Jules Verne — Fratii Kip

PARTEA ÎNTÂI 


TAVERNA THREE MAGPIES 


Pe vremea aceea — 1885 —, la patruzeci şi şapte de ani 
după ce fusese ocupată de Marea Britanie, care făcuse din ea 
un teritoriu dependent de New South Wales, la treizeci şi cinci 
de ani după transformarea sa în colonie desprinsă de Coroană 
adminis- trându-se singură, Noua Zeelandă mai era încă 
mistuită de febra endemică a aurului. Tulburările generate de 
această febră nu au fost la fel de distrugătoare ca în unele 
provincii ale continentului australian. Totuşi, au dat naştere la o 
serie de frământări cât se poate de regretabile, care au avut un 
efect negativ asupra stării de spirit a populaţiei celor două 
insule. 

Australienii şi chinezii nu au fost singurii care s-au năpustit 
ca un stol de păsări de pradă asupra acestor pământuri bogate. 
Americanii şi europenii se îmbulziseră şi ei. Şi nu era de loc de 
mirare că echipajele navelor comerciale cu destinaţia Auckland, 
Wellington, Cristchurch, Napier, Invercargill, Dunedin nu se 
arătau destul de tari ca să poată rezista acestei ispite de îndată 
ce ajungeau în port... In zadar încercau căpitanii să-i reţină pe 
marinari, în zadar încercau autorităţile maritime să-i ajute pe 
căpitani!... Marinarii dezertau cu duiumul, iar radele erau 
înţesate de vapoare care, clin lipsă de oameni, nu puteau pleca. 
Printre ele, la Dunedin, în aceeaşi situaţie supărătoare se afla 
bricul englez James Cook. 

Din cei opt marinari aparţinând personalului vasului doar 
patru nu îl abandonaseră, ceilalţi patru spălaseră putina, ferm 
hotărâți să nu se lase cu nici un chip aduşi înapoi. La 
douăsprezece ore după dispariţia lor se aflau cu siguranţă 
departe de Dunedin, îndreptându-se spre zăcămintele 
provinciei. Aflat în escală de cincisprezece zile, cu mărfurile 
îmbarcate, cu vaporul gata să pornească spre larg, căpitanul nu 
reuşise să-i înlocuiască pe fugari. Nici tentaţia unui câştig gras, 
nici perspectiva unei călătorii de doar câteva luni nu-i 
aduseseră recruţii doriţi cu atâta ardoare. Mai mult, pe lângă 
faptul că nu izbutise să momească pe nimeni, căpitanul se 


temea că şi cei patru rămaşi la bord s-ar putea ca, într-o bună 
zi, să-şi ia tălpăşiţa, îngroşând numărul dezertorilor. Aşa că, în 
vreme ce el căuta pe de-o parte, şeful său de echipaj, Flig Balt, 
căuta pe de alta, prin crâşme, prin bordeluri sau prin casele cu 
camere de închiriat. 

Dunedin este situat pe coasta de sud-est a acestei insule 
pe care strâmtoarea Cook o desparte de Insula de Nord — în 
limba indigenilor Tawai-Punamu — şi de lka-na-Mani din care 
este alcătuită Noua Zeelandă. Este un centru industrial şi 
comercial bogat şi luxos de unde pornesc în toate direcţiile 
numeroase „railways"!. 

La poalele oraşului, dispus în amfiteatru pe o colină, se 
întinde portul în care au acces nave de toate tonajele, de când, 
pornind din fort Chalmers, a fost amenajat un canal. 


Intre tavernele care abundă în acest cartier, una dintre cele 
mai gălăgioase şi mai pline de muşterii era cea a lui Adam Fry, 
cârciumarul de la Three Magpies. Grăsanul acesta roşu la faţă, 
îmbrăcat în culori ţipătoare, nu făcea mai mult decât licorile 
chioare din spatele tejghelei sale şi nu era mai breaz decât 
clienţii lui, nişte şnapani şi nişte beţivi cu toţii. 


In seara aceea, doi consumatori stăteau aşezaţi la o masă 
mai ferită, într-un colţ, în faţa unei ocale de gin. Paharele erau 
mereu pline, iar sticla, pe jumătate goală. Era limpede că cei 
doi îi puseseră gând râu şi nu aveau să se lase până când nu 
vor da pe gât şi ultima picătură. Erau de pe bricul James Cook, 
şeful de echipaj Flig Balt şi un marinar pe nume Vin Mod. 

— Mereu ţi-e aşa de sete, Mod?... îl întrebă Flig Balt pe 
invitatul său, umplându-i paharul fără picior. 


— Mereu, între mese, domnule Balt, răspunse acesta. Gin 
după whisky, whisky după gin!... Asta nu te împiedică să stai la 
taclale, să tragi cu urechea la ce se vorbeşte în jurul tău, şi să 
observi ce se întâmplă!... Ochii se limpezesc, auzul se ascute, 
iar limba ţi se dezleagă!... 

Era un individ mai degrabă scund decât înalt, ajuns la 
treizeci şi cinci de ani, mlădios, numai muşchi, semănând cu un 


1 Drumuri ferate, căi ferate; în original apare textul în Ib. engleză. 
(N.tr.) 


dihor, cu nas subţire, ochi vioi în care părea să ardă o flacără 
alimentata cu alcool, bot ascuţit, ai fi putut spune, dinţi de 
rozătoare, o faţă vicleană, inteligentă. Părea omul potrivit să te 
ajute să dai o lovitură, ca şi tovarăşul lui care ştia foarte bine 
asta. Se preţuiau reciproc şi se bizuiau unul pe celălalt. 


— Ar trebui, totuşi, să isprăvim o dată... izbucni Flig Balt 
cu voce aspră, izbind cu pumnul în masă. 


— N-avem decât să alegem din grămadă! i-o întoarse Vin 
Mod. 

Şi arătă spre grupurile ce beau, cântau, înjurau prin aburii 
de 
alcool şi fumul de ţigară ce înceţoşau atmosfera din acea 
încăpere. Ameţeai doar respirând aerul de acolo. 

Flig Balt, în vârstă de treizeci şi opt, treizeci şi nouă de ani, 
era de talie mijlocie, cu umerii largi, capul puternic, membrele 
viguroase. Era de ajuns să-l vezi o dată şi n-aveai să-i mai uiţi 
mutra toată viaţa: un neg cât o nucă pe obrazul stâng, pe sub 
sprâncenele groase şi cârlionţate ochii plini de răutate aruncau 
nişte priviri care te băgau în sperieţi, iar bărbia era împodobită 
cu un barbişon roşcat, tuns după moda americană. Pe scurt, 
avea chipul unui om duşmănos, pizmaş, răzbunător. Se afla la 
prima lui călătorie pe James Cook pe care fusese îmbarcat ca 
şef de echipaj cu câteva luni mai înainte. Originar din 
Queenstown, un port din Regatele Unite, era irlandez prin 
naştere (cel puţin aşa spuneau hârtiile). Dar, cutreierând mările 
de peste douăzeci de ani, nimeni nu-i mai ştia părinţii, familia. 
In ceea ce priveşte serviciul, Flig Balt era un şef de echipaj 
sever, conştiincios şi exact. Mai mult, îndeplinea şi funcţiile unui 
secund. Prin urmare, căpitanul Gibson considera că se poate 
baza pe el în ceea ce priveşte detaliile, rezervându-şi exclusiv 
comanda bricului. 


In realitate, Flig Balt nu era decât un ticălos în căutarea unei 
lovituri, împins de la spate de acest Vin Mod care exercita o 
influenţă detestabilă asupra lui, dominându-l de la nivelul unei 
superiorităţi incontestabile. Şi poate că apăruse, în sfârşit, 
ocazia de a-şi pune în aplicare planurile criminale... 


— ți repet, spuse marinarul, că în crâşma asta ai de unde 
alege. Vom găsi aici oamenii de care avem nevoie, dispuşi să 
facă negoţ pe cont propriu... 


— Ar trebui, observă Flig Balt, să ştim de unde vin... 


— Ar fi inutil, de vreme ce vor merge unde vrem noi, 
meştere Balt!... Din moment ce-i vom recruta dintre muşterii lui 
Adam Fry, putem avea deplină încredere în ei... 

Şi, într-adevăr, faima bombei în discuţie era în afară de 
orice îndoială. Poliţia putea să-şi arunce năvodul în acest local 
deocheat fără riscul de a pescui vreun cetăţean cinstit care să 
nu fi avut de-a face cu ea. Deşi căpitanul Gibson ardea de 
nerăbdare să-şi completeze echipajul, în nici un caz nu s-ar fi 
adresat clienţilor din Three Magpies. Aşa că Flig Balt se ferise ca 
dracul de tămâie să-i spună că avea de gând să facă angajări în 
taverna cu pricina. 

Vreo douăzeci de mateloţi stăteau pe bănci şi pe scaunele 
fără spetează — oameni din toată lumea, americani, englezi, 
irlandezi, olandezi, dezertori în cea mai mare parte, unii gata să 
pornească spre minele de aur, alţii de-abia întorşi de acolo, 
cheltuindu-şi, fără să le pese, ultimele lor pepite. Vorbeau tare, 
răcneau cât îi ţinea gura, în aşa fel încât nici măcar 
împuşcăturile de revolver nu s-ar fi putut auzi în mijlocul acestei 
gălăgii asurzitoare. Jumătate dintre ei erau beţi turtă, toropiţi de 
acea beţie sumbră provocată de băuturile prefăcute pe care şi 
le turnau fără încetare pe gât, fără să le mai simtă arsura. Unii 
se mai ridicau, o luau din loc clătinân- du-se pe şapte cărări şi 
se prăbuşeau cu nasul în podea. Ajutat de chelner, un indigen 
voinic ca un taur, Adam Fry îi ridica, îi căra cum putea şi îi 
azvârlea într-un colţ, „111 tambuchi", pentru a folosi o expresie 
din argoul marinăresc. Uşa dinspre stradă scârţâia din balamale 
cu un mieunat ca de pisică. Unii reuşeau să iasă, izbin- du-se de 
ziduri, lovindu-se de stâlpi, după care cădeau laţi în mijlocul 
străzii. Mereu intrau alţi muşterii care veneau să se aşeze pe 
locurile rămase libere. Noii veniţi erau întâmpinați cu saluturi 
grosolane şi strângeri de mână atât de călduroase, încât ai fi zis 
că o să li se smulgă braţele din umeri. Camarazii se revedeau 
după o lungă călătorie în zona zăcămintelor din Otago. Desigur, 
uneori se făceau auzite vorbe deocheate, glume deşucheate, 
sudâlmi, insulte care treceau de la o masă la alta. 


Flig Balt şi Vin Mod nu încetau să observe curioşi toată 
această adunare pestriță, pândind momentul de a intra şi ei în 
vorbă, atunci când avea să se ivească prilejul. 


— De fapt, care e treaba? zise cu voce scăzută, aşezându- 
se în aşa fel încât să fie cât mai aproape de şeful de echipaj. 
Trebuie să înlocuim patru membri ai echipajului care ne-au 
lăsat baltă... Ei bine, nu avem de ce să plângem după ei... 
oricum, nu ne-ar fi urmat! lţi spun eu, doar aici vom găsi 
oamenii de care avem nevoie... Să mor spânzurat dacă vreunul 
dintre şmecherii de aici ar da cu piciorul unei ocazii ca asta... 
Să te îmbarci pe un vapor pe cinste şi să străbaţi Pacificul, în 
loc să te întorci la Hobart Town... căci rămâne aşa cum am 
vorbit, nu-i aşa? 


— Aşa rămâne, confirmă Flig Balt. 


— Atunci, să numărăm, continuă Vin Mod. Patru dintre 
aceşti băieţi de ispravă, bucătarul Koa, tu şi cu mine, împotriva 
căpitanului, a celorlalţi trei marinari şi a musului, e mai mult 


decât ne trebuie pentru a reuşi!... Intr-o bună dimineaţă intri în 
cabina domnului Gibson... cabina e goală! Căpitanul a 
dispărut!... Aduni echipajul..., lipsesc trei oameni!... Câteva 


valuri i-au măturat de pe punte în timpul cartului de noapte... 
Se întâmplă chiar şi pe vreme liniştită... După care nimeni nu 
mai ştie nimic de James Cook... A pierit ca prin farmec, în 
mijlocul Pacificului, cu încărcătură cu tot... Nimeni nu va mai 
pomeni de el... şi, sub un alt nume, ...un nume drăguţ... Pretty 
Girl?, să zicem, va merge din insulă în insulă, ca orice vas 
comercial cinstit. La comandă, căpitanul Flig Balt, şeful de 
echipaj, Vin Mod... îşi completează echipajul cu doi trei băieţi de 
viaţă solizi, cum poţi găsi uşor în porturile de escală din est sau 
din vest... Şi fiecare face bani frumoşi, în locul câştigului de 
nimic pe care, îndeobşte, îl bei înainte de a apuca să-1 încasezi! 

Că zgomotul împiedica, uneori, cuvintele lui Vin Mod să 
ajungă la urechile lui Flig Balt, asta avea prea puţină 
importanţă. Şeful de echipaj nu avea nevoie să îl audă. Tot 
ceea ce îi spunea amicul lui, îşi spunea el însuşi. O dată ce 
hotărârea fusese luată, tot ceea ce îl interesa era când şi cum 


2 Frumuşica; în original apare textul în 1b. engleza. (N.tr.) 


va fi pusă în aplicare. Aşa că singura observaţie a sa fu 
următoarea: 


— Patru nou-veniţi, tu şi cu mine, şase contra cinci, printre 
care şi musul... fie! Dar ai uitat că la Wellington urmează să se 
îmbarce armatorul Hawkins şi fiul căpitanului?... 


—  Intr-adevăr... dacă ajungem la Wellington, plecând din 
Dunedin... Dar, dacă nu ajungem... 


— E treabă de patruzeci şi opt de ore, cu vânt prielnic, 
reluă meşterul Balt, şi dacă nu e sigur că vom reuşi să dăm 
lovitura în timpul traversării... 

— N-are importanţă!... strigă Vin Mod. Nu trebuie să fii 
îngrijorat, chiar dacă domnul Hawk şi fiul Gibson vor fi la 
bord!... Vor zbura pesta bastingaj” înainte de a-şi da seama ce 
se întâmplă cu ei!... Important este să recrutăm nişte camarazi 
cărora să nu le pese de viaţa unui om mai mult decât de o pipă 
uzată... nişte viteji care să nu se teamă de spânzurătoare... şi 
trebuie să-i găsim aici. 

— Păi, atunci, să-i găsim, răspunse meşterul Balt. 


Incepură amândoi să scruteze cu mai multă atenţie 
chipurile celor din jur, dintre care, de altfel, o mare parte îi 
priveau de mai multă vreme cu o anume insistenţă. 


— Uită-te, spuse Vin Mod, la ăla de colo... vlăjganul care 
arată ca un boxer... cu ţeasta aia uriaşă... Dacă n-a făcut deja 
de zece ori mai mult decât era nevoie ca să merite să fie 
spânzurat... 


— Da, răspunse meşterul Balt, mi se pare destul de 
simpatic... 


— Şi celălalt... care n-a mai rămas decât cu un singur ochi, 
dar ce ochi!... Fii convins că nu 1-a pierdut pe celălalt într-o 
bătălie dusă în numele dreptăţii... 


— Pe legea mea, dacă primeşte, Vin... 
— Va primi... 


3 Parapet aşezat de-a lungul bordului unei nave, fonnat din nişte cutii 
speciale în care se păstrează efectele echipajului. (N.tr.) 


— Totuşi, observă Flig Balt, nu putem să le spunem de la 
bun început... 


— N-o să le spunem şi, la momentul potrivit, n-o să dea 
înapoi de la treabă!... Dar ia uită-te la cel care intră acum!... 
Numai după felul cum a trântit uşa în urma lui, şi ai zice că 
simte poliţia pe urmele lui!... 


— Să-i facem cinste... spuse meşterul Balt. 


— Şi pun rămăşag capul meu pentru o sticlă de gin că n-o 
să ne refuze...! Apoi, ursul de colo, cu pălăria impermeabilă de 
marinar pusă strâmb, părerea mea e că, de cele mai multe ori, 
a navigat pe fundul calei“, decât pe teuga’ din faţă şi că, de 
cele mai multe ori, a avut picioarele legate, decât mâinile 
libere!... 

Cert este că cei patru indivizi pe care pusese ochii Vin Mod 
arătau ca nişte pungaşi gata de orice. 

Mai rămânea să afle dacă oamenii ăştia erau dispuşi să 
semneze un angajament, dacă nu cumva tocmai dezertaseră de 
pe navele lor, dacă nu se pregăteau să schimbe bluza de 
marinar cu vesta unui căutător de aur. Ori, n-aveau cum să se 
lămurească în această privinţă decât după ce vor sta de vorbă 
pe îndelete, stropind conversaţia cu gin sau cu whisky, la 
alegere. 


— Ei... prietene... nu bei un pahar cu noi? îl îmbie Vin Mod 
pe cel care tocmai intrase, făcându-i loc la masa lor. 


— Două... dacă nu vă e cu supărare, răspunse marinarul, 
pocnind din limbă. 


— Trei... patru... o jumătate de duzină... şi chiar o duzină, 
dacă ţi s-a uscat gâtlejul atât de tare! 

Len Caiinon — acesta era numele lui sau, cel puţin, numele 
pe care şi-l dădea — se aşeză fără multe mofturi, dovedind că 
o duzină ar fi fost tocmai măsura care i se potrivea. Apoi, 
înțelegând cât se poate de bine că cei doi nu se apucaseră să-i 
potolească setea — dacă lucrul acesta era cu putinţă — doar 


4 Magazie situată intre puntea cea mai de jos şi carlinga unei nave, în 
care se depozitează încărcătura. (N.tr.) 
5 Partea acoperită de la prora sau de la pupa unei nave. (Nitr.) 


pentru ochii lui frumoşi şi înfăţişarea lui chipeşă, întrebă cu un 
glas dogit de băutură: 


— Care-i treaba? 

Vin Mod îi explică: bricul James Cook gata să ridice 
ancora... bani frumoşi... o călătorie de doar câteva luni... doar 
un simplu cabotaj" dintr-o insulă în alta... mâncare bună... 
băutură din belşug şi nu poşircă... un căpitan care, în ceea ce 
priveşte echipajul, lăsa lucrurile pe seama şefului acestuia, Flig 
Balt, aici de faţă, iar acesta avea grijă să le meargă bine 
oamenilor lui... port de ataş llobart Town, în sfârşit tot ceea ce 
poate ispiti un marinar căruia-i place să petreacă în timpul 
escalelor... şi fără hârtii de arătat comisariatului din port... Vor 
ridica ancora chiar a doua zi, în zori, dacă echipajul va fi 
complet... şi, dacă, cine ştie, mai are şi câţiva prieteni aflaţi la 
ananghie care vor să se îmbarce, e de ajuns să-i arate, dacă se 
află la această oră în taverna Three Magpies... Len Cannon îi 
privi pe Flig Balt şi pe tovarăşul său încruntând din sprâncene. 
Ce însemna de fapt, această ofertă?... Ce se ascundea în 
spatele ei?... In sfârşit, oricât de avantajoasă ar fi părut, Len 
Cannon, le-o reteză scurt: 


— Nu... 

— Faci o mare greşeală!... îl atenţionă Vin Mod. 
— Se poate... dar asta e! 

— Şi am putea să ştim şi noi de ce? 

— Mă însor!... 

— Ei! Nu mai spune! 

— Da... cu Kate Verdax... o văduvă... 


— Ah! Prietene, ripostă Vin Mod bătându-l pe umăr, dacă 
va fi vreodată să te însori, apoi nu cu Kate Verdax o vei face, ci 
cu Kate Gibbet... văduva care-ţi pune ştreangul de gât!... 

Len Cannon izbucni în râs şi-şi goli paharul dintr-o 
înghiţitură. Totuşi, în ciuda insistențelor meşterului Balt, îşi 
menţinu refuzul, se ridică şi se alătură unui grup zgomotos 
unde avea loc un schimb de cuvinte de o violenţă ieşită din 
comun. 


6 Navigaţie costieră. (N.tr.) 


— Altul la rând, spuse Vin Mod pe care un prim eşec nu 
era de natură să îl descurajeze. 

De data asta, îl lăsă pe meşterul Balt şi se duse să se aşeze 
lângă un marinar aflat într-un ungher al încăperii. Nici acesta 
nu arăta mai bine decât Cannon, dar părea mult mai puţin 
comunicativ, preferând, fără îndoială, să stea de vorbă doar cu 
sticla lui — o conversaţie interminabilă care părea să îi fie de 
ajuns. Vin Mod intră numaidecât în subiect. 


— Aş putea să ştiu şi eu cum te numeşti? 


— Cum mă numesc? spuse marinarul, după o scurtă 
ezitare. 


— Da... 

— Dartu cum te numeşti? 

— Vin Mod. 

— Şi eşti?... 

— Marinar pe bricul James Cook în escală la Dunedin... 
— Şi de ce ar dori Vin Mod să afle cum mă numesc?... 


— Pentru cazul în care l-ar înregistra în catastiful 
echipajului nostru... 


— Kyle este numele meu, răspunse marinarul, dar îl 
păstrez pentru o ocazie mai bună... 


— Dacă seva ivi, prietene... 


— Totdeauna se iveşte una! 

Şi Kyle îi întoarse spatele lui Vin Mod pe care acest al doilea 
refuz îl făcu să fie mai puţin încrezător. Crâşma asta a jupânului 
Adam Fry era ca o bursă, iar cererea era mult mai mare decât 
oferta — ceea ce îi lăsa prea puţine şanse de a ajunge la un 
rezultat pozitiv. într-adevăr, şi încercarea de a recruta doi 
clienţi angajaţi într-o aprigă dispută în ceea ce priveşte 
achitarea ultimei ocale de gin consumate, cu ultimul lor bănuţ, 
dădu, la rândul ei, greş. Sexton, un irlandez, şi Bryce, un 
american, mai degrabă se duceau pe jos până in Irlanda, 
respectiv în America, decât să se îmbarce, chiar dacă ar fi fost 


vorba de iahtul Maiestăţii Sale sau de cel mai grozav crucişător 
din Statele Unite... 

Alte câteva tentative de angajare nu reuşiseră nici ele, 
chiar dacă beneficiară de largul concurs al lui Adam Fry, aşa că 
Vin Mod se întoarse destul de pleoştit la masa lui Flig Balt. 


— Nimic de făcut?... întrebă acesta, după ce aruncă o 
scurtă privire spre mutra plouată a prietenului său. 


— Nimic de făcut, meştere Balt. 
— Nu mai sunt şi alte bombe prin preajmă? 


— Ba sunt, răspunse Vin Mod, dar, dacă n-am făcut nici o 
scofală aici, n-o să facem nici în altă parte. 

Flig Balt nu îşi putu reţine o înjurătură, însoţită de o lovitură 
de pumn zdravănă care făcu să tresalte paharele şi sticlele. 
Planul lui era ameninţat să eşueze?... Nu va reuşi să introducă 
patru oameni de încredere, aleşi pe sprânceană, în rândurile 
echipajului bricului James Cook?... Va fi obligat să-l completeze 
cu patru marinari cinstiţi şi de ispravă care îl vor sluji pe 
căpitanul Gibson?... lar marinarii buni vor fi la fel de greu de 
găsit ca şi cei răi, şi aveau să treacă, fără îndoială, săptămâni 
bune, înainte ca bricul, din lipsă de personal, să poată ieşi în 
larg. 

Trebuiau, totuşi, să vadă şi în altă parte. Crâşmele pentru 
marinari erau ca ciupercile în cartierul acela din vecinătatea 
portului şi, după cum spunea Vin Mod, erau mai numeroase 
decât bisericile şi băncile. Flig Balt se pregătea, aşadar, să 
plătească în momentul în care o larmă puternică se iscă în 
celălalt capăt al sălii. 

Discuţia dintre Sexton şi Bryce, apropo de achitarea consu- 
maţiei, părea să ia o întorsătură periculoasă. Amândoi băuseră, 
indiscutabil, mai mult decât le permitea situaţia lor financiară. 
Ori, Adam Fry nu era omul care să dea pe datorie, chiar dacă ar 
fi fost vorba doar de câţiva penny. li datorau doi șilingi şi aveau 
să-i plătească aceşti doi şilingi sau va interveni poliţia şi-i va 
reţine acolo unde mai fuseseră reţinuţi nu doar o singură dată, 
pentru lovituri, injurii şi alte diverse infracţiuni. 

Patronul de la Three Magpies, prevenit de chelner, îşi 
reclama drepturile, în vreme ce Sexton şi Bryce nu reuşeau să 
se achite, chiar după ce se scotociseră cu sârg prin buzunare, 


la fel de goale pe cât erau de plini de whisky şi de vin stăpânii 
lor. Poate că, în această ocazie, intervenţia lui Vin Mod, cu banii 
în mână, ar fi fost eficace şi cei doi marinari ar fi acceptat 
câţiva piaştri ca avans pentru câştigurile viitoare?... îşi încercă 
norocul şi fu trimis frumuşel la dracu... împărţit între dorinţa de 
a fi plătit şi neplăcerea de a pierde doi clienţi, dacă aceştia se 
îmbarcau de a doua zi pe James Cook, Adam Fry nu-i veni deloc 
în ajutor, aşa cum sperase. 

Atunci, văzând toate astea, meşterul Balt îşi dădu seama 
că nu mai aveau nici o şansă şi îi spuse lui Vin Mod: 


— Să mergem... 


— Da... încuviinţă Vin Mod... E de-abia nouă!... Hai la Old 
Brothertf sau la Good Seeman’... sunt la doi paşi de-aici, şi să 
mor spânzurat dacă şi de data asta ne vom întoarce cu coada 
între picioare la bord. 

în vremea asta, Adam Fry trecuse de la vorbe grele la 
ameninţări. Sexton şi Bryce ori plătesc, ori vor dormi în arestul 
poliţiei. Chelnerul primi chiar ordinul de a se duce să-i caute pe 
policement, care nu sunt deloc rari în cartierul acesta 
deocheat. Flig Balt şi Vin Mod se pregăteau, aşadar, să plece 
împreună cu el când trei sau patru vlăjgani veniră să se 
posteze în faţa uşii, nu atât pentru a-i împiedica pe cei 
dinăuntru să iasă, cât ai împiedica pe eventualii nepoftiţi să 
intre. 

Evident, marinarii aceştia erau de partea camarazilor lor. 
Lucrurile urmau să ia curând o întorsătură proastă şi seara 
avea să se încheie, ca în atâtea rânduri, cu o încăierare pe 
cinste. 

Adam Fry şi chelnerul nu aveau nici un chef să se bată, aşa 
că se pregătiră să recurgă la forţa publică, aşa cum procedau 
de obicei în asemenea împrejurări. Văzând că uşa e păzită, 
încercară să ajungă, prin spate, pe strada în care dădea curtea 
din dos. 

Dar nu li se dădu timp pentru asta. Toată banda tăbări 
grămadă pe ei. Mai exact, Kyle şi Sexton, iar Len Cannon şi 
Bryce inter- veniră şi ei. Bineînţeles că cei aproape o jumătate 
de duzină de mugşterii beţi turtă, care zăceau prin colţuri, 


7 Marinarul (Ic ispravă; in original apare textul în Ib. engleză. (N.tr.) 
8 Poliţişti; în original apare textul in Ib. engleză. (N.tr.) 


incapabili să se ridice în picioare, nu aveau cum să se 
amestece în încăierare. 

Oricum, nici meşterul Balt, nici Vin Mod nu mai aveau cum 
să «părăsească încăperea. 


— Ar trebui, totuşi, s-o ştergem... zise primul dintre ei. O 
să plouă cu scatoalce pe-aici... 


— Cine ştie, răspunse celălalt. Să-i lăsăm să se bată... 
Poate că vom avea şi noi un câştig din bătaia asta. 

Şi, cum amândoi vroiau să aibă un câştig, dar nu şi 
pierderi, se grăbiră să se adăpostească în spatele tejghelei. 

Lupta se clădea cu arme albe, dacă această expresie se 
poate aplica picioarelor şi pumnilor combatanţilor. Desigur, 
cuţitele nu întârziară să apară şi n-ar fi fost prima oară — nici 
ultima — când sângele ar fi curs la Three Magpies. Se părea că 
Adam Fry şi chelnerul aveau să fie copleşiţi de numărul 
atacatorilor şi reduşi la neputinţă, dacă unii dintre muşterii nu 
ar fi sărit în apărarea lor. într-adevăr, cinci, şase irlandezi, cu 
gândul de a-şi asigura un credit pe viitor, li se alăturară. 

Hărmălaia era de-a dreptul infernală. Meşterul Balt şi Vin 
Mod, încercând de bine, de rău, să se adăpostească, de-abia 
reuşeau să se ferească de paharele şi de sticlele ce începuseră 
să zboare prin aer din toate părţile. Se pocneau, zbierau, 
răcneau. Răsturnară lămpile care se stinseră şi sala nu mai fu 
luminată decât de felinarul exterior, încastrat în arcada de la 
intrare. 

în cele din urmă, cei patru care erau cei mai înverşunaţi, 
Len Cannon, Kyle, Sexton, Bryce, după ce atacaseră, se văzură 
siliţi să se apere. Mai întâi, nici crâşmarul, nici chelnerul nu 
erau nişte începători în ale boxului. Nişte croşee teribile îi 
culcară la podea pe Kyle şi pe Bryce, cu maxilarele pe 
jumătate sfărâmate, dar, cu chiu cu vai, aceştia se ridicară şi 
se aruncară din nou în luptă, încercând să-şi scape camarazii 
din mâinile irlandezilor care-i înghesuiseră într-un colţ. 


Și, cum amândoi vroiau să aibă un câştig, dar nu $i pierderi, se 
grăbiră să se adăpostească în spatele tejghelei. 

Avantajul era când de-o parte, când de cealaltă, iar victoria 
nu putea fi decisă decât printr-o intervenţie din afară. 
Strigătele „Ajutor!", „Săriţi!", răsunau până în stradă. Vecinii, 
însă, nu se sinchiseau de ce se întâmpla în crâşma Three 
Magpies. După ei, toţi beţivii ăştia, mai mult sau mai puţin 
marinari, n-aveau decât să-şi rupă oasele, să-şi scoată ochii şi 
să se spintece până n-or mai putea. Nici că le păsa! 

Aşa că, netulburaţi de nimeni, cei din crâşmă îşi văzură în 
linişte de treabă, pocnindu-şi sârguincioşi mutrele. Bătălia era 
din ce în ce mai înverşunată, cele două tabere turbaseră, 
parcă, de furie. 

Mesele fuseseră răsturnate. Se pocneau cu scaunele. 
Cuţitele ieşiră din buzunare, revolverele, de la brâu şi începură 
să se audă Împuşcături. 

în vremea asta, cârciumarul, din ce în ce mai înghesuit, tot 
încerca să iasă, ba pe uşa de la stradă, ba prin curtea din dos, 
când o duzină de agenţi năvăliră în încăpere, exact prin uşa din 
spate. De îndată ce fuseseră anunţaţi de trecători că în crâşma 
lui Adam Fry era jale mare, o şi porniră într-acolo, dar fără să 
se grăbească, cu pasul măsurat şi tacticos al poliţistului englez, 
ajungând acolo într-un număr suficient de mare pentru a putea 
asigura ordinea publică. Mai mult, se părea că nu făceau nici o 
diferenţă între cei 


care atacau şi cei care se apărau. Intrau toţi în aceeaşi oală. In 
felul acesta, arestându-i pe toţi cei de faţă, puteau fi siguri că 
nu scapă nimeni dintre cei vinovaţi. Apoi, deşi sala era vag 
luminată, poliţiştii îi recunoscură numaidecât, printre cei mai 
zurbagii dintre zurbagii, pe Len Cannon, pe Sexton, pe Kyle şi 
pe Bryce pe care-i mai băgaseră la răcoare. Aşa că, presimţind 
ce-i aşteaptă, cei patru şnapani se pregătiră să-şi ia tălpăşiţa, 
prin curte. Dar, de fapt, unde să se ducă? N-o să pună sticleţii 
mâna pe ei chiar în ziua următoare?... 

Atunci interveni Vin Mod, exact la momentul potrivit, aşa 
cum îi spusese meşterului Balt şi, în vreme ce ceilalţi se luptau 
cu poliţiştii pentru a favoriza fuga celor mai compromişi dintre 
ei, se apropie de Len Cannon şi îi şopti: 


— Toţi patru pe James Cook.l... 


Sexton, Bryce şi Kyle îl auziră. 
— Când pleacă? întrebă Len Cannon. 


— Mâine, de cum se face ziuă... 

Şi, cu toate eforturile vajnicilor poliţişti împotriva cărora, de 
comun acord, se năpustise toată banda, cu toate eforturile 
vajnicului Adam Fry care avea toate motivele să nu-i lase să 
scape, Len Cannon şi cei trei camarazi ai lui, urmaţi 
îndeaproape de Flig Balt şi de Vin Mod, reuşiră într-un târziu şi 
în cele din urmă să spele putina. Un sfert de ceas după ce o 
întinseseră, barca bricului îi transporta la bord şi se aflau în 
siguranţă în cabina echipajului. 


| 
BRICUL JAMES COOK 


Bricul James Cook avea o capacitate de două sute cincizeci 
de tone, o navă solidă, cu o velatură puternică, o cală destul de 
largă, ceea ce îi asigura stabilitatea, pupa foarte liberă, prova, 
înălţată, comportându-se excelent în larg, indiferent de viteză, 
cu arborada puţin înclinată. Foarte iute, ferindu-se sprinten de 
valuri, atingea fără să-i pese unsprezece noduri pe oră pe vânt 
prielnic. Personalul său — după cum se ştie din conversaţia 
relatată mai sus — era alcătuit dintr-un căpitan, un şef de 
echipaj, opt matrozi, un bucătar şi un mus. Naviga sub pavilion 
britanic, având ca port de ataş Hobart Town, capitala Tasmaniei 
care ţine de continentul australian, una dintre cele mai 
importante colonii ale Marii Britanii. 

Trecuseră deja zece ani de când James Cook naviga fără 
răgaz de-a lungul coastei în vestul Pacificului, călătorii 
norocoase şi bănoase, graţie priceperii căpitanului său în ale 
pilotajului şi ale comerţului, Harry Gibson fiind în egală măsură 
un bun marinar şi un bun comerciant. 

Ajuns la vârsta de cincizeci de ani, nu părăsise niciodată 
bricul ele la ieşirea acestuia din şantierele din Brisbane. îi 
revenea un sfert din profit, celelalte trei aparţinând domnului 
Hawkins, armatorul din Hobart Town. Afacerile lor prosperau, 
iar începuturile acestei ultime călătorii îi îndreptăţeau să spere 
într-un câştig gras. 


Familiile celor doi erau strâns legate de multă vreme, Harry 
Gibson navigând de când se ştia pentru casa Hawkins. Locuiau 
în Hobart Town în acelaşi cartier. Domnul şi doamna Hawkins 
nu aveau copii. Domnul şi doamna Gibson aveau un singur fiu, 
în vârstă de douăzeci şi unu de ani, hărăzit comerţului. Cele 
două soţii se vedeau în fiecare zi, ceea ce le făcea să îndure 
mai uşor despărţirea, căci în perioada aceea armatorul se afla 
la Wellington, unde urma să înfiinţeze o agenţie comercială 
împreună cu Nat Gibson, băiatul căpitanului. De acolo, James 
Cook trebuia să-i ducă la Hobart Town, după ce avea să-şi 
completeze încărcătura în arhipelagurile clin vecinătatea Noii 
Guinee, în nordul Australiei, în ţinuturile ecuatoriale. 

E de prisos să mai spunem cine era şi câte parale făcea 
şeful de echipaj, Flig Balt, şi ce planuri diabolice urzea ticălosul 
acesta. Instinctelor sale care îl împingeau la crimă, invidiei pe 
care i-o purta căpitanului, li se adăuga o ipocrizie care îl 
păcălise pe acesta de la începutul călătoriei. Datorită unor 
certificate ce păreau autentice fusese admis la bord ca şef de 
echipaj, în timp ce Vin Mod se îmbarca în calitate de matelot. 
Cei doi se cunoşteau de multă vreme, cutreieraseră mările şi 
oceanele împreună, trecând de pe un vapor pe altul, dezertând 
atunci când se vedeau în imposibilitatea de a da o lovitură, şi 
sperau să-şi atingă scopul pe parcursul ultimei călătorii a lui 
James Cook, înainte ca bricul să se întoarcă la Hobart Town. 

într-adevăr, căpitanul Gibson avea deplină încredere în Flig 
Balt, înşelat de zelul prefăcut şi de asigurările de devotament 
ale acestuia. în raport permanent cu echipajul, se străduise din 
răsputeri să-şi exercite influenţa asupra echipajului. Pentru tot 
ceea ce privea navigația şi partea comercială, Harry Gibson se 
bizuia exclusiv pe el. De altfel, neavând ocazia sâ o 
dovedească, poate că Flig Balt nu era un marinar atât de bun 
pe cât pretindea că este, deşi susţinea că navigase chiar şi în 
calitate de secund. 

Oamenii care nu urmaseră exemplul camarazilor lor, 
Hobbes, Wickley, Burnes, aparţineau acelei categorii de oameni 
de ispravă, disciplinaţi şi curajoşi pe care un căpitan poate 
conta în orice împrejurare. In ceea ce-i priveşte pe dezertori, 
căpitanul n-avea de ce să-i regrete, dacă n-ar fi fost înlocuiţi de 
pungaşii pe care Vin Mod tocmai îi recrutase în taverna Three 
Magpies. Se ştie cine sunt, îi vom vedea la treabă. Din echipaj 


mai făceau parte un mus şi un bucătar. Musul Jim era un băiat 
de paisprezece ani dintr-o familie de muncitori oneşti care 
locuia în HobartTown. Aceasta îl încredinţase căpitanului 
Gibson. Era un băiat de treabă căruia îi plăcea ce făcea; agil şi 
brav, avea să ajungă un marinar de nădejde. Domnul Gibson se 
purta părinteşte cu el, iar Jim avea o mare afecţiune pentru el. 

Cât despre bucătarul Koa, aparţinea acelui tip de indigeni 
care fac parte din cea de-a doua rasă de indigeni, indivizi de 
talie mijlocie, cu pielea de mulatru, robuşti, muşchiuloşi şi 
supli, cu pârul creţ, din care este alcătuită, în general, clasa 
oamenilor de rând la mauri. la sfârşitul acestei prime călătorii 
pe care o făcea la bordul bricului în calitate de meşter bucătar, 
Harry Gibson avea de gând să se descotorosească de această 
fiinţă perfidă, răzbunătoare, răutăcioasă — între altele, murdar 
şi neîngrijit — asupra căreia mustrările şi sancţiunile nu aveau 
nici un efect. De altfel, Flig Balt avea dreptate să îl numere 
printre cei care nu ar fi şovăit să se revolte împotriva 
căpitanului. Aşadar, Flig Balt, Vin Mod şi cu el, ajutaţi de cei 
patru nou-veniţi la bord, erau şapte oameni, împotriva 
domnului Gibson, a celorlalţi trei marinari şi a musului. Este 
adevărat, la Wellington urmau să se îmbarce şi domnul 
Hawkins armatorul împreună cu Nat Gibson, iar atunci ar fi 
existat un oarecare echilibru între cele două tabere. Dar era 
posibil ca Flig Balt să reuşească sâ pună stăpânire pe navă 
între Dunedin şi Wellington... 

James Cook, aflat în cabotaj de patru luni, efectuase trans- 
porturi în diferite posturi unde îşi îmbarcase şi îşi debarcase 
încărcătura cu frahturi” avantajoase. După ce intrase succesiv 
în porturile Malikolo, Merena şi Eromanga din Noile Hebride'9, 
apoi la Vanua Linon din Insulele Fiji, urma să se întoarcă la 
Wellington, unde îl aşteptau domnul Hawkins şi Nat Gibson. 
Apoi avea să se îndrepte spre Noua Guinee, bine aprovizionat 
cu tot soiul de nimicuri pentru băştinaşi, şi va aduce de acolo 
sidef şi copra (miez de nucă de cocos, sfărmat şi uscat la soare, 
pregătit pentru extracția uleiului) de zece, douăsprezece mii de 
piaştri. De acolo vor reveni la Hobart Town... în aceeaşi seară, 


9 Taxă plătită pentru transportul de mărfuri. (N.red.) 

10 New Hebrides sau Nouvelle Hebrides, arhipelag vulcanic în Oceanul 
Pacific (Melanezia), între Noua Caledonie şi Fiji, parte componentă a statului 
Vanuatu. (N.tr.) 


Flig Balt îi povesti căpitanului cum se petrecuseră lucrurile, cum 
profitase de o încăierare pentru a-i scăpa pe Len Cannon şi pe 
ceilalţi din ghearele poliţiei. Vor vedea mai încolo câte parale 
făceau... De obicei, capetele astea înfierbântate se liniştesc 
când ajung în larg... Una peste alta, şeful de echipaj socotea că 
făcuse o treabă bună. 


— Văd eu mâine, zise căpitanul Gibson. 


— Da... mâine, răspunse meşterul Balt şi ar fi mai bine să- 
i lăsăm să doarmă până dimineaţă... 

— Bineînţeles. De altfel, bărcile sunt pe palani, şi, dacă nu 
se aruncă peste bord... 

— Imposibil, căpitane... l-am trimis în cală şi n-or să iasă 
de acolo decât atunci când vom pleca... 

A doua zi, în zori, căpitanul Gibson se pregăti să ridice 
ancora. Actele erau în regulă, aşa că nu mai era nevoie să 
coboare pe uscat. Atunci fu nevoie să îi cheme pe noii recruți 
pe punte. 

Vin Mod ridică chepengul şi cei patru marinari urcară pentru 
manevre. Perfect treji, nu manifestau în nici un fel intenţia de a 
fugi. 

Totuşi, atunci când se prezentară în faţa căpitanului, 
domnul Gibson se stăpâni destul de greu să-şi ascundă 
impresia extrem de dezagreabilă pe care i-o produseră, îi studie 
cu atenţie şi, în cele din urmă, le ceru numele, ca să-i treacă în 
registrul echipajului. 

Declinându-şi identitatea,  indicară, de asemenea, 
naționalitatea: doi englezi, un irlandez şi un american. în ceea 
ce priveşte domiciliul, altul în afara tavernelor din port nu 
aveau, căci cei care ţineau tavernele aveau, în acelaşi timp, şi 
odăi de închiriat. 

Atunci când Len Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce se duseră la 
pupa, domnul Gibson zise, clătinând din cap: 


— Nu prea-mi miroase-a bine, Balt, nu cred că ai avut 
mână bună... 


— Să vedem, căpitane... să-i vedem la treabă... 
— Va trebui să-i supraveghezi, îndeaproape!... 


— Desigur, domnule Gibson. Totuşi, nu sunt nişte 
nepricepuţi, după câte mi-a zis un ofiţer de pe West Pound, 
aflat aici în escală. 

Şeful de echipaj minţea cu neruşinare. Nici un ofiţer nu-i 
vorbise despre aceşti patru oameni, dar afirmaţia lui nu putea fi 
controlată şi domnul Gibson n-avea nici un motiv să-l 
suspecteze că nu spune adevărul. 


— Vom avea grijă să nu-i punem de cart împreună, spuse 
căpitanul: cei doi englezi cu Hobbes şi Wickley, irlandezul şi 
americanul cu Burnes şi Vin Mod... Aşa e mai sigur... 


— Am înţeles, căpitane; şi, vă repet, o dată ajunşi în larg, 
nu se vor da înapoi de la treabă... 

Domnul Gibson se întoarse la prora, lângă omul care se afla 
la cârmă, în vreme ce Flig Balt se duse la pupa, pentru a ridica 
ancora şi a porni spre larg, de îndată ce pânzele vor fi potrivite. 

Domnul Gibson dădu comenzile. Cele două gabiere, trinca, 
focurile şi brigantina fură fixate pe rând. In timpul acestei 
manevre se dovedi că Len Cannon şi camarazii săi ştiau meserie 
şi, atunci când trebuiră să se urce până pe barele „papagalilor", 
o făcură ca nişte oameni care nu mai au nimic de învăţat din 
îndatoririle unui gabier. 

Şeful de echipaj reveni la prora. 


— Totul e pregătit? îl întrebă domnul Gibson. 


— Totul, căpitane. 

James Cook o porni atunci, apropiindu-se de chei al cărui 
vârf urma să îl ocolească, o jumătate de cablu cel puţin. Acolo 
se formase un grup, marinari şi gură-cască pe care priveliştea 
unui vapor cu toate pânzele sus îi fascina întotdeauna. ŞI, de 
altfel, de câtva timp, fuseseră lipsiţi de acest spectacol, pentru 
că navele nu putuseră părăsi portul. Or, în grupul acesta se 
zăreau câţiva poliţişti care păreau foarte interesaţi de ceea ce 
se petrecea pe James Cook. Se ghicea după gesturi, după 
atitudinea lor. Doi sau trei dintre ei se desprinseră chiar din 
mulţime şi alergară spre extremitatea cheiului pe lângă care 
avea să treacă bricul. 

Cu siguranţă — nici Flig Balt, nici Vin Mod nu avură nici o 
îndoială în această privinţă — poliţiştii cu pricina erau dintre cei 
pe care îi văzuseră în ajun în crâşma lui Adam Fry. Len Cannon 


şi camarazii lui riscau, aşadar, să fie recunoscuţi şi cine ştie 
dacă nu cumva James Cook, interpelat şi somat să se oprească, 
nu ar fi fost obligat să îi predea pe marinarii de la 77iree 
Magpies?... 

la urma urmei, căpitanul Gibson, deşi nu renunţase la ideea 
unei supravegheri stricte, considera în avantajul său să îi 
păstreze, ceea ce îi permitea să iasă în larg şi ar fi fost pus în 
mare încurcătură clacă ar fi trebuit să-i dea pe mâna poliţiei. 
Aşa că, după ce Flig Balt îi spuse în două cuvinte ce se 
întâmplă, acceptă ca Vin Mod să-i trimită în cabina echipajului 
pe Len Cannon, pe Sexton, pe Kyle şi pe Bryce, înainte ca 
aceştia să fie înhăţaţi de agenţi. 

— Jos... jos! le şopti Vin Mod. 

Aruncară o privire iute spre chei, pricepură şi se năpustiră 
spre chepeng. De altfel, prezenţa lor pe punte nu mai era 
indispensabilă, omul de la cârmă era de ajuns pentru a îndrepta 
bricul spre şenal, fără să fie necesar să manevreze pânzele. 

James Cook continuă să se apropie de chei şi chiar mai mult 
decât o fac de obicei vasele, căci trebui să evite un 
steamerilamerican care sfâşia aerul cu şuierăturile lui 
puternice. Poliţiştilor le veni atunci foarte uşor să-i cerceteze pe 
cei de pe punte şi, dacă 
Len Cannon şi ceilalţi n-ar fi fost făcuţi să dispară, ar fi fost 
recunoscuţi şi numaidecât debarcaţi. 

Dar poliţiştii nu-i zăriră şi bricul putu să pătrundă în şenal, 
de îndată ce steamer-ul le lăsă cale liberă. Nu mai aveau de ce 
se teme, şi cei patru marinari urcară din nou pe punte. 

James Cook, ajutat de briză, navigă fără nici o dificultate 
printre malurile înverzite. Era de-abia ora nouă când bricul trecu 
pe lângă Port Chalmers şi ieşi în larg. Apoi, cu murele la babord, 
urcă de-a lungul coastei, lăsând în urmă, spre sud, farul din 
Otago şi capul Saunders. 


II 
VIN MOD ÎN ACŢIUNE 


Distanţa dintre Dunedin şi Wellington, prin strâmtoarea 
care desparte cele două mari insule, este sub patru sute de 
mile. Va reuşi, oare, Flig Balt, în timpul acestei scurte călătorii, 


11 Vapor cu aburi. (N.red.) 


să-şi pună în aplicare planurile, să pună stăpânire pe bric, 
descotorosindu-se de căpitan şi de oamenii lui, şi să-1 ducă în 
acele zone îndepărtate ale Pacificului, unde ar fi fost în deplină 
siguranţă?... 

Se ştie cum avea de gând să procedeze Vin Mod: domnul 
Gibson şi cei credincioşi lui vor fi atacați prin suiprindere şi 
aruncaţi peste bord înainte de a avea timp să se apere. Dar, 
încă de acum, era necesar ca Len Cannon şi camarazii săi să fie 
convinşi să participe la acest complot — ceea ce, cu siguranţă, 
nu avea să fie prea greu — să-i tragă, mai întâi, de limbă în 
legătură cu acest subiect, să vadă ce cred, iar apoi să-şi asigure 
sprijinul lor. Asta intenţiona Vin Mod să facă, pentru ca în 
noaptea următoare să poată trece la treabă. 

Pe la ceasurile unsprezece, muntele Herbert, aflat puţin mai 
înainte de portul Oamarul, îşi arătă creasta umflată ce se înălța 
la cinci mii de picioare deasupra nivelului mării. In momentul 
acela, la cârmă era Hobbes. Flig Balt se plimba de la catargul 
cel mare până la pupa, de fiecare parte a rufului!?. Alţi doi 
marinari, Burnes şi Bryce se duceau şi se întorceau de-a lungul 
bastingajului, fără sâ schimbe o vorbă. Vin Mod şi Len Cannon 
se aflau împreună sub vânt şi conversaţia lor nu putea fi auzită 
de nimeni. 

Atunci când Jim, musul, se apropie de ei, îl expediară 
destul de brutal, ba chiar, ca măsură de siguranţă, Balt îl 
trimise să frece alămurile habitaclului. 

în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi doi camarazi ai lui Len 
Cannon care nu erau de cart, aceştia preferau să stea la aer, 
decât în atmosfera încinsă din cabină. Bucătarul Koa, pe teuga 
din faţă, îi înveselea cu glumele lui fără perdea şi cu 
strâmbăturile lui cumplite. în vreme ce Koa, simțindu-se împins 
instinctiv de o atracţie absolut firească spre Sexton şi amicul 
acestuia, punea bazele unei strânse prietenii, Vin Mod se ocupa 
de Len Cannon care, de partea lui, de-abia aştepta să-l vadă 
venind: 


— Ei! prietene Cannon, zise Vin Mod, iatâ-te, aşadar, la 
bordul lui James Cook... Un vapor pe cinste, nu-i aşa? Şi care 


12 Suprastructură care ocupă o parte clin lăţimea unei nave şi unde 
sunt amenajate încăperi pentru echipaj şi pentru navigaţie; punte care 
ocupă parţial lăţimea navei. (N.red.) 


atinge unsprezece mile fără să fie nevoie să-l tragi de 
mânecă... 


— Cum spui tu, Mod. 


— Şi cu o încărcătură frumuşică în pântece, ce valorează 
o avere... 


— Cu atât mai bine pentru armator! 


— Pentru armator... sau pentru altcineva!... Până atunci, 
n-avem decât sâ stăm cu braţele încrucişate în timp ce el îşi 
vede de drum şi aduce bani frumoşi. 


— Azi, totul merge bine, răspunse Len Cannon, dar, 
mâine, ...cine stie...? 


— Mâine... poimâine... mereu!... strigă Vin Mod, bătându-l 
pe umăr pe Len Cannon. Şi nu e mai bine aşa, decât să fi 
rămas pe uscat?... Unde aţi fi fost acum, camarazii tăi şi cu 
tine... dacă nu eraţi aici?... 


— La Thvee Magpies, Mod... 


— Nu... Adam Fry v-ar fi aruncat în strada, după cum v-aţi 
purtat cu el... Apoi, poliţia ar fi pus laba pe voi, pe toţi patru... 
şi, cum nu apăreţi, bănuiesc, pentru prima oară în faţa unui 
tribunal, v-ar fi cadorisit cu două luni bune de odihnă în 
închisoarea din Dunedin. 


— Inchisoare în oraş sau vapor e tot una, replică Len 
Cannon care nu părea să se fi împăcat cu soarta lui. 

— Cum... exclamă Vin Mod, nişte marinari să spună aşa 
ceval!... 


— N-a fost ideea noastră să navigăm, declară Len Cannon. 
Fără încăierarea asta urâtă de ieri, am fi fost deja pe drumurile 
din Otago... 


— Ca să suferiţi..., să munciţi pe brânci... să crăpaţi de 
foame şi de sete, prietene, şi pentru ce?... 

— Să ne îmbogăţim! ripostă Len Cannon. 

— Să vă îmbogăţiţi... în zăcămintele aurifere?... zise Vin 


Mod. Dar nu mai e nimic de pescuit acolo!... Nu i-ai văzut pe cei 
care vin înapoi de acolo?... Pietricele câte vrei, poţi să-ţi umpli 


buzunarele ca să nu te întorci cu ele goale!... Cât despre pepite, 
recolta s-a sfârşit şi nu cresc de pe o zi pe alta... 

— Ştiu eu pe unii cărora nu le pare rău că şi-au părăsit 
vasul pentru zăcămintele din Clutha... 

— lar eu ştiu patru cărora nu le va părea râu că s-au 
îmbarcat pe James Cook, în loc să o şteargă spre minele de aur! 


— Despre noi vorbeşti? 


— Despre tine şi despre ceilalţi doi sau trei băieţi de viaţă 
de teapa ta... 

— Şi încerci să-mi bagi în cap că un marinar câştigă atât 
cât să se veselească, să mănânce şi să bea tot restul vieţii 
navigând de-a lungul coastei pentru un căpitan şi pentru un 
armator? 


— Bineînţeles că nu, replică Vin Mod, dar poate s-o facă 
pentru el! 


— Dar cum... clacă nu e proprietarul vasului... 
— Câteodată, poţi ajunge... 


— Ei! Crezi că prietenii mei şi cu mine avem un cont 
deschis la banca din Dunedin, ca să-l putem cumpăra?... 


— Nu... dar, în sfârşit, oricând se poate întâmpla o 
nenorocire... Dacă domnul Gibson ar dispare... într-un 
accident... dacă ar cădea peste bord... se întâmplă şi celor mai 
buni căpitani... Un talaz... nu-ţi trebuie mai mult ca să nu mai 
fii... şi noaptea... fără ca nimeni să-şi dea seama... Apoi, 
dimineaţa, nu mai e nimeni... 

Len Cannon îl privi drept în ochi pe Vin Mod, întrebându-se 
dacă înţelege bine spusele acestuia. 

Celălalt continuă: 


— Şi, atunci, ce se întâmplă... Căpitanul este înlocuit şi, în 


cazul acesta, secundul este cel care preia comanda navei sau, 
dacă nu există secund, locotenentul... 


— lar dacă nu există locotenent... adăugă Len Cannon... 
coborând vocea, după ce îi dădu un cot interlocutorului său, 
dacă nu există locotenent... şeful de echipaj... 


— Aşa cum zici, prietene, şi, cu un şef de echipaj ca Flig 
Balt, ajungi departe... 


— Nu unde trebuie sâ ajungi?... insinuă Len Canno, privind 
pe furiş în jur. 


— Nu... ci unde vrei să ajungi, răspunse Vin Mod, acolo 
unde se fac afacerile adevărate... unde sunt încărcături pe 
cinste... sidef, copra, mirodenii... toate în calea lui Little Girl. 


= Cum asa... Little GirP 


— Va fi noul nume al lui James Cook... — un nume drăguţ, 
nu-i aşa, şi care poartă noroc! 

Vin Mod îl puse atunci la curent pe Len Cannon cu ceea ce 
plănuise împreună cu Flig Balt. Len Cannon, foarte deschis la o 
astfel de propunere, nu se arătă deloc surprins să o audă, deloc 
dezgustat să o dezbată, deloc mofturos să o accepte. Vroia, 
totuşi, garanţii, vroia să fie sigur că şeful de echipaj era înţeles 
cu Vin Mod. 


— In seara asta, după cartul de la ora opt, când vei fi la 
cârmă, Flig Balt va vorbi cu tine, Len... Deschide bine urechile... 


— El va comanda James Cook? întrebă Len Cannon care, 
în mod evident, ar fi preferat să nu fie sub ordinele nimănui. 


— Ei, da... mii de draci! replică Vin Mod. Trebuie să avem 
şi un căpitan!... Numai că tu, Len, camarazii tăi şi noi toţi vom fi 
armatorii!... 


— Ne-am înţeles, Mod... De îndată ce voi fi singur cu 
Sexton, Bryce şi Kyle, o să le zic despre trebuşoara asta... 

Vin Mod îi explică de ce era nevoie să dea lovitura înainte 
de a ajunge la Wellington, unde aveau să se îmbarce domnul 
Hawkins şi Gibson fiul... Cu doi oameni în plus, afacerea ar fi 
fost mai puţin sigură... în orice caz, dacă nu în noaptea asta, 
atunci în următoarea... nu mai târziu... sau vor avea mai puţini 
sorţi de izbândă. Len Cannon pricepu foarte bine cum stătea 
treaba. La căderea serii avea să-i prevină pe camarazii lui de 
care răspundea ca de sine însuşi. Din momentul în care şeful de 
echipaj va prelua comanda, îi vor da ascultare şefului de 
echipaj... Dar, mai întâi, Flig Balt trebuia să confirme tot ceea 
ce îi spusese Vin Mod... 


Pe la opt, în vreme ce Len Cannon era la timonă, Flig Balt, 
ieşind din ruf, se îndreptă spre pupa. Căpitanul era şi el acolo, 
aşa că trebuiau să aştepte să se retragă în cabină, după ce 
avea să dea comenzile pentru la noapte. Briza din nord-vest 
sufla încă, deşi se mai înmuiase la apusul soarelui... 

Marea făgăduia să fie frumoasă până dimineaţa... 

în sfârşit, totul mergea bine la bord. Bricul urma să-şi 
modifice ruta de-abia pe la trei, patru dimineaţa, atunci când va 
fi în dreptul portului Akaroa. Aşa că, după ce aruncă o ultimă 
privire spre orizont şi spre pânze, căpitanul se îndreptă spre 
cabina lui care se afla în partea din faţă a rufului. Convorbirea 
dintre Flig Balt şi I“en Cannon nu dură mult. Şeful de echipaj 
confirmă punct cu punct 


propunerea lui Vin Mod. Fără jumătăţi de măsuri... II vor arunca 
pe căpitan peste bord, după ce vor da buzna în cabina lui, şi, 
cum nu se puteau bizui pe Hobbes, Wickley şi Burnes, îi vor 
trimite după el, să-i ţină de urât pe lumea ailaltă... Len Cannon 
trebuia, aşadar, să se asigure de complicitatea camarazilor 
săi... 

— Şi când?... întrebă Len Cannon. 


— Noaptea asta... răspunse Vin Mod care luase parte la 
întrevedere. 


— La ce oră? 


— Intre ora unsprezece şi miezul nopţii, preciză Flig Balt. 
In acel moment, Hobbes va fi de cart cu Sexton, Wickley la 
cârmă... Nu va trebui să-i tragem afară din cabină şi, după ce 
ne vom descotorosi de aceşti marinari de nădejde... 


— S-a făcut, aprobă Len Cannon, fără cea mai mică 
ezitare şi fără cea mai mică mustrare de cuget. 

După care, lăsându-l pe Vin Mod la cârmă în locul lui, se 
duse spre proră, ca să-i pună la curent cu afacerea pe Sexton, 
Bryce şi Kyle. Ajuns lângă mizenă*5, în zadar îi căută pe Sexton 
şi pe Bryce. Ar fi trebuit să fie de cart, dar nici unul, nici celălalt 
nu se aflau acolo. Wickley, pe care îl întrebă, se mulţumi să dea 
din umeri. 


13 Catarg al unei nave, situat intre prova şi arborele central. (N.tr.) 


— Unde sunt? 
— In cabină... beţi morţi... amândoi!... 


— Ah! Bestiile! şopti Len Cannon. Sau îmbătat ca porcii şi- 
n noaptea asta n-ai ce să faci cu ei! 

O dată coborât în cabină îi găsi pe camarazii lui sforăind de 
zor. li zgâlţâi... Nişte bestii, într-adevăr!... Şterpeliseră o sticlă 
de gin din cambuză!” şi o goliseră până la ultimul strop... 
Imposibil să-i trezeşti din această beţie până în zori... Imposibil 
să le comunici planul lui Vin Mod!... Imposibil să te bazezi pe ei 
pentru a-l pune în aplicare înainte de răsăritul soarelui, căci 
fără ei, lupta era inegală!... 

Vă puteţi închipui cât de tare îşi ieşi din fire Flig Balt când 
află cele întâmplate. Vin Mod reuşi cu mare greutate să îl 
potolească, şi el însuşi i-ar fi vrut spânzurați pe aceşti beţivi 
nenorociţi. Dar, în sfârşit, nu era totul pierdut... Ceea ce nu s-a 
putut face în noaptea asta, se va face în noaptea următoare... 

In momentul în care Harry Gibson urcă pe punte, de cum se 
crăpă de ziuă, constată că oamenii de cart erau la post, iar 
bricul naviga în direcţia dorită, la travers de Christchurc, după 
ce depăşise peninsula Banks. 

Ziua aceea, cu data de 27, se anunţa frumoasă. Vântul, 
totuşi, avea tendinţa de a se linişti, aşa că bricul avea să 
parcurgă o distanţă mai mică decât în ajun. Se părea că nu 
avea să ajungă la noapte la Wellington. Pe la cinci după-amiaza 
se aflau doar în dreptul înălțimilor din Ben More, la sud de micul 
port Flaxburne. 

Intre miezul nopţii şi ora unu noaptea, în timp ce căpitanul 
va fi cufundat în somn, Vin Mod şi Len Cannon vor pătrunde în 
cabina lui, îl vor lega fedeleş, îl vor lua pe sus şi îl vor azvării 
peste bord, înainte de a apuca să scoată un strigăt. în acel 
moment, Hobbes şi Burnes care vor fi de cart, vor fi înşfăcaţi de 
Kyle, Sexton, Bryce şi vor avea aceeaşi soartă. Mai rămânea 
Wickley, în cabină; Koa şi Flig Balt îi vor veni cu uşurinţă de 
hac, ca şi musului. După executarea planului, vor rămâne la 
bord doar autorii crimei, nici un martor, iar James Cook, 
întinzându-şi scotele!5, se va îndrepta cu toate pânzele sus spre 
acea parte a Pacificului aflată la est de Noua Zeelandă. 


14 Magazie în care se păstrează alimentele pe o navă. (Nitr.) 
15 Frânghii cu care se fixează colţul de jos al unei vele. (N.tr.) 


La opt căpitanul urma să se retragă în cabina lui, după ce îl 
va lăsa pe şeful de echipaj să se ocupe de cart. Atunci, nu vor 
avea altceva de făcut decât să supravegheze traficul navelor la 
intrarea în strâmtoare. In rest, noaptea era senină şi nici o 
pânză nu se arăta la orizont. înainte de ora opt, însă, o dâră de 
fum fu semnalată la tribord?! în spate, şi nu după multă vrerme 
se zări un steamer ce depăşea capul Campbell. La început, Vin 
Mod şi Flig Balt nu se sinchisiseră de el. Cu siguranţă, după cât 
de repede înainta, avea să depăşească în curând bricul. Era un 
aviso!! care nu-şi coborâse încă drapelul. Or, chiar în clipa 
aceea, se auzi o împuşcătură şi pavilionul britanic se lăsă în jos 
din vârful brigantinei. 

Harry Gibson rămăsese pe punte. Avea să rămână atâta 
vreme cât se va zări acest aviso care se deplasa pe aceeaşi 
rută ca şi James Cook) fie că avea intenţia de a traversa 
strâmtoarea, fie că destinaţia sa era Wellington?... Asta se 
întrebau Flig Balt şi Vin Mod, nu fără o oarecare nelinişte şi, 
chiar, o oarecare nerăbdare, într-atât de tare se grăbeau sâ 
rămână singuri pe punte. Trecu un ceas. Domnul Gibson, aşezat 
în apropierea rufului, nu părea să aibă de gând sâ se retragă. 
Discuta cu omul de la cârmă, Hobbes, şi observa aviso-ul. 

Vă daţi seama de dezamăgirea lui Flig Balt şi a complicilor 
lui, o dezamăgire care se transformă, curând, în furie. Nava 
engleză îsi încetinise viteza si aburii ţâşneau prin coşul de 
evacuare. 

De ce mergea cu viteză redusă?... Se produsese un 
accident în sala maşinilor?... Sau, mai degrabă, nu vroia să 
intre noaptea în portul Wellington, căile de acces fiind destul de 
dificile?... 

Len Cannon, Sexton, Kyle, Bryce se gândiră, mai întâi, că 
aviso-ul fusese trimis din Dunedin în urmărirea lor; că poliţia, 
aflând că se îmbarcaseră şi că plecaseră cu bricul, încerca să-i 
prindă. Dar se liniştiră repede. Aviso-ul nu lansă nici un semnal 
pentru a intra în legătură cu bricul şi nu cobori nici o barcă. 
James Cook nu făcea obiectul unei percheziţii, iar recruţii de la 
Three Magpies puteau sta liniştiţi la bord. Dar, dacă scăpaseră 
de orice teamă în această privinţă, vă daţi seama, totuşi, cât de 
mânioşi erau şeful de echipaj şi Vin Mod. Era imposibil să 


16 Partea din dreapta a unei nave, privind de la pupă spre proră. (N.tr.) 
17 Vas de mesagerii/corespondenţa. (N.red.) 


acţioneze în noaptea aceasta, iar a doua zi bricul va ancora la 
Wellington. Dacă s-ar fi năpustit asupra căpitanului Gibson şi a 
celor trei marinari, ar fi făcut zgomot. Aceştia ar fi rezistat, ar fi 
tipat, iar ţipetele lor s-ar fi auzit pe aviso care se afla doar la 
două, trei lungimi de cablu... 

— Ce ghinion!... mormăia Vin Mod. N-avem ce face!... Am 
putea s-o încurcăm, dacă încercăm ceva! 

Se lumină de ziuă. James Cook trecuse de Blenheim, situat 
pe litoralul de la Tawai Punamu, în partea de vest a strâmtorii; 
apoi se apropiase de limba de pământ Nicholson care se întinde 
la intrarea în golful Wellington. în sfârşit, la orele şase 
dimineaţa, pătrunse in golf în acelaşi timp cu aviso-ul şi ancoră 
în mijlocul portului. 


LA WELLINGTON 


Oraşul Wellington este construit în extremitatea sud-vestică 
a Insulei de Nord, în dreptul unui golf în formă de potcoavă. 
Bine adăpostit de vânturile din larg, greu poţi găsi un loc mai 
bun unde să-ţi arunci ancora. Dacă James Cook nu-şi legase 
parâma de chei, asta se întâmplase numai pentru că domnul 
Gibson vroia să-şi împiedice oamenii să dezerteze. Febra aurului 
făcea ravagii la Wellington ca şi la Dunedin şi în celelalte porturi 
neo-zeelandeze. Mai multe nave se aflau în imposibilitatea de a 
porni în larg. Căpitanul Gibson trebuia, aşadar, să-şi ia toate 
măsurile de precauţie necesare pentru a-şi păstra echipajul 
complet, chiar şi cu acei recruți de la Three Magpies pe care 
bucuros i-ar fi schimbat cu alţii. De altfel, escala sa la 
Wellington avea să fie de foarte scurtă durată — doar de 
douăzeci şi patru de ore. 

Primele persoane care primiră vizita lui au fost domnul 
Hawkins şi Nat Gibson. Căpitanul coborâse pe uscat de îndată 
ce sosise, şi la orele opt se şi afla în biroul domnului Hawkins, 
situat la capătul uneia intre străzile care dau în port. 


— Tată! 
— Prietene! 


Astfel a fost primit Harry Gibson la intrarea sa. O luase 
înaintea celor doi care la, rândul lor, se pregăteau să coboare 


pe chei, aşa cum făceau în fiecare dimineaţă, să vadă dacă 
James Cook nu fusese, în sfârşit, semnalat de omul de veghe de 
la semafor. Mai întâi, tânărul i se aruncă în braţe, după care 
armatorul îl strânse la piept. 

Domnul Hawkins, în vârstă de cincizeci de ani la vremea 
aceea, era un bărbat de talie mijlocie, cărunt, fără barbă, cu 
ochii limpezi şi blânzi, sănătos tun, foarte vioi, foarte activ, 
foarte priceput şi foarte îndrăzneţ în afaceri. 

Se ştie că se bucura de o situaţie înfloritoare la Hobart Town 
şi ar fi putut să se retragă oricând, la averea lui. Dar, după ce 
muncise o viaţă întreagă, nu se putea obişnui cu gândul să stea 
de-o parte, cu burta la soare şi să nu facă nimic. Aşa că, pentru 
a-şi dezvolta flota care cuprindea şi alte vase, înființase această 
filială la Wellington, împreună cu un asociat, domnul Balfour. 
Nat Gibson devenea angajatul principal, beneficiind de o parte 
din profit, de îndată ce James Cook avea să-şi încheie călătoria. 

Fiul căpitanului Gibson, atunci în vârstă de douăzeci şi unu 

de ani, inteligent, serios, era iubit atât de părinţii lui, cât şi de 
domnul Hawkins. E drept, acesta din urmă şi căpitanul erau 
legaţi atât de intim, încât Nat Gibson putea sâ-i contopească în 
aceeaşi dragoste. 
Inflăcărat, plin de râvnă, entuziast, atras de lucrurile frumoase, 
era un adevărat artist, dovedind, în acelaşi timp, reale 
aptitudini pentru comerţ. înalt peste medie, cu ochi negri, păr 
şi barbă castanii, ţinută elegantă, purtare degajată, fizionomie 
simpatică, plăcea de la prima vedere, avea numai prieteni. Pe 
de altă parte, nu putea exista nici o îndoială că, o dată cu 
vârsta, avea să devină un bărbat hotărât şi energic. Mai 
voluntar decât tatăl lui, era mai aproape, în ceea ce priveşte 
caracterul, de doamna Gibson. 

In timpul lui liber, Nat Gibson se ocupa cu plăcere şi mult 
gust de fotografie. în timpul şederii sale la Wellington, luase 
numeroase instantanee din oraş şi din împrejurimi. 

După ce i-l prezentă domnului Balfour pe căpitan, domnul 
Hawkins se întoarse în biroul lui, urmat de domnul Gibson şi de 
fiul acestuia. La început, vorbiră despre Horbart Town. Chiar în 
ajun sosise o scrisoare de la doamna Hawkins, iar cele ale 
doamnei Gibson aşteptau de câteva zile sosirea lui James Cook 
la Wellington. Căpitanul îşi citi corespondenţa. Totul era în 
regulă şi toată lumea era sănătoasă acasă. 


— încă cinci, şase săptămâni, zise domnul Hawkins, şi ne 
vom întoarce la HobartTown... 


— Scumpa mea mamă, exclamă Nat Gibson, cât de 
fericită ar fi, draga de ea, să ne revadă, la fel cum eu şi tata, ne 
dorim atât de mult să o strângem în braţe... 


— Dragii mei, spuse domnul Hawkins, am toate motivele 
să cred că, acum, călătoria lui James Cook va fi de scurtă 
durată... 

— Este şi părerea mea, Hawkins, aprobă căpitanul. 


— Chiar cu viteză medie, reluă căpitanul, drumul dintre 
Noua Zeelandă şi Noua Irlandă este destul de scurt... 


— Şi mai ales în anotimpul ăsta, întări domnul Gibson. 
Oceanul este liniştit până la ecuator, vântul este potrivit. Sunt 
de acord cu tine, n-avem de ce să întârziem, doar dacă, nu 
cumva, escala noastră la Port Praslin va trebui prelungită... 


— Nici vorbă, Gibson. Am primit, de la corespondentul 
nostru, domnul Zieger, o scrisoare cât se poate de liniştitoare în 
această privinţă. In arhipelag ne aşteaptă un stoc mare de fildeş 
şi copra, aşa că vom putea încărca bricul repede şi fără nici o 
dificultate. 

— Domnul Zieger este gata să preia marfa noastră?... 
întrebă căpitanul. 


