Constantin Papanace — Diverse stiluri de lupta politica — 2005 — partea 1

Constantin PAPANACE 


Diverse stiluri de luptă politică 




Constantin PAPANACE 


Diverse stiluri 
luptă politică 


Fundaţia Societatea Academică Moscopolitană 
Editura Justin şi George lustinian Tambozi 
Bucureşti - 2005 




ISBN: 973-7731-15-8 


5 


Constantin Papanace 



închin această lucrare memoriei Bunicului meu Preot Papanace, 
asasinat de greci pentru credinţa lui românească, şi tatălui meu Ion 
Papanace, pentru toate prigoanele, închisorile şi exilurile care le-a suferit 
pentru aceeaşi nestrămutată credinţă in neamul românesc. 


Constantin I. Papanace 








Diverse stiluri de luptă politică 


6 


Lucrarea intitulată „Diverse stiluri de luptă politică" de Constantin 
Papanace, rămasă în stadiul de manuscris (text scris de mână), care a 
necesitat eforturi deosebit de mari pentru a fi finalizată, este editată de 
Subsemnata, Florica Papanace, sora autorului pe spezele proprii, la 
editura „Asociaţia Aromânilor, Halcia al Găzdui" Scopie Macedonia, 
satisfăcând, prin aceasta, rugămintea stăruitoare a fratelui şi totodată 
eliberându-mă de o povară frăţească. 


Florica Papanace 
1999 


7 


Constantin Papanace 


Motto: 


“Stăpânirea peste tot ce vezi să fie a ta, numai să îngenunchi 
înaintea mea şi să te închini mie." 

- din Evanghelie - 

"Aceste toate împărăţiile lumii şi slava lor ţi le voi da, dacă vei cădea 

şi te vei închina mie. ” 
- Matei 4 9 - 







9 


Constantin Papanace 


PREFAŢĂ 

> 

Studiul intitulat “DIVERSE STILURI DE LUPTĂ POLITICĂ - 
TACTICA POLITICĂ A CĂPITANULUI" a fost conceput, în linii generale, ca 
fază premergătoare, fără să fie definitivat, în cel de-al doilea exil politic al 
lui Constantin Papanace, figură proeminentă în cadrul Mişcării Legionare, 
în perioada anilor 1941-1944 când, după aşa-zisa rebeliune legionară, se 
refugiază în Germania, în februarie 1941. 

în contrast cu primul exil, între 1939-1940, când oficialităţile 
germane s-au arătat mai ospitaliere, oferindu-le găzduire bună, în condiţii 
umane, de această dată însă, lucrurile s-au inversat: în loc să se bucure 
de ospitalitatea la care se aştepta, i s-au deschis larg porţile unui lagăr de 
concentrare, precedat de domiciliu forţat în satul Berkenbruck. începe aici 
drumul calvarului, fiind arestat şi încarcerat în faimoasa închisoare 
Spandau, apoi internat pe rând în lagărele de concentrare Buchenwald şi 
Dachau, unde a fost privat până şi de dreptul de a avea corespondenţă cu 
familia, ca toţi ceilalţi deportaţi străini din Occident care erau duşmani 
declaraţi ai Germaniei. 

Această atitudine a oficialităţilor germane, fără .îndoială, reprezintă 
o radicala schimbare în ordinea convieţuirii: în loc să li se asigure 
libertatea şi imunitatea,^ dimpotrivă, s-a acţionat cu măsuri de 
constrângere. Autorităţile naziste au justificat această absurdă şi brutală 
măsură împotriva legionarilor, care le erau prieteni, cu formula cinică de 
„Schutzhaft" - arest de protecţie. 

în realitate, era vorba despre aplicarea doctrinei politice a lui Alfred 
Rosenberg, care preconiza slăbirea şi chiar nimicirea elitelor naţionaliste 
din ţările ocupate sau aliate, care constituiau piedica virtuală pentru 
imperialismul nazist. Inspiraţia creştină a doctrinei legionare accentua 
pornirea acelora care se declarau anticreştini şi cultivau miturile păgâne. 
In fond, acesta era substratul conflictual între Mişcarea Legionară şi 
Naţional-Socialism, 

Cel de-al doilea exil politic a fost mult mai apăsător şi mai de durată, 
în acest climat de suspiciune si supraveghere, de restricţii si şantaj, 
înăbuşitor si apăsător. Constantin Papanace a continuat să scrie 
manuscrisul de aproximativ 1500 pagini, urmând ca într-o altă împrejurare 
favorabilă să fie prelucrat, atât în privinţa dimensiunilor, • cât şi a 
conţinutului, prin efectuarea unor retuşuri, precum eliminarea unor expresii 
şi idei care sunt formulate provizoriu, unele dintre ele confuze, altele 
inutile. De asemenea, eliminarea unor citate care îngreunează cursivitatea 
lucrării, anulând fluxul natural, avântul şi elanul gândurilor, implicit 
caracterul cursiv al formulării ideilor şi reflecţiilor. Cu un plus informativ, 
probabil că ar fi rezultat o cercetare mai amănunţită. 

Toate aceste retuşuri şi o nouă stilizare erau prevăzute de autor în 
definitivarea lucrării, întrucât, după cum autorul însuşi mărturiseşte, „ideile 
nu s-au contopit încă fn mod desăvârşii şi organic", iar vremurile au fost 
potrivnice acestor gânduri şi planuri, în continuare, mărturiseşte: „lucrarea 
are nevoie încă de foarte multe completări, care în actuala situaţie nu se 


















Diverse stiluri de luptă politică 


io 


pot face, precum şi de o nouă stilizare, care va trebui pusă la punct, fie 
printr-o redactare mai adecvată, fie printr-o limpezire a ideilor. Sigur, 
acestea sunt inerente ca urmare a primului condei. ” 

Aşadar, manuscrisul nu este decât primul contur, prima exprimare, 
materialul fiind aproape brut, iar lucrarea, ne spune autorul, "jtu poate fi 

considerată ca ţerminaţăZ 

Mă aflam într-o situaţie greu de soluţionat. Pe de o parte, dorinţa 
puternică de a publica acest material, care nu doream să se piardă - mă 
temeam de această variantă - şi mai ales, rămăsesem ultimul în viaţă ca 
succesor al acestei familii. Totodată, eram convins de valoarea 
inestimabilă, întâi sub raport documentar, dar mai ales sub raport 
doctrinar, unde erau concentrate o multitudine de gânduri, sentimente, idei 
şi reflecţii exprimate de o personalitate de o înaltă ţinută morală şi 
intelectuală, exponentul unei generaţii înnoitoare, de esenţă spiritual 
creştină. 

Pe de altă parte, eram pus în faţa unor realităţi de care trebuia să ţin 
seamă, de mărturisirile în scris - clarificatoare şi sincere - prin care 
Constantin Papanace ne face cunoscut că lucrarea necesită comprimări, 
eliminări şi retuşuri, nefiind terminată. Şi se mai adaugă starea 
manuscrisului, care crea mari inconveniente, diminuându-mi elanul iniţial 
de a putea duce până la capăt începerea şi apoi finalizarea descifrării şi 
editării acestui material. 

Ceea ce era însă foarte grav, care constituia cel mai greu obstacol, 
era scrisul de mână, indescifrabil, ilizibil şi care a necesitat eforturi mari, 
prin încercări multiple, pentru a fi descifrat. Era acel moment depresiv, de 
sfâşiere lăuntrică, care îţi creează echivocuri, înfrânându-ţi hotărârile. Nu 
puteam decide - eram paralizat, Şi totuşi, sub impulsul acelei tainice legi 
care acţionează ca o forţă interioară, greu de stăvilit - „vocea sângelui" - 
am reuşit, cu greutăţi şi efort susţinut, fără odihnă, şi cu un sprijin susţinut 
al D-lui Ionel Zeana, să duc până la capăt această operaţiune - descifrarea 
si editarea studiului - dând viaţă şi exprimare publică atâtor gânduri şi 
reflecţii care altcumva ar fi fost pierdute. A fost o biruinţă cu satisfacţii 
mari, de ordin spiritual. 

Lucrarea se publică în starea ei naturală, brută, la primul condei, 

asa cum a fost scrisă, cu mici intervenţii, nesemnificative, întâmpinate la 

descifrarea textului, fără a modifica însă sensul ideilor. 

în cele ce urmează, voi încerca, pe scurt, să fac câteva consideraţii 
lămuritoare privind tematica lucrării, ţelul şi structura ei. 

în lucrarea de faţă, autorul îşi propune să cerceteze geneza 
fenomenului legionar din România, într-un climat antagonic, după primul 
război mondial, când forţe contrarii se înfruntau, într-o societate 
frământată şi plină de contradicţii, instabilă, convulsivă, cuprinsă de o 
agitaţie endemică, pentru noile aşezări politice, economice sau sociale, cu 
tendinţe internaţionaliste, cărora li se vor opune impulsurile naţionale care 
aspiră la drumuri specifice pentru ţările lor şi din care ideea naţională 
răzbate cu vigoare peste dogmele cosmopolite de toate nuanţele. 

Tematica lucrării se va extinde pe diferite planuri, necesitând în 
primul rând o analiză istorică de profunzime şi temeinic argumentată, 
având ca scop desluşirea genezei fenomenului legionar şi evoluţia lui în 


11 


Constantin Papanace 


timp, natura problemelor care se puneau la apariţia acestei mişcări, 
influenţa ei exercitată pe plan spiritual, politic şi social, forţa propulsoare a 
mitului creat şi posibilităţile de adaptare la noile conjuncturi politice. 

Nota dominantă a lucrări va fi însă acţiunea, concepţia de viaţă şi 
tactica de luptă legionare în raport cu celelalte stiluri de luptă, pentru 
supravieţuire în crâncena luptă existenţială care uneori ia aspecte 
îngrozitoare, devine necruţătoare, amorală, sustrăgându-se raţiunii şi 
conştiinţei morale. Convins şi stăpânit de rolul important al acţiunii, 
dinamica desfăşurării luptei, partea introductivă a lucrării este mult extinsă 
prin proporţiile pe care le are, autorul conştient acceptă această 
disproporţie în întregul lucrării, chiar dacă echilibrul lucrării ar suferi, şi 
aceasta pentru un considerent esenţial: 

„Doctrina şi spiritualitatea legionară nu au fost fructul unei elaborări 
intelectuale prestabilite. Ele s-au zămislit şi degajat din acţiune şi s-au 
consacrat prin trăire. 

Marea originalitate a creatorului ei, Corneliu Z. Codreanu, stă în 
faptul că a reuşit să creeze o forţă politică de o vigoare excepţională, 
bazându^şe exclusiv pe valori morale ş[ culţiyând_ partea burtă din om." 

(Constantin Papanace) 

Aceasta constituie o adevărată revoluţie spirituală dacă ţinem seama 
de concepţia „amorală" care domina gândirea şi practica politică 
contemporană. 

Identificarea modului cum se articulează valorile morale, virtuţile, în 
stilul de luptă legionar şi cum capătă forţă politică nu se face decât 
urmărind procesul acţiunii, printr-o prismă tactică, în toate fazele de 
conjunctură politică. 

Pentru toate aceste consideraţii şi pentru o ilustrare mai concretă a 
celor susţinute, autorul încearcă să prezinte trăsăturile diferitelor tactici de 
luptă care au avut şi o evoluţie istorică şi care sunt caracteristice pentru 
stilul de luptă pe care îl reprezintă şi concretizează, folosind metoda de 
cunoaştere a comparaţiei, făcută cu scopul de a se stabili asemănările şi 
deosebirile dintre ele. Astfel, se va putea vedea mai bine cum se situează 
fiecare în cadrul general în raport cu telurile lor urmărite, terenul propriu 
adoptat, natura armelor folosite , fie ofensive, fie defensive, poziţia lor 
morală sau amorală, precum si felul cum sunt animate de principiul binelui 

sau al răului în lupta pe c are o duc. De asemenea, se va putea vedea 
modul cum se interpenetrează între ele si prin ce se diferenţiază în esenţa 

lor caracteristică. 

Ţinând seama de realităţile stabilite în cercetarea fenomenului 
legionar şi reflectând asupra diferitelor stiluri de luptă politică, autorul îşi 
împarte materialul în trei părţi principale. 

lată cum se prezintă structura acestei lucrări: 

în partea I s-au făcut considerente generale şi introductive asupra 
genezei unui stil de luptă, cauzelor diversităţii lui, caracterul ofensiv sau 
defensiv, sursele de forţă care îl alimentează şi posibilităţile de manevră 
indicate de natura lui în raport cu finalitatea propusă. Pentru concretizare, 
se vor analiza diverse stiluri (tactici) de luptă, concepţia de viaţă care stă 
la baza lor - spiritualistă, materialistă, eroică etc., armele folosite, 
finalităţile fixate, comparându-le la sfârşit cu stilul de luptă legionar şi 


































uiverst; sinuri ae lupta pontica 


12 


tactica Căpitanului, a cărei fizionomie autorul încearcă în această lucrare 
să o contureze. 

în partea a ll-a a lucrării, privire retrospectivă asupra evoluţiei 
istorice româneşti, sunt redate realităţi permanente româneşti , aşa cum 
rezultă ele din cadrul geo-politic pe care îl ocupă poporul român, cu 
tradiţiile şi impulsurile sale istorice pe plan spiritual, politic şi social, 
precum şi natura problemelor care îşi aşteptau rezolvarea la apariţia 
Mişcării: stat modern român şi problemele lui vitale, problema democraţiei. 

Partea a doua a lucrării, de aprox. 250 pag., nu este cuprinsă în 
lucrarea de faţă, deşi face parte integrantă, întrucât are nevoie de mai 
multe completări şi de o mai bună stilizare. Rămâne, totuşi, perspectiva 
deschisă a unei eventuale publicări. 

în partea a lll-a se arată modul cum a încercat Mişcarea Legionară 
să rezolve aceste probleme , prin concepţia ei etică, validarea politică a 
acestei concepţii în diferitele etape ale luptei, influenţa exercitată pe toate 
planurile, atât ca factor de opoziţie, cât şi ca factor de guvern, aportul pe 
care l-a avut în războiul anticomunist, problema adaptării spiritualităţii ei 
noilor conjuncturi, precum şi elementele constitutive ale mitului legionar şi 
forţa lui propulsoare. Toate aceste probleme sunt privite printr-o prismă 
strict politică, fără a se intra în considerente de ordin filosofic (ontologic) 
sau religios (escatologic). 

Evident, după cum am arătat mai sus, condiţiile în care a fost scrisă 
această lucrare nu au permis o informare completă asupra multora dintre 
problemele pe care le ridică, iar multitudinea problemelor la care se referă 
ar fi meritat desigur o cercetare mult mai amănunţită şi mai sistematică, 
după cum îşi propusese autorul, dar, din păcate, nu s-a ivit acel moment 
favorabil în care să îşi fi continuat cercetările, creându-şi căi de acces şi 
surse cu abordări diferite şi chiar unele adăugiri care, din lipsă de timp sau 
din alte motive bineînţeles independente de voinţa autorului - nu au putut 
găsi loc. In consecinţă, din lipsă de surse complete, unele probleme au 
fost tratate cu oarecare grabă, oricum în treacăt, substituind lipsa de 
informaţie prin intuiţie, acea capacitate a conştiinţei de a pătrunde în 
esenţa lucrurilor în mod spontan. 

Adeseori, această lipsă - mai ales în privinţa problemelor legionare - 
s-a încercat a fi suplinită prin observaţii şi reflexii personale, ieşite din 
participarea directă la evenimente. Trăirea, ani de-a rândul, în intimitatea 
Căpitanului , iar după moartea acestuia, calitatea de membru în „Forul 
Legionar", instanţă supremă a Mişcării Legionare, care a preluat 
conducerea ei, Constantin Papanace a cunoscut în intimitatea pură 
fenomenul legionar, începând din faza embrionară şi până la maturizare, 
permiţându-şi observaţii din interior. Dar acest avantaj îşi are şi reversul 
său, în sensul că multe aprecieri ar putea să fie impregnate şi chiar 


* în cartea sa „ Pentru legionari ", editura Totul pentru ţară, Sibiu, 1936, pag. 438, Corneliu Z. 
Codreanu scrie despre autor: „Cu cei doi dintâi mă sfătuiam deseori - Papanace şi Caranica 
(n.n. - este vorba despre Caranica Nicadorul, asasinat împreună cu Corneliu Z. Codreanu) - 
având amândoi o admirabilă judecată, pusă în valoare de o curăţenie şi sinceritate 
ireproşabile, de o mare dragoste şi de vitejie. Nu cred ca, de la 1931, să fi fost o singură zi 
în care să nu mă fi întâlnit cu ei, în acest timp de prigonire; ceasuri întregi discutam 
împreună: lovituri după lovituri, nedreptate după nedreptate, mişelie după mişelie." 


13 


Constantin Papanace 


deformate de un inerent subiectivism de la care, fireşte, Constantin 
Papanace s-ar fi sustras - în ce măsură, mai greu de spus. 

Oricum, prezenta lucrare, scrisă în condiţii precare în lagărul de la 
Berkenbruck, bazată pe informaţiile şi sursele avute la îndemână la acea 
vreme şi în condiţiile cunoscute, la care se adaugă o experienţă 
îndelungată făcută într-o Mişcare cu o structură morală creştină atât de 
pronunţată, ar putea prezenta interes pentru toţi acei care simt gustul 
politicii, au vocaţie de conducători şi ar dori să aibă cunoştinţe obiective 
asupra tuturor curentelor de idei şi probleme care au frământat continentul 
nostru aflat în plină criză în ultimele decenii şi care încă nu şi-au găsit 
rezolvarea aşteptată cu atâta înfrigurare la această întunecată răspântie 
de veac. 


CAROL PAPANACE 













Diverse stiluri de luptă politică 


34 


Lămurire 


Lucrarea ce urmează are nevoie încă de foarte multe completări, 
care în actuala situaţie nu se pot face, precum şi de o nouă stilizare. In 
acest prim condei, ideile nu s-au contopit încă în mod desăvârşit şi 
organic. Vor fi făcute retuşurile necesare. Acest lucru se va putea face 
dacă vremea şi împrejurările o vor îngădui. Sunt multe expresii şi idei care 
sunt formulate provizoriu, pe moment; de asemenea, sunt incomplete şi 
vor trebui puse la punct fie printr-o redactare mai adequată, fie prin 
limpezirea lor. Acestea sunt inerente primului condeiu. 

încercarea este deci o primă schiţă. Materialul este aproape brut. 
Lucrarea de faţă nu poate fi considerată ca terminată, întrucât are nevoie 
de mai multe completări care în actuala situaţie nu se pot face, precum şi 
de o mai bună stilizare. Acum ea nu este decât o înşiruire de fişe legate 
provizoriu. Multe redactate chiar confuz, iar altele inutile, care la redactare 
urmează a fi scuturate şi comprimate în esenţa lor şi aceasta, cu un 
cuvânt, material brut pentru studierea chestiunilor. 

Motto: Raţiunea în slujba neamului. Lupta politică pentru un ideal 
este o mare bătălie care se dă pe spaţiul şi câmpul istoriei. 

Căpitanul a fost simţit de mulţi, dar a fost înţeles de foarte puţini, din 
cauza aceasta a venit catastrofa! Mulţi l-au simţit pe Căpitan, dar cred că 
puţini l-au înţeles. O încercare de a-l înţelege. 


CONSTANTIN PAPANACE 


35 


Constantin Papanace 


Cine altul decât Goethe a zis că toate ideile cuminte au fost deja 
gândite de alţii şi noi n-avem decât să încercăm a le gândi din nou." 








Diverse stiluri de luptă politică 


16 


LĂMURIRI PRELIMINARE 


I. Pentru nelegionari 

Dintre toate trăsăturile care conturează puternica personalitate a 
Căpitanului, latura tacticii sale politice a fost cel mai puţin înţeleasă. 
Lumea nelegionară, şi cu deosebire vechea clasă conducătoare 
românească - cu rare excepţii - a privit fenomenul legionar cu 
superficialitatea ei caracteristică. 

Pentru cei mai binevoitori din acesta lume, Căpitanul n-a fost decât 
un „vizionar mistic", cu un oarecare simţ de organizare şi un simplu 
agitator lipsit de personalitate politică. Este simptomatic faptul că tocmai 
latura cea mai caracteristică şi mai originală nu a putut fi sesizată. Nu s-a 
întrebat nimeni din această lume cum un om, pornit din necunoscut, cu un 
mănunchi de camarazi, a r euşit să închege o organizaţie politică si să o 
menţină neclintită - într-o conjunctură internă si externă duşmănoasă - în 

centrul preocupărilor politice româneşti, înfruntând atâtea prigoane 

sălbatice si sângeroase. Nu a căutat nimeni să-şi explice de unde ţâşneşte 
inepuizabila forţă a Mişcării Legionare atât în rezistenţă, cât şi în atac, 
precum şi pe ce linii tactice se mişcă pentru a rămâne invincibilă şi după 
moartea fizică a creatorului ei. 

Din această atitudine neînţelegătoare - de care a profitat satanismul 
iudaic - au ieşit toate erorile, crimele şi ororile politice din ultimii ani. Nu 
s-a înţeles că „pentru no/, legionarii - cum a spus dintru început Ionel 
Moţa - jjju există înfrângere şj dezarmare , căc/ forţa aţe cărei unelte vrem 

noj §>ă fim e etern invincibilă ." (La Icoană , 1927) 

Din această cauză, statul român, cu tot procesul de însănătoşire pe 
care l-a inaugurat Mişcarea Legionară în forme active şi profunde, cum 
puţine se găsesc în alte ţări, totuşi se zbate într-o criză politică internă 
foarte dăunătoare prin durata ei, mai ales prin consecinţele pe care le 
determină pe plan extern. 

Răul imediat, şi cel mai mare, este că statul român se găseşte în 
plină criză, într-o conjunctură externă de epocal război şi de mari 
prefaceri, fapt care, pe plan intern, îl face incapabil să fie închegat şi 
organizat pentru a-şi putea aduce întreaga contribuţie pe care i-o permit 
resursele sale morale, biologice şi materiale, iar pe plan extern, din cauza 
acestei crize, nu numai că nu poate valorifica toate drepturile sale, dar i se 
interpretează această criză drept o incapacitate politică organică a 
poporului român,, dându-se posibilitatea duşmanilor noştri de a pune 
lateral însuşi dreptul la existenţa noastră ca stat. 

înlăturarea acestui mare rău trebuie să fie o preocupare esenţială 
pentru toţi românii şi, în primul rând, o acţiune de cunoaştere a 
fenomenului legionar este cea mai necesară. 

S-ar putea ca neînţelegerea despre care am vorbit să fi fost în prima 
fază inevitabilă. Conturarea lumii noi, adică a noului stil de viaţă, să fi avut 
nevoie, ca orice naştere, de trudă, suferinţă şi jertfă. 


Constantin Papg» acc 


J2 

Pentru crearea noului conţinut de simţire şi gândire au fost necesare 
„marile rupturi"; întreg scrisul legionar, şi în special al Caftanului- era 
destinat numai „pentru legionari”. Din această preocupa^ Şi din întregul 
aport concentric, cu toate luptele, suferinţele şi jertfele, s-a conturat masiv 
şi pentru veacuri concepţia morală si spirituală a Mişcării. Cum era şi 
firesc, această concepţie s-a situat pe un plan cu mult superior şi esenţial 
deosebit de cel existent, îmbibat de spiritul iuda-b. 

în faza actuală însă, când spiritualitatea legionară este bine 
conturată, se poate arunca, fără prirpejdie, o punte de cunoaştere între 
aceste două planuri, pentru a oferi posibilitatea tuturor acelor români care 
sunt de bună credinţă şi cu fondul etnic nealterat de a se apropia de 
marele izvor de viată românească, care îl reprezintă simţirea şi credinţa 

legionare. 

Pentru a uşura această înţelegere reciprocă, am crezut că este mai 
bine să folosim o altă metodă pentru explicaţie decât până .acum. S-a 
simţit nevoia de .a întrebuinţa un limbaj care să uşureze mai .mult 
înţelegerea. Aşa se explică de ce autorul acestei lucrări, care îşi propune 
să trateze stilul de luptă legionar, foloseşte totuşi un stil care nu este 
legionar, în sensul că încearcă să pună mai mult accentul pe explicaţia 
raţională, decât pe simţirea si trăirea legionară, aşa cum. este firesc 
specific legionar. 

Suntem la început de veac nou şi este necesară, pentru actuala 
fază, o tranziţie prin zona cunoaşterii, până când se va intra definitiv, prin 
noile generaţii, în zona armonioasă a adevăratei trăiri legionare. 

Latura spirituală a fost afirmată în mod patetic, atât în scris, cât mai 
ales în trăire, de către Căpitan si de către ceilalţi martiri legionari. Este 

necesar a se releva şi sensul politic, pentru a se înlătura neînţelegerile 
despre care am vorbit, privind fenomenul legionar. In faza în care ne 
găsim, se vor pune asemenea probleme mai insistent, pentru a se preveni 
atacurile adversarilor, care vor îmbrăca forme din ce în ce mai camuflate. 
Pe cel care se apropie de Mişcarea Legionară, venind în actuala fază de 
tranziţie, va trebui să-l încălzim cu dragostea şi să-l legăm strâns cu 
raţiunea. 

Accentul, în Mişcarea Legionară, s-a pus pe sentiment. Dar în slujba 
acestor nobile sentimente, şi raţiunea trebuie să contribuie, atât timp cât 
ne găsim între două lumi. 

Aşadar, din acest punct de vedere, dacă ar fi trebuit să dau un titlu 
paradoxal acestei lucrări, ar fi trebuit să o denumesc „Pentru nelegionari", 
căci „Pentru legionari" este scrisul Căpitanului, Evanghelia noastră, care 
mereu ne adapă gândurile si răcoreşte sufletele lumii legionare, setoasă 

de dreptate, adevăr si lumină, acum si in vecii vecilor. 


































Diversă stiluri de luptă politică 


18 


II. Pentru cadrele legionare 

Problema lămuV'irii tacticii Căpitanului mai prezintă însă şi un alt 
aspect. 

Mişcarea Legionara 1 tinde în permanenţă spre păstrarea unui 
echilibru între torta morala*, care formează esenţa ei şi valorificarea 
acestei forte pe plan politic. Totdeauna va trebui să se ţină seama de 
caracterul dublu al Mişcării Legionare, care formează cei doi poli ai axei 
sale: pământul si cerul. 

Pentru ca această axă să nu se rupă, fie căzând într-un politicianism 
ordinar, fie izolându-se de realităţi într-un sectarism mistic, este absolută 
nevoie pentru cadrele de conducere de a realiza o sinteză, cultivând cu 
multă grijă ambele planuri. Acest echilibru însă cere necontenit un foarte 
mare efort Legionarul de elită, aşa’ cum l-a proiectat viziunea Căpitanului, 
trebuie să fie un năzdrăvan, un uriaş şi, ca orice erou, să stea înfipt cu 
picioarele în pământ şi capul în azurul cerului. Să fie un Prometeu al 
veacului care vine. 

Mişcarea Legionară nu trebuie să devină nici sectă izolată de 
realităţi şi nici o organizaţie lipsită de osatură morală, gata de orice 
compromis. Trebuie să rămână plantat ă în mijlocul realităţilor pe care are 
datoria să le regenereze şi fecundeze, după voinţa şi concepţia sa 
superioară. 

în actuala fază de luptă, după ce, prin imensele jertfe făcute, şi-a 
asigurat o forţă morală inepuizabilă, este necesar să dezvolte în cadrele 
sale şi o perspicacitate politică realistă, pentru ca această forţă 
moral-spirituală să poată fi valorificată şi să fecundeze necontenit pentru 
înălţarea neamului românesc pe toate planurile. 

O fixare în spaţiu a Mişcării Legionare şi a mijloacelor de luptă de 
care dispune ea, în raport cu alte forţe politice animate de alte concepţii, 
este absolut necesară. Numai în felul acesta se poate căpăta acea 
capacitate de a fi perspicace, de a avea o mai bună orientare, în special, 
este necesar ca toţi legionarii care vor activa pe câmpul politic nu numai 
să-l simtă pe Căpitan, dar să-i cunoască cât mai temeinic principiile de 
acţiune şi arta tactică, spre a putea face faţă, în stil legionar, luptei de pe 
teren. Tot în acest scop va trebui, prin comparaţie, chiar dacă îşi vor 
pierde ceva din candoarea sufletească, să cunoască şi armele de luptă ale 
diferiţilor adversari, spre a nu se lăsa surprinşi şi manevraţi. La un legionar 
cu funcţiuni în conducere, se presupune deci, pe lângă un suflet mare, şi o 
cunoaştere a armelor vechi consacrate, şi aceasta nu pentru a le nimici, ci 
pentru a le para efectul. î n stilul de luptă al Căpitanului, el va trebui să dea 
lovituri si să pareze loviturile adverse, întorcând manevra, fără a ieşi din 

cadrul legionar. Tehnica stilurilor de luptă ale adversarului, pe care o 
identifică mai mult instinctiv, va trebui cât mai temeinic cunoscută. Prin 
cunoaşterea diferitelor tactici de luptă, se poate căpăta mai multă 
siguranţă în conturarea şi orientarea poziţiei proprii, care înlătură multe 
posibilităţi de rătăcire. Fără înţelegerea principiilor de luptă legionară în 
comparaţie cu alte practici de luptă, se poate cădea în erezii faţă de 
esenţa Mişcării, invocându-se de către cei rătăciţi principiile ei de bază. 


19 


Constantin Papanace 


Trebuie simţit Căpitanul, dar şi înţeles, în special de cei care vor 
conduce, căci altfel cineva poate lua anumite părţi decorative din 
legionarism, derutând astfel întreaga acţiune de ansamblu care se 
proiectează pe mai multe etape în timp şi spaţiu. Numai înţelegerea lui 
asigură osatura întregului sistem legionar. 

• Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că generaţia noastră este o 
generaţie de tra.nziţie, în afară de Căpitan care, prin viziunea lui a anticipat 
veacurile viitoare, noi toţi purtăm în structura noastră intimă reziduuri din 
toxinele respirate sau înghiţite în climatul spiritual al veacului care apune. 
Astfel încât poziţia tranzitorie pe care o are generaţia noastră ne obligă să 
cunoaştem arsenalul de luptă al lumii vechi, chiar dacă acest fapt ne-ar 
împiedica şi mai mult să dobândim candoarea sufletească spre care 
năzuieşte întreaga educaţie legionară. Este o jertfă în plus la care este 
supusă această generaţie deschizătoare de drumuri pentru noua 
spiritualitate, de la care nu se poate sustrage dacă vrea să asigure un 
teren mai • solid generaţiilor care vor veni. De altfel, cunoaşterea 
adversarului şi a armelor pe care le foloseşte el constituie o exigenţă 
elementară pentru orice sistem de luptă. Esenţialul este ca legionarul să 
nu fie derutat şi dislocat de pe terenul său, renunţând la armele sale 
specifice. Căpitanul, dacă nu ar fi cunoscut şi studiat temeinic tactica de 
luptă a iudaismului, nu şi-ar fi putut alege o poziţie de luptă favorabilă şi 
multe dintre uneltirile satanice ale acestei forţe nu ar fi putut fi parate. De 
asemenea, multe dintre ţelurile lor nemărturisite sau întortocheate ar fi 
rămas ascunse. 

Stimulând legionarii şi în special cadrele legionare să reflecteze 
asupra diferitelor forme sub care se pot camufla voinţa de putere şi 
uneltirea satanică, se înlesneşte apărarea esenţei legionare prin păstrarea 
liniei Căpitanului. 

Dobândirea unui realism politic este absolut necesară, atât pentru a 
întări chiurasa de luptă a legionarului, cât şi pentru a lărgi orizontul 
educaţiei politice pentru o mai bună orientare în zonele mai prozaice ale 
vieţii, pe unde îl vor duce diferitele forme de luptă, spre biruinţa totală. 
Aşadar, în faza de luptă este necesar ca legionarii să-şi pună probleme de 
cunoaştere tactică, pentru a putea acţiona practic în cadrul realităţitor. 

Acesta a fost motivul pentru care în această lucrare am ţinut să 
relevăm şi să subliniem trăsăturile principale care caracterizează diferitele 
stiluri (tactici) de luptă. Am vrut ca legionarii să cunoască mai bine liniile 
pe care se pot mişca numeroşii lor adversari atât din interior, cât şi din 
exterior. 

Din prezentarea arsenalului de luptă, în general, se poate atrage 
atenţia pentru ca buna credinţă legionară să nu fie surprinsă. Cu acest 
prilej, se poate demarca şi linia până unde se poate extinde sau coborî 
întrebuinţarea diferitelor arme de luptă. Deci, o delimitare în procesul de 
adaptare la mediul existent, adică a tentaţiei de coborâre. Orice tentaţie de 
coborâre peste limitele admisibile putând periclita esenţa Mişcării, trebuie 
simţită şi înfrânată din timp. 

Acei care, totuşi, depăşesc această linie, trebuie să aibă energia şi 
echilibrul interior spre a se smulge din alunecare şi a urca tot mai sus prin 
jertfă, spre ispăşire. Aşadar, rostul relevării celorlalte tactici de luptă este 


i 




























preventiv. El se poate concretiza în următoarea imagine plastică a lui 
Frederic cel Marei „Lumea este ca o partidă de joc, unde se găsesc 
jucători cinstiţi, dar şi ticăloşi care trişează; deci, pentru ca un Prinţ care 
trebuie şă joace la această partidă şă nu fie înşelai trebuie şă ştie in ce 

f ej se trişează la ioc, rw pentru ca ej şă practice vreodată aceste lecţii . c[ 

penţrv ca şă nţj fie inselat de alţii ." (Examenul Prinţului A pag. 149) 

Prin cunoaşterea tacticilor de luptă adversă, s-ar deschide două 
posibilităţi de luptă, şi anume: a) fie de a adopta armele adversarului care 
par eficace şi a le folosi, fapt care, pe fondul de curăţenie legionară, ar 
putea constitui o surpriză, aducând succese aparente şi trecătoare, 
fiindcă, în fapt, prin renegarea fondului propriu, se va tăia şi suflul de viaţă 
proprie; b) fie că, prin cunoaşterea armelor adversarului, îţi poţi făuri şi 
perfecţiona arme după stilul propriu, pentru a dobândi sinceritatea şi a 
învinge. Această a doua alternativă indică sensul real al cunoaşterii sub 
raport legionar. 

Evident, semnalarea şi prezentarea în mod cu totul sumar - deşi 
poate diferit proporţionat pentru această lucrare - nu poate epuiza această 
vastă problemă; o asemenea pretenţie nici nu poate exista. Trăsăturile 
acestor tactici formează mai mult jaloane pentru a uşura o orientare prin 
comparaţie, în legătură cu concepţia tactică a Căpitanului şi a genezei 
acestei tactici. Acesta este motivul principal. Dar, paralel cu aceasta, după 
cum am relevat mai sus, se poate realiza, pentru vremurile grele ale fazei 
actuale, imunizarea cadrelor conducătoare. Dacă aceste cadre sunt 
crescute numai în atmosfera pură, idealistă, plină de candoare şi nu sunt 
imunizate prin avertizări educative, atunci, în contact cu adversarii pe 
câmpul de luptă, ele pot uşor cădea victime, sub diferite forme, sau chiar 
descompuse într-un ritm galopant, în contact cu corupţia vieţii. 

Rolul legionarilor şi, în special, al cadrelor conducătoare nefiind să 
stea retrase, trebuie să fie imunizate prin cunoaştere, pentru a se putea 
conserva şi activa pe linia lor, chiar în mijlocul realităţilor cele mai 
neprielnice. 

Desigur, această operaţiune de imunizare ar părea la prima vedere 
contrară operaţiunii iniţiale legionare de dezintoxicare, cu deosebire de 
spiritul iudaic, prin creşterea într-un climat legionar cât mai pur (cuib, 
familii legionare, tabere etc.). în fond, însă, sunt două etape de acţiune. 

Numai elementele sănătoase şi virile, care au o constituţie legionară 
solid închegată, se pot imuniza pentru a acţiona legionăreşte în orice 
climat. In ultimă analiză, aceasta înseamnă maturizarea legionarului, 
despre care am mai vorbit, pe liniile politice trasate de Căpitan, evitând 
alterarea care s-ar face prin folosirea unor arme incompatibile. 
Maturizarea politica a cadrelor este un obiectiv principal de atins, fiindcă, 
chiar dacă în actuala încleştare va învinge, pe câmpul de luptă, lumea 
nouă, totuşi, multă vreme va continua să dăinuiască mentalitatea veche de 
care sunt îmbibaţi, în special în ceea ce priveşte metodele de luptă pentru 
biruinţa lumii noi. 

în special, cunoaşterea metodelor de luptă iudaică este absolut 
necesară fiindcă, chiar dacă evreii vor fi complet eliminaţi din Europa şi 
problema lor va găsi o rezolvare rezonabilă, totuşi spiritul iudaic va 
persista mult timp după aceea, deoarece nu este uşor să fie eliminată 


21 


Constantin Papanace 


rapid toată otrava inoculată de o influentă milenară. Pe de altă parte, sunt 
infiltraţii biologice, prin amestec de sânge (corciri), precum şi manifestări 
care rezultă dintr-un anumit proces de degenerescenţă. Mişcarea 
Legionară nu este împotriva evreilor ca oameni, ci împotriva spiritului 

satanic pe care îl încarnează si vehiculează si cu a căror concepţie despre 

lume se găseşte într-o ireductibilă opoziţie. 

Lupta angajată este, aşadar, mult mai profundă. Ea combate acest 
spirit, indiferent prin cine se propagă, şi pentru aceasta trebuiesc 
cunoscute toate încheieturile organice ale societăţii atacate de acest spirit. 

pentru a putea fi izgonit din toate poziţiile materiale sau spirituale ale vieţii. 

Concepţia tactică a Căpitanului impune o poziţie de luptă, chiar 
într-o lume naţionalistă, fiindcă ea, mai mult decât o necesitate politică, 
este un stil de viată nou, care nu este în funcţie de contingenţe, pe care le 
depăşeşte. 

Din punct de vedere politic, Căpitanul s-a format la şcoala cea mai 
eficace, cunoscând, urmărind şi studiind mişcările tactice şi armele 
infernale iudaice care de milenii influenţează subteran si în mod ocult 
istoria tuturor popoarelor. Aceasta nu l-a alterat. Dimpotrivă, i-a îndârjit 
energia şi i-a deschis perspicacitatea pentru a lupta cu cât mai multă 
hotărâre şi eficacitate contra primejdiei ale cărei mijloace de acţiune le 
cunoaşte mai bine. Nu este exclus ca exasperanta superficialitate de care 
dau dovadă mulţi dintre politicienii noştri să se datoreze faptului că nu au 
pătruns problema iudaică în adevărata ei substanţă. 

De altfel, în multe ţări din Europa de astăzi, cu îndelungată tradiţie în 
viaţa culturală şi de stat, pe lângă dezintoxicarea de spiritul iudaic 
democrat, s-a întreprins o educaţie politică printr-o serioasă maturizare 
politică pe temeiurile noii spiritualităţi, aşa cum rezultă din concepţia 
autohtonă a arianismului european. 

în general, maturizarea politică a unui popor sau a unei mişcări 
politice şi, în special, a elementelor care sunt chemate să conducă, se 
face atât prin lupta pe teren în exerciţiul funcţiilor de conducere, cât şi prin 
reflectarea obiectivă asupra scopurilor urmărite în raport cu mijloacele 
folosite şi rezultatele obţinute. La noi, educaţia politică se făcea în mod 
empiric . Pe principiile abstracte date de şcoală, fiecare îşi dezvolta 
aptitudinile politice la întâmplare, în cadrul familiei cu tradiţie politică, 
iniţierea şi pregătirea se desăvârşeau prin climatul care, în mod natural, se 
crea din preocupările de conducere politică ale membrilor care exercitau 
asemenea atribuţiuni. Evident, cel care nu are şi o vocaţie naturală pentru 
probleme de conducere este greu de a fi format, oricâtă iniţiere i s-ar face. 
Totuşi, este înarmat cu o anumită tactică, care îl fereşte de a face greşeli 
elementare. 

Pentru masele legionare provenite din straturile largi ale oamenilor 
de la sate, problema formaţiei politice trebuie discutată integral, pentru a 
suplini lipsa de tradiţie în materie de conducere şi a atenua unele 
neajunsuri lăsate de evoluţia istorică sau de mediul rural. Elementele cu 
pronunţată vocaţie politică, setoase de putere sau de parvenire, sunt 
predispuse a aluneca spre un aşa-zis „machiavellism", lipsit de orice 
scrupule, sau un politicianism fanfaron si demagogic fiindcă, în climatul 
iudaic excelent, aceste arme sunt la îndemână şi uşor de manipulat. 





























Diverse stiluri de luptă politică 


22 


Elementele inadaptabile şi idealiste, care sunt zeloase a păstra întreaga 
puritate a lumii din care vin sau pe care şi-o proiectează în idealurile lor, 
tind spre o izolare cât mai accentuată de realitate. Asemenea tendinţe 
excentrice sunt deopotrivă dăunătoare , cu deosebire la cadrele de 
conducere. 

Esenţa legionară se oglindeşte mai mult în tactica politică decât 
chiar în gândurile afirmate. Trebuie relevat acest lucru, atât pentru 
acţiunea de maturizare, cât şi pentru siguranţă în respiraţia politică în stilul 
legionar. Această acţiune de maturizare este cu atât mai generoasă, cu 
cât situaţia poate impune Mişcării Legionare o participare activă la 
conducerea statului. în acest caz, trebuie să se pună mai insistent toate 
problemele pe care le ridică viaţa publică, în mod deosebit, trebuie să se 
înţeleagă tehnica de mişcare a adversarilor cu care legionarii vor avea de 
luptat, sub diferite forme, şi după o eventuală preluare a puterii când 
problemele care se pun sunt mult mai variate şi complicate. 

Spiritul de realistă orientare trebuie să pătrundă cât mai adânc în 
concepţia cadrelor legionare şi să fecundeze în clocotul de elan şi de 
dinamism legionar, canalizându-l spre opere de măreaţă creaţie. 

Pentru cadrele legionare înseşi, trăirea legionară are nevoie de 
explicaţii, astfel că multe dintre principiile legionare trebuie lămurite în 
raport cu aplicaţiile în viaţa practică, fiindcă numai aşa se poate realiza şi 
ţelul politic al Mişcării, în acest caz, trăirea legionară să respire prin 
realizări. în felul acesta, se poate desăvârşi educaţia legionară care să 
corespundă atât pe planul luptei educative şi de cucerire a puterii, cât şi 
pe cel al guvernării creatoare, fiindcă arta guvernării presupune anumite 
premise de tactică, pe lângă tehnica specială care se dobândeşte prin 
experienţă. 

în acest sens trebuie văzută această încercare. 

Aşadar, din cele arătate mai sus (şi oricât ar părea de prezumţios 
rolul acestei lucrări), ar fi de dorit: 

1) Să întindă o punte de cunoaştere spre lumea care nu a găsit încă 
posibilitatea trăirii legionare. 

2) Să îndeplinească o necesitate de luptă, prin contribuţia la 
formarea cadrelor de conducere legionară, dându-le celor care trăiesc 
credinţa legionară şi o perspectivă mai realistă pentru a compara stilul de 
luptă legionar, în vederea măririi perspicacităţii de luptă. 

Dezvoltarea aptitudinii de cunoaştere pe un instinct sănătos si un 

puternic sentiment de trăire legionară este o necesitate imperioasă care. 

în actuala fază de luptă, trebuie cât mai dezvoltată de cadrele politice ale 

Mişcării, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să se piardă ceva din 

candoarea acelui suflet de crin . specific unui legionar perfect. 


23 


Constantin Papanace 


III. Pentru toti 

> 

Originalitatea Căpitanului stă mai mult în stilul său de luptă decât în 
valoarea însăşi a ideilor afirmate^ Esenţa legionară nu o formează atât 
adevărurile în sine, fiindcă aceste adevăruri au fost sau ar putea fi 
afirmate şi de alţii, ci mai mult suflul care le străbate şi care încheagă 
aceste adevăruri în forţa combativă. Acest suflu a ieşit din duhul 
Căpitanului. în toate virtuţile legionare, nu trebuie văzută numai valoarea 
etică, ci şi valoarea politică, adică forţa lor de acţiune. Fiecare virtute 
constituie o piesă în sistemul tactic de luptă al Căpitanului şi orice alterare 
poate produce, prin dezechilibrul pe care îl cauzează, perturbări în întregul 
sistem de luptă. Deci, pe lângă frumuseţea lor morală, şi mai mult ca 
aceasta este însufleţirea care rezultă pentru trăirea acestor idei într-o 
formă activă, în cadrul realităţii celei mai viciate (alterate), cum a fost 
politica practicată în stil amoral sau imoral după concepţia iudeo-levantină. 
Aşadar, mai presus de valoarea lor intrinsecă, faptul că aceste idei morale 
capătă, în sistemul Căpitanului, viaţă pe linia legionară, fecundând, în zeci 
de mii de tineri, sentimente superioare active, alimentând o inegalabilă 
forţă politică, formează esenţialul. 

Fundamentul din care a rezultat acest stil de luptă este atât de 
autentic românesc încât, pentru prima dată, năzuinţele neamului de 
pretutindeni şi-au găsit o expresie proprie de manifestare, evadând din 
situaţia umilă a imitaţiei în care era condamnat de politicianismul servil să 
tânjească. El sintetizează t oate impulsurile ancestrale şi le proiectează 
concentric spre înălţimi nebănuite. 

Relevarea trăsăturilor acestui nou stil de viaţă şi de luptă rezultă 
deci şi din necesitatea de a uşura propria regăsire pentru ca întreaga 
energie românească să capete siguranţa în expresie, evitând risipirea ei în 
dibuiri şi orientări contradictorii. 

Marele merit al Căpitanului a fost nu numai că a virilizat stilul 
românesc, derutat şi anemiat de influenţe străine, dar i-a şi dat o mecanică 
proprie spre a putea fi eficace, la cel mai înalt grad, în împrejurările cele 
mai vitrege. El a câştigat bătălii şi a asigurat victorii numai utilizând aceste 
forţe. Prin felul său de a gândi şi a acţiona, Căpitanul a devenit însuşi 
prototipul autentic reprezentativ al specificului românesc. El a conturat 
profilul conducătorului român, nealterat de influente străine. Va rămâne un 

uriaş spre care mereu va trebui să ne îndreptăm privirile, pentru a putea 

descifra liniile de viată si mărire ale neamului românesc . Cei care nu l-au 
putut simţi, vor trebui măcar să îl înţeleagă, fiindcă, mai mult în divergenţe 
de interese care ar părea obiective, nepotrivirea între diferitele stiluri de 
viaţă determină neînţelegerile între popoare şi chiar între indivizi. 
Predominarea unui stil aduce reacţiunea celor care nu au aderenţă 
organică, fiindcă, în cadrul creat, ei se simt organic stingheriţi. Ei nu se pot 
dezvolta în libertate pe dimensiunile lor, proprii. Acest fapt îi va împinge 
mereu la reacţiuni perturbatoare, de multe ori făcute inconştient. 

Un stat sau orice colectivitate naţională nu-şi va căpăta echilibrul 
necesar decât atunci când va lua cunoştinţă de stilul de viaţă şi de luptă 
corespunzător fondului său autentic. 


























Diverse stiluri de luptă politică 


24 


Căpitanul a intuit, în toate profunzimile, acest fond naţional şi i-a dat 
cea mai autentică expresie: leaionarismul. Aşa s-ar putea explica atât 
adeziunea fanatică a maselor sănătoase româneşti , cât şi reactiunea 
câinoasă a păturii suprapuse s i a acelor elemente româneşti derutate si 
viciate sub influenta nefastă a acestei pături. 

De altfel, dintr-o cercetare obiectivă a istoriei româneşti şi, cu 
deosebire a celei moderne şi contemporane, nu poate fi găsit un fenomen 
colectiv similar, cu temelii atât de adânci şi perspective atât de largi, 
precum cel pe care îl oferă fenomenul legionar. Fără îndoială, au existat 
gânditori şi bărbaţi de stat care au stimulat energiile româneşti amorţite ca 
urmare a împilării fanariote şi au reuşit să înjghebeze o viaţă de stat cu 
dezvoltări culturale şi măriri teritoriale care au atins apogeul cu făurirea 
României Mari. Aceasta însă a avut mai mult un caracter formal, material, 
poate în largă măsură influenţat şi de ambianţa timpurilor de atunci. 
Politicul însă a rămas la dimensiunile unor mediocre speculaţii, cu rezultat 

imediat. Tarele imprimate de domnia fanariotă, accentuate apoi de invazia 
evreilor galiţieni, nu numai că au rămas, dar constituie o primejdie mortală. 

O arhitectură de viziuni spirituale mari, care să fie susţinute de o 

forţă politică conştientă si virilă, a lipsit. 

Aşa că întregirea naţională mult visată tindea să rămână formală, 
fapt pe care Eminescu îl denunţase cu cuvinte de foc în scrierile sale 
politice. 

Căpitanul a dat această arhitectură şi a stabilit obiectivele strategice 
ale luptei de afirmare românească. Dimensiunile trasate se întind în toate 
direcţiile şi îmbrăţişează viaţa în totalitatea ei, ducând până dincolo de ea, 
în transcendent . 

Poporul român, pentru a fi el însuşi, va trebui să se dezvolte sub 
cupola acestui măreţ edificiu spiritual, iar o sănătoasă viaţă de stat 
românească nu se poate dura decât pe fundamentul legionar şi după 
arhitectura dată de Căpitan. 

O încercare de a descifra, din această grandioasă arhitectură, latura 
ei tactică, pentru a le-o pune apoi la îndemnă, mai ales acelora care nu au 
trăire legionară, este şi lucrarea de faţă. Grija de a o reda cât mai fidel 
trebuie să fie permanentă, pentru a constitui în mod real o lămurire. 
Scrisul Căpitanului este atât de cuceritor, cald şi limpede, încât ar părea 
că sunt cu totul de prisos asemenea încercări. Şi totuşi, poate tocmai 
aceste calităţi de fascinaţie printr-o plină trăire îi împiedică pe cei mulţi să 
desprindă liniile mari de tactică şi strategie politică. De altfel, pentru 
aprecierea şi judecarea unei lupte şi a tacticii aplicate, rezultatele obţinute 
trebuie comparate şi puse în funcţiune de marile obiective strategice 
propuse la început. De aceea, aceste obiective trebuie evidenţiate cât mai 
mult, pentru a oferi elementele principale în formularea unei judecăţi 
obiective. 

Bineînţeles, se va ţine seama şi de diferenţa de climat spiritual 
dintre secolul raţionalist, care a intrat în criză şi cel autoritar, care a 
început să se afirme, precum şi de faza de tranziţie în care ne găsim. 

Desigur, operaţia de a desprinde nervul ideilor aflate într-un ţesut, 
pentru a le trece de pe planul instinctiv pe cel raţional, este destul de 
anevoioasă. Totuşi, devine necesar ca ideile pe care un creator genial le 


25 


Constantin Papanace 


trăieşte organic, din instinct, să fie explicate şi în lumina raţiunii. Numai 
aşa ele pot fecunda pe mai multe planuri. Dar în această operaţie persistă 
si riscul introducerii unor elemente personale, dacă nu chiar a unei 
denaturări esenţiale, neintenţionate. Neajunsul acesta nu poate fi exclus 
cu desăvârşire, oricâte griji pentru obiectivitate s-ar depune, căci, în ultimă 
analiză, orice interpretare nu este altceva decât o operaţie de filtrare a 
unor gânduri sau sentimente printr-o prismă proprie. 

în cele ce urmează, ne vom limita obiectivul, în sensul de a cerceta 
stilul de luptă legionar în raport cu finalităţile mai apropiate sau mai 
îndepărtate, privite insă mai mult printr-o prismă politică naţional-creştină. 
Nu se va intra în consideraţii sau explicaţii de ordin filosofic sau religios 
când se vor lua în discuţie spiritualitatea, misticul sau finalitatea diferitelor 
stiluri de luptă. Principiile şi faptele Căpitanului se vor proiecta numai în 
lumina necesităţii de creare a forţei politice şi manevrarea ei pentru 
rezolvarea tuturor problemelor româneşti, pentru atingerea, prin etape 
succesive, a ţelului final. Evident, această limitare numai la consideraţii de 
ordin tactic, are marele neajuns că gândurile şi faptele Căpitanului se 
izolează de întregul proces al vieţii interioare. 

în cadrul acestei lucrări care, după cum arată şi titlul ei, se axează 
pe elementul politic situat mai mult în zona realităţilor, explorărilor în 
legătură cu esenţa vieţii interioare legionare, nu ar avea rost decât în 
măsura în care ar fi necesar pentru explicarea temei propuse. De altfel, şi 
aşa mărginit, subiectul poate lua proporţii vaste dacă nu ne-am opri mai 
mult la ceea ce se poate desprinde din concepţia tactică a Căpitanului. 

Aşadar, nu există o preocupare de a lămuri procesul intim al vieţii 
legionare în tratarea subiectului fixat. Efortul se face în sensul de a 
înţelege o tactică naturală, bazată în cea mai mare parte pe un instinct de 
luptă excepţional de puternic şi sănătos şi, pe cât posibil, de a o explica. 

Nu este, deci, o privire a fenomenului legionar înăuntru spre afară, 
aşa cum ar rezulta din trăirea acestui fenomen, ci, dimpotrivă, este o 
privire din afară spre înăuntru. Schimbarea acestui unghi de vedere dă o 
nouă perspectivă şi înfăţişează un peisaj cu totul diferit. 

Trăirea legionară este greu de redat şi cu atât mai mult de explicat, 
fiindcă, în resorturile ei intime, Mişcarea Legionară este animată de un 
mare suflu mistic, aproape religios. Frumuseţile care se pot contempla în 
intimitatea templului de credinţă legionară nu se pot tălmăci fidel celor din 
afară, oricât efort s-ar depune în acest sens. Din afară se poate vedea 
conturul edificiului credinţei legionare, dar nu se pot simţi si trăi 

frumuseţile interioare pe care le dă însăsi această credinţă. 

încercarea de a arunca o fâşie de privire prin fereastra edificiului nu 
poate să dea decât imagini fragmentare, rupte din armonia întregului, 
adică din adevărata trăire legionară. 

Evident, această încercare de a transpune şi reda trăirea legionară 
pe un plan mai raţional, pentru a satisface o necesitate de luptă, nu poate 
avea nici un fel de pretenţie de ordin asa-zis doctrinar . De altfel, o 
asemenea intenţie nu ar corespunde nici cu pregătirea mea şi nici cu 
calitatea de luptător la care ţin în mod deosebit. Poate tocmai această 
calitate de luptător îmi dă îndrăzneala de a întreprinde această încercare 
































Diverse stiluri de luptă politică 


26 


anevoioasă si oarecum hazardată, fiind ieşită din cadrul scrisului legionar 

obişnuit până acum . 

Mişcarea Legionară, nefiind rezultatul unei construcţii logice şi 
bazându-se mai mult pe simţire şi trăire, are un fundament aproape 
religios. 

Este firesc ca îmbogăţirea doctrinei sale să se facă pe alte criterii 
decât cele logice obişnuite. în această privinţă, profesorul Nae lonescu, 
acest excepţional intelectual de rasă, a lămurit în mod definitiv problema, 
în sensul că în Mişcarea Legionară doctrina se creează prin fapta de 
fiecare zi a Legiunii, aşa cum se desprinde ea din hotărârile celui aşezat 
de Dumnezeu în locul de unde se porunceşte, adică de Căpitan, (vezi 
Crez de Generaţie, pag. X) 

Numai cine nu a cunoscut, cât de puţin, ce înseamnă trăire 
legionară, poate să afişeze asemenea pretenţii care nu trădează decât o 
mentalitate democratică. Şi după moartea Căpitanului doctrina legionară 
se va crea tot prin fapta acelora care se vor desăvârşi pe culmile 
spiritualităţii indicate de nemuritoarea linie a Căpitanului. Aşadar, mai mult 
decât întregul arsenal al raţiunii, intensitatea trăirii legionare va rămâne 
izvorul veşnic şi pentru alimentarea doctrinei legionare în cadrul trasat de 
Căpitan. 

Ar părea, desigur, foarte curios ca tocmai un legionar să încerce a 
dezvălui sistemul tactic al organizaţiei din care face parte, arătând 
articulaţiile acestui sistem, fapt care ar oferi înverşunaţilor adversari ai 
Mişcării mari posibilităţi de lovire mai eficace. S-ar părea că se violează 
însăşi legea de bază a secretului, şi acest lucru ar fi de neconceput, după 
mentalitatea curentă. După percepţia Legiunii însă, liniile mari ale tacticii 
legionare nu numai că se pot arăta fără primejdie pentru ducerea luptei, 

dar este chiar necesar să se arate, fiindcă ele indică însusi drumul care 

duce spre înălţare si înviere pe linia destinului românesc . Şi acest lucru 
este bine să-l cunoască cât mai mulţi. 

Elementele tacticii legionare nu se bazează pe combinaţii de forţe 
materiale fragmentare, ci pe înseşi legile naturale care sunt permanente, 
fiind date de Dumnezeu. In această lumină s-ar putea pătrunde sensul 
adânc al cuvintelor lui Moţa când spunea că „pentru legionari nu există 
înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vor să fie este etern 
invincibilă." 

Dispozitivele de administrare ale unei asemenea forţe nu au nevoie 
de tăinuire. Dimpotrivă, relevarea şi confruntarea stilului legionar cu alte 
stiluri de luptă nu pot fi decât reconfortante pentru legionari si 

descurajatoare pentru adversari. Dacă s-ar reuşi să se arate cât mai 
lămurit pe ce bază granitică este fondată tactica de luptă a Căpitanului, nu 
numai că n-ar fi nici o teamă că o vor cunoaşte pentru a izbi, dar, mai 
degrabă, ar putea fi convinşi de inutilitatea sforţării lor de a nimici o 
mişcare invincibilă, pe care loviturile o întăresc. Confruntarea cu celelalte 
stiluri de luptă ar da, în acelaşi timp, sentimentul speranţei pentru legionari 
atât în ce priveşte liniile de mişcare, cât şi calitatea arsenalului de luptă. 
Din această confruntare se poate dobândi mai uşor o tehnică de gândire 
politică de către cadrele legionare, fără a subzista primejdia pervertirii prin 
tentaţia de a se folosi arsenalul de luptă al adversarului, care ispiteşte prin 


27 


Constantin Papanace 


comoditatea lui. Evident, ar fi şi neajunsul ce se relevă din partea negativă 
a puterii răului, contribuind astfel la popularizarea arsenalului de luptă 
distructiv şi stricând ceva din curăţenia legionară. Aceasta ar fi, însă, mai 
mult în aparenţă, căci, în fond, în climatul existent, armele din acest 
arsenal al întunericului sunt propagate şi mânuite cu fervoare. Făcându-se 
cunoscut stilul de luptă legionar, precum şi armele folosite, se oferă încă o 
dată posibilitatea de a se releva sinceritatea concepţiei spirituale 
propagate de legionarism. Ar fi o contribuţie binevenită la luminarea atâtor 
unghere tenebroase care aduc suferinţă şi risipă de energie. Zona 
luminoasă ar creşte în detrimentul întunericului. Lumina este climatul cel 
mai propice pentru legionari şi razele ei trebuie să scalde toate faţetele 
grandiosului edificiu legionar. Evident, aceasta arată o concepţie 
fundamental nouă. 

în judecarea faptelor, fie prezente, fie din istorie, în mentalitatea 

curentă, predominată de utilitarism, oportunism si eficacitate, unghiul 

moral a lipsit aproape cu desăvârşire. S-au trecut cu vederea si cele mai 

groaznice crime si miselii ale celor care au realizat ceva. 

Tactica legionară, prin întreaga ei structură, pune accentul pe ce s-a 
realizat, adică pe fapte, dar consacrarea o face punând accentul în mod 
deosebit si cum s-a realizat, pentru că numai după aceasta le poate 
aprecia si măsura posibilitatea acelor fapte şi gradul de armonie cu 
imuabilele legi ale armoniei divine. 

Concepţia legionară, împăcând armonic toate raporturile dintre 
individ, comunitate naţională şi Dumnezeu şi călăuzindu-se după legile 
naturale, îşi poate arăta deschis toate ţelurile mari, precum şi drumurile 
care converg spre ţelul său final. 


























Diverse stiluri de luptă politică 


28 


IV. Pentru încadrarea în noua spiritualitate 

Arătarea ţelurilor legionare şi, mai ales, stilul de luptă legionar, va 
evidenţia încă o dată multiplele aderenţe pe care Mişcarea le are în noua 
spiritualitate europeană, de esenţă ariană Cu acest prilej, va apărea în 
adevărata lumină - sub raport politic - şi caracterul mistic-religios al 
Mişcării Legionare pe care tendinţa de exotism a multor publicişti străini 
l-a prezentat într-o formă exagerată, care deformează însăşi fizionomia 
politică a Mişcării. 

Faţă de tendinţele oarecum religioase ale unor doctrine naţionaliste, 
se poate vedea, din fundamentul tactic al Mişcării Legionare, că substratul 
ei religios nu numai că nu se găseşte în disonanţă cu noul spirit european, 
dar, dimpotrivă, prin suflul dat ideii creştine, scuturată de toată zgura 
microasiatică, ea desăvârşeşte pe un plan superior spiritualitatea eroică. 

Nu se poate întrevedea de acum ce transformări va aduce acest 
război epocal, mai ales în concepţia de viaţă a oamenilor. Caracterul lui 
decisiv pentru veacuri pare evident. Sau se va afirma spiritul european 
(arie) în toată plenitudinea lui, sau se va instaura în mod definitiv 
stăpânirea iudaică, cu climatul ei sufocant. 

Actualul război are cauze atât de adânci încât în mod precis se va 
închide un ciclu de cultură şi civilizaţie şi se vor deschide noi perspective 
de afirmări epocale. Este evident că, dacă vor învinge forţele întunericului, 
concepţia legionară nu se va putea nici ea afirma sub nici o formă. Dar şi 
în cazul când vor învinge forţele naţionalismului totalitar, multe lucruri se 
vor schimba, tocmai ca urmare a acestui război. Pare sigur că unităţile 
politice care se vor cristaliza după actualul război, atât pentru motive 
economice şi politice, cât şi pentru echilibrul de rase, se vor coagula în 
organisme de stat care vor depăşi ideea naţională, înlocuind-o cu tendinţa 
federalizării de state naţionale bazate pe concepţii unitare, Acest război de 
proporţii uriaşe va plămădi viziuni cu totul noi şi va înlătura multe 
prejudecăţi, mai ales că spiritul imperialist este, în fond, cultivat în ambele 
tabere ale beligeranţilor. 

Lămurirea stilului de luptă legionar este necesară şi din acest punct 
de vedere, în tactica de luptă a Căpitanului sunt linii permanente, fără 
contingenţe cu epoca trăită, precum şi linii accesorii, de circumstanţă, 
pentru necesităţi de adaptare şi manevră. Focul mistuitor al actualului 
război va putea scoate din uz această a doua categorie, dar esenţa 
principiilor va rămâne, fiindcă ea este profund omenească. Şi acest lucru 
trebuie, cu toata grija, desprins şi relevat, mai ales că poziţia geo-politică a 
poporului român poate oferi soluţii de ordin politic în legătură cu tendinţele 
de federalizare. 

Mişcarea Legionară, prin stilul ei ieşit din fundamentul tracic, poate 
oferi baza spirituală pentru o federalizare a popoarelor din Peninsula 
Balcanică, adică teritoriul pe care altădată îl ocupa marele popor trac, care 
stă, ca factor comun, la baza tuturor acestor popoare. Aşadar, să 
desprindem ce este permanent din spiritul Căpitanului, căci aceste 
trăsături se vor reflecta şi în noul om, născut din încleştările acestui 
război. Fără îndoială că noul veac care se va naşte va fi modelat de 
spiritul ostăşesc într-un sens totalitar, cu toată setea de libertate şi de 


29 


Constantin Papanace 


dezintoxicare care se va aprinde după eforturile disciplinate ale acestui 
război. 

Pe axa acestui spirit ostăşesc se va mişca activitatea şi cristaliza 
întreaga organizaţie. Soldatul politic va rămâne principalul pilon pentru 
construcţie. Structura tacticii Căpitanului converge în acest sens. Soldatul 
politic, adică legionarul, trebuie să fie înzestrat cu toate atributele 
creatoare, dându-i-se elan, dinamism şi mari orizonturi de înălţimi. Fără un 
asemenea „schwung" (avânt) şi lipsit de orizont, acest spirit ostăşesc ar 
rămâne mai mult formal sau plin de un conţinut perimat care, pentru noile 
concepţii, poate deveni ridicol şi chiar iritant. Soldatul politic trebuie 
mobilizat conştient în lupta milenară dintre bine şi rău. Mai cu seamă, 
mediul lui trebuie bine curăţat de toate reziduurile duhului rău care îl pot 
altera în momentele de slăbiciune. Identificarea şi extirparea acestor 
reziduuri este o problemă esenţială pentru reuşita operei de sudare a 
noilor colectivităţi care se vor naşte, fiindcă nu se poate concepe o acţiune 
durabilă fără o asemenea purificare. Altfel, totul s-ar clădi pe nisip. 

Mişcarea Legionară îşi are marile ei viziuni şi ideologice altoite şi 
alimentate permanent de seva veşnic vie a învăţăturii creştine; ea nu 
propagă nici ura de rasă, nici ura de clasă, nici ura religioasă, ci numai ura 
- dacă ne putem exprima astfel - împotriva Răului satanic, de oriunde ar 
veni el, care tulbură ordinea si armonia convieţuirii paşnice a tuturor 

popoarelor create de Dumnezeu . Această ură împotriva Răului este 

reversul iubirii fireşti (proprii oricărei naţiuni) faţă de neamul românesc, în 
slujba căreia este pusă, apărându-i sănătatea fizică, politică, economică, 
morală şi spirituală faţă de orice duşman potenţial. 

Criza Europei rezultă din faptul că pe fundamentul ei spiritual 
creştin, în sens arie, se încearcă a se realiza construcţii după arhitectura 
iudaică. Rezolvarea acestei crize nu poate veni decât prin introducerea 
unui stil unitar, armonios, în deplină concordanţă cu drepturile naturale şi 
năzuinţele spirituale ale tuturor popoarelor creştine de pe acest continent, 
unde religia creştină a triumfat. Acesta este sensul luptei de astăzi: sau 
învinge arianismul pe traiectoria eroică, sau iudaismul pe ruinele materiale 

si spirituale ale Europei. 















Diverse stiluri de luptă politică 


30 


V. Pentru cunoaşterea Căpitanului 

Căpitanul face parte din categoria acelor mari personalităţi care mai 
mult se pot simţi, decât înţelege. Ar fi deci foarte .greu ca cineva care nu 
l-a simţit să-l poată înţelege, cu atât mai puţin să îl tălmăcească. 
Asemenea situaţii se ivesc foarte des la marile personalităţi care se mişcă 
mai mult pe pasional şi iraţional decât pe calculul rece şi obiectiv. Sunt 
două planuri esenţial diferite, între iraţional şi raţional. Un exemplu care 
ilustrează mai bine acest raport de inaderenţă îl oferă cazul Savonarola. 

„Savonarola - scrie Prezzolini - nu poate fi înţeles, ci numai simţit, şi 
această calitate îi lipsea lui Machiavelli, oricât de clarvăzător era el. 
Poporul din Florenţa, dimpotrivă, simţea totul, dar ca orice masă, în 
general, nu înţelegea nimic" (Prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli, 
pag, 50). Pentru ca operaţia de transpunere a valorilor din armonia simţirii 
pe planul judecăţii şi al raţionamentului să se facă mai bine, este nevoie 
absolută de aderenţă sufletească şi de dragoste. Dar chiar şi în acest caz, 
transpunerea nu se poate face integral, mai ales în ceea ce priveşte 
nuanţele fluide ale unei intense simţiri. Metoda comparaţiei cu alte 
personalităţi poate ajuta mai bine la o conturare mai precisă. In încercarea 
de faţă, fiind vorba mai mult de tactica politică a Căpitanului, adică de un 
stil de luptă, pentru echivalenţă de spirit şi de termeni, comparaţia se va 
face cu alte stiluri de luptă. 

Aşadar, fixarea şi cercetarea diferitelor jaloane care se vor pune în 
cursul expunerii acestei cărţi nu se referă decât la sfera în care se întinde 
sistemul (stilul respectiv) în ceea ce priveşte constituirea forţei, 
manevrarea ei în atac şi apărare, precum şi cercetarea armelor folosite din 
punct de vedere al treptei morale din care sunt luate, fără însă a intra în 
consideraţii de finalitate a acestor stiluri, căci spaţiul acestei lucrări nu ar 
permite o extindere mai mare. 

Cât priveşte aprecierea directă a acţiunilor tactice ale Căpitanului, 
s-ar putea aplica pătrunzătoarele cuvinte ale lui Clausewitz: „Ceea ce face 
geniul trebuie să fie tocmai regula cea mai frumoasă, iar teoria nu poate 
face nimic mai bun decât să arate cum si de ce este asa." (Despre război, 
p.79) 

Dacă ar fi însă să se arunce o privire critică, atunci va trebui să se 
ţină seama de recomandările profunde ale acestui neîntrecut filosof al 
acţiunii care a fost Clausewitz. 

Pentru a putea face critica unui căpitan de oaste, trebuie să te 
transpui în toate condiţiile în care se găsea cel care acţiona. Dar această 
transpunere nu se poate face integral. Pe de altă parte, nici acţiunea nu se 
desfăşoară totdeauna exact după planul conceput, datorită şi intervenţiei 
unor factori imprevizibili, unor imponderabile, care pot da peste cap cel 
mai genial plan. „O grămadă de împrejurări mărunte care ar putea 
influenţa hotărârea s-au pierdut definitiv şi vreun motiv subiectiv nu a fost 
niciodată luat în discuţie [...] Critica, aşadar, nu poate verifica soluţia 
problemei de către un mare comandant de armată cu aceleaşi date ca o 
socoteală aritmetică, ci ea trebuie să cunoască mai întâi ceea ce era 
fondat în marea activitate a geniului său. Mai întâi prin rezultat, prin 


3! 


Constantin Papanace 


potrivirea exactă a apariţiei sale, şi să cunoască de fapt raportul real pe 
care privirea geniului l-a presimţit." (idem, pag. 113-114) 

Evident, un om, mai ales când este de geniu, cuprinde o întreagă 
lume de gânduri şi sentimente, cu infinite raporturi sufleteşti, care adesea 
se cristalizează armonios, dar care pot influenţa şi disparat, cu deosebire 
în momentele de mari şi hotărâtoare încordări. Multe lucruri mărunte deci 
care au avut totuşi influenţe hotărâtoare, pot să scape în judecarea unei 
situaţii şi formularea unei concepţii. Acest neajuns este cu atât mai mare 
pentru judecarea acţiunii Căpitanului, cu cât, din cauza nenumăratelor 
prigoniri, multe dintre arhivele Mişcării, precum documente, însemnări 
intime etc. au fost confiscate de autorităţi sau distruse de posesori pentru 
a nu cădea în mâna autorităţilor. Faptul s-a agravat, din cauză că cei mai 
mulţi dintre colaboratorii apropiaţi ai Căpitanului, care, prin misiunile avute, 
cunoşteau o serie întreagă de lucruri mai intime în legătură cu 
desfăşurarea acţiunilor, au dispărut în mod brusc, înainte de a fi avut 
posibilitatea să-şi lase însemnări, amintiri sau comentarii. în orice caz, 
chiar dacă există, ele nu sunt încă scoase la lumină sau,-prin' natura lor, 
ele nu pot fi făcute publice în actualele împrejurări, fiindcă nu se ştie dacă 
o anumită acţiune a fost făcută înadins sau întâmplător. 

Aici însă va trebui fă cută o mare discriminare asupra materialului 
şcris, căci s-ar putea să f i e unii, în special dintre cei care au rămas, care. 

lO-. dorinţa de a-şi da importan t ă cât mai mare, arătând că ei au fost în 

mi|locul evenimentelor, să relateze deformat unele lucruri sau chiar care 

nu au existat vreodată. Poate vor fi şi lucruri despre care se va crede că 
este necesar a se tăinui, mai ales că prin dispariţia asa de masivă a 
cad relor legionare se anulează orice posibilitate de control 

Fără îndoială, pentru lămurirea acţiunii Căpitanului, aceste 
neajunsuri nu există în aceeaşi măsură ca la alte stiluri de. luptă, fiindcă 
ii nceritatea l umin oasă care străbate gândurile, scrisul si acţiunile 

ăpitanului, le vor risipi în ma re parte, astfel că arhitectura sistemului său 

— etic si strategic nu va avea de suferit deformări . în legătură cu judecarea 

unei tactici în raport cu rezultatul obţinut, despre care vorbeşte Clausewitz, 
trebuie subliniat că s-ar face o greşeală fundamentală dacă tactica 
Căpitanului ar fi judecată numai în raport cu conjunctura politică din timpul 
vieţii sale pământeşti. Dimensiunile tacticii şi strategiei sale, pe care a 
angajat lupta, se întind mult mai departe în timp şi spaţiu si lupta va 
continua generaţii în şir. 


















Diverse stiluri de luptă politică 


32 


VI. Pentru structura cărţii 

Structura acestei cărţi porneşte de la constatarea făcută că în toate 
împrejurările luptei politice^ Căpitanul judeca situaţia după planurile artei 
militare. De aici, oarecum, şi rezonanţa titlului ales. Caracterul revoluţionar 
al Mişcării, în sensul lui larg, face să fie accentuată tehnica de lupta. De 
aceea, planul în care a fost concepută lucrarea în liniile ei mari va fi cel 
obişnuit în această materie, şi anume se vor releva: 1) concepţia tactică; 
2) tema de rezolvat; 3) aplicaţia. Aşadar, lucrarea va fi împărţită în trei 
mari părţi. 

în partea l-a, se va încerca conturarea concepţiei tactice a 
Căpitanului şi stilul de luptă legionar, în comparaţie cu alte tactici şi stiluri 
de luptă. în felul acesta, se vor evidenţia atât interdependenţa şi înrudirea 
cu aceste tactici de luptă, cât şi opoziţiile ireductibile dintre ele. De aceea, 
împărţirile făcute la celelalte tactici care, ca orice împărţire, poate avea şi 
inevitabila parte de arbitrar, nu sunt făcute atât pentru a le defini pe ele 
însele în mod integral, ci mai mult spre a servi c a jaloane principale îp 
tratarea chestiunii pe care ne-am propus-o. Se caută a se evidenţia mai 
mult tehnica lor şi nu finalitatea, adică poziţia şi corelaţia pe care o au în 
cadrul istoric. Jaloanele de comparaţie au fost luate din cadrul european, 
fiindcă în această sferă se interpenetrează influenţele reciproce, sub toate 
aspectele: cultural, rasial, religios etc. Pe de altă partş^, o încercare de 
explicare mai generală ar fi necesitat o extindere a lucrării în partea l-a. 
Or, această parte, care are un caracter mai mult introductiv, este şi aşa 
disproporţionat dezvoltată, fapt care strica întrucâtva echilibrul acestei 
lucrări. 

Numai necesitatea de a da acestei cărţi caracterul instructiv pentru 
care a fost concepută poate justifica neluarea în seama a unor reguli din 
arta scrisului. Fără îndoială, jaloane de comparaţie s-ar putea găsi multe. 
Am recurs însă numai la cele care mi s-au părut mai caracteristice, pentru 
ca, prin contrast sau prin asemănare, esenţa tacti cii legionare sa se poată . 

evidenţia mai bine . Aşadar, pe lângă introducerea propriu-zisă în care se 

tratează în mod general despre stilul, arsenalul şi tehnica de luptă, 
capitolele „diverselor tactici" pot fi privite mai mult ca o completare a părţii 
introductive. 

în partea a 11 - a am încercat să relev realităţile de baza şi 
permanente ale neamului românesc, atât pe plan istoric, spiritual sau 
material, sub raport intern şi extern, cât şi problemele ce se puneau 
statului român la apariţia Căpitanului şi a Mişcării Legionare. 

în partea a lll-a am încercat să arăt soluţiile preconizate de Căpitan 
prin crearea Mişcării Legionare şi lupta dusă de el atât pe plan permanent, 
cât şi conjunctural, distingând liniile tactice mari, de cele accesorii, 
determinate de diferitele conjuncturi politice care s-au succedat. Pentru 
această din urmă parte, accentul a fost pus mai mult pe observaţii directe, 
pe experienţa şi trăirea pe care mi-au dat»o anii de luptă legionară, decât 
pe o vastă erudiţie, cum poate ar fi comportat un asemenea subiect. 

Pentru capitolele unde a fost necesar, am folosit unele cărţi de bază, 
caracteristice, atât cât ne putea permite situaţia de exilaţi şi internaţi în 
lagărele în care am stat. 


Constantin Papanace 


33 

Scrierile Căpitanului: „ Pentru legionari", „Cărticica şefului de cuib", 
„Circulările" şi „Memoriile inedite de la Jilava", precum şi faptul de a fi 
participat direct la multe dintre acţiunile Mişcării, atât înainte, cât şi după 
moartea Căpitanului, constituie elementele de bază. Totuşi, pentru 
această din urmă parte, adică a aplicării tacticii Căpitanului, în ceea ce 
priveşte elementele accesorii, ele nu vor putea fi considerate suficiente. 

După cum am spus, nu ne stă încă ia dispoziţie întreg materialul 
legionar care mai există după cel care a fost distrus în lanţul prigoanelor 
care durează încă de la înfiinţarea Mişcării. Pe de altă parte, nu se 
cunosc, încă, în mod lămurit, planurile şi acţiunile factorilor politici prieteni 
sau duşmani care au avut şi au roluri influente în desfăşurarea 
evenimentelor politice din ultimele decenii. Abia atunci când se vor 
cunoaşte toate aceste elemente indispensabile, se va putea face o 
expunere mai completă. 

în general, această lucrare, deşi scrisă pe un plan raţional cu 
tendinţe de explicaţii, care ar părea că nu se potriveşte cu caracterul prin 
excelenţă apodictic al scrisului legionar, totuşi râvneşte să rămână, în 
acelaşi timp, o carte de luptă, determinată de necesitatea stringentă 
pentru o educaţie politică mai adecvată vremurilor de astăzi. Dacă n-ar fi 
existat această necesitate pe planul pe care este concepută, ar fi putut 
căpăta completări care să îi dea un caracter mai ştiinţific. O asemenea 
încercare s-ar putea face mai târziu, bineînţeles dacă împrejurările o vor 
permite. 

Aş fi foarte mulţumit însă dacă o asemenea încercare ar avea măcar 
meritul să trezească preocupări în sensul urmărit, şi alţi camarazi s-ar 
apuca să facă ceva mai articulat în această direcţie. 

Comoara de gândire a Căpitanului trebuie cât mai mult difuzată, 
pentru că ea este o expresie autentică a geniului politic românesc prin 
care neamul se poate mândri. O dovadă în acest sens o constituie şi faptul 
că în ţările unde a fost tradusă, ea a constituit un stimulent pentru 

redeşteptările naţionale, în sensul creştin, constituind un antidot eficient 

pentru combaterea doctrinelor satanice difuzate de către cei fără 

Dumnezeu. 


Autorul 

Primul condeiul 

Pentru ordonarea fişelor redactate sumar. Din acest material brut va 
trebui scoasă numai esenţa. 


Berkenbruck, 15 oct. 1942 

Astăzi, când împlinesc 38 de ani, m’am apucat să scriu această 
carte pe care o port demult în gând. Nu vreau să fie lipsită de elanul 
tinereţii. 

Să închin această carte prigonitorilor mei! 

(Material pt. lucrare) Clasarea materialului brut. 




















Diverse stiluri de luptă politică 


34 


Lămurire 


Lucrarea ce urmează are nevoie încă de foarte multe completări, 
care în actuala situaţie nu se pot face, precum şi de o nouă stilizare. In 
acest prim condei, ideile nu s-au contopit încă în mod desăvârşit şi 
organic. Vor fi făcute retuşurile necesare. Acest lucru se va putea face 
dacă vremea şi împrejurările o vor îngădui. Sunt multe expresii şi idei care 
sunt formulate provizoriu, pe moment; de asemenea, sunt incomplete şi 
vor trebui puse la punct fie printr-o redactare mai adeguată, fie prin 
limpezirea lor. Acestea sunt inerente primului condeiu. 

încercarea este deci o primă schiţă. Materialul este aproape brut. 
Lucrarea de faţă nu poate fi considerată ca terminată, întrucât are nevoie 
de mai multe completări care în actuala situaţie nu se pot face, precum şi 
de o mai bună stilizare. Acum ea nu este decât o înşiruire de fişe legate 
provizoriu. Multe redactate chiar confuz, iar altele inutile, care la redactare 
urmează a fi scuturate şi comprimate în esenţa lor şi aceasta, cu un 
cuvânt, material brut pentru studierea chestiunilor. 

Motto: Raţiunea în slujba neamului. Lupta politică pentru un ideal 
este o mare bătălie care se dă pe spaţiul şi câmpul istoriei. 

Căpitanul a fost simţit de mulţi, dar a fost înţeles de foarte puţini, din 
cauza aceasta a venit catastrofa! Mulţi l-au simţit pe Căpitan, dar cred că 
puţini l-au înţeles. O încercare de a-l înţelege. 


CONSTANTIN PAPANACE 


35 


Constantin Papanace 


Cine altul decât Goethe a zis că toate ideile cuminte au fost deja 
gândite de alţii şi noi n-avem decât să încercăm a le gândi din nou." 










37 


Constantin Papanace 


A. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA STILULUI 

DE LUPTĂ 

I. ELEMENTELE COMPONENTE ALE UNUI STIL 


1. Lupta necruţătoare “Lupta în natură” 

Din marea carte a Naturii rezultă că lupta este esenţa vieţii. 

“în lume - scrie Corneliu Zelea Codreanu - oamenii se luptă. Din 
adâncul mării şi până în înălţimile văzduhului, nu-i decât luptă în care 
animalele se devorează unele pe altele. în lumea plantelor, în natură, în 
păduri şi pe câmpii, acolo unde oamenii se duc să guste pacea, nu este în 
realitate decât o luptă surdă şi necruţătoare pentru viaţă. Vreau să spun că 
nu există în natură “pacea" pe care o cântă toţi poeţii şi literaţii, nu există 
decât o singură realitate mare, crudă, superbă: războiul. Neamurile care 
înţeleg acest adevăr trăiesc, celelalte pier.” 

Din această teribilă încleştare, în decursul mileniilor au ieşit şi s-au 
perfecţionat toate metodele şi armele de luptă, atât în atac, cât şi în 
apărare. Raportul de forţe le-a imprimat caracterul ofensiv sau defensiv. 
Instinctul de conservare şi necesitatea perpetuării speciei le-au dat 
maleabilitate de adaptare, varietate şi nuanţe. Este uimitoare perfecţiunea 
pe care acest imens arsenal de luptă a atins-o în regnul animal. Dacă 
vigoarea şi abundenţa de forţă determină armele directe ale atacului, în 
schimb, lipsa acestei forţe se compensează cu cele mai rafinate mijloace 
de camuflare, şiretenie sau amăgire, atât pentru evitarea primejdiilor, cât 
şi pentru reuşita atacului prin surprindere. Acest proces se poate vedea 
mai bine îndeosebi în lupta vieţuitoarelor mai plăpânde. Cercetările şi 
experienţele biologice sunt revelatoare în această privinţă. 

Există insecte care se ascund în potirul florilor, pentru ca din 
această ascunzătoare să atace prin surprindere fluturii care se lăcomesc 
după sucul mieros al polenului sau furnici care întind capcane. Alte insecte 
îşi ung picioarele cu o materie cleioasă pentru ca să prindă muşte, iar 
altele pulverizează în aer un lichid corosiv care adoarme victima şi, astfel, 
devine o pradă mai uşoară. Un miriapod (carcaiac) din insula Java 
întrebuinţează chiar acidul prusie ca armă de distrugere, iar o lăcustă îşi 
acoperă corpul cu flori pestriţe şi frunze şi stă nemişcată până când vreo 
insectă o confundă pe această primejdioasă hoaţă, care pândeşte, cu vreo 
floare. 

Tot atât de rafinate ca şi armele de atac, s-au dezvoltat şi mijloacele 
de apărare. Există fluturi a căror manta pufoasă este un adevărat depozit 
de otravă, iar aşa-zisul bombardier varsă acid nitric (silitră, salpetru) care, 
pârâind, se transformă într-un nor de gaz. Anumite sepii se învăluie în 
tulbureala produsă de ele, pentru a scăpa neobservate din zona 
primejdioasă. O altă specie de sepie se dovedeşte adevărată maestră în 
arta metamorfozării. Această sepie poate, chiar în interval de câteva 
secunde, să-şi schimbe în întregime culoarea, potrivit mediului în care ea 




Diverse stiluri de luptă politică 


38 


tocmai se găseşte. Chiar dacă este introdusă într-un mediu cu nuanţe de 
culori care nu sunt proprii domeniului său obişnuit de viaţă, totuşi ea 
adoptă această culoare străină. De asemenea, interesante sunt 
posibilităţile de simulare la “Meerspinne” care, în realitate, nu este decât 
un rac. Acest rac foloseşte mascarea ca cel mai bun mijloc de camuflare 
faţă de nedoriţii conlocuitori ai mării. îşi învăluie carapacea cu iarbă de 
mare şi îşi urmează astfel neobservat drumul său. Dacă vine însă într-un 
ţinut unde nu mai este iarbă verde, ci una roşcată, el îşi smulge dintr-o 
dată podoaba verde a carapacei şi îşi sădeşte pe spatele său, prin dibace 
mişcări, maldărul de alge roşcate secerate de foarfecele sale. 

Punctul culminant al simulării şi al blufului îl atinge, fără îndoială, 
aşa-zisa “Foaie călătoare” (Wandelnde Blatt) din grupa lăcustelor fantome. 
Pe aceasta a înzestrat-o natura în aşa fel încât aripile acoperitoare, cu 
firişoarele şi chiar cu ramificarea, arată exact structura unei frunze. Dar 
pentru ce trebuie să fie salamandra atât de izbitor colorată? 
îmbrăcămintea ei înspăimântătoare avertizează: “Nu te atinge de mine, 
sunt otrăvită!” Şi, într-adevăr, salamandra, prin mucozitatea otrăvită a pielii 
sale, este remarcabilă pentru celelalte animale. Aceasta face ca ele să nu 
se atingă de ea. Dar, extrem de surprinzător pentru această îmbrăcăminte 
care avertizează, este faptul că ea a fost adoptată de diferite animale la 
care s-ar preta foarte bine ca un aperitiv, fără nici o primejdie de otrăvire. 
S-ar părea că natura aici se arată binevoitoare, pentru că îl derutează pe 
duşmanul cel rău. De asemenea, numeroase specii de omizi au adoptat o 
îmbrăcăminte înspăimântătoare, adică semne şi culori de la vieţuitoare 
care trec în lumea animalelor ca pradă “indigestă”. Muşte cu totul 
inofensive se camuflează sub înfăţişarea de viespi. Fluturi aleargă încoace 
şi încolo peste livezi şi câmpii, sub înfăţişarea bondarilor. 

Din aceste câteva exemple se poate vedea cum, în necruţătoarea 
luptă pentru existenţă din lumea animalelor, se oglindesc aproape toate 
elementele care formează tactica războiului, care nu este altceva decât o 
culegere a tuturor legilor de luptă ce se observă în natură. Cunoscutele 
noţiuni de luptă: teren , forţă ofensivă , defensivă , camuflai , diversiune , 
demonstraţii etc., cu cele mai variate si neprevăzute combinaţii tactice, 
sunt folosite si aplicate prin nedezminţita siguranţă a instinctului. 

Fiecare vieţuitoare, în lupta ei pentru existenţă, reacţionează într-un 

mod specific, adică îsi are un stil propriu de luptă. Acest stil rezultă din 

forţa si armele de care dispune . Necesităţile de atac si apărare, toate 

făcute pentru asigurarea existentei si perpetuarea speciei, determină stilul 

de luptă. în afară de orice criterii etice. în natură, lupta este cu totul 

amorală, fiindcă se desfăşoară numai sub impulsul instinctelor . 

2. Sensul moral al luptei 

Pe acest plan amoral şi după aceleaşi necruţătoare legi ale naturii 
s-a mişcat milenii de-a rândul omul cavernelor după căderea lui în păcat. 
Aceeaşi ferocitate animală i-a stăpânit actele, până când un imbold 
lăuntric de milă dumnezeiască a început să-i înmoaie inima bântuită de 
vijelia instinctelor oarbe şi o scânteie divină rămasă neatinsă în fundul 
sufletului său a început să-i lumineze creierul întunecat de patimi. Mânat 
de nostalgia paradisului pierdut, a năzuit mereu să evadeze din acest 


39 


Constantin Papanace 


cadru animalic în care decăzuse după păcatul originar. S-a aprins în el, 
din ce în ce mai mult, candela conştiinţei morale pe care Rousseau o 
considera “ un inşţincţ divin ", iar Kant “una din cele_mai mari minuni ale 
existentef’. Prin conştiinţă, noţiunea de “ om " a căpătat o semnificaţie 
esenţial deosebită de aceea a celorlalte vieţuitoare, şi în evoluţia lui, ea va 
căpăta o preponderenţă din ce în ce mai mare în stabilirea scării de valori. 

Filosoful Max Scheler distinge trei concepţii deosebite care se 
încrucişează în sfera de reprezentări a europeanului cult de astăzi. Mai 
întâi, concepţia iudeo-crestină a creaturii decăzută din starea paradisiacă 
prin păcatul lui Adam. Apoi, ideea greacă şi asiatică a omului raţional 
participând la raţiunea universală. In fine, ideea ştiinţifică modernă a 
omului ca produs evolutiv al unui proces biologic general şi ale cărui 
însuşiri nu sunt decât rezultatul amestecurilor şi combinaţiilor dintre 
energiile şi facultăţile existente în natura subumană. 

Vocea conştiinţei, pe care fiecare om o simte mai mult sau mai puţin 
în el, arată însă cât de arbitrară este încadrarea omului în seria zoologică, 
asa cum au încercat Lamark, Darwin şi cum încă mai încearcă urmaşii lor 
materialişti. Natura omului este esenţial deosebită de cea a animalelor, 
căci numai el are criteriul binelui si al răului . Pe când materialismul afirmă 
că omul este numai materie , Revelaţia învaţă că omul, format după duhul 
si asemănarea lui Dumnezeu , este compus din materie si spirit . Din aceste 
concepţii diferite asupra naturii omului derivă diferitele concepţii asupra 
lumii şi a vieţii. 

Concepţia creştină asupra naturii omului este în perfect acord cu 
dovezile psihologiei, care pun în evidenţă profundele diferenţe între brute 
formate numai din materie şi om. Omul se distinge de brute prin facultatea 
raţiunii şi a liberului arbitru. Prin dovezile etnografiei şi ale preistoriei s-a 
demonstrat că toţi oamenii, din toate timpurile, au fost şi sunt raţionali; prin 
psihologia comparată se dovedeşte că animalele, chiar şi cele mai 
evoluate, cum sunt maimuţele, nu au uzul raţiunii şi al liberului arbitru. 
Principalele probe aduse au fost: absenta ideilor abstracte la animale, 
lipsa de limbai articulat la maimuţe , cu toate că au organul vocii şi centrul 
nervos al vorbirii (cimpanzeul), absenta progresului spontan . 

Lipsa liberului arbitru este dovedită din examinarea modului cum 
animalele sunt determinate pentru a acţiona şi metodele utilizate pentru 
domesticirea lor. Dacă este adevărat că omul este compus din materie, tot 
atât de adevărat este că spiritul său este format după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu. Nu este deci posibil a face din om o brută, 
oricât de perfecţionată. între om şi brută este o lume, lumea spiritului . 
Pentru a nega această lume, ar trebui să-i iei omului raţiunea, 
împiedicându-l să se ridice de la particular la universal, să îşi formeze 
concepte despre bine şi rău, ar trebui barată calea de a se urca spre 
Dumnezeu şi a contempla bunurile ultrapământene. 

Aceleaşi divergenţe se nasc şi în ceea ce priveşte criteriul asupra 
binelui şi răului. în vreme ce Revelaţia afirmă că există o lege morală 
universală, impusă de Dumnezeu şi cunoscută de oameni prin conştiinţă, 
pozitiviştii moralei şi nihiliştii îi neagă existenţa şi recurg la dispoziţiile 
arbitrare ale oamenilor, la interes, la plăcere, la instinctul orb şi la alte 



































Diverse stiluri 'de luptă politică 


40 


criterii pentru a explica deosebirea acţiunilor pe care toţi oamenii le fac în 
bine sau în rău. 

Este evident însă că există o lege morală universală, cunoscută în 
principiile fundamentale ale moralei, care ar fi, spre exemplu: fă binele, 
evită răul, nu ucide pe nevinovat, nu face rău aceluia care ţi-a făcut bine 
etc. Prin mijlocul istoriei şi al preistoriei se dovedeşte că astfel de 
recunoaştere se găseşte şi la cei vechi. Existenţa unei astfel de legi 
universale naturale nu poate veni decât da la autorul Naturii, adică 
Dumnezeu. 

Numai criteriul moral al binelui şi al răului a putut da luptei vieţii un 
nou sens, esenţial deosebit de acela din regnul animal. Pe fondul 
ancestral al instinctelor s-a înfipt vertical o nouă dimensiune a existenţei, 
ai cărei poli au devenit “ binele " şi “ răul ". între aceşti doi poli în care se 
cască o prăpastie, se desfăşoară existenţa omenească. Pe această 
dimensiune va tinde să se ridice lupta omului pe un plan superior celui pe 
care îl vedem în natură. Va fi, deci, o permanentă luptă între aceste două 
principii contradictorii. Binele va trebui cucerit la fiecare pas şi în 
permanenţă omul va trebui să înăbuşe bestia din el. Pretutindeni se va 
vedea omul în lupta pentru idealuri. Aceasta este propice existenţei 
umane. Omul nu este gata prin naşterea sa, creşterea sa ca animalul. Un 
ideal trebuie să stea în faţa sufletului său, pentru care se simte îndatorat, 
o veşnică misiune. Omul este o fiinţă etică. “ Un uomo privo di filozofia non 
şi e ancora trovato.” Imanenţa contrastului între Bine şi Rău îşi va căuta 
explicaţia pe terenul religios: căderea omului şi necesitatea mântuirii. în 
fond, în acest contrast nu este decât o luptă împotriva morţii. Este avântul 
spiritului care vrea să înfrângă inerţia materiei. 

Toate aceste eforturi şi contraste vor da noi caractere stilului de 
luptă cu aspecte morale, culori şi nuanţe necunoscute pe terenul amoral. 
Relativitatea în realizare a ideii binelui nu este esenţialul, ci năzuinţa de 
rupere din cadrul amoral. Noul sens al luptei, direcţia schiţată, încordarea 
în sine pentru un sens moral, prezintă valoare. Această năzuinţă va grada 
stilurile de luptă şi chiar energia rezultată din procesul comprimării şi 
refulării instinctelor va fi îndreptată spre noile perspective etice. Lupta 
încordată ce s-a angajat între aceste două tendinţe divergente, izvorâte 
din însăşi compoziţia eterogenă a naturii umane, va constitui drama şi 
măreţia omului. Omul se străduieşte mereu să se elibereze de impulsurile 
animalice, să le domine şi să le dirijeze astfel ca spiritul să-şi poată lua 
mai nestingherit avântul. Şi pe măsură ce acest lucru se va produce mai 
intens, în aceeaşi măsură sfera de luptă exterioară din lumea animalică se 
va restrânge, compensându-se prin lărgirea sferei spirituale rezultată 
dintr-un adânc proces de interiorizare. Dar acest proces nu-l va putea 
conduce înapoi în starea paradisiacă, cu inocenţa şi candoarea ei, a cărei 
nostalgie frământă sufletul uman, căci el a fost muşcat de şarpele 
cunoaşterii. 

“Usciti dall’ Eden del intuizione pura - cum scrie Benedetto Croce - 
ed entrati nel campo della storia, non e dato torcere indietro il cammino; 
alia beata e ingenua ignoranza non si torna; l’inocenza e perduta per 
sempre e si deve cercare non piu essa ma la virţu, che non e ne innocente 
ne ingenua”. (“Edenul intuiţiei pure intrat in câmpul istoriei , nu mai este 


dată calea întoarsă; inocenţa s-a pierdut pentru totdeauna şi nu mai 
trebuie căutată ea, ci virtutea, care nu este nici inocenţă şi nici 
ingenuitate") 

Pe axa dimensiunii morale a omului, cu extremităţile ei opuse, binele 
si răul vor marca în istorie urcările şi coborârile spiritualităţii umane. 
Finalităţile existenţei însăşi vor căpăta diferite sensuri, când mai relative, 
când mai absolute, după cum se situează pe această axă ideile care le 
animă şi însăşi ideea de luptă va apărea din ce în ce mai evidentă. 

“Ţelul final este viaţa?" - se va întreba Corneliu Codreanu. “Dacă 
este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le 
întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bune, chiar şi cele mai rele. 
Se pune, deci, problema: după ce se conduc naţiunile în raport cu alte 
naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor 
din mare sau a fiarelor din pădure? Ţelul final nu este viaţa. Cj învierea, 
învierea neamurilor^ în numele mânţujţgrulul li sus Hristos . Creaţia, cultura, 
nu sunt decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine 
această înviere. ” 

A trebuit să treacă milenii peste milenii de când omul cavernelor s-a 
ridicat în poziţia verticală şi a năzuit spre înălţimi, pentru a ajunge la 
formularea unor asemenea finalităţi în legătură cu lupta şi existenţa sa. 
Procesul însă este departe de a se desăvârşi şi, cu toată tendinţa de 
degajare de greutatea materiei şi tiraniei instinctelor, elementul forţă va 
rămâne dominant. Multă vreme omul va fi compus din ceea ce a spus 
Platon: “dintr-o hidră, dintr-un leu şi dintr-un om." Gradul de predominare a 
uneia din aceste trăsături va imprima si caracterul amoral sau moral al 
stilului de luptă. 

Totuşi, sensul moral al luptei rămâne. “înţelesul vieţii umane - scria 
Vasile Pârvan - nu este estetic, ci etic . Nu animalul frumos, ci animalul 
bun are a deveni omul, dacă e ca societatea omenească să se 
deosebească de haitele de carnasiere ori de turmele de ierbivore ale lumii 
infraumane." 


3. Debitul de forţă iniţial (elanul vital) 

Debitul de forţă (elanul vital) determină ritmul şi respiraţia unui stil 
de luptă. Acest elan vital este un har al lui Dumnezeu , este talantul dăruit . 
El purcede din constituţia biologică (fiziologică) sau din înzestrarea 
sufletească sau din ambele surse la un loc. Divergenţele dintre concepţia 
materialistă şi cea spiritualistă se reflectă şi aici. După concepţia 
materialistă, înseşi valorile spiritului omenesc nu sunt decât nişte 
transfigurări ale forţelor lui biologice inferioare şi perfecţiunea lui genială, 
o simplă expresie a unei vitalităţi mai puternice şi mai bogate. Dimpotrivă, 
concepţia spiritualistă clasică menţine raportul răsturnat, socotind că 
“până la ultimul amănunt al complexiunii lui fizice, în glezna piciorului care 
calcă frumos, străbate ceva din forţa armonioasă a spiritului." (T. Vianu) 

Adevărul este însă că elanul vital pulsează şi îşi găseşte expresia 
prin ambele aceste căi. Când acest elan este iniţial abundent, el se 
măreşte şi mai mult în dinamul inimii. Aici musteşte şi clocoteşte între 
dragoste şi ură şi apoi se avântă spre înălţimi, în sferele senine ale 
abnegaţiei şi ale dragostei de oameni şi de Dumnezeu. Purificată şi 


















Diverse stiluri de luptă politică 


42 


spiritualizată pe această traiectorie, înseşi impulsurile brute devin 
luminoase, calde, pozitive şi creatoare. Raţiunea rece încălzită şi 
însufleţită, se antrenează în elanul de luptă şi creaţie. In angrenajul 
acestui întreg proces, chiar scăpările de ură nu sunt altceva decât 
scrâşnetul în efortul pentru învingerea greutăţii materiei amorfe şi 
copleşitoare. Când însă elanul vital este congenital anemic şi deficient, 
ajuns la inimă, în neputinţa lui de a propulsa în avânturi generoase, se 
descompune în ură şi se infiltrează în raţiune pe care o perverteşte intr-un 
instrument steril de negaţie ce-şi caută suport în instinctele primare pe 
care le exercită şi le cultivă. Traiectoria ruptă din cauza neputinţei 
congenitale marchează încă de la început etape lipsite de avânt, ezitante, 
sceptice, statice, pentru ca apoi să decadă, alunecând pe panta urii şi a 
negaţiei într-un materialism grosolan şi amoral. _ . 

'De liniile acestor două direcţii opuse, una spre extremitatea râului 
localizat în bezna instinctelor animalice, iar cealaltă spre seninătăţile 
divine ale binelui, va fi străbătută structura tuturor stilurilor de lupta. In 
spaţiul cuprins între planul inferior, amoral şi cel superior, moral, unde se 
înfruntă răul cu binele şi se îngână întunericul cu lumina, fluxul şi refluxul 
omenesc, mereu va pendula, marcând diagrama dintre aceste două direcţii 
opuse, în toate derivatele cu expresiile lor antitetice. In ultimă analiza, de 
gradul de intensitate al debitului de forţă iniţial (sau elanul vital) vor fi 
determinate şi impregnate toate noţiunile antitetice care formează trama 
întregii activităţi umane şi, deci şi a stilurilor de luptă: spiritual - materia l 
(carnal), calitate - cantitate , iraţional - raţional , dragoste,- ură, idealism - 
oportunism , optimism - pesimism (scepticism), apolinic,- dionisia c, sera ig 
- demonic (înger-Demon), religie - ştiinţă , pace,- război etc. Aşadar, stilul 
de luptă se va nuanţa după proporţiile în care se vor interpenetra şi 
combina tendinţele acestor două planuri de luptă ale omului, adică: lu£ţâ 
dusă după legile amorale ale naturii, de car e om ul este legat prin corpu l 

său, si lupta dusă după criteriul moral al conştiinţei, care este de esenţa, 

divină . „ . _ . , . , 

Omul - cum am spus - a fost mereu frământat de năzuinţele de 

evadare din planul animalic. Această năzuinţă continuă s-a cristalizat în 
superstiţiile, legendele şi, mai târziu, religiile pe care le-a avut, de la 
apariţia sa pe pământ. în viaţa de toate zilele a mulţimilor însă, au atarnat 
mai greu preocupările materiale, izvorâte din instinctul de conservare şi 
perpetuare a speciei. Aici se vor îngâna năzuinţele materiale cu cele 
sufleteşti si stilurile de luptă se vor eşalona pe această gamă a vieţii. 

în eforturile de înălţare ale omului, se vor distinge piscuri de credinţa 
si se vor parcurge povârnişuri adânci. Sensul înălţării însă se va menţine, 
âsa cum se menţine când’, pentru ascensiunea pe piscul cel mai înalt al 
unui masiv muntos premerg alte piscuri, cu suişurile şi povârnişurile 
specifice reliefului lor. 

Aşadar, debitul iniţial de forţă care va sta la bază va da unor stiluri 

de luptă suflul eroic al dăruirii sau duhul divi n al dragostei pentru creaţ ie^ 

iar altora pornirile urii satanice sau frământăr ile un ui raţionalism amoraL 

balotat în contraste, cu respiraţii minore şi anemice. Fiecare stil îsi v _Ş 

manipula forţa predestinată si va folosi si ar mele necesare luptei, du^a 

legile sale proprii, adecvate conjuncturilor date. 


43 


Constantin Papanace 


înseşi ţelurile finale ale fiecărui stil de luptă, condiţionate de elanul 
vital iniţial’ şi în confruntare cu moartea sau destinul, vor fi diferite şi 
variate, aşa cum va fi şi concepţia care le animă. Fiecare stil de luptă îşi 
va avea un centru de greutate şi un ţel final propriu. Indiferent dacă acest 
tel este format din cucerirea pământului şi a bogăţiilor sale - deci viaţă cu 
orice preţ, glorie şi onoare - sau împărăţia cerurilor şi învierea etc, 
judecarea stilului va trebui făcută printr-o concepţie integrală, în raport cu 

mijloacele folosite pentru atingerea telului propus . 

4. Sensul ofensiv şi defensiv al luptei 

Va fi determinat, în primul rând, de debitul de forţă iniţial care, de 
fapt, condiţionează temperamentul. Acest lucru se reflectă până şi în 
sferele filozofiei care, prin însăşi esenţa ei, înlătură elementul pasional. 

în evoluţia istorică europeană, aceste sensuri deosebite s-au 
cristalizat în concepţia eleatică şi heraclitiană asupra lumii. 

“Concepţia heraclitiană şi eleatică a unei lumi în veşnică devenire 
sau în nezdruncinat statism - scrie Tudor Vianu - a stabilit, încă din 
adâncurile antichităţii, dualitatea tipurilor de răsfrângere a lumii şi de 
temperamente filozofice, a căror alternanţă şi asimilare în doze variate 
alcătuiesc istoria morală a Europei .” Prin aceste concepţii se profilează 
tipul activistului sau al contemplativului. 

Ciocnirea între aceste două concepţii despre lume, dinamică şi 
statică, produce un sentiment de criză, de nehotărâre şi lăuntrică sfâşiere, 
însăşi gândirea ia forme ofensive de luptă. “Pensare - scrie Croce - e 
combattere continuamente, senza tregua alcuna, sebbene nella battaglia 
stessa si abbia sempre a ogni attimo pace e sicurezza" (“A gândi 
înseamnă a lupta continuu, fără nici un răgaz, deşi în bătălia însăşi există 
mereu, în orice clipă, pace şi siguranţă .”) Orice silogism înseamnă 
dinamism. “Le idee sono sempre armate di landa e scudo e chi vuole farle 
vaiere fragii uomini deve lasciarle guereggiare .” (“Ideile sunt totdeauna 
înarmate cu lance şi scut şi cine vrea să le valorifice printre oameni trebuie 
să le lase să se războiască .”) Sensul ofensiv câteodată merge până acolo 
încât substituie scopul în sine. Lessing susţinea că “dacă Dumnezeu mi-ar 
oferi cu o mână adevărul şi cu cealaltă drumul către el, lupta pentru a-l 
cuceri şi a-l cunoaşte ”, n-ar sta la îndoială să aleagă pe cea din urmă. 

Această înaltă preţuire a faptei elimină însă pe de-a întregul vechiul 
ideal moral izvorât din concepţia unei lumi statice în care omului nu-i 
rămâne altceva de făcut decât să o înţeleagă şi să o contemple. Acţiunea 
are un efect purificator (catharsis) şi orice formă de activitate este un izvor 
de consolare (“fonte di consolazione”.) “La consolazione, il piacere, la 
gioia e nient’altto che l’attivitâ stessa la quale gioisce di se medesimo" 
(“Consolarea, plăcerea, bucuria nu sunt nimic altceva decât însăşi 
activitatea care se bucură de ea însăşi") “Nel mezzo di una battaglia o si 
fugge o si combatte; sedersi tranquillo, trovarcise a bell’agio e 
atteggiamento da inconsapevole o da foile, certo meglio combattere che 
fuggire, ma meglio fuggire che starsene iresoluto" (“în toiul unei bătălii 
sau se fuge sau se luptă; a sta liniştit, a sta comod este atitudine de 
inconştient sau de nebun, desigur mai bine să lupţi decât să fugi, însă mai 
bine să fugi decât să stai nehotărât") Această concepţie activistă exclude 













































Diverse stiluri de luptă politică 


44 


prin sinteza între gând şi faptă însăşi posibilitatea contemplaţiei pure. 
“Diro ancora - scrie Crace - che la Grecia fu il Pensiero e Roma l’Azione, 
e il mondo moderno unită de Pensiero e Azione. Ma in reitâ, la vita greca 
fu pensiero e azione come quella di Roma, come la vita moderna: ogni 
epoca, ogni popolo, ogni individuo, ogni attimo della vita e pensiero e 
azione, in virtu dell’unitâ dello spirito le cui distruzioni non si dirupono mai 
in esistenze separate." (“Voi mai spune că Grecia a fost Gândirea şi Roma 
Acţiunea, şi lumea modernă unitate de Gândire şi Acţiune. Dar in realitate, 
viaţa grecească a fost gândire şi acţiune ca cea a Romei, ca viaţa 
modernă: fiecare epocă, fiecare popor, fiecare individ, fiecare clipă a vieţii 
este gândire şi acţiune, in virtutea unităţii spiritului ale cărui distrugeri nu 
se prăvălesc niciodată în existenţe separate. ’’) 

Acelaşi sens ofensiv pentru luptă îl face pe Nietzsche să exclame: 
“Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic." El pătrunde şi în cugetarea 
religioasă, dar într-un sens de interiorizare. “Anche noi sentiamo, la forza 
dell’uomo si manifesta nella lotta e che il suo trionfo di quanto e in noi di 
spirituale e di eterno e scapita di quanto e in noi di materiale e transitorio." 
(“Şi noi simţim că forţa omului se manifestă în luptă şi că triumful său ţine 
de câtă cantitate de spiritual şi etern este în noi şi pierde prin cantitatea de 
material şi tranzitoriu din noi ”) Şi pentru ca acest proces purificator să se 
producă, este nevoie de excitantul tentaţiei. “Fără tentaţie nu există luptă, 
fără luptă nu există triumf, fără triumf nu există nici un merit şi fără merit 
nu se ajunge la glorie." 

Activismul politic însă se exprimă şi mai apăsat: “Kampf ist Leben, 
Leben ist Kampf. Nur die Feigen und Minderwertigen fliehen den kampf, 
die Starken suchen ihn. Fur sie ist er der Inbegriff des Leben." (Bismark) 
(“Lupta este viaţă şi viaţa este luptă. Numai laşii şi slăbănogii fug de luptă, 
cei puternici o caută. Pentru ei lupta este conţinutul vieţii.”) 

Preţuirea activităţii ca bunul suprem aduce cu sine concluzia potrivit 
căreia criteriile valorificării morale trebuiesc căutate în om, iar nu în afara 
lui. Etica activităţii este astfel o etică imanentistă. 

Activismul sau atitudinea contemplativă (statică) vor forma o altă 
trăsătură esenţială în caracterizarea stilurilor de luptă. în cadrul fiecărui 
stil, izvoarele de forţă care îl alimentează, ca şi principiile tehnice aplicate 
pentru valorificarea lor, sunt diferite. Ele se menţin mereu în concordanţă 
cu realitatea înconjurătoare. Fiecare stil de luptă va avea o sursă de forţă 
proprie, adică elanul vital care formează vadul său principal unde, ca un 
fluviu, se vor colecta în cursul său şi alţi afluenţi de forţă, cu care va avea 
aderenţe naturale. Nici nu s-ar putea concepe - ar fi un nonsens - un stil 
de luptă total lipsit de forţa proprie care să-i stea la bază. 

în afară de direcţiile mari, diferenţierile între stilurile de luptă mai 
rezultă şi din felul de conservare şi întrebuinţare a unei forţe, de 
posibilităţile de dezlănţuire şi înfrânare, precum şi de mijloacele prin care 
este captată şi distribuită. Astfel, un anumit scop, spre exemplu stăpânirea 
(dominaţia), poate fi atins prin diferite căi de luptă, cu toate că ele, 
comparativ, n-ar avea acelaşi debit de forţă la bază. Aici, în ultimă analiză, 
ar interesa rezultatul urmărit. Pentru obţinerea acestui rezultat s-ar putea 
baza pe vitejie, abilitate, simţ tactic, cinism, intrigă etc. în general, pivotul 


45 


Constantin Papanace 


unui stil de luptă îl formează un sentiment puternic care este şi elementul 
animator de bază ce corespunde în esenţă şi cu concepţia iniţială. 

Am spus mai sus că forţa iniţială determină caracterul ofensiv sau 
defensiv al unui stil. Acest lucru s-a putut vedea mai clar prin exemple 
luate din regnul animal. Cu cât un partener este mai slab, cu atât arma 
defensivă sau posibilităţile de camuflaj pentru evitarea angajării luptei sunt 
mai pronunţate şi mai perfecţionate. De asemenea, în războiul dintre 
oameni, unde predomină factorul forţă, rezultat din predominarea armelor 
materiale, apare clar acest fenomen: cu cât războiul este mai în fond 
angajat, cu atât legile amorale ale naturii se afirmă şi predomină în cadrul 
luptei. De aceea, mai mult decât oricare alt fel de luptă, războiul poate 
indica mai bine cantitatea şi calitatea elementului forţă care stă la bază 
unui individ sau a unei colectivităţi omeneşti. în confruntarea cu moartea, 
şi forţa se dezbracă de toate simulările şi apare întreagă atâta cât este şi 
aşa cum este. O asemenea identificare este mai greu de făcut în celelalte 
lupte şi mai ales în lupta politică, unde idealismele se ţes atât pe 
sinceritate, cât şi pe simulări, în cadrul unor conjuncturi mereu în 
prefacere. Totuşi, caracterul ofensiv sau defensiv al unui stil de luptă nu 
s-ar putea camufla, fiind o respiraţie a lui naturală. 

După cum am mai spus, indiferent dacă un stil de luptă este ofensiv 
sau defensiv, o anumită voinţă este necesară pentru a-i da coeziune. Fără 
această doză de voinţă, nu s-ar putea concepe existenţa unui stil. Ea va 
da linie şi perseverenţă, atât în atac, cât şi în apărare. Ea formează însăşi 
osatura pe care se cristalizează şi se conturează stilul respectiv. 

Caracterul ofensiv sau defensiv al unui stil mai depinde şi de 
raportul ce există între forţa care îl animă şi posibilităţile lui de dozare şi 
înfrânare. Preponderenţa forţei faţă de aparatul inhibitiv, accentuează 
caracterul ofensiv şi poate degenera până la ameţitoarea beţie a puterii, 
după cum excesul de dozare sau hipertrofia frânei poate destrăma sau 
înăbuşi orice forţă, creând o stare sufletească de completă abulie. 

Spiritul ofensiv pulsează direct din inimă, care, cum spune Pascal, 
îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. De aceea este încărcat 
de pasiune, exuberant, avântat, dinamic, franc, direct, optimist, expeditiv, 
concentric şi hotărât. Are voluptatea răspunderii, a faptei si a luptei . Cel 
defensiv porneşte tot din inimă, dar forţa iniţială, pe lângă că este 
deficientă, îşi mai îngheaţă avântul prin alambicarea ei în filtrele reci ale 
raţiunii, devenind astfel statică, ezitantă, întortocheată, sceptică, analitică 
şi disimulată. în general, stilul defensiv nu are curajul răspunderii si se 
zbate indecis în problematici sterile sau în acţiuni negative, devenind 
prizonjerul propriei sale cazuistici. 

în forma hipertrofiată sau degenerată, spiritul ofensiv este predispus 
spre beţia puterii care-i ia siguranţa pe înălţimile situaţiilor ieşite din 
succese, provocându-i astfel prăbuşirea; cel defensiv în schimb, înclină 
spre cărările scepticismului şi ale pesimismului, spre obsesia neputinţei şi 
trăieşte intens destrămătoarea dramă “hamletiană”. Aceste trăsături 
organice şi caracteristice se remarcă chiar şi în acţiuni care nu corespund 
fondului lor propriu, adică atunci când stilul ofensiv se apără şi cel 
defensiv atacă. Şi în această ipostază, alura lor se va vedea clar în armele 
şi procedeele folosite. 











Diverse stiluri de luptă politică 


46 


Starea de echilibru între tortă si frână, adică între dinamul inimii si 

frâna creierului. între înfierbântarea pasiunilor si temperanta raţiunii, este 

esenţială în cristalizarea unui stil . S-ar putea spune că un stil de luptă se 
caracterizează după cum accentul său sau, mai bine zis, centrul său de 
greutate, cade pe raţiune (cap) sau pe sentiment (inimă). Raportul de 
echilibru ce se stabileşte între cap şi inimă este, în ultimă analiză, stilul de 
luptă. Exagerările într-un sens sau altul dau caracteristici excentrice care 
fac precar orice echilibru şi dăunează în înfăptuiri. Când însă echilibrul 
necesar este realizat în mod desăvârşit, atunci posibilităţile de luptă şi 
realizare cresc la maximum, întrucât cuceririle avânturilor inimoase sunt 
organizate temeinic de calculele raţiunii. în felul acesta, intuiţia oarbă 
“împrumută ochii intelectului .’’ 

Aşadar, pe lângă cauza originară, adică a forţei iniţiale, mai poate fi 
şi o cauză de raport între forţă şi frâna ei cu care este prevăzută. Astfel, 
pot apărea ofensive sau dinamice unele stiluri care iau acest aspect nu ca 
un efect al abundenţei de energie care îl străbate, ci din cauza 
insuficienţei frânei corespunzătoare. Şi invers: pot părea statice acelea 
unde tumultuoasa energie este stăpânită şi chiar comprimată. 

Transpus pe planul vârstei, stilul ofensiv ar corespunde în general 
cu exuberanţa tinereţii, când energia spumegă în sânge şi inima bate 
pentru fapte mari. Cel defensiv ar corespunde cu anemia bătrâneţii 
zbârcite, când glandele endocrine nu mai secretă suficient, iar viaţa ofilită 
şi gârbovită de ani stagnează dezolant. în multe cazuri, stilul de luptă 
poate fi şi o chestiune de vârstă. Acelaşi om ar evolua prin mai multe 
stiluri de luptă în ceea ce priveşte caracterul ofensiv sau defensiv, după 
cum glandele endocrine îi dau agresivitatea tinereţii sau prudenţa şi 
cumpătarea bătrâneţii. Dar şi aici, amprenta originară străbate ca un fir 
roşu prin toate aceste etape şi zone ale vârstei. De aceea, există bătrâni 
tineri şi tineri bătrâni. Stilul fundamental rămâne, numai aspectele variază, 
adaptându-se zonelor pe care le străbate viaţa în diferitele ei vârste 
succesive. 

în general, pe creştetul acestor doi versanţi ai vieţii, cel ascendent al 
tinereţii ofensive şi cel descendent al bătrâneţii înţelepte, dar lipsite de 
vlagă şi elan, maturitatea viguroasă realizează echilibrul cel mai propice 
pentru creaţii durabile, fiindcă atât elanul cât şi raţiunea se împletesc 
armonios pe o axă creatoare. Evident, la indivizii excepţionali, acest 
echilibru se poate stabili şi menţine atât în vârsta timpurie, cât şi în faza 
vârstelor mai înaintate. 

Acelaşi lucru se poate spune şi despre popoare, în legătură cu 
spiritul de luptă care le animă. Popoarele tinere sunt mai ofensive decât 
cele evoluate. “La popoarele primitive tinere - spune Clausewitz - 
predomină sentimentul. La cele culte, raţiunea. Din cauza aceasta, primele 
sunt mai războinice, mai ofensive, pe când celelalte, fiind mai reflexive, 
sunt mai temperate. Dacă privim un popor primitiv, războinic, atunci un 
spirit războinic este mult mai obişnuit decât al popoarele culte, căci la 
acela aproape fiecare războinic izolat îl posedă, pe când la cele culte o 
întreagă masă îl va cuprinde numai din necesitate şi în nici un caz prin 
imboldul lăuntric. ” 


47 


Constantin Papanace 


Vigoarea tinereţii dă această tendinţă de revărsare a energiei care 
îsi găseşte cea mai totală expresie în sângerosul sport al războiului, după 
cum uzura într-o evoluţie îndelungată şi cu eforturi continui aduce 
rafinament, dar şi epuizare. 

în consecinţă, se poate spune că spiritul ofensiv îşi trage forţa din 
însesi instinctele vitale unde îşi are rădăcinile adânc înfipte. Chiar atunci 
când se avântă în sfera abnegaţiilor eroice sau a martirajelor sfinte, el se 
spiritualizează, dar nu-şi rupe rădăcinile. Dimpotrivă, şi le extinde mai 
mult, fiindcă prin ele îşi pompează mai departe forţa telurică, iar aceasta, 
filtrată şi spiritualizată, îi întreţine avântul, aşa cum face şi falnicul stejar 
atunci când îşi întinde braţele majestuoase să cuprindă cât mai multă 
lumină. 

Spiritul ofensiv este în permanenţă străbătut de sucul vieţii, căci 
rămâne înrădăcinat. De aceea, nu se sclerozează în rigiditatea 
abstracţiunilor. 

Dimpotrivă, spiritul defensiv, rezultat, cum am spus, dintr-un debit de 
forţă congenital deficient, care nu-i permite avânturile, are înseşi rădăcinile 
vieţii firave, care se ofilesc şi se rup uşor. Stigmatele acestei ruperi de 
seva vieţii vor apărea în toate manifestările. Dezrădăcinarea va determina 
acea predispoziţie spre abstracţiuni searbede şi lipsite de avântul creaţiei. 

Spiritul ofensiv, rezultând din abundenţa de forţă, are tendinţa spre 
dăruire şi respiră puterea din însăşi viaţa lui interioară. Cel defensiv, fiind 
expresia unei deficienţe organice, are mai mult tendinţa de speculaţie şi se 
complace în formele puterii exterioare. în luptă primul urmăreşte nimicirea 
totală şi cât mai repede a adversarului prin acţiuni directe, pe când celălat 
disocierea forţei adverse prin hărţuire tărăgănată în timp şi spaţiu. 

Predispoziţiile ofensive sau defensive se pot observa până şi în cele 
mai neînsemnate acte ale vieţii. în orice gând sau faptă a omului se 
reflectă spiritul care îl animă, căci, cum am spus, “le style c’est l’homme 
meme." 

în materie de credinţă , spiritul ofensiv este organic credincios, după 
cum cel defensiv este înclinat spre scepticism. Caracterul este congenital. 
Acest fond primează şi nu educaţia întâmplătoare sau derutantă. 

în cadrul unui stil de luptă structurat pe raţionalismul pozitivist sau 
materialist istoric (marxist), aderentul animat de spiritul ofensiv va adora 
simbolurile de luptă al acestor stiluri, fie că vor fi “zeiţa” abstractă a raţiunii 
sau chipul unui Lenin, Stalin etc., cu aceeaşi ardoare cu care un 
credincios (creştin, mahomedan etc.) îşi adoră altarele şi sfinţii lor. 
Dimpotrivă, un necredincios rătăcit în cadrul unui stil de luptă fondat pe 
credinţă va rămâne în intimitatea lui, sceptic şi fără aderenţă sufletească. 
Această deficienţă va căuta să şi-o mascheze prin exegeză exagerată sau 
formalism fariseic. 

Pentru stilul ofensiv există un destin , pentru că abundenţa forţei care 
îl animă îi dă o direcţie bine definită, naturală şi inexorabilă şi se mişcă 
instinctiv şi iraţional. Cel defensiv, având o forţă ca intensitate şi tensiune 
scăzută, se destramă în fel de fel de gânduri şi acţiuni contradictorii sau 
speculaţii cazuistice şi sterile. 

Spiritul ofensiv simte siguranţa drumului destinat şi din această 
siguranţă se naşte o stare sufletească euforică în care prosperă dragostea 














Diverse stiluri de luptă politică 


48 


de creaţie. Chiar ura şi mânia, care uneori îl zgâlţâie în manifestările sale, 
nu sunt decât zvâcnetul ieşit la efortul dureros pentru biruirea obstacolelor 
care îi împiedică ascensiunea. Voluptatea de înfăptuire îi absoarbe toate 
preocupările şi îl duce spre o cât mai mare candoare, pe măsură ce 
străbate sfere mai senine de creaţie, până la punctul de a nu mai putea 
concepe răul în sine, definitiv înăbuşit în fiinţa sa. Atunci, purtătorul 
acestui spirit dobândeşte un “suflet de crin" într-un “piept de fier”, călit 
continuu în lupte, cum se exprimă metaforic poetul vizionar Radu Gyr. 

Spiritul defensiv, în neputinţa-i congenitală în care se zbate, nu are 
siguranţa euforiei. De aceea, el nu poate gusta iubirea şi sentimentul urii 
care răbufneşte neîncetat este scrâşnetul neputinţei. Lipsa de posibilităţi şi 
iniţiative creatoare îl fac dependent de iniţiativele şi creaţiile altora, ceea 
ce îi ascute un excesiv spirit de observaţie şi tot atât sentiment de invidie. 

Excesul de observaţie negativă îi dezvoltă o inteligenţă de aceeaşi 
esenţă, care îl face să-şi piardă orice candoare, satanizându-se. 
Predispoziţia pentru critică este excesivă, căci, cum s-a spus, “critica este 
puterea impotenţilor". 

Spiritul ofensiv, erupând din adâncurile energiei vitale, dimensiunea 
lui naturală este înălţimea din ce în ce mai spiritualizată. Este în 
permanentă devenire, năzuind spre lumină, spre cât mai multă lumină. Pe 
această dimensiune se proiectează mai mult imperialismul său care, în 
ultimă analiză, duce în împărăţia cerurilor. Spiritul defensiv are 
dimensiunile platitudinii. Deficienţa elanului vital determină preocuparea 
excesivă de a se evita efortul şi a se economisi forţele. Nu funcţionează 
aproape deloc dinamul devenirii. Când această tendinţă se hipertrofiază, 
atunci şi spiritul speculativ şi parazitar devine excesiv. Cu cât se încearcă 
mai multe căi pentru sustragerea de la efort, cu atât se accentuează acel 
spirit parazitar sub diferitele lui aspecte: abilitate, şiretenie, şmecherie etc. 

Spiritul ofensiv este pozitiv si afirmativ . Cel defensiv este negativ şi 
static. în război, atacantul are ţeluri pozitive, apărătorul numai negative. 
Jocul hazardului, ca şi avânturile, este expresia spiritului ofensiv, chiar 
dacă scapă din corsetul unor legi de direcţie pentru un scop precis. Ca şi 
agitaţia, rămâne o energie dezaxată, care însă poate fi readusă pe 
traiectoria sa naturală, adică într-un sens pozitiv. 

Axa spiritului ofensiv o formează îndrăzneala şi curajul (care este de 
esenţă divină ), pe când balastul paralizant al celui defensiv îl constituie 
teama de întunericul necunoscutului (care este de esenţă satanică). Stilul 
ofensiv se bazează pe loviturile directe şi concentrice a căror iniţiativă o 
are, pe când cel defensiv scontează disocierea forţelor adverse şi sleirea 
lor printr-o rezistenţă pasivă de lungă durată. Spiritul ofensiv este rapid şi 
expeditiv, fără formalism, fapt care-i dă mari posibilităţi să folosească la 
timp toate momentele oferite de conjunctură. Dimpotrivă, cel defensiv este 
temporizant, hărţuitor, constipat de formalism, chiţibuşar şi dizolvant. Se 
bazează mai mult pe oboseala adversarului decât pe forţa proprie. 
Faimosul principiu “Divide et impera", oricât de tentant şi eficace ar fi în 
unele împrejurări, poartă în fond stigmatul neputinţei. De asemenea, 
politica de echilibru realizată prin balansarea forţelor adverse arată, 
tocmai prin fragilitatea ei, neputinţa de a dura o construcţie cu centru de 
greutate propriu şi stabil. Jumătăţile de măsură sunt mai mult apanajul 


49 


Constantin Papanace 


spiritului defensiv, fiindcă n-au respiraţie lungă. Acelaşi lucru indică şi 
diversiunile pentru sustragerea atenţiei. 

Atât spiritul ofensiv, cât şi cel defensiv dau maximum de randament 
în conjunctura lor specifică, adică în elementul lor . Această conjunctură 
corespunzătoare le măreşte potenţialul. De aceea, totdeauna se manifestă 
tendinţa de a-şi crea dintru început o asemenea conjunctură. 

In legătură cu orientarea în timp şi spaţiu, spiritul ofensiv este 
oroanic optimist , pe când cel defensiv este sceptic şi pesimist. Primul, 
având siguranţă şi încredere în forţele sale, este înclinat să subestimeze 
adversităţile . împins de ardoarea luptei, mai totdeauna este predispus să 
creadă că există condiţii optime pentru acţiune. în general, se manifestă 
grăbit şi, dacă nu are un special simţ al realităţilor, acţionează prematur. 
Această atitudine ofensivă îi aduce o primă exagerare a potenţialului de 
forţă iniţial. Cu cât impulsul este echilibrat de frâna judecăţii, cu atât 
devine mai realist şi se apropie de o orientare mai precisă, care este 
evaluarea justă a realităţilor. 

Spiritul defensiv, dimpotrivă, neavând siguranţa proprie, este înclinat 
să supraevalueze forţele adverse. Este greoi şi se mişcă încet. Aşteptând 
mereu condiţii mai bune, îşi temporizează acţiunea, din care cauză, de 
multe ori, scapă momentul. în exces, poate fi stăpânit de un pesimism 
iremediabil, căzând astfel într-o inerţie şi abulie completă, paralizantă 
pentru orice acţiune. în viaţa de toate zilele se pot observa tipurile care 
întruchipează aceste atitudini: omul dintr-o bucată, impulsiv, sincer, fără 
menajamente, frondeur în general, tipul de om neutral, obiectiv, echilibrat 
şi împăciuitor şi cel complezent de circumstanţă, influenţabil şi chiar 
timorat. 

Prin natura lui, spiritul ofensiv este sintetic . Acţiunea concentrică şi 
dinamică se orientează mai mult după intuiţie, care nu este altceva decât 
sinteza realizată în subconştient a anumitor gânduri împrospătate de seva 
abundentă a instinctului de viaţă. Aceasta dă simţul special al orientării 
despre care am amintit mai sus şi acţiunea este condusă în comenzi 
scurte, precise şi lapidare. Mai toate acţiunile făcute prin intuiţie sunt 
confirmate ulterior de raţiune, fapt care indică spontaneitatea pe care o 
posedă intuiţia, afară, bineînţeles, de cazul când raţiunea adaptează, 
căutând pentru aceasta justificări. De aceea, se întâmplă, cum spune 
Croce, ca oameni de acţiune (practici) să nu-şi cunoască propria lor operă. 

Spiritul defensiv, în schimb, este analitic. Despică părul în patru şi, 
întrucât nu are puterea de sinteză pentru a da forma echilibrată acţiunii, 
decade, prin excesivă analiză, în temporizare, iar sentimentul neputinţei 
determină predispoziţii răutăcioase la uneltire şi intrigă. 

Stilul ofensiv are voluptatea puterii dominatoare, directe şi făţişe. 
Aceasta rezultă din sentimentul de răspundere care îl animă pe drumul 
destinului său. Crede în forţa proprie de creaţie şi vede în fapte împlinirea 
şi dovada ei. 

“Fur das Konnen gibt es nur ein Beweis: das Tun." (Ebner - 
Eschenbach) (Pentru putere există numai o dovadă: fapta), căci “Taten 
machen Mcinner.” (Leibniz) (“Faptele fac pe oameni bărbaţi.”) Fapta dă 
euforia creaţiei, măreşte potenţialul de energie şi marchează etapele 






















Diverse stiluri de luptă politică 


50 


biruinţei. în fapte se oglindeşte omul întreg . Deci, evidenţierea faptei 
decurge în mod natural din însăşi esenţa care o animă. 

Evident, formele sub care se poate manifesta tendinţa de dominaţie 
sunt diverse. Dominaţia asiatică, de pildă, are formă satanică (mongolă, 
semită etc.), pe când cea europeană este mai largă şi generoasă, adică 
mai spiritualizată. De asemenea, dominaţia nomadului diferă de cea a 
sedentarului sau a omului cu tradiţie de libertate, de cea a iobagului 
(parvenitului) frământat de complexe. 

în esenţa lui naturală, stilul ofensiv are tendinţe directe şi se 
manifestă larg şi generos, dar disciplinat şi autoritar. Francheţea intră în 
elementul său. Spiritul defensiv înclină mai mult spre puterea de fapt, dar 
fără răspundere directă. Fuga de răspundere rezultă din lipsa de încredere 
în forţa sa creatoare. La aceasta se adaugă şi rezerva mintală de a 
schimba, la nevoie, direcţia atitudinii la care îl predispun scepticismul şi 
chiar laşitatea sa organică, precum şi versatilitatea, în jocul speculativ al 
manevrelor. 

S-ar putea spune că spiritul ofensiv, cu tendinţa de stăpânire făţişă, 
este de esenţă masculină , fiind viril, autoritar şi energic, pe când cel 
defensiv, cu tendinţe de stăpânire camuflate prin influenţă, are caracter 
feminin , adică este insinuant, capricios, intrigant şi versatil. 

Există însă şi forme de dominaţie incompletă, din care cauză 
aceasta are un aspect deformat şi caricatural. Astfel, este o formă de 
dominaţie (putere) spectaculară şi sonoră, în fond însă găunoasă şi 
inexistentă. La această formă se pretează aşa-zişii oameni de paie cu 
prestigiu aparent, dar total aserviţi unor elemente străine, după cum există 
şi o formă de putere efectivă, dar discretă, exercitată de aşa-zişii oameni 
de culise (eminenţele cenuşii). Adevăratul spirit ofensiv dominator este pe 
cât de spectaculos, pe atât de efectiv în dominaţie. Toate celelalte forme 
poartă stigmatele unor deficienţe organice. 

Forma spectaculară, adică cea de dominaţie fără putere efectivă, 
are lipsă de centru de greutate în interior. Când pierde solemnitatea, cade 
în plin cabotinism. în schimb, cea discretă, dar efectivă, are un consistent 
centru de greutate, dar îi lipseşte atitudinea îndrăznelii şi curajul 
răspunderii pentru a putea radia în exterior atracţie şi simpatie. Se 
consumă în intimitate şi se sufocă în întuneric. Are prin excelenţă un 
caracter auxiliar şi dependent. Stilul lor este reptil şi agăţător, ca şi al unor 
plante care nu se pot înălţa spre lumină decât căţărându-se pe trunchiul 
arborilor sau al altor obiecte. Realizarea lor nu se poate face decât pe axa 
unui spirit ofensiv pe care îl caută organic. Pe această axă se înalţă sau 
se prăbuşesc împreună. în forma degenerată, adică atunci când nici 
centrul de greutate nu este masiv, apare profilul intrigantului sau al 
sforarului. 

Fiecare stil de luptă este mai mult sau mai puţin predispus spre beţia 
puterii. Stilul ofensiv însă este organic predispus, fiindcă este în primul 
rând expresia virilităţii. S-a spus că “la potenza e malvagia di per se {il 
potere corrompe e il potere assoluto corrompe in modo assoluto)" - Lord 
Acton - “ Puterea e rea în sine.” (“Puterea corupe şi puterea absolută 
corupe în mod absolut). Voinţa de putere este orgie dionisiacă. Singurul 
remediu real este generozitatea pe care o poartă spiritul ofensiv. “Cine nu 


51 


Constantin Papanace 


ştie să uite propriile sale ranchiuni în momentul victoriei, nu era demn de 
victorie" - spune Confucius. 

Spiritul defensiv, prin însăşi structura lui sceptică, este mai puţin 
predispus la beţia puterii. Dar şi în această privinţă chestiunea depinde de 
gradul de intensitate prin care se manifestă spiritul ofensiv sau defensiv. 

în forma creştină a martirajului, în care spiritul ofensiv capătă cea 
mai mare intensitate, beţia puterii este înlăturată prin spiritul de umilinţă pe 
care îl produce această forţă spiritualizată. De asemenea, raţionalismul, 
indiferent sub ce formă se manifestă, temperează predispoziţia spre beţia 
puterii. Acţiunea spectaculoasă (eroică) o include în aceeaşi măsură în 
care o exclude cea discretă. 

în general, în forma lor evoluată, spiritul ofensiv este redat în 
imaginea Arhanghelului Mihail: senin, blând, drept, dar si hotărât, iar cel 

defensiv de Lucifer cu chipul crispat de răutatea neputinţei, întunecat si 

insinuant . In concepţia antică, aceste antiteze îşi găseau expresia în tipul 
apolinic luminos, idealist şi viteaz, care “respinge misterul şi nu-şi 
întemeiază puterea în turburarea simţurilor omeneştt (Valery), iar cel 
dionisiac - carnal şi instinctual. Aceste împărţiri însă n-ar contura exact 
profilul spiritului ofensiv şi defensiv. în imaginea dionisiacă se găseşte 
multă energie tumultoasă încă într-o formă neevoluată (telurică), dar 
abundentă, după cum în cea apolinică mult calm şi seninătate 
contemplativă. Mai exact s-ar putea spune că Dionyssus este forma 
primară a spiritului ofensiv, iar Apollo expresia ei evoluată (spiritualizată), 
ultimă. în ultimă analiză, chiar contemplativii desăvârşiţi (sfinţii) au fost firi 
dinamice care, prin lupte grele interne au ajuns pe piscurile beatitudinii, 
unde contemplarea devine singura raţiune a existenţei şi este încununarea 
grelelor eforturi de până atunci. 

în esenţă, s-ar putea spune deci că spiritul ofensiv este expresia 
puterii, cel defensiv al neputinţei , ambele determinate în raport cu elanul 
vital care stă la baza lor. 

Spiritul ofensiv străbate mai mult istoria, fiindcă este pozitiv, istoria 
înregistrând - după expresia lui Croce - ceea ce omul face şi nu ceea ce 
suferă, îndură. 

5. Corelaţia stilului de luptă cu temperamentul, rasa şi mediul 

în general, stilul de viaţă şi de luptă al omului reflectă un complex de 
corelaţii ce există între temperamentul său, datele tradiţiei, caracterele 
ereditare, eforturile de adaptare, rezistenţa sau stimularea mediului şi 
intervenţiile imponderabilului sau, mai bine zis, ale forţei divine. 
Organismul uman este rezultatul - cum spune Eminescu - “a două puteri 
opuse: a eredjţătij, principiul conservator pe care rasa şi individul se 
păstrează şi transmite la urmaşi calităţile care i-au fost favorabile în lupta 
pentru existenţă şi adaptabilitatea, principiul progresiv prin care rasa caută 
a-şi apropria aptitudini nouă, ce le impune noul mediu înconjurător." 
Desigur, aceste principii funcţionează în proporţii variate la indivizi sau 
popoare, fiindcă şi factorii climă, rasă, cultură, morală, economie, 
inteligenţă, individualitate sau colectivitate influenţează variat. 

“Orice om - scrie Alexis Carrel - este legat de cei care îl preced şi 
de cei ce îi urmează şi se bazează într-un anumit mod pe ei. Independenţa 















Diverse stiluri de lup tă politică 


52 


lui faţă de alţi indivizi şi de lumea cosmică este iluzorie. Fiecare individ 
răspunde personal la mediu şi alege ceea ce îi permite să se 
individualizeze mai mult.” Acelaşi lucru se poate spune despre 
colectivitate. 

“Tendinţele unui popor - scrie Găvănescul - sunt mai totdeauna 
impulsiuni adânci si nestăpânite ale necesităţilor lui vitale, care vin nu din 
reflexiune şi raţiune deliberată, deşi pot fi obiectul unei motivări conştiente 
a raţiunii, ci vin din cerinţele biologice fie ale caracterului, fie ale 
împrejurărilor neînlăturabile din afară. Tendinţa care exprimă voinţa 
durabilă a unui popor şi caracterizează faza istorică a dezvoltării lui este 
formulată, dictată, impusă de trecutul lui, de întreaga chemare a lui în 
viitor, ca inevitabile condiţii imperioase ale evoluţiei lui naturale în faza 
imediat următoare a esenţei lui etnice în proces de devenire. ” 

Aceste tendinţe însă, pentru a se valorifica, au la rândul lor nevoie 
de o adaptare atât intraorganică (în interiorul organismului), cât şi 
extraorganică, în raport cu mediul. S-a constatat că omul se adaptează 
mult mai bine decât alte animale. Corpul său se modelează după 
evenimente şi, în loc să se uzeze, el se schimbă improvizând noi şi noi 
metode pentru înfruntarea oricărei noi situaţii care i se prezintă şi acestei 
metode tind a face mereu mai lungă rezistenţa lui. Mediul îşi lasă 
amprentele lui. Corpul omenesc şi calităţile sale fiziologice şi mentale sunt 
în stare să sufere influenţa constituţiei geologice a ţării în care trăieşte, a 
naturii plantelor şi animalelor cu care se hrăneşte de obicei. Pentru a 
produce asemenea efecte însă, acţiunea ambientului trebuie să fie de 
lungă durată. 

în general, adaptarea la noi condiţii de existenţă măreşte activitatea 
proceselor fiziologice şi mentale. Energia morală, echilibrul nervos, 
rezistenţa organică cresc la popoarele expuse alternativ la cald şi frig, la 
secetă şi timp ploios, la soare violent şi zăpadă, vânt şi negură, la 
intemperii, aşa cum sunt regiunile nordice. De asemenea, factorii 
psihologici externi, cei impuşi de alţi indivizi sau de mediul social. 
Siguranţa sau lipsa de siguranţă, sărăcia sau bogăţia, efortul, lupta, lenea, 
responsabilitatea creează condiţii mentale care îi modelează pe indivizi în 
mod specific, stimulându-le sau inhibându-le atenţia, voinţa, meditaţia, 
ascetismul. 

Conştiinţa suportă influenţa ambientului social, adaptându-se, iar 
sistemul de adaptare depinde de constituţia indjviduală: se adaptează la 
mediul propriu, cucerindu-l sau sustrăgându-se. în fapt, de multe ori nu se 
adaptează. Atitudinea naturală a omului faţă de lume şi semenii săi este 
lupta. Conştiinţa răspunde la ostilitatea mediului cu un efort îndreptat 
contra mediului şi atunci se dezvoltă inteligenţa şi şiretenia, atenţia 
voluntară şi dorinţa de a învăţa, voinţa de a lucra, de a domina, de a 
poseda. Pasiunea de a cuceri ia aspecte diverse după indivizi şi mediu, ea 
este inspiratoarea tuturor evenimentelor mari. 

Alt sistem de adaptare este fuga. Mulţi se refugiază în ei înşişi, dar 
se pot adapta, în acelaşi timp, în parte, la mediu, chiar cucerindu-l datorită 
inteligenţei lor superioare. Dar, în fapt, ei nu luptă şi participă numai 
aparent ia o lume de la care s-au sustras în propria lor viaţă intimă. Alţii 
uită de mediu prin mijlocul lucrului continuu, căci cei care lucrează 


53 


Constantin Papanace 


continuu se adaptează la toate evenimentele. Evenimentele care doboară 
pe unii, conduc pe alţii la revoltă şi victorie. Acelaşi lucru se poate spune 
si despre o adaptare determinată de voinţa proprie. “Adaptarea la o 
disciplină fiziologică, intelectuală şi morală determină în sistemul nervos, 
în glandele endocrine şi în conştiinţă schimbări definitive. Ea dă 
organismului o mai mare vigoare, o mai bună integrare şi o mai mare 
uşurinţă de a depăşi obstacolele şi primejdiile existenţei." (Alexis Carrel - 
Omul, fiinţă necunoscută) 

Dintre toate constatările făcute de oameni de ştiinţă rezultă că atât 
forţa fizică, precum şi cea sufletească sunt vehiculate în timp şi spaţiu din 
generaţii în generaţii prin sânge şi tradiţie. Pământul cu seva lui întreţine 
această forţă, iar duhul strămoşilor îi dă climatul propice al respiraţiei. 
Impulsul iniţial (elanul vital) îşi modelează de multe ori formele trupeşti 
care îl poartă în permanenta lui devenire, astfel că aceste forme exterioare 
indică mai totdeauna însăşi esenţa conţinutului. “Orice eveniment se 
imprimă în organismul omului. Orice om este o istorie care nu este identică 
cu nici o altă istorie." (Alexis Carrell - Omul, fiinţă necunoscută) 

Aşadar, legătura între formă şi conţinut este organică şi amândouă 
sunt în corelaţie cu mediul înconjurător cu care se condiţionează reciproc. 

Aprecierea gradului de influenţă reciprocă a acestor factori însă 
depinde de cadrul în care sunt cercetaţi. într-un cadru larg preistoric, 
influenţa factorilor mediu geografic şi climă apare mult mai evidentă în 
determinarea caracteristicilor rasiale. într-un cadru mai restrâns însă, cum 
este cel istoric, influenţa rasei umane asupra mediului este mai eficace şi 
rapidă decât influenţa mediului asupra rasei, întrucât mediul acţionează 
mai lent. Această acţiune de modelare, cu deosebire somatică, în virtutea 
legii de adaptare la mediu, se face vizibilă în cazul când condiţiile de viaţă, 
se schimbă după zeci de milenii. 

Mai mult decât mediul, fondul rasial rezultat dintr-un proces de 
milenii este mult mai constant şi, ca atare, şi în judecarea problemelor. în 
raport cu stilul de luptă, influenţa lui va fi mai accentuată. Când 
schimbările bruşte sau neprevăzute necesită o adaptare rapidă, aceasta 
nu se face decât pe calea cunoaşterii şi a inteligenţei. Ea rămâne deci 
exterioară şi influenţează foarte puţin impulsurile esenţiale şi permanente. 
Aşa se explică de ce în momentele mari şi precipitate, când aparatul 
cunoaşterii este paralizat şi depăşit de evenimente, sunt instinctele rasei 
care reacţionează. 

Stilul de luptă este fundamental influenţat de această realitate. în 
lupta din natură, între vieţuitoare, unde mediul, cum am văzut, este 
dominat de factorul forţei materiale, amprentele mediului se văd mai bine. 
Varietatea şi minunata funcţiune a armelor ofensive şi defensive cu care 
operează instinctul de conservare învederează acest lucru. în lupta dintre 
oameni însă se suprapune şi mediul moral care diferă esenţial de cel fizic. 
Stilul de luptă, deci, va fi condiţionat, într-o măsură mult mai mare, de 
acest mediu moral care îşi are o mecanică mult mai complicată şi cu 
elemente neîncadrabile care, prin natura lor, ţin de imponderabil. în 
acţiune se aplică ceea ce spunea Clausewitz: “Aus der Mannigfaltigkeit 
der geistigen Individulitcit entspringt die Mannigfaltigkeit der Wege die zum 





Diverse stiluri de luptă politică__ 

Ziele fuhren." (“Din diversitatea individualităţii spirituale izvorăşte 
diversitatea căilor care duc la ţel") 

în consecinţă, problema care se pune în mod permanent este gradul 
de aderenţă sau rieaderenţă interioară la mediul înconjurător fizic şi moral, 
precum şi' modul de reacţiune faţă de acest mediu, dat fiind că lumea 
înseamnă rezistenţă. 

Pentru judecarea tuturor acestor corelaţii vor trebui relevate unele 
chestiuni în legătura cu structura temperamentală sau rasială, precum şi 
manifestările individuale şi colective. 

în figura fiecărui om - spune o vorbă populară - se oglindeşte istoria 
sa. Acest adevăr îl confirmă şi experienţele ştiinţifice: “ Faţa - scrie Carrel 
- exprimă stări şi mai profunde ca activitatea pură a conştiinţei; este o 
carte deschisă în care se pot citi nu numai viciile, virtuţile, inteligenţa, 
stupiditatea, sentimentele, obişnuinţele ascunse de individ, dar şi 
constituţia corpului său, tendinţele sale la bolile organice şi mentale!” 

Corelaţia dintre corp şi suflet este evidentă: “L’uno e l’altro - spune 
Pius al Xll-lea - agiscono congiuntamente in tal modo che il carattere 
psicologice dell’uomo si risente ad ogni istante del suo temperamente e 
delle sue condizioni fisiologiche, mentre, viceversa, le impressioni morali, 
le comozioni, le passioni si rifletono sulla sensibilita fisica cosi 
potentamente, che l’anima modella anche i liniamenti del volto, su cui 
quasi imprime la sua immaginazione." (“Şi unul şi altul acţionează 
împreună în aşa fel încât caracterul psihologic al omului se resimte în 
orice clipă de temperamentul său şi de condiţiile sale fiziologice, în timp 
ce, viceversa, impresiile morale, comoţiile, pasiunile se reflectă asupra 
sensibilităţii fizice atât de puternic, încât sufletul modelează până şi 
trăsăturile chipului, asupra căruia îşi imprimă imaginea”) 

Demult, ştiinţa somatologică a clasificat tipurile de oameni şi 
temperamentele lor după felul cum acţionează şi reacţionează. 

în general, după predominarea sistemului simpatic şi parasimpatic, 
oamenii au diferite temperamente. Sunt cunoscute clasificările 
temperamentelor: sanguin, limfatic, metabolic, coleric etc. Sub diferite 
denumiri, se redau aceleaşi realităţi fundamentale. “Temperamentul este, 
deci, o totalitate de caractere mentale, fiziologice şi structurale care 
constituie omul şi care reprezintă caracteristicile lui de mediocritate sau de 
forţă. însuşi sensul moral este în funcţie de constituţia somatică. Ca şi 
activitatea intelectuală, aşa şi simţul moral derivă dintr-un substrat 
structural şi funcţional al corpului nostru, depinzând de constituţia actuală 
a ţesuturilor noastre şi a spiritului nostru şi chiar de factura psihologică şi 
mentală, care au influenţat asupra noastră în timpul dezvoltării noastre” 
(Alexis Carrel - Omul, fiinţă necunoscută) 

în ultimă analiză, s-ar putea spune că stilul de luptă este o expresie 
a temperamentului şi, prin urmare, vom avea atâtea categorii de stiluri de 
luptă câte temperamente avem, împreună cu diferitele lor combinaţii. 

Savantul german Dr. Ernst Kretschmer în lucrarea intitulată 
Korperbau und Charakter distinge două tipuri de caractere: schizoid 
(discrepant) şi cicloid (alternativ), care corespund, din punct de vedere 
corporal, cu două tipuri de formaţie corporală. Primul are conturul feţei 
pentagonal şi este lung şi slab; al doilea tip are forma pătrată, e scurt şi 


55 


Constantin Papanace 


îndesat şi cu predispoziţii de alternare. Ca temperament, s-ar împărţi în 
trei tipuri principale, şi anume: leptosomul sau astenicul, tipul atletic şi tipul 
picnic, ale cărui caracteristici corespund cu cele ale tipului atletic.. 
Caracteristicile lor sufleteşti, ca şi cele corporale, diferă esenţial. 
“Leptosomii stăruie puternic în zestrea lor spirituală, mai intens, abstract, 
analitic, cu unele ţâşniri de idei baroce, reţinându-şi sentimentele 
subiective. Picnicii, dimpotrivă, mai extensivi, obiectivizând, uşor 
influenţabili şi nestatornici, potrivit simţirii naive." în anumite combinaţii şi 
proporţii rezultă pentru ambele tipuri posibilităţi de acţiune, însă după un 
stil specific temperamentelor. 

“în partea ciclotimilor găsim în temperamentul hipoman numeroşi 
factori favorabili: avânt, bucurie, optimism, curaj, prezenţă de spirit, privire 
iute, mobilitate, energie practică, disponibilă... Dimpotrivă, ciclotimilor puri 
le lipseşte, în general, tăria caracterului, tensiunea idealistă şi, mai vârtos, 
consecvenţa principială şi metoda." Din acest tip ies următoarele tipuri de 
conducători care imprimă stilul lor de luptă: 1. întreprinzătorii îndrăzneţi şi 
puternicii negustori naţionali; 2. Marii organizatori de curente; 3. Politicienii 
de consilii. 

în general, optimism şi pasiune; de exemplu, Blucher, Luther etc. 

Tipul schizotimic dă alte categorii de conducători datorită “tăriei şi 
sistematicei consecvenţe a simplităţii lor, a rigoarei spartane şi a puterii de 
rezistenţă stoică la osteneală, indiferenţei lor faţă de soarta omenească, 
pe de o parte, iar pe de altă parte datorită sensibilităţii lor etice, 
ultrarafinate... Ei formează următoarele grupe: 1. Idealiştii şi moraliştii 
puri; 2. Despoţii şi fanaticii; 3. Calculatorii reci.” (Ex.: Metternich, 
Wallenstein, Erasmus, Voltaire etc.) 

“Din ură brutală faţă de realitate, faţă de frumuseţe, de plăcere, faţă 
de tot ce în forme râde sau înfloreşte sau izvorăşte. Un idealist ciudat 
Tipuri opuse şi în acelaşi timp caracteristice, care au acţionat în aCelaşi 
mediu, sunt cei doi eroi ai Revoluţiei Franceze: Mirabeau şi Robespierre. 
Pe plan universal, s-ar putea lua cei doi eroi nemuritori ai lui Cervantes: 
fantasticul erou Don Quijotte şi pedantul raţional Sancho. Evident, pe 
aceste două linii mari şi divergente se gradează şi se combină diferite 
tipuri de conducători cu’fel de fel de nuanţe în ceea ce priveşte liniile lor 
secundare. Primul temperament “variază între temperamentul înflăcărat 
care se aprinde repede, între avântul practic al curentului vesel, al 
activităţii asidue şi al seninătăţii egale şi luminoase." Celălalt temperament 
se caracterizează prin “energie de oţel, încăpăţânare stoică, pedanterie, 
fanatism, consecvenţă sistematică în mândrie şi acţiune. ” 

Desigur, aceste trăsături fundamentale se pot modifica uneori prin 
diferite boli care le conţin în germen prin însăşi constituţia lor (ficat, inimă 
etc.), care influenţează sistemul nervos şi, prin aceasta, stilul de luptă. 
Asemenea schimbări pot surveni şi din cauza denutriţiei. Omul insuficient 
hrănit pierde capacitatea de concentrare şi chiar memoria; este cuprins de 
o toropeală psihică până la completa abulie, adică nu mai este în stare să 
ia decizii. S-a constatat că bolnavii de foame sunt atinşi de forme 
depresive şi prezintă modificări de caracter în sensul că devin răutăcioşi, 
certăreţi etc. Asemenea modificări de temperament se pot face şi pe cale 
artificială. Unele medicamente injectate, acţionând asupra glandelor 








Diverse stiluri de luptă politică 


56 


endocrine, ar schimba compoziţia sângelui şi, prin aceasta, însăşi 
trăsăturile fundamentale. Sunt endocrinologi care susţin că un individ este 
inteligent sau prost, energic sau delăsător etc., după cum poartă în sânge 
mai multă sau mai puţină adrenalină, de unde rezultă că s-ar putea ajunge 
la modificarea temperamentelor şi, prin aceasta, la un sistem de educaţie 

pe cale artificială. . 

Problema temperamentului, care are un caracter mai mult individual, 
transpusă pe plan colectiv îşi găseşte echivalentul în ştiinţa rasistă. Pe 
tipurile temperamentale menţionate mai sus se suprapun diferite rase. 
Astfel, leptosomul (longilin) ar fi prototipul rasei nordice, picnicul - al celei 
alpine sau vestice, iar atleticul - al celei dinarice. _ 

După concepţia rasistă, în materie de conducere şi ca stil de lupta : 
fiecare rasă va activa într-un mod caracteristic. “Fiecare rasă trebuie sa 
gândească si să activeze altfel, trebuie să dorească şi să vrea altfel decât 
alte rase.” Prin sânge, acel “ suc cu totul speciaF, cum îl numeşte Goethe, 
circulă calităţile şi defectele unui individ sau ale unei naţU. “Numai în 
sânge stă puterea şi slăbiciunea omuluf’, spune Hitler. Sfâşierea fiinţei 
sale este sfâşierea sângelui său, iar schimbarea spirituală şi a puterii 
creatoare (alternarea) nu este altceva decât rezultatul” Acest lucru l-a 
afirmat cu mult înainte şi într-o formă şi mai categorică fostul Prim-ministru 
al Angliei, evreul Disraelli (lord Beaconsfield). “Rasa, spune el, este totul. 
Nu există alt adevăr. Nimeni nu are voie să trateze cu indiferenţă 
întrebarea rasială. Ea este cheia istoriei mondiale şi numai din această 
cauză este istoria âtât de confuză, pentru că a fost scrisă de astfel de 
oameni, care nu au putut răspunde la întrebarea rasială şi cu atât mai 

puţin la momentele care aparţin acesteia" 

Fiecare nearri îşi are particularităţile sale specifice. “Dintre 
nenumăratele popoare care trăiesc pe pământ, fi eaare are arta sa 
deosebită - scrie Frederic cel Mare. Pare că generozităţile precise care u 
deosebesc unii de ceilalţi sunt neschimbate. Fiecare popor are un caracter 
al său după care poate fi schimbat dacă primeşte mai multă sau mai puţină 
cultură, dar al cărui motiv nu este călcat niciodată." 

Pentru a putea conduce o colectivitate naţională, vor trebui să fie 
sesizate trăsăturile ei fundamentale, care nu sunt accesibile decât numai 
prin puterea instinctului. “Tactul este un lucru al rasei care nu se poafe 
învăţa De aceea este şefia, regăsirea instinctului său, a rasei sale, căci, 
dacă acţionează cum se cuvine, poate mai mult în momentul cooperări cu 
instinctul şi cu înţelegerea." (Levy) 

Din punct de vedere rasist, naţiunea nu echivalează totdeauna cu 
rasa, fiindcă s-ar putea ca ea să fie compusă din mai multe rase esenţial 
diferite, după cum aceeaşi rasă poate fi la baza mai multor naţiuni care 
vorbesc limbi diferite. Limba este o expresie a sângelui şi a pământului 
rasei care a zămislit-o. Dar ea poate fi vorbită şi de elemente străine. In 
acest caz, ea va exprima gânduri şi sentimente străine. Exemplul tipic 11 
dau evreii care, în diferite limbi, exprimă spec ificul lor rasial. 

“Limba aparţine chipului aparent al omului (fenotip), rasa - chipului 
moştenit (idiotip). Limba eşţe de lepădat, rasa este cev a de ne pierd ut.", 
după cum afirmă unii autori. Această concepţie oferă un punct de sprijin 
mult mai consistent în judecarea influenţelor asupra unui stil de lupta 


57 


Constantin Papanace 


decât acela pe care îl oferă limba. Totuşi nu se poate contesta faptul că 
uneori limba se suprapune cu rasa care i-a dat naştere şi că, de multe ori, 
geniul rău reuşeşte prin influenţe îndelungate să apropie elemente rasiale 
eterogene din sânul unei naţii, imprimându-le trăsături comune. 
Predispoziţiile rasei se manifestă sub toate formele şi independent de 
ideea care o animă. Astfel, ideea creştină în Orient, pe un anumit fond 
rasial, a luat un caracter predominant ascetic, pe când în Occident a 
devenit “cruciat”, pentru că fondul pe care se baza era eroic. 

De asemenea, nu este nici o întâmplare faptul că primii iezuiţi s-au 
recrutat din evreii convertiţi la creştinism . Amprenta lor rasială, cu veche 
tradiţie, se punea pe organizaţia creştină. Identificarea acestei amprente 
se poate face în diferitele manifestări ale evoluţiei istorice, în aparenţă 
disparate. 

Raţionalismul talmudic se reflectă în sofisticăria greacă, - după 
semitizarea Eladei - în probabilismul iezuitic ca şi în raţionalismul şi 
relativismul modern, după ce diaspora lor a început să aibă cuvânt în viaţa 
publică europeană. Diferenţele dintre ele sunt mai mult nuanţările pe care 
le-a dat acelaşi fond: rasa, respectiv mediul. 

Indivizii, ca si popoarele sau colectivităţile formate din rase unitare 

(curate). au unitate de concepţie si de direcţie. Stilul lor de luptă se 

manifestă liniar si în concordantă cu concepţia fundamentală, fiind 

cristalizat pe acelaşi instinct de bază . “Lipsindu-i unitatea sângelui şi, prin 
aceasta, unitatea voinţei şi a puterii de hotărâre, mai ales în momentele 
grele ale vieţii, se prăbuşeşte. ” 

în general, acţiunile pornite din instinct sunt liniare, fiindcă fondul 
rasial este unitar, nefiind perturbat de tendinţe divergente. Dimpotrivă, 
acţiunea supusă unor prea îndelungate deliberări şi alambicări dovedeşte 
tocmai lipsa unei axe şi deficienţa forţei iniţiale. Osatura unui stil de luptă 
ar forma-o, în ultimă analiză, instinctul care vehiculează debitul de forţă 
iniţial. De aceea, adoptarea unui stil străin, care nu are aderenţe organice 
cu fondul propriu, duce la conflicte surde care îşi găsesc expresia în 
sterilitate. Dar se poate întâmpla ca această sterilitate, dacă se manifestă 
timp îndelungat să-şi creeze ea un stil propriu şi unitar în manifestări. De 
data aceasta, cristalizarea nu se face pe o axă pozitivă internă rezultată 
din instinct, ci, dimpotrivă, pe lipsa acestei axe, aşa cum a fost cazul cu 
poporul iudeu, care este o expresie a talmudului cazuistic enigmatic, cu 
jocuri de cuvinte şi legi lipsite de suflet şi sterile. 

Din toate acestea rezultă că temperamentul individual, ca şi fondul 
rasial cu specifica sa concepţie a sângelui, determină în mare parte stilul 
de luptă. Cu cât rasa este mai curată, cu atât impulsul ei iniţial se 
manifestă mai concentric şi poate atinge înălţimile corespunzătoare 
acestui impuls iniţial. Traiectoria ei este dreaptă şi, în sistemul propriu, îşi 
creează şi eşalonează valorile. Rasele dotate cu elan vital mare se ridică 
pe toate planurile creaţiei. Din rândurile lor ies eroi în toate domeniile de 
activitate care se dăruiesc cu abnegaţie pentru ţeluri mari şi morale. 
Instinctul sănătos, care stă la baza lor, le alimentează revărsarea de viaţă 
care, prin esenţa ei, este ofensivă şi fecundă în toate împrejurările. 

Rasele care au impulsul de viaţă iniţial mai puţin viril se ridică în 
zone spirituale mai puţin înalte, dar rămân creatoare şi în aceste sfere, 

















58 


D iverse stiluri de luptă politică 

căci unitatea rasei, adică puritatea ei de sânge le asigură armonia. Stilul 
lor de luptă este mai puţin ofensiv, dar se manifestă tenace în conservarea 
bunurilor proprii, oricare ar fi valoarea şi calitatea lor. în schimb, rasele 
hibride, ca şi indivizii, neavând un instinct unitar, sunt frământate de 
tendinţe contradictorii, îşi pierd evoluţia liniară şi precizia de direcţie, 
pulverizându-si energia. în orice zonă s-ar ridica, ele se vor zbate într-o 
permanentă contradicţie, între năzuinţa şi posibilitatea de înfăptuire. Din 
această congenitală contradicţie şi neputinţă se vor alimenta acele 
manifestări sterile si negative care le sunt caracteristice. Stilul lor de luptă 
va fi sinuos, incert,’plin de contradicţii şi se va consuma mai mult dialectic 
decât faptic, iar acest lucru îl va îmbiba de toată ura neputinţei, cu perfidia 
si subversivitatea ei. 

Desigur, prin bastardizare ar trebui văzut un proces de amestec 
intervenit între rase care nu sunt înrudite sau au puţine aderenţe şi factori 
comuni în evoluţia lor. în această situaţie, mai ales în Europa, este greu, 
aproape imposibil, de a găsi naţiuni constituite din rase pure, după cum pe 
plan individual ar fi greu de găsit o perfectă suprapunere între 
caracteristicile fizice şi cele sufleteşti. “Extrem de rar se găseşte într-un 
om acest suflet pur, neamestecat, încă şi mai rar se întâmplă ca 
înfăţişarea externă şi sufletul să se acopere repede" (Tillenius - Rassen 
Seele und Christentum, p. 35) 

Este evident că atunci când mai multe rase se interpenetrează, 
fiecare din ele are tendinţa naturală de a năzui să imprime predominarea 
stilului propriu. Această tendinţă, mai mult instinctivă, izvorăşte din legea 
evitării efortului prin crearea mediului potrivit, care ar evita risipirea de 
energie, inerentă oricărui proces de adaptare. Aceeaşi tendinţă o au şi 
indivizii. Calităţile predominante ale unei persoane converg în direcţia de 
a-şi găsi mediul potrivit, iar în cazul când acesta nu există, de a şi-l crea. 
Uri intrigant nu va avea astâmpăr până nu va găsi un mediu propice 
intrigii, după cum un erou caută câmpul de bătaie sau orice altă acţiune 
care să-i satisfacă impulsul de dăruire. 

La substratul aşa-ziselor lupte de ideologii se găseşte lupta între 
diferitele stiluri rasiale, la care contribuie mai mult sentimentele decât 
ideile. S-a spus că Revoluţia Franceză, în toate excesele ei, n-a fost decât 
lupta rasei alpine (ostice) intrigată de infiltrările semitice pentru înlăturarea 
spiritului aristocratic de esenţă nordică şi înlocuirea lui cu cel burghez, 
egalitar, egoist şi individualist, caracteristic acestor rase. Dimpotrivă, 
revoluţiile totalitare tindeau la întronarea concepţiei aristocratice într-o 
formă ’ care să excludă degenerescenţele din trecut şi să stimuleze 
valenţele eroice din om, ofilite de platitudinea concepţiei burgheze. In 
prima’ concepţie stă la bază spiritul defensiv cu toate derivatele lui 
(dialectică sterilă etc.), în cea de a doua spiritul ofensiv cu voluptatea 
faptei şi a sacrificiului. 

fot atât de important este raportul ce se stabileşte între individ sau 
rasă şi mediul în care se desfăşoară acţiunea. Dacă mediul nu poate 
modifica esenţial trăsăturile congenitale, totuşi le poate stânjeni, în cazul 
când nu corespunde atât în dezvoltarea, cât şi în manifestările lor. 
Concordanţa este absolut necesară. Numai aşa se poate asigura climatul 
cel mai propice pentru creaţie, întrucât se valorifică şi energia care, altfel, 


59 


Constantin Papanace 


s-ar fi risipit în eforturile procesului de adaptare. Deşi, cum am spus, 
într-un timp relativ scurt, mediul nu poate influenţa esenţial, totuşi, atât la 
indivizi, cât şi la colectivităţi, determină anumite amprente care se 
grefează cu atât mai adânc, cu cât acestea sunt mai lipsite de consistenţă 
si puritate rasială. Sunt cunoscute deformările profesionale pe care le 
suferă diferite categorii sociale. însăşi lupta de clasă a proletariatului are 
în mare parte la bază această deformare profesională a muncitorilor care 
sunt uniformizaţi sub aceleaşi condiţii din ateliere, fabrici sau mine. Nu se 
poate deci contesta adevărul că mediul în care se trăieşte lasă anumite 
amprente. Sensul dezvoltării însă rămâne tot cel indicat de tendinţele 
congenitale. Neglijarea acestui adevăr elementar a adus multe surprize în 
acţiune, mai ales în ceea ce priveşte lupta proletariatului. 

Mediul spaţios determină gradul de respiraţie al unui stil. “în mijlocul 
mulţimii - spune Carrel - răsar bogaţii, oamenii politici, bandiţii in mare 
stil, ceilalţi sunt pulbere anonimă. în spaţiul mic, în schimb, individul 
conservă personalitatea lui când face parte dintr-un grup unde este 
cunoscut, al unui sat, al unui târg, unde importanţa lui personală este mai 
mare, unde el speră să devină, la momentul său, un cetăţean influent.” 

Acelaşi lucru se poate spune şi de idealul mare. Oamenii se înalţă 
când sunt inspiraţi de un mare ideal, când contemplă orizonturi vaste. 
Sacrificiul lor însuşi nu este greu, când sunt luaţi de ardoarea unei mari 
întreprinderi. 

Cetăţile antice sau cele ale Renaşterii au dat o structură 
individualistă, deoarece cadrul lor era intim. într-un asemenea cadru nu se 
putea dezvolta o contopire în marile mase, fiindcă ele nu existau. Dacă 
dimensiunile orizontale erau circumscrise de zidurile cetăţii, în schimb 
dimensiunea verticală se putea proiecta la infinit în sferele senine ale 
gândirii şi frumosului. Şi, într-adevăr, pe această dimensiune s-au 
valorificat, atâta cât le-a permis impulsul lor iniţial. Fără acest elan vital, 
purtat în primul rând în sângele lor, ar fi tânjit într-o intimitate banală, 
meschină şi trivială, aşa cum s-a întâmplat cu alte cetăţi ai căror locuitori 
n-au avut calităţi creatoare şi energia necesară pentru a le valorifica. 

întinderile mari cuprinse de imperii dau respiraţii grandioase, fiindcă 
tot ce este meschin şi trivial se amortizează în vastitatea distanţelor. Când 
se realizează atât dimensiunile orizontale (suprafaţa), cât si cea verticală 

(înălţimea) si la bază există un elan vital puternic, atunci se poate atinge 

grandiosul pe toate planurile. Spre crearea unui asemenea mediu, prin 

expansiunea terestră si spirituală (imperialism pe ambele planuri), 

năzuiesc rasele si popoarele care se consideră alese. De aceea, în luptă, 

stilul lor este ofensiv si cu tendinţe de cucerire pe toate dimensiunile . 

De asemenea, concordanţa în timp este foarte importantă pentru 
respiraţia unui stil de luptă. într-un climat moral şi impropriu posibilităţile 
de creaţie scad în realizări, cu cât discordanţa este mai mare între fondul 
rasei respective şi climatul dat. Dimpotrivă, într-un climat propriu se 
potenţează euforia colectivă. De aceea, de multe ori împrejurările, adică 
climatul existent, fac să fie necesar un anumit stil de luptă reclamat de 
însăşi evoluţia lor. Se ştie că fiinţa umană - cum am văzut - nu este rigidă 
şi posedă un anumit coeficient de adaptare , care însă nu modifică 
substanţial tendinţele fundamentale. 



















Diverse stiluri de luptă politică 


60 


După cum în procesul biologic (interior) al individului sau al rasei se 
produce, prin bastardizare şi din cauza tendinţelor contradictorii, 
sterilitatea, tot astfel prin discordanţa dintre individ sau rasă şi mediul 
respectiv, în timp şi spaţiu, se produce fenomenul dezrădăcinării. 

Lupta de adaptare este prin excelenţă o luptă negativă. Ea continuă 
până când problema se soluţionează în sensul uniformizării, adică al 
schimbării climatului, aşa cum cere structura individului sau a colectivităţii 
respective, fie prin adaptarea acestora dacă divergenţele nu sunt 
ireductibile, fie prin sucombare, atunci când ele sunt ireductibile. 

Din procesul dezrădăcinării şi al luptei de adaptare rezultă o serie 
întreagă de manifestări tulburătoare pentru un stil normal de viaţă sau de 
luptă. Oamenii dezrădăcinaţi sau cei care nu acţionează în viaţă potrivit 
vocaţiei lor, - vocaţia nefii’nd altceva decât o năzuinţă de adaptare în 
vederea creaţiei — în nemulţumirea în care se frământă, devin negatori 
exageraţi ai unor lucruri şi situaţii în care se găsesc şi fervenţi admiratori 
ai altor situaţii. în cazul cel mai bun, ei se refugiază în idealizarea 
trecutului sau în construcţii utopice pentru viitor.' 

în viaţa de toate zilele, această frământare, rezultată din discordanţa 
cu mediul, se observă mai ales la oamenii care nu creează, fiindcă nu-şi 
iubesc îndeletnicirea şi admiră altele pentru care ar avea mai multă 
vocaţie. Adesea, acest lucru se poate remarca şi în schimbarea radicală a 
ţinutei sufleteşti: oamenii care au dus o viaţă sobră, morală şi ordonată 
admiră viaţa frivolă şi, viceversa, cei care au dus o viaţă frivolă caută un 
sens pe linia moralei înalte, cu idealuri aspre şi absolute. 

Aşadar, rasa si sângele, ca purtătoare ale impulsului iniţial, 
temperamentul ca expresie a lor, pământul ca suport fizic si moral prin 

duhul trecutului său, prin morminte si tradiţie, climatul spiritual rezultat din 

întreagă această respiraţie, creează punctele de sprijin pentru realizarea 

oricărui stil de luptă. De acest cadru depinde rodirea talantului dat de 

Dumnezeu unui individ sau unei colectivităţi. Pe o asemenea temelie 

echilibrată s-ar putea dura marile creaţii. Numai în aceste condiţii stilul de 

luptă poate lua o formă pozitivă si valorifica la maximum spiritul său atât 

de ofensiv, cât si defensiv. într-un sens creator în timp si spaţiu . 

Bastardizarea şi dezrădăcinarea — cum am spus - rup axa stilului, 
fiindcă nu au conştiinţă şi tradiţie şi introduc elemente perturbatoare şi 
tendinţe contradictorii. 

Este firesc, deci, ca şi stilul şi tactica de luptă politică să fie 
influenţate de aceste elemente de bază, atât în ceea ce priveşte formaţia 
fizică şi morală a celui care acţionează, cât şi climatul mediului fizic şi 
moral în care se acţionează. 

6. Personalitate şi masă 

Personalităţile fecundează masa. Ele reprezintă elementul masculin, 
după cum masele îl reprezintă pe cel feminin. O personalitate are ca un 
atribut al său principal, ca o respiraţie naturală, năzuinţa de a domina, 
indiferent sub ce formă, în vreme ce masa, deşi capricioasă, organic se 
vrea dominată. Din această împerechere se naşte stilul de viaţă care 
domină o societate la un moment dat. 


61 


Constantin Papanace 


Voinţa unei personalităţi formează axa stilului de viaţă, după cum 
instinctul lui formează pentru el axa stilului său propriu. în ultimă analiză 
deci, personalitatea ar reprezenta cel mai bine instinctul masei în care 
acţionează. Sensul în care se mişcă şi scara valorilor pe care o 
preconizează determină felul de aderenţe şi cristalizarea lor. Nu toţi 
oamenii pot avea dimensiuni mari şi absolute. Ar tânji fără rost, dacă n-ar 
fi o personalitate care să le dea un sens de existenţă. Mai totdeauna 
această personalitate este cerută instinctiv de masă şi, fără îndoială, în 
procesul ei lăuntric chiar o zămisleşte. în orice om sau masă se includ 
multe forţe latente rămase nevalorificate. Unele chiar se zbat 
contradictoriu, anihilându-se. Exclamaţia lui Faust: “vai, două suflete se 
zbat în mine!” porneşte din adâncul fiinţei umane. în ultimă analiză, aici se 
năşeşte eternul conflict între tendinţele individului si acelea ale speciei, 

între autoritate si libertate, între acea forţă centripetă care îl face pe orice 

om să se închidă egoistic în sinea lui, care face să graviteze universul ca 

un satelit în jurul micului său eu si cealaltă forţă, centrifugă care îl 

somează de a ieşi din el însusi si a se armoniza cu alţii la un centru 

superior. 

Acest centru superior îl indică personalitatea care domină prin 
impunerea voinţei sale, face ordine în haos şi canalizează concentric toate 
acele forţe care au aderenţă organică cu sensul indicat. Desigur, multe 
forţe continuă să rămână nevalorificate, din lipsă de aderenţe şi chiar 
devin ostile cu cât disonanţa lor este mai mare. Lipsa de personalitate 
într-o colectivitate face ca să prevaleze tendinţele centripete (egoiste) din 
om. 

Se poate spune că fiecare personalitate puternică îşi are un stil 
propriu de luptă cu care îşi imprimă amprentele sale de viaţă şi care nu 
seamănă cu celelalte, după cum nici amprentele de la mână nu seamănă. 
Orice acţiune sau faptă de a sa îl reflectează întreg. Voluptatea 
răspunderii este un atribut caracteristic al personalităţii cu adevărat 
puternice. Gradul acestei voluptăţi de răspundere, care este în legătură cu 
spiritul ofensiv sau defensiv ce o animă, formează un element principal în 
diferenţierea stilului. Perseverenţa şi tenacitatea îi asigură stilului în timp 
continuitatea. Şira spinării unei personalităţi o formează caracterul său, nu 
în sens moral, ci ca atitudine în voinţa continuă şi coerentă. Această 
atitudine îşi trage vigoarea din însuşi instinctul vital al personalităţii. Pe 
drept cuvânt s-a spus că un caracter nu se formează, ci creste din 
sâmburele ce iniţial se găseşte în om . 

Aşadar, esenţialul unei personalităţi este stilul său de luptă. De 
altfel, progresul omenirii este marcat mai mult de alternanţa diferitelor 
stiluri, adică de combinaţiile noi pe care le oferă, decât de elemente noi 
descoperite sau inventate. Fiindcă orice adevăr, oricât de absolut ar fi el, 
se reflectă diferit în sufletul fiecărui om şi se proiectează ca atare. 
Personalităţile puternice ştiu să potenţeze prin combinaţii noi care ies din 
instinctul lor şi, în construcţii echilibrate, creează un anumit stil ale cărui 
elemente există în embrion în sufletul omenesc. în felul acesta se creează 
şcoală în direcţia indicată, prin ecoul ce-l trezeşte în masă, unde găseşte 
aderenţe organice, la care se adaugă şi inevitabilii imitatori din snobism. 
Acest lucru se poate observa chiar atunci când esenţa de bază este 




























Diverse stiluri de luptă politică 


62 


aceeaşi. Astfel, pe fondul creştin s-au suprapus mai multe amprente de 
personalităţi şi popoare diferite. Spiritul speculativ grecesc, împletit cu 
ascetismul asiatic, a dat ortodoxismul bizantin, spiritul dominator roman 
s-a organizat în catolicismul roman, pe când tendinţele individualiste 
germane şi-au găsit expresia în lutheranism, anglicanism şi alte atâtea 
secte. 

Personalităţile conducătoare se nasc si se selecţionează mai ales în 
momentele grele. In atmosfera liniştită este mult mai grea operaţiunea 
selecţionării, fiindcă, pe lângă masa care se vrea condusă, există şi foarte 
mulţi competitori cu tendinţe de stăpânire, care însă nu pot fi încercaţi â 
fond. 

Orice stil de conducere purcede, în general, după un proces riguros 
de selecţionare care se face în luptă cât mai aspră şi are ca impuls 
principal năzuinţa de dominare. Când însă persoanele care au această 
tendinţă nu au şi mijloacele necesare pentru afirmare, atunci ele devin 
perturbatoare şi centrifugale şi rămân suspendate între mase şi 
adevăratele personalităţi conducătoare. Această categorie este formată, în 
general, din elementele dezrădăcinate sau bastardizate. 

Crearea unui stil de luptă este în funcţie atât de timpul când se 
produce lupta, cât şi de masa în care şi cu care se acţionează. Dacă se 
acţionează la începutul unui ciclu istoric, este absolut necesar stilul 
ofensiv eroic, deschizător de drumuri noi. în cadrul unui ciclu în 
desfăşurare îşi găsesc aplicare şi stiluri de luptă combinate sau minore. 
Necesitatea combinării rezultă si din tendinţa de a se ieşi din monotonia 

J f J 

unilaterală. Este un indiciu de oboseală sau un act de compromis între 
tendinţele divergente din cadrul colectivităţii care stă la bază. De multe ori 
această tendinţă de ieşire din monotonie se realizează prin trecerea la 
cealaltă extremitate ca un rezultat al pendulării inerente sufletului 
omenesc cu pornirile lui centripete sau centrifugale. Este lucru constatat 
că, după o mare încordare eroică, se simte intens necesitatea unei 
destinderi pacifiste sau, dintr-o încorsetare disciplinară, nevoia unei 
relaxări până la delăsare totală. Dar, aceste variaţiuni necesare pentru 
concordanţa în timp sunt limitate în cadrul unui stil fundamental, care 
predomină. 

Fiecare temperament sau rasă îşi are oscilaţiile ei specifice. Numai 
pe plan istoric există diferenţieri mai permanente, în raport cu ciclurile 
istorice care se succed, unde temperamentul conducătorului concordă cu 
aspiraţiile maselor în diferitele momente istorice. “Nu vorbesc - scrie 
Frederic cel Mare - decât de două feluri de temperamente şi anume acela 
de o ardoare îndrăzneaţă şi de acela de o încetineală circumspectă. Şi 
cum aceste cauze morale au o cauză fizică, este aproape imposibil ca un 
prinţ să fie atât de stăpân pe el însuşi încât să ia toate culorile ca un 
cameleon. Sunt secole care favorizează gloria cuceritorilor şi a acelor 
oameni îndrăzneţi şi întreprinzători care par născuţi pentru a face 
schimbări extraordinare în univers: revoluţii, război... Sunt alte timpuri 
unde lumea mai puţin agitată nu pare a voi să fie guvernată decât prin 
blândeţe, unde nu trebuie decât prudenţă şi circumspecţie. Aceasta nu 
este, în politică, decât un fel calm, fericit, care urmează, de obicei, după 


63 


Constantin Papanace 


furtună. Atunci negocierile sunt mai eficace decât bătăliile şi trebuie 
câştigat prin condei ceea ce nu s-a putut dobândi prin spadă. ” 

Marile personalităţi au avut simţ special de a intui momentele 
istorice şi a se valorifica în funcţie de ele, punându-se în concordanţă cu 
aspiraţiile profunde ale maselor ale căror expresie sunt, în ultimă analiză. 
Acest simţ este născut şi nu făcut. 

“Nici o regulă - spune Croce - nu ajunge de a face pe cineva om de 
acţiune şi nici nu ne indică în ce chip trebuie să vrem şi să lucrăm într-un 
caz determinat, după cum nici o regulă de poetică nu poate face pe cineva 
poet. Acţiunea atârnă de siguranţa ochiului, de percepţia situaţiei istorice 
date, situaţie care n-a mai existat niciodată înainte şi care nu se va 
reproduce identic." De aici rezultă expresia curentă care laudă în omul 
practic privirea sigură, de aici legătura strânsă care se stabileşte între 
spiritul istoric şi spiritul practic şi politic. 

Personalităţile conducătoare se orientează deci în timp şi spaţiu cu 
simţul lor dotat cu antene ieşite din comun. Aşa se explică ţinerea masei în 
frâu, prin siguranţa pe care o oferă mai ales în momentele grele. 
Evaluarea justă a poziţiei ocupate în spaţiul istoric este esenţială pentru 
asigurarea prismei necesare unei orientări realiste. Numai aşa obiectivele 
propuse nu vor fi în discordanţă cu momentul istoric şi cu posibilităţile de 
luptă care există. 

Se întâmplă uneori ca personalităţi puternice să se sufoce într-un 
cadru prea restrâns în raport cu dimensiunile lor. Din cauza aceasta ele 
nu-şi pot desfăşura calităţile lor creatoare. Câteodată chiar intră în conflict 
cu mediul şi poate vederile lor prea largi îi fac stingheri în acţiune şi, deci, 
cu mult mai puţin randament decât un conducător mai mediocru, care însă 
se simte în elementul său, fiind în concordanţă cu mediul în care 
acţionează. Asemenea elemente superioare ar putea străluci cu adevărat 
în situaţii tot superioare care le-ar oferi un cadru pe măsura dimensiunilor 
lor. Dar, de cele mai multe ori, acest cadru trebuie să şi-l făurească 
singure, mai ales la începutul ciclurilor istorice. Dobândirea unei 
perspective mari în orientare poate fi înlesnită şi de tradiţia familială sau a 
mediului în care s-a desăvârşit o personalitate conducătoare. Dar şi în 
acest caz valorile intrinseci precumpănesc. Dacă asemenea calităţi există, 
atunci se uşurează şi se armonizează perspectiva istorică, evitând 
incertitudinile cu toate dibuirile lor. în cazul când nu există valori intrinseci 
la cei care moştenesc poziţii politice importante, atunci se cade în ridicol 
sau se prăbuşeşte în catastrofă. O situaţie tragică se naşte şi atunci când 
personalitatea este prea puternică în raport cu rezistenţă materialului 
uman pe care se sprijină şi în cadrul căruia acţionează. 6 personalitate 
conducătoare poate birui efectiv numai prin stilul său propriu. O încercare 
de a adapta un alt stil de luptă, l-ar transpune într-un rol 'minor, dacă nu 
chiar ridicol. Stilul, cum am spus, este axat pe instinctul lui vital şi îi 
reflectă întreaga structură temperamentală. Odată adoptat un stil de luptă 
şi pus în funcţiune, nu numai că nu se poate ieşi din el, întrucât formează 
elementul natural, dar însăşi aderenţele cristalizate s-ar răvăşi profund 
dacă li s-ar schimba direcţia. S-ar putea ca noua direcţie adoptată să fie 
chiar respingătoare faţă de aderenţele făcute până atunci. Ar părea ceva 
imoral această schimbare, căci, după concepţia ibseniană. adevărul moral 







Diverse stiluri de luptă politică 


64 


ar fi acordul omului cu sine însusi. care implică şi voinţa de a nu consimţi 

la nici un compromis . De aceea, pentru a se evita turburări şi dezorientări 

îptr-o acţiune, chiar manevrele de luptă ar trebui făcute după tehnica şi în 
marginea stilului adoptat. Oricât de puternică ar fi o personalitate şi oricâte 
posibilităţi de influenţe ar avea, totuşi, în ceea ce priveşte schimbarea 
stilului său, nu poate scăpa de corsetul opiniei publice sau al masei pe 
care o conduce şi nici chiar al colaboratorilor săi selecţionaţi şi obişnuiţi în 
acţiune cu stilul iniţial. Şi-ar rupe propria sa axă şi bagheta cu care a 
răscolit şi orchestrat instinctele şi sentimentele masei respective sau ale 
acelei categorii de oameni care au aderat pe baza stilului iniţial. 

între personalitatea conducătoare şi masa aderentă există o strânsă 
interdependenţă. O idee sau un sentiment nu poate prinde dacă nu există 
predispoziţii în masa cu care se acţionează. Iniţiativa însă, pentru ca 
această fecundare să se producă, revine exclusiv personalităţii 
conducătoare. Fără îndoială că personalitatea conducătoare, ieşită prin 
selecţionarea luptei din haosul masei, a fost preparată în retortele ei 
tainice. Această pregătire însă nu este de conjunctură. Ea necesită o 
evoluţie mult mai îndelungată şi este în funcţie, în primul rând, de impulsul 
ei iniţial. De aceea, marile personalităţi, cu cât sunt mai puternice,‘cu atât 
apar la cotiturile importante din istorie ale colectivităţilor pe care le 
reprezintă. în acest sens, se poate spune că masa dă naştere la 
personalităţi pe care pe urmă le urmează necondiţionat şi fascinant, 
fiindcă se recunoaşte în ele. Aceasta însă atât timp cât se menţine pe linia 
iniţială în care se reflectă însuşi instinctul ei de existenţă. Numai în 
virtutea acestei aderenţe care merge până la contopire, personalitatea 
conducătoare poate domina şi comanda pe drumurile noi ale istoriei. 
Legătura este, deci, în adâncuri, numai personalităţile slabe sau de 
conjunctură fiind dependente de capriciile masei, adică de manifestările ei 
superficiale prin care le linguşesc şi adulează. Adevăratele personalităţi 
conducătoare acţionează pe baza instinctului fundamental care este şi 
permanent. 

Conducătorii de popoare, marii filantropi, sfinţii, ar părea ca nişte 
giganţi care îşi întind multiplele lor braţe pe o ţară, peste un continent şi în 
lumea întreagă... Aceştia au puterea de a se antrena, de a convinge pe 
semenii lor, prin mijlocul unor cuvinte banale, de a-i duce astfel la luptă, la 
sacrificiu, la moarte. Cezar, Napoleon, Mussolini, toţi marii conducători de 
popoare s-au ridicat deasupra staturii comune şi au atras mulţimi imense 
în plasa voinţei si a idealurilor lor. 

Metoda de fascinare însă n-a fost la fel, fiecare având stilul de luptă 
propriu, pus în concordanţă cu mediul şi momentul istoric în care se 
acţionează. Viaţa publică fiind o scenă a istoriei, personalităţile 
conducătoare ce se perindă prin ea adoptă stilul de comportare după cum 
este situat centrul de greutate al personalităţii. Cele care sunt sensibile la 
adulările masei, adică centrul lor de greutate cade pe spectator, devin şi 
ele inconstante, aşa cum sunt şi capriciile masei. Această dependenţă, de 
altfel, cu cât este mai accentuată, cu atât indică lipsa de personalitate, fapt 
care dă-naştere la forme degenerate de conducători (cabotini, demagogi 
etc.) Personalităţile conducătoare, care au centrul de greutate în interiorul 
conştiinţei lor, sunt mai puternice şi expresia lor este forma superioară a 


65 


Constantin Papanace 


eroismului sau a martiriului. Plasarea centrului de greutate influenţează, 
prin urmare, structura unui stil de luptă. Desigur, raporturile între 
personalitate şi masă sunt în funcţie şi de caracteristicile rasiale atât ale 
personalităţii conducătoare respective, cât şi ale masei conduse. Dacă 
rasa este omogenă şi îşi găseşte exponentul ei firesc, stilul se dezvoltă 
armonios, valorificându-se întreg potenţialul cu care este dotat. Disonanţa 
se resimte atunci când nu există această identitate. Perturbările devin 
inevitabile chiar când personalitatea ar face parte dintr-o rasă cu capacităţi 
înnăscute de conducere, iar masa dintr-o rasă lipsită de asemenea 

capacităţi şi cu înclinaţii de acceptare a unei conduceri eterogene. 

Diferenţa de structură stinghereşte reciproc, dăunând eforturilor comune. 
Fără aderenţă naturală şi comuniune sufletească, personalitatea 

conducătoare nu se vede simţită şi înţeleasă în acţiunile sale, din care 
cauză, de multe ori, va fi nevoie ca aceste acţiuni să ia un caracter silnic. 
Pe de altă parte, masa simţind prin instinct că cel care o conduce nu este 
expresia ei, cu toată înclinarea spre supunere pentru a fi condusă, nu va 
putea aduce întreg entuziasmul şi elanul creator de care ar fi capabilă. Ar 
merge mai mult din necesitate, până când îşi va da propriul ei exponent. 
De aceea, năzuinţa naturală este ca personalităţile mari să se realizeze în 
masa cu aceeaşi structură sufletească şi rasială. Tendinţa spre 

omogenitate caracterizează raporturile dintre personalitatea conducătoare 
şi masa condusă. 

în general, personalitatea conducătoare, în înţelesul adevărat al 
cuvântului, rezultând dintr-o selecţie naturală şi prin aderenţă firească, 
tinde spre crearea unei elite, adică a mediului apropriat, pentru a simţi în 
elementul ei. Acest mediu, spre deosebire de marea masă, se bazează pe 
selecţie, adică pe calităţi cultivate metodic, care duc spre aristocratizare, 
spre elitism. Este tocmai lipsa de personalitate puternică înzestrată cu 
elan de înălţare, care face ca mediul comun să fie agreat şi deci accentul 
cade pe cantitatea vulgară prin însăşi esenţa ei. De aceea, în forma 
dinamică (ofensivă), stilul de luptă este creaţia personalităţilor care redau 
chintesenţa colectivităţii sau a rasei a cărei emanaţie sunt. în această 

! J J 

forma, totul este aliniat, disciplinat şi cristalizat, pe când în forma statică 
(defensivă), unde predomină masa amorfă, totul este dispersat şi nivelat în 
mediocritate. în prima formă, forţa şi curajul, care sunt o expresie a rasei, 
se manifestă individual şi pornesc din interior unde au, ca principal punct 
de sprijin, siguranţa proprie. în forma statică, se manifestă colectiv, 
întrucât nu există centru de greutate interior, totul bazându-se pe exterior, 
prin antrenarea şi excitarea ce o face mulţimea fără răspundere. în 
general, prima concepţie este de esenţă europeană, pe când cea de a 
doua, de esenţă asiatică. La aceasta din urmă se adaugă şi elementele 
dezrădăcinate sau bastardizate care, accidental sau congenital nu au 
condiţii de afirmare individuală. 

Aşadar - cum am spus - personalitatea conducătoare este şi ea o 
emanaţie a rasei căreia îi aparţine. “Rasa - spune Houston Stewart 
Chamberlain în lucrarea Die Grundlagen der Neunzechnten lahrhunderts - 
ridică un om peste el însuşi. Ea permite posibilităţi supranaturale, atât de 
mult arată ea mişmaşul haotic dintre popoare. Acest mişmaş este îndreptat 
împotriva individului şi este de acum omul nobil, deosebit de avut, atât de 










Diverse stiluri de luptă politică 


66 


puternic. Apartenenţa rasială îl ridică pe om din toate părţile. El devine 
întreaga omenire, deasupra geniului, nu pentru că el fusese aruncat în 
natură, pe Pământ, ca un meteorit în flăcări, ci pentru că din mii de 
rădăcini ale unui copac, el s-a format şi creşte puternic, suplu şi direct 
spre cer - nici un individ, ci suma vie, nevămuită a sufletelor egale. ” 

Conturarea unui stil de luptă va fi condiţionată de afirmarea unei 
puternice personalităţi, precum şi de predispoziţiile unei forţe latente care 
zac în masă şi pe care personalitatea le va atrage şi potenţa, 
valorificându-le cristalizate în forme cât mai armonioase şi durabile. Numai 
în această simbioză se pot influenţa evenimentele şi se face istorie, căci 
“nu individul izolat, ci totalitatea face istorie. Nu numai samavolnicia ci, de 
asemenea, influenţa asupra personalităţii este aşezată între bariere. Cât 
de puţin crescut este în afară caracterul naţional al unui asemenea om. 
Caracterul naţional al unui întreg popor, cu caracterul şi greşelile sale. 
Fără un popor francez n-ar fi existat Napoleon. ” 

Personalităţile conducătoare fecundează masele şi fac istorie 
împreună după un anumit stil de viaţă şi luptă care este o expresie a 
fondului lor permanent şi care se repetă în evoluţia lui, colorat doar de 
conjuncturile care sunt şi rămân accidentale. 

7. Polarizarea unui stil de luptă 

în general, polarizarea unui stil de luptă este în funcţie de raportul 
ce există între personalitate şi mediul înconjurător, atât în ceea ce priveşte 
compoziţia rasială, cât şi climatul fizic şi moral, privit în evoluţia lui. 
Intuirea tuturor acestor realităţi cu multiplele lor nuanţe, precum şi 
virtuozitatea de a le combina, formează o operaţiune principală pentru 
polarizarea unui stil de luptă. Numai prin polarizare, adică prin antrenarea 
unei colectivităţi, un stil de luptă capătă o valoare politică şi socială şi se 
reflectă în timp şi spaţiu. 

Gama pe care se eşalonează polarizările stilurilor de luptă . în 
genere, este cuprinsă între concepţia apolinică - de pură esenţă ariană 
caracterizata prin idealisme, vitejie, credinţă, loialitate, cultul personalităţii. 

asa cum îl simbolizează Arhanghelul Mihail, si concepţia dionisiacă, mai 

mult de provenienţă microasiatică, carnală, senzuală si materialistă, de 

esenţă satanică . 

Necesitatea polarizării unui stil de luptă izvorăşte dintr-o lege 
naturală care este necesitatea de ordine. Natura are oroare de vid, dar şi 
de dezordine. Omul simte organic nevoia de a se orândui pe axă în sensul 
vocaţiei sale adânci şi al temperamentului său. Numai aceasta îi asigură 
împlinirea lui, căci altfel, rămas neîncadrat, sufletul rămâne negativ şi 
steril. “în orice stadiu de dezvoltare, temperamentul constituie un lucru 
foarte real, este linia de cea mai mică rezistenţă pentru individ." Pentru 
aceea, lorga învaţă că “oricine trebuie să urmeze cărarea care corespunde 
mai bine necesităţii temperamentului, gusturilor şi dorinţelor propriului său 
suflet.” 

Polarizarea unui stil de luptă se face mai uşor în colectivităţi 
omogene ca rasă şi evoluţie istorică. în special compoziţia rasială a unei 
colectivităţi este esenţială pentru realizarea aderenţelor. Dar în acest caz 
persistă dificultatea rezultată din însăşi natura umană. 


67 


Constantin Papanace 


Am văzut că un om înfruntă cele două tendinţe divergente 
(centripetă şi centrifugă) aşa cum rezultă din viaţa vegetativă sau cea 
morală cu părţile bune şi rele. în raportul dintre aceste două planuri se pot 
înşirui poziţii diferite şi cu nuanţe specifice. Omul are deci mai multe 
coarde în interiorul său şi prevalarea uneia dintre ele poate fi determinată 
de neprevăzutul conjuncturilor de viaţă, adică de imponderabil. Pe aceste 
diferite clape ale sufletului omenesc ştiu să apese cu virtuozitate marile 
personalităţi conducătoare pentru a scoate armonia dorită, care 
caracterizează orice stil. 

Tot ce nu se încadrează în noua arhitectură rămâne pe dinafară, 
nevalorificat, fără aderenţe şi negativ. Desigur, în această categorie intră 
personalităţile cu voinţă mai slabă de afirmare sau mai puţină dibăcie, care 
încearcă şi ele să polarizeze pentru un stil conceput după o viziune 
proprie. 

Evident, posibilităţile de polarizare devin şi mai anevoioase atunci 
când la aceste neajunsuri inerente (congenitale) naturii umane, se adaugă 
şi altele provenite din cauza mixturilor sau a evoluţiilor deosebite în 
elementele componente ale unei colectivităţi. Axarea unui stil - în afară, 

bineînţeles de acela care prin natura lui este lipsă de stil, adică haosul - 

este cu atât mai grea cu cât se păstrează tendinţa unei continue 

ascensiuni pe plan moral. Acest fapt produce dificultăţile şi frământările 

sterile în care se zbat de obicei popoarele prea amestecate. Chiar 
personalităţile mari conducătoare, care să aibă năzuinţe pentru înălţări pe 
linia absolutului, se ivesc mai rar tocmai din cauza tendinţelor 
contradictorii care se autoanihilează la înseşi rădăcinile instinctului de 
unde porneşte energia şi seva de viaţă. Dar şi în aceste împrejurări tot 
aderenţa organică rămâne elementul principal al polarizării unui stil de 
luptă, numai că această aderenţă va trebui să fie mai multilaterală. 

Interpenetrarea rasială face ca într-o masă amestecată să existe 
totuşi un factor comun al elementelor componente ale acelei mase. Ceva 
care este profund în om, fie pe plan material, fie pe cel spiritual. Acest 
factor comun va forma pivotul polarizator. Aşa se explică, poate, de ce 
sunt tocmai rasele amestecate care au dat religiile cele mai mistice sau 
concepţiile materialiste cele mai grosolane. Numai în aceste extremităţi se 
putea găsi factorul comun de care am amintit. Pe această axă se vor 
cristaliza şi aderenţele laterale cu toate nuanţele lor. în acest caz însă, va 
fi necesar ca şi valenţele sufleteşti ale personalităţii conducătoare să fie 
multilaterale pentru a putea face polarizarea pe o sferă cât mai întinsă. 
Voinţa sa va trebui să fie cât mai încordată pentru a putea asigura 
contopirea unităţii de spirit. în felul acesta, conducători şi conduşi se 
influenţează reciproc, iar spiritul comunităţii este la fel ca şi spiritul celui 
care conduce. De aceea şi mijloacele utilizate pentru polarizare vor diferi 
după structura stilului respectiv. Astfel, la cele care înclină mai mult spre 
latura morală vor predomina cântecul, apelul camarazilor căzuţi în luptă, 
ţinuta de onoare a ostaşilor etc. Dimpotrivă, la cele care înclină spre latura 
materială, se vor etala interesele şi avantajele, întinzându-se plasa 
promisiunilor pentru captare. Felul de educaţie este inspirat de 
personalitatea conducătoare care polarizează şi din el se poate vedea mai 
bine suflul care animă aderenţele acelora spre care se îndreaptă. 














Diverse stiluri de luptă politică 


68 


Din această educare va rezulta mai târziu şi spiritul de corp care 
devine o a doua natură, întrucât pe lângă aderenţa interioară se adaugă şi 
constrângerea mediului inclus care s-a format. 

în cadrul colectivităţilor amestecate din punct de vedere rasial, stilul 
de luptă, cu toate că va avea un pivot principal care se va baza pe unul 
dintre aceste elemente componente ce va forma axa lui principala, totuşi 
va încerca si tendinţe combinatorii pentru înlesnirea polarizării. De multe 
ori dacă combinaţiile sunt echilibrate şi fericit dozate, se nasc valon noi 
care constituie originalitatea noului stil de luptă, aşa cum în chimie, din 
combinarea elementelor simple rezultă corpuri diferite şi cu proprietăţi cu 
totul noi. Asa, poate, se explică de ce nici un stil de luptă nu se bazeaza 
numai pe o singură valenţă sufletească, chiar dacă ea ar fi cea mai 
caracteristică, toate valenţele sufleteşti comune suprapunându-se in multe 

părţi cu cea esenţială. . , . 

Este evident că fiecare stil de bază este strâns legat de creatorul lui 
care l-a polarizat iniţial si i-a imprimat caracteristicile, dându-i direcţia. 
Imboldurile care au'stat la bază pot avea diferite explicaţii (rasiale, 
istorice, endocrinologice etc.) Dar, odată stilul creat, el îşi are o logica 
proprie si se mişcă obiectiv în raport cu ţelurile fixate. Deşi anumite 
trăsături sunt dominante totuşi, în virtutea legii de asimilare, ele nu raman 
exclusive, întrucât se pot adăuga şi alte structuri ca accesorii Aşa se 
explică de ce se pot polariza şi persoane diferite ca esenţa. Stilul de lupta 
al unei colectivităţi omogene este mai greu să fie denaturat, fiindcă axa lui 
este C6rtă. 

în colectivităţile amestecate, denaturarea este mai uşoară, fiindcă se 
poate sublinia mai mult o altă latură pentru a o transforma din adiacentă in 
principală. Această operaţie de transpunere nu este grea, mai ales daca 

se face pe îndelete. , _ . „„ 

în viata de toate zilele se observă, în general, ca persoanele cu 
putere de atracţie sau aşa-zise “simpatice”, sunt acelea care au antene 
sufleteşti multilaterale, care se pot pune în contact cu diferite stiluri şi 
concepţii de viată, mai ales într-o colectivitate amestecata sub raport 
rasial. Dacă aceste persoane ar fi dotate şi cu un puternic debit de elan 
vital si ar avea un centru de greutate bine fixat pe un fond sufletesc 
dominant, ar avea mari posibilităţi de polarizare şi, deci, s-ar putea crea un 
centru irezistibil de forţă. Dimpotrivă, omul care nu are asemenea calităţi şi 
rupe orice contact cu mediul, în loc de “simpatic” devine “respingător şi nu 
poate polariza. Acest fapt este determinat fie de eterogenitatea lui, fie de 
predominarea unei calităţi de sete de stăpânire care trezeşte tendinţe de 
apărare instinctive. Sfera unui stil de luptă se poate extinde pana aco o 
până unde ajung şi aderenţele sale auxiliare (secundare). Caracterul este 
dat de calitatea principală care, cum am spus, formează pivotul ce susţine 
calităţile secundare aşa cum trunchiul unui arbore susţine multiplele 

ramuri cărora le transmite seva de viaţă. . 

Ar fi greu de conceput o tactică unilaterală. Un stil ofensiv poate 
avea si momente defensive, după cum un stil defensiv are şi momente 
ofensive. Asemenea momente însă nu schimbă esenţa caracterului lor de 
bază, care îşi menţine direcţia. Ofensiva permanentă şi în orice situaţie ar 


69 


Constantin Papanace 


fi adevărată nebunie, după cum defensiva permanentă nu poate fi decât 
abulie. 

Stilurile de luptă care au mai mari posibilităţi de acţiune, sunt cele 
combinate mai ales din punct de vedere rasial. Durabilitatea lor însă 
rezultă mai mult din calitate , adică din elementul moral pe care-l 
înglobează. 

Stilul care nu conţine elemente morale, adică este amoral, poate 
face cele mai multe combinaţii, dar are o constituţie fragilă, fiindcă trăieşţe 
din expedientele unui echilibru conjunctural prin natura lui mereu 
schimbător. 

Stilurile de luptă prea unilaterale sunt fie prea ofensive şi se 
prăbuşesc eroic, fie prea defensive şi stagnează, depăşite de evenimente. 

Puritatea absolută a unui stil ar fi greu să existe în viaţa de toate 
zilele şi, dacă ar exista, ar duce la completa eliminare din viaţă sau la 
destrămarea sistemului însuşi, prea unilateral. Ar fi prea excentric în 
complexul vieţii şi, desigur, nici nu s-ar putea să ia fiinţă, iar dacă totuşi ar 
lua, nu s-ar putea răspândi. Anumite ordine călugăreşti (Trapişti etc.) 
amintesc asemenea excentricităţi. Viaţa reală însă este complexă şi se 
desfăşoară în compromis. Altfel, omul ar deveni asocial. “Nici un suflet 
nu-şi are mediul exact cu aceleaşi amprente, aşa cum un alt suflet'este 
singur (izolat)." Cel care nu ar accepta nici un compromis şi ar avea 
afirmarea integrală a adevărului aşa cum îl concepe el, ar ajunge în 
postura eroului ibsenian Brand care cere “tot sau nimic”. Şi cum totul nu 
este posibil, se alege cu nimic. 

Un stil - cum am spus - predomină şi atrage, în general, prin însăşi 
aderenţa naturilor similare ca structură sufletească cu personalitatea 
creatoare care-l polarizează. Dar, pentru a se fixa în cadrul vieţii, instinctiv 
atrage şi naturi adiacente sau complementare care sunt legate prin 
aderenţe parţiale. în felul acesta se asigură echilibrul, evitându-se 
excentricitatea. Grecii homerici, al căror stil de luptă se mişcă pe linia 
eroică pentru a învinge la Troia, au avut nevoie, pe lângă vitejia lui Achile 
şi de isteţimea lui Odiseu. Tactica a fost combinată, dar tot suflul eroic 
rămâne nota dominantă, chiar dacă acţiunea îmbracă şi haina şireteniei, 
care ar părea nefirească, în discordanţă cu stilul predominant. 

Desigur, în multiplele posibilităţi de polarizare, aceste combinaţii pot 
lua formele cele mai variate care se pot imagina, între cei doi poli opuşi ai 
vieţii care sunt binele şi răul. Structural însă, stilurile se combină după 
aderenţele pe liniile mari ale binele sau ale răului. Când un stil de luptă nu 
se fixează structural pe concepţia amorală, adică dincolo de bine şi de rău, 
şi totuşi se extinde în alegerea mijloacelor de acţiune din ambele aceste 
domenii, de exemplu moral în concepţie şi amoral în alegerea mijloacelor, 
opuse fiind, atunci se naşte forma hibridă care, ca orice hibriditate, nu este 
naturală. 

împărţirea în categorii a stilurilor de luptă, după polarizările lor, nu 
s-ar putea face printr-o demarcaţie precisă şi în mod absolut. Sferele lor 
s-ar putea suprapune mai mult sau mai puţin parţial. însă pivotul de 
mişcare, adică înclinaţia de a rezolva problemele de luptă într-un mod 
specific, va rămâne caracteristică pentru fiecare. Este evident - cum am 
mai spus - că într-o colectivitate amestecată, un stil nu poate fi propriu 











• Diverse stiluri de luptă politică 


70 


tuturor Aici polarizarea se desăvârşeşte atât prin spiritul de imitaţie care 
caracterizează în general mulţimile, moda, snobismul, cat şi prin existenţa 
anumitor complexe de inferioritate. Acestea însă rămân accesorii in 
procesul de polarizare. Durabilitatea unui stil de luptă se asigura mai bine 
atunci când există în componentele sale una şi aceeaşi esenţa rasiala cu 
aceeaşi a personalităţii care fecundează noua formă de gândire, simţire şi 
acţiune în jurul căreia se face polarizarea. In general, insa, stilurile de 
luptă care afirmă măreţie, forţă, nobleţe, eroism etc. se impun mai uşor şi 
la aceia care nu au dezvoltate asemenea sentimente înalte, dar care, in 
profunda lor intimitate, sub imboldul sâmburelui moral care există in orice 
om ar dori să le aibă. Polarizarea s-ar putea completa în asemenea cazuri 
prin stimularea unor atitudini râvnite, care, oricum, înseamnă o diminuare 
a rezistentei elementelor contrarii. 

O altă formă de polarizare accesorie se face prin punerea la baza de 
premise similare, ceea ce ar da naştere la o sugerare de stil directă sau 
prin contrast. Mesianismul iudaic respirat de poporul englez prin 
răspândirea Bibliei a sugerat şi chiar fecundat pe cel britanic. Cu toate ca 
acesta din urmă are la bază un fond rasial esenţial deosebit, totuşi 
animator rămâne acelaşi. Acesta a determinat, prin legea contrastului, 
mesianismul german care şi-a găsit expresia politică cea mai violenta in 

naZ ' S Contaminarea şi imitaţia au loc nu numai la mase, dar şi la 
personalităţile cele mai puternice. Este cunoscut că Alexandru cel Mare i 
imita pe Achile, după cum, la rândul său Cezar il imita pe Alexandru cel 
Mare, Scipione pe Cirus etc. Căpitanul ad eseo ri îl lua ca model pe Ştefa n 
cel Mare Desigur, alegerea unui model presupune o afinitate sufleteasca, 
în orice caz o năzuinţă, şi atunci când temperamentele erau similare 
rezultatele erau si ele apreciabil înrudite ca esenţă. Pe acelaşi fond iniţia 
se dezvoltau noi’ forme determinate şi nuanţate de evoluţia istorica ce a 

avut loc între ele. . . ... 

Polarizarea unui stil de luptă se face mai uşor la popoarele primitive 

sau mai tinere, cu instincte puternice şi spirit gregar, decât la cele 
evoluate si rafinate, mai individualiste şi chiar mai sceptice, unde excesul 
de raţionalism destramă tendinţele instinctuale şi împiedică unitatea de 
acţiune. Asa sunt triburile sau clanurile care îşi au şeful lor natural - 
adevărata lor expresie - şi o viaţă gregară solid închegată. Forma 
superioară a unui stil de luptă, însă, rezultă atunci când se înving 
tendinţele centrifugale individualiste şi se temperează raţionalismul 
excesiv si paralizant de acţiune. 

Asa se explică de ce - cum spune Clausewitz - geniile militare le-au 
dat popoarele culte. La aceste popoare, când raţiunea se împerechează 
echilibrat cu instinctul sănătos al vieţii, polarizarea se face pe un plan 
superior. Ordinea şi disciplina consimţite înlocuiesc pe toate planuri e 
nihilismul determinat tocmai de excesul raţionalismului care a ofilit 

instinctele de viaţă. . . . • 

în orice acţiune de polarizare, determinarea centrului de greutate şi 
asigurarea superiorităţii în acel centru sunt de primă importanţa. Acţiunea 
caracterului este decisivă în formarea stilului de luptă, căci el trezeş e 


71 


Constantin Papanace 


toate forţele latente cu care are aderenţe, fiind prototipul necesar care 
dinamizează aderenţele sufleteşti de aceeaşi esenţă. 

Tendinţa de polarizare a unui stil mai porneşte şi din oroarea pe 
care o are omul de a sta în necunoscut. Instinctiv, el simte nevoia din 
primul moment de a-l cunoaşte pe cel pe care îl are în faţă. Expresiile “om 
simpatic sau antipatic” arată afinitatea de structură sau discordanţă intuite 
de la prima vedere. De această intuire, care este însăşi antena cea mai 
avansată a instinctului său de conservare, se înlănţuie în mod tainic toate 
asociaţiile de idei în subconştient. Cineva pare simpatic, fiindcă stă pe 
acelaşi teren şi are aceleaşi sentimente cu cel care îl apreciază şi armele 
lui de luptă nu par ca atare învăluite în mister pentru a teroriza cu surpriza 
sau poate este considerat inofensiv şi, deci, nu prezintă nici un fel de 
primejdie. Aşa se explică, poate, de ce nordicii, care au mai accentuate 
tendinţele de dominare şi se păstrează distanţi, sunt consideraţi în general 
ca antipatici, în vreme ce osticii (alpini), care nu manifestă asemenea 
tendinţe, par mai “simpatici”. Aceasta indică fie afinitate de stil, fie 
complacerea de a nu întâmpina rezistenţă în afirmarea propriului tău stil, 
adică în manifestarea instinctului propriu de dominare. Similitudinile plac, 
fiindcă oferă mediul prielnic, pe când diferenţierile se exclud tocmai pentru 
că nu creează acest mediu. Acest fapt determină cristalizarea stilului, 
fiindcă întrepătrunderile psihologice înseamnă, în ultimă analiză, un 
început de conturare a stilului în vederea aderenţei dintre cel care observă 
şi cel care este observat. 

Evident, şi în procesul de polarizare a unui stil, pendularea sufletului 
omenesc între marii poli ai existenţei umane produce inerente perturbări. 
Prin natura lui, omul este neliniştit (faustian). Fluxul şi refluxul influenţează 
şi modelează, dacă nu în esenţa lui, cel puţin în nuanţele sale, un sţil de 
luptă, atât în momentul când se polarizează, cât şi mai târziu în evoluţia 
lui. Se poate chiar ca acelaşi om, cu evoluarea vârstei şi, mai ales, în 
năzuinţa de a se desăvârşi prin noutate şi prospeţime, să nu aibă acelaşi 
stil de luptă în toate momentele vieţii lui. Cu cât destinul unui om este mai 
şters, adică cu cât acel om este mai lipsit de personalitate, cu atât este 
mai predispus la schimbări totale de stil. Se regrupează atunci alte 
polarizări. Şi aceste pendulări se fac pe jaloanele de totdeauna: 
universalism - particularism, inform - definit, libertin - disciplinat, cantitate 
- calitate etc. 

De aceea, în legătură cu durata de timp, orice polarizare de stil tinde 
să se structureze pe cele două realităţi, şi anume: a personalităţii care 
formează coloana vertebrală şi dă arhitectura propriului stil, şi a masei 
(colectivităţii) care va trebui să umple cu conţinut această formă conturată. 
Cu cât trăsăturile arhitectonice sunt mai grandioase, cu atât şi 
durabilitatea în timp este mai necesară pentru desăvârşirea lui. Condiţia 
durabilităţii în timp n-ar putea-o îndeplini, sub raport fizic, nici 
personalitatea cea mai puternică şi însuşi Mântuitorul, fiul lui Dumnezeu. 

De aceea, crearea instituţiei pentru menţinerea în timp a unei 
polarizări în jurul unei concepţii de stil este absolut necesară. 

Stilul de concepţie şi respiraţie mare se recunoaşte tocmai prin 
reflectarea şi organizarea lui în toate domeniile vieţii, începând cu cele mai 
transcendente şi coborând până la cele mai practice şi amănunţite, 













Diverse stiluri de luptă politică 


72 


creîndu-se astfel un întreg univers. Brahmanismul, iudaismul, catolicismul 
etc. îşi au acest univers cristalizat în jurul concepţiei lor fundamentale care 
formează centrul de greutate şi, în felul acesta, pot înfrunta veacurile. 

Ar fi o explicaţie insuficientă dacă cercetarea unui stil de luptă s-ar 
^mărgini, numai la consideraţii şi explicaţii somatice, rasiale sau 
psihologice. Varietatea sentimentelor este determinată de atâtea cauze şi 
cu influenţe atât de divergente mai ales în societăţile evoluate, încât cu 
greu s-ar putea aprecia imediat influenţa lor asupra procesului de 
polarizare a unui stil. Explicaţia mai completă şi obiectivă s-ar găsi atunci 
când.s-ar vedea un stil de luptă cum se proiectează în timp şi cum rezistă 
şi se perpetuează în luptă de-a lungul veacurilor. Şi acest rezultat se 
poate vedea numai după cum polarizarea se efectuează şi cristalizează în 
structura instituţiilor emanate din spiritul şi concepţia unui stil de luptă. 
S-ar putea spune că instituţiile poartă amprenta marilor personalităţi şi 
formează o sinteză între ele şi mase.- Ele sunt ferite de contingenţele 
trecătoare, legate de existenţa fizică a unui om. De aceea, ele au o 
flexibilitate mai mare în timp, iar procesul de adaptare şi etapele de 
creştere sunt mai lente,, dar şi mai sigure, căci ele pot ţine cu adevărat 
pasul- cu vremurile. “Aceeaşi scară temporală - scrie Carrel - nu poate 
servi pentru a măsura durata individului cu aceea a naţiunii: problemele 
sociale nu pot fi considerate în acelaşi mod cu cele individuale, pentru că 
evoluează mult prea încet. Observaţiile noastre şi experienţele personale 
sunt totdeauna foarte scurte şi pentru aceasta au puţină semnificaţie. Este 
rar când un secol ajunge pentru ca o schimbare în condiţiile morale şi 
materiale umane să dea noi caracteristici unei naţiuni. Numai Biserica din 
Roma a înţeles că mersul umanităţii este destul de încet şi că trecerea 
unei generaţii nu este în vârsta publică decât un eveniment neînsemnat.” 

Instituţiile vehiculează în timp esenţa unui stil şi îi asigură 
viabilitatea şi îi păstrează direcţia iniţială cu toate zig-zagurile inerente 
circumstanţelor, de adaptare temporală. Niciodată nu se vor putea descifra 
.sensul adevărat şi cauzele reale ale atâtor evenimente, dacă nu se va 
desprinde firul călăuzitor al stilului de luptă care animă diversele instituţii 
care, de veacuri, îşi continuă neîntrerupt activitatea lor adesea 
misterioasă. Curiile şi congregaţiile Vaticanului, rabinatul şi sinedriile 
iudaice, lojile masonice sau Intelligence Service-ul etc., au cuvânt 
hotărâtor în desfăşurarea evenimentelor, cu toate că acţiunea lor nu este 
spectaculară şi rămâne invizibilă. De cele mai multe ori acţionează 
persoane cărora nici nu li se bănuieşte măcar existenţa, astfel că dispariţia 
lor nu tulbură funcţiunea, fiind substituite de elemente pregătite în timp. 
Stilul de luptă rămâne polarizat şi lupta lui de afirmare continuă 
nestingherită, nefiind în funcţie de persoane. 

, Personalităţile mari conducătoare pot deschide drumuri, dar ar 
rămâne efemere dacă nu şi-ar turna spiritualitatea şi stilul lor de luptă în 
inşţi-ţuţii. Cu cât un stil de luptă, în tendinţa lui de polarizare, afirmă cultul 
personalităţii, cu atât se realizează mai puţin în instituţii dacă însăşi 
personalitatea iniţială, polarizatoare nu încearcă dintru început convertirea 
curentului în instituţii. Aceasta survine tocmai pentru că se pune accentul 
pe persoană şi nu pe masă, pe calitate (elită).şi nu pe cantitate. 


73 


Constantin Papanace 


Asemenea stiluri au ca prototip eroul sau persoana dominatoare 
care, fiind dotată în mod excepţional, poate îndeplini, chiar empiric sau 
printr-o organizaţie ad hoc, toate funcţiunile, dând un avânt irezistibil prin 
faptul că este sustras de la formalismul amortizator. Cele care au şi cultul 
maselor se bazează în primul rând pe organizarea acestor mase. Acţiunea 
temperată, inteligentă şi deci mai puţin dinamică, formează trăsătura 
caracteristică de unde rezultă înclinaţia de a se realiza mai mult în instituţii 
care, prin însăşi structura lor, sunt mai depersonalizate. Prima polarizare 
se sprijină mai mult pe erou (avânt, dinamism şi spirit ofensiv). Cea de a 
doua, mai mult pe grup constituit şi în special pe gerontocraţie (prudenţă, 
calcul, spirit defensiv). Poate din cauza aceasta, stilurile de luptă 
polarizate mai mult pe elementul eroic al personalităţilor au avut mai 
totdeauna succese sporadice şi lipsite de continuitate. Celelalte, prin 
elasticitatea instituţiilor, îşi pot asigura o durabilitate mai mare. Edificator 
în această privinţă este stilul de luptă al iudaismului care, prin instituţiile 
sinedriului bătrânilor rabini, a ştiut, chiar în momentele mai grele, să 
scoată avantaje din orice situaţie. 

Acest stil a fost adoptat şi de alte organizaţii ca masoneria, 
catolicismul etc., care vor să-şi întindă acţiunea pe o sferă mult mai mare 
în timp şi spaţiu. însăşi instituţia monarhiei - prin componenta rasială 
unitară realizată prin endogamia unor familii limitate - realizează 
polarizarea unui stil de luptă prin sistemul ereditar. Acest sistem, care nu 
are întotdeauna avantajul unor personalităţi puternice în succesiune, 
devine totuşi o instituţie cu mari posibilităţi de acţiune, întrucât dobândeşte 
o deosebită flexibilitate de adaptare, fără ca prin aceasta să se piardă 
continuitatea în eforturi pentru ţelurile mari. Vechii romani, înzestraţi cu un 
genial simţ politic, au ştiut să echilibreze aceste două tendinţe, scoţând 
elementul pozitiv din ele. Astfel, ofereau marilor personalităţi posibilitatea 
şi platforma să îşi afirme nestingherit, mai ales în împrejurări grele pentru 
patrie, dinamismul şi întreg elanul lor ofensiv (eroic) şi, în acelaşi timp, 
întăreau instituţia Senatului care, după trecerea momentelor grele, prelua 
din nou întreaga conducere, asigurând astfel continuitatea în urmărirea 
marilor ţeluri fixate şi eşalonate în timp. Acest sistem a fost adoptat şi de 
imperiul britanic, fapt care verifică încă o dată marea importanţă a 
instituţiei. 

Prin mijlocul instituţiilor, polarizarea stilului se poate face mai 
complet, înglobând atât elemente ofensive, cât şi defensive, asigurându-i 
astfel mai bine lupta pe etape, fără să altereze linia stilului care, peste 
toate adaptările de conjunctură, îşi va păstra partea directă iniţială. 

8. Finalitatea unui stil de luptă 

în ultimă analiză, finalitatea unui stil de luptă rezultă din 
confruntarea cu moartea. Fiecare stil reflectă filozofia care îi stă la bază. 
Concepţia despre lume ajunge la întrebarea esenţială atunci când trebuie 
să-şi fixeze atitudinea în faţa morţii. Numai această atitudine diferenţiază 
fundamental. Ea formează creasta între cele două versante pe care se 
eşalonează ţelurile diferitelor stiluri de luptă, şi anume: a vieţii de dincoace 
(terestre) şi a celei de dincolo (transcedentale). Atitudinea în faţa morţii 
precizează şi raportul pe care un individ sau o colectivitate îl are cu 








Diverse stiluri de luptă politică 


74 


Dumnezeu. Acest raport dă trăsătura esenţială mai bine decât orice sistem 
moral sau moravuri care, prin însăşi structura lor, sunt mai relative. 

Omul înclinat să creadă, adică credinciosul cu structură religioasă şi 
cel fără asemenea înclinaţii, congenital sceptic, adică necredinciosul, se 
vor situa mereu, mai ales în marile probleme, pe poziţii contrarii şi 
ireductibile, oricâte forme de circumstanţă ar lua ele. Aceste trăsături vor 
forma firul roşu al unui stil de luptă pe care se vor ţese toate celelalte 
nuanţe, dat fiind că ele sunt organice (congenitale). De aceea, după marile 
cataclisme ale războaielor, când oamenii îşi pun brutal şi la fiecare pas 
problema confruntării cu moartea şi reacţionează după structura lor intimă, 
se conturează atunci, ca un ecou al sentimentelor dezlănţuite, noi 
concepţii de viaţă şi noi stiluri de luptă. Armistiţiul sufletesc, existent în 
perioada premergătoare acelui cataclism, este răvăşit şi tendinţele se 
învolburează de obicei spre extremele care marchează mai bine atitudinea 
rezultată în urma confruntării cu moartea. Idealismele cele mai pure şi 
umane, setoase de dreptate şi lumină, contrastează profund cu tendinţele 
materiale, manifestate feroce, cu dezinvoltură şi cinism. Toate 
contradicţiile care, în cursul vieţii liniştite apar inerente, dar minore şi de 
slabă tensiune, se adâncesc acum şi iau un caracter dramatic. Lupta se 
angajează inevitabil între aceste tendinţe contradictorii până când, prin 
selecţionare, se polarizează noul stil care va predomina în noua ordine. 
Apariţia personalităţilor conducătoare, care să dea direcţia precisă 
tendinţelor care frământă societatea în acele momente şi să le ierarhizeze 
este, desigur, foarte importantă. Originea noii cristalizări, dacă se caută 
mai adânc, se găseşte în confruntarea sau reconfruntarea colectivă cu 

moartea. .... . . ■ 

în virtutea aceleiaşi legi de polarizare, instituţiile existente şi cu 

tradiţie, care reprezintă aceste tendinţe etern omeneşti, se vor adapta de 
circumstanţă (exterior) pentru a uşura aderenţa interioară şi a se putea 
menţine ancorate în realitate. Aşadar, fiecare epocă ce urmează după o 
masivă confruntare cu moartea, va avea un stil al său sau, mai bine zis, o 
nouă nuanţare a stilurilor fundamentale care, de milenii, străbat istoria 
omenirii şi care au reuşit să se impună mai mult în sensibilitatea răscolită. 

Evident, în confruntarea cu moartea fiecare popor sau rasă îşi are o 
atitudine specifică ce, în decursul veacurilor nu variază în mod substanţial, 
iar caracterul se păstrează constant. Chiar când acea rasă sau naţiune ar 
fi bastardizată sau dezrădăcinată, ea îşi are un caracter, indiferent de 
statornicia sau valoarea sa etică. Acest caracter nu s-ar putea^ schimba 
dacă nu există ceva fundamente, chiar secundare, care să sprijine 
mişcarea urmărită, căci educaţia singură rămâne neputincioasă. Din 
aceasta ar rezulta că fiecare popor este predesti nat, în sensul că are Q 
misiune dată de Dumnezeu şi pe axa acestei misiuni pe care o poartă în 
însuşi elanul său iniţial de viaţă va tinde să-şi cristalizeze stilul său propriu 
de viaţă şi de luptă. însusi neprevăzutul, imponderabilul sau norocul, atât 
de neînţeles, par să fie'caracterele pe care Providenţa te face pentru 
desăvârşirea stilului necesar în împlinirea misiunii date. 

- “Soarta - spune Gracian - atât de celebră şi- atât de puţin 
cunoscută, nu este altceva decât acea bunică a accidentelor şi acea 
nepoată a Providenţei suverane care concurează cu toate cauzele, fie 


75 


Constantin Papanace 


miscându-le, fie permiţându-le ca ele să se mişte. Este această Regină 
atât de absolută, de nepătrunsă, de inexorabilă, care râde unora, întoarce 
spatele altora. Câteodată mamă, câteodată vitregă, nu atât ca un efect al 
pasiunii, ci ca un secret incomprehensibil al judecăţilor lui Dumnezeu." 

însusi Machiavelli recunoaşte imponderabilul : “Cum însă liberul 
nostru arbitru nu este încă pierdut, mi se pare că s-ar putea spune că 
Soarta este stăpâna jumătăţii din acţiunile noastre şi că ne lasă cealaltă 
jumătate să o guvernăm. ” 

în faţa acestui imponderabil pe care raţiunea nu-l poate explica, fiind 
în antinomie cu premisele ei, ca şi în faţa morţii, fiecare ia atitudine după 
cum destinul său l-a plasat pe versantul vieţii de dincoace sau pe cel de 
dincolo. Raportul în care omul se pune faţă de destin este esenţial şi în 
judecarea unui stil de luptă. Atitudinea raţională sau iraţională derivă şi din 
acest raport cu destinul. De aici vine şi împăcarea sau răzvrătirea faţă de 
orânduirea firească a vieţii, care nu înseamnă fatalism. Dar stilul de luptă 
s-ar putea diferenţia şi din modul cum încearcă pătrunderea şi explicarea 
imponderabilului, adică se face pe calea raţională sau pe calea simţirii 
miraculosului. Privită problema în raport cu destinul popoarelor sau al 
raselor, care înseamnă însăşi misiunea pe care aceste popoare o au pe 
pământ, nu interesează atât calitatea unui stil de luptă, ci interesează 
dezvoltarea lui firească şi maximă pe liniile sale fundamentale. împlinirea 
înseamnă, în alţi termeni, valorificarea talantului, căci fiecare rasă, 
indiferent de calitate, este într-un sens predestinată şi îşi are finalităţile ei 
mari, iar scânteia conştiinţei pusă de Dumnezeu, însăşi misiunea ei. Chiar 
cele negativ-satanice îşi au rostul, pentru ca din contrastul cu ele să 
rezulte mai strălucitor ideea de bine. 

De asemenea, judecarea unui stil de luptă trebuie făcută şi în raport 
cu finalitatea sa, adică în raport cu obiectivele propuse pentru a fi atinse. 
“Sfârşitul încoronează fapta (opera)", spune Clausewitz. Aceste obiective 
însă pot fi mai aproape sau mai departe, unele atinse material, altele 
numai moral. Rezultatul luptei se vâ putea aprecia cu adevărat numai dacă 
se va ţine seama de totalitatea elementelor care compun un stil de luptă. 
Dozarea finalităţii unui stil în raport cu mijloacele întrebuinţate pentru 
realizarea acelei finalităţi (idealul său) dă încă un important criteriu pentru 
justa sa apreciere. 

în general, dacă finalitatea a două stiluri de luptă este de aceeaşi 
esenţă, există şi tendinţa ca mijloacele pentru realizare să se niveleze, 
identi’ficându-se. Astfel,’ de pildă: tendinţa unei dominaţii universale. 
Indiferent de baza morală iniţială de la care s-ar porni, scopul fiind o 
stăpânire materială , aceasta presupune înlăturarea tuturor rezistenţelor 
inerente care, neputându-se realiza numai pe calea pozitivă a binelui, se 
va recurge la mijloacele negative ale forţei materiale. Acestea sunt mult 
mai uşoare, atât prin varietatea lor, cât şi prin utilizarea sentimentelor 
superficiale pe care se bazează. Chiar când asemenea metode ar fi 
repudiate de la început, circumstanţele vor impune, fiind intim legate de 
scopul propus, astfel că alunecarea este inevitabilă dacă se continuă 
lupta. Odată angajat în luptă cu acest arsenal, nu se poate ieşi decât prin 
renunţarea la însuşi scopul propus. 













Diverse stiluri de luptă politică 


76 


După cum finalitatea identică a unor stiluri de luptă atrage în mod 
firesc, ca o consecinţă, nivelarea până la identitate a mijloacelor de luptă, 
tot aşa şi identitatea mijloacelor a două stiluri de luptă deosebite iniţial le 
poate transpune pe acelaşi plan. Astfel, de pildă, în cazul jertfirii pentru un 
ideal: mai mult decât însuşi idealul pentru care se face jertfa, valorează 
faptul jertfirii în sine. Acesta este esenţialul. Fiindcă, dacă idealurile sunt 
relative sub aspectul lor moral care le conturează şi nuanţează, ele tind să 
se ridice pe acelaşi plan superior, din moment ce mijloacele lor folosite' 
pentru realizare sunt de esenţă superioară. în mod firesc ele se 
proiectează sub imboldurile unui suflet doritor de desăvârşire, spre sferele 
înalte şi senine ale binelui. Căci este cunoscut că nimeni nu s-ar dărui 
pentru un lucru pe care l-ar considera rău. Şi tocmai această dăruire este 
ceea ce sfinţeşte mai mult obiectivul sau ţelul final propus. Ea poate fi mai 
caracteristică decât multe alte considerente morale accesorii (nu cele 
principiale care am văzut că sunt identice), afirmate şi proiectate ca 
obiectiv. “Există atâtea morale - scrie O. Spengler în Le Declin de 
/’Occident - câte culturi. Fiecare cultură are pentru aceasta o măsură 
proprie a cărei valabilitate începe şi sfârşeşte cu ea. Nu există morală 
umană universafă." Şi, totuşi, cum am văzut mai înainte, există valori 
morale care au fost acceptate pe întreg spaţiul şi în toate timpurile, adică 
de la culturile cele mai primitive, până la cele mâi rafinate. în această 
categorie ar putea intra şi ideea jertfei în sine, care are o valoare absolută 
decât însuşi idealul (ţelul final) pentru care se face şi care s-ar putea să 
aibă o valoare relativă. 

Din punct de vedere al stilului de luptă, cel care se jertfeşte este în 
a'celaşi timp subiect şi mijloc în stilurile idealiste-pozitive şi numai obiect şi 
mijloc în cele materialiste-negative. în cel de al doilea caz încetează 
subiectul fiindcă, având conştiinţa negativităţii, el nu se dăruieşte, întrucât 
ratează într-o concepţie pur materialistă. Armonia şi corespondenţa între 
finalitatea unui stil şi mijloacele sale este esenţială. Numai concordanţa pe 
acelaşi nivel poate evita risipa de energie în acţiuni inutile şi chiar 
contradictorii. 

în general deci, finalitatea unui stil de luptă rezultă din confruntarea 

cu moartea sau cu Destinul. Din această confruntare rezultă tragismul care 

dă istoriei conţinut uman . Corespondenţa între această finalitate şi 
mijloacele de realizare dă caracteristicile acestor stiluri - de luptă. Acelea 
ale căror ţeluri finale se eşalonează pe versantul vieţii de dincoace 
(pământene) se vor zbate mereu neputincioase sub inerenta povară a 
păcatului originar. Celelalte; care se proiectează şi în transcendent, vor 
avea elanuri care vor învinge de multe ori această greutate a păcatului 
originar; Dar şi în acest caz, natura-concepţiei religioase care ar sta.Tâ 
bază va determina'ritmul stilului de luptă. Dacă este de esenţă mistică'' 
contemplativă - şi caracterul lui va fi mai static, căci faptele tulbură 
atmosfera contemplării. Dacă, dimpotrivă, ar fi de natură profetică, atunci 
va avea un caracter mai dinamic şi activ. Elanul ofensiv sau defensiv va fi, 
deci, în legătură şi cu acest fundament. Oricum, fixarea unui ţel final este 
determinantă pentru naşterea unui stil de luptă, indiferent dacă este static 
sau dinamic, căci numai pe parcursul spre acest ţel se vor releva şi grada 
caracteristicile lui. Atingerea obiectivelor propuse se poate realiza pe căi şi 


77 


Constantin Papanace 


game diferite care vor trebui avute în vedere la judecarea unui stih de 
luptă. Finalitatea unui stil de luptă formează piscul cel mai înalt de unde 
s-ar putea contempla întreg drumul parcurs. Vraja ei însă este mai mare, 
cu cât şi atingerea obiectivului este mai grea, căci un obiectiv atins 
destramă stilul de luptă, întrucât încetează forţa magnetică a unui ideal de 
mai bine, căci în orice finalitate, oricât de materialistă ar fi ea, se include o 
speranţă. 

9. Corelaţia între formă si fond 

i > 

Expresiile unui stil de luptă vor fi multe şi variate, toate însă 
străbătute de acelaşi suflu. Varietatea sentimentelor, posibilităţile lor de 
combinaţie şi dozare, precum şi nuanţarea gândurilor determinată de 
cauze cu totul neprevăzute, dau un echilibru fragil care este foarte sensibil 
în expresii. Desigur, aceste expresii nu pot fi prevăzute şi identificate în 
toate particularităţile lor. Totuşi, filiaţiunea lor se poate stabili cu fondul 
originar preponderent. Orice expresie oglindeşte mai mult sau mai puţin - 
fondul din care emană, după cum orice acţiune sau faptă redă omul întreg. 
Cele mai mici gesturi - mai ales acestea - pot indica mai bine înclinarea 
naturală a cuiva. 

Toate caracterizările populare turnate în maxime au ieşit dintr-o 
observaţie îndelungată asupra mesei umane, frământate de atâtea 
tendinţe contradictorii izvorâte din temperamente rare şi situaţii deosebite'. 
Acest fapt se reflectă şi în contradicţia maximelor populare care au 
rezultat în decursul timpului. în totalitatea lor, aceste maxime pot contura 
specificul rasei sau al naţiei care le-a dat. 

Se ştie că poporul admiră şoimul, pasărea răpitoare cu priviri agere 
a înălţimilor, şi are oroare de fiinţele târâtoare sau care trăiesc în întuneric 
ca râma, cârtiţa etc. Prin zicâla “câinele care latră nu muşcă”, e| redă 
într-o formulă simplă şi plastică legea fundamentală a acţiunii tăcute, însă 
concretizată în fapte atunci când există energie şi forţă, pe când 
bastardajul impotent se produce tocmai când lipseşte acest mister al 
faptei. 

De asemenea, printr-o serie de observaţii se identifică corelaţia ce 
există între fond şi expresie pe care ştiinţa vine să o confirme în cea mai 
mare parte. Tipul urât reprezintă un dezechilibru interior care se reflectă şi 
în trăsăturile feţei crispate de răutate, roşcatul este considerat ca perfid şi 
viclean, buzele cărnoase arată senzualism şi materialism, strângerea de 
mână indică francheţe şi fermitate, pe când purtarea pălăriei pe frunte 
aroganţă şi mândrie etc. Gustul pentru culoarea roşie arată exuberanţă 
primitivă sau voluptate fantezistă, după cum cel pentru culori mai închise 
arată sobrietate şi temperanţă. Culoarea galbenă simbolizează reaua 
voinţă şi invidia, cea verde speranţa, cea albastră modestia şi stăpânirea 
de sine. Albastrul e o culoare liniştită şi paşnică, imagine a modestiei şi 
stăpânirii de sine, a echilibrului interior şi a judecăţii mature. De altfel, 
după ştiinţele oculte, însăşi gândirea umană se exteriorizează în culori 
eterne: “Gândirea este calitativă (spirituală, spiritual-materială, materială) 
şi are putere. Calitatea formei e culoare: în anumite manifestări ale 
sentimentului religios pur se produc nori albaştri limpezi ca cerul vara la 
amiază, pofte de senzualitate egoistă produc nuanţe întunecate şi 









Diverse stiluri de luptă politică 


78 


roscat-murdare, o curată concepţie de viaţă dă un nor galben c/ar, 
timiditatea are pete de verde întunecat, puterea, în schimb, determină 
contururi (gândurile slabe au contururi nesigure şi crestate) şi capacitatea 
de lansare si de construire.’’ 

Aceleaşi expresii se pot găsi în domeniul muzicii. Armonia ei 
străbate şi silogismele noastre dacă reflectă un fond echilibrat, după cum 
disonanta arată contrastul, căci în lume totul este muzică şi muzica ar reda 
deci toate expresiile cele mai nuanţate pentru exprimarea fondului uman în 

variaţiile lui. _ 

’ Diferitele simboluri adoptate de sensibilitatea populara indica şi 
diversitatea stilurilor. Şarpele este considerat ca simbolul răului şi, deci, 
stilul şerpuitor nu poate fi decât rău şi perfid. Spada este simbolul stilului 
drept si ofensiv, după cum scutul, al celui placid şi defensiv. De altfel, în 
privirile unui om se reflectă fondul lui sufletesc şi stUul de luptă care îl 
animă. Privirea dreaptă şi luminoasă arată curăţenie sufletească, 
cavalerism si onoare, după cum cea piezişă indică viclenie, nesinceritate 
si conspiraţie. Ura oarbă ţâşneşte ca o săgeată otrăvită din priviri, pe când 
dragostea plină de bunătate te învăluie mângâietor şi te reconfortează. 

De asemenea, diferitele simboluri adoptate în general în exprimarea 
sensibilităţii comune, indică, în fond, diversitatea stilurilor. _ 

Corelaţia între fond şi expresiile formei apare mai evidentă în 
manifestările’artistice. Conturul este mai bine precizat decât în observaţiile 
empirice. în general, stilul în artă rezultă dintr-un fond religios, adică 
dintr-o adâncă frământare în legătură cu problemele existenţei, fapt care îi 
dă un impuls mai mare şi-l proiectează în forme mai caracteristice. 

După rasişti (Gunther - Ritter, Tod und Teufel), ar fi însuşi substratul 
rasial care determină sensul şi conturul în care se va revărsa fondul iniţial. 
Intensitatea pasiunii, precum şi tendinţa ei de interiorizare sau 
exteriorizare dau forma şi colorează stilul. Astfel, interiorizarea nordicului 
provoacă distanţă, rigiditate şi rezervă. Rupt de imediat, adică de mediul 
înconjurător, el îşi proiectează privirile spre nemărginire.^ In stilul gotic 
domină tocmai distanta şi severitatea nordică. “Arta gotică este o artă a 
virilităţii şi perpetuităţii’’ l’deea de ordine se mişcă pe linia mare tocmai din 
cauza distantei care se interpune cu mediul înconjurător. Distanţa 
profilează o siluetă elegantă. Forma gândirii este “Naturgedanke”. 

Pe planul acţiunii ar corespunde concepţiei eroice, iar ca ţinută, 
formei apolinice. în artă deci, fondul nordic ar avea ca expresie stilul gotic. 

Fondul vestic, având tendinţa exteriorizării exagerate, generează şi 
voluptatea pozării şi năzuinţa de a se menţine pe scena actualităţii. 

Fondul dinaric, în forma lui pură, este exploziv şi, deci, inconstant 
pentru a se contura într-un stil propriu. în combinare însă cu cel nordic sau 
vestic dă expresii de manifestare cu totul noi. El este dionisiac, carnal şi ar 
avea ca expresie stilul baroc. “Barocul este dionisiac ca sufletul dinaric. 
Barocul este hipersenzual ca omul dinaric". 

Temperamentul dinaric, în combinaţie cu cel nordic, dă patos şi 
colorează expresiile limbii în acest sens. Modul de exprimare se poate 
ridica la transformări (schimbări, variaţii) profetice (ex. Platon, Schiller, 
Wagner, Nietzsche). Limba este avântată. Amestecul de sânge nordic şi 
vorderasiatic a dat naştere tuturor religiilor. Fondul ostie rămâne închis, 


79 


Constantin Papanace 


static şi inexpresiv, adică amorf. Tolstoi descrie masele amorfe. Osticul 
respinge forma, concepţia lui rezultă mai mult din inimă decât din 
“maniere”. Atitudinea lui este contemplativă. N-are perspective şi se 
complace în trăirea imediatului. Atitudinea pasivă l-ar predispune la 
meditare şi, prin aceasta, la misticism. Totuşi, în trăirea imediatului, tinde 
spre plăcere şi confort. în materie de ordine, spiritului lui este pedant şi 
chiţibuşar. Dimpotrivă, fondul ostbaltic este pasional şi se complace în 
incertitudini şi confuzie ca într-unelement natural. Genul propriu începe 
acolo unde încetează claritatea. în materie de ordine are o pronunţată 
înclinare spre nihilism, pesimism şi este chinuit mereu de ideea mântuirii 
sufletului. După Claus L. F. (Rassen und Seele), stilul credinţei este însuşi 
stilul rasei. Nordicul nu este ostentativ în credinţă, ci discret. 

Vesticul, dimpotrivă, pozează şi este teatral. Nordicul iubeşte 
singurătatea, este reţinut şi se distanţează. Din aceasta rezultă şi 
obiectivitatea lui, precum şi asprimea. Are mai mult tendinţe centrifugale, 
dar el nu urăşte, ci dispreţuieşte. Mediteraneanul nu cunoaşte nici 
depărtările şi nici viitorul. Trăieşte în actual şi superficial. Mediteraneanul 
urăşte şi se răzbună, sufletul lui este exploziv, revanşard şi are nevoie de 
senzaţie. Falicul este greoi, durabil şi izbucneşte în furii telurice, pe când 
osticul, fără mişcare, nu are stil şi nici intuiţie, fiind mânat de un spirit 
gregar foarte pronunţat. 

Desigur, sunt şi manifestări divergente care, totuşi, au un fond 
similar. Romantismul, misticismul, pamfletul, deşi divergente ca direcţie, 
totuşi indică tendinţa de evadare din actual. Diferă mai mult direcţia decât 
fondul animator. Această direcţie este în mare parte determinată şi de 
interpretarea ce i se dă unei situaţii care, în fapt, nu este altceva decât o 
filtrare prin concepţia proprie. 

■ Sunt unii care leagă expresiile unui stil după caracterul sângelui, 
astfel: tipul de sânge A este armonic , tipul de sânge B este ritmic , iar cel 
A+B este melodic . “Oamenii se împart - spune Dr. Leone - în trei mari 
categorii: armonici, cei care se pasionează după Wagner şi Mozart, ritmici, 
cei care adoră pe Berlioz şi, în sfârşit, melodici, cărora le plac Massena, 
Verdi, Puccini, Strauss sau Tino Rossi. Astfel, oamenii buni sunt totdeauna 
armonici (chiar şi cei care scriu melodii), în timp ce militarii sunt ritmici, iar 
negustorii melodici." 

Alţii îl pun (stilul) în funcţie după cum domină obiectivismul, care 

este de suprafaţă sau subiectivismul, care este de adâncime . în primul 

caz, care se caracterizează prin empirism, “în artă stăpânesc: lumina, 
culoarea; în viaţa practică: voinţa de putere, năzuinţa spre avere sau 
glorie. 

“Ţelul existenţei este voluptatea şi confortul. Această atitudine de 
viaţă pare caracteristică pentru timpul roman, Renaştere, Rococo şi chiar 
pentru perioada propriu-zis materialistă, cam de la 1850 până la războiul 
mondial. 

în perioadele de interiorizare domiriă goticul, barocul, romanţjşmuL 

Filosofia se ocupă cu subiectul şi este metafizică. în artă: starea 
sufletească cu tendinţe spre abstracţiune. în viaţa practică: fenomenul 
religios, se evidenţia stăpânirea idealurilor şi voinţa de jertfă 
(Opferbereitschaft). ”* 
















Diverse stiluri de luptă politică 


80 


Aşadar, stilurile din artă, arhitectură, literatură etc. reflectă fondul 
care stă la baza lor. Acest fond îşi găseşte echivalent şi în stilul de luptă. 

Stilul clasic reprezintă o sinteză între materie şi spirit, armonioasă, 
cu echilibru pe acest pământ. Stilul gotic - eroism şi avântare temerară 
spre înălţimile cerului. Stilurile baroc şi rococo, mai mult tumultul carnal cu 
izbucnirile lui în forme care poartă amprenta unor frământări intense. 

Fiecare stil îşi prezintă fondul permanent uman prin prisma sa. Chiar 
aceeaşi idee poate găsi forme şi expresii diferite. Eroismul este redat în 
artă (pictură şi sculptură) după sensibilitatea fiecărei rase. Thomas Hans 
are Ritter un'd Drache (cavaler şi zmeu, pentru sufletul ostie). Diirer are 
Calvarul, Moartea şi Dracul pentru nordic. La fel şi Donatello în 
Gattamelata. în schimb, Verrochio realizează în “ Colleoni’ ’ eroismul 
spectaculos şi teatral, aşa cum îl doreşte sufletul vestic, iar Schluters în 
Marele prinţ elector prezintă alura dinarică. Fiecare pictor împrumută 
figurilor (formelor) sale ceva din trăsăturile rasei proprii sau amestec de 
rase. 

De altfel, corespondenţa între fondul interior şi expresia lui se poate 
vedea şi în aspectul somatic. Asprimea încordată a feţei abrupte, dinarice, 
cu trăsături dionisiace, silueta apolinică a nordicului, rotunjimea molatică a 
osticului şi înfăţişarea surpată a ostbalticului, toate aceste înfăţişări diferite 
arată şi fonduri diferite. Evident, multe din aceste clasificări conţin mult 
arbitrar în demarcarea lor schematică. Ele se pot prezenta în combinaţii 
care să dea- nuanţe cu totul noi. Dar şi în acest caz trebuie să existe o 
trăsătură dominantă care să formeze baza stilului. De altfel, ar fi greu de 
conceput un stil care să fie format numai dintr-o singură trăsătură. 

Prisma care se adoptă pentru judecarea şi aprecierea unui stil este 
esenţială. Nota subiectivă în determinarea preferinţelor nu poate fi 
exclusă. O rasă n-ar putea judeca într-un mod absolut şi obiectiv valorile 
celorlalte rase. Numai îngrijirea formei puternice şi bune creează stilul de 
viaţă pur. Nu ce eşti, ci cum eşti este totul. 

Acelaşi lucru se poate spune şi în materie de acţiune. Expresiile sale 
sunt organice şi izvorăsc din instinct. Chiar când sunt trecute prin 
conştient, adică iau o formă deliberativă, totuşi firul roşu al instinctului se 
poate observa în structura lor. O problemă de luptă se poate rezolva în 
mai multe feluri. Fiecare om îşi are legile sale proprii de existenţă şi simte 
într-un mod deosebit atât primejdiile care îl ameninţă, cât şi armele cu 
care trebuie să pareze aceste ameninţări. 

De la forma cea mai simplă “simt că aşa este bine”, până la cel mai 
complicat plan, totul derivă din stadiul în care se găseşte protagonistul. 
Chiar în rezolvarea unei probleme de matematică pură intervine elementul 
subiectiv, astfel că ea poate avea mai multe căi de rezolvare. Cu atât mai 
mult o problemă tactică în ştiinţa militară. Aici, spre deosebire de 
matematici, unde problema era de natură formală, intervine o amprentă 
personală de luptă, adică spiritul ofensiv sau defensiv, evaluări optimiste 
sau prudente, realiste sau idealiste etc. Instinctul de luptă există în om 
înnăscut, oricât de rudimentară ar fi forma pe care ar îmbrăca-o, căci 
rezultă din fundamentala lege a conservării speciei. O nedreptate nu se 
poate suferi, fiindcă prin ea se produce un dezechilibru de forţă care are 
ca urmare dispariţia siguranţei personale sau diminuarea ei. însăşi 


Constantin Papanace 


intervenţia unei terţe forţe mai puternice, cu tot caracterul ei protector şi 
generos’, nu este în realitate decât manifestarea unui interes propriu de a 
împiedica ruperea echilibrului de forţe existent, deşi adesea asemenea 
acţiuni se fac mai mult instinctiv. 

Acţiunea iraţională izvorăşte din adâncurile instinctului rasial şi din 
cauză că are şi o consistenţă mai mare. 

“Suntem destinaţi creaţiei şi ursitei nu din propriile planuri şi voinţe 
raţionale, ci din ceea ce este deasupra şi dedesubtul nostru, din ceea ce 
derivă din noi înşine şi îşi taie drum, ceea ce devine evident, ia mai întâi 
chip şi formă raţională." (Ernst Krietck, National politische Erziehung) 

Acţiunea ieşită din instinct este cea care dă cu adevărat osatura 
unui stil. De aceea, un stil de luptă se poate cultiva numai când există un 
fundament bazat pe instinct, căci în momente grele omul acţionează după 
legile sale fundamentale. Atunci este el însuşi prin eroismul sau laşitatea, 
hotărârea sau ezitarea, loialitatea sau perfidia pe care o manifestă în 
împrejurările grele. 

“Atât timp cât decădem până la simţul instinctului, nu lipseşte 
niciodată impulsul interior al luptei, viaţa trebuie ruptă de cursul ei natural 
şi trebuie luată în mână. Acţionarea corectă înseamnă să te laşi condus de 
instinctul rasei, primind darul naturii şi moştenirea părinţilor." (Tillenius - 
Rassen Seele und Christentum, p.45) 

Din acest instinct se alimentează concepţia despre lume şi ţâşneşte 
voinţa care formează însăşi axa stilului de luptă şi îi dă direcţie, formă şi 
culoare, după cum este ofensiv, defensiv, tenace, ezitant etc. De gradul de 
intensitate al voinţei depinde şi faptul dacă va predomina fondul sau 
forma. înseşi diferitele noţiuni vor căpăta un înţeles după vigoarea voinţei 
care stă la bază. Aşa este, de pildă, cu noţiunile “legalitate” şi “etică”. în 
,fapt, în aceste două noţiuni se simte pulsaţia a două stiluri de luptă sau 
cicluri de stiluri deosebite. Acolo unde seva de viaţă este epuizată, iar 
instinctul ofilit, apar formalismul, raţionalismul, sofisticăria etc. Dimpotrivă, 
acolo unde viaţa continuă să gâlgâie, fiind mereu împrospătată de seva 
telurică a unei rase viguroase, viaţa îşi menţine şi manifestările virile. în 
acest caz, “moralitatea” este expresia moravurilor sănătoase şi pline de 
conţinut, pe când “legalitatea” este o formă din care conţinutul s-a 
evaporat sau mortificat. Termenul de moralitate, aşa cum îl cunosc 
germanii din etica imperativă a lui Kant, Fichte, a fost înlocuit în iezuitismul 
romanic prin noţiunea exclusiv juridică de legalitate. 

în această diferenţă de structură îşi au originea diferitele cicluri de 
stiluri. Acolo unde este alimentat de sevă abundentă, îşi găseşte expresie 
în formele luminoase şi pline de dragoste ale Evangheliilor sau în gesturile 
drepte şi generoase ale marilor eroi. Predominarea fondului sănătos apare 
evidentă. Acolo unde instinctul de viată este ofilit sau denaturat, apare 
labirintul formalist si controversat al stilului talmudic concretizat în 

“protocoalele înţelepţilor din ŞiorT, cu multe afinităţi structurale în 

lezuitism si machiavellism . Fiecare fond, deci, îşi va găsi expresia 
adecvată care să-i redea esenţa mai bine. Un fond satanic nu va vorbi, ci 
va insinua, căci aşa poate fecunda mai bine intriga. Cel divin va spune 
adevărul (“ Adevăr grăiesc vouă”). Drept, răspicat şi fără ocolişuri va vorbi 
eroul. Umflat şi teatral va vorbi cel care va încerca să acopere lipsa de 












82 


Diverse stiluri de luptă politică 

fapte prin vorbe, după cum simplicitatea va caracteriza vorbele omului de 
fapte, căci în felul acesta şi efectul lor va fi mai mare: “Cu cât gândurile 
voastre sunt mai simple şi mai lipsite de podoabe, cu atât mai puternic 
acţionează ele” (Bismark) 

Corelaţia între formă şi fond se manifestă evident şi atunci când este 
vorba de exercitarea puterii. Când puterea se exercită cu adevărat în fapt, 
face mai puţin dorită forma spectaculoasă a ei, căci setea de putere este 
deja satisfăcută, fiind potolită în fapte. Discreţia este, deci, forma ei de 
manifestare sau, cum spune von Schlieffen: “ A face mult, având multă 
putere să fiţi mai mult inexistenţi (să apăreţi mai puţin) sau ofiţerii de stat 
major nu au nume” Spre această formă tind cei care au o înclinare 
naturală de a opera din umbră, formând specialiştii, sfătuitorii sau 
aşa-zisele “eminenţe cenuşii”. 

Acolo unde ’ predomină forma, există tendinţa manifestată spre 
expresii umflate şi spectaculoase, dar lipsite de consistenţă. Se poate 
spune, deci, că fiecare îşi astâmpără setea de putere după stilul său 
organic, luând şi formele corespunzătoare. 

Aşadar, tendinţele de discreţie (culise) sau de spectacol (scenă) îşi 
au, în ultimă analiză, un substrat temperamental sau, mai bine zis, rasial. 

în ceea ce priveşte posibilităţile de păstrare a echilibrului, s-ar putea 
spune: conducătorul sau luptătorul’care acţionează pe scena publică este 
expus să-şi piardă echilibrul, fiind derutat de minciună, laudă, linguşire, 
care aţâţă’orgoliul sau vanitatea şi îl împing spre beţia puterii. Cel care 
acţionează din culise, nefiind tulburat de asemenea elemente subiective* 
are câmpul tactic mult mai clar, pe care îl poate cerceta dintr-o poziţie 
invizibilă şi mult mai obiectivă. Sub această formă acţionează sinedriurile 
rabinice, lojile masonice sau diferitele Curii catolice etc., unde atâtea 
elemente valoroase lucrează în anonimat, fără ca numele lor să fie 
cunoscut, cel puţin cât trăiesc. în forma degenerată se capătă o voluptate 
aproape sadică de a se trage sforile marionetelor de pe scenă într-un mod 
inutil de provocator. Evident, în materie de conducere există şi multe legi 
comune. în definirea stilului de luptă importante sunt felul şi gradul cum 
sunt subliniate unele din aceste trăsături. 

Diferitele stiluri de luptă se vor interpenetra, deci, între ele, atât în 
ceea ce priveşte fondul, cât şi forma. De aceea, zonele de demarcare 
precisă vor conţine şi mult arbitrar. Extremităţile opuse ale acestor zone 
sunt - cum am spus - binele şi răul, lumina şi întunericul. 

Când centrul de greutate al unui stil cade în plin întuneric, mijloacele 

de luptă întrebuinţate vor fi satanice, animate de ură şi de duhul răului. 

Când cade între bine si rău, stilul este amoral, fapt determinat de trăirea 

într-un permanent contrast al sentimentelor morale si imorale. Când însă 

centrul de greutate cade în plină lumină, formele în care se vor manifesta 

vor fi pozitive, creatoare si pline de sentimentul dragostei. în ultimă analiză 

- cum am mai spus - dragostea si ura formează cei doi poli ai axei care 

alimentează forţa si determină corelaţia între formă şi fond. Dragostea, 

rezultând din abundenta de forţă, se revarsă generoasă si binefăcătoare în 

fapte creatoare. Ura, fiind fructul neputinţei, va utiliza arme negative, ea 

însăşi fiind esenţa negaţiei. 


Constantin Papanace 


83 _ 

Pe această gamă verticală se vor eşalona stilurile de luptă, cu fondul 

<;i formele lor caracteristice. începând cu zona întunecoasă, situată în 

partea inferioară a existentei umane si înăltându-se treptat în zona unde 

ge~înaână întunericul cu lumina, din care se va trece în zona scăldată de 

imnină a înălţimilor. Din această perspectivă se va putea vedea mai clar ş i 

rnrelatia între formă si fond. 


























Diverse stiluri de luptă politică 


84 


II TEHNICA SI ARSENALUL DE LUPTĂ ALE FORŢEI 

POLITICE 

Dacă esenţa vieţii este. lupta, atunci toate manifestările ei vor fi 
străbătute de esenţa legilor care caracterizează lupta. Spţe deosebire însă 
de regnul animal, unde legile luptei se desfăşoară în afara oricărui 
considerent moral, pe planul omenesc lupta capătă o amploare mai mare, 
atât din cauza inteligenţei dezvoltate a omului, cât şi, mai ales, din cauză 
că spaţiul în care se desfăşoară este cu mult mai lărgit prin înglobarea 
sferei morale. 

Dezvoltarea inteligenţei a dat infinite posibilităţi de nuanţare, atat in 
ceea ce priveşte direcţia, cât şi în ceea ce priveşte crearea arsenalului de 
luptă si combinaţiile lui. Varietatea situaţiilor care se nasc, precum şi a 
armelor care se folosesc creşte mereu într-un ritm considerabil. Captarea 
surselor de forţă, conservarea şi, mai ales, manipularea lor se face după 
legi si norme de organizare înrudite ca esenţă în diferitele domenii de 
activitate. Legile de conducere a războiului, cât şi cele cu care se conduc 
marile întreprinderi colective, au, în general, aceleaşi principii de 
organizare. Unitatea de comandă sau separarea organelor de concepţie 
de cele de execuţie se găseşte deopotrivă atât în ştiinţa militară, cât şi în 
organizarea comercială sau industrială. Din toată activitatea omenească 
însă, legile războiului sunt cel mai bine precizate. Acest lucru s-ar putea 
explica prin experienţa îndelungată pe care a făcut-o omenirea în această 
direcţie, dat fiind că iupta în forma organizată a războiului este un act de 
forţă pentru a constrânge un adversar la acceptarea voinţei noastre. Forţa 
materială este predominantă. Din cauza aceasta, nu există în aplicarea lui 
nici un fel de graniţă. Cu cât încleştarea este mai înverşunată, cu atat se 
alunecă mai mult pe terenul luptei amorale. Impunerea voinţei noastr e 
adversarului este scopul urmărit , indiferent de calitatea acestui scop şi de 
mijloacele de luptă care se întrebuinţează. 

în vederea atingerii acestui obiectiv strategic, oricât de important ar 
fi, el are totuşi un caracter limitat, trebuind atinse şi parcurse mai întâi o 
serie întreagăi de obiective mai mici, tactice, şi mai limitate. Se recurge la 
război când toate celelalte mijloace de luptă au fost epuizate, fiindcă 
războiul nu este nimic altceva decât politica de stat continuată cu alte 
mijloace. Războiul devine un lucru fără sens şi fără scop dacă îl 
considerăm despărţit de politică. El ar fi, deci, în ultimă analiză, o anexă a 
politicii sau, mai bine zis, o restrângere a acesteia în domeniul forţei 
materiale, devenind prin aceasta mult mai simplu. 

Sfera unde se desfăşoară lupta politică este mult mai largă, fiindcă 
în ea se include, pe lângă terenul amoral propriu războiului, şi cel moral pe 
care l-a cucerit omenirea în evoluţia ei istorică. S-ar putea spune că 
războiul, odată angajat, are un caracter mai mult mecanic, pe când^ lupta 
politică nu poate ieşi cu totul de pe terenul moral, chiar atunci când la 
baza ei ar sta concepţii amorale. Chiar societăţile cele mai decăzute 
afişează - fie şi în mod ipocrit - principiile morale, pentru a nu se trezi 
împotrivirea simţului moral sădit în orice om. De aceea şi mijloacele de 
luptă vor fi, pe plan politic, mult mai variate, cu toate că, aşa cum am spus, 


85 


Constantin Papanace 


ele vor fi însufleţite şi orientate de aceleaşi principii de acţiune. Din cauza 
imponderabilului’, nici în arta războiului nu se poate teoretiza, căci 
“războiul este domeniul neprevăzutuluT (“Der Krieg ist das Gebiet des 
Zufares") Conducerea războiului se dezvoltă aproape în toate direcţiile 
într-un cadru nedeterminat (graniţe imprecise), astfel că orice sistem are 
construcţie didactică şi are natura mărginită a unei sinteze., din care 
cauză nu este o concordanţă între asemenea teorii şi practică. Greutatea 
teoriei survine îndată ce intră în considerare elementul spiritual. 

în lupta politică, imponderabilul joacă un rol mult mai mare ca în 
război. De aceea, şi cunoştinţele trebuie să fie aici mult mai întinse şi 
variate. Tot aşa şi puterea de intuiţie, fiindcă şi domeniul moral este mult 
mai complex. în cadrul războiului, pivotul potenţialului de luptă îl constituie 
elementul material care, prin natura .lui, este măsurabil şi, deci, se poate 
cuprinde mai uşor în formele de organizare. Aici, elementul moral joacă un 
rol mai accesoriu. Totuşi, se dă atenţia cuvenită, mai ales în sferele 
superioare. 

Acelaşi lucru s-ar, putea spune în ceea ce priveşte obiectivul propus, 
în vreme ce în război există adversarul bine precizat, ca şi obiectivul ce 
urmează a fi cucerit, în lupta politică pot fi mai mulţi adversari deodată, 
care se pot mişca pe planuri diferite, din care cauză pot rezulta combinaţii 
şi surprize cu totul neaşteptate. 

Geniul războinic,’bazându-se mai mult pe forţa materială transpusă 
pe câmpul de luptă, este prin însăşi funcţia îndeplinită mult mai unilateral 
decât cel politic. Acestuia din urmă, axându-se mai mult pe terenul moral, 
unde se întretaie tendinţele cele mai diverse, încâlcindu-se, de multe ori, 
sentimentele divine cu cele satanice, eroismul cu laşitatea, loialitatea cu 
calomnia etc., îi trebuie o mai mare perspicacitate şi acel excepţional simţ 
' de rapidă orientare. 

Tehnica războiului, neavând criterii de ordin moral în desfăşurarea 
acţiunii şi fiind preocupată numai de atingerea unui obiectiv bine precizat 
şi limitat, este mai simplificată şi mai obiectivă. Acest caracter tehnic îl 
capătă şi politica atunci când adoptă concepţii strict materialiste care fac 
să prospere tehnocraţia birocratică. în general însă, instabilitatea politică 
determinată de natura prin excelenţă experimentală, se întinde pe măsură 
ce se dezvoltă în sferele mai largi şi mai înalte ale spiritualităţii. 
Multitudinea cauzelor care se interpenetrează necesită priviri mult mai 
agere şi antene sufleteşti mai fine pentru a le intui şi desprinde de la prima 
vedere. De aceea, cu cât educaţia se face într-un cadru mai restrâns, cu 
atât nesiguranţa este mai mare în faţa imponderabilului care abundă în 
politică. Acest fapt însă n-ar modifica structura fundamentală fiindcă, dacă 
războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, atunci se poate 
spune că şi politica este un război de aceeaşi esenţă, dar desfăşurat 
într-un cadru mult mai larg decât câmpul de luptă. Ca şi războiul, politica 
îşi are “Seine eigene Gramatic, aber nicht seine Logic.” Este o problemă 
de intensitate. în esenţă însă, legile acţiunii rămân aceleaşi, fie că se 
desfăşoară în cadrul larg al politicii, fie că se mărginesc în cel special al 
războiului. De aceea şi nomenclatura tehnică de luptă politică poate fi 
aceeaşi. Transpusă pe plan politic, adică pe un plan care prin natura lui 
este mai complex, ar părea în multe cazuri o metaforă de exprimare. în 













Diverse stiluri de luptă politică 


86 


fond însă, îşi păstrează întreaga esenţă, fiindcă - după cum s-a spus - 
strategia se interpenetrează adânc cu politica, iar războiul nu este altceva 
decât o prelungire a politicii in extremis şi cu alte mijloace. Arta războiului 
este, deci, organic înrudită cu arta politicii. 

Aşa fiind, mai toate noţiunile tacticii şi strategiei militare îşi găsesc 
echivalenţe în cadrul luptei politice. Noţiunea “teren”, legată de spaţiu, 
care în arta războiului înseamnă ceva material: câmpie, deal, vale, munte 
etc., unde urmează a se da bătălia sau unde se încearcă a se^atrage un 
adversar pentru a se angaja o bătălie, poate exprima în esenţă acelaşi 
lucru în lupta politică, cu singura deosebire că relieful politic nu este 
caracterizat fizic, ci mai mult moral. 

în cadrul politicii, depresiunile sau înălţimile sunt reprezentate prin 
nivelul moral sau sufletesc: entuziasm, depresie, moralitate, imoralitate 
etc., în care se găseşte, la un moment dat, spaţiul unde se angajează o 
bătălie. Evident, aspectele terenului politic sunt, prin însăşi natura lor 
spirituală, mult mai variate decât cele ale războiului care sunt de ordin 
fizic. Această diferenţă, trecere de la o formulă la alta, schimbare, rezultă 
şi din faptul că stilul de luptă, personal sau al unei colectivităţi, are mai 
mari posibilităţi de manifestare decât cele pe care le oferă legile mai mult 
mecanice ale războiului; participarea sufletească la alegerea unui teren de 
luptă politică are un caracter mai intim. Dacă în domeniul fizic avantajele şi 
dezavantajele diferitelor categorii de terenuri se pot evalua obiectiv, în 
domeniul moral al politicii nu se pot aprecia cu uşurinţă, întrucât valoarea 
unui teren atârnă foarte mult şi de gradul de aderenţă sufletească a 
acelora care acţionează. Unii indivizi sau popoare pot obţine rezultate 
remarcabile în mlaştinile imoralităţii şi prin lucrăturile subterane făcute prin 
intrigă, alţii, dimpotrivă, le pot obţine’în condiţii mult mai bune, pe înălţimile 
morale mai mult sau mai puţin abrupte şi intransigente. Deci, şi pe câmpul 
de luptă acest element principal care este terenul, îşi păstrează întreaga 
valoare în combinaţia forţelor. Aprecierea lui însă este mai grea, mai ales 
când trebuie judecat şi din punctul de vedere al adversarului, întrucât 
elementul subiectiv, care are legături intime cu temperamentul, fondul 
rasial, întreaga evoluţie sufletească şi cu atâtea imponderabile, joacă un 
rol hotărâtor. Pe de altă parte, sub’raportul întinderii în spaţiu, terenul 
politic este mai larg şi cu dimensiuni mult mai mari, dar şi mai imprecise, 
care se extind prin repercusiunile ce le determină, în virtutea legilor 
comunicante, în sfere cu mult mai îndepărtate de locul unde se angajează 
bătălia. Din cauza aceasta, legea conservării sau dispersării forţelor, 
precum şi cea a înaintării sau retragerii strategice, a concentricităţii 
atacului sau a excentricităţii apărării, au şi caracteristici cu totul speciale. 
Acelaşi lucru se poate spune şi de noţiunile adiacente ca acoperirea 
spaţiului sau a flancurilor, unirea forţelor în spaţiu, aranjarea dispozitivului 
general, lungirea frontului, învăluirea, lupta cu spaţiul, timpul etc. Toate 
aceste noţiuni, pe acelaşi schelet al esenţei lor, capătă noi nuanţe şi 
caracteristici. 

Pe terenul bătăliei politice se pot eşalona mult mai multe linii 
succesive de rezistenţă decât pe cel al războiului, după cum se pot 
constitui, în aceeaşi măsură, baze de plecare. Formula lui Napoleon că 


87 


Constantin Papanace 


“războiul e o chestiune de poziţie” se poate aplica şi în politică, unde poate 
exista poziţia morală, amorală etc. 

în sens larg, terenul în politică ar putea echivala cu spaţiul istoric . 
De aceea, alegerea lui este esenţială atât în ceea ce priveşte 
determinarea unei victorii, cât şi a duratei ei. De asemene, noţiunea 
obiectiv , legată de timp, are un înţeles în acţiunea politică mult mai larg 
decât în cea războinică. Scopul războiului, cum s-a spus, este nimicirea 
forţelor adversarului pentru impunerea voinţei. în vederea acestui obiectiv 
strategic care, oricât de important ar fi, totuşi rămâne un caracter limitat, 
trebuie parcurse şi atinse mai întâi o serie întreagă de obiective mai mici, 
zise tactice. Acelaşi scop se urmăreşte şi în lupta politică. Aici însă nu 
este vorba de cuceriri şi distrugeri materiale, ci mai mult de impunerea 
unei concepţii spirituale, considerată superioară, care este o chestiune 
mult mai complicată. Aceasta, dacă politica nu decade la rolul material, 
animată de concepţia amorală pentru cucerirea puterii şi menţinerea ei, iar 
întreaga tactică, după cum s-a spus, se bazează pe incorectitudinea 
politică învăluită în forma înţelepciunii şi a experienţei omului de stat. 

în general, pe plan politic obiectivul este mult mai îndepărtat şi cu 
înţeles mult mai larg, fiindcă se găseşte strict în sfera morală. El rezultă 
din însăşi concepţia de viaţă pe care o are un om sau o colectivitate 
omenească. Chiar şi obiectivele intermediare, care se eşalonează în timp, 
sunt de esenţă superioară atât ca şi conţinut, cât şi ca varietate. Din felul 
cum este proiectat acest obiectiv va rezulta toată structura unei tactici 
politice. Şi numai în raport cu atingerea obiectivului fixat se va judeca 
eficacitatea sau lipsa de eficacitate a tacticii adoptate. în funcţie de 
obiectiv se coordonează toate celelalte operaţiuni de luptă, şi anume: faza 
de pregătire a unei bătălii, faza de executare, conjunctura, angajarea 
.totală sau parţială, unirea forţelor în timp, durata ei, luptele succesive etc. 
Ca şi în război, obiectivul final nu se poate atinge imediat şi direct printr-o 
singură luptă, mai ales când este situat în sfere mai înalte şi îndepărtate. 
Succesiunea obiectivelor intermediare şi tranzitorii este necesară, căci ele 
formează etapele de parcurs. Şi aici, din cauza terenului moral, 
diversitatea lor este mult mai mare. Privită chestiunea în timp, ar părea 
uneori că nu toate obiectivele tranzitorii păstrează direcţia obiectivului final 
(strategic). Totuşi, aceste zigzaguri sunt determinate tocmai de 
necesitatea ascensiunii spre idealul fixat, aşa cum pentru atingerea unui 
vârf de munte este nevoie de zigzaguri ascendente pe versanţi şi de 
popasuri. 

Atât pe câmpul tactic, cât şi pe cel strategic, factorii spaţiu şi timp 
constituie în politică elemente de o importanţă şi mai mare ca aceea pe 
care o au în cadrul războiului. 

Pe aceste două coordonate se vor cristaliza toate stilurile de luptă, 
căci ele formează însuşi scheletul oricărei acţiuni. 

Atât noţiunea de teren, cât şi noţiunea de obiectiv capătă un înţeles 
deplin prin noţiunea planului de luptă . 

în stabilirea planului de luptă, în care se fixează atât obiectivul final, 
cât şi cele intermediare care converg spre acest obiectiv, se poate vedea 
mai clar esenţa tuturor legilor de acţiune care îşi găsesc o aşa de largă 
aplicare în tactica şi strategia războiului. Aplicarea acestei legi capătă o 













Diverse stiluri de luptă politică 


88 


amploare şi mai mare, întrucât cadrul în care se poate desfăşura acţiunea 

are dimensiunile timpului şi spaţiului istoric. w 

în acţiunea politică, combinarea forţelor prin alianţa sau disocierea 
forţelor adverse se poate face pe o scară mult mai întinsa. In operaţiile 
tactice sau strategice se pot angaja bătălii secundare, premergătoare celor 
ormcioale după cum se pot constitui şi manevra rezervp _strateg.ee. 
Totdeauna tinându-se seama de raportul de forţe care se poate stabili 
prin cunoaşterea elementelor, fie pe calea informaţiilor, f,e prin : urmanrea 
migrărilor adve rsarului , care să dea posibilitatea judecării situatj e^_se 
poate fixa forma ofensivă, defensivă sau alternativa a luptei. In toate 
aceste faze se poate aplica principiul acţiunii de la tare la sl ^ ' se 
face demonstraţii , diversiuni sau surprize. De ase ^ e r n p e n ® m f d P 0 a f e e u ^ ( 2 
si principiul economiei tortelor , ţinându-se seama de centrul de greutate al 
nuterii si făcându-se corelaţia cu scopul ce este de atins intr-o anumita 
conjunctură şi de mijloacele de care se dispune pentru a se putea aprecia, 
la justa lui măsură, rezultatul unei lupte sau preţul unei vict °™' ~ . 

Atât acţiunile fulgerătoare care folosesc un moment favorabil, cat ş 
atitudinile pasive care, năzuind la câştigarea de timp evita a "9 aja ^‘ d 
bătălii sau a unei lupte în politică, toate se mişca pe aceleaşi principii de 

acţ'une.^cj, ^ genera | esen ţ a tehnicii de luptă politică fiind ca şi aceea . a 
războiului folosirea vocabularului artei militare, cristalizat şi nuan a 
prînu'o practică milenară, ar da un instrument mai aderat pentru 
discutarea si judecarea acţiunilor politice in timp şi spaţiu. Acest lucru n 
mdîcâTtendinţă militarism, ci, mai degrabă, ar reflecta adevaram esenţa 
care stă la baza luptei politice şi care nu s-ar putea disimula, oricâte 
formule juridice s-ar găsi pentru îmbrăcarea ei. Terminologia şi J. aloa J®J® 
artei militare vor uşura identificarea structurii diferitelor tactici polit ce 
(stiluri de luptă), precum şi articulaţiile lor caracteristice dând as 
posibilităţi mai multe şi mai precise pentru a face c °mparaţn ş a sta 
diferitele corelaţii care ar exista între ele, atat sub raportul tehnicii, cat şi 

ţ e ' Ur '1n legătură cu natura armelor politice, s-ar putea spune ca in 
general, armele care se găsesc în arsenalul luptei P^J IC ® sunt pr , 
excelentă amorale. Sensul moral sau imoral il imprima cel care le 
mânuieşte. Este aceeaşi situaţie ca şi în cazul armelor obişnuite. Cu o 
spadă se poate lupta eroic, respectând toate regulile impuse de sim u 
onoarei sau loialităţii, după cum se poate străpunge cineva pe la sp ■ 
Depinde mai mult de stilul de luptă izvorât din concepţia celui care e 
foloseşte. Totuşi, n-ar trebui uitat că ele au fost născocite şi perfecţionate 
de om’care, cum am spus, este compus din hidră, leu şi om, adica in ini 
căruia se zbat tendinţe divergente care alternează intre bine şi rau, d p 

olanul amoral po col moral şi vicovorsa. .... . 

în cursul evoluţiei sale, determinată de impulsul iniţial, aceste arm 
s-au ajustat purtând toate amprentele acestei evoluţii cu scăderile ş 

înălţări looi 

’ Viziunea întregului arsenal de arme politice se poate avea numai 
dacă sunt privite printr-o prismă amorală şi, dec. total obiectiv. Concepţ a 
machiavellică, dacă este dezbrăcată de tot ce a fost conjunctura!, adica in 


Constantin Papanace 


89 

strânsă legătură cu epoca sa, reprezintă mai bine această origine. Lipsită 
de elementul subiectiv şi obiectivând în calculul rece şi cele mai aprinse 
pasiuni, indiferent de sensul lor, plasându-le în permanenţă în inima 
realităţilor de conjunctură, această concepţie acţionează totdeauna în 
prezent, în funcţie de obiective apropiate şi precise. Sub acest raport, 
armele de luptă politică se cuprind cel mai complet şi pot fi mai organic 
prezentate. Această concepţie sau, mai bine zis, acest stil de luptă amoral 
s-ar putea suprapune şi chiar identifica cu însăşi tehnica luptei politice, 
împreună cu concepţia clausewitziană, în formulările ei adânc 
pătrunzătoare în arta războiului, ar forma întreaga tehnică mecanică a 
acţiunilor umane. 

Totuşi, o asemenea viziune amorală nu s-ar putea obţine integral 
decât printr-o poziţie cu desăvârşire contemplativă, ceea ce ar fi greu în 
realitate. Natura omului, în general, prin sentimentele care se zbat în el şi, 
mai ales, natura oamenilor de acţiune, nu se poate sustrage pasiunilor 
animatoare. Calitatea acestor pasiuni depinde - cum am văzut - atât de 
gradul evoluţiei în care se situează pe scara întinsă între polul amoral al 
instinctelor animalice şi cel spiritual, cât şi de o serie întreagă de cauze 
adânci ca forţa iniţială, structura temperamentală, rasială etc., precum şi 
întreg cortegiul de imponderabili care şi-au pus amprenta pe această 
lungă evoluţie. 

în acest imens arsenal depozitat de omenire în cursul mileniilor, 
începând încă din era cavernelor, fiecare va recurge la alegerea armelor 
de luptă după aderenţele sufleteşti pe care le va avea şi necesităţile 
determinate de împrejurări. Fiecare îşi va lua deci armele care sunt proprii 
stilului său de luptă. Preferinţele s-ar putea nuanţa la infinit şi ar fi 
imposibil de conturat fiecare în parte. Totuşi, după grupele de arme 
preferate şi tehnica manipulării lor, se vor putea vedea mai uşor înrudirile 
ce există între diferitele stiluri de luptă politică. însăşi concepţia amorală, 
care tinde spre o obiectivizare absolută, pentru a putea cuprinde în 
viziunea ei atât câmpul amoralităţii instinctelor primare, cât şi cel al 
moralităţii celei mai înalte, este, de obicei, proprie unei anumite structuri 
de intelectualism uscat de raţionalism, în care gâlgâitul pasiunilor nu-şi 
mai găseşte nici o rezonanţă regeneratoare de impulsuri activiste. în orice 
caz, există o mare disproporţie între posibilităţile de cunoaştere şi cele de 
înfăptuire. Sub acest aspect, şi concepţia amorală (machiavellică), care va 
prezenta cea mai variată configuraţie a arsenalului de arme politice, va 
forma şi ea un stil aparte. Aşadar, din corelaţia ce va exista între concepţia 
unui stil de luptă şi natura armelor folosite, se va putea verifica mai bine 
însăşi esenţa fondului său, căci numai aşa se poate valida acea concepţie. 

Evident, o clasificare şi calificare a diferitelor arme care se folosesc 
în arsenalul luptei politice ar fi greu de făcut şi ar conţine mult arbitrar mai 
ales acolo unde există posibilitatea întrebuinţării în sensuri deosebite. 
Totuşi, s-ar putea da unele criterii atât în ceea ce priveşte calitatea 
surselor de forţă politică, cât şi conservarea şi manevrarea lor. 

Fiecare stil de luptă politică îşi va avea dispozitive specifice pentru a 
crea, capta şi mai ales manipula şi distribui forţa politică. Această tehnică 
generală va constitui însăşi expresia cea mai autentică a fondului său, 
indicând trăsăturile esenţiale ale originalităţii sale. Din felul cum vor fi 





















Diverse stiluri de luptă politică 


90 


adaptate şi folosite diferitele arme, se vor putea vedea obiectivele finale, 
virilitatea spiritului ofensiv sau anemia celui defensiv care le animă, spiritul 
binelui cu partea lui luminoasă şi creatoare sau cel al răului cu părţile lui 
tenebroase, precum şi caracterul pozitiv sau negativ al concepţiei de bază. 

Tot din folosirea armelor, printr-o operaţie inversă, se va putea 
aprecia însăşi valoarea ţelului propus de un stil de luptă, dat fiind că 
fiecare stil îşi are un centru de greutate propriu care determină gradul de 
idealism sau realism, restrângând sau lărgind sfera folosirii armelor 
politice. Este evident că, cu cât stăpâneşte o concepţie amorală, cu atât se 
măresc şi posibilităţile şi armele de luptă. Acest lucru se poate vedea mai 
bine în cursul unui război unde totul se judecă în raport cu rezultatul care 
se poate obţine, fără preocupări de natură sentimentală sau umanitaristă, 
în domeniul politic, numai stilul de luptă amoral ar avea echivalent cu 
această concepţie excesiv de realistă. Aceasta nu înseamnă că celelalte 
stiluri de luptă nu ar avea, în măsuri deosebite, interpenetrări cu concepţia 
realistă a vieţii. Totuşi, între bine şi rău sau, mai bine zis, dincolo de bine 
şi de rău, unde se situează concepţia amorală, pot fi pe versantul negativ 
alte stiluri de luptă care au predilecţie pentru partea rea din om, folosind 
armele neloiale care, de obicei, sunt mai uşor de mânuit, dat fiind că nu 
există elemente morale inhibitoare şi pot fi altele care se situează pe 
versantul pozitiv unde se folosesc tendinţele creatoare şi armele corecte a 
căror manifestare devine din ce în ce mai anevoioasă pe măsură ce 
scrupulele morale cresc. 

Gradul de conştiinţă în aprecierea tuturor datoriilor influenţează în 
largă măsură stilul de luptă şi, deci, alegerea armelor cu toate posibilităţile 
de acţiune. “Des Handeln - spune Goethe - ist immer gewissenlos.” 
(“Acţiunea este totdeauna fără conştiinţă") Concepţia amorală va da astfel 
mai mari posibilităţi de acţiune, punând la dispoziţie întreaga varietate de 
arme, pe când o concepţie prea morală restrânge din ce în ce mai mult 
aceste posibilităţi şi, implicit, varietatea armelor. Echilibrul se poate 
restabili numai dacă avantajul pe care îl are concepţia amorală prin 
cultivarea de suprafaţă s-ar compensa în concepţia morală printr-o 
cultivare de adâncime , adică intensă. 

Metoda de luptă cu armele adoptate este, în ultimă analiză, o 
reflexie a stilului de luptă. Deşi s-ar părea că metoda echivalează cu stilul 
însuşi, totuşi deosebirea este destul de mare, căci, în vreme ce stilul este 
o emanaţie organică a conducătorului, metoda rezultă mai mult din 
conjunctură şi, deci, este variabilă într-un anumit cadru. Corelaţia dintre 
stil şi metodă constă în faptul că fiecare stil are preferinţa pentru anumite 
metode cu armele lor adecvate după împrejurări. în acest punct de 
intersecţie s-ar părea că se confundă. în realitate însă, metoda este pentru 
stil ceea ce este tactica pentru strategie. 

între stilul de luptă şi tehnica cu armele respective există şi o 
diferenţă de grad. Primul stabileşte organic obiectivele şi desfundă 
captând izvoarele de forţă, pe când tehnica sau metoda canalizează forţa 
creată sau captată. Stilul este esenţialul care dă nota originalităţii , căci 
tehnica poate fi de multe ori comună chiar la stiluri cu totul eterogene. 
Printr-un tub, de pildă, se poate face să se scurgă apă, vin, lapte, petrol 
etc. Mai mult decât conţinutul, forma tubului redă esenţialul. 


91 


Constantin Papanace 


Prin aparatul tehnic de luptă va circula forţa, care poate fi materială, 
spirituală sau amândouă. întreaga arhitectură a acestui aparat, împreună 
cu spiritul care îl animă şi îl pune în mişcare, indicându-i direcţia, reflectă 
integral stilul de luptă. Marii teoreticieni ai acţiunii: Machiavelli, Clausewitz, 
Taylor etc., au arătat mai mult structura aparatului tehnic pentru indicarea 
surselor de forţă, precum şi mijloacele de captare şi canalizare ale lor. 
prin însăşi funcţia ei, această tehnică are un caracter ştiinţific (obiectiv) şi, 
astfel, amoral. Tehnica conducerii ar fi în toate domeniile aceeaşi, implicit 
si în domeniul politic. Numai combinarea ei - cum am spus - cu finalitatea 
propusă şi concepţia animatoare a unui stil îi va determina o arhitectură 
adecvată. 








Diverse stiluri de luptă politică 


92 


III. SURSELE DE FORŢĂ POLITICĂ Şl FUNCŢIA 
CONDUCĂTORULUI 

Prin natura lor, sursele de forţă politică sunt multe şi variate. Ele pot 
izvorî din adâncul sentimentelor nobile sau din vârtejul pasiunilor de tot 
felul (carnale, materiale etc.). Potenţarea şi direcţionarea lor însă se face 
de spiritul care le animă. Aceste sentimente, chiar mai mult decât 
gândurile care le determină, îşi au sediul în ambele zone opuse şi 
contradictorii ale esenţei umane, adică atât în zona luminoasă dominată 
de principiul binelui, cât şi în zona întunecoasă dominată de cel al răului. 
Ciocnirea între aceste două principii ireductibile are loc cu o intensitate 
mai mare sau mai mică în orice individ sau colectivitate. 

în general, caracterul forţelor izvorâte din principiul binelui este 
pozitiv, generos şi creator, pe când cel izvorât din principiul răului este 
negativ, egoist şi distructiv. Ca tendinţă principală, primul grup se bazează 
pe afirmarea forţei proprii , în vreme ce al doilea grup, izvorât din principiul 
răului, se bazează mai mult pe destrămarea forţei adverse, căci este lipsit 
de obiective pozitive. între aceste două grupe principale de izvoare se 
găsesc şi izvoarele pasiunii de afirmare (setea de putere), nelămurite din 
cauza caracterului lor tumultuos şi care se definesc după direcţia şi 
obiectivul spre care se îndreaptă. 

Din principiul binelui se degajă căldura dragostei care fecundează 

credinţa, bunătatea, adevărul, sinceritatea si francheţea pentru triumful 

binelui, curajul si vitejia pentru impunerea lui, mila, generozitatea si 

blândeţea pentru cultivarea binelui, curăţenia sufletească, înţelepciunea, 

modestia pentru conservarea lui nealterată, îngăduinţa, răbdarea, bucuria 

si jertfa de sine pentru aducerea păcii care oferă terenul propice pentru 

fecundarea si realizarea lui pe drumul înălţării spre desăvârşire. Toate 

aceste surse creatoare dau siguranţă si optimism, fiind o revărsare a 

Duhului Sfânt. 

Din principiul răului izvorăşte ura distrugătoare care provoacă si 

întreţine duşmănia oarbă, mânia tulburătoare, trufia provocatoare, pizma 

paralizantă, cu ponegrirea si intriga ei destrămătoare, minciuna, viclenia, 

linguşirea, ipocrizia care creează nesiguranţă si teamă, aruncând 

dezbinare si ceartă, care culminează în miselie si trădare. Pasiunile 

carnale ca desfrâul, beţia si lăcomia, sub toate aspectele ei, favorizează 

acest proces al descompunerii, căci duhul satanic îsi manifestă voluptatea 

distrugerii în toate părţile. 

Din vârtejul pasiunilor încă nelămurite rezultă o arzătoare voinţă 

de afirmare si dominaţie dusă până la beţia puterii, o ambiţie oarbă, sete 

de glorie, vocaţie pentru luptă, fanatism pentru idei, mândrie şi cult al 

sentimentului de onoare, care pot da impuls de luptă chiar până la 

autoiertfire. Rezultatul acestei lupte de afirmare limpezeşte erupţia 

forţei în sfera idealistă a binelui sau decade, din cauza insuficientei, 

în sfera dominată de principiul răului. 

In lupta politică, toate aceste surse sunt captate în modalităţi şi 
dozări cu totul particulare, determinate de diferite cauze. Combinarea, 
manipularea şi manevrarea acestor surse de forţe dau caracterul stilului 


93 


Constantin Papanace 


de luptă, fiindcă fiecare stil se centrează şi cristalizează într-un fel 
caracteristic substanţei sale, aşa cum în domeniul chimic se depun 
cristalele unor anumite soluţii în condiţii şi la reactivii daţi. 

Deşi elementele chimice sunt limitate, totuşi combinarea lor şi 
proporţiile pot da rezultate nelimitate, aşa cum din 7 note pe diferite octave 
se pot scoate melodii sublime sau dezarmonii supărătoare, iar din 
elementele chimice de bază rezultă toate substanţele compuse care se 
observă în natură. 

După cum am spus, stilul amoral are cele mai mari posibilităţi de 
combinaţii, întrucât, fiind lipsit de scrupule, se poate extinde în toate 
domeniile pentru captarea diferitelor surse de forţe, dându-le 
întrebuinţarea aşa cum cer situaţia şi momentul respectiv. S-ar părea, 
deci, că se suprapune şi chiar se identifică în esenţa sa cu tehnica de 
luptă. Adevărul este că stilul amoral, extinzându-şi sfera pe cei doi 
versanţi, are mai mare flexibilitate în a folosi atât virtuţile, cât şi viciile 
omeneşti, dar, fiind prin structură raţionalist, nu se poate extinde şi în 
domeniul iraţionalului şi, cum e firesc, rămâne delimitat în multe domenii. 

Tehnica pură este cu mult mai largă în această privinţă, dar însăşi 
necesitatea de echilibru presupune un stil care să asigure o structură atât 
în ceea ce priveşte concepţia, cât şi în ceea ce priveşte execuţia. 

Referitor la randamentul realizat de stilul amoral, se poate spune că 
el nu este totdeauna cel mai mare, fiindcă tocmai lipsa de pasiune , strâns 
legată de lipsa de scrupule, nu poate folosi şi potenţa, în toată intensitatea 
lor, atât a sentimentelor bune, cât şi a celor rele. 

Potenţialul de luptă al unor stiluri poate fi mai mare atunci când se 
centrează în zona unora din aceste surse principale. Se valorifică, astfel, 
întreaga forţă, fiindcă explorarea, fiind făcută cu ardoare, nu rămâne la 
suprafaţă, ci dimpotrivă, merge în toată adâncimea. Se poate spune că, cu 
cât centrarea este mai unilaterală, adică pe un limitat grup de sentimente, 
cu atât penetrarea se poate face în adâncime, creînd în această direcţie 
fenomenele revoluţionare de răsturnări profunde în bine sau în rău, după 
cum sursa forţei de bază este situată în zona binelui sau a răului. în 
asemenea cazuri, avem prosperităţi spirituale în care se ating culmi 
nebănuite sau decadenţe morale în care totul se materializează şi se 
satanizează sau izbucniri eroice în care se promovează noi valori. 
Caracterul acestor centrări fiind vertical şi în adâncime, ele dau de 
puternice vine de energie care străbat fiinţa şi colectivitatea omenească, 
pe când caracterul orizontal , rămas la suprafaţă, al concepţiei amorale, 
deşi se extinde pe întregul câmp, neavând o sursă puternică de forţă, fie 
pozitivă, fie negativă, se menţine mai mult prin joc de echilibru şi 
speculaţie între alte forţe. 

Este evident că funcţia personalităţii conducătorului este esenţială în 
captarea, conservarea şi manevrarea forţei politice, fiindcă ea dă 
arhitectura sistemului, adică stilul care caracterizează planul de acţiune şi 
mijloacele de realizare. “Numărul căilor posibile pentru atingerea unui scop 
- spune Clausewitz - creşte până la nesfârşif în acţiunile militare. Cu atât 
mai mult în domeniul politic. Totul însă depinde de conducător, adică de 
faptul dacă el este în primul rând cu calităţi înnăscute pentru această 
funcţie. Mai ales pentru situaţiile grele şi încurcate, călăuza instinctului 



































Diverse stiluri de luptă politică 


94 


(sau a intuiţiei) este cea mai sigură şi precumpăneşte înaintea oricărui 
calcul şi plan stabilit. Pe câmpul de bătaie, “acţiunea conducerii este 
evident de cu totul altă natură decât planul. Acesta este gândit în afara 
regiunii primejdiei şi cu deplin răgaz (pe îndelete), aceea are loc într-o 
clipă. Planul decide totdeauna dintr-un punct de vedere mai înalt şi cu un 
orizont mai îndepărtat. Planul hotărăşte totdeauna de la un punct de 
vedere ridicat cu o rază extinsă.” 

Se înţelege că şi pe câmpul luptei politice, deşi nu există aceeaşi 
primejdie materială, totuşi, prin jocul imponderabilului, este necesară o 
întreagă serie de calităţi, în primul rând, curajul moral, pe lângă cei 
material, adică instinctul vital care să contrabalanseze şi să sufoce 
sentimentul inferior al fricii. Primejdia este elementul luptei, aşa cum aerul 
este pentru păsări şi apa pentru peşti. 

încrederea în propriile forţe alimentează curajul. Ca şi în război, 
curajul şi încrederea sunt două calităţi esenţiale. Totodată, este necesar 
un dezvoltat simţ al orientării, fiindcă pentru tactica conjuncturală trebuie 
variaţii şi fantezie. Asta cu atât mai mult, cu cât incertitudinea datelor este 
mai accentuată în politică decât în război şi oferă mai mari posibilităţi în 
variaţia combinaţiilor. De asemenea, este necesară energia care să dea 
statornicie în acţiune şi tărie de caracter, căci numai consistenţa şi 
consecvenţa în gândire şi în faptă pot aduce succes. Se înţelege că 
îndrăzneala trebuie împerecheată cu înţelepciunea. 

“Cu cât urcăm mai sus în ierarhia conducerii, cu atât acţiunea este 
îmbibată de spirit pentru a nu fi lipsită de scop şi nici o pasiune oarbă să 
nu o tulbure. Pentru momentul bătăliilor angajate este nevoie de puterea 
interioară de a răspândi încredere atunci când maşina scârţâie, precum şi 
tărie de caracter, de rezistenţă deosebită, pentru a nu fi cuprins de panica 
masei pe care o conduce Acelaşi spirit de stăpânire când sentimentele 
se învolburează. 

“Forţa, chiar în momentul celor mai vii răscoliri ale sentimentelor, 
trebuie supusă raţiunii pe care o numim stăpânire de sine şi unde înseşi 
sentimentele îşi au sediul.” (Karl von Clausewitz — Vom Kriege, p. 44) 

Aceasta se poate face prin echilibrarea sentimentelor. 

De asemenea, la un conducător, puterea de hotărâre este esenţială, 
fiindcă numai datorită acesteia se poate valorifica o forţă în momentele 
hotărâtoare. Ezitarea sau indecizia le anihilează, încurcând cadenţa şi 
ritmul biruitor. Există oameni care au cea mai frumoasă imagine a spiritului 
asupra celor mai grele misiuni, cărora nu le lipseşte nici curajul de a lua 
multe sarcini asupra lor şi care, în anumite cazuri grele, nu pot ajunge la 
un deznodământ. Puterea de hotărâre îşi datorează existenţa unei 
proprietăţi de înţelegere. 

“Putem dovedi prin aceasta genealogia hotărârii, că există un număr 
mare de exemple care au arătat în regiunile joase cea mai mare dârzenie 
şi pe care au pierdut-o în regiunile înalte. 

în egală măsură simt nevoia de a decide şi astfel apar pericolele 
care există într-o hotărâre greşită şi care nu sunt de încredere faţă de 
lucrurile care le stau înainte: astfel, înţelegerea lor pierde forţa iniţială şi ei 
vor deveni cu atât mai timizi, cu cât cunosc pericolul indeciziei în care sunt 
prinşi şi cu cât erau mai obişnuiţi să negocieze cu pumnul.” 


95 


Constantin Papanace 


Puterea de a hotărî rapid în cursul unei lupte depinde, în mare parte, 
de prezenţa de spirit a conducătorului care îi permite o orientare completă 
de la prima vedere, printr-un act mai mult de intuiţie . în ultimă analiză însă, 
ea este o expresie a temperamentului, aşa cum am văzut, în strânsă 
legătură cu constituţia corporală şi rasială în cadrul mediului. 

Clausewitz distinge, în acest sens, mai multe categorii: 

Sunt oameni care au puţină mobilitate - vioiciune - fiind flegmatici 
sau indolenţi. Alţii, foarte vioi, ale căror sentimente însă nu trec peste un 
anumit potenţial, fiind consideraţi ca oameni liniştiţi. 

Alţii, foarte iritabili, ale căror sentimente se aprind repede, ca 
pulberea de puşcă, dar nu durează mult şi, în sfârşit, oameni care, din mici 
îndemnuri sau motive nu pot fi puşi în mişcare, ci pe îndelete, însă ale 
căror sentimente iau o mare amploare şi sunt foarte durabile. Aceştia sunt 
oamenii în care zac ascunse în stare latentă energii nebănuite. 

Un caracter cu adevărat puternic nu este acela care are emoţii 
puternice, ci numai acela care le are, dar îşi păstrează echilibrul. 

Dar oricare dintre aceste temperamente devine mai fecund dacă se 
mişcă pe liniile şi în limitele lui naturale, fără să imite şi să pozeze în 
atitudini care nu se potrivesc cu firea lui. 

Dacă pe câmpurile de bătaie, în cadrul limitat al războiului şi în 
climatul primejdiei, se selecţionează naturile viguroase, imprimând 
conturul numai în trăsăturile mari - ofensiv, defensiv, temerar, prudent etc. 
- în lupta politică toate aceste categorii de temperamente, dacă au o 
anumită constanţă în efort, pot fecunda stiluri de luptă. 

Din felul cum se vor combina şi doza în persoana conducătorului 
calităţile amintite mai sus, curajul, încrederea, perseverenţa, puterea de 
stăpânire etc., se vor cristaliza şi metodele de captare şi manevrare a 
forţei politice. 

Dacă pentru reformatorul revoluţionar, care pentru triumful ideilor 
sale are nevoie să răstoarne cadrul politic existent, se cer şi calităţi 
ostăşeşti, pe lângă cele politice, pentru cei care n-ar avea asemenea ţeluri 
revoluţionare nu se fac necesare şi aceste calităţi în afirmarea lor. 

Pe câmpul de luptă politică se pot naşte şi tactici care ar fi de 
neconceput pe câmpul de război unde domină climatul primejdiei, ele 
putând acţiona şi subzista cu toate deficienţele lor congenitale. Aceste 
deficienţe însă se vor reflecta fie în negativismul sau lipsa de putere 
creatoare de care vor da dovadă, fie în respiraţia lor minoră şi de scurtă 
durată. 

Conducătorii indolenţi, flegmatici sau vlăguiţi de un raţionalism 
excesiv, cu toate că le lipseşte puterea de a lua hotărâri mari, totuşi ei pot 
să creeze, tocmai prin acest fapt — adică lipsa de decizie — o putere de 
opoziţie hărţuitoare şi de lungă durată. 

Cei animaţi de idealuri şi sentimente minore nu pot avea respiraţii 
mari, fiind copleşiţi de lucrurile mărunte, ei îndeplinind mai multe funcţii 
subalterne, fiind în funcţie de cei cu idealuri mari şi voinţe puternice. De 
asemenea, iritabilii, care îşi pierd repede echilibrul prin înflăcărarea lor 
subită şi descurajarea care urmează, formează mai mult elemente de 
agitaţie care îşi găsesc circulaţie în viaţa publică atunci când sunt folosiţi 

de alţii. 

1 











Diverse stiluri de luptă politică 


96 


Cei greoi, în schimb, când izbucnesc, răscolesc toate pasiunile şi 
adesea îşi pierd echilibrul, dar în virtutea forţei durabilităţii lor, pot să-şi 
construiască un organism de luptă bine închegat căruia îi imprimă 
durabilitatea temperamentului propriu. 

Dar, indiferent de ce fel de temperament ar fi vorba, pentru a se 
polariza un stil de luptă în jurul unui conducător, se cere constanţă în 
manifestări de lungă durată. Chiar acele manifestări politice minore, care 
se caracterizează prin dependenţa lor conjuncturală, sunt constante 
tocmai în inconstanta lor . 

Faptul că diversitatea tacticilor de luptă este mult mai mare pe 
câmpul politic, îngreunează orientarea, astfel că, pentru adaptarea la 
momentele respective este nevoie de mai multă flexibilitate pentru a se 
putea rămâne mereu în cadrul realităţii unde se desfăşoară acţiunea. Din 
cauza aceasta şi imponderabilele sunt mai frecvente. 

Necesitatea adoptării unui plan de luptă în vederea atingerii 
obiectivelor permanente — durabile - se face mai mult simţită^ Aici 
experienţa joacă un rol deosebit. Spre deosebire de câmpul de război, 
unde conducătorul are de manevrat şi conservat o forţă materială şi 
morală deja constituită de alţi factori, pe plan politic un conducător trebuie 
să şi-o constituie singur, alimentând-o în permanenţă şi înlăturând orice 
curent ce ar putea să o descompună. 

Câmpul de luptă politic este mult mai vast decât toate celelalte 
activităţi, inclusiv cea a războiului. 

De aceea, simţul terenului, adică facultatea de a se orienta în orice 
sector al acestui vast câmp şi în orice situaţie, trebuie să fie cât mai 
dezvoltat, precum şi marea elasticitate sufletească de a se adapta în 
fazele luptei, căci fiecare stil are un fel propriu de adaptare: unul impune 
mediului, altul se supune. 

Pentru a putea constitui un mare izvor de forţă, conducătorul nu este 
suficient să fie numai viteaz, ci trebuie să aibă un complex de calităţi care 
să se condenseze în formula: “în deciziile eroice din motive de raţiune, 
unde se găsesc reunite «curajul personal» şi marea înţelegere, acolo 
trebuie să fie conducerea cea mai împlinită." (Cari Clausewitz - Vom 
Kriege, p. 798) 

Curajul răspunderii îi asigură valorificarea tuturor calităţilor, fiindcă 
se eliberează de elementul paralizant. Pe lângă aceste calităţi intrinseci se 
nasc o serie întreagă de posibilităţi de captare sau risipirea forţei, în 
strânsă legătură cu funcţia de conducător şi manifestările ei. 

Un conducător ieşit din sânul maselor pe care le conduce este 
natural, fiindcă el are mari afinităţi şi nebănuite posibilităţi de contact 
sufletesc şi prin aceasta poate oferi mai multă încredere. Un conducător 
venit din altă rasă sau chiar din alt mediu trebuie să-şi risipească multă 
energie necesară adaptării. (Ex. Regii din apus aduşi în ţările balcanice.) 
Aceasta îi uşurează şi mai mult posibilităţile de organizare menite să 
capteze şi să manevreze forţa de care dispune. 

Calitatea morală de a conduce prin avântul de luptător este 
esenţială. 

Calitatea organizării primează darului oratoric. 


97 


Constantin Papanace 


Conducătorul de rasă trebuie să fie o sinteză: ştiinţă, capacitate de 
conducere şi puterea de voinţă, adică forţa morală şi spirituală invincibilă. 

Pregătirea urmaşului, adică asigurarea continuităţii sub aceeaşi 
formă, adică în acelaşi stil, este de o importanţă capitală. în felul acesta 
de pregătire se poate face iniţierea în secretul conducerii respective, 
încredinţându-i-se lucrurile care nu trebuie să fie publice. Marele avantaj 
al monarhiei stă în acest fapt al iniţierii şi pregătirii urmaşului. Acest 
avantaj dă roade şi mai evidente în sistemele de selecţionare şi iniţiere 
timpurie a urmaşilor. Secretul forţei iudaice stă în grija cu care se practică 
pregătirea urmaşului. Iniţierea succesorului este esenţială atât pentru 
transmiterea operei create, cât şi, mai ales, pentru realizarea planului de 
lungă durată. Numai continuitatea dă valoare istorică . Acest lucru îl 
dovedeşte în mod elocvent istoria universală. Evreii, care prin sistemul lor 
de iniţiere şi-au păstrat continuitatea de conducere, s-au valorificat în mod 
permanent în istorie. Alţii, lipsiţi de această continuitate, cu toate că erau 
mai valoroşi, totuşi au dispărut. Acest lucru se poate vedea în mod direct 
în tara noastră, cercetând istoria contemporană. Partidul liberal, care a 
avut continuitate în conducere,-a asigurat statul şi a făcut să se menţină la 
suprafaţă multe figuri şterse, ÎW vreme ce alţi conteftlpdrafli, personalităţi 
puternice, au rămas ostracizaţi, minimalfeaţiv'' 

Pentru pregătirea succesului va trebui, în primul rând, crearea unui 
mediu apt spre a face să se imprime în mod natural amprentele stilului 
adoptat, astfel încât în întreg sistemul moştenit să nu fie o risipă de 
energie pentru adaptare. Mai mult, fiecare rasă tinde să-şi formeze un 
conducător pe care să îl perpetueze prin selecţiune şi, în virtutea 
aderenţei lui organice cu naţia respectivă, să evite în viitor ciocniri, 
frământări şi convulsiuni. 

Această iniţiere şi pregătire vor trebui însă dozate în aşa condiţii, 
încât personalitatea urmaşului să nu fie anulată, creînd simpli imitatori. 
Dimpotrivă, grija principală va trebui să fie ca personalitatea succesoare, 
deşi de aceeaşi esenţă, să aibă o respiraţie cât mai independentă, adică 
să i se creeze posibilitatea de a judeca singur situaţiile şi a se orienta, 
dovedind în toate împrejurările puterea de hotărâre. Să nu fie elemente 
auxiliare cu calitatea de executanţi care sunt mai comozi, fiindcă nu 
suplinesc anumite lipsuri ale conducătorului existent, ci realizează 
misiunea atât de esenţială în transmiterea forţei. Dacă nu se depune 
această grijă, atunci se întâmplă contrariul, adică se desemnează ca 
succesori elemente care nu numai că nu sunt în stare să continue o luptă, 
mărindu-i în timp potenţialul, dar, dimpotrivă, o compromit. De multe ori, 
această neprevedere, care nu este altceva decât un efect negativ al forţei, 
se comportă aproape mecanic. Sunt mulţi conducători care tind să aibă 
aproape elemente docile şi lipsite de personalitate. Această neprevedere 
rezultă, de cele mai multe ori, dintr-o beţie a puterii efemere şi indică, în 
ultimă analiză, o lipsă esenţială. Dar, calitatea anturajului este hotărâtoare 
chiar pentru conservarea forţei şi manipularea ei. Anturajul formează 
mediul. Componenţa lui poate completa, pentru asigurarea unui echilibru, 
după cum poate primejdui echilibrul. 













Diverse stiluri de luptă politică 


98 


La un conducător cu impulsuri eroice pe care abia şi le stăpâneşte, 
un sfetnic de aceeaşi esenţă rupe echilibrul şi invers, la unul lipsit de 
asemenea impulsuri, un sfetnic prea prudent măreşte stagnarea. 

Valorificarea sfătuitorilor şi a colaboratorilor este, de asemenea, 
foarte importantă. “Este o caracteristică a adevăratului conducător dacă 
acesta poate asculta şi valorifica sfaturi pe care el însuşi să le poată urma, 
fără să piardă libertatea răspunderii." (Seeckt, p. 174) 

înfumurarea sau alte complexe de inferioritate, care fac să nu se 
valorifice sfaturile bune, constituie fisuri în sistemul conducerii care fac să 
se scurgă inutil atâta forţă de luptă. “Să nu îţi închipui că tot ceea ce ar 
trebui să realizezi în lume ar fi să îţi sporeşti colaboratorii.” (Goebbels - 
Von Kaiserhof sur Reichkanzlei, p.74) “Nu este de datoria conducătorului 
să facă totul. Dar, în tot ceea ce este făcut, trăieşte spiritul său şi avântul 
său spre înainte.” (Georg Stammler - Rassenpflege in Volkischen Staat, 
p.147) 

Evident, axa o formează spiritul său independent şi voinţa ca formă, 
căci fără acestea s-ar naşte fie climatul ezitării paralizante, fie cel al 
acţiunilor pripite şi neserioase. Această voinţă se afirmă prin comandă 
care nu este decât transmiterea unei forţe concentrate în direcţia unui 
obiectiv precis. 

Conducătorii de calitate ştiu să dea directive şi să formuleze ordine 
care nu sunt decât dispozitivele prin care circulă forţa. Tehnica şi forma 
ordinului sunt foarte importante. Numai aşa se poate realiza 
corespondenţa reală între cel care conduce şi cel care este condus. 

“Liderul nu agreează ca cel condus să ştie în orice moment ce vrea 
el însuşi. Şi cel condus trebuie să ştie în orice moment ce vrea 
conducătorul lui de la e/. ” (Hitler - Mein Kampf, p. 144, 710) 

Pentru aceste motive selecţionarea personalului conducător al 
cadrelor este o operaţiune foarte grea. Este o adevărată artă. “Este arta 
politicii personale de a pune omul potrivit, pentru timpul potrivit, la locul 
potrivit. ” (Scheinn, p.152) 

Cadrele formează nervul unei organizaţii. 

“Romanii nu aveau în armata lor decât două legiuni de romani, care 
erau circa douăsprezece mii de persoane şi mai aveau douăzeci de mii din 
alte naţiuni; aceia erau cu fruntaşii lor nervul armatei, pentru că luptau toţi 
sub ordinul şi disciplina romană, acele armate aveau numele, autoritatea şi 
demnitatea romană. ” 

Din chintesenţa acestor cadre se recrutează atât elementele care 
formează statul major, adică elementul de concepţie care îşi îndeplineşte 
funcţia numai dacă este efectiv şi nu nominal, potrivit vocaţiei naturale, cât 
şi elementele de execuţie care o aplică pe teren. 

Marele merit al conducătorului este de a putea suporta în cercul lui 
oameni care să îi spună adevărul întreg. Aceasta constituie adevărata lui 
siguranţă interioară, adică în interesul său, mult mai eficace şi mai 
valoroasă decât cea poliţienească ce caută să repare consecinţele unei 
greşeli, nu să le prevină. 

Contribuţia sfetnicilor poate fi, pe de altă parte, creatoare de fond 
dacă păstrează raporturi de absolută discreţie. Altfel, se tulbură relaţiile 
dintre sfetnic şi cel sfătuit şi din naşterea anumitor susceptibilităţi se 


Constantin Papanace 


99 _ 

zădărniceşte o colaborare fecundă. Această colaborare este de cele mai 
multe ori absolut necesară. 

Conducătorul trebuie să aibă trăsături multilaterale. “Singură ambiţia 
- spune Frederic cel Mare - de a conduce nu este îndeajuns” Evident, 
oiamentul conducerii este esenţial si nu administrarea. Conducător se 
Urneşte stăpânul oamenilor şi al lucrurilor. Administraţie înseamnă 
conservarea stadiului lucrurilor de la interior spre exterior. Conducătorul 
are răspunderea pentru aici, azi şi mâine. Birocratul, numai pentru azi. 
Conducătorul are un scop spre care tinde, birocratul, nu. De aceea, dacă 
metoda lui de lucru este potrivită, ea devine o adevărată comoară de 
energie, fiindcă valorifică totul. 

Sunt cazuri când oamenii care exercită comanda dau un randament 
mai mic decât cei care administrează. Pentru o valorificare mai bună se 
cer din partea conducătorului mai multe condiţii, printre care şi 
următoarele de tehnică: 1. alegerea colaboratorilor; 2. eşalonarea 
urgenţelor; 3. amortizarea prin filieră a lucrurilor mărunte spre a nu încurca 
ansamblul, stabilind ierarhia cu sfera de iniţiativă a colaboratorilor. 

Un mediu setos de putere, prin preocupările sale, devine un imbold 
pentru conducător şi, prin aceasta, o forţă. Trezirea pasiunii pentru 
dobândirea puterii este de importanţă capitală. Orice alte pasiuni, dacă 
trec de rolul lor necreativ, se dezvoltă în detrimentul misiunii principale. 

O funcţionare anormală în conducere, cu un întreg cortegiu de 
urmări perturbatoare care disociază forţa, se întâmplă atunci când se 
produce accesul beţiei puterii, de care nu sunt scutite decât personalităţile 
cu totul excepţionale. 

A rezista la această beţie, adică a nu ameţi şi a nu îţi pierde 
cumpătul pe înălţimile atinse, este examenul decisiv al unui conducător. 

■ Oricâte calităţi ar avea cineva, el nu se poate înălţa decât până 
acolo unde nu începe beţia puterii sau răul de înălţime. “Când îl apucă 
acest rău, atunci îşi pierde siguranţa, se clatină şi merge inevitabil spre 
prăbuşire." 

Poate această beţie rezultă dintr-o exuberanţă personală specifică şi 
ea este apanajul firilor aprinse care, îmbătate de succese, îşi rup cârma 
raţiunii şi se lasă pradă euforiei. Sunt mai puţin predispuse firile flegmatice 
sau excesiv raţionale. Acestea din urmă însă, din cauza structurii lor 
congenitale, nici nu au avântul marilor înălţimi. 

Din cauza turmentării produse de beţia puterii, se alterează toate 
normele sănătoase de conducere pentru captarea, conservarea şi 
transmiterea puterii. Se intră în plin cerc vicios. 

Conducătorul pe o scenă politică este predispus la beţia puterii, 
făcându-i plăcere a primi laude din ce în ce mai exagerate, alunecând 
astfel pe panta dezastruoasă a linguşirilor care-i gâdilă orgoliul şi-i satisfac 
vanitatea. în această efervescenţă tulbure începe să ruginească aparatul 
de conducere şi să stagneze orice inteligenţă şi energie creatoare. 

în locul colaboratorilor serioşi şi capabili începe să câştige teren, 
Phn linguşire şi adulare, clica sa figurantă. Fiindcă clica înseamnă selecţie 
la conducere pe criterii negative şi este diametral opusă elitei, care 
înseamnă recrutarea pe virtuţi morale şi pozitive. De asemenea, figuranţii, 
“oamenii de paie”, ocupă locuri pe care le fac să nu funcţioneze efectiv, 










Diverse stiluri de luptă politică 


100 


paralizând prin aceasta organismul şi deplasând exercitarea funcţiei de 
către persoane intrigante sau lipsite de răspundere sau aducând 
suprafuncţionarea altui organism care provoacă beţia puterii şi 
dezechilibrul. 

Evident, în postura de simpli figuranţi sau linguşitori nu se pot preta 
elementele virtuoase şi cu puteri creatoare. De aceea, la conducerea unde 
se manifestă beţia puterii încep să se colecteze intriganţii, adulatorii, 
elemente lipsite de personalitate şi, în special, cele compromise - 
persoane vulnerabile. Aceştia sunt parazitarii forţei. Prin ei se realizează 
complicitatea tăcerii şi ruperea contactului cu realitatea. Fenomenul tinde 
să se producă aproape cu precizia unei legi astronomice, dacă nu ne 
excită o permanentă tendinţă de descătuşare. Aşadar, primejdia clicii este 
permanentă nu numai când se manifestă simptome de beţia puterii, dar şi 
acolo unde îşi are sediul o putere. Gravitaţia în jurul unui deţinător de forţă 
este inevitabilă, dar trebuie soluţionată pozitiv, atât pentru a menţine 
echilibrul lor cu conducerea respectivă, cât şi pentru a folosi şi valorifica 
calităţile pozitive ale celor care gravitează. 

“Fiecare comunitate poartă în sine primejdiile ei, adică clica, 
putoarea (intrigăria). Lor trebuie să le opună conducătorul întreaga putere 
a personalităţii sale. Atmosfera pe care o creează ele în jurul său trebuie 
să fie interzisă de el însuşi.” (Frederic cel Mare - Kunst der Fiîhrung, p. 85) 

Este adevărat că omul devotat, satelitul, constituie un punct de 
sprijin şi aduce servicii reale. Pentru aceasta, i se împrumută autoritate de 
către conducătorul care beneficiază de aceste servicii. Astfel că adeseori 
se combină aceste servicii personale reciproce. Totdeauna însă ele vor 
trebui să se soldeze în favoarea puterii centrale, adică a conducătorului. 
Altfel, acesta şi-ar pierde rostul firesc şi creator. 

Sistemul întrebuinţat de romani, prin puterile nelimitate acordate 
proconsulilor, uşurează opera de conducere, fiindcă limitează 
centralizarea excesivă şi păstrează liniile mari moderate. Autoritatea 
împrumutată însă are dezavantajul de a crea un punct slab în sistemul 
unei conduceri, care se manifestă tocmai în momentul suprem al crizei, 
adică în momentul când persoana centrală (conducătorul) care o 
împrumută, dispare. Atunci tot prestigiul dat de funcţia îndeplinită se 
dezumflă şi el şi criza devine mai mare, iar zdruncinarea sistemului mai 
adâncă, fapt care constituie o primejdioasă sincopă până la o nouă 
valorizare. 

Lipsa de forţă proprie demască şi produce ridicolul în noua situaţie. 
De obicei, acolo unde bântuie beţia puterii şi toate slăbiciunile care 
întunecă o vedere reală, se pot produce imixtiuni externe care să dirijeze 
forţa spre alte scopuri, cu totul străine şi chiar duşmane conducătorului 
respectiv. Atunci se nasc diferitele specii de “eminenţe cenuşii” care 
influenţează, speculând slăbiciunile şi abuzând în posturile pe care le 
ocupă în aparatul de stat. Iudaismul a exercitat prin metrese, bancheri sau 
secretari particulari toate influenţele în favoarea lui. Iezuiţii au procedat la 
fel, prin duhovnicii lor etc. 

De aceea, legea orientării nu trebuie violată. Nimeni nu se poate 
orienta dacă nu are ca sprijin un alt punct de vedere, chiar fals . Este o 


101 


Constantin Papanace 


adevărată crimă luarea posibilităţii’ de orientare a unui conducător, chiar 
când intuiţia sa este genială. 

De multe ori, pentru această dirijare de influenţe se întrebuinţează 
mari abilităţi pentru salvarea aparenţelor şi menajarea susceptibilităţilor. 
Personalităţile setoase de putere tind în mod firesc spre o libertate 
absolută, aproape până la anarhie. Impresia acestui sentiment de libertate 
trebuie dată şi chiar exagerată. Manevrarea se face totuşi prin intermediul 
susceptibilităţii ascuţite şi egocentrice, bolnăvicioase, prin metoda iritării 
sau flatării, (cazul lorga) 

Singurul aport real pentru conducătorul central care rezultă în raport 
cu sateliţii săi, dacă se menţine în anumite limite, este amortizarea 
nemulţumirilor. Sufletul omenesc este greu de împăcat, mai ales că 
exigenţele vieţii nu pot fi satisfăcute. Pentru nemulţumirile care se nasc în 
mod inevitabil, sunt persoane din anturaj care pot servi drept amortizatori. 
Prin această funcţie, ele se achită pentru autoritatea împrumutată. Ele 
îndeplinesc funcţii pe care nu le poate îndeplini conducătorul central. 
Exemplu: Ică pentru generalul Ion Antonescu, generalul Gh. Cantacuzino - 
Grănicerul şi Ion Moţa pentru Căpitan. Există, deci, supapă de siguranţă: 
elementul amortizator pentru funcţii antipatice, asupra căruia se 
concentrează toate loviturile adverse. Aceasta se întâmplă atât din cauză 
că masa nu vede, de cele mai multe ori, decât experienţa (povestea cu 
capul lui Moţoc), cât şi din faptul unei oarecare laşităţi care îi determină pe 
mulţi dintre cei care văd bine să nu îndrăznească a înfrunta centrul puterii . 

Acest cerc vicios nu se poate evita decât printr-o preocupare 
specială şi permanentă în această direcţie. Alături de sfetnicii bătrâni, care 
aduc experienţa şi înţelepciunea în serviciul conducătorului, trebuie 
pregătit de timpuriu elementul tânăr şi destinat fiecare element, după 
Vocaţie, la locul său potrivit, pentru a fi creator. 

Studierea aptitudinilor şi a caracterului face să se evite toate 
fricţiunile inutile care, cu timpul, degenerează în linguşiri, adulări sau 
intrigării. Iudaismul sau iezuitismul au avut foarte clar în vedere 
excepţionala importanţă a acestui lucru, în vreme ce societatea, în 
general, îl ignoră, lăsându-l la voia întâmplării. 

Pentru începutul unei conduceri, elementul tânăr se asortează mai 
bine, fiindcă pe lângă afinităţile de generaţie pe care le poate avea cu noul 
conducător, el se potriveşte mai bine, căci are mai multă prospeţime de 
intuiţie şi gândire şi este mai potrivit noilor adaptări. 

Din organizarea unei elite, atât din punctul de vedere al forţei 
materiale, cât şi din punct de vedre spiritual, se realizează un punct solid 
de Soriiin pe care cade întreg centrul de greutate în care se înlesnesc o 
cristalizare şi ierarhizare normale. 

Aceasta dă naştere la spiritul de corp care, prin hipertrofie, aduce şi 
unele dezavantaje. In armată, “acest spirit tânăr există în ceea ce noi 
numim voinţa războinică a armatei, în măsură precisă elementul de 
legătură între forţele naturale care sunt active prin ele însele.” (Karl von 
Clausewitz) 

în viaţa politică se manifestă prin sectarismul de partid care duce la 
intoleranţă şi fanatism. 










Diverse stiluri de luptă politică 


102 


Spiritul de corp este un real izvor de forţă, fiindcă chiar în rândul 
aceluiaşi organism dă emulaţie între diferitele unităţi. Exagerat însă, duce 
la îngâmfare şi la beţia de putere, care zdruncină, prin manifestările ei 
hipertrofice, însuşi organismul pentru care este chemat să-i asigure 
stabilitate. Exemple ne oferă istoria. Gărzile de pretorieni la romani, 
ienicerii la turci, mamelucii în Egipt, streliţii la Moscova etc., rezultaţi din 
stimularea spiritului de corp, dădeau conducătorului respectiv forţa sigură 
si concentrată în mână pentru a putea acţiona rapid şi eficace. Dar când 
acest spirit se cultiva prea mult, atunci se năşteau rivalităţi dintr-un exces 
de putere şi se puneau în opoziţie şi şantaj chiar cu elementul conducător 
sub comanda căruia se găseau. 

Trecutul a cunoscut frecvente cazuri când pretorienii îi impuneau 
sau îi răsturnau pe conducătorii lor. Din această disonanţă se naşte marea 
criză şi primejdia răvăşirii întregului sistem de conducere. Se intră într-un 
cerc vicios din care cu greu se poate ieşi la o situaţie normală, fie că se 
aplică metoda menajării, care înseamnă amânarea şi agravarea răului, fie 
că se aplică aceea a soluţiei radicale, care aduce deznodământul revoltei. 
Şi aici, păstrarea echilibrului prin permanenta grijă de a se preîntâmpina 
orice hipertrofie, asigură o funcţionare normală pentru dezvoltarea 
întregului sistem de captare şi utilizare a forţei pe câmpul tactic şi 
strategic. Un exemplu de formaţie pentru conducători îl oferă educaţia 
armatei germane. Legile şi regulamentele ei deschid perspective largi, 
încadrate într-o disciplină severă. 

Forţele constituite din sânul unui organism au o influenţă cu totul 
particulară şi evoluează spre o disonanţă cu restul organismului. Există o 
irezistibilă tendinţă de hipertrofiere, ca la celula canceroasă. Corpul 
constituit ca o armată faţă de restul naţiunii îşi caută privilegii. Totuşi, 
aceste elemente constituite, care concretizează forţa materială, ca armata 
S.A., Cămăşile negre, Corpul Moţa-Marin, trebuie avute mereu în vedere. 
Ele oferă punctul de sprijin al tuturor combinaţiilor. Fără o asemenea forţă 
sigură, nu este nimeni luat în seamă. Toţi marii conducători au avut grijă 
să-şi creeze o asemenea forţă, menţinând-o în partea pozitivă şi ferind-o 
de hipertrofieri. Felul însă cum îi asigură fidelitatea reflectă stilul 
conducătorului . Unii îi dau posibilităţi de pradă şi avantaje materiale, alţii, 
dimpotrivă, caută să-i trezească virtuţi morale şi războinice prin exemplul 
personal, prin apropierea sau distanţa lor. Esenţial este ca aceste forţe 
constituite să fie stăpânite şi să nu stăpânească. Conducătorii lipsiţi de 
personalitate nu se pot sustrage de la a deveni uneltele lor. 

în principiu, toţi conducătorii trebuie să poartă grijă de soldaţii lor, 
fiindcă aceştia asigură însuşi suportul forţei. Fiecare însă are un stil diferit . 
Cum am mai spus, unii le satisfac poftele de jaf, de hrană bună etc., alţii îi 
apropie sufleteşte, stând în mijlocul lor, dându-le exemple de virtute şi 
curaj şi făcându-se astfel iubiţi, iar alţii, stând distanţi, îşi măresc 
prestigiul. Prin procedee diferite, rezultatele sunt similare. 

Manlio Torquato şi Valeriu Cervino procedau foarte diferit: pentru că 
Manlio cu orice generaţie se purta sever, fără a-şi cruţa fie soldaţii, fie 
truda, fie osteneala de a-i comanda, pe de altă parte Valerio alegea în fel 
şi chip şi plin de o blândeţe familiară îi întreţinea. Astfel că Manlio a fost 
unul din cei care, cu asprimea ordinelor sale, a reformat disciplina militară 


103 


Constantin Papanace 


în Roma; constrâns mai întâi de natura sa, apoi de dorinţă, abia se 
observa ceea ce pofta lui naturală îl făcuse să ordone. 

Principala forţă a unui conducător izvorăşte din însăşi necesitatea 
pe care o au masele de a avea un conducător. Această necesitate este tot 
atât de vie ca şi patima de dominaţie pe care unii indivizi izolaţi o au 
într-un grad mai mare. “Masele - scrie Prezzolini - simt nevoia unui 
conducător, fiindcă ele nu vor să gândească, ci să asculte orbeşte şi nici 
nu vor să conceapă planuri, ci să le primească de-a gata.” (Das Leben 
Mi colo Machiavelli) 

Aceasta este situaţia în mod general. Cazurile când într-o 
colectivitate se găsesc tot atâţia pretinşi conducători câţi indivizi sunt, 
“novi greci, dieci Capitanf’, indică o anomalie care are la bază o exagerată 
hipertrofie provenită nu din pasiunea sănătoasă a unei dominaţii virile, ci 
mai degrabă dintr-o degenerescenţă producătoare de megalomanie şi 
iritabilitate. Aşadar, această forţă rezultă dintr-un fapt negativ în sensul că, 
din moment ce masa se oferă spre conducere, nu se întâmpină principial 
rezistenţă în organizarea ei. Totuşi, rezistenţele se ivesc în operaţiunea de 
retusare’ şi încadrare a ei, fiindcă fiecare individ are tendinţe centrifugale 
spre anarhie. 

Şi aici, legea “necesitatea creează organuf' îşi găseşte aplicarea. în 
natură’nu rămâne loc gol fiindcă, după cum s-a spus, “natura are oroare 
de vid". Sub acest aspect, nimeni nu se poate considera absolut 
indispensabil, fiindcă, în lipsa lui, necesitatea va crea pe altul. Viaţa este 
totdeauna în plină desfăşurare. Chiar când echilibrul se strămută pe alt 
centru sau se distribuie pe mai multe centre, forţa în sine - ca şi în chimie 
- nu se pierde, ci numai se transformă. Numai eficacitatea pentru scopul 
urmărit poate fi diminuată. Totuşi, această forţă nu se valorifică integral, 
întrucât spre satisfacerea acestei necesităţi se străduiesc mai multe 
elemente cu pasiunea dominaţiei, fapt care duce la permanente ciocniri 
pentru atragerea ei. Din cauza aceasta, ea se captează fragmentar şi 
necesită risipă de energie pentru captare şi mai ales pentru menţinere. 
Stabilitatea şi durabilitatea unei conduceri dau o forţă mai mare pentru că 
înlesnesc realizarea planurilor mari şi pe etape. Acest lucru se 
desăvârşeşte dacă se adaugă continuitate. 

Epoca cea mai fecundă a unei conduceri este epoca maturităţii . La 
această vârstă, conducătorul, prin structură şi formaţie, poate menţine mai 
uşor echilibrul între cele două grupuri de generaţii, căci are înţelegere atât 
pentru aspiraţiile legate de vârstă, cât şi pentru cele legate de evoluţia 
mentalităţii. 

Prin continuitate în timp, se măreşte considerabil forţa întrucât se 
asigură desfăşurarea planurilor pe toate etapele. Omul, având o viaţă 
relativ scurtă faţă de idealurile care îl animă, nu le poate realiza' decât 
dacă organizează instituţii care să poarte pecetea marilor personalităţi, 
dându-le astfel posibilitatea de a activa în timp. 

Datorită instituţiilor de bază, ca senatul la romani, sinedriul la evrei, 
c ongregaţiile la catolici, politrucii la comunişti, cele două camere la 
englezi, precum şi dinastiile , s-au putut realiza idealuri pentru care viaţa 
unui om era cu totul insuficientă. 





















Diverse stiluri de luptă politică 


104 


Evident, şi instituţiile îşi au evoluţia lor. Flexibilitatea lor, prin faptul 
că pe acelaşi fond se însumează generaţii după generaţii, care aduc nota 
timpului lor ce le permite adaptarea, le poate prelungi existenţa. Totuşi, 
acest pas nu este la curent cu ritmul vremii şi, în timp îndelungat, 
organismul lor prezintă simptomele sclerozării (creştinismul, budismul, 
brahmanismul, mahomedanismul etc.). Forţa tradiţiei aduce şi un trecut 
sclerozat, născut din alte condiţii, dar această scleroză constituie totodată 
ea însăşi o forţă sau mai bine zis, osatura care asigură creşterea. Zeci de 
veacuri, principiile dreptului roman, cu instituţiile lui, au stat la bază, cu 
toate că condiţiile de viaţă se schimbaseră fundamental în unele privinţe, 
în general, din cauza tradiţiei există o mistică a forţei constituite. Datorită 
ei, cu toate că este formală, se stimulează potenţialul interior şi îl 
paralizează pe acela al eventualului opozant sau adversar. Această frică 
este intrată în sânge. Numai prin calcule reci se poate ea reduce la 
adevărata ei valoare ieşită din forţa materială existentă la un moment dat. 
în esenţă, această forţă este concretizată în formula populară “ frica 
păzeşte pepenii.” Ea se întăreşte la instituţii prin prestigiul lor 
incontestabil. La persoane se creează, datorită ei, mitul sau legenda. 
Conducătorul este un mare polarizator de forţă. El polarizează crâmpeie 
de energie care, altfel, s-ar fi pierdut. Valoarea conducătorului are atunci 
două componente. Mai întâi este valoarea intrinsecă, aceea care îl ridică 
pe planul de simbol şi valoarea proiectată de năzuinţele mulţimii. Uneori, 
chiar din necesitate. Mulţimea poate proiecta asupra unei persoane 
năzuinţele şi idealurile sale, fără ca aceea să fi avut valoare intrinsecă. 
“Legenda este plata pe care istoria oamenilor mari o păstrează ca 
mângâiere pentru viaţa lor nefericită. Ceea ce ei n-ar putea atinge prin 
spiritul lor, îndeplinesc cu şi prin legenda lor." (Giuseppe Prezzolini - Das 
Leben Nicolo Machiavelli, p.476) 

Forţa legendei se creează atât din fluidul conducătorului, adică acel 
fluid misterios de vrajă pe care îl radiază persoana sa din interior, cât şi 
din proiectările pe care le face sufletul mulţimii. 

Legendele care au numai una din părţi se dezumflă; cele care le au 
pe amândouă cresc atât în depărtarea spaţiului şi a timpului, cât şi în 
intimitate. Din felul cum se folosesc aceste năzuinţe proiectate, se verifică 
însăşi valoarea intrinsecă şi se vede dacă strălucirea a venit toată din 
afară, din proiectarea sufletului mulţimii sau este şi emanaţia unei iradieri 
interioare. Dacă se întrunesc ambele condiţii, atunci se creează psihoza 
infailibilităţii conducătorului respectiv, care este un formidabil instrument 
de acţiune. Forţa populară sau armata bazată pe această infailibilitate are 
siguranţa absolută în privinţa direcţiei imprimate, fapt care uşurează toată 
gama manevrelor . Infailibilitatea îşi are rădăcinile într-o atmosferă plină de 
elan care duce la fanatism foarte propriu atât pentru lupta creatoare, cât şi 
pentru cea distructivă. Regimurile totalitare sunt propice acestui sistem de 
forţă răscolită. Contactul conducătorului cu cei conduşi face ca unul să 
crească din mitul creat, iar altul să scadă. în general, intimitatea risipeşte 
mitul care se bazează în mare parte pe necunoscut. Sufletul omului 
totdeauna a creat Feţi-Frumoşi. Totuşi, acolo unde este abundenţă de 
valoare intrinsecă, mitul creşte, fiindcă revărsarea ei prin contact direct 
cucereşte mai mult. 


105 


Constantin Papanace 


Acolo însă unde mitul se bazează mai mult pe proiecţia sufletului 
colectiv, procesul se întâmplă invers, mitul scade din intensitate, 
câteodată până la totala dezamăgire. Prin prestanţa personală a 
conducătorului respiră mitul creat. Ea este un mijloc eficace în special 
pentru dinamizarea unui corp militarizat. “Un model al tuturor virtuţilor, 
liber de orice pasiuni, sever şi milos, mărinimos şi superior în puterea de 
înţelegere a altora, discret, muncitor şi statornic.” Exemplul dat prin 
abnegaţie şi vitejie potenţează considerabil forţa, fiindcă fascinaţia 
exemplelor din istorie (Scevola, Leonida etc.) a fost totdeauna o 
inepuizabilă sursă de energie. 

Pentru domeniul strict politic, mitul se reflectă în indiscutabilului 
prestigiu ce se dobândeşte. Autoritatea necesară în acest caz rezultă 
dintr-o superioritate netă faţă de subalterni, atât în ceea ce priveşte 
sesizarea esenţialului, cât şi în privinţa vederilor largi, însoţite de o fermă 
hotărâre în alegere şi neşovăitoare perseverenţă în realizare. De 
asemenea, împrospătarea cunoştinţelor este absolut necesară unui 
conducător, pentru a beneficia de forţa ieşită din prestigiu. “Studiul este 
arsenalul din care veţi socoti armele în ziua luptei.” (Prinz Friedrich Cari - 
Kunst der Fuhrung, p. 104) 

Adesea, originea nobilă aduce o zestre de forţă pe lângă cea 
intrinsecă, întrucât tradiţia dă un gir de încredere, iar, pe de altă parte, 
susceptibilităţile celor supuşi în legătură cu sentimentul lor de libertate sau 
dorinţa de conducere este înlăturată prin sentimentul lor atavic de 
supunere. 

în general însă, în mânuirea sufletului omenesc, conducătorul care 
intuieşte nuanţele care, ca nişte valuri încreţite pe suprafaţa apei 
caracterizează sufletul mulţimii conduse, îşi creează necontenit surse de 
forţă şi evită risipa inutilă de energie. 

Mediul intim trivializează şi face imposibil grandiosul care se 
filtrează de inerentele impurităţi numai prin filtrul distanţei. Din distanţă 
rezultă forţa mitului care are un rol important pentru mişcarea sufletului 
maselor. în spaţii mari, mitul se naşte grandios şi irezistibil. Totuşi, 
comportarea pe alternanţa intimităţii şi a distanţei totodată poate scoate 
surse noi de forţe. Totul se reduce la simţul psihologic cu care este dotat 
conducătorul. “El trebuie să fie blând şi sever, să nu se încreadă 
totdeauna şi să fie mereu liniştit. El trebuie să-şi cruţe soldaţii din omenie 
şi uneori să le risipească sângele. Trebuie să lucreze cu capul, să 
acţioneze el însuşi, să tacă temeinic şi, mai presus, să fie informat. El nu 
are voie să uite niciodată un lucru şi să neglijeze amănuntele care sunt 
aşa de importante pentru lucrurile mari, ca şi cum ar fi sub demnitatea lui. ” 
(Frederic cel Mare - Kunst der Fuhrung, p. 50) 

După cum am spus, sursele de forţă provenite din gândurile sau 
pasiunile sufleteşti ale oamenilor, din starea lor socială, mediul geografic 
etc., pot fi întrebuinţate pentru scopuri bune, rele sau pentru scopuri pur şi 
simplu. Deci, clasificarea lor se poate face după aceste criterii, iar din felul 
cum fiecare stil va avea înclinare să se alimenteze, va rezulta şi profilul 
său caracteristic. 

în fiecare om sau colectivitate există forţe centripete şi centrifugale . 
Organismul sănătos presupune un echilibru între acestea. Predominarea 












Diverse stiluri de luptă politică 


106 


tendinţelor centrifugale duce la disoluţie, a celor centripete - 
conservatoare - la rezistentă , iar când sunt de lungă durată, la sclerozare. 
Din aceste tendinţe se desemnează şi caracterul lor creator şi pozitiv sau 
distrugător şi negativ. 

Sursele de forţe pozitive au un caracter ofensiv, fiindcă ele au 
energia intrinsec şi se revarsă în dezlănţuirea lor, pe când cele negative 
se manifestă şi valorifică mai mult prin disoluţia forţei adverse. Dacă 
priveşti printr-o prismă amorală, situaţia pare indiferentă,.fiindcă, în ultimă 
analiză, interesează rezultatul. Din punct de vedere al planului moral în 
care se situează omul, problema prezintă o deosebită importanţă, fiindcă 
din această comparaţie se poate vedea mai bine diagrama ridicării şi 
coborârii între cei doi poli ai existentei omeneşti: pământul, cu tot cortegiul 
său de păcate materiale si carnale si cerul cu toate seninătătile azurului . 

Din clocotul pasiunilor omeneşti, de unde se extrage forţa politică, 
se desprind forţele creatoare pe traiectoria dragostei şi a dăruirii şi cele 
distrugătoare pe traiectoria urii şi a egoismului, regeneratoare de arme 
amorale ca trădarea, laşitatea, crima etc. în cea mai mare parte însă, 
pasiunile rămân forţe oarbe care se valorifică pozitiv sau negativ, după 
felul întrebuinţării lor. Răscolirea lor, în special, dă debitul cel mai mare şi 
mai dinamic, fiindcă ele se dezlănţuie în furie oarbă. De asemenea, 
iritarea sentimentelor, fie prin scris sau vorbe continue, se transformă în 
pasiune oarbă şi devine o sursă de forţă politică. Pasiunea este clocotul 
vieţii. “Nici un om nu este fără pasiuni; dacă rămân cumpătate, atunci ele 
sunt sufletul societăţii, dacă te laşi In voia lor, atunci îţi pricinuiesc 
distrugerea." (Frederic cel Mare - Kunst der Fuhrung, p. 63) 

Pasiunea este dinamul permanent. “Numai oamenii cu pasiuni 
puternice pot realiza lucruri însemnate.” (Paul Ernst, p. 38) 

De aceea posedaţii au influenţat mai mult evenimentele istorice 
decât înţelepţii. Istoria colectivă constituie o irezistibilă forţă de agitaţie 
care se manifestă prin “lacrimi şi amestec de adâncă încântare depresivă 
şi cerească, ca o comunicare a sentimentelor, cel care face propagandă.” 
(Heinrich Dietz - Agitation und Massen, p.47) 

Mişcările de înnoire revoluţionară îşi trag seva forţei din clocotul 
pasiunilor. “O mişcare, spune Adolf Hitler, nu trebuie să fie o organizaţie a 
mulţimilor, a sătuilor, ci trebuie să fie a năpăstuiţilor, a disperaţilor, a 
nefericiţilor şi a nemulţumiţilor şi ea nu trebuie să plutească la suprafaţă, ci 
să se înrădăcineze chiar la temelie.”(Mein Kampf) 

Este atât de irezistibil dinamul pasiunilor, încât chiar când nu este 
polarizat de o idee cu putere de magnet, el îşi caută împlinirea în 
manifestări de puţină importanţă ca scop sau degenerează în aventuri sau 
se colectează în diferite legiuni străine care le dau posibilitatea 
declanşărilor combative. Combinaţia pasiunilor este foarte variată, fapt 
care dă loc la direcţii cu totul neaşteptate şi echilibrări minunate. De pildă, 
setea de libertate a francezilor şi pasiunea de ordine, aceste două pasiuni 
contradictorii, dau minunatul echilibru care formează caracteristica 
principală a poporului francez. Aşadar, în afară de sentimentele şi 
pasiunile care, organic, poartă amprenta principiului binelui sau al răului 
din care au izvorât, cele mai multe dintre ele se colorează în bine sau în 
rău şi devin pozitive sau negative după dozarea pe care o capătă atunci 


107 


Constantin Papanace 


când sunt vehiculate spre acţiune. Ele sunt creatoare când pot fi înfrânate 
şi stăpânite şi devin distructive când scapă dintr-o asemenea frână. 

în general, pasiunile, prin dinamismul lor, au o tendinţă centrifugală 
care poate să însemne o rupere de echilibru şi anarhie. Chiar gloata mare, 
cea mai amorfă, nu se simte bine încorsetată. Ea rezistă la disciplinare şi 
echilibrare şi se bucură când scapă de acest corset al ordinii. Din acest 
sentiment a ieşit zicala: “Schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor.” De 
aceea, răscolirea lor, fără preocupări de caracterul ce îl vor lua, pozitiv 
sau negativ, este uşoară. Dramatizarea lor şi, mai ales, demagogia 
iresponsabilă pot face ravagii prin învolburarea lor diluvială, ca în timpul 
Revoluţiei Franceze. “Ele caută prin toate mijloacele să creeze o tensiune 
dramatică, să umple atmosfera cu toate tensiunile critice. Episoadele 
retorice sunt mici opere dramatice care, întâmplător, culminează cu apelul 
la instincte şi produc explozii, oricât de reţinute şi de nesemnificative sunt 
ele. "(Heinrich Dietz - Agitation und Massen, p.27) 

Pasiunile de tot felul viermuiesc în orice colectivitate. Mai totdeauna 
ele sunt contradictorii. Canalizarea sau, mai bine zis, depăşirea lor, nu se 
poate face decât printr-o pasiune mai mare şi mai puternică, aptă să le 
domine şi să le atragă ca un magnet spre cristalizare. Dacă această 
pasiune dominantă are frână şi direcţie, atunci se realizează o mare forţă 
politică ce poate construi sau dărâma după linia pe care se mişcă şi după 
frâna care o refulează. 

în orice sursă de forţă politică vom găsi deci elementul pasiunii. Din 
noianul de surse pe care ni-l indică viaţa de toate zilele şi zbuciumările 
trecutului, vom desprinde câteva pe care le vom enumera mai mult pentru 
exemplificare decât pentru epuizarea subiectelor, atât din cele care au 
caracter pozitiv, cât şi din cele cu caracter negativ. Nu trebuie să se uite 
că omul este o cutie de rezonanţă cu ecoul veacurilor. Apăsând pe clapele 
acestui suflet, se pot auzi sunete şi melodii cu totul noi. 

1. Surse de forţe pozitive 

1.1. Forţa pământului strămoşesc 

Iţi dă, prin seva ei, siguranţa deplină în atitudini şi în mişcări. îţi 
străbate întreaga făptură şi îţi dă alură de stăpân cu rădăcini adânci . Ea 
este nesecabilă şi gâlgâie ca orice lucru natural, atât timp cât cineva stă 
înfipt în pământul său strămoşesc. Formează matca în care se vor colecta 
rând pe rând toate celelalte izvoare de forţe pozitive. Orice revărsare şi în 
orice direcţie s-ar face de către aceste forţe, ea va fi în primul rând 
alimentată. Ea are o durabilitate mai mare decât toate celelalte forte. 
Pământul strămoşesc oferă elementul de bază al climatului de care orice 
creator simte organic nevoie, ca o condiţie esenţială pentru desăvârşirea 
Politică. 


1.2. Duhul strămoşilor 

Iţi dă sentimentul continuităţii . Prin încadrarea în timp, se capătă 
nemurirea şi posibilitatea de activare permanentă. Peste conjuncturile 














Diverse stiluri de luptă politică 


108 


schimbătoare ale efemerei existenţe pământeşti, îţi dă siguranţa şi 
încrederea în luptă, indiferent de adversităţile care stau în cale. 

Contactul cu armata nesfârşită a strămoşilor morţi asigură o forţă 
spirituală inepuizabilă în timp şi spaţiu. îndemnul şi energia sufletelor ie 
simţi mereu la spate, dacă te mişti pe linia misiunii neamului din care faci 
parte. S-ar putea ca această forţă supranaturală să se manifeste chiar 
material - aşa cum a dovedit Flamarion - dar încă nu se cunosc legile si 
mecanica pe care se mişcă. Astfel, ea se captează prin intuiţii şi mare 
aderenţă sufletească. 

Are un caracter mistic, dar există şi ca forţă politică. Ea asigură 
continuitatea în timp . 


1.3. Credinţa în Dumnezeu 

Revarsă puteri nebănuite prin desăvârşirea sensului existenţei, 
încadrează în ordinea cosmică şi, prin aceasta, evită hipertrofia si 
rătăcirea luciferică cu întreg cortegiul de acţiuni distructive . Fereşte de 
beţia puterii şi dă elanul de înălţare prin fapte creatoare. Proiectează 
marele ideal al omului şi al popoarelor de permanent efort spre 
desăvârşire, pentru înălţare. Cu aceste trei dimensiuni, se conturează 
spaţiul de unde pot izvorî forţele creatoare. în viaţa cotidiană însă, care 
este viaţa politică, se manifestă mai mult frânturi care redau esenţa lor cu 
totul fragmentar şi, de multe ori, alterată. Sensul pozitiv însă nu se pierde 
cu totul şi el diferenţiază faptele şi natura surselor de forţă politică. 

1.4. Forţa mesianismului. 

Sentimentul de popor ales este un mare izvor de forţă politică şi 
constituie o bază de plecare pentru mărire a oricărui popor. 

Mesianismul dă ceva din vraja veşniciei şi acest lucru te îmboldeşte 
spre mari creaţii. Necesitatea lui este simţită, căci fără forţa mitului nu se 
poate crea nimic mare şi durabil. El constituie o inepuizabilă forţă morală 
care alimentează mereu, veacuri de-a rândul. Distrugerea mitului aduce şi 
descompunerea organismelor politice şi a instituţiilor pe care le-a fecundat 
şi animat. Englezii şi-au susţinut imperiul lor mai mult decât pe forţa 
materială a flotei, pe mitul misiunii britanice. La fel şi poporul lui Israel. 

1.5. Idealul 

De orice natură ar fi el, este o sursă de forţă politică, fiindcă 
captează năzuinţele de bine proiectate de sufletul omenesc. Ţinta mare şi 
îndepărtată pe care o profilează în ani, dă respiraţie adâncă şi vrajă 
irezistibilă. Prin repetare, devine o realitate care subzistă mult în timp şi, 
prin înrădăcinare în adâncurile fiinţei, devine o a doua natură. El captează 
năzuinţa de evadare din meschinăria prezentului, fie prin manifestări 
romantice, fie prin izbucniri pamfletare. Forţa deplin creatoare se 
realizează atunci când, trăgându-şi seva din cultul trecutului, se avântă 
pentru despicarea de noi drumuri în viitor, care pot fi cu totul noi. Numai 
exemplele trecutului nu sunt suficiente. “Nu ne înşelăm în nici un caz. 
Exemplele trecutului, dacă ar fi fost ele însele de valoare, nu dovedesc 


109 


Constantin Papanace 


nimic pentru viitor. Următoarea afirmaţie este sigură: tot ceea ce este 
posibil, se poate întâmpla." 

Idealul se situează în depărtări şi, prin aceasta, vraja lui şi forţa de 
atrac ţie se măresc. Idealul mare dă imbold de creaţie mare. 

1.6. Forţa credinţei 

Este considerabilă sub diferitele ei forme care se manifestă sub 
forma loialităţii ce dă coeziune pentru cimentarea tuturor forţelor de luptă 
pentru biruinţa finală. Prietenul credincios este o oază de odihnă. Sub 
forma religioasă, ea a frământat şi răscolit faţa lumii de veacuri şi milenii. 
Chiar la cel mai realist şi politic popor care sunt evreii, folosirea forţei 
credinţei a fost hotărâtoare pentru evenimente epocale . 

“Se râde de religie. Ce importanţă are că puişorii nu mănâncă sau 
ies târziu din cuib dacă nu cântă. Sunt lucruri mici, dar strămoşii noştri, 
nedispreţuind bucuriile mici, au făcut republica mare." (Apio Claudio) 

Forţa credinţei a fost şi va fi totdeauna întrebuinţată chiar de către 
cei care nu cred, fiindcă ea izvorăşte dintr-o năzuinţă permanentă a omului 
pe care nici raţionamentul cel mai pâriolitor nu o poate ofili . Toată forţa 
jurământului pe care se bazează atâtea raporturi între oameni, instituţii şi 
stat, rezultă din credinţă. Ea dă forţa pentru străbaterea vremurilor grele. 
Intensitatea credinţei fecundează idealismul până la jertfa totală. Numai 
prin puterea credinţei se poate vindeca cea mai paralizantă boală a 
creaţiei: scepticismul . Din credinţă rezultă spiritul de jertfă care 
însufleţeşte pe orice luptător de rasă. Credinţa dă calitatea. 

“Puterea nu stă în mulţime, ci în mărimea voinţei de a se jertfi." 
(Adolf Hitler - Mein Kampf, p.706) 

“Şi numai datorită spiritului de jertfă ieşit din credinţă se creează 
state şi cultură." (Idem, p.332-333) “Credinţa fecundează spiritul de jertfă 
în toate atributele lui." (p.461) 

Este o lege aproape mecanică stabilită în viaţa socială că credinţa 
nu poate fi învinsă decât printr-o altă credinţă mai puternică. Mijloacele de 
opresiune nu numai că nu o pot înăbuşi, dar, dimpotrivă, o alimentează şi 
o potenţează în gradul cel mai înalt. 

Prietenul credincios, care nu-ţi cere nimic, este o oază de odihnă - 
cum am mai spus - pentru cineva care are răspunderea unei conduceri. 
Chiar atunci când el nu are un aport direct, el prezintă o oază 
reconfortantă pentru reîmprospătarea de energie. 

Prigonirea (inchiziţia) este o armă materială . De aceea, cu tot 
succesul aparent, această chinuire materială se transformă într-o 
invincibilă forţă spirituală în avantajul celui oprimat care, cu cât trece 
timpul, creşte ca avalanşă şi până la urmă tot biruie. Exemplul cel mai 
elocvent îl oferă Biserica creştină născută din cele mai crude persecuţii şi 
martiraje cauzate de păgâni, începând cu răstignirea Mântuitorului şi 
continuând cu lungul şir de martiri. Din această oprimare şi-a extras 
miraculoasa forţă cu care a străbătut veacuri şi milenii, biruind regate şi 
împărăţii. 

Este simptomatic că mai toate marile opere care au influenţat 
esenţial mersul omenirii au ieşit din suferinţa acceptată, care nu este 
decât fructul dăruirii izvorât dintr-o mare credinţă. “Ei s-au încununat cu 























Diverse stiluri de luptă politică 


110 


acea corodnă do spini care a inunddt cu sânge faţa tuturor odmGnilor 
mori." (Prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli, p. 114) 

însăşi opera celui mai lucid şi pozitivist om dat de omenire, 
Malebranche, a trebuit să iasă din puterea creatoare a unei neclintite 
credinţe în renaşterea politică a Heladei. 

Credinţa , oricât de concentrată ar fi ea în fanatismul cel mai 
intolerant, totuşi este străbătută de o rază de lumină interioară după 
traiectoria căreia se călăuzeşte. Fără această rază ea bâjbâie în bezna 
instinctelor minore şi este lipsită de constanţă spre a putea fi creatoare. 
Mai mult, este un surogat al adevăratei credinţe. în această credinţă 
incertă îşi au forţa relicvele, talismanele etc. care, totuşi au potenţial de 
luptă în’ anumite epoci. în general însă nu obiectul spre care se 
proiectează credinţa, ci faptul credinţei în sine este esenţial. Fiindcă setea 
de credinţă este un dar ceresc şi constituie un mare izvor de forţe 
spirituale cu mari posibilităţi în domeniul politic. 

1.7. încredered în sine 

Este o forţă pozitivă care împinge la acţiune şi valorifică toate 
posibilităţile de afirmare . Ea se măreşte prin cultivare şi stă la baza 
personalităţii, dar în luptă este predispusă la subevaluarea adversarului, 
fapt care determină risipă inutilă de forţă şi realizează condiţii tehnice 
proaste, neglijente, pentru luptă. în fond, măreşte potenţialul. Obstacolele 
învinse, de asemenea măresc forţa combativă prin sentimentul încrederii 
pe care îl trezesc, depăşind cu mult forţa risipită pentru depăşirea lor. 
încrederea poartă un sâmbure de credinţă. 

“încrederea este mei curând rezultdtul faptei vârtosse exemplare, al 
ţinutei model (tipice), al jertfei şi al separării. încrederea se naşte acolo 
unde raţiunea şi inima se unesc cu voinţa." (Bemmelburg) 

De cele mai multe ori un atac lipsit de măsură produce concentrări 
primejdioase de rezistenţe active care, altfel ar fi rămas lăbărţate şi s-ar fi 
destrămat uşor. 

O sursă de forţă concentrată şi purificată, ieşită din credinţa 
neclintită în puterea binelui, care ar părea că are un caracter negativ, este 
ispăşirea. în realitate, este forma cea mai pozitivă, fiindcă oprimarea se 
produce printr-un mare proces de interiorizare şi, deci, forţa capătă o 
consistenţă şi mai mare. 

Totuşi,’ ea nu trebuie să exagereze . îmbătarea de succese este 
primejdioasă, fiindcă atrage uşurinţa şi superficialitatea. Succesul 
exteriorizează forţa. înfrângerea, dacă ştii să o suporţi, interiorizează şi o 
amplifică în mod concentrat. Cele mai mari victorii s-au născut din 
înfrângeri. “ Succesul în război este adesea mai periculos decât nefericirea 
(insuccesul), căci unora le insuflă o prea mare siguranţă, iar pe alţii îi face 
prea înţelepţi. Cel mai mare comandant de oşti din lume ar fi acela care în 
diferite’ întâmplări fericite îţi păstrează acelaşi spirit şi nu-şi desparte 
niciodată activitatea de prudenţă." (p.51, pt.609) 


iu 


Constantin Papanace 


1.8. Calmul 

Izvorăşte dintr-un sentiment de încredere care are la bază forţa. 
Ţinuta calmă este cea mai potrivită haină a puterii. El este mănuşa de 
catifea a pumnului de fier. Calmul, pe lângă că oferă posibilitatea unei 
t ntala valorificări a forţei disponibile, paralizează în mare parte elanul 

^Hvârsarului care se intimidează de forţa ce presupune că-i stă în faţă. 

pTîn calm se poate exaspera un adversar, aruncându-l în dezordine şi 
acţiuni pripite. în faţa calmului forţa lui se dezumflă, amortizându-se fără 
efect material şi moral. Aşadar, puterea calmului nu numai că conservă 
forţa existentă, dar o multiplică prin siguranţa pe care o respiră. Atitudinea 
calmă în faţa unei primejdii influenţează enorm, fiindcă devine contagioasă 
în sensul contrar panicii, dezarmându-l pe adversar. Faptul s-ar explica, 
sub raport psihologic, prin aceea că el trădează o forţă necunoscută, 
misterioasă, care se presupune că depăşeşte forţa ce provoacă primejdia. 
Si acest lucru dă siguranţa care se explică prin calm. Marii Căpitani au 
avut cu toţii această calitate. 

Capacitatea de autostăpânire este o forţă, fiindcă numai ea îţi dă 
adevărata libertate de acţiune în orice împrejurări. 

“Esenţial este ca fiecare să înveţe să se stăpânească (să fie propriul 
său stăpân. ')" (Goethe) 

1.9. Voinţa de putere 

Izvorăşte dintr-un instinct fundamental al omului. Este telurică . 
Caracterul pozitiv îl capătă din momentul când intervine frâna regulatoare . 
Posedarea forţei excită setea de forţă şi, prin aceasta, se măreşte intrând 
într-un cerc vicios care se prăbuşeşte când îşi pierde luciditatea din cauza 
beţiei puterii. Voinţa de putere, prin afirmarea ei telurică, dobândeşte o 
primă de putere provenită de la forţele auxiliare şi ezitante sau laşe, care 
sunt lipsite de direcţie. Forţa atrage forţă şi astfel creşte ca o avalanşă. 
“Cine va avea arme bune, va avea totdeauna prieteni buni.” (Machiavelli, 
XIX) Voinţa de putere, în forma ei exagerată, este impregnată de un 
sălbatic egocentrism care anulează toate celelalte sentimente şi te 
coboară în domeniul amoral, de unde îşi trage seva acest instinct. 

Forma ideală de manifestare este cea arătată de adagiul latin: 
“Suaviter in modo, fortiter in re.” (Delicat în formă, energic în faptă.) 

1.10. Exemplele mari şi virtuoase 

în istorie sunt o sursă permanentă de forţă politică. Ea izvorăşte din 
vraja intrării în istorie, care este o formă de prelungire a vieţii prin amintire. 
Atât timp cât se călăuzeşte de faptele mari, este prin excelenţă creatoare. 
Intrarea însă în amintire cu orice preţ este o formă primejdioasă care 
aminteşte de grecul Erostrat care a distrus templul pentru a deveni 
celebru. Primejdia mai mare însă, de a deveni negativă, rezultă din faptul 
că fiecare istorie are un unghi propriu de vedere care, prin prisma lui, 
poate revizui toate valorile. Neexistând deci un criteriu obiectiv şi fiind în 
funcţie de stabilitatea sau variabilitatea moralei, direcţia lor este implicit 
variabilă. Indiferent însă de valoarea absolută, exaltarea figurilor trecutului 

















Diverse stiluri de luptă politică 


112 


poate crea surse permanente de forţe (Horia, Avram lancu, Tudor 
Vladimirescu etc.). Forţa rezultată din imitaţie îşi dă roadele. 

“Căci, cum este obiceiul oamenilor de a urma drumul bătut, de a 
imita acţiunile altuia, cu toate că nu se poate ţine în întregime acelaşi 
drum, nici chiar să se ajungă la perfecţiunea a ceea ce se imita, omul 
prudent trebuie să urmeze totdeauna urmele celor mai^ excelente 
personagii pentru ca, chiar dacă nu le egalează, cel puţin să le semene 
întrucâtva (p.38, Examen du Prince, Frederic cel Mare) In ultima analiza 
însă, forţa exemplelor mari nu este decât un reflex al virtuţilor. 

“Nu puterea, tăria şi bogăţia câştigă inimile, ci această putere 
solicitativă care rămâne rezervată calităţilor personale, bunătăţii, virtuţii. 
Aşadar, nici sărăcia, nici lipsa nu pot să înjosească valoarea oamenilor , 
aşa cum tot atât de puţin sunt în stare avantajele exterioare ale viciului sa 
înnobileze sau să aducă la cinstire." (Idem, II, p.36) 

Chiar când n-au intensitatea de a determina fapte mari, aceste 
exemple constituie jaloane şi vaduri pentru a se păstra o direcţie de 
eforturi în decursul veacurilor . Aceste puncte sporesc, în timp, forţa prin 
realizarea efortului continuu şi concentric pe scara aceloraşi valori. 

1.11. Exaltarea figurii fondatorului 

Forţa devine irezistibilă şi permanentă când se evocă şi exaltă de 
către o organizaţie religioasă sau politică însăşi figura fondatorului, aşa 
cum se întâmplă’ cu toti fondatorii de religie sau ordine religioase şi de 
organizaţii politice: Ma’homed, Loyola, Mussolini, etc. Aceasta exaltare 
porneşte’din instinct, fiindcă asigură direcţia , indicând mereu punctul de 
plecare, adică izvorul original al forţei. 

1.12. Fermitatea 

Măreşte forţa prin concentrarea pe care o produce. Evită risipa în 
acţiuni ezitante si, izbind concentric, sfărâmă rezistenţa adversă sau o 
intimidează. în materie de conducere se manifestă prin irevocabilitatea 
ordinelor. Aceasta asigură ordinea si situaţia clară , evitând astfel, pentru 

cei care execută atribuţii de putere, ispita bunului plac. _ 

“Când va lua cunoştinţă de treburile particulare ale supuşilor săi, el 
trebuie să judece în aşa 'fel'încât ceea ce va fi pronunţat să fie irevocabil, 
pentru ca nimeni să nu o facă,, nici să nu spere a-\ înşela, nici a-l face 
să-si schimbe părerea." (Machiavelli, cap. XIX , p.564) 

Prin fermitate, care se poate traduce chiar în exemple drastice, se 
poate pune baza lucrurilor durabile şi croi vadul şi direcţia forţelor. 
Romulus a pedepsit cu moartea pe fratele său Remus, fiindcă a călcat 
legea trecând peste zidurile simbolice ale cetăţii. De aici şi-a tras seva de 
forţă dreptul roman. Jertfa ieşită din fermitate impresionează şi impune. 
Fermitatea până la asprime este absolut necesară pentru lucruri mari. Şi 
este o regulă foarte adevărată că atunci când se comandă lucruri aspre 
este necesar să se aplice cu asprime, altfel vei fi înşelat.” (N. Machiavelli - 
Discorsi , p.480) Fermitatea dă forţă şi rezistenţă în toate împrejurările. 

“Dimpotrivă, romanii, îndoindu-se mai puţin de primejdii pentru 
ordinele lor bune, nepierzându-şi încrederea în victorie, fermi şi 
încăpăţânaţi, luptau cu acelaşi suflet şi cu aceeaşi vitejie la sfârşit ca şi ia 


113 


Constantin Papanace 


început' ba chiar, agitati de arme (încurajaţi de meseria armelor), se 
înflăcărau mereu" (Idem, p.519) Evident, ca orice forţă, fermitatea este 
creatoare dacă se produce la momentul potrivit. Atunci constituie cu 

adevărat un izvor de forţă. ... .. . - 

Fermitatea însă, fără să renunţe la esenţa ei, totuşi elimina 
încruntarea întunecată şi radiază dragostea şi mila care nu numai ca nu 
_ aD ă o distantă, dar aduce o mai mare apropiere sufletească, mărind 
considerabil acest izvor de forţă. “Blândeţea şi asprimea vor_ fi aplicate 
soldaţilor alternativ. Generalul trebuie să fie iubit. El trebuie să vorbească 
cu soldaţii, fie că intră în cortul lor, fie în zilele de marş." (Frederic cel 
Mare - Examen du Prince, p.52) 

Transformarea unui neajuns negativ în forţă pozitivă este o sursa de 
două ori valoroasă. Astfel, după mustrările făcute unui subaltern, un surâs 
de dragoste, care să nu înmoaie fermitatea, dar să excludă elementul 
răutăcios îl încurajează şi îmbărbătează nespus de mult. Asta înseamnă 
nu numai conservarea forţei existente, dar chiar mărirea ei. “Inveselirea 
după mustrare este soare după ploaie, prosperitate rodnică. (Goethe) 

1.13. Riscul mare 

Când nu paralizează , devine o sursă de forţă importantă prin 
calitatea ei. înlesneşte elecţiunea numai a elem entelor viguroase care sunt 
prin excelentă luptătoare. în aceeaşi măsură însă, dă talente parţiale care 
nu pot înfrunta riscurile. Acestea însă sunt elemente auxiliare, care se 
manifestă în cadrul pregătit de acţiunile temerare. Prin selecţia realizată 
de riscul mare, se evită crearea de puncte slabe într-o forţă organizată. 
Când nu există acest risc, se manifestă forţe simulante care diluează prin 
amestec forţa concentrată. Voluptatea pentru risc evită moleşeala prin 
mişcarea pe care o determină şi măreşte combativitatea. Mişcarea 
înviorează şi, cu toate că ea presupune o risipă de energie, totuşi prin 
mecanica ei şi dezmorţirea pe care o produce acumulează, întocmai ca un 
dinam, mai multă energie. 

1.14. Disciplina şi ordinea 

Sunt forţe pozitive care, pe lângă conservarea forţei, îi mai dau 
direcţie si ritm , mărindu-i potenţialul. Ele regulează elanul şi energia, 
evitând autoanihilarea prin tendinţele contradictorii. Ele izvorăsc din 
tendinţa legii naturale spre unificarea ordonată care stăpâneşte întreaga 
natură organică şi anorganică. 

Disciplina, deşi prin compoziţia ei este o combinaţie de elemente 
disparate, totuşi ea tinde spre stabilizare prin unificare, adică prin 
apropierea de elemente care au aderenţe organice. Cu cât coeziunea este 
mai puţin organică, cu atât se pronunţă caracterul tranzitoriu. Prin 
disciplină, în special sub forma militară, războinică, se dinamizează orice 
organizaţie de luptă. Pentru armată este esenţialul. 

“Disciplina formează sufletul, stăpânul. Cât timp domneşte, ea este 
sprijinul bătăliei. Disciplina duce la precizie şi la supunere. Este un lanţ 
care nu trebuie să lipsească de la nici un membru." (p.47) 





















Diverse stiluri de luptă politică 


114 


Romanii au triumfat prin disciplină. “Prin disciplina lor, ei au triumfat 
asupra şireteniei grecilor, puterii germanilor, staturii inalte a galilor şi 
asupra tuturor popoarelor de pe pământ." (p.48) 

Toate ordinele religioase au la bază disciplina . “ Societatea lui lisus 
eşţe un corp de război ” Acest caracter dinamizează spiritul şi elanul de 
luptă. Numai organizaţiile politice care au avut asemenea caracter au 
durat şi învins, fiindcă prin disciplină se poartă lupta care alimentează 
elanul ofensiv în orice direcţie. 

Ţine în general de esenţa forţei disciplinei de a se manifesta într-o 
formă unitară: uniformă, rasă, insignă etc. Aceasta dă şi caracterul pozitiv 
al forţei: rezultate din disciplină, fiindcă manifestă curajul atitudinii şi, deci, 
canalizarea forţei spre forţa creatoare. Când disciplina se menţine într-o 
formă conspirativă, prin lepădarea semnului distinctiv care este uniforma, 
atunci sunt indicii că intenţiile sunt negative, pentru care motiv fug în 
întuneric. Dar acesta nu este un criteriu distinctiv absolut. Sunt situaţii 
când şi organizaţii cu caracter pozitiv, creator, aruncate în ilegalitate, sunt 
nevoite să renunţe la formele exterioare pe toată durata luptei 
conspirative. 

Pe lângă uniformă, forţa izvorâtă din disciplină îşi găseşte expresia 
cea mai înaltă în drapelul colectivităţii organizate, care este o concentrare 
prin proiectarea sufletească a întregii forţe spirituale într-un obiect material 
care indică poziţia şi direcţia, mărind astfel potenţialul combativ pe cale 
vizuală. Cadenţa acestei forţe în marş o realizează, pe cale auditivă, 
cântecul din care radiază elanul ce curăţă atmosfera de elementele 
opozante şi negative, după care vibraţia colectivă ce o trezeşte se 
transformă în inima fiecăruia într-o forţă combativă. 

1.15. Iniţiativa şi hotărârea 

Iniţiativa şi hotărârea de acţiune măresc, de asemenea, considerabil 
forţa. Ele însă nu rezultă din lucruri absolute sau dogmatice. Se mişcă în 
mijlocul realităţilor. 

“Politica este arta posibilului' - spune Bismark (citat de Hitler, 
p.295). Ea dă direcţie şi avânt. “Cine acţionează nu are voie să se 
îndoiască, el trebuie să fie mânat de credinţă în scopurile sale şi să-şi 
împlinească /dealurile.” (Goethe) în afară de avantaje operative, hotărârea 
şi puterea de iniţiativă aduc forţe proaspete prin sentimentul încrederii pe 
care îl trezesc, fiindcă se înlătură necunoscutul din moment ce au ţeluri 
precise. Superioritatea stilului ofensiv este evidentă. “Orice comandă este 
mai bună - scrie Hitler - decât nici una.” Victoria stă în atac, fiindcă având 
iniţiativă, se alege punctul unde se concentrează forţa. Improvizarea în 
luptă, în momentele grele, este tot un rezultat al forţei ieşite din iniţiativă şi 
din puterea de hotărâre. Ea îşi ia avântul pe aripile fanteziei care indică 
mai multe căi de acţiune şi nu este constipată de dogmă şi doctrină. 
Domeniul se pretează la mai multă mobilitate. 

“Pentru organizare e nevoie înainte de orice de sârguinţă şi de 
măsuri constructive, pentru improvizaţie de fantezie. Cuiva trebuie să-i 
treacă prin minte ceva când vrea să improvizeze” (Goebbels - Von 
Kaiserhof sur Reichkanzlei). Pentru a fi însă pozitivă, forţa hotărârii şi a 
iniţiativei trebuie să se păstreze în cadrul disciplinei care în mod natural o 


115 


Constantin Papanace 


constrânge. Această autonomie dă însă atât mobilitate, cât şi concentrarea 
forţei, atunci când nu se răstoarnă echilibrul în atitudine ezitantă. în 
qeneral este acreditată ideea că legea de bază a acţiunii (iniţiativei) şi a 
puterii de hotărâre ar fi lipsa de scrupule. “Ce/ care acţionează este 
totdeauna fără scrupule.” (Goethe) 

Este evident că domeniul de acţiune în acest caz este mai larg, dar 
lipsa de conştiinţă nu aduce pasiunea pe care o dă un ideal. Mai mult, este 
posibil ca o conştiinţă, legată de valorile morale ale unui ideal, să 
repudieze anumite mijloace pe care, totuşi, situaţia le reclamă pentru 
atingerea acestui ideal. în acest caz, imboldul acţiunii izvorăşte din 
pasiunea idealului care este aproape religioasă. Toată acţiunea capătă 
caracter de misiune în care cel care acţionează crede cu toată puterea 
sufletească şi cu toată curăţenia. 

1.16. Aspiraţia după noutate 

Este un izvor de forţă prin mobilitatea pe care o determină. Este în 
firea omului de a evada din banalitatea cotidianului. Această tendinţă nu 
poate fi niciodată satisfăcută, astfel că sursa de forţă rămâne permanentă. 

“Mai întâi, oamenii sunt dornici de lucruri noi, încât de cele mai multe 
ori doresc ceva nou atât cei înstăriţi, cât şi cei nevoiaşi, pentru că, aşa 
cum s-a spus odinioară şi este adevărat, oamenii se satură de bine, iar în 
rău se chinuiesc." (N. Machiavelli - Discorsi, p.476) 

în termeni populari, această tendinţă de evadare se traduce prin 
expresia “/ s-a urât cu binele" care, peste înţelesul peiorativ, înseamnă în 
fond o evadare în necunoscut, spre noi cuceriri, indiferent de rezultat. 
Această tendinţă este în contradicţie cu balastul negativ al oroarei de 
necunoscut. Echivalent în politică este formula care circulă sub forma 
prozaică “la să încercăm şi pe asta!” Această aspiraţie, care constituie o 
sursă de forţă, poate fi proiectată spre înălţimile mari sau pe dimensiunile 

plate şi chiar josnice. 


1.17. Lumina 

Dă o forţă prin excelenţă pozitivă. Destramă întunericul sufocant şi 

minciuna vâscoasă şi parazitară. Desţeleneşte terenul pentru _rodire. 

Descătuşează energiile paralizate de necunoscutul întunericului şi le dă un 
elan mai mare spre scopuri precise şi luminoase. Lumina este spaima 
tiraniei apăsătoare sau a conspiraţiei mişelnice. 

“Se mobilizează energii mai durabile prin convingerea unui popor 
deştept, decât prin prostirea lui, cum practică alţii.” - spunea Frederic cel 
Mare. 

Activitatea forţelor negative şi subterane nu poate fi intimidată sau 
destrămată decât dacă o scoţi din mediul ei şi o inunzi prin lumină. Din 
lumină izvorăşte şi forţa dreptăţii care, în lupta politică, este inepuizabilă, 
fiindcă tinde să satisfacă o sete profund omenească. De aceea, cu drept 
cuvânt se spune: “ A cârmui înseamnă a face dreptate." 

Forţa izvorâtă din lumină şi dreptate este prin excelenţă pozitivă şi 
creatoare, fiindcă nu conţine nici o miasmă parazitară care să provoace 
toxine tulburătoare într-un organism politic pentru acţiune. 















Diverse stiluri de luptă politică 


1 16 


1.18. Fapta 

Fapta măreşte forţa, fiindcă prin realizarea ei arată mai bine ca orice 
fructul efortului, măreşte sentimentul de încredere şi prin aceasta însăşi 
forţa de acţiune si creaţie şi constituie o bază de plecare spre alte forţe. 
Ea’ este o ţintă atinsă şi devine jalon de orientare pentru noi realizări, 
contribuind ia organizarea forţei şi nu la dispersarea ei. 

“Esenţialul este fapta. Ea are trei părţi (diviziuni): cel născut cu 
qândire si hotărâre; pregătirea executării sau ordinul şi executarea^ însăşi, 
în toate cele trei stadii ale faptei conduce voinţa. Voinţa izvorăşte din 
caracter, aceasta este pentru cel care acţionează mai decisivă decât 
spiritul. Spiritul fără voinţă este lipsit de valoare, voinţa fără spirit este 

periculoasă." (Seeckt, p.35) „ 

Fapta este un fruct al elanului şi în acelaşi timp o sursa de e ^ an mu It 
mai mare decât acela care i-a dat naştere. Elanul în înfăptuire (execuţie) 
măreşte forţa iniţială în mod considerabil (ex. în război nemţii au comanda 
bună’ dar marele secret al succeselor lor este că lovesc cu elan in punctul 
pe care si-l fixează si astfel forţa lor cu care pornesc la atac se multiplica). 

Aşadar, fapta stârneşte elanul creator şi elanul cu adevărat creator 
se concretizează în faptă. Orice om este capabil de elan dacă ştie să-l 
răscolească. Fiecare are un elan sportiv care se manifesta in diferite 
ocazii, profesiuni etc. Acţiunea politică, care ştie să mobilizeze aceste 
elanuri disparate, îşi creează un mare potenţial de luptă şi înfăptuire. Mai 
mult decât orice, forţa creatoare a unui stat stă în gradul de elan şi 
însufleţire care străbate pe cetăţenii săi. Ritmul şi cadenţa însufleţim 
determină faptele, iar faptele, la rândul lor, accelerează ritmul cu 
însufleţire. 


1.19. Forţa cuvântului 

Este incontestabilă. Formează un izvor de forţă. în organizarea lui 
se oglindesc toate legile patriei. Poate fi întrebuinţată în bine când respiră 
dragoste si în rău când varsă lavă de ură. în sine este o forţă. Cuvântul 
este forţă" în special în lupta politică, atunci când este necesar a pune in 
mişcare’ masele. Toţi recunosc această forţă de răscolire care însă nu 
poate fi considerată definitivă înainte de a găsi echivalent în faptă. Este 
numai o etapă premergătoare. “Cuvântul este pentru om un mare 
instrument de lucru pentru forţă." (Gladstone, Agitation und /Wassen - 
Heinrich Dietz, p.184) “Arta cuvântului cheamă pe om la acţiune. (Lloyd 
George, Agitation, p.185) “Cuvântul este sporf \ “Cea mai mare glorie este 
de a învinge cu armele cuvântului." (Thomas Moore - Utopia, p.189) Totuşi 
forţa cuvântului se validează numai prin faptă. Fiindcă, dacă aceasta 
completare nu urmează, poate la un moment dat să dezumfle întreaga 
energie. “A vorbi frumos şi a se purta urât." Vorbirea puternica 
impresionează, fiindcă dă mai bine imaginea forţei. Se poate vorbi sub 
diferite forme. Cea mai elocventă însă este vorba prin faptă . Aşa se 
desăvârşeşte în mod pozitiv. 


117 


Constantin Papanace 


1.20. Forţa tăcerii şi a singurătăţii. 

Tăcerea este un izvor de forţă rezultat din procesul de interiorizare . 
î ni PQn p S te captarea forţelor sufleteşti permanente ce zac în adâncuri. 
Fnmul tare este singur - spune Ibsen - şi m singurătate omul devine tare 
Tăcerea este sursă de credinţă. în adâncurile tăcerii îşi înfig rădăcinile 
nândurile mari, adică fundamentul oricărei creaţii. Tăcerea şi singurătatea 
imDrimă disciplina interioară şi structurează organic impulsurile pentru a e 
-tăDâni si disciplina, dându-le dimensiunea erupţiei adancimn. Zarva este 
trivială si hărtuitoare, destrămând în scepticism forţa concentrata. 
Polobocul gol 'face multă gălăgie.) Tăcerea este seva credinţei. Vorba 
7 bucnită din tăceri adânci este concentrată de gânduri şi înfiorata de 
rredintă. Corespondenţa dintre tăcere şi faptă este directă. In carapacea 
tăcerii'este concentrat elanul înainte de a se declanşa. Fapta eroica se 
elaborează aici, în tăcere, şi izbucneşte ca un fulger. Flecăreala destramă 
în faşă orice suport al faptei, fiindcă zădărniceşte orice concentrare de 
enerqie, întocmai ca o fisură care face să răsufle intr-un corp închis. 
Tăcerea este o perdea capitonată care te izolează de zgomotul inutil din 
afară si te concentrează în preocupările vieţii interioare. Cel care poate 
tăcea înseamnă că are frâne puternice şi este stăpân pe sine. Respira 
încredere. Discreţia este un fruct al tăcerii. Tăcerea este un simptom al 
nobletii. Gura de mahala este trivialitatea caracterului. 

Tăcerea în singurătate este mediul cel mai propice pentru exerciţiile 
de cultivare a voinţei şi crearea marilor certitudini care cu lupta îţi dau tărie 
chiar când ele sunt absurde (exerciţiile iezuiţilor). 

Toţi marii conducători şi-au extras forţa din tăcerea singurătăţilor. 
Adevărata tăcere dătătoare de forţă nu înseamnă ezitarea de a vorbi, 
timiditate sau frica de a vorbi, ci stăpânirea deplină de sine, de a vorbi 
când trebuie si unde trebuie. în anumite împrejurări tăcerea este mai 
grăitoare şi mai elocventă decât cele mai frumoase cuvântări. Tacerea 
este o asceză a spiritului şi asceza este o forţă de concentrare. 

Pentru lupta politică, tăcerea realizează principiul păstrăm 
secretului. Ea rămâne luminoasă şi nu-şi extrage forţa negativa a 
intimidării prin exhibiţii în acest sens. Tăcerea este distructiva când îşi 
pierde seninătatea si devine o manta întunecată pentru conspiraţia duhului 
rău. Complicitatea tăcerii - armă negativă - izvorăşte din acest duh 
satanic. Aici tăcerea nu este numai o forţă negativă, dar şi un mediu 
pentru dezvoltarea tuturor forţelor negative. 

Forţa tăcerii este pozitivă prin fundamentul pe care il oferă Pentru 
faptele mari. Spiritul spartan îşi are rădăcini în^ deprinderea tăcerii 
(laconismul). Din punct de vedere tactic, prin tăcere se reahzeaza 
surpriza, se evită risipa de energie în vorbă şi gesturi dezordona e. 
Impune prestanţă si delimitează poziţii. Din vorba fără rost rezulta diluarea 
energiei, din tăcere - concentrare. Tăcerea creatoare este aceea scaldata 
în dragoste, discreţie şi bună cuviinţă. Tăcerea lipsită de elan este aceea 
enigmatică şi tulburătoare, de exemplu tăcerea sfinxului. acerea 
distructivă este aceea ursuză şi înnegrită de ură. 

în domeniul politic şi în special în diplomaţie, se duce lupta pentru a 
păstra tăcerea, vorbind totuşi prin limbajul diplomatic (alegoric) în scopul 
de a rupe zăgazurile tăcerii adversarului, provocându-l la vorbă. 














Diverse stiluri de luptă politică 


118 


Vorba multă, invectivă, ca şi înjurătura, răsuflă forţa. Se evită 
concentrarea ei pentru faptă şi se produce în detrimentul acţiunii. 
Răcoreşte. Este compensată numai dacă a produs stricăciuni (a avut 
efect) în aceeaşi măsură asupra celuia căruia i s-a adresat. 

“După cărţile iudaice, cea mai mare, ultima înţelepciune, se poate 
învăţa numai prin tăcere.” (A întrebat învăţăcelul să i se arate 
înţelepciunea, el a tăcut. Iar a întrebat şi iar a tăcut. Tăcerea este 
învăţătură.) 

“Nordicul vorbeşte cel mai adânc prin tăcerea sa mai ales când 
iubeşte. Acolo unde el este mişcat mai adânc, acolo tace el cel mai 
adânc. ” 


1.21. Dragostea 

Este sursa de forţă cea mai mare şi mai creatoare. Puterea ei de 
atracţie valorifică şi înmănunchează toate forţele pozitive, eliminând 
disonanţele ce există între ele. Ea dezmorţeşte şi înviorează toate 
energiile latente , dându-le căldura întremătoare . Orice creaţie are la bază 
dragostea . Este forţa cea mai pozitivă, fiindcă în manifestările ei nu 
provoacă sub nici o formă puteri negative cât de mici, ieşite din opoziţia 
afirmării sale. Forţa căldurii sale topeşte orice adversitate şi îi înmoaie 
asprimea. Prin mediul pe care îl creează, ea dă posibilitatea de înflorire a 
tuturor talentelor, aşa după cum căldura soarelui face să înflorească 
mugurii. “Talentele sunt amorţite adesea într-un fel de letargie. Impulsuri 
puternice le trezesc, ele îşi încordează toate puterile şi se dezvoltă." 
(Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.28) Prin forţa dragostei se poate 
armoniza totul în mod constructiv. 

“Puţini oameni se nasc fără talente: a pune pe fiecare la locul său 
înseamnă dublu avantaj decât a-i ţine pe toţi împreună”. (Idem, p.27) Din 
dragoste rezultă invincibila forţă spirituală a smereniei şi a umilinţei care 
s-a dovedit de permanentă eficacitate pentru atingerea ţelurilor mari. Prin 
arma smereniei şi umilinţei se evită toate fricţiunile, discordiile şi 
rezistenţele accidentale. Ea nu provoacă sub nici un fel instinctul de 
apărare, prin pacea pe care o propagă în faptul însuşi al smereniei. 
Spiritualizează totul şi elimină balastul carnal al instinctelor egoiste. 

în concepţia actuală, forţa acestei arme divine încă nu este 
apreciată în întreaga ei valoare, cu toate că rezultatele acestei forţe sunt 
cu adevărat miraculoase. De aceea, i se atribuie acestei atitudini de 
smerenie şi umilinţă lipsa de virilitate şi laşitatea. Dacă aceasta este 
adevărat când aceste atitudini se manifestă minor, fără a fi călăuzite de 
vreun ideal pe drumul căruia să persevereze, sunt în schimb cu mult mai 
puternice decât orice forţă materială atunci când se pun în slujba unui 
mare ideal. Ce armă mai decisivă şi mai eficace decât aceea a umilinţei 
venite din dragostea de ţară putea să întrebuinţeze Aristide când i-a spus 
lui Temistocle: “Loveşte, dar ascultă-mă” - pentru a mobiliza toate forţele 
pentru apărarea cetăţii şi câte exemple ne dă istoria. 

Dragostea este cea mai formidabilă forţă creatoare si invincibilă pe 

care oamenii încă nu au învătat să o folosească. Ea rămâne pururea 

biruitoare. 


119 


Constantin Papanace 


1.22. Tinereţea 

Este o sursă naturală de forţă creatoare . Poartă în sânge năzuinţa 
jxr-uirii nentru ideal. Fără captarea acestei energii nu este posibilă în viaţa 
S Twj^ăirealizarea unei forţe durabile care să poată însufleţi, fecundând 
Reforme revoluţionare care să însemne paşi creatori. Primii care au înţeles 
imDortanta tineretului sun iezuiţii şi evreii. 

K Forţa tinereţii izvorăşte din vigoarea fizică ce înmugureşte şi din 
încrederea naivă şi prezumţioasă. Este apanajul fiecărui tânăr de a crede 
c ă lumea începe cu el. Din’ acest sentiment el detestă şi adoră totodată. 
Pentru ceea ce adoră se dăruieşte. Acelaşi fenomen se întâmplă colectiv 
si cu generaţiile. Când îşi pierd’ elanul, ancorează în tradiţie sau cad în 
nihilism. Este o fluctuaţie a sufletului inevitabilă, întocmai ca fluxul şi 
refluxul mării. Când se vor identifica toate cauzele acestui fenomen social 
colectiv şi ritmul fluctuaţiei pe plan politic şi istoric, câte orientări juste nu 
se vor putea face preventiv pentru creaţie?!... 

Această sursă se captează pozitiv prin învârtoşirea generaţiilor. Aşa 
s-a făcut dintotdeauna în mod empiric. Deşi Moise putea aduce poporul 
iudeu în Canaan în şase săptămâni, el totuşi a rătăcit înadins 40 de ani în 
pustiu pentru a creşte o generaţie vârtoasă, captându-i întreaga energie 
răscolită de greutăţi la crearea noului stat. 

Forţa tinereţii fiind un clocot al sângelui, în ultimă analiză ea emană 
din vigoarea acestei substanţe. Aşadar, sângele curat este o sursă 
permanentă de forţă. “Izvorul forţei eroice este sângele curat." (Gunther - 
Ritter, Tod und Teufel, p. 138) 

Această forţă a sângelui se manifestă mai ales în momentele 
decisive. La Marna s-au bătut muşchetarii francezi. (Les ancetres) Acum 
în Rusia zvâcneşte substratul sângelui mongolic în încleştările crunte. 

Captarea forţei tinereşti pe liniile fondului rasial dă maximum de 
forţă pozitivă. Toate înclinările naturale, vocaţia, se vor grefa pe acest 
fond. Forţa izvorâtă din elanul natural al tinereţii este de o importanţă 
covârşitoare în orice luptă şi cu deosebire în lupta politică idealistă. Prin 
vigoarea ei se manifestă în forme directe şi simple, fapt care măreşte şi 
mai mult potenţialul combativ. 

1.23. Forţa constantă 

Izvorăşte din principiul care stă la baza sistemului, este în 
permanenţă fecundă, atât timp cât nu se deviază de la principiu, fiindcă 
orice deviere înseamnă răvăşirea întregului sistem de forţă cristalizat în 
evoluţia lui. Ar fi la fel ca şi cum unui edificiu i s-ar strica baza sau i s-ar 
strămuta centrul de greutate. 

“Nu ai voie să te abaţi de la principiile fundamentale pe care ţi-ai 
clădit sistemul militar şi politic." (Frederic cel Mare — Examen du Prince, 
P-39) 

Legile ramificate pe baza unui principiu sunt dispozitive pe care se 
scurge şi reglementează armonic forţa. Judecătorul este organul de 
control al acestei normale funcţionări. Simplitatea sistemului măreşte 
eficacitatea forţei prin rapiditatea cu care se execută. Stabilitatea măreşte 
forţa prin posibilitatea pe care i-o oferă de a se manifesta în vederea 























Diverse stiluri de luptă politică 


120 


atingerii obiectivelor, calm şi metodic, evitând pripeala improvizaţiei. 
Evident, pentru a împiedica anchilozarea, vor fi necesare, în evoluţia 
timpului, unele revizuiri şi ajustări. Numai aşa este posibilă fecundarea 
însăşi a principiului care stă la bază. Pentru ase păstra organicitatea însă, 
va trebui ca totul să se mişte pe liniile principiului iniţial, singurul care dă 
forţa de rezistenţă în timp. Pentru acest motiv, soliditatea principiului de 
bază, precum şi dimensiunile lui sunt hotărâtoare atât în dezvoltarea 
ulterioară a organismului de forţă, cât şi în respiraţia lui. Ele poartă însăşi 
pecetea sorţii. 


1.24. Puterea de pătrundere psihologică 

A sentimentelor care se frământă în inima omenească, dă surse de 
forţe inepuizabile, fiindcă inima este izvorul permanent de sentimente şi 
deci de forţă. “Numai o inimă poate câştiga inimi." (Lang Leon) Ea este 
retorta pasiunilor care pot răspândi căldura dragostei sau pârjolul urii 
distrugătoare. Fiecare om îşi are căpăstrul său ţesut de sentimente şi 
resentimente proprii. Trebuie să pătrunzi această ţesătură pentru a-l putea 
lua în mână. Dezvoltarea excesivă a raţiunii ofileşte antenele psihologice 
şi alunecă în dogmatismul uscat şi lipsit de pulsaţiile vieţii. Prin aceasta se 
pierde însăşi aptitudinea de organizator de forţă, fiindcă numai un psiholog 
poate fi un organizator. Numai puterea de pătrundere psihologică 
înlesneşte cunoaşterea unui popor, a unei colectivităţi etc. şi indică atât 
sursele de forţă pentru captare, cât şi manipularea lor creatoare, evitând 
orice irosire zadarnică. Numai în acest fel se poate menţine permanent, 
chiar în momentele cele mai grele, voia bună, adică atmosfera cea mai 
potrivită pentru creaţie, “cine vrea să creeze, trebuie să fie vesel." 
(Fontane) Şi sufletul omenesc are în permanenţă pârghia care să-i susţină 
încrederea în viaţă, fiindcă aceasta este, în general, o tendinţă naturală. 
Prin valorificarea tuturor predispoziţiilor categoriilor sociale, se pot capta 
cât mai multe surse de forţă. Intelectualii se mişcă mai mult pe calea 
convingerii raţionale, pentru care au pasiunea lor, pe când masele prin 
sistemul direct al sentimentelor. 

Numai pătrunderea psihologică valorifică politic formula: “A cunoaşte 
e forţă." (A. Buckren), fiindcă ea poate indica momentul potrivit când ştiinţa 
se transformă în forţă politică prin sentimentele şi pasiunea pe care ie 
stârneşte în vederea realizării lor. Pătrunderea psihologică dă sentimentul 
siguranţei prin cunoaşterea poziţiei, fapt care constituie în sine o forţă şi 
înlesneşte orientarea şi distribuirea forţei, fixând, potrivit momentelor, 
etapele de atins. 

în general, toate forţele creatoare fiind intrinseci, se afirmă prin 
efortul lor continuu, adică printr-o lungă perseverenţă în timp. 
Perseverenţa formează factorul comun al forţelor pozitive. Dimpotrivă, 
forţa negativă sau speculativă (parazitară) rezultă din diferitele combinaţii, 
din care cauză nu are caracteristică perseverenţa şi este fragilă. 

Evident, după cum am spus, izvoarele de forţă creatore sunt infinite. 
Am enumerat câteva spre a arăta unele trăsături structurale ale lor care se 
vor manifesta în diferitele stiluri de luptă, în proporţii şi combinaţii proprii. 


121 


Constantin Papanace 


2. Surse de forţe negative 

Sunt acelea care rezultă mai mult din combinaţia diferitelor forţe 
anterioare pe care le dezvoltă în detrimentul părţii adverse cu care se 
găseşte în luptă. Forţă care nu are un caracter intrinsec, ci rezultă mai 
mult din speculaţii. 


2.1. Dezrădăcinarea 

Dezrădăcinarea adversarului din pământul din care îşi extrage seva 
de viată şi forţa, din credinţa din care îşi trage elanul de luptă, din mediul 
lui potrivit în care i se dezvoltă armonic forţele creatoare, din principiile lui 
care îi dau stabilitate şi sistem de cristalizare şi manifestare a forţei. 

Dezrădăcinatul, pe lângă că îşi pierde direcţia creatoare, toate 
sursele lui de forţă cristalizate armonios şi constructiv până atunci se 
răvăşesc şi devin elemente negative gata de explozie. Dezrădăcinarea 
înseamnă minarea unui edificiu de forţă şi aruncarea lui în aer sau, în 
cazul cel mai bun, reducerea forţei sale creatoare care, acum, se va 
cheltui cu eforturile adaptării. Smulgerea din marile certitudini a 
adversarului înseamnă ameţirea lui, pe care se vor baza toate acţiunile 
negative pentru desăvârşirea ruinei pe toate planurile. 

2.2. Forţa minciunii 

Izvorâtă din întuneric pentru derutarea şi chiar nimicirea 
adversarului. Această surdă forţă negativă nu poate dura mult, fiindcă se 
destramă la facerea luminii. Respiraţia ei este scurtă, dar pentru 
înlăturarea acestui neajuns se creează un lanţ: fiecare minciună 
fecundează alta, menţinându-se într-un cerc vicios. Caracterul negativ şi 
efemer însă nu poate fi înlăturat şi acest stigmat va fi purtat în toate 
manipulările şi în toate împrejurările. în minciună rânjeşte spiritul satanic. 
Acolo unde duhul satanic stăpâneşte mai mult, ea este ridicată la rangul 
de dogmă, în special în activitatea politică. în Anglia, forţa minciunii sub 
forma ipocriziei este dominantă pentru sistemul parlamentar de acolo. “Se 
răspunde la întrebarea comună cum de este sufletul omenesc un teren de 
hrană atât de roditor pentru minciună. O preferinţă sigură pentru 
maliţiozitate şi miraculos, pentru rău şi pentru ce e minunat ar fi însuşirile 
omeneşti care asigură succesul unei propagande mincinoase.” (Heinrich 
Dietz - Agitation und Massen in England, p.36) Minciuna este a 
momentului, în schimb adevărul este al eternităţii. Dar concepţia satanică 
consideră şi politica drept ceva care aparţine momentului! Minciuna mai 
apare ca o lege în general în faţa celui puternic. “Minciuna stă cu regele la 
masă." Omul satelit faţă de cel puternic minte: 1. ca să-i facă pe plac; 2. 
din dragoste; 3. fiindcă este anulat ca personalitate şi nu are încredere în 
gândul său. 

Sub mantaua ipocriziei, puterea minciunii se poate extinde pe un 
câmp mai larg de activitate şi dobândeşte mai multă flexibilitate, întrucât 
poate opera pe clapa multor sentimente omeneşti, măgulindu-le, şi fără să 
ceară vreun efort de afirmare pozitivă. 

Se foloseşte tendinţa naturală a omului care vrea să evite efortul de 
înălţare spre piscurile adevărului, complăcându-se - ca şi în domeniul fizic 









Diverse stiluri de luptă politică 


122 


- de a merge pe o pantă cât mai puţin înclinată. Minciuna îşi trage forţa 
din această amăgire. Caracterul ei, însă, rămâne prin excelenţă speculativ 
şi parazitar, chiar când minciuna activează în domeniul binelui şi mai ales 
atunci. Minciuna devine periculoasă când îşi pune masca obiectivităţii. 
Obiectivitatea frământată în interior de cel mai sălbatic subiectivism este 
masca minciunii cel mai greu de smuls. Francheţea ca mască a ipocriziei 
este cel mai rafinat produs al minciunii şi dă posibilităţi de combinaţii 
neprevăzute. De asemenea, tactica omorârii cu dragoste este forma cea 
mai ipocrită a minciunii. “J’embrasse mort enemi, mais pour l’etouffer." 
(Racine) Ferdinand, împăratul Austriei, moare de dragul necatolicilor pe 
care vrea să-i salveze, “căci dacă nu i-ar iubi, nu s-ar ocupa de ei." 
(Philipp Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.157) 

Forma cea mai uşoară a evitării spunerii adevărului, amabilitatea 
este o mască pentru acoperirea sentimentelor şi resentimentelor. Este o 
formă de stăpânire şi prin aceasta devine o armă, fiindcă, prin nerostirea 
unor adevăruri în orice moment nu se iroseşte în mod nedisciplinat o forţă. 
Dar în acest caz, ca orice armă obiectivă, poate fi folosită atât negativ, 
atunci când se face amăgirea pentru a pândi momentul lovirii laşe, cât şi 
pozitiv, atunci când ea porneşte din dragoste de a deveni un mijloc spre a 
amortiza micile neajunsuri ale vieţii, fără a aduce, printr-o francheţe 
ostentativă, noi valuri de nemulţumiri. 

a) Pe minciună se bazează toată arta disimulării planurilor în 
negocieri exterioare, precum şi întreg sistemul de denigrare. Frâna 
minciunii nu este alta decât necesitatea de a nu se demasca repede. “Nu 
prea des, pentru ca poporul să nu se obişnuiască cu ea.” (Fleinrich Dietz - 
Agitation und Massen, p.37) Din această necesitate şi fiindcă organic 
minciuna are o respiraţie scurtă şi oferă un punct de sprijin nestabil, se 
cunoaşte o întreagă tehnică a ei, atât pentru regizare la momentul potrivit, 
cât şi pentru propagarea ei prin alimentare continuă. 

Minciuna ar fi sursa principală de forţă negativă ramificată sub 
diferite forme. Sunt cazuri de folosire a minciunii din necesitate şi nu 
dintr-o voluptate satanică. Aşa a fost cazul folosirii superstiţiilor romanilor 
în legătură cu “Augurii”, în care mulţi conducători nu credeau, dar luau 
totuşi în seamă această realitate pentru răscolirea forţei prin încrederea în 
biruinţă. în această categorie intră şi fapta lui Temistocle care, pentru a 
determina ca războiul să se dea pe mare, a invocat o anumită frază a 
oracolului de la Delphi care ar fi spus că “va câştiga acela care va lupta 
sub ziduri de lemn”, adică în corăbii. 

b) Minciuna ca armă nu prosperă unde domină spiritul ostăşesc. 
Spiritul militar ieşit din dăruire are un caracter ofensiv care, prin educaţie, 
se întăreşte. Minciuna se exclude cu acest spirit. Fenomenul se observă 
mai clar în Anglia. “Faţă de datoria naturală de a apăra importanţa ţării cu 
propriul sânge, stă isteria maselor împotriva sugestiei imperative 
categorice.” (Fleinrich Dietz - Agitation und Massen, p.10) “Teoreticianul 
puterii, Machiavelli, nu va fi nicăieri mai bine înţeles ca în ţările engleze...” 
(idem, p. 18) 

Aceasta se datoreşte spiritului iudaic (dialectic, talmudic) infiltrat prin 
vechiul testament. 2. Exercitarea puterii politice pe principiul materialist al 
banului şi al economiei de forţă. 


123 


Constantin Papanace 


c) Palmerston şi Gladstone, două aripi întinse ale ipocriziei britanice 
care apără pe variante diferite dreptatea în lume. 

“Pasiunea creştin-filantropică a devenit un punct strălucitor al 
tehnicii engleze." (FI. Dietz - Agitation und Massen, p. 113) 

* întrerupt lucrul la 18 dec. 1943, legionarii fiind arestaţi din cauza 
fugii lui Floria Sima. 


2.3. Forţa calomniei 

Este prin excelenţă distructivă şi la îndemâna oricărui neputincios. 
Izvorăşte din laşitate şi, fiind la adăpost de orice risc, fiindcă se strecoară 
prin insinuare, este arma acelora care n-au forţă creatoare. Este 
conspiraţia viciilor contra virtuţii. Se alimentează cu ura complexului de 
inferioritate şi a invidiei chinuitoare şi dizolvante. “Cel mai rău duşman al 
camaraderiei este invidia.” 

Strălucirea virtuţilor risipeşte întunericul, dar tot asediată de el 
rămâne. Evitarea evidenţierii mai ales ostentative a virtuţilor (oare ce este 
modestia) poate subţia coaliţia neputinţei. Acţiunea negativă cea mai 
potolită se reduce la formula de a nu lăsa pe alţii să facă un lucru pe care 
nu-l poţi tu face. Adică, ceea ce nu poate face pozitiv, poate negativ. 

Forma distructivă completă este atunci când se încearcă însăşi 
nimicirea forţelor pozitive. Lucrătura, pâra, ponegrirea sunt diferite aspecte 
ale aceleiaşi forţe dizolvante care se întrebuinţează în interiorul unui 
organism, prin ajutorul intrigii în ierarhia între subalterni şi superiori. 
Această forţă negativă cu respiraţie scurtă ca şi esenţa minciunii care îi 
stă la bază, se poate menţine prin tehnica repetiţiei care siluieşte 
conştiinţa, în majoritatea cazurilor lipsită de discernământ, a omului. Fiind 
arma neputinţei, se îndreaptă în general asupra persoanelor care nu pot fi 
înfruntate altfel. Oamenii mari sunt vizaţi prin ea. “Aceasta este soarta 
oamenilor mari. Geniul lor înalt le aşează săgeţile otrăvite ale calomniei şi 
invidiei." (Frederic cel Mare - Kunst der Fuhrung, p.57) Celebra lozincă a 
lui Don Basilio îşi găseşte aplicarea: “Calomniaţi, calomniaţi, va rămâne 
ceva!” Este forma cea mai negativă. Prin repetiţia unei minciuni sau 
exagerări în sens pozitiv, rezultă reclama , care este o armă tot negativă 
fiindcă nu are ceva intrinsec. Reclama în sensul nu de a face cunoscute 
calităţile unui lucru, ci de a atribui calităţi care nu există. Formula atunci ar 
fi: “laudă-te, laudă-te mereu, cineva te va crede!” De obicei, cei lipsiţi de 
scrupule folosesc aceste mijloace de luptă. Evreii întrebuinţează organic 
calomnia. Englezii, de pildă, iudaizaţi, folosesc reclama. Lozincile lor se 
repetă atât de mult, încât le cred chiar ei şi devin realitate pentru mulţi 
creduli din masele mulţimii. “Misionarii umanităţii, luptătorii pentru libertate 
şi pace, cavalerii şi cruciaţii în lupta pentru dreptate şi religie, apărătorii de 
idealuri de care ei înşişi sunt lipsiţi, apărătorii micilor naţiuni, apărătorii 
moralei, luptătorii lui Dumnezeu contra lui Anticrist, a inculturii şi a tiraniei 
- sunt pândiţi. Arma lor puternică a agitaţiei este tocită.” (Heinrich Dietz - 
Agitation und Massen, p.8) De multe ori, calomnia este administrată 
combinat cu unele aparenţe de adevăr, ca să poată să-şi înfigă colţii 
otrăvitori mai adânc. Clasic în această privinţă este cazul masonului Leon 
Taxil. Pentru a compromite mitul cu “infailibilitatea” Papei şi pentru a lovi 
această forţă adversă în esenţa ei, masoneria a conceput planul diabolic 






Diverse stiluri de luptă politică __ 

de a îndemna pe “fratele” său, Leon Taxil, să se convertească la 
catolicism şi, din noua postură, să atace masoneria masiv, până când va 
obţine încrederea totală a cercurilor superioare catolice. Simularea i-a 
reuşit. în vederea scopului urmărit, a inventat personajul fictiv Dione 
Baughau, care a scris romane în care se vorbea despre diavol, a întreţinut 
corespondenţă cu cercurile Papei şi urma să fie primit în audienţă. După 
ce i s-a făcut reclamă şi după ce a fost primit în audienţă de Papă, 
masonul Taxil încearcă să dea lovitura de graţie, prin ridiculizare (vezi 
conversaţia cu Papa, p.101). Astfel, la 19 aprilie 1897, Leon Taxil a 
declarat la o conferinţă publică: “ Părinţii mei talmudici, mulţumesc sincer 
presei catolice şi domnilor noştri episcopi că m-au ajutat atât de excelent 
ca să organizez cea mai frumoasă şi cea mai mare mistificare a mea." 
(Hoensbroecht Graf - Das Papsttum - Papalitatea , p.101) prin această 
declaraţie, nu numai că anula tot ce a scris contra masoneriei, dar punea 
la îndoială şi tot ce s-a scris de alţii sau se va scrie. Infailibilitatea Papei 
era serios atinsă de ridicol şi pentru ca planul satanic să fie desăvârşit, 
Taxil, în toate scrierile sale, a cultivat ideea satanei. 

Pentru a se putea ponegri mai adânc o instituţie sau a se trivializa şi 
desfigura o idee, se infiltrează înadins elemente caricaturale sau decăzute 
spre a se constitui puncte de atac vulnerabile. De multe ori, în forurile 
superioare bisericeşti, masoneria a săltat elemente decăzute şi vulnerabile 
atât pentru a le folosi docil, dar şi, mai ales, pentru ca decadenţa \or să se 
răsfrângă asupra instituţiei. în forma cea mai hidoasă (satanică), acest 
procedeu a fost întrebuinţat în Rusia unde, pentru a face propagandă 
anticreştină au fost îmbrăcaţi şi puşi să circule ca preoţi beţivani, sceleraţi, 
degeneraţi etc. pentru ca, sub forma aceasta, să poată ataca şi calomnia 
mai bine biserica creştină. 

.2.4. Diversiunea 

Este o armă eficace şi foarte des întrebuinţată şi în război. Forţa ei 
nu este intrinsecă, ci speculativă. în fond, se bazează tot pe minciună şi 
înşelătorie. Nuanţele însă sunt variate. Tendinţa acestei arme, degajarea 
punctului vital ameninţat şi încurcarea adversarului de multe ori în 
problemele sociale sau politice, poate constitui supapa de siguranţă. 

Diversiunea are o mare întrebuinţare în luptele sociale şi politice, în 
special pentru firile înclinate spre minciună. Evreii admiteau manifestările 
antisemite parţiale, chiar de multe ori le aranjau pentru a atenua virusul. 
Cuzismul, Frontul Românesc etc. intră în ultimul timp în acest sistem. La 
fel se poate spune despre Charles Maurras în Franţa sau Ghandi în India. 
De altfel, şi multe asociaţii patriotice serveau pentru diversiune în vederea 
diluării sentimentului naţional (Cultul Patriei, Invalizii etc.). 

Folosirea exteriorului spectaculos, uniforma, decoraţii etc. pentru a 
simula o realitate care nu există (valoarea intrinsecă) şi a o manevra la 
nevoie împotriva esenţei şi a forţei adevărate. De asemenea, formula 
veche “ pâine şi circ ” este formula clasică a diversiunii. Şi în zilele noastre 
activitatea sportivă a evreilor care luau în antrepriză şi deveneau 
impresarii tuturor societăţilor, ai gazetelor sportive care aveau numai un 
scop lucrativ (de afacere). Prin acest mijloc se sustrăgea atâta energie a 
tineretului şi se trezeau atâtea preocupări la spectatorii sau amatorii 


125 


Constantin Papanace 


sportivi, încât aceştia nu se mai ocupau de probleme vitale pentru ei şi 
pentru neamul lor. 

De multe ori chiar scrisul cel mai categoric constituie o diversiune şi 
supapă de siguranţă. Este descărcător de mânie şi diluează forţa care să 
ducă la fapta directă. Prin el răsuflă (îşi găseşte supapa de siguranţă) nu 
numai cel care scrie, dar şi cel care citeşte. în general, oamenii care scriu 
sau vorbesc nu sunt de acţiune. După temperament, când este dirijat, are 
cea mai mare eficacitate. Presa sovietică, de pildă, critică zilnic aspru 
regimul, dar în mod dozat în aşa fel încât să dilueze energia adversă, dar 
nu să o stimuleze. La fel şi pamfletele sau cupletele împotriva celor care 
conduc. Vorba lui Mazarin care, punând impozite grele, a început să intre 
în gura poporului prin cuplete care îl atacau. “Al contrario, pagarono!” e ste 
plină de pătrundere psihologică. 

Prin diversiune se pot răpi toate avantajele pe care le are adversarul 
si se pot camufla mai bine intenţiile sale. După război, iudaismul s-a 
împodobit, pentru camuflarea planurilor sale, cu toate virtuţile, despuind în 
special creştinismul. A nu predica lupta antisemită, fiindcă prin aceasta 
propagi ura în locul dragostei creştine . Din senin a devenit preconizatorul 
dragostei creştine. Diversiunile de lungă durată, de ordin strategic, făcute 
demonstrativ,’sunt cele mai eficace. După milenii, Brahmanismul a învins 
Budhismul prin diversiuni. “Ce rămâne de spus despre puterea, răbdarea 
şi dibăcia unei şcoli care, după o luptă de mai bine de 2000 de ani, a 
câştigat o asemenea victorie?” (Gobineau — Die Ungleichheit der 
Menschenrassen, p.300) 

Marile învăluiri s-au făcut prin diversiune. Efervescenţa naţionalistă 
a veacului trecut, această forţă naturală în plină erupţie, a fost folosită de 
masonerie pentru fărâmiţare, dându-i chiar avânt, dar schimbându-i 
direcţia firească etnică (rasială) organică, într-una patriotică, formală. 
Deci, naţionalismul n-a fost cultivat organic şi din cauza aceasta ar rezulta 
şi o contrazicere în activitatea patriotică. Diversiunile mari se fac sub 
masca idealurilor mari şi fluturarea ideilor generoase. “Pentru înşelăciunile 
(fraudele) internaţionale, apelul la dreptul de autodeterminare al 
popoarelor n-a fost un apel la un ţel final, ci nimic altceva decât un mijloc 
de a biciui instinctele naţionale ale diferitelor popoare de a se încorda 
pentru scopurile internaţionale iudaice." (Rosenberg, Protocoalele 
înţelepţilor Sionului, p.70) 

Obiectivul ascuns al iudaismului a fost distrugerea rasei arice, 
singura concurentă în planurile sale de stăpânire universală. Această 
operaţiune de camuflare a fost posibilă prin diversiunile create mereu şi cu 
ajutorul Sanhedrinului, această instituţie a gerontocraţiei iudaice, care 
putea opera în timp fără să-şi piardă continuitatea de pe vadul ei religios. 
După cum pentru durarea marilor catedrale era nevoie de munca de 
generaţii, tot astfel pentru imperialismul (mesianismul) iudaic era nevoie 
de piloni în veacuri pentru a susţine stăpânirea lor. Astfel, ideile de 
decadenţă ale Imperiului Roman (haosul rasial), umanismul, 
protestantismul etc., indiferent din ce cauze ar fi ieşit, pregăteau sufleteşte 
pentru democraţie, din care să fecundeze marxismul (comunismul) cu 
tendinţele de stat universal cuprins în reţeaua lor. Ca încoronare a tuturor 
acestor diversiuni, poate fi schimbarea macazului, adică renunţarea la 








Diverse stiluri de luptă politică 


126 


armele din opoziţie şi adoptarea celor de la guvern. Această schimbare 
este determinată de situaţie sau poziţie. în fond însă, evreii repudiază 
ţelurile pe care le-au prezentat ca idealuri: libertatea presei, a conştiinţei 
etc. şi adoptă tirania. Pentru acest lucru devin respingători. (Vezi şedinţa 
XI, Protocoalele Sionului) Pentru arma diversiunii este organic înclinat 
spiritul nostru. Culmea diversiunii este când invoci aspiraţiile mari 
omeneşti, cum este libertatea conştiinţei etc. spre a crea forţa necesară şi 
mijloacele de stăpânire tocmai pentru înăbuşirea lor (îngrozitoare 
denaturare satanică). Chiar în mod obişnuit, diversiunea se practică 
instinctiv. De exemplu: diversiunea prin persoane. Există de multe ori 
persoane care devin personalităţi tocmai pentru că nu au personalitate. 

b. Diversiunea încurcă planurile adversarului şi, în virtutea legii 
iniţiativei, tinde să-l ţină la discreţie. 

“Că diversiunile pot fi folositoare este uşor de conceput, dar ei sunt 
conştienţi că ele nu sunt totdeauna, dimpotrivă, adesea chiar dăunătoare. 
Condiţia principală este ca să fie scoase cât mai multe forţe de luptă ale 
duşmanului din teatrul de război (Cari von Clausewitz - Vom Kriege, 
p.592) 

- Tactica adoptată de samuraii care s-au prefăcut beţivi şi detracaţi 
pentru a putea adormi vigilenţa adversarului şi a-şi atinge scopul este 
bazată pe diversiune. în acest caz de ce esenţă este? 

- Diversiunea pe plan militar este materială. Pe plan politic este mai 
mult morală sau, mai bine zis, amorală. Este cu predilecţie practicată de 
stilul satanic, fiindcă acţiunea ocultă uşurează lansarea. 

2.5. Sugestia 

Stilul de agitaţie pentru imprimarea unei calomnii adesea este 
intensiv (concentrat pe pasiune). în loc să se ştie ce are perfid, se impune 
sugestiv. Atmosfera poate fi tulbure, agitată, chiar apocaliptică, fiindcă 
răscolirea pasiunilor amestecate cu teamă şi panică permite 
sugestionarea. “Se poate pescui în apă tulbure” Folosirea cuvintelor care 
au rezonanţă mai mare în sufletul omului, fiindcă nu cer efort de echilibru, 
ci, dimpotrivă, discordează. (Ex. cu cuvântul libertate poţi agita şi invers: 
cu cuvântul disciplină nu, pentru că acesta cere un efort - o încordare - 
pentru autostăpânire şi ordine.) Botezarea lucrurilor cu denumiri care au 
rezonanţe plăcute. “Botezarea lucrurilor se face pentru a sugestiona. 
Farmecul, lupta pentru dreptate este o minunată putere de înşelare a 
ţelurilor politice.” (Heinrich Dietz - Agitation und Massen, p.19) 

Orice lucru bun se poate utiliza pentru camuflare. Se utilizează 
tehnica sugestiei după mediu şi împrejurări (naţiune, profesiuni etc.). 
Esenţialul este să fie dibuite tendinţele fundamentale şi acestea să fie apoi 
speculate. De la invectivă, din vremurile liberei exprimări, se poate merge 
până la fabulă sau alegorie în momentele grele, pentru a da prin 
plasticitate mai multă putere de sugestie. Chiar uneori, pentru a da 
sugestiei forţa prestigiului, se atribuie spusele unor personalităţi de vază. 
Aşa a procedat Machiavelli. “El punea vederile, reproşurile şi speranţele 
sale pentru Italia în gura unor personalităţi stimate; el trata figurile tiranilor 
cu dragoste artistică şi îi transforma în eroi” (Prezzolini - Das Leben 
Nicolo Machiavelli, p.140) 


Constantin Papanace 


2.6. Subminarea terenului advers 

Prin alterare, descompunere şi infiltraţie este o armă prin excelenţă 
negativă. Sondarea şi pregătirea terenului pentru distrugerea rezistenţei 
dinăuntru, aşa cum o apă care se scurge într-un zid îl năruie prin infiltraţia 
sa . Iudaismul utilizează cu predilecţie această armă. (Rosenberg, 
protocoalele înţelepţilor Sionului, p.70) în acest caz, punctul cel mai 
vulnerabil îl formează tineretul fiindcă microbul descompunerii atacă mai 
bine organismul fraged care asigură şi viitorul. Alterarea esenţei formează 
obiectivul principal. Aspiraţiile nobile ale sufletului arian au fost, pentru 
scopuri tactice, înadins trivializate şi banalizate de evrei, pentru 
descompunerea terenului advers prin dizolvarea cheagului. De aici rezultă 
dezordinea, risipa şi încâlcirea tendinţelor care dispersează eforturile şi 
anulează forţa. Zăpăceala ca metodă pentru dezorientarea adversarului 
prin insinuarea şi cultivarea controverselor care o întreţin şi dau naştere la 
stilul ezitant, defensiv (discuţiile diabolice bizantine, când turcii atacau sub 
zidurile Constantinopolei). Dezvoltarea intelectualismului abstract, lipsit de 
sevă şi degenerat, fiindcă claritatea aduce concentrare de forţe şi, deci, 
stil ofensiv, iar formulele lapidare indică precis direcţia şi obiectivul. (O 
comandă napoleoniană, o lozincă mussoliniană.) Astfel se naşte spiritul 
negativ şi cârcotaş, omorâtor al faptei în faşe. El este perturbator unităţii 
de acţiune. în cazul cel mai bun poate forma baza unui stil de luptă 
negativă care să se mişte pe linia hărţuielii şi a temporizării sterile. Tot 
pentru subminarea terenului advers este folosită tactica inundării 
(strecurării) în poziţia adversarului pentru a-i schimba şi altera concepţia 
de bază chiar prin simplul fapt al infiltrării. Iezuiţii se infiltrează în 
masonerie, masonii în catolicism, comuniştii în mişcările totalitare, evreii 
botezaţi în religia creştină etc. Astfel se angajează o crâncenă luptă 
subterană de surpare interioară care este de cea mai pură esenţă 
negativă. Pe plan biologic, această disoluţie prin infiltrare se face cu 
amestecul de popoare sau dizolvante, fapt care schimbă esenţa rasială, 
alterează dispoziţiile înnăscute şi diminuează potenţialul sufletesc etc. prin 
tendinţele contradictorii care iau naştere. De asemenea, pe plan spiritual, 
disoluţia prin infiltrarea şi cultivarea concepţiilor străine de firea unui 
popor, fiindcă se produc tulburări şi drame de dezrădăcinare sufletească. 
Este ofilirea frunzelor care nu pot respira. 

Semănarea neîncrederii într-o colectivitate prin presupunerea însăşi 
a infiltrării adverse. Este adevărat, de exemplu, că sunt foarte mulţi masoni 
acoperiţi o viaţă întreagă sub formele cele mai inocente. (Satana umblă 
îmbrăcat în hainele cele mai inocente şi se prezintă plin de evlavie.) 
Arătând acest lucru, se face o prevenire necesară, dar în acelaşi timp nu 
se paralizează orice acţiune de cooperare? 

Neîncrederea alimentează toate armele negative: şiretenie, mişelie, 
trădare etc. Pentru stilurile negative se formează mediu prielnic. 
Tămăduirea ei se poate face numai prin credinţă. Neîncrederea atacă 
interiorul moral al poziţiei care nu se poate apăra cu forţa materială de 
esenţa exterioară. 

Simularea pentru a masca este o formă de înşelăciune. în partea 
materială pare mai puţin gravă. în război simulez retragerea şi dau atac. 
Este o necesitatea tactică sau strategică. în partea morală însă se simte 






Diverse stiluri de luptă politică 


128 


esenţa ei satanică. De exemplu: iezuiţii simulează darea afară pentru ca în 
noua postură să poată face spionaj mai bun. Un spion simulează 
dezertarea foarte riscantă pentru a câştiga încrederea celor unde se duce 
şi a-şi îndeplini misiunea cât mai complet. însă din asemenea întâmplări 
sau posibilităţi de întâmplare se naşte neîncrederea şi spiritul bănuitor 
care paralizează. Simularea retragerii aheilor din faţa ’Troiei şi dăruirea 
calului troian este o respiraţie a spiritului semit pe care îl reprezintă eroul 
lui Homer, Ulisse, în opoziţie cu Achile, spiritul prin excelenţă eroic. 

Timeo Danaos et dona ferentes." Este aceeaşi esenţă a tacticii iudaice 
care se manifestă şi atunci când evreii trec la creştinism (cazul maranilor 
din Spania sau al comuniştilor care se infiltrează în cuiburi si al masonilor 
care fac naţionalism intransigent.) 

Terenul adversar se răvăşeşte prin stârnirea panicii. Panica 
paralizează forţele. Procesul ei depinde de temperamentul omului sau al 
poporului^ respectiv. Tehnica ei însă se bazează pe neîncrederea 
exagerată în forţele proprii şi pe supraevaluarea primejdiilor existente sau 
născocirea altora imaginare. Panica este apanajul firilor slabe. Masa, în 
general, este^ predispusă panicii, fiindcă are o psihologie comună. Poate 
din cauză că media rezultată în sânul său este inferioară, întrucât si 
majoritatea indivizilor este de calitate inferioară. într-o colectivitate 
disciplinată şi eroică subminarea terenului prin panică este mai puţin 
posibilă, are mai puţine şanse. 

2. 7. Forţa ieşită din formă 

Sunt realităţi de forţă, care rezultă din formă mai mult decât din 
conţinut fiindcă forma valorifică la maximum şi asigură durata unui 
conţinut, dându-i prestigiul solemnităţii. în virtutea legii inerţiei, vraja 
acestei forţe continuă chiar când conţinutul s-a evaporat complet. Un stat 
complet putred intimidează totuşi prin mistica lui care este aşa-zisa 
autoritate de stat. In ultimă analiză, semnele exterioare ale puterii trezesc, 
chiar când sunt goale, acelaşi sentiment pe care îl trezeau când erau pline 
de conţinut ( măgarul îmbrăcat în pielea leuluiî . tot aşa cum din punct de 
vedere fiziologic au dovedit experienţele lui Pavlov. 

Cu cât conţinutul forţei reale lipseşte, cu atât se accentuează cultul 
formelor. Autoritatea formală, împrumutată de paragrafe, devine atunci 
adevărată sclavie. (Frederic cel Mare - Kunst der Fiihrung, p.61) în 
general, ritualul diferitelor culte are obiectivul de a realiza forţa (indiferent 
dacă este de natură fizică sau spirituală). De asemenea, sacramentele 
sunt formele care trezesc şi concretizează presupuse forţe oculte. Ele 
impresionează firile predispuse la credinţă. Aproape întreaga forţă 
teocratică rezultă din acest lucru. 

Forma lipsită de conţinut este o înşelătorie. Ea are nevoie, pentru a 
fi reală, de conţinutul spiritual. “Forma fără spirit asta moartă, spiritul fără 
formă este orb. (Mensching - Gut und Bdse im Glaube der Volker, p.85) 

Forţa vrăjitoriei se bazează pe predispoziţia celui care crede, dar şi 
pe formele care îi trezesc panica prin invocarea forţelor oculte. “ Credinţa 
m vrăjitoare, vrăjitori ş.a.m.d. este tot atât de ’ veche ca si omul” 
(Hoensbroecht Graf - Das Papsttum, p.337) 


Constantin Papanace 


J29 

“Libertatea şi activitatea spiritului nu se ridică în omul obişnuit prin 
primejdie şi responsabilitate, ci se scoboară; acolo unde însă aceste 
lucruri înaripează şi întăresc judecata, nu avem voie să ne îndoim de rara 
mărinimie.” (Clausewitz, 91 -Il-p.617) 

“Toate formele despotismului răsăritean, cărora le aparţine un mare 
ceremonial de distanţare a celor de sus, proschinezia (plecăciunea), 
formele bizantinismului, ele toate sunt străine şi insuportabile pentru omul 
nordic.” (L. F. Claus - Rasse und Seele, p.35) 

2.8. Capacitatea de uitare a oamenilor şi lenea de gândire 

Oferă mediul pentru prosperarea tuturor surselor de forţă care îşi 
trag seva din minciună. Acest lucru este folosit de cei care n-au nici un 
scrupul moral, adică o frână proprie. întreaga acţiune iudaică se bazează 
pe credulitatea masei. “Masa nu are memorie şi crede ceea ce altă dată a 
fost contrariul.” (şedinţa a X-a, Rosenberg, Protocoalele Sionului, p.71) 
Rezultatul obţinut depinde şi de tăria afirmării unei minciuni. Pe ignoranţa 
marelui public se bazează o serie întreagă de imputări şi acuzaţii, uneori 
pe de-a-ntregul inventate, care însă devin realităţi politice prin crezarea 
care li se acordă. Imputările preventive rezultă din aceeaşi falsă realitate. 
Vorba proverbului: “Zi-i, mamă, şi gheboasă!”, adică a acredita o minciună 
înainte ca să spună adversarul adevărul. Exemplele pe care le oferă viaţa 
publică sunt multe. Toată propaganda se bazează pe acest sistem negativ 
de forţă. 

2. 9. Misterul ieşit din tenebre 

Dă o forţă care rezultă în mare parte din teama de necunoscut 
înnăscută în om. Nu este o forţă intrinsecă sau la acea intrinsecă se 
adaugă, prin caracterul ei paralizant şi de panică pe care îl stârneşte. 
Astfel, tăinuirea poziţiei pe care un membru o ocupă într-o organizaţie cu 
caracter secret (masonerie, iezuiţi etc.) dă forţă tuturor, indiferent dacă 
este mare sau mic. Se adaugă, deci, la forţa reală şi acest paralizant ieşit 
din necunoscut. Mişcarea Legionară, cu toate că era diametral opusă 
acestui sistem, totuşi, întrucât adversarii îi atribuiau un caracter 
conspirativ, implicit îi dădeau o primă forţă negativă. Era în acest caz un 
fel de pedeapsă pe care şi-o dădea singur adversarul, prin proiectarea 
propriilor sale intenţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu elementul 
macedonean, fapt care aduce avantaje atât timp cât există, dar constituie 
un mare neajuns când se stabileşte adevărul. Pătrunderea luminii 
destramă această forţă. (Conversaţie avută cu Dragoş Protopopescu şi 
Nichifor Crainic la închisoarea Jilava în 1934 care, deşi membri marcanţi 
în Mişcare, totuşi credeau că există o subterană a Mişcării Legionare 
formată din macedoneni, pe ceilalţi cunoscându-i bine.) Acest lucru era şi 
pentru adversar. Cultivarea spiritului conspirativ, mai mult decât rezultatele 
materiale pe care le obţine, este o forţă înăbuşitoare şi paralizantă, care 
n-are nimic^ intrinsec şi se bazează mai mult pe minciună sau pe 
imaginaţia care exagerează o primejdie. La fel este şi la individ. Ţinuta 
închisă, enigmatică, creează în permanenţă un element tulburător. Ea 
include o posibilitate de surpriză care nelinişteşte pe cel din faţă, fiindcă 
este în faţa necunoscutului. Severa educaţie de autostăpânire a iezuitului 







130 


Diverse stiluri de luptă politică 

şi masonului, pe lângă că dă posibilitatea de ascundere a gândurilor şi a 
intenţiilor, dar creează şi această presiune a necunoscutului, a misterului 
cu legendele lui. Acest necunoscut devine şi mai apăsător cu cât reţeaua 
se întinde în organizaţie. Simţi primejdia pretutindeni. Cel din organizaţie 
însă capătă sentimentul siguranţei. Prin parole şi semne de recunoaştere 
foarte secrete, el nu numai că poate stabili legături în orice împrejurare de 
care se foloseşte prin ajutorul reciproc, dar capătă sentimentul de stăpân 
pretutindeni. “Semnele de recunoaştere trebuie să rămână secrete, pentru 
ca fraţii să se găsească mai uşor şi în străinătate şi secrete să rămână şi 
treburile interne ale situaţiei, pentru ca încrederea personală să se 
desfăşoare din plin si părerea să se manifeste mai liber." (I. Blumtschli, 
P- 50) 

Blestemul ca armă pentru intimidarea adversarului are la bază tot 
sugerarea unei forţe misterioase pe care o poţi invoca prin credinţa pe 
care o arăţi în existenţa ei. Cel care îl primeşte se impresionează, 
necunoscutul, în care el crede totuşi în fundul sufletului său, începe să-l 
tulbure şi chiar să-i paralizeze forţele. (Prof. Codreanu, N. lorga etc. 
întrebuinţau cu efect blestemul fiindcă erau firi profetice. Această forţă 
rămâne ineficace numai pentru o fire flegmatică, care organic nu crede în 
existenţa forţelor invocate.) 

Intimidarea prin demonstrarea forţei în întregime creşte potenţialul, 
dar arată şi cantitatea şi calitatea ei, precum şi punctele ei vulnerabile. 
Totul fiind clar pentru adversar, el nu trăieşte sub presiunea paralizantă a 
necunoscutului. Adică, lipsa materialului îi permite evaluarea justă a forţei 
cu care se va înfrunta. De aceea intimidarea este mai mare când se 
demonstrează printr-o parte impresionantă şi se ascunde restul , care va 
lua proporţii mult mai mari decât este în realitate în imaginea celui 
intimidat. Intimidarea fără nici o forţă la bază se dezumflă în bluff. Ea se 

J 

poate întrebuinţa în momentele grele, dar de scurtă durată. Este foarte 
primejdioasă pentru manevrele care durează mult. 

2.10. Forţa rezultată din divizarea adversarilor 

Este de esenţă negativă. Vechiul principiu “divide et impera" a stat la 
bază în toate epocile decadente şi amorale. în limba poporului este 
concretizată în zicala “când doi se ceartă al treilea câştigă." Este o formă 
parazitară, fiindcă lipsesc efortul beneficiarului şi ardoarea luptei directe. 
Sistemul se practică din neputinţă sau din cinism. Evreii îl practică din 
laşitate şi voluptate satanică, dând preponderenţă acestei surse de forţe 
negative. Intriga formează instrumentul pentru producerea ei. Din aceeaşi 
mentalitate rezultă angajarea forţelor străine şi utilizarea lor în interesul 
tău propriu. Combaterea unei rezistenţe nu prin luptă directă, ci prin 
împingerea altuia asupra căruia se exercită influenţa. Sistemul englez şi în 
special cel iudaic practică acest stil. în acest scop se creează şi litigii spre 
a putea fi folosite la timpul potrivit, fiindcă numai întrebuinţarea vrajbei 
alimentează această sursă de forţă. Intriga îşi înfige colţii în pasiunile 
omeneşti. Sentimentul posesiunii, ambiţia şi setea de putere stau la baza 
celor mai multe acţiuni care întunecă raţiunea pentru învrăjbire. Iudaismul, 
cu toate anexele sale, îşi bazează uneltirile pe acest teren propice. 


Constantin Papanace 


131 

Masoneria zgândăreşte oriunde se găseşte o ambiţie — şi ambiţii sunt 
multe şi se găsesc pretutindeni. 

Politica de echilibru îşi are, în ultimă analiză, originea în această 
baZ ă negativă. Ea este - după cum spune Prezzolini - un narcotic care 
adoarme, dar nu însănătoşeşte. De aceea este mai mult apanajul 
Hipiomatului si nu al omului politic . Omul politic se serveşte de ea ca să 
îîîsănătoşească, adică să creeze ceva pozitiv. Aceasta este misiunea lui. 
în schimb, diplomatul tinde să narcotizeze şi să provoace autoanihilarea 
forţelor din care vrea să iasă echilibrul. Dar mai mult nu poate face. 
Rămâne un element auxiliar fără calităţi constructive. Jocul pe două 
tablouri (fundul în două luntri) este politica de echilibru făcută de unul slab. 
Duplicitatea este partea cea mai negativă a diplomaţiei. 

(Judecata lui Aii Paşa: între două tabere, care se certau, a pedepsit 
pe neutri , considerându-i ca adevăraţii vinovaţi.) Tactica politicii de 
echilibru este tactica samsarului. Ciocneşte două oale, oricare s-ar 
sparge, samsarul îşi ia misitia. 

Jocul pentru echilibru nu poate fi cu desăvârşire exclus. Oricât de 
bine întărită ar fi poziţia pe care o reprezintă, totuşi jocul de echilibru al 
forţelor este un lucru inerent atât pentru lupta interioară, cât şi pentru cea 
exterioară. Forţa trebuie canalizată de la sursă şi felul canalizării arată 
temperamentul ’cu care este condusă, adică stilul. în ultimă analiză, 
aceasta arată şi virtuozitatea conducătorului. 

Evreii, după ce au acceptat diferitele tendinţe omeneşti în cadrul 
intereselor lor, au putut admite şi unele fluctuaţii politico-ideologice între 
ele, aşa cum este firesc în zbuciumul vieţii, cu nuanţele necesare 
(masonerie, social-democraţie, marxism etc.) Aparent deosebite, toate 
aceste tendinţe însă se eşalonau pe traiectoria intereselor lor. Prinderea 
elementului arian în acest vârtej aducea, prin vrajba în care îl antrena, o 
mai mare zăpăcire, care făcea să grăbească atingerea obiectivului propus. 
Politica de echilibru rezultă uneori numai din specularea forţei. Biserica 
Catolică i-a ţinut sub presiune pe prinţi şi împăraţi cu poporul condus şi 
poporul, la rândul lui, cu prinţii şi împăraţii aserviţi ei. în regimurile 
democratice, evreii îi terorizau pe conducători cu masele muncitoreşti, iar 
pe muncitori îi ţineau dependenţi prin avantajele pe care le puteau da din 
forţa pe care o aveau asupra conducătorilor aserviţi. (Antonescu 
stăpâneşte ţara cu ajutorul nemţilor şi-i şantajează pe nemţi cu ajutorul 
lor.) Chiar şi tendinţa de a solidariza pe alţii cu greutăţile viitoare care se 
prevăd rezultă din această tendinţă într-o altă variantă (Marele Reich se 
oferă să acorde teritorii în Răsărit şi altor state pentru a le face 
dependente în viitor prin apărarea faţă de ruşi. Asigurarea unui aliat ieşit 
dintr-o primejdie comună, care poate fi înlăturat când situaţia i-ar permite.) 

2.11. Tactica captării forţelor străine 

Prin diferite manopere, forme deghizate ale înşelăciunii, nu este o 
atitudine de frondă, ci de canalizare piezişă. Este folosit acest stil de tot ce 
este neputincios şi lipsit de forţă intrinsecă. Stilul eroic îşi canalizează şi 
captează propriile sale forţe cu cele în care are aderenţe organice, precum 
şi tot ce este superior. Pentru captarea forţelor străine care, în vârtejul 
pasiunilor omeneşti, se formează chiar şi în direcţii opuse, este nevoie de 















Diverse stiluri de luptă politică 


132 


un miros particular de speculant. A simţi direcţia în care bate vântul. 
Captarea unei forţe străine se face şi prin cultivarea unor sentimente 
minore, dar omeneşti, care se găsesc aproape la toţi oamenii. Mici atenţii 
care măgulesc câştigă oameni pentru scopuri mari. Obligă! Este o 
speculaţie (înşelăciune) tot ce este de esenţă negativă (incompatibilă cu 
stilul Căpitanului sau cu cel eroic). Politica cadourilor este de esenţă 
iudaică, fiindcă se bazează pe o formă deghizată care măguleşte vanitatea 
înnăscută în om, deci are caracter negativ, şi pe “cumpărare” sub masca 
atenţiei. La iezuiţi, generalul are mari fonduri la dispoziţie pentru cadouri. 
Propaganda are caracter strict material. 

In forma brutală este tendinţa de cumpărare a sufletului . Tactica 
“blidului de linte" se bazează pe slăbiciunea oamenilor care sunt înclinaţi 
să cedeze unor avantaje materiale chiar mărunte sau pentru satisfacerea 
ambiţiei proprii. Pe această slăbiciune se bazează şi întinderea curselor , 
numai că forma în care se manifestă în acest caz este a lăcomiei. Când 
întinde o cursă, adversarul oferă avantaje mari ca să tenteze (lăcomia). 
Singurul corectiv al curselor este întoarcerea lor care constituie o reparaţie 
morală concretizată în zicala: “cine sapă groapa altuia cade singur în ea." 
Uneori tactica captării are şi alte forme, mult mai largi când caracterul 
negativ dispare pe măsură ce tendinţa de stăpânire a unei forţe oarbe se 
afirmă. Astfel, prevenirea pentru atenuarea virulenţei unei reforme, mai 
ales când aceasta are la bază o sursă adâncă şi inepuizabilă. O încercare 
de stăvilire - cum rezultă şi din domeniul fizic - i-ar mări potenţialul prin 
îngrămădire până la sfârşit, va depăşi zăgazurile ridicate sau chiar le va 
rupe. 

“Oamenii prudenţi iubesc lucrurile mereu şi în orice acţiune a lor, 
chiar dacă necesitatea îi constrânge să le facă oricum." (Machiavelli - 
Discorsi, p.256) în acest caz, acţiunea de prevenire trebuie să pară cu 
totul independentă, deci ca pornită din iniţiativă proprie, căci dacă s-ar 
simţi că are caracterul de prevenire, atunci ar constitui o încurajare pentru 
nemulţumiţi, mărindu-le astfel potenţialul. Forţa captată prin această 
metodă speculativă este cu atât mai mare, cu cât însuşi fondul intrat într-o 
plasă străină este mânat de năzuinţe adânci şi organice pe mai multe 
game ale existenţei. Astfel, de exemplu, raţionalismul talmudic (masonic) 
duce la ideea abstractă a individualităţii sau, mai bine zis, a 
individualismului care ar părea că satisface adânca năzuinţă a sensibilităţii 
de libertate a individului sau a popoarelor. încurcarea în această plasă 
însă îi duce la un punct diametral opus: sclavie . în orice caz, la limanul 
libertăţii este foarte discutabil dacă se poate ajunge, întrucât în concepţia 
şi sensibilitatea iudaică sentimentul “libertăţii” nu poate fi conceput. Cadrul 
plasei de captare este format de aşa-zisa toleranţă, liberalism, 
individualism, universalism, umanitate. 

Momirea cu avantajul învăluit este mai eficace, fiindcă lasă să pară 
că este sincer oferit, fără calcule sau de circumstanţă. Exemplu: buletinul 
informativ a arătat punctul oficial de vedere ca intim, presupunând că va 
ajunge pentru a se lua de bază şi fără rezervă. Alt exemplu: România va 
conserva, după politica legionară, un caracter agricol, corespunde unui 
plan adânc german şi, prin aceasta, se constituie un avantaj învăluit, dar 
esenţial; sau agitarea problemei "desfanariotizare, desţiganizare” ar părea 


Constantin Papanace 


_133 

o diversiune pentru problema iudaică. Când o faci conştient însă, câştigi, 
fiindcă păstrezi iniţiativa şi ai superioritatea atitudinii. Deci, a oferi puncte 
de sprijin, baze de plecare sau obiective care să convină forţei pe care 
vr ei să o manevrezi, pentru ca, însuşindu-le din punct de vedere al 
intereselor proprii, să capete un sentiment de încredere şi siguranţă. Aşa 
se narcotizează vigilenţa cu un sentiment fals de siguranţă. Tot în acest 
sistem intră clasicul joc al protecţiei laşe. Simulezi luarea sub protecţie a 
aceluia asupra căruia ai asmuţit în ascuns forţe duşmănoase, pe de o 
parte ca să-l slăbeşti pentru a-l face dependent, iar pe de altă parte, 
profitând de tendinţa lui firească de a căuta un punct de sprijin, de 
apărare, să-i deschizi braţele cu aer ocrotitor, pentru a-i câştiga 
încrederea şi a-l sufoca definitiv. Prin momirea avantajelor mărunte, se 
derutează prin narcotizarea rezistenţei masive. De exemplu: evreii în 
presă, ca şi englezii în stăpânire, lasă să se manifeste liber toate lucrurile 
mărunte sau de importanţă secundară, cancanuri etc. Chiar le întreţin 
pentru a da iluzia libertăţii mai bine. Dar interzic în liniile lor mari, în forma 
cea mai intolerantă. Pe aceeaşi linie se mişcă şi politica binefacerii 
interesate. Exemplu: iezuiţii i-au găsit pe locuitorii Paraguayului spoliaţi şi 
în robie. Le-au dat libertatea ca să-i facă comparativ ceva mai mulţumiţi, 
fără să-i ridice însă, menţinându-i mai departe într-o situaţie apăsătoare şi 
spoliatoare pe care numai comparaţia cu cea din trecut o făcea suportabilă 
(vezi Philipp Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.136). Războiul mondial a 
fost câştigat de masoneria americană mai mult prin momeala celor 14 
puncte ale lui Wilson, decât tot armamentul dat şi efortul material făcut. 
Aceste puncte au fost considerate avantajoase, salvatoare de germani, 
care se găseau într-o situaţie grea. Formele momirii pot fi infinit de variate. 
Ca exemplu: dacă reprezentanţii Mişcării Legionare, pe lângă Horia Sima, 
ar avea trăsături nordice, dată fiind psihologia dominantă în cercurile 
conducătoare şi simpatia pentru acest tip, s-ar face mai simpatici, ar avea 
acces şi ar obţine rezultate mai bune fără nici un efort în plus şi numai pe 
avantajul învăluit oferit discret. Evident, ca orice forţă bazată pe minciună 
şi ieşită din speculaţie, nefiind intrinsecă, nu este nici durabilă, fiindcă de 
multe ori cel momit se reculege şi se smulge din plasă. Exemplu: 
sentimentul de libertate al protestantismului lutheran, care izvora din 
fondul germanic, a fost prins în plasa manevrei iudaice pentru diversiune 
şi slăbire prin dizidenţa împotriva singurei forţe constituite care era 
catolicismul. Naţional-socialismul a smuls acest sentiment puternic din 
plasa iudaică şi îl canalizează atât contra catolicismului, cât şi contra 
iudaismului care îl manevrase până atunci. Rasismul creează adevăratul 
său vad de manifestare. 

2.12. Forţa negativă a hărţuielii 

Rezultă, în general, din impotenţa care nu are posibilitatea atacului 
masiv. Timpul şi spaţiul devin de multe ori complicii acestei tactici care 
numai prin cultivarea spiritului de rezistenţă se poate anihila. Drumul pe 
care se poate manifesta este întortocheat, fiindcă slăbiciunea fizică şi 
morală este sinuoasă. Drumul drept arată vigoarea fizică şi morală. De 
aceea, unde este vigoare, în toate domeniile, nu numai în geometrie, 
drumul drept este cel mai scurt. Pentru evrei, de pildă, drumul cel mai 











Diverse stiluri de luptă politică 


134 


Constantin Papanace 


scurt, adică drumul care duce la rezultat, este drumul întortocheat (în 
zig-zag), drumul talmudic al dialecticii goale şi al sofisticăriei searbede. 
Războiul liniştit al masoneriei şi hărţuiala loviturilor nevăzute au 
perseverenţă de carie care roade şi putrezeşte. ( Der stille Krieg gegen 
Thron und Altar oder das Negative der Freimauerei - titlul lui M. Pachtler, 
456.) Uzura nervilor adversarului cu lucruri mărunte intră ca tactică 
principală. Această tenacitate în uzură însă nu indică numaidecât energie, 
ci folosirea în forma cea mai bună a laşităţii. 

2.13. Ridicarea (lansarea) elementelor slabe la adversar 

Pentru a constitui punct vulnerabil şi a le face dependente prin 
diferite metode indirecte. înseamnă nu numai anihilarea unor puncte de 
sprijin ale adversarului, dar de multe ori chiar manevrarea prin dependenţa 
lor în detrimentul adversarului. Elementul slab, odată ridicat, el nu se 
poate menţine decât prin sprijin exterior şi astfel devine prizonierul forţei 
care l-a lansat. Cât timp elementul creat execută ordinele date de forţa 
ocultă care îl dirijează, reclama se menţine şi spatele îi este asigurat. 
Apărarea instrumentului se face în toate ipostazele, de obicei pentru a nu 
intimida recrutarea de instrumente în viitor . Atât Biserica Catolică, cât şi 
Cahalul iudaic îşi apără instrumentele cu tenacitate - nu din loialitate, ci 
din interes - chiar când sunt detracaţi sau asasini ordinari. Această 
apărare se face chiar pe plan istoric, mistificând însăşi istoria. 
Muşamalizarea este, tot în spiritul iudaic, o operaţie de învăluire în 
întuneric a lucrurilor care nu sunt morale şi cinstite. Această operaţie este 
practicată pe o scară întinsă atât pentru prezent, cât şi pentru trecut, adică 
în cadrul istoriei. înlăturarea sau ponegrirea în istorie a tot ce este 
nefavorabil este o ţintă principală fiindcă, pe de o parte, nu relevă lucrurile 
bune ale celor ce urmează a fi subjugaţi, iar, pe de altă parte, acoperind 
planurile conspiratorilor, le relevă calităţi binefăcătoare. Dependenţa 
elementelor create (creaturilor) este asigurată prin faptul că aceste 
elemente slabe nu au puncte de sprijin proprii, iar firele sunt rupte. Sunt, 
de obicei, “vulnerabile sau incapabile" (şedinţa 10, Protocoalele Sionului, 
p.71). Chiar elementele mai puţin compromise sunt împinse în această 
situaţie dependentă prin gustarea puterii, aţâţarea ambiţiei alternativ cu 
şantajul debarcării şi al compromiterii. Aşadar, şantajul şi gustarea puterii 
alternativ fac, după sistemul iudaic, din “nulităţi şi dezaxaţi”, unelte oarbe. 
Acest sistem se bazează pe stoarcerea ultimei părţi bune rămase în om. 
De asemenea, predispunerea la corupţie şi ameninţarea după aceea cu 
denunţarea. Pândirea oricărei slăbiciuni pentru a fi cultivată (patimă pentru 
jocul de cărţi, risipă, beţie, afemeiat etc.) De asemenea, înmulţirea 
necesităţilor unui adversar pentru mărirea dependenţei lui şi, prin aceasta, 
pregătirea condiţiilor aservirii sale. Undiţa împrumutului prin satisfacerea 
necesităţilor imediate care să pregătească aservirea pentru mai târziu 
(şed. XX, Protocoalele Sionului, p. 117) sau anemierea prin războaie 
pentru aservirea atât a învinşilor, cât şi a învingătorilor. Din orice 
slăbiciune pe care o au la îndemână, creează şi menţin o stare de 
nesiguranţă, atârnând ca o sabie a lui Damocles care în permanenţă 
rămâne un element paralizant de forţă. 


2. 14. Forţa rezultată din acapararea posturilor de influenţă. 

Acapararea posturilor de influenţă înseamnă, în fapt, multiplicarea 
forţei prin posibilităţile difuzării, fiindcă forţa politică se susţine în părţi 
reciproce. Porneşte dintr-o parte şi, cu cât se răspândeşte mai mult, iar 
curentul se difuzează pe scară întinsă, cu atât creşte şi din partea de unde 
a pornit. Se umflă. Mai mult, prin această difuzare făcută de posturile de 
influenţă se pot capta în aceste puncte multe surse secundare. Evreii au 
vizat totdeauna posturile unde se face educaţia: învăţători, profesori etc. 
Aceasta direct sau prin surogate (papagali, megafoane) care oferă şi 
avantajul că îi camuflează, captează curentele ce le stârnesc prin derutare 
si nimicirea însuşi a instinctului de conservare, adevărata spiritualitate şi 
clasa conducătoare care o reprezintă (şed. XVI, Protocoalele Sionului, 
p 100) Din posturile influente se poate strecura mai bine sugestia care se 
transmite prin surprinderea bunei credinţe. De asemenea, şi zvonul, care 
este o sugestie pentru mase, captând o mare forţă, în special de derutare 
a adversarului. Puterea zvonului, prin natura şi psihoza lui, este accesibil 
maselor care îl fac să circule potrivit gustului şi facturii lui. De aceea, este 
foarte contagios, fiindcă se adaptează la moment în conformitate cu 
psihologia şi starea de spirit a masei respective. Acest lucru nu-l poate 
intui în întregime un om cult şi format după anumite tipare. Există o fină 
psihologie a zvonului pe care o posedă oamenii din popor, marii agitatori 
de mase. Când se prinde tehnica acestei psihologii, s-a pus baza unei 
propagande active şi cu rezonanţă. 

Agitaţia surdă şi camuflată îşi are legile ei proprii, care sunt de 
aceeaşi esenţă ca şi ale zvonului, numai că sunt mai dirijate. S-ar putea 
spune că este zvonul dirijat, completat cu intrigă, manifeste, lozinci, 
broşuri, pamflete etc. Forţa distructivă este foarte primejdioasă, fiindcă se 
manifestă ca o boală care roade adânc organismul, fără însă să producă 
febră alarmantă. 

Aceste forme de sugestionare sunt mai eficace şi mai dinamice 
decât afirmarea directă, fiindcă ele continuă să mobilizeze fantezia şi 
potenţialul propriu al celor sugestionaţi. Trezesc participarea activă, adică 
captează şi mobilizează forţe străine. Aceasta este baza agitaţiei politicii 
engleze. “Se cere de la omul politic nu prea mult talent politic, cât 
însuşirea de a conduce masa, de a avea totdeauna pregătit cuvântul care 
corespunde momentului” (Heinrich Dietz — Agitation und Massen in 
England). Presa formează un post organizat al acestor tendinţe. Forţa 
ştirilor care acţionează prin ea sau pe altă cale, ca orice forţă, poate avea 
o funcţie pozitivă (creatoare) dacă luminează căile adevărului şi negativă 
(distructivă) când este tendinţa de a produce confuzie şi întuneric. Spiritul 
parazitar şi laş iudaic a întrebuinţat-o pentru derutare, încercând captarea 
tuturor centralelor de ştiri, de unde se difuzează filtrate pentru servirea 
planurilor de stăpânire şi a jafurilor de la bursă. Avalanşa de ştiri 
tendenţioase aruncate pe piaţă serveşte atât pentru metoda directă , când 
se duce o campanie în vederea atingerii unui obiectiv, cât şi pentru cea 
indirectă , fiindcă pe baza ştirilor strecurate chiar adversarul îşi formează o 
judecată. Ştirile tendenţios furnizate formează premisele unei judecăţi. Cei 
înclinaţi spre construcţii raţionaliste nici nu cercetează îndeajuns 
soliditatea şi veracitatea informaţiilor primite şi pornesc la construcţii care 













Diverse stiluri de luptă politică 


136 


însă duc la concluziile false pe care le scontează adversarul, întrucât şi 
premisele puse sunt false, (vezi Rosenberg, Protocoalele Sionului, p.81) 

Pentru o mai amplă orchestrare a acestei forţe diabolice, este nevoie 
ca provenienţa informaţiilor să fie din toate părţile, din însăşi inima 
lucrurilor. Cunoaşterea secretelor prin agenţiile oficiale pe care le deţin 
evreii le dă posibilitatea să-şi orienteze mai bine şi cu mai multă siguranţă 
planurile şi pot specula atât la bursa de valori, cât şi la bursa politică, dând 
loviturile de subminare oriunde au nevoie împotriva adversarilor lor. 
Problema informaţiilor este esenţială pentru captarea forţei, evitarea 
surprizei si pregătirea atacului . Oferă mari posibilităţi pentru specularea 
forţei. Forţa engleză, a masoneriei, a iezuiţilor etc. se bazează în mare 
parte pe această speculaţie a informaţiilor. Nimic nu se cruţă pentru 
dobândirea informaţiilor, fiindcă ele ajută la canalizarea forţei prin 
cunoaşterea intenţiei adversarului şi prin evitarea surprizei. Chiar 
spovedania a fost folosită ca o preţioasă sursă de informaţii, mai ales dacă 
se întâmplă ca cei care se spovedesc să fie capete încoronate sau oameni 
de stat şi mari dregători. Forţa iezuiţilor s-a bazat, atât ca informaţie, cât şi 
ca sugestie, pe spionajul religios . Tot pe această cale îşi recrutează şi 
verifică aparatul, adică viitorii duhovnici în ordinul lor. Pentru asigurarea 
secretului propriu, ei nu dau dreptul celor care îi conduc să se 
spovedească la alţii. Aşadar, spovedania este un act de spionaj, chiar al 
membrilor. Şi acest lucru este eficace, fiindcă oricine intră în societatea 
iezuiţilor trebuie să aibă o tendinţă religioasă. Duhovnicii fiind numiţi de 
Generalul Corpului, acesta poate afla în scurt timp (10 zile) secretele cele 
mai intime. Toată forţa Ordinului bazându-se pe acest sistem, grija de 
supraveghere a membrilor este foarte mare. "Fiecare are alături unul sau 
mai mulţi spioni care trebuie să raporteze superiorului toate greşelile, chiar 
şi în afara spovedaniei. Acest spirit al spionajului este o realitate a 
ordinului şi sprijinul cel mai sigur al Generalului. Pe de altă parte, fiecare 
iezuit este obligat să facă Generalului sau locţiitorului său, tot la şase luni 
şi, când e coajutor sau Proposse o dată pe an, o mărturie generală a 
tuturor gândurilor şi părerilor sale cele mai secrete.” (Philipp Woif - 
Geschichte der Jesuiten, p.82) 

Un alt mijloc, atât pentru informaţii, cât şi pentru influenţă, îl 
constituie^ femeia . Femeia poate fi în viaţa omului un imbold pozitiv sau 
negativ. în orice caz, este un imbold natural . în special pentru viaţa 
zbuciumată a marilor personalităţi, femeia este un tonic dătător de mari 
forţe. Dar datorită acestui fapt, se poate insinua mai bine. Sentimentul de 
mascul al bărbatului îl face să aibă o tendinţă de spovedanie în faţa femeii 
în intimitate. De aceea, de totdeauna a existat femeia şi ca agent de 
informaţie şi ca agent de sugestionare. în zilele noastre în special, ungurii 
îşi fac o metodă de luptă în cadrul diplomatic. Tendinţa este de a capta 
inerentele slăbiciuni şi atragerea atât a prietenilor, cât şi a adversarilor în 
vârtejul sentimentelor uşoare unde tenacitatea şi vigilenţa slăbesc, fapt 
care permite atât luarea de informaţii, cât şi darea de sugestii. Arma este 
veche: cazul Esterei din Biblie, al Elenei Lupescu etc. 

Desigur, mijloacele pentru captarea influenţei pe lângă marile 
personalităţi sau în posturile importante sunt multe. Linguşirea însă este 
cel mai des întrebuinţată, deşi este cea mai denunţată. Faptul că mângâie 


Constantin Papanace 


_137 

o parte negativă a omului care are în general tendinţa de a părea ceea ce 
nu este si mai ales ceea ce nu poate fi , asigură succesul. Desigur că se 
^iază’pe minciună şi îl degradează atât pe cel care o face, cât şi pe cel 
care se complace în ea. Un mijloc de dobândire a influenţei, care respectă 
o lege morală, este ataşarea de cineva la un moment greu. Dacă această 
ataşare este sinceră, atunci şi influenţa pe care o aduce va fi fecundă. 
Dacă însă este făcută din calcule, atunci devine cea mai primejdioasă. 
Exemplificări istorice pot fi multe. Este o întrebare dacă iezuiţii nu s-au pus 
total la dispoziţia Papei tocmai în momentul greu, când acesta era încolţit, 
pentru ca, sub’forma aceasta, să dobândească influenţa decisivă şi mână 
liberă, folosind întreaga tradiţie spirituală a bisericii. Să fie o lege secretă 
iudaică acest sistem care, atunci când este provocat artificial, se traduce 
prin tactica de care am mai vorbit şi anume: “de a lua apărarea aceluia pe 
care ai pus să-l bată. 

2.15. Propaganda 

Joacă un rol imens. Ea poate fi utilizată atât în bine, cât şi în rău. în 
primul caz îşi trage puterea din relevarea adevărului şi are un caracter 
pozitiv, în cel de-al doilea caz din minciună şi este de natură negativă , 
fiindcă se bazează pe specularea sentimentelor inferioare. “Propaganda 
este, de-a dreptul, una din cele mai importante noţiuni politice şi un 
element fundamental al înţelepciunii politice. Ea este o forţă uriaşă şi cine 
o întrebuinţează in bine poate produce mari binecuvântări pentru poporul 
său.” (Goebels, II, p.215) 

Instituţia în statul modern care manipulează organizat atât sursa 
ştirilor, cât şi dirijarea influenţei în public, este presa . De aceea, ea 
formează artileria de primă linie a frontului, care pregăteşte bătălia. 
“Agitaţia presei este partea esenţială a pregătirii engleze. Ea este prima 
linie a frontului de luptă." (Heinrich Dietz — Agitation und Massen, p.168) 
Evident, ea poate dirija acest material de informaţie şi influenţă după 
esenţa celor care o au în mână. Presa în stat arian este în general directă, 
răspândind lumină, pe când cea iudaică este satanic camuflată pentru 
derutare. în acest caz, forţa presei se bazează pe dorinţa de spectacol a 
omului , ca şi dezbaterile parlamentare. “Aşa cum rezultatul jocului de 
fotbal poate fi temă zile întregi la rând, aşa este deschis şi jocul de luptă 
retorică al scenei politice" (Heinrich Dietz - Agitation und Massen, p.164) 
Cultivarea senzaţionalului este o tendinţă irezistibilă. “A fi geniu jurnalistic 
se arată intr-un foarte înalt instinct infailibil pentru obiecte, despre care 
masa vorbeşte cu predilecţie." (idem, p.165) “Manipularea opiniei publice 
este elementul ei." (idem, p.166) 

2.16. Specularea informaţiilor 

Derutările produse şi puterea de sugestie prin mijlocare între cei 
care conduc şi între mase, aduc o sursă de forţă imensă, de esenţă 
Parazitară care de multe ori constituie o adevărată dictatură . Toată 
această putere nu are la bază nimic intrinsec şi se bazează pe speculaţie. 
Din cauza aceasta, evreii sunt maeştri şi ţinta lor principală este să creeze 
climatul politic care să le permită acest joc speculativ. Acest climat, în faza 
actuală a luptei lor, îl oferă democraţia. Pentru ca această speculaţie să fie 























Diverse stiluri de lupt ă politică 


138 


posibilă în stil mare, se păşeşte la început cu toată tehnica adulărilor, 
linguşirilor, cadourilor etc., pentru captarea persoanelor cu influenţă si 
aservirea lor scopului urmărit. Aşa procedează iezuiţii, masonii etc 
Desigur, asa au procedat si legionarii cu prietenii lor. Stilul însă ^ 
diferenţiază la cal itatea mijloacelor pentru captare . După această etapă 
sau chiar paralel, se păşeşte sistematic la ocuparea locurilor de influentă 
prin promovarea prozeliţilor în aceste locuri. Forma promovării, precum si 
felul întrebuinţării locului ocupat arată esenţa stilului respectiv. Din 
combinarea tuturor acestor elemente rezultă forţa care pe urmă este 
întoarsă pe rând împotriva elementelor constitutive prin metoda şantajului. 

2. 17. Forţa ieşită din teroare materială sau morală 

Este de esenţă exterioară. înlătură adeziunea şi comprimă valenţele 
sufleteşti. Captează numai partea materială. Ea creşte în virtutea 
principiului de la tare la slab. Odată creat un nucleu, se dezarmează, prin 
violenţă sau şantaj moral, rezistenţele izolate care, pe urmă, sunt 
adăugate nucleului pentru a-i dezarma pe alţii. în dominaţie are caracter 
tiranic. Sursa de forţă a multor potentaţi a fost teroarea. . 

Pentru a se putea exercita teroarea, este necesar ca nucleul iniţial 
să fie bine închegat, pentru că el constituie punctul de sprijin pe care se 
clădeşte întreaga forţă. De aici rezultă ura cu care toate organizaţiile 
bazate pe acest sistem îl urmăresc pe cel care se detaşează de nucleu. 
4 n î ezuit - mason e ^ c -' odată intrat în societatea respectivă, trebuie să 
rămână toată viaţa. Nu se poate retrage. Dacă pleacă, este urmărit şi 
prigonit până la moarte. Masonii lasă în adormire, care însă nu înseamnă 
plecare. Mişcarea Legionară, dimpotrivă, spune: “ce/ care nu mai crede 
poate şă plece. Odată creat primul nucleu, el rostogoleşte ca o avalanşă 
şi striveşte pe supuşi. Dă beţia puterii şi din acest cerc’vicios nu se mai 
poate ieşi şi nici opri, căci orice oprire înseamnă prăbuşirea sistemului. 

Aceeaşi esenţă are la bază şi teroarea spirituală . Este sursa de forţă 
care a alimentat puterea preoţească, teocratică, în special a Papei. Ea 
izvorăşte din însăşi credinţa omului de care abuzează în mod negativ. 
Rostul organizaţiei bisericeşti a fost răspândirea ei. Când această credinţă 
era ameninţată să fie ofilită prin umanism, protestantism etc., atunci s-a 
pornit la teroare combinată şi organizată cu spionaj şi cu toate armele 
materiale. Ordinul iezuiţilor a corespuns acestei necesităţi poliţieneşti. De 
altfel, o teroare morală există legată în anumită măsură de mediul 
ambiant, denumită în termenul curent “conştiinţa opiniei publice” care, de 
cele mai multe ori, se poate fabrica după deţinerea surselor de informaţii şi 
difuzarea lor. Teroarea de această natură este favorizată de menţinerea 
întunericului care devine un mijloc auxiliar pentru prosperarea forţei, 
accentuând caracterul negativ, fiindcă se bazează pe sufocarea 
năzuinţelor spre lumină. Acest mediu este propice pentru esenţa 
despotică, tiranică, deci satanică. Inchiziţia şi teroarea au fost două 
mijloace pentru asigurarea forţei tiranice. Ele însă rămân mai mult 
negative, fiindcă comprimă în loc să depăşească prin elan mai mare, adică 
prin emulaţie activă. Din teroare şi represiune iese un prestigiu intimidant, 
care îşi produce efecte, fără ca să fie nevoie a se mai repeta. Englezii 
stăpânesc coloniile cu forţe relativ puţine, fiindcă folosesc prestigiul terorii 


139 


Constantin^ Papanace 


exercitate la răstimp. La represiuni au ucis câteodată unul din cei doi 
indieni, astfel că o insulă a putut fi guvernată de un beţiv cu steagul ca 
simbol. In esenţă, această forţă se poate concretiza în zicătoarea “frica 
păzeşte pepenii. Ea este efectul sau, mai bine zis, ecoul care persistă al 
forţei materiale exercitate o dată, după cum tirania şicanatoare a 
birocraţiei este tot un ecou al puterii statului. Intoleranţa este tot o formă 
mai moderată a terorii şi este şi ea aducătoare de forţă de aceeaşi esenţă 
fiindcă intimidează opoziţia în aparenţă şi o cultivă în adâncuri. Toleranta 
absolută în luptă nu poate exista. Când totuşi se afişează o tolerantă 
absolută, aceasta constituie o problemă de tactică într-o anumită 
conjunctură. Astfel, cineva poate fi tolerant în momentul opoziţiei poate 
chiar, într-o anumită măsură, şi în domeniul guvernării, apreciind toate 
forţele de rezistenţă şi combinaţiile lor posibile. Dimpotrivă, nu este 
tolerant în altă conjunctură. Evreii şi masonii afirmă toleranţa până la 
rangul de dogmă, fiindcă au nevoie să-şi răspândească credinţa lor si să 
practice subminarea. Chiar creştinismul, luând forma organizată si 
gustând, prin biserică, puterea materială, a alunecat spre intolerantă. 
Totuşi, chiar când sunt justificări de fapt, stilul intolerantei nu poate’ fi 
decât negativ, întrucât rezultă dintr-o teamă de depăşire şi numai într-o 
mică măsură dintr-o conştiinţă a forţei şi a superiorităţii. Este ceva static, 
ca şi invidia. “Orice toleranţă devine în acelaşi timp 'intolerantă când se 
vede atacată ca toleranţă. Ea are nevoie, pentru apărare, de intolerantă, 
pentru că prin toleranţă nu se poate realiza nici o apăsare." 

Forma culminantă a terorii este suprimarea adversarului. Este o 
armă cu totul negativă fiindcă este şi ireparabilă. Moartea suspectă a 
adversarului este de esenţă specific iudaică fiindcă, pe lângă că poartă 
amprentele laşităţii, pluteşte şi în mister, de unde îşi trage şi o atmosferă 
apăsătoare.. Legionarii, când au văzut neamul ameninţat de moarte, au 
r ecurs si ei la acest mijloc extrem. Dar pentru compensaţia păcatului 

ga vârsit au pu s id eea ispăşirii prin propria lor jertfă. Abia acest lucru poate 

da 0 semnificaţie pozitivă. în acest caz se beneficiază şi de forţa negativă 
care rezultă din intimidarea altor canalii opresoare ale acestei credinţe, 
insă se pune pe partea bună şi pozitivă, şi anume: acceptarea jertfei 
pentru credinţa că înjături o primejdie. Din punct de vedere al celui răpus 
(victima), linia morală are un rol decisiv în urmări. Dacă este o “canalie”, 
adică cineva care s-a mişcat numai pe forţele materiale ale terorii, dispare 
cu ea o forţă brută opresoare şi rămâne o amintire de oroare care nu 
ecundează, ci îi dezaxează pe noii adepţi. Este un exemplu. Dacă este o 
Persoană care s-a mişcat pe linia corectă a unui ideal, respectând legile 
naturale, atunci ea capătă proporţii de martir şi prin aceasta serveşte mai 
ueparte idealul pentru care a căzut. (Primul caz Călinescu, af doilea 
Legiunea.) Chiar Machiavelli, care priveşte totul prin prisma amorală a 
ecesităţii de stat, nu crede în eficacitatea exterminării unei conduceri 
«averse, aşa cum este în concepţia satanică iudaică. “Dacă omori capii si 
ÎM a ~! insulta P e ceilalţi, renasc capii ca şi capetele Hidrei.” 
achiavelli - Discorsi, p.371) Forţa negativă a terorii atinge punctul 
iminant când pune problema unei răzbunări în generaţii. Astfel se 
ameninţă însuşi instinctul fundamental al omului, care valorează mai mult 
ecat viaţa şi care priveşte însăşi perpetuarea speţei, urmărind lovirea 





















Diverse stiluri de luptă politică 


140 


vinovatului în urmaşi. Este o ameninţare care poate fi de natură să tulbure 
adânc. Instrumentele teroriste se pregătesc în spiritul iudaic, care este de 
esenţă satanică. Wastel, studentul iezuit care a încercat să îl asasineze pe 
Henric al IV-lea, a declarat: “ Moartea tiranilor este, după concepţia acestor 
suflete evlavioase, o dogmă." (Philipp Wolf - Geschichte der Jesuiten, 
p.98) Aceste instrumente posedă, mai mult decât curajul de masă care 
este cantitativ, pe cel individual, care este calitativ , din care rezultă şi 
curajul conspirativ alimentat de ură şi sentimentul păcatului. Ca mijloc de 
constrângere şi teroare pentru aservire şi degradare poate fi folosită 
înfometarea. Pentru toate aceste acţiuni de constrângere teroristă se cere 
un fanatism orb şi întunecat, care răscoleşte pasiuni sălbatice sau cinism, 
care să amortizeze orice impresionabilitate şi iritaţie care cauzează 
nestatornicie. La evrei degenerează în sadism . 

2. 18 . Flexibilitatea în recrutarea mijloacelor de forţă 

Este nelimitată, fiindcă nu se împiedică de scrupule morale . Este 
calitativă prin selecţiune severă şi cantitativă prin prozeliţi din toate 
straturile sociale pentru a fi întrebuinţaţi în toate direcţiile şi scopurile. 
Toate organizaţiile care nu au criterii morale, merg pe această linie. Aşa 
procedează iezuiţii, masonii. Dimensiunile sunt infinit de mari. Mişcarea 
Legionară are posibilităţi mult mai restrânse cantitativ, fiindcă renunţă 
principial la pleava satanică, întrucât nu are scopuri negative pentru a o 
întrebuinţa. La iezuiţi, lipsa de scrupule se cultivă prin exerciţiile 
probabilismului. Acest probabilism pare de esenţă şi construcţie talmudică, 
dă mari posibilităţi de adaptare, flexibilitate, prin sofisticata interpretativă, 
de esenţă iudaică. El dă cheia de ieşire din legile rigide ale societăţii, 
producând disoluţia lor, dar păstrându-şi coeziunea proprie, deşi principial 
el se poate aplica şi în interiorul ordinului. 

Forţa ieşită din tiranie este mai mult de esenţă iudaică. Se 

> j * 

recomandă insistent în Protocoalele Sionului şi s-a aplicat în Rusia 
bolşevică, în România (canal, Călinescu etc.) Puterea generalului la iezuiţi 
este tiranică (vezi Philipp Wolf - Geschichte der Jesuiten, p.81). Ea îl 
degradează pe om şi trezeşte în el toate aptitudinile negative. 

Această funcţie dublă rezultă din adâncimea cu care se fac exerciţii 
care străbat într-un timp scurt întreaga evoluţie pe care iudaismul a 
străbătut-o în veacuri, din care a ieşit capacitatea evreilor de a fi dizolvanţi 
pentru alţii, rămânând imuni pentru dânşii. La iezuiţi încercările sunt foarte 
crude, punându-i la fapte precum cerşitul care, prin degradare, duc la o 
completă anihilare a personalităţii. Se tinde la ascultarea oarbă. Şi la baza 
masoneriei stă acelaşi sistem iudaic. Necesităţile forţei oculte cer această 
formă de ascultare pentru ca orice plan, oricât de scelerat ar fi el, să poată 
fi aplicat, păstrându-se totodată întreg secretul. Marea flexibilitate la 
periferie se echilibrează însă prin sectarismul (exclusivismul) la centru . 

Conservarea unui nucleu de forţă centrală dă prestigiu pentru distanţa în 
care se păstrează cu lumea înconjurătoare, dar se sclerozează, 
prezentând toate neajunsurile gerontocraţiei. Seva vieţii se învolburează - 
când nu este comprimată în faşă - în alte nuclee care, în mod fatal, vor 
duce la conflict şi de care va fi doborât, debordat de viaţă, dacă nu se 
păstrează echilibrul între exclusivismul central şi flexibilitatea periferică. 


141 


Constantin Papanace 


Fiindcă numai exclusivismul care, cu cât este mai pronunţat, cu atât este 
rupt de viaţa organică, neavând capacitatea de absorbire pentru evoluare 
si adaptare, devine un ferment de ură şi pizmă, un adevărat cancer 
producător de toxine. Cu cât se hipertrofiază mai mult, cu atât se grăbeşte 
moartea organismului. Exemplul tipic de sclerozare îl dau evreii habotnici. 
Cei evoluaţi asigură flexibilitatea, astfel că, întrunindu-se cele două legi, 
interesele lor pot fi apărate cu toate forţele rezultate din specularea 
împrejurărilor. 


2.19. Forţa rezultată din răsplată 

Răsplata constituie o stimulare a forţei. După cum este materială 
gali morală si ce anume sentimente stimulează, se diferenţiază stilul . 

Răsplata alternată cu pedeapsa capătă mai mult un aspect material şi 

atunci se îmbibă de esenţa iudaică. Ar fi atunci politica “zăhărelului şi a 
nuielef' cu care se face dresajul animalelor de circ, când alternativ li se dă 
zăhărelul pentru încurajare (răsplată) când se face bine mişcarea ordonată 
si se învârteşte biciul tot în acest scop. Prin ameninţare si îmbunare în 
mod alternativ , se fărâmiţează puterea de rezistenţă şi se captează o forţă 
străină, dresată pentru scopul urmărit (principiul de bază al politicienilor 
iudaizaţi). în schimb, împlinirea datoriei este de esenţă ariană , fiindcă 
această nu este dependentă de o răsplată şi porneşte din libertate, 
aducând ca răsplată mai mult mulţumirea conştiinţei proprii, fără a se 
preocupa de poziţia altor forţe. Forţa ieşită din împlinirea datoriei dă 
siguranţă şi calm. în acest caz, este prin excelenţă o forţă pozitivă. 
Stimularea ideală şi pozitivă este atunci când o faptă pornită din conştiinţă 
este totuşi răsplătită. Frederic cel Mare punea mare accent pe acest lucru: 
“O frumoasă calitate a stăpânului este ca el să răsplătească serviciul 
descoperit în taină, precum şi o faptă cinstită, îndeplinită fără martori. De 
aceea, el trebuie să-şi aţintească scopul şi, de asemenea, să ţină mulţi 
spioni ca să descopere bunele însuşiri ale cetăţenilor, ca şi tiranii, pentru a 
descoperi pe cei ce jură domnitorului, dar care uneltesc împotriva lui.” 
(Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.46) 

2.20. Banalizarea şi ridiculizarea adversarului 

Este tot o forţă dizolvantă, care profită de punctul vulnerabil ce-l 
oferă neseriozitatea obiectivului în raport cu mijloacele întrebuinţate sau 
viceversa. Aceasta, atunci când se naşte, mobilizează o forţă pe 
asemenea structură. în acest caz, banalizarea dezumflă o forţă în mod 
iremediabil, mai mult decât orice lovituri frontale, fiindcă asemenea lovituri, 
neatingând însăşi construcţia în încheieturile ei, mai mult întăresc. Chiar 
când reuşesc să sfărâme, rămâne totuşi poziţia pe care a ocupat-o forţa 
adversă. Numai banalizarea o anulează, sfărâmând-o în aşa fel încât să 
nu i se mai cunoască urma, o dizolvă. Organismele bine echilibrate nu 
sunt vulnerabile la această armă de forţă. Sunt adversari pe care numai 
ridicolul îi desfiinţează. Ironia, sarcasmul, umorul sunt tăişurile acestei 
arme care se întrebuinţează dozat după împrejurări. Fiecare stil de luptă 
întrebuinţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, această armă. 
Organic însă, constituie o armă de esenţă negativă, iudaică, fiindcă la 
bază are ura sau dispreţul dozat în anumite proporţii. Astfel: sarcasmul = 





















Diverse stiluri de luptă politică 


142 


debit de ură mare: ironia = ură fină (răutăcioasă), chiar umorul = 

înţepătură înmuiată şi în ceva bunătate (balsam). 

2.21. Forţa captată prin spiritul de imitaţie, snobism, modă 

Această forţă, de altfel inconsistentă, formează zestrea curentului 
dominant sau prima majoritară. Ea este în general captată de elementele 
care speculează. Imitaţia, care stă la baza multor acţiuni omeneşti, poate 
umple o forţă şi importanţa ei nu este atât pentru valoarea ei intrinsecă, ci 
pentru blufful pe care îl poate înlesni. 

2.22. Abilitatea 

Este mai mult o armă de expediment. Se întrebuinţează, în grad 
deosebit, de toate stilurile. Este caracteristică stilului lipsit de forţă proprie, 
fiindcă şi ea, în fond, nu este decât o încercare de strecurare printr-o 
speculaţie care, la bază, este un ecou al înşelării . De aceea se găseşte 
mai puţin la eroi. Abilitatea cusută cu aţă albă este naivitate până la 
prostie. Condiţia abilităţii este să nu fie simţită. Abilitatea cea mai reuşită 
este aceea care se poate mişca natural sub impulsul sincerităţii. 
Câteodată devine pasiune sportivă. Atunci este identificată şi inoperantă. 


Am redat enumerativ câteva indicaţii asupra captării forţei spre a 
vedea prin paralelism cât de imense sunt posibilităţile pe care le oferă 
sufletul omenesc în domeniul politic. Evident, împărţirea lor (categorisirea 
lor) are un mare procent de arbitrar sau, mai bine zis, de imprecizie, 
fiindcă nuanţa joacă un rol atât de mare, încât ea colorează, în ultimă 
analiză, valoarea morală a unei arme. în această privinţă, trebuie avute 
mai multe criterii obiective pentru a putea vedea pe ce gamă se aşează în 
diferitele stiluri de luptă ce există. Acest lucru se va putea vedea mai mult 
prin exemplificări şi comparaţii ale diferitelor tactici şi, în special, prin 
predispoziţia de a înclina, în cele mai multe cazuri, spre o anumită 
categorie de arme înrudite în esenţa lor. Exemplificarea prin comparaţia 
anumitor realităţi politice dezvoltate în decursul veacurilor ar da 
comparaţiei un caracter mai concret. 

Aşadar, modul de manevrare a acestor forţe într-un sistem întreg va 
da o imagine mai exactă. 


Dachau, 1 martie 1943. 


143 


Constantin Papanace 


IV. MANEVRAREA FORŢEI POLITICE 

Am arătat într-un capitol precedent că arsenalul de luptă este 
amoral. în domeniul luptei politice însă, unde elementul moral nu este 
exclus ca pe câmpul de război, el se colorează după concepţia celui care 
îl mânuieşte. Armele se nuanţează atunci ca arme pozitive sau negative, 
după felul cum sunt întrebuinţate şi, mai ales, pentru scopul în care sunt 
întrebuinţate. Esenţa legilor de luptă însă rămâne aceeaşi. Principiile 
tactice şi' strategice militare sunt valabile şi în politică, unde îşi găsesc o 
aplicare’ mai variată, dat fiind sensul moral în care se mişcă. Delimitarea 
armelor în arme bune (permise) şi arme rele (nepermise), pe lângă că este 
arbitrară, în fapt depinde de aradul de conştiinţă a acelora care 

manevrează. Tendinţa este însă ca în toiul luptei să se recurgă şi la 

armele nepermise pentru a se asigura superioritatea. De aceea, 
adevăratul profil al unui stil de luptă se vede mai bine în asemenea 
împrejurări. După Clausewitz, acest neîntrecut filosof al acţiuni) (13 - I., 
p 42), cercetător şi observator, filozof şi expert, elementele războiului sunt: 
primejdia, străduinţa corporală, nesiguranţa şi accidentalul 

(imponderabilul). în toate aceste împrejurări se poate face faţă printr-o 

“voinţă tare care să dea energie, tărie (soliditate), statornicie, tărie de 
caracter, putere de a răspândi încrederea etc. Cadrul în care se mişcă 
este format de elementele: teren, durată, mărimea frontului şi a forţelor 
angajate etc.” (Cari von Clausewitz - Vom Kriege, p.84). 

Războiul, ca orice luptă, are o fază de pregătire şi una de execuţie. 
Din toate aceste operaţiuni rezultă arta conducerii unui război care, după 
Clausewitz, este “tactica, ştiinţa întrebuinţării forţelor de luptă în luptă , 
strategia, ştiinţa întrebuinţării forţelor de luptă pentru scopul războiului. 
(Idem, p.69) Aşadar, prin luptă, indiferent ce formă ar îmbrăca, se 
soluţionează un conflict, mai ales când este vorba despre forţe de luptă 
organizate şi înarmate. S-ar putea extinde şi înarmarea maselor. Unde 
însă, de exemplu, sunt folosiţi oameni înarmaţi, atunci prezentarea 
războiului trebuie inevitabil să se bazeze pe ei." (Idem, p.29) Cu atât mai 
mult când este vorba de formaţiuni politice militarizate; ele trebuie să ţină 
seama de aceste legi. Arta războiului ne învaţă că nu se poate concepe o 
acţiune serioasă fără un plan. “Nu se începe nici un război sau n-ar trebui 
în mod raţional să înceapă nici unul, fără să-şi spună ce vrea cu el şi ce 
vrea să atingă cu el, mai întâi scopul, apoi ţelul.” (Idem, p.609) 

în politică, planul se concepe pe scară mai întinsă. Cu cât un plan 
îmbrăţişează timp şi spaţiu mai mare, cu atât măreşte forţa existentă, 
pentru că o valorifică în întregime, adică nu o face să se risipească şi nici 
să se autoanihileze prin direcţii divergente. Numai cei care au avut un 
plan, au avut şi victorii durabile, în termeni curenţi planul însemnând a şti 

ce vrei şi a-ţi fi ales căile de realizare. Cea mai mare _lipsă—a— un ei 

conduceri sau a unui conducător este atunci când nu ştie ce vrea şi nici 
cum vrea , adică lipsa unui plan. Evreii au avut planuri milenare şi asta le-a 
dat mare superioritate în luptă. Prin şedinţa XV din Protocoalele Sionulm 
au fixat liniile unui plan de veacuri pe care îl urmează cu o perseverenţă 
specifică. Planul grandios se execută generaţii de-a rândul şi opera 



















Diverse stiluri de luptă politică 


144 


rezultată este şi ea mare, în bine sau în rău, după cum i-a fost esenţa. Dar 
mare. 

Planul de construcţie al bisericii Sfântul Petru din Roma a fost 
grandios şi s-a executat în mai multe generaţii. Planul mare dă şi 
respiraţie mare şi asigură continuitatea eforturilor, dând un ritm care 
devine organic cu timpul, adică se instalează în stil. Planul trebuie să fie 
mai mult de esenţă strategică decât tactică. “în strategiile unde totul 
decurge mai încet este asigurat mult mai mult spaţiu câtorva păreri de rău 
străine şi, astfel, şi a căinţei precoce atunci lucrurile în strategie nu se văd 
cu ochi corporali, cel puţin pe jumătate ca în tactică, ci totul trebuie să fie 
ghicit şi presupus, tot aşa convingerea este mai puţin tare." (Idem, p. 131) 

Din această cauză, adeseori se întâmplă ca oameni mediocri, dar 
agitaţi, care însă n-au simţ strategic, să-i considere ca inactivi pe anumiţi 
conducători care desfăşoară bătălia pe plan strategic. 

Evident, nu este nevoie ca în toate împrejurările un plan să fie mare. 
Depinde de situaţiile care trebuie rezolvate şi de bătăliile ce trebuie date. 
Adaptarea la situaţie este esenţială. (Vezi Rommel, războiul în pustiu = 
război pentru ani de adaptare.) Elaborarea unui plan de luptă trebuie să se 
facă pe îndelete, hotărârile însă, cerute de împrejurări în faza de 
executare, trebuie să fie rapide. 

“Generalul trebuie să-şi cântărească cu prudenţă toate planurile 
sale. El trebuie să fie încet în reflecţiile sale, dar scurt în deciziile sale în 
zilele de bătălie şi în cazurile neprevăzute. El trebuie să ştie că este mai 
bine să aibă unul mai rău decât, mai ales, nici unul." (Idem, p.50) Un plan 
de luptă politică este mult mai elastic tocmai prin faptul că se poate 
extinde în spaţiu şi timp, angajând forţe morale cu mult mai variate decât 
în război, cu date mai certe şi trupe disciplinate. Pentru elaborarea unui 
plan real este necesară, pe lângă cunoaşterea propriilor tale forţe evaluate 
obiectiv, şi cunoaşterea adversarului şi a posibilităţilor de care dispune. 
Trebuie judecată situaţia lui în raport cu evaluarea necesităţilor sale. 
Aşadar, atât necesităţile proprii, cât şi cele adverse, trebuie obiectiv 
evaluate. Fiindcă situaţiile disperate determină operări disperate, (vezi 
Machiavelli - Discorsi, p.454) 

Din cunoaşterea situaţiei adversarului putem descifra atât mobilul 
acţiunii sale, cât şi intenţiile cu scopurile urmărite. Ce îl doare, de ce 
anume se teme etc. De asemenea, judecarea adversarului după vocaţia, 
talentul său, după vârsta prezentă, după experienţa maselor prezente. 
Aşadar, cunoaşterea poziţiei inamice este esenţială. Acest adevăr este 
elementar. Din aceste necesităţi se nasc serviciile de informaţii şi 
contrainformaţii. 

Evident, rezolvarea unei probleme tactice sau strategice poate avea 
diferite soluţii, care rezultă atât din unghiul de vedere din care sunt privite, 
cât şi din stilul de acţiune al aceluia care concepe planul. 

“Fabius îl urmărea pe Hanibal (...); acest roman nu ignora faptul că 
Cartaginezul duce lipsă de bani şi de recruţi şi că, fără a lupta, era 
îndeajuns să vezi liniştit topindu-se această armată, pentru a o face să 
piară, ca să zicem aşa, de inaniţie (foame cronică). Politica lui Hanibal era, 
dimpotrivă, de a lupta; puterea sa nu era decât o forţă de accident 
(întâmplătoare), din care el trebuia să tragă cu promptitudine toate 


Constantin Papanace 


J45 

avantajele posibile, ca să-i dea tărie prin teroarea ce o imprimă acţiunile 
strălucite, vii şi prin resursele care se trag din cuceriri.” (Frederic cel Mare) 
Aceste soluţii diferite au depins atât de situaţia fiecăruia, cât şi de 
temperamentul lor. Prima are un caracter de temporizare dacă se 
manifestă în mod permanent, a doua un caracter eroic de asemenea, dacă 
se manifestă permanent în acţiunile sale. Conceperea şi executarea unui 
plan este o operaţia cam grea pentru căpetenia unei armate, dar este şi 
mai grea pentru şeful politic care acţionează pe un teren mai nestabil şi 
plin de imponderabil. “Nu toată lumea se naşte cu o conştiinţă destul de 
robustă pentru a se ridica până la concepţiile transcendente ale politicii." 
(vol.l, p.387) 

Atât concepţia planului, cât şi timpul executării, poziţia ofensivă sau 
defensivă pe care o ia, precum şi armele pe care le întrebuinţează cu 
predilecţie colorează stilul de luptă. Dimensiunile planului în raport cu ţelul 
propus formează însăşi esenţa stilului de luptă. Realităţile care trebuie 
cunoscute sunt: 1. metoda de luptă a adversarului; 2. armele sale; 3. 
puterile sale; 4. voinţa sa (intenţiile sale); 5. păstrarea unei distanţe atât în 
atac, cât şi în apărare. 

Cunoaşterea adversarului este cu atât mai necesară într-un conflict 
de război între state. “Trebuie - spune Clausewitz - să avem în vedere 
forţele şi relaţiile statului duşman şi ale noastre, caracterul guvernării sale, 
al poporului său, aptitudinile amândurora şi totul iarăşi din partea noastră, 
precum şi legăturile politice ale altor state şi acţiunile, care pot produce 
războiul.” {Vom Kriege, p.617) 

Sunt cunoscute premisele principale ale unui plan de război, şi 
anume: Primul principiu este: “concentrat astfel pe cât posibil pentru a 
acţiona." Al doilea principiu: “atât de iute pe cât posibil pentru a acţiona, 
astfel ca să nu se întâmple nici o oprire (întârziere) şi nici un ocol fără a 
atinge fondul." (Idem, p.655) 

în politică, aceste principii nu se aplică la toate stilurile de luptă. 
Dacă au aderenţă organică cu cele care se mişcă pe linia acţiunii 
ostăşeşti, se pun mult mai elastic pentru cele care îşi formează ca bază de 
acţiune negativă pasivitatea sau pur şi simplu nu au o acţiune de dus şi se 
pun în apărare faţă cu acţiunea altora. Când este vorba de atac însă, “Der 
konzentrische Angriff ist also immer erfolgreich." (“Atacul concentric este 
totdeauna plin de succes.”) Aceste premise se aplică fie că atacul are din 
punct de vedere moral un caracter pozitiv, fie negativ. Primul prin calomnii, 
secundul prin acte de eroism. Aşadar, formal: “să ducem o superioritate în 
timpul hotărât la puncte hotărâte, să vedem întregul secret al artei 
războiului, era o limită de nesustinut împotriva forţei vieţii reale.” (Idem, 
P-77) 

Clasicul principiu de la tare la slab se realizează în politică prin 
concentrarea tuturor forţelor. “Risipirea este moartea tuturor 
groenlandezilor." (Friederich Schlage, p.125) 

întocmai ca o oglindă concavă care prin concentrare asupra unui 
punct al tuturor razelor poate aprinde acel punct. “Există mai ales arta~ 
intr-adevăr a marilor conducători ai popoarelor pentru toate timpurile, să 
nu despice, în primul rând prin aceasta, atenţia unui popor, ci s-o 
concentreze mereu asupra unui singur adversar.” (Adolf Hitler - Mein 









Diverse stiluri de luptă politică 


146 




Kampf) O acţiune diametral opusă ar fi de dorit la adversar. Efectul 
atacului concentric se simte şi în sectoare mai restrânse. Tehnica bătăliei, 
a propagandei şi a reclamei care se bazează pe repetiţie acustică sau 
vizuală nu este,’ în esenţă, decât tot un atac concentric în timp. Datorită 
unui asemenea atac, chiar un ideal, fie cât de absurd, repetat mereu - de 
milenii, cum este de pildă cel iudaic - devine o certitudine şi o adâncă 
realitate. 

în elaborarea unui plan trebuie înlăturate elementele care pot tulbura 
tehnica lui, ca: a) bunul plac, b) nefondarea, c) jocul pentru joc, d) 
fantasticul şi e) sofisticarea. Unitatea planului şi unirea tuturor este o 
necesitate esenţială. Numai unitatea de comandă poate garanta victoria. 
“Este mai bine să trimiţi intr-o expediţie un singur om de prudenţă 
obişnuită decât doi oameni foarte viteji împreună cu aceeaşi autoritate.” 
(Machiavelli - Discorsi, p.465) Orice acţiune comună necesită un plan, o 
unitate. (Clausewitz - Vom Kriege , p.759) Comanda unitară şi bună poate 
compensa de multe ori numărul. Forţa risipită prin necunoaştere sau 
necoordonare nu numai că se pierde de la efortul comun şi concentric, dar 
prin rămânerea ei neîntrebuinţată devine un element de dezagregare şi 
anemiere. 

Angajarea totalităţii forţelor în politică are un înţeles mai larg - cum 
este şi firesc, dat fiind câmpul său operativ - ca în război. O bătălie pentru 
creaţie poate antrena în domeniile cele mai variate: agricultură, industrie, 
comerţ, artă, armată etc. Esenţialul este să se creeze mediul şi dispoziţia 
(elanul creator). Secolele de aur ale istoriei prin aceasta s-au caracterizat. 
Numai prin angajarea tuturor forţelor se poate distruge faima unui 
adversar primejdios şi se poate menţine forma proprie şi chiar mări. 
Această concentrare poate fi materială sau morală, după cum fiecare stil 
îşi fondează terenul acţiunii. Acelaşi lucru şi pentru politica de stat. Statul 
totalitar are mai mari posibilităţi decât statul care nu are unitate perfectă. 
“Un stat federativ este însă în război, este un foarte putred sâmbure, căci , 
nu există într-însul nici o unitate, nici o energie, nici o alegere raţională a 
comandantului, nici o autoritate, nici o responsabilitate." (Clausewitz - 
Vom Kriege, p.682) 

Simţul realist , cel mai riguros, trebuie să străbată orice plan de luptă 
serios. “Cine dincolo de imposibil neglijează posibilul, acela e un nebun”, 
spune lapidar Clausewitz (p.682). Acest simţ se colorează după 
temperament. Fiecare stil de luptă îşi are o anumită înclinare în aprecierea 
realităţilor. Ar părea că este o contradicţie cu formula “nimic nu este cu 
neputinţă”, adoptată de statele dinamice (totalitare). Aici însă este o 
diferenţă de locul unde se aplică aceste formule. într-adevăr, pentru un 
executant disciplinat şi însufleţit, care acţionează la ordin, nimic nu este cu 
neputinţă în executarea ordinului dat, întrucât cel care a dat ordinul a 
apreciat şi putinţa executării. Astfel, formula are, pe lângă un caracter 
disciplinar şi unul edificativ de trezire a maximului de elan. în sfera 
conducătoare, adevărul formulat de Clausewitz este în permanenţă valabil. 
Aceste două planuri nu trebuie niciodată amestecate, fiindcă situaţia nu 
rămâne staţionară, iar simţul realist trebuie să desprindă la fiecare pas 
elementele ei reale care au variat. Inamicul nu este un lucru abstract , ci 
unul concret , care acţionează mereu şi care schimbă situaţia cu fiecare 


J47 

Moment prin acţiunea lui. De aceea, trebuie în permanenţă ţinut în vedere 
nrin informaţii (după Clausewitz, p.108). Chiar dacă cunoaştem tendinţele 
lui naturale totuşi aceste tendinţe se adaptează conjunctural (tactic sau 
strategic) sau este forţat să se adapteze. (Carol, nimicirea duşmanilor, 
Rusia, înghiţirea României etc.) Deci, în permanenţă trebuie să firn la 
curent cu mărimea mijloacelor de luptă de care dispune, precum şi tăria 
voinţei de forte care nu se poate aprecia totdeauna exact şi care nu se 
noat’e preveni şi combate decât prin cât mai multe forţe proprii. “De aceea, 
în domeniul militar, spune Clausewitz, cunoştinţele trebuie să se asimileze 
cu propria viată si să se transforme în putere” (p.92) in viaţa politică acest 
lucru trebuie si ’mai mult cultivat, fiindcă în viaţa publică imponderabilul 
este mai frecvent. Intuiţia dozează cunoştinţele şi păstrează contactul 
strâns cu realităţile în care se orientează instinctiv. 

Nu orice savant poate avea acest dar de orientare. Aşa se explică 
de ce au fost mari Căpitani de oaste, care aveau cultură cărturărească 
foarte restrânsă, în schimb erau înzestraţi cu darul intuiţiei, după cum 
elemente excepţionale în posturi mijlocii, mai mult de execuţie, s-au 
dovedit inapte pentru posturi superioare de conducere tocmai din cauză că 
spiritul lor nu s-a dezvoltat asimilând pe axa intuiţiei. 

Ştirile primite, furnizând elemente de judecată, sunt de o importanţă 
covârşitoare. Aici însă se cere o adevărată tehnică pentru a înlesni 
orientarea. Majoritatea ştirilor sunt false şi spaima oamenilor devine o 
nouă forţă pentru minciuni şi neadevăruri. în regulă generală fiecare este 
înclinat să creadă răul decât binele, fiecare este înclinat ca răul să-l 
mărească cu ceva. Tare pe încrederea în ştiinţa sa interioară, 
conducătorul trebuie să stea ca o stâncă de care să se spargă valurile. 
Rolul nu este uşor pentru cineva dacă nu este înzestrat de la natură cu 
sânge rece şi cu experienţă de război şi să păstreze echilibrul între 
speranţă şi temere, (ibid, p.59) Acest lucru este cu atât mai valabil în lupta 
politică, mai ales pentru perioadele de mari prigoniri. Încrederea în 
propriile forţe trebuie să dea sentimentul siguranţei şi să evite bântuirea 
influenţelor,’în momentele grele, “proprietăţile spiritului sunt, pe lângă cele 
ale sentimentului, deopotrivă supuse unei mari influenţe. La alte lucruri te 
poţi aştepta de la un cap fantezist, înfierbântat, necopt, decât de la unuj 
rece şi cu putere de înţelegere .” (Idem, p.88) Coeficienţi de siguranţă 
trebuie să existe atât în ceea ce priveşte capacitatea, cât şi gradul de 
şiretenie. Aceeaşi grijă trebuie depusă ca nici adversarul să nu afle 
situaţia noastră. 

’ Păstrarea secretului este de o importanţă deosebită. “Pastrarea 
secretului este o virtute esenţială pentru politică, la ^ fel ca ş/ arta 
războiului .” Acest lucru trebuie împins, când te gândeşti în luptă, până ia 
neînsemnate gesturi exterioare. “ Arta de a-ţi ascunde gânduri e, 
înşelătoria sunt indispensabile oricărui om care are de condus treburi mari. 
întreaga armată îşi citeşte soarta pe faţa lui: ea cercetează motivul bunei 
sau relei lui dispoziţii, bagă de seamă gesturile lui. Cu un cuvânt: nu-i 
scapă nimic" (Fredeiic cel Mare - Examen du Prince, p.608) 

Prin cunoaşterea situaţiei adversarului la timp se pot specula toate 
greşelile pe care le face. 

















Diverse stiluri de luptă politică 


148 


Dacă planul este făcut pentru apărare, atunci trebuie să se ia, pe 
lângă dispozitivul necesar, şi toate măsurile în acest sens, şi anume: 1) 
forţe acoperite; 2) să nu se arunce toate forţele în luptă dintr’-odată, ci să 
se păstreze disponibilităţi; 3) să nu se adopte o pasivitate de tot; 4) în 
orice acţiune care se întreprinde, să existe un scop mare şi hotărâtor, care 
să fie urmărit cu energie şi persistenţă (Idem, p.692); 5) să fie îndrăzneală: 
“Pentru scopuri mari trebuie mare îndrăzneală 6) o aripă să reziste, 
cealaltă să atace; 7) apărarea să fie activă. 

Apărarea trebuie să fie flexibilă, şerpuitoare, căci dacă se 
înţepeneşte într-o metodă poate fi mai uşor sfărâmată. Tactica lui Rommel 
a dat rezultate tocmai prin flexibilitate la adaptare. La necesitatea 
măsurilor rapide corespunde o gândire vioaie şi hotărâtoare rapidă. Nu are 
un plan înţepenit. Pune la curent pe colaboratorii şi executorii săi cu 
gândurile sale tactice şi, odată pătrunşi în ele, le lasă întreaga iniţiativă de 
realizare în sectorul lor. Obţine întreaga lor colaborare. A pregăti 
apărarea, punându-te în situaţia atacatorului pe teren. în atac , care îţi dă 
iniţiativa, se cer alte condiţii, şi anume: 

1) Alegerea unui punct pentru a fi atacat cu forţe concentrice şi 
păstrarea restului în nesiguranţă. Când eşti tare, acelaşi procedeu, fiindcă 
măreşte forţa; 

2) Surpriza: “unul din principiile esenţiale ale războiului ofensiv este 
surprinderea duşmanului.” (Idem, p.686) 

Strategia hotărăşte punctul, timpul şi forţele care trebuie să intre în 
luptă. (“D/e strategie, die Zei, Ort und Stare bestimmf, Clausewitz, p.109) 

Atacul prin surprindere produce adânci tulburări la adversar şi 
adesea răvăşeşte radical dispozitivul şi planul elaborat. în ceea ce 
priveşte terenul, surpriza s-a realizat tocmai pe acolo unde se credea 
imposibil accesul. Atât Hanibal, cât şi Napoleon au trecut Alpii prin părţi 
care păreau inaccesibile unei armate. De asemenea, în domeniul politic 
s-au realizat surprize pe plan intern, prin pactul dintre Mişcarea Legionară 
şi Naţional-ţărănişti, iar pe plan extern dintre Naţional-socialism şi 
Comunism. 

Pentru surprinderea inamicului, secretul şi rapiditatea sunt cei doi 
factori ai acestui procedeu şi amândoi presupun, atât la guvern, cât şi la 
comandant, o mare energie, iar la armată o mare seriozitate în serviciu. 

Alegerea terenului de atac dă mari avantaje. Ele rezultă din 
iniţiativă. Romanii au atacat Cartagina, în vreme ce Hanibal îi ataca în 
Italia, l-au atacat însăşi sursa forţei. Atât pentru apărare, cât şi pentru 
atac, terenul joacă un rol hotărâtor, dar nu trebuie totul bazat pe 
avantajele lui. “A nu se aştepta niciodată totul de la adăpostul terenului, a 
nu te lăsa niciodată amăgit de un teren tare pentru o defensivă pasivă.” 
(Idem, p.707) Terenul influenţează dispozitivul general pe baza căruia se 
ia hotărârea atât în ofensivă, cât şi în defensivă. 

Aripile, flancurile, spatele şi centrul sunt diferitele puncte situate pe 
teren care au proprietăţile lor. Durata unei bătălii este în funcţie de raportul 
de forţe angajate. “Durata luptei ţine de rezerve puternice şi pe cât posibil 
de schimbarea lor succesivă." (Idem, p.25l) Ca principiu, trebuie să fie: 
“Cu cât mai slabă e forţa, cu atât mai mici trebuie să fie scopurile; mai 
departe, cu cât mai slabă e forţa, cu atât mai scurtă e durata .” (ibid.) 


149 


Constantin Papanace 


In general, planul de luptă schiţează trăsăturile mari, detaliile nu se 
pot preciza, mai ales că situaţia evoluează în continuare în timpul 
desfăşurării bătăliei. “Orice plan care fixează prea multe detalii în cursul 
luptei trebuie să fie prin aceasta plin de greşeli şi fatal, căci detaliul nu 
depinde numai de principiile generale, ci iarăşi de amănunte care nu pot fi 
cunoscute dinainte." (Idem, p.792) Multe din detaliile determinate de 
evoluţia situaţiei sunt soluţionate de cel care conduce operaţiile pe teren. 
Varietatea lor impune măsuri corespunzătoare. “ Această varietate a 
împrejurărilor constă în trei elemente, anume în lipsa de date, în lipsa de 
timp şi în pericol. ” 

Angajarea unei bătălii este în funcţie de raportul de forte ce există si 
de posibilităţile de evaluare a lor. “Dacă 'unul din adversari are interesul ca 
acţiunea să se angajeze, va trebui ca celălalt să aibă interesul aşteptării. 
Astfel că momentul ales pentru bătălie este diametral opus celui' ales de 
adversar." (Idem, p.4) De aici rezultă şi caracterul ofensiv sau defensiv 
care se imprimă bătăliei. 

Pentru a putea folosi momentele favorabile însă, este necesar să fii 
totdeauna pregătit. Atunci se poate aprecia proporţionalitatea mijloacelor 
ce trebuie aranjate în raport cu scopul urmărit, precum şi posibilitatea de 
cedare a adversarului. Aprecierea acelui moment are însă dificultăţi. 
“Fiecare conducător vede precis numai situaţia sa, pe aceea a 
adversarului numai după ştiri incerte.” (Idem, p. 13) De aici rezultă 
necesitatea, după cum am mai spus, de a avea un serviciu de informaţii 
cât mai complet pentru a cunoaşte a doua parte , esenţială pentru formarea 
judecăţii în alegerea momentului. Multe bătălii se câştigă prin demonstraţii. 
(Idem, p.35) 

Iniţiativa în alegerea momentului dă celui care atacă avantajul 
surprizei şi al atacului concentric şi prin mai multe părţi, celui care se 
apără nerămânându-i decât avantajul terenului. Aceasta se atenuează 
însă printr-o apărare activă. Principiul este: “a lupta la locul şi la timpul 
potrivit. (Idem, p.29) Deşi ţelul final al luptei ofensive şi defensive este 
acelaşi, şi anume nimicirea forţei adversarului, Înţelegâiîdu-se nu numai 
factorii fizici, ci şi cei morali, totuşi metoda este esenţial deosebită. Marele 
dezavantaj al luptei negative stă în faptul că depinde în mare parte de 
adversar, care alege lupta decisivă. (Idem, p.34) Lupta negativă singură 
însă nu dă rezultate. Ea durează până la sleirea forţelor adverse. Pentru 
ca să obţină victoria decisivă însă, va trebui să adopte arma ofensivă. 
Defensiva este o formă mai tare în conducerea războiului decât ofensiva." 
(Idem, p.351) Cel care atacă are însă posibilitatea de a-şi concentra 
forţele într-un anumit punct ales. 

După cum orice apărare, după sleirea forţelor adversare, trebuie să 
treacă la atac (ofensivă) pentru a obţine victoria decisivă, de asemenea 
ofensiva nu poate merge la infinit. “Orice atac trebuie să se încheie cu o 
apărare; cum va fi făcută asta, depinde de împrejurări; acestea pot fi foarte 
favorabile, când forţele duşmane de luptă sunt distruse, dar şi foarte 
dificile, când nu este cazul.” (Idem, p.552) 

Atât în apărare, cât şi în atac, se cer satisfăcute o serie întreagă de 
condiţii morale şi fizice. Pe lângă îndrăzneală şi persistenţă, este nevoie 
de superioritate în număr pentru a mări sorţii izbânzii. Această lipsă se 











Diverse stiluri de luptă politică 


150 


poate compensa până la o anumită măsură prin energice măsuri forţate, 
atacuri îndrăzneţe şi rapide care să realizeze surpriza . In cazul în care eşti 
mai slab decât adversarul şi nu se poate evita angajarea luptei, atunci se 
recurge cu viclenie pentru compensarea slăbiciunii. 

Principiile strategice sunt: 1) străduinţa de a mobiliza toate forţele 
date; 2) ridicarea morală a naţiunii; 3) concentrarea forţelor la punctele 
importante; 4) să nu se piardă timp; 5) surpriza; 6) urmărirea. 

“Se alege defensiva strategică mai cu seamă când duşmanul este 
superior.” (Idem, p.712)” 

Angajarea forţelor în spaţiu este o lege esenţială în arta războiului. 
“Cea mai bună strategie este să fii mereu tare, înainte de toate mai ales şi 
după aceasta asupra punctului decisiv, să-ţi păstrezi forţele." (Idem, 
p.109) Baza de operaţii, linii de legătură. 

De asemenea, strângerea (unirea) forţelor în timp . “Toate forţele 
care sunt destinate şi la îndemână pentru un scop strategic trebuie să fie 
întrebuinţate toate odată pentru acelaşi scop şi această întrebuinţare va fi 
cu atât mai bine venită, cu cât totul este împins într-o faptă şi într-un 
moment.” (Idem, p.167) Deplasarea rapidă a forţelor de la un punct la 
altul. Nu se poate concepe o luptă fără rezerve strategice. “O rezervă are 
două rosturi care se deosebesc bine unul de altul, anume mai întâi 
prelungirea şi înnoirea luptei şi în ai doilea rând întrebuinţarea contra 
cazurilor neprevăzute.” (Idem, p.168) Pentru aceste motive, economia 
forţelor trebuie să fie o grijă permanentă, deoarece, ca în toate practicile 
vieţii, rămâne şi în cadrul războiului un anumit spaţiu de joc (Spielraum). 

Toată acţiunea, cu toate măsurile pregătitoare, trebuie să conveargă 
în vederea bătăliei decisive . Combinaţiile strategice sunt esenţiale pentru 
luptele de mari proporţii. “Nici un stat n-ar trebui să-şi creadă soarta, adică 
fiinţa sa dependentă de o bătălie, fie ea chiar dintre cele mai decisive. 
Dacă este bătut, atunci ridicarea unor noi forţe şi deteriorarea firească pe 
care orice atac o suferă cu timpul pot aduce cu sine o schimbare bruscă, 
sau el poate primi ajutor din afară." (Idem, p.498) Constrângerea 
adversarului de a primi lupta decisivă când vrei tu este de cea mai mare 
importanţă. Când lupta nu se decide mult timp, se poate naşte în acelaşi 
timp predispoziţia la ambele părţi beligerante pentru armistiţiu. “Căci aici 
ambii comandanţi au într-adevăr motive temeinice pentru aceeaşi treabă, 
adică probabilitatea unei îmbunătăţiri sau înrăutăţiri a situaţiei lor în viitor." 
(Idem, p.174) 

Armistiţiul rezultă: a) din teama şi nehotărârea spiritului omenesc; b) 
imperfecţiunea mijloacelor de a cerceta situaţia în război dă credinţa că ar 
fi mai bine dacă s-ar aştepta un alt moment; c) ambele părţi sunt slabe 
pentru atac. Când apărarea se face pe un spaţiu întins, însuşi spaţiul 
devine o armă contra celui care atacă, cu atât mai primejdios cu cât în 
mod automat atrage şi timpul ca aliat. Lupta cu spaţiul este cea mai grea 
luptă (cazul Napoleon, Rusia etc.). Spaţiul întins oferă mai mari posibilităţi 
pentru neprimirea luptei. Spaţiul rămâne prin el însuşi o armă pentru 
dispersarea forţelor adverse şi oferă greutăţi de organizare. Dacă 
atacatorul persistă pentru angajare, cel care vrea să o evite trebuie să se 
retragă. Forţa angajării se poate face prin împresurare şi tăierea retragerii 
şi prin surpriză. (Idem, pp.9-11) Dar spaţiul mare oferă posibilitatea, în 


151 


Constantin Papa nace 


condiţiile cele mai bune, ca după retragere, care a îndepărtat trupele 
adverse de la bazele de aprovizionare şi hărţuirea lor, să se adopte 
trecerea la ofensivă . (Idem, p.179) Pe spaţiul întins ocupat şi mai ales în 
regiunile muntoase (rusia, Spania), care nu pot fi uşor ocupate de inamic, 
are loc hărţuiala sau războiul de gherilă. 

Cruţarea sângelui soldaţilor. “Nu risipi sângele tău, fii zgârcit cu el, 
niciodată nu trebuie el să curgă, când nimic nu o cere.” (p.20); “războinicul 
nobil moare cu bucurie pentru patrie." (Frederic cel Mare, II, p.618) De 
aceea “politica şi arta războiului trebuie să-şi întindă mâna la schiţarea 

planurilor de campanie." (Idem, p.17) . . 

Apărarea înseamnă pararea unei lovituri şi aşteptarea ei. Scopul 
apărării este păstrarea. Păstrarea este mai uşoară decât atacul. 

Apărătorul = păstrarea status quo = caracter negativ, aşteaptă. După 
ce este atacat, încetează diferenţa şi atunci poate avea şi el un caracter 

^ Perseverenta pare mai naturală tacticii defensive (temporizării), 
pentru că în general actul ofensiv (eroic) este o declanşare de energie 
care însă se şi consumă cu risipă. Conducătorul, chiar eroic, trebuie să 
aibă această supapă de siguranţă pentru lupta de durată. Aşa că o 
calitate, deşi necesară pentru mai multe stiluri de luptă care se 
ierarhizează diferit după esenţa lor; la un stil cum este în speţă 
temporizarea, perseverenţa stă pe primul plan, este pivot; în cel eroic, de 
exemplu, stă pe un plan secundar şi nu este pivot , ci supapă de siguranţă. 

Primejdia . Sufletele tari îşi măresc activitatea în timpul primejdiei. Nu 
se paralizează. De aceea stilurile ofensive pot da bătălii decisive. Cele 
defensive înving prin negaţie, adică dacă adversarul nu are tăria intrinsecă 
să se menţină în faţa hărţuielilor (în timp şi spaţiu) şi se descompune. 

Este o chestiune de temperament. Temperamentul optimist vede 
mereu momentul (ofensiv). Cel pesimist nu-l vede, aşteaptă (defensiv). 

“Se alege defensiva strategică mai ales când duşmanul este 
superior.” Acestea sunt cazurile când un stil ofensiv adoptă o atitudine 
defensivă. Dar aceasta nu rezultă din structura intrinsecă (interioară), ci 
impusă de împrejurări (mediu). 

Atacul, având iniţiativa, are posibilitatea strămutării câmpului de 
operaţii pe terenul adversarului. Scipione a atacat Cartagina pe când 
Hanibal ameninţa Roma. A atacat rădăcina şi punctul vulnerabil. 

“Spiritul popular al armatei (entuziasm, ardoare fanatică, credinţă, 
opinie) se exprimă cel mai puternic în războiul de munte, unde fiecare se 
lasă în voia sa până la ultimul soldat. Pentru aceasta, munţii sunt locui ile 
de luptă cele mai bune pentru înarmările populare.’ (Clausewitz — Vom 
Kriege, p.140) De asemenea, prin rezistente succesive , se poate asigura 
tactica pentru câştigarea timpului. Avantajele în conducerea apărării pe 
care i le poate oferi apărarea în situaţia lui, bună pregătire,„ linişte, 
siguranţă, unitate şi simplitate vor fi caracterul întreprinderii sale. (Idem, 
P-510) înainte de începerea ostilităţilor sau în timpul armistiţiului poa e 
exista o perioadă de linişte încordată, care în fapt este un război invizţbi, 
pentru că produce uzură de nervi. Această tensiune trece mai mult can 
adversarul încearcă să angajeze lupta, iar partenerul său reuşeşte sa se 
sustragă mereu. Adversarul se retrage cu vrere: 1) când a pierdut mult; 2) 






















Diverse stiluri de luptă politică 


152 


când se teme că va pierde mult continuând lupta. Fără voie: 1) când 
trupele şi-au pierdut curajul; 2) când au intrat în panică. în ultimă analiză, 
lupta este unica activitate războinică. Restul este purtătoarea acesteia. 
(Idem, p.187) 

Aşadar, este foarte seducător să credem că un curaj moderat, unit 
cu o mare prudenţă va putea aduce mai multă acţiune (efect) decât o 
prudenţă moderată unită cu un mare curaj. (Idem, p. 190) 

Obiectivul principal al oricărei lupte rămâne în primul rând 
distrugerea forţelor combatante ale adversarului. (Idem, p. 191) Pierderile 
suferite în caz de înfrângere sunt de două feluri: materiale şi morale 
(disciplină, ordine, stricarea planului etc.) (Idem, p.193) Cu deosebire, 
situaţia moralului este mai importantă. Greşelile se repară, în locul 
nenorocului poate veni norocul, “însă suma forţelor morale şi materiale nu 
are grijă să se îndrepte aşa de repede şi se pare că ceea ce a hotărât 
pretenţia unei victorii asupra ei este de o importanţă mult mai mare pentru 
întregul viitor. "(idem, p.219) 

Conjunctura în luptă evoluează determinată de însuşi rezultatul 

luptei. 

Panica este elementul de disoluţie cel mai primejdios prin 
contagiunea lui. în momente grele, omul comun îşi pierde cumpătul. După 
cum succese parţiale pot ridica moralul trupei şi insufla încredere mai ales 
în ofensivă, înfrângerile parţiale pot stârni panică, dacă cel care conduce 
nu este un permanent izvor de încredere şi calm. Acoperirea spatelui şi 
siguranţa flancurilor este cel mai necesar lucru pentru prevenirea panicii şi 
menţinerea moralului. A nu lupta înconjurat, căci mai mult decât forţa 
adversarului, simplul fapt al înconjurării este de natură să-ţi paralizeze 
forţele. Numai dacă se face o educaţie specială de luptă se poate atenua 
acest sentiment adânc înrădăcinat în om. Instrucţia paraşutiştilor sau a 
armatei germane cu poziţii de arici (Igelstallung). 

Pierderea unei bătălii şi în special a bătăliei decisive rupe echilibrul 
de forţe care se înfruntaseră până atunci şi răstoarnă complet situaţia. 
“Orice bătălie pierdută este un început de slăbire şi renunţare şi cea dintâi 
trebuinţă este să se reculeagă şi în reculegere să găsească iarăşi ordine, 
curaj şi încredere." (Idem, p.239) 

Orice înfrângere mare în război are un mare vinovat. Cine nu 
învinge, nu are dreptate şi viceversa. Sfârşitul încoronează opera, (p.613) 
(ex.: campania din Rusia). 

Pentru cel care câştigă o bătălie, prima grijă care se pune este 
exploatarea succesului. Esenţa acestei operaţiuni este redată prin zicala 
populară “bate fierul cât e cald" (vezi şi Machiavelli, p.57). Un succes să 
fie folosit la maximum pentru a pregăti înlănţuirea celorlalte, să nu dai 
adversarului răgaz. Nedarea de răgaz adversarului atunci când este 
învins. Continuarea acţiunii învolburează sentimentele, înflăcărează 
pasiunile şi asigură o cauzalitate netulburată (Clausewitz, 13). Neslăbirea 
inamicului învins şi urmărit îi măreşte şi mai mult panica. Exploatarea 
succesului, “că această urmărire este un al doilea act al victoriei, în multe 
cazuri chiar mai important decât primul şi că strategia în acest moment se 
apropie de tactică, ca să primească de la ea preţul desăvârşit, primul act 
al autorităţii constă în a cere completarea victoriei.” (Idem, p.223) 


153 


Constantin Papanace 


Pentru orice rezultat ieşit din câştigarea unei bătălii trebuie să se 
calculeze şi sacrificiile pe care le cere pentru a putea vedea prin 
comparaţie adevărata lui valoare. Să nu fie victorie â la Pirhus. 

“A doua problemă în raport cu nimicirea forţelor de luptă duşmane 
este preţul cu care vrei să o plăteşti.” (Idem, p.76) Legea compensaţiei: 
rezultatele să depăşească sacrificiile. Asta nu înseamnă însă să fie o 
tendinţă spre pasivitate. 

Fiecare forţă constituită îşi are un centru de greutate specific care n 
dă arhitectura. “Alexandru, Gustav Adolf, Carol al Xll-lea, Frederic cel 
Mare, îsi aveau punctul de greutate în armata lor, dacă el ar fţ fost 
sfărâmat, atunci rolul lor ar fi luat sfârşit; în state sfâşiate de dezbinări, el 
se află de obicei în Capitală; în state mici, care se sprijină pe putere, se 
află în armata acestor prieteni asociaţi; în alianţe, stă în unitatea 
intereselor; în armata populară stă în persoana conducătorului şi în opinia 
publică; împotriva acestor lucruri trebuie îndreptată lovitura [...] 
învingătorul trebuie să o îndrepte totdeauna contra întregului, nu contra 
unei părţi a adversarului.” (Idem, p.630) “Trupele sunt coloanele statului.” 

(Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.19) 

Deci, puterile sunt propriile forţe pentru un stat, ţara cu îndeletnicirile 
sale si cu populaţia, precum şi aliaţii. Aliaţii însă nu depind întotdeauna de 
voinţa noastră, fiindcă interesele lor evoluează şi variază, oricât de 
identice ar fi. Dacă nu variază ele, variază puterea noastră care determină 
la aliaţii noştri modificare de raporturi. De aceea, întrucât forţa aliatului nu 
este pentru toate cazurile o forţă certă, evaluarea ei nu trebuie să se facă 
pe linii absolute, ci trebuie judecată conjunctura! . Să nu te angajezi în 
luptă, mai ales când si aliatul luptă — dar într-un cadru deosebit, în special 
mai mare - pe linia cea absolută, ci pe aceea conjuncturală, fiindcă în 
afară de linişte, de legătură, trebuie judecate^ şi obiectivele îndepărtate, 
dar permanente, pe care le urmăreşte aliatul. “încheie numai alianţe cu cei 
care au exact aceleaşi interese ca tine . ” (Idem, p.45) Altfel, se naşte 
situaţia paradoxală de'a avea teamă de propria ta victorie, care este şi 
aceea a aliatului tău, fiindcă în noua situaţie eşti ameninţat de a deveni cu 
totul dependent şi mai târziu chiar aservit aliatului tău - cazul Italiei şi 
Germaniei. 

Cu cât intensitatea de distrugere a adversarului este mai mare, cu 
atât şi mijlocul pentru distrugere este mai costisitor. în caz de nereuşită, 
apar mari dezavantaje. (De exemplu, lovitura de stat din 1938, nereuşita, 
ar fi fost foarte costisitoare, atât pentru prezent, cât şi pentru viitor.) 

Celelalte căi sunt mai puţin costisitoare la reuşită şi mai puţin 
primejdioase la nereuşită, cu condiţia însă ca şi adversarul să aleaga 
acelaşi drum. Dacă însă alege decisiva , atunci va trebui şi noi sa 
schimbăm. Dar există dezavantajul, pentru noi, al dispersăm eforturilor şi 
al faptului că adversarul are iniţiativa. (Clausewitz, p.33) 

în ceea ce priveşte adversarul, toată manevra trebuie să se îndrepte 
în a-l despărţi de aliaţii săi, adică a-i lua o parte din forţă şi a-l intimida 
totodată cu noi aliaţi din partea noastră. Disocierea forţei adversarului se 
face si prin metoda distrugerii (lovirii) aliaţilor săi fireşti pentru ca, 
izolându-l, să poată fi izbit cu mai mult succes (loviri în etape, Horaţiu 
Cocles). Lovitura directă este cea mai importantă. 













Diverse stiluri de luptă politică 


154 


Obiectivele urmărite în războiul de nimicire a adversarului sunt: 1) 
forţele de luptă, pentru a nu se putea continua rezistenţa; 2) ţara care este 
izvorul forţei, prin pierderea de provincii sau ocupare; 3) voinţa duşmanului 
prin demoralizare şi pacea care dezarmează forţele sufleteşti. Există 
lovituri de nimicire succesive, impresionante, de intimidare, care clatină 
siguranţa inamicului Cu cât această nimicire a forţei adverse este mai 
definitivă, cu atât victoria este mai deplină, iar voinţa învingătorului se 
impune integral atât pentru soluţionarea conflictelor care au dus la război, 
cât şi pentru organizarea păcii. 

In lupta politică : combinaţiile strategice şi tactice sunt tot aşa de 
esenţiale. Aici însă câmpul de activitate fiind mai întins, şi posibilităţile de 
combinaţie sunt mai vaste, nuanţându-se mai pronunţat şi variat pentru 
diferite stiluri de luptă. Astfel, am văzut strângerea forţelor - o lege 
fundamentală, în politică este valabilă pentru stilul ofensiv, fiindcă cel 
defensiv poate îndeplini misiunea pentru care este creat. Viaţa publică nu 
este ceva limitat. Colectivităţile omeneşti, chiar şi cele mai puţin evoluate, 
sunt bântuite de curente din toate părţile. Pentru a duce barca politică spre 
ţelul fixat în linie dreaptă, nu poţi decât atunci când ai creat curentul care 
să bată în această direcţie. în acest caz se pune accentul pe crearea 
acestui curent şi se aşteaptă producerea lui. Manevra înseamnă însă, ca 
şi tendinţele contradictorii care bântuie prin poziţia în care te aşezi, ca 
aceste tendinţe să fie folosite tot pentru acest scop, independent dacă 
bate vânt cald de la miazăzi sau viscol dinspre miazănoapte. Evident, în 
acest caz drumul nu este drept şi prezintă multe zig-zag-uri, direcţia în 
mare se păstrează însă spre obiectiv. Cel ce nu poate crea curentul şi nici 
nu poate manevra este balotat de valuri fără nici un sens şi nu-şi poate 
atinge nici un ţel, dacă se întâmplă să-l aibă. Când pivotezi tactic, chiar 
extremele care merg în direcţii oblice sau centrifugale pot duce înainte prin 
tendinţa nouă care rezultă din echilibrul lor. Ca şi pe plan fizic, ca atunci 
când o corabie trasă de pe ambele maluri ale unui râu în mod centrifugal 
oblic totuşi înaintează, la fel şi în viaţa politică, curente centrifugale, 
manevrate, pot duce la atingerea obiectivului urmărit numai dacă se ştie 
să se manevreze bine, păstrându-se echilibrul necesar. 

Manevrele în politică se pot face în toate direcţiile. Manevra de 
preîntâmpina din timp un sentiment care începe să-şi facă loc în opinia 
publică pe îndelete şi care, dacă ar fi lăsat la voia întâmplării, ar deveni 
incomod. Exemplu: în discursul din octombrie 1941, Hitler spunea că nu 
pentru a se face etern în posteritate “a făcut războiul.” Pentru aceasta s-ar 
fi îngrijit suficient “operele creatoare!” Sub această formă se preîntâmpina 
imputarea că s-ar face războiul pentru glorie. Tactica preîntâmpinării 
rezultă din prevedere şi pătrundere psihologică. De aceeaşi esenţă este 
prevenirea coaliţiilor adverse, chiar din întâmplările mărunte. Semnificaţia 
lucrurilor în adâncurile şi consecinţele ei este văzută de puţini. Marea 
majoritate a oamenilor trăieşte mai mult după aparenţe, dar aceste 
aparenţe, oricât de mărunte ar fi ele ca însemnătate, prin faptul că sunt 
multe constituie o realitate, fiind unicul motor care pune în mişcare 
oamenii comuni. 

Pentru a preveni ostilităţi inutile şi coaliţii adverse este necesară 
alegerea formei adecvate care ţine cont de ele. Pentru acest motiv 


155 


Constantin Papanace 


Căpitanul cerea ca legionarul să se poarte elegant cu toată lumea şi în 

toate împrejurările. . ,. 

Pentru a manevra nu este numaidecât nevoie sa întrebuinţezi unelte 

care să se preteze în acest rol. Este posibil - şi asta are avantajul m plus 
al discreţiei - să se manevreze elemente străine sau chiar ostile prin iritări 
indirecte! derutări, permiterea unor dezvoltări lăturalnice, teritoriale etc. 
Manevra între forţe constituite este o operaţiune mai grea daca ambele iţi 
sunt ostile. Opţiunea este necesară (cazul Poloniei). _ 

între două forte constituite, ostile, dar nu până la ruptura pe faţa, 
există pentru elementele slabe posibilitatea manevrei de a te face necesar 
pentru scopurile partenerilor. Necesitatea de echilibru ridică, de exemplu, 
personalităţi fără personalitate (cazul Mironescu, G. Cazacu). Abilitatea de 
manevră a acestor elemente lipsite de personalitate ar fi sa contribuie la 
menţinerea necesităţii de echilibru pentru a se putea menţine şi ele. La 
ruperea echilibrului, ele dispar. Sunt cazuri când o adversitate ireductibila 
se poate preîntâmpina din poziţia belică . De exemplu, daca Capitanu , 
după succesul din 1937, admitea formula trăirii ilegale. 

Si în manevra politică, pentru ca viziunea sa fie mare L privirea 
realităţilor trebuie să se facă printr-o prismă superioară, care dă calm şi 
împiedică, prin înălţimea la care ea se situează, tulburarea de către 
sentimente mărunte şi neimportante pe care le pot produce Acest lucru 
este necesar si poate fi propriu aproape tuturor stilurilor de lupta Numai 
dacă se adoptă o asemenea perspectivă, care să permită acţiuni de 
realizare a unor planuri mari, se poate asigura preponderenţa politicului. 
Asa este de multe ori situaţia, care pare paradoxală, când vezi genii 
creatoare din alte domenii (artă, ştiinţă) care omagiază oameni mari de 
stat. Explicaţia trebuie căutată în faptul că, pe lângă forţa care instinctiv 
este preţuită de oameni, mai este şi faptul cunoştinţei pe care o are oricine 
pentru funcţia coordonatoare a omului de stat când este de mare calibru şi 
animator, care oferă condiţii de dezvoltare tuturor energiilor, talente or, 
ferindu-le de zbuciumul adaptării şi dându-le mediul şi siguranţa creaţiei. 
Asigurarea ordinei, condiţia principală pentru creaţie, atrage omagiul 
cuvenit. Dar, pe lângă aceasta, marii creatori politici, prin multilateralitatea 
antenelor lor sufleteşti, sunt şi un stimulent, dina m pentru valorificarea 
talentelor si energiilor aflate în colectivitate, care, altfel, ar tânji. Desigur, 
acest lucru este simţit, şi de aici rezultă dragostea şi respectul pen ru 
geniul politic. Ei sunt dirijorii care mânuiesc bagheta magica in simfonia 

creaţiei unei colectivităţi. . _ 

Adevăratul sens al manevrei politice ar trebui sa tinda spre acest rol 

creator de folosire si armonizare a tuturor energiilor spre un ţel creator In 
societatea omenească însă, stăpânesc deopotrivă atât principiul binelui, 
cât si al răului, care se înfruntă la fiecare pas, fiecare avandu-şi ciclul şi 
sistemul lui. De aici rezultă multilateralitatea tacticilor de lupta şi 
nuanţarea lor, mai ales că răul se poate adapta, îmbrăcând orice haina, 
pentru a învinge, pe când binele absolut nu poate învinge cu rau (coşul cu 
mere în care se introduce un măr putred). Pentru a manevra forţele, adica 
a le conduce în direcţia dorită, este necesar ca din noianul de fapte sa 
prinzi esenţialul lucrurilor şi mai ales să ai simţul sesizăm fondului 
sufletului omenesc când ajunge la suprasaturare şi îşi schimbă direcţia, 











Diverse stiluri de luptă politică 


156 


atât pentru prezent, cât şi pentru viitor. Cu cât respiraţia manevrei este 
mai adâncă, cu atât se validează în faţa istoriei, chiar dacă de multe ori 
rămâne neînţeleasă de contemporani. 

în manevră se oglindeşte corespondenţa dintre idealul de luptă şi 
mijloacele de luptă pentru realizarea lui. Disonanţa între aceşti doi poli ai 
acţiunii aduce mai totdeauna prăbuşire. Dozarea acestei corespondenţe 
dă naştere stilului de luptă. 

Crearea şi manevrarea unei forţe nu trebuie judecată abstract. Ea 
rezultă dintr-o mulţime de împrejurări cu corelaţii rămase necunoscute şi 
se umflă la un moment dat, aşa cum un lucru fermentat ajunge în culmea 
procesului de fermentaţie. împrejurările nu le putem cunoaşte toate. Putem 
însă simţi efectul lor De aceea, multe fenomene istorice rămân 
inexplicabile complet. De pildă, cazul Savonarola. “Este drept că se pot 
îmbăta mai mulţi oameni cu un pahar de neclaritate decât cu un butoi plin 
de claritate. Cazul Savonarola nu este singurul în istorie." (Prezzolini - 
Das Leben Nicolo Machiavelli, p.50) Angajarea oricărei bătălii politice este 
şi ea determinată de acest simţ. 

O manevră şi bătălia care rezultă au şanse să evolueze normal şi se 
soluţionează favorabil cu cât sunt mai mult angajate în stilul propriu care 
iniţial a dat arhitectura forţei lor. Este acelaşi principiu militar despre care 
ani amintit şi care spune: “trebuie să rămâi credincios principiilor pe care ţi 
le-ai făcut’’ Aşadar, o armată, fie militară, fie politică, trebuie să dea 
bătălia în stilul’în care a fost pregătită: fie moral, fie material. Acest lucru 
însă, dacă are marele avantaj al stilului adoptat, fiindcă îi asigură perfecta 
unitate, prezintă dezavantajul că este greu de a-l schimba brusc şi de a-l 
înlocui cu altul, în cazul când situaţia o va cere. De aceea, cu cât un stil de 
luptă are mai multe dimensiuni, cu atât îşi asigură mai multă flexibilitate şi, 
deci, posibilitate de manevră. Aici însă trebuie să existe o limită fiindcă, cu 
cât are mai multă flexibilitate, cu atât îşi pierde consistenţă. (Rommel a 
dovedit o elasticitate cu care a putut, atât în atac, cât şi în apărare, să 
creeze mereu situaţii şi soluţii noi.) 

Angajarea luptei prin constrângerea adversarului, pe lângă alte 
considerente, prezintă şi avantajul că această angajare se face în stilul 
celui care are iniţiativa. “Cele mai bune bătălii sunt acelea când duşmanul 
este silit să le dea.” (Frederic cel Mare - Examen du Prince, p.18) 

De cele mai multe ori însă, înţepenirea manevrei la şabloane deja 
uzate ale tehnicii de luptă este inevitabilă. “ Noi nu ne putem schimba, 
pentru aceasta este nevoie de două lucruri: unul că nu ne putem opune la 
ceea ce natura ne înclină, celălat este că, având fiecare felul de a proceda 
foarte bine dezvoltat, nu e posibil a-l convinge că poate face bine 
procedând altfel; de unde rezultă că într-un om norocul variază, pentru că 
variază vremurile, dar nu şi felurile." (Machiavelli - Discorsi, p.545) Deci, 
flexibilitatea trebuie să alterneze între ortodoxia stilului propriu şi 
necesităţile de adaptare până la un punct pe care acest stil le poate 
organic face, fără a se anula. 

Fiecare stil de luptă îsi are terenul propriu pe care poate da bătăliile 
în condiţiile optime. Tendinţa lui este de a rămâne mereu pe acest teren şi 
de a-l forţa pe adversar la o operaţiune de adaptare care, chiar dacă ar fi 
posibilă, necesită o mare risipă de energie pentru adaptare şi îl privează 


Constantin Papanace 


j57 ___ 

de foarte multe avantaje pe care le oferă mediul său propriu. Dacă un stil 
de luptă este străbătut de ideea binelui, va avea tendinţa de a-şi crea 
nozitii dominante pe înălţimi morale inaccesibile celor care nu se pot ridica 
nână acolo, asa după cum în război înălţimile oferă avantaje. , 

" Atunci când un adversar caută să ţină raporturi de suprafaţa, dar, in 
fond pe toate căile organic tinde la subminare, trebuie să nu mai 
nrevaleze interesul de a-l ocoli, pentru a nu-ţi crea alt duşman pe langa cel 
nrinciDal, ci să-l scoţi la lumină, adică pe un teren de la care el încearcă a 
ci~~sustrage. Prin aceasta se clarifică obiectivele precise, evitându-se 
loviturile pe la spate (cazul fanarioţilor şi al aşa-zisei burghezii în luptă cu 

evreii). « . « 

Dimpotrivă, dacă este străbătut de spiritul răului, va nazui spre 

terenurile joase si tenebroase ale mlaştinilor vicioase unde clocoteşte 
cazanul pasiunilor omeneşti care îl pot manevra cu uşurinţă în părţile lor 
rele sau uşoare. Aici va căuta să angajeze bătălia. De exemplu, lupta 
împotriva microbului se face indirect , luându-i terenul, adică mediul 

Virtuţile în politică, dacă rămân neclintite şi incoruptibile, pot 
constitui adevărate cetăti inexpugnabile. Romanii nu ridicau cetăţi. 
Spartanii chiar le detestau, pentru că voiau să apere virtutea omului 
particular, nu altă apărare. Odată, fiind întrebată o spartana de către o 
ateniană, dacă zidurile Atenei i se păreau frumoase, u răspunse: - Da, 
dacă ele ar fi locuite de femei." (Machiavelli - Discorsi, p.377) 

Si în politică, la fel ca si în război, “terenul este primul oracol care 
trebuie consultat.” (Frederic cel Mare, p.171) De aceea, conducătorul care 
se mişcă mai mult pe teren are avantajul că dobândeşte noi forţe sau evita 
risipa’ de forţe prin folosirea terenului pe care o poate face imediat, 
asiqurând prin aceasta menţinerea mediului său propriu. „ 

Multilateralitatea surselor de forţă ale unui organism politic asigura 
rezistenta si mari posibilităţi de manevră. Dacă o sursă de forţă seaca sau 
trece prin criză, se poate subzista prin alte surse. Aşa cum in agricultura 
asolamentul si varietatea culturilor evită un dezastru total în caz de seceta. 
Un exemplu: Luther a lovit vârtos şi la un moment dat a reuşit sa cţcd |n ® 
“credinţa în infailibilitatea Papei." întregul sistem de forţa s-a clatmat 
atunci S-a recurs însă la organizarea forţei material-spirituale pe alte 
baze ale ordinului iezuiţilor. Şi forţa papalităţii a continuat sa se menţină 
pe alte puncte de sprijin’, până când s-a refăcut stâlpul clătinat sau a primi 

noi proptele adaptate la noua situaţie. 

Adaptarea la situaţie este o lege biologică de baza. Nu exista viaţa 
fără adaptare. în viata morală adaptarea este mai grea, fiindcă aici trebuie 
făcute eforturi pentru ridicarea nivelului (mediului) pe planuri superioare. 
Iezuiţii, abuzând de tactica adaptării la mediile în care_ acţionează -- cei 
puţin’de formă si pentru planurile îndepărtate - se bălăcesc in stra 
inferioare ale existentei si această înclinare exagerata le va asigu 
avantaje tactice de ordin temporar, dar tocmai prin exagerarea ei nu- va 
face niciodată motoarele unei refaceri morale, fiindcă totdeauna vor exis 

motive si condiţii de adaptare. , . . ... j.. 

Si’tuatia normală este atunci când, menţinandu-se principiile precise 
la bază totuşi se capătă o mobilitate de adaptare la evoluţia împrejurărilor 
evitând prin’elasticitate înţepenirea. Această mobilitate insa nu poate 















158 


diverse stiluri de luptă 


politică 


este esenţiala. Acelaşi lucru se poate spune si în leqătură cu artnnta ’ 6 
armelor. Sunt realităţi care nu se pot'distrugj sau InTnge nuZT« 
g xege^a . Zicala populara “cui pe cui se scoate" conţine mult adevăr în 

S -MeVXT 8 Unei arm ^ Ter ° a,ea Pri " le, ° a,e 56 C ° mbat8 

propagandă 1 "^ 9 le9 " mU ' te arme V6Chi perimate sunt dosite de 

Evident, există stiluri de luptă care aplică în întregime această 

k)zinca, după cum sunt altele care au mai mult sau mai puţin reticente 

Adoptarea une, arme folosite de adversar şi întoarcerea ei împotriva ui 

!nlr Tt Caz ,recvent m manevr a politică. Exemplu: evreii au aqitat si 

totalitare Tn'^o? ^ muncitorească P en fu a-şi crea forţa. Regimurile 
al tare, in loc sa se pună in defensivă, contestând existenta unpi 

probleme muncitoreşti sau a luptei de clasă, au recunoscut deschis 
revendicările muncitorimii şi, însuşindu-şi-le, au întors această tortă 
împotriva celor care au speculat-o până atunci. 

Elasticitatea în adoptarea armelor oferă mari avantaje Exemolu- în 
epoca din urma, democrată, când credinţa a fost cariată de raţionalism 
catolicismul şi-a adaptat situaţia şi în conjunctura democrată făcând 
presiuni cu masele de credincioşi organizate în partide pSe întrucât 
armele pur spirituale de odinioară şi presiunile legate de credinţă ca 
a fl >' Se t n ' a ’ demodarea etc - (sau cele materiale inchizitoriale) îsi pierduseră 

,nviia,a sa p — ia -- spo-rş 

în discuţii, de multe ori se folosesc argumente de esenţe diferite si 

a e ) ST!’T'T"*" a' 0SeSC nsSe^nciosto 

(atei) pentru a combate transsubstanţierea catolicilor si arqumentele 

catolicilor, pentru a combate de pe un alt teren, căci de pe acetosT toren 

BilericTcatoircftoca 3 ' 1 ! C ° m f bate : contribuie mai mult la lansarea lui.' 
biserica Catolica, in cazul vrăjitoriei, se punea pe acelaşi teren si în faot 

necesarTfiindcă^em 3 -V® alt teren este ' de multe °ri, ’ absotot 
rnmhot H d ? ţa similara împiedică combaterea ei. Nu se poate 
ombate democraţia cu mijloace şi argumente democratice (cazul Ctoza) 

ale^nto S S;fca U rat P r 0mat ^ SCăden,e democra ! iei * a St arma 

suoers m'ito h avand la bază credinţa, nu putea combate 

superstiţiile decât pe baza raţionalistă. Dar aceasta ar fi fost îmDotriva 

crndTm^adicăîre a " aliză ’ ?i Credin ? a cre ? ,ină este lot 0 

caSr diurn P ira î ,onalul ’ ca Şi superstiţia, cu toate că ea 
are un caracter divin. In acest caz, cea mai bună soluţie era să o 

praprtof’crldinhT afac . ut biserica bizantină, mărginindu-se’ la afirmarea 
propriei credinţe. (Graf Hoensbroecht - Das Papsttum d 159Î în 

™ 6a Ca " alizarea l0, t ei aste totdeauna să ştii cl vrei ş" 

arme 'da^nn'«'î,' 6 Ca,e S . Unt de aceea 5‘ esen ! ă Şi dispun de aceleaşi 
atrag pentru a se contopi, se vrăjmăşesc pentru a 


Constantin Papanace 


\59 _ 

soluţiona conflictul de teren şi arme, prin eliminare. Exemplu: puteri 
suprastatale contradictorii de la sine, fiindcă au aceeaşi structură 
teocratică şi acelaşi obiectiv: stăpânirea universală: Catolicismul si 
Masoneria (masca iudaismului). Când însăşi esenţa a fost ameninţată prin 
apariţia rasismului , armistiţiul a intervenit între ele, până la trecerea 
primejdiei comune: împăcarea a doi adversari de moarte. Posibilităţile de 
făurire de arme sunt infinite. Ar părea paradoxal când s-ar spune că ar 
putea ieşi forţă din risipire. Şi totuşi e posibil. Ca şi în domeniul fizic, nu 
totdeauna masivitatea dă rezistenţă. O bară masivă de fier nu poate 
susţine un pod (poate nici ea nu se poate susţine dacă întinderea este 
mare). Prelucrată însă în bare mici, în sisteme transversale , care distribuie 
greutatea, disociindu-i centrul, îşi măreşte rezistenţa. Forţa iudaică rezultă 
tocmai din răspândirea lor. 

Manevra pentru adaptare la situaţie poate conduce până la lucruri 
paradoxale. Se aplică tactica intereselor paralele sau, mai bine zis a 
sincronizării pentru un anumit timp, fiecare partener mentinându-si 
obiectivul. Aceasta permite adaptări care sunt, de fapt, de esenţe cu totul 
diferite. De exemplu, Regele Carol al ll-lea avea interes, la început, pentru 
Garda de Fier pentru a o şantaja şi apoi a o anemia până la dispariţie. 
Garda de Fier nu izbea, la început, în fond, în rege, atât pentru a câştiga 
timp de închegare, cât şi mai afes că ceea ce făcea el cu partidele politice, 
pe care le destrăma prin intrigă, îi convenea. Alt exemplu. Englezii şi evreii 
s-au servit şi se servesc reciproc, împletindu-şi imperialismul. La sfârşit 
însă se va disputa întâietatea şi va rămâne un singur stăpân. Până atunci 
însă manevrează, sincronizându-i interesele paralele. Alt exemplu: pactul 
de neagresiune germano-sovietic. 

Pentru orice manevră, camuflarea intenţiilor este necesară: a vorbi 
despre altceva decât despre ceea ce vrei să faci. Ca şi în război, numai 
aşa se poate realiza surpriza. A vorbi de pace şi a te'pregăti de război. 
Sistemul este de când lumea (Hannibal, Caesar etc.). Sunt stiluri care, în 
mare, pot fi de o sinceritate absolută (Mişcarea Legionară). 

Manevra oricărui stil de luptă îşi are mecanica proprie, astfel că nu 
trebuie subevaluată, din cauza neînţelegerii, ci pătrunsă în intimitatea 
încheieturilor sale. Bazele de plecare pot fi esenţial deosebite. Această 
bază poate fi la unii exclusiv morală, adică punând accentul pe forţa 
sufletească (aşa a fost, de pildă, forţa creştinismului), la alţii, combinată 
sau pur materială (bazată pe materie), aşa cum este iudaismul. în acest al 
oilea sistem întreaga forţă se vehiculează prin ban. Regimurile 
emocratice în spirit iudaic (Statele Unite) au văzut în ban şi nu în virtuţi 
puterea militară. Aurul, devenind condensator de forţă, se poate specula şi 
acumula în tezaurele tor (ale evreilor). Adoptarea aurului ca unitate de 
măsură (etalonul aur), de care încă atâţia economişti arieni se 
cramponează, nu era, în realitate, decât baza de plecare a unui sistem de 
u ptă politică ce urmărea cuceriri de ordin politic. Din punct de vedere 
e conomic, nu era decât o prejudecată stupidă de care ei îşi dădeau seama 
mai bine. De pe această bază de plecare camuflată pornea întregul sistem 
e concentrare şi coordonare a forţei: disciplină, ierarhie, filieră bancară 
6tc., cu centrală colectoare şi transmisibilă (familia Rothschild cu sistemul 
ancar Londra-Paris-Viena-Frankfurt şi legătura cu întreaga lume). 



















Aşadar, orice stil de luptă, ca şi orice sistem (organism), este o 
construcţie care îşi are un centru de sprijin sau, mai bine zis, “Ruckhalt”. 
Fara acest “Ruckhalt”, în jurul căruia se grefează elementele accesorii nu 
poate subzista. Iudaismul are, după cum am văzut, banul, iezuiţii au de 
pildă, “lista Professenilor”etc. Câştigarea unui asemenea punct de sprijin 
iniţial este esenţială pentru orice organism politic nou. Axa de creştere 
normală trebuie asigurată şi spatele asigurată. Orice forţă politică, care 
s-a manifestat durabil, a avut un punct de sprijin solid. Revoluţiile- 
franceză, comunist-bolşevică etc. au avut acest punct de sprijin în oculta 
subterană (masonică), care şi ea era o derivaţie a punctului de sprijin 
iudaic bazat pe forţa “viţelului de au r" dirijată de instituţiile conduse de 
gerontocraţia sa. De cele mai multe ori, instituţiile care au şi flexibilitatea 
adaptării în timp, din sânul unui organism, garantează menţinerea 
centrului de greutate iniţial. Exemplu: Congregaţia iezuită a asigurat 
durabilitatea şi eficacitatea acestui ordin. Chiar o acţiune parţială sau 
incipientă nu se poate concepe fără un punct de sprijin. El constituie oaza 
de odihnă şi de atac pentru făurirea marelui punct de sprijin. 

Punctul de sprijin se asigură prin instituţii, iar instituţiile, la rândul 
lor, prin cadre. Pentru evitarea unei dezaxări, în vremurile de prigoană o 
parte din elita conducătoare trebuie camuflată pentru a nu fi expusă, iar în 
vreme de pace pentru a o feri de influenta mediului , pe care elementele 
din elită, cunoscute, în mod inevitabil o suferă. Numai aşa se poate 
asigura continuitatea şi ortodoxia punctului de sprijin iniţial pe care se 
bazează întreaga construcţie a edificiului politic. Dar pentru că aceste 
elemente, din cauza menţinerii lor camuflate sunt lipsite de suprafaţă ca să 
aibă influenţă, trebuie să vină prestigiul instituţiei să le împrumute la 
început autoritatea principală. în felul acesta, pe lângă asigurarea centrului 
de sprijin, se realizează şi un mare principiu de conservare a forţei , foarte 
important atât în război, cât şi în lupta politică, fiindcă de felul cum se face 
această conservare depinde şi rezistenţa în bătăliile angajate. Fiecare stil 
de luptă îşi are sistemul său de conservare a forţei care diferă după cum 
organic pune accentul pe intensitatea atacului sau pe durabilitatea luptei. 
In general, iniţial ambele forţe adverse au maximum de intensitate în 
concentrarea forţelor de care dispun. Dacă se ciocnesc (la început), 
distrugerea trebuie să se facă reciproc şi are şansa să învingă cel care are 
o mai mare concentrare, bineînţeles şi dacă se realizează si alte condiţii 
de tehnică în conducerea bătăliei. în acest interval de timp însă forţa 
răsuflă. 

Cel care are mai bine realizată conservarea forţei, se poate prevala 
de avantajul de a continua ostilităţile, pentru că prelungirea lor aduce în 
tabăra adversă o risipă de forţă determinată de defectuozitatea de 
conservare pe care el nu o are. în felul acesta, are certitudinea că 
echilibrul de la început se rupe fără eforturi şi numai prin acţiunea timpului 
m favoarea sa^ Sobrietatea, tăcerea conservă forţa, inacţiunea o risipeşte: 
prin ea răsuflă forţa! Conservarea forţei o asigură educaţia si măsurile 
disciplinare. In ultimă analiză însă, este o chestiune care depinde de 
însuşi temperamentul care predomină în structurarea stilului de luptă. 
Tehnica impetuoasă este bună dacă reuşeşte imediat. Acestei tehnici îi 
corespunde temperamentul eroic, impetuos şi gata de dăruire. Unei tehnici 


Constantin Papanace 


J6J_ 

ma i reţinute şi calculate îi corespunde un temperament reflexiv, care are 
înclinare spre temporizare. 

în general, principiul economiei forţelor rezultă din prevedere, dar şi 
din conştiinţa posibilităţilor de atac. Combinarea alternativă a acestor două 
tendinţe formează o sinteză ideală unde atât principiul acţiunii imediate, 
c ât si cel al conservării forţelor se realizează în mod creator. Pentru un 
conducător, răbdarea este un minunat mijloc de conservare a forţei. 
“Politica cere răbdare, capodopera unui om capabil este de a face orice 
lucru la timpul său şi la momentul potrivit. ” (Frederic cel Mare, p.32) 

întreţinerea forţelor active ale unei organizaţii este imperios 
necesară. Exemplu: Mişcarea Legionară (grădina de zarzavat), 
posibilităţile de conservare a forţei sunt foarte multe, începând cu odihna , 
care evită uzura şi dă putinţa unei refaceri, prin disciplină intrată în sânge 
sau alte chestiuni formale, mergând până la pedeapsă. O pedeapsă 
exemplară este, prin ecoul pe care-l stârneşte, conservatoare de forţe. 
Evident, fiecare stil îşi are felul său de a pedepsi, care se armonizează cu 
întregul său sistem. Pedeapsa poate fi materială, morală, cu nuanţările ei, 
până la ispăşire în forma cea mai spiritualizată, cum este în creştinism. 
Organismele cu tradiţie îşi creează tocmai din tradiţie o carapace 
conservatoare. Datorită acestei carapace, ele pot străbate evenimentele 
tulburi fără a-şi altera esenţa şi fără dezrădăcinare de trecut, adică fără 
ruperea evoluţiei. Exemplul îl dau evreii care, în sânul revoluţiilor şi 
transformărilor, ei îşi păstrează intacte ţelurile iniţiale. De asemenea, 
tradiţia engleză care admite transformările în mod raţional (evolutiv), fără a 
se îmbăta de entuziasm. Dezarmarea sau amortizarea exasperării 
ambiţioşilor adversari politici poate deveni o uzură inutilă, după cum 
folosirea elementelor care nu angajează un organism politic în fond şi care 
la rigoare pot fi înlocuite, poate servi ca amortizor în situaţii grele, folosind 
astfel la conservarea forţei proprii (cazul Dumitrescu) şi la răsfrângerea 
uzurii asupra partenerului impus de împrejurări, cu care te găseşti în 
conflict organic şi care are tendinţa de a te uza. 

Şi în politică, spaţiul mare, îmbrăţişat de perspective largi, dă 
respiraţie mare. Şi cu cât perspectivele sunt mai largi, cu atât combinaţiile 
tactice şi strategice, cu toate legile amintite, înlesnesc strângerea forţelor 
în spaţiu şi folosirea lor la timp. Rezervele strategice şi economia forţelor, 
surprizele, pot fi mai variate. 

Spaţiul determină dacă manevra se face pe linii interioare sau 
exterioare, indicând şi drumul acţiunii celei mai potrivite. Nici în acţiunea 
politică nu se poate merge împotriva naturii lucrurilor. Totuşi, “există cazuri 
când riscul cel mai mare este suprema înţelepciune”. (Clausewitz - Vom 
Kriege, p. 116) Dar şi înţelepciunea în acţiune variază după structura 
stilului. Pentru un temperament eroic, sunt cazuri mai frecvente când se 
poate folosi înţelepciunea îndrăznelii care, de multe ori, pare o adevărată 
aventură, după cum temperamentele statice organic nu pot beneficia de 
această înţelepciune. 

Aceste stiluri însă au avantajele oferite de structura lor. Mai 
întotdeauna majorităţile se găsesc la mijloc. Oamenii, în general, sunt 
Prudenţi, fiindcă este media care rezultă din mijlocul unei mase. 
Polarizările făcute pe acest stil sunt durabile. Aţâţaţi, ei devin extremişti, 














D|ve rse şjilu fj de lupt ă politică 


162 


siis==l? 

l T ? - de im P re lurari, oportunist dezaxat si nestatornir 

o coaja de nuca pe valurile oceanului 

W2S1 rioST se' 
arenâ. Mai mut SSSZStS^ZcLlo STSX aM^i g 

adverse ş, de cele mai multe ori, intolerante s, excentrice Âsa se «rtts 

lilgsiisss 

«S^fSpSKSSSs 

rnmmmm 

.n - ,: 6) ~ » „t t 

1) Nordicul = centrifugal 

(L F Ci?us “o 84> e N,',T ,al 0S “ C < eS,ic > este f„„ âsc „,,. 

ipre compm^riom SaU “ Sau! Ti " de "»*■ 

niciodată o luptă pe viafâ şi pe moarte." (Idem, p.84^^ 16 ™ nU eSt ° 

silişi 

lislslîs!! 

fort a - Prm ? ăstrarea . echilibrului între baza de plecare (torta proDrieî si 
, învinsa se evită situaţia de a deveni prizonierul propriei tale victorii. 


163 


Consta ntin Papanace 


De această lipsă de înţelegere politică suferă organic unele stiluri. “ Dar 
oamenii fac această greşeală, că nu sunt puse termene la speranţele lor' 
şi bazându-se pe ele, fără a se măsura altfel, se ruinează." (Machiavelli - 
Discorsi, p.384) 

Indiferent de stil, prevederea trebuie să premeargă oricărei acţiuni 
fiindcă prevederea trebuie să fie steaua polară a politicii. “Un politician nu 
are voie să spună niciodată: n-am crezut că acest sau acel lucru s-ar 
întâmpla. Chemarea sa este să prevadă totul şi să fie pregătit pentru tot ” 
(Frederic cel Mare, p.35) 

“Istoria este şcoala părinţilor. Ei trebuie să înveţe din greşelile 
secolelor trecute, ca să le evite şi să le priceapă" Studiul şi experienţa pot 
ascuţi simţul prevederii. Oricât de fericite ar fi aptitudinile înnăscute, e 
nevoie de un studiu adânc şi de o lungă experienţă ca să se perfecţioneze 
sau trebuie să se fi bucurat de desăvârşirea lui în şcoală şi sub ochii unui 
mare conducător sau după ce a greşit trebuie să înveţe regulile pe 
propria-i cheltuială (piele).” (Frederic cel Mare, p.49) Toate acţiunile 
preventive sunt fructul prevederii şi tocmai prin aceasta sunt mult mai 
eficace decât dacă s-ar produce în momentul când o problemă presează 
în actualitate. Iudaismul, cu experienţa lui milenară, aplică cu mai multă 
dibăcie această formă a acţiunii preventive. A devenit chiar arma lor de 
temut. Exemplu: evreii sunt exponenţii societăţilor capitaliste a cărei 
structură o formează şi, totuşi, observând evoluţia firească a lucrurilor, se 
pun dinainte în fruntea tendinţelor anticapitaliste, afişându-se drept 
protagoniştii acestor interese pentru a capta acest inepuizabil curent de 
forţă în favoarea lor şi a-şi satisface, prin aceasta, setea de putere şi de 
stăpânire. Un exemplu pe plan intern românesc: iudeo-masoneria îl 
foloseşte pe Carol al ll-lea ca instrument de nimicire împotriva Mişcării 
Legionare şi totuşi îl ţine pe luliu Maniu — dozându-i acţiunea ca opozant — 
pentru a polariza curentul opoziţionist şi să-l folosească în cazul când 
Carol eşuează sau se uzează. Deşi cu totul deosebit în aparentă, totuşi 
Maniu rămâne pentru forţa iudaică o dublură . 

Friederich Nietzsc'he crede că chiar creştinismul, atât de violent 
combătut de iudaism, n-ar fi în realitate decât o diversiune ieşită din 
instinctul acestei rase îmbătrânite în rele, pentru năruirea virtuţilor 
războinice ariene ale stăpânitorilor lor. 

Acţiunile preventive, chiar când nu sunt concepute ofensiv pe linii 
atât de mari, totuşi ele pot constitui supape necesare de siguranţă. 
Pornind de la constatarea realistă că totdeauna sufletul omenesc - orice 
s-ar face - va fi bântuit de nemulţumiri pe acest pământ, trebuie avută 
mereu în vedere necesitatea de a amortiza sau echilibra aceste tendinţe 
de răbufnire a nemulţumirilor acumulate, creându-le supapă de siguranţă.’ 

Unele din instituţiile Republicii Romane aveau - după Machiavelli - 
misiunea să echilibreze sau să amortizeze nemulţumirile şi fricţiunile care 
rezultau din ele. (Discorsi, p.148) Mai toate diversiunile sunt de aceeaşi 
esenţă, indiferent de scopul pe care-l servesc. Bolşevicii au o presă 
controlată de C.P.U care critică, de multe ori foarte vehement, actele 
administraţiei statului. Acest lucru, şi anume canalizarea forţei adverse în 
âl ţă direcţie , se poate face şi pe plan material. Romanii colonizau plebea 
devenită puternică la Roma, unde ameninţa să rupă echilibrul statului, 




















Divers e stiluri de luptă p oIitică 


164 


improprietărind-o în provinciile cucerite sau viceversa captau elementele 
străine pentru a folosi complicitatea lor împotriva consângenilor în tară 

de agitaţiaîo^etc U Studenţllor a9itatori burse în străinătate pentru a scăpa 

Pentru orice acţiune este esenţial ca forţa nu numai să existe dar să 
ie organizata, centralizată şi dirijată. Se poate vedea mai bine acest lucru 
din comparaţia făcută între Biserica Catolică şi cea Ortodoxă. Ambele S 
trag sursa de forţa din credinţa oamenilor. Totuşi, rezultatele obţinute surit 
diametral opuse. Biserica Catolică, având centrul de forţă orqanfzat 
reuşeşte, prin dirijarea forţei spirituale, să creeze în unele state monarhii’ 
oameni politici etc., pe când Biserica Ortodoxă, lipsită de un asemenea 
centru organizat, cu toată forţa de credinţă ce o colectează, devine totuşi 
ea msaşi o unealtă în mâna oficialităţii sau a oamenilor politici 

Atingerea obiectivului, mai ales când este mare, nu se poate face 
decât in etape. Tactica adoptată şi etapele fixate nu trebuie judecate si 
apreciate decât in raport cu realizarea acestui scop. Acest lucru trebuie 
avut in vedere cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de război în 
anumite stiluri de luptă înfrângerea materială interiorizează si prin aceasta 
înseamnă ca se pregăteşte o mare biruinţă viitoare şi invers’, orice victorie 

dp^if-' 9 3 - extenor ' zeaza ?' în fa P* este o pregătire a unei înfrângeri 
decisive indiferent cat de mare ar fi obiectivul, împărţirea lui în etape este 
o operaţie tehnica de acţiune absolut necesară pentru administrarea 
raţionala a forţei de care dispune. Nu se poate ajunge pe piscul unui 
munte in linie dreaptă si în mod brusc . 

, cn , ? eci ’ lLJ P ta .P e e,a P e cu eşalonarea urgenţelor pe scara timpului este 
absolut necesara in tehnica marilor creatori de istorie. De altfel în mic ea 
se face simţită in orice activitate. Exemplu: Hitler a făcut o esenţială etapă 
pentru virilizarea poporului german prin desculturalizarea lui’ teoretică 
f- 6 ob,< ? c . tlvltate ?' savantlâc) şi mai ales prin desromantizarea lui, 
care iljacea sa fie socotit un popor de poeţi şi filosofi şi printr-o maturizare 
politica a maselor, făcându-se un exces de educaţie în acest sens 

_ Rusia sovietică, pnntr-o monstruoasă industrializare, a făcut prima 
etapa necesara pentru revoluţia mondială. Stăpânirea integrală a forţei si 

fi yp rp^'î-iQ 3 "^ 3 61 T° Sm9ură mână dă imense posibilităţi de manevrare si 
„n! hăt r aP H 6 ' « Atur ) C1, ca Şl in război, se poate aprecia dublul scop al 
unei batal., ad,ca cel imediat şi cel definitiv din care rezultă si procedeul 
de urmat. (Clausewitz p.135) Rezultatul cel mai bun este când realizarea 
ambeor scopurile face sincronizat, cu eficacitate. Evident, rezultatul 
definit'v pnmeaza. Fiindcă între aceste etape pot exista momente critice, 
mai ales când este nevoie de schimbarea dispozitivului tactic sau chiar 
S 9, % a r and defensiva " ofensiva. “Cel mai greu lucru al oricărei 
!?% en . siva ~ ofensiv a. Nici un minut prea devreme, nici unul 
MMtfJ ♦' ♦ ? necesara o mare putere de autostăpânire. (Cazul 

Miltiade, situaţia Mişcării Legionare în februarie 1938). 

. . jndicarea obiectivului de atins prin cele succesive sincronizează 
forţa. Omul războinic vrea să ştie pentru ce luptă, meseriaşul vrea să ştie 
clar pentru ce lucrează." (Arnhold) 

. f 1 . ! n P° litica esta valabilă axioma: “ Das Ende krdnt das Werk" 

(sfârşitul încoronează opera.) cu deosebire că aici înţelesul este mult mai 


165 


Constantin Papanace 


larg, fiindcă nu depinde de material. De exemplu, pentru creştinism 
crucificarea nu este o înfrângere, după cum pentru Mişcarea Legionară 
asasinarea Căpitanului, privită printr-o prismă largă, nu este o înfrângere. 
Rezultatele materiale dezastruoase pot fi generatoare de biruinţe viitoare, 
dacă se găsesc pe linia unui stil care pune centrul de greutate al forţei 
sale pe valori spirituale (dragoste, ideea de jertfă, ispăşire etc.) 
înfrângerea sau condamnarea la acţiune negativă eficace, dar fără succes, 
este aceea a temporizării ieşite din jumătăţi de măsuri . Zbaterea 
neputincioasă între mai multe soluţii fără putinţă de hotărâre, este 
determinată de lipsa suficientă de voinţă şi curaj. “Nimic nu este mai 
dăunător decât să te opreşti la jumătatea drumului sau chiar să te întorci. 
Cel mai puţin ce pierde cineva prin asta este străduinţa întrebuinţată 
zadarnic şi nici la timpul potrivit." (Cari Erzherzog, p. 122) 

Proiectele multiple risipesc forţele. Un singur proiect urmărit cu 
tenacitate dă forţa creatoare. Puterea de hotărâre este esenţială. 
“nehotărârea este cea mai mare boală." (Goethe, Kunst, p. 119) “Numai 
prin hotărâre scapă cineva de primejdie şi îşi atinge, peste obstacole, 
scopul.” (Cari Erzherzog) “Fără curaj şi hotărâre nu se poate face nimic în 
lucrurile mari, căci pericol este pretutindeni." (Clausewitz) 

Nesiguranţa în manevră aduce înfrângeri şi, în cazul cel mai bun, 
sterilitate , fiindcă tânjeşte într-o formă statică, fără să ştii ce vrei şi cum să 
urmăreşti. Boala nestatorniciei este, de cele mai multe ori, congenitală. Ea 
poate rezulta fie dintr-o mare scrupulozitate morală (puritanism), care te 
face inadaptabil al viaţa prozaică, atunci când se angajează bătăliile 
politice, fie dintr-o hipertrofie a aparatului de judecată care destramă 
puterea de hotărâre în analiză. Raţiunea, un instrument de ajutor în 
acţiune, prin frâna pe care o poate constitui pentru acţiuni negândite sau 
pripite, devine, prin hipertrofia ei, un adevărat paralizant . 

1. Intelectualismul steril aduce această primejdie. Lupta se duce în 
mijlocul maselor. Omul de bibliotecă rupe cu realitatea şi nu poate 
duce lupta. Spaţiul rămas neocupat atrage apetitul ocupantului, 
fiindcă în spaţiu nu există vid. în locul celui defensiv şi ezitant vine 
omul de acţiune (ofensiv). Privită chestiunea fragmentar (pe 
sectoare), normal este să nu fii în nici o parte a dispozitivului tău 
absent, fiindcă absenţii nu au niciodată dreptate. 

2. Uneori este un fel de absenţă mai mult materială, căci în fapt, prin 
fascinaţia pe care o exercită, înseamnă prezenţa cea mai activă. 
Dar aceasta nu întotdeauna, ci numai într-un anumit stadiu şi 
numai la anumite personalităţi, când distanţa favorizează naşterea 
şi creşterea legendei. 

Pentru împlinirea întregului spaţiu instructiv funcţionează o lege a 
complinirii de funcţiuni. N-a fost o întâmplare, de exemplu, dacă fiecare 
boier îşi avea boierul său sau fiecare bărbat de stat îşi avea bancherul său 
evreu, indiferent de sentimentele sau resentimentele lor, fiindcă evreul ştie 
că sentimentul este vagabond, pe când interesul este stabil. Din necesităţi 
tactice de a da impresia umplerii unui spaţiu din sector, se simulează 
metoda demonstraţiei sau tactica ameninţării. Ea poate fi folosită într-un 
cadru de operaţii nesigure, aşa cum sunt demonstraţiile pe teatrul de 
război. Faci o ameninţare sau simulezi o ameninţare pentru a atrage 













Diverse stiluri de luptă politică 


166 


atenţia lor. Demonstraţia ameninţătoare poate^i^Tdin două cauze- 
neputinţa, ameninţi, fiindcă altceva nu poţi face; 2) provocare- ameninţi 
fiindcă nu vrei să faci ceea ce poţi face. P ovocare ' amen| nţi, 

Fiecam stil îşi are felul său de ameninţare. Stilurile ascunse m. 
pmct'ca ameninţare directă. Ele lasă numai să plutească o atmosferă 
ameninţătoare, misterioasă şi paralizantă. Ameninţarea are dezavantaj 
ca evita surpriza şi, daca nu se realizează, îţi poate pregăti adversarul ca 

sa te lovească - m faţa ameninţării tale chiar de frică - producându ti 
surpriza ( camele care latră nu muşcă). uuucanou-ţi 

„ . Preatl 9 lul dobândit permite acţiuni demonstrative mărind 

considerahi puterea fara noi eforturi. Este fructul unor succese anterioaj 
ecoul lor il constituie exploatarea succesului într-o formă mai puţin 

îITdifed 3 ‘ An ? j’ T mult Cu P resti 9 iu decât cu o forţă reală, stăpâneite 
in diferite părţi ale globului. Regimul mussolinian a folosit mult prestiqiul’în 
raporturile sale externe. Când prestigiul se ştirbeşte, atunci întreg sistemul 
se prăbuşeşte prin panică , la fel ca o barcă în criză. 

lnt ° arcerea manevrei pentru locul neocupat (descoperit) se poate 
face daca acest punct pe care adversarul îl consideră vulnerabil l-arjăsi 
n £"j! P; in aceasta ar avea o surpriză care are un mare efect moTaT 

formrni P pJ ?'? nar *" COnsidera î' necopţi, dacă dovedesc că sunt legionari 
ormaţi, efectul este mai mare). Evoluţia normală însă este atunci când 

- ? CUn ! e ° CUpate Prin P ° Ziţii com P ,err| entare si nu există nici un 
loc gol m întreg dispozitivul de luptă, fie că eşt, în atac sau în apărare 

ai de cabinetul care, unui inamic ce nu cunoaşte altă leqe decât 
Putema sa interioară, îi opune o politică pe jumătate si o artă de război 
incatuşata. (Clausewitz - Vom Kriege, p.178) 

, De multe ori prezenţa trebuie afirmată ostentativ pentru a intra în 

nrovîr a ° Piniei publlce - Hltler 3 ales culoarea rasei tocmai pentru a-i 
p ovoca pe comunişti. Indiferenţa sau neluarea în seamă este însă mult 
mai primejdioasă decât atacul cel mai violent. 

Atunci in politică se poate adopta tactica aripilor întinse pentru a 

făTca prin 3 a^ a jm U ' te ?i 3 te men î ine în centrul evenimentelor, 

adicălatenţa proprie 8 19 C ® ntrUl d ® 9r6Utate Speci,ic ’ 

frontal ^hmitrpro 519 prnprie , Ş tilului satamc ' s P r e deosebire de atacul 
frontal - ţinuta eroica. Exemplul tipic al acestei tactici de învăluire cu cele 

doua aripi întinse (extreme) îl oferă tot evreii. Prin aripa dreaptă a 

adj S 61 ? n9lo ' saxone cu care se amestecă oamenii lor de afaceri si 
pa stanga a proletariatului rusesc pe care îl conduc ei au prins în 
g etele şanta j ului întreaga lume şi tot această poziţie le permite un atac 

?7 el mio? nr'i nR ? r r | le ' El atacă politic prin democraţi si marxism, 

pe cmeje fond? 16 (Vech,ul Testam ent) şi numeroasele secte religioase 

fortPi rol n- fondeaza pe ea - cultivându-le ca diversiune pentru slăbirea 

îmărnsr C | e f tine Pn " sfărâmarea unita î''- în acelaşi timp îsi 

fodă ?rad?fn P n a il' VU A ° r ’ 9 reutata - habotnicii evrei, rezerva de 

stânnă nmioot t : - nPa dreapta ancora tă în prezent: plutocratia . Aripa 
stanga, proiectata in viitor: proletariatul. ’ K 

Procesul diametral opus în tabăra adversarilor stăruie prin atacurile 
lor concentrice pe tactica aripilor întinse. 


167 


Constantin Papanace 


A se face indispensabil este forma cea mai sigură în exercitarea de 
influenţă, fiindcă nu poate fi cu uşurinţă tulburată şi înlăturată. Acest lucru 
se bazează şi pe tendinţa negativă a unui conducător de a se uşura de 
sarcini prea multe şi pe elementul pozitiv al aceluia care vrea să exercite 
influenţă, fiindcă se face indispensabil. Secretarii particulari, bancherii 
evrei dovedesc acest lucru. De multe ori cel influenţat se justifică: “Am 
nevoie de el; dă-mi unul mai bun să-mi facă această treabă pe care nu o 
pot face eu (să-mi umple acest gol)." 

Acest lucru se poate realiza când se iese din faza orientării empirice 
şi se stabileşte instituţia coordonatoare: un stat major care utilizează un 
întreg aparat ştiinţific, atât în operaţiunile coordonatoare, cât si în cele de 
executare. 

El caută în următoarele: 

1) Lege atât pentru porunci, cât şi pentru interzicere. 

2) 2) Axiome (principii) = legea acţiunii. 

3) 3) Regula echivalentă cu axioma, fiindcă are excepţii. 

4) 4) Regulament (indicaţii), instrucţiuni pentru acţiuni 
marginale. 

5) 5) Metodă sau procedură. “Metoda este evaluată pe 
cazurile cete mai verosimile (probabile)" (Clausewitz - 
Vom Kriege, p.96) 

Englezii cuceresc lumea, ţinând in mâna stângă Biblia, iar în cea 
dreaptă spada." (Clausewitz - Vom Kriege, p.32) 

“Istoria Romanilor este şi rămâne cea mai instructivă mostră nu 
numai pentru azi, dar pentru toate vremurile.” (Hitler - Mein Kampf, p.471) 

Pe lângă spaţiu, un rol hotărâtor în desfăşurarea bătăliilor mari îl are 
teul- Atât momentul când se produce acţiunea, cât şi mai ales 
posibilităţile de durabilitate. O luptă are mari şanse de biruinţă cu cât se 
aşează într-un cadru mai mare în timp şi în spaţiu, mobilizând eternul 
omenesc (dragostea, ura foamea, setea de idealuri’etc.). Răbdarea aduce 
cu sine cel mai preţios aliat, care este timpul. Şi în situaţiile cele mai 
disperate trebuie să se aştepte momentul şi să nu se acţioneze pripit si 
nici pasiunile să nu îmboldească la măsuri pripite. Exemplu: H. Himmler a 
dizolvat lojile masonice în Germania după patru ani de guvernare, abia la 
începutul lui iulie 1937. (Schwartz Gregor Bostunistch) 

In situaţiile de mare strâmtorare , câştigarea timpului este esenţială 
pentru că în politică, imponderabilele având de multe ori un rol însemnat, 
pot determina evoluţii cu totul neaşteptate. Anecdota cu “moare măgarul 
sau moare suitanuf' ilustrează plastic această înţelepciune (spirit nomad 
pentru folosirea momentului.) 

In esenţa ei, tendinţa de a câştiga timp este mai mult negativă , 
câştigarea de timp pentru reexaminarea şi punerea la punct a situaţiei în 
noile condiţii este folosită de toate stilurile de luptă; cu predilecţie o 
tolosesc cele defensive, fiindcă totdeauna se crede că nu este momentul 
şi amână, iar de multe ori nu-l folosesc când trebuie cele ofensive, care 
sunt înclinate mai des de a vedea că este momentul. 

Câştigarea de timp, ca şi ruperea contactului în retragerile strategice 
care presupun abandonare de teren, cere mai mult curaj decât atacul cel 

























Di verse stiluri dejuptă politică 


168 


clătinL^r?uVaÎu r |ui : com e ba C ° v ndU? ' depresiune sufletească, care aduce 
putere P d e e n ! r n U fluenţi in Totu, însTeste întnctieTteTul UnfV 

sislHii5S:5S 

S r £? 2 ?V'dSsr 

avangarda, cel defensiv avanposturi Când te SE ° ,ensiv a,e 

esf^mattişor tdettfiticată'de adversat L^gâturataptdă'e t" ^ 

ttJSSL-ZSS 1ae »S5 

i'ISS-SS- 

*** 

îseSsSSS1~ 

ss^ls-tS SF—° |u ™î 

^s a ^~ tiifoeTe sunt — 

rezultă" «““.ânâh'eir rt'“ IUP,a cr9 ? tlnismu 'ai iniţial, aşa cum 
p a acestor principii veşnic ireconciliabile, vom 


169 


Constantin Papanace 


prezenta acţiunea Bisericii Romane, în special după înfiinţarea 
ordinului iezuiţilor, dându-i denumirea de stilul hibrid . 

Din punct de vedere al atitudinii ofensive (pozitive), am ales ca 
prototip al sufletului arian, viguros şi tânăr stilul eroic în opoziţie cu 
atitudinea defensivă (negativistă), determinată de lipsa de vigoare şi 
energie a tacticii, care vrea să evite lupta, dându-i denumirea de stilul 
temporizării . Ca accesorii ale acestor stiluri, am schiţat tactica 
degenerată a cabotinului şi a sforarului . 

în punctul de intersecţie al stilurilor de luptă, adică între bine şi rău 
sau între tendinţa ofensivă şi cea defensivă, se situează tactica de 
conjunctură, obiectivă şi lipsită de orice scrupul moral, putând folosi orice 
armă pentru atingerea unui scop propus, indiferent de valoarea lui etică. 
Acestei tactici “machiavellice” care, prin structura ei amorală, se poate 
extinde, după necesităţi, în toate sferele celorlalte tactici (fără aderenţe) şi 
care constituie mai mult o tehnică de luptă decât un stil, i-am’ dat 
denumirea de stilul amoral . 

După fixarea în timp şi în spaţiu a acestei constelaţii de tactici, se va 
putea situa şi poziţia pe care o ocupă concepţia tactică a Căpitanului 
(tactica legionară) , arătând interpenetrările cu celelalte tactici, precum şi 
aderenţele, opoziţia şi caracteristicile esenţei sale. 


Dachau (Munchen), 14 Martie 1943 (celula no. 3) 























idiyggesţHuri de | uptă Dol m ră 


170 


diverse stiluri 


I. STILUL DIVIN 

dumnezeieşti\°d's-aIntrupat în oTpentm ca pri " minuni 

ţinând seama de toate 'realităţile (calităt ?^/ 6 'r'l!® " 0astre omen esti, 
facandu-se om, a trebuit să acţioneze r , L t s,abic 'uni). Mântuitorul 
ramas Dumnezeu, n-ar fi suferit New ■ , ?^. ente omeneşti. “Dacă ar fi 
răscumpărat păcatele lumii? Căci Mântuit ^ Suferin t ă ’ cu ce s-ar fi 
Deci El a gândit, a suferit a snZ^ n U P&ntru aceasta a fost trimis 
loviturile l-au durut ca si De nni n pana . m ultimul moment, ca noi P e El 
Toate ofensele, To «> (K 

nouă. De sub ploaia acestor lovituri si ofensn ’r & strâpuns lnima ca si 

Sau neputincios, în faţa lor a oftat omeneşte a off^ 98 " 3Sapra ca Pului 
Căpitanului, p.40) omeneşte, a oftat ca noi. ” (însemnările 

elemente^ faTtfc^sTTtJategice 6 care’ sTd ar f ? ărea de P ar adoxal, toate 
Proprie, potrivită ţelului urmărit care % J? a ?°? ră după 0 structură 
armele şi mijloacele de luptă Urmărind via d term ' na atat terenul, cât si 
cum rezultă din EvanghelH se oo 2 I a ?l ac ! lunea Mântuitorului ask 
şi strategice: 9 Se pot des Prmde următoarele trăsături tactice 

1- Obiectivul 

cerurilor ci. viaţa efvesnică.^riîfîJvLe ‘ Cent Th CUCerirea ^părătiei 
ideea mântuirii în lumea cealaltă Prim ?l Zh , de greutate '< formează 
premergătoare, este coboSea' îmTT*? ^ taCtic însă ' pen ‘^ faza 
împărăţia Ta precum în cer asa s ™ ' Cere ? fi pe păm ânt. “Vie 

obiectiv, care va forma însăsi baza de Sf Pentm atingerea acestui 
viaţa pământească. Misiunea divină f yf’ ( ®f Va da toată lu P*a în 
mântuiască lumea prin El” < 3/17 i oan ) antuitorului va fi “ S ă se 

Legile acţiunii însă, determinate de 

profund omeneşti, fiindcă izvorăsc din racterul transcendental, deşi 
omului spre înălţare, nu pot fi toSS întâi el relig ! os al «edinţâ 

care ne apasă. Stilul divin depăşeşte ele’ m cauza păcatului originar 
undcă acestea, având un caracter met me ^ e e strategiei războiului 
geografice, statistice, matematice etO Tu n' 3 ( 16 fizice ' e 'emente 

mărginită. In tactica divină, dimpotrivă Zt î d& acHune mult mai 
nelimitate, astfel că aceste notiSn cTnătS^ » . aCÎ ' Une tim P ul sunt 
cauza aceasta, momentul decisiv af hSSi ' nîe,esuri mu,t m ai largi. Din 
caracter permanent fiindcă sfera ei ca T 6 ' P ° ate fl oricând şi are un 

Blaise Pascal - are centrul de greutate m-Tt uni ^ ers . ului ~ după definiţia lui 

oe greutate pretutindeni şi circumferinţa în nici 


l7j___ Constantin Papanace 

o parte. “Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece.” 
(24,35) 

Cu obiectivele fixate, traiectoria acestui stil este cea absolut 
verticală. Ea se proiectează spre lumina orbitoare a cerului şi oferă toate 
Râmele de spiritualizare şi desăvârşire, până la înviere. Această traiectorie 
este calea mântuirii. învierea însă nu are sens material, ci unul spiritual. 
“Că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită." (Matei, 22, 30) Ea 
înseamnă readucerea sufletului omenesc în sânul dumnezeirii de unde a 
purces. “Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce vine la mine nu va flămânzi şi cel ce 
crede în mine nu va înseta niciodată." (loan, 6/35) “Eu sunt lumina lumii. 
Cel ce-mi urmează mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." 
(loan, 83,12) “Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci 
dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Apostolul Pavel către Romani 
14/17.) 

Obiectivul final este etern şi nu poate fi uşor văzut. “Neprivind noi la 
cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare, 
iar cele ce nu se văd sunt veşnice." (Apostolul Pavel, II Corinteni, 21 /L 8 , 
103) Prin confruntarea cu moartea însă se pune problema mai intens, 
fiindcă numai moartea produce zguduiri şi pune problema vieţii de dincolo. 

2. Terenul 

O luptă de asemenea infinite proporţii pentru mântuirea veşnică nu 
putea fi angajată decât pe terenul etern al binelui absolut . Nici un 
compromis în această privinţă. Delimitările între bine şi rău vor fi absolute 
şi se vor manifesta pe toate gamele simţirii şi ale înţelegerii şi de multe ori 
abia vor putea fi înţelese în fondul lor adânc din stadiul în care ne găsim 
noi astăzi. Terenul nou este precizat în mod radical. “Nimeni nu pune 
petec de pânză nouă la haine vechi, căci plinitura trage din haină şi mai 
rea spărtură se face. Nici nu pun vin nou în burdufuri vechi, iar de pun se 
sparg burdufurile şi vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vinul nou 
în burdufuri noi şi amândouă se ţin.” (Matei, 9, 16) Radicalismul este 
evident. Binele absolut nu poate sta decât în terenul său propriu. Corelaţia 
între fond şi formă este clară şi se manifestă în fond revoluţionar. Această 
precizare lămureşte caracterul tactic şi de circumstanţă al formulei “n-am 
venit să stric legea, ci s-o împlinesc", care a vrut mai mult să scoată în 
evidenţă caracterul constructiv decât cel distructiv. Precizarea poziţiei este 
netă: Cel care nu este cu mine, împotriva mea este şi cel ce nu adună cu 
mine, risipeşte.” (Matei) 

Duhul totalei rupturi străbate în toată această precizare a terenului. 
“Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc 
pace, ci sabie. Că am venit să dezbin pe fiu de tatăl său şi pe fiică de 
mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi vrăjmaşii omului sunt casnicii lui. Cel 
ce iubeşte pe tatăl său, pe mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic 
de Mine. Şi cel ce nu-şi va lua crucea să vină după Mine, nu este vrednic 
de Mine. Cel ce şi-a aflat viaţa sa o va pierde şi cel ce şi-a pierdut viaţa 
pentru Mine o va afla." (Matei, 10 ) 

Nu oricine îmi zice mie <Doamne, Doamne> va intra în împărăţia 
cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui meu care este în ceruri." Precizarea 
poziţiei proprii este necesară, pentru că îţi dă puncte de sprijin certe şi 












evită infiltrarea acelor elemente care *0 7 ~ 

constituie nici un punct de qnriiin non i S ® complac ln duplicitate şi nu 
mare pen.ru cele bSne P ' penlri ‘ wemur " e ^ «md un balast 

Fundamentul pus trebuie să fie pe teren solid “r>o =, 
crede aceste cuvinte ale mele ci le fân* 60 so , . De aceea - oricine 

care si-a zidit casa din piatră ’ 9/ e ră ’ asemana ~ p voi bărbatului înţelept 

suflat vânturile siau Zi,încastaceeaşi nT° S “ TOn " răurils V au 
Piatră. Şi oricine aude aceste cuJnte 7* ’ T ** întemeia ^ pe 

asemăna-se-va bărbatului fără minte care si a zidit ra f ™ >e fdCe ’ 
căzut ploaie si au venit râurile ci a,, cftJ J d -, pe nisip ?' a 
aceea şi a căzut şi a fost căderea ei maT^ZT ’ " CdSa 

durabilitatea edificiului ridicat nl m ? ' 6 menit să asi 9ure 

delimitare rezulta S!ntr-o necesitam dl , T™" de ,ur,unâ A «astă 

rsS.5Sî 

?i ° ""ren 7 a , b r înfe,eSe de ° ameni în stadiul^ măre ' e 

terenul^entriT luptă ^HăT 7Z ^ 

scuturat de orice impuritate din atinoem^ absolut. Adică al binelui 
un caracter afirmativcăciorireTu raul - Acţiunea trebuie să aibă 
fecundează si alimentează răul 1 Mnt ’ - Ul ? e ae 9 atlv ă, indiferent de scop, 
luptă de teren fiindcă adoptarea Lp " 1 [ e b u n6 - ? ! rău este î- n Primul rând 
poate fi învins niciodată pe terenul său întim 0 ara ? te rezultatul. Răul nu 
prin lumină. De la acesi '^rincfniu ' îi 3 " cu L nu P° ata ^ risipit decât 
non-rezistentei creştine pe care mp n t a rt , baZa porne ? te concepţia 
concepţia forţei materiale nu o poate îmelege îmbibată de 

ucuâi sânut£ t Z%/c*iJ%; U j%£ d '"T Pen,W din,e - 
drept, întoarce-i si pe celălalt Auzit ’ati r & 3 ° V '~ cmeva P este obrazul 
tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău Iar eu zic ** Zl f :sa .' ube ? ti P e aproapele 
binecuvântaţi pe cei ce vă hLt/Jz Tt ' Ublţ ' pe vră J ma ?» voştri, 
rugati-vă pentru cel ce vă suni* ’ 06 ' bme Celor ce vă ură ™ * 

precum^, vZXJX,ZZS5ZZ 

într-o ZlTcstZZZ T* * a ~ a - 

normal din stadiul actual nneih rt opusa, depăşeşte pentru omul 
comportare. d“ ate X 1 P °? b l'- ale ? de . '"felegepe şi mai ales de 
ţelul propus. |r nparaţiei cereşti, adică biruinţa spre 

degenereafâTurra , r!loc C numa dln "î n9Caplării spre - «ea, înalt 

putu. ridica maxim panâ ,a ideea 


173 


Constantin Papanace 


îemnuresteS ma ACeaS,ă C ° nCeP ” e S ' ă,6a ' nSă pe ,reap,a p ™ afă a arii. 

Concepţia creştină este diametral opusă. Iubirea duşmanului face să 
strămute lupta pe teren propriu. Orice rezistenţă, cât de mică, ar împiedica 
acest lucru. De aceea, problema terenului de luptă în tactica divină are o 
importanţa covârşitoare şi se mişcă pe o mecanică spirituală cu mult 
deosebita de cea materială. Principala pregătire se face în acest sens 

Predica de pe Munte înseamnă formarea cadrelor si precizarea 
imenselor dimensiuni care formează terenul spiritual 

“Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. 

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. 

Fericiţi cei blânzi, că ei vor moşteni pământul. 

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor 
satura. 

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. 

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. 

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema 
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor 
Fericiţi veţi fi când va vor ocări şi vă vor prigoni si'vor zice tot 
cuvântul rau împotriva voastră, minţind din pricina mea 

Bucuraţi-va şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri căci 
aşa au prigonit pe proorocii cei mari dinainte de voi.” (Matei, 5/1 7-12) 

Obiectivul fund pacificarea, numai prin această tinută se poate 
asigura terenui care sa pregătească biruinţa, fiindcă numai asa, prin milă 
ş. bunătate se iese din cercul vicios al răzbunării şi nu se alimentează 
DămânT^rî? speran l e la cei 0r °psiţi Şi prin aceasta aducând pace pe 
K r r T n ' tat " b ‘° asi 9 ură terenul, al cărui suflu te face 

sânoele hLnrm C ' w 6?ti Cmnt prigonit ' Sie 9 frid s ’ a scăldat în 
S2wi b -E #■ - ?l ! d6Venit trupe ? te (material) invincibil. Creştinii 

sufleteşte cJ nnL'" dr t a9 ° stea . Mântuitorului, au devenit invulnerabili 
C* poate ^ onta materia ? Ei nu vor putea fi învinşi, pentru că 

SSZS ls7 a ţâ ,n !Zr ,ena ' e nu vor mai avea unde sâ ld '' ească ’ 

armelejmde 

cu liJî ren , Ul rT l adira ^ lui - decat ter enul forţei. “Şi iată unul din cei ce erau 

preoţilor ii' n t* an t m T a ' f SC ° S Sabia ,OV - ind pe slu 9 a ™i marelui 
P to7rt7 ! urechea. Atunci a zis lisus: <lntoarce sabia la locul ei, că 
ţi cei ce scot sabia, de sabie vor muri. >”(69) 

teremifa!wcIr C ? opunerea cu ac eeaşi armă înseamnă alunecarea pe 
urmărit fiinH ^ - U ' Pnn aceasta se renun ţă la însăşi esenţa obiectivului 
Învinoe ne tprf 'i ^ CaZ nU P ° at ® rezulta P acif 'carea. Nu se poate 
este oaShiS «s - w° r ! ’ m ' ?e 13 Pdn mi?elie nici sabia P rin sabie, care 
prooriUa ?eren f a ? d f' 3 ' ° 1696 P ® terenul materia l. Păstrarea poziţiei 
laîndemâne H U,) ? esen î' ală - ?' de pe Poziţia creştină alte arme sunt 
mana, adecvate terenului de luptă, care să dea biruinţa durabilă. 

prooriu !!S e |En« t 0 i?! a d ! materie este făcuta tot P entr u asigurarea terenului 
sKs c- d w P f ■ N , U aduna P comori pe pământ unde moliile si rugina le 
a şi unde fum le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici 
















saluri de luptă politii 

unde este'comoTra^oastră ^colovTfi TT ™ Sapă ’ nici nu le fură ' Că 
25) "Nimeni nu poate să sluiească /* Lf J ” (Matei, 12/19-21 

altui va iubi, sau de unu, se va Li sin° °Ti ° ă * au pe unul va «pe 
lui Dumnezeu si lui Mamona * P ' P 1,3 d,s Preţui Nu puteti sluji 

«cicuZZ S: c To U eT:^Z%ca t *— *> «? ^ 

tfecâ/ hrana şi trupul decât haina ? r/ - ^ 7° eS ^ e su ^ etLJ l mai mare 
Dumnezeu şi dreptatea Lui si acestea tnaL Utad mai întâi împărăţia lui 
în mediul iudaic săLt ,r Z Sa / or adău 9 a *ouă." (26) 
totală, antimaterialistă dădea conturului' 31 ^ ,St ’... numai aceast ă ruptură 
mocirla materialistă talmudică trelTa duoa P °toate ?” r U ,idicarea din 
accentuare a spiritualităţii oână ia nQ r,’ dUp „ a oate e 9 lle mec anice, o 
Comorile din cer, în esenţă imaterial^ 63 0tală a s P iritului materialist, 
sentimentul onoarei, gloriei vitejiei credinţei ’ m , m ° d rudimenta C în 
nesatanizat. Numai asa se caoătă un a( fT 5® palpita m ori ce suflet 

era solid adversarul. După cum penZ luota TnT ' UPtă decât 8Cela unde 
mare de marinar etc în lupta îmno n\T P 31 nevoie de av 'ator, p e 

de soldatul imun la ’ orice Tentase materialiste ai nevoie 

elementară, care să ^ poat? năTtrf t Ch,8r în forma cea 
împrejurare. Prin exces se creează^ontraiT • t6renul propriu în orice 
alţii numai după ce l-a învins cu totul din el ? ' P ° 3t6 b ' rU ' combatand 'a 

Descătuşarea'de'îanfurile'^ma'teriei^'toa^^îT^^I^I^ es,e “«isivă. 
libertatea pentru a sluji nestingherit’uTideaf Să dobânde ?ti 

şi ispitele diavolului marchează aceste eforturT P & 1° de 21,6 m pustiu 
afirmarea acestei poziţii sunt recomand/ Pentru men î'nerea si 

,a,e wssrjz - r ™ t°r F ™ mădulareie 

material poziţia terenului. O altă'dTmensiu^aTT 16 C . re .? tină va contura 
formează smerenia si umilinţa rir n- a , terenu * ui tacticii divine o 

^U-un adânc proces de 
impulsurile oarbe si materiale ale rămii -i sta P a nire care, scuturat de 
impresionant elan de înălţare spirituală VointaT 1 * 31 ' 2 * 6323 dandLM cel mai 
prin smerenie si umilinţă de toată ynnr *’ • ® P u * ere se alambichează 
ale cărei reziduuri sublfstîpânfsi în^ IT 3 Setei de ***"!« 
şi se manifestă într-un mod care Dare ră winT' 6 ? r . OIGe care duc ,a dăruire 
din om. Este dimensiunea cea mai Drofnnrr 323 t0t31 instinctul Posesiunii 
eforturile cele mai grele si mai ern rT fV 3 -® ?® P ° ate dobandi prin 
sistemului de luptă din tactica creştină aT« Eat ® msa ? 1 che 'a de boltă a 
w “Ier lisus" chemandud /e a zr S <S f f ° rmă 3 Stăpânirib 
domnesc şi cei mari ii stăpânesc. lar întJl, dor J lnitorii Păgânilor îi 
voi va vrea să fie mai mare să fin eh u t 7 nU Va ^. aaa ’ 01 care dintre 
vrea să fie întâi, să vă fie vouă slugă. >"'(58) V ° Stru ' care din,re voi va 


175 


Constantin Papanace 


“Amin grăiesc vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu 
veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul 
acesta, acela este mai mare în împărăţia cerurilor." (Matei, 18/3) 

Pentru arătarea smereniei, Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor 
săi. “Deci dacă eu, domnul şi învăţătorul,- v-am spălat picioarele şi voi 
sunteţi datori să spălaţi picioarele unul altuia.” (loan, 13/14) Aşadar, trufia, 
voinţa de putere manifestată sălbatic sunt emanaţii oarbe ale vitalităţii 
materiale sau ale inteligenţei satanizate. De aceea, manifestarea acestei 
voinţe învolburează sentimente negative ca invidie, patimă, ură etc. 
Smerenia, dimpotrivă, este aceeaşi voinţă comprimată şi jertfită prin 
dragoste din care rezultă elanul pentru forma stăpânirii divine. Ea este 
aducătoare de pace, adică a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, fruct al 
crâncenei lupte din adâncuri. Ea este definitiva cristalizare a forţei care să 
servească la clădirea edificiului binelui etern. 

Conturarea terenului propriu în tactica divină este esenţială, căci 
natura eminamente spirituală a acestui teren dă o mobilitate de luptă unică 
şi neîntâlnită la alte tactici grevate de legile materiei. Terenul spiritual 
creştin se poartă de cei care cred în întreaga lui imensitate în inimă şi 
permite angajarea în orice împrejurare. Din cauza aceasta, pare că de 
multe ori nu se angajează bătăliile după principiile tacticii materiale prin 
respectarea principiului forţelor concentrice de la tare la slab. Şi tot 
soliditatea acestui teren nou permite ca strategic, lupta să fie dusă radical 
, începând din părţile unde răul este mai adânc încarnat. Mântuitorul s-a 
întrupat în om - cum spunea prof. Ion Z. Codreanu - în mijlocul poporului 
cel mai satanizat, adică în mijlocul iudeilor. Acesta este adevăratul sens 
de popor ales şi chiar aici se va adresa în primul rând în lumea 
considerată pierdută a vameşilor şi plebea societăţii. Va ataca răul frontal 
şi la rădăcină. Aceasta va fi lozinca dată ucenicilor săi: “N-au trebuinţă cei 
sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi. Deci, mergând, învăţaţi-vă ce 
însemnează: <Milă voiesc, iar nu jertfă>, că n-am venit să chem pe cei 
drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” (Matei, 9/13) 

Atitudinea este ofensivă şi atacă temerar în părţile mai grele, fiindcă 
felul cum este constituit terenul său de bază îi permite acest lucru. Mai 
mult, din această categorie de oameni, după ce o va însănătoşi, îşi va 
constitui punctele de sprijin şi o nesecabilă sursă de forţă. “Veniţi la mine 
toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni. Luaţi jugul meu asupra 
voastră şi învăţaţi-vă de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla 
odihnă în sufletele voastre. Căci sufletul meu este bun şi povara mea 
uşoară." (44) Cei împovăraţi şi osteniţi, pierduţi şi descurajaţi capătă 
vigoare prin darea unui ideal. însăşi decepţia, marasmul sufletesc în care 
se găsesc, predispune pentru absorbţia noului ideal şi dă o remontare 
sufletească de o vigoare neobişnuită. Mulţi dintre ei au poate o structură 
idealistă, şi-au rupt echilibrul şi s-au prăbuşit din cauză că n-au putut 
adera la idealul meschin al societăţii lor. Aceştia sunt mai avizi de un sens 
în viaţă. Şi noul ideal, care îi va despovăra şi odihni, nu-şi înfige rădăcinile 
în ură, de unde să-şi tragă seva răzvrătitoare pentru distrugere şi negaţie, 
ci în blândeţe care să poarte jugul şi bătaia şi să se simtă odihnită şi 
despovărată. Capătă un sens adânc de viaţă nouă. 








Diverse stiluri de luptă politică 


176 


Prm extinderea pe acest teren, care părea cel mai greu, efectul 
tactic şi strategic este dublu. Se captează o imensă şi permanentă sursă 
dejorta, fiindcă inerentele greutăţi ale vieţii mereu vor împovăra si Jitiei 
pe oameni, iar pe de altă parte se asanează un teren în care răul (Satana) 
va fecunda prin ură toate gândurile nimicitoare şi de răzvrătire pentru 
extinderea stăpânirii lui. Acest lucru nu i se va ierta niciodată 
Mântuitorului. De aceea, veacuri de-a rândul forţele satanice îl vor 
improşca cu ură şi-L vor prigoni. 


„ Pr °t>lema terenului este esenţială pentru tactica creştină mai mult 
decât în alte tactici. Adevărurile mărturisite de El vor atrage mereu ura 
“Pe voi nu poate lumea să vă urască, dar pe mine mă urăşte. Pentru că eu 
mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele." (loan, 7) 


3. Acţiunea 

“Şi a străbătut lisus toată Galileea, învăţând în sinagogi si 
propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând ’ toată boala si toată 
neputinţa în popor. Mântuit orul a fost un adept al acţiunii si nu al ascezei 
go ntemplative . Un luptător în cel mai înalt înţeles al cuvântului si un adânc 
(dumnezeiesc) cunoscător al legilor acţiunii. Pe lângă problema terenului, 
toate lozincile converg în acest sens, potrivit însă idealului mântuirii care 
presupune un alt plan, diferit de cel material al războiului. Recrutarea 
cadrelor n-a făcut-o prin ademenire, ci prin puterea sa de atracţie 
Aderenţa imediată a celor care îl urma era un indiciu de curăţenie 
sufletească. “Şi a zis lor: veniţi după mine şi vă voi face pescari de 
oameni. Iar ei î ndată , lăsându-şi mrejele, au mers după el.” (Matei, 4/19) 

Primii care l-au urmat au fost oamenii simpli , adică virgini sufleteşte, 
unde noua sămânţă poate fecunda mai bogat. Formarea lor şi iniţierea se 
face pe teren, în luptă, pas cu pas în faţa piedicilor omeneşti de viată si a 
forţelor răului. Formularea învăţămintelor va fi simplă şi pilduitoare, fiindcă 
el se adresează părţii curate a sufletului care zace în inimile “celor săraci 
cu duhur, adică nepervertiţi de spiritul luciferic. Şi de aici se vor ridica 
veacuri de-a rândul luptătorii neprihăniţi (sfinţii)’ care să lupte pentru 
idealul împărăţiei cereşti. 

Pilda a fost aleasă ca metodă pentru că ea dă viata naturală, 
organică şi nefalsificată care are aderenţă cu profundul omenesc. “Si 
apropiindu-se ucenicii, i-au zis: <De ce în pilde le grăieşti?> Iar El, 
răspunzând, a zis: <Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele 
împărăţiei cerurilor, iar acelora nu s-a dat>.” 

Pe lângă iniţiere,care nu se poate arăta în forme precise 
pretutindeni, pilda este cuvântul ce poate servi drept învăţătură,drept 
model de urmat,fiindcă ea este vie şi mai apropiată de mintea şi inima lor 
şi deci mai înţeleasă.Din viaţa lui, Mântuitorul va scoate învăţămintele cu 
care va chiurasa pe cei meniţi să continue lupta în veacuri, până la 
împlinirea ei. Şi toate elementele acestei chiurase se vor armoniza cu 
terenul propriu fixat. Să desprindem câteva din măiastră împletitură a 
acestei cuirase a tacticii divine şi totuşi aşa de minunat si armonios 
adaptată omeneşte idealului urmărit. 


177 


Constantin Papanace 

3.1. In suflarea credinţei în misiunea ucenicilor 

“Voi sunteţi sarea pământului, iar dacă sarea se va strica, cu ce va 
săra?... Voi sunteţi lumina lumii... Unii aprind făclie şi nu o pun sub obroc, 
ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Aşa să lumineze 
lumina voastră înaintea oamenilor ca să vă vadă faptele voastre cele bune 
şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” După ce i-a fixat pe terenul 
invincibil al fericirii în faţa “prigoanei” şi le-a fixat ca obiectiv pe cei însetaţi 
de dreptate, le insuflă acestor oameni simpli credinţă în misiunea lor, 
înlăturându-le orice complex de inferioritate, sentimentul de neîncredere 
prin asemănarea pe care le-o face cu profeţii care au fost şi ei prigoniţi. 

3.2. Autoritatea morală 

Autoritatea morală este esenţială în această tactică. Corespondenţa 
între vorbă şi faptă constituie însăşi forţa pentru acţiune. “Făţarnice, 
scoate-ţi întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din 
ochiul fratelui tău. ” 

într-o acţiune de înnoire morală, unde exemplul dat prin faptă este 
esenţial - căci necorespunderea între vorbă şi faptă este dezastruoasă - 
această invulnerabilitate constituie o sursă inegalabilă. Mai mult, această 
autoritate morală să nu rămână pasivă, ci să fie o emulaţie de depăşire în 
bine. “Că vă zic vouă: că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât 
a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor." (Matei 
5/20) ’ 

Autoritatea morală însă va rezulta din faptă. Ea să fie criteriul 
selecţiei. “Păziţi-vă de proorocii mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar 
înăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară se 
culeg struguri din spini şi smochine din ciulini?” 

Punându-se accentul pe faptă (roade), se evită orice diversiune şi se 
păstrează avantajul terenului moral pe care nu se pot menţine decât 
sufletele mari (tari), care, în loc să se consume sub forma mai nudă a 
dăruirii eroice, se spiritualizează în forma cea mai grea şi desăvârşită a 
faptei jertfelnice. Prin confruntarea între vorbă şi faptă orice simulare a 
răului pentru a compromite acest teren este demascată. 

3.3. Discreţie şi eleganţă 

“Când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac 
făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Amin zic vouă, 
că îşi iau plata lor. Iar tu, făcând milostenie, să nu ştie stânga ta ce face 
dreapta ta.” (Matei, 6/3) “Şi când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii trişti, care îşi 
smolesc feţele ca să arate oamenilor că postesc." (Matei, 6/16) 

Orice sentiment nobil nu este fanfaron, ci discret, fiindcă el nu are 
punct de sprijin extern, proiectat şi susţinut de privirile din afară, ci îşi are 
centrul de greutate în interior. în mediul iudaic, ros de ură şi invidie, fapta 
bună era o făţărnicie pentru camuflarea părţii rele şi specularea ei, 
devalorizând înseşi faptele bune. 
















Diverse stiluri de luptă politică 


178 


3.4. Ţinuta corectă 

Să fie cuvântul vostru da, da; nu, nu; iar ce este mai mult, de la cel 
rau este." (Matei, 5/37) Adevărul şi lumina nu se pot propaga decât pe căi 
limpezi şi tranşante. Ţinuta corectă iese din sentimentul de onoare. Orice 
ţinută ambiguă favorizează minciuna şi este de esenţă satanică. Poziţia 
tranşantă înlătură tot acest vâsc şi toată zgura minciunii, şi adevărul 
strălucitor orbeşte. Sentimentul de răspundere creşte din această ţinută. 

3.5. Oroare de făţărnicie şi de forma fără fond 

Vai vouă cărturari şi farisei făţarnici! Că voi curăţaţi partea din afară 
a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi nedreptate.” 

Iar fariseii, văzând, i-au zis: <lată, ucenicii Tăi fac ce nu se cade a 
face sâmbăta. > iar El le-a zis: <Au n-aţi citit ce a făcut David, când a 
lămânzit el şi cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu si a 
mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cădea să le mănânce nici el, 
nici cei ce erau cu el, ci numai preoţii? Şi de aţi şti ce însemnează? Milă 
voiesc, iar nu jertfă>, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi.” (Matei, 12/3,4,7) 

Biciuirea cărturarilor şi a fariseilor care spun una şi fac alta în loc, o 
face într-un stil ofensiv, adesea foarte violent. Deşi întrebuinţează 
dialectica ca armă de combatere, totuşi aceasta nu o face de dragul de a 
face dialectică (care este de esenţă talmudică), ci pentru a face să învingă 
adevărul. Adânca oroare faţă de făţărnicie, care arată fondul eroic al 
adevărului, face să spună epitete tari ca “vipere, făţarnicilor, neam 
viclean , cu toate că cei cărora le adresează ocupă funcţii de seamă în 
organizaţia de stat sau a comunităţii. 

Făţărnicia dă^ minciunii arma cea mai primejdioasă de camuflare. 
Formalismul^ sufocă viaţa. Orice revoluţie de înnoire sparge formele 
devenite neîncăpătoare şi perimate. Unde gâlgâie viată orice anchiloză 
este sufocantă. Esenţa vieţii interesează mai mult decât forma. în orice 
caz, forma este făcută ca să conserve mai bine fondul (conţinutul), nu să-l 
sufoce. Ea trebuie să evolueze ţinând pas dinamismului. Când acest 
şvung lipseşte, formalismul devine tiranic (anchiloză). Cu această 
concepţie de bază, esenţial deosebită de concepţia talmudică, înzestrează 
Mântuitorul pe ucenicii săi pentru ca acţiunea lor să fie mereu vie si să nu 
eşueze într-o sclerozare de principii uscate si fără viată. 

> t 

3.6. înţelepciune şi tact 

“lată, eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor. Deci, fiţi înţelepţi 
ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” Ca armă de luptă rămâne tot blândeţea, o 
aţeta a dragostei, dar, pentru ca să fie fecundă, de multe ori este necesar 
sa fie folosită cu înţelepciune şi tact, la momentul oportun. 

l ar El ! e ~ a zis. <Nu, ca nu cumva plivind neghina, să smulgeţi şi 
grâul împreună cu ea. Lăsaţi să crească amândouă împreună până la 
seceriş şi atunci, la vremea secerişului, voi putea zice secerătorilor: pliviţi 
întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca să o ardem, iar grâul adunati-l în iitnita 
mea>.” (Matei, 13/30,9) 

Grija constructivă de a nu distruge, printr-o acţiune pripită, roada 
bună, îl face pe Mântuitor să aştepte ora secerişului, adică momentul 


J -2l _ . _____ Constantin Papanace 

oportun când chestiunea este coaptă şi se pot lua măsuri fără a se cauza 
rău. Preocuparea constructivă trebuie să fie permanentă, căci altfel orice 
acţiune care ar conţine şi elemente negative, distructive, alterează însăsi 
esenţa. Pentru evitarea acestui lucru, revoluţia creştină, atât de radicală în 
fond, adoptă, după circumstanţe, sistemul evolutiv al altoirii sau 
suprapunerii. “Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii Nu 
am venit să stric, ci să împlinesc." (Matei, 5/17) 

Obiectivul fiind în primul rând pacificarea, nu a venit cu atitudini de 
frondă negativistă sau criticistă, ci cu forma constructivă a împlinirii 
adoptând tactica suprapunerii sau altoirii pe ceea ce era bun si din 
aceeaşi esenţă. Prin această formă se dădea şi oamenilor simpli,’ care 
erau la început apostolii, şi sentimentul că nu păcătuiesc fată de legile 
religiei lor, pe care ei vor trebui să-l transmită mai departe maselor 
însetate de dreptate. Dacă s-ar fi adoptat de la început şi înainte ca noua 
învăţătură să se înfiripeze o atitudine de frondă negativistă, întreaga 
mecanică a luptei s-ar fi deplasat spre acţiunea de forţă care prin esenţa 
este materială, dându-i un caracter subversiv. Aceasta însă ar fi stricat 
climatul sufletesc pentru aducerea păcii. Asta din punct de vedere intern. 
Din punct de vedere extern, Mântuitorul, tot de circumstanţă şi până la 
evoluţia naturală a lucrurilor, a afirmat un caracter restrâns al misiunii sale. 
“Iar El răspunzând, a zis: nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei 
lui Israel." (Matei, 15/24) Poate voia să creeze un nucleu şi pe urmă să 
pornească în lumea largă, realizând astfel formula tactică a concentrării 
forţelor. Sau poate voia să nu extindă prematur acţiunea în alte părţi, 
arătând primejdia pentru imperiu. în ludeea, romanii tolerau libertatea 
credinţei când avea un caracter restrâns şi de multe ori încurajau 
disensiuni care îi slăbeau pe cei supuşi. Afară din ludeea însă, ar fi fost 
subversiv de la început. Au fost cazuri când însuşi Mântuitorul trebuia să 
iasă din uneltirile celui rău prin abilitate . “Şi le-a zis: <AI cui este acest 
chip şi scrisul de pe el?> zis-au Lui: <AI Cezarului.> Atunci a zis lor: 
<daţi, deci, cele ale Cezarului, Cezarului si lui Dumnezeu cele ale lui 
Dumnezeu>." (Matei, 22/21) 

Adevărul spus trebuie să îmbrace forma în funcţie de intenţia celui 
care îl caută. La vicleşug este posibilă şi admisibilă abilitatea răspunsului, 
pentru că aici nu se urmăreşte găsirea adevărului, ci negarea lui. 
înţelepciunea, tactul,abilitatea, niciodată nu vor fi folosite în slujba celui 
J^ău, dar totdeauna pot fi folosite pentru a para uneltirile răului. Formula: 
Jltj î nţelepţi QM şerplL arată limita până unde se poate extinde tactica 

Breventivă. mentinându-se însă complet în domeniul binelui. 

3.7. Şarjarea ieşită din siguranţa biruinţei 

“Şi oricine nu vă va primi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind 
din casă sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. 
Amin grăiesc vouă, că mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei în 
ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia. ” 

“Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu eu 
numele Tău am proorocit? Şi în numele Tău demoni am scos şi în numele 
Tău multe minuni am făcut? Şi atunci le voi mărturisi: Niciodată nu v-am 
cunoscut. Depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fără de lege!” “Pocăiti-vă, 














Diverse stiluri de luptă politică 


180 


căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi 
de mânia ce va să fie?” 

Mântuitorul este blând, dar nu linguşeşte ca să-i ademenească. De 
la început, când ucenicii Lui sunt o mână de oameni, şarjează cu credinţa 
nestrămutată în venirea împărăţiei cereşti şi proiectând necunoscutul care 
frământa masele - realizând contrastul - biciuieşte pe cei ce vor veni după 
biruinţă. Presiunea este de mare eficacitate psihologică. Dar şi din această 
presiune adeseori vehemenţa elimină orice sentiment negativ de 
răzbunare. “Şi oricui va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui, 
dar oricine va spune împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în 
veacul de acum, nici în cel ce va să fie.” (Matei, 12/32) 

Punându-se accentul pe “Duhul Sfânt” (credinţa creştină), nu numai 
că se subliniază că acesta este idealul, dar elimină din ameninţare sau 
iertare sentimentul răzbunării; prin faptul că iertarea se produce tocmai la 
elementul personal (subiectiv), în el poate încolţi răzbunarea şi alte 
sentimente vrăjmaşe, fruct al răului. 

3.8. Răsplata ca tonic de luptă 

“Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau 
copil sau ţarini sau case pentru numele meu, însutit va lua şi viaţa veşnică 
va moşteni. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă cei dintâi." 

 fost la început atât de grea lupta, încât a fost nevoie de aceste 
promisiuni ale răsplatei pentru susţinerea unor cadre care se jertfesc? Sau 
după biruinţă o elită care a învins’trebuie în mod natural să fie în frunte, 
pentru că reprezintă mai bine noul duh? Oricare ar fi ţelul ei, această 
răsplată este scuturată de orice năzuinţă de putere materială pentru că, 
dacă recunoaşterea binelui înfăptuit poate fi o marcare a victoriei binelui în 
contrast cu răul, cel care primeşte răsplata nu are personal o satisfacţie a 
setei de putere sau a trufiei, ci dimpotrivă, o nouă încercare de smerenie 
şi umilire, după exemplul pe care l-a dat Mântuitorul când a spălat 
picioarele ucenicilor săi. 


3.9. Ferirea de păcat 

“Oricine face păcat este rob păcatului.” (8/34) Deci, chiurasa şi faţă 
de duşmanii interni, care sălăşluiesc în fiecare om şi care sunt mult mai 
primejdioşi decât cei din afară. Fiindcă omul poate fi subjugat material de 
alţi oameni şi poate fi împovărat, dar nu există alt jug mai greu ca cel al 
propriilor păcate. încovoierea sub aceste păcate înseamnă lipsă de voinţă 
şi de libertate. Căci libertatea nu este altceva decât afirmare prin voinţă, 
dar în sens spiritual şi nu în sens material sau de acaparare materială, 
fiindcă în acest caz ea este exterioară şi arată tocmai prin faptul acaparării 
o robie mai grea a păcatelor posesiunii. 

Păstrarea esenţei este absolut necesară, căci păcatul antrenează în 
păcate. “Cel ce este nedrept în foarte puţin, şi în mult este nedrept.” (Luca, 
16 / 10 ) 


181 


Constantin Papanace 


3.10. Cuirasa unirii 

“Iar lisus, cunoscând gândurile lor, le-a zis: <Orice împărăţie 
dezbinată în sine se pustieşte şi orice cetate sau casă dezbinată în sine 
nu va dăinui>.” (Matei, 12/25) Forţa unirii, precum şi dezagregarea prin 
dezunire sunt condiţii esenţiale relevante pentru lupta durabilă. Când 
spune “am venit să dezbin”, înseamnă că se foloseşte şi acest stil de luptă 
al împărţirii forţelor care pe câmpul tactic se realizează prin dispersarea 
forţelor adverse şi nimicirea lor rând pe rând, adică slăbirea unei 
rezistenţe masive.’ Totuşi, şi în acest caz al dezunirii, esenţa tacticii 
creştine nu se alterează, fiindcă acţiunea nu îmbracă forma satanică a 
intrigii, ci acţiunea pozitivă a atracţiei (dragostea). Disocierea se face, 
fiindcă puterea de atracţie prin dragoste este mai mare. Dar simultan se 
încheagă un nou organism, mai solid. Instinctul creator (constructiv) este 
preponderent şi în acest caz şi se afirmă spre deosebire de cel satanjc ^ 
unde numai voluptatea distrugerii prin dezunire însufleţeşte . 

“Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit 
eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. După aceasta vor 
recunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi.” 
(loan, 13/34) ’ 

“Mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul 
pentru prietenii săi, nimeni nu are. Voi sunteţi prietenii mei, de veţi face 
câte vă poruncesc." ( loan, 15/13) 

“Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceştia mai mici. Şi de-ţi 
va greşi fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur. De te va 
asculta, ai dobândit pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună 
cu tine încă unul sau doi, ca prin gura a doi sau trei martori să se 
statornicească orice cuvânt. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii şi 
de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş / 
vrăjmaş." (Matei, 18/15, 16, 17) 

Unirea să se păstreze, chiar dacă există decepţii prin constatarea 
elementelor slabe între ei. “Răspuns-a lor lisus: <Oare nu v-am ales eu pe 
voi cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol>.” (loan, 6/70) 
Perpetuarea acestei uniri însă se asigură prin crear ea instituţiei care este 

biserica . 

“Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să 
mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră va rămâne, căci orice veţi 
cere de la Tatăl în numele meu, se va da.” (loan, 15/16) 

3.11. Activism permanent 

“Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. 
Căci oricine cere, ia, iar cel ce caută, află şi celui ce bate i se va 
deschide. ” 

Rezultate nu se pot obţine decât din activitate şi nu din contemplaţie. 
Stăruinţa trebuie să fie permanentă , iar greutăţile să nu fie privite toate 
laolaltă. “Drept aceea, nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, că ziua de mâine va 
îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei, 12/34) 

Odată obiectivele fixate, orice supracântărire a dificultăţilor viitoare 
paralizează acţiunea în prezent. Oamenii de faptă chiar prin aceasta se 













Diverse stiluri de luptă politică 


182 


caracterizează, mai mult, acţionează în etape şi se concentrează asupra 
etapei imediate cu cele mai mari eforturi. Se realizează legea atacului 
concentric. "Acestea v-am vorbit, ca în mine să aveţi pace. în lume necaz 
veţi avea, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea." (loan, 16/33) 

In acest activism însă vor fi şi momente de slăbiciune, inerente 
făpturii omeneşti. Zelosul Petre i-a zis lui lisus: “Dacă toţi se vor simţi întru 
tine, eu niciodată nu mă voiu simţi.Zisa lisus lui.Amain grăiesc ţie că 
noaptea acea sta, mai înainte de a cânta cocosul, de trei ori te vei lepăda de 
mine." (Matei, 26/33,34) 

Aceste reculuri ale sufletului omenesc nu trebuie să determine o 
renunţare la activitate, mai ales atunci când lupta se duce prin mare 
rezistenţă. 

Aceasta era o supapă de siguranţă pentru prigoanele care aveau să 
vină. însuşi Mântuitorul, prin ruga din grădina Ghetsimani a avut un 
moment de ezitare, când a spus: “Părintele meu, de nu poate trece acest 
pahar de la mine, ca să nu-l beau, fie voia Ta!" (Matei, 26/42) 

Am arătat aceste inerente ezitări omeneşti, izvorâte din legile cărnii. 
Acestea însă^ nu împiedică perseverenta în acţiune şi, recunoscându-le 
atât la tine, cât şi la alţii, nu se destramă coeziunea. 

3.12. Răspunderea conducerii 

“Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei." (Matei, 26/31) “Eu sunt 
păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi." (loan, 10/11) 
“Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acestea trebuie să le 
aduc şi vor auzi glasul meu şi va fi o turmă şi un păstor." (loan, 10/16) 
“Oile mele ascultă glasul meu şi eu le cunosc şi ele vin după mine. Şi le 
dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac. Si nimeni nu le va răpi din mâna 
mea.” (loan, 10/7) 

Sublinierea răspunderii conducerii arată ce grijă trebuie să aibă 
ucenicii în îndeplinirea misiunii lor. Ei trebuie să stea mereu în frunte şi să 
fie o pildă vie, înfruntând toate primejdiile pentru ca turma să nu se 
dezorienteze şi să se rătăcească şi să aducă pe cei rătăciţi la sfânta 
credinţă. 


3.13. Consacrarea faptei 

După ce Mântuitorul îşi pregătise ucenicii şi a frământat sufletul 
maselor, adică după ce a avut o forţă cu care să se impună adversarilor, a 
angajat bătălia în centrul lor, la Ierusalim. S-a dus să predice acolo. “Şi 
căutând să-l prindă şi să-l piardă, s-au temut de popor. Pentru că drept 
prooroc îl ţinea.” (Matei, 21/66) Aici a fost ofensiv . A biciuit zarafii din 
templu şi a proorocit cu vehemenţă. Modul (stilul) cum va angaja bătălia va 
fi divin şi ea va desăvârşi pentru totdeauna tacticile de luptă cu totul 
necunoscute până atunci. 

Şi pe Golgota se vor făuri invincibile arme. “Ci adevărat vă spun: mai 
de folos vă este să mă duc, că de nu mă voi duce eu, Mângâietorul nu va 
veni la voi, iar de mă voi duce, îl voi trimite la voi." (loan, 16/7) 

“Amin, amin, grăiesc vouă: bobul de grâu, căzând pe pământ, de nu 
va muri, rămâne singur, iar de va muri, multă roadă aduce. Cel ce-şi 


183 


Constantin Papanace 


iubeşte sufletul său, îl va pierde şi cel ce-şi urăşte sufletul său în lumea 
aceasta, îl va păstra pentru viaţa de veci. ”(loan, 12/2) 

Jertfa fecundează, dar în zbuciumul de pe Golgota totul se va 

spiritualiza si desăvârşi pentru vecii vecilor. Aceasta viziune va da 

chiurasa invincibilităţii ucenicilor si le va făuri armele de luptă . Cuvintele 
de pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca, 23/34) le vor 
releva misiunea divină. Atunci se vor convinge de dumnezeiescul: “Şi le-a 
zis (iudeilor): <Voi din cele de jos sunteţi, eu din cele de sus sunt. Voi din 
lumea aceasta sunteţi, eu nu sunt din lumea aceasta>.” (loan, 8/23) 

“împărăţia mea nu este din lumea aceasta. De ar fi fost din lumea 
aceasta împărăţia mea, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat iudeilor. 
Acum dar, împărăţia mea nu este aici.”{ loan, 18/36) 

Trăirea credinţei prin fapte până la jertfa supremă, totală, a adus 
învierea Mântuitorului care va fi pretutindeni prezent la cei ce vor crede în 
El. El îi va asista în prigoane şi ei îl vor mărturisi. Această legătură va face 
invincibilitatea. “Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa 
voastră. Sunteţi încă în păcatele voastre. Şi atunci şi cei au adormit în 
Hristos, au pierit." (Pavel către Corinteni, I, 15/17) 

“Dar va zice cineva: cum învie morţii şi în ce trup vin? Nebun ce eşti! 
Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare.” (I, Corinteni, 15/35)... 
“Se seamănă trup firesc şi învie trup duhovnicesc.” “Omul cel dintâi este 
din pământ, pământesc, omul cel de-al doilea, din cer.” (I, Corinteni, 
15/47) “înghiţitu-s-a moartea în biruinţă.” (Pavel, I, Corinteni, 15/54) 

Jertfa trupului, după trăirea iertfelnică în fapte, fecundează mereu 

spiritualitate. Orice renunţare sau jertfă materială se transformă în forţă 

spirituală care depăşeşte dimensiunile materiei si rămâne în veci. 

Chiurasa invincibilităţii si sursa de forţă permanentă aici vor sta . 

După îndrumările spirituale date în predica de pe munte, după 
pregătirea pe teren pentru diversele faze ale luptei şi după fixarea liniilor 
tactice şi strategice şi indicarea esenţei armelor adecvate, Mântuitorul 
putea să se săvârşească din viaţa pământească, după ce a indicat drumul 
mântuirii. Lupta între bine şi rău, între lumină şi întuneric se va deschide 
şi, pe această traiectorie, se va putea urmări evoluţia ei în veac. 

Faptele şi armele folosite de cei aleşi să ducă lupta vor arăta esenţa 
cu totul specială a tacticii divine. 


4. Armele 

Ca şi terenul fixat şi chiurasa morală dată, armele folosite de tactica 
divină vor avea un caracter cu totul particular, determinat de ţelul urmărit. 
Ele vor trebui să fie echivalente scopului. Pentru aducerea păcii pe 
pământ aşa cum este în cer, nu se poate întrebuinţa alt mijloc mai potrivit 
decât dragostea . Numai ea poate dezarma şi dizolva ura, atât prin faptul 
nonrezistenţei, fiindcă, din cauza lipsei de obiect (darea în gol) care să o 
întărească prin izbituri, se destinde, adică atrage lupta pe terenul propriu. 
Mai mult, prin iertarea pe care i-o faci celui ce te prigoneşte, capătă sensul 
activ cel mai pronunţat, care pătrunde în adâncurile conştiinţei adverse. 
Fiecare om, chiar şi cel mai păcătos, poartă în sine o scânteie de 
dragoste, care însă zace înăbuşită sub avalanşa răului şi urii rostogolite şi 
crescute prin continua rezistenţă de la căderea în păcat. Şi această 
















184 


Diverse stiluri de luptă politică 

scânteie, alimentată de dragoste, se aprinde în vâlvătaie, face să scadă 
zgura şi cenuşa şi omul cel mai rău se purifică şi se spiritualizează . 
Consumarea deplină a dragostei se face prin dăruire totală, prin jertfă. 
Această armă este irezistibilă şi chiar dacă nu dezarmează imediat, ea 
totuşi va învinge într-o zi, fiindcă forţa ieşită din jertfă este eternă . 

Aşadar, armele folosite de tactica divină vor purta esenţa care 
rezultă din ţelul urmărit şi care se adaptează minunat atât cu terenul fixat, 
cât şi cu armura de apărare cu care adesea se contopesc. Folosirea unei 
arme care n-ar fi de esenţa scopului poate degrada însuşi acest scop. 

Învăţătura Mântuitorului a rodit din plin în inimile apostolilor care, cei 
mai mulţi, erau oameni simpli şi adevărurile eterne spuse prin gura lor vor 
fi întregi şi vor merge direct la inimă. Sursa inepuizabilă de forţă spirituală 
din care îşi vor făuri armele îi va face să răzbească peste toate greutăţile, 
oricât de mari ar fi ele. Armura creştinului era vie, de esenţă divină. 

Staţi deci tari, încingându-vă mijlocul cu adevărul şi îmbrăcându-vă 
cu platoşa dreptăţii. Şi încălţându-vă picioarele întru găsirea evangheliei 
păcii. Luând peste toate pavăza credinţei cu care veţi putea stinge săgeţile 
vicleanului cele aprinse. Şi coiful mântuirii luaţi şi săbia Duhului, care este 
cuvântul lui Dumnezeu. Prin toată rugăciunea şi cererea, rugându-vă în 
toată vremea întru Duhul şi la acestea priveghind cu toată răbdarea si 
rugăciunea pentru toţi sfinţii." (Efeseni, 6/15-18) 

Toate aceste arme anunţate atât de sugestiv de apostolul Pavel, 
acest neobosit şi îndrăzneţ animator şi organizator, sunt prin excelentă 
morale (spirituale) şi minunat adecvate ţelului urmărit. Ele se deosebesc, 
de multe ori esenţial, de cele obişnuite. Şi în aceasta constă noutatea si 
superioritatea lor, pentru că armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci sunt 
puternice de la Dumnezeu ca să dărâme întăriturile. Puterea mea în 
slăbiciune, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtori pentru Hristos, 
căci când sunt slab, atunci sunt tare." (II Corinteni, 10/14, 12/9) 

Aceste arme va trebui să le mânuiască omul cel nou, care va fi 
creştinul. Caracterul revoluţionar apare prin crearea unui om nou, adică 
purificat. "Să slujim întru înnoirea duhului, iar nu întru vechimea slavei." 
(Romani, 6/6) Procesul de interiorizare trebuie să se desăvârşească mai 
întâi. 

în dualitatea care există în tendinţele omului, partea spirituală 
trebuie să capete preponderenţă, căci altfel orice formulare exterioară 
rămâne ineficace. Dar văd altă lege în mădularele mele, luptându-se 
împotriva minţii mele şi dându-mă rob legii păcatului, care lege este în 
mădularele mele." (Romani, 7/23) Transformarea trebuie făcută în 
adâncime şi aici trebuie repurtată biruinţa pentru eliberarea de păcatele 
cărnii spre a putea apoi mânui armele creştine, dând corespondenţă între 
vorbă şi faptă, “ci îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei ca nu 'cumva, 
propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic.” (Pentru motivul 
acesta a stat Pavel celibatar.) Independenta sufletească trebuie să fie 
totală , “ca şi cum n-ar avea, n-ar stăpâni." 

Trăirea celor propovăduite trebuie să fie totală, fiindcă numai aşa pot 
fi eficace armele acestei tactici. Dar, pe lângă descătuşarea de păcatele 
cărnii, trebuie şi descătuşarea de tirania raţiunii care usucă şi pustieşte 
viaţa prin forme (partea formală). “Litera ucide, iar duhul face viu.” (II, 


185 


Constantin Papanace 


Corinteni, 3/6) Oroare de formă, mai ales la începutul revoluţionar. 
Excesul de raţiune aduce spiritul negativ şi turmentează prin beţia puterii. 
“De i se pare cuiva între voi că este înţelept, în veacul acesta, să se facă 
nebun ca să fie înţelept." (Corinteni, 3/18) “ Insă cunoştinţa semeţeşte, iar 
dragostea zideşte ." 

Cunoştinţa este luciferică (distructivă), pe când dragostea este 
creatoare, constructivă. “O, de mi-aţi îngădui puţină neînţelepţie!” 
(Corinteni, 11/1) “Căci vedeţi chemarea voastră, fraţilor, că nu sunt mulţi 
înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de bun neam.” (I, 
Corinteni, 1/6) “vedeţi să nu vă fure cineva cu filozofia şi cu amăgirea 
deşartă, după predania oamenilor, după stihia lumii şi nu după Hristos .” 
(Coloseni, 2/8) “Dezbrăcaţi-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui 
şi îmbrăcaţi-vă în cej nou care se înnoieşte spre a ajunge la cunoaştere 
după chipul celui ce l-a făcut. ” 

Deci, ieşirea de sub tirania raţiunii uscate (intelectualism hipertrofiat) 
şi descătuşarea de patimile cărnii (trupului) care sunt: preacurvia, 
desfrâul, necurăţenia, slujirea idolilor, fermecătorii, vrajbe, certuri, zavistii, 
mania gâlcevii, dezbinări, erezii, pizme, ucideri, beţii, chefuri şi cele 
asemenea acestora: mânie, iuţime, răutate, hulă, vorbele de ruşine. 
“Smulgând aceste buruieni otrăvitoare, poate creşte şi prospera roada 
duhului care este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, 
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, cumpătarea .” Mai mult 
decât toate, omul nou trebuie să aibă inima curată care să-l poată chema 
pe Domnul şi mânui nemuritoarele lui arme. Aceste arme sunt: 

4.1. Adevăr şi lumină 

“Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei: nu sunteţi ai nopţii şi nici ai 
întunericului." (Tessal, 3/5) 

“Şi să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai 
degrabă să le daţi pe faţă. Toate cele date pe faţă se învederează de către 
lumină. Căci tot ce este învederat, este lumină.” (Efeseni, 5/11) 

Deci, scoaterea la lumină înseamnă atragerea pe terenul propriu şi 
biruinţa asigurată, aşa cum lumina risipeşte întunericul. Arma adevărului 
este permanentă şi de respiraţie lungă, pe când a minciunii este temporară 
şi de respiraţie scurtă. Folosirea ei nu oboseşte, ci tonifică, pe când a 
minciunii roade şi slăbeşte prin apăsarea păcatului, oricât de tocită ar fi 
conştiinţa. 

* J 


4.2. Jertfa 

Tendinţa de dăruire spre jertfa totală aduce biruinţă. “Mântuitorul 
e ste jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale 
noastre, ci şi pentru ale lumii întregi." (I, Ion, 2/2) 

Această irezistibilă armă, folosită pentru prim dată de Mântuitor, a 
devenit cea mai decisivă. Ucenicii şi cei care au urmat au folosit-o cel mai 
mult. “Ei se duceau de la faţa sinedriului, bucurându-se pentru că pentru 
numele lui s-au învrednicit a fi batjocoriţi.” Bucuria de a fi suferit pentru 
credinţă este cel mai mare tonic pentru luptă. Aceasta dă şi întăreşte 
sentimentul biruinţei morale, chiar când s-ar părea că eşti înfrânt, umilit şi 
zdrobit. Sângele vărsat pe nedrept a fost arma cea mai eficace împotriva 





















Diverse stiluri de luptă politică 


186 


rezistenţei morale a călăilor. Hotărârea de moarte a învins orice piedică şi 
a dezarmat orice rezistenţă. 

“Nu mă feresc de moarte". (Faptele, 25/11) “Nu numai să fiu legat, ci 
să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului lisus." (faptele, 21/13) 

Această înclinare spre jertfă îmboldeşte de a lupta în părţile cele mai 
grele. “Voi rămâne însă în Efes până la praznicul Cincizecimii. Căci mi s-a 
deschis uşa mare pentru lucru şi sunt mulţi potrivnici." (I, Corinteni, 16/8) 
Hotărârea de jertfă totală te face să nu ai frică de primejdii. “în 
osteneală mai mult, în bătăi peste măsură, în temniţă mai mult, la moarte 
adeseori." (II, Corinteni, 11/23) 

Pregătirea sufletească pentru pătimire va fi grija principală. “Că vouă 
vi s-a dat pentru Christos nu numai să credeţi în el, ci să şi pătimiţi pentru 
el. Ducând aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine şi o auziţi acum de la 
mine." (Filipeni, 1/9) “Pentru că şi când am fost la voi, v-am spus dinainte 
că vom avea necazuri, precum a şi fost şi ştiţi.” (I, Tessaloniceni, 3/4) 

Strângerea prozeliţilor se făcea pe această bază pentru a se exclude 
oameni veniţi din uşurinţă, care n-ar putea să mânuiască această armă. 
Pătimirea aduce biruinţa. “Cine a suferit cu trupul încetează de a mai 
păcătui." Jertfa de orice fel nu este zadarnică şi trebuie să rodească chiar 
dacă nu se vede acum rodul. într-o zi ea tot va rodi. Faptul că cineva a 
ispăşit, a fost încercat şi învrednicit de examenul luptei, ca să-şi înfrângă 
durerile cărnii, înseamnă deja o victorie. Creştinismul a trăit din prigoane, 
adică din manipularea unei arme care, pentru mentalitatea materialistă (a 
forţei materiale brute) pare pasivă fiindcă cel prigonit pare învins, dar care 
asigură permanenta biruinţă morală. însăşi convertirea apostolului Pavel 
pe drumul Damascului, acest neobosit luptător şi organizator, este un rod 
al armei pătimirii, ca şi atâtea alte mari cuceriri. Pătimirea a fost si este 
însăsi condiţia învierii . Dar întâi trebuie să pătimească multe şi să fie 
lepădat demonul acesta. Pătimirea este o armă de înălţare cu cât pare mai 
umilitoare fiindcă arată totdeauna năzuinţa de purificare spre un ideal, 
totdeauna viu şi arzător, în vreme ce forţa materială care prigoneşte, 
încărcată de trufie, nu poate da dinamism de înălţare, fiind satisfăcută şi 
plină de sine, lipsindu-se de resortul progresului în timp. 

Jertfa Mântuitorului aduce răscumpărarea. Toate greşelile neamului 
nostru trebuie ispăşite. 


4.3. Credinţa 

Este izvorul nesecat de forţă. Credinţa mântuieste. 

>51 

A spus Mântuitorul: “Cu un bob de credinţă răstorni un munte." Ea îşi 
are înfipte rădăcinile în puterile telurice ale iraţionalului. Constituie o forţă 
în orice direcţie. Puterea credinţei i-a salvat pe evrei “care prin credinţă au 
biruit împărăţii , au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţe, au astupat guri 
de lei, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabie, s-au întărit în 
slăbiciune, s-au făcut puternici în război, au întors tabere străine în fugă” 
(Evrei, 11/33/34) 

Dacă această forţa a credinţei, care îi ţine şi astăzi pe evrei, a putut 
folosi chiar atunci când era proiectată pe ţelurile mai egocentrice, cu atât 
mai mult când se îndreaptă spre ţeluri divine. 


187 


Constantin Papanace 


Credinţa este concentrarea de forţe şi voinţe pentru realizarea unui 
lucru care pare imposibil sub raport raţional. înfăptuirea minunilor este 
posibilă numai prin credinţă. Indiferent spre ce ţel este îndreptată credinţa, 
esenţa ei este de forţă supranaturală. 

Intelectualismul şi raţionalismul sterp secătuiesc această forţă. Forţa 
credinţei fecundează toate armele şi orientează în cele mai grele situaţii. 
“Căci prin credinţă umblăm, nu prin vedere." Numai credinţa poate aduce 
mântuirea. De aceea, lupta plină de ardoare a Apostolului Pavel pentru a 
susţine în credinţă pe Corinteni, unde spiritul analitic, raţionalist şi sceptic 
grecesc nu putea ancora uşor în iraţional. “Nu prin lege s-a dat lui Aron 
sau seminţiei lui făgăduinţa de a fi el moştenitorul lumii, ci prin îndreptarea 
credinţei.’’ (4/13) “Dreptul din credinţă va fi viu. ” (Vechiul Testament) 

4.4. Dragostea 

Dragostea este focarul central al arsenalului de luptă creştin. 
“Dragostea îndelung rabdă, este bună. Dragostea nu pizmuieşte, 
dragostea nu se îngâmfă, nu se semeţeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu 
caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul. Dragostea nu cade 
niciodată.” (I, Corinteni, 13/4/5) “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, 
nădejdea, dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea. ” “Cel ce 
nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubirea.” (I, 
loan, 4/8) 

“în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că 
în frică este suferinţă, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire." 
(loan, 4/18) 

Din dragoste izvorăşte binele. “Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte 
răul cu binele.” (Romani, 12/21) Din ură izvorăşte răul. Prima este 
luminoasă, a doua întunecată. Tactica satanică are ca fundament 
capacitatea de ură. Numai dacă i se opune capacitatea de bine se poate 
învinge. Altfel, te atrage pe terenul mlăştinos al urii şi împărăţia satanei se 
întinde. Dragostea radiază bucurie, care constituie mediul cel mai propice 
pentru creaţie, şi tot ea exclude părtinirea. “Nimic făcând cu părtinire." 
(Timotei, 5/2) Prin dragoste se vor face adepţii: “oaia neagră prin dragoste 
va fi adusă la turmă.” Ea cimentează legături indestructibile şi constituie 
blocul neînvins. “Cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.” Legătura este în 
proporţia iertării, care indică proporţia dragostei. Ea este un imbold pentru 
prozeliţi. “Să se ştie că cel ce-a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, 
ÎŞi va mântui sufletul de moarte şi va acoperi mulţime de păcate.” (lacov, 
5/20) "Privegheaţi, staţi cu credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă. Toate ale 
voastre cu dragoste să se facă.” (I, Corinteni, 16/14) “Pentru că Dumnezeu 
nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii." (II, 
Timotei, 1/7) Dragostea este creatoare. “Să nu întrebuinţeze asprimea 
dacă puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu spre zidire, iar nu spre 
dărâmare.” Dragostea te duce la dăruire, “mai fericit este a da decât a 
lu a.” (faptele, 20/35) 

Dragostea a fost arma principală a lui Pavel în primele începuturi de 
as pră prigoană. Ea i-a dat mari posibilităţi de adaptare. “Căci, deşi sunt 
liber faţă de toţi, m-am făcut tuturor rob, ca să dobândesc pe cei mai mulţi 
Şi m-am făcut pentru iudei ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudeu, pentru 








Diverse stiluri de luptă politică 


188 


cei de sub lege ca un supus legii, deşi nu sunt sub lege. Pentru cei fără 
lege, ca unul fără lege." (I, Corinteni, 9/19) 

Capacitatea lui de dragoste nu cunoaşte bariere şi aceasta îi dădea 
o flexibilitate nemărginită. în dragoste se făceau botezul şi unitatea pentru 
împărăţia cerurilor. “Pentru că într-un duh ne-am botezat noi toţi, fie iudei, 
fie elini, fie robi, fie liberi şi toţi la un duh ne-am adăpat.” (Corinteni, 12/13) 
Botezul exterior consacră acest lucru. Legătura desăvârşirii prin dragoste 
se face , “/ar peste toate acestea, fmbrăcaţi-vă în dragoste, care este 
legătura desăvârşirii .” (Coloseni, 3/14) 

Rugăciunea iese tot din dragoste . Este revărsarea ei. “Rugaţi-vă 
neîncetat (Tessaloniceni, 17) Prin dragoste, Apostolul Pavel a putut 
îndrepta, dojenind aspru, dar fără ură şi părtinire: “Eu pe câţi îi iubesc, îi 
mustru şi pedepsesc .” (Apocalipsa, 3/19) “Că de voi veni iarăşi, nu voi 
cruţa." (II, Corinteni, 13/3) Cu dragostea a înmuiat inimile si a fascinat şi 
îmbărbătat . “Şi au plâns mult cu toţii şi căzând pe grumajii lui Pavel, îl 
sărutau” (Faptele, 20/38) “ Pentru aceasta privegheaţi aducându-vă aminte 
că trei ani n-am încetat învăţând cu lacrimi noaptea şi ziua pe fiecare din 
viu” (Faptele, 20/31) De aceea va avea el cuvintele cele mai sublime 
pentru arma dragostei. 

“Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi dragoste nu am, 
sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea 
darul proorocirii şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş 
avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, dacă dragoste nu am, nimic 
nu sunt. 

Şi chiar de aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă 
mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. 

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, 
dragostea nu pismuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, 
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se 
gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuiri, ci se bucură de adevăr. 
Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. 

Dragostea nu va pieri niciodată. Proorocirile vor sfârşi, limbile vor 
înceta, cunoştinţa va avea sfârşit. "(Corinteni, I, 13/1-8) 

4.5. Fapta 

Afirmarea prin forma cea mai grăitoare a faptei . Accentul pe ea. “ Aşa 
şi credinţa, dacă nu are fapte este moartă ea însăşi.” (lacov, 2/17) 
li Purtaţi-vă cu cinste între păgâni că - de unde acum vă bârfesc ca pe 
nişte făcători de rele - privind mai de aproape faptele voastre cele bune, 
să preamărească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” (Petru) Arma faptei va 
impune. Dar ea va fi o pavăză permanentă şi un criteriu de a nu se altera 
spiritualitatea în esenţă. Se vor ivi simulatori. “Având înfăţişarea credinţei 
adevărate, dar tăgăduindu-i puterea ei. Fereşte-te şi de aceştia” (M, 
Timotei, 3/5) “O, Timotei, păzeşte cum ţi s-a încredinţat, depărtându-te de 
deşartele vorbe lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. "(II, Timotei) 

O mişcare spirituală pură începe cu timpul să cedeze pe nesimţite 
asaltului din toate părţile al materiei care o găuneşte, încât esenţa începe 
să fie măcinată sau alterată. Totuşi, ea continuă să funcţioneze mai 
departe şi, cu cât decade mai mult în esenţă, cu atât se afirmă partea 


189 


Constantin Papanace 


formală. Atunci se naşte disonanţa dintre vorbă şi faptă. De aceea, cultul 
faptei în tactica divină’ dă veşnică viaţă, înlătură această primejdie, este o 
chiurasă şi stimulează permanent creaţia binelui în sensul pildei talanţilor. 
Fapte exclude făţărnicia pe care o vedea la evrei. “Căci numele lui 
Dumnezeu din cauza lor devenise hulit între neamuri. Gura lor este plină 
de blesteme şi de amărăciune." 

4.6. Circumstanţa 

începând cu evangheliile, se observă tendinţa de adaptări de 
circumstanţă. Fondul divin trebuie să rodească în inimile tuturor oamenilor 
pentru a se realiza împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fiecare evanghelie 
a avut câte o destinaţie. Matei şi Marcu au vrut să-i câştige pe iudei, din 
cauza aceasta făcân’du-se legătura cu trecutul; sunt şi unele izbucniri 
particulariste şi chiar şovine, cum este de pildă răspunsul dat de lisus 
femeii păgâne din Fenicia Siriei, când aceasta l-a rugat să alunge demonul 
din fiica ei: “Lasă să se sature întâi copiii că nu este bine să iei pâinea 
copiilor şi s-o arunci câinilor." (Marcu, 7/26) (n.n - Disonanţa cea mai 
accentuată în întreaga învăţătură.) 

Marcu se adresează păgânilor, Luca face legătura cu trecutul, iar 
Ion tratează spiritualitatea creştină pentru a fi accesibilă intelectualilor. 
(Tillenius - Rassen Seele und Christentum , p.38) 

Acelaşi lucru s-a făcut şi cu Apostolii. “Ci dimpotrivă, văzând că mi 
s-a încredinţat mie Evanghelia netăierii împrejur, precum lui Petru cea a 
tăierii împrejur .” (Galateni, 27) Deci, utilizarea fiecăruia unde era mai 
potrivit: “Unuia a facerii de minuni, iar altuia proorocire, altuia deosebirea 
duhurilor şi toate le lucrează unul şi acelaşi duh." (Corinteni, 12/10) 

Această adaptare de circumstanţă era absolut necesară, pentru că 
desţelenirea trebuie să se facă adânc pentru a pătrunde rădăcinile noii 
credinţe la suprafaţa împărăţiei dumnezeieşti pe pământ. Fiind foarte 
întinsă, ea includea diverse popoare şi amestecuri de rase care trebuiau 
să se contopească cu fondul aceleiaşi credinţe. Stabilirea aderenţei iniţiale 
nu se putea face decât prin această adaptare. 

Adaptarea de circumstanţă va fi şi la lucruri mai mici şi de mai puţină 
importanţă. Deviza “blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpiî' va fi adesea 
aplicată. Sfătuirea la supunere (Romani, 13/1) cu sensul de “da t/ Cezarului 
ce este a[ CezaruluT_ . îndemnuri la ascultare : “Slugilor, ascultaţi pe 
stăpânii voştri cei după trup.” (Efeseni, 6/5) “Iar cei ce au stăpânit 
credincioşi, să nu-i dispreţuiască sub cuvânt că sunt fraţi." (I, Timotei, 6/2) 
De asemenea, de circumstanţă a fost preferinţa arătată “iudeului mai întâi 
Şi elinului.” (Romani, 2/10)’ De multe ori, invocarea tradiţiei a fost 
necesară: pentru pătrunderea ideii creştine, păstrându-se forma evolutivă 
şi folosirea prestigiului prin invocarea originii natale descendente (David). 
Pavel a propovăduit potrivit înţelegerii pentru toţi. (Corinteni, 3/5) Când 
însă credinţa nouă va fi dospit şi momentul oportun va fi sosit, atunci ea se 
v a extinde spre spaţiul ei firesc. Renunţarea formală la religia lui Moise, pe 
care Petru a numit-o un jug, şi darea unui caracter universal s-a făcut prin 
renunţarea la ritualul tăierii împrejur. Aceasta era singura formă exterioară 
care îi ţinea în cadrul iudaismului. Pavel, care este cel mai antiiudaic în 
sens religios, preconizează cel mai mult această rupere de religia veche, 

















190 


Diverse stiluri de luptă politică 

înfrângând unele opoziţii la început şi strămutarea centrului pământesc de 
greutate din naţional în’ internaţional. Aceasta făcea necesară şi 
strămutarea centrului de acţiune, adică a cartierului general. “ Iar în zilele 
acelea s-au coborât de la Ierusalim prooroci la Antiohia." (Faptele, 11/27) 

4.7. Organizarea instituţiei (Fondarea Bisericii) 

Lupta în timp şi spaţiu, potrivit ţelului propus, nu se va putea duce 
decât organizat. Necesitatea organizării se făcea imperios simţită după 
extinderea câmpului de activitate. Adaptarea la noua fază era necesară. 
Comunitatea creştină: Biserica va fi instituţia, parohia, celula şi punctul de 
sprijin. Piatra unghiulară a noii instituţii va fi Mântuitorul. “Hristos este 
piatra din capul unghiului, iar voi pietre vii.” ( I, Petru) 

Jertfa mântuitoare, care stă la temelie (arhiereu lisus), îl va face 
mereu prezent în mijlocul acestei comunităţi şi va însufleţi la luptă. "Va fi 
mereu vie unde vă veţi strânge. ” 

Prin biserică se va realiza continuitatea efortului în timp şi spaţiu. 
“Fiţi următorii mei, precum şi eu sunt lui Hristos." (Corinteni, 11/1) Ea va 
da lozinci de luptă: “ Un Domn, o credinţă, un botez.” (Efeseni, 4/5) 
Această formulă aminteşte de lozinca naţional socialistă, care are aceeaşi 
termeni (Ein Volk, eine Glaube, ein Fiihrer). 

Temelia ei va fi pentru veacuri. “Nimeni nu poate să pună altă 
temelie afară de cea pusă, care este lisus Hristos." (Corinteni, 7/11) Şi 
primul organizator al acestei instituţii, Apostolul Pavel, va da îndrumări şi 
directive de la problemele spirituale cele mai abstracte până la cele mai 
amănunţite lucruri pe care le ridică viaţa de toate zilele. Va crea cadrele 
necesare pentru conducerea bisericii, dându-le posibilitatea de existenţă. 
“Cei care slujesc altarului au parte de la altar.” (Corinteni, 9/13) îndrumări 
pentru ierarhizarea lor. Cadre vechi. “Episcopul să nu fie botezat de 
curând pentru ca nu cumva, îngâmfându-se, să cadă în aceeaşi osândă ca 
diavolul.” (I, Timotei, 3/6) Verificarea credinţei în timp şi prevenirea beţiei 
puterii de esenţă luciferică. 

Judecata internă în sânul comunităţii este firească oricărui corp 
constituit (vezi M.S., Mişcarea Legionară), pentru aplanarea inerentelor 
conflicte omeneşti. “Păziţi-vă de cei care fac dezbinări şi sminteli şi 
amăgire." Intervenţiile ierarhice pentru lichidarea dizidenţilor, căci 
“împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere. Ce, voiţi să vin la 
voi cu toiag sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii?” (Corinteni, 4/2J “Că de 
voi veni iarăşi, nu voi cruţa." (II, Corinteni, 13/3) 

Omenescul clocoteşte însă în credincioşi, lupta este grea: “De unde 
sunt războaiele şi de unde luptele între voi? Nu oare de aici, din poftele 
voastre care se luptă cu mădularele voastre?” (lacob) Ţipătul cărnii, 
fiindcă şi lupta pentru viată este de esenţă materială; din cauza aceasta, 
se bazează pe materie, adică un teren deosebit de cel pentru viaţa 
veşnică (cer), care este de esenţă spirituală. De aici permanenta luptă cu 
trupul, fiindcă libertatea de acţiune în tactica divină se naşte din 
înfrângerea tiraniei cărnii , mai ales pentru cadrele conducătoare. în acest 
sens se va încerca formarea cadrelor active, cerându-li-se consacrare în 
luptă prin ruperea de bucuriile pământeşti. “Fugi de poftele tinereţilor şi 
urmează dreptatea, credinţa, iubirea, pacea cu cei care cheamă pe 


191 


Constantin Papanace 


Domnul cu inima curată." (Timotei, 2/22) Aceasta din necesităţile tacticii de 
luptă particulare (Pavel a fost celibatar). în special, atenţie în ceea ce 
priveşte rolul femeii în viaţa omului. Ea este aţâţătoare unui instinct 
fundamental, deci o forţă vie în orientare, fiindcă de ea se leagă multe din 
faptele trupului. Totuşi, se ia elementul esenţial al femeii: perpetuarea 
speţei, prolificitatea. “Dar se va mântui prin naştere de copii." 

Organizarea vieţii pe toate laturile ei în cadrul comunităţii va oferi 
mediul material de rezistenţă pentru susţinerea şi mântuirea celor mai 
slabi. Şi prin flexibilitatea ei specifică, biserica se va infiltra pe toată 
suprafaţa pământului, creînd oaze de credinţă şi cetăţi de luptă, iar 
Mântuitorul va fi mereu prezent în toate părţile unde vor fi credincioşi. 

Deci, rolul instituţiei (al Bisericii) de a comanda lupta, în tactica 
divină, va fi imens. 

5. Consideraţii asupra stilului divin 

Naşterea tacticii divine în mijlocul poporului cel mai materialist şi 

satanizat (“ Dumnezeul lor: pântecele ” - Filipeni, 3/19) arată tendinţa ei de 

bază de a înfrunta răul acolo unde este mai tare. Spre deosebire de 
principiul tactic obişnuit de a ataca de la slab la tare, aici pare că se 
întâmplă fenomenul’invers din punct de vedere material omenesc , fiindcă 
se atacă în punctul (mediul) unde Satan este stăpân. în acest sens - cum 
spunea prof.lon Zelea Codreanu - poporul evreu poate fi considerat 
poporul ales. 

In realitate însă, prin principiile şi construcţia sa, tactica divină este 
invincibilă pe orice teren, fiindcă terenul ei eminamente spiritual îi poate 
oferi punct solid de sprijin în orice mediu. S-ar putea explica acest lucru 
prin legea reacţiunii , care funcţionează în special pe plan moral în lupta 
între bine şi rău pentru restabilirea echilibrului. Unde cangrena răului este 
mai adâncă, acolo izbucneşte tendinţa binelui în forme mai pronunţate, 
spre absolut. Transpusă pe plan omenesc, se invocă explicaţii cu substrat 
materialist. Pe această linie se situează şi explicaţia sângelui (rasistă). 
Lupta Mântuitorului s-a născut dintr-o concepţie ariană, cu totul deosebită 
de cea iudaică . Chiar Talmudul subliniază această deosebire de esenţă : 
“Galileeanul iubeşte onoarea, iudeul banii." (Talmudul, 3) întruparea 
pământească a Mântuitorului a fost în Galileea. Imaginea cea mai veche 
ni-L arată cu părul blond închis, cu alură şi făptură zveltă şi fascinantă. Iar 
galileenii erau alt neam decât evreii, cu toate că vorbeau limba ebraică. 
Adevăraţii iudei au fost repatriaţi din Galileea de către Macabeul Simon şi 
aşezaţi în ludeea cu 150 de ani înainte de naşterea Mântuitorului, aşa că 
de atunci n-a rămas în Galileea nici un iudeu. (Bostunitsch - Judischer 
Imperialismus, p.134) 

“Simon Tharsi, unul dintre Macabei, a făcut una din campaniile pline 
de succes contra sirienilor în Galileea. El a hotărât ca iudeii care erau 
ecolo să se strângă, să emigreze şi cu toţii împreună să se stabilească în 
ludeea." (Graetzens, a. 01 400. Vezi şi Macabeii; V 13. Citat Chamberlain, 
p.250) 

“Galileenii erau deci alt sânge, altă naţie (rasă). Consultaţi orice 
istorie a iudeilor doriţi, a lui Ewald sau Graetzens sau Renan, pretutindeni 
veţi găsi că galileenii se deosebeau de ceilalţi locuitori ai Palestinei prin 






















Diverse stiluri de luptă politică 


192 


caracterul lor; ei sunt desemnaţi ca iuţi din fire, ca idealişti energici, ca 
oameni de acţiune (ai faptei). In lungile încurcături cu Roma, înainte şi 
după Hristos, galileenii sunt de obicei elementul conducător şi acela care a 
biruit singur moartea... şirul eroilor galileeni a fost încheiat prin Eleasar, 
care încă mult timp după distrugerea Ierusalimului, s-a fortificat cu o mică 
trupă în munţi, unde el şi partizanii săi, când ultima speranţă a fost 
pierdută, şi-au ucis mai întâi soţiile şi copiii, apoi s-au sinucis." 
(Chamberlain - Die Grundlagen des Neunzehnten lahrhundert, p.252-253) 

Aceasta aminteşte de concepţia eroică a dacilor şi sulioţilor aromâni, 
ale căror femei, după moartea bărbaţilor în luptă, s-au aruncat în 
prăpastie, preferând moartea decât viaţa înjosită în haremul păgânului Aii 
Paşa Tepelinul din lanina. 

lisus n-a fost iudeu . “Cine susţine că lisus a fost evreu aste sau 
ignorant sau mincinos. Probabilitatea (verosimilitatea) că Hristos nu era 
iudeu este atât de mare, încât ea devine aproape o certitudine" (Idem, 
p.256) “Fără îndoială, el nu era de sânge iudaic." (Bostunitsch - Judischer 
Imperialismus, p. 134) 

De asemenea, apostolii lui sunt arieni . “Ei sunt galileeni ca şi el 
însuşi, căci numai din sânge arian poate şi îşi va alege lisus ucenicii, 
fiindcă numai în fraţii şi surorile rasei sale a vrut el să trezească vocea 
sângelui originii lor.” (Hans Hauptman - Jesus der Arier, p.10) Numai luda 
Iscariotul, originar din Sem, un mare fariseu fanatic pentru iudaism, cu 
ochi şi păr negru, nu făcea parte din aceeaşi familie, lisus n-avea 
încredere în el. Poate era primul spion infiltrat. 

Lupta şi tactica creştină ar fi izvorât dintr-o reacţiune a sângelui 
arian care exaltă vitejia şi onoarea, în organică opoziţie cu cel iudaic. 
“între sângele meu şi al lor este veşnică duşmănie.” (Idem, p. 103) 

Mai mult decât aceste afirmaţii, ura iudaică, ce de la început s-a 
revărsat asupra Mântuitorului, arată opoziţii ireconciliabile între concepţii 
ieşite din sânge deosebit în esenţă sau, mai potrivit, între bine şi rău, între 
lumină şi întuneric. Cele mai murdare epitete (peste 29) s-au aruncat cu 
groaznică ură asupra Mântuitorului şi au fost introduse în cărţile lor sfinte. 
Iudaismul i-a cruţat pe profeţii lui chiar când ei au fost necruţători. Aceste 
atacuri au fost adoptate chiar în cărţile lor sfinte. Pe lisus însă nu l-au 
cruţat “nu numai pentru că el era de alt sânge, ci din cauza sincerităţii şi 
brutalităţii cu care da pe faţă tâlhăria obraznică şi perfida falsificare a 
înţelepciunii ariene şi istoria rasei ariene în Pentatheul mozaic şi pe ai 
cărui partizani îi demasca." (Idem, p.11) 

Dacă faptul că nu este iudeu se poate afirma, indiferent de faptul că 
evreii caută (...), în schimb structura rasială este controversată. După 
concepţia de viaţă şi stilul de luptă afirmat, ar fi nordic - vorderasiatic! 
“însă în mozaism şi în creştinism, ba chiar şi în buddhism se resimte 
spiritul nordic vorderasiatic. Şi-ar putea închipui cineva pe Zarathustra, 
Buddha şi lisus ca oameni nordici, vorderasiatici?" (L. F. Claus - Rasse 
und Stil - Rasă şi Stil) 

Sub raport somatic, galileenii ar fi fost un popor amestecat. 
“galileenii, cunoscuţi prin simţul libertăţii şi vitejie, erau (ca azi druizzii) un 
popor amestecat de vorderasiatici, orientali şi nordici, ba chiar şi unele 
părţi esenţiale de vestici.” (Harnack) Totuşi, trebuie să fi contribuit cu ceva 


Constantin Papanace 


_ 193 _ 

la această religie, ceea ce este înrudit cu spiritele greceşti mai libere, 
judecă von Harnack despre învăţătura galileeanului lisus şi tocmai cu 
acesta dovedeşte o parte componentă nordică în creştinism, lisus este 
sublim si chiar Buddha, aşa cum Zarathustra a fost înaintea lor, iar mai 
târziu marii bărbaţi nord-dinarici. (Rasse und Stil, p.118) Nietzsche intră în 
această categorie. 

Se exclude deci o origine pur nordică, aşa cum încerca atât de 
pasionant să o afirme Hans Hauptman în “lesus der Arier - lisus arianuf 
fiindcă, după cum constată Claus în “Rasse und Stif’, (p.117) “un vestitor 
nordic al credinţei nu este de imaginat" Voluptatea lui pentru distanţă îl 
opreşte. 

Aşadar, la întrebarea dacă lisus a fost evreu, răspunde Houston 
Stewart’ Chamberlain: “După religie şi după educaţie, indubitabil după 
rasă, el n-a fost iudeu veritabil în sensul mai restrâns şi mai propriu al 
cuvântului. Numele Galileea (din Gelilpoy. - goim) înseamnă ţinut, regiune 
a păgânilor." (p.257, citat de Bostunitsch, Judischer Imperialismus, p.132) 

Este posibil să existe anumite influenţe formale date de mediul rasial 
în care se găsea. Dar tocmai această pluralitate de valenţe (diferite 
amestecuri) rasiale, excitate de esenţa satanică iudaică pe care o 
cunoaşte temeinic, a făcut să se adâncească în sufletul omenesc, având 
aderenţe multiple, şi să se reacţioneze prin forma absolută a binelui, 
însăşi componenta mediului, cu toate combinaţiile sale, a dat posibilitatea 
unui stil de luptă, sinteză în care esenţa divină din om se oglindeşte într-o 
formă sublimă prin curăţenia şi simplitatea ei. 

Evident, pentru un credincios asemenea păreri şi discuţii sunt fără 
sens când se referă la persoana Mântuitorului care este fiul lui Dumnezeu. 
De asemenea şi pentru necredincioşi. “Ar trebui să ne dea de gândit şi să 
ne convingă că orice interpretare a lui Hristos este greşită, în care 
bunătatea cerească şi smerenia şi îngăduinţa se îmbulzesc pe primul plan 
al caracterului său." (Chamberlain - Die Grundlagen des Neunzehnter 
lahrhunderts, voi. I, p.244) 

El rămâne centrul istoriei, “lisus este şi rămâne centrul istoriei şi 
chiar dacă El până la urmă n-a făcut nimic, trebuie să se facă din El un fel 
de Dumnezeu, chiar şi atât de diminuat.” (Prof. Franz Delitzsch, citat de 
Rosenberg, p.107) 

Aceasta se explică prin faptul că lupta Mântuitorului este pentru 
înviere, adică cu o respiraţie şi traiectorie infinite. 

“Viaţa lui lisus Hristos'este o declaraţie de război clară nu contra 
formelor civilizaţiei, culturii şi religiei, pe care le găsea în jurul său — el 
observa (respecta) legea iudaică şi învaţă: daţi Cezarului ce este al 
Cezarului — dar şi împotriva spiritului interior al oamenilor, împotriva 
cauzelor din care provin faptele lor, împotriva ţelului (şi cel de dincolo) pe 
care şi-l pun.” (Chamberlain - Die Grundlagen des Neunzehnter 
lehrhunderts, voi. I, p.239) 

El vrea să creeze omul nou, “noul Adam”. “în Hristos se trezeşte 
omul la conştiinţa chemării sale morale, prin care totodată la nevoia unui 
război interior socotit de milenii." (Idem, p.243) 

De aceea triumful va trebui să vină după adânci, mari şi îndelungate 
frământări. în tactica divină timpul are altă valoare. Poate un mileniu să 










Diverse stiluri de luptă politică 


194 


echivaleze cu o zi sau o săptămână din celelalte tactici sau poate nici nu 
există, fiindcă acţiunea spiritualizată iese din timp. în acest sens este 
învierea. Mântuitorul a înviat şi de aceea va fi viu şi prezent mereu si 
pretutindeni. în persoana lui se oglindeşte esenţa acestei tactici de luptă. 
Ea este cea mai armonioasă, fiind o desăvârşită concordanţă între te] si 
m etode . Divinitatea ei rezultă şi din armonia ei. Tactica divină îsi 
eşalonează metodele de luptă pornind din mijlocul vieţii în mod treptat si 
urcând treptele unei scări care duc spre înălţimile infinite ale împărăţiei 
cereşti. Chiar unele contradicţii în amănunt, ce se observă, nu sunt decât 
aparente şi inerente vieţii reale de unde se porneşte. La bază sunt 
animate şi adăpate de acelaşi suc divin şi respiră acelaşi suflu. Năzuinţele 
care există în fiecare om, de înălţare spre armonie, sunt învolburate în 
modul cel mai impresionant. Aderenţa este pozitivă, fiind scuturată de 
orice negativism pentru intrarea în împărăţia cerurilor şi mântuirea de 
păcat. “Sufletul omenesc este în mod firesc hristic.” (Tertulian, în Das 
Papsttum, voi. II, p.190) 

Această năzuinţă spre lumină are la bază efortul de esenţa cea mai 
eroică. Este o erupţie de natură cosmică şi o revărsare de lumină 
dumnezeiască pentru risipirea întunericului care începea să se întindă cât 
mai mult. Şi această lumină o răspândeşte pentru vecie Mântuitorul. “Eu 
si/nf calea, adevărul şi viaţa” a spus lisus. “ Această concentrare a 
întregului creştinism în personalitatea vie a lui lisus Hristos este motivul 
pentru care moralitatea creştină, cu toată adâncimea şi înălţimea sa, este 
atât de simplă. Hristos era om ca şi noi. El era Dumnezeu - Om, da, căci 
totul în el era voinţă divină, el îl numea hrana sa... Bea prin el, trăia în 
Dumnezeu cum n-a trăit niciodată alt om înainte sau după el, el era una cu 
Dumnezeu, aşa cum unealta cea mai desăvârşită este una cu mâna 
maestrului care o conduce. Dar dumnezeirea sa nu i-a luat nimic din 
dumnezeiescul său. Natura umană era şi a rămas fiinţa sa cea mai intimă. 

' ' , . „ ^ desăvârşit în cel mai înalt sens. Desăvârşit nu 

numai în sensul omului curat natural-pământesc, ci desăvârşit în sensul 
omului natural-supranatural, pământesc-suprapământesc destinat fericirii 
veşnice.”(Grai Hoenbroecht - Das Papsttum, voi. II, p.14) 

Privită silueta Mântuitorului în întruparea lui pământeană, ea poartă 
toate trăsăturile eroismului până în formele cele mai sublime. Ţinuta zveltă 
şi luminoasă respiră luptă şi energie. Voluptatea răspunderii este divină. 
Un Om-Dumnezeu curat care vine să ia asupra sa îngrozitoarea povară a 
păcatelor omenirii prăvălite din propria-i vină în fundul iadului." (Hauptman 
- Jesus der Arier, p.8) 

Se rupe de bucuriile pământeşti pentru a duce lupta mântuirii. Pilda 
şi fapta sunt stilul lui direct. “îţi vorbeşte personal, nu vorbeşte niciodată 
teoretic, nu dezvoltă niciodată un sistem." Detestă sofisticăria şi 
cazuistica, aceste molii care rod viaţa adevărată. Biciuieşte mai mult ca 
orice fariseismul, minciuna travestită în haine care înăbuşă viaţa în forme. 
Izgoneşte zarafii din templu, reacţionând spontan. în faptă vede împlinirea. 
Exteriorul nu este nimic. Interiorul este totul. “Nu ce dăruieşti gurii, ci ce 
scoţţ din gură.” Iubeşte tovarăşii de luptă şi din dragoste nemărginită le 
spală picioarele. îi educă, îi instruieşte, îi conduce în cea mai desăvârşită 
frăţie. Nu este nimeni stăpân, tiranic şi Dumnezeu este Tatăl, iar oamenii 


195 


Constantin Papanace 


fiii lui. Omenirea este o mare familie dumnezeiască. Toţi erau fraţii şi 
surorile lui. Prin dragoste vrea să o anime, să o ridice şi să o mântuiască . 
“Si mijloacele pentru a atinge aceste ţeluri, pentru a urca aceste culmi ale 
munţilor sfinţi? Numai un singur mijloc cunoaşte creştinismul: iubirea.” 
(Graf Hoensbroecht - Das Papsttum, voi. II, p.6) 

Raporturile cu Dumnezeu sunt raporturile dintre Tată şi Fiu, legaţi 
prin iubire. Creator = creat. Căci unde nu este iubire, nu poate fi creaţie. 
Dumnezeul mânios, distant şi tiranic pe care l-a desfigurat religia iudaică, 
a devenit lisus Tatăl. 

“Credinţă şi dragoste, interiorizare şi simplitate, adevăr şi moralitate, 
adâncime şi înălţime şi nu superficialitate însoţitoare de formalism 
înţepenit atrage acţiunea pământească a Mântuitorului. Credinţa îi 
porneşte din interior şi nu din legi formale, fiindcă legea este în sânge." 
(Hauptman - Jesus der Arier, p.269) Caută primejdia. Nu fuge de moarte. 
Toate aceste năzuinţe eroice, erupţie arică într-un mediu oriental, ar fi 
rămas pământeşti dacă s-ar fi manifestat numai sub forma aceasta 
omenească, formă de dăruire accesibilă nouă, oamenilor, muritorilor în 
stadiul de astăzi. Dăruirea trebuie însă să ia formă divină pentru a se 
putea învinge răul pentru totdeauna. “Veşnic ca şi binele este şi răul; el nu 
poate fi omorât sau nimicit cu ascuţişul săbiei, ci prin asta numai se 
păgubeşte, căci trezeşte germenul binelui în foarte mulţi oameni la veselă 
creştere.” (Idem, p.47) 

De la depăşirea acestor arme materiale va începe caracterul divin al 
luptei. Căci împărăţia cerurilor nu poate veni decât prin forţă spirituală. 
Eroismul carnal se va sublima în alte forme. “înfrânge-ţi trufia, pretenţiile, 
ambiţia, vanitatea, cu putere onestă, ruşinează-te de patima ta.” 
(Mensching - Gut und Bdse im Glaube der Volker) 

Purificat de tot ce este carnal, eroismul se va desăvârşi în acest elan 
superior (divin) în arme nepieritoare şi invincibile. Curăţenia sufletească va 
scălda aceste arme. “Ce-i foloseşte unui om dacă cucereşte întreaga 
lume, dar îşi pierde sufletul?" Prin această curăţenie descătuşează cele 
mai bune părţi din om şi, fără constrângere exterioară, le învolburează. 
Puterea magnetică de atracţie le uneşte şi le dă direcţie. Esenţa lui 
dumnezeiască atrage esenţa dumnezeiască din om. “Niciodată şi nicăieri 
nu foloseşte Hristos o constrângere. Adepţii lui îl urmează într-o liberă 
hotărâre" (Tillenius - Rassen Seele und Christentum, p.40). Libertatea 
este absolută. “Ceea ce nu vine din credinţă este păcat." (Paulus) Credinţa 
le încheagă. 

“Creştinismul apelează la forţele cele mai bune din om; el vrea să 
împiedice ca instinctul raselor să triumfe asupra conştiinţei ; el ascute 
conştiinţa; el pretinde, acolo unde natura îşi caută odihna, el umileşte, el 
înalţă, el preamăreşte dincolo de noi; el cere întreaga noastră putere, 
adică să biruim duşmanii interni şi externi; el stăruie să lăsăm să crească 
chipul Domnului din împărăţia pământească a sufletului raselor." (Tillenius 
- Rassen Seele und Christentum, p.49) 

Măreţia stilului divin în lupta împotriva întunericului constă în faptul 
că din toate stilurile de viaţă ea extrage partea superioară, umană şi 
permanentă şi, împletindu-le, le face eterne printr-o sinteză pe planul 
universal. Si astfel, fondul eroic de dăruire din lupta pe plan extern şi 









Diverse stiluri de luptă politică 


196 


intern se va manifesta în formele cele mai senine. Dragostea îl va îmbuna 
şi pe cel mai câinos duşman şi-i va da fiori de remuşcări, dezarmându-l. 
Credinţa va da puteri nemărginite pentru susţinerea luptei şi învingerea 
greutăţilor şi prigoanelor. Martiriul cu seninătatea acceptării jertfei totale 
va face inoperantă orice constrângere materială, iar jertfa va constitui 
temelia şi va fecunda biruinţa viitoare. Ispăşirea va restabili echilibrul 
pierdut prin păcat, ştergând urmele păcatului. Smerenia va desăvârşi 
biruinţa, aducând pacea împărăţiei cereşti prin lumină şi prin desăvârşita 
înlăturare a întunericului şi a răului. Şi atunci “împărăţia lui Dumnezeu va fi 
în mijlocul vostru. ” 

Toată seva vieţii de înălţare gâlgâie în aceste arme, care ele însele 
constituie culmi de biruinţo interioare. 

Latura interioară a eroismului divin nu va putea fi însă înţeleasă, 
simţită şi, mai ales, urmată de oamenii împovăraţi încă de instinctele 
păcatului originar. Mai mult, nu se va putea înţelege că fără această 
biruinţă interioară nu poate exista biruinţa mare a învingerii definitive a 
răului, adică ruperea cercului vicios în care se alimentează şi se întreţine 
(ieşirea din mediul său). 

Cel care pe planul pământesc (material) n-a venit să aducă pace, ci 
discordie, să rupă pe fiu de tată, pe fiică de mama ei, aducea pe planul 
spiritual, după această rupere şi eliberare de instinctele carnale, armele 
biruinţei definitive, continuând eroic lupta în formele desăvârşite. 

Să se caute în întreaga istorie a omenirii dacă se va găsi un cuvânt 
care să-l egaleze pe acesta în mândra sa înălţare. Aici se vorbeşte despre 
recunoştinţa prezentată, care priveşte înainte precum evreimea; în acelaşi 
timp aici se vorbeşte despre dorinţa puternică, care este cea mai bună 
conştiinţă. 

Curajul fără un cuvânt de ură sau de răzbunare. Da, el îşi poartă 
discuţiile cu duşmanii fără un cuvânt de desconsiderare, fără frică merge 
el spre execuţie, credincios, fără regrete, în adâncă izolare îşi lasă sufletul 
în mâinile lui Dumnezeu. 

într-adevăr, trebuie să existe un <nou Adam> care să fi devenit 
stăpânul vechiului Adam şi care să aparţină vechilor constrângeri; simpla 
stăpânire de sine probabil că nu este de ajuns, căci Buddha constituie un 
pol opus faţă de Hristos; aşa reprezintă stoicul celălalt pol. 

Dar acea revenire a dorinţei, acea intrare în împărăţia ascunsă a lui 
Dumnezeu, fiecare se va naşte de la început şi care reprezintă suma 
Hristosilor condiţionând o revenire totală a sentimentelor. Ei, tocmai asta 
este noutatea! Până la Hristos, legea tuturor oamenilor, indiferent de rase, 
era concretizată în răzbunarea sângelui. Răstignitul însă strigă: <lartă-le 
lor aceasta, pentru că ei nu ştiu ce fac!> Cine ia această voce divină drept 
semn al milei pentru umanismul slab, acela nu a înţeles nici cel mai mic 
lucru din apariţia lui Hristos. 

Vocea care vorbeşte aici răsună din împărăţia lui Dumnezeu şi în 
interiorul nostru; durerea şi moartea şi-au pierdut puterea deţinută asupra 
noastră. 

Ele ajung cu atât mai puţin la un <renăscut> precum acea palmă pe 
obraz şi acea descoperire hoţească; în această dorinţă se sparge totul 
precum mândra spumă a mării la poalele unei stânci. Ceea ce antrenează 


Constantin Papanace 


_197 

oamenii este căutarea de sine, superstiţia, prevestirea, invidia şi ura. în 
vederea morţii (rezultată din veşnicia divină) Hristos nu dă importanţă 
durerii şi fricii. El îi vede numai pe oameni răstignind dumnezeirea pe 
cruce, aceştia calcă sâmburele împărăţiei lui Dumnezeu, comoara din 
ogor, şi strigă plin de milă: <Ei nu ştiu ce fac!> 

Lumina şi adevărul trebuie să triumfe prin totala neglijare a materiei, 
prin moartea fizică, fiindcă corpul este trecător, spiritul este etern. De 
aceea Mântuitorul merge la moarte dezarmat, îmbrăcat în haina albă a 
curăţeniei. Hotărât, se predă în mâna călăilor săi. “Viteaz, fără un cuvânt 
de ură a răzbunării. Da, fără un cuvânt de dispreţ faţă de brutalităţile 
duşmanilor săi. Neînfricat merge el la execuţie. Credincios, fără apostazie, 
în cea mai adâncă singurătate îşi încredinţează spiritul în mâinile lui 
Dumnezeu." (Tillenius - Rassen Seele und Christentum, p.42-44) 

Nimic n-a tulburat seninătatea sufletului său. A rămas izvor de 
lumină şi întunericul se va risipi, a rămas blând şi răul se va topi. “Ce-i 
foloseşte unui om dacă cucereşte întreaga lume, dar îşi pierde sufletul?” 

“Omul care a vorbit şi a acţionat aşa, oamenii pentru care el a ieşit 
înainte, vor să creeze, aşa cum rostul luminii este luminarea, ei vor să 
rânduiască, să formeze lumea după capacitatea sufletului lor.” (p. 101, citat 
dr. Wilhelm Erbt, după F. Caluss, Leistungstypus) 

Jertfa şi fapta vor aduce biruinţa eternă a binelui şi lumea se va 
mântui prin el. 

Niciodată o tactică de luptă nu va avea o construcţie atât de 
armonioasă între ţel şi arme. Esenţa umană si divină se oglindesc în ea. 
Contrastele se topesc în ea. Suflul ofensiv si spiritul eroic cel mai temerar 

în forma blândeţii si a dragostei divine. 

Traiectoria ei va rămâne eterna scară a valorilor binelui absolut . 

Căci a zis Mântuitorul: “Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele 
mele nu vor trece." (Matei, 4/5) 

Tactica divină, tactica veşniciei. 












Diverse stiluri de luptă politică 


198 


II. STILUL SATANIC 

Acest stil este antipodul celui divin. Reprezintă principiul răului şi al 
întunericului. Pe plan istoric, evreii l-au încarnat si potentat la maximum, 
fiind poporul cel mai satanizat. Dumnezeu l-a ales pentru ca în mijlocul lui 

să înceapă biruinţa efectivă a binelui . 

1. Obiectivul 

Ţelul final al acestui stil este acapararea tuturor bogăţiilor 
pământeşti şi a întregii puteri materiale. Centrul de greutate rămâne 
pământul’. împărăţia lui este aici, pe când cea arătată de Mântuitor nu era 
din lumea aceasta. “Tu vei mânca (consuma) toate popoarele." (Moise, 5, 
7/6) 

Şi speranţa că va domina într-o zi lumea îl mână spre acest ţel fără 
scrupule . Patima de dominaţie materială este cultivată în mod satanic 
până la paroxism. Lozincile sunt înspăimântătoare. “Toţi evreii sunt copii 
de principi. Odată cu venirea Mântuitorului, devin toţi oamenii sclavii 
evreilor, fără de care nu ar exista lumea, adică nici evreii. 

Venirea lui Mesia nu are deloc un caracter simbolic, ci un aspect 
realist. Evreul turcit Dolmei şi masonul Mahomed Djavid Bei, fiind ministru 
de finanţe al Junilor Turci la 1909, au furat din Moscheea din 
Constantinopol (Omar) preţioasa coroană a lui Solomon şi au dus-o la 
New York (Marea Lojă din America), pentru a fi pregătită atunci când va fi 
încoronat împăratul evreilor, când va stăpâni lumea. 

Un evreu nu are voie să aibă vreo legătură cu un neevreu. Evreii 
sunt numiţi oameni, pe când neevreii nu sunt numiţi oameni, ci vite. 
Neevreii nu pot avea lucruri în proprietate, ci lor li se aplică regula primului 
venit. Jecmănirea tuturor neevreilor este permisă deoarece scris este: <Să 
nu-ţi furi semenul!> Unelte ale întunericului cum suntem noi, duşmanii săi, 
unelte ale lumii.” (Babe batra Fol. 54 b. Babe Mezie Fol. 111 b.) 

Satana a ales acest popor pentru a stăpâni prin el pământul. 
“Unealtă a întunericului, aşa cum noi, adversarii lor, suntem unelte ale 
luminii." (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.15) 

A spus Mântuitorul: “Dumnezeul lor - pântecele”. “Voi sunteţi din 
tatăl vostru diavolul şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela a fost 
dintru început ucigător de oameni şi n-a stat întru adevăr, pentru că nu 
este adevăr în el. Când spune minciună, dintru ale sale o spune pentru că 
mincinos este şi tatăl ei." (Johowa, 8/44) 

lahve (lehova), Dumnezeul lor, a rezultat din şarpele lahu şi a fost 
luat ca fetiş de iuhudei (iudei) şi era la început demonul din pustiu. 

Ţelul satanic al religiei lor este evident. “Iudeul, în realitate, nu are 
nici o religie, ci numai gândul la o anumită prefiguraţie a lui Dumnezeu, a 
Dumnezeului lui, promisiuni ale Dumnezeului lui, numai credinţa în 
anumite promisiuni ale Dumnezeului său, care nu se extinde, ca într-o 
religie adevărată, asupra vieţii din afara timpului, ci tratează în mod 
concret viaţa actuală, pământeană. Aceasta este acoperită de dominaţia 
neamului asupra a tot ceea ce este viu şi ceea ce nu este viu." (Wagner, 
p.44) 


199 


Constantin Papanace 


Setea de dominaţie este morbidă. Niciodată un evreu nu-şi va găsi 
linişte, atât timp cât un goim nu este total robit lui . Spre aceasta năzuieşte 
de milenii. 


2. Terenul 

Spre deosebire de terenul luminos al Binelui absolut din stilul divin, 
terenul tacticii satanice va fi întunecat de toate patimile carnale, dominat 
de minciună şi spiritul luciferic şi frământat de ura distructivă. Va fi un 
teren al descompunerii morale şi o mlaştină a tuturor viciilor şi păcatelor. 

în toate bătăliile, neamul ales de Satana va încerca să se dea pe 
acest teren, fiindcă toate armele perfecţionate de care dispune pentru 
acest teren sunt făcute. Tăria lui principală va sta aici. Şi toate acţiunile 
tactice sau strategice, spre acest scop vor converge. Aspectul lui va fi de 
cazan al Satanei unde vor clocoti toate pasiunile perfid stârnite şi dirijate 
care, prin esenţa lor, sunt haotice şi distructive sau de mlaştină în care vor 
prospera toate viciile descompunerii, în care poporul ales este imunizat. 
Atragerea pe acest teren va fi nimicitoare pentru cel care se va lăsa ispitit. 
Diavolul i-a spus lui lisus în pustiu: “Acestea toate (împărăţiile lumii şi 
slava lor) ţi le voi da , dacă vei cădea şi te vei închina mie." (Matei, 4/9) 
Dimensiunile care conturează acest teren sunt: 

2.7. întunericul 

Se cultivă partea tenebroasă din om, cu toate fantasmele ei izvorâte 
din biciuirea subconştientului întunecat al trecutului. Forţa aceasta a 
întunericului paralizează pe cei obişnuiţi cu lumina (Mafia, Mâna neagră, 
Povestirile lui Hoffmann, Cocoşul negru - Eftimiu). Forţa care conduce . s i 
ameninţă pândeşte în umbră (rabinul). Misterul —(cabalistic),—frugţ—a[ 

întunericului, este intimidant . Utilizând spaima moştenită a omului, se 

poate, prin crearea acestui mediu misterios, biciui fantezia şi tendinţa de 
panică a omului, de a exagera. în cultul întunericului, tactica iudaică 
paralizează şi îşi extrage forţa. Căci mai mult decât însăşi infernala 
organizaţie secretă pe care o are, faima şi misterul care apasă din 
sistemul acestei organizări sunt acelea care au efect mai mare.^ Forţa 
Cabalei, din care a rezultat aceea a masoneriei, în întuneric îşi are 
originea (D/e Nacht liegt in der Anonymităt. — Forţa stă în anonimat.). 
Alegerea reptilei ca simbol şi întreg şirul de ritualuri care trezesc ecouri de 
panică din vremurile imemoriale ale omenirii. 

în vreme ce pentru ei întunericul este un mediu natural, pe goimi (...) 
îi dezaxează. Cagliostro, personajul misterios al Revoluţiei Franceze, 
dispunând de forţele oculte ale magiei şi astrologiei, este eroul prototip al 
întunericului (legenda popularizată de masonerie). 

Pe terenul întunericului se fixează conducerea în această tactica 
satanică, pentru că aici nu este văzut (deci este mai puţin vulnerabil) şi 
totodată poate lovi cu toate armele laşităţii, stârnind în acelaşi timp în 
adversar fiorul paralizant al loviturii misterioase din necunoscut atunci 
când este avertizat. Conspiraţia este de esenţă satanică şi nu este o 
întâmplare faptul că multe societăţi conspirative iau ca simbol culoarea 
neagră (mâna neagră etc.), căci şi dracul din duhul căruia se inspiră 
mentalitatea conspirativă tot negru este. Pe acesta îl întrupează. “Der 

















Diverse stiluri de luptă politică 


200 


Jude ist der plastische dămon des Verfalles der Menschheit.” (Evreul este 
diavolul plastic al decadenţei omenirii.) (Richard Wagner, citat în 
Hartmann, p.171) 

Pentru exaltarea forţei misterioase există întreg ritualul din diferitele 
lor ordine. Vrăjitoria se leagă de acest ritual. Revelaţia însăşi este o armă 
indirectă de intimidare, care ameninţă cu o forţă străină. "Iudaismul înclină, 
în aptitudinea lui sufletească, spre uneltiri secrete, aşa cum infractorul se 
fereşte de lumina zilei, având ca punct de plecare - îndreptăţit, de altfel - 
teama. 

Trecerea către cultura lui O.K. kultismus usv. Este prezentată prin 
aceasta şi, totodată, trebuie menţionată o avertizare asupra pericolului 
influenţei evreieşti în acest domeniu. 

Numerele şi literele reprezintă mijlocul cabalistic prin care se 
încearcă atingerea sensurilor ascunse ale omenirii. Cabalistică este, de 
asemenea, şi magia, fie albă, fie neagră, cu rapoartele ei despre minunile 
făcute de rabini, cum ar fi: învieri, însănătoşiri supranaturale, plimbări pe 
apă, înţelegerea tuturor limbilor, explicarea semnelor zodiacale, cititul în 
palmă şi alte descântece. 

Pentru acest motiv, evreul încarnează pe Satana. Nu degeaba a 
existat înainte sentimentul poporului că dacă există diavol în chipuri 
omeneşti, acelea sunt date evreilor. Acest sentiment a fost mult timp uitat. 
Astăzi însă a fost trezit. Evreii sunt demonii plastici ai decăderii omenirii.” 
(Walter Potsch - Die Grundlagen des Judischer Volkes, p.116-117) 

Prototipul lor este Lucifer - Satan , rebelul şi conspiratorul împotriva 
ordinii naturale. Din acest spirit este avortată masoneria cu hrubele ei 
tenebroase. Masoneria este sinagoga Satanei, adică mediul întunericului. 

“Toată frica vine de la diavol, curajul şi bucuria sunt de la 
Dumnezeu.” (Novalis) 

Evreul este fiul Haosului: “Vedeţi, este duşmanul lumii, distrugătorul 
culturilor, parazitul popoarelor, fiul haosului, încarnarea răului, fermentul 
descompunerii, demonul plastic al decadenţei omenirii.” (Bostunitsch - 
Judischer Imperialismus, p.434) 

în tenebre deci se cufundă o dimensiune a terenului tacticii satanice 
care formează principalul punct de sprijin al sistemului. Forţa se 
adăposteşte aici, în acest mediu conspirativ. Aşa a fost de milenii şi aşa 
este şi în veacul nostru. “Oamenii de stat ai acestui secol nu au a face 
numai cu regimurile, cu împăraţii, cu regii şi cu miniştrii, ci şi cu 
elementele societăţilor secrete cărora trebuie să le ţii socoteala. Ei pot 
nimici toate aranjamentele. Ei au pretutindeni agenţi, scrupuloşi agenţi 
care jură moarte şi pot aduce baie de sânge, când consideră că 
corespunde scopului." (Disraelli, citat de Bostunitsch, p.263) 

Presiunea întunericului se exercită prin faptul că au oameni 
acoperiţi, care au simulat o viată întreagă şi care la un moment necesar se 
demască. Mai mult decât serviciul lor adus în acele momente este 
neîncrederea pe care reuşesc să o răspândească. Această neîncredere 
este o formă rafinată de teroare. Nici o rază de lumină nu trebuie să 
străbată prin aceste tenebre, căci lumina destramă însăşi esenţa stilului de 
luptă satanic. Misterul morţii planează asupra celui care totuşi îndrăzneşte 
să cunoască şi să dezvăluie această latură. 




201 


Constantin Papanace 


2.2. Minciuna 

O altă dimensiune care purcede din întuneric este minciuna. Ea 
formează atmosfera. “Istoria iudaică este istoria minciunii." (Walter Potsch 
Die Grundlagen des Judischer Volkes Potsch, p.61) “Nation von 
Betriigern ” (Neam de mincinoşi). (Kant) (43): este neamul care şi-a ucis 
profeţii când au spus adevărul pentru a sufoca acest adevăr. “Nu spuneţi 
niciodată adevărul.” (Parsach în Fol 113b) “Toate minciunile sunt bune. 
Dimpotrivă, minciunile împotriva legii sunt rele.” (Berachot, Fol 60b) 
Educaţia milenară a minciunii la evrei a făcut să se alambicheze în forma 
cea mai subtilă a ipocriziei pe toate laturile, fiindcă gradul de ipocrizie 
arată mai mult decât răutatea partea satanizată a cuiva. Pe terenul 
minciunii şi al ipocriziei se clocesc toate armele de luptă. Acesta le 
imprimă esenţa. Aici este el deplin stăpân, când reuşeşte să-şi atragă 
adversarul. Făţărnicia şi minciuna conturează dispozitivul ofensiv şi, de pe 
acest teren, va lansa toate atacurile. Şi cine va fi tentat să se angajeze - 
terenul fiind ispititor pentru partea negativă din om - se va sufoca în plasa 
abilă a minciunii iudaice. 


2.3. Ura 

Ura, acest acid care descompune, inundă mlaştina, terenul iudaic. 
Este secretată de milenii de neputinţă, s-a născut odată cu ei şi s-a 
cultivat într-un complex de inferioritate, în întunericul Cabalei şi al 
Talmudului. “Rabbi Hisda şi Rabbo, fiul lui rabbi Honna, spuneau amândoi: 
«Ce înseamnă muntele Sinai? Muntele pe care a descălecat ura 
împotriva popoarelor lumii... Rabbi Abahn zicea că numele său adevărat 
să fie munte Sinai, iar Horeb a fost numit astfel pentru că prin el a venit 
pustiirea asupra lumii.»” (Bostunitsch — Judischer Imperialismus, p.547) 

în pustiu, toiagul lui Moise a izbit şi a izbucnit ura. Această ură a 
fermentat milenii în Talmud. Există o diferenţă între ura iuda ică, dizolvantă 
şi neputincioasă şi ura eroului, explozivă şi chiar distrugătoare , adevărată 
descătuşare pentru a face loc creaţiei. Prima izvorăşte din neputinţă (lipsa 
de forţă creatoare, invidie) şi urmăreşte nivelarea în sens negativ. Cealaltă 
izvorăşte din abundenţă vitală (creatoare) şi se revarsă pentru a netezi 
terenul creaţiei. 

Atragerea pe terenul urii însă dă avantaje mari (dă victoria) tacticii 
satanice, fiindcă angajarea pe acest teren înseamnă în primul rând 
triumful răului, fiindcă lupta desfăşurată aici îl alimentează. Stilul divin, prin 
dragostea neţărmurită propagată, evită acest teren satanic. Acest mediu 
(teren) şi-l va crea evreul oriunde se va duce. Şi va da roade. “Evreul este 
profund anarhist, dizolvant, distrugător de stat. El nu se poate subordona, 
ci numai să asuprească. El nu va înceta, la o împrejurare favorabilă, să 
scuture jugul statal. El este revoluţionarul înnăscut, dar nu din atitudine, ci 
din ură. ” 

Exaltarea sentimentului de ură este deci o necesitate pentru tactica 
satanică, fiindcă ea constituie cheagul întregului sistem, după cum în 
tactica divină este dragostea. Propagarea ei înseamnă extinderea 
terenului. “Răspândiţi-vă printre popoare şi otrăviţi totul în casa lor 
blestemată prin lipsa de aer a fumului şi fiecare dintre voi să semene 












Diverse stiluri de luptă politică 


202 


sămânţa prăbuşirii pretutindeni, la fiecare pas. Şi de veţi atinge cu ochii 
crinul cel mai pur al grădinarului lor, el va deveni negru şi veşted; si 
privirea voastră căzând pe marmura statuilor lor, ele să se spargă. Nu 
uitaţi nici râsul vostru - râsul amar şi blestemat - care ucide tot ce este 
viu. (Celui îngrozitor, o întrupare a spiritului colectiv iudaic)." (Bostunitsch 
- Judischer Imperialismus, p. 110) 

2.4. Poftele carnale (instinctele) 

Aţâţarea instinctelor şi a poftelor carnale creează mediul favorit 
pentru a putea dospi ura şi învolbură acţiunile distructive. Partea 
păcătoasă din om capătă preponderenţă mult mai repede când i se 
creează condiţii. Este o lege că descompunerea este mai uşoară decât 
creaţia, care cere efort. Descompunerea înseamnă lipsă suficientă de efort 
pentru păstrarea coeziunii sau încetarea lui (lene, oboseală). Microbii 
prosperă în mediu pestilenţial . 

Odată instinctele descompuse şi învolburate, toate acţiunile 
necugetate şi toate crimele pot prospera, precum şi toate rătăcirile 
(bolşevism). Pe aceste instincte rele, dirijate abil, îşi construieşte tactica 
satanică toate uneltele de luptă (iudaismul, masoneria, comunismul). 
Desfrâul general odată stârnit, se creează terenul pentru dezvoltarea 
crimei sub toate aspectele ei. Pe acest teren totul se descompune, afară 
de iudaismul care se găseşte în elementul său şi deci este complet 
imunizat . Imunizarea iudaică provine din faptul că amoralismul cel mai 
respingător stă la baza legilor sale sfinte. “La fel sunt stabilite în Talmud, 
tratate Boba Kann a386 şi Mosir 23a, raporturile familiale (sexuale) între 
tată şi fiică nu numai interzise, ci ca grijă (datorie) religioasă, de 
asemenea în Tora nu se pomeneşte expres.” (W. Fassolt - Die 
Grundlagen des Talmuds, p.775) Evident, de aici se inspiră, intenţionat 
sau inconştient, Freud în scrierile sale, transformând sub masca stiintei în 
armă de disoluţie morală anumite obiceiuri perverse pentru care societatea 
iudaică era deja imunizată prin asemenea concepţii. Iudaismul prosperă 
aşa cum prosperă microbul virulent. 

Terenul materialist va fi propriu tacticii satanice si aici ei vor fi mereu 

tari . Aşa cum este constituit, omul oferă această bază. Vizarea evreilor pe 
partea materială este atât de fermă încât, chiar dacă s-ar cunoaşte 
planurile lor, totuşi aceste slăbiciuni vor dăinui şi le vor da mereu 
posibilităţi de luptă pentru considerente de interes. Numai schimbarea 
terenului poate decide în defavoarea lor. De aceea, cultivarea tuturor 
pasiunilor şi sub toate formele va constitui o necesitate de prim ordin 
pentru tactica satanică. Toate armele lor negative se bazează pe acest 
teren. Şi înainte de a începe o luptă - oriunde s-ar găsi ei - acţiunea 
premergătoare va fi pregătirea terenului lor propriu, adică mai întâi opera 
de răscolire a instinctelor şi a tuturor poftelor carnale, cultivarea viciilor 
care ies din ele şi, pe urmă, manevrarea lor prin care să aducă 
descompunerea totală, adică atingerea scopului urmărit. 




Constantin Papanace 


203 ___ 

2. 5. Spiritul luciferic 

Este rupt de ordinea naturală şi se ridică împotriva ei. Cultivat, 
hipertrofiază şi ofileşte orice sevă venită din viaţă. Dezrădăcinarea este 
completă. în acest climat uscat şi artificial, al dialecticii sterpe, evreul 
poate respira pentru că se găseşte în esenţa lui luciferică, cultivată milenii 
de-a rândul de Talmud. “Cine cunoaşte Talmudul devine critic." Drumul nu 
este drept, ci întortocheat. “Niciodată nu vom găsi un drum drept. Pentru 
cititorul nealterat rasial, acesta dezleagă cele mai mari greutăţi." (Potsch - 
Die Grundlagen des Judischer Volkes Potsch, p.86) 

Spiritul luciferic încarnează individualismul absolut şi, rupându-se de 
orice organism, devine principiul negaţiei şi sursă de răutate. 
Raţionalismul excesiv care se naşte atrofiază forţa instinctului, care este 
mult mai adânc decât aceea a înţelegerii. Dacă pe acest teren iudaismul - 
datorită structurii sale luciferice şi tradiţiei talmudice -se găseşte la el 
acasă, în schimb, cel da altă structură este rupt şi ofilit (pustiit) de 
elementul vieţii. Tirania raţiunii destramă totul şi pârjoleşte. Formalismul 
paralizant se ţese, încătuşând viaţa. Pe acest teren seacă seva culturii şi 
creşte surogatul parazitar ieşit din speculaţie sterilă. Dacă pentru mase 
pasiunile stârnite servesc la descompunere şi autonimicire, pentru tipul 
intelectul spiritul luciferic îi ofileşte instinctul şi îl dezrădăcinează, 
fecundând toate utopiile rezultate din construcţii abstracte. Nu este fără 
semnificaţie faptul că statul democratic modern, raţionalist si ateu, a fost 

condus de tipul avocat. Pe calea dreptului s-a putut mai bine infiltra în 

viata publică spiritul luciferic. Concepţia romană, iniţial creatoare de legi şi 

dreptate, a fost denaturată prin interpretări si speculaţii talmudice 

parazitare, denaturând-o chiar în esenţă. 

“Această hipertrofie dialectică talmudică se observă ca o tactică de 
luptă pentru evreii care adesea dau unei noţiuni mai multe înţelesuri, 
pentru a prinde în acest păienjeniş candoarea arică.” (Bostunitsch - 
Judischer Imperialismus, p. 145) 

Spiritul luciferic alimentează negativismul şi sterilitatea, odată ce s-a 
alunecat pe acest teren. 


2.6. Disoluţia 

Prin libertinaj, umanitarism şi promiscuitate se asigură terenul 
disoluţiei. Visul iudaic prosperă în climatul căldicel al umanitarismului şi al 
liberalismului. Acţionează nestingherit. “Liberalismul este sentimentul cel 
mai neeroic" (Gurither - Ritter, Tod und Teufel, p.27). Acest mediu permite 
insinuarea în organismele care urmează a fi distruse. Capacitatea de 
adaptare la noi situaţii creşte în mod aparent pentru ca, după infiltrare, să 
înceapă acţiunea disoluţiei. “Numai când ne-am aflat în noroi, ne-am 
înţeles îndată." (H. Heine, citat de Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, 
p. 160) Această duhoare ieşită din murdăriile promiscuităţilor din ghetouri 
serveşte ca teren neprielnic pentru sufletul arian, pentru a-l sufoca. La fel 
Şi cu libidoşenia lor specifică, ieşită din degenerescenţă. Descompunerea 
f amiliei se face pe acest teren al disoluţiei. Se foloseşte aşa-zisa 
emancipare . Dintre cele două tendinţe (centripetă şi centrifugală), el o 
cultivă pe cea centrifugală, care uşurează descompunerea pentru ca astfel 


























Diverse stiluri de luptă politică 


204 


să ajungă la anchilozare, menţinându-i pe neevrei într-un cadru cu totul 
înapoiat. “După ce am dat astfel maselor noţiunea emancipării, vom 
distruge amploarea educaţională a familiei neevreieşti” (Rosenberg, p.71) 
Şi, în mare parte, această operă de disoluţie le-a reuşit. O spun ei cu 
cinism. 

“Noi am infectat, am stricat sângele aproape al tuturor raselor din 
Europa. Mai ales azi, totul este iudaizat. Moravurile noastre sunt vii în toţi, 
spiritul nostru conduce lumea, noi suntem stăpânii, căci ceea ce are azi 
putere este copilul spiritului nostru. Poate cineva să ne urască, să ne 
alunge, pot să triumfe duşmanii noştri asupra slăbiciunii noastre fizice. Nu 
mai suntem de alungat. Am pătruns rozând în popoare, am amestecat, am 
stricat rasele, am sfărâmat puterea, totul a fost înjosit, putrezit, stricat cu 
cultura noastră stricată. Spiritul nostru nu mai poate fi stârpit.” (din 
romanul “Der Weg Nachg Zion” - Drumul spre Sion - al lui Felix Markuse, 
citat de Bostunitsch, p.488) 

Este atât de pătruns în sânge germenul disoluţiei, încât chiar fără 
intenţie şi în contact, el serveşte scopului mare al disoluţiei. 

’ “Karl Marx a fost unul din milioane care au viziunea sigură a 
profeţilor, a recunoscut mlaştina în care se ducea lumea şi a concentrat 
esenţele de otrăvuri pentru a grăbi nimicirea existenţei popoarelor libere 
de pe acest pământ. Acestea toate în serviciul rasei sale.” (Hitler - Mein 
Kampf, p.429) “El însuşi (evreul) nu este element de organizare, ci un 
ferment al descompunerii." (Idem, p.317) 

Această predispoziţie organică de dizolvare a fost atât de mult 

cultivată pentru alterarea si sufocarea celorlalte popoare, încât capacitatea 

lui de organizare nu poate funcţiona decât pentru acţiuni distructive. în 

acest sens este tradiţionala si diabolica lor organizare: crearea mediului 

(terenului) dizolvant. 

Rezistenta lor si chiar complacerea în mijlocul tulburărilor si ruinelor, 

al depravării si descompunerii, le permite să poată pescui în apă tulbure şi 

să manevreze în sensul intereselor lor. Predispoziţia spre trivial si 

murdărie este organică la evrei. “Această trăsătură esenţială este deosebit 
de semnificativă, pentru că dezvăluie întregul contrast. In vreme ce pentru 
noi curăţenia este supremă, evreul se tăvăleşte de preferinţă în murdărie." 
(Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.174) 

Vulgaritatea stilului iudaic provine atât din murdăriile şi 
promiscuităţile din ghetouri, cât şi din structura impotentului care, 
neputând crea, are voluptatea mânjirii frumosului. (Vezi Gog, Distrugerea 
tuturor certitudinilor ariene: Lombroso, Einstein, Freud.) 

Tendinţa tacticii satanice va fi să angajeze lupta pe terenul 

descompunerii morale care destramă forţele adverse. în vreme ce ale 

sale, axate pe o predispoziţie organică (rasială) si chiurasate de o 

experienţă milenară, rămân coordonate cu planul de luptă . 

Terenul pentru dezaxarea adversarilor va fi mereu de preferat. 
“Opera distructivă a evreilor stă în aceea că ei încearcă, în sânul 
popoarelor unde s-au infiltrat, să substituie principiul majorităţii în locul 
personalităţii . ” (Hitler — Mein Kampf, p.498) Ei vor să menţină principiul 
personalităţii numai pentru ei ca să poată manevra concentric şi cu plan. 
Jocul liber al forţelor (freies spiel der krăfte) a convenit forţei iudaice care 


205 


Constanţii! Papanace 


atacă si operează organizat. Masele şi majorităţile inconştiente constituie 
materialul cel mai bun pentru opera de descompunere. “Fiecare acţiune a 
masei depinde de o mulţime adunată artificial, zisă întâmplător, pentru a 
sădi sămânţa anarhiei ’într-un stat.” (Protocoalele înţelepţilor Sionului, 

S0cJ I) 

’ Pe aceasta mizează, stimulând forţele care aparent sunt adverse, 
dar care, prin opoziţia pe care o stârnesc, pot răspândi haosul 
descompunerii, adică terenul care convine acestei tactici de luptă. 

2.7. Banul (aurul) 

Interesul material este factorul organizator al terenului tacticii 
satanice. Este un condensator de putere care se poate transporta şi 
manipula indirect , stârnind în orice parte instinctele de posesiune şi poftele 
carnale din om. “Banul, ochiul dracului.” “Aurul, comoara lui Satan" (arma 
preferată şi de Landhof). Pentru evreu este elementul său. “Evreul iubeşte 
banul şi se teme de primejdie." (Goethe) Aurul este forţa concentrată care 
se poate depozita în trezoreriile iudaice şi de acolo îndrepta după plan 
(2/3 din aurul lumii se găseşte în băncile evreieşti din New York). 
(Rosenberg, p.122) 

Întreg sistemul monetar (financiar şi economic) ridicat pe 
fundamentul aurului creează redutabilul centru al terenului lor şi baza 
ofensivă de plecare. 

Spiritul capitalist, rapace şi fără scrupule, îşi trage originea din 
Talmud, fiindcă acolo este cultul “ viţelului de aur ” şi al bogăţiei ca mijloc 
pentru satisfacerea poftelor de posesiune şi dominaţie. Partea creatoare a 
capitalismului pentru captarea şi folosirea forţelor materiale se datorează 
altor popoare idealiste. Din sinteza acestor două lucruri a ieşit capitalismu l 
modern, denaturat însă din ce în ce mai mult de parazitismul şi rapacitatea 
iudaice . (Fassolt — D/e Grundlagen des Talmuds, p.183) 

Aici este terenul lor si pe acest teren vor anga ia toate bătălii]^. Sa 
căutăm secretul iudaismului nu în religia lui, ci secretul acestei religii în 
evreul adevărat. Care este terenul lumesc al iudaismului? Nevoia practică , 
interesul personal. Care este cultul lumesc al iudeului? Afacerea murdară 
(gheşeftul). Care este Dumnezeul său lumesc? Banul! 

’ Aurul ca putere mondială şi spiritul practic iudaic au devenit spiritul 
popoarelor creştine. Evreii s-au emancipat întrucât creştinii au devenit 
evrei... Banul este Dumnezeul zelos al Israelului, înaintea căruia nu are 
voie să stea nici un Dumnezeu. Dumnezeul evreilor a devenit Dumnezeul 
lumii; poliţa este adevăratul Dumnezeu al evreilor” (Karl Mordechai gen. 
Marx, citat de Bostunitsch, p.192) 

Atragerea pe terenul lor a dat posibilitatea tacticii satanice incarnate 
de evrei să repurteze victoriile mari, cu tot numărul lor comparativ foarte 
mic. 

Importanţa terenului în tactica satanică este covârşitoare, fiindcă 
reprezintă un principiu (principiul răului şi al întunericului) care are o 
existenţă de la căderea omului în păcat şi va dăinui până la mântuirea ui. 
Năzuinţa acestei tactici va fi să-şi extindă cât mai mult terenul, fie pe plan 
material, fie pe planul spiritului luciferic, formându-şi noi baze de plecare 






























Diverse stiluri de luptă politică 


206 


pentru a descompune şi mobiliza noi forţe în vederea bătăliei decisive care 
să ducă la stăpânirea Anticristului. 

“încotro vor merge deci evreii?" întreabă Zangwill. “Ei vor merge (se 
vor îndrepta) spre răsărit - răspunde Roth. Masele iudaice vor fi în India, 
în Persia, în China şi în toate ţările vecine. Tot răsăritul va fi trezit cu noi 
planuri de organizaţii. Şi atunci va apărea omul înfricoşător (Răzbunătorul, 
omul teribil), cum unul asemănător n-a mai fost pe pământ. El va fi 
conducătorul pornirii spre răzbunare.” (citat Bostunitsch, p.423) (G.p.u. toti 
evreii = diavoli) 

Mai primejdioasă şi eficace este extinderea atunci când se infiltrează 
în organizaţii adverse, care însă adoptă acelaşi teren (poate chiar sugerat 
înadins de iudaism, pentru a-l combate - argumentele masoneriei, 
materialismului), ei ştiind că pe acest teren sunt imbatabili dacă nu se 
schimbă esenţa. 

Telul final fiind stăpânirea materială a pământului, terenul lor va fi 

orice va purcede din întuneric: ură, patimă, dezordine, avidităţi materiale 

sau spirit luciferic. 

Instigatiile, senzaţionalul, nudismul, pornografia, depravarea, bursa. 

specula, inflaţia, deflatia, împrumuturi, raţionalism, liberalism, socialism. 

pacifism, parlamentarism si tot ce stârneşte haos de patimi si mentalitate 

sterilă si distructivă porneşte din spirit iudaic si formează terenul lor în 

care ei operează conştient si organizat pentru telul propus . 

3. Acţiunea 

j 

3.1. Mesianismul 

în tactica satanică, acţiunea purcede din mesianism. “Gândul 
mesianic este deja pur iudaic. El este simbolizarea speranţei în ajutor 
străin. Arianul are încredere în forţele sale proprii şi a făcut proverbul : 
“«Ajută-te pe tine însuţi!»" (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, 
p.208) “Evreii nu înţeleg noţiunea de Mesia în nici un caz în sensul pur 
religios şi mistic mântuitor, ci în sens absolut poljţjc ." (Idem, p.210) 

Totuşi, pentru masele de habotnici era forma care corespundea cu 
ţelurile mari de stăpânire, căci fără mesianism acestea ar fi părut ridicole 
şi absurde. Din această concepţie au pornit agitaţiile şi s-au susţinut 
speranţele în momentele grele şi este atât de înrădăcinată încât, chiar 
pentru cei care nu sunt habotnici, apariţia unui Mesia a fost văzută în 
diferite forme, (pentru agitaţie a fost cazul Sobotai Zewi, 1626-1676.) 

3.2. Ura 

Dinamul însă care a îmboldit mereu la acţiune a fost ura congenitală 
si, deci, permanentă . “Ce înseamnă muntele Sinai? Muntele pe care a 
coborât ura asupra popoarelor... Rabbi Abahn spunea că numele lui 
adevărat este muntele Sinai, iar Horeb a fost numit numai că prin el a venit 
pustiirea (horba) asupra lumii.” (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, 
p.547) Ea va fi dospită de Talmud şi alimentată din conştiinţa lipsei puterii 
de creaţie. Acţiunile vor fi negative, conspirative şi revoluţionare. 
“Iudaismul Golei nu mai avea la aceasta (pentru neatârnarea statală) 


207 


Constantin^ Papanace 


nuterea rasei, ci doar puterea de răzvrătire. Şi acesta s-a pierdut 
Considerabil iar evreii de mai târziu s-au manifestat politic numai ca 
Revoluţionari” şi au expediat pe alţii să lupte cu trupurile pentru 
convingerile lor, pe când ei ţineau războiul cu arme cat mai departe. (Otto 

Hauser, citat de Bostunitsch, p.180) 

Lozinca a fost mereu: “Sugrumă pe cel mai bun creştin. 

3.3. Instituţia 

Centrul de greutate al acţiunii însă l-a constituit instituţia rabinatului. 
Rabinii constituie aparatul de conducere şi instanţa spirituala. “Cuvinte e 
rabinilor sunt cuvintele Dumnezeului celui viu." (Bechoi zu 5 Bucher Mosis, 
fol 201 Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p.68) Ei sunt cea mai 
satanizată colectivitate. Puterile lor sunt discreţionare. “Lucrarea o^u/u, 
drept este mai mare decât lucrarea creaţiei lumii. (Kahubbot, Fol 5 a) 

“Oricine calcă cuvintele rabinilor este vinovat de moarte. Cine j/?/ 
de cuvintele rabinilor, acela va fierbe in murdărie fierbinte. (Erubin, Fo . 

21 b(22) “Dacă rabinii numesc dreapta stângă şi stânga dreapta, tu trebuie 
S-o crezi." (Chamberlain, p.530) “Nu există decât evreu care au avut o 
suită de pontifi despotici." (Frederic cel Mare, Examen du Prince, p.86) 

Instituţia rabinică a fost atât de exaltată, încât însuşi Moise n-ar fi o 
personalitate istorică, ci un simbol al instituţiei preoţeşti, Kadesch. 

“Această chestiune stă absolut dincolo de graniţele cunoaşterii^ 
istorice. Moise cunoscut de noi este străbunul preoţilor din Kadesch _ 
(Eduard Mayer, Die Israeliten und ihre Nachbarstămme , Halle, 19 
Israelitii si triburile lor vecine) “Aşadar, o formă a legendei genealogice, 
care stă împreună cu cultul în dorinţă, nu o personalitate istorica, (ibid.) 

p^rnntncratia (rabinatulî constituie p iat ra unghiulara a iudaismul ui şi 
prin repetiţie milenară s-a cristalizat în forma cea mai desavarş.ta. 
Talmudul este opera lor. în el se găsesc discuţiile purtate intre ^ 
formează legea, referitor la toate evenimentele parcurse. (Evreu pretind ca 
Talmudul este reacţiunea la prigonirile din trecut.) 

Iudaismul este un produs anormal al Talmudului. Existenţa lui este 
păcat, existenta lui este o crimă împotriva legilor sfinte ale vieţi. 
(Chamberlain, p.443) El a mumificat religia. “Pentru a /nfeme/a/uda/smuL 

a fost ucisă religia şi apoi mumificată." (Idem, P; 52 ®) a rp7istent ă si 
un produs al gerontocraţiei rabinice. El a constituit edificiul de rezis - - 

a dat putere de ofensivă interioară, plină de ura şi de otrava, caract 
conspirativ. De aceea Thora este transmisă in scris, Talmudul numa 
verbal, fiindcă conţine lucruri subversive. Aici se vor confecţiona p 

şi armele de luptă. . • . ,„ ai , ir j oll \ 

De aceea, păstrarea secretului este esen ţial a - CLn gro/ (_ 
care se ocupă cu Thora este vinovat de moarte.' (Sanhedrin, Fol.59) E 
interzis unui neiudeu să i se dezvăluie mai ales secrete e mva , > 
însă dezvăluie unui neiudeu face atât de mult ca şi' cari ar P u 
lume şi ar tăgădui numele sfânt al Domnului." (lolkutchadosch, no.72, 

Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p.36) w . ntm 

Pentru structura j acticii satanice, aceste masuri exce-sive P _ — 

Păstrarea secretului sunj JiL eŞti, fiindcă orice raza de lumina car f P .. 

în întunericul Ranhedrinului _ J'sipe? te uneltirile, top eşte i pocrizia cu ca re 























Diverse stiluri de luptă politică 


208 


sunt mascate obiectivele lor ascunse, planurile, armele si metodele lor de 

luptă. 

Instituţia rabinilor cu Sanhedrinele sale formează centrul din care sn 

iniţiază si coordonează acţiunea iudaică în timp si în spaţiu, asigurând o 

cpntinuitate milenară . 

Pentru durabilitatea în timp, acestei instituţii îi revine sarcina iniţierii 
planurilpr secrete de luptă , selecţicnarea cadrelor, educarea şi 
organizarea masei. De exemplu, planul de jefuire practicat de evrei este 
conceput de mai bine de patru milenii. Această tărie de executare în timp 
este posibilă numai prin arta iniţierii şi selecţionării elitei conducătoare 
care are sistemul conspirativ al secretului în sânge . Faptul acesta 
constituie o tărie şi educaţia în acest sens pe o scară mult mai restrânsă o 
formează secretele de stat ale ţărilor cu tradiţie, în special unde există 
dinastii. 

Selecţionarea în stilul de luptă iudaic este mai uşoară fiindcă postul 
de conducere nefiind vizibil, nu dă prilej să se manifeste vanitatea 
(ambiţia) cu inevitabilele ei tulburări şi dezbinări care duc la lupte intestine. 
Postul de conducere este atractiv pentru persoane care structural simt 
pasiunea şi au vocaţia pentru puterea nespectaculară (dirijarea din umbră) 
în urmărirea îndepărtatelor ţeluri iudaice. Ele nu simt necesitatea de a 
apărea pe scenă, având numai voluptatea puterii de fapt şi mai totdeauna, 
aparent, simulează o mare modestie pentru o cât mai mare camuflare. 

Sistemul talmudic de a se preda în comunitate face posibilă educaţia 
(mai ales în ghetouri) în cadre largi, dezvoltând în mod riguros un spirit 
care are afinităţi intime cu idealul şi planurile urmărite, înarmându-l cu 
toată tehnica parazitului. Selecţionarea se întinde pe întreaga comunitate. 
Recrutarea urmaşilor conducătorilor se face din mediul lor, fără alte 
influenţe, sub observaţie riguroasă. Spiritul luciferic dezvoltă până la 
paroxism dialectica speculativă ( sofistica) pentru specularea oricărei 
situaţii, dând întreg rafinamentul minciunii. “Şcoala învăţăturii este mai 
sfântă decât sinagoga (serviciul divin). Omul, după moartea sa, este 
întrebat de Dumnezeu mai întâi dacă a studiat silitor şi abia apoi dacă a 
lucrat' (Josedei, p.246, Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p.720). în 
Talmud se face educaţie politică şi socială pozitivistă după premisele mari 
ale iudaismului. “Talmudul şi Suldanul sunt şi azi stindardul nervului de 
viaţă al iudaismului.” (Hirsch Hildes - Maimor, citat de Bostunitsch) 

Aceste premise, păstrând esenţa lor, au fost adaptate pentru fiecare 
epocă, ducând la o continuă perfecţionare a mijloacelor de luptă satanice, 
învăţămintele s-au concretizat în diferitele lor cărţi (Talmud, Thora etc.) pe 
care le inventează în totală lipsă de^ conştiinţă (scrupule), fără a ţine 
seama de nici un considerent moral. în felul acesta se pune în valoare 
toată capacitatea distructivă (satanică) în vederea luptei, asigurându-se 
continuitatea în timp. 

Pentru vremurile moderne, toată ura talmudică şi întreg spiritul 
luciferic s-au alambicat în Protocoalele înţelepţilor Sionului. “Din 
Protocoale vorbeşte spiritul iudaismului." Cel despre care se spune că ar fi 
făcut această sinteză satanică este Achad Haom (Ascher Ginsberg), un 
evreu din Odessa, modest şi necunoscut, dar cu mari roluri subterane. 
“Achad Haom este moştenitorul tuturor timpurilor, al tuturor secolelor 


209 


Constantin Papanace 


viitoare Bialik îl numeşte pe Achad Haom un profet şi o stea in Israel 
(Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.384) Continuitatea m mp a 
f4 ort ului dă mari posibilităţi de luptă şi manevră cu planurile cele ma 
S cate si CU respiraţie lungă fiindcă, chiar când în fruntea instituţie, nu 
sunt^pemonahtăti care’să strălucească, totuşi continuitatea efortului m 
vadul trasat asigură tenacitatea răzbunătoare care învinge veacurile şi 

Tăcere minară asupra nroblemei rasiale a cărei importantă evreii 

Î^tiranî pentru a rin-si trăda secretul forţejj gi. Aceasta le-au înlesnit 

^rrnciunea s j Acum sunt alarmaţ i că acest lucru este pus in 

fumfnă şi întreg întunericul îngrămădit de conspiraţia tăcerii lor este risipit 

de ' Uri De a a^m^neal^b^area^şî^nuiurprincipal şi loviturile concentric 
si metodice în momentul actual, poporul german, prin numărul J 
sănătatea sa, constituie piedica cea mai serioasă. De aceea, formează 
obiectivul principal al atacurilor. 

3.4. Planul de luptă 

Prin existenta unui plan de luptă, cu etape eşalonate şi obiective 
hin» orecizate se folosesc, în timp şi spaţiu, toate eforturile, ev,tandu-se 
orice dispersare Protocoalele înţelepţilor din Sion au dezvăluit obiective e 
âcesto pS diabolice. Acţiunea de nimicire şi aservire va f, concepute 
pe muîte si variate laturi, toate convergând însă spre acelaşi scop. Şi 

me ‘ 0de « VS& SS'a stbo,-sionismului, reprezentata de 
evreii estici (Achad Haom va pune accentul pe R * lwr ™area iap a, 
interpretând strict Talmudul ); instrumente ale acestei concepţii. U I, 

Trotzki, Bela Kuhn, Kaganowici, Jagoda Agramow nreconizează 

I ramura mai moderată a real-sionismuluj (Hertzel) preconizea 

inflaţie, nrahuri. literatur ă pe rvertită, disoluta morala de g ff ., reciproc 
Fiprarp însă se gj ntă si condiţionează , pregatindu şi^ recip 

terenul De altfel pregătirea terenului modern 7-a făcut tot după un plan 
Tveacurt care aTpâca, necesitatea momentului^cu ţeMe d.truc.ive 

mari urmărite. Concepţia tactică (nerasia a ) Franceză etc toti 

Roman umanismul Renaşterii, raţionalismul, Revoluţia Fran ^ z ® /’ t ’ 
a° fost Piloni rând pe rând bătuţi şi constituiţi din fenomene denaturate 
pentru pregătirea stăpânirii lor. (Vezi Rosenberg, Profocoa/e/e /n^e/epf//^ 
Sionului, p.69) Şi pe acest sistem al planului se va ™ ar 9 e ,/revoluţia 
trece încă mult timp, poate chiar un întreg se ’ P . e /a tel si 
pregătită de noi în toate statele, mtr-una şi acee ^'f'’ tă în qener al. 
deplina incapacitate a regimurilor existente va i r trebui să ştim 

După ce am obţinut, în sfârşit, deplina stăpânire, atunci ***** f 9 

să avem grijă ca împotriva noastră să nu aiba oc ni npn tru subiuqare 

De asemenea, cunoaşterea şi pregătirea terenului pentru subjugare 

vor fi P^ate.^ ^ ^ ^ /g ap//carea princip ii,or noastre de 

particularitatea poporului în domeniul căruia se vor ap//ca^ penfru a 
conform planului. Aplicarea uniforma a principiilor noastre asupr 

































Diverse stiluri de luptă politică 


210 


popoarelor nu poate aduce nici un succes, atât timp cât n-a fost realizată 
lucrarea necesară. Dacă însă acţionaţi prevăzător, veţi vedea că ajunge 
deja un deceniu pentru ca cel mai solid caracter să fie distrus. Atunci 
putem număra un nou popor in rândul acelora care ni s-au supus deja.” 
(Rosenberg, Protocoalele înţelepţilor Sionului, p.70) 

Planul de luptă şi obiectivele fixate nu vor fi împărtăşite decât 
elementelor riguros selecţionate. “Pentru aceşti înţelepţi ai Sionului, 
conducerea (guvernarea) este o artă sublimă sj secretă, care se 
dobândeşte prin mijlocul unei culturi tradiţionale împărtăşită la puţini aleşi, 
riguros selecţionaţi." (G. Prezzolini - Das Leben Nicolo Machiavelli) 

De la această iniţiere ei exclud pe cei neinformaţi pentru a asigura 
păstrarea secretului, iar în cazul când vor avea conducerea în stat vor lua 
şi elementele care să dea premisele unei iniţieri. 

“Din planul învăţăturii vom exclude dreptul public şi mai ales tot ce 
priveşte problemele de drept public. Cu aceste ramuri se va ocupa un cerc 
restrâns, mai ales vor fi instruite persoane capabile, pe care le vom alege 
din numărul iniţiaţilor." (Idem, p.101) 

Multiple exemple ilustrează avantajele pe care tactica satanică le 
scoate din aceste iniţieri discrete. De mii de ani există ca obiectiv 
nimicirea prin alterarea rasială şi totuşi niciodată ei nu şi-au trădat acest 
lucru. Cu toate că practicau rasismul cel mai extrem, ei totuşi preconizau 

libertinajul cel mai frivol , considerând rasismul ca o prejudecată barbară, 
în afară de alterarea prin încurajarea hibridă, a fost de multe ori făcută în 
acest scop însăşi exterminarea fizică. Se spune că la ghilotina Revoluţiei 
Franceze erau aduşi de preferinţă oameni blonzi, culoarea feţei, a ochilor 
albaştri sau a părului blond fiind prin ea însăşi indiciu de vinovăţie. Era în 
mod inconştient o luptă rasială (instinctivă) sau, mai degrabă, o luptă 
dirijată de evreii din loji, care aveau asemenea obiective ascunse în planul 
lor milenar. (Sau, poate, în fapt cei blonzi, fiind nobili şi stăpâni până 
atunci, erau urâţi de plebea care devenise stăpână.) 

De asemenea, pentru că au avut interes au preconizat principiul 

democratic. 

Datorită planului de luptă, nu rămâne nimic neorganizat. El se 
extinde până la amănunt pentru a putea stăpâni şi dirija întreaga forţă. 
“într-un oraş în care lipsesc următoarele zece lucruri, trebuie să locuiască 
un cărturar, un tribunal care cunoaşte loviturile de bici şi pedeapsa, o 
casierie a săracilor... o casă de rugăciuni, o baie, o latrină, un medic, un 
teren, un scriitor, un măcelar şi un învăţător." (Sanhedrin, Fol. 17b) 

în felul acesta se stimulează noi instituţii care, pe lângă că vor 
închega comunitatea respectivă, dându-i posibilităţi de rezistenţă, dar se 
vor putea elabora şi planuri de luptă locală în sensul marilor ţeluri 
urmărite. 

Pentru marcarea rezultatelor obţinute, ei folosesc simbolurile care 
sunt recunoscute în toată semnificaţia lor mai mult de cei iniţiaţi. Pd n 
aceasta fac legătura, se sărbătoreşte triumful şi se încurajează în luptă, 
mai ales că ei, după tactica urmată, sunt nevoiţi să nu facă caz, fiind lipsiţi 
de exercitarea puterii formale. Simbolurile satisfac această necesitate. 
Exemplu: apariţia simbolurilor evreieşti în sala de şedinţe a comisarilor 
sovietici. (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.449) 


211 


Constantin Papanace 


Sistemul de acţiune al tacticii satanice, pornit din mesianism 
dinamizat de ură, prin vadul unor instituţii milenare, structurate prin 
experienţa de veacuri, autoritar, cu plan de luptă organizat în modul cel 
mai secret până în amănunt, fără a fi împiedicat de nici un scrupul moral, 
oferă multe avantaje tactice şi strategice. 

Având comandament secret, poate realiza surpriza în lovituri, 
concentrându-şi forţele în locuri nebănuite. Acest lucru este cu atât mai 
posibil cu cât cunoaşte adversarul şi planurile lui, fără însă a se demasca 
el şi intenţiile sale învăluite în ipocrizie. Existenţa unui plan vast si 
multilateral îi oferă posibilităţile atacului concentric venit din laturi diferite 
pe diferite căi paralele şi nevăzute. “Ceea ce fac democraţia şi marxismul 
în domeniul politic, asta au grijă cercetătorii Bibliei să facă în domeniul 
bisericesc-religios." (“Der plastische Dămon des Verfalls der Menschheit, 
am Werke.” - Demonul plastic al căderii oamenilor în lucru.) (citat 
Rosenberg, p. 116 din A. Fetz, “Nimicirea lumii prin cercetătorii Bibliei şi 
evrei”’.) 

Această concentrare este apanajul stilurilor de luptă ofensive şi este 
dublată în tactica satanică de acţiunea de desconcentrare a forţelor 
adverse. “Minoritatea evreiască are, datorită unităţii sale naţionale şi 
ideologice, o mult mai mare putere de atac şi o mult mai puternică 
posibilitate de expansiune, ca viciatul său mediu.” (Bostunitsch - 
Judischer Imperialismus, p.23) 

Spiritul luciferic, lipsa de conştiinţă (de scrupule) îi dau mari 
posibilităţi de minciună sub toate aspectele. Astfel că şi din acest punct de 
vedere poate realiza mai uşor surpriza în acţiune decât cel care spune 
adevărul şi se pune pe terenul sincerităţii. 

Tenacitatea sistemului organizat răzbate adânc în poziţiile 
adversarilor lor neavertizaţi şi neorganizaţi, folosind la maximum lenea de 
gândire sau capacitatea de uitare, folosind concentric acţiunile de 
descompunere morală, patimile materialiste, forţa capitalului şi mizeria 
maselor. 

Pe terenul material pe care este fixată, tactica satanică şi cu 
posibilităţile de acţiune care rezultă din organizarea sa milenară, va putea 
folosi în luptă cele mai variate şi mai diabolice arme pe care i le furnizează 
o experienţă milenară şi în continuu excitată şi valorificată de o ură 
congenitală si implacabilă, iar spiritul luciferic (talmudic) va născoci 

manevrele cele mai perfide . 


4. Armele 

După ţelul, terenul şi construcţia (structura) tacticii satanice, armele 
folosite în luptă vor fi aproape în întregime de esenţă negativă, chiar când 
vor avea caracter ofensiv. Ele vor tinde mai mult pentru disocierea forţei 
sau rezistenţelor adverse pe căi întortocheate sau piezişe, decât în lupte 
drepte. Tot ce am enumerat ca ilustrare la capitolul “Surse de forţe 
negative” va alimenta de drept arsenalul tacticii satanice. De altfel, din 
citirea planului de luptă elaborat de înţelepţii Sionului - această otravă a 
Ur ii milenare iudaice alambicată - se pot vedea semnalate toate aceste 
srme negative (distrugătoare), eşalonate pe terenul principiului răului. Ele 
Pot fi infinite. 












Diverse stiluri de luptă politică 


212 


De aceea, în cele ce urmează vom încerca mai mult să ilustrăm, 
arătând prin unele cazuri mai concrete, corelaţia ce există între toate 
elementele tacticii satanice pentru atingerea ţelului urmărit. 

4.1. Arma dezrădăcinării 

Rezultă din însăşi întreaga configuraţie a tacticii satanice. Totul 
converge ca adversarului să i se rupă legăturile care îi dau certitudine. 
Să-l smulgă de pe terenul lui, pentru ca apoi, dezrădăcinat, să ajungă o 
unealtă oarbă în mâna lor. Toată opera de disoluţie morală spre aceasta 
tinde. Incertitudinea trebuie aruncată în toate domeniile vieţii . Nu este o 
întâmplare că, sub masca ştiinţei, toţi exponenţii evrei au reprezentat 
acest lucru sub formele cele mai amăgitoare. Lombroso, Einstein, Freud 
etc. sunt reprezentanţii spiritului iudaic, iar opera lor este popularizată 
tendenţios de presă ca să pustiască până în straturile cele mai populare, 
în trei direcţii tind ei cu deosebire: distrugerea familiei, ruperea de pământ 
si ruperea de cer . “Plenul Kominternului din 16 noiembrie 1924 a hotărât: 
revoluţia este neputincioasă atât timp cât există noţiunea de familie şi 
relaţiile familiale.” (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.428) 

De asemenea, dezrădăcinarea de pământ a fost totdeauna urmărită 
cu tenacitate. Se rupe contactul cu tradiţia. Dispare legătura cu strămoşii 
şi nu se mai simte mistica pământului. Prin dezrădăcinare de pământ, 
distrug o rezistenţă în instinctul sănătos şi din cei dezrădăcinaţi îşi fac 
armata lor. Tendinţa de a face mobiliară, prin diverse sisteme, proprietatea 
imobiliară, a avut în ultimă analiză acelaşi scop. De asemenea, 
fărâmiţarea (pulverizarea) proprietăţii prin exproprieri iraţionale. Ruperea 
legăturilor cu cerul, este o altă tendinţă iudaică. Raţionalismul excesiv, 
ateismul, scepticismul, toate tind să ofilească seva credinţei. Torpilarea 
Bisericii prin puