Constantin Papanace — Diverse stiluri de lupta politica — partea 2 — 2005

Diverse stiluri de luptă politică 


252 


III. STILUL HIBRID (Biserica Romană) 

Biserica romano-catolică, deşi este instituţia principală a 
creştinismul ui, totuşi ea nu încorporează în întregime tactica divin^T "! 

Mântuitorului. Forţa ei, care a fost şi este o realitate indiscutabilă, nu este 

de aceeaşi calitate principială superioară pe care o are stilul divin si nu se 
mişcă totdeauna pe liniile drepte şi luminoase trasate de Mântuitor, ci 
adesea a folosit linii întortocheate, care se dezic de însăşi esenţa creştin^ 
Acţiunea ei se petrece între îngânare de lumină şi întuneric, care 
alternează în timp şi spaţiu, fără a fi rectilinie pe principiul binelui, cum a 
fost stilul divin, sau al răului, cum este cel satanic. De aceea, drumul 
parcurs de Biserică pentru a aduce pace şi mângâiere a devenit o cale a 
plângerii. Nu este un drum al pasiunii tumultoase, ale cărei urme dispar la 
fel de repede cum au şi apărut; nici un drum de restrişte. Nu; este un drum 
bine pus la punct, care a fost destinat să dureze secole şi a durat secole ” 
(Graf Hoenbroecht - Das Papsttum , p.167) 

Tortura, rugul şi sabia au devenit Apostolii religiei creştine.” (Idem 
p.168) (t Unde a rămas învăţătura pură si clară a lui lisus în mijlocul 
vrăjitoarelor şi vrăjilor demonice?” (ibid.) 

Să desprindem elementele din care rezultă forţa Bisericii si noua lor 
combinaţie care poate duce până la esenţa devierii. 

1. Obiectivul 

O biectivul transcendental creştin, împărăţia cerurilor, de esenţă 

s pirituală, deşi menţinut în într e gime, totuşi a fost alterat în esenţă când 

— concretizat ca prima etap ă a acestei împărăţii să fie lumea aceasta. 

d ar nu în sens spiritual, ci materialist . Prin aceasta, obiectivul a devenit un 

binom: pământul şi cerul, adică temporalul material şi eternul spiritual. 0 
ancorare pe pământ şi în cer cu toate sursele de forţă. O sinteză între 
aceste două elemente ale vieţii, deosebite în esenţa lor, ca şi între rai şi 
iad. Deci, obiectivul va fi, cu toată traiectoria lui, de aceleaşi dimensiuni ca 
şi cel al tacticii divine, cu centrul în realizarea, în primul rând, a împărăţiei 
cereşti pe pământ, premergătoare celei cereşti. în acest obiectiv însă se 
vor cuprinde elemente divergente şi fundamental centrifugale. Năzuinţele 
spre împărăţiai cerurilor vor alterna cu patima stăpânirii pământeşti care te 
afundă în adâncul unde clocotesc patimile şi instinctele şi unde fierbe 
cazanul Satanei. Hibriditatea obiectivului va da amprenta întregului sistem 
t actic. Contrastul şi paradoxul s e vor putea vedea la fiecare pas, după cum 

centrul de greutate va alterna pe spiritual sau material. 

fntr-un timp, Biserica a oscilat între cele două sisteme în ceea ce 
priveşte duşmanii săi: cel al blândeţii şi cel al puterii sălbatice. Evanghelia 
l-a ales pe primul; cel de-aI doilea nu putea fi împrumutat decât de la cei 
mai răi împăraţi romani şi aplicat apologeţilor creştini” (Molinier citat în 
Das Papsttum , p.174) 

Va alterna cu umbre şi lumini. Papalitatea va avea contribuţii unice 
luminoase şi păcate grele şi întunecate. Cauza este faptul că alternează 
intre aceste două poziţii contradictorii: divin şi satanic. “Această acţiune 


Constantin Papanace 


253 

dublă se opune însă categoric naturii divine pretinse de ea.” (Graf 
Hoensbroecht - Das Papsttum, p.3) 

Amestecul între politic si religios se va face din ce în ce mai mult şi 
din cauză că va fi greu de păstrat un echilibru. Dată fiind structura omului 
din faza actuală, se va aluneca, fiind atrasă mai mult de gravitaţia 
ăcatelor pământeşti, devenind în fapt obiectivul similar celui iudaic de 
ctăpânire universală . Diferenţa, mai mult formală, va consta în faptul că 
Obiectivul Bisericii Romane va fi paradoxal şi hibrid prin contrastul dintre 
telul final (divin) şi etapa imediată, pe când cel iudaic se va mişca 
rectiliniu, începând de la contractul făcut cu lahve şi până la idealul său de 
a robi toate popoarele şi a stăpâni toate bogăţiile pământului. Amestecul 
de politic şi religios îi va da această înfăţişare, dar şi surse de forţe 
multiple. Şi’ imperialismul englez tinde spre această înfăţişare, influenţat, 
desigur, de Vechiul Testament. 

i 

2. Terenul 

Aspectul terenului - ca urmare a obiectivului hibrid - nu va fi unitar. 
Va avea înfăţişarea unei magazii în care se vor găsi alături elementele 
cele mai variate şi divergente. Stilul divin, deşi universal, fiind axată pe 
spiritual si având ca pilot binele absolut, atrăgea pe un plan superior 

elementul divin din fiecare om, indiferent unde s-ar fi găsit el . Cea 

satanică, încarnată de iudaism, se bazează pe o minoritate solid închegată 

care face, dintru început, distincţia netă între evreu şi neevreu şi se mişcă 
pe linia răului pentru atingerea ţelului fixat: stăpânirea universală. 

Telul hibrid însă, al Bisericii Romane, prin căderea accentului pe 

stăpânirea universală pământească. în numele Mântuitorului, o lipseşte de 

unitatea spirituală a binelui absolut, fără ca să îi dea soliditatea şi 

siguranţa sistemului satanic prin existenta unui punct de spriiin solid şi 

bine închegat cum îl oferă iudaismul. Conglomeratul de popoare şi rase - 
pe terenul material - aduce aspiraţii instinctive sau conştiente foarte 
deosebite şi contradictorii prin interesele lor. Terenul în cazul acesta, în 
loc să fie o bază de plecare, aşa cum am văzut la celelalte tactici unitare, 
va fi mai mult un loc de înfruntare, un punct de intersecţie a diferitelor 
tendinţe istorice şi rasiale, din care fapt vor ieşi atât avantaje în ceea ce 
priveşte variaţia armelor şi a surselor de forţă, cât şi dezavantaje în 
privinţa infiltraţiilor pe care le va permite din partea adversă. 

Universalitatea ei şi prozelitismul vor înlesni, aşadar, reprezentarea 
tuturor temperamentelor şi popoarelor, iar poziţia centrală a Romei, cu 
mari tradiţii politice, aşezată în bazinul mediteranean, situat între cele trei 
continente, va reflecta ideea creştină sub toate aspectele, accentuând 
caracterul hibrid. 

Terenul acestei tactici nu va fi unitar, ci va avea mai multe părţi 
componente, fapt care îi va da mari posibilităţi de adaptare în luptă, dar va 
constitui şi slăbiciune prin punctele vulnerabile pe care le va oferi. însuşi 
faptul că se fondează biserica, va arăta un anumit element rasial de bază 
care să-i dea contur şi impuls. în lumea romană, elementul etrusc de 
provenienţă asiatică, cu înclinaţie spre forma de stăpânire preoţească, va 
oferi un mediu propice de dezvoltare a bisericii fondate de Apostolul Pavel. 































Diverse stiluri de luptă politică 


254 


Dar este foarte clar că o întemeiere sigură a unei biserici este 
posibilă numai atunci când într-o comunitate se află destul sânge 
vorderasiatic, destul zel şi convertire, destui conducători ai bisericii 
născuţi, cărora voinţa de putere asupra comunităţilor le este tot atât de 
proprie ca şi unui Ignatius de Loyola (Gunther -Rasse und Stil, p.123) 
“Acolo unde o biserică ajunge la o suficientă putere lumească, conducerea 
ei divină va îmbrăca la fel de tare pe oamenii nordici, ca şi vorderasiaticii 
Aceasta o arată figurile (formele) nordice în istoria papalităţii medievale * 
(Graf Hoensbroecht - Das Papsttum, p.123) 

Astfel, asceza, ca urmare a acestui fundament vorderasiatic, va fi 0 
trăsătură a terenului acestei tactici. "în realitate, Roma n-a fost niciodată 
universală, ci este o amprentă a caracterului popoarelor şi raselor 
mediteraneene." (Rob, An der Dunkeldrinn, p.49) 

Totuşi, în acest cadru, amprentele diferitelor rase sau condiţii 
istorice s-au resimţit şi se resimt. Aceasta va condiţiona trăsăturile 
terenului. în principal, se desprind următoarele amprente: 

2.1. Fundamentul creştin 

Fundamentul creştin va fi însuşit, nu însă ca unic, pentru a se 
dezvolta întreaga tactică, ci parţial, pentru a pregăti cadre fanatizate, 
sincere, în acelaşi timp constituind şi masca pentru celelalte acţiuni. 
Aceasta va rezulta din caracterul denaturat prin materializarea ţeiului, 
adică stăpânirea pământească. Predica de pe munte va fi, deci, un’teren! 
dar nu pentru întreaga forţă a bisericii, ci pentru cei care au structura de a 
crede în această predică, adică idealiştii absoluţi. Pe acest teren vor 
creşte sfinţii care vor lupta cu armele pozitive preconizate de Mântuitor. Ei 
vor forma coloana vertebrală a bisericii şi vor menţine echilibrul rupt din 
cauza hibridităţii scopului. 

Idealismul absolut al sfinţilor va da, prin jertfa şi suferinţele lor, 
respiraţia şi suflul pentru ca lupta să-şi păstreze totuşi traiectoria spre 
împărăţia cerului. “Dar cât despre secte, se vede şi acum că aceste 
reînnoiri sunt necesare pentru biserica noastră care, dacă n-ar fi fost 
întoarsă spre principiul ei de Sf. Francisc şi de Sf. Dominic, s-ar fi stins cu 
desăvârşire. Pentru că aceştia, cu sărăcia şi cu exemplul vieţii lui Hristos, 
au readus-o în mintea oamenilor unde deja era stinsă şi ordinele lor noi au 
fost atât de puternice, că numai datorită lor necinstea prelaţilor şi a 
fruntaşilor religiei nu a nimicit-o." (Machiavelli - Discorsi, p.406) 

Toate învinuirile bisericii pornesc din acest teren, căci toti cei care le 
proferează doresc reînnoirea bisericii, adică revenirea ei ia principiul 
tacticii divine. Gerolamo Savonarola şi <Piagnon-i> săi (plângăreţi) numiţi 
adepţi, au fost oarecum premergătorii partidului popular creştin: erau 
pentru o strânsă înfrăţire între Dumnezeu şi popor, pentru o înnoire a 
bisericii, pentru o politică deschisă, pentru o victorie paşnică şi pentru 
supunerea fără vărsare de sânge.” (Prezzolini — Das Leben Nicolo 
Machiavelli, p.49) 

Cauzele căderii lui sunt: “Savonarola era Evul Mediu. Savonarola 
aştepta totul de la Dumnezeu.” (Idem, p.52) 

Strălucirea orbitoare a fundamentului creştin face să nu fie 
observate petele bisericii de mai târziu. Tendinţa de stăpânire 


255 


Constantin Papanace 


pământească face însă insuficient acest teren atât de imbatabil al tacticii 
divine. Bismark spunea odată că el n-ar putea guverna cu predica de pe 
munte. Asta n-a făcut-o nimeni; cel puţin papalitatea. “Papii creştini din 
primul mileniu şi jumătate se numără pe degete - şi nu contează ca cei 
(pari. De altfel, sunt secole arhipline de război, de iatagan, de omor, de 
crime morale sau epoci întregi stau sub semnul celor mai puternice naturi 
stăpânitoare, care-şi află perechea numai în tiranii lumii. Pentru papalitate 
pici o învăţătură n-a fost mai puţin legată de ea ca predica de pe munte." 
(Rosenberg, Rompilger, p.79) 

Deci, denaturarea scopului atrăgea necesitatea alegerii unui alt 

teren. 


2.2. Fundamentul tradiţiei romane de stăpânire 

Fundamentul tradiţiei romane de stăpânire s-a încorporat în biserică. 
La greci - biserica orientală - potrivit fondului grecesc, biserica a fost 
preocupată de formulări dogmatice, speculative . La Roma, setea păgână 
de putere materială a căutat noi forme de potolire. 

Papalitatea a apărut la Roma fiindcă acolo era centrul politic al 
împăraţilor. “Ea se întemeiază printre cauzele cele mai adânci, pe poziţia 
centrală şi proeminentă a Romei imperiale." (Graf Hoensbroecht - Das 
Papsttum, p.2) 

Spiritul organizator roman a găsit un prilej de afirmare. “Ca emanaţie 
a iudaismului, afară de acesta, creştinismul este din casa unei puteri 
nenordice, o forţă antipolitică. Că biserica catolică umbla pe alte căi şi că 
devenea o putere de primă mărime, este simplu să admitem că ea s-a 
lepădat de învăţătura clară a lui Flristos şi din cauza aceasta a apucat 
iarăşi ideea de stat roman, chiar dacă numai ideea căderii statului roman.” 
(Chamberlain, p.210) “Biserica romană însă, în timp ce organiza teocraţia 
lumească, a lucrat mereu ca fiică a imperialismului decadent, ca ultim 
reprezentant al principiului universal, antinaţional." ( Idem, p.376) 

Ideea ordinii şi pasiunea organizatorică moştenite de la romani, 
precum şi setea de putere care, din cauza penetraţiei iudaice, a 
degenerat, manifestându-se în timpul lui Nero şi Diocleţian, a culminat 
acum în forma sadică prin combaterea ereziei şi vrăjitoriei cu ajutorul 
Inchiziţiei. 

Această organizare îi va da puteri pământeşti vaste, fiindcă totul va 
fi prins în sistemul său. “Toate relaţiile umane: familie, comunitate, oameni 
de stat să fie dirijate după planul şi voinţa lui Flristos încât ele, în locul 
desăvârşirii pentru viaţa de dincolo, pregăteau căile pentru cea de aici.” 
(Graf Hoensbroecht - Das Papsttum, p.5) Organizarea realităţilor o face să 
devină o realitate indiscutabilă şi o forţă: “Biserica romană este o forţă 
vastă şi puternică; nu o nimicesc nici cărţi, nici dovezi teoretice. Şi totuşi 
sunt cărţi şi dovezi teoretice împotriva papalităţii de importanţă 
excepţională.”( Idem, p.3) 

Fără Roma - a spus Mussolini - creştinismul ar fi rămas o sectă. 
Roma i-a dat respiraţie şi cadru mare, organizând-o. Apropierea lui 
Mussolini de biserica catolică (Concordatul de la Laterano) înseamnă 
întărirea acestei tradiţii romane (vezi articolul lui Papini reprodus în 
Universul, iunie 1943). Din ideea imperială romană a ieşit cen ‘ l' smul 













Diverse stiluri de luptă politică 


256 


tenonioi 81 f ste ™ lui or ganizator catolic; sistemul roman a valorificat 
g e e - ceasta idee romană a făcut ca majoritatea cardinalilor ©■ 
aproape toţi papii de 500 de ani încoace să fie originari din Italie n ? ' 
aceea toate caracteristicile fundamentului roman se vor găsi adoptate n! 
terenul papalităţii, adică ale acestei tactici hibride Pe 

2.3. Fundamentul iudaic 

Pavel ' UdaiC ' Biserica cre Ş tină a fost organizată de Apostolul 

Pavel, f,u de rabin cu mari tradiţii talmudice. Excluzând ipoteza une 
manevre iniţiale concepute de Sinedriu pentru acţiunea pe n| an 
internaţ'onal m vederea dominaţiei mondiale, folosind’ în acest scod 
învăţătură “răzvrătitului" lisus, Apostolul Pavel a adus această tradiS 
nrpntT h 0rganizare - Organizarea a luat un caracter teocratic Z 
n a ttl U 3 d . e y® nit ’ cu t'mpul, centrul de greutate al sistemului. De aici se va 
naşte spiritul de casta preoţească. Această tendinţă va găsi aderente si va 
dezvolta tendinţe etrusce care zac în subconştientul populaţiei italice ’ 

că QinaH Ca ? c ° ncep î' e mi î ială de manevră este greu de admis, cert este 

SpHnr ! IUda '^’ P ° tnVlt tactlcii sale de a ataca simultan, atât din 
interior, cat şi din exterior, a organizat infiltrarea în creştinism 

T^ f a it ' S ^ ul b t ,ser,cii oferâ greilor posibilitateaTe a se infiltra metodTc 
pentru a-şi putea propovădui idealurile lor specific iudaice si a constitui 

hkP ic r0 ' an 3 ludaismului m sanul acestei instituţii. Astfel, în ipoteza că 

mnenafj- a , nexele • ie ? din piese,e de j° c în stil mare de pe planul 
milenar al istoriei şi exista o luptă adevărată, atunci, din cauza concepţiei 

saie prozeht'ce, biserica va avea puncte vulnerabile tocmai fiindcă face 

precu'm si în a stm? ea / UnS PS Care 3U evreii ' întrucât în sinedriile lor, 
precum şi in straturile superioare ale masoneriei, nu pot avea acces 

goimn adica neevren (vezi Fassolt - Die Grundlagen des Talmud , p.157). 

Hocch 6 U w 3< i eSta ’ Blsenca creştină era împinsă să devină o 

deschizătoare de drum, o avangardă a iudaismului. 

outen nronpn a a 90ste c c f ? , tină ’ evreii Vor - fi f> rote > a r' de biserică si astfel vor 

' 0r talmudice - ln acest sens, creştinismul în sine 
k-f P' erd e fcincful iniţial şi ar deveni însuşi purtătorul iudaismului (Potsch- 

Dreaăti smS e H des dudlscher Volkes > P-157). Concepţia creştină ar 
Si 9 ■ f- de S S' n pentru a putea prinde formulele disolutiei’iudaice 

intomatJ , arziu . ( e 9 a l't a t©. fraternitate etc.) pentru propagarea 
vlrhi t ' S t me ° r premer 9ătoare stăpânirii iudaice. Prin adoptarea 

6nt Ca bază 3 Celui Nou ' spiritul iudaic se va Putea infiltra 
mai adanc. Cine cunoaşte Talmudul, devine critic." 

rrP,/,wSl niSmUl se . rvea ' deci ' ca mască iudaică: “Una din măştile 
Bkfri n rl J 'v asCUndea or 9 an izaţia forţei iudaice" Pentru cucerirea 
innlirm mc t ° ? ', pri " ea a ]n{re Q" Euro P e - se făceau toate eforturile 
R UC ; IUn * °u date de Marele Rabin din Constantinopol. (Vezi 
ă ă a ^ os un| tsch, p. 196) Şi poate că acest proces a reuşit în mare 
rnntraH.w eSI9 V r :~ asemene a presupunere ar părea exagerată şi 
tntnQi fi t i' e ’- dat K- " nd lupta care s ' a an 9 a Jat între aceste forţe oculte, 

’ i ^ ^ ^ ^ ,senca ut i*izează aceleaşi mijloace iudaice, chiar dacă 

scopul este divin, duce la iudaizarea în fapt a spiritului, deşi s-ar 


Constantin Papanace 


25Ţ. 

resupune că lucrează pentru scopuri proprii. Candidul suflet arian, 
creştin, este tulburat când simte asemenea uneltiri satanice. 

Revenirea la dogmă arată acest grad de iudaizare. Prin aceasta. 

uj eprica s-a abătut de la dogma lui lisus. care a fost contra dogmei , şi s-a 
^ropiat de iudaism. Protestantismul aici îşi are originea. Totuşi, el, 
punând accentul pe Vechiul Testament, a dat teren şi mai mare pentru 
iudaizarea bisericii şi a spiritului public. 

"O ritualizare a ethosului duce iarăşi la cazuistică... Aşa se complică 
iarăşi sistemul îndatoririlor. Păcatele sunt sistematizate şi dificultăţile lor 
graduale cântărite, fapta bună devine o condiţie necesară a mântuirii." 
(Mensching - Gut und Bosse im Glaube der Volker, p.84) 

Alunecarea spre formalism a înăbuşit spiritul, dându-i zgura 
hibridităţii. în biserică s-a introdus cultul Dumnezeului în sensul lui lahve, 
dar nu aşa cum a fost conceput de Mântuitor (Tatăl ceresc). 

Paralel cu atacul din interior, a fost şi climatul din afară al 
umanismului care completa atmosfera iudaizării. El se găsea în 
contradicţie cu fundamentele statului şi ale bisericii. Deşi umanismul s-a 
camuflat sub masca culturii vechi, totuşi el este o derivaţie a spiritului 

iudaic venit prin filiera culturii greceşti semitizate. “ A fost o necesitate 
psihologică pentru biserică de a se aşeza pe terenul faptelor." (citat din 
Bostunitsch, p.516, din A. Landeberger-1876-1935, Gott, Satan oder das 
Christentum) Aceasta însemna atragerea pe terenul satanic şi în aceeaşi 
măsură îndepărtarea de cel cu adevărat creştin. 

Penetraţia cea mai masivă şi cea mai suspect iudaică în spirit, dacă 
nu materială, a fost prin înfiinţarea ordinului iezuiţilor . Şi mijlocul de 
infiltraţie a fost diabolic . Iezuiţii s-au arătat foarte devotaţi Papei într-un 
moment când acesta era încolţit din toate părţile. Aceasta poate nu atât ca 
să-l ajute, ci ca să-l robească. Simularea iudaică a fost foarte rafinată. 
Fiindcă Satana îmbracă hainele cele mai curate şi ia atitudinile cele mai 
mironosiţe ca să inducă în eroare. 

Manevra ar fi foarte largă, pe un plan mare: provocarea schismei 
prin încurajarea lui Luther - care se mişca de absolută bună-credinţă, 
dând curs impulsurilor rasei sale - şi oferirea lui Ignatius (forţa iudaică) 
pentru subjugarea Papei prin ataşarea de el într-un moment greu. în felul 
acesta, se înfruntau în sânul bisericii două forţe care anemiau biserica în 
esenţa ei şi când o făceau tare, era deja iudaizată prin mijloacele 
întrebuinţate. în acest sens ei au preconizat principiul personalităţii 
conducătoare. La Triest, Leiney a cerut atotputernicia Papei. Rostul a fost 
să se apropie şi să-i câştige în mod definitiv încrederea, făcându-se 
necesari, căci, prin adoptarea acestui principiu, ei deveneau în realitate 
puternici. Semnificativ este faptul că toti conducătorii iezuiţi sunt, dacă nu 
£a origine, ca expresie rasială, evrei . “Un vestitor autentic vorderasiatic 
este Ignatius de Loyola. Exerciţiile sale spirituale sunt de-a dreptul 
instrucţiuni pentru mărirea sa proprie. într-adevăr, Ignatius a fost întărit în 
direcţia sa sufletească vorderasiatică de ajutorul său Palanco, un iudeu de 
credinţă romano-catolică. Este foarte surprinzător că printre primii mari 
conducători ai ordinului iezuiţilor se află un şir de oameni din Orientul 
apropiat, ca: Diego Lainej, Pietro Fabro, Pascasia Broet, Claudio Jago, 
Nicolas de Bobadilla... Putere asupra comunităţilor este momentul sublim 

























Diverse stilu ri de luptă pnlinva 


258 


Ra'ssZund ITZ'a Z ) deresla,h ’ că < # ^rdru <*' alMLoy ZZZZlîe, . 

IZ , sau 3 S H 

aceşti aderente^rasfale ^TZtV % 

folosi, aceste femperam££ a, e veh'in £““ ei Sa,anică - n ' a =<*«« 
pentru scopurile urmările, in acest cazcauza'Lh^conştient eserra J 
Consecinţele însă au fost atât dp ordin ’ n r* UZa i e d bu ! e cautata în exteri or 
respective, cât si de ordin calitativ fi h ~ ,t,C ’ lindcă au creat diversiunile 
sfera terenului satanic (iudpin p~i • mdca . s " a a,terat esenţa, lărgindu-se 

(nord-dinaric). Simptomatic estetaptul căTLxistafo tender' 6 W L ° y ° la 
convertire a evreilor “Dună • , 3 existat ° tendinţa suspectă de 

dintre care ,rZ e să BaZ î.r, ' 9na,/us Căuta “«« .wî 

mântuirea suZeat J a buZZî,™”*' sa ™" bherioli «*>*».« 

Roma (Woll - Geschichle rJer Jesuiten’v 29" 0 ‘ , ™° a '' a "’" wfc “ to ®S 

mi “ in preic,j » a ™ 

pătrundă în biserică pentru srnmmio luc , ru ' a fost folosit de evrei ca să 
caz, ordinul căpătând această influpnr" 13 "! de ~ ei ’ iudaizâr| cl-o. în orice 
adică se sataniza î^nsăsi vocaţii in! ? ’ ' mpl,C ! t T ?' deforma caracterul, 
bănuială. în felul acesta soiritul mrtJ" această direcţie legitimează orice 

tormUibdi. i " ,il,ra Şl de ai0 rKullă 

Talmudului adică ba^tarrii^arac ’ reştinismului este realizată pe căile 

întemeietor semievreu ăl ordinul uTlumi U ' ° U mi|locu r “foyola, îndoielnicul 
furat din curte si a lisat să te nedeZ ? 56 f6,0a ma/ târziu câ *' a 

- Die Grundlagen desldZZrZZ, Z% 

moment, el a 'maZoZuTAZZknZr ( ° bră2nlcia > Di " P'mul 
lucrătură iudaică. Prin această infiltrarp c C3 | fimd eretlc - Poate 3 fost o 
esenţă, morala iezuită are arpipacz t e ~ S Ix alunecat P e terenul satanic. în 

morala iezuită şi morala iudaică nu exiSă nici TdT^'f - talmudică - “ htre 

- Geschichte der Jesuiten n mîic f, diferenţa esenţială ." (IVolf 

dare trăsături ale evreului răsăriteană U / 6Ste comun - “ T °cmai cele mai 
puncte de contacl w ™ ' * 6 ' eZUltului arată cele 

admisibilităţii mijloacelor care să adurăT^ 3 reprezentan P lor lor asupra 

- Die Grundlagen desLZZ vZe! P Tv) ^ Po**> 

in mincZl'ITZZTîdlZ/Z* de dedescurca,. „ 

otrăvitoare care se înmulţesc din hei antene ?l m P erf 'die. acele pJante 

murdăria fi promiscuitatea'de la un caMHa’almîl ™', dău " ă,or decă> 
ce propria fiinţă formează cppp ™ Q f, f ! ?l pentru care fac ceea 
faţă de creştinism ” (Graf Hnpnch H a ^ sout re Probabil: contrariul lor 
Setea de puteri duce a ' ° 3S . Papsttum • voi. II. p.154) 
Bisericii, organizarea ei si tendint! area a c estLJ i teren satanic. Instituţia 
implicit spre iudaizarea ei. ’ de stapanire a unei caste clericale duc 


259 


Constantin Papanace 


2.4. Fundamentul german 

“Creştinismul german nu începea cu jubileul celor mântuiţi, căci 
vestea mântuirii nu putea găsi ecou la o rasă umană care, sănătoasă şi 
viguroasă, simţea viaţa de aici nu ca o povară, ci ca o problemă veselă. 
t!u prietenul păcătoşilor şi al vameşilor, ci conducătorul şi domnul celor 
tari, regele puterii şi nu umilul Dumnezeu a fost anunţat în Mântuitorul.” 
(Rosenberg) Acest fundament a adus viaţa eroică. Şi această notă s-a 
afirmat indiferent de ce scopuri au stat la baza lor prin cruciade . 

Revolta lui Luther de mai târziu a fost izbucnirea acestui fundament 

f ată de manifestările vorderasiatice (din Orientul Apropiat): dogmatism, 
jiTanie. monahism etc., cu care nu avea aderentă . Luther a avut 
sinceritatea şi curajul adevărului şi a spus lucrurile pe faţă. “După Luther, 
Antichrist stă în templul lui Dumnezeu şi domneşte în Roma, adevăratul 
Babilon îmbrăcat în strălucire şi în culori trandafirii." (Rosenberg, 
Rompilger, p.19) 

Vitejia este exaltată. “Trebuie să te rogi la spiritul vitejiei." (Luther, 
citat de Rosenberg, p.19) De asemenea, şi spiritul de frondă, combativ: 

“Niciodată nu sunt mai mândru, niciodată mai îndrăzneţ ca atunci când aud 
că mă urăsc doctorii, episcopii, prinţii" (ibid.) 

Această reacţie protestatară în interiorul bisericii s-a manifestat 
până atunci şi se va manifesta în sens pozitiv, adică în acţiuni făcute sub 
egida bisericii. Reacţia lui Luther însă, neavând o traiectorie proprie, adică 
nedescifrând esenţa luptei pornite din instinctul german, a căzut uşor în 

plasa manevrelor iudaice . Fără să vrea, a servit ca unealtă a iudaismului şi 
astfel a promovat şi fecundat două tendinţe diametral opuse ca esenţă. 
Luther a permis naşterea naţional-socialismului, dar acţiunea lui a înlesnit 
considerabil prosperitatea iudaismului în Europa, fiindcă în mare parte ea 
a influenţat noua structură pe care o va lua Europa. Prin adoptarea Bibliei 
ca fundament la Noul Testament, iudaismul a prosperat, pătrunzând adânc 
în conştiinţa Europei Occidentale. 

Protestantismul se situează în acest caz între catolicism şi 
masonerie şi, devenind parte dezagregantă, serveşte mai mult planurilor 
iudaice, deşi la origine şi ca impuls a fost o sinceră năzuinţă a sufletului 
german de descătuşare de formalism, spre libertate. Această năzuinţă a 
căzut în plasa iudaică. Abia naţional-socialismul îi dă direcţia impulsului 
iniţial, exagerând însă, căci rupe definitiv cu fondul creştin al Mântuitorului 
care nu este de esenţă vorderasiatică. Şi atunci protestantismul rămâne 
mai mult în postura de unealtă . “Aşadar, în interiorul întregului proces de 
descompunere a creştinismului, francmasoneria înseamnă forma cea mai 
avansată a secularizării, în comparaţie cu protestantismul. Totuşi, 
protestantismul ocupă o poziţie de mijloc între catolicism şi 
francmasonerie. Protestantismul şi francmasoneria, ca şi liberalismul, 
stau, dimpotrivă, între catolicism şi anticreştinismul radical." (Prf. Sixt - 
Freimaurerei und Christentum, p.16) Existând o afinitate de structură prin 
faptul iudaizării, masoneria a prosperat în toate ţările protestante. Aici a 
contribuit şi calculul reciproc. “Ea s-a născut într-o ţară protestantă şi cele 
mai multe loji se găsesc în ţările protestante. Spiritul protestant se arată în 
francmasonerie nu numai la popoarele protestante, ci şi la altele." (Idem, 
P.17) 

































Diverse stiluri de luptă politică 


260 

Protestantismul este prima etapă spre masonerie. “Less/ngl 
părintele neoprotestantismului, a fost unul din principalii instigatori în 
reforma confederaţiei; Herder, reprezentantul spiritului umanitar creştin 
este înăuntrul asociaţiei marele profet al umanităţii.” (Schen’kel’ 
Francmasoneria în lumina religiei , citat Prf. Sixt, p. 21 ) Şi manevra iudaică 
se va evidenţia din ce în ce mai mult. “ Masoneria - scrie Karl Borhausen 
teolog protestant - reprezmţă o formă modernă a Qmţeşţanţişmulul . După 
cum iezuitismul este exponentul absolutismului bisericesc, tot aşa si 
masoneria este pentru noile timpuri ale societăţii reprezentanta societăţii 
profanilor.” (citat Sixt - Freimaurerei und Christentum, p.65) Treptat 
treptat, această denaturare a protestantismului se va accentua prin 
manevre chiar în interiorul său. 

Wilhelm al ll-lea considera lojile masonice ca naţionale şi religioase. 
(Idem, p. 68 ) Ramura liberală . în opoziţie cu cea ortodoxă, a cerut în 1913 
renunţarea la orice dogmă creştină ( neoprotestantismul) . 

Revenind la reacţia iniţială. Protestul lui Luther a fost o reacţie 
adâncă a fundamentului german în Biserică. Pentru combaterea lui s’-a 
născut iezuitismul care a întărit şi lărgit terenul iudaic în biserică. “Luther - 
declarau iezuiţii - a fost un hoţ, un tâlhar, un apostat vagabond şi un 
tovarăş al diavolului, cu care el a înghiţit o tonă de sare; învăţătura lui este 
fără Dumnezeu şi credinţa lui este credinţa diavolului." (citat Wolf - 
Geschichte der Jesuiten, p.154) 

Aceeaşi reacţie o găsim împotriva iezuiţilor din partea janseniştilor în 

frunte cu Pascal, ordin pornit tot din acelaşi fond sănătos arian, dar captat 

si manevrat de iudaism . (Lettres provinciales) 

Dar reacţii împotriva falsificării aduse spiritului creştin izbucnesc din 
acelaşi fond chiar în sânul bisericii. Papa Clemens al XlV-lea a dizolvat 
chiar ordinul iezuiţilor pentru că tulbura liniştea oriunde se infiltra: “c asta 
cea mai spioană a fariseilor moderni." (Rosenberg) 

Pe aceste patru elemente fundamentale care formează 
componentele terenului bisericii, se vor ţese uneltirile şi combinaţiile cele 
mai stranii, care vor rămâne mereu nedescifrate în tendinţele lor finale. 
Evident, din aceasta va rezulta şi forţa pământească a bisericii, 
considerabilă prin influenţa ei, dar şi prin slăbiciunea ei organică ce ar 
putea-o face ca într-o zi să apară ca unealtă la remorca forţei iudaice, al 
cărei teren este unitar şi solid închegat sub picioare, fapt care îi dă mari 
posibilităţi de manevră. Toate contradicţiile aparente de acum, se vor 
lămuri, poate, atunci. Ţglul iudaismului a fost dintotdeauna distrugerea 
creştinismului, aşa cum a fost conceput de Mântuitor, sau alterarea lui şi 
folosirea în scopul iudaic. Biserica creştină, care reprezenta cuvântul 
Evangheliei şi acţiona pe teren, era izbită în elementul ce reprezenta 
esenţa creştină şi folosită tactic prin elementele care favorizau penetrarea 
Satanei. Lovitura totală este, în combinaţiile tacticii satanice, o problemă 
de conjunctură. Până atunci, acţiunea va fi interioară, cu subminări, 
zguduiri şi denigrări. “îndată ce va fi sosit timpul ca puterea Papei să fie 
definitiv distrusăif^egetul unei mâini nevăzute va arăta popoarelor spre 
curtea papală câffhI vor năvăli vijelios să răzbune secole de asuprire, 
atunci vrem noi să trecem ca pretinşi apărători ai Papei şi să oprim o mai 
mare vărsare de sânge. Prin acest truc vom ajunge în apartamentele cele 


26], 


Constantin Papanace 




mai intime ale curţii papale şi nu le vom părăsi până nu vom afla toate 
secretele şi până nu va fi distrusă deplin întreaga putere papală.” 
(Rosenberg, Protocoalele Sionului, şed. VII, p.113) 

Acest ţel a fost afirmat fără reticenţe. “Duşmanul principal al evreilor 
este Biserica catolică” (cuvântarea rabinului din Lemberg, publicată în 
“Per Bauernbiindler”, no. 133 din 1 noiembrie 1912, citat de Bostunitsch - 
judischer Imperialismus, p.460) 

S-ar putea să fie o manevră de camuflare sau poate o încercare de 
desăvârşire a cuceririi din interior, adică prin captarea şi lansarea 
anumitor prelaţi. Este o luptă satanică, ce se dă însă în cetatea 
Vaticanului. Deci, evreii au avantajul că sunt ofensivi. Dacă au cucerit 
această cetate, atunci au interesul să o camufleze până la momentul 
oportun , prezentând-o drept adversară principală pentru ca acţiunea de 
învăluire să fie cât mai completă. Publicarea acestei scrisori justifică 
suspiciunea. 

Privită problema terenului prin prisma relativităţii ieşite din 
necesităţile luptei, este de întrebat dacă organizaţia bisericii catolice - 
alterată ca şi concepţie pur ariană - n-a îndeplinit totuşi o funcţie de 
protectoare a acestei rase, apărând-o organizat cu aceleaşi mijloace 
perfide pe care le folosea o ură talmudică pustiitoare, organizată satanic . 
Ce s-ar fi ales de candidul suflet arian fără această opoziţie ? Fiindcă el 
nici în vremurile actuale nu se poate apăra, candoarea şi credulitatea 
ieşite din puritatea sa fiind manevrate de spiritul satanic iudaic în 
detrimentul său. Numai după apariţia mişcărilor totalitare, care au 
recunoscut semnificaţia luptei rasiale, ar părea că această misiune ar fi 
depăşită în forma ei politică. Şi fiindcă organizaţia bisericii catolice, cu 
toate tradiţiile ei, a rămas, se pune problema ca partea ei alterată, din 
necesitatea de a se conserva , să devină o unealtă a adversarului ei de 
moarte tocmai pentru o funcţie contrarie , adică să înăbuşe însăşi esenţa 
creştină . 

în această fază se pune problema infiltrării elementelor străine, 
iudaice sau masonice, la cârma ei, folosind partea iudaizată din terenul 
său în vederea acestui scop. 

în această lumină, iezuitismul poate fi justificat ca organizaţie de 
luptă care a adoptat aceleaşi arme pentru a se apăra şi a învinge un 
adversar satanic: iudaismul şi masoneria. A coborât, aşadar, pe terenul 
satanic şi prin însuşi acest fapt al adoptării stilului de luptă satanic, chiar 
în cazul când n-a fost o manevră iniţială, a devenit un fiu al spiritului 
satanic care l-a respirat şi fecundat. 

Pe acest teren, lupta împotriva masoneriei nu serveşte decât ţelul 
mare al iudaismului de a avea în ambele tabere goimi care, în cadrul 
mentalităţii satanice, luptă şi pregătesc triumful planurilor sale de 
stăpânire. 

Astăzi Franţa este sau sub influentă iezuită sau masonică si din 

> j > 

cauza aceasta nu poate renaşte. 

Finalitatea luptei iudaice vizează însă lucruri precise. “Regele 
iudeilor va fi adevăratul papă şi patriarh al bisericii iudaice mondiale .” Din 
această perspectivă, afară de manevra milenară presupusă de unii, 
creştinismul a fost o diversiune dizolvantă, poate chiar instinctiv* centru 





























Diverse stiluri de luptă politică 


262 


mase spre a uşura atacul “poporului ales”, organizat diabolic după Talmud 
pentru stăpânirea celorlalte popoare, dar, desigur, cunoscută de foarte 
puţini iniţiaţi (au fost şi manevre intermediare). 

Rosenberg, în comentarea Protocoalelor Sionului, la p.113, spune 
că sunt două faze: “Momentan, ne găsim în a doua fază a luptei. Decenii 
întregi, spiritualitatea catolică şi Papa au fost combătute perfid sau făţiş de 
presa mondială democrată şi marxistă. Orice greşeală a unui preot creştin 
era zugrăvită cu mare voluptate şi difuzată prin toate ziarele lumii. Şi azi, 
aceste atacuri, încă şi mai puternice, au făcut ca biserica să încheie 
adeseori compromisuri, în Germania, centrul cu marxiştii, în Franţa, 
mareşalii catolici cu politicienii iudeo-francmasoni. Nimeni nu vrea să vadă 
că acest compromis este privit de evrei doar ca un scurt armistiţiu care 
are, de altfel, consecinţe mai îndepărtate, că aceştia adânceau primejdia 
lumii, recunoscând catolicilor credinţa într-o politică salvatoare a 
Vaticanului, care pierde mereu. Cu atât mai mult cu cât aşa-numitele 
“partide creştine” încheie pretutindeni şi în acelaşi timp, armistiţii cu 
iudaismul ca să combată îndârjit ideile de stat populare. ” 

Aşadar, deşi Papalitatea ştie care este ţelul final al iudaismului - 
distrugerea ei - totuşi, utilizând aceleaşi mijloace, recurge la compromis 
cu el, după cum şi iudaismul este dispus la compromis, fiindcă s-a născut 
reactiunea germană (nordică) . 

Poziţia catolicismului se slăbeşte enorm dacă i se sustrag cei 40 de 
milioane de credincioşi germani şi i se ia speranţa de a face noi prozeliţi, 
dacă doctrina naţional-socialistă s-ar extinde odată cu hegemonia 
germană. De aici, această ţesătură diplomatică foarte paradoxală din care, 
desigur, cel mai mult profită iudaismul. Fiindcă o nimicire a hitlerismului 
înseamnă atotputernicia iudaică şi, deci, desfiinţarea şi a catolicismului şi 
a oricărei tendinţe creştine. în acest caz, scopul mare iudaic va fi atins. 
Este de remarcat dacă influenţa iudaică n-a reuşit să pătrundă şi în 
cercurile conducătoare superioare ale Vaticanului şi dat fiind că, esenţial, 
stilul de luptă nu diferă, să nu se contopească, suprapunându-se în 
iudaizare. în acest caz va fi dispărut un mare tampon de amortizare a 
iudaismului care, tocmai prin compromisurile metodei sale, a avut un aport 
istoric. Doborârea catolicismului a fost deia anunţată . “Catolicismul, 
duşmanul nostru cel mai vechi, zace în praf, rănit mortal la cap." (vezi 
Bostunitsch, p.305) 

Poate şi aceasta să fie o manevră potrivită pentru camuflare în faza 
actuală, pentru a pregăti mai târziu stăpânirea când se va schimba marea 
manevră , folosind catolicismul. Din această istorie - cazan al Satanei, 
drumuri tactice întortocheate - apar lucruri paradoxale. 

Pentru pregătirea apărării în procesul de la Berna în chestiunea 
autenticităţii “Protocoalelor Sionuluf', au participat toate bisericile creştine, 
cu toate că influenţa iudeo-masonică este mare. 

“Aici au lucrat unanim ortodoxia rusă, gânditorii romano-catolici, 
evanghelişti, greco-uniţi, necreştini şi alţii la coordonarea materialului şi la 
prelucrarea opiniilor.” (lla Biroul Mondial din Erfurt) (Bostunitsch, p.387) 

Dar, la fel se poate observa colaborarea iezuiţilor cu duşmanul său 
de moarte, masoneria. în “medalia dezarmării", pe lângă semnele iudeo- 


263 


Constantin Papanace 


masonice, se găseşte şi simbolul iezuitic “I.HS.” care înseamnă “in hoc 
signo vinces - şi cu’acest semn vei învinge.” 

“în această monedă sunt uniţi iudeu, iezuit şi francmason." (Idem, 

p.451) 

Din aceste fundamente variate şi contradictorii vor rezulta trăsăturile 
hibride ale terenului tacticii hibride. Spiritul eroic este congenital rasei 
ariene, începând de la forma nestăpânită militară până la expresiile 
spiritualizate creştine ieşite din credinţă . Prin rugăciune şi exerciţii, acesta 
va fi cultivat la maximum. Sursa de forţă va fi extrasă din înclinarea 
religioasă a omului. Dintotdeauna, omul a simţit necesitatea unui contact 
cu forţele nevăzute şi s-a vrut instinctiv orânduit de ele. “Nec toleratur 
profani principis imperium", spune Tacit. Adică, “omul nu suportă să fie 
condus de un prinţ fără religie." Poate unui popor care simte instinctiv 
existenţa unei religii, îi dă certitudinea că este guvernat de anumite legi 
care păstrează contactul cu divinitatea şi ies din meschinăria vieţii 
pământeşti, privind în transcendent. 

“Cancelarul spunea că religia are mai multă putere asupra spiritului 
oamenilor decât toate pasiunile lor şi că nodul cu care ea îi lega pe toţi 
laolaltă era incomparabil mai puternic decât toate celelalte legături ale 
societăţii civile” (Frederic cel Mare - Prinţul, XII) Pentru acest motiv, 
“statul ecleziastic se cucereşte greu şi se menţine uşor, fiindcă se sprijină 
pe obiceiurile vechi religioase care sunt atotputernice, încât sub orice 
formă ar fi guvernate, ele se menţin." (Idem, cap.XI) 

Poporul suferă cu docilitate abuzurile şi opresiunea suveranilor 
ecleziastici. “Acest fenomen pare mai puţin straniu celor care cunosc 
puterea superstiţiei asupra idioţilor şi fanatismul asupra spiritului uman; ei 
ştiu că religia este o maşină veche care nu se va uza niciodată, de care 
s-au servit dintotdeauna pentru a se asigura de fidelitatea popoarelor şi 
pentru a înfrâna nesupunerea raţiunii umane; ei ştiu că eroarea îi poate 
orbi pe oamenii cei mai pătrunzători şi că nu este nimic mai triumfător 
decât politica celor care pun în mişcare cerul, infernul, femeile şi pe 
Dumnezeu pentru a-şi realiza planurile. Totodată, este adevărat că însăşi 
religia, această sursă a tuturor bunurilor noastre, devine adesea, printr-un 
abuz deplorabil, originea şi începutul relelor noastre." (Idem, p.90) 

Aşadar, forţa bisericii constă şi în faptul că celelalte organizaţii 
politice, mişcări etc. nu rezolvă problema existenţei, indiferent cum, dar 
într-un mod accesibil masei. “Cercetarea raselor nu va fi în stare să 
rezolve toate enigmele existenţei umane. Va rămâne totdeauna un rest 
neclar, un ultim secret foarte adânc, poate chiar trebuie să rămână." 
(Tillenius - Rassen Seele und Christentum, p.51) 

Pe acest fundament religios - factor comun - se va cultiva sub toate 
formele. Concentrarea şi rugăciunea, blândeţea şi mila ca metodă, 
Pregătirea sufletească prin înlăturarea înclinaţiilor nedorite, voia bună şi 
dispoziţia, singurătatea şi spovedania, asceza etc., toate acestea vor da 
climatul din care vor ieşi marii luptători: sfinţii. Toate acestea vor fi 
coordonate pentru a putea fi stăpânite şi să ducă la o cât mai mare 
stăpânire de sine , aşa cum se desăvârşeşte prin exerciţiile lui Loyola. 
"Exerciţiile spirituale cu scopul de a se învinge pe sine însuş ! şi a-şi 













Diverse stiluri de luptă politică 


264 


organiza viaţa fără să se lase condus de vreo înclinaţie care ar fi ţ n 
neregulă." (p.29) 

Pentru desăvârşirea stăpânirii de sine , care va forma latura 
esenţială a terenului, se vor face repetate scrutări de conştiinţă, prin 
judecata proprie în lupta dintre spiritul bun şi spiritul rău, şi prin încercarea 
răului, care va fi învins, va creşte şi siguranţa forţei. Se va evita 
jurământul , pentru că el implică o luare de atitudine de fond şi, prin ieşirea 
de sub corsetul stăpânirii de sine, se pierde elasticitatea acţiunii, deşi 
încheagă o forţă unitară. “Nu trebuie să juri nici pe Creator, nici pe vreo 
creatură, să fie deci din adevăr, din necesitate şi din respect profund." 
(Loyola - Die Geist lichen ubungen, p.34) 

A nu spune cuvinte de prisos . “Să nu spui nici un cuvânt necugetat. 
Prin aceasta înţeleg un cuvânt care nu-mi foloseşte nici mie şi nici altcuiva 
şi nu este subordonat unei asemenea intenţii.” (Idem, p.36) Din această 
stăpânire va ieşi avantajul nedezvăluirii intenţiilor, complicitatea sau 
utilitatea tăcerii . “Să nu spui nimic care dăunează bunei reputaţii sau este 
la fel cu un mormăit. [...] Deci, dacă dezvălui un păcat de moarte care nu 
este public, atunci comit un păcat de moarte.” (ibid.)^ 

Răul nu se combate prin scoaterea la lumină, ci prin înăbuşirea în 
întuneric. Se evită angajarea luptei. Aici nu este non-violenţa pentru a nu 
condiţiona perpetuarea răului, ci este conservarea şi chiar încurajarea lui. 
Totuşi, obsesia păcatului , recunoaşterea greşelilor, biciuirea imaginaţiei 
pentru a da vieţii expresie , trăirea momentelor cu bucurie şi lacrimi, 
biciuirea sentimentului fricii , precum şi preocuparea permanentă, dau 
imaginea unui posedat . Trăirea se realizează prin sălbatică perseverenţă. 
Toate simţurile sunt puse în funcţiune prin cultivarea unei voinţe de fier, 
căci selecţia se face pe baza voinţei extraordinare care duce la supunere 
oarbă. O selecţie de laborator . Se încearcă crearea unui mediu cu totul 
nou. Exerciţiile sa fac în întuneric: “Trebuie să mă lipsesc de orice lumină 
strălucitoare, în timp ce, o vreme, deschid ferestrele şi uşa camerei ca să 
mă rog cu Breviarul, să citesc şi să mănânc.” (Idem, p.52) Aşadar, un 
mediu întunecat, spre deosebire de Mişcarea Legionară, care are lumina^. 
Evitarea râsului . “Nu trebuie să râd şi să nu spun nimic care aţâţă 

râsul." ., 

Evitarea privirii drepte . “Trebuie să-mi înfrânez ochii şi să nu ma un 
la nimeni, doar dacă primesc sau mă despart de o persoană cu care am de 

vorbit.” (Idem, p.53) „I 

Ispăşirea : interioară, prin durerea provocată de păcat şi exterioara, 
prin post, lipsa de somn şi autoflagelare. Toate să provoace durere, dar sa 

nu aducă pagubă. „ 

Tendinţa de a-i face contemporani cu viata lui lisus , adica o 
transmutare în secole . Deci, ruperea din actualul mediu şi plantarea in 
acel mediu de odinioară, însă cu toată alterarea pe care o poartă. 

Prin toate aceste exerciţii se creează un mediu care dă naştere la 
celule bine închegate şi active.’ Acest teren dobândit artificial (care este un 
proces forţat, pentru a suplini ceea ce iudaismul a făcut într-o e vo M'® 
organică de secole) poate fi transpus în orice situaţie, rezistenţş ' u 
asigurată. Sub acest aspect, reprezintă partea pozitivă a terenului de lupta 
din această tactică hibridă. 


Constantin Papanace 


265 

Alături însă de partea pozitivă care rezultă din aceste exerciţii, se 

r .iitivă si caracterul ocult (secret, conspirativ) care formează fundamentul 

Tj ^nr serii de acţiuni negative. în ordinul iezuiţilor, caracterul militar l-a 

j ^nrimat lanatius ( amprenta arianismului său) , pe când cel ocult, evreul 
Lainez. Un asemenea teren de luptă se întrebuinţa de mult. Organizaţia lui 
[ putagora era tot o asociaţie politică religioasă, care cuprindea toate 
trasele greceşti. Sistemul ei de organizare era secret (mistic). Unii văd 

ricf chiar originile masoneriei moderne . Esenţa este aceeaşi, fiindcă la 
stă întunericul . Această latură tenebroasă caracterizează terenul 
militant al bisericii şi, în special, al ordinului iezuit. De aceea, contribuţia 
tenebroasă în istorie este mare. 

Alături de iudaism şi masonerie, iezuitismul are şi el o mare parte de 
contribuţie, care face ca istoria să fie tenebroasă; dar tocmai acest lucru 
indică esenţa iudaică a unei părţi din terenul său, căci partea luminoasă a 
istoriei este vitejia. Aici, în întuneric , prosperă minciuna. Pe acest teren 
negativ se cultivă orice sentiment, indiferent de ce natură ar fi el, dacă 
răscoleşte. Pasiunile tari în acest stil sunt cultivate şi dirijate pe orice cale 
spre a putea fi folosite pentru scopul urmărit. Deci, toate eforturile care se 
fac în partea pozitivă prin exerciţii, sunt pentru a educa prin şcoală aceste 
posibilităţi de conservare . 

Se ia realitatea aşa cum este şi, în loc să se încerce o îndreptare, se 
cultivă în tendinţele ei, fie chiar negative . Acest teren materialist duce la 
demoralizare şi’desfrâu, care se observă adesea în lumea slujitorilor 
bisericii. Decadenţa morală a papilor din timpul Renaşterii este cunoscută. 
“Ea (papalitatea) a fost mai târziu un focar de corupţie a moravurilor. 
Religia creştină ar fi avut puterea sa de mare folos dacă papii n-ar fi 
decăzut atât de adânc, încât nimeni nu mai credea în ea." (Prezzolini - 
Das Leben Nicolo Machiavelli, p. 118) 

Toate aceste tendinţe divergente nu se puteau organiza decât 
printr-o elasticitate a principiilor. Acest lucru a făcut să cadă accentul mai 
mult pe exterior , adică pe formă, decât pe interior, unde sălăşluieşte 
esenţa. Din necesitatea de organizare s-a născut morala ultramontană, 
adică morala în literă şi nu în spirit. Această morală cuprinde totul. “în 
executarea ei, ea cuprinde tot ce în viaţa omenească atinge orice situaţie 
în care se poate afla omul.” (Graf Hoensbroecht - Das Papsttum, voi. II, 
P- 19 ) 

( Reglementarea tuturor raporturilor din viaţă a fost o necesitate în 
evoluţie fiindcă se iveau cazuri între credincioşi care cereau o rezolvare, 
iar pe de altă parte, asaltului pe care îl dădea iudaismul organizat, prin 
Talmud, biserica nu-i putea opune o rezistenţă decât tot în mod organizat. 
S-ar putea ca sistemul da atac al adversarului să fi influenţat şi sistemul 
de organizare al creştinismului. Din cauza aceasta, morala papală 
(ultramontană) are foarte multe caracteristici de-ale Talmudului, precum şi 
tehnica lui, prin felul cum se ocupă de toate aspectele vieţii, fie ele cât de 
scabroase. Este o aplicare a principiilor moralei creştine la cazurile care 
se ivesc. Şi acest lucru a fost accentuat prin faptul că biserica a vrut să 
tacă prozeliţi cât mai mulţi şi cu orice preţ . Din cauza aceasta, a făcut 
legile creştine mai elastice pentru adaptare. Dar de aici a ieşit hibriditatea 
Monstruoasă. 




















































Diverse stiluri de luptă politică 


266 


Talmudul conservă o naţie, după ce în tradiţii de veacuri a creat-n 

Catolicismul încearcă să creeze această naţie într-un tempo accelerat 

Creştinismul adevărat (nealterat), prin claritate, simplitatea şi dragostea 
lui, cheamă la viată pe toti . Desigur, în toată organizarea prozeliţilor se 
vede influenţa talmudică mai ales după crearea ordinului iezuit. Cazuistica 
- de esenţă iudaică - a fost necesară pentru aplicarea legilor morale după 
împrejurări. 

Probabilismul - lege frecvent aplicată la iezuiţi - a fost supapa de 
siguranţă care să dea maximum de elasticitate în adaptare, evitând astfel 
ca viaţa să spargă tiparele formale ale legii. Adică să salveze forma . Dar 
tocmai acest lucru a uşurat scurgerea oricărui conţinut moral al legii, 
lăsând-o o simplă armă dialectică, aplicată în sens negativ, după plac. 
Singura remediere s-a încercat prin mărginirea probabilismului intern 
numai la oamenii învăţaţi, ceilalţi fiind îndreptaţi la duhovnic. 

Decadenţa moralei creştine (catolice) a provenit în general din faptul 
că s-a încercat substituirea statului printr-o organizare proprie . Instituţia 
duhovnicului aduce de la sine rezolvarea tuturor cazurilor pe care viaţa le 
pune credincioşilor. Varietăţile terenului tacticii hibride(înălţimi morale şi 
mlaştini de decadenţă) oferă mari posibilităţi de luptă, dar şi multe puncte 
vulnerabile tocmai din cauza acestei hibridităţi. Terenul tacticii satanice 
avea şi el aceste posibilităţi, dar era bine închegat şi unitar în reduitul său 
format de morala talmudică şi, deci, nu era vulnerabil. Catolicismul (tactica 
hibridă) încerca să-şi creeze acest teren prin contopirea acestor tendinţe 
contradictorii. 


3. Acţiunea 

> 

3.1. Mobilul acţiunii 

întreaga acţiune porneşte din dorinţa de a aduce împărăţia cerurilor 
pe pământ, supunându-i pe necredincioşi. “Voia mea este să supun 
întreaga ţară a necredincioşilor. De aceea, cine vrea să meargă cu mine 
trebuie să se mulţumească cu aceeaşi mâncare ca şi mine, cu aceeaşi 
băutură şi cu aceeaşi îmbrăcăminte." (Loyola - Die Geist lichen ubungen 
p.57) Subjugarea popoarelor prin evanghelie. 

Mobilul acţiunii rezultă din acel complex de sentimente în care 
bunătatea cea mai pură se amestecă cu ura sălbatică crescută pe terenul 
hibrid al acestei tactici. J 

Legea fundamentală de acţiune este de esenţă iudaică. “Scopul 
scuză mijloacele" are echivalent în Protocoale, şed.l: “Rezultatul scuză 
mijloacele" (citat din Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.396). Acest 
principiu amoral stă alături de divine principii creştine. Aşadar, din 
hibriditatea ţelului rezultă hibriditatea terenului şi, ca o consecinţă directă, 
hibriditatea acţiunii pe toată gama, de la faptele divine ale sfinţilor şţ 
misionarilor care se jertfesc pentru credinţa creştină şi se lasă martirizaţi 
în ţinuturi pustii şi sălbatice, până la uneltirile satanice ale spionilor iezuiţi 
care îndeplinesc roluri tenebroase. Dragostea creştină şi ura satanică, 
amestecate într-un mod straniu, formează dinamul acestei tactici hibride 


267 


Constantin Papanace 


făcute cu scopul de a aduce împărăţia cerurilor pe pământ. Realizarea 
po pului divin prin mijloace satanice . 


3.2. Centrul de greutate 





Centrul de greutate al acţiunii îl formează Papa care, la rândul său, 
se sprijină pe instituţia congregaţiilor . 

Spre deosebire de tactica satanică, unde cel care conduce rămâne 
anonim, fiind ascuns în oculta rabinatului, aici principiul autoritar este bine 
cunoscut şi expus cu tot fastul, mai strălucitor decât cel imperial, fiindcă 
“fiinţa şi puterea Papalităţii poartă pecetea religiei." (Graf Hoensbroecht - 
Das Papsttum, vol.l, p.1) 

Toată forţa papală de aici îşi trage seva. Papa este locţiitorul lui 
Hristos, care rămâne capul spiritual nevăzut al bisericii. “Hristos este 
nevăzut, <locţiitorul> său vizibil este Petru, şi urmaşii săi episcopul şi 
Papa roman.”’ (Idem, p.5) El radiază lumină: “Din scaunul său ţâşneşte 
lumină care se răspândeşte şi se întinde ca să lumineze universul” (Idem, 
p.1 70) El este deasupra oricărei legi bisericeşti şi el însuşi nu este legat 
de nici una, iar ca încoronare a acestei situaţii este declarat infailibil . 
Principiul absolut de comandă, fiindcă avea substrat religios. Ca locţiitor al 
lui Hristos, Papa a fost proiectat pe un plan suprapământesc şi aici s-a 
cunoscut frecvent fenomenul beţiei puterii de esenţă luciferică . Acest fapt 
a făcut să se uite de multe ori smerenia celui care îl reprezintă. El nu s-a 
menţinut în sfera pământească şi de aici au rezultat şi rezultă consecinţe 
foarte importante, atât pe planul moral, cât şi pe cel al acţiunii. 

“Dar el făcea pasul uriaş din sfera uman-pământească în cea divin- 
suprapământească şi această imensă înălţime spre care îşi îndrepta faţa 
năştea mărimea umbrei şi a întunericului pe care le arunca asupra 
popoarelor şi ţărilor.” (Iderri, p.VII, prefaţa) 

“Papalitatea nu este nimic mai puţin decât o structură divină cum nici 
o altă putere din lume n-a adus blestem şi cele mai distrugătoare grozăvii 
sângeroase în cea mai intimă sfinţenie a umanităţii, în religie.” (ibid.) 
Indiferent de întrebuinţare, forţa ei rămâne în acest stil de luptă. 

