Roald Dahl — Charlie si fabrica de ciocolata

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul EPUB)

Cumpără: caută cartea la librării

Roald Dahl 


Charlie și fabrica de ciocolată 
[Charlie and the Chocolate Factory, 1984] 


Faceţi cunoştinţă cu Charlie, 

Aceste două persoane foarte în vârstă sunt tatăl gi rama 
domnului Bucket. Numele lor sunt bunmicuţul Joe gi bumcuța 
Josephine. 

lar aceste persoane foarte în vârstă sunt tatăl şi rama doamnei 
Bucket, Ei se nurmnesc bumcuțul Gearge ai bunicuţa Georgina. 

Acesta este domnul Bucket, Aceasta este doamna Bucket. 

Dornnul zi doamna Bucket au un băieţel pe nume Charlie Bucket. 

E] e Charlie. 

Ce mau faceți” Bine, dar tu? Bine, mulțurnesge, 

E incantat sa va cunoazcă, 

Întreaga familie — cei şase adulți (numărați-i] şi micuțul Charlie 
Bucket —trăiegte într-o căsuţă din lemn, aflată la marginea unui 
mare oraş, 

Casa nu era nici pe departe îndeajuns de spațioasă pentru atâția 
carmen, care trăiau extrem de înghesuiți. Nu erau decât două 
carnere, cu totul, gi un singur pat. Acesta fusese dat spre folosința 
burizilar, care erau atât de bătrâni gi de obogiţi, Atât erau de 
obosiţi, că riu se dădeau niciodată jos cin el. 

Bumcuţul Joe gi bunicuța Josephine la un capăt, bunicuţul 


George şi bunicuța Georgina la capătul celălalt. 
i Ec AEP TEL zii ss) O TE ue sa Îigrerate pi EDEN e atu ru ap N i | za i careia a 7 Fan i ECE ci EREI TE i ate pe 


Roald Dahl 


Charlie şi fabrica de 


ciocolata 
(Charlie and the Chocolate Factory, 1964) 


Faceţi cunoştinţă cu Charlie. 

Aceste două persoane foarte în vârstă sunt tatăl şi mama 
domnului Bucket. Numele lor sunt bunicuţul Joe şi bunicuţa 
Josephine. 

Iar aceste persoane foarte în vârstă sunt tatăl şi mama 
doamnei Bucket. Ei se numesc bunicuţul George şi bunicuţa 
Georgina. 

Acesta este domnul Bucket. Aceasta este doamna Bucket. 

Domnul şi doamna Bucket au un băieţel pe nume Charlie 
Bucket. 

El e Charlie. 

Ce mai faceţi? Bine, dar tu? Bine, mulţumesc. 

E încântat să vă cunoască. 

Întreaga familie - cei şase adulţi (număraţi-i) şi micuțul 
Charlie Bucket —trăieşte într-o căsuţă din lemn, aflată la 
marginea unui mare oraş. 

Casa nu era nici pe departe îndeajuns de spațioasă pentru 
atâţia oameni, care trăiau extrem de înghesuiți. Nu erau 
decât două camere, cu totul, şi un singur pat. Acesta fusese 
dat spre folosinţa bunicilor, care erau atât de bătrâni şi de 


obosiţi. Atât erau de obosiţi, că nu se dădeau niciodată jos 
din el. 

Bunicuţul Joe şi bunicuţa Josephine la un capăt, bunicuţul 
George şi bunicuţa Georgina la capătul celălalt. 

Domnul şi doamna Bucket, împreună cu micuțul Charlie 
Bucket, dormeau în camera învecinată, pe nişte saltele 
aşezate pe duşumea. 

Pe timpul verii, asta nu era aşa de rău, însă iarna, curenţi 
reci ca gheaţa măturau podeaua cât era noaptea de lungă, 
şi era ceva groaznic. 

Nici vorbă să îşi poată permite să cumpere o casă mai de 
Doamne-ajută - nici măcar un pat în plus. Erau mult prea 
săraci. 

Domnul Bucket era singurul din familie care avea o slujbă. 
Lucra într-o fabrică de pastă de dinţi, unde stătea toată 
ziulica la o masă şi înşuruba căpăcelele în capul tuburilor, 
după ce fuseseră umplute. Numai că o persoană care 
înşurubează capacele nu e plătită cine ştie ce, şi bietul 
domn Bucket, oricât de mult ar fi muncit şi oricât de repede 
ar fi înşurubat căpăcelele, nu izbutea niciodată să strângă 
destui bani ca să cumpere măcar jumătate din lucrurile de 
care are nevoie o familie atât de numeroasă. Nu erau nici 
măcar destui bani ca să cumpere mâncare pentru toţi. 
Singurele alimente pe care şi le puteau permite erau pâine 
cu margarină la micul dejun, cartofi fierţi şi varză la prânz 
şi ciorbă de varză la masa de seară. Duminica era niţeluş 
mai bine. Aşteptau cu toţii nerăbdători să vină duminica, 
fiindcă atunci, chiar dacă aveau exact aceleaşi feluri de 
mâncare, fiecare din ei avea voie să mai mănânce o porţie. 

Fireşte, familia Bucket nu murea de foame, dar absolut 
toţi - cei doi bunicuţi, cele două bunicuţe, tatăl lui Charlie, 
mama lui, dar, mai ales, micuțul Charlie - trăiau de 
dimineaţa până seara cu o senzaţie oribilă de gol în 
stomăcele. 

Charlie suferea cel mai tare. Şi, cu toate că deseori tatăl şi 
mama lui renunţau la porţiile lor de la cină sau de la prânz 


ca să i le dea lui, tot nu era suficient pentru un băieţel în 
creştere. El îşi dorea cu disperare ceva mai săţios şi mai 
bun decât varza sau ciorba de varză. Lucrul după care 
tânjea mai mult decât orice pe lume era... CIOCOLATA. 

Dimineaţa, în drum spre şcoală, Charlie vedea tablete 
imense de ciocolată în vitrinele magazinelor şi se oprea să 
se holbeze la ele, cu nasul lipit de geam, simțind cum îi lasă 
gura apă de poftă. De mai multe ori pe zi, vedea cum alţi 
copii scoteau din buzunare batoane cu cremă, pe care le 
mestecau lacomi, iar asta, desigur, era tortură pură. 

O dată pe an doar, de ziua lui, apuca şi Charlie Bucket să 
guste o fărâmă de ciocolată. Toţi membrii familiei puneau 
bănuţi deoparte pentru această ocazie specială, iar, când 
sosea ziua cea mare, Charlie era întotdeauna cadorisit cu 
un baton mititel de ciocolată doar al lui. Şi, de fiecare dată 
când îl primea, în acele dimineţi miraculoase când era ziua 
lui, îl punea cu grijă într-o cutiuţă de lemn, care îi 
aparţinea, şi îl preţuia de parcă ar fi fost aur curat; apoi, în 
zilele următoare, nu îşi permitea decât să îl privească, fără 
să îl atingă. Când, în cele din urmă, nu mai rezista, desfăcea 
o bucăţică minusculă de ambalaj, într-un colţ, care scotea la 
iveală o bucăţică minusculă de ciocolată, din care lua o 
bucăţică minusculă - doar cât să permită gustului 
încântător de dulce să i se împrăştie încet pe limbă. În ziua 
următoare, mai ronţăia un picuţ, şi tot aşa. În felul ăsta, 
Charlie făcea ca batonul lui de ciocolată de zece cenți să îl 
ţină mai bine de o lună. 

Dar încă nu v-am spus ce lucru îl chinuia pe Charlie, 
iubitorul de ciocolată, mai mult decât orice altceva. Acest 
lucru, pentru el, era mult, mult mai rău decât să vadă 
tabletele de ciocolată în vitrine sau pe ceilalţi copii molfăind 
batoane cu cremă chiar în faţa lui. Era cea mai groaznică 
tortură pe care v-o puteţi imagina, şi anume: 

Chiar în acel oraş de fapt, chiar în faţa casei în care locuia 
Charlie, se afla o IMENSA FABRICĂ DE CIOCOLATĂ! 

Ia închipuiţi-vă aşa ceva! 


Şi nu era vorba, pur şi simplu, de o fabrica enormă 
oarecare de ciocolată. Era cea mai mare şi mai faimoasă din 
lume! Era FABRICA WONRKA, proprietatea unui domn pe 
nume Willy Wonka, cel mai mare inventator şi fabricant de 
ciocolată care a existat vreodată pe faţa pământului. Şi ce 
minunată şi imensă era fabrica! Avea porţi uriaşe, de fier, şi 
era împrejmuită de un zid înalt, şi coloane de fum suiau pe 
coşuri, iar dinăuntru se auzeau sunete şi zbârnâituri 
ciudate, ce păreau să vină din străfundurile ei. 

Iar dincolo de ziduri, pe o distanţă de un kilometru de jur 
împrejurul ei, aerul era parfumat cu mirosul pregnant, 
îmbătător de ciocolată topită! 

De două ori pe zi, în drum spre şcoală, micuțul Charlie 
Bucket era nevoit să treacă chiar prin faţa porţilor fabricii. 
Şi, de fiecare dată când se apropia, începea să păşească 
foarte, foarte încet, să-şi ridice nasul cât putea de sus şi să 
tragă adânc în piept mirosul fantastic de ciocolată din jurul 
lui. 

Oh, cât de mult îndrăgea acel miros! 

Şi, vai, cât de tare îşi dorea să poată intra în fabrică, să 
vadă cu ochii lui cum e înăuntru! 

Fabrica domnului Willy Wonka. 

Seara, după ce mânca repede ciorba subţire de varză de 
la cină, Charlie se ducea întotdeauna în odaia celor patru 
bunici, să le asculte poveştile, după care le spunea noapte 
bună. 

Toţi cei patru bătrânei trecuseră de nouăzeci de ani. Erau 
zbârciţi ca nişte prune uscate şi ciolănoşi ca nişte schelete 
şi, cât era ziulica de lungă, până să îşi facă Charlie apariţia, 
zăceau claie peste grămada în patul comun, câte doi la 
fiecare capăt, cu scufiile în cap, ca să le ţină de cald, 
moţăind ca să le treacă vremea, fiindcă nu aveau nimic 
altceva de făcut. Însă, de cum auzeau uşa deschizându-se şi 
pe Charlie zicând: „Bună seara, bunicuţule Joe, bunicuţo 
Josephine, bunicuţule George şi bunicuţo Georgina”, se 
ridicau câteşipatru în capul oaselor, cu feţele bătrâne şi 


încreţite, luminate de zâmbete de bucurie - şi începea 
discuţia. Fiindcă toţi îl iubeau pe băieţel. Era lumina vieţii 
lor, iar vizitele lui din fiecare seară erau aşteptate cu 
nerăbdare întreaga zi. Adesea, tatăl şi mama lui Charlie li 
se alăturau şi ei, lângă uşă, să asculte poveştile celor 
bătrâni; şi astfel, pentru, să zicem, o jumătate de oră, în 
fiecare seară, odaia aceasta se transforma într-un palat 
fericit şi toţi membrii familiei uitau cât erau de flămânzi şi 
de amărâţi. 

Într-o seară, când Charlie se duse să îşi vadă bunicii, le 
zise: 

— Chiar e adevărat că Fabrica de Ciocolată Wonka e cea 
mai mare din lume? 

— Adevărat? strigară cei patru într-un singur glas. 
Bineînţeles că-i adevărat! Dumnezeule, chiar nu ştiai una ca 
asta? E de aproape cincizeci de ori mai mare decât oricare 
alta! 

— Şi domnul Willy Wonka e de-adevăratelea cel mai 
deştept fabricant de ciocolată din lume? 

— Dragul meu băiat, spuse bunicuţul Joe, ridicându-se 
niţeluş pe pernă. Domnul Willy Wonka e cel mai uimitor, cel 
mai fantastic, mai extraordinar fabricant de ciocolată de pe 
lume! Credeam că toată lumea ştie asta! 

— Ştiam că e faimos, bunicuţule Joe, şi ştiam că e foarte 
deştept... 

— Deştept! strigă bătrânelul. E mai mult decât atât! E un 
magician al ciocolatei! Poate să facă orice - absolut orice îşi 
pune-n cap! Nu-i aşa, dragii mei? 

Ceilalţi trei bătrânei dădură aprobator din cap şi ziseră: 

— Absolut adevărat. Pe cât se poate de adevărat. 

— Vrei să spui că nu ţi-am povestit niciodată despre 
domnul Willy Wonka şi despre fabrica lui? se miră bunicuţul 
Joe. 

— Niciodată, îi răspunse micuțul Charlie. 

— Dumnezeule mare din ceruri! Nu ştiu ce-i cu mine! 

— Îmi povesteşti acum, te rog, bunicuţule Joe? 


— Bineînţeles că-ţi povestesc. Aşează-te lângă mine, pe 
pat, scumpule, şi ascultă cu atenţie! 

Bunicuţul Joe era cel mai în vârstă dintre cei patru bunici. 
Avea nouăzeci şi şase de ani şi jumătate, adică aproape 
vârsta maximă la care poate ajunge cineva. Ca toate 
persoanele extrem de bătrâne, era delicat şi slăbit şi, pe tot 
parcursul zilei, vorbea foarte puţin. Seara însă, când 
Charlie, nepoţelul lui iubit, venea în odaie, părea, în mod 
miraculos, să întinerească. Toată oboseala îl părăsea şi 
bătrânul devenea energic şi înflăcărat ca un puşti. 

— Oh, ce om e domnul Willy Wonka! strigă bunicuţul Joe. 
Ştiai, bunăoară, că a inventat el singur mai mult de două 
sute de sortimente de batoane de ciocolată, fiecare cu o altă 
umplutură, fiecare de departe mai dulce, mai cremos şi mai 
delicios decât orice produs al oricărei alte fabrici?! 

— Perfect adevărat! exclamă bunicuţa Josephine. Şi le 
trimite în toate cele patru colţuri ale lumii! Nu-i aşa, 
bunicuţule Joe? 

— Aşa-i, draga mea, aşa-i. Şi la toţi regii şi preşedinţii de 
pe pământ. Dar nu face doar batoane de ciocolată. Vai de 
mine, nu! Are nişte invenţii de-a dreptul fantastice în 
mânecă, domnul Willy Wonka al nostru! Ştiai că a inventat o 
modalitate de a fabrica îngheţata în aşa fel încât să rămână 
rece ore în şir, fără să stea în lada frigorifică? Poţi s-o laşi în 
soare toată dimineaţa, pe arşiţa cea mai mare, că nu se 
topeşte! 

— Dar asta e imposibil! spuse micuțul Charlie, făcând ochii 
mari la bunicul lui. 

— Sigur că e imposibil! exclamă bunicuţul Joe. E complet 
absurd! Dar domnul Willy Wonka a reuşit s-o facă! 

— Chiar aşa! îl susţinură ceilalţi, dând din cap ca să-i 
întărească spusele. Domnul Wonka a reuşit. 

— Şi apoi, continuă bunicuţul Joe, vorbind foarte rar, ca 
Charlie să nu piardă nici un cuvinţel, domnul Willy Wonka 
poate să facă bezele cu gust de violete, şi caramele 
savuroase, care-şi schimbă culoarea din zece în zece 


secunde, în timp ce le sugi, şi dulciuri pufoase, care se 
topesc de cum ţi-ai atins buzele de ele. Poate să facă gumă 
de mestecat care nu-şi pierde gustul niciodată şi baloane 
dulci, pe care le umili la dimensiuni enorme, înainte să le 
înţepi cu un ac şi să le spargi. Şi, printr-o metodă secretă, 
poate să facă ouă de sturz cu picăţele negre pe ele şi, când 
le bagi în gură, se fac din ce în ce mai mici, până ce, dintr- 
odată, te trezeşti că n-ai mai rămas decât cu un puişor din 
zahăr roz, pe vârful limbii. 

Bunicuţul Joe luă o pauză, ca să-şi treacă, încet, vârful 
limbii peste buze. 

— Îmi lasă gura apă doar când mă gândesc, mărturisi el. 

— Şi mie, i se alătură micuțul Charlie. Dar zi mai departe, 
te rog! 

În timp ce vorbeau, domnul şi doamna Bucket, părinţii lui 
Charlie, intraseră pe nesimţite în odaie, iar acum şedeau 
amândoi în pragul uşii şi ascultau. 

— Povesteşte-i lui Charlie de prinţul nebun din India! 
sugeră bunicuţa Josephine. l-ar plăcea povestea. 

— Vrei să spui, prinţul Pondicherry1? întrebă bunicuţul 
Joe, izbucnind în râs. 

— Complet ţicnit! aprecie bunicuţul George. 

— Însă foarte bogat, completă bunicuţa Georgina. 

— Dar ce-a făcut? întrebă, nerăbdător, Charlie. 

— Ascultă, îi spuse bunicuţul Joe, şi-o să afli. 

Domnul Wonka şi prinţul indian 

— Prinţul Pondicherry i-a scris o scrisoare domnului Willy 
Wonka, începu bunicuţul Joe, în care îl ruga să vină până în 
India şi să-i construiască un palat colosal, numai şi numai 
din ciocolată. 

— Şi domnul Wonka l-a construit, bunicuţule? 

— Fireşte că l-a construit. Şi ce palat! Avea o sută de 
camere, şi totul era făcut din ciocolată neagră sau albă! 
Cărămizile erau din ciocolată, şi cimentul care le lega era 
tot ciocolată, şi ferestrele erau din ciocolată, şi toţi pereţii şi 
tavanele erau tot din ciocolată, la fel şi covoarele, şi 


tablourile, şi mobilierul, şi paturile; iar când deschideai 
robinetele la baie, pe-acolo curgea ciocolată fierbinte. 

Când l-a terminat, domnul Wonka i-a spus prinţului 
Pondicherry: „le previn că n-o să ţină foarte mult, aşa c-ai 
face bine să te-apuci să-l mănânci cât mai repede”. 
„Prostii!” a strigat prinţul. „N-o să m-apuc să-mi mănânc 
palatul! N-am să ronţăi nici măcar scările, şi nici n-am să 
ling pereţii! Am să locuiesc în el!” Numai că domnul Wonka 
a avut dreptate, fireşte, fiindcă, la scurt timp după asta, a 
sosit o zi toridă, cu un soare ucigător, şi tot palatul a 
început să se topească, după care s-a prăbuşit încet la 
pământ, aşa că prinţul cel ţăcănit, care moţăia în camera de 
zi în momentul acela, s-a trezit înotând într-un lac imens şi 
lipicios de ciocolată. 

Micuţul Charlie stătea foarte cuminte pe marginea patului, 
cu ochii cât cepele la bunicul lui. Faţa i se luminase şi 
căscase aşa tare ochii, că i se vedea numai albul de pe 
margini. 

— Şi povestea asta e adevărată? vru el să afle. Sau mă 
luaţi peste picior? 

— E adevărată! strigară într-un glas cei patru bătrânei. 
Bineînţeles că e adevărată! întreabă pe cine vrei tu! 

— Şi să vă mai spun ceva adevărat, îi ademeni bunicuţul 
Joe, de data asta aplecându-se mai mult către Charlie şi 
coborând glasul până ce ajunse să şoptească tainic. 
Nimeni... nu iese... niciodată! 

— De unde? întrebă Charlie. 

— Şi... nimeni... nu intră... niciodată! 

— Unde să intre? 

— În Fabrica lui Wonka, fireşte! 

— Bunicuţule, ce vrei să spui? 

— Vorbesc de muncitori, Charlie. 

— Muncitori? 

— Toate fabricile, îi explică bunicuţul Joe, au muncitori 
care intră şi ies pe porţi dimineaţa şi seara - cu excepţia 


celei a lui Wonka! Ai văzut tu vreodată pe cineva care să 
intre în locul acela - sau să iasă de-acolo? 

Micuţul Charlie se uită cu atenţie la fiecare din cele patru 
feţe îmbătrânite, şi ele îl priviră la rândul lor. Erau nişte 
feţe prietenoase şi zâmbitoare, dar, în acelaşi timp, 
serioase. Nu se citea nici urmă de glumă sau de luat peste 
picior pe niciuna dintre ele. 

— Ei! Ai văzut? insistă bunicuţul Joe. 

— Păi... nu prea ştiu, bunicuţule, se bâlbâi Charlie. De câte 
ori trec eu pe lângă fabrică, porţile par să fie închise. 

— Exact! exclama bunicuţul Joe. 

— Dar trebuie să existe oameni care să lucreze acolo... 

— Nu oameni, Charlie. Nu oameni obişnuiţi, în orice caz. 

— Atunci, cine? strigă Charlie. 

— A-ha... Vezi tu, asta €... Asta e încă o dovadă a 
deşteptăciunii domnului Willy Wonka. 

— Charlie, scumpule, îl strigă doamna Bucket din locul în 
care stătea, lângă uşă, e timpul să te duci la culcare. Ajunge 
pentru seara asta! 

— Dar, mamă, trebuie să aud... 

— Mâine, scumpule... 

— Aşa-i, aprobă bunicuţul Joe. O să-ţi povestesc restul 
mâine-seară. 

Muncitorii misterioşi. 

În seara următoare, bunicuţul Joe îşi reluă firul poveştii. 

— Vezi tu, Charlie, nu cu mult timp în urmă, mii de oameni 
lucrau în Fabrica domnului Willy Wonka. După care, într-o 
bună zi, pe neaşteptate, domnul Wonka le-a cerut absolut 
tuturor să plece, să se ducă la ei acasă şi să nu mai vină 
niciodată. 

— Dar de ce? întrebă Charlie. 

— Din cauza spionilor. 

— A spionilor? 

— Da. Vezi tu, toţi ceilalţi fabricanți de ciocolată 
începuseră să invidieze dulciurile minunate ale domnului 
Wonka şi se apucaseră să trimită spioni, să fure reţetele 


secrete. Spionii se angajau la Fabrica Wonka, prefăcându-se 
că sunt muncitori obişnuiţi, şi, în timp ce erau acolo, aflau 
din sursă sigură cum se face un anumit produs. 

— Şi se duceau înapoi la fabricile lor şi povesteau? întrebă 
Charlie. 

— Trebuie să fi făcut aşa, răspunse bunicuţul Joe, pentru 
că, la scurt timp după aceea, fabrica lui Fickelgruber?2 s-a 
pornit să facă o îngheţată care nu se topea niciodată, nici 
sub soarele cel mai dogoritor. După asta, fabrica domnului 
Prodnose3 a scos pe piaţă o gumă de mestecat care nu îşi 
pierdea niciodată aroma, indiferent cât mestecai la ea. Şi, 
după asta, fabrica domnului Slugworth4 a început să facă 
baloane de zahăr pe care le umflai la dimensiuni urieşeşti, 
înainte să le înţepi cu acul şi să le spargi. Şi povestea se 
repeta şi la alte fabrici. Domnul Willy Wonka ajunsese să îşi 
smulgă barba şi să strige: „Ce îngrozitor! Voi fi ruinat! Sunt 
spioni peste tot! Va trebui să închid fabrica!” 

— Doar n-a făcut una ca asta! se revoltă Charlie. 

— Ba da, a făcut. Le-a spus tuturor muncitorilor că 
regretă, însă trebuie să-i trimită acasă. Apoi, a închis porţile 
principale şi le-a legat cu un lanţ. Dintr-odată, gigantica 
Fabrică de Ciocolată Wonka a devenit tăcută şi pustie. 
Coşurile au încetat să mai scoată fum, maşinile şi-au oprit 
bâzâitul şi, de atunci, nu s-a mai fabricat nici măcar o 
ciocolată sau o bomboană. Nu se zărea nici un suflet de om 
care să intre sau să iasă, şi până şi domnul Willy Wonka 
dispăruse cu desăvârşire. Lunile treceau una după alta, 
continuă bunicuţul Joe, şi fabrica rămânea tot închisă. Toată 
lumea zicea: „Săracu' domnu' Wonka. Era aşa de 
cumsecade. Şi făcea nişte lucruri aşa de bune. Dar acum e 
la pământ. S-a terminat cu el.” Apoi, s-a petrecut ceva 
uimitor. Într-o buna zi, dis-de-dimineaţă, coloane subţirele 
de fum au început să fie văzute ieşind din vârful coşurilor 
înalte ale fabricii! Lumea din oraş se oprea să caşte ochii. 
„Ce se-ntâmplă?” strigau. „Cineva a aprins cuptoarele! 
Domnul Wonka deschide din nou fabrica!” Au alergat la 


porţi, aşteptându-se să le vadă larg deschise şi pe domnul 
Wonka stând acolo, să îşi primească iarăşi muncitorii. Dar n- 
a fost aşa! Imensele porţi de fier erau tot încuiate şi legate 
la fel de sigur ca mai înainte, iar domnul Wonka nu era de 
văzut nicăieri. „Dar în fabrică se lucrează!” strigau oamenii. 
„Ascultaţi! Se aud maşinile! Zbârnâie din nou! Şi se simte 
mirosul de ciocolată în aer!” 

Bunicuţul Joe se aplecă în faţă şi puse un deget lung şi 
subţire pe genunchiul lui Charlie, spunându-i încet: 

— Dar misterul cel mai mare, Charlie, erau umbrele de la 
ferestrele fabricii. Lumea care stătea afară, în stradă, a 
văzut umbre întunecate care se mişcau în spatele 
ferestrelor mate. 

— Umbrele cui? întrebă iute Charlie. 

— Asta voiau să afle cu toţii. „Clădirea e plină de 
muncitori! strigau oamenii. Da' nimeni n-a intrat! Porţile 
sunt încuiate! E-o nebunie! Şi nici nu iese nimeni!” Numai 
că nu mai era nici o îndoială, continuă bunicuţul Joe, că 
fabrica funcţiona. Şi de-atunci nu şi-a mai oprit activitatea, 
de zece ani. Mai mult, ciocolatele şi dulciurile s-au făcut şi 
mai fantastice şi mai delicioase. Şi, fireşte, acum, când 
domnul Wonka inventează vreo acadea nemaipomenită, nici 
domnul Fickelgruber, nici domnul Prodnose, nici domnul 
Slugworth, nici nimeni altcineva nu mai e în stare să o 
copieze. Nici un spion nu mai poate să intre în fabrică, să 
afle reţeta. 

— Dar, bunicuţule, strigă Charlie, pe cine a angajat 
domnul Wonka să lucreze în fabrică? 

— Nimeni nu ştie, Charlie. 

— Dar e absurd! Nu l-a întrebat nimeni pe domnul Wonka? 

— Nimeni nu îl vede. Nu iese niciodată. Singurele lucruri 
care ies din locul acela sunt ciocolatele şi dulciurile. les 
printr-o trapă specială din perete, ambalate şi cu adresele 
scrise pe ele, şi sunt ridicate, în fiecare zi, de camioanele 
poştei. 


— Dar, bunicuţule, ce fel de oameni sunt cei care lucrează 
acolo? 

— Dragul meu, zise bunicul Joe, ăsta e unul dintre marile 
mistere ale lumii fabricanţilor de ciocolată. Ştim un singur 
lucru despre ei: sunt foarte micuţi. Umbrele firave ce apar 
uneori în spatele geamurilor, mai cu seamă noaptea, târziu, 
când sunt aprinse luminile, sunt ale unor oameni mărunţei 
de tot, care mi-ar ajunge cam până la genunchi... 

— Nu există asemenea oameni, comentă Charlie. 

Chiar în clipa aceea, domnul Bucket, tatăl lui Charlie, intră 
în odaie. Se întorsese de la fabrica de pastă de dinţi şi 
flutura entuziasmat ziarul de seară. 

— Aţi aflat vestea cea mare? strigă el, ţinând ziarul astfel 
încât să poată vedea cu toţii titlul uriaş. Acesta spunea: 

FABRICA WONKA SE VA DESCHIDE ÎN SFÂRŞIT PENTRU 
CÂŢIVA NOROCOŞI. 

Biletele Aurii 

— Adică oamenii o să poată să intre în fabrică? ţipă 
bunicuţul Joe. Citeşte-ne ce zice - iute! 

— Bine, se învoi domnul Bucket, netezind ziarul. Ascultaţi: 

Domnul Willy Wonka, geniul fabricant de dulciuri, pe care 
nu la mai văzut nimeni în ultimii zece ani, nea trimis azi 
următoarea înştiinţare: 

Eu, Willy Wonka, m-am hotărât să permit la cinci copii - 
doar cinci, luaţi aminte, nu mai mulţi - să îmi viziteze 
fabrica anul acesta. Cei cinci norocoşi vor face un tur al 
cărui ghid voi fi chiar eu, în persoana, şi vor fi lăsaţi să vadă 
toate secretele şi lucrurile magice din fabrica mea. Apoi, la 
sfârşitul vizitei, ca un cadou special, vor primi cu toţii 
destule ciocolate şi acadele cât să le ajungă tot restul vieţii! 
Aşadar, căutaţi Biletele Aurii! Cinci Bilete Aurii au fost 
tipărite pe hârtie aurită, şi aceste cinci Bilete Aurii au fost 
ascunse sub ambalajul obişnuit a cinci batoane obişnuite. 
Aceste cinci batoane se pot găsi oriunde - în orice magazin 
de pe oricare stradă din orice oraş al oricărei ţări din lume 
—, pe orice tejghea unde se vând dulciuri Wonka. Iar cei 


cinci norocoşi care găsesc aceste cinci Bilete Aurii sunt 
singurele persoane cărora li se va permite să viziteze 
fabrica mea şi să vadă cum e acum înăuntru! Mult succes 
tuturor şi vânătoare plăcută! 

(Semnat Willy Wonka.) 

— Omul s-a ţicnit! murmură bunicuţa Josephine. 

— Ba e genial! strigă bunicuţul Joe. E un magician! la 
închipuiţi-vă ce-o să se întâmple acum! Toată lumea o să 
caute Biletele acelea Aurii! Toată lumea o să cumpere 
batoane Wonka, sperând să găsească unul dintre ele! O să 
aibă vânzări mai mari ca niciodată! O, ce minunat ar fi să 
găseşti unul! 

— Şi toată ciocolata şi bomboanele pe care le poţi mânca 
pentru tot restul vieţii —gratis! observă bunicuţul George. 
Ia gândiţi-vă cum ar fi! 

— Ar fi nevoiţi să le livreze într-un camion! comentă 
bunicuţa Georgina. 

— Îmi vine rău şi numai când mă gândesc la asta, zise 
bunicuţa Josephine. 

— Prostii! strigă bunicuţul Joe. Ce-ar fi, Charlie, să desfaci 
un baton de ciocolată şi să vezi că înăuntru sclipeşte un 
Bilet Auriu! 

— Ar fi ceva, bunicuţule. Dar n-am nici o speranţă, spuse 
cu tristeţe Charlie. Eu primesc doar unul pe an. 

— Nu se ştie niciodată, scumpule, îl încurajă bunicuţa 
Georgina. Săptămâna viitoare e ziua ta. Ai la fel de multe 
şanse ca oricare alt copil. 

— Mă tem că asta nu-i adevărat, zise bunicuţul George. 
Copiii care o să găsească Biletele Aurii sunt cei care îşi 
permit să cumpere dulciuri în fiecare zi. Charlie al nostru 
nu primeşte decât o dată pe an. N-are nici o şansă. 

Primii doi norocoşi. 

Chiar în ziua următoare se găsi primul Bilet Auriu. 
Găsitorul era un băiat pe nume Augustus Gloop, şi ediţia de 
seară a ziarului domnului Bucket avea, pe prima pagină, o 
fotografie mare cu el. Aceasta înfăţişa un băiat de nouă ani, 


atât de gras, de parcă ar fi fost umflat cu pompa. Falduri 
uriaşe, fleşcăite, de grăsime i se lăbărţau în toate părţile 
corpului, iar faţa băiatului semăna cu o minge monstruoasă 
de aluat, cu două stafide micuţe şi pofticioase în loc de ochi, 
cu care cerceta lumea. Oraşul în care locuia Augustus 
Gloop, se spunea în ziar, era entuziasmat până în pragul 
nebuniei de succesul eroului lor. Steaguri fluturau la toate 
ferestrele, copiilor li se dăduse liber de la şcoală şi o paradă 
era organizată în cinstea faimosului june. 

„Ştiam că Augustus o să găsească un Bilet Auriu”, le 
mărturisise ziariştilor mama acestuia. „Mănâncă atât de 
multe dulciuri în fiecare zi, că era aproape imposibil să nu 
găsească unul. Mâncarea e hobby-ul lui, ştiţi. Doar asta îl 
interesează. Totuşi, e mai bine decât să fie un huligan şi să 
tragă cu puşca sau mai ştiu eu ce să facă în timpul liber, nu? 
Şi eu întotdeauna am considerat, nu-i aşa, că n-ar mânca, 
tot timpul, dacă n-ar avea nevoie să se alimenteze. Sunt 
doar vitamine, oricum. Ce senzaţional va fi să viziteze 
fabrica minunată a domnului Wonka! Nu ne mai încăpem în 
piele de mândrie!” 

— Ce femeie revoltătoare, comentă bunicuţa Josephine. 

— Şi ce băiat nesuferit, adăugă bunicuţa Georgina. 

— Au mai rămas doar patru Bilete Aurii, constată 
bunicuţul George. Mă întreb cine-o să le capete pe acelea. 

Şi acum, întreaga ţară, ba nu, chiar întreaga lume părea 
să se fi prins, deodată, în nebunia cumpărării de dulciuri, 
fiecare căutând cu frenezie acele preţioase bilete rămase. 
Femei în toată firea erau văzute intrând în magazinele cu 
dulciuri şi cumpărând pe loc câte zece batoane de ciocolata 
Wonka, apoi rupându-le imediat ambalajul şi uitându-se 
nerăbdătoare după sclipirea vreunei hârtii aurite. Copiii îşi 
spărgeau cu ciocanele puşculiţele-purceluş şi dădeau 
fuguţa la magazin cu pumnii plini de bani. 

Într-un oraş, un gangster celebru a jefuit o bancă şi a luat 
cinci mii de dolari pe care i-a cheltuit pe dulciuri, în aceeaşi 
după-amiază. Când poliţiştii au intrat în casa acestuia să îl 


aresteze, l-au găsit pe jos, în mijlocul unor munţi de 
dulciuri, despicând ambalajele cu tăişul unui pumnal lung. 
În îndepărtata Rusie, o femeie pe nume Charlotte Russe a 
pretins că a găsit cel de-al doilea bilet, însă s-a dovedit că 
acesta era un fals destul de reuşit. În Anglia, un renumit om 
de ştiinţă, profesorul Foulbody, a inventat o maşină care îţi 
poate spune imediat, fără să fie nevoie să desfaci ambalajul, 
dacă sub el se ascunde sau nu un Bilet Auriu. Instrumentul 
avea un braţ mecanic ce se lansa cu o forţă teribilă şi înhăţa 
orice conţinea o bucăţică de aur, oricât de mică ar fi fost. 
Pentru moment, părea să se fi găsit răspunsul la toate 
întrebările. Din nefericire însă, în timp ce profesorul arăta 
maşinăria publicului larg de la raionul de dulciuri al unui 
mare magazin, braţul mecanic a ţâşnit şi a înhăţat plomba 
de aur din măseaua unei ducese care stătea în apropierea 
lui. A urmat o scenă urâtă, şi instrumentul a fost făcut 
bucățele de către mulţime. 

Brusc, cu o zi înainte de aniversarea lui Charlie, ziarele 
anunţară găsirea celui de-al doilea Bilet Auriu. Norocoasa 
era o fetiţă numită Veruca Salt, care locuia împreună cu 
părinţii într-o metropolă îndepărtată. Din nou, ziarul de 
seară al domnului Bucket avea o fotografie uriaşă a 
norocoasei. Fetiţa stătea între tatăl şi mama ei, ambii 
radiind de bucurie, în camera de zi, şi flutura Biletul Auriu 
deasupra capului, rânjind cu gura până la urechi. 

Tatăl Verucăi, domnul Salt, fusese bucuros să le explice în 
amănunt ziariştilor cum fusese găsit biletul: „Vedeţi, băieţi, 
începuse el, de cum mi-a spus fetiţa mea că, pur şi simplu, 
trebuie să aibă unul dintre Biletele Aurii, m-am dus în oraş 
şi am cumpărat toate dulciurile Wonka pe care le-am găsit. 
Mii, probabil că am luat. Sute de mii! După asta, le-am 
încărcat în camioane şi le-am trimis direct la fabrica mea. 
Fac afaceri cu arahide, înţelegeţi, şi am vreo sută de femei 
care lucrează pentru mine, adică descojesc arahidele, ca să 
fie apoi prăjite şi sărate. Asta fac toată ziulica femeile alea, 
stau şi descojesc arahide. Aşa că le zisei: «Gata, fetelor, de- 


acu' să vă opriţi din descojitu' arahidelor şi să v-apucaţi să 
desfaceţi ambalajele de la dulciurile astea!» Şi-aşa au făcut. 
Absolut toate muncitoarele smulgeau hârtiile de pe 
batoanele alea de ciocolată, la viteză maximă, de dimineaţă 
până seara. 

Dar au trecut trei zile, şi nimic. Oh, a fost groaznic! Micuța 
mea Veruca se întrista tot mai tare şi, cum ajungeam acasă, 
zbiera la mine: «Unde mi-e Biletul Auriu? Vreau Biletul meu 
Auriu!» Şi zăcea ore în şir pe podea, dând din picioare şi 
urlând de ţi se făcea pielea de găină. Ei bine, domnilor, nu 
suportam să-mi văd fetiţa aşa nefericită, aşa că m-am jurat 
c-o să continui căutarea, până o să obţin ce-şi dorea. Şi- 
apoi, deodată... În seara celei de-a patra zile, una dintre 
muncitoare a strigat: «L-am găsit! Un Bilet Auriu!» Şi i-am 
zis: «Dă-l încoa' iute!», şi mi l-a dat, şi m-am dus în goană 
acasă şi i l-am dat iubitei mele Veruca, şi acum e din nou 
zâmbitoare, şi avem iar o familie fericită.” 

— E chiar mai rea decât grăsanul, aprecie bunicuţa 
Josephine. 

— Îi trebuie o bătaie bună, fu de părere bunicuţa 
Georgina. 

— Da, dragul meu, confirmă mama lui. Bineînţeles. 

— Oh, ce minunat ar fi să găsesc înăuntru cel de-al treilea 
Bilet Auriu! spuse Charlie. 

— Adu încoace cadoul, când îl primeşti, îl rugă bunicuţul 
Joe. Atunci, o să putem să ne uităm cu toţii când îi desfaci 
ambalajul. 

— Nu cred ca tatăl fetei a procedat corect, bunicuţule, tu 
ce zici? murmură Charlie. 

— O răsfaţă, spuse bunicuţul Joe. Şi nu iese nimic bun 
dacă răsfeţi aşa un copil, Charlie, ascultă-mă pe mine. 

— Hai la culcare, scumpule! îi zise mama lui Charlie. 
Mâine e ziua ta, nu uita, aşa că sper să te trezeşti devreme 
ca să-ţi deschizi cadoul. 

— O ciocolată Wonka! exclamă Charlie. E o ciocolată 
Wonka, nu-i aşa? 


Ziua lui Charlie 

— La mulţi ani! strigară cei patru bunici când Charlie îşi 
făcu apariţia în odaia lor, a doua zi dimineaţă. 

Charlie zâmbi nervos şi se aşeză pe marginea patului. 
Ţinea cadoul, unicul său cadou, cu mare grijă, cu amândouă 
mâinile. Pe ambalaj scria: WONKA'S WHIPPLE- 
SCRUMPTIOUS FUDGEMALLOW DELIGHI5. 

Cei patru bătrânei, doi la un capăt, şi doi la celălalt capăt 
al patului, se proptiră pe perne şi fixară cu ochi neliniştiţi 
batonul de ciocolată din mâna lui Charlie. 

Domnul şi doamna Bucket intrară şi ei şi veniră lângă pat, 
cu ochii la Charlie. 

În odaie se făcu linişte. Cu toţii îl aşteptau acum pe Charlie 
să îşi desfacă darul. Charlie se uită la batonul de ciocolată. 
Îşi plimbă degetele încet pe toată lungimea lui, mângâindu-l 
cu dragoste, şi hârtia sclipitoare foşni discret în camera 
cufundată în tăcere. 

Atunci, doamna Bucket spuse cu blândeţe: 

— Scumpul meu, să nu fii prea dezamăgit dacă nu găseşti 
ceea ce cauţi sub ambalaj. Nu poţi să te aştepţi să ai atâta 
noroc. 

— Are dreptate, zise şi domnul Bucket. 

Charlie nu spuse nimic. 

— La urma urmelor, adăugă bunicuţa Josephine, în lumea 
întreagă nu mai sunt decât trei bilete ramase de descoperit. 

— Ce trebuie să nu uiţi, îi zise bunicuţa Georgina, e că, 
orice s-ar întâmpla, rămâi cu batonul de ciocolată. 

— Wonka's Whipple-Scrumptious Fudge-mallow Delight! 
strigă bunicuţul George. E cea mai bună dintre toate! Îţi va 
plăcea la nebunie! 

— Da, şopti Charlie. Ştiu. 

— Nu te mai gândi la Biletele Aurii şi savurează ciocolata, 
îl sfătui bunicuţul Joe. Ce-ar fi să faci asta? 

Ştiau cu toţii că era ridicol să se aştepte ca acel unic baton 
de ciocolată să conţină un bilet magic, aşa că se străduiau, 
cât se poate de blând şi de delicat, să îl pregătească pe 


Charlie să înfrunte dezamăgirea. Numai că adulţii mai ştiau 
un lucru, şi anume că, oricât de mică era şansa de a câştiga, 
acea şansă exista. 

Şansa trebuia să existe. 

Acel baton de ciocolată avea la fel de multe şanse ca 
oricare altul să conţină un Bilet Auriu. 

Şi, din această cauză, toţi bunicii şi părinţii din încăpere 
erau, de fapt, la fel de tensionaţi şi de nerăbdători ca 
Charlie, cu toate că se prefăceau a fi foarte calmi. 

— Ar fi bine să-l deschizi, altfel întârzii la şcoală, zise 
bunicuţul Joe. 

— Poţi să termini cu emoţiile, completă bunicuţul George. 

— Desfă-l, dragul meu, îl încuraja bunicuţa Georgina. Te 
rog să-l desfaci. Mă faci să tremur de emoție. 

Foarte încet, degetele lui Charlie începură să rupă un 
colţişor din ambalaj. 

Bătrâneii din pat se aplecară cu toţii în faţă, lungindu-şi 
gâturile firave. 

Apoi, brusc, ca şi când n-ar mai fi putut suporta tensiunea 
momentului, Charlie rupse ambalajul exact pe mijloc... şi în 
poala lui căzu... un baton de ciocolată de culoare crem. 

Nici urmă de Bilet Auriu pe nicăieri. 

— Ei - asta el rosti vesel bunicuţul Joe. E aşa cum ne 
aşteptam. 

Charlie îşi ridică privirea de la ciocolată. Patru feţe 
bătrâne şi blajine îl priveau de pe pat. Le zâmbi şi el, trist, 
după care ridică din umeri şi luă batonul şi i-l întinse mamei 
lui, spunând: 

— Mamă, ia şi tu o bucăţică. O să-l împărţim. Vreau să 
guste toată lumea din el. 

— Nici să nu te gândeşti! refuză mama. 

— Nu, nu! strigară şi ceilalţi. Nici prin gând nu ne trece! E 
doar al tău! 

— Vă rog, îi imploră Charlie, întorcându-se să i-l ofere 
bunicuţului Joe. 


Însă nici el, nici nimeni altcineva nu vru să ia nici măcar un 
colţişor. 

— E vremea să te duci la şcoală, scumpule, spuse doamna 
Bucket, înconjurând umerii slăbuţi ai lui Charlie cu braţul. 
Haide, altfel întârzii. 

Se mai găsesc două bilete. 

În aceeaşi seară, ziarul domnului Bucket anunţă găsirea 
nu doar a celui de-al treilea Bilet Auriu, ci chiar şi pe a celui 
de-al patrulea, „AZI S-AU GĂSIT DOUĂ BILETE”, urlau 
ziarele, „A MAI RĂMAS UNUL SINGUR”. 

— Bine, spuse bunicuţul Joe, când întreaga familie se 
strânse în odăiţa bătrânilor, după cină. Hai să vedem cine 
le-a găsit. 

„Cel de-al treilea Bilet Auriu, citi domnul Bucket, ţinând 
ziarul aproape de el, fiindcă avea vederea slabă şi nu îşi 
permitea să-şi cumpere ochelari, cel de-al treilea Bilet a fost 
găsit de domnişoara Violet Beauregarde. Era mare agitaţie 
în casa familiei Beauregarde, când a ajuns reporterul 
nostru, să îi ia un interviu norocoasei domnişoare - 
aparatele nu mai pridideau cu pozele, bliţurile te orbeau şi 
lumea se împingea şi se înghiontea, în încercarea de a 
ajunge cât mai aproape de noua celebritate. Şi faimoasa 
domnişoară stătea în sufragerie, urcată-n picioare pe un 
scaun, şi flutura nebuneşte Biletul Auriu, de parcă ar fi vrut 
să cheme taxiul. Vorbea foarte repede şi foarte tare cu toată 
lumea, însă nu era uşor de înţeles ce spunea, pentru că, în 
acelaşi timp, mesteca feroce o gumă. «Sunt o fană a gumei, 
normal, strigă ea, dar, când am auzit de biletele astea ale 
domnului Wonka, am lăsat deoparte guma şi m-am apucat 
de ciocolată, în speranţa că voi avea noroc. Acum, fireşte, 
m-am întors la gumă. Pur şi simplu ador guma. N-aş putea 
trăi fără ea. Mestec toată ziua, mai puţin cele câteva minute 
în care mănânc, dar atunci mi-o pun după ureche, la loc 
sigur. Să vă spun cinstit, pur şi simplu nu m-aş simţi bine 
dacă nu aş avea o fărâmiţă de gumă să mestec în fiecare 
moment al zilei; pur şi simplu, n-aş rezista. Mama zice că o 


doamnă nu face aşa ceva şi că-i urât să vezi fălcile unei fete 
cum se tot mişcă, aşa ca ale mele, dar nu-mi pasă. Şi, 
oricum, cine-i ea să mă critice, că, dacă mă-ntrebaţi pe 
mine, pot să vă spun că fălcile ei se mişcă aproape la fel de 
mult ca ale mele, când tot zbiară la mine şi nu mă slăbeşte 
nici o secundă.» «Hei, Violet, vezi ce spui», o atenţiona 
doamna Beauregarde din colţul celălalt al camerei, unde se 
urcase pe pian, ca să nu fie călcată în picioare de gloată. 

«Gata, mamă, nu te ambala! ţipă domnişoara 
Beauregarde. Şi-acum, continuă ea, întorcându-se către 
reporteri, poate vă interesează să aflaţi că bucata asta de 
gumă pe care o mestec în clipa asta am început-o acum trei 
luni. E un record, să ştiţi. Am bătut recordul deţinut de 
prietena mea cea mai bună, domnişoara Cornelia 
Prinzmetel. Şi era o ţăcănită! E cel mai preţios lucru pe 
care-l am acum, bucăţica asta de gumă. Seara, doar o lipesc 
de piciorul patului, şi dimineaţa e la fel de bună - un picuţ 
cam tare, la început, dar se înmoaie iar după ce o mestec 
zdravăn de câteva ori. Înainte să m-apuc să mestec pentru 
a bate recordul mondial, îmi schimbam guma în fiecare zi. 
Făceam asta în lift, când mă-ntorceam de la şcoală. De ce în 
lift? Pentru că-mi plăcea să lipesc guma folosită pe unul din 
butoanele liftului. După aia, persoana care venea şi apăsa 
pe buton se trezea cu guma mea veche în vârful degetului. 
Ha-ha! Şi ce scandal monstru făceau unii! Cele mai bune 
rezultate le ai cu femeile care poartă mănuşi scumpe. Oh, 
da, abia aştept să vizitez Fabrica domnului Wonka. Şi-am 
înţeles că, apoi, o să-mi dea gumă să-mi ajungă o viaţă. 
luhu! Uraaa!», 

— Îngrozitoare fată! zise bunicuţa Josephine. 

— Oribilă! întări bunicuţa Georgina. O să-şi prindă ea 
gâtul în guma aia lipicioasă într-o bună zi, ascultaţi-mă pe 
mine. 

— Şi cine-a luat cel de-al patrulea Bilet Auriu, tăticule? se 
interesă Charlie. 


— Stai să vedem, zise domnul Bucket, cercetând din nou 
ziarul. A, da, uite aici. „Cel de-al patrulea Bilet Auriu, citi el, 
a fost găsit de un băiat pe nume Mike Teavee.” 

— Altă pramatie, pun rămăşag, mormăi bunicuţa 
Josephine. 

— Nu-l întrerupe, buni, o rugă doamna Bucket. 

„Casa familiei Teavee, îşi reluă domnul Bucket lectura, era 
înţesată, ca şi în celelalte cazuri, de vizitatori entuziasmați, 
în momentul când a apărut reporterul nostru, însă tânărul 
Mike 'Teavee, fericitul câştigător, părea extrem de enervat 
de întreaga afacere. «Nu vedeţi că mă uit la televizor, 
proştilor? rosti el furios. Nu mă mai întrerupeţi!» 

Băiatul de nouă ani stătea în faţa unui televizor enorm, cu 
ochii lipiţi de ecran, şi se uita la un film în care o bandă de 
gangsteri trăgea cu mitralierele într-o altă bandă de 
gangsteri. Mike Teavee avea el însuşi nu mai puţin de 
optsprezece pistoale de jucărie, de diferite mărimi, atârnate 
de curelele strânse pe corp, şi, din când în când, sărea în 
picioare şi trăgea câte şase focuri cu una din arme.” 
«Linişte! strigă el, când cineva încercă să îi pună o 
întrebare. Nu v-am zis să nu mă întrerupeţi? Filmu' ăsta-i 
marfă! Beton! Mă uit în fiecare zi. Mă uit la toate, în fiecare 
zi, până şi la porcăriile alea fără împuşcături. Cel mai mult 
îmi plac gangsterii. Sunt marfă gangsterii ăia! Mai ales 
când încep să-şi pompeze plumb unul în altul, sau să-şi 
fulgere stiletele vechi, sau când fac figura aia un-doi-trei cu 
placa metalică de pe degete! Măiculiţă, ce n-aş da să fiu în 
locul lor! Asta da viaţă, vă zic eu! E marfă!», 

— De-ajuns! se răţoi bunicuţa Josephine. Nu mai suport să 
ascult chestia asta! 

— Nici eu, i se alătură bunicuţa Georgina. Aşa se poartă 
toţi copiii din ziua de azi - ca răsfăţaţii ăştia de care am tot 
auzit? 

— Fireşte că nu, o linişti domnul Bucket, zâmbind spre 
bătrâna doamnă de pe pat. Sigur, unii aşa fac. De fapt, sunt 
destul de mulţi care se poartă aşa. Dar nu toţi. 


— Şi-acum n-a mai rămas decât un bilet! spuse bunicuţul 
George. 

— Chiar aşa, pufni bunicuţa Georgina. Şi, la fel de sigur 
cum avem noi ciorbă de varză mâine la cină, tot aşa biletul 
ăla o s-ajungă la vreo bestie mică, care nu-l merită! 

Bunicuţul Joe îşi încearcă norocul. 

În ziua următoare, când Charlie se întoarse de la şcoală şi 
se duse să îşi vadă bunicii, îl găsi treaz numai pe bunicuţul 
Joe. Ceilalţi trei sforâiau zgomotos. 

— Şşşt! şopti bunicuţul Joe şi-i făcu semn lui Charlie să se 
apropie. Băiatul merse în vârful picioarelor până la 
marginea patului. Bătrânul îi aruncă un zâmbet şmecher şi 
se apucă să scotocească pe sub pernă cu o mână; şi, când 
mâna reveni la vedere, ţinea degetele strânse în jurul unei 
punguţe vechi din piele. La adăpostul păturii, bătrânul 
deschise punguţa şi o răsturnă cu fundu-n sus. Din ea căzu 
o singură monedă de argint, de zece cenți. E rezerva mea 
secretă, şopti el. Ceilalţi nu ştiu de ea. Şi-acum, noi doio să 
mai facem o încercare să găsim ultimul bilet. Ce zici de 
asta, ei? Dar trebuie să mă ajuţi. 

— Eşti sigur că vrei să-ţi prăpădeşti banii pe asta, 
bunicuţule? murmură Charlie. 

— Bineînţeles că sunt sigur! bolborosi entuziast bătrânul. 
Nu mai sta acolo să te contrazici cu mine! Sunt la fel de 
înnebunit ca tine să găsesc biletul ăla! Haide - ia banii şi 
fugi la cel mai apropiat magazin, cumpără prima ciocolată 
Wonka pe care pui ochii şi adu-o imediat aici, să o desfacem 
împreună. 

Charlie luă moneda de argint şi se furişă iute din odaie. În 
cinci minute, era înapoi. 

— Ai luat-o? şopti bunicuţul Joe, cu ochii strălucind de 
nerăbdare. 

Charlie dădu din cap şi scoase la iveală un baton de 
ciocolată. Pe ambalaj scria.” 

WONEKA 'S NUTIY CRUNCH SURPRISE6G. 


— Bravo! îl felicită în şoaptă bătrânul, ridicându-se în 
capul oaselor şi frecându-şi mâinile. Acum - vino aici şi 
aşează-te lângă mine, şi-o s-o deschidem împreună. Eşti 
gata? 

— Da, răspunse Charlie. Sunt gata. 

— Bine. Rupe prima bucăţică. 

— Nu, se opuse Charlie, tu ai plătit-o. Tu o desfaci. 

Degetele bătrânelului tremurau îngrozitor la atingerea 
bucății de ciocolată. 

— N-avem nici o şansă, de fapt, şopti el, hlizindu-se. Ştii şi 
tu că n-avem nici o şansă, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Charlie. Ştiu asta. 

Se uitară unul la altul şi începură amândoi să chicotească 
nervos. 

— Ai grijă, îl avertiză bunicuţul Joe, nu există decât o şansă 
infimă să ne aducă noroc, eşti de acord? 

— Da, îl linişti Charlie. Fireşte. De ce nu desfaci ciocolata, 
bunicuţule? 

— Toate la timpul lor, băiete, toate la timpul lor. Din care 
capăt crezi c-ar trebui să încep”? 

— Din capătul ăla. Cel mai departe de tine. Rupe doar un 
milimetru, ca să nu vedem tot deodată. 

— Aşa? întreba bătrânul. 

— Da. Şi-acum, încă puţin. 

— Termină tu, zise bunicuţul Joe. Eu sunt prea agitat. 

— Nu, bunicuţule. Trebuie să duci treaba la bun sfârşit. 

— Prea bine, atunci. Uite - şi rupse ambalajul. 

Ramaseră amândoi cu ochii aţintiţi la ce se ascundea sub 
el. 

Era un baton de ciocolată - atât şi nimic mai mult. 

Dintr-odată, văzură amândoi partea amuzantă a întregii 
poveşti şi izbucniră în hohote de râs. 

— Ce naiba se-ntâmplă aici? strigă bunicuţa Josephine, 
trezita brusc din somn. 

— Nimic, o linişti bunicuţul Joe. Culcă-te la loc! 

Familia începe să flămânzească. 


În următoarele două săptămâni, vremea se răci simţitor. 
Mai întâi, se porni să ningă, începu dintr-odată, într-una din 
dimineţi, pe când Charlie Bucket se îmbrăca să plece la 
şcoală. Văzu pe fereastră cum fulgii uriaşi coborau încet din 
cerul îngheţat, de culoarea oţelului. 

Până seara, se aşezase un strat de un metru în jurul 
căsuţei, şi domnul Bucket fu nevoit să facă potecă de la uşă 
până la stradă. 

După zăpadă, veni un crivăţ năprasnic, ce bătu zile în şir, 
fără încetare. Şi, vai, era un frig de crăpau pietrele, nu alta! 
Tot ce atingea Charlie părea să fie făcut din gheaţă şi, de 
fiecare dată când ieşea pe uşă, vântul îi tăia obrajii de parcă 
ar fi fost un cuţit. 

În casă, curenţi de aer îngheţat pătrundeau pe la tocurile 
ferestrelor şi pe sub uşi, şi nu aveai unde să te duci ca să 
scapi de ei. Cei patru bătrâni zăceau tăcuţi şi strânşi 
grămadă în pat, străduindu-se să nu le intre frigul în oase. 
Entuziasmul legat de Biletele Aurii fusese de mult dat 
uitării. Nimeni din familie nu se mai gândea acum la nimic, 
în afara celor două probleme vitale: să încerce să se 
încălzească şi să mănânce îndeajuns. 

Nu se ştie cum, vremea foarte rece ne face să avem un 
apetit enorm. Cei mai mulţi dintre noi ne trezim că jinduim 
după tocane grase, aburinde şi plăcinte fierbinţi de mere, 
precum şi după alte asemenea feluri delicioase şi calde; şi, 
cum suntem mult mai norocoşi decât ne dăm seama, de 
obicei primim ceea ce ne dorim sau ceva foarte apropiat de 
acel lucru. Numai că Charlie Bucket nu primea niciodată 
ceea ce îşi dorea, fiindcă familia lui nu îşi putea permite 
acest lucru, aşa că, pe măsură ce frigul punea stăpânire 
peste tot, băiatul era tot mai nesătul, îngrozitor de flămând. 
Ambele batoane de ciocolată, cel primit de ziua lui şi cel 
cumpărat de bunicuţul Joe, terminaseră de mult, şi tot ce 
mânca el acum erau cele trei mese nesăţioase, cu nelipsita 
ciorbă lungă de varză. 

Apoi, dintr-odată, mesele deveniră şi mai nesăţioase. 


Motivul era că fabrica de pastă de dinţi, unde lucra 
domnul Bucket, dădu brusc faliment şi trebui să se închidă. 
Domnul Bucket încercă să-şi găsească repede o altă slujbă, 
însă nu avu noroc. În cele din urmă, singura modalitate prin 
care izbutea să câştige câţiva bănuţi era să curețe zăpada 
de pe străzi. Numai că nu era de ajuns să cumpere nici 
măcar un sfert din mâncarea necesară pentru şapte 
persoane. Situaţia deveni disperată. La micul dejun aveau 
acum o singură felie de pâine, iar la prânz, poate, o 
jumătate de cartof fiert. 

Încet, dar sigur, toată lumea din casă începu să 
flămânzească. 

Şi, în fiecare zi, micuțul Charlie Bucket, luptând cu zăpada 
în drum spre şcoală, trecea pe lângă gigantica Fabrică de 
Ciocolată a domnului Willy Wonka. Şi, în fiecare zi, când se 
apropia de ea, îşi înălța năsucul cârn în aer şi adulmeca 
minunata aromă de ciocolata topită. Uneori, rămânea 
nemişcat în faţa porţilor câteva minute, trăgând adânc în 
piept aerul aromat, de parcă ar fi încercat să mănânce 
mirosul. 

— Copilul ăsta, zise bunicuţul Joe, iţindu-şi capul de sub 
pătură într-o dimineaţă geroasă, copilul ăsta trebuie să 
mănânce mai mult. Nu contează ce mâncăm noi. Suntem 
prea bătrâni să ne mai facem griji pentru asta. Dar ele un 
băiat în creştere! Nu poate să continue aşa! începe să 
semene cu un schelet! 

— Dar ce putem face? murmură bunicuţa Josephine cu 
glas trist. Refuză să primească ceva de la noi. Am auzit că, 
de dimineaţă, mama lui a încercat să-i pună în farfurie 
bucata ei de pâine, la micul dejun, dar el n-a vrut să se 
atingă de ea. A făcut-o să şi-o ia înapoi. 

— E un băieţel pe cinste, spuse bunicuţul George. Merită 
mai mult decât atât. 

Vremea aspră îşi continua domnia. 

Şi, în fiecare zi, Charlie Bucket se subţia tot mai tare. Faţa 
îi deveni înspăimântător de albă şi ciupită. Pielea i se 


trăsese atât de rău pe obraji, că i se vedeau oasele de sub 
ea. Nu exista nici o îndoială că nu putea continua multă 
vreme în ritmul ăsta, fără să se îmbolnăvească grav. 

Şi acum, foarte calm, cu acea ciudată înţelepciune pe care 
o capătă copilaşii în vremuri de restrişte, începu să facă 
mici schimbări pe ici, pe colo în efortul pe care-l depunea, 
ca să îşi păstreze puterile. Dimineaţa, pleca de acasă cu 
zece minute mai devreme, ca să meargă mai încet spre 
şcoală, fără să fie nevoit să alerge. Stătea liniştit în clasă în 
timpul pauzei, să se odihnească, în vreme ce restul copiilor 
se năpusteau pe uşă afară, să se bată cu bulgări sau să se ia 
la trântă în zăpadă. Acum făcea totul încet şi cu grijă, ca să 
nu-şi epuizeze forţele. 

Apoi, într-o după-amiază, în timp ce se întorcea acasă, cu 
vântul tăios bătându-i în faţă (şi, întâmplător, simțindu-se 
mai înfometat ca niciodată), ochii îi căzură brusc pe o 
bucată de hârtie ce zăcea în rigolă, în zăpadă. Hârtia era de 
culoare verzuie şi avea ceva vag familiar. Charlie păşi peste 
bordură şi se aplecă să o examineze. Era parţial îngropată 
sub zăpada, însă văzu imediat ce era. 

Era o bancnotă de un dolar! 

Se uită iute de jur împrejur. 

O fi scăpat-o cineva chiar atunci? 

Nu, era imposibil, din cauza felului în care era acoperită 
de zăpadă o parte din ea. 

Câţiva oameni treceau în pas grăbit pe lângă el, pe 
trotuar, cu bărbiile ascunse în gulerele paltoanelor şi 
trosnind zăpada sub picioare. Niciunul nu îşi căuta banii; 
niciunul nu acorda nici cea mai mică atenţie bâieţaşului 
ghemuit în rigolă. 

Îl ţinea strâns între degetele sale tremurătoare, holbându- 
se la el. În acel moment, nu însemna decât un singur lucru 
pentru el. Însemna MÂNCARE. 

Automat, Charlie se întoarse şi porni spre cel mai apropiat 
magazin. Era la doar zece paşi... avea ziare şi obiecte de 
papetărie, genul de băcănie unde se vinde aproape orice, 


inclusiv bomboane şi ţigări... şi ştia ce-o să facă, şopti iute, 
doar pentru sine... avea să cumpere un baton savuros de 
ciocolată şi-o să-l mănânce pe tot, până la ultima firimitură, 
chiar acolo şi atunci... Şi restul de bani avea să-i ducă 
imediat acasă şi o să-i dea mamei lui. 

Atunci, dolarul ăsta era al lui? Putea să-lia el? 

Cu grijă, Charlie îl trase de sub zăpadă. Era umed şi 
murdar, dar, în rest, era perfect. UN DOLAR ÎNTREG! 
Consistent! Fericirea simplă de a putea să îşi umple gura cu 
hrană solidă şi gustoasă! 

Minunea. 

Charlie intră în magazin şi puse bancnota udă de un dolar 
pe tejghea. 

— O Wonka's Whipple-Scrumptious Fudgemallow Delight, 
ceru el, amintindu-şi cât de mult îi plăcuse cea pe care o 
primise de ziua lui. 

Bărbatul din spatele tejghelei părea gras şi bine hrănit. 
Avea buze mari, obraji rotofei şi un gât foarte gros. 
Grăsimea din jurul gâtului i se revărsa peste guler, 
asemenea unui inel de cauciuc. Omul se întoarse şi întinse 
mâna după o ciocolată, apoi reveni cu faţa la Charlie şi i-o 
dădu. Charlie o înhaţă, îi rupse iute ambalajul şi luă o 
înghiţitură uriaşă. Apoi încă una... Şi încă una... Şi, oh, 
bucuria de a putea să îndese în gură bucăţi mari din ceva 
dulce şi 

— Se pare că o doreai tare mult, băiete, spuse prietenos 
vânzătorul. 

Charlie aprobă din cap, cu gura plină de ciocolată. 

Vânzătorul puse restul lui Charlie pe tejghea. 

— Ia-o mai uşor, îl sfătui el. O să te doară stomacul, dacă 
înghiţi aşa, pe nemestecate. 

Charlie continuă să înfulece ciocolata. Nu se putea opri. Şi, 
în mai puţin de o jumătate de minut, dispăruse cu totul pe 
gât. Rămăsese fără suflare, însă acum se simţea minunat, 
extraordinar de fericit. Întinse mâna să ia restul, după care 
se opri. Ochii îi ajungeau exact la nivelul tejghelei, aţintiţi 


asupra monedelor argintii răsfirate acolo. Monedele erau 
de câte zece cenți - nouă în total. Sigur n-avea să conteze 
dacă mai cheltuia una singură... 

— Cred, rosti el încet, cred... că o să mai iau un baton de 
ciocolată. De acelaşi fel, vă rog. 

— De ce nu? îi aprobă vânzătorul decizia, întinzând din 
nou mâna şi luând o altă Wonka's Whipple-Scrumptious 
Fudgemallow Delight de pe raft. Puse ciocolata pe tejghea. 

Charlie o luă şi îi rupse ambalajul... Şi deodată... de sub 
ambalaj... se zări o fulgerare aurie. 

Inima lui Charlie încetă să mai bată de uimire. 

— E un Bilet Auriu! ţipă vânzătorul, sărind de bucurie 
aproape o jumătate de metru. Ai un Bilet Auriu! Ai găsit 
ultimul Bilet Auriu! Hei, ce chestie! Veniţi să vedeţi cu toţii! 
Puştiu' a găsit ultimul Bilet Auriu de la Wonka! Uite-l acolo! 
E chiar acolo, în mâna lui! 

Se părea că vânzătorul era cât pe ce să facă o criză. 

— Şi chiar la mine-n magazin! urlă el. L-a găsit chiar aici, 
în micul meu magazin! Să sune cineva repede la ziare şi să 
le spună! Ai mare grija acum, fiule! Să nu-l rupi când îl 
desfaci! E un obiect foarte preţios! 

În doar câteva clipe, vreo douăzeci de oameni se 
îmbulzeau în jurul lui Charlie şi mulţi alţii se împingeau pe 
trotuar. Cu toţii doreau să vadă Biletul Auriu şi pe norocosul 
câştigător. 

— Unde e? strigă cineva. [ine-l sus, să-l vadă toată lumea! 

— Uite-l acolo! strigă altcineva. Îl ţine în mână! Uite cum 
străluceşte aurul! 

— Cum a reuşit el să-l găsească, vreau să ştiu? ţipă 
supărat un băiat plinuţ. Eu cumpăr câte douăzeci de 
batoane pe zi de săptămâni întregi! 

— Ia gândiţi-vă la toate chestiile pe care o să le primească 
gratuit! zise invidios un altul. Provizii pentru toată viaţa! 

— O să aibă nevoie de ele, râse o fetiţă. Bietul prichindel e 
numai piele şi os! 


Charlie nu se clintise din loc. Nici măcar nu desfăcuse 
Biletul Auriu ce învelea batonul de ciocolată. Stătea 
nemişcat, ţinându-l strâns cu amândouă mâinile, în timp ce 
gloata se împingea şi urla în jurul lui. Simţea că ameţeşte. 
Era cuprins de o senzaţie ciudată, ca şi când ar fi plutit sau 
s-ar fi înălţat în aer, asemenea unui balon. Tălpile nu păreau 
să mai atingă pământul. Îşi auzea inima bătând cu putere 
undeva în gât. În acel moment, îşi dădu seama că o mână se 
odihnea uşor pe umărul lui şi, când îşi ridică ochii, zări un 
bărbat înalt, care stătea în faţa lui. 

— Ascultă, şopti bărbatul. Ţi-l cumpăr eu. Îţi dau cincizeci 
de dolari pe el. Ei, ce zici? Şi-ţi mai dau şi o bicicletă nouă. 
Batem palma? 

— Eşti nebun? ţipă o femeie care stătea la fel de aproape. 
Pai, eu îi dau cinci sute de dolari pe biletul ăla! Vrei să vinzi 
biletul ăla pe cinci sute de dolari, tinere? 

— Ajunge cu prostiile astea! strigă vânzătorul cel durduliu, 
făcându-şi loc prin mulţime şi luându-l hotărât de mână pe 
Charlie. Lăsaţi puştiul în pace! Faceţi loc! Lăsaţi-l să iasă! 
Să nu laşi pe nimeni să-l ia! îi spuse lui Charlie, în şoaptă, 
pe când îl conducea spre uşă. Du-l direct acasă, până nu-l 
pierzi! Aleargă şi nu te opri decât acasă, m-ai înţeles? 

Charlie încuviinţă tăcut. 

— Ştii ceva, spuse vânzătorul cel gras, oprindu-se o clipă şi 
zâmbind. Am senzaţia că aveai nevoie de o vacanţă ca asta. 
Sunt extrem de bucuros că ai căpătat-o. Mult noroc, fiule! 

— Mulţumesc, spuse Charlie şi o zbughi la fuga prin 
nămeţi cât îl ţinură picioarele. Şi, trecând în zbor pe lângă 
Fabrica domnului Willy Wonka, se întoarse, îi făcu uşor cu 
mâna şi cântă în direcţia ei: Ne vedem mai încolo! O să ne 
vedem în curând! Şi, cinci minute mai târziu, ajunse acasă. 

Ce scria pe Biletul Auriu. 

Charlie dădu buzna în casă, strigând: 

— Mamă! Mamă! Mamă! 

Doamna Bucket era în odaia bunicilor, unde le dusese 
ciorba de seară. 


— Mamă! ţipă Charlie, năvălind peste ei ca un uragan. 
Uite! L-am găsit! Uite, mamă, uite! Ultimul Bilet Auriu! E al 
meu! Am găsit nişte bani pe stradă şi am cumpărat două 
batoane de ciocolată, şi al doilea avea Biletul Auriu, şi în 
jurul meu erau o mulţime de oameni care voiau să-l vadă, şi 
vânzătorul m-a salvat, şi am alergat până acasă, şi uite c-am 
ajuns! E AL CINCILEA BILET AURIU, MAMA, ŞI EU L-AM 
GĂSIT! 

Doamna Bucket încremenise cu ochii la el, iar cei patru 
bunici, care stăteau în capul oaselor în pat, ţinând 
castroanele cu ciorbă în poală, scăpară toţi lingurile din 
mână şi încremeniră rezemaţi de perne. 

Preţ de zece secunde, în încăpere se lăsă o linişte deplină. 
Nimeni nu îndrăznea să vorbească sau să mişte. Era un 
moment magic. Apoi, foarte încet, bunicuţul Joe spuse: 

— Ne iei peste picior, Charlie, nu-i aşa? Faci glume cu noi? 

— Ba nu! strigă Charlie, sărind în pat şi scoțând Biletul 
Auriu mare şi frumos ca să i-l arate. 

Bunicuţul Joe se aplecă şi se uită cu atenţie, cu nasul 
aproape lipit de bilet. Ceilalţi îl urmăreau, în aşteptarea 
verdictului. 

Apoi, fără grabă, cu un zâmbet minunat întinzându-i-se 
încet pe faţă, bunicuţul Joe înălţă capul şi se uită drept la 
Charlie. Obrajii îi prinseră culoare şi ochii i se căscară cât 
cepele, strălucind de bucurie, şi, în centrul fiecărui ochi, 
dar exact în centru, în pupilă, îi juca ghiduş un licăr de 
fericire nebună. După asta, bătrânul trase adânc aer în 
piept şi, brusc, fără nici un fel de avertisment, păru să 
explodeze. Îşi aruncă braţele în aer şi strigă „Iu-huuu!” Şi, 
în acelaşi moment, trupul lui lung şi ciolănos se ridică din 
pat, aruncând castronul cu ciorbă în capul bunicuţei 
Josephine, şi, cu o săritură fantastică, acest bătrânel de 
nouăzeci şi şase de ani şi jumătate, care nu se dăduse jos 
din pat de douăzeci de ani, sari pe podea şi începu sa 
danseze, în pijama, dansul victoriei. 


— Iu-huuuuu! strigă el. De trei ori ura pentru Charlie! Hip, 
hip, ura! 

În acel moment, uşa se deschise şi intră domnul Bucket. 
Era îngheţat şi obosit, şi asta i se citea clar pe chip. 

— La naiba! exclamă el. Ce se-ntâmplă aici? 

Nu le luă mult să îi povestească ce se întâmplase. 

— Nu cred! se îndoi el. Nu-i posibil aşa ceva. 

— Arată-i biletul, Charlie! strigă bunicuţul Joe, care îşi 
continua dansul pe duşumea, ca un derviş în pijamale cu 
dungi. Arată-i tatălui tău al cincilea şi ultimul Bilet Auriu din 
lume! 

— Dă-mi-l să-l văd, Charlie, ceru domnul Bucket, 
prăbuşindu-se într-un scaun şi întinzând mâna. Charlie veni 
să-i arate biletul. 

Era o frumuseţe, Biletul ăsta Auriu, făcut, se pare, dintr-o 
foiţă de aur pur, subţire aproape cât o foaie de hârtie. Pe 
una din părţi, tipărită printr-o metodă isteaţă, cu litere 
negre ca de cărbune, era chiar invitaţia de la domnul 
Wonka. 

— Citeşte-o cu glas tare, spuse bunicuţul Joe, suindu-se, în 
cele din urmă, înapoi în pat. Să auzim exact ce spune. 

Domnul Bucket ţinu minunatul Bilet Auriu aproape de 
ochi. Mâinile îi tremurau uşor şi părea copleşit de întreaga 
afacere. Trase de mai multe ori aer în piept, după care îşi 
drese glasul. 

— Gata, încep să citesc, anunţă el. Zice aşa: „Salutari de la 
domnul Willy Wonka, norocosule câştigător al acestui bilet! 
Îţi strâng mâna cu căldură! Te aşteaptă nişte lucruri 
miraculoase! Vei avea multe surprize minunate! Pentru că, 
acum, te invit să vii la mine la fabrică şi să fii oaspetele meu 
o zi întreagă - tu şi toţi ceilalţi care au avut norocul sa 
găsească Biletele mele Aurii. Eu, Willy Wonka, o să te 
conduc prin fabrică şi o să-ţi arăt tot ce e de văzut, după 
care, când vine vremea să pleci, vei fi însoţit acasă de o 
caravană de camioane mari. Aceste camioane, te asigur, vor 
fi încărcate cu destule dulciuri delicioase, cât să vă ajungă 


ţie şi întregii familii mulţi ani de-acum încolo. Dacă, 
vreodată după aceea, vei rămâne fără provizii, nu trebuie 
decât să te întorci la fabrică şi să arăţi acest Bilet Auriu, şi 
vom fi fericiţi să îţi umplem cămara cu orice vei dori. În 
acest fel, vei putea ca de acum încolo să ai bunătăţi mereu, 
toată viaţa ta. 

Dar acesta nu e nici pe departe cel mai uimitor lucru care 
ţi se va întâmpla în ziua vizitei la noi. Pregătesc şi alte 
surprize, chiar mai minunate şi mai fantastice pentru tine şi 
toţi dragii mei deținători de Bilete Aurii - surprize magice şi 
miraculoase, care te vor vrăji, încânta, intriga, uimi şi 
contraria peste măsură. Nici măcar în visele tale cele mai 
îndrăzneţe nu ţi-ai putea imagina că aşa ceva ţi s-ar putea 
întâmpla! Aşteaptă şi-ai să vezi! 

Şi acum, iată instrucţiunile: Data pe care am ales-o pentru 
vizită e prima zi din luna februarie. În aceasta zi, nu în alta, 
trebuie să vii la porţile fabricii, la ora zece fix dimineaţa. Să 
nu întârzii! Îţi este permis să fii însoţit de unul sau doi 
membri ai familiei, care să aibă grijă de tine şi să se asigure 
că nu dai de vreo belea. Încă ceva - să ai, neapărat, acest 
bilet cu tine, altfel nu ţi se va permite să intri. 

(Semnat) Willy Wonka.” 

— Prima zi din februarie! striga doamna Bucket. Dar asta 
e mâine! Astăzi e ultima zi din ianuarie, ştiu sigur! 

— La naiba! zise domnul Bucket. Cred că ai dreptate! 

— Eşti chiar la limita cu timpul! strigă bunicuţul Joe. N-ai 
nici un moment de pierdut. Trebuie să începi imediat să te 
pregăteşti! Spală-te pe faţă, piaptănă-te, spală-te pe mâini, 
pe dinţi, suflă-ţi nasul, taie-ţi unghiile, lustruieşte-ţi 
încălţările, calcă-ţi cămaşa şi, pentru numele lui Dumnezeu, 
scapă de noroiul ăla de pe pantaloni! Trebuie să te 
pregăteşti, dragă băiete! Trebuie să fii gata pentru cea mai 
măreaţă zi din viaţa ta! 

— Acum, nu te pierde cu firea, bunicuţule Joe, spuse 
doamna Bucket. Şi nu-l zăpăci pe bietul Charlie. Trebuie să 
încercăm să ne păstrăm cu toţii calmul. Acum, primul lucru 


pe care trebuie să-l hotărâm e cine o să se ducă cu Charlie 
la fabrică. 

— Eu mă duc! strigă bunicuţul Joe, sărind iarăşi din pat. 
Eu îl duc! Eu o săam grijă de el! Lăsaţi-l în grija mea! 

Doamna Bucket surâse spre bătrân, apoi se întoarse către 
soţul ei şi spuse: 

— Tu ce zici, dragă? Nu crezi că ar trebui să te duci tu? 

— Păi... domnul Bucket făcu o pauză de gândire. Nu... nu 
sunt aşa sigur că ar trebui. 

— Dar trebuie. 

— Nu trebuie să fac nimic, dragă, zise cu blândeţe domnul 
Bucket. Te asigur că mi-ar face plăcere să mă duc. Ar fi 
extrem de frumos. Dar, pe de altă parte... cred că persoana 
care merită cu adevărat să meargă, dintre noi toţi, e 
bunicuţul Joe. Se pare că ştie mai multe despre afacerea 
asta decât noi. Asta, fireşte, doar dacă se simte în stare... 

— Iu-huuuuu! strigă bunicuţul Joe, apucându-l pe Charlie 
de mâini şi dansând cu el prin casă. 

— Văd că pare să se simtă destul de bine, râse doamna 
Bucket. Da... poate că, la urma urmelor, ai dreptate. 
Bunicuţul Joe ar trebui să îl însoţească. Eu sigur nu pot să 
merg şi să îi las pe ceilalţi trei bătrâni singuri-singurei în 
pat, ziulica întreagă. 

— Aleluia! ţipă bunicuţul Joe. Lăudat fie Domnul! 

Chiar atunci, se auzi un ciocănit puternic în uşă. Domnul 
Bucket se duse să deschidă şi, în clipa următoare, o droaie 
de ziarişti şi de fotografi năvăleau în casă. Îi luaseră urma 
găsitorului celui de-al cincilea Bilet Auriu, iar acum doreau 
cu toţii să afle povestea completă pentru prima pagină a 
ziarelor de dimineaţă. Pentru câteva ore, în căsuţă fu un 
tărăboi de nedescris şi, abia pe la miezul nopţii, reuşi 
domnul Bucket să se descotorosească de toţi, ca să poată şi 
Charlie să se culce. 

A sosit ziua cea mare. 

Soarele strălucea cu putere în dimineaţa zilei mult 
aşteptate, însă pământul era tot albit de omăt, iar aerul - 


foarte rece. 

La porţile Fabricii Wonka se adunaseră gloate imense de 
oameni veniţi să îi vadă intrând pe cei cinci norocoşi. 
Emoţiile erau imense. Mai era puţin şi se făcea ora zece. 
Gloatele se împingeau şi strigau, iar poliţiştii se străduiau 
să îi ţină departe de porţi. 

Chiar lângă porţi, într-un grupuleţ apărat cu grijă 
împotriva mulţimii de către poliţişti, stăteau cei cinci copii 
celebri, împreună cu adulţii care îi însoţiseră. 

Silueta înaltă şi osoasă a bunicuţului Joe se vedea 
aşteptând liniştită între ceilalţi şi, lângă el, ţinându-l strâns 
de mână, se afla chiar micuțul Charlie Bucket. 

Toţi ceilalţi copii, cu excepţia lui Charlie, erau cu mamele 
şi taţii lor, ceea ce era un lucru foarte bun, pentru că, altfel, 
situaţia ar fi scăpat de sub control. Erau atât de 
nerăbdători să intre, încât părinţii erau nevoiţi să îi ţină cu 
forţa, să nu se urce pe porți. 

— Aveţi răbdare! strigau taţii. Fiţi cuminţi! Nu a sosit 
vremea! Nu e ora zece! 

În spatele lui, Charlie Bucket auzea strigătele oamenilor 
din mulţime, care se îngrămădeau să-i vadă pe copiii 
faimoşi. 

— Uite-o pe Violet Beauregarde! auzi cum strigă cineva. 
Chiar ea el Îmi aduc aminte figura ei din ziare! 

— Şi ştii ceva? se auzi un altul strigând drept răspuns. Tot 
mai meste-că afurisita aia de gumă veche, pe care o molfăie 
de trei luni! la uite-i fălcile! Tot rumegă la ea! 

— Cine-i băiatul ăla gras? 

— E Augustus Gloop! 

— Da! Da! 

— E enorm, nu-i aşa? 

— Fantastic! 

— Cine-i puştiul cu poza Călăreţului Singuratic imprimată 
pe peleri-nă? 

— Ăla-i Mike Teavee! E spaima televizorului! 


— Trebuie să fie ţicnit! la uitaţi-vă la toate pistoalele alea 
de nebun pe care le are atârnate peste tot! 

— Eu vreau s-o văd pe Veruca Salt! strigă o altă voce din 
mulţime. E fata căreia tatăl i-a cumpărat o jumătate de 
milion de ciocolate şi le-a pus pe lucrătoarele de la fabrica 
lui de arahide să le desfacă, până au găsit un Bilet Auriu! îi 
dă tot ce-i pofteşte inima! Absolut orice! Nu trebuie decât 
să se-apuce să zbiere, şi primeşte ce doreşte! 

— Groaznic, nu-i aşa? 

— Şocant, zic eu! 

— Care crezi că e ea? 

— Aia? Uite-acolo, pe stânga! Fetiţa în blana de nurcă 
aurie! 

— Care e Charlie Bucket? 

— Charlie Bucket? Trebuie să fie prichindelul ala plăpând 
de lângă moşneagul care arată ca un schelet. Chiar lângă 
noi. Acolo! îl vezi? 

— De ce n-are haină pe vremea asta geroasă? 

— Nu mă-ntreba pe mine. Poate că nu-şi permite una. 

— Dumnezeule! Probabil o sa facă ţurţuri! 

Charlie, aflat la doar câţiva paşi de cel care vorbea, îl 
strânse de mână pe bunicuţul Joe, iar acesta se uita la el şi 
zâmbi. 

Undeva, în depărtare, orologiul unei biserici începu să 
bată ora zece. 

Foarte încet, cu un scârţâit asurzitor de balamale ruginite, 
giganticele porţi de fier ale fabricii începură să se dea la o 
parte. 

Mulțimea tăcu dintr-odată. Copiii se opriră din ţopăit. 
Toate privirile erau acum aţintite asupra porţilor. 

— Iată-l! strigă cineva. Elel. 

Şi aşa şi era! 

Domnul Willy Wonka. 

Domnul Wonka stătea singur-singurel lângă porţile 
deschise ale fabricii. 

Şi ce mărunţel putea să fie! 


Avea un joben negru pe cap. 

Purta un frac făcut dintr-o catifea minunată, de culoarea 
prunei. 

Pantalonii îi erau verzi, de culoarea sticlei. 

Mănuşile lui erau de un gri-perlat. 

Într-o mână, ţinea un baston splendid, cu vârful din aur. 

Bărbia îi era acoperită de o bărbiţă neagră, îngrijit tunsă - 
un cioc. Iar ochii —ochii lui erau însufleţiţi de o strălucire 
miraculoasă. Îţi dădeau impresia că lucesc. Şi aveai tot 
timpul senzaţia că-ţi face cu ochiul. De fapt, întregul chip al 
domnului Wonka, era luminat de veselie şi de zâmbete. 

Şi, oh, cât de deştept părea! Cât de iute, de isteţ şi de plin 
de viaţă! Făcea tot timpul mişcări bruşte din cap, înălţându- 
| să se uite când în direcţia asta, când în cealaltă, şi luând 
aminte la tot ce-l înconjura cu ochii aceia strălucitori, care 
clipeau tot timpul. Dacă te luai după iuţeala mişcărilor lui, 
ai fi zis că-i o veveriţă din acelea bătrâne şi înțelepte pe 
care le întâlneşti în parc. 

Deodată, domnul Wonka execută un dans ţopăit în zăpadă, 
îşi desfăcu braţele şi le zâmbi celor cinci copii înghesuiți 
lingă porţi, după care strigă: 

— Bun venit, micuţii mei prieteni! Bine aţi venit la fabrică! 

Vocea-i era afectată şi melodioasă ca sunetul unui flaut. 

— Vă rog să înaintați unul câte unul, strigă el, şi să vă 
aduceţi şi părinţii. Apoi, să-mi arătaţi Biletul Auriu şi să-mi 
spuneţi cum vă cheamă. Cine-i primul? 

Băieţelul cel gras făcu un pas înainte. 

— Eu sunt Augustus Gloop, anunţă el. 

— Augustus! exclamă domnul Wonka, apucându-l de mână 
şi scuturându-i-o în sus şi-n jos cu o forţă teribilă. Dragul 
meu băiat, ce bine-mi pare să te cunosc! încântat! 
Fermecat! Peste poate de bucuros să te avem în mijlocul 
nostru! Şi aceştia sunt părinţii tăi? Ce drăguţ! Intraţi! 
Intraţi! Aşa! Veniţi pe poartă! 

Era limpede că domnul Wonka era la fel de emoţionat ca 
toţi ceilalţi. 


— Numele meu, zise următorul copil, e Veruca Salt. 

— Draga mea Veruca! Ce mai faci? Ce plăcere! Ai un nume 
interesant, nu? Am crezut întotdeauna că o verucă e un fel 
de neg pe care-l faci în talpă! Trebuie că m-am înşelat, nu-i 
aşa? Ce drăguță eşti în haina asta minunată de nurcă! Mă 
bucur atât de mult că ai reuşit să vii! Draga mea, o să avem 
o zi atât de interesantă! Sper din tot sufletul să îţi placă! 
Sunt sigur c-o să-ţi placă! Ştiu c-o să-ţi placă! Tatăl tău? Ce 
mai faceţi, domnule Salt? Şi doamna Salt? Superîncântat să 
vă cunosc! Da, biletul e în regulă! Vă rog să intraţi! 

Următorii doi copii, Violet Beauregarde şi Mike Teavee, 
înaintară să prezinte biletele şi, după asta, să rişte să fie 
zguduiţi de energicul domn Wonka. 

Şi, la sfârşit de tot, un glăscior neliniştit şopti: „Charlie 
Bucket”. 

— Charlie! exclamă domnul Wonka. Măi, măi, măi! 
Carevasăzică, aici îmi eşti! Eşti cel care a găsit biletul de- 
abia ieri, nu? Da, da. Am citit toată povestea în ziarul de 
dimineaţă! Exact la ţanc, băiete! Mă bucur aşa de tare! 
Atâta noroc mă face fericit! Şi acesta? E bunicul tău? 
Încântat să vă cunosc, domnule! Superbucuros! Extaziat! 
Entuziasmat! În regulă! Excelent! A intrat toată lumea? 
Cinci copii? Da! Bine! Acum, vă rog să mă urmaţi! Turul 
nostru e pe cale să înceapă! Dar staţi împreună! Vă rog să 
nu vă plimbaţi de unii singuri! N-aş vrea să pierd pe cineva 
în acest stadiu al operaţiunii! Vai, Doamne, nici nu vreau să 
mă gândesc! 

Charlie aruncă o privire peste umăr şi văzu cum uriaşele 
porţi de fier se închid fără grabă în urma lui. Puhoaiele de 
oameni de afară încă se împingeau şi strigau. Charlie se 
uita la ei pentru ultima oară. După asta, porţile se închiseră 
cu zgomot şi lumea de afară dispăru cu totul. 

— Şi-acuma să începem aventura! strigă domnul Wonka, 
păşind mărunţel în fruntea grupului. Pe uşa aceasta mare şi 
roşie, vă rog! Aşa! E cald şi bine înăuntru! Trebuie să fie 
cald în fabrică, datorită muncitorilor! Muncitorii mei sunt 


obişnuiţi cu o climă extrem de caldă! Nu pot să sufere 
frigul! Ar muri, dacă ar ieşi pe vremea asta! Ar îngheţa de 
tot! 

— Dar cine sunt aceşti muncitori? vru să afle Augustus 
Gloop. 

— Toate la vremea lor, dragul meu! îi răspunse domnul 
Wonka, zâm-bind spre Augustus. Aveţi răbdare! O să vedeţi 
totul, pe parcurs! Sunteţi toţi înăuntru? Bine! Vreţi să 
închideţi uşa, vă rog? Mulţumesc. 

Charlie Bucket se pomeni într-un coridor lung, care se 
întindea dina-intea lui cât vedea cu ochii. Coridorul era atât 
de larg, că puteai foarte bine să mergi cu maşina prin el. 
Pereţii erau zugrăviți într-un roz-pal, iar lumi-na era 
delicată şi plăcută. 

— Ce plăcut şi cald el şopti Charlie. 

— Ştiu. Şi ce miros încântător! răspunse bunicuţul Joe, 
trăgând adânc aer în piept. 

Părea că aromele cele mai minunate din lume erau 
amestecate în aerul ce îi înconjura - miros de cafea prăjită 
şi de zahăr ars, de ciocolată topită şi de mentă, de violete şi 
de alune pisate, de flori de măr, şi de caramel, şi de coajă de 
portocală... 

Şi, de departe, de la distanţă, din inima imensei fabrici, 
venea un vuiet înăbuşit de energie, ca şi cum o maşinărie 
gigantică, monstruoasă şi-ar fi învârtit roţile cu o viteză 
halucinantă. 

— Acesta, dragii mei copii, zise domnul Wonka, ridicând 
glasul, ca să acopere hărmălaia, acesta este coridorul 
principal. Vă rog să vă agăţaţi hainele şi pălăriile în cuierul 
de acolo şi să mă urmaţi. Aşa, bravo! Bine! Toată lumea-i 
gata? Haideţi, atunci! Am pornit! 

Şi porni la trap pe coridor, cu cozile fracului de culoarea 
prunei fluturând în urma sa, iar vizitatorii se grăbiră cu toţii 
să îi calce pe urme. Era un grup destul de mare de oameni, 
dacă stăm să ne gândim. Erau nouă adulţi şi cinci copii, 
adică paisprezece cu totul. Aşa că vă puteţi închipui că se 


cam împingeau şi se îmboldeau pe coridor, încercând să 
ţină pasul cu silueta mărunţică şi iute ca o zvârlugă din 
fruntea lor. 

