspectul cerului nu era liniştitor. Dacă vântul nu se înteţise în 
timpul nopţii, dacă rămăsese ca o briză mai tare, nu exista 
nici un semn că se va potoli curând. Erau de temut şi ploi 
violente cu rafale, contra cărora vor trebui luate anumite 
măsuri de prevedere. Poate va fi necesar să urmeze o anumită 
direcţie pentru a rezista mai bine şi a ţine, cu nava neînclina- 
tă, piept valurilor. În loc de a fi pe drumul cel bun, Alert va 
pierde atunci mai mult decât ar câştiga în direcţia Antilelor. 


231 


Curând se dezlănţuiră rafalele, făcând să trosnească 
gabierele, amenințând să le transforme în zdrenţe. Dacă 
domnul Patterson nu putea să iasă din careu, ceilalţi, 
îmbrăcaţi în mantale ceruite cu glugă, rămaseră pe punte la 
dispoziţia lui Will Mitz. Ploaia care cădea torențial o 
strângeau în butoaie, ca să nu ducă lipsă de apă în cazul când 
Alert va fi târât în larg căutând să evite furtuna. 

Dimineaţa, cu preţul unor eforturi supraomeneşti, Will Mitz 
reuşi să răzbată puţin spre sud-vest, ceea ce-l făcea să se 
menţină pe latitudinea Antilelor şi, după calculele sale, la 
înălţimea Barbados-ului în partea mijlocie a arhipelagului. 
Spera să poată menţine gabierele, brigantina şi marele foc, 
dar după-amiază vântul se înteţi schimbându-se puţin spre 
nord-est. 

Înclinarea lui Alert era câteodată atât de mare, că 
extremitatea vergei mari atingea creasta valurilor şi talazuri 
enorme îl acopereau aproape în întregime. 

În cală, Harry Markel şi oamenii săi trebuiau să-şi fi dat 
seama că lucrurile mergeau prost pe covertă, că vaporul se 
lupta cu vijelia şi că Will Mitz nu-i va putea face faţă... Când 
va fi în primejdie, poate va trebui să recurgă la ajutorul lor. 

Dar se înşelau. Alert era gata să se scufunde sub velatură, să 
se piardă cu oameni cu tot — mai bine decât să recadă în 
mâinile acestor bandiți! 

Will Mitz nu deznădăjdui în aceste groaznice împrejurări şi, 
pe de altă parte, se părea că tinerii pasageri nu voiau să 
creadă că sunt într-adevăr în mare primejdie. Ei se supuseră 
ordinelor date cu mult curaj şi îndemânare, când deveni 
necesară reducerea pânzelor. 

Marele gabier fu strâns; de asemenea şi brigantina. Alert 
rămase numai cu micul gabier — operaţie care uşura 
manevrarea sistemului dublelor vergi pe care le avea nava. La 
pupa, Will Mitz ridică unul din focuri şi la catargul artimon o 
pânză triunghiulară, destul de solidă să reziste uraganului. Şi 
în jurul lor mereu aceeaşi imensitate pustie!... Nici o pânză nu 
se vedea în larg! Dealtfel, puteai oare aborda o navă sau să 
cobori o ambarcaţiune pe mare? 

Will Mitz văzu curând că va trebui să părăsească lupta cu 
furtuna. Era cu neputinţă să se menţină fie în direcţia 
vântului, fie pe drumul pe care pornise. Dar Alert avea, cum 
se spune în marină, «o ieşire» şi nu risca să se încline într-o 
parte într-atât încât să nu se mai poată redresa. Era adevărat 
că Atlanticul întreg se deschidea înaintea lui şi în puţin timp | 
000 de mile îl vor despărţi de Indiile Occidentale. 


232 


Cu bara dedesubt, nava se roti, zdruncinată complet, şi după 
ce atacă valurile turbate, riscând să devieze într-o parte sau 
alta, ajunse să aibă vântul în spate. 

Acest fel de a naviga este din cele mai periculoase, când 
vasul nu reuşeşte să treacă peste valuri, în timp ce pupa este 
ameninţată de ele. Timona este extrem de greu de manipulat 
şi trebuie să te legi pentru a nu fi aruncat peste bord. 

Will Mitz îi obligă pe băieţi, contra voinţei lor, să se 
refugieze în interiorul dunetei. Dacă va avea nevoie de 
ajutorul lor, îi va chema. 

Şi în acest careu, ai cărui pereţi trosneau, ţinându-se de 
bănci, câteodată udaţi de apa de pe punte care pătrundea 
înăuntru, reduşi la o masă compusă din pesmeţi şi conserve, 
ziua de 25 septembrie fu cea mai groaznică zi pe care o 
petrecuseră până atunci. 

Şi ce noapte, teribilă, întunecoasă şi clocotitoare! Uraganul 
se dezlănţuia cu o violenţă de necrezut. Va putea oare Alert 
să-i reziste 24 de ore? Nu va sfârşi prin a se înclina complet 
şi, pentru a-l redresa, nu va trebui să i se sfarme catargele? Şi 
vor reuşi acest lucru?... Nava nu va fi târâtă în adânc? 

Will Mitz era singur la cârmă. Energia sa depăşind oboseala, 
el îl susţinea pe Alert contra devierilor care amenințau să-l 
pună de-a curmezişul valurilor. 

Către miezul nopţii, un val imens, ridicându-se cu cinci-şase 
picioare peste coronament, căzu pe dunetă cu asemenea 
violenţă că era s-o dărâme. Apoi, împrăştiindu-se pe punte, 
după ce smulse barca cea mare suspendată la pupa, distruse 
totul în faţa lui — coteţele de păsări, cele două butoaie de apă 
legate de marele catarg, apoi, scoțând şi a doua ambarcaţiune 
din lăcaşul ei, o târî peste bord. Nu mai rămase decât o 
singură barcă, aceea cu care pasagerii încercaseră să fugă 
prima oară. Dealtfel, n-ar fi putut să le servească pe această 
mare atât de agitată, care ar fi înghiţit-o într-o clipă. 

La trosnetul care făcu să se cutremure nava până la călcâiul 
catargelor, Louis Clodion şi alţi câţiva se repeziră afară din 
dunetă. 

Atunci vocea lui Will Mitz se auzi printre şuierăturile 
rafalelor. 

— Înapoi... înapoi!... striga el. 

— Nu e nici o speranţă de scăpare? întrebă Roger Hinsdale. 

— Da... cu ajutorul lui Dumnezeu, răspunse Will Mitz. El 
singur ne poate salva... 

În acest moment se auzi o groaznică sfâşietură. O masă albă 
trecu între catarge, ca o pasăre enormă târâtă de urgan. 
Micul gabier fusese smuls din vergă şi nu mai rămăseseră din 
el decât nişte zdrenţe. 


233 


Alert mergea astfel fără pânze, şi cârma sa, nemaiavând 
putere să acţioneze, deveni jucăria vântului şi a mării, iar 
nava fu împinsă spre est cu o viteză nebună. 

Când se iviră zorile, la ce distanţă se afla oare Alert de 
Antile? ... De când fusese dus de vânt. Nu trebuia evaluată la 
sute de mile această distanţă?... Şi admițând că vântul nu se 
va schimba spre est şi că se vor putea întinde alte pânze de 
schimb, câte zile îi va trebui spre a recâştiga timpul pierdut? 

Între timp, furtuna păru să se potolească. Vântul îşi schimbă 
brusc direcţia, aşa cum se întâmplă atât de des în regiunile 
tropicale. Will Mitz fu mai întâi surprins de starea cerului. În 
timpul ultimelor ore, orizontul din est se curăţase de norii grei 
care-l acopereau în ajun. Louis Clodion şi camarazii săi 
reapărură pe punte. Se părea că furtuna va înceta. 

Marea era foarte agitată, e adevărat, şi trebuia cel puţin o zi 
până să se liniştească valurile care se spărgeau albite de 
spumă. 

— Da... da... se termină! repeta Will Mitz. 

Şi ridică braţele spre cer într-o mişcare de încredere şi 
speranţă, la care se asociară şi tinerii pasageri. 

Acum trebuia acţionat pentru a se îndrepta nava direct spre 
est. Vor găsi uscatul în acea parte, oricât de departe ar fi el. 

Dealtfel, distanţa nu se mărise decât din momentul când 
Alert, nemaiputând să manevreze, a trebuit să fugă din faţa 
furtunii. 

Spre prânz, tăria vântului scăzuse în aşa fel încât o navă 
putea să întindă terţarolele şi să navigheze cu gabierele şi 
pânzele de jos. 

Apoi, pe măsură ce slăbea, briza îşi schimba direcţia spre 
sud, şi Alert n-avea decât să urmeze drumul bun cu vântul în 
pupa. 

Trebuiau acum să înlocuiască micul gabier, apoi să întindă 
marele gabier, trinca, brigantina şi focurile. 

Această treabă se prelungi până la cinci seara şi nu cu 
puţină osteneală puseră pânzele noi, scoase din buncăr. 

Deodată se auziră strigăte din fundul calei, apoi izbituri în 
panouri şi în pereţii postului. Harry Markel şi oamenii săi 
încercau oare pentru ultima oară să-şi croiască drum afară? 

Tinerii săriră la arme şi erau gata să facă uz de ele contra 
primului din bandiți care s-ar arăta. 

Dar, aproape imediat, Louis Clodion strigă: 

— Foc pe navă!... 

În adevăr, un fum care venea dinăuntrul navei începu să 
năvălească pe punte. 

Nu încăpea nici o îndoială că, probabil din imprudenţă, 
îmbătându-se cu coniac şi gin, unii din prizonieri lăsaseră ca 


234 


focul să se întindă la lăzile din încărcătură. Se şi auzea cum 
butoaiele săreau în bucăţi cu violenţă. 

Puteau stinge acest incendiu?... Poate, cu condiţia să se 
deschidă panourile pentru a inunda cala... E adevărat că 
aceasta însemna să redai libertatea lui Harry Markel şi bandei 
sale... Însemna să faci posibilă căderea lui Alert în mâinile 
lor... 

Înainte chiar de a încerca să stingă focul, ticăloşii ar fi 
masacrat şi aruncat în mare pasagerii. 

între timp, în mijlocul ţipetelor care deveneau tot mai 
puternice, rotocoale de fum din ce în ce mai groase se 
întindeau pe suprafaţa punţii, iar gudronul dintre scânduri 
începea să se desfacă. 

În acelaşi timp răsunară alte explozii, mai ales la prova, 
unde se găseau depozitate butoaie cu alcool. 

Prizonierii trebuiau să fie pe jumătate asfixiaţi în această 
cală unde nu pătrundea decât foarte puţin aer. 

— Will!... Will! strigară John Howard, Tony Renault, 
Albertus Leuwen, întinzând braţele spre el... 

Şi parcă cereau îndurare pentru Harry Markel şi oamenii 
lui... 

Nu! Salvarea comună interzicea orice slăbiciune, orice 


Dealtfel, nu mai era nici un moment de pierdut în mijlocul 
unui incendiu ce nu putea fi stins şi care curând ar fi cuprins 
toată corabia! ... Trebuia părăsit Alert, şi echipajul său va 
pieri odată cu el! 

A doua barcă şi iola din spate dispăruseră în timpul furtunii 
şi nu mai rămăsese decât barca de la tribord. 

Will Mitz privi marea care era acum mai puţin furioasă... Se 
uită la Alert care era cuprins de o perdea de flăcări... apoi la 
tinerii pasageri speriaţi şi strigă: 

— Îmbarcarea! 


XIII 
LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII 


Nu mai era vorba de data aceasta să abordeze un vas ce se 
găsea la câteva cabluri distanţă, nici măcar la câteva mile în 
larg. Nava pradă incendiului trebuia părăsită. Şi pe suprafaţa 
unei mări pustii, cu speranţa nesigură de a fi reperaţi în 


235 


aceste regiuni, într-o ambarcaţiune fragilă, expusă la atâtea 
primejdii! 

În timp ce Will Mitz făcea în grabă pregătirile de plecare şi 
se ocupa să coboare ultima barcă de la bord, ce se-ntâmpla în 
cală? 

Urlete îngrozitoare se auzeau sub punte. Izbituri necontenite 
mişcau panourile şi tambuchiul postului. Şi cine ştie dacă 
prizonierii nu vor reuşi în cele din urmă să le deschidă, sau 
prin vreo gaură făcută în cocă nu vor izbuti să se arunce în 
mare pentru ca apoi să urce pe punte ? 

Cât despre dezlănţuirea incendiului, ipoteza cea mai 
probabilă era ca un butoiaş cu alcool să se fi spart şi 
conţinutul să fi luat foc din imprudenţa vreunui Morden sau a 
altuia, care nu mai era stăpân pe actele lui din cauza beţiei. În 
prezent focul se întindea în toată cala din faţă, până la 
peretele care o despărţea de pupa. Admiţând chiar că focul s- 
ar opri la acest perete etanş, nava tot va pieri şi nu vor mai 
rămâne curând din ea decât câteva epave la suprafaţa mării. 

Imediat ce barca coborâtă de pe gruiuri fu amarată de navă, 
Will Mitz încărcă tot ce era necesar pentru o călătorie care 
putea fi lungă. Louis Clodion şi Albertus Leuwen, după ce se 
aşezaseră în barcă, primiră două lăzi cu conserve şi pesmeţi 
din cambuză, un ultim butoiaş cu alcool, două cu apă dulce, o 
maşină de gătit portativă, doi saci cu cărbuni, o cantitate mică 
de ceai, câteva arme cu muniții, apoi diverse unelte de 
bucătărie. În acelaşi timp, Tony Renault şi ceilalţi trimiteau 
greementul ambarcaţiunii: un catarg, cu parâmele lui, o pânză 
cu vergă, focul din faţă, patru lopeţi, cârma, busola şi o hartă 
generală a Antilelor. Adăugară şi câteva undiţe, căci va fi 
poate necesar să se recurgă la pescuit pentru un supliment de 
hrană. 