— Da, prietene, şi îţi repet, sunt sigur că totul va merge ca 
pe roate. 


— Nu uita, Hawkins că, după Port Praslin, bricul se va 
îndrepta spre Kerawara... 


— E o chestiune de douăzeci şi patru de ore, Gibson. 


— Ei bine, tată, interveni Nat Gibson, putem să stabilim 
durata călătoriei. Câte zile de escală la Port Praslin şi la 
Karawara?... 


— Zece, aproximativ. 
— Şi drumul de la Wellington la Port Praslin? 
— Tot atât. 


— Şi întoarcerea în Tasmania?... 
— La fel... chiar mai degrabă, mai puţin, decât mai mult. 
— Aproape o lună. 


— Aşadar, în două luni şi jumătate, s-ar putea ca James 
Cook să ajungă înapoi la Hobart Town... 


— lar la începutul anului cele două familii să fie, din nou, 
împreună... 


— Două familii care nu sunt decât una! ţinu să sublinieze 
domnul Hawkins. 
Armatorul şi căpitanul îşi strânseră mâinile cu afecţiune. 


— Dragul meu Gibson, spuse atunci domnul Hawkins, vom 
prânzi aici, împreună cu domnul Balfour. 


— S-a făcut, Hawkins. 
— Ai treabă în oras?... 
— Nu, răspunse căpitanul, dar trebuie så mă întorc la bord. 


— Ei bine, să mergem! strigă Nat Gibson. îmi va face 
plăcere să revăd bricul nostru, înainte de a ne duce acolo 
bagajele noastre de pasageri. 


— Eşti în continuare mulţumit de şeful tău de echipaj?... 
întrebă domnul Hawkins. 


— In continuare, răspunse căpitanul Gibson. Este un om 
vrednic care-şi cunoaşte bine atribuţiile. 


— Şi echipajul...? 
— Vechi marinari, nimic de zis. 
— Şi cei pe care i-ai angajat la Dunedin?... 


— Nu-mi inspiră nici o încredere, dar n-am găsit alţii mai 
buni. 


— Aşadar, James Cook va porni la drum?... 


— Chiar mâine, dacă nu păţim şi aici ce-am păţit la 
Dunedin. In clipa de faţă, nu e deloc bine pentru căpitanul unui 
vas comercial să ancoreze în porturile din Noua Zeelandă! 

In momentul în care căpitanul se referise la şeful de 
echipaj, domnul Hawkins nu îşi putuse reţine un gest 
semnificativ. 


— Dacă ţi-am vorbit despre Flig Balt, reluă el atunci, am 
făcut-o pentru că nu mi-a lăsat o impresie prea bună atunci 
când l-am angajat în Hobart Town. 


— Da... ştiu, răspunse căpitanul, dar temerile tale nu sunt 
deloc justificate... îşi face treaba cu sârg, oamenii s-au învăţat 
să îl asculte, şi, îţi repet, serviciul la bord nu a lăsat deloc de 
dorit. 

După cum se vede, încrederea pe care Flig Balt i-o inspira 
lui Harry Gibson, încredere cât se poate de nepotrivită, era 
deplină, într-atât de bine reuşise acest făţarnic să-şi facă jocul, 
ca şi Vin Mod. De aceea, atunci când domnul Hawkins îl întrebă 
din nou dacă era sigur de cei patru marinari care nu 
dezertaseră, căpitanul răspunse: 


— Vin Mod, Hobbes, Wickley, Burnes sunt marinari de 
nădejde şi ce n-au făcut la Dunedin, nu vor încerca nici aici. 


— Vom ţine cont de asta la întoarcere, declară armatorul. 


— Aşa că, reluă căpitanul, nu din cauza lor le-am interzis 
oamenilor să coboare pe uscat... ci din cauza celor patru 
recruți. 

Şi domnul Gibson îi relată în ce împrejurări veniră la bord 
Len Cannon, Sexton, Kyle şi Bryce, fugăriţi de poliţiştii din 
Dunedin, după o bătaie în crâşma Three Magpies. 


— Nişte pramatii, nu-i aşa?... îl întrebă armatorul. 


— Bineînţeles, prietene, clar ştii în ce încurcătură eram şi 
câ întârziasem cincisprezece zile!... Ajunsesem să mă întreb 
dacă nu va trebui să aştept luni întregi ca să îmi pot completa 
echipajul!... Ce vrei, iei ce se găseşte!... 

Domnul Hawkins, domnul Gibson şi fiul acestuia părăsiră 
agenţia, coborâră pe chei, chemară una dintre ambarcaţiunile 


utilizate pentru transport în incinta portului şi se deplasară la 
bordul bricului. 

Fură primiţi de şeful de echipaj, veşnic îndatoritor, veşnic 
amabil faţă de care domnul Hawkins, liniştit de declaraţiile 
căpitanului, se arătă cât se poate de binevoitor. 

Hobbes, Wickley şi Burnes, cei trei marinari care navigau de 
mai mulţi ani pe James Cook, fără să fi oferit niciodată vreun 
motiv de a se plânge de ei, primiră felicitări din partea 
domnului Hawkins care îi adresă câteva vorbe şi lui Vin Mod. 

In ceea ce îi priveşte pe noii veniţi, domnul Hawkins se 
mulţumi să-i salute cu un simplu „bună ziua". 

După o oră pe parcursul căreia domnul Hawkins şi domnul 
Gibson cercetară împreună cheltuielile de călătorie, căpitanul 
anunţă că bricul va ridica ancora în zorii zilei următoare. 
Armatorul şi Nat Gibson se vor întoarce în cursul serii să-şi 
ocupe cabinele în care, în prealabil, le vor fi transportate 
bagajele. Totuşi, înainte de a cobori din nou pe chei, domnul 
Gibson îl întrebă pe Flig Balt dacă nu doreşte să meargă în 
oraş: 


— Nu, căpitane, răspunse şeful de echipaj. Prefer să 
rămân la bord... e mai prudent... să supraveghez oamenii... 


— Ai dreptate, Balt, răspunse domnul Gibson. Trebuie, 
totuşi, ca bucătarul să se ducă după provizii... 


— O să-l trimit, căpitane, şi, dacă e nevoie, împreună cu 
doi marinari. 

Totul fiind stabilit, aceeaşi barcă ce-i adusese pe armator şi 
pe însoțitorii săi îi transportă înapoi pe chei. De acolo se 
întoarseră în clădirea în care se afla agenţia şi în care, totodată, 
locuia şi domnul Balfour. Se aşezară cu toţii la masă. In timpul 
prânzului, discutară despre afaceri. Până acum, călătoria lui 
James Cook fusese dintre cele mai eficiente şi aducea beneficii 
frumoase. 

După prânz, domnul Gibson vru să se ocupe de proviziile 
bricului după care urma să vină, în cursul după-amiezii, 
bucătarul: conserve, păsări, porci, făină, legume uscate, 
brânzeturi, bere, gin şi vin alb din Spania, cafea şi diverse 
articole de băcănie. 


— Tată, nu ieşi de aici până nu îţi fac portretul!... declară 
Nat. 


— La naiba... iar!... exclamă căpitanul. 


— Vezi, prietene, adăugă domnul Hawkins, amândoi 
suntem posedaţi de demonul fotografiei şi nu le dăm pace 
oamenilor până nu pozează în faţa obiectivului!... Aşa că 
trebuie să te predai de bună voie.!... 


— Dar am deja două, trei portrete acasă, la Hobarl Townl... 


— Şi-o să mai ai încă unul, spuse Nat Gibson şi, pentru că 
noi plecăm mâine, domnul Balfour va avea grijă să-l expedieze 
mamei cu următorul curier. 


— S-a făcut, se declară de acord domnul Balfour. 


— Vezi tu, tată, reluă tânărul, un portret e ca un peşte... 
N-are valoare, decât dacă e proaspăt!... Gândeşte-te puţin, ai 
acum cu zece luni mai mult decât pe vremea când ai plecat din 
Hobart Town şi sunt sigur că nu mai semeni cu ultima ta 
fotografie, cea care e aşezată pe polita căminului din camera 
ta... 

Nat Gibson avea unul dintre acele aparate portative care 
dau negativul în câteva secunde. Domnul Gibson ieşi foarte 
bine, după părerea fiului lui, atunci când acesta examină clişeul 
a cărui copie urma să fie lăsată domnului Balfour. 

Domnul Hawkins, căpitanul şi Nat părăsiră atunci clădirea 
pentru a procura tot ceea ce era necesar pentru o călătorie în 
larg de nouă până la zece săptămâni. 


teva secunde. 


în câ 


A 


Nat Gibson avea unul dintre erele aparate portative care dau 
negativul 


Pe la ora şase, domnul Hawkins, căpitanul şi Nat Gibson se 
întoarseră pentru masa de seară; apoi, după ce îşi luară rămas 
bun de la domnul Balfour, fură conduşi la bordul bricului 
pregătit să ridice ancora in zori. 

V 
INSULA NORFOLK 

Era ora şase dimineața când James Cook ieşi în larg cu 
toate pânzele sus. Această primă zi se scurse în condiții 
agreabile. Domnul Hawkins şi Nat Gibson, aşezaţi în apropierea 
rufului, se lăsaseră în voia acelei senzaţii delicioase de care te 
simţi cuprins atunci când te afli pe o navă în mers. O jumătate 
din echipaj era de cart în faţă, cealaltă se odihnea în cabină, 
după ce îşi primise raţia de dimineaţă. 

De când James Cook părăsise portul din Wellington, şansele 
de a pune mâna pe el se diminuaseră în mod considerabil. Flig 
Balt şi Vin Mod discutau frecvent în legătură cu subiectul 
acesta. Şi în ziua aceea, la ora prânzului care îi adunase în ruf 
pe domnul Hawkins, pe Nat Gibson şi pe căpitan, purtau 
aceeaşi discuţie. Vin Mod se afla la cârmă şi nu exista riscul să 
fie auziţi de marinarii de cart în faţă. 


— Ah! Blestematul acela de aviso!... nu contenea să 
repete Vin Mod. Numai el ne-a împiedicat să dăm lovitura!... 
Vreme de douăzeci şi patru de ore bătute pe meche nenorocitul 
ăsta de vapor ne-a stat în coastă!... Dacă comandantul lui va fi 
vreodată spânzurat de catarg, voi cere să trag de frânghia care 
îi va strânge gâtul!... Nu putea să-şi vadă de drum, în loc să 
navigheze alături de bric?... Dacă n-ar fi fost el, James Cook s-ar 
fi descotorosit de mult de căpitan şi de oamenii lui!... Ar fi 
zburdat pe apele din est, cu o încărcătură pe cinste pentru 
Tonga sau Fiji... 


— Toate astea... sunt doar vorbe! observă Flig Balt. 


— Omul îşi alină suferinţa aşa cum poate!... răspunse Vin 
Mod. 

— Intrebarea la care trebuie să răspundem, reluă şeful de 
echipaj, este dacă prezenţa la bord a armatorului şi a lui Gibson 
fiul nu ne sileşte să ne lăsăm păgubaşi... 

— Niciodată! strigă Vin Mod. Tovarăşii noştri nu înţeleg 
astfel de cuvinte!... Len Cannon şi ceilalţi ar fi putut să o 


şteargă la Wellington, dacă ar fi ştiut că bricul se va întoarce 
liniştit la Hobart Town!... Ceea ce vor este să navigheze pentru 
propriul lor interes şi nu pentru interesul domnului Hawkins! 


— Toate astea... sunt doar vorbe, îţi repet... zise Flig Balt, 
dând din umeri. Putem spera că va apare ocazia?... 


— Dal... Da!... afirmă Vin Mod care începea să se înfurie 
văzând cât de descurajat era şeful de echipaj. Va apare şi vom 
şti să profităm de ea!... Şi dacă nu astăzi, nici mâine... mai 
târziu... în regiunea de la ţărmul arhipelagului Fiji sau chiar în 
mijlocul arhipelagului... acolo unde poliţia nu-şi bagă nasul în 
afacerile tale!... Să presupunem, de exemplu că, într-o seară, 
armatorul şi alţi câţiva, Gibson fiul, doi, trei marinari, nu se mai 
întorc la bord... Bricul porneşte din nou la drum, nu-i aşa?... 

Şi toate aceste gânduri criminale, Vin Mod, vorbind în 
şoaptă, le turna, ca să zicem aşa în urechea lui Flig Balt. 
Hotărât să nu-l lase să se înmoaie, hotărât să nu îl lase să dea 
înapoi, hotărât să îl facă să meargă până la capăt, nu-şi putu 
reţine o înjurătură cumplită, atunci când şeful de echipaj îi dădu 
pentru a treia oară atât de puţin încurajatorul lui răspuns: 

— Toate astea... sunt doar vorbe... nimic altceva decât 
vorbe! 

Vin Mod mai trase încă o înjurătură, şi mai îngrozitoare care, 
de data asta, se auzi până în sala rufului. 

Domnul Gibson, ridicându-se de la masă, apăru în spate. 


— Ce s-a întâmplat?... întrebă el. 


— Nimic, domnule Gibson, răspunse Flig Balt, bricul a fost 
zgâlţâit brusc şi era cât pe-aci să-l răstoarne pe Vin Mod cu 
picioa- rele-n sus... 

— Am crezut c-o să zbor peste bastingaj!... adăugă 
marinarul. 


— Vântul este puternic, oceanul agitat, spuse domnul 
Gibson, după ce cercetă dintr-o ochire pânzele. 


— Briza pare să-şi schimbe direcţia spre vest, observă Flig 
Balt. 


— Intr-adevăr, un pic... Ne putem apropia, totuşi, de uscat. 
Apoi, după ce dădu acest ordin care fu de îndată executat, 


domnul Gibson intră din nou în ruf. După-amiaza, împins în 
continuare de un vânt puternic, trecând pe lângă creasta lui 
Whare Orino, atingând înălţimea de două mii de picioare, 
scăldat la bază de apele oceanului, James Cook pluti prin faţa 
forturilor Kawhia şi Aota unde tocmai se întorcea o flotilă de 
vase de pescuit care nu mai puteau rezista în larg. Domnul 
Gibson trebui atunci să strângă gabierul!$, păstrând mizena, 
pânza mare, brigantina!* şi focurile. Dacă oceanul devenea şi 
mai agitat, dacă vântul se transforma în furtună, urmau să aibă 
un refugiu pe timpul nopţii, pentru că, pe la ceasurile şase 
seara, bricul va fi la adăpostul Auckland-ului. Aşa că era de 
preferat să nu se abată din drum. 

A doua zi, pe un vânt mai moderat şi pe un ocean mai puţin 
ostil, bricul trecu prin dreptul unei alte rade, mai vastă decât 
cea de la Auckland, rada de la Kaipara, în fundul căreia a fost 
înălţat Port Albert. In sfârşit, douăzeci şi patru de ore mai 
târziu, întrucât vântul se domolise în mod simţitor, după un 
parcurs de şaptezeci, optzeci de mile, depăşiseră înălțimile 
Manngani Bluf, golful Ho- kianga, limbul Beef, capul Van 
Diemen. Oceanul se deschidea liber dinaintea etravei?! până la 
labirintul arhipelagurilor Tonga, Hebridelor, Solomon, aflate 
între Ecuator şi Tropicul Capricornului. 

Sub razele arzătoare ale soarelui, oceanul părea să fiarbă, 
ca şi cum apa ar fi fost supraîncălzită în straturile ei inferioare. 
Pânzele se umflau în bătaia vântului şi James Cook lăsa o dâră 
subţire de spumă în urma lui. Şi, dimineaţa, cum domnul 
Hawkins, Nat Gibson şi căpitanul discutau despre ceea ce este 
firesc să se discute în timpul unei călătorii în largul oceanului, 
despre cum era vremea şi despre cum avea să fie, domnul 
Gibson spuse: 


— Nu cred câ o să ţină... 
— Şi, de ce, mă rog? întrebă armatorul. 


18 Velă pătrată, a doua de jos. (N.tr.) 

19Pânză trapezoidală, legată de artimon (catarg de la pupa al unei 

nave). 

20 Pânze triunghiulare situate, la prora, susţinute de bompres (catarg 
înclinat la prora unor veliere). (N.tr.) 

21 Piesă de rezistenţă in construcţia unei nave, situată la proră. (N.tr.) 


— Văd la orizont nişte nori, semn că se va stârni curând 
vântul... sau mă înşel eu, şi încă foarte tare. 


— Dar nu se ridică, observă domnul Hawkins, sau, dacă 
se ridică puţin, se împrăştie numaidecât... 

— N-are importanţă prietene, în cele din urmă se vor 
îngroşa, iar norii aduc vântul... 


— Care ne va fi prielnic, adăugă Nat Gibson. 


— Oh! exclamă căpitanul. N-avem nevoie de-un vânt 
prea puternic. Doar cât să ne umfle pânzele joase... 


— Şi ce spune barometrul? întrebă domnul Hawkins. 


— Există o uşoară tendinţă de scădere a presiune 
atmosferice, răspunse Nat Gibson, după ce consultă aparatul 
montat în sala rufului. 

Puțin mai târziu, tânărul arătă cu mâna o trâmbă 
negricioasă ce se întindea deasupra liniei orizontului, spre nord- 
vest. Nu putea fi confundată cu un nor. Era fumul unui steamer 
care venea în viteză spre bric. înainte de a trece un ceas, cele 
două vapoare aveau să fie unul lângă celălalt. 

Harry Gibson avea binoclul la ochi şi, la douăzeci de minute 
după ce fusese semnalat steamer-ul, consideră că poate afirma 
câ era o navă franceză. Nu se înşela şi atunci când bastimentul 
se afla la doar două mile de James Cook, pe picul?? brigantinei 
sale se înălţă pavilionul tricolor. Bricul răspunse imediat, 
arborând pavilionul Regatelor Unite. Steamer-ul acesta de opt, 
nouă sute de tone, foarte probabil o navă carbonieră, trebuia 
să aibă ca destinaţie unul dintre porturile Noii Olanele. 

Pe la unsprezece şi jumătate, se afla la câteva ancabluri?? şi 
se apropie şi mai mult, ca şi cum ar fi avut intenţia de a intra în 
vorbă. La bordul bastimentului nu se vedea că s-ar face 
pregătiri pentru a lansa o barcă la apă, aşa câ întrebările şi 
răspunsurile se puseră şi se dădură prin porta-voce, conform 
uzajului. Şi iată ce discutară cei de pe steamer cu cei de pe 
bric, în engleză: 


22 Verga aşezată oblic pe catargul de la pupa, pe care se leagă partea de sus 
a unei pânze. (N.tr.) 

23 Ancablura este o unitate de măsurare a lungimilor egală cu a zecea 
parte dintr-o milă marină. (N.tr.) 


— Numele vasului?... 

— James Cook, din Hobart Town. 

— Căpitan?... 

— Căpitan Gibson. Şi voi?... 

— Assomption”, din Nantes, căpitan Foucault. 

— încotro? 

— Spre Sydney, Australia. Şi voi?... 

— Spre Port Praslin, Noua Irlandă. 

— Şi veniţi de la Auckland?... 

— Nu, de la Wellington. Şi voi?... 

— De la Amboine des Moluques. 

— Aţi navigat bine?... 

— Bine... O informaţie. La Amboine, toată lumea este 
neliniştită de soarta goeletei Wilhemina, din Roterdam, care 
trebuia să sosească de o lună, venind de la Auckland. Ştiţi ceva 
de ea? 

— Nu ştim nimic. 

— S-ar putea ca Wilhemina să plutească la întâmplare, 
după ce a fost lovită de o furtună... 

— S-ar putea, într-adevăr. 

— V-am ruga să fiţi cu ochii în patru când străbateţi partea 
asta a oceanului. 

— Vom i. 

— Şi acum, drum bun, căpitane Gibson. 

— Drum bun, căpitane Foucault. 

O oră mai târziu, James Cook, de pe puntea căruia steamer- 


ul nu se mai zărea, cârmi spre nord-est, îndreptându-se spre 
Norfolk. 


24 Adormirea Maicii Domnului. (N.tr.) 
25 Corabie uşoară cu două catarge. (N.tr.) 


Un patrulater aproape uniform pe trei dintre laturile sale, în 
vreme ce linia litoralului se rotunjeşte, se înalţă şi modifică spre 
nord-est această uniformitate; în cele patru unghiuri, punctele 
How, Nord Est, Rocks şi Rochy, mai în exterior, un pisc, Pitt 
Mount, înalt de aproximativ o sută de picioare — aceasta este 
forma geometrică a insulei Norfolk, situată în această parte a 
Pacificului, la 29*02' latitudine sud şi 105*42' longitudine est. 

Insula aceasta are un perimetru de doar şase leghe şi, la fel 
ca toate semenele ei de pe întinsul oceanului, este înconjurată 
de un inel de coral care o apără aşa cum un zid împrejmuitor 
apără o fortăreață. 

La patru zile după ce lăsase în urmă Noua Zeelandă, James 
Cook făcu cunoştinţă cu insula Norfolk. După-amiaza, omul de 
cart semnală o creastă ce se contura la nord-est. Era Pitt Mount 
şi, pe la cinci, bricul se afla în apropierea extremității dinspre 
nord- est a insulei Norfolk. 

în cursul călătoriei, domnul Gibson ceruse ca partea 
aceasta a Pacificului să fie supravegheată cu atenţie. Dar 
James Cook nu întâlnise nici o epavă în drumul lui. Misterul 
dispariţiei vasului olandez Wilhelmina rămânea de nepătruns. 

Pe măsură ce soarele asfinţea în spatele piscurilor de 
insulă, vântul bătea din ce în ce mai slab, suprafaţa oceanului 
devenea lăptoasă şi aproape netedă, doar uşor încreţită de 
hulă. Cu siguranţă, în zorii zilei următoare bricul se va afla încă 
în apropierea insulei. Era la doar două mile de ea şi, din 
prudenţă, evita sâ se apropie mai mult, căci bancurile de corali 
se întindeau, în mod periculos, până departe, în larg. De altfel, 
James Cook era aproape la fel de imobil ca si când ar fi fost 
ancorat. Nici un curent de aer nu îl mişca din loc; pânzele 
atârnau în strângătoarele lor, revărsându-se în falduri groase. 
Dacă se pornea vântul, nu aveau altceva de făcut decât să le 
lase să cadă, pentru a porni din nou la drum. Aşa că domnul 
Gibson şi pasagerii lui, lipsiţi de orice grijă, se puteau desfăta în 
voie, bucurându-se de seara aceasta minunată sub cerul senin, 
neumbrit de nici un nor. 

După masă, domnul Hawkins, căpitanul şi Nat Gibson se 
duseră să se aşeze la pupa. 


— Tată, zise atunci Nat Gibson, îmi dai voie să iau barca?... 
— Dar ce vrei să faci?... 


— Să pescuiesc printre stânci... Mai sunt două ore până se 
întunecă... Este un moment prielnic şi nu mă voi îndepărta de 
bric. 

Nu exista nici un inconvenient, pentru a nu satisface 
dorința tânărului. Doi marinari, împreună cu el, erau de ajuns 
pentru a întinde năvodul şi a susține cu pontili barca de 
bancurile de corali. 

Intrucât apele acestea erau foarte bogate în peşte, nu aveau să 
se întoarcă fără o pradă bogată. 

De altfel, domnul Gibson consideră potrivit să ancoreze în 
locul acesta. Curentul se îndrepta, mai degrabă, spre sud-est, 
aşa câ îşi trimise ancora la o lungime de 35 de braţe, 
desfăşurând lanţul şi fixând-o în nisipul din adâncuri. 

După ce barca fu gata, Hobbes şi Wickley se pregătiră să îl 
însoţească pe Nat Gibson. Erau, după cum ştim, doi marinari de 
ispravă în care căpitanul putea avea deplină încredere. 


— Du-te, atunci, Nat, îi spuse el fiului său, şi încearcă să 
nu te prindă noaptea pe acolo... 


— ţi făgăduiesc, tată. 


— Şi adu-ne o friptură pe cinste pentru prânzul de mâine, 
adăugă domnul Hawkins... şi, de asemenea, un pic de briză, 
dacă a mai rămas puţină pe coastă! 

Ambarcaţiunea fu coborâtă la apă şi, împinsă puternic de 
loviturile viguroase de vâslă, străbătu curând cele două mile ce 
despărţeau bricul de primele stânci de mărgean. Aruncară 
năvodul şi Nat Gibson nu trebui să se folosească de grapină” 
pentru a rămâne lângă recif. Nici un curent submarin nu înfiora 
apa, nici măcar resacul?8. Barca rămase nemişcată, de îndată 
ce scoaseră vâslele din apă. 

După un ceas de stat în preajma bancurilor, barca era în 
măsură să aducă atâta hrană cât să ajungă echipajului pentru 
două zile. Peştele abundă în apele acestea limpezi, înţesate de 
plante marine la adăpostul cărora mişună crustaceele, 
moluştele, langustele, crabii, creveţii, helivele, ovulii, scoicile 


26 Braţul este o mâsurâ marinăreasca având 1,83 m. (N.tr.) 

27 Ancoră cu gheare. (N.tr.) 

28 Rostogolire violentă a valurilor spre țărm când acestea se lovesc de 
un obstacol. (N.red.) 


comestibile şi pare să nu se sfârşească niciodată, cu toate că 
amfibiile, focile şi celelalte îl consumă în cantităţi enorme. 

Printre peştii prinşi în năvod, o varietate extraordinară de 
specii, care de care mai strălucitor colorați, Nat Gibson şi cei doi 
marinari adunară mai multe perechi de blenii??. Blenia este un 
animal bizar, cu ochii deschişi în vârful capului, cu fălcile 
îngropate adânc sub piele, având culoarea cenuşie a inului, 
care trăieşte în apă, aleargă pe plajă şi sare pe stânci cu 
mişcări de oposum sau de cangur. 

Era ora şapte. Soarele asfinţea şi ultimele lui licăriri purpurii 
se stingeau pe vârful Pitt Munt. 


— Domnule Nat, spuse Wickley, nu e timpul să ne 
întoarcem la bord?... 


— Aşa ar fi prudent, adăugă Hobbes. Uneori se porneşte, 
la ceasul ăsta, un vânticel dinspre uscat şi, dacă bricul poate 
profita de el, nu trebuie să îl facem să aştepte. 


— Strângeţi năvodul, spuse tânărul, şi să ne întoarcem pe 
James Cook. Dar mă tem că nu-i vom putea aduce domnului 
Hawkins vântul pe care mi 1-a comandat. 


— Nu, declară, Hobbes, nici măcar cât să umfle bereta 
unui marinar!... 


— Dinspre larg nu vine nici un nor... adăugă Wickley. 


— Să ne întoarcem... ordonă Nat Gibson. 

Dar, înainte de a se îndepărta de banc, se ridică în partea 
din spate a ambarcaţiunii şi parcurse cu privirea toată marginea 
recifurilor din jurul extremității de nord-est a insulei. Dispariţia 
goeletei despre care nu mai aveau nici o veste nu-i ieşea din 
minte... Nu s-ar fi putut să zărească resturile Wilhelminei, epava 
acesteia, dusă de curenţi spre insulă?... Nu s-ar fi pulut ca, în 
cazul în care coca n-ar fi fost distrusă în întregime, o parte din 
carcasă să poată fi văzută la nord sau la sud?... 

Aşa că cei doi marinari cercetară coasta pe o întindere de 
mai multe mile. In zadar. Nu văzură nici o părticică din goeleta 
semnalată de steamer. 


29 Specie de peste mucilaginos. (N.tr.) 


Wickley şi Hobbes se pregătiră, aşadar, să apuce vâslele 
când, pe una dintre stâncile desprinse de țărm, Nat Gibson avu 
impresia 
că desluşeste o formă omenească. Cum se afla la o distantă de 
aproximativ o milă şi cum începea să se întunece, se întrebă 
dacă nu cumva se înşeală. Era un om atras pe mal de apariţia 
bărcii?... Oare nu cumva omul acela făcea semn cu braţele, 
chemând în ajutor?... Era aproape cu neputinţă să îţi dai seama. 


— Zăriţi ceva acolo?... îl întrebă Nat Gibson pe cei doi 
marinari, arătând spre stâncă. 

Wickley şi Hobbes priviră în direcţia indicată. In clipa aceea, 
întunericul se aşternu deplin peste partea aceea a țărmului şi 
forma omenească, dacă formă omenească era, dispăru. 

— N-am văzut nimic... spuse Wickley. 

— Nici eu... declară Hobbes. 


— Totuşi, reluă Nat Gibson, cred că nu m-am înşelat. Acolo 
era un om... adineauri?... 


— Credeţi că aţi văzut un om?... întrebă Wickley. 


— Da... acolo... în vârful stâncii aceleia... şi îşi mişca 
braţele... Probabil că şi striga... dar vocea lui nu putea ajunge 
până aici... 

— Sunt multe foci pe plajă la apusul soarelui, observă 


Hobbes, şi când una dintre ele se ridică, o poţi confunda uşor cu 
un om... 


— Sar putea, spuse Nat Gibson şi, de la distanţa asta..., e 
posibil să mă fi înşelat... 

— In momentul de faţă, insula Norfolk este locuită?... 
întrebă Hobbes. 

— Nu, răspunse tânărul. Nu-i picior de indigen... Totuşi, 
nişte naufragiaţi şi-ar fi putut căuta adăpost aici... 


Un om atras pe mal de apariția hârcii?... Oare nu cumva omul 
acela făcea semn cu braţele, chemând în ajutor?... Era aproape 
cu neputinţă să iţi dai seama. 

— Şi dacă suni naufragiaţi, adăugă Wickley, n-ar fi cei de 
pe Wilhelmina...? 


— La bord! comandă Nat Gibson. Este foarte probabil ca 
bricul să se afle şi mâine în locul acesta, şi vom cerceta cu 
binoclurile tot ţărmul la lumea zilei. 

Cei doi marinari începură să vâslească. în douăzeci de 
minute, barca se întoarse la James Cook. Apoi, întrucât continua 
să nu aibă încredere într-o parte din echipajul său, căpitanul 
avu grijă să urce barca pe punte. Domnul Hawkins se bucură ca 
un copil când văzu cât de rodnic fusese pescuitul şi, cum era 
interesat de ichtiologie, putu să studieze în voie bleniile, specie 
din care, până acum, nu ţinuse vreodată un exemplar în mâinile 
sale. 

Nat Gibson îi povesti tatălui său ceea ce i se păruse că 
zărise în momentul în care se pregătea să se îndepărteze de 
bancurile de corali. 

Căpitanul şi armatorul acordară o mare atenţie celor 
afirmate de tânăr. 


— E posibil ca pe-aici, prin apropiere, să se afle nişte 
pescari, remarcă Flig Balt, care lua şi el parte la discuţie. 

— într-adevăr, răspunse armatorul, n-ar fi deloc de mirare 
în partea asta a anului... — Ai văzut vreo ambarcaţiune în 
spatele recifului?... îşi întrebă căpitanul fiul. 

— Nici una, tată. 


— Atunci, eu cred, interveni din nou şeful de echipaj, că 
domnul Nat s-a înşelat... Se lăsase, deja, noaptea... Deci, după 
părerea mea, căpitane, dacă se porneşte vântul, am face bine 
să ridicăm ancora. 


Era de la sine înţeles câ Flig Balt, deja enervat de prezenţa 
la bord a domnului Hawkins şi a lui Nat Gibson, era cât se poate 
de îngrijorat de perspectiva îmbarcării la bord a altor noi 
pasageri. în aceste condiţii ar fi fost constrâns să renunţe la 
planurile sale — ceea ce nu admitea cu nici un preţ. Complicii 
lui şi el erau ferm hotărâți să pună mâna pe navă înainte de a 
ajunge în Noua Irlandă. 


— Totuşi, urmă căpitanul, dacă Nat nu s-a înşelat, clacă 
există nişte naufragiaţi pe coasta asta a insulei Norfolk — şi de 
ce n-ar fi cei de pe Wilhelmina?... — atunci trebuie să îi 
salvăm... Consider că nu mi-aş face datoria mea de om şi de 
marinar dacă aş ridica ancora înainte de a mă asigura... 


— Dar, căpitane, insistă şeful de echipaj, poate că, vântul, 
un vânt prielnic, se va porni la noapte... 


— Se va porni sau nu, Balt, James Cook va rămâne ancorat 
aici, şi nu vom porni în larg înainte de a trimite o barcă în recu- 
noaştere... Nu voi părăsi insula Norfolk decât după ce voi 
cerceta împrejurimile, adică East North Point, chiar dacă voi 
pierde o zi... 


— Ei bine, tată, eu am convingerea că ziua asta nu va fi 
pierdută... 


— Nu eşti de aceeaşi părere, Hawkins? întrebă căpitanul, 
întorcându-se spre armator. 


— Sunt absolut de acord, răspunse domnul Hawkins. 

Când se întoarse la prova, Flig Balt îi povesti lui Vin Mod tot 
ceea ce fusese discutat şi tot ceea ce fusese hotărât. Marinarul 
nu se arătă mai mulţumit decât şeful de echipaj. La urma 
urmei, poate că lui Nat Gibson i se năzărise... Poate că nici un 
naufragiat de pe Wllhelmina nu se refugiase pe coasta Insulei 
Norfolk... Aveau să afle răspunsul la această întrebare în mai 
puţin de douăsprezece ore. 

Noaptea era destul de întunecoasă, era lună nouă. O 
perdea de ceaţă acoperea constelaţiile. Totuşi, pământul se 
zărea confuz undeva, la vest, o masă ceva mai închisă la 
culoare, aproape de linia orizontului. Pe la ceasurile nouă, o 
briză uşoară făcu apa să clipocească în jurul bricului, iar acesta 
înaintă cu un sfert de cablu. Briza aceasta ar fi putut fi folosită 


pentru a porni spre nord, căci îşi schimbase direcţia dinspre 
sud-est. Dar căpitanul nu reveni asupra hotărârii sale şi bricul 
râmase ancorat. Domnul Hawkins, domnul Gibson şi fiul lui se 
aflau la pupa. Deloc grăbiţi să se retragă în cabinele lor, se 
bucurau de răcoarea serii, după zăduful de peste zi. Or, era 
nouă şi douăzeci şi cinci când Nat Gibson, ridicându-se şi 
privind spre uscat, făcu câţiva paşi spre babord şi exclamă: 


— Un foc!... Se vede un foc!... 

— Un foc?... repetă neîncrezător armatorul. 

— Da, domnule Hawkins. 

— Şi în ce direcţie?... 

— în direcţia stâncii pe care mi s-a părut câ văd un om... 
— Intr-adevăr, declară căpitanul. 


— Acum vă daţi seama că nu mi s-a părut! strigă Nat 
Gibson. 

Un foc ardea în partea aceea, un foc de vreascuri din care 
se 
înălţau flăcări mari şi trâmbe de fum gros. 


— Gibson, afirmă domnul Hawkins, sunt, desigur, nişte 
semnale... 


— Fără îndoială!... întări căpitanul. Pe insulă se află nişte 
naufragiaţi! 

Naufragiaţi sau nu, dar, cu siguranţă, nişte fiinţe umane 
care îi cereau ajutorul. Şi cât de neliniştite trebuie să fi fost, 
temându-se că bricul a ridicat, deja, ancora!... Trebuia, aşadar, 
să-i liniştească, şi asta, numaidecât. 


— Nat, zise el, ia puşca şi răspunde-le. 

Tânărul intră în ruf şi ieşi cu o carabină. Se auziră trei 
detunături al căror ecou se întoarse de pe țărm pe James Cook. 
în acelaşi timp unul dintre marinari agită de trei ori un felinar 
mare înălţat în vârful catargului mizenei. 

Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să aştepte să se 
facă ziuă. Atunci, James Cook avea să intre în legătură cu cei 
de pe insula Norfolk. 


VI 
CEI DOI FRAŢI 


In zori, o ceaţă destul de densă acoperea linia orizontului 
spre vest. Din litoralul Insulei Norfolk de-abia se putea desluşi 
perdeaua de stânci. Fără îndoială, pâcla avea să se risipească. 
Vârful Pitt Maunt-ului se înălța deasupra negurei, scăldat deja 
de razele soarelui. Mai mult, naufragiatul sau naufragiaţii nu 
aveau de ce să fie îngrijoraţi. Deşi bricul nu se zărea încă, nu 
auziseră şi nu văzuseră în timpul nopţii semnalele de 
răspuns?... Nava nu ridicase ancora şi, într-un ceas, barca sa 
avea să fie trimisă spre uscat. 

De altfel, domnul Gibson prefera, nu fâră motiv, ca înainte 
de a trimite o ambarcaţiune la apă, înălţimea să se desprindă 
din ceaţă. Acolo se aprinsese focul, acolo urmau să se arate cei 
care ceruseră ajutor bricului James Cook. Desigur, nu aveau nici 
măcar o pirogă, altfel ar fi venit de mult la bord. 

Briza dinspre sud-est începuse să se înfiripe. Câţiva nori, 
alungiţi pe linia cerului şi a apei, arătau că vântul se va înteţi în 
cursul dimineţii. Fâră motivul care îl reţinea la mal, domnul 
Gibson ar fi dat ordin pentru manevrele de plecare. 

Puțin înainte de ora şapte, baza bancului de corali, de-a 
lungul căreia spumega resacul, se contură în ceaţă. Aburii se 
împrăştiară şi apăru marginea insulei. Nat Gibson, urcat pe ruf, 
cu binoclul la ochi, cercetă coasta. El fu primul care strigă: 


— E acolo... sau, mai degrabă,... sunt acolo!... 
— Mai mulţi oameni?... întrebă armatorul. 


— Doi, domnule Hawkins. 
Acesta luă, la rândul lui, binoclul şi, tot la rândul lui, strigă: 


— Da, şi ne fac semne... fluturând o bucată de pânză! 
Instrumentul trecu în mâinile căpitanului care constată 
prezenţa a două persoane în picioare pe ultimele stânci de la 
marginea insulei. Nu mai era nici urmă de ceaţă, aşa că-i puteai 
desluşi cu ochiul liber. Nu putea exista nici o umbră de îndoială, 

unul dintre ei era cel pe care îl zărise Nat Gibson în ajun. 


— Barca cea mare la apă! comandă căpitanul. 
Şi, în acelaşi timp, la ordinul lui, Flig Balt înălţă pavilionul 
britanic lângă brigantină, ca răspuns la semnalele celor doi. O 


dată ambarcaţiunea coborâtă, căpitanul şi fiul lui luară loc în 
ea, cel din urmă la cârmă. Patru marinari se aşezară la vâsle. 
Vin Mod se afla printre ei şi, în momentul în care sări în barcă, îi 
făcu şefului de echipaj un semn care îi trăda iritarea. 

Barca se îndreptă spre bancul de corali. în ajun, în timp ce 
pescuia de-a lungul bancului, Nat Gibson remarcase o 
deschizătură îngustă care îţi permitea să te strecori dincolo de 
recif. Până la insulă mai rămânea o distanţă de doar şapte, opt 
ancabluri. 

In mai puţin de un sfert de ceas, ambarcaţiunea ajunse în 
această trecătoare. Zăriră ultimele fuioare de fum ce se ridicau 
deasupra focului ce fusese păstrat aprins toată noaptea, lângă 
care stăteau doi oameni. Aflat în partea din faţă a bărcii, Vin 
Mod, nerăbdător, se întoarse să-i vadă, în aşa fel încât 
împiedică 
mişcarea vâslelor. 

— Vezi cum lopătezi, Mod! Fii atent, ce naiba! îi strigă 
căpitanul. O să ai timp să-ţi satisfaci curiozitatea când o să 
ajungem pe uscat. 


— Da... o să am timp! şopti marinarul care, de furie, şi-ar 
fi făcut vâsla surcele. 

Trecătoarea cotea printre formațiunile de coral de care ar fi 
fost periculos să te loveşti. Crestele acestea ascuţite, tăioase 
ca nişte lame de oţel, ar fi străpuns repede coca unei 
ambarcaţiuni. Aşa că domnul Gibson ordonă să se încetinească 
viteza. Reuşiră, de altfel, să se apropie fără nici o dificultate de 
mal. Oceanul care simţea briza dinspre larg, împingea barca. 
Un resac destul de puternic spumega la baza stâncilor. 

Căpitanul şi fiul lui îi priviră pe cei doi. Mână în mână, 
nemişcaţi, tăcuţi, nu făceau nici un gest, nu scoteau nici un 
sunet. Atunci când barca se întoarse pentru a se lipi de mal, Vin 
Mod putu să-i studieze în voie. 

Unul trebuie să fi avut treizeci şi cinci de ani, celălalt, în jur 
de treizeci. îmbrăcaţi în haine zdrenţuite, cu capetele 
descoperite, nimic nu arăta câ ar fi fost marinari. Cam de 
aceeaşi talie, semănau destul de mult ca să îţi poţi da seama că 
erau fraţi, blonzi, cu bărbile neîngrijite. In orice caz, nu erau 
polinezieni. Şi atunci, chiar înainte de debarcare, când căpitanul 
şi fiul lui stăteau încă pe banca clin spate, cel mai în vârstă 


dintre cei doi înaintăâ spre mal şi, în engleză, clar cu accent 
străin, strigă: 

— Vă mulţumim că aţi venit în ajutorul nostru... vă 
mulţumim! 


— Cine sunteţi?... întrebă domnul Gibson, imediat ce 
acostară. 


— Olandezi. 

— Naufragiaţi?... 

— Naufragiaţi de pe goeleta Wilhelmina... 
— Singurii supravieţuitori?... 


— Singurii, sau, cel puţin, după naufragiu, singurii care 
am ajuns pe această coastă... 

După cum lăsă fraza în suspensie, era limpede că omul 
acesta nu ştia dacă se afla pe un continent sau pe o insulă. 

Grapina bărcii fu aruncată pe uscat şi, când unul dintre 
marinari o potrivi în crăpătura unei stânci, domnul Gibson şi 
însoțitorii săi debarcară. 


— Unde suntem?... întrebă cel mai în vârstă. 


— Pe insula Norfolk, răspunse căpitanul. 

Naufragiaţii aflară atunci unde se găseau: o insulă izolată 
din partea de vest a Pacificului. Erau, de altfel, singurii din cei 
ce fuseseră la bordul goeletei olandeze. 

La încercarea de a şti ce se întâmplase cu Wilhelmina, dacă 
fuseseră distruse atât nava, cât şi bunurile aflate pe ea, cei doi 
nu reuşiră să dea un răspuns clar întrebărilor domnului Gibson. 
In ceea ce priveşte cauzele naufragiului, iată ce povestiră: Cu 
cincisprezece zile mai înainte, goeleta se ciocnise de un alt 
vapor în timpul nopţii — trebuie să se fi întâmplat la trei sau 
patru mile la est de Insula Norfolk. 


— leşind din cabina noastră, spuse cel mai mic dintre cei 
doi fraţi, am fost târâţi într-un vârtej. Noaptea era întunecoasă 
şi ceţoasă... Ne-am agăţat de o cuşcă de găini care, din fericire, 
trecea pe lângă noi. Trei ore mai târziu, curentul ne-a dus la 
bancul de coral şi de acolo am ajuns la mal înot... 


— Aşadar, îi întrebă domnul Gibson, au trecut două 
săptămâni de când vă aflaţi pe insulă? 

— Două săptămâni. 

— Şi nu v-aţi întâlnit cu nimeni?... 

— Cu nimeni. 


— Şi, adăugă cel mic, suntem convinşi că nu există nici 
picior de om pe-aici sau, cel puţin, partea aceasta a litoralului 
nu este locuită. 


— Nu v-a trecut prin minte să pătrundeţi în interior?... 
interveni Nat Gibson. 


— Ba da, răspunse cel mai tânăr, dar trebuie să străbatem 
păduri aproape de nepătruns, cu riscul de a ne rătăci şi a muri 
de foame. 


— Şi, apoi, continuă celălalt, ce am fi rezolvat cu asta, de 
vreme ce, după cum ne-aţi spus, ne aflam pe o insulă pustie?... 
Era mult mai înţelept din partea noastră să rămânem pe mal... 
Dacă am fi plecat, ar fi însemnat să renunţăm la orice şansă de 
a fi zăriţi, dacă ar fi trecut vreun vapor, şi de a fi salvaţi, cum 
suntem acum... 


— Aţi avut dreptate. 


— Şi bricul acesta... ce navă este?... întrebă cel mai tânăr 
dintre fraţi. 


— Bricul englez James Cook. 
— lar căpitanul lui?... 
— Sunt eu, răspunse domnul Gibson. 


— Ei bine, căpitane, spuse mezinul, strângându-i mâna, 
vedeţi ce bine am făcut câ v-am aşteptat pe limba asta de 
pământ. 

— Dar cum aţi reuşit să vă asiguraţi hrana?... îi întrebă 
domnul Gibson. 


— Câteva rădăcini dezgropate ici, colo, câţiva muguri 


comestibili culeşi din vârful copacilor, măcriş, susai, ierburi 
marine, conuri de araucaria... Dacă am fi avut undiţe, sau, dacă 


ne-am fi putut meşteri, n-ar fi fost greu să mâncăm peşte, căci 
este din belşug aici, printre stânci... 

— Şi focul?... întrebă Nat Gibson. Cum aţi reuşit să faceţi 
foc?... 


— In primele zile, răspunse cel mai tânăr, a trebuit să ne 
lipsim de foc... Nu aveam chibrituri sau, mai exact, chibriturile 
se udaseră şi nu mai aveam ce face cu ele... Din fericire, urcând 
spre munte, am dat peste o solfatară* din care mai izbucnesc, 
încă, flăcări... Este înconjurată de straturi de sulf, ceea ce ne-a 
îngăduit să coacem rădăcinile şi legumele. 

— Şi aşa aţi trăit, reluă căpitanul, vreme de cincisprezece 
zile?... 

— Exact aşa, căpitane. Dar, trebuie să mărturisesc, eram 
din ce în ce mai slăbiţi, ajunsesem la capătul puterilor şi eram 


disperaţi când, întorcându-ne ieri de la solfatare, am zărit un 
vas ancorat la două mile de coastă. 


— Vântul se oprise, spuse domnul Gibson, şi, cum 
curentul ameninţa să ne târască spre sud-est, am fost obligat 
să arunc ancora. 

— Era deja târziu, reluă mezinul. Mai era doar un ceas 
până la apusul soarelui şi ne aflam la mai mult de o jumătate 
de leghe în interiorul insulei... După ce am alergat cât am putut 
de repede spre stânci, am zărit o barcă care se pregătea să se 
întoarcă la bric... Am strigat... Am cerut ajutor prin gesturi... 


— Eu eram în barca aceea, spuse atunci Nat Gibson şi, 
într-adevăr, mi s-a părut că văd un om — doar unul singur — pe 
stânca de colo, în momentul în care începea să se întunece... 


— Eu eram, zise mezinul. Ajunsesem înaintea fratelui meu 
şi cât de dezamăgit am fost când barca s-a îndepărtat fără să 
fiu 


30 Solfatara este o emanaţie vulcanică de gaze, conţinând o marc 
cantitate de bioxid de sulf, hidrogen sulfurat şi mici cantităţi de vapori de 


apă. (N.red.) 


văzut!... Am crezut că nu mai aveam nici o şansă!... începuse 
să adie briza... Bricul nu avea să pornească spre larg în timpul 
nopţii?... A doua zi nu avea să fie, deja, departe de insulă?... 


— Bieţii de voi! şopti domnul Gibson. 


— Coasta fusese acoperită de întuneric, căpitane... Vasul 
nu se mai vedea... Orele se scurgeau... Atunci ne-a venit ideea 
să aprindem un foc pe mal... lerburi uscate, vreascuri, am adus 
cu braţele, şi cărbuni aprinşi din vatra pe care o aveam pe 
plajă... Curând, se iscă o vâlvătaie puternică... Dacă vasul nu 
ridicase ancora, oamenii de cart nu puteau sâ nu vadă 
flăcările!... Ah! Ce bucuroşi am fost când, pe la zece, am auzit 
cele trei împuşcături! Un felinar strălucea în direcţia bricului!... 
Fuseserăm văzuţi!... Acum eram siguri că vaporul avea să 
aştepte să se facă ziuă înainte de a porni la drum şi că vom fi 
luaţi de aici în zori... Da, era timpul, căpitane. Da!... Era timpul 
şi, cum v-am spus când aţi venit la noi, repet: Mulţumesc!... 
Mulţumesc!... 

în mod evident, naufragiaţii ajunseseră la capătul puterilor: 
alimentaţie insuficientă, epuizare fizică, piele şi os sub 
zdrenţele ce de-abia dacă îi acopereau. Se înţelege, aşadar, cât 
de nerăbdători erau să ajungă la bordul lui James Cook. 

A 


— Imbarcaţi-vă, spuse domnul Gibson. Aveţi nevoie de 
hrană şi de îmbrăcăminte... Apoi, vom vedea ce putem face. 

Imediat ce domnul Gibson, fiul acestuia şi cei doi fraţi luară 
loc în partea din spate a bărcii, grapina fu ridicată, iar barca se 
îndreptă spre trecătoare. Ascultându-i, domnul Gibson îşi 
dăduse seama, după modul în care se exprimau, că aceşti doi 
oameni erau superiori clasei din rândurile căreia se recrutau în 
mod obişnuit marinarii. Totuşi, considerase câ trebuie să 
aştepte până când vor fi în prezenţa domnului Hawkins pentru 
a se informa asupra situaţiei lor. 

A 

In ceea ce-l privea, spre marea lui neplăcere, Vin Mod 
remarcase şi el că nu era, deloc, vorba despre acei marinari 
gata de orice, cum erau Len Cannon şi camarazii lui din 
Dunedin, şi nici măcar despre acei aventurieri pe care îi 
întâlneşti, şi încă prea des, în părţile acestea ale Pacificului. Cei 
doi fraţi nu făceau cu siguranţă parte din echipajul goeletei. 


Erau, aşadar, pasageri şi, foarte probabil, singurii care 
scăpaseră teferi şi nevătămaţi din această ciocnire. Aşa că Vin 
Mod se întorcea şi mai enervat la gândul că planurile sale nu 
puteau fi puse în aplicare. Barca acostă. Domnul Gibson, fiul 
acestuia şi cei doi naufragiaţi urcară pe punte. Ultimii fură 
prezentaţi de îndată domnului Hawkins, care nu îşi ascunse 
emoția văzând în ce stare deplorabilă se aflau. 

După ce dădu mâna cu ei, le spuse: 

— Fiţi bineveniţi, prieteni! 

Cei doi fraţi, nu mai puţin impresionați, vrură să 
îngenuncheze 

A 

în faţa lui. li opri, zicându-le: 

— Nul!... Nu!... Suntem prea fericiţi... 


Omul acesta atât de cumsecade nu îşi găsea cuvintele şi 
nu putu decât să îl aprobe pe Nat Gibson care strigă: 


— La masă!... La masă!... Sunt morţi de foame! 

Cei doi fraţi fură conduşi în careu, unde se servea micul 
dejun şi unde putură să-şi refacă forţele după cincisprezece zile 
lungi de privaţiuni şi de suferinţă. Atunci, domnul Gibson le 
puse la dispoziţie una dintre cabinele laterale unde erau 
depozitate hainele de schimb ale echipajului. Apoi, după ce se 
îmbrăcară, din cap până în picioare, se întoarseră la pupa şi 
acolo, în prezenţa domnului Hawkins, a căpitanului şi a fiului 
acestuia, îşi spuseră povestea lor. 

Oamenii aceştia erau olandezi, originari din Groning. Se nu- 
meau Karl şi Pieter Kip, cel mare, ofiţer în marina comercială a 
Ţării de Jos, făcuse deja numeroase călătorii în calitate de loco- 
tenent, apoi de secund. Pieter, mezinul, era asociat al unei 
firme din Amboine, una dintre insulele din  Moluques, 
reprezentant al casei Kip din Groning. Casa aceasta se ocupa 
de comerţul cu „ridicata", dar şi de „mic gros", în ceea ce 
priveşte produsele din acest arhipelag ce aparţine Olandei, în 
special nucuşoara şi cuişoarele, aflate din belşug în colonie. 
Dacă respectiva casă nu se număra printre cele mai importante 
din oraş, patronul ei, cel puţin, se bucura în lumea comercială 
de o reputaţie excelentă. 

Domnul Kip tatăl, văduv de câţiva ani, murise cu cinci luni 
în urmă. Fusese o lovitură grea pentru afacerile casei şi a fost 


nevoie să se ia măsuri pentru a împiedica o lichidare care s-ar fi 
făcut în condiţii dezavantajoase. 

Karl Kip avea atunci treizeci şi cinci de ani. Bun marinar, pe 
cale să ajungă căpitan, aştepta să preia comanda unei nave, iar 
lucrul acesta urma să se întâmple curând. înzestrat, poate, cu o 
inteligenţă mai puţin ascuţită decât aceea a fratelui său, mai 
puţin om de afaceri, mai puţin potrivit pentru a prelua 
conducerea unei case de comerţ, îl depăşea pe acesta în ceea 
ce priveşte voinţa şi energia, ca şi în ceea ce priveşte forţa şi 
rezistenţa fizică. Cea mai mare supărare a lui era că situaţia 
financiară a casei Kip nu-i permisese niciodată să aibă un vapor 
al lui. Karl Kip ar fi făcut atunci navigaţie de cursă lungă pe 
cont propriu. Dar ar fi fost imposibil să retragă ceva din 
fondurile destinate afacerilor, aşa că dorinţa fiului mai mare nu 
se putuse realiza. 

Karl şi Pieter erau strâns legaţi, nici un dezacord nu îi 
putuse îndepărta vreodată unul de celălalt, fiind mai mult 
prieteni, decât fraţi. între ei, nici o umbră, nici un nor, nici o 
invidie, nici o rivalitate. Fiecare se menţinuse în sfera lui. Unul 
cu călătoriile îndepărtate, cu emoţiile, cu primejdiile mării, 
celălalt, cu munca la firma din Amboine şi relaţiile cu cea din 
Groning. Familia pe care o aveau le era de ajuns. Nu 
încercaseră niciodată să-şi întemeieze o a doua familie, să-şi 
creeze noi legături care, poate, i-ar fi despărţit. Era deja prea 
mult câ tatăl se afla în Olanda, Karl pe 

A 
ocean, Pieter în Moluques. In ceea ce-l priveşte pe acesta din 
urmă, inteligent, cu simţul comerţului, se consacrase trup şi 
suflet afacerilor. Asociatul lui, olandez ca şi el, îşi dădea toată 
silinţa să le dezvolte. Fără a-şi pierde speranţa de a spori 
influenţa casei Kip, nu-şi cruța nici timpul, nici energia. 

La moartea domnului Kip, Karl se afla într-un port din Am- 
boine, la bordul unei corăbii olandeze, cu trei catarge, din 
Rotter- dam, pe care îndeplinea funcţia de secund. Cei doi fraţi 
se simţiră puternic atinşi de această lovitură dureroasă care le 
răpea un tată pentru care nutriseră o afecţiune profundă. ŞI nici 
măcar nu fuseseră lângă el pentru a-i asculta ultimele cuvinte, 
ultimul suspin. 


Atunci, luară următoarea hotărâre: Pieter se va despărţi de 
asociatul său din Amboine şi se va întoarce la Groning pentru a 
conduce casa ce aparținuse tatălui lor. 

Or, tocmai atunci, corabia cu trei catarge Maximus, cu care 
venise în Moloques Karl Kip, navă deja învechită, în stare 
proastă, fu declarată improprie pentru călătoria de întoarcere. 
Pusă la grea încercare de vremea proastă în timpul călătoriei 
sale între Olanda şi Insule, era de-acum, bună de pus pe foc. 
Aşa că marinarii, ofiţerii şi căpitanul urmau să fie repatriați în 
Europa pe socoteala casei Hoppers clin Rotterdam căreia îi 
aparţinea. Or, repatrierea aceasta avea să se facă, fără 
îndoială, după o şedere destul de îndelungată la Amboine, dacă 
trebuia ca echipajul să aştepte până când să poată fi îmbarcat 
pe un vas cu destinaţia Europa, iar cei doi fraţi se grăbeau să 
ajungă la Groning. Karl şi Pieter Kip deciseră atunci să 
călătorească cu primul vapor gata de plecare, fie din Amboine, 
fie clin Ceram, fie din Ternate, alte insule din arhipelagul 
Moluques. 

La vremea aceea, sosi goeleta Wilhelmina, din Rotterdam, a 
cărei oprire avea să fie de scurtă durată. Era o navă de cinci 
sute de tone, care avea să se întoarcă în portul de ataş făcând 
escală la Wellington de unde comandantul ei, căpitanul Roebok 
va ridica pânzele pentru a ajunge în Atlantic, depăşind capul 
Horn. Dacă locul de secund ar fi fost vacant, fără îndoială că 
Karl Kip l-ar fi obţinut. Dar echipajul era complet şi nici unul 
dintre membrii personalului de pe Maximus nu putu să se 
angajeze. întrucât nu vroia sâ scape aceasta ocazie, Karl Kip 
reţinu o cabină de pasager pe Wilhelmina. 

Goeleta porni în larg pe 23 septembrie. Echipajul ei era 
alcătuit clin căpitan, domnul Roebok, secund, Stourn, doi şefi 
de echipaj şi zece marinari. Călătoria decurse în condiţii extrem 
de favorabile pe parcursul de pe Marea Arafura atât de strâns 
înconjurată de coasta septentrională“! a Australiei, coasta 
Meridională a Noii Guinee şi grupul de insule ce fac parte din 
Arhipelagul Sondei la vest, care o apără de furtunile din 
Oceanul Indian. La est, nu oferă altă ieşire decât strâmtoarea 
Torres ce se termină cu capul York. 

La intrarea în strâmtoare, nava se întâlni cu vânturi 
potrivnice care o întârziară câteva zile. De-abia pe 6 octombrie 


31 Nordic, boreal. (N.red.) 


reuşi să se desprindă de numeroasele recifuri şi să iasă în larg, 
în Marea de Coral. în faţa Wiihelminei se deschise, atunci, 
imensul Pacific, până la capul Horn la care urma să ajungă după 
o scurtă oprire la Wellington, în Noua Zeelandă. Drumul era 
lung, dar fraţii Kip nu avuseseră de ales. 

în noaptea de 19 spre 20 octombrie, totul mergea bine la 
bord, cartul de la prova era asigurat, când se produse un 
accident înfricoşător care, chiar şi cu cele mai severe măsuri de 
prevedere, nu ar fi putut fi evitat. O ceaţă grea, deosebit de 
întunecoasă, acoperise marea, absolut liniştita, aşa cum este 
aproape întotdeauna în aceste condiţii atmosferice. Wilhelmina 
avea luminile regulamentare, verde la tribord, roşu la babord. 
Din păcate nu puteau fi văzute prin pâcla deasă, nici măcar de 
la distanţa de o jumătate de ancablură. Brusc, fără să se audă 
urletul vreunei sirene, înainte ca felinarul de poziţie să fi fost 
ridicat, goeleta fu lovită în lof*?, la babord, la înălţimea rufului 
echipajului. O izbitură cumplită provocă prăbuşirea imediată a 
catargului cel mare şi a catargului mizenei. 

A 

In momentul în care Karl şi Pieter Kip se năpustiră afară din 
dunetă** văzură doar o siluetă uriaşă, învăluită în fum şi aburi, 
trecând şuierând pe lângă ei, ca o bombă, după ce tăiase în 
două Wilhelmina. 

Timp de o jumătate de secundă, în dreptul straiului** mare 
al acelui vapor se zări o flacără albă. Vasul care-i lovise era un 
stea- mer, dar asta era tot ceea ce se puteau şti despre el. 

Wilhelmina, cu pupa într-o parte, cu prora în cealaltă, se 
scufundă numaidecât. Cei doi pasageri nici măcar nu mai avură 
vreme să se alăture echipajului. De-abia dacă văzură câţiva 
marinari agăţaţi de greement*. Nu se mai puteau folosi de 
bărci, acestea erau deja acoperite de apă. Cât despre căpitan şi 
secund, fără îndoială că aceştia nu putuseră ieşi din cabină. 


32 Parte a unei nave expuse vântului. (N.tr.) 

33 Punte mică ridicată deasupra punţii principale, la pupa. (N.tr.) 

34 Parâmă cu care se leagă partea superioară a catargului de proră. 
(N.tr.) 


35” Ansamblul de parâme, saule şi vele din arborada unei nave. (N.tr.) 


Cei doi fraţi, pe jumătate dezbrăcaţi, erau deja până la brâu 
în apă. Simţeau cum dispare în valuri şi ceea ce mai rămăsese 
din Wilhelmina şi cum sunt târâţi de vârtejul iscat în jurul navei. 
Mai aveau puţin şi aveau să fie înghiţiţi de adâncuri. 


— Să nu ne despărţim!... strigă Pieter. 


— Las-pe mine! răspunse Karl. 

Cei doi erau buni înotători. Dar, se aflau, oare, aproape de 
uscat?... 

Karl şi Pieter Kip crezură că le-a sunat ceasul. Oceanul era 
cufundat într-o beznă adâncă. Nici un zgomot de motor, nici un 
şuierat de aburi nu indica prezenţa celeilalte nave care să fi 
rămas 

A 
la locul accidentului... In jur, nimic de care sâ se agaţe... 

Vreme de o jumătate de ceas se susţinură reciproc, cel 
mare în- curajându-l pe mezin, prinzându-1 de braţ atunci când 
îl lăsau puterile. Dar se apropia clipa în care n-aveau cum să 
mai reziste... Atunci, după o ultimă îmbrăţişare, după un ultim 
rămas bun, vor pieri, acoperiţi de valuri. Era în jur de ora trei 
când Karl Kip reuşi, în sfârşit, să înşface un obiect ce plutea în 
jurul lor. Era una dintre cuştile de găini de pe Wilhelmina de 
care se prinseră cu ultimele puteri. 

Lumina zorilor străpunse în cele din urmă perdeaua gălbuie 
de ceaţă, negura se risipi şi valurile începură să clipocească 
însufleţite de briza dimineţii. Karl Kip îşi plimbă privirile de jur 
împrejur. In est, oceanul pustiu. în vest, uscatul... 

Nu erau mai mult de trei mile până la țărm. Curenţii şi 
vântul băteau într-acolo. Era convins că putea să ajungă pe 
mal, dacă hula nu devenea prea puternică. Oricărui continent 
sau oricărei insule i-ar fi aparţinut, coasta aceasta însemna 
pentru naufragiaţi salvarea. Litoralul care se întindea spre vest 
era dominat de un pisc aurit de primele raze ale soarelui. 

— Acolo!... Acolo!... strigă Karl Kip. 

Acolo, într-adevăr, căci, în larg, în zadar ar fi căutat o pânză 
sau luminile unei nave. Wilhelmina dispăruse fără urmă. Nici 
steamer-ul nu se mai zărea. Soarta lui fusese, însă, cu 
siguranţă, mult mai fericită: supravieţuise coliziunii şi îşi 
continuase drumul. Ridicându-se pe jumătate, Karl Kip nu văzu 
nici resturile cocâi, nici resturile catargelor. suprafaţa apei 


plutea doar cuşca de găini de care se agăţaseră. Epuizat, cu 
muşchii înţepeniţi, Pieter s-ar fi dus la fund, dacă fratele său nu 
i-ar fi ţinut capul la suprafaţă. Karl înota cu energia disperării, 
împingând cuşca spre un grup de recifuri de a cărui linie 
neregulată se spărgeau valurile înspumate. 

Această primă porţiune a inelului de corali se întindea chiar 
în 

A 
faţa coastei. Le-a trebuit un ceas ca să ajungă până acolo. 
întrucât coasta era bătută de hulă, era greu să te apropii de ea. 
Naufragiaţii se strecurară printr-o trecătoare îngustă şi puţin 
după ora şapte reuşiră să se caţăre pe limba de pământ de 
unde aveau să fie culeşi de barca de pe James Cook. 

Pe această insulă necunoscută, nelocuită cei doi fraţi aveau 
să petreacă două săptămâni înfiorătoare, în cea mai cruntă 
mizerie, aproape dezbrăcaţi şi lipsiţi de orice unealtă, 
instrument ori ustensilă. 

Aceasta a fost povestea pe care o depănă Pieter Kip, în 
vreme ce fratele lui, ascultând în tăcere, se mărgini să o 
confirme prin gesturi. 

Impresia produsă de povestea naufragiaţilor era întru totul 
în favoarea lor. Fireşte, nimeni nu se gândi să-i pună la îndoială 
veracitatea. Mânuiau limba engleză cu o uşurinţă care dovedea 
o pregătire şi o educaţie peste medie. Atitudinea lor nu era 
deloc aceea a acelor aventurieri care mişună prin aceste locuri. 
Aşa că domnul 
Hawkins nu-si ascunse mulţumirea. 


— Prieteni, le spuse el, iată-vă la bordul lui James Cook şi 
veţi rămâne aici... 

— Vă mulţumim, domnule, răspunse Pieter Kip. 

— Dar nu vă va duce în Europa... adăugă armatorul. 

— Nu contează, spuse Karl Kip. Am părăsit, în sfârşit, 


insula Norfolk unde eram lipsiţi de mijloace de trai şi nu cerem 
mai mult. 


— Oriunde am debarca, interveni Pieter Kip, vom găsi 
posibilitatea de a ne repatria... 


— lar eu vă voi ajuta, zise domnul Gibson. 

— Ce destinaţie are James Cook? întrebă Karl Kip. 

— Port Praslin, în Noua lIrlandă, răspunse căpitanul. 

— Va trebui să rămână o vreme acolo?... 

— Cam trei săptămâni. 

— După care se va întoarce în Noua Zeelandă?... 

— Nu, în Tasmania... la Hobart Town, portul său de ataş. 


— Ei bine, căpitane, declară Karl Kip, ne va fi la fel de 
uşor să călătorim pe un vas care pleacă din Hobart Town, ca şi 
din Auckland sau Wellington... 


— Bineînţeles, îl aprobă domnul Hawkins, şi dacă vă veţi 
îmbarca pe un steamer care se va întoarce în Europa prin 
canalul de Suez, călătoria voastră va fi mai scurtă. 


— Ar fi de dorit, spuse Karl Kip. 
A 


— In orice caz, domnule Hawkins, şi dumneavoastră, 
căpitane, numai dacă vreţi să ne acceptaţi ca pasageri... 


— Nu ca pasageri, ci ca oaspeţi, declară domnul Hawkins, 
şi suntem fericiţi să vă găzduim pe James Cook. 

îşi strânseră din nou mâinile. După care cei doi fraţi se 
retraseră în cabina lor pentru a se odihni puţin, căci 
vegheaseră toată 

A 
noaptea lângă focul de pe plajă. In vremea asta, briza uşoară 
care 
risipise ceața începu să bată mai tare. Domnul Gibson dădu 
ordin ca bricul să se pregătească de plecare. Pânzele, care 
rămăseseră în strângătoarele lor, au fost legate de mură38. 
Ancora a fost virată la cabestan39 şi bricul, cu odgoanele lăsate 
libere, o porni în direcţia nord-nord-vest. Două ceasuri mai 
târziu, creasta de pe insula Norfolk dispăruse şi James Cook 
cârmea spre nord-est, pentru a ajunge la ţărmul Noii Caledonii, 
la marginea Mării de Coral. 
VII 
MAREA DE CORAL 


Aproximativ o mie de mile despart Insula Norfolk de Noua 
Irlandă. După ce avea să parcurgă primele cinci sute, James 
Cook urma să atingă Noua Caledonie, colonie franceză întregită 
de micul grup de insule Loyalty spre est. 

Nu aţi uitat, desigur, ce impresie-i lăsaseră Karl şi Pieter lui 
Vin Mod. Era limpede ca lumina zilei câ nu ar fi acceptat în vecii 
vecilor să contribuie la realizarea planurilor lui. Aşa că vă puteţi 
da seama cam ce discutară Flig Balt şi Vin Mod, împreună cu 
Len Cannon. 

Referitor la fraţii Kip, opinia şefului de echipaj era că, dacă 
avea să fie cazul, urmau să împărtăşească soarta armatorului şi 
a căpitanului. 

Călătoria continuă în condiţii excelente. Vânt favorabil în 
timpul zilei, liniştindu-se o dată cu lăsarea serii. Nopțile erau 
atât de frumoase şi răcoroase, după zăpuşeala din timpul zilei, 
din ce în ce mai apăsătoare pe măsură ce bricul se apropia de 
Tropicul Capricornului. 

Ajunseră la Tropic în dupâ-amiaza zilei de 7 noiembrie. 
Aproape imediat zăriră Insula Pinilor şi înălțimile Noii Caledonii. 

A doua zi, pe 8, dacă partea sudică a Noii Caledonii se mai 
desfăşura încă în faţa ochilor lor, ultimele recifuri care se întind 
cam o sută de leghe spre nord rămaseră în urmă după prânz şi 
James 

33 Manevră prin care se întinde spre prorâ colţul de jos al 
unei vele. (N.tr.) 

3% Troliu cu un ax de rotaţie vertical, folosit la ancorarea 
navelor. (N.tr.) 

A 
Cook plutea cu toate pânzele sus pe Marea de Coral. In nu mai 
mult de zece zile, bricul putea străbate distanţa de nouă sute 
de mile dintre Noua Caledonie şi Noua Irlandă. 

A 

In după-amiaza zilei de 9 noiembrie, Nat Gibson, aplecat 
peste suprafaţa netedă a apei, la prora, îl chemă pe căpitan şi îi 
arătă o siluetă întunecată, la două mile de babord. 


— Tată, să fie o stâncă submarină?... 


— Nu cred, răspunse domnul Gibson. Am făcut toate 
calculele la prânz, sunt sigur de poziţia mea... 


După ce cercetă silueta aceea cu binoclul, căpitanul spuse 
şovăitor: 

— Nu-mi dau bine seama... 

Lângă ei veniră şi cei doi fraţi, împreună cu domnul 
Hawkins. Scrutară intens forma aceea neregulată, care putea fi 
luată drept o stâncă de corali. 


— Nu, zise Karl Kip, după ce se servi de binoclu, nu este o 
stâncă de corali... 


— Pare că pluteşte şi se ridică deasupra valurilor, aprecie 
domnul Hawkins. 

Şi, într-adevăr, obiectul în discuţie nu era imobil, se legăna, 
mişcat de hulă. 

— Şi, în plus, observă Karl Kip, valurile nu se izbesc de 
marginile lui. 

— S-ar spune, chiar, că deviază! constată Nat Gibson. 

Căpitanul strigă, atunci, spre Hobbes care era la cârmă: 


— Cârmeşte uşor în direcţia vântului, în aşa fel încât să ne 
putem apropia... 


— Da, căpitane, răspunse marinarul, învârtind timona. 
Zece minute mai târziu, bricul era destul de aproape pentru 
ca cel mai mare dintre fraţii Kip să poată remarca: 


— Este o epavă... 


— Da... o epavă, afirmă domnul Gibson. 
Nici o îndoială, era carcasa unei nave care plutea la travers 
de James Cook. 


— Să fie ce a mai rămas din Wilhelmina?... întrebă 
domnul Hawkins. 

Nu era deloc imposibil, în fond. La douăzeci de zile după 
coliziune, n-ar fi fost de mirare ca resturile corăbiei cu trei 
catarge să fi fost târâte până aici. 

— Căpitane, spuse atunci Pieter Kip, permite-ne să 
vizităm această epavă... Dacă este a Wilhelmineit s-ar putea să 
găsim câteva obiecte... 


— Şi, adăugă domnul Hawkins, cine ştie dacă nu există 
supraviețuitori, pe care i-am putea salva... 


Nu mai trebuia insistat şi se dădu comanda de a aşeza 
nava în bătaia vântului pentru a putea executa manevrele de 
oprire la două, trei lungimi de cablu de epavă. Cu pânzele 
întinse, cu „rândunica" deja fluturând, bricul înaintă cu viteză 
câteva minute. Şi, atunci, Karl Kip strigă: 


— Da, este într-adevăr Wilhemina... sunt resturile părţii 
din spate şi ale dunetei... 
Flig Balt şi Vin Mod, unul lângă celălalt, şuşoteau. 