Infailibilitatea Papei a’ fost consacrarea principiului unităţii de 
comandă în formă absolută. Acest principiu îl adoptă toate organizaţiile 
când spun că Ducele, Fuhrerul, Căpitanul etc. nu greşeşte. Totul se face 
sub supravegherea şi cu girul lui. El dă mari posibilităţi de manevră şi 
stăpânire a acţiunii şi, în acelaşi timp, prin prestigiul pe care îl prezintă, 
măreşte forţa existentă. 

Acest avantaj nu-l are tactica satanică a cărei conducere este în 
mod absolut secretă. Dar, în paralel cu aceste avantaje, există şi 
dezavantajul că este un punct expus spre care ţintesc toate atacurile 
adverse, fie prin lovituri directe, în cazul când este vulnerabil, fie prin 
insinuare şi captare . în special masoneria a încercat să izbească şi să 
compromită acest element central al sistemului catolic. Cazul Leo Taxil, în 
isgătură cu acţiunea de ridiculizare a infailibilităţii, este cunoscut. De 
asemenea, compromiterea prin apropiere. “S-a admis că Pius al IX-lea, în 
timpul când era nunţiu papal în Pennsylvania, a fost membru într-o lojă 
masonică din Philadelphia." (Sixt - Freimaurerei und Christentum, p.47) 



















Diverse stiluri de luptă politică 


268 


Această instituţie a papei este dublată însă de diferite congregaţii 
care oferă terenul solid al stabilităţii şi asigură iniţierea şi continuitatea 
fiindcă din sânul lor şi cu legi severe şi tradiţionale se recrutează Papa, ori 
de câte ori succesiunea se deschide. In felul acesta, se foloseşte principiul 
autorităţii absolute, mai ales când Papa este o personalitate excepţională 
şi al flexibilităţii prin adaptare la timp... Stâlpii pe care se sprijină aceste 
instituţii centrale sunt diferitele ordine care formează şi organele de 
conducere pe teren în toate laturile vieţii spirituale sau materiale. 
Formaţiile lor sunt variate: predemptorişti, capucini, dominicani, 
franciscani, benedictini, augustini, iezuiţi etc. Pe lângă zelul şi emulaţia 
rezultate din spiritul de corp, fiecare corp reprezintă o nuanţă de tactică. 
Aceste nuanţe, coordonate de mâna unui Papă energic, înţelept si 
infailibil, dau rezultate de luptă considerabile. 

Prin acest sistem combinat, ordinele catolice pot concepe planuri de 
luptă mari, care să depăşească generaţii şi care, prin tradiţie, să fie 
continuate şi executate în timp şi spaţiu, pândind conjuncturi favorabile. 
Asemenea sistem se poate găsi în Protocoalele Sionului. De asemenea, 
războiul de 30 de ani a fost opera iezuiţilor. “Războiul de 30 de ani este al 
iezuiţilor şi sforţările lor nu trebuie socotite ca ale unor copii ai timpului, ci 
sunt opera acestui ordin: prinţii şi regii care luptau în această 
înfricoşătoare luptă jucau rolul prescris lor de iezuiţi.” (Wolf - Geschichte 
der Jesuiten, p.162) 

Instrumentul cel mai perfecţionat pentru acţiune pe teren, în special 
sub raport politic , îl formează ordinul iezuiţilor . El formează centrul de 
greutate , cu deosebire pentru activitate politică. Ordinul a avut acest scop 
politic, fiindcă se simţea nevoia unei armate în serviciul statului teocratic 
cosmopolit. Mai bine ca oriunde, stilul tacticii hibride se remarcă aici în 
toate trăsăturile lui componente, fiindcă este punctul unei întregi evoluţii 
de luptă a bisericii şi o sinteză în laborator, forţat realizată, pentru 
adaptarea la noile condiţii de luptă ale societăţii moderne evoluate prin 
descoperirile contemporane. Amprenta acestei sinteze a imprimat-o 
Ignatius Loyola, a cărui personalitate era ilustră atât prin origine, cât şi 
prin conştiinţa rasială, formaţia intelectuală, rang social etc. Era de origine 
nobilă, curtean la regii Spaniei, Ferdinand şi Isabella, ambiţios şi cu 
structură eroică. “Spiritul său neliniştit, ambiţios nu era totuşi mulţumit cu 
această viaţă de curte. S-a dedicat serviciului militar unde, în câţiva ani 
s-a remarcat prin iscusinţă şi curaj, într-un mod atât de excelent, încât ar fi 
devenit poate unul dintre cei mai mari eroi de război dacă o întâmplare 
nefericită n-ar fi oprit chiar de la început cursul gloriei sale militare." (Idem, 
P-11) 

A arătat o vitejie fără seamăn la apărarea cetăţii Pamplari. în urma 
unui accident soldat cu o rană, a rămas şchiop, fapt care a făcut ca partea 
cealaltă a caracterului său (tip vorderasiatic) să capete amploare, având 
ca suport partea eroică. Vanitatea şi ambiţia rămânând intacte, au 
constituit motorul. Sublimarea energiei mereu excitate de vanitate şi de 
inerenta “răutate a însemnatului' a erupt spre lucrurile sfinte citite 
întâmplător. Faptele eroice ale sfinţilor l-au impresionat. Poate aici s-a 
făcut sinteza obiectului cu subiectul: dorinţa sălbatică de afirmare plus 
obiectul sfânt al împărăţiei lui Hristos, inspirate de vieţile sfinţilor. Sau 


269 


Constantin Papanace 


poate erupţia acestei energii înnăscute, prin accidentul suferit, i-a relevat 
sensul puterii cereşti. De aici a început oprimarea mândriei şi a egoismului 
nrin umilire. Asemănări în unele puncte cu Căpitanul. De aici, au urmat 
asceza şi autoflagelarea. “El a început un mod de viaţă extrem de sever, 
postea si se dezlănţuia cumplit împotriva propriului său corp." (Idem, p.15) 

H în’ atitudinea lui Loyola se observă ceva din suflul lui Diogene cu 
butoiul. Un geniu înăcrit. O energie ruptă în instrumentul său: corpul De 
aceea, autoflagelarea corpului nu era decât descărcarea revoltei asupra 
unui lucru iubit, rămas acum incomplet. O sfidare a sorţii, fiindcă el vroia 
ceva întreg sau deloc . Şi acum se pune pe voinţă şi suflet, producându-se 
dezlănţuirea acestei voinţe ultragiate. Pradă unor isterii religioase, este 
frământat de viziuni drăceşti si cereşti , adică de cele două componente 
care constituiau personalitatea sa hibridă . Aceste tendinţe s-au sedimentat 
după limpezirea conştiinţei lui frământate. Şi ele vor forma trăsăturile 
sistemului său. Aceste divergenţe fundamentale l-au balotat mereu şi 
activitatea lui s-a desfăşurat pe ambele aceste laturi. 

“Niciodată n-a ajuns Ignatius la un echilibru interior perfect: 
stăpânire de sine, orgoliu, respect uman, răceală sufletească, raţiune 
chibzuită, străduinţă spre ţel, curaj de partizan, pe de o parte, pe de altă 
parte până la extrema autonimicire, umilinţa josnică, râvnirea favorii celor 
sus puşi, pasiunea arzătoare, mistica fantastică, viclenia, nestatornicia 
continuă.” (Georg Tyroll citat de Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.44-45) 

Personalitatea lui era complexă. “El suportă dureri fizice ca un erou, 
este moral şi neînfricat, voinţa lui este de fier, fapta îşi cunoaşte ţelul, 
gândirea lui nestricată de nici o învăţătură şi de nici o manieră afectată. 
Este un om foarte sensibil şi practic, care nu se poticneşte niciodată de 
nimicuri şi totuşi tocmai prin aceasta acţiunea lui asigură un viitor 
îndepărtat, încât mereu prinde nevoile momentului ca bază a voinţei sale 
şi se foloseşte dezinteresat, un duşman al frazelor, nici o urmă de 
comediant, un soldat, un nobil, care întrebuinţează preoţia mai curând 
pentru scopurile sale, decât îi aparţine lui fiinţa sa. Acest om era, aşadar, 
basc." (Chamberlain, p.614) 

Faptul că Ignatius era neştiutor de carte , face ca elementele 
componente ale personalităţii sale să se manifeste organic şi nedenaturat. 
“El era neştiutor de carte în cel mai înalt grad, când totuşi ordinul său era 
o capodoperă a politicii, astfel a fost sigur nu prin el, ci prin întâlnirea 
fericită a împrejurărilor, care dau spiritului originar al convertirii în sărăcie 
şi smerenie, chiar de la început, o direcţie diametral opusă. Ignatius, care 
pentru sine nu era în stare să schiţeze un plan coordonator, ar fi fost şi 
mai puţin capabil să pună în ordine un sistem al acestui mod. Totul spre 
care năzuia mereu, avea ardoare pentru ţel." (Wolf — Geschichte der 
Jesuiten, p.47) 

Fără îndoială că împrejurările şi tradiţia bisericii au o influenţă în 
naşterea acestui instrument de luptă. Aici s-ar putea presupune şi o 
influenţă ocultă iudaică, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea lui 
ulterioară. Totuşi, se face o greşeală când se invocă neştiinţa de carte 
când este vorba de perfecţionarea unui organism. Ignatius lucra ca orice 
om de acţiune , iar la început mai ales instinctiv. Planul şi sistemă se 
elaborează în mod evolutiv, paralel cu experienţa din care rn^ultă şi 




















Diverse stiluri de luptă politică 


270 


formele instituţiei. Atunci creşterea este organică şi organismul viabil. Aşa 
a fost si cu Mişcarea Legionară. 

Loyola a avut o formidabilă capacitate de organizare, şi această 
trăsătură principală va explica în mare parte succesul. El a dat ordinului 
amprenta militară şi spiritul ofensiv. “Din tot ce ordinul îi datorează lui 
[Ignatius], unic a fost doar spiritul militar pe care Ignatius l-a practicat mai 
mult dintr-o înclinaţie naturală, decât din intenţie. Mândria şi ambiţia 
propriei sale societăţi şi mai ales ale succesorilor săi la conducere au fixat 
şi ordonat sistemul neinteligibil şi periculos al unei monarhii universale, 
după regulile înţelepciunii de stat." (Idem, p.45) 

Igantiu era pătruns adânc de sentimentul onoarei şi al^ răspunderii. 
“Ignatius credea că nu-şi poate mântui mai bine onoarea decât când se va 
prezenta înaintea judecătorului şi-i va cere cea mai severă cercetare" 
(Idem, p.25) 


3.3. Caracterul războinic 

“Societatea lui lisus era o ceată războinică, a cărei primordială 
decizie este să favorizeze preamărirea lui Dumnezeu şi să-l lucreze pentru 
mântuirea sufletească a necredincioşilor şi ereticilor." (Procurorul general 
Monclar, citat de Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.72) 

în acest spirit s-a turnat fondul religios. Cărticica exerciţiilor a ieşit 
din simbioza acestui spirit ostăşesc cu ideea religioasă. L-au impresionat 
faptele eroice ale sfinţilor şi aici a găsit primul punct de sprijin. Atunci a 
văzut diferenţa dintre serviciul lumii şi serviciul lui Dumnezeu. Ceea ce a 
simtit în sine Ignatius, în zilele bolii la Loyola şi în exerciţiile şi luptele 
sufleteşti la Montserrat şi Mauresa, a aşternut pe hârtie la Mauresa pentru 
folosul său şi al celorlalte suflete iubitoare de Dumnezeu. însemnările 
formează baza şi partea principală a exerciţiilor spirituale. 

3.4. Concepţii 

Scopurile luptei sunt corespunzătoare: “eliberarea de păcat, 
purificare şi reînnoire. Unire cu Dumnezeu.” (Exerciţii, p.3) Mensch und 

Scopul acestei vieţi este ca omul să-l cunoască pe Dumnezeu şi 
să-si mântuiască sufletul. Să folos ească totul în acest scop. Să se 
elibereze de păcat. La picioarele crucii se dobândeşte prima hotarare 
pentru servirea Domnului. Hristos este conducătorul şi regele nos ru. 

Stăpâneşte spiritual peste toată lumea. 

Sniritul ostăsesc. “Spiritul ostăşesc al sfântului Ignatius ii promitea 
mai ales această idee: în ochii lui pământul este un mare teatru de război 
şi istoria lumii este decizia luptei; Hristos în fruntea credincioşilor sat 

poartă victoria strălucitoare." (Idem, p.7) 

Lupta este de esenţă . “La Satan se cheamă program: prin bogăţie, 
onoare, orgoliu spre toate poverile. La Hristos sună altfel: prin sărăcie, 
ascultare, smerenie spre toate virtuţile.' (Idem, p.9) . „ . 

Această carte, Exerciţii, a fost inspirată de Dumnezeu. Aici msuş 
Dumnezeu a condus mâna autorului.” (Idem, p.13) 


271 


Constantin Papanace 


Forţa ei vine din graţia lui Dumnezeu. “Primele adevăruri 
fundamentale ale religiei creştine sunt prezentate înţelegerii într-o astfel 
de claritate, consecvenţă şi potrivire cu puterile sufleteşti ale omului, încât 
spiritul se apleacă în faţa logicii lor şi voinţa se lasă prinsă, nu silită sub 
apăsarea unor puteri întunecate, ci foarte liniştit şi blând în deplină 
libertate sub lumina raţiunii şi cu ajutorul graţiei divine." (Idem, p.14) 

Forţa "Cărticelei şefului de cu/b” vine din cultivarea sentimentelor 
nnhile si altruiste si se adresează sufletului si nu raţiunii . 

Dar, paralel cu aceste sentimente religioase, el era animat şi de 
voluptatea stăpânirii materiale. Este setea de putere pe care o cerea 
cealaltă structură componentă a fiinţei sale. Poate din cauza aceasta, 
frământarea exerciţiilor nu este în totalitate de substanţă religioasă 
profundă. “Loyola a fost religios şi ordinul întemeiat de el n-a fost 
nicidecum de o putere creatoare mai adâncă, cu atât mai puţin artistică.” 
“N-au artă, n-au ştir, spune Ernst Bergmann (Katechismus der 
Jesuitenmoral). 

Principiile machiavellice formulate atunci satisfăceau mai lesne 
această sete de putere. “Aceste principii ne sunt cunoscute prin omul de 
stat italian Machiavelli. Iezuiţii foloseau cu măiestrie la conducere sfaturile 
lor potrivite relaţiilor Italiei de atunci." (Wolf - Geschichte der Jesuiten) 

Fără îndoială, principiile lui Machiavelli stau la baza ac ţiunii politice 
a ordinului. Dar se simte şi amprenta iudaică, prin pasiunea şi fanatismul 
cu care sunt aplicate. Această pasiune este de esenţă iudaică (satanică), 
chiar când aparent este o luptă împotriva lui Satan. Fiindcă, oricât de 
“cadaverică” ar fi ascultarea, totuşi pasiunile clocotesc. De altfel, 
“structura religioasă” aminteşte şi de atmosfera talmudică , precum şi de 
ura care clocoteşte. Prin urmare, scop divin, tehnică machiavellică, 
pasiune şi stil iudaic. 

“Liniile directoare urmate la construcţia ordinului nu sunt nicidecum 
noi, ci se sprijină peste tot pe modele întunecate, şi genială este numai 
fapta că niciodată în lume n-au fost realizate cu atâta pregnanţă în 
amănunte toate mijloacele crimei, nefiind cuprinse şi aşezate într-o unitate 
desăvârşită ca aici." (Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.82) 

Deci, aplicarea genială şi mascată prin componenta ei, a mijloacelor 
criminale. Formula iezuită de acţiune este: “ Să fac i rău, ca şă jreaiizezj 
ceva bun prin aceasta ." Această formulă pare mai înaintată în formă 
(pentru mascare) decât formula “scopul scuză mijloacele” şi mai potrivită 
pentru cavalerul religios al ordinului. Fiindcă scopul poate fi şi bun şi rău 
sau neutru, pe când scopul bun înseamnă că este selecţionat şi, deci, fixat 
în prealabil. 

Loyola, prin construcţia sa sufletească şi rasială, purta aceste 
elemente atât de divergente pe care se mişcă în acţiunea lui. Originea lui 
este pusă la îndoială. S-a avansat ipoteza că ar fi fost evreu botezat. 
“Ignatius a dat de înţeles prietenilor săi că el ar fi considerat o origine 
evreiască drept o mare favoare. <Cum să nu fi fost aceasta o mare 
fericire, când un om ar fi putut fi rudă de sânge cu Domnul nostru şi cu 
iubita noastră Doamnă, Preafericita Fecioara Maria?>.” (Fassolt, citat de 
Wolf - Geschichte der Jesuiten p.42) “El juca rolul când al unui politician, 


























Diverse stiluri de luptă politică 


272 


când al unui sfânt şi era necontenit în mişcare ca să câştige pe cardinalul 
îndărătnic." (Wolf, p.28) 

Aici se evidenţiază trăsăturile sale de politician satanic şi sfânt 
totodată, contopite, pentru atingerea unui scop devenit obsesie. S-ar putea 
însă ca partea lui satanică să fi fost folosită de iudaism, care ar fi stat în 
spatele lui. Indiciile pentru suspiciune sunt numeroase: a) Loyola 
considera o favoare să fii evreu; b) secretarul său Polanco este bănuit că 
era de origine evreiască; c) şi-a desemnat ca urmaş şi prim colaborator pe 
Leinez, care era evreu; d) zelul lui de a converti evrei. 

Evoluţia doctrinei lui Ignatius care, de la început, din cauza structurii 
lui, era hibridă, s-a accentuat în sensul satanic. “Leinez, urmaşul lui 
Loyola, care este de origine iudaică, a avut cea mai mare parte în aceste 
constituţii şi, mai ales, în interpretarea faimosului domeniu de manifestare 
a spiritualităţii iudaice. Se admiră, pe drept cuvânt, urmele unui spirit 
extrem de şiret şi setos de putere, care se exprimă prin ele. Leinez a fost, 
prin aceasta, unul dintre autorii teologiei morale iezuite.” (Idem, p.47) 

Prin el se afirmă spiritul satanic încă de la început şi se aşează la 
temelia ordinului. “Era înzestrat cu cultură scolastică, pe care o folosea 
talmudic. Şiretenie şi viclenie, mare intrigant pentru atingerea scopurilor 
sale, ipocrizie - toate “calităţile” fariseului iudaic erau în el. Stăpânea mai 
ales arta de a-şi ascunde ambiţia şi mândria în faţa ochilor lumii, sub vălul 
smereniei şi al evlaviei, deşi ambiţia lui nemăsurată, care nu odată 
împreună cu stăpânirea nemărginită îl putea satisface, totuşi deseori 
învingea, încât se dezvelea în faţa ochilor exersaţi. Pe scurt, găsim la el 
toate însuşirile care sunt proprii poporului iudeu." (Idem, p.49) 

Contribuţia este mare. “A fost de cea mai mare însemnătate pentru 
ordin isteţimea cu care el a ştiut să întărească mai bine construcţia 
schiţată de Ignatius. [...] Este în afară de orice îndoială că el a fost cu mult 
superior fondatorului asociaţiei. Veşnicul vis iudaic, la care se va gândi 
mereu orice evreu, este întemeierea unei dominaţii mondiale sub 
conducere iudaică. Este absolut de conceput că acest gând acţiona cu o 
putere ieşită din comun şi în Lainez. Fără îndoială, sub pretextul serviciilor 
religioase, el urmărea să realizeze domnia mondială a Ordinului.”( ibid.) 

Aşadar, trăsăturile Ordinului au fost în mare parte influenţate de 
evrei. Spiritul conspirativ iudaic s-a manifestat şi aici. O recunosc şi evreii: 
“Niciodată nu se va întâmpla în Europa o mişcare spirituală în care evreii 
să nu participe în cel mai înalt grad. Primii iezuiţi au fost evrei. Misterioşii 
diplomaţi ruşi, care neliniştesc Europa de Vest, sunt conduşi şi organizaţi 
de evrei. Puternica răsturnare care se pregăteşte în acest moment în 
Germania, se desfăşoară cu totul sub conducerea evreilor." (Benjamin 
Disraeli citat de Rosenberg, p.460) 

Aptitudinea subversivă ieşită din educaţia talmudică. Dar cu ce scop 
au organizat ei iezuitismul? “Abia în 1573, după ce construcţia Ordinului a 
fost în substanţă terminată deplin, găsim pe primul general al Ordinului, 
Mercurian, a cărui origine neevreiască nu poate fi pusă la îndoială." (Idem. 

p.50) ■ i 

Desigur, în acest fapt a stat la bază tactica iudaică de a se infiltra i 
posturile de comandă ale catolicismului, spre a-l submina din interior şi a* 
cuceri. în orice caz, a funcţionat “arma sângelui” pe care aceşti evre 


273 


Constantin Papanace 


convertiţi o aduceau conştient sau inconştient. Sau afluenţa de evrei spre 
acest ordin s-ar putea explica prin aderenţa sufletească pe care o aveau 
în mediul creat de Loyola. Faptul că după moartea lui Loyola şi a lui 
Lainez, prin hotărârile celei de-a V-a adunări generale care a avut loc la 
Roma, această situaţie a încetat, arată că şi Papalitatea, precum şi 
elementul neiudaizat şi-au dat probabil seama de influenţa străină. 
Trăsăturile imprimate însă au rămas în fundamentul lor, în cea mai mare 
parte, iudaice . în felul acesta, Ordinul a devenit eficace, instruit pentru 
combaterea reformei şi, mai târziu, a masoneriei, adoptând şi mânuind 
toate armele iudaice. 

“Nu este nici o întâmplare că tocmai asociaţia lui lisus, ca produs şi 
purtător real al catolicismului contra reformei, mai târziu a păstrat 
conducerea în lupta contra francmasoneriei. Metodele acestei lupte se 
întemeiau, de cele mai multe ori, pe defăimare şi excomunicare, cum în 
continuare sunt încă de justificat din punct de vedere istoric.” (Prf. Sixt - 
Freimaurerei und Christentum, p. 17) 

Folosind aceleaşi metode, dacă am exclude manevra diversiunii în 
stil mare, toate apropierile dintre acest Ordin şi masonerie pot fi 
considerate de natură tactică. 

Acţiunea infiltrării reciproce, prin inundare, se dispută înverşunat în 
subteran. “Toate formele intermediare şi apropierile istorice ale ambelor 
părţi ar putea avea numai un scop tactic, astfel că o adevărată şi intimă 
legătură este imposibilă .” (ibid.) 

Ordinul iezuiţilor va avea construcţia pentru a putea duce lupta pe 
terenul satanic, iar spiritualitatea creştină, cât şi unele trăsături eroice, vor 
fi mai mult surse de forţă decât mijloace de luptă. Structurarea ordinului 
iezuiţilor, ieşit din structura şi frământările lui Ignatius şi perfecţionat mai 
târziu, este desăvârşit închegată pentru acţiuni pământeşti, care însă nu 
sunt corespunzătoare ţelului creştin. înfiriparea acestei organizaţii şi 
creşterea ei rapidă au fost posibile graţie sprijinului iniţial pe care l-a avut 
din partea Papei. Acest lucru se datorează în întregime lui Ignatius, care a 
găsit momentul pentru a se face necesar . Punerea la dispoziţia Papei, fără 
rezerve şi pentru orice misiune, într-un moment când biserica era zguduită 
de schisma lui Luther, a făcut să fie acceptat proiectul său. “Pentru orice 
misiune vrea (Papa) să ne întrebuinţeze, noi mereu suntem gata să 
ascultăm fără rezerve si fără scuză." (Wolf - Geschichte der Jesuiten, 
P-27) 

Sub forma aceasta, o organizaţie înfiripată şi animată de spirit 
ofensiv este adoptată . Dar din acest lucru profită în primul rând 
organizaţia, fiindcă îşi găseşte punctul de sprijin iniţial. Obţinerea dreptului 
de organizare independentă este esenţial pentru dezvoltare. Un organism 
nu poate creşte decât dacă se mişcă liber, după legile sale proprii. Papa 
p aul al lll-lea le-a dat acest drept. “în sfârşit, el a acordat societăţii dreptul 
rfe a-şi face legi după bunul ei plac, acestea după nevoile timpului, ale 
Persoanelor, ale locurilor şi ale lucrurilor care trebuie schimbate sau în 
statul în care acţionează, fără a trebui să ia o viitoare aprobare papală. 
Spiritul acestei bule năucitoare trădează deja intenţiile unui Ordin, care a 
f ost pentru Europa şi pentru lume o nenorocire.” (Idem, p.45) 
















Diverse stiluri de luptă politică 


274 


Esenţial pentru acest Ordin a fost posibilitatea de adaptare la 
împrejurări. Flexibilitatea, şi nu legi înţepenite care împiedică acţiunea 
Dar acest lucru va face posibile, sub diferite măşti ale aceluiaşi fond, toate 
compromisurile, în toate ţările şi continentele. 

Având mână liberă de la Papă, - un punct de sprijin - Ignatius a 
devenit motorul şi autoritatea nediscutată a Ordinului, centrul lui de 
greutate. După moarte, atribuindu-i-se minuni, a şi fost declarat sfânt . 
Ignatius a fost piatra unghiulară, general şi sfânt . Şi va deveni un model. 

Constituţia dată Ordinului este foarte potrivită pentru acţiune. 

1 ) Generalul Ordinului are puteri discreţionare. Principiul autorităţii . 

2 ) Este interzis generalului sau membrilor din Ordin să primească 
demnităţi de episcopi etc. Principiul consacrării definitive . 

3) ’ Hotărârile Ordinului sunt fără apel şi cel care intră în el nu se 
poate despărţi. Asigurarea secretului si consacrarea . 

4) Chiar când cineva din Ordin ocupă alte funcţii, el este supus 
Ordinului. Principiul unităţii , pentru a-i asigura consistenţa. 

5) Generalul sau împuterniciţii săi se pot absolvi de orice pedeapsă 
dată de celelalte autorităţi bisericeşti. Posibilitatea de utilizare discretă . 

6 ) Spovedania este admisibilă numai la cei desemnaţi de Ordin . 
Legea asigurării secretului . Nimeni nu poate părăsi Ordinul fără 
dezlegarea scrisă a generalului Ordinului, iar cei care pleacă pot fi afurisiţi 
ca apostaţi, prinşi, aduşi înapoi şi supuşi Ordinului prin orice mijloace, la 
nevoie întrebuinţându-se chiar forţa. 

7) Independenţa absolută a societăţii, a membrilor şi a averilor faţă 
de orice episcop şi directa dependentă de scaunul papal, sub a cărui 
ocrotire stau. 

8 - 11) Nu li se poate restrânge libertatea de acţiune de către 
episcopi şi au libertate completă în acţiunea lor religioasă, independent de 
parohie. Libertatea de acţiune . 

12) Membrii Ordinului, cu aprobarea generalului, au dreptul să se 
stabilească în ţările afurisiţilor, schismaticilor, ereticilor şi necredincioşilor 
şi să aibă raporturi cu aceştia. Rezervă pentru posibilităţi de contact . 

13-16) Sunt scutiţi de a lua parte la inchiziţie şi a plăti impozite atât 
ei, cât şi ce le-a fost donat lor. 

17) Cu învoirea generalului, se pot primi în Ordin bigami, divorţaţi, 
criminali, incestuoşi etc. “A fi primiţi în Ordin, a fi hirotonisiţi preoţi şi a fi 
folosiţi la toate serviciile şi îndrumările societăţii.” Principiul oolitist de a 
recruta si folosi elemente compromise, pentru a le lega mai bine . 

18) Posibilitatea de spovedanie a oricărui catolic la iezuiţi, fără vreo 
aprobare de la Rector. Posibilitatea de a afla secrete . 

19) Iertarea pentru oricine într-o anumită zi şi la o anumită biserică. 
Posibilitatea de ademenire . 

20) Trimiterea de către general a membrilor pentru ţinerea de 
prelegeri teologice sau ştiinţifice oriunde. Posibilitatea de propagandă . 

Orice forţă pământească sau spirituală, independent de ce nume 
poartă, trebuie să se ferească de a stânjeni sau împiedica drepturile 
Ordinului, sub pedeapsa marii afurisenii. 

Toate posibilităţile de acţiune sunt date. “Lumea a văzut starea 
interioară a societăţii lui lisus ca o capodoperă a politicii. Ignatius pusese, 


275 


Constantin Papanace 


desigur, temeiul pentru situaţia Ordinului, dar Lainez l-a dezvoltat, prin 
propria lui capacitate de evreu, pentru întărirea Ordinului secret în folosul 
societăţii lui lisus. Urmaşii săi au îmbunătăţit mai mult sau mai puţin 
construcţia, după cum o cereau profitul Ordinului sau împrejurările 
timpului. Nici o constituţie din lume nu este clădită pe un teren atât de 
sigur şi de tare ca cea a societăţii lui lisus.” (Wolf - Geschichte der 
jesuiten, p.57) 

în cadrul acestei societăţi, pot acţiona atât cei cu credinţă, cât şi cei 
decăzuţi care, fiind elemente dependente, devin instrumente oarbe pentru 
orice acţiune, ca şi în statul poliţist. Aici stă forţa satanică. 

Legea iniţierii îşi găseşte o severă aplicare pentru păstrarea 
secretului şi executarea planurilor de luptă. “Nu toţi supuşii Ordinului, ci 
doar puţini sunt iniţiaţi în tainele conducerii Ordinului, care urmează şi 
principii militare," (Idem, p.50) Directivele date nu se publică, se păstrează 
în cel mai mare secret. “Aşa-numitele <afaceri particulare>, scopurile 
respective nu trebuie tipărite niciodată... Aici găsim un acord cu 
Protocoalele Sioniste." (Idem, p.56-57) Spre deosebire de iezuiţi, 
Mişcarea Legionară răspândea circulările, acţionând la lumina zilei. 

Leoea ascultării necondiţionate , ca şi când ordinele ar emana de la 
Mântuitor. “El vrea ca ascultătorii să nu vadă în persoana celui care 
ordonă nimic altceva decât pe Hristos." (Idem, p.58) Se utilizează, deci, 
toată forţa care poate rezulta din credinţa religioasă. Orice voinţă proprie 
trebuie comprimată. “O totală negare a propriei voinţe şi raţiuni ca cea mai 
desăvârşită virtute de care poate fi capabil un om." (Idem, p.57) 

Supunere de câine . “Nu trebuie să cerceteze absolut nimic, chiar 
dacă ce se ordonă ar fi folositor sau dăunător, divin sau nedivin, virtuos 
sau vicios. Dumnezeu a poruncit lui Avraam să-şi ucidă fiul. Aceasta să 
servească drept model. Acest spirit al umilinţei câineşti, care a deschis 
drumul pentru comiterea celor mai mari şi neauzite crime, nu are nimic 
comun cu ascultarea care, unită cu ideea datoriei, îl caracterizează pe 
german.” (Idem, p.58) 

Toate aceste calităţi, cultivate pentru o supunere oarbă , se valorifică 
prin puterea discreţionară maximă a generalului Ordinului. “Puterea 
generalului Ordinului este nemărginită... Totul se întâmplă ca urmare a 
ordinelor sale şi el poate ca acţiunile sale să fie justificate. Generalul - 
declara Mariano (iezuit) - nu are altă grijă decât să-şi păstreze monarhia. 
El se teme totdeauna de ceilalţi membri ai Ordinului pentru că ei ar putea 
face acelaşi prejudiciu. Domnia lui este neatârnată şi nemărginită; dacă 
aste nebun şi cade în greşeală, totuşi are mereu după el cea mai mare 
parte a membrilor societăţii, care sunt de acord cu el. Ei aprobă totul ca să 
se facă plăcuţi lui, iar alţii, potrivnici în cea mai mare parte, nu îndrăznesc 
să se opună unui superior atât de puternic, pe de o parte pentru a putea 
frai în linişte, pe de altă parte ca să ajungă la funcţii şi demnităţi sau să şi 
la păstreze pe cele avute." (citat din Mariano în Wolf - Geschichte der 
Jesuiten, p.81) 

Dar chiar cu aceste excese, atunci când personalitatea generalului 
nu corespunde din toate punctele de vedere, avantajul este că se asigură 
Unitatea de acţiune şi se evită defecţiuni. Pe de altă parte, ordinul are o 
serie întreagă de supape de siguranţă prin constituţia lui, unde calităţile 


































Diverse stiluri de luptă politică 


276 


cele mai bune alternează cu cele mai proaste pe scara ierarhiei. 
Organizarea Ordinului permite o mare elasticitate în recrutarea aderenţilor 
fiindcă tendinţa de a face cât mai mulţi militanţi este permanentă. Criteriile 
de selecţionare variază după categorii. 

1) în categoria Professen intră cei care au făgăduit: a) sărăcie , b) 
castitate , c) ascultare şi d) cei care sunt gata pentru orice misiune . 

"Aceşti Professen sunt sprijinul întregii societăţi; ei au drept de vot 
activ şi pasiv în toate adunările. Numai ei deţin demnităţile superioare în 
Ordin, numai ei îl aleg pe generalul Ordinului şi numai ei sunt capabili. Ei 
sunt iniţiaţi în problemele cele mai secrete ale societăţii.’’ (Wolf - 
Geschichte der Jesuiten, p.70) 

2 ) în “cei formaţi” intră cei care trăiesc în sărăcie, castitate si 
ascultare. 

3) “Scolasticii”. După terminarea studiilor se recrutează primele 
categorii. 

4) Restul membrilor: “indiferentes” (indiferenţii). 

Din prima categorie pot fi şi iezuiţi camuflaţi. Prin aceste categorii se 
dă o mare elasticitate de recrutare, rezervându-se pentru elementele 
sigure şi chiurasate în virtuţi morale, care îi fac invulnerabili, posturile 
superioare, iar celelalte elemente sunt executive . în această categorie 
poate intra oricine. “Nu trebuie să se uite că generalul are dreptul în toate 
lucrurile să-i elibereze pe membri de piedici.” (Idem, p.67) 

Poziţia însă pe care o ocupă un membru în Ordin este tăinuită. Ca în 
masonerie şi în întreaga organizaţie iudaică, acest lucru dă avantajul forţei 
ieşite din necunoscut. Fiecare membru capătă şi beneficiază de prestigiul 
pe care i-l conferă necunoscutul şi, prin aceasta, forţa lui şi, deci, a 
Ordinului, creşte. Acest fapt scuteşte de ambiţia puterii spectaculare, mai 
mult negativă, şi dă eficacitate puterii reale, crescută în mister. Pentru 
toate categoriile, examenul încercărilor este riguros. El duce la 
constatarea şi formarea caracterului. Sub acest aspect, exerciţiile produc 
un efect covârşitor. “Scopul timpului de încercare constă în primul rând în 
cercetarea caracterului său şi în ţelul de a lăsa să-i intre în sânge spiritul 
oarbei şi sclavei ascultări faţă de ordinele superiorilor săi. Umilinţa lui este 
astfel supusă unor probe continue; astfel, de pildă el trebuie să îngrijească 
bolnavi timp îndelungat, să călătorească fără bani şi să cerşească, să facă 
cele mai josnice treburi şi aşa mai departe.’’ (Idem, p.69-70) 

Congregaţia generală, întrunită la 1558, a coordonat, pe baza 
principiilor lui Ignatius, o serie întreagă de dispoziţii. “Această primă 
congregaţie generală este una dintre cele mai ciudate care s-au ţinut 
vreodată. Aici au fost împreunate cu cea mai mare grijă decretele 
împrăştiate şi construită clădirea unei înfricoşătoare ierarhii, care pe viitor 
putea contesta chiar rangul Curiei." (Idem, p.47) 

Cu asemenea posibilităţi multiple, Ordinul va putea da lupte pe toate 
terenurile. De la teroarea spirituală, care presupune credinţă , s-a trecut la 
teroarea materială, organizată de iezuiţi, atunci când forţa papală, din 
cauza evoluţiei spirituale determinate de umanism, era hărţuită din toate 
părţile. Deci, Ordinul iezuiţilor va constitui mai mult un instrument de forţă 
materială. 


277 


Constantin Papanace 


Lozincile de luptă ale Ordinului rezultă din scopul urmărit de biserica 
catolică, care este stăpânirea universului . Orice piedică ce se ridică în 
calea realizării acestui scop trebuie înlăturată. Sub acest aspect, ideea 
naţională a unui popor cu centru propriu de greutate nu este bine văzută, 
fiindcă aceasta împiedică o aderenţă totală la credinţa catolică. Legea 
conducătorului un ic trebuie să primeze . în toate epocile, papalitatea a 
Căutat să sfărâme orice tendinţă de independenţă a popoarelor sau a 
regilor şi împăraţilor lor, folosind în acest scop toate mijloacele. în epoca 
contemporană, lozinca de luptă a Ordinului a fost împotriva 
protestantismului, masoneriei si liberalismului . Dacă n-ar fi un joc pe două 
ţapirtnri, făcut de iudaism, opoziţia este~orqanică între catolicism şi 
masonerie, după cum organică este înrudirea dintre masonerie şi 
protestantism . între catolicism şi masonerie nu poate exista o înţelegere 
de fond , ci~~numai jocuri tactice,’ pe când între protestantism şi masonerie 
înţelegerea este firească, atât timp cât protestantismul îşi pierde caracterul 
german şi ratează în talmudismul raţional iudaic. 

Comparând catolicismul cu masoneria, aşa cum se prezintă ea în 
aparenţă şi făcând abstracţie de masca pe care o constituie pentru 
uneltirile iudaice, s-ar putea stabili următoarele puncte de comparaţie din 
care să rezulte opoziţia organică (după prf. Sixt - Freimaurerei und 
Christentum, p. 19-20): 


în catolicism : 

1. Izbăvirea omului se face prin 
credinţă. 

2 . Cere ascultare nemărginită. 

3. Morală exterioară. 

4. Respinge libertatea conştiinţei şi 
a credinţei (intoleranţă.) 

5. Respinge progresul. 

Din aceste opoziţii adânci s- 

6. Biserica catolică combate 
masoneria cu toate mijloacele 
directe şi indirecte. 

7. Excomunică pe cei ce intră în 
masonerie. 

8 . Oprimă, îngenunchează credinţa. 


în masonerie : 

1. Recunoaşte ca supremă lege 
iubirea. 

2. Recunoaşte autoritatea 
conştiinţei . 

3. Morală interioară. 

4. Recunoaşte în ele ca cele mai 
mari bunuri ale culturii (toleranţă). 

5. Admite progresul 

au conturat şi poziţiile de luptă. 

6 . Masoneria simulează că nu ia 
atitudine împotriva bisericii ca 
instituţie . 

7 . Se declară adversară deschisă 
intoleranţei. 

8 . îşi afirmă idealurile umane. 


“O astfel de luptă este o luptă între lumină şi întuneric” (p. 19-20) 
Masoneria poate simula idealuri, fiindcă ea este un instrument de 
Simulare pentru a ascunde planurile iudaice, care sunt mult mai intolerante 
decât cele ale bisericii catolice. Toleranţa serveşte numai ca mediu pentru 
lupta de infiltrare şi manevrare. Dacă nu este - după cum am spus - jocul 
milenar pe două tablouri al iudaismului, atunci este o luptă pentru 
universalitate (concurenţă), în fond însă pe acelaşi teren satanic. 
































Diverse stiluri de luptă politică ___ 27 g 

Premisele de luptă ale catolicismului faţă de statul modern care î n 
special după Revoluţia Franceză a luat un caracter laic şi a fost înlănţuit 
de influenţele oculte iudeo-masonice: ' ’ 1 

1) Stat ateu . “Statul modem este ateu, anticreştin şi imoral s - 

protejează toate viciile.” (Colectivul Hermann, p. 39 ) ’ ’ 

2 ) Respingerea libertăţii conştiinţei şi a cultului, fiindcă aşa-zisa 
e galitat ea cultelor religioase nu înseamnă altceva decât un mijloc de 
propagandă a ateismului . 

3) Credincioşii nu se pot supune legilor statului care ating imunitatea 

bisericii catolice . " ~- a 

4) Statele creştine şi prinţii lor sunt supuşi bisericii. 

“Orice om botezat este mai mult supusul Papei decât al oricărui alt 
domnitor pământean din lume. Catolicii pot fi francezi, germani sau 
spanioli sau orice altceva, dar sunt mai mult supuşii Papei, întrucât el este 
capul bisericii şi prinţul ei spiritual, decât al regelui sau împăratului lor ca 
prinţ lumesc.' (Ernst Bergmann - Katechismus der Jesuitenmoral) 

5) Sustragerea de la impozite, lăsată la aprecierea conştiinţei 
fiecăruia. 

6 ) Toleranţa este ceva dezgustător. Ereticii trebuie pedepsiţi cu 
moartea. 

Aceste atitudini se atribuie bisericii catolice. “Căci acele idei nu sunt 
numai necreştine, ci şi iraţionale." (Idem, p.53) în fond, biserica catolică 
apără şi propagă principiile creştine ale Mântuitorului, ca si biserica 
ortodoxă, dar cu incomparabil mai multă forţă şi eficacitate, dincolo de 
toate greşelile care i se impută. 

Tema de lupt ă a duşmanilor comuni ai catolicismului (masoneria. 
p rotestantismul, naţio n al—liberalismul. în fond iudaismul camuflat) se face 
sub masca progresului. 

1 ) Dogma opreşte dezvoltarea ştiinţei. 

2 ) Dogma contrazice raţiunea. 

3) Căsătoria nu este sacrament. 

4) Separarea şcolilor de biserică, adică luarea sursei tineretului. 

Dacă lupta împotriva protestantismului a justificat înfiinţarea 

ordinului iezuiţilor (războiul de 30 de ani), lupta împotriva masoneriei îi va 
justifica mereu existenţa. Prima denunţare a masoneriei a fost făcută de 
Papa Clemens al Xll-lea la 28 aprilie 1738 în “Eminenta”, care atacă în 
special caracterul ocult al masoneriei, “căci dacă ea n-ar acţiona rău, 
atunci n-ar urî nicidecum atât de mult lumina." (Prf. Sixt - Freimaurerei 
und Christentum, p.27) 

A doua a fost aceea a Papei Benedict din 18 mai 1751 cu cuvintele 
Providios . Se pretindea că ar fi fost mason şi că ar fi dat Bula sub 
presiunea Curiei. Era o insinuare iudaică. 

De atunci s-a angajat mai crâncen o luptă subterană, folosindu-se 
tactica inundării reciproce, adică infiltrarea de iezuiţi în masonerie şi 
viceversa, de masoni la Vatican sau chiar în Ordinul iezuiţilor. Ca efect, 
această luptă s-a soldat prin înfrângerea influenţei catolice, atât din cauza 
spiritului liberal vehiculat de Revoluţia Franceză, cât şi din cauza 
infiltrărilor în cercurile Vaticanului, care au adus chiar dizolvarea ordinului 


279 __ C onstantin Papanace 

iezuiţilor, făcuţi odioşi prin relevarea faptelor lor, într-o propagandă bine 

pontată. 

“Bisericii catolice nu-i rămâne timp, de la 1751 până la 1814, să se 
întoarcă cu râvnă asupra francmasoneriei, la Clemens al XlV-lea, prin 
dizolvare.” (Idem, p.3) Totuşi, lupta a continuat şi necesităţile ei au 
determinat reînfiinţarea Ordinului iezuiţilor. Acest lucru s-a făcut’ prin Bula 
“ gnllicitudo omnium ” dată de Pius al’vil-lea la 1814. “Erau noi semne, 
când el reînfiinţa la 1814, prin Bula <Sollicitudo omnium>, Ordinul iezuiţilor 
şi la scurt timp după aceea emitea un decret împotriva francmasoneriei pe 
care apoi l-au admis aproape toţi Papii secolului al XlX-lea.” (Idem, p. 43 ) 
Succesorul său, Leon al Xll-lea, “în anul 1823, ca urmaş al lui Pius al 
Vll-lea, a dat trei ani mai târziu Bula <Quo graviora mala> împotriva 
francmasoneriei. Sub titlul <Constitutio Leonis XII - contra secretas 
societates> reia, totodată, în tot cuprinsul, Constituţiile predecesorilor săi 
Clemens al Xll-lea, Benedict al XlV-lea, şi Pius al Vll-lea, pentru a stabili 
că societăţile secrete au făcut noi progrese. Grigore al XVI-lea, prin Bula 
numită Mirări uos, le face responsabile pentru toate atacurile împotriva 
papalităţii şi a Curiei, pentru toate calamităţile.” (“Societăţile secrete”, 
p.46) Chiar Papa Pius al IX-lea, despre care s-a insinuat că ar fi fost 
mason într-o lojă din Philadelphia, pe când era acolo nunţiu papal, a 
atacat masoneria printr-o alocuţiune la 20 aprilie 1849. “Nimănui nu-i este 
necunoscut cât de întunecos şi de distrugător au fost reunite, aranjate şi 
numite cu diferite nume, în timpuri diferite, societăţi şi secte, de către 
fabricanţii de minciuni şi de partizanii dogmelor absurde, pentru a turna 
altora cu picătura sistemele lor nebune şi intrigile sectelor.” (Idem, p. 47 ) 

Leon al Xlll-lea încearcă la început să ajungă la o înţelegere. După 
ştergerea, în anul 1877, de adunarea generală masonică a principiului 
existenţei lui Dumnezeu şi al nemuririi, s-a angajat cea mai formidabilă 
luptă. Dându-şi seama că nu mai există temeiuri pentru un stat papal 
universal, a vrut să pună biserica catolică pe alte baze. “La 20 aprilie 
1884, cu cuvintele <Humanum Genus> începe şi <De secta massonum> 
spune şi este hotărât deja conţinutul luptei viitoare. Se spune acolo că 
neamul omenesc, după căderea pricinuită de pizma diavolului, s-a împărţit 
în două tabere diferite şi opuse, adică în adevărata biserică a lui lisus 
Hristos şi împărăţia lui Satan." (Idem, p.56) 

Lupta devine acerbă mai ales în subteran , prin metoda inundaţiei . 
Terenul pe care se desfăşoară această luptă este prin excelenţă satanic , 
fiindcă minciuna, întunericul, calomnia, formează cadrul. Cazul Leon Taxil 
(.pseudonim Gabriel Jogand Pages) este caracteristic pentru metodele 
satanice întrebuinţate. Intră în masonerie la 1881 şi, după un timp, iese 
sau simulează că iese. Face o bibliotecă anticiericală. La 1885 se 
converteşte la catolicism. După spovedania la nunţiul papal din Paris, este 
Phmit în audienţă de Papă. Lansează o scriitoare fictivă, M. Boughon, care 
scrie un roman despre Satan etc. care, mai târziu, s-a văzut că erau făcute 
de el pentru a juca o farsă şi a arunca în ridicol infailibilitatea Papei. Joc 
Masonic diabolic. 

Cu toată această duşmănie înverşunată, cel puţin în aparenţă, la 
Î929 s-a tins spre o împăcare între biserica catolică şi masonerie. Motivul 
ar fi fost bolşevismul! Deşi în Uniunea Sovietică acţiunea catolic 5 a fost 





























Diverse stiluri de luptă politică 28o 

mult timp tolerată pentru dezrădăcinarea ortodoxismului. Este vorba de un 
calcul reciproc, îndreptat împotriva ortodoxiei. Această acţiune a dus la 
împăcarea de la Aachen, în special sub acţiunea lojilor din Statele Unite- 
“Ca mandatari au fost legitimaţi John Cowles şi Ossian Lang. Astfel, ţ n 
toamna lui 1926, marele grad francmason Ossian a făcut o vizită la Roma 
cardinalului secretar de stat Gasparini." (Idem, p.80) 

Conferinţa de la Aachen a început la 22 iunie 1928. “Din partea 
francmasoneriei au fost prezenţi la Aachen importantul grad superior al 
lojii din New York Ossian Lang, marele grad şi evreu Lenntroff din Austria 
şi scriitorul şi mare grad mason dr. Reichl; din contră, din partea catolică, 
numai Peter Gruber.” (ibid.) 

Protocolul încheiat conţine: 

1) Neagresiunea în presă. A se mărgini numai la afirmarea ideologiei 
şi atacul să fie dozat, pentru a nu se simţi convenţia. 

2) Declaraţia de bază a lui Gruber: Papa este infailibil la 
interpretarea credinţei ca Despot al credinţei (Glaubens Despot). Deci, 
dacă secta masonă adoptă credinţa, se poate reveni asupra interdicţiei. 

3) Declaraţia masonică: nu se poate aştepta niciodată ca loja 
adoqmatică să adopte dogma bisericii Romei. Este de acord cu iezuiţii că 
situaţia omenirii este îngrijorătoare pentru ca reziduuri ideologice să 
împiedice a fi combătută. 

4) Rezolvarea, după situaţia asperităţilor din fiecare ţară. 

5) Nu se revine asupra anatemei trecute, dar se va considera că 
masoneria aduce un alt ethos decât acela al creştinismului. 

6) Pact pentru combaterea bolşevismului (desigur, simulare). 
Combaterea externă a fost determinată de necesităţi. 

J 

7) Să determine relaţii pe calea scrisului sau personale între cele 
două părţi. 

8) Angajament reciproc de a nu se combate. 

9) Să nu răscolească trecutul. 

Presa catolică a calificat acest acord “Canossa masonerie”! 

Curios este că drept motiv al unirii este luat pericolul bolşevismului, 
pe care l-a creat masoneria, la 1929 fascismul având rezolvate problemele 
cu Vaticanul, iar hitlerismul încă nu-şi afirmase toată vigoarea. Totuşi, 
adevăratul motiv al acestei împăcări aparente, mai bine zis armistiţiu, îl 
formează primejdia naţional-socialismului. Albert l’Antoine, în “Lettre au 
Souverain Pontif’, cere intervenţia Papei pentru a se înceta lupta 
antisemită în Germania, “fiindcă evreii sunt victime inocente" şi cere 
măsuri contra “acestei religii laice, care este tot aşa de dogmatică ca şi a 
voastră, căreia îi face o redutabilă concurenţă" (Prf. Sixt - Freimaurerei 
und Christentum, p.85). Pe de altă parte, se începe o acţiune de 
prezentare a creştinismului pe tema că acesta se completează cu 
masoneria. “Creştinismul, ca şi francmasoneria, se completează 
amândouă şi pot să participe în comun la fericirea omenirii." (masonul J- 
B. Clavel, citat Sixt., p.86) 

După afirmarea naţional-socialismului prin cucerirea puterii, în 
special această tendinţă s-a accentuat până la o colaborare deschisă în 
toate ţările între partidele catolice şi elementele democratice sau 
comunizante. în războiul civil din Spania, s-au văzut cazuri paradoxale. Şi 


Constantin Papanace 


281 

această colaborare continuă şi astăzi, chiar când forţa sovietică se afirmă 
c u atâta vigoare. Suspiciunea marii diversiuni iudaice începe să fie 
îndreptăţită. în orice caz, pe terenul propriu al bisericii se ciocnesc 
influenţe’care o balotează de multe ori. Totuşi, formidabila organizaţie, cu 
întreaga tradiţie şi, în special cu aripa politică pe care o formează ordinul 
iezuiţilor, poate duce o acţiune multilaterală şi plină de succes, întrucât se 
realizează o serie întreagă de principii de conducere: şef autoritar , 
instituţie de tradiţie şi continuitate , ascultare necondiţionată, posibilitatea 
de planuri mari prin formarea si iniţierea cadrelor de conducere în timp şi 
spaţiu şi lipsa de scrupule morale'. Pe plan pământesc, rezultatele pot fi 
apreciabile. în raport cu scopul însă, problema terenului are un rol 
deosebit. 

4. Armele 

Armele de care poate dispune tactica hibridă rezultă din terenul său 
si sunt cele mai variate. Ele pot avea un caracter pozitiv sau negativ , după 
cum cer necesităţile de luptă. Tactica iezuită este bastardul rezultat din 
divergenţa dintre scop şi mijloc. Scopul propus este cel divin: împărăţia 
cerului; mijloacele folosite pentru realizarea lui sunt în mare parte 
satanice. Aici s-a amestecat - cum am spus - fondul eroic, spiritual şi 
politic roman, îmbrăcat în sutană , cu spiritul iudaic, prin semitizarea 
haosului de popoare, cu toate infuziile germane primite şi a alunecat spre 
intoleranţa iudaică. Amprenta Romei însă se cunoaşte. “Fără Roma, 
creştinismul ar fi fost o sectă." (Mussolini) Hibriditatea însă a adus şi ceva 
din sterilitatea iudaică , dispoziţii răutăcioase, tendinţe speculative, care au 
alternat cu o trăire masivă şi, prin alunecarea inevitabilă în arsenalul 
satanic, s-a ameninţat însăşi compromiterea scopului. Deci, din această 
hibriditate redată prin formula “scopul scuză mijloacele" poate rezulta 
adevărul că mijlocul califică scopul şi, în cazul când este rău, mijlocul 
compromite scopul . 

în imensul arsenal al tacticii hibride vom găsi arme de luptă pozitive 
şi negative totodată. Va lipsi însă, tocmai din cauza acestui amestec, acea 
unitate de aplicare care există la tactica divină sau satanică şi care 
asigură, tocmai prin intensitatea lor pentru ţelurile mari propuse, triumful 
final în lupta dintre bine şi rău. 

4.1. Arme cu caracter pozitiv 

Arme cu caracter pozitiv sunt toate cele arătate în tactica 
creştină, dar lipsite de puritatea totală, care le conferea invincibilitate. 

Stăpânirea de sine , dobândită prin exerciţii îndelungate, care 
dezvoltă o extraordinară voinţă de concentrare, formează elementul 
esenţial al acestei tactici. De altfel, şi în război sau în orice acţiune, 
stăpânirea de sine asigură direcţia sigură şi elimină elementele 
tulburătoare parazitare (vezi Clausewitz, p.45). 

îndrăzneala . Rezolvarea problemei existenţei tot prin acele exerciţii 
care asigură sentimentul îndrăznelii. în orice luptă, când apare un impas 





























Diverse stiluri de luptă politică 


282 


greij intre posibilitate şi imposibilitate, hotărăşte îndrăzneala “r/p* 
- f? e . n ’ cam s P une Clausewitz. In tactica hibridă, această atitudine ests 
mtanta şi de aportul tradiţiei cu acte eroice. Ignatius a cultivat la maxim 

^m!S ta d ' ndraZ ? eala ,' NatUra IU ' energică ’ er oică şi tradiţia de ostas l-au 
ronrpnânH C0 " tem ? lare ?' '- au îm P'"S pe drumul acţiunilor te^rare 
'rnnroH planu , n pentru convertirea mahomedanilor. Avea mare 
încredere m puterile proprii; iraţional de îndrăzneţ. re 

Cr ucea, asceza, umilinţa dau toată forţa de rezistentă în situaţiile 
cele ma! grele. Sentimentul ispăşirii face dintr-o durere sau suferinţă 
veni a de la altcineva ca o durere proprie, dând prin această consimţire si 

minând"^ „ neces,ta î"- Astfe| . ea nu mai dă sentimentul învinsului ci 
punandu-te in raport cu scopul urmărit, în raport cu Dumnezeu a cărui 
voie o împlineşti, îţi dă certitudinea victoriei De asemenea ’ sărăcia 
cons ituie o degrevare de necesităţile materiale şi dă mari posibilităţi de 
rezistenţa in lupta. Despresurarea de nevoie, care permite o mare 

Tntmă ni 7^' ^ ? ' CU castitatea - “Relaţia nobilă si nevinovat 

r/e cnfp u f . meia : f cum ra P° r teaza Evangheliile şi epistolele Apostolilor 
despre Hristos şi fecioarele sale, este înlăturată .” (Graf Hoensbroecht - 

Das Paps ttum ,vo\.\\) “Femeia este moartea sufletului. Femeia aprinde tot 
focul pasiunii Femeia este un rău dulce; ea sfărâmă puterea bărbătească 
prin intrigile alintărilor sale." (Idem, p. 161) 

Din cauza slăbiciunii sale, femeia cere ajutorul dracului (Hrisostom) 

stând nptp S npn a t rea definit ! va unui ideal ’ prin ruperea de bucuriile vieţii, 
stand gata pentru orice misiune. Această atitudine alimentează în special 

prin procesul sublimării, fanatismul care dă toată trăinicia organizatei De 
aici vine taria ordinului iezuiţilor. “Totuşi, vă spun: un singur iezuit care 

^TsuTen 0 d f 9 7 Să rGfaCâ societatea " (Wolf - Geschichte der 

Jesuiten, p.187) Fondul este creştin. “Omul a fost creat ca să laude ne 

Domnul nostru, să-l venereze şi să-l slujească si prin aceasta să si 

caTmZ S taTeT r ^ ^ “ De 30663 eSte ™'° ia aa ne potrivim 
noastre lih/riJn™"1° ^7’ întrucât , este lăsată Pe măsura voinţei 
ca boala hnnăt SS ° °P nta ’ asde î încât noi nu vrem sănătatea mai mult 
hmnă m ' b ga ; a mai mult ca drăcia, onoarea mai mult ca ocara, o viată 

aceasta ce7m lî 7* ** t0ate IUCmrile de P risos ’ în tim P ca noi 

care suntem r ’ r » e ,B em ’ caea ce ne a îută mai mult pentru telul pentru 
care suntem creaţi.”(Exerciţii, p.29-30) 

fi^° n f inţa Că t s ® dă ° luptă între principiul binelui şi al răului trebuie 
„ 3 P ermanen ţa vie. In ordinul iezuiţilor se cultivă în mod deosebit 

InuTaTn- w b 6imbolul celor două steaguri. “Meditare sub două steaguri: 
relăla! ai i Hn . st ° s j ee^ndantul suprem al armatei şi Domnul nostru, 
Arme i 1 r du ?manul de moarte al naturii noastre omeneşti .” 

ă ces or oua săbii diferă esenţial. Pe când cele satanice se 
băuturi ^ . raspandirea elementelor rele, jinduie după bogăţie, plăceri şi 
. : H . ’ 1 a î e ’„ ia „ r scara valorilor este bogăţia, onoarea si trufia, armele 

nmiMnfi a | un !* Cia ’ ° Cara ? ' dis P re î ul P entr u acestea, din care rezultă 
, ., n ’ a '„ E xista totuşi trei trepte: mai întâi sărăcia contra bogăţiei, în al 
oilea rând ocara şi dispreţul împotriva onoarei lumeşti, în al treilea rând 


Constantin Papanace 


283 

umilinţa contra trufiei; şi din aceste trei trepte, trimişii lui Hristos trebuie să 
conducă oamenii spre toate celelalte virtuţi.” (Exerciţii, p.73) 

Alegerea mijloacelor care să servească acestui scop: 

1) Alegerea determinată de Dumnezeu. Exemplu: convertirea lui 

pavel. 

2) Din experienţă şi din diferenţa ce există între diferite spirite. 

3) în mod natural. 

într-un cuvânt, a face ce este necesar pentru scop, cântărind 
avantajele şi foloasele. 

Păstrarea tuturor regulilor cumpătării . Acest lucru evită 
materializarea şi stăpânirea cărnii. Te eliberează. Să nu fii lacom, iubitor 
de bogăţie etc., fiindcă acestea provin de la spiritul rău. 

Câştigarea iubirii : “în primul rând, iubirea trebuie pusă în fapte, nu 
în vorbe; în al doilea rând, iubirea constă în comunicarea dintre ambele 
părţi...” (Idem, p. 103) A împărtăşi iubirea (ştiinţă, onoare, avere). 
Reamintirea a ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi comparaţia cu ce fac 
eu şi cum răsplătesc acest bine. Dă totul pentru iubire şi graţie. 

Adâncirea cuvintelor pentru a prinde rădăcini mai adânci. 

Mângâierea - suport de luptă. Porunca porneşte din dragoste, care 
vine de la Dumnezeu. 

Lipsa de scrupule dă tărie şi fermitate, căci, în general, scrupulele 
aduc ezitare . “Duşmanul rău ia seama foarte bine dacă cineva are o 
conştiinţă ordinară sau slabă. Dacă are o conştiinţă slabă, atunci el caută 
să o facă şi mai slabă, până peste măsură, ca să se prăbuşească mai uşor 
în nelinişte şi zăpăcire. Dacă sufletul are însă o conştiinţă ordinară, atunci 
duşmanul rău caută s-o facă şi mai ordinară.” (Idem, p.153-154) 

Fermitatea si credinţa oarbă dau tărie. “Trebuie, ca să mergem la 
sigur, să perseverăm mereu: ceea ce este alb pentru ochii mei, îl consider 
negru, dacă ierarhia bisericii hotărăşte aşa.” (Idem, p.158) 

Evitarea banalizării credinţei . în general, toate virtuţile creştine 
cultivate într-un spirit practic, cu grija amănuntului, care dă viaţă 
generalului, sunt mai mult o problemă de formă. Mântuirea sufletului este 
un dinam pentru utilizarea acestei arme idealiste . Toate aceste calităţi iau 
un caracter activ şi se dinamizează prin prestanţa conducătorului, care 
trebuie să le întruchipeze. 

La iezuiţi, conducătorul trebuie să aibă următoarele calităţi: a) model 
de virtute; b) fără pasiuni, descătuşat de ele; c) sever; d) milos şi 
mărinimos; e) puterea de înţelegere, f) discret; g) statornic. La nevoie, 
trebuie să ştie să conducă şi pe câmpul de luptă: “Iezuiţii se pricepeau 
foarte bine şi la conducerea numeroaselor războaie cu popoarele 
învecinate şi erau comandaţi de armate neobişnuit de capabili’ (Wolf - 
Geschichte der Jesuiten p.138). Aceasta înseamnă că li se face pregătire 
în acest scop. 





























Diverse stiluri de luptă politică _ 2î?4 

4.2. Arme negative 

m a tPri?h Pa prin , .‘ exerci î ii ” s ’ a dat un caracter dinamic (în sens 
material) virtuţilor creştine, tot aşa prin ele se cultivă la paroxism fonn ^ 

mda'c jvorderas'at'c) care este de bază în instituţia bisericească. U 

l. e [exerciţiile] sunt şi azi în mâna iezuiţilor arma cea mai 
periculoasa m lupta împotriva atitudinii spiritului germanic nordic.” (Wotf 
Geschichte der Jesuiten, p.59) tvvoir- 

trăita F xerc, - Ille " du P ă 'gnatius - durează patru săptămâni care “trebuie 
trăite in mare singurătate şi cu strângerea tuturor puterilor.” (ibid.) 

. .„ !! lrT ! a să P tăm ână este pentru mântuirea sufletului . A doua 
saptamana este pentru exaltarea personalităţii şi împărăţiei lui Hristos 
Reprezentarea oştilor lui Hristos contra oştilor Satanei. în a treia 

san npfl 8 SUn / trăite patimile M ântuitorului, iar în a patra are loc răsplaia 
au pedeapsa (concepţie iudaică). De aici începe pregătirea pentru partea 
negativa "Exerciţiile sunt însă şi unul din izvoarele otrăvite prin care 

tofrTsnrîat P f ° pulara GSte dlstrusă - Prin na ^a lor antipopulară, se află 
intr-o societate cu marxismul şi cu toate celelalte manifestări otrăvitoare 
iudaice, internaţionale.” (Idem, p.61) 

Se cultivă un exclusivism feroce “Asa sunt prezentaţi la exerciţiile 
spirituale ale catolicilor, afară de comunitatea lor religioasă, toti tovarăşii 

(Md) U UI ° a a ' a i a ' IUI Sdtan Pnn aceasta ’ ca duşman" lui de moarte " 


?irea , ,! imtului imunităţii (dezrădăcinarea de naţie) 

wJh.ri esen Pfia a acestor exerciţii este să înăbuşe la participanţi 
valurile sentimentelor şi să distrugă simţul comunităţii.” '(Idem, p 63) P Tot 

-ProLS„, T, ■ de,ini,,V perver *" prin 'egea probul™ 

' consimţirii permite iezuiţilor să se îndoiască de 

Zeh, 9 Ş Sa PUnd Sub semnul întrebării dacă o lege îndoielnică 
trebuie respectată sau nu” (idem, p.53) 

“^,npbL;'/ CePUt - f ° St . proteste din Partea episcopilor spanioli. 
probabilismufeJe blSenceatl se plan 9 P e drept cuvânt că, atât timp cât 
leoe ArZtt m vi 9 oare popoarele nu mai pot fi guvernate prin nici o 

ZaNiismuT- (,Z! p f 66) 6099,8 ,eh pe 

iezu it~~' ‘‘ U TZ a aCGStei doctrine ’ care Urmează baza moralei 
ezu/fe, este popularitatea asociaţiilor ca duhovnici, pe de o parte si 

PG dG altă Parte [ ■] Şoarece nu există 
doniţa m aplicarea acestei concepţii, ea face cu putintă 
j stificarea oricărei crime, a oricărei mârşăvii şi denaturări (Idem p 65) ’ 

biseriră'si rhi? 3 ^f pbat ? lli ? n ? ului ’ a a P ărut de mult e ori indisciplina în 
fntre fr mdlS ? IP na m C ° rp ‘ Pe această temă a existat ^ conflict 

innî fără t Gonzalea ?' mem .brii corpului, aceştia din urmă triumfând în 
nenativp e 9 ea ‘ probabilismului nu s-ar putea concepe folosirea armelor 
~ Pat f n ^ ceasta la 9 e da elasticitate, menţinând totuşi, aparent, fondul 

mai n,,l d - mdoiala ’ se poate urma părerea “probabilă", adică cea 
mai puţin sigura, chiar dacă cea opusă este mai probabilă (Bergmann, 


Constantin Papanace 


285 

Katechismus der Jesuitenmoral, p.57). Exemplul cu mântuirea. “Tot ce nu 
este interzis cu siguranţă, este permis cu siguranţă.” (Idem, p.60) 

"Scoou/ scuză mijloacele” . “Dacă este permis scopul, atunci este 
permis şi mijlocul care, prin calitatea lui naturală, duce la acest scop." 
(citat J. Illsung în Katechismus der Jesuitenmoral, Bergmann, p.61) 

Puterea absolută a autorităţii şi lipsa de libertate pentru părerile 
proprii duc indirect la comiterea de fapte imorale. “Dacă un om neinstruit 
găseşte o părere oarecare într-o carte aprobată în genere, el o poate urma 
cu conştiinţa liniştită." (Bergmann - Katechismus der Jesuitenmoral, p.64) 

Permiterea minciunii sub forma rezervei mintale (reservatio 
mentalis) sau mentis restrictio: “Ori de câte ori dacă răspunzi cuiva care 
nu are dreptate, te aşteaptă o veselie pe care o poţi ocoli prin viclenie 
gândită, ai voie să te serveşti de rezerva ta interioară tăcută în 
conversaţie." (Idem, p.65) “Prin rezerva mentală se înţelege reţinerea 
sensului cuvintelor sau interiorizarea lui." (Idem, p.67) 

Echivocul (Aequivocatio). Amfibologia. “Nu este rău în sine să 
foloseşti echivocul, chiar şi în jurământ; de aceea nu este totdeauna un 
sperjur.” (Idem, p.68) De exemplu: întrebat de cineva dacă este acasă, 
răspunsul: “nu_ - este . Acasă.” folosirea cuvintelor cu dublu înţeles sau o 
construcţie care dă un alt înţeles cuvântului este permisă. 

Jurământul fals făcut cu rezervă mintală nu este sperjur. “Este 
permis să juri ceva fals când se face uşor un adaos, ca şi cum poate fi luat 
ca nebunie că se face un adaos, deşi sensul acestuia nu este înţeles. ” 

Păcatul fără voie, fără cunoaşterea răului, nu este mare (omorul la 
beţie). 


Rezistenta îndelungată la o încercare continuă nu este 

necesară. 

Reglementarea practicului (ca şi Talmudul). 

Admiterea calomniei pentru apărarea personalităţii. (Bergmann, 

P.95) 

Legitimă apărare: omorârea tatălui, când este primejdios statului. 
(Citate din “Das Papsttum in seiner sozial-kulturellen Wirksamkeif de 
Graf Paul von Hoensbroecht). 

Toate aceste lucruri se pot practica fără ca cel care le practică să 
aibă sentimentul păcatului, datorită legii “probabilismului”. Acesta este şi 
motivul pentru care legea nu a fost schimbată, cu toată opoziţia multora. 
Este cheia de boltă a sistemului pentru acţiunea politică.” Probabilismul 
este de esenţă talmudică, fiindcă atât construcţia, cât şi dialectica pe care 
se bazează sunt de esenţă iudaică. Probabilismul dă mare elasticitate de 
adaptare şi justificare care aduce rezultate de luptă imediate, dar mare 






























Diverse stiluri de luptă politică _ 286 

concordantă cu planurile iudaice, si în acelaşi timp şi disoluţia, astfel că 
esenţa etică a practicii catolice evoluează denaturat. Premisa de actiurie 
este că lisus l-a destinat pe Sf. Petru să păstorească turma (fiind piatră a 
bisericii). Papa este continuatorul lui, astfel că tot ce spune el este 
adevărat, iar dacă nu asculţi, păcătuieşti faţă de Dumnezeu. Această 
premisă se imprimă din copilărie şi se cultivă prin mediul creat: şcoală 
biserică, societate, deci, într-un ciclu complet, toată viaţa. 

De la această premisă falsificată - după unii adversari ai bisericii 
romane - s-a alunecat în superstiţie, care a fost folosită ca o armă uşoară 
pentru amăgirea maselor. Invocarea Satanei într-o formă materială, de 
esenţă iudaică. Credinţa îşi are rădăcinile în iraţional (supranatural) 
Superstiţia, de asemenea. O deosebire esenţială nu se poate face fiindcă , 
în fond, sunt înrudite. Pe această pantă a alunecat biserica catolică si, 
chiar când a vrut să combată superstiţiile, s-a menţinut pe acelaşi teren . 
Biserica ortodoxă, neglijând-o, n-a avut cazuri de vrăjitorie .” (Idem, p.159) 

Pe fondul credinţei şi al superstiţiei se foloseşte metoda 
impresionării şi se abuzează de ea, biciuindu-se sentimentele negative, 
prin redarea grozăviilor iadului în educaţie. Senzaţionalul, ca şi literatura 
iudaică de senzaţie sau ca ritualul masonic , macabru şi sinistru la iniţiere 
pentru ca, sub impresia iadului, omul să ceară mântuirea bisericii şi să se 
ofere în mâinile preoţilor. Sub această formă se formează şi se menţine 
sursa de putere. “Se află însă în esenţa practicii etice a catolicismului a 
aservi sufletul oamenilor şi a-l supune preoţilor, în timp ce se distruge 
propria lor credinţă morală şi învaţă să-şi pună speranţele numai în graţia 
mântuirii de dincolo de care dispune preotul.” (Bergmann - Katechismus 
der Jesuitenmoral , p.135) Aşadar, pregătirea omului pentru cer. Sub 
această formă, durarea stăpânirii elementelor pregătitoare pe pământ . 
Omul este balotat între cei doi poli ai eticii creştine: păcatul şi mântuirea . 
Morala devine amorală şi chiar imorală sub pretext că serveşte pentru cei 
ce se spovedesc, dar în realitate se extinde mai mult. Ce este? Nu cumva 
aceeaşi intenţie talmudică? Se pretinde că această morală este numai 
pentru duhovnic, pentru a sta în legătură cu iertarea păcatelor. 

Circumstanţa atenuantă în judecarea faptelor, indulgenţa, lucru 
care are aprobarea sufletului. Această indulgenţă se bazează pe acuzaţia 
pe care o aducea lisus fariseilor “ care au închis cerul oamenilor prin 
poverile insuportabile cu care i-au încărcat” (Idem, p.25) Această ţinută 
profund umană a fost făcută pentru prozeliţi şi ca o supapă pentru a nu 
evada în formă ca fariseii, lisus avea oroare de formă. Şi Căpitanul la fel. 
Dar iezuiţii au găsit o portiţă pentru a introduce sistemul iudaic în 
creştinism. Portiţa Satanei. “Noi, germanii religioşi, care construim pe etica 
lui Kant şi a lui Fichte şi respingem etica roman-talmudică—iezuită, nu 
cunoaştem deosebirea dintre păcatul de moarte şi păcatul împovărător.” 
(Idem, p.26) “S-a creat astfel o morală la îndemâna oricui: “Dacă morala 
iezuiţilor ar fi mai nobilă, ea ar trebui să fie nepopulară. Marea oi 
popularitate dovedeşte deja defectele şi starea ei de inferioritate morală 
prin care a cucerit lumea. O etică înaltă nu cucereşte lumea.” (ibid.) 

A fost o morală pământească , de compromis, pentru câştigarea 
masei (tendinţa de stăpânire universală) şi nu a elitei, întrucât această 


Constantin Papanace 


287 _ 

lită o formau ei. Aşadar, subiectivismul şi relativismul moral au scăzut 
'velul Prin “probsbilism si restricţii monahale, morala iezuită devine pur 
Obiectivă si este la bunul plac âl fiecăruia." (Idem, p.29) Acest aspect 
ste Qpecifin iezuitic . fiindcă el a fost criticat şi de celelalte ordine 
fpliaioase Dar el a înlesnit toate crimele şi atentatele acestui ordin, dând 
un fundament de justificare, de unde a pornit acţiunea politică, folosind 
toate armele. Tehnica talmudică a probabilismului este evidentă. Exemplu: 
“F S te probabil că această manta (furată) pe care o am îmi aparţine. Mai 
orobabil însă este că aparţine adevăratului proprietar. O pot păstra însă 
liniştit, pentru că probabil îmi aparţine mie." (Castro Polara, citat în 
Katechismus der Jesuitenmoral, Bergmann, p.30) Este o adevărată ironie 
ca această morală să circule etichetată cu numele Mântuitorului" (Idem, 

P Adesea, prigonirile şi crimele ce se fac în numele credinţei sunt mai 
monstruoase, fiindcă năruie din rădăcini însăşi credinţa prin faptul că 
poate excita atâta miselie . Prin acest sistem de morală se pot recruta 
multe elemente degenerate. Având un caracter religios, sub forma ispăşirii 
se recrutează degeneraţii care mai târziu sunt utilizaţi la acţiuni care se 
potrivesc cu fondul viciat al fiinţei lor (vezi Wolf — Geschichte der Jesuiten, 
p. 123). Mişcarea Legionară primeşte numai o ameni sănătoşi- 

Tot prin legea probabilismului se dă elasticitatea pentru combinaţia 
forţei, adică se realizează forţa speculativă , care este tot de esenţă 
iudaică. Biserica romană (papalitatea), folosind credinţa, i-a terorizat pe 
prinţi şi împăraţi cu masele credincioase şi viceversa, masele cu forţa 
statului, reprezentată de prinţi şi împăraţi care, în vremurile Inchiziţiei, 
s-au transformat în călăi în serviciul bisericii. în esenţă, jocul este iudaic. 
specularea forţei , nu forţa intrinsecă, şi ei l-au aplicat cu succes în statul 
democratic, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Când teroare ^ 
spirituală (afurisenii, comunicări) n-a mai fost eficace, din cauză că 
credinţa a fost cariată de raţionalism , biserica s-a adaptat conjuncturii 
democratice şi şi-a constituit forţa în partidele centrului catolic, manevrând 
astfel masele. Care ar fi fost situaţia ei dacă nu proceda aşa? Putea 
rezista creştinismul dezorganizat faţă de iudaismul organizat şi cu tradiţie, 
mai ales că acesta îl consideră o sectă ? “ Decadenţa^ statului Vatican 
distrusese puterea mondială vizibilă; cu acţiunea laică şi cu acţiunea^ 
catolică începe perioada puterii mondiale invizibile, ca o formă schimbată 
a bisericii mondiale politice.” (Prf. Sixt — Freimaurerei und Christentum, 
P-73) 

în această luptă pământească de supravieţuire şi de cucerire găsim 
folosite toate mijloacele, până şi cele mai imorale. Mijlocul cel mai bun 
pentru executarea influentei şi aflarea ştirilor pentru orientare este 
spovedania . Ea formează centrul sistemului moral catolic. întreaga morală 
ultramontană se reazemă pe un punct: pe spovedanie. Spovedanie este, 
de fapt, cheia de boltă a construcţiei concepţiei moral - teologice . Fără 
spovedanie, sistemul ar fi un tors. Pentru spovedanie a fost ridicată toată 
construcţia moral — teologică şi numai din spovedanie se dobândeşte^ 
dreapta măsură pentru judecarea moralei ultramontane după origine, după 
ţel şi după eficacitate .” (Graf Hoensbroecht - Das Papsttum, voi.II, p.164) 
Forţa spovedaniei derivă din puterea de a ierta păcatele, dată dp Hristos 


































288 


Diverse stiluri de luptă politică _ 

Bisericii. Spovedania (împărtăşania), care la început a fost introdusă din 
fanatism, a fost folosită mai târziu pentru spionare si influenţare adică în 
sens strict poliţie. Fanatismul şi superstiţia sunt folosite în acest sens ( VP ,i 
in Spania, Wolf — Geschichte der Jesuiten, p.31). 

Pătrunderea la curţile prinţilor, regilor sau împăraţilor s-a făcut la 
început din dorinţa de a converti sau sub masca duhovniciei, dar 
persoanele însărcinate cu aceste misiuni au găsit câmp prielnic “pentru = 
le alina ambiţia, mândria şi vanitatea. Ele nu au făcut nimic altceva decât 
ce ar fi făcut oricare altul în locul lor care, din întunericul unei vieţi 
dispreţuite şi sărăcăcioase, este pus deodată într-o împrejurare în care în 
mtjocul desfrâului şi al intrigilor, vede posibilitatea de a deveni sau’un 
voluptos sau un maestru al intrigilor. Iezuiţii s-au priceput să le unească dp 
amândouă cu dibăcie.” (Idem, p.46) p 

girijarea influenţei a fost organizată. Ca şi evreii, iezuiţii au folosit 
arma influenţei oc ulte prin duhovnici. Organizarea şi centralizarea ei dau 
prin faptul că nu se exercită disparat , o mare forţă prin marile posibilităţi 
de combinaţii ce le oferă. ’ 

Ignatius a dat ordin adepţilor lui să se facă importând la curţi pentru 
ca influenţa lor decisivă să fie sigură, căci regii au nevoie de conducere 
cu atat mai curând cu cât lor le este totdeauna mai greu să fie mântuiţi 
decât oamenilor obişnuiţi.” (Idem, p.31) 

Pătrunderea la postul de influenţă se face prin a deveni 
indispensabil , această necesitate fiind oarecum firească oricărui 
conducător, atât din cauza sarcinii grele, cât şi a tendinţei omului, în 
general, de a se lepăda de greutăţi şi sarcini, mai ales când este atras de 
plăcerile vieţii sau de a se degreva de amănunte, când are ambiţii mai 
mari. Tot în acest scop, linguşirea este folosită ca armă, atât fată de 
conducători, cât şi faţă de popoare. Este o formă de hoţie prin care se 
surprinde încrederea. Totul se face pentru recrutarea prozeliţilor, care 
formează armata organizată. în Germania s-a putut opri extinderea 
protestantismului, prin influenţă la prinţul Bavariei. 

„ Captarea persoanelor cu influenţă este frecvent practicată pentru că, 
după cum au observat unii analişti, constituţiile stăruie pretutindeni asupra 
avorurilor celor mari ca pentru a asigura un mijloc prin care se pot aduce 
la Dumnezeu cele mai multe suflete. Ei îşi întind influenta pe toate laturile: 
in diplomaţie, ca nunţi papali, şi în diferite oraşe, ca “studenţi”, care sunt 
tineri convertiţi şi fanatizaţi. De asemenea, în locurile de influentă din 
societate şi în special în aparatul de stat. Iezuiţi camuflaţi ocupă posturi 
sub forma de magistraţi, funcţionari superiori etc.’ Fiind legaţi prin obligaţia 
de a asculta orbeşte de generalul lor, ei nu fac decât asa’ cum dictează 
interesele ordinului lor. La fel ca şi masoneria. în această privinţă, iezuiţii 
n-au nici un scrupul. “In China ei sunt mandarini, în Japonia bonzi, iar în 
India brahmani. Iezuiţii nu se opresc la regulile celorlalte ordine si la 
hotărârile Conciliului Tridentin, căci sutana monahală obligă.” (Idem, p.74) 
Atacul este dat din interior. Tot pentru influenţă se face politica cadourilor 
pentru care sunt destinate fonduri importante. “Prin cadouri în profitul 
rdinului, se influenţează numeroase personalităţi câştigate sau corupte." 
(Idem, p.80) Esenţa este iudaică, fiind o formă camuflată a cumpărării 


289 


Constantin Papanace 


conştiinţelor. Prin toate aceste mijloace, se creează circuitu l de influenţă 
care, pentru mărirea potenţialului, are la bază şi forţa rezultată din 
organizaţia de corp care este dispusă pentru utilizarea şi a altor arme, 
oricât de’ inavuabile ar fi ele. Se ajunge astfel ca influenţa să creeze forţa 
s i forţa - influenţa. 

Intriga pentru dezbinarea şi autonimicirea diferitelor popoare şi 
state se realizează uşor prin aceste posturi de influenţă. Şi în această 
privinţă scopurile şi mijloacele sunt identice cu cele ale evreilor. “Nu numai 
scopurile, ci şi mijloacele tuturor întocmirilor suprastatale sunt în realitate 
aceleaşi." ( Idem, p.146) 

De asemenea, uneltirea prin mituire . Această armă a corupţiei este 
preferată de iezuiţi, iar capitalismul le oferă cadrul de manipulare. 

Minciuna si calomnia sunt întrebuinţate cu predilecţie. Având 
organizaţie permanentă, ei puteau ataca cu această armă - ca şi evreii - 
si după moarte, iar cel atacat, neavând organizaţie, rămânea la discreţia 
acţiunii lor de denigrare. 

Reţeaua de spionai şi informaţiile constituie, ca şi la evrei, o armă 
redutabilă pentru crearea forţei speculative . Această tendinţă de esenţă 
iudaică se întinde şi în interiorul corpului. Se întrebuinţează mijloacele 
cele mai rafinate. “Aceste expulzări sunt unul dintre secretele cele mai de 
nepătruns ale societăţii. Ea îi primeşte iarăşi pe cei izgoniţi cu atât de 
puţine mofturi, ca şi când nu i-a alungat... Aceşti iezuiţi aparent concediaţi, 
care sunt legaţi mereu de Ordin printr-o ascultare deosebită, aduc cele 
mai preţioase servicii." (Idem, p.77) 

Asasinatele misterioase şi exemplare (teroarea invizibilă) sunt de 
asemenea practicate. Lipsa de răspundere şi partea oribilă care rezultă 
din confruntarea cu fondul creştin afişat. Şcoala asasinatului se face sub 
toate formele. Mai întâi, se ia’ principiul: se admite, de pildă prevenirea 
unei crime printr-o altă crimă. “Iezuitul Tamburini: un soţ legitim are un 
pumnal ascuns sub perina de culcare şi femeia ştie precis că el vrea s-o 
înjunghie, asa că ea are voie să i-o ia înainte şi să-l ucidă. (Graf 
Hoensbroecht - Das Papsttum, voi.II, p.108) Se creează un mediu de 
fanatizare pentru pregătirea uneltelor asasine şi se lansează lozinci ca 
moartea tiranilor, care capătă evidenţă de dogmă. (Wolf — Geschichte der 
Jesuiten, p.98) 

în acest scop se cultivă şi sentimentul răzbunării chiar asupra 
urmaşilor, pentru ca teroarea să aibă mai mare amploare (esenţă iudaică). 
Cazul Arnauld. (ibid.) 

Intransigenta absolută . Cazul jurământului faţă de Henric al IV-lea. 
Flexibilitatea lor merge la chestiuni de formă, nu de fond. Se recurge chiar 
la asasini plătiţi . în acest caz, fapta este abjectă, fiindcă nu are nici 
uşurarea unei credinţe sincere, ieşite chiar din fanatism, şi cu atât mai 
puţin nu trezeşte sentimentul ispăşirii care să restabilească echilibrul. 

“Iezuiţii' au fost atentatorii şi revoluţionarii multor evenimente 
sângeroase. Ei au îndemnat la atentate - indirect - şi au făcut atâtea 
războaie civile şi religioase: cazul Henric al IV-lea, noaptea Sf. Ba~*oiomeu 
































Diverse stiluri de luptă politică 


290 


î)rinn!nai aCeSt nu trebuie să rămână menţionat că cele trei 

principale omoruri politice din acel timp - omorârea prinţului Wilhelm a 

Orama la 7 iulie 1584 de către Balthasar Gerard, omorârea lui Henric al 
lll-lea la 1august 1589, de către dominicanul Jacques Clement atentatul 
contra Iu, Henric al IV-lea la 27 decembrie 1594 de către Jean Châtei sf t 
sfârşit, omorârea Regelui la 12 mai 1610 de către Frangoise Ravaillac r 
arata, evident, pe iezuiţi şi concepţia lor pur iudaică despre dreptul’ 1 
uciderea prinţuluf' (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, pigfif 

Jwlf'i SUnt V ® r l a ’ 1 pentru 0 P re 9 ătire tehnică. (Vezi pregătirea 
atentatului cu mina Gârneţ, condamnat la 3 mai 1606) Toate aceste acte 
asasine alternează cu intriga, linguşirea şi calomnia. 

Arma inchiziţiei a fost demult o armă de luptă a bisericii romane 
HrJnîcf 3 ace . s ^ e ' for î e matenale, exterioare, violează şi contrazice profund 
iudaică^ 8 ^ lbertatea de gândire- Este, prin excelenţă, o armă de esenţă 

. E xterminarea stă la bază . Funcţia inchizitorilor este să distruaă 

^nnh ia ’t dar H ea nU P ° ate fi distrusă fără a fi exterminaţi înşişi ereti?H 
(inchizitorii dominicani, Bonbard Guido). Justificarea ar fi’fost’pentru a 

exS!^pdee^tS. eVrei ’ Cre ? tiniSm ’ dar co " tinuâ " d 

Eărljnilă. “Nici o aşa-zisă milă nu trebuie să se supună acestei 
reguli fundamentale, căci adesea, după orânduirea divină, vor fi pedepsiţi 
nTm P n- n l rU pacatele Prinţilor.” (Graf Hoensbroecht - Das Papsttum 
distmcti^ 1 U9erea C3Sei eretlcilor concretizează mai plastic spiritul 

,.- ^ tur V izică este - deci ’ admisă şi recomandată ca armă, alături de 

tortura morala care este excomunicarea, adică ruperea de societate. 

luatele 6 Armand^r'i' 3 3rată ma ' bine esen ! a iudaică - Măsurile 

luate de Armând Calmescu fac parte din acelaşi sistem. “Inchiziţia nu 

pedepsea numai pe eretic în trup şi în viaţă, în avere şi sânge; pedepsele 

(idem Tt S ° Cla i ma 'J arg ’ ele loveau ?< urmaşii, copiii ereticilor." 
„o n P-1 o — arsenalul inchlzl î' ei se recomandă cele mai oribile metode 
(vezi Das Sano Arsenale - Prattica dell’officio della S. Inquisizione - der 
do mmijţşner Inguişiţgre, Thomas Menghini, apărută la Roma în 1693). 

.„ 7 mi an asemen ea mijloace se poate st ăpâni (temporar), dar în nici un 
“ ' u , s ® P° ate Pregăti imparaţia cerurilor. Sau poate numai asa s-a putut 
p a forţa creştina faţă de uneltirile iudaice care, abuzând de credulitatea 
~ pni or ’ 'ncercau sa creeze divergenţe de orientare pentru a o destrăma, 
aşa cum astazi se încearcă prin încurajarea şi subvenţionarea sectelor. în 
acest caz, soluţia ar fi eliminarea evreilor. Dar, chiar dacă acest lucru s-a 
făcut sub imperiul unei necesităţi, el totuşi a atras pe un teren satanic si 
astfel ramane ca o etapa şi nu ca o finalitate . Dar poate inchiziţia a fost o 
arma de disciplina internă. - 

S chingiuirea este de esenţă satanică, având sadism. Prin inchiziţie 
s-a deturnat fondul creştin şi formula care îl reda mai exact: “nu vreau 
nr * c l ar ea Păcătosului, ci mântuirea lui”. Papalitatea a aplicat: “nu vreau 
mântuirea păcătosului, ci moartea lui.” Paradoxul stă în faptul că biserica 
eres ma, care îşi are sfinţii şi martirii săi tocmai din cauza inchiziţiei 
pagamlor, a putut adopta aceeaşi metodă de oprimare a credinţelor , 


Constantin Papanace 


291 . 

re nunţând la fondul său moral şi comiţând greşeala politică de a crea 
rnartirl altor credinţe (Galilei, Giordano Bruno etc.). Procedând aşa, a 
învins tot spiritul satanic în alte haine. Acest sistem a continuat sub alte 
forme şi în vremurile recente. Exterminarea , ca mijloc de luptă, este de 
esenţă’ iudaică (talmudică). în războiul de 30 de ani, iezuiţii au aplicat 
acest principiu: asasinarea de femei, copii etc., trecerea prin foc şi sabie 
(Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.166). Dezlănţuirea bestiei din om în 
numele Crucii, dar în cugetul Satanei. 

“La Magdenburg, ocupat de Tilly - spune Ludendorf - numărul total 
al morţilor a fost de 30000 şi din 35000 de locuitori câţi avea oraşul înainte 
de cucerire, număra după aceasta numai 400." (citat din Wolf, p.167) 

De asemenea, nimicirea hughenoţilor. Baia de sânge a început la 24 
august 1572 cu semnalul clopotelor la căsătoria lui Henric de Navarra cu 
sora regelui, Margareta. De sabie au pierit 4000 de oameni. Extinzându-se 
si la celelalte oraşe şi provincii, numărul s-a ridicat la 25000. “Acest 
eveniment neaşteptat l-a umplut pe Papa Grigore al Xlll-lea de o bucurie 
cu atât mai mare cu cât îi fusese mai înainte teamă că ereticii francezi ar 
inunda şi Italia" (Graf Hoensbroecht - Das Papsttum, p.655) 

Convertirile din Xaxer în Asia s-au făcut prin minciună şi cruzime şi 
s-au menţinut prin inchiziţie . în Japonia s-a încercat metoda minunilor 
mincinoase , predici ridicole şi, în sfârşit, s-a recurs la a se îmbrăca hainele 
şi felul de trai al bonzilor (preoţi) locali. (Wolf - Geschichte der Jesuiten, 
P-41) 

Dovada similitudinii de metodă este că la acelaşi procedeu a recurs 
şi evreul Trebiscon Lucoli. Dragoste cu şNa pentru ca, sub acest pretext, 
să sufoce, în loc să regenereze moravurile şi viaţa. Se simte în această 
acţiune o mare doză de ură imprimată de Ignatius: “Se înfuria împotriva 
propriei cărni şi propriului sânge; transforma marea poruncă a lui Hristos, 
dragostea, într-o înfricoşătoare lege a urii." (Graf Hoensbroecht - Das 
Papsttum, p.168) Această mentalitate îmbibată de ură stă la baza 
convertirilor forţate. Totuşi, se încearcă învăluirea ei prin ipocrizie. 
“Ecclesie non sitit sanguinem!” “Biserica nu însetează după sânge, 
biserica nu uită nici un sânge!... în realitate, conţine una din minciunile 
istorice oferite." (Idem, p.53) Totuşi, realitatea este alta: “Drumul de 1000 
de ani este un drum semănat cu cadavre şi plin de întunericul 
superstiţiilor. Nici viaţă şi nici lumină nu răspândea în drumul său, ci 
moarte în forma cea mai crudă.” (Idem, p.180) 

Răspândirea credinţei prin foc şi sabie înseamnă, în fond, însăşi 
nimicirea esenţei sale. Fiindcă credinţa este lucrul cel mai intim al omului 
Şi o siluire a ei “cu foc şi sabie” o nimiceşte în mugure . Mijlocul este în 
disonanţă cu esenţa. Concepţia diametral opusă este cea potrivită: o 
credinţă prin dragoste se fecundează. Şi aici se observă hibriditatea 
tacticii iezuite. Avantaje materiale şi efemere însă se pot recolta şi sub 
acest aspect pentru stăpânirea pământească. 

Captarea tineretului a format o preocupare de la început, fiindcă 
tineretul se poate fanatiza mai uşor şi dispune de mai mari energii pentru 
luptă. Deformarea lui pe calapodul iezuitic se face mai uşor. “Educaţia şi 
învăţământul sunt incontestabil cele mai importante mijloace ale societăţii 
ca să-şi atingă scopurile sale.” (Wolf - Geschichte der Jesuiten, p °4) 


































Diverse stiluri de luptă politică 


292 


Au fost primii care au apreciat importanţa tineretului. S-ar putea 
spune chiar ca lezuitismul a fost la început o expresie studenţească 

înfiinţat la 15 august 1534, la Montmartre, în Paris, ca o asociaţie 
studenţească religioasă. asociaţie 

fema superstiţiei (fetişismului) este izvorâtă tot din proiectarea 
propriei credinţe şi învolburată într-un fenomen colectiv. Cultivarea ei s-a 
făcut insistent. De exemplu, în Evanghelie, diavolul apare ca o noţiune 
(întrupare a râului) şi aceasta redată mai mult indirect . Biserica însă i. a 
fă cut prezent pretutindeni: la bot e z, exorcisme (invitarea diavolului delp 
paraşi pe cel posedat). De asemenea, relicvele : 1. Vorbaut (preputV ? 
Nabelschnur (buricul, ombilicul), păstrate până la 1566 la Anvers- 3 
Lacrimile lui lisus luate de la arhanghel şi date Măriei Magdalena’. în 
materie de vindecare, predomină tot supranaturalul: “toată doctoria care 
m-a vindecat era supranaturală ” (Katharine Emmerich, în Das Papsttum 
Graf Hoensbroecht). De asemenea, sacramentele ca armă întrebuinţată 
împotriva pagamlor, in special în ţările Americii de Sud. “Baza leqislâtiei 
lor politice şi spirituale era religia. Iezuiţii se făceau ei înşişi oracol al unui 
Dumnezeu ale cărui legi le predicau... Nu-i costa nici’o oboseală să 
convingă un popor care nu observase că le datorează lor libertatea si viata 
f®' pu J ere ?'■ autoritate mai mare pe pământ decât’cea’a 

iezuiţilor 1 (Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.137). Menţinerea în întuneric 
a fost politica lor. Cu toate acestea, intenţia principală a iezuiţilor tindea 
spre menţinerea în ignoranţă .” (ibid.) 

în Paraguay au aplicat comunismul creştinismului primitiv. “Aici au 
putut ei împlini comunismul primitiv creştin, cu ajutorul unui sistem devenit 
cunoscut intre timp." (ibid.) 

în general, a fost aplicată politica contrastului în sens neqativ 
(esenţa iudaica). Vezi populaţia apăsată şi o cucereşti sufleteşte printr-o 
gpasare mai puţin qrea , dar nu o ridici, ci o ţii în întuneric pentru a fi 

mdaîcă 6n a mer6U Pnn f ° rţa supersti î iilor - Deci ’ binele negativ, de esenţă 

A rma banului . Tendinţa de a acapara bogăţii a fost o preocupare 
permanenta a conducerii iezuite. Bogăţia a fost considerată ca o imensă 
g ursa de forţa . Aceasta era latura satanică , cea care dă preponderentă 
mja te r| e! - Rodriguez se servea când de şiretenie, când de violentă, pentru 
ca Ordinul sau sa vadă averea oamenilor şi, prin consimţământ, să-i 
procure bogăţie. (Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.34) 

... „ Zgârcenia şi rapacitatea pentru a strânge averi cât mai mari a fost 
tara margini.^ “Veniturile lor sunt atât de mari şi favorurile lor atât de 
numeroase, meat ei înşişi acum nu le mai pot tăinui.’’ (Idem, p 140) Ei 
considera veniturile muniţii de luptă. Organizarea pe care o au îi ajută 
enorm a cunoaşterea necesităţilor pieţelor de desfacere şi aprovizionare. 
La tel ca şi evreii în diaspora, ei fac comerţ şi spionaj prin răspândirea lor 
in toata lumea. “In Europa, iezuiţii au avut mulţumiri mai ales în bogatele 
oraşe comerciale ca Marsilia, Paris, Genova, Roma etc.” (Idem, p.144) 

. ,.. A ? easta * e ' a bat mare influenţă, dar n-au reuşit să formeze sistemul 
lor, fiindcă iudaismul era pe te renul său şi ei au dat’amprenta plutocratică. 


Consţanţiri Papanac <3 


293 _ 

Ţotusi fundamentul forţei rezultate din ban , care este de esenţă satanică, 
a contribuit foarte mult ia mărirea forţei lor pământeşti şi la posibilitatea de 
acţiune pe terenul politic în sensul curent. 

’ Numai prin averea sa putea Ordinul să devină atât de temut şi de 
nuternic. Fără mijloace băneşti uriaşe, iezuiţii n-ar fi putut plăti spionii de 
oretutindeni si fără sacrificarea de comori nu şi-ar fi putut permite dispute 
îndelungate. Ei ştiau să tocmească cerinţele de spovedanie, să cumpere 
Cur ti si ştiau să aducă la tăcere, prin mituiri, miniştri influenţi. Ce i-a putut 
costa mai mult, război sau pace în Europa, alianţe şi căsătorii între casele 
crinciare, asmuţirea supuşilor contra guvernului, plata criminalilor, iniţierea 
de conspiraţii, efectuarea’de opoziţie contra tuturor ministerelor universale 
s i mai ales’, tot ce se poate petrece nepedepsit, ceea ce nu i se poate 
pune la îndoială Ordinului de la înfiinţarea lui până în zilele de azi. (Idem, 

p.140) „ u . _ .. . 

Tot pe această forţă materială se bazeaza arma subminam prin 

evaziune fiscală, adică a ' rezistentei pasive . Acest lucru este posibil prin 
faptul că milioanele de credincioşi au posibiljtatea de a contribui în 
vederea reuşitei unei asemenea operaţiuni. în esenţă, metoda este 

iudaică. w . „ . „ . . . .. . 

Ei pot adopta această rezistentă pasiva şi m orice război nedorit de 

biserică. “într-un război nedrept, soldaţii nu au voie, chiar dacă sunt 
constrânşi, să omoare, ci trebuie să tragă în aer. De asemenea, nu au voie 
să se apere contra duşmanilor invadatori.” (Graf Hoensbroecht - Das 
Papsttum, p. 116, voi.II) 

Prin accentuarea mai mare pe latura materială , în special a banului, 
implicit şi fundamentul iezuitismului este satanizat. Justificarea că^ numai 
necesitatea determină adoptarea unui asemenea sistem, care însă la 
atingerea scopului va fi înlăturat pentru a se introduce creştinismul 
adevărat, este de aceeaşi esenţă iudaică. Dar, admiterea armelor satanice, 
până la atingerea acestui scop înseamnă că efectiv se lucrează pentru un 
rezultat contrariu, adică pentru răspândirea împărăţiei satanei, din moment 
ce i se adoptă armele. 

Aşadar, avantajele aduse sunt de natură politică (efemere) şi, in 
raport cu ţelurile mari, ele compromit rezultatul urmărit. 

5. Consideraţii generale 

Deşi pornită iniţial din intenţia de a aduce împărăţia cerului pe 
pământ, adoptarea unor mijloace de altă esenţă decât cea divină pentru 
combaterea răului, a dat naştere la hibriditatea acestei tactici şi chiar la 
denaturarea scopului divin. Atragerea luptei pe teren material, chiar când 
nu era o simulare, constituie o emulaţie şi o concurenţă pentru propagarea 
răului, ceea ce tactica divină a evitat, iar tactica satanică mereu a ispitit în 
acest sens. Rezultatul denaturării se va putea observa mai bine prin 
confruntarea învăţăturii divine a Mântuitorului cu moravurile introduse de 
biserica catolică. 


































Diverse stiluri de luptă politică 

Creştinism 

> 


Catolicism 


294 


A) în raport cu Dumnezeu 

1) învăţătura este fără sistem 1) Sistematizare ramificată 


şi şabloane. Centrul este inima . 

2) Cale largă, dreaptă, 
luminoasă. 

3) Dragostea , sursă de 
putere şi perfecţiune în raport cu 
Dumnezeu. 

4) Simplitate şi adâncime, 
interiorizare. 

5) Omul nou: onestitate şi 
echitate. 

6) Rugăciune simplă şi 
discretă, dar plină de credinţă . 


(pentru organizare pamantească). 

2) Cale pestriţă, labirint 

probabilism. 

3) Raporturi cu Dumnezeu 
de mediere, lipsite de dragostea 
creştină. 

4) Complexitate, exterior, fast, 
superficialitate. 

5) Drămuieşte păcate şi 
introduce relativism (compromis). 

6) Formalism, fast, gol de 
conţinut. 

“Spirit mărunt talmudic.” 


B) în raport cu aproapele 

1) Adevărul întreg: să fie da şi 1) Da este nu şi nu a devenit 

să nu fie nu. da! 

C) în raport cu statul 


1) Dă Cezarului ce este al 
Cezarului 

2) Jurământul sfânt 

3) Simplitate în morală. 


4) Spovedania nu există, 
fiindcă nimeni dintre sfinţi n-a 
propovăduit-o. 

5) Păstrarea ţinutei morale. 


1) Nu te lăsa să fii prins 

2) Jurământul farsă 

3) Denaturarea moralei, chiar 
când este cu bună intenţie, din 
cauza sistemului. 

4) Spovedania este centrul 
puterii, în ultimă analiză bazată pe o 
greşită interpretare, (loan, 20,22) 

5) Coborârea în trivialitatea 
comună. 


“Papa a dezvoltat în interiorul bisericii catolice un sistem moral al 
cărui conţinut în părţile mari şi importante este contrariu creştinismului şi 
moralei naturale." (Idem, p.186) 

în tacticile cu traiectorie mare si teluri transcendentale, problema 

terenului este esenţială, fiindcă numai terenul asigură continuitatea în tims 

si spaţiu. 

Tactica hibridă, nerespectând această lege, va avea rezultate pe 

plan efemer, dar va pierde pe olan mare. 


295 


Constantin Papanace 


IV. STILUL AMORAL (RAŢIONAL) 

Stilul amoral, spre deosebire de cele arătate până acum, nu se 
mişcă pe o traiectorie care să răsară dintr-un fond religios şi să se afirme 
prin vreun mesianism în transcendent. El se menţine în realitatea dată, cu 
care se adaptează, tinzând spre atingerea unui scop, indiferent de natura 
luL 

1. Obiectivul 

Ţelul acestei tactici este succesul scopului propus. Centrul de 
greutate este viaţa trăită nu cu idealuri etice absolute , ci în măsura 
posibilităţilor existente (oportunism). Lipsa de mesianism se explică prin 
lipsa de pasiune . Tactica este ieşită din raţiune. Calculul predomină în 
modul cel mai oportunist, dincolo de bine şi de rău. Singura mistică este 
aceea a forţei cu orice mijloace pentru asigurarea succesului, care este, în 
general, material. Această forţă însă nu este expresia unei revărsări 
pornite din potenţialul propriu, ci mai mult rezultatul unor speculaţii si 
combinaţii . Fiind fruct al raţiunii , dinamul ei nu este elanul ofensiv , ci 
justificarea, atitudinea rece (flegmatică), realismul cinic. Este lipsită de 
suflul eroic şi se situează mai mult pe panta unui spirit defensiv, fiindcă 
reflexiile şi calculele produc ezitare. Expresia desăvârşită a acestei tactici 
este Machiavelli, în sensul larg al cuvântului, care şi-a găsit aplicare în 
viaţa de stat. în acest caz, ţelul final al tacticii este crearea, păstrarea şi 
prosperarea statului. Salvarea statului este legea supremă, iar raţiunea de 
stat formează mobilul acţiunii, “pentru că unde e vorba de salvarea patriei 
nu trebuie să intervină nici o consideraţie, nici de drept, nici de nedrept, 
nici de milă, nici de cruzime, nici de lăudabil, nici de mârşav” (Machiavelli - 
Discorsi, p.528); “căci Patria trebuie apărată sau cu mârşăvie sau cu 
glorie; şi, în orice, caz, e bine să fie apărată." (Idem, p.541) 

Totuşi, construcţia amorală a acestei tactici, situată peste bine şi 
râu, îi dă mai mult un caracter tehnic decât de stil, cu toate că această 
tehnică corespunde unei anumite structuri omeneşti, fiind si un stil . 

Adesea, are un caracter de sport în manevrarea echilibrului de forţe, luând 

lucrurile aşa cum sunt, atât pentru interesul imediat, cât şi pentru cel mai 
îndepărtat. Nu poate beneficia de avantajele îndrăznelii. Pasiunile tari în 
acest stil nu găsesc teren propice pentru manifestare. Sunt ofilite de arşiţa 
scepticismului. Totuşi, ele pot exista uneori, şi anume atunci când cel care 
practică acest stil l-a adoptat prin şcoală şi educaţie şi îl urmează din 
necesitatea de a învinge cu orice preţ. Stilul amoral’este stilul bărbatului 
de stat aşa cum este privit în concepţia modernă. 

Şi în acest sens s-a făcut şcoala. Scopirea pasiunilor înnăscute este 
o tendinţă principală. Până la un punct, o asemenea comprimare şi 
dominare a pasiunilor este necesară pentru conştiinţă, fie de pe câmpul 
politic, fie în război (vezi Clausewitz). Sub acest aspect, ar fi un punct 
neutru d e intersecţie a tuturor stilurilor de luptă determinate fie de 
comprimarea pasiunilor, cum este cazul temperamentului eroic (pozitiv), 
fie de lipsa de elan a stilurilor negative, aceasta fiind pentru ele marginea 
maximă. Din această cauză, stilul amoral este mai cuprinzător, ar° o sferă 

































Diverse stiluri de luptă politică 


296 


mai mare de aplicare, fiindcă poate folosi dozat orice forţă de orice natură 
şi din orice domeniu, fără a fi preocupat de considerente morale. Nu esta 
însă - poate tocmai din cauza aceasta - si cel mai fecund , fiindcă tocmai 
combinaţiile, dozarea şi răceala cu care îşi alege metodele îi sfărâmă şi îj 
taie elanul. De aceea, el va aluneca, prin privirea aşa-zis obiectivă 
(imparţială) asupra lucrurilor, spre panta materialistă, iar judecând după 
faptele morale cu aceeaşi măsură, nu le va putea învolbura ţelurile. 
Caracterul artificial al manipulării se va simţi. Spiritul de observaţie este 
foarte ascuţit. Din cauza aceasta însă, poate lipseşte simţirea, această 
antenă iraţională, în explicarea intuitivă a evenimentelor. Machiavelli nu 
putea să-şi explice forţa lui Savonarola, fiindcă nu-l putea simţi. 

Aşadar, tactica amorală (raţională), fiind mai obiectivă , este şi mai 
cuprinzătoare şi se poate extinde pe toate planurile, folosind atât lucrurile 
bune, cât si cele rele . Totuşi, ea nu este numai tactică generală, ci rămâne 
şi un stil potrivit numai pentru anumite structuri. Ar fi o eroare dacă s-ar 
considera o tehnică generală a bărbatului de stat. De altfel, realitatea 
dovedeşte influenţa temperamentului şi a concepţiei în aplicarea ei. 

Caracteristica esenţială a acestei tactici este observaţia critică 
printr-un ascuţit simţ de observaţie. în călătoriile făcute, Machiavelli 
observa mereu şi îşi făcea notite asupra vieţii, metodelor de război, forme 
de guvernământ etc. (Prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli, p.72). Se 
pune accentul pe o temeinică pătrundere a lucrurilor , cercetarea cauzelor 
adânci, nu doar a exteriorului: “Se ştie că, odată cu schimbarea regimului 
politic, se schimbă şi culorile." (Idem, p.540) “Dar, paralel cu această 
pătrundere, există şi curajul de a merge în adâncul lucrurilor şi de a trage 
toate consecinţele.” (Idem, p.65) Aşadar, se practică un realism feroce, 
prin cunoaşterea tuturor categoriilor de oameni (aventurieri, miniştri, 
prelaţi). 

Oportunismul este forma de stăpânire. Drumul de mijloc este cel 
propriu, fiindcă de pe această poziţie are mai multe posibilităţi de acţiune. 
Dar, pentru a sta mereu la mijloc, se presupune că este necesar să se 
renunţe la orice scrupul moral, fiindcă raţiunea scopului urmărit îl 
determină spre această concepţie amorală. 

Stilurile combinate înving mai uşor. Tactica amorală are cele mai 
mari posibilităţi de combinaţie tocmai prin faptul că este amorală, adică nu 
este balotată de năzuinţe morale pe principiul binelui şi nici înlănţuită de 
ură distructivă ieşită din principiul răului. Din cauza aceasta însă, nu ar ş 
un centru de greutate propriu si deci nici durabilitate intrinsecă , fiindcă 
organic, bazându-se pe echilibrul de forte , care totdeauna sunt străine, are 
o situaţie fragilă şi schimbătoare. Durabilitatea însă îşi trage seva din 
sentimente proprii puternice, fie în sens pozitiv sau chiar negativ. De 
aceea, mai totdeauna partea tehnică şi izvoarele acestui stil sunt umplute 
cu pasiunile personalităţilor care îl adoptă în diferite grade, punându-şi 
amprenta lor. 

în lupta dintre bine şi rău , acest stil pare că se situează, prin 
concepţia amorală, la mijloc, într-o zonă neutră. De aici rezultă ş 1 
caracterul universal . “Regulile sunt aceleaşi în toate timpurile şi în toate 
locurile. Deoarece oamenii sunt pretutindeni aceleaşi canalii şi reţetele 


297 


Constantin Papanace 


oentru legătura lor sunt foarte limitate şi aproape totdeauna aceleaşi. 

/idem p 97) Teoria rasială răstoarnă această constatare. 

Machiavelli priveşte ştiinţific viaţa de stat. “Machiavelli priveşte viaţa 
statelor asa cum era şi este în realitate, fără iluzii, cu o privire obiectivă şi 
rece.” Nu face nici un efort de îndreptare, neavând un ideal etic ca scop, 
multumindu-se cu manevrarea pasiunilor existente. De aici rezultă, în 
fond un caracter static în înţelesul larg al cuvântului. Judecat în raport cu 
celelalte stiluri, se vede mai precis caracterul de centru al acestui stil de 
luptă, care se bazează pe ceea ce există, indiferent de conţinut, fiind 

~ Tactica divină este dinamică, fiindcă năzuieşte la întronarea binelui 
absolut. Cea satanică, cu tot caracterul său negativ, tinde spre extinderea 
răului Totuşi, această poziţie îl face să aibă aderenţe mai mult cu partea 
ne nativă. a'răului, decât cu partea pozitivă, a binelui care trebuie sa se 
manifeste activ (“cine nu este cu mine este contra mea"). Adoptarea unei 
atitudini staţionare , luând lucrurile aşa cum sunt la un moment dat şi 
cultivându-le în manevre, implicit se creează un balast in lupta de 
ascensiune spirituală, constituind o rezistenţă. ... 

Această tehnică nu poate fi folosită de tactica divina tocmai din 
cauză că mijloacele pe care le oferă îi contrazic însăşi esenţa. Acelaşi 
lucru se poate spune, într-o măsură mai restrânsă, şi despre tactica 
eroică. Aderenta este mai organică însă cu tactica satanică sau cu părţile 
celorlalte tactici care sunt de aceeaşi esenţă. Fiind raţiona l, acest stil 
duce, implicit, la o concepţie mecanică despre lume şi aici are atingeri cu 
materialismul talmudic sau’cu cazuistica catolică. 

Excesul spiritului critic aminteşte adevărul “er den Talmud kennt wird 
kritisch” (“Cine cunoaşte Talmudul devine critic"). De asemenea, şi 
atitudinea amorală. De aceea, sub raportul filiaţiunii istorice, raţionalismul 
amoral este mai mult o dezvoltare a esenţei tenebroase iudaice, după 
semitizarea Eladei si a Romei, continuat în Renaştere, la care totuşi s-au 
păstrat si respiraţiile eroice din epoca republicii romane. In acest sens, 
s-ar putea spune’ că poporul roman este creatorul ştiinţei politice, după 
cum cel grec este al poeziei (lliada, Odiseea). Astfel, Machiavelli ar fi un 
Pisistrat care a sistematizat această mare experienţă politica prin spiritul 
său specific analitic şi rece, condensând atât evoluţia Romei semitizate, 

cât si a epocii sale frământate şi decăzute. . w . 

Aceste tendinţe divergente de la bază au neutralizat ura iudaica ş 
au dat posibilitatea unei priviri obiective . în evoluţia directă, ura iudaica s-a 
alambicat în preceptele amorale ale Talmudului. Baza _ raţionalista 
(luciferică) a stabilit-o însă contactul permanent cu aceste doua tactici. 

Iniţial, tactica amorală a avut un caracter obiectiv. ‘ Raţiunea de st ar 
fiind la bază, pot fi si scopuri mari şi frumoase, realizate insa cu oric| 
mijloace . Dar această obiectivitate în alegerea mijloacelor a P erm ' 
spiritului satanic să-i umple sfera sau, mai bine zis, să o argeasca m 
Partea negativă, dându-i un caracter subiectiv şi negativ prin rau 

sadism distructiv. „ ....... în 

Protocoalele înţelepţilor din Sion reprezintă spiritul iudaic turnat in 

tehnica obiectivă , partea negativă a stilului. Astfel desfigurat, s-a născu 
noţiunea peiorativă “machiavellism” . De altfel, identitatea de esent ezulta 





































Diverse stiluri de luptă politică 


298 


din următorul fapt: Protocoalele Sionului au fost atribuuTd^^TT^ 
Machia vel ^^M^ntesquleu °ou ’la^Politique °de M^aveTauTd EnferS - entr 

lilissssss 

M de esenţă iuda,cs prin TO,p p*^ 

obişnuit, mai ales ceîTs'figufat de mediul frămXa^îi decizTatelo '- 

MMmmărn 

wmmmM 

abstractizăm e |o a rSnnH?i a ' rea aCeSt ° r princi P ii - uşurată mai mult de faptul 

#ş®Sr~£H 

principii aCS' e "tf 0 ’ 

f i ’ or corr, binaţii care trebuie să fie revizuite De altfel 

di* o S m nî e , S - H ,ehniCi ’ mai ales ! " problemele de stat a %zu tai 
medfemeTui -Le ÎJS y nalizare ’ adică stingând toate pasiunile în 
SS L Z« \ 7 are V rămăne numal ad ' n / a Pe stat pe deplin 
de înşelătorie sau linguşire^ide^TlT’'™ * ° amenil0r • " e, "«>" ra,a 

caracterizează rnnefâf- , rezdlta din l nsă Şi cruda sinceritate care 
creatoare L J U1 ' <Pri noipeie> nu se vrea o operă 

Machiavelli ” rihid \ i rep [ oclL ^ cere ex actă a monologului spiritual al lui 
MachîaveLu^ni b8Za S Î 9U experien t a şi reflecţia continuă, 
ştirile venite la <Sn/£ | co " cepL | t J n roba j fără stagiul de funcţionar. Din 

care precis sunt tnt Jtăf !f U ’ 6 Incearcă concluzia legilor politice, “legi 
, , ? . nt tot atat de veşnice ca cele ale astrelor pe care Galilei 

trebuie sa le descopere mai târziu (p.60) P 


299 


uonsiamm rctfjcuiai,*? 


Numai că legile lui Machiavelli priveau resorturile omului murdar , 
considerente morale. Ele nu pot fi aplicate însă omului moral 
i Q -zMiiiii în conţii naneral al cuvântului, adică aceluia care 


cu 

în 


indiferent de uunoivo.®..» 

ci în special, eroului în sensul general al cuvântului, ~~~— 

este însufleţit de un ideal şi care este gata să se dăruiască pentru o 

“Datorăm <Principele> nefericirii lui Machiavelli, încoronate cu 
cununa de spini care inundă cu sânge faţa tuturor oamenilor mari. 
/prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli, p.114) 

' Caracterul tehnic al operei lui Machiavelli rezultă din însăşi 
caracterizarea făcută de el: “Că am arătat tiranilor drumul spre putere, 
este important; pe de altă parte, am arătat şi popoarelor drumul spre 

răsturnarea lor” (ibid.) , 4 . . 

Aşadar, acest stil - cum am spus - se confunda, prin structura lui, 
însăsi tehnica de luptă si, prin aceasta, el are o largheţe mult mai mare 
i utilizarea celor două versante, adică al viciilor şi al virtuţilor, el fund la 
mi jloc. Totuşi, nu se extinde decât până la sfera raţionalului şi nu intra in 
domeniul iraţionalului. Pentru acest motiv, Machiavelli este universal. Sunt 
mulţi Machiavelli, cum spune Prezzolini: al iezuiţilor, al patrioţilor, al 
filosofilor al enciclopedistilor, al protestanţilor, al catolicilor, al învăţaţilor 
si răzbunătorilor, al proxeneţilor şi, în sfârşit, al proştilor. Aşa s-a născut 
machiavellismul. Dacă ar fi trăit, Machiavelli ar fi spus: eu^ nu sunt 
machiavellic!” Cine îl combate public, îl urmează în secret. “Secolul al 
XlX-lea este secolul naţionalităţilor, al faptei şi al lui Machiavelli. El a făcut 
unitatea Italiei.” (Prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli) 

Lansarea acestei tactici de către iudaism în veacul al XlX-lea şi 
cultivarea ei (despre Machiavelli au scris însufleţiţi foarte mulţi masoni), 
avea avantajul că, prin concepţia sa amorală^ pregătea terenul pentru 
penetrarea spiritualităţii iudaice . (Dacă, în esenţă, n-a fost un produs rasial 
sau de influentă al acestei mentalităţi. A se vedea prin aceasta prisma 
genealogia si formaţia spirituală.) Dar are şi dezavantam l că oferea 
neevreilor o tehnică de luptă perfecţionată. Totuşi ei câştigau pentru ca, in 
ultimă analiză, terenul amoral constituia un mediu propice pentru 
extinderea terenului lor imoral , spre care ei aveau înclinare satanica 
organică şi unde erau siguri că vor învinge, prin tehnica talmudica 

milenară. Climatul era favorabil. ..... .. - 

Contribuţia ariană la acest stil s-a făcut mai mult din idealism, adica 
din supunerea totală a unui om de stat în faţa unui scop sfânt pentru care 

el îsi sacrifică viata, fără ezitare. „ . 

Cu toate acestea, stilul amoral rămâne un stil propriu, care îşi are 
mediul, armele şi tehnica de luptă legate, ca şi alte stiluri, de o anumi a 

structură. . . . 

Prototipul acestei tactici este Nicolo Machiavelli. Structura lui 
încarnează toate trăsăturile, după cum persoana Mântuitorului incarnează 
pe cea divină, aceea a lui Lucifer pe cea satanică şi a lui Loyola pe cea 

 hibridă. Caracteristicile sale, atât de minunat relevate de Prezzolini, sunt 
însesi trăsăturile tacticii sale. Ca înfăţişare, are ochii şi parul negru un 
caracter etrusc. Originea lui poate să vehiculeze pe lângă spiritul practic şi 
fără fantezie, realism roman şi fantasticul şi iraţionalul etruscilor crezatori 
în lumea cealaltă: “a venit cu ochii deschişi în lume" (Idem, p °), deci 





















Diverse stiluri de luptă politică 


300 


foarte in teligent . Exista în familia sa o tradiţie culturală: spiritul iuririi^ 

«ţnrîaî™ „ e J a . tatăl său ’ mama sa fiind credincioasă, creştină Condiţia 
soci a| a saracia, i- a ascuţit inteligenţa; a început să privească viita 
surâzând. Surâzi când mtejegi lumea. Caracteristic oamenilor esS rS 
ş rasul lui Machiavelli este cerebral. “Râsul său ieşea din fată nlTdin 

sar J *°hf- d '?nT’ d ' P ra ! iune ’ din s P irit ’ d >" fantezie. Era un râs foarte 
sec ş, subţire (Idem, p.5) Părea lătrat de vulpe si tipăt de iderDin 

'ntehgenţa ieşea un spirit ironic şi o observaţie ascuţită. Si-a formai 
P ' ntu \ cultivandu-şi inteligenţa, citindu-i pe Titus Livius A învăţat 
observând mult pe stradă; ta ioc era şef. alerga mult sărea si era tă 
comediant. Predilecţia pentru politică sl stilul său de luntâ miieau h 

ST ~' n r, 

d r e ,0rma!ie * om cu pasiune Vin tZ 

L vius, Cezar, Cicero, răcit etc. A studiat toti clasicii greci si latini având 
aşadar o pregătire livrescă solidă. Lua notite; citind se transpunea 

dtla^înlâ™’ 10 tra / a ' “ C ' tea ' Zbea CU pumnul în masă > citea si râdea 
citea şi pangea, citea şi cânta." (Idem, p.23) Frecventa cafenele niato 

obse ^ mereu oamenii cu opasiune de dir^ctn Lastâ 
naţie spre observare era, poate, singura lui pasiune Lua notite despre 
comportamentul diverselor persoane cunoscute ’ P 

surit nar ^f U f ă ?j U 6ra ' n î e ' es ’ era considerat de contemporani un om 
c t. Dar şi el avea dispreţ pentru oameni. “Dispreţul său pentru oameni si 

repusa prostia* ^Ticăte ^ ^ ( ' dem ’ P ‘ 173) Fiind tj P raţionalist, îi 
nw f ? 0 ?î ia \ Tical °?" II erau lui Machiavelli mai simpatici decât 
p oştii, Valentinul mai drag decât Piertodorini.” (Idem c p 61) Spiritul lui viu 
era menrt să degenereze in livresc. Totuşi, e era un so r t „rea o in de 

2rec«ua, Sa si d un "oVde'"^' Era ! "eS 

mieiectuai şi un om de credinţa, aşa a fost avizat când si-a demis 
candidatura pentru senator. Nu era un sentimental. “Nu era sclavul 
sentimente or sale, chiar dacă uneori vărsa o lacrimă îndrăgostită El 

t‘Z n r T° nii Văd dar ■ aara ^ăTaăni, 

si închis Ş Numai Z! d f SCa ° meneaaaa - h generat, era rece 

şi închis Numai faţa de patria natală era sentimental Cu toate că era 

'nLhs^c^utalnfwesu/H'r? ^ 3 f ° St t0tUŞi U ” Mea//S? Dractic care 
Odem zo r S Care 3 cunoscut creţul legilor omeneşti.” 
dintotdeauna om 1 p ® vamtate S 1 P e ambiţie, adică pe slăbiciunile 
necunoscîî în ii U '- Cu ,î°? te acestea > Machiavelli a fost un nume 
fimctkirmr U îh m rrat ? o ^ 8 -" ici Un fel de ra zonanţă. A fost un 

3 de ^oamen f nC, ° S - ?i S6rVea î 3ra ’ CU t0ate că trebuia să 
avansat si nTî L i " U, ‘ Era pasionat de "eserie. Deşi n-a 
cunoască Ş nnnli !i ch ® ltuielile ’ totu ?' el mergea bucuros “să 

oamenii dar ?'1°^ P ° /,f,ce -” < ldem ’ P- 74 ) A fost un om ca toţi 

ZTectezeaLnfa ' rl de „ pol,tică - exil “' de la ţară, “a început să 
rapoarte ri trJtxt P °! tlC11 ’ m . 9 ene ral. Micul funcţionar nu mai scrie acum 
apoarte, ci tratate; el nu mai este funcţionar, ci filosof." (Idem, p.111) 


301 


Constantin Papanace 


Prin marea lui putere de înţelegere şi nemărginita lui capacitate, era 
înarmat să înlăture ura şi orice fel de neînţelegere. Avea putere de 
obiectivare, de luciditate şi seninătate în judecată. Această comprimare de 
pasiune ar fi de esenţă nordică. 

Aşadar, Machiavelli, omul înţelegerii , reprezintă spiritul timpului nou. 
Antipodul său. Savonarola. este omul credinţei şi reprezintă Evul Mediu. 
“Savonarola era Evul Mediu, Machiavelli timpul nou şi nici măcar 
contemporanii săi nu-l puteau înţelege.” (ibid.) Năzuinţele lui erau: stat 
naţional, sentiment naţional, armată naţională. “Savonarola aştepta totul 
de la Dumnezeu, Machiavelli totul de la oameni.” (ibid.) De aceea prefera 
maturitatea curăţeniei sufleteşti. 

Spre deosebire de spiritualitatea creştină, care pune accentul pe 
curăţenia sufletească, stilul amoral pune accentul pe maturitate. “Pentru 
Machiavelli nu este nici o laudă să fii copil. Nimic nu era mai departe de 
spiritul său decât concepţia creştină care transfigurează curăţenia copilului 
în ceva divin.” (Idem, p.20) De creştinism nu s-a apropiat decât în 
apropierea morţii. “El n-a stat niciodată atât de aproape de creştinism ca 
în zilele dinaintea morţii sale.” (Idem, p.17) 

Iubea grandiosul . Stilul amoral este grandios. Numai pentru a putea 
fi grandios, el trebuie să treacă dincolo de sfera eticului (moralului). Altfel, 
este un lucru fără sens. Dar grandiosul poate fi atât în bine , cât şi în rău . 
“El simţea la Dante, ca la un contemporan, spiritul viu în toate părţile 
operei puternice. Revolta contra a tot ce este pedant, dezgustul faţă de 
omul laş, aversiunea şi oroarea faţă de sufletele care nu sunt nici moarte, 
nici vii” (Idem, p.20) 

îi era frică de durere. “Ca toţi oamenii care gândesc raţional, îi era 
frică de durere. Frica este o piedică folositoare pentru omenire şi avea 
exact atâta cât îi este necesar unui om raţional. [...] Frica este un mijloc de 
a preveni durerile. Odată însă ele venite, trebuie privite fără spaimă în 
spirit şi date gata.” (Idem, p.105) “Machiavelli înfruntă prigoana cu 
îndărătnicie şi suportă vitejeşte schingiuirile.” (Idem, p.106) Era sănătos şi 
tenace. “însă, deşi Nicolo era plăpând şi slăbuţ, el avea totuşi o sănătate 
robustă şi o tenacitate proprie oamenilor bătrâni cu spirit tare.” (Idem, 
p.72) Stilul său, fiind raţional şi realjst, era scuturat de orice emfază. 
Sfaturile sale sunt scurte şi concise. în lipsa gazetei, lansa prin oameni 
sentinţele sale. “Principiile sale sunt puţine şi simple, raţiunea lui alegea 
dintre două rele, mereu pe cea mai mică, hotărârea lui nu cunoştea 
rezerve." (Idem, p.64) 

Ezitarea este exclusă. “Orice măsură de mijloc ar fi o slăbiciune, o 
greşeală şi chiar o crimă.” (ibid.) Se referă la măsurile de mijloc, după ce a 
ajuns la o hotărâre care poate fi şi ea de mijloc. Obiectivitatea era arma 
principală în conversaţie, bineînţeles, conform interesului propriu. “Modul 
său de a vorbi era absolut obiectiv, conştient şi sincer (nesulemenit)." 
(Idem, p.7) 

Soliditatea construcţiei sistemului său amoral s-a dovedit cu 
prisosinţă. “El ţintuia laolaltă numeroase gânduri pe care nici un ciocan 
critic nu le-a putut zgudui şi clătina până acum.” (Idem, p.6) 



















Diverse stiluri de luptă politică 


Constantin Papanace 


-----____302 

Acest stil însă, pentru a fi grandios, trebuie practicat de un oiin^T 
El simţea ca nu este el cel indicat. De aceea, îl căuta. Machiavelli ar intra' 
aşadar, mai mult in categoria stilului degenerat al “eminentei cenuşii” 

P_ e teren nu şi-a putut aplica sistemul. Pus de Giovanni’ Medici 
conducătorul cetei negre", sa-şi aplice teoriile militare, el n-a putut stăpân! 
trupa de ^0.000 de oameni. Această anecdotă, menţionată de Prezzoiini în 
lucrarea sa, redă adevărul. Machiavelli face parte din categoria oamen ii? 

— - rebral1 : Bum numai Pentru a fi secunzi (sfătuitori), ei n-au elanul de a 
ordona şi nici curajul necesar de a apărea în aceste posturi. 

Poate din acest complex ieşea admiraţia pentru oamenii de acţiune 
chiar daca erau detracaţi. Cazul cu Cezar Borgia este semnificativ.’Des! 
structural profund deosebit, totuşi exista o corelaţie între Machiavelli di 
dialectica ui luciferică şi înfăţişarea de drac, şi impulsul satanic imoral si 
amoral al lui Cezar Borgia. Cercetarea rece era principala y 
caracteristica. De aici rezultă sublimul obiectivitătii sale. “Este un fel do 
înţelepcune mai înaltă şi suprapământeană, din care radiază asupri 
tuturor lucrurilor o lumină rece şi uniformă. Pierzându-se în univers razele 
ei cad ou neîntreruptă lumină şi neîndoită dreptate şi asupra evenimentului 

care, in această clipă, mişcă toate simţirile, însufleţeşte şi zguduie." (Idem 
p.5) ' ’ 

Realismul feroce îl făcea să-i vadă cu o neîncredere dusă până la 
dispreţ pe cei care afişează idealuri care nu au aderente cu realitatea si 
mc forţa corespunzătoare pentru a le împlini. “Cu nesfârşit dispreţ trebuie 
sa-i fi privit el pe aceşti profeţi pe care îi promovau concetăţenii săi într-un 
delir al entuziasmului; întreaga greutate a dispreţului său’se simte si în 
porecla cu care mai târziu îi înfiera pe toţi oamenii care, ca Savona’rola 
voiau sa entuziasmeze oamenii pentru idealuri care sunt prea sus pentru 
media lor nu erau înrădăcinate în realitatea timpului lor si nici nu se 
puteau hotărî să întrebuinţeze mijloacele necesare pentru realizarea lor El 
ii numea <profeţi neputincioşi.”(Idem, p.51) 

c P D " U ve ? ea idealuri, ci posibilităţi pentru realizarea unui scop. 

n C ioo U \ xr nnCipe Ul 6ra “ Sâ el [ bereze ltalia de partide şi de barbari (Idem, 
ooi -3 | Vlz ' unea era totalitară . Totuşi, această viziune, ieşind mai mult din 
_ Qi ?. ue .’ ducea in fond la fărâmiţarea democraţiei. Recunoştea 
particularităţile fiecărui popor, nu era un monarhist sau’un republican, ci 
un op ortunist in sensul larg al cuvântului. Fiecare îşi alege conducătorul 
sau i se impune. El putea recurge la contraste când era oportun Putea 
găti şi cu untdelemn şi cu unt! - 

Machiavelli era un om politic înnăscut. Bun cu copiii, cu toane, 
dispus când avea inspiraţie, furios când pana i se înţepenea. Era un erou 
al spiritului, adică avea curajul să gândească. 

Era un P ă 9 ân, un eretic, un evreu, nu mergea nici la predică, nici la 
slujbe vinerea nu postea. Cârtea împotriva preoţilor, călugărilor si chiar 
împotriva lui Dumnezeu, dar în fond era un om Credincios. Nu era ateu, 
darnici bigot." (Idem, p.131) 

Detesta înţelepciunea găunoasă, ostentativă. “El ştie că nimic nu 
poate face cineva mai prost, decât s-o facă toată ziua pe înţeleptul si, de 
aceea, sfătuieşte că trebuie să-şi împingă animalicul în interiorul său,’să-şi 
îngăduie dreptul său natural şi abia apoi să-şi îndrepte spiritul spre 


303 

lucrurile înalte şi serioase. Să se dea Cezarului ce este al Cezarului şi al 
dracului ce este al dracului.” (Idem, p.144) 

Nu era un puritan sau fariseu. Pentru acest motiv, în stilul amoral, 
viata privată a omului politic nu interesează, oricât de păcătoasă ar fi. 
Interesează doar acţiunea politică. Stilul raţional evită, deci, trăirea. 

Viziunea suprarealistă a lui Machiavelli l-a făcut neînţeles. 
“Machiavelli a avut nefericirea să vadă clar lucrurile. Sfaturile lui erau 
logice şi întemeiate istoric, provocând însă neplăcerea familiei de Medici şi 
bănuiala prietenilor poporului." (Idem, p.139) Şi această neînţelegere a 
continuat. Motivele sunt însă mult mai complexe. Problema aderenţelor 
sufleteşti este hotărâtoare. Frederic cel Mare, de exemplu, temperament 
eroic, îi nedreptăţeşte tocmai din cauza aceasta. “El (Machiavelli) nu are 
nimic mare şi adevărat, pentru că nu este cinstit." (Examen du Prince, 
p.1 08) “Autorul nu reprezintă niciodată decât idei mici; geniul său redresat 
nu îmbrăţişează decât subiecte proprii politicii prinţilor mici." (Idem, p. 11) 
Remarca este subiectivă fiindcă, indiferent de mărime, ideile nu se reflectă 
la fel. Esenţial este raportul . 

Era un tip dogmatic , prizonier al sistemului. “Furia sistemelor n-a 
fost nebunia privilegiată a filosofilor, ea a devenit, de asemenea, şi a 
politicienilor. Machiavelli este infectat ca nimeni altul.” (Idem, p.154) “... 
principiile false ale lui Machiavelli îi vor pierde sigur pe cei care vor avea 
nebunia să le urmeze." (Idem, p.214) Neînţelegerea provine însă din 
diferenţa de structură. Totuşi, dincolo de raţionalismul său şi obiectivele 
rele, Machiavelli a avut o slăbiciune: Patria. Din această slăbiciune, a ieşit 
şi excesul în nediscriminarea mijloacelor pentru servirea ei. Acesta era 
doar ţelul. “Totdeauna când am putut să-mi onorez patria şi cu slujba şi cu 
primejdia, am făcut-o de bună voie; pentru că omul nu are obligaţie mai 
mare în viaţa sa decât aceea, depinzând mai întâi de ea fiinţa lui şi, apoi, 
tot ce ne-au dat norocul şi natura mai bun." (Discurs sau dialog despre 
limba noastră, p.619) Era un idealist. După o studiere atât de profundă a 
istoriei romanilor, era imposibil să nu se dezvolte sentimentul patriotic. 
Firea lui însă nu era sentimentală, ci raţională. 

Eminescu despre Machiavelli: “Machiavelli însuşi, acest adânc 
cunoscător al naturii omeneşti cu părţile ei rele şi cu cele bune." (Vol.il, 
p.250) 


2. Terenul 



Caracterul amoral al acestei tactici face ca terenul să fie oriunde pe 
Planul realităţilor. Atitudinea raţională şi obiectivă îl organizează pe baza 
elementelor existente. Deci, cunoaşterea realităţii formează principala 
trăsătură caracteristică, neurmărind schimbarea lucrurilor în sine dintr-o 
concepţie etică , fiindcă nu-şi propune idealuri de această natură; rămâne 
specularea realităţilor prin combinaţii care să ducă la un anumit scop, 
indiferent de caracterul lui etic. în mediul acestei tactici, virtutea izvorăşte 
fără deosebire din barbarie şi din delicateţe , din cruzime , ca şi din 
feunătate (blândeţe), din puterea de hotărâre şi din inerţie , din şiretenie , ca 
Şi din exactitatea riguroasă . “Virtutea lui Machiavelli, foarte simplă, este de 
a se folosi de orice ocazie pentru a prinde energia omenească, pregătirea 
tuturor lucrurilor, intervenind în evenimente, şi de a purta în sine aloarea 






























304 


Diverse stiluri de lupt ă politică 

creatoare şi producţia propriei personalităţi. Virtutea lui Machiavelli este o 
noţiune riguros mai modernă, care nu are nici un conţinut creştin; din 
contră, ea este o idee anticreştină şi anticatolică, deoarece este antic 
eretică. Această virtute este opusul binelui şi nu are nimic de-a face cu 
răutatea; este suma (conţinutul) energiei care stă mai presus de bine şi 
rău.” (Prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli, p.117) 

Din cauza aceasta, nu este absolut necesar ca prinţul să fie o 
colecţie de virtuţi morale. S-ar putea chiar ca unele virtuţi morale să fie 
păgubitoare, în sensul că stingheresc acţiunea şi forţa, căci, judecând 
bine, cutare lucru pgţepărea o virtute, l-ar ruina dacă l-ar aplica, în timp 
ce altul, careu părea un viciu, se va constata că este cauza fericirii." 
(Frederic cel Mare, cap.XV) 

Această pasiune pentru faptă a dat prilej de inoculare a râului pe 
care tactica satanică l-a folosit pentru lărgirea terenului său, care devenise 
si terenul tacticii amorale prin intrarea în acest cerc vicios care lărgea din 
ce în ce mai mult sfera răului, tocmai pe principiul său realist. Din această 
concepţie se poate vedea deosebirea esenţială a terenului faţă de tacticile 
care au obiective morale. Acest stil este pentru omul de mijloc pe care îl ia 
asa cum este, cu toate calităţile şi slăbiciunile lui, pe care le cultivă. 

Stilul Căpitanului se situează pe un om nou pe care, în prima fază îl 
formează prin selecţie şi pe această elită îşi construieşte sistemul. Odată 
ridicat acest schelet de oameni năzdrăvani, entuziasmul celor neformaţi 
serveşte numai de umplutură. 

Cunoaşterea realităţii este esenţială. Comandantul trebuie sa aiba 
simţul cunoaşterii. ‘‘Căci un Căpitan trebuie să cunoască locurile. Printre 
alte lucruri de care are nevoie un şef de armate, se află şi cunoaşterea 
locurilor şi a ţărilor, pentru că, fără această cunoaştere generală şi 
particulară, un comandant de armată nu poate face nimic. Şi pentru că 
toate ştiinţele cer practică pentru a le poseda perfect, aceasta este una 
care cere practică foarte mare." (Machiavelli - Discorsi j p.526) 

Cunoaşterea temeinică a unei realităţi îţi dă posibilitatea, prin 
asociaţia de idei, a cunoaşterii alteia, făcând astfel, prin ascuţirea 
spiritului, o tehnică desăvârşită pe care se pună bază. De aici, pentru 
această orientare , rezultă marea necesitate pentru cunoaşterea trecutului 
si pătrunderea viitorului. Imaginea lui lanus bifrons. Istoria este o mare 
sursă de învăţăminte. Preocuparea permanentă de a pune ipoteze şi a 
judeca situaţia’. Alegerea modelului: Alexandru cel Mare îl imita pe Ahiie, 
Cezar pe Alexandru, Scipione pe Cirus. Totuşi, trebuie ţinut seama 
mentalitate, de tendinţa de falsificare a istoriei. Fiecare epocă îşi are 
prismă proprie prin care vede lucrurile, conform concepţiei sale de via,a■ 
Apoi, falsificarea istoriei prin cenzură. Este criticat Catilina, nu este cnt,ca _ 
Cezar, fiindcă epoca ce a urmat era a lui. E lăudat Brutus - din reflex - 
pentru că nu putea fi criticat Cezar. “Văd încă cu câte laude îl slăvesc p 
Brutus, deoarece, neputându-l blama pe acela din cauza puterii sa e, 

slăvea pe duşmanul său." (Idem, p.159) ...... nr 

Judecarea situaţiilor trebuie să se facă prin transpunerea condiţuio 
date. Compararea cu trecutul nu trebuie să se facă exact, fim 
mentalitatea, situaţia, diferă. Astfel, o măsură bună atunci ar părea ac 
excesivă, date fiind noile moravuri. De asemenea, şi experienţa pe lang 


305 


Constantin Papanace 


cunoaşterea evenimentelor din trecut dă mari posibilităţi pentru 
pătrunderea realităţii şi dezlegarea cazurilor neuzate. “Totuşi, trebuie să 
fie aleşi oameni experimentaţi în astfel de manevre şi să nu se creadă în 
nimeni’ altul, chiar dacă ar fi atât de sigur de sine.” (Idem, p.430) 

Deci, practica si studiul oferă pentru Machiavelli posibilităţile de a-şi 
qăsi un teren propriu de acţiune oriunde. “Pentru că în acestea am 
exprimat ceea ce ştiu şi ceea ce am învăţat din lunga mea practică şi din 
studiul continuu al lucrurilor din lume." (Idem, p.119) 

încercarea studiului lui este determinată de necesitatea de a 
deschide un drum de cercetări, pentru a se folosi experienţa trecutului 
pentru “sfatul public”. 

De asemenea, perspectivele să fie cât mai variate. “Să nu se 
considere că ar fi ceva prezumţios dacă un om de condiţii modeste 
îndrăzneşte să dea lecţii de guvernare prinţilor, fiindcă, după cum acei 
care desenează un ţinui se aşează pe câmpie pentru a descoperi mai bine 
înălţimile munţilor şi calităţile’celorlalte locuri înalte şi, dimpotrivă, se urcă 
pe vârful munţilor pentru a contempla forma locurilor joase, tot aşa trebuie 
să fie prinţul pentru a cunoaşte caracterul poporului său şi poporul pentru 
a-l cunoaşte pe acela al prinţului." (Prefaţa) 

Realismul sever, contra utopiei. “Mulţi şi-au închipuit republici şi 
principate care n-au fost şi care nu vor fi niciodată.” (Prinţul, cap.XV) I se 
impută însă că excesul său de realism prezintă viaţa ca un iad 
(satanismul). “Machiavelli prezintă universul ca un infern şi toţi oamenii ca 
pe nişte damnaţi! S-ar zice că politica a vrut să calomnieze tot genul uman 
printr-o ură particulară şi că şi-a luat ca sarcină să nimicească virtutea 
poate pentru a-i face pe toţi locuitorii acestui continent asemănători lui.” 
(Frederic cel Mare, Examen du Prince, p.124-125) 

Totul este privit prin prisma politicului . “De altfel, trebuie considerat 
că Machiavelli judecă totul ca om politic, adică după interesul de stat, care 
comandă de asemenea în mod absolut prinţilor ca prinţii supuşilor lor. 
(Prefaţă anti Machiavelli, Frederic cel Mare, cap.XIII) De altfel, această 
prismă formează pe orice conducător. “Nu am nimic troian la mine care 
să-mi fie atât de drag cum este cunoaşterea acţiunilor oamenilor mari, pe 
care am dobândit-o printr-un lung uzaj al trebuirilor moderne şi prin lectura 
continuă a celor vechi.” (ibid.) 

Din realism rezultă constatarea că natura poporului este variabilă . 
De asemenea, accidentul, imponderabilul, destinul orb, îşi au contribuţia 
lor apreciabilă şi formează o realitate. 

Sângele si educaţia dau suportul şi caracterul colectivităţilor şi 
familiilor care formează primul şi cel mai hotărâtor mediu. Exemplu: Manlii 
au fost oameni duri. Publicolii — oameni iubitori de popor. Appii — oameni 
ambiţioşi. “Aceste lucruri nu se pot naşte numai din sânge, pentru că se 
admite că variază prin intermediul diversităţii căsătoriilor; dar e necesar să 
vină de la educaţia diferită pe care o are o familie faţă de alta. 
(Machiavelli - Discorsi, p.537) 

Toate legiie progresului şi ale decadenţei sunt cercetate cu o 
obiectivitate ştiinţifică. Caracterul’amoral permite aceasta. “El (Machiavelli) 
descoperă telescopul politic înainte de Galilei pe cel al cerului îndepărtat, 
fondează îndrăzneţ cu privirea ascuţită constelaţia statelor şi descoperă 


















jJiverse stiluri de l uptă politică _ 

W/?o/oMaSe/I; pTnŢ" d ' Sparidei lor (Prezzolini - Das Lebei 

perfecţionate se^^toaîeresorturile^arp 3 ^^ 1 - U il ei observa ? ii ascuţite s 
adică materialul pentru acţiuni ima ■ ITII ' I " a făptură omului în generai 

făcute sunt: P ac! ' Ur "' lma 9 ,nea ™ »sfa frumoasă. ConitetăS 

Oamenii sunt; 

1) o ceată de golani 

2) lacomi şi desfrânaţi 

3) pasionaţi 

4) avizi 

5) fără credinţă 

6) nerecunoscători 

7 ) bestii egoiste 

9) Zţo 'nlct SPM '' " U diS,i "9 “" a ' a * r3u 

10) fără simţ de răspundere. 

Evident ln se 6 !l e . ral ’ maSa onieneasc ă este amorfă. 

Adevărul trebuie să rezulte din^apte pentru l\°u ° biectivitate - 

lucruri imaginare. P e ’ pentru a nu discuta şi construi pe 1 

? a |ibeS 2 2 ări L C r ar 3 d^nic^ dUf>ă Machiava '«'. sunt; 

8. fidel (devotat), 9. efeminat si las^ i^ferocef®' h U - 6 ' mi,os ’ 7 ‘ s P er Jur, 
mândru, 13. lasciv, 14. cast 15 iniei fi mdrazna ţ, 11. uman, 12. 

te înţelegi uşor, 19. grav, 20. uşuratic 2^^lin'^’oo 7 ' dur ’ 18 ' cu care 
asemenea. ( Principele , p. 73 ) ’ ’ 9 ,os > 22. incredul, şi altele 

politice respective* a EsenUaT'este S cum°Tco a t ă ** ,' nulte ° ri pi ' , ° ,ul ,acUc " 
anumite categorii temperamentale căci mfm5 se '"sărează in 

cadre sunt fecunde. ’ ma daca se mişcă în aceste 

(conducătorul)°să e aibă toate'caSîe^une 6 ri Urmăre ? te ca Principele 

acelea care sunt folositoare statul ? L b f ^ r pnn bune se '"telea 

este necesar (prinţului) să fie atât ri P î ? n d . e substan ţa lor etică. "îi 
infamia acelor vicii care îi ameninţau ^7 / ,ncat să Şf/'e să fugă de 
Păzindu-se, dacă e posibil; dar neputând r , '' Ce/ Care nu N iau ’ 
poate neglija." (ibid.) “Pentru că Han a d ’ ° U mai pu P nă consideraţie se 
ceva care va părea virtute si urmând-n ^ f 9 considera _ bine , se va găsi 
va părea viciu si, urmându’-l să dună T ' rUma curată i ier altceva care 
(Idem, p.74) ’ '• Sa duca la securitatea şi ia binele său.” 

deci ele suntloa^reradve de existent - 

un scandai printre contemporani deprinsă ^ ach J avel11 n ~ au Provocat nici 

m politica timpului lor ” (Prezzolini n a fi edea P use în practică zilnic 

De aceea, interesândn-i^tT, ben Nicol ° M ^hiaveiU) 

Cezar Borgia. “MachiaveUi crr^f^'vTde^ , alege ca model chiar 

viselor sale. Comandant de armată stratL'7 ** ChipU ' d ° rit d ' 

armata, strateg ş, organizator în aceeaşi 


Constantin Papanace 


307 

'persoană." (Idem, p.81) Era prefăcut, conştient de scop, îndrăzneţ, închis 
s j un cântărit diplomat şi căpitan de oşti. 

în ceea ce priveşte scelerarea , el consideră că “era a acelor prinţi şi 
nU născută din natura tristă a oamenilor aşa cum ziceau ei.” (MachiaveUi - 
Discorsi, p.497) Totuşi, acest amoralism trebuie să fie bine utilizat. 
Accentul cade aşadar pe utilitate şi nu pe moralitate. Prin această prismă 
se pune o margine obiectivă, fiindcă se apreciază şi elemente de esenţă 
superioară în combinaţiile pentru crearea forţei. 

“Nu se poate numi virtute să-ţi omori concetăţenii, să-ţi trădezi 
prietenii, să fii fără credinţă, fără religie, în care feluri se poate dobândi 
stăpânire, dar nu glorie” ( Principele , p.47) Deci, şi cruzimea trebuie 
utilizată. Conducătorul trebuie să mediteze bine şi să facă tot ce are de 
făcut. De asemenea, sunt luate în consideraţie şi alte virtuţi superioare. 
Libertatea este ţelul central al lui MachiaveUi. Acest sentiment era mai 
puternic la cei antici şi relevă concepţia spartană. Cetatea strică virtuţile 
sufleteşti. Se admiră măsura si simţul politic roman , pe care le redă în 
dialogul dintre un senator roman şi rebelul Privenati: 

“Senatorul: - Ce pedeapsă credeţi că merită Privenati? 

Privenati: - Aceea pe care o merită oamenii care se cred demni de a 
fi liberi. 

Senatorul: - Dacă vă scutim de pedeapsă, ce pace putem spera de 
la voi? 

Privenati: - Dacă este bună, pacea va fi fidelă şi perpetuă. Dacă 
este rea, nu va fi de lungă durată.” (Principele) 

Rezultatul: acei care n-au altceva în inimă decât libertatea^ sunt 
într-adevăr demni de a deveni romani! Deci, excluderea împilării şi 
exaltarea libertăţii. 

Prin această prismă, MachiaveUi găseşte util dreptul de a acuza şi 
păgubitoare calomniile. “Pentru că, cu cât acuzaţiile sunt folositoare 
republicilor, cu atât calomniile sunt dăunătoare." (MachiaveUi - Discorsi, 
p.152) Şi aici, atitudinea împotriva calomniei este făcută tot pe 
considerente de utilitate şi nu are un substrat etic (moral). 

îi detesta pe infami: “Dimpotrivă, sunt infami şi detestabili oamenii 
distrugători ai religiilor, risipitori ai regatelor şi ai republicilor, duşmani ai 
virtuţilor, ai literelor şi ai oricărui fel de îmbogăţire a folosului şi onoarei 
generaţiei umane, cum sunt necredincioşii, violenţii, ignoranţii, ipocriţii, 
nefolositorii, josnicii." (Idem, p.158) Mediul tacticii morale este aşadar 
determinat de o viziune realistă până la cruzime. Acest lucru pare 
neînţeles. “MachiaveUi are toată nebunia monştrilor pe care i-a doborât 
Hercule, dar nu are forţa acestuia.” (Frederic cel Mare - Examen du 
Prince, p.154) “...dacă MachiaveUi ar fi compus o culegere de înşelătorii. 
Pentru vreun hoţ, n-ar fi făcut o lucrare mai blamabilă decât aceasta. 
(Idem, p.156) 


3. Acţiunea 

Posibilităţile de acţiune ale tacticii amorale sunt mai mari, pentru că 
Şi terenul său' structural este mai vast. Dinamul acţiunii îl formează 
j ustificarea nrin formula ‘(scopul scuză mjjigaceie\ Spiritul raţionalist, 
uscat, care dă posibilitatea privirii reci, permite camuflarea sent'"entelor 
























mverse stiluri de luptă politică 


. - .--- 308 

î'a 9 ra,ionâ,'â°: ac«u^S.eflî!S^ le de 
astfel că, pe lângă că „a,e art vă ? ronun t al caracler apacelali, 
preventivă. Dar acest lucra în Ş '„° mare doză Pe activitate 
bine zis, dominarea lor pe rm te să se $ m « 0 PaS ' Uni '' l0,en,e ^ ">« 

naturale, -Ş, pentru câ toate acţiunile noTstrelL^Z apr0ape de le 9"e 
natural ca o tulpină subţire W *n*tină mta ~ natura, nu e posibil nici 
Discorsi, p.300) ' ' ° crean 9ă groasă (Machiavelli » 

Goethe! P 'omu/ Te'Tpll , PUIerea de la P lâ - Vorba lui 

trebuie să fie mereu prezentă. scru PWe . Numai raţiunea acţiunilor 

jumătate^leu” (P^ezzolini^-^âsTp/i conduca[or ar fl “jumătate vulpe 
aminteşte de formula creştină 'humll Nlcol ° Machiavelli, p.151), care 
însăşi această forrnSă aratînozil n poru ™. be " ¥ *WpV ca şerpir. 
stil: pentru partea soec.S TTJ'™ T?' e) pe Care se ™Şcă acest 
pentru cea pnritiviufdr^p apl :,*j g flatl ''!’ parazitară , ş iretenia vulnii 

—- L ^-t^0a_Bro £ nel i ^^ DecîTprâmbeie 

iubit decât ternulsau & mai curând fem^ w ' U ^ t ? ' temut - " E mai bir >e să fie 
să se îngrijească, aşadar de infamia de^fî T Un prlnci P e nu trab uie 
uniţi şi în credinţă pentru că cu oJtl n ’ ^ ţhe Supu ?'' 

decât cei care, din prea multă’milă leJă exemple ’ va fi mai milos 

nasc ucideri si răpi,A se răZ Je ,1 TU*!! ’' d ° ZOrdini din care se 
dar pentru că e greu a le uni Zoreună , V® ^ sâ fie ¥ una ¥ a 'ta, 
iubit, când lipseşte unul din d™ Pentru căZZ ^ ^ Să ** temut decât 
general, acestea: că suni ^ m ? nl 80 P 01 în 

de primejdii, ahtiaţi de câştig • si în timoce leZV disimulatori ’ fu 9 
oferindu-ţi sângele, avereaviataJrL bme ’ Sunt to t‘ ai tăi, 

nevoia este mai îndepărtată’ dar’ rânrt Z' ’ ° Um am Z/s mai sus ’ când 
P-77) “Şi acel prinl e i Tare sahatJ^l V?**' se revoltă ” (Principele, 
lipsit de alte pregătiri se ruinează oentn ^ w cuvmtele lor > aflându-se 
cu preţ, şi nu cu mărinimie si aferthml « pnetenille care se dobândesc 
târăsc şi cu timpZTsTpol^J^ au valoare, dar nu se 

ofensa pe cineva care se face iubit rierăt™ 0 " dU ma ' PU ’ in res P ect în a 
pentru că dragostea e Unută de n Lăt P J °lT a . Care se face tem ^ 
oamenii sunt trişti, în orice ocazie 9 ea ™ ob ' 9ade care > din cauză că 

teama e ţinută de o McTde oedZZ ° mpU Tn propriul folos ’ dar 
(Idem, p.78) Pedeapsa care nu te părăseşte niciodată." 

ProcedeazăTZmăciuca^sau ca^re!?■ mij ’ loacele - “°acă el 

Dumnezeu, îsi dă aere sau Hună ’ daca e j’ ca instrument ai iui 

ei rămâne mereu asul care stă n P spusele sale , stă în legătură cu dracul, 
(Prezzolini - Das Leben Nicolo /S a c^7^e//4°p. 11 Va ‘° are nu m»or” 

porneşte de la ^ece s ita te^ p ri n cbafă" t Dumnezeu sau diavolul, fiindcă se 
pe oameni îi cunoaşte si anrecinfă 8 t a inqer " °biectivulni mai ales că 
fără să existe în pSbîl oSf SfdSST * ^ rea ' iS '' " a9a,i '' 


Constantir^Papanace^ 


309 


ZTes& 

•mnrale Aceeaşi eroi stau la originea state - tot deauna prin 

Snea bTmewu unui singur om. um< ^ m om „ faptei. 

fjtă. Eroul respectiv nu este nici 9 , înarmat cu o măciucă sau 

^ sau ae tem de 
-^'p U r" m ccteVp?e, -ac- amorală se 

eroicului, adică a f -^î-^^r' si arS enalul de arme pe care il indica, 
canalizarea acestei forţe, P recu - nepotrivite cu structura eroiŞâ de 
sun t mai vaste, în cea mai m P exem p, U) un e rou nu invită pe cineva 
unde emană forţa iniţiala, funde , cu P pu mnalul pe la spate, pe după 

la masă ca să-l otraveasca sau d P aceluia care nu are forţa, 
perdea. Acesta este apan^ul unu. Iaş> a ^ ^ g _ au năgcut state C are au 
dar are şiretenie. Aşei se poat^ ^P şiretljcuri dipl onnatice şi au căzut, iar 

^tel^car^s^au^şcat exclusivj3e lin'^^roi^smuU^^^_ ^ sunt 0 îmbinare 

Calităţile admirate la ţeza 9 ^ moral)j care dau posibilităţi de 
de calităţi şi defecte (privite s b P (simulare ), 2. ştia ce vrea, 3. cu 
combinaţie în acţiune. El era. ,P e ^ ţnchiS) 6 . cump atat, diplomat 
nortite de ieşire rezervate, 4. mdrazne,, de armata (forţa 

(dintre două Vele, o alegea pe ce ^a. m.ca ^ c ^9 

a,i?a,ea amenintaru ' 

răZbUn p ă “; ru ducerea actfuniu ^îW «Ş 

condiţie esenţială: “Şi aceasta tf^'^ sau un reg at să fie d,n 
niciodată sau rar se mtemp reformat, dacă nu e condus de unu, 

principiu condus bine sau i ~ ^ ţ [e ce \ ca re să dea tonul ş< 

dimpotrivă, e nevoie ca ^f^J d %Vemănătoare.” (Machiavelli - 
mintea căruia depinde orice coma 

Discorsi, p. 155) ™ man dă oentru împrejurări grele. Dictatu 

Asiaurareaj jnjţatij_de_^_^T at o m | a fost creat de romanţ pentru 
temporară până trece pnme) - ^ ^ putere unui om care, fără m ici 

asemenea împrejurări. ■■■ . Q ( j enu( nire să poata e e 

consultare, să poată hotărî calităţi excepţionale care 

hotărârile sale. Dictatorul trebuie sa a^ forţă « {lde m, p.2.17) 

suplinească. Forţa aduce e ’ nu as teaptă timp şi cer o 50 ■ 

Instituţia capabilă pentruhotararileca^^ sau puţini cetăţeni care 

rapidă.-Repub/ica veneftana are maj mare , (of i hotarand d 

au nevoie urgenta de ea 

acord pasiv” (Idem, P-219) nrpvedere apar si intervenţiile norocuiu 

Peste aceste posibilităţi de p care ’ j n f| ue nţează acţiunile 

sau ale torţei divine (tmponderab I), arbitru să nu fie stins, 

t'Jts!7e% » 8 vm,e care sa 



























^grsesmun de luptă politii 


de asemenea, §ăî fatot calcare asT'”/ p,ealabilă P enlru acţiune. "Cretf 

ş/, /a fel, e c«7SÎ ^ £7" ? e a cu ca/M^ 

discordanţa cu timpul. Pentru că se vad* fZ" Sat/ d& a ac t iona este î n 
conduc la scopul pe care fiecare îl ZZ - f °Z menii ’ în irurile care ! 
procedează diferit: unul cu resnert a /f , /a ’ 3 ’ adicâ glorie si boqătii 

cu dibăcie; unul cu răbdare alt. i Z' tU> cuavânt; unul prin violentă altui 
moduri diverse şi -,^ ^ ™ 

M Dar adaptarea dă naştere în n 7 nC/pe/e 'P- 110 ) 
Neadaptarea, dimpotrivă, poate să’dea nfZ \ la lucruri ™diocre 
energie şi ideal. Ea se bazeazăpe etern- nfnff la fapte mari - ~d^F e 
Fiecare procedeu îsi are momentul dalare a sufletului omenesc 
Procedeu bun astăzi poate ’ t,mpul P° triv 't- Căci acelaşi 

conducătorului. ’ P ate fl rau maine - Aceasta depinde de S, 

** »» - . impetuos 

ţ" m bătăi şi lovituri, este pnetena ZZ î™'* Ş ’’ Voind ' 0 ’ e '’evo/e s- 0 

p e ~ /; ma/ cruzi * n c °« - 

“lustum^nim esi'^um ^qu&SLSrST' 9 d6Ci ’ ?' războiul 

armis spes est.” (“Războiul este dreZZTu 1 P ' a arma ubi nulla nisi in 
drepte sunt armele când nu mai e speranţă dJZUt ' 6 este necesar si 

di, nă - AcţlUnea ’ for î a > sunt lozincile ace’Sef aW?e ” ) (,dem ' P-H3)’ 
după împrejurări, de toate felurile. 1 tact,ci ?' "toacele ei sunt, 

ITST ^ ',° a,e PaS ' Unile ' de 

acţiunii Aceasta insă are ,™vitaMu? ZT”' T ,ac!orul Principal al 
'dealurile sunt ca fata morg ana rs al dezamăgirilor, fiindcă 

ma i m uite* o*d ^ n ăzti i rrte ^d i ve rg e^ te ^nt re cei ® CO,ec,ivită î i,or sunt, de cele 
conduşi. Tendinţa de dominare « 1° ^ COnduc ?' cei care sunt 

ii^ilîaţe a altora. “Fără JndoJăJă~,dacăZZZ 6 Z'°- neaie cu năzuinţa de 
celor ignobili (josnici) se va vedea la cei diZtâZ™ SCOpul celor nobili si a! 
ce, dm urmă numai dorinţa de a nu fi domtZ de a domina > iar /a 

voinţa de a trăi liberi, putând spera m*i Z t ’ Z’ dmpt conse cintă majoră, 

marr \ dem, p.140) NobiluU domLTe^ S£« Z a ° UZUrpa ’ decâ < P* oei 

^P^^-^Menţe rezultă si acţiuni 1°? 9U = llbertate - Dar din aceste 
f^^C^Cel ZZT ne9at,Ve ’ în raport cu 

eu cel care doreşte să dobândească r PPa n ^ //?a onoarea deja dobândită 

ş, una dm pofte şi cealaltă pot fi usorZZnZ ™ are -’’ (ibid -) Pentru că 
(Idem, p. 141) P u ? or cauza unor foarte mari tulburări.” 

uţorTă fIZITde a ce/T ,e " din ! e ' d4ndu ''e un Jel 

supui legilor decât să vrei a le comanda wi! decât de cei răi şi să te 
potoleşte setea naturală de libertate “p 0 „, dem l P-413) Dragostea le 
f^OMUme, nici nu caută, nhiZZSnr Jt Z ° ă ° amenii ’ când sunt 
drept cuvânt - spune Cornelio Tacito - na ta . lbertate ” (Idem, p.414) “Pe 

se supun celor prezente; si trebuie să dnrZZZ"- cms * esc ierurile trecute şi 

, treouie sa dorească pe bun,i prinţi şi, oricum ar 


311 


Constantin Papanace 




ţi ei făcuţi, să-i tolereze. Şi, într-adevăr, cine face altfel, de cele mai multe 
ori se ruinează pe sine şi patria sa.’’ (Idem, p.415) 

Principiile de stăpânire , deci de orientare ale acţiunii, trebuie 
adaptate în aşa fel încât să asigure, prin captare şi sincronizare, un 
caracter pozitiv. “Statele ereditare se menţin mai uşor decât cele noi." 
(Idem, p.20) Credinţa în mai bine este o dificultate mai mare pentru 
regimurile noi cu cât’ ea este mai înfocată şi a trezit mai multe speranţe. 
“Oamenii îşi schimbă bucuros domnul, crezând că li se va îmbunătăţi traiul 
s j această’ credinţă îi face să ridice armele asupra lui; se înşeală, pentru 
că văd apoi, din experienţă, că li s-a înrăutăţit." Aşadar, “într-un stat nou ai 
inamici pe cei pe care îi supui şi pe cei care te-au ajutat, dar nu poţi să-i 
satisfaci asa cum se aşteptau ei.” (Idem, p.1) Reocuparea unui stat îţi 
arată punctele vulnerabile şi astfel se pot lua măsuri după experienţa 
făcută. 

Omogenitatea înlesneşte acţiunea convergentă. Limba unitara şi 
acelaşi sânge al supuşilor asigură o înţelegere mai temeinică. Ambiţia 
disproporţionată strică acţiunea. “E un lucru într-adevăr foarte natural şi 
obişnuit să vrei să câştigi; şi totdeauna când oamenii o fac pentru că pot, 
vor fi lăudaţi şi nu blamaţi, dar când nu pot şi vor să o facă cu orice preţ, 
aici este greşeala si dojana.” (Idem, p.27) 

Dezordinea este mai primejdioasă decât războiul, “...nu trebuie 
niciodată să urmezi o dezordine pentru a respinge un război; pentru că nu 
se respinge, ci se amână, în dezavantajul tău.’ (Idem, p.28) 

Adaptarea sistemelor de stăpânire influenţează posibilităţile de 
acţiune. Forţa concentrată este atunci când prinţul este absolut faţă de 
şerbi. Forţa repartizată (descentralizată): prinţ bazat pe nobili. Şeful 
absolut asigură mai bine unitatea. “De unde, cine asaltează pe turc, e 
necesar să se gândească că va avea de întâlnit întreaga unitate şi e 
convenabil să spere mai mult în forţele proprii decât în dezordinile altora. 
(Idem, p.31) 

Dezavantajul forţei repartizate este că ‘totdeauna se găsesc 
nemulţumiţi şi dintre cei care vor să inoveze; aceştia, pentru motivele 
spuse, îţi pot deschide drumul acelui stat şi uşura victoria. Care apoi, 
vrând să te menţii, îţi atragi infinite dificultăţi şi cu cei care te-au ajutat şi 
cu cei pe care i-ai asuprit.” (ibid.) 

Metodă clară şi precisă în acţiune; să ştii ce vrei (de ex., stăpânirea 
unui stat care se guverna cu propriile lui legi). Pot fi soluţii: 1. ruinarea iui 
totală, 2. deplasarea la faţa locului şi guvernarea lui de acolo, 3. tribut. Aîdi 
prudenţa trebuie să fie în imitarea oamenilor mari, căci nu se pot reţine 
toate calităţile lor, deşi tendinţa de a imita, adică de a merge pe drumuri 
bătute, este irezistibilă. 

ţ Virtute sau noroc . “Crearea unui stat presupune sau virtute sau 
noroc. (Nu putea exista Moise fără robia în Egipt, Romulus fără lipsa de 
spaţiu a Romei, Cirus fără perşi nemulţumiţi, Tezeu fără atenieni risipiţi.) 
Noroc şi virtute! Ce a făcut Imperiul Roman?” (Machiavelli - Discorsi, 

P.283) ’ 

Inovatorul are inamici: 1. pe cei vechi care aveau avantaje, 2. 
incredulitatea oamenilor în lucruri noi. Dar aici Machiavelli ignoră speranţa 
în mai bine, adică credulitatea nesfârşită chiar a celor veşnic dezamăgiţi! 




































. 312 

Diverse stiluri de lu pta politica ____ 

^unitatea internă este o condiţie esenţială pentru orice acţiune. 
“Deci nu poate fi asaltată cetatea puternică a unui principe care mj esfe 
urat- "pZTpele, p.56) Soliditatea internă ev,ta tentativa de atac a 

adversarului. ^ ^ bupe constituie 0 pavăză. -şi principalele bm „ 

•— z — 7 oo laaihă toate statele atât cele noi, cat şi cele vechi sau 

P ' 60) Fnrta nroDrie dă posibilitatea de acţiune şi manevră Fără forţă 

proprie E »^ re c4i 

5 “î5r.S S == 

rsEH'BTisr rrr sn 

fmprapng.M'd e^p.S^ nu ^ .jind în lunctie dft 

HSsSSsss-ÎS« s» 

( ' dem Deci, ) pent,u for,a proprie, credinţa.oferă “««udinea^cea manoară 

Infidelitatea mercenarului aduce dileme da'ayora . . a ( 

are veleităţi si ambiţii, creînd prin acestea dificultăţi şi tuncţu vu.. 

9-^rePu,e 

»^:ăSal“~a,i UnHnv^: 

toţi profeţii înarmaţi înving, iar cendezarmaţi s-aunum ■ convingi de un 
de lucrurile spuse, firea popoarelor diferă, , > trebuie să fi e 

lucru, dar e greu să le opreşti in acea ( J°^ 9 ’ ’ poa fă face sâ 

rânduit în asa fel încât şi atunci când nu ma cred, sa s P . facă s â 

creadă cu forţa. Moise, Cirus, Tezeu şi cum în 

respecte timp îndelungat constituţiile lor, daca ar J f °^™ Z * s . a ruin at 

s:r * - 


313 


Constantin Papanace 


ştia cum să-i menţină pe cei care crezuseră, nici să-i facă să creadă pe cei 
nemc rezafor^ţMachiav en^^Pr/nc^pe/e^p ^ împăcare a celor două 

tendinţe fundamentale care animă o colectivitate, şi anume: a) poporul 
masa) doreşte să nu fie comandat şi oprimat de cei mari; b ce, mar, au 
setea de dominaţie, adică să comande şi sa oprime poporul. Dm aceste 
fendinte divergente rezultă necesitatea prinţului. “Pentru ca, vazand cei 
maTcă nu pot rezista poporului, încep a acorda autoritate unuia dintre e 
% f ac principe pentru a putea, la umbra lui, să-şi manifeste pofta. Poporul 
’l e i crezând că nu poate rezista celor mari, acordă puterea unuia şi-l a 
’nrint centru a fi apărat de autoritatea sa" (Idem, P-1) 

P ’ De aici rezultă necesitatea alegerii . “Şi pentru că oamenii spera sau 
prin necesitate sau prin alegere; şi pentru că se vede de aici ca este mai 
mare unde alegerea are mai puţină autoritate. 

La început, alegerea conducătorului se face pentru cel prudepţ ş^ 
iust “Care lucru făcea că, având apoi de ales un prinţ, nu mergeau după 
\eîmai viteaz ci după cel mai prudent şi mai drept. Dar cum apoi începe 
să se facă prinţul prin succesiune, şi nu prin alegere, îndată începură 
moştenitorii să degenereze de la strămoşii lor.” (Machiavelli - Discorsi, 

P 131 Selectiune sau ereditate? Machiavelli nu dezbate această problemă. 

Pendularea între conducerea principelui şi cea popuiara, 
determinată de degenerescenţa sistemului. (Idem, P-1 32) , 

necesitatea arbitrului între forţe divergente pentru asigurarea ecMibrulun 
Aici intervine legiuitorul. “Astfel că, se poate numi fericita republica aceea 
Z are i om%a de „ruCenl care să-l dea legi rintoto ; f" a,a fel UncaJ 
fără a avea nevoie să le corecteze, să poata trai sigur sub ele. Şi se v 
că Sparta le-a respectat peste 800 de ani, fără sa le corupa şi fara vreo 
tulburare pentru aceia; şi, dimpotrivă, are un oarecare grad cte 
acea cetate care, neabătându-se de la un comandant prudent este nevoie 
să se comande (rânduiască) prin ea însăşi .” (Idem, p.128 ) 

perfecţionarea legii este bună, dar are dezavantajul de a produ 
tulburări. De aceea, constituţia unui stat este esenţiala pentnii de 
forţelor. “Pentru că Licurg, cu legile sale, a făcut in s P ar * a 
egalitate de substanţă şi mai puţin egalitate de grad, pentru ca acolo era o 
putere egală si plebeii erau mai puţin ambiţioşi, pentru ca 9/jde e ce * a 
se întindeau la puţini cetăţeni şi erau ţinute la o parte de p/eben/c/nob 
care-i tratau rău nu au trezit niciodată dorinţa lor de a-i avea l (Idem, 
P-143) Si viata sobră a conducătorilor a asigurat aceasta durabihta e. 

Libertatea se naşte din dezbinarea forţelor adverse. Şi cum to 
legile care se fac în favoarea libertăţii se nasc dm dazbma ™ a °^ CU ™ 
uşor se poate vedea că a avut loc la Roma, pentru ca de la ^qu n/ pana 
la Gracchi, timp de peste 300 de ani, tulburările dm Roma rareori au dus 

exil si de foarte rare ori la sânge.” (Idem, p.17) w , 

’ Deci, şi frământările pot fi fecunde. “Pentru ca exemplele bune se 

n asc din educaţia bună; educaţia bună^ din legi bune şi a Ş' . 

acele frământări care multe dăunează în mod nechibzui . ( ’ j 3 ' . 

Există inconveniente inevitabile . “Şi în toate lucrurile omeneşti se veae 





























Diverse stiluri de luptă politică 


314 


aceasta, cine le va examina bine: că nu se poate şterge niciodată un 
inconvenient ca să nu se nască altul.” (Idem, p.144) 

De multe ori, şi aparenţele trebuie salvate. “Cine vrea să reformeze 
un stat învechit într-o cetate liberă, să reţină cel puţin umbra modurilor 
antice." (Idem, p.198) 

Trebuie să ţină seama, aşadar, de forţele conservatoare care, ca şi 
cele opuse reprezentând năzuinţa de înnoire, îşi au greutatea lor. 

Pe teren virgin, se poate organiza mai bine o republică la muntenii 
fără civilizaţie decât la aceia care trăiesc în oraşe, unde “la civilita" este 
coruptă. 

Alegerea colaboratorilor este esenţială, atât pentru păstrarea 
echilibrului, cât şi pentru derularea acţiunii, fiindcă prin ei conducătorul 
recepţionează impresii asupra realităţii şi tot prin ei îşi canalizează voinţa 
de acţiune. “Nu este de mică importanţă pentru un principe alegerea 
miniştrilor, care sunt buni sau nu, după prudenţa principelui. Şi cea dintâi 
presupunere care se face despre mintea unui domn este a-i vedea pe 
oamenii pe care îi are în jurul lui; şi când ei sunt destui şi credincioşi, 
poate fi considerat înţelept, pentru că a ştiut să-i cunoască îndeajuns şi 
să-i menţină fideli. Dar când sunt altfel, nu se poate formula o bună părere 
despre el, pentru că prima greşeală pe care o face, o face în această 
alegere.” (Principele , p. 103) 

Există capacităţi diferite . “Şi pentru că sunt creiere de trei feluri: unul 
înţelege de la sine, altul discerne ceea ce altul înţelege, al treilea nu se 
înţelege nici pe sine, nici pe alţii; cel dintâi este excelentissim, al doilea, 
excelent, al treilea, inutil." (ibid.) 

Metodă de cunoaştere . “Când vezi că ministrul se gândeşte mai mult 
la sine decât la tine şi că în toate acţiunile lui îşi caută folosul său, acesta 
niciodată nu este făcut pentru a fi un bun ministru, nu te poţi încrede 
niciodată în el; pentru că cel care are în mâini statul cuiva, nu trebuie să 
se gândească niciodată la sine, ci la principe şi să nu uite niciodată vreun 
lucru care să nu aparţină prinţului." (Idem, p.104) 

Recompensă si dependenţă . “Şi, pe de altă parte, prinţul, pentru a-l 
menţine bun, trebuie să se gândească la ministru, onorându-l, făcându-l 
bogat, obligându-şi-l, făcându-l părtaş la onoruri şi sarcini; astfel, ca să 
vadă că nu poate sta fără el şi că multele onoruri să nu-l facă să mai 
dorească onoruri, multele bogăţii să nu-l facă să mai dorească bogăţie, 
multele sarcini să-l facă să se teamă de schimbări. Când şi miniştrii şi 
principii sunt astfel făcuţi, se pot încrede unul într-altul; dar când sunt 
altfel, totdeauna sfârşitul e dăunător şi pentru unul şi pentru altul.” (ibid.) 

Concordia între colaboratori este necesară. Opus concepţiei pentru 
divizarea lor, “ei cred a fi mai puţin înşelaţi de către oameni pe care o ură 
mutuală îi ţine reciproc în gardă. Deci, nimic nu contribuie mai mult la forţa 
unei monarhii decât uniunea intimă şi inseparabilă a tuturor membrilor ei şi 
acesta trebuie să fie scopul unui prinţ înţelept de a o stabili." (Frederic cel 
Mare, Examen du Prince, p.184) 

Griia de a-i evita pe adulatori este de cea mai mare importanţă: a) 
adulatorii mişună în jurul conducătorului, b) adevărul spus direct pare lipsă 
de reverenţă. “Nu vreau să las la o parte un lucru important şi o greşeală^ 
de care prinţii se apără cu greutate, dacă nu sunt foarte prudenţi sau dacă 


315 


Constantin Papanace 


nu fac o alegere bună. Şi aceştia sunt adulatorii de care curţile sunt pline; 
pentru că oamenii se complac atât de mult în lucrurile lor proprii şi se 
înşeală, astfel încât cu greu se apără din această parte. Şi, vrând a se 
apăra, există pericolul de a nu deveni stăpâni. Pentru că nu există alt mod 
de a te apăra de adulări, decât dacă oamenii înţeleg că nu te ofensează 
să-ti spună adevărul; dar când fiecare poate să-ţi spună adevărul, îţi 
lipseşte reverenţa lui. De aceea, un prinţ prudent trebuie să aibă un al 
treilea mod, alegând în statul său oameni înţelepţi şi numai acestora 
trebuie să le dea libertatea de a-i spune adevărul, şi numai despre acele 
lucruri de care îi întreabă şi nu de altceva. Dar trebuie să-i întrebe de orice 
lucru şi să asculte părerile lor, iar apoi să se hotărască singur, în felul său; 
si cu aceste sfaturi, şi cu fiecare dintre ei să se poarte în aşa fel încât 
fiecare să ştie că, cu’ cât îi va vorbi mai liber, cu atât va fi mai acceptat. 
Afară de aceia, să nu vrea să audă pe nimeni, să-şi urmeze lucrul hotărât 
şi să fie încăpăţânat în hotărârile sale. Cine face altfel, sau e pripit din 
cauza adulatorilor sau se schimbă des din cauza variaţiei părerilor din 
care se naşte puţina sa estimare." (Principele , p.105) 

Firi necomunicative . Au neajunsul că, atunci când îşi pun în aplicare 
planul, acesta este contrazis de anturaj care, influenţându-l, produce 
ezitare în execuţie şi chiar îl anulează. “Pentru că împăratul e om secret, 
nu comunică nimănui planurile sale, nici nu cere păreri, dar, punându-le în 
aplicare şi începând a fi cunoscute şi descoperite, încep să fie contrazise 
de cei din jurul său; şi acela se înşeală uşor.” (ibid.) 

Consfătuirea este necesară. “Aşadar, un principe trebuie să se 
consfătuiască mereu, dar când vrea el şi nu când vrea altul; dimpotrivă, 
trebuie să-i încurajeze pe fiecare de a-l sfătui despre ceva, chiar dacă nu i 
se cere. Dar el trebuie să întrebe pe larg şi apoi să asculte cu răbdare 
adevărul despre cele întrebate.” Regulă generală: “un principe care nu e 
înţelept din fire nu poate fi sfătuit bine dacă nu are încredere într-unul 
singur care să-l guverneze, care să fie om foarte prudent." (Idem, p.106) 
Consfătuirea cu mulţi are, într-adevăr, dezavantajul că, dacă conducătorul 
nu este un cap luminat, nu poate trage concluzii, fiindcă fiecare judecă în 
felul său. 

Prudenta principelui . “Totuşi se conchide că sfaturile bune, de la 
oricine ar veni, e bine să se nască din prudenţa principelui, şi nu prudenţa 
principelui din sfaturile bune.” (ibid.) 

Uitarea chestiunilor personale . “De dragul patriei, un bun cetăţean 
trebuie să uite neplăcerile private." (Machiavelli - Discorsi, p.538) 

Hotărâri rapide si îndrăzneală - lucruri esenţiale pentru acţiune. “Şi 
cu avântul şi cu îndrăzneala se obţine de multe ori ceea ce cu moduri 
obişnuite nu s-ar obţine niciodată. Unde este de notat că, atunci când un 
principe doreşte să obţină ceva de la altul, trebuie, dacă prilejul o permite, 
să nu-i dea timp de deliberare şi să facă astfel ca să vadă necesitatea unei 
hotărâri rapide; aceasta se întâmplă atunci când cel întrebat vede că din 
negare sau din amânare se naşte o subită şi periculoasă indignare. 
(Idem, p.530) Principial: cerere de’timp pentru gândire. Rapid, când înt orci 
o manevră pe care o cunoşti. 

Nehotărârea este cea mai mare slăbiciune . “Partea cea mai rea pe 
care o au republicile slabe este că sunt nehotărâte.”' (Idem, p.229) Totuşi, 























Diverse stiluri de luptă politică 


316 


nprpsitatea hotărârii rapide nu implică stilul de luptă impetuos (eroic) 
MaohlSS optează pentru a ctipa y zulij. Aceasta rezultă drn cete doua 

exemp i l ) PentOHîă 2*3?^ inamicul cu toată impetuozitatea şi cu 

toată forţa sa; numai , judecând că asaltul lent e mai util, 

rezervând Impetuozitatea sa la urmă, când inamicul ş.-a pierdut prima 

“ iic s:ffl;;rSn'5•*».. «*£ <-» •«*»■ 

A ' este mai si gU r 

■' m8 Pm?edura Stă mii mult din temperament, care formează însăşi 
baza sS şUn mică măsură, din calcul. Noi credem ca pe aceasta baza 

,rebU 1n C act i uâM război (al doilea mondial), ca ŞMn c^ «^mmrdiab pe 

anume'crmc^p^a e'roic^a^u^Decius 6 penând englezi calului de uzură a, 

' Ui “această tactică amorală există însă posibilităţi pentru ambele 
stiluri, după necesităţi 


4, Armele 

Pe terenul amoral pe care se mişcă, armele folosite de 
amorală sunt diferite si variate, determinate de împrejurări. Orice arm 

BHSSSŞSr: 

a„a ZXJTZ Te^e.lA 

M Z& Z P-sHl) cuţite cuvinte', 

să fii vulpe, lup, leu . 

Nn toti oamenii sunL bunj- f . d oentru c ă 

“Dacă toti oamenii ar fi buni, acest precept n-arf > J! fj , r » 
sunt răi şi nu l-ar respecta la tine, nici tu nu trebuie sa " £f u fj 
(ibid.) Prin acest realism excesiv, nu se poate leş. dm cercu 
Tocmai pentru că oamenii sunt aşa, trebuie făcut un efort de malţare. 

Simul are si disimulare . c/ qă fii 

“Dar este necesar a cunoaşte şi a colora bme >aceasfa natu 
mare simulator şi disimulator; şi Mmenw sunf aîaf de smpjij a 

ZoZZa^X sTZTsa 


317 


Cons tantin Papanace 


dăunătodre; şi, părând a le avea, sunt utile; ca a părea credincios, fidel, 
uman, integru, religios şi a fi” (Idem, p.82) Deci, posibilităţi de adaptare şi 

la bine şi la rău. 

Mijloacele de expansiune . 

1) Legal: a extinde legea. 

2) Nominal: a exercita la început puterea. 

3) A-ti face nu tovarăşi, ci supuşi. 

Războiul este determinat: a)de ambiţia conducătorilor; b)din 

necesitate. . 

Atacul pe teritoriul adversarului (spirit ofensiv). Hanibal ataca Italia. 

Scipio a atacat Cartagina când se găsea în Italia. 

Disocierea forţei adverse , pentru că “cine are de-a face cu foarte 
mult, chiar dacă ar fi inferior, totuşi poate susţine primele asalturi şi ieşi 
învingător." (Machiavelli - Discorsi, p.451). 

4.1. Cultul forţei 

Machiavelli prefera stăpânirea poporului de către nobili şi nu avea 
nici un respect pentru neputincioşi şi slabi (reprezentanţi ai poporului). 

(, principele, p.101) Sub acest aspect, era un admirator al lui Borgia, pe 
care îl socotea un maestru al voinţei de putere . Această admiraţie se 
producea într-un moment când împotriva lui Borgia vuia toată lumea. 
Admitea pentru vremuri excepţionale lovituri şi acţiuni rapide sub formă 
dictatorială. (Idem, p.88) Nu admitea conspiraţia. Model contrar lui Cezar 
Borgia era Pier Soderini, cu calităţile şi defectele lui potrivite: 1. bun 
pentru vremuri bune, 2. răbdător, 3. nu lua măsuri radicale, 4. omul legii, 
5. lua măsurile necesare mai târziu, 6. sincer, 7. mărinimos, 8. apelare la 
formă= voturi , în loc de fond=armată. 

Evident că pentru vremurile grele se cer calităţi precum energia, dar 
dacă aceste calităţi ar exista, de ce n-ar putea da tărie şi virtuţilor ca 

sinceritatea, legalitatea, mărinimia etc. Căpitanul, _pregătind—şj— forţa 

materială, le putea impune. 

Din acest motiv, Machiavelli avea rezerve faţă de religie. ‘Religia 
noastră a glorificat mai mult pe oamenii umili şi contemplativi decât pe cei 
activi. Apoi, a pus binele suprem în umilinţă şi dispreţul lucrurilor umane, 
cealaltă îl punea în măreţia sufletului, în tăria corpului şi în toate celelalte 
lucruri apte a-i face pe oameni foarte puternici." 

Religia creştină a făcut să piară sentimentul libertăţii. “Acest mod de 
a trăi, pare a fi făcut lumea slabă şi dată pradă oamenilor sceleraţi, care o 
pot manevra sigur, văzând cum universalitatea oamenilor, pentru a merge 
în paradis, gândeşte mai mult să-şi suporte chinurile decât să le răzbune. 
Şi, deşi pare că lumea s-a efeminat şi cerul este dezarmat, se naşte mai 
mult, 'fără îndoială, din josnicia oamenilor care au interpretat religia 
noastră după trândăvia şi nu după virtutea ior." (Machiavelli - Discorsi, 

P-296) ’ „ 

Forţa asigură puterea de expansiune. In raporturile cu terţii trebuie 
să fie concordanţă între vorbă şi faptă, care se traduce în faptă. “Nu este o 
hotărâre prudentă să legi prietenie cu un principe care are mai mult opinii 
decât forte.” (Idem, p.322) Forţa nu este îndeajuns, pentru că “se vine de 
jos, cu mare noroc, mai mult cu înşelăciunea decât cu forţa." (Idem, p.328) 




























Diverse stil uri de luptă politică 


318 


Machiavelli, maestrul tiraniei, a detestat totuşi cel mai mult tirania. El 
însă a constatat-o, fiindcă setea de putere există pustiitoare şi la oamenii 
simpli. Exemplu: Aii Pasa. “Ai fi tentat să vezi că Ah Paşa avea cunoştinţă 
de anumite reflexii asupra celei de-a cincea politici, desigur două pentru 
care Machiavelli n-a fost decât comentator, dacă nu s-ar şti ca el ghicea 
din instinct tirania (Pouqueville, Reg. De la Grece, vol.i, P- 300 )- 

Cultul forţei aduce însă şi beţia puterii sau, cum spune Machiavelli, 
“pofta de a domni”. Cazul Manlio Capitolino arată această beţie de putere, 
dar în acelaşi timp, şi soliditatea organizaţiei romane, care ştia să 
înfrâneze asemenea excese , prin câştigarea forţelor divergente. 

4.2. Fermitatea 

Fermitatea este aspectul cel mai autentic al forţei. Afirmarea ei 
măreşte forţa prin efectul polarizator pe care-l are. Toţi fondatorii de religii 
sau de forte politice au fost fermi. 

î n acţiune . “în acţiuni se recunoaşte grandoarea, animozitatea, 
gravitatea, tăria; si, cu privire la manevrele particulare ale supuşilor, a vrea 
ca hotărârea sa 'să fie irevocabilă; şi să se menţină o astfel de părere, 
încât să nu se gândească nimeni nici să-l înşele, nici sa-l mahneasca. __ 

Formarea unui solid centru de greutate face ca autoritatea sa se 
mărească precum o avalanşă, în rostogolirea evenimenţeloi. 

Co manda cere forţă , “...pentru a comanda lucrurile tari trebuie sa fu 
tare iar cei care se foloseşte de această tărie nu poate apoi sa faca sa fie 
respectate cu blândeţe. Dar cine nu are această tărie de caracter, trebuie 
să se ferească de stăpânirile extraordinare, iar m cele ordinare poate 
folosi omenia sa.” (Machiavelli - Discorsi, p.480) 

Un act de mare fermitate a fost fapta lui Romulus, care şi-a omora 
fratele pentru a dovedi că legea este mai presus de orice in interesul 

Pedeapsa exemplară era curentă la romani şi în epoca lor 
sănătoasă. “Pentru că atunci când nu se văd din alte nesfârşite semne 
grandoarea unei republici şi puterea execuţiilor sale se vad prin calitatea 
pedepsei impuse celor care greşesc. (Idem, p.541) 

Despre pedeapsa colectivă . “Deoarece când o mulţime greşeşte, 
autorul nu este cert, toţi nu pot fi pedepsiţi, pentru că sunt prea 
pedepsi o parte şi a lăsa o parte nepedepsiţf s-ar face o nedrepta 
pedepsiţi şi cei nepedepsiţi vor avea îndrăzneala să greşească ş 

data. ^^ jcja p edepsei are un caracter material. în Mişcarea Legio nară, 

accentul era moral,. . . , „ nan tm a 

“ Considerând, deci, toate aceste lucruri, conchid ca P entru 
conduce o republică, e necesar să fii singur; iar Romulus, pentruimoa rt 
lui Remus şi a lui Titus Tatius, merită scuze şi nu blestem. (Idem, p. 

Primatul interesului comun . . ,„ nHa mnat 

- Rtrăsnicia exemplului : cazul lui lunius Brutus, care şi-a condamnai 

copilul la moarte şi a asistat la executarea lui, ceea ce semnifica 
nantru o Idee . Menţinerea fără compromis a principiului de baza. 
Extirparea răului din rădăcină, cum spunea Căpitanul. Machiavelh p 
duritatea lui Torquato bunătăţii lui Valeriu Coroinus in legătură 


319 


Constantin Papanace 


disciplina în armată. “Cred că este mai lăudabil1 şi mai puţin periculos 
nrocedeul lui Manlius, pentru că acest mod este în favoarea publicului şi 
nu se referă deloc la ambiţia privată; pentru că prin acest mod nu se pot 
câştiga partizani, arătându-se mereu aspru cu fiecare şi iubind numai 
binele comun; pentru că, cine face asta, nu-şi câştigă prieteni particulari, 
care nu se numesc, cum am spus mai sus, partizani." (Idem, p.483) 

Autoritatea se bazează pe acest principiu pentru apărarea legii. Dar 
de unde îşi trage forţa? Autoritate morală, prestigiu, duritate şi bunătate, 
care să aducă teamă sau iubire. Corneliu Tacitus optează pentru a fi 
temut. Machiavelli face distincţie după împrejurări: “...sau că trebuie să 
conduci oameni care îţi sunt de obicei tovarăşi sau oameni care iţi sunt 
totdeauna supuşi. Şi de multe ori s-a văzut că mai bune roade au dat 
căpitanii romani care se făceau iubiţi de armate şi le manevrau cu respect, 
decât cei care se făceau extraordinar de temuţi, dacă nu erau însoţiţi de o 
virtute excesivă, cum a fost Manlio Torquato. Dar cine comandă supuşii 
despre care raţionează Corneliu, pentru ca să nu devină obraznici şi să te 
calce pe picioare pentru prea marea ta uşurinţă, trebuie să te îndrepţi mai 
curând spre pedeapsă decât spre respect. Dar şi aceasta trebuie să fie 
moderată, să se fugă de ură; pentru că făcându-se urât, nu i-a mers 
niciodată bine vreunui principe." (Idem, p.473) 

Aceasta nu înseamnă că umanitatea nu poate servi ca arma- 
Dimpotrivă: “câteodată în sufletele oamenilor, poate mai mult un act uman 
si plin de caritate, decât unul brutal şi violent." Deci, cercetarea obiectivă a 
forţei sufleteşti, indiferent de calitatea morală. Finalitatea interesează în 

primul rând. . 

Fiecare are un stil propriu, unde simpatia şi antipatia alternează. 
Exemple: Scipione în Spania: umanitate, pietate etc. Hanibal în Italia: 
cruzime, violentă, jaf. Machiavelli optează pentru metoda lui Scipione, nu 
pentru motive morale, ci pentru că, prin cruzime, Hanibal a trezit spaimă şi 
a dat romanilor aliaţi cu care nu se aveau bine. (In prezent, situaţia din 
România sau comportarea armatelor italiene în Grecia). 

în natura omului se găsesc aceste două clape importante: draqoste a 
si teama. “Oamenii sunt îndemnaţi de două lucruri principale: sau de 
dragoste sau de teamă. Astfel că aşa îi comandă cel care se face iubit, ca 
si cel care se face temut. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, este mai urmat 
şi mai ascultat cel care se face temut decât cel care se face iubit. Totuşi, 
aste puţin important pentru un căpitan să meargă pe vreuna din a^es e 
căi, numai să fie un om virtuos şi virtutea aceea să-l facă faimos printre 
oameni. Deoarece, când virtutea e mare, cum a fost la Haniba sau a 
Scipio, ea şterge toate acele greşeli care se fac pentru a se face prea iu i 

sau prea temut.” (Idem, p.476-477). . 

A nu lua atitudine aduce dezavantaje , “hotărâre care este totdeauna 
mai folositoare decât a rămâne neutru.” Neutralitatea are dezavantajul ca 
te consideră amic suspect. Aşadar, rău în orice eventualitate. Recurg la 
neutralitate oamenii nehotărâţi, care doresc să evite primejdii imediate, dar 

le pregătesc pe cele viitoare. . . . , 

Victoriile nu sunt totdeauna categorice. “Victoriile nu sunt niciodată 
atât de categorice încât învingătorul să nu aibă oarecare respect şi cel mai 
mare pentru justiţie." (Cap.XXI) “Statele slabe sunt totdeauna nesigure m 
































Diverse stiluri de luptă politică 


320 


hotărâri: şi totdeauna deliberările lente sunt dăunătoare (tactica 
temporizării).” (Idem, p.331) 

Sunt recomandate atitudinea fermă, luarea de poziţie. Această 
recomandare nu porneşte dintr-un imperativ moral, ci din necesitate. 

Drumul de mijloc, “...care drum de mijloc ar fi cel mai adevărat, când 
se poate respecta, dar pentru că eu cred că este imposibil, e bine să se 
reducă la cele două moduri scrise mai sus, adică sau a se întinde sau a se 
restrânge. Cine face altfel şi, prin calitatea sa este om notabil, este într-un 
continuu pericol. Nu e îndeajuns să spui: - eu nu mă îngrijesc de nimic, nu 
doresc nici onoruri, nici foloase, eu vreau să trăiesc liniştit şi fără 
neplăceri! — pentru că aceste scuze sunt auzite, dar nu sunt acceptate. 
Nici nu pot oamenii de calitate să aleagă să stea pe loc, când ar alege-o 
bine, într-adevăr, şi fără nici o ambiţie, pentru că nu li se dă crezare; aşa 
că, dacă ei vor să stea, nu sunt lăsaţi să stea de către alţii.” (Idem, p.409) 

4.3. Prestanţa personală şi autoritatea (prestigiul) 

Atitudinea fermă formează prima trăsătură a personalităţilor 
conducătoare şi axa pe care se cristalizează prestigiul. “Conchid, deci, cât 
de mult este şi nu este remediul cel mai ferm şi cel mai necesar de a 
înfrâna o mulţime agitată, decât prezenţa unui om care prin prezenţa sa 
pare sau este respectuos.” (Idem, p.285) 

Virtutea si forţa . “Republicile şi principii cu adevărat puternici nu 
cumpără prietenia cu bani, ci cu virtutea şi cu reputaţia forţelor.” (Idem, 
p.390) Acestea sunt calităţi ale stilului eroic. 

Autoritatea si prestanţa rezultă din calităţi mari: solicitudine, 
prudenţă, măreţie sufletească etc. Să dea exemple mari. 

Impresia prin lucruri mari . “Nici un lucru nu face ca un principe să fie 
atât de mult stimat, cât fac marile lui acţiuni şi darea de exemple atât de 
rare.” (Principele, p.99) Exemple: Ferdinand de Argon. 

- Să se arate iubitor de virtute. “Un principe trebuie să se arate şi 
iubitor de virtute, să dea slujbe celor virtuoşi şi să-i onoreze pe cei care 
excelează într-o artă." (Idem, p.102) 

- Să dea serbări (spectacole) necesare. “Trebuie, în afară de asta, 
în anumite zile ale anului, să ţină mulţimea ocupată cu serbări şi 
spectacole." (Idem, p.103) 

- Să dea exemple de umanitate şi măreţie, (ibid.) 

- Să dobândească gloria prin jertfă proprie. Există două mijloace: 
“Unul că în orice acţiune se poate dobândi glorie, pentru că în victorie se 
câştigă în mod obişnuit; în caz de înfrângere, se câştigă sau arătând că 
înfrângerea nu se datorează vinei tale, sau făcând îndată vreo acţiune 
virtuoasă care s-o şteargă." (Machiavelli - Discorsi, p.531) 

Oamenii reputaţi sunt stâlpii unei organizaţii sau ai unui stat. ‘O 
republică fără cetăţeni reputaţi nu se poate guverna bine în nici un chip ■ 
Pe de altă parte, reputaţia cetăţenilor este cauza tiraniei republicilor. 
Machiavelli cere ca reputaţia să’ fie dobândită prin servicii publice, nu 
private, care creează partizani personali. 

Persoanele cu prestanţă imprimă stilul unui stat sau al unei 
organizaţii. Republica romană era măreaţă şi demnă fiindcă avea 
conducători cu prestigiu. “Si astfel se vede cum timpurile grele nu i-au 


321 


Constantin Papanace 


făcut bigoţi, nici umil) . Pe de altă parte, vremurile prospere nu-i făceau 
insolenţi . Roma a fost astfel, contrariu a fost Veneţia." (Idem, p.503) 

Omul sfinteste locul . “Pentru că nu titlurile ilustrează pe oameni, ci 
oamenii titlurile." (Idem, p.525) 

Propriile fapte ca exemple . Spune Valerio Coroino: “Fada mea, non 
dicta nos milites, segui volo; nec disciplinam modo, sed exemplum etiam a 
me petere, qui hac dextra mihi tres consulatus sumamque laudem peperi. 
_ Vreau, o, soldaţi, să urmaţi faptele mele, nu spusele mele, şi să luaţi de 
la mine nu numai disciplina, ci şi exemplul, căci cu dreapta aceasta mi-am 
câştigat trei consulate şi gloria supremă.” (Idem, p.524) 

Originea conducătorului cu prestanţă nu este esenţială. “Se are în 
vedere puterea, nu extracţia sa.” (Examen du Prince, p.164) “Nu există 
aproape deloc prinţi nebuni fericiţi.” (Idem, p.164) 

De fapt, marile personalităţi istorice au fost de origine modestă. De 
asemenea, personalităţile actuale: Hitler, Mussolini, Stalin etc. 

Prestanţa şi prestigiul pot fi arme cu mari avantaje pentru 
polarizarea încrederii şi credinţei. De aceea, stricarea faimei inamice , de 
exemplu, înaintea bătăliei, are repercusiuni adânci. De asemenea, şi 
păstrarea ei. “Pentru că, eu consider, pe de o parte, că un bun căpitan 
trebuie să evite cu totul a face ceva care, nefiind oportun, poate avea 
efecte rele în armata sa; pentru că, a începe o încăierare unde nu 
acţionează toate forţele şi se riscă tot norocul, este un lucru absolut 
temerar, cum am spus mai sus, când am condamnat păstrarea paşilor. Pe 
de altă parte, consider cum căpitanii înţelepţi, când întâmpină un inamic 
nou şi faimos, ei sunt nevoiţi, înainte de a sta de veghe ziua, să-şi încerce 
soldaţii în uşoare încăierări cu astfel de inamici; căci, începând a-i 
cunoaşte şi a-i manevra, pierd acea teroare pe care le-o dăduse faima şi 
reputaţia lor.” (Machiavelli - Discorsi, p.520-521) 

Faima este o forţă psihologică care, odată sfâşiată, produce mari 
dezavantaje. Dar aceeaşi grijă trebuie să aibă pentru a nu-şi strica propria 
faimă, care să zdruncine încrederea soldaţilor săi. “Ceea ce îl poate 
descuraja este când începe să piardă; şi de aceea trebuie să se ferească 
de micile încăierări şi să nu le permită decât numai cu mare avantaj şi cu 
speranţa victoriei sigure. Nu trebuie să facă acţiuni de a păstra paşii unde 
nu poate ţine toată armata sa; nu trebuie să păstreze ţări, decât pe cele 
care, pierzându-le, îi aduc neapărat ruina.” (Idem, p.522) 

Nu faci impresie proastă decât atunci când pierzi acele locuri pe 
care afirmi că vrei să le păstrezi. 

Păstrarea reputaţiei este esenţială pentru menţinerea şi potenţarea 
moralului. în stat, faima mare aduce şi unele perturbări, prin suspiciunea 
pe care o trezeşte. “Şi pentru că natura oamenilor este ambiţioasă şi 
suspicioasă şi nu ştie să pună măsură la nici un noroc al ei, e imposibil ca 
acea suspiciune care se naşte subit în principe, după victoria căpitanului 
său, să nu fie mărită de însuşi acela pentru vreun fel al său sau termen 
folosit în mod insolent.” (Idem, p.204-205) 

Faima excepţională devine prin ea însăşi o primejdie pentru 
instituţiile existente. Cazul Scipione, care a fost temut tocmai prin calităţile 
sale excepţionale, “...şi spun că nu se putea numi liberă o cetate unde era 
un cetăţean temut de magistraţi." (Idem, p.207) 




















Diverse stiluri de luptă politică 


322 


Evitarea acestor situaţii . “Un principe, pentru a scăpa de nevoia de a 
trăi cu suspiciune sau de a fi ingrat, trebuie să meargă personal î n 
expediţii.’’ (ibid.) 

Hitler a preluat comanda supremă a armatei şi a evitat asemenea 
probleme. Din păcate însă, a comis greşeli tactice capitale,^ neţinând 
seama de sfaturile unor generali capabili de-ai săi, pe care i-a înlocuit cu 
alţii mai puţin capabili. 

Participarea directă în război sau manipularea forţei în mod direct 
elimină prilejurile de suspiciune şi nici nu creează faimă pentru altul, 
creînd un nou centru de forţă, care în mod fatal devine advers (cazul 
Stelescu). Deci, coordonarea forţelor. 

Ambiţia trebuie să fie, în această privinţă, măsurată . “Să ocupi ceea 
ce poţi păstra singur, adică prin propriile tale forţe.” (Idem, p.258) 

Necesitatea si ambiţia sunt motoare care pun în mişcare. “Pentru că 
uneori nu există necesitatea de a lupta, oamenii luptă din ambiţie. (Idem, 
p.223) Mai ales când se merge de la o ambiţie la alta: “oamenii urcă de la 
o ambiţie la alta şi mai întâi se caută a nu fi ofensat, apoi se ofensează 
altul." (Idem, p.245) Ambiţia, dacă este la locul ei, măreşte prestigiul, dacă 
este exagerată, îi întunecă strălucirea. 

4.4. “Arme bune, amici buni.” Militarizarea 

“Arme bune, amici buni.” Militarizarea dă forţa organizată, fiindcă 
asigură disciplină, unitate de comandă şi se creează centrul care anulează 
tendinţele centrifugale disparate. Militarizarea garantează forţa proprie. In 
această privinţă se dă “exemplul lui Tullus de a fi astfel vinovat nu din 
lipsă de oameni capabili pentru miliţie, ci din vina sa, că n-a ştiut să facă 
militari din oamenii săi." (Idem, p. 191) “Totul s-a născut din faptul că 
regele acela a fost om prudent şi regatul acela bine ordonat; care în timp 
de pace nu interpune ordinele războiului.” (Idem, p.192) 

Soldaţii buni sunt nervul forţei şi deci al războiului. “Nici nu poate fi 
opinie mai falsă decât aceea care zice că banii sunt nervul războiului. 
(Idem, p.31 8) “...soldaţii buni sunt nervul războiului.” (Idem, P-31 9) 
Elementul mercenar este primejdios prin nesiguranţa pe care o oferă, fiind 
mişcat de mobilul intereselor proprii şi fiind lipsit de credinţă. 

Idealul poate face coeziunea unei forţe organizate milităreşte, 
fiindcă el rezultă din partea cea mai bună a omului, dăruirea , care este mai 
durabilă. “ Cei care luptă pentru propria glorie sunt soldaţi buni şi fideli.^ 
(Idem, p.241) Mercenarul nu intră în această categorie. Soldatul trebuie sa 
fie însufleţit de un ideal pentru care să se bată. Aici îşi arată el eroismul. 
Din cauza mijloacelor tehnice dezvoltate, în epoca modernă nu se poate 
arăta eroism în mod spectaculos, ca în trecut. Aici se foloseşte şi emuiâîlâ 
între generaţii de ostaşi. Veteranii au experienţa şi încrederea rezultate din 
bătăliile câştigate cu toată mândria, cei tineri au elanul şi dorinţa fireasca 
de întrecere între generaţii, care este o lege naturală. 

Dezavantajul militarizării este că se creează spiritul de corp şi se 
deplasează centrul de greutate al forţei în interior. Aşa este cazul cu 
armata de pretorieni . “Cu cât erau mai menajaţi pretorienii, nedisciplinabih, 
cu atât mai mult îşi simţeau ei forţa; de asemenea, era periculos a-i fia a 
sau a vrea să-i reprimi. Azi trupele nu sunt de temut, pentru că ele sun 


323 


Constantin Papanace 


toate divizate în mici corpuri care veghează unele asupra altora, fiindcă 
regii le numesc conducătorii şi puterea legii e mai stabilă.” (Frederic cel 
Mare, Examen du Prince, p.166) Acest neajuns se corectează prin 
dragostea poporului , adică o forţă de bază. împăraţii buni, Nerva, Traian 
etc., nu aveau nevoie de pretorieni fiindcă îi apărau şi dragostea poporului 
şi respectul Senatului. Cei răi, Caligula, Nero etc. aduceau trupele 
orientale şi occidentale să-i apere. 

4.5. Importanta maselor (a mulţimii). 

Mulţimea reprezintă o forţă haotică, condusă de multe ori de instinct, 
dar şi adesea derutată prin cultivarea anumitor scăderi, prin funcţionarea 
contagioasă a psihologiei mulţimii. De aceea, şi aprecierile asupra ei sunt 
contradictorii. In general însă, este o forţă incertă . Plebea împreună e 
vitează şi slabă în sine:_ “Ex ferocibus universis singuli metu suo 
obedientes fuere.” - “Din feroci ce erau toţi împreună, unul câte unul 
deveneau supuşi, din cauza temerii proprii.” (Titus Livius în Discorsi, 
p.272 ) “Nici un lucru nu este mai variat şi mai nestatornic decât mulţimea’’, 
aşa afirmă Titus Livius, ca şi ceilalţi istorici. “Haec natura multitudinis est: 
aut humiliter servit, aut superbe dominatur.” - “Aşa este mulţimea: sau 
serveşte umilită sau stăpâneşte înfumurată." (Machiavelli - Discorsi, p.274) 
Machiavelli spune: “Mulţimea e mai înţeleaptă şi mai constantă decât 
un principe.” (Discorsi , p.274) Aceasta însă dacă este guvernată bine şi 
după legi: “La mulţime nu se găseşte aceeaşi inconstantă pe care o poţi 
găsi la împăraţi şi principi." (Idem, p.276) 

De asemenea, mulţimea este prudentă: “Dar cât despre prudenţă şi 
statornicie, spun că un popor este mai prudent, mai statornic şi ’mai 
judicios decât un principe." (Idem, p.277) “Şi dacă principii sunt superiori 
popoarelor în a ordona legi, a forma vieţi civile, a rândui statute şi ordine 
noi, popoarele sunt superioare în menţinerea lucrurilor ordonate, că ele 
adaogă, fără îndoială, la gloria acelora ce le-au ordonat.” (Idem, p.278) 

Egalitatea este totuşi o piedică . “Unde se trăieşte în egalitate nu se 
poate face principat şi unde nu este, nu se poate face republică." (Idem 
p.225) 

Fără căpetenie : “O mulţime fără Cap este inutilă. Exemplu: plebea 
retrasă pe muntele sacru. ” 

Demagogia şi promisiunile tulbură bunul simţ al poporului. “De multe 
ori poporul îşi doreşte ruina, înşelat de o falsă specie de bunuri; şi, ca 
marile speranţe, şi promisiunile bogate mişcă uşor." (Idem, p.260) 

Totuşi, mdecata populară este sănătoasă. “Niciodată un om prudent 
nu trebuie să fugă de judecata populară în treburile particulare, privitoare 
la distribuirea gradelor şi demnităţilor." (Idem, p.251) 

Acelaşi lucru pentru alegerea conducerii . “Poporul rânduieşte 
magistraţi cu mai mare prudenţă decât un principe." (Idem, p.510) în fond, 
aceasta este tema de bază a democraţiei. 

M ulţimea trebuie să fie baza pentru orice ascensiune . “Cei care 
Plănuiesc ca o cetate să facă un mare imperiu, trebuie să se străduiască 
ou toată dibăcia de a o face plină de locuitori; pentru că, fără această 
abundenţă de oameni, nu vor reuşi niciodată să facă o mare cetate. 
Aceasta se face în două feluri: prin dragoste si prin forţă.” ( Idem, p. 199) 






























Diverse stiluri de luptă politică 


324 


în ceea ce priveşte punctul de sprijin , masa îl oferă în mod mai solid. 
“De unde rezultă că acei tirani care au ca prieten universalul (totalitatea 
oamenilor) şi inamic pe cei mari, sunt mai siguri ca violenţa lor să fie 
susţinută de forţe mai mari, decât aceia care au ca duşman poporul şi ca 
prieten nobilimea." (Idem, p.238) Numărul este necesar pentru crearea 
unui stat şi pentru menţinerea lui. Statul trebuie să aibă o bază largă, 
pentru că astfel de cuceriri întemeiate pe o republică slabă sunt întru totul 
ruina sa." (Idem, p.145) 


4.6. Arma credinţei 

Credinţa a fost întotdeauna o sursă de forţă şi o armă eficace, atât 
ofensivă, cât şi de organizare. Toţi legiuitorii au invocat credinţa prin 
religie în legislaţiile lor de bază, pentru ca, sub forma aceasta, să-şi 
întărească autoritatea. Teama de Dumnezeu dă şi astăzi forţa 
jurământului . La romani, fondul religios a condus acţiunile, cu toate că 
acest popor era foarte practic şi lipsit de fantezie şi misticism. “Şi cine va 
discuta nesfârşitele acţiuni şi ale poporului din Roma în ansamblu, şi ale 
multor romani singuri, va vedea cum cetăţenii aceia se temeau mai mult să 
calce jurământul decât legile; ca cei care stimau mai mult puterea lui 
Dumnezeu, decât pe cea a oamenilor: cum se vede în mod manifest prin 
exemplele lui Scipione şi Manlio Torquato.” (Idem, p.163) 

Religia este mijloc pentru introducerea ordinei . Interpretarea de 
către romani a auspiciilor se făcea după necesităţile de stat , pentru a 
convinge masele. Religia este deci fundament al ordinei, fiindcă are 
traiectorie mare şi este prevăzută cu ceremonii, sacrificii, ritualuri 
necesare. (Idem, p.167) 

Chiar forma rudimentară a credinţei, superstiţiile , este regeneratoare 
de forţă . “Romanii obişnuiau a face ca armatele lor să dobândească 
această încredere pe calea religiei, de unde rezultă că, cu augurii şi 
auspicii, creau consuli, se delectau, plecau cu armatele şi începeau lupta. 
(Idem, p.508) Indiferent de fond, efectul interesează, dacă este real, şi nu 
cauza. Savonarola pretindea că vorbeşte cu Dumnezeu şi lumea îl credea. 
Aceasta era o realitate ca forţă, fiindcă mobiliza forţa tuturor celor care 
credeau. Dacii aveau credinţa că, bând apă din Dunăre, deveneau 
nemuritori. Nu faptul în sine interesa, ci efectul produs de acel fapt. 

“Statele ecleziastice sunt susţinute de credinţă.” (Machiavelli - 
Principele, p.57) “Toată problema se reduce la păstrarea credinţei care, în 
ultimă analiză, nu are legătură cu forma statului, dar constituie însăşi 
esenţa. De multe ori, evenimentele se intuiesc prin oamenii care le predică 
sau prin semne.” (Machiavelli - Discorsi, p.272) Puterea credinţei este 
esenţială. “Fără credinţă nu există nici un stat capabil de rezistenţă. Nu 
este necesar ca armata însăşi să creadă în ceva, dar supuşii trebuie să 
creadă. Şi legile vor fi urmate, într-adevăr, numai atunci când au ceva 
tainic, obscur şi mistic, care le privează de critica omenească." (Prezzolim 
- Das Leben Nicolo Machiavelli, p. 118) 

Faţă de imponderabilii care există şi destinul care intervine, credinţa 
este un suport. “Soarta face bine acest lucru, că alege, când vrea să 
realizeze lucruri mari, un om de mare spirit şi de mare virtute, care 
cunoaşte ocaziile pe care i le prezintă, iar când vrea să ducă la mari ruine, 


325 


Constantin Papanace 


ea pune în frunte oameni care ajută acea ruină.” (Machiavelli - Discorsi, 
p.389) “Afirm bine, din nou, că din toată istoria se vede că oamenii pot 
secunda soarta, dar nu i se pot opune; pot ţese urzelile ei, dar nu i le pot 
rupe. "(Idem, p.390) 

Şi în privinţa credinţei, tactica amorală apare ca o poziţie de utilitate 
si nu de fond. Machiavelli nu spune să nu ai religie, adică să fii ateu, ci 
recomandă că este util, dacă nu o ai, să o simulezi pentru popor. “Or, 
valorează incomparabil mai mult ca un prinţ să fie ipocrit, decât idiot, 
manifest necredincios, răul ascuns fiind mult mai mic decât răul cunoscut 
universal." (Frederic cel Mare, Prefaţă la AntiMachiavelli, p.XIII). 

4.7. Ordinea 

Ordinea (orânduiala bună) asigură buna şi completa administrare a 
forţei. “Ordinele bune aduc noroc; şi din norocul tău se nasc succesele 
fericite ale acţiunilor tale.” (Idem, p.165) Ordinea primează. Exemple în 
istoria romanilor sunt multe. Horaţiu, care a adus servicii patriei prin 
învingerea curiaţilor, fiindcă şi-a omorât sora măritată cu unul din ei, a fost 
arestat pentru pedeapsă. “Şi raţiunea aceasta că nici o republică bine 
rânduită n-a şters niciodată vinovăţiile cu meritele cetăţenilor săi." (Idem, 
p.197) Exemplul lui Manlio este elocvent: “mişcat de invidie sau de natura 
sa rea, dând naştere la o răzvrătire în Roma şi căutând să câştige poporul, 
a fost aruncat, fără nici un respect pentru meritele sale, de pe acel 
Capitoliu pe care el îl salvase mai înainte cu atâta glorie (Idem, p.198) 

Machiavelli condamnă dezordinea adusă de Gracchi. Fără ordine, şi 
elanul de luptă se iroseşte inegal. Disciplina este regulatorul. De exemplu, 
spune Machiavelli, “francezii sunt supraoameni la începutul luptei, iar la 
sfârşit mai puţin ca femeile. Şi gândindu-ne de unde se naşte aceasta, 
mulţi cred că asa este firea lor. ” 

f A 9 

1. “întâi, unde este avânt şi ordine, pentru că din ordine se nasc 
avântul şi virtutea, cum erau cele ale romanilor." (Idem, p.518) Totul se 
face din ordin reglementat. în momente grele nu le lipseşte curajul, pentru 
că ordinele bune le înviorează sufletul şi avântul nutrite de speranţa 
victoriei.” (ibid.) 

2. Cei care n-au disciplină, ci numai elan, “nereuşind să învingă cu 
primul avânt şi acel avânt al lor în care sperau nefiind susţinut de o virtute 
ordonată, nemaiavând în ce se încrede, n-au reuşit." (Idem, p.518) 

Accidentele (evitarea sau folosirea lor). Prin ordine şi disciplină se 
ţine armata în mână, pentru a nu te dezorganiza accidentele 
(neprevăzutul). “Şi totuşi, un bun căpitan trebuie să facă două lucruri: întâi 
să încerce a zdrobi inamicul cu vreuna din invenţiile lui, apoi să fie pregătit 
ca, fiind făcute de inamic contra lui, să le poată descoperi şi să le 
zădărnicească.” (Idem, p.462) 

Disciplina este regulatorul elanului şi al energiei pe care le valorifică. 
Chiar când intervin anumite lucruri neprevăzute, este mai bine să continui 
ordinul, decât să eziţi. (Idem, p.428) Intimidarea, provenită din cauza 
nehotărârii sau a imprudenţei, te face să spui şi să faci lucruri care nu 
trebuie. 





















Diverse stiluri de luptă politică 


326 


4.8. Acţiune preventivă 

Acţiune preventivă de economisire a forţei proprii. Acţiuni preventive 
pentru stăpânire: dezarmarea supuşilor , împărţirea teritoriilor supuse, 
întreţinerea vrajbei , distrugerea fortăreţelor etc. întreţinerea vrajbei între 
cei care împiedică ascensiunea. Orice acţiune să fie făcută preven ti v şi nu 
sub imperiul constrângerii. “O republică sau un prindpe trebuie să arate că 
face pentru liberalitate ceea ce necesitatea îl constrânge. (Idem, p.256) ^ 
Unirea determinată de primejdii exterioare. “Asaltarea unei cefăf/ 
neunite pentru a o ocupa prin intermediul dezunirii sale, este hotărârea 

contrară." (Idem, p.378) a „ 

Evitarea jignirilor publice sau particulare. O înjurătură mai mare nu 
se poate compensa cu o satisfacţie mai mică, fiindcă ambiţia sau amorul 
propriu rănit întunecă. “Un principe nu trăieşte singur intr-un principat cât 
timp trăiesc cei care n-au fost jefuiţi." (Idem, P-411 ) Prudenţ a şi în această 
privinţă este necesară. Ofensa lui trebuie evitată. “Deci, este necesar sau 
să nu ofensezi niciodată pe cineva sau să-i ofensezi în acelaşi timp, apoi 
asigură-i pe oameni şi dă-le motiv de a-şi călăuzi şi reţine gândurile. 
(Idem, p.245) în general, comportarea lui trebuie să fie astfel încât să evite 
a se face odios: să nu fie rapace, uzurpator, afemeiat, uşuratic, 
nestatornic, nehotărât etc. 

Dezarmarea invidiei: 

- Prin largheţe , oferind puterea concurenţilor tăi pentru a vedea ca tu 
nu eşti ros de ea şi că nu vrei să acţionezi după bunul plac. “Nec quiquam 
— spune Titus Livius — de maestate sua detractum credebant, quod 
mestate eius concessisent." (Opul Conienilor) 

. prin înlăturarea naturală sau fortată a concurenţilor (cazul Moise). 
“Pentru a învinge această invidie nu există remediu decât moartea celor 

care o au" (Machiavelli - Discorsi, p.415) ! 

“Conchid, deci, întorcându-mă la a fi temut sau iubit, că iubind 
oamenii la locul lor, iar principele fiind temut, un principe înţelept trebuie 
să se întemeieze pe ceea ce este al său, nu pe ceea ce este aţ altuia. 
trebuie numai să se străduiască a scăpa de ură, cum s-a spus.’ (Idem, 
p.80) Acest lucru este necesar mai ales atunci când sunt vărsări de sânge 

inutile. „ , , .■ 

Evitarea ameninţărilor . “In ce priveşte sângele, sunt mult mai 
periculoase ameninţările decât execuţiile, ba chiar ameninţările sunt foarte 
periculoase, iar în execuţii nu este nici un pericol, fiindcă cine e mort nu se 
poate gândi la răzbunare; cei care rămân în viaţă, de cele mai multe ori se 
gândesc la tine. Dar cel care este ameninţat şi se vede silit de o 
necesitate fie a face, fie a pleca, devine un om foarte periculos (laem, 
p.416) Cazul Alecu Cantacuzino la Congresul studenţesc de la larg 

Mureş. w _ . a 

Fvitarea provocărilor . Un conducător trebuie sa se ferească ae * 
provoca, “fiindcă niciodată nu poate jefui pe cineva într-atât încât să nu- 
rămână un cutit ca să se răzbune; niciodată nu poate dezonora pe cme 
într-atât încât să nu-i rămână un suflet încăpăţânat de răzbunare, 
despre onoarea care se ia oamenilor, aceea a femeilor este cea m 
importantă” (Idem, p.416) Şi aici, recomandările nu sunt din morala, ci ai 
necesitate. 


327 


Constantin Papanace 


Provocările inutile . “Desconsiderarea şi exprimarea nepotrivită 
generează ură contra celor care o folosesc, fără nici un folos pentru ei." 
Ceea ce s-a spus la Târgu Mureş. Terorism verbal, imprudent şi inoportun. 

Acţiunea de captare a inamicilor . “Spun numai aceasta, că acei 
oameni care la începutul unui principat fuseseră inamici, sunt de calitate, 
si că pentru a se menţine au nevoie de sprijin şi totdeauna principele şj-i 
poate câştiga cu foarte mare uşurinţă; şi ei în cea mai mare măsură sunt 
forţaţi a-l servi cu credinţă, cu cât ştiu că le este mai necesar să se 
şteargă cu fapte acea părere sinistră ce o avea despre ei şi astfel 
principele are totdeauna mai mult folos decât de la cei care, servindu-l cu 
siguranţă, neglijează lucrurile sale.” (Maschiavelli - Principele, p.97) Deci, 
mulţumirea foştilor inamici decât a amicilor . “Şi, discutând bine, cu acele 
exemple antice şi modeme, motivul acesta, va vedea că e mult mai uşor 
să-şi facă amici pe acei oameni care mai înainte se mulţumeau cu statul, 
si totuşi îi erau inamici, decât cei care, pentru că nu erau mulţumiţi, i-au 
devenit amici şi au consimţit a-l ocupa." (ibid.) 

Angajarea celor două părţi (partide) . “Şi pentru că oamenii, când li 
se face bine de la cei care aşteptau răul, se obligă mai mult faţă de 
binefăcătorii lor, poporul devine îndată mai binevoitor decât când fusese 
condus în principat cu favorurile sale." (Idem, p.53) 

Noi nu am ţinut seama de acest principiu. în schimb, germanii au 
ţinut, prin faptul că au constituit o surpriză favorabilă pentru lumea veche. 
“Consider numai că un principe are nevoie să aibă ca amic poporul. Altfel, 
nu există remediu." (ibid.) 

Scoaterea unui om din situaţia rea pentru a ţi-l face adept, 
înarmarea unor oameni dezarmaţi arată încrederea în ei şi ţi-i faci amici. 
Dezarmarea unor oameni înarmaţi arată neîncrederea şi ţi-i faci inamici. 
(Idem, cap.XX) Aceasta nu înseamnă ingratitudine. Ingratitudinea a fost un 
lucru obişnuit în istorie. “Acest viciu al ingratitudinii se naşte fie din 
avariţie, fie din suspiciune." (Machiavelli - Discorsi, p.104) Ieşea din 
demagogie, din invidie sau din instinct de siguranţă pentru libertate? 

Supapa de siguranţă . Prevenirea unui lucru faţă de o forţă mai 
puternică, prin cedarea de bună voie, prietenească , decât utilizarea forţei. 
Supapa de siguranţă pentru amortizarea unor tendinţe: “şi când aceste 
sentimente nu au unde să se reverse, în mod obişnuit recurg la moduri 
extraordinare care ruinează o republică." (Idem, p.159) Este o amăgire 
necesară. 

Drumul de mijloc este arma principală a stilului amoral (raţional). 
Formează axa întregului arsenal, fiindcă lipsa de pasiune, precum şi 
cântărirea argumentelor pro şi contra duc la soluţii moderate. Prin aceasta 
rămâne mereu în actualitate, adică adaptat şi, implicit, permite acţiunea, 
mai ales că nu are nici piedicile de ordin moral. 

Simţul măsurii este recomandabil. “Să nu caute a avansa [...] fiindcă 
necesităţile nu-l constrâng să aibă mai multă putere." (Machiavelli - 
Discorsi, p.304) 

Cursa întinsă . “Când se vede că face o mare greşeală unui inamic, 
trebuie să se creadă că s-a înşelat.” (Idem, p.535) 

Prin acest simţ al măsurii (prudenţa), acest stil se diferenţiază de cel 
eroic (nu insolent) care nu calculează, ci vrea victoria totală. în această 


























Diverse stiluri de luptă politică 


328 


năzuinţă se include însuşi germenul prăbuşirii sale eroice. Are loc setea 
de putere. Beţia de putere este o noţiune mai largă, fiindcă şi cineva care 

nu este erou poate să o aibă. v 

Pasiunile şi lipsa de virtute predispun la greşeli. “Trebuie să se 
considere că greşesc cu atât mai mult cei care, din cauza virtuţii minore, 
se lasă târâti de pofta şi de pasiunile lor." (Idem, p.395) 

Moderaţia. “Nici exces pentru a fi iubit şi nici cruzime pentru a fi 
temut; fiindcă ambele aduc ruina; dar aceasta este greu de realizat. 

Si nu se poate ţine exact calea de mijloc, fiindcă natura noastră nu o 
permite, dar este necesar ca aceste lucruri să ajungă a se îmblânzi 
printr-o virtute excesivă, cum făceau Hannibal şi Scipione.” (Idem, p.477) 

Natura omului este părtinitoare. “Aşa cum nu este adevărată opinia 
că, a tine cetăţile, trebuie să le ţii dezbinate [...] vreau să vorbesc de 
inutilitatea de a ţine dezbinate ţinuturile pe care le guvernezi. In primul 
rând, este imposibil să se menţină cele două părţi amice, sau principe sau 
republică, spre a le guverna. Fiindcă e dat de la natura oamenilor să 
aleagă o parte în orice lucru împărţit şi să-i placă mai mult unul sau altui: 

(Idem, p.443) . . 

O instituţie care funcţionează prin intermediul multor oameni poate 
adopta politica divizării tocmai pentru faptul că aici intervine sentimentul 

unui singur om. ... 

Observarea drumului de mijloc se poate face şi in timp, cercetând 
trecutul. “Cine vrea să vadă ce va fi, să ia în considerare ce a fost, pentru 
că toate lucrurile lumii, în orice timp, îşi au propria verificare cu timpurile 
antice." (ibid.) Raţiunile se observă în timp. 

Drumul de mijloc: “Dar oamenii o apucă, desigur, pe mijloc^ căci 
celelalte drumuri sunt foarte dăunătoare, fiindcă nu sunt nici toţi răi, nici 
toti buni.” (Idem, p.280) 

Salturile bruşte produc dezorientări şi rup o baza durabila; se pierd 
aliaţi. “A sălta de la umilinţă la trufie, de la milă la cruzime, fără mijloacele 
cuvenite, este un lucru imprudent şi inutil. (Idem, p.239) 

A se păstra rezerva : “Nu trebuie să fie puse în pericol tot norocul şi 
toate forţele; şi, pentru asta, a-ţi feri paşii este adesea dăunător." (Idem, 

p 194) 

Nedezvăluirea intenţiilor . Drumul de mijloc camuflează intenţiile, 
întrucât nu este excentric şi se poate orienta în direcţii opuse. Aceasta 
poate permite si adoptarea stilului adversarului . 

Calculul să fie permanent. “Trebuie, aşadar, ca oamenii, in orice 
partid, să ia consideraţie defectele şi primejdiile aceluia şi să nu-i 
surprindă când este mai primejdios decât util.” (Idem, p.259) Existenţa a 
mai mult de două forţe divergente face posibilă manevra pentru frână. 

Folosirea contrastului pentru lovituri indirecte: “Cine vrea o funcţie, 
să nu fie dată unui josnic sau unui rău, ci s-o facă a fi cerută sau „de unu 
foarte josnic şi foarte rău sau de unul prea nobil şi prea bun. (Idem, 

“O republică, între rânduielile sale, trebuie să o aibă şi pe aceasta 
de a veghea ca cetăţenii săi, sub umbra binelui, să nu poată face rău, iar 
ei să aibă acea reputaţie care să fie de folos şi să nu dăuneze liberia n, c 
şi cum în locul său ar fi disputată de voi. (Idem, p.247) 


329 


Constantin Papanace 


General si particular . “Oamenii se înşeală mult în lucrurile generale, 
în cele particulare nu într-atât." (Idem, p.248) 

Adaptarea si anacronismul sunt în funcţie de felul cum este adaptat 
drumul de mijloc. “Am considerat de mai multe ori că pricina ghinionului şi 
a norocului oamenilor este confruntarea modului lor de a proceda cu 
vremurile [...] Dar acela greşeşte mai puţin şi are un noroc mai prosper 
care confruntă, cum am spus, timpul cu felul său şi totdeauna procedează 
după cum îl sileşte natura.” (Idem, p.444) Adaptarea la situaţiile din 
prezent. Mario Capitolino, în timpul lui Syla ar fi fost mare. 

Schimbarea de mentalitate se face încet şi de aici rezultă 
necesitatea adaptării . Dar, pentru a ieşi din cercul vicios, trebuie ca în 
orice adaptare să se manifeste şi forţele înnoitoare , căci altfel se produce 
anchilozarea. în acest sens acţionează drumul de mijloc: evoluţie 
organică . 

“Cine vrea să altereze o republică trebuie să ia în considerare 
subiectul ei.” (Discorsi, p.440) “Totuşi, este nevoie, dacă vrei să ai 
autoritate într-o republică, şi să-i dai o formă rea, să găseşti materia 
dezorganizată de timp şi, puţin câte puţin şi din generaţie în generaţie, să 
fie condusă la dezordine.” (Idem, p.443) In orice măsură, a ţine cont de 
realitate este condiţia principală, chiar când această măsură este cel mai 
bine intenţionată. “Pentru că este cu atât mai greu şi mai periculos să vrei 
să faci liber un popor care vrea să trăiască sclav, cu cât este să vrei a 
face sclav un popor care vrea să trăiască liber.” ( ibid.) 

Adaptarea perfectă asigură continuitatea . Totuşi, discontinuitatea 
este inevitabilă din timp în timp, pentru că “variaţia sectelor şi a limbilor, 
împreună cu accidentul diluviilor sau al pustei, stinge memoria lucrurilor." 
(Idem, p.306) 

O credinţă nouă are în mod firesc tendinţa de a combate situaţia 
existentă. Este’înmugurirea noii vieţi. Instinctiv, se simte că nu se poate 
naşte fără distrugerea celei vechi. 

4.9. Simţul măsurii 

Simţul măsurii şi drumul de mijloc pot face combinarea elementelor 
divergente chiar în acţiune: 1) oamenii de încredere care te iubesc: gradul 
credinţei şi situaţiei; 2) nemulţumiţii din aceeaşi situaţie. 

Şi în materie de stăpânire păstrarea măsurii dă rezultatele cele mai 
bune. “Drumul de mijloc face ca meritul să fie unitatea de măsură." 
(Frederic cel Mare - Examen du Prince, p. 161) 

Oprimarea celor stăpâniţi de un rezultat contrariu. “Ce virtute dă 
oamenilor dragostea de libertate şi este periculos şi nedrept a o reprima." 
(Idem, p.178) în general, cruzimile rămân ineficace când sunt îndreptate 
împotriva mulţimii. “Şi cu cât se foloseşte mai multă cruzime, cu atât 
principatul devine mai slab. Astfel că cel mai bun remediu pe care îl are 
este să caute a-şi face poporul prieten." (Machiavelli - Discorsi, p.179) 

Deportările, sistem de schimbări radicale, strămutări de populaţie 
etc.: “aceste moduri sunt foarte crude şi duşmane oricărei trăiri creştine şi 
umane.” (Idem, p.200) 

Legile , în general, reprezintă drumul de mijloc şi orice încălcare a lor 
arată o deviere. 
































Diverse stiluri de luptă politică 


330 


Compensaţia în succesiune a puterii: “după un principe excelent se 
poate menţine un principe slab; dar după unul slab nu se poate menţine 
nici o domnie cu altul slab." (Idem, p.188) 

Serviciul unde este necesar . “Nu trebuie ca cetăţenii care au avut 
onoruri mai mari să fie dispreţuiţi de cei mai mici.” (Idem, p.222) Fiecare 
serviciu este mare dacă se prestează la timpul şi la locul cuvenite. 

De multe ori, victoria este preferată norocului, “că acea victorie s-a 
născut nu din virtutea aceluia, ci datorită norocului sau laşităţii inamicului 
sau din prudenţa altor conducători care au fost cu el în acea acţiune.” 
(Idem, p.203) 

Puterea umilinţei . “înşelându-se de multe ori, oamenii credeau că 
vor învinge trufia cu umilinţa.” (Idem, p.330) 

Măsura si echilibrul sunt caracteristicile oamenilor mari. Ei sunt feriţi 
de beţia puterii. De exemplu, Camilo, care a spus: “nu m-a făcut curajos 
dictatura şi nici laş exilul.” “De unde se vede că oamenii mari sunt mereu, 
în orice împrejurare, ei înşişi; şi dacă ea se schimbă, fie exaltându-i, fie 
asuprindu-i, ei nu se schimbă, ci ţin mereu sufletul tare şi în aşa fel unit cu 
modul lor de a trăi, încât fiecare realizează uşor că norocul nu are nici o 
putere asupra lor. Altfel se conduc oamenii slabi; pentru că devin vanitoşi 
şi se îmbată la noroc, atribuind tot binele ce-l au acelei virtuţi pe care nu 
au cunoscut-o niciodată. De unde rezultă că devin insuportabili şi odioşi 
pentru toţi cei din jurul lor. De care apoi depinde subita variaţie a norocului 
(sorţii) care, înrăutăţindu-se, pricinuieşte subit căderea în celălalt defect şi 
devin laşi şi abjecţi. De aici rezultă că principii făcuţi astfel se gândesc în 
împrejurări grele mai mult să scape decât să se apere, ca cei care, din 
cauză că au folosit rău norocul, sunt nepregătiţi pentru orice apărare." 
(Machiavelli - Discorsi, p.502) 

4.10. Păstrarea principiilor iniţiale 

Păstrarea principiilor iniţiale dă totdeauna soliditate sistemului. De 
asemenea, revenirea la ele, după rătăcire, aduce întremare. Renovarea se 
poate face prin revenirea la principiul iniţial. “Modul de a-i reînnoi este, 
cum s-a spus, a-i readuce la principiile sale. [...] A vrea ca o sectă sau o 
republică să trăiască mult, este necesar adesea s-o aduci înapoi la 
principiul său.” (ibid.) 


4.11. Evitarea luptei 

Evitarea luptei (neangajarea), când nu ai interes, deci temporizare. 
Dar sunt şi cazuri când nu se poate evita, “pentru că un căpitan nu poate 
începe lupta când adversarul vrea oricum să o facă." (Idem, p.446) 

Situaţia cea mai nefericită este când nu se poate duce nici una la 
îndeplinire. “Dintre toate statele nefericite, cel mai nefericit este acela al 
unui principat sau al unei republici care are hotare mici, astfel încât nici nu 
poate primi pacea, nici susţine războiul.” (Idem, p.365) 

In judecarea şi aprecierea lor nu este necesară metoda mijlocie, 
fiindcă este dăunătoare. 


331 


Constantin Papanace 


4.12. Judecarea situaţiei adversarului 

Judecarea situaţiei adversarului din punctul lui de vedere. 

“Un căpitan prudent trebuie să-i silească pe soldaţii săi să lupte şi 
pe cei inamici să-i întoarcă.” (Idem, p.453) 

Este necesară stabilirea mobilului adversarului şi specularea lui. De 
exemplu, la atacarea unei cetăţi “trebuie, pentru a mă întoarce la primele 
cuvinte, ca un căpitan, când asaltează un loc, să se străduiască cu toată 
sârguinţa a le suprima apărătorilor ei această necesitate şi, drept 
consecinţă, încăpăţânarea lor, promiţând iertare, dacă le este teamă de 
pedeapsă, iar dacă le-ar fi teamă de libertate, să le arate că nu merge 
contra binelui comun, ci contra unor ambiţioşi ai cetăţii." (Idem, p.455) 

Cunoaşterea poziţiei inamicului este esenţială. “Epaminonda tebanul 
spunea că nimic nu este mai necesar şi mai util unui căpitan decât 
cunoaşterea hotărârii şi partidele inamicului." (Idem, p.469) 

4.13. Corupţia 

Corupţia roade însăşi temelia şi aduce în primul rând, pe lângă 
dezordine, şi pierderea libertăţii. Legile bune nu dau rezultate într-un 
mediu corupt. “Un popor corupt ajuns la libertate se menţine liber cu foarte 
mare greutate.” (Idem, p. 181) 

Blidul de linte . Uşurinţa în corupţie pentru avantaje meschine sau 
ambiţii mărunte. în state corupte, judecarea evenimentelor nu se poate 
face; “acestea, de multe ori, dacă nu sunt dezbătute de oameni excelenţi, 
sunt contrare oricărui adevăr. Fiindcă oamenii excelenţi sunt foarte 
duşmăniţi în republicile corupte, în timpurile liniştite, fie din invidie, fie din 
alte motive ambiţioase." (Idem, p.362) 

Generozitate si despre zgârcenie . “Nici risipitor şi nici zgârcit. în faza 
când ai puterea, risipa este dăunătoare. în faza când vrei să o cucereşti, 
este bine să fii considerat generos şi nu zgârcit. Cezar a fost generos 
când trebuia să ajungă să cucerească principatul Roma. După ce a ajuns, 
dacă n-ar fi fost temperat, ar fi distrus acest imperiu." (Idem, cap.XVI) 
Aceste calităţi sau defecte sunt relative, fiind în funcţie de momentul când 
se practică. Totuşi, şi aici simţul măsurii se potriveşte acestui stil. 

4.14. Arma simulării 

Arma simulării, recomandată şi admirată. Exemplu, lunio Bruto. “Din 
exemplul acestuia au de învăţat toţi cei care sunt nemulţumiţi de un 
principe: ori trebuie mai întâi să-şi măsoare şi să-şi cântărească forţele ori, 
dacă sunt atât de puternici încât pot să se încaiere cu duşmanii lor şi să le 
declare deschis război, trebuie să intre pe acest drum, lipsit de pericol şi 
mai onorabil. Dar dacă sunt în aşa fel încât nu le pot declara război 
deschis, fiindcă forţele lor nu sunt destul de numeroase, trebuie să caute 
cu toată sârguinţa să şi-i facă prieteni; şi la acest fapt să ajungă prin toate 
căile pe care le consideră a fi necesare. Această amabilitate te face mai 
întâi să trăieşti sigur şi, fără a purta vreun pericol, te face să te bucuri de 
norocul acelui principe împreună cu el şi îţi aduce orice comoditate de a-ţi 
satisface sufletul.” (Idem, p.408) 















Diverse stiluri de luptă politică 


332 


Se recomandă, prin urmare, drumul deschis (drept) ca fund cel mai 
onorabil atunci când există forţă şi, prin aceasta, se înclină în domeniul 
moral. Deci, nu este amoral. Dar intervine necesitatea. Aşadar, Machiavelli 
este: 

1. Pentru deschis, când ai forţă; 

2 . Pentru a zace total, când nu ai. 

Acest al doilea drum prezintă un dezavantaj dacă se prăbuşeşte 
principele, deoarece cazi odată cu el. Dar un drum de mijloc nu poate 
exista. în această oportunitate s-a bălăcit lumea, cultivându-se părţile rele. 

Mişcarea Legionară este deschisă pentru luptă, deci esenţial diferită. 
Drumul de mijloc este cel mai bun, dar greu de realizat, fiindcă nu există 
decât pro sau contra. 


4.15. înşelăciunea 

înşelăciunea admisă în lupta deschisă. “Cu toate că folosirea 
înşelăciunii în orice acţiune este detestabilă, nu mai puţin în mânuirea 
războiului este lucru lăudabil şi glorioşi şi la fel de lăudat este cel care 
înfrânge inamicul cu înşelăciune, ca şi cel ce-l înfrânge cu forţa. [...] Voi 
spune numai aceasta, că eu nu înţeleg că sunt glorioase acele înşelăciuni 
care te fac să-ţi calci credinţa dată şi pactele încheiate; fiindcă aceasta, 
chiar dacă ţi-a ’ câştigat, uneori, stat şi domnie, cum s-a vorbit mai sus, 
nu-ţi va câştiga niciodată glorie. Dar vorbesc de acea înşelăciune care se 
foloseşte cu acel inamic care nu are încredere în tine şi care constă numai 
în manevrarea războiului; cum a fost cea a lui Hannibal când la lacul din 
Peruggia a simulat fuga pentru a-\ izola pe Consul şi armata romană şi 
când, pentru a ieşi din mâna lui Fabius Maximus, a aprins nuielele din 
coarnele boilor." (Machiavelli - Discorsi, p.528-529) 

Călcarea cuvântului dat , când aceasta a fost obţinută prin forţă, 
pentru că “promisiunile smulse cu forţa nu trebuie respectate. (Căzui 
Postumio după Pacea de la Caudilo.)" (ibid.) Impresionant conflict între 
cuvântul dat si necesităţile patriei. Soluţia: i ertfa. nu poltroneria! 

în ceea ce priveşte călcarea cuvântului dat sub imperiul forţei 

principiul este foarte elastic, fiindcă orice raport între părţi este unul ^ 

forţă . Tratatul rezultat este expresia acestui raport. Nimeni nu încheie 
pace decât forţat de ceva, astfel că trebuie stabilit unde este limita. n 
Romanii au soluţionat magistral cazul “păcii de la Caudilo, 
sacrificându-i pe cei care şi-au luat angajamentele. Din aceasta rezultă ca 
numai prin jertfă se poate ieşi din impas, din dileme insolubile. 

Acest lucru este legat în Mişcarea Legionară de “pedepsirile” celor 
vinovaţi. Jertfa celui care pedepseşte şi nu se sustrage justiţiei. Spălarea 
păcatului prin jertfă. La romani, cazul Regulus: călcându-şi cuvântul da, 
s-a întors să-şi ispăşească greşeala prin jertfă. „ „ 

în tactica satanică nu sunt asemenea preocupări. In cea divin a nu 
contează, fiindcă jertfa fiind esenţialul, le depăşeşte. încredere ^, m 
oamenii loiali pe care i-ai cucerit, decât în trădătorii care, trădându-şi foşţj' 
stăpâni, ti-au înlesnit cucerirea. (Idem, p.179) A se servi de cei “massime , 
care constituie un sfat bun şi nu de cei care se gândesc mai mult la sine ş 
te părăsesc în momentele grele. 


333 


Constantin Papanace 


Această atitudine, cu tot caracterul profund moral, nu izvorăşte totuşi 
din utilitate, întrucât s-a observat că cei slabi, care trădează, nu pot oferi 
punct de sprijin. 

4.16. Forţa exemplelor 

Forţa exemplelor este covârşitoare atât în bine, cât şi în rău. “Cei 
care, mai ales în Roma, au produs aceste efecte bune, au fost Horaţiu 
Code, Scaevola Fabriciu, cei doi Deci, Reulus Atilio şi alţi câţiva care, cu 
exemplele lor rare şi virtuoase, provocau la Roma aproape acelaşi efect 
pe care îl aveau legile şi ordinele .” (Idem, p.405) Forţa exemplelor este 
operantă şi în viaţa de toate zilele. Cunoaşterea omului cu care te 
însoţeşti este de primă importanţă! Indicaţii asupra lui sunt multe: 

â) Din familie; 

b) Tovărăşia: “Modurile cele mai bune care se pot considera sunt: a 
fi în compania unor oameni serioşi, cu obiceiuri bune şi reputaţi înţelepţi, 
pentru că este imposibil să nu aibă anumite similitudini cu acela.” (Idem, 

P-511) 

c) Exemple rare. 

Dar şi în sens negativ, răul poate fi mare. Originea păcatelor, de 
cele mai multe ori, vine de aici. Zicătoarea “ peştele de la cap se-mpute" 
conţine mult adevăr. 

“Păcatele popoarelor se nasc de la prinţi [...] pentru că, fiind prinţii 
aceia săraci şi vrând să trăiască bogaţi, erau siliţi să facă multe jafuri şi 
acelea folosite în multe feluri. Şi între alte căi necinstite pe care le urmau, 
făceau legi şi interziceau vreo acţiune, apoi erau primii care dădeau motiv 
de nerespectare a lor, nici nu pedepseau pe vinovaţi, afară numai când 
vedeau că erau foarte mulţi în acest prejudiciu; şi atunci se întorceau spre 
pedeapsă, nu din zel pentru legea făcută, ci din lăcomia de a profita de 
pedeapsă. De unde se năşteau multe inconveniente." (Idem, p.497) 

In virtutea legii imitaţiei , răul se întinde galopant, de sus în jos. Forţa 
exemplului este irezistibilă! Concepţia Căpitanului de viată model se 
bazează pe acest fapt. 

Virtutea . Suportul îl formează tot virtutea. Cu toate acestea, în 
tactica amorală ea este privită şi apreciată obiectiv , şi nu sub aspect 
moral. 

Ambiţia : zgândărirea ambiţiei tulbură fidelitatea. Este suficient să fie 
natură ambiţioasă, adică setoasă de putere. “Pentru că oamenii sunt atât 
de neliniştiţi, încât ori de câte ori se deschide ambiţia lor, uită subit orice 
dragoste i-au purtat prinţului lor pentru umanitatea sa." (ibid.) 

Căpitanul a luat’ măsuri pentru prevenirea sfărâmării blocului 

Văcărestenilor! 

încredere prin compromitere! Amestecându-i şi solidarizându-i cu 
faptele tale. “Executori orbi ai voinţei mele, i-am compromis pe toţi şi, cu 
cât oamenii sunt mai lacomi, cu atât îmi rămân mai ataşaţi." (Aii Paşa, în 
Poqueville, Regeneration de la Grece, vol.1, p.311) 


























334 


Diverse stiluri de luptă politică 

4.17. Păstrarea secretului 

Păstrarea secretului este o armă preventivă esenţială, fiindcă numai 
aşa se poate realiza surpriza. Secretul absolut este cel mai recomandabil. 
Se poate păstra numai în regimurile totalitare. 

A nu comunica intenţia nimănui. în nici un caz, mai mult decât unuia. 
Frână la gură: “Trebuie, aşadar, ca un principe să aibă mare grijă să nu-i 
iasă niciodată din gură ceva care să nu fie plin de cele cinci calităţi 
menţionate mai sus; şi apoi să fie văzut şi auzit tot pietate, tot credinţă, tot 
integritate, tot umanitate, tot religie." (Cap.XVIII) Există un impuls al 
omului, de a se destăinui, care se manifestă cu cât acesta este mai slab. 
De altfel, acest lucru se observă acolo unde sunt slăbiciuni: la femei sau 
copii etc. 

Evreii captau slăbiciunile (cazul Cuza). Mişcarea Legionară repudia 
acest procedeu. 

Pe de altă parte, setea de noutate este un puternic excitant pentru 
divulgarea secretului. Manevrarea acestei tendinţe dă rezultate 
apreciabile. Femeia este cauza discordiei, încurcăturilor, fiindcă ea are 
slăbiciunea de a nu putea păstra un secret şi curiozitatea excesivă de a 
afla noutăţi, precum şi fantezia şi voluptatea intrigii. De aceea, ele sunt 
cauza multor nenorociri: “femeile au fost cauza multor ruine, au provocat 
daune mari guvernanţilor unei cetăţi şi au cauzat multe sciziuni în acelea.” 
(Machiavelli - Discorsi, p.491) Sunt însă şi mulţi bărbaţi cu temperament, 
sensibilitate şi mentalitate feminine, care manifestă aceleaşi capricii, după 
cum, invers, sunt şi femei masculinizate! Ţinuta haiducilor noştri, severă 
faţă de femei, era justificată. 

4.18. Conspiraţia 

Conspiraţia este simptomul cel mai grav al unei situaţii bolnave şi 
anormale, care’arată călcarea peste limită a legilor naturale. “Puţini tirani 
mor fără sânge!” (Idem, p.417) Conspiraţia se face, în general, de către 
cei care au acces la rege etc. Provine şi din beţia puterii : “dar acea 
lăcomie de dominare, care-i orbeşte, îi orbeşte şi manevrarea acestei 
întreprinderi; fiindcă, dacă ar şti să facă această răutate cu prudenţă, ar fi 
imposibil să nu reuşească. Trebuie, deci, ca un principe care vrea să se 
păzească de conspiraţii, să se teamă mai mult de cei cărora le-a făcut 
prea multe plăceri decât de cei cărora le-a adus mai multe injurii. [■■■] 
Fiindcă aceia sunt lipsiţi de comoditate, ceilalţi te părăsesc." (Idem, p.420)^ 

De multe ori, conspiraţia îşi are originea în fantezia bo lnăvicioasa 
(năluci: anecdota cu măgarul care s-a speriat de umbra urechilor sale). 
“Sunt acele false închipuiri de luat în seamă şi de a avea respect de ele, 
cu prudenţă; cu atât mai mult, cu cât este uşor să le ai. Fiindcă cine are 
conştiinţa pătată, crede uşor că se vorbeşte de el: poate simţ'ţ o vorbă, 
spusă cu un alt scop, care îţi tulbură sufletul şi să creadă că e spusa 
asupra cazului tău.” (Idem, p.432) 

Neajunsurile conspiraţiei sunt imense şi când aceasta reuşeşte şi 
când nu reuşeşte, fiindcă ele rod siguranţa, care este condiţia esenţiala 
pentru creaţie (opera pozitivă). Ele menţin spiritul negativ. 


335 


Constantin Papanace 


4.19. Tehnica sfătuitorului 

Tehnica sfătuitorului. Asigurarea unei selecţii serioase a sfătuitorilor 
este o bază solidă de plecare. “Este, deci, lucru cert că cei care sfătuiesc 
o republică şi cei care sfătuiesc un principe sunt puşi în aceste necazuri; 
pentru că, dacă nu sfătuiesc lucrurile care li se par lor folositoare fie 
pentru cetate, fie pentru principe, fără respect, ei lipsesc de la oficiul lor; 
dacă le consiliază (recomandă), ei intră în pericolul vieţii şi al statului, fiind 
toti orbi de a judeca sfaturile bune şi rele despre scop. Şi, gândind în ce 
fel ar putea scăpa sau de infamie sau de pericol, nu văd altă cale decât să 
ia lucrurile moderat şi să nu ia nici una pentru însărcinarea sa şi să-şi 
spună părerea fără pasiune şi să o apere cu modestie, fără pasiune. Astfel 
că, dacă cetatea sau principele o urmează, să o urmeze voluntar şi să nu 
pară că a fost trasă din insistenţa sa.” (Idem, p.516) 

Cei care tac nu-şi fac datoria: “Alt sfat nu cred că se poate da 
oamenilor în această privinţă, fiindcă, sfătuindu-i să tacă şi să nu-şi spună 
părerea, ar fi un lucru inutil republicii şi principelui lor şi nu ar scăpa de 
pericol, fiindcă în scurt timp ar deveni suspecţi.” (Idem, p.517) Exemplu: 
cazul lui Perseu - sfătuirea la timpul oportun . “Spunându-i cineva greşelile 
făcute, a replicat: <Trădătorule, deoarece ai întârziat să mi-o spui, acum 
când nu mai am remediu asupra acestor vorbe, îl voi omorî cu propria 
mână.> Şi astfel acela a avut pedeapsa că a stat tăcut când trebuia să 
vorbească şi a vorbit când trebuia să tacă. Nu scapi de pericol când nu ai 
dat sfatul." (ibid.) 

Oameni potriviţi vremurilor : “Adevărata virtute se află în vremurile 
grele; iar în vremurile bune au favoare mai mare nu oamenii virtuoşi, ci cei 
bogaţi sau cei care au relaţii (rude)." 

’ Cunoaşterea si încrederea reciprocă . “Este necesar ca el să vrea să 
câştige o bătălie, să facă armata, să aibă încredere şi între ei şi în 
Conducătorul lor. ” 

Sfătuitorul trebuie să cunoască bine temperamentul celui pe care îl 
sfătuieşte, precum şi modul lui de a acţiona. Ţinând seama de acest lucru, 
el poate fi util, ajutându-l la menţinerea echilibrului . în orice caz, el trebuie 
să ajute această menţinere sau chiar să o restabilească, accentuând în 
direcţia slabă. Pe lângă un conducător viteaz , care însă, din calcul şi prin 
sforţări este prudent, trebuie, ca bază, afirmată prudenţa şi viceversa. Un 
conducător şi un sfătuitor de aceeaşi esenţă temperamentală, produc 
dezechilibru.’ Cazul Căpitanul - Alecu Cantacuzino. Fiind elemente de 
completare, trebuie să fie, prin esenţă, diferiţi. 

După cum organismul cere lucruri pe care nu le are, tot aşa şi aici 
este necesar sfătuitorul. între ei există aderenţe care se fac printr-o latură 
de afinitate sufletească, dar ca şţji trebuie să fie deosebiţi. Sfătuitorul se 
naşte , ca şi conducătorul. Legătura între aceste două funcţii trebuie să se 
facă prin încredere şi curăţenie sufletească. Acest lucru se realizează 
când fiecare îşi cunoaşte necesitatea organică pe care şi-o satisfac 
reciproc în actul conducerii. Aşadar, conducătorul are misiunea de a alege 
Şi hotărî, sfătuitorul de a prezenta organizat, complet şi obiectiv lucrurile. 
Pasiunea lui trebuie să fie nu atât pentru chestiuni de conservare, despre 
care aminteşte Machiavelli, ci pentru faptul că concluziile lui rezultă 
dintr-un temperament şi stil deosebite. Or, aceste lucruri, dacă nu sunt 






















Diverse stiluri de luptă politică 


336 


aplicate integral în evoluţia evenimentelor, devin disonante. în acest caz, 
sau el se substituie în fapt conducerii sau, dacă este conducătorul sfătuit 
care decide, atunci nu trebuie forţat prin susţineri pasionante. în cazul în 
care, totuşi, sfătuitorul este pasionat, atunci este necesar, pentru 
contrabalansare, să fie restabilit echilibrul prin alt sfătuitor, pasionat în altă 
direcţie. Aceasta însăşi atinge însăşi esenţa actului de sfătuire care, 
ţinând seama de natura omenească, trebuie să fie cât mai discret şi intim.' 
Acest mediu propice nu se poate crea decât dacă sfătuitorul renunţă la 
partea spectaculoasă a puterii sale de influenţă şi are voluptatea puterii 
discrete. Acestea sunt aşa-zisele “eminenţe cenuşii”, care sunt scoase din 
tăcere de către istorici. Contribuţia lor iese în evidenţă mai târziu. Ei nu se 
pot bucura de ea. Poate nu apare niciodată. Multe gânduri şi fapte ale lor 
împodobesc pe alţn. Acesta este destinul lor şi ei sunt născuţi pentru un 
asemenea destin. îşi îndeplinesc funcţia în modul cel mai natural. Poate 
conştiinţa este singurul lor reazem. 

Stilul machiavellic, în esenţa lui, este prin excelentă stilul 

sfătuitorului. 


5. Caracterizări 

Tactica amorală, raţională, este în concepţia tactică a naturii şi 
pentru aceasta ea nu are nici o preocupare etică. “Natura nu cunoaşte nici 
o normă etică. Legile naturale sunt îndeplinite în stare etică indiferentă" 
(Mensching - Gut und Bdse im Glaube der Volker, p.8). Primează 
necesitatea . Ea este la limita acestei sfere, chiar când are preocupări 
morale. “Rezultatul este unicul judecător pământean." (Hitler, p.377) 
Aceasta echivalează, în fond, cu “scopul scuză mijloacele". 

De ce Machiavelli n-a fost atacat în scrierile national-socialiste, cu 
toate că el ar fi fondatorul spiritului democratic modern? Poate fiindcă 
conţine elemente de tactică utilizate şi de ei ca premise . Numai tăcerea îl 
învăluie. 

Lipsa de pasiune . înlocuirea pasiunii cu preocupări legate de 
obiectivitate . Dar prin aceasta se seacă seva creaţiei şi se mărgineşte 
numai la administraţie. Secolul al XlX-lea a fost propriu acestui stil. 

Luciditatea este proprie stilului amoral, dar tocmai aceasta este o 
frână de elanuri cu avantajele şi dezavantajele ei. Se naşte un realism, 
uscat ; din cauza aceasta îi lipseşte şi elanul de mari creaţii. Realismul lui 
excesiv şi luciditatea îi luau orice tendinţă de îndreptare. “Trebuie să 
presupunem - spune Wicquefort - că el spune aproape pretutindeni ceea 
ce fac prinţii şi nu ceea ce ar trebui să facă.” (Frederic cel Mare, citat din 
prefaţa la AntiMachiavelli, p.X) 

Cartea lui Machiavelli ar părea că are contradicţii. în realitate însă 
se explică contradicţiile pe care le reflectă însăşi viaţa. Este contradicţia 
stilurilor de luptă. (55, VIII) Dogmatizează crima . Un cinism 
înspăimântător! Este primejdios, fiindcă “există ceva epidemic în modul de 
a gândi.” (Frederic cel Mare, p.63) 

Beţia puterii este mai puţin pregnantă la acest stil, dar tocmai din 
cauza aceasta nu are nici exuberanţa şi elanul marilor înălţimi. înclină spre 
ideologie - forme. Raţionalismul fiind esenţial la acest stil, el se dezvoltă, 


337 


Constantin Papanace 


cu tot oportunismul său, mai mult în forme şi se depărtează de forţa de 
legătură, care este capacitatea de pătrundere psihologică. 

Principiile machiavellice au fost adoptate fiindcă ele dădeau o linie 
clară de acţiune în haosul epocii sale stârnit de considerente morale şi 
ipocrizii greţoase. A fost însă şi descreştinarea Europei. Tentativa era 
foarte atractivă, întrucât omul are predispoziţii de a avea cât mai multe 
arme la îndemână spre a învinge fără să fie constrâns de a rămâne într-un 
cadru moral. Poate să fie şi un rezultat al amestecului. “Oamenii care nu 
moştenesc cu sângele lor idealuri predestinate nu sunt nici morali, nici 
imorali, ci simplu “amorali". Dacă am voie pentru scopul meu să folosesc 
un cuvânt la modă: ei sunt dincoace de bine şi de rău.” ( Idem, p.360) 

înţelesul peiorativ al machiavellismului a rezultat şi din influenţa 
iudaică (mentalitatea corciţilor). 

Tactica amorală are un caracter obiectiv . Această obiectivitate însă, 
care are la bază ideea romană a “raţiunii de stat ”, izvorâtă din pasiunea 
pentru ţară, a fost invadată de raţionalismul iudaic ce nu mai este obiectiv , 
ci profund subiectiv prin răutatea şi sadismul introduse. Astfel desfigurat 
acest stil, s-a născut noţiunea peiorativă a machiavellismului aşa cum este 
în general cunoscut. în fond, stilul machiavellic cere în raport interior 
sănătate, iar în raport exterior oportunitate. 

Concepţia de stat britanică reprezintă amoralitatea machiavellică. 

Palmerston spunea: “ Anglia nu are nici amiciţii, nici vrăjmăşii eterne. 
Numai interesele ei sunt neclintite.” Utilitarismul cel mai feroce cu toată 
sulemeneala aristocratică şi tradiţională. 

Pe acest temperament flegmatic, sănătos, si-a găsit teren cinismul 

iudaic cu spiritul lui dizolvant si rapace. 






















Diverse stiluri de luptă politică 


338 


V. STILUL EROIC 

1. Telul 

> 

Ca şi stilul amoral, stilul eroic nu este cristalizat pe o traiectorie cu 
finalitate religioasă. El este o respiraţie naturală, temperamentală. Clocotul 
de viaţă, dăruirea şi dispreţul de moarte formează traiectoria sa. Avânt orb 
pe aripile părţii sănătoase din om, cu ideea de nemurire în subconştient si 
fără cunoaşterea învierii. Forma acestei nemuriri este gloria , care 
formează şi centrul de greutate . Lipsit de o finalitate religioasă, adesea ia 
caracterul de sport. Voinţa activă este imboldul principal. Drumul drept 
este cel preferat, fiind natural. Exuberanţa influenţează mai mult decât 
calculul pentru urmărirea unui scop. Este prin excelenţă ofensiv, fiind 
dezlănţuirea forţelor primare din om, nealterate şi alambicate prin filtrul 
raţiunii. Deci, voluptatea dăruirii, indiferent pentru ce scop, pentru glorie 
“Dintre toate sentimentele măreţe de care este umplut pieptul omenesc in 
învălmăşeala fierbinte a luptei, vrem numai să mărturisim că nimic nu este 
atât de puternic şi statornic ca setea sufletului de glorie şi onoare.” 
(Clausewitz, p.43) 

Istoria nu înregistrează decât faptele bune, peste cele rele aşterne 
uitarea. Această pasiune este înnăscută în sufletele nobile. “Platon spune 
că ultima pasiune a înţelepţilor este iubirea de glorie. Iubirea de glorie este 
înnăscută în sufletele nobile, se foloseşte numai pentru a însufleţi şi a 
aţâţa.” (Frederic cel Mare, p.62) 

Dorinţa de glorie împinge la căutarea luptei şi purtarea ei cu 
seninătate. “Eroul este preot” (Nietzsche) 

“Cu piept călit de fier / şi sufletul de crin.” (Radu Gyr) 

Prospeţimea de viaţă dă gesturilor respiraţie generoasă. Experienţa 
înfrânează. Un erou se consumă în experienţă (se potoleşte). Neezitarea 
în faţa primejdiei. Impuls de înfruntare. 

Voluptatea de necunoscut este caracteristică pentru acest stil 
dinamic şi ofensiv, după cum teama de necunoscut este apanajul stilurilor 
de luptă lipsite de vigoare sau împotmolite în calcule care temporizează şi 
taie elanul. 

Riscul este elementul său, respiraţia sa. “Pentru a obţine mari 
succese, trebuie riscat ceva”, spune Moltke. Voluptatea riscului însă nu 
izvorăşte din judecată, ci din sentiment, adică din inimă. Este o respiraţie 
naturală ş/ această respiraţie dă însuşi sufletul eroic care animă acest stil 
de luptă. în toiul acestei lupte, în care se dezlănţuie toate instinctele de 
viaţă, dispare sentimentul uman şi, prin aceasta, se alunecă pe terenul 
amoral al luptei pe viaţă şi pe moarte, folosind toate mijloacele. Mai mult 
ca oriunde, războiul oferă acest cadru, “...căci în lucruri atât de 
primejdioase cum este războiul, greşelile care se nasc din blândeţe sunt 
cele mai rele. întrucât folosirea forţei fizice nu exclude cu nici un chip, * n 
întreaga ei sferă, conlucrarea cu inteligenţa, trebuie ca cel care slujeşte 
nevăzut această forţă, fără cruţarea sângelui, să primească 0 


339 


Constantin Papanace 


supragreutate (preponderenţă) când adversarul nu o face.” (Clausewitz, 
p.4) 

Calmul este necesar . “Războiul nu este nici o ţinere de urât, nici o 
plăcere goală în trăsură pentru a reuşi, nici o operă a unui entuziasm liber, 
el este un mijloc serios pentru un scop serios. El este, aşadar, un act 
politic.” (Idem, p.18) 

Spiritul eroic însă pune accentul pe voluptatea de a se bate, trecând 
de multe ori peste calcule, împins de curajul şi temeritatea sa, 
mişcându-se pe elementul lui esenţial. “Războiul este domeniul primejdiei. 
El este aşadar curaj, dintre toate lucrurile prima însuşire a războiului." 
(Idem, p.37) 

Temeritatea este mai mult un apanaj al tinereţii. Popoarele primitive 
au impulsuri războinice mai puternice. Cele formate, civilizate, culte, 
având dezvoltată capacitatea de înţelegere raţională, au mai mult scopuri. 

Deci, stilul eroic ar fi apanajul mai mult al primei categorii, fiindcă în 
faza a doua trebuie să depăşească multe obstacole şi, dacă are elan, 
adică forţă neepuizată prin alambicări şi rafinamente, trece viril în faza 
Căpitanului, eroic-spirituală, iar dacă nu are, se risipeşte şi decade în 
tiparele celorlalte stiluri. 

Deşi fără scop precizat , putându-se angaja în orice acţiune de luptă 
care prezintă primejdii - după cum tactica machiavellică poate servi 
oricărui scop - totuşi stilul eroic se polarizează organic în atitudini 
luminoase, care sunt în directă opoziţie cu tot ce este întuneric meschin, 
perfid şi viclean. Stilul eroic, în opoziţie cu cel satanic, care prosperă în 
întuneric, cultivă partea luminoasă . Soarele este simbolul reprezentat prin 
zvastică . în lumina soarelui dăruitor dogoreşte principiul binelui activ. De 
aceea, lupta împotriva spiritului satanic este esenţială. “Această luptă este 
nesfârşită.” (Potsch, p.166) 

Deosebirile sunt fundamentale chiar când par că se mişcă în acelaşi 

sens . Exemplu: mentalitatea talmudică este să supună prin bogăţie pe 
oameni. “Folosirea forţelor naturale este, dimpotrivă, un exprimat caracter 
particular nordic." (Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p.183) Prima 
este parazitară, cealaltă creatoare. Acelaşi lucru pentru înţelesul gloriei. 

în concepţia amorală, gloria se dobândeşte prin cucerire şi aceasta 
cu toate mijloacele. Frederic cel Mare crede că gloria este mai mare atunci 
când este creatoare. (Idem, p.11) 

Rasa nordică, ariană, reprezintă mai nealterat atitudinea eroică . 

Manifestarea acestei atitudini este organică . începe prin ţinuta personală 

Şi se concretizează în colectivitatea familială, de trib etc., în mod 
organizat. Nu există revelaţie . “Ethosul germanilor nu este influenţat şi 
născut din religie, el a izvorât din solidaritatea rudeniilor şi s-a diferenţiat 
multiplu după tradiţiile triburilor.” (Mensching - Gut und Bdse im Glaube 
der Volker, p.6) 

Religia germană este deci luptă, onoare, glorie si durata tribului . 

Solidaritatea de trib este de cea mai mare valoare. “Seamănă cu cea 

Qrecească, fără însă să fi avut atingerea acesteia." (Idem, p.93) în felul 
acesta, în mod succesiv, în evoluţie se opreşte, ca etapă, în concepţia 
n Şţională cu tendinţă de lărgire în cea rasială. Fiecare popor are o 
tttişiune. “Şi ne sunt cunoscute astăzi graniţele trebuincioase existentei si 





















Diverse stiluri de luptă politică 


340 


formele fiinţei pământeşti şi scoabele popularităţii cunoscute, oamenii 
trebuincioşi’, că fiecare trebuie să se îndrepte spre conservarea propriei 
sale fiinţe.’" (Giinther - Ritter, Tod und Teufel, p.151) 

Mistica germană este în eroism. “Mistica germană este un ochi al 
înţelegerii pentru torentele de viaţă divine” (Herm. Schwartz - 
Christentum National Sozialismus, p.24) 

Dumnezeu este multilateral. “în viteji este Dumnezeu vitejia, nu ca 
noţiune abstractă, ci ca viaţă concretă. în oamenii de onoare este 
Dumnezeu onoarea." (Idem, p.26) Mistica germană şi idealismul german 
se sting? “Eterna adâncime a creştinismului: este axiologic , pe când 
cronologic este efemer." (Idem, p.1 41 Scuturarea creştinismului de balastul 
iudaic şi angrenarea lui în mistica şi idealismul germane. 

Idealismul german a fost trăit numai teoretic. Naţional-socialismul 
desfundă adâncurile. Hitler a lovit în marxism şi în “ura patriotismului”, 
care era tot o diversiune a Iui pentru a menţine ideea naţională slabă . 
Cuvântul “patriot” a fost inventat de evrei. 

Naţional-socialismul a relevat mistica sângelui. “Intr-un cuvânt, 
naţional-socialismul înseamnă o adâncă ştiinţă a comunităţii de sânge.” 
(H’ Schwartz - Christentum National Sozialismus, p.44) 

în materie de credinţă: lipsa de dogmă. Autonomie religioasă 
completă şi Dumnezeu impersonal . Respinge legăturile, transcendentul de 
esenţă logică, fiindcă le are pe cele inferioare. 

Cine se rupe de lehova, sau crede în materialism-raţionalism sau în 
învăţătura mistică a lui Ekhart. 

Concepţia nordică . “După modul nordic al credinţei, înseamnă a-l 
vedea şi a crede în Fiul lui Dumnezeu în formularea fără timp (atemporală) 
a mitului." (Clauss) “Felul de credinţă nordic nu este mai puţin îndreptăţit 
ca cel oriental.” (Tillenius - Rassen Seele und Christentum, p.37) 

“Marele merit al lui Luther este că a găsit şi eliberat spiritul nordic 
într-un timp când era uniformizat de cel estic.” (Idem, p.27) 

Deci, o concepţie religioasă cu traiectoria pierdută în transcendent 
nu poate excita, şi finalităţile acestui stil se vor mărgini la lucruri mai 
concrete. Forma cea mai evoluată va fi naţiunea, rasa şi statul, care e 
voinţă. 

După cum tactica amorală poate servi oricărui scop, fixându-şi totuşi 
ca scop principal statul sau raţiunea de stat, tot aşa şi tactica eroică, ce se 
poate exprima în orice act individual sau colectiv, îşi fixează treptat ca 
centru individul, familia, clanul şi se ridică până la concepţia statului. 

Statul se naşte dintr-o dăruire a eroului. “Politica eroică iese numai 
de la erou, nu de 'la nevoiaşi." (Buletin de bursă statistic, opinia publică, 
Giinther - Ritter, Tod und Teufel, p.122) 

“Arta este înainte de toate formă a unui destin.” (Idem, p.107) “Arta 
eroică este numai formă a unui destin şi vine din sentiment." (Idem, P■ 108) 
Aici îşi găseşte eroul, prin dăruire, o respiraţie mai largă pentru năzuinţele 
sale de creaţie. “Se poate spune că rasa nordică se potriveşte pentru 
întemeierea şi conducerea de state tot aşa cum rasa vorderasiatică pentru 
întemeierea si conducerea de biserici." (Rasse und Stil, p.123) 

Politicul, în sensul larg al cuvântului, îl poartă nordicul în sânge. 
Căpitanul va cultiva acest lucru pentru echilibru. Creatorul de stat îşi 


341 


Constantin Papanace 


găseşte reazemul în interior. “Politica este creaţie şi, ca orice creaţie, vine 
pumâi din pasiune şi din bucuria pentru putere. De aceea politica este 
politică eroică, nu experienţă statistică de slujbă sau aşa ceva." (Giinther - 
Ritter, Tod und Teufel, p.124) 

în această concepţie, majorităţile nu au valoare . “Nimic nu este mai 
neplăcut decât majoritatea, căci ea se compune din puţini predecesori 
puternici, din ticăloşi care se acomodează, din slabi care se asimilează şi 
din masa pe care o aduce, fără a şti măcar ce vrea." (Idem, p.122) Statul 
pune accentul pe calitate , nu pe cantitate, reprezentată de mase. Virtuţile 
trebuie să formeze punctul de sprijin şi osatura. “îi va fi uşor să cânte, căci 
fără virtute societatea nu poate exista deloc.” (Frederic cel Mare, voi. II, 
p.51) în această direcţie se manifestă nobila ambiţie a eroului . “Vreau să 
fiu virtuos, să-mi slujesc patria şi micul meu ungher să-l am în templul 
gloriei.” (Idem, p.57) 

Onoarea şi interesul statului sunt principiile de bază. “Mă las condus 
de două principii: unul este onoarea, celălalt interesul statului, pe care 
cerul mi le-a dat ca să domnesc." (Idem, p.63) 

Soldat al lui Dumnezeu , aşa se consideră bărbatul de stat erou. 
“Sunt soldatul lui Dumnezeu, a spus Bismark.” (Idem, p.127) 

Eroul om de stat este diametral opus omului realist si oportunist al 
zilei. “Nu după multe procedee şi frenetică activitate îşi câştigă eroul 
realitatea. El este pământeanul realităţii, cum este înrudită soarta lui. El 
ajunge să ştie din curăţenia fiinţei sale în ce moment al întâmplărilor lumii 
a păşit.” (Giinther - Ritter, Tod und Teufel, p. 127) 

Bismark a preferat să cadă în război în 1866 decât să se întoarcă 
învins. Aşa şi cu Căpitanul. Concepţia în serviciu: totală dăruire . “Prinţii 
sunt sclavii mijloacelor lor: interesul statului le serveşte ca lege. Această 
lege este invulnerabilă." (Frederic cel Mare - Examen du Prince, p. 11) 

Statul condus de un erou are forme simple şi drepte . Folosirea 
militarilor în administraţie de către Frederic cel Mare arată înclinarea 
firească spre stilul tranşant al luptătorului (ostaşului), decât spre forma 
întortocheată a birocraţiei. 

Ţelul statului este o civilizaţie de sine stătătoare şi drumul spre ţel 
se numeşte sporirea puterii în interior şi în afară. “Ţelul statului este 
sentimentul de a crea şi buna creştere pentru întemeiere." (Gunther - 
Ritter, Tod und Teufel, p.128) Mândria poporului trebuie să fie de a fi 
primul. “Pentru voinţa de stat a unui popor este de nerăscumpărat mândria 
acestui popor de a fi primul pe pământ." (ibid.) 

“Grecii au dispreţuit toate celelalte popoare ca fiind barbare, căci 
mândria lor a produs înalta civilizaţie greacă.” (Idem, p.129) 

Exaltarea mesianismului naţional . “Fiecare popor mare crede şi 
trebuie să creadă că în el şi numai în el stă mântuirea lumii, căci numai el 
trăieşte ca să păşească în fruntea tuturor popoarelor şi să le conducă spre 
ultimul ţel care le-a fost predestinat. A spune marea îngâmfare, credinţa, 
ultimul cuvânt al lumii, vrea şi poate, este zălogul celei mai înalte vieţi a 
unui popor.” (Dostoievski, citat de Gunther - Ritter, Tod und Teufel, p.129) 
Evident, fără o asemenea concepţie nu se poate menţine şi afirma 
un popor. Dar ea trebuie să aibă la bază forţa şi să meargă paralel cu 























Diverse stiluri de luptă politică 


342 


mijloacele de putere care trebuiesc create, căci altfel se cade în 
megalomanie primejdioasă, ca polonezii, sau ridicolă, ca grecii. 

Evreii au această concepţie, dar, pe lângă substratul religios, 
organizează şi mijloacele materiale. 

Mână de fier . “Politica de perspectivă, dacă vrea să fie creaţie, 
trebuie ca din masa amorfă din Europa mijlocie în care am devenit, să 
făurim iarăşi un popor german - fără apucarea vârtoasă a unui pumn tare, 
nu va merge...” (Gunther - Ritter, Tod und Teufei, p.129) 

Tactica eroică îşi găseşte cea mai înaltă expresie în lupta pentru 
crearea şi înălţarea statului. 


2. Mediul 

Eroic - se creează printr-o respiraţie naturală a fiecăruia în această 
structură. Are un caracter individual , pentru că valoarea lui este înnăscută 
şi stă în interior. Ea se poate dobândi prin educaţie; se poate însă şi 
cultiva. “Erou nu poate fi oricine." (Idem, p.148) 

Eroul este începutul : “Eroul stă întotdeauna la începuturile lumii. [...] 
Există o lene eroică... Trândăvia eroică este linişte în ea însăşi, blajin, 
leneş la vorbă, nepăsător, în îndeletnicirea cu cele ale casei.” (Idem, p.7) 
Starea premergătoare a eroului are simptome cu totul deosebite de esenţa 
sa adevărată: leneş, delăsător, nemulţumit, cârcotaş, în adâncul inimii 
bolnav, pesimist, până la chemarea interioară pentru o anumită faptă. Vrea 
un scop şi o misiune. “Vrea un ţel, o mare misiune, căci el rămâne alături. 
Cel mai bun lucru în lume este ordinul. Numai că omul nordic nu concepe 
ordinul din afară, ci şi-l dă el însuşi." (ibid.) 

Fapta este respiraţia lui . Neînfăptuirea este păcat. “Cine ştie să facă 
binele şi nu-l face, este păcat.” (ibid.) 

Eroul este, prin excelentă, creator . “N-am venit să desfac, ci să 
împlinesc." (Idem, p.16) 

Mântuitorul, când a spus că n-a venit să strice legea, d s-o 
împlinească, a avut acelaşi impuls de esenţă eroică. Eroul creează, nu 
distruge. Beethoven a scris “Eroica”. 

însăşi lenea eroului este creatoare. Gestează creaţia. “Totuşi, în 
trândăvia eroică este mai multă înălţare decât în aşa zisa <a munci, 
mişcându-te, aduce binecuvântare>; este sentinţa neeroică a unui timp 
liberal putred. Faust spune: <Fapta este totul. Este spirit eroic.>” (Idem, 
p.29) 

Soarta este propice eroului. “Numai eroul are o soartă.” (Idem, p.8) 
Concepţia lui de viaţă se leagă de soartă. “Am spus că eroul îşi percepe 
soarta ca o misiune, ca misiunea sa. Iubirea, ura, răspunderea, 
singurătatea sa — totul înţelege el ca probleme ale sorţii pentru valoarea 
sa ca om şi erou." (Idem, p.41) Eroul iubeşte soarta: “Eroul îşi iubeşte 
soarta cu cea mai mare mândrie atunci când ea vrea să-l sfărâme, căci 
este a sa şi el simte cum ea ia lupta în serios." (Idem, p.41) “Numai din 
gândurile sorţii poate să se nască viaţă eroică.” (Idem, p.43) ^ _ 

Cazul sulioţilor, bărbaţi şi femei care au preferat să moară decât sa 
cadă vii în mâinile turcilor, sau cazul haiducului Gheorghe Mucitani - 
Casapu din cântecul popular: “Dragă mamă, când m-ai născut, greu m-ai 
blestemat: /Arma din mână să n-o laşi /Şi zeghea de pe umăr!” 


343 


Constantin Papanace 


“Au viaţa lor când apucă o soartă: bărbaţi şi femei, mame şi copii.” 
(Idem, p.43) Soarta eroului este tragică . 

în Simfonia a V-a, a lui Beethoven: “Aşa bate soarta la poartă." în 
Simfonia a lll-a, Eroica, se spune: “Vreau să apuc soarta de gâtlej.” 

Renunţarea la bunurile pământeşti . “Eroul află că soarta vrea ca el 
să se înarmeze, ceea ce înseamnă să renunţe le fericire, să se lipsească 
de multe şi sufletului moale, care tinde spre fericire ca flămândul spre 
pâine, să-i dea piatra tare.” (Idem, p.8) 

Este ceea ce preconiza şi Căpitanul: să ne smulgem din bucuriile 
pământului. 

Credinţa eroului . “El ştie că lupta e veşnică." (Idem, p.36) Principiul 
său călăuzitor a fost credinţa. Permanenţa luptei pentru selecţionarea 
elitei, pusă ca o condiţie de Căpitan, izvorăşte din această credinţă. 
“Credincios în soartă este numai eroul. Oamenii acestui timp nu există, ei 
nu au nici o soartă, s-au născut morţi şi pleavă.” (Idem, p.40) 

Răsplata eroului este împlinirea datoriei . “Eroul nu a avut niciodată 
răsplată, nici jubilarea uliţelor. Nerecunoştinţa a fost totdeauna răsplata sa 
unică. <Poporul meu, îmi eşti o piatră pe cap şi totuşi eu am grijă mereu 
de poporul meu>, a spus Frederic cel Mare.” (Idem, p.35) De aici rezultă 
sentimentul dăruirii . “Şi, dacă aş mai avea o viaţă, aş jertfi-o pentru patria 
mea. Nu la glorie mă gândesc, ci la stat." (Frederic cel Mare) Aceasta este 
concepţia de viaţă: “Viaţa este demnă de a fi trăită numai dacă este 
însoţită răspicat de onoare şi stimă. Moartea este de preferat împilării şi 
ruşinii." (ibid.) 

Tendinţa naturală de dăruire l-a făcut să meargă oriunde i se oferea 
acest prilej, adică şi la alte popoare şi pentru alte cauze. “El oferea numai 
prea puţin eroism câştigat şi se dăruia cu totul, din curaj. A pierit în 
popoarele de rasă străină. Este păcatul ereditar al omului nordic” (Gunther 
- Ritter, Tod und Teufei, p.140). Excepţie au făcut anglo-saxonii şi 
stăpânesc lumea. Dar cota influenţei şi concepţia iudaică este în 
stăpânirea lor? Oare, în realitate, nu stăpâneşte sub masca engleză 
plutocraţia iudaică? 

Ca tendinţă de dăruire, acelaşi lucru se poate spune şi despre 
aromâni la alte popoare. 

Simplitatea este trăsătura fundamentală a eroului. “Eroul este 
simplu, pentru că el stă totdeauna la începuturi." (Idem, p.8) Centrul de 
greutate căzând în viaţa lui interioară, singurătatea îi dă mediul necesar 
structurii sale. “în ostilitatea mulţimii îşi trăieşte eroul singurătatea ca 
tânăr, până când ca bărbat singurătatea eroului a devenit putere şi 
mândrie." (Idem, p.8) 

Tăcerea . Tăcut este eroul! Se aseamănă cu marea şi cu muntele şi 
cu stejarul cu care se înrudeşte. “Un gânditor eroic al Antichităţii, Hercule, 
a considerat lumea ca un joc al lui Zeus. Singurătatea lui în depărtare se 
bucură. Zeus este eroul care înviorează ziua sa bucuroasă.” (Idem, p.29) 

Singurătatea si rezerva . Nu poate trăi în cazarmă; setea de înălţime 
îl face distant . “Un nordic nu poate fi vestitor. Nordica unicitate alterată 
(individualismul) este contrară oricărei vestiri [...] această bucurie pur 
nordică ia distanţa de la om la om." (Gunther - Rasse und Stil, p.116) 





















Diverse stiluri de luptă politică 


344 


Momentul suprem: “Momentele supreme ale omului nordic sunt o 
singură zguduitură puternică eficace şi totuşi cu voinţa pentru înfrângerea 
pătrunzătoarei aflări a unui destin (unul tragic), privirea în puternica 
soartă, care înalţă pe om, când ea îl striveşte pe om.” (Idem, p.117) 

Distanţa o are în suflet. (Johannes von Jansen) 

Structura eroului nordic . “Unic este eroul deplin nordic, prin aceasta 
el fiind profund deosebiţi de ceilalţi eroi care sunt sau nu mai sunt pur 

nordici, chiar şi de vechii eleni." (Claus) Nu este spectaculos _ ca în 

Helladâ . 

Din distanţă rezultă obiectivitatea. “Din viaţa la distanţă vine acea 
nordică obiectivitate, care nu lasă să prospere ura." (ibid.) 

H. F. K. Giinther, dimpotrivă, consideră ura ca fiind apanajul 
nordicului. Ura eroică este creatoare . “Măreţia sorţii eroului se măsoară 
prin puterea cu care iubeşte şi cu care urăşte. 

Dacă ar vrea cineva să măsoare mărimea unei soarte, ar putea, 
poate, spune: asta arată puterea iubirii şi urii sale. Eroul trebuie să 
cunoască ura şi iubirea şi, cu atât mai mare este eroismul său, cu cât mai 
bogată este iubirea lui şi cu cât ura lui năzuieşte spre mai înalt.” (Gunther 
- Ritter, Tod und Teufel, p.48) 

Concepţia legionară are la bază dragostea. Există ură ieşită din 
dragoste: “Te’uram cu înverşunare, te blestem, căci te iubesc .” Dragostea 
şi ura explodează ca o forţă elementară a aceleiaşi esenţe. 

Există însă şi ură neputincioasă şi mieroasă. Este alambicată şi de 
pură esenţă iudaică. Poartă stigmatul sterilităţii. “O, acea ură a eroului, 
superioară oricărei raţiuni!" (ibid.) 

“Am urât- spune Bismark - întreaga putere." 

Creaţie, indiferent dacă este rodul iubirii sau al urii. Poate exista 
însă creaţie din ură? Ura este creatoare. “Ura eroică este creatoare şi 
biruitoare dacă extermină şi arde. Eroul are voie să distrugă, fiindcă se 
ştie în începuturi şi ştie în el o dispoziţie de creator [...] Ura eroului este 
creatoare dacă arde în pieptul său sau vine asupra duşmanului său: simţul 
este mereu fapta." (Idem, p.58) 

Creatorul . “Creatorul va trebui mereu să se recunoască de la sine, 
ca Goethe. Pentru a fi sincer, pot promite să fiu nepărtinitor." (Idem, p.50) 
Există chiar greşeli frumoase. 

Eroul are în el centrul de greutate , “căci conştiinţa autonomă este 
fiica zilei tale amorale." (Goethe) 

Conturarea poziţiei . “El însuşi se mărgineşte să stea între 
Dumnezeu şi diavol, bine şi rău, ură şi duşmănie, iubire şi moliciune, între 
spirit şi materie, între bărbat şi femeie, între erou şi individ - aceasta este 
opera’bărbatului. Estomparea graniţei este capriciu feminin." (Idem, p. 69) 

Consecventa . “Eroul vrea să rămână lui însuşi credincios şi mereu 
acelaşi.” (ibid.) Da sau nu! Totul sau nimic. Nu este laş, egoist, visător, 
fantezist sau doctrinar, adică străin de lume. Eroul are pici oarele__Bâ 
pământ si capul în poezie . Are voluptatea răspunderii pentru a da ordine. 
“Sunt numai înţelept?” se întreabă Luther. Atunci vorbeşte într-însu 
răspunderea eroică a acestei lupte grele în conştiinţă, care îi torturează 
eroului jumătate din viata sa. Acestea sunt momentele acelui discret ţipat- 
“Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" Aşa a strigat Mântuitorul pe cruce! 


345 


Constantin Papanace 


Răspunderea îl face pe om. “Răspunderea îl face mai întâi pe om. 
Unde ~nuesteTprosperă obrăznicia şi larma." (Idem, p.18) “Răspunderea 
este o mare parte din iubirea eroică." (Idem, p.19) 

Eroul nu este cârcotaş . Este opusul lui. Stilul cârcotaşului este al 
temporizării. Eroul este deschizător de drumuri; este ostaş. “Astăzi are 
soldatul cuvântul si el deschide drumul. Timpul visătorului sau al 
umanitaristului aparţine trecutului, ca şi falsa obiectivitate- Amprenta 
ostăşească, puterea ’şi caracterul sunt izvoare de forţă pentru viitor. 

Pătura conducătoare naţional-socialistă este umplută de spirit 

ostăsesc. 

Vitejie, camaraderie, curăţenie şi instinct nedogmatic al realităţilor . 
(DAZ, Otmar Best, 13 sept. 1942) 

Iubirea eroului : “Iubirea eroică este iubire eficace din singurătate şi 
puternică dorinţă" (Gunther - Ritter, Tod und Teufel, p.21). Insă nu este 
aceeaşi cu asa-zisa umanitate. “Aşa-zisa iubire de oameni a unui spion 
este mai curând a unei putrefacţii a sufletului. Ura este un simţ a/ 
sufletului. Cel care urăşte a fost totdeauna bogat, căci ura este forţa 
tânără." (ibid.) 

“Puterea urii, forţa iubirii, îmi redau tinereţea. (Goethe - haust ( 

Provenienţa. “Bucuria simţurilor, ca şi ura, poate veni din sângele 
ticălos sau din cel nobil şi în aceasta stă ca în ură: vine din formare. 

Femeia pentru erou: “cea mai puternică bucurie este pofta sa 
bărbătească pentru femeie." (Idem, p.65) “în fiinţa omului stă că el vrea să 
adulmece forţele plin de viaţă, care toate acţionează în el ca o dorinţa , 
fiindcă orice putere a sângelui său vrea să aibă trăirea ei, care trebuie sa 
fie bogată .” (Idem, p.66) “Cine a gândit profunzimea, iubeşte ce este mai 
viu. Bărbatul năzuieşte spre libertate, femeia spre buna cuviinţa. 

(Holderlin) , . , . ~ f . 

Frumuseţea . “Se pare că formarea din frumuseţe nu trebuie sa fie 

pentru el nici un tel, că acea bucurie dionisiacă nu stă în firea lui, el 
trebuie să trăiască’în ce este mai tare: în formarea din forţa cea mai vie a 
simţului vieţii. Luptele cele mai grele îi sunt pregătite, când el vrea sa he 
credincios lui însuşi şi mereu acelaşi." (Gunther - Ritter, Tod und Teufe , 

^ Tradiţia. Eroul nu se poate concepe rupt de tradiţie? Sau el are ceva 
organic în el? “Secolul al XlX-lea a dat omul cel mai dezrădăcinat şi 
deraiat, omul fără dialectul marilor oraşe." (Idem, p.11) 

Renunţarea la tradiţie . “Am sacrificat marea civilizaţie ( u 
creştere) a păgânismului nostru pentru un creştinism care a fost, alterai, 
care ne-a venit din putrefacţia popoarelor din sud in necurăţenie. (Idem, 
P 54) 

Misiunea . “Omul însă ştie de la soartă, a recunoscut că numai o 
nouă credinţă aduce schimbarea unei soarte. (Idem, p.47) 

Făurirea sufletului . “îmi place mai mult să-mi oţetesc sufletul, decât 
să-l mobilez", spunea nobilul Montagne (citat de Gunther - Ritter, Tod un 

Secolul al XlX-lea a mobilat sufletul. Căpitanu l a creat sufletu l 
românesc. 

































Diverse stiluri de luptă politică 


346 


Recunoştinţa . “Nu există virtute fără recunoştinţă, ea este sufletul 
prieteniei, dulcea mângâiere a vieţii.” 

Melancolia eroului . “Numai melancolia este proprietatea eroului şi el 
o trece sub tăcere bucuros." (Gunther - Ritter, Tod und Teufel, p.18) 

Moartea eroului . “Şi totuşi nu sunt rare orele în viaţa unui erou, când 
el se gândeşte la un sfârşit, la o încetare a respiraţiei în veşnicie. Sunt 
orele când moartea îi apare ca liniştitoare, aducându-i odihnă în sălbatica 
bătaie a inimii, şi unii bărbaţi eroici s-au predat morţii înainte de timp. [...] 
Sălbăticia sângelui eroic trebuie adesea să dorească liniştea morţii în locul 
oricărei voinţe contradictorii şi a neîncetatei autodistrugeri. A-ţi găsi 
liniştea; sunetul întâmplării îmbărbătează - numai nobilul aude această 
dorinţă înfocată (Gunther - Ritter, Tod und Teufel, p.70) 

Această caracterizare se poate aplica şi Căpitanului. 

Moartea eroică este dorită. “Este mai bine să mori eroic decât să 
trăieşti mai departe în nenorocire. Aşa vrea legea oamenilor liberi.” (Idem, 
p.72) 

Atitudinea Căpitanului în fata evenimentelor. Pe lângă tactică, 

Căpitanul avea si tendinţa înnăscută a eroului. 

înfruntarea morţii . Sentimentul deşertăciunii şi al nimicniciei omoară 
curajul din rădăcină. “Privirea în gol, cercetarea cu toată puterea ticăloşiei 
de a nu smulge nimic, omoară curajul unui erou adesea până în rădăcină." 
(ibid.) 

împăcarea cu soarta si cu moartea formează chiurasa tacticii eroice. 

Totuşi, religia creştină depăşeşte această chiurasă, fiindcă ea se întăreşte 

tocmai din această zădărnicie a eforturilor, care pare dizolvantă. Ea însă 
dizolvă — dacă ai perspectivă - preocupările materiale, transferând centrul 
de greutate în eternitatea binelui absolut. 

Tinereţea este climatul pentru formarea spiritului eroic . Tactica 
eroică izvorăşte din tinereţe, fie la individ, fie la colectivitate. Din ea 
rezultă bărbăţia . Societatea bărbătească este creatoare şi eroică. Acolo va 
predomina stilul eroic. în societatea efeminată (degenerată), în loc de 
bărbat sau femeie, apar “dama şi cavalerul”. Soldatul este expresia: este 
datoria unui bun soldat să fie tot aşa de bun, uman şi raţional, precum şi 
neînfricat şi brav" (Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.16) 

Războiul dezvoltă calităţile eroice. “Războiul deschide, atunci când 
este condus, toate virtuţile pentru care este apt un muritor, câmpul cel mai 
frumos! Pentru că în orice clipă pot străluci statornicia, mila, măreţia 
sufletului, nobleţea, iubirea de oameni şi multe alte calităţi, orice oră ne dă 
prilejul de a exercita una dintre aceste virtuţi. ” (ibid.) 

Credinţa creştină a contrazis oare climatul eroic german? 

Tăria de caracter este caracteristică acestui stil, fiindcă porneşte mai 
mult din voinţă , spre deosebire de perseverenţă, care porneşte şi din 
înţelegere şi care se poate potrivi şi stilurilor neutre, (amoral şi cel al 
temporizării). Tăria de caracter, alimentată de o nesecată voinţa 
tinerească, dă energie, tărie şi statornicie pentru învingerea primejdiilor, a 
nesiguranţei, a neprevăzutului, precum şi rezistenţă corporală. Aceasta 
face ca tactica eroică, prin natura ei, să fie cea mai potrivită pentru faza 
războinică a unei mişcări sau pentru vreme de război. 


347 


Constantin Papanace 


Din această tărie de caracter rezultă însă şi inflexibilitatea omului 
dintr-o bucată, care adesea duce la un deznodământ patetic, frumos, dar 
poate nepractic. 

Se folosesc numai instinctele sănătoase, bune, care izvorăsc din 
principiul vieţii şi al binelui, spre deosebire de tactica satanică, bazată pe 
instincte rele (vezi Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.512). Stilul 
eroic are oroare de făţărnicie şi simulare. 

Vitejia şi rezistenţa sunt aliaţii la vremuri grele. Şi aceasta se cultivă: 
“virtuţile principale ale germanilor erau vitejia şi fidelitatea cu care îşi 
îndeplineau obligaţiile.” (Frederic cel Mare - Examen du Prince, p. 15) 

Evident, simplul fapt al vitejiei nu atrage caracterizarea acestui stil, 
fiindcă cineva poate fi foarte viteaz, fără ca acest lucru să-şi pună 
amprenta pe stilul lui. (cazul Loyola) 

Pasiunile în stilul eroic îmbracă haina nobilă a cavalerismului în 
înaltul înţeles al cuvântului. Sub această formă se pot înfrâna pasiunile 
distructive, satanice. Cavalerismul - peste forma degenerată şi 
caricaturală pe care a luat-o uneori - constituie prin tradiţie o frână intrată 
în sânge până şi la popoarele primitive. Nobleţea apare în diferite 
obiceiuri: legea ospitalităţii, lupta dreaptă, cruţarea celui slab etc. Stilul cu 
adevărat eroic însă se manifestă drept . Are oroare de forme. Exemplu: 
stilul fascist a luat “Passo romano” ca semn exterior al ţinutei, 
scuturându-se de formele prea reverenţioase luate de la spanioli. Aici însă 
şi rasa îşi are cuvântul. 

Exagerarea formelor este un indiciu al sterilităţii, adică al lipsei de 
potenţial interior. Exemplu: sterilitatea iudaică a adus acel formalism 
talmudic care se întinde încâlcit ca o pânză de păianjen “fără suflet făcător 
de legi”. Când această meteahnă atacă spiritul eroic, atunci se decade în 
scepticism dizolvant. 

Virilitatea stilului eroic se manifestă prin voinţa de putere . Este un 
adevărat cult al forţei. Setea de dominaţie este o tendinţă aproape oarbă a 
sufletului nordic. Formula morală este: “tu poţi, căci trebuie” sau: “lupta 
uriaşă a datoriei." (Schiller, Kant, Fichte) 

Puterea este totul . “Numai din forţă vine spiritul puternic al unui 
popor." (Gunther - Ritter, Tod und Teufel, p.124) “...Forţa este dreaptă. Aţi 
aflat că viaţa pe pământ este luptă şi aţi văzut că cei înarmaţi sunt 
învingători - aşadar, înarmaţi-vă! [...] Cine a înţeles bine aceasta, de ce 
forţa însăşi este dreaptă şi cât de morală este această propoziţie pentru 
cel moral, acela trebuie să cerceteze serios. El trebuie să vadă ţelul spre 
care trebuie să conducă viaţa statului, acest ţel al simţirii: fiţi un popor tare 
al civilizaţiei!; aşa veţi dobândi o nedreptate din forţă. Fiţi un popor 
zdravăn, aşa trebuie să devină forţa voastră un drept. Faceţi civilizaţie din 
forţa voastră, astfel dreptul vostru va fi un privilegiu." (Idem, p.125) 

Setea de putere . “Cine n-a simţit în sine această pasiune pentru 
dominaţie, n-a simţit plenitudinea existenţei pământeşti, a trăit slăbuţ unde 
putea trăi puternic, a cruţat viaţa unde se putea consuma, a fost tocat 
pentru mişei, unde el putea sta printre cei care ard.” (ibid.) 

“Herrschaft gewinn ich Eigentum, 

Die Tat ist alles, nicts der Ruhm." (Faust) 


























Diverse stiluri de luptă politică 


348 


Protoţio: Cum ar trebui să înţeleagă un ticălos voinţa de dominaţie 

care, în Cecil Rhodes, blondul englez cu trăsături de vultur, a ars pentru 

îmDli'nire? Lăcomie? Pământul este nemărginit. 

de putere în lăţim e I egiunea îi opune setea de înălţime . 

Pasiune a^ pentru putere este călăuză sigura. “Pas/unea pentru 
putere 7 conduce pe un drum sigur şi credinţa e, este m once z, ma, 

adâncă şi nouă." (Idem, p. 128) . Pentru aceasta ea 

Morala elitei. “O etică înaltă nu cucereşte lumea. Pentru aceasta ea 

cere praamuit to la om. Ea rămâne alegerea câtorva, puţ,m care mbesc 

eroismul pentru voinţa eroică. O etică religioasa, care vrea sa cucerească 

lumea trebuie să-l facă pe om uşor şi comod şi să-l înconjoare măgulitor 

Tcertitudinea liniştitoare că nu există ceva mai rău şi mai comun decât 

oamenii păcatului originar şi că, în consecinţă, nu foloseşte când cineva 

"" POa Forta ( ' d Orice P ' inwalie In lume întâmpină dificultăţi: 'un profet în 
frunteeTunei armate va face mai mulţi prozeliţi decât daca ar lupta cu 
aZmente ' (Frederic cel Mate - Examen du Prince. p.44) De exemplu: 
cSismui. ■Este adevarat că religia creştină, nesusţinându-se decât prm 
dispute, a fost slabă şi asuprita şi că ea nu s-a întins in Europa daca upa 

ce a risipit mult sânge.” (ibid.) Hohitnflrp 

Poate tocmai trăinicia sa este importanta. N-a fost debito ■ 
qptpa de cuceriri (temporare). “Vitejia unui cuceritor, capacitatea, 
exper ^nl^ş/ arfa l uiTaptitudinea de a conduce sunt însuşiri care vor 
impresiona Dar el nu va fi decât un om ambiţios şi profund rau daca 
slujeşte aceste însuşiri pe nedrept. El poate câştiga dlonejiuma, atunci 
când îsi întrebuinţează calităţile pentru S pr/ J /n/ r ea drepîaf// |/ dev/ne 
cuceritor numai din necesitate, nu însă din pasiune. (\dem p.60-6V 

Aşadar, pasiunea trebuie temperata. Nici un om nu este ta 
pasiuni' Când sunt moderate, ele sunt sufletul societăţilor; când li se da 

MrfS'Smerrfefe care pe tiranizează a 
unul nu este mai funest pentru cei care-i simt impulsul, mai contrar 
umanităţii şi mai fatal pentru liniştea lumii, decât o ambiţie ^ egl ^ j ’ 
dorinţă excesivă de glorie falsă." (Frederic cel Mare, Examen du Prince, 

P ' 38) Ambiţiosul orb es t* mai mult ca un nebun. “El este insensibil pentru 
prezent s/ nu ex/sfă decât In timpunle vntofe; mmicm um,* 
satisface şi absintul ambiţiei îi amestecă mereu amaraciunea cu dulceaţ 

p/acentosa/e. ce? Mare îl acuză pe Machiavelli ca fiind şarlatan 

si de rea credinţă fiindcă nu a dat exemple din care sa rezulte ca ambiţia 

adiiq dezastre Rămâi surprins că nu l-a înţeles. „ 

Voinţa de putere, exagerată, fără frână, devine monstruoasa funde 
transformă în obiecte tot ce este în afară de ea şi, nef.md mfranata de 

un considerent moral, devine amorala. hin ~tmfiere fiindcă 

la tactica Căpitanului nu c apătă aceasta hipRrtr î : ’ 77 ^ 

altruismul si d ranostea îi dau altă îndrumare, care se 

Ca om de stat , eroul trebuie sa aiba sete de pu , carac ter 
într-o sumă de calităţi care s-o echilibreze şi sa-, dea un caracte 


349 


Constantin Papanace 


constructiv. “Să ne impulsioneze omul de stat! Să vină să creeze, cum 
trebuie să creeze din iubirea eroică, din ura şi din răspunderea eroică, 
cum trebuie să creeze din bucuria fierbinte trăită, la priveliştea şi originea 
poporului său, din sângele său nordic şi din pasiunea puternică pentru 
forţa şi sporirea imperiului său.” (Gunther - Ritter, Tod und Teufel, p.126) 
“Omul de stat trebuie să se smulgă din realitate, trebuie să smulgă o 
operă dintr-o concepţie despre relaţiile comerciale şi condiţiile de lucru, 
despre forţele de apărare şi de atac, despre comorile pământului şi munca 
ogoarelor. El trebuie să smulgă o operă din miile de puteri şi condiţii ale 
felului material şi spiritual al unei ţări şi al unui popor; din toată realitatea, 
pe care numai un erou o poate pătrunde, trebuie să creeze un viitor 
îndepărtat." (Idem, p.127) 

Oricâtă moderaţie ar exista, setea de putere formează caracteristica 
principală a acestui stil şi ea este în strânsă legătură cu virilitatea care 
rezultă din tinereţea cu forţe proaspete şi neepuizate sau uzate ori 
extenuate în prea multe contradicţii ieşite dintr-o hipertrofie raţională. 

Idealismul înfrumuseţează setea de putere prin direcţia creată pe 
care i-o dă. Ambiţia oarbă se transformă în operă constructivă: “...grija de 
a guverna bine, de a-şi face statul înfloritor, de a proteja, de a vedea 
succesele tuturor artelor este, fără îndoială, cea mai mare plăcere şi vai 
de acela căruia îi atribuie altele." (Examen du Prince, p.123) 

Conducătorul este ales de popor pentru â-l proteja, a-l apăra şi a 
armoniza diferendele în interesul comun etc. “Cei pe care ei i-au crezut cei 
mai înţelepţi, cei mai drepţi, cei mai viteji pentru a-i guverna." (Idem, p.3) 
Regele este primul servitor al statului. Tot din idealism rezultă şi 
concepţia egalitară a lui Frederic cel Mare. Sau poate este influenţa 
enciclopediştilor din epoca sa? 

“Regii nu sunt decât oameni şi toţi oamenii sunt egali.” 

“Prinţii care nu sunt în lume decât pentru a-i face pe oameni fericiţi. 
Suveranii care îşi privesc supuşii ca sclavii lor, privindu-i fără milă, 
considerându-i un surogat al lor.” (Idem, p.248) 

Din asemenea concepţii idealiste porneşte întreaga ură a lui 
Frederic cel Mare pentru distrugerea machiavellismului, adică repudierea 
tacticii amorale. “Fericit ar fi acela care ar putea distruge în întregime 
machiavellismul în lume. Am făcut să i se vadă inconsecvenţa, este de 
datoria celor care guvernează pământul să convingă prin exemplele lor. Ei 
sunt obligaţi să vindece publicul de falsa idee pe care o au despre politică, 
care nu trebuie să fie decât sistemul înţelepciunii, dar care e bănuit, de 
obicei, că este breviarul înşelătoriei. Ei sunt cei care trebuie să respingă 
subtilităţile şi reaua credinţă ale tratatelor şi să dea vigoare onestităţii şi 
candorii care, pe drept cuvânt, nu se găsesc deloc în suverani. Ei trebuie 
să arate că sunt tot atât de puţin invidioşi pe provinciile vecinilor lor, pe cât 
sunt de geloşi pe conservarea propriilor lor state. Prinţul care vrea să aibă 
totul, este ca un stomac care se supraîncarcă de cărnuri, fără a se gândi 
că nu le poate digera. Prinţul care se mărgineşte a guverna bine este ca 
un om care mănâncă ponderat şi al cărui stomac digeră bine.” (Idem, 
P.218-219) 

Totuşi, Frederic cel Mare, influenţat de ideile raţionalist-umaniste 
ale enciclopediştilor, se apropie în esenţă de Machiavelli, fiu al Renaşterii, 





















Diverse stiluri de luptă politică 


350 


adică de sursa de unde s-au adăpat raţionaliştii francezi. Aici se poate 
vedea mai bine cum fondul său eroic îl determina la atitudine 
antimachiavellică. Contradicţie între cultura însuşită a epocii şi fondul său 
eroic (natural). 

Realismul . Privirea realistă dă măsura stilului eroic, pornit organic 
spre un optimism exagerat. Viziunea trebuie să redea realitatea fără 
exagerări în bine, din cauza candorii, şi nici în rău, din cauza pornirii 
negative. Exemplu: prinţul lui Frederic, Telemac, este, prin caracterul său 
cinstit, prin bunătatea sa, prin dreptate, un înger. Dimpotrivă, prinţul lui 
Machiavelli, Cezar Borgia, este un scelerat, perfid, trădător, monstru, 
demon. “Dar dacă se pare că natura noastră se apropie de cea a îngerilor, 
citindu-l pe Telemac, pare că se apropie de demonii infernului când citeşti 
<Prinţul> lui Machiavelli." (Idem, p.48) Primul este viaţa romanţată, al 
doilea o realitate în carne şi oase. Totuşi, Cezar Borgia, prin natura sa 
satanică (era evreu după mamă), a folosit mai mult armele negative . 

în realitate însă, omul este şi bun şi rău: “Oamenii nu sunt, de 
obicei, nici cu totul buni, nici cu totul răi, ci şi răi şi buni; şi mediocrii vor fi 
de acord să menajeze toţi pe un prinţ puternic, drept şi nobil.” (Idem, 
p.125) Omul nu este nici demon, nici înger. 

“A recompensa acţiunile bune dincolo de preţul lor, a le pedepsi pe 
cele rele pentru că merită, a fi îngăduitor cu slăbiciunile lor şi a fi uman cu 
toţi, este ceea ce trebuiâ să facă un om rezonabil.” (Frederic cel Mare - 
Dissertation sur Ies raisons d’Etats ou d’abroger Ies lois, p.280) 

Imitarea părţilor bune ale oamenilor mari. “Să imităm ceea ce au 
avut mare şi să nu copiem deloc pe cele minore." (Frederic cel Mare - 
Examen du Prince, p.119) 

Despre luliu Cezar: “luliu Cezar, care era numit la Roma bărbatul 
tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor.” (Idem, p.156) 

Iubirea prinţului. “Se poate face dragoste ca Ludovic al XlV-lea sau 
Carol al ll-lea, regele Angliei." (ibid.) 

Mizantropia împiedică vederea realistă. “Trebuie să fii un mizantrop 
pentru a nu vedea deloc că în societate există mulţi oameni demni de 
încredere şi că marele număr nu este nici bun nici rău.” (Idem, p.1 50) 

“Omul crud are un temperament mizantrop şi iritabil." (Idem, p.68) 

în general, omul de rând are în principal grija sa proprie. “Experienţa 
ne face să vedem că prima grijă a oamenilor este aceea a conservării lor, 
şi a doua a bunei lor stări.” (Idem, p.100) 

Frederic cel Mare se dovedeşte mai realist decât Machiavelli! 

La fel se întâmplă şi cu popoarele. Fiecare popor are temperamentul 
său. “Machiavelli nu ţine seama de acest lucru - spune Frederic cel Mare. 
Se pierde în abstract.” (Idem, p.27) 

Cunoaşterea geniului poporului şi a istoriei sale este un lucru 
esenţial pentru o orientare realistă, “vedem că legiuitorii ale căror legi au 
subzistat timp mai îndelungat, au fost cei care au avut ca scop fericirea 
publică şi care au cunoscut mai bine geniul poporului a cărui guvernare o 
dirijau .”’(Frederic cel Mare - Dissertation sur Ies raisons d’Etats ou 
d’abroger Ies lois, p.251) 

Democraţia realizează acest lucru: fiecărui popor i se dă legea 
potrivit geniului său. în fapt, majoritatea din care este constituit acest 


351 


Constantin Papanace 


popor. “Poporul roman voia democraţia. Tot ce putea altera această formă 
de guvernare, îi era odios." (Idem, p.266) 

Trecutul unui popor este un factor important în realităţile sale. 
“Respectul omului pentru tot ce este din trecut merge până la superstiţie.” 

(Idem, p.4) „ 

în vremurile noastre sau în epoci revoluţionare, dimpotrivă^ se 

creează mentalitatea care detestă trecutul. Această mentalitate rezultă din 
cauza unei infiltraţii care nu are aderenţe sau poate şi din cauza elanului 
eroic care năzuieşte mereu spre necunoscut. 

Selecţia se face mai bine în climatul luptei civile . “S-a remarcat mai 
mult decât o dată că statele care au ieşit din războaiele civile au fost infinit 
superioare duşmanilor lor, pentru că într-un război civil oricine e soldat, 
pentru că meritul se distinge independent de favoare, talentele se dezvoltă 
si oamenii frânează, de obicei, de a desfăşura ceea ce au ca artă şi curaj. 
(Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.95) 

Se verifică principiul care stă la baza selecţionării elitei, conform 
căruia luota este cel mai bun mijloc de selecţionare. Pentru mişcările 
revoluţionare, arată o dovadă în plus în ceea ce priveşte calitatea lor. 

Precumpăneşte importanţa personalităţii, nu a masei. Pentru masă 
este stilul temporizării. 

în selecţie, concepţia este egalitară. “Natura distribuie talentele fara 
a ţine seama’de arborele genealogic." (Frederic cel Mare - Examen du 
Prince, p.45) 

Nobleţea rezultă din calităţile sale intrinseci. “Oricine se distinge prin 
virtuţile si talentele sale este un nobil [...] El trebuie să înveţe că toţi 
oamenii sunt egali şi că naşterea superioară este numai o himeră când 

meritul nu duce într-acolo.” (ibid.) w „ « 

Nobleţea ieşită din selecţionarea prin luptă şi cultivata intra in 
sânge. Frederic cel Mare are mare încredere în sângele nobil. Exemplu: 
concepţia lui de a sări în aer în cazul când orice ieşire este tăiată. In 
general’, această selecţionare corespunde cu tipul temperamentului eroic. 
“Nobleţea, măreţia sentimentului, tăria în soarta potrivnică, curăţenia şi 
întreg stilul personal, eroismul, aceasta este forma de viaţă a marilor 
schizotimici, precum Schiller.” (Dr. Ernst Kretschmer - Kdrperbau und 

Charakter”, p.286) . 

Purtarea armelor era un mijloc de selecţionare la spartani. Licurg 
gândea că un om care nu era în stare să poarte armele, nu merita viaţa ^ 
[...] Nu erau pedepsiţi decât hoţii neîndemânatici. Licurg intenţiona să 
formeze o republică militară şi a reuşit.” (Frederic cel Mare - Dissertation 
sur Ies raisons d’Etats ou d’abroger Ies lois, p.254) 

Misiunea femeii germane în legătură cu selecţia este păzirea 
sângelui şi creşterea eroilor. “Femeii germane i s-au pus sarcini ca nici 
unei alteia: este păzitoarea sângelui din care trebuie să iasă, în primul 
rând, renaşterea feminină. De la ea se pretinde curăţenia trăirii care se 
cuvine mamelor bărbaţilor eroici. Ele trebuie să trăiască pentru curăţenia 
rasei şi pentru eroismul generaţiilor viitoare.” (Gunther - Ritter, Tod und 

Teufel, p.1 46) . 

în această concepţie, creştinismul apare ca o morala de sclavi. Aşa 
este concepţia naţionalist-socialistă. Concepţia legionară, dimpotrivă: 


















352 


Diverse stiluri de luptă politică 

morala creştină este sublimă, iar morala naţionalist-creştină este o morală 
de oameni puternici, care îşi înfrâng propriile păcate, aspirând spre 
perfecţiune. Omul păcătos este slab, pe când cel care luptă cu el însuşi şi 
îşi înfrânge păcatele este tare şi gata să conducă. 

Corectitudinea , chiar şi faţă de adversar. “Este chiar un semn de 
slăbiciune, de sentiment josnic să nu vorbeşti nimic despre duşmani şi să 
rămâi vinovat faţă de ei, de dreptatea meritată." (Frederic cel Mare - 
Examen du Prince, p.22) 

Legea supremă este: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. 

“Acel mare adevăr: că trebuie să acţionăm contra altora aşa cum 
vrem să se poarte ei cu noi, este cel mai înalt principiu al tuturor legilor şi 
comportării sociale.” (Idem, p.40) “Simţul milei a fost pus în noi de natură. 
El ne îndeamnă involuntar să ne ajutăm unul pe altul şi să ne împlinim 
datoriile faţă de semenii noştri." (ibid.) 

Acestea sunt virtuţi prin excelentă creştine. Sub acest raport, se 

apropie de Căpitan. 

Respectul muncii pentru toţi cei care produc. 

Corectitudine faţă de tine însuţi. “Să fie într-adevăr aşa cum vrei să 
strălucească în lumea cealaltă!" (Idem, p.58) Corectitudinea dă măreţie. 

“Machiavelli - spune Frederic cel Mare - n-are nimic mare şi nimic 
adevărat, pentru că nu este un om onest.”(Examen du Prince, p.108) 

Nu numai soldat , aşa cum pretinde Machiavelli prinţului, ci om al 
justiţiei . S-ar părea că Machiavelli este mai potrivit acestui stil decât însuşi 
Frederic cel Mare. 

Probitate faţă de alţii, fără aplicarea lui “divide et impera ”. 
în loc să cultive conflictele între statele vecine, ar căuta să le 
aplaneze. “Prudenţa sa (a prinţului) îl făcea tatăl vecinilor săi, în loc de 
asupritorul lor, şi măreţia sa îi proteja în loc să-i nimicească." (Idem, p.17) 
Exemplu: despre romani: “Romanii, în timpul fericit al republicii, erau cei 
mai înţelepţi briganzi care au amărât vreodată pământul." (Idem, p.14) 

Recunoştinţa. “Există un anumit sentiment de justiţie în noi, care ne 
împinge la recunoştinţă şi care trebuie urmat." (Idem, p.226) 

Spirit creator. Neînfăptuirea este păcat. 

înflorire, nu distrugere . “Dacă nebunia lui Machiavelli face oroare, 
judecata lui produce milă şi ar fi făcut mai bine să înveţe a judeca bine, 
decât să înveţe politica sa monstruoasă.” (Idem, p.36) 

în natură, totul este variat şi organic. în acest sens trebuie 
îndreptată creaţia. 

Instituţiile trebuie să fie organice şi ele se nasc, cresc şi mor. Din 
această varietate şi organicitate trebuie păstrată proporţia şi exclusă 
generalizarea. “Această regulă a proporţiei trebuie să fie urmată în 
politică; diferenţele de loc fac diferenţele de maxime; a vrea să aplici una 
în general, ar fi a o face vicioasă. Ceea ce ar fi admirabil pentru un mare 
regat, n-ar conveni deloc unui stat mic.” (Idem, p.129) 

Cultul strămoşilor (al morţilor). Riess, un observator din secolul 
trecut, spunea, pe drept cuvânt: “ Japonia, ca ţară a zeilor, poporul japonez 
în întreg şirul generaţiilor sale, ca descendenţii semizeilor şi conducătorilor 
din vechime, spiritele strămoşilor cu care cred că pot comunica şi în 
prezent, formează unitatea mistică ia care se raportează adevărata simţire 


353 


Constantin Papanace 


religioasă a japonezilor. Strămoşii sunt vii - japonezul nu trăieşte mai 
departe numai prin copiii săi, ci şi sufletul, invizibil, este mai departe la 
îndemână... Strămoşului i se cere sfatul în legătură cu problemele decisive 
ale vieţii şi în faţa lui trebuie să poţi stărui. Se vrea ca şi el să devină 
odată im strămoş de care familia să-şi amintească cu mândrie. ” 

Morţii: “în Japonia, morţii nu sunt morţi, ei sunt foarte “vii”. Ei se 
ocupă de patrie. Foarte judicios, spune un observator, de altfel adesea 
critic: 

Patriotismul este coroana şi temeiul tuturor virtuţilor publice, patria 
este singura idee domnitoare, este marele ideal, care şi-a sfătuit poporul 
ca supremul şi, poate, unicul, prin toate răsturnările.” ( Idem) 

Delicateţe nobilă. . “Alături a fost lumea Samurailor, de cruzime şi 
neîndurare... Principiul său fundamental este: ţelul oricărei reguli de bună 
cuviinţă este următorul - trebuie să-ţi formezi astfel sufletul, încât şi cel 
mai crud ticălos să nu cuteze să te atace, chiar când stai liniştit.” (ibid.) 

Caracter religios . Din partea religioasă a fost favorizată şi această 
stăpânită putere de vitejie. Shinto, vechea religie natală a japonezului, 
este o veritabilă religie model. Există în ea, în realitate, moarte. Orice 
moarte este o metamorfoză. 

Dispreţul de moarte . Esenţial la soldatul japonez este minunatul său 
dispreţ al morţii. Este vorba aici de un dispreţ, de o lipsă de respect a vieţii 
care a ţâşnit dintr-o altfel de preţuire a eului şi care, în caz de război, 
produce nu numai un dispreţ al morţii, ci şi un dispreţ al vieţii. 

“Budismul a dat vitejiei japoneze trăsături însufleţite." (Prof. Dr. 
Johann von Leotten) Budismul şi-a pierdut caracterul dizolvant şi pesimist, 
întrucât fundamentul Shinto are tot nemurirea sufletului. 

“Dispreţul vieţii, conştiinţa că viaţa aceasta este ceva trecător, se 
leagă exact la Samurai cu războinica lor vitejie şi a dus la o însuşire, de a 
dispreţui viaţa şi moartea, care astăzi este însuşirea poporului. Ar fi total 
fals să vedem în vitejia japoneză o crudă forţă adversă. Ea este mai mult o 
cultură fină, superioară şi nobilă a sufletului.” (ibid.) 

Bunătatea favorizează dezvoltarea calităţilor eroice. Teama te face 
să-i guvernezi pe sclavi şi laşi, “căci nu se va putea aştepta la mari acţiuni 
de la supuşii săi, căci tot ce s-a făcut din teamă şi din timiditate a purtat 
mereu caracterul. Spun că un Prinţ care' va avea darul de a se face iubit 
va domni peste inimi, fiindcă supuşii săi vor găsi propriul lor interes ca să-l 
aibă ca stăpân.”(Examen du Prince, p. 141) 

Laraheţea este caracteristică eroului. “Nu cunosc nici un erou care 
să nu fi fost darnic. A afişa zgârcenia înseamnă a spune oamenilor: nu 
aşteptaţi nimic de la mine, nu voi plăti bine serviciile voastre. înseamnă a 
stinge ardoarea pe care o are natural orice supus de a-şi servi Prinţul.” 
(Idem, p. 131) Banii nu trebuie să conteze pentru lucrurile mari: “în marile 
afaceri nu trebuie să priveşti niciodată la bani.” (Idem, p. 131) Totuşi, 
banul, reprezentând o forţă, risipirea lui trebuie să se facă după aceleaşi 
principii după care se aruncă în luptă şi celelalte forţe. 

Sentimentul atotputerniciei pe care îl are soarta. “Atât timp cât nu 
vom fi decât oameni, adică fiinţe foarte mărginite, nu vom fi niciodată 
superiori la ceea ce se cheamă loviturile sorţii.” (idem, p.225) Această 
soartă intervine. Sunt cauze mici, care au totuşi efecte foarte mari. Cum se 




















Diverse stiluri de luptă politică 


354 


explică? Marlborough: “Soarta îşi bate de multe ori joc. Ce forţe se uită la 

neputinţa umană?" .... • - . ... „ 

Mai mult decât toate însă, climatul primejdios germinează şi cultiva 

calităţile eroice. Adaptarea se face în acest climat numai prin eroism. 
Climatul primejdios este factorul comun tuturor eroismelor pentru toate 

rasele, acolo unde există sănătate. „ . 

Fr oismul iaoonez . Moştenire a calităţilor dezvoltate in decursul 
timpului 1. Popor de marinari, cu mări bântuite de taifunuri puternice şi 
primejdioase. 2. Ţară zguduită endemic de cutremure 

Istoria a dezvoltat aceste condiţii prin nobleţe. Lipsa de frica şi 
caracter imperturbabil în faţa primejdiei. “Bushido, drumul Cavalerului, a 
fost principiul fundamental de viaţă al nobilimii războinice japoneze. 
Vitejie, îndemânare, lipsă de frică, curaj, stăpânire de sine, au fost 
calităţile pe care cavalerismul japonez le-a cultivat in copiii sai. (Volk. 

Be ° b ' Pmt nti ni ^eroului . Fondul eroic se poate reflecta prin mai multe 
fatete după rasă, mediu sau profesiune. Caracterul comun este virjj jţg ţea 
si tendinţa de dăruire ofensivă. Prototip de erou pot fi Ahile sau Siegfried. 
“Ce/ care trăieşte aproape neştiut eroismul său este tabloul contrar 
timpului nostru" (Gunther - Ritter, Tod und Teufel , p.14). De asemenea 
prototipul eroului poate fi Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand De 
multe ori, între cuceritor (erou) şi banditul de drumul mare este o 

chestiune de grad. ( Examen du Prince, p.43) “9 a 

Ferdinand Cortez reprezintă tot un tip de erou (aventurier). S a 
desprins imaginea unui erou, a lui Ferdinand Cortez, cuceritorul imperiului 
lui Montezuma, Mexicul de astăzi. Admirăm curajul unic al acestui 
“conquistador” spaniol, care s-a azvârlit în necunoscut cu 60 de călăreţi 
înfruntând toate pericolele, sfidând moartea, trăind cu o patetica 

intensitate aventura eroică. 

(Seri pt. U-5000 din 19 iun. 1942) 

Prototipuri de eroi sunt cei creaţi de Corneille, care era norma 
Leonardo da Vinci, cu sângele lui nordic, a fost un erou. 

în domeniul acţiunii politice, prototip al tacticii eroice ar fi Fredenc 
cel Mare. Din punct de vedere rasial (somatic leptosom) ar corespunde, i 
prin faptul că prin “ Anti Machiavellf' ia organic poziţie demonstrează 
fondul său sufletesc eroic de esenţă ariană. A se vedea faptele, 
corespund. Pentru acest motiv l-am citat. Este curios totuşi cum el n-a 
simtit repulsie faţă de evrei şi, pe lângă că i-a chemat, s-a şi mcor ^J u 
ei. Să fie influenţa masonică a lui Voltaire sau a celorlalţi enciclopedişti 

sau era conştient de forţa lor? . n . .• 0 

“Iudaismul a colindat sub domnia lui Frederic iarăşi circa 40 de 
pustie si al treilea Moise a fost chemat să primească letargica smagoga 
să se 'roage atât încât, obişnuit cu cea mai adanca bezna, şi-a p 
întoarce ochii la lumină. Moses Mendelsohn (1729-1786), una gj 

mai însemnate umbre ale lui Frederic cel Mare, h - 

luminoasei antichităţi, Nathan, înţeleptul de Lessmg ( . ^ 

Judischer Imperialismus, p.316). Să fi fost un compromis p 
Frederic cel Mare sau faptul culturii sale masonice u atragea însăşi sur 
manifestărilor sale organice, arice? 


355 


Constantin Papanace 


Omul nordic este, în general, prototipul eroului. “Nu numai cel mai 
înzestrat, ci şi cel mai frumos, este omul rasei nordice. [...] Un neam 
regesc între oameni.” (Gunther - Ritter, Tod und Teufel, p.143) 

Stilul eroic este o transpunere. Simpatia germană pentru englezi 
este un omagiu adus acestora. Gentleman este stilul poporului englez. 
Nordicii au creat drumurile culturii şi ale civilizaţiei. 

Cercetările arată şi altfel. “Forţa organizatorică a germanilor după 
Treitschke a fost dată de cei amestecaţi . în trecut cei din sud, acum cei de 
la nord.” (Chamberlain, p.576) De asemenea, Johannes Ranke a măsurat 
1000 de capete în Bavaria veche şi a găsit 95% brachicefali. Acelaşi 
rezultat cu grecii antici din epoca clasică. (Idem, p.581) 

împotriva haosului rasial, practicat intens mai ales după al doilea 
război mondial şi încurajat de evrei, care cultivă cel mai fanatic rasism. 

Tipul arian este, după Gobineau, tipul de erou. Dar este prezentat 
într-o formă primară: “viaţa sa proprie nu este mai valoroasă decât cea a 
altora; el omoară adesea numai ca să omoare şi asta este o maşină 
omenească atât de uşor iritabilă în faţa suferinţei din cea mai mare 
laşitate, încât se refugiază bucuros în moarte, sau într-o nesimţire 
nesigură." (p. 151) 

Bismark. “Numai Bismark a fost un erou pur înrudit cu marea, cu 
muntele, cu furtuna si cu stejarul.” (Gunther - Ritter, Tod und Teufel, 

p.102) 


3. Acţiunea 

> 

Motoarele principale ale acţiunii eroice sunt onoarea şi libertatea , 
năzuinţe organice. în această concepţie, nici Dumnezeu nu poate fi 
perceput ca acţionând arbitrar, după bunul plac. Acţiunea în stil eroic este 
esenţial diferită de cea machiavellică , în care predomină calculul. Ea 
porneşte dintr-o năzuinţă de dăruire , o respiraţie naturală care o face să 
deteste calculul. 

L-am considerat pe Frederic cel Mare ca prototip al acestui spirit, 
deşi cultura lui enciclopedistă îl ducea pe un teren “raţionalist”. în acest 
caz, atitudinea lui antimachiavellică ar reprezenta poate mai bine această 
esenţă, cu toate că în explicaţiile lui se simte de multe ori influenţa 
raţionalistă, care are mari aderenţe de structură chiar cu Machiavelli, pe 
care îl combate. Şi desigur, ca un mare tactician ce a fost, a pus în 
practică multe dintre aceste principii. (Frederic cel Mare, Anti Machiavelli, 

H) 

Libertatea şi spiritul de independenţă sunt adânc înrădăcinate. “Nu 
există sentiment mai inseparabil de fiinţa noastră ca cel al libertăţii; de la 
omul cel mai rasat, până la cel mai barbar, toţi sunt pătrunşi de el în mod 
egal. Acest spirit de independenţă şi de mândrie este cel care a dat atâţia 
oameni mari în lume.”(Examen du Prince, p.71) 

Tirania: “...nimic nu face mai odioasă diferenţa de condiţii, decât 
tirania pe care cei bogaţi o exercită nepedepsiţi asupra celor nenorociţi.” 
(Idem, p.267) 

Distrugerea moralei: “Machiavelli a corupt politica şi a întreprins să 
definească preceptele moralei sănătoase." (Prefaţă la Anti Machiavelli, 
P.4) 















Diverse stiluri de luptă politică 


356 


Machiavelli = monstru . “îndrăznesc să iau apărarea umanităţii contra 
acestui monstru care vrea să distrugă; îndrăznesc să opun raţiunea şi 
justiţia, sofismului şi crimei; şi îmi hazardez reflecţiile asupra <Prinţului> 
lui Machiavelli, capitol cu capitol, pentru ca antidotul să se afle imediat 
lângă otravă.” (ibid.) 

<Prinţul> este primejdios dacă este citit de cei neformaţi. Totuşi, 
citirea cărţii’ este necesară : “Este o carte care trebuie să cadă, fireşte, în 
mâinile prinţilor şi ale celor care simt gustul politicii." (Idem, p.5) 

Prinţul să fie imaginea lui Dumnezeu . “Cartea lui Machiavelli îi 
perverteşte pe prinţi, care trebuie să conducă popoare, să facă dreptate şi 
să fie un exemplu pentru supuşii lor, să fie, prin bunătatea, dărnicia şi mila 

lor, imaginile vii ale Divinităţii." (ibid.) 

Crimele regilor: “Inundaţiile şi ciumele nu fac atâta rău cat poate 
face un rege... Crimele regilor fac să sufere timp îndelungat popoare 
întregi." (Idem, p.6) Exemplu: la noi, crimele regelui Carol al ll-lea 
împotriva Mişcării Legionare, care au dus la ciopârţirea ţării şi la slăbirea 
forţelor fizice’si morale ale neamului românesc. 

’ Bunul plac: “Cât de deplorabilă este situaţia popoarelor când au a se 
teme de abuzul puterii suverane, când bunurile lor sunt pradă avariţiei 
Prinţului, libertatea lor capriciilor sale, liniştea lor ambiţiei sale, siguranţa 
lor perfidiei sale şi viaţa lor cruzimii sale. Este tabloul tragic al unui stat în 
care ar domni un prinţ cum pretinde a-l forma Machiavelli. (ibid.) 

Adevărata politică a regelui : “Lumea s-ar convinge că adevărata 
politică a regilor, fondată numai pe justiţie, prudenţă şi bunătate este 
preferabilă în orice sens sistemului sfâşietor şi plin de orori pe care 
Machiavelli a avut imprudenţa să-l prezinte publicului.” (Idem, p.8)^ 

Năzuinţa pentru libertate . “Tăria se arată în rezistenţa împotriva 
nefericirii. Numai laşii se încovoaie sub jug, poartă răbdători lanţurile şi 
suportă liniştiţi asuprirea. Niciodată nu m-aş putea hotărî pentru o 
asemenea ruşine. [...] Iubirea de libertate şi ura împotriva oricărei tiranii 
sunt atât de fireşti pentru oameni, încât când nu sunt nedemni, ei îşi 
jertfesc viaţa pentru această libertate.” (Frederic cel Mare - Examen du 
Prince, p.62) 

Pe acest fond permanent, ambiţia dă un mare impuls de acţiune. 
“Orice ambiţios care se vedea favorizat de soartă, se făcea legiuitor pentru 
a stabili şi abroga legile.” (Frederic cel Mare, Dissertation, p.270) 

Spiritul ofensiv este caracteristic tacticii eroice. “In atac locuieşte 
sentimentul mândru al puterii superioare, acel imponderabil care da 
atacului bine condus forţele sale chiar împotriva unui duşman superior 
numeric." (Ludendorf, Kenst du Foburg, p.100) 

“Puterea de faptă şi spiritul ofensiv sunt caracteristice pentru 

conducerea germană." (Idem, p.120) 

“Lovitura este cea mai bună apărare." (Wrongel) 

Voinţa implacabilă formează axa acestui stil în acţiune. “Cine vrea, 
acela poate; căci voinţa este deja jumătate din faptă; şovăire 
nesiguranţă din cauza alegerii mijloacelor are numai acela care nu a 

puterea voinţei." (Friederich Karl) 

Omul lipsit de voinţă este propriu stilului temporizării. 


357 


Constantin Papanace 


Pe naţionaliştii germani nu-i interesează atât realizările lui Luther, 
cât mai ales curajul cu care a atacat problemele. “Sentimentul lui Luther, 
curajul de a voi să pătrundă cu tot prezentul în viitor, pe acela îl căutăm 
noi." (Giinther - Ritter, Tod und Teufel, Ritter, p. 114) 

Deci, contra inacţiunii şi contra lipsei de atitudine. “Se pare că el 
(germanul) nu poate trăi dincolo de bine şi de rău.” (Idem, p.115) 

Comparaţie cu francezii: “Francezii nu sunt un popor primitiv... 
Oamenii săi cei mai mari vor fi de comparat totdeauna numai cu bărbaţii 
mijlocii ai spiritului german." (Idem, p.117) “Englezul a păşit prin istorie ca 
un contrast (copie) al germanului." (Idem, p.118) “A fi german înseamnă a 
fi născut pentru un destin şi, din cauza aceasta, nicăieri apariţia masei nu 
este mai dezgustătoare ca în Germania.” ( Idem, p.120) 

Spada este simbolul. “O trupă care este educată numai pentru 
apărare va fi învinsă, căci niciodată scutul nu este simbolul soldatului, ci 
totdeauna este numai spada. Spiritul atacului este spiritul rasei nordice." 
(Ludendorf, p.100) 

Lozinca: victorie sau moarte . Cuvântarea lui Frederic cel Mare în 
preajma unei bătălii: “Rămâneţi cu bine, domnii mei, mâine la această oră 
îl vom fi învins pe duşman sau nu ne vom revedea niciodată." 

îndrăzneala este caracteristică acestui stil de luptă. Ea oferă mari 
posibilităţi de acţiune. “Sunt cazuri când suprema îndrăzneală este 
suprema înţelepciune." (Clausewitz, p.116) De o asemenea situaţie 
beneficiază mai mult stilul eroic. Este apanajul lui. Desigur, de multe ori 
este o chestiune de şansă, deci, aceasta este înţelepciunea proprie. 
Celelalte stiluri nu au această posibilitate. “îndrăzneala este cea mai 
nobilă virtute, adevăratul oţel, care dă armei ascuţişul şi strălucirea ei.” 
(Idem, p.144) “Atât timp cât îndrăzneala loveşte sfiala, are în mod necesar 
probabilitatea succesului, fiindcă sfiala este deja un echilibru pierdut." 
(Idem, p.145) 

în acest caz, timiditatea (şovăiala) luptă cu arsenalul “disimulării”, iar 
îndrăzneala dă lovitura în gol. îndrăzneala oferă mari posibilităţi de 
prevenire a acţiunii adversarului, înainte de a se crea o situaţie mai 
nefavorabilă. 

îndrăzneala stăpânită . “O îndrăzneală stăpânită de un spirit 
prevăzător este pecetea eroului; această îndrăzneală nu constă în 
îndrăzneala contra naturii lucrurilor, într-o grosolană încălcare a legii 
probabilităţii, ci în puternicul sprijin al acelui calcul superior pe care l-a 
parcurs geniul, tactul judecăţii cu iuţeala fulgerului, numai pe jumătate 
cunoscut, când îşi nimereşte alegerea.” (Idem, p.147) 

Stilul eroic mai mult îndrăzneşte, decât cumpăneşte; cel al 
temporizării, dimpotrivă, mai mult cumpăneşte şi nu poate îndrăzni. Se 
frământă în neputinţă. 

Faptele îndrăzneţe, pe care nu le poate face, de multe ori, omul de 
bine, compensează calităţile omului cumsecade . Cazul Cezar Borgia. 

Impetuozitatea este caracteristică stilului eroic. Gloria se obţine mai 
mult murind. Exemplu: cazul Decius din istoria romană. Este opus 
temporizării, reprezentată de Fabiu (vezi Machiavelli - Discorsi, p.536) 

Francezii sunt impetuoşi, dar se sting repede, ca un foc de paie. 
Poate tenacitatea să fie invers proporţională cu impetuozitatea. 






















Diverse stiluri de luptă politică 


358 


Frica formează frâna. “înţelepciunea în lume este întrupată de 
oameni care posedă un simt raţional al fricii." (Principele, p.105) 

în stilul eroic, din cauză că acest sentiment inhibitor care frânează şi 
care, când este exagerat chiar paralizează, este mai puţin dezvoltată, se 
dezlănţuie acte îndrăzneţe care formează caracteristica tacticii eroice. 

Stilul Mişcării Legionare are o prudenţă necesară. Din cauza 
aceasta, momentul ales ca decisiv poate fi prematur. înclinarea spre 
anqajare, bătălia decisivă, sunt caracteristice stilului eroic. Toate converg 
în această direcţie. Scopul pozitiv aparţine atacatorului şi astfel batalia 
principală este mijlocul său. Atacul are un scop pozitiv: cucerire a. 
Apărarea, un scop negativ: păstrarea . Temerarii însă nu reuşesc 
întotdeauna. “De obicei, nu se vorbeşte deloc de temerarii ' care au pierit, 
nu se vorbeşte decât de cei care au fost ajutaţi de soartă.” (Examen du 

Prince, p.231) , . 

Frederic cel Mare, adept al atitudinii ponderate . Am conchis ca un 

popor riscă mai mult cu un prinţ îndrăzneţ, că este o primejdie continuă 
care îl ameninţă şi că suveranul prudent, dacă nu este bun pentru manie 
acţiuni, pare mai mult născut pentru guvernare." (Idem, p.232) 

Istoria se creează prin îndrăzneală. Aşa se deschid drumurile ei. In 
faza incipientă, mai ales, este nevoie de cura i- Dar^ durata o asigură 
prudenta, înţelepciunea. Căpitanul le avea pe amândouă. 

înţelepciunea si îndrăzneala . Organic, stilul eroic, mai ales in forma 
lui primară, pune accentul pe curaj. Este necesară înţelepciunea pentru a-l 
comprima şi dirija, dar nu pentru a-l paraliza. Curajul orb este, fara voia 

lui, distructiv ca un şuvoi de apă necaptat. 

în materie de conducere, s-au valorificat calităţile geniale, prin 
dinamul ambiţiei si, în special, al îndrăznelii. Îndrăzneala dă aripi 
ascensiunii. Poate rasa nordică a dat această categorie de conducători, 
fiindcă a avut îndrăzneală. Din stilul temporizării nu pot ieşi şi nici din ce 

amoral (raţional). „ A . . , _ x . în 

îndrăzneala eroismului dă puterea de a lua hotarari rapide. Căci, 
ultimă analiză, ezitarea rezultă din doza de laşitate care trebuie învinsa. 
Rommel, de exemplu., pune accentul pe repeziciune. In felul acesta, 
obţine avantaje. Unităţile mai mici se comandă direct. înainte de a ajunge 
adversarul să cunoască situaţia, el poate schimba cursul bătăliei, re 

unitatea în mână. ... x „ „ (innp 

Necesitatea planului de acţiune . Oricât de importanta ar fi o acţiun 
pentru asigurarea unei lungi durate, este nevoie de un plan conducător. 
“Orice om raţional, şi mai ales cei pe care cerul i-a ales să ii guverneze P 
ceilalţi, ar trebui să-şi facă un plan de conduită tot atât de bine gândi 
legat, ca o demonstraţie geometrică. Urmând întru totul un astfe 
sistem, ar fi mijlocul de a acţiona consecvent şi de a nu se mde Pf r . 
niciodată de la scopul său: ar putea aduce pe acolo toate conjuncturii 
toate evenimentele pe drumul planurilor sale, totul ar concura 
executa proiectele sale pe care le-ar fi meditat.” (Idem, p.23) n 

însă poate fi imaginat numai de un cap, aşadar el trebuie sa fie concep 
de conducător.” (Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.11) 


359 


Constantin Papanace 


Pentru formarea elementelor de conducere , puterea de judecată 
trebuie dezvoltată de timpuriu. “Esenţialul este să formăm moravurile 
copiilor şi să înlesnim maturizarea capacităţii lor de judecată.” (Idem, p.59) 

Dezvoltarea raţiunii însă scade vigoarea impetuozităţii, în schimb dă 
puteri de combinaţie care, în ultimă analiză, înseamnă alterarea stilului 
eroic prin interpenetrarea cu alte stiluri. 

Gândirea este apanajul omului. “Numai gândirea, însuşirea de a lega 
idei, îl deosebeşte pe om de animalul de povară.” (Idem, p.60) 

Maximum de randament pe care îl poate da stilul eroic este atunci 
când se poate comprima şi, stirbindu-si într-o oarecare măsură esenţa 
(care rămâne, totuşi, preponderentă), foloseşte arme si din arsenalul 
tacticii amorale, “pentru raţiuni de stat” , din necesitate tactică. Exemplu: 
Hitler are stilul eroic într-o măsură puţin obişnuită până acum şi totuşi, în 
momentele grele, pentru a avea supleţe de ieşire, a adoptat şi stilul 
amoral . Deci, nu a putut fi consacrarea unei biruinţe totale a stilului eroic 
pe plan mare, mai ales că se găsea în faza de creare a forţei. Aceasta 
este dovada că stilul eroic nu este suficient prin el însusi pentru acţiuni 

coordonate pe un plan mare şi are nevoie şi de alte mijloace pentru a 
susţine greaua luptă împotriva forţelor întunericului. 

Căpitanul a soluţionat această problemă prin folosirea stilului divin 

pentru partea pământească, în special alegerea tacticii morale, de unde a 

bătut arma contrastului. 

în general, statele totalitare (Mussolini, Hitler) au grefat pe tehnica 
stilului amoral dinamismul stilului eroic, dând astfel stilului amoral, raţional, 
uscat, un suflu şi o dinamică proprii, iar celui eroic, o tehnică mai suplă. 

La Căpitan, simbioza a fost făcută între stilul eroic si cel divin. Adică. 

pe lângă dinamism (forţa proprie morală si materială), a asigurat si 

durabilitatea ieşită din arma “propriei cenuşi”, a martiriului. 

Alegerea colaboratorilor . Orice acţiune mare nu se poate întreprinde 
decât prin folosirea colaboratorilor. Alegerea lor este, deci, esenţială. 

In general, sunt două categorii de conducători: 1. cei care văd prin 
ochi proprii; 2. cei care se bazează pe observaţii. 

Primii (cei tari) au, “după exemplul lui Dumnezeu, (care se serveşte 
de o inteligenţă superioară omului pentru a-şi pune în practică voinţa sa) 
spirite pătrunzătoare şi laborioase pentru a le executa planurile şi pentru a 
îndeplini amănunţit ceea ce au proiectat în mare. Miniştrii lor simt propriu 
zis instrumente în mâinile unui maestru înţelept şi abil.” (Examen du 
Prince, p.203) 

Cei din a doua categorie (cei slabi) “trebuie să fie susţinuţi de 
înţelepciunea şi vivacitatea unui ministru. Atunci prinţul nu este decât o 
fantomă, dar o fantomă necesară, căci el reprezintă statul; tot ce este de 
dorit, este ca el să facă o alegere fericită.” (ibid.) 

Caracterul colaboratorilor este greu de cunoscut. Omul de rând se 
Poate ascunde de stăpân prin prefăcătorie. Prinţul, dimpotrivă. “Un prinţ cu 
s Pirit poate judeca fără greutate geniul şi capacitatea celor care îl servesc, 
dar îi este aproape imposibil să îşi dea bine seama de dezinteresul şi de 
fidelitatea lor. S-au văzut adesea oameni care păreau virtuoşi, neavând 
însă ocazia de a se dezminţi şi care au renunţat la onestitate îndată ce 
virtutea lor a fost pusă la încercare.” (Idem, p.204) 


































Diverse stiluri de luptă politică 


360 


Fiecare colaborator la locul său este operaţiunea cea mai importantă 
nu numai pentru că dă randament, dar şi pentru că asigură, prin armonia 
dispoziţia sufletească pentru creaţie. S-ar putea distinge două.cateqorn de 
colaboratori: a) cei inteligenţi, supli, energici etc., dar lipsiţi de caracter; b) 
cei de caracter, care au toate calităţile inimii. Primii sunţ^ întrebuinţaţi în 
exterior, pentru tratative, negocieri etc. ceilalţi, în interior. “Fiindcă nu este 
vorba decât de a menţine ordinea şi justiţia în statele ior, este suficientă 
onestitatea. Iar dacă trebuie să convingi vecinii şi să faci intrigi, se 
înţelege bine că cinstea nu are ce căuta aici, la fel şi îndemânarea şi 

spiritul." (Idem, p.206) „ 

Recunoaşterea imperfecţiunii umane . “Prinţii care raţionează mai 
profund cunosc mai bine oamenii; ei ştiu că toţi sunt puşi într-un colţ ai 
umanităţii, că nu există nimic perfect în această lume, că marile calităţi 
sunt, pentru a spune astfel, echilibrate de mari defecte şi că omul de geniu 
trebuie să-şi tragă partea din toate, lată de ce (exceptând neîndeplinirea 
datoriei) ei păstrează pe miniştrii cu calităţile lor bune şi rele şi îi preferă 
pe cei care i-au aprofundat, celor noi pe care i-ar putea avea.” (Idem, 
p.207) 

Căpitanul nu admitea o asemenea concepţ ie, chiar când era nevoit 

să o tolereze, fiindcă trăirea este esenţială . 

în stilul eroic este admisibilă această indulgenţ ă determinată de 
necesităţi care o înclină spre concepţia amorală , deoarece caracterul 
cavaleresc se circumscrie numai la lupta propriu zisă , restul vieţii fiind 

indiferent. „ . „ , 

Mişcarea Legionară, având viziunea integrală şi punând accentul pe 
trăire, nu poate admite disonanţă între cele propovăduite şi cele 

practicate. „ 

Linguşirea tulbură selecţionarea colaboratorilor şi in acest stil, 
fiindcă pornirea spectaculoasă a celor care conduc şi au voluptatea forţei 
şi a gloriei se pretează în mod deosebit. 

a) Printre prinţii vicioşi, linguşirea este o otravă mortală. 

b) La prinţii cu merite, linguşirea este ca o pecingine care se 
ataşează de gloria lor şi care le micşorează strălucirea. 

c) Este un alt fel’ de linguşire, este sofistul defectelor, retorica sa le 

micşorează. w ... 

“Linguşirea care se întemeiază pe o bază solidă este cea mai subtila 

dintre toate; trebuie să ai discernământul foarte fin pentru a vedea nuanţa 
pe care ea o adaugă adevărului.” (Idem, p.210) _ 

Acţiunea să pornească din dragoste , nu din teamă. “Doresc ca mtr- 
zi bătălia să fie mai iubită decât temută de soldaţii mei." (Idem, p.19) 

Despre pedeapsă . “Este mai valoros să ierţi 20 de vinovaţi, decât s 

sacrifici un nevinovat.” (Idem, p.275) 

Pedeapsa şi după moarte determină, în viaţă fiind, virtutea. Aşa era 
la egipteni. De altfel, judecata istoriei are, în esenţă, acelaşi principiu- 
răsplăteşte sau pedepseşte. Şi acest sentiment, omul, doritor de glorie, 
trăieşte cu anticipaţie. 

Aceasta nu exclude severitatea . Prin severitate, se poate P reve 
răul. Tăierea membrului cangrenat. Bagatelizează Machiavelli toate aces 
răspunderi faţă de supuşi? 


361 


Constantin Papanace 


în special, severitatea pentru disciplină . “Mărturisesc că, într-o 
armată, ordinea nu poate exista fără severitate, căci altfel cum îi poţi opri 
pe libertini, pe desfrânaţi, pe sceleraţi, pe poltroni, pe temerari, animale 
grosolane şi mecanice, dacă frica de pedeapsă nu îi opreşte parţial?” 
(Examen du Prince, p.139) 

Fanatismul, cel mai bun vehiculator . “Nu există nimic mai eficace ca 
fanatismul pentru a acredita ştiri şi mi se pare că Machiavelli a vorbit 
despre un ton prea decisiv despre această materie." (Idem, p.45) Totuşi, 
revoluţia de mase nu este proprie stilului eroic. “Orice revoluţie care 
porneşte de la mase trebuie să fie o revoluţie pentru partea de rasă 
inferioară a poporului contra celei de rasă superioară, căci rasa superioară 
nu a înclinat niciodată spre spiritul de masă. [...] Eroii sunt singuri şi izolaţi 
si îşi imaginează totul de la sine." (Giinther - Ritter, Tod und Teufel, p.142) 

în concepţia eroică, forţa nu rezultă din unire . “Mai mulţi slabi nu pot 
face unul tare. Este greşită această părere. în aceşti mai mulţi este 
reprezentată prostia şi laşitatea." (Hitler - Mein Kampf, p.577) 

Simţul ordinei si al economiei . “Sunt departe de a condamna la un 
conducător simţul ordînei Ţi a/ economiei. Sunt primul care laudă aceste 
calităţi. înţelepciunea şi prudenţa sunt necesare în administrarea statului. ” 
(Idem, p.27) lată calităţile care ar părea că nu intră în preocupările omului. 
Erau totuşi necesare omului de stat. 

Faptele, nu gândurile sau intenţiile . “Nu gândurile prinţilor, ci faptele 
lor îi fac pe oameni fericiţi.” (Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.154) 

Lupta şi faptele sunt generatoare de forţă.. “în luptă mocneşte 
torentul forţelor şi fapta devine, în sfârşit, gând (idee)." (Emanuel Geibel, 
citat de Berlucci, p.530) 

Eroul stă la baza statului, după concepţia lui Machiavelli. El este 
omul faptei. Dar el se mişcă pe traiectoria destinului său cu voluptatea 
dăruirii în care se revarsă energia lui vitală şi nu se gândeşte la tertipurile 
neputincioase şi la utilizarea armelor care îi repugnă şi pe care le oferă 
arsenalul machiavellic. 

Forma de stăpânire a acestui stil este autoritară, dar loială şi cu 
tendinţe spre camaraderie. Stilul eroic fiind, în general, în acţiune un stil 
energetic intreprid, poate realiza surpriza, mai ales că organic are o 
comandă unitară. “Atacul cuprinde mai multe acţiuni pozitive decât 
apărarea." (Clausewitz, p.158) 

Spontaneitatea este caracteristică. Perseverenta la stilul eroic este 
mai mult o supapă de siguranţă la nevoie, decât elementul său. In general, 
în acest stil ofensiv, totul se declanşează . Dacă conducătorul nu este 
dublat cu această calitate (perseverenţa), care esenţial aparţine stilului 
defensiv, atunci totul se mistuie în voluptatea luptei imediate. 

4. Armele 

Armele tacticii eroice sunt, în general, ofen sive şi drepte. Scopul lor 
este pozitiv. “Atacatorul are un scop pozitiv, apărătorul numai unul 
negativ" (Clausewitz, p.174) Organic, stilul eroic va fi întotdeauna atacan t, 

fiindcă el totdeauna va avea scopuri pozitive si _agresive, aceasta 

rezultând din însăşi structura sa rasială somatică, din vitalitatea sa care 
clocoteşte în el si tinde să se reverse în mod natural. Dimpotrivă, stilul 





































Diverse stiluri de luptă politică 


362 


temporizării (disimulării) va fi mereu apărare, fiindcă organic îi lipseşte 
această vigoare. Aşa se poate explica, după cum am mai spus, alternatia 
după vârstă, care este în funcţie de vigoarea somatică: glande endocrine 
etc. Ofensiv în tinereţe, ponderat la maturitate, defensiv la bătrâneţe. 
Aceasta, luată la fiecare individ. Ca temperament însă, pot fi tineri bătrâni 
şi bătrâni tineri. 

Tactica eroică este mai puţin predispusă spre depunerea armelor 
sau armistiţiu. Structural, deci, se exclud cele depresive care rezultă din 
neputinţă sau cele degenerate, piezişe. Acestora le înveţi tehnica nu 
pentru a le practica, ci pentru a le preveni: “nu pentru a practica vreodată 
o asemenea lecţie, ci pentru a nu fi înşelat de alţii.” (Examen du Prince, 
p.149) 

Virtuţile să formeze arsenalul . “Nu fi deloc nebun cu nebunii, ci fu 
virtuos şi intreprid cu ei şi astfel vei face poporul tău virtuos ca tine, vecinii 
tăi vor voi să te imite şi nebunii vor tremura." (Idem, p.126) 

Arma dragostei oferă cea mai solidă bază. “Fericiţi sunt prinţii care 
cunosc dulceaţa prietenie! Şi mai fericiţi sunt cei care merită dragostea şi 
afecţiunea popoarelor !” (Idem, p.184) 

Generozitatea faţă de popor era preferată străşniciei. în opoziţie cu 
Machiavelli, care preconizează străşnicia în pedeapsă, Frederic spune: 
“Bunătatea inimii lor îi poate face mai mari decât toate celelalte virtuţi." 
(Idem, p.191) 

în pedeapsă, Căpitanul avea dragostea care făcea ca o forţă 
negativă să devină pozitivă. 

Sinceritatea este tot un act viril ieşit din abundenţa de vitalitate şi 
curaj al faptelor. Este proprie stilului eroic. Satisface la maximum 
sentimentul moral. Chiar cinismul , fiindcă are fondul moral al francheţei, 
devine tolerabil chiar când se simte lipsa de suflet (cazul Argetoianu). 

Detestă înşelăciunea . “înşelăciunea este chiar un defect de stil al 
politicii, când este împinsă prea departe. De exemplu, răspunsul amintit de 
Don Louis de Fiare şi a dat lui Mazarin de mareşalul de Fabre, căruia îi 
propunea să îl înşele pe Ducele de Savoia: 

<Domnule, refuz să îl înşel pe Ducele de Savoia, cu atât mai mult cu 
cât este vorba de o bagatelă: se ştie în lume că sunt un om cinstit; 
rezervaţi-mi, deci, cinstea pentru o ocazie unde va fi vorba de salvarea 
Franţei. >” (Examen du Prince, p.152) 

Inutilitatea minciunii . “Nu vorbesc deloc în acest moment nici de 
cinste, nici de virtute, dar, neluând în consideraţie decât pur şi simplu 
interesul prinţilor, spun că este o politică foarte rea din partea lor de a fi 
înşelători şi de a înşela lumea; nu înşeală decât o dată, ceea ce îi face să 
piardă încrederea tuturor prinţilor." (Idem, p.153) 

Exemplu: cazul păstorului cu venirea lupului. A doua oară, când 
lupul a venit cu adevărat, lumea nu a mai sărit să îl ajute, ca prima data, 
când a fost minţită, căci îşi pierduse încrederea în el. 

Frederic cel Mare detesta faptul că Ferdinand d’Aragon folosea 
religia ca mască. “Dar el se servea de religie ca de un văl pentru a-şi 
acoperi planurile: abuza de credinţa jurămintelor.” (Idem, p.190) 


363 


Constantin Papanace 


Se abuza de docilitatea poporului. “Religia este o veche maşină de 
care s-au servit în toate timpurile, dar care nu se uzează niciodată.”’ (Idem 

p.212) 

Forţa proprie . “Dumnezeu este mereu cu batalioanele mai tari.” 
(Frederic cel Mare citat de Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.269) 

Poziţie precisă . “Orice adevăr pe jumătate este mai rău decât 
minciuna deschisă. Jumătatea de adevăr este otravă.” (Tilenius, p.47) 

Hotărârea eroică de a te rupe de tot ce te leagă şi a te dărui dă 
puteri imense. Exemplu: cuvintele Mântuitorului către ucenicii care vroiau 
să îl urmeze. 

Individul, subordonat colectivităţii . Omul este parte trecătoare a 
vieţii, care este permanentă. “Este mai bine să sufere un singur om, decât 
să piară un întreg popor. La un conducător este în joc prosperitatea unei 
mari naţiuni. Este datoria lui să îi poarte de grijă. Pentru a atinge aceasta, 
trebuie să îşi jertfească el însuşi, cu mai puternic temei, îndatoririle sale 
când ele încep să contrazică binele poporului său.” (- Omul de stat, p.12) 

Eroul este gata de sacrificiu în orice împrejurare pentru interesul 
comun, cu atât mai mult nu se cramponează. 

Arma adaptării . Temperamentul determină stilul, dar, de multe ori, şi 
epoca cere stilul potrivit. Alternarea stilului ofensiv pentru cucerire şi a 
celui defensiv pentru conservare . “Trebuie, deci, în mod necesar, ca cei 
care conduc lumea să cultive pătrunderile lor şi prudenţa, dar aceasta nu 
este totul; căci, dacă vor să captiveze soarta, trebuie să’înveţe a-şi adapta 
temperamentul la conjuncturi, ceea ce este foarte greu.” (Frederic cel 
Mare - Examen du Prince, p. 124) 

Folosirea oricărei conjuncturi . “ Pentru ca un suveran să poată profita 
de toate conjuncturile, ar trebuie să înveţe a se conforma simţurilor, ca un 
pilot dibaci. Dacă, în general, armata ar fi îndrăzneaţă şi prudentă, ei ar fi 
aproape de neîmblânzit.”( Idem, p.126) 

Indulgenta mutuală între conducător si conduşi este tot o problemă 
de adaptare. “Ţara cea mai fericită este cea în care o indulgenţă mutuală a 
suveranului şi a supuşilor răspândeşte asupra societăţii această dulceaţă 
fără de care viaţa este o povară care devine insuportabilă şi lumea o vale 
de amărăciuni, în loc de a fi un teatru de plăceri." (Idem, p.233) 

Arma alianţelor. Această forţă rezultă din posibilitatea de adaptare şi 
echilibru în conjunctura externă. Are mai mult un caracter speculativ şi nu 
gşţe prop rie stilului eroic . Totuşi, adevărul este că nimeni nu se poate 
menţine prin propriile sale forţe şi fără legături de alianţă. 

Neutralitatea expune mai mult decât participarea într-un conflict. 
Stilul eroic nu poate rămâne neutru . După acest stil, fidelitatea trebuie să 
Stea la baza oricărei alianţe: “dar, când ai făcut un tratat, trebuie să îi fii 
fidel.” (Idem, p.107) 

Aşadar, alianţele sunt creatoare de forţă şi echilibru. Când nu se 
respectă, în sensul de a avea efectele scontate, în orice caz, asigură 
neutralitatea. 

Atenţie l a tratate . Cercetarea lor pe toate laturile. “Ceea ce părea un 
avantaj real nu se găseşte, când este examinat de aproape, decât un 
Paliativ mizerabil care duce la ruina statului.” (Idem, p.236) 

























Diverse stiluri de luptă politică ___ 

Abilitate si discreţie pentru scopuri cinstite . “Este o regulă generală, 
că trebuie alese spiritele transcendente pentru a le întrebuinţa la negocieri 
dificile; că trebuie nu numai oameni şireţi pentru intrigă, supli pentru a se 
insinua, dar care să aibă şi privirea destul de fină pentru a citi în 
fizionomia celorlalţi secretele inimii lor, ca să nu scape nimic pătrunderii 
lor şi pentru ca totul să se descopere prin forţa raţionamentului lor. " (Idem, 
p.239) Nu trebuie să se abuzeze de şiretenie şi de fineţe... Cinstea, 
dimpotrivă, este pentru toate timpurile. 

Diplomaţia noastră în Germania, atât legionară, cât şi a statului, nu a 
înţeles să se adapteze şi să întrebuinţeze stilul tranşant care, în această 
formă, este mai diplomatic. 

Spioni privilegiaţi . “Miniştrii prinţilor de la Curţile străine sunt spioni 
privilegiaţi, care veghează asupra conduitei suveranilor la care sunt trimişi; 
ei trebuie să le desconspire planurile, să aprofundeze demersurile lor şi să 
le prevadă acţiunile, pentru a-şi informa stăpânii la timp” (Idem, p.236) 

Deci, atenţie ia aceşti spioni privilegiaţi! 

Arma războiului . întrebuinţarea raţiunii în loc de aceea a armelor 
este preferată de Frederic cel Mare. Aceasta însă ca om de stat, fiindcă 
lui, structurat cu fond eroic, îi plăcea lupta. îl admitea in—exţremis. 
“Războiul este o resursă în extremitate; de aceea, el nu trebuie folosit 
decât cu precauţie şi în cazuri disperate şi să se examineze bine dacă 
este purtat de o iluzie de orgoliu sau de o raţiune solidă şi indispensabilă. 
(Idem, p.243) 

Războiul defensiv . “Există războaie defensive care sunt, fara 
îndoială, cele mai juste.” (ibid.) Aici, caracterul defensiv este acceptat nu 
ca o necesitate organică, ci sub raportul justeţii războiului, fiindcă altfel 
Frederic cel Mare a fost, prin excelenţă, un temperament ofensiv. 

Războiul preventiv are un caracter ofensiv . “Când grandoarea^ 
excesivă a unei puteri pare gata să se reverse şi ameninţă să~ înghită 
universul, este prudent să i se opună zăgazuri şi să oprească cursul 
furtunos al unui torent când e încă departe de a fi stăpân.” (Idem, p.244) 

Prevenirea : “Este un lucru sigur că este mai bine să previi, decât să 
fii prevenit. Oamenii mari s-au simţit totdeauna bine făcând uz de forţele 
lor înainte ca duşmanii lor să fi luat măsuri capabile de a le lega mâinile şi 
de a le distruge puterea." (Idem, p.245) 

Războiul iust : “Toate războaiele care nu vor avea ca scop decât de 
a-i respinge pe uzurpatori, de a menţine drepturi legitime, de a garanta 
libertatea universului şi de a evita asupririle şi violenţele ambiţioşilor, vor ti 

conforme cu justiţia.” (Idem, p.246) __ „ 

Lupta de gherilă este apanajul stilului eroic care, în esenţa, este 
individualist; elita, haiducii, armatolii. “Ţine de prudenţă de a prefera râul 
cel mei mic în locul celui mai mare, astfel încât să alegi partidul cel md 
sigur, excluzându-l pe cel nesigur." { Idem, p.137) 

Cruţarea sângelui , ca lucru sfânt. “O! Ce este mai sacru dec 
sângele oamenilor?" (Idem, p.245) 

Frederic cel Mare era chiar contra vânătoare i pe care Machiavjpi-- 
recomandă pentru trezirea spiritului răzb oinic. Nu este de aco.rd_6^ 

răscolirea tuturor instinctelor . De aceea, îl caracterizează pe Machiavem 

ca fiind “doctorul crimei”. Vădită opoziţie ca stil: “Machiavelli perifrazeaza 


365 


Constantin Papanace 


crjrŢiQlQ, fiindcă spiritul său nu ar putea digera tot execrabilul moral pe Care 
îl propovăduieşte.” (Idem, p.102) 

Spiritul constructiv . Pentru mărire şi glorie, Machiavelli preconizează 
cuceririle, adică satisfacerea setei de putere. Frederic cel Mare, care era 
un cuceritor, preconizează construcţia . “Cealaltă este cea a bunei 
nuvernări; când un prinţ laborios face să înflorească în statele sale toate 
artele si toate ştiinţele, care îl fac mai puternic şi mai civilizat.” (ibid.) Arta, 
industria, manufactura, comerţul, agricultura. “Nimic nu ijustrează mai bine 
yp regat ca armele care înfloresc sub adăpostul său. (Idem, p.199) 
Secolul lui Pericle, August. 


5. Caracterizare 

Sporit cu forte proaspete, stilul eroic este ofensiv, teluric, cu tendinţe 
de înălţare şi creator. Aspiră cu tot elanul spre înălţimi, spre deosebire de 
cel raţional, care este uscat şi exacerbează instinctele prezente în om, pe 

care le exploatează. . 

Primul exploatează prezentul, cu scăderile lui, iar celalalt 

exploatează necunoscutul, cu elanul lui. 
