Domnul Patterson fu primul care cobori în barcă. Sărmanul 
om, pe care atâtea încercări îl zdrobiseră, nu se mai gândea 
nici la trigonocefalul său destinat să piară în flăcări, nici la 
cuvintele intraductibile ale citatului latin! Nu mai era 
preocupat decât că trebuie să străbată marea în această 
barcă, în care Will Mitz arunca haine de schimb, mantale 
cernite, pături şi o prelată care va permite să se facă o tendă. 

Pregătirile fură terminate într-un sfert de oră, în timp ce 
urletele se auzeau tot mai îngrozitoare din mijlocul focului 
care cuprinsese parâmele, pânzele şi catargele. 

Şi în fiecare moment te puteai aştepta să apară vreun om 
scăpat din cala în flăcări, ca un spectru pe jumătate ars 
printre mugetele acestui cuptor... 

Era timpul ca Alert să fie părăsit. Nimic nu fusese uitat şi 
Will Mitz se pregătea să se îmbarce, când Niels Harboe îi zise: 


236 


— Şi banii?... 

— Da, răspunse Will Mitz, aceşti bani sunt ai binefăcătoarei 
noastre... Ei trebuie salvaţi, sau vor pieri cu această navă din 
care nu va mai rămâne nimic! 

Întorcându-se în careu, luă banii depuşi de domnul Patterson 
în cabină, reveni pe punte, sări peste balustradă şi, îndată ce 
cobori în barcă, zise: 

— Împinge! 

Îndepărtându-se de navă, ambarcaţiunea porni spre vest. 

În acel moment o explozie se produse în cală din cauza 
presiunii aerului supraîncălzit. Ea fu atât de violentă, încât 
arborele trinchet, smuls din călcâi, se prăvăli pe babord. În 
acelaşi timp, Alert se înclină sub puterea izbiturii pentru a se 
redresa imediat, şi apa care ar fi stins incendiul nu pătrunse 
în interior. 

Nici unul din oamenii lui Harry Markel nu apăru pe punte. 
Sau fuseseră asfixiaţi, sau încă nu putuseră să-şi croiască o 
ieşire prin fum şi flăcări. 

Era ora cinci şi jumătate seara. Vântul moderat permitea să 
se instaleze pânza bărcii, urmând ca ea să fie scoasă dacă se 
înteţea. Tony Renault şi Magnus Anders o ridicară, ca şi focul. 
Will Mitz se aşeză la cârmă, lopeţile fură scoase din furcheţi şi 
puse înăuntru. În sfârşit, pentru a obţine toată viteza posibilă, 
fără să compromită siguranţa, se slăbi puţin scota şi 
ambarcaţiunea se avântă uşor pe suprafaţa mării. 

Will Mitz nu ajunsese încă la o jumătate de milă, când 
celelalte două catarge ale lui Alert se prăbuşiră, după ce 
parâmele care le fixau luaseră foc. Nava, netedă ca un ponton, 
se înclină de data aceasta spre babord şi nu se mai redresă. 
Puțin câte puţin, apa năvăli peste balustradă. Câţiva oameni 
se arătară pe coasta ei, între alţii şi Harry Markel. Ticălosul 
scoase un ultim strigăt de furie, văzând barca atât de departe, 
că ar fi fost imposibil s-o mai ajungă. In sfârşit, Alert se 
scufundă în abis. Soarta îi pedepsise pe piraţii de pe Halifax, 
care scăpaseră de justiţia omenească. Din corabie nu se mai 
vedeau decât nişte rămăşiţe de catarg care pluteau în derivă. 

Văzând cum Alert se scufundă, tinerii pasageri nu putură să- 
şi stăpânească emoția profundă şi lacrimile le veniră în ochi. 

Între timp, dacă de douăsprezece ore furtuna încetase, 
situaţia ambarcaţiunii nu era mai puţin grea. 

Barca măsura treizeci de picioare de la etravă la cârmă şi 
era lată de cinci picioare. Deci putea duce unsprezece 
pasageri. Dar, neavând punte, nu oferea nici un adăpost 
contra ploii sau vântului şi risca să se umple de apă la primele 
valuri mai mari. Totuşi, între catarg şi etravă, Will Mitz instală 
o prelată, care, întinsă dintr-o parte în alta şi susţinută de 


297 


vergi, forma un fel de tendă sub care se puteau adăposti trei 
persoane. 

În acelaşi timp, Louis Clodion şi Roger Hinsdale luară 
măsuri să adăpostească busola şi lăzile de pesmeţi şi conserve 
în fundul bărcii. Cât despre provizii, ele trebuiau să dureze 
vreo zece zile, în afară de ce se putea pescui. În ce priveşte 
apa dulce, fără să socotească ce puteau strânge de la ploi, ar 
fi avut pe o săptămână, distribuind-o cu socoteală. In acest 
interval puteau spera oare să ajungă la uscat fie în Antile, fie 
în Bermude?... 

Nu, desigur, Alert fusese probabil târât mult în larg şi în 
special spre sud-est, ceea ce-l depărta de Bermude. Astfel că 
Will Mitz va căuta să ajungă la una din insulele Antile sau pe 
coastele americane ale Braziliei, ale Venezuelei sau ale 
Guyanei. Dar speranţa lui se întemeia mai mult pe întâlnirea 
cu un vapor, care să le aducă salvarea. 

Aceasta era situaţia în seara de 26 septembrie. Noaptea se 
apropia şi în curând întunericul va fi complet. La apusul 
soarelui, aspectul cerului nu părea rău, mai mult înceţoşat 
decât înnorat, atât în est cât şi în vest. Marea se calma treptat 
şi valurile se prefăcură într-o hulă lungă. Alizeele continuau 
să bată, ceea ce permitea păstrarea pânzei. Pentru a lumina 
calea, nu trebuia să te bizui pe lună, care era nouă; dar, între 
numeroasele stele, cea polară va străluci la nord, la câteva 
grade de orizont. 

În primul rind, Louis Clodion şi camarazii săi se oferiră să 
treacă la lopeţi, schimbându-se din oră în oră. Will Mitz le 
atrase atenţia că nu era nevoie de această supraoboseală şi că 
era mai bine să-şi menajeze forţele. 

— Briza este regulată, spuse el, şi se pare că va rămâne aşa. 
Avem tot timpul să vâslim dacă revine acalmia sau dacă 
trebuie să forţăm viteza pentru a întâlni un vapor... 

— Will, întrebă Roger Hinsdale, la ce distanţă crezi că s-ar 
găsi uscatul cel mai apropiat?... 

— La cel puţin 400 de mile... 

— Şi cât ar putea străbate barca noastră cu o briză 
moderată? Adăugă Louis Clodion. 

— Aproximativ vreo 60 de mile în 24 de ore. 

— Am avea deci de navigat vreo şapte-opt zile... zise 
Albertus Leuwen. 

— Da, răspunse Will Mitz, în afară de cazul când, până 
atunci, am găsi refugiu la bordul unui vapor... Ar fi 
eventualitatea cea mai fericită, cea pe care trebuie să ne 
bizuim cel mai mult. 

— În orice caz, reluă Louis Clodion, nu ne menaja... Suntem 
la dispoziţia ta dacă briza slăbeşte... 


238 


— Ştiu, răspunse Will Mitz, şi am speranţa că o să scăpăm 
cu toţii! Dar este de prisos să te oboseşti fără a fi necesar... 
Întindeţi-vă sub prelată sau pe fundul ambarcaţiunii şi 
dormiţi... Dacă va fi nevoie, vă voi trezi... Cred că noaptea va 
fi liniştită... 

— Nu vrei ca unul din noi să rămână la scota pânzei ? 
propuse Axel Wickborn. 

— Nu-i neapărată nevoie, domnule Axel, şi eu mă voi îngriji 
de toate... Vă repet, dacă vântul ne va obliga să strângem 
pânzele şi să trecem la lopeţi, vă voi chema... Credeţi-mă, 
puneţi păturile pe voi şi dormiţi până dimineaţa. 

Tinerii făcură ce le ceru Will Mitz. Doi dintre ei se băgară 
sub tendă lângă domnul Patterson; ceilalţi se întinseră pe 
bănci şi curând toţi dormeau la bord. 

Will Mitz, singur la pupa, ţinea echea cârmei cu o mână şi cu 
cealaltă era gata să slăbească sau să strângă scotele velei şi 
focului. Un mic felinar lumina busola din faţa lui şi-i indica 
dacă ambarcaţiunea devia din drumul său. Astfel se scurseră 
ore lungi, fără ca Will Mitz să cadă pradă somnului. Prea 
multe gânduri îl preocupau şi-l nelinişteau. Călăuzit de o 
neclintită încredere, nu deznădăjduise. Era la pupa acestei 
bărci, cum fusese cu o seară înainte pe duneta lui Alert, 
conducând-o cu o mână fermă, aşa cum condusese corabia. 
Dar, în loc de o navă solidă care să-l ducă pe el şi pe tinerii săi 
tovarăşi, nu mai aveau acum decât o fragilă ambarcaţiune, cu 
o rezervă de alimente pentru o singură săptămână, care îi 
expunea la toate nesiguranţele, toate capriciile şi toate 
primejdiile mării. 

Briza menţinându-se moderată, Will Mitz nu trebui să 
trezească micul grup şi de câteva ori, deschizând ochii unul 
sau altul dintre ei, îl întrebau: 

— Merge?... 

— Da, merge! răspundea el. 

Şi după un semn amical, întinşi din nou sub pătură, 
adormeau liniştiţi. 

În zori, toţi fură în picioare, chiar şi domnul Patterson, care 
ieşi de sub tendă şi se aşeză la prova. 

Se anunţa o zi frumoasă. Soarele se înălța pe un orizont 
acoperit de o uşoară ceaţă, pe care primele raze o risipiră. O 
briză lină sufla la suprafaţa mării încreţind-o cu mici valuri 
care clipoceau de-a lungul ambarcaţiunii. În primul rând şi ca 
de obicei, Tony Renault, cum făcea şi pe bordul lui Alert, se 
ocupă de micul dejun compus din ceai pe care-l încălzi pe 
maşina de gătit portativă, pesmeţi scoşi din una din lăzi. Apoi 
câteva picături de coniac amestecate cu apă dulce. Roger 
Hinsdale, adresându-se lui Will Mitz, spuse: 


299 


— Trebuie să dormi la rândul tău... Trebuie, dacă vrei să stai 
la cârmă în noaptea asta... 

— Trebuie! spuse şi Louis Clodion. 

Will Mitz cercetă cu privirea orizontul, şi văzând calmul 
mării şi vântul atât de regulat, zise: 

— Voi dormi două ore. 

Predând echea lui Magnus Anders, după ce-i dăduse câteva 
instrucţiuni, merse să se întindă sub tendă. 

După două ore, aşa cum spusese, reapăru şi veni la pupa. 

Imediat ce se convinse că ambarcaţiunea era pe drum bun, 
cercetă cerul şi marea. Condiţiile atmosferice nu se 
schimbaseră. Soarele se ridica pe un cer senin. Temperatura 
ar fi fost insuportabilă cu reverberaţia apelor dacă briza n-ar 
fi scăzut-o. 

Totuşi, pe întreaga întindere, cât puteai cuprinde cu ochii, 
nu se vedea nici forma albă a vreunei pânze, nici vreo trâmbă 
de fum. Binoclurile se plimbară în zadar de-a lungul vastului 
perimetru. 

De obicei, în această epocă a anului, vapoarele engleze, 
franceze, americane şi germane frecventau aceste regiuni, 
mărginite la nord de arhipelagul Bermudelor şi la vest de 
arhipelagul Indiilor Occidentale. Se întâmpla rar ca în timpul 
unei zile să nu te încrucişezi cu vreun vapor. 

Aşa că Will Mitz se întreba dacă furtuna nu-l azvârlise pe 
Alert în larg, mai departe decât îşi închipuise, la o distanţă 
care nu va putea fi străbătută în mai puţin de două sau trei 
săptămâni! Dar proviziile se vor sfârşi cu mult mai devreme.!... 
Nu se vor mai putea baza decât pe pescuit, pentru a-şi 
procura hrana, şi pe ploaie pentru a-şi potoli chinurile setei!... 

Aceste gânduri neliniştitoare Will Mitz le păstra în el, 
arătând celorlalţi o încredere pe care începea s-o piardă. 

Dimineaţa trecu în aceste condiţii, care  rămaseră 
neschimbate. Un fel de pânză pătrată suplimentară, pusă pe 
un băț, mări viteza bărcii care avea vântul în spate. 

Masa de prânz, mai puţin simplă ca prima, fu alcătuită din 
pesmeţi. Carne uscată, legume conservate care trebuiau puţin 
încălzite şi, ca băutură, ceai. Domnul Patterson, adaptându-se 
situaţiei, mâncă cu poftă. Tinerii săi însoțitori se-nfruptară şi 
ei din plin. Şi inima lui Will Mitz se strângea gândind la 
groaznicele eventualităţi ale viitorului, dacă navigația se 
prelungea... 

După-amiază undiţele aruncate aduseră câţiva peşti care, 
fierţi în apă de mare, îmbogăţiră meniul cinei. 

Apoi veni noaptea. Nici o pânză nu fusese văzută înainte de 
apusul soarelui. Obligându-i pe Louis Clodion şi pe camarazii 


240 


săi să doarmă ca şi în ajun, Will Mitz rămase la cârmă până se 
iviră zorile. 

A doua zi, 28 septembrie, vântul, care slăbise puţin între 
apusul şi răsăritul soarelui, se înteţi pe măsură ce astrul zilei 
se ridica spre zenit. 

Dimineaţa trebuiră să strângă pânza pătrată. Cu viteza ce-o 
avea, barca lua puţină apă la pupa şi devierile deveneau greu 
de evitat. Will Mitz, prevăzător pentru cazul când vor trebui 
strânse pânzele, se odihni cele două ore. 

Vântul îşi preciza direcţia, cu un cer de un albastru intens, 
fără nori. Cu toate că soarele, începând de la echinox, descria 
un arc zilnic mai puţin alungit, razele sale oblice erau foarte 
fierbinţi. Aşa că era bine să se economisească apa dulce, 
pentru că numai ploaia putea mări cantitatea care era pe 
jumătate epuizată. Trebui să se aplice raţionalizarea ei. Şi 
fiecare se supuse fără să se plângă. 

În această zi, la orele trei după-amiază, se zări un fum uşor 
spre nord-est şi miji speranţa întâlnirii cu un vapor. 

Această speranţă se spulberă repede. Apăru silueta unui 
mare vapor cu aburi, dar la zece mile depărtare de barcă. Era 
imposibil să-i atragă atenţia şi Will Mitz constată imediat că 
nu-i va putea ieşi în cale. 

În adevăr, după o oră, vaporul depăşise ambarcaţiunea şi nu 
se mai văzură decât ultimele rotocoale de fum gonite de briză. 

Înainte de cină, Tony Renault, Huben Perkins şi Albertus 
Leuwen mai prinseră câţiva peşti, care fură gătiţi ca şi ieri. 
Dealtfel, trebuia economisit şi cărbunele maşinii de gătit. 

A doua zi navigația urmă aproape în aceleaşi condițiuni. 
Numai vântul schimbându-se uşor spre nord, fu nevoie să se 
strângă puţin scotele şi să se meargă cu vântul pieziş. Viteza 
nu se micşoră, dar barca se înclina câteodată atât de tare 
încât copastia sa ajungea la suprafaţa apei. 

Will Mitz o susţinea cu cârma, dând o mână de ajutor când 
ameninţa să se umple cu apă, în timp ce Tony Renault 
manevra scota pânzei. 

Ceea ce îl neliniştea pe Will Mitz era că temerile sale, pe 
care încercase în zadar să le ascundă, începeau să-i cuprindă 
şi pe tinerii săi tovarăşi. 

Şi în primul rând, domnul Patterson, înzestrat mai puţin 
pentru aceste mari încercări, părea să nu mai poată rezista, 
cum o făcuse până atunci. Şi asta nu pentru că ar fi suferit de 
rău de mare. Nu! Avea accese de febră însoţite de o sete 
arzătoare. Şi, pentru a-l linişti, fiecare voia bucuros să 
renunţe la partea sa de apă dulce, şi aşa destul de redusă. 
Dacă mai slăbea, dacă-l apuca delirul — şi câteodată îi scăpau 
din gură cuvinte incoerente — ce se putea face pentru el?... 


241 


Pe de altă parte, Axel Wickborn şi Hubert Perkins fură 
cuprinşi de asemenea slăbiciune, că nu puteau nici să şadă pe 
bănci. Chipurile lor palide, ochii afundaţi în orbite şi privirea 
lor rătăcite arătau că erau la capătul puterilor şi trebuiră să 
fie culcaţi lângă domnul Patterson. 

Noaptea de 29 spre 30 septembrie făcu să crească neliniştea 
lui Will Mitz. Roger Hinsdale, Tony Renault şi Magnus Anders, 
care se dovediseră atât de energici până acum, trebuiră să se 
alăture celor bolnavi. 

Şi, culmea ghinionului, vântul, până atunci bun pentru 
mersul ambarcaţiunii, avea tendinţa să slăbească. 

Iată ce era cel mai mult de temut—acalmia al cărei sfârşit nu 
se putea prevedea: cu noi întârzieri, cu proviziile care 
scădeau zi de zi şi cu apa dulce care va fi curând redusă la 
câţiva litri şi va începe să lipsească... 

Barca părăsise Alert în 26 seara. De patru zile rătăcea la 
întâmplare, spre apus. Şi, când Louis Clodion întrebă cam 
câte mile au făcut în direcţia vest, Will Mitz răspunse: 

— O sută cincizeci, poate... 

— O sută cincizeci! exclamă John Howard. Şi încă nu zărim 
uscatul... 

— Oare nu se mai găseşte pământ în această parte?... 
murmură Niels Harboe. 

Will Mitz nu ştia ce să spună. Pământul era acolo, dar nu 
putea să ştie la ce distanţă! 

În realitate, dacă mai existau încă provizii pentru câteva zile, 
apa nu va mai ajunge decât pentru 48 de ore, dacă ploaia nu 
va cădea în acest timp. 

Şi tocmai seninul fără pată al cerului făcea să dispară orice 
speranţă în această privinţă. Vântul care se schimbase spre 
nord nu aducea nici un nor. 

Barca deviase probabil spre sud şi în această direcţie nu va 
putea întâlni coasta americană, ci vastul ocean, deschis până 
la marea antarctică! 

Dealtfel, în noaptea de 1 spre 2 octombrie, briza slăbi încetul 
cu încetul şi, la răsăritul soarelui, pânza se lipsi de catarg. 

Ce privire desperată aruncară şi cei mai curajoşi acelei 
imensităţi! Will Mitz, chiar el, nu putu decât să adreseze acest 
ultim apel Providenţei: 

— Ai milă de noi! 

Încă o zi întreagă trecu lără nici o schimbare şi pe o căldură 
înăbuşitoare trebuiră să se schimbe fără încetare la lopeţi. Nu 
mai erau decât patru care puteau face acest lucru: Louis 
Clodion, Tony Renault, John Howard şi Magnus Anders. 
Camarazii lor, rupti de oboseală, doborâţi de febră, zăceau pe 
fundul bărcii. Şi apa potabilă le va lipsi curând... 


242 


Will Mitz, totuşi, păstra destulă energie pentru a-i încuraja 
pe tinerii săi tovarăşi. El nu părăsea echea decât ca să apuce 
lopata, când îi venea rândul. Zadarnic spera că vântul va 
reîncepe să bată. Norii albi de la orizont se risipeau aproape 
imediat. Pânza nu se mai umfla, şi dacă o lăsară pe catarg era 
numai ca să le servească de adăpost contra razelor fierbinţi 
ale soarelui. 

Această situaţie nu se mai putea prelungi. 

În timpul nopţii de 3 spre 4 octombrie, mai mulţi dintre ei 
intrară în delir. Strigau... îşi chemau mamele... Fără 
necontenita supraveghere a lui Will Mitz, s-ar fi aruncat în 
mare în timpul groaznicelor halucinaţii... 

În sfârşit se făcu ziuă, poate pentru unii din ei cea care le va 
pune capăt suferințelor. 

Deodată se auzi un strigăt — un strigăt scăpat din gura lui 
Louis Clodion: 

— Vapor! 


XIV 
LA SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI 


Vaporul Victoria, după ce părăsise Dominica având 
destinaţia Liverpool, se găsea la 350 de mile sud-est de Antile 
când oamenii de cart zăriră barca lui Alert. 

Căpitanul John Davis, anunţat imediat, dădu ordin ca vasul 
să se îndrepte către ambarcaţiune. 

În momentul când Louis Clodion scosese strigătul «vapor», 
Will Mitz şi alţi doi-trei se ridicară şi întinseră braţele către 
navă. 

Cei mai valizi regăsiră atunci puteri noi şi căpitanul Victoriei 
nu avu nevoie să trimită o ambarcaţiune pentru a-i aduce. Cu 
Will Mitz şi Louis Clodion la lopeţi şi Tony Renault la cârmă, 
barca nu întârzie să se aşeze lângă coasta navei. Fu aruncată 
o parâmă şi coborâtă scara. După cinci minute, toţi pasagerii 
de pe Alert erau la bordul Victoriei, unde fură primiţi cu mare 
bunăvoință, dându-li-se şi ajutoarele de care aveau atâta 
nevoie. Iată-i deci salvaţi pe pensionarii de la Antilian School 
pe bursierii doamnei Kethlen Seymour, şi cu ei şi pe domnul 
Horatio Patterson, odată cu acel curajos Will Mitz, căruia îi 
datorau viaţa! 

Louis Clodion povesti ce se petrecuse de la plecarea din 
Barbados. Căpitanul Victoriei află în ce condiţii se efectuase 


243 


prima traversare, când Alert căzuse în mâinile lui Harry 
Markel şi a bandei sale, apoi călătoria de explorare a 
Antilelor, cum Will Mitz descoperise intenţiile acestor ticăloşi, 
cum el şi tinerii săi tovarăşi trebuiseră să fugă de pe corabia 
în flăcări şi, în sfârşit, cum se desfăşurase navigația bărcii lor 
în timpul ultimelor zile. 

Alert, despre care se credea că la această dată se află la 
două treimi din călătoria sa de întoarcere, se scufundase în 
adâncurile Atlanticului cu piraţii de pe Halifax, cu evadaţii din 
închisoarea din Queenstown. 


244 


Cei mai valizi regăsiră atunci puteri noi... 


Şi atunci, în numele camarazilor săi, cu o voce profund 
emoţionată, Louis Clodion îi mulţumi lui Will Mitz pentru tot 
ce acest curajos matelot făcuse pentru dânşii. Imbrăţişindu-l 
pe rând, toţi plângeau de bucurie şi recunoştinţă. 

Victoria era un vapor pentru transportul cărbunilor, având 2 
500 de tone. După ce dusese un transport de huilă la 
Dominica, se întorcea cu balast la Liverpool. Pasagerii de pe 
Alert vor fi deci duşi direct în Anglia. Şi cum Victoria 
străbătea uşor 15 mile pe oră, întoarcerea domnului Horatio 
Patterson şi a tinerilor laureați avea să se facă în cel mult o 
săptămână. 

Se înţelege de la sine că, încă din această primă zi, graţie 
îngrijirilor ce le fuseseră date, oboselile fizice şi morale, 
teribilele încercări prin care trecuseră nu mai lăsaseră urme. 
Acestea făceau parte acum din amintirile lor. Nu mai simțeau 
decât satisfacţie, imensa fericire de a fi terminat cu 
primejdiile celei de-a doua traversări şi cu suferinţele 
îndurate în ambarcaţiunea lor, în mijlocul Atlanticului. 

Iar domnul Patterson, după ce terminase o lungă şi 
interesantă conversaţie cu căpitanul de pe Victoria în care 
fuseseră amestecate figurile celor doi monştri, Harry Markel 
şi şarpele din Martinica, se exprimă astfel: 

— Desigur, domnule căpitan, e bine totdeauna să se ia cele 
mai amănunțite măsuri de prevedere înaintea unei călătorii!... 
Suave mari magna!, e plăcut, cum a spus Lucretiu, e plăcut, 
când marea este agitată, să-ţi aduci aminte că ţi-ai făcut 
datoria! Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi dispărut în adâncurile 
oceanului... Dacă nu m-aş fi întors acasă... Dacă ar fi trecut 
mulţi ani fără nici o ştire despre administratorul de la Antilian 
School?... E drept că doamna Patterson ar fi putut să bene- 
ficieze de ultimele dispoziţii pe care am crezut de cuviinţă să 
le iau!... Dar, slavă Domnului, mă voi înapoia la timp şi nu va 
fi nevoie să se aplice dispoziţiile mele! Finis coronat opus! 

Căpitanul Victoriei nu înţelesese, probabil, ce-i spusese 
administratorul, nici în latineşte şi nici măcar în limba sa, 
despre doamna Patterson; dar nu insistă şi nu putu decât să-l 
felicite pe noul pasager că scăpase din atâtea primejdii. 

Cum se vede, domnul Patterson îşi revenise cu totul şi-şi 
recăpătase obişnuita libertate de spirit. Şi atunci îşi aminti de 
faimosul citat latin pe care nu reuşise încă să-l traducă. 
Dealtfel, Tony Renault nu înţelegea să-l ierte şi a doua zi, faţă 
de camarazii săi, întrebă: 

— Ei bine, domnule Patterson, şi tălmăcirea? 


1 
2 


Suave mari magna - E plăcut pe vasta mare. 
Finis coronat opus - sfârşitul încununează opera. 


246 


— A frazei tale latineşti? Da. 
—  Letorum rosam angelum ? 

— Nu... Nu... Rectifică Tony Renault, rosam angelum 
letorum. 

— Ah, ce importanţă are ordinea cuvintelor?... 

— Din contră, are mare importanţă, domnule Patterson! 

— Asta-i nostim! 

— Aşa este!... Şi n-aţi găsit? 

— Am găsit că asta nu-nseamnă absolut nimic... 

— Greşeală! E drept că am uitat să vă previn că această 
frază nu se poate traduce decât în franceză... 

— Ai să-mi spui, în sfârşit, cum? 

— Da... când vom ajunge pe coasta engleză! 

În zilele următoare, domnul Patterson suci şi învârti 
zadarnic acele cuvinte cabalistice! Un latinist ca dânsul să fie 
luat pe nepregătite! Aşadar, foarte plictisit şi jignit, cum se 
auzi cuvântul «pământ!» la bord, îi ceru lui Tony Renault să-i 
explice imediat. 

— Nimic mai simplu, răspunse tânărul matelot de la Antilian 
School. 

— Ei bine? 

— Rosom angelum letorum înseamnă într-o franceză curată: 
«Rose a mâncat omleta cu rom!»! 

Domnul Patterson nu pricepu mai întâi nimic, dar, când 
înţelese, sări în sus ca şi cum ar fi fost electrocutat, apoi îşi 
acoperi faţa în semn de groază. 

Pe scurt, după o traversare fericită, la data de 22 octombrie, 
Victoria intră în canalul Saint George şi în aceeaşi seară 
ancora în docurile din Liverpool. 

Fură trimise imediat telegrame directorului de la Antilian 
School şi familiilor tinerilor, anunțând întoarcerea lor. 

Chiar în acea seară ziarele relatau faptele care se 
petrecuseră şi povesteau în ce condiţii domnul Horatio 
Patterson şi laureaţii fuseseră repatriați în Anglia. 

Această ştire avu un răsunet uriaş. Emoţia fu imensă când se 
cunoscură amănuntele dramei care începuse în golful Cork cu 
masacrarea căpitanului Paxton şi a echipajului său şi al cărei 
deznodământ avusese loc în plin ocean, prin înecarea lui 
Harry Markel şi a întregii sale bande. 

În acelaşi timp, din ordinul domnului Ardagh, doamna 
Kethlen Seymour fu informată de aceste evenimente. Este 
uşor de închipuit emoția acestei minunate şi generoase 
doamne! Ce s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi avut ideea 
călătoriei lui Will Mitz cu Alert!... Şi ce recunoştinţă îi arătă 


1 În franceză: Rose a mange l'omelette au rhum. 
247 


acestui curajos marinar, care devenise eroul zilei! Fiind acum 
la Liverpool, Will Mitz nu mai avea decât să aştepte îmbar- 
carea sa ca secund pe Elisa Warden. 

După ce aduseră din nou căpitanului Victoriei toate 
mulţumirile pentru modul cum s-a purtat, domnul Patterson şi 
elevii luară trenul de noapte şi a doua zi sosiră la Antilian 
School. 

La acea dată vacanţa fiind terminată, e uşor de închipuit ce 
primire li se făcu călătorilor, după toate peripeţiile călătoriei! 
Trebuiră să povestească fiecare amănunt şi desigur se va 
discuta încă multă vreme despre asta, poate totdeauna, în 
recreaţii. În pofida tuturor primejdiilor din care scăpaseră 
pasagerii de pe Alert, câţi dintre camarazii lor nu regretară că 
n-au putut să le împărtăşească! Şi nu încape nici o îndoială că 
dacă se va face un nou concurs pentru burse de călătorie, nu 
vor lipsi concurenţii! E drept, totul lăsa să se spere că ei nu 
vor mai intâlni o bandă de pirați care să pună mâna pe nava 
ce va servi la transportul noilor laureati. 

Între timp, toţi erau grăbiţi să-şi revadă familiile care-i 
aşteptau cu atâta nerăbdare — şi cât de puţin lipsise ca să nu 
se mai întoarcă niciodată din aceasta călătorie în Antile. 

Astfel, cu excepţia lui Hubert Perkins, ai cărui părinţi 
locuiau în Antigua, şi a lui Roger Hinsdale, a cărui familie 
stătea la Londra, John Howard, Louis Clodion, Tony Renault, 
Niels Harboe, Axel Wickborn, Albertus Leuwen şi Magnus 
Anders plecară imediat spre Manchester, Paris, Nantes, 
Copenhaga, Rotterdam şi Gotteborg, dornici să petreacă mai 
multe zile acasă, înainte de a reveni la Antilian School. 

Această întâmplare s-ar putea încheia, dacă nu ar atrage 
pentru ultima oară atenţia asupra domnului Horatio 
Patterson. 

Fără îndoială că în momentul când cei doi soţi căzură unul în 
braţele celuilalt, clipa a fost foarte emoţionantă. Nu! Doamna 
Patterson nu putea să-şi închipuie că acest om atât de aşezat 
şi metodic, atât de departe de orice întâmplare supărătoare a 
vieţii, să fi fost expus la atâtea primejdii din care a scăpat cu 
bine! Dar acest om vrednic spunea că nu va mai risca 
niciodată să înfrunte pericolele unei traversări! A doua oară 
nu va mai scăpa poate, aşa că non bis in idem!, şi doamna 
Patterson admise fără  obiecţie această axiomă de 
jurisprudenţă. 

Când domnul Patterson depuse în mâinile doamnei Patterson 
prima de 700 de lire luată la Barbados, nu putu decât să-i 


1 Non bis in idem — nu te pronunţa de două ori în aceeaşi 


privinţă. 
248 


exprime marele său regret că nu putea să-i dea şi faimosul 
trigonocefal, care fusese înghiţit de întunecatele abisuri ale 
Oceanului Atlantic. Ce efect extraordinar ar fi produs acest 
şarpe în salonul economatului sau, cel puţin, în sala de istorie 
naturală de la Antilian School! 

Şi atunci domnul Patterson adăugă: 

— Nu ne mai rămâne acum decât să-l prevenim pe cuviosul 
Finbook, de la parohia din Oxford Street. 

Doamna Patterson nu putu să-şi reţină un surâs şi spuse 
simplu: 

— E inutil, prietene... 

— Cum, inutil!! exclamă domnul Patterson, în culmea 
surprizei şi a uimirii. 

Aceasta cere o explicaţie şi iat-o: 

Din exces de precauţie şi cu mania sa fantastică pentru 
ordine, dusă la extrem în orice chestiune, meticulosul 
administrator de la Antilian School, negăsind suficient 
testamentul pe care-l făcuse pentru reglementarea 
succesiunii, şi-a propus să divorțeze înainte de plecare. In 
felul acesta, dacă n-ar avea ştiri despre el şi dacă n-ar reveni 
niciodată, doamna Patterson să nu trebuiască să aştepte să 
treacă ani şi ani pentru a fi liberă de orice tutelă, cum s-a 
întâmplat cu multe soții de exploratori în astfel de triste 
situații. Domnul Patterson nu putea să fie de acord ca, în 
timpul absenței sale, succesiunea să nu fie imediat lichidată, 
aşa cum se cuvine în cazul când lucrurile sunt făcute ordonat 
şi metodic, şi ca scumpa lui tovarăşă de viaţă, pentru credinţa 
şi afecțiunea sa, să nu fie în măsură să dispună personal de 
mica sa avere, aşa cum se cuvine unei văduve. 

Dacă ideile domnului Patterson erau prea înrădăcinate ca să- 
i poţi opune vreun raţionament, în schimb şi soţia lui avea 
principii nestrămutate. Ea nu accepta divorţul în nici un fel de 
împrejurare. Dar, în acelaşi timp, administratorul, care era 
foarte încăpățânat, era şi fantastic de distrat — cum s-a putut 
constata din această povestire — şi pe acest lucru se baza 
doamna Patterson pentru ca totul să se aranjeze conform 
dorinţei sale. În înţelegere cu un notar, vechi prieten, 
consilier la Antilian School, ea se făcuse că acceptă toate 
demersurile. Dar, cuprins de emoția atât de legitimă care-i 
cauza acest act, aşa cum bine prevăzuse doamna Patterson, 
soţul ei nu remarcase nimic. 

— Nu, domnule Patterson, eu n-am iscălit... Noi n-am fost 
niciodată despărțiți prin divorţ... şi contractul nostru de 
căsătorie a rămas şi va rămâne cum a fost. 


249 


— Ne variatur” răspunse domnul Horatio Patterson, 
strângând-o cu dragoste în braţe pe doamna Patterson. 


Cuprins 
PARTEA IN DAL 24007090 ca ata e aa ap eE a e i 4 
A sea ol ENE na Mă Atata co aa si aaa anal le a a maaadaaa aaa ea 4 
CONCURSUL- rarr Aaa eA PRI Rea e CE NOE AN A SARE 4 
IN RNP E E AAKE Rn AS a e MIRE CU e N RI m RN SARIT SAR A 10 
IDEILE DOAMNEI KETHLEN SEYMOUR... eee 10 


1 Ne variatur - neschimbat. 
250 


DOMNUL ŞI DOAMNA PATTERSON... eee 17 
IA EI A E V Ma NE Si EAA TE TS 24 
TAVERNA BLUE FOX. oeoo nerne Rae alătura al Dao ea i 24 
ÎN 42 Dolina dau de a iun a ea n aa da af ae ai Aa ai Med i 30 
O LOVITURĂ ÎNDRĂZNEAȚĂ... 30 
a A A E (ae 35 
SMENI ANN IN dpi 2 a i D AA E eTe E SEEE A 35 
N a SIR PN DRE SRI a A APR AT 2 Pe A E Ra PE 41 
CORABIA CU TREI CATARGE, ALERT... 41 
411 A EEE EA T IOE A A ae PE E dle E 47 
LA BORD Mana morore en A a N Bă e AA se na 47 
Ii E E AC BEST EI PE ce 9 0 EE A e e ae 54 
APROAPF DE USCAT go e ee lada itm a 54 
În. PNI MIRESE ICR AND UNDA E Al, So e RI MAE e CARI a Ca SI mei SI PORNO A IESI 61 
BRIZA DE NORD-EST... neoane ennea eee enaaneaaaaee 61 
D E TTN N aL ANR PN NA NIL, it ic PI i e 67 
2, ZARIN DANI E A EEEE RAS AER NR ANEI PIN ARII CE NI CPE pic N PL A Me 67 
| e e 00 aaa e CR RI A NENE a al Rap oc Are O ea e 74 
STRĂBĂTÂND AL LANIIICIUIL, 2 2 aaa aa aa el aa a 74 
AAi [| PRR AEE POTEA AA Ee tn SMR ap pe CER AI PRINS RA 78 
CANONIERA: -ESSEX act cae rituala al adi ăs datat 78 
a NAE A E ie E SINDAN A Pe SIR SIDO AS EM PNR, 85 
SAINT THOMAS ŞI SAINTE CROIX... 85 
INVE ae nana eae dioda atol aiurea zana 91 
SAINT MARTIN ŞI SAINT BARTHELEMY......eeeeeeeeeeeeeeee 91 
BAR DEA A OU As pene ca octet anod elita Dat Dad ET E, 99 
ei RE PNI EI NIC O n e RI INA a e A 99 
YAUN TE Oa MIND RN NINE N RI NF n ie Pa e NN 99 
[i Eee ARE o AI ANNEI MRI PAN e N cei a JE SE 0 ARE 0 PR 105 
GUADELUBA r acne situa aan a Ala a ai a aid 105 
poe 350 25 sa aaa a E oaze A E aaa one el ae a Ac poa aleasa avea 112 
JELOVINE. EEE pn ARN MR a, RER BR DO T a 112 
[i A at AA a NEI A SN cv io VON € a T E d Pi 119 
NNER N O A a oază af lot ae Doza aul aratata ata ea 119 
AE IENA ape AO a A PINA nt ARE RR a AD OA ON A NE el 128 
SANTA PUCIA vrae Re ARICI ORI IOD lg EN a Ie AD 128 
4 RAR N SP RAD E SN PRR al CA poem RA ee tan E a 0 A N 136 
EI A 0) Sanpaolo ad data elita Malti a la tt ia da 136 
AVA N VOR A TEE ARE Poet tn AD ASIRIENI 145 
ÎNCEPUT DE TRAVERSARE.........coc canoe eanoeea nea 145 
ADI e o Aa aa Io tat În aaa da Ac placa 2 afl io al Cola ra Ca ai ata 151 
NOAPTEA SE APROPIE... nenea 151 


PAPE AID ZE e etc a a a a a a ca eat AA al 157 
e a 162 
IN MIEOCUL CET reee eee E E e EE E 162 
E AS T IEE TTIE EE T E SINE As cete 168 
STAPANI LA BORI pci At aut Co eree e r E aaa 168 
A a a CEC Ai PR A 0 E SARRR 173 
FEMEIE ECE ZU E cmc saca eat ala iale i E 173 
XM PIERE neo E 0 A PN ete că AIE SI AA AA 180 
LA VOIA UNEIA MIDI ARII eee eaea EE ad a alta aid 180 
, d 0 TEP D N MIC IEP E ER e SIR set PANE a Mee 186 
LA SFARSITUL CALATORIE D came etala enea 186 


252 


JULES VERNE 


. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 
. OCOLUL PĂMÎNTULUI ÎN OPTZECI DE ZILE 
„ CINCI SĂPTĂMÎNI ÎN BALON 
. STEAUA SUDULUI 
. CĂPITANUL HATTERAS 
. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZA VERDE 
7. DOCTORUL OX 
8. DOI ANI DE VACANTĂ 
9. UN BILET DE LOTERIE. FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 
10. UIMITOAREA AVENTURĂ A MISIUNII BARSAC 
11. CELE 500 MILIOANE ALE BEGUMEI. ŞARPELE DE MARE 
12. VULCANUL DE AUR 
13. 20 000 DE LEGHE SUB MĂRI 
14. DE LA PĂMÎNT LA LUNĂ. ÎN JURUL LUMII 
15. UIMITOARELE PERIPEȚII ALE JUPÎNULUI ANTIFER 
16. INSULA CU ELICE 
17. BURSE DE CĂLĂTORIE 
18. CASA CU ABURI 
19. INDIILE NEGRE. GOANA DUPĂ METEOR 
20. INSULA MISTERIOASĂ (voL. 1) 
21. INSULA MISTERIOASĂ (voL. II) 
22. MINUNATUL ORINOCO 
23. CASTELUL DIN CARPAȚI. ÎNTÎMPLÂRI NEOBIȘNUITE 
24. ŢINUTUL BLĂNURILOR (voL. 1) 
25. ŢINUTUL BLĂNURILOR (voL. II) 
26. CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI 
27. 800 LEGHE PE AMAZON 
28. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. 1) 
29. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. II) 
30. TESTAMENTUL UNUI EXCENTRIC 
31. ROBUR CUCERITORUL. STĂPÎNUL LUMII 
32. CLOVIS DARDENTOR. SECRETUL LUI WILHELM STORITZ 
33. AGENJIA THOMPSON 
34. HECTOR SERVADAC 
35. UN ORAŞ PLUTITOR. SPĂRGĂTORII BLOCADEI. INVAZIA MĂRII 
36. PILOTUL DE PE DUNĂRE 
37. SATUL AERIAN. ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN 
38. PRICHINDEL 
39. CESAR CASCABEL 
40. CLAUDIUS BOMBARNAC. KERABAN ÎNCĂPĂȚINATUL 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010