— Haideţi! strigă domnul Wonka. Mergeţi mai repede, vă 
rog! N-o să terminăm azi, dacă vă mocăiţi aşa! 

În curând, făcu la dreapta, într-un alt hol, ceva mai îngust. 

Apoi o luă la stânga. 

Apoi iar la stânga. 

După care la dreapta. 

Şi apoi la stânga. 

Apoi la dreapta. 

Şi iar la dreapta. 

Şi după asta la stânga. 

Locul acela arăta ca o vizuină gigantică de iepure, cu 
coridoare care dădeau în toate direcţiile posibile. 

— Să nu-mi dai drumul la mână, Charlie, îi şopti bunicuţul 
Joe. 

— Observaţi că toate coridoarele sunt înclinate în jos! 
strigă domnul Wonka. Acum ne ducem la subsol! Cele mai 
importante încăperi din fabrica mea sunt sub pământ! 

— Dar de ce? întrebă cineva. 

— Pentru că nu ar avea nici pe departe destul spaţiu la 
suprafaţă! răspunse domnul Wonka. Încăperile pe care 
urmează să le vedem sunt enorme! Sunt mai mari decât 
terenurile de fotbal! Nici o clădire din lume nu ar fi destul 
de mare pentru ele! Dar aici, jos, sub pământ, am tot spaţiul 
pe care îl doresc. Nu am nici o limită - atâta timp cât îmi fac 
loc. 

Şi domnul Wonka o luă la dreapta. 

Apoi făcu stânga. 

Şi se întoarse iar spre dreapta. 

Pasajele se înclinau din ce în ce mai abrupt acum. 

Apoi, dintr-odată, domnul Wonka se opri. În faţa lui se 
vedea o uşă din metal strălucitor. Grupul se înghesui în 
jurul lui. Pe uşă scria cu litere de-o şchioapă: „CAMERA DE 
CIOCOLATĂ” 


Camera de Ciocolată 

— Aceasta este o cameră importantă! exclamă domnul 
Wonka, scoțând din buzunar un mănunchi de chei şi vârând 
una în broască. Aici e centrul întregii fabrici, inima întregii 
afaceri! Şi e atât de frumoasă! Ţin ca încăperile mele să fie 
frumoase! Nu pot să suport urâţenia într-o fabrică! Să 
mergem înăuntru, aşadar! Însă fiţi cu băgare de seamă, 
dragi copii! Rămâneţi cu capul pe umeri! Nu vă pierdeţi cu 
firea! Păstraţi-vă calmul! 

Domnul Wonka deschise uşa. Cinci copii şi nouă oameni 
mari se înghesuiră înăuntru - şi, oh, ce privelişte minunată 
li se desfăşura acum dinaintea ochilor! 

Aveau în faţa lor o vale minunată. Pajişti verzi erau de o 
parte şi de alta a văii, iar pe fundul ei curgea un râu mare, 
cafeniu. 

Mai mult, pe la mijlocul râului, se afla o cascadă uluitoare - 
o stâncă abruptă, peste care apa se încreţea şi se 
rostogolea într-o fâşie solidă, după care se prăbuşea într-un 
vârtej clocotitor de spumă şi stropi. 

Sub cascadă (şi aceasta era priveliştea cea mai uimitoare 
dintre toate), o întreagă masă de ţevi enorme, din sticlă, se 
balansau în râu, coborând de undeva din tavanul înalt! Erau 
într-adevăr enorme, ţevile acelea. Cu siguranţă erau cel 
puţin o duzină, şi sugeau apa cafenie, mocirloasă, din râu, şi 
o duceau Dumnezeu ştie unde. Şi, din cauză că erau făcute 
din sticlă, se vedea cum lichidul curge şi bolboroseşte 
înăuntrul lor, şi, dincolo de zgomotul cascadei, se auzea 
nesfârşitul sunet de sorb-sorb-sorbire făcut de ţevi. 

Copaci graţioşi şi tufe creşteau pe maluri - sălcii 
plângătoare şi anini, şi pilcuri înalte de rododendroni, cu 
bobocii lor roz, mov şi roşii. Pajiştile erau smălţuite cu mii 
de flori de piciorul-cocoşului. 

— Uitaţi-vă acolo! exclamă domnul Wonka, ţopăind şi 
indicând cu bastonul său cu vârf de aur spre marele râu 
cafeniu. E făcut numai din ciocolată! Fiecare picătură din 
acel râu e ciocolată topită, fierbinte, de cea mai bună 


calitate. Chiar este de cea mai bună calitate. Acolo e destulă 
ciocolată ca să umple fiecare cadă din toată ţara! Şi toate 
piscinele! Nu e grozav? Şi uitaţi-vă la ţevi! Sorb ciocolata şi 
o transportă în celelalte încăperi ale fabricii, unde e nevoie 
de ea! Mii de litri pe oră, dragii mei copii! Mii şi mii de litri! 

Copiii şi părinţii lor erau prea uluiţi ca să mai scoată vreun 
sunet. Erau şocaţi. Rămăseseră cu gurile căscate. Erau 
nedumeriţi şi ameţiţi. Complet năuciţi de imensitatea acelui 
lucru. Stăteau pur şi simplu şi se holbau. 

— Cascada e foarte importantă! continuă domnul Wonka. 
Ea amestecă ciocolata! O bate! O pisează şi o bate! O face 
uşoară şi spumoasă! Nici o altă fabrică din lume nu 
amestecă ciocolata cu cascada! Dar e singura metodă de a 
face treaba cum trebuie! Singura modalitate! Şi ce ziceţi de 
copaci? strigă el, arătând cu bastonul. Sau de tufele mele 
încântătoare? Nu credeţi că sunt foarte frumoase? V-am 
spus că detest urâţenia! Şi, fireşte, toate sunt comestibile! 
Fiecare e făcut din altceva, dar toate sunt delicioase! Dar ce 
ziceţi de pajiştile mele? Vă plac iarba şi piciorul-cocoşului? 
Iarba pe care staţi, dragii mei micuţi, e făcută dintr-un fel 
nou de zahăr, e moale şi mentolată! îi spun iarbă-dulce! 
încercaţi un firicel! Vă rog! E delicios! 

Ca la comandă, toată lumea se apleca şi rupse un fir de 
iarbă - vreau să zic, toată lumea în afară de Augustus 
Gloop, care smulse o mână întreagă. 

Cât despre Violet Beauregarde, înainte să guste şi ea, îşi 
scoase din gură bucăţica de gumă cu care stabilise recordul 
mondial şi şi-o lipi cu grijă după ureche. 

— Nu-i aşa că-i minunat? şopti Charlie. N-are un gust 
minunat, bunicuţule? 

— Aş putea să mănânc tot câmpul! spuse bunicuţul Joe, 
zâmbind de încântare. Aş putea să mă aşez în patru labe, ca 
O vacă, şi să pasc toată iarba de pe imaş! 

— Încercaţi piciorul-cocoşului! îi îndemnă domnul Wonka. 
Sunt chiar mai plăcute la gust! 


Deodată, se auziră strigăte de încântare. Strigătele 
veneau de la Veruca Salt, care arăta înnebunită spre malul 
celălalt al râului. 

— Uitaţi! Uitaţi-vă acolo! ţipa ea. Ce e acela? Se mişcă! 
Merge! E o persoană micuță! E un om micuţ! Uitaţi, acolo, 
sub cascadă! 

Cu toţii uitară de piciorul-cocoşului şi încercară să 
zărească ceva dincolo de râu. 

— Are dreptate, bunicuţule! strigă Charlie. Chiar e un 
omuleţ! Îl vezi? 

— Îl văd, Charlie, confirmă încântat bunicuţul Joe. 

Acum, urlau cu toţii în acelaşi timp. 

— Sunt doi! 

— Dumnezeule, aşa el 

— Sunt mai mult de doi! Sunt unu, doi, trei, patru, cinci! 

— Dar ce fac? 

— De unde vin? 

— Cine sunt? 

Copiii şi părinţii se năpustiseră pe malul râului, să vadă 
mai bine. 

— Sunt fantastici! 

— Îmi ajung până la genunchi! 

— Ia uite ce păr lung şi caraghios au! 

Omuleţii - nu depăşeau în înălţime păpuşile de mărime 
medie - se opriseră din ceea ce făceau şi acum se holbau şi 
ei la vizitatori. Unul dintre ei arătă cu degetul spre copii, 
după care le şopti ceva celorlalţi patru, şi toţi cinci 
izbucniră în hohote de râs. 

— Dar nu pot fi oameni adevăraţi, se îndoi Charlie. 

— Fireşte că sunt oameni adevăraţi, confirmă domnul 
Wonka. Sunt Umpa-Lumpa. 

Umpa-Lumpa 

— Umpa-Lumpa! strigară toţi în cor. Umpa-Lumpa! 

— Aduşi direct din Lumpania, preciză cu mândrie domnul 
Wonka. 

— Nu există aşa ceva, îl contrazise doamna Salt. 


— Va rog să mă scuzaţi, scumpă doamnă, însă... 

— Domnule Wonka, zbieră doamna Salt, sunt profesoară 
de geografie... 

— Atunci o să aflaţi totul despre acest loc! hotări domnul 
Wonka. Şi, vai, ce ţară teribilă este! Nu există nimic, în 
afară de jungla deasă, infestată cu cele mai periculoase 
fiare din lume - cornitorii şi zăprozaurii, şi acei îngrozitori, 
diabolici găgăuţoşi. Un găgăuţos poate să mănânce zece 
Umpa-Lumpa la micul dejun, şi se întoarce la galop pentru 
felul doi. Când am fost acolo, i-am găsit pe Umpa-Lumpa 
cocoţaţi în copaci, aşa trăiau. Erau nevoiţi să locuiască în 
copaci, ca să scape de cornitori, zăprozauri şi găgăuţeoşi. Şi, 
practic, mureau de foame acolo. Se hrăneau cu omizi verzi, 
şi ştiţi ce gust oribil au omizile. Umpa-Lumpa îşi petreceau 
toată ziulica urcând până în vârful copacilor, în căutare de 
alte chestii pe care să le amestece cu omizile, ca să aibă un 
gust ceva mai bun - gândaci roşii, bunăoară, şi frunze de 
eucalipt, scoarță de bong-bong, toate groaznice, dar nu la 
fel de groaznice ca omizile. Bieţii micuţi de Lumpa-Umpa! 
Lucrul după care tânjeau cel mai tare era boaba de cacao. 
Numai că nu reuşeau s-o ia. Un Umpa-Lumpa se considera 
norocos dacă găsea trei sau patru boabe de cacao pe an. Şi, 
vai, ce mult jinduiau la ele! Le visau toată noaptea, iar ziua 
numai despre asta vorbeau. Nu era nevoie decât să rosteşti 
cuvântul „cacao” în faţa unui Umpa-Lumpa, şi îl şi vedeai 
cum îi plouă-n gură. Boaba de cacao, continuă domnul 
Wonka, ce creşte în arborele de cacao, este lucrul din care 
se face ciocolata. Nu poţi să faci ciocolata dacă n-ai boabe 
de cacao. Boaba de cacao înseamnă ciocolată. Numai eu 
folosesc miliarde de boabe de cacao pe săptămână, în 
fabrica mea. Şi aşa, dragii mei copii, de cum am descoperit 
că Umpa-Lumpa sunt înnebuniţi după acest aliment aparte, 
m-am suit până în satul lor, din vârful copacului, şi mi-am 
vârât capul pe uşa casei şefului de trib. Bietul mititel, slab şi 
sfârşit de foame, şedea acolo, sforţându-se să mănânce un 
castron cu piure de omizi verzi, fără să i se facă rău. 


„Ascultă aici, i-am spus (nu vorbeam englezeşte cu el, ci 
umpa-lumpeză), uite ce-ţi propun: dacă tu şi toţi oamenii tăi 
veniţi la mine în ţară, să locuiţi în fabrica mea, vă dau câte 
boabe de cacao vă pofteşte inima! Am munţi întregi în 
depozit! Puteţi să mâncaţi boabe de cacao la fiecare masă! 
Puteţi să vă îmbuibaţi cu ele până nu mai puteţi! Dacă 
doriţi, vă şi plătesc în boabe de cacao!” „Vorbiţi serios?” m-a 
întrebat căpetenia, sărind de pe scaun. „Bineînţeles că 
vorbesc serios”, am răspuns eu. „Şi puteţi să mâncaţi şi 
ciocolată. Ciocolata are un gust chiar mai bun decât 
boabele de cacao, fiindcă are în plus lapte şi zahăr.” 
Mititelul a sărit până la tavan de bucurie şi a azvârlit 
castronul cu piure de omizi pe fereastra casei din copac. 
„Batem palma!”, a strigat. „Haideţi! Să plecăm!” Aşa că i- 
am transportat pe toţi aici, pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii 
din tribul Umpa-Lumpa. A fost uşor. I-am băgat în valize 
mari, găurite, şi au ajuns cu toţii teferi până aici. Sunt nişte 
lucrători minunaţi. Acum vorbesc englezeşte cu toţii. Le 
place să cânte şi să danseze. Inventează întruna cântecele. 
Presupun că o să auziţi o groază de cântecele astăzi. Dar 
trebuie să vă previn că sunt niţeluş cam răutăcioase. Le 
plac glumele. Încă mai poartă acelaşi gen de haine pe care 
le aveau în junglă. Au insistat să le permit asta. Bărbaţii, 
după cum puteţi vedea pe malul celălalt, poartă numai piei 
de căprioară. Femeile se acoperă cu frunze, iar copiii se 
plimbă goi-goluţi. Femeile au în fiecare zi frunze 
proaspete... 

— Tăticule! zbiera Veruca Salt (fetiţa care primea orice îşi 
dorea). 'Tăticule! Vreau un Umpa-Lumpa! Vreau să-mi iei un 
Umpa-Lumpa! Vreau un Umpa-Lumpa în momentul ăsta! 
Vreau să-l iau acasă cu mine! Hai, tăticule! Fă-mi cadou un 
Umpa-Lumpa! 

— Linişteşte-te, iubito! îi spuse tatăl, nu trebuie să-l 
întrerupem pe domnul Wonka. 

— Da” vreau un Umpa-Lumpa! zbieră Veruca. 


— Bine, Veruca, am auzit. Dar nu pot să ţi-l cumpăr chiar 
în clipa asta. Ai răbdare, te rog. O să văd cum îţi iau unul 
până la sfârşitul zilei. 

— Augustus! striga doamna Gloop. Augustus, sufleţel, nu 
cred că-i bine să faci asta. După cum, probabil, aţi ghicit 
deja, Augustus Gloop se furişase până pe malul râului, unde 
stătea acum în genunchi şi culegea cu căuşul palmei 
ciocolată topită, pe care o înghiţea cât de repede putea. 

Augustus Gloop se duce pe ţeavă. 

Când domnul Wonka se întoarse şi văzu ce făcea Augustus 
Gloop, strigă: 

— Oh, nu! Te rog, Augustus, te rog! Te implor, nu face 
asta! Ciocolata mea nu trebuie atinsă de mâna vreunui om! 

— Augustus! strigă doamna Gloop. N-ai auzit ce ţi-a spus? 
Pleacă imediat de pe malul râului! 

— Chestia asta e minunată! remarcă Augustus, fără să-i 
bage în seamă pe mama lui şi pe domnul Wonka. Măiculiţă, 
am nevoie de-o găleată ca să beau cum trebuie! 

— Augustus! strigă domnul Wonka, ţopăind în sus şi-n jos 
şi învârtindu-şi bastonul în aer, trebuie să pleci de-acolo. Îmi 
murdăregşti ciocolata! 

— Augustus! ţipă şi doamna Gloop. 

— Augustus! i se alătură domnul Gloop. 

Numai că Augustus era surd la orice, în afară de chemarea 
enormului său stomac. Se întinsese deja pe pământ, cu 
capul în jos, spre râu, şi hăpăia ciocolata, asemenea unui 
câine. 

— Augustus! urlă doamna Gloop. Un milion de oameni din 
ţara asta o să ia răceala ta păcătoasă! 

— Ai grijă, Augustus! îi strigă domnul Gloop. Te apleci prea 
mult! 

Domnul Gloop avea perfectă dreptate. Dintr-odată, se auzi 
un țipăt, apoi un plescăit, şi Augustus Gloop căzu în râu, 
dispărând sub suprafaţa cafenie a apei într-o clipită. 

— Salvează-l! zbieră doamna Gloop, albă la faţă ca varul, 
agitându-şi umbrela frenetic. Se îneacă! Nu poate să înoate 


nici un metru! Salvează-l! Salvează-l! 

— Doamne sfinte, femeie, se apără domnul Gloop. Doar nu 
vrei să m-arunc aici! Asta-i cel mai bun costum al meu! 

Căpăţâna lui Augustus Gloop reapăru la suprafaţă, 
maronie toată de la ciocolata. 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! zbiera el. Pescuiţi-mă de-aici! 

— Nu mai sta ca o momâie! se stropşi doamna Gloop la 
domnul Gloop. Fă ceva! 

— Da” fac ceva! o asigură acesta, care, acum, îşi scotea 
tacticos haina şi se pregătea să plonjeze în râul de 
ciocolată. 

Însă, pe când făcea el asta, nefericitul băiat era sorbit cu 
putere din ce în ce mai mare de gura uneia dintre ţevile 
uriaşe care se balansau în râu. Atunci, dintr-odată, fu 
absorbit cu totul, şi băiatul se trezi tras dedesubt şi de acolo 
în gura ţevii. 

Toţi cei aflaţi pe malul râului aşteptau cu sufletul la gură 
să vadă unde o să ajungă. 

— Uitaţi-l acolo! strigă careva, arătând în sus. 

Şi, cum ţeava era făcută din sticlă, Augustus Gloop putea fi 
văzut foarte bine, ţâşnind cu capul înainte, asemenea unei 
rachete. 

— Ajutor! E o crimă! Poliţia! urlă doamna Gloop. Augustus, 
vino-napoi imediat! Unde te duci? 

— Eu mă întreb, comentă domnul Gloop, dacă ţeava aia e 
destul de mare, ca să îl ţină. 

— Nu e destul de mare! zise Charlie Bucket. Vai de mine, 
ia priviţi! Încetineşte! 

— Aşa el confirmă bunicuţul Joe. 

— O să rămână înţepenit acolo! spuse Charlie. 

— Cred că da! aprobă bunicuţul Joe. 

— Măiculiţă, chiar s-a înţepenit! observă Charlie. 

— E din cauza burţii! remarca domnul Gloop. 

— A blocat toată ţeava! exclamă bunicuţul Joe. 

— Spargeţi ţeava! zbieră doamna Gloop, agitându-şi în 
continuare umbrela. Augustus, ieşi imediat de-acolo! 


Spectatorii de jos vedeau cum ciocolata clipoceşte pe 
lângă băiatul blocat în ţeavă şi cum se tot adună în urma lui, 
într-o masă compactă, împingând de să spargă blocajul. 
Presiunea era teribilă. Ceva trebuia să cedeze. Şi ceva 
cedă, iar acela fu Augustus. BUM! Se lansă ca un glonţ din 
încărcătorul puştii. 

— A dispărut! exclamă disperată doamna Gloop. Unde 
duce ţeava aia? lute! Chemaţi pompierii! 

— Calmaţi-vă! strigă domnul Wonka. Calmaţi-vă, scumpă 
doamnă, nu vă pierdeţi cu firea. Nu-l paşte nici un pericol! 
Dar absolut nici un pericol! Augustus a pornit într-o mică 
aventură, atât. O mică aventură din cele mai interesante. 
Dar totul se va sfârşi cu bine, o să vedeţi. 

— Cum să se sfârşească totul cu bine, domnule? îl repezi 
doamna Gloop. O să-l facă bezea în cinci secunde! 

— Imposibil! exclamă domnul Wonka. Nici să nu vă 
gândiţi! De neconceput! Absurd! N-ar putea să fie 
transformat niciodată în bezea! 

— Şi de ce nu, mă rog? ţipă doamna Gloop. 

— Pentru că ţeava aceea nu duce la Camera Bezelelor! 
răspunse domnul Wonka. Nici măcar nu trece prin 
apropierea ei! Ţeava aceea - pe care a urcat Augustus - 
duce, din întâmplare, chiar în camera unde fabric eu un 
fondant extrem de delicios, cu aromă de căpşune, şi 
acoperit cu ciocolată... 

— Şi-atunci o să fie transformat într-un fondant cu aromă 
de căpşune, acoperit în ciocolată! se revoltă doamna Gloop. 
Bietul meu Augustus! O să-l vândă la kilogram peste tot 
mâine-dimineaţă! 

— Chiar aşa, îi ţinu isonul domnul Gloop. 

— Ştiu că am dreptate, insistă doamna Gloop. 

— Nu mai e de glumă, se alarmă domnul Gloop. 

— Domnul Wonka îşi închipuie că el Îşi ieşi din pepeni 
doamna Gloop. Uită-te la el! Se tăvăleşte pe jos de râs! Cum 
îndrăzneşti să râzi, când băieţelul meu s-a dus pe ţeavă! 
Monstrule! zbieră ea, îndreptând umbrela spre domnul 


Wonka, ca şi când ar fi vrut să-l străpungă cu ea. i se pare 
că-i o glumă, nu? Crezi că, dacă l-ai tras pe băiatul meu în 
Camera Fondantelor, ai făcut o glumă nemaipomenită, nu? 

— Va fi în perfectă siguranţă, zise domnul Wonka, 
chicotind uşurel. 

— Va fi fondant de ciocolată! zbieră doamna Gloop. 

— Niciodată! strigă domnul Wonka. 

— Ba fireşte ca aşa se va-ntâmpla! zbieră doamna Gloop. 

— N-am să permit aşa ceva! exclamă domnul Wonka. 

— Şi de ce nu, mă rog? ţipă doamna Gloop. 

— Pentru că ar avea un gust înfiorător, explică domnul 
Wonka. Ia închipuiţi-vă ce-ar fi! Un Gloop cu aromă de 
Augustus, învelit în ciocolată! N-ar cumpăra nimeni aşa 
ceva. 

— Ba sigur c-ar cumpăra! strigă indignat domnul Gloop. 

— Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva! zbieră 
doamna Gloop. 

— Nici eu, i se alătură domnul Wonka. Şi va asigur, 
doamnă, scumpul dumneavoastră băiat e în perfectă 
siguranţă. 

— Dacă e în perfectă siguranţă, unde e? se răsti doamna 
Gloop. Vreau să mă duceţi la el imediat! 

Domnul Wonka se întoarse şi pocni de trei ori din degete, 
clic, clic, clic. Pe dată, un Umpa-Lumpa apăru parcă din 
pământ lângă el. 

Umpa-Lumpa făcu o plecăciune şi zâmbi, arătându-şi dinţii 
frumoşi şi albi. Pielea îi era rozalie, parul lung, castaniu- 
gălbui, şi creştetul îi venea exact deasupra genunchiului 
domnului Wonka. Purta obişnuita piele de căprioară agăţată 
de umăr. 

— Acum ascultă aici! i se adresă domnul Wonka, uitându- 
se în jos, la omuleţ, vreau să îi duci pe domnul şi doamna 
Gloop în Camera Fondantelor şi să-i ajuţi să-şi găsească fiul, 
Augustus. Tocmai s-a dus pe ţeavă. 

Umpa-Lumpa îi aruncă o privire doamnei Gloop şi explodă 
în hohote de râs. 


— Of, taci odată! zise domnul Wonka. Controlează-te! 
Păstrează-ţi cumpătul! Doamnei Gloop nu i se pare deloc 
amuzant! 

— Fii sigur că nu! spuse doamna Gloop. 

— Du-te imediat la Camera Fondantelor, îl instrui domnul 
Wonka pe Umpa-Lumpa, şi, când ajungi acolo, ia un băţ 
lung şi apucă-te să cauţi în butoiul în care se amestecă 
ciocolata. Aproape sigur e acolo. Dar trebuie să te grăbeşti! 
Dă-i bătaie! Dacă-l laşi prea mult acolo, riscă să se scurgă în 
cazanul cu fondant, şi asta chiar că ar fi un dezastru, nu 
crezi? Fondantul meu ar deveni necomestibil! 

Doamna Gloop lăsă să-i scape un țipăt de furie. 

— Glumesc, spuse domnul Wonka, amuzându-se teribil. N- 
am vrut. Mă scuzaţi. Îmi pare aşa de rău. La revedere, 
doamnă Gloop! Şi domnule Gloop! La revedere! La 
revedere! Ne vedem mai încolo... 

Domnul şi doamna Gloop, însoţiţi de mititelul lor ghid, se 
zoriră să plece, în vreme ce toţi cei cinci Umpa-Lumpa de 
pe malul celălalt al râului se porniră brusc să ţopăie, să 
danseze şi să bată nebuneşte în tobiţele lor. 

— Augustus Gloop! rosteau ei ca o incantaţie. Augustus 
Gloop! Augustus Gloop! 

— Bunicuţule! strigă Charlie. Ascultă şi tu, bunicuţule! Ce 
fac? 

— Șşş! şopti bunicuţul Joe. Cred că vor să ne cânte ceva! 

„Augustus Gloop! 

Augustus Gloop! Augustus Gloop! 

Grăsanul mâncăcios din grup! 

Cât să lăsăm aşa o fiară Să se-mbuibe iar şi iară Cu ce 
intră-n bietu-i trup? 

Doamne sfinte! Am spus: atât! 

Că în viaţa-i de purcel Ştim, nimeni nu va avea de la el Nici 
cea mai mică bucurie În toată vremea ce-o să vie. 

Aşa că, în aceste cazuri, Fără s-aducem mari necazuri, 
Luăm plodul binişor Şi-l prefacem repejor În „ceva” 
folositor — 


Păpuşă, poate, soldăţel, Căluţ de lemn sau un inel, Dar aşa 
ţânc revoltător Ce se poartă-ngrozitor, Lacom, scârbos şi 
infantil, Ne-a lăsat un gust oribil Şi făr-a sta şi-a cugeta L.- 
am prefăcut noi în ceva Ce gustu-amar l-ar alunga; 

Haide-am strigat, acum, la treabă E vremea să-l plimbăm 
pe ţeavă! 

Să meargă, deci! Acum, degrabă, La drum porni-va, ca să 
vadă În încăperea-n care merge Ciudate lucruri s-or 
petrece. 

Copii dragi, nu v-alarmaţi, Cu sufletul la gură staţi, 
Augustus Gloop nu va păţi Nimic serios, deşi va fi Într-o 
măsură transformat. 

Va fi astfel preschimbat În maşina de fondant: 

Lent, rotiţele-i dau roată, Zimţii îl prind ca să îl bată; 

Mii de lame.-l taie, taie; 

Punem frişca, zahăr în ploaie, Îl mai fierbem un minut 
Până ştim că absolut Lăcomia, ca şi fierea S-au topit cu 
fierberea. 

Şi-acum iese! Dar ce spune? 

A avut loc o minune! 

Un băiat ce mai-nainte Detestat era, ţii minte, Acea fiară, 
acel netot E iubit azi peste tot! 

Cine-ar putea purta pică Pe-o fondantă aşa dulcică?” 

— V-am spus că le place să cânte! exclamă domnul Wonka. 
Nu sunt încântători? Nu-i aşa că sunt fermecători? Dar nu 
trebuie să credeţi nici un cuvinţel din ce spun. Sunt numai 
prostii, va asigur! 

— Umpa-Lumpa chiar glumesc, bunicuţule? întreba 
Charlie. 

— Bineînţeles că glumesc, îl linişti bunicuţul Joe. Probabil 
că glumesc. Cel puţin, aşa sper. Tu, nu? 

Călătorie pe Râul de Ciocolată 

— Şi-am pornit! strigă domnul Wonka. Grăbiţi-vă! Veniţi 
după mine în încăperea următoare! Şi, vă rog, nu vă faceţi 
griji din cauza lui Augustus Gloop. O să iasă odată cu 
aluviunile în mlaştină. Aşa se-ntâmplă întotdeauna. Va 


trebui să parcurgem următoarea etapă a călătoriei cu 
barca! Uitaţi-o că vine! Priviţi! 

O ceaţă de aburi se ridica, în acest moment, din imensul 
râu de ciocolată caldă, şi din neguri îşi făcu brusc apariţia o 
barcă fantastică, de culoare roz. Era o corabie încăpătoare, 
deschisă, cu vâsle şi înalta în ambele capete (cum erau 
corăbiile vechilor vikingi), şi era vopsită într-un roz atât de 
luminos, sclipitor, orbitor, încât întregul vas părea făcut din 
sticlă lucioasă, de culoare roz. De-o parte şi de alta se aflau 
numeroase vâsle şi, pe măsură ce ambarcaţiunea se 
apropia, privitorii de pe mal începeau să distingă o mulţime 
de Umpa-Lumpa care trăgeau la vâsle - cel puţin câte zece 
la fiecare. 

— Acesta e iahtul meu personal! exclamă domnul Wonka, 
radiind de plăcere. L-am creat dintr-o acadea enormă?! Nu- 
i aşa că-i minunată? Ia uitaţi cum taie apa râului! 

Corabia dulce, de un roz-strălucitor, pluti până la mal. Cei 
o sută de Umpa-Lumpa se sprijiniră de vâsle şi îşi ridicară 
ochişorii scrutători spre vizitatori. Apoi, brusc, dintr-un 
motiv pe care îl cunoşteau numai ei, izbucniră cu toţii în 
râs. 

— Ce-i aşa de amuzant? întrebă Violet Beauregarde. 

— Oh, nu-ţi pune mintea cu ei! îi strigă domnul Wonka. Ei 
râd tot timpul! Cred că totul e o glumă colosală! Sus în 
barcă, haideţi! Urcaţi cu toţii! Grăbiţi-vă! 

După ce toată lumea se urcă la bord, Umpa-Lumpa 
împinseră ambarcaţiunea de lângă mal şi porniră să 
vâslească iute în josul râului. 

— Hei, ce faci acolo? Mike Teavee, cu tine vorbesc! strigă 
domnul Wonka. Te rog să nu pui limba pe barcă! Osă 
devină lipicioasă! 

— Tăticule, începu Veruca Salt, vreau o barcă exact ca 
asta! Vreau să-mi cumperi o barcă mare, din acadea roz, 
exact ca a domnului Wonka! Şi vreau mulţi Umpa-Lumpa 
care să mă plimbe peste tot, şi vreau un râu de ciocolată, şi 
vreau... şi vreau... 


— Vrea o bătaie bună la fund, murmură bunicuţul Joe 
către Charlie. 

Bătrânul stătea în partea din spate a bărcii, chiar lângă 
micuțul Charlie Bucket, care se ţinea strâns de mâna 
osoasă a bunicului său. Era peste poate de entuziasmat. Tot 
ce văzuse până atunci - măreţul Râu de Ciocolată, cascada, 
uriaşele ţevi sorbitoare, pajiştile de zahăr, Umpa-Lumpa, 
minunata corabie roz şi, mai presus de toate, pe domnul 
Willy Wonka în persoană - fuseseră atât de uimitoare, încât 
începuse să se întrebe dacă mai existau lucruri uluitoare pe 
care nu le văzuse încă. Încotro se îndreptau acum? Ce 
aveau să vadă? Şi, pentru numele lui Dumnezeu, ce urma să 
se întâmple în camera următoare? 

— Nu-i aşa că-i minunată! zâmbi bunicuţul Joe spre 
Charlie. 

Charlie aprobă cu o clătinare din cap şi un surâs. 

Pe neaşteptate, domnul Wonka, aşezat de partea cealaltă a 
lui Charlie, întinse mâna spre fundul bărcii, de unde luă o 
cană mare, pe care o cufundă în râu, o umplu cu ciocolată şi 
i-o întinse lui Charlie. 

— Bea asta! îl încurajă. O să-ţi facă bine! Parc-ai fi mort de 
foame! 

După asta, domnul Wonka umplu o a doua cană, pe care i- 
o dădu bunicuţului Joe. 

— Beţi şi dumneavoastră! îl îmbie. Semănaţi cu un schelet! 
Ce se-ntâmplă? N-aţi mai avut ce mânca în ultimul timp? 

— Nu prea, recunoscu bunicuţul Joe. 

Charlie puse cana la buze şi ciocolata delicioasă şi caldă i 
se scurse pe gât direct în stomăcelul gol; tot trupul, din cap 
până în vârful picioarelor, începu să i se înfioreze de 
plăcere, inundat de o senzaţie de fericire intensă. 

— Îţi place? se interesă domnul Wonka. 

— Oh, e minunată! mărturisi Charlie. 

— Cea mai cremoasă şi mai delicioasă ciocolată pe care am 
gustat-o vreodată! i se alătură bunicuţul Joe, plescăind din 
buze. 


— Asta din cauză că e amestecată de cascadă, îi spuse 
domnul Wonka. 

Barca prindea viteză în josul râului. Râul se îngusta din ce 
în ce mai tare. În faţă se zarea un fel de tunel întunecat - un 
imens tunel rotund, care aducea cu o ţeava enormă —, iar 
râul se vărsa direct în acest tunel. Şi barca odată cu el! 

— Vâsliţi! striga domnul Wonka, ţopăind şi agitându-şi 
bastonul în aer. Cu toată viteza înainte! 

Şi, cum Umpa-Lumpa trăgeau la vâsle mai vârtos ca 
niciodată, barca ţâşni drept în tunelul negru ca smoala, 
făcându-i pe pasageri să ţipe de încântare amestecată cu 
teamă. 

— Cum văd pe unde merg? zbieră Violet Beauregarde în 
beznă. 

— N-au cum să vadă pe unde merg! strigă domnul Wonka, 
prăpădindu-se de râs. 

„N-avem de unde s-aflăm Încotro ne îndreptăm! 

Nu ştim unde-o să vâslească Ori unde râul se varsă! 

De lumină nici o rază Nu se vede, sa ne-arate Vreo 
primejdie de moarte; 

Şi vâslaşii-i dau-nainte Fără sa le dea prin minte La vârtej 
să ia aminte...” 

— E dus cu pluta! răcni unul din taţi, îngrozit, iar ceilalţi 
părinţi i se alăturară într-un cor de zbierete înfricoşate. 

— E nebun! strigau. 

— E sărit! 

— E ţicnit! 

— Îi lipseşte-o doagă! 

— E dus cu sorcova! 

— E lovit cu leuca! 

— E smintit! 

— E scrântit! 

— E sonat! 

— E bătut în cap! 

— E idiot! 

— E tâmpit! 


— E zănatic! 

— Ba nu, nu el îi contrazise bunicuţul Joe. 

— Aprindeţi luminile! strigă domnul Wonka. 

Şi, dintr-odată, se aprinseră luminile şi Charlie putu să 
vadă că erau, într-adevăr, într-o ţeavă gigantică şi că pereţii 
curbați în sus ai ţevii erau albi ca laptele şi extrem de 
curaţi. Râul de ciocolată se revărsa cu mare repeziciune în 
interiorul canalului, Umpa-Lumpa vâsleau ca nişte apucaţi 
şi barca înainta cu o viteză ameţitoare. Domnul Wonka 
ţopăia fără încetare în spate, în barcă, îndemnând vâslaşii 
să tragă din ce în ce mai iute. Părea să-i placă să treacă în 
viteză printr-un tunel alb, într-o barcă roz, pe un râu de 
ciocolată, şi bătea din palme, râdea şi se uita tot timpul la 
pasagerii săi, să vadă dacă şi ei se distrează la fel de mult 
ca el. 

— Uite, bunicuţule! exclamă Charlie. E o uşă în perete! 

Era o uşă verde, băgată în peretele tunelului, chiar 
deasupra nivelului apei. Cum trecură fulgerător pe lângă 
ea, de-abia dacă avură destul timp să citească ce scria pe 
uşă: „DEPOZITUL NUMĂRUL 54. 

TOATE CREMELE - CREMĂ DE IAURI, CREMĂ DE 
FRIŞCĂ, CREMĂ DE VIOLETE, CREMĂ DE CAFEA, CREMĂ 
DE ANANAS, CREMĂ DE VANILIE ŞI CREMĂ DE PĂR”. 

— Cremă de păr? strigă Mike Teavee. Doar nu folosiţi 
crema de păr? 

— Şi tu eşti una! replică domnul Wonka. 

După doar cinci secunde, când în faţă le păru dintr-odată o 
uşă colorată în roşu-aprins, domnul Wonka îşi flutură brusc 
bastonul cu vârf aurit în aer şi strigă: 

— Vâsliţi mai departe! îi îndemnă domnul Wonka pe Umpa- 
Lumpa. Nu-i timp de discuţii! Daţi-i bătaie înainte! N-avem 
timp de întrebări prosteşti! 

Trecură în goană pe lângă o uşă neagră: „DEPOZITUL 
NUMĂRUL 71”, scria pe ea. „BEŢE - TOATE FORMELE ŞI 
DIMENSIUNILE”. 


— Beţe! exclamă Veruca Salt. La ce, Doamne sfinte, folosiţi 
beţele? 

— Ca să batem frişca, fireşte, o lămuri domnul Wonka. 
Cum poţi să baţi frişca fără bețe? Frişca bătută nu e frişcă 
bătută până nu e bătută cu beţele. Aşa cum ochiurile în apă 
nu sunt ochiuri în apă până nu spargi oul să facă ochi! 
Vâsliţi mai departe, vă rog! 

Trecură apoi pe lângă o uşă galbenă, pe care scria: 
„DEPOZITUL NUMĂRUL 77 - TOATE BOABELE, BOABE 
DE CACAO, BOABE DE CAFEA, BOABE DE JELEU ŞI 
CĂZĂTURI”. 

— Căzături? se revoltă Violet Beauregarde. 

— Opriţi barca! 

Camera Invenţiilor - Gobstoppers7 şi Hair Ioffe8 

Când domnul Wonka strigă: „Opriţi barca!”, Umpa-Lumpa 
împinseră vâslele în râu şi vâsliră frenetic în sens invers. 
Barca se opri. 

Umpa-Lumpa dirijară barca astfel încât aceasta să ajungă 
lângă uşa roşie. Pe uşă scria: „CAMERA INVENȚIILOR — 
SECRET - ACCESUL INTERZIS”. Domnul Wonka scoase o 
cheie din buzunar, se aplecă peste marginea bărcii şi băgă 
cheia în broască. 

— Aceasta e cea mai importantă cameră din întreaga 
fabrică! anunţă el. Invențiile mele cele mai tainice se 
prepară şi se fierb aici! Bătrânul Fickelgruber şi-ar da o 
mână să poată sta trei minute în camera asta! La fel ar face 
şi Prodnose, şi Slugworth, şi toţi ceilalţi fabricanți prăpădiţi 
de ciocolată! Dar acum, ascultaţi-mă cu atenţie! După ce 
intraţi, nu vreau să vă băgaţi nasul nicăieri! Nu atingeţi, nu 
amestecați, nu gustaţi nimic! Ne-am înţeles? 

— Da, da! strigară copiii. N-o să atingem nimic! 

— Până acum, spuse domnul Wonka, nimeni altcineva, nici 
măcar un Umpa-Lumpa, n-a avut voie să intre aici! 

Deschise uşa şi păşi din barcă în cameră. Cei patru copiii, 
împreună cu părinţii lor, se căţărară după el. 


— Nu atingeţi nimic! strigă domnul Wonka. Şi să nu 
răsturnaţi nimic! 

Charlie Bucket porni să facă turul giganticei camere în 
care intrase. Locul semăna cu bucătăria unei vrăjitoare! De 
jur împrejurul lui, oale negre, de metal, dădeau în clocot şi 
bolboroseau pe sobele uriaşe, ibrice şuierau şi tigăi 
sfârâiau, maşinării ciudate, de fier, zăngăneau şi pârâiau şi 
ţevile umpleau tavanul şi pereţii, iar încăperea toată era 
plină de fum, aburi şi arome bogate şi delicioase. 

Domnul Wonka devenise chiar şi mai agitat decât de 
obicei, şi era limpede pentru toată lumea că aceasta era 
camera pe care o iubea cel mai mult dintre toate. [opăia 
printre cratiţe şi maşini ca un copil printre cadourile 
primite de Crăciun, fără să ştie la ce să se uite mai întâi. 
Ridică un capac de pe o oală uriaşă şi adulmecă aroma 
plăcută; apoi, se duse grăbit la un butoi plin cu o substanţă 
galbenă şi lipicioasă, unde îşi băgă degetul să guste niţeluş; 
după asta, sări în colţul celălalt al încăperii, la una dintre 
maşinării, şi învârti de vreo douăsprezece ori dintr-o 
direcţie în alta; se uită cu atenţie şi nerăbdare pe uşa de 
sticlă a unui cuptor gigantic, frecându-şi mâinile şi 
chicotind, încântat de ceea ce zărea înăuntru. Mai încolo, 
fugi la o altă maşinărie, un aparat micuţ şi lucios, care făcea 
tot timpul poc-poc-poc-poc-poc-poc, şi, de fiecare dată când 
făcea poc, câte o bucată mare de marmură verde cădea 
într-un coş aşezat pe podea. Cel puţin semăna cu marmura. 

— Gobstoppers care durează la nesfârşit! exclamă mândru 
domnul Wonka. Sunt complet noi! Le inventez pentru copiii 
care primesc foarte puţini bani de buzunar. Puneţi un 
Gobstopper în gură şi puteţi să-l sugeţi cât vreţi, ca nu se 
micşorează niciodată! 

— E ca guma! striga Violet Beauregarde. 

— Nu e ca guma, o corectă domnul Wonka. Guma se 
mestecă şi, dacă ai încerca să mesteci vreunul dintre aceste 
Gobstoppers, ţi-ai sparge dinţii în ele. Dar au un gust 
teribil! Şi îşi schimbă culoarea în fiecare săptămână! Şi nu 


se micşorează niciodată! Nu dispar niciodată! NICIODATĂ! 
Cel puţin, nu cred s-o facă. Testăm una dintre ele chiar 
acum, în Camera de lestare, care se află alături. Un Umpa- 
Lumpa suge acadeaua. O are de aproape un an deja şi, cu 
toate că nu s-a oprit din supt, acadeaua e la fel de bună ca 
la început! Acum, în partea asta, continuă domnul Wonka, 
ţopăind emoţionat prin încăpere, până la peretele opus, în 
partea asta inventez o linie complet nouă de trufe! Se opri 
lângă o cratiţă plină cu melasă purpurie şi cleioasă, care 
fierbea să dea în clocot. 

Ridicându-se în vârful picioarelor, Charlie reuşi să-i vadă 
conţinutul. 

— E Hair Toffee! strigă domnul Wonka. Mănânci doar o 
bucăţică din aşa ceva şi, în exact o jumătate de oră, o claie 
nou-nouţă de păr mătăsos, cu fir gros şi lucios o să înceapă 
să-ţi crească în vârful capului! Şi mustață! Şi barba! 

— Barbă! se îngrozi Veruca Salt. Cine-şi doreşte barbă, 
pentru numele lui Dumnezeu? 

— 'Ţi s-ar potrivi de minune, îşi dădu cu părerea domnul 
Wonka, dar, din păcate, compoziţia nu e gata încă. E prea 
puternică. Funcţionează prea bine. Am încercat-o pe un 
Umpa-Lumpa ieri, în Camera de Testare, şi, imediat, o 
barbă imensă s-a pornit să ţâşnească din bărbia lui, şi 
creştea atât de rapid, încât pe dată s-a apucat să se întindă 
pe podea, de parcă ar fi fost un covor miţos. Creştea mai 
repede decât reuşeam s-o tăiem! Până la urmă, a trebuit să 
apelăm la o maşină de tuns iarba, ca s-o ţinem în frâu! Dar 
O să-i vin eu de hac! Şi, când o să găsesc formula potrivită, 
n-o să mai existe nici o scuză pentru băieţeii şi fetiţele care 
umblă cu capul chel! 

— Dar, domnule Wonka, se împotrivi Mike Teavee, băieţeii 
şi fetiţele nu umblă niciodată cu capul... 

— Nu mă contrazice, scumpul meu copil, te rog, nu mă 
contrazice! exclamă domnul Wonka. Pierdem timp aşa de 
preţios! Acuma, aici, dacă vreţi sa mă urmaţi, o să vă arăt 


ceva de care sunt îngrozitor de mândru. Da, dar fiţi cu 
băgare de seamă! Nu răsturnaţi nimic! Păstraţi distanţa! 

Minunata maşină de făcut gumă de mestecat. 

Domnul Wonka conduse grupul la o maşina gigantică, 
aflată chiar în mijlocul Camerei Invenţiilor. Era un munte de 
metal sclipitor, ce se înălța cu mult deasupra copiilor şi 
părinţilor acestora. Chiar din vârful ei răsăreau sute şi sute 
de tuburi subţiri de sticlă, şi aceste tuburi de sticlă se 
aplecau şi se uneau într-un buchet care stătea suspendat 
deasupra unui cazan rotund, enorm, de dimensiunile unei 
căzi de baie. 

— Să-i dăm drumul! strigă domnul Wonka, apăsând trei 
butoane diferite din partea laterală a maşinii. 

O clipă mai târziu, dinăuntrul ei se auzi un zgomot 
puternic şi hodorogit, şi maşinăria începu să se zgâlţâie 
înfricoşător de tare şi să scoată aburi peste tot, să şuiere, 
când, dintr-odată, privitorii observară că o substanţă lichidă 
aluneca în interiorul celor câteva sute de tubuleţe din sticlă 
şi ţâşneşte în cazanul cel mare de dedesubt. Şi, în fiecare 
tub, substanţa lichidă avea o altă culoare, astfel încât toate 
culorile curcubeului (dar şi multe altele) se vărsau cu un 
plescăit în cazan. Era o privelişte încântătoare. Şi, când 
cazanul se umplu aproape de tot, domnul Wonka apăsă pe 
un alt buton şi, imediat, substanţa îşi opri curgerea din 
tubuleţe, zgomotul hodorogit dispăru, înlocuit de un şuierat 
învârtejit; şi apoi, un malaxor gigantic se apucă să se 
învârtă în interiorul cazanului imens, amestecând toate 
lichidele de culori diferite, ca pe-o îngheţată cu sifon. 
Treptat, amestecul începu să facă spumă. Era din ce în ce 
mai spumoasă, şi din albastră deveni albă, verde, maro, 
galbenă şi iarăşi albastră. 

— Priviţi! îi îndemnă domnul Wonka. 

Maşina făcu un „clic!” şi malaxorul se opri din amestecat. 
Acum se auzi un fel de sorbitură şi, foarte rapid, toată 
mixtura albastră şi spumoasă din bazinul uriaş fu 
reînghiţită de stomacul maşinii. Urmă un moment de linişte. 


Apoi, se auziră câteva ghiorţăituri bizare. Şi iarăşi linişte. 
Brusc, maşina scoase un muget monstruos şi, în aceeaşi 
clipă, un sertăraş (nu mai mare decât sertarul de la un 
aparat de jocuri electronice) ieşi în partea laterală a 
maşinii, purtând în el ceva cenuşiu atât de mic şi de subţire, 
că toată lumea îşi închipui că se produsese vreo greşeala pe 
undeva. Obiectul semăna cu o bucăţică de carton gri. 

Copiii şi părinţii lor rămaseră cu ochii aţintiţi asupra fâşiei 
cenuşii din sertar. 

— Vreţi să spuneţi că asta-i tot? spuse Mike Teavee, 
dezgustat. 

— Asta-i tot, răspunse domnul Wonka, sorbind rezultatul 
din ochi. Nu ştii ce e? 

Urmă o pauză. Apoi, Violet Beauregarde, fetiţa înnebunită 
după guma, scoase un țipăt de încântare. 

— Pe guma mea, e gumă! zbieră ea. E o lamă de gumă de 
mestecat! 

— Răspuns corect! exclamă domnul Wonka, bătând-o pe 
umeri pe Violet. E o lamă de gumă! E cea mai uimitoare, 
fabuloasă, senzaţională lamă de gumă de mestecat din 
lume! 

La revedere, Violet! 

— Guma aceasta, continuă domnul Wonka, este cea mai 
recentă, mai măreaţă, mai fascinantă invenţie de-a mea! E o 
masă întreagă într-o gumă de mestecat! E... e... e... lama 
aceea de gumă e o masă cu trei feluri de mâncare în ea! 

— Ce fel de prostie mai e şi asta? întrebă unul dintre taţi. 

— Scumpul meu domn, începu domnul Wonka, atunci când 
o să mă apuc să vând această gumă, totul se va schimba! 
Bucătăriile vor deveni demodate, nu se va mai găti nicăieri! 
Nici măcar la piaţă nu va mai trebui să mergeţi! Gata cu 
cumpărăturile, cu carnea şi zarzavaturile! Cuţitele şi 
furculiţele n-o să-şi mai aibă rostul! Fără farfurii! Jos cu 
spălatul vaselor! Uitaţi de gunoi! Gata cu harababura! Luaţi 
o lamă de gumă magică Wonka - şi doar de asta veţi avea 
nevoie la micul dejun, prânz şi cină! Această bucăţică de 


gumă pe care tocmai am făcut-o conţine supă de roşii, 
friptură de vită şi plăcintă cu afine, dar puteţi să încercaţi 
aproape tot ce vă pofteşte inima! 

— Cum adică, supă de roşii, friptură de vită şi plăcintă cu 
afine? vru să se lămurească Violet Beauregarde. 

— Dacă te-apuci s-o mesteci, explică domnul Wonka, atunci 
exact asta o să ai în meniu. E absolut uluitor! Poţi să simţi 
chiar cum mâncarea îţi alunecă pe gât şi ajunge în burtică! 
Şi are un gust nemaipomenit! E foarte săţioasă! Îţi 
astâmpără foamea! E teribil! 

— E absolut imposibil, îşi dădu cu părerea Veruca Salt. 

— Atâta timp cât e gumă, strigă Violet Beauregarde, atâta 
timp cât pot s-o mestec, atunci asta e de mine! Şi, iute, îşi 
scoase din gură guma cu care bătuse recordul mondial şi şi- 
o lipi după urechea stângă. Haideţi, domnule Wonka, zise 
ea, daţi încoace guma aia magică a dumneavoastră şi-o să 
vedem cum stau lucrurile. 

— Potoleşte-te, Violet, încercă să o domolească doamna 
Beauregarde, mama ei, să nu faci vreo prostie, Violet. 

— Vreau guma aia! insistă cu încăpățânare Violet. Ce-i aşa 
o prostie? 

— Aş prefera să n-o iei, o sfătui cu blândeţe domnul 
Wonka. Vezi tu, n-am pus chiar toate lucrurile la punct, 
încă. Mai sunt vreo două-trei amănunte... 

— Oh, la naiba cu ele! zise Violet şi, brusc, până ca domnul 
Wonka să o poată opri, întinse o mână durdulie şi înşfăcă 
lama de gumă din sertăraş şi o băgă în gură. Pe data, fălcile 
ei uriaşe, bine antrenate, se porniră să mestece ca doi 
cleşti. 

— Opreşte-te! îi strigă domnul Wonka. 

— Fabulos! urlă Violet. E supă de roşii. E fierbinte, 
cremoasă şi delicioasă! Simt cum îmi alunecă pe gât! 

— Stai! strigă domnul Wonka. Guma nu e gata încă! Nue 
terminată! 

— Ba fireşte că e terminată! zise Violet. E absolut 
minunată! Oh, Doamne, ce supă delicioasă! 


— Scuip-o imediat! strigă domnul Wonka. 

— Îşi schimbă gustul! răcni Violet, mestecând şi rânjind cu 
gura până la urechi, în acelaşi timp. Vine al doilea fel! E 
friptură de vită! E fragedă şi suculentă! Măiculiţă, ce 
aromă! Şi cartoful copt e minunat! Are o coajă crocantă şi e 
umplut cu unt! 

— Dar ce interesant, Violet, o lăudă doamna Beauregarde. 
Eşti o fată tare deşteaptă. 

— Mestecă în continuare, puştoaico! o încurajă domnul 
Beauregarde. Aşa, mestecă, scumpo! E o zi mare pentru 
familia Beauregarde! Fetiţa noastră e prima persoană din 
lume care mestecă o astfel de gumă! 

Toată lumea era cu ochii aţintiţi asupra lui Violet 
Beauregarde, care molfăia acea gumă extraordinară. 
Micuţul Charlie Bucket se uita lung la ea, complet fermecat, 
urmărind cum buzele uriaşe, ca de cauciuc, ale fetei se 
unesc şi se despart în ritmul mestecatului; bunicuţul Joe, 
care stătea lângă el, era şi el cu gura căscată de uimire. 
Domnul Wonka îşi frângea mâinile, zicând: 

— Nu, nu, nu, nu, nu! Nu e gata să fie mâncată! Nu-i 
terminată! Trebuie să încetezi! 

— Plăcintă de afine, cu cremă! exclamă Violet. Vine acuma! 
Măiculiţă, e perfectă! E delicioasă! E... e ca şi când aş 
înghiţi-o! Parc-aş mesteca şi aş înghiţi linguri mari din cea 
mai minunată plăcintă cu afine din lume! 

— Doamne apără-ne, fato! zbieră doamna Beauregarde 
dintr-odată, holbându-se la Violet. Ce se-ntâmpla cu nasul 
tău? 

— Taci, mamă, lasă-mă să termin! o repezi Violet. 

— Se face albastru! ţipă doamna Beauregarde. Nasul ţi se 
face albastru ca o afină! 

— Mama ta are dreptate! răcni domnul Beauregarde. Tot 
nasul ţi s-a făcut vineţiu! 

— Ce vrei să spui? sări Violet, fără să se oprească din 
mestecat. 


— Obrajii tăi! exclamă doamna Beauregarde. Se 
albăstresc şi ei! La fel şi bărbia! Toată faţa ţi se face 
albastră! 

— Scuipă imediat guma aia! îi ordonă domnul 
Beauregarde. 

— Aveţi milă! Salvaţi-ne! zbieră doamna Beauregarde. 
Fata mea se face albastră şi vineţie peste tot! Până şi părul 
îşi schimba culoarea! Violet, te faci violet, Violet! Ce se 
petrece cu tine? 

— N-am spus că n-am terminat-o încă, oftă domnul Wonka, 
clătinând trist din cap. 

— Văd şi eu că nu-i terminată! se răsti doamna 
Beauregarde. Ia uitaţi-vă acum la fată! 

Cu toţii o priveau pe Violet. Şi ce privelişte teribil de bizară 
le oferea! Faţa şi mâinile, picioarele şi gâtul, ce să mai, 
pielea de pe tot corpul, precum şi moţul imens de păr creţ 
din vârful capului se coloraseră într-o nuanţă sclipitoare de 
vânăt-albăstrui, exact ca sucul de afine! 

— Întotdeauna se întâmplă ceva când ajungem la desert, 
suspină domnul Wonka. E din cauza plăcintei cu afine. O s-o 
pun la punct într-o bună zi, staţi să vedeţi. 

— Violet, ţipă doamna Beauregarde, te umili! 

— Mi-e rău, spuse Violet. 

— Te umfli! ţipă iarăşi doamna Beauregarde. 

— Mă simt foarte ciudat! reuşi să îngâne Violet. 

— Nici nu mă mir! zise domnul Beauregarde. 

— Dumnezeule, fato! chiţăi doamna Beauregarde. Te umfli 
ca un balon! 

— Ca o afină, o corectă domnul Wonka. 

— Chemaţi un doctor! tună domnul Beauregarde. 

— Înţepaţi-o cu un ac! interveni unul dintre ceilalţi taţi. 

— Salvaţi-o! urla doamna Beauregarde, frângându-şi 
mâinile. 

Numai că era cam târziu să mai poată fi salvată. Trupul 
fetiţei se umfla şi îşi schimba forma cu aşa o repeziciune, 
încât se transformase, într-un minut, în ce altceva dacă nu o 


minge enormă, albastră - o afină gigantică, de fapt —, şi tot 
ce mai rămăsese din Violet Beauregarde erau o pereche de 
picioruşe şi o pereche de mânuţe care ieşeau din imensul 
fruct rotund, dar şi un căpşor în vârf. 

— Aşa se întâmplă tot timpul, oftă domnul Wonka. Am 
încercat de douăzeci de ori în Camera de Testare, pe 
douăzeci de Umpa-Lumpa, şi absolut toţi s-au transformat 
în afine. E extrem de supărător. Nu reuşesc să-mi dau 
seama ce se-ntâmplă. 

— Dar nu vreau ca fetiţa mea să rămână afină! ţipă 
doamna Beauregarde. S-o prefaceţi imediat la loc! 

Domnul Wonka pocni din degete şi zece Umpa-Lumpa îşi 
făcură apariţia. 

— Rostogoliţi-o pe domnişoara Beauregarde la barcă, îi 
instrui el, şi duceţi-o la Camera de Făcut Sucuri imediat. 

— Camera de Făcut Sucuri? strigă doamna Beauregarde. 
Da' ce-o să-i facă acolo? 

— S-o stoarcă, replică domnul Wonka. Trebuie să stoarcem 
imediat sucul din ea. După aia, o să trebuiască să vedem ce- 
a ieşit. Dar nu vă faceţi griji, dragă doamnă Beauregarde. O 
s-o reparăm noi, chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-o să-l 
facem. Îmi pare rău că v-am cauzat neplăceri, să ştiţi că-mi 
pare tare rău... 

Cei zece Umpa-Lumpa rostogoleau deja uriaşa afină pe 
podeaua Camerei Invenţiilor, înspre uşa care dădea în Râul 
de Ciocolată, unde îi aştepta barca. Doamna şi domnul 
Beauregarde se grăbiră să îi urmeze. Ceilalţi din grup, 
inclusiv Charlie şi bunicuţul Joe, nu se clintiră din loc, 
urmărindu-i cu privirea. 

— Ascultă! şopti Charlie. Ascultă, bunicuţule! Umpa- 
Lumpa din barcă au început să cânte! 

O sută de voci cântând în cor se auzeau tare şi limpede în 
încăpere: „Dragi amici, ştim toţi prea bine Că nu-i lucru rău 
pe lume Ca un plod neobrăzat Cu gumă de mestecat. 

(Aproape la fel de rău Ca scobitul în nas, zău.) 

Aşadar, vă rog, ne credeţi, Şi-adevărul o să-l vedeţi; 


Obiceiul cel scârbos Vă va da cu capu-n jos. 

O ştiţi, oare, careva Pe domnişoara Oana? 

Acea fiinţă-ngrozitoare Cât era ziua de mare Rumega fără- 
ncetare. 

Mesteca mereu în cadă, Mesteca la dans, la coadă, La 
biserică şi-n autobuz; 

Făcea un adevărat abuz! 

Şi, când guma s-a sfârşit, A mestecat tot ce-a găsit — 

Nişte botine, o ureche, Şi-o lenjerie mai veche, Şi, când 
nimic nu mâncase, Nasul iubitului îl roase. 

Şi rumegă fără-ncetare, Până bărbia-i crescu tare, Cât o 
vioară era de mare! 

Ani şi ani tot ronţăi Zeci de pachete pe zi. 

Dar, vai, într-o seară, vara, 1 se strică socoteala. 

Oana noastră-n pat se duse Şi să citească se puse, Cam din 
oră jumătate, Fără guma a o scoate, Molfăind în ritm titanic, 
Ca un crocodil mecanic. 

Când sfârşi, îşi puse guma, După cum ghiciţi de-acuma, La 
păstrare, pe tăviţă Cât face un pic năniţă — 

(Chestia îi reuşea Numai oi de număra.) 

Acum însă ce ciudat, Chiar şi când dormea, în pat, Fălcile-i 
cele masive Clănţăneau ca obsesive: 

Mestecau şi flencăneau, Chiar dacă gumă n-aveau; 

Erau, pesemne, apucate, Doreau gumă peste poate. 

Şi s-auzi era mortal Aşa, în beznă, foarte clar, Cum, ca o 
mare capcană, Gura femeii cere hrană — 

Deschide, închide, haţ-hatţ-haţ! 

Repede, repede, cranţ-cranţ-cranţ! 

Zgomotul n-avea sfârşit. 

Până ce fălcile au obosit Şi-ntr-un final, au hotărât Să se 
caşte cam atât. 

Şi cu un haţ! Nemaivăzut Limba în două s-a făcut. 

Aşa că, de la atâta gumă, Oana a ajuns legumă, Şi tot 
restul vieţii-a stat Într-un spital, la „reparat”. 

De-aceea, vom încerca Pe Violet a o salva De-aşa o soartă- 
ngrozitoare. 


E tânără şi şanse are Să scape de mestecat. 

Aşa sperăm. Nu-i garantat.” 

Pe coridor 

— Măi, măi, măi, oftă domnul Willy Wonka, am scăpat de 
doi copii neastâmpăraţi. Au rămas trei copii cuminţi. Cred c- 
ar fi bine să ieşim de-aici, până nu mai pierdem pe cineva! 

— Dar, domnule Wonka, întrebă neliniştit Charlie Bucket, 
va mai fi Violet Beauregarde vreodată normală sau va 
rămâne afină pentru totdeauna? 

— O să-i scoată sucul în doi timpi şi trei mişcări! declară 
domnul Wonka. O s-o rostogolească în storcătorul de fructe 
şi, de-acolo, o s-o scoată slabă ca o scoabă! 

— Dar va rămâne albastră peste tot? se interesă Charlie. 

— Va fi vineţie! strigă domnul Wonka. Un vineţiu frumos şi 
delicat, din creştet până-n tălpi! Asta se-ntâmplă când 
mesteci gumă scârboasă toată ziua! 

— Dacă ziceţi că guma e aşa de scârboasă, se băgă în 
vorbă Mike leavee, de ce-o mai produceţi la dumneavoastră 
în fabrică? 

— Ce mi-aş dori să nu mai mormăi, spuse domnul Wonka. 
N-aud nimic din ce bolboroseşti. Haideţi! Să pornim! 
Grăbiţi-vă! După mine! Intrăm din nou pe coridoare! 

Şi, zicând aceste cuvinte, domnul Wonka o zbughi în 
capătul celălalt al Camerei Invenţiilor şi ieşi pe o uşiţă 
secretă, ascunsă în spatele multor ţevi şi sobe. Cei trei copii 
rămaşi - Veruca Salt, Mike Teavee şi Charlie Bucket - 
împreună cu cei cinci adulţi însoțitori, îl urmară. 

Charlie Bucket văzu că erau din nou într-unul dintre 
coridoarele lungi şi roz, care dădeau în alte coridoare roz. 
Domnul Wonka se zorea în frunte, făcând la stânga, la 
dreapta, la dreapta iar şi iar la stânga. 

— "Ţine-mă strâns de mână, Charlie. Ar fi groaznic să te 
pierzi pe-aici. 

— N-avem timp să tândălim! N-o s-ajungem nicăieri, în 
ritmu-n care mergem acum! Şi iuți şi mai tare pasul, pe 
nesfârşitele coridoare roz, cu jobenul negru cocoţat în 


vârful capului şi cu cozile de catifea de culoarea prunei ale 
fracului fâlfâind în urma lui, ca o flamură în bătaia vântului. 

Trecură de încă o uşă, apoi de alta şi de o alta. Erau uşi la 
fiecare douăzeci de paşi acum, pe coridor, şi pe toate scria 
câte ceva, iar dindărătul unora dintre ele veneau zgomote 
ciudate, ca nişte zăngănituri, şi arome delicioase răzbăteau 
pe găurile cheilor şi, câteodată, jeturi minuscule de abur 
colorat ţâşneau pe sub uşi. 

Bunicuţul Joe şi cu Charlie pe jumătate mergeau, pe 
jumătate alergau, ca să ţină pasul cu domnul Wonka, însă 
izbuteau să citească ce scria pe unele din uşile pe lângă 
care treceau. Pe una scria: „PERNE COMESTIBILE DIN 
BEZEA'. 

— Pernele din bezea sunt excelente! le strigă domnul 
Wonka, trecând ca vântul pe lângă uşă. Va fi o nebunie când 
o să le pun în vânzare! N-avem timp să intrăm, din păcate! 
Nu-i timp! 

Pe următoarea scria: „IAPET DE LINS PENTRU CAMERA 
COPIILOR”. 

— O chestie delicioasă, tapetul de lins! exclamă domnul 
Wonka, trecând în goană pe lângă ea. Are desene de fructe 
pe el —banane, mere, portocale, struguri, ananas, căpşune, 
ZMuricIi... 

— Zmurici? ridică din sprâncene Mike 'leavee. 

— Nu mă întrerupe! spuse domnul Wonka. Tapetul are 
pozele tuturor acestor fructe pe el şi, când lingi poza unei 
banane, simţi gust de banană. Când lingi o căpşună, parcă 
ai mânca o căpşună. Şi când lingi o zmurică, simţi gustul 
inconfundabil al unei zmurici... 

— Dar ce gust are o zmurică? 

— lar mormăi, zise domnul Wonka. Data viitoare, vorbeşte 
mai tare. Ţineţi pasul! Grăbiţi-vă! 

„ÎNGHEŢATE FIERBINŢI PENTRU ZILE FRIGUROASE”, 
scria pe următoarea uşă. 

— Extrem de bine-venite iarna, comentă domnul Wonka, 
trecând rapid şi de această uşă. Îngheţata fierbinte te 


încălzeşte la nesfârşit pe vreme geroasă. Mai fac şi cuburi 
de gheaţă fierbinţi, de pus în băuturi fierbinţi. Cuburile 
fierbinţi de gheaţă fac băutura fierbinte să clocotească. 

„VACI CARE DAU CIOCOLATĂ CU LAPTE”, scria pe 
următoarea uşă. 

— Ah, drăguţele mele văcuţe! exclamă domnul Wonka. Cât 
de dragi îmi sunt văcuţele astea! 

— Dar noi de ce nu putem să le vedem? vru să ştie Veruca 
Salt. De ce doar trecem pe lângă încăperile astea 
încântătoare? 

— O să ne oprim la timpul potrivit! strigă domnul Wonka. 
Nu mai fi aşa nerăbdătoare, că mă-nnebuneşti! 

„BĂUTURI ACIDULATE ÎNĂLŢĂTOARE”, scria pe 
următoarea uşa. 

— Oh, acestea sunt fabuloase! se entuziasmă domnul 
Wonka. Te umplu cu bule, iar bulele conţin un gaz special, 
care e atât de înălţător, că te ridică de la pământ ca pe un 
balon, şi te tot duci în sus, până te dai cu capul de tavan - şi 
rămâi acolo. 

— Dar cum ajungi iar jos? se interesă Charlie. 

— Râgăi, fireşte, răspunse domnul Wonka. Scoţi un râgâit 
puternic şi nepoliticos şi gazul se duce în sus, iar tu - în jos! 
Dar să nu bei afară! Nu se ştie cât de sus te duci, dacă faci 
una ca asta. l-am dat puţin suc, odată, unui Umpa-Lumpa 
bătrân, în curtea din spate, şi s-a dus sus, tot mai sus, până 
când nu l-am mai văzut. A fost o întâmplare foarte tristă. Nu 
l-am mai văzut niciodată. 

— Trebuia să râgâie, îşi dădu cu părerea Charlie. 

— Fireşte că trebuia să râgâie, întări domnul Wonka. Am 
stat acolo şi i-am strigat: „Râgâie, prostovane, râgâie, că 
altfel nu te mai întorci pe pământ!”, dar el n-a făcut asta - 
sau n-a putut, sau n-a vrut, nu ştiu care-i motivul. Poate că 
era prea manierat. Trebuie să fi ajuns pe lună până acum. 

Pe uşa următoare scria: „BOMBOANE PĂTRATE, CARE 
PRIVESC ROTUND”. 


— Aşteptaţi! strigă domnul Wonka, punând brusc frână. 
Sunt foarte mândru de bomboanele mele pătrate care 
privesc rotund. Haideţi să aruncăm o privire. 

Bomboane pătrate, care privesc rotund. 

Toţi se opriră şi se buluciră în dreptul uşii. Jumătatea de 
sus a acesteia era făcută din sticlă. Bunicuţul Joe îl ridică pe 
nepoţel, ca să vadă mai bine, şi, privind înăuntru, Charlie 
observă o masă lungă, pe care se găseau şiruri peste şiruri 
de bombonele albe, pătrate. Bomboanele semănau foarte 
bine cu nişte cuburi de gheaţă - doar că fiecare avea pe o 
latură câte o feţişoară simpatică, de culoare roz. În capătul 
mesei, câţiva Umpa-Lumpa desenau de zor pe bomboane. 

— Aici îmi sunteţi! exclamă domnul Wonka. Bomboanele 
mele pătrate, care privesc rotund! 

— Nu mi se par deloc rotunde, zise Mike 'Teavee. 

— Par pătrate, i se alătură Veruca Salt. Arată în întregime 
pătrate. 

— Dar sunt pătrate, confirmă domnul Wonka, N-am spus 
că n-ar fi. 

— Aţi spus că sunt rotunde! strigă Veruca Salt. 

— N-am spus nici pe departe aşa ceva, negă domnul 
Wonka. Am spus că privesc rotund! 

— Dar nu privesc rotund! zise Veruca Salt. Privesc pătrat! 

— Privesc rotund, insistă domnul Wonka. 

— Nici vorbă să privească rotund! zbieră Veruca Salt. 

— Veruca, draga mea, interveni doamna Salt, nu-l băga în 
seamă pe domnul Wonka. Te minte! 

— Scumpa mea cotoroanţă, replică domnul Wonka, du-te şi 
bagă-ţi capul în apă clocotită! 

— Da' cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? urlă doamna 
Salt. 

— Of, mai închide gura aia odată, i-o reteză domnul 
Wonka. Acuma, ia priviţi aici! 

Scoase o cheie din buzunar, descuie uşa şi o deschise 
larg... şi deodată... la auzul zgomotului, toate şirurile de 
bombonele pătrate îşi îndreptară pe dată privirile să vadă 


cine vine. Mutrişoarele se întoarseră, pur şi simplu, spre 
uşă, cu ochişorii aţintiţi asupra domnului Wonka. 

— Ei, vedeţi? exclamă el triumfător. Se uită în jur cu 
ochişorii lor rotunzi! Nu mai exista nici o îndoială! Sunt 
bomboane pătrate, care privesc rotund! 

— Măi, să fie, are dreptate, spuse bunicuţul Joe. 

— Haideţi! zise domnul Wonka, reluându-şi cursa de-a 
lungul coridorului. Să mergem mai departe! Nu putem să 
pierdem vremea! 

„BUTIERSCOTCHO9 ŞI BUTIERGIN 10”, scria pe 
următoarea uşă pe lângă care trecură. 

— Ei, da, asta sună ceva mai interesant, comentă domnul 
Salt, tatăl Verucăi. 

— E o chestie fenomenală! le spuse domnul Wonka. Toţi 
Umpa-Lumpa o adoră. Îi face să se ameţească. Ia ascultați! 
Îi auziţi cum chefuiesc înăuntru. 

Hohote de râs şi frânturi de cântece puteau fi auzite 
dincolo de uşa închisă. 

— Sunt morţi de beţi, spuse domnul Wonka. Beau cremă 
de scotch cu sifon. Asta le place cel mai mult. Şi crema de 
gin cu tonic e foarte căutată. Urmaţi-mă, vă rog! Chiar nu 
mai trebuie să ne oprim aşa. 

Şi o luă la stânga. Coti la dreapta. Ajunseră la un şir lung 
de trepte. Domnul Wonka se lăsă să alunece pe balustradă. 
Cei trei copii îi urmară exemplul. Doamna Salt şi doamna 
Teavee, singurele femei rămase în grup, de-abia reuşeau să 
respire. Doamna Salt era o fiinţă masivă şi grasă, cu 
picioare scurte, şi răsufla asemenea unui rinocer. 

— Pe-aici! strigă domnul Wonka, făcând la stânga, în 
capătul scărilor. 

— Mai încet! gâfâi doamna Salt. 

— Imposibil, spuse domnul Wonka. N-o să ajungem 
niciodată la timp dacă încetinim. 

— S-ajungem unde? vru să ştie Veruca Salt. 

— Nu-ţi bate tu capul, o linişti domnul Wonka. Aşteaptă şi- 
ai să vezi. 


Veruca în Camera Alunelor. 

Domnul Wonka mergea de zor pe coridor. Pe următoarea 
uşă la care se opriră scria: „CAMERA ALUNELOR”. 

— Aşa, spuse domnul Wonka, opriţi-vă puţin aici, ţineţi-vă 
răsuflarea şi aruncaţi o privire prin geamul acestei uşi. Dar 
să nu intraţi! Indiferent ce-aţi face, să nu intraţi în CAMERA 
ALUNELOR! Dacă intraţi, deranjaţi veveriţele. 

Toată lumea se strânse în jurul uşii. 

— Oh, ia uite, bunicuţule, uite! strigă Charlie. 

— Veveriţe! răcni Veruca Salt. 

— Mii de bombe! exclamă Mike Teavee. 

Era o privelişte uluitoare. O sută de veveriţe şedeau 
frumos pe nişte tabureţi înalţi, în jurul unei mese 
încăpătoare. Pe masă se aflau grămăjoare peste grămăjoare 
de alune, iar veveriţele munceau nebuneşte să le 
descojească, cu o viteză fantastică. 

— Aceste veveriţe sunt dresate special să scoată alunele 
din cojile de lemn, explică domnul Wonka. 

— Dar de ce folosiţi veveriţe? se miră Mike Teavee. De ce 
nu-i puneţi pe Umpa-Lumpa să facă asta? 

— Pentru că, începu domnul Wonka, Umpa-Lumpa nu 
reuşesc să scoată alunele din coji într-o singură bucată. 
Întotdeauna le rup în două. Nimeni, în afară de veveriţe, nu 
reuşeşte să scoată întregi alunele din coajă, absolut de 
fiecare dată. E extrem de dificil. Însă, în fabrica mea, insist 
să se folosească numai alune întregi. De aceea, a trebuit să 
apelez la veveriţe ca să ducă treaba la bun sfârşit. Nu-i aşa 
că-i minunat cum scot alunele? Şi, observați, mai întâi 
ciocănesc fiecare nucă cu gheruţele, să se asigure că nu-i 
stricată! Dacă-i stricată, scoate un sunet sec, şi atunci nici 
nu se mai obosesc să le deschidă. Le aruncă direct pe 
toboganul de gunoi. Uitaţi acolo! Fiţi atenţi! Observaţi 
veverița aceea, foarte aproape de noi! Cred că a dat de una 
stricată! 

Urmăriră cu toţii cum micuța veveriţă ciocăni în coaja 
alunei. Îşi înclină capul să asculte cu atenţie, după care, cu 


o mişcare bruscă, azvârli aluna peste umăr, într-o groapă 
mare din podea. 

— Hei, mămico! strigă Veruca Salt pe neaşteptate. M-am 
hotărât, vreau o veveriţă! Ia-mi una din veveriţele alea! 

— Nu te prosti, scumpete, spuse doamna Salt. Toate cele 
de aici sunt ale domnului Wonka. 

— Ce-mi pasă mie? ţipă Veruca. Eu vreau una. N-am acasă 
decât doi câini, patru pisici şi şase iepuraşi, doi peruşi, trei 
canari şi un papagal verde, o broască ţestoasă, un acvariu 
cu peşti, şi o cuşcă cu şoricei albi, şi un hamster bătrân şi 
prost! Vreau o veveriţă! 

— Bine, odorul meu, zise împăciuitor doamna Salt. Mămica 
o să-ţi ia o veveriţă cu prima ocazie. 

— Dar nu vreau orice veveriţă bătrână! ţipă Veruca. Vreau 
o veveriţă dresată! 

În acest punct al discuţiei, domnul Salt, tatăl Verucăi, făcu 
un pas înainte. 

— Prea bine, domnule Wonka, rosti el, plin de sine, scoțând 
un portofel plin cu bani, cât ceri pe o veveriţă din asta 
scrântită? Zi-mi un preţ. 

— Nu sunt de vânzare, răspunse domnul Wonka. Nu poate 
să ia niciuna. 

— Cine zice că nu pot să iau? strigă Veruca. O să-nhaţ 
chiar în clipa asta o veveriţă doar pentru mine! 

— Nu! Încercă să o oprească domnul Wonka, cât putu de 
repede, însă era prea târziu. Fetiţa trântise deja uşa de 
perete şi năvălise înăuntru. 

În clipa în care îşi făcu apariţia în încăpere, o sută de 
veveriţe se opriră din activitatea lor şi o fixară cu ochişorii 
lor mici şi negri, ca nişte mărgeluşe. 

Veruca Salt se opri şi ea, întorcându-le privirea. Apoi, ochii 
îi căzură asupra unei veveriţe mărunţele, care stătea în 
capătul mesei, foarte aproape de ea. Veveriţa ţinea în 
lăbuţe o alună. 

— Bine, spuse Veruca, te iau pe tine! 


Întinse braţele să înhaţe veverița... Însă când făcu asta... 
În prima fracțiune de secundă în care mâinile începură săi 
se mişte, o străfulgerare, asemenea unui trăsnet cafeniu, 
scânteie în încăpere, şi toate veveriţele, până la una, făcură 
un salt uriaş şi aterizară pe corpul fetiţei. 

Douăzeci şi cinci puseră stăpânire pe braţul ei stâng şi i-l 
ţintuiră lângă corp. 

Alte douăzeci şi cinci puseră stăpânire pe braţul drept şi i-l 
ţintuiră şi pe acesta. 

Douăzeci şi cinci îi prinseră piciorul drept şi i-l ancorară la 
sol. 

Douăzeci şi patru o prinseră de piciorul stâng. 

Veveriţa rămasă (evident, şefa tuturor celorlalte) se sui pe 
umărul ei şi se apucă să cioc-cioc-ciocănească cu gheruţele 
capul sărmanei fetiţe. 

— Salvaţi-o! ţipă doamna Salt. Veruca! Întoarce-te! Ce-i 
fac? 

— O testează, să vadă dacă e o alună stricată, explică 
domnul Wonka. Priviţi! 

Veruca se zbătea cu furie, însă veveriţele o ţineau strâns, 
şi fetiţa nu se putea mişca. Veveriţa de pe umărul ei 
continua să o cioc-cioc-ciocănească în cap. 

Atunci, ca la un semn, toate veveriţele o trântiră pe Veruca 
la pământ şi începură să o târască pe podea. 

— Doamne sfinte, dar chiar e o alună stricată, până la 
urmă, spuse domnul Wonka. 

Capul trebuie să-i fi sunat gol de tot. 

Veruca dădea din picioare şi zbiera cât o ţinea gura, dar 
fără folos. Lăbuţele puternice o ţineau strâns şi nu-i dădeau 
nici o şansă să scape. 

— Unde o duc? chiţăi doamna Salt. 

— Acolo unde se duc şi celelalte alune stricate, spuse 
domnul Willy Wonka. Pe toboganul de la gunoi. 

— Măiculiţă, chiar se duce pe tobogan! exclamă domnul 
Salt, cu ochii pironiţi la fiica sa. 

— Atunci, salveaz-o! strigă doamna Salt. 


— Prea târziu, îi anunţă domnul Wonka. S-a dus! 

Şi aşa se şi întâmplase. 

— Dar unde? ţipă ascuţit doamna Salt, fluturându-şi 
braţele. Ce se-ntâmplă cu alunele stricate? Unde duce 
toboganul? 

— Acel tobogan special, o lămuri domnul Wonka, duce 
direct la marea conductă de colectare a gunoiului din toate 
părţile fabricii - tot ce s-a măturat de pe jos, cojile de 
cartofi, varza putrezită, capetele de peşte şi alte asemenea 
lucruri. 

— Şi cine mănâncă peşte, varză şi cartofi în fabrica asta, 
aş vrea să ştiu şi eu? întrebă Mike Teavee. 

— Eu, bineînţeles, răspunse domnul Wonka. Doar nu crezi 
că eu trăiesc cu boabe de cacao, nu? 

— Dar... dar... dar... zbieră doamna Salt, unde duce 
conducta aia mare, până la urmă? 

— Cum, păi la cuptor, fireşte, spuse calm domnul Wonka. 
La crematoriul pentru gunoaie. 

Doamna Salt îşi deschise gura uriaşa şi roşie şi începu să 
urle. 

— Nu vă faceţi griji, spuse domnul Wonka, există 
întotdeauna o şansă - poate au hotărât să nu-l aprindă 
astăzi. 

— O şansă! se tângui doamna Salt. Scumpa mea Veruca! 
Va fi... va fi... va fi prăjită ca un cârnat! 

— Chiar aşa, draga mea, i se alătură domnul Salt. Fii atent 
la mine acum, Wonka, adăugă el, cred că ai mers un pic 
prea departe de data asta, da, da. O fi fiică-mea cam 
arţăgoasă - nu mă feresc s-o recunosc —, dar asta nu 
înseamnă că poţi s-o prăjeşti ca pe-o alună. Trebuie să-ţi 
aduc la cunoştinţă că sunt extrem de supărat pe chestia 
asta, să ştii! 

— Vai, dar nu fiţi supărat, scumpul meu domn! îl rugă 
domnul Wonka. Mă aştept să apară dintr-o clipă-n alta. S-ar 
putea să nici nu fi alunecat pe tobogan. Poate că e prinsă 


chiar sub gaura de la intrare şi, dacă-i aşa, tot ce trebuie să 
faceţi e să intraţi şi să o trageţi de-acolo. 

Auzind una ca asta, domnul şi doamna Salt năvăliră 
amândoi în Camera Alunelor şi se repeziră să se uite în 
gaura din podea. 

— Veruca! urlă doamna Salt. Eşti acolo? 

Nu primi nici un răspuns. 

Doamna Salt se aplecă şi mai tare, să se uite mai bine. 
Îngenunchease chiar pe marginea gropii, cu capul în jos şi 
cu imensul posterior ridicat în aer, asemenea unei ciuperci 
gigantice. Era o poziţie tare periculoasă. Avea nevoie doar 
de puţin ajutor... un brânci delicat în locul potrivit... şi exact 
asta i-au dat şi veveriţele! 

Femeia căzu în groapă cu capul înainte, scoțând un țipăt 
strident, de papagal. 

— Doamne sfinte! exclamă domnul Salt, urmărind 
rostogolirea trupeşei sale soţii pe tobogan, ce de gunoi o să 
mai fie astăzi! O văzu cum e înghițită de beznă. Cum e acolo 
jos, Angina? strigă spre ea, aplecându-se ceva mai mult. 

Veveriţele se grăbiră să se strângă în spatele lui... 

— Ajutor! strigă el. 

Însă era deja în cădere, şi aşa că se duse pe tobogan, exact 
aşa cum făcuseră şi nevasta şi fiica lui ceva mai devreme. 

— Oh, Doamne! strigă Charlie, care privea spectacolul pe 
gemuleţ, împreună cu ceilalţi, ce-o să se întâmple cu ei 
acum? 

— Presupun că o să-i prindă cineva, la gura cealaltă a 
toboganului, îşi dădu cu presupusul domnul Wonka. 

— Dar cum rămâne cu crematoriul încins? vru să afle 
Charlie. 

— Îl aprind din două în două zile, zise domnul Wonka. 
Poate că azi e una dintre acele zile când nu funcţionează. 
Nu se ştie niciodată... s-ar putea să aibă noroc... 

— Şşşşt! zise bunicuţul Joe. Ascultaţi! Se mai aude un 
cântecel! 


De undeva, de pe coridor, se auzeau bătăi ritmate de tobe. 
Apoi, începu şi cântecelul: „Veruca Salt! 

Veruca Salt, pe-un tobogan, La gunoi s-a dus, morman, 

(Şi corect noi ne-am gândit C-ar fi foarte nimerit S-avem 
grijă de părinţi Să fie şi ei cuminţi.) 

Jos cu Veruca! Pe tobogan, Şi-aici, poate, ar fi normal Să 
spunem ca, în cădere, Diverşi prieteni îi vor cere Să uite ce- 
a lăsat în spate Ei rafinaţi n-or fi, se poate. 

Un cap de peşte retezat Astăzi în zori, de un bărbat. 

„Buna ziua! Ce mai faci? 

Mersi, bine, tu ce faci?” 

Un pic mai jos, pe tobogan, Alte resturi au un clan Şuncă, 
untură, osânză râncedă Pâine tare şi mucedă, Friptură de 
nemestecat, Un homar ce-a eşuat, Un crenvurst aşa de gri 
De la o poştă vârsta-i ştii. 

O nucă putredă, o pară amară, Ce-a lăsat pisica pe scară, 
Şi-alte lucruri de-acest fel Ce-ţi mută nasul de fel. 

Aceştia-s prietenii cei noi, Ce-i întâlneşte la gunoi. 

Şi-ăsta-i preţul ce-l plăteşte Singură că rătăceşte. 

Acum însă v-aţi gândit Că nu-i foarte nimerit Să-ncărcăm 
cu toată vina, Cu mustrarea şi ruşinea Pe fetiţă doar - e 
clar, N-ar putea Veruca doar Să fie aşa ciudată, Dacă n-ar fi 
răsfăţată. 

Şi cine-o răsfaţă, oare? 

Ştie careva sub soare? 

Cine-i face orice moft? 

Cine-a învăţat-o prost? 

Cine sunt cei vinovaţi? 

Cine? Mai şi întrebaţi? 

Vai! Dar nu priviţi departe Vinovaţii să se-arate; 

Ei sunt (şi ne scot din minţi) 

Iubitorii ei părinţi. 

De-asta suntem veseli noi Că şi ei sunt în gunoi.” 

Marele Lift de Sticlă 

— N-am văzut aşa ceva în viaţa mea! exclamă domnul 
Wonka. Dispar copiii ca iepurii în jobenul magicianului! Dar 


nu trebuie să vă îngrijoraţi! O să apară ei la ieşire! 

Domnul Wonka se uită la grupul restrâns care rămăsese 
cu el, pe coridor. Mai erau doar doi copii - Mike Teavee şi 
Charlie Bucket. Şi nu erau decât trei adulţi, domnul şi 
doamna 'Teavee şi bunicuţul Joe. 

— Mergem mai departe? întrebă domnul Wonka. 

— Oh, da! strigară într-un glas Charlie şi bunicuţul Joe. 

— Mă dor picioarele, se plânse Mike 'Teavee. Vreau să mă 
uit la televizor. 

— Dacă te dor picioarele, atunci ar fi mai bine să luăm 
liftul, propuse domnul Wonka. E-n direcţia asta. Haideţi! Să 
urcăm! 

Şi ţopăi pe hol către două uşi duble, care se deschiseră. 
Cei doi copii şi adulţii rămaşi se suiră în lift. Charlie Bucket 
căscă ochii de jur împrejurul lui, uluit. Era cel mai 
neobişnuit lift pe care-l văzuse vreodată. Erau butoane 
peste tot! Pereţii, până şi tavanul, erau acoperiţi în 
întregime de şiruri-şiruri de butonaşe negre! Se prea poate 
să fi fost câte o mie de butoane pe fiecare perete, ca să nu 
mai vorbim de cele o mie de pe plafon! Atunci, Charlie băgă 
de seamă că fiecare buton avea lipită lângă el câte o 
etichetă mititică, pe care scria în ce încăpere ajungi dacă 
apeşi pe respectivul buton. 

— Acesta nu este un simplu lift care merge în sus şi-n jos, 
anunţă cu mândrie domnul Wonka. Acest lift poate să 
meargă în lateral, în lungime, sau pieziş, sau în orice altă 
direcţie vă trece prin cap! Poate să vă ducă în orice 
încăpere din fabrică, indiferent unde s-ar afla ea! Doar 
apăsaţi pe buton... şi „...zang!” aţi şi pornit! 

— Fantastic! murmură bunicuţul Joe, căruia îi sclipeau 
ochii de entuziasm, la vederea şirurilor nesfârşite de 
butoane. 

— Liftul e fabricat în întregime din sticlă groasă, 
transparentă! declară domnul Wonka. Pereţii, uşa, plafonul, 
podeaua, totul e făcut din sticlă, să se poată vedea în afara 
lui! 


— Da' nici n-ai ce să vezi! se pronunţă indignat Mike 
Teavee. 

— Alege un buton! îl îndemnă domnul Wonka. Cei doi copii 
pot să apese, fiecare, pe câte un buton. Aşa că alegeţi-vă 
câte un buton! Grăbiţi-vă! În fiecare încăpere se pregăteşte 
ceva delicios şi minunat. 

Charlie începu cu repeziciune să citească unele dintre 
etichetele înşirate lângă butoane. 

„MINĂ DE EXTRAGERE A BOMBOANELOR-ROCĂ - 400 
DE METRI ADÂNCIME”, scria pe una. 

„PATINOARE DE ÎNGHEȚATĂ CU NUCĂ DE cocos”, scria 
pe alta. 

Apoi... „PISTOALE CU SUC DE CĂPŞUNI”. „POMI CU 
TRUFE DE MERE, DE PLANTAT ÎN GRĂDINĂ - TOATE 
MĂRIMILE”. 

„BOMBOANĂ EXPLOZIVĂ PENTRU INAMICI”. 

„JELEURI LUMINOASE, DE MÂNCAT SEARA, ÎN PAT”. 

„TABLETE MENTOLATE PENTRU BĂIEŢELUL DIN 
VECINI - Il VOR ÎNVERZI DINŢII VREME DE O LUNĂ”. 

„CARAMELE-PLOMBĂ - NU MAI AVEŢI NEVOIE DE 
DENTIST”. 

„BATON CLEIOS PENTRU PĂRINŢI GURALIVI”. 

„BOMBOANE-SĂLTĂREŢE, CARE ŢOPĂIE ÎNCÂNTĂTOR 
ÎN BURTICI DUPĂ ÎNGHIŢIRE”. 

„BATOANE INVIZIBILE DE CIOCOLATĂ, DE RONŢĂIT ÎN 
TIMPUL OREI”. 

„CREIOANE ACOPERITE ÎN ACADEA, PENTRU SUPT”. 

„PISCINE CU LIMONADĂ ACIDULATĂ”. 

„FONDANTĂ MAGICĂ MANUALĂ - CÂND O ŢII ÎN MÂNĂ, 
II SIMŢI GUSTUL ÎN GURĂ”. 

„PICĂTURI DE CURCUBEU - DUPĂ CE LE SUGEŢI, 
PUTEŢI SCUIPA ÎN ŞASE CULORI”. 

— Haideţi, haideţi, strigă domnul Wonka. Nu putem zăbovi 
toată ziua! 

— Nu există şi o Cameră cu Televizor între toate astea? 
vru să ştie Mike Ileavee. 


— Fireşte că există şi o cameră cu televizor, spuse domnul 
Wonka. Apeşi pe butonul de-acolo - indică el cu degetul. Pe 
eticheta de lângă buton scria „TELEVIZOR DE 
CIOCOLATĂ”. 

— Iu-huu! se entuziasmă Mike 'Teavee. Asta-i de mine! 

Întinse degetul mare şi apăsă pe buton. De îndată, se auzi 
un huruit nemaipomenit. Uşile se închiseră cu zgomot şi 
liftul ţâşni ca înţepat de o viespe. Numai că ţâşni pieziş! Toţi 
pasagerii (cu excepţia domnului Wonka, care se ţinea de o 
cureluşă agăţată de tavan) se dezechilibrară şi căzură pe 
podea. 

— Hopa sus, hopa sus! le strigă domnul Wonka, 
prăpădindu-se de râs. 

Numai ca, tocmai când se străduiau ei să se ridice, liftul îşi 
schimbă direcţia şi coti brusc la o curbă, aşa că se treziră 
din nou pe jos. 

— Ajutor! strigă doamna Ieavee. 

— Luaţi-mă de mână, doamnă, se oferi domnul Wonka, 
galant. Aşa! Acum, ţine-ţi-vă de cureluşă! Toată lumea să se 
ţină de curele! Călătoria nu s-a sfârşit încă! 

Bătrânul bunicuţ Joe se opinti să se ridice şi să apuce o 
cureluşă. Micuţul Charlie, care nu avea nici o şansă să 
ajungă atât de sus, îşi încolăci braţele în jurul picioarelor 
bunicuţului Joe şi se ţinu strâns de ele. 

Liftul zbura cu viteza unei rachete, începea să urce. 
Mergea din ce în ce mai sus, pe o rută piezişă şi abruptă, de 
parcă ar fi urcat o colină foarte abruptă. Apoi, pe 
neaşteptate, ca şi când ar fi ajuns în vârful acesteia şi ar fi 
trecut peste o prăpastie, se prăbuşi ca un bolovan, şi 
Charlie simţi cum stomăcelul i se ridică în gât, în vreme ce 
bunicuţul Joe striga: 

— Ilu-huuu! Am plecat! Şi doamna Teavee urlă: 

— S-a rupt funia! O să ne prăbuşim! 

lar domnul Wonka spuse: 

— Calmaţi-vă, scumpă doamnă, şi o bătu prieteneşte pe 
umăr, să o calmeze. 


Atunci, bunicuţul Joe se uită în jos, la Charlie, care îl 
strângea de picioare, şi întrebă: 

— 'Te simţi bine, Charlie? 

Şi Charlie strigă: 

— Îmi place la nebunie! Parcă ne-am da în montagnes 
russes! 

Şi, prin pereţii de sticlă ai liftului, prinseră, în viteză, 
câteva frânturi de lucruri ciudate şi minunate ce aveau loc 
în alte încăperi... 

Un burlan enorm, din care ţâşnea o chestie maro, 
lipicioasă, ce se revărsa pe podea... 

Un munte imens, încreţit, făcut în întregime din fondant, 
cu Umpa-Lumpa (prinşi cu sfori, pentru siguranţă) 
smulgând bucăţi mari de fondant de pe laturi... 

O maşină care împrăştia o pudră albă, ca o furtună de 
zăpadă... 

Un lac de caramel fierbinte, din care ieşeau aburi... 

Un sat de Umpa-Lumpa, cu căsuțe şi străduţe şi sute de 
copii Umpa-Lumpa, nu mai mari de cincisprezece 
centimetri, care se jucau pe stradă... 

Acum, liftul părea să meargă din nou la orizontală, numai 
că gonea mai iute ca niciodată, şi Charlie auzea şuieratul 
vântului, în timp ce vehiculul se avânta înainte... şi se 
răsucea... şi se întorcea... şi se ducea în sus... şi o lua în 
Jos... şi... 

— O să vomit! zbieră doamna 'leavee, verde la faţă. 

— Vă rog să nu vomitaţi, comentă domnul Wonka. 

— Încercaţi să mă opriţi! îl provocă doamna Teavee. 

— Bine, atunci ţineţi asta, spuse domnul Wonka, scoţându- 
şi magnificul joben negru de pe cap şi răsturnându-l cu 
fundul în sus, ţinându-l în faţa gurii doamnei Teavee. 

— Opriţi grozăvia asta! comandă domnul Teavee. 

— Nu pot să fac asta, îi răspunse domnul Wonka. Nu se 
opreşte decât atunci când ajunge la destinaţie. Pot doar să 
sper că nu foloseşte nimeni celălalt lift în acest moment. 

— Care celălalt lift? urlă doamna Teavee. 


— Cel care merge în direcţia opusă acestuia, pe aceeaşi 
linie, explică domnul Wonka. 

— Să fiu al naibii! strigă domnul Teavee. Adică, s-ar putea 
să ne ciocnim? 

— Până acum, am avut noroc, mărturisi domnul Wonka. 

— Acum chiar că vomit! zbieră doamna Ieavee. 

— Nu, nu! o rugă domnul Wonka. Nu acum! Aproape am 
ajuns! Nu-mi stricaţi bunătate de joben! 

În secunda următoare, cu un scrâşnit de frâne, liftul 
începu să încetinească, după care se opri de tot. 

— Ce mai cursă! exclamă domnul Teavee, ştergându-şi faţa 
mare şi asudată cu batista. 

— Nu mai merg în aşa ceva! gâfâi doamna Teavee. 

Uşile se deschiseră larg. 

— O clipă, doar! spuse domnul Wonka. Ascultaţi-mă cu 
atenţie! Vreau ca toată lumea să umble cu grijă în această 
cameră. Pe-aici sunt lucruri periculoase, cu care nu trebuie 
să vă jucaţi. 

Camera cu Televizorul de Ciocolată. 

Familia 'Teavee, împreună cu Charlie şi cu bunicuţul Joe, 
păşiră din lift într-o cameră ameţitor de luminoasă şi orbitor 
de albă, încât se frecară la ochi de durere şi se opriră din 
mers. Domnul Wonka îi dădu fiecăruia câte o pereche de 
ochelari întunecaţi, zicând: 

— Puneţi-vă ăştia repede! Şi nu vi-i scoateţi, indiferent de 
faceţi! Lumina asta poate să vă orbească! 

De cum îşi puse ochelarii întunecaţi, Charlie izbuti să 
privească în jurul său. Văzu că era într-o încăpere lungă şi 
îngustă, zugrăvită complet în alb. Până şi podeaua era albă, 
şi nu se zărea nici un fir de praf pe nicăieri. Din tavan, 
lămpi uriaşe atârnau şi scăldau camera într-o lumină 
puternică, alb-albastră. În afara extremităților încăperii, 
aceasta era complet goală. La un capăt, se afla o uriaşă 
cameră de luat vederi pe roţi, în jurul căreia se înghesuiau 
o armată de Umpa-Lumpa, care îi ungeau încheieturile, îi 
potriveau butoanele şi îi lustruiau lentila imensă, de sticlă. 


Umpa-Lumpa erau îmbrăcaţi într-un mod extrem de ciudat. 
Purtau costume de astronauți, de un roşu-aprins, cu măşti 
şi glugi - arătau exact ca nişte costume de astronauți, chiar 
dacă poate nu erau - şi lucrau într-o linişte desăvârşită. 
Privindu-i, pe Charlie îl încercă un sentiment bizar, de 
pericol. Era ceva primejdios în toată această afacere, şi 
Umpa-Lumpa erau conştienţi de acest lucru. Nu mai 
sporovăiau şi nici nu cântau, ci se mişcau încet şi cu mare 
băgare de seamă în jurul uriaşului aparat negru, în 
costumele lor stacojii. 

În capătul celălalt al încăperii, la vreo cincizeci de paşi 
depărtare de aparat, un singur Umpa-Lumpa (care purta şi 
el un costum de astronaut) stătea la o masă neagră, 
zgâindu-se la ecranul unui televizor imens. 

— lată c-am ajuns! exclamă domnul Wonka, ţopăind 
încoace şi-ncolo de bucurie. Aceasta este Camera de 
Testare a celei mai recente şi mai mari invenţii ale mele - 
Televizorul de Ciocolată! 

— Dar ce este Televizorul de Ciocolată? întrebă Mike 
Teavee. 

— Dumnezeule, copile, nu mă mai întrerupe! îl apostrofă 
domnul Wonka. Funcţionează cu ajutorul televizorului. Mie, 
personal, nu-mi place televizorul. Presupun că nu-i o 
problemă, în doze mici, însă copiii nu par capabili să ia doar 
doze mici de emisiuni. Ei vor să stea în faţa lui cât e ziulica 
de lungă şi să se holbeze la nesfârşit la ecran... 

— Da, ăsta-s eu! confirmă Mike 'Teavee. 

— Taci din gură! spuse domnul Teavee. 

— Mulţumesc, şopti domnul Wonka. Acum, am să vă spun 
cum funcţionează acest uluitor televizor. Numai că, mai 
întâi, ştiţi cum funcţionează televizoarele obişnuite? E 
foarte simplu. În primul rând, când se înregistrează o 
imagine, avem un aparat imens, cu care se fotografiază 
ceva. Aceste fotografii sunt apoi împărţite în milioane de 
bucățele infime, care sunt trimise în aer prin intermediul 
electricităţii, în aer, ele tot zbârnâie peste tot, până dau de 


antena de pe acoperişul casei cuiva. Atunci, coboară 
fulgerător pe firul care duce în spatele televizorului, şi 
acolo se tot scutură şi tremură, până când, în cele din urmă, 
fiecare bucăţică din cele câteva milioane ajunge la locul ei 
(exact ca într-un joc de puzzle), şi presto! - imaginea apare 
pe ecran... 

— Asta nu e exact ce se întâmplă, comentă Mike 'Teavee. 

— Sunt un pic cam tare de urechea stângă, spuse domnul 
Wonka. Trebuie să mă scuzi dacă nu aud tot ce spui. 

— Am spus că asta nu e exact ce se întâmplă! răcni Mike 
Teavee. 

— Eşti un băiat drăguţ, aprecie domnul Wonka, numai că 
vorbeşti prea mult. Să revenim! Când am văzut, pentru 
prima dată, cum funcţionează televizoarele obişnuite, mi-a 
venit o idee fantastică. „la să vedem, am strigat eu, dacă 
oamenii ăştia pot să împartă o imagine în milioane de 
bucățele, pe care să le trimită zbârnâind în aer, şi să le 
pună la loc în capătul celalalt, de ce n-aş putea eu să fac 
acelaşi lucru cu un baton de ciocolată? De ce n-aş putea eu 
trimite un baton adevărat de ciocolată să zbârnâie în 
bucățele infime prin aer, şi-apoi să reunesc bucăţelele în 
capătul celălalt, gata să fie mâncate?” 

— E imposibil! sări Mike Teavee. 

— Crezi? strigă domnul Wonka. Ei bine, ia urmăreşte-mă! 
O să trimit un baton din cea mai bună ciocolată de-a mea 
dintr-un capăt al încăperii în celălalt - cu ajutorul 
televizorului! Pregătiţi-vă, voi, de-acolo! Aduceţi ciocolata! 

Pe dată, şase Umpa-Lumpa mărşăluiră în faţă, cărând pe 
umeri cel mai mare baton de ciocolată pe care-l văzuse 
Charlie în viaţa lui. Era cam cât salteaua pe care dormea el 
acasă. 

— Trebuie să fie mare, explică domnul Wonka, pentru că, 
atunci când trimiţi ceva cu televizorul, întotdeauna ajunge 
cu mult mai mic decât atunci când a intrat. Chiar şi în cazul 
televiziunii obişnuite, când se imprimă imaginea unui om 
masiv, pe ecran el nu apare mai mare decât un creion, nu? 


Hai să vedem, atunci! Pregătiţi-vă! Nu, nu! Stop! Opriţi 
totul! Tu de-acolo! Mike 'Teavee! Du-te mai în spate! Eşti 
prea aproape de cameră! Din chestia aia ies nişte raze 
periculoase! 'Te-ar putea împărţi într-un milion de bucățele 
într-o secundă! De-asta poartă Umpa-Lumpa costume de 
astronauți! Ca să-i protejeze! Aşa! Acum e mai bine! ŞIi- 
acum... porniţi! 

Un Umpa-Lumpa puse mâna pe un întrerupător mare şi îl 
dădu în jos. 

Un fulger orbitor străbătu încăperea. 

— A dispărut ciocolata! strigă bunicuţul Joe, agitându-şi 
braţele. 

Şi avea dreptate! Enorma bucată de ciocolată se 
evaporase de-a dreptul! 

— E pe drum! exclamă domnul Wonka. Goneşte acum în 
aerul de deasupra capetelor noastre, împărţită într-un 
milion de fărâmiţe. Iute! Veniţi aici! Şi o zbughi în capătul 
celălalt al camerei, unde se afla ecranul uriaş, urmat de toţi 
ceilalţi. Priviţi ecranul! strigă el. Vine acuma! Ia uitaţi! 

Ecranul pâlpâi şi se aprinse. Apoi, deodată, un mic baton 
de ciocolată apăru chiar în mijlocul lui. 

— Ia-o! strigă domnul Wonka, din ce în ce mai 
entuziasmat. 

— Da' cum s-o iau? întrebă Mike Teavee, râzând. E doar o 
imagine pe un ecran de televizor! 

— Charlie Bucket! strigă domnul Wonka. Ia-o tu! Întinde 
mâna şi ia-o! 

Charlie întinse mâna şi atinse ecranul şi, brusc, batonul de 
ciocolată îi apăru între degete. Rămase atât de surprins, că 
era cât pe ce să îl scape. 

— Mănâncă ciocolata! strigă domnul Wonka. Haide, 
mănânc-o! O să fie delicioasă! E aceeaşi bucată! S-a făcut 
mai mică în timpul călătorie, asta-i tot! 

— E absolut fantastic! suspină bunicuţul Joe. E... e...e un 
miracol! 


— Închipuiţi-vă, strigă domnul Wonka, ce-o să fie când o să 
încep să folosesc metoda în toată ţara... o să staţi acasă şi-o 
să vă uitaţi la televizor, când, deodată, o să apară un semnal 
publicitar şi o voce o să spună: „MÂNCAŢI CIOCOLATA 
WONKA! E CEA MAI BUNĂ DIN LUME! DACĂ NU NE 
CREDEŢI, ÎNCERCAŢI UNA - ACUM!” Şi doar o să întindeţi 
mâna şi o să luaţi una! Ce ziceţi de asta, ei? 

— Grozav! exclamă bunicuţul Joe. O să schimbe lumea! 

Mike 'Tleavee e trimis cu televizorul. 

Mike Teavee era chiar mai entuziasmat decât bunicuţul 
Joe la vederea batonului de ciocolată trimis cu televizorul. 

— Dar, domnule Wonka, zbieră el, puteţi trimite şi alte 
lucruri prin aer, în acelaşi fel? Cereale pentru micul dejun, 
să zicem? 

— Oh, să mă ferească sfântul! Nu pomeni de chestia aia 
dezgustătoare de faţă cu mine! Ştii din ce sunt făcute 
cerealele pentru micul dejun? Din bucăţelele alea creţe de 
lemn care rămân în ascuţitori! 

— Dar aţi putea să le trimiteţi cu televizorul, dacă aţi vrea, 
aşa cum faceţi cu ciocolata? întrebă Mike Teavee. 

— Bineînţeles că aş putea! 

— Dar oameni? se interesă Mike Teavee. Aţi putea să 
trimiteţi o persoană dintr-un loc în altul, în acelaşi mod? 

— O persoană! striga domnul Wonka. Nu eşti întreg la 
minte? 

— Dar s-ar putea face? 

— Dumnezeule, copile, chiar nu ştiu... presupun că da... 
da, sunt aproape sigur... fireşte că aş putea... n-aş vrea să- 
mi asum riscul, totuşi... s-ar putea să aibă nişte rezultate 
foarte urâte... 

Însă Mike Teavee plecase deja şi era în plină goană. În 
momentul în care îl auzise pe domnul Wonka spunând: 
„Sunt aproape sigur... fireşte că aş putea...”, se răsuci pe 
călcâie şi o zbughise la fugă, spre capătul celălalt al 
încăperii, unde se afla imensa cameră de luat vederi. 


— Uitaţi-vă la mine! strigă el. O să fiu prima persoană din 
lume trimisă cu televizorul! 

— Nu, nu, nu, nu! se opuse domnul Wonka. 

— Mike! urlă după el doamna Teavee. Stai! întoarce-te! O 
să te împarţi într-un milion de bucățele! 

Numai că Mike Teavee era de neoprit. Smintitul băiat se 
avânta mai departe şi, când ajunse la imensul aparat, sări 
direct la întrerupător, făcându-şi loc printre Umpa-Lumpa. 

— Ne vedem mai încolo! strigă el, trăgând de manetă. 

De îndată ce făcu acest lucru, sări direct în lumina 
orbitoare a puternicei lentile. 

Urmă un fulger extraordinar. 

Şi imediat se lăsă tăcerea. 

Apoi, doamna Ieavee o luă şi ea la fugă... dar se opri 
înmărmurită în mijlocul camerei... Rămase acolo 
împietrită... cu ochii la locul unde stătuse fiul ei... şi gura 
cea mare şi roşie i se căscă şi începu să zbiere: 

— A dispărut! A dispărut! 

— Dumnezeule, a dispărut! urlă şi domnul Teavee. 

Domnul Wonka veni în grabă şi puse cu blândeţe mâna pe 
umărul doamnei Leavee. 

— Va trebui să sperăm că va fi bine, spuse el. Trebuie să 
ne rugăm ca băieţelul dumneavoastră să apară nevătămat 
în partea cealaltă. 

— Mike! ţipă doamna Teavee, ţinându-se cu mâinile de 
cap. Unde eşti? 

— Îţi spun eu unde e, zise domnul Teavee, zumzăie pe 
deasupra capetelor noastre, într-un milion de bucățele! 

— Nu vreau să mai aud despre asta! Se tângui doamna 
Teavee. 

— Trebuie să urmărim televizorul, spuse domnul Wonka. 
Poate să apară dintr-o clipă în alta. 

Domnul şi doamna Teavee, bunicuţul Joe şi Charlie, însoţiţi 
de domnul Wonka, se strânseră cu toţii în jurul 
televizorului, concentrându-şi atenţia asupra ecranului. 
Ecranul rămânea tot gol. 


— Îi ia al naibii de mult să apară, observă domnul Teavee, 
ştergându-se pe frunte. 

— Oh, Doamne! Oh, Doamne! repetă domnul Wonka. Sper 
din tot sufletul că nu rămâne nici o parte din el în urmă. 

— Ce naiba vreţi să spuneţi cu asta? întrebă pe un ton 
tăios domnul Teavee. 

— Nu vreau să vă alarmez, explică domnul Wonka, dar se 
mai întâmplă uneori ca doar jumătate din bucățele să 
găsească drumul până la televizor. Aşa am păţit săptămâna 
trecută. Nu ştiu de ce, dar rezultatul a fost doar o jumătate 
de baton de ciocolată. 

Doamna 'leavee lăsă să-i scape un urlet de groază. 

— Vreţi să spuneţi că doar jumătate din Mike o să se 
întoarcă la noi? ţipă ea. 

— Să sperăm că e jumătatea superioară, se pronunţă 
domnul Teavee. 

— Opriţi orice activitate! ceru domnul Wonka. Priviţi 
ecranul! Se întâmplă ceva! 

Ecranul începuse să pâlpâie dintr-odată. 

Apoi, apărură câteva linii. 

Domnul Wonka învârti de un buton şi liniile vălurite 
dispărură. 

Acum, foarte lent, ecranul începu să devină din ce în ce 
mai luminos. 

— Vine! strigă domnul Wonka. Da, el el 

— E întreg? întrebă plângând doamna 'Teavee. 

— Nu sunt sigur, răspunse domnul Wonka. E prea 
devreme să ne pronunţăm. 

Ştearsă la început, apoi cu fiecare secundă din ce în ce 
mai clară, imaginea lui Mike Teavee apăru pe ecran. Băiatul 
stătea în picioare, făcea cu mâna la public şi un rânjet i se 
lăbărţa pe faţă, de la o ureche la alta. 

— Dar e pitic! exclamă domnul Teavee. 

— Mike, ţipă doamna Teavee, te simţi bine? Îţi lipseşte 
vreo parte a corpului? 

— N-o să mai crească? urlă domnul Teavee. 


— Vorbeşte cu mine, Mike! ţipă doamna Teavee. Spune 
ceva! Spune-mi că eşti bine! 

Un glăscior pierit, nu mai tare decât un chiţăit de şoricel, 
se auzi dinspre televizor: 

— Bună, mami! Bună, tati! la uitaţi-vă la mine! Sunt prima 
persoană trimisă vreodată cu televizorul! 

— Luaţi-l de-acolo! ordonă domnul Wonka. Repede! 

Doamna 'leavee întinse iute mâna şi culese silueta 
minusculă a lui Mike Teavee de pe ecran. 

— Uraaa! strigă domnul Wonka. E întreg! E întreg şi 
nevătămat! 

— Numiţi chestia asta nevătămat? îl repezi doamna 
Teavee, fixând cu privirea grăuntele de băiat care, acum, 
alerga încoace şi-ncolo în palma ei, agitându-şi pistoalele în 
aer. 

N-avea, cu siguranţă, mai mult de doi centimetri. 

— S-a micşorat! spuse domnul Teavee. 

— Fireşte că s-a micşorat, confirmă domnul Wonka. Dar la 
ce vă aşteptaţi? 

— Dar asta e groaznic! se jeli doamna Teavee. Ce-o să ne 
facem acum? 

— Nu putem să-l trimitem la şcoală în halul ăsta, spuse şi 
domnul Teavee. O să calce colegii pe el! O să-l zdrobească! 

— Nu va fi în stare să facă nimic! ţipă doamna Teavee. 

— Ba da, o să fac ceva! chiţăi glăsciorul lui Mike 'Teavee. O 
să pot să mă uit la televizor! 

— Niciodată! bubui domnul Teavee. O să arunc televizorul 
pe fereastră, cum ajungem acasă. M-am săturat de 
televizor! 

Auzind aceste cuvinte, Mike Teavee intră într-o criză 
teribilă. Începu să ţopăie în palma mamei sale, ţipând şi 
zbierând şi încercând să o muşte de degete: 

— Vreau să mă uit la televizor! Vreau să mă uit la 
televizor! Vreau să mă uit la televizor! 

— Poftim! Dă-mi-l mie! ceru domnul Teavee, care îl şi luă 
pe băieţel şi îl vâri în buzunarul de la piept al hainei, peste 


care îndesă o batistă. 

Scâncete şi ţipete se auzeau din buzunarul care tremura, 
semn că furiosul prizonier se lupta să iasă. 

— Vai, domnule Wonka, se văită doamna Teavee, cum o să-l 
facem să crească? 

— Ei bine, spuse domnul Wonka, mângâindu-şi barba şi 
aţintindu-şi privirea în tavan, trebuie să mărturisesc că e o 
chestiune foarte delicată. Numai că băieţeii sunt extrem de 
săritori şi de elastici. Se întind nebuneşte. Aşa că, iată ce zic 
eu să facem: îl băgăm într-o maşină specială, pe care testez 
capacitatea de alungire a gumei de mestecat. Poate că o să- 
| aducă la dimensiunile pe care le-a avut. 

— Vai, vă mulţumesc din suflet! exclamă doamna leavee. 

— Pentru puţin, stimată doamnă. 

— Cât de mult credeţi că se va întinde? vru să afle domnul 
Teavee. 

— Poate câţiva kilometri, îşi dădu cu părerea domnul 
Wonka. Cine ştie? Numai că o să fie îngrozitor de subţire. 
Toate lucrurile se subţiază, când le întinzi. 

— Adică, aşa, ca guma? întrebă domnul Teavee. 

— Exact. 

— Cât de subţire o să fie? întrebă neliniştită doamna 
Teavee. 

— N-am nici cea mai vagă idee, recunoscu domnul Wonka. 
Şi, oricum, nu prea contează, pentru că o să-l îngrăşăm noi 
repede la loc. Tot ce trebuie să facem e să-i dăm o 
supradoză triplă din minunata mea Bomboană 
Supervitamină. Această bomboană conţine cantităţi imense 
de vitaminele A şi B, precum şi vitamina C, vitamina E, 
vitamina F, vitamina G, vitamina I, vitamina J, vitamina K, 
vitamina L, vitamina M, vitamina N, vitamina O, vitamina P 
vitamina Q, vitamina R, vitamina U, vitamina V, vitamina W, 
vitamina X, vitamina Y şi, mă credeţi sau nu, vitamina Z! 
Singurele vitamine pe care nu le are sunt vitamina S, care îl 
face stupid, şi vitamina H, pentru ca îl face să hohotească 
toată ziua, ca o hienă. Dar are, într-o cantitate foarte mică, 


cea mai rară şi mai magică vitamina dintre toate - vitamina 
Wonka. 

— Şi ce îi face acea vitamină? întrebă neliniştit domnul 
Teavee. 

— Îi face degetele de la picioare să crească la fel de lungi 
ca acelea de la mâini... 

— Oh, nu! strigă doamna Ieavee. 

— Nu vă pripiţi, spuse domnul Wonka. E ceva foarte 
folositor. Va putea să cânte la pian cu picioarele. 

— Dar, domnule Wonka... 

— Nu mă contraziceţi, vă rog! zise domnul Wonka, care se 
întoarse şi pocni de trei ori din degete. Imediat apăru un 
Umpa-Lumpa chiar lângă el. Astea sunt ordinele, îl înştiinţă 
domnul Wonka, înmânându-i lui Umpa-Lumpa o bucăţică de 
hârtie pe care erau scrise instrucţiunile pe larg. Şi găseşti 
băiatul în buzunarul tatălui său. La drum! La revedere, 
domnule 'Teavee! La revedere, doamnă Ieavee! Şi, vă rog, 
să nu vă îngrijoraţi prea tare! 'Iotul o să se termine cu bine, 
ştiţi - absolut totul... 

În capătul opus al camerei, Umpa-Lumpa aflaţi în jurul 
aparatului gigantic băteau deja în tobele lor micuţe, 
pornind să se zbânţuie în ritmul muzicii. 

Micuţul Charlie îl apucă de mână pe bunicuţul Joe şi 
amândoi rămaseră lângă domnul Wonka, în mijlocul 
încăperii lungi şi luminoase, ascultându-i pe Umpa-Lumpa. 
Şi iată ce cântau: „Lucrul cel mai important Pe care l-am 
învăţat E: copilul nu se lasă La televizor, în casă — 

Mai bine nu-l cumpăraţi Şi-n priză nu îl băgaţi. 

În toate casele în care-am fost Se zgâiau toţi, fără rost, 
Trândăvesc, se irosesc, Şi ochii din cap le ies, 

(leri pe seara, am zărit Undeva, la asfinţit. 

Cam doişpe ochişori căscaţi, Pe-o duşumea aruncaţi.) 

Stau aţintiţi şi se zgâiesc, Şi ca hipnotizaţi trăiesc, Şi 
porcăria idioată Pe toţi ai zice că-i îmbată. 

O, da, ştim c-aşa-s mai cuminţi, Nu îşi mai scot vreo doi- 
trei dinţi, Nu se mai caţără-n copaci, Şi cina poţi şi tu s-o 


faci, Şi chiar desert să pregăteşti — 

Dar ai stat să te gândeşti, Să te-ntrebi ce efect are La o 
astfel de putoare? 

SIMŢURILE-S AMORŢIIE; 

IMAGINAŢIA-I PE SFÂRŞITE, MINTEA-N CAP S-A CAM 
TOPIT, PLODUL AŞA S-A TÂMPIT, CĂ ÎN STARE NU MAI 
ESTE SĂ-NŢELEAGĂ VREO POVESTE! 

CREIERU-I MOALE CA BRÂNZA, 1 SE SCURGE CA 
OSÂNZA, ŞI A GÂNDI NU MAI POATE, DOAR VEDEREA-I 
ŢINE PARTE! 

„Bine! veţi striga, Aşa el. 

Dar, dacă obiectul nu e, Cum să-i ţinem ocupați Pe scumpii 
noştri? Explicaţi!” 

Drept răspuns, vom întreba: 

Ce făceau scumpii cândva, Când stăteau cuminţi prin case, 
Dar monstrul nu se inventase? 

Aţi şi uitat? Nu ştiţi, măcar? 

O spunem noi, tare şi rar: 

CITEAU! CITEAU, CITEAU, Şi, mai apoi, se apucau Să 
citească iar. Ferească sfântul! 

Din viaţă, jumate trecea ca vântul Cu cărţile din bibliotecă! 

La copii în cameră, potecă Făceai printre cărţi - pe jos 
Împrăştiate erau - frumos! 

Pe rafturi, rânduri-rânduri stau, Pe lângă pat se- 
ngrămădeau Alte grămezi, să le citeşti! 

Aşa fantastice poveşti Cu ţigani şi cu balauri, Regine şi 
pirați mauri, Cu comori, şi-ndepărtate Ţinuturi la 
miazănoapte. 

Caraghioşi cu pantaloni mov, Elefanţi, şi chiar şi-un clovn, 
Canibali lâng-un cazan Unde fierbe un vlăjgan. 

(Miroase bine, cine-i oare? 

Doamne, e chiar nea Mardare!) 

Mititeii se-amuzau Cu Beatrix Potter dansau, Cu Squirrel 
Nutkin, Pigling Bland, Şi doamna Tiggy-Winkle - învățând 
Cum şi-a luat cămila cocoaşa, De ce melcul îşi cară casa, 
Cum furnica tot munceşte Când greierele trândăveşte. 


Oh, ce de cărţi mai citeau Copiii când televizor n-aveau! 

Vă spunem cu binişorul S-aruncaţi televizorul Şi, când 
acesta dispare, O bibliotecă apare. 

Umpleţi rafturile toate Cu cărţile nenumărate Apărute 
vreodată. 

Ignoraţi acea ciudată Privire fără cuvinte Ce copilul o 
trimite. 

Nu luaţi măcar în seamă Zbieretele de alarmă, Pe cei cu 
disperate feţe Care vă lovesc cu bețe — 

Nu vă temeţi - vă promitem, Într-o săptămână, două, 
Odrasla este ca nouă. 

Sătui de-atâta lenevit, Toţi s-or pune pe citit. 

Când se-apucă, măi, să fie! 

Observaţi ce bucurie Inimile le inundă; 

Şi, captaţi de-această undă, Într-atât le va plăcea, Încât se 
vor minuna Ce-au văzut la acea maşină Ridicolă şi cretină, 
La acel îngreţoşător Ecran de televizor! 

Mai târziu, toţi copilaşii Vă vor mulţumi, pungaşii, Pentru 
gestul minunat. 

P. S. Cu Mike Teavee nu am aflat Cum trebuie procedat. 

Vom aştepta să vedem De putem să îl aducem Să nu 
depăşească poarta. 

De nu —îşi merită soarta.” 

A rămas doar Charlie 

— Ce cameră urmează? întrebă domnul Wonka, răsucindu- 
se pe călcâie şi îndreptându-se ca săgeata în lift. Haideţi! 
Grăbiţi-vă! Trebuie să pornim! Şi câţi copii au rămas? 

Micuţul Charlie se uită la bunicuţul Joe, iar bunicuţul Joe 
se uită la micuțul Charlie. 

— Dar, domnule Wonka, strigă bunicuţul Joe după acesta, 
n-a mai rămas... n-a mai rămas decât Charlie. 

Domnul Wonka se răsuci şi îi aruncă o privire lungă lui 
Charlie. 

Se făcu linişte. Charlie stătea acolo, ţinându-l strâns de 
mână pe bunicuţul Joe. 


— Vrei să spui că doar tu ai rămas? zise domnul Wonka, 
prefăcându-se surprins. 

— Păi, da, şopti Charlie. Da. 

Domnul Wonka explodă de fericire. 

— Dar, dragul meu băiat, exclamă el, asta înseamnă că ai 
câştigat! leşi val-vârtej din lift şi porni să scuture atât de 
riguros mâna lui Charlie, că era cât pe ce să i-o rupă. Oh, 
felicitările mele! strigă el. Cât mă bucur! Sunt absolut 
încântat! Nici că se putea mai bine! Ce minunat! Am avut 
eu o presimţire, să ştii, chiar de la început, că tu ai să fii 
acela! Bravo, Charlie, bravo! E grozav! Acum abia începe 
distracţia cea mare! Dar nu trebuie să zăbovim! Nu trebuie 
să tândălim! Acum avem chiar mai puţin timp decât înainte! 
Avem un număr enorm de treburi până la sfârşitul zilei! 
Gândeşte-te doar la câte aranjamente trebuie să facem! Şi 
câte persoane să aducem! Dar, din fericire pentru noi, avem 
Marele Lift de Sticlă, ca să grăbim lucrurile! Hopa sus, 
dragul meu Charlie, hopa sus! Şi dumneavoastră, 
bunicuţule Joe! Nu, nu, după dumneavoastră! Aşa! Acuma! 
De data asta, eu aleg butonul pe care să apăsam! Ochii 
strălucitori, albastru-deschis, se opriră pentru o clipă 
asupra feţei lui Charlie. 

„Acum o să se întâmple ceva extraordinar”, îşi zise Charlie. 
Numai că nu îi era teamă. Nici măcar nu era neliniştit. Era 
doar teribil de emoţionat. Şi la fel era şi bunicuţul Joe. 
Chipul bătrânului strălucea de emoție, urmărind fiecare 
mişcare pe care o făcea domnul Wonka. Acesta întinse 
mâna spre un buton aflat sus, pe plafonul de sticlă al liftului. 
Charlie şi bunicuţul Joe îşi lungiră amândoi gâturile să 
citească ce scrie pe mica etichetă de lângă buton. 

Scria... „sus şi AFARĂ”. 

„Sus şi afară”, se gândi Charlie. „Ce fel de cameră o fi şi 
asta?” 

Domnul Wonka apăsă pe buton. 

Uşile de sticlă se închiseră. 


— Ţineţi-vă bine! strigă domnul Wonka. Apoi, VÂJ! Liftul 
ţâşni în sus, ca o rachetă! 

— Iu-huuu! chiui bunicuţul Joe. 

Charlie se ţinea strâns de picioarele bunicuţului Joe, iar 
domnul Wonka stătea agăţat de o cureluşă din tavan, şi 
mergeau tot în sus, sus, sus, drept de data aceasta, fără să 
schimbe direcţia sau să cotească, şi Charlie auzea şuieratul 
aerului de afară, pe măsură ce liftul prindea viteză din ce în 
ce mai mare. 

— Iu-huu! chiui iar bunicuţul Joe. luhuuu! Am pornit! 

— Mai iute! strigă domnul Wonka, lovind peretele liftului 
cu mâna. Mai iute! Mai iute! Dacă nu mergem mai iute de- 
atât, n-o să pătrundem niciodată! 

— Să pătrundem prin ce? strigă bunicuţul Joe. Prin ce 
trebuie să pătrundem? 

— A-ha! strigă domnul Wonka, aveţi răbdare şi-o să vedeţi! 
De ani de zile mi-am dorit să apăs pe butonul ăsta! Dar n- 
am făcut-o până acum! Am fost tentat s-o fac de-atâtea ori! 
Oh, da, am fost de multe ori tentat! Dar n-am putut suporta 
ideea că o să fac o gaură imensă în acoperişul fabricii! La 
drum, băieţi! Sus şi afară! 

— Dar nu vreţi să spuneţi... strigă bunicuţul Joe... adică să 
spuneţi chiar că acest lift... 

— Ba da, asta spun! răspunse domnul Wonka. Staţi să 
vedeţi! Sus şi afară! 

— Dar... dar... dar... e făcut din sticlă! exclamă bunicuţul 
Joe. O să se spargă în milioane de cioburi! 

— Presupun că aşa se va-ntâmpla, aprobă domnul Wonka, 
la fel de vesel ca de obicei, dar e totuşi o sticlă groasă. 

Liftul gonea înainte, tot mai sus şi mai sus, mai repede, 
mai repede şi mai repede... 

Apoi, deodată, „ZBANG!” - şi cel mai puternic zgomot de 
lemn rupt şi ţigle sparte se auzi chiar deasupra capetelor 
lor. Bunicuţul Joe strigă: 

— Ajutor! S-a sfârşit! Ne-am dus pe copcă! 

Domnul Wonka răspunse: 


— Nu, nu ne-am dus! Am străbătut! Suntem afară! 

În mod sigur, liftul pătrunsese prin acoperişul fabricii, iar 
acum se înălța în văzduh, ca o rachetă, iar prin plafon 
intrau razele soarelui, care îi inundau cu lumină pe cei trei 
pasageri. În cinci secunde, ajunseră la o mie de metri în 
văzduh. 

— Liftul a luat-o razna! strigă bunicuţul Joe. 

— Nu vă temeţi, scumpul meu domn, îi spuse calm domnul 
Wonka şi apăsă pe un alt buton. 

Liftul se opri. Se opri şi rămase suspendat în aer, plutind 
ca un elicopter pe deasupra fabricii şi a oraşului, care se 
întindea dedesubt, asemenea unei cărţi poştale! Privind în 
jos, prin podeaua de sticlă pe care stătea, Charlie reuşi să 
zărească străduţele şi căsuţele îndepărtate şi zăpada care 
se aşezase în strat gros peste tot. Era un sentiment ciudat 
şi înspăimântător, să stai pe sticlă transparentă, suspendat 
în văzduh. Te făcea să te simţi ca şi când nu ai fi stat pe 
NIMIC. 

— Suntem în siguranţă? vru să afle bunicuţul Joe. Cum 
reuşeşte să plutească? 

— Cu ajutorul puterii dulciurilor! zise domnul Wonka. Un 
milion de dulciuri putere! Hei, priviţi, exclama el, arătând în 
jos, ceilalţi copii pleacă! Se întorc acasă! 

— Înainte de orice altceva, trebuie să coborâm şi să 
aruncăm 0 privire mai de aproape către micuţii noştri 
prieteni, spuse domnul Wonka. 

Apăsă pe un alt buton şi liftul începu să coboare, ajungând 
în curând să plutească exact deasupra porţilor de la 
intrarea în fabrică. 

Ceilalţi copii se întorc acasă. 

Privind în jos, Charlie îi zări pe copii şi pe părinţii lor 
strânşi într-un grup micuţ chiar lângă porţi. 

— Văd doar trei copii, spuse el. Cine lipseşte? 

— Presupun că Mike Teavee, zise domnul Wonka. Dar o să 
apară şi el cât de curând. Vezi camioanele? indică domnul 


Wonka o coloană de camioane gigantice, parcate în 
apropiere. 

— Da, confirmă Charlie. Pentru ce sunt acolo? 

— Nu-ţi aminteşti ce scria pe Biletele Aurii? Fiecare copil 
pleacă acasă cu o provizie de dulciuri pentru toată viaţa. 
Fiecare are câte un camion încărcat să dea pe-afară. A-ha, 
continuă domnul Wonka, uite, pleacă prietenul nostru, 
Augustus Gloop. Îl vezi? Se suie cu părinţii în primul 
camion. 

— Vreţi să spuneţi că n-a păţit nimic? întrebă Charlie, 
uimit. Chiar dacă a trecut prin conducta aceea 
îngrozitoare? 

— E cum nu se poate mai bine, răspunse domnul Wonka. 

— Dar s-a schimbat! observă bunicuţul Joe, privind prin 
sticla liftului. Era gras! Acum e slab ca un ţâr! 

— Fireşte că s-a schimbat! spuse domnul Wonka, râzând. A 
fost strâns în ţeavă. Nu va aduceţi aminte? Şi, ia uitaţi! Vine 
domnişoara Violet Beauregarde, marea consumatoare de 
gumă! Se pare că au reuşit să stoarcă sucul din ea, până la 
urmă. Mă bucur nespus. Şi ce sănătoasă arată! Mult mai 
bine decât înainte! 

— Dar e vineţie la faţă! strigă bunicuţul Joe. 

— Aşa este, confirmă domnul Wonka. Ah, asta e, n-avem 
ce-i face. 

— Doamne sfinte! strigă Charlie. Uitaţi-vă la biata Veruca 
Salt şi la domnul şi doamna Salt! Sunt pur şi simplu 
acoperiţi de gunoaie! 

— Şi uite că vine şi Mike Teavee! completă lista bunicuţul 
Joe. Măiculiţă, ce i-au făcut? Are aproape trei metri şi e 
subţire ca un fir de aţă! 

— L-au întins prea tare în maşina de întins gumă, spuse 
domnul Wonka. Câtă neglijenţă! 

— Dar ce îngrozitor trebuie să fie pentru el! strigă Charlie. 

— Prostii, zise domnul Wonka. E foarte norocos. Toate 
echipele de baschet din ţară o să se bată să îl obţină. Dar 
acum, adăugă el, e timpul să-i lăsăm pe aceşti patru copii. 


Am ceva foarte important de discutat cu tine, dragul meu 
Charlie. 

Domnul Wonka apăsă un alt buton şi liftul se ridică iarăşi 
în văzduh. 

Fabrica de Ciocolată a lui Charlie. 

Liftul cel minunat de sticlă plutea deasupra oraşului. În el 
se aflau domnul Wonka, bunicuţul Joe şi micuțul Charlie. 

— Cât de mult îmi iubesc Fabrica de Ciocolată, rosti 
domnul Wonka, privind în jos. Apoi, făcu o pauză şi se 
întoarse să se uite la Charlie cu o expresie extrem de 
serioasă întipărită pe faţă. Dar tu o iubeşti, Charlie? întrebă 
el. 

— Oh, da, exclamă Charlie, cred că e cel mai minunat loc 
din întreaga lume! 

— Sunt foarte mulţumit să aud asta, declară domnul 
Wonka, părând mai serios ca niciodată şi continuând să îl 
privească pe Charlie. Da, zise, sunt, într-adevăr, foarte 
bucuros să te aud spunând asta. lar acum o să-ţi spun de 
ce. Domnul Wonka îşi înălţă capul şi se uită în stânga şi-n 
dreapta şi, dintr-odată, când zâmbi, îi apărură în colţurile 
ochilor riduri delicate. Vezi tu, dragul meu băiat, zise el, am 
hotărât să îţi dau în dar fabrica. Atunci când o să fii destul 
de mare să o conduci, întreaga fabrică va fi a ta. 

Charlie făcu ochii cât cepele la domnul Wonka. Bunicuţul 
Joe deschise gura să zică ceva, însă cuvintele nu voiau să 
iasă. 

— E foarte adevărat, spuse domnul Wonka, rânjind cu 
gura până la urechi. Chiar îţi dau fabrica. Nu ai nimic 
împotrivă, nu? 

— Să i-o daţi lui? se mira bunicuţul Joe. Probabil că-i o 
glumă. 

— Nu-i nici o glumă, domnule. Vorbesc cât se poate de 
serios. 

— Dar... dar... de ce aţi dori să-i daţi fabrica lui Charlie? 

— Ascultaţi, începu domnul Wonka să explice, eu sunt 
bătrân. Sunt mult mai bătrân decât vă închipuiţi. Nu pot s-o 


țin aşa la infinit. Nu am nici copii, nici familie. Prin urmare, 
cine o să conducă fabrica, atunci când eu o să fiu mult prea 
bătrân şi n-o să mai pot ţine totul sub control? Cineva 
trebuie să continue treaba - măcar de dragul celor din 
tribul Umpa-Lumpa. Aveţi grijă, sunt mii de oameni 
inteligenţi care ar da orice să aibă şansa să vină şi să îmi 
preia afacerea, dar eu nu vreau o astfel de persoană. Nu 
vreau un adult. Un adult nu m-ar asculta; nu ar vrea să 
înveţe. Ar încerca să facă lucrurile aşa cum le vede el, nu 
cum le văd eu. Aşa că am nevoie de un copil. Vreau un copil 
iubitor şi ascultător, căruia să îi pot dezvălui, cât mai sunt 
încă în viaţă, toate secretele mele nepreţuite despre 
fabricarea dulciurilor. 

— De-asta aţi trimis Biletele Aurii! strigă Charlie. 

— Exact! încuviinţă domnul Wonka. Am decis să invit cinci 
copii în fabrică, iar cel pe care îl plăceam cel mai mult la 
sfârşitul zilei avea să fie declarat învingător! 

— Dar, domnule Wonka, bâigui bunicuţul Joe, intenţionaţi 
cu adevărat să-i daţi această fabrică enormă micuţului 
Charlie? La urma urmelor... 

— N-avem timp de ceartă! spuse autoritar domnul Wonka. 
Trebuie să mergem pe dată şi să aducem şi restul familiei - 
pe tatăl şi mama lui Charlie, şi pe toată lumea care mai e în 
casă! Pot să locuiască în fabrică, de azi înainte! Pot să ajute 
cu toţii s-o conducă, până creşte Charlie destul de mare, ca 
să facă treaba singur! Unde locuieşti, Charlie? 

De sus, de la înălţimea Liftului de Sticlă, Charlie cercetă 
casele acoperite de zăpadă. 

— E acolo, o descoperi el, arătând cu degetul. E coliba 
aceea mititică de la marginea oraşului, cea mică de tot... 

— Am văzut-o! zise cu încântare domnul Wonka şi, 
apăsând vreo câteva butoane, făcu liftul să pornească 
înspre casa lui Charlie. 

— Mă tem că mama n-o să poată veni cu noi, mărturisi cu 
tristeţe Charlie. 

— Şi de ce nu, mă rog? 


— Fiindcă n-o să-i părăsească pe bunicuţa Josephine, şi pe 
bunicuţa Georgina, şi pe bunicuţul George. 

— Dar trebuie să vină şi ei cu noi. 

— Nu pot, zise Charlie. Sunt foarte bătrâni şi nu s-au dat 
jos din pat de douăzeci de ani. 

— Atunci, o să luăm cu noi şi patul, cu ei cu tot, găsi 
domnul Wonka soluţia. Avem destul loc în lift şi pentru pat. 

— N-o să puteţi scoate patul din casă, îşi exprimă temerile 
bunicuţul Joe. Nu încape pe uşă. 

— Nu trebuie să disperaţi! strigă domnul Wonka. Nimic nu 
e imposibil! Priviţi aici! 

Liftul plutea acum chiar deasupra acoperişului căsuţei 
familiei Bucket. 

— Ce vreţi să faceţi? strigă Charlie. 

— Intru să îi iau, răspunse domnul Wonka. 

— Dar cum? vru să afle bunicuţul Joe. 

— Prin acoperiş, le explică domnul Wonka, apăsând un alt 
buton. 

— Nu! ţipă Charlie. 

— Opriţi-vă! strigă bunicuţul Joe. 

ZDRANG! Liftul pătrunse, chiar prin acoperişul casei, în 
dormitorul bătrânilor. O ploaie de praf, ţigle sparte, bucăţi 
de lemn, gândaci, păianjeni, cărămizi şi ciment căzu peste 
cei trei bătrâni care zăceau în pat, şi absolut toţi crezură că 
a sosit sfârşitul lumii. Bunicuţa Georgina leşină, bunicuţa 
Josephine îşi scăpă proteza din gură, bunicuţul George îşi 
ascunse capul sub pătură, iar domnul şi doamna Bucket se 
năpustiră în cameră. 

— Salvaţi-ne! ţipă bunicuţa Josephine. 

— Linişteşte-te, nevastă dragă, o rugă bunicuţul Joe, 
coborând din lift. Suntem noi. 

— Mamă! strigă Charlie, aruncându-se în braţele doamnei 
Bucket. Mamă! Mamă! Ascultă ce s-a întâmplat! Ne ducem 
cu toţii să locuim în fabrica domnului Wonka, şi-o să-l 
ajutăm să o conducă, şi-o să mi-o dea mie pe toată şi... şi... 
Şi... 


— Ce tot spui tu acolo? încercă să se dumirească doamna 
Bucket. 

— Uită-te la casa noastră! strigă sărmanul domn Bucket. E 
distrusă! 

— Dragul meu domn, interveni domnul Wonka, sărind în 
faţă şi strângându-i călduros mâna domnului Bucket, sunt 
atât de fericit să vă cunosc. Nu trebuie să vă faceţi griji din 
cauza casei. De acum înainte, n-o să mai aveţi nevoie de ea. 

— Cine e bărbatul ăsta smintit? zbieră bunicuţa Josephine. 
Putea să ne omoare pe toţi. 

— Acesta, zise bunicuţul Joe, este domnul Wonka în 
persoană. 

Le luă ceva timp lui Charlie şi bunicuţului Joe să le explice 
tuturor ce li se întâmplase în acea zi. Şi, chiar şi atunci, 
refuzară cu toţii să meargă cu liftul la fabrică. 

— Mai degrabă mor în patul meu! strigă bunicuţa 
Josephine. 

— Şi eu la fel! strigă bunicuţa Georgina. 

— Eu refuz să merg! anunţă bunicuţul George. 

Aşa că, fără să ţină seama de ţipetele lor, domnul Wonka, 
bunicuţul Joe şi Charlie împinseră patul în lift. Îi împinseră 
şi pe domnul şi doamna Bucket după el. Apoi, se urcară şi 
ei. Domnul Wonka apăsă pe un buton. Uşile se închiseră. 
Bunicuţa Georgina ţipă. Liftul se ridică de pe podea şi ţâşni 
prin gaura din acoperiş, drept în văzduh. 

Charlie se sui pe pat şi încercă să îi calmeze pe cei trei 
bătrânei, care îngheţaseră de frică. 

— Vă rog să nu vă temeţi, le spuse el. Sunteţi în siguranţă. 
Şi mergem în cel mai frumos loc de pe pământ! 

— Charlie are dreptate, întări bunicuţul Joe spusele 
băieţelului. 

— O să avem şi ceva de mâncare, când ajungem acolo? vru 
să afle bunicuţa Josephine. Mor de foame! Întreaga familie 
e lihnită de foame! 

— Ceva de mâncare? se miră Charlie, râzând. Oh, staţi să 
vedeţi numai! 


UN INTERVIU CU Roald Dahl. 

Acest interviu, luat de un prieten de familie, lodd 
Mecormack, a fost realizat în 1988, când Roald Dahl avea 
71 de ani. După cum Dahl însuşi spunea: „Am muncit toată 
viaţa într-o colibă din livada noastră. E un loc liniştit şi 
privat, şi nimănui nu îi este permis să îşi bage nasul 
înăuntru”. Nu numai că l-a lăsat pe Todd Mecormack în 
colibă, dar i-a şi oferit informaţii preţioase despre cum 
lucra, de unde îi veneau ideile şi cum le modela în poveşti 
de neuitat. Roald Dahl s-a stins din viaţă în 1990, la doi ani 
după interviu. 

— CUM E SĂ SCRII O CARTE? 

— Când scrii, e ca şi cum ai porni într-o plimbare foarte 
lungă, printre văi, munţi şi lucruri, şi capeţi o primă 
imagine a ceea ce vezi, pe care o descrii. Apoi, te plimbi 
ceva mai departe, poate până în vârful dealului, şi vezi 
altceva. Scrii şi acest lucru, şi continui tot aşa, zi după zi, 
obţinând, de fapt, privelişti diferite ale aceluiaşi peisaj. Cel 
mai înalt munte din drumul pe care te plimbi reprezintă, 
fireşte, şi sfârşitul cărţii, fiindcă trebuie să fie cea mai bună 
imagine dintre toate, când totul se împleteşte, şi poţi privi 
înapoi ca să vezi că tot ce ai făcut până atunci se leagă, însă 
e un proces foarte, foarte lung şi lent. 

— DE UNDE ÎŢI IEI IDEILE PENTRU POVEŞTI? 

— Întotdeauna începe cu o sămânță minusculă, cu un 
germene mic, şi nici măcar asta nu vine uşor. Poţi să-ţi 
pierzi un an sau mai bine, până să capeţi o idee bună. Când 
îmi vine vreo idee bună, fiţi atenţi, o scriu repede, ca să n-o 
uit, fiindcă, altfel, dispare ca un vis trecător. Însă în acest 
moment, nu mă grăbesc să vin aici şi sa mă apuc de scris. 
Sunt foarte precaut. Mă plimb în jurul ei, îi dau târcoale, o 
miros şi de-abia apoi îmi dau seama dacă o să aibă într- 
adevăr succes. Odată ce ai pornit, eşti pe un drum care o să 
te ţină ocupat un an de zile, aşa că ai de luat o decizie 
importantă. 


— DE UNDE ŢI-A VENITI IDEEA CARE A SIAT LA BAZA 
CĂRŢII JAMES ŞI PIERSICA URIAŞĂ? 

— Mă fascinează un gând care mi-a încolţit în minte: ce s- 
ar întâmpla dacă un măr —şi pe aici cresc mulţi meri, dar şi 
alţi pomi fructiferi, şi poţi să-i urmăreşti vara cum cresc, un 
măr micuţ devenind din ce în ce mai mare, şi mi s-a părut 
un gând inevitabil - nu s-ar mai opri din crescut. De ce-ar 
trebui să se oprească la o anumită mărime? Şi ideea mi-a 
plăcut, mi s-a părut chiar drăguță [după care a trebuit să 
mă gândesc] ce fruct ar fi bine să aleg pentru povestea 
mea. M-am gândit la mere, pere, prune, piersici. Piersica e 
un fruct plăcut, savuros. E mare, plăcută şi moale şi, dacă 
intri în ea, descoperi un miez tare, cu care poţi să te joci. Şi 
aşa a început povestea. 

— CARE E PROGRAMUL TĂU DE LUCRU? 

— Programul meu de lucru e acelaşi de 45 de ani. Cel mai 
important, desigur, e să nu lucrezi până la epuizare, pentru 
că eu, de exemplu, după două ore, nu mai ating maximum 
de concentrare, şi atunci trebuie să mă opresc. Unii scriitori 
aleg o anumită perioadă a zilei ca să scrie, alţii [aleg] o alta, 
iar pe mine, unul, mă avantajează să încep ceva mai târziu. 
Încep să lucrez pe la ora zece şi termin la doisprezece. 
Întotdeauna. Indiferent de cât de bine sau de prost merge 
treaba, stau acolo până la 12. Altfel, dacă începi să te 
obişnuieşti să pleci când te-ai împotmolit, nu mai termini 
niciodată. 

— CUM ÎŢI PĂSTREZI AVÂNTUL, CÂND SCRII UN 
ROMAN? 

— Unul dintre lucrurile vitale pentru un scriitor, când scrie 
o carte, care e un proiect amplu şi durează aproximativ un 
an, e să îşi păstreze impulsul iniţial. E aceeaşi situaţie cu 
cea în care un tânăr scrie un eseu de patru, cinci sau şase 
pagini. Numai că, atunci când scrii un an de zile, pleci, dar 
trebuie să te şi întorci. Eu nu mă întorc niciodată la o 
pagină goală; întotdeauna termin pagina undeva pe la 
jumătate. Să te confrunţi cu o pagină goală nu e un lucru 


plăcut. Însă Hemingway, marele scriitor american, m-a 
învăţat cel mai subtil truc la care trebuie să apelezi când 
scrii o carte lungă; spune aşa, şi astea sunt vorbele lui: 
„Când totul merge bine, opreşte-te din scris”. Asta 
înseamnă că, dacă totul merge bine şi ştii exact încotro 
duce sfârşitul capitolului şi încotro se îndreaptă 
personajele, nu scrii până când ajungi la final, pentru că, 
atunci, o să spui: „bine, şi acum ce mai fac?” Şi te ridici şi 
pleci şi nu vrei să te mai întorci, fiindcă nu ştii încotro te 
îndrepţi. Însă, dacă te opreşti atunci când totul îţi merge 
bine, cum a spus Hemingway... atunci ştii ce ai să spui în 
continuare. Te forţezi să te opreşti, pui creionul jos şi laşi 
totul, şi pleci. Şi abia aştepţi să te întorci, pentru că ştii ce 
vrei să spui mai departe, şi e minunat, şi trebuie să încerci 
să faci acest lucru. De fiecare dată, în fiecare zi, pe 
parcursul întregului an. Dacă te opreşti când te-ai 
împotmolit, eşti terminat! 

— CARE E SECRETUL PĂSTRĂRII INTERESULUI 
PUBLICULUI? 

— Norocul meu e că râd de aceleaşi lucruri ca toţi copiii, şi 
acesta e unul dintre motivele pentru care reuşesc să fac 
asta. Nu stau să râd în hohote toată ziua, dar am tot timpul 
glumiţe minunate, şi cartea trebuie să fie interesantă, să 
meargă într-un ritm alert, să aibă o intrigă bună, însă 
trebuie să fie şi amuzantă. Trebuie să fie amuzantă. Şi 
fiecare carte a mea e diferită, la acest nivel. Oh, Vrăjitoarele 
e diferită de Uriaşul Cel Prietenos, sau de James [şi piersica 
uriaşă] sau de Danny [campionul lumii]. Granița dintre 
râsul în hohote şi plâns, pentru că-i un dezastru, e subţire 
cât un fir de aţă. Vezi un individ că alunecă pe o coajă de 
banană, pe stradă, şi râzi în hohote, când ajunge cu 
picioarele în sus. Dacă, pe când faci asta, vezi că şi-a rupt 
piciorul, te opreşti brusc din râs, iar gluma nu ţi se mai pare 
glumă. Nu ştiu, e o graniţă foarte fină, dar trebuie să te 
străduieşti să o găseşti. 

— CUM CREEZI PERSONAJE INTERESANTE? 


— Când scrii o carte, cu oameni, nu cu animale, ca 
personaje, nu e bine să îţi alegi personaje obişnuite, pentru 
că asta nu îi interesează deloc pe cititori. Fiecare scriitor 
din lumea asta trebuie să apeleze la personaje care au ceva 
interesant, cu atât mai mult când e vorba de o carte pentru 
copii. Găsesc că singura modalitate de a face personajele cu 
adevărat interesante pentru copii e să le exagerez calităţile 
sau defectele şi, dacă o persoană e rea sau crudă, sau 
nesuferită, să o fac foarte rea, foarte crudă, foarte 
nesuferită. Dacă sunt personaje urâte, le faci extrem de 
urâte. Asta, cred eu, e amuzant şi are un impact asupra 
publicului. 

— CUM INCLUZI ÎNTÂMPLĂRI ORIBILE, FĂRĂ SĂ ÎŢI 
SPERII CITITORII? 

— Nu descrii niciodată cum se întâmplă ororile, doar spui 
că se întâmplă. Copiii care se prind în Maşina de Ciocolată a 
lui Willy Wonka sunt duşi de acolo, şi cu asta se sfârşeşte 
totul. Când părinţii zbiară: „Unde s-a dus?” şi Wonka spune: 
„Ei, s-a dus să se prefacă în fondant”, lumea râde, pentru că 
nu vede lucrul acesta întâmplându-se, nu se aude vreun 
copil că urlă disperat, niciodată. 

— CÂT DE MULT TE-A INFLUENŢAT VIAŢA LA ŢARĂ? 

— Nu aş putea trăi altundeva, decât aici, la ţară. Şi, 
fireşte, dacă locuieşti la ţară, e firesc ca munca să îţi fie 
influenţată într-o groază de feluri, nu doar de pure fantezii 
- cum ar Charlie cu Fabricile de Ciocolată, vrăjitoarele, 
Uriaşul Cel Prietenos - ci şi de alte lucruri din jurul tău. 
Probabil cea mai strâns legată [carte] de peisajul rural de 
aici este Danny, campionul lumii, o carte pe care o iubesc. 
Şi, pe când mă gândeam la planul ei, întrebându-mă unde 
să îi pun să locuiască pe Danny şi pe tatăl său, tot ce aveam 
de făcut —şi nu îmi dădusem seama de asta - era să mă uit 
în jurul meu, în grădină, şi gata. 

ROALD DAHL DESPRE CIOCOLATA. 

În. şapte ani din această decadă glorioasă, de aur (anii 
1930), s-au inventat toate marile ciocolate clasice: 


Crunchie, Whole Nut, Mars, sortimentele Black Magic, 
Tiffin, Caramello, Aero, Malteser, Quality Street, Kit Kat, 
Rolo, Smarties. În muzică, am găsit un echivalent în 
perioada de aur a compozitorilor Mozart, Beethoven şi 
Bach. În pictură, ar fi echivalentul Renaşterii din arta 
italiană şi apariţiei impresioniştilor, spre sfârşitul secolului 
al nouăsprezecelea. În literatură, ar fi Tolstoi, Balzac şi 
Dickens. Credeţi-mă pe mine, nu a mai existat niciodată 
ceva asemănător în toată istoria ciocolatei şi nici nu va mai 
exista. 


SFÂRŞIT 


1 Cireş de baltă (trad. aprox.) 

2 Neseriosul 

3 Băgăciosul (trad. aprox) 

4 'Trândavul (trad. aprox) 

5 Fondantă de ciocolată straşnic de fină (trad. aprox.) 
6 Surpriza crocantă cu nucă (trad. aprox.) 

7 Leacul mâncăului 

8 Trufe cu păr 

9 Cremă de scotch 

10 Crema de gin