Han Kang — Disectie

y 


2 


DISECŢIE 


HAN KANG 


Be 


HAN KANG 


DISECŢIE 


Original: Sanyeoni Onda | Human Acts] (2014) 


Traducere din limba coreeană și note de: 
IOLANDA PRODAN 


7 


virtual-project.eu 


A 


ART 
2018 


VP - 


2 


DISECȚIA UNUI MASACRU 


Graţie Editurii ART, după Vegetariana (2016), scriitoarea sud- 
coreeană Han Kang revine în faţa cititorilor români cu romanul 
Disecţie, publicat în anul 2014 în Coreea de Sud cu titlul 
Sonyeoni onda (Vine un băiat), iar în engleză ca Human Acts. 

Contextul în care este plasat romanul lui Han Kang face 
referire la una dintre cele mai dramatice pagini din istoria 
modernă a Coreei de Sud, scrisă cu sângele locuitorilor din 
Gwangju între 18 și 27 mai 1980. Cele zece zile care au deschis 
drumul lung și anevoios al democratizării Republicii Coreea și 
care constituie și în prezent o temă predilectă pentru 
cercetătorii sud-coreeni, dar și occidentali, au purtat de-a lungul 
timpului diverse nume, mai mult sau mai puţin contestate de 
politicienii și societatea civilă din Coreea de Sud: masacru, 
incident, rezistenţă populară, revoltă populară, mișcare de 
democratizare. 

Evenimentele tragice din Gwangju s-au produs pe fondul 
agravării situației politice interne, în urma asasinării 
preşedintelui Park Chung-hee, la 26 octombrie 1979, de şeful 
Agenției Centrale de Informații. Dispariția de pe scena politică a 
unuia dintre cei mai adulați și deopotrivă detestați dictatori sud- 
coreeni (ajuns la putere în 1961, printr-o lovitură militară 
orchestrată chiar de el), care prin sistemul Yushin (inaugurat în 
octombrie 1972) voia sa-și asigure președinția pe viaţă a 
Republicii Coreea, lăsase un vid de putere pe care noul 
președinte Choi Kyu-ha - premier în timpul mandatului lui Park - 
nu l-a putut gestiona. 

După optsprezece ani de dictatură, odată cu moartea lui Park 
Chung-hee, au renăscut și speranţele pentru alegeri 
democratice și libere, astfel că, în lunile ce au urmat asasinării 
liderului sud-coreean, au fost organizate ample demonstraţii de 
protest atât în Seul, cât și în Gwangju. La acea vreme, Chun 
Doo-hwan - considerat artizanul înăbușirii violente a 
demonstrațiilor din Gwangju - îndeplinea funcţia de general- 
maior în cadrul unei structuri de contrainformaţii. Desemnat 
șeful comisiei de investigare a asasinarii președintelui Park, 


VP-3 


Chun Doo-hwan intră în conflict cu generalul Chung Seung-hwa, 
însărcinat cu supervizarea respectării legii marţiale impuse 
imediat după asasinarea lui Park. La 12 decembrie 1979, Chun 
Doo-hwan - care aflase de la subordonații săi loiali că urma să 
fie destituit - cheamă la o întâlnire secretă câţiva dintre 
generalii influenţi din armata sud-coreeană, informându-i că 
Chung Seung-hwa nu doar că se sustrage investigaţiilor privind 
asasinarea lui Park, dar pregătește și o lovitură militară. În urma 
deciziilor luate la acea întâlnire secretă - care a rămas în istoria 
Republicii Coreea drept „lovitura militară de la 12 decembrie” -, 
forțele loiale generalului Chun îl arestează pe Chung Seung-hwa, 
care este judecat și condamnat la zece ani de închisoare. 

În aprilie 1980, Chun Doo-hwan este numit în funcţia de 
director al Agenţiei Coreene de Informaţii, într-o perioadă în care 
capitala Seul era paralizată de ample proteste studențești ce 
solicitau ridicarea legii marțiale. La criza politică și socială se 
adăuga și situaţia dezastruoasă în care se afla economia sud- 
coreeană. După aproape două decenii de creștere economică 
spectaculoasă, gestionată cu mână de fier de președintele Park 
Chung-hee în primii ani ai dictaturii sale, la finele anului 1979 
economia naţională ajunsese pe marginea prăpastiei: datoria 
externă atinsese cote alarmante, prețurile  explodaseră, 
falimentele se ţineau lanţ. La 15 mai 1980, aproximativ o sută 
de mii de studenţi demonstrează pe străzile capitalei Seul, 
cerând ridicarea legii marţiale și libertate de exprimare. Întrunit 
de urgenţă, sub pretextul evitării instaurării anarhiei, cabinetul 
sud-coreean și președintele Choi aprobă, la 17 mai 1980, la 
presiunile generalului Chun Doo-hwan, extinderea legii marțiale 
la nivelul întregii ţări, închiderea universităţilor, cenzura drastică 
a presei, interzicerea grevelor și a oricăror forme de activitate 
politică. Cei mai importanţi lideri ai opoziţiei, Kim Dae-jung și 
Kim Young-sam (care aveau să fie, mai târziu, președinții 
Republicii Coreea) sunt arestați. 

La 18 mai 1980, revoltați de închiderea Universităţii Jeonnam, 
studenţii din Gwangju încep protestele masive și ocupă sediul 
Prefecturii. În încercarea de a evita răspândirea demonstrațiilor 
și în alte orașe și sub pretextul că anarhia internă ar favoriza o 
invazie nord-coreeană, guvernul impune o blocadă totală asupra 
orașului (îl izolează, practic, de restul ţării) și trimite în Gwangju 
forțe militare speciale, inclusiv trupe aeriene care trag în 


VP -4 


manifestanți. Ciocnirile dintre combatanții civili și armată 
escaladează, culminând cu înăbușirea violentă a protestelor la 
27 mai. 

La 16 august 1980, președintele Choi Kyu-ha își anunţă 
demisia, decizie care-l face pe Chun Doo-hwan să se retragă din 
armată și să candideze pentru președinția Republicii Coreea. La 
27 august, Chun este ales președinte de un colegiu elector și 
investit în funcţie la 1 septembrie 1980. Ajuns președinte la 
patruzeci și nouă de ani, Chun Doo-hwan pune capăt legii 
marțiale în ianuarie 1981. Avea să fie șeful statului până în anul 
1988, când lasă moştenire mandatul său prezidenţial 
generalului Roh Tae-woo, cel care îl sprijinise în lovitura militară 
din 12 decembrie 1979. În 1988, într-o mișcare menită să evite 
proteste naţionale ce i-ar fi contestat legitimitatea politică, Roh 
Tae-woo pune bazele Comitetului pentru Reconciliere Naţională 
prin care ridică statutul evenimentelor din Gwangju de la 
„răscoală comunistă” la cel de  mișcare/revoltă pentru 
democratizare. Primele dezvăluiri oficiale despre tragedia din 
Gwangju sunt făcute în noiembrie același an, în timpul audierilor 
în fața unei comisii speciale desfășurate în Adunarea Naţională 
(parlamentul unicameral sud-coreean), transmise în direct la 
televizor. Chun Doo-hwan refuză să se prezinte la audieri, dar, la 
propunerea președintelui Roh, în dimineaţa zilei de 23 
noiembrie 1988, susţine o declaraţie transmisă în direct de la 
reședința sa personală prin care își recunoaște responsabilitatea 
pentru evenimentele din 1980 și își cere scuze, în mod oficial, 
pentru tragedia din Gwangju. În faţa jurnaliștilor și a camerelor 
de filmat, Chun declară: „Regret din tot sufletul cele întâmplate 
și, plecându-mi capul, implor iertare!” Fostul președinte se 
retrage împreună cu soţia lui în munți, la templul Baekdam, 
unde vor sta până la sfârșitul anului 1990. 

La 30 august 1994 este înfiinţată Fundația Comemorativă 18 
mai. La presiunile acesteia și ale locuitorilor din Gwangju, în 
decembrie 1995, în timpul mandatului lui Kim Young-sam - 
primul președinte civil sud-coreean ales direct, prin vot popular 
-, Chun Doo-hwan și Roh Tae-woo sunt arestați. Primul va fi 
condamnat la moarte, iar cel de-al doilea la închisoare pe viață. 
După o comutare a pedepselor în 1997, anul în care ziua de 18 
mai va fi declarată prin lege zi naţională comemorativă a 
Mișcării de Democratizare din Gwangju, cei doi foști președinți 


VP-5 


sud-coreeni au fost amnistiaţi de președintele Kim Young-sam, 
aflat la final de mandat. 

O permanentă sursă de controverse în memoria colectivă și în 
politica comemorativă a Coreei de Sud, tragedia din acele zile 
de mai din 1980 este și în prezent o rană deschisă în sufletele 
locuitorilor din Gwangju care încă mai caută răspunsuri. Nici 
astăzi nu se știe la ordinul cui a tras armata în civili, după cum 
nu se știe cu exactitate nici câţi demonstranți au fost uciși, 
îngropaţi în gropi comune, dați dispăruţi sau câţi și-au dat 
ultima suflare în timp ce erau torturați. Conform Fundatiei 
Comemorative 18 mai, estimările oficiale din 2006 arătau că 
peste patru mii de demonstranți fuseseră răniţi în Gwangju, iar o 
sută cincizeci și patru au fost uciși. Presa străină estimează însă 
că au fost cel puţin o mie de morți. 

Publicarea traducerii romanului lui Han Kang vine într-un 
moment marcat de profunde  reevaluări ale politicii 
comemorative în Coreea de Sud, de schimbări la nivelul politicii 
administraţiei prezidenţiale privind omagierea trecutului istoric, 
în special a evenimentelor tragice din Gwangju. Totodată, 
aceste schimbări pun în lumină și dinamica relaţiei dintre 
cultură și politică în spaţiul sud-coreean. Este important de 
amintit faptul că după publicarea în Coreea de Sud a romanului, 
în 2014, scriitoarea Han Kang a fost inclusă pe renumita „listă 
neagră” a administraţiei Park Geun-hye. La ordinul președintei 
Park - fiica fostului dictator militar Park Chung-hee, prima 
femeie aleasă ca președintă a Coreei de Sud, în 2012 ministerul 
culturii a realizat o bază de date ce includea cei mai renumiţi 
artiști, actori, muzicieni, regizori și scriitori sud-coreeni 
catalogaţi ca fiind critici vocali ai politicilor președintei și 
susținători ai politicienilor din opoziţie. Cei trecuţi pe „lista 
neagră” au fost excluși din proiectele ce vizau organizarea 
evenimentelor subvenţionate de autorităţi (participarea la 
festivaluri și târguri, editarea cărților, turnee de promovare, 
expoziţii etc). Descoperirea „listei negre” a oamenilor de cultură 
consideraţi indezirabili a reprezentat lovitura de graţie pentru 
Park și oficialii fideli președintei, care erau deja prinși în vortexul 
unui imens scandal de corupţie. În urma celor mai ample 
demonstrații de protest din istoria Republicii Coreea (cunoscute 
ca Revoluţia Lumânărilor), președinta Park Geun-hye a fost 
demisă de Adunarea Naţională (decembrie 2016), demers 


VP-6 


validat de Curtea Constituţională în martie 2017. Conform presei 
sud-coreene, „lista neagră” - care a reînviat, practic, cenzura 
drastică din timpul dictaturii președintelui Park Chung-hee - 
cuprindea în 2015 aproximativ zece mii de intelectuali sud- 
coreeni. Alături de Han Kang, pe această listă figurau și poetul 
Ko Un (nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură), 
multipremiatul regizor Park Chan-wook, dar și una dintre cele 
mai faimoase scriitoare sud-coreene, Gong Ji-young (premiată 
de Amnesty International). Surse din interiorul echipei de 
investigaţii au confirmat faptul că, în cazul lui Han Kang, 
subiectul romanului - evenimentele din Gwangju din mai 1980 - 
a reprezentat motivul principal care a dus la includerea 
scriitoarei pe „lista neagră”. 

Alegerea în funcţia de președinte a lui Moon Jae-in (mai 2017) 
a avut un impact important pentru politica comemorativă sud- 
coreeană. La nici jumătate de an de la instalarea lui Moon în 
funcţie, a fost redeschis dosarul Gwangju privind descoperirea 
adevărului despre ordinele militare care au dus la înăbușirea 
violentă a protestelor și reluarea investigaţiilor pentru 
identificarea rămășițelor celor care au murit torturați în 
închisori. Noul președinte este cunoscut pentru activismul său 
politic împotriva lui Park Chung-hee și Chun Doo-hwan: a fost 
arestat și închis în 1975 pentru implicarea sa în demonstrațiile 
studențești din Busan împotriva Constituţiei Yushin impusă de 
președintele Park, a sprijinit protestele din Gwangju și, în 
calitate de avocat, a acordat ajutor studenţilor și sindicaliștilor 
arestaţi în timpul regimului lui Chun Doo-hwan. Cu prilejul 
comemorării evenimentelor din Gwangju (mai 2017), Moon Jae- 
in a reluat tradiţia intonării imnului neoficial al protestelor 
studențești (cântec pe care oficialii prezenţi la ceremoniile 
comemorative nu au avut voie să-l cânte în timpul mandatelor 
președinților Lee Myung-bak și Park Geun-hye, pe motiv că ar fi 
fost folosit și într-o peliculă nord-coreeană), promițând totodată 
și includerea în textul Constituţiei a unui paragraf care să pună 
în lumină spiritul Gwangju ca pilon central al democraţiei sud- 
coreene. In ciuda faptului că unii analiști politici sud-coreeni pun 
deciziile lui Moon doar pe seama dorinţei acestuia de a 
îndepărta pentru totdeauna din mentalul colectiv eticheta de 
„răscoală comunistă pro-nord-coreeană”, reevaluarea politicii 
comemorative faţă de evenimentele din Gwangju reprezintă un 


VP -7 


prim pas oficial pentru omagierea cu deferența cuvenită a 
memoriei victimelor și pentru sprijinirea urmașilor acestora. 

În noiembrie 2017 a fost reluată investigația oficială privind 
înăbușirea violentă a protestelor, în paralel cu începerea 
săpăturilor pe terenul fostei închisori din Gwangju, în speranţa 
că vor fi descoperite rămășițele celor șaptezeci și șase de 
protestatari care au fost daţi dispăruţi în 1980. Tragedia din 
Gwangju nu a fost doar o simplă pagină din istoria naţională a 
Coreei de Sud, ea a reprezentat scânteia spirituală a Mișcării de 
Rezistență din iunie 1987 (cunoscută și ca „Lupta din lunie”) 
care a grăbit sfârșitul regimului lui Chun Doo-hwan. 

În romanul lui Han Kang, radiografia istorică nu se limitează 
doar la zilele dramatice din Gwangju, din 1980. Referirile la 
protestele din Busan și Masan (din octombrie 1979, izbucnite cu 
doar câteva zile înainte de asasinarea lui Park) prin care 
populația cerea abolirea Constituției  Yushin, descrierea 
condițiilor inumane de muncă din fabrici și uzine în anii 
„dictaturii developmentaliste” a lui Park completează tabloul 
sumbru al celor aproape trei decenii din istoria națională a 
Coreei de Sud, decenii marcate de lovituri militare, legi marțiale, 
decrete prezidențiale discreționare, abuz de putere, încălcarea 
drepturilor politice și civile, a libertăţii de exprimare. Autoarea 
atinge, într-o foarte scurtă scenă, și un subiect extrem de 
sensibil și controversat în memoria colectivă naţională: 
participarea Coreei de Sud în Războiul din Vietnam. 

Deși plasat în context sud-coreean, romanul lui Han Kang este 
un omagiu post-mortem universal adus sufletelor celor care și- 
au sacrificat viața luptând pentru libertate și democraţie. 
Romanul este un simbol al recunoașterii durerii fără margini a 
părinţilor care și-au pierdut copiii în proteste, a copiilor care au 
ramas orfani, a celor care au fost despărțiți de gloanțe și 
baionete, pentru totdeauna, de fraţi, surori sau prieteni. Cu un 
lirism bine dozat printre fragmentele ce redau realitatea 
violentă din Gwangju-ul anilor '80, romanul lui Han Kang 
eliberează în tuşe sângerânde o incantaţie tulburătoare ce dă 
glas suferințelor umane. Disecţie nu este doar un roman despre 
cruzimea și brutalitatea fiinţei umane, despre fragilitatea și 
vulnerabilitatea ei, despre curaj și solidaritate. Este, în ultimă 
instanță, un manifest împotriva uitării trecutului, împotriva 
negării condiţiei și naturii umane. 


VP-8 


lolanda Prodan 


VP-9 


NOTA TRADUCĂTORULUI 


Traducerea vârstei personajelor s-a făcut respectând sistemul 
coreean și nu cel european. In Coreea, la naștere, copilul este 
considerat a avea un an; din acest motiv, de pildă, atunci când 
autoarea scrie 20 de ani (ca vârstă), asta înseamnă 19 ani în 
sistemul european. Traducerea etajelor s-a făcut, la fel, 
respectând sistemul coreean. In Coreea de Sud, etajul 1 indică 
ceea ce în România numim parter și așa mai departe. 


l.P. 


VP -10 


CAPITOLUL 1 


Sufletul, un pui de pasăre 


LU 


„O să plouă...” murmuri cu glas stins. Și ce-o să ne facem 
dacă o să toarne cu găleata? 

Cu ochii pe jumătate deschişi priveşti îndelung arborii de 
ginkgo biloba din faţa Prefecturii, de parcă, în orice moment, 
rafalele de vânt ar prinde forme reale printre ramurile 
tremurânde, iar picăturile de ploaie, suspendate în fâșii de aer, 
ar gravita toate, pentru ca mai apoi să fie împroșcate în văzduh, 
plutind și strălucind ca niște nestemate transparente. Deschizi 
larg ochii, dar silueta copacilor e mai înceţoșată decât atunci 
când te uitai la ei cu ochii abia deschiși. Oare într-o zi vei avea și 
tu nevoie de ochelari? În mintea ta, imaginea feţei bosumflate a 
fratelui tău mijlociu - ce poartă o pereche de ochelari cu rame 
pătrăţoase de culoare castanie - dispare brusc, acoperită de 
strigătele și aplauzele ce se aud dinspre fântâna arteziană. 

Cândva, fratele tău ţi-a spus că vara ochelarii îi alunecă 
deseori de pe nas, iar pe timpul iernii, dacă intră în casă, 
lentilele i se aburesc de nu mai poate vedea nimic. Te întrebi în 
gând dacă ar fi posibil să nu trebuiască să porți ochelari, dacă e 
posibil ca vederea să nu ţi se înrăutăţească și mai mult. 

Ascultă de vorbă bună şi întoarce-te imediat acasă. 

Scuturi din cap, încercând să nu mai auzi glasul mânios al 
fratelui tău. Vocea clară și ascuţită a tinerei femei ce ţine în 
mână un microfon sparge difuzoarele din fata fântânii arteziene. 
Insă tu, așezat pe scările de la intrarea în sala municipală de 
sport, nu poți vedea fântâna arteziană. Dacă vrei să vezi slujba 
de comemorare, chiar și de la distanţă, ar trebui să intri prin 
partea dreaptă a clădirii. Dar tu nu te miști, ci, din locul în care 
te afli, îţi ciulești urechile încercând să auzi ce spune tânăra 
femeie. 

— Oameni buni! Chiar în acest moment sosesc de la Spitalul 
Crucea Roşie trupurile  neînsufleţite ale iubiţilor noștri 
concetățeni. 


VP -11 


Tânăra femeie începe să cânte imnul naţional. Urcând spre 
cer asemenea unui turn masiv, glasurile câtorva mii de 
demonstranți îl acoperă pe cel al femeii. Cu voce joasă cânți și 
tu imnul, urmând miile de glasuri ce se înalţă cu greu și se 
prăbușesc intempestiv, ca un pendul. 

Azi-dimineaţă, când l-ai întrebat pe Jin-su, prietenul tău, mai 
mare decât tine, câte cadavre au fost aduse de la Spitalul 
Crucea Roșie, el ţi-a răspuns, zgârcit la vorbă, „să tot fie vreo 
treizeci”. În timp ce în depărtare ecoul refrenului greoi se va 
înălța și va cobori fără încetare, vreo treizeci de coșciuge vor fi 
descărcate, unul câte unul, din camion. O să fie așezate lângă 
alte douăzeci și opt, pe care tu și ceilalți camarazi le-aţi înșirat 
azi-dimineaţă între sala de sport și fântâna arteziană. 

Pentru douăzeci și șase din cei optzeci și trei de morți depuși 
în sala municipală de sport nu a fost ţinută slujba comună de 
comemorare. leri-seară au venit două familii și, după ce au 
identificat cadavrele, alți doi morți au fost puși în coșciuge, în 
mare grabă. Așa s-au făcut douăzeci și opt. După ce ai notat 
într-un carnet numele celor morţi și numărul de pe fiecare 
coșciug, ai adăugat într-o lungă paranteză „slujba comună 
numărul 3” - te rugase Jin-su să ţii o evidenţă foarte strictă, ca 
să nu se repete de două ori o slujbă pentru același mort. Ai fi 
vrut și tu să te duci la comemorare, dar tot el ţi-a spus să rămâi 
în sala de sport. 

— Să fii atent... În timpul slujbei, s-ar putea să vină careva 
aici, să-și caute vreo rudă. 

Toţi ceilalţi cu care lucrai - fete și băieţi mai mari decât tine - 
plecaseră deja să asiste la slujbă. După ce nopţi la rând 
stătuseră de priveghi în fața coșciugelor, rudele celor morți 
mergeau acum în urma lor, având o fundă neagră prinsă în 
dreptul inimii și călcând cu pași lenți și greoi, de parcă ar fi fost 
niște  sperie-ciori umplute cu nisip sau cârpe. Eun-sook 
rămăsese ultima și când i-ai spus „E în regulă, mergi degrabă 
împreună cu ceilalți”, fata a început să râdă, lăsând să i se vadă 
un dinte strâmb, încălecat peste un altul. Din pricina acelui 
dinte, arăta ca o ștrengăriță pusă pe șotii chiar și în situaţiile 
când era nevoită să râdă nervos. 

— Bine, atunci mă duc să văd doar începutul și apoi mă întorc 
numaidecât. 


VP - 12 


Rămas singur, te așezi pe scările de la intrarea în sala de 
sport, sprijinindu-ţi pe genunchi carnetul cu niște coperţi 
improvizate dintr-o bucată de carton de culoare neagră. Răceala 
scărilor de ciment se strecoară pe sub pantalonii tăi de trening 
albastru-deschis. Înfrigurat, ţi-ai încrucișat braţele peste piept, 
doar după ce ţi-ai închis până la gât nasturii bluzonului pentru 
practica militară! pe care ţi l-ai pus peste geaca de trening. 

În timp ce fredonezi imnul naţional, brusc te oprești la versul 
„Trandafirul de Sharon și cei trei mii de ri acoperiţi de magnifici 
munți și râuri”?. 

Hwaryeo gangsan îţi aduce aminte de ideograma pentru ryeo: 
pe care ai învăţat-o la ora de caractere chinezești. Acum nu te 
mai simţi în stare să o scrii cum trebuie, căci e compusă din 
neobișnuit de multe trăsături. Oare ce-o însemna? „Munţi și 
râuri unde florile sunt splendide”? Sau poate „munţii și râurile 
splendide ca niște flori”? În mintea ta, peste imaginea 
ideogramei se suprapun tulpinile florilor de nalbă din curtea 
casei părintești care, pe timpul verii, cresc mai înalte decât tine. 
Sunt tulpini lungi și drepte în vârful cărora se deschid flori albe, 
mari și rotunde, ca niște discuri decupate din cârpe. Inchizi 
pleoapele, vrând să le schițezi cât mai clar în mintea ta. Apoi, 
deschizi ușor ochii: unduindu-se în vânt, arborii de ginkgo biloba 
sunt tot acolo, în faţa Prefecturii, iar cerul încă nu a slobozit spre 
pământ nici măcar o singură picătură de ploaie. 

e 

Deși imnul de stat a ajuns la final, nu toate coșciugele au fost 
aranjate. De undeva, din mijlocul vacarmului produs de 
mulțimea de protestatari, se aude ecoul slab al unor tânguieli. 
Femeia ce ţine microfonul în mână propune mulţimii să cânte 
împreună cu ea Arirang“ - probabil vrea să mai câștige ceva 
timp pentru cei ce mânuiesc coșciugele. 


1 Uniformă îmbrăcată în anii '80 de liceenii sud-coreeni în timpul orelor obligatorii de 
practică militară. Uniforma, imprimată cu un model de camuflaj în alb și negru, era 
alcătuită din bluzon cu mânecă lungă, pantaloni, centură și beretă. 

2 Mugunghwa samcheolli hwaryeo gangsan - primul vers al refrenului din imnul 
național al Republicii Coreea. Mugunghwa (Hibiscus syriacus) este floarea naţională a 
Republicii Coreea, iar cei trei mii de ri este metafora ce desemnează teritoriul 
național, în care ri reprezintă o unitate tradițională de măsurare a lungimii, de cca. 
0,393 km. 

3 Ideogramă compusă din nouăsprezece trăsături și care, în funcţie de context, poate 
avea mai multe înțelesuri printre care cele mai cunoscute sunt cele de frumos, 
elegant, magnific, strălucitor. 


VP - 13 


Tu, om iubit ce m-ai părăsit, 

Nici zece ri n-ai să mergi și picioarele de durere iţi vor fi 
suferit. 

— Să păstrăm un moment de tăcere pentru cei care nu mai 
sunt printre noi, spune femeia după ce plânsetele și tânguielile 
mulțimii se mai domolesc. 

Ești șocat de liniștea apăsătoare ce curmă brusc vuietul 
multimii, un calm pe care-l simţi pe cale să explodeze în orice 
moment. Dar tu, în loc să ţii momentul de reculegere, te ridici, 
îți pui carnetul sub braţ și urci scările spre ușa sălii de sport, pe 
jumătate deschisă. Din buzunarul pantalonilor scoţi masca 
chirurgicală și ţi-o potrivești pe faţă. 

Degeaba au aprins lumânări... nu folosesc la nimic. 

Intri în sală, îndurând cu greu mirosul pestilenţial. Deși e ziuă, 
din cauza cerului înnorat, sala e aproape cufundată în întuneric. 
Lângă ușa de la intrare stau înșirate, în ordine, coșciugele celor 
pentru care deja s-a făcut slujba de pomenire. Sub o fereastră 
largă sunt aliniate treizeci și două de cadavre acoperite cu 
pânză albă din bumbac; încă nu au fost puse în coșciuge pentru 
că nimeni din familie n-a venit să le identifice. Tăcute, umbrele 
de la flăcările lumânărilor așezate în sticle goale se unduiesc pe 
faţa fiecărui mort. 

Apropiindu-te de spatele sălii de sport, deslușești siluetele 
lunguieţe a șapte cadavre înghesuite într-un ungher. Din când în 
când, un colț din pânza albă ce le acoperă fețele 
înspăimântătoare este ridicat doar pentru cei ce caută vreo 
adolescentă sau vreun copil. 

Din grupul celor șapte, cel mai izolat este cadavrul ajuns în 
starea cea mai deplorabilă. Prima oară când l-ai văzut, ţi-ai 
putut da seama că era al unei tinere firave, de statură mică și 
care avea, probabil, între cincisprezece și douăzeci de ani. Acum 
însă, aflat în plină descompunere, cadavrul ei este atât de 
tumefiat încât seamănă cu al unui bărbat matur. De fiecare dată 
când dai la o parte pânza pentru cei ce-și caută fiica sau sora 
mai mică, rămâi înmărmurit de repeziciunea cu care trupul fetei 
putrezește. Fruntea, ochiul stâng, obrajii și bărbia, sânul stâng și 
subţiorile din care ies bucăţi de carne - toate poartă urmele 


4 Renumită baladă populară coreeană având diferite linii melodice și versuri, în funcție 
de zona geografică. In anul 2012, a fost înscrisă de UNESCO pe lista patrimoniului 
cultural intangibil al umanităţii. 


VP - 14 


împunsăturilor de baionetă, iar prin gaura adâncă din dreapta 
craniului - provocată de loviturile de bâtă - i se vede creierul. 

Rănile deschise au fost primele care au început să se 
infecteze și să intre în putrefacție, urmate de semnele loviturilor 
ce acopereau jumătatea de sus a corpului. Degetele de la 
picioare - la început, fără răni și cu unghii date cu ojă 
transparentă - erau acum înnegrite și umflate ca niște bucăţi de 
ghimbir. Fusta plisată cu buline, care cândva îi ajungea pe la 
jumătatea gambei, nu-i mai putea acoperi genunchii, acum mult 
prea umflați. 

Pornești spre ușă și înainte să te întorci lângă cadavrul fetei, 
scoţi niște lumânări neîncepute din cutia pusă sub o masă. 
Încerci să aprinzi fitilul de bumbac al unei lumânări apropiindu-l 
de flacăra unui ciot de lumânare ce abia mai pâlpâie lângă 
cadavrul ei. De îndată ce noua flacără prinde viaţă, stingi 
vechea lumânare. Atent să nu te arzi, scoţi cu grijă din sticlă 
lumânarea arsă și în locul ei o pui pe cea nouă. 

Te lași pe vine, încă ţinând strâns între degete ciotul de 
lumânare pe care tocmai ai stins-o. Din cauza mirosului de 
cadavru în putrefacție simţi că o să-ţi bușească sângele pe nas, 
dar tu continui să privești hipnotizat flăcăruia lumânării noi. 
Mirosul morții arde în vârful translucid al flăcării minuscule ce se 
unduiește cu mișcări firave. Privirea îţi este posedată de vibrația 
continuă ce a acaparat trupul portocaliu al flăcării, de lumina 
albăstruie în formă de inimă sau sămânță de măr ce învăluie 
fitilul. Nu mai poţi suporta mirosul și te îndrepţi de spate. Te uiţi 
prin sala întunecată și ai senzaţia că lumânările ce tremură 
lângă capul fiecărui mort te fixează ca niște pupile calme și 
mute. 

„Oare unde pleacă sufletul după ce moare trupul? Cât de mult 
mai zăbovește lângă corpul ce l-a adăpostit?” te auzi 
întrebându-te în gând, pe neașteptate. 

Înainte să te îndrepţi spre ușă, te uiţi cu atenţie prin sală - 
vrei să te asiguri că nu mai sunt lumânări arse ce trebuie 
înlocuite cu altele noi. 

Atunci când cel rămas în viață se uită la trupul celui 
neînsufleţit, oare sufletul celui plecat o fi prin preajmă, privindu- 
și propria fată? 


VP -15 


Înainte să ieși pe ușa sălii de sport, întorci capul și arunci o 
privire peste umăr: nu e niciun suflet, sunt doar cadavre tăcute, 
învăluite în mirosul otrăvitor și înțţepător al putrefacţiei. 

e 

La început, cadavrele n-au fost depuse în sala municipală de 
sport, ci pe holul Biroului de Reclamaţii al Prefecturii. Te uitai 
pierdut la două fete, amândouă mai mari decât tine - una dintre 
ele purtând uniforma de vară, cu guler mare, specifică Liceului 
de Fete Speer”, iar cealaltă îmbrăcată în haine obișnuite. 
Amândouă se chinuiau să șteargă cu niște prosoape ude fețele 
pline de sânge ale morţilor, încercând să le îndrepte braţele 
înțepenite pe lângă trupuri. 

— Te putem ajuta cu ceva? te-a întrebat eleva în uniformă, 
întorcând capul spre tine și trăgându-și masca chirurgicală până 
sub bărbie. 

leșea în evidență prin ochii ei rotunzi - ce o făceau să pară 
drăgălașă - iar fire din părul creţ, prins în două codițe, îi scăpau 
rebele, ici-colo. Din cauza transpiraţiei, firele de păr i se lipiseră 
pe frunte și pe tâmple. 

— Am venit să-mi caut prietenul, ai răspuns coborându-ţi jos 
mâinile cu care te ţineai de nas din cauza mirosului cumplit de 
sânge. 

— Ţi-ai dat întâlnire cu el, aici? 

— Nu... E unul dintre cei aduși aici... 

— Bine, atunci poți să-l cauţi... 

Cu atenţie ai examinat fețele și corpurile a vreo douăzeci de 
morți înșiraţi pe coridor, lângă perete. Ar fi trebuit să privești 
mai îndeaproape, dar tu închideai întruna ochii, căci era prea 
greu să-i ţii deschiși mult timp. 

— Nu e aici? te întreabă cealaltă fată, îndreptându-se de 
spate. 

Era îmbrăcată într-o cămașă de culoare verde-deschis, cu 
mânecile suflecate până la coate. Ai crezut că era de-o seamă 
cu cealaltă, dar, când și-a dat jos masca chirurgicală, ţi-ai dat 
seama că era trecută de douăzeci de ani. Pielea de nuanță 
gălbuie - ca și cum n-ar fi străbătut-o nicio venă - și gâtul 
lunguieţ o făceau să arate ca o fiinţă fragilă, cumva. Doar ochii îi 
trădau duritatea și încăpăţânarea, iar vocea îi era clară și 
răspicată. 


5 Liceu înfiinţat în anul 1908 de către misionarii prezbiterieni americani. 
VP - 16 


— Nue... 

— Ai încercat la morgile de la Spitalul Universitar Jeonnam și 
de la Spitalul Crucea Roșie? 

— Da. 

— Ai luat legătura cu părinții lui? 

— Doar taică-su mai trăiește, și el lucrează în Daejeon. El și 
sora lui mai mare locuiesc într-o cămăruţă, în casa noastră. 

— L-ai sunat pe taică-su? Sau nici azi nu funcţionează 
telefoanele? 

— Am încercat de mai multe ori, dar nu am reușit să iau 
legătura cu el. 

— Ai vorbit cu soră-sa? 

— De duminică nu s-a mai întors acasă. O caut și pe ea. Un 
vecin mi-a spus că ieri a văzut cum amicul meu era împușcat de 
soldaţii care începuseră să tragă în mulţime. 

— Dacă a fost rănit, nu cumva o fi fost dus la spital? a 
intervenit fata îmbrăcată în uniformă, fără să ridice capul. 

— Dacă ar fi fost așa, mi-ar fi dat telefon. Și-ar fi dat seama că 
ne facem griji pentru el, ai răspuns dând din cap. 

— Mai treci pe aici peste vreo câteva zile. Ne-au spus că toate 
cadavrele vor fi aduse aici de-acum înainte, fiindcă au fost 
împușcați atât de mulţi că nici nu mai sunt locuri la morgile din 
spitale. 

Cu un prosop umed, fata în uniformă șterge faţa unui bărbat 
tânăr căruia mărul lui Adam, plin de sânge, îi iese din gâtul 
sfârtecat de baionetă. Apăsând tare cu palmele, îi închide ochii 
ce o fixează insistent, apoi clătește prosopul într-o găleată și-l 
stoarce cu putere. Apa amestecată cu sânge sare peste buza 
găleţii. Fata îmbrăcată în cămașa verzuie se ridică, ia găleata 
într-o mână și te întreabă: 

— Dacă ai timp, ne dai o mână de ajutor? Doar azi... Nu ne 
prea descurcăm, suntem puţini. Nu e mare lucru... tot ce trebuie 
să faci este să tai în bucăţi pânza de acolo și să acoperi 
cadavrele. Dacă vine careva să-și caute rudele sau prietenii, așa 
cum ai făcut și tu, ridică pânza și lasă-i să se uite la fiecare faţă. 
Mulţi dintre cei morţi sunt desfiguraţi, așa că vor trebui să se 
uite și la corpuri și haine. 

Începând din acea zi, ai făcut parte din echipa lor. Așa cum ai 
bănuit, Eun-sook era elevă în anul trei la Liceul de Fete Speer. 
Seon-ju, fata îmbrăcată în cămașă verde și cu mânecile 


VP - 17 


suflecate până la coate, cosea la mașină la un atelier de 
îmbrăcăminte pentru femei aflat pe bulevardul Chungjang. A 
rămas din senin fără loc de muncă, din ziua în care patronul 
atelierului și nevastă-sa l-au luat cu ei pe băiatul lor care studia 
la universitate și s-au refugiat cu toţii în casa unor rude ce 
locuiau în Yeongam. 

Și Eun-sook și Seon-ju s-au dus în grabă la Spitalul Universitar 
Jeonnam să doneze sânge, de îndată ce au auzit la difuzoarele 
stradale că oamenii mureau din cauza lipsei de sânge. Apoi, 
aflând că la prefectură era nevoie de mână de lucru după ce 
cetăţenii preluaseră conducerea, amândouă au ajuns, într-un 
moment de confuzie, să fie responsabile de cadavre. 

Cât despre tine, dintotdeauna ai fost elevul din prima bancă, 
într-o clasă în care elevii erau așezați după înălțime, de la cel 
mai scund la cel mai înalt. E adevărat, înfățișarea nu-ţi trăda 
vârsta, chiar dacă odată cu începutul pubertăţii - într-o lună de 
martie, când erai elev în anul trei la școala gimnazială - ai 
devenit mai înăltuț și vocea începuse să ţi se îngroașe. 

— Ești elev la gimnaziu, în anul întâi, nu-i așa? Întoarce-te 
acasă, aici e muncă grea, ţi-a spus Jin-su ieșind din camera în 
care se afla centrul de coordonare a acţiunilor civililor. 

Atunci v-aţi întâlnit prima oară, iar el te privea uimit, cu niște 
ochi cu pleoape bine conturate și gene lungi, trăsături ce-i 
dădeau un aer de drăgălășenie feminină. Se mutase în Gwangju 
după ce cursurile pe care le urma la universitatea din Seul 
fuseseră suspendate temporar. 

— Ba nu. Sunt în anul trei. Și chiar n-ar fi greu să lucrez aici, i- 
ai răspuns. 

Și nu l-ai minţit, căci munca pe care o făceai nu era grea 
pentru tine. Seon-ju și Eun-sook deja urcaseră cadavrele pe 
bucăți de placaj sau de polistiren acoperite cu saci de plastic. 
Tot ele au spălat fețele și gâturile celor morți cu niște prosoape 
ude și, după ce le-au aranjat părul zbărlit cu un pieptene, au 
înfășurat cadavrele în folii de plastic ca să împiedice mirosul 
izbitor să se răspândească. In tot acest timp, tu îţi notai în 
carneţel sexul, vârsta aproximativă, tipul de haine și de 
încălțăminte, asociind și un număr fiecărui cadavru. După ce ai 
prins cu un bold de pieptul fiecăruia o bucată de hârtie de 
calitate proastă pe care era scris același număr ca în carneţel, ai 


VP-18 


acoperit cadavrele până sub bărbie cu o bucată de pânză albă 
din bumbac și apoi, împreună cu fetele, le-ai împins spre perete. 

De vreo câteva ori pe zi, Jin-su, care părea a fi cel mai ocupat 
dintre toți cei adunați în sediul Prefecturii, venea spre tine cu 
pași grăbiţi ca să-ţi ceară să treci pe anunţurile ce urmau să fie 
lipite pe ușa de la intrare toate datele personale despre cei 
morți pe care le aveai scrise în carnețel. Ridicai un colț al pânzei 
albe din bumbac și arătai cadavrele rudelor care aflaseră de cei 
morți fie din anunţurile puse pe ușă, fie de la alţii. Când se 
identifica un cadavru, te retrăgeai și așteptai ca familia să-și 
jelească mortul. Trupurile celor uciși trecuseră prin proceduri 
simple de igienizare, așa că rudele lor se ocupau să le pună 
bucățele de vată în nări și urechi, îmbrăcându-le apoi în haine 
bune și curate. Munca ta se încheia atunci când notai 
informaţiile în carneţel, după ce toate cadavrele spălate erau 
puse în coșciuge și transferate în sala de sport. 

Ce nu puteai înţelege din tot acest ritual era de ce familiile 
îndoliate începeau să cânte imnul de stat când se ţinea o scurtă 
și neoficială slujbă de pomenire, după ce cadavrele celor dragi 
erau așezate în coșciuge. Întins pe fiecare coșciug și înnodat cât 
mai strâns la capete, drapelul naţional arăta bizar. 

— De ce se cântă imnul naţional pentru cei uciși de soldați? 
De ce se înfășoară coșciugele în steagul naţional? De ce se fac 
toate lucrurile astea, ca și cum nu ar fi fost omorâţi de propria 
lor țară? ai întrebat-o pe Eun-sook, pe un ton prudent. 

— Păi, nu militarii au provocat o revoltă și au pus mână pe 
putere? ţi-a răspuns fata, făcând ochii din ce în ce mai mari de 
uimire. Doar ai văzut și tu cum în plină zi i-au lovit pe oameni și 
i-au sfârtecat cu baionetele... ai văzut și tu cum i-au împușcat 
pe cei ce încă mai mișcau... Nu au făcut decât să urmeze 
ordinele superiorilor. Și atunci, mai sunt ei parte din națiunea 
asta? 

Vorbele ei te-au nedumerit și ai avut senzaţia că ţi-a răspuns 
la altă întrebare. In acea după-amiază, au fost identificate 
neobișnuit de multe cadavre. Pe coridorul sălii de sport se 
țineau, concomitent, mai multe ceremonii de așezare a 
cadavrelor în coșciuge. 

Iti ţineai respiraţia ascultând cu atenţie cum, printre bocetele 
erupând din inimile celor îndoliați, fragmente din imnul naţional 
se suprapuneau dezacordate ca într-o incantaţie fără sfârșit. 


VP-19 


Ascultai înmărmurit, ca și cum ar fi fost singura cale să înţelegi 
ce înseamnă cu adevărat națiunea. 
e 

A doua zi dimineață, pentru că nu mai era loc înăuntru pentru 
noile cadavre, tu și cele două fete ați dus câteva corpuri în 
putrefacție ce emanau un miros cumplit în curtea din spatele 
Biroului de Reclamaţii al Prefecturii. 

— Ce ne facem dacă vine ploaia? a întrebat precipitat Jin-su, 
după ce a ieșit, ca întotdeauna, cu pași grăbiţi din camera 
centrului de coordonare a acţiunilor civililor. 

— N-avem de ales, aici e strâmt și nu mai este loc, i-a răspuns 
Seon-ju scoțându-și masca chirurgicală în timp ce-l privea pe Jin- 
su uitându-se confuz prin coridorul plin de cadavre. Nu știu ce-o 
să ne facem diseară când o să vină mai multe cadavre. In sala 
de sport nu mai e loc? 

În mai puţin de o oră, Jin-su mai trimisese încă patru oameni - 
probabil făceau parte din patrule, căci purtau puști pe umăr și 
pe cap aveau caschetele lăsate în urmă de trupele de poliţie. In 
timp ce bărbaţii încărcau în camioane trupurile duse în curtea 
din spate și pe coridorul Prefecturii, tu și fetele le-aţi strâns 
echipamentele. In acea dimineaţă senină, te îndreptai spre sala 
de sport, mergând încet în spatele primului camion. Ai trecut pe 
sub tinerii arbori de ginkgo biloba și, fără să-ţi dai seama de ce, 
ai pus mâna pe crengile joase ce-ţi atingeau fruntea. 

Eun-sook era în față, așa că a intrat prima în sala de sport. 
Când ai intrat și tu, ai văzut-o privind pierdută prin sala plină de 
coșciuge, în timp ce degetele ei strângeau o pereche de mănuși 
albe, din bumbac, pătate de sânge maroniu. 

— Nu am crezut că o să-i aducă pe toţi aici... Abia acum când 
văd morții adunaţi într-un loc îmi dau seama cât de mulţi sunt, a 
spus Seon-ju, ajungându-te din urmă și făcând un pas înaintea 
ta în timp ce-și lega strâns cu o batistă părul ce-i ajungea până 
la umeri. 

Te-ai uitat la rudele îndoliate, îngenuncheate - erau atât de 
multe încât genunchii li se atingeau. Pe unele coșciuge erau 
puse portretele înrămate ale celor morți, în timp ce la capătul 
altora erau două sticle de Fanta: într-una era un buchet mic de 
flori albe, în cealaltă ardea o lumânare. 


VP - 20 


În acea seară, când l-ai întrebat pe Jin-su dacă putea să facă 
rost de o cutie cu lumânări, amicul tău ţi-a răspuns cu 
entuziasm, dând din cap: 

— Sigur... Așa este, dacă aprindem lumânări nu o să se mai 
simtă mirosul de cadavre. 

Orice l-ai fi rugat pe Jin-su să-ţi aducă - cârpe din bumbac, 
coșciuge din lemn, hârtie, steagul naţional - își nota în carneţel 
și în aceeași zi făcea rost de ele. li spusese lui Seon-ju că în 
fiecare dimineaţă se ducea în pieţele Daein și Yangdong și, dacă 
nu găsea acolo ce căuta, lua la rând toate atelierele de 
tâmplărie, firmele de pompe funebre și magazinele de ţesături 
din oraș. Banii nu erau o problemă, mai ales că rămăseseră 
mulţi din donațiile celor care luau parte la proteste. Pentru Jin-su 
era de ajuns să spună că venea din partea Prefecturii și mulţi 
dintre comercianţi îi făceau o reducere sau chiar îi dădeau gratis 
lucrurile de care avea nevoie. Acum, însă, în oraș nu se mai 
găseau sicrie, așa că reușise să facă repede rost de niște 
scânduri pe care le dăduse la asamblat atelierelor de tâmplărie. 

În dimineaţa în care Jin-su a adus cinci cutii pline cu câte 
cincizeci de lumânări și cutioare cu chibrituri, prin fiecare 
ungher al sediului principal al Prefecturii și în clădirile anexe tu 
căutai sticle goale ce ar fi putut fi folosite ca sfeșnice. Așezate la 
rând în faţa mesei de la intrare, rudele îndoliate așteptau să le 
pui în sticlă câte o lumânare aprinsă, sticlă pe care apoi o 
duceau la capătul fiecărui sicriu. Mai rămăseseră destule 
lumânări și pentru cadavrele rămase încă neidentificate și 
pentru coșciugele lângă care nu era nicio rudă. 

e 

În fiecare dimineaţă, în sala de sport - unde se ridicase un 
singur altar pentru a arde beţișoare parfumate în memoria 
tuturor morților - erau aduse noi sicrie cu trupurile celor ce-și 
dăduseră ultima suflare la spitalul unde primiseră îngrijiri 
medicale, în timp ce rudele îndoliate cu feţele strălucind 
probabil a transpiraţie și lacrimi aduceau coșciugele în niște 
cărucioare pe două roţi, tu încercai să faci loc, trăgând sicriele 
mai aproape unele de altele. 

Odată cu lăsarea întunericului, au fost aduși cei împușcați la 
marginea orașului în confruntările cu forțele armate însărcinate 
cu impunerea legii marţiale. Unii muriseră pe loc, alţii și-au dat 
duhul în timp ce erau transportaţi spre camerele de urgenţă ale 


VP -21 


spitalelor. Mulţi dintre cei ce muriseră de puţin timp arătau de 
parcă ar fi fost încă în viaţă. În timp ce încerca din răsputeri să 
împingă într-un pântece sfârtecat niște intestine opace, Eun- 
sook se oprea din când în când și ieșea afară să vomite. Seon-ju, 
căreia îi curgea deseori sânge din nas, ridica capul și privea spre 
tavan, presându-și masca chirurgicală în jurul nasului. 

Spre deosebire de ele, tu nu făceai ceva greu, ci doar notai în 
carnețelul tău - așa cum făcuseși și la Prefectură - data, ora și 
descrierea fizică a decedaţilor. Totul era pregătit: bucăţile de 
bumbac erau deja tăiate la mărimea potrivită, iar hârtiile erau 
gata să fie prinse cu o agrafă de fiecare cadavru, de îndată ce 
scria pe ele un număr de ordine. Făceai loc pentru noile 
cadavre, micșorând distanta dintre cele rămase neidentificate și 
dintre sicriele cu morții identificaţi. În nopţile în care se aduceau 
multe cadavre, nu mai era nici timp și nici loc pentru a le aranja 
în ordine. Tot ce puteai să faci era să pui sicriele lipite unele 
lângă altele, indiferent de ordinea sosirii. ln acea seară, 
cadavrele îngrămădite în sala de sport ţi-au dat senzaţia unei 
mulțimi de oameni ce stabiliseră dinainte să se întâlnească 
acolo. Cu carnetțelul pus la subsuoară, te-ai îndepărtat cu pași 
repezi de mulţimea imobilă și cufundată în tăcere din care 
emana mirosul îngrozitor al putrefacției. 

e 

Mai mult ca sigur c-o să toarne cu găleata, îți zici în gând, 
ieșind pe ușa sălii de sport, trăgând adânc aer în piept. Te duci 
spre curtea din spate, sperând că vei putea să respiri un aer mai 
curat. Îngrijorat că te îndepărtezi prea tare de locul unde trebuie 
să fii, te oprești la colțul clădirii tocmai când auzi vocea unui 
bărbat tânăr vorbind la microfon. 

— Nu putem să facem doar cum vor ei, să le dăm armele și să 
ne predăm pur și simplu. Mai întâi trebuie să ne dea trupurile 
morților noştri, trebuie să elibereze sutele de cetățeni aruncați 
după gratii. Mai mult decât orice, trebuie să-i facem să 
dezvăluie adevărul despre cele întâmplate aici, ca să ne 
recâștigăm demnitatea în fața întregii țări! Nu suntem oare 
îndreptăţiţi să le răspundem cu arma dacă nu fac ce le cerem? 
Ce ziceţi, oameni buni? Nu am dreptate? 

Uralele și aplauzele ce urmează scurtului discurs ţi se par 
firave și puţine. Îţi aduci aminte de mulţimea de oameni 
adunată a doua zi după ce trupele armate s-au retras. Atât de 


VP - 22 


mulţi erau încât se urcaseră pe acoperișul Prefecturii și pe turnul 
cu ceas. Sute de mii de oameni se năpusteau asemenea unor 
valuri uriașe printre clădirile ce păreau a fi singurele care 
încăpeau pe străzile pe care nu circula nicio mașină și care se 
intersectau ca o tablă de baduk. Ca un turn cu sute de mii de 
etaje, glasurile demonstranţilor cântând imnul naţional se 
contopeau, înălțându-se spre cer. Aplauzele izbucneau din 
palmele lor într-un tir necontenit, ca niște focuri de artificii. Cu o 
dimineaţă în urmă auziseși ce discutau Jin-su și Seon-ju. Cu o 
mină gravă, amicul tău povestea despre cum s-ar fi zvonit că 
toți protestatarii vor fi împușcați dacă armata va fi din nou 
trimisă în stradă, motiv pentru care și amploarea demonstrațiilor 
scăzuse dramatic. 

— Dimpotrivă, a continuat Jin-su, trebuie să fim cât mai mulţi 
ca să-i împiedicăm să intre în oraș. Nu e deloc bine ce se 
întâmplă: sunt din ce în ce mai multe sicrie, iar oamenii au 
început să nu mai iasă din case. 

— Nu a curs destul sânge până acum? se aude vocea 
tânărului bărbat întrebând mulţimea. Cum să ne prefacem că nu 
vedem cât de mult sânge a fost vărsat? Sufletele celor care nu 
mai sunt printre noi ne urmăresc cu ochii larg deschiși! 

Cu cât se apropie de final, cu atât glasul bărbatului pare din 
ce în ce mai gâtuit. Sânge - cuvânt repetat de prea multe ori - 
apasă ca o greutate pe inima ta. Cum ar putea să se uite la noi 
cu ochii larg deschiși? Sufletele nu au trup, îţi spui în șoaptă, 
trăgând adânc aer în piept. 

Iti aduci aminte că iarna trecută bunica dinspre mamă a 
plecat pe lumea cealaltă. Din cauza unei banale răceli 
transformate în pneumonie, bătrâna era deja internată în spital 
de vreo două săptămâni. Într-o sâmbătă după-amiază te-ai dus 
cu mama ta la spital, răsuflând ușurat că terminaseși 
examenele de sfârșit de trimestru. Insă starea de sănătate a 
bătrânei se înrăutăţise brusc, iar tu și maică-ta aţi stat la 
căpătâiul ei până și-a dat ultima suflare. In tot acest timp, 
unchiul tău se urcase într-un taxi, grăbindu-se să ajungă la 
spital. 

Tot ce-ţi aduci aminte din vizitele pe care i le făceai în 
copilărie erau spatele ei gârbovit și vocea blândă cu care-ţi 
spunea să o urmezi într-o cămăruţă luminată de un bec foarte 


€ Numele coreean al celebrului joc asiatic go. 
VP - 23 


slab. Știai foarte bine că avea să deschidă ușa unui dulăpior ca 
să scoată din el prăjiturelele tradiţionale pregătite pentru 
pomenirea morților: bastonașe prăjite în ulei și unse cu miere și 
pătrăţele mici, crocante, făcute din făină de orez. In timp ce te 
privea îngăduitoare cu ochii pe jumătate deschiși, tu luai un 
bastonaș cu miere, zâmbind complice în colțul gurii. Pe cât de 
blândă a fost toată viaţa ei, pe atât de liniștită a fost și plecarea 
ei pe lumea cealaltă. Dintr-odată, de pe faţa ei acoperită cu o 
mască de oxigen până sub ochii închiși, s-a desprins ceva ce 
semăna cu conturul unei păsări. Stăteai în picioare uitându-te 
pierdut la faţa ei cadaverică și ridată, încercând să deslușești 
încotro își luase zborul puiul de pasăre. 

Oare și sufletele morților aduși în sala de sport să fi evadat 
din trupuri, ridicându-se ca păsările în zbor? Incotro să fi zburat? 
Mai mult ca sigur nu s-au dus în rai sau iad, niște tărâmuri 
străine despre care tu și prietenii tăi aţi aflat la o predică ţinută 
într-o duminică la Școala Biblică, unde v-aţi dus doar ca să vă 
înfruptaţi din ouăle de ciocolată de Paște. Cu siguranţă nu 
semănau cu spiritele înspăimântătoare din serialele istorice de 
la televizor, îmbrăcate în veșminte albe și bântuind prin ceața 
deasă cu părul vâlvoi. 

De îndată ce-ţi ridici capul și priveşti spre cer, picăturile de 
ploaie ce-ţi cad pe creștet încep să se prelingă pe obraji și pe 
frunte. Apoi, într-o clipită, stropii mici s-au transformat în rafale 
violente de ploaie. 

— Oameni buni, vă rog să vă așezați, începe să tipe bărbatul 
la microfon. Slujba de comemorare încă nu s-a terminat. Stropii 
aceștia de ploaie nu-s decât lacrimile vărsate de sufletele celor 
care nu mai sunt printre noi. 

Stropii reci strecuraţi pe sub gulerul uniformei îţi udă cămașa 
și se preling pe spate. Ce reci sunt lacrimile sufletelor celor 
morți! Pe braţe și pe spate ţi se face pielea de găină și începi să 
alergi spre intrare, adăpostindu-te sub streașină. Copacii din 
faţa sediului Prefecturii sunt biciuiţi de stropii grei de ploaie. 
Ghemuit pe ultima treaptă de sus a scărilor, îţi aduci aminte de 
orele de biologie. Tot ce-ai învăţat atunci despre respiraţia 
plantelor, în cea de-a cincea oră, când razele soarelui începeau 
să pălească, ţi se pare acum un lucru întâmplat în altă lume. 
Atunci ai aflat că arborii supraviețuiesc respirând o singură dată 
pe zi. La răsărit, inspiră adânc razele soarelui, iar la apus expiră 


VP - 24 


bioxid de carbon. Acum, însă, ţinându-și respiraţia cu o răbdare 
de fier, copacii din faţa ta se lasă răpuși de rafalele puternice de 
ploaie. 

Dacă acea altă lume n-ar fi dispărut, probabil că săptămâna 
trecută ai fi fost în febra examenelor parțiale. Azi e duminică, 
așa că mai mult ca sigur ai fi lenevit în pat până târziu și apoi ai 
fi jucat în curte o partidă de badminton cu amicul tău, Jeong- 
dae. Atât de reală cu o săptămână în urmă, senzaţia acelei lumi 
e, acum, imperceptibilă. 

S-a întâmplat duminica trecută, când ai ieșit de unul singur să 
cumperi o culegere de probleme de la librăria din faţa școlii. 
Temându-te de soldaţii înarmaţi, apăruţi parcă din senin, ai luat- 
o pe drumul ce ducea spre râu. Pe partea opusă mergea un 
cuplu de tineri - păreau proaspăt căsătoriţi. Bărbatul, îmbrăcat 
într-un costum, ţinea într-o mână Biblia și Psalmii, iar femeia era 
îmbrăcată într-o rochie de culoare bleumarin. S-a auzit de mai 
multe ori un țipăt ascuţit, apoi trei militari cu puști pe umăr și 
bâte au coborât din vârful colinei și i-au înconjurat pe cei doi 
tineri. Păreau că urmăreau pe cineva și ajunseseră din greșeală 
pe alee. 

— Ce s-a întâmplat? Suntem în drum spre biserică... 

Bărbatul în costum nici n-a apucat să-și termine vorba când, 
brusc, ai văzut un braţ îndreptându-se spre el. Ai fost martor la 
tot ce i se întâmpla bărbatului, îi vedeai mâinile, spatele și 
picioarele. 

— Ajutor! ţipa tânărul bărbat cu vocea gâtuită de teamă. 

Soldaţii l-au ciomăgit zdravăn până când a încetat să se mai 
zbată. Apoi i-ai văzut trăgând-o de păr pe femeia ce tipa 
întruna; însă, după asta nu mai știi ce s-a întâmplat cu ea. 
Tremurând din toate încheieturile, ai urcat colina târându-te pe 
burtă, în timp ce o nouă lume, mai îndepărtată și necunoscută 
ţie, s-a deschis în faţa ochilor tăi. 

În momentul în care simţi o mână pe umărul tău drept, întorci 
capul, înfricoșat. Vârfurile degetelor, ce par înfășurate în cârpe 
reci din bumbac, îţi dau senzaţia atingerii unei fantome diafane. 

— Hei! Dong-ho... 

Ușor aplecată de spate, Eun-sook se uită la tine râzând. E udă 
leoarcă - pe părul prins în codițe, pe geaca de culoare albă și pe 
tivul blugilor. 

— De ce te-ai speriat atât de tare? 


VP -25 


Alb la fată ca o coală de hârtie, încerci să schițezi și tu un 
zâmbet. Păi, da... cum naiba să aibă fantomele mâini? 

— Aveam de gând să mă întorc mai devreme, îmi pare rău că 
te-a prins ploaia aici. Mi-a fost teamă că dacă plec, or să mă 
urmeze și alții. Nu s-a întâmplat mare lucru pe aici, nu-i așa? 

— N-a venit nimeni, îi răspunzi dând din cap. N-a trecut niciun 
om pe aici. 

— Așa a fost și la slujba de comemorare... N-au venit prea 
mulți oameni. 

Eun-sook se așază pe vine, lângă tine; foșnind, scoate din 
buzunarul gecii un pacheţel cu prăjitură Castella” și un iaurt. 

— Le împărțeau femeile ce vin la slujbă, la biserică, așa că am 
luat și eu. 

lei în grabă pachețelul și rupi ambalajul din plastic, deși nici 
nu-ți dădusei seama că ţi-e foame. Muști o gură din prăjitură, în 
timp ce Eun-sook îţi întinde păhărelul cu iaurt, după ce i-a scos 
căpăcelul de aluminiu. 

— Du-te acasă și schimbă-te de haine... Lasă că rămân eu. 
Oricum cei care trebuiau să vină cred c-au fost deja pe aici. 

— Pe mine nu prea m-a udat ploaia... Mai bine du-te tu acasă 
și schimbă-ţi hainele, îi răspunzi cu gura plină, mestecând din 
prăjitură. Simţi că te îneci și iei o înghiţitură de iaurt. 

— Auzi... puţi a transpiraţie. Știi, aici nu e ca în Prefectură 
unde, până mai adineaori, ai mâncat și ai tras un pui de somn... 

De rușine, îţi iau foc obrajii. Se pare că indiferent ce-ai fi 
făcut, totul era în zadar: aveai grijă să-ţi speli și părul, de fiecare 
dată când te duceai să te speli pe faţă și pe mâini, într-o toaletă 
dintr-o clădire anexă. Apoi, noaptea, cu dinţii clănţănind de frig, 
îți spălai corpul cu apă rece ca gheața, doar ca să scapi de 
mirosul de cadavre în putrefacție ce-ţi intrase în piele. 

— Am auzit că, la noapte, armata iar o să intre în oraș. Dacă 
te duci acasă, nu te mai întoarce aici... 

Jenată, se pare, de codițele ce-i ating ceafa, Eun-sook scutură 
brusc din cap. Tăcut, îi urmărești gesturile, cum își trece vârful 
degetelor prin părul ud, scoțându-și codițele peste gulerul gecii. 
În doar câteva zile, faţa ei - drăgălașă și durdulie atunci când ai 
văzut-o prima oară - ajunsese să aibă obrajii scofâlciţi. Atent, îi 
fixezi cu privirea cearcănele adânci și negre și te întrebi: tânăra 
pasăre ce zboară din trupul unui om atunci când acesta trece în 


7 Prăjitură asemănătoare cu pandișpanul. 
VP - 26 


neființă, oare în ce parte a corpului sălășluiește când omul e în 
viaţă? În mijlocul frunţii încruntate? Deasupra capului, ca o 
aură? Sau într-o cameră a inimii? 

Te prefaci că n-ai auzit ce a spus Eun-sook despre soldați și, 
în timp ce înfuleci încă o bucată de prăjitură, o întrebi: 

— Ce contează puţină transpiraţie? Și nu e mai normal ca cei 
uzi leoarcă să plece acasă să-și schimbe hainele? 

Eun-sook mai scoate din buzunarul gecii un păhărel cu iaurt. 

— Asta era pentru Seon-ju... Mănâncă încetișor, nu mai 
înfuleca de parcă ţi l-ar lua careva de la gură! 

Lacom, înșfaci iaurtul și, în timp ce rupi căpăcelul de aluminiu 
cu unghia, începi să te hlizești. 

e 

Seon-ju nu e genul de fată care să se apropie tiptil și să-ţi 
pună ușor mâna pe un umăr, așa cum făcuse Eun-sook. Se 
îndreaptă spre tine, strigându-ţi numele de la distanță, cu o 
voce puternică și clară. 

— Dong-ho! Nu a venit nimeni? Ai stat de unul singur aici? te 
întreabă de îndată ce ajunge mai aproape. 

Apoi scoate un rulou de kimbap* ambalat într-o folie de 
aluminiu și se așază pe scări, lângă tine. Îţi dă și ţie o bucăţică 
din rulou, privind la ploaia ce se mai domolește puțin câte puțin. 

— Încă nu ţi-ai găsit prietenul? te întreabă dintr-odată cu un 
aer cumva indiferent. 

De îndată ce dai din cap că nu, își continuă vorba. 

— Dacă încă nu l-ai găsit, pesemne că soldaţii l-or fi îngropat 
pe undeva. 

Îți masezi pieptul cu podul palmei, încercând să faci loc 
ruloului de kimbap, cam greu de înghiţit dacă nu iei o gură de 
apă. 

— Ştii, eu am fost acolo, în ziua aia. Soldaţii i-au împușcat pe 
cei din primele rânduri și i-au aruncat într-un camion. 

Îi întrerupi turuiala, convins că nu mai are nimic de zis. 

— Ești udă leoarcă, du-te acasă. Eun-sook deja a plecat să se 
schimbe de haine. 

— La ce bun? Dacă muncim toată seara, o să asudăm din 
greu, îți răspunde Seon-ju uitându-se la ploaie și strângând în 


8 Preparat obţinut prin rularea pe o foaie de alge a unei umpluturi făcute din orez 
fiert, legume, ouă și/sau pește. 


VP - 27 


pumn folia de aluminiu din ambalajul ruloului de kimbap, după 
ce o împăturise până ajunsese de mărimea degetului mic. 

Profilul ei arată inexplicabil de calm și de neclintit, iar ţie îţi 
vine să o întrebi, așa, din senin: oare toți cei care au rămas azi 
aici chiar vor fi omorâți? 

Și totuși, eziți și nu o întrebi. Dacă asta o să se întâmple, 
probabil toți vor pleca din Prefectură să se ascundă. De ce unii 
pleacă și alții rămân? 

Seon-ju aruncă bucăţica de folie de aluminiu într-un strat de 
flori, apoi, după ce se uită pentru o clipă în podul palmei, începe 
să-și frece cu putere ochii obosiţi, obrajii, fruntea și urechile. 

— De-abia-mi ţin ochii deschiși. Ar trebui să mă duc în 
clădirea anexă, să caut un locșor pe o canapea moale și să trag 
un pui de somn... între timp, mi se usucă și hainele... 

Seon-ju râde, lăsând să i s-a vadă dinţii din faţă, aliniaţi 
frumos, unul lângă altul. Apoi, încercând să te consoleze, îţi 
spune: 

— Vai, săracu' de tine! lar te pedepsesc și te las aici, singur- 
singurel. 

e 

Probabil că Seon-ju are dreptate când spune că soldaţii l-au 
luat pe Jeong-dae și l-au îngropat pe undeva. Sau poate că și 
mama ta are dreptate când susține că Jeong-dae e sub 
tratament, prin vreun spital, dar, fiind inconștient, încă nu poate 
da telefon. leri după-amiază, maică-ta și fratele tău mijlociu au 
venit să te ia acasă. 

— Mai întâi ar trebui să-l căutăm la Terapie Intensivă. Mergem 
împreună și luăm la rând toate spitalele, ţi-a spus maică-ta când 
ai insistat că nu te puteai întoarce acasă până nu-ți găsești 
prietenul. 

Apoi, apucându-te de una dintre mânecile uniformei de 
pregătire militară, a continuat: 

— Nici nu știi cât de îngrijorată am fost când mi-au spus că te- 
au văzut aici. Vai de mine! Chiar nu ţi-e frică să stai cu atâtea 
cadavre în jurul tău? Sunt îngrozitoare... 

— Soldaţii sunt cei înfricoșători... Ce-i așa înspăimântător la 
niște morți? îi răspunzi, zâmbind cu jumătate de gură. 

Fratele tău avea o față cumplit de serioasă. Din copilărie nu 
făcuse nimic altceva decât să studieze, reușind să ia 
întotdeauna premiul întâi. Cu toate astea, o dăduse în bară la 


VP - 28 


examenul de admitere la facultate, ajungând deja la a treia 
încercare consecutivă. 

Seamănă bine cu tatăl vostru și, deși are doar douăzeci și unu 
de ani, faţa mare și barba stufoasă îl fac să arate ca un bărbat 
de vârstă mijlocie. In schimb, fratele vostru mai mare - un 
funcţionar de gradul nouă? la o instituţie de stat cu sediul în Seul 
- are faţa frumoasă și îngrijită și o constituţie fizică mai degrabă 
scundă și fragilă. Când se întoarce acasă, în Gwangju, în timpul 
concediului și staţi toţi trei unul lângă altul, cei ce se uită la voi 
sunt convinși că fratele mijlociu e cel mai în vârstă dintre voi. 

— Tu chiar crezi că trupele militare de elită însărcinate cu 
impunerea legii marţiale, înarmate până în dinţi cu mitraliere și 
avansând cu tancuri, n-or să intre în oraș de teama unor grupuri 
de civili ce ţin în mâini niște puști folosite în 25 iunie!%? Sunt în 
alertă, așteptând doar ziua când să atace... Dacă o să fii aici 
când or să vină, te vor ucide. 

— Da ce-am făcut ca să mă omoare? Dau și eu o mână de 
ajutor la chestiuni mărunte, îi răspunzi făcând un pas înapoi de 
teamă să nu încasezi de la el un bobârnac drept în frunte. Nu te 
îngrijora, îi spui apoi mamei tale, dându-i la o parte mâinile ce te 
strângeau cu putere de braţ. O să mă întorc acasă după ce-l 
găsesc pe Jeong-dae și îi mai ajut pe cei de aici vreo câteva zile. 

In cele din urmă, ai intrat alergând în sala de sport, făcându-le 
celor doi din mână, cu o mișcare stângace și bizară. 


Cerul ce se înseninase treptat începe, brusc, să strălucească 
orbitor. Te ridici și te îndrepţi spre aripa dreaptă a clădirii. În 
piaţa rămasă pustie după ce demonstranţii s-au risipit care 
încotro, rudele celor morți, îmbrăcate în haine negre și albe, s- 
au adunat în grupuri de două-trei persoane în faţa fântânii 
arteziene. Vreo câţiva bărbaţi urcă într-un camion sicriele 
aliniate la baza scenei. Faci ochii mici, încercând să le deslușești 
fețele, iar pleoapele îţi tremură ușor în lumina puternică. 
Treptat, tremurul îţi cuprinde și obrajii. 

Nu era nicio fărâmă de adevăr în ce le-ai povestit lui Eun-sook 
și Seon-ju atunci când v-aţi întâlnit prima oară în sediul 


? Grad ce desemnează poziţia funcţionarului debutant în cadrul sistemului sud- 
coreean de organizare a funcţionarilor publici. 

10 Referire la 25 iunie 1950, data ce marchează izbucnirea războiului coreean (1950 - 
1953). 


VP - 29 


Prefecturii. În acea zi în care cadavrele a doi bărbaţi împușcați în 
fața staţiei au fost aduse cu o roabă chiar în faţa coloanei de 
manifestanți, în această piață plină de oameni - vârstnici 
purtând pălării de fetru, copii de doisprezece ani, femei cu 
umbreluțe de soare colorate -, cel care l-a văzut pe Jeong-dae 
pentru ultima dată nu a fost vreun vecin, ci ai fost chiar tu. Nu 
doar că l-ai văzut acolo, dar ai și fost de faţă când un glonţ i-a 
pătruns printr-o parte a trupului. De fapt, la început, cuprinși de 
entuziasm și ţinându-vă de mână, v-aţi făcut loc prin mulţime, 
încercând să ajungeţi în primul rând de manifestanți. Auzind 
zgomotul asurzitor al puștilor, mulţimea a început să alerge 
înapoi. Nu-i nimici sunt doar gloanțe oarbe! s-a auzit cineva 
țipând, moment în care un grup de demonstranți a încercat să 
revină în primele rânduri. În haos și învălmășeală, mâna 
prietenului tău a alunecat din a ta. Când s-au auzit din nou 
șuierăturile asurzitoare ale gloanţelor, ai început să o iei la fugă, 
lăsându-l în urma ta pe Jeong-dae, căzut la pământ. Tu și alţi trei 
bărbaţi de vârstă mijlocie aţi stat lipiţi de zidul de piatră al unui 
magazin de produse electronice cu obloanele trase. In timp ce 
venea alergând spre voi, un alt bărbat, care părea să facă parte 
din același grup și care avea un umăr rănit din care-i curgea 
sânge, a căzut ca secerat pe burtă. 

— Aoleu! Sunt pe acoperiș, a mormăit gâfâind un bărbat de 
lângă tine, de vârstă mijlocie și pe jumătate chel. L-au împușcat 
pe Yeon-gyu de pe acoperiș. 

De pe acoperișul clădirii alăturate continuau să se audă 
împușcături. Deși a reușit cu greu să se ridice în picioare, Yeon- 
gyu și-a pierdut echilibrul, căzând pe spate de parcă cineva l-ar 
fi împins cu putere. Sângele ce-i ţâșnea din burtă îi cuprinsese 
întreg pieptul. Ţi-ai ridicat capul, privind spre feţele bărbaţilor de 
lângă tine. Niciunul dintre ei nu scotea vreo vorbă. Tremurând 
din toate încheieturile și acoperindu-și gura cu palma, bărbatul 
pe jumătate chel nu spunea nici el nimic. 

Cu ochii pe jumătate deschiși, ai deslușit silueta câtorva zeci 
de oameni căzuţi în mijlocul străzii. Unul dintre ei purta niște 
pantaloni de trening bleu - identici cu cei de pe tine. Desculte, 
picioarele ce fuseseră încălţate în teniși se zbăteau spasmodice. 
În clipa în care ai vrut să o iei la fugă, bărbatul care-și ţinea o 
palmă peste gură te-a prins de un umăr. Exact în acel moment, 
ai văzut trei tineri țâșnind de pe o alee alăturată. Tocmai când 


VP - 30 


încercau să-i ridice pe cei căzuţi, apucându-i de subsuori, 
dinspre soldaţii comasați în mijlocul pieţei a izbucnit un tir de 
Împuşcături. Seceraţi de gloanțe, cei trei s-au prăbușit la 
pământ. Pe aleea largă ce făcea legătura cu partea opusă a 
străzii principale ai văzut un grup de vreo treizeci de bărbați și 
femei stând lipiţi de zid și privind complet încremeniţi la ce se 
întâmplase în fața lor. 

La vreo trei minute după ce tirul de împușcături încetase, de 
pe aleea opusă a ieșit un bărbat neobișnuit de scund, alergând 
cu toată puterea spre unul dintre cei trei bărbaţi căzuţi. Sub o 
ploaie de gloanţe, bărbatul s-a prăbușit pe caldarâm, moment în 
care ochii ţi-au fost acoperiţi de una din palmele mari și grele 
ale bărbatului ce te prinsese cu putere de un umăr. 

— Dacă ieși acum, o să mori degeaba... 

Când bărbatul și-a luat palma de pe ochii tăi, ai văzut alţi doi 
bărbaţi de pe aleea opusă alergând spre o tânără femeie căzută 
pe caldarâm, atrași parcă de un magnet uriaș. Au prins-o de 
braţe și au ridicat-o, dar au căzut pe spate sub un tir de 
împușcături ce se auzeau venind dinspre acoperiș. După acest 
episod, nimeni n-a mai îndrăznit să alerge spre cei ce zăceau pe 
caldarâm. 

Trecuseră vreo zece minute de liniște când din rândul 
soldaţilor s-a desprins un grup de douăzeci de oameni, înaintând 
doi câte doi. S-au îndreptat spre protestatarii căzuţi în faţa lor și, 
cu mișcări rapide, au început să-i târască. Ca și cum ar fi 
așteptat cu nerăbdare acel moment, vreo doisprezece bărbați 
au ieșit alergând de pe aleea alăturată și cea de pe partea 
opusă și au început să care în spate trupurile celor căzuți puţin 
mai departe. Chiar dacă nu s-a mai tras de pe acoperiș, tu nu ai 
alergat spre Jeong-dae să-l ajuţi, așa cum au făcut ceilalţi cu 
prietenii lor. Bărbaţii care erau cu tine lângă zid și-au luat în 
spate camarazii fără suflare și au dispărut în mare grabă pe alei. 
Rămas singur și cuprins de teamă, și întrebându-te obsedant 
dacă poţi găsi vreun loc ferit de privirea feroce a ucigașilor, ai 
început să te îndepărtezi cu pași repezi, ţinându-ţi trupul și fața 
lipite de zid și spatele întors spre piaţă. 

e 

În acea după-amiază, în casă domnea o atmosferă liniștită. În 
ciuda haosului de pe străzi, maică-ta se dusese să deschidă 
magazinul de pielărie al familiei, din piaţa Daein. Taică-tu zăcea 


VP - 31 


în dormitor, după ce se lovise la spate când încercase să care o 
cutie grea, plină cu materiale din piele. Ai împins poarta de fier 
lăsată, ca de obicei, pe jumătate deschisă și, de îndată ce ai 
intrat în curte, ai auzit glasul fratelui tău. Închis în camera lui, 
învăţa pe de rost, cu voce tare, cuvinte englezești. 

— Dong-ho, tu ești? s-a auzit din dormitor glasul răsunător al 
lui taică-tu. 

Deși nu i-ai răspuns, taică-tu a continuat. 

— Dong-ho! Dacă te-ai întors, ia vino aici și fă-mi o călcătură 
pe spate! 

Prefăcându-te că nu l-ai auzit, te îndrepți spre stratul de flori 
și apeși pe pompa de apă și, într-o clipă, un jet de apă rece și 
curată umple bazinul de nichel. Cu palmele făcute câuș, scoţi 
apă și te speli pe faţă și, de cum ridici capul, apa începe să se 
prelingă pe bărbie și pe gât. 

— Dong-ho! Ești afară, nu-i așa? Vin aici, degrab'! 

Cu palmele din care încă mai picura apă puse peste ochi, 
zăbovești ceva timp stând în picioare pe pragul de piatră din 
faţa casei. Apoi, după ce ţi-ai scos tenișii, treci prin coridorul cu 
dușumea din lemn și deschizi ușa dormitorului. Intins pe burtă, 
taică-tu stă în mijlocul camerei mirosind cumplit a pelinariță 
arsă. 1! 

— Adineaori am călcat strâmb și nu pot sta pe picioare. Hai, 
vino și apasă-mă jos, pe șale, lângă fund. 

Îți dai jos șosetele și, ridicând piciorul drept, îl apeşi pe șale cu 
grijă ca să nu te lași cu toată greutatea. 

— la zi, pe unde ai hoinărit? Maică-ta a dat telefon întruna, 
întrebând dacă te-ai întors acasă. De când cu demonstrațiile 
astea, nici în ruptul capului nu trebuie să ieși prin împrejurimi. 
Noaptea trecută s-a tras la gară, au fost omorâţi oameni... Nici 
prin cap să nu-ți treacă! Cum să te opui armelor cu mâinile 
goale? 

Cu mișcări experimentate, schimbi piciorul și încetișor îl apeși 
pe taică-tu între coloană și șale. 

— Aoleu... Ah, da, acolo doare... așa, acolo... ah, ce bine e! 

După ce ai ieșit din dormitorul lui taică-tu, te-ai dus în camera 
ta de lângă bucătărie, ghemuindu-te pe o parte, pe dușumeaua 
acoperită cu linoleum. Ai căzut într-un somn adânc, de parcă ți- 


11 Referire la un renumit tratament tradiţional de a diminua durerile prin arderea pe 
locul afectat a unor bastonașe scurte, făcute din frunze de pelinariță uscată. 


VP - 32 


ai fi pierdut cunoștința, dar, după câteva minute, ai deschis 
speriat ochii, trezindu-te dintr-un coșmar înfricoșător pe care 
deja nu ţi-l mai puteai aduce aminte. 

e 

Dincolo, te aștepta o realitate mai înspăimântătoare decât 
visul pe care-l avuseseși. Bineînţeles, nu se auzise nicio mișcare 
dinspre cămăruţa situată în afara casei, pe care Jeong-dae o 
împărțea cu sora lui. Seara avea să aducă cu ea aceeași liniște; 
luminile aveau să rămână stinse, iar cheia să stea neclintită pe 
fundul chiupului din lut ars, smălţuit, așezat lângă pragul de 
piatră. 

În liniștea profundă, chipul prietenului tău îţi vine brusc în 
minte. În clipa în care îţi apar în faţa ochilor pantalonii largi de 
trening de culoare albastru-deschis, simţi că te sufoci ca și cum 
o minge de foc te-ar fi apăsat pe piept. Respirând cu greu, 
gândurile te duc la Jeong-dae cel obișnuit, de fiecare zi. Ți l-ai 
imaginat împingând poarta și intrând în curte ca și cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic. Era Jeong-dae cel mărunţel, care nu reușise 
să crească mai înalt decât un elev de școală primară; era el, 
Jeong-dae, băiatul forțat de sora lui mai mare, Jeong-mi, să bea 
lapte, o delicatesă de care fata se chinuia din greu să facă rost 
în timpurile alea vitrege, trăgând speranţă că frate-său o să mai 
crească în înălţime. Era acel Jeong-dae atât de urâțel că îţi 
venea greu să crezi că era fratele lui Jeong-mi. Era băiatul ce-i 
făcea pe toţi să se prăpădească de râs când îl vedeau cum se 
hlizea strâmbând din nas. Era un puști de o drăgălășenie aparte, 
în ciuda faptului că avea nasul turtit și ochii mici ca niște găuri 
de nasturi. Nu era nimeni altul decât acel Jeong-dae care reușise 
să-l facă până și pe cel mai temut profesor din școală să 
izbucnească în râs atunci când, la concursul de talente, se 
străduise de zor să danseze disco în timp ce-și ţinea obrajii 
umflaţi ca un pește-balon. Era același Jeong-dae care, mai mult 
decât să studieze, voia să facă bani, și care, bătut la cap de 
soră-sa, nu avusese de ales și a început să se pregătească să 
dea examen de admitere la un colegiu de științe umane. Era el, 
Jeong-dae, care muncea pe ascuns, fără să știe soră-sa, ca 
strângător de ziare reciclabile. Nu era nimeni altul decât puștiul 
căruia, de îndată ce venea iarna, obrajii i se înroșeau ca focul 
din cauza frigului și dosul palmelor i se acoperea de o urticarie 
urâcioasă. Era tot el și atunci când, în timp ce jucaţi badminton 


VP - 33 


în curte, nu se pricepea decât să servească de deasupra capului 
- probabil se imagina cine știe ce membru al echipei naţionale, 
jucând la un turneu internaţional. 

Jeong-dae... Cel care cu nonșalanţă a pus buretele de șters 
tabla în geanta în care-și ducea și manualele. 

— De ce-l iei? 

— Mi-a spus soră-mea să-i duc unul. 

— Da ce are de gând să facă cu el? 

— Habar n-am, dar se pare că tot timpul își aduce aminte de 
el. Mi-a zis că atunci când era elevă la gimnaziu era mai 
palpitant să fie de serviciu pe clasă decât să înveţe. Mi-a 
povestit cum, o dată, de 1 aprilie, colegii din clasa ei au acoperit 
tabla cu tot felul de prostii... Știau prea bine că proful lor, un 
burlac, o să se chinuie din greu să curețe tabla. Când profu' a 
intrat în clasă și a zbierat „cine-i de serviciu săptămâna asta?”, 
soră-mea a ieșit în faţă și a început să șteargă tabla. Toţi colegii 
ei erau în clasă, la oră, numai soră-mea stătea pe coridor, în faţa 
unei ferestre deschise, bătând de zor cu o nuielușă în burete ca 
să scoată praful de cretă din el. Asta-i ce-și amintește cel mai 
bine din doi ani cât a fost la gimnaziu! Cam ciudat, nu? 

Te-ai ridicat în picioare, ţinându-ţi echilibrul cu palmele 
amândouă pe podeaua rece. Ţi-ai pus șlapii, ai traversat curtea 
și te-ai oprit în fața cămăruţei unde Jeong-dae locuise cu sora 
lui. Cu o singură mână ai început să bâjbâi prin chiupul mare, 
din lut ars, care-ţi ajungea până la umeri. Cu un ecou sonor, ai 
scos cheia din chiup, ascunsă sub un ciocan și o teslă. Ai deschis 
yala, ţi-ai dat jos șlapii și ai intrat. 

Nimic nu-ți dădea de înțeles că fusese cineva pe acolo. Pe 
biroul îngust, pentru o singură persoană, carnețelul rămăsese 
deschis la pagina pe care tu, în acea seară de duminică - atunci 
când încercai să-l liniștești pe Jeong-dae, ce-și ţinea cu greu 
lacrimile -, ai scris locurile unde Jeong-mi s-ar fi putut afla: 
școala de la seral, uzina, biserica pe la care trecea uneori, casa 
din llgok-dong unde locuia un unchi îndepărtat din partea 
tatălui. A doua zi dimineaţă, tu și Jeong-dae ați căutat-o peste 
tot, dar n-aţi găsit-o. 

Rămas în picioare în camera ce se cufunda tot mai mult în 
întuneric, cu dosul palmelor ţi-ai frecat ochii cuprinși de 
uscăciune. Ai continuat să ti-i freci până când ai simţit că ţi se 
umflă și iau foc. După ce ai stat o vreme în fața biroului lui 


VP - 34 


Jeong-dae, te-ai întins pe burtă, cu fața lipită de podeaua rece. 
Ai apăsat cu pumnul în mijlocul pieptului până ai simţit durere. 
Dacă în acea clipă Jeong-mi ar fi intrat pe poartă, ai fi alergat 
spre ea și te-ai fi aruncat în genunchi, la picioarele ei. Disperat, 
ai ruga-o să mergeţi împreună să căutaţi trupul lui Jeong-dae 
printre cadavrele înșirate în fața Prefecturii. Nu ești prietenul 
lui? Nu ești o ființă umană? Așa ar striga la tine Jeong-mi în timp 
ce te-ar plesni de vreo câteva ori. lar tu, printre lovituri, ai 
implora iertare. 
e 

La fel ca fratele ei, și Jeong-mi e mică de statură, chiar dacă 
are douăzeci de ani. De la spate, părul scurt, tuns bob, o face să 
pară o elevă în ultimul an de gimnaziu sau de școală primară. 
Dacă o priveşti din față, arată ca o fată de liceu, în anul întâi, 
mai ales atunci când nu se machiază deloc. Conștientă de toate 
astea, întotdeauna se machiază foarte puţin. Ține neapărat să 
poarte pantofi cu toc înalt când se duce și se întoarce de la 
serviciu, chiar dacă picioarele îi sunt umflate după o zi întreagă 
de stat în picioare. judecând după mersul ei cu pași ușori și 
vocea blândă, n-ai putea crede că s-a mâniat vreodată, 
darămite să lovească pe careva. Și totuși, ce ţi-a spus Jeong-dae 
despre ea te-a lăsat cu gura căscată: Habar n-are nimeni cum e, 
de fapt, soră-mea. Mi-e mai frică de ea decât de taică-meu. 

Deși trecuseră doi ani de când Jeong-mi locuia împreună cu 
fratele ei în odaia din curtea casei tale, niciodată nu ai reușit să 
ai o conversaţie normală cu ea. Lucra la o fabrică de textile și 
deseori era în tura de noapte. Jeong-dae obișnuia să se întoarcă 
târziu acasă - o minţea pe Jeong-mi că venea de la bibliotecă. În 
realitate, venea de la colectat ziarele reciclabile din cartier. În 
prima iarnă petrecută la tine în curte, brichetele de cărbune 
folosite la încălzirea camerei se epuizaseră foarte repede. În 
serile când se întorcea mai devreme decât fratele ei, Jeong-mi 
bătea ușor la ușa camerei tale. Pe faţă i se citea oboseala, iar 
părul tuns scurt era dat după ureche. „Scuză-mă... focul...” 
îngăima, abia deschizând gura. De fiecare dată când făcea asta, 
te repezeai spre sobă, fără să-ți pui geaca pe tine. După ce 
scoteai cărbunii încinși cu un clește, îi puneai pe o tablă și îi 
dădeai lui Jeong-mi. „Mulţumesc. Nu știam ce să fac...” 

Prima dată când tu și Jeong-mi aţi schimbat mai mult de două 
vorbe a fost anul trecut, într-o seară, pe la începutul iernii. 


VP - 35 


Jeong-dae încă nu se întorsese acasă - abia venit de la școală, 
își aruncase geanta cât colo și ieșise repede să-și facă rondul de 
ridicat ziare reciclabile. Când ai auzit un ciocănit ușor, ai știut 
imediat că dincolo de ușă nu putea fi decât ea. Abia atinsese 
ușa, de parcă vârfurile degetelor ar fi fost înfășurate în cârpe 
reci și moi, de parcă i-ar fi fost frică de ceva. 

— Ai aruncat cumva toate manualele din anul întâi? te-a 
întrebat de îndată ce ai deschis ușa. 

— ... alea din anul întâi? 

La întrebarea ta tâmpă, ţi-a spus cu mult calm că din 
decembrie avea de gând să facă școala la seral. Apoi a 
continuat să-ţi explice detaliat cum stătea situaţia. 

— Ştii, s-a schimbat lumea. De acum încolo, șefii nu mai au 
cum să ne oblige să muncim peste program.!? Am auzit că o să 
ne crească și salariile. Am de gând să profit de șansa asta și să 
mă pun pe învăţat. A trecut cam multișor de când m-am lăsat de 
școală, așa că n-am de ales și o iau de la capăt, de la anul 
întâi... Când Jeong-dae o să fie în vacanţă, ar trebui să fiu deja în 
anul doi... 

Ai rugat-o să te aștepte puţin și apoi te-ai urcat în pod. 

— Vai! Da' ce băiat serios avem printre noi! Frate-meu s-a 
descotorosit de toate, ţi-a spus făcând ochii mari de uimire când 
te-a văzut coborând cu brațele pline de manuale și cărți 
recomandate în bibliografia suplimentară, toate acoperite cu 
praf gros de un deget. Auzi, să nu-i spui nimic lui jJeong-dae, te 
rog. N-o fi vrând el să arate ce-i în sufletul lui, da și-a dat seama 
că din cauza lui am renunţat la școală. Cel puţin până iau 
examenele, prefă-te că nu știi nimic, da? 

Te uitai pierdut la chipul ei, răvășit de zâmbetul și sclipirea 
din ochii ce i se deschideau ca niște petale de flori. 

— Dacă Jeong-dae o să dea la facultate, s-ar putea să încerc și 
eu... Dacă învăţ pe brânci, s-ar putea să reușesc și eu la 
facultate... Mai știi? 

Erai tare curios să știi cum ar fi putut să înveţe pe ascuns. 
Unde ar fi reușit să facă nevăzute toate cărţile alea deschise, 
acolo, în cămăruţa aia ce nu măsura nici doi pyeong?” Le-ar fi 
ascuns după spatele ei mic și firav? Unde mai pui că Jeong-dae 


12 Aluzie la schimbările din societatea sud-coreeană după asasinarea președintelui 
Park Chung-hee în anul 1979. 
15 Unitate tradiţională de măsurare a suprafeţei. Un pyeong are cca. 3,3 m2. 


VP - 36 


obișnuia să se culce târziu. Trecea de miezul nopţii până când 
reușea să-și facă temele. 

În fine, toate astea nu erau decât niște mici curiozităţi. Și 
totuși, după un timp, începuseră să te bântuie tot felul de 
închipuiri: degetele ei mătăsoase frunzărind prin manualele tale, 
la câţiva centimetri de perna pe care Jeong-dae dormea 
buștean; buzele ei, abia mișcându-se în timp ce-ţi spune Vai, da 
ce băiat serios avem printre noi!; licăririle din ochii ei; zâmbetul 
ei ostenit; ecoul ciocănitului în ușă, de parcă ar fi bătut în ea cu 
degete înfășurate în cârpe moi. Frământat de noianul de 
fantezii, făceai nopţi albe, nu puteai să închizi un ochi. De cum 
se crăpa de ziuă, ecoul pașilor ei prin curte și susurul apei ce 
curgea din haznaua la care se ducea să se spele pe față erau 
de-ajuns să te facă să-ţi rulezi în grabă pilota și să te târăști cu 
greu până la ușă. Somnoros, cu ochii încă închiși, îţi lipeai 
urechea de ușă, căci nu voiai să-ţi scape niciun sunet pe care-l 
făcea. 


7 


Al doilea camion încărcat până sus cu coșciuge oprește în fața 
sălii de sport. Din cauza razelor puternice de soare, reușești cu 
greu să-ţi ţii ochii deschişi și să-l vezi pe Jin-su ridicându-se de 
pe scaunul de lângă șofer și coborând din camion. Se îndreaptă 
cu pași repezi spre tine și se oprește drept în faţa ta. 

— Intoarce-te acasă. La șase închidem sala... 

— „ȘI... și cine o să aibă grijă de cei dinăuntru? îl întrebi 
bâlbâindu-te. 

— În noaptea asta o să intre armata în oraș. Le trimitem 
acasă și pe rudele morților. Nu trebuie să mai rămână nimeni 
aici după ora șase. 

— La ce să vină soldaţii? Aici nu sunt decât morți... 

— Pentru ei, până și răniții ce zac în spitale sunt niște rebeli 
periculoși. Se aude că o să tragă în ei, că o să-i omoare. Chiar 
crezi că o să le fie milă de familii, de morţii lor? Crezi că o să se 
facă că nu-i văd? 

Cu pași hotărâți ce-i trădează mânia, Jin-su trece pe lângă tine 
și intră în sală ca să spună rudelor ce-și plângeau morții exact 
ce-ţi spusese și ţie. Strângând la pieptul tău, ca pe o comoară 
nepreţuită, carnetul cu coperţi negre din carton, îl privești pe 
amicul tău îndepărtându-se de tine. Te uiţi la părul lui ud, la 


VP - 37 


cămașa și blugii uzi leoarcă, la profilul rudelor ce-și plâng cu 
disperare morţii, dând spasmodic din cap. 

— Nu am de gând să fac niciun pas! Vreau să mor aici, lângă 
copilul meu! răsună vocea tremurândă și sfâșietoare a unei 
femei. 

Tăcut, privești spre mijlocul sălii: acoperite cu pânză de 
bumbac, sunt înșirate cadavrele ce nu au fost încă identificate. 
Nu-ţi poți lua ochii de la trupul fetei, izolat într-un ungher. Când 
i-ai văzut cadavrul pentru prima dată, pe holul din faţa Biroului 
de Reclamaţii, în minte ţi-a apărut, brusc, imaginea lui Jeong-mi. 
Din cauza feței brăzdate de tăieturi adânci care începuse să-i 
putrezească, era greu să-ţi dai seama dacă era ea. Chiar și așa, 
seamănă cumva cu Jeong-mi, pe care ai văzut-o cândva purtând 
o fustă plisată, identică cu cea a fetei moarte. 

Și totuși, o fustă plisată cu buline nu e ceva neobișnuit, nu-i 
așa? Și nici nu ești sigur că o purta în acea duminică. Să fi avut 
și ea părul atât de scurt? A, nu... Numai fetele de la gimnaziu au 
părul tuns bob. Și la ce i-ar fi folosit lui Jeong-mi să-și facă 
pedichiura? Nici măcar nu era vară... In plus, nu se chinuia ea să 
facă economii? lar tu niciodată nu te-ai uitat la picioarele ei când 
era desculţă. 

Numai Jeong-dae ar fi putut ști dacă Jeong-mi avea deasupra 
genunchilor o pată vineţie, mică cât un bob de fasole. Ar fi 
trebuit ca prietenul tău să fi fost acolo ca să-ţi poată spune că 
acel cadavru nu era al surorii sale. 

Și totuși, de ea aveai nevoie, de Jeong-mi, ca să-l poţi căuta 
pe Jeong-dae. Dacă ar fi fost în locul tău, ar fi răscolit prin toate 
spitalele și, în cele din urmă, l-ar fi găsit pe fratele său la terapie 
intensivă, recăpătându-şi cunoștința cu doar câteva clipe înainte 
de sosirea ei. Și l-ar fi adus acasă trăgându-l de urechi, așa cum 
a făcut-o și când l-a găsit odată într-o librărie de benzi desenate, 
arătând palid ca o fantomă. Se întâmplase în februarie, când 
Jeong-dae fugise de-acasă, după ce cu o zi înainte îi spusese lui 
Jeong-mi că mai bine ar muri decât să dea admitere la colegiul 
de arte liberale și că, la jumătatea anului trei, avea de gând să 
se înscrie la cursurile vocaţionale pentru cei care voiau să intre 
în lumea afacerilor. Chiar și pe mama și fratele tău mijlociu îi 
apuca râsul când îl vedeau pe Jeong-dae ţinut din scurt de 
Jeong-mi, cea atât de tăcută și mărunţică. Până și taică-tu, 
taciturn din fire, se abţinea cu greu să nu râdă, dregându-și tot 


VP - 38 


timpul glasul. În acea noapte, cei doi fraţi s-au retras în mica lor 
odaie. Până spre miezul nopţii i-ai auzit vorbind, pe rând. Când 
unul dintre ei ridica puţin vocea, celălalt încerca cu blândeţe să-l 
calmeze; apoi, când cel calm ajungea să ridice vocea, celălalt 
încerca să-l potolească. În tot acest timp, până când ai reușit să 
ațipești nu mai puteai să-ți dai seama când se certau, când se 
împăcau sau când râdeau pe înfundate. 
e 

Stai la masa așezată la intrarea în sala de sport. Pus pe 
partea stângă a mesei, carnetul tău stă deschis, iar pe o bucată 
de hârtie puţin mai mică decât o coală A4 scrii cât mai mare cu 
putinţă numele, numărul de ordine, adresa și numărul de telefon 
al morţilor. 

Jin-su îţi spusese că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să iei 
legătura cu rudele morților, chiar dacă în acea noapte ar fi murit 
toţi cei din trupele de combatanți civili. Trebuie să faci totul de 
unul singur. Până la ora șase trebuie să pui pe fiecare sicriu 
toate datele de identificare. 

— Dong-ho! 

Ridici capul și o vezi pe maică-ta făcându-și drum printre două 
camioane și îndreptându-se spre tine. De data asta a venit 
singură, fără fratele tău. Ca de fiecare dată când se duce la 
magazin, poartă o bluză cenușie și pantaloni largi, de culoare 
neagră, un fel de uniformă de lucru. Nu e nimic neobișnuit la ea, 
cu excepţia părului ei: mereu drept și pieptănat îngrijit, acum e 
ud și vâlvoi din cauza ploii. 

Fără să-ţi dai seama, când o vezi, te ridici bucuros, cobori în 
fugă scările, dar te oprești brusc. Maică-ta urcă și ea scările și te 
apucă de mână. 

— Treci acasă! 

Îţi răsucești încheietura mâinii, încercând să scapi de 
strânsoarea ei. Atât de tare te strânge și te trage de mână de 
parcă ai fi căzut în apă și te-ar salva de la înec. Cu cealaltă 
mână reușești să-i desprinzi degetele unul câte unul. 

— Am auzit că o să vină armata! Treci acasă, în clipa asta! 

După ce reușești să-i descleștezi degetele ce te strâng cu 
putere, te refugiezi în sală. Maică-ta vine după tine, dar nu 
poate intra în sala de sport. Rămâne prinsă între rudele îndoliate 
ce stau la coadă, așteptând să ridice coșciugele și să le ducă 
acasă. 


VP - 39 


— Mamă, sala se închide la șase. 

Agitată, femeia calcă de pe un picior pe altul, străduindu-se 
să te vadă dincolo de mulţimea de oameni. Nu poţi să-i vezi 
decât fruntea încruntată ca a unui copil ce stă să plângă. 

— O să vin acasă după ce se închide sala, strigi, ridicând 
glasul și mai mult de data asta. 

— Așa să faci! îţi răspunde luminată la față, cu fruntea 
descreţită. Să fii acasă înainte de apus ca să luăm cu toţii masa 
de seară. 

La nicio oră după ce pleacă maică-ta, vezi un bătrân 
îndreptându-se spre tine și te ridici din nou în picioare. Imbrăcat 
într-o haină tradiţională groasă, de culoare maro - atât de 
groasă că ţi se face cald numai uitându-te la ea - și purtând o 
pălărie neagră, din fetru, ce-i acoperă părul alb, bărbatul calcă 
cu pași nesiguri, tremurând, sprijinindu-se de un baston din 
lemn. După ce pui carnetul și pixul peste bucăţile de hârtie ca să 
nu le ia vântul, cobori. 

— Căutaţi pe cineva? 

— Pe băiatul meu și pe nepoată-mea... 

Din cauza dinţilor lipsă, înţelegi cu greu ce spune. 

— Am venit ieri din Hwansun, m-au luat cu o semănătoare. 
Mi-au spus că nu pot intra în oraș cu ea, așa că m-au lăsat la 
marginea orașului. M-am strecurat cu greu pe o cărare de 
munte, unde nu au pus santinele. 

Bătrânul oftează din greu. Pe firele albe și ţepoase de păr din 
colțurile gurii atârnă picături cenușii de salivă. Privindu-l, îţi vine 
greu să înţelegi cum a putut să treacă munţii, când abia ar 
putea merge pe teren drept. P 

— Ştii, băiatul meu cel mic e mut... In copilărie a făcut febră 
mare și de atunci n-a mai putut vorbi. Cu vreo două zile în urmă, 
am auzit de la un bărbat care a fugit din Gwangju că niște 
soldaţii au ciomăgit un mut până și-a dat duhul... Dar mi-a zis că 
a trecut mult de atunci. 

Îl iei pe bătrân de braţ și îl ajuţi să urce treptele. 

— Nepoata mea, fata băiatului meu cel mare, nu locuiește cu 
noi. Învață aici și stă într-o cameră peste drum de Universitatea 
Jeonnam. Am trecut ieri seară pe la ea, dar n-am găsit-o. Nu se 
știe unde a plecat. Nici proprietarul și nici vecinii nu au mai 
văzut-o de vreo câteva zile. 


VP - 40 


Intri în sală și îţi pui masca. În bocceluţe făcute din bucăţi de 
materiale textile, femei îmbrăcate în haine de doliu strâng sticle, 
ziare, pungi de plastic pentru cuburi de gheaţă și portretele 
celor morți. Rudele unor morți discută aprins dacă să lase în sală 
sicriele sau să le ducă într-un loc mai sigur. Bătrânul își 
desprinde brațul din al tău și înaintează în timp ce-și ţine nasul 
acoperit cu o cârpă mototolită. Privește cu atenţie la conturul 
fetelor ascunse sub pânza albă și dă dezamăgit din cap. 
Podeaua acoperită cu cauciuc înghite ritmul sacadat al 
bastonului într-un ecou înfundat. 

— Cine sunt oamenii de acolo? De ce au feţele acoperite? te 
întreabă bătrânul arătând spre morții cu feţele acoperite cu 
bucăţi de pânză albă. 

Intrebările lui rămân fără răspuns, căci tu nu vrei să-ți asumi 
nicio responsabilitate, așa cum faci de fiecare dată într-un astfel 
de moment. Și aștepți. Aștepţi clipa în care de sub pânza albă 
de bumbac, umedă și pătată de sângele și puroiul scurs din 
rănile infectate, o să apară fețe scheletice și alungite, umeri 
sfârtecaţi și sâni putrezind sub bluze. Noaptea, când dormi 
întins pe două scaune în cantina de la subsol, imaginile astea, 
atât de vii și de reale, te bântuie necontenit. Speriat, deschizi 
ochii. Infricoșat de fantasma unei baionete ce-ţi pătrunde adânc 
în faţă și în piept, trupul ţi-e cuprins de zbateri spasmodice. 

O iei înaintea bătrânului și te îndrepți spre cadavrul din colţul 
sălii. Fără să-ţi dai seama, faci pași înapoi, de parcă un magnet 
uriaș te-ar trage în direcţia opusă. Mergi adus de spate, hotărât 
să te lupţi cu senzaţia ce te copleșește. În clipa în care te apleci 
să ridici pânza, privirea îţi cade pe lacrimile translucide din 
ceară ce se scurg din inima flăcăruii albastre a lumânării. 

Oare cât timp zăbovesc sufletele lângă propriile lor trupuri? 
Oare chiar flutură din aripi ca o pasăre? Asta să file ce vibrează 
în vârful lumânării? 

Îți spui în gând că măcar de-ai avea vederea mai rea de-atât 
acum ai vedea totul în ceaţă, chiar și lucrurile apropiate. Și 
totuși, nimic nu e neclar, vezi totul limpede. Faci un efort și nu 
închizi ochii înainte să ridici pânza de bumbac, ci strângi 
puternic din buze până când aproape îţi dă sângele din ele. Nu-ţi 
închizi ochii nici atunci când, cu mișcări lente, tragi pânza la loc 
peste cadavru. Aș fi fugit, îţi spui în gând, scrâșnind din dinţi. 
Chiar dacă nu Jeong-dae ar fi căzut în faţa ta atunci, ci femeia 


VP - 41 


asta, tot ai fi încercat să scapi de acolo. Ai fi fugit chiar dacă cei 
căzuţi ar fi fost fraţii tăi, mama sau tatăl tău. Capul bătrânului 
tremură, iar tu îl priveşti, așteptând răbdător să-ţi spună o 
vorbă, deși nu-l întrebi dacă acel cadavru din faţa lui era al 
nepoatei sale. Nu va fi loc de iertare. Privirea ta se intersectează 
cu cea a bătrânului. Ochii lui se încordează ca și cum ar fi văzut 
cea mai cumplită imagine de pe lumea asta. Nimic și nimeni nu 
va fi iertat. Nici măcar pentru mine nu va exista iertare. 


VP - 42 


CAPITOLUL 2 


Răsuflare de smoală 


Trupurile noastre erau puse unele peste altele, în formă de 
cruce. Pe abdomenul meu zăcea, de-a curmezișul, trupul unui 
bărbat de vârstă mijlocie, iar peste el fusese aruncat corpul unui 
băiat mai mare și mai înalt decât mine. Genunchii lui îmi 
atingeau picioarele dezgolite, iar părul lui mi se lipise de față. 
Puteam vedea totul - eram încă prins în propriul meu trup. 
Oameni îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj, purtând caschete pe 
cap și pe braţ banderole cu simbolul Crucii Roșii, s-au apropiat 
de noi cu pași repezi. Împărțiţi în grupuri de câte doi, au început 
să ne ridice trupurile și să le arunce într-un camion al armatei cu 
mișcări mecanice, de parcă ar fi aruncat saci cu grăunțe. 
Disperat să nu-mi pierd propriul trup, m-am agăţat de el, 
prelingându-mă pe lângă conturul obrajilor și al cefei. Nu m-am 
putut întâlni cu sufletele celorlalţi, fiindcă, spre surprinderea 
mea, niciun alt suflet nu era ca al meu. 

Erau multe cadavre acolo, dar noi, sufletele, nu ne puteam 
vedea și simţi unele pe altele. Nimic nu mai avea sens, nici 
măcar cuvintele „ne vom vedea pe lumea cealaltă”. 

Aruncat în camion, trupul meu tremura mut în grămada de 
cadavre. Pierdusem mult sânge și inima mea încetase să mai 
bată. Sângele continua să se scurgă din trupul meu, iar faţa mi- 
era subţire și transparentă ca o coală de hârtie. Mi se părea atât 
de ciudat să-mi văd, pentru prima dată, propriul meu chip și 
ochii închiși. 

Se făcuse din ce în ce mai întuneric. Camionul a ieșit din oraș 
și a început să gonească pe un drum neumblat, ce traversa o 
câmpie întunecată. De îndată ce camionul a urcat o colină mică, 
acoperită cu stejari, o poartă de fier a apărut la orizont. 
Camionul s-a oprit în fața porţii și două santinele au salutat. 
Când cei doi soldaţi au deschis și închis poarta de fier, s-au auzit 
scrâșnete ascuţite și prelungi. Camionul a mai urcat puţin pe 
colină și s-a oprit pe un loc viran, între o clădire de beton, cu un 
singur etaj, și un pâlc de stejari. 


VP - 43 


Au coborât din cabina camionului și, după ce-au deschis 
oblonul din spate, au început să ne care, unul apucându-ne de 
picioare, altul de braţe. Mă scurgeam pe lângă obraji și bărbie, 
dar, agăţat cu disperare de trupul meu, am privit în sus spre 
clădirea luminată. Aș fi vrut să știu în ce fel de clădire fusesem 
dus, unde mă aflam și unde îmi duceau trupul. 

Și-au făcut drum printre boscheţii din spatele terenului viran 
și, urmând ordinele unui bărbat ce părea să le fie șef, ne-au 
așezat trupurile unele peste altele, în formă de cruce. Corpul 
meu, al doilea de la bază, era strivit de greutatea celorlalte 
cadavre. Dar chiar și așa, nu se mai scurgea nicio picătură de 
sânge din el. Din cauza umbrei pâlcului de stejari, chipul meu 
căpătase paloarea unei fantome, cu capul lăsat pe spate, ochii 
închiși și gura pe jumătate deschisă. 

De îndată ce-au aruncat pe vârful grămezii și cadavrul 
ultimului bărbat, peste care au pus un sac de iută, trupurile fără 
de suflare s-au transformat în leșul unei fiare sălbatice uriașe, 
de sub care erupeau zeci de picioare. 

(J 

După ce-au plecat, s-a lăsat un întuneric adânc peste noi. 
Nuanţele palide ale apusului de soare ce acoperiseră bolta 
cerească dinspre vest se dizolvaseră încet în beznă. Cu mișcări 
repezi am urcat până în vârful grămezii de cadavre și de acolo 
am privit lumina palidă ce străpungea norii cenușii, învăluind 
jumătate din discul lunii. Contopită cu ramurile copacilor, lumina 
proiecta pe feţele morţilor un tatuaj bizar. Să fi fost miezul nopţii 
când am simţit o atingere mătăsoasă și delicată. Calm, 
așteptam următoarea mișcare, fără să știu a cui era acea umbră 
mută și fără chip. Imi doream să fi știut cum să vorbesc cu 
sufletul altcuiva, dar mi-am dat seama că nimeni nu mă 
învățase niciodată cum să o fac. 

Cu siguranţă și celălalt suflet era la fel de confuz. Incapabili să 
vorbim, puteam doar să simţim că ne gândeam unul la celălalt. 
Și m-am lăsat acaparat din nou de singurătate, de îndată ce 
celălalt suflet s-a îndepărtat de mine, resemnat. 

Odată cu lăsarea întunericului, am avut din nou aceeași 
senzaţie. Umbra mea simţea atingerile tăcute ale altor suflete. 
Intrebându-ne cine am putea fi, umbrele noastre stăteau faţă în 
față, plăsmuiri fără mâini, picioare, chip și limbi. În cele din 


VP - 44 


urmă ne-am îndepărtat unele de altele, fără să ne spunem un 
cuvânt. 

De fiecare dată când o umbră se îndepărta de mine, priveam 
bolta cerească. Voiam să cred că luna, învăluită pe jumătate în 
nori, mă fixa ca un ochi strălucitor. In realitate, nu era decât o 
stâncă uriașă, dezolantă și lipsită de viaţă. 

Ai venit în gândurile mele, pe neașteptate, în acea noapte 
străină ce se apropia de sfârșit și pe care o simţeam ca pe ceva 
fizic, când lumina albăstruie a zorilor începuse să se risipească 
în cerul de smoală. Atunci m-am gândit la tine, Dong-ho. Am fost 
împreună în acea zi, până când o bâtă rece a început să se 
năpustească asupra trupului meu, până când m-am prăbușit pe 
caldarâm ca o păpușă făcută din cârpe. Am fost acolo până când 
am reușit să-mi ridic braţele în ecoul asurzitor al armelor 
contopit cu vacarmul tropăitului de bocanci ce spărgeau asfaltul 
în mii de bucăţi. Am rămas acolo până când am simţit cum 
sângele cald ce ţâșnea din trupul meu începuse să se prelingă 
pe umeri și ceafă. Până când toate astea s-au întâmplat, am fost 
cu tine. 

e 

Greierii cântau, tremurând ușor din piciorușe, iar păsări 
ascunse privirii începuseră să ciripească în tonuri ascuţite. 
Mângâiate de pale de vânt, frunzele copacilor întunecaţi 
fremătau. În drumul său spre mijlocul bolţii cereștii, soarele se 
ridica în ritmuri violente, spasmodice. Aruncate în spatele 
pâlcului de arbuști, trupurile noastre începuseră să se 
descompună sub razele fierbinţi. Muște și gândaci zburători se 
așezau pe rănile acoperite cu sânge uscat și negru. 

Le priveam cum își frecau piciorușele din faţă, se târau, 
zburau și se așezau iar. Tremuram din toate încheieturile și 
încercam să-ţi găsesc trupul strivit undeva în grămada de 
cadavre, să aflu dacă sufletul tău a fost cel care mă mângâiase 
în acea noapte. Dar toate eforturile mele au fost în zadar. Eram 
prizonier în propriul meu trup, ca și cum o putere magnetică mă 
paralizase înăuntrul lui. Nu-mi puteam lua privirea de la chipul 
meu cadaveric. 

Abia când se făcuse amiază mi-am dat seama că tu nu erai 
acolo. Și am știut nu doar că nu erai acolo, ci și că erai în viaţă. 
Nu știam ale cui erau sufletele de lângă mine, dar dacă mă 
concentram îmi dădeam seama cine murise și cine mai era încă 


VP - 45 


în viaţă. M-am înfricoșat la gândul că lângă pâlcul de arbuști, 
printre mulţimea de trupuri în putrefacție, nu se afla trupul 
niciunui cunoscut de-al meu. Dar ce era mai înfricoșător avea să 
urmeze. 