— Asta ne-ar mai lipsi, să mai îmbarcăm încă unul sau 
doi... 

Şeful de echipaj se mulţumi să dea din umeri. Era greu de 
crezut 
câ mai existau naufragiaţi pe epavă. De fapt, nu se zărea nici 
ţipenie de om. Dacă ar mai fi fost câţiva oameni, chiar clacă ar 
fi fost mai mult morţi decât vii, după atâtea zile de suferinţă, 
tot s-ar fi arătat, ar fi făcut de multă vreme semne bricului, 
ori... nimeni nu apăruse. 


— Barca la apă! ordonă domnul Gibson, întorcându-se 
spre Flig Balt. 

Ambarcaţiunea fu numaidecât desprinsă din lăcaşul ei. Trei 
marinari se aşezară la vâsle, Vin Mod, Wickley şi Hobbes. Nat 
Gibson îi îmbarcă pe cei doi fraţi şi Karl Kip se postă la cârmă. 

Era, într-adevăr, partea din spate a Wilhelminei, a cărei 
dunetă rezistase abordajului şi plutea la suprafaţă. Toată 
partea din faţă lipsea, scufundându-se, probabil, sub povara 
încărcăturii dacă, nu cumva, curenţii o târâseră 111 larg. Musul 
Jim, trimis în vârful catargului, strigă câ nu zăreşte nici o epavă 
pe suprafaţa oceanului. 

Pe placa din spate, încă intactă, se citeau aceste două 
nume: Wilhelmina - Rottevclam. 

Barca acostă. Duneta, puternic înclinată spre partea 
stângă, plutea deasupra acelei părţi a calei rezervate 
cambuzei, aflate în întregime sub apă. Din artimon40, care 
traversa careul, mai rămăsese doar un ciot de două, trei 
picioare, retezat la înălţimea tacheţilor41, de care spânzurau 
câteva capete de lungă42. Nu mai rămăsese nimic din ghiu43, 
care fusese smuls în timpul ciocnirii. De altfel, le-ar fi fost uşor 
să pătrundă în interiorul dunetei. Uşa era spartă şi hula o 
împingea spre înăuntru. 


Nu aveau, aşadar, altceva de făcut decât să urce pe epavă, 
să viziteze cabinele din careu, între altele, şi pe aceea a celor 
doi 

A 
fraţi, aflată mai la adăpost. In ceea ce priveşte cabina 
căpitanului şi cabina secundului, acestea fuseseră complet 
distruse. Karl Kip potrivi barca de-a lungul epavei, în aşa fel 
încât să poată debarca, şi Vin Mod răsuci parâma de legătură, 
prinzând-o de una dintre barele verticale ale bastingajului. 

Apele oceanului, destul de liniştite în momentul acela, nu 
scăldau careul, ci înaintau şi apoi se retrăgeau undeva la 
capătul punţii. Uneori, tangajul lăsa să se vadă cala, golită de 
tot ceea ce se aflase în ea. Karl şi Pieter Kip, Nat Gibson şi Vin 
Mod lăsară ambarcaţiunea în grija marinarilor şi pătrunseră în 
interiorul careului. în primul rând, se impunea să cerceteze 
dacă mai exista vreun supravieţuitor pe Wilhelmina. Nici vii, nici 
morţi pe epavă. Căpitanul şi secundul reuşiseră, oare, să iasă 
din cabinele lor? Nu aveau să afle niciodată, fără nici o îndoială, 
tot aşa cum nu aveau să ştie în veci clacă partea din faţă a 
navei se putuse menţine, cumva, la suprafaţa oceanului, cu o 
parte a echipajului. 

40 Catargul de la pupa. (Nitr.) 


41 Tachetul este suportul de care se leagă, in general, 
parâmele simple. (N.tr.) 
12 Parâmă, frânghie pentru ridicarea velei de catarg. (Nitr.) 


43 Suport de lemn fixat aproape de baza catargului, pe care 
se leagă marginea de jos a velei. (N.tr.) 

Cei doi fraţi, Nat Gibson şi Vin Mod vizitară careul, mergând 

A 
prin apa care le ajungea până la genunchi. In cabina lor, Karl şi 
Pieter Kip găsiră câteva obiecte, mai mult sau mai puţin 
deteriorate, veşminte, lenjerie, ustensile de toaletă, două 
perechi de pantofi. 

Ai- fi fost foarte bine dacă cei doi fraţi ar fi izbutit să des- 
copere actele pe care le luaseră cu ei, în special hârtiile refe- 
ritoare la agenţia clin Amboine şi la firma clin Gorningue. 
Dispariţia lor era de natură să împiedice bunul mers al aface- 
rilor. Dar nu dădură de urma lor, fuseseră, cu siguranţă, mătu- 
rate ele valurile furioase ce năvăliseră în cabină. Aceeaşi soartă 


o avusese şi suma de o mie de piaştri aparţinând lui Pieter Kip: 
micul scrin în care se aflau aceşti bani fusese spart în timpul 
ciocnirii. 

— Nimic... nimic! spuse el. 

în timp ce cercetau careul, Vin Mod — aşa cum era de aş- 
teptat — călăuzit de instinctul lui de hoţ, scotocea prin toate 
colţurile şi, fără sâ fie zărit, pătrunse şi în cabina celor doi fraţi. 
Şi, într-un sertar aflat sub rama oglinzii, descoperi un obiect 
care scăpase căutărilor lui Karl şi Pieter Kip. 

Era un pumnal de fabricaţie malaieză, unul dintre acele 
„kriss-uri" cu dinţi ca de fierăstrău care alunecase în crăpătura 
dintre două scânduri desprinse. Arma aceasta, destul de obiş- 
nuită la indigenii de pe malurile Pacificului nu era de mare preţ 
şi ar fi putut folosi doar pentru a completa panoplia unui 
amator, însuşindu-şi această armă, Vin Mod acţiona, oare, 
împins de un gând ascuns?... în orice caz, înşfăcâ pumnalul, îl 
piti sub cămaşă, fără să fie văzut, cu intenţia de a-1 ascunde în 
sacul lui, de îndată ce se va întoarce la bordul bricului. 

Bricul staţiona la travers de epavă şi curenţii începeau să-l 
îndepărteze. Briza se intensificase, hula se accentua, era timpul 
sâ se întoarcă pe James Cook. De mai multe ori, vocea şefului 
de echipaj se făcu auzită, zorindu-i pe cei clin barcă. 


— Ni se comandă sâ ne întoarcem, zise Nat Gibson şi, 
întrucât am luat tot ceea ce era de luat... 


— Să mergem... încuviinţă Karl Kip. 


— Biata Wilhelmina, murmură Pieter Kip. 

Dezlegară odgonul şi barca se desprinse de epavă. De data 
asta, Nat Gibson se aşeză la cârmă, în vreme ce Karl şi Pieter 
Kip, întorşi cu spatele, priveau încă rămăşiţele Wilhelminei. 

De îndată ce ambarcaţiunea fu ridicată pe punte şi aşezată 
clin nou la locul său, bricul, cu pânzele în bătaia unui vânt 
prielnic, o porni cu toată viteza spre nord-vest. Timp de cinci 
zile navigară fără nici un incident şi, în dimineaţa zilei de 14, 
omul de cart semnală primele înălţimi ale Noii Guinee. 

A doua zi, pe 15 noiembrie, james Cook nu reuşi să 
parcurgă mai mult de treizeci de mile în drumul lui spre vest. 
Vântul se domolise la scăpătatul soarelui. Urmă o noapte calmă 
şi caldă pe care atât pasagerii cât şi echipajul o petrecură pe 


punte. Să dormi în cabinele încinse, chiar şi numai un ceas, ar fi 
fost cu neputinţă. Mai mult, vaporul se afla în acel moment într- 
o zonă periculoasă şi trebuiau să fie în permanenţă cu ochii în 
patru. 

Domnul Gibson înălţase în partea din faţă a rufului un cort 
fixat de bare de-a lungul suprafeţei netede. l.a adăpostul 
cortului acesta se servea masa, şi era mult mai plăcut decât în 
interiorul careului. 

A doua zi, vântul care se înteţise în zori, se opri brusc. Apa 
căpătă un aspect uleios. Cum norii se împrăştiaseră, era de aş- 
teptat ca temperatura să urce, întrucât se aflau la doar zece 
grade de ecuator, iar luna noiembrie corespundea lunii 
septembrie din emisfera septentrională. Puțin înainte de prânz, 
omul de cart semnală o pirogă la travers de insula 
Entrecasteux, aflată în momentul acela la babord. 
Ambarcaţiunea venea, probabil, de pe uscat, după ce ocolise 
capul sudic al insulei şi se îndrepta spre James Cook, imobilizat 
clin cauza absenței vântului. De îndată ce zări piroga, Karl Kip îi 
spuse domnului Hawkins: 


— Sau mă înşel eu, sau piroga aceea încearcă să ne 
acosteze. 


— Sunt de aceeaşi părere, îl aprobă armatorul. 

Domnul Gibson, fiul lui şi Pieter Kip se aşezară în partea din 
faţă. Piroga, confecţionată clin scoarță de copac, era de mici 
dimensiuni. 


Piroga, confecționată din scoarță de copac. era de mici 
dimensiuni. 
Se deplasa cu ajutorul pa ga iei. 


Se deplasa cu ajutorul pagaiei44, mânuite fără mare grabă, 
printre stâncile care se întind la sud-est de insula Entrecasteux. 
De îndată ce o observă prin binoclu, domnul Gibson declară: 


— Sunt doar doi oameni în ea. 


— Doi oameni?... repetă domnul Hawkins. Ei bine, dacă 
intenţia lor este de a urca la bord, nu văd de ce nu i-am primi... 
Nu văd nici un pericol... 


— Şi aş fi curios, adăugă Nat Gibson, să văd mai de 
aproape cum arată un papuaş... 


— Să-i lăsăm să se apropie, spuse căpitanul. In zece 
minute piroga va fi bord la bord cu noi şi vom afla ce vor 
indigenii aceştia. 

Piroga înainta spre bric, împinsă de pagaia dublă ale cărei 
palete se ridicau şi se coborau cu o regularitate mecanică. 
Atunci când ajunse la doar cincizeci de picioare de James Cook, 
unul dintre indigeni se îndreptă din spate şi strigă: 


— Ebura... ebura! 


Căpitanul, aplecat peste bastingaj, se întoarse spre ceilalți 
şi spuse: 

— Este un cuvânt care Înseamnă „păsări" în limba 
băştinaşilor din Noua Irlandă, şi presupun că papuaşii din Noua 
Guinee îi dau acelaşi înţeles. 

Domnul Gibson nu se înşela. Sălbaticul ţinea în mâna 
dreaptă o pasăre care merita, fâră îndoială, să figureze într-o 
colecţie ornitologică. 

Era, într-adevăr, pasărea-paradisului, un exemplar din 
specia manucozilor, cum se va vedea în curând, o pasărea- 
paradisului regală, cu penajul roşu brun mătăsos, cu gâtul de o 
nuanţă în portocaliu, cu o pată neagră la coada ochiului, cu 
gâtul de o nuanţă castaniu-aurie, străbătut de o dungă cafenie 
şi de o dungă de un verde metalic, cu restul corpului de un alb 
imaculat, împodobit cu pene de altă culoare în părţi, unele roşii, 
altele galbene. Păsările acestea, de o lungime de aproximativ 
şase picioare, sunt dintre cele mai ciudate, dintre cele mai 
interesante de pe meleagurile 


44 Văslă scurtă, nefixată în turcheţi. (N.tr.) papuaşilor. Se 
spune că nu se aşează nicăieri, băştinaşii nu le-au putut 
descoperi vreodată cuibul, deşi sunt extrem de numeroase. 


— Pe legea mea, spuse domnul Hawkins, nu mi-ar părea 
de loc râu să-mi procur şi eu o pasăre-paradis despre care 
Gibson mi-a vorbit de atâtea ori... 


— Nu va fi deloc greu, îi răspunse Pieter Kip, căci 
sălbaticul acesta vine, cu siguranţă, să o schimbe... 


— Să urce la bord, ordonă căpitanul. 

Unul dintre marinari aruncă scara de frânghie. Piroga 
acostă şi indigenul, cu pasărea în mână, sări sprinten pe punte, 
repetând: 


— Ebura... ebura... 

Tovarăşul său rămase în pirogă, prinsă de un tachet, şi nu 
încetă să cerceteze cu atenţie bricul, fără să răspundă 
semnelor pe care i le făceau marinarii. 

Băştinaşul care  urcase la bord prezenta toate 
caracteristicile papuaşilor malaiezieni care locuiesc pe litoralul 
Noii Guinee: înălţimea medie, trupul îndesat, constituţia 
viguroasă, nasul borcănat şi turtit, gura mare cu buze groase, 
părul aspru, cu firul drept, pielea întunecată de un galben 
murdar, fizionomie dură, dar nu lipsită de inteligenţă şi chiar de 
perfidie. 

Omul acesta, după părerea domnului Gibson, trebuia să fie 
e) 

A 
căpetenie, un şef de trib. In jur de cincizeci de ani, aproape gol, 
singurele lui veşminte erau o piele de cangur în jurul mijlocului 
ŞI 
O bucată de scoarță de copac pe umăr. Cum domnul Hawkins 
nu îşi putuse reţine un gest de admiraţie la vederea păsării, 
indigenul 


1 se adresă mai întâi lui. După ce ridică pasârea-paradis la 
înălţimea capului său, o legănă şi o întoarse pentru a o arăta 
din toate părţile. 

Domnul Hawkins, foarte hotărât să intre în posesia acestui 
magnific manucod, se întreba ce i-ar putea oferi în schimb. 


Foarte probabil, papuaşul nu ar fi fost deloc tentat sâ primească 
un piastru, a cărui valoare fără îndoială că nu o cunoştea. 
Acesta îl scoase, însă, curând, din încurcătură, repetând, cu 
gura larg deschisă: 


— Wobba... wobba!... 

Domnul Gibson traduse acest cuvânt prin „de băut! de 
băut!" şi ceru să i se aducă o sticlă de whisky din cambuză. 

Căpetenia o luă, se asigură că era plină cu lichidul alburiu 
pe care îl cunoştea atât de bine şi, fâră să o destupe, o puse 
sub braţ. După care începu sâ măsoare cu paşi mari puntea 
bricului, din faţă până în spate, uitându-se mai puţin la 
acastraj45 şi la greement46 şi mai mult la marinari, la pasageri 
şi la căpitan. 

Ai fi spus că încearcă să-şi dea seama de numărul 
persoanelor care se aflau la bord. Cel puţin aşa i se păru lui Karl 
Kip, care îi împărtăşi această impresie fratelui său. Nat Gibson 
avu, atunci, ideea de a-1 fotografia. Nu pentru că s-ar fi gândit 
să-i facă portretul cadou, căci nu avea timp sâ îl developeze. 
Vroia doar să îşi îmbogăţească faimoasa lui colecţie cu un 
papuaş autentic. 


— Nu e deloc o idee rea, spuse domnul Hawkins, dar, cum 
naiba să-1 împiedicăm pe diavolul ăsta să se mişte?... 


— Să încercăm, zise Nat Gibson. 

Aşa că îl prinse pe indigen de braţ, pentru a-l conduce în 
partea din spate. Şi cum acesta, neînţelegând ce i se cerea, 
opuse o oarecare rezistenţă, domnul Gibson încercă să îl 
liniştească, rostind cuvântul „assai". Cuvântul acesta este 
vocativul verbului „a veni" în limba papuaşilor, şi căpetenia 
acceptă să se îndrepte spre ruf. 

+ Nat-Gibson îşi aduse aparatul în partea din spate şi îl aşeză 
pe trepied. Apoi, înainte de a-1 fixa asupra sălbaticului, încercă 
să-l aşeze pe acesta într-o poziţie convenabilă care să-i permită 
să obţină un clişeu de calitate. Dar căpetenia, extrem de 
agitată, extrem de tulburată, începu să-şi mişte capul, braţele şi 
cum să-l obligi să stea liniştit cele câteva secunde necesare 
operaţiei?... Din fericire, atunci când îl văzu pe Nat Gibson 
dispărând sub vălul negru al obiectivului, surpriza îl transformă 
într-o stană de piatră. Clipa aceasta de nemişcare absolută fu 
suficientă pentru a-l fotografia şi, o dată operaţia încheiată, 


căpetenia, cu sticla la subţioară, o zbughi spre scara de la 
tribord. Dar, trecând prin faţa rufului, a cărei 

15 Parte a vasului care iese din apâ. (Nitr.) 

15Ansamblu de parâme, saube şi vele din arborada unei 
nave. (N.tr.) uşă era deschisă, intră, ca şi cum ar fi vrut să se 
convingă că nu se află nimeni înăuntru. Şi acelaşi sentiment îl 
conduse până la cabina echipajului al cărei tambuchi47 avea 
capacul ridicat. 

In sfârşit, privirile i se opriră asupra micii piese de aramă 
aţintite înainte, a cărei putere o cunoştea căci strigă: 


— Mera... mera! 

Cuvânt din vocabularul indigen care înseamnă tunet, aşa 
cum „ura" are înțelesul de fulger sau lumină vie. în momentul 
acela, în ochii căpeteniei se aprinse o flacără care se stinse 
aproape numaidecât, iar fizionomia sa îşi recăpătă acea lipsă de 
expresivitate care îi caracterizează pe cei din neamul 
andamenilor48. 

Ajuns, în cele din urmă, din nou lângă scară, papuaşul trecu 
peste bastingaj, coborî în pirogă, iscodi pentru ultima oară 
partea din faţă şi partea din spate a bricului şi înşfăcă una 
dintre pagaie, în vreme ce tovarăşul său o înşfăcă pe cealaltă. 
Ambarcaţiunea, manevrată cu repeziciune, nu întârzie sâ 
dispară după cotul insulei Entrecasteux pentru a se apropia de 
coastă. 


— Aţi văzut cu câtă atenţie cerceta James Cook şi, mai 
ales, echipajul? ... 


— Mi-a sărit în ochi, răspunse domnul Hawkins. 

De partea sa, domnul Gibson făcu aceeaşi remarcă. Totuşi, 
nu era deloc sigur că papuaşul ar fi venit la bord pentru a 
evalua forţele de care dispunea bricul. Avea o pasăre de 
vânzare, o vânduse, fusese plătit cu o sticlă de whisky, se 
arătase mulţumit, piroga îl dusese înapoi, acolo de unde 
venise... în mai puţin de un ceas va fi beat mort şi nu îl vor mai 
revedea niciodată. 

Aşa să fie, dar era extrem de neplăcut c& James Cook era 
aproape imobilizat din cauza lipsei vântului în locul acesta, la 
travers de insula Entrecasteux. Briza se simţea doar în rafale 
intermitente. Suprafaţa oceanului aproape că nu mai era 


încreţită de nici un val, apa umflându-se doar uşor din pricina 
hulei. Domnul Gibson se 

17 Deschidere care serveşte pentru intrarea în încăperile de 
sub punte. (N.tr.) 

48 Andaman este tipul de indian situat în Oceanul Indian, 
între Golful Bengal şi Marea Andaman, în teritoriile Andaman şi 
Nicobar, format din şase insule vulcanice şi coraligene. (N.red.) 
întrebă atunci dacă nu ar fi bine să ancoreze cu cincizeci de 
„braţe“ de lanţ. Apropiindu-se de insulă, ar fi putut găsi un 
adăpost bun şi ar fi putut aştepta în linişte şi în siguranţă vântul 
dinspre sud-est. Se sfătui în această privinţă cu şeful de echipaj 
care nu văzu nici un inconvenient în a arunca ancora. Flig Balt 
avea motivele lui ca să îl aprobe pe căpitan, sau, mai degrabă, 
Vin Mod îi spusese: 


— Cerul este acoperit, noaptea va fi ploioasă, una dintre 
acele ploi fără vânt care cad de seara până dimineaţa... este 
probabil ca domnul Hawkins, cei doi olandezi şi Gibson fiul să 
se ducă să doarmă în cabinele lor... Vor rămâne pe punte doar 
căpitanul şi oamenii de cart... 

Atunci când va veni rândul lui Len Cannon, Sexton, Kyle şi 
Bryce, ceilalţi vor fi în cabină... S-ar putea să fie ocazia pe care 
nu am reuşit să o întâlnim până acum, de a-l lua prin 
surprindere pe domnul Gibson, de a ne descotorosi de el şi, 
dacă nu reuşim să punem mâna pe bric, de a-1 avea cel puţin 
pe Flig Balt căpitan... 

Acesta fusese subiectul unei conversații prealabile între Vin 
Mod şi Len Cannon, la care luară parte Kyle, Sexton şi Bryce. 
Da... mai întâi să termine cu căpitanul Gibson, apoi vor vedea... 
Or, împrejurările urmau să fie favorabile, dacă bricul arunca 
ancora, în loc să-şi petreacă noaptea cu pânzele întinse, gata 
de plecare. Domnul Gibson va fi singurul care va sta de veghe, 
fără nici o îndoială şi, în urma unui accident, va dispare... 

Ceea ce dejucă, însă, planurile lui Vin Mod fu faptul că 
domnul Gibson vru să afle părerea lui Karl Kip în ceea ce 
priveşte hotărârea de a ancora sau nu până în zori. 

lar Karl Kip îi răspunse fără nici o ezitare: 

A 


— In locul dumneavoastră, n-aş face nimic, căpitane. 
Locurile acestea nu sunt sigure... Un atac al indigenilor este 


întotdeauna posibil... Dacă se va produce, ar fi de preferat să 
nu fii ancorat, şi, oricât de slab ar bate vântul, să ne 
îndepărtăm fără a mai pierde timpul să ridicăm ancora şi să 
înălţăm pânzele. 

Căpitanul înţelese justeţea acestei argumentaţii şi ascultă 
de sfatul olandezului. Aşa că, spre marea nemulţumire a şefului 
de echipaj şi a complicilor acestuia, James Cook îşi menţinu 
velatura pe timpul nopţii, după apusul soarelui, şi râmase în 
larg în dreptul insulei Entrecasteu, la o distanţă de două, trei 
mile. 

Pe de altă parte, ploaia care se pornise pe la orele cinci 
după- amiaza, se opri brusc. Furtuna se manifestă prin fulgere 
de vară şi tunete îndepărtate. Temperatura era foarte ridicată, 
nouăzeci de grade Farenheit, adică treizeci şi două de grade 
Celsius. Aşa că nici domnul Hawkins, nici Nat Gibson, nici Karl şi 
Pieter Kip nu se retraseră în cabinele lor. Se întinseră cu toţii, la 
fel ca marinarii care nu erau de cart, pe punte. 

Hotărât lucru, ghinionul le ieşi încă o dată în cale, lui Flig 
Balt, Vin Mod şi acoliţilor lor. 

E de la sine înţeles că domnul Gibson dăduse ordine şi 
luase măsuri de precauţie pentru ca zonele clin apropierea 
bricului să fie supravegheate cu cea mai mare atenţie. Oamenii 
de veghe se postară la pupa şi la prova. Orice ar fi spus domnul 
Hawkins, observaţia lui Karl Kip rămânea în picioare. Căpetenia 
venise pe puntea lui James Cook doar pentru a schimba 
pasărea pe un obiect oarecare, sau pentru a-şi face o părere 
despre capacitatea de apărare a celor de pe bric?... Aşa că, în 
faţa rufului, discutară mai întâi despre acest incident, apoi 
despre câte-n lună şi-n stele. Cortul fusese strâns ca să aibă 
mai mult aer. O linişte adâncă domnea în jurul vasului. în larg, 
nici o lumină nu atrăgea privirile şi nici dinspre insula 
Entrecasteux, cu siguranţă nelocuită, nu se zărea nici o licărire. 

Apoi conversaţia se stinse încetul cu încetul. Pleoapele 
deveniră grele şi, fără nici o îndoială, somnul i-ar fi învins şi pe 
cei mai rezistenți, când, deodată, se făcu auzit un glas, glasul 
lui Jim care se plimba de-a lungul coridorului din dreptul 
cabinelor. 

— Pirogi... pirogi! striga musul. 

Toţi fură într-o clipă în picioare, căpitan, pasageri, echipaj şi 
se repeziră spre babord. în direcţia aceasta, într-adevăr, zărise 


Jim, sau crezuse că zăreşte nişte ambarcaţiuni în drum spre 
bric. 

Dar nu s-ar fi putut înşela, oare, noaptea fiind foarte 
întunecoa- 

A 
sâ? In prima clipă, aşa crezu toată lumea. O plescăitură 
puternică, aşa cum se aude când mânuieşti o pagaie, le dovedi, 
însă, curând că musul nu greşise, şi Nat Gibson strigă la rândul 
lui: 

— Acolo... acolo... nişte ambarcaţiuni! 

T e 

Unul dintre marinari proiectă, atunci lumina unui felinar 
spre locul acela, ceea ce le permise să desluşească mai multe 
pirogi, la vreo treizeci de picioare de navă. Fără vigilenţa lui 
Jim, bricul ar fi fost surprins de un atac brusc şi n-ar fi avut timp 
să se apere. 


— Puneţi mâna pe puşti... pe revolvere! ordonă 
numaidecât domnul Gibson. 

Marinarii alergară spre ruf, armele fură distribuite. Fiecare 
om din echipaj primi o puşcă sau un revolver cu cartuşe de 
schimb şi se duse să se posteze de-a lungul bastingajului de la 
babord, în aşa fel încât să-i respingă pe acei atacatori care 
urmau să încerce să se năpustească pe punte. 

A 

In larg, de altfel, în partea opusă insulei Entrecasteaux, nu 
se zărea nimic suspect, nu se auzea nici un clipocit de pagaie. 
Nici cea mai mică mişcare la suprafaţa oceanului şi nu era 
probabil că alte ambarcaţiuni ar veni dinspre est. 

Indigenii, totuşi, văzând lumina felinarului aţintită asupra 
lor, îşi dădură seama că fuseseră descoperiţi. Nu mai avea nici 
un rost să se ferească. Trecură, aşadar, imediat la atac. O salvă 
de săgeți şi o ploaie de pietre, trase cu praştia, se abătură 
asupra laturilor bricului sau trecură pe deasupra punţii, oprindu- 
se în greement. 

Nimeni nu fu atins, dar, judecând după cantitatea 
proiectilelor, era limpede că atacatorii erau deosebit de 
numeroşi. Şi, de fapt, erau peste şaizeci de indigeni, îmbarcaţi 
în cel puţin zece pirogi mari. In timp ce căpitanul dispunea doar 


de cincisprezece oameni, punându-l la socoteală şi pe musul 
Jim. 

— Foc! comandă el. 

Şi o mulţime de împuşcături întâmpinară ambarcatiunile, 
răspunzând atacului papuaşilor. Fâră îndoială că mai multe 
gloanţe îşi atinseră ţinta. Se auziră vaietele răniților, în vreme 
ce un al doilea nor de săgeți lovea vasul. 


— Să aşteptăm, acum, spuse căpitanul. Nu mai trageţi 
decât de foarte aproape în primii tâlhari care vor încerca să 
treacă peste bastingaj! Lucrul acesta nu întârzie să se întâmple. 
O clipă mai târziu, pirogile izbeau coca49 bricului. Apoi, 
papuaşii, agăţându-se de armătura hobanelor50, încercară să 
se caţăre până la punte, pentru a se angaja într-o luptă corp la 
Corp. 

Evident, o dată ajunşi la bord, indigenii nu mai puteau 
folosi, în aceste condiţii, nici arcurile, nici praştiile. Dar nu erau 
dezarmaţi. Braţele lor învârteau în aer un fel de satâre de fier, 
numite „pa- rang" în graiul celor de pe insulă, pe care ştiau să 
le mânuiască cu multă forţă şi îndemânare. 

Trebuia, deci, sâ respingă asaltul folosindu-se de puşti, de 
revolvere, de cuțite, trebuia să-i azvârle pe sălbatici în apele 
oceanului înainte ca aceştia să ajungă să pună piciorul pe 
punte. în primul moment, papuaşii apărură la înălţimea 
bastingajului agăţându-se de port hobanele catargului cel mare 
şi de catargul mizenei. împinşi imediat înapoi, se prăbuşiră în 
fundul  pirogilor. De altfel, la lumina împuşcăturilor, îl 
recunoscuseră pe unul dintre ei. Era căpetenia, şeful întregii 
cete, venit la bord tocmai pentru a pregăti acest atac. 

Numărul atacatorilor era, totuşi, atât de mare, raportul de 
forţe atât de disproporționat, încât situaţia celor de pe bric 
deveni aproape disperată. Dacă papuaşii şi căpetenia lor 
năvăleau pe punte, echipajul, deşi evident superior din punct 
de vedere al armamentului, avea să fie, în cele din urmă, 
copleşit şi obligat să se retragă în interiorul rufului, în spate, 
sau în cabină, în faţă. Ar fi urmat un masacru în urma căruia ar 
fi pierit cu toţii. Le era imposibil să folosească mica piesă de 
artilerie. Extrem de utilă, atunci când era vorba să tragă de la 
distanţă într-o pirogă, nu le mai era de nici un folos atunci când 
pirogile se aflau bord la bord. 


De altfel, se apărară cu multă vigoare şi cu mult curaj, atât 
pasagerii cât şi marinarii de pe James Cook. La început, cinci, 
şase 

A 
indigeni izbutiră să se caţăre pe cocă. încercară să treacă peste 

49 Ansamblu format de scheletul unei nave şi de învelişul ei 

exterior. (N.tr.) 


20 Corzi folosite pentru susţinerea catargelor. (Nitr.) 
bastingaj, dar, cu ajutorul cuţitelor şi al revolverelor, fură 
aruncaţi jos, unii în pirogi, alţii în apă. 

Este adevărat, unii dintre cei atacați fură, în curând răniţi 
— printre aceştia numărându-se şi Pieter Kip şi marinarul 
Burnes, atinşi de o lovitură de parang, primul în braţ, al doilea 
în umăr. Rănile, din fericire, erau uşoare, aşa că rămaseră la 
posturile lor. într-un cuvânt, armele de foc făcură ravagii 
printre indigeni. 

Lupta nu dură mai mult de zece minute şi papuaşii nu 
reuşiră să pună stăpânire pe bric. Timp de o clipă, căpetenia 
împreună cu doi sălbatici, cu satârul în mână, reuşiră să se 
caţere pe port hoba- ne şi erau gata-gata să se caţăre pe 
punte, în vreme ce două, trei pirogi se îndreptau spre partea 
din spate. Atunci, Karl Kip, secundat de Nat Gibson, se năpusti 
asupra căpeteniei şi îi ciurui pieptul cu două gloanţe, în vreme 
ce tânărul trăgea în ambarcaţiuni. 

Era de-abia ora zece şi un sfert când ambarcaţiunile 
începură să se îndepărteze de bric. Atunci, traseră ultimele 
focuri asupra 

A 

lor, în măsura în care le mai zăreau. In momentul acela, fără 
îndoială din greşeală — bezna adâncă putea fi o scuză — un 
glonţ şuieră pe la urechea domnul Gibson, atât de aproape 
încât îi zbură pălăria de pe cap, aruncându-i-o până în partea 
clin spate a rufului. Căpitanul nu se sinchisi prea mult, deşi 
glonţul fu cât pe-aci să-i străpungă ţeasta. Se repezi spre 
partea clin faţă, urmat de fiul lui, pe care îl strigă iute, şi 
amândoi puseră rapid mica piesă de artilerie în poziţie de 
tragere. 

Pirogile, la o ancablură de James Cook, se mai vedeau încă, 
nedesluşit, ca o pată în întunericul nopţii. Hobbes îndreptă 
lumina felinarului spre ele. 


Trenul, încărcat, cu stupilele51l puse, gata să tragă prin 
sabord52, fu îndreptat în direcţia aceea. Lovitura porni şi un val 
de urlete răspunse detunăturii. 

51 Amorsă specială, întrebuințată la tunurile vechi pentru 
aprinderea încărcăturii de pulbere. (N.tr.) 

52 Deschizătură in pereţii laterali, utilizată la încărcarea şi 
la descărcarea mărfurilor. (N.tr.) 

Chiar dacă nu se vedea, fără îndoială că una dintre bărci 
fusese atinsă de proiectil, răsturnându-se cu tot cu papuaşii 
care se aflau în ea. Piesa fu de îndată reîncărcată pentru a fi 
folosită din nou, în cazul unei noi întoarceri ofensive, dar 
aceasta nu mai avu loc. 

Fasciculul luminos al felinarului, plimbat înspre vest, nu mai 
scoase la iveală decât suprafaţa oceanului, cu desăvârşire 
pustie. Pirogile se adăpostiseră deja în spatele insulei 
Entrecasteaux. 

Acum, James Cook nu mai avea de ce să se teamă sau, cel 
puţin, nu mai avea să fie luat prin surprindere. 

Aveau, în sfârşit, răgazul să examineze rănile lui Pieter Kip, 
Burnes şi ale altor trei marinari. Domnul Hawkins, care se price- 
pea, le dădu toate asigurările că nu erau deloc grave. Farmacia 
de la bord îi îngădui să le aplice un prim pansament şi nici unul 
dintre răniţi nu se gândi să se retragă în cabina lui sau în 
cabina echipajului. Atunci când Flig Balt şi Vin Mod fură singuri 
în partea din faţă a bricului, Flig Balt spuse cu voce scăzută: 


— Nu l-am nimerit... nu l-am nimerit!... 


— Ce vreţi, meştere Balt, adăugă Vin Mod, pe bezna asta 
afurisită, de poţi să-ţi bagi degetele în ochi, ţinteşti greu!... La 
urma urmei, pare să nici nu fi băgat de seamă!... Altă dată... o 
să avem mai mult noroc! 

După care, aplecându-se la urechea tovarăşului lui, şopti: 


— Neplăcută treabă, totuşi!... La ora asta, Flig Balt ar fi 
fost căpitanul bricului, iar Vin Mod şeful echipajului. 
VIII 
PORT PRASLIN 
Când ultimele umbre ale nopţii se risipiră, toate privirile se 
îndreptară în jurul bricului. james Cook se afla încă în acelaşi 
loc ca în ajun, la trei mile est de insula Entrecasteux, ca şi cum 


ar fi fost ancorat. Nici un curent de aer nu se făcea simţit, nici o 
boare nu descreţea suprafaţa oceanului. 

Domnul Gibson îşi aţinti binoclul spre litoralul insulei, iar 
apoi spre recifurile de corali care înconjurau extremitatea sa 
sudică. 

Fără îndoială, trebuiau să se îndepărteze de aceste locuri 
de îndată ce vor putea pleca. 

După anumite semne, domnul Gibson îşi dădu seama că 
vântul avea să înceapă sâ bată din nou cât de curând. Karl Kip 
îi împărtăşi opinia, atunci când soarele se înălţă învăluit de 
aburii purpurii de la orizont. 

Domnul Gibson era, aşadar, gata să-şi înalțe pânzele de 
sus, de îndată ce briza avea să fie în stare să le umfle. Era 
grăbit să se îndepărteze de regiunea aceasta primejdioasă a 
„Papouasiei"'53. 

Ajutat de un vânt prielnic, suflând din direcţia potrivită, 
James Cook n-ar mai fi putut fi ajuns de pirogile cu pagaie sau 
balansier54, în cazul în care indigenii nu se potoliseră şi aveau 
să încerce să-i atace din nou. Dar, acest lucru nu se întâmplă, 
aşa că armele, puştile şi revolverele fură rânduite la locul lor, în 
ruf. 

Şi, fiindcă veni vorba, domnul Gibson făcu aluzie la glonţul 
care fusese cât pe-aci să-i găurească ţeasta în ajun, în 
momentul în care Karl Kip îi venise de hac căpeteniei 
papuaşilor. 


— Cum aşa!... exclamă domnul Hawkins, uimit la culme, 
era cât pe-aci să... 

— Fiu atins... dragă prietene, o jumătate de deget a 
lipsit... 


— Nu ştiam, declară Pieter Kip. Dar eşti sigur că a fost un 
glonţ...? N-a fost, mai degrabă, o javelină sau o sagaie55 
azvârlită de unul dintre sălbatici?... 


— Nu, răspunse Nat Gibson. Uitaţi-vă la pălăria tatălui 
meu, se vede cum a fost găurită de glonţ. 

)3 Papouasia este fosta denumire a Noii Guinee, denumirea 
franţuzească a teritoriului papuaşilor, situat în partea de sud- 
est a Noii Guinee, aparţinând Australiei. (N.tr.) 


54 Prăjină utilizată atât în navigaţie, cât şi de acrobaţi. 
(N.tr.) 

55 Tipuri de sulițe. (N.tr.) 

După ce cercetară pălăria, nu mai putea exista nici o 
îndoială. 

A 

In definitiv, nu era surprinzător că, în timpul luptei, înconjurați 
de întunericul de nepătruns, unul dintre revolvere dăduse greş, 
aşa că nu mai acordară nici o atenţie acestui incident. 

La şapte şi jumătate, briza căpătase suficientă forţă şi 
regularitate 

A 
pentru ca bricul să poată porni la drum în direcţia nord-vest. 
înainte de prânz, extremitatea meridională a insulei 
Entrecasteux era depăşită. Dincolo de ea apăru pentru ultima 
dată uscatul deasupra căruia se profilau vârfurile capricioase 
ale munţilor înalţi care domină coasta orientală a Noii Guinee. 

Pe data de 19, bricul, după ce parcursese aproximativ o 
sută cincizeci de mile de când plecase din insula Bougainvill, 
ajunse la travers de canalul Saint Georges, tăiat îngust între 
Noua Irlandă56 şi New Britain57, cu piscurile lor semeţe. Port 
Praslin, spre care se îndrepta James Cook, era situat în partea 
de sud a Noii Irlande pe coasta din faţa Pacificului, lângă capul 
Saint Georges, aproape de intrarea în strâmtoare. Nici un 
incident nu tulbură liniştea nopţii, oceanul era liniştit. în zori, 
omul de cart semnală pătrunderea în rada din Port Praslin, 
ascunsă de vârfurile înalte ale Lanut-ului. James Cook se 
strecură prin canalele navigabile dinspre larg. Pe la orele nouă 
dimineaţa, era fixat cu două ancore în mijlocul portului. 

Primul vizitator care se prezentă la bordul bricului avea să 
fie domnul Zieger, om de afaceri din Noua Irlandă aflat în relaţii 
comerciale cu Casa Hawkins. Aflat încă în puterea vârstei, 
domnul Zieger fondase această agenţie încă înainte ca tratatul 
de împărţire să fi impus insulei denumirea de Noul Mecklenburg 
şi înainte ca grupul de insule să fie alipit Arhipelagului 
Bismarck. 

Raporturile dintre domnul Hawkins şi domnul Zieger 
fuseseră întotdeauna excelente. Nu se limitau doar la schimbul 
de mărfuri 


55 insulă din Arhipelagul Bismarck din iMelanezia, din 


apropierea Noii Guinee; fosta  Neumecklenburg, Noul 
Mecklenburg al germanilor. (N.tr.) 

57 Noua Britanie, insulă din Melanezia aflată sub tutelă 
australiană, aparţinând, de asemenea, Arhipelagului Bismarck. 
Din 1884 până in 1914 a fost protectorat german, 
Neupommern, Noua Pomeranie. (N.tr.) între Hobart Town şi Port 
Praslin. Domnul Zieger fusese deja de mai multe ori în capitala 
Tasmaniei, unde armatorul îl primise cu braţele deschise. Cei 
doi comercianţi nutreau o adevărată stimă unul pentru celălalt. 
Nat Gibson nu era nici el un străin atât pentru domnul Zieger, 
cât şi pentru doamna Zieger care îşi însoțea soţul în toate 
călătoriile sale. Erau fericiţi să petreacă împreună aceste clipe 
de răgaz în Noua Irlandă. 

a 

In ceea ce-i priveşte pe căpitan şi pe domnul Zieger, 
aceştia erau vechi cunoştinţe, prieteni care îşi strânseră cu 
afecţiune mâinile, de parcă s-ar fi despărţit în ajun. 

Domnul Zieger care vorbea curent limba engleză, îi spuse 
armatorului: 


— Sper, domnule Hawkins, că veţi accepta să vă bucuraţi 
de ospitalitatea pe care eu şi doamna Zieger de-abia aşteptăm 
să v-o oferim în casa noastră din Wilhelmstaf... 


— Vreţi sâ plecăm de pe James Cook?... replică armatorul. 
— Bineînţeles, domnule Hawkins. 


— Cu condiţia, domnule Zieger, să nu vă stingherim în 
vreun fel... 


— Nici vorbă de aşa ceva, vă asigur. Camera 
dumneavoastră este deja pregătită, şi adaug că există una, de 
asemenea, pentru Gibson şi fiul lui. 

Oferta era făcută din toată inima, aşa că nu putea fi 
refuzată. 

De altfel, domnul Hawkins prea puţin obişnuit să trăiască în 
careul strâmt al unei nave, de-abia aştepta să-şi schimbe 
cabina cu o cameră confortabilă din vila Wilhelmstaf. 

Propunerea aceasta fu acceptată şi de Nat Gibson. Dar 
căpitanul o declină, aşa cum făcuse mereu până atunci. 


— Ne vom vedea în fiecare zi, domnule Zieger, spuse el. 
Prezenţa mea la bord, este, totuşi, necesară şi principiul meu 
este să nu-mi părăsesc niciodată vasul în timpul escalelor. 

Fură prezentaţi cei doi naufragiaţi, a căror poveste 
armatorul o depănă pe scurt, în câteva cuvinte. Domnul Zieger 
îi primi cu multă simpatie pe fraţii Kip, exprimându-şi dorinţa de 
a-i avea de cât mai multe ori oaspeţi la Wilhelmstaf. Dacă acum 
nu putea să le ofere o cameră, vor găsi la Port Praslin un han 
convenabil şi vor putea locui acolo, dacă cloresc, până la 
plecarea lui James Cook. 

Atunci, Pieter Kip răspunse: 


— Resursele noastre sunt limitate sau, mai degrabă, nu 
avem o para chioară. Am pierdut în naufragiul acesta tot ceea 
ce aveam şi, întrucât domnul Hawkins a avut bunăvoința să ne 
accepte ca pasageri, este de preferat să rămânem la bord... 


— Simţiţi-vă ca la voi acasă, prieteni, declară armatorul. 
Bricul este mereu pe drum... Adaug chiar că, dacă aveţi nevoie 
să vă cumpăraţi haine, lenjerie, vă stau la dispoziţie... 

— ŞI, eu, domnilor, i se alătură domnul Ziegler. 


— Vă mulţumim, domnilor, răspunse Karl Kip şi, de îndată 
ce ne vom întoarce în Olanda, vă vom restitui... 


— Să lăsăm asta, acum, reluă domnul Hawkins. Vom 
discuta mai târziu, nu trebuie să vă faceţi griji. 

Domnul Gibson îl întrebă pe negustor cât timp trebuia, 
după opinia sa, să stea bricul la Port Praslin pentru a descărca 
şi a încărca din nou cala. 


— Cam trei săptămâni, afirmă domnul Zieger, dacă una 
este suficientă pentru a debarca marfa pe care o aveţi şi pe 
care mă însărcinez să o plasez avantajos în colonie. 


— Sigur... o săptămână va fi de ajuns, spuse căpitanul, cu 
condiţia ca cele trei sute de tone de copra ale noastre să fie 
pregătite... 

— Am o sută cincizeci aici, în depozitele agenţiei, declară 
domnul Zieger. Cât priveşte celelalte o sută cincizeci, le vom 
îmbarca la Kerawara... 


— S-a făcut, replică domnul Gibson. Călătoria va fi scurtă. 
Ne vom deplasa la Kerawara, după care James Cook se va 
întoarce la Port Praslin pentru a-şi completa încărcătura... 


— Lăzile cu sidef sunt pregătite, dragul meu Gibson, 
spuse domnul Zieger şi, din acest punct de vedere, nu vei 
întârzia... 


— Suntem în 20 noiembrie, conchise domnul Gibson. 
Bricul nu are nici o avarie, nu sunt reparaţii de făcut, aşa că pe 
14 decembrie va fi gata să ridice ancora. 

— Şi, în vremea asta, domnule Hawkins, veţi putea vizita 
împrejurimile oraşului. Merită osteneala. De altfel, doamna 
Zieger şi cu mine vom face tot posibilul să vă petreceţi timpul 
într-un mod cât mai plăcut. 

Domnul Hawkins, fraţii Kip şi Nat Gibson debarcară, 
lăsându-l pe căpitan cu treburile lui, acesta urmând să vină la 
Wilhelmstaf la ora mesei. Casa lui Zieger se afla cam la o milă 
spre vest, urcând de-a lungul coastei. Agenţia şi depozitele 
erau grupate într-o mică piaţă neregulată în capătul portului, 
unde alţi comercianţi îşi stabiliseră factoriile58 şi birourile. 

Drumul care mergea de-a lungul coastei înspre Wilhelmstaf 
era foarte umbros. Plantaţiile, suprapuse spre interior, se 
opreau doar la 


limita extremă a resacului59, în dreptul ultimelor stânci din 
golf. In dreapta, păduri dese urcau până spre crestele lanţului 
de munţi din centru, dominate de cele două, trei piscuri ale 
Lanut-ului. Atunci când un obstacol, un râu sau o mlaştină te 
obliga să te îndepărtezi de mal, o luai prin pădure, de-a lungul 
potecilor ce de-abia se întrezăreau. Acolo abundau arek-ul60, 
pandanus-ul61, smochinii, bananierii. 

Liane lungi, unele de un galben strălucitor, ca aurul, se 
înfăşurau în jurul trunchiurilor acestor copaci, se încurcau în 
crengile lor, se căţărau până în vârf. Trebuia să ai grijă la ţepii 
ascuţiţi şi tăioşi. 

Locuinţa domnului Zieger apăru clin spatele unei păduri bă- 
trâne. Era un soi de vilă construită din lemn, în mijlocul unei 
proprietăţi întinse împrejmuite de un gard viu, pe care creşteau 
portocali, cocotieri, bananieri şi mulţi alţi arbori. Acoperită de 
frunzişul des, Wilhelmstaf era alcătuită doar dintr-un parter 


străjuit de un acoperiş din pânză gudronată, impus de ploile 
frecvente care fac suportabilă clima acestui arhipelag situat 
aproape sub ecuator. 

:>8 Agenţie a unei Case comerciale europene într-o ţară 
străină, în special în colonii. (N.tr.) 

:)9 Ondulaţie a apelor în porturi, produsă de valurile ce se 
izbesc de cheiuri. (N.tr.) 

60 specie de palmier african. (N.tr.) 

S1 Specie de plantă ornamentală asemănătoare palmierului. 
(N.tr.) 

Doamna Zieger era o femeie cam la patruzeci de ani, de 
naţionalitate germană, ca şi soţul ei. De îndată ce poarta 
proprietăţii se deschise, se grăbi să iasă în întâmpinarea 
invitaţilor şi oaspeţilor ei. 


— Ah! Domnule Hawkins, exclamă ea, întinzându-i mâna 
armatorului, cât de fericită sunt că vă văd... 


— Şi eu la fel, dragă doamnă, răspunse domnul Hawkins, 
sărutând-o pe doamna Zieger pe amândoi obrajii. Au trecut 
deja patru ani de când aţi fost ultima oară la Hobart Town... 


— Patru ani şi jumătate, domnule Hawkins! 


— Ei bine, declară armatorul surâzând, în ciuda celor şase 
luni în plus, vă găsesc neschimbată... 

Domnul şi doamna Zieger nu aveau copii. Locuiau singuri în 
vila Wilhelmstaf, doar cu servitorii lor, o pereche de nemti, ca şi 
ei, şi o familie de coloni care ocupau o clădire anexă. 
Cultivatorii aceştia puneau în valoare terenul agricol, la 
exploatarea căruia erau folosite, de asemenea, şi femei 
indigene. Loturi de trestie de zahăr, de cartofi, de ignam62 şi 
de taro63 pe o suprafaţă de o milă pătrată. 

Puțin înainte de prânz sosi şi domnul Gibson, însoţit de 
marinarul Burnes. Acesta din urmă era încărcat cu o mulţime 
de daruri din partea domnului Hawkins pentru doamna Zieger, 
cupoane de stofă, articole de lenjerie, o brățară nostimă care îi 
făcu mare plăcere. E de prisos să mai spunem că şi căpitanul fu 
primit, la rândul lui, cu braţele deschise. 

Se aşezară la masă şi felurile de mâncare, deosebit de 
gustoase, fură devorate cu nesat de convivi. Felurile de 
rezistenţă proveneau din curtea de păsări şi din golful din Port 


Praslin. Cât priveşte legumele, varză, ignam, cartofi dulci, laka, 
şi fructele, banane, portocale, nuci de cocos, toate erau din 
ograda proprie. 

Căpitanul trebuia, însă, să se întoarcă la bordul lui James 
Cook imediat după masă. Nu-i plăcea să lipsească multă vreme, 
deşi 

62 Plantă exotică ai cărei tuberculi sunt comestibili şi de 
dimensiuni foarte mari. (N.tr.) 

Ssspecie de plantă cu tuberculi comestibili din regiunile 
tropicale. (N.tr.) avea încredere în şeful lui de echipaj. Marea lui 
teamă era sâ nu-i dezerteze oamenii şi nu punea nici o bază pe 
marinarii recrutaţi la Dunedin. Şi, de fapt, chestiunea fu pusă 
din nou, chiar în ziua aceea, de Len Cannon, în cursul unei 
conversații pe care camarazii lui şi el o avură cu Flig Balt şi Vin 
Mod. Reveneau mereu la 

A 
hotărârea lor de a debarca. In zadar făcea apel Vin Mod la toată 
elocvenţa lui, invocând, aşa cum îi stătea în obicei, spânzură- 
toarea... Nu reuşea de loc să îi convingă... încăpăţânaţii aceştia 
se ţineau tare pe poziţie, vroiau cu orice preţ sâ părăsească 
nava. 


— în sfârşit, zise el, ajuns la capătul argumentelor, nu 
puteţi spune că nu vă place vasul... 


— Ba da, răspunse Len Cannon, de vreme ce este 
comandat de căpitanul ei... 
— Şi dacă am rămâne fără căpitan... 


— E pentru a douăzecea oară când ne cânţi refrenul ăsta, 
Mod, ripostă marinarul Kyle şi iată-ne la Port Praslin, iar peste 
trei săptămâni vom porni din nou spre Hobart Town... 


— Unde nu vrem să mergem, adăugă Bryce. 


— Şi, declară Sexton, suntem hotărâți să o ştergem în 
seara asta. 


— Mai aşteptaţi, cel puţin, câteva zile, spuse atunci Flig 


Balt... până la plecarea bricului!... Nu se ştie ce se poate 
întâmpla... 


— Şi, apoi, observă Vin Mod, dezertaţi, foarte bine, dar ce- 
o să faceţi în continuare? 

A 

In momentul acela, musul Jim, care era exclus de la aceste 
discuţii, se apropie de grup. 

— Ce vrei, musule? 

— Am venit la masă... 

— O să mănânci mai târziu! 

— Şi sunt sigur, adăugă Vin Mod, că încă n-ai terminat de 
aranjat cabina fraţilor Kip!... O sâ sfârşeşti spânzurat, 
mucosule, dacă nu-ţi bagi minţile în cap!... 

— Du-te în careu şi vezi-ţi de treabă! îi ordonă şeful de 
echipaj. 

Vin Mod se uită după tânăr până când acesta dispăru din 
raza 
lui vizuală şi îi făcu un semn lui Flig Balt pe care acesta, fâră nici 
o îndoială, îl înţelese. Apoi, conversaţia îşi reluă cursul. în ceea 
ce îl priveşte pe Jim, fără să scoată o vorbă, se duse în partea 
din spate şi, cum într-adevăr, cabinele cădeau în sarcina lui, 
intră în aceea a fraţilor Kip. 

Primul obiect care îi sări în ochi fu un pumnal malaiez pus 
într-un colţ mai ferit, pe care nu îl mai văzuse niciodată până 
atunci. Era chiar acela pe care Vin Mod îl furase de pe epava 
Wilhelminei şi despre care cei doi fraţi nu ştiau că ajunsese în 
posesia acestuia. Fusese pus, oare, intenţionat acolo, în aşa fel 
încât musul să îl poată zări?... 

Jim luă  kriss-ul, îi cercetă lama dantelată, mânerul 
împodobit cu ţinte de aramă, şi îl puse la loc pe policioară. 
Crezu că unul dintre fraţi îl luase o dată cu alte lucruri luate de 
pe epavă şi, fără sâ-i mai acorde nici o atenţie, îşi termină 
treaba. 

A 

In vremea asta, Flig Balt, Vin Mod şi ceilalţi continuau sâ 
discute, dar, în aşa fel încât sâ nu poată fi auziţi nici de Wickley 
şi nici de Hobbes, pe care şeful de echipaj îi trimisese la 
arboradă64. Burnes, se ştie, îl însoțea pe domnul Gibson la vila 
Wilhelmstaf. 


Len Cannon se încăpăţâna, Vin Mod încercă să îl convingă. 
Cel puţin în timpul escalei, el şi tovarăşii lui nu vor duce lipsă de 
nimic... Vor avea tot timpul să debarce... Poate că ocazia mult 
dorită se va ivi în timpul călăriei pe care o va face bricul de la 
Port Praslin la Kerawara, pentru a-şi completa încărcătura... Era 
posibil ca nici domnul Hawkins, nici Nat Gibson să nu se mai 
afle la 

nu cumva, şi fraţii Kip... Şi, atunci... 
Intr-un cuvânt, Len Cannon, Kyle, Sexton şi Bryce consimţiră să 
rămână până în ziua în care James Cook se va îndrepta spre 
Hobart Town. Şi, atunci când Flig Balt şi Vin Mod rămaseră 
singuri, ultimul dintre ei spuse: 

—W Greu a mai fost! 

— N-am înaintat de loc! răspunse celălalt. 

r>l Totalitatea catargelor. (N.tr.) 

— Răbdare! concluzionă Vin Mod, cu tonul unui om care 
luase, deja, o hotărâre, şi atunci când căpitanul Balt îşi va alege 
şeful de echipaj, sunt sigur că nu îl va uita pe Vin Mod. 

Zilele următoare fură folosite pentru descărcarea bricului. 
Len Cannon şi tovarăşii lui nu se dădură înapoi de la treabă. 
Domnul Gibson nu avea nici o bănuială, în ceea ce priveşte 
planurile lor. Câţiva indigeni se alăturară echipajului, cam o 
jumătate de duzină, bărbaţi voinici şi pricepuţi. Aşa că lucrau 
bine şi cu spor. 

Jim nu le spuse nimic fraţilor Kip despre pumnalul malaiez. 
Aceştia nu ştiau, deci, că arma se aflase pe policioara din 
cabina lor. într-adevăr, Vin Mod avusese grijă să ia înapoi 
pumnalul, înainte de întoarcerea lor la bord, şi acum Kriss-ul 
era ascuns în sacul lui unde nimeni nu îl putea descoperi. în 
ceea ce priveşte ce avea de gând să facă cu el, poate că nici 
Flig Balt nu era la curent. 

Terminară de descărcat bricul în după-amiaza zilei de 25 
noiembrie. Toată marfa, de calitate medie şi exceptată de 
navlu, preluată de agenţia Ziegler, îşi găsi un plasament 
imediat, cuprinzând materiale de uz curent pentru 
manufacturarea produselor din Anglia şi Germania. 

Bricul urma, acum, să-şi primească încărcătura pentru 
întoarcere, constând, se ştie, în tone de copra şi lăzi de fildeş, 
cu destinaţia Hobart Town. Din trei sute de tone de copra, o 
sută cincizeci trebuiau livrate la Port Praslin de casa Zieger, iar 


o sută cincizeci la Kerawara, una dintre insuliţele situate la sud 
de insula York sau Noul Lauenburg. 

Căpitanul, de acord cu domnii Hawkins şi Zieger, hotărî că 
încărcătura pentru Kerawara va fi prima adusă la bord. James 
Cook se va duce să o preia şi se va întoarce la Port Praslin 
pentru restul mărfii. 

Totuşi, chiar dacă bricul nu avea avarii de reparat, era 
necesar să fie curățată în mod serios carena, iar părţile de sus 
să fie vopsite din nou, atât la prora, cât şi la pupa. Lucrările 
acestea cereau două, trei zile. Echipajul se puse de îndată pe 
treabă, operaţiunea se încheie la termenul prevăzut şi plecarea 
fu fixată pe 29 dimineaţa. 

Nu aţi uitat, desigur, că Flig Balt şi Vin Mod sperau ca 
pasagerii bricului să rămână la Port Praslin în timpul acestei 
călătorii la Kerawara, putând, astfel, să profite de împrejurări 
pentru a-şi îndeplini planul. O dată stăpâni pe navă, se vor 
îndrepta spre nord- est, iar domnul Hawkins va aştepta în zadar 
ca James Cook să reapară în apele Noii Irlande. Şeful de echipaj 
şi complicii acestuia aveau sâ sufere, însă, o cumplită deziluzie. 
Nu numai că domnul Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kip aveau să 
se afle la bord în timpul scurtei călătorii, dar domnul Zieger le 
propuse să-i însoţească, iar propunerea lui fu acceptată cu 
mare bucurie. 

Flig Balt şi Vin Mod îşi ascunseră cu greu furia. Posibilitatea 
de a pune mâna pe James Cook sau, cel puţin, ocazia pe care 
contau, le scăpa din nou. 


— Diavolul îl apără pe căpitanul ăsta nenorocit!... strigă 
Vin Mod când află ce se hotărâse. 


— O să vezi, Mod, că se va întoarce teafăr şi nevătămat la 
Hobart Town! adăugă şeful de echipaj. 


— Asta în nici un caz, meştere Balt, declară Vin Mod. Dacă 
nu ne descotorosim de el pe vaporul lui... poate că vom reuşi... 


— Şi ceilalţi, ce vor face?... se arătă îngrijorat Flig Balt. 

Ceilalţi erau Len Cannon, Sexton, Kyle, Bryce. Aveau să 
părăsească imediat bricul sau vor face călătoria până la 
Kerawara, înainte de a-şi lua tălpăşiţa?... Dacă nu aveau nici o 
şansă de izbândă în timpul călătoriei, vor mai rămâne, oare, la 
bord?... 


Bricul plecă în dimineaţa zilei de 29. Douăzeci şi patru de 
ore pentru a ajunge în insula York, două zile pentru a încărca 
cele o sută cincizeci de tone de copra, douăzeci şi patru de ore 
pentru a se întoarce în Port Praslin, călătoria nu trebuia să 
dureze mai mult de patru, cinci zile. 

O porniră de-a lungul canalului Saint Georges, nu fără 
oarecare încetineală, din pricina vânturilor potrivnice de la 
suprafaţa golfului acesta, a cărui adâncime ajunge până la 
patru mii de picioare. 

Pe 30, la prima oră, omul de cart semnală capul Brown al 
insulei Makada. James Cook, navigând drept spre sud, trecu pe 
lângă capul 
Makunar al vastei insule, pătrunse pe trecâtoarea de la nord- 
est dintre ea şi insula Uln, depăşi insula Kabokon şi ancoră la 
Kerawara. 

Principalul agent comercial german, domnul Hamburg, era 
în strânse relaţii de afaceri cu domnul Zieger. Se afla în fruntea 
uneia dintre cele mai importante factorii ale grupului, iar casa 
sa trebuia să-i livreze lui James Cook cele o sută cincizeci de 
tone de copra. Stocul acesta urma să fie încărcat în douăzeci şi 
patru de ore. 


Aveau, deci, să stea foarte puţină vreme la Kerawara. In timp 
ce echipajul, sub supravegherea căpitanului, se ocupa de 
această operaţie, domnul Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kip 
avură răgazul să viziteze insula. 

Locuinţa domnului Hamburg era situată la jumătatea unui 
deal, în mijlocul unei păduri străbătute de o potecă largă. O 
jumătate de milă o despărţea de agenţia din port. Guvernatorul 
îi invitase la un dineu, a doua zi, pe domnul Hawkins, pe 
domnul Gibson şi pe fiul acestuia. îmbarcarea celor o sută 
cincizeci de tone avea să fie terminată în după-amiaza zilei de 
2 septembrie şi, pe 3, James Cook urma să pornească înapoi, 
spre Port Praslin. 

Fraţii Kip fuseseră incluşi în invitaţia făcută de domnul 
Hamburg, dar refuzaseră cu modestia celor care nu vor să se 
impună. Aveau să profite de această seară pentru a face o 
ultimă plimbare în împrejurimile portului. Cât priveşte echipajul 
bricului, cum nu mai exista pericolul unor dezertări, primise 
autorizaţia de a cobori pe uscat şi nu avea să piardă ocazia de 


a fraterniza cu marinarii de pe alte vase. Seara se va sfârşi, 
poate, cu cine ştie ce chef în cea mai importantă tavernă din 
Kerawara. Era greu să-i împiedici să se cherchelească, aşa că 
domnul Gibson se mărgini să le recomande să nu împingă 
lucrurile prea departe. Flig Balt îl încredinţă pe căpitan că se 
putea baza pe el. Dar, vorbind cu servilismul lui obişnuit, de ce 
nu reuşi să-şi ascundă tulburarea care îl stăpânea?... 
Domnul Gibson, observând cât era de agitat, îl întrebă: 


— Ce s-a întâmplat, Balt?... 


— Nimic, domnule Gibson, nimic... răspunse şeful de 
echipaj. Sunt puţin obosit, asta-i tot. 

Şi privirile sale, întorcându-se de la căpitan, se îndreptară 
spre Vin Mod care nu îl scăpa din ochi. 

Pe la ora cinci, domnul Hawkins, Nat Gibson şi domnul 
Zieger se aflau la locuinţa domnul Hamburg, unde masa avea 
să fie servită la şase şi jumătate. Căpitanul, reţinut la bord de 
efectuarea unor ultime formalităţi, urma să ajungă de-abia la 
ora aceea. Trebuia să aducă suma de două mii de piaştrii de 
aur, necesară pentru achitarea completă a încărcăturii, aflată 
de-acum în cala lui James Cook. Aşteptându-l, invitaţii 
guvernatorului vizitară proprietatea, întreţinută cu multă grijă, 
una dintre cele mai frumoase din Kerawara. Atunci când veni 
ceasul sâ se aşeze la masă, căpitanul nu îşi făcuse, încă, 
apariţia. Domnul Hamburg şi invitaţii săi rămaseră în grădină, 
pândindui sosirea. 

Seara era superbă, atmosfera uşor răcorită de vântul care 
se pornise la lăsarea nopţii. Respirau cu voluptate aerul 
înmiresmat de parfumul portocalilor. Totuşi, vremea trecea. La 
şapte, domnul Gibson nu se ivise încă. 


— Probabil că tata a fost reţinut în ultimul moment..., 
spuse Nat Gibson. Nu pot să-mi explic altfel întârzierea 
aceasta... 


— Nu trebuia să treacă pe la biroul dumneavoastră, 
domnule Hamburg?... întrebă armatorul. 


— într-adevăr, dar doar pentru a-şi lua actele. 


— Sar fi putut să-i ia ceva vreme. 
A 


— Răbdare, spuse guvernatorul. încă n-a trecut chiar o 
jumătate de oră... 

După ce se scurseră exact treizeci de minute, domnul 
Hawkins, domnul Zieger şi Nat Gibson începură să se 
neliniştească. 


— Să se fi rătăcit pe drum? întrebă domnul Zieger. 


— Puțin probabil, răspunse domnul Hawkins. Drumul este 
drept şi îl cunoaşte, a venit de mai multe ori aici... 
—- Dacă i-am ieşi în întâmpinare?... propuse Nat Gibson. 


— Să mergem, spuse domnul Hawkins. 

Domnul Hamburg chemă unul dintre servitorii care se 
înarmă cu un felinar şi, însoţit de invitaţii săi, ieşi din curte, 
luând-o prin 

A 
pădure. întunericul era deja adânc, la adăpostul bolţii de frunziş 
des 
care acoperea cărarea. Ciuliră urechile, încercând să-şi dea 
seama dacă nu se aud paşi din direcţia portului. Nici un 
zgomot. Strigară... 

A 

Nici un răspuns. Partea aceasta a pădurii părea absolut pustie. 
In sfârşit, după o jumătate de oră, ajunseră în piaţa din 
Kerawara. 

Din strada principală, viu luminată, se ridica larma unui 
grup de cheflii. Dacă o parte a echipajului se întorsese, deja, la 
bord, câţiva marinari mai rămăseseră, încă, în crâşmă, printre 
ei, Len 

A 
Cannon şi camarazii săi. In ceea ce-i priveşte pe Pieter şi Karl 
Kip care de-abia reveniseră la bric, aceştia se aşezaseră în 
partea din spate. Puțin înaintea lor, Flig Balt şi Vin Mod urcaseră 
şi ei pe punte, după o absenţă de aproximativ o jumătate de 
oră. Ajuns pe chei, Nat Gibson strigă spre ei, întrebându-i cu 
îngrijorare în glas: 


— Şi căpitanul?... 


— Căpitanul, domnule Gibson... răspunse Vin Mod. Nu-i la 
domnul Hamburg?... 


— Nu... zise guvernatorul. 


— A plecat, totuşi, de pe vas, îndreptându-se într-acolo... 
declară marinarul Burnes. 


— Şi l-am văzut apucând-o pe cărare... adăugă Hobbes. 
— De când a plecat?... întrebă domnul Zieger. 
— Cam de o oră, răspunse Vin Mod. 


— Sa întâmplat o nenorocire! strigă domnul Hawkins. 

Şi atunci, se răspândiră cu toţii pe străzile din port, 
mergând din agenţie în agenţie, intrând în toate tavernele... 

Nu îl găsiră nicăieri. îşi îndreptară atunci cercetările spre 
pădure. Poate că domnul Gibson o pornise spre locuinţa 
guvernatorului făcând un ocol?... Osteneală zadarnică. După 
mai multe ore, domnii Hamburg şi Hawkins, Nat Gibson, cât şi 
fraţii Kip, care li se alăturaseră, se văzură obligaţi să se întoarcă 
la bord. 

Ce noapte îngrozitoare! Nici urmă de căpitan. Cărarea 
dintre port şi reşedinţa domnului Hamburg fu străbătută de 
nenumărate ori, cu felinare, cu torţe... Harry Gibson nu era 
nicăieri. Nat Gibson era disperat. Domnul Hawkins, nu mai puţin 
disperat, nu reuşea să îl liniştească pe tânăr, obsedat de gândul 
că nu îşi va mai revedea niciodată tatăl... 

Şi nu se înşela. In zori, presentimentul său avea să se 
confirme. In oraş se răspândi zvonul că, în pădure, la o jumătate 
de milă de port, fusese descoperit cadavrul căpitanului Gibson. 

IX 
ASASINATUL 

lată ce se întâmplase: De îndată ce dăduse ultimele 
instrucțiuni pentru ca James Cook să fie pregătit să ridice 
ancora în zorii zilei următoare, căpitanul Gibson debarcă şi se 
îndreptă, mai întâi, spre agenţie. O sacoşă mică pe care o 
ducea conținea suma de două mii de piaştri de aur ce urma să 
o înmâneze domnului Hamburg. O parte din echipaj părăsise 
bricul în urma lui, iar frații Kip hoinăreau deja prin împrejurimile 
portului. 

Atunci când domnul Gibson ajunse la agenție, unul dintre 
angajaţi îi remise o serie de diverse acte, conosamentul65 şi 
altele. Soarele avea să mai lumineze cel puţin încă două ceasuri 


înălțimile de pe insula Kabokon. Căpitanul cunoştea bine 
drumul care ducea la vilă, aşa că nu avea de ce să se teamă că 
s-ar putea rătăci. 

O dată intrat în pădurea din spatele portului, domnul Gibson 
merse o jumătate de milă şi se pregătea să o cotească la 
stânga când fu trântit cu putere la pământ. Doi oameni se 
năpustiră asupra lui, iar unul începu să îl strângă de gât. Ameţit 
de o lovitură violentă în piept, nu îi recunoscu, leşinând aproape 
numaidecât. Cei doi îl apucară de umeri şi de picioare, cărându- 
1 cinci sute de paşi în interiorul pădurii. După ce se opriră la 
marginea unui luminiş, răufăcătorii îşi lăsară victima jos, iar 
unul dintre ei zise: 


— Trebuie să isprăvim cu el. 
In clipa aceea, domnul Gibson deschise ochii şi şopti: 


— Flig Balt!... Vin Mod!... 

65 Act semnat de comandantul unei nave comerciale, prin 
care acesta certifică îmbarcarea mărfurilor. (N.tr.) 

Şeful de echipaj şi Vin Mod comiseseră această crimă. Vin 
Mod avea în sfârşit, să scape de Harry Gibson, cu speranţa 
destul de îndreptăţită că Flig Balt va obţine comanda vasului. 
Atunci, la ordinele noului căpitan, bricul, în loc să se îndrepte 
spre Hobart Town, bricul va ieşi de pe ruta lui şi, fâră ca domnul 
Hawkins să îşi dea seama, va porni spre zona din apropierea 
insulei Salomon. Acolo, se vor descotorosi de armator, de Nat 
Gibson, de fraţii Kip, de cei doi marinari care nu vor accepta să 
le fie complici. Ceea ce nu se făcuse între Noua Zeelandă şi 
arhipelagul Bismarck, se va face după plecarea din Port Praslin. 

După ce rosti numele celor doi asasini, domnul Gibson 
spuse: 

— Ticăloşilor!... Ticăloşilor!... 

Vru să se ridice, vru să se apere, dar ce putea să facă, fără 
nici o armă, împotriva a doi oameni viguroşi şi înarmaţi?... 

— Ajutor! strigă. 

Vin Mod se aruncă asupra lui, îi astupă gura cu mâna, în 
vreme ce Flig Balt îl înjunghie în piept cu pumnalul furat de pe 
Wilhelmina de complicele lui. 

Harry Gibson scoase un ultim suspin; apoi ochii lui larg 
deschişi, plini de groază, se aţintiră pentru ultima oară asupra 


ucigaşilor săi. Lama pumnalului îi străpunse inima şi, după o 
clipă de spaimă, îşi dădu sufletul. 

— Căpitane Balt... salut! spuse Vin Mod, ducându-şi mâna 
la beretă. 

Şeful de echipaj, înfricoşat, dădu înapoi în faţa ochilor 
victimei sale care, viu luminaţi de o rază de soare, continuau să 
îl privească. Vin Mod, păstrându-şi sângele rece, îl scotoci pe 
căpitan prin buzunare, găsind actele de bord şi punga cu bani 
din care scoase cei două mii de piaştri. 


— Ce surpriză plăcută! strigă el. 
Apoi, bâtându-l pe umeri pe şeful de echipaj, încremenit sub 
privirile cadavrului, îi spuse: 


— So ştergem de-aici! 


Doi oameni se năpustiră asupra lui, iar unul începu să îl 
strângă de gât. 


Şi lăsând trupul neînsufleţit în locul acela unde nu avea, 
probabil, să fie descoperit înainte de plecarea bricului, o porniră 
amândoi pe cărare, îndreptându-se spre port. 

Un sfert de ceas mai târziu, urcau pe puntea lui James 
Cook. Flig Balt se duse în cabina lui. Vin Mod cobori în cabina 
echipajului, goală atunci şi ascunse în fundul sacului său actele 
căpitanului, piaştrii furaţi şi pumnalul care fusese arma crimei. 

Trecuse o jumătate de oră de când Karl şi Pieter Kip se 
întorseseră la bord şi, aşteptând sosirea invitaţilor domnului 


Hamburg, veniră să se aşeze în spatele rufului. In ceea ce Îl 
priveşte pe Vin Mod, nemernicul urcă pe covertă66. 

Prefăcându-se foarte vesel, începu să  sporovăiască 
împreună cu marinarii Hobbes şi Wickley care nu coborâseră pe 
uscat. 

Un angajat al factoriei descoperi, a doua zi, străbătând 
luminişul, corpul căpitanului Gibson. Se întoarse în goana mare 
la agenţie, şi zvonul crimei se răspândi numaidecât. 

Vestea îl lovi ca un trăsnet pe Nat Gibson. Se ştie cât de 
legaţi erau tatăl şi fiul. Domnul Hawkins, la fel de tulburat ca şi 
nenorocitul tânăr, nu se dovedi în stare să-i acorde nici o 
îngrijire. Fraţii Kip îl transportară în cabina lui unde, în cele din 
urmă, îşi reveni în simţiri. Amândoi, de altfel, erau la fel de 
îndureraţi şi de indignaţi. 

Echipajul era la pământ. Jim plângea amarnic, Hobbes, 
Wickley şi Burnes nu puteau sâ accepte moartea căpitanului 
lor. Vin Mod îl blestema pe criminal. 

Doar recruţii din Dunedin se arătau complet indiferenți. Len 
Cannon şi ceilalţi hotărâseră să debarce în ziua aceea — ceea 
ce ar fi compromis şi poate că ar şi fi împiedicat plecarea 
bricului. Dar, o dată cu tragicul sfârşit al domnului Gibson, 
probabil că îşi schimbaseră planurile. De mai multe ori, Len 
Cannon îi aruncă lui Vin Mod o privire întrebătoare. Acesta 
întoarse capul, de parcă nu ar fi vrut să îl înţeleagă. 

A 

In vremea asta, Nat Gibson, de îndată ce îşi recâpâtă 
cunoştinţa, se năpusti afară din cabină şi strigă: 

6,3 Puntea superioara. (N.tr.) 


— Tata!... Vreau să îl văd pe tata!... 


Karl Kip încercă sâ îl oprească. Nat îl împinse şi se repezi pe 
punte. Domnul Hamburg care se întorsese la locuinţa sa se 
grăbise să vină de îndată ce fusese informat despre asasinat. 
Ajunse la bord în momentul în care Nat Gibson încerca sâ 
debarce şi îi spuse: 


— Te însoțesc. 

Era ora opt. Domnii Hamburg şi Zieger, domnul Hawkins şi 
Nat Gibson, fraţii Kip, câţiva angajaţi ai factoriei o porniră prin 
pădure pentru a ajunge în luminiş, ceea ce nu le luă mai mult 
de zece minute. 

Corpul era aşa cum îl lăsaseră asasinii, întins pe pământ, cu 
ochii larg deschişi, ca şi cum ar mai fi fost, încă, în viaţă. 

A 

Nat Gibson îngenunche lângă tatăl său. Il îmbrâţişă, îl 
strigă, îşi strigă şi mama... Va supravieţui, oare, sărmana 
femeie, atunci când va afla de această teribilă nenorocire? 

A 

In vremea asta, domnul Hamburg, căruia îi revenea sarcina 
de a întreprinde ancheta, examina urmele lăsate în iarbă şi i se 
păru că distinge conturul unor paşi recenți ce indicau că 
moartea fusese comisă de doi făptaşi. Apoi, după ce descheie 
cămaşa căpitanului, descoperi o rană provocată de o lamă cu 
zimţi, rană ce sângerase puţin. Cât priveşte banii şi 
documentele căpitanului, acestea dispăruseră. 

Era, aşadar, sigur că mobilul crimei fusese jaful. Dar cine 
era autorul?... Vreun colon din Kerawara?... Puțin probabil... Nu 
păreau să fie, mai degrabă, implicaţi indigenii?... In realitate, 
erau destul de suspecți... Dar, cum să-i găseşti pe asasini? 
După ce fâptuiseră crima nu plecaseră imediat din Kerawara cu 
piroga, îndreptându-se spre insula York?... In câteva ore, se 
puteau afla la adăpost de orice urmărire... 

Se putea, deci, presupune că asasinatul va rămâne 
nepedepsit, ca atâtea altele pe meleagurile acestea, din Noua 
Guinee până în Arhipelagul Salomon, unde fusese comis. 

Acum, trebuiau să transporte corpul la factorie. Domnul 
Hamburg ceruse să fie adusă o brancardă pe care aşezară 
cadavrul. 

Apoi, cu toţii, Nat Gibson sprijinit de domnul Hawkins, se 
îndreptară, din nou, spre port. 

Corpul defunctului fu depus într-o sală a agenţiei, până când 


A 
domnul Hawkins avea să-şi încheie ancheta. In ceea ce priveşte 
înmormântarea, U'ista ceremonie urma să aibă loc chiar a doua 
zi, din cauza climei tropicale. Misionarul care se afla atunci la 
Kerawara veni să îngenuncheze şi sâ se roage la căpătâiul 
victimei. Domnul Zieger îl conduse înapoi la bord pe Nat Gibson 
care, aflat într-o neliniştitoare stare de apatie, râmase culcat pe 
patul din cabina lui. 

A 

Intre timp, domnul Hamburg nu înceta să culeagă informaţii 
de natură să îl pună pe urmele asasinilor. După ce îi chemă din 
nou pe domnii Hawkins şi Zieger la factorie, discută cu ei în 
legătură cu acest subiect, iar atunci când aceştia îl întrebară 
cine ar putea fi, după părerea lui, autorii crimei, răspunse: 


— Cu siguranţă, indigenii. 
— Ca să îl jefuiască pe bietul Gibson?... 


— Da... Au aflat că trebuia sâ transporte o sumă 
importantă de bani... l-au pândit, l-au urmărit în pădure, l-au 
atacat, l-au prădat... 


— Dar cum să-i prindem?... întrebă domnul Zieger. 


— Este aproape imposibil, declară domnul Hamburg. De la 
ce indicii să pornim pentru a începe cercetările?... 


— Ar fi ceva de făcut, observă domnul Zieger, sâ 
fotografiem rana făcută de arma ucigaşului şi, clacă vom găsi 
arma, poate câ vom reuşi să aflăm cui aparţinea... 


— Aveţi dreptate, îl aprobă domnul Hamburg, şi îl rog pe 
domnul Hawkins sâ execute această operaţie. 


— Da... da! încuviinţă domnul Hawkins, cu glasul 
tremurând de emotie, şi fie ca această crimă înfiorătoare să nu 
rămână nepedepsită! 

Domnul Zieger se duse să caute aparatul la bord şi reveni 
după câteva minute. După ce dezgoliră pieptul căpitanului 
Gibson, examinară, din nou, minuţios, rana. Era lată de doar 
jumătate de deget şi, într-o parte, marginile erau zdrenţuite, ca 
şi cum pielea ar fi fost tăiată cu fierăstrăul. 

Şi, atunci, domnul Hawkins spuse: 


— Vedeţi, lovitura a fost dată cu o lamă indigenă... cu unul 
dintre acele kriss-uri cu lama zimţată pe care le folosesc băşti- 
naşii. 

Făcură două clişee, extrem de precise. Unul reproducea 
pieptul lui Harry Gibson, celălalt, capul. Ochii lui erau, încă, larg 
deschişi şi domnul Hawkins îi închise după aceea. Rămase 
stabilit ca fotografiile să fie lăsate domnului Hamburg, pentru 
ancheta sa. Cât priveşte clişeele, pe acestea le va păstra 
domnul Hawkins, aveau să-i servească să tragă alte poze. 
Imaginea nefericitului său prieten, mort la Kerawara, va fi dusă 
în oraşul lui natal. 

A 

După-amiaza îl puseră în sicriu. înmormântarea urma să 
aibă loc a doua zi, dimineaţa. Aleseră un loc în micul cimitir din 
Kerawara. Ar fi însemnat să întârzie prea mult să aştepte 
întoarcerea la Port Praslin pentru a săpa groapa menită să-i 
adăpostească trupul. 

Ziua aceasta cernită se sfârşi într-o tristeţe apăsătoare. 
Veni noaptea pe care Nat Gibson, sufocat de suspine, o petrecu 
fără să-şi poată găsi o clipă somnul. 

A doua zi, la funeralii luă parte toată populaţia engleză şi 
germană clin Kerawara. Pavilionul lui James Cook fiind în bernă, 
celelalte nave le înălţară pe ale lor la jumătatea catargului, în 
semn ele doliu. 

Sicriul, acoperit cu steagul naţional, fu purtat de patru 
marinari din echipajul bricului. Nat Gibson, guvernatorul, 
domnul Hawkins, domnul Zieger mergeau în spatele lui, urmaţi 
de Flig Balt şi de restul echipajului căruia i se alăturaseră 
marinarii de pe celelalte vase. Cortegiul funebru ajunse în 
cimitir şi acolo, lângă mormânt, domnul Hamburg rosti câteva 
cuvinte în amintirea căpitanului Gibson. 

Durerea lui Nat îti făcea milă. Domnul Hawkins de-abia reu- 
şea să-l susţină. Pentru ultima oară, tânărul vru să se arunce 
peste sicriul tatălui lui. Apoi, coşciugul fu coborât în groapă, 
deasupra căreia domnul Hamburg înfipse o cruce cu 
următoarea inscripţie: 

CĂPITANULUI HARRY GIBSON clin Hobart Town Asasinat pe 2 
decembrie 1885, Fiul, prietenii, echipajul, si populaţia din 
Kerawara DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA! 


Cercetările întreprinse de domnul Hamburg rămaseră fără 
nici un rezultat. O dată înfăptuită crima, ucigaşii se grăbiseră, 
fără îndoială, să părăsească Kerawara pentru a se refugia la 
triburile clin 

A 
Noul Launenburg. In aceste condiţii, cum mai puteau spera să-i 
descopere vreodată, de vreme ce pirogile indigene circulau zi şi 
noapte între insuliţă şi insulă?... Vor găsi arma crimei şi pe cel 
căruia îi aparţinea?... Doar întâmplarea putea limpezi afacerea 
aceasta, dar aveau să beneficieze, oare, de o întâmplare noro- 
coasă?... 

Bricul nu îşi prelungi şederea la Kerawara. Chiar în 
dimineaţa în care se răspândi vestea asasinatului, era gata să 
pornească în larg pentru a se întoarce la Port Praslin. aşa câ, de 
acord cu domnul Zieger, domnul Hawkins îl chema pe şeful de 
echipaj în careu şi îi spuse: 


— Flig Balt, James Cook şi-a pierdut căpitanul... 


— Şi este o mare nenorocire, răspunse Flig Balt, a cărui 
voce tremura de o emoție ce nu era durerea. 


— Ştiu, urmă domnul Hawkins, câtă încredere avea 
nefericitul meu prieten în tine... şi sunt dispus să îţi acord în 
continuare aceeaşi încredere. 

Şeful de echipaj, cu ochii plecaţi, se înclină fără să 
rostească un singur cuvânt. 


— Mâine, Flig Balt, reluă armatorul, James Cook va ridica 
ancora, iar tu îl vei duce înapoi, la Port Praslin. Acolo vom 
termina de încărcat marfa şi, de îndată ce vom încheia operaţia 
aceasta, vom porni spre Hobart Town. 


— La ordinele dumneavoastră, domnule Hawkins, 
răspunse Flig Balt, după care se retrase. 

Domnul Hawkins spusese că şeful de echipaj îl va înlocui pe 
domnul Gibson la conducerea navei, dar nu şi că va fi căpitanul 
acesteia. Poate că nici nu se gândea sâ îi confere în mod oficial 
acest titlu şi considera suficient să îndeplinească această 
funcţie pe parcursul călătoriei clin Arhipelagul Bismarck până în 
Tasmania. Şeful de echipaj remarcase, într-adevăr, lucrul 
acesta. Aşa că se întreţinu pe această temă, câteva clipe mai 
târziu, cu Vin Mod. 


— Şi ce importanţă are! îl linişti marinarul. Să ducem, mai 
întâi, bricul înapoi, în Port Piaslin... Că vei fi, apoi, căpitan sau 
secund, asta contează prea puţin, meştere Balt!... Atunci când 
vom intra în posesia vasului, noi vom fi aceia care te vom numi 
căpitan, şi să fiu spânzurat clacă numirea aceasta nu face mai 
mult decât învestitura domnului Hawkins! 

De altfel, dacă Len Cannon şi tovarăşii lui nu ştiau că Flig 
Balt şi Vin Mod sunt asasinii domnului Gibson, cel puţin acum 
erau siguri că bricul nu se va mai întoarce la Hobart Town, aşa 
că nu mai pomeniră de debarcare. 

în ziua următoare, pe 5 decembrie, domnul Hawkins îşi luă 
rămas bun de la guvernator. Domnul Hamburg îl îmbrâţişă pe 
Nat Gibson şi îi făgădui să facă tot ceea ce îi va sta în putinţă, 
fără a precupeţi nici un efort, pentru a-l descoperi pe asasinul 
tatălui lui. Dacă va reuşi, justiţia germană va fi fără milă!... Vor 
plăti cu capul crima aceasta abominabilă. 

După aceea, domnul Hawkins, domnul Zieger, Karl şi Pieter 
Kip se despărţiră — cu câtă tristeţe! — de guvernator şi de 
ceilalţi agenţi comerciali din agenţiile din Kerawara. 

Bricul ridică ancora sub comanda lui Flig Balt. O oră mai 
târziu, James Cook ieşi din bancurile de madrepori67 şi se 
îndreptă spre sud-est, trecând de capul Barard, punctul cel mai 
avansat al insulei York, înaintând în direcţia intrării în canalul 
Saint Georges. 

Călătoria urma să fie rapidă şi să nu ceară mai mult de 
douăzeci şi patru de ore. Flig Balt nu avu de ce să se plângă de 
echipaj care 

67 Celenterate care trăiesc în colonii, in mările Sudului, 
formând recifuri sau atoli. (N.tr.) se achită în mod corect de 
îndatoririle sale. Nici o manevră nu trebuia executată de altfel, 
vântul fiind favorabil si necerând nici o schimbare de mură68. 

Că Flig Balt era sau nu era un bun navigator, scurta 
călătorie nu ne îngădui sâ ne dăm seama. De altfel, el nu se 
instală în cabina căpitanului, păstrându-şi-o pe a sa, la intrarea 
în cabina echipajului. 

A 

In timpul nopţii, Vin Mod îi răspunse lui Len Cannon într-un 
mod care fu pe placul acestuia, ca şi al tovarăşilor săi. James 
Cook nu se va întoarce în Tasmania... Căpitan sau nu, Flig Balt 
va şti cum să-l abată clin drumul lui. O dată ajunşi în preajma 


insulei Salomon, nu le va fi greu să-i lichideze pe pasagerii de 
la bord... Nu există, întotdeauna, marinari de treabă în căutare 
de aventuri care, la nevoie, se vor grăbi să le dea o mână de 
ajutor?... Len Cannon şi ceilalţi nu mai aveau, aşadar, nici un 
motiv să părăsească bricul, ai căror stăpâni vor deveni cât de 
curând. 

A 

Înălţimile Lanut fură zărite în dimineaţa zilei de 6 

decembrie. * i 
A 
Înainte de prânz, vaporul va fi ancorat în faţa agenţiei domnului 
Zieger. Cum sosea cu pavilionul în bernă, toată lumea din Port 
Praslin îşi dădu seama câ se întâmplase o nenorocire. 

Şi ce jale îi cuprinse pe toţi cunoscuţii când aflară 
împrejurările în care murise domnul Gibson. Doamna Zieger 
care alergase pe 
ASI LILI ci 

pe Nat Gibson în clipa în care acesta 
debarcă. O podidi plânsul şi, în clipa în care putu să vorbească, 
repetă într-una, 
cu ochii înecaţi în lacrimi. 
§ 

— Sărmanul meu Nat... bietul meu copil... şi mama ta... 
mama ta!... 

Nat Gibson fu obligat să accepte să-şi petreacă la 
Wilhelmstaf ultimele zile ale escalei, ca şi domnul Hawkins. Aşa 
că îşi ocupară, clin nou, camerele şi se aşezară la masă, în casa 
aceasta ospitalieră în care domnul Gibson nu avea sâ se mai 
întoarcă niciodată! 

Domnul Zieger nu vru să lase pe nimeni să supravegheze 
îmbarcarea celor o sută cincizeci de tone de copra, adăugate la 

68 Manevră curentă prin care se întinde spre proră coltul 
de jos al unei vele. (N.tr.) încărcătura bricului. Fu, de altfel, 
ajutat de Karl şi Pieter Kip care nu părăsiră vasul, nici măcar un 
ceas. Cel mai mare dintre fraţi se pricepea perfect la arimare69 
şi, în plus, Flig Balt nu avu nici o problemă în acest sens, 
întrucât echipajul îl sluji cu mult zel. 

O dată copra ajunsă în cală, aranjară în fală şi în spate lăzile 
cu fildeş, cu destinaţia Hobart Town. Apoi, întrucât, înainte de 
călătoria sa la Kerawara, căpitanul ordonase curăţarea şi 


vopsirea vasului, plecarea nu avea de ce să fie întârziată din 
acest punct de vedere. 

Totul fu gata în după-amiaza zilei de 9 septembrie. 

A 

In seara aceleiaşi zile, domnul Hawkins şi Nat Gibson, 
însoţiţi de domnul şi de doamna Zieger, se întoarseră la bord, în 
aşa fel încât James Cook să poată ridica ancora în zori. 

Atunci când ajunseră, fură primiţi de Flig Balt care se afla în 
capul scării. Domnul Hawkins îl întrebă, atunci: 


— Totul este pregătit?... 
— Da, domnule Hawkins. 


— Ei bine! Flig Balt, mâine vom ieşi în larg... Ai adus bricul 
de la Kerawara la Port Praslin, îl vei duce de la Port Praslin la 
Hobart Town... De acum încolo vei fi la comandă... 


— Vă mulţumesc, domnule Hawkins, răspunse Flig Balt, în 
vreme ce echipajul însoțea tot acest dialog cu un murmur 
aprobativ. 

Armatorul strânse mâna noului căpitan, dar nu îşi dădu 
seama că tremura. 

Domnul şi doamna Zieger îşi luară rămas bun de la Nat 
Gibson, de la domnul Hawkins şi nu îi uitară nici pe fraţii Kip, 
pentru care nutreau o vie simpatie. Apoi, cu promisiunea că vor 
veni, de îndată ce vor putea, să petreacă câteva săptămâni în 
Tasmania, împreună cu cele două familii, se întoarseră la 
locuinţa lor. 

A 

In ziua următoare, la orele cinci dimineaţa, căpitanul Balt 
făcu pregătirile pentru ca James Cook să ridice ancora. O oră 
după ce 

Aranjarea şi fixarea încărcăturii pentru menţinerea unui 
centraj favorabil stabilităţii. (N.tr.) ieşi din canalele din Port 
Praslin, bricul, îndreptat spre sud-esl, se afla în largul Noii 
Irlande. 

X 
INCIDENTE 

Distanța dintre arhipelagul Bismarck şi Tasmania este 
evaluată la aproximativ două mii patru sute de mile. Cu vânt 
favorabil, o medie de o sută de mile pe zi, James Cook n-ar 


avea nevoie de mai mult de trei săptămâni ca să le străbată. 
Perioada vânturilor alizee avea să se sfârşească şi aveau s-o 
urmeze, în curând, musonii de la 
A 

Tropice. într-adevăr, briza regulată nu întârzie să se arate în 
vest, după un calm de scurtă durată. Bricul va fi, deci, 
avantajat în înaintarea lui prin zona Luisiadelor, pentru a ieşi în 
Marea de Coral. 

Trecuse vremea când pasagerii de pe James Cook, în cursul 
unei călătorii agreabile, se interesau de problemele navigaţiei. 
Nu se mai lăsau cuprinşi de acele vesele impresii ale 
întoarcerii, pe care le-ar fi încercat, dacă şederea lor la 
Kerawara nu s-ar fi încheiat cu o înspăimântătoare nenorocire. 

Atunci când Nat Gibson ieşea din cabină, venea să se aşeze 
şi domnul Hawkins în spate, lângă el. Nimic nu putea să-i facă 
să uite durerea de care erau copleșiți. Se gândeau la apropiata 
sosire în port, la doamna Gibson care îi aştepta cu atâta 
nerăbdare şi care avea să afle c& James Cook nu îl mai aducea 
pe căpitanul său. Biata 
femeie... 

e © © o 

' Fraţii Kip respectau aceste clipe de întristare adâncă şi 
atât de vie, ţinându-se cel mai adesea, de-o parte. Cu toate 
acestea, fără să arate prea mult, Karl supraveghea mersul 
navei. Şeful de echipaj 

A 
nu îi inspirase niciodată încredere. In diverse circumstanţe, 
calităţile pe care trebuie sâ le aibă un marinat adevărat i se 
păruseră destul de incomplete, de precare. De două sau de trei 
ori, atunci când domnul Gibson se afla în cabină, câteva 
manevre conduse prost îl făcuseră să aibă mari îndoieli in ceea 
ce îl priveşte pe Flig 
Balt. După părerea lui, acesta nu era un om de mare. Dar, la 
urma urmei, nu era treaba lui, aşa că nu făcea nici un 
comentariu în această privinţă. Or, ceea ce nu reprezenta un 
inconvenient grav sub comanda lui Harry Gibson, devenea 
acum, când Flig Balt era căpitanul lui James Cook. In ziua 
aceea, Karl Kip îşi împărtăşi temerile fratelui său. 


— Aşadar, tu crezi că Flig Balt nu e deloc la înălţimea 
funcţiei pe care o deţine?... 


— Există motive serioase să cred asta, Pieter... In timpul 
vijeliei pe care am avut-o de înfruntat pe Marea de Coral, am 
căpătat certitudinea că nu îşi cunoaşte prea bine meseria... 


— Atunci, Karl, e de datoria ta să stai cu ochii pe el şi, 
dacă vreo manevră ţi se pare periculoasă, nu ezita să-i atragi 
atenţia... 


— lar Flig Balt, dragă Pieter, mă va ruga să nu mă 
amestec în conducerea navei... 


— Nu contează, Karl, datoria ta e să-i spui când greşeşte, 
şi, în cazul în care observaţiile tale nu vor fi băgate în seamă, 
iar Flig Balt nu ascultă de sfaturile tale, adresează-te direct 
domnului Hawkins... Este un om de bun simţ, va înregistra 
părerea ta şi se va explica cu ex-şeful de echipaj... Cu 
siguranţă, îţi va da dreptate... 


— Vom vedea, Pieter. Din nefericire, nu am hărţile de bord 
la dispoziţie şi îmi este greu să controlez ruta... 

James Cook ajunse la limita Luisiadelor în ziua de 15. 
Călătoria decursese fără incidente. După ce lăsară la est insula 
Rossel, principala din grup, Marea de Coral se deschise larg în 
faţa lui, la latitudinea sudică de douăsprezece grade. Pornind 
de la această paralelă, vor menţine continuu direcţia sud, 
pentru a atinge coasta Australiei în dreptul Brisbane-ului. 

Or, exact la această limită a Mării de Coral, trebuia să 
modifice Flig Balt direcţia, spre vest, dacă vroia să ajungă în 
dreptul Insulei Mangara, ultima din Arhipelagul Salomon. Dar, 
cum manevra aceasta ar fi implicat o schimbare notabilă în ruta 
bricului care ar fi putut fi observată, Flig Balt se mulţumi să o ia 
pieziş spre sud- est. Totuşi, schimbarea aceasta fu sesizată de 
Karl Kip care, după ce cercetă busola, îi spuse căpitanului: 


— Te-ai dus mai încolo, domnule Balt... 
— Da... cu două carturi... 
— Trebuie, totuşi, să ajungi pe coasta australiană. 


— Cam aşa, mormăi Flig Balt care începu să-l privească 
pe olandez chiorâş. 


— Atunci, replică acesta, de ce nu-ţi păstrezi direcţia?... 


— Pentru că rafalele de vânt dinspre nord-est sunt, 
întotdeauna, de temut, şi nu vreau să deviez de-a lungul 
țărmului. 


— Oh! Este spaţiu suficient, îl întrerupse Karl Kip, şi vei 
avea timp... 


— Nu asta e părerea mea, i-o reteză sec Flig Balt. 
Şi, atunci când îi aduse la cunoştinţă lui Vin Mod discuţia 
avută cu olandezul, acesta răbufni: 


— La ce naiba îşi bagă şi ăsta nasul unde nu-i fierbe oala 
şi când o să ne descotorosim de toţi tipii ăştia?... 

De altfel, vechiul proiect care consta în a-i arunca peste 
bord pe pasagerii bricului trebuia, încă, pus în aplicare, dacă se 
prezenta ocazia. Or, dacă treceau la fapte în apropierea 
Arhipelagului Salo- mon, poate chiar cu concursul răufăcătorilor 
care mişunau prin locurile acelea, şansele de izbândă ar fi fost 
mult mai mari. 

Una peste alta, această modificare a rutei, remarcată de 
Karl Kip, nu era importantă, şi, fără a se justifica de o manieră 
absolută, 

A 
era, într-o oarecare măsură, acceptabilă. într-adevăr, 
presupunând că se iscă o furtună în larg, o navă este mai puţin 
expusă atunci când nu se afla în apropierea coastei, când „are 
pe unde sâ fugă", după cum spun marinarii. 

A 

In seara zilei de 17, vremea se schimbă. Soarele apunea pe 
un cer acoperit de nori grei. Oceanul care simţea ceva, începea 
să fie agitat de hulă. Toată ziua căldura fusese sufocantă. 

Pe la ceasurile trei după-amiaza, termometrul arăta 103 
grade Fahrenheit la umbră, adică 39*44 centigrade Celsius, iar 
pe la ceasurile cinci barometrul scăzuse la douăzeci şi şapte de 
degete, adică 730 milimetri. Scăderea aceasta rapidă a 
coloanei de mercur indica o tulburare atmosferică profundă. De 
altfel, hula foarte puternică, câteva talazuri care se rostogoleau 
anunțau că vântul se dezlăntuise în vest. 

Tulburarea aceasta atmosferică fu precedată de o furtună 
violentă. Pe la ora nouă, după ce se auziră tunete îndepărtate, 


orizontul fu împânzit de fulgere atât de luminoase, atât de 
numeroase încât apa oceanului în care se reverberau, părea 
străbătută de valuri de foc. Când nu atingeau suprafaţa 
oceanului, treceau în mod continuu de la un nor la altul. 
Bubuiturile tunetelor deveniră asurzitoare, orbindu-te, în 
acelaşi timp, cu scânteietoarele lor descărcări electrice. 

în jur de unsprezece, furtuna atinse intensitatea maximă. 
Fulgerele loviră de mai multe ori vârful catargelor, fâră să 
pricinuiască pagube, scurgându-se pe firul paratrăsnetelor. 
Acum puteai fi sigur că furtuna va fi urmată de un vânt 
puternic, aşa că trebuia să fii pregătit să îl înfrunţi. 

Domnul Hawkins, Flig Balt, Karl Kip, strânşi în faţa rufului, 
nu puteau să se înșele în ceea ce priveşte iminenta vijeliei, aşa 
că armatorul spuse: 


— Uraganul se va năpusti asupra noastră... 


— Asta e sigur, îl aprobă Flig Balt, şi de data asta nu e 
vorba să ţină doar câteva ceasuri!... 


— De asta mă tem şi eu, replică domnul Hawkins. 


— Va fi nevoie să fugim în larg... observă Flig Balt. 

—M Şi de ce să nu dăm piept cu el, aşezându-ne în 
capă70... 

— Dar putem să o facem?... îl întrerupse Flig Balt. Un vas 
încărcat, aşa cum este James Cook, care de-abia se menţine la 
linia de plutire, va putea să se ridice deasupra talazurilor?... Nu 
va fi măturat de colo-colo?... 


— Un marinar este dator să încerce sâ nu se abată din 
drum, răspunse Karl Kip... 


— Asta este şi părerea mea, îl susţinu domnul Hawkins, 
căci am putea fi târâţi departe, spre est... 

70 Poziţia pe care o ia o navă pe timp de furtună, pentru a 
putea rezista în cele mai bune condiţii. (N.tr.) 


— Şi chiar spre nord-vest!... adaugă Karl Kip. lată, norii 
încep să fie împinşi dinspre sud-vest şi, cu vântul în spate, vom 
ajunge în preajma Arhipelagului Salomon... 

Desigur, asta şi vroiau Flig Balt şi Vin Mod. Totuşi, i-ar fi fost 
dificil ex-şefului de echipaj så nu admită că olandezul vorbea ca 


un marinar adevărat. Pe de altă parte, să lase să-i scape ocazia 
de a schimba direcţia lui James Cook, asta nu-i convenea deloc. 
Aşa că declară: 


— Eu sunt căpitanul şi eu răspund, domnul Hawkins mă va 
înţelege, şi nu primesc ordine de la domnul Kip... 


— Nu sunt ordine, sunt doar sfaturi pe care vi le dau..., 


răspunse Karl Kip pe care încăpăţânarea aceasta nu înceta să îl 
surprindă. 


— Ordine de care nu am nevoie... continuă Flig Balt, foarte 
iritat de opoziţia pe care o întâmpina. 


— Domnilor, interveni domnul Hawkins, vreau să 
încheiem această discuţie... îi mulţumesc domnului Kip că şi-a 
exprimat opinia... Dar, de vreme ce căpitanul Flig nu consideră 
oportun să-i urmeze sfatul, să acţioneze cum crede de 
cuviinţă... l-am încredinţat comanda bricului şi este dreptul lui 
să vrea să îşi asume întreaga responsabilitate a deciziilor sale. 

Karl Kip se înclină şi se duse lângă fratele lui, spunându-i: 


— Flig ăsta mi se pare un incapabil şi mă tem să nu pună 
nava în pericol!... Ixi urma urmei, el este căpitanul! 

A 

In orice caz, nu mai puteau ezita nici o clipă. Forţa vântului 
sporea din ce în ce şi rafalele înfricoşătoare care măturau 
puntea riscau să smulgă velatura. 

La comanda lui Flig Balt, cu cârma sus, bricul începu să-şi 
schimbe direcţia, încercând să se plaseze sub vânt, nu fără să 
fie zgâlţâit zdravăn. Catargele se clătinau, hobanele şi 
pataraţinele71 amenințau să se rupă. De două ori, se păru că 
nu vor putea realiza manevra. O făcură în cele din urmă, şi 
James Cookt cu 

'1 Parâme utilizate la fixarea, de borduri şi spre pupa, a 
arborilor unei nave cu vele. (N.tr.) trinchetinul72 de vreme rea 
la proră, cu gabierul73 mic ca terţarola74 jos, porni în larg, spre 
nord-est. 

Timp de aproximativ o jumătate de oră navigară în condiţii 
aproape normale. Singura dificultate era sâ împiedice bricul să 
devieze brusc, la babord sau la tribord. De-abia reuşeau să câr- 
mească în mijlocul talazurilor care se deplasau la fel de repede 

A 


ca şi el. In fiecare clipă risca să fie întrecut de valuri, să se 
aşeze de-a curmezişul. Situaţia sa ar fi fost, atunci, cât se 
poate de critică, căci ar fi fost expus loviturilor din flanc. 

Şi, totuşi, era absolut imposibil să sporească velatura. Unul 
dintre focurile pe care Flig Balt comandă să fie ridicat, pentru a 
face cârma mai sensibilă şi mai eficace, fu făcut bucăţi. 
Gabierul pârâia, gata-gata să fie sfâşiat. 

Puțin după miezul nopţii, până şi cel mai nepriceput 
marinar de la bord îşi dădea seama că James Cook nu-şi mai 
putea menţine direcţia. Devierile sale se succedau neîntrerupt. 
Era literalmente înghiţit de apa oceanului. Talazurile se mişcau 
cu o viteză de două ori mai mare decât a sa, aşa că nu mai 
putea asculta de cârmă. 

Domnul Hawkins nu îşi ascundea neliniştea care îl măcina. 
Dacă ex-şeful de echipaj nu era la înălţimea noii sale funcţii; 
dacă, datorită stângăciei sale, securitatea bricului avea să fie 
compromisă, şi dacă Karl Kip, un marinar, în definitiv, avea 
dreptate, în disputa cu el... Toate aceste gânduri, toate aceste 
incertitudini se învârteau ca un carusel în mintea domnului 
Hawkins. Le comunică lui Nat Gibson care îi împărtăşi temerile, 
acordându-i prea puţină încredere lui Flig Balt. 

Din vreme în vreme, atunci când Flig Balt se apropia, 
domnul Hawkins îl iscodea, îl bombarda cu întrebări la care 
acesta nu 

72 Pânză care se înalţă pe trinchet, alături de trincă, în caz 

de furtună. (N.tr.) 7:i Velă pătrată, a doua de jos. (N.tr.) 

74 Pânză mică de dimensiunea a treia; strângere a oricărei 
pânze pentru a-i micşora suprafaţa. Terţarolarea este 
procedeul de reducere a suprafeţei unei pânze |>entru a-i 
micşora suprafaţa, când vântul se intensifică prea tare. (N.tr.) 
răspundea decât prin fraze neinteligibile, incoerente, dovedind 
cât era de tulburat, de copleşit şi de neajutorat în faţa 
pericolelor de care era asediat. Şi, la lumina ultimelor fulgere, 
când domnul Hawkins se întorcea spre Karl Kip, îl zărea pe 
acesta în picioare, lângă fratele lui, vorbindu-i cu voce scăzută, 
având atitudinea unui om chinuit de cele mai violente obsesii, 
de-abia reuşind să se stăpânească. Da! Ai fi crezut că avea să 
se năpustească la cârmă, îndreptând bricul în direcţia 
contrară!... De altfel, încă- păţânându-te pe ruta aceasta, fără 
să admiţi că vaporul e izbit de valuri, că s-a culcat pe-o parte, 


să te faci că nu vezi că vârful catargului e în pericol să fie 
retezat, unde puteai, în cele din 

A 
urmă, ajunge?... In zona Arhipelagului Salomon, între acele 
insule străjuite de recifuri, unde nu avea nici o scăpare. 

Flig Balt îşi dădea seama de asta. Vin Mod şi oamenii lui, 
de asemenea. Bricul avea să fie făcut bucăţi, dacă furtuna mai 
dura încă patruzeci şi opt de ore. Prudenţa cea mai elementară 
le cerea, aşadar, să revină cu orice preţ spre vest, atâta timp 
cât mai aveau măcar un petec de pânză. Flig Balt vru să 
încerce. Era o manevră cât se poate de periculoasă, în mijlocul 
oceanului dezlănţuit şi poate chiar că era imposibil să schimbe 
direcţia cu totul. Cârma fu răsucită şi întinseră brigantina 
pentru a o ajuta. 

A 

In clipa aceea, bricul se culcă pe babord şi capătul vergii75 
mari dispăru, acoperit de spuma valurilor. Atunci un om ţâşni 
spre domnul Hawkins şi nu spuse decât aceste cuvinte: 


— Lăsaţi-mă pe mine... 


— Fă-o, răspunse armatorul. 

Şi atunci se văzu de ce poate fi în stare un marinar 
adevărat, care ştie să îşi păstreze sângele rece şi să nu îşi 
piardă cumpătul, spre deosebire de ex-şeful de echipaj. 

la comanda lui Karl Kip, auzindu-i glasul imperios, auzindu- 
i ordinele clare şi precise, echipajul execută manevra cu pri- 
cepere şi hotărâre. James Cook se ridică încetul cu încetul, pâs- 
trându-şi arborada şi, profitând de faptul câ cerul se înseninase 

7;) Bară aşezată perpendicular pe catarg, pentru susţinerea 
pânzelor. (N.tr.) dintr-o dată, Karl Kip reuşi să îl aşeze drept. 
Loviturile talazurilor, deşi încă deosebit de năvalnice, erau acum 
mai puţin pericu- 

A 
loase, pentru că acum era izbit din faţă şi nu clin spate. 
Inălţară, nu fără mari dificultăţi, un „foc mare" pentru vreme 
urâtă, capabil să reziste rafalelor. 

A 

In momentul acela, Vin Mod se apropie de Flig Balt şi îi şopti 
furios: 


— Totul este pierdut, cu căpitanul Kip în locul căpitanului 
Balt! 

A doua zi, pe 21 decembrie, contrar aşteptărilor, furtuna 
scăzu vizibil în intensitate. Şi asta datorită vântului care îşi 
schimbase direcţia spre vest-nord-vest. O împrejurare foarte 
fericită: era important, acum, ca bricul să-şi reia drumul spre 
sud. Ceea ce Karl Kip şi făcu, de îndată ce îi îngădui vântul, 
întinzând în acelaşi timp gabierul mare, trincheta şi brigantina. 
Cu velatura aceasta, împins de briza proaspătă, James Cook 
avea să recupereze rapid ceea ce pierduse câtă vreme 
navigase spre vest. 

Pe la orele zece, întrucât apăruse clin nou soarele, Karl Kip 
încerca să determine punctul în care se afla. După ce cercetă 
harta, ţinând cont şi de datele obţinute la prânz, stabili cu 
precizie poziţia navei, adică 150*17' longitudine vest şi 13*17' 
latitudine sud. în clipa aceea, domnul Hawkins veni lângă el şi îi 
spuse: 


— Vă mulţumesc, domnule Kip. 

Karl Kip se înclină, fără a-i răspunde. 

— Da,... vă mulţumesc, continuă armatorul, în numele 
meu şi în numele întregului echipaj... 


— Nu am făcut decât ceea ce orice marinar ar fi făcut în 
locul meu, răspunse Karl Kip. Nu merit să mi se mulţumească 
pentru atâta lucru... şi o să-l las din nou pe căpitan la 
comandă... 


— Nu, declară domnul Hawkins cu un glas hotărât pe care 
îl putură auzi cu toţii. De acord cu Nat Gibson, vă rog să 
rămâneţi la comanda navei noastre. 

întrucât Karl Kip vru să schiţcze un gest de refuz, domnul 
Hawkins urmă: 


— Să ne conducă cel care ne-a salvat!... Căpitane Kip, e 
datoria ta să ne duci înapoi, la Hobart Town. 

Atunci, Flig Balt, turbat de furie, înaintă spre domnul 
Hawkins şi protestă în termenii următori: 

— M-aţi numit căpitan pe James Cook, şi am pretenţia să 
rămân până vom ajunge la destinaţie... 


— Balt, îi răspunse domnul Hawkins, a cărui decizie era 
irevocabilă, nu este căpitan decât acela pe care îl numesc eu, 
ca armator şi proprietar al vasului acesta... Am considerat că 
nu eşti la înălţimea funcţiei tale... De acum înainte, căpitanul 
Kip este stăpân la bord..., stăpân după Dumnezeu... 

A 


— îmi voi revendica drepturile în faţa autorităţilor 
maritime, la Hobart Town, ... replică Flig Balt. 


— Cum doreşti, răspunse armatorul. 


— Destul, Flig Balt, spuse Karl Kip. Nici un cuvânt mai 
mult!... Treci la locul tău!... în ceea ce vă priveşte, marinari, mă 
bizui pe devotamentul şi pe supunerea voastră! 

Astfel luă sfârşit perioada de căpitănie a ex-şefului de 
echipaj, astfel pierdu această ultimă şansă de a pune mâna pe 
vas. Din clipa aceea, mateloţii înţeleseră că aveau cle-a face cu 
un căpitan energic, hotărât, marinar până în adâncul sufletului, 
care nu va admite să nu-i fie respectate ordinele. Domnul 
Hawkins nu putu decât sâ se aplaude pentru decizia pe care 
tocmai o luase în interesul lui James Cook. 

lar, acum, Vin iMod, Len Cannon şi tovarăşii lor se vor 
resemna şi vor renunţa la planul lor?... Nu vor încerca o ultimă 

A 
lovitură în forţă, înainte ele sosirea în Tasmania?... In orice caz, 
vor fi supravegheați cu atenţie. Karl Kip, plin de suspiciuni, va 
menţine cu severitate disciplina la bord. 

Navigară fără să se producă nici un eveniment deosebit de 
pe 20 până pe 27 decembrie, când bricul se apropie de coasta 
australiană. 

Karl Kip nu ignora că o parte din echipaj fierbea, gata sâ se 
răscoale; dar era sigur câ va şti cum să fie stăpân pe situaţie, 
aşa cum se întâmplase şi în cazul furtunii din apropierea 
Arhipelagului Salomon. 

In seara zilei de 30, rebeliunea izbucni la bordul lui James 
Cook. Flig Balt, împreună cu complicii lui, încercă să forţeze 
intrarea în ruf, pentru a pune mâna pe arme. Intenţionau apoi 
să se năpustească asupra fraţilor Kip, şi, după ce aveau să se 
descotorosească de aceştia, să-i oblige pe domnul Hawkins, pe 
Nat Gibson şi pe cei trei marinari să se predea, să-i facă in- 


capabili să le opună rezistenţă, devenind, în felul acesta, 
stăpâni pe navă... 

Prin atitudinea lui fermă, Karl Kip dejucâ cu promptitudine 
această tentativă. Se repezi în mijlocul rebelilor, îl înşfăcă de 
piept pe Len Cannon care se aruncase asupra lui, 
ameninţându-l cu un revolver. Un singur gest dacă mai făcea 
ticălosul, îl arunca peste bord. în acelaşi moment, Nat Gibson, 
domnul Hawkins, Hobbes, Wickley, Burnes îi imobilizară pe 
ceilalţi recruți, în vreme ce Pieter Kip, trântindu-1 la pământ pe 
Flig Balt, îi smulse cuțitul cu care era înarmat. Lupta nu dură 
mai mult de un minut. Puteau, oare, şase oameni — Vin Mod, 
prudent, rămăsese în spate — să învingă şapte care nu 
fuseseră luaţi prin surprindere?... Karl Kip se afla în legitimă 
apărare. Ar fi fost în dreptul lui să-i zboare creierii şefului de 
echipaj şi, poate, că ar fi şi făcut-o, dacă nu ar fi intervenit 
domnul Hawkins. Acesta îl opri, preferând să îl predea pe Flig 
Balt justiţiei militare, de îndată ce bricul urma să intre în portul 
clin Hobart Town. 

Flig Balt fu, deci, trimis în fundul calei, apoi pus în lanţuri, 
împreună cu doi răsculați care se arătaseră cei mai violenti, 
Len Cannon şi Kyle. Securitatea bricului era, de acum, 
asigurată până la sfârşitul călătoriei. 

Karl Kip interzise orice comunicare între echipaj şi prizo- 
nieri. Aceştia urmau să iasă din cală numai pentru a fi duşi în 
închisoarea maritimă clin Hobart Town. Erau lăsaţi să urce pe 
punte doar două ore, în timpul după-amiezii, şi nimeni nu avea 
voie să le vorbească. Din această cauză, Vin Mod intre în 
legătură cu Flig Balt, deşi ardea de nerăbdare să o facă, pentru 
a-i face câteva recomandări, pentru a-i da câteva indicaţii, 
pentru a-i expune planul lui, înainte ca acesta să compară înain- 
tea Curţii. 

Călătoria continuă în condiţii excelente, vânt prielnic şi 
ocean favorabil. Pe 2 ianuarie, pe la orele trei după-amiaza, 
James Cook aruncă ancora în portul din Hobart Town. 


PARTEA A DOUA 
% 
| 
HOBART TOWN 

Tasmania este o insulă aproape triunghiulară, străbătută de 
a patruzeci şi treia paralelă sudică şi de al o sută patruzeci şi 
şaptelea meridian la est de Greenwich. Este întinsă — măsoară 
aproximativ o sută şaptezeci şi cinci de mile pe o sută cincizeci 
— aici fiind cultivate şi recoltate clin belşug toate roadele 
pământului clin zona 

A 
temperată. împărţită în zece districte, dispune de două oraşe 
importante, Hobart Town şi Lanwceston, odinioară Port 
Dabrympe. Unul pe coasta septentrională, celălalt pe coasta 
meridională, sunt unite printr-un drum superb construit de 
deportații australieni. 

Portul din Hobart Town este cât se poate de bine adăpostit 
de vânturile din larg. Apa este adâncă, ancorarea este sigură în 
plină radă. Este protejat de o jetelă76 lungă ce taie hula ca un 
sparge-val şi James Cook îşi ocupă locul obişnuit, în faţa 
agenţiei casei Hawkins. Hobart Town nu numără mai mult de 
douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de mii de locuitori. Toată 
lumea se cunoaşte cu toată lumea, în societatea aceasta de 
armatori, de comercianți, de agenţi maritimi, cea mai 
considerabilă în oraşul acesta eminamente comercial. 

Domnul Hawkins deţinea o poziţie deosebit de onorabilă, 
după cum se ştie. Firma lui, de care domnul Gibson era legat în 
calitate de asociat şi de căpitan de mare cabotaj/77 se bucura 
de stima şi de simpatia publică. Nenorocirea care tocmai se 
abătuse asupra familiei sale avea sâ aibă, deci, un puternic 
ecou. Şi, încă înainte ca James Cook să-şi lege parâmele de 
țărm, oraşul avea, deja, certitudinea câ se întâmplase o 
catastrofă la bord. 

76 Dig de secţiune mai mică, ridicat la gura unui fluviu sau 
la intrarea într-un port. (N.tr.) 

77 Navigaţie dc coastă. (N.tr.) 

Aşa câ, de îndată ce bricul fu semnalat în dreptul lui Sulivan 
Cove, unul dintre funcţionarii agenţiei alergă să o prevină pe 
doamna Hawkins. Doamna aceasta, însoţită de prietena ei, 
doamna Gibson, se grăbi sâ sosească în port. Amândouă vroiau 


să fie acolo atunci când va acosta James Cook. Dar, deja, 
câteva persoane puteau regreta acest lucru. într-adevăr, nu 
putea exista nici o îndoială, pavilionul britanic, în loc să fie 
înălţat în vârful picului, flutura la mijlocul fungii, în bernă. Mai 
mulţi marinari care se aflau pe jetelă comentară astfel: 


— S-a întâmplat o nenorocire!... 


— Vreun marinar care a murit în timpul călătoriei... 

Doamna Hawkins şi doamna Gibson nu erau atât de 
familiarizate cu regulile marinăreşti ca să-şi dea seama de ceea 
ce remarcaseră oamenii clin port. Aceştia, de altfel, se feriră să 
le atragă atenţia asupra acestui fapt. Poate că le-ar fi trezit 
îngrijorarea fără nici un motiv. Dar, când bricul ajunse la chei, 
doamna Gibson nu îşi recunoscu soţul în căpitanul care 
comanda manevra şi, în clipa în care nu îşi văzu fiul avântându- 
se spre ea pentru a o strânge în braţe, în clipa în care îl zări la 
prora, cu chipul tras, de-abia îndrăznind să se întoarcă spre ea, 
avându-l alături pe domnul Hawkins, copleşit de durere, strigă: 


— Harry!... Unde este Harry? 

O clipă mai târziu, Nat Gibson era lângă ea şi o îmbrăţişa, 
sufocat de suspine. Şi atunci, înţelese îngrozitoarea nenorocire, 
şopti câteva cuvinte cu voce înăbușită şi s-ar fi prăbuşit dacă 
domnul Hawkins nu ar fi prins-o în braţe. 


— Mort, spuse ea. 


— Mort... asasinat! 

Aduseră o trăsură în care o urcară pe doamna Gibson, 
leşinată, însoţită de doamna Hawkins, de domnul Hawkins şi de 
Nat Gibson care luară loc în faţa ei. Apoi, trăsura, ocolind 
portul, se îndreptă spre casa aceea în care tatăl nu avea să se 
mai întoarcă niciodată. Nefericita văduvă fu transportată în 
camera ei fără să îşi fi recăpătat cunoştinţa. Trecu mai mult de 
un ceas până când putu să plângă alături de fiul ei. 

A 

Înainte de a pleca, armatorul îi ceruse lui Karl Kip să 
continue să-şi îndeplinească funcţia pe tot timpul descărcării lui 
James Cook. Karl şi Pieter Kip acceptaseră bucuroşi propunerea 
armatorului ca, în ziua următoare, să fie puşi în legătură cu 
casa lui de comerţ. 


Prima grijă a lui Karl Kip fu să ceară sâ fie căutat ofiţerul de 
poliţie din port, pentru a lua măsurile cuvenite în ceea ce îi 
privea pe Flig Balt şi pe complicii acestuia. Ofiţerul nu întârzie 
sâ se prezinte si, aflând că la bordul bricului avusese loc o 
revoltă în condiţiile 
°. 7 
cunoscute, întrebă: 


— Şeful de echipaj este în lanţuri?... 
A 


— împreună cu doi marinari care au fost recrutaţi la 
Dunedin, răspunse Karl Kip. 


— Şi restul oamenilor?... 


— în afară de doi, trei pe care îi voi debarca, mă pot bizui 
pe ei. 

— Bine, domnule, spuse ofiţerul, o să vă trimit un pichet, 
un mic detaşament de agenţi de poliţie şi rebelii vor fi închişi în 
închisoarea portului. 

Un sfert de ceas mai târziu, sosiră mai mulţi agenţi care se 
plasară în partea din faţă, în apropierea capacului 
bocaportului78. Flig Balt, Len Cannon şi Kyle fură, atunci, scoşi 
din cală şi conduşi pe punte. 

Şeful de echipaj, cu buzele încleştate, scrâşnind clin dinţi, 
fără să scoată o vorbă, se mărgini să-i arunce lui Karl Kip o 
privire încărcată de ură şi de dorinţă de răzbunare. Len Cannon, 
mai agresiv şi mai demonstrativ, îl ameninţa, arătându-i 
pumnul şi îl salută cu o ploaie de înjurături, în aşa fel încât 
agenţii de poliţie se văzură nevoiţi să îl 

A 


lege. In vremea asta, Vin Mod, pitit în spatele cabestanului, se 
aplecă până la urechea lui Flig Balt şi îi şopti astfel ca sâ nu îl 
audă nimeni: 
A 

— încă nu s-a sfârşit cu noi... Fă aşa cum ti-am spus... Vor 
găsi actele şi banii... 

78 Deschizătura in punte pentru introducerea mărfurilor în 
magaziile navei şi în cală. (N.tr.) 


Evident, Vin Mod, în ciuda măsurilor de siguranţă luate 
după încercarea şefului de echipaj, reuşise să comunice cu 
acesta. Stabiliseră împreună un plan, iar Flig Balt nu avea 
altceva de făcut decât să se conformeze. Aşa câ, la cele câteva 
cuvinte rostite de complicele său, răspunse printr-un gest 
afirmativ. 

Atunci când agenţii se pregătiră să-i ridice pe cei trei 
prizonieri, dinspre grupul format de Sexton, Bryce şi bucătarul 
Koa se auziră murmure de protest. Dar murmurele acestea fură 
repede reprimate şi puţin lipsi ca cei doi recruți sâ nu fie trimişi 
de Karl Kip lângă tovarăşii lor. O clipă mai târziu, Flig Balt, Len 
Cannon şi Kyle debarcau pe chei şi, urmaţi de o mulţime 
zgomotoasă, erau conduşi la închisoarea portului unde aveau să 
fie întemnițați până în ziua în care vor apare în faţa Consiliului 
maritim. 

De altfel, aproape imediat după plecarea lor, Karl Kip ceru 
să fie chemaţi Vin Mod, Sexton, Bryce şi bucătarul. Apoi, fără 
multe explicaţii, îi concedie, interzicându-le sâ se mai întoarcă 
la bord, sub nici un pretext. Puteau să se ducă la birourile 
agenţiei Hawkins, unde li se vor achita drepturile cuvenite. 

Vin Mod se aştepta la măsura aceasta şi, fără îndoială, era 
satisfăcut de ea. Cobori în cabină şi urcă din nou pe punte, 
ducându-şi sacul. în ceea ce îi priveşte pe Sexton şi pe Bryce, 
vă amintiţi în ce condiţii se îmbarcaseră la Dunedin pentru a 
scăpa de poliţie după incidentele din taverna Three Magpies, 
aşa că tot echipamentul lor consta în ceea ce purtau pe ei. 

— Veniţi cu mine, le spuse Vin Mod. 

Şi îl urmară pe marinar care, mai întâi, îi duse la birourile 
armatorului, iar apoi la un proprietar care închiria camere, pe 
care îl cunoştea, unde îşi găsiră culcuş toţi trei. 

Acum, rămas doar cu Hobbes, Wickley, Burnes şi Jim, Karl 
Kip nu mai avea de ce să se teamă. Oamenii aceştia de treabă 
erau suficienţi pentru a asigura serviciul la bord. Apoi, o dată 
încărcătura pusă pe uscat, James Cook va intra în repaus. 

Nu există cuvinte pe măsură pentru a descrie ceea ce se 
petrecu în noaptea petrecută de Nat Gibson alături de mama 
sa. Doamna Hawkins nu se dezlipise de sărmana femeie şi cine 
ar fi putut să o îngrijească cu mai mult devotament, cine ar fi 
putut să o consoleze cu mai multă prietenie!... A trebuit să i se 
povestească toată această poveste dureroasă... 


Trecură câteva zile. Sub conducerea lui Karl Kip, 
terminaseră de debarcat marfa de pe bric. Actualmente, 
marinarii erau ocupați cu dezechiparea navei, cu scoaterea 
vergilor, a barelor aşezate perpendicular pe catarg, pentru 
susţinerea pânzelor, cu desfacerea fungilor, a parâmelor 
folosite pentru ridicarea pânzelor pe catarg şi cu alte manevre 
curente, trecând la curăţenia generală a calei, a cabinei, a 
rufului şi a punţii. James Cook nu avea să iasă în larg decât 
peste mai multe luni. Apoi, după ce echipajul îşi primi simbria, 
bricul fu dus în fundul portului, unde rămase sub 
supravegherea unui paznic. 

Fraţii Kip fură nevoiţi sâ îşi găsească un domiciliu pe uscat. 
Inutil de spus că se aflaseră în raporturi cotidiene cu armatorul. 
Fuseseră, de mai multe ori, invitaţi la masă. Doamna Hawkins, 
care împărtăşea sentimentele soţului său în privinţa lor, nu 
înceta să-şi manifeste simpatia faţă de ei. 

Doamna Gibson nu primea pe nimeni. O dată, de două ori, 
făcu, totuşi, excepţie pentru cei doi fraţi care, respectându-i 
durerea, în- 

A 
cercară să o deranjeze cât mai puţin. In ceea ce îl priveşte pe 
Nat Gibson, acesta urcă adesea la bord şi nu putu decât să se 
alăture mulţumirilor domnului Hawkins. Pe data de 7 ianuarie, 
înainte ca Pieter şi Karl Kip să părăsească nava, armatorul veni 
să discute cu ei, arătându-se direct interesat de situaţia lor, aşa 
că nu e de mirare că le făcu următoarea propunere: 


— Domnule Karl, spuse el, nu pot decât să laud 
devotamentul şi zelul de care ai dat dovadă în tristele 
împrejurări în care s-a aflat 

A 
vasul nostru... lţi datorăm salvarea lui James Cook şi a 
echipajului său... Fără tine ar fi dispărut, poate, fără urmă, în 
timpul furtunii din Marea de Coral... 

— Sunt fericit, domnule Hawkins, că am putut să vă fiu 
util... 

— Şi îţi sunt recunoscător, urmă armatorul. Aşadar, dac & 


James Cook ar fi pornit în cursă curând, ţi-aş fi făcut oferta de a 
rămâne căpitanul său... 


— Sunteţi prea bun, domnule Hawkins, şi sunt onorat de 
propunerea pe care mi-o faceţi... Desigur, nu aş fi ezitat să o 
accept, dacă afaceri urgente şi grave nu ne-ar obliga, pe fratele 
meu şi pe mine, să ne întoarcem cât mai degrabă... 


— într-adevăr, domnule Hawkins, adăugă Pieter Kip, şi 
trebuie să ne interesăm de un vapor care să fie gata să plece 
spre Europa... 


— Vă înţeleg, domnilor, declară domnul Hawkins, şi nu 
fără tristeţe mă despart de voi... poate, pentru a nu ne mai 
revedea niciodată... 


— Cine ştie, domnule Hawkins?... replică Karl Kip. O dată 
ce ne vom pune la punct afacerile de la Groningue, unde 
prezenţa noastră este indispensabilă, de ce să nu încercăm sâ 
stabilim relaţii comerciale între casele noastre?... 


— îmi doresc foarte mult acest lucru, afirmă armatorul, şi 
aş fi fericit dacă ar fi astfel... 
Cei doi fraţi îi răspunseră printr-o călduroasă strângere de 


> 


mână. 


— în orice caz, urmă armatorul, onorariul de căpitan îţi va 
fi achitat, domnule Karl Kip, pentru această ultimă parte a 
călătoriei lui James Cook şi nu aş putea accepta un refuz în 
privinţa aceasta... 


— Cum doriţi, domnule Hawkins, răspunse Karl Kip; dar 
noi nu putem uita primirea pe care ne-aţi făcut-o la bord... V-aţi 
purtat cu atâta omenie cu doi naufragiaţi... 

Apoi, armatorul şi fraţii Kip se despărţiră, dându-şi cele mai 
afectuoase asigurări de prietenie. Karl şi Pieter Kip se ocupară, 
atunci, de alegerea unui hotel modest, unde urmau să 
locuiască până la plecarea lor din Hobart Town. Aceasta fu 
pentru ei o ocazie de a vizita oraşul în care hazardul călătoriilor 
sale de cursă lungă nu îl adusese niciodată pe cel mai mare 
dintre cei doi fraţi. 

A 

In timpul plimbărilor lor, Karl şi Pieter Kip întâlniră destul de 
des câţiva marinari de pe James Cook, printre alţii pe Vin Mod 
şi pe Bryce. Marinarii aceştia erau în căutarea unui angajament 
sau îşi 


propuseseră să zăbovească mai multă vreme pe uscat?... In 
orice caz, se părea că cei doi sunt nedespărţiţi, căci erau văzuţi 
hoinărind prin oraş împreună. Ceea ce nu băgară de seamă 
Karl şi Pieter este că Vin Mod şi Bryce, de fapt, îi urmăreau în 
permanenţă, atâta vreme cât îşi căutau o locuinţă. Fraţii Kip nu 
ar fi avut nici o îndoială că cei doi marinari erau foarte 
interesaţi de chestiunea aceasta, dacă i-ar fi auzit repetându-şi 
de nenumărate ori unul altuia: 


— Nu mai isprăvesc o dată! Tare mai sunt pretenţioşi în 
alegerea unui hotel!... 


— Au, totuşi buzunarele goale, sau, cel puţin, aproape 
goale... observă Bryce. 


— Dacă nu cumva animalul ăla de armator — dracul să-l 
ia — nu a avut grijă să le umple... 


— Şi cu condiţia să nu se ofere să-i găzduiască!... adăugă 
Bryce. 


— Nu, la naiba, nu!... strigă Vin Mod. Mai degrabă le 
plătesc eu, oriunde, o cameră clasa întâi, cu zece şilingi pe 
noapte. 

Schimbul acesta de cuvinte dintre Vin Mod şi Bryce dovedea 
două lucruri: mai întâi că erau foarte interesaţi să ştie unde vor 
locui fraţii Kip, după dezechiparea bricului, iar apoi că, dacă 
domnul Hawkins le oferea ospitalitatea, adăpostindu-i în casa 
lui, atunci, planul lor ar fi fost compromis. 

Dar, ce plan? Cu siguranţă, o lovitură pe care cei doi ticăloşi 
le-o pregăteau fraţilor Kip şi era important pentru ei să poată 
pătrunde în locuinţa lor... Ori, ceea ce, la nevoie, se putea face 
dacă închiriau o cameră la hotel, ar fi devenit imposibil, dacă se 
duceau să stea în casa domnului Hawkins, până la plecarea lor. 

Acesta era, deci, motivul pentru care îi spionau pe Karl şi 
Pieter, fără să se sinchisească prea mult dacă sunt văzuţi sau 
nu. 

Dimineaţa, marinarul Burnes, cărând cufărul salvat de pe 
epava Wilhelminei în care se afla tot ce aveau, îi însoţi pe fraţii 
Kip pe una dintre străzile din vecinătatea portului. Acolo, nu 
într-un hotel, ci într-un han cu aspect modest, curăţel, totuşi, 
aleseseră o cameră, o singură cameră, la primul cat. Vin Mod se 


putu convinge, câteva clipe mai târziu, şi de îndată ce ajunse în 
dreptul lui Bryce, care îl aştepta pe chei, îi spuse: 


— Strada Fleet, hanul Great Old Man79... Am pus mâna pe 
ei! 

79 Marele bătrân', în original apare textul în lb. engleză. 
(N.red.) 

PLANURI DE VIITOR 

Karl Kip, în calitate de căpitan al bricului, îşi depusese 
raportul în mâinile autorităţilor. Flig Balt, ca autor principal, şi 
Len Cannon, considerat complice, riscau pedepse extrem de 
grave, căci legile engleze sunt foarte severe în astfel de cazuri, 
legate de disciplina de la bordul navelor comerciale. 

Din ziua încarcerării, deţinuţii nu avuseseră nici un contact 
cu tovarăşii lor. Sexton, Kyle şi Bryce figurau doar în calitate de 
martori la proces. Raportul nu punea în discuție 
responsabilităţile lor în această tentativă de rebeliune, atât de 
rapid reprimată, graţie noului căpitan. Era, chiar, posibil să nu 
se mai afle în Hobart Town atunci când afacerea va ajunge în 
faţa Consiliului, dacă găseau un angajament şi se îmbarcau 
spre cine ştie ce destinaţie, ceea ce, fără îndoială, le-ar fi 
convenit de minune. 

în ceea ce îl priveşte pe Vin Mod, care, de fapt, fusese 
motorul revoltei, personajul acesta viclean şi ingenios, perfid 
chiar, care exercita o influenţă nefastă asupra şefului de 
echipaj, gândurile şi intenţiile lui erau cu totul altele. Nu 
încerca să scape cu fuga de consecinţele acţiunilor sale care 
urmau să fie dovedite pe parcursul anchetei. Cine ştie dacă, nu 
cumva, Flig Balt nu va vorbi, dacă, luat la întrebări, văzându-se 
la ananghie, nu va dezvălui complicitatea lui Vin Mod?... 

Aşa că, temându-se de slăbiciunea şefului de echipaj, Vin 
Mod avea tot interesul să iasă din încurcătură şi, poate că şi 
dispunea de mijloacele de a o face. Foarte inteligent, cu o 
imaginaţie bogată, capabil să găsească cele mai neaşteptate 
soluţii, ştia că Flig Balt se baza pe el. Dacă reuşea să abată în 
altă parte braţul justiţiei în afacerea James Cook, nici unul, nici 
celălalt nu mai aveau de ce să se bată!... 

A 

In sfârşit, vulpea aceasta pusese, deja, la cale un plan, 
împreună cu Flig Balt, plan pe care va încerca sâ îl pună în 
aplicare, atâta timp cât se bucura de o libertate deplină. Dar, 


aflat în imposibilitatea de a comunica cu şeful de echipaj, îşi 
spunea, tot rume- gându-şi ideea, tot studiindu-şi planul, în aşa 
fel încât să nu lase să-i scape nimic neprevăzut: 

— Oare, m-a înţeles bine?... E simplu, totuşi... Astfel, s-ar 
explica revolta, ar exista o scuză pentru declanşarea ei!... Aii! 
dacă aş fi fost eu în locul lui!... Este adevărat, n-aş mai fi fost 
unde sunt, şi am nevoie sâ fiu aici!... Din nefericire nu este un 
om care sâ te priceapă doar dintr-o vorbă aruncată... Trebuie 


să-i vâri totul în cap!... la să vedem... nu s-ar putea găsi o 
posibilitate de a intra cineva la el... eu... sau un altul... Kyle, 
Sexton şi să-i spună „S-a făcut!"... Dar trebuie s-o facem... şi 


numai în ajunul zilei de jude- 

A 
cată... Dacă o facem prea devreme, fraţii or să se prindă... In 
sfâr- 

A 
şit, văd eu... înainte de toate, e important să îl scoatem de 
acolo... şi ne vom răzbuna pe blestematul ăsta de căpitan de 
ocazie... Să dea naiba dacă n-o să-l văd dansând un „paso- 
doble"80 cu frate-său, la capătul ştreangului!... 

Şi, în vreme ce Vin Mod cugeta astfel, se albea la faţă, iar 
în ochii injectaţi de furie i se citea o ură cumplită. 

După cum se vede, Vin Mod uneltea din umbră împotriva 
fraţilor Kip, urzind cine ştie ce intrigă sumbră. Or, ţinând seama 
de anumite fapte, nu exista nici o îndoială că asasinatul clin 
Kerawara fusese comis în aşa fel încât să poată fi implicaţi. Aşa 
câ, de la sosirea bricului şi de la debarcarea lor, Vin Mod se 
arătase preocupat, îndeosebi, de ceea ce urmau să facă Pieter 
şi Karl Kip. Că se grăbeau să plece cât mai repede din Hobart 
Town ca să se întoarcă în Europa, în aceasta privinţă nu aveau 
nick o grijă. Trebuiau să găsească un vapor gala să pornească 
în larg şi, cel puţin dacă nu apărea o şansă cu totul 
excepţională, ocaziile acestea sunt rare şi nu se întâlnesc de pe 
o zi pe alta. 

Vin Mod era hotărât să nu-i piardă din ochi pe cei doi fraţi 
pe timpul şederii lor la Hobart Town. De îndată ce descoperi că 
vor locui la Greal Old Man, pe strada Fleet, după ce deveni de 
80 Paso-doble este un dans popular de perechi, de origine 
spaniolă. (N.red.) nerecunoscut cu ajutorul unei bărbi false, se 
duse şi reţinu o cameră pentru el însuşi, plătind pe două 


săptămâni în avans, înscriindu-se în registru sub numele fals de 
Ned Pat. Apoi îşi declară numele lui adevărat, Vin Mod, la hanul 
Fresh-FishsP1, unde trăseseră Sexton, Kyle şi Bryce, în alt 
cartier al portului. leşea dimineaţa devreme, se întorcea seara 
târziu, nu lua, niciodată, masa acolo. Toate acestea pentru ca 
Pieter şi Karl Kip să nu fie la curent cu acţiunile lui. 

A 

într-adevăr, graţie măsurilor acestea de prevedere nu se 
întâlniră deloc şi, de altfel, cei doi fraţi nici nu l-ar fi recunoscut. 

Vin Mod avu grijă sâ aleagă o cameră vecină cu aceea pe 
care o ocupaseră cei doi la Creat Old Man şi, pe fereastra care 
se deschidea într-un balcon comun, i-ar fi fost uşor să pătrundă 
în locuinţa lor. Putea, chiar, auzi ce vorbeau, atunci când, 
noaptea, se furişa pe terasă. Fraţii nu bănuiau că sunt spionaţi 
şi nici nu discutau chestiuni compromiţătoare, ci doar despre 
afacerile lor personale, aşa că nu încercau, din motive de 
siguranţă, să vorbească în şoaptă. De cele mai multe ori, din 
cauza căldurii excesive, fereastra era întredeschisă în spatele 
persienelor de pe balcon. 

Şi, în seara zilei de 13, iată ce putu auzi, având, totodată 
grijă să nu poată fi zărit. întunericul era adânc, camera 
luminată doar de slaba licărire a unei lămpi cu gaz. Vin Mod 
putea nu numai să audă, dar şi să privească în interior. 

Pe un scaun fără spătar era aşezat cufărul cules de pe 
epava Wilhelminei. Acesta cuprindea tot ceea ce aparţinea 
celor doi fraţi: ceea ce le rămăsese după naufragiu, ceea ce îşi 
procuraseră la Hobart Town, lenjerie şi diverse alte obiecte pe 
care şi le cumpăraseră cu banii primiţi de la caseria Casei 
Hawkins. Câteva haine, achiziţionate în aceleaşi condiţii, erau 
agăţate într-un cuier aflat la dreapta uşii de intrare care dădea 
într-un culoar comun cu mai multe camere — printre care, şi 
aceea ocupată de Vin Mod. 

Pieter Kip, aşezat la o masă, examina cu atenţie mai multe 
acte referitoare la agenţia din Amboine, când fratele lui intră şi 
strigă cu o voce satisfăcută: 

81 Peşte proaspăt, în original apare textul în lb. engleză. 
(N.red.) 


„„. pe fereastra care se deschidea într-un balcon comun i-arfi 
fost uşor sâ pătrundă în locuinţa lor. 


A 


— Am reuşit, Pieter... am reuşit!... întoarcerea noastră 
este, de acum, asigurată!... 

Pieter Kip înţelese câ vorbele acestea erau legate de 
anumite demersuri începute de mai multe zile, în vederea 


obţinerii locului de ofiţer secund pe unul dintre vasele olandeze 
care se pregăteau să părăsească curând Hobart Town, 
îndreptându-se spre un port din Europa. 

îl prinse de mână pe fratele lui şi spuse: 


— Aşadar, Casa Arnemniden te acceptă ca secund pe 
Skycl- nairi?... 

— Da, Pieter, şi asta datorită recomandării călduroase a 
domnului Hawkins... 


— Omul de ispravă căruia îi datorăm, deja atâtea... 
— Şi care mi-a fost de mare ajutor! declară Karl Kip. 


— Da, ne putem bizui pe el în orice împrejurare, dragul 
meu Karl!... Dacă îţi datorează o oarecare recunoştinţă pentru 
felul în care te-ai comportat la bordul lui James Cook, cât de 
mult îi datorăm noi, pentru tot ceea ce a făcut până acum?... Ai 
văzut cum am fost primiţi în familia lui şi, de asemenea, în 
familia Gibson, în ciuda teribilei nenorociri de care a fost 
lovită... 


— Bietul căpitan! exclamă Karl Kip. De ce a trebuit să-mi 
fie dat sâ-1 înlocuiesc?... Domnul Hawkins nu se poate împăca 
cu gândul că nefericitul lui prieten nu mai este!... Ah! Dacă 
ticăloşii de asasini ar putea fi descoperiţi şi pedepsiţi... 

— Vor i... vor fi! îl asigură Pieter Kip. 

Şi, auzind această declaraţie care i se păru mult prea cate- 
gorică, Vin Mod se mulţumi să ridice din umeri, şoptind: 

— Da... vor fi pedepsiţi... şi încă mai repede decât crezi 
tu, Karl Kip! 

Pieter Kip reluă atunci: 

— Ai fost prezentat căpitanului de pe Skydnam?... 


— Chiar în seara asta, Pieter, şi nu pot decât să fiu 
încântat de el. Este un olandez din Amsterdam... Mi s-a părul a 
fi un om cu care mă voi înţelege perfect. Este la curent cu ceea 
ce s-a întâmplat la bordul lui James Cook, ştie cum am ajuns să 
preiau postul de căpitan, atunci când lui Flig Balt i s-a luat 
comanda... 


— Nu e suficient, Karl. Trebuie ca ex-şeful de echipaj să 
fie aspru pedepsit!... După ce era cât pe-aci ca bricul să piară 
fără urmă din pricina nepriceperii lui, så vrea să îl dea pe mâna 
rebelilor, så pună la cale o revoltă... 


— Lasă, Pieter, Consiliul nu îl va cruța, fii convins de asta... 


— Mă întreb, Karl, dacă nu ai greşit, atunci când ai cerut 
să fie arestaţi doar Flig Balt şi Len Cannon... Camarazii 
acestuia, recrutaţi la Dunedin, nu sunt mai breji decât ei, şi tu 
ştii că bietul căpitan Gibson nu avea nici o încredere în ei... 


— Este adevărat, Pieter. 


— Şi trebuie să adaug, Karl, că n-am avut niciodată 
încredere în Vin Mod care mi s-a părut a fi un maestru în 
materie de intrigi şi de uneltiri. Atitudinea lui mi s-a părut cât se 
poate de dubioasă, şi asta de mai multe ori... Deşi a avut grijă 
să nu se compromită, el trebuie să se fi aflat în spatele lui Flig 
Balt... Dacă revolta n-ar fi fost înăbuşită, sunt sigur să ar fi 
devenit secundul noului căpitan... 


— Se poate, admise Karl Kip. De altfel, încă nu s-a spus 
totul în această afacere şi este probabil ca dezbaterile să ne 
rezerve câteva surprize!... întrucât marinarii de pe James Cook 
vor fi chemaţi în 

A 
calitate de martori, cine ştie ce vor aduce depoziţiile lor?... I 
vor interoga pe Vin Mod, îl vor lua la întrebări... Dacă era înţeles 
cu şeful de echipaj, poate că acesta va lăsa să-i scape 
adevărul!... Şi, apoi, marinarii cinstiţi, Hobbes, Wickley şi 
Burnes, vor vorbi, şi, dacă îl vor acuza pe Vin Mod... 


— Asta vom vedea, şopti Vin Mod care nu pierdea nici un 
cuvânt din această conversaţie, şi lucrurile vor lua o cu totul 
altă întorsătură decât credeţi voi, olandezii naibii! 

A 

In momentul acela, Karl Kip se apropie de fereastră şi Vin 
Mod se retrase repede, ca să nu fie surprins. Dar, câteva clipe 
mai 

A 


târziu, putu să îşi ocupe din nou locul. într-adevăr, conversaţia îl 
interesa suficient pentru ca sâ dorească să o urmărească până 
la capăt, în aşa fel încât să profite clin plin de pe urma ei. 

De altfel, cei doi fraţi se aşezaseră din nou la masă, unul în 
faţa celuilalt şi, în vreme ce Pieter Kip îşi aduna actele pe care 
le cerceta, fratele lui spunea: 


— O întrebare, Karl: Skydnam va pleca curând?... 


— Am toate motivele sâ cred câ va ridica ancora cam pe 
data de 15, luna asta?... 


— Peste douăsprezece zile?... 


— Da, Pieter, căci, după cum eu însumi am constatat, va 
termina de încărcat până atunci. 


— Şi cât va dura călătoria noastră?... 


— Dacă împrejurările ne sunt favorabile şi nu intervine 
nimic deosebit, Skydnam nu va avea nevoie de mai mult de 
şase săptămâni pentru drumul lui de la Hobart Town la 
Hamburg. 

într-adevăr, intervalul acesta de timp trebuia să fie de ajuns 
unui steamer de calitate pentru a parcurge drumul, îndreptân- 
du-se spre vest, prin Oceanul Indian, Marea Roşie, Canalul de 
Suez, Mediterana şi Atlantic. Pieter Kip îl întrebă, atunci, pe 
fratele lui dacă avea să-şi îndeplinească imediat îndatoririle de 
secund la bordul lui Skydnam. 


— începând de mâine dimineaţă, răspunse Karl Kip, când 
mă întâlnesc cu căpitanul Fork care mă va prezenta echipajului. 


— Şi ai intenţia, dragul meu Karl, să te instalezi de îndată 
pe vas?... 

A 

întrebarea aceasta îl interesa într-un mod cu totul deosebit 
pe Vin Mod, având în vedere planurile sale. Nu se va afla, oare, 
în imposibilitatea de a le pune în aplicare, dacă cei doi fraţi 
părăseau hanul Great Old Mani... 


— Nu, răspunse Karl Kip, reparaţiile vor dura cel puţin 
încă zece zile. Nu mă voi îmbarca înainte de 23 şi atunci, Pieter, 
vei putea să vii şi tu, să-ţi ocupi cabina. Ţi-am reţinut una dintre 
cele mai bune, vecină cu a mea... 


— Cu dragă inimă, frate, căci, îţi mărturisesc, sunt cam 
nerăbdător sâ plec din hanul ăsta... 

Conversaţia părea să fi luat sfârşit, aşa că Vin Mod se 
pregătea sâ se întoarcă în camera lui, furişându-se din nou, de 
data asta, în sens invers, de-a lungul balconului, când, auzind 
iar vocea lui Pieter Kip, se lipi din nou de fereastră. 


— Spui, Karl, câ Skydnam va ridica ancora cam pe 25, 
luna asta... 


— Da, frate, totul va fi gata la acea dată... cu o 
aproximaţie de o zi, două, desigur... 


— Dar, Flig Balt nu va fi judecat cu câteva zile mai 
devreme?... 


— Len Cannon şi el vor fi aduşi în faţa Consiliului maritim 
pe 21, iar noi vom compara în calitate de martori, împreună cu 
domnul Hawkins, Nat Gibson şi restul echipajului. 


— E perfect, se declară deplin satisfăcut Pieter Kip, şi totul 
se potriveşte de minune căci, de fapt, prezenţa ta este 
indispensabilă. 

— Bineînţeles, iar mărturia mea, cred, va permite 
Consiliului să se arate necruţător cu acest şef de echipaj care 
nu s-a sfiit să-i împingă pe oameni la revoltă! 

Pieter Kip îi mai puse încă o întrebare fratelui său: 

— Domnul Hawkins ştie că ai fost numit secund pe Skyd- 
nam?... 


— Am vrut să-i dau vestea asta bună, dar, era deja prea 
târziu şi nu mai era la agenţie. 
— O să mergem mâine, Karl... 


— Da..., încă de la prima oră. 

Câteva clipe mai târziu, camera era scufundată în întuneric 
şi lui Vin Mod nu-i mai rămânea decât să se retragă. 

De îndată ce se întoarse la el, înainte de a părăsi, conform 
obiceiului său, hanul Great Old Man pentru a se duce înapoi la 
hanul Fresh Fishs, închise cu grijă dulapul ce conţinea actele 
sale şi diverse alte obiecte — între altele, şi kriss-ul pe care îl 
găsise pe epava Wilhelminei. Apoi, ieşi şi se îndreptă spre port. 


Pe drum, îşi spunea: 

„Nu au de gând să se instaleze la bordul lui Skydnam 
înainte de 22... Bun!... Pe 21, Flig Balt trebuie să treacă prin 
faţa Consiliului... 

A 
Bun!... Să nu încurcăm datele!... In seara zilei de 20, treaba va 
fi ca şi făcută... Dar trebuie ca Flig Balt să fie prevenit... şi cum 
să-l previn?..." 
ULTIMA MIŞCARE 

Domnul Hawkins se arătă cât se poate de mulţumit când 
primi, în ziua următoare, vizita fraţilor Kip. Era fericit că 
intervenţia sa pe lângă Casa Arnemniden avusese succes. N- 
aveau de ce să îi mulţumească. Toată trecerea de care se 
bucura, toată influenţa pe care o avea le punea în slujba celor 
doi fraţi... Nu le era obligat? 

Nat Gibson, care se afla în momentul acela la domnul 
Hawkins, nu putu decât să se alăture felicitărilor armatorului. 
Deţinea, deja, poziţia de asociat al Casei de comerţ, dar, oricât 
de preocupat era de afaceri, oricât de asiduu lucra, nu reuşea 
sâ se desprindă de tristele sale amintiri. 

Chiar în ziua aceea, Karl Kip, însoţit de fratele său, veni să- 
şi ia în primire postul de secund la bordul lui Skydnam, unde 
căpitanul Fork le rezervă o primire deosebită. Skydnam, un 
steamer de două sute cincizeci de tone şi de şase sute de cai 
putere, făcea curse regulate între Hamburg şi diferitele porturi 
de pe coasta australiană. Acum, erau ocupați cu câteva 
reparaţii şi cu câteva adaptări ale calei si ale dunetei, cu 
curăţarea cazanelor şi a Ic ^^ ^^ remedierea câtorva avarii 
survenite la arbordă. 


— în mod sigur, afirmă căpitanul Fork, totul va fi gata la 
sfârşitul săptămânii şi nu vom mai avea altceva de făcut decât 
să încărcăm... Va fi, un pic, treaba dumneavoastră, domnule 
Kip... 

— Nu voi pierde nici o zi, nici un ceas, căpitane, răspunse 
noul secund, şi regret că nu-mi pot ocupa cabina încă de 
acum... 


— Nu mă îndoiesc, răspunse căpitanul Fork, dar, vedeţi 
dum- 


A 


neavoastră, depindem de lucrători, de tâmplari, de vopsitori. In 
mai puţin de zece zile vor isprăvi ceea ce au de făcut... Nici 
cabina dumneavoastră, nici cabina mea nu sunt pregătite să ne 
primească. 


— La urma urmei, nu are nici o importanţă, declară Karl 
Kip. Voi fi la bord la răsăritul soarelui, si voi rămâne până 
seara... Din partea mea, voi face totul ca Skydnam să poată 
ridica ancora pe 24 sau pe 25... 

A 

— Aşa să fie, domnule Kip, răspunse căpitanul Fork. Iți las, 
aşadar, nava în grijă şi, dacă ai nevoie de mine, mă găseşti de 
cele mai multe ori în birourile casei Arnemniden. 

Din aranjamentul acesta rezulta că secundul Kip avea să-şi 
petreacă toate zilele la bordul steamer-ului. De partea sa, Pieter 
Kip căuta să-şi creeze relaţii pe piaţa din Hobart Town. îşi 
propusese să-i viziteze pe toţi negustorii importanţi, 
recomandat de domnul Hawkins. Vizitele acestea erau tot 
atâtea seminţe mănoase care urmau să asigure recolta în viitor. 

A 

In vremea asta, afacerea rebelilor de pe James Cook îşi 
urma cursul. Instrumentarea cazului, încredinţată raportorului 
Consiliului, se reflecta conform reglementărilor speciale ale 
codului maritim. 

A 

închis în închisoarea portului, împreună cu Len Cannon, Flig 
Balt nu fusese izolat. Comunica liber cu ceilalţi deţinuţi. De 
altfel, în închisoarea aceasta nu se aflau decât marinari arestaţi 
fie pentru 

A 
insubordonare, fie pentru delicte de drept comun. Intre altele, 
aici erau reţinuţi pe timpul nopţii marinarii în stare de ebrietate, 
bătăuşii culeşi de pe străzi sau din tavernele din cartier. 

Sexton, Kyle şi Bryce, oricât de mult şi-ar fi dorit-o, nu 
părăsiseră, încă, Hobart Town. Nu vroiau să plece lăsându-l pe 
In Cannon în mâinile justiţiei, inculpat atât de grav. Or, dacă 
erau citați ca martori în afacerea James Cook, Vin Mod avea sâ 
le spună exact ce trebuiau să declare în faţa juriului, pentru ca 
să îl scoată 

A 


basma curată. Il întâlneau în fiecare zi, pentru că trăseseră la 
Fresh Fishs, o adevărată vizuină, unde Vin Mod, se ştie, locuia 
sub adevăratul lui nume. Acesta, după ce cei trei marinari 
aveau să-şi mănânce şi, mai ales, să-şi bea simbria primită la 
părăsirea  bricului, urma să intervină şi să-i scoată din 
încurcătură. Deja, se declarase răspunzător pentru ei în faţa 
stăpânului hanului. 

Aşa câ Sexton, Kyle şi Bryce nu se arătau preocupaţi să-şi 
caute un angajament. 


— Aveţi răbdare... aveţi răbdare!... le repeta Vin Mod. Nu 
ne zoreşte nimeni... Ce naiba!... Prietenul Balt cere să fiţi citați 
ca martori şi le vom închide pliscul celor care vor încerca sâ-l 
învinuiascâ, atât pe el, cât şi pe camaradul vostru Len 
Cannon!... Nu eram în dreptul nostru să-l trimitem pe 
blestematul de olandez în cabina lui de pasager... să-i dăm 
înapoi comanda bricului bravului englez care era căpitanul 
lui?... Ba da... Nu-i aşa?... Ei bine, asta a vrut să facă Flig Balt, şi 
vor să îl condamne pentru asta!... 


— Dar, observa Bryce, nu există pericolul să fim arestaţi, 
să fim găzduiţi în acelaşi stabiliment ca şi Len Cannon? 


— Nu, declara Vin Mod...voi sunteţi martori...nimic 
altceva decât martori...şi, atunci când Len Cannon se va 
îmbarca pentru a se întoarce în Noua Zeelandă sau în altă 
parte, vă veţi îmbarca împreună... Eu voi fi acela care vă va 
găsi o navă... una bună... împreună cu prietenul Balt... şi poate 
câ o vom scoate la capăt mai bine decât la bordul lui James 
Cook! 

A 

In felul acesta, Vin Mod reuşea sâ-i reţină în Hobart Town 
pe camarazii lui Len Cannon, în ideea că, poate, urmau sâ aibă 
un rol pe parcursul procesului în care vroia să obţină, cu orice 
preţ, achi- 

A 
tarea şefului de echipaj. In vreme ce puneau la cale aceste 
mutări secrete, care, dacă reuşeau, urmau să-i distrugă pe 
fraţii Kip, aceştia, fără să bănuiască nimic, îşi vedeau liniştiţi de 
treburile lor. 

A 


încărcarea lui Skydnam se desfăşura metodic sub 
conducerea secundului, reparaţiile îşi urmau cursul cu ajutorul 
lucrătorilor din port şi plecarea avea să aibă loc la data fixată. 


Era 19 ianuarie. In patruzeci şi opt de ore, procesul 
revoltaţilor de pe James Cook avea să ajungă în faţa Consiliului 
şi, fără nici o îndoială, dacă nu intervenea vreun incident 
neprevăzut, dezbaterile urmau sâ se încheie în aceeaşi zi... Trei 
zile după aceea, Skyndam avea să iasă în larg, fraţii Kip 
părăsind Hobart Town, cu destinaţia Hamburg. 

A 

In ziua următoare, după-amiază, îl puteai vedea pe Vin Mod 
dând târcoale închisorii portului. Destul de agitat, deşi, de 
obicei, era foarte stăpân pe el, mergea cu paşi repezi, evitând 
privirile celor din jur, lăsând să-i scape frânturi de fraze 
întretăiate de gesturi neliniştite, care ar fi fost deosebit de 
interesant de auzit. Ce spera, oare, trecând de mai multe ori 
prin faţa porţii închisorii?... Căuta să intre, ca să se întâlnească 
cu Flig Balt?... Nu! Nu putea să aibă intenţia aceasta şi, cu 
siguranţă, i-ar fi fost imposibil să treacă dincolo de poartă... 

Oricum, Vin Mod nu îl zări pe Flig Balt, iar Flig Balt nu îl zări 
pe Vin Mod. Acesta, la căderea serii, după ce aruncă o ultimă 
privire sumbrului edificiu, se întoarse agale la han. Şi atunci, 
cufundat în continuare în gândurile sale, îşi spuse: 

„Da... este singurul mod de a-l preveni, dacă dă greş... Ei 
bine, la urma urmei, sunt citat ca martor... o să vorbesc... şi 
ceea ce, poate, nu va spune Flig Balt... voi spune eu... da!... voi 
spune... şi o să-i înfund pe fraţii Kip!... 

Nu la Fresh Fishs se duse Vin Mod în seara aceea, ci la 
Greal Old Man. Era ora şapte. O ploaie măruntă şi care te 
pătrundea până la oase începuse să cadă încă de la prânz. 
Cartierul era cufundat într-un întuneric adânc, străpuns greu de 
lumina felinarelor cu gaz. Vin Mod, fără să fie văzut, o luă pe 
aleea care ducea spre odaia lui, urcă scara, se strecură pe 
balcon, privi prin fereastra ale cărei persiene nu fuseseră 
lăsate. După ce ascultă o clipă, cu urechile ciulite, neauzind 
nici un zgomot în interior, avu certitudinea că încăperea era, în 
momentul acela, goală. într-adevăr, în seara aceea Karl şi 
Pieter Kip erau invitaţi la masă la domnul Hawkins şi urmau să 
se întoarcă după ora zece sau unsprezece. 


Astfel, Vin Mod era ajutat de împrejurări, avea vreme 
berechet să facă ce avea de făcut, fâră riscul de a fi surprins. 

Se întoarse, deci, în odaia lui şi, deschizând un dulap, 
scoase din el diferite acte, la care adaugă şi o oarecare 
cantitate de piaştri, valorând cam trei, patru sute de livre 
malaieze, iar, apoi, kriss-ul cu care îl lovise Flig Balt pe 
căpitanul Gibson. 

Câteva clipe după aceea, Vin Mod pătrunse în camera celor 
doi fraţi, fără să fie nevoit să spargă geamul, căci fereastra 
rămăsese întredeschisă. Ştia prea bine cum arată camera în 
interior, căci, de nenumărate ori, o cercetase cu privirea, 
atunci când venea să tragă cu urechea la ce discută Karl şi 
Pieter Kip. Aşa că nu avu nevoie să facă lumină, ceea ce ar fi 
putut să-l trădeze. Ştia cum erau aranjate mobilele, unde se 
afla, aşezată pe un scaun fără spătar, valiza care fusese 
salvată de pe epava Wilhelminei. Vin Mod nu trebui sâ facă 
altceva decât sâ-i desfacă curelele. După ce ridică lenjeria 
dinăuntru, strecură sub ea actele, piaştrii, pumnalul şi o închise 
la loc. 


— S-a făcut, murmură. 

leşi pe fereastră, lăsând-o în aceeaşi poziţie în care o 
găsise, străbătu balconul şi intră înapoi în camera lui. O clipă 
mai târziu, Vin Mod cobori din nou scara, ajunse în stradă şi se 
îndreptă spre Fresli Fishs, unde îl aşteptau Sexton, Kyle şi 
Bryce. 

Se făcuse ora şapte şi jumătate când pătrunse în salonul 
hanului, unde tovarăşii săi erau ocupați să tragă de zor la 
măsea. Sexton şi Bryce dăduseră deja pe gât mai multe pahare 
de whisky şi gin. Cuprinşi de beţie, dar nu de o beţie 
zgomotoasă şi pusă pe hartă, ci de o beţie posacă şi tâmpă, le- 
ar fi fost cu neputinţă să priceapă o iotă din ceea ce le-ar fi 
spus Vin Mod, presupunând că acesta ar fi avut nevoie de ei. 

Doar Kyle, prevenit fără îndoială, cu care discuta îndeosebi, 
de obicei, de-abia se atinsese de sticlele de pe masă. Aşa că, 
atunci când Vin Mod apăru în pragul salonului, se ridică pentru 
a-i ieşi în întâmpinare. Vin Mod îi făcu semn să rămână pe loc şi 
se aşezară amândoi, unul lângă altul. 

Erau cam douăzeci de muşterii acolo — aproape toţi 
marinari îmbarcaţi ce de-abia aşteptau să tragă un chef pe 


uscat, aciuiaţi pe la mesele scăldate în lumina lămpilor cu 
petrol, într-o atmosferă 
A 

înăbuşitoare. In fiecare clipă ieşeau unii şi intrau alţii, clătinân- 
du-se pe picioare. Era destulă gălăgie ca să poţi discuta liniştit, 
fără grijă de a fi auzit de cineva. De altfel, masa lor se afla în 
ungherul cel mai îndepărtat al încăperii. 

lată ce îi spuse Vin Mod camaradului său, dându-se 


aproape de acesta: 
— Atrecut, deja, un ceas de când eşti aici? 
— Da, aşteptându-te, aşa cum ne-am înţeles. 
— Şi ceilalţi n-au putut să reziste fără să tragă o duşcă?... 
— Mai multe... Gândeşte-te şi tu... o oră!... 
— Şitu... 
— Eu?... Doar mi-am umplut paharul, e încă plin... 
— Ei bine... dacă n-ai băut, o să bei acum... 


— în sănătatea ta! spuse Kyle, înşfăcând grăbit paharul şi 
cându-1 la gură. 

Vin Mod îl prinse de braţ şi îl obligă să pună paharul la loc 
pe masă, fără să-şi fi muiat buzele în el. 


— Nu vrei să beau?... îl întrebă Kyle. 


— Nu... dar vreau să te prefaci câ bei şi să pari că ai băut 


zdravăn... 
-—Dar, de ce, Mod?... 


— Pentru că, prefăcându-te că eşti beat, o să te ridici, o 
să începi să umbli de colo-colo, căutând pricină unora şi altora, 
amenințând că o să spargi totul, în aşa fel încât hangiul va 
chema sticleţii să te salte şi să te ducă la zdup... 


— La zdup?... 

Şi, într-adevăr, Kyle nu-şi dăduse seama unde vroia să 
ajungă Vin Mod. Să se prefacă beat turtă, asta mai înţelegea şi 
nu-l deranja prea mult, dar să ajungă la pârnaie pentru scandal 
pe timpul nopţii, asta nu-i convenea de loc. 


du 


— Ascultă-mă, îi spuse Vin Mod. Am nevoie de tine pentru 
o treabă...care o să-ţi umple buzunarele, dacă te descurci... 
dacâ-ţi joci bine rolul. 


— Şi nu risc nimic?... 


— Poate câteva scatoalce şi, pe deasupra, cinci, şase livre 
numai pentru sufleţelul tău... 


— Cinci, şase livre?... repetă Kyle, brusc înviorat, la auzul 
acestei propuneri. 
Apoi, arătând spre camarazii lui, întrebă: 


— Şi ceilalţi?... 


— Ei, nimic, răspunse sec Vin Mod. Uită-te la ei, nu sunt 
buni de nimic. Nici măcar nu te poţi înţelege cu ei, darămite să-i 
mai pui şi la treabă... 

A 

într-adevăr, nici măcar nu-l recunoscuseră pe Vin Mod, 
când acesta luase loc la masa lor. Nu auzeau, nu vedeau. 
Braţele lor ridicau paharele mecanic şi cădeau înapoi, ţepene, 
pe masă. Sexton bâiguia vorbe fără şir sau lălăia cine ştie ce 
cântec marinăresc, acompaniindu-l cu pumni daţi în gol. 

Bryce, cu capul plecat, umerii căzuţi, ochii pe jumătate 
închişi, avea să cadă, curând, într-un somn de plumb. 

A 

In vremea asta, larma din jur sporea — strigăte, vorbe 
aruncate de la o masă la alta, ameninţări, provocări, certuri 
iscate din senin. Hangiul, obişnuit cu genul acesta de clientelă, 
se învârtea prin sală, turnând tuturor din băuturile lui 
îngrozitoare. 


— Ei bine, reluă Kyle apropiindu-se şi mai mult de inter- 
locutorul lui, care e treaba?... 

— Treaba e, răspunse Vin Mod, că am să-i spun două 
vorbuliţe prietenului nostru Flig Balt, şi, cum, amicul e în 


puşcărie, trebuie mers acolo... 
A 


— In seara asta?... 
A 


— In seara asta, pentru că mâine se reuneşte Consiliul şi, 
pe urmă, ar fi prea târziu. Aşa că nu avem vreme de pierdut şi 
contez pe tine, să faci pe beţivanul... 


— Fără să beau... 


— Fără să bei, Kyle. Nu e mare scofală... Te ridici... 
zbieri... urli... te iei de unul, de altul, la nevoie, mai îi plesneşti... 


— Şi, dacă o încasez rău? 


— Dublez suma, răspunse Vin Mod. 

Răspunsul acesta păru să risipească toate ezitările lui Kyle 
care, de altfel, nu era la prima încăierare. Mai făcu doar o 
singură observaţie. 


— Dacă vrei să vorbeşti cu Flig Balt, de ce trebuie să mă 
duc eu, şi nu te duci tu? întrebă el. 


— Nu mai despica firul în patru, Kyle!... replică Vin Mod, 
care începuse să-şi piardă răbdarea. Eu am nevoie să fiu liber... 
să fiu acolo atunci când îl vor judeca pe Flig Balt... Ajuns în 
închisoare, aş fi reţinut acolo cel puţin douăzeci şi patru de ore 
şi, îţi repet, e important să fiu în sala de judecată... 

Şi, ca ultim argument, Vin Mod se scotoci în buzunare, 
scoase o livră şi i-o strecură în palmă marinarului. 


—  Acesta-i acontul, zise el, restul, de îndată ce îţi vor da 
drumul... 


— Şi... atunci când îmi vor da drumul... o să te găsesc... 
— Aici... în fiecare seară. 


— S-a făcut, declară Kyle. Acum, un pahar de gin, sâ mă 
dezmorţesc puţin. Aşa o să fac pe beţivanul. 

Ridică paharul plin cu băutura arzătoare şi corozivă şi îl 
dădu pe gât. 

— E timpul, spuse Vin Mod. Ascultă-mă bine... Ceea ce am 
să-i spun lui Elig Balt, aş fi putut să-i scriu... un bilet pe care să 
i-l dai din partea mea... Dar, dacă-l găsesc la tine, s-a zis cu 
noi... De altfel, câteva vorbe sunt de ajuns şi n-o să-ţi fie greu 
să le ţii minte... De îndată ce gaborii te vor pune la păstrare, 
încearcă să dai peste Flig Balt... Dacă nu izbuteşti în seara asta, 
să fie mâine, înainte să vină să-l ia ca să-l ducă la judecată... 


— Am înţeles, Mod, răspunse Kyle, şi ce să-i zic din partea 


ta?... 

— Să-i spui... că treaba s-a făcut... şi că poate acuza fără 
frică. 

— Pe cine!... 

— Ştie el!... 


— Bine, Mod, răspunse Kyle, şi iatâ-mă, de data asta, beat 
ca cel mai beţiv dintre supuşi reginei! 

Kyle se ridică, clătinându-se, căzând, agăţându-se de mese. 
Se răţoia, se zburlea la muşterii care, drept răspuns, îl 
îmbrânceau cât colo. îl înjură pe hangiu care vroia să-i mai dea 
de băut, şi, izbindu-l cu capul în piept, îl făcu să se 
rostogolească până în mijlocul străzii prin uşa pe jumătate 
întredeschisă. 

Hangiul, scos şi din fire şi din hanul lui, strigă după ajutor. 
Doi, trei poliţişti sosiră în goana mare şi se năpustiră asupra lui 
Kyle care, de altfel, nu opuse decât o slabă rezistenţă, pentru a 
evita 

A 
eventualele lovituri. In cele din urmă, fu înhăţat, luat şi dus, 
însoţit de strigătele gloatei de gură cască de pe stradă, în 
închisoarea portului. Vin Mod îl urmări şi, după ce se asigură că 
porţile se închiseră în urma lui Kyle, se întoarse la hanul Fresh 
Fishs. 
IV 
ÎM FAŢA CONSILIULUI MARITIM 

Nu e de mirare că tristele evenimente ce avuseseră loc la 
bordul lui james Cook în cursul ultimei sale călătorii avură un 
puternic ecou în Hobart Town. Pe de o parte, asasinarea 
căpitanului Gibson, comisă în împrejurări misterioase, pe de 
alta, tentativa de rebeliune a lui Flig Balt, înăbușită de Karl Kip; 
nu era nevoie de mai mult pentru a stârni emoția generală. 

Despre asasinat nu se ştia mai mult decât în ziua când 
bricul, 

A 
cu pavilionul în bernă, se întorsese în port. In ceea ce priveşte 
revolta, autorităţile maritime urmau să se pronunţe asupra 
vinovăţiei lui Flig Balt şi a complicelui acestuia, şeful de echipaj 


risca o pedeapsă severă, dată fiind poziţia sa în cadrul 
echipajului, ceea ce îi agrava situaţia, şi probabil că nu avea să 
scape cu mai puţin de zece, cincisprezece ani de ocnă. 

Martorii principali, domnul Hawkins, Nat Gibson, Karl şi 
Pieter Kip, marinarii Hobbles, Wickley şi Burnes, musul Jim 
fuseseră deja audiaţi în cursul anchetei. Ceilalţi, citați de 
acuzat, adică Vin Mod, Sexton, Kyle, Bryce şi bucătarul Koa, 
urmau să fie chemaţi ca martori ai apărării. 

A 

In ziua aceea, în sala Consiliului maritim era mare afluenţă. 
A 
încă de la ora nouă dimineaţa, mulţimea năvăli în sala pusă la 
dispoziţia publicului — comercianţi, armatori, ofiţeri clin marina 
comercială, ziarişti, apoi, în spate, o droaie de marinari ieşiţi din 
crâşmele clin vecinătate şi, probabil, foarte în favoarea 
acuzatului. 

Domnul Hawkins şi Nat Gibson, sosiți la începutul 
audierilor, se aşezară pe scaunele rezervate martorilor. Fraţii 
Kip pătrunseră în tribunal câteva clipe mai târziu, şi schimbară 
cu ei călduroase strângeri de mâini. 

A 

In ziua aceea, prezenţa lui Karl Kip la bordul lui Skydnam nu 

A ' A 
era indispensabilă. îmbarcarea mărfurilor se încheiase în ajun. 
In materie de reparații, mai erau de făcut doar nişte racorduri. 
Buncărul era plin cu cărbuni, motorul era în stare de 
funcționare; 
A 

echipajul îşi reluase serviciul. In trei zile, la răsăritul soarelui, 
steamer-ul urma să ridice ancora. 

Aşa câ, în aceeaşi seară, Karl şi Pieter Kip îşi propuseseră 
să-şi ocupe cabinele, renunțând la odaia de la hanul Great Old 
Man. 

Pe o bancă, în spatele lor, luaseră loc marinarii Hobbles, 
Wickley, Burnes, ca şi musul Jim, căruia Hawkins şi Nat Gibson 
îi adresară un salut amical. Apoi, pe o altă bancă, erau înşiruiţi 
Vin Mod, Sexton, Bryce şi bucătarul Koa, cu uriaşa lui faţă 
neagră încreţită în permanenţă de nenumărate strâmbături, 
mirat, fără îndoială, că nu figura printre acuzaţi. 


Lipsea doar Kyle. Kyle nu fusese eliberat şi nici nu avea să 
fie în mai puţin de patruzeci şi opt de ore, întrucât exagerase în 
rolul său de fals beţiv, zbătându-se şi împotrivindu-se 
poliţiştilor. De fapt, depoziţia sa nu ar fi avut nici o importanţă; 
dar, ceea ce îl neliniştea pe Vin Mod era faptul că nu ştia dacă 
reuşise să intre în legătură cu Flig Balt, dacă îi comunicase 
ceea ce trebuia să îi comunice din partea lui. 

în aşteptarea apariţiei membrilor Consiliului, domnul 
Hawkins discuta cu fraţii Kip, informându-i că, în dimineaţa zilei 
respective, primise veşti din Noua Irlandă. 


— O scrisoare de la domnul Zieger?... întrebă Pieter Kip. 


— Nu... o telegramă pe care mi-a trimis-o corespondentul 
meu domnul Balfour. O navă a făcut ieri la Wellington, venind 
din Kerawara, o navă engleză care a părăsit Arhipelagul 
Bismarck la zece zile după James Cook, aducând o scrisoare de 
la domnul Zieger. Imediat, domnul Balfour mi-a telegrafiat 
conţinutul acestei telegrame, iar telegrama mi-a parvenit în 
dimineaţa asta... 


— Şi, întrebă Karl Kip, ce spune domnul Zieger referitor la 
anchetă?... 


— Nimic... răspunse Nat Gibson, nimic... Ucigaşii nu au 
fost, încă, descoperiţi. 


— Este foarte adevărat!... adăugă domnul Hawkins. 
Domnul Zieger şi domnul Hamburg şi-au dat toată osteneala, 
au făcut tot ceea ce le-a stat în puteri, dar nu au obţinut nici un 
rezultat... 


— N-au găsit nici un singur indiciu care să le permită să 
conducă ancheta cu oarecare şansă de succes?... reluă Pieter 
Kip. 

— Nu, răspunse domnul Hawkins, nu există nici un 
suspect... Este în afară de orice îndoială faptul că această crimă 


a fost comisă de băştinaşi care au avut vreme să fugă pe insula 
York, unde este foarte dificil să îi descoperi... 


— Nu trebuie, totuşi, ca domnul Gibson să-şi piardă 
speranţa, declară Kip. Dacă actele furate au putut fi distruse, 


rămâne suma aceea de piaştri care nu a dispărut şi, dacă 
asasinii vor încerca să dispună de ei, vor fi, cu siguranţă prinşi. 

A 

îşi întrerupseră conversaţia la intrarea membrilor Consiliului 
maritim care îşi făcură apariţia şi îşi ocupă locurile: un 
comandor, un căpitan şi un locotenent, asistați de raportorul 
care întocmise actul de acuzare. 

Şedinţa fiind deschisă, preşedintele ceru să fie introduşi 
acuzaţii. Flig Balt şi Len Cannon, conduşi de agenţi, merseră să 
se aşeze unul lângă altul pe banca din stânga tribunalului. Şeful 
de echipaj stătea foarte sigur pe el, calm, rece, nepăsător. Dar 
dacă reuşea să-şi controleze sentimentele de care era, fără 
îndoială, copleşit, întreaga sa persoană denota o perfidie fără 
seamăn. 

Şi, atunci domnul Hawkins avu o adevărată revelaţie. | se 
păru că, pentru prima oară, îl vede pe Flig Balt aşa cum era în 
realitate. Da!... Cât de orbi fuseseră căpitanul Gibson şi el 
însuşi, în aşa măsură încât să aibă deplină încredere în omul 
acesta, încât să se lase păcăliţi de slugărnicia, de servilismul 
acestui viclean fără pereche.!... 

în ceea ce îl priveşte pe Len Cannon, atitudinea acestuia nu 
pleda, de loc, în favoarea lui. Arunca pe ascuns priviri în 
dreapta şi în stânga, când spre Vin Mod când spre Sexton sau 
Bryce, întrebându-se, poate, de ce nu stăteau şi ei pe banca 
acuzaților, de vreme ce făcuseră ceea ce făcuse şi el. 

Deci, dacă Len Cannon părea mai puţin liniştit, credea Vin 
Mod, asta se datora faptului că Flig Balt nu îi împărtăşise nimic 
din ceea ce îi comunicase prin intermediul lui Kyle. Dar, 
reuşise, oare, Kyle sau Flig Balt nu ştia, încă, nimic? Asta îl 
frământa pe Vin Mod şi îl făcea să fie foarte neliniştit. 

în realitate, Kyle reuşise. Flig Balt şi el se întâlniseră chiar 
în dimineaţa aceea. Şeful de echipaj putea acuza. Aşa că, la o 
privire interogativă a lui Vin Mod, îi răspunse printr-un gest 
care-i risipi acestuia orice îndoială. 

„Şi acum, îşi spuse el, fitilul s-a aprins... Păzea, că vine 
bomba!. 

Preşedintele îi dădu cuvântul raportorului. Raportul rezumă 
întreaga afacere. Atunci când raportorul îşi încheie lectura, 
ceru pedeapsa maximă pentru cei doi acuzaţi. în momentul 
acela, martorii părăsiră sala şi se retraseră într-o încăpere 


alăturată. Preşedintele, interogându-1 pe Flig Balt, îl întrebă ce 
avea de răspuns la acuzaţia îndreptată împotriva lui. 


— Nimic, declară simplu şeful de echipaj. 
— Recunoşti faptele menţionate în raport?... 


— Le recunosc. 
Răspunsul fu rostit cu o voce foarte clară care surprinse 
auditoriul. 


— N-ai nimic de adăugat în apărarea ta?... urmă 
preşedintele. 


— Nici un cuvânt, replică Flig Balt, şi considerând 
interogatoriul său terminat, se aşeză. 

Vin Mod care îl privea, avu o strângere de inimă. Oare nu 
lăsase Flig Balt să-i scape clipa de a spune totul?... Şi, el, Vin 
Mod nu se înşelase în ceea ce priveşte semnul pe care-l făcuse 
şeful de echipaj?... 

Len Cannon, la rândul lui interogat, dădu doar răspunsuri 
evazive, prefăcându-se că nu înţelege întrebările preşedintelui 
şi, fâră îndoială, Flig Balt îi recomandase să vorbească cât mai 
puţin posibil. 

Vin Mod îşi spuse, atunci, că şeful de echipaj vroia sâ lase 
să se desfăşoare dezbaterile, sâ se producă declaraţiile 
martorilor — printre altele, şi aceea a lui Karl Kip. Având în 
vedere acuzaţia pe care se pregătea să o formuleze împotriva 
lor, era mai bine ca cei doi fraţi să se fi explicat, deja, în faţa 
Consiliului. 

„Da, are perfectă dreptate, îl aprobă el, în gând, îi va lovi la 
momentul potrivit!" 

Interogatoriul principalului acuzat şi al complicelui său fiind 
încheiat, fu invitat să intre primul martor pentru a-şi susţine 
depoziţia. 

Acesta era Karl Kip şi, o uşoară rumoare înfioră asistenţa, 
atunci când se prezentă la bară. Karl Kip îşi declară numele şi 
prenumele, îşi declină naționalitatea. O dată parcurse aceste 
preliminarii, îşi făcu depoziţia, relatând toate acele fapte deja 
cunoscute de cititori. 

După ce termină de vorbit, se întoarse pe banca martorilor, 
având certitudinea câ mărturia sa va fi crezută pe deplin. Când 


se aşeză din nou lângă domnul Hawkins şi lângă Nat Gibson, 
aceştia îi strânseră afectuos mâna. 


— Acuzat, ce aveţi de spus?... întrebă preşedintele. 


— Nimic, răspunse, încă o dată, Flig Balt. 

Ceilalţi martori compărură succesiv la bară, iar depoziţiile 
lor nu făcură altceva decât să o confirme pe aceea a lui Karl 
Kip. 

Depoziţiile martorilor acuzării fiind terminate, se trecu la 
audierea celorlalţi, mai mult sau mai puţin compromişi în 
această afacere, care aşteptau, probabil, cu oarecare nelinişte 
întorsătura pe care ar fi putut-o lua în ceea ce îi privea. Vin Mod 
fu primul interogat în legătură cu ceea ce ştia. 

Din partea unui om atât de perfid, nu era de aşteptat să fie 
sincer. Vorbi în aşa fel încât să scape de orice 
responsabilitate... Nu credea că Flig Balt ar fi avut, vreodată, 
intenţia de a modifica ruta bricului, aşa cum susţinea Karl Kip... 
Flig Balt era un bun marinar... dovedise lucrul acesta... nu 
puteai decât aproba manevra sa din timpul furtunii şi se 
comisese o nedreptate luându-i-se comanda!... 


— Destul! i-o tăie preşedintele, revoltat de tonul şi de 
atitudinea lui Vin Mod. 

Acesta se întoarse la locul lui, nu fără a-i arunca o privire 
plină de înţeles lui Flig Balt care îi răspunse printr-un gest 
imperceptibil. 

Şi privirea aceasta vroia să spună: 

„Vorbeşte... E timpul!... 

Depoziţiile lui Sexton şi Kyle fură fâră importanţă. 

Preşedintele îi ceru, atunci, lui Flig Balt să se ridice. 
Dezbaterile urmau să se încheie şi, înainte de a se retrage 
Consiliul, pentru a delibera, şeful de echipaj mai putea lua 
pentru ultima oară cuvântul. 


— Ştii de ce crimă eşti acuzat Flig Balt... îi spuse el. Ai 
auzit acuzaţiile ce ţi s-au adus... Ai ceva de răspuns la ele?... 


— Da, declară şeful de echipaj, pe un ton cu totul diferit 
de cel cu care accentuase cuvântul „nimic“, în ultimele sale 
răspunsuri. 

în sală domnea tăcerea cea mai adâncă. Publicul simţea că 
ur- 


ma să se întâmple ceva deosebit, poate o revelaţie care avea 
să modifice desfăşurarea procesului. 

Flig Balt, în picioare, întors spre juraţi, cu ochii, încă, în jos, 
gura contractată uşor, aştepta ca preşedintele să-i pună o 
întrebare precisă. 

Ceea ce acesta şi făcu, în termenii următori: 


—  Flig Balt, cum înţelegi să te aperi de faptele scoase în 
evidenţă de acuzare împotriva ta?... 


— Acuzând la rândul meu, răspunse şeful de echipaj. 

Domnul Hawkins, Nat Gibson şi fraţii Kip se uitară unii la 
alţii, 
nu atât neliniştiţi, cât surprinşi. Nici unul dintre ei nu îşi putea 
imagina unde vroia să ajungă Flig Balt, nici pe cine intenţiona 
să învinuiască. 

Atunci, Flig Balt spuse: 


— Eram căpitanul lui James Cook, fiind pus în această 
funcţie, conform procedurilor legale, de domnul Hawkins... 
Urma să duc bricul la Hobart Town şi, orice aţi crede, l-aş fi dus 
la Hobart Town, atunci când un nou căpitan fu numit în locul 
meu... Şi, cine, mă rog?... Un străin... Un olandez...! Or, nişte 
englezi... la bordul unui vas englezesc... nu pot consimţi, nu pot 
accepta să navigheze sub comanda unui străin... lată ceea ce 
ne-a împins sâ ne revoltăm împotriva lui Karl Kip... 


— împotriva căpitanului vostru, afirmă preşedintele şi, 
împotriva legii, căci ocupa legal postul acesta, şi îi datoraţi 
supunere... 


— Fie, se învoi Flig Balt, pe un ton şi mai hotărât. Admit 
că în această privinţă, suntem vinovaţi... Dar, iată ce am de zis: 
Dacă Karl Kip mă acuză pe mine că m-am răsculat împotriva 
lui... dacă el mă acuză, fără probe, de altfel, că am vrut să îl 
abat pe James Cook din drumul lui pentru a pune stăpânire pe 
el... ei bine, eu îl acuz pe el de o crimă de care nu se va putea 
disculpa!... 

în faţa acestei acuzaţi atât de grave, deşi nu se ştia încă pe 
ce se baza, Karl şi Pieter Kip se ridicaseră brusc de la locul lor 
de parcă ar fi vrut să se îndrepte spre boxa acuzaților de unde 
îi privea sfidător Flig Balt. Domnul Hawkins şi Nat Gibson îi 


opriră amândoi în momentul în care erau gata să dea frâu liber 
mâniei lor. 

Pieter Kip îşi recăpâtă primul sângele rece, îl prinse de 
mână pe fratele lui, nu-i mai dădu drumul şi întrebă 
stăpânându-se cu greu: 

— De ce ne acuză omul acesta?... 

— De crimă, de asasinat, răspunse Flig Balt. 

— De asasinat!... strigă Karl Kip. Pe noi!... 


— Da... pe voi... asasinii căpitanului Gibson. 

Ar fi imposibil de descris emoția auditoriului. Un sentiment 
de oroare străbătu sala... dar de oroare stârnită de 
comportarea neruşinată a lui Flig Balt care cutezase să lanseze 
o astfel de acuzaţie împotriva fraţilor Kip. Totuşi, împins de un 
instinct de neoprit — explicabil, de altfel, dată fiind starea lui 
de spirit — se dăduse repede înapoi; domnul Hawkins încercase 
în zadar, să îl împiedice. 

Pieter şi Karl Kip, paralizaţi o clipă în faţa acestei acuzaţii 
abominabile, erau gata să ia cuvântul, împinşi de o teribilă 
indignare, când preşedintele le-o luă înainte, zicând: 


— Flig Balt, îndrăzneala ta depăşeşte orice limită şi 
sfidezi justiţia... 
— Spun adevărul... 


— Şi, de ce, dacă acesta este adevărul, nu l-ai spus de la 
început?... 


— Pentru că nu l-am aflat decât în timpul călătoriei de 
întoarcere... Am fost arestat la sosirea lui James Cook şi a 
trebuit să aştept procesul acesta pentru a-i acuza public pe cei 
care făcuseră să fiu sub urmărire. 

Karl Kip îşi ieşise din fire şi, cu glas tunător, glasul unui 
căpitan în mijlocul furtunii, răcni: 

— Netrebnicule... calomniator ticălos! Când aduci 
asemenea acuzaţii, trebuie să te sprijini pe probe... 


— Deţin suficiente probe!... Justiţia poate dispune de ele 
când doreşte, răspunse Flig Balt. 


— Şi care sunt probele acestea?... 


— Să fie cercetată valiza pe care fraţii Kip au recuperat-o 
de pe epava Wilhelminei... în ea veţi găsi actele şi banii 
căpitanului Gibson! 

V 
URMĂRILE AFACERII 

Efectul acestei ultime declarații întrecu orice închipuire. în 
sală se iscă o zarvă cumplită care se prelungi până când 
preşedintele reuşi cu greu să o domolească. Toate privirile erau 
aţintite asupra celor doi fraţi, aflaţi acum în faţa unei acuzaţii 
capitale. Karl şi Pieter rămăseseră încremeniţi, uluiţi şi îngroziţi 
în acelaşi timp. Cel mai vârstnic, cu un temperament mai 
năvalnic, îl ameninţa pe Flig Balt. Cel mai tânăr, alb ca varul la 
faţă, cu ochii umezi, cu braţele încrucişate, se mărginea să dea 
din umeri, în semn de cel mai profund dispreţ pentru acuzatorul 
lui. 

Apoi, amândoi, la cererea preşedintelui, părăsiră banca acu- 
zaţilor înaintând până lângă estradă, însoţiţi de agenţii 
însărcinaţi să-i supravegheze. 

Domnul Hawkins, Hobbles, Wickley, Burnes, musul Jim, 
după un prim murmur de protest pe care nu şi-l putuseră 
reţine, rămăseseră tăcuţi, în vreme ce Sexton, Bryce şi Koa 
vorbeau între ei în şoaptă. 

Nat Gibson, cu capul aplecat, cu faţa crispată, se agăţase 
cu mâini febrile de bancă. Şi, atunci când îşi ridica privirile spre 
fraţii Kip, în ochi parcă i se citea ura. Era, oare, deja absolut 
convins de vinovăția lor?... 

în ceea ce îl priveşte pe Vin Mod, acesta aştepta impasibil 
rezultatul denunţului făcut de şeful de echipaj împotriva lui Karl 
şi Pieter Kip. 

Atunci când asistenţa, atât de profund tulburată, îşi 
recăpătă într-o oarecare măsură calmul, preşedintele îi acordă 
cuvântul lui Flig Balt, pentru ca aceasta să îşi poată completa 
declaraţia. Flig Balt o făcu foarte clar, foarte pe scurt, de 
asemenea, în termeni care produseră, în cele din urmă, o 
impresie favorabilă. 

în ziua de 25 decembrie, seara, atunci când nu se mai afla 
la comanda bricului, se afla în ruf. Uşa cabinei fraţilor Kip nu era 
închisă. în momentul acela, un ruliu82 puternic zgâlţâi nava şi o 
valiză fu aruncată în mijlocul careului. Era cea care fuse adusă 
de pe epava Wilhelminei. Alunecând, se deschise şi nişte acte 


căzură din ea, ca şi un pumn de piaştri care se răspândiră pe 
podea. 

Clinchetul monezilor de aur îi atrase atenţia lui Flig Balt 
stârnindu-i, în acelaşi timp, uimirea. Se ştia că Pieter şi Karl Kip 
îşi pierduseră toţi banii în urma naufragiului. Orice ar fi fost, Flig 
Balt, după ce strângea monezile, avea de gând să le pună la loc 
în valiză, împreună cu documentele, când le recunoscu pe 
acelea ale lui James Cook, conosamentul şi contractul de 
navlosire pe care căpitanul Gibson le avea asupra sa în ziua 
asasinatului şi care nu fuseseră regăsite niciodată. 

Flig Balt, îngrozit de această descoperire, ieşi din ruf. Nu 
mai putea avea nici o îndoială că fraţii Kip erau autorii 
asasinatului. 

82 Mişcare alternativa de aplecare la dreapta şi la stânga, a 

unui avion sau a unei nave. (N.tr.) 
Primul lui impuls fu să alerge într-un suflet la domnul Hawkins şi 
să-i spună „lată ce am descoperit../', să-l caute pe Nat Gibson 
şi să-i strige „lată-i pe ucigaşii tatălui tău!"... Da... Asta ar fi 
trebuit să facă şeful de echipaj... Dar nu făcu nimic din toate 
astea... Ba chiar nu dezvălui nimănui secretul pe care îl aflase... 
Dar să rămână sub comanda unui criminal, a celui care îl 
omorâse pe căpitanul său, asta era peste puterile lui. Vru sâ-i 
smulgă comanda de care el, Flig Balt, fusese în mod injust 
deposedat şi îi aţâţă pe marinari la revoltă... 

Tentativa sa dădu greş... Dezarmat, redus la neputinţă, fu 
aruncat în fundul calei din ordinul ticălosului care înşelase 
încrederea domnului Hawkins... Totuşi, hotărî să tacă şi să nu 
spună ce ştia până la sosirea vasului la Hobart Town, aşteptând 
urmărirea judiciară ce va fi declanşată împotriva sa... îi va 
denunta, aşadar, public, în faţa Consiliului maritim, pe autorii 
crimei din Kerawara. 

După depoziţia aceasta formală, urmată de o mare agitaţie 
în rândurile asistenţei, preşedintele consideră de cuviinţă să nu 
mai continue dezbaterile. O dată şedinţa suspendată, agenţii îi 
conduseră pe Flig Balt şi pe Len Cannon înapoi, in închisoarea 
portului. Se va vedea dacă se va da curs acţiunii lor. în ceea ce- 
i priveşte pe Karl şi pe Pieter Kip, arestaţi pe loc, aceştia fură 
duşi la închisoarea oraşului. 

A 


Înainte de a părăsi sala, Karl Kip, fără sâ îşi poată stăpâni 
indignarea, protestase violent împotriva omului care îl acuza. 
Pieter se limitase sâ-i spună: 

— Lasă, bietul meu frate, lasă în grija justiţiei să proclame 
nevinovăția noastră! 

Şi plecaseră, iar nici o mână — nici măcar aceea a 
domnului Hawkins, nu se întinse spre ei... 

Fără nici o îndoială, Karl şi Pieter Kip credeau că ancheta nu 
avea cum să le stabilească vinovăția... Crima aceasta 
abominabilă, nu o comiseseră... Piaştrii, hârtiile pe care Flig Balt 
declarase că le văzuse în valiza lor, nu vor fi descoperiţi în 
timpul percheziţiei... Puteau aştepta fără teamă rezultatul unei 
descinderi a poliţiei ce urma să aibă loc în odaia lor de la hanul 
Great OldMan... Lipsită de probe, declaraţia şefului de echipaj 
nu era suficientă pentru a-i inculpa pentru jaf şi asasinat... Aşa 
că vă daţi seama cât de mare fu stupoarea lor şi, de asemenea, 
cât de puternic fu sentimentul de oroare ce cuprinse întreg 
oraşul, atunci când se răspândi zvonul că percheziţia 
confirmase spusele lui Flig Balt!... 

Agenţii se deplasaseră la hanul Great Old Man... Valiza, 
indicată de şeful de echipaj, fusese deschisă şi cercetată... Sub 
lenjeria pe care o conţinea fuseseră găsite, împreună cu suma 
de şaizeci de livre în piaştri, actele bricului James Cook, furate 
de la căpitanul Gibson. lar apoi — probă, poate şi mai 
concludentă încă — în valiză era ascunsă o armă... un pumnal 
malaiez... un kriss cu rama zinţată... Or, constatările făcute la 
locul crimei, fotografia luată de domnul Hawkins, demonstrau 
indubitabil că rana căpitanul fusese făcută cu o armă de acest 
tip... 

Nu erau, deci, doar simple prezumţii ce se ridicau 
împotriva fraţilor Kip, ci probe formale, probe materiale, aşa 
cum declarase Flig Balt în faţa auditoriului, în plină şedinţă de 
audiere a martorilor şi a acuzaților... Şi ceea ce nu permitea 
contestarea veracităţii depoziţiei şefului de echipaj era faptul 
că acesta nu menţionase nimic despre kriss-ul malaiez, ceea ce 
însemna că nu ştia că se află în posesia celor doi fraţi, căci ar fi 
pomenit despre el, aşa cum vorbise despre hârtiile şi piaştrii 
aparţinând lui Harry Gibson... 

Dar, după cum vă amintiţi, Jim văzuse pumnalul acesta 
aşezat de Vin Mod pe o policioară din cabină şi luat de acesta 


înapoi imediat după ce ieşise musul. Şi cine ştie dacă tânărul 
nu trebuia să declare faptul acesta în procesul Kip, adăugând şi 
această mărturie zdrobitoare lângă aceea a şefului de 
echipaj?... 

După cum se vede, intriga ţesută de ticălosul acesta de Vin 
Mod era solidă şi rezistentă. Toate metodele utilizate pentru a-i 
compromite pe cei doi fraţi reuşiseră. Se va putea limpezi 
vreodată această afacere atât de încurcată, distrugând teribila 
acuzaţie ce apăsa asupra lor?... 

în orice caz, incidentul acesta atât de grav — cum se şi 
aşteptase Vin Mod — duse la renunţarea urmăririi judiciare în 
cazul lui Flig Balt şi Len Cannon. Ce însemna tentativa de 
rebeliune de la bordul lui James Cook, pe lângă dezvăluirea ce 
tocmai fusese făcută?... Şeful de echipaj nu mai apărea ca un 
acuzat, ci ca un martor în faţa justiţiei!... 

Este inutil să insistăm asupra violenţei — acesta este 
cuvântul — cu care Nat Gibson se lansă pe această pistă!... 
Fuseseră, în sfârşit, daţi în vileag, şi aveau să fie pedepsiţi, 
asasinii clin Kerawara!... Să nu fim, de altfel, surprinşi, că, în 
starea de spirit în care se afla, nefericitul tânăr uitase de tot 
ceea ce ar fi putut fi invocat în apărarea fraţilor Kip: atitudinea 
lor din ziua în care James Cook îi adunase de pe insula Norfolk, 
conduita lor în timpul atacului papuaşilor din Noua Guinee, 
durerea pe care o arătaseră la moartea căpitanul Gibson, apoi, 
în cursul călătoriei de întoarcere, intervenţia aceea a lui Karl 
Kip care salvase bricul gata să se scufunde, doborât de furtună, 
energia cu care făcuse faţă revoltei puse la cale de şeful de 
echipaj!... Nat Gibson nu-şi mai aduse aminte de via simpatie 
pe care i-o inspiraseră până atunci naufragiaţii de pe 
Wilhelminal... Toate sentimentele acestea dispărură ca prin 
farmec în faţa urii de care fusese copleșit, împotriva ucigaşilor 
pe care totul îi acuza, în faţa dorinţei imperioase de a-şi răz- 
buna tatăl!... 

De altfel, trebuie să fim de acord în această privinţă, la 
Hobart 

A 
Town, schimbarea bruscă ele opinie fu totală. In aceeaşi 
măsură în care cetăţenii se arătaseră interesaţi de fraţii Kip, 
ajutându-i, unul pentru a-şi găsi un angajament ca secund, altul 
pentru a-i oferi Casei Groningen posibilitatea de a întreţine 


relaţii comerciale cu Tasmania, în aceea măsură era, acum, 
detestaţi în mod public. In schimb, Flig Balt ajunse un soi de 
erou!... Să păstreze secretul până în ziua înfăţişării în faţa 
Consiliului maritim!... Şi nu existau motivele de a scuza, cel 
puţin, această tentativă de revoltă în scopul de a-l scăpa pe 
James Cook de comanda unui asasin — revoltă în care şeful de 
echipaj îşi risca viaţa, de fapt?... Acum, până şi marinarii 
aceştia cinstiţi, Hobbes, Wickley şi Burnes, târâţi de curentul 
general, nu-şi mai aminteau de stima pe care o arătaseră 
noului lor căpitan, de devotamentul pe care i-l arătaseră în 
toate împrejurările. 

Doamna Gibson, însă, era, mai degrabă, copleşită de 
durerea de a-şi fi pierdut soţul, decât stăpânită de părerea de 
rău că moartea sa rămăsese, până acum, nerăzbunată. Dar ce 
ar fi putut să-i spună fiului ei pentru a-i strecura, măcar, o 
umbră de îndoială?... Pentru ea, ca pentru atâţia alţii, ca pentru 
toată lumea, după declaraţia atât de convingătoare a lui Flig 
Balt, după probele apărute, cei doi fraţi nu erau singurii, 
adevărații asasini ai lui Harry Gibson?... 

Pentru toată lumea?... Poate că nu, domnul Hawkins nu se 
pronunţase încă. Deşi încrederea lui în Karl şi Pieter Kip fusese 
zdruncinată, nu se simţea absolut convins de vinovăția lor. 
Ideea că oamenii aceştia pentru care nutrise atâta stimă erau 
autorii unei astfel de nelegiuiri nu-i convenea de loc... Mobilul 
crimei, de altfel, nu era, de loc, clar... Dorinţa de a-şi însuşi cele 
câteva mii de piaştrii ale căpitanului Gibson sau speranţa lui 
Karl Kip de a-i urma la comanda lui James Cook să fi fost de 
ajuns?... Domnul Hawkins nu se simţea cu conştiinţa împăcată 
şi, atunci doamna Hawkins, exasperată de toate aceste obiecţii 
venite din partea lui, îi repeta: 


— Probele există, probe materiale... banii... actele 
bricului... şi, în sfârşit, pumnalul!... Se poate susţine că bietul 
nostru Gibson nu a fost lovit cu arma aceasta?... 

— Ştiu, îi răspundea domnul Hawkins, ştiu... Probele 
există şi par zdrobitoare... Dar atâtea amintiri mă răscolesc!... 
Mă îndoiesc... şi până când nefericiţii aceştia nu-şi mărturisesc 
crima... 

— Dragul meu, relua doamna Hawkins, îi vei împărtăşi 
gândurile acestea lui Nat?... 


— Nu... El n-ar înţelege... La ce bun să intervin... în starea 
de surescitare în care se află!... Să aşteptăm procesul... Cine 
ştie dacă Karl şi Pieter Kip nu vor reuşi să se 
dezvinovăţească!... Şi, chiar dacă vor fi condamnaţi, voi spune: 
să vedem ce ne va aduce viitorul! 

După percheziţia efectuată în camera hanului Great Old 
Many afacerea nu avea decât să-şi urmeze cursul obişnuit în 
faţa jurisdicției criminale. Ancheta urma, de altfel, să se 
deruleze rapid. 

Trecură trei zile şi, pe 25, la data fixată, Skydnam ridică 
ancora, după ce căpitanul Fork îşi alese un alt secund. Nici 
Karl, nici Pieter Kip nu se aflau la bord şi domnul Hawkins simţi 
că i se sfâşie inima, asistând la această plecare! 


— Drum bun, Skydnam, spuse Vin Mod, drum bun, de 
vreme ce nu-i mai duce pe cei doi olandezi în Olanda!... Ah, 
Karl Kip ţi-a luat locul la bordul lui James Cook, meştere Balt!... 
Ei bine! Acum, ţi-l ia pentru a doua oară, în spatele zăvoarelor 
justiţiei, şi, zăvoarele astea, nu te mai lasă să scapi... 


— lovitura noastră a reuşit, răspunse şeful de echipaj şi, 
poate, mai uşor, mai bine decât speram... 


— Oh! Le-am copt-o de multă vreme!... Aşa că cei doi Kip 
nu mai au cum să iasă basma curată... 


— Să aşteptăm deznodământul, Mod. 


— Spune-mi, Mod, reluă şeful de echipaj, nu te-a zărit 
nimeni la hanul Great Old Man?... 


— Nimeni... Nevăzut, neauzit!... Nu Vin Mod a tras acolo, 
ci un anume Ned Pat care nu îmi seamănă deloc... 


— A fost riscant... ce ai făcut tu acolo... 
— Ba nicidecum şi nu îţi poţi închipui cât mă schimbă... să 
am barbă... o barbă roşcată de toată frumuseţea... care îmi 


acoperă faţa până sub ochi. De altfel, veneam doar seara, la 
culcare, şi o ştergeam înainte de răsăritul soarelui... 


— Şi nu ai părăsit încă hanul acela?... întrebă Flig Balt. 
— Nu încă şi e mai bine să mai rămân câteva zile în 
plus!... Dacă aş fi plecat de îndată ce fraţii Kip au fost arestaţi, 


ar fi putut părea ciudat. Aş fi putut atrage atenţia...Sar fi putut 
face o apropiere... Aşa câ, mai bine suflu şi în iaurt şi plec de- 
abia după condamnarea asasinilor sărmanului nostru căpitan 
Gibson. 


— în fine, Mod, important e să nu fii recunoscut mai 
târziu... 


— N-ai nici o grijă, meştere Balt... Uite... de trei, patru ori, 
când mă întorceam la han, am dat nas în nas pe stradă cu 
Sexton, Kyle şi Bryce... Nici o clipă nu le-a trecut prin cap că 
bunul lor prieten e în faţa lor... Nici măcar tu, meştere Balt, n-ai 
fi zis: „la te uită... Vin Mod!..." 

în vremea asta, ancheta îşi urma cursul, prin grija 
magistratului însărcinat cu instrucţia. Nimeni, de altfel, nu 
punea la îndoială vinovăția celor doi olandezi, atât de clar 
acuzaţi, la care se găsiseră banii şi documentele căpitanului. 
Era cât se poate de evident că obiectele acestea nu putuseră fi 
sustrase decât de asasinii lui Harry Gibson care, în momentul 
crimei, le avea asupra lui. Apoi, sub lenjeria din valiză, agenţii 
descoperiseră, de asemenea, un pumnal. 

Dar, se punea o primă întrebare: arma aceasta era într- 
adevăr cea cu care fusese înjunghiat căpitanul Gibson?... 

Or, în această privinţă, cum să eziţi să dai un răspuns 
afirmativ? Rana, zimţuită ca de dinţii unui fierăstrău, putea fi 
făcută doar cu unul dintre acele kriss-uri de provenienţă 
malaieză. Mai mult, era uşor să constaţi acest lucru în 
fotografia pe care o deţinea domnul Hawkins. 

în dimineaţa zilei de 15 februarie, o corabie englezească cu 
trei pânze, Cordon, din Sidney, sosi şi îşi aruncă ancora în 
portul din Hobart Town. Trei săptămâni mai devreme, vasul 
acesta părăsise Arhipelagul Bismarck, după diferite escale, la 
Kerawara şi la Port Praslin. Curierul de pe Gordon cuprindea o 
scrisoare însoţită de o mică cutie poştală, adresată domnului 
Hawkins. Scrisoarea venea clin Port Praslin. Era de la domnul 
Zieger, care o scrisese după veştile deja parvenite la 
Wellington şi transmine domnului Hawkins de corespondentul 
lui, domnul Balfour, veşti care nu revelau nici un nou incident 
relativ la anchetă. Misiva era redactată în termenii următori: 

Port 
Praslin, 


22 
ianuarie 

„Dragul meu prieten, 

Profit de plecarea lui Gordon ca să vă scriu, pentru a vă 
ruga, mai întâi, a o saluta pe doamna Hawkins clin partea mea 
şi pentru a-i spune doamnei Gibson şi fiului ei că le împărtăşim, 
întru totul, durerea. 

Domnul Hamburg, pe de o parte, la Kerawara, eu, de 
cealaltă la Neu Mecldenenburg, am făcut cercetări foarte 
amănunțite referitoare la crimă, fără să obţinem nici un 
rezultat. Investigaţiile în rândul triburilor indigene de pe Insula 
York nu au conclus la descoperirea nici a actelor care îi 
aparţinea căpitanului Gibson, nici a banilor pe care îi purta 
asupra lui. Ar fi, deci, posibil ca această crimă să nu fi fost 
comisă de băştinaşii de pe Insula York, căci, dacă ar fi fost aşa, 
am fi găsit, în cele din urmă, în mâinile lor o sumă destul de 
importantă de piaştri, dificil de plasat pe arhipelag. 

Dar, mai e ceva. larăşi, clin întâmplare, în pădurea din 
Kerawara, în dreapta potecii care duce la locuinţa domnului 
Hamburg, exact în locul unde a fost comisă crima, unul dintre 
angajaţii facto- riei a găsit o virolâ83 de piele. 

Dacă fac să vă parvină virola aceasta, nu îmi imaginez că 
poate constitui o probă, de vreme ce nu a fost descoperită 
arma crimei. Totuşi, cred că este de datoria mea să ţi-o trimit şi 
fie ca  nelegiuirea aceasta abominabilă să nu rămână 
nepedepsită. 

Complimente doamnei Gibson şi lui Nat, doamnei Hawkins 
şi dumneavoastră. 


Or, ceea ce nu ştia domnul Zieger era faptul că magistraţii 
din Hobart Town intraseră în posesia armei de care, după toate 
aparențele, se folosiseră asasinii căpitanului Gibson. Şi se 
constată că virola care trebuia să se afle la capătul mânerului 
kriss-ului nu se află la locul ei. Şi, când încercară să ajusteze 


virola trimisă, aceasta se potrivi perfect. Aşa că, după această 
nouă dovadă, Nat Gibson se duse acasă la armator şi-i spuse: 

83 Inel mic, în general de metal, care strânge mânerul de 
lemn al unui cuţit, al unei unelte, împiedicându-l sa crape. 
(N.tr.) 

156 
A 

— In prezent, domnule Hawkins, vă mai îndoiţi de vinovăția 
ticăloşilor aceştia?... 

Drept orice răspuns, domnul Hawkins lăsă capul în jos. 

VI 
VERDICTUL 

Ancheta urma să ia sfârşit. Fraţii Kip fuseseră interogaţi şi 
confruntaţi cu şeful de echipaj — principalul sau, mai bine zis, 
unicul lor acuzator până acum, singurul care descoperise în 
cabina lor de pe James Cook piese absolut doveditoare. Nu-i 
răspunsese- ră decât negând categoric, tăgăduind cu 
înverşunare. Dar, cum ar fi putut nutri ei speranţa că un ordin 
de neurmâărire penală ar fi putut fi pronunţat în favoarea lor, 
atâta vreme cât atâtea acuzaţii erau îndreptate împotriva lor, 
atâta vreme cât li se prezentau probe materiale ale crimei, 
imposibil de recuzat. 

De altfel, nu avură ocazia să-şi pregătească împreună 
apărarea, nici consolarea de a se susţine unul pe celălalt, de a 
se îmbărbăta, de a discuta în timpul nesfârşitelor ceasuri de 
detenţie. Despărţiţi, comunicau doar cu avocatul desemnat să îi 
apere. Atunci când judecătorul proceda la interogatoriul lor, nu 
se întâlneau nici măcar în prezenţa acestuia şi nu urmau să se 
revadă decât în ziua în care afacerea avea sâ ajungă în faţa 
Curţii. 

Scrisoarea domnului Zieger şi micul colet care o însoțea 
ajunseseră, de acum, la cunoştinţa publicului. Ziarele din 
Hobart Town relataseră incidentul acesta. 

De-acum era incontestabil că pumnalul găsit în valiză era 
arma de care se folosiseră ucigaşii şi pe faptul acesta se 
sprijinea acuzaţia îndreptată împotriva fraţilor Kip. Verdictul 
juriului nu putea fi, deci, decât o condamnare la pedeapsa 
capitală, date fiind circumstanţele agravante ale crimei. 

Şi, totuşi, pe măsură ce se apropia ziua judecății, domnul 
Hawkins se simţea din ce în ce mai tulburat, mai apăsat de 


gânduri. O puzderie de amintiri i se trezeau în memorie. Cum! 
Oamenii aceştia care îi inspiraseră atâta simpatie să fi putut 
înfăptui această nelegiuire îngrozitoare?... Conştiinţa lui refuza 
să creadă... Inima 
A 

lui se revolta la această idee!... întrezărea în afacerea aceasta 
aspecte obscure, neexplicate, inexplicabile, poate!... Dar, în 
realitate, incertitudinile sale aveau o bază pur morală, în vreme 
ce materialitatea probelor strânse pe parcursul anchetei se 
înălța în faţa lui ca un zid. 

De altfel, domnul Hawkins evita să discute despre această 
afacere cu Nat Gibson, a cărui convingere nu putea fi 
zdruncinată de nimic. O dată sau de două ori, aflat în vizită la 
doamna Gibson, emisese, timid, purtat de valul conversaţiei, 
câteva idei referitoare la inocenţa fraţilor Kip, exprimându-şi 
speranţa că aceştia vor reuşi, în cele din urmă, să-şi 
demonstreze nevinovăția. Doamna Gibson, fără să-i răspundă, 
se refugiase într-o tăcere îndărătnică, era mai mult decât 
limpede că împărtăşea întru totul ideile fiului ei. Pe deasupra, 
ea, spre deosebire de domnul Hawkins, nu avusese ocazia de a 
aprecia caracterul naufragiaţilor de pe Wilhelmina, de a 
pătrunde în trecutul lor, de a se interesa de viitorul lor... Văduva 
nu vedea, probabil, în ei decât nişte criminali, adevărații asasini 
ai căpitanului. 

A 

In ceea ce o priveşte pe doamna Hawkins, cum să nu fi avut 
încredere în spiritul de dreptate, în simţul echităţii, în judecata 
sigură a soţului ei? De vreme ce el nu era convins, nici ea nu 
putea fi. Aşa că îi împărtăşea dubiile — căci era vorba doar de 
nişte dubii. 

Procesul urma să aibă loc pe data de 17 februarie. Or, cum 
trecuseră, deja, douăzeci şi cinci de zile de la şedinţa Consiliului 
maritim în cadrul căreia Flig Balt îi denunţase pe Karl şi Pieter 
Kip, Vin Mod nu consideră necesar sâ-şi mai prelungească şede- 
rea la hanul Great Old Man. Eliberă, aşadar, camera pe care o 
ocupa sub numele de Ned Pat şi achită nota de plată. Apoi, 
întrucât nu mai avea nevoie să recurgă la nici o deghizare, veni 
să împartă cu şeful de echipaj odaia de la Fresh Fishs. De aici 
aveau să urmărească netrebnicii aceştia episoadele unei intrigi 


atât de bine puse la punct, al cărei deznodământ urma să le 
asigure securitatea personală. 

Dezbaterile se deschiseră în ziua de 17 februarie, în faţa 
Curţii din Hobart Town. Curtea era formată dintr-un preşedinte 
asistat de doi magistrați şi de un procuror general84. Juriul 
număra doisprezece juraţi care nu aveau sâ se despartă decât 
în momentul în care aveau să cadă de acord asupra 
verdictului. 

Sala era plină ochi, mulţimea se revărsase şi pe străzile 
învecinate. Acuzaţii fură întâmpinați cu strigăte de răzbunare 
încă de la ieşirea lor din închisoare. In clipa aceea, de-abia 
reuşiră să-şi strângă mâinile. Agenţii îi despărţiră imediat şi 
fură nevoiţi să-i pro- 

A 
tejeze până la sosirea lor la Palatul de Justiţie. îşi dădeau 
seama că nu se puteau aştepta la nimic bun din partea opiniei 
publice. 

Diverşii martori care figuraseră în procesul Consiliului 
maritim urmau să apară şi în faţa Curţii: domnul Hawkins, Nat 
Gibson, marinarii de pe James Cook. Dar întreaga acuzaţie era 
clădită pe spusele lui Flig Balt, şi cum aveau să-i răspundă cei 
doi fraţi? Aici urma să fie punctul central al afacerii, asupra 
acestui aspect se concentra interesul general. 

Karl şi Pieter Kip dispuneau de un apărător a cărui sarcină 
avea să fie dificilă, întrucât, la alegaţiile85 şefului de echipaj, 
susţinute de probe materiale, nu putuseră răspunde altfel 
decât negând. 

Conform legii engleze, preşedintele se limită să-i întrebe 
dacă pledau vinovaţi sau nevinovaţi, guilty or notguilty. 

— Nevinovaţi!... răspunseră împreună, într-un singur glas, 
tare şi răspicat. 

Şi, atunci, nu avură altceva de făcut decât să reia 
depoziţia pe care o făcuseră la primul proces, să repete 
relatarea faptelor lor din cursul călătoriei pe James Cookt de la 
îmbarcarea de pe Insula Norfolk până la debarcarea în rada 
portului din Hobart Town. 

Afirmară că valiza adusă la bordul bricului conţinea doar 
puţină lenjerie şi câteva veşminte. în ceea ce priveşte 
pumnalul malaiez, 


54 în original apare textul in limba engleză — attorney 


general. (N.red.) 

85 Invocare a unei păreri pentru a justifica sau întări o 
afirmaţie. (N.tr.) nu îl mai găsiseră pe epavă şi nu puteau să îşi 
explice cum de ajunsese în posesia lor. La afirmaţia lui Flig Balt 
care declară câ respectiva valiză cuprindea actele şi banii 
căpitanului Gibson se opuseră cu înverşunare, dezminţând-o în 
mod categoric. Şeful de echipaj sau se înşela sau denatura cu 
bună ştiinţă adevărul. 

A 


— In ce scop?... întrebă preşedintele. 
A 


— In scopul de a ne distruge, răspunse Karl Kip, şi pentru 
a se răzbuna. 

Cuvintele acestea fură primite de auditoriu cu un murmur 
dezaprobator. 

Era, acum, rândul procurorului general, simplu avocat care 
îndeplinea funcţia de avocat voluntar al reginei, să-i 
interogheze pe martori. Urma, apoi, ca apărătorul să procedeze 
la un contra- examen. 

Şi, atunci, Flig Balt răspunse: 


— Da... în timpul călătoriei de întoarcere, tocmai intram în 
A 

careu... ln momentul acela, un val puternic zgudui vasul şi 
aruncă valiza afară din cabina fraţilor Kip, a cărei uşă era 
deschisă... Monezi de aur se rostogoliră pe podeaua rufului, 
piaştri, în acelaşi timp în care din valiză zburau nişte hârtii, iar 
hârtiile acestea erau documentele bricului care dispăruseră 
după asasinarea căpitanului. 

A 

In ceea ce priveşte pumnalul, Flig Balt nu vorbise despre el 
pentru că nu îl văzuse în viaţa lui. Nu ştia că această armă 
aparţinea acuzaților... Dar, în prezent, nu se mira că poliţia îl 
descoperise în camera din hanul Great Old Many pentru că era 
aceea cu care fusese înjunghiat Harry Gibson... De altfel, dacă 
fraţii Kip nu ezitau să declare că îl cumpăraseră de la moluci, la 
Amboine, nu aveau nici o îndoială că dispăruse în naufragiul 
vasului Wilhelmina... Ceea ce afirmau, era faptul câ, niciodată, 


nici unul, nici celălalt nu îl aduseseră la bordul lui James Cook şi 
nu puteau să priceapă cum de fusese găsit în valiza lor. 
Pieter Kip se mărgini să obiecteze: 


— Se ştie câ, în arhipelagurile malaieziene, kriss-urile de 
felul ăsta sunt cu duiumul... Puţini băştinaşi nu au un astfel de 
pumnal... Este arma care le este familiară... Este, deci, posibil 
ca cel despre care afirmaţi că este arma crimei să nu fie al 
nostru, căci toate kriss-urile seamănă între ele, fiind de 
fabricaţie malaieză... 

Răspunsul acesta provocă rumoare în sală, iar preşedintele 
fu obligat să intervină pentru a o domoli. Apoi, procurorul arătă 
că pumnalul era, într-adevăr, arma crimei, pentru că virola 
care-i lipsea, trimisă de domnul Zieger, se potrivea perfect. 


— Aş adăuga spuse, atunci, Pieter Kip, că nimeni de la 
bord nu a văzut arma aceasta în mâinile noastre şi, clacă am fi 
găsit-o pe epavă, am fi arătat-o, probabil, fie domnului 
Hawkins, fie lui Nat Gibson... 

Dar fratele lui şi el îşi dădură seama câ argumentaţia lor nu 
se susţinea, nu convingea pe nimeni. Nu exista nici o îndoială 
că pumnalul acesta le aparţinea, nu exista nici o îndoială că 
rana fusese făcută cu lama lui zimţată, nu exista, în sfârşit, nici 
o îndoială că virola ei fusese aceea care fusese găsită la locul 
crimei, în pădurea din Kerawara. 

Aşa că Pieter Kip se mărgini să facă această ultimă 
declaraţie: 


— Fratele meu şi cu mine, suntem victimele unor 
întâmplări cu adevărat inexplicabile!... Noi, noi să îl fi înjunghiat 
pe căpitanul Gibson, omul căruia îi datorăm salvarea noastră... 
scăparea noastră!... Acuzaţia aceasta este pe cât de odioasă, 
pe atât de nedreaptă şi nu vom mai răspunde la ea! 

Fraza aceasta, rostită cu un glas care nu trăda nici o 
tulburare, păru să producă o oarecare emoție în rândul 
publicului. Dar auditoriul îşi formase, deja, o părere, 
convingerea lui nu mai putea fi zdruncinată, aşa că declaraţia 
fu considerată doar un mijloc de apărare. Dacă fraţii Kip 
refuzau, de acum înainte, så răspundă întrebărilor ce le vor fi 
puse, asta nu însemna că se aflau în imposibilitatea de a o 
face?... 


Fură audiaţi ceilalţi martori şi, mai întâi, Nat Gibson. 
Acesta, incapabil să se stăpânească, îi copleşi cu acuzaţii pe 
Karl şi Pieter Kip care îl priviră cu milă... Şi, dacă luară 
cuvântul, o făcură doar pentru a-i spune: 

A 


— ţi înţelegem durerea, sărmane tânăr şi nu avem 
puterea să ne supărăm pe tine! 

Atunci când domnul Hawkins se prezentă la bară, atitudinea 
sa fu aceea a unui om vizibil tulburat de amintirile lui. Putea el 
admite că naufragiaţii de pe Wilhelmina, oaspeţii de pe James 
Cook, ar fi răspuns cu cea mai mârşavă crimă generozităţii, 
bunătăţii căpi- 

A 
lanului?... li datorau viaţa şi l-ar fi asasinat pentru a-l jefui, 
atunci când ştiau că Harry Gibson şi el însuşi erau dispuşi să le 
vină în ajutor?... Da... fără îndoială... acuzaţii zdrobitoare se 
ridicau împotriva lor!... Domnul Hawkins nu înţelegea şi, 
covârşit de emoție, nu putu să mai vorbească în continuare. 

Nimic special nu au relevat depoziţiile marinarilor de pe 
James Cook, Hobbes, Wickley şi Burnes, nici acelea ale lui Len 
Cannon, 

A 
Sexton, Kyle, Bryce şi Koa. In ceea ce îl priveşte pe Vin Mod, 
răspunsurile sale la întrebările procurorului fură foarte 
afirmative în privinţa lui Flig Balt. Cu câteva zile înaintea 
tentativei de rebeliune, şeful de echipaj i se păruse măcinat de 
o furie înăbuşită... Era, oare, doar clin cauză câ olandezul îl 
înlocuise la comanda navei?... Vin Mod fusese, întotdeauna, de 
părere că Flig Balt avea un motiv mai grav... 
A 


— In sfârşit, nu va mărturisit nimic?... întrebă procurorul. 


— Nimic, răspunse Vin Mod. 

Rămăsese, totuşi, un fapt care pleda în favoarea celor doi 
acuzaţi: pumnalul nu fusese văzut niciodată în mâinile lor în 
timpul călătoriei. Lucrul acesta rezulta chiar clin declaraţia lui 
Flig Balt şi, cu o anumită intenţie, Pieter Kip putu declara clin 
nou: 


— Dacă kriss-ul acesta ar fi fost găsit de noi pe epavă, 
dacă l-am fi adus la bordul bricului, nu l-am fi ascuns, aşa cum 
nu am ascuns nici celelalte obiecte aflate în valiza noastră... 
Există un singur martor care să fi văzut pumnalul asupra 
noastră?... Nu... Este adevărat, agenţii l-au găsit în cursul 
percheziţiei la hanul Great Old Man, împreună cu banii şi actele 
căpitanului... Ei bine, noi afirmăm că, întrucât se afla acolo, a 
fost pus în absenţa noastră şi fără ştirea noastră. 

A 

In momentul acela, dezbaterile fură marcate de un incident 
dintre cele mai grave, incident de natură să spulbere orice 
îndoială din mintea juraţilor, dacă mai exista vreuna, în 
favoarea acuzaților. Musul Jim fu chemat să-şi susţină depoziţia. 


— Jim, îi spuse preşedintele, trebuie să ne spui tot ceea ce 
ştii şi numai dacă eşti absolut sigur... 


— Da... domnule preşedinte, răspunse Jim. 

Şi se părea că privirea lui neliniştită o caută pe aceea a 
domnului Hawkins. 

Armatorul observă lucrul acesta şi avu presentimentul câ 
tânărul avea să facă o declaraţie extrem de importantă, 
relevând ceva despre care Jim nu îndrăznise, probabil, să 
vorbească până acum. 

Şi, la întrebarea procurorului, musul răspunse: 


— Este vorba despre pumnal... pe care nimeni nu 1-a 
văzut la bord... despre kriss-ul care aparţinea domnilor Kip... 

După ce rosti cuvintele acestea, Jim, tulburat, se opri şi se 
părea că, încă, ezită să-şi continue depoziţia. Dar, preşedintele 
îl încurajă şi, în cele din urmă, declară: 

— Pumnalul acesta... l-am văzut! 

Fraţii Kip ridicară brusc capul. Oare avea să dispară şi 
ultima lor şansă de salvare, atât de firavă, de care se agăţau cu 
atâta disperare?... Pumnalul fu prezentat lui Jim. 


— Este, într-adevăr, pumnalul acesta?... îl întrebă 
procurorul. 


— Da... îl recunosc... 
— Şi afirmi că l-ai văzut la bord?... 


— Da. 

— Unde?... 

— In cabina domnilor Kip... 
— Şi când?... 


— în timpul primei escale a lui James Cook la Port Praslin! 

Şi Jim povesti în ce împrejurări văzuse arma aceasta, cum îi 
atrăsese atenţia, cum se jucase cu ea şi cum o pusese, apoi, 
înapoi, la locul ei... 

Nu aţi uitat, pumnalul fusese lăsat în cabină de Vin Mod, cu 
câteva clipe înainte ca Flig Balt să îl trimită acolo, tocmai 
pentru ca să fie văzut de Jim; după aceea, Vin Mod îl luase şi, 
pe urmă, îl ascunsese în sacul lui. 

Declaraţia tânărului produse un efect extraordinar şi iscă, 
chiar, un curent de emoție căruia nici judecătorii, nici juraţii, 
nici asistenţa nu i se putură sustrage. Mai rămase, oare, vreo 
umbră de îndoială în minţile celor de faţă?... Fraţii Kip afirmau 
că, niciodată, kriss-ul nu fusese adus la bord, şi fusese văzut 
acolo, şi fusese descoperit în valiza lor de la hanul Great Old 
Man. 


—  Kriss-ul avea virola, când l-ai ţinut în mână? îl întrebă 
procurorul pe mus. 


— Da, răspunse Jim, nu lipsea nimic! 

Era, deci, absolut stabilit că virola se desprinsese de 
mânerul pumnalului în timp ce asasinii se luptau cu căpitanul 
Gibson, de vreme ce fusese găsită, după o perioadă de timp, în 
pădurea din Kerawara. 

La această depoziţie a lui Jim nu era nimic de răspuns şi 
acuzaţii nu răspunseră. 

A 

In clipa aceea, Nat Gibson ceru cuvântul. Vroia să atragă 
atenţia juriului asupra unui fapt despre care nu se vorbise până 
atunci, fapt care era, totuşi, important de menţionat. Şi, având 
încuviințarea preşedintelui, se exprimă în termenii următori: 


— Domnilor judecători, domnilor juraţi, ştiţi că, în timpul 
călătoriei din Noua Zeelandă până în Arhipelagul Bismarck, 
James Cook a fost ţinta unui atac al papuaşilor, în dreptul 


Louisiadelor. Atacul a fost respins. Ofiţeri, pasageri, echipaj, cu 
toţii ne-am ridicat în apărarea bricului. Tatăl meu era în primele 
rânduri. Or, în toiul luptei, cineva a tras, nu se ştie cine, şi 
glonţul i-a vâjâit pe la ureche căpitanului Gibson!... Ei bine, 
domnilor, până aici, am crezut că era vorba de o eroare, 
explicabilă, era întuneric beznă şi încleştarea era pe viaţă şi pe 
moarte. Dar, acum, văd altfel lu- 
A 

crurile... înclin să cred câ a fost un atentat premeditat, 
îndreptat împotriva tatălui meu, a cărui moarte era deja 
hotărâtă, şi cine să fi fost autorii acestui atentat, dacă nu cei 
care aveau să-l asasineze mai târziu?... 

în faţa violenţei acestei noi acuzaţii, Karl sări în sus, cu 
ochii în flăcări, fulgerând asistenţa cu privirea, strigând cu 
vocea fremătând de furie: 


— Noi... noi!... Nat Gibson îndrăzneşti să spui)... 

Karl îşi ieşise cu totul din fire. Dar fratele lui, prinzându-l 
de mână, îl linişti şi se potoli, gâfâind, cu răsuflarea întretăiată 
de suspine. Toţi cei din sală fură profund mişcaţi de această 
scenă emoţionantă şi din ochii domnului Hawkins se scurseră 
câteva lacrimi. 

A 

In ceea ce îl priveşte pe Vin Mod, acesta îi făcea semn cu 
genunchiul şefului de echipaj şi îl privea cu înţeles vrând, 
parcă, să-i spună: 

— Pe legea mea... nu m-aş fi gândit la asta!... El... n-a 
uitat, fiul căpitanului. 

Sarcina acuzatorului urma să fie cât se poate de uşoară. 

Fură aduse la cunoştinţa juraţilor antecedentele fraţilor Kip, 
situaţia lor financiară încurcată, Casa comercială din Groningue 
ameninţată cu lichidarea... Pierduseră tot ceea ce aveau în 
naufra- giul vasului Wilhelmina... Banii pe care-i aduceau de la 
Amboine. .. Nu exista nici o îndoială că nu-i mai găsiseră pe 
epavă, fără să spună nimic despre asta, ca şi despre pumnalul 
de care se folosiseră câteva săptămâni mai târziu!... Apoi îl 
jefuiseră pe nefericitul căpitan de cele câteva mii de piaştri, din 
care doar o parte fuseseră găsiţi în valiza lor... Şi, în sfârşit, 
cine ştie dacă Karl Kip nu-şi pusese deja în gând sâ-i urmeze la 


comanda lui James Cook — ceea ce, de altfel, şi avea să se 
întâmple?... 

A 

In ce condiţii fusese înfăptuită crima? De-acum, juraţii 
ştiau... Atunci când Harry Gibson debarcase ca să se ducă la 
domnul 


Hamburg, cei doi fraţi nu se mai aflau la bord... IIl aşteptaseră, 
îl pândiseră, îl urmăriseră până în pădurea din Kerawara, îl 
jefuiseră, şi, după întoarcerea lor pe James Cook} nimeni nu 
avu cum să-i bănuiască... lar în ziua următoare, nu se sfiiră sâ 
se alăture cortegiului care îl însoţi pe căpitan pe ultimul său 
drum, plângând împreună cu fiul lui! 

Aşa câ, ceea ce cerea acuzarea juriului, era ca acesta sâ nu 
aibă nici o milă faţă de asemenea criminali... să dea un verdict 
afirmativ în toate privinţele... pedeapsa capitală pentru Karl şi 
Pieter Kip. 

Apărătorul luă, atunci, şi el cuvântul şi îşi dădu toată 
osteneala. Dar putea, oare, spera câ eforturile sale vor fi 
încununate de succes?... Nu simţea, deja, câ juraţii şi publicul 
îşi formaseră o părere?... Ce-ar fi putut să opună probelor 
materiale prezentate împotriva acuzaţilor?... Nimic altceva 
decât nişte simple prezumţii morale care nu aveau să 
cântărească deloc în talgerul balanţei!... Evocă trecutul 
clienţilor săi, onorabilitatea vieţii lor, recunoscută de toţi cei 
care îi cunoscuseră!... Era cât se poate de adevărat că firma din 
Groningen nu se afla într-o situaţie prosperă, că-şi pierduseră 
ultimii bani în naufragiul WilhelmineH... Dar, pentru a-şi procura 
o sumă relativ minimă, două sau trei mii de piaştri, să fi atentat 
la viaţa căpitanului Gibson?... Să-l fi ucis pe binefăcătorul 
lor?... Asta nu se putea admite!... Fraţii Kip erau victimele unei 
fatalităţi inexplicabile... Existau dubii care pledau în favoarea 
lor... care pledau în favoarea achitării. 

Dezbaterile o dată încheiate, juriul se retrase pentru a 
delibera. Nat Gibson râmase pe banca martorilor, cu capul în 
mâini. Dar, să nu vă închipuiţi câ avocatul apărării reuşise să 
strecoare vreo îndoială în conştiinţa lui!... Nu! Karl şi Pieter Kip 
erau cu certitudine asasinii tatălui său. Domnul Hawkins se 
ţinea la distanţă, cu inima sfâşiată, privind locul gol unde cei 
doi acuzaţi urmau să se întoarcă pentru a asculta pronunţarea 


sentinţei. In clipa aceea, musul Jim se apropie de el şi-i spuse 
cu voce tremurătoare: 


— Domnule Hawkins, nu puteam declara altceva, nu-i aşa? 


— Nu puteai, copile! răspunse domnul Hawkins. 

în vremea asta, deliberarea se prelungea. Poate că 
vinovăția nu părea demonstrată în mod categoric?... Poate câ 
juriul va acorda beneficiul circumstanțelor atenuante, 
impresionat de atitudinea plină de demnitate a celor doi frați în 
timpul dezbaterilor?... 

A 

Intre timp, doi oameni nu reuşeau cu nici un chip să-şi 
ascundă nerăbdarea. Erau şeful de echipaj şi Vin Mod, aşezaţi 
unul lângă 
altul, fără să îndrăznească să-şi vorbească, nici măcar în 
şoaptă... Dar nu aveau nevoie de cuvinte ca să se înţeleagă, 
ca să-şi citească gândurile... Ceea ce sperau ei, ceea ce 
trebuia să se întâmple ca să nu mai aibă nici o grijă în ceea ce 
priveşte siguranţa lor personală, era ca fraţii Kip să fie 
condamnaţi la moarte, să fie condamnaţi şi executaţi!... O 
dată ce ei mureau, afacerea era încheiată!... Câtă vreme 
trăiau, chiar şi în adâncul ocnei, aveau să protesteze, 
declamându-şi nevinovăția şi, cine ştie ce întâmplare, cine ştie 
ce eveniment neaşteptat ar fi putut pune justiţia pe urmele 
adevăraţilor vinovaţi... 

După treizeci şi cinci de minute de deliberări, se făcu auzit 
clopoţelul. Juriul nu întârzie să-şi facă din nou apariţia, 
ocupând toate locurile din sală ce-i erau destinate. Verdictul 
întrunise, aşadar, unanimitatea. 

Publicul năvăli imediat, înghesuindu-se, sufocându-se, stri- 
vindu-se în mijlocul unei rumori şi a unei agitaţii împinse la 
culme. Aproape  numaidecât intrară şi magistrații şi 
preşedintele anunţă reluarea şedinţei. 

Şeful juriului fu invitat să aducă la cunoştinţă verdictul. 
Afirmativ sub toate aspectele, nu acorda circumstanţe 
atenuante acuzaților. 

Karl şi Pieter intrară atunci, urcară din nou în boxa lor şi ră- 
e maseră în picioare. 


Preşedintele şi asesorii8*' deliberară câteva clipe asupra 
pedepsei ce urma să fie aplicată, delictul fiind acela de 
asasinat, adică de crimă cu premeditare. 

Karl şi Pieter Kip fură condamnaţi la moarte şi, la pro- 
nunţarea sentinţei, se auziră câteva aplauze. 

Cei doi fraţi, după ce se priviră, disperaţi, se prinseră de 
mână, braţele lor se deschiseră şi, fără să rostească o vorbă, 
se îmbrăţişară strâns. 

fT 

86 Experţi (consultanţi), ajutoare, asistenţi. (N.red.) 

în AŞTEPTAREA EXECUŢIEI 

Condamnarea aceasta avu ca prim efect sâ dea deplină 
satisfacţie populației din Hobart Town. în ura generală 
îndreptată împotriva asasinilor căpitanului Harry Gibson intra o 
mare parte din acel egoism atât de pronunţat la neamurile 
saxone, egoism ce nu mai trebuie dovedit. victima fusese un 
englez, asasinii fuseseră nişte străini, nişte olandezi... Şi, în faţa 
unei asemenea fărădelegi, cine ar fi îndrăznit să arate cea mai 
neînsemnată milă pentru asasini?... Aşa că nimeni, în public, 
nici măcar unul singur dintre numeroasele ziare din Tasmania 
nu ridică vocea ca să obţină o comutare a pedepsei. 

După proces, cei doi fraţi fură duşi înapoi la închisoare şi să 
nu vă miraţi dacă, trecând pe străzi, asupra lor se abătu o 
ploaie de sudălmi şi de ocări dintre cele mai cumplite, în care 
este atât de darnică gloata laşă, în aşa fel încât a fost necesar 
să fie protejaţi. La toate aceste insulte, la toate aceste ultragii, 
răspunseră doar printr-o atitudine cât mai demnă, printr-o 
tăcere dispreţuitoare. 

Atunci când porţile temniţei se închiseră în urma lor, 
gardianul şef nu-i mai conduse în celulele în care stătuseră 
separat de la încarcerare, ci în celula condamnaților la moarte. 
Cel puţin, după atâtea suferinţe, aveau acum consolarea că nu 
mai sunt despărțiți, în aceste ultime zile ale existenţei lor aveau 
să se întoarcă împreună în trecut, depănându-şi amintirile, fiind 
alături până în ultima clipă, când vor ajunge lângă stâlpul 
spânzurătorii. 

Este adevărat, însă, că în celula aceasta nu aveau să se 
bucure de singurătatea după care jinduiseră atât de mult. 
Gardienii nu aveau să-i slăbească din priviri, nici noapte, nici zi, 
supraveghin- du-i, ascultând ce vorbesc. Va exista întotdeauna, 


chiar în momentul confesiunilor lor cele mai intime, prezenţa 
acestor terţi plini de ferocitate care, fără îndoială, nu aveau pic 
de milă pentru ei. 

Trebuie să remarcăm faptul câ, dacă Karl Kip îşi manifestă 
nu o dată indignarea în faţa cumplitei nedreptăţi de a trimite 
doi nevinovaţi la moarte, fratele său care încerca, in zadar, să-l 
liniştească, se arată mai calm, mai resemnat, mai împăcat cu 
soarta lui. 

De altfel, Pieter Kip nu-şi făcea nici o iluzie în ceea ce 
priveşte cererea de recurs pe care, cedând, din respect, 
sfaturilor avocatului lor, consimţiră amândoi sâ o semneze. 
Dacă fratele lui, în adâncul sufletului, păstrase speranţa câ 
sentinţa va fi casată87, câ afacerea va fi judecată din nou, că 
timpul câştigat astfel va permite adevărului să iasă la lumină în 
toată strălucirea lui, el nu avea nici o nădejde. Luând în 
consideraţie gravitatea acuzațiilor ce apăsau asupra lor, de 
unde să le vină vreun ajutor?... Ce intervenţie ar fi putut fi 
destul de puternică pentru a-i salva, dacă nu o intervenţie 
providenţială. 

Apoi, gândurile lor se duceau înapoi, îşi aduceau aminte de 
toate loviturile sortii, de toate ghinioanele de care fuseseră 
copleşiţi şi, mai întâi, de naufragiul Wilhelminei, cauză a atâtor 
vicisitudini care îi dusese acolo unde ajunseseră acum... Ah! Ar 
fi fost mai bine ca James Cook să nu fi venit să-i salveze de pe 
Insula Norfolk!... Ar fi fost mai bine ca Harry Gibson, căpitanul 
bricului, să nu le fi zărit semnalele!... Fără îndoială că ar fi pierit 
de foame şi de mizerie pe coasta aceea pustie!... Dar, cel puţin, 
nu ar fi fost moartea dezonorantă în ştreang, moartea hărăzită 
asasinilor!... 


— Pieter!... Pieter!... strigă Karl Kip. Dacă ar mai trăi tata, 
dacă si-ar vedea numele dezonorat!... Ruşinea asta l-ar omori... 
T T 


— Poţi să-ți închipui că ne-ar fi crezut vinovaţi, Karl?... 


— Nu... frate, niciodată!... Niciodată! 

Şi, atunci, ajungeau să vorbească despre cei alături de care 
trăiseră câteva săptămâni, despre salvatorii generoşi care le 
arătaseră o atât de caldă simpatie, cărora le datorau atâta 
recunoştinţă!... Că, orbit de durere, Nat Gibson îi acuzase cu 
atâta vehemenţă, lucrul acesta îl înțelegeau, era doar fiul 


victimei!... Dar, cum să-l ierte, totuşi, că putea crede despre ei 
că ar fi putut fi ucigaşii tatălui lui?... 

87 Casaţiunea este anularea unei hotărâri judecătoreşti în 
urma admiterii recursului; sentinţa casată. (N.red.) 

în ceea ce îl priveşte pe domnul Hawkins, doar dacă luau în 
consideraţie maniera rezervată în care îşi făcuse depoziţia şi îşi 

A 
dădeau seama câ, încă, mai avea o umbră de îndoială. îşi 
spunea că inima acestui om cumsecade nu le era cu totul 
închisă. Chiar dacă nu putuse opune mărturiilor atât de 
afirmative ale şefului de echipaj şi ale musului Jim decât nişte 
simple prezumţii morale, cel puţin le prezentase juriului, aşa 
cum îi dictase conştiinţa. 

în vremea asta, se apropia ziua, ora când doi oameni, doi 
fraţi urmau sâ fie spânzurați pentru o crimă pe care nu o 
comiseseră, pe care nu puteau să o comită. 

Domnul Hawkins, din ce în ce mai obsedat de convingerea 
că Pieter şi Karl Kip erau nevinovaţi, deşi îi era imposibil să 
aducă o probă a nevinovăţiei lor, întreprinsese unele demersuri 
în favoarea lor. 

Guvernatorul Tasmaniei îi era binecunoscut domnului 
Hawkins. îl aprecia pe excelența sa sir Edward Carrigan ca pe 
un om cu suflet ales şi cu o judecată foarte sigură. Aşa că se 
hotări să-i ceară audienţă cât mai repede cu putinţă şi, în 
dimineaţa zilei de 25 februarie, înfâţişându-se la reşedinţa 
acestuia, fu primit de îndată. 

Guvernatorul nu bănuia nici pe departe motivul care-l 
adusese pe domnul Hawkins la el. După ce urmărise cu interes 
dezbaterile afacerii Kip, ca toată lumea, de altfel, era convins, 
tot ca toată lumea, de vinovăția condamnaților. Aşa că surpriza 
excelenţei sale fu fără margini, atunci când domnul Hawkins îi 
aduse la cunoştinţă opinia sa. 

Cum îi acordă întreaga lui atenţie, domnul Hawkins se 
dezlânţui fără nici o reţinere. Vorbi cu atâta căldură despre cele 
două victime ale unei erori judiciare, scoase în evidenţă cu o 
logică tăioasă aspectele obscure, nelămurite sau, cel puţin, 
neexplicate ale cauzei, încât guvernatorul se simţi, într-o 
oarecare măsură, tulburat în convingerile sale. 

— Constat, dragul meu Hawkins, declară el, că, pe 
parcursul călătoriei la bordul lui James Cook) ai resimţit o mare 


stimă pentru Karl şi Pieter Kip... şi câ aceştia s-au dovedit, 
întotdeauna, demni... 


— l-am considerat şi îi consider, încă, nişte oameni de 
treabă, domnule guvernator, afirmă domnul Hawkins pe un ton 
plin de convingere. Nu vă pot oferi probe materiale în sprijinul 
convingerii mele, pentru că, până acum, nu am şi, poate, nu 
vom avea niciodată. .. Dar nimic din ceea ce s-a afirmat în 
timpul dezbaterilor, nici una dintre mărturiile produse nu a 
putut slăbi certitudinea mea că aceşti doi nefericiţi sunt 
nevinovaţi. Şi, după cum va remarca şi excelența voastră, 
mărturiile acestea se reduc la una singură, aceea a şefului de 
echipaj pe care au, acum, motive să o consider suspectă!... 
Este împins de ură, de sete de răzbunare, de aceea îi acuză pe 
fraţii Kip de o crimă pe care aceştia nu au comis-o şi pe care eu 
o atribui indigenilor din Kerawara... 

—- Dar, mai există şi o altă mărturie, în afara aceleia a lui 
Flig Balt, dragul meu Hawkins... 


— Depoziţia musului Jim, domnule judecător, şi o accept 
aşa cum a fost făcută, căci tânărul acesta este incapabil sâ 
mintă... Da! Jim a văzut, în cabina lui Karl şi Pieter Kip, 
pumnalul acela despre care ei nu ştiau că se află în posesia 
lor... Dar, este, într-adevăr, arma crimei, iar episodul virolei nu 
poate fi o coincidenţă cu totul întâmplătoare?... 


— Are, totuşi, importanţa sa, şi nu ar trebui să ţinem cont 
de el, dragul meu Hawkins?... 


— Cu siguranţă, domnule guvernator şi probabil că a 
contribuit în mod decisiv la decizia juriului... Totuşi, repet, 
întreg trecutul fraţilor Kip pledează în favoarea lor... Pentru a 
vă vorbi astfel, trebuie şă uit durerea pe care mi-a provocat-o 
moartea sărmanului meu prieten Gibson care m-ar fi putut orbi, 
aşa cum 1-a orbit pe fiul lui pe care îl plâng şi în scuz!... Eu... 
eu... eu întrezăresc adevărul în această afacere obscură, atât 
de încâlcită şi sunt pe de-a-ntregul convins că, într-o bună zi, va 
ieşi lumină! 

Era evident că guvernatorul se simţea foarte impresionat 
de declaraţia domnului Hawkins, a cărui probitate morală o 
cunoştea prea bine. Desigur, argumentaţia sa nu se sprijinea 
decât pe o bază morală, dar, în sfârşit, în cauzele de acest gen, 


probele materiale nu sunt totul şi e bine să ţii seama şi de alte 
aspecte. 
După câteva clipe de tăcere, sir Edward Carrigan răspunse 
astfel: 
A 


— înţeleg, ...înţeleg, dragul meu Hawkins, importanţa 
opiniei tale... Şi, acum, te întreb: Ce aştepţi de la mine?... 


— Să aveţi bunăvoința de a interveni... cel puţin pentru a 
salva viaţa acestor nenorociţi... 


— Să intervin?... exclamă guvernatorul. Nu ştiţi că singura 
intervenţie posibilă este de a face recurs împotriva sentinţei 
care a fost pronunţată? Or, recursul acesta, ştiţi că a fost 
introdus la termen... şi ne rămâne doar speranţa că va fi 
admis... într-un interval de timp foarte scurt... 

în timp ce excelenaţa sa vorbea, domnul Hawkins nu îşi 
putu reţine un gest de negare. Apoi, la rândul lui, spuse: 


— Domnule guvernator, nu îmi fac nici o iluzie în ceea ce 
priveşte recursul... Formele juridice au fost respectate întru- 
totul în procesul acesta... Nu există nici un motiv de casare a 
sentinţei, aşa că recursul va fi respins... 

Guvernatorul tăcea, ştiind foarte bine că domnul Hawkins 
are dreptate. 


— Va fi respins, vă repet, reluă acesta, şi atunci, domnule 
guvernator, doar dumneavoastră puteţi încerca un ultim efort 
pentru a salva capul condamnaților... 


— îmi cereţi să solicit schimbarea sentinţei?... 


— Da, o cerere de schimbare a sentinţei, adresată 
reginei... Puteţi trimite o telegramă ministrului de justiţie, „lord 
chief- justice", pentru ca pedeapsa să fie comutată, ceea ce ne- 
ar oferi tot timpul din lume,... sau, cel puţin, să se suspende, 
deocamdată, executarea sentinţei... Şi atunci... voi face noi 
cercetări... mă voi întoarce, dacă va fi nevoie, la Port Praslin, la 
Kerawara... îi voi secunda pe domnul Hamburg şi pe domnul 
Zieger... şi, în cele din urmă, îi vom descoperi pe adevărații 
făptaşi, fără să ne cruţăm nici banii, nici eforturile!... Dacă insist 
cu atâta pasiune, domnule guvernator, o fac pentru că mă simt 
împins de o forţă irezistibilă. Vreau ca, o dată cu aflarea 


adevărului, justiţia să nu aibă de ce să îşi reproşeze, mai târziu, 
moartea a doi nevinovaţi!... 

Domnul Hawkins îşi luă, atunci, rămas bur de la guvernator, 
nu fără ca acesta să-l invite să revină să îl vadă în legătură cu 
acest subiect. Şi asta şi făcu, în fiecare zi, omul acesta devotat. 
Aşa că, graţie devotamentului lui, povestea celor doi fraţi îl 
cuceri în cele din urmă pe excelența sa, care vru să se asocieze 
acestei încercări de a le face dreptate. 

Totuşi, secretul acestor demersuri fu păstrat, atât de guver- 
nator, cât şi de domnul Hawkins. Nimeni nu află că, fără să 
aştepte decizia referitoare la recurs, Edward Carrigan trimisese 
în Anglia prin telegramă oficială, o propunere de schimbare a 
sentinţei adresată majestăţii sale. 

în ziua de 7 martie, în oraş se răspândi zvonul câ recursul 
formulat de fraţii Kip fusese respins. Vestea era adevărată; nu 
provocă nici un sentiment de surpriză. 

Populaţia din Hobart Town se aştepta ca execuţia să aibă 
loc în curând. Aşa că, începând cu 7 martie, înainte de răsăritul 
soarelui şi chiar în primele ceasuri de după miezul nopţii, un 
număr impresionant de curioşi se înghesuiau să vadă înălţându- 
se pavilionul negru care marchează momentul execuţiei. 

Şi, v-aţi mira dacă v-aş spune că printre ei se aflau Flig Balt 
şi Vin Mod, ca şi Len Cannon şi camarazii lui care nu părăsiseră 
Hobart Town?... Da! Şeful de echipaj şi complicele acestuia 
vroiau să vadă cu ochii lor cum este doborât pavilionul, după 
executarea sentinţei!... 

Atunci, aveau să fie siguri că alţii au plătit pentru crima 
lor!... 

Era în 19 martie şi oraşul începea să se mire că ordinul de 
execuţie nu sosise încă — ceea ce îi neliniştea pe Flig Balt şi pe 
Vin Mod, fiind în joc interesul lor personal. 

Erau hotărâți, de altfel, dacă va exista o amânare, să 
părăsească Hobart Town şi, în acest scop, căutau un vas gata 
să ridice ancora. 

Or, în ziua de 25, de la Londra sosi o telegramă trimisă de 
ministrul de justiţie, „lord chief-justice", excelenţei sale guver- 
natorul Tasmaniei. Cererea de schimbare a sentinţei fusese 
aprobată de majestatea sa, regina Angliei, împărăteasa Indiei, 
şi pedeapsa cu moartea, pronunţată împotriva fraţilor Kip, 
fusese comutată în muncă silnică pe viaţă. 


VIII 
PORT ARTHUR 

Ixi o lună după ce osândiţii la moarte beneficiaseră de 
comutarea pedepsei, doi oameni lucrau sub biciul 
supraveghetorilor în penitenciarul clin Port Arthur. 

Ocnaşii aceştia doi nu aparţineau aceleiaşi escuade88. 
Despărţiţi unul de celălalt, fără să poată schimba nici un 
cuvânt, nici o privire, nu împărțeau nici aceeaşi gamelă, nici 
aceeaşi baracă. Mergeau, fiecare pe partea lui, îmbrăcaţi în 
infama uniformă de puşcăriaş, copleşiţi de sudălmi şi de 
lovituri, în mijlocul gloatei acelea de bandiți pe care Marea 
Britanie îi expediază în coloniile sale de dincolo de ocean. 
Dimineaţa părăseau ocna şi se întorceau doar seara, sfârşiţi de 
oboseală şi chiar de foame, fiind hrăniţi cu te miri ce. Apoi, în 
zori, în arşiţa verii sau biciuiţi de crivățul iernii, o luau de la 
capăt până în ceasul în care moartea atât de dorită îi va 
descătuşa de această existenţă cumplită. 

Oamenii aceştia doi erau fraţii Kip care, cu trei săptămâni 
mai înainte, fuseseră transportaţi la penitenciarul Port Arthur. 

La vremea aceea, închisoarea era împărţită în două secţii, 
fiecare dintre ele fiind destinată unei categorii distincte de 
deţinuţi. 

Prima se vedea în stânga, când intrai în micul port 
adăpostit. Numele ei de Pont Puer arăta că era hărăzită tinerilor 
delicvenţi, câteva sute de copii cu vârste cuprinse între 
doisprezece şi optsprezece ani. Cealaltă secţie de la Port Arthur 
adăpostea în jur de opt sute de deţinuţi. 

Nu e de mirare, aşadar, câ fuseseră luate toate măsurile de 
prevedere necesare, pentru a împiedica evadările. Cele mai 
mari 

88 Fracţiune dintr-o unitate militară comandată de un 
caporal sau brigadier; căprărie. (N.tr.) şanse de reuşită ale unor 
asemenea încercări le oferea oceanul, cu condiţia ca fugarii să 
poată intra în posesia unei ambarcaţiuni care sâ-i ducă pe un 
punct de pe litoral, în afara peninsulei Tasmaniei. Totuşi, 
ocaziile acestea sunt rare. Deţinuţii nu au acces în port sau, 
dacă sunt folosiţi la anumite munci, sunt ţinuţi sub strictă 
supraveghere. 

Dar, dacă este dificil să scapi pe mare, nu este posibil să 
scapi pe uscat, de vreme ce, în realitate, deportații nu mai sunt 


închişi pe o insulă, aşa cum erau la Norfolk?... Da, unii ocnaşi 
au reuşit, de câteva ori, să evadeze din penitenciar, să se 
refugieze în pădurile din vecinătate, să se sustragă oricărei 
urmări, condam- nându-se la un trai şi mai înfiorător decât cel 
din ocnă, majoritatea murind din cauza mizeriei sau a inaniţiei. 
De altfel, pot fi oricând capturați chiar în inima acestor păduri 
unde au fost multiplicate posturile santinelelor, schimbate din 
două în două ore, şi pe care patrulele le străbat zi şi noapte! 

Trebuia ca evadaţii să poată părăsi peninsula Tasmaniei, 
iar 

A 

lucrul acesta era cu neputinţă. într-adevăr, istmul care o leagă 
de peninsula Forestier, Eagle Hawk Nick — Istmul Eretelui — nu 
măsoară mai mult de o sută de paşi în lăţime, în partea sa cea 
mai îngustă. Pe plaja aceasta care nu oferă nici un adăpost, 
administraţia a plasat o serie de stâlpi destul de apropiaţi unii 
de alţii. De stâlpii aceştia sunt legaţi câini ale căror lanţuri se 
pot încrucişa, cam cincizeci de dogi, feroci ca nişte fiare. 
Oricine ar încerca să forţeze trecerea pe acolo, ar fi sfâşiat într- 
o clipă. în condiţiile acestea, se pare, deci, că deportații erau 
siliţi să renunţe la orice speranţă de a evada. 

* 


Acesta era penitenciarul Port Arthur, rezervat 
răufăcătorilor cei mai refractari, cei mai periculoși. în locul 
acesta fuseseră transportaţi Karl şi Pieter Kip, la cincisprezece 
zile după comutarea pedepsei. Cei doi fraţi fuseseră încarceraţi 
imediat, în aşteptarea momentului în care urmau să fie aduşi în 
faţa căpitanului care era comandantul închisorii Port Arthur. 

Căpitanul Skirtle, în vârstă de cincizeci de ani, dispunea de 
energia necesară exercitării unei funcţii atât de dificile, 
necruţător atunci când o cereau împrejurările, dar drept şi bun 
cu nenorociţii care meritau echitatea şi bunătatea lui. Dacă 
pedepsea cu cea mai mare asprime încălcările grave ale 
disciplinei, nu tolera nici abuzurile de putere sau excesele de 
autoritate ale agenţilor aflaţi în subordinea sa. Aplica cu 
aceeaşi rigurozitate regulamentul atât în ceea ce îi privea pe 
deportaţi, cât şi în ceea ce îi privea pe paznicii însărcinaţi cu 
supravegherea lor. 

Căpitanul Skirtle locuia la Port Arthur deja de mai bine de 
zece ani, împreună cu soţia sa, doamna Skirtle, în vârstă de 


patruzeci de ani, cu fiul William şi fiica Belly, de paisprezece şi, 
respectiv, doisprezece ani. Ocupând vila despre care am vorbit, 
doamna Skirtle şi copiii nu intrau, niciodată, în legătură cu 
personalul închisorii. Doar căpitanul sosea în fiecare dimineaţă, 
îşi petrecea acolo cea 
A 

mai mare parte din zi, şi se întorcea la vilă de-abia pe înserate. 
In fiecare lună inspecta peninsula, efectuând o deplasare până 
la istmul Eagle Hawk Neck, în cursul căreia vizita diversele 
posturi de santinelă şi trecea în revistă escuadele folosite la 
drumuri. 

Căpitanul era la curent cu procesul acesta, al cărui răsunet 
fusese considerabil — proces terminat cu condamnarea la 
moarte a acuzaților. Câ regina le cruţase viaţa, asta nu însemna 
că delictul de asasinat, în condiţii care îl făceau şi mai odios, 
apăsa mai puţin asupra lor. Se impunea, deci, să fie trataţi cu 
extremă severitate, pedeapsa lor nu trebuia uşurată în nici un 
fel. Şi, totuşi, comandantul fu izbit de atitudinea celor doi fraţi 
atunci când fură aduşi în faţa sa. După ce răspunseră la 
întrebările care le-au fost puse, Karl Kip adăugă cu voce sigură: 

—Justiţia oamenilor ne-a condamnat, domnule comandant, 
dar suntem nevinovaţi, nu noi suntem asasinii căpitanul Gibson! 

Se prinseseră, din nou, de mână, aşa cum făcuseră în faţa 
Curţii, şi a fost ultima oară când au avut ocazia să se 
îmbrăţişeze, frăţeşte. 

Gardienii îi duseră separat, întrucât primiseră ordinul să nu-i 

A 
mai lase împreună. Incorporaţi fiecare în câte o escuadă, aflaţi 
în imposibilitatea de a-şi mai vorbi, de-abia dacă aveau prilejul 
să se mai zărească din când în când. 

Atunci începu pentru ei, apoi continuă, acea înfiorătoare 
viaţă de ocnaş în uniforma galbenă a penitenciarului Port 
Arthur. Nu erau legaţi, aşa cum se face în alte ţări, de un 
tovarăş cu care ar fi trebuit să împartă lanţul. Dar un lanţ lung 
de aproximativ trei picioare împiedica picioarele osânditului şi, 
ca sâ meargă, acesta trebuia să îl salte până la brâu. Totuşi, 
chiar dacă legarea în şir nu există la Port Arthur, totuşi, uneori, 
ca măsură disciplinară, ocnaşii din aceeaşi escuadă sunt legaţi 
împreună şi lucrează astfel la transportarea greutăților. 


Fraţii Kip nu fură, niciodată, pedepsiţi astfel, nu cunoscură 
cumplitul „chain-gang"89. Luni de zile, fără sâ poată să-şi 
vorbească măcar o singură dată, lucrară în escuade separate, 
la construirea drumurilor pe care guvernul hotărâse să le 
deschidă de-a curmezişul peninsulei Tasmania. 

De cele mai multe ori, după încheierea zilei de lucru, se 
întorceau în dormitoarele penitenciarului, unde deţinuţii erau 
închişi în grupuri de câte patruzeci. Ah! Ce alinare ar fi fost 
pentru ei dacă, în momentul acela, li s-ar fi îngăduit să se 
întâlnească, sâ se odihnească unul lângă altul, sau chiar pe 
şantiere, atunci când îşi petreceau toată noaptea sub cerul 
liber. 

A 

Intr-o singură zi a săptămânii, duminica, Karl şi Pieter Kip 
aveau bucuria să se vadă, atunci când ocnaşii se adunau în 
capela în care slujea un pastor metodist. Şi, oare, ce credeau ei 
despre justiţia oamenilor, ei nişte nevinovaţi obligaţi să trăiască 
în promiscuitatea aceasta, alături de criminalii ale căror lanţuri 
zăngăneau jalnic între un cântec şi altul, între o rugăciune şi 
alta?... Ceea ce-i frângea inima lui Karl Kip, ceea ce-l făcea să- 
şi stăpânească cu greu revolta ce clocotea în sufletul lui, era 
faptul că 


fratele lui era supus unor eforturi atât de mari. înzestrat cu o 
sănătate de fier, extrem de viguros, el era în stare să le facă 
faţă, deşi raţia de mâncare pe care o primeau în ocnă de abia 
dacă-i ajungea: trei sferturi de livră de carne proaspătă sau opt 
uncii de 

89 Chain-gang înseamnă grup de ocnaşi legaţi împreună; in 
original apare textul în lb. engleză (americană). (N.red.) carne 
sărată, o jumătate de livră de cartofi. Dar Pieter care nu era 
prea puternic, nu avea, oare, să cedeze?... După ultimele zile 
de arşiţă, într-o climă aproape tropicală, îmbrăcaţi doar în 
boarfele galbene de ocnaş, aveau să îndure gerul năprasnic, 
vântul rece şi biciuitor, ninsorile abundente. Dar trebuiau să-şi 
continue truda sub amenințările gardienilor, sub biciul 
paznicilor. Nici o clipă de odihnă, doar scurtul răgaz din timpul 
mesei, pe la mijlocul zilei, aşteptând întoarcerea în penitenciar. 
Apoi, la cea mai mică tentativă de împotrivire, la cel mai slab 
murmur de protest, o ploaie de pedepse disciplinare se abătea 


asupra acestor nenorociţi — carcera, „chain-gang", în sfârşit, 
cele mai înfiorătoare chinuri, biciuirea vinovatului, cu pielea 
sfâşiată de curelele gârbaciuluui. 

Totuşi, dacă, uneori, Karl Kip era pe punctul să se revolte 
împotriva stricteţii regulamentului şi a severităţii cu care erau 
trataţi, fratele lui, Pieter, se supunea, sperând că într-o bună zi 
adevărul va ieşi la suprafaţă, că un fapt, un incident, o 
descoperire le vor dovedi nevinovăția. Accepta, deci, oricât de 
grea, oricât de dezonorantă ar fi fost, viaţa aceasta de ocnaş, şi 
dacă nu poseda vigoarea fizică a fratelui lui, cel puţin energia sa 
morală îi îngăduia să o îndure, susţinut, de altfel, de deplina lui 
credinţă în Dumnezeu. Ceea ce-l frământa, mai ales, era teama 
că Karl nu va reuşi să se stăpânească, că va răbufni şi va 
comite cine ştie ce violenţă. Cu siguranţă, Karl nu va încerca să 
evadeze, nu vroia să îl lase singur în penitenciar de unde vor 
ieşi doar împreună!... Dar, într-o clipă de disperare, Karl nu îşi 
va ieşi, oare, din fire, fără ca, el, Pieter să fie lângă el pentru a-l 
potoli, pentru a-1 linişti?... 

Aşa că, măcinat de nelinişte, Pieter crezu de datoria lui să 
încerce un demers, şi, într-o zi, în timpul unei inspecții a căpi- 
tanului-comandant, îndrăzni să se adreseze acestuia. Şi, îi ceru, 
cu un glas rugător, nu să fie lăsat lângă fratele lui, în aceeaşi 
escuadă, ci să i se facă favoarea de a petrece câteva clipe 
împreună. 

Căpitanul Skirtle îl lăsă pe Pieter să vorbească, nu fără să-l 
observe cu mare atentie, atenţie în care se întrezărea si un 

e 7 « e 
oarecare interes. Oare pentru că fraţii Kip aparţineau unei clase 
sociale clin care provin rareori musafirii lui?... Sau, poate, 
pentru că domnul Hawkins, cu sprijinul guvernatorului, îşi 
continuase intervenţia în favoarea lor?... Sau, poate, pentru câ, 
după ce obținuse comutarea pedepsei, omul acesta cumsecade 
încerca, acum, să obţină o ameliorare a condiţiilor de detenţie? 

De altfel, domnul Skirtle nu lăsă deloc să i se ghicească 
gândurile. Karl şi Pieter Kip nu erau şi nu puteau fi, în ochii lui, 
decât doi oameni condamnaţi pentru crimă. Era, deja, mult că 
regina îi cruţase de spânzurătoare. Mai târziu, poate, va da curs 
cererii lui Pieter Kip, dar, în momentul de faţă, nu era cazul să 
cedeze. Pieter Kip, cu inima grea, sufocat de suspine, nu avu 

A 


puterea sâ mai insiste. înţelese că ar fi fost inutil, şi se retrase 
în rând, la locul lui. 

Trecuseră aproape şase luni de la sosirea celor doi fraţi în 
penitenciarul Port Arthur. Se apropia sfârşitul iernii. Fusese tare 
greu pentru nefericiţii aceştia şi cum ar fi putut întrevedea 
posibilitatea ca un anume eveniment să conducă la modificarea 
situaţiei lor? Şi, totuşi, evenimentul acesta se produse, şi iată 
cum. 

A 

In ziua de 15 septembrie, într-o dimineaţă frumoasă, 
domnul Skirtle, soţia lui, fiul şi fiica lui plecară într-o excursie 
lungă prin pădure. Ajunşi la istmul Eagle Hawk Neck, coborâră 
din trăsură. 

A 

In locul acela, câţiva ocnaşi lucrau la săparea unui canal de 
irigaţii, şi căpitanul-comandant vroia să inspecteze lucrările. Or, 
escuadele cărora le aparţineau Karl şi Pieter Kip lucrau acolo 
împreună, dar la o anumită distanţă una de cealaltă. Cei doi 
fraţi nu aveau nici măcar consolarea de a se vedea, o puzderie 
de copaci formând o lizieră deasă chiar la începutul istmului. 

O dată vizita încheiată, domnul Skirtle împreună cu familia 
lui se pregăteau să urce în trăsură, când, din direcţia palisadei 
ce închidea istmul, se auziră ţipete. Aproape numaidecât li se 
alăturară nişte lătrături furioase. Lătrau câinii legaţi de stâlpii 
de pe plajă, la cel puţin trei sute de paşi de lizieră. 

Unul dintre ei îşi rupsese lanţul şi se năpustise spre pădure, 
în mijlocul strigătelor gardienilor şi ale urletelor întregului grup. 
Ai fi zis că dogul intenţiona să se repeadă la deţinuţii a căror 
uniformă îi era bine cunoscută. Dar, speriat de vociferările lor, 
ţâşni spre pădure, înainte ca gardienii să-l poată prinde. 

Ceea ce avea căpitanul de făcut era să se urce cât mai 
repede în trăsură şi să plece înainte ca dogul să sperie caii. Din 
nefericire, aceştia, înspăimântați, o porniră, deja, la trap în 
direcţia închisorii. 

— Veniţi... Veniţi! strigă domnul Skirtle către soţia şi copiii 
lui, zorindu-i spre un tufiş unde spera să găsească adăpost. 

Brusc, câinele apăru, cu bale la bot, cu ochii în flăcări. Arăta 
ca o fiară sălbatică, mârâia înfundat şi, dintr-un salt, se aruncă 
asupra micului Skirtle, îi sări la gât şi îl trânti la pământ. Se 
auziră strigătele gardienilor care veneau în fugă dinspre lizieră. 


Domnul Skirtle, văzând pericolul, se pregătea să intervină 
când se simţi prins de două braţe vânjoase care îl dădură la o 
parte. O clipă după aceea, micul Skirtle era salvat, iar câinele se 
lupta cu salvatorul micuţului pe care îl prinsese cu colții de 
braţul stâng, sfâşiindu-1 cu furie. Omul acela avea în mână o 
cazma pe care o înfipse în corpul dogului care se prăbuşi 
gâfâind. 

Doamna Skirtle îşi ţinea fiul în braţe, copleşindu-l cu 
mângâieri, în vreme ce căpitanul se întoarse spre salvatorul 
copilului său — un ocnaş în uniforma lui galbenă. Era Karl Kip. 
Lucra la o sută de paşi mai încolo, auzise strigătele gardienilor, 
zărise câinele alergând prin pădure. Şi atunci, fără să ţină 
seama de pericol, se repezise pe urmele lui. 

Comandantul îl recunoscu, sângele îi ţâşnea dintr-o rană 
îngrozitoare. Se pregătea să înainteze spre el, ca să-i 
mulţumească, ca să-i acorde primele îngrijiri, când i-o luă 
înainte Pieter Kip. Auzind strigătele de dincolo de lizieră, 
escuadele alergaseră în acelaşi timp cu gardienii. După ce trecu 
de ultimul şir de copaci, Pieter Kip, zărindu-şi fratele întins lângă 
corpul animalului, alergă spre el, strigând: 


— Karl!... Karl!... 

A 

In zadar ar fi încercat supraveghetorii să-l oprească. De 
altfel, la un semn al căpitanului, spre care doamna Skirtle îşi 
întindea mâinile şi pe care fiul lui îl implora sâ aibă milă de 
salvatorul lui, le făcu semn paznicilor să se îndepărteze. Şi, 
pentru prima oară, după şapte luni lungi de despărţire şi de 
suferinţă, Karl şi Pieter Kip plânseră unul în braţele celuilalt. 

IX 
ÎMPREUNĂ 

Karl Kip, după ce fusese transportat în trăsura căpitanului- 
comandant la penitenciarul Port Arthur, fu dus într-una dintre 
încăperile infirmeriei, unde fratele lui, autorizat să rămână 
lângă el, nu întârzie să i se alăture. 

Cât de recunoscători trebuie să fi fost domnul şi doamna 
Skirtle, faţă de acest om. Graţie curajului său, fiul lor fusese 
salvat 

A 


de la o moarte îngrozitoare! In primul moment, purtat de un 
elan irezistibil, băiatul îngenunchease în faţa tatălui său, 
repetând cu o voce întretăiată de suspine: 


— Graţiază-1... tată... graţiază-l! 

Doamna Skirtle se alăturase fiului ei şi amândoi îl implorau 
pe căpitan, ele parcă ar fi putut să le îndeplinească cererea, de 
parcă ar fi avut calitatea de a dispune eliberarea lui Karl Kip! 

Şi, de altfel, se putea uita pentru ce crimă fuseseră osândiţi 
cei doi fraţi la muncă silnică pe viaţă, în penitenciarul Port 
Arthur, 


după ce scăpaseră de pedeapsa cu moartea?... întrucât nu ştia 
nimic de uneltirile lui Vin Mod şi Flig Balt, cum ar fi putut 
domnul Skirtle să pună la îndoială vinovăția osândiţilor?... Chiar 
dacă unul dintre ei îşi riscase viaţa, salvându-i băiatul, asta nu 
însemna câ nu erau asasinii lui Harry Gibson, pedepsiţi, 
condamnaţi ca atare!... 

Actul acesta de devotament, oricât de frumos ar fi fost, 
putea, oare, răscumpăra O asemenea fărădelege 
înspăimântătoare?... 

— Dragul meu, spuse doamna Skirtle, de îndată ce soţul ei 


se întoarse acasă, după ce îl lăsase pe rănit în grija doctorului, 
ce putem face pentru nefericitul acesta?... 


— Nimic..., răspunse căpitanul, nimic, doar să 
recomandăm administraţiei să fie mai binevoitoare cu el, în aşa 
fel încât, pe viitor, să beneficieze de un regim mai puţin sever... 
să fie scutit de muncile grele... 


— Ei bine! Trebuie să îl informăm chiar astăzi pe 
guvernator de ceea ce s-a întâmplat... 


— Până diseară, va afla, răspunse domnul Skirtle. Dar 
totul se va limita la o ameliorare a condiţiilor de detenţie şi nu 
la o reducere a pedepsei. Karl Kip şi fratele lui au făcut deja 
obiectul unei favori — şi încă ce favoare! —, de vreme ce li s-a 
cruțat viaţa... 


— Şi îi mulţumesc Cerului, aşa cum îi mulţumeşte şi el, 
pentru că 1-a salvat pe bietul nostru copil... 


— Draga mea, spuse căpitanul, voi face tot ceea ce îmi 
stă în puteri, din recunoştinţă pentru Karl Kip. De altfel, de când 
cei doi fraţi au sosit la Port Arthur, purtarea lor a fost 
ireproşabili şi nu au avut de suportat rigorile regulamentului. 
Poate, îţi repet, voi obţine de la administraţia superioară să nu 
mai fie repartizaţi la lucrările din exterior, încă şi mai dificile 
pentru nişte oameni de condiţia lor, şi să fie folosiţi în birourile 
penitenciarului... Ar fi o mare uşurare pentru ei, având în 
vedere condiţiile în care trăiesc acum... Dar, tu ştii pentru ce 
crimă au fost aduşi în faţa instanţei şi pe ce probe indiscutabile 
s-a întemeiat convingerea juriului... 


— Dragul meu, strigă doamna Skirtle, cum poate un 
ucigaş să fie capabil de un asemenea act?... 


— Şi, totuşi... nu există nici o îndoială în această privinţă... 
Niciodată fraţii Kip nu şi-au putut dovedi nevinovăția... 


— Nu ţii seama, dragul meu, insistă doamna Skirtle, de 
părerea domnului Hawkins... 


— O cunosc... Omul acesta deosebit nu îi crede vinovaţi, 
dar este influenţat de amintirile lui, şi nu a reuşit sâ obţină 
nimic pentru ei, în afara comutării pedepsei prin intermediul 
guvernatorului... 


—  Gândeşte-te, atunci, reluă doamna Skirtle, cu cât mai 
nedreaptă i se va părea, acum, condamnarea aceasta, atunci 
când va afla ce a făcut Karl Kip... 

Căpitanul nu răspunse, căci fusese, deja, foarte impresionat 
de ceea ce declarase domnul Hawkins referitor la cei doi fraţi. 
Dar, dacă te gândeai bine, dacă te gândeai la probele 
materiale, la documentele lui Harry Gibson ajunse în posesia lui 
Karl şi Pieter Kip, la kriss-ul, arma crimei, descoperit în valiză, 
îți mai era îngăduit să mai ai măcar o umbră de îndoială? 

A 


— In orice caz, dragul meu, reveni doamna Skirtle, am să- 
ţi cer o favoare, ...este un lucru care depinde doar de tine... pe 
care nu mi-l vei refuza... 


— Favoarea asta, rugămintea asta este legată de faptul 
ca cei doi fraţi să nu mai Fie despărțiți niciodată?... 


— Da... ai ghicit... m-ai înţeles!... De azi, îi vei îngădui lui 
Pieter Kip sâ rămână lângă fratele lui, să-1 îngrijească... 
— Aşa voi face, negreşit, declară domnul Skirtle. 


— O să-i vizitez şi eu, urmă doamna Skirtle. Voi avea grijă 
să nu le lipsească nimic acestor nefericiţi... Şi, cine ştie... mai 
târziu...? 

Până atunci, cererea celor doi fraţi urma să fie îndeplinită şi 
ceea ce îşi doriseră cu cea mai marea ardoare se întâmpla — 
nu aveau să mai fie despărțiți. 

Deci, începând din ziua aceea, Karl şi Pieter Kip se văzură 
la orice oră, în fiecare clipă. Apoi, după trei săptămâni, atunci 
când rana lui aproape se cicatrizase şi Karl Kip putu să 
părăsească infirmeria, începură să se plimbe amândoi prin 
curtea penitenciarului. Locuiau acum în acelaşi corp de clădire, 
dormeau în acelaşi dormitor, lucrau în aceeaşi escuadă. în 
sfârşit, erau folosiţi la muncile din interior cu speranţa de a fi 
repartizaţi la birourile din Port Arthur. 

Vă puteţi uşor imagina câte aveau să-şi spună cei doi fraţi, 
cum decurgea discuţia lor şi ce subiect de conversaţie revenea 
mereu şi, mai ales, cum îşi vedeau viitorul. lar atunci când cel 
mai tânăr îl vedea pe cel mare bântuit de teama că adevărul nu 
avea să fie descoperit niciodată, îi repeta: 

—e Să-ţi pierzi speranţa, frate, înseamnă să-ţi pierzi 
credinţa în Dumnezeu!... De vreme ce ni s-a cruțat viaţa, 
acesta este un semn că Providența vrea ca asasinii să fie 
descoperiţi într-o bună zi... ca reabilitatea noastră sâ fie 
proclamată public... 


— Să te audă Dumnezeu, Pieter, răspundea Karl Kip, şi te 
invidiez că eşti atât de încrezător!... Dar, în sfârşit, cine ar 
putea fi ucigaşii căpitanului Gibson?... Evident, nişte indigeni 
din Kerawara sau de pe Insula York, poate chiar de pe altă 
insulă a arhipelagului Bismarck!... Şi cum să-i găseşti, în 
mijlocul populaţiei melaneziene, împrăştiată pe tot teritoriul?... 

Era dificil, aici Pieter Kip era de acord cu el. Nu contează, 
însă! Credinţa lui era de nezdruncinat... Se va întâmpla ceva 
neaşteptat... Va avea loc un eveniment neprevăzut... Domnul 
Zieger, domnul Hamburg vor obţine informaţii noi... 


— Şi, de altfel, spuse el într-o zi, văzându-şi fratele cuprins 
de disperare, este sigur că asasinii sunt nişte indigeni?... 
Karl Kip îl prinse de mâini şi strigă, privindu-1 drept în ochi: 


— Ce vrei să spui?... Explică-mi... Crezi, aşadar, că vreun 
colon, vreun angajat al factoriei ar fi putut comite crima 
aceasta... 


— Nu... frate... nu! 
A 


— Atunci... cine?... Nişte marinari?... Da!... In portul din Ke- 
rawara se aflau mai multe nave... 


— Şi mai era şi bricul nostru, James Cook, adăugă Pieter. 


— James Cook?... 

Şi, repetând numele acesta, Karl Kip îşi iscodea fratele din 
priviri... Atunci, Pieter îi făcu cunoscute bănuielile care-i 
frământau mintea. Nu se aflau în rândurile echipajului indivizi 
cât se poate de suspecți, între alţii, marinarii aceia recrutaţi la 
Dunedin care au luat parte la rebeliunea pusă la cale de Flig 
Balt?... Şi, dintre indivizii aceştia, Len Cannon — pentru a cita 
unul — n-ar fi putut afla că Harry Gibson ducea cu el la locuinţa 
domnului Hamburg nu numai actele bricului, dar şi o sumă de 
mai multe mii de piaştri?... Mai ales că Len Cannon şi camarazii 
lui coborâseră, în după-amiaza aceea, pe uscat... Nu ar fi putut 
să îl pândească pe căpitan, să îl urmărească prin pădurea din 
Kerawara, să-l atace, să-l asasineze, să-l jefuiască?... 

Karl îşi asculta fratele cu o atenţie încordată şi plină de 

A 
nelinişte. In mintea lui începea să se facă lumină. Niciodată nu 
i-ar fi trecut prin cap să-şi explice asasinatul altfel decât prin 
intervenţia indigenilor... Şi, iată că Pieter îi semnala câ vinovaţii 
ar fi putut fi Len Cannon sau alţi recruți de la bord!... După 
câteva clipe de gândire, reluă: 


— Dar, admițând că ucigaşii trebuie căutaţi printre 
oamenii aceştia, rămâne faptul că domnul Gibson a fost 
înjunghiat cu un pumnal malaiez... 


— Da... Karl... şi, trebuie să adaug, cu al nostru... 
— Cu al nostru?... 


— Nu mai există nici o îndoială în această privinţă, afirmă 
Pieter Kip, şi, într-adevăr, virola lui a fost găsită în pădurea din 
Kerawara... 


— Şi cum a putut ajunge pumnalul acesta în mâna 
asasinilor?... 


— A fost furat, Karl... 
— Furat?... 


— Da, de pe epava Wilhelminei... în timp ce noi 
cercetam... 


— Furat... de cine?... 


— De unul dintre marinarii care manevrau barca şi care, 
ca şi noi, au urcat pe epavă... 


— Dar cine erau marinarii aceştia?... îti aduci aminte, 

Pieter?... 
T ° ' 

Numele lor?... 

— Destul de vag, frate... Era, mai întâi, Nat Gibson care a 
tinut 

A 

să ne însoțească... In ceea ce priveşte oamenii desemnați de 
căpitan, nu Îmi aduc aminte... 


— Şeful de echipaj nu era cu ei?... întrebă Karl Kip. 


— Nu, frate... Cred că pot afirma cu certitudine câ Flig Balt 
rămăsese la bord. 


— Şi Len Cannon?... 


— Da... da... Mi se pare câ îl văd pe epavă. Poale... dar nu 

sunt 
A 

sigur... In sfârşit, el sau altul a putut intra în cabina noastră şi a 
găsit kriss-ul pe care noi nu-l zărisem în cine ştie ce ungher... 
Şi, mai târziu, atunci când în mintea acestor ticăloşi a încolţit 
ideea crimei, s-au folosit de arma aceasta pentru a o comite, 
după care ni l-au vârât în valiză... 


— Dar, l-am fi găsit, Pieter!... 


— Nu, ...dacă l-au pus în ultimul moment! 

Se poate observa cât de mult se apropiase Pieter Kip de 
adevăr. Doar câ se înşela în privinţa adevăraţilor asasini. Dacă 
bănuielile sale erau îndreptate asupra lui Len Cannon sau a 
altor recruți, ele nu îi aveau în vedere nici pe Flig Balt, nici pe 
Vin Mod. Ceea ce era, de altfel, sigur, era faptul că şeful de 
echipaj nu se îmbarcase în barcă, pentru a se deplasa la epavă; 
clar, tot atât de sigur era faptul că Vin Mod se afla în ea — ceea 
ce nici Karl, nici Pieter nu-şi mai aminteau. Se ştie cum operase 
această fiinţă atât de vicleană şi atât de perfidă, cu suficientă 
abilitate şi îndrăzneală pentru a nu fi fost vreodată obiectul 
vreunei suspiciuni. 

Aceasta era, deci, conversaţia pe care cei doi fraţi ar fi avut- 
o deja, desigur, dacă nu ar fi fost despărțiți, mai întâi în 
închisoarea din Hobart Town, apoi în penitenciarul clin Port 
Arthur. 

Intre timp, după demersurile întreprinse de căpitanul 
Skirtle, guvernul şi administraţia penală din Regatele Unite 
autorizaseră admiterea fraţilor Kip în birourile din Port Arthur. 
Ceea ce reprezenta o îmbunătăţire profundă a regimului ce le 
fusese impus până atunci. Or, noua poziţie a celor doi fraţi trezi 
invidia şi ura multor deţinuţi. Nişte asasini, nişte condamnaţi la 
moarte a căror pedeapsă fusese comutată să se bucure de 
asemenea favoruri!... Ceea ce făcuse Karl Kip pentru familia 
căpitanului-comandant merita, oare, o răsplată atât de mare?... 
Să te lupţi cu un câine, cu riscul câtorva muşcături, cine n-ar fi 
făcut la fel, pentru o asemenea recompensă?... Fraţii Kip se 
văzură, deci, siliţi să se apere împotriva acestor brute, şi, oricât 
era Karl de voinic, nu prea reuşea să le facă faţă. Totuşi, în 
toată gloata aceasta de ocnaşi, alături de care vieţuiau în sălile 
comune, se găsiră doi care să le ţină partea şi să-i apere 
împotriva tovarăşilor lor. 

Erau doi deţinuţi de treizeci şi cinci şi, respectiv, patruzeci 
de ani, doi irlandezi, unul pe nume O'Brien, celălalt, Macarthy. 
Pentru ce crimă fuseseră condamnaţi, nu dăduseră niciodată 
explicaţii. 

Atât cât le stătea în putinţă, se ţineau la distanţă. Erau dotați 
cu o forţă excepţională şi reuşiseră sâ-i pună la respect pe 
ceilalţi. Cu siguranţă, nu erau nişte condamnaţi obişnuiţi, şi 
primiseră o educaţie superioară oaspeţilor tradiţionali ai 


penitenciarului. Aşa că, revoltați, fără îndoială, să-i vadă pe 
tovarăşii lor năpustindu-se douăzeci deodată asupra lui Karl 
Kip, îl ajutaseră să se apere împotriva acestor brute odioase. 

Era, aşadar, de aşteptat ca, deşi irlandezii aceştia erau 
foarte posomorâţi, foarte sălbatici şi prea puţin comunicativi din 
fire, între ei şi fraţii Kip să se înfiripeze o prietenie destul de 
puternică, până când o nouă decizie a administraţiei nu le mai 
oferi decât rareori ocazia de a se întâlni în viaţa de zi cu zi de la 
Port Arthur. 

A 

într-adevăr, domnului Skirtle i se adusese fără întârziere la 
cunoştinţă modul în care înțelegeau să se comporte unii dintre 
deţinuţii săi, cei mai îndărătnici dintre ei. Află, astfel, că Karl şi 
Pieter Kip fuseseră ţinta unor atacuri personale şi că erau 
expuşi celor mai rele tratamente atunci când noaptea îi aducea 
în acelaşi dormitor cu tovarăşii lor de ocnă. 

Pe de altă parte, doamna Skirtle, care nu încetase să se 
intereseze de cei doi fraţi, făcea tot ceea ce depindea de ea 
pentru a le mai îndulci soarta. După ce vorbise de nenumărate 
ori despre ei, în cursul vizitelor sale la domnul şi doamna 
Hawkins, se simţise cuprinsă de o oarecare îndoială, şi, fără să 
meargă până la a admite că ar fi putut să nu fie vinovaţi de 
crima din Kerawara, cel puţin, probele culpabilităţii lor nu i se 
mai păreau absolut decisive. Şi apoi, cum ar fi putut uita ce 
datora curajului lui Karl Kip?... De aceea, femeia aceasta 
recunoscătoare, continuându-şi demersurile insistente pe lângă 
guvernatorul Tasmaniei, obţinu, în cele din urmă, autorizaţia 
ca, pe timpul nopţii, cei doi fraţi să ocupe o celulă particulară. 

înainte de a fi instalaţi în celula aceasta, Karl şi Pieter Kip 
vrură să le mulţumească pentru ultima oară noilor lor prieteni, 
O'Brien şi Macarthy, pentru bunele lor oficii. Irlandezii 
răspunseră cu 

A 
răceală acestui demers. îşi făcuseră doar, datoria, la urma 
urmei, apărându-i pe cei doi fraţi împotriva unor adevărate fiare 
turbate. Şi, când aceştia le întinseră, la despărţire, mâna, ei nu 
făcură la fel. 

Când râmaseră singuri, Karl strigă: 


— Nu ştiu pentru ce crimă au fost condamnaţi oamenii 
aceştia doi, dar, în mod sigur, nu pentru asasinat, pentru că au 
refuzat să dea mâna cu asasinii care suntem!... 

Şi, copleşit de furie, adăugă: 


— Noi... noi... asasini!... Şi nimic... nimic care să ne dove- 
dească nevinovăţia!... 


— Nu-ţi pierde nădejdea, sărmanul meu Karl, încercă să îl 

aline 
A 
Pieter. Intr-o bună zi, ni se va face dreptate! 

în luna martie a anului 1887, trecuse un an de când cei doi 
fraţi fuseseră deportaţi la Port Arthur. Ce-ar fi putut obţine mai 
mult, decât ameliorarea condiţiilor lor de detenţie?... Aşa că, 
oricât de mare ar fi fost încrederea lui Karl Kip în viitor, nu 
trebuia, oare, să se teamă că vor rămâne, pentru totdeauna, 
victimele unei erori judiciare?... Şi, totuşi, nu erau atât de 
părăsiţi, de lăsaţi în voia sorții aşa cum credeau. Afară aveau, 
dacă nu prieteni, măcar protectori care nu încetaseră să se 
ocupe cu cea mai mare seriozitate de situaţia lor. Dacă Nat 
Gibson, orbit de durere, refuza să admită că există prezumţii în 
favoarea lor, domnul Hawkins, însă, îşi con- 

A 
tinua demersurile legate de această nefericită afacere. 
întreținea o corespondenţă asiduă cu domnul Zieger, la Port 
Praslin, şi cu domnul Hamburg, la Kerawara. îi presa să extindă 
ancheta, să obţină informaţii atât din Noua lIrlandă, cât şi din 
Noua Britanie. 

Angajat pe această cale, domnul Hawkins începu să se 
întrebe dacă nu ar trebui să-i caute pe ucigaşi chiar şi printre 
membrii echipajului lui James Cook, aşa cum se gândiseră Karl 
şi Pieter Kip... Nu existau motive de a-i suspecta pe Len Cannon 
şi pe camarazii lui... poate şi pe alţii?... Şi, uneori, numele lui 
Flig Balt îi venea în minte... Dar, trebuie să fiţi de acord, erau 
doar nişte simple ipoteze care nu se sprijineau nici pe 
depoziţiile martorilor audiaţi în cursul procesului, nici pe probele 
materiale prezentate de-a lungul dezbaterilor. 

Domnul Hawkins avu, atunci, ideea de a se duce la Port 
Arthur. Simţi nevoia irezistibilă de a-i revedea pe protejaţii săi, 


un fel de sentiment instinctiv care îl aduse până în pragul 
penitenciarului. 

Vă puteţi uşor imagina surpriza deosebită şi, de asemenea, 
emoția de nedescris de care fură cuprinși fraţii Kip, atunci când, 
în dimineaţa zilei de 19 martie, se aflară în prezenţa 
armatorului. Acesta nu era mai puţin emoţionat sâ-i revadă pe 
naufragiaţii de pe 

A 

Wilhelmina în straiele lor de ocnaşi. In primul moment, Karl Kip 
era gata sâ se avânte spre binefăcătorul lor... Fratele lui îl 
reţinu. Şi cum domnul Hawkins — acesta îşi impusese o rezervă 
care era de înţeles — nu făcu nici un pas spre ei, rămaseră 
nemişcaţi şi tăcuţi, aşteptând să li se adreseze cuvântul. 
Domnul Skirtle se ţinea deoparte, indiferent în aparenţă. Vroia 
să-i lase domnului Hawkins libertatea de a conferi acestei 
întrevederi caracterul pe care îl considera convenabil, iar 
acestei discuţii, cursul pe care trebuia să îl aibă. 


— Domnilor,... spuse armatorul. 
Şi cuvântul acesta fu ca o înălţare morală a celor doi 
nefericiţi care nu mai erau decât nişte numere de puşcăriaşi! 


— Domnilor Kip, am venit la Port Arthur penU'u a vă pune 
la curent cu unele lucruri care vă interesează si de care m-am 
T 
ocupat... 
Cei doi frați crezură că declarația aceasta se referea la 
afacerea de la Kerawara... Se înşelau. Nu proba nevinovăției lor 
o aducea domnul Hawkins, care continuă în termenii următori: 


— Este vorba despre Casa voastră de comerț de la 
Groningue. Am vrut să intru în corespondenţă cu diverşi 
negustori din acest oraş unde, trebuie să vă spun, se pare că 
opinia publică v-a fost întotdeauna favorabilă... 


— Suntem nevinovaţi!... strigă Karl Kip, incapabil să-şi 
mai stăpânească revolta ce clocotea în sufletul lui. 


— Dar, reluă domnul Hawkins, căruia îi era destul de greu 
să se menţină rezervat, nu eraţi în situaţia de a vă putea pune 
ordine în afaceri... Acestea sufereau, deja, clin pricina absenței 
voastre... Era important ca lichidarea să fie făcută urgent, aşa 
că am preluat interesele voastre... 


— Domnule Hawkins, răspunse Pieter Kip, vă mulţumim, 
este o binefacere care se adăugă atâtor altora... 


— Doream sâ vă informez, continuă armatorul, că 
lichidarea s-a făcut în condiţii mai avantajoase decât era de 
sperat... Cursul era în creştere şi mărfurile au găsit cumpărător 
la un preţ ridicat... 

A 
In consecinţă, bilanţul se prezintă cu o balanţă a calculelor în 
profitul vostru. 

Pe chipul palid al lui Karl Kip se zugrăvi cea mai vie 
satisfacţie, în mijlocul frământărilor de care era copleşit în viaţa 
această amară de ocnaş, de câte ori nu se gândise la afacerile 
lui în suferinţă, la Casa sa de comerţ adusă la faliment; la 
această nouă ruşine care avea să apese asupra numelui tatălui 
său!... Şi iată câ domnul Hawkins îl înştiinţă că lichidarea 
rezolvase lucrurile în mod fericit, în beneficiul lor. 

Karl Kip spuse, atunci: 


— Domnule Hawkins, nu ştim cum să vă arătăm 
recunoştinţa noastră!... După tot ceea ce aţi făcut, deja, pentru 
noi, după stima pe care ne-aţi arâtat-o, de care am fost demni, 
de care suntem, încă, demni, o jur!... Datorită dumneavoastră 
firma noastră este salvată!... Şi nu noi am dezonorat-o... Nu... 
nu suntem vinovaţi de crima pentru care am fost condamnaţi!... 
Nu suntem asasinii căpitanului Gibson! 

Şi, aşa cum făcuseră în faţa curţii, cei doi fraţi, ţinându-se 
de mână, îl luară pe Dumnezeu drept martor, invocându-l din 
tot sufletul. Domnul Skirtle îi observa cu emoție, simțindu-se 
pătruns de accentul de sinceritate ce răzbătea din glasul lor. 

Şi, atunci, domnul Hawkins izbucni, incapabil să mai ţină în 
el tot ceea ce avea pe suflet... Şi o făcu într-o revărsare, într-un 
şuvoi de vorbe, pline de căldură şi de compasiune. Nu! Nu 
credea în vinovăția fraţilor Kip! Niciodată nu crezuse!... Din 
nefericire, ancheta întreprinsă la Port Praslin, la Kerawara, pe 
celelalte insule ale Arhipelagului Bismark nu dăduse nici un 
rezultat!... în zadar căutaseră să dea de urma ucigaşilor printre 
triburile indigene... Totuşi, nu renunţase la ideea de a reuşi, în 
cele din urmă, şi de a ajunge la revizuirea procesului... 

Revizuirea procesului! Cuvintele acestea erau rostite, 
acum, pentru prima oară în faţa celor doi condamnaţi, care nu 


mai speraseră sâ le audă... revizuirea procesului care îi va 
trimite în fata unor noi judecători, care va permite să fie aduse 
probe noi!... 

Dar, aceşti judecători noi, aceste probe noi, aveau nevoie 
de un fapt nou indiscutabil, lăsând să se întrevadă o eroare 
judiciară, pentru ca un alt acuzat să fie adus în boxă, pentru a-i 
înlocui pe cei care fuseseră condamnaţi pe nedrept!... 
Adevăratul autor al crimei... vor reuşi, oare, să îl descopere, 
pentru a-l pune faţă în faţă cu cei doi fraţi, înaintea juriului din 
Hobart Town?... 

Atunci, domnul Hawkins, împreună cu ei, reluară 
principalele puncte de acuzaţie. Da!... Căpitanul Gibson fusese 
înjunghiat cu pumnalul găsit în camera celor doi fraţi şi care le 
aparţinea... Nu ei îl găsiseră pe epava Wilhelminei... Nu ei îl 
aduseseră la bordul bricului... Dacă Jim îl văzuse în cabina lor, 
asta însemna că altcineva îl pusese acolo, şi dacă fuseseră 
găsite actele căpitanului, asta însemna că altcineva le pusese 
acolo... Or, acest altcineva nu va putea fi decât cel care le 
furase, o dată cu banii lui Harry Gibson, după cel asasinase în 
pădurea din Kerawara!... 

A 

In condiţiile acestea, bănuielile nu se puteau îndrepta decât 
spre marinarii de pe James Cook. Doar unul dintre ei putuse lua 
kriss-ul din cabina Wilhelminei... unul dintre cei ce veniseră cu 
barca... 

Imediat, Karl Kip, strigă: 


— Flig Balt se afla printre ei?... 

— Nu... răspunse Pieter, nu!... Memoria nu mă înşeală!... 
Flig Balt n-a pus piciorul pe epavă!... 

— într-adevăr... îmi aduc aminte... n-a părăsit bricul... 
declară armatorul. 


— Cine erau, atunci, oamenii care au luat loc în barcă?... 
întrebă Karl Kip. 
— Hobbes şi Wickley, răspunse domnul Hawkins. Am avut 


ocazia să-i interoghez în legătură cu acest aspect şi sunt siguri 
că s-au îmbarcat cu Nat Gibson şi cu voi... 


— Len Cannon nu era acolo?... reluă Pieter Kip. 


— Ei mi-au afirmat că nu. 
— Am crezut... 
— Dar, urmă Karl Kip, Hobbes şi Wickley nu pot fi bănuiţi... 


— Nu, cu siguranţă, răspunse Hawkins. Sunt marinari 
cinstiţi... Dar, mai era şi un al treilea cu ei... 


— Şi cine, atunci, domnule Hawkins?... 
— Vin Mod. 


— Vin Mod!... exclamă Karl Kip... Vin Mod, prefăcutul ăla... 
pungaşul ăla... 


— Vin Mod, adăugă Pieter Kip, pe care întotdeauna l-am 
considerat omul de care Flig Balt asculta orbeşte!... 

La vremea aceea, nici şeful de chipaj, nici Vin Mod nu se 
mai aflau la Hobart Town şi unde, oare, ar fi putut să dea de 
urma lor?... 

X 
FENIAMII9O 

A 

In anul 1867, în scopul de a smulge Irlanda insuportabilei 
dominaţii a Marii Britanii, se constitui asociația politică a 
fenianismului. 

Deja, cu două secole înainte, supușii catolici ai verzii 
Erin91, înduraseră persecuții grave, atunci când soldaţii lui 
Cromwel, tot atât de intoleranţi pe cât de feroci, încercaseră să 
impună populațiilor irlandeze jugul reformei. Persecutaţii au 
rezistat, demni şi plini de nobleţe, fideli credinţei lor religioase, 
ca şi crezului lor politic. Anii se scurseră, situaţia nu se amelioră 
şi Anglia îşi făcu simțită cu duritate mâna sa brutală. Aşa că, la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea, în 1798, izbucni o revoltă, repede 
reprimată, care duse la 

9(3 Revoluţionari irlandezi (după numele unei vechi caste 
militare irlandeze), membri ai unei asociaţii secrete fondate, de 
fapt, în 1858 şi răspândită, mai ales, în S.U.A. printre emigranții 
irlandezi. Programul fenianismului preconiza lupta împotriva 
dominaţiei engleze şi instaurarea unei republici democratice 
independente în Irlanda. în 1867, anul menţionat de Jules Verne 
ca fiind cel al înfiinţării, a avut loc o răscoală a fenianilor, una 


dintre numeroasele răscoale din Irlanda, care, ca şi celelalte, a 
fost, însă, înăbuşită. (N.tr.) 

91 Denumire poetică a Irlandei. (N.tr.) 
suprimarea parlamentului irlandez, apărător naţional al 
libetăţilor irlandeze. 

A 

In 1829, apăru un protector al cărui nume răsună în lumea 
întreagă. O'Connell veni să ocupe un loc în Camera Comunelor. 
Acolo, glasul său tunător protesta împotriva violenţelor 
britanicilor, în favoarea a şapte milioane de catolici, din opt 
milioane de locuitori cât număra, atunci, Irlanda. 

O'Connell se stinse în 1847, înainte de a-şi încheia opera. 
Totuşi, eforturile individuale continuară să se manifeste şi, în 
1867, guvernul Regatului Unit se află în faţa unei noi revolte 
care izbucni, de data asta, nu într-un oraş din Irlanda, ci într-un 
oraş din Anglia. Manchester văzu, pentru prima oară, ridicându- 
se un drapel al fenianilor, al căror nume vine, fără îndoială, de 
la gaelii92 din timpurile străvechi, şi acesta flutură pentru 
cauza independenţei. 

Revolta aceasta fu reprimată, cum fusese şi prima, cu 
aceeaşi rigoare implacabilă. 

A 

In aceeaşi perioadă se înscrie o altă tentativă, datorată 
energiei şi tenacităţii lui Burke şi lui Casey care, arestaţi la 
Londra, au fost închişi în închisoarea din Clerckenwell. Prietenii 
şi complicii lor nu aveau, însă, să-i părăsească. Hotărâţi să îi 
elibereze, pe 13 decembrie au aruncat în aer zidurile închisorii 
— explozie care avea să facă patruzeci de victime, morţi şi 
răniţi. Nereuşind să scape, Burke a fost condamnat la 
cincisprezece ani de muncă silnică, pentru crimă de înaltă 
trădare. 

Dacă, după explozia de la Clerckenwell, fenianismul avea 
să piardă teren în ochii opiniei publice, urmărirea drastică a 
membrilor organizației nu era de natură să stopeze 
manifestările de violenţă. Exista mereu temerea câ, în numele 
cauzei Irlandei, va avea loc cine ştie ce tentativă disperată a 
celor care o susțineau. 

Poliţia nu îşi precupeţi eforturile şi fenianii se văzură vânaţi 
fără milă. Chiar reuşi să dejoace mai multe comploturi ai căror 
autori 


92 Denumire a vechilor locuitori ai Irlandei şi, în secolul al 
V-lea, a locuitorilor regiunii de nord-vest a Marii Britanii; popor 
de limbă gaelicâ. (Nitr.) fură judecaţi şi condamnaţi la 
deportare. Printre ei, după o acţiune la Dublin, în 1879, se aflau 
irlandezii O'Brien şi Macarthy. 

Răsculaţii, fiind denunţaţi, poliţia îi arestă înainte de a-şi 
pune planul în aplicare. 

O'Brien şi Macarthy nu au acceptat cu nici un chip să îşi 
compromită complicii. Şi-au asumat în totalitate 
responsabilitatea 

A 
acestei conspirații. Curtea se dovedi de o severitate excesivă. li 
condamnă la deportare pe viaţă şi fură trimişi la penitenciarul 
din Port Arthur. 

Aşadar, cei doi irlandezi, O'Brien şi Macarthy, fuseseră 
transportaţi la Port Arthur în 1879, cu ani grei în urmă. De 
atunci îndurau viaţa de ocnaş în toată asprimea ei, în mijlocul 
acelei gloate josnice. 

O'Brien era un fost contramaistru, şef de echipă într-o 
fabrică din Dublin, iar Macarthy, lucrător în port. Amândoi, de o 
energie cum rar se vede, beneficiaseră de o oarecare educaţie. 
Legături de familie, amintiri, exemple ale vieţii îi făcuseră să se 
înroleze sub drapelul fenianismului. Pentru el îşi riscaseră viaţa, 
pentru el îşi pierduseră libertatea. Puteau spera câ, după o 
anumită perioadă de timp, condamnarea lor va lua sfârşit, 
puteau spera într-o grațiere care să le permită sâ părăsească 
ocna?... Nu, nu se bazau pe asta şi, fără nici o îndoială, vor 
îndura până la moarte traiul acesta cumplit, dacă nu izbuteau 
să scape, să evadeze. Exista, însă, o asemenea eventualitate?... 
Evadările de pe insula Tasmaniei nu sunt imposibile?... Nu, cu 
condiţia de a beneficia de un ajutor din afară şi, deja de mai 
mulţi ani, fenianii din America puseseră la cale mai multe 
combinaţii pentru a-i scăpa pe fraţii lor de atrocitățile de la Port 
Arthur. 

Spre sfârşitul anului în curs, O'Brien şi Macarthy fuseseră 
preveniţi de apropiata tentativă a unor prieteni din San 
Francisco de a-i elibera. Când va sosi momentul, vor fi înştiinţaţi 
clin nou, ca să fie pregătiţi pentru această evadare. Cum 
primiseră primul avertisment, cum ajunsese până la ei, în 
penitenciar?... Cum le va parveni al doilea?... Şi cum va slăbi 


supravegherea lor, de vreme ce, zi şi noapte, înăuntru şi afară, 
paznicii nu-i scăpau din ochi?... 

Era, totuşi, printre paznici, un irlandez care se afla în 
legătură cu compatrioţii lui. Din devotament pentru cauza 
fenianismului, pentru a salva ultimele victime trimise clin 
America în Tasmania, irlandezul acesta — pe numele său 
Farnham — se angajase ca gardian la penitenciarul Port Arthur, 
cu scopul de a facilita evadarea prizonierilor. Fără îndoială, 
risca mult, dacă tentativa eşua şi se descoperea câ era înţeles 
cu O'Brien şi cu tovarăşul lui 

A 
de ocnă. Dar era întru-totul devotat cauzei sale. Intre feniani 
exista o solidaritate care merge până la jertfa de sine. 

De aproximativ optsprezece luni, Farnham îndeplinea 
funcţia de gardian, spre satisfacția şefilor lui, în vreme ce 
compatrioţii lui erau închişi acolo de mai bine de şase ani. 
Curând, el fu primit printre supraveghetorii din escuada lor, în 
aşa fel încât se aflau mereu sub paza lui şi îi putea însoţi afară. 
Ceea ce îi dăduse destulă bătaie de cap a fost, întrucât nu-l 
cunoşteau, să le inspire încredere şi sâ nu fie luat drept un frate 
fals. Reuşi şi între ei se stabili un acord perfect. 

Marea grijă a lui Farnham era să nu dea loc nici unei 
bănuieli. Aşa că trebui sâ se poarte la fel de nemilos cu deţinuţii 
din escuada lui, ca şi ceilalţi gardieni. Nimeni nu ar fi putut 
spune că i-ar fi tratat pe O'Brien sau pe Macarthy cu măcar 
minimă indulgență. Este adevărat, amândoi se supuneau 
disciplinei drastice din penitenciar şi Farnham nu avu, 
niciodată, ocazia de a-i pedepsi, de a acţiona cu severitate 
împotriva lor. 

Pe de altă parte, în mai multe rânduri, fraţii Kip 
remarcaseră că paznicul acesta se deosebea de ceilalţi printr-o 
purtare mai puţin obişnuită, mai puţin grosolană. Totuşi, 
observaţia aceasta nu-i conduse la concluzia că Farnham se 
străduise sâ joace un rol. De altfel, nu aparținuseră, niciodată, 
escuadei de care se ocupa acesta şi de-abia dacă îl întâlneau la 
intrarea lor în birouri. 

Dacă aflară tot ceea ce se referea la O'Brien şi Macarthy, 
asta se întâmplă clin pricina actelor pe care le aveau de 
compulsat93, prin mâna lor trecând toate documentele celor de 
la Port Arthur. 


93 A compulsa înseamnă a cerceta acte, documente; a 
aduna date, informaţii. (N.red) a 
In felul acesta aflară cauza condamnării celor doi feniani — o 
condamnare exclusiv politică care îi obliga să trăiască într-o 
cumplită promiscuitate, alături de cei mai mârşavi criminali. 

Şi, Karl Kip îi spuse fratelui lui, acum, când ştiau cine sunt 
O'Brien şi Macarthy: 


— lată de ce au refuzat mâna pe care le-am întins-o! 
— Şi îi înţeleg! răspunse Pieter Kip. 


— Da... frate... noi nu suntem pentru ei decât nişte 
condamnaţi la moarte, nişte asasini care am fost cruţaţi de 
spânzurătoare! 


— Sărmanii! continuă Pieter Kip, gândindu-se la cei doi 
ocnaşi închişi în ocna aceasta... 


— Şi aşa şi suntem!... strigă Karl Kip, cuprins de unul 
dintre acele accese de furie pe care nu şi le putea controla şi 
de ale căror consecinţe se temea, întotdeauna, fratele său. 


— Fără nici o îndoială, răspunse Pieter, dar noi suntem 
victimele unei erori judiciare care va fi îndreptată într-o bună zi, 
în vreme ce oamenii aceştia doi sunt condamnaţi pe viaţă, şi 
numai pentru că au vrut independenţa ţării lor! 

Totuşi, chiar clacă îndatoririle lui Farnham în cadrul 
penitenciarului erau de natură sâ faciliteze evadarea fenianilor, 
deocamdată nu se părea că ocazia de a trece la fapte era prea 
aproape de a se ivi. De mai bine de un an, cei doi irlandezi 
aflaseră de la el câ nişte prieteni din America se ocupau de 
pregătirea acestei evadări şi nu primiseră nici un semn, nici un 
mesaj în acest sens. Aşa că O'Brien şi Macarthy începeau să se 
simtă cuprinşi de disperare, când, în seara zilei de 20 aprilie, 
Farnham le făcu următoarea comunicare: 

Se întorcea la penitenciar când, un individ se apropie de el, 
îi spuse pe nume, îşi declină identitatea — Walter — şi rosti 
parola stabilită de comun acord între fenianii din San Francisco 
şi el. Apoi, îl anunţă că tentativa de evadare urma să aibă loc 
curând, în condiţiile următoare: în mai puţin de cincisprezece 
zile, steamer-ul Illinois plecat din San Francisco spre Tasmania, 
va ajunge la Hobart Town şi va rămâne în radă. Acolo, va 


aştepta o împrejurare favorabilă pentru a străbate Storm Bay şi 
a se apropia de peninsulă. Ziua şi punctul de pe coastă unde va 
trimite  ambarcaţiunea vor fi indicate printr-o înştiinţare 
ulterioară. înştiinţarea aceasta, în cazul în care Farnham şi 
interlocutorul lui, atunci când se vor revedea, nu-şi vor putea 
vorbi, va fi un bilet învelit într-o frunză pe care Walter îl va lăsa 
să cadă la rădăcina unui copac de unde Farnham v-a putea să- 
1 culeagă fără să fie văzut. Nu le mai 
rămânea decât să se conformeze ultimelor informaţii continute 
în 

e S 
acest bilet. 

Vă puteţi imagina emoția şi, de asemenea, bucuria celor 
doi irlandezi în urma acestei comunicări. Cu câtă nerăbdare 
aveau să aştepte sosirea lui Illinois în rada din Hobart Town, 
sperând că nu va fi întârziat din drumul său de cine ştie ce 
incident petrecut pe mare. In emisfera meridională, aprilie nu 
este încă luna în care furtunile Pacificului se dezlănţuie cu 
violenţă. Cincisprezece zile, spusese Walter, şi steamer-ul va fi 
aici, şi ce erau cincisprezece zile pentru răbdarea lor, după şase 
ani petrecuţi în infernul din Port Arthur! 

După cum s-a văzut, Walter nu se putea gândi sâ pătrundă 
dincolo de zidurile penitenciarului, urma să îl caute pe Farnham 
afară, atunci când îl va preveni. Atunci le va indica ziua în care 
fugarii trebuiau să părăsească ocna şi locul unde va veni să îi ia 
barca de pe Illinois. Poate că vor reuşi chiar în ziua aceea, în 
momentul în care escuada lor, repartizată la lucrările din 
exterior, se va pregăti să se întoarcă la Port Arthur, sâ ajungă 
pe litoral?... Vor vedea, vor acţiona în funcţie de împrejurări... 
Important era ca Farnham să fie anunţat la timp, ca el să 
primească într-un fel sau altul, ultima înştiinţare... Deşi nu-l 
văzuse pe Walter decât o singură dată, îl va recunoaşte cu 
uşurinţă... Deci, în zilele următoare, trebuia să fie mereu cu 
ochii în patru, şi, dacă Walter nu reuşea sâ intre în contact 
direct cu el, să supravegheze împrejurimile, să fie tot timpul 
gata să surprindă cel mai mic semn. Apoi, când Walter va lăsa 
sâ caciă biletul lui la rădăcina copacului, va lua toate măsurile 
de prevedere atunci când îl va culege de pe jos şi după aceea, 
când îi va face cunoscut conţinutul celor doi irlandezi. 


—- Vom reuşi, adăugă el... Am luat toate măsurile 
necesare... Sosirea lui Illinois nu poate trezi nici o bănuială... Va 
ancora la 
Hobart Town ca orice vas care face o escală şi, atunci când se 
va îndrepta spre larg străbătând golful, autorităţile maritime nu 
vor avea nici o suspiciune!... O dată ajuns în larg... 


— Vom fi salvaţi, Farnham, strigă O'Brien, salvaţi de tine 
care le vei întoarce împreună cu noi în America... 


— Fraţilor, răspunse Farnham, am făcut pentru voi ceea 
ce aţi fi făcut voi pentru Irlanda! 

Se scurse o săptămână şi Farnham nu îl revăzu pe Walter, 
care, fără îndoială, stătea de veghe la Hobart Town, pândind 
steamer-ul american. 

De partea lor, fraţii Kip nu mai aveau nici o veste de la 
domnul Hawkins. Se gândeau fără încetare la revizuirea, 
rejudecarea despre care le vorbise, nu trăiau decât cu speranţa 
aceasta, fâră sâ încerce să se întrebe pe ce motive s-ar fi putut 
sprijini!... 

Pe 3 mai trecuseră cincisprezece zile de la convorbirea 
dintre Farnham şi Walter. Cei doi nu se mai văzuseră. Probabil 
că survenise vreo întârziere pe parcursul călătoriei, căci Illinois 
ar fi trebuit să se afle în rada din Hobart Town şi, cu siguranţă, 
nu era acolo, căci cei doi irlandezi ar fi fost preveniţi. Aşa că 
stăteau ca pe jar! Şi, atunci când escuada lor se apropia de 
litoral, cu câtă aviditate îşi îndreptau privirile spre ocean, 
căutând-o printre navele din dreptul lui Storm Bay pe aceea 
care urma să-i ducă departe de aceste locuri blestemate! 
Rămâneau acolo nemişcaţi, privind spre cine ştie ce şuviţă de 
fum împinsă de vântul de sud- est, semnalând apropierea unui 
steamer, înainte ca aceasta să treacă de limba de pământ a 
capului Villar. Apoi, nava apărea şi ocolea limba de pământ, 
pentru a inta în golf... 


— Acesta este?... Acesta este?... repeta O'Brien. 


— Poate câ da, răspundea Macarthy şi, în cazul acesta, 
Farnham ne va da de ştire în mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore... 
Şi rămâneau pe gânduri. 


Atunci, vocea aspră a gardianului şef îi chema la treabă şi, 
pentru a nu trezi nici o bănuială, Farnham nu-i cruța deloc. 

a 

In ceea ce îl privea, după ce ieşea clin tură, părăsea 
penitenciarul, se ducea în oraş, rătăcea pe străzi, prin port, cu 
nădejdea de a-l 

A 
întâlni pe Walter. In zadar. La urma urmei, nu la Port Arthur, ci 
la Hobart Town trebuia să-l aştepte Walter pe Illinois, şi nu va 
reapare în preajma penitenciarului decât după sosirea steamer- 
ului, pentru a-i da ultimele instrucţiuni lui Farnham. 

A 

In ziua aceea, după-amiaza, mai multe escuade, printre 
care şi aceea a fenianilor, fură trimise la cinci mile distanţă, 
spre sud-vest. Acolo, la lizieră, erau doborâţi o mulţime de 
copaci, pentru construirea unei ferme, în urma deciziei 
administraţiei, doar la o jumătate de milă de coastă. Or, cum 
trebuia delimitat amplasamentul fermei respective, fraţii Kip 
fură alăturaţi escuadei. Fuseseră însărcinaţi să supravegheze 
executarea lucrărilor, în conformitate cu planurile pe care le 
concepuseră în birouri. 

Deţinuţii, în număr de o sută, mergeau păziţi de douăzeci 
de gardieni şi de şeful lor. Ca de obicei, condamnaţii purtau 
lanţul atârnat de picior şi prins la brâu. Totuşi, de când lucrau în 
birourile penitenciarului, Karl şi Pieter Kip, scutiţi de această 
„piedică" grea, păstrau, din ţinuta de ocnaş, doar straiele 
galbene. 

Din ziua în care schimbaseră câteva vorbe cu O'Brien si 

T 
Macarthy, mulţumindu-le pentru felul în care se purtaseră cu ei, 
avuseseră foarte rar ocazia să îi întâlnească. Acum, de altfel, 
cunoscând povestea fenianilor, deportaţi din motive politice, 
uitaseră de ei înşişi, cuprinşi de milă pentru soarta acestor 
patrioţi irlandezi. 

De îndată ce turma umană ajunse pe amplasamentul 
viitoarei ferme, începură lucrările. La marginea poienii care 
trebuia să se deschidă în partea aceasta a pădurii, Karl şi Pieter 
Kip, sub supravegherea unuia dintre gardieni, se duseră să 
marcheze copacii ce trebuiau doborâţi, conform indicaţiilor din 
schiţă. 


Era destul de răcoare. Se apropia iarna, o mulţime de 
crengi uscate zăceau deja pe jos, în mijlocul frunzelor 
îngălbenite. Doar câteva esențe veşnic înverzite, stejari verzi, 
pini maritimi, îşi păstraseră frunzişul. Vântul clin larg, care 
bătea dinspre vest, făcea 

A 
ramurile să trosnească. In aerul înmiresmat de parfumul 
soiurilor răşinoase se amestecau mirosurile tari ale oceanului. 
Se auzea, de asemenea, zgomotul puternic al resacului 
deasupra căruia se răzleţeau stoluri de păsări. 

Cu siguranţă, O'Brien şi Macarthy erau convinşi că, în 
asemenea condiţii, nici o barcă nu putea acosta pe litoral. In 
ceea ce îl piivea pe Farnham, după ce se câţărase până pe 
creasta falezei, constatase câ nu se zărea nici un vapor în 
partea aceea a lui Storm Bay. Aşadar, Illinois ori nu sosise, ori 
se afla încă în raclă. 

De câteva luni, în perspectiva lucrărilor de la fermă, între 
Port Arthur şi această porţiune a peninsulei fusese construit un 
drum, un drum destul ele umblat, căci era folosit şi de alte 
aşezări agricole. Aşa că numeroşi drumeţi se opreau, uneori, 
pentru a-i privi pe deţinuţi. Este de la sine înţeles că erau ţinuţi 
la distanţă şi că nu le era îngăduit să comunice cu ocnaşii. 

Printre drumeţii aceştia, O'Brien şi Macarthy remarcară un 
individ care urcă şi cobori drumul de mai multe ori. 

Să fi fost Walter?... Ei nu îl cunoşteau, dar Farnham îl re- 
cunoscu şi, ferindu-se să comită cea mai mică imprudenţă, nu îl 

A 
slăbi din ochi. In acelaşi timp, le făcu celor doi feniani un semn, 
indicându-le că acesta era omul pe care il aşteptau. De ce 
venise acolo şi de ce încerca să se apropie de Farnham, dacă 
nu ca să-i dea de ştire despre sosirea steamer-ului, pentru a 
stabili ziua şi locul evadării! 

Şeful escortelor tuturor escuadelor era un om brutal, 
bănuitor, deosebit de sever în exercitarea atribuţiilor sale. 
Farnham nu putea intra în vorbă cu Walter fără să pară 
suspect. Acesta din urmă îşi dăciu seama de acest lucru şi, 
după câteva tentative nereuşite, se hotări să procedeze aşa 
cum stabiliseră în prealabil. 

în buzunarul lui, un bilet gata pregătit cuprindea toate indi- 
caţiile necesare. Arătându-l de departe lui Farnham, se 


îndreptă spre unul dintre copacii de pe marginea drumului, la 
cincizeci de paşi mai încolo, culese o frunză în care împături 
biletul pe care îl aşeză la rădăcina acestuia. Walter, făcând un 
ultim gest, înţeles de Farnham, cobori, clin nou repede, drumul 
şi dispăru în direcţia Port Arthur-ului. 

Fenianii nu scăpaseră clin ochi nici o mişcare a individului. 
Dar, ce să facă?... Nu puteau aduna de pe jos biletul, fără riscul 
de a fi văzuţi... Era, deci, de datoria lui Farnham să acţioneze, 
dar extrem de precaut. Aşa că era obligat să aştepte până când 
ocnaşii aveau să-şi termine treaba în partea aceea a poienii. 
Or, din nefericire, şeful escortelor tocmai trimise acolo o 
escuadă, şi nu pe aceea pe care o supraveghea Farnham. Vă 
puteţi, uşor, imagina neliniştea lui şi a compatrioţilor săi. Se 
aflau la mai mult de două sute de paşi de drum, în vreme ce 
ceilalţi ocnaşi erau în pădure. 

Printre aceştia Karl şi Pieter Kip marcau în continuare 
copacii, ajungând şi la acela lângă care Walter zăbovise o clipă. 
Exista, deci, pericolul ca frunza în care fusese împăturit biletul 
să-l lase să se vadă, iar acesta să fie luat şi predat şefului. 

Imediat ar fi fost dată alarma... De îndată ce escuadele se 
întorceau la Port Arthur, ar fi fost instaurată o strictă 
supraveghere, atât în interiorul, cât şi în exteriorul 
penitenciarului... Ocnaşii ar fi fost consemnați, iar lucrările ar fi 
fost reluate de-abia după câteva zile... Tentative de evadare ar 
eşua... Atunci când Illinois şi-ar trimite barca pentru a-i lua pe 
cei doi feniani, nu ar găsi pe nimeni la locul stabilit. După o 
aşteptare de câteva ceasuri, nu ar fi avut altceva de făcut 
decât să pornească, din nou, în larg... 

A 

In vremea asta, soarele începea să coboare. O masă de 
vapori se acumula la orizont, spre vest. la ora şase, şeful 
escortelor urma să dea semnalul de retragere, în aşa fel încât 
escuadele să ajungă înapoi la Port Arthur înainte de căderea 
nopţii. Or, nu era suficient ca Farnham să se poată deplasa în 
dreptul copacului cu pricina, trebuia să fie destulă lumină ca să 
poată zări frunza care înfăşură biletul. Dacă nu reuşea să o ia 
astăzi, după aceea ar fi fost prea târziu. Vântul, ploaia care 
stătea să cadă, ar fi udat şi împrăştiat frunzele uscate. 
Irlandezii nu îl pierdeau din ochi pe Farnham. 


— Cine ştie, murmură O'Brien la urechea tovarăşului lui, 
cine ştie dacă prietenii nu aveau de gând să ne ia cu ei chiar 
astăzi?... 

Chiar în ziua aceea?... Nu, nu era plauzibil. Nu trebuiau să-i 
lase lui Farnham răgazul necesar pentru a lua ultimele măsuri, 
iar irlandezilor, timpul de a ajunge pe litoral în punctul 
convenit?... Dar, în cel mult douăzeci şi patru de ore, 
ambarcaţiunea de pe Illinois va fi, cu siguranţă, acolo unde 
trebuia să fie... 

Ultimele raze ale soarelui se strecurau prin frunziş. Dacă 
Farnham reuşea sâ ajungă la copac, era destulă lumină ca să 
poată găsi şi culege frunza. Manevră, deci, în aşa fel încât să se 
apropie de locul în care se oprise Walter, fără ca nimeni să 
remarce ceva, în afara celor doi irlandezi care de-abia 
îndrăzneau să întoarcă capul într-acolo. 


O dată aflat lângă copac, Farnham se aplecă. Intre frunzele 
uscate care zăceau pe jos, se desluşea o singură frunză verde, 
pe jumătate mototolită, pe jumătate verde — aceea în care 
fusese ascuns, probabil, biletul lui Walter... Biletul nu mai era 
acolo... Să-1 fi luat vântul?... Poate că fusese, deja, luat şi 
predat şefului escortelor... 

Atunci când Farnham se alătură, din nou, escuadei, O'Brien 
şi Macarthy îl interogară din priviri... Ghiciră că nu reuşise... Şi, 
după întoarcerea în penitenciar, cât de speriaţi aveau să fie, 
aflând de la Farnham că biletul lui Walter dispăruse! 

XI 
BILETUL 

lată ce cuprindea biletul: 

„Mâine, 5 mai, de îndată ce veţi avea ocazia, în timpul 
lucrărilor din exterior, deplasaţi-vă toţi trei pe limba de pământ 
Saint James, în partea situată la vest de Storm Bay, unde vasul 
îşi va trimite barca. Dacă vremea nu i-a permis să părăsească 
rada din Hobart Town şi să străbată golful, aşteptaţi să ajungă 
în dreptul limbii de pământ, staţi de veghe de la apusul până la 
răsăritul soarelui. 

Dumnezeu să ocrotească Irlanda! Dumnezeu să-i ajute pe 
prietenii voştri din America!" 

Biletul nu conţinea nici un nume, nici pe cele ale 
destinatarilor, nici pe cele ale celor care îl redactaseră în 


termeni atât de concişi şi imperativi. Nu era menţionat nici 
măcar numele steamer-ului trimis din America la Hobart Town, 
a cărui destinaţie rămânea necunoscută. 

Totuşi, numele Irlandei era scris cât se poate de limpede. 
Aşadar, nu exista nici o îndoială că biletul era adresat fenianilor 
din Port Arthur. Dacă ajungea sub ochii căpitanului-comandant, 
acesta nu avea cum să se înşele: planul de evadare se referea 
la O'Brien şi Macarthy, plan care devenea inexecutabil. 

Dar, biletul acesta lăsat de Walter, în care se aflau indicaţii 
atât de precise şi în care li se dădea întâlnire evadaţilor peste 
patruzeci şi opt de ore, pe limba de pământ Saint James, cine 
luase cunoştinţă de el?... Fraţii Kip. 

Nu aţi uitat, fraţii Kip remarcaseră acel dute-vino al lui 
Walter de-a lungul drumului, adică îl observaseră pe 
necunoscutul care dădea târcoale prin preajma deţinuţilor, nu 
scăpase ochiului lor ager. Totuşi, nu îl urmăriseră cu aceeaşi 
atenţie încordată ca Farnham şi compatrioţii acestuia. Nu ÎI 
văzuseră pe Walter rupând o frunză din copac, înfăşurând o 
hârtie în ea, aruncând-o pe jos. Era o pură întâmplare că biletul 
ajunsese în posesia lor. într-adevăr, în vreme ce escuadele erau 
ocupate cu doborâtul arborilor, Karl şi Pieter Kip umblau de 
colo-colo de-a lungul drumului, pentru a marca copacii de pe 
margine. Atunci când Pieter Kip care mergea înaintea fratelui 
lui, ajunse în apropierea unuia dintre ei, îi dădu ocol înainte de 
a se ridica cosorul ca să cresteze trunchiul. 

Or, în momentul acela, zări, între două rădăcini, o frunză 
verde pe jumătate rulată din care ieşea un capăt de hârtie. 
După ce o strânse de pe jos, văzu că în ea se afla un bilet cu 
câteva rânduri scrise. 

într-o clipă, Pieter Kip citi biletul. Apoi, aruncă o privire iute 
în jur, asigurându-se că nu îl vede nimeni, şi îl strecură în 
buzunar. Fratele lui i se alătură, iar în vreme ce îşi continuau 
treaba, îl puse la curent. 

— Este vorba despre o evadare... Da!... O evadare!... şopti 
Karl Kip. Nişte condamnaţi care vor să-şi recapete libertatea... 
nişte criminali... în vreme ce noi... 


— Karl nu sunt nici asasini, nici hoţi!... răspunse Pieter 
Kip. Este vorba despre cei doi irlandezi..., O'Brien şi Macarthy... 
Nişte prieteni le-au pregătit evadarea!... 


Şi, de fapt, biletul acsta nu putea fi adresat decât unor 
irlandezi deportaţi la Port Arthur. 


— Dar, reluă Pieter Kip, în penitenciar sunt doar doi 
feniani şi, dacă ai citit bine... dacă am înţeles eu bine... este 
vorba despre trei evadați... 

Evident, lucrul acesta reprezenta o enigmă pentru cei doi 
fraţi care nu ştiau şi nici măcar nu bănuiau existenţa înţelegerii 
dintre Farnham şi compatrioţii lui... 


— Trei... repetă Karl Kip. Cine este, aşadar, cel care 
urmează să evadeze împreună cu ei?... 


— Cel de al treilea, răspunse Pieter Kip, este, poate, 
purtătorul acestui bilet!... Şi, dacă mă gândesc bine, n-o fi omul 
pe care l-am văzut vânzolindu-se pe drum?... încerca, probabil 
să se apropie de O'Brien sau de Macarthy. 

A 

In clipa aceea, Pieter Kip îi zări pe cei doi irlandezi 
schimbând rapid câteva vorbe cu unul dintre gardieni, cel care 
conducea escuada lor... în mintea lor se făcu, brusc, lumină... 
Gardianul acesta era Farnham, era irlandez ca şi ei... aşadar, el 
era?... 

Era ora şase seara şi şeful escortei dădu semnalul de 
retragere. Coloana, formată din nou la comanda gardienilor se 
puse în mişcare în rânduri de câte doi, urcând înapoi, spre Port 
Arthur. 

Fraţii Kip erau în coada coloanei, în vreme ce irlandezii 
înaintau în frunte. Şi cât de neliniştiţi erau, ca şi Farnham!... Nu 
exista nici o îndoială că biletul lui Walter se rătăcise... sau 
fusese luat de altcineva!... 

Se făcuse şapte când ocnaşii intrară în penitenciar şi, după 
ultima masă a zilei, Karl şi Pieter Kip se întoarseră în celula lor. 
Din lipsă de lumină, nu aveau cum să mai citească biletul, dar 
nu era necesar. Pieter Kip reţinuse fiecare frază, cuvânt cu 
cuvânt. 

Da! Se pregătea o evadare!... Da! Era vorba despre 
O'Brien, despre Macarthy şi, de asemenea, despre gardianul 
Farnham!... Acesta clin urmă avea să le faciliteze fuga, 
oferindu-le ocazia, în seara zilei de 5-mai, de a ajunge pe limba 
de pământ Saint James... Acolo, de îndată ce întunericul îi va 
permite, va acosta o ambarcaţiune — ambarcaţiunea vaporului 


venit din Hobart Town... Dacă starea vremii urma să Îl 
împiedice la ieşirea din radă, trebuiau să aştepte până a doua 
zi... până a treia zi, poate, şi cine ştie clacă evadaţii nu vor fi 
descoperiţi, capturați, duşi înapoi la ocnă?... 

— Nu are nici o importanţă, declară Karl Kip. Au şanse să 
reuşească!... Nu vor fi obligaţi să se ascundă în pădure, cu 
riscul de a fi urmăriţi de gardienii clin posturile de pază!... Nu 
vor fi obligaţi să treacă peste palisadele din istm, cu riscul de a 
fi sfâşiaţi de câini!... Nu!... Coasta este doar la cinci mile 
distanţă... şi, precis, lucrările îi vor duce şi mai aproape!... Va 
sosi o navă... barca ei se va duce să îi ia... în câteva ceasuri vor 
trece de capul Pillar... în vreme ce noi... noi... 


— Frate, observă atunci Pieter Kip, ai uitat câ nici O'Brien, 
nici Macarthy, nici măcar Farnham nu ştiu nimic din ceea ce 
spui tu!... 

— Este adevărat, bieţii oameni!... 


— Că un bilet a fost aruncat la rădăcina unui copac, asta 
cred că ştiu, şi chiar îmi aduc aminte că l-am văzut pe Farnham 
îndrep- tându-se, după noi, în partea aceea... Or, n-a mai găsit 
biletul şi, probabil, că se teme că a fost găsit de unul dintre 
gardieni şi predat guvernatorului!... Şi, atunci, urmează să fie 
ordonate măsuri care vor face orice evadare imposibilă... 


— Dar, strigă Karl Kip, nimeni n-a găsit biletul, în afara ta, 
Pieter... nimeni nu-i cunoaşte conţinutul, în afara noastră... şi 
nimic nu stă în calea evadării care se poate face... 

— Da, Karl, cu condiţia ca O'Brien şi Macarthy să fie la 
curent, şi nu sunt!... 


— Vor fi, Pieter... vor fi!... Nu vom uita că ne-au luat apă- 
rarea... Nu vom uita că este vorba de a smulge clin închisoarea 
aceasta nişte patrioţi a căror singură crimă este de a fi visat la 
independenţa ţării lor... 

— Mâine, Karl, răspunse Pieter Kip, mâine vom găsi 
posibilitatea să le înmânăm biletul... 


— Şi, spuse Karl Kip, prinzându-l de mână pe fratele lui, 
de ce n-am şterge-o o dată cu ei?... 


Tocmai propunerea aceasta o aştepta şi Pieter Kip. In ceea 
ce îl privea, se gândise la asta, fără să fi chibzuit, fără să fi 
reflectat, fără 

A 

să fi cântărit argumentele pro şi contra. Da!... In momentul în 
care le va da biletul celor doi irlandezi, când aceştia îl vor citi, 
când vor afla că totul e pregătit pentru evadarea lor, că vasul 
urmează să se apropie de limba de pământ Saint James, că o 
barcă îi va aştepta în seara zilei de 5... Ei bine!... Dacă Pieter 
Kip le spunea atunci „Vrem să mergem cu voi", puteau sâ le 
răspundă printr-un refuz?... Aveau sâ-i respingă, socotindu-i 
nedemni să îi urmeze?... 

Şi, totuşi, pentru fenianii aceştia, fraţii Kip erau nişte 
criminali care nu meritau nici o milă şi, luându-i cu ei, nu ar fi 
însemnat să le redea libertatea asasinilor căpitanului Gibson?... 

Pieter Kip se gândise la toate acestea şi, în acelaşi timp, la 
demersurile pe care domnul Hawkins nu înceta să le întreprindă 
pentru a obţine revizuirea procesului lor... Şi nu se putea 
împăca cu ideea că le era îngăduit să fugă!... 

Dar, pe de altă parte, dacă el avea încredere în viitor, Karl îi 
împărtăşea această încredere?... Nu şi să aştepte o reabilitare, 
incertă sau îndepărtată, în privinţa asta, nu se putea decide, îi 
era greu să accepte!... Şi, totuşi, ceea ce îi spuse atunci Pieter 
Kip, îl 

A 
impresionă puternic. Il asculta cu inima bătând să-i spargă 
pieptul, simţea cum îl cuprinde ameteala... 


— Frate, ascultă-mă... Am reflectat îndelung!... Admit... 
Da!... După tot ceea ce vom face pentru ei... Admit că O'Brien şi 
Macarthy nu vor putea să ne refuze sâ plecăm şi noi... deşi nu 
văd în noi decât nişte asasini... 


— Ceea ce nu suntem!... strigă Karl Kip. 


— Ceea ce suntem în ochii lor... ca pentru atâţia alţii... ca 
pentru toată lumea, în afara domnului Hawkins, poate!... Ei 
bine, dacă reuşim să scăpăm din penitenciar, să ne urcăm pe 
vapor, să ne refugiem în America, ce am câştigat?... 


— Libertatea, Pieter, libertatea!... 


— Şi ce va însemna libertatea aceasta, atâta vreme cât 
vom fi obligaţi să ne ascundem sub un nume fals, atunci când 
vom fi căutaţi de poliţiile din toate ţările, atunci când vom trăi 
veşnic sub ameninţarea unei extrădări?... Ah! Bietul meu Karl, 
când mă gândesc ce va fi existenţa noastră în aceste condiţii, 
mă întreb dacă nu ar fi mai bine pentru noi să rămânem la ocnă 
şi dacă nu e de preferat să aşteptăm aici până când ne va fi 
recunoscută 
nevinovăția... 

t 
A 

Karl Kip rămase mut. O luptă teribilă se dădea în el. 
înţelegea forţa, justeţea argumentelor pe care i le evidenția 
fratele lui. După evadare, viața lor urma să fie cumplită, cu 
pecetea crimei pe 

A 
fruntea lor!... In ochii fenianilor şi ai tovarăşilor lor, frații Kip vor 
rămâne asasinii căpitanului Gibson. 

Toată noaptea, Karl şi Pieter Kip discutară astfel şi, în cele 
clin urmă, Karl Kip se lăsă convins. Da! Pentru toată lumea, 
chiar şi pentru domnul Hawkins, evadarea ar echivala cu o 
mărturisire a vinovâăţiei. De partea lor, O'Brien, Macarthy şi 
Farnham erau măcinaţi de nelinişte. Căci, în sfârşit, fără nici un 
dubiu... Farnham nu se înşelase... Omul care se tot învârtea de- 
a lungul drumului era într-adevăr acel Walter care îl înştiinţase 
prima oară... Un bilet, învelit într-o frunză, fusese pus de el la 
rădăcina unui arbore... Dacă biletul nu se mai afla acolo, asta 
însemna că fusese predat căpitanului-comandant!... Domnul 
Skirtle nu ştia, în prezent, că fusese organizată o tentativă de 
evadare, în condiţiile descrise în bilet... că era vorba de cei doi 
irlandezi, în complicitate cu Farnham?... Şi, atunci, nu vor fi 
aspru pedepsiţi şi nu vor fi obligaţi să renunţe, pentru 
totdeauna, la speranţa că îşi vor recăpăta libertatea?... 

Aşa că, până la ziuă, sărmanii nenorociţi îi aşteptară pe 
paznici, să vină şi să-i arunce în carceră... 

A doua zi era duminică, zi în care deţinuţii nu sunt trimişi la 

: | » 


T 


muncă în exterior. Regulamentul le impune sâ ia parte la 
serviciul religios şi, după slujbă, rămân consemnați în curţile 
penitenciarului. 

Când se făcu ora sâ meargă la capelă, O'Brien şi Macarthy 
se 

A 
mai liniştiră. întrucât nu fusese luată nici o măsură disciplinară 
împotriva lor, traseră concluzia că căpitanul-comandant nu 
luase cunoştinţă de conţinutul biletului. 

De îndată ce deţinuţii îşi ocupară locurile obişnuite, slujba 
fu celebrată de pastor. Nici un incident nu o întrerupse. Cei doi 
irlandezi stăteau unul lângă altul, în rândul lor, observându-l pe 
Farnham, a cărui privire le transmitea clar: nimic nou. 

Domnul Skirtle asista la slujbă, aşa cum o făcea în fiecare 
duminică, din ordinul administraţiei superioare. Atitudinea lui 
nu indica nici o preocupare, şi n-ar fi fost astfel dacă proiectul 
de evadare ar fi fost divulgat. De altfel, nici Farnham, nici 
O'Brien, nici Macarthy nu remarcară să fi fost ţinta unei atenţii 
speciale. Aşadar, era, mai degrabă, de crezut că biletul fusese 
măturat de vânt, dispărând fără urmă. 

Atunci când pastorul îşi încheie alocuţiunea de la sfârşitul 
oficiului religios, deţinuţii părăsiră capela, îndreptându-se spre 
refectoriu94, pentru micul dejun. După care se răspândiră prin 
curţi sau căutară adăpost în locurile acoperite, căci începuse să 
plouă. 

Pieter Kip îşi propusese să se întâlnească cu O'Brien sau cu 
Macarthy în curte, unde ocnaşii formau grupuri separate şi să-i 
dea biletul, ceea ce ar fi fost mai uşor decât în interior, 
spunându-i: 

— Uite un bilet pe care l-am găsit. Nimeni altcineva, în 
afară de fratele meu şi de mine nu ştie de el... Tu hotărăşti ce 
ai de făcut! 

După care, Pieter Kip urma să se retragă. 

Or, cum deţinuţilor nu le era interzis să discute între ei, se 
părea că planul lui Pieter Kip nu prezenta nici un risc. Nu avea, 
la urma urmei, altceva de făcut decât să strecoare biletul în 
mâna lui O'Brien sau a tovarăşului lui, indicând proveniența 
acestuia. 

Din nefericire, ceea ce ar fi fost uşor în cazul în care toţi 
deţinuţii s-ar fi adunat în curţile închisorii, devenea mai 


complicat atunci când se refugiau în locurile acoperite, sau în 
sălile comune. 

94 Aici, sală de mese. (N.tr.) 

Acolo, circa opt sau nouă sute de prizonieri se înghesuiau sub 
supravegherea gardienilor. Şi este exact ceea ce o succesiune 
de averse violente îi obligă să facă, înainte de sfârşitul după- 
amiezii. Se văzură siliţi să se întoarcă în săli şi, nici o clipă, nici 
Karl, nici Pieter Kip nu găsiră ocazia de a se apropia de cei doi 
irlandezi. Şi, lotuşi, era absolut necesar ca cei doi irlandezi să 
fie înştiinţaţi chiar în acea zi. 

Erau în ziua de 4 mai, iar biletul indica data de 5 pentru 
întâlnirea de la Saint James, unde ambarcaţiunea urma să-i 
aştepte pe evadați. 

Cât despre modul în care să ajungă la locul stabilit, iată 
cum vedeau fraţii Kip lucrurile: A doua zi, ocnaşii urmau să fie 
trimişi în acea parte a pădurii pe care administraţia intenţiona 
să o defrişeze. Munca acolo se prelungea, de obicei, până la ora 
şase 

A 

seara. In momentul acela, fără îndoială, înainte de adunarea 
escuadelor pentru întoarcerea la Port Arthur, Farnham, sub un 
pretext oarecare, ar fi trebuit să-i însoţească pe cei doi deţinuţi 
la marginea luminişului. Nimeni nu va bănui nimic, nimeni nu se 
va mira, de vreme ce vor fi sub paza unui gardian. Apoi, foarte 
probabil, atunci când escuadele vor porni la drum nimeni nu va 
constata, încă, absenţa lui O'Brien, Macarthy şi Farnham. Se 
înţelege de la sine că dacă, din nenorocire, absenţa lor va fi 
semnalată, şeful escortelor va da alarma. La fel de adevărat, 
însă, era faptul câ, învăluiţi în umbrele înserării, fugarii se vor 
putea topi repede în pădurea deasă şi va fi greu să li se dea de 
urmă. 

Pe de altă parte, dacă fuga va fi descoperită de-abia după 
întoarcerea escuadelor la Port Arthur, tunul închisorii va trage 
numaidecât. Va fi dată alarma în toată peninsula. Dar, cum 
coasta se afla la doar jumătate de milă de luminiş, evadaţii vor 
avea timp să ajungă, deja, pe limba de pământ Saint James. lar 
dacă ambarcaţiunea îi aştepta acolo, le trebuiau doar câteva 
lovituri de vâslă ca să fie în siguranţă, la bordul lui Illinois. 
Vaporul va avea toată noaptea la dispoziţie ca să poată ieşi din 


Storm Bay şi, la răsăritul soarelui, se va afla cam la zece mile 
distanţă în larg de capul Pillar. 

Totuşi, repet, trebuia ca irlandezii sâ fie anunţaţi la timp, a 
doua zi ar fi fost prea târziu. Aşadar, dacă Pieter Kip nu reuşea 
sâ comunice cu ei înainte de căderea serii, avea să-i fie 
imposibil să o facă în cursul nopţii, pentru că fratele lui şi el 
ocupau o celulă separată, din care nu puteau ieşi. 

Aceasta era, în momentul acela, situaţia — nelinişte, în 
ceea ce-i privea pe feniani, legată de biletul dispărut, 
nerăbdare, în ceea ce-i privea pe fraţii Kip, pentru câ nu 
reuşeau să-l prevină fie pe O'Brien, fie pe Macarthy!... lar 
vremea trecea şi se apropia ora când toţi deţinuţii aveau să fie 
închişi în dormitoare... 

în cel mai rău caz, totuşi, nu s-ar fi putut ca cei doi irlandezi 
să fie avertizaţi dimineaţa?... N-ar fi avut timp să evadeze spre 
sfârşitul zilei?... De altfel, nu aveau posibilitatea de a ajunge pe 
coastă decât cu condiţia de a fi în afara penitenciarului... Or, în 
ziua următoare, în timpul lucrului, nu vor găsi, în sfârşit, Karl şi 
Pieter Kip ocazia de a se apropia de irlandezi, de vreme ce 
fratele lui şi el se bucurau de o oarecare libertate, ocupându-se 
cu marcajul copacilor?... 

Pe la ora şase seara, după o zi ploioasă, cerul se însenină, 
în momentul în care soarele era pe punctul de a apune. Un vânt 
puternic alungă norii. Deţinuţii putură ieşi câteva clipe de la 
adăpost, înainte de a se întoarce în domnitoare şi, 
supravegheați de gardieni, se risipiră prin curţi. 

Poate câ avea să li se ofere, în sfârşit, ocazia de a se întâlni 
cu O'Brien sau cu Macarthy!... Biletul se afla în posesia lui 
Pieter Kip, el urma să încerce să-l dea celor doi feniani. 

La ora şapte, conform regulamentului, deţinuţii intrau în 
dormitoare, aproximativ cincizeci de suflete în fiecare. 

Apoi, după apel, erau închişi până dimineaţa, iar fraţii Kip la 
fel, în celula lor. 

Diverse grupuri se formaseră ici şi colo, potrivit acelei 
camaraderii de închisoare, după cât de atraşi se simțeau 
deţinuţii unii de alţii. Nu despre trecut discutau ei... La ce 
bun?... Nici despre prezent... Cum ar fi putut să îl schimbe?... 
Ci, mai degrabă, despre viitor! lar în viitor, ce întrevedeau ei?... 
O oarecare ameliorare a condiţiilor de detenţie, uneori o 
reducere a pedepsei, poate chiar o evadare reuşită... 


După cum se ştie, fraţii Kip şi cei doi irlandezi nu erau în 
relaţii apropiate. Din ziua în care O'Brien şi Macarthy primiseră 
cu o răceală voită mulţumirile lui Karl şi Pieter Kip, nu îşi mai 
vorbiseră niciodată. Aşa că, întrucât nu făceau aceeaşi muncă, 
nu se puteau întâlni decât în dimineţile şi după-amiezele de 
duminică sau ale zilelor de sărbătoare. 

Totuşi, timpul trecea. Era important ca irlandezii să fie 
singuri în clipa în care le va fi înmânat biletul lui Walter, dar 
Farnham le tot dădu târcoale, fără să-i slăbească, o clipă, clin 
ochi. Fără îndoială, existau toate motivele ca cei doi fraţi să 
creadă că Farnham era la curent cu tentativa şi că urma să-i 
însoţească pe cei doi prizonieri în fuga lor. Dar, în sfârşit, în 
cazul în care ipoteza aceasta se baza pe o eroare, dacă 
Farnham îi surprindea pe fraţii Kip discutând cu fenianii, totul ar 
fi fost pierdut... Şi, totuşi, nu!... Pieter Kip nu se putea înşela. 
Cei trei schimbau între ei priviri pline de înţeles, priviri în care 
nerăbdarea se amesteca cu neliniştea! Erau atât de tulburaţi, 
încât nu puteau sta pe loc, se învârteau de colo-colo. 

A 

In clipa aceea, chemat de şeful gardienilor, Farnham fu 
obligat, în urma unui orclin pe care îl primi de la acesta, să 
părăsească curtea. Plecând, nu avu nici măcar vreme să le 
strecoare o vorbă 

A 
compatrioţilor lui care deveniră şi mai neliniştiţi. In starea în 
care se aflau, totul li se părea suspect. Ce vroiau de la 
Farnham?... Cine îl chemase?... Căpitanul-comandant, în 
legătură cu biletul?... Complicitatea lui fusese descoperită?... 

Pradă unei emoţii pe care nu mai reuşeau să o ascundă, 
O'Brien şi Macarthy făcură câţiva paşi spre poarta curţii, ca şi 
cum ar fi pândit întoarcerea lui Farnham, întrebându-se dacă nu 
vor fi 

A 
chemaţi, la rândul lor, şi ei... In locul întunecos şi pustiu în care 
se opriseră, se părea că nu există nici un risc, nici de a fi văzuţi, 
nici de a fi auziţi... 

Pieter Kip înaintă cu paşi repezi, se alătură irlandezilor şi, 
cu un gest iute, îi strânse mâna lui O'Brien care, în prima clipă, 
vru 

A 


să şi-o retragă... In acelaşi moment, O'Brien simţi o hârtie 


Pradă unei emoții pe care nu mai 
reuşeau să o ascundă, O'Brien şi 
Macarthy făcură câtiva paşi spre poarta 
curții. 
strecurându-i-se înlre degete, în timp ce Pieter Kip îi spunea cu 
glas şoptit: 


— Este un bilet care vă priveşte... leri l-am cules la 
marginea drumului, de sub un copac... Nimeni nu ştie de el, 
doar fratele meu şi cu mine... N-am avut cum sâ ţi-l dau mai 
devreme... Dar este, încă, vreme... De-abia mâine... Veţi vedea 
ce aveţi de făcut! 

O'Brien înţelesese, dar era atât de emoţionat, încât nu putu 
să răspundă. 

Şi, atunci, Karl Kip care tocmai se apropiase, se aplecă între 
Macarthy şi el, şi adăugă: 


— Noi nu suntem asasini, domnilor, şi, după cum vedeţi, 

nu suntem nici trădători! 
XII 
LIMBA DE PĂMÂNT SAINT JAMES 

A doua zi seara, puţin după ora şapte, la un interval de 
câteva minute, trei străfulgerări luminară succesiv zidul înalt al 
penitenciarului, în spatele localităţii Port Arthur. Trei detunături 
violente le urmară. Era tunul de alarmă ale cărui bubuituri 
răsunară pe întreaga suprafaţă a peninsulei determinând 
întărirea măsurilor de siguranţă. Imediat, între posturile de 
pază aveau să circule patrule, câinii aveau să fie ţinuţi în lanţuri 
de-a lungul palisadelor din istmul Eagle Hawk Neck. Nici un 
tufiş, nici un desiş din pădure nu va scăpa căutărilor 
gardienilor. 

Cele trei lovituri de tun semnalau o evadare ce tocmai 
fusese constatată şi numaidecât fură puse în mişcare toate 
forţele de ordine pentru a-i împiedica pe evadați să părăsească 
peninsula. 

De altfel, vremea era atât de rea, încât era imposibil să 
scapi în larg. Nici o ambarcaţiune nu ar fi putut acosta pe 
litoral, nici un vapor nu se putea apropia de coastă. Aşadar, 
pentru că nu puteau trece de palisadele din istm, evadaţii vor fi 
constrânşi să se ascundă în pădure şi, cu siguranţă, vor fi aduşi 
fără întârziere înapoi, în 


A 
penitenciar. într-adevăr, un vânt năprasnic sufla dinspre sud- 
vest, răscolind oceanul în Storm Bay şi în largul peninsulei. 

A 

In seara aceea, după întoarcerea deţinuţilor de la muncă, se 

A 
constatase absenţa a doi deportaţi din a cincea escuadă. In 
vreme ce îi aducea la Port Arthur, şeful escortelor care se afla 
în fruntea coloanei nu îşi dăduse seama de dispariţia lor, 
escuada a cincea fiind sub supravegherea lui Farnham pe care 
nu îl bănuia nimeni. Aşa că evadarea a fost cunoscută de-abia 
la apelul de seară, iar căpitanul-comandant a fost pe dată 
informat. 

Cum era vorba despre irlandezii O'Brien şi Macarthy, doi 
condamnaţi politici, era probabil că beneficiaseră de ajutorul 
unor prieteni din exterior. Dar, în ce condiţii avusese loc 
evadarea?... Evadaţii reuşiseră, deja, să părăsească insula?... 
Se ascundeau, încă, într-un loc dinainte stabilit?... Cercetările, 
aveau, poate, să lămurească lucrurile, în această privinţă, 
acum, când cele trei lovituri de tun puseseră în mişcare tot 
personalul de pe insulă. 

în ceea ce îl priveşte pe Farnham, când fusese chemat în 
ajun, era vorba doar de o problemă de serviciu. Asupra lui nu 
plana nici o suspiciune şi nici chiar în momentul în care se 
constată, de asemenea şi absenţa lui, la început nu fu bănuit. 
Domnul Skirtle şi şeful gardienilor crezură, mai degrabă, că 
irlandezii se descotorosiseră de el înainte de a fugi. 

Aşa cum s-a spus, era inadmisibil să crezi că O'Brien şi 
Macarthy plecaseră folosindu-se de o barcă, date fiind condiţiile 
atmosferice. Oceanul era mult prea agitat ca să poţi naviga şi 
acosta. Aşa că, la ordinul domnului Skirtle, un detaşament de 
gardieni se îndreptă spre istm care, după semnalul celor trei 
lovituri de tun, era deja supravegheat. Se asigurară că dogii clin 
dreptul palisadelor erau la locul lor, iar în ceea ce îi priveşte pe 
ceilalţi câini, aceştia au fost numaidecât asmuţiţi pe plajele de 
la Eagle Hawk Neck. 

O tentativă de evadare are, întotdeauna, un răsunet 
considerabil în rândurile deţinuţilor unui penitenciar. Deportații 
clin Port Arthur ştiau că doi dintre tovarăşii lor evadaseră şi, de 
asemenea, că era vorba de irlandezii O'Brien şi Macarthy. Şi cât 


de mult îi invidiau! Ei, nişte deţinuţi de drept comun, se puneau 
pe acelaşi plan cu deţinuţii politici!... Erau nişte prizonieri, ca şi 
ei, fenianii aceştia, şi reuşiseră să evadeze!... Izbutiseră să 
părăsească peninsula? Erau ascunşi în pădure, aşteptând să le 
sosească un ajutor din exterior?... 

Ceea ce se discuta în dormitoare, se discuta, de asemenea, 
şi în celula fraţilor Kip. Dar, aceştia ştiau ceea ce nimeni nu ştia: 
un vapor urma să-i ia la bord pe evadați... o ambarcaţiune urma 
să-i îmbarce de pe limba de pământ Saint James... Insă, 
ambarcaţiunea va ajunge la ora fixată?... 


— Nu... nu este posibil!... afirma Karl Kip, răspunzând 
întrebărilor fratelui lui. Vântul bate în rafale în Storm Bay!... Nici 
o barcă nu ar putea acosta. Un vapor, chiar şi un steamer, nu s- 
ar hazarda pe litoral... 


— Atunci, observă Pieter Kip, nenorociţii aceştia vor fi 
obligaţi să-şi petreacă noaptea pe limba de pământ?... 


— Noaptea asta şi ziua următoare, Pieter, pentru că 
evadarea nu poate avea loc ziua, pe lumină... Şi cine ştie dacă 
furtuna aceasta va trece în douăzeci şi patru de ore?... 

A 

In timpul orelor acestea nesfârşite, nici unul, nici celălalt 
dintre cei doi fraţi nu reuşi să doarmă. In vreme ce vijelia 
zgâlţâia fereastra îngustă a celulei lor, stăteau cu urechile 
ciulite... Nu se auzea, oare, vreun zgomot de paşi, un du-te-vino 
al gardienilor care să le dea de ştire că cei doi irlandezi 
fuseseră prinşi şi acum erau aduşi înapoi, în penitenciar?... Dar, 
nimic, doar zgomotul ploii biciuind cu furie zidurile închisorii... 

lată în ce condiţii se produsese, în ziua aceea, evadarea lui 
O'Brien şi  Macarthy, cu complicitatea compatriotului lor 
Farnham. 

Era aproape şase. Escuadele se pregăteau sâ se oprească 
din munca lor de defrişare. Deja, pădurea se pierdea în 
întuneric. încă cinci, şase minute şi şeful gardienilor va da 
ordinul de întoarcere la Port Arthur. în momentul acela, cei doi 
fraţi îl observară pe Farnham apropiindu-se de cei doi irlandezi, 
spunându-le un cuvânt cu voce joasă. Apoi, cei doi îl urmară 
până la marginea luminişului, unde se opriră în faţa unui copac 
însemnat pentru a fi doborât. 


Şeful gardienilor nu se  nelinişti deloc,  văzându-i 
îndreptându-se în direcţia aceea, sub supravegherea unui 
gardian, aşa câ rămaseră în locul acela până la ora la care 
escuadele se rânduiră în coloană pentru a porni spre 
penitenciar. 

Aşa cum s-a spus, nimeni nu observă, atunci, că nici 
O'Brien, nici Macarthy, nici Farnham nu se alăturaseră 
tovarăşilor lor. Doar după apelul din curtea penitenciarului, se 
constată absenţa lor. 

Profitând de întunericul ce începea să se lase, cei trei fugari 
reuşiră să se îndepărteze fără să fie zăriţi. Pentru a evita o 
patrulă care se întorcea la postul de pază clin apropiere, fură 
nevoiţi să se culce la pământ într-un desiş, având grijă să nu se 
trădeze prin clinchetul lanțurilor pe care O'Brien şi Macarthy le 
purtau la picioare şi la brâu. 

O dată ce patrula trecu, se ridicară toţi trei, apoi, oprindu- 
se din când în când, ciulind urechea la cel mai neînsemnat 
zgomot, reuşiră să ajungă pe creasta falezei la poalele căreia 
se întindea limba de pământ Saint James. 

întunericul  învăluise, atunci, aproape toată peninsula 
Tasman — un întuneric cu atât mai adânc, cu cât cerul era 
acoperit de nori groşi, aduşi de vântul de vest. 

Se făcuse aproape şase şi jumătate când evadaţii se opriră 
ca să observe golful. 


— Nici un vapor! constată O'Brien. 

Şi, într-adevăr, golful părea pustiu, căci, chiar dacă nu i s-ar 
fi zărit silueta, invizibilă în beznă, un vapor ar fi fost semnalat 
de luminile de la bord. 


— Farnham, întrebă Macarthy, ne aflăm, într-adevăr, pe 
faleza de la Saint James?... 


— Da... declară Farnham, dar mă îndoiesc că a acostat 
vreo ambarcaţiune! 

Şi cum ar fi putut îndrăzni sâ spere, auzind oceanul mugind 
în larg, în vreme ce spuma talazurilor, împrăştiată de rafalele 
de vânt, se ridică până pe creste!... 

Farnham şi tovarăşii lui se întoarseră, atunci, spre stânga, 
după care coborâră pe plajă, în aşa fel încât să ajungă la 
extremitatea lui Saint James. Era un soi de cap îngust, acoperit 
de stânci, presărat cu băltoace, care se prelungea cam două, 


trei sute de picioare şi a cărui curburi forma un mic golf deschis 
spre nord. O ambarcaţiune ar fi găsit ape mai liniştite, dacă ar fi 
reuşit să iasă dintre aceste recifuri de care valurile oceanului se 
spărgeau cu o violenţă extraordinară. 

Ajunşi în această extremitate, după ce avuseseră de luptat 
cu vijelia, evadaţii se adăpostiră în spatele unei stânci înalte. 
Biletul adus de Walter le ordona să se afle la acea dată pe limba 
de pământ Saint James şi iată-i ajunşi, deşi nu aveau nici o 
nădejde de a fi luaţi de acolo, cel puţin, nu în seara aceea. De 
altfel, în bilet întârzierea aceasta era prevăzută, şi memoria lor 
reţinuse totul, cuvânt cu cuvânt: 

„Dacă vremea nu va îngădui vasului să părăsească rada din 
Hobart Town şi sâ străbată golful, aşteptaţi să ajungă în dreptul 
limbii de pământ şi vegheaţi de la apusul până la răsăritul 
soarelui." 

Nu aveau altceva de făcut decât să se supună acestui ordin. 


— Să căutăm un adăpost, spuse O'Brien, vreo gaură în 
faleză, unde să ne putem petrece noaptea şi ziua de mâine... 


— Fără să ne îndepărtăm de limba de pământ, ţinu să 

precizeze iMacarthy. 
spuse Farnham. 

Aşteptându-se la o furtună, acesta avuse grijă să viziteze 
plaja aceasta sălbatică şi pustie în timpul ultimei sale permisii 
de duminică. Poate că, la baza ei, faleza oferea cine ştie ce 
anfractuozitate95 în care cei trei evadați s-ar putea ascunde 
până la sosirea  ambarcaţiunii... Farnham descoperise 
anfractuozitatea aceasta într-un colţ chiar în partea din faţă a 
limbii de pământ şi depozitase acolo câteva provizii, biscuiţi 
uscați, carne conservată, toate cumpărate 

95 Scobitură, cavitate, adâncitură, gaură, bortă. (N.tr.) 


Farnham şi tovărăşii lui se întoarseră, atunci, spre stânga, 
după care coborâră pe plajă, în aşa fel încât să ajungă la 
extremitatea lui Saint James. 


din Port Arthur, apoi o ploscă pe care o umpluse cu apă 
proaspătă dintr-un râuleţ din vecinătate. 

Orbecăind prin beznă, biciuit de rafalele de vânt, nu era 
prea uşor să ajungi la excavaţia aceea, şi evadaţii reuşiră de- 
abia după ce străbătură toată plaja a cărei declivitate96 era 
puţin sensibilă. 


— Acolo e, zise Farnham. 

Şi, într-o clipă, intrară toţi trei într-o cavitate adâncă de 
cinci, şase picioare, unde aveau să fie feriţi de furtună. Doar că, 
în timpul fluxului, împinse de vântul care bătea cu furie, s-ar fi 
putut ca valurile să ajungă până în dreptul deschizăturii. Cât 
despre alimente, care urmau să le ajungă patruzeci şi opt de 
ore, Farnham le regăsi la locul lor. 

De-abia se instalaseră, compatrioţii lui şi cu el, că o 
detunătură repetată de trei ori se făcu auzită, dominând vuietul 
vijeliei. 

Era tunul din Port Arthur. 

— Evadarea este cunoscută!... strigă Macarthy. 

— Da, se ştie că am evadat!... adăugă O'Brien. 

— Dar nu ne-au prins... zise Farnham. 


— Şi nici nu o să ne lăsăm prinşi!... declară O'Brien. 

Mai întâi, trebuia ca cei doi irlandezi să se elibereze de 
lanţul lor, în caz că ar fi fost nevoie să fugă. Farnham se 
înarmase cu o pilă pe care o folosiră ca să taie verigile de la 
picioare. O'Brien şi Macarthy nu mai erau ţintuiţi de aceste fiare 
grele de ocnaş. 

Era evident că, în cursul nopţii, nici o barcă nu va acosta 
într-un punct oarecare al coastei. Şi, de altfel, cum ar fi riscat 
un vapor să iasă în larg şi să înfrunte şirul de recifuri ce se 
întinde din Storm Bay până la capul Pillar?... 

Totuşi, evadaţii erau atât de surescitaţi, încât nu rezistară 
ispitei de a cerceta împrejurimile limbii de pământ. De mai 
multe ori, fără să le fie teamă că ar putea fi zăriţi, îşi părăsiră 
adăpostul, se târâră pe plajă şi se uitară în zadar după luminile 
unei nave!... 

% înclinare pe o porţiune limitată a unui teren, eventual a 
unei şosele sau a unei căi ferate. (N.tr.) 


Apoi, întorşi în ascunzătoare, discutară despre situaţia lor 
care, o dată cu venirea zilei, avea să fie, cu siguranţă, şi mai 
periculoasă. 

într-adevăr, după ce vor scotoci toată zona din apropierea 
penitenciarului, după ce vor cerceta pădurea până la istm, 
gardienii nu-şi vor extinde căutările până pe litoral?... Câinii, 
obişnuiţi să adulmece urmele deţinuţilor, nu vor descoperi 
gaura aceasta în care se ghemuiseră Farnham şi tovarăşii lui?... 

Şi, în timp ce lua în considerare eventualitatea aceasta de 
temut, O'Brien rosti numele fraţilor Kip. Amintind de serviciul 
pe care li-1 făcuseră aceştia, strigă: 

A 


— Nu, nu!... Nu sunt asasini!... Au spus-o!... li cred! 


— Şi sunt nişte oameni cu suflet mare, adăugă Macarthy. 
De- nunţându-ne, puteau spera că se va ţine cont de asta... şi 
n-au făcut-o!... 

—- Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre afacerea 
aceasta de la Hobart Town, reluă, atunci, Farnham... Câteva 
persoane s-au interesat de fraţii Kip şi, totuşi, nu s-a ajuns la 
concluzia că ar fi fost condamnaţi pe nedrept... 


— Sunt nevinovaţi!... Sunt nevinovaţi!... repetă O'Brien. 
Şi, când mă gândesc că am refuzat să le strâng mâna!... Ah! 
Bieţii oameni!... Nu! Nu sunt vinovaţi! Şi, în ocna asta din Port 
Arthur, în mijlocul lumii ăsteia de criminali, probabil că suferă... 
ceea ce noi înşine am suferit!... Dar noi... noi am suferit pentru 
că am vrut să ne smulgem ţara din ghearele acelor păsări de 
pradă din Anglia! Şi, afară, prietenii s-au ocupat să ne 
pregătească eliberarea... Dar Karl şi Pieter Kip... ei sunt închişi 
pe viaţă acolo!... Ah! Atunci când au venit la noi, când ne-au 
dat biletul pe care l-au găsit... ar fi trebuit să le spun: „Să fugim 
împreună! Compatrioţii noştri vă vor primi ca pe nişte fraţi!..." 

Noaptea trecea, mereu ploioasă şi rece. Evadaţii sufereau 
de frig şi, totuşi, aşteptau ivirea zorilor cu cea mai mae 
nelinişte. Nişte lătrături care ajungeau, din când în când, la 
urechile lor, arătau câ, de-a lungul peninsulei, câinii fuseseră 
asmuţiţi pe urmele lor. Obişnuiţi sâ-i adulmece de departe pe 
ocnaşi, sâ recunoască uniforma ocnei, animalele acestea nu 
vor descoperi anfractuo- zitatea în care se ascundeau Farnham 
şi compatrioţii lui?... 


Puțin după miezul nopţii, răscolit de vânturile din vest 
oceanul se umflă, iar baza falezei începu să fie biciuită de 
valuri. Vreme de o jumătate de ceas, evadaţii fură inundaţi 
până la genunchi. Din fericire, apa nu depăşi acest nivel şi 
refluxul trase înapoi talazurile, în ciuda rezistenţei rafalei. 

A 

înainte de răsăritul soarelui, furtuna părea că are tendinţa 
să se domolească. Vântul, încetul cu încetul, îşi schimba 
direcţia spre nord, făcând golful mai practicabil. Farnham, 
O'Brien şi Macarthy puteau spera, deci, câ oceanul se va linişti 
în curând. Când se făcu ziuă, ameliorarea era evidentă. Chiar 
dacă talazurile se mai rostogoleau încă dincolo de recifuri, o 
ambarcaţiune ar fi putut acosta fără prea mare greutate pe 
limba de pământ Saint James, prin spatele ei. De altfel, 
trebuiau să aştepte lăsarea serii, înainte de a se aventura pe 
plajă. 

Farnham împărţi în trei porţii egale alimentele pe care le 
adusese, pâinea şi carnea uscată. Era mai bine să le păstreze, 
având în vedere că, în cazul în care urmau să fie obligaţi să 
aştepte mai mult de patruzeci şi opt de ore, nu aveau cum să- 
şi 

A 
împrospăteze proviziile. In ceea ce priveşte apa potabilă, le va 
fi uşor, chiar în seara aceea, să-şi umple plosca la râuleţ. 

O parte din dimineaţă se scurse în aceste condiţii, fără să 
fie marcată de vreun incident. Furtuna se potoli definitiv şi 
soarele reapăru între ultimii nori din est. 


— Vasul, care se află în rada din Hobart Town, spuse 
atunci O'Brien, va putea străbate Storm Bay şi va ajunge în 
dreptul peninsulei seara... 


— Dar, fără îndoială, remarcă Macarthy, coasta va fi 
supravegheată cu şi mai mare atenţie. 

— Să ne gândim puţin, reluă O'Brien. Nimeni nu ştie, la 
Port Arthur, nici că un vapor a sosit din America pentru a ne 
lua la bord, nici că ni s-a dat întâlnire la Saint James... Atunci, 
ce se poate presupune?... Că ne-am ascuns în pădure şi, în 
primele zile ale lunii, vor continua cercetările acolo, mai 
degrabă decât pe litoral... 


— Şi eu cred la fel, interveni şi Farnham. Dar Walter?... 
Acum două zile, sâmbătă, l-am văzut pe drumul spre Port 
Arthur... S-a întors, aşadar, la Hobart Town?... Mi se pare 
probabil... După ce a revenit la bordul steamer-ului, 1-a 
informat pe căpitan că vom fi la Saint James în seara zilei de 
luni... 


— Cu siguranţă, întări Macarthy, căci, dacă Walter nu s-ar 
fi întors la Hobart Town, ar fi venit să se întâlnească cu noi aici, 
în noaptea asta!... Protejat de întuneric, nu i-ar fi fost greu să 
ocolească patrulele... 

A 


— Sunt de aceeaşi părere, declară O'Brien. încă de 
duminică, Walter a plecat, desigur, din Port Arthur cu unul 
dintre vapoarele care circulă în golf... 


— Şi putem fi convinşi, adăugă Farnham, că va grăbi 
plecarea steamer-ului... Aşa că trebuie să avem puţină 


răbdare... De îndată ce se va face noapte, barca va acosta pe 
limba de pământ... 


— Să dea Dumnezeu! spuse O'Brien. 

Pe la ora unu după-amiaza, însă, intrară, brusc, în panică. 
Se auziră desluşit nişte glasuri pe marginea falezei, la doar o 
sulă de 

A 

picioare deasupra excavaţiei care îi adăpostea pe cei trei 
fugari. In acelaşi timp, izbucniră lătrăturile câinilor asmuţiţi de 
stăpânii lor! 

— Gardienii... dogii! strigă Farnham. Suntem în mare 
pericol! 

Se puteau aştepta, într-adevăr, ca animalele acestea să 
coboare 
pe plajă, unde gardienii le vor conduce pe poteca pe care 
Farnham o luase în ajun. Acolo, câinii vor începe să adulmece, 
să caute... instinctul îi va călăuzi spre partea de jos a falezei... 
în cele din urmă, vor da de ascunzătoare... Şi ce rezistenţă vor 
putea opune O'Brien, Macarthy şi Farnham unei duzini de 
oameni înarmaţi, 

A 


când ei nu aveau nici o armă?... li vor înşfăca repede, cât ai 
bate din palme, şi-i vor duce înapoi... la penitenciar... lar acolo, 
ştiau prea bine ce soartă îi aştepta!... Lanţuri la picioare şi la 
mâini şi carceră pentru O'Brien şi Macarthy!... Moartea pentru 
Farnham, dovedit că le-a înlesnit evadarea! 

A 

înlemniseră toţi trei în fundul gropii. Nu mai aveau cum sâ 
iasă de acolo, fără să fie văzuţi. Şi, de altfel, unde să se 
refugieze? Doar pe ultimele stânci de pe Saint James, acolo 
unde limba de pământ se sfârşea în apele oceanului... Atunci, 
ca sâ nu se întoarcă la ocnă, nu le mai rămânea decât să se 
arunce în valuri!... Da!... Decât să pice iar în laba gardienilor!... 

A 

In vremea asta, vocile ajungeau până la ei. Auzeau 
cuvintele schimbate pe creasta falezei, strigătele celor care îi 
urmăreau, amestecate cu lătrăturile furioase ale dogilor. 


— Pe aici, pe aici, repeta unul. 


— Daţi drumul câinilor, zise altul, şi să scotocim plaja 
înainte de a ne întoarce la post... 


— Şi ce să caute aici?... se auzi un glas brutal pe care 
Farnham îl recunoscu ca fiind al şefului escuadei. Nu pot scăpa 
înot, în pădure trebuie să-i căutăm! 

O'Brien îi prinsese de mână pe tovarăşii săi. După această 
observaţie a şefului lor, era probabil ca gardienii să se 
îndepărteze. Dar, unul dintre ei răspunse: 


— Nu strică, totuşi, să mergem să vedem!... Să coborâm 
pe cărarea ce duce la plajă... Cine ştie dacă nu s-au pitit toţi trei 
în vreo gaură, ca şoarecii?... 

Toţi trei?... Nimeni nu se mai îndoia, aşadar, la Port Arthur, 
că Farnham, complicele celor doi irlandezi în această tentativă 
de evadare, era cu ei... 

A 

In prezent, dacă vocile se auzeau mai puţin distinct, dovadă 
că gardienii se îndreptase spre potecă, lătratul câinilor se 
apropia. 

O fericită coincidenţă avea, poate, să împiedice ca fugarii 
să fie descoperiţi. Oceanul, încă în plin flux în momentul acela, 
inunda plaja până la baza falezei şi ultimele valuri ale resacului 


scăldau excavaţia. Ar fi fost imposibil să zăreşti deschizătura, 
doar dacă ai 
A 

fi ocolit pe partea cealaltă. In ceea ce priveşte limba de pământ 
Saint James, din acestea se zăreau doar stâncile din margine, 
ieşind de sub spuma valurilor. Ar fi fost nevoie de cel puţin 
două ore de reflux ca plaja sâ devină, din nou, practicabilă. Era, 
însă, puţin probabil ca gardienii să zăbovească în locul acesta, 
fiind zoriţi să urmărească o pistă mai bună. 

Totuşi, câinii lătrau din ce în ce mai violent şi, fără îndoială, 
instinctul îi împingea de-a lungul falezei. Unul dintre ei, chiar, 
se năpusti în vârtejul valurilor, dar ceilalţi nu îl urmară. De 
altfel, aproape imediat, şeful gardienilor dădu ordin să o 
pornească, din nou, pe cărare. Curând, tot acest tumult, toată 
larma de glasuri şi lătrături se stinse. Nu se mai auzi decât 
mugetul oceanului izbindu-se de faleză. 

XIII EVADAREA 

Pericolul se îndepărtase, dar nu trecuse. După pădure, cău- 
tările aveau să ducă pe toate punctele de pe coastă. 

Pentru că furtuna încetase, pentru că litoralul peninsulei 
redevenea acostabil, detaşamentele de gardieni aveau să 
cerceteze golfurile, fără nici o îndoială, începând chiar din ziua 
următoare. Era ceea ce-şi repetau într-una O'Brien, Macarthy şi 
Farnham, şi cu câtă nelinişte, cu câtă nerăbdare! Cât de lungi, 
cât de nesfârşite li se părură orele acestei după-amieze, mereu 
la pândă, ascultând zgomotele de afară, crezând că aud paşi 
pe plajă, nisipul scârţâind sub greutatea gardienilor, lătratul 
copoilor feroci, temându-se în fiecare clipă să nu vadă apărând 
vreunul dintre câini care să se năpustească, turbat de furie, 
asupra lor... 

Apoi, alteori, îşi recăpătau încrederea. Fără să rişte să iasă 
afară, puteau îmbrăţişa cu privirea o mare parte din golf, 
puteau zări vapoarele care treceau în larg. Apăruseră câteva 
vase cu pânze, de când vântul îşi schimbase direcţia spre nord 
şi adia uşor, ca o briză domoală. Mai multe se întorceau ocolind 
prin dreptul capului Pillar. Farnham, după prima comunicare a 
lui Walter, ştia că vasul american ajuns în rada din Hobart Town 
era steamer-ul Illinois. Aşa câ tovarăşii lui şi el căutau să vadă 
la orizont o trâmbă de fum, o trâmbă de fum care să se lase în 
jos spre sud, o trâmbă de fum care să vestească apropierea 


navei pe care o aşteptau împresuraţi de atâtea primejdii!... Şi, 
totuşi, era, încă, prea devreme. între Hobart Town şi limba de 
pământ Saint James nu sunt mai mult de douăzeci de mile. Ar fi 
fost suficient ca Illinois să iasă din radă pe la orele şase seara. 
Dar, n-ar fi fost, totuşi, mult prea imprudent să se apropie de 
țărm atunci când întunericul nopţii avea să îl împiedice să-şi 
trimită barca pentru a-i lua pe evadați? 


— Dar, la bord, se ştie că am reuşit să fugim?... întrebă 
Macarthy. 


— Fii sigur de asta, răspunse Farnham. Au trecut, deja, 
douăzeci şi patru de ore de când ne aflăm la locul stabilit şi, în 
cursul dimineţii, vestea evadării a fost cu siguranţa transmisă la 
Hobart Town... Guvernatorul a fost, cu siguranţă, înştiinţat 
printr-o depeşă, şi, de altfel, după părerea mea, Walter s-a 
grăbit să ajungă pe Illinois. Dacă steamer-ul n-a putut pleca 
ieri, din cauza vremii rele, va porni în curând spre peninsulă... 


— Este deja ora cinci, observă O'Brien, şi, într-un ceas şi 
jumătate, întunericul va face greu de zărit limba de pământ 
Saint James... Cum va putea căpitanul de pe Illinois să trimită o 
barcă?... 


— Nu mă îndoiesc, replică Farnham, că şi-a luat toate 
măsurile care se impun!... Cunoaşte, sau, dacă nu el, un 
marinar de la bord, tot litoralul peninsulei... Chiar şi noaptea, nu 
va fi împiedicat de... 


— Otrâmbă de fum! strigă Macarthy. 
înspre nord-vest apăruseră nişte rotocoale de fum deasupra 
liniei orizontului, acolo unde nori purpurii învâluiau discul solar. 


— El este?... Este Illinois? repeta O'Brien, care s-ar fi 
năpustit pe plajă, dacă Farnham, prudent, nu l-ar fi oprit 
imediat. 

Şuviţa de fum înainta, în mod vizibil, spre sud-est. în mai 
puţin de o jumătate de oră, când avea să mai fie încă ziuă, 
aveau să vadă vaporul detaşându-se pe fondul cerului şi al 
oceanului. După fumul puţin intens, se părea că nu-şi forţează 
motoarele. Dacă era Illinois, într-adevăr, de ce ar fi înaintat cu 
toată viteza?... O dată cu căderea nopţii, va fi, cu siguranţă, la 


doar câteva ancabluri de Saint James. Şi, atunci, barca va fi 
coborâtă fără riscul de a fi zărită... 
Brusc, O'Brien scoase un strigăt disperat: 


— Nu este el, nu este Illinois... 
— Şi de ce? întrebă Farnham. 


— Priveşte. 
T 

Steamer-ul tocmai îşi schimbase direcţia şi nu se mai 
apropia de peninsulă. Manevra aşa cum fac bastimentele care 
caută să determine poziţia capului Pillar, pentru a ieşi din Storm 
Bay. Şi după aşteptarea aceasta îngrozitoare, de o zi întreagă, 
iată că se lăsa noaptea!... Speranţa lor că ora libertăţii era 
aproape, că vaporul acela îi va lua la bord, se năruise... Se 
îndepărta de insulă şi se avânta în larg!... 

Aşadar, nu era Illinois, cel anunţat de Walter, vaporul al 
cărui fum îl zăriseră fugarii!... Steamer-ul american rămăsese în 
rada din Hobart Town... Dar mai era vreme... Poate că avea sâ 
ajungă în mijlocul nopţii. 

Ei bine, îl vor aştepta, îl vor pândi. De îndată ce avea să se 
aştearnă întunericul, O'Brien, Farnham şi Macarthy vor străbate 
plaja, vor ajunge în punctul extrem al limbii de pământ Saint 
James, se vor ghemui între ultimele stânci... Şi, dacă se va 
apropia un steamer, vor auzi în beznă clocotul motoarelor şi 
vâjâitul elicei... Şi, dacă va trimite una dintre ambarcaţiunile 
sale, o vor chema, şi ea se va îndrepta spre ei, printre recifurile 
din golf... în sfârşit, dacă resacul o va împiedica să acosteze, se 
vor arunca în valuri, vor fi scoşi din apă şi transportaţi la bordul 
lui Illinois... Da! Aşa cum spusese O'Brien, mai bine mureau, 
decât să se întoarcă în ocnă! 

Soarele asfinţea dincolo de orizont. în acea perioadă a 
anului, spaţiul avea să fie luminat puţină vreme de ultimele 
răsfrângeri ale crepusculului. Golful şi litoralul se vor cufunda 
curând în întunericul nopţii. Luna, aflată în ultimul ei pătrar, nu 
va răsări mai devreme de orele trei dimineaţa. Sub un cer fără 
stele, acoperit de nori neclintiţi, noaptea va fi întunecoasă. 

A 

In momentul acela, în larg domnea o linişte adâncă. Briza 
care se potolise spre seară, sufla arar, din când în când. 
Evadaţii ar fi auzit dinspre golf, chiar de la o distanţă de două, 


trei mile, zgomotul unui steamer în drum spre coastă şi, chiar la 
cinci, şase ancabluri, zgomotul unei bărci împinse de vâsle. 

O'Brien, care nu mai avea astâmpăr şi nu mai putea să stea 
locului, vru, în ciuda împotrivirii tovarăşilor lui, să o pornească 
spre limba de pământ Saint James. Era o imprudenţă, căci încă 
nu se întunecase de tot şi, de pe faleză, gardienii l-ar fi putut 
zări. Se părea, totuşi, că partea aceea a litoralului era pustie. 

Târându-se pe nisip, O'Brien ajunse în locul unde plaja se 
alipeşte de limba de pământ Saint James. Acolo se 
îngrămădeau stânci enorme acoperite cu varex97, ale căror 
prelungiri, descoperite în timpul refluxului, înaintaseră două, 
trei sute de picioare în larg, încovoindu-se spre nord. în clipa 
aceea, vocea lui O'Brien ajunse până la Farnham, ghemuit 
lângă Macarthy, în adâncul anfractuozitâţii. 

— Veniţi... Veniţi! striga el. 

Zărise o ambarcaţiune sau, cel puţin, auzise un zgomot de 

A 

vâsle?... In orice caz, trebuiau să se ducă la el, fără nici o 
ezitare. Ceea ce Farnham şi Macarthy făcură de îndată, luând-o, 
la rândul lor, cle-a buşelea pe plajă. Când ajunseră lângă 
O'Brien, în dreptul primelor stânci, acesta le spuse: 


— Am crezut... da... cred că... vine o barcă... 
— Din ce parte?... întrebă Macarthy. 


— Dintr-acolo. 

Şi O'Brien arătă spre nord-vest. Era exact direcţia pe care 
ar fi trebuit să o urmeze o ambarcaţiune care ar încerca să 
pătrundă în golf, în spatele stâncilor. Macarthy şi Farnham îşi 
încordară auzul. Desluşiră şi ei lovituri ritmice. Nu exista nici o 
îndoială, o barcă venea din larg, înaintând cu încetineală, de 
parcă nu ar fi fost sigură de drumul ei. 

97 Algă marină aruncată de valuri pe ţărmul mării, utilizată 
ca îngrăşământ sau la fabricarea sodei. (N.tr.) 


— Da... da!... repetă Farnham. Este zgomotul vâăslelor care 
se lovesc de toleţi98... E o barcă acolo... 


— Şi este barca lui Illinoisl... spuse cu însufleţire O'Brien. 
într-adevăr, nu putea fi decât ambarcaţiunea trimisă de 
steamer 


la locul stabilit. Dar, în bezna din ce în ce mai adâncă, în zadar 
încercau fugarii să zărească vaporul. Poate că rămăsese la o 
milă bună în largul oceanului, atât pentru a nu fi semnalat în 
proximitatea litoralului, cât şi pentru a nu se apropia prea mult 
de coasta aceasta presărată cu stânci... Nu aveau, aşadar, 
altceva de făcut decât să se deplaseze la marginea limbii de 
pământ, pentru a pândi barca, a o striga, la nevoie, indicându-i 
direcţia şi, apoi, pentru a sări în ea, de îndată ce va acosta în 
dreptul ultimelor stânci... Or, iată că, deodată, din susul falezei 
se auziră lătrături, la care se adăugară, imediat, şi strigăte. 

Pe creastă se afla, atunci, un detaşament de gardieni, 
însoţit de o duzină de câini. După ce merseseră de-a lungul 
lizierei, se întorseseră spre coastă. Nu departe de acolo, 
escuadele, care lucraseră în luminiş, se pregăteau să se 
întoarcă la Port Arthur. 

Auzind strigătele scoase de gardieni, O'Brien, Macarthy şi 
Farnham îşi dădură seama că fuseseră descoperiţi. Fuseseră 
zăriţi când străbăteau plaja?... Sau, poate chiar chemarea lui 
O'Brien îi trădase... Acum, unica lor şansă de scăpare era 
sosirea bărcii, şi nu aveau cum să o grăbească... Nu depindea 
de ei! lar, dacă într-adevăr, nu se înşelaseră, dacă barca se 
apropia, puteau cei din barcă să-i ia, înainte de a fi fost încolţiţi 
de gardieni?... Şi, apoi, vor îndrăzni marinarii să acosteze, când 
vor auzi larma unei lupte?... De altfel, vor fi ei atât de numeroşi 
şi atât de bine înarmaţi încât să fie în stare să-i atace pe 
gardieni, pentru a-i smulge din mâinile lor pe prizonieri şi a-i 
duce la bordul lui Illinois unde, în sfârşit, ar fi fost în 
siguranţă?... 


— Câinii... câinii! răcni, în momentul acela, Macarthy. 

98 Toletul este un bulon (tijă cilindrică de metal, filetata la 
un capăt, la îmbinarea a două piese) în jurul căruia pivotează o 
piesă mobilă. (N.tr.) 

După ce coborâseră cu iuţeala fulgerului pe poteca de pe 
faleză, dogii ţâşniră pe plajă, patru, cinci dintre acele animale 
dresate să-i vâneze pe deţinuţi. Aproape numaidecât apărură 
vreo doisprezece gardieni, cu revolverul în mână, strigând: 


— Pe aici... pe aici!... 
— Sunt acolo... toti trei... 


— Veniţi... veniţi!... 


— lată o barcă, se apropie!... 

O'Brien nu se înşelase. O barcă încerca sâ pătrundă în 
golfuleţ. Dacă tovarăşii lui şi el nu reuşiseră să o vadă, asta se 
întâmplase din cauză că nu era vizibilă de la baza falezei. Dar 
gardienilor aflaţi sus, deasupra falezei, le atrăsese atenţia 
barca aceasta care, după ce navigase de-a lungul coastei, 
încerca să se strecoare printre recifuri. îşi dăduseră seama că 
venise ca să-i ia pe irlandezi. Apoi, cercetând largul oceanului, 
constatară prezenţa suspectă a unui vapor în apropiere. 

Lucrul acesta îl remarcaseră, de asemenea, doi deţinuţi 
care lucrau la marginea luminişului şi care se urcaseră şi ei pe 
faleză. Erau Karl şi Pieter Kip. 

Vă puteţi uşor imagina cât de neliniştiţi fuseseră cei doi 
fraţi pe tot parcursul acelei zile! Ştiau bine că vremea rea nu 
îngăduia vaporului american să navigheze de-a lungul coastei 
Tasmaniei. îşi spuseseră că cei trei evadați, după ce ajunseseră 
pe limba de pământ Saint James, se ascunseră probabil, în cine 
ştie ce scobitură, toată noaptea şi toată ziua următoare!... Dar, 
cum îşi procuraseră puţină hrană?... Este adevărat, furtuna se 
domolise de peste cincisprezece ore, lăsând golful practicabil. 
Ceea ce nu se putuse face în ajun, urma să se facă, probabil, în 
aceeaşi seară, la adăpostul întunericului. 

Ca de obicei, fraţii Kip părăsiseră penitenciarul de 
dimineaţă, pentru muncile din exterior. Reveniţi în proximitatea 
falezei, cu câtă îngrijorare încercau să zărească, spre vest sau 
de-a lungul coastei, rotocoalele de fum care să indice 
apropierea unui steamer!... Ziua trecu şi, cu zece minute 
înainte de a se da semnalul de întoarcere, iată că se auziră 
strigăte dinspre litoral. 


— Nenorociţii... au fost descoperiţi!... strigă Karl Kip. 

Chiar în momentul acela, zece, doisprezece gardieni, 
lăsându-i 
pe camarazii lor să supravegheze escuadele, alergară în direcţia 
aceea, iar fraţii Kip putură să-i urmeze, fără să fie văzuţi. Ajunşi 
pe creastă, se culcară pe burtă şi priviră sub ei. Da! O barcă se 
strecura, lipită de coastă, spre limba de pământ Saint James. 


— Nu vor avea timp!... spuse Karl Kip. 


— Bieţii oameni, o sâ-i prindă!... adăugă fratele lui. 

—e Şi să nu le putem sări în ajutor!... 

De-abia fură rostite cuvintele acestea, că Karl Kip, 
înşfăcându-l pe Pieter de braţ, zise: 


— Hai cu mine! 

Un minut mai târziu, coborâră în goană pe potecă şi 
începură să se târască pe nisipul plajei. Barca de pe Illinois 
ocolea, atunci, stâncile din golf. Deşi îi văzură pe gardieni 
venind în fugă, ofițerului american şi marinarilor nici nu le trecu 
prin minte să se oprească, ştiind că evadaţii se aflau acolo încă 
din ajun. Atunci, văslind din răsputeri, cu riscul de a se sfărma 
de stâncile învăluite în beznă, făcură un ultim efort pentru a 
ajunge înaintea gardienilor. 

Dar, când ambarcaţiunea acostă era, deja, prea târziu. 
O'Brien, Macarthy şi Farnham, în ciuda rezistenţei lor îndărjite, 
erau duşi spre faleză. 

A 


— înainte... înainte! strigă ofiţerul 

Marinarii lui, înarmaţi cu cuțite şi revolvere, se repeziră în 
urma lui şi, de îndată ce atinseră uscatul, se năpustiră pentru a- 
i elibera pe evadați. Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Americanii erau doar opt: ofiţerul, omul de la cârmă şi cei şase 
văslaşi. Chiar punându-i la socoteală şi pe Farnham, O'Brien şi 
Macarthy, asta nu însemna decât unsprezece, împotriva a peste 
douăzeci de gardieni, alţii alăturându-se, la strigătele lor, 
camarazilor de pe plajă. Mai mult, dogii plini de ferocitate nu 
erau nici ei nişte adversari mai puţin periculoşi. 

Tocmai de aceea, marinarii traseră, în primul rând, în câini. 
A 
împuşcăturile răsunară brusc. Două dintre acele animale, lovite 
de mai multe gloanţe, fură ucise, iar celelalte fugiră, sfâşiind 
aerul cu urletele lor. 

Cele două tabere se atacară atunci cu o violenţă extremă, 
pe întuneric. Dar, Macarthy şi Farnham care nu reuşiseră să 
scape din mâinile gardienilor, erau pe punctul de a fi luaţi de 
acolo, când doi oameni le tăiară acestora calea şi se aruncară 
asupra lor. Karl Kip şi fratele lui izbutiră să îi elibereze pe 
prizonieri. 

A 


In urma unor noi focuri de armă, câţiva oameni fură grav 
răniţi, de ambele părţi. Or, pe limba aceasta îngustă de pământ, 
era imposibil ca lupta să se prelungească în avantajul 
americanilor. O dată ofiţerul şi marinarii constrânşi să 
abandoneze partida, evadaţii ar fi fost pierduţi, şi, cine ştie 
dacă, până la urmă, ei înşişi nu ar fi plătit cu libertatea lor, 
aruncaţi în temniţele din Hobart Town, gestul lor generos în 
favoarea irlandezilor... Din fericire, dacă  împuşcăturile, 
strigătele şi lătrăturile se auziră până în luminiş, ele fură, de 
asemenea, auzite în larg. Cei de la bordul lui Illinois îşi dădură 
seama că se pornise o luptă înverşunată între marinari şi 
gardieni, o luptă în care trebuia să se intervină imediat. 

A 

In consecinţă, căpitanul se apropie la mai puţin de două 
ancabluri şi o a doua ambarcaţiune fu lansată la apă, cu 
doisprezece marinari în interior. 

A 

In câteva clipe întăririle sosiră pe uscat şi soarta bătăliei se 
schimbă imediat. 

Gardienii, aflaţi, acum, în dificultate, se văzură obligaţi să 
dea drumul prizonierilor şi să se retragă, luând cu ei şi răniții. în 
ceea ce îi priveşte pe ofiţer şi pe mateloţi, aceştia nu avură 
altceva de făcut decât să se urce din nou în cele două bărci, 
împreună cu cei 

A 
trei evadați, după un ultim schimb de focuri. In clipa aceea, Karl 
Kip şi fratele lui îl strigară pe O'Brien, spunându-i: 


— Salvaţi... sunteţi salvaţi!... 
e r e 


— Şi voi de asemenea, ţipă irlandezul. 
A 
înainte de a-şi da seama ce se întâmplă cu ei, la un semn al 
lui O'Brien, cei doi fraţi erau urcați de marinari într-una dintre 
ambarcaţiunile care se întoarseră la steamer. Imediat, Illinois se 
îndreptă spre intrarea lui Storm Bay, depăşi capul Pillar şi, o 
dată cu căderea nopţii, porni cu toată viteza în largul Pacificului. 
XIV 
CONSECINȚELE AFACERII 


La Hobart Town, de câteva luni deja, se discuta din nou, cu 
aprindere, despre afacerea Kip. Nu pentru că s-ar fi produs un 
reviriment general, nu pentru că publicul ar fi început să creadă 
că Karl şi Pieter Kip nu erau asasinii căpitanului Gibson, nu! Cei 
doi, victime ale unei erori judiciare, nu se ajunsese până aici. 
Dar se ştia că domnul Hawkins crede în nevinovăția lor. Toată 
lumea ştia că îşi continuă ancheta, că şi-a multiplicat 
demersurile pe lângă guvernatorul Tasmaniei, că excelența sa 
sir Edward Carringan îl ascultă bucuros. Aşa că unii repetau de- 
acum: „Totuşi... dacă domnul Hawkins are dreptate!". 

Totuşi — trebuie să insistăm asupra acestui aspect — 
vinovăția fraţilor Kip era în afară de orice îndoială pentru 
majoritatea populaţiei şi, cu siguranţă, afacerea ar fi fost uitata 
de multă vreme, dacă armatorul n-ar fi depus atâta energie 
cerând revizuirea procesului. 

Vă puteţi uşor imagina că vizita pe care o făcuse domnul 
Hawkins la Port Arthur nu făcuse altceva decât să-i întărească 
convingerea. Convorbirile lui cu căpitanul-comandant, conduita 
celor doi fraţi în penitenciar, actul de curaj care le adusese o 
oarecare îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie, atitudinea lor 
atât de demnă atunci când îi interogă, gândul comun de a-i 
căuta pe adevărații autori ai crimei printre membrii echipajului 
lui james Cook, bănuielile pe care comportarea dubioasă a lui 
Flig Balt şi Vin Mod îi îndreptăţeau să le aibă, în sfârşit, 
profunda recunoştinţă pe care i-o arătaseră Karl şi Pieter, pe 
care îi lăsase să întrezărească o oarecare speranţă, totul fusese 
de natură sâ-1 fortifice din punct de vedere moral. Cum ar fi 
putut, de altfel, să uite primele lui relaţii cu naufragiaţii 
olandezi, de la întâlnirea de pe insula Norfolk, intervenţia lor în 
timpul atacului papuaşilor şi, în sfârşit, ceea ce îi datora James 
Cook lui Karl Kip pentru că îl salvase de la naufragiu din mâinile 
lui Flig Balt?... 

Doamna Hawkins împărtăşea convingerile soţului ei, dacă 
nu şi 

A 
speranţa sa în deznodământul fericit al afacerii. II încuraja, deşi 
opinia publică era refractară. Suferea să îl vadă încrezător într-o 
zi, disperat în alta, trecând prin toate stările. Şi, în ceea ce o 
privea, nu înceta să îl sprijine în micul lor cerc de prieteni, în 
mijlocul persoanelor din anturajul său. Dar majoritatea nu se 


dădea bătută, atât de profund impresionase asasinatul acesta 
înspăimântător, urmat de condamnarea la pedeapsa capitală, 
ba chiar îi convinsese pe cei care, în cursul procesului, mai 
aveau, încă, unele dubii. 

Or, tocmai asupra doamnei Gibson, graţie strânsei prietenii 
care le lega, avu doamna Hawkins cea mai mare influenţă, 
obţinând un nesperat câştig de cauză. Nefericita văduvă la 
început 

A 
refuzase să o asculte. In marea ei durere, copleșită de suferinţă, 
vedea un singur lucru: că soţul ei nu mai era, oricine ar fi fost 
autorii asasinatului. Totuşi, doamna Hawkins se arăta atât de 
afirmativă în privinţa fraţilor Kip, încât, în cele din urmă, plecă 

A 
urechea la spusele ei. Intrevăzu posibilitatea ca nu ei să fie 
asasinii şi se îngrozi la gândul că nişte nevinovaţi ajunseseră să 
fie întemnițați în infernul din Port Arthur. 

— Vor ieşi de acolo!... repeta doamna Hawkins. Mai 
devreme sau mai târziu, adevărul va ieşi la iveală şi adevărații 
ucigaşi vor fi pedepsiţi...! 

Totuşi, dacă doamna Gibson se lăsase influenţată de 
doamna Hawkins, fiul ei, absolut convins, credea în vinovăția 
fraţilor Kip. Oricât de mult respect i-ar fi purtat armatorului, 
pentru siguranţa obişnuită a judecății sale, nu se lăsase cu nici 
un chip înduplecat de argumentele acestuia — argumente, de 
altfel, în exclusivitate morale. Nat Gibson se baza pe probele 
materiale prezentate pe parcursul anchetei, admise de 
judecători, la fel ca aproape majoritatea populaţiei din Hobart 
Town. Aşa câ, atunci când domnul Hawkins îi vorbea despre 
bănuielile sale referitoare la Flig Balt şi Vin Mod, se mărginea 
să-i răspundă: 

— Domnule Hawkins, banii şi documentele tatălui meu, 
arma care a fost folosită pentru a-1 lovi, au fost găsite în valiza 
şi în camera celor doi fraţi... Ar trebui, deci, dovedit că Flig Balt 
sau Vin Mod au putut să le pună acolo, şi lucrul acesta nu va fi 
dovedit... 


— Cine ştie, sărmanul meu Nat, replica domnul Hawkins, 
cine ştie?... 


Da... cine ştia? Căci lucrurile se petrecuseră, într-adevăr, 
astfel. Dar, Vin Mod acţionase cu atâta dibăcie, încât ar fi fost 
imposibil să constaţi prezenţa sa la hanul Great Old Man. într- 
adevăr, atunci când domnul Hawkins, în mai multe rânduri, îl 
interogă pe hotelier în privinţa aceasta, nu obţinu nici un 
rezultat. Omul acesta nu îşi amintea nici măcar dacă, pe vrea 
când fraţii Kip locuiau în casa lui, odaia învecinată cu a lor 
fusese ocupată. In orice caz, Vin Mod nu venise niciodată în 
hanul lui, şi nimeni nu putea afirma că l-ar fi văzut. 

Or, în dimineaţa zilei de 7 mai, o veste absolut neaşteptată 
se răspândi în oraş. Guvernatorul fusese înştiinţat că la Port 
Arthur se produsese o evadare. Doi deportaţi politici, doi 
feniani, precum şi unul dintre gardieni, complicele lor şi 
compatriotul lor, reuşiseră să scape şi fuseseră luaţi la bordul 
unui steamer, cu siguranţă trimis de prietenii lor din America. în 
acelaşi timp, doi alţi deţinuţi, profitând de ocazie, fugiseră 
împreună cu ei. Deţinuţii aceştia, condamnaţi pentru crimă de 
drept comun, erau olandezii Karl şi Pieter Kip. 

într-adevăr, în timpul luptei dintre marinarii americani şi 
gardieni, cei doi fraţi, atunci când veniseră în ajutorul celor trei 
evadați, fuseseră recunoscuţi. Că fuseseră îmbarcaţi împotriva 
voinţei lor, chiar aşa se întâmplase. Dar nu se putea crede că 
fuseseră înţeleşi cu fenianii, în vederea acestei evadări?... 
Desigur, totul fusese aranjat dinainte. 

Este ceea ce declarară gardienii, de îndată ce se întoarseră 
în penitenciar, unde absenţa lui Karl şi Pieter Kip era, deja, 
cunoscută. Este ceea ce trebui să admită căpitanul-comandant 
atunci când fu informat despre această evadare încincită şi este 
ceea ce menţionă în raportul său adresat în aceeaşi zi 
excelenţei sale sir Edward Carrigan. 

Inutil să insistăm asupra efectului produs de această veste 
în Hobart Town şi în întreaga Tasmanie. Domnul Hawkins află 
printre primii de la guvernator, care trimisese după el pe cineva 
care să-l aducă la reşedinţa sa. Depeşa expediată din Fort 
Arthur, ajunsă sub ochii lui, îi căzu din mâini. Nu putea crede ce 
citise. Se uita la excelența sa, se bâlbâia, repeta, cu voce slabă: 


— Au evadat... au evadati... 


— Da, răspunse sir Edward Carrigan şi nu există nici un 
dubiu că au fost înţeleşi cu cei doi condamnaţi politici şi cu 
complicele lor... 


— Pe aceştia... pe aceştia, strigă domnul Hawkins, extrem 
de 
A A 
agitat, da!... li înţeleg... înţeleg că au vrut să-şi recapete liber- 
A 


tatea... înţeleg că nişte prieteni le-au venit în ajutor... că le-au 
pregătit evadarea... îi aprob, chiar... 


— Ce spui acolo, dragul meu Hawkins?... Uiţi că este 
vorba despre duşmani ai Angliei... 


— Este adevărat... este adevărat... nu ar trebui să 
vorbesc astfel în prezenţa dumneavoastră, domnule 
guvernator. Dar, în sfârşit, fenianii aceştia, condamnaţii aceştia 
politici nu se puteau aştepta la o grațiere... Erau închişi pe viaţă 
la Port Arthur, în vreme ce Karl şi Pieter Kip... Nu! Nu pot să 
cred că s-au asociat acestei evadări!... Cine ştie clacă nu este 
vorba despre o informaţie falsă... 


— Nu, răspunse guvernatorul, şi faptul este în afară de 
orice îndoială... 


— ŞI, totuşi, reluă Hawkins, Karl şi Pieter Kip erau la curent 
cu demersurile făcute pentru obţinerea revizuirii procesului!... 
Ştiau că excelența voastră se interesa de ei... că afacerea lor 
devenise ca şi a mea... 


— Desigur, dragul meu Hawkins, dar s-au gândit, probabil, 
că nu vei reuşi şi, ivindu-se ocazia de a evada... 


— Ar trebui, în cazul ăsta, să admitem, spuse, atunci, 
domnul Hawkins, că nici fenianii aceştia nu îi considerau nişte 
criminali. Nu ar fi acceptat, niciodată, să-i ajute pe ucigaşii 
căpitanului Gibson... Şi nici comandantul vaporului american nu 
ar fi consimţit să primească nişte asasini la bord!... 


— Nu ştiu prea bine cum sâ explic toate astea!... replică 
excelența sa. Poate că vom afla, mai târziu... Ceea ce este cert 
este că fraţii Kip au evadat clin penitenciarul Port Arthur... şi nu 
mai trebuie să te ocupi de ei, dragul meu Hawkins... 


— Ba da... dimpotrivă... 


— Chiar şi după evadarea aceasta, tot mai crezi în 
nevinovăția lor?... 


— Absolut, domnule guvernator, răspunse Hawkins, 
neclintit în convingerea lui. 

Sir Edward Carrigan nu vru să insiste mai mult şi nici să 
spună ceva de natură să îl contrarieze pe domnul Hawkins. Se 
limită să-i comunice informaţiile pe care le primise de la biroul 
portului din Hobart Town. 


— Conform raportului ce mi s-a prezentat, spuse el, un 
steamer american, vasul Illinois, a cărui escală nu este 
explicată în nici un fel, a ajuns în radă. Totul ne îndreptăţeşte 
să credem, pentru că a plecat în dimineaţa zilei de ieri, că i-a 
luat pe evadați dintr-un punct dinainte stabilit de pe insulă. Cu 
siguranţă, îi va duce în America. Or, în această ţară, dacă cei 
doi feniani şi complicele lor sunt în siguranţă ca deportaţi 
politici a căror extrădare nu este admisă în tratatele 
internaţionale, lucrurile stau altfel în cazul celor doi olandezi, cu 
totul altfel, întrucât sunt condamnaţi de drept comun. Aşadar, 
dacă autorităţile reuşesc să-i descopere pe fraţii Kip, se va cere 
extrădarea lor, va fi obţinută, şi vor fi aduşi înapoi la Port 
Arthur, de unde a doua oară nu vor mai scăpa... 


— Cu condiţia, domnule guvernator, conchise domnul 
Hawkins, să nu reuşesc, înainte de asta, să-i descopăr pe 
adevărații autori ai crimei. 

Trecură douăzeci de zile. Lloyd nu dădea nici o veste 
despre Illinois, în corespondenţele sale maritime. Nici un vas nu 
îl întâlnise în drumul lui prin Pacific. Nu exista, de altfel, nici o 
îndoială câ steamer-ul american se pretase la scoaterea 
irlandezilor din apele teritoriale ale Tasmaniei. După ancheta 
întreprinsă clin ordinul guvernatorului, un singur vas părăsise 
rada după furtuna din 5 mai: Illinois. Pe de altă parte, 
semafoarele de la capul Pillar nu semnalaseră nici un vapor 
venind din larg, pentru a pătrunde în Storm Bay. Deci, cei cinci 
evadați se aflau la bordul lui Illinois, în drum spre America. Dar, 
spre ce port clin Statele Unite se îndrepta, oare?... 

Pe 25 mai, domnul şi doamna Hawkins avură deosebita 
plăcere de a primi o vizită care le fusese anunţată cu destul de 


multă vreme în urmă. Domnul şi doamna Zieger, având de 
gând sâ petreacă mai multe săptămâni în Hobart Town, 
plecaseră clin Port Praslin la bordul steamer-ului german Faust. 
După o scurtă călătorie, debarcară în capitala Tasmaniei. 

Ca de fiecare dată, domnul şi doamna Zieger traseră la 
domnul Hawkins, unde o cameră era pregătită să îi primească. 
Prima lor vizită o făcură la văduva şi la fiul căpitanului. Nat 
Gibson şi mama lui fură cuprinşi de o emoție puternică în 
prezenţa domnului şi doamnei Zieger. Şi, despre ce puteau 
vorbi, plângând, decât despre teribila dramă din Kerawara?... 

Ixi sosirea sa, domnul Zieger nu ştia că fraţii Kip evadaseră 
din penitenciarul Port Arthur. Atunci când află, văzu în asta, ca 
atâţia alţii, o nouă probă că justiţia nu comisese o eroare 
condamnându-i. Totuşi, nu era de mirare că, încă din primele 
zile, domnul Hawkins îşi exprimă dorinţa de a discuta despre 
afacerea aceasta cu corespondentul său din Port Praslin. 


— Şi, mai întâi, dragul meu Zieger, atunci când ai ştiut că 
cei doi fraţi au fost acuzaţi ca autori ai crimei, când ai aflat 
despre condamnarea lor, ai crezut că, într-adevăr, aşa este?... 


— Nu, desigur, prietene. Karl şi Pieter Kip asasini... lucrul 
acesta părea inadmisibil!... Nu!... Niciodată n-aş fi crezut câ ar 
putea fi vinovaţi... 


— Şi dacă n-ar fi?... îl întrebă domnul Hawkins, privindu-l 
drept în ochi pe domnul Zieger. 


— Ai îndoieli în legătură cu asta... după dezbaterile care 
au scos totul în evidenţă?... 


— Am convingerea câ nu sunt autorii crimei, aşteptând să 
am dovada!... 

în faţa unei declaraţii atât de categorice, domnul Zieger 
spuse: 


— Ascultă-mă bine, dragul meu Hawkins, domnul 
Hamburg la Kerawara şi eu la Port Praslin şi în toată Noua 
Irlandă am efectuat o anchetă cât se poate de minuțioasă. N-a 
fost trib din arhipelag de unde să nu culegem informaţii, iar 
exactitatea acestor informaţii a fost verificată cu cea mai mare 
scrupulozitate. Nicăieri, la fel ca în Noua Britanie, nici un 


indigen nu a putut fi bănuit că ar fi luat parte la asasinarea 
căpitanul Gibson... 


— Eu nu spun, dragul meu Zieger, că asasinatul ar trebui 
atribuit unui indigen din arhipelagul Bismarck, dar spun că n-a 
fost comis de fraţii Kip... 


— Dar, de cine atunci?... întrebă domnul Zieger... De 
coloni... de marinari?... 


— Da... de marinari... 


— Cum!... Crezi că unul sau mai mulţi oameni de pe 
James Cook ar putea fi asasinii?... 


— Da, Zieger, cei care au găsit pe epava Wilhelminei 
arma de care s-a folosit ucigaşul,... cei care, ulterior, au pus-o 
în valiza fraţilor Kip, unde puseseră, deja, banii şi documentele 
lui Gibson... 


— Existau, deci, în echipajul lui James Cook oameni în 
stare?... întrebă domnul Zieger. 


— Existau, declară domnul Hawkins, şi, între alţii, cei pe 
care meşterul Balt îi îmbarcase la Dunedin revoltat 

T Di 
împotriva noului căpitan... 


— lar asasinul este unul dintre ei?... 


— Nu... Eu îl acuz pe Flig Balt de crima aceasta... Dragul 
meu Zieger, atunci când în mintea lui Flig Balt şi în mintea lui 
Vin Mod a încolţit gândul crimei, ei erau deja în posesia 
pumnalului care aparţinea fraţilor Kip... Atunci le-a venit ideea 
să se folosească de el, pentru ca nenorociţii aceştia sâ poată fi 
acuzaţi, mai târziu, că l-au asasinat pe căpitanul Gibson... Ţie, 
lucrul acesta ţi se pare ipotetic... Pentru mine... este sigur... Din 
nefericire, adăugă el, Flig Balt şi Vin Mod au plecat din Hobart 
Town de mai bine de un an... Nu am avut timp să-i pun sub 
supraveghere, sâ găsesc probe zdrobitoare împotriva lor, care 
sâ fi dus, deja, la revizuirea procesului... Mi-a fost, chiar, 
imposibil să aflu ce s-a întâmplat cu ei... 


— Dar, ştiu eu, ştiu eu!... exclamă domnul Zieger. 


— Ştii? strigă domnul Hawkins, prinzându-l de mână pe 
prietenul lui. 


— Desigur... Flig Balt, Vin Mod şi recruţii de pe James 
Cook... i-am văzut... 


— Uunde?... 
— La Port Praslin... Acum trei luni... 
— Şi mai sunt, încă, acolo?... 


— Nu, s-au îmbarcat la bordul unei corăbii nemţeşti cu trei 
catarge, Kaiser, şi, după o escală de cincisprezece zile... au 
plecat din Port Praslin... 


— Unde?... 
A 


— In Arhipelagul Salomon, şi, de atunci, nu mai am nici o 
veste despre ei. 

Aceasta era situaţia când, câteva zile mai târziu, pe 20 
iunie, Lloyd menţionă, în ştirile sale maritime, sosirea lui Illinois 
la San Francisco, California, Statele Unite ale Americii. Pe 30 
mai — la aproximativ trei săptămâni de la plecarea sa din 
Storm Bay — îi debarcase pe O'Brien, Macarthy şi Farnham, 
cărora fraţii lor politici le rezervaseră primirea cea mai 
călduroasă, cea mai entuziastă primire pe pământul acesta al 
libertăţii. în acelaşi timp, se află că cei doi irlandezi, Karl şi 
Pieter Kip, dispăruseră de la locul debarcării. 

Informaţia aceasta avu ca efect consolidarea poziţiei 
acuzatorilor fraţilor Kip, iar ca rezultat risipirea tuturor 
îndoielilor ce ar mai fi putut plana asupra acestei afaceri. 
Domnul Hawkins însuşi, păstrându-şi convingerile pe care nimic 
nu le putea zdruncina, îşi încetini demersurile. Vălul uitării 
începuse, aşadar, sâ se aştearnă peste drama de la Kerawara 
când, în dimineaţa zilei de 25 iunie, o veste căreia, la început, 
nimeni nu vru să-i dea crezare, se răspândi în oraş. Karl şi 
Pieter Kip, sosiți în ajun, tocmai fuseseră arestaţi şi încarceraţi 
în închisoarea din Hobart Town. 

XV , 
DOVADA MULT AŞTEPTATA 


în cursul călătoriei lui Illinois între Port Arthur şi San 
Francisco, cei doi fraţi se arătaseră, la început, extrem de 
rezervaţi faţă de tovarăşii lor de ocnă. Protestaseră, chiar, 
împotriva răpirii lor. De altfel, atunci când afirmară, din nou, că 
nu sunt ucigaşii căpitanului Gibson, nici O'Brien, nici Macarthy, 
nici Farnham, nici altcineva nu puse această afirmaţie la 
îndoială. Şi, dacă regretau această evadare, era din pricină că 
se discuta despre eventualitatea revizuirii procesului lor, 
revizuire care, în felul acesta, putea fi compromisă. 

Pe de altă parte, deşi doar întâmplarea, pura întâmplare îi 
adusese pe fraţii Kip pe limba de pământ Saint James, ei nu 
putuseră şovăi să lupte împotriva gardienilor. Şi, atunci, ce ar fi 
mai firesc decât ca fenianii să profite de această împrejurare 
pentru a-i duce la bordul vaporului american?... După serviciul 
pe care Karl şi Pieter îl făcuseră irlandezilor, nu era acesta un 
act de recunoştinţă şi puteau avea remuşcări în această 
privinţă?... Nu, şi, în definitiv, ceea ce fusese făcut, rămânea 
bun făcut. 

La sosirea lui Illinois în portul din San Francisco, fraţii Kip îşi 
luaseră rămas bun de la irlandezi care încercară în zadar să-i 
reţină. Unde aveau să se refugieze? Nu le divulgară lucrul 
acesta. Doar că, fiind lipsiţi de resurse, acceptară câteva sute 
de dolari cu titlu de împrumut, urmând să-i înapoieze de îndată 
ce vor putea. După un ultim adio, se despărţiră de O'Brien, 
Macarthy şi Farnham. 

A 

începând din acea zi, cei doi fraţi nu mai fură întâlniți pe 
străzile din San Francisco şi existau toate motivele să se creadă 
că pâră- 

A 
siseră oraşul. într-adevăr, la patruzeci şi opt de ore după ce 
puseseră piciorul pe uscat, Karl şi Pieter Kip trăgeau la un han 
modest din San Diego, capitala Californiei de Jos, unde sperau 
să găsească un vas aflat pe punctul de a pleca spre unul dintre 
porturile continentului australian. 

Aveau intenţia fermă de a se întoarce cât mai repede la 
Hobart Town, de a se preda justiţiei aceleia care îi condamnase 
în mod atât de injust! Dacă fuga putuse fi interpretată ca o 
mărturie a vinovăţiei, întoarcerea striga lumii întregi că erau 
nevinovaţi... Nu! Nu acceptau să trăiască în străinătate, sub 


ameninţarea unei acuzaţii de asasinat, cu teama permanentă 
că pot fi recunoscuţi, denunţaţi, aruncaţi din nou în 
închisoare!... Ceea ce vroiau era revizuirea procesului lor, 
reabilitarea publică. 

Se aflau, aşadar, la San Diego, căutând să se îmbarce, pe 
cât posibil, pe o navă cu destinaţia Tasmania. împrejurările îi 
ajutară. Standard, gata de plecare spre Hobart Town, lua 
pasageri la toate clasele. Karl şi Pieter Kip, mulţumindu-se cu 
ultima, îşi reţinură locurile sub un nume de împrumut! A doua 
zi, steamer-ul pornea la drum, în direcţia sud-vest. După o 
călătorie destul de lungă, îngreunată de timpul nefavorabil din 
Pacific, trecu de Port Arthur şi aruncă ancora în racla portului 
din Hobart Town. 

Tot ceea ce s-a relatat aici în câteva rânduri, oraşul află 
încă de la primele ore ale dimineţii. O schimbare bruscă de 
atitudine se produse în rândurile opiniei publice. Fireşte, în 
favoarea fraţilor Kip. Şi, cine s-ar fi putut mira de lucrul 
acesta?... Erau, aşadar, victimile unei erori judiciare... Nu din 
proprie voinţă evadaseră din penitenciarul din Port Arthur şi, de 
îndată ce avuseseră ocazia de a părăsi America, se întoarseră 
în Tasmania!... 

De cum îi parveni această veste, domnul Hawkins se 
deplasă la închisoare, ale cărei porţi îi fură deschise imediat. O 
clipă mai târziu, se afla în prezenţa celor doi fraţi, închişi în 
aceeaşi celulă. Acolo, în faţa armatorului, se ridicară, ţinându- 
se de mână. 


— Domnule Hawkins, spuse Pieter Kip, nu pentru 
dumneavoastră reprezintă călătoria noastră o nouă dovadă... 
Dumneavoastră cunoaşteţi adevărul de multă vreme, şi nu ne- 
aţi crezut, niciodată, vinovaţi... Dar, adevărul acesta trebuia 
făcut evident în ochii tuturor şi iată de ce Standard ne-a adus 
înapoi la Hobart Town!... 

Domnul Hawkins era atât de emoţionat, încât nu-şi găsea 
cuvintele. Ochii i se umpluseră de lacrimi şi, în cele din urmă, 
zise: 

— Da... domnilor... este bine... este măreț ceea ce aţi 
făcut!... Este reabilitarea care vă aşteaptă acum... împreună cu 


simpatia tuturor oamenilor cinstiţi! Nu trebuie să rămâneţi 
evadaţii de la Port Arthur. Eforturile pe care le-am făcut, 


demersurile pe care le voi relua, vor da rezultate!... Mâna ta, 
Pieter Kip... Mâna ta, căpitan de pe James Cook! 

Şi, redându-i titlul acesta lui Karl Kip, demnul domn 
Hawkins nu îl asigura, din nou, de toată stima lui? 

Atunci, toţi trei reveniră la afacere, la bănuielile pe care le 
aveau în legătură cu şeful de echipaj şi cu Vin Mod... 

Este de la sine înţeles că domnul Hawkins ceruse imediat 
să fie primit în audienţă la sir Edward Carrigan. Guvernatorul, 
foarte impresionat, hotări să facă tot ceea ce depindea de el 
pentru a repara această eroare judiciară, pentru a determina o 
revizuire care să permită reabilitarea fraţilor Kip. Şi ce pas 
mare ar fi făcut în direcţia aceasta, dacă ar fi putut pune mâna 
pe Flig Balt, Vin Mod şi pe tovarăşii lor! 

Justiţia fu sesizată în mod oficial şi cercetările aveau să-şi 
urmeze cursul. Dar, date fiind circumstanţele, depărtarea de 
locul crimei, dificultatea de a-i găsi pe Flig Balt, Vin Mod, Len 
Cannon şi pe ceilalţi marinari îmbarcaţi pe Kaiser, existau toate 
probabilitățile ca acestea să fie de lungă durată. 

Aşa că, având în vedere această posibilitate, condiţiile de 
detenţie pentru cei doi prizonieri urmau să fie îmbunătăţite. Nu 
au fost izolaţi. Nu s-a interzis accesul în celula lor tuturor celor 
care se interesau de soarta lor, între alţii, domnul Hawkins şi, 
de asemenea, domnul Zieger, ale căror încurajări erau de 
natură să îi îmbărbăteze în mijlocul acestor grele încercări. 
Ministrul de justiţie, „lord chief-justice", al Regatelor Unite 
fusese pus la curent cu această afacere pasionantă. Cum se 
acorda o mare importanţă depistării lui Kaiser, au fost date 
ordine să fie căutat în acea porţiune a Pacificului care cuprinde 
Noua Guinee, Arhipelagul Bismarck, Insulele Salomon şi Noile 
Hebride. 

Cei doi fraţi fuseseră interogaţi în legătură cu şederea lor la 
hanul Greal Old Man. Observaseră, cumva, dacă odaia vecină 
era ocupată?... Nu putuseră da nici un răspuns concret în 
această privinţă, căci părăseau hanul dimineaţa devreme şi se 
întorceau doar ca să se culce. 

Magistratul şi domnul Hawkins, după ce se deplasară la 
hanul cu pricina, constatară că balconul interior din curte 
permitea accesul în camera vecină. Dar hotelierul, prin faţa 
căruia se perindau atâţia muşterii într-o noapte, nu-şi mai 
amintea dacă această a doua cameră fusese ocupată. Pe de 


altă parte, atunci când patronul de la Fresh Fishs a fost adus cu 
citaţie în faţa judecătorului, acesta a putut afirma — şi era 
adevărat — că Vin Mod şi ceilalţi locuiseră tot timpul în 
stabilimentul său, de la sosirea lui James Cook la Hobart Town 
până în ziua arestării fraţilor Kip. 

Era 20 iulie. Trecuse aproape o lună de când Karl şi Pieter 
Kip se predaseră justiţiei. Şi ancheta nu dădea nici un rezultat. 
Baza pe care ar fi urmat să se susţină revizuirea procesului 
lipsea în continuare... Domnul Hawkins nu se dădea bătut, dar 
cât de necăjit era, constatând neputinţa sa! 

A 

In vremea aceea, domnul Zieger, a cărui şedere la Hobart 
Town nu urma să se prelungească mai mult de cincisprezece 
zile, căuta o îmbarcare pe un steamer german sau englez cu 
destinaţia Port Praslin. 

Plecarea domnului şi doamnei Zieger urma să aibă loc pe 5 
august. In cele din urmă, găsise un steamer englez care pleca 
spre Arhipelagul Bismarck. Vă aduceţi aminte că, exact a doua 
zi după crima din Kerawara, domnul Hawkins făcuse, în dublu 
exemplar, fotografia căpitanului Gibson, pe jumătate gol, cu 
pieptul găurit de pumnalul malaiez. Or, înainte de a se întoarce 
la Port Praslin, domnul Zieger dori ca domnul Hawkins să-i facă 
o reproducere mărită a capului căpitanului, pentru a o pune în 
salonul din Wilhelmstaf. Armatorul consimţi cu plăcere. Urmau 
să fie trase mai multe exemplare din acest clişeu, acestea 
rămânând familiilor Gibson, Hawkins şi Zieger. 

Pe 27 iulie dimineaţa, domnul Hawkins trecu la această 
operaţie, în atelierul său înzestrat cu cele mai bune aparate 
care, încă la vremea aceea, graţie substanţelor care grăbeau 
developarea, îţi permiteau să obţii adevărate opere de artă. 
Dorind să lucreze în condiţii cât mai favorabile, se folosi de 
clişeul negativ făcut la Kerawara, de pe care luă doar capul 
căpitanului Gibson. 

După ce plasă clişeul în camera de mărire, îţi puse 
aparatul la punct, în aşa fel încât să obţină un exemplar în 
mărime naturală. Cum ziua era frumoasă, iar lumina excelentă, 
câteva clipe îi fură suficiente, şi noua fotografie fu aşezată într- 
o ramă şi pusă pe un şevalet, în mijlocul atelierului. 

După-amiaza, domnul Zieger şi Nat Gibson, anunţaţi de 
domnul Hawkins, se duseră la locuinţa acestuia. Ar fi greu de 


descris emoția lor când se aflară în faţa imaginii acesteia fidele 
a lui Harry Gibson, portretul viu al nefericitului căpitan. Era, 
într-adevăr, el, figura lui serioasă şi simpatică pe care se 
întipărise groaza morţii, aşa cum fusese în momentul în care 
ucigaşii îi înfigeau pumnalul în inimă... în clipa în care îi privea 
cu ochii larg deschişi... 

Nat Gibson se apropiase de şevalet, cu răsuflarea 
întretăiată de suspine, pradă unei dureri împărtăşite de domnul 
Hawkins şi de domnul Zieger, într-atât de puternică era 
impresia că bietul căpitan se afla, viu, în faţa lor... Apoi, fiul se 
aplecă să-şi sărute tatăl pe frunte... 

Brusc, se opri, se apropie şi mai mult, privind drept în ochii 
portretului... Ce i se năzări că vede?... Chipul i se crispă, 
expresia feţei i se tulbură... Era palid ca un mort... Ai fi zis că 
vrea să vorbească şi nu poate... Buzele i se contractară... n- 
avea glas... 

A 

In cele din urmă se întoarce, luă de pe masă una dintre 
acele lupe puternice pe care le folosesc fotografii pentru a 
retuşa o copie... O plimbă pe deasupra fotografiei şi iată-l că 
strigă cu spaimă în glas: 

— Ei sunt!... Ei sunt!... Asasinii tatălui meu. 

Şi, în adâncul ochilor căpitanului Gibson, pe retina mărită, 
se văzură, în toată ferocitatea lor, feţele lui Flig Balt şi Vin Mod! 

De o bună bucată de vreme, deja, de la ciudatele 
experienţe oftalmologice întreprinse de savanţi iscusiţi, 
cercetători de mare valoare, s-a demonstrat că obiectele 
exterioare care impresionează retina se pot menţine la 
nesfârşit. Organul văzului conţine o substanţă specifică, 
purpura retiniană, pe care imaginile se fixează exact aşa cum 
sunt. Poţi reuşi, chiar, să le regăseşti, perfect conservate, 
extrem de clare, atunci când ochiul, după moarte, este luat şi 
cufundat într-o baie de alaun, de piatră acră. Or, ceea ce se ştia 
relativ la această fixare a imaginilor urma să primească, în 
împrejurările de faţă, o confirmare indiscutabilă. 

în momentul în care căpitanul Gibson îşi dădea ultima 
suflare, privirea sa cea din urmă — o privire plină de groază — 
se îndreptase spre asasini şi, în adâncul ochilor lui, se 
imprimară chipurile lui Flig Balt şi Vin Mod. Aşa că, atunci când 
domnul Hawkins fotografie victima, cele mai mici detalii ale 


fizionomiei acestuia fură reproduse pe placa obiectivului. Chiar 
de la prima copie, examinând-o cu lupa, ai fi putut descoperi, în 
adâncul orbitei, faţa celor doi criminali şi, de fapt, o mai zăreai 
şi acum. 

Dar, în momentul acela, cum s-ar fi putut gândi la aşa ceva 
domnul Hawkins, domnul Zieger, domnul Hamburg, cum le-ar fi 
putut trece prin minte un asemenea gând?... Nu! A fost nevoie 
de tot acest concurs de împrejurări, dorinţa exprimată de 
domnul Zieger de a duce la Port Praslin fotografia mărită a 
căpitanului Gibson, mărirea obţinută în atelierul armatorului. Şi, 
atunci când Nat Gibson se apropiase să sărute portretul tatălui 
său, iată că i se păru că zăreşte în adâncul ochilor câte două 
puncte strălucitoare... A luat o lupă şi, desluşit, a văzut, a 
recunoscut figura şefului de echipaj şi pe aceea a complicelui 
acestuia... 

Acum, domnul Hawkins, domnul Zieger le-au văzut, le-au 
recunoscut la rândul lor!... Nu imaginea lui Karl şi Pieter Kip o 
păstrase ochiul mortului, ci pe aceea a lui Flig Balt şi Vin Mod! 

lată că apăruse, în sfârşit, faptul nou, dovada indiscutabilă 
a nevinovăţiei acuzaților ce avea să permită revizuirea 
procesului!... Putea fi pusă la îndoială autenticitatea primei 
fotografii făcute la Kerawara?... Nu, pentru că figura, deja, la 
dosar, iar mărirea ce tocmai fusese obţinută nu era decât 
reproducerea acesteia... 


— Ah! Bieţii de ei!... Bieţii de ei!... strigă Nat Gibson. Erau 
nevinovaţi... iar eu, în timp ce tu îi credeai condamnaţi pe 
nedrept... şi vroiai să-i salvezi... 


— Dartu eşti acela care i-a salvat, Nat!... replică domnul 
Hawkins. Da... tu... cel care a văzut ceea ce, poate, nimeni n-ar 
fi văzut!... 

O jumătate de oră mai târziu, înarmat atât cu fotografia 
mică, cât şi cu cea mare, armatorul se înfăţişă la reşedinţă şi 
ceru să fie primit imediat de excelența sa. Sir Edward Carrigan 
dădu ordin ca domnul Hawkins să fie poftit în cabinetul său. 

De îndată ce fu pus la curent, guvernatorul declară că se 
aflau în faţa unei probe materiale absolut certe. Nevinovăţia 
fraţilor Kip, eroarea judiciară în urma căreia fuseseră 
condamnaţi pe nedrept, toate acestea erau mai mult decât 
evidente şi judecătorul nu va ezita să introducă cererea de 


revizuire. Magistratul, la biroul căruia se deplasă domnul 
Hawkins după ce părăsi reşedinţa, fu de aceeaşi părere. Dorise 
să facă aceste două vizite înainte de a se duce la închisoare, 
împreună cu domnul Zieger şi cu Nat Gibson. în prezent, nu 
mai era vorba de presupuneri, ci de certitudini. Autorii atacului 
erau, de-acum, cunoscuţi... însăşi victima îi dăduse în vileag... 
fostul şef al echipajului de pe Janies Cook şi marinarul Vin 
Mod!... 

Cum se răspândi vestea aceasta în tot oraşul?... De unde a 
pornit?... Cine a fost primul care a povestit despre 
descoperirea făcută în atelierul domnului Hawkins?... Nu se 
ştie!... Dar ceea ce este sigur, este că opinia publică luă 
cunoştinţă de acest fapt chiar înainte ca armatorul să se fi 
prezentat la reşedinţă. O mulţime pe cât de zgomotoasă, pe 
atât de înflăcărată se îngrămădi, curând, în faţa închisorii. Din 
adâncul celulei lor, Karl şi Pieter Kip crezură că aud tumultul 
unei mari adunări de oameni, strigăte care sfâşiau văzduhul, şi, 
în mijlocul strigătelor, numele lor repetate de nenumărate ori... 
Se apropiară amândoi de fereastra îngustă, zăbrelită care 
dădea în curtea interioară. Ascultau, neliniştiţi la culme. Dar, 
de la fereastra aceea, nu se putea vedea nimic din ceea ce se 
petrecea pe străzile învecinate. 


— Ce-o fi?... întrebă Karl Kip. Vin să ne ducă la ocnă?... 
Ah! Decât să o luăm de la capăt... decât să ducem, iar, viaţa 
aceea îngrozitoare... 

Pieter Kip nu răspunse nimic, de data asta. 

A 

In clipa aceea, pe coridor răsunară nişte paşi grăbiţi. Uşa 
celulei se deschise. Nat Gibson apăru în prag, însoţit de domnul 
Hawkins şi de domnul Zieger. Nat Gibson se opri, pe jumătate 
îndoit de spate, cu mâinile întinse spre cei doi fraţi... 


— Karl, Pieter... strigă el, iertaţi-mă!... 
Aceştia nu pricepeau nimic... nu puteau pricepe... Fiul 
căpitanului Gibson care îi implora să îl ierte... 


— Sunteţi nevinovaţi!... strigă, atunci, de trei ori, domnul 
Hawkins. Avem, în sfârşit, dovada nevinovăţiei voastre... 


— Şi eu care am putut să cred!... reluă Nat Gibson căzând 
în braţele lui Karl Kip. 


Două zile mai târziu, magistraţii declarară admisibilă 
cererea de revizuire. Sprijinită pe un fapt nou, aceasta permitea 
să se susţină că fusese vorba despre o eroare judiciară, şi fraţii 
Kip au fost trimişi din nou în faţa Curţii. 

La dezbaterile din cadrul acestui al doilea proces, mulţimea 
fu şi mai numeroasă decât la primul, dar, de data asta, în 
întregime favorabilă celor doi fraţi. Desigur, era de regretat 
faptul că anumiţi martori nu au putut fi aduşi la bară, de unde 
ar fi trecut direct în boxa acuzaților... Dar, la urma urmei, oare, 
Flig Balt şi Vin Mod nu se aflau acolo... în adâncul ochilor larg 
deschişi ai victimei lor?... Afacerea nu dură mai mult de un 
ceas. Se încheie cu reabilitarea lui Karl şi Pieter Kip, care fu 
proclamată sus şi tare, în aplauzele auditoriului. 

Este inutil să mai adăugăm că primiră oferte de serviciu nu 
numai de la domnul Hawkins, dar şi de la toţi prietenii acestuia. 
Dacă Karl Kip dorea să plece din nou în larg, găsea un post de 
căpitan de vapor la Hobart Town... Dacă Pieter Kip dorea să se 
lanseze din nou în afaceri, găsea o mulţime de comercianţi 
dispuşi să îl ajute... Şi nu acesta era cel mai bun lucru pe care îl 
aveau de făcut, acum, când Casa din Groningue fusese 
lichidată, în avantajul lor?... Aşa că, de îndată ce James Cook fu 
rearmat", plecă din nou, sub comanda căpitanului Kip, cu bravii 
marinari din vechiul lui echipaj. 

Pentru a încheia povestea aceasta, trebuie spus că trecură 
mai multe luni până când justiţia primi veşti despre Kaiser, pe 
care erau îmbarcaţi Flig Balt, Vin Mod şi camarazii lor sau, mai 
degrabă, complicii lor. Se află, atunci, că nava aceasta care se 
îndeletnicea cu pirateria în vecinătatea Arhipelagului Salomon 
tocmai fusese capturată de un aviso aparţinând flotei britanice. 
Marinarii de pe Kaiser, cu toţii trecuţi prin ciur şi dârmon, unşi 
cu toate alifiile şi gata de toate fărădelegile, se apărară cu 
ghearele şi cu dinţii, aşa cum se apără, cu groaza în suflet, toţi 
ticăloşii care ştiu că, în caz de înfrângere, îi aşteptă 
spânzurătoarea. Câţiya dintre ei căzură în luptă — printre care 
Flig Balt şi Len Cannon. în ceea ce îl priveşte pe Vin Mod, 
acesta reuşi să ajungă, cu alţii ca el, pe o insulă din arhipelag 
şi nu se mai ştie nimic de soarta lui. 


SFÂRŞIT 


99 A arma, a echipa o navă cu cele necesare plecării în 
larg, a pune în serviciu o navă. (N.tr.)