Diverse stiluri de luptă politică 


366 


VI. STILUL TEMPORIZĂRII 

1. Telul 

j 

Acest stil nu se caracterizează prin scop. Traiectoria lui este minnr^ 
fiindcă este lipsit de tel . Caracterul lui este mai mult negativ . Insuficientă 
de forţă şi elan îl face fără iniţiativă şi zgârcit în risipirea forţei. Este opus 
spiritului ofensiv eroic . Se caracterizează mai mult prin raportul lipsei de 
element animator, decât prin esenţă. La baza lui stă lipsa de voinţă vitală 
Din cauza aceasta, el poate proveni din conceptele cele mai diferite, ariiră 
din scrupul moral creştin, precum si din exces dialectic paralizant, Ho 

esenţă iudaică . Este forma de luptă a neputinţei. Acest stil rezultă dintr-o 
timiditate naturală, organică. Este antipodul temerităţii eroice. 

Centrul de greutate : neschimbarea , conservarea situaţiilor existente. 
Lipsa de scop pozitiv este legată de structura organică. S-ar putea spune 
că tactica temporizării este tactica bastardului . “Bastardului, lipsindu-i 
unitatea sângelui şi, prin aceasta, unitatea voinţei şi a puterii de hotărâre, 
mai ales în momentele grele ale vieţii, îi aduce prăbuşirea, fapt pentru care 
natura restabileşte echilibrul rasei prin unitate.” (Hitler - Mein kampf, 
p.442) 

Natura împiedică reproducerea bastardului, “catârul”. “Aşa născutul 
bastard este împovărat, de obicei, cu dezbinare în gândirea şi acţiunea sa 
şi reprezintă, prin aceasta, o apariţie nefericită." (Potsch - Grundlagen des 
Judischer Volk, p.25) 

S-ar putea, aşadar, ca această atitudine de ezitare în hotărâre, dacă 
nu chiar de apatie, să fie determinată de acest amestec contradictoriu 
care, prin divergenţe, paralizează . Dar care s-ar putea - aceasta mai rar- 
să fie atât de echilibrat încât să dea oameni de mare echilibru si creatori. 

în general însă, negativismul este stigmatul bastardului. Din lipsa de 
afirmare cu tărie - aşa cum se întâmplă în tactica satanică - rezultă că 
elementele componente contradictorii care se ciocnesc în el nu sunt nici 
ele tari şi virile. în acest caz, manifestarea este mai slabă ca intensitate. 
Negativistul nu poate face un lucru, dar nici nu lasă să îl facă altcineva, 
capabil. Neputincios în partea pozitivă, devine, tocmai din această cauză, 
foarte versat în partea negativă. Deci, în luptă are un caracter defensiv şi 
un scop negativ: să păstreze, în vreme ce atacul are un scop pozitiv: să 
cucerească: “Atacatorul are un scop pozitiv, apărătorul numai unul 
negativ." (Clausewitz, p.147) 

Stilul temporizării, fiind lipsit congenital de vigoare, va fi defensiv - In 
caz de conflict, va înclina spre armistiţiu şi va fi împăciuitor. 

Caracteristica apărării este “aşteptarea atacului”. Aşadar, scopul 
este să păstreze ce are. “A păstra este mai uşor decât a câştiga; din 
aceasta rezultă că apărarea, spre deosebire de presupusele mijloace 
egale, ar fi mai uşoară decât atacul." (Idem, p.342) 

Rezultate mari şi pozitive se obţin numai prin atac. “Astfel se va 
obţine întotdeauna un mare succes pozitiv numai prin hotărâre şi nu phh 
aşteptarea de măsuri disciplinare; pe scurt, se obţine şi în apărare marele 
câştig numai printr-o mare miză.” (Idem, p.655) 


367 


Constantin Papanace 


Din cauza aceasta, stilul temporizării va rămâne un stil minor, 
ropriu luptelor într-un cadru stabilit , pentru menţinere, dar impropriu 
Lntru lupte revoluţionare de cucerire. Retragerea în interior este naturală 
ţ n cazul acestui stil’, din care cauză nu dă reculul pentru a-i da alternativ şi 
elanul ofensiv, aşa cum se întâmplă la tactica Căpitanului. 

Caracterul ’negativ al luptei poate să asemene această tactică cu 
negativismul satanic, dar este şi posibil, cu toată lipsa de elan combativ 
(eroism, jertfă) să fie fundamentată pe partea bună din om, morală, pentru 
a cărei păstrare duce lupta aşa cum poate. Deci, s-ar putea să nu aibă 
putere de creaţie, fără ca prin aceasta să fie animată de voluptatea 
satanică a distrugerii. 

Tactica temporizării ar putea fi o tactică divină minoră, degen erata. 

Exemplu: nonviolenţa lui Ghandi, Tolstoi. în anumite împrejurări, poate fi 

fnirtsită si de alte stiluri de luptă. Când este congenitală, atunci îşi are 
conturul propriu. Dar se mai poate ca echilibrarea calităţilor să aducă şi o 
anihilare a voinţei impetuoase. Aceasta este posibil şi din cauza epuizării, 
dar şi din abundenţă, dându-i forma raţională si ezitantă . 

2. Mediul 

Perseverenta este elementul principal care dă osatura acestei 
tactici. Deşi perseverenţa este necesară şi stilului ofensiv, totuşi nu îi este 
caracteristică, fiindcă ea este esenţial negativă, statică. Spre deosebire de 
elanul şi tăria care rezultă din voinţă, perseverenţa pare că rezultă mai 
mult din înţelegere, ca şi stilul satanic, amoral, hibrid. 

Tendinţa de apărare, care este proprie acestui stil, cu toate 
avantajele de teren pe care le oferă, nu este uşoară, căci necesită multă 
energie şi nervi solizi, precum şi o mare putere sufletească. Neavând un 
caracter ofensiv, lupta o dă totdeauna pe terenul său, care este 
aşteptarea . 

Eroismul său este pasiv . Socrate poate fi un model. Forma maxima a 
curajului şi nobleţii acestui stil poate să meargă până la Socrate, care nu 
amintea eroismul activ elenic. “Socrate era, aşadar, nerodul social 
democrat internaţional, după prăbuşirea democraţiei rasiale ateniene. 
Vitejia sa personală şi înţelepciunea dădeau învăţăturii sale nimicitoare de 
rasă o căutată moliciune, lipsită de genialitate, chiar dacă oameni viteji şi 
nobili nu aparţineau rasei greceşti.” (Rosenberg - Der Mythus des XX 
lahrhundert, p.268-269) 

Corectitudinea morală şi idealismul pur pot forma mediul acestei 
tactici. Dorinţa de puritate şi frica de greşeli îi fac pe adepţii acestui stil 
ezitanţi, “căci acela care nu face nimic nu face nici o greşeală.” (Goebbels 
- Von Kaiserhof sur Reichkanzlei) 

Lipsa de curaj de a suporta o greşeală inevitabilă. 

Negativismul acestui stil poate rezulta şi dintr-un idealism pur, căruia 
•• lipseşte însă forţa creatoare, adică acel elan eroic înzestrat şi cu 
flexibilitatea de adaptare, astfel că nu numai sterili tatea de esenţă iudaică 
trebuia căutată ca substrat . Deci, există un negativism ieşit din idealismul 
cel mai pur, fiindcă nu are şi energia proporţionată cu el pentru realizare. 
Dar, tocmai în această discrepanţă se vede meteahna organică a acestui 
stil din care rezultă caracterul său ezitant şi negativ. în această categorie 








































Diverse stiluri de luptă politică _^68^ 

pot intra şi oameni care, din cauza misticismului lor organic, deşi 
nedezvoltat, au oroare de fapte. Cazul Maniu. Este etica lui “a nu face 
nimic”, a lui Laotse. Lozinca este: “fapta ta să fie nefapta, acţiunea ta să 
fie inacţiunea" Mistica interioară - inacţiunea, revenirea, întoarcerea | a 
origini. “Suprema virtute este fără acţiune (cum - cine) şi de aceea ea nu 
are nici un scop pentru care să acţioneze. Virtutea interioară acţionează şi 
de aceea are scopul ei pentru care acţionează.” (Mensching - Gut urid 
Bosse im Glaube der Volker , p.41) 

Corectitudinea formală poate fi şi ea o piedică, tot din cauza 
aceleiaşi lipse de curaj. Ezitarea este esenţial deosebită de prima fiindcă, 
de data aceasta, nu izvorăşte din puritanismul interior, ci din presiunea 
exterioară. Dogma este rezultatul acestei presiuni exterioare. “Cât de 
stricată este inima prin dogmă şi ştiinţă, refuză şi voinţa.” (Potsch, 
Grunlagen, p.28) 

Sterilitatea iudaică are aderenţă cu acest stil tocmai prin lipsa 
suflului creator. De aceea şi chiţibuşeria, care este ceva cu totul minor şi 
spre care există o înclinare organică, atunci când corectitudinea este de 
esenţă exterioară. Din acest fapt rezultă şi partea degenerată în 
comparaţie cu tactica satanică sau amorală. Lipseşte masivitatea, chiar şi 
în rău. Spiritul amoral este grandios, fiindcă are curajul înfruntării 
exterioare, din moment ce nu are scrupule interioare, de aici rezultând şi 
amoralitatea lui. 

Dogmatismul formal dă naştere intelectualismului degenerat care 
este lipsit de “substanţa” pe care o formează inteligenţa. “Inteligenţa este 
o putere. Intelectualism înseamnă o atitudine." (Kurt Westpfal) 
Teoreticianul este speţa de conducător pentru acest stil, fiindcă lipsa sa de 
curaj îl predispune spre activitatea dialectică (dogmatică), ceea ce nu 
înseamnă şi acţiune propriu zisă. 

Ascunderea intenţiilor . Mai este posibil ca acest stil să rezulte şi 
dintr-o educaţie de comprimare a manifestărilor exterioare care să 
ascundă şi ghearele intenţiilor ofensive. Totuşi, acest lucru este posibil 
când personalitatea nu este destul de virilă ca să erupă în stilul ei natural 
Echivocul ar fi, în acest caz, mediul cel mai propice. Legea iezuita 
“reservatio mentalis” sau “taciti mentis restrictio” (amphivolia, 
amphibologia) îşi găseşte aplicare pentru crearea unui climat de lupta, 
care evită luarea de atitudine. Cazul Maniu. 

Pentru scopul urmărit, care este conservarea unei situaţii existente, 
mediul paşnic este climatul dorit de acest stil. Acesta ar avea, sub raport 
rasial, aderenţă cu predispoziţiile osticului (alpinului) “Omul ostie este 
pacifistul înnăscut”. (Clausewitz’, Nordisce Seele, p.84) 

Minimalizează totul şi nu alunecă pe alternative hotărâte (sau - 
sau), tinde organic spre compromis, reprezentând stilul politicii curente de 
oportunitate. Nu se angajează într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. “O lup 
între oamenii ostiei nu este, aşadar, niciodată o luptă pe viaţă şi P 
moarte." (ibid.) Complacerea în forma statică a acţiunii, care es 
contemplaţie, adică oameni spectatori care contemplează şi câteoda 
acţionează, dar si atunci cu jumătate de măsură. 

’ Educaţia pacifistă este. în fond, o educaţie negativă. fundca__esig 

statică. Faota este ofensivă si pozitivă, ca si lupta,. 


369 


Constantin Papanace 


Structural, mediul acestui stil este căldicel, propriu pentru mase şi 
nu pentru personalităţi puternice. Este stilul celor pe jumătate învinşi şi 
care nu pot acţiona decât prin jumătăţi de măsură. 

în general,' terenul acestei tactici este ca un teren mlăştinos care 
permite apărarea cu surprize, întrucât nu oferă atacatorului rezistenţe 
certe pentru ca să îşi poată concentra eforturile în atac. 

3. Acţiunea 

j 

Pasiunile tari nu sunt proprii acestui stil de luptă. Tocmai aceasta îl 
face să fie ezitant, fiindcă o pasiune tare este descărcătoare de energie; 
chiar când ar exista, îi lipseşte instrumentul de afirmare pozitivă. Orice 
acţiune este sufocată de îndoieli. Nu poate învinge îndoiala şi se destramă 
în scepticism. Şi doza de ură este mai puţină şi nici forţa de structură nu 
este activă şi intensă, motorizată de secreţia unei uri puternice şi 
inepuizabile. Prin această deficienţă se diferenţiază acest stil de cei 
satanic. Rânjetul satanei este mai rar, iar - după cum spuneam - acest stil 
mai poate fi însuşit şi de neputincioşi morali sau de idealişti. Teama de 
necunoscut a acestui stil îl face static , după cum voluptatea de necunoscut 
îl face pe cel eroic dinamic şi activ. Această tactică este încărcată cu 
multe scrupule morale, fapt care aduce ezitare şi paralizează acţiunea. 

Goethe spune că “făptaşul este întotdeauna inconştient’ şi acest 
lucru îi permite să acţioneze fără ezitare. Are putere de alegere şi 
hotărâre. Acestea lipsesc tacticii temporizării, din care cauză se iscă 
ezitări chiar pentru cele mai bune intenţii. Aceasta este situaţia cea mai 
rea: “Drumul cel mai rău pe care îl poate alege cineva este de a nu alege 
pe nici unul.” (Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.125) “Nehotărârea 
este boala cea mai mare.” (Goethe) Nehotărârea aduce slăbiciune: 
Titulescu, Hamlet. “Cea mai rea parte pe care o au republicile este că sunt 
nehotărâte." (ibid.) 

Această nehotărâre, determinată de slăbiciune, se poate extinde şi 
asupra stilului temporizării, fiindcă tocmai conştiinţa acestei lipse 
determină stilul. 

Expectativa caracterizează acest stil. în esenţă, neutralitatea 
înseamnă neluare de atitudine; este o jumătate de măsură şi este firească 
acestui stil. “Şi totdeauna se va întâmpla că cel care nu îţi este prieten va 
cere neutralitate, iar cel care îţi este îţi va cere să te descoperi cu armele. 
Şi prinţii nehotărâţi, pentru a scăpa de pericolele prezente, urmează de 
cele mai multe ori căile neutre şi adesea se ruinează.” (Machiavelli - 
Principele, p.10) 

Din cauza aceasta, întreaga acţiune a tacticii temporizării se 
bazează pe jumătăţi de măsură . Şi din această deficienţă organică se va 
scoate o serie întreagă de arme care vor da conturul acestei tactici de 
luptă. 

4. Armele 

Din cauze lipsei de forţă suficientă, armele acestei tactici vor avea 
flţ âi mult un caracter negativ şi se vor valorifica mai mult prin elasticitate, 
decât prin vigoare. Acţiunea de temporizare serveşte acestui lucru, fapt pe 
sare nu îl permite atitudinea eroică, înţepenită în dârzenie, din care rezultă 

















Diverse stiluri de luptă politică ____ 

victorie deplină sau prăbuşire totală. Exemplu: sistemul german sau 
englez. 

Arma uzurii este preferată şi potrivită cu structura tacticii 
temporizării. “Războiul câştigat prin uzură", preconizat de Roosewelt. 
Tactica lui Fabius pentru izolarea lui Hannibal este proprie acestui stil. De 
asemenea, arta disimulării planurilor . 

Tactica oboselii adversarului , a “coacerii fructelor” este, în fond, de 
esenţă negativă, iudaică, fiindcă se bazează pe uzura nervilor şi nu p e 
lovituri virile. “Să ne ofere stăpânirea universală popoarele obosite .” 
(Protocoalele Sionului) “Să ne ofere puterea" (Maniu) 

Tactica retractărilor, a hărţuirilor în discuţii, echivalează cu războiul 
de gherilă. La bază pare a fi elementul individual. O colectivitate de 
oameni nu o poate practica. Planul însă este diferit. în tactica temporizării, 
angajarea retractărilor se face pe un teren neprimejdios, pe când lupta de 
gherilă se poartă pe un teren propriu celui care o duce şi este dusă cu 
elan si hotărâre eroică. 

Liniştea încordată înainte de angajarea luptei este faza cea mai 
propice acestui stil de luptă. Hărţuirea nervilor adversarului, care se 
străduieşte să angajeze lupta pe care temporizatorul, având voluptatea 
retragerii, o evită în mod abil. Menţinerea unei crize permanente, prin 
încordare, este ţelul urmărit. “în noţiunea oboselii într-un război stă, prin 
durata acţiunii, o epuizare produsă puţin câte puţin a forţelor fizice şi a 
voinţei." (Clausewitz - Vom Kriege, p.26) 

în politica României, Maniu a aplicat această tactică lui Antonescu. 

Hărtuiala nu are intenţii pozitive. “Rezistenţa pură înseamnă război 
fără intenţie pozitivă. Rezultatele noastre vor fi foarte mari raportate la 
aceasta, iar rezultatul va fi asigurat. Cât de departe poate merge această 
atitudine negativă? Evident, nu până la absoluta pasivitate, căci numai o 
suferinţă nu înseamnă război. Rezistenţa însă este o acţiune şi, prin 
aceasta, vor fi distruse atât de multe dintre forţele duşmanului, încât e/ va 
trebui să renunţe la intenţia lui. Numai asta vrem noi în orice act izolat şi în 
aceasta constă natura negativă a intenţiei noastre.” (Idem, p.27) 

Durabilitatea şi alianţa cu timpul sunt esenţiale. 

Rezistenta pasivă . Această acţiune dă rezultate numai dacă se 
reuşeşte să fie mobilizate toate mijloacele de rezistenţă pentru a răsturna 
echilibrul avantajelor pe care adversarul le are în raport cu risipa de forţe 
pe care trebuie să le cheltuiască. “Se vede, aşadar, că acest drum al 
epuizării adversarului conţine cel mai mare număr de greşeli pe care le 
vrea cel slab de la cel fare.”(ibid.) 

înarmată cu tehnica temporizării, timiditatea poate hărţui şi deveni o 
forţă de luptă de uzură. Ezitarea şi crearea golului în care să se îndese 
îndrăzneala, obosind-o prin destinderi incerte din care să îşi valorifice 
loviturile. Această alternare oboseşte mai mult cele mai încordate lovituri. 

Temporizarea este arma preferată si cea mai impo rtantă a acestei 
tactici , fiindcă se armonizează structural cu fondul său de bază. Timpu 
devine un aliat, pregătind astfel rezolvarea problemei în funcţie de 


371 


Constantin 


interesele proprii Caracterul este, prin excelenţă, negativ, ca şi strategia 
care îsi formează axa principală din acest caracter. Aceasta nu inseamna 
Jă în’ anumite împrejurări nu dă şi rezultate pozitive, chiar unele 
imnortante. “Toate campaniile care s-au distins printr-o aşa-zisa 
tpmoorizare ca cea a renumitului Fabius Cunctator, au fost socotite mai 
ales după nimicirea adversarilor prin propriile lor încordări." (Idem, p.374) 

Din acest tel rezultă tendinţa de câştigare a timpului. In spaţiu se 
folosesc rezistente succesive pentru câştigarea timpului. Retrageri lasare 
de gol pentru ca loviturile să dea în gol, risipindu-se acţiunea in sfere cat 

mai larqi, pentru slăbirea forţei adversarului. 

Mânuirea armei temporizării, adică a transforma^ elementul ţiDIR 
într-un aliat preţios, presupune înţelepciune, răbdare, lipsă de elan sau, in 
orice, caz, diminuarea elanului, adică a unor calităţi care nu sunt apanajul 

tinereţii, ci mai degrabă al bătrâneţii. 

Această armă, când este organizată pe baza de instituţie şi este 
susţinută de o credinţă mare - cum s-a văzut la rabini, brahmani etc. - da 
mare superioritate armelor ofensive eroice. In tactica temporizam insa, 
lipsind aceste suporturi de forţă pe lungă durată, dă rezultate mult mai 
mici dar care, pentru respiraţia acestei tactici, sunt cele mai apreciabile. 

în actualul război, se pot remarca mai bine diferenţele esenţiale de 
stil în care a fost concepută lupta. A fost adoptată ţinuta eroica - desigur, 
organic, deoarece corespundea fondului german - de conducerea 
aermană, prin atacurile ofensive impetuoase ale lui Blitzkneg . 
Dimpotrivă, la englezi s-a observat înclinaţia spre temporizare care, in 
trecut le-a dat rezultate mari, ei făcând-o faimoasa Evident, aici tret ?u'e sa 
vedem si substratul tacticii satanice, reprezentata de elementul iudaic, prin 
covârşitoarea influenţă pe care o exercită în mentalitatea ^ conducerea 
engleze, susţinută de organizarea şi tenacitatea specifice angio saxo _ 
Dintotdeauna de când influenţa iudaica a început sa se manifeste, 
concepţia de luptă s-a bazat pe temporizare pentru destrămarea forţei 
adverse sau prin folosirea mijloacelor piezişe care exclud lupta eroica 

Concepţia lui Thomas More (1478- 1535) din Utopia , apărute m 
limbile latină (1515) şi engleză (1551) este caracteristica. Sunt prezentaţi 
locuitorii statului ideal, care urăsc războiul. “Ei nu numai regreta, dar le 
este ruşine chiar să câştige victoria prin vărsare de sânge, pe care o 
consideră drept o mare prostie, pentru a câştiga bunuri preţioase cu al e 
mijloace, care le cruţă vărsarea de sânge - şiretenia de ^război ?'perf/d/a 
Ei procedează aşa când o explicaţie este inevitabila. (H. Dietz - Agitat 

und Massen, p.8) , mrir( 

Atacul nu se dă frontal, ci în interiorul taberei adverse, in mod 

insinuant. Semănarea neî ncrederii între şefi si colaboraţgn sau mase, 
pentru ca pe această pantă să se creeze prapastia cat mai adanc. 
Promisiuni de ajutor, susţinerea adversarilor, abundenta de bani etc_ 
Aceste metode negative sunt întrebuinţate şi de tactica iudaica, unde sunt 
Puse în mişcare pe un plan mai vast şi complex şi cu un dinamism izvo> 
dintr-o ură’ sălbatică. în tactica temporizăm este o necesitate organica 
rezultată din lipsa de forţă suficientă pentru susţinerea unor atacuri 
frontale. 


















Diverse stiluri de luptă politică 


372 


Agitaţia şi puterea. “Agitaţia este mai înţeleaptă, este semn al unei 
atitudini spirituale superioare, este mai fină decât forţa brutală. Politicianul 
Solingbroke (1678-1751), în lucrarea “Spiritul patriotismului” îi dă o mai 
nobilă superioritate decât forţa pe care o poate folosi orice prost." (Idem, 

P-9) ’ , _ .... 

Pe când englezii separă agitaţia de forţa, germanii o conjuga. 

Adeseori, temporizarea se face în mod instinctiv, prin substituirea 
unei activităţi verbale acţiunii de forţă. Cârcotaşul are multe trăsături 
comune cu acest stil, fiindcă el critică şi se ceartă pentru a nu face treabă. 
Zeflemeaua sau critica paralizantă are acelaşi substrat. 

Retorismul . De asemenea: neexistând posibilitatea trecerii la fapte, 
atunci inacţiunea se umple cu vorbe. Desigur, cuvântarea este necesară 
pentru acţiune, dar aici, prin hipertrofierea ei, o împiedică sau încearcă să 
camufleze neputinţa. Căpitanul opunea forţa. 

Sofistul duce o luptă verbală, adică lipsită de suportul forţei. Are 
spiritul contradicţiei şi este o negare mai camuflată. în domeniul faptei, 
echivalentul este nihilistul. Este un observator şi un comentator. 
Pertractarea este pentru acest stil ceea ce este războiul de gherilă pentru 
stilul eroic. 

5. Caracterizări 

Prin structura ei, tactica temporizării nu poate beneficia de avantajul 
acţiunilor preventive, din moment ce este ezitantă, chiar când faptul s-a 
produs. Din lipsa îndrăznelii în acţiune, acest stil nu dă conducători 
geniali. “Cu cât este mai mare această putere, cu atât este mai puternică 
bătaia din aripi a geniului, cu atât mai înalt zborul." (Clausewitz - Vom 
Kriege, p.147) ■ 

Nu poate realiza surpriza, fiindcă este ezitantă şi nu are nici energia 
sau îndrăzneala pentru a lua hotărâri rapide şi nici posibilităţi de păstrare 
a secretului, întrucât are înclinaţii spre deliberări în comitete. “Deoarece 
atacul are mult mai multe acţiuni cuprinse într-însul decât apărarea. 

(Idem, p.158) ' ’ . 

Nu există bătălii decisive în această tactică şi nici un moment 
decisiv. Dacă acesta se iveşte totuşi, nu poate fi speculat sau este tardiv 
recunoscut, fiindcă lipseşte motorul acţiunii, care este puterea de decizie. 

Tactica temporizării este, în ultimă analiză, tactica neputinţei 
generale sau parţiale, atunci când situaţia o cere. Această neputinţă, după 
cum am văzut, rezultă din multe cauze, cu totul diferite ca esenţă. Pentru 
acest motiv, ea are puncte comune cu toate tacticile. Ca esenţă însă, es e 
opusă stilului eroic, care este ofensiv, având o poziţie proprie, P rin 

excelenţă defensivă . , 

Tactica temporizării dă rezultate mari atunci când este folosita a 
alte tactici drept accesoriu, tactici care au la bază forţa sau ţelul c 
traiectorie îndepărtată. Independenţa tacticii temporizării este expres 
neputinţei şi are o respiraţie scurtă. 

Prototipuri: Maniu, Ghandi. 


373 


Constantin Papanace 


VII. STILUL CABOTINULUI 

1. Telul 

» 

Nu există. 

Stilul cabotinului este un stil degenerat care nu are nici un ţel de 
atins. Este stilul de luptă al ratatului , care totuşi nu se resemnează. 

în lupta politică, cei care nu pot juca pe scena istoriei, îşi 
improvizează scena unde pot, la care ţin cu orice preţ să apară, oricât de 
minoră ar fi aceasta. 

Cabotinul nu are nici o credinţă, şi din cauza aceasta are o mare 
capacitate de imitaţie, pentru a se menţine în pas cu moda. în ultimă 
analiză, scopul lui este de a se menţine în actualitate sau de a ieşi din 
anonimatul care tinde să îl înghită. Sunt scriitori cu plete şi fără operă, 
ziarişti cu plete şi fără talent etc. 

’ în materie politică, cabotinul nu este luptător, ci actor. Socialistul, 
comunistul sau legionarul de salon sunt tipuri de cabotini. Cabotinul nu 
este frământat de pasiuni tari, în afară de aceea de a se afla în centrul 
atenţiei. Deci, neavând un scop şi nici o linie de urmat, nu are un plan de 
luptă , care presupune voinţă şi tehnică, faţă de front nu are surprize, 
fiindcă nu el conduce şi orientează opinia publică, ci acestea îl orientează, 
cu gustul şi capriciile sale. Este prizonierul opiniei publice mai mult ca în 
celelalte stiluri de luptă, fiindcă el nu are un centru de greutate propriu . 

Esenţial, cabotinismul este o derivaţie degenerată a beţiei de putere. 
care nu are ca substrat forţa corespunzătoare de afirmare. Dar poate fi şi 
o derivaţie exterioară şi unilaterală din iudaism, având la origine făţărnicia 
pentru speculare şi rămânând ca satelit, lipsit de forţă interioară, susţinut 
fiind de asistenţa de aceeaşi esenţă rasială, adică de cei cărora nu le 
repugnă fanfaronada exterioară (vestic - orientali, vorderasiatici). 

Stilul cabotinului nu poate fi unitar şi nici nu poate să se susţină 
singur. El are, aşadar, legături şi cu alte stiluri de luptă, dar acesta este 
predominant. Orice prilej trebuie folosit pentru proiectarea lui pe scenă. 
Pentru aceasta, este predispus la orice compromis necesar adaptării. 
Când este mai pasionant, capătă aspecte demagogice. Faţete ale 
demagogiei româneşti ar fi: Jean Th. Florescu (solemn), Trancu-laşi 
(patetic), D.R. loaniţescu (pişicher), Dr. N. Lupu (tumultos), Stere (tragic). 
Aceştia ar fi produsul democraţiei noastre pentru stilul cabotinului politic, 
după cum Maniu ilustrează tactica temporizării. 

2. Mediul (terenul) 

Mediul democratic este propriu cabotinismului. Scena^ este 
Pretutindeni: parlament, presă, ţară, tribună, Curte cu juraţi etc. într-un 
mediu în care se cultivă vitejia, cabotinismul nu poate prospera. Astfel, 
s *ar putea spune că acest stil degenerat al cabotinului se naşte în 
democraţie. “Să pătrundă în inima oamenilor” este lozinca pentru găsirea 
cheii puterii. “Vorbe”. Cabotinul, dacă se întâmplă să aibă şi înfăţişare 
ar ătoasă, este desăvârşit. Salută morţii, botează copii, ţine cuvântări şi 
toasturi oriunde, este cavaler şi curtenitor fată de femei, cunoaşte 














Diverse stiluri de luptă politică 


374 


protocolul şi manierele elegante şi toate modalităţile prin care poate să se 
evidenţieze. Este patetic, foloseşte multe citate latineşti, aseamănă 
personalităţi contemporane cu cele antice. 

Transfugul politic, dacă nu este un interesat cinic (gen Argetoianu), 
este un cabotin, fiindcă el, neavând nici o credinţă, se schimbă după cum 
se schimbă scena, iar lucrul acesta se întâmplă mereu pe lumea aceasta. 
“înclinările lui, când într-o parte, când într-alte, le consideră naturale şi nu 
se ruşinează din cauza aceasta. [...] Chiar şi lumea care preţuia linguşirea 
lui, nu găsea nimic în asta, deşi cu puţin înainte adresase asemenea 
linguşiri adversarilor ei” (Prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli, p.23). 
De exemplu: în mediul democratic american prosperă cabotinismul prin 
reclamă, reportaj etc. bazate pe senzaţional . 

Scena este elementul său . Cabotinul trebuie să însceneze, fiindcă el 
trăieşte din efect şi din “bombe” care nu se pot realiza decât prin 
înscenare. 

în fond, farsa formează tehnica sa . Trambulina îi este necesară 
pentru lansare. înrudirea dintre politică şi teatru este interioară acestui stil. 

Cabotinul este predispus la imitarea exteriorului, care frapează. 
Totul este primit din afară, pentru că înăuntru nu are nimic propriu. Joacă 
teatru. Are gesturi tragice şi grandilocvente. în fond, poate în fiecare om 
este ceva cabotin, fiecare are o doză de vanitate. Se verifică, de ex., cum 
discută acelaşi lucru în intimitate, într-un cerc restrâns, şi cum îl discută în 
public. Puţini’pot rezista vrajei scenei. Cabotinismul este o realitate de 
care trebuie să se ţină seama. Stilul legionar caută să îl înlăture. 

Câte poziţii nu se iau din cabotinism! Parlamentul este arena 
intelectualilor, “regatul gladiatorilor.” (Heinrich Dietz - Agitation und 
Massen, p.103) 

în general, orice om public este un cabotin . Depinde de scenă: sat, 
comună, ţară, continent. Istoria este scenă în timp. “Tânărul politician - ca 
şi cel bătrân - are întâmplător de jucat o piesă de teatru." (Idem, p.104) 

Sub raport rasial, mediteraneanul este predisp us acestui stil- 
“întreaga viaţă a omului mediteranean se joacă pe o scenă oarecare. Cel 
mai important spectator este pentru bărbat femeia, iar pentru femeie 
bărbatul.” (Clausewitz - Vom Kriege, p.64) 

Este, prin excelenţă, un stil feminin , cu eroi ai tribunei. Chiurasa 
acestui stil este dată tocmai din lipsa de consistenţă a puterii ratate şi fără 
sensibilitate. Tendinţe de manifestări spectaculoase, dar lipsite de fond. 
Capacitatea de adaptare rapidă , prin structura sa gelatinoasă şi 
cameleonică, îi dă posibilitatea de a se menţine la suprafaţă, de unde se 
poate agita. 


3. Acţiunea 

» 

Dinamul acestei tactici îl formează, în primul rând, amorul propriu şi 
setea de afirmare disproporţionată, chiar când nu există posibilităţi- 
Voluptatea de putere spectaculoasă, dar găunoasă şi degenerată, se 
bazează pe captarea pasiunilor şi nu pe convingere. în special, biciuirea 
nervilor. “Predica deşteptării este în relaţie cu povara nervilor: îndoiala, 
tortura sufletească, speranţa, greaua lipsă de certitudine, sunt aici arena 


375 


Constantin Papanace 


pe care se exprimă omul.” (Heinrich Dietz - Agitation und massen in 
England, p.45) Cu un instinct genial, Wesley formează masele. 

Cheia puterii cabotinului o formează agitarea masei , de unde vine şi 

demagogia. în fond, se bazează pe: 

- dispreţuirea cu cinism a popoarelor, indiferent de cultură; 

- cunoaşterea slăbiciunilor care trebuie zgândărite şi gâdilate. 

Fundamentul agitatorului cabotin îl formează faptul că popoarele şi 

în general masele sunt o mixtură rasială. El trebuie să se adapteze la 
fiecare pas, ca un cameleon, după cum antena lui sufletească sau ochiul 
lui desprind înclinarea acelei părţi pe care el vrea să o flateze şi să o 
agite. Sub această formă se fac toate combinaţiile demagogice. 

“Partea esenţială a acestei tehnici: a amesteca partea religioasă, 
juridică, nepieritoare, cu cea instinctivă şi dinamică pentru a da jos vălul 
moral. Shakespeare vedea cum minciuna politică acţiona zilnic prin 
declaraţii de adoraţie morală.” (Idem, p.19) 

Acţiunea tacticii cabotinului porneşte, deci, din setea lui de afirmare^ 
de a părea. “Cine este ceva, nu se oboseşte să strălucească. Cine vrea să 
strălucească, nu va fi niciodată ceva.” (Rucker) 

4. Armele 

4.1. Retorismul 

Oratoria este arma predilectă a acestui stil. Ea pune direct în contact 
cu publicul, tribuna nefiind decât scena, iar debitul verbal suplineşte 
conţinutul interior şi incapacitatea de a acţiona. Sunt aşa-zişii oratori de 
masă. “Nu este o întâmplare că, odată, cei mai pricepuţi oratori erau actori 
amatori sau, cel puţin, se instruiau din cunoscute piese de teatru în arta 
expresiei si a gesturilor.” (H. Dietz — Agitation und Massen, p.9) 

Declamator şi patetic, cu sonoritate de cuvinte grele şi amăgitoare, 
utilizând citate de efect, Trancu-laşi, Manoilescu, sunt posturile favorite ale 
cabotinului. Studiază gesturile, mimica, pentru a avea efect şi se complace 
în emfază. “Calcul în orice manifestare, coborârea vocii, gesticulări. 

(Idem, p.51) . . 

Lozinci, proverbe şi expresii populare cu trivialităţi de circumstanţa 
pentru a face asociaţia cu fondul aperceptiv al masei auditoare, stârnind 
voia bună care deschide sufletul şi strecoară încredere în vorbitor, pe care 
îl consideră de-al lor, toate aceste scamatorii de saltimbanc produc mare 
efect. Adesea, se văd oameni care au priză la mase şi se fac simpatici, 
fiindcă sunt triviali şi ştiu să înjure bine. Este tipul exact diametral opus 

eroului. . .. 

Cabotinul care mânuieşte arma retorismului este de multe teluri. 
predicator, demagog, propagandist. Fondul şi tehnica retorismului sun 
aceleaşi. Urmărirea efectului şi dozarea sunt esenţiale pentru a nu se 
pierde încrederea auditoriului. Această operaţiune se face instinctiv şi pe 
loc - acesta este secretul armei cu care se poate călăuzi efortul pentru 

sugestionarea masei. . . . 

în Anglia este mult folosită această armă. Originea cabotinismului 
englez trebuie căutată în Vechiul Testament prin care a pătruns spiritul 
iudaic. “Cuvintele narcotice pe care englezul le întrebuinţează mereu în 
















Diverse stiluri de luptă politică 


376 


lupta lui brutală se trag din jargonul retorului Vechiului Testament (Idem 

p.ii) 

Se încearcă răsădirea. Toate sentimentele sunt răscolite pe toate 
gamele: politic, social, religios. “Preotul este luptătorul mondial, în acelaşi 
timp multiplu predicator laic, omul de stat. Temporal şi etern, vizibil ’şj 
invizibil, ethos şi patos, ardoare a simţirii şi calcul chibzuit, se amestecă în 
apelurile acelor oameni, care au transmis posterităţii atâtea elemente 
sugestive pentru experienţa maselor. Tonul religios propriu şi cel material 
brutal sunt împreună sugestiva forţă a sentimentelor tocite dincolo de 
religios." (H. Dietz - Agitation und Massen) 

Arma retorismului singură poate atinge scopul acestei tactici, care - 
cum am spus - este ieşirea pe scenă şi dobândirea de efect care să 
satisfacă vanitatea proprie a retorului. în acest caz, ea rămâne meschină 
şi minoră, chiar dacă afişează idealuri noi. Ca accesoriu însă la o altă 
tactică cu traiectorie şi respiraţie mare, oratorismul cabotin poate îndeplini 
misiuni necesare. Sub aspectul ei accesoriu, această tactică poate căpăta 
valoare. Aşa este cazul cu cabotinismul englez. 

4.2. Arma contrastului 

Arma contrastului este, de asemenea, des folosită. Cabotinul o 
foloseşte prin lucruri excentrice pentru a poza prin contrast. Cabotinul 
intelectual are paradoxul în discuţie. “Prin acţiunea contrastului, el caută 
să îşi delimiteze principiile, ideile şi concepţiile împotriva celorlalţi. 
Aceasta a adus cu sine scopul propagandei sale. Deoarece este mereu în 
relaţii cu eroii şi cu ticăloşii, cu lumina şi cu întunericul, propaganda poate 
să se servească din plin de antiteză (contrast)." (H. Dietz - Agitation und 
Massen, p.57) 

Căpitanul întrebuinţa tactica contrastului, dar cu un sens adânc, aşa 
cum ar fi între bine şi rău. 

Din contraste rezultă senzaţionalul care biciuieşte atenţia şi o 
împinge în direcţia voită, luminând la maximum tribuna cabotinului şi 
eclipsând în jurul lui. Grecul care a dat foc templului era, în fond, un 
cabotin care voia să intre pe scena istoriei. 

Genul apocaliptic oferă posibilităţi mari de contrast. “Se pune pe 
scenă, se caută legătura cu cuvintele care <vin din gura lui Dumnezeu>, 
psalmi de răzbunare, cuvinte ale revelaţiei, metafora biblică înalţă 
dramatismul agitaţiei engleze, încearcă sugestia şi etosul." (Idem, p.13) 

Aceasta este metoda lui Churchill. Cabotinul Churchill este 
apocaliptic şi cu fantezie de palestinian. Dar la spatele lui poate trag alţii 
sforile, ca şi’cu tigrul Clemanceau. Sunt de văzut şi dresorul şi cuşca. 

De asemenea, şi genul distractiv. 

Cabotinul îşi bazează posibilităţile de influenţe, de multe ori, pe 
adânca înclinare a omului spre distracţia spectaculoasă. îi satisface 
plăcerea, dar crede că îi strecoară şi gândurile sale. Aceasta în cazul cel 
mai bun. Mai întotdeauna însă, el, neavând un plan politic sau o credinţă, 
cade victima plăcerii de a fi actual, indiferent sub ce formă va trebuie să se 
prezinte. Singura lui grijă va fi ca spectacolul să nu plictisească masa. De 
aceea, ţinuta cabotinului, când nu este apocaliptică, va trebui să fie 
comică, adică să contrasteze cu ţinuta normală şi prin aceasta sa 


377 


Constantin Papanace 


trezească atenţie şi interes. Devine, de multe ori, o dezgustătoare paiaţă. 
“Arată comic, dar masa pe care o grupează în jurul lor este plină de efect”, 
spune Austen Chamberlain. (Idem, p.80) 

Masa stimulează cabotinismul. “Pentru mulţi englezi, demagogia 
este vocaţia vieţii. Pentru masa engleză, influenţa agitatoare este o 
necesitate, ca un joc de fotbal, plin de senzaţii, ca un meci de box care 
produce o gâdilătură a nervilor, ca o piesă de teatru, o atracţie de târg 
anual care aduce o schimbare în cursul monoton al vieţii - aşa este şi cu 
prezentarea unei vesele agitaţii de luptă.” (Idem, p.100) 

Pe aceste game, arma contrastului şi a excentricului poate găsi 
variate întrebuinţări pentru satisfacerea scopului urmărit de cabotin, care 
este potolirea setei de afirmare spectaculoasă. 

4.3. Maleabilitatea 

Maleabilitatea pentru adaptare de circumstanţă constituie o armă 
naturală pentru această tactică minoră. Cabotinul poate fi lipsit de logică, 
fiindcă nu are propriu zis convingeri si scopuri îndepărtate . Tocmai 
această lipsă îi dă mai mult efect, fiindcă ea corespunde şi cu sistemul 
dezordonat, în general, al omului comun , unde el face de obicei ravagii. 
Este suficient să îi eclipsezi măcar pentru moment bunul simţ pentru a-l 
face aderent la toate extravaganţele lui excitante. în această stare 
anormală poate stabili el o intimitate, comunicându-şi eventual gândurile şi 
sentimentele, dacă le are, sau multiplicându-le pe cele pe care le găseşte 
deja că plutesc în atmosfera masei înaintea căreia îşi prezintă ’ el 
exhibiţiile. Dar această intimitate nu înseamnă dragoste, fiindcă ea este de 
circumstanţă şi superficială . Prin această maleabilitate, cabotinul îşi poate 
ţese prietenii care să-i dea ocazia să se afirme, ştiind că onorabilitatea nu 
este practică, iar adevărul este neplăcut. 

“Cine va avea succes? Răspuns: omul care poate totul, omul care 
are totdeauna un cuvânt bun pe limbă, care are gata o glumă sinceră, care 
trece peste toate păcatele prietenului şi duşmanului, care nu este mâniat 
contra celui din urmă, cel care nu uită numele oamenilor şi păstrează 
întotdeauna mici cuvinte gata - el este omul care găseşte sprijin într-o 
asemenea criză. Pentru el vor lupta şi vor vorbi oamenii." (Idem, p.104) 
Capacitatea de adaptare a cabotinului merge până la a se produce 
instantaneu. Este aproape tot atât de instinctivă ca şi a cameleonului . Prin 
aceasta, se poate menţine mereu în actualitate. Această speţă de cabotin 
~ spre deosebire de cei care se înţepeneau într-un contrast excentric - pot 
dezvolta o întreagă virtuozitate cu arta agitaţiei, deoarece cabotinul din 
această categorie are un simţ sau, mai bine zis, un instinct de a alege 
momentul când trebuie să dea lozinca pentru răscolirea instinctelor cu 
Care e | ţine contact prin antenele sufletului său şi aceasta cu atât mai mult 
Cu cât el nu este oprit de nici un scrupul. 

4.4. Arma şi arta agitaţiei 

Forma cea mai eficace de acţiune a cabotinului politic este atunci 
c ând se ridică la arta agitaţiei, care presupune o virtuozitate deosebită în 
efecte reale sub raport politic. Aici, energia se afirmă mai puternic. 
Agitaţia ar fi un lucru istovitor. Căci demagogia nu poate acţiona într-un 










Diverse stiluri de luptă politică 


378 


spaţiu fără aer, ea are nevoie de propuneri sigure pentru partener, ale 
cărui vise şi dorinţe încearcă să le controleze." (Idem, P-181) “Tehnica 
unui agitator depinde, fireşte, în mod esenţial de educaţia şi formaţia sa, 
de preferinţele şi de mediul său." (Idem, p.182) “Există mereu două căi ale 
agitaţiei, una să spună ceea ce ei nu înţeleg absolut deloc, cealaltă să / e 
propună ceva în care ei au încredere.” (Idem, p.185) 

“Chiar în aceasta ar consta arta agitatorului adevărat, care se află în 
consonanţă cu masa: patosul domol, ironia muşcătoare, protestul strident, 
acuzaţia pasionată, şoapta discuţiei confidenţiale, tonul puternic ai 
convingerii, efecte ale’vocii, abile modulaţii vocale, acestea sunt atribute 
pe care le întrupează cineva ca cea mai înaltă distincţie.” (Idem, p.188) 
“Purtaţi foc pe limbă!” 

Agitaţia a devenit un sport în Anglia. “Este mecanismul prin care 
sunt fabricaţi eroi şi diavoli.” 

Agitaţia cabotinului capătă tehnică şi consistenţă când de la spate 
se trag sforile în culisele din care se coordonează întreaga activitate. 

Când cabotinul este înzestrat cu energie, dar are voluptatea scenei 

si este lipsit de calităţile care să confere structurii sale un caracter 

echilibrat, devine un agitator. 

Agitatorul stăpâneşte masa. Stăpânirea lui însă este efemeră, 
fiindcă variază după sentimentele masei de care este legat. Priza lui este 
pe sentimente deja existente. “El constrânge masa să accepte părerea lui, 
secretul stă în personalitate, voinţa, energia să fie atât de tari, încât el să 
se <arunce> asupra masei ca să-şi realizeze fiinţa lui în ea, pentru ca ea 
să îl încorporeze în fiinţa ei mai mare; să vrea să facă din creierul său 
punctul central şi să devină forţa productivă pentru corpul masei lipsit de 
creier." (Idem, p.176) 

“însufleţirea pentru masă şi entuziasmul ieşit din masă să fie pentru 
el elemente vitale, însufleţirea masei să fie <atmosfera> în care trăieşte, 
respiră şi îşi are fiinţa." (Idem, p.177) 

Profet şi agitator. Harul dumnezeiesc. “Agitatorul seamănă cu un 
profet care are un caracter cameleonic... El va fi azi o fiinţă care poartă 
culoarea auditoriului său, mâine însă va fi altul, când se îndreaptă spre o 
altă ţintă ca să îi vorbească şi să o influenţeze. Legea naturală divină i-a 
dăruit agitatorului o culoare protectoare, glanda de otravă şi forţa electrică 
strălucitoare a privirilor. Spiritul adaptării este spiritul agitatorului.” (Idem, 
p.179) 

Tip de agitator: Churchill . Mesianismul său: “Toţi dorim pace pe 
pământ şi o satisfacţie pentru oameni, unde vechea discordie să fie uitată, 
vechile răni vindecate, popoarele creştine unite să îşi clădească partea lor 
în lume." (23. III. 1933) 

“Cuvântul biblic al evanghelistului Luca stă aici ca formular de 
agitaţie.” (Heinrich Dietz - Agitation und Massen, p.172) 

Churchill este când dramatic, când sarcastic. Metaforele biblice sun 
specialitatea lui. j 

Organizarea unei agitaţii şi, mai ales, gradarea ei succesivă su 
esenţiale, fiindcă trebuie să aibă un ritm care să corespund 
permanenţelor sufleteşti. Este drumul cel mai comod pe care sunt împinse 
mulţimile. 


379 


Constantin Papanace 


Tehnica agitaţiei, la fel ca orice tehnică, se dobândeşte prin exerciţii 
îndelungate în acest sens. în Anglia de pildă, posibilităţile de propagandă 
sunt cu mult mai mari, fiindcă această tehnică de agitaţie este dobândită 
printr-o experienţă seculară. Aşa se explică de ce ei, deşi nu au câştigat 
nici o bătălie serioasă în actualul război, totuşi sub raport propagandistic 
stau mai bine. Să ne închipuim ce ar fi făcut ei dacă ar fi avut atâtea 
succese pe care le-au avut germanii. Cât ar fi crescut puterea lor de 
influenţă! Naţional-socialiştii au dobândit ceva experienţă din lupta de 
opoziţie, dar tind să pună accentul pe cultul forţei, care este la fel de inutil 
ca propaganda şi agitaţia. Englezii atribuie adversarilor lor toate relele. 

“Sunt lucruri fără Dumnezeu, contra cărora trebuie să luptăm - 
contra forţei brutale, contra necredinţei, nedreptăţii, asupririi şi persecuţiei 
şi, - de aceasta sunt sigur-dreptatea va învinge.” (Idem, p.135) 

Cabotinul englez (agitatorul) devine chiar cruciat. 

Pentru tehnica agitaţiei, minciuna este un auxiliar indispensabil. în 
Anglia iudaizată, ea găseşte aplicare, fiindcă simţul eroic a fost treptat 
înlăturat. “întrebuinţarea armei minciunii este, într'-o ţară unde nu există 
nici o datorie militară mai necesară decât în ţările unde oamenii naturii 
sunt crescuţi automat pentru armată, marină sau aviaţie." (Idem, p.10) 

Sub raport rasial, deznordizarea predispune la agitaţie. “Cu cât un 
popor se îndepărtează de nord, cu atât mai accesibil este el multiplei 
<agitaţii>. Aceasta o arată Elada târzie, precum şi Roma târzie.” (Gunther 
- Rasse und Stil, p.121) 

în masele amestecate prosperă agitatorul, tocmai prin faptul că nu 
există unitate de sentimente ca mozaic de sentimente pe care agitatorul le 
poate răscoli şi specula. Plebea este mediul cel mai bun. Vorderasiaticul 
este în elementul lui. “Cele mai sublime momente ale omului vorderasiatic, 
nu ale celui nord-vorderasiatic, sunt pofta puterii asupra colectivităţilor 
care formaseră forţa puterilor simţirii sale şi care înţeleg să <smulgă> 
pentru ca agitatorul să intre în sentimentele lor.” (Idem, p.117) 

Valoarea politică a agitatorului . Dacă cabotinul poate deveni ridicol 
şi, prin aceasta, inofensiv, agitatorul reuşeşte să reprezinte o forţă 
răscolită. “Ultimul agitator are o valoare mai mare decât aşa-zişii tăcuţi, 
cârtiţe.” (Hitler - Mein Kampf, p.400) El creează, prin scris sau cuvântări, 
forţa politică, fiindcă aceasta este şi natura lui, dar nu are darul necesar 
pentru a o capta şi folosi în vederea unor scopuri mai îndepărtate. Altfel 
sunt speculate la tacticile principale, unde se anexează ca auxiliari pentru 
anumite momente tactice. Evreii au folosit atât cabotinismul, cât si agitaţia. 
De aceea, ei cultivă cabotinismul în societatea democrată. Cabotinii de 
salon au răspândit, prin snobismul lor, socialismul în societatea 
aristocratică de unde şi-au recrutat complici. Cabotinul englez joacă 
acelaşi rol pe care îl folosesc culisele iudaice. 

în general, diferenţa dintre un om de stat şi un demagog este o 
Problemă de perspectivă, “lată părerea mea: omul, conducătorul împotriva 
căruia s-a ridicat, care priveşte în jur, este un om de stat; iar acela care îl 
a Quşeşte pe acest conducător este un demagog." (Lloyd Ge^rge, citat în 
Agitation und Massen, Heinrich Dietz, p.106) 
















Diverse stiluri de luptă politică 


380 


Totuşi, agitatorul poate fi mai degrabă un 
psihologia masei, decât un intelectual înţepenit î 
rup de realitate, adică teoreticianul. Cazul Cuza. 


conducător, fiindcă are 
1 formule livreşti care î| 


381 


Consţanţiri Papanace 


VIII. STILUL SFORARULUI (AL CULISELOR) 

1. Telul 

Stilul sforarului este tot un stil degenerat , fiindcă nu are ţeluri de 
traiectorie mare. Sforarul este un tactician înnăscut , dar ratat şi 'lipsit de 
orizont. Spre deosebire de cabotin, el tinde să orienteze opinia publică si 
prin faptul că nu apare pe scenă , adică stă în culise. Este cel mâi 
independent faţă de forţa capricioasă şi instabilă a opiniei publice, dar nu 
poate fi fecund deoarece, cum am spus, el nu are orizont şi nici ţeluri mari 
de urmat. Dacă ar fi avut acest orizont, ar fi devenit bărbat de stat. 

Stilul sforarului este, în esenţă, tot o derivaţie a stilului satanir care, 
din. cauză că este rupt din marele sistem, secretă fire ca un păianjen mic si 
izolat într-un cadru general restrâns şi meschin. Rămâne însă tot o insectă 
de pradă şi parazitară, care trăieşte din combinaţii, speculând forţe 
străine, indiferent dacă are sau nu rezultate. Forma mai ridicată — aşa cum 
la cabotin era agitatorul - este în tactica de culise “eminenta cenuşie ". 
Această categorie se deosebeşte de sforarul obişnuit, întrucât are orizont 
9j adâncime de vederi , dar nu are suprafaţă si nici curaiul de înfăptuire , 
fiind organic timid. Din cauza aceasta sunt organic dependenţi şi forma 
cea mai desăvârşită pe care o pot atinge este aceea de sfetnici. 

In această categorie ar putea intra, deci, toţi aceia care, fiind bine 
intenţionaţi şi dezinteresaţi, activează prin alţii care au răspunderea, 
făcând diferite combinaţii prin influenţa pe care’o exercită. Lor le lipsesc 
voinţa, curajul şi energia ca să îşi realizeze singuri şi direct gândurile, din 
care cauză dobândesc înclinarea pentru exercitarea puterii 
nespectaculoase, din umbră. Sunt, în general, cei ce secundează. 
Maohiavelli ar fi fost un adevărat secund. 

2. Mediul 

Umbra şi misterul culiselor formează mediul acestei tactici. Este o 
prelungire a mediului întunecos a tacticii satanice în toate caracteristicile 
sale. Numai că folosirea nu se face cu aceeaşi intensitate si organizare, 
întrucât aici stilul este minor, fără ţeluri îndepărtate şi lipsit de ura care să 
lr npingă spre ramificaţii vaste. Multe dintre amprentele mediului satanic se 
gas esc şj aici ca trăsături caracteristice. Astfel, ipocrizia formează o 
chiurasă pentru această tactică şi îi este indispensabliă, fiindcă cel care 
vrea să stea în umbră are neapărat nevoie de ipocrizie ca să nu îşi 
smaşte poziţia pe care o ocupă şi nici intenţiile. De altfel, ipocrizia se 
BSÎrLveşte pentru toat e stilurile negative de luptă: satanic, hibrid, amoral. 

-gj32£orizare etc. Sa exclude organic cu cel divin si eroic. Şi aici, 

emperamentul rasial, cultivat de educaţie, are importanţa iui. “Desigur, 
,um deja că în materie de ipocrizie anglo-saxonii au dat modele de o 
Perfecţiune care îi descurajează pe imitatori .” (Abel Bonnarde - La qente 
P-77-78) 

, Pentru anglo-saxoni, s-ar putea ca ipocrizia să fi fost cultivată de 
aucaţia biblică (talmudică), prin care iudaismul a alterat caracteristicile 





















Diverse stiluri de luptă politică 


382 


rasei lor. Dar, în general, temperamentele neeroice se pretează la aşa 

ceva ' . r, îr^rit? Mai nreu fiindcă înclinările lui teatralice îl 

Un vestic poate fi ipocrit? Ma, qreu, n na poa te fi foarte 

Este forma activa a ipocriziei, um s , ij ps a de curaj personal, 

slăbiciune şi insuficienţa ' rjscu | o e a fi atacat. Acelaşi sistem 

Permite atacul din umbra fara sa aiba r scul de a i a ,.. 

îl practică şi tactica aatamca. Dar aia arsenau . ^ 

îmbogăţit de experienţa mS anSzăeste un las care activează, 
perspectiva sau tradiţie In ul sinceritatea stăpânesc după culise. 

Calmul si siguranţa , pre . jn contras t C u aparenţele 

Realitatea este văzuta mt î aaga ; te Nu es t e nevoie de atitudini 
care o acoperă după a atea ornamente^ Numeşte ^ ^ ^ 

spectaculoase sau dramat '°®‘ N sunt vestici '“între culise suntem acum, 
pasiunea puteri, spectaculoase^ Nu sunt vest,cr ^ ^ ^ fie w( , a (u 

sTcâ ZulfsteTpZZ- (Lord Glistonburg în Agifafion und Massen, 

hein,i âSiS m sun, — 

3. Acţiunea 

Dinamul care pune în mişcaie toate armele, 
vnlnntatea puterii discrete si paş ^- un ^ , ??= tic5 ^,, r n p r~r.ahotin îl 
activitate îl satisface cu cat es e ^ ste ma -, spectaculoasă, 

satisface activitatea de pe sc , n aturală “Fitilul” poate fi simbolul 
înclinarea spre intrigă este o respiraţie ™ s ' ? ° as , unea , oricât 

acestei tactici şi activitatea intrigi, o desfaşoara cu toaxa p 

de primejdios ar fi jocul. nmvoni ^in timiditate sau din 

Voluptatea puterii discrete poate proven, d,n tţmmita^ da 

calculul satanic? Şi din una şi din al . 9 singură Este auxiliară pe 

S S.TSS SKi S o^nr=-re le străbate. Este 

iederă pe lângă stejar. 


4. Armele 

Mai toate armele sunt, speculare 

culise este feri, de voiupfatea 


383 


Constantin Papanace 


diabolică a încurcăturilor şi de pasiunea tragerii sforilor, poate fi creator. 

6S,e T„uig"rma d e e nU p ? ,e e dilecţie pentru disocierea.,aptelor adverse 
.mai că această armă este folosită cu atâta pasiune, încât de multe o 
devine o manie şi, de dragul jocului, merge până la disocierea torţelor 

pr0pril jehnica regizării unei minciuni, a unei calomnii şi în special, pentru 
■ritarea si atâtarea diferitelor slăbiciuni omeneşti (ambiţie, vanitate etc.) : 

e o adevărată virtuozitate. Ea presupune o intuiţie psihologica 
nătrunzătoare pentru a ţese o intrigă de mari proporţii din toate aceste 
Sentimente si Resentimente divergente şi încâlcite. In toate cazurile se 
speculează Sentimentul fricii burghezului. Pentru acest lucru a^MM 
Urmează un instrument principal. Poate fi folosita cu succes atat timp cat 
a mf a devenit notorie, căci o abilitate devenită notorie are marele 
neaiuns de a atrage puterea în garda preopinentului, fapt care anuleaza 
3e din posibilităţile ei (cazol von Papen), Din acelaşi.spirt deriva ş 
lucrătura. Este intriga dintre şef şi subaltern. Intre senior şi vasal. Este to 
n armă neqativă, de esenţă iudaică. Este dizolvanta şi dezolanta. 

° in generai, prin tehnica sa de luptă, culisele sau, ma, bme zis, 
sforarul care manevrează de după ele, foloseşte oameni cu priza la ma . 
Cabotinii formează elementul lor de manevră cel mai docil. Asa il foloseş e 
tactica satanică pe orice cabotin ambiţios sau interesat de interese e 
udaice Aceştia au reprezentat idei sociale avansate, capatand priza a 
mase 6 Acest capital este folosit acum în vremuri grele. Aceasta, m 
qeneral pentru culise, unde există planuri şi scopuri de urmărit precise ^ 
Je traiectorie mare. Sforarul însă, neavând acest sistem complex, are 

respiraţia minoră şi devine un simplu “găinar . ă . . ■ Duter ii 

Ca preferinţe- După cum englezii au pasiunea de a găsi cheia puterii 

în aaitatie evreii o găsesc în sforărie. Combinate, aceste doua tactic 
minore, 'axate pe un plan mare, dau rezultate apreciabile, cu tot caracteru 

,0rM iSnplu la englezi: creştinism şi trusturi. Aceste combinaţii hibride 
se pot împăca fără greutate în mentalitatea engleza. 

Mediul democratic şi, în special, viaţa parlamentara d ^ 

posibilităţi de prosperitate acestor doua tactici aiinora ' a . e | eme ntul 
sforarului’. Aici, aceste două elemente degenerate se găsesc in elemen 

lor, indiferent ce artă dramatică reprezintă: comica ’ trag '^ a .. aceast ă 
Căpitanul avea oroare de Parlament poate tocmai 
cauză. îi repugnau organic cabotinismul politic şi sforar ' a ‘ £'^«5onete în 
Iudaismul, dimpotrivă, se complăcea cu aceste si a .j 

planurile sale şi chiar le stimula activ pentru a-şi atinge scopu , , 

degrada în mod iremediabil pe goimi. w . anoia<îi timD. 

Clubul politic, de asemenea, este scena şi culise, in a 

Tot o excrescenţă democratică. . „ olir , rQ rp |p.j a 

Avantajele pe care le a re tactica şforaryM asupr a__cele- 

cabotinului sunt: . „ 

1) Se poate realiza surpriza, întrucât lucrează din umbra. 

2) Nu este dependentă de factori externi. 

3) Se ridică mai mult spre un plan, chiar când este minor. 



















Diverse stiluri de luptă politică _ 

în combinaţia dintre ele - inevitabilă 
preponderentă. 


tactica sforarului