Încercând să-mi controlez frica, m-am gândit la sora mea mai 
mare. Ea și numai ea era în gândurile mele; o vedeam privind 
soarele mișcându-se în ritmuri lente spre sud și dincolo de sud 
sau străfulgerându-mă cu ochii ei ascunși sub pleoapele închise. 
Suferinta era imensă, insuportabilă: sora mea era moartă. 
Murise înaintea ca eu să-mi dau ultima suflare. Aș fi vrut să urlu 
de durere, dar durerea mea era imposibil de articulat în lipsa 
unui glas și a unei limbi; în loc de lacrimi, am simţit o agonie din 
care erupea sânge și puroi. Sufletul meu nu avea ochi... Și 
totuși, de unde curgea sângele, unde simţeam suferința? Imi 
priveam faţa palidă, din care nu curgea nici sânge, nici puroi. 
Mâinile murdare îmi erau paralizate, iar pe unghiile unde 
sângele se oxidase într-un cărămiziu aprins, niște furnici roșii se 
târau netulburate, fără să scoată niciun sunet. 

e 

Nici nu mai simţeam că am șaisprezece ani; chiar și treizeci și 
șase sau patruzeci și șase de ani mi se păreau prea puţini. Nici 
șaizeci și șase sau șaptezeci și șase de ani nu mi se păreau 
vârstele potrivite pentru ceea ce simțeam. Nu mai eram acel 
Jeong-dae, băiatul cel mai scund din clasă. Nu mai eram Park 
Jeong-dae, puştiul care o iubea și se temea deopotrivă de sora 
lui mai mare, mai mult decât de oricine pe lumea asta. Forţa 
ciudată și violentă pe care o simţeam în mine nu era pricinuită 
de propria mea moarte, ci de gândurile mele, încă vii în mintea 
mea: cine m-a ucis? cine și de ce mi-a omorât sora? Cu cât mă 
gândeam mai mult la aceste întrebări, cu atât forța dinăuntrul 
meu creștea mai puternică. Sângele ce se scurgea necontenit 
dintr-un loc lipsit de ochi și obraji se transformase într-o masă 
densă și vâscoasă. 

Cu siguranță, sufletul surorii mele trebuie să bântuie pe 
undeva, dar pe unde? Acum, când amândoi am rămas fără 
trupuri, n-ar trebui să mai fie nevoie să le punem în mișcare ca 
să ne întâlnim. Și totuși, cum aș putea să-mi întâlnesc sora dacă 
nu mai am trup? Cum aș putea să o recunosc, dacă nici ea nu 
mai are unul? 


VP - 46 


Trupul meu continua să se descompună. Roiurile de muște 
mișunau în rănile deschise, iar tăunii se târau încetișor pe 
pleoape și buze, frecându-și piciorușele lor negre și subțiri. 

e 

Pe la apus, când razele portocalii de soare se strecurau 
printre vârfurile ramurilor de stejar, extenuat să mă tot întreb 
unde ar fi putut fi sora mea, am început să mă gândesc la cei 
care m-au ucis pe mine și pe ea. Oare unde s-au ascuns? Chiar 
dacă erau morți, tot ar fi avut suflete și simţeam că aș fi putut 
să le ating, dacă mă gândeam intens la ele. Voiam să mă 
eliberez de trupul meu, să tai orice legătură cu forța care erupea 
ca o pânză de păianjen, subțire și tensionată, din masa de carne 
în descompunere. Voiam să-mi deschid aripile, să zbor spre ei și 
să-i întreb: de ce m-ati omorât? de ce mi-ati ucis sora? ce i-ati 
făcut? 

Odată cu lăsarea întunericului, păsările încetaseră să mai 
cânte. Tremurând din piciorușe, greierii cântau mai subţire 
decât peste zi. În întunericul de smoală am simţit o umbră 
apropiindu-se de a mea, la fel cum o făcuse cu o noapte în 
urmă. Ne-am atins ușor una de alta, apoi ne-am despărțit. 
Păream căzuţi pe aceleași gânduri, ca atunci când stăteam 
încremeniţi sub razele fierbinţi de soare. Abia la lăsarea 
întunericului îmi recăpătăm forţa ce-mi părăsise trupul pentru 
câteva momente. Înainte ca ei să se întoarcă, ne-am atins 
umbrele și, deși voiam să ne cunoaștem, să știm cine suntem, n- 
am putut afla nimic. 

Când porţile s-au deschis și închis iarăși, un scrâșnet metalic 
a sfârtecat liniștea nopţii. Motorul camionului răsuna din ce în 
mai aproape, iar luminile farurilor străluceau orbitor. De îndată 
ce fasciculele de lumină au căzut pe cadavrele noastre, umbrele 
crengilor și frunzelor au început să deseneze pe feţele noastre 
tatuaje întunecate și mișcătoare. 

De data asta veniseră doar doi oameni. 

Au aruncat cinci cadavre peste noi, apucându-le de mâini și 
de picioare: patru dintre ele aveau partea de sus a corpului plină 
de sânge și craniile sparte, cel mai probabil din cauza loviturilor 
de bâtă, iar unul era îmbrăcat în pijamale de spital albe, cu 
dungi albastre. Le-au așezat lângă cadavrele noastre, într-o 
grămadă în formă de cruce. Peste ultimul trup, cel îmbrăcat în 
pijamale de spital, au pus un sac de iută și apoi s-au făcut 


VP - 47 


nevăzuţi. Văzându-le fruntea încruntată, ochii goi și inexpresivi 
cu care ne priveau, am înțeles că doar într-o singură zi trupurile 
noastre începuseră să emane un miros pestilențial. 

In timp ce bărbaţii porneau motorul camionului, m-am 
apropiat încet de celelalte cadavre. Nu eram singur, căci am 
simţit cum umbrele celorlalte suflete au încercuit și ele 
cadavrele ce tocmai fuseseră aruncate. Din hainele celor cu 
craniul spart - un bărbat și trei femei - picura un sânge apos, 
roșu-deschis. Feţele lor erau destul de curate - pesemne că 
cineva turnase apă peste ele. Dintre cei cinci, bărbatul îmbrăcat 
în pijamale de spital avea ceva special. Cu pieptul acoperit cu 
un sac de iută, părea să fi fost cel mai curat cadavru dintre 
toate: cineva îi spălase trupul, iar pe rănile suturate se vedeau 
urme de unguent medicinal. Bandajul legat strâns în jurul 
capului se distingea în întuneric ca o lumină albă. Mă încerca un 
soi de tristeţe bizară și invidie. Chiar dacă eram două trupuri 
fără suflare, cadavrul bărbatului emana o nobleţe fără margini, 
purtând pe el urmele mâinilor ce-l atinseseră și îngrijiseră 
cândva. In schimb, trupul meu, strivit sub grămada de cadavre, 
era dezgustător și copleșit de rușine. Din acea clipă am început 
să-mi urăsc propriul corp. Trupurile noastre, îngrămădite unele 
peste altele ca niște hălci de carne, și fețele infecte, putrezite, 
ce emanau un miros înfiorător sub razele fierbinţi ale soarelui - 
toate stârneau în mine un sentiment profund de repulsie. 

Ce bine ar fi să pot închide ochii. 

Ce bine ar fi să nu mai pot privi trupurile noastre contopite 
într-o masă de carne, precum cadavrul imens al unui monstru cu 
zeci de picioare. Ce bine ar fi să pot dormi, să mă pot scufunda 
în tenebrele abisale ale conștiinței mele. 

De-aș putea să mă ascund în adâncul viselor mele... 

Sau măcar în amintiri... 

Ce n-aș da să mă pot întoarce în vara anului trecut, când 
umblam de colo colo pe coridor, așteptându-te să ieși de la ora 
de dirigenţie, care părea că se lungește neobișnuit de mult. Ce 
bine ar fi să mă pot întoarce la momentul în care mi-am ajustat 
geanta în poziţia regulamentară de îndată ce ţi-am văzut 
dirigintele ieșind din clasă. Aș vrea să retrăiesc clipa în care am 
intrat în sala ta de clasă - după ce toți colegii tăi plecaseră - 
când, văzându-te ștergând tabla, am strigat cât am putut de 
tare: 


VP - 48 


— Ce faci? 

— Sunt de serviciu pe clasă... 

— Păi, n-ai fost și săptămâna trecută? 

— Era rândul altcuiva, da’ mi-a spus că se duce la o întâlnire, 
îi face careva o lipeală... Așa că am făcut schimb... 

— Tontule... 

Ce n-aș da să mă întorc la clipa în care ne uitam unul la altul 
și am început să râdem ca doi proști, la clipa în care abia mă 
abţineam să nu strânut din cauza prafului de cretă ce-mi intrase 
în nas. Aș vrea să mă întorc la clipa în care am pus în geantă, 
încetișor, buretele de șters tabla, după ce l-ai scuturat de cretă. 
Sau la momentul în care ţi-am povestit toate astea - mă priveai 
mirat și confuz - fără să simt nici mândrie, nici tristețe sau 
rușine. 

În noaptea aia, sub cearșaful tras peste burtă, m-am prefăcut 
că dormeam. Ca de obicei, am auzit-o pe soră-mea întorcându- 
se din schimbul de noapte, zgomotul pe care-l făcuse când a 
pus masa în mica sală de baie și clefăitul pe care-l scotea când 
mânca din orezul întărit, peste care turnase apă rece. Cu ochii 
pe jumătate deschişi îi vedeam profilul: după ce se spălase pe 
mâini și pe dinţi, s-a dus la fereastră să verifice dacă beţișorul 
rulat ce atrăgea tântarii ardea cum trebuie. Când a descoperit 
buretele de șters tabla, lăsat de mine pe pervaz, a scos la 
început un oftat minuscul, apoi a izbucnit tare în râs. 

Surprinsă, a dat din cap, a luat buretele în mână, apoi l-a pus 
la loc. Ca de obicei, și-a desfăcut cearșaful pe podea, departe de 
mine, și s-a întins sub pătură. După doar câteva clipe, s-a ridicat 
și, încetișor, s-a apropiat de mine, mergând în genunchi. Țineam 
ochii bine strânși, ca și cum aș fi dormit dus. A trecut ușor cu 
mâna peste fruntea și obrajii mei, apoi s-a strecurat sub pătura 
ei. După câteva clipe, am auzit-o râzând în întuneric: la început 
scotea un oftat, apoi râdea din toată inima. 

Acestea erau amintirile de care trebuia să mă agăţ cu 
disperare, acolo, în pâlcul de arbuști, cufundat în întuneric. 
Depindeam de amintirea acelei nopţi, plăsmuită pe când încă 
mai aveam trup: atingerea mătăsoasă a vântului rece și umed 
ce intra pe sub fereastră, pe care o simțeam pe tălpile mele 
goale, parfumul delicat al loţiunii pe care-l emana trupul surorii 
mele, căzută într-un somn profund, amestecat cu mirosul 
unguentului de sub plasturii de leucoplast, cântecul slab al 


VP - 49 


greierilor ascunși în grădină, tulpinile imense de nalbă ce se 
înălțau parcă la infinit, în faţa camerei noastre, trandafirii 
sălbatici, înfloriţi în toată splendoarea, care se urcau pe zidul de 
vizavi de camera ta, faţa mea, pe care sora mea o mângâiase 
de două ori, fața și ochii mei închiși pe care ea le-a iubit. 

e 

Simţeam că aveam nevoie de mai multe amintiri. Trebuia să 
fac astfel încât amintirile mele să nu se termine niciodată. Mai ţii 
minte? În nopţile de vară, obișnuiai să mă ajuţi să mă spăl pe 
gât și pe spate. Umpleai găleata de aluminiu cu apă rece de la 
cișmea. Când ai aruncat pe spatele meu lipicios de la atâta 
transpiraţie apa aia - cea mai curată și cea mai de preţ comoară 
din lumea asta -, te-a bușit râsul când m-ai văzut tremurând din 
toate încheieturile. Hf... hî... hî... 

Mai știi când am mers cu bicicleta de-a lungul râului? Pedalam 
cu viteză, înfruntând vântul aspru ce-mi bătea drept în faţă. 
Cămașa albă a uniformei pe care o purtam pe timpul verii se 
umflase și fâlfâia ca aripile unei păsări. Când te auzeam 
strigându-mi numele, mă opream, apăsând cu putere pe pedale. 
Altă dată, chiar dacă ecoul glasului tău se auzea tot mai slab în 
spatele meu, nu încetineam, ci acceleram, cuprins de un soi de 
entuziasm copilăresc, făcându-ţi parcă în ciudă. 

Mai ţii minte când ziua lui Buddha a căzut într-o duminică? 
Împreună cu soră-mea plecasem spre Gangijin, la templu, ca să 
ne rugăm pentru sufletul mamei noastre. In acea zi de 
primăvară, de la fereastra autobuzului ce făcea legătura între 
orașe, se vedeau parcelele mici de orez. Surioară, lumea 
întreagă pare un acvariu. Semănatul încă nu începuse, iar în apa 
limpede a pârâiașelor ce treceau printre parcele, bolta cerească 
fără sfârșit se reflecta ca într-o oglindă. Fără să-mi dau seama, 
începusem să inspir parfumul florilor de salcâm ce se strecura 
pe sub fereastra închisă a autobuzului. 

Când soră-mea îmi făcea cartofi fierţi la abur, limba îmi ardea 
de la fierbinţeală, dar eu nu mă lasam, ci continuam să suflu și 
să-mi umplu gura cu cartofi. lar când mă înfruptam din pepenele 
roșu ce se sfărâma în gură precum cristalele de zahăr, îi 
mestecam, pe îndelete, și semințele, strălucind ca niște 
nestemate de culoarea tăciunelui. Altă dată, am alergat spre 
casă, unde soră-mea mă aștepta; sub pulover, în dreptul inimii, 
tineam o pungă cu prăjiturele în formă de crizantemă, umplute 


VP - 50 


cu pastă de fasole dulce. Picioarele îmi înghețaseră bocnă, nu 
mai simţeam nimic; doar inima mea bătea cu putere, mai-mai 
să-mi sară din piept. 

Ah! Cât de mult mi-am dorit să fiu mai înalt! Și ce n-aș fi dat 
să fiu în stare să fac patruzeci de abdomene, fără pauză! Și cât 
am tânjit să pot strânge, într-o bună zi, o femeie în braţele 
mele! Cât mi-am dorit să pot atinge cu mâinile mele tremurânde 
conturul inimii unei femei cu faţa încă necunoscută, o femeie 
pentru care eu să fi fost primul bărbat din viaţa ei! 


Mă gândesc la rana din trupul meu care putrezește. 


La glontul care a intrat acolo, 

La bâta rece ca gheața care m-a lovit, 

La mingea de foc ce se zbătea în măruntaiele mele în acea 
clipă, 

La gaura de pe partea cealaltă a corpului prin care se 
scurgea sângele meu cald. 

Mă gândesc la teava pustii prin care a fost tras glontul, 

La trăgaciul rece ca gheata, 

La degetele calde care au apăsat pe el, 

La ochii care m-au tintit, 

La privirea celui care a ordonat: „Trageti!” 


Aş vrea să le văd chipurile, să mă preling peste pleoapele ce 
le ascund ochii cufundaţi în somn, să intru, pe neașteptate, în 
visurile lor, să vibrez nopţi la rând, ca o flacără, peste frunţile și 
pleoapele lor. 

Aș vrea să stau acolo până când, în coșmarurile lor, ar vedea 
ochii mei din care curge sânge, până când m-ar auzi întrebând: 
De ce m-aţi împușcat? De ce m-aţi ucis? 

(J 

Au trecut zile și nopți liniștite, zori de zi și înserări scăldate în 
aceeași lumină albăstruie. Timpul se scurgea, sfârtecat în 
fiecare miez de noapte de zgomotul făcut de motoarele 
camioanelor armatei și de lumina orbitoare a farurilor. 

De fiecare dată când veneau, grămada de cadavre se înălța 
cu fiecare trup fără suflare aruncat peste ultimul, cel acoperit cu 
un sac de iută din vârful grămezii. Nu erau trupuri care să aibă 
urme de gloanțe, ci, mai degrabă, aveau capurile zdrobite sau 
crăpate, și umerii dislocaţi. Câteodată, printre ele mai apăreau 


VP -51 


și cadavre putrezite, dar și trupuri curate, îmbrăcate în pijamale 
de spital, legate cu bandaje albe. 

Odată, au adus zece cadavre fără chipuri - crezusem că au 
fost decapitate. Inspăimântat, m-am retras când am văzut că, 
de fapt, pe feţele lor se vedeau urmele unei încercări de a 
șterge vopseaua albă cu care fuseseră vopsite. Capetele lor, 
atârnându-le pe spate, și feţele palide ca niște folii de aluminiu 
erau îndreptate spre pâlcul de arbuști. Chipurile cadaverice, fără 
ochi, nas și gură, fixau, pierdute, vidul ce se înălța deasupra lor. 

e 

Oare cadavrele de aici să fi fost ale oamenilor ce s-au adunat 
atunci pe bulevard? Oare cei de aici au strigat și cântat 
împreună cu mine? Să fi fost o parte din acea mulțime ce se 
coagula ca un val uriaș, ovaționând autobuzele și taxiurile ce-și 
făceau cu greu drum printre oameni, cu farurile aprinse? Oare 
toate trupurile fără de suflare de aici au fost împreună cu mine 
acolo? Ce s-o fi întâmplat cu trupurile celor doi bărbaţi care au 
fost împușcați în faţa gării, pe care niște protestatari le-au adus 
cu o roabă chiar în primul rând al coloanei? Dar cu cele două 
picioare goale, legănându-se încet, în aer? Când le-ai văzut, te- 
ai înspăimântat, iar genele și pleoapele începuseră să-ți 
tremure. În timp ce te trăgeam spre primul rând al 
manifestanţilor, ţinându-te strâns de o mână, tu mormăiai 
cuprins parcă de delir Armata trage... armata noastră trage în 
noi! Glasul tău era înecat în lacrimi, iar eu începusem să cânt, 
trăgându-te cu putere după mine. Cântam atât de tare imnul 
național încât simțeam că-mi explodează gâtul. Asta făceam cu 
câteva minute înainte ca un glonţ fierbinte să pătrundă în trupul 
meu ca o minge de foc, înainte ca fețele lor să dispară dincolo 
de vopseaua albă. 

e 

Primele cadavre aruncate la baza grămezii au fost și primele 
care au putrezit, iar viermi albi colcăiau pe fiecare centimetru al 
lor. Fără să scot un sunet, am privit cum fața mi s-a înnegrit, a 
putrezit și s-a descompus până când nici eu, nici altcineva nu-i 
mai puteam recunoaște trăsăturile. Când tenebrele nopţii se 
adânceau, tot mai multe umbre mă încercuiau și se lăsau grele 
peste propria mea umbră. La fel ca întotdeauna, ne salutam 
între noi, chiar dacă nu aveam ochi, mâini sau limbi. Deși nu 


VP - 52 


știam cine suntem, bănuiam vag de cât de mult timp eram 
împreună. 

Când o nouă umbră se suprapunea peste propria mea umbră 
împreună cu una care venise acolo de la început, puteam să le 
deosebesc, într-un mod inexplicabil. Unele dintre ele păreau să 
fi trecut prin îndelungi suferințe, pe care eu nu le puteam 
înțelege. Să fi fost oare sufletele acelor trupuri ce aveau hainele 
sfâșiate și răni adânci și vineţii sub fiecare unghie? De fiecare 
dată când celelalte umbre atingeau contururile propriei mele 
umbre, simţeam ecoul unei dureri violente. 

Oare dacă am fi avut mai mult timp am fi ajuns să ne 
cunoaștem, să ne înțelegem? Am fi putut găsi o cale să 
schimbăm câteva vorbe și gânduri? : 

Inevitabila noapte sosise, în cele din urmă. In acea zi, pe la 
orele după-amiezii, plouase cu găleata. Stropii grei spălaseră 
trupurile noastre de sânge, și după ploaie cadavrele ne-au 
putrezit și mai repede. Sub razele lunii pline, fețele noastre 
cadaverice reflectau un halou încețoşat, de culoare indigo. 

Veniseră mai devreme, înainte de miezul nopții. Ca de fiecare 
dată când simţeam că se apropie, m-am îndepărtat de celelalte 
cadavre din grămadă, contopindu-mă cu umbra arbuștilor. In 
ultimele zile, trimiseseră aceiași doi oameni, dar de data asta 
am putut distinge șase feţe pe carele nu mai văzusem niciodată. 
Apucându-le de mâini și de picioare, începuseră să arunce noile 
cadavre la grămadă; trântite unele peste altele, la întâmplare, 
trupurile fără suflare nu se mai suprapuneau peste crucea 
formată din celelalte cadavre. Pesemne, neputând suporta 
mirosul, bărbaţii au făcut câţiva pași înapoi, acoperindu-și nasul 
și gura cu palmele. Înainte să se facă nevăzuţi, au aruncat o 
ultimă privire inexpresivă spre turnul de cadavre. 

După ce s-a îndreptat spre camion, unul dintre ei s-a întors 
ducând în mâinile amândouă o canistră mare, plină cu motorină. 
Cu spatele, umerii și braţele încordate din cauza greutăţii 
canistrei, se apropia de trupurile noastre, poticnindu-se și 
călcând cu pași rari. 

Asta a fost... Totul s-a terminat, mi-am spus în gând. Mai 
multe umbre începuseră să tremure; cu unduiri delicate și 
mătăsoase se strecurau în propria mea umbră sau în altele. Sub 
impulsul vibraţiilor, ne întâlneam în văzduh preţ de câteva clipe, 


VP-53 


apoi ne despărţeam. Apoi, din nou, contururile noastre se 
contopeau într-un tremur mut, fără glas. 

Din rândul de soldaţi ce așteptau, doi au ieșit în față și au luat 
canistra cu motorină. Cu mult calm au deschis capacul și apoi 
au început să toarne lichidul peste grămada de cadavre, pe 
fiecare trup, fără discriminare. După ce s-a scurs și ultima 
picătură de motorină, au făcut câţiva pași înapoi. Au dat foc 
unui mănunchi de nuiele uscate și, cu toată puterea, au aruncat 
torţa aprinsă peste cadavrele noastre. 

e 

Primele care au luat foc și care s-au transformat în cenușă au 
fost hainele pline de sânge, ce putreziseră strâns lipite de 
cadavrele noastre. Apoi au ars părul de pe cap, firele subţiri ce 
ne acopereau trupurile, carnea, mușchii, intestinele. Terenul 
viran era scăldat în lumina flăcărilor înălțându-se spre cer cu 
lăcomie, de parcă ar fi vrut să devoreze întreaga pădure. Acela 
a fost momentul în care mi-am dat seama că ceea ce ne ţinea 
împreună acolo nu era altceva decât amalgamul de carne, păr, 
mușchi și intestine. Puterea magnetică ce ne ţinea prizonieri în 
trupurile noastre a început să slăbească cu repeziciune. 

După ce ne-am retras printre arbuști, sprijinindu-ne și trecând 
unii pe lângă alţii ca niște mângâieri, ne-am ridicat plutind în 
văzduh, împinși de suflul fumului dens și negru ce erupea din 
corpurile noastre. 

Soldaţii începuseră să se întoarcă la camion. Doar un caporal 
și un sergent au rămas pe loc, în poziţie de drepţi - se pare că 
primiseră ordin să vegheze totul până la sfârșit. Cu mișcări 
unduitoare, m-am apropiat de cei doi soldaţi tineri. Am trecut pe 
lângă umerii și cefele lor și le-am privit chipurile tinere și 
inocente. În pupile lor negre, cuprinse de groază, se reflectau 
flăcările care mistuiau trupurile noastre. 

Cadavrele continuau să ardă, împrăștiind în văzduh scântei 
strălucind ca niște focuri de artificii. Bolborosind, organele 
noastre fierbeau, pentru ca, în cele din urmă, să se usuce, 
micșorându-se tot mai mult. Din trupurile noastre descompuse 
se înălța un fum negru, șuierând ca o respiraţie gâtuită și 
răgușită,  dezvelindu-ne oasele cenușii. Sufletele se 
îndepărtaseră, nelăsând nicio umbră unduitoare în urma lor. In 
sfârșit noi, sufletele, eram libere să ne ducem oriunde am fi 
vrut. 


VP - 54 


Unde să plec? m-am întrebat în sinea mea. 

Mă duc la sora mea. 

Dar unde e? 

Voiam să-mi păstrez calmul. Cadavrul meu era chiar la baza 
grămezii; asta însemna că mai avea să treacă ceva timp până 
când avea să fie mistuit de flăcări. 

Am să mă duc la cei ce m-au ucis. 

Dar unde sunt? 

În timp ce mă târam sub umbra ca o cerneală albastru-închis 
pe care arbuștii o aruncau pe terenul viran, nisipos și mustind 
de apă, mă întrebam întruna încotro și cum ar fi trebuit să plec. 
Faţa mea putrezită și înnegrită avea să dispară pentru 
totdeauna. Nu simţeam niciun regret că trupul meu dezgustător 
avea să ardă până la ultima celulă. Chiar și în acele momente, 
tânjeam după simplitatea aceea cu care îmi dusesem existența, 
atunci când eram în viață. Voiam să nu-mi fie frică de nimic. 

Voi veni la tine. 

Din acel moment, totul s-a luminat, totul a devenit mai clar. 
Dar nu m-am grăbit. Ştiam că, atâta vreme cât m-aș fi înălțat în 
zbor înainte de răsăritul soarelui, aș fi putut găsi un drum spre 
centrul orașului, ţinându-mă după luminile aprinse. Cu siguranţă 
aș fi putut merge spre casa unde locuiserăm împreună, rătăcind 
pe străzile scăldate în lumina slabă a zorilor de zi. Probabil că, 
între timp, tu mi-ai găsit sora și, dacă te-aș urma, voi putea să-i 
găsesc trupul. Poate că voi putea să o întâlnesc vibrând în 
contururile propriului ei trup. Ba nu... Poate că sora mea s-a 
întors deja în camera unde am locuit împreună. Poate că, în 
timp ce mă așteaptă, dă târcoale pe lângă pervazul ferestrei sau 
pe lângă pragul rece de piatră din fața casei. 

e 

M-am strecurat printre scânteile portocalii ale ultimelor 
zvâcniri de foc. Prăbușit în mijlocul flăcărilor, turnul de cadavre 
se transformase într-un amalgam de rămășițe umane, fierbinţi, 
imposibil de identificat. 

In tăcere, noaptea se îngâna cu zorii. Flăcările se stinseseră, 
iar pădurea se lăsase, din nou, pradă întunericului. 

Cei doi soldați tineri se prăbușiseră la pământ; cu genunchii 
strânși la gură, dormeau duși, sprijinindu-și umerii unul de 
celălalt. În acea clipă am auzit o bubuitură, ca și cum mii de 
focuri de artificii ar fi fost eliberate în văzduh. A urmat ecoul 


VP-55 


îndepărtat al unui țipăt, al mișcării prin care suflul mai multor 
vieți fusese curmat, al sufletelor cuprinse de groază, evadând 
din trupurile în care sălășluiseră până atunci. 

e 

A fost clipa în care tu ai murit, Dong-ho. N-am știut unde, dar 
am simţit momentul în care ai părăsit această lume. M-am 
ridicat tot mai sus, într-un vid întunecat. Totul era cufundat în 
beznă. Nicăieri în oraș nu era aprinsă vreo lumină, în niciun 
cartier, în nicio casă. În depărtare se vedea un punct luminos, 
din care se ridicau scântei orbitoare. Am văzut proiectile 
împroșcând fascicule de lumină, arme scuipând scântei 
strălucitoare, ca niște focuri de artificii. 

Oare atunci ar fi trebuit să mă fi dus acolo? Dacă aș fi făcut-o, 
oare te-aș fi putut întâlni, Dong-ho, îngrozit de momentul în care 
tocmai ai fost expulzat din propriul tău corp? 

Dar n-am putut face niciun pas. Cu ochii însângeraţi, 
rămăsesem paralizat în lumina palidă a zorilor mușcând ca un 
uriaș și lent sloi de gheată din întunericul nopţii. 


VP - 56 


CAPITOLUL 3 


Șapte palme peste obraz 


Într-o miercuri după-amiază, în jurul orei patru, Kim Eun-sook 
a primit șapte palme peste un obraz. Pentru că fusese plesnită 
cu putere de mai multe ori în același loc, nici nu și-a dat seama 
la a câta palmă începuse să-i dea sângele din obrazul drept. A 
ieșit în stradă ștergându-și obrazul cu podul palmei. Aerul 
ultimelor zile de noiembrie era proaspăt și rece, iar ea, 
încremenită în faţa trecerii de pietoni, se întreba dacă ar fi 
trebuit sau nu să se întoarcă la birou. Și-a simţit obrazul 
începând să i se umfle cu repeziciune. Nu mai auzea nimic cu 
urechea dreaptă. Probabil că timpanul i-ar fi plesnit dacă ar mai 
fi primit încă o palmă. Îndreptându-se spre staţia de unde avea 
să ia autobuzul ce o ducea acasă, și-a înghiţit sângele cu gust 
metalic ce-i curgea printre gingii. 


Prima palmă 


Vrea să dea uitării cele șapte palme, câte una pe zi; asta 
însemna că, într-o săptămână, o să le uite pe toate. Astăzi este 
prima zi. 

Răsucește cheia în yală și intră în camera în care locuiește cu 
chirie. Se descalță, își așază pantofii aliniaţi unul lângă altul și, 
fără să-și descheie nasturii trenciului, se întinde pe podea, pe 
partea stângă. Stă cu brațul îndoit sub obrazul stâng ca să nu 
simtă cum îi paralizează întreaga faţă. Obrazul drept continuă să 
i se umfle și nu-și mai poate deschide ochiul drept. Puseurile de 
durere ce i-au cuprins dinţii de sus urcă treptat spre tâmple. 

După vreo douăzeci de minute se ridică, își dă jos hainele, le 
pune pe umeraș. Rămasă în lenjeria de culoare albă, își 
strecoară picioarele în papucii de casă și intră în baie. Cu apa 
rece din chiuvetă își răcorește fața umflată. Se spală pe dinţi cu 
mișcări lente, reușind cu greu să-și depărteze buzele. Telefonul 
sună și, după un timp, se oprește. Işi șterge cu un prosop 
picioarele ude și, de îndată ce pășește în cameră, telefonul 


VP - 57 


începe să sune din nou. Întinde mâna să apuce receptorul, dar 
se răzgândește și smulge cablul din priză. 

„Şi ce-o să se întâmple dacă răspund?” se întreabă de una 
singură, în timp ce despăturește salteaua pe care o va întinde 
pe podea și pilota cu care se va înveli. Nu-i este deloc foame și 
simte că dacă s-ar forţa să înghită ceva stomacul i s-ar întoarce 
pe dos. Se ghemuiește sub pătura rece. Probabil că adineaori a 
sunat-o redactorul-șef, de la birou. In cazul ăsta, ar fi fost 
nevoită să-i răspundă la întrebări: „Nu-i nimic, sunt bine. M-a 
plesnit de vreo câteva ori. A, nu... doar peste obraz. Sigur, pot 
să vin la birou. E totul în regulă, nu-i nevoie să mă duc la spital. 
Am fața puţin umflată... atâta tot”. Făcuse bine că scosese 
telefonul din priză, altfel ar fi trebuit să dea tot felul de 
explicaţii. Puțin câte puţin, își îndreaptă spatele și își întinde 
braţele și picioarele sub pilota de bumbac sub care s-a făcut 
cald. Privește în sus spre fereastră: e ora șase și deja s-a lăsat 
întunericul. Luminile aprinse pe stradă reflectă un fascicol 
tulbure, de nuanţă portocalie pe un colț de geam. De îndată ce 
poziţia confortabilă și căldura de sub pilotă îi risipesc încordarea 
din trup, începe să simtă din ce în ce mai tare durerea din obraz. 

Oare cum am să uit prima palmă peste obraz? se întreabă în 
gând. Când bărbatul a plesnit-o prima oară, n-a scos niciun 
sunet. Nici măcar nu s-a dat la o parte în faţa celei de-a doua 
palme îndreptate spre obrazul ei. În loc să se ridice de pe scaun, 
să se ascundă sub masa din camera de interogatoriu sau să se 
repeadă spre ușă, a așteptat ţinându-și răsuflarea. A așteptat ca 
bărbatul să se oprească, să nu o mai lovească. La a doua, la a 
treia și chiar la a patra palmă peste obraz încă mai credea că 
era ultima lovitură. Abia când a văzut cea de-a cincea palmă 
venind ameninţător spre obraz și-a spus în sinea ei „n-are de 
gând să se oprească, o să continue să mă lovească”. La a șasea 
lovitură deja nu se mai gândea la nimic, încetase să mai 
numere. După cea de-a șaptea, bărbatul s-a sprijinit de spătarul 
scaunului pliant așezat de cealaltă parte a mesei ce-i despărţea; 
a fost momentul în care, în mintea ei, a adăugat și ultimele două 
palme la numărătoare: șapte. Au fost șapte palme. 

Bărbatul avea o faţă oarecare, buze subţiri, un chip fără nicio 
trăsătură ce ar putea ieși în evidență. Purta un costum larg, gri, 
o cămașă cu un guler mare, de culoarea fildeșului, iar catarama 
de la cureaua pantalonilor strălucea puţin cam bizar. Dacă l-ar fi 


VP -58 


întâlnit din întâmplare pe stradă, ar fi crezut că era patron sau 
șef de secţie la o firmă obișnuită, neînsemnată. Bărbatul și-a 
deschis gura lui banală, cu buze subțiri, și a început să 
vorbească. 

— Căţea! Orice s-ar întâmpla cu tine, nimeni nu o să afle! Pui 
de șobolan ce ești! 

II privea cu ochi pierduţi, fără să aibă habar că vinișoarele de 
pe obrazul ei drept deja plesniseră. 

— Așa că spune-mi unde-i nemernicul ăla, dacă nu vrei să 
crăpi pe unde nici dracu' n-o să dea de tine! 

Pe nemernic - așa cum îl numise bărbatul pe traducător - îl 
întâlnise în urmă cu vreo două săptămâni, la o patiserie de 
lângă râul Cheonggye. In ziua întâlnirii, vremea se răcise brusc, 
iar ea se îmbrăcase cu un pulover. A pus pe masă manuscrisul 
corectat după ce a șters cu un șervetel umezeala lăsată de 
ceașca cu ceai de orz. 

— Nu vă grăbiţi, uitaţi-vă pe îndelete, domnule. 

A trecut aproape o oră de când traducătorul citea meticulos 
manuscrisul, timp în care ea sorbea din ceaiul rece după fiecare 
mușcătură din prăjitura crocantă Soboro!“. l-a cerut opinia cu 
privire la micile modificări și adăugiri și apoi, la final, i-a propus 
să verifice împreună cuprinsul. După ce a tras scaunul ei lângă 
al lui, au trecut din nou în revistă modificările de pe fiecare 
pagină a manuscrisului și din cuprins. 

— Cum să iau legătura cu dumneavoastră când va fi publicată 
cartea? l-a întrebat înainte să-și ia la revedere. 

— Am s-o caut prin librării, i-a răspuns el zâmbind. 

A scos din geantă un plic și i l-a întins. 

— Este onorariul pentru prima ediţie. Șeful mi-a spus să vi-l 
dau în avans. 

Fără să scoată nicio vorbă, a luat plicul și l-a pus în buzunarul 
din interiorul gecii. 

— Cum o să facem cu onorariul pentru celelalte ediții? 

— O să iau legătura cu dumneavoastră mai târziu... 

Impresia pe care i-a lăsat-o a fost departe de cea a unui 
criminal urmărit. Privirea lui timidă îi spunea că era incapabil să 
omoare o muscă, tenul de nuanță gălbuie trăda ceva probleme 
cu ficatul și avea colăcei pe burtă și fălcuțe durdulii lăsate în jos, 
spre bărbie. 


14 Prăjitură în formă de chiflă, cu glazură din unt de arahide. 
VP -59 


Toate astea erau, probabil, din cauză că stătea prea mult timp 
închis în casă. 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să veniţi până aici pe o vreme 
atât de rece... 

Cuvintele lui - excesiv de politicoase, ţinând cont că era mult 
mai tânără decât el - au făcut-o să zâmbească timid. 

e 

— Scârbă ce ești! la uite ce-am scos din sertarul tău... E 
scrisul lui de mână, nu-i așa? Şi-mi spui tu mie că n-ai habar 
unde-i nemernicul ăla? 

Incercând să evite ochii bărbatului ce tocmai trântise pe masă 
manuscrisul corectat, a ridicat capul și și-a fixat privirea pe 
neonul prăfuit. „lar o să mă plesnească”, și-a spus în gând, 
clipind des, deranjată de lumină. 

Nici ea nu știa de ce, dar în acel moment și-a adus aminte de 
fântâna arteziană. Dincolo de pleoapele ei închise era luna iunie, 
iar jeturile strălucitoare de apă ţâșneau spre văzduh. Avea 
nouăsprezece ani și, urcată într-un autobuz, trecea prin faţa 
fântânii arteziene, ţinând ochii strâns închiși. Reflectându-se 
prin fiecare picătură de apă, așchii ascuţite din razele soarelui îi 
treceau prin pleoapele fierbinţi, străpungându-i pupilele. A 
coborât în staţia din fața casei sale și a intrat într-o cabină de 
telefon public. Lăsând jos geanta, și-a șters sudoarea de pe 
frunte, a băgat niște monede în aparat și a format 114, 
așteptând. „Vă rog să-mi daţi numărul de telefon al Biroului de 
Reclamaţii din Prefectură”. A format numărul de telefon ce-i 
fusese spus în receptor, așteptând din nou. „Tocmai am văzut 
apă ieșind din fântâna arteziană și nu cred că ar trebui permis 
așa ceva”. Vocea ei tremurândă era din ce în ce mai clară. „Cum 
e posibil ca fântâna arteziană să fie pornită atât de devreme? Se 
ține cumva vreun festival? Ce se sărbătorește de au lăsat apa să 
curgă? Cum e posibil așa ceva? Păi, cât timp a trecut de la 
Revoltă?” 

— De ce ar da, chiar de la prima întâlnire, datele lui de 
contact unei angajate la o editură, când nici măcar familiei lui 
nu i-a spus cum poate lua legătura cu el? 

— „Nu știu... chiar nu știu, i-a răspuns bărbatului, clipind des, 
speriată. 

Bărbatul a izbit cu pumnul în masă, iar ea a dat înapoi, 
sprijinindu-se de spătarul scaunului. Și-a trecut podul palmei 


VP - 60 


peste obraz, ca și cum ar fi fost plesnită încă o dată. Abia atunci 
a privit înfricoșată spre palma ei, plină de sânge. 
e 

„Cum să uit?” se întreba în gând, în camera cufundată în 
întuneric. „Oare cum am să pot uita prima palmă?” Cum avea să 
dea uitării privirea bărbatului, care la început o fixa răbdător, cu 
mult calm, fără să scoată o vorbă, ca și cum în fața lui s-ar fi 
aflat un partener de afaceri? Cum ar fi fost cu putinţă să uite de 
reacţia ei atunci când el ridicase mâna să o plesnească, iar ea își 
spunea în gând „Nu se poate... Chiar o să mă lovească?” Ar fi 
fost posibil să uite șocul primei lovituri, atât de puternică încât 
avusese senzaţia că-i dislocase gâtul? 


A doua palmă 


Îmbrăcată ca o liceancă, într-o haină scurtă de culoare 
bluemarin, și încălțată cu teniși, domnișoara Park se întorsese 
de la tipografie și a trecut pe la redacţie chiar înainte de ora 
prânzului. Toţi o plăceau pe fata înrudită cu șeful, căci era 
îndrăzneață din fire pentru vârsta ei, plină de viaţă și râdea cu 
poftă mai tot timpul. 

— Oh! Ai venit, domnișorică Park, a întâmpinat-o primitor 
redactorul-șef. 

Faţa lui luminoasă s-a crispat brusc de îndată ce privirea ei a 
întâlnit-o pe cea a lui Eun-sook, ce tocmai ridicase capul din 
manuscrisul plin de corecturi. 

Cu o curiozitate copilăroasă, privirea fetei a imitat-o pe cea a 
redactorului-șef și s-a oprit pe faţa lui Eun-sook. 

— Aoleu! 

— A ieșit deja manuscrisul de lucru? a întrebat-o Eun-sook, 
râzând de expresia ei speriată. 

Fără să-și ia ochii de la ea, domnișoara Park a scos 
manuscrisul dintr-un plic ticsit cu documente. 

— Dar ce-ai păţit la față? 

N-a căpătat niciun răspuns, așa că s-a întors către Yoon, de la 
departamentul de producţie, punându-i aceeași întrebare. 

— De ce are Eun-sook fata asta? 

Când Yoon a dat din cap, resemnat, fără să-i răspundă, 
domnișoara Park l-a privit, din nou, cu ochi miraţi și întrebători 
pe redactorul-șef. 


VP-61 


— Păi, de unde să știu ce are... l-am spus să termine lucrul pe 
ziua de azi, să se ducă acasă, dar e încăpăţânată și nu vrea... 

Redactorul-șef, un bărbat de vârstă mijlocie, a scos dintr-un 
pachet o ţigară, și-a pus-o între buze și și-a aprins-o. A deschis 
fereastra din spatele scaunului, a scos capul afară, a tras cu 
sete din ţigară până i s-au scobit obrajii, pufăind în aer rotocoale 
de fum. Era genul de bărbat care, indiferent ce haine ar fi pus 
pe el, arăta neîngrijit și plin de lehamite. Folosea apelative 
onorifice chiar și atunci când vorbea cu persoane cărora le-ar fi 
putut fi tată. Lucra și pe post de director și de redactor-șef într-o 
editură mică, dar nu-i plăcea să fie strigat „domnule director”. 
Totuși, permitea subalternilor să i se adreseze cu „domnule 
redactor-șef”. În liceu, fusese coleg de clasă cu traducătorul 
despre care o întrebase comisarul pe Eun-sook. 

— Domnișoară Kim, n-aţi vrea să mâncăm niște carne la 
grătar? Fac eu cinste. Comandăm niște fleici la restaurantul de 
la intersecţie. Domnișoară Park, dacă nu sunteţi prea ocupată, 
veniţi cu noi, le-a invitat redactorul-șef pe cele două femei după 
ce și-a stins ţigara. 

Amabilitatea exagerată a redactorului-șef o făcea pe Eun-sook 
să se simtă ciudat. Brusc, s-a lăsat copleșită de tot felul de 
îndoieli pe care nu le mai avusese niciodată până atunci. leri- 
dimineaţă, șeful ei se întorsese mai devreme decât ea de la 
secția de poliție din Seodaemun. Se întreba în sinea ei cum o fi 
reușit bărbatul să-i convingă pe polițiști că nu știa nimic despre 
traducător. 

— A, nu... lăsaţi. Nu-i nevoie. 

N-a avut de ales și i-a răspuns cu o mină gravă, căci, dacă ar 
fi zâmbit, ar fi durut-o fata umflată. 

— Doar știți că nu-mi place carnea... 

— O, da, așa e, nu vă place carnea, a răspuns redactorul-șef 
dând din cap înțelegător. 

Mai mult decât carnea în sine, lui Eun-sook îi repugna să vadă 
cum o bucată de carne sfârâia și se prăjea pe grătar. 
Dezgustată, întorcea capul într-o parte când vedea sânge 
amestecat cu zeamă ţâșnind din bucata de carne. Când un 
pește era fript cu tot cu cap, închidea ochii. Incerca să nu fie 
martoră la clipa în care peștele mort se străduia parcă să-i 
vorbească atunci când, din ochii lui îngheţaţi, începea să curgă 


VP - 62 


un soi de zeamă sau când din gura căscată se scurgea ceva ce 
semăna cu un puroi cenușiu. 

— Bun, și-atunci ce să fie? Ce doriți să mâncaţi, domnișoară 
Kim? 

— O să ne muștruluiţi dacă o să vă facem să mergeţi undeva 
unde-s preţurile piperate. Să mergem unde am fost și data 
trecută, a intervenit în discuție domnișoara Park. 

L-au luat și pe Yoon, au închis biroul, și s-au îndreptat spre 
cantina unui șantier în lucru, unde se prepara carne la grătar, 
temporar deschisă lângă restaurantul de la intersecţie. 

La cantină, patroana gătea și vindea meniuri obișnuite de 
mâncare cu orez fiert, garnituri și supe. Pe timpul verii, prin 
șlapii de plastic, femeii i se vedea unghia neagră de la degetul 
mare al unui picior. larna, umbla în niște gumari îmblăniţi pe 
care și-i trăgea peste șosetele tradiționale din bumbac, cusute 
cu tiv gros. Așezaţi la o masă lângă un reșou, cei patru așteptau 
să li se aducă mâncarea. 

— Și câţi ani ai spus că ai, domnișoară Park? 

— Nouăsprezece ani, a răspuns politicoasă, cu calm, deși era 
pentru a cincea oră când îi punea aceeași întrebare. 

— Domnul Jeong ţi-e unchi, nu-i așa? 

— A, nu... mi-e văr de-al doilea, din partea tatei. E văr primar 
cu tata... 

Fără jenă și cumva amuzată, domnișoara Park povestea cum 
de câteva ori fusese luată drept fata directorului editurii. Chiar 
dacă între cei doi era o legătură de rudenie îndepărtată, din 
cauză că semănau, fata avusese parte de astfel de confuzii. 
Yoon - proaspăt căsătorit, a cărui nevastă gravidă mai avea 
puţin și năștea - nu se putea abţine și chicotea după fiecare 
cuvânt spus de domnișoara Park. 

— Să trec mâine pe la Biroul de Cenzură? a întrebat-o 
redactorul-șef pe Eun-sook, după ce terminaseră toţi de mâncat. 

Știa foarte bine că subalterna lui, inflexibilă din fire, avea să-l 
refuze. 

— Asta a fost dintotdeauna responsabilitatea mea... 

— Da... dar, ieri aţi trecut prin momente foarte grele. Îmi pare 
rău... 

L-a privit îndelung, meditând la vorbele lui. Se întreba în gând 
cum fusese posibil ca șeful ei să iasă teafăr din biroul 
cenzorului. O fi scăpat doar pentru că spusese adevărul? 


VP - 63 


Responsabilă de volum este redactora Kim Eun-sook. Cei doi s- 
au întâlnit la patiseria de lângă râul Cheonggye și au citit 
împreună corecturile făcute pe manuscris. În afară de asta, nu 
știu nimic. 

Dacă așa s-a întâmplat, nu ar fi făcut nimic altceva decât să 
spună adevărul. Să fi avut oare șeful ei mustrări de conștiință, 
ce-l consumau încet, ca un gust amar? 

— Nu. Mă duc eu. Asta a fost dintotdeauna responsabilitatea 
mea, a repetat Eun-sook, pe un ton hotărât. 

A încercat să imite râsul domnișoarei Park, dar a renunţat 
după ce-a simţit o durere crâncenă în obraji. Pentru că nu voia 
ca redactorul-șef să vadă cât de umflat avea obrazul drept, și-a 
întors capul într-o parte. 

După ce toţi plecaseră din birou, Eun-sook și-a tras fularul 
negru până sub ochi. A verificat încă o dată caloriferul cu ulei, a 
stins toate luminile, blocând până și siguranţele din tabloul 
electric. Inainte să deschidă ușa de sticlă a biroului cufundat în 
întuneric, a avut un moment de ezitare. Pentru o clipă, și-a ţinut 
ochii închiși. 

e 

În seara aia bătea un vânt aprig, iar pielea din jurul ochilor, 
neacoperită de fular, i se răcise. Totuși, nu avea niciun chef să 
ia autobuzul. După ce lucrase o zi întreagă așezată pe scaun, îi 
făcea plăcere să meargă pe jos până acasă, o distanţă de cinci 
staţii, fără să se grăbească. In timp ce mergea, nu făcea niciun 
efort să se elibereze de gândurile ce o copleșeau. 

Să fi fost stângaci de m-a plesnit peste obrazul drept doar cu 
mâna stângă? Și totuși, atunci când a aruncat manuscrisul pe 
masă și când mi-a întins stiloul, nu am nicio îndoială: a folosit 
mâna dreaptă. Oare atunci când lovești pe cineva, să fie 
emoțiile cele care mișcă, instinctiv, mâna stângă? 

A simţit un gust amar sub limbă, de parcă ar fi avut rău de 
mașină. Din obișnuinţă, s-a forțat să-și înghită saliva, așa cum 
făcea de fiecare dată când senzaţia de greață îi copleșea, în 
același timp, stomacul, gâtul și glanda tiroidă. Era aceeași 
greață ce-i aducea aminte de tine. Însă, de data asta, propria ei 
salivă nu i-a calmat stomacul. A scos din buzunarul trenciului o 
gumă și a început să o mestece. 

Și totuși, mâna lui era mai mică decât a unui bărbat obişnuit... 


VP - 64 


Mergea cu capul în jos, făcându-și loc printre bărbaţii 
îmbrăcaţi în haine scurte de aceeași culoare, eleve purtând 
măști albe peste gură, măşti chirurgicale, fete ce-și terminaseră 
ziua de lucru și cărora vântul le ridica fustele scurte, 
expunându-le până sus picioarele îngheţate de frig. 

Oare nu a fost o mână obișnuită de bărbat, nici prea mare, 
nici prea aspră? 

Continua să meargă, simţindu-și durerea zvâcnind în obrazul 
umflat, ascuns sub fular. Aroma puternică a gumei de salcâm pe 
care o mesteca în partea stângă îi umpluse toată gura. Eun-sook 
și-a continuat drumul spre casă, amintindu-și cum stătuse 
încremenită, acolo, ţinându-și respiraţia, așteptând cea de-a 
doua palmă peste obraz, fără să încerce să fugă, fără să scoată 
un cuvânt. 


A treia palmă 


Eun-sook coboară din autobuz la staţia din faţa Palatului 
Deoksu. La fel ca ieri, își ridică fularul până sub ochi. Ascuns sub 
fular, obrazul drept s-a mai dezumflat puţin, dar pe piele i-a 
rămas o vânătaie mare, de forma unei palme. 

— Scuzaţi-mă, deschideţi geanta, vă rog, îi spune un poliţist 
solid, îmbrăcat în civil, tocmai când ajunge în faţa Primăriei din 
Seul. 

Ştie prea bine că, în astfel de momente, ceva se rupe din ea. 
O părticică ce se desprinde instantaneu din propria conștiință, 
asemenea unei coli de hârtie îndoită pentru a nu știu câta oară 
pe urmele vechilor îndoituri. Fără nicio reţinere, deschide geanta 
și arată tot ce are înăuntru: un prosopel pentru mâini, un pachet 
cu gumă de mestecat cu aromă de flori de salcâm, un penar, 
manuscrisul adus de la tipografie, o cremă pentru buzele 
crăpate, un carnet și un portofel. 

— Cu ce treabă vă aflaţi aici? 

— Lucrez la o editură și am venit la Biroul de Cenzură, îi 
răspunde poliţistului, privindu-l drept în ochi. 

Urmează instrucțiunile bărbatului și scoate cartea de 
identitate. Fără să reacționeze în niciun fel, Eun-sook îl 
urmărește pe poliţist în timp ce-i răscolește prin săculeţul de 
pânză în care-și ţinea tampoanele igienice. La fel făcuse și cu 
două zile în urmă, în camera de interogatoriu, la secţia de 


VP - 65 


poliţie. Are aceeași reacţie ca în urmă cu patru ani, când, într-o 
lună de aprilie cu multă lapoviţță, se afla la cantina universităţii. 
Reușise să ia examenul de admitere la Seul, după ce se 
pregătise încă un an după terminarea liceului din Gwangju. 

Era o după-amiază târzie, iar ea își lua masa la cantină. 
Fugăriţi de polițiști și scoțând ţipete disperate, mulţimea de 
studenţi s-a năpustit în sala de mese, deschizând ușile de sticlă 
cu un zgomot asurzitor. Ținând strâns lingura în mână, Eun-sook 
îi urmărea cu o privire inexpresivă pe polițiștii îmbrăcați în haine 
civile, agitând în aer bâtele în timp ce-i vânau pe studenţii 
împrăștiați prin cantină. 

Mai ales unul dintre polițiști era foarte nervos și violent. Se 
oprise lângă un tânăr student durduliu ce stătea singur la o 
masă, preocupat de porția sa de orez cu sos curry. Polițistul a 
luat scaunul pliant din faţa băiatului și l-a aruncat peste masă. 
Sângele ţâșnit din frunte a început să se scurgă pe ochi și obraji, 
acoperind toată fața studentului. Lui Eun-sook i-a căzut lingura 
din mână. S-a aplecat să o ridice de jos și, fără să-și dea seama, 
degetele i se încleștaseră pe un manifest. Privirea i-a rămas 
aţintită asupra literelor groase: Jos asasinul Chun Doo-hwan! A 
fost momentul în care a simţit cum o mână o trage cu putere de 
păr. Aceeași mână i-a smuls manifestul din mână și a trântit-o 
jos de pe scaun. 

Jos asasinul Chun Doo-hwan! 

Cu gândul la cuvintele ce-i scrijelesc inima ca o lamă de ras, 
Eun-sook privește în sus, spre fotografia președintelui Chun 
Doo-hwan, atârnând pe peretele cenușiu. „Cum e oare cu 
putinţă ca o faţă să ascundă insensibilitatea, cruzimea, instinctul 
de asasin?” se întreabă în gând. Așezată pe un scaun fără 
spătar pus sub fereastră, începe să-și rupă niște pielițe de la o 
mână. E cald înăuntru, dar nu-și poate da jos fularul din jurul 
gâtului. Asemenea unui tatuaj, vânătaia de pe obraz se 
înroșește și mai tare din cauza căldurii emanate de radiator. 

Eun-sook se duce spre ghișeu de îndată ce aude un bărbat 
îmbrăcat în uniforma militară a Ministerului de Apărare și 
Securitate strigând numele editurii sale. Îi spune bărbatului că 
venise să ridice manuscrisul corectat, pe care-l depusese în 
urmă cu două săptămâni. 

— Așteptaţi, vă rog. 


VP - 66 


Sub rama tabloului în care era fotografia președintelui-asasin, 
se află o ușă cu geam din sticlă semitransparentă. Știe că 
dincolo de ușă cenzorii lucrează de zor. 

Incearcă să-și imagineze ce e dincolo de ea: îmbrăcaţi în 
uniforme militare, cenzori de vârstă mijlocie, ale căror feţe nu le 
văzuse niciodată, stau aplecaţi peste birourile pline cu cărți 
deschise. Cu o mișcare ce-i trădează experiența, responsabilul 
de la ghișeu deschide ușa cât să se poată strecura și intră în 
birou, stă trei minute și apoi iese. 

— Semnati aici, vă rog. 

Când bărbatul îi dă registrul, Eun-sook ezită pentru un 
moment. l-a fost de ajuns o singură privire să-și dea seama că 
ceva nu e în regulă cu manuscrisul. 

— Semnati, vă rog, îi repetă bărbatul. 

Eun-sook semnează pe registru și ia manuscrisul. 

E de prisos să mai spună ceva. Cenzorii și-au îndeplinit 
misiunea, iar ea ţine acum în mâini rezultatul ei. 

Se întoarce cu spatele la ghișeu și face câţiva pași. 
Frământată de îndoieli, se oprește între scaune și deschide 
manuscrisul. Ştie textul pe de rost, după ce lucrase timp de o 
lună redactându-l, confruntându-l și comparându-l cu originalul, 
trecându-l prin trei corecturi succesive. Tot ce mai rămâne de 
făcut este să fie publicat. 

Prima ei senzaţie e că paginile manuscrisului au fost arse 
până când s-au transformat într-o grămadă de cărbuni negri ca 
smoala. De când se angajase la editură, în fiecare lună repeta 
același ritual: venea să depună manuscrisul la Biroul de 
Cenzură, apoi se întorcea să-l ridice la o dată fixă, programată 
dinainte. După ce verifica ce părţi din manuscris fuseseră tăiate 
cu o linie neagră - de obicei, trei sau patru, altă dată mai multe 
- se întorcea la redacție cu moralul la pământ. Nu avea încotro 
și trimitea manuscrisul modificat la tipografie. Și totuși, ceva se 
schimbase de data asta. 

Mai mult de jumătate din propoziţiile din cele zece pagini ale 
introducerii erau tăiate cu o linie, în următoarele treizeci de 
pagini, numărul propoziţiilor tăiate era din ce în ce mai mare. 
Pesemne că fusese mult prea greu să taie atâtea propoziţii cu 
stiloul, așa că următoarele cincizeci de pagini păreau înnegrite 
cu ruloul de cauciuc folosit la imprimarea zaţului tipografic. Din 


VP - 67 


cauza paginilor ude leoarcă de cerneală, manuscrisul era umflat 
și deformat, asemenea grinzilor de lemn măturate de ape. 

Eun-sook pune manuscrisul în geantă, atentă să nu sfărâme 
ceea ce seamănă acum cu o bucată de cărbune, neagră și 
fragilă. Geanta ei se îngreunase atât de tare, de parcă ar fi cărat 
bare de fier, și nu cărbune. Nu-și mai aduce aminte cum a ieșit 
din Biroul de Cenzură, cum a traversat coridorul și nici cum a 
ieșit pe poarta principală păzită de un poliţist. 

Era cu neputinţă ca noua variantă, cenzurată, a antologiei de 
piese de teatru să mai vadă lumina tiparului. Toate eforturile 
echipei editoriale au fost sortite eșecului încă de la început. Prin 
mintea ei se perindă cele câteva propoziţii din introducere care 
au scăpat neatinse de cenzură. 


După ce v-am pierdut, timpul nostru s-a transformat în 
înserare. 


În înserare s-au metamorfozat casele și ulițele noastre. 
Mâncăm, mergem și dormim într-o semiobscuritate 
Care nu se metamorfozează nici în noapte și nici în zi. 


Și-aduce aminte de propoziţiile rămase fără nicio legătură 
între ele, de spaţiile înnegrite cu cerneală de cenzori, de 
cuvintele care, din întâmplare, supravieţuiseră în paragrafele 
măcelărite: 7u. Eu. Acel ceva. Probabil. Exact. Ale noastre. Totul. 
Tu. De ce. Privire insistentă. Ochii tăi. De aproape, din 
îndepărtare. Acel ceva. Clar. Acum. Putin mai mult. Vag. De ce 
tu. Ti-ai amintit? 

Eun-sook abia mai poate respira între spaţiile dintre 
propoziţiile făcute scrum și cele rămase întregi. 

Cum de-au pornit fântâna arteziană? Ce era de sărbătorit de- 
au dat drumul apei? 

Lăsând în spate statuia din bronz înnegrit a generalului cu o 
sabie maiestuoasă!, Eun-sook își continuă drumul. Cu respiraţia 
întretăiată sub fularul ridicat, continuă să meargă, îndurând 
durerea ascuţită zvâcnind sub pielea înroșită a pomeților lăsaţi 
descoperiţi. 


A patra palmă 
15 Referire la statuia generalului Kim Yu-shin (595-673) din Piața Gwanghwamun, din 


centrul Seulului. 
VP - 68 


După a treia palmă a urmat și a patra. Kim Eun-sook aștepta 
ca palma bărbatului să se apropie de obrazul ei. De fapt, 
aștepta să se oprească, să n-o mai plesnească. Și totuși, în 
realitate, nu aștepta nimic. A fost plesnită. A plesnit-o așa cum o 
făcuse și mai înainte. Tocmai asta trebuia să uite. Cea de-a 
patra palmă o va da uitării chiar astăzi. 

In toaleta aflată la capătul coridorului din sediul editurii, Eun- 
sook deschide robinetul și își pune mâinile sub jetul de apă rece. 
Cu palmele umede își aranjează părul lung și cârlionţat natural, 
apoi și-l leagă strâns cu un elastic de culoare neagră. 

Nu se machiază, nu se dă cu ruj, își pune doar niște cremă pe 
buzele crăpate. Nu se fardează până i se face faţa albă ca 
laptele, nu se îmbracă în haine elegante, nu se încalţă cu pantofi 
cu toc, nu se dă cu parfum. Astăzi este sâmbătă, își termină 
lucrul la ora unu după-amiaza, dar nu are niciun iubit cu care să 
ia masa de prânz. In scurtul timp petrecut la facultate nu-și 
făcuse prieteni cu care să poată ieși acum. 

Va face ce a făcut dintotdeauna: se va întoarce liniștită în 
camera ei, unde locuiește cu chirie; va mânca orez fiert și răcit, 
peste care va turna apă fierbinte să-l înmoaie, apoi se va duce 
la culcare. Și acolo, în vis, va uita cea de-a patra palmă. 

lese din toaletă și traversează din nou coridorul. Este zi, dar 
coridorul, slab iluminat, este cufundat în semiîntuneric. 

— Domnișoara Kim Eun-sook! 

Cineva care pare încântat să o vadă îi strigă numele. Întoarce 
capul și-l vede pe regizorul de teatru, domnul Seo, venind spre 
ea cu pași energici, lăsând în urma lui fereastra mică, luminată 
palid. 

— Ce mai faceţi? o salută cu un ton ce-i trădează buna 
dispoziţie. 

— Bună ziua, îi răspunde Eun-sook, aplecând ușor capul. 

De îndată ce Eun-sook ridică capul, șocați, ochii bărbatului se 
măresc dincolo de lentilele ochelarilor cu rame maronii. 

— Vai de mine! Da ce ați păţit la față? 

— M-am lovit puţin, îi răspunde zâmbind pe jumătate. 

— Cum așa? Ce s-a întâmplat? 

Işi dă seama de ezitarea ei și brusc schimbă subiectul 
conversației. 

— Domnul director Moon este în birou? 

— Astăzi nu a venit... A spus că se duce la o nuntă. 


VP - 69 


— Serios? leri seară, când am vorbit cu el la telefon, mi-a spus 
că o să vină la birou. 

— Intraţi, vă rog. 

Eun-sook simte spasme în obraji în timp ce-l conduce spre 
măsuţa acoperită cu un milieu din dantelă, de culoarea 
fildeșului, locul unde cei din redacţie îi primeau de obicei pe 
oaspeți. Intră în chicineta redacţiei și își pune palmele pe obraji: 
cel drept zvâcnește, cel stâng e încordat. 

Face eforturi să-și păstreze calmul și pune la încălzit ibricul cu 
cafea. Nu ea a fost cea care a transformat antologia de piese de 
teatru într-o grămadă de cărbune ars, își spune. Și totuși, nu 
înțelege de ce-i tremură mâinile atât de tare, de parcă ar fi fost 
prinsă că a minţit. Redactorul-șef... Ba nu... Chiar directorul 
editurii, de ce n-a venit la birou? Să nu fi venit tocmai ca să 
evite situaţia asta jenantă? 

— leri seară, când am vorbit la telefon, domnul director Moon 
a început să ofteze adânc... Am venit personal la redacţie să văd 
cât de mult au tăiat cenzorii din manuscris, îi spune domnul Seo 
lui Eun-sook, ce punea pe măsuţă ceașca cu cafea. 

Bărbatul continuă. 

— Reprezentaţia va avea loc, chiar dacă volumul nu va fi 
publicat. Scoatem paragrafele ce au ridicat probleme, cele 
eliminate sau corectate de ei, și or să ne dea aprobarea. In fond, 
aceiași cenzori care au citit antologia vor trece și prin scenariul 
piesei de teatru... 

Eun-sook se duce la masa ei de lucru, deschide ultimul sertar, 
scoate din el manuscrisul cenzurat și-l pune pe măsuţă. Așezat 
de cealaltă parte, domnul Seo nu mai zâmbește prietenos în 
colţul gurii, așa cum făcea întotdeauna. 

Își revine imediat din șoc și începe să frunzărească 
manuscrisul. Atent, examinează fiecare pagină, fără să treacă 
cu vederea porțiunile acoperite complet cu linii negre, trasate cu 
ruloul de cauciuc. 

— Îmi pare rău, domnule, spune Eun-sook privindu-i degetele 
cum întorc ultima pagină pe care erau imprimate detaliile 
despre drepturile de publicare. Regret nespus... Nu știu ce-aș 
putea să vă mai spun. 

— Domnișoară Kim Eun-sook! 

Ochii ei se opresc pe chipul mirat al bărbatului. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 


VP - 70 


Speriată, Eun-sook își șterge colţurile ochilor cu vârful 
degetelor. Nu înţelege de ce brusc i-au dat lacrimile. Nici măcar 
când a încasat a șaptea palmă peste obraz nu a plâns. 

— Îmi pare rău... Îmi pare foarte rău, spune Eun-sook 
ștergându-și repede, cu ambele mâini, lacrimile lipicioase ce 
țâșnesc fără oprire, ca dintr-un izvor. 

— De ce vă pare rău? De ce îmi cereţi scuze? 

Este pe punctul să soarbă din cafea, când domnul Seo pune 
manuscrisul pe masă. Tulburată, Eun-sook varsă puţină cafea 
din ceașcă. Cu o mișcare rapidă, bărbatul trage manuscrisul 
spre el, ca să nu se păteze, ca și cum mai rămăsese ceva din el 
după cenzură. 


A cincea palmă 


Era duminică și avea de gând să doarmă mai mult. Însă, ca 
întotdeauna, nici nu se făcuse ora patru când se trezise. A mai 
stat puţin în întuneric, apoi s-a dus în bucătărie și a luat o gură 
de apă rece. Era puţin probabil să mai adoarmă, așa că a 
început să spele rufe. Înainte să pornească mica mașină de 
spălat, a aruncat în ea șosetele și prosoapele de culoare 
deschisă, dar și cămășile albe. Și-a spălat de mână puloverul de 
culoare gri-închis și chiloţii, după care le-a întins pe un coș de 
bambus. Blugii i-a pus în coșul cu rufe. Avea de gând să-i spele 
când aveau să se adune mai multe rufe colorate. 

În timp ce ședea ghemuită pe dușumeaua bucătăriei, 
ascultând ceasul mașinii de spălat, a început să i să facă somn. 

— La culcare... 

A intrat în cameră, și-a închis ochii, dar nu a putut adormi. 
Avea senzaţia că amorțise de la brâu în sus, din cauza saltelei 
rigide, întinse pe jos, pe linoleumul tare. Amorţeala pusese 
stăpânire pe întregul ei corp, dar n-a putut nici să se 
răsucească, nici să geamă măcar. După ce senzaţia se risipise 
puțin câte puţin, spaţiul a început să se strâmteze, sufocând-o. 
Uriașii pereţi de ciment o strângeau din toate părţile, apăsând-o 
cu greutate peste piept, frunte, spate și ceafă. 

Abia respirând, a deschis ochii. După huruitul mașinii de 
spălat și-a dat seama că rufele ei deja ajunseseră la ultima fază 
a programului, la stoarcere. După câteva minute, mașina de 


VP -71 


spălat și-a terminat programul, scoțând un sunet ascuţit, ca o 
respiraţie curmată în întuneric. 

Rămăsese întinsă, străpungând cu privirea bezna din jurul ei. 
Astăzi trebuia să uite a cincea palmă. Mai erau trei la rând. 
Tocmai când își spusese în gând că ar fi trebuit să se oprească 
din numărat, sosise ziua celei de-a cincea palme. A fost palma 
care a făcut-o să simtă cum i se desprinde carnea fierbinte de 
pe pomeţi, când obrazul drept a început să-i sângereze. 

e 

Încă nu se luminase de ziuă când Eun-sook s-a întors în 
cameră după ce terminase de întins rufele pe frânghia atârnată 
în baie. În zadar și-a ocupat timpul împăturind salteaua și 
punând-o pe șifonier, făcând ordine pe birou și în sertare - zorii 
păreau tot mai îndepărtați. 

Aranjase la linie tot ce avea pe masa pe care o folosea și când 
se machia și când mânca. Apoi, preţ de câteva clipe, și-a odihnit 
mâinile în faţa oglinjoarei puse pe masă. Ca întotdeauna, acolo, 
în oglindă, era aceeași lume, rece și cufundată în tăcere. 
Pierdută, indiferentă, Eun-sook s-a uitat la obrazul ei vinețiu, la 
fața ei pe care o știa atât de bine și care o străfulgera cu 
privirea din lumea din oglindă. 

În trecut, oamenii obișnuiau să-i spună cât era de drăguță. 
„Ce drăguță ești! Ai niște trăsături atât de frumoase! Și ce păr 
ai! Parcă ai fi o dansatoare de culoare. Nici nu-i nevoie să te 
duci la coafor, să-ţi faci un permanent, atât de frumos e”. Și 
totuși, după vara în care împlinise nouăsprezece ani, nimeni nu 
i-a mai spus astfel de cuvinte. Acum avea douăzeci și patru de 
ani și cei din jurul ei așteptau să arate demnă de a fi iubită. 
Aveau pretenţia să fie îmbujorată ca merele roșii și să facă 
gropițe drăgălașe în obraji mulţumită fericirii pe care o simţea 
pentru că ducea o viaţă înfloritoare și strălucitoare. In schimb, 
ea nu-și dorea decât un singur lucru: să îmbătrânească cât mai 
repede. Voia din tot sufletul ca viaţa ei lamentabilă să nu dureze 
prea mult. 

Cu o cârpă udă, Eun-sook a șters fiecare ungher al camerei. A 
spălat-o, a șters-o, a pus-o la uscat și s-a așezat din nou în faţa 
biroului de lucru; în zadar făcuse toate astea - mai era mult 
până să se lumineze de ziuă. În timp ce stătea așa, fără să facă 
sau să citească ceva, i s-a făcut foame. Și-a umplut un bol cu o 
porţie de orez fiert - din cel nou, din prima recoltă, trimis de 


VP- 72 


maică-sa - și s-a așezat iar în faţa mesei. În timp ce mesteca 
boabele de orez fără să plescăie, se gândea că actul de a mânca 
are în el ceva umilitor, degradant. Copleșită de rușine, și-a 
amintit de cei morţi: rămași fără suflare, morţilor niciodată nu le 
va mai fi foame. În schimb, ei i-a fost foame. Pentru că 
rămăsese în viaţă. În ultimii cinci ani, acesta era gândul cel mai 
chinuitor pentru ea: că-i e foame, că-i lasă gura apă în fața unui 
bol cu mâncare. 

„Chiar nu poţi să lași totul în urmă și să-ţi trăieşti viața?” o 
întrebase maică-sa în iarna anului în care picase examenul de 
admitere la facultate, când refuzase să mai iasă din casă. „Să 
știi că și mie mi-e foarte greu. Uită tot ce s-a întâmplat, du-te și 
tu la o facultate ca toţi ceilalţi, câștigă-ţi existența muncind, 
cunoaște oameni buni, cumsecade... și trăiește-ți viața... 
Trăiește. Așa n-aș mai simţi nici eu povara asta pe umerii mei...! 

Și pentru că nu mai voia să fie povara nimănui, Eun-sook s-a 
apucat din nou de învăţat. S-a hotărât să se ducă cât mai 
departe de Gwangju și a aplicat la o universitate din Seul. 
Bineînţeles, nici capitala nu era garanţia unui refugiu sigur. 
Polițiștii îmbrăcaţi în haine civile staţionau permanent în curtea 
universităţii, forțându-i pe studenţi să se înroleze în armată, să 
lupte în prima linie a frontului, în zona demilitarizată!*. Situaţia 
era atât de tensionată și riscantă, încât deseori mitingurile erau 
anulate. Viaţa era o luptă pe muchie de cuţit. Geamurile 
bibliotecii municipale fuseseră sparte pe dinăuntru ca să poată fi 
atârnate pancartele lungi pe care scria /os asasinul Chun Doo- 
hwan! Unii studenţi reușeau să evadeze coborând pe frânghii 
înfășurate în jurul trupului, legate de stâlpii ce susțineau 
acoperișul. Era o strategie ca să câștige timp până când polițiștii 
se căzneau să ajungă pe acoperiș și să tragă de frânghii. In timp 
ce studentul atârnat de capătul frânghiei arunca manifeste și 
striga sloganuri, sub el, în jur de treizeci, patruzeci de studenți 
tineri, fete și băieţi, fredonau cântece în piaţeta din fața 
bibliotecii. Din cauza represaliilor brutale și intempestive, 
niciodată nu reușeau să ducă un cântec la bun sfârșit. Eun-sook 
privea totul de la distanță. Dormea pe sărite și, atunci când 
reușea să adoarmă, se trezea brusc, îngrozită de coșmaruri. 


16 Zonă tampon între Coreea de Sud și Coreea de Nord, lungă de 250 km și lată de 4 
km, instituită prin Acordul de Armistițiu din 27 iulie 1953, ca urmare a războiului inter- 
coreean (1950-1953). 


VP-73 


În luna iunie, când tocmai terminase examenele de la finalul 
primului semestru, tatăl lui Eun-sook paralizase pe partea 
dreaptă din cauza unei hemoragii cerebrale. Maică-sa ajunsese 
să ţină toată casa, după ce, cu ajutorul unei cunoștințe, se 
angajase ca asistentă la o farmacie. 

e 

Eun-sook și-a întrerupt anul de studii. Ziua avea grijă de taică- 
su, iar seara, după ce maică-sa se întorcea de la farmacie, lucra 
cu jumătate de normă la o brutărie, ambalând și vânzând pâine 
clienţilor, până la ora zece. 

Dormea câteva ore pe noapte și se trezea înainte de răsăritul 
soarelui ca să pregătească pacheţelele cu mâncare pentru cei 
doi frați mai mici. Și-a reluat studiile la sfârșitului anului, când 
taică-su putea să se ridice în picioare și să-și gătească singur. 
După numai un semestru, și-a îngheţat iar anul de studiu ca să 
câștige bani pentru plata taxelor școlare pentru semestrul 
următor. Cu întreruperi și reluări a terminat anul doi și, în cele 
din urmă, a renunţat la ideea de a absolvi facultatea. Se 
angajase la această mică editură, la recomandarea unui 
profesor. 

Mama sa regreta nespus că lucrurile luaseră o asemenea 
întorsătură pentru ea, dar Eun-sook gândea altfel. Știa prea bine 
că indiferent de situaţia financiară a familiei sale, nu ar fi putut 
absolvi facultatea. Știa că, inevitabil, ar fi ajuns să facă parte din 
grupurile de tineri studenţi protestatari. Acolo, în mijlocul lor, ar 
fi putut îndura orice, până la sfârșit. Era conștientă că cel mai 
îngrozitor lucru pentru ea a fost să fie singura supraviețuitoare. 

a 

Și totuși, nu și-a dorit de la bun început să rămână în viață. În 
ziua aceea, după ce s-a întors acasă și s-a schimbat în haine 
curate, pe la apusul soarelui a ieșit pe furiș pe poartă, fără s-o 
vadă maică-sa și s-a întors la sala municipală de sport. Cum ușa 
sălii era închisă și nu era nimeni în jur, s-a dus la sediul 
Prefecturii. În afară de câteva cadavre ce miroseau îngrozitor 
din cauza stării avansate de putrefacție, nu era nici ţipenie de 
om pe holul Biroului de Reclamaţii. Rămase în aceeași poziție în 
care ea și Seon-ju le lăsaseră, cadavrele păreau să fi fost 
abandonate de combatanții civili care, din lipsă de timp, nu le- 
au mai mutat în sala de sport. 


VP - 74 


S-a dus în clădirea anexă a Prefecturii, unde a dat peste 
câţiva oameni. O studentă pe care o întâlnise la cantină, lucrând 
alături de ceilalţi bucătari, a strigat-o. 

— Toate fetele s-au adunat la etajul unu, i-a spus fata. 

A urmat-o pe studentă, urcând la etajul unu și intrând într-o 
cameră aflată la capătul coridorului. Fetele erau în mijlocul unei 
dezbateri aprinse. 

— Eu cred că și noi ar trebui să primim arme. Doar trebuie să 
luptăm toți, împreună, până la ultimul... 

— Nimeni nu e obligată să intre în luptă. Am hotărât că vom 
da arme numai celor care vor, numai celor care sunt pregătite 
să-și asume riscul... 

Eun-sook a văzut-o pe Seon-ju așezată în capătul mesei, cu 
bărbia sprijinită în palmă. Când s-a așezat lângă ea, Seon-ju a 
salutat-o tăcută, cu un zâmbet. Ca întotdeauna, prietena ei n-a 
scos prea multe vorbe, însă la finalul discuţiei, calmă, le-a 
anunţat pe celelalte fete că era de partea celor ce voiau să 
primească arme. 

Se făcuse ora unsprezece seara când Jin-su a intrat în cameră, 
după ce bătuse politicos la ușă. Obișnuite să-l vadă purtând 
întotdeauna un radio portabil, fetele au fost luate prin 
surprindere să-l vadă, pentru prima dată, că duce pe umăr și o 
pușcă. 

— Se poate ca trei dintre voi să rămână aici până dimineaţă? 
E nevoie doar de trei dintre voi pentru transmisiunile prin 
difuzoarele stradale... Celelalte, întoarceţi-vă acasă. 

Toate cele trei care se oferise să rămână insistaseră ca 
femeile să fie înarmate. 

— Și noi vrem să stăm aici, până la sfârșit. Până la urmă, de 
asta am și venit, ca să fim împreună, a spus studenta de la 
cantină, care o adusese pe Eun-sook în camera de la etajul unu. 

Eun-sook nu și-a mai putut aduce aminte cum reușise Jin-su 
să le convingă pe fete. Uitase tocmai pentru că nu voia să-și 
aducă aminte. 

Și totuși, își aducea aminte vag că Jin-su le-a spus că onoarea 
și imaginea combatanţilor civili ar avea de suferit dacă femeile 
ar fi fost lăsate să moară în sediul Prefecturii, alături de bărbați. 
Insă nu-și poate aduce aminte dacă argumentul lui a fost cel 
care într-adevăr a convins-o. Nu-i păsa dacă ar fi murit, dar, în 
același timp, nu-și dorea să moară. Era convinsă că ajunsese să 


VP-75 


fie indiferentă în fața morţii tocmai pentru că văzuse atât de 
multe cadavre în jurul ei, însă, paradoxal, teama ei era din ce în 
ce mai mare. Nu voia să-și dea ultima suflare rămânând cu gura 
căscată, cu carnea găurită de gloanţe și cu intestinele opace 
ieșindu-i din corp. 

Dintre cele trei fete care rămăseseră în Prefectură, Seon-ju a 
fost singura care a primit o carabină pentru autoapărare. După 
ce a ascultat instrucţiunile de folosire, și-a pus cu stângăcie 
carabina pe umăr. Intorcând spatele celorlalte, fără să-și ia la 
revedere, a coborât la parter, urmându-le pe celelalte două fete. 

— Scoateţi cât mai mulţi oameni din casă, le-a spus Jin-su. 
Când se luminează de ziuă, piaţa din faţa Prefecturii trebuie să 
fie plină de demonstranți. Noi o să rezistăm până dimineață, dar 
după ivirea zorilor trebuie să fim mai mulţi... 

În jurul orei unu dimineaţa, celelalte fete au plecat din sediul 
Prefecturii. Impreună cu alt student, Jin-su le-a condus până la 
aleea din fața Catedralei Catolice de pe Nam-dong. S-au oprit la 
capătul aleii slab luminate de stâlpii de pe stradă. 

— De aici încolo, despărțiţi-vă. Intraţi în orice casă vă iese în 
cale și ascundeți-vă. 

Când Jin-su și-a luat la revedere de la fete, zâmbind, cu 
carabina pusă pe umăr peste cămașă udă sau atunci când îi 
privea, înmărmurită, pe cei doi întorcându-se la Prefectură, 
mergând pe aleea întunecată - acelea au fost momentele în 
care sufletul ei s-a sfărâmat în mii de bucăţi, dacă avusese 
vreodată unul. Sau poate că sufletul ei se destrămase atunci 
când a dat cu ochii de tine: peste treningul de culoare albastru- 
deschis purtai jacheta uniformei de antrenament militar, iar pe 
umerii mici, ca de copil, îți atârna o carabină. 

— Dong-ho! De ce nu te-ai întors acasă? a strigat la el. 

S-a apropiat speriată de tânărul ce explica celorlalți cum să-și 
încarce arma și a continuat. 

— Băiatul ăsta abia e la gimnaziu! Trebuie să-l trimiteţi casă! 

— Mie mi-a spus că e în anul doi, la liceu... Eu așa am crezut. 
Adineaori i-am trimis acasă pe cei din anul întâi, dar el nu a 
plecat, i-a răspuns mirat tânărul. 

— Nu se poate așa ceva! Uitaţi-vă la faţa lui! Arată ca un elev 
de liceu? a protestat Eun-sook cu vocea stinsă. 

Fetele s-au dus care încotro de îndată ce silueta lui Jin-su a 
dispărut în întuneric. 


VP - 76 


— Ştii pe cineva care locuiește prin apropiere? a întrebat-o 
studenta ce lucra la cantină. 

Eun-sook a dat din cap dezaprobator. 

— Hai cu mine la Spitalul Jeonnam. Un văr din partea mamei e 
internat acolo, i-a spus studenta. 

Luminile de pe coridorul spitalului erau toate stinse, iar 
intrarea principală era închisă. După ce au bătut de mai multe 
ori în ușă, a apărut un paznic, ţinând o lanternă în mână. In 
urma lui venea asistenta-șefă. Văzându-le feţele încordate, cele 
două fete au crezut că, între timp, soldații pătrunseseră în spital. 

Și scările de urgenţă erau cufundate în întuneric. Paznicul ce 
lumina drumul cu lanterna le-a condus în rezerva cu șase paturi 
în care era internat vărul studentei. Din cauza ferestrelor 
acoperite cu cearșafuri din bumbac, în rezervă era și mai 
întuneric decât pe coridor. Niciun pacient și nicio rudă care 
venise în vizită nu dormea. 

— Ce ne facem? Am auzit că dacă soldaţii or să intre aici, o să 
împuște toţi răniții, vorbea în șoaptă mătușa studentei, ţinându-l 
de mână pe nepot. 

Eun-sook s-a așezat sub fereastră, sprijinindu-se de perete. 

— Nu sta acolo. E periculos, i-a spus un domn între două 
vârste, ce părea a fi rudă cu pacientul întins pe patul alăturat. 

Din cauza întunericului, Eun-sook nu-i văzuse fata. 

— Și în ziua în care soldaţii s-au retras, a plouat cu gloanțe 
înspre spital. Toate hainele pe care le-am agăţat în faţa 
ferestrelor au fost ciuruite de gloanţe... Ce s-ar fi întâmplat dacă 
ar fi stat cineva în faţa ferestrei? ` 

Eun-sook s-a îndepărtat de fereastră. In rezervă era un 
pacient în stare critică, care abia mai respira. La fiecare 
douăzeci de minute, o asistentă venea să-l vadă. De fiecare 
dată când femeia intra în rezervă, lumina lanternei pe care o 
ținea în mână - intensă ca a unui reflector de căutare a fugarilor 
- scotea la iveală fețele încremenite de frică ale pacienţilor. 

— Ce ne facem? Oare soldaţii chiar o să intre și în spital? 
Dacă au de gând să-i omoare pe toţi răniții, atunci trebuie să-i 
scoatem din spital de îndată ce se face ziuă. Vărul tău și-a 
recăpătat cunoștința abia ieri. Ce ne facem dacă o să i se 
desfacă rănile cusute? 

— Nu știu, mătușă... Chiar nu știu, i-a răspuns studenta ce 
lucra la cantină, cu un glas și mai stins. 


VP - 77 


După un timp, Eun-sook a auzit o voce ascuţită și a întors 
capul spre fereastră. Vocea femeii ce ţinea în mână o portavoce 
se auzea din ce în ce mai tare. Cea care vorbea nu era Seon-ju. 

— Concetăţeni, adunaţi-vă în faţa Prefecturii! Armata intră în 
oraș. 

Eun-sook a simţit o tăcere profundă invadând fiecare ungher 
al rezervei, umflându-se ca un balon uriaș. 

— Vom lupta până la capăt! Veniţi să luptăm împreună, striga 
și mai tare femeia, când un camion a trecut prin faţa spitalului. 

Vocea femeii se auzea tot mai slab. După nici zece minute, 
liniștea a fost spartă de vuietul trupelor militare ce intrau în 
oraș, un vuiet pe care Eun-sook îl auzea pentru prima dată în 
viaţa ei: ritmul ferm, sincron și sacadat al miilor de perechi de 
bocanci militari, vacarmul tancurilor blindate ale căror vibrații 
erau atât de puternice încât aproape crăpau caldarâmul și 
prăbușeau pereţii clădirilor. Eun-sook și-a ascuns fața între 
genunchi. Dintr-unul din paturile din rezervă s-a auzit glasul 
rugător al unui copil: 

— Mami, închide fereastra. 

— Am închis-o. 

— Închide-o mai bine. Ai închis-o cum trebuie? 

Vacarmul trupelor militare se topea în depărtare, iar prin 
difuzoarele instalate pe stradă au început să se audă din nou 
transmisiunile pentru demonstranți. Ecoul vocilor din difuzoare 
străpungea liniştea din centrul orașului, auzindu-se din 
îndepărtare, la câteva străzi distanţă: „Concetăţeni, veniţi cu 
noi! Armata intră în oraș”. 

Eun-sook era trează atunci când s-au auzit focuri de armă 
dinspre sediul Prefecturii. Nu și-a pus palmele peste urechi, nu a 
închis ochii, n-a dat spasmodic din cap și nu a scos niciun 
geamăt. Tot ce-a făcut a fost să-și amintească de tine, Dong-ho, 
de clipa în care urcai scările alergând, cu fața încremenită de 
frică, atunci când te-a tras cu putere după ea, ca și cum 
evadarea era pentru tine singura cale de a supravieţui. 

— Vino cu mine, Dong-ho, trebuie să plecăm împreună. 

Acolo, la etajul doi, tremurai din toate încheieturile, ţinându-te 
de balustradă. Atunci când te-a privit pentru ultima oară, Eun- 
sook ţi-a văzut pleoapele tremurând de frică, de dorinţa de a 
rămâne în viaţă. 


VP - 78 


A șasea palmă 


— Și cum are de gând să treacă asta de cenzură? a mormăit 
redactorul-șef, uitându-se pe invitaţia pe care tocmai o primise 
de la un tânăr angajat la compania de teatru a domnului Seo. 

Vorbise de unul singur, dar întrebarea îi fusese adresată lui 
Eun-sook. 

— Ce-o să facă? O să rescrie scenariul? Au rămas mai puţin de 
două săptămâni până la reprezentaţie... Cum au de gând să 
facă repetițiile? 

Iniţial, Eun-sook și domnul Seo plănuiseră ca după lansarea 
antologiei de piese de teatru, în această săptămână, să facă tot 
posibilul pentru publicarea recenziilor în pagina de literatură a 
cotidianelor, în săptămâna următoare. Promovarea piesei de 
teatru prin reprezentaţia companiei de teatru ar fi fost un mijloc 
excelent de promovare și a volumului de piese de teatru. 
Stabiliseră ca Yoon să iasă din sala de spectacol pe timpul 
reprezentaţiei și să vândă spectatorilor volumul chiar la intrarea 
în teatru. Însă, în urma cenzurării, nu doar publicarea volumului 
fusese anulată, ci și reprezentaţia piesei. In mod inexplicabil 
însă, asta nu schimbase planul iniţial al domnului Seo de a 
distribui invitaţiile la premieră. 

Yoon a deschis ușa biroului, izbind cu putere în ea cutia pe 
care o ducea în braţe. Lentilele ochelarilor erau aburite. 

— Cineva să-mi ia ochelarii de pe nas... 

Eun-sook s-a repezit și i-a scos ochelarii. Gâfâind, Yoon a lăsat 
cutia jos, pe podea, în fața măsuţei. Cu un cutter, Eun-sook a 
tăiat cutia, scoțând din ea două volume. A dat un volum 
redactorului-șef, apoi a început să-l frunzărească pe cel de-al 
doilea. În locul numelui traducătorului căutat de autorităţi, era 
scris cel al unei rude a redactorului-șef, ce emigrase în Statele 
Unite. Într-un final, cartea ajunsese la tipografie după ce la 
cenzură se eliminaseră doar două paragrafe. 

Eun-sook a acoperit măsuța cu mai multe ziare și apoi, 
împreună cu Yoon, a început să scoată din cutie restul 
volumelor. Alături de un comunicat de presă, cei doi au pus 
fiecare volum într-un plic pe care era imprimat logoul editurii. 
Aranjate în teancuri ordonate, plicurile urmau să fie distribuite 
trusturilor de presă a doua zi dimineaţă. 


VP - 79 


— Arată bine, a mormăit redactorul-șef către Eun-sook, ca și 
cum ar fi vorbit de unul singur. 

Bărbatul și-a dres glasul și a continuat pe un ton mai formal. 

— Arată foarte bine. Le aranjăm cum trebuie și chiar azi le 
dăm drumul... 

Și-a scos ochelarii de citit și s-a ridicat în picioare, încercând 
să-și pună haina pe el. Deși s-a străduit, n-a reușit nici după mai 
multe încercări să nimerească braţul drept în mânecă. Odată cu 
venirea iernii, articulația umărului îl durea mai mult ca de obicei. 
Eun-sook s-a oprit din lucru și l-a ajutat să-și tragă mâneca pe 
brațul drept. 

— Mulţumesc, domnișoară Kim. 

In ochii blânzi ai șefului ei, Eun-sook a văzut un soi de frică. 
Pielea de pe gâtul bărbatului era brăzdată de riduri adânci, 
apărute mult prea devreme pentru vârsta lui. Uitându-se la 
chipul lui, Eun-sook se întreba în gând de ce un bărbat atât de 
timid și lipsit de personalitate menținea legături strânse cu 
scriitorii ţinuţi sub observaţie de autorităţile politice, de ce ţinea 
morţiș să publice tocmai acele cărţi care erau în atenţia 
cenzorilor. 

Eun-sook a rămas singură în birou. După ce redactorul-șef a 
ieșit din birou, Yoon n-a mai zăbovit mult și a plecat și el. Nu 
avea niciun chef să se întoarcă acasă. În faţa ei, pe masa de 
lucru, era volumul abia ieșit de sub tipar. Încercând să-și 
amintească faţa traducătorului, a descoperit că nu reușește să- 
și aducă aminte nicio trăsătură anume de pe chipul bărbatului. 
Și-a atins ușor vânătaia de pe obrazul drept, dar n-a mai simţit 
durere. Nici măcar când a apăsat-o cu vârful degetelor n-a simţit 
ceva pe care ar fi putut-o numi durere. 

Noua carte publicată era o lucrare despre psihologia maselor. 
Originar din Marea Britanie, autorul invoca exemple din istoria 
modernă a Europei: Revoluţia Franceză, Războiul Civil din 
Spania, cel de-al Doilea Război Mondial. De teama cenzurii, 
traducătorul însuși  eliminase capitolul despre mişcarea 
studenţeasca din mai '68. Promiţând cititorilor publicarea, într- 
un viitor neprecizat, a ediţiei complete și revizuite, traducătorul 
scrisese în introducere: 

Incă nu a fost elucidat factorul care influențează în mod 
decisiv moralitatea maselor. Interesant este faptul că dinamica 
eticii specifice maselor, ce ia naștere aici și acum, este diferită 


VP - 80 


de standardul moral al fiecărui individ în parte. Anumite mase 
nu ezită să comită jafuri, crime și violuri, în timp ce altele 
manifestă un curaj și un altruism pe care indivizii izolați ar avea 
dificultăți să și le asume pe cont propriu. Autorul sustine că 
indivizii ce alcătuiesc această din urmă categorie de mase nu 
posedă un anume spirit nobil; mai degrabă, acest spirit nobil, în 
calitate de atribut fundamental al ființei umane, se manifestă 
prin puterea pe care o primește de la mase. In cazul primei 
categorii de mase, nu este vorba de o barbarie specifică fiecărui 
individ în parte, ci de faptul că barbaria originară a ființei umane 
își trage puterea și este exacerbată prin intermediul maselor. 

Cenzorii eliminaseră în totalitate paragraful următor: Și totuși 
o întrebare rămâne: ce este umanitatea? Ce ar trebui să facem 
ca ființa umană să nu devină altceva decât ceea ce este? Eun- 
sook și-a adus aminte de cele patru rânduri tăiate cu o linie 
groasă de cenzori, așa cum și-a adus aminte de fălcile durdulii 
ale translatorului, de banala lui geacă de culoare bleumarin, de 
tenul lui atât de palid, de parcă nu i-ar fi curs sânge prin vene, 
de unghiile înnegrite cu care bătea neîncetat în paharul plin cu 
apă. Și totuși, în mintea ei, chipul translatorului nu avea nicio 
trăsătură concretă. 

A închis cartea, așteptând ca dincolo de fereastră să se lase 
întunericul. Ea una nu credea în oameni. Nu putea avea 
încredere deplină într-o anume expresie a feţei, în credinţele 
afișate, în fraze elegante și elocvente. Știa că avea să-și trăiască 
viața în îndoieli interminabile și întrebări reci ca gheața. 

În acea zi, până spre după-amiază, fântâna arteziană n-a avut 
apă deloc. Cu puștile pe umăr, soldaţii trăgeau de picioare alte 
cadavre, aruncându-le lângă celelalte trupuri neînsuflețite aflate 
în faţa zidului de piatră ce împrejmuia sediul Prefecturii. În drum 
spre grămada de cadavre, spatele și ceafa celor abia morţi se 
loveau cu putere de caldarâm. Câţiva soldaţi intrau în curtea 
Prefecturii cărând vreo zece - douăsprezece cadavre pe o 
copertină de plastic impermeabilă, pe care o duceau ţinând-o 
strâns de cele patru colţuri. Trecând cu pași greoi, Eun-sook n-a 
avut cum să-și ia ochii de la întreaga scenă. Deodată, trei soldaţi 
s-au repezit spre ea, punându-i puștile în piept. 

— De unde vii? 

— Am fost la spital, la mătușă-mea... Sunt în drum spre casă. 


VP - 81 


A răspuns calmă și sigură pe ea, însă și-a simţit buza de sus 
tremurându-i foarte tare. 

La ordinul soldaţilor, Eun-sook a părăsit piaţa. Când a ajuns la 
intrarea din piața Daein, uriașe tancuri blindate înaintau pe 
bulevardul principal făcând un zgomot infernal. „Vor să ne arate 
că totul s-a terminat. Că i-au ucis pe toţi protestatarii”, și-a spus 
în gând. 

Deși era aproape de universitate, cartierul în care locuia era 
pustiu. Nu era nici ţipenie de om, de parcă i-ar fi ucis pe toți 
holera. De îndată ce-a apăsat pe sonerie, taică-su a ieșit 
precipitat din casă, ca și cum ar fi așteptat-o de o veșnicie. A 
închis repede poarta în urma ei și a ascuns-o în podul de 
deasupra bucătăriei, împingând bufetul în fața ușii podului, ca 
să nu sară în ochi. Era după-amiază și ecoul bocancilor grei ai 
soldaţilor începuse să se audă din nou. De undeva s-a auzit 
izbitura unei uși deschise cu forța, zgomotul asurzitor al unor 
obiecte sparte, hârșâitul unui trup târât pe caldarâm și tânguiala 
unor glasuri implorând clemenţă: 

— Nu! Nu! Băiatul nostru nu a fost la demonstraţie! În viaţa 
lui nu a pus mâna pe o armă! 

De îndată ce soldaţii au sunat la poarta casei lui Eun-sook, 
taică-su a început să strige din răsputeri: 

— Fata mea e în anul trei, la liceu. Am doi băieţi, unul la 
gimnaziu și unul la școala primară... Ce să caute copiii mei la 
proteste? 

A doua zi, pe seară, când s-a dat jos din pod, maică-sa i-a 
spus că toate cadavrele - cele aruncate în fața fântânii arteziene 
sau adunate în sala de sport, în coșciuge, dar și trupurile rămase 
neidentificate - fuseseră duse la cimitirul public cu mașinile în 
care, de obicei, se strângea gunoiul din oraș. 

Toate instituţiile publice și școlile s-au redeschis, iar 
magazinele ce au stat mult timp cu obloanele trase și-au reluat 
activitatea de zi cu zi. Totuși, cum legea marţială era încă în 
vigoare, era interzisă ieșirea pe stradă, seara, după ora șapte. 
Soldații făceau controale inopinate chiar și înainte de ora șapte, 
și cei ce nu aveau la ei cartea de identitate erau duși la secția 
de poliție. 

Ca lecţiile pierdute să poată fi recuperate, în majoritatea 
școlilor cursurile au fost prelungite până în prima decadă a lunii 
august. Până a început vacanţa, în fiecare zi Eun-sook a sunat la 


VP - 82 


Biroul de Reclamaţii al Prefecturii din cabina telefonului public 
de lângă staţia de autobuz. 

— Fântâna arteziană nu trebuie pornită. Vă rog, închideţi apa! 

Din cauza palmei transpirate, receptorul telefonului devenise 
lipicios. 

— Da, da... Vom discuta chestiunea în cauză, îi răspundeau cu 
mult calm și răbdare funcţionarii Biroului de Reclamaţii. 

Odată i-a răspuns o femeie care, după voce, părea trecută de 
prima tinereţe: 

— Tovarășa elevă, vă rog să nu mai sunaţi. Sunteţi încă elevă, 
nu-i așa? Nu putem face nimic în privința apei de la fântâna 
arteziană. Luaţi-vă gândul de la ea. Puneţi mâna pe carte și 
învăţaţi... 

e 

Dincolo de fereastră, paloarea cenușie a înserării a început să 
cadă lent. Era timpul să plece, dar Eun-sook nu se ridica de pe 
scaun. 

In fulgii de nea, ce păreau ușori și mătăsoși ca o făină de orez 
proaspăt cernută, Eun-sook nu putea găsi nicio urmă de 
frumusețe. Azi era ziua în care trebuia să uite cea de-a șasea 
palmă peste obraz. Cum însă nu mai simţea aproape deloc 
durere în obrazul drept, știa că nu mai era nevoită s-o dea uitării 
pe cea de-a șaptea. Știa că ziua în care ar fi trebuit să uite a 
șaptea palmă nu va mai veni niciodată. 

e 

Fulgi de nea... 

Scena se luminează puțin câte puţin. O femeie de treizeci de 
ani, înaltă, uscăţivă și care poartă o fustă aspră din bumbac de 
culoare albă stă în picioare, în mijlocul scenei. Fără să spună 
niciun cuvânt, întoarce capul spre partea stângă a scenei și 
vede venind spre ea un bărbat numai piele și os, îmbrăcat în 
haine negre, ducând în spate un schelet. Desculț, merge încet, 
ca și cum ar aluneca prin văzduh. 

Femeia nu scoate niciun cuvânt și privește spre partea 
dreaptă a scenei. Spre ea se îndreaptă un bărbat scund și bine 
făcut, îmbrăcat și el în haine de culoare neagră, cărând în spate 
un schelet. Asemenea unor imagini redate cu încetinitorul, cei 
doi bărbaţi se apropie unul de celălalt, ajung în mijlocul scenei, 
trec unul pe lângă altul ca și cum nu s-ar vedea și se îndreaptă 
spre partea opusă a scenei. 


VP - 83 


Sala de spectacol e plină, nu e niciun scaun gol. E prima 
reprezentaţie, iar primul rând e ocupat de oameni din lumea 
teatrului și de jurnaliști. Împreună cu redactorul-șef, Eun-sook 
caută niște locuri libere. Inainte să se așeze pe scaun, întoarce 
capul și privește în spate. Vede patru bărbaţi, dispersaţi printre 
spectatori, ce par a fi polițiști îmbrăcaţi în haine civile. 

„Ce are de gând să facă domnul Seo? Oare cei patru bărbaţi 
se vor ridica în picioare când îi vor auzi pe actori rostind 
fragmentele ce au fost tăiate la cenzură? Se vor urca pe scenă și 
se vor repezi la actori?” se întreabă Eun-sook în sinea ei. 
Probabil îi vor ameninţa pe actori, așa cum au făcut-o atunci, în 
cantină, când au aruncat cu scaunul peste masa la care un 
tânăr student își mânca porţia de orez cu sos curry. O să li se 
zgâlțâie gâturile, așa cum i s-a întâmplat și ei când a încasat a 
șaptea palmă peste obraz? „Ce-o să le facă oamenilor din 
echipa de producţie ce monitorizează spectacolul din studioul de 
lumini? || vor aresta pe domnul Seo? Poate că va reuși să scape, 
dar poliţia îl va căuta peste tot... Sau poate că se va ascunde 
undeva unde nimeni n-o să dea de el”. 

Cu pași lenți, cei doi bărbaţi s-au făcut nevăzuţi. Femeia 
începe să vorbească. Sau poate e doar o închipuire. Femeia nu 
scoate niciun sunet; tot ce face este să-și miște buzele. Eun- 
sook poate citi cu precizie cuvintele ei nerostite. Recunoaște 
rândurile pe care domnul Seo le notase cu un pix pe manuscris. 
Ea a fost cea care bătuse manuscrisul la mașină și-l corectase 
de trei ori. 


Când ai murit, nu am putut să-ți tin funeraliile. 


Și, de atunci, viața mea s-a transformat într-o ceremonie 
funerară. 


Femeia se întoarce cu spatele la spectatori. Lumina 
reflectoarelor cade pe trecerea îngustă ce separă rândurile de 
scaune. Un bărbat durduliu, îmbrăcat în haine de cânepă pline 
de petice, stă în picioare la capătul trecerii. Apoi, abia respirând, 
începe să se îndrepte spre scenă. Spre deosebire de bărbaţii ce 
fuseseră pe scenă cu câteva momente în urmă, ale căror 
expresii și mișcări păreau desprinse dintr-o altă lume, faţa lui e 
distorsionată de emoție. 


VP - 84 


Ridică braţele deasupra capului și începe să dea mărunt din 
buze, ca un pește însetat. Acolo unde ar fi trebuit să ridice 
glasul, din gâtul bărbatului se desprinde un geamăt tăios ca o 
lamă. Eun-sook știe să-i citească pe buze. 

O, întoarce-te! 

Întoarce-te la mine 

Când îti strig numele! 

Nu mai întârzia! 

Întoarce-te, acum! 


La începutul piesei, din cauza confuziei, un freamăt a 
străbătut întreaga audiență. Acum, însă, fiecare spectator 
urmărește concentrat buzele actorilor, într-o linişte 
înspăimântătoare. Reflectoarele ce luminează trecerea dintre 
rândurile de scaune s-au stins. Femeia ce stătea în mijlocul 
scenei se întoarce cu fața spre spectatori. Tăcută și calmă, îl 
urmărește cu privirea pe bărbatul ce merge pe lângă rândul de 
spectatori. Prin buzele ei tremurânde, bocetul ce cheamă 
sufletul celui mort prinde contur. 


Când ai murit, nu am putut să-ți tin funeraliile. 


Ochii mei ce te-au privit cânava, 

Urechile mele ce ti-au auzit cândva glasul, 
Plămânii ce ti-au inhalat răsuflarea, 

Toate s-au transformat într-un templu. 


În timp ce femeia continuă să-și miște buzele, bărbatul 
îmbrăcat în haine din cânepă peticite urcă pe scenă, înaintând 
cu pași lenți, ca și cum ar merge cu ochii deschişi printr-un vis. 
Din gâtul lui se aude un țipăt ascuţit, eliberat spre nicăieri. 
Braţele lui se leagănă în aer, apoi ating ușor umerii femeii. 


Florile ce-și deschid petalele primăvara, 


Sălciile, picăturile de ploaie și fulgii de nea 
Toate s-au transformat în temple. 
Dimineţile ce vin în fiecare zi, 

Inserările ce cad în fiecare zi, 

Toate s-au transformat în temple. 


VP - 85 


Lumina orbitoare a reflectoarelor cade din nou peste scaunele 
spectatorilor. Eun-sook întoarce capul și vede un băieţel de 
unsprezece - doisprezece ani stând în picioare în mijlocul 
trecerii înguste dintre rânduri. Îmbrăcat într-un trening alb, cu 
mâneci scurte, și încălțat cu teniși de culoare cenușie, băieţelul 
strânge la piept craniul scheletului, ca și cum ar vrea să-l 
încălzească. De îndată ce începe să meargă spre scenă, din 
capătul micului coridor ce separă rândurile de scaune îl urmează 
un grup de actori, mergând gârboviţi, în patru labe, ca niște 
fiare sălbatice. Cu părul lung și negru atârnându-le grotesc, cei 
doisprezece actori, bărbaţi și femei deopotrivă, înaintează prin 
sală dând spasmodic din cap, în timp ce scot gemete și sunete 
ascuţite printre buzele tremurânde. De fiecare dată când 
sunetele ciudate se aud mai puternic, băieţelul se oprește, 
întoarce capul și îi privește. Actorii îl depășesc și ajung înaintea 
lui pe scările din faţa scenei. 

Eun-sook se uită la ei și, fără să-și dea seama, începe să-și 
miște buzele. Într-un gest ce imită pe cel al actorilor, buzele ei 
descriu conturul unui nume imposibil de articulat: Dong-ho. 

Rămas în poziţia fiarei sălbatice, ultimul actor din grup, un 
bărbat tânăr, se întoarce către băieţel și, cu o mișcare rapidă, îi 
înșfacă scheletul din mâini. 

Din mână în mână, scheletul ajunge la femeia bătrână cu 
spatele gârbovit, prima din șirul actorilor. Strângând la piept 
scheletul, femeia cu plete lungi și cărunte urcă pe scenă. Cu 
gesturi trădând respect și umilință, cei doi actori ce așteptau în 
mijlocul scenei - femeia îmbrăcată în haine albe și bărbatul 
purtând haine peticite din cânepă - îi fac loc să treacă. 

Singura care se mișcă e femeia bătrână. Pașii ei sunt atât de 
ușori și lenți încât ecoul neașteptat al tusei unui spectator pare 
cu un sunet venit dintr-o altă lume. E momentul în care băieţelul 
începe să se miște. După ce urcă, dintr-un singur salt, pe scenă, 
băieţelul își lipește strâns trupul de spatele gârbovit al bătrânei. 
Ca un copil cărat în spate de mama lui, ca un spirit ce dă 
târcoale, pe furiș, propriului corp rămas fără suflare, băieţelul se 
ţine de ea și o urmează. 


Dong-ho. 
Eun-sook își mușcă buza de jos și apoi privește în sus, spre 
tavanul sălii de teatru, de unde coboară zeci de steaguri 


VP - 86 


funerare, multicolore”. Brusc, grupul de actori din faţa scenei își 
îndreaptă spatele, iar bătrâna se oprește din mers. Urcat pe 
spatele ei gârbovit, băieţelul își îndreaptă privirea spre 
spectatori. Eun-sook nu vrea să-i vadă chipul și închide ochii. 


Când ai murit, nu am putut să-ți tin funeraliile. 


Și, de atunci, viața mea s-a transformat într-o ceremonie 
funerară. 

Te-au înfășurat într-o copertină, te-au aruncat în mașina de 
cărat gunoiul, 

Jeturi de apă pe care nu le pot ierta au țâșnit din fântâna 
arteziană. 

Și, de atunci, luminile continuă să ardă în templele de 
pretutindeni. 

În florile ce înfloresc primăvara, în fulgii de nea, 

In înserarea ce cade în fiecare zi - lumina arde, necontenit. 

Flăcări de lumânări arzând în sticle goale. 


Eun-sook nu-și șterge lacrimile usturătoare ca un puroi 
fierbinte ce-i curg din ochii pe care-i ţine larg deschiși acum. 
Privirea ei sfredelitoare trece dincolo de chipul băieţelului, de 
buzele lui ce continuă să se miște, plăsmuind cuvinte mute. 


17 În orig., manjang - ode funerare scrise pe mătase sau hârtie tradiţională (hanj)), 
asemănătoare unor steaguri, cu care este decorat carul funerar. 


VP - 87 


CAPITOLUL 4 


Fier și sânge 


Mi-au depărtat degetele, apoi mi le-au încleștat peste un 
banal pix Monami, de culoare neagră. Bineînţeles, erau degetele 
de la mâna stângă, căci aveam nevoie de dreapta ca să scriu 
declaraţia. Da, da, exact așa mi le-au răsucit. 

La început nu m-a durut, însă pe zi ce trecea, rana dintre 
degete se adâncise și din ea începuse să curgă sânge 
amestecat cu puroi. Mai târziu, rana s-a despicat, lăsând să se 
vadă niște oase albe. Au luat o bucată de vată îmbibată cu spirt 
și au îndesat-o între oase. 

Eram vreo nouăzeci de bărbaţi încarceraţi în aceeași celulă. 
Mai mult de jumătate din noi aveam vată între degete. Nu 
aveam voie să vorbim între noi. Ne intersectam privirile pentru 
câte o secundă, doar ca să ne uităm la bucăţile de vată dintre 
degete, ca la o dovadă că împărtășeam aceeași rană. 

In sinea mea credeam că or să se oprească, că n-o să ne mai 
facă nimic, de vreme ce ni se vedeau oasele prin rană. Dar mă 
înșelasem. Aveam să cunoaștem o nouă durere când, după ce 
au scos ghemotocul de vată dintre degete, au împins și mai tare 
pixul în rană, strivindu-ne carnea. 

e 

Dincolo de gratiile de fier erau cinci celule dispuse în formă de 
evantai. Așezaţi în mijloc, soldaţii înarmaţi erau cu ochii pe noi. 
În ziua în care ne-au îmbrâncit dincolo de gratiile de fier, 
niciunul dintre noi n-a deschis gura ca să-i întrebe unde ne 
aduseseră. Nici măcar elevii din primul an de liceu nu au 
întrebat nimic. Păstram liniștea și evitam să ne uităm unii în 
ochii celorlalţi. Aveam nevoie de timp să acceptăm lucrurile prin 
care trecuserăm în zorii acelei zile. Pentru noi, ca oameni, cele 
șaizeci de minute de tăcere exasperantă au fost ultimele fărâme 
ale demnităţii umane pe care încă o mai puteam apăra. 

e 

Când intram în camera de interogatoriu, pixul negru Monami 

mă aștepta, pregătit pe masă. Era doar prima secvenţă dintr-o 


VP - 88 


succesiune de alte secvenţe ce m-au făcut să înțeleg că trupul 
meu nu-mi aparținea, că nimic - nici măcar propria mea viață - 
nu era în mâinile mele, că singurul lucru care îmi era permis era 
să simt o durere cumplită. Atât de cumplită încât aveam 
senzația că-mi pierd minţile, atât de infernală încât nu-mi mai 
puteam controla corpul și-mi făceam nevoile pe mine. 

Când se termina și ultima secvență, începeau să-mi pună 
întrebări, pe un ton foarte calm. Indiferent ce răspunsuri 
dădeam, mă loveau cu patul carabinei peste faţă. Reacţia mea 
instinctivă era să mă sprijin de perete, acoperindu-mi faţa cu 
braţele. Atunci când cădeam, mă călcau cu bocancii pe spate și 
pe șale. Când vedeau că nu mai pot respira, mă întorceau cu 
fata în sus și-mi zdrobeau fluierul picioarelor cu bocancii. 

e 

Mi-au spus să mă întorc în celulă, dar asta nu însemna că 
acolo mă puteam odihni. Cu privirea aţintită spre gratiile de la 
fereastră, trebuia să stăm așezați pe jos, ţinându-ne spatele 
drept. Un sergent ne ameninţase că dacă ne vede mișcându-ne 
ochii, vom fi arşi cu ţigara aprinsă. Și, ca să ne arate ce ne 
aștepta, a stins un muc de țigară aprinsă strivind-o chiar de 
pleoapele unui deţinut de vârstă mijlocie. Fără să-și dea seama, 
un elev de liceu și-a ridicat mâinile și și-a atins fața. Gardianul l- 
a jucat în picioare cu atâta bestialitate încât băiatul, după ce și-a 
recăpătat cunoștința, abia se mai putea ţine pe picioare. 

Valuri de sudoare curgeau pe noi, cei aproape o sută de 
bărbaţi înghesuiți într-o celulă extrem de strâmtă. Simţeam 
ceva pe ceafă, dar cum nu aveam voie să ne mișcăm, nu ne 
puteam da seama dacă era transpiraţie sau dacă erau gândaci. 
Toţi muream de sete, dar ne luam porția de apă doar de trei ori 
pe zi, atunci când ne era adusă mâncarea. Imi aduc aminte că 
sufeream de o sete sălbatică, animalică, încât aș fi băut și urină. 
Și îmi mai aduc aminte că mi-era o frică teribilă că aș fi putut 
adormi fie și pentru câteva clipe. Teroarea că în orice moment s- 
ar fi putut apropia de mine ca să-și stingă ţigările de pleoapele 
mele. 

Și foamea e atât de vie în memoria mea. 

Ca o lipitoare vâscoasă și transparentă ce se lipise de ochii 
mei afundați în orbite, de frunte și de creștetul capului, foamea 
îmi devora încet sufletul, deformat ca o spumă lăptoasă, pe 
punctul de a exploda. 


VP - 89 


De trei ori pe zi primeam aceeași mâncare pe care trebuia să 
o împărțim cu încă un deținut: puţin orez fiert, jumătate de bol 
cu supă și câteva bucățele de kimchi!. În starea în care 
ajunsesem - o fiară sălbatică fără nicio fărâmă de suflet -, am 
răsuflat ușurat când am aflat că urma să împart mâncarea cu 
Kim Jin-su. Și asta pentru că Jin-su nu mânca prea mult, pentru 
că arăta ca un bolnav incurabil, cu faţa lui albă ca varul și 
cearcănele negre sub ochii adânciţi în orbite, pentru că în 
pupilele lui lucea o privire inexpresivă, lipsită de orice emoție. 

Cu o lună în urmă, când am aflat de moartea lui din ziar, din 
pagina de decese, ochii lui au fost primul lucru la care m-am 
gândit. Mi-am amintit de privirea lui când mă urmărea cum 
pescuiam un firicel de mugur de soia din supa apoasă. Mi-am 
adus aminte de ura cu care-i priveam buzele în spatele cărora 
dispăruse o îmbucătură de mâncare. Tăcut, mă holbam la el 
înspăimântat la gândul că avea să mănânce toată supa. Avea 
aceiași ochi că ai mei: reci, inexpresivi și pierduţi, fără nicio 
urmă de umanitate în ei. 

Și totuși, nu înţeleg. Nu-mi pot explica de ce Jin-su a murit și 
eu am rămas în viaţă, mai ales că împărţisem aceeași mâncare. 
e 

Să fi suferit mai mult decât mine? Nu cred. La urma urmelor, 
am suferit și eu destul. Să fi dormit mai puțin decât mine? Păi, 
eu nici acum nu pot dormi. N-am avut nici măcar o singură 
noapte în care să pot dormi profund. Atât timp cât voi trăi, așa 
va fi pentru totdeauna. 

Domnule profesor, când m-aţi sunat pentru prima dată și m- 
ați întrebat de Kim Jin-su, chiar și după ce m-aţi sunat a doua 
oară, când am stabilit să mă întâlnesc cu dumneavoastră aici, 
de-atunci îmi pun zilnic aceeași întrebare: de ce el a murit și eu 
am rămas în viaţă? 

e 

Vă mai aduceți aminte, domnule profesor, ce mi-ați spus la 
telefon? Mi-aţi zis atunci că Kim Jin-su nu ar fi primul care-și 
pune capăt zilelor, aşa cum o fac mulți dintre noi, foştii deținuți. 


18 Garnitură obținută prin fermentarea verzei chinezești și a altor legume prin 
adăugarea de pastă de ardei iute roșu, sos de pește, usturoi, ghimbir etc. Metoda de 
preparare, ingredientele folosite și gradul de iuțime diferă în funcţie de regiune. 


VP - 90 


să înțeleg că vreţi să mă ajutaţi să nu urmez aceeași cale? Și 
totuși, dizertaţia pe care aveţi de gând să o scrieţi e pentru 
dumneavoastră, nu pentru altcineva. Nu-i așa? 

Nu pot să înțeleg ce-mi spuneți. Mi-aţi declarat că vreţi să 
faceţi un fel de autopsie psihologică a morții lui Kim Jin-su. 
Credeţi că dacă îmi înregistraţi mărturia îl veţi învia pe Jin-su? 
Probabil că amândoi am trecut prin experienţe asemănătoare. Și 
totuși, n-au fost identice. Cum credeţi că veţi fi în stare să-i 
faceţi autopsia propriei morţi atât timp cât nu-l puteţi întreba 
chiar pe el prin ce-a trecut și câte a îndurat? 

e 

Știu foarte bine că, dintre toți deţinuţii, Kim Jin-su a fost 
singurul supus unei torturi „speciale”. O fi fost din cauza faptului 
că arăta mai efeminat. Pe atunci habar n-aveam, dar am aflat 
acest detaliu la zece ani după moartea lui. 

Auzisem că paznicii din închisoare îl făceau să-și scoată 
penisul din pantaloni și să-l pună pe o masă. Apoi, îl amenințau 
că o să i-l zdrobească cu un ciomag din lemn. Se pare că tot ei, 
după ce-l dezbrăcau de la brâu în jos, îl duceau afară, pe peticul 
de iarbă din faţa arestului. li legau mâinile la spate și-l întindeau 
pe burtă. Il lăsau așa vreo trei ore, timp în care niște furnici 
uriașe îl pișcau de penis. Am aflat că, după ce l-au eliberat, 
aproape în fiecare noapte era bântuit de coșmaruri cu insecte. 

(J 

Nu știu nimic despre viaţa lui de dinainte de detenție. Îi 
văzusem de câteva ori tot intrând și ieșind din camera centrului 
de coordonare a acţiunilor civililor. 

În acel an, în 1980, Kim Jin-su intrase la facultate, era student 
în anul întâi. leșea în evidenţă prin puţinele fire de păr fin de pe 
obraji, faţa albă și genele neobișnuit de groase și dese. De 
fiecare dată când îl vedeam părea să fi fost în mare grabă. 
Mergea cu pași repezi. Cumva, brațele și picioarele subţiri și 
trupul lunguieţ îl făceau să pară și mai grăbit decât era. 

Cel puţin știu cu ce se ocupa: se îngrijea de răniţi, ţinea 
evidența cadavrelor, făcea rost de coșciuge și de steaguri 
naţionale, pregătea ceremoniile funerare. 

Nu mi-a trecut prin cap că avea să rămână acolo până în 
ultima noapte. Jin-su fusese unul dintre studenţii care 
propuseseră ca, după colectarea armelor, sediul Prefecturii să 
fie evacuat, înainte ca trupele militare să intre în oraș. Tot el 


VP - 91 


fusese unul dintre cei ce susțineau că nu mai trebuia sacrificată 
nicio viaţă în luptă. Se înserase, și încă îl mai vedeam pe holurile 
Prefecturii. Și totuși, mă îndoiam că va rămâne acolo. Eram 
sigur că avea să părăsească clădirea înainte de miezul nopții. 

Eu, Jin-su și încă vreo zece camarazi ne-am adunat în mica 
sală de conferinţe de la etajul doi. Ne-am prezentat pe rând și 
cu toții credeam că acea noapte era prima și ultima în care ne 
mai întâlneam. Ca să fim ușor de identificat, fiecare ne-am pus 
în buzunarul de la cămașă o bucăţică de hârtie pe care am scris 
câteva rânduri despre ultima dorinţă, numele și adresa unde 
locuiam. Până când n-am aflat prin staţia portabilă de emisie- 
recepţie că armata ce se ocupa cu respectarea legii marţiale 
avea să intre din nou în oraș, niciunul dintre noi nu-și imaginase 
că vom simţi pe viu, pe pielea noastră, cum totul avea să se 
prăbușească. Abia atunci tensiunea a început să crească în 
micul nostru grup. 

Pe la miezul nopţii, comandantul trupelor civile l-a chemat pe 
jin-su pe coridor și i-a ordonat să scoată toate femeile din 
clădirea Prefecturii. Bărbatul ţipa atât de tare, încât vocea lui se 
auzea până în sala de conferințe. Bănuiam că Jin-su fusese ales 
dintre noi toți și însărcinat cu responsabilitatea asta tocmai 
pentru că arăta atât de firav și subțţirel. Probabil bărbatul credea 
că nu ne-ar fi afectat cu nimic dacă Jin-su nu s-ar mai fi întors 
printre noi. Când a plecat avea o pușcă pe umăr, iar fața îi era 
crispată din cauza emoţiilor. „Să nu mai calci pe-aici!” îmi 
amintesc că i-am spus atunci în gând. 

Mă înșelasem. După nici jumătate de oră, Kim Jin-su s-a întors, 
iar faţa lui era complet relaxată. Trecuse mult timp de când nu 
mai dormise și abia își mai putea ţine ochii deschişi. Și-a 
rezemat pușca de perete, s-a ghemuit pe o parte, pe canapeaua 
din piele sintetică de sub fereastră, și a adormit buștean, într-o 
clipă. 

— îmi pare rău, am aţipit... îmi amintesc că mi-a zis cu glas 
stins, când l-am zgâlţâit ușor ca să-l trezesc. 

Ciudat, dar și ceilalţi din jurul lui ne-am simţit fără vlagă dintr- 
odată și ne-am așezat pe jos, sprijiniți de perete. Câţiva dintre 
noi au început să moţăie. Nu m-am putut abține și m-am 
ghemuit și eu pe canapea, lângă Jin-su. Nu știu cum să spun, dar 
căzuserăm pradă unui somn greoi, ce ne acoperea ochii, gurile 


VP - 92 


și urechile ca o pânză vâscoasă tocmai atunci când ar fi trebuit 
să fim cu toţii vigilenţi și stăpâni pe noi. 

Ecoul slab al unei uși deschise și închise încetișor m-a făcut 
să-mi ridic pleoapele și am văzut un elev de gimnaziu cu părul 
tuns castron, așezându-se brusc pe canapea. 

— Cine ești? De unde vii? l-am întrebat cu vocea gâtuită de 
ameţeala somnului. 

— Mi-e atât de somn... Vreau să dorm un pic aici, lângă voi, 
mi-a răspuns băiatul fără să-și deschidă ochii. 

— Ce s-a întâmplat? a tresărit Jin-su, de îndată ce i-a auzit 
glasul. Dong-ho! Nu ţi-am spus să pleci? Nu mi-ai promis că te 
întorci acasă? l-a întrebat cu voce stinsă, apucându-l cu putere 
de un braţ. Ce naiba cauţi aici? Ce vrei să faci? Ai habar cum să 
tragi cu pușca? s-a răstit la băiat. 

— Frăţioare, te rog, nu te mânia, i-a răspuns băiatul cu sfială. 

Continuau să se certe și, din cauza lor, ceilalţi tovarăși 
începuseră să se trezească. 

— Să te predai cu prima ocazie! i-a spus Jin-su strângându-l 
de braţ. Ai priceput? Să te predai! Ridici mâinile deasupra 
capului și ieși. Nu au cum să omoare un puști cu mâinile 
ridicate. 

a 

În 1980 aveam douăzeci și trei de ani și îmi reluasem studiile 
la facultatea de pedagogie după ce terminasem armata. Scopul 
meu în viață era să mă fac învățător. Bănuiesc că de asta mi-a și 
fost încredinţată misiunea să conduc în acea noapte tinerii 
dezorganizați și bezmetici ce se adunaseră în mica sală de 
conferinţe a Prefecturii. 

Mai mult de jumătate din ei nu ajunseseră nici la vârsta 
majoratului!*. Printre ei era un elev la seral care nu credea nici 
în ruptul capului că glonţul iese prin ţeava puștii după ce o 
încarci și apeși pe trăgaci. Ca să se convingă, băiatul a ieșit în 
curtea Prefecturii, ridicând arma și trăgând cu sete spre cerul 
cufundat în bezna nopții. 

Cei care nu voiau să se ducă acasă erau tocmai elevii care nu 
împliniseră vârsta majoratului, adică douăzeci de ani. Erau atât 
de încăpățânaţi încât insistau să fie primiţi măcar cei ce 
făcuseră șaptesprezece ani. Cei mai mari s-au luat la harță cu ei 


19 Vârsta majoratului în Coreea de Sud este douăzeci de ani și corespunde vârstei de 
nouăsprezece ani din celelalte ţări. 


VP - 93 


și a fost nevoie de multă muncă de lămurire până când au reușit 
să-i convingă să se întoarcă la casele lor. 

Strategiile de acţiune indicate de comandantul trupelor civile 
nu aveau nicio legătură cu realitatea. Cum armata 
proguvernamentală, responsabilă cu respectarea legii marţiale, 
avea să ajungă după estimările noastre la Prefectură pe la ora 
două dimineața, începuserăm să ne deplasăm spre coridorul de 
la etajul doi în jurul orei unu și jumătate. 

Fiecare fereastră era păzită de un bărbat adult, în timp ce 
băieții minori stăteau întinși pe burtă între ferestre, pregătiţi să 
ia locul celor mari dacă aceștia ar fi fost împușcați. Habar nu 
aveam ce sarcini aveau celelalte grupuri de civili sau dacă 
strategia noastră avea sau nu șanse de reușită. Comandantul 
trupelor civile ne-a spus că scopul nostru era să rezistăm acolo 
până se lumina de ziuă, până când sute de mii de oameni din 
Gwangju se vor aduna în piața centrală, în fața fântânii 
arteziene. 

Acum totul mi se pare o aiureală, însă atunci am crezut în 
vorbele lui, chiar dacă numai pe jumătate. Eram conștienți că 
am fi putut muri cu toţii, dar, cumva, speram să putem rămâne 
în viață. Ajunseserăm la capătul puterilor, știam că am fi putut fi 
învinși, dar cumva încă mai credeam că puteam rezista până la 
capăt. In sufletul meu, dar și în cele ale mai tinerilor mei 
camarazi, pulsa mai multă speranţă decât teamă. Niciunul 
dintre noi nu știa că doar cu o zi înainte purtătorul de cuvânt al 
trupelor civile și studențești se întâlnise cu jurnaliștii străini. 
Habar nu aveam că tocmai el anunţase ca sigură înfrângerea 
noastră, că spusese că ne era frică de moarte, că eram 
conștienți că vom fi uciși cu toţii. Și totuși eu nu mă puteam lăsa 
convins de ideile astea nobile, aproape ireale. 

Cât despre Kim Jin-su, nu știam ce credea el despre toate 
astea. Oare când s-a întors la Prefectură să fi fost resemnat, 
gata să moară? Poate credea la fel ca și mine că ar fi putut 
rămâne în viaţă, că eram în stare să apărăm Prefectura. Probabil 
și lui îi dădea târcoale un firav optimism ce-i șoptea că după 
Revoltă ne vom putea trăi rămășiţa de viaţă fără să simţim nicio 
urmă de rușine pentru tot ce făcuserăm. 

e 

Ştiam foarte bine că armata pro-guvernamentală era mult 

mai numeroasă decât noi. Și totuși simțeam în mine ceva mai 


VP - 94 


copleșitor și mai puternic decât forța lor: conștiința. Da, da... 
conștiința, cel mai terifiant lucru de pe lumea asta. 

În ziua în care am dus într-o roabă, în fruntea coloanei 
demonstranţilor, cadavrele a doi protestatari uciși de soldaţi, în 
ziua în care am stat alături de sute de mii de oameni în bătaia 
puștilor, șocat, am descoperit ceva pur și sublim înăuntrul meu: 
moartea propriei mele frici. Simţeam că de-aș fi murit atunci, pe 
loc, nu mi-ar fi păsat. Aveam sentimentul că sângele meu se 
contopise cu sângele sutelor de mii de protestatari într-o uriașă 
venă. E o senzaţie pe care și acum o simt foarte vie în memoria 
mea. Am simţit cum sângele ce curgea prin vena uriașă hrănea 
cea mai mare și cea mai nobilă inimă din lume, făcând-o să 
pulseze. lar eu îndrăzneam să mă cred o părticică din acea 
inimă imensă. 

La ora unu după-amiaza, în timp ce din difuzoarele Prefecturii 
răsuna imnul naţional, soldaţii au început să tragă în mulţime. 
Eram la jumătatea coloanei de protestatari și am luat-o la fugă. 
A fost momentul în care cea mai mare și nobilă inimă din lume 
s-a sfărâmat în mii în bucățele. Ecoul gloanţelor nu se auzea 
venind doar dinspre piaţă. Trăgătorii erau urcați și pe 
acoperișurile clădirilor înalte din împrejurimi. Continuam să 
alerg, în timp ce în jurul meu oamenii cădeau seceraţi de 
gloanţe. M-am oprit doar când mi-am dat seama că eram destul 
de departe de piața centrală. Atât de tare gâfâiam încât 
simţeam că-mi explodează plămânii. 

M-am prăbușit pe scările din faţa unui magazin cu obloanele 
trase. Faţa îmi era acoperită cu lacrimi și sudoare. Câţiva 
protestatari, mult mai curajoși decât mine, se adunaseră în 
mijlocul străzii și discutau aprins. Plănuiau să fure arme din 
barăcile centrelor de instrucţie ale militarilor rezerviști. „O să 
crăpăm cu toţii dacă stăm cu mâinile în sân. Or să ne împuște 
pe toţi. În cartierul meu, cei de la forțele aeriene au intrat și în 
case. Eram mort de frică și am dormit toată noaptea cu un cuțit 
ascuns sub pernă. Și-au pierdut minţile! Cum naiba să tragă 
sute de gloanţe în plină zi!?” 

Am rămas acolo pe scări până când s-a întors bărbatul care-și 
lăsase camionul în faţa magazinului. În mintea mea mă 
întrebam: sunt în stare să port o armă, să ţintesc un om viu și să 
apăs pe trăgaci? In creierul meu se perindau imaginile miilor de 
puști ale soldaţilor ucigând sutele de mii de protestatari, ale 


VP - 95 


oamenilor prăbușiţi pe caldarâm când gloanţțele le sfârtecau 
carnea, ale trupurilor lor lipsite de viață, dar totuși calde, ce 
începeau să se răcească. 

Când camionul în care mă urcasem a ajuns în centrul orașului, 
afară deja se întunecase. De două ori o luasem pe un drum 
greșit, așa că atunci când am reușit să ajungem la centrul de 
instrucţie al rezerviștilor am constatat că toate armele fuseseră 
luate. În timp ce noi căutam arme, habar nu aveam câte vieţi 
omenești fuseseră sacrificate în luptele de stradă. Tot ce-mi 
amintesc sunt cozile interminabile din faţa spitalului, de a doua 
zi dimineață, când oamenii așteptau să doneze sânge pentru cei 
răniţi; îmi amintesc și acum că, îmbrăcaţi în halate albe pătate 
de sânge, doctorii și asistentele alergau pe străzile ce arătau ca 
niște ruine, cărând pe targă răniții; îmi amintesc de niște fete ce 
ne-au dat nouă, bărbaţilor urcați în camion, chiftele mari din 
orez, apă și câteva căpșuni. Și acum răsună în mintea mea 
glasurile ce cântau cu toată puterea, la unison, imnul naţional și 
Arirang. 

Au fost momente în care am simţit că se petrecea un miracol 
cu noi toți: fiecare evadase din propria cochilie, lăsându-și 
carnea să i se contopească cu cea a omului de alături. Simţeam 
cum cea mai mare și mai nobilă inimă din lume, sângerândă și 
sfărâmată în mii de bucăţi, se reîntregea din nou, într-un tot 
perfect, pulsând cu viaţă. Acele clipe, acele senzații au rămas în 
sufletul meu pentru totdeauna. Știţi, domnule profesor, nu-i așa? 
Cât de puternice sunt acele sentimente când simţi că te purifici, 
că te-ai transformat în cea mai curată și virtuoasă ființă umană 
cu putinţă! Ce magnifică e clipa în care simţi că în tine 
conștiința a prins rădăcini, strălucind în străfunduri, orbitoare ca 
o nestemată! 

Atunci credeam că mai tinerii mei camarazi, rămași în acea 
noapte să apere Prefectura, simţțiseră la fel ca mine, că erau 
gata să-și dea viaţa în schimbul nestematei, conștiința. Acum, 
însă, nu mai sunt sigur de nimic. Ce știau despre moarte copiii 
ăia ca să fi fost în stare să facă un asemenea troc? Ce știau 
despre moarte copiii ăia care, întinși pe burtă sub ferestre, cu 
puștile pe umăr, se smiorcăiau că le era foame, care întrebau 
dacă au voie să se ducă până în sala de conferinţe ca să ia niște 
prăjituri Castella și sticle cu suc Fanta? 


VP - 96 


De îndată ce s-a auzit prin staţia de emisie-recepţie că forțele 
armate pro-guvernamentale aveau să ajungă în zece minute la 
sediul Prefecturii, Kim Jin-su s-a ridicat de sub fereastra pe care 
o păzea și a spus: 

— Le vom ţine piept atât cât ne stă în puteri, până ne vor 
ucide... Dar cei tineri nu sunt în stare să reziste aici. 

Vorbise de parcă ar fi fost un bărbat în toată firea, la treizeci 
sau patruzeci de ani, și nu un adolescent ce abia trecuse de 
douăzeci de ani. 

— Trebuie să ne predăm. Dacă știți că nu vă așteaptă decât 
moartea, aruncaţi-vă armele și predaţi-vă imediat! Căutaţi o 
cale să rămâneţi în viață... 

e 

Nu vreau să vorbesc despre ce a urmat. Nimeni nu are dreptul 
să-mi spună că trebuie să-mi amintesc ce s-a întâmplat, nici 
măcar dumneavoastră, domnule profesor. Nu am tras în nimeni, 
nu am ucis pe nimeni. 

Niciunul din patrula noastră n-a apăsat pe trăgaci, nici atunci 
când soldaţii se apropiau de noi, urcând pe scări, prin întuneric. 
Eram conștienți că, dacă apăsam pe trăgaci, i-am fi omorât. Dar 
niciunul dintre noi n-a fost în stare să apese pe trăgaci. Cu toții 
eram doar niște copii incapabili să tragă cu arma. Eram niște 
copii înarmaţi cu arme ce nu puteau ucide pe nimeni. 

e 

Abia mai târziu am aflat că în acea zi soldații primiseră opt 
sute de mii de gloanțe. Pe atunci, Gwangju avea patru sute de 
mii de locuitori. Cu alte cuvinte, fuseseră aprovizionați cu câte 
două gloanțe pentru uciderea fiecărui locuitor. Eram convins că 
dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură neașteptată, soldații ar fi 
primit ordine să tragă câte două gloanţe în fiecare dintre noi. 
Reprezentantul studenţilor ne spusese că dacă am fi lăsat 
armele pe coridor și am fi evacuat Prefectura, soldații ar fi tras 
în civilii neînarmaţi cu propriile noastre arme. 

De fiecare dată când îmi aduc aminte de sângele ce se 
scurgea pe scările Prefecturii în acei zori de zi întunecațţi, înțeleg 
că moartea celor uciși nu a fost doar moartea lor. 

Moartea lor a ţinut locul morţii altora. Moartea lor a făcut ca 
alţi mii de oamenii să nu moară, ca alte mii de inimi să nu 
sângereze. 


VP - 97 


Trăgeam cu coada ochiului la sângele ce curgea din trupurile 
celor de lângă mine, cu care vorbisem cu numai câteva clipe 
înainte. Întins pe burtă, cu capul lipit de podeaua coridorului, nu 
eram în stare să-mi dau seama care dintre ei muriseră și care 
mai erau încă în viaţă. Dintr-odată, am simţit cum cineva scria 
cu o carioca groasă pe spatele meu Element radical. Posesor de 
arme. Am aflat de aceste cuvinte abia mai târziu, după ce am 
fost aruncaţi în centrul de detenţie al academiei militare. 

e 

Până în iunie fuseseră eliberaţi, unul câte unul, cei care la 
momentul arestării nu avuseseră arme; numai cei catalogaţi 
drept elemente radicale și posesori de arme rămăseseră închiși 
în centrul de detenţie al academiei militare. Din acel moment, 
programul de tortură a intrat într-o nouă fază. Ca să nu-și 
forțeze prea mult mușchii, torţionarii aleseseră metode de 
provocare a suferinței mult mai elaborate decât bătăile 
regulate: „acele de păr”, „puiul la rotisor”, simularea înecării și 
șocurile electrice?. De data asta nu mai voiau să scoată de la 
noi mărturii despre cele întâmplate în realitate. Tot ce urmăreau 
era să ne autodenunţăm cu mărturii fabricate, doar ca să umple 
spaţiul gol din dreptul numelor noastre scrise pe un registru. 

Perechea mea era Kim Jin-su, și împărțeam cu el puțina 
mâncare ce ne era adusă pe o tavă. Amândoi făceam eforturi 
uriașe să nu ne gândim prin ce trecuserăm cu câteva ore mai 
devreme în camera de interogatoriu. Tăcuţi duceam la gură 
lingurile cu mâncare, stăpânindu-ne cu greu să nu ne sfâșiem ca 
fiarele sălbatice din cauza unui bob de orez sau a unei bucățele 
de kimchi. 

(J 

— M-am săturat! Am îndurat destul! Ce naiba se alege de 
mine dacă tu înfuleci toată mâncarea? a țipat unul dintre 
bărbaţi, aruncând tava pe jos și repezindu-se la colegul cu care 
împărțea mâncarea. 

— Vă... vă rog, nu faceţi asta... a îngăimat un băiat, încercând 
să intervină între cei doi bărbaţi ce se împingeau cu putere unul 
pe altul. 


20 Înfiptul acelor de păr - legarea braţelor și picioarelor la spate și introducerea unei 
bucăți mari de lemn între acestea și spatele arcuit. Pui la rotisor - torturarea 
deținutului prin legarea corpului acestuia cu capul în jos, în jurul unui bare, și 
aplicarea de lovituri concomitent cu rotirea barei. 


VP - 98 


Eram șocat, căci era pentru prima dată când îl vedeam pe 
băiatul acela, atât de liniștit și retras, deschizând gura. 

— Doar su-sun-tem ga-ta să... mu-murim cu to-ții... 

Abia atunci și-a ridicat Kim Jin-su ochii și privirea lui pustiită a 
întâlnit-o pe a mea. A fost momentul în care ne-am dat seama 
ce voiau de la noi, ce urmăreau să ne facă să simţim prin 
înfometare și tortură: O să vă facem să vă dați seama că ati fost 
de tot râsul, voi cei care ați fluturat steagul și ați cântat imnul 
național. O să vă arătăm că nu sunteți decât niște hălci de carne 
împuțite, cu răni în putrefacție, niște stârvuri de fiare sălbatice 
moarte de foame. 

După altercaţia din acea zi, Kim Jin-su a început să intre în 
vorbă cu băiatul bâlbâit, pe nume Yeong-jae. Deținuții 
terminaseră de mâncat, și preţ de vreo zece minute, cât 
gardienii nu erau foarte vigilenţi, Jin-su i-a vorbit băiatului cu 
glas domol. 

— Auzi, Yeong-jae! Mănânci atât de puţin... Ti-o fi foame, nu-i 
așa? Kim Yeong-jae, ia zi-mi, de unde se trage familia ta? Din ce 
clan? Și eu sunt tot un Kim, sunt din clanul Kimhae?!. Și nu-mi 
mai vorbi cu dumneavoastră. Tu ai șaisprezece ani, eu am 
douăzeci... Sunt doar cu patru ani mai mare decât tine. Nu-mi 
arăt vârsta, așa-i? Păi, atunci zi-mi unchiule. La urma urmei, îmi 
ești un fel de nepot... 

Am tras cu urechea și așa am aflat că băiatul făcuse doar 
școala primară și că de trei ani învăţa tâmplărie la atelierul 
unchiului său, fratele maică-sii. Influențat de băiatul unchiului 
său, ce era doar cu doi ani mai mare decât el, Yeong-jae se 
alăturase trupelor combatanţilor civili. În ultima noapte a 
revoltei, vărul său a fost ucis de soldaţi în clădirea Asociaţiei 
Tinerilor Bărbaţi Creștini. Băiatul n-a vărsat nicio lacrimă cât 
timp ne-a povestit despre tragedia vărului său, dar, când Jin-su 
l-a întrebat ce ar vrea să mănânce, s-a frecat la ochi cu pumnul 
drept și a răspuns cu glasul înecat în lacrimi: 


21 Referire la prestigiul numelui de familie Kim (cel mai frecvent în peninsula 
coreeană, alături de Park și Lee), în funcţie de originea geografică și intelectuală a 
clanului nobiliar de care se presupune că aparține persoana ce poartă acest nume. 
Conform documentelor istorice, cei numiţi Kim, din clanul Kimhae (numele unui oraș 
din provincia Gyeongsangde Sud), aparțin arborelui genealogic al regelui Suro (sec. |- 
Il d.H). 


VP - 99 


— Ce-cel mai ta-tare vreau să mă-mănânc o bu-bucată de 
Cas-Castella, cu-cu niște susuc acidulat Cider?2. 

Fără să scot un cuvânt, mă uitam la mâna lui stângă, rămasă 
în poală, la bucățelele de vată înfipte între degete. 

e 

Nu aveam linişte, gândurile mă torturau fără încetare: tot ce 
voiam era să înţeleg ce se petrecea cu mine, să deslușesc toate 
încercările prin care treceam. Toată avuția mea, tot ce-mi 
aparținea doar mie, nu era decât puroiul apos și împuțit, saliva 
ce mirosea îngrozitor, sângele și lacrimile, mucii ce-mi curgeau 
din nas și niște chiloţi plini de urină și rahat. Sau poate că asta 
era tot ce rămăsese din mine. Eul meu era acolo, într-o masă 
nedefinită de carne putredă din care se scurgeau secreţii 
vâscoase și infecte. 

Nici în ziua de azi nu pot suporta vara. 

Când simt picăturile de transpiraţie curgând pe spate și pe 
piept, încet, ca un roi de insecte târâtoare, mă copleșesc 
aceleași senzaţii ca atunci când fiinţa mea a fost redusă la o 
simplă halcă de carne. Mă sufoc și trag adânc aer în piept. 
Strâng cu putere din dinţi și trag adânc aer în piept. 

(J 

Când îmi bagă bucata de lemn între umeri și șale, sub brațele 
legate strâns la spate, când o răsucesc forțându-mi încheieturile 
să se depărteze și să scrâșnească cât mai tare, îmi scapă printre 
buze: 

— Vă implor, opriţi-vă! Recunosc: am greșit. 

Contopite cu respiraţia mea întretăiată, între două secunde ce 
se scurg una după alta, torţionarii îmi bagă sub unghiile de la 
mâini și de la picioare burghie spiralate, din fier. Simt că mă 
sufoc și eul scuipă din nou aceleași cuvinte: 

— Vă implor, opriţi-vă! Recunosc: am greșit. 

Între alte două secunde, legate prin gemetele mele, strig cu 
putere: 

— Vă implor! Faceţi-mi trupul să dispară! Ștergeţi-l de pe faţa 
pământului! 

e 

Cât timp am fost forțați să ne scriem rapoartele, în câteva 
luni, din vară până toamnă, o clădire mică cu un singur etaj 
fusese ridicată pe terenul viran al academiei militare. Ca să nu 


22 Băutură răcoritoare sud-coreeană, acidulată și cu gust de lămâie. 
VP - 100 


mai fie nevoiţi să ne transfere în altă parte, făcuseră un fel de 
tribunal militar, special pentru judecarea celor închiși acolo. 
Procesul a început în cea de-a treia săptămână a lunii 
octombrie. Vremea se răcise și trecuseră zece zile de când 
terminasem de scris și ultimul raport. Cele zece zile au fost 
primele fără tortură din existenţa noastră din spatele gratiilor. 
Acoperite de cruste vineţii, rănile de pe trupurile noastre 
începuseră să se vindece. 
e 

Îmi aduc aminte că procesul a durat cinci zile, cu câte două 
sesiuni pe zi. La fiecare sesiune era pronunţată sentința pentru 
vreo treizeci de deţinuţi. Eram atât de mulți acuzați, încât 
ocupaserăm toate locurile, până la ultimul rând de bănci din 
sala de judecată. Așezaţi între noi, câţiva zeci de soldaţi ne 
păzeau cu puștile în mâini. 

— Capul jos! ne-a ordonat un sergent. 

De îndată ce mi-am lăsat capul în jos, sergentul a ţipat 

— Mai jos. 

Obedient, mi-am aplecat capul și mai adânc. 

— Dintr-un moment în altul, președintele completului de 
judecată va intra în sală. Dacă scoateţi și cel mai mic sunet vă 
împușc pe loc, aţi priceput? Țineţi-vă gurile închise și capul în 
jos până la sfârșit. E clar? 

Cu puștile încărcate, soldaţii se plimbau printre noi, lovindu-i 
peste ceafă cu patul puștii pe cei ce nu stăteau în poziţia 
corespunzătoare. De afară se auzea cântecul greierilor 
tomnatici. Îmbrăcat în hainele de deţinut pe care le primiserăm 
în dimineaţa acelei zile - curate, de culoare albastră, încă 
mirosind a detergent -, nu-mi puteam lua gândul de la vorbele 
sergentului: vă împușc pe loc. Mi-am ţinut respiraţia, așteptând 
să fiu executat în orice moment. În sinea mea îmi spuneam că 
moartea poate fi la fel de rece și de reconfortantă ca noua 
uniformă în care eram îmbrăcat. Și dacă viaţa mea a fost vara 
ce trecuse, și dacă viaţa mea a fost un trup îmbibat cu sânge, 
puroi și sudoare, un șir de secunde încremenite, ce nu se 
scurgeau oricât de mult aș fi gemut de durere, și dacă viața 
mea a fost un noian de momente în care am mestecat muguri 
de soia acriţi când simţeam o foame cumplit de umilitoare, 
atunci moartea mea nu putea fi decât o pensulă ce ar fi șters 
toate astea, dintr-o singură mișcare, pentru totdeauna. 


VP - 101 


— Sosește completul de judecată. 

De îndată ce grefierul și-a terminat vorba, ușa s-a deschis și 
în sală au intrat trei judecători. Țineam capul aplecat și am auzit 
un sunet ciudat venind dinspre al doilea rând din față. Mi-am 
ridicat ușor privirea și m-am uitat la rândul din faţa mea. Cu o 
voce tânguită, cineva începuse să cânte primele acorduri din 
imnul naţional. Până să-mi dau eu seama că cel care începuse 
să cânte nu era nimeni altul decât Yeong-jae, toți ceilalți deținuți 
cântau în cor. O forță ţâșnind din interiorul meu m-a făcut să 
deschid gura și să cânt și eu. Noi cei care ne ţinusem capul 
plecat ca și cum am fi fost fără suflare, noi cei care nu eram 
decât o masă de sudoare, puroi și sânge, continuam să 
fredonăm liniștiți, în timp ce soldaţii ne priveau impasibili. În 
mod straniu, nu au ţipat la noi, nu ne-au lovit în ceafa cu patul 
puștilor, nu ne-au înșirat cu spatele la perete și nici n-au tras în 
noi. Până când am terminat de cântat imnul naţional, în spaţiul 
dintre strofe se plăsmuia o liniște amenințătoare ce se prăbușea 
în aerul rece din sala tribunalului militar, odată cu cântecul trist 
al greierilor tomnatici. 

e 

Am fost condamnat la nouă ani de închisoare, iar Jin-su a 
primit șapte. Sentințele au fost date aiurea, căci până la 
Crăciun, în anul următor, toţi am fost eliberaţi pe rând - și cei 
condamnaţi la moarte, dar și cei ce fuseseră condamnaţi la 
închisoare pe viață. Chipurile, fuseserăm eliberaţi printr-un ordin 
de amnistie specială. Se pare că autorităţile militare au 
recunoscut, tacit, absurditatea capetelor de acuzare. 

La doi ani după ce am fost eliberaţi, m-am revazut cu Kim Jin- 
su cam pe la sfârșitul anului. 

Ziua se îngâna cu noaptea, iar eu mă întorceam acasă, după 
ce băusem până în zori cu un fost coleg din gimnaziu. Tocmai 
când treceam prin faţa ferestrei unui local prăpădit, de pe 
marginea șoselei, mi-a sărit în ochi silueta unui tânăr. Stătea 
singur la o masă și mânca dintr-un bol o supă pentru 
mahmureală. Picioarele mi s-au oprit instantaneu. Totul mi se 
părea atât de cunoscut: spatele încovoiat peste bolul plin cu 
supa deasă cu orez, puterea cu care strângea lingura. Era atât 
de concentrat și serios, de parcă ar fi fost un elev ce se chinuia 
să-și facă temele. De sub genele lungi și groase, ochii lui priveau 
pierduţi în fundul bolului. Se uita la supa făcută din sânge de 


VP - 102 


bou ca și cum lichidul negru ar fi ascuns în el o ghicitoare 
imposibil de dezlegat, oricât de mult și-ar fi stors creierii. 

Am intrat și m-am așezat în fața lui. Kim Jin-su m-a privit cu o 
expresie lipsită de orice emoție. Nu părea deloc mișcat că mă 
revede. Mă trezisem un pic din aburii alcoolului și am pufnit 
încet în râs. Stăteam în fața lui, așteptând să-i văd pe chip un 
semn că-mi ierta mahmureala, așteptând de la el un zâmbet 
vag și leneș, ca și cum abia atunci s-ar fi trezit din somn. 

În timp ce ne povesteam unul altuia despre viaţa noastră de 
după eliberare, am simţit cum privirile ieșeau din noi ca niște 
tentacule transparente, că se atingeau ușor, ca și cum ar fi vrut 
să fie mărturiile vii ale umbrelor de pe fețele noastre, ca și cum 
ar fi vrut să ne arate că râsetele noastre forțate nu puteau să 
ascundă urmele lăsate de suferințele prin care trecuserăm 
amândoi. Niciunul dintre noi nu reușise să se întoarcă la școală. 
Și eu și el eram poveri grele pentru familiile noastre și ne 
duceam viaţa de zi cu zi închiși în casă. Cândva, Jin-su lucrase la 
magazinul de produse electrocasnice al cumnatului său. Cât 
despre mine, muncisem o vreme la restaurantul tradiţional 
coreean pe care-l avea o rudă de-a mea, dar renunţasem să mai 
merg acolo cu ceva timp în urmă. l-am spus că voiam să iau o 
pauză până la sfârșitul anului, că aveam de gând ca după Anul 
Nou să mă angajez la o firmă de taximetrie, că într-o bună zi, 
din banii pușii deoparte, o să am propria mea mașină cu care o 
să fac taximetrie. De îndată ce mi-am terminat vorba, mi-a 
răspuns apatic, ca și cum nu auzise ce-i spusesem până atunci. 

— La fel mi-a spus și mie cumnatul meu: ia-ţi permisul pentru 
mașini de tonaj greu. Mi-a zis că n-am de ales, că orice aș face, 
nu mă pot angaja la un birou, la o firmă obișnuită. Da' pot eu să- 
mi iau permisul de conducere? Cu vreo câteva zile în urmă, am 
aruncat o privire în culegerea de teste și m-a luat durerea de 
cap. Mă doare atât de tare capul încât nu pot memora nimic. Am 
zile pline la magazinul de electrocasnice, când sunt multe 
încasări. Atunci mi-e cel mai greu... Mă iau durerile de cap de la 
o simplă adunare sau scădere. 

M-am plâns și eu, spunându-i că sufăr de durere de dinţi, că 
mai tot timpul iau analgezice, chiar dacă habar nu am de ce mă 
doare dantura. Și-a continuat vorba, întrebându-mă pe același 
ton placid: 


VP - 103 


— Poţi să dormi? Eu nu pot să închid un ochi. Deloc. Am venit 
aici de unul singur, am golit două sticle cu soju? și acum mă 
chinui să scap de mahmureală cu supa asta. Soră-mii nu-i place 
să mă vadă bând acasă. De-aia vin aici. Nu se enervează pe 
mine, dar începe să bocească. Și asta mă face să beau și mai 
mult. 

Jin-su și-a ridicat ochii din bolul cu supă și s-a uitat la mine, 
cumva, indiferent. 

— Ce zici? Mai tragem o dușcă? Hai să mai luăm un pahar! 

Am stat acolo și am băut împreună până când am început să 
vedem dincolo de fereastră oameni grăbindu-se să ajungă la 
serviciu, cu gulerele ridicate la hainele groase de lână. Licoarea 
tare și incoloră pe care o turnam fără oprire în paharele reci de 
sticlă nu ne putea face să dăm uitării tot prin ce trecusem. 
Frânturi de momente din acea noapte îmi străfulgera memoria 
pentru ca, mai apoi, dintr-odată, să nu-mi mai aduc aminte 
nimic din ce s-a întâmplat. Nici acum nu știu cum mi-am luat 
rămas-bun de la el și cum am ajuns acasă. Tot ce-mi amintesc 
este umezeala pe care am simţit-o când Jin-su a răsturnat sticla 
pe masă și tăria rece s-a scurs pe pantalonii mei din catifea 
reiată. Îl văd ca prin ceaţă cum încerca să-mi șteargă pantalonii 
cu mâneca puloverului. Apoi, după ce s-a chinuit în zadar să-și 
țină capul drept, a căzut în cele din urmă cu fruntea pe masă. 

[] 

După acea noapte, câteodată obișnuiam să mă mai văd cu 
Jin-su la un pahar de băutură. Când ne priveam unul pe celălalt 
vedeam două vieţi asemănătoare, reflectate pe chipurile 
noastre ca în niște cioburi de oglindă: în cei zece ani ce se 
scurseseră de la revederea noastră, niciunul dintre noi nu 
reușise să obțină vreo calificare profesională; amândoi 
făcuserăm accidente cu mașina și adunaserăm datorii, ne 
loviserăm și ne îmbolnăviserăm; amândoi cunoscuserăm niște 
fete tandre și delicate și, tocmai când credeam că toate 
suferinţele noastre luaseră sfârșit, ne-am trezit din nou singuri și 
părăsiţi - fusese vina noastră, nu a lor. Nu mai eram tinerii de 
altă dată; îmbătrâniserăm amândoi, luptând în fiecare zi cu 
insomniile și coșmarurile, înghițind analgezice și somnifere. 
Nimeni nu-și mai făcea griji pentru noi, nimeni nu mai vărsa 


23 Băutură tradiţională coreeană obținută prin distilarea cerealelor (orez, grâu, orz 
etc.) cu o concentraţie de alcool de 20-40%. 


VP - 104 


vreo lacrimă pentru noi. Ajunseserăm să ne dispreţuim pe noi 
înșine. În trupurile noastre rămăseseră captive camera de 
interogatoriu, pixul negru Monami, oasele degetelor ieșind în 
afară, ecoul cunoscut al glasurilor noastre, înecate în rugăminţi 
tânguitoare. 

Odată, Kim Jin-su mi-a spus: 

— Ştii, frăţioare... Au fost câţiva oameni pe care voiam să-i 
ucid. 

Încă nu se ameţise atât de tare și mă fixa cu ochii lui negri și 
profunzi. 

— Și mi-am zis: când o fi să mor, o să-i iau cu mine pe toţi pe 
care am vrut să-i ucid. 

Fără să scot un cuvânt, i-am umplut paharul cu tărie. 

— Da' acum, nici nu mă mai gândesc la așa ceva. Am ajuns la 
capătul puterilor. Frăţioare... mi-a spus el fără să-și ridice ochii 
din paharul de sticlă plin cu licoarea transparentă, ca și cum 
cuvintele mele ar fi ieșit de acolo și nu din gura mea. Am avut 
arme, așa-i? 

Am  încuviinţat, dând ușor din cap, dar nu părea să fie 
răspunsul pe care-l căuta. 

— Armele alea ar fi trebuit să ne apere, nu-i așa? 

Continua să se uite în pahar și schița un zâmbet vag, ca și 
cum ar fi fost obișnuit să se întrebe și să-și răspundă de unul 
singur. 

— lar noi, nici măcar nu am fost în stare să tragem cu ele... 

e 

Anul trecut în septembrie m-am întâlnit cu el întâmplător. 
Ziua se îngâna cu noaptea și mă întorceam acasă după ce 
terminasem tura de noapte cu taxiul. Afară ploua mărunt. 
Tocmai făcusem colţul pe o alee întunecată când de sub 
marginea umbrelei s-a ivit silueta lui: îmbrăcat într-o geacă 
impermeabilă, de culoare neagră, cu gluga trasă pe cap, Jin-su 
mă aștepta. Mi-aduc aminte că am tras o sperietură groaznică. 
Atât de tare mă speriasem când i-am văzut fața scofâlcită, 
palidă ca a unei fantome, încât brusc m-am înfuriat și eram gata 
să-l pocnesc în plină figură. Ba nu... De fapt, voiam să-mi frec 
mâinile aspre de pielea lui, ca să-i şterg expresia aia de pe faţă. 
A, nu... Să nu credeţi că mă privea cu dușmănie. Arăta sfârșit, la 
capătul puterilor - nimic special, nimic nou. Era singura expresie 
pe care o văzusem pe faţa lui în ultimii zece ani. Și totuși, chipul 


VP - 105 


său ascundea ceva inexplicabil. Un fel de vortex ieșea de sub 
genele lui lungi. Rece ca gheaţa, dar secătuit parcă de orice 
picătură de apă, era un amalgam de emoţii ce nu trădau nici 
resemnare, nici tristeţe sau ură. 

În drum spre camera mea, Jin-su nu scosese nicio vorbă. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat când am ajuns acasă, în 
timp ce mă schimbam de hainele ude. 

Și-a scos geaca impermeabilă, a aruncat-o pe podea și s-a 
așezat lângă ea. Îmbrăcat într-un tricou subţire din bumbac, cu 
mânecă scurtă, stătea nemișcat, ţinându-și spatele drept, cu 
picioarele sub genunchi. Felul în care stătea în fața mea mă 
enerva la culme, răscolindu-mi amintirile din timpurile pe care le 
trăiserăm împreună în închisoarea de la academia militară. Era 
poziţia ce-l caracteriza cel mai bine - chiar și atunci când se 
apleca puţin de spate -, identică cu cea de acum zece ani. 
Emana un miros de transpiraţie ce-mi muta nasul din loc și se 
uita la mine cu o față întunecată, un fel de amestec greţos de 
resemnare, obedienţă și pustietate. 

— Ești treaz, nu mirosi a băutură. De când mă așteptai? Ai 
venit tocmai pe ploaia asta... 

— leri a fost proces, și-a deschis gura, în sfârșit, Jin-su. 

— Proces? am repetat, de parcă n-aș fi înţeles ce spusese. 

— ÎI mai ţii minte pe Kim Yeong-jae? Băiatul care a stat în 
aceeași celulă cu noi. 

Stăteam în faţa lui, în aceeași poziţie ca el, de parcă voiam 
să-l imit. Brusc, m-am dat înapoi și mi-am sprijinit spatele de 
peretele rece. 

— Hai că-l știi. Ruda mea îndepărtată, nepotul. 

— A, da, i-am răspuns cu jumătate de gură, fără niciun chef să 
ascult ce-avea de gând să-mi spună în continuare. 

— L-au băgat la spitalul de nebuni. 

— Aha, i-am răspuns, aruncând o privire prin frigider. 

În sertarul de legume erau aliniate patru sticle cu soju. 
Cuminţi, stăteau ascunse ca niște medicamente de urgenţă 
pentru două zile, pentru durerile de dinţi. 

— S-ar putea să nu-i mai dea drumul niciodată. 

Am scos din frigider două sticle cu soju și le-am pus pe o tavă, 
lângă două pahare. Când am vrut să deschid capacele, palmele 
mi s-au udat pe loc de la picăturile reci de apă ce se scurgeau 
pe sticle. 


VP - 106 


— Am auzit că era cât pe ce să omoare pe careva. 

Pe o farfurie am pus niște hamsii prăjite și fasole fiartă în sos 
de soia. Apoi mi-a venit ideea să pun sticlele cu soju în 
congelator. Eram curios cum ar fi fost să mestec cuburile de 
tărie îngheţată. 

— Asta e tot ce am pentru soju, am spus, punând tava pe 
podea. 

Indiferent, Jin-su a început să vorbească din ce în ce mai 
repede. 

— Avocatul din oficiu a spus că în ultimii zece ani Yeong-jae 
se tăiase de vreo șase ori la încheietura unei mâini. Zicea că în 
fiecare noapte, ca să poată adormi, lua somnifere și se îmbăta 
crunt. 

l-am mai turnat un pahar lui Kim Jin-su. Credeam că după ce-o 
să mai tragem o dușcă împreună, o să întind salteaua pe podea 
și o să adorm. Aveam de gând să-i spun că putea să continue să 
bea de unul singur cât avea chef și că se putea întoarce acasă 
după ce se oprea ploaia. Nu eram deloc curios să aflu de câte ori 
se întâlnise Kim Jin-su cu puștiul ăla în ultimii zece ani sau cum 
își dusese viaţa de zi cu zi după eliberare. Nu voiam să-l ascult, 
indiferent ce-ar fi spus. 

Ar fi trebuit să se lumineze de ziuă, dar din cauza ploii ce 
continua să cadă, afară încă era întuneric. In cele din urmă, m- 
am băgat sub pilotă, după ce am desfăcut salteaua și am pus-o 
pe podea. 

— Închide și tu puţin ochii. Arăţi de parcă n-ai mai dormit de o 
veșnicie, i-am spus pe un ton distant. 

Jin-su și-a umplut din nou paharul și l-a dat peste cap dintr-o 
suflare. Întors cu spatele la el, mie nu mi se vedea nici faţa de 
sub pilotă. Fără să-i pese, s-a apropiat de mine, continuând să 
bată câmpii, spunând tot felul de aiureli. 

e 

Mă gândesc la viața lui Yeong-jae, frățioare, și te-ntreb: ce-i 
sufletul omului? O fi ceva ce nu există? Ceva ce n-are conținut? 
Sau nu, poate o fi ca sticla. Sticla e transparentă și fragilă, se 
sparge ușor, asa-i? Mă rog, asta e natura ei fundamentală. De- 
aia trebuie să fim atenți când mânuim lucruri făcute din sticlă, 
nu? Am dreptate? Că dacă se crapă sau se sparg în bucăţi nu 
mai sunt bune de nimic, trebuie să le aruncăm. 


VP - 107 


Stii, cândva și noi am avut un fel de sticlă ce nu se spărgea 
niciodată. Habar n-am dacă era sticlă... sau altceva. Dar era 
ceva real și adevărat, solid și transparent ca sticla. De-aia zic 
eu: abia atunci când ne-am sfărâmat în mii de bucățele am 
arătat tuturor că avem suflete în noi. Le-am demonstrat tuturor 
că eram niște ființe umane făcute din sticlă reală, adevărată. 

(J 

Atunci a fost ultima oară când l-am văzut pe Kim Jin-su în 
viață. 

În iarna acelui an am citit anunțul morții lui într-un ziar. Nu 
aveam nicio idee despre cum își dusese viaţa în cele trei luni ce 
se scurseseră de la ultima noastră întâlnire. Ţin minte că o dată 
m-a sunat la birou. Cum eram însă în timpul programului, n-am 
putut să stau de vorbă cu el. După ce mi-am terminat tura, l-am 
sunat, însă nu mi-a răspuns. 

In toamna acelui an plouase neobișnuit de mult, iar când 
ploaia se oprea se lăsa un frig cumplit. De fiecare dată când mă 
întorc acasă, pașii îmi încetinesc fără să vreau când trebuie să 
dau colţul ca să intru pe aleea mea. Și azi fac la fel, chiar dacă 
știu că Jin-su e mort. De fiecare dată când trec prin faţa casei de 
la colţul aleii, mai ales atunci când plouă, Jin-su apare în mintea 
mea: îmbrăcat în geaca lui neagră, impermeabilă, cu faţa palidă 
ca o fantomă, ascuns în întuneric. 

Ceremonia funerară a fost simplă. Asemeni lui, și cei din 
familia lui aveau aceleași pleoape bine conturate și gene lungi. 
In ochii lor am recunoscut aceeași privire pierdută, 
impenetrabilă, imposibil de deslușit. Cu chipul împietrit, sora lui 
mai mare mi-a prins mâna pentru o clipă și apoi i-a dat drumul. 
Chiar și în acele momente, trăsăturile feței ei trădau frumuseţea 
răvășitoare care fusese cândva. Rudele lui mi-au spus că erau 
destul de puţini oameni care să ducă sicriul. l-am ajutat să ducă 
sicriul la crematoriu și am stat acolo până când l-au pus în 
cuptorul de incinerare. 

Ţin minte că în vecinătatea crematoriului nu era transport 
public. N-am avut de ales și am mers jumătate de oră până am 
dat de o intersecţie de unde am putut lua un autobuz care m-a 
dus până în centrul orașului. 

e 

Nu am putut citi biletul lui de adio. Oare chiar să fi găsit 

fotografia asta lângă bilet? Niciodată nu mi-a spus nimic despre 


VP - 108 


ce avea de gând să facă. E adevărat, am fost cumva apropiaţi, 
dar cât de apropiaţi am fost cu adevărat? Ne bazam unul pe 
celălalt, dar aveam și momente în care voiam să ne spargem 
mutrele unul altuia. Voiam să ne ștergem propriile noastre 
existenţe, să ne împingem unul pe celălalt cât mai departe de 
propriile priviri. Cum? Trebuie să vă explic ce este în fotografia 
asta? Cu ce să încep? Cum ar trebui să vă explic? Vedeţi? Sunt 
oameni morţi, au fost împușcați. Caldarâmul e plin de sânge. 
Poza e făcută în curtea din faţa Prefecturii. O fi făcut-o vreun 
jurnalist străin... jurnaliștii sud-coreeni nu aveau voie să intre în 
curtea Prefecturii. A, da! Cred că luat-o dintr-o colecţie de 
fotografii. O fi luat-o dintr-un album. Doar știți că pe-atunci 
circulau multe colecţii dintr-astea. Le știți, nu-i așa? 

Adică ar trebui să ghicesc de ce Kim Jin-su a păstrat această 
poză până la sfârșit, de ce au găsit-o lângă biletul lui de adio? 
Domnule profesor, chiar vreţi să vă povestesc despre copiii care 
au murit atunci? Despre copii care au căzut secerați de gloante, 
unul lângă altul, în linie dreaptă, ca aici, în poza asta? Cu ce 
drept îmi cereți asta? 

e 

Am stat cu capul lipit de podeaua coridorului de la etajul doi, 
așa cum ne ordonaseră soldaţii. Incepuse să se lumineze de ziuă 
când ne-au scos în curtea Prefecturii, târându-ne de picioare. Cu 
mâinile legate la spate, eram înșiraţi în linie dreaptă, în 
genunchi, undeva, în fundul curții. Un ofiţer agitat și nervos a 
venit spre noi. 

Înjurându-ne de mama focului, ne-a lovit cu bocancii în spate, 
împingându-ne până am căzut cu faţa în pietrișul din curte. 

— Futu-vă mama voastră! Am fost în Vietnam, în Vietnam! 
Am omorât treizeci de lepădături din Vietcong. Cu mâinile astea 
două! Le-am exterminat pe lichelele alea comuniste! 

Lângă mine era Kim Jin-su, în genunchi. De îndată ce ofiţerul l- 
a lovit cu bocancul în spate, din fruntea zdrobită de pietriș a 
început să curgă sânge. 

Apoi am văzut vreo cinci elevi coborând cu mâinile ridicate 
deasupra capului. Patru dintre ei erau elevi de liceu. Lor le 
spusesem să se ascundă în dulapul din mica sală de conferințe, 
atunci când forțele militare pro-guvernamentale începuseră să 
tragă în Prefectură cu proiectile, în plină zi. Al cincilea era elevul 
ce învăța la gimnaziu, Dong-ho, băiatul ce avusese un scurt 


VP - 109 


schimb de replici tăioase cu Kim Jin-su pe canapea. Cei cinci 
băieți făcuseră întocmai cum le spusese Jin-su: când nu i-au mai 
auzit pe soldaţi trăgând, au pus armele deoparte și au ieșit din 
Prefectură, predându-se cu mâinile ridicate deasupra capului. 

— Căscaţi bine ochii la lichelele astea, a strigat din răsputeri 
ofiţerul. Futu-vă mama voastră de lepădături comuniste! Ce e? 
Vreți să vă predaţi?! Vă e dragă viața, așa-i? 

Cu talpa unui picior sprijinită de spatele lui Jin-su, ofiţerul a 
ridicat automatul M16, a ochit și apoi, fără nicio ezitare, a tras în 
cei cinci elevi. Fără să-mi dau seama, am ridicat capul și l-am 
privit. 

— la uite ce bine a fost! Exact ca-n filmele alea de tot căcatul! 
a spus ofițerul subordonaţților lui, în timp ce rânjetul sfidător îi 
dezvelea dantura dreaptă, fără cusur. 

Acum ați înțeles, domnule profesor? Puștii ăștia din fotografie 
nu stau înșiraţi unul lângă altul în linie dreaptă ca și cum ar fi 
fost aranjaţi frumos după ce au fost omorâţi. Copiii mergeau 
unul în spatele celuilalt, ţinându-și mâinile ridicate deasupra 
capului. Înțelegeţi? făcuseră întocmai cum le spuseserăm noi. 

e 

Unele amintiri rămân în tine ca niște răni deschise, nu se 
vindecă niciodată. Oricât de mult timp ar trece, sunt amintiri ce 
nu se pierd în negura lui. Când totul se lasă acoperit de crusta 
uitării, îndepărtându-se de tine, tot ce rămâne în urmă sunt doar 
amintirile. Luminile se sting una câte una, întreaga lume se 
scufundă în întuneric. Şi-mi dau seama că nici eu nu sunt un om 
cu care te poţi simţi în siguranţă. 

Acum e rândul meu să vă întreb, domnule profesor: fiinţele 
umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o 
simplă experienţă universală prin care trecem cu toţii? Oare nu 
e demnitatea o simplă iluzie cu care ne amăgim pe noi înșine, 
ce ne poate schimba oricând în nimicuri, în insecte și larve, fiare 
sălbatice, hălci de carne purulente, secretând lichide vâscoase? 
Să fii umilit, rănit, defăimat și ucis - să fie toate astea esenţa 
fundamentală a fiinţei umane, destinul ei inevitabil, pentru care 
istoria omenirii poate depune mărturie? 

Odată am cunoscut pe cineva ce activase în forțele aeriene, în 
timpul revoltelor din Busan și Masan’. După ce m-a ascultat 


24 Revolta studenţilor din Busan și Masan, cunoscută ca Revolta BuMa (16-20 
octombrie 1979), împotriva dictaturii președintelui sud-coreean Park Chung-hee. 


VP - 110 


până la capăt, mi s-a confesat spunându-mi că primiseră ordin 
să înăbușe protestele cu cât mai multă violenţă. Mai ales soldaţii 
ce comiseseră cele mai mari atrocități au fost recompensaţi de 
superiori cu câteva sute de mii de woni fiecare. „Așa, și? Care-i 
problema? Și dacă-ţi dau bani ca să omori pe careva în bătaie, 
de ce să nu o faci?” mi-a spus că-l întrebase odată un coleg de- 
al lui. 

Am auzit și povestea unui regiment de soldaţi sud-coreeni ce 
luptaseră în Războiul din Vietnam. Se spune că au luat cu forța 
femeile, copiii și bătrânii dintr-un sat, i-au închis în căminul 
comunal și apoi au dat foc clădirii. 

O parte dintre cei care au comis astfel de crime în Vietnam, 
pentru care au fost recompensaţi, au primit ordin să ne ucidă la 
Gwangju. Astfel de fapte s-au întâmplat și în Jeju, Kwantung, 
Nanjing, Bosnia și în America. Peste tot a fost aceeași cruzime, 
ca și cum cruzimea ar fi imprimată în codul genetic al 
umanității. 

Și nu uit. Nu uit că toţi cei pe care îi întâlnesc în fiecare zi sunt 
fiinţe umane. Și dumneavoastră, domnule profesor, care îmi 
ascultați mărturia, faceţi parte din omenirea asta. Eu însumi 
sunt o fiinţă umană. 

e 

În fiecare zi mă uit la urma rănii de pe mâna mea. În fiecare zi 
ating locul prin care-mi ieșeau oasele, acolo unde, din rana 
infectată, se scurgea un puroi cenușiu. De fiecare dată când văd 
un simplu pix Monami, de culoare neagră, simt că mă sufoc. Îmi 
țin respiraţia și aştept. Aştept ca timpul să treacă peste mine ca 
peste o apă tulbure, mâloasă. Aștept să mă întâlnesc cu 
moartea adevărată și reală care să mă purifice și să mă 
elibereze pentru totdeauna, care să-mi șteargă din minte 
amintirea murdară, impură a clipelor în care am murit de atâtea 
ori, clipe ce continuă să mă zdrobească sub greutatea lor zile și 
nopţi la rând. 

Și lupt. În fiecare zi, lupt de unul singur. Mă lupt cu umilinţa 
că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viaţă. Sunt om, o 
fiinţă umană: e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în 
război. Mă lupt cu gândul că moartea este singura cale de a 
evada din această realitate. 

Domnule profesor, ce îmi puteţi răspunde la toate astea? 
Dumneavoastră, o ființă umană... la fel ca mine. 


VP - 111 


CAPITOLUL 5 


Ochiul nopții 


Ea a fost cea care ţi-a spus că luna de pe cer e ochiul nopții. 
Pe-atunci aveai șaptesprezece ani. Era într-o noapte de 
primăvară când v-aţi urcat cu toţii pe acoperiș, după ce aţi 
terminat ședința micului vostru sindicat, în camera de la 
mansardă, unde locuia Seong-hee. Așezaţi în cerc pe niște ziare, 
v-aţi apucat să tăiaţi niște piersici în felii și să le mâncaţi. 

— Au dreptate, nu-i așa? Când spun că luna e ochiul nopţii... a 
întrebat Seong-hee privind în sus, spre luna plină. 

Avea douăzeci de ani și-i plăcea tare mult să citească cărţi de 
poezie. Erai cea mai mică din grup și, cumva, vorbele ei ţi-au 
dat fiori reci. Din mijlocul bolţii cerești întunecate, luna vă privea 
în tăcere asemeni unui ochi, rece și lăptos ca o bucată de 
gheaţă. 

— Când te aud ce zici, mi se face o frică de mor, ai mormăit. 

Pe loc, au izbucnit toţi în hohote de râs. 

— În viaţa mea n-am văzut o puștoaică mai fricoasă ca tine, a 
spus o fată, îndesându-ţi o felie de piersică în gură. Cum adică 
să-ţi fie frică de luna de pe cer? 

(J 

19:00 

Scoți o țigară și o duci la gură. După ce o aprinzi, tragi 
zdravăn un fum, apoi simţi cum mușchii gâtului încep să se 
relaxeze. 

Singură în biroul de la etajul doi - o cameră puţin mai mare de 
douăzeci de pyeong, cu toate ferestrele închise -, stai așezată în 
fața computerului, făcând cu greu faţă căldurii și umezelii 
cumplite a serii de august. Tocmai ai șters două spamuri, dar 
încă nu ai deschis e-mailul ce abia intrase în căsuţa poștală. 

Ai părul tuns scurt, porţi o pereche de blugi și ești încălțată cu 
teniși de culoare bleumarin. Mânecile cămășii de culoare gri 
abia îţi acoperă coatele, iar pe spate transpiraţia ţi-a desenat o 


VP - 112 


pată umedă, de culoarea smoalei. În ciuda hainelor androgine, 
statura mică și gâtul subțire îţi dau o alură delicată, fragilă. 

Stropii de sudoare de pe firele de păr din spatele urechilor se 
scurg pe bărbie și cad pe gulerul cămășii. Îţi ștergi cu degetele 
sudoarea de pe buza de sus și apoi deschizi e-mailul. După ce îl 
citești încet, de două ori, te deconectezi de la internet și închizi 
computerul. Până când lumina albăstruie dispare, lăsând 
monitorul cufundat în întuneric, tragi cu sete din ţigară, scoțând 
dâre lungi de fum. 

Pui ţigara pe jumătate arsă în scrumieră, te ridici de pe scaun 
și-ți ascunzi în buzunarele blugilor mâinile lipicioase și ude de 
transpirație. 

Te îndrepţi spre fereastră, respirând aerul greoi din biroul 
sufocant. Mergi încet, cu pași lenți, ca și cum biroul ar fi un 
spaţiu imens, nelimitat. E de ajuns să te miști puţin și 
transpiraţia curge pe tine de parcă ai sta afară, în ploaie. Stropii 
de sudoare strălucesc pe firele scurte de păr. 

Te oprești în faţa ferestrei și îţi sprijini fruntea de sticlă. 
Singura reflexie pe geamul ferestrei e propria ta siluetă, 
învăluită în nuanţe întunecate. Te întorci și privești spre ceasul 
atârnat pe peretele din spatele tău. Neîncrezătoare, te uiţi apoi 
la ceasul de la mână. 


19:30 

Ascultam zgomotele. 

Din cauza lor mă trezisem, dar nu aveam curajul să deschid 
ochii. Cu ochii închiși, ascultam cu atenţie, în întuneric. 

Ecou de pași... înceți, foarte înceți. 

Era ecoul diafan a doi pași călcând ritmic în același loc, ca un 
copil ce repetă mișcările unui dans lent, aerian. 

Am simţit o durere apăsătoare în capul pieptului. 

Nu știu dacă a fost din cauza fricii sau a senzatiei de fericire. 

In cele din urmă, corpul meu s-a ridicat. 

Mă îndreptam spre locul de unde se auzeau zgomotele. M-am 
oprit. 

Prosopul pe care-l atârnasem de clanta ușii, în aerul uscat din 
cameră, se creiona în întuneric, în nuante cenușii. 

De acolo se auzeau zgomotele. 

Imbibând linoleumul de pe pardoseală, picăturile de apă 
cădeau, fără oprire, una după alta. 


VP - 113 


19:40 

Te uiţi la ce ai pus pe biroul tău: un reportofon și trei casete 
mici, neînregistrate, cu câte o etichetă albă lipită pe ele. Cu fața 
udă și lipicioasă de transpiraţie, priveşti totul cu ochii larg 
deschiși, respirând sacadat și profund de parcă ai fi dormit. Intr- 
o primăvară, în urmă cu zece ani, Yoon a luat legătura cu tine. 
Nu trecuse mult timp de când începuseși să lucrezi la 
secretariatul organizaţiei pentru apărarea drepturilor 
muncitorilor. Reușise să dea de tine abia după ce vorbise cu 
Seong-hee la telefon. Nu ai spus nimic atunci când ai auzit de la 
el numele celui ce luptase în trupele combatanților civili, un 
bărbat care urma să fie subiectul dizertaţiei sale și a cărui o 
autopsie psihologică avea de gând s-o facă. 

— O să mă gândesc și revin cu un telefon, i-ai răspuns sec. 

L-ai sunat după o oră și ai refuzat propunerea lui de a-ţi lua 
un interviu. Yoon ţi-a răspuns că înțelege. Peste un an, în 
primăvară, când ţi-a trimis o copie a dizertaţiei, n-ai citit niciun 
rând din ea. 

De data asta, când te-a căutat, după o tăcere de zece ani, ţi-a 
spus că vrea neapărat să te întâlnească, că e suficient și un 
interviu prin telefon. 

— Aţi citit cumva dizertaţia pe care v-am trimis-o atunci? te-a 
întrebat pe un ton rezervat. 

— Nu, i-ai răspuns foarte scurt. 

Părea luat prin surprindere de răspunsul tău, dar apoi a 
continuat cu mult calm. Ti-a spus că, în timp ce făcuse cercetări 
amănunțite despre cei zece membri ai trupelor de combatanți 
civili pe care-i intervievase pentru dizertaţie, a descoperit că 
mai rămăseseră doar opt. Doi dintre ei se sinucisesera. Șapte 
din cei opt combatanți ce încă mai erau în viaţă au acceptat să-i 
acorde interviul. Plănuia să includă transcrierea înregistrărilor în 
cartea pe care voia să o publice. Dizertaţia pe care o scrisese cu 
zece ani în urmă avea să facă parte din carte, în forma unui 
singur capitol. 

— Mă ascultați? te-a întrebat după ce-a terminat de vorbit. 

— Da, vă ascult. 

Lângă telefon obișnuiai să ţii un carnețel, ca să-ți notezi 
elementele cheie din conversaţie. Cu grijă, ţi-ai notat un șir de 
cifre: 10, 2, 8, 7. 


VP - 114 


— Știu că au fost câteva femei care au fost reținute în timpul 
revoltei, dar e foarte greu să găsesc un martor ocular. Am 
câteva declaraţii, dar sunt prea scurte și simple. De obicei, toți 
trec peste momentele dureroase... Vă rog să mă ajutati, 
doamna Im Seon-ju. Vă rog să acceptaţi să fiţi cel de-al optulea 
martor, pentru cartea mea... 

De data asta nu l-ai mai rugat să-ţi acorde timp de gândire. 

— lmi pare rău, dar nu vă pot acorda interviul, i-ai răspuns 
fără nicio urmă de emotie în glas. 

După câteva zile, Yoon a trimis la biroul tău un pachet în care 
erau un reportofon, casetele goale și o scrisoare. Avea un scris 
de mână atât de urât, încât cu greu ai putut înţelege scrisoarea. 
Te-ai străduit și ai citit-o până la capăt. Dacă vă este greu să vă 
întâlniți personal cu mine, ati putea totuși să vă înregistrați 
declarația și apoi să-mi trimiteţi casetele? La finalul scrisorii, 
Yoon prinsese cu o agrafă cartea sa de vizită. 

Ca și cum nimeni nu l-ar fi deschis niciodată, ai sigilat din nou 
plicul în care era scrisoarea și l-ai pus în același ultim sertar de 
jos al biroului tău, acolo unde ani de zile a stat neatinsă copia 
dizertației lui Yoon. 

Și totuși ai scos dizertația și, până la ora prânzului, ai citit-o 
cap-coadă, cu atenţie. Ba chiar ai citit de două ori transcrierile 
mărturiilor combatanţilor civili, incluse în apendice. După ce 
colegii tăi plecaseră să ia prânzul, în birou s-a așternut liniștea, 
înainte ca ei să se întoarcă de la masă, ai închis din nou, cu 
grijă, dizertaţia în dulap. Ai pus-o în locul în care stătuse atâţia 
ani, ca și cum n-ai fi vrut să recunoști față de tine că, în cele de 
urmă, ai citit-o. 


20:00 

Ce ciudat... 

Se auzeau doar picăturile de apă căzând, dar îmi aduc aminte 
că aveam senzația că ecoul lor trăda prezența cuiva, acolo. 

In iarna aceea, când ziua se îngâna cu noaptea, cuprinsă de 
durerea apăsătoare din capul pieptului, acei pași mi se păreau 
foarte reali. Doar pardoseala uda de la prosopul din care curgea 
apă era ruptă din vis, ireală. 


20:10 
Pui caseta în reportofon. 


VP - 115 


Numele tău nu va fi menţionat, așa-ţi scrisese Yoon. Numele 
oricărei persoane sau oricărui loc ce ar putea duce la 
identificarea ta va fi notat doar cu o iniţială, aleasă la 
întâmplare. Yoon susţinea că partea cea mai bună a înregistrării 
unei mărturii nu e doar faptul că poţi evita un dialog direct, față 
în față, ci și că poţi șterge oricând un fragment și să-l 
înregistrezi din nou. 

În loc să apeși butonul de înregistrare, îţi treci cu grijă 
vârfurile degetelor peste colţurile reportofonului din plastic 
lucios, plăcut la atingere, ca și cum ai vrea să te asiguri că n-are 
nicio zgârietură. 

Coincidentă sau nu, treaba ta în acest birou este să te ocupi 
de înregistrări. Transcrii conţinutul înregistrărilor de la întâlniri și 
forumuri, clasifici fotografiile făcute la diverse evenimente și le 
aduni în arhivă. Pentru evenimentele mai importante, faci vreo 
trei sau patru versiuni needitate ale înregistrărilor video ca să 
fie folosite la timpul potrivit. Ceea ce faci tu este un lucru 
migălos, care nu prea iese în evidenţă. E nevoie de un plan bine 
pus la punct de dinainte, e ceva ce se face în singurătate și care 
necesită mult timp. Ai mai multe sarcini de îndeplinit decât 
colegii tăi, dar pentru tine - obișnuită să îţi petreci nopţile și 
sfârșiturile de săptămână muncind la birou - nu-i o problemă. 
Nu ai salariu lunar, ci ești plătită pe proiect. Banii nu acoperă 
cheltuielile minime ale unui trai modest, dar, chiar și așa, 
situația nu e mai rea decât la organizaţia la care ai lucrat 
înainte. 

Lucrurile care produc moartea lentă - acesta e subiectul 
documentelor cu care lucrezi de vreo zece ani, de când te-ai 
angajat aici: substanţe radioactive, aditivi ce ar trebui interziși 
sau au fost interziși, dar care sunt folosiţi ilegal, deșeuri 
industriale toxice, pesticide și îngrășăminte chimice ce produc 
leucemie și alte forme de cancer, lucrări de inginerie civilă ce 
distrug ecosistemul. _ 

Lumea descrisă pe casetele lui Yoon e cu totul alta. Incerci să- 
ți imaginezi biroul lui Yoon, un bărbat al cărui chip nu l-ai văzut 
niciodată. În mintea ta schițezi masa lui de lucru, mare și 
spațioasă, pe care sunt aliniate casetele audio. Apoi te gândești 
la numele și datele scrise indescifrabil de mâna lui pe etichetele 
albe lipite pe fiecare casetă, la morţile fulgerătoare ce vor fi 


VP - 116 


imprimate de vocile vii pe banda audio îngustă și moale, de 
culoare cafenie. 

E lumea puștilor, a baionetelor și bâtelor, a sudorii 
amestecate cu sânge și carne, o lume a prosoapelor ude, a 
burghielor și ţevilor de fier. 

Pui reportofonul pe birou, te apleci și deschizi dulăpiorul cu 
sertare. Scoți din ultimul sertar dizertaţia lui Yoon și deschizi la 
pagina unde începe transcrierea primei înregistrări: 


Nu știam încotro se îndrepta camionul, căci ne-au forțat 
să stăm cu capul plecat tot drumul. Când am ajuns în faţa 
unei clădiri, pe o colină pustie, ne-au dat jos din camion și 
atunci au început să ne disciplineze ca în armată: ne 
înjurau, ne loveau cu picioarele sau cu paturile puștilor. 
„Mai bine omorâţi-mă!” ţin minte că a strigat un bărbat 
durduliu. Nu mai putea îndura tortura. Avea vreo patruzeci 
ani, purta o cămașă albă și pantaloni de costum, largi. 


L-au înconjurat și au început să-l lovească cu bâtele. ÎI 
loveau cu atâta forță încât eram siguri că voiau să-l omoare. 
Toţi ceilalți ne uitam cu respiraţia întretăiată la bărbatul ce 
zăcea pe jos, incapabil să se miște. Au umplut cu apă o 
găleată de tablă, au vărsat apa peste faţa plină de sânge a 
bărbatului și apoi i-au făcut o poză. Bărbatul a avut puterea 
să deschidă ochii pe jumătate. De pe obraji și bărbie îi 
curgea un lichid palid, apă amestecată cu sânge. 

Am stat trei zile în sala mare a clădirii, o sală obișnuită, 
ca în orice instituţie publică. In fiecare zi am îndurat 
aceleași torturi. După ce reprimau pe timpul zilei 
protestatarii veniţi la demonstraţii, seara, soldaţii se 
îmbătau și ne aplicau aceleași măsuri disciplinare. Când li 
se punea pata pe unul dintre noi, nu-l cruţau. Cei care-și 
pierdeau cunoștința erau târâţi într-un ungher, trași de păr, 
și li se zdrobea capul de pereţi. Când cei loviți nu mai 
respirau, soldaţii le turnau apă pe fața, îi făceau o poză și 
apoi îi aruncau pe o targă. 

In fiecare noapte îmi spuneam rugăciunile. Eu, care 
niciodată nu intrasem în vreun templu budist sau biserică 
creștină, mă rugam să fiu eliberat din iadul prin care 
treceam. Din fericire, rugile mi-au fost ascultate. Printre cei 
două sute de arestați închiși acolo, vreo sută au fost 
eliberaţi pe neașteptate, printre care și eu. Abia mai târziu 
am aflat că armata făcuse o retragere strategică: urmărind 


VP - 117 


să scape de dificultatea gestionării transferului nostru în 
alte închisori, au ales să ne elibereze la întâmplare. 

Nu am avut voie să ne ridicăm privirea nici când 
camionul a coborât colina. Cred că la vârsta pe care o 
aveam eram foarte curios și, cumva, curiozitatea asta mă 
împingea la nebunii. Stăteam îngenuncheat în partea din 
spate a camionului, am înclinat capul și am putut să văd 
dincolo de remorca lui. Nici în visele mele cele mai 
îndrăzneţe nu mi-am imaginat că locul în care ne vor duce 
va fi universitatea. Trei zile am stat închiși într-o sală nouă 
de conferinţe și seminare, ridicată chiar în spatele terenului 
de sport pe care eu și amicii mei obișnuiam să jucăm fotbal 
la fiecare sfârșit de săptămână. Acum, în campusul ocupat 
de soldaţi nu era nici ţipenie de om. Drumul pe care gonea 
camionul mi se părea cunoscut și era cufundat într-o liniște 
ce-mi amintea de liniștea din cimitire. Dintr-odată am văzut 
două studente. intinse pe iarba de la marginea drumului, 
păreau căzute într-un somn adânc. Erau îmbrăcate în blugi, 
iar pieptul le era acoperit cu pancarte galbene. Literele 
scrise cu carioca groasă le-am văzut de sus, din camion: /os 
legea marțială! 

Nici eu nu-mi pot explica de ce fețele celor două studente 
mi-au rămas atât de adânc întipărite în memorie, deși le-am 
văzut doar pentru o secundă. Azi, de fiecare dată când 
adorm sau mă trezesc din somn, văd chipurile celor două 
fete. Pielea lor albă, buzele strâns lipite, pancartele puse 
oblic pe pieptul lor, picioarele lor întinse... Totul este atât de 
real, de viu, de parcă ar sta aici, în fața mea, asemeni 
bărbatului cu ochii pe jumătate deschiși, cu dâre de sânge 
și sudoare prelingându-i-se pe bărbie și obraji... Sunt 
imagini captive în spatele pleoapelor mele, care nu pot fi 
șterse de pe retină. 


21:00 

Scenele ce-ţi bântuie visele sunt diferite de cele descrise în 
prima mărturie. Pe-atunci, mai mult decât oricine, ai văzut și ai 
mânuit cadavre ce arătau înfiorător. Și totuși, în ultimii douăzeci 
de ani, doar de trei sau patru ori au fost pătate visele tale de 
sângele vărsat. Reci și mute, coșmarurile tale obișnuite erau 
mai degrabă niște spaţii nedefinite din care sângele uscat 
dispăruse, iar oasele se făcuseră cenușă - spaţii ce semănau 
izbitor cu imaginea pe care ai văzut-o atunci când ţi-ai sprijinit 
fruntea de geamul ferestrei. 


VP - 118 


Cenușiul palid al cercului luminos proiectat de stâlpii de 
iluminat de pe stradă contrastează cu întunericul de smoală al 
nopţii. Singură, stai sub becul puternic și simţi că e riscant să 
treci dincolo de cercul de lumină. Nu poţi ști ce pericol te 
pândește din întuneric. Dar ţie nu-ţi pasă. Totul va fi bine atât 
timp cât nu te vei mișca, atât timp cât nu vei păși dincolo de 
cercul luminos. Cuprinsă de o încordare rece ca gheaţa, aștepți. 
Aștepţi să răsară soarele, să risipească întunericul de smoală de 
dincolo de cercul luminos. Și știi că nu trebuie să dai înapoi, că 
nu trebuie să eziți. Eşti conștientă că mai bine stai pe loc decât 
să faci un pas greșit. 

Deschizi ochii și în jurul tău e întuneric. Te ridici de pe patul 
de fier și aprinzi lampa de lângă pat. Anul ăsta vei face 
patruzeci și trei de ani. 

Până acum ai trăit o singură dată cu un bărbat, dar relaţia 
voastră nu a durat mai mult de un an. Locuiești singură. Fără 
nicio grijă că ai putea trezi vreun bărbat, te duci spre ușă și 
aprinzi neonul. După ce aprinzi lumina în baie, bucătărie și pe 
hol, cu mâinile tremurânde îţi torni apă rece într-un pahar și bei. 

e 

21:20 

Auzi pe cineva apăsând clanţa ușii și te ridici. Te apleci puțin 
și, după ce pui dizertaţia înapoi în sertarul din dulap, întrebi: 

— Cine e? 

Chiar tu ai fost cea care mai devreme închisese ușa cu cheia. 

— Sunt eu, Park Yeong-ho. 

Te duci spre ușă și o deschizi. 

— Ce faceţi aici la ora asta? vă întrebaţi amândoi în același 
timp. 

Nu vă puteţi abţine și izbucniţi în râs. 

Cu un zâmbet ștrengăresc în colţul gurii, șeful de echipă Park 
aruncă priviri suspecte prin birou. E un bărbat mic de statură, 
durduliu, care cu ajutorul unui breton lung încearcă întotdeauna 
să distragă atenţia de la puţina podoabă capilară pe care o mai 
are. 

— Luni ne întâlnim cu toţii, nu-i așa? Mai lipsesc câteva 
materiale, a spus Park după ce și-a dat jos geanta de pe umăr și 
a deschis computerul. 

Apoi a continuat, ca și cum ar fi vrut să-și justifice venirea 
neașteptată acasă la cineva: 


VP - 119 


— Luni mă duc personal la faţa locului, la centrala nucleară. În 
orice caz, am nevoie ca toate documentele să fie pregătite 
dinainte. 

Tonul vocii lui a devenit tot mai jovial. 

— Chiar am rămas surprins când am văzut toate luminile 
aprinse. Și eu care credeam că nu mai e nimeni la birou... 

Apoi, brusc, a schimbat subiectul și a întrebat: 

— Da' de ce e atât de cald aici? 

Cu pași mari și greoi, Park s-a dus spre fereastră. A deschis-o 
larg și apoi a dat drumul celor două ventilatoare. Luat prin 
surprindere de aerul fierbinte ce intra de afară, Park s-a dus la 
masa lui de lucru. 

— Parcă n-ar fi birou! E saună în toată regula! a spus dând 
irascibil din cap. 


21:50 

Eşti cea mai în vârstă dintre toţi angajaţii. Colegilor mai tineri 
le e greu să intre în vorbă cu tine. Ești genul de angajată 
concentrată doar pe sarcinile de lucru, care nu face conversație 
cu cei din birou. Toţi păstrează o distanță decentă între ei și 
tine, strigându-te Doamna. Le răspunzi la fel de politicoasă, 
vorbindu-le cu dumneavoastră. Când au nevoie de anumite 
documente, vin direct la tine și te întreabă. 

— Doamnă, caut niște materiale despre forumul ce a avut loc 
în anul... Am fost la arhivă, am căutat, dar nu am găsit decât 
niște broșuri. Nu avem niște materiale cu toate prezentările și 
discursurile ce s-au ţinut atunci? 

Răspunzi pe loc, din memorie. 

— Forumul despre care  vorbiţi dumneavoastră a fost 
organizat în mare grabă, așa că nu s-au tipărit niciun fel de 
materiale cu prezentările de atunci. Există niște înregistrări 
audio ale prezentărilor și discursurilor care au fost transcrise 
mai târziu. Transcrierile n-au fost publicate, ci arhivate ca 
simple documente în niște dosare. 

— Doamnă Im... zău, așa! Parcă aţi fi un motor de căutare 
ambulant, mai glumea din când în când Park Yeong-ho. 

e 

Proptit în faţa imprimantei, Park stă în mijlocul biroului, 
așteptând să iasă materialele printate. Prin filtrul ochilor să-i 
agili trec toate obiectele adunate pe masa ta de lucru: 


VP - 120 


scrumiera plină cu șerveţele de hârtie mototolite și ude, câteva 
mucuri de ţigară, o cană mare, plină cu cafea, un reportofon și 
câteva casete audio. 

De îndată ce i-ai surprins privirea iscoditoare, începe să 
vorbească, ca și cum încearcă să se scuze pentru indiscreţie. 

— Doamnă Im, din câte văd, chiar vă place să munciţi. Ce 
vreau să zic e că dacă aș munci tot timpul alături de 
dumneavoastră, cu siguranţă că aș ajunge și eu la fel cândva... 
Când o să am părul cărunt. 

Ascultându-l, îţi închipui că, de fapt, vrea să-ţi vorbească 
despre salariul de mizerie, despre programul de lucru încărcat și 
dat întotdeauna peste cap de prea multele sarcini, despre 
venele umflate, ce stau să explodeze pe dosul palmelor tale 
slabe, numai piele și os. In timp ce imprimanta scoate 
documentele, eliberând un pufăit odată cu trecerea firului 
subțire și leneș de laser peste hârtii, Park își reia vorba, după un 
scurt moment de tăcere. 

— Doamnă Im, cu toţii murim de curiozitate... Vrem să știm 
cât mai multe despre dumneavoastră, îţi spune pe un ton și mai 
jovial. Practic, nu avem deloc ocazia să mai schimbăm și noi 
câteva vorbe. Nu ieșiţi niciodată cu noi la masă, după ce 
terminăm lucrul, nu prea ne lăsaţi să ne apropiem de 
dumneavoastră. 

Park capsează materialele printate și apoi se întoarce la biroul 
său. Stând în picioare în faţa computerului, bărbatul agită 
pentru câteva clipe mouse-ul și se duce din nou în fața 
imprimantei. 

— Din câte am auzit, sunteţi foarte apropiată de doamna Kim 
Seong-hee, fiindcă aţi fost amândouă implicate în mișcarea 
sindicală. Am înțeles că, înainte să lucraţi la noi, aţi muncit în 
organizaţia ei, că eraţi responsabilă cu accidentele de muncă. 

— Nu aș spune că am fost atât de apropiate, îi răspunzi, 
atentă la vorbele tale. Mai degrabă aș spune că m-a ajutat 
foarte mult. Mi-a fost un mare sprijin, pentru mult timp. 

— Știţi, eu sunt dintr-o altă generaţie, doamna Kim Seong-hee 
e un fel de legendă pentru mine. Am crescut cu poveștile pe 
care le-am auzit despre acele timpuri. Am auzit că în ultimele 
zile ale sistemului Yushin? și în timpul măsurilor de urgenţă, 


25 Referire la perioada de maximă criză a regimului președintelui sud-coreean Park 
Chung-hee, numită și „Restauraţia din Octombrie” (1972-1979), prin care Park și-a 


VP - 121 


sute de mii de credincioși s-au adunat la slujba de Paște, în 
Yeouido. Se spune că doamna Kim Seong-hee s-a urcat pe scenă 
și a înșfăcat microfonul de la reporterul televiziunii CBS ce 
transmitea în direct. Ea și câteva fete de vreo douăzeci și unu, 
douăzeci și doi de ani au ţipat din răsputeri: Suntem fiinte 
umane! Respectati drepturile muncitorilor! Până le-au dat jos cu 
forța de pe scenă, fetele apucaseră să strige lozincile de vreo 
câteva ori... 

Entuziasmat de firul poveștii, Park te întreabă pe un ton 
serios: 

— Aţi fost și dumneavoastră implicată, doamnă Im, nu-i așa? 
Aţi fost și dumneavoastră acolo, așa-i? 

— A, nu, nici măcar nu eram în Seul pe vremea aia, i-ai 
răspuns dând din cap dezaprobator. 

— A, da... Știţi, unii spun că aţi stat și la închisoare. Eu am 
crezut că tocmai din cauza protestului spontan de atunci aţi fost 
arestată. Asta cred toţi colegii. 

Vântul umed ce se strecoară în birou prin fereastra întunecată 
ți se pare ca o încercare de a trage adânc aer în piept. Asemeni 
unei creaturi uriașe, noaptea își deschide larg gura, expirând un 
aer rece și umed. După câteva clipe, trage în plămânii ei de 
culoarea tăciunelui aerul fierbinte ţinut captiv între pereţii 
biroului sufocant. 

Copleșită de oboseală, îţi lași capul în jos și, preţ de câteva 
secunde, te uiţi pierdută la zaţul maroniu închis, depus pe 
fundul cănii. Ridici capul și zâmbești, așa cum faci de fiecare 
dată când nu găsești cel mai potrivit răspuns la o întrebare. 
Odată cu zâmbetul tău, riduri fine ţi se adună în colţurile gurii. 

e 

22:30 

Seong-hee, tu nu ești ca mine. 

Tu crezi în divinitate și în umanitate. 

Niciodată nu ai reușit să mă convingi. 

Niciodată nu am putut să cred în existența unei creaturi ce 
are grijă de noi, cu dragoste. 

Niciodată nu am fost în stare să citesc Tatăl Nostru până la 
capăt, cu voce tare. 


atribuit și asigurat puteri legislative și executive nelimitate, dar și președinția pe 
viaţă. Sistemul Yushin a luat sfârșit odată cu asasinarea lui Park la 26 octombrie 
1979. 


VP - 122 


Cum? 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm 
greșitilor noștri” ?! 

Eu nu iert pe nimeni și nimeni nu mă iartă pe mine. 

(J 

22:40 

Stai în lumina palidă a indicatorului stației de autobuz. În 
rucsacul greu, pus pe umeri, ai un carnet, cărți, pixuri și 
creioane, câteva cosmetice, o sticlă cu apă de 250 de mililitri, 
reportofonul și casetele audio. Staţia e într-un loc izolat, dar 
toate autobuzele de pe linia 3 circulă pe acolo. Ai rămas singură, 
după ce toţi cei ce așteptau în staţie s-au urcat în câteva 
autobuze ce au venit unele după altele. Pierdută, te uiţi la 
pavelele întunecate, dincolo de cercul luminos al stâlpilor de 
iluminat. 

Intorci spatele indicatorului staţiei de autobuz și începi să 
mergi, punându-ţi mâinile sub bretelele lungi ale rucsacului ce-ţi 
apasă din greu pe umeri, înaintezi cu pași lenți prin aerul cald și 
umed al nopţii de vară. Inainte să te întorci din drum, faci câţiva 
pași până la marcajul ce indică capătul trotuarului și începutul 
autostrăzii. 

(J 

După ce Park și-a pus în geantă toate materialele printate, ți- 
ai potrivit rucsacul pe umeri și ați ieșit împreună din birou. Cât 
timp ați mers pe jos până la stație, ați pălăvrăgit vrute și 
nevrute. Când i-a venit autobuzul, Park s-a aşezat pe un scaun 
lângă fereastră și, cu un aer bizar, a dat ușor din cap, luându-și 
la revedere. l-ai răspuns cu acelaşi gest. Te întrebi în sinea ta 
dacă ai fi avut curajul să apeşi pe butonul de înregistrare al 
reportofonului, dacă Park nu ar fi trecut în seara aia pe la birou. 
Ai fi fost în stare să încropești o mărturie coerentă, legând 
clipele de tăcere, ezitările și încercările de a-ţi drege glasul, de 
cuvintele seci, lipsite de emoție, pronunţate rar? 

Eşti sigură că ai fi fost în stare să o faci, chiar dacă n-ar fi 
venit Park. Este și motivul pentru care te-ai dus la birou chiar în 
zilele astea libere, când se omagiază Ziua Eliberării Naționale”. 
Ţi-ai pus în rucsac cosmetice și produse pentru igienă tocmai 
pentru că știai că vei face noapte albă la birou. Dar oare ai fi 


26 În orig., gwangbokjeol - ziua când se sărbătorește sfârșitul colonialismului japonez 
în peninsula coreeană (15 august 1945). 


VP - 123 


putut duce înregistrarea până la capăt dacă nu ai fi fost 
întreruptă? lar acum, când te întorci în camera ta strâmtă, 
îmbăcsită de aerul fierbinte și umed al verii, ai tu puterea să pui 
pe masă reportofonul și casetele audio și să o iei de la capăt? 

(J 

22:50 

Lunea trecută, de îndată ce ai aflat veștile despre Seong-hee, 
ai sunat-o imediat. Ai dat telefon din oră în oră, dar abia la a 
patra încercare ai reușit să vorbeşti cu ea. Scurtă și la obiect. 
Aşa a fost prima voastră conversație după zece ani de tăcere. 
Ca să poţi înţelege ce spunea, îţi ţineai respirația și încercai să 
fii foarte atentă. Din cauza tratamentului cu citostatice, vocea 
lui Seong-hee se schimbase, era foarte răgușită. 

— Vai, a trecut o veșnicie de când nu te-am mai auzit, ţi-a 
spus cu glas stins. 

— Voiam să știu ce mai faci. De asta te-am sunat. 

Cum nu i-ai spus că intenţionai să te duci la spitalul unde era 
internată, nici Seong-hee nu ţi-a răspuns „lasă, nu-i nevoie să vii 
să mă vezi”. A doua zi, când ai primit la birou pachetul trimis de 
Yoon, ai crezut că e o simplă coincidenţă. Acum, însă, cele două 
momente ţi se par mult prea greu de îndurat. Ai senzaţia că se 
încâlcesc ca un nod făcut din sârme. 


Înregistrarea, apoi revederea cu Seong-hee. 


Întâi fac înregistrarea și apoi mă duc să o văd pe Seong-hee. 


23:00 

Dar nu-i nimic, la asta te pricepi cel mai bine: să strângi din 
dinţi, să înduri totul, orice ar fi. Erai încă la gimnaziu când ai 
început să lucrezi. Anul școlar trecuse de jumătate și ai 
abandonat școala cu câteva luni înainte de absolvire. Cu 
excepţia anului în care ai stat la închisoare, nu te-ai oprit din 
lucru niciodată. Ai muncit din greu, ai fost harnică și tăcută, așa 
cum ai fost dintotdeauna. Pentru tine, munca e garanţia 
singurătăţii. Ştii că, atât timp cât vei fi în stare să-ţi duci viața în 
ritmul regulat al programului de lucru și al scurtelor pauze 
pentru odihnă și somn, nu vei avea timp să ţi se facă frică de 
întunericul ce se lasă dincolo de cercul luminos. 


VP - 124 


Și totuși, viaţa ta a fost cu totul alta înainte să împlinești 
douăzeci de ani. Munceai cincisprezece ore pe zi și aveai două 
zile libere pe lună. Salariul tău era jumătate din leafa pe care 
bărbaţii din echipa ta o primeau pentru aceeași muncă, iar 
bonusurile pentru orele suplimentare ieșeau din discuţie. Luai 
câte două pastile pe zi”, dar oboseala și nevoia de somn te 
răpuneau. Dacă șefa de echipă te prindea moţăind în picioare, 
te înjura sau te plesnea peste obraz. Era abia după-amiază, dar, 
din cauza efortului, pulpele și tălpile îţi erau umflate ca niște 
perne. Sub pretextul că se fura din uzină, de fiecare dată când 
ieșeaţi din tură, paznicii făceau percheziţii corporale tuturor 
angajatelor. Ți-aduci aminte de rușinea ce te copleșea atunci 
când simţeai degetele bărbaţilor pipăind prin cupele sutienului 
pe care-l purtai. Tusea, sângele ce-ţi curgea din nas, durerile 
înfiorătoare de cap, firele negre ca de aţă pe care le scuipai 
odată cu flegma ce ţi se aduna în gât - toate sunt încă vii în 
memoria ta. 

e 

„Suntem nobile, de neprețuit”. Așa obișnuia să spună Seong- 
hee deseori. In duminicile în care era liberă, participa la 
seminariile despre legislația muncii ținute la sediul Sindicatului 
Cheonggye al Muncitorilor din Industria Textilă. Îşi nota în 
amănunt totul, iar notițele din carnetul său le folosea la 
întrunirile pe care le aveați voi, fetele. Ai intrat și tu în grupul 
lor, fără nicio teamă. Seong-hee ţi-a spus că era un grup de 
studiu, de învăţare a caracterelor chinezești. Și era adevărat: 
fiecare întrunire începea cu studiul ideogramelor chinezești, mai 
ales că Seong-hee vă avertizase: „Trebuie să știm să citim 1800 
de ideograme ca să fim în stare să înțelegem ce scrie în ziare”. 
Abia după ce fiecare dintre voi învăţa pe de rost vreo treizeci de 
caractere pe care le exersaţi scriindu-le cu creionul pe caiete, 
Seong-hee își începea lecţia ei ciudată despre legislația muncii. 
„Și cum vă spuneam... Suntem nobile, de nepreţuit.” De fiecare 
dată când uita ce avea de spus, când pierdea șirul ideilor, 
spunea fraza asta, ca încurajările din pansorPt. 


27 Referire la pastilele pe care muncitorii sud-coreeni din fabrici și micile ateliere erau 
obligaţi să le ia ca să nu adoarmă în timpul turelor de peste douăsprezece ore pe zi, în 
anii dictaturii președintelui Park Chung-hee. 

28 Gen muzical tradiţional coreean - deseori numit operă tradițională coreeană - 
interpretat de o vocalistă și un instrumentist, acesta din urmă ţinând ritmul și firul 
narativ al poveștii prin bătăi de tobă și scurte cuvinte de încurajare. 


VP - 125 


„Conform Constituţiei, suntem egale cu toți oamenii, suntem 
la fel de nobile ca ei. Apoi, conform legislaţiei muncii, avem 
aceleași drepturi ca toți oamenii!” Vocea ei clară și blândă îţi 
aducea aminte de învăţătoarea pe care o avuseseși în școala 
primară. „Au fost oameni care au murit pentru legea asta”.?? 

Sindicatul muncitorilor votase cu largă majoritate împotriva 
sindicatului oficial, dominat de reprezentanții autorităţilor 
guvernamentale. In ziua în care forțele de poliţie și spărgătorii 
de grevă i-au arestat pe liderii sindicatului muncitorilor, câteva 
sute de femei au format un lanț uman. Fetele tocmai ieșiseră 
din căminele fabricii și se pregăteau să intre în schimbul doi. 
Cele mai multe dintre ele nici nu împliniseră douăzeci de ani. 
Cele mai mari aveau douăzeci și unu sau douăzeci și doi de ani. 
Fetele nu veniseră pregătite cu lozinci sau cântece speciale, dar 
strigau: Nu ne arestati! Nu aveti voie să ne arestați! Spărgătorii 
de grevă, susținători ai guvernului, intraseră în grupul de fete, 
agitând bâte de lemn. Ai văzut sute de polițiști înarmaţi până în 
dinţi, purtând scuturi în mâini și căști de protecţie pe cap, dar și 
polițiști ascunși în mașinile de intervenţie, dincolo de geamurile 
acoperite cu grilaje. Privindu-i, te-ai întrebat: „De ce sunt 
înarmaţi? Noi nu putem lupta cu ei, noi nu avem arme”. 

Atunci a fost momentul în care ai auzit-o pe Seong-hee 
strigând din răsputeri: 

— Dezbrăcaţi-vă! Să ne dam jos hainele! Toate fetele, 
dezbrăcaţi-vă! 

Nu se știe cine a fost prima care s-a dezbrăcat, dar toate 
fetele strigau la unison Nu ne arestați! fluturându-și în aer 
bluzele și fustele. Acele trupuri erau cea mai de preț bogăţie a 
fetelor și toţi erau convinși că nimeni nu le va atinge. Dar se 
înșelaseră. S-au repezit asupra fetelor rămase doar în sutien și 
chiloți și le-au izbit de pietrișul caldarâmului. Din carnea de pe 
spate și șolduri începuse să curgă sânge. Părul le era răvășit, 
chiloţii rupti. Nu ne arestați! Nu aveti voie să ne arestați! Printre 
strigătele și vaietele asurzitoare ale tinerelor femei, se auzeau 
bâtele și scândurile din lemn cu care soldații loveau în trupurile 
fără apărare, îngrămădindu-le în dube. 


29 Aluzie la celebrul caz al lui Jeon Tae-il (1948-1970), care s-a sinucis dându-și foc în 
semn de protest faţă de condiţiile mizere din atelierele de croitorie din Coreea de Sud, 
în plină dictatură a președintelui Park Chung-hee. 


VP - 126 


Pe atunci aveai optsprezece ani și ai fost ultima fată din grup 
ce a fost târâtă pe jos. Ai alunecat pe caldarâmul plin de nisip și 
pietriș și ai căzut. În haosul creat, un poliţist îmbrăcat în haine 
civile te-a călcat pe stomac și te-a lovit în coaste. Căzută cu faţa 
la pământ, ţi-ai pierdut cunoștința pentru câteva momente și 
auzeai tot mai greu tipetele ascuţite ale fetelor. În clipele în care 
îți reveneai, ecoul strigătelor se auzea tot mai aproape și tot mai 
clar de urechile tale. 

Cineva te-a luat în spate și te-a dus la camera de urgenţă a 
spitalului. Ai fost diagnosticată cu ruptură de intestine și cât erai 
internată ai aflat că te concediaseră. După ce te-ai externat, în 
loc să te dedici luptei alături de celelalte fete, te-ai întors în 
orașul natal. După ce rănile de pe trupul tău s-au mai vindecat, 
te-ai dus la Inchon și te-ai angajat la o altă fabrică de confecţii, 
dar după nicio săptămână ai fost concediată. Numele tău figura 
pe lista neagră. Experienţa ta de doi ani în domeniu nu mai era 
bună la nimic. Cu greu, la intervențiile unei rude, ai reușit să te 
angajezi pe un post simplu, la o mașină de cusut dintr-un atelier 
de croitorie de pe bulevardul Chungjang. Leafa era mai mică 
decât cea din uzina unde lucraseși înainte, dar, de fiecare dată 
când voiai să-ţi dai demisia, în urechi îţi răsuna vocea lui Seong- 
hee: „Ce vă spuneam... suntem nobile, de nepreţuit!” 

Atunci i-ai scris o scrisoare: Surioară, eu sunt bine. Din câte 
îmi dau seama, o să-mi ia ceva să învăt cum să trag la mașina 
de cusut. Nu pare o tehnică prea complicată. Problema e că nu 
mi se arată clar ce ar trebui să fac. In fine, cred că ar trebui să 
am răbdare și o să învăţ, nu-i așa? 

Cuvintele tehnică și răbdare le-ai scris în caractere chinezești 
și nu în coreeană. Ai desenat fiecare trăsătură cât ai putut de 
corect, așa cum ai învăţat la întâlnirile micului sindicat, ţinute în 
casa lui Seong-hee. Când primeai răspuns de la ea, pe plic, la 
expeditor, era scrisă adresa Misiunii Industriale a Bisericii 
Prezbiteriene*, pe care Seong-hee obișnuia să o frecventeze. 
Răspunsurile ei erau foarte scurte: Așa trebuie să faci, să ai 
răbdare. Oriunde te vei duce, orice vei face, ai să te descurci. 

Ai primit scrisori scurte de la ea vreme de un an sau doi. Apoi, 
brusc, a încetat să-ți mai scrie. După trei ani de practică asiduă, 


30 Misiune înfiinţată în anul 1958, în Coreea de Sud, de Biserica Prezbiteriană și 
renumită pentru acţiunile sale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în timpul 
președintelui Park Chung-hee. 


VP - 127 


în sfârșit ai reușit să înveţi cum să tragi la mașină. Aveai 
douăzeci și unu de ani și, în acea toamnă, o muncitoare de la 
uzină, mai tânără decât tine, murise în timp ce protestase pe 
caldarâmul din fața sediului partidului de opoziţie. Nu ai crezut 
niciun cuvânt din comunicatul oficial al guvernului în care se 
spunea că fata se aruncase de la etajul trei, după ce-și tăiase 
venele de la încheietura mâinii cu un ciob dintr-o sticlă de suc 
Cider. Ca și cum ai fi încercat să potrivești piesele dintr-un 
puzzle, te chinuiai să pui cap la cap fotografiile, spaţiile 
cenzurate și editorialele ce înfierau revolta în ziarele controlate 
de guvern. 

Niciodată nu ai uitat chipul poliţistului îmbrăcat în haine civile, 
ce te călcase pe burtă și te lovise în coaste, așa cum nu ai uitat 
nici că spărgătorii de grevă erau instruiți și sprijiniți de Agenţia 
Centrală de Informaţii sau că în centrul violențelor era un 
președinte militar. Ai înţeles ce se urmărea prin decretul de 
urgenţă numărul 9%, ai înțeles și sloganurile strigate de 
mulțimea de studenţi adunată în faţa universităţii. Ca niște 
piese de puzzle, puneai cap la cap toate informaţiile din ziare ca 
să poți înțelege ce se întâmplase la Busan și Masan: cabine de 
telefoane publice dărâmate, secţii de poliție incendiate, 
mulțimea dezlănţuită aruncând cu pietre în soldaţi, coloane 
goale pe care trebuia să le umpli cu propria ta imaginaţie. 

Când președintele a fost asasinat în octombrie te-ai întrebat 
dacă odată cu încetarea violenţelor soldaţii aveau să mai 
aresteze fetele ce lucrau la uzină și care protestau dezbrăcate, 
țipând din răsputeri. Nu vor mai călca niciodată pe pântecele 
protestatarilor? Nu le vor mai zdrobi intestinele? Graţie 
articolelor din ziare ai fost martora intrării în Seul, într-o mașină 
blindată, a tânărului comandant militar ce preluase mandatul 
președintelui Park, punând mâna pe mai multe poziţii din 
guvern. Ți se făcuse pielea de găină: Se vor întâmpla lucruri 
îngrozitoare, ţi-ai spus în gând. 

— Domnișoară Im, îţi plac atât de mult ziarele? te-a luat peste 
picior un croitor de vârstă mijlocie. Ce bine-i să fii tânăr! Poţi să 
citeşti litere mici fără să porți ochelari. 


31 Referire la Decretul Prezidenţial de Urgenţă nr. 9 din 13 mai 1975, prin care 
președintele Park Chung-hee a interzis demonstrațiile de protest, precum și 
organizațiile și grupurile civice. Orice tentativă de criticare a sistemului Yushin era 
sancţionată cu închisoarea. 


VP - 128 


Și ai văzut autobuzul. Era o zi senină și caldă de primavară, 
când patronul atelierului de croitorie și-a dus băiatul student la 
niște rude din Yeongam. În acea după-amiază nu aveai mare 
lucru de făcut și, în timp ce te plimbai pe stradă, ţi-a sărit în ochi 
un autobuz îndreptându-se spre centrul orașului. Sub geamurile 
autobuzului atârnau pancarte albe pe care, cu litere mari și 
groase de cariocă albastră, era scris: Jos legea marțială, și 
Respectaţi drepturile muncitorilor! 

În autobuz erau câteva zeci de tinere muncitoare de la uzina 
de textile Jeonnam, îmbrăcate în salopetele de lucru. Feţele lor 
atât de palide, de parcă niciodată nu văzuseră lumina soarelui, 
semănau cu niște ciuperci fierte la abur. Cu brațele scoase în 
afara ferestrelor, fetele băteau în caroseria autobuzului cu 
bucăţi de lemn, cântând din toate puterile, îţi amintești și acum 
glasurile lor, clare ca niște triluri de păsări. 


Suntem de partea dreptății! Luptăm pentru dreptate! Da! Da! 
Da! 


Împreună trăim, împreună murim! Da! Da! Da! 
Mai bine murim în picioare decât să trăim în genunchi! 
Suntem de partea dreptății! Luptăm pentru dreptate! 


Cântecul fetelor răsună și azi în memoria ta. Captivată de 
glasurile lor, te-ai dus în direcţia în care dispăruse autobuzul. 
Sutele de mii de oameni ce veneau de pe străzile lăturalnice se 
îndreptau spre piaţa centrală, în faţa sediului Prefecturii, însă 
studenţii ce demonstraseră la începutul primăverii în faţa 
universității nu erau în mulţime. Veneau oameni în vârstă, copii 
de școală primară, femei și bărbaţi ce lucrau în uzine, îmbrăcați 
în salopete, tineri bărbaţi cu cravate la gât, tinere femei 
îmbrăcate în costume și purtând pantofi cu toc, bărbaţi de 
vârstă mijlocie purtând uniformele Mișcării Noul Sat, ținând în 
mâini umbrele, singurele lor „arme”. În faţa coloanei de 
manifestanți, cineva împingea o roabă în care erau cadavrele 
celor doi tineri împușcați la gară. 


23:50 


32 În orig., Saemaul Undong - mișcare iniţiată de președintele Park Chung-hee, în anii 
'70, ce viza reformarea comunităţilor rurale pentru diminuarea discrepanţelor dintre 
centrele urbane industrializate și satele subdezvoltate. 


VP - 129 


Urci pe scările înguste și ieși din staţia de metrou. Aerul 
condiționat din vagonul de metrou îţi uscase pielea udă de 
transpiraţie, dar aerul umed de afară îţi face iar broboane pe 
trup. E o noapte cumplit de caldă. E aproape de miezul nopţii, 
dar palele de vânt sunt încă fierbinţi. 

Te oprești la intrare, în faţa avizierului spitalului. După ce 
arunci o privire pe orarul de mers al autobuzelor care circulă 
doar în timpul zilei, îţi pui mâinile sub bretelele rucsacului. 
Respirând cu greu aerul cald al nopţii, începi să urci colina. Din 
când în când, scoţi o mână de sub bretele și-ți ștergi gâtul 
asudat de transpiraţie lipicioasă. 

Treci prin faţa obloanelor închise ale unui magazin, mâzgălite 
cu graffiti de culoare albă. 

În fața unui chioșc deschis non-stop, sub o umbrelă, câţiva 
bărbaţi beau bere la doză. Ridici capul și privești spre clădirea 
spitalului universitar, situat chiar în vârful colinei. Glasurile 
tinerelor fete cântând te însoțește tot drumul, din autobuzul 
pierdut într-un trecut îndepărtat până în prezent, în noapte. Mai 
bine murim în picioare decât să trăim în genunchi. Să păstrăm 
un moment de reculegere pentru cei ce nu mai sunt printre noi. 
Să-i urmăm pe cei care și-au sacrificat primii viata și să luptăm 
până la sfârșit, pentru că... pentru că suntem nobile, de 
nepretuit. 


0:10 

Intri pe poarta principală a spitalului și mergi pe aleea ce urcă 
tot mai sus. Luminată de o parte și de alta, aleea se desparte în 
două drumuri înguste: unul duce spre casa mortuară, celălalt 
spre clădirea principală a spitalului și clădirile anexe. Treci pe 
lângă ușa casei mortuare de-a lungul căreia sunt înșirate 
coroane de flori. Purtând banderole galbene, de doliu, peste 
cămășile de culoare albă, câţiva tineri fumează lângă coroane. 

Se face tot mai târziu, dar ţie nu ţi-e somn deloc. Rucsacul 
greu îţi intră adânc în umeri, spatele ţi-e ud de transpiraţie, dar 
nu-ţi pasă. Continui să mergi amintindu-ţi de visele ce te 
bântuie, mai clare decât realitatea însăși. 

Îmbrăcată într-o armură făcută parcă din Sute de solzi de 
pește, cazi de pe acoperișul unei clădiri înalte. Iti zdrobești capul 
de caldarâm, dar totuși nu mori. Te duci din nou pe acoperiș, 
urcând pe scările de urgenţă. Apoi, fără să te gândești de două 


VP - 130 


ori, te arunci în gol. Dar nici de data asta nu mori. Și mai urci 
încă o dată pe scările de urgenţă... Le urci pentru propria ta 
moarte. 

„La ce-i bună armura asta dacă mă arunc de la înălţime?” te 
întrebi când simţi că visul a intrat într-o altă dimensiune. În loc 
să te trezești, continui să avansezi într-o altă dimensiune a 
visului: un uriaș sloi de gheaţă se prelinge pe trupul tău. Puțin 
câte puţin, corpul tău se sfărâmă în mii de bucăţi. Ai vrea să 
curgi ca un fluid sub sloiul de gheaţă; ai da orice să te 
transformi în apa mării, petrol sau lavă, în orice fel de fluid, doar 
ca să scapi de greutatea corpului tău, de limitele lui, ce te ţin 
captivă. E singurul drum spre adevărata eliberare. Visul se 
destramă, doar ca să te ducă într-o altă dimensiune: stând în 
picioare sub conul de lumină cenușie al unui stâlp de iluminat, 
fixezi întunericul de smoală din jurul tău cu ochii larg deschişi. 

Cu cât te apropii de realitate, cu atât visul e mai puţin brutal 
și violent. Starea de somn își pierde din substanţă, devine 
subţire și fragilă ca o foaie de caligrafie. Se subțiază până se 
sfărâmă în mii de bucăţi și... te trezești. Într-un ungher al minţii 
tale cufundate în tăcere, te așteaptă amintirile. Unii le numesc 
coșmaruri, pentru tine sunt doar un imens vid ce te trezește la 
realitate. 


0:20 

„Așa, și? Care-i problema lor? Ce vor să afle?” te întrebi în 
gând. „Trecutul e trecut. Nu am reușit eu să las în urma mea tot 
ce mi-ar fi pricinuit și cea mai mică suferinţă? Nu am fost eu în 
stare să mă îndepărtez de toți cei care vor să știe totul despre 
trecutul meu?” 

„De ce ţi-e atât de greu?” ţi-aduci aminte că-ţi replicase 
Seong-hee, pe un ton foarte calm, atunci când ai întrebat-o, 
scrâșnind din dinţi: „Cu ce drept le povestești oamenilor despre 
mine?” Zece ani au trecut de la ultima voastră revedere, dar nu 
ai putut să-i ierţi expresia calmă de pe faţa ei când ţi-a spus fără 
ocolișuri: „Dacă aș fi în locul tău, nu m-aș ascunde. Nu aș lăsa 
ca zilele pe care le mai am de trăit să treacă indiferente pe 
lângă mine”. 

Ți-aduci aminte de vocea caldă și blândă a bărbatului care ţi-a 
fost soț timp de opt luni. 


VP - 131 


— Eşti frumoasă, chiar dacă ai ochii mici, ţi-a spus prima dată. 
Dacă ţi-aș desena portretul, ți l-aș face doar din câteva linii. 

Iti amintești de ochii migdalați, nasul și buzele pe care le 
desena cu ușurință pe o coală de hârtie. În memoria ta, 
imaginea ochilor lui mari și umezi, ca de viţeluș, este cât se 
poate de vie. Îți aminteşti că de fiecare dată când te desena, își 
musca nervos buzele, privindu-te pierdut cu ochii injectaţi de 
vinișoare roșii. 

— Nu mă mai privi așa. Mă sperii, obișnuia deseori să-ţi 
spună. 

Ți-aduci aminte de e-mailul trimis de Yoon, pe care l-ai citit în 
birou: Stiu prea bine că pun presiune pe dumneavoastră. Însă 
eu cred că nu putem reduce acele timpuri ale violenței extreme 
doar la cele zece zile cât a durat Revolta. Este întocmai ca 
accidentul de la Centrala din Cernobil: explozia nu s-a consumat 
doar atunci, efectele ei se văd și acum, după zeci de ani. Dacă 
aș putea, aș scrie la această teză încă zece ani de acum încolo. 
Vă rog să mă ajutați! Vă rog să vă aduceţi aminte ce s-a 
întâmplat atunci. Am nevoie de mărturia dumneavoastră. 

e 

0:30 

Toate becurile sunt stinse pe holul clădirii unde se află 
rezerva în care ai fost internată. Doar intrarea secţiei de 
urgenţă, situată la parterul unei clădiri anexe a spitalului, este 
luminată. In faţa intrării se află o ambulanţă venită din teritoriu. 
Se pare că tocmai au adus un pacient în stare gravă căci becul 
roșu, de alarmă, este aprins, iar ușile din spate sunt larg 
deschise. 

Intri pe ușa principală și mergi pe coridorul secţiei. Auzi 
gemetele slabe ale bolnavilor, strigătele alarmate ale doctorilor 
luând măsuri de urgenţă, scrâșnetul mecanic al echipamentelor 
medicale, roţile paturilor împinse în grabă pe linoleumul 
coridorului. Te așezi pe unul din scaunele fără spătar din sala de 
triaj. 

— Ce s-a întâmplat? De ce aţi venit aici? te întreabă de la 
ghișeu o femeie trecută de prima tinerețe. 

— Am venit să vizitez pe cineva internat aici. 

Minţi: nu ești acolo ca să vezi pe cineva. Orele de vizită sunt 
doar dimineaţa și nici măcar nu știi dacă Seong-hee vrea să te 
vadă. 


VP - 132 


Un bărbat îmbrăcat în costum de alpinist intră în sala de triaj. 
Merge greu, sprijinindu-se de un prieten. Se pare că noaptea 
trecută, în timp ce urca pe munte, se lovise la încheietura unui 
brat. 

— Gata, am ajuns, îl consolează celălalt, ducând pe umeri 
rucsacul său și pe cel al prietenului său rănit. Te uiţi la cei doi 
bărbaţi, la feţele lor crispate. 

Te mai uiţi încă o dată, mai bine: seamănă mult, probabil cel 
care-l ajută e fratele lui mai mare. 

— Mai rabdă un pic. Imediat vine și doctorul. 

Imediat vine și doctorul. Așezată pe scaun, fără să schiţezi 
niciun gest, asculţi cuvintele bărbatului rănit, repetate iar și iar, 
ca o mantră. 

Ți-aduci aminte de fata ce-ţi spusese, cu ani în urmă, că-și 
dorea să fie doctoriță. Când Seong-hee ţi-a zis că în micul 
sindicat vor intra noi membri, tu ai fost cea care a avut curajul 
să spună câteva cuvinte. La fel ca tine, și ea renunţase la 
gimnaziu ca să lucreze în fabrică. Copila aia mică de statură, 
care chicotea întruna, a refuzat să facă parte din grupul vostru: 

— Eu nu pot să mă implic în activităţile sindicatului. Nu-mi 
permit să fiu concediată. Trebuie să-i trimit bani fratelui meu 
mai mic ca să-și plătească taxele școlare. Apoi vreau și eu într-o 
bună zi să-mi continui studiile. Vreau să mă fac doctoriță. 

Se întâmplase când ai fost internată pentru ruptură de 
intestine. O colegă de la uzină și-a întrerupt pentru scurt timp 
protestul din faţa catedralei catolice din Myeongdong și a venit 
să te vadă. 

— Ştii, Jeong-mi a strâns toţi pantofii noștri împrăștiați pe 
caldarâm. Am auzit că avea lacrimi în ochi atunci când i-a lăsat 
la biroul sindicatului. 

În acea zi, în timp ce opuneau rezistenţă soldaţilor și 
polițiștilor ce voiau să le aresteze, toate încălțările fetelor 
dezbrăcate rămăseseră împrăștiate pe caldarâm. Jeong-mi, care 
pe atunci era o copilă de șaisprezece ani, a strâns la piept 
încălțările și, fără să-și dea seama, a început să plângă. A urcat 
la etajul al doilea și a intrat în biroul gol al sindicatului 
muncitorilor. 

În după-amiaza aceea când s-a făcut ora de vizite medicale, 
întinsă pe pat, ai examinat cu atenţie feţele curate și ţinutele 
impecabile ale doctorilor, rezidenţilor și studenţilor la medicină 


VP - 133 


ce făceau practică în spital. Privindu-i, ai realizat că Jeong-mi nu 
avea să ajungă doctoriță. Cândva îţi spusese că trebuia să 
muncească până-l vedea pe fratele ei mai mic, Jeong-dae, că 
termină facultatea. Ar fi fost trecută de douăzeci și cinci de ani 
și chiar dacă ar fi făcut niște meditații ca să dea iarăși examen 
de admitere la gimnaziu, ar fi fost în zadar. Ştiai prea bine că 
Jeong-mi nu ar fi făcut faţă ritmului de muncă din uzină. Deseori 
îi curgea sânge din nas și tușea de se zdruncina din toate 
încheieturile. Abia ţinându-se pe picioarele subţiri ca niște 
tulpini de ridiche, se furișa printre mașinile de cusut și trăgea un 
pui de somn, în picioare, sprijinită de un stâlp. Dormea atât de 
profund de parcă și-ar fi pierdut cunoștința. 

— De ce naiba e atât de mult zgomot aici? Nu aud nimic! te-a 
întrebat, ţipând din răsputeri, în prima zi în care învățase cum 
se țese la mașini. 

Speriată de zgomotul infernal al mașinilor, te privea cu ochi 
mari, îngroziți. 


2:00 

În baia spitalului ce miroase cumplit a clor, stai în fața oglinzii 
și bei puţină apă din sticlă. Dai drumul la apă, te speli pe față, 
apoi te speli pe dinţi cu multă grijă. După ce te speli pe păr cu 
săpunul spitalului, te ștergi cu un prosop. La fel ai făcut și cu 
vreo zece ani în urmă, când protestai pe caldarâm alături de 
Seong-hee. Din gentuta pentru cosmetice, făcută dintr-un 
material textil, scoţi un pliculeţ cu loţiune și ţi-o întinzi pe față, 
peste obrajii palizi. 

Lunea trecută, când ai vorbit cu Seong-hee la telefon, vocea 
ei ți s-a părut atât de schimbată încât n-ai putut să-ți amintești 
chipul ei. De îndată ce aţi terminat conversaţia, în mintea ta au 
apărut ochii ei luminoși și inteligenţi și gingiile rozalii ce i se 
vedeau de fiecare dată când râdea. Trecuseră zece ani de la 
ultima voastră întâlnire și, cu siguranță, chipul ei nu mai poate fi 
același. Ti-o imaginezi îmbătrânită, cu obrajii scofâlciți. Probabil 
acum doarme și, asemeni unui animal rănit, sforăie zgomotos, 
respirând pe tonuri joase și răgușite. 

Ți-aduci aminte de noaptea de iarnă în care tu și Seong-hee 
ați dormit strâns lipite una de cealaltă. Eraţi adăpostite în podul 
unei case cu două etaje, unde un pastor străin își ţinea predicile 
în fața muncitorilor. 


VP - 134 


Era un loc în care poliţia nu putea da buzna după bunul-plac, 
în care Seong-hee - având pe atunci vreo douăzeci de ani - trăia 
ascunsă de ani buni prin bunăvoința pastorului. Seong-hee a 
sforăit îngrozitor toată noaptea și asta nu se potrivea deloc cu 
alura ei sobră de profesoară la gimnaziu. In zadar te-ai întors cu 
fața la perete și ţi-ai acoperit urechile cu pilota de bumbac ce 
mirosea cumplit a naftalină. Nimic nu putea opri sforăitul ei. 

e 

2:50 

Iti ţii rucsacul în braţe și preţ de câteva clipe adormi, 
ghemuită în ungherul unde se unesc două rânduri de bănci - 
unul din faţa peretelui și celălalt din faţa ghișeului de la triaj. De 
fiecare dată când tresari, cuvintele din mesajul primit de la Yoon 
strălucesc orbitor în faţa ochilor tăi ca un cursor pe ecranul 
calculatorului: mărturie, semnificaţie, memorie, pentru viitor. 

Subţiri ca niște filamente de bec, nervii optici pulsează și îţi 
deschizi ochii. Somnoroasă, examinezi holul cufundat în 
semiîntuneric și ce e dincolo de ușa întunecată a secției de 
urgență. Nu-ţi mai este somn și începi să simţi conturul clar al 
durerii, o senzaţie mai rece și mai vie decât cel mai cumplit 
coșmar. E durerea pe care o simţi în momentul în care-ţi dai 
seama că tot prin ce-ai trecut până acum nu a fost un vis, ci a 
fost aievea. 

Yoon te rugase să-ţi aduci aminte, să stai față în față cu 
amintirile tale și să mărturisești totul. Te întrebi dacă ai fi în 
stare s-o faci. 

Aș putea oare să mărturisesc că o bâtă de lemn, lungă de 
treizeci de centimetri, mi-a fost băgată de zeci de ori în vagin și 
împinsă până a ajuns pe peretele ultim al uterului? Aș fi în stare 
să spun că am fost penetrată de patul unei carabine? Că am fost 
dusă la spital unde mi s-a făcut transfuzie de sânge pentru că 
hemoragia nu se mai oprea? Aș putea depune mărturie că timp 
de doi ani am sângerat fără oprire, că din cauza cheagurilor de 
sânge ce mi-au blocat trompele uterine mi s-a spus că niciodată 
nu voi putea avea copii? Sunt eu în stare să recunosc că orice 
contact fizic, în special cu bărbații, îmi repugnă? Am puterea să 
spun cât de dureros a fost pentru mine cel mai scurt sărut, cea 
mai mică atingere pe obraz sau privirea cuiva ce se uita la 
picioarele mele pe timpul verii, fie și pentru câteva secunde? 
Am forța să accept că am ajuns să-mi urăsc propriul trup, că am 


VP-135 


distrus orice căldură și afecțiune umană pe care nu o puteam 
îndura, doar ca să fug spre un loc mai rece, mai sigur, în care să 
pot rămâne în viață? 


3:00 

De unde stai așezată vezi doar o parte din secţia de urgență a 
spitalului. E luminată puternic și dinăuntru străbat gemete de 
durere ce par fi ale unui copil sau ale unei tinere femei. Glasurile 
disperate ale unor părinţi de vârstă mijlocie se aud din ce în ce 
mai tare. Apoi vezi o asistentă alergând. 

Iti pui rucsacul în spate, te ridici și ieși pe ușa principală. Două 
ambulanţe cu becurile de urgenţă stinse stau stinghere una 
lângă alta sub lumina rece a becurilor de afară. Puțin câte puţin, 
aerul fierbinte din palele de vânt își pierde din putere. 

Mergi de-a lungul drumului asfaltat pe care pietonii nu circulă 
și apoi intri pe un gazon verde, pe care aparent e interzis să 
calci. Traversezi în diagonală petecul de iarbă și te îndrepţi spre 
clădirea unde sunt rezervele pacienţilor. Vârfurile subțiri ale 
firelor de iarbă îţi udă gleznele lăsate descoperite de șosetele 
prea scurte. Tragi adânc în piept mirosul puternic de pământ, 
așteptând picăturile de ploaie. În timp ce calci pe iarbă, în minte 
îți apare imaginea celor două fete ce stăteau întinse pe 
marginea drumului cu pancarta pusă pe piept. Pe feţe li se 
citește oboseala. Se ridică, pun pancarta deoparte și vin călcând 
cu pași ușori pe iarbă. Ți-e sete. Cu doar o oră în urmă te-ai 
spălat pe dinţi, dar ai un gust amar în gură. Simţi că sub firele 
de iarbă pe care calci nu e pământ, ci un strat de cioburi mici, 
de sticlă. 


3:20 

După noaptea aia nu am mai agătat niciodată vreun prosop 
ud de clanța ușii. Cu toate astea, continuam să aud zgomote 
venind de dincolo de ușă, chiar și pe timpul iernii și primăverii, 
când aerul nu mai era atât de uscat încât să fie nevoie de un 
prosop ud. Uneori încă le mai aud atunci când mă trezesc dintr- 
un somn în care, ca printr-o minune, n-am avut coșmaruri. De 
fiecare dată îmi deschid pleoapele tremurânde și privesc în 
întuneric. 


VP - 136 


Cine e? Cine-i acolo? Cine vine spre mine cu pași atât de 
ușori? 


3:30 

Toate clădirile au obloanele trase, toate ferestrele sunt 
închise. Suspendată pe cer, deasupra drumului cufundat în 
întuneric, luna celei de-a șaptesprezecea zi privește cu pupila ei 
de gheaţă camioneta în care te-ai urcat. 

Tinerele studente erau responsabile să strige lozincile și 
anunţurile prin megafoane. Abia când au ajuns la capătul 
puterilor, cu gâtul uscat și incapabile să mai scoată nici cel mai 
mic sunet, ai reușit, în sfârșit, să pui mâna pe o portavoce timp 
de patruzeci de minute. 

— Oameni buni! Aprindeţi luminile! Vă implor, aprindeţi 
luminile! 

Așa ai strigat spre ferestrele întunecate, spre aleile pe care nu 
era nici ţipenie de om. Abia mai târziu ai aflat că soldaţii v-au 
lăsat să străbateţi orașul cu camionul, strigând prin megafoane 
toată noaptea, doar ca să nu le descoperiţi tacticile de atac. 
Apoi au oprit camionul și v-au arestat pe toţi: fetele au fost 
închise în celulele secției de poliție din Gwangsan, iar pe băiatul 
ce conducea camionul l-au dus pe terenul academiei militare. 
Pentru că au găsit o armă asupra ta, ai fost dată în custodia 
poliţiei militare, unde singurul tău nume a fost „curvă 
comunistă”. Și asta pentru că ai lucrat la fabrică și ai fost 
implicată în mișcările sindicale. Ca să dovedească trecutul pe 
care ţi-l fabricaseră - ascunsă patru ani într-un atelier de 
croitorie din provincie, ai primit ordinele unui spion din Nordul 
comunist -, în fiecare zi te întindeau pe o masă, în camera de 
interogatoriu, unde încercau să-ţi smulgă mărturii, prin tortură. 

— Curvă comunistă mizerabilă, degeaba ţipi. Nimeni n-o să 
vină să te scoată de aici. 

Sub lumina banal de puternică a neonului ce tremura ușor 
deasupra ta, ţi-ai pierdut cunoștința. Abia atunci nu te-au mai 
lovit, abia atunci s-a oprit. 

Te-ai întâlnit cu Seong-hee la un an după ce ai fost eliberată. 
Ai întrebat de ea la sediul Misiunii Industriale a Bisericii 
Prezbiteriene și la Academia Creștină. Apoi te-ai întâlnit cu ea în 
Guro-dong, la un restaurant unde se mânca supă cu tăiţei de 
casă. Ascultându-ţi povestea, a dat din cap, surprinsă. 


VP - 137 


— Niciodată nu mi-am imaginat că ai fost arestată și închisă. 
Credeam că duci o viaţă liniștită. 

Anii în care fusese ba închisă, ba eliberată, sau în care stătuse 
ascunsă, își puseseră amprenta pe chipul ei. Obrajii erau numai 
piele și os, era de nerecunoscut. Avea douăzeci și șapte de ani, 
dar arăta cu zece ani mai bătrână. Tăcută, Seong-hee privea în 
supa cu tăiţei din care ieșeau tot mai puţini aburi. Apoi, te-a 
întrebat: 

— Ştiai că Jeong-mi a dispărut în primăvara aia? 

Ai dat din cap în semn că nu. 

— Am auzit că o vreme s-a implicat în acţiunile sindicatului. 
Când noi am fost puse pe lista neagră, a intrat în panică și și-a 
dat demisia înainte să fie concediată. De atunci nu mai știu 
nimic de ea. De fapt, am aflat de ea de la o colegă de la seral cu 
care am lucrat împreună la fabrica de textile Ilshin. 

Te uitai la gura ei, la mișcările buzelor ei, ca și cum nu erai în 
stare să înţelegi limba coreeană. 

— E adevărat că ai stat aici patru ani? Ciudat, e un oraș mic, 
dar niciodată nu ne-am întâlnit. 

Nu i-ai putut răspunde pe loc. Nici măcar nu-ţi puteai aduce 
aminte chipul fetei. De fiecare dată când încerci să-ţi amintești 
ceva, te simți secătuită de puteri. Câteva fragmente înceţoșate 
ce îţi răsar în minte dispar în câteva secunde. Și totuși îți aduci 
aminte de pielea ei palidă și dinţii din faţă, drepţi și aliniați. 
Vreau să mă fac doctoriță. Asta era tot ce-ţi aminteai despre 
copila ce ridicase încălţările fetelor de pe caldarâm, strângându- 
le la piept și ducându-le apoi în biroul sindicatului. Printre 
încălțări erau și pantofii tăi, pe care o fostă colegă de la fabrică 
ti-i adusese la spital. O colegă al cărei nume nu ţi-l mai 
aminteai. 


4:00 

M-am întors în Gwangju ca să mor. 

După ce am fost eliberată, fratele meu mai mare m-a lăsat să 
stau în casa lui, însă pur și simplu n-am mai putut suporta să 
văd poliția venind în casa lui de două ori pe săptămână. Și asta 
numai din cauza mea. 

La începutul lui februarie, într-o dimineață când ziua se 
îngâna cu noaptea, m-am îmbrăcat cu hainele cele mai bune și 


VP - 138 


curate pe care le aveam, mi-am pus câteva lucruri în geantă şi 
m-am urcat în autobuz. 

Orașul arăta la fel, nimic nu se schimbase, dar eu aveam 
senzația că nimic nu mai era la fel. 

In zidurile clădirii anexe a Prefecturii se vedeau urmele lăsate 
de gloanțe. Îmbrăcaţi în haine de culori întunecate, fetele 
trecătorilor erau contorsionate, ca și cum ar fi fost însemnate cu 
răni transparente, de care doar ei ştiau. Îmi făceam drum printre 
ei, iar umerii noștri se atingeau. Nu îmi era nici foame, nici sete, 
picioarele nu-mi înghețaseră. Simteam că aș fi fost în stare să 
merg până când soarele ar fi apus, până când ar fi răsărit din 
nou a doua zi. 

Și ti-am văzut fotografia, Dong-ho. Niste studenți tocmai 
terminaseră de pus fotografiile voastre pe zidul exterior al 
Centrului Catolic, în Geumnam-no, strada ce duce spre sediul 
Prefecturii. 

Poliţiştii puteau veni din clipă în clipă, mă simțeam urmărită 
de ei, de undeva dintr-un loc ascuns. Cu o mișcare iute, am 
smuls fotografia, am rulat-o și am plecat. Am traversat 
bulevardul și am intrat pe o alee îngustă. Am văzut firma unei 
cafenele pe care n-o observasem niciodată până atunci. 
Gâfâind, am urcat până la etajul cinci, am intrat într-o sală 
întunecată, ca o grotă, m-am așezat pe scaun și am comandat o 
cafea. Până când chelnerul mi-a pus cafeaua pe masă, am stat 
înlemnită, nu m-am mișcat deloc. Muzica era dată la maximum, 
dar eu nu auzeam nimic. Eram surdă de parcă aș fi înotat într-o 
apă adâncă. Când m-am asigurat că nu mă vedea nimeni, am 
desfăcut fotografia pe care o făcusem sul. 

Erai în curtea Prefecturii, întins pe o parte. Din cauza 
impactului tirului de gloanțe, bratele și picioarele erau depărtate 
de trup. Fața și pieptul erau indreptate spre cer, iar genunchii 
spre caldarâm. Trupul tău contorsionat a fost mărturia suferinței 
prin care ai trecut în ultimele tale clipe de viață. 

Nu puteam respira. 

Nu eram în stare să scot niciun sunet. 

În acea vară, ai murit. În timp ce sângele se scurgea din 
trupul meu, trupul tău putrezea cu furie în pământ. A fost 
momentul în care de acolo, din fotografie, m-ai salvat, Dong-ho. 
Mi-ai făcut sângele să-mi clocotească în vene. Suferinta și furia 


VP - 139 


pe care le-am simţit atunci în mine mi-au readus inima la viață. 
Aveam în mine o inimă pulsând, gata să-mi sfârtece pieptul 
(J 

4:20 

Lumina e aprinsă în ghereta paznicului de la intrarea în 
parcarea spitalului. Pentru câteva clipe te uiţi la fața bătrânului 
paznic: cu gura căscată, doarme buștean cu ceafa sprijinită de 
spătarul scaunului pe roţi. Un bec slab atârnă de tavanul 
gheretei. Lumina palidă adună pe cimentul de jos un roi de 
fluturi de noapte. Mai e puţin și se face ziuă. Soarele va răsări 
încet, pentru ca mai târziu să împroaște razele de foc. Va fi o 
nouă zi toridă de august. Tot ce și-a pierdut suflarea va putrezi 
cu repeziciune, iar mirosul sufocant al gunoiului adunat pe alei 
va pluti în aer. 

Ți-aduci aminte de scurta conversaţie pe care Dong-ho și Eun- 
sook au avut-o atunci. 

— De ce să acoperim cadavrele cu steagul naţional? De ce se 
cântă imnul naţional? o întrebase Dong-ho. 

Nu-ţi mai aduci aminte ce i-a răspuns Eun-sook. 

Ce răspuns i-ai da acum lui Dong-ho? Măcar atât putem să 
facem pentru ei: să-i acoperim cu steagul national. Cei ce au 
murit nu sunt niște hălci de carne măcelărite. De asta le cântăm 
imnul național și ținem pentru ei un moment de reculegere. 

Au trecut douăzeci de ani de la Revolta din acea vară. Vă 
exterminăm pe toți, nenorociților! Pui de cățele comuniste! Dar 
ai întors spatele și ai ajuns până aici. Ai supravieţuit. 

e 

Ai lăsat în urmă înjurăturile lor și apa rece cu care-ţi biciuiau 
trupul când te torturau. Ai închis ușa ce ducea înapoi, spre vara 
lui 1980. Pentru totdeauna. Pentru tine nu mai există drum de 
întoarcere spre lumea în care ai trăit, de dinainte de tortură și 
de masacru. 


4:30 

Nu știu ai cui sunt pașii pe care-i aud. 

Nu știu dacă sunt aceiași sau dacă sunt ai altcuiva. 
Și nici nu știu dacă vin doar unul câte unul. 

Poate că sunt mai mulți. 


VP - 140 


Poate că se contopesc unii cu alții, amestecându-se ca niște 
fluide vagi, fără identitate, transformându-se într-un singur trup 
ușor, imperceptibil. 

Si vin spre mine. 

Nu sunt sigură de nimic din toate astea. 

e 

4:40 

Sunt momente în care stai să te gândești. Era o după-amiază 
neobișnuit de liniștită, era un sfârșit de săptămână. În timp ce te 
uitai la soarele arzător, pentru câteva clipe ai avut senzaţia că în 
fața ochilor tăi profilul lui Dong-ho începea să prindă contururi 
vagi, tremurânde. Să fi fost oare sufletul lui? 

Oare sufletul celui plecat pe lumea cealaltă apare doar în 
dimineţile în care ziua se îngână cu noaptea, atunci când visele 
pe care nu ţi le poţi aminti lasă pe obrajii tăi urme de lacrimi, 
când conturul feţei devine brusc din ce în ce mai clar? Dacă 
sufletele celor morţi ar avea un loc doar al lor, cum ar fi? 
Întunecat? Luminos? Dong-ho! Jin-su! Cadavrele pe care le-aţi 
spălat și îmbrăcat cu mâinile voastre s-au adunat toate acolo, 
într-un loc doar al lor sau sunt împrăștiate în necunoscut? 

Știi foarte bine că nu ești curajoasă, că nu ești puternică. 
Dintotdeauna ai ales să fugi din calea situaţiilor periculoase. 
Când polițistul te-a călcat pe stomac, imediat ai părăsit 
sindicatul. După ce-ai ieșit din închisoare, te-ai alăturat lui 
Seong-hee în mișcarea sindicală, dar, spre deosebire de ea, te-ai 
ocupat de sarcini mult mai practice. După un timp, te-ai 
transferat la o altă organizaţie, mult diferită de cea a lui Seong- 
hee. De atunci n-ai mai căutat-o. Știai că s-ar fi simţit rănită de 
alegerea pe care o făcuseși, cu atât mai mult cu cât nu fusese 
de acord cu tine. Luni te vei duce la poștă și-i vei trimite înapoi 
lui Yoon reportofonul și casetele pe care le ai acum în rucsacul 
ce-ţi apasă greu pe umeri. Nici nu te-ai atins de ele. 

e 

Dar ești conștientă că dacă ai trece din nou printr-un moment 
ca cel din primăvara acelui an, ai face aceeași alegere. La fel ai 
făcut și atunci când erai elevă în școala primară. În timpul unui 
joc cu mingea, te-ai ferit cât ai putut să nu o iei în plină figură. 
Chiar și așa, la un moment dat ai rămas singură pe teren și 
mingea te-a nimerit din plin. Ani mai târziu, atrasă de cântecul 
tinerelor fete urcate în autobuz, te-ai dus spre Piaţă, deși știai că 


VP - 141 


acolo erau masaţi soldaţi înarmați. La fel ai făcut și în noaptea 
când v-au întrebat cine rămâne până la sfârșit. Calmă și sigură 
pe tine, ai ridicat mâna în semn de răspuns. 

— Nu trebuie să ne transformăm în victime, ţi-a spus atunci 
Seong-hee. Nu trebuie să le permitem să ne trateze, să se 
descotorosească de noi ca de niște victime. 

Era noaptea în care de sus, din cer, luna vă privea cu ochii 
larg deschişi pe voi, fetele ce vă adunaserăţi pe acoperiș. Oare 
cine ţi-a strecurat atunci în gură o felie de piersică? Nu-ţi mai 
aduci aminte. 


4:50 

Seong-hee, nici eu nu știu de ce ti-am spus că vreau să ne 
revedem. 

Dacă în acel moment ti-as fi întors spatele 

Dacă în clipa în care am vrut să șterg tot ce avea legătură cu 
tine din inima mea, peste care turnasem ciment - amintiri 
complicate, ce-mi apăsau greu sufletul... 

Dacă pentru mine ar fi insuportabil momentul în care totul ar 
fi ca la început între noi 

Dacă toate astea s-ar întâmpla, oare te-aș putea întâlni din 
nou? 

Ce-aș putea să-ți spun atunci, Seong-hee? 

e 

Te îndepărtezi de clădirea spitalului. Raze palide de soare 
scaldă gazonul. Îţi pui mâinile sub bretelele rucsacului. Îţi atârnă 
pe umeri ca o bucată de fier, dar tu ai senzaţia că duci un copil 
în spate. Mâinile tale nu fac decât să-l liniștească, să-l sprijine. 

Eu sunt responsabilă pentru tot, așa-i? întrebi, strângând din 
dinţi, vălul albăstrui al întunericului ce se desface în faţa ochilor 
tăi. 

Dong-ho, dacă ti-aș fi cerut să pleci acasă, dacă ti-as fi cerut 
asta atunci când mâncam amândoi din kimbap, nu ai fi rămas 
acolo, așa-i? 

De asta vii acum la mine, Dong-ho. 

Vii ca să mă întrebi de ce mai sunt încă în viată. 

e 

Continui să mergi. Ochii îţi sunt străbătuți de vinișoare roșii și 

subțiri - linii trase una lângă alta cu vârful ascuţit al unei lame. 


VP - 142 


Cu pași repezi te îndrepţi spre luminile aprinse în secția de 
urgenţă. 


5:00 

Stiu ce ți-aș spune, Seong-hee. 

Dacă mi-ai da voie... 

Te rog, dă-mi voie să-ți spun. 

Toate becurile ce luminează aleea care duce spre casa 
mortuară, secţia de urgenţă, clădirea spitalului și clădirile anexe 
se sting dintr-odată. Continui să mergi, urmând linia albă trasă 
pe mijlocului drumului. Îţi ridici privirea. Stropii reci de ploaie 
cad pe creștetul tău, și apoi se sfărâmă pe caldarâmul de sub 
tenișii tăi. 

Nu muri. 

Te rog, nu muri. 


VP - 143 


CAPITOLUL 6 


Acolo unde florile își desfac petalele 


De cum te-am zărit, m-am luat după tine, Dong-ho. Mergeai 
foarte repede, iar eu nu mă puteam ţine după tine, oricât de 
repede aș fi mers. Deh, am îmbătrânit și eu... Dacă ţi-ai fi întors 
puţin capul, ţi-aș fi văzut puţin faţa. Dar tu continuai să mergi 
tot înainte, priveai numai în fața ta. 

Pe atunci elevii de la gimnaziu umblau cu părul tuns scurt- 
scurt, așa-i? Te-am recunoscut după forma capului. Numai tu 
aveai capul atât de rotund. Tu erai, nu aveam nicio îndoială. 
Uniforma pe care o primiseși de la fratele tău ţi-era mare. Abia 
când ai ajuns în anul trei de gimnaziu ai încăput în ea. Ce bine-ţi 
stătea! Când te vedeam ieșind pe poarta mare, cu geanta pusă 
pe umăr, pus la patru ace, ah, aș fi stat acolo o veșnicie doar ca 
să mă uit la tine. Dar tu, hoţomanule, te-ai descotorosit de 
geantă și mergeai legănându-ţi mâinile pe lângă tine. Da, da... 
numai ale tale puteau fi braţele alea subţiri ca niște nuielușe 
ieșind din cămașa cu mânecă scurtă a uniformei de vară. Tu 
erai, Dong-ho... Aveai umerii mici, trunchiul lung și subțire și 
mergeai ţanţoș ca un pui de cerb, cu capul aplecat puţin în față. 
Da, da... tu erai, Dong-ho. Ai venit lângă mine, o singură dată ai 
trecut prin faţa mea, și bătrâna ta mamă tot nu te-a văzut. Am 
rătăcit o oră printre tarabele și străduțele înguste, și tot nu m- 
am putut ţine după tine, Dong-ho. Genunchii îmi tremurau 
groaznic, am ameţit și am căzut pe caldarâm. Ştiam că dacă m- 
ar fi văzut niște vecini ar fi făcut o hărmălaie de nedescris, așa 
că m-am ridicat de jos, chiar dacă se învârtea pământul cu 
mine. 

Atât de mult m-am ţinut după tine, încât nici nu mi-am dat 
seama cât mersesem. În drum spre casă, mi se făcuse o sete 
cumplită, gâtul mi se uscase rău de tot. Plecasem de acasă fără 
niciun ban în buzunar, așa că m-am gândit să intru într-un 
chioșc, să cer să-mi dea măcar un pahar cu apă rece, dar m-am 
răzgândit. Mi-era frică ca nu cumva să mă înjure crezând că sunt 
o babă ieșită la cerșit. N-am avut de ales și am mers sprijinindu- 


VP - 144 


mi o mână de fiecare zid ce-mi ieșea în cale. Când am trecut 
prin faţa șantierului, mi-am dus mâna la gură. Praful se ridica în 
nori groși și am început să tușesc. Eram atât de ameţită încât 
nici nu-mi dădusem seama că mergeam în direcția opusă, spre 
un șantier de unde venea un zgomot infernal, unde 
excavatoarele făcuseră niște gropi uriașe. 

e 

Din cauza ploilor din vara trecută, pavajul din fața casei 
noastre s-a surpat. De fiecare dată când treceau pe-acolo, copiii 
se-mpiedicau în gropile adânci. Dacă roţile unui cărucior 
nimereau în ele, atunci nu-l mai puteai scoate. Într-un târziu, cei 
de la primărie au trimis niște muncitori să toarne asfalt. Era 
început de septembrie, și muncitorii s-au chinuit din greu să 
lucreze pe căldura sufocantă. Din roabe scoteau smoala 
fierbinte, ce bolborosea ca o tocăniţă, o întindeau și o bătuceau 
până se întărea. 

Seara târziu, după ce muncitorii plecaseră, am mers să văd și 
eu cum ieșise lucrarea. Am călcat cu grijă pe margini, pe lângă 
sfoara din jurul peticului de asfalt nou, pusă ca să ţină trecătorii 
la distanţă. Ce fierbinte era! Simţeam că-mi iau foc tălpile, 
pulpele, iar genunchii mă dureau cumplit. A doua zi dimineaţă, 
după ce luaseră sfoara, iarăși am călcat pe asfaltul nou. Era mai 
fierbinte în mijloc decât pe margini, așa că am pus picioarele cu 
grijă. La prânz și seara, și a doua zi dimineaţă, am călcat din 
nou pe asfaltul nou. Cumnată-ta, nevasta fratelui mai mare, 
tocmai venise din Seul. 

— Mamă, liniștește-te, stai locului. E foarte cald. De ce tot 
calci pe asfaltul fierbinte? mă întrebase mirată. 

— Mi-a intrat frigul în oase. Dac-ai știi ce cald tine asfaltul! Îmi 
face bine la încheieturi. 

— Ciudată mai ești, mamă, mă înţepa fratele tău mai mare, 
care mă bătea la cap de ani buni ca să mă mut la ei. 

Apoi, de afară, l-am auzit întrebând: 

— Unde-a dispărut mama? 

Abia după trei zile s-a răcit asfaltul. Nu era nimic rău în asta, 
și totuși eram dezamăgită. După ce mâncasem de prânz, am 
ieșit în stradă, am călcat pe petecul de asfalt nou. Ce n-aș fi dat 
să se încălzească cât de puţin! Dar știam că stăteam acolo 
așteptând. Să te văd trecând, Dong-ho. 


VP - 145 


Nu știu de ce nu te-am strigat pe nume. Cu buzele strâns 
lipite, de parcă aș fi fost mută, am început să merg cu pași grei, 
abia respirând. Când o să mai vii și o să te strig pe nume, 
întoarce capul spre mine, Dong-ho! Nu trebuie să-mi răspunzi 
„da, mamă”. Intoarce capul spre mine, să-ţi văd faţa. Imi e de- 
ajuns. 

[] 

Dar nu erai tu. Știam că nu aveai cum să fii tu, Dong-ho. Doar 
te îngropasem cu mâinile mele, nu-i așa? Cu mâinile mele ţi-am 
scos treningul albastru-deschis și bluzonul de instrucţie militară 
și te-am îmbrăcat cu uniforma de iarnă peste o cămașă albă pe 
care o purtai vara. Ți-am strâns bine cureaua pantalonilor, ţi-am 
pus în picioare șosete curate, de culoare gri. Când te-au întins în 
coșciugul din scânduri și te-au urcat în mașina de gunoi, m-am 
urcat și eu în față ca să am grijă de tine. Habar n-aveam încotro 
mergea mașina. Mă uitam numai la sicriul tău, pus undeva în 
spate. 

Imi aduc aminte de cei câteva sute de oameni ce cărau 
coșciugele pe o colină nisipoasă. Imbrăcaţi în haine negre, 
păreau niște furnici. Ca prin ceață îi văd pe fraţii tăi cum te 
plângeau, mușcându-și buzele. Îmi aduc aminte de vorbele pe 
care mi le-a spus taică-tu înainte să-și dea duhul; rămăsese 
înlemnit să vadă că, în loc să plâng ca toţi ceilalţi, luasem o 
mână din buruienile pe care le-am smuls de pe mormântul tău și 
le-am înghiţit. Le-am înghiţit, m-am prăbușit în genunchi, am 
vomitat; apoi iar am smuls o mână de buruieni, le-am mestecat 
și le-am înghiţit. Așa o fi fost. Eu nu-mi aduc aminte nimic din 
ce-am făcut. Tot ce mi-a rămas în memorie este ce-am făcut 
înainte să ajungem la cimitir. Chiar înainte să pună capacul 
peste sicriu, ţi-am privit fața pentru ultima oară. Ce slab erai! A 
fost pentru prima dată când ţi-am văzut faţa atât de cenușie, la 
vârsta ta, atât de fragedă... 

Abia mai târziu mi-a explicat fratele tău mijlociu că erai atât 
de palid pentru că pierduseși mult sânge când te-au împușcat. 
Tot el mi-a spus că de asta a fost sicriul tău ușor ca o pană, și nu 
pentru că erai mic și plăpând de fel. 

— O să-i fac pe nenorociţii ăia să plătească pentru tot răul pe 
care i l-au făcut, a spus fratele tău mijlociu. 

Ochii lui crestaţi de vinișoare roșii clocoteau de furie. 


VP - 146 


— Ce vorbă-i asta? l-am întrebat șocată. Ce ai să-i faci acestei 
țări care l-a omorât pe fratele tău? Cum ai să-i întorci răul pe 
care i l-a făcut? Dacă ţi mai se întâmplă și ţie ceva, mă sting cu 
viaţă. 

De atunci au trecut treizeci de ani. În fiecare an, când facem 
slujba de pomenire pentru tine și taică-tu, mă simt foarte ciudat 
când îl văd pe fratele tău mușcându-și buzele în timp ce stă 
drept, nemișcat, înainte să facă plecăciunea în faţa altarului. Nu 
din cauza lui ai murit. Şi-atunci de ce a îmbătrânit mai devreme 
decât ceilalţi prieteni ai lui? De ce s-a gârbovit și a început să 
încărunțească? Mă întreb dacă încă mai vrea să se răzbune pe 
țara asta. De fiecare dată când mă gândesc la toate astea, simt 
că inima mea nu vrea să mai bată. 

(J 

În schimb, fratele tău mai mare e mereu cu zâmbetul pe 
buze, dar nimeni nu știe ce e în sufletul lui. Vine să mă vadă de 
două ori pe lună împreună cu nevastă-sa. Câteodată vine singur, 
fără să știe ea și atunci îmi cumpără de mâncare și-mi dă bani. 
Se întoarce la Seul în aceeași zi, ca să nu-și dea seama nevastă- 
sa că a fost la mine. În fine, e mult mai atent cu mine și mult 
mai blând decât fratele tău mijlociu, care locuiește la o 
aruncătură de băț. 

Taică-tu, tu și fratele tău mai mare semănaţi leit: aceeași talie 
înaltă, același spate puţin gârbovit. Cu ochii tăi migdalaţi și dinţii 
din față depărtaţi, ai fost copia fidelă a fratelui tău mai mare. ȘI 
azi, când râde, lui frate-tău i se văd dinţii laţi din faţă, de parcă 
ar fi iepure. Dacă nu i s-ar vedea ridurile adânci de la coada 
ochilor, ar arăta ca un adolescent inocent. 

Avea unsprezece ani când te-am născut. De îndată ce termina 
orele la scoală, venea într-un suflet acasă, atât de mult voia să 
te vadă. De cum dădea cu ochii de tine, începea să se 
prostească ca o fată. Se topea după gânguritul tău. lţi ţinea 
căpșorul cu o mână și te făcea să ţopăi pe genunchii lui până 
începeai să râzi. 

După ce-ai făcut un an, te prindea într-o legătoare și te ducea 
în cârcă prin toată curtea. Ca să te distreze și mai mult, îţi 
fredona tot felul de cântecele. Doamne, ce fals mai cânta! Cine 
și-ar fi închipuit că un băiat atât de dulce, ca o fetiță, avea să se 
certe îngrozitor cu fratele tău mijlociu? Nici acum, după 


VP - 147 


douăzeci de ani de la cearta aia, nu sunt în stare să schimbe 
mai mult de câteva vorbe. 

Era a treia zi după ce murise taică-tu, când fratele tău mai 
mare venise de la Seul ca să facem o pomenire la cimitir. 
Făceam de zor pregătiri în bucătărie, când dintr-odată am auzit 
ceva spărgându-se de podea. Am ieșit în grabă și am văzut doi 
bărbaţi în toată firea - unul de treizeci și doi, altul de douăzeci și 
șapte, icnind din greu, încercând să se strângă de gât unul pe 
celălalt. 

— Puteai și tu să-l iei de mână și să-l duci acasă pe Dong-ho! 
Măcar atât erai și tu în stare să faci. Cum naiba l-ai lăsat să stea 
atâtea zile la Prefectură? De ce-ai lăsat-o pe mama să meargă 
singură în ultima zi? De ce nu te-ai dus cu ea? Știu ce-o să-mi 
zici! Ai să-mi spui că celui mic i-ar fi intrat pe-o ureche și i-ar fi 
ieșit pe alta, indiferent ce i-ai fi spus. Dar știai foarte bine că 
acolo numai moartea îl aștepta. Ştiai, dar n-ai făcut nimic. 

Cel mijlociu a văzut negru în fața ochilor. A început să urle și 
s-a năpustit la cel mare, trântindu-l la pământ. Pe urmă n-am 
mai înţeles ce-și spuneau. Urlau unul la altul, scoși din minţi ca 
niște fiare sălbatice. Și totuși, am reușit să înțeleg ce bolborosea 
cel mijlociu în timp ce se lupta cu frate-tău. 

— Ce știi tu? Habar n-ai de nimic! Erai la Seul, nu aici. Habar 
n-ai ce-a fost aici! Habar n-ai ce s-a întâmplat în Gwangju! 

N-avem niciun chef să mă bag între ei, să-i despart. Erau 
încleștaţi, când era unul deasupra, când celălalt. M-am întors în 
bucătărie, la treburile mele. Nu voiam să mă gândesc la nimic, 
nu voiam să aud pe nimeni și nimic. Am continuat să întorc în 
tigaie clătitele cu legume, să înfig bucățele de carne pe frigărui, 
să mestec în supă. 

e 

Acum nu mai sunt sigură de nimic. Când am venit în ultima zi 
să te caut, ce s-ar fi întâmplat dacă nu mi-ai fi promis că te 
întorci seara acasă? Ce-aș fi făcut dacă vocea ta calmă nu m-ar 
fi liniștit? 

— Dong-ho vine acasă. La șase se închide sala de sport. Mi-a 
promis că vine, că o să luăm cina împreună. 

Așa i-am spus lui taică-tu când am ajuns acasă. Dar se făcuse 
ora șapte și tu încă nu veniseși. Eu și fratele tău mijlociu am 
ieșit să te căutăm. După șapte, nu mai era voie să mergi pe 
stradă - așa era atunci, sub legea marţială. Străzile erau pustii, 


VP - 148 


nu se vedea nicio umbră de om pe caldarâm, căci se zvonea că 
în acea noapte armata va intra în oraș. Patruzeci de minute am 
mers pe jos. Când am ajuns la sala de sport, luminile erau 
stinse, nu era nici ţipenie de om. Combatanții din patrulele civile 
păzeau Prefectura cu puștile în mâini. 

— Am venit să-l iau acasă pe băiatul cel mic. Vă rog, le-am 
spus. 

— Nu e voie să intraţi aici. Nu intră nimeni, mi-au tăiat vorba 
cei din patrulele civile. 

Erau albi la față ca varul, păreau atât de tineri, ca niște copiii, 
dar nu s-au lăsat înduplecaţi de rugăminţile mele. 

— Mai e puţin și o să vină tancurile armatei. E foarte periculos 
aici. Întoarceţi-vă imediat acasă! 

— Vă implor, lăsaţi-mă să intru. Chemaţi-l. Spuneţi-i măcar să 
iasă afară. 

Fratele tău mijlociu își pierduse răbdarea și le-a spus că o să 
intre, să te scoată afară cu mâna lui. Dar cei din patrule nu l-au 
lăsat. 

— Dacă intraţi acum, nu o să mai puteţi ieși. Numai cei 
conștienți că s-ar putea să fie uciși au rămas în Prefectură. 

— Știu foarte bine asta. Lăsaţi-mă să intru, a ridicat glasul 
fratele tău. 

— Potolește-te! O să iasă singur la momentul potrivit. Mi-a 
promis că o să vină acasă. 

Așa am spus. Ştii, afară se întunecase şi-mi imaginam 
tancurile armatei intrând în oraș. Nu voiam să mai pierd încă un 
fiu. 

Așa am spus, fără să știu că aveam să te pierd pentru 
totdeauna, Dong-ho. Eu cu mâna mea l-am tras cu putere de 
braţ pe fratele tău mijlociu, eu l-am făcut să ne întoarcem 
acasă. Plângând amândoi, ne-am întors acasă, rătăcind pe 
străzile întunecate și tăcute ca niște morminte. 

Niciodată nu o să înţeleg de ce au trebuit să moară copiii din 
patrulele civile? Erau atât de palizi și tineri, niște copii înarmați. 
De ce nu m-au lăsat să intru în Prefectură? Oricum ar fi murit în 
zadar... Și-atunci, de ce nu m-au lăsat să te văd? 

e 

Fraţii tăi vin și pleacă. Vin să mă vadă. Dar pentru mine 
fiecare zi trece fără niciun sens. les pe verandă și mă încălzesc 
la soare. Când s-a deschis cariera de piatră, dincolo de gard, 


VP - 149 


spre sud, a fost un zgomot infernal aici, dar cel puţin acum 
soarele ajunge și la casa noastră. Cei ce stau în blocurile de trei 
etaje au parte de lumina soarelui abia când se face ora 
unsprezece. 

Înainte să ne mutăm aici, am locuit pe o alee chiar în spatele 
carierei de piatră. Era o casă mică și strâmtă, cu acoperiș făcut 
din plăci de ardezie. Era atât de mică încât nu o puteam aerisi 
prea de bine. Fraţii tăi abia așteptau să se facă duminică, când 
muncitorii de la cariera de piatră erau liberi. Se fugăreau printre 
blocurile mari de granit, se jucau de-a v-aţi ascunselea. li 
auzeam din curte strigând cât îi ţinea gura: „Hibiscusul a 
înflorit!” Erau atât de obraznici și gălăgioși încât nu mi-aş fi 
închipuit că doar după un an o să fie atât de tăcuți și liniștiți. 

După ce fratele tău mai mare s-a dus la Seul, ne-am mutat în 
casa în care locuim și acum. În vechea curte, simţeam că mă 
sufoc dacă puneam o floare. Ce fericită am fost când am luat 
casa asta cu o curte mare, plină cu trandafiri căţărători. Celui 
mijlociu i-am dat o cameră și i-am spus să se pună cu burta pe 
carte. Apoi m-am gândit ca în camera ta să mai aduc pe cineva, 
ca sa acopăr macar chiria lunară, să ne facem viaţa mai ușoară. 
Cine și-ar fi închipuit ce avea să se întâmple? Așa au ajuns la noi 
Jeong-mi și Jeong-dae. Erai mult mai mic de vârstă decât fraţii 
tăi și m-am bucurat că în sfârșit aveai și tu prieteni. Ce bine mă 
simţeam să vă văd, pe tine și pe Jeong-dae, plecând la școală, 
îmbrăcaţi în uniforme identice. Mergeaţi umăr la umăr, ca două 
boabe de mazăre într-o păstaie. La sfârșit de săptămână jucaţi 
badminton în curte, și când fluturașul zbura dincolo de gard, în 
cariera de piatră, vă certaţi care dintre voi să se ducă să-l ia 
dintre blocurile de granit. În cele din urmă, se ducea cel care 
pierdea la piatră-hârtie-foarfece*. Ce bine-mi făcea să vă aud 
râzând în hohote. 

Ce s-o fi întâmplat cu Jeong-mi și Jeong-dae? Când tatăl lor a 
venit în Gwangju, căutându-i disperat pe străzi, n-am știut ce să 
fac ca să-i mai alin durerea. Bărbatul și-a dat demisia și timp de 
un an a stat în camera copiilor lui. Zilnic se ducea și se învârtea 
ca un om nebun în jurul sediilor autorităţilor din oraș. De fiecare 
dată când afla că se mai descoperise o groapă comună sau că 
se mai găsise un cadavru plutind pe lac, nu avea liniște și ieșea 


33 Metodă tradiţională de tragere la sorți prin gesturi făcute cu mâna. 
VP - 150 


valvârtej pe ușă. Nu conta dacă era toiul nopţii sau dacă abia se 
luminase de zi. 

— Amândoi sunt în viață, simt asta. Sunt împreună pe 
undeva, pe aici. Nu am nicio îndoială, bolborosea ca un om 
nebun, intrând în bucătărie, beat criță, abia ţinându-se pe 
picioare. 

Avea fața mică și nasul turtit, iar din strălucirea ochilor lui, 
leită cu cea din ochii fiului său, îţi puteai da seama că era pe 
cale să comită o năzdrăvânie. Nu cred că a supravieţuit mult 
timp după Revoltă. Când corpurile au fost exhumate și mutate 
în morminte noi, familiile celor dispăruţi au făcut un mic altar cu 
mesaje funerare. Fratele tău mijlociu s-a dus și el acolo, dar nu 
le-a găsit numele scris nicăieri. Dacă tatăl lor ar fi trăit, cu 
siguranţă ar fi ridicat două cenotafe pentru copiii lui. 

Câteodată stau și mă întreb ce m-a făcut să închiriez anexa? 
Oare am făcut-o pentru chiria aia mizerabilă? Dacă Jeong-dae nu 
ar fi venit în casa noastră, nu ţi-ai fi riscat viaţa pentru el, nu te- 
ai fi dus să-l cauţi. Dar apoi îmi amintesc de duminicile în care 
jucaţi badminton, râzând în hohote, și simt că e numai vina 
mea. Încerc să nu mă mai gândesc, dar nu pot: e păcatul meu și 
numai al meu dacă și acum învinuiesc pentru moartea ta doi 
bieţi copii, frate și soră. 

Acum vreo câteva zile, cam pe la apus, mi-am amintit de 
chipul fetei. Ce drăguță era... Oare de ce trebuie oamenii 
frumoși să dispară fără urmă, m-am întrebat în gând, privind 
curtea cufundată în întuneric. Îmi aduc aminte cum intra în casa 
noastră ţinând în braţe coșul cu rufe ude, cum făcea du-te-vino 
prin curte încălțată în teniși, ţinând strâns într-o mână periuţa 
de dinţi din care curgeau picături de apă. Acum, toate astea mi 
se par simple vise, ca dintr-o viaţă anterioară. 

e 

Dong-ho, mie viața mi se pare tare și încăpăţânată ca un 
mușchi de bou. Și după ce te-am pierdut pe tine, nu am avut de 
ales și am continuat să mănânc, să trăiesc. 

Chiar și după ce tatăl lui Jeong-dae a plecat, am continuat să 
închid ușa, să mă duc la piață, făcându-mi loc prin aprozarele ce 
gemeau de lume. Auzisem de asociaţia familiilor victimelor 
Revoltei din Gwangju, dar nu mersesem la întrunirile lor. Am 
trecut pe la ei abia după ce-am primit un telefon de la o 
doamnă, care s-a recomandat a fi vicepreședinta asociaţiei. 


VP - 151 


— Știţi, am auzit că președintele ţării, da, da, militarul ăla, 
vine pe la noi... Criminalul ăla îndrăznește să pună piciorul în 
Gwangju, unde sângele copiilor noștri nici n-a apucat să se 
usuce. 

In cele mai norocoase zile, puteam dormi pe apucate, foindu- 
mă pe toate părțile. Insă de când aflasem că președintele avea 
să vină în Gwangju, n-am mai putut închide un ochi. Nici taică-tu 
nu putea adormi deloc, era surmenat. La cât era el de blând și 
slăbit din cauza bolii, m-am gândit că ar fi mai bine să-l las 
acasă și să mă duc singură la întrunirea asociaţiei. M-am dus la 
casa președintei asociaţiei - o femeie ce avea un magazin unde 
vindea orez - și am făcut cunoștință cu celelalte mame. Până 
noaptea târziu am lucrat împreună la pancarte și indicatoare. 
Am decis ca restul pancartelor să le facem singure, fiecare la 
casa noastră. Când ne-am luat la revedere, ne-am strâns 
mâinile. Carnea noastră era rece, eram ca niște sperietori de 
ciori goale pe dinăuntru. Ne-am mângâiat pe spate fără niciun 
pic de emoție, ne uitam una la alta cu ochi goi, pierduţi... ca 
niște sperietori de ciori. Pe chipurile noastre nu era nimic, ochii 
noștri erau pustii. Și așa ne-am luat la revedere, promițându-ne 
să ne vedem a doua zi. 

Nu mi-a fost frică. Deloc. Nu eram înspăimântată, era ca și 
cum abia așteptam să mor, cu bucurie. De ce-ar fi trebuit să-mi 
fi fost frică? Imbrăcate toate în haine de doliu, de culoare albă, 
așteptam să sosească coloana oficială a președintelui, a 
criminalului. Nemernicul venise chiar la primele ore ale 
dimineţii. Plănuisem să strigăm sloganuri și să agităm pancarte, 
dar de îndată ce l-am văzut totul a fost dat peste cap. Ne-am 
pierdut cumpătul, am început să plângem în hohote, unele 
dintre noi au leșinat, ne-am smuls părul, ne-am sfâșiat hainele 
de doliu. Abia ce apucasem să desfacem pancartele că ni le-au 
confiscat. 

Ne-au dus pe toate la secţia de poliţie, zăceam pe dușumea 
pe jumătate inconștiente. După câteva clipe au fost aduși și 
câţiva tineri din Asociaţia Răniţilor la Revoltă. Fuseseră prinși 
protestând pe alt traseu al coloanei oficiale. Arătau deprimaţi și, 
așezați unul în spatele celuilalt, intrau rând pe rând în secţia de 
poliție. 

De îndată ce ne-a văzut, un tânăr a izbucnit în plâns. 


VP - 152 


— Cum? Le-au adus și pe mame? Ce păcate au comis aceste 
mame ca să fie aduse aici? 

A fost momentul în care am simţit că nu mai aveam nimic în 
cap, că mintea mea era pustie ca un deșert. Totul din jurul meu 
părea alb, întreaga lume se cufundase într-un alb nemărginit. 
Mi-am ridicat fusta sfâșiată și m-am urcat pe masă. Glasul îmi 
tremura groaznic, dar totuși am reușit să îngaim ceva: 

— Așa e, ce păcate am comis de m-au adus aici? 

Picioarele mele parcă prinseseră aripi și, într-o clipită, am 
sărit pe biroul polițiștilor. Deasupra lui, pe perete, era atârnat un 
tablou - portretul președintelui-criminal. L-am smuls cu putere 
și, dintr-o mișcare, am spart sticla cu propriile mele tălpi. Am 
simţit ceva curgându-mi pe faţă, dar nu știu dacă erau lacrimi 
sau picături de sânge. 

Sângele îmi ţâșnea dintr-o talpă și polițiștii m-au dus la spital. 
Taică-tu a venit și el la secţia de urgente, după ce-au luat 
legătura cu el. Un medic și o asistentă mi-au făcut o incizie în 
talpă, mi-au scos cioburile de sticlă și apoi m-au bandajat. 

— Du-te acasă, te rog. Caută în dulap. Ai să găsești o 
pancartă pe care am făcut-o noaptea trecută, dar pe care nu am 
adus-o cu mine, i-am spus lui taică-tu. 

In acea noapte, sprijinindu-mă de umărul lui taică-tu, am 
urcat pe scările ce duceau spre acoperișul spitalului. M-am ţinut 
de balustradă, am desfăcut pancarta și am urlat cât m-au ţinut 
puterile: 

— Dă-mi băiatul înapoi, Chun Doo-hwan! Criminalule! Tu mi-ai 
omorât copilul! Să-l tăiem în bucăţi pe asasin! 

Așa am strigat până când am simţit că-mi fierbe sângele în 
cap, până când au venit polițiștii. Au urcat pe scările de urgenţă, 
m-au prins, m-au dus într-o rezervă, m-au aruncat pe un pat și 
m-au legat. 

După acest incident, noi, mamele celor morţi, ne-am întâlnit 
de mai multe ori, hotărâte să ne continuăm lupta. De fiecare 
dată când ne luam la revedere, ne strângeam mâinile, ne 
îmbrățișam și, privindu-ne adânc în ochii, ne promiteam să ne 
revedem. Odată chiar am strâns bani pentru mamele care nu se 
prea descurcau și așa am reușit să închiriem un autobuz să 
mergem la Seul, la o întrunire. Mi-aduc aminte că un nemernic a 
aruncat odată cu o grenadă de gaz lacrimogen în autobuzul 
nostru. Una dintre mame începuse să se sufoce și a leșinat. Altă 


VP - 153 


dată, poliția ne-a prins pe toate și ne-a băgat într-o dubă cu 
plasă de sârmă la geam. Au intrat pe o șosea ce făcea legătura 
între provincii și au început să ne dea jos, una câte una, în locuri 
diferite și izolate. Nici nu mai știu cât de mult am mers de-a 
lungul șoselei, fără să am habar unde mă aflam. Am continuat 
să merg până când m-am întâlnit cu altă mamă ce fusese dată 
jos din dubă. Ne-am îmbrățișat, privindu-ne buzele ce ni se 
învineţiseră din cauza frigului. 

Toate hotărâserăm să fim unite orice ar fi, să luptăm până la 
sfârșit. Dar în anul următor, taică-tu s-a îmbolnăvit și nu mi-am 
putut ţine promisiunea. În acea iarnă, privindu-l cum se stinge 
sub ochii mei, simţeam că nu mai aveam niciun strop de putere 
în mine. 

— Ce bine de tine... Ai să pleci în curând... Ai să mă lași 
singură, să mă zbat în iadul în care trăiesc. 

Așa mi-am spus în gând atunci, dar nu am habar cum arată 
lumea de dincolo de moarte. Oare și acolo oamenii se întâlnesc 
pentru ca mai apoi să se despartă? Oare și acolo, în lumea 
aceea, se aud voci, se văd chipuri de oameni? Oare și pe 
cealaltă lume sunt suflete fericite și suflete chinuite, îndurerate? 
Nu știu, Dong-ho, nu știu nimic din toate astea. Așa cum nu știu 
nici dacă ar trebui să-mi fie milă de taică-tu că a plecat din 
lumea asta sau dacă ar trebui să-l invidiez. 

A trecut iarna, apoi a venit și primăvara. Când vine primăvara 
simt că-mi pierd minţile, iar vara mă simt vlăguită, ducând în 
mine o boală fără sfârșit. Când se face toamnă, abia pot să mai 
respir. larna, îmi îngheaţă încheieturile. Oricât de umedă ar fi 
vara, nu-mi curge nicio picătură de transpiraţie pe corp. Totul a 
înghețat în mine, și pântecele meu, și inima mea. 

e 

Aveam treizeci de ani când te-am născut, Dong-ho. Ai fost 
ultimul copil pe care l-am adus pe lume. Ţin minte că sfârcul de 
la sânul meu stâng avea o formă tare ciudată. Ceilalţi doi fraţi ai 
tăi l-au preferat pe cel drept, arăta mai bine. Sânul stâng era 
plin de lapte, dar pentru că nu voiau să sugă din el, se întărise. II 
preferau pe cel drept, mai moale, mai mătăsos. Numai tu, Dong- 
ho, ai fost altfel. Ai luat între buzele tale mici sfârcul deformat și 
ai supt cu blândeţe. Abia după ce ai început să sugi din el, sânul 
stâng a început să arate la fel ca cel drept. 


VP - 154 


Dong-ho, niciodată nu am văzut un sugar atât de fericit cum 
ai fost tu când te alăptam. Râdeai și gângureai întruna. Până și 
scutecele de cârpă în care făceai caca ăla galben miroseau atât 
de frumos, de dulce! Te târâi în patru labe ca un cățeluș și 
duceai totul la gură. Odată ai făcut febră și te-ai umflat la fată 
ca un balon. Ai avut convulsii și ai vomitat peste pieptul meu un 
lichid lăptos și acru. Când te-am înţărcat, ai început să-ți sugi 
degetul mare atât de tare, încât unghia se subţiase ca o foaie de 
hârtie. „Aici, Dong-ho! Vino la mama!” Așa te chemam la mine, 
bătând veselă din palme. Râzând, ai făcut un pas, apoi încă 
doi... La al șaptelea pas, te-am luat în braţe. 

„Mamă, nu suport vara, dar îmi plac atât de mult nopţile de 
vară”. Așa mi-ai spus când aveai opt ani. M-au uns pe suflet 
vorbele tale și mi-am spus în gând: „O să se facă poet, băiatul 
meu”. Îmi aduc aminte de nopţile fierbinţi de vară când voi, cei 
trei băieţi ai mei, mușcaţi din feliile de pepene roșu, așezați pe 
bancă alături de tatăl vostru. Parcă te văd cum îţi scoteai limba 
ca să lingi și ultimele picături din zeama dulce și lipicioasă ce ţi 
se scurgea pe la colțurile gurii. 

e 

Ți-am tăiat poza din legitimaţia de elev și am pus-o în 
portofelul meu. Zi după zi, noapte după noapte, casa asta e 
pustie. Când ziua se îngână cu noaptea, când nu aștept pe 
nimeni să-mi calce pragul, printre zecile de cute ale hârtiei de 
scris, chipul tău prinde contur. Nimeni nu mă aude, dar eu te 
strig în șoaptă: Dong-ho... 

În zilele de toamnă, și cerul e din cale-afară de albastru după 
ce s-a terminat sezonul ploios, îţi pun poza în buzunarul din 
interiorul jachetei și, abia târându-mă, cu genunchii tremurând, 
mă duc încet spre malul râului. Pașii mă poartă încet pe cărarea 
plină de flori de cosmos**, atât de colorate, acolo unde roiurile 
de muște înfulecă lacome din viermii morți. 

Când aveai vreo șase sau șapte ani, nu aveai astâmpăr și te 
plictiseai cumplit. După ce fraţii tăi plecau la școală, casa 
rămânea pustie și tu nu știai ce să faci. Așa că în fiecare zi te 
luam cu mine și amândoi mergeam de-a lungul râului până la 
magazinul unde lucra taică-tu. Strâmbai din nas de fiecare dată 
când vedeai cum ramurile vreunui copac ascundeau razele 
strălucitoare de soare. Când voiam să mă odihnesc la umbra 


A 


34 Floare asemănătoare cu margareta, cu petale de culoare roz, alb și violet-deschis. 
VP - 155 


crengilor, încăpățânat, mă trăgeai cu putere de mână spre un 
petec de pământ luminat de soare. Era atât de cald încât părul 
tău fin și subţire era ud leoarcă, iar tu abia mai puteai să respiri. 
Dar nu-ţi păsa, tu voiai la soare. 

— Mami, hai să mergem unde e soare! Mă lăsam trasă de 
mânuţa ta, prefăcându-mă că erai mai puternic decât mine. 
Mami, vezi? Uite, acolo e soare și sunt atât de multe flori 
înflorite! De ce să mergem în întuneric? Hai acolo, mami, acolo 
unde florile își desfac petalele! 


VP - 156 


EPILOG 


Lumină sub zăpadă 


Aveam zece ani când am auzit această poveste. Nimeni nu 
mi-a spus-o special, numai mie. Povestea a prins contur în timp 
ce trăgeam cu urechea la discuţiile celor mari. În acel an, ne 
mutasem din Gwangju în Seul, într-o suburbie numită Suyuri. În 
căsuţa situată pe vârful unei coline, obișnuiam să-mi petrec 
timpul închisă între patru pereţi, citind tot ce-mi cădea în mână 
sau jucând omok” în fiecare după-amiază, împreună cu fratele 
meu mai mare și cel mai mic. În acele vremuri, mama mă punea 
să fac ce uram mai mult pe lumea asta, să decojesc usturoi și să 
tai capetele hamsiilor. 

— Ţi-a fost elev? l-a întrebat pe tata sora lui mai mică. 

Mi-amintesc că era duminică, pe la începutul toamnei, iar tata 
stătea în capul mesei. 

— Nu i-am fost diriginte, dar l-am avut elev la câteva ore. Îmi 
aduc aminte că avea talent la scris eseuri și compuneri literare. 
Era cam pe când am vândut casa din Jungheung-dong și ne-am 
mutat în Samkak-dong, într-o casă închiriată de la o agenţie 
imobiliară. Mi-amintesc că bărbatul ce venise să ne cumpere 
casa a fost foarte încântat când i-am spus că sunt profesor la 
gimnaziul D. Băiatul lui cel mai mic învăţa și el acolo, era elev în 
anul întâi. Mi-a spus de mai multe ori cum îl chema, dar abia 
după ce am avut ore la clasa lui, l-am identificat când am făcut 
prezenţa. 

Nu-mi mai amintesc ce a mai discutat tata cu sora lui, dar mi- 
au rămas vii în memorie expresiile de pe chipurile lor, efortul pe 
care îl făceau când voiau să treacă peste părțile cel mai 
groaznice ale poveștii, dar și momentele când o liniște ciudată 
se așternea între cuvintele lor. Oricât de mult încercau să 
schimbe subiectul, inevitabil ajungeau din nou de unde 
plecaseră, la episoade ce-ţi dădeau fiori reci pe șira spinării. În 


35 joc coreean în care unul dintre cei doi jucători trebuie să aranjeze pe o tablă 
împărţită în pătrăţele cinci piese rotunde, de culoare albă sau neagră, pe orizontală, 
verticală sau pe diagonală. 


VP - 157 


tot acest timp, eu ascultam încordată, ciulindu-mi urechile cât 
puteam de bine, ca să nu scap niciun cuvânt. Știam că unul 
dintre elevii tatălui meu ajunsese să locuiască în fosta noastră 
casă din Jungheung-dong. Și totuși, nu-mi puteam explica de ce 
cei doi adulți vorbeau tot mai încet pe măsură ce firul poveștii 
înainta. Nu înțelegeam de ce tata ezita să pronunțe numele 
băiatului, eroul principal al poveștii. 
e 

Locuisem într-o casă tradiţională coreeană, din lemn, iar în 
curte aveam un arbore mic de camelie, într-un strat cu flori. În 
fiecare an, înainte să înceapă canicula, trandafirii căţărători de 
culoare roșu-închis se urcau pe gard. După ce se ofileau, venea 
rândul nalbelor. Erau înalte, cam cât un om matur, aveau flori 
mari, de culoare albă și creșteau lângă zidul exterior de la 
poarta principală. Când deschideam poarta cu grilaj de fier 
verde-deschis, se vedea zidul lung ce înconjura fabrica de 
baterii Hojeon. In dimineața în care ne-am mutat, după ce 
vândusem casă, tata și fratele lui mai mic au înfășurat o pătură 
în jurul unui dulăpior din lemn de paulownia, legându-l apoi 
strâns cu frânghie. Și acum îmi aduc aminte de îndemânarea și 
precizia celor doi bărbaţi. 

Inainte să ne mutăm în Seul, am locuit aproape doi ani în casa 
din Samkak-dong - o zonă cu un puternic iz rural - ce avea în 
spatele ei un uriaș cais. Bunicul se prăpădise de tânăr, așa că 
tata, cel mai mare dintre fraţi, rămăsese cap de familie. Din 
salariul lui de profesor de gimnaziu i-a crescut pe fraţii lui mai 
mici, iar de mătușa mea a avut grijă până când a absolvit 
facultatea. După ce toţi s-au așezat la casa lor, tata s-a dedicat 
în întregime scrisului.*6 

În ianuarie 1980, în Seul era un frig cumplit. Până când ne-am 
mutat în casa din Suyuri, de pe vârful colinei, am locuit vreo trei 
luni într-un apartament dintr-un complex de case înșiruite. Din 
cauza pereților făcuţi din placaj subţire, înăuntru era la fel de 
frig ca afară. Scoteam aburi pe gură, atât de frig era. Stăteam 
cu paltoanele pe noi, ne înfofoleam cu pături, dar dinţii tot ne 
clânțăneau de frig. 

In acea iarnă, m-am gândit întruna la fosta noastră căsuţă din 
Jungheung-dong. Și casa din Samkak-dong avea farmecul ei, cu 
caisul ce-și legăna fructele galbene atârnate de ramuri ca niște 


36 Este vorba de tatăl autoarei, romancierul sud-coreean Han Seung-won. 
VP - 158 


mingi de ping-pong. Nu mă atașasem de ea poate pentru că am 
fost doar în trecere pe acolo. În casa din Jungheung-dong, 
construită în stil tradițional, am venit pe lume și mi-am petrecut 
primii nouă ani din viaţă. A fost casa pe care bunicul o 
construise special pentru mama, singurul lui copil. Mi-era dor de 
camera mea mică, singura trecere dinspre verandă spre 
bucătărie. Vara, îmi făceam temele întinsă pe burtă pe 
dușumeaua din lemn. În după-amiezile de iarnă, deschideam 
puțin ușile culisante din hârtie tradițională” și mă uitam 
pierdută la mănunchiul de raze de soare ce încălzeau în liniște 
curtea casei. 
e 

Într-o vară, pe la trei-patru dimineaţa, niște bărbaţi au venit la 
ușa casei noastre din Suyuri. 

— Scoală-te! Aprind lumina, mi-a spus mama, zgâlțâindu-mă 
cu putere. 

Nici n-am avut timp să clipesc că deja aprinsese becul. M-am 
ridicat în fund, încercând să mă trezesc frecându-mi ochii cu 
pumnii. În cameră erau doi bărbaţi solizi. 

— Sunt de la agenţia de imobiliare. Au venit să ne vadă casă, 
mi-a spus mama, îmbrăcată în pijamale. 

M-am trezit instantaneu. Ținându-mă după mama, i-am văzut 
pe cei doi bărbaţi deschizând șifonierul, căutând sub birou, 
urcând în pod cu lanternele aprinse. Nu înțelegeam ce căutau 
agenţii imobiliari la noi în casă, la acea oră, de ce urcaseră până 
și-n pod. După câteva clipe, unul dintre bărbaţi a coborât din 
pod. 

— Urmaţi-mă, i-a spus, intrând în bucătărie. 

Temătoare, pășeam în urma mamei. 

— Rămâneţi pe loc, a zis pe un ton hotărât, de neînduplecat, 
cu chipul împietrit. Am întors capul și i-am văzut pe cei doi frați 
ai mei. Îmbrăcaţi în pijamale, ieșiseră din dormitor și priveau 
confuzi. În acel moment, l-am auzit pe tata discutând aprins cu 
cineva, în camera lui și a mamei. Dincolo de perdeaua de 
dantelă ce separa bucătăria de camera mea se auzea vocea 
mamei. Vorbea atât de încet, încât n-am putut înţelege nimic 
din ce-i spunea celuilalt bărbat. 


37 Uşi culisante construite din lemn și decorate cu hârtie făcută manual prin metode 
tradiţionale (hanj)). 


VP - 159 


În acel an, când rudele au venit la noi de Chuseok3, discuţiile 
s-au purtat pe un ton aproape imperceptibil, astfel încât nici eu 
și nici fraţii sau verii mei să nu auzim nimic. 

Tata și fratele lui mai mic au stat în sufragerie, vorbind în 
șoaptă până spre dimineaţă. 

— A fost un atac surpriză, în primele ore de dimineţii. Prima 
dată am crezut că au intrat hoţii peste noi. Au spart și ușa de la 
bucătărie și poarta principală. Se pare că a fost Song, colegul 
meu mai în vârstă pe care-l întâlnisem cu o zi înainte, pe la 
amiază. Ne dăduserăm întâlnire în Myeong-dong, ca să mă 
roage să-i dau în avans patru sute de mii de woni pentru 
tipărirea cărţii; trecuse pe la editură... Știi, eu și cumnata ta 
obișnuiam să împărţim ziare împreună. Mai târziu ne-am 
revăzut, ne-am întâlnit undeva, dar nu în Namsan. A minţit când 
a spus că de anul trecut relațiile dintre noi s-au răcit. 

— Frăţioare, ai grijă, telefoanele sunt ascultate. De vreo 
câteva zile încoace, de fiecare dată când te sun se aud sunete 
ciudate, ca un șuierat de vânt. Sunt sigur că e aparatura de 
înregistrare. Îl mai ţii minte pe amicul meu, Yeong-jun? Și el 
vrea să scape de aici cât încă mai poate. In urmă cu doi ani, l-au 
prins cei de la Securitate și i-au scos toate cele zece unghii de la 
degetele mâinilor. Dacă-l mai iau o dată, nu mai scapă cu viaţă. 

e 

Din bucătărie se auzeau vocile femeilor. Mama și cele două 

mătuși ale mele vorbeau în șoaptă, în timp ce pregăteau ceva 


de-ale gurii. 

— Am auzit că fetelor le tăiau sânii cu niște cuțite... 

— Vai de mine! 

— lar eu am auzit că scoteau copiii din pântecele femeilor 
gravide... 


— Vai de mine! Unde s-a mai pomenit așa ceva pe lumea 
asta? 

— Cei care au cumpărat casa tradiţională în care aţi locuit au 
închiriat o cameră unor copii, frate și soră. Băiatul era în același 
an de gimnaziu ca și fiul proprietarului. Am auzit că numai de la 
gimnaziul D au murit trei elevi și au dispărut doi. Sunt cei doi 
fraţi care au locuit acolo. 


38 Sărbătoare tradiţională coreeană celebrată în a cincisprezecea zi a celei de-a opta 
luni, calculată în funcție de fazele lunii, în care se omagiază spiritele celor decedați. 


VP - 160 


— Vai de mine! a spus mama speriată, pe un ton tânguitor, 
lăsând apoi capul în jos. 

După câteva momente de tăcere, a început să vorbească cu o 
voce joasă, șoptită. 

— Am auzit de povestea unui bărbat care o curta acum doi 
ani pe domnișoara Hee-yeong. Voia să se însoare cu ea. Mi se 
pare că era profesor de matematică la gimnaziul K. Era un om 
de treabă, dar nu era făcut pentru familia noastră, n-a fost să 
fie. Nevasta lui era în ultima lună de sarcină... Au omorât-o în 
timp ce-l aștepta pe el, în fața casei. Ce vină a avut săraca 
femeie? 

Cea de-a doua mătușă - soţia fratelui mai mic al tatei - venită 
din Daejon, nu spunea nimic. Răbdătoare, cu ochii blânzi ca un 
vițeluș și clipind des, aștepta ca mama să-și continue povestea. 

— Au împușcat-o și a murit pe loc. Bebelușul din pântecele ei 
a supravieţuit doar câteva minute. 

În mintea mea de copil încercam să-mi imaginez ce s-ar fi 
întâmplat dacă mătușa mea s-ar fi măritat cu profesorul de 
matematică. Avea douăzeci și șase de ani și o vedeam stând în 
fața porţii, așteptându-și bărbatul cu mâinile puse pe burta 
mare și rotundă. Un glonţ îi străpunge fruntea albă. Cu ochii și 
gura deschisă, copilul din pântecele mătușii, căruia îi plăcea tare 
mult să se miște în ritmurile cântecelor fredonate de mama lui, 
se zbătea în lichidul amniotic ca un pește pe uscat. 

e 

Doi ani mai târziu, într-o vară, tata a venit acasă cu un album 
de fotografii. Îl cumpărase din gară când se întorcea din 
Gwangju, unde fusese la o ceremonie funerară. Venise la noi și 
mătușa Hee-yeong, dar nu arăta ca în închipuirea mea de copil. 
Nu avea fruntea găurită de un glonţ și încă nu se căsătorise. 
După ce albumul a trecut din mână în mână, o tăcere grea s-a 
lăsat printre oamenii mari din familia noastră. De teamă ca noi, 
copiii, să nu găsim albumul, tata l-a ascuns în bibliotecă, pe 
ultimul raft, întorcându-l cu cotorul spre interior, ca să nu-i 
vedem titlul. 

Într-o seară, pe ascuns, am deschis albumul, când toţi adulţii 
se adunaseră în bucătărie ca să vadă știrile de la ora nouă. Am 
cercetat cu atenţie fiecare carte și am găsit albumul pe ultimul 
raft. Și acum îmi aduc aminte de momentul în care am dat cu 
ochii de fotografia unei tinere femei ce avea faţa mutilată de 


VP - 161 


împunsăturile de baionetă. În acea clipă am simţit cum insula de 
blândeţe și bunătate din mine, pe care nu o simţisem până 
atunci, s-a sfărâmat în tăcere în mii de bucăți. 

Dușumeaua sălii municipale de sport era surpată, iar eu fixam 
cu privirea ţărâna sângerie ce se ivea prin spărtură. Am întors 
capul și am văzut ferestrele uriașe de pe cei patru pereţi. Pe 
peretele din fața mea atârna steagul naţional înrămat, iar 
neoanele suspendate de fire lungi din tavan încă nu fuseseră 
demontate. Mă îndreptam spre peretele opus, călcând pe 
pământul pe jumătate înghețat ce ieșea de sub podea. Pe o 
foaie A4 trasă în ţiplă, cineva scrisese de mână: Vă rugăm să vă 
descălțați când faceți gimnastică. 

Privind spre intrarea principală, am văzut scările ce urcau la 
etajul doi. 

Am început să urc pe scara acoperită cu un strat gros de praf, 
o scară pe care trecerea fusese mult timp interzisă. M-am 
așezat într-un loc de unde puteam vedea întreaga sală. Era frig, 
îmi ieșea abur pe gură. Răceala cimentului îmi pătrundea pe sub 
blugii cu care eram îmbrăcată. Cadavrele acoperite cu pânză 
albă din bumbac, sicriele înfășurate în steagul naţional, femei 
privind în gol, copii plângând - pentru câteva clipe imaginile au 
tremurat ușor deasupra pământului sângeriu, apoi s-au topit în 
vid. 

„Prea târziu”, mi-am spus în gând. Ar fi trebuit să fiu acolo 
înainte ca podeaua să se surpe, înainte ca o pânză uriașă pe 
care scria /n construcţie să acopere faţada sediului Prefecturii. 
Ar fi trebuit să fiu acolo înainte să apuce să smulgă din rădăcini 
trunchiurile de ginkgo biloba, martorii tăcuţi ai evenimentelor, 
înainte ca bătrânul copac-pagodă, vechi de o sută cincizeci de 
ani, să se usuce și să moară. _ 

„Dar sunt aici, acum. Nu mai am ce face”. Imi voi trage 
fermoarul gecii până sus și voi sta aici până când soarele va 
apune. Voi rămâne aici până când chipul acelui băiat va prinde 
contur în faţa mea, până când îi voi auzi vocea, până când am 
să-l văd plecând cu spatele întors la mine, până când silueta lui 
se va reflecta pe podeaua invizibilă ca flacăra unduitoare a unei 
lumânări. 

e 

Ajunsă în apartamentul fratelui meu mai mic, care încă mai 

locuiește în Gwangju, mi-am desfăcut bagajele. Stabiliserăm să 


VP - 162 


cinăm împreună de îndată ce va ajunge acasă, după serviciu, și 
să mergem să ne vizităm vechea casă tradiţională din 
Jungheung-dong înainte să se întunece. Eram o copilă când am 
plecat din Gwangju, așa că nu îmi mai aminteam mare lucru din 
vechiul oraș. Am luat un taxi și m-am dus până la școala primară 
H., pe care o frecventasem până în anul trei. Am lăsat în urmă 
școala și am făcut la stânga, ghidându-mă după amintirile vagi 
din copilărie. 

Pe locul unde a fost cândva o librărie, mai funcţiona și acum 
un magazin de papetărie. Am trecut de el și, după câţiva pași, 
am luat-o la dreapta, ascultând de memoria spaţială adânc 
impregnată în fibrele trupului meu. Zidul lung ce împrejmuia 
cândva fabrica de baterii Hojeon dispăruse și, odată cu el, au 
dispărut și casele construite în stil tradiţional, ce erau înșirate pe 
partea opusă zidului. Din câte îmi aduceam aminte, acolo unde 
aleea strâmtă se intersecta cu drumul mare, fusese o carieră de 
piatră, lungă și adâncă cât o casă, despărțită printr-un zid de 
fosta noastră casă tradiţională. Acum era un simplu teren viran. 
După ce am trecut de o casă cu un singur etaj, de un institut 
privat unde se studia pianul și de un magazin unde se vindeau 
ștampile, am ajuns la capătul străzii. Pe locul unde fusese 
cariera de piatră, se înălța acum o clădire de beton dezolantă, 
cu trei etaje. Fosta noastră casă tradiţională fusese demolată, 
iar în locul ei se ridicase o clădire construită din plăci 
prefabricate unde se vindeau articole sanitare pentru baie și 
bucătărie - chiuvete, blaturi de bucătărie, vase de toaletă. La ce 
mă așteptam, la urma urmei? O bună bucată de vreme am făcut 
du-te vino în faţa magazinului luminat de becuri puternice, ca și 
cum aș fi așteptat pe cineva. 

A doua zi am pornit la drum mult mai devreme și m-am dus la 
Institutul de Cercetare a Revoltei din 18 mai 1980, ce aparţine 
de Universitatea Jeonnam și la Fundaţia Culturală Memorială 18 
mai din districtul Sangmu. Intrarea în clădirea forțelor de 
securitate 505 - care fusese și sediul agenţiei centrale de 
informaţii de la începutul anilor '70 și unde au fost torturați 
demonstranţii - era închisă. 

Cum n-am putut intra, după-amiază m-am dus la gimnaziul D. 
La început m-am gândit că n-aveam cum să găsesc fotografia lui 
Dong-ho în albumul de absolvire. Băiatul murise înainte de a 
absolvi. L-am sunat pe profesorul de artă, un vechi prieten de-al 


VP - 163 


tatălui meu, și astfel am putut să am acces la registrul cu foștii 
elevi ai gimnaziului. Acolo, în registrul acela, i-am văzut 
fotografia pentru prima oară în viaţa mea. Ochii alungiţi, cu 
pleoapele căzute trădau blândeţe și inocentă. Trăsăturile bărbiei 
și ale pomeţilor îl făceau să pară copilăros. Cu toate astea, avea 
un chip obișnuit, pe care-l uitai chiar în secunda în care-ţi luai 
ochii de la el. 

Am ieșit din cancelarie și tocmai când traversam terenul de 
sport, a început să ningă. Când am ajuns la poarta școlii, ningea 
cu fulgi mari și groși. Mi-am șters fulgii de nea ce mi se 
prinseseră de gene, am oprit un taxi și i-am spus șoferului să 
meargă la Universitatea Jeonnam. La expoziţia de la etajul doi al 
Institutului de Cercetare a Revoltei din 18 mai 1980, mi s-a 
părut că vedeam, din nou, aceleași feţe ca în registrul școlar. 

Pe pereţii sălii de expoziţie erau montate ecrane pe care rulau 
diverse imagini și scurt metraje, ce se repetau în buclă. Nu-mi 
aduceam aminte în ce context i-am văzut chipul, așa că am fost 
nevoită să mă uit la fiecare proiecţie video care rula pe fiecare 
ecran. Am văzut o față ce semăna cu a lui într-o fotografie 
înfățișând primele demonstraţii. În primul rând de manifestanti, 
cineva împingea o roabă în care erau cadavrele a doi studenţi 
ce fuseseră împușcați la gară. Un băiat tânăr ce semăna cu 
Dong-ho privea de la distanţă cadavrele celor doi studenți. Arăta 
speriat, pe punctul de a izbucni în plâns. Era spre sfârșitul 
primăverii și, înfrigurat, își încrucișase brațele peste piept. 
Pentru că imaginile se succedau cu repeziciune, nu i-am putut 
vedea bine chipul. Am stat în picioare în faţa ecranului și am 
revăzut montajul de patru ori. Faţa lui era oarecare și știam că-l 
puteam confunda cu oricare alt elev a cărui fotografie figura în 
registrul școlii. 

Nu eram sigură că băiatul din montajul video era Dong-ho. Pe- 
atunci, toţi elevii semănau între ei, aveau aceeași tunsoare și 
purtau uniforme identice. Probabil că toți aveau aceiași ochi 
blânzi, cu pleoapele căzute; poate că toţi erau uscățivi și înalți, 
cu faţa trasă și gâturile lungi și subțiri. 

e 

Planul meu era să parcurg fiecare document de care puteam 
face rost. De la începutul lunii decembrie, numai asta am făcut; 
nu am scris nimic, nu-mi stabilisem nicio întâlnire cu nimeni, nu 
am citit nimic în afară de documente despre Revolta din 


VP - 164 


Gwangju. Am ţinut-o așa două luni, dar la sfârșitul lui ianuarie 
am simţit că nu mai puteam continua. Și asta din cauza unor 
vise. 

Într-unul din vise se făcea că fugeam, încercând să scap de un 
grup de militari. Cu cât se apropiau mai mult de mine, cu atât 
rasuflăm mai greu. Unul dintre soldaţi m-a prins, m-a tras și am 
căzut cu fața pe caldarâm. Când m-am întors cu faţa în sus, 
soldatul mi-a pus baioneta în mijlocul pieptului și a înfipt-o cât a 
putut de tare. Era ora două dimineaţa. Speriată, m-am trezit și 
mi-am dus degrabă mâinile la piept. Tremuram din toate 
încheieturile și, timp de cinci minute, abia am putut să respir. 
Nu-mi dădeam seama că plângeam; îmi aduc aminte că palma 
mi s-a umezit de îndată ce mi-am dus-o la față. 

Peste câteva zile, se făcea că cineva m-a căutat și mi-a spus: 

— Treizeci de ani au trecut de la Revolta din Gwangju, dar 
zeci de protestatari arestaţi atunci sunt încă ţinuţi captivi în 
camere secrete, la subsol. Nimeni nu știe asta, dar mâine, la ora 
trei după-amiază, vor fi executaţi toţi. 

În visul meu era opt seara. Până a doua zi, la ora trei după- 
amiaza, mai erau nouăsprezece ore. Cum aș fi putut să opresc 
execuția? Persoana care-mi spusese toate astea dispăruse fără 
urmă, iar eu stăteam confuză în mijlocul străzii, ţinând telefonul 
mobil în mână, neștiind ce să fac. Unde ar fi trebuit să dau 
telefon? Dacă le-aș fi spus, oare ar fi împiedicat execuţia? De ce 
mi-a spus toate astea tocmai mie, o ființă lipsită de orice putere 
și influenţă? Știam că trebuia să opresc cât mai repede un taxi și 
să plec... Dar unde? încotro să mă îndrept și ce să fac? 
Întrebările se zbăteau pe buzele mele și mi-am deschis, brusc, 
ochii. „A fost un vis, un simplu vis”. Deschizându-mi pumnii 
încleștați, mi-am repetat întruna, în întuneric, cu voce șoptită: 
„A fost un vis... A fost doar un vis”. 

e 

Într-un alt vis, cineva îmi făcuse cadou un radio portabil, mic 
cât o palmă, ce avea puterea de a se întoarce în timp. Persoana 
îmi spunea că e de ajuns să introduc anul, luna și ziua pe 
ecranul digital. Așa am și făcut și am tastat 18.05.1980. Știam 
că dacă voiam să scriu despre Revolta din Gwangju, trebuia să 
mă întorc acolo, în acel an. Dar m-am trezit singură în mijlocul 
intersecţiei pustii din Piaţa Gwanghwamun, în Seul. „Așa e, doar 
vremurile s-au schimbat... lar aici e Seul, nu Gwangju”, mi-am 


VP - 165 


spus în gând. Introdusesem luna mai, o lună de primăvară, dar 
acolo unde ajunsesem străzile de noiembrie erau pustii, 
învăluite în aer rece și o tăcere înspăimântătoare. 

e 

Îmi aduc aminte când am fost prima dată la cimitirul de pe 
vârful unei coline, în Mangwol-dong. Aveam douăzeci de ani și 
era iarnă. Am mers printre morminte, i-am căutat numele pe 
fiecare piatră funerară. Pe atunci nu-i știam numele de familie. 

Singurul lucru pe care mi-l aminteam era numele lui mic, pe 
care-l auzisem trăgând cu urechea la conversațiile adulţilor din 
familia mea. L-am ţinut minte ușor, căci pe unchiul meu îl 
chema la fel. Tot ce știam era că-l chema Dong-ho și că murise 
la cincisprezece ani. 

Pierdusem și ultimul autobuz ce făcea legătura între cimitir și 
centrul orașului. Am bâjbâit prin întuneric, înfruntând cu greu 
rafalele de vânt puternic ce mă împingeau din spate. 

Mergeam și, fără să-mi dau seama, mi-am dus mâna dreaptă 
la inimă. Simţeam că o să se sfarme în mii de bucăţi. Simţeam 
că dacă mergeam așa, aș putea duce cu mine oriunde, în 
perfectă stare, acel ceva din sufletul meu. 

Au fost soldați care au comis atrocități înfiorătoare. Când am 
început documentarea pentru această carte, citind un munte de 
materiale, mi-a fost imposibil să înţeleg vărsarea de sânge fără 
motiv, crimele repetate, fără ca agresorii să fie trași la 
răspundere. M-au șocat actele de violență comise în plină zi, 
fără regrete, fără mustrări de conștiință. M-a șocat atitudinea 
ofițerilor care încurajau și chiar ordonau comiterea unor astfel 
de atrocități. 

Se spune că în toamna anului 1979, când Revolta studenţilor 
din Busan și Masan a fost înăbușită, Cha Ji-cheol, șeful gărzilor 
de corp din administraţia prezidenţială, i-a spus președintelui de 
atunci, Park Chung-hee: în Cambodgia au fost uciși două 
milioane de oameni. Nimic nu ne împiedică să facem și noi la 
fel. În mai 1980, când demonstrațiile din Gwangju luaseră 
amploare, armata a folosit aruncătoare de flăcări împotriva 
civililor neînarmaţi. Soldaţii erau echipați cu gloanţe de plumb, 
în ciuda faptului că reglementările internaţionale le interziseseră 
din raţiuni umanitare. Chun Doo-hwan - în care președintele 
Park Chung-hee avea atât de multă încredere încât era 
supranumit fiul său adoptiv - plănuia să trimită forţele speciale 


VP - 166 


ca să bombardeze Gwangju, în eventualitatea în care armata nu 
ar fi reușit să ocupe sediul Prefecturii. In dimineața zilei de 21 
mai 1980, cu puţin timp înainte ca armata să tragă în mulţimea 
de protestatari, Chun Doo-hwan a fost văzut coborând din 
elicopterul militar și punând piciorul în Gwangju. Am văzut 
înregistrarea din ziua aceea: un general tânăr debordând de 
încredere de sine; s-a îndreptat cu pași mari și greoi spre 
ofițerul venit să-l întâmpine și i-a strâns mâna cu putere. 
e 

Unul din supraviețuitorii ce fusese torturat de forțele de 
securitate mărturisea într-un interviu că efectele torturii au fost 
similare unei expuneri la radioactivitate. Substanțele radioactive 
rămân în oase și mușchi zeci de ani, provocând mutații la nivelul 
cromozomilor. Celulele sănătoase se transformă în celule 
canceroase, punând în pericol viața persoanei afectate. 
Substanțele radioactive nu dispar din trupul victimei chiar dacă 
aceasta moare și trupul îi este incinerat. 

Îmi aduc aminte că în ianuarie 2009 am fost surprinsă să mă 
aud spunând în șoaptă „dar e Gwangju” în timp ce urmăream 
imagini cu o clădire cuprinsă de flăcări în Yongsan”. „Gwangju” 
a devenit așadar sinonim pentru tot ce e izolat cu forţa, pentru 
ceea ce este călcat în picioare și agresat, pentru tot ceea ce 
este mutilat prin acte brutale, fără nicio șansă de vindecare. Și 
în ziua de azi, efectele expunerii la radiaţii fac victime. Dar 
Gwangju a renăscut de mii de ori doar pentru a fi ucis, din nou, 
de mii de ori. A fost șters de pe faţa pământului, dar a renăscut 
din propriul sânge. 

a 

Încă mă mai bântuie fata acelei tinere. Aveam doisprezece ani 
când i-am găsit fotografia pe ultima pagină a albumului. Avea 
împunsături de baionetă pe obraji și pe piept și murise cu un 
ochi închis și altul deschis. 

Cadavrele înfiorătoare fuseseră aliniate în sala de așteptare a 
terminalului de autobuze și în faţa gării; soldaţii îi luau cu forta 
pe trecători, îi băteau, îi dezbrăcau și-i înghesuiau în camioane; 
tinerii care nu erau la proteste au fost scoși cu forţa din case și 


3 Referire la incidentul din 20 ianuarie 2009 (soldat cu șase morţi), când forţele de 
poliție au intervenit în sectorul Yongsan din Seul pentru a dispersa protestatarii ce 
manifestau împotriva unui plan de dezvoltare urbană, baricadaţi pe acoperișul unei 
clădiri comerciale de cinci etaje (numită de protestatari „turn de observaţie”). 


VP - 167 


duși la secțiile de poliţie; drumurile ce făceau legătura între oraș 
și suburbii au fost închise, iar liniile telefonice tăiate; armata a 
tras cu gloanțe adevărate în demonstranţii ce protestau cu 
singura armă de care dispuneau - trupurile lor; bulevardul 
principal fusese acoperit în nici douăzeci de minute cu o sută de 
cadavre; populaţia era îngrozită de zvonul că toţi locuitorii 
orașului aveau să fie uciși; organizaţi în grupuri mici, de doi sau 
trei oameni, combatanții civili - niște bărbaţi obișnuiți - s-au dus 
să apere școala primară și podul cu niște arme vechi pe care le 
găsiseră pe terenul de instrucţie militară al rezerviștilor; un 
guvern civil local se autoproclamase în sediul Prefecturii, când 
autorităţile centrale începuseră să bată în retragere. 

În timp ce în Gwangju se întâmplau toate aceste lucruri, eu 
eram în Suyuri, în autobuz, mă întorceam de la școală. Când am 
ajuns acasă, am găsit în faţa porţii ediţia de seară a ziarului D. 
M-am aplecat și l-am ridicat. În timp ce traversam curtea, am 
citit titlul articolului de pe prima pagină: Cea de-a cincea zi de 
anarhie în Gwangju. În fotografii se vedeau clădiri ce arseseră 
până se înnegriseră și camioane pline cu bărbaţi cu banderole 
albe pe frunte. În casă domnea o atmosferă neliniștitoare de 
morgă. 

— Nici azi nu funcţionează telefoanele, a spus mama, care tot 
încerca să ia legătura cu familia ei care locuia lângă piaţa Daein. 

S-a dovedit că nici mătușa mea Hee-yeong și nicio altă rudă 
de-a noastră din Gwangju nu murise, nu fusese rănită sau 
arestată în timpul Revoltei. În toamna lui 1980 m-am gândit fără 
încetare la cămăruţa în care-mi făceam temele întinsă pe burtă 
pe linoleumul rece. Oare băiatul acela, elev de gimnaziu, 
obișnuise și el să-și facă temele la fel ca mine, acolo, în 
cămăruța lui de lângă bucătărie? Eu am avut șansa să trec cu 
bine de acea vară fierbinte și umedă. EI, însă, nu reușise să 
supraviețuiască acelui mai sângeros al anului 1980. 

e 

Era seară. După ce-am traversat un pasaj subteran aflat încă 
în construcție, am ajuns pe o stradă scăldată în lumina de neon 
a firmelor orbitoare și asaltată de muzică gălăgioasă. Am ajuns 
în cele din urmă la institutul privat pe care îl descoperisem cu 
două zile în urmă. Pe biroul recepţiei aflate la parter erau 
înșirate broșuri de promovare, orarul cursurilor, afișe colorate 
prezentând cele mai populare cursuri ale institutului. 


VP - 168 


După ce-am stat ceva timp în fața magazinului de obiecte 
sanitare, ridicat pe terenul fostei noastre case, mi-am făcut 
curaj și am intrat. O femeie de cincizeci de ani - probabil 
proprietara - îmbrăcată într-o geacă de culoare lila și-a ridicat 
capul din ziarul pe care-l citea concentrată. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

In copilărie, după ce-am plecat din Gwangju, de fiecare dată 
când mă întâlneam cu rudele noastre, dialectul vorbit în acest 
oraș îmi aducea aminte de timpul petrecut aici cu familia mea. 
Acum, însă, mă simţeam stânjenită și copleșită de tristeţe când 
mi-am dat seama că niște oameni străini din acest oraș îmi 
aduceau aminte de familie. 

— Ştiţi... mai demult, pe acest teren, a fost o casă în stil 
tradiţional. Când a fost ridicat magazinul? 

Luată prin surprindere de accentul meu de Seul, femeia mi-a 
răspuns politicos, încercând la rândul ei să vorbească ca în 
capitală. 

— li căutaţi cumva pe cei care au locuit aici? 

Neavând de ales, i-am răspuns afirmativ. 

— Casa a fost demolată acum doi ani, mi-a spus femeia, pe 
un ton calm. O bătrână a locuit aici, singură. După ce a murit, 
fiul ei n-a vrut să o închirieze. Era prea veche, așa că s-a hotărât 
să o demoleze. Noi ne-am mutat în clădirea temporară pe care a 
ridicat-o în locul vechii case. Când se fac doi ani de la semnarea 
contractului, o să plecăm de aici. 

Am întrebat-o dacă îl cunoscuse pe băiatul bătrânei care 
locuise singură. 

— L-am întâlnit doar când am semnat contractul. Am auzit că 
e profesor la un institut privat de renume. Probabil că nu câștigă 
prea bine, de vreme ce a închiriat clădirea asta... 

Am ieșit din magazin și, după ce am mers destul de mult pe 
jos, de-a lungul drumului principal, am oprit un taxi. l-am spus 
șoferului să mă ducă la institutul de care-mi spusese femeia. Am 
răsfoit broşura de promovare și am găsit fotografiile 
personalului didactic. L-am recunoscut imediat pe fratele mai 
mare al băiatului. In broșură figurau doar doi profesori cu 
numele de Kang, iar unul dintre ei părea să fi avut până în 
treizeci de ani. Celălalt bărbat, profesor de știință, era îmbrăcat 
într-o cămașă albă și o cravată bleumarin. Era un bărbat de 
vârstă mijlocie, cu părul grizonant și ochelari cu lentile groase. 


VP - 169 


„Am la dispoziţie doar o jumătate de oră, mi-a spus bărbatul, 
ieri, la telefon. Să fiţi în sala de curs la cinci și jumătate. Vă rog 
să mă înţelegeţi, nu vă pot acorda mai mult de jumătate de oră. 
Sunt studenţi care mănâncă pe fugă ca să ajungă la timp la 
curs”. 

e 

Vă rog să mă scuzati. Am crezut că voi termina mai devreme, 
dar cursul a ținut mai mult decât prevăzusem. Luati loc. Doriţi 
ceva de băut? Știam că fostul proprietar a fost unul dintre 
profesorii pe care Dong-ho i-a avut la gimnaziu. Nu mi-am 
închipuit că deja știți toată povestea. Sincer să vă spun, am 
ezitat la început. Mă întrebam ce-aș putea să vă spun, cum să 
mă întâlnesc cu dumneavoastră așa, dintr-odată. Apoi, însă, m- 
am întrebat ce-ar fi făcut mama dacă ar fi fost în viață. Și mi-am 
dat seama că dacă ar mai fi trăit, mama n-ar fi ezitat și s-ar fi 
întâlnit cu dumneavoastră imediat. Nu v-ar fi lăsat să plecați 
până când nu ati fi ascultat până la capăt povestea lui Dong-ho. 
Așa a trăit în ultimii treizeci de ani, adunând în ea toate 
poveștile despre Dong-ho. Eu, însă, nu pot fi ca ea. 

M-ati întrebat dacă sunt de acord să scrieți despre Dong-ho. 
Da, sunt de acord, cu o singură conditie: să scrieți despre el așa 
cum se cuvine. Așa cum se cuvine... Vă rog să scrieți așa încât 
nimeni să nu mai pângărească memoria fratelui meu niciodată. 

e 

În camera mică de oaspeţi de lângă ușa de la intrare, în care 
fratele meu mai mic îmi pregătise niște așternuturi, am făcut 
noapte albă, întorcându-mă pe toate părţile. De fiecare dată 
când reușeam să adorm, visam că rătăceam pe strada din faţa 
institutului. Pe lângă mine treceau liceeni înalţi și frumoși. Dong- 
ho nu reușise să treacă de cincisprezece ani, n-a mai apucat să 
intre la liceu. Vă rog să scrieţi așa încât nimeni să nu mai 
pângărească memoria fratelui meu niciodată. Merg cu mâna 
dreaptă în dreptul inimii, de parcă aș vrea să o ţin acolo, la locul 
ei. Feţe strălucitoare plutesc prin vălul întunecat ce se lăsase 
peste străzi. Văd chipurile celor uciși și pe ale celor ce au ucis cu 
sânge rece. Printre ele, e și chipul asasinului care mi-a străpuns 
pieptul cu vârful baionetei. Mă privește cu ochi pierduţi, incolori. 

Au fost soldaţi extrem de brutali, dar au fost și unii cu o 
fărâmă de umanitate în ei. Unii soldaţi din trupele aeriene au 
cărat răniţi în spate până la scările spitalului, îi lăsau acolo, apoi 


VP - 170 


se întorceau la posturile lor. Când s-a dat ordinul să se tragă în 
mulţime, unii nu au ţintit protestatarii. Au ridicat puștile și au 
tras în aer, încât să nu rănească pe nimeni. Când s-au aliniat în 
fața sediului Prefecturii, încercând să blocheze presa străină să 
filmeze și să fotografieze cadavrele înșirate pe caldarâm, 
soldaţii au început să fredoneze un cântec militar. Pe înregistrări 
se poate vedea cum unul dintre soldați nu vrea să cânte, 
ținându-și cu încăpățânare buzele strâns lipite. 

Și combatanții civili care au aparat sediul Prefecturii au fost 
aproape de soldații ce nu au recurs la violenţă. Mai toți 
primiseră arme, dar cei mai mulţi nu au tras niciun glonț în 
soldaţi. Când au fost întrebaţi de ce au rămas, știind prea bine 
că vor fi înfrânți de forțele  pro-guvernamentale, toți 
supraviețuitorii au răspuns la fel: Nu știm de ce... Dar știam cu 
toții că așa trebuia să facem. 

Greșisem atunci când i-am considerat victime. Au rămas să 
apere sediul Prefecturii tocmai pentru că nu au vrut să rămână 
în istorie ca niște victime. Când mă gândesc la cele zece zile ale 
Revoltei ce-a răpus acest oraș, îmi vine în minte imaginea 
bărbatului care a avut puterea să deschidă ochii, deși fusese 
aproape omorât în bătaie. Mă gândesc la momentul în care, deși 
vomita sângele ce-i umpluse gura și își scuipa dinţii zdrobiţi, a 
găsit puterea să se uite în ochii celui ce-l bătuse cu atâta 
bestialitate. Abia își putea ţine ochii deschişi, dar nu renunța, 
căci tot ce voia era să vadă faţa agresorului. Mă gândesc la 
momentul în care poate că și-a adus aminte că avusese o voce, 
un chip, că într-o viaţă anterioară avusese și el demnitate. 

e 

Dacă despic acel moment de revoltă, din pântecele lui vor ieși 
masacru, tortură, represiune violentă, o brutalitate intensă și 
rezistentă ce zdrobește și ani, hilează totul în calea ei. Dar, 
atâta timp cât ne vom ține ochii deschiși, atâta timp cât vom 
privi totul în față, vom rezista până la capăt... 


Dong-ho, vreau să mă iei de mână și să mă duci departe de 
aici. Du-mă pe un tărâm luminos, scăldat de razele soarelui, într- 
un loc în care florile îşi deschid petalele... 


Îmbrăcat în haine subţiri de vară, băiatul cu gâtul lung și 
subțire merge înaintea mea, călcând pe cărarea acoperită cu 
VP - 171 


zăpadă ce desparte mormintele. În oraș zăpada s-a topit deja, 
dar aici se încăpățânează să reziste. Băiatul își afundă picioarele 
în zăpada care-i udă tivul pantalonilor de trening. Tremurând de 
frig, se întoarce și mă privește, îmi zâmbește, iar zâmbetul îi 
inundă ochii. 

e 

Doar că, în realitate, nu m-am întâlnit cu nimeni la cimitir. Am 
scris un bileţel pentru fratele meu mai mic care încă dormea, l- 
am lăsat pe masa din bucătărie și am ieșit din apartament la 
primele ore ale dimineţii. Cărând în spate rucsacul plin cu 
materiale adunate în timpul șederii mele în Gwangju, m-am 
urcat într-un autobuz și m-am dus la cimitir. Nu cumpărasem 
nici flori, nu pregătisem nicio sticlă cu băutură și nici fructe 
pentru ofrandă. În bucătăria fratelui meu, în sertarul de sub 
chiuvetă, am găsit o cutie mică pusă peste un ceainic. Am scos 
din cutie trei lumânări și o brichetă și am plecat. 

Fratele lui Dong-ho îmi povestise că mama lor nu și-a revenit 
niciodată după ce rămășițele băiatului au fost exhumate din 
cimitirul din Mangwol-dong și mutate în noul cimitir naţional“. 

Ca toate celelalte familii ale victimelor Revoltei din Gwangju, 
am consultat și noi un prezicător care ne-a spus când e cel mai 
bine să transferăm rămășițele în noul cimitir. Când am ridicat 
capacul coșciugului, am văzut aceeași imagine oribilă ca atunci 
când l-am pus între cele patru scânduri. Peste cadavrul înfășurat 
într-o folie de plastic era așezat steagul național pătat cu 
sângele lui... Și totuși, Dong-ho nu arăta atât de rău pentru că 
noi, familia lui, și nu altcineva, ne îngrijiserăm de trupul lui. Nici 
acum n-am vrut să lăsăm pe nimeni să aibă grijă de el, așa că 
noi singuri am desfăcut pânza de bumbac și i-am șters fiecare 
os în parte. Mi-a fost teamă că mama va suferi un șoc când îi va 
vedea craniul, așa că m-am grăbit și l-am luat eu. Eu am fost cel 
care i-am șters fiecare dinte în parte. Chiar și așa, a fost o mare 
lovitură pentru ea să-i vadă rămășițele. Ar fi trebuit să o conving 
să rămână acasă... 

e 

Am căutat printre mormintele acoperite cu zăpadă și, în cele 
din urmă, l-am găsit pe cel al lui Dong-ho. Pe piatra funerară din 
cimitirul din Mangwol-dong, pe care o văzusem cu ani în urmă, 
erau scrise numele, data nașterii și a morţii, dar nu era nicio 


4 Cimitirul Naţional 18 mai din Gwangju a fost inaugurat în 1997. 
VP - 172 


fotografie. Acum, pe noua piatră funerară am descoperit o 
fotografie alb-negru, mărită, luată din registrul școlar. 

În mormintele din stânga și din dreapta mormântului său, 
zăceau rămășițele unor elevi de liceu. M-am uitat la fotografiile 
lor: erau îmbrăcaţi în uniforme negre, de iarnă - probabil că 
pozele fuseseră luate din albumul de absolvire a gimnaziului. Cu 
o seară înainte, fratele lui îmi repetase întruna cât de norocos 
fusese Dong-ho: Fratele meu mai mic a fost norocos, nu credeți? 
L-au împușcat și a murit pe loc. 

Mă privea insistent și ciudat, așteptând parcă să-i dau 
dreptate. Un licean care a stat lângă Dong-ho în fata Prefecturii 
și care a fost împușcat odată cu el, are mormântul chiar lângă 
cel al fratelui meu. Când i-au transferat rămășițele din Mangwol- 
dong în noul cimitir, au descoperit că avea o gaură drept în 
frunte, iar partea din spate a craniului îi lipsea cu desăvârșire. 
Probabil că nu murise pe loc după ce primise un glonț. Soldatii l- 
au mai împușcat încă o dată, ca să fie siguri că nu mai trăiește. 
Am auzit că în momentul în care l-a văzut, taică-su, un bărbat cu 
părul alb, a început să plângă în tăcere. Și-a pus mâna peste 
gură ca să-și înăbușe urletele de durere. 

Am deschis rucsacul și am scos cele trei lumânări. Una am 
pus-o pe mormântul lui Dong-ho, iar celelalte două le-am pus pe 
mormintele celor doi liceeni, din stânga și din dreapta 
mormântului lui Dong-ho. Am îngenuncheat și am aprins 
lumânările. Nu am spus nicio rugăciune, nu am închis ochii, nu 
am ţinut niciun moment de reculegere. Lumânările au ars încet. 
Mute, flăcările portocalii s-au unduit ușor, topind ceara din jurul 
lor. Brusc am realizat că una dintre gleznele mele era rece ca 
gheața. Fără să-mi dau seama, îngenuncheasem pe un petec de 
zăpadă ce acoperea mormântul lui Dong-ho. Zăpada îmi udase 
șosetele și îmi intrase până la piele. 

Am rămas acolo, lângă Dong-ho. Am privit în tăcere conturul 
flăcării care se unduia în aerul rece ca aripa fragilă și 
transparentă a unei păsări care voia să-și ia zborul. 


VP - 173 


virtual-project.eu 


VP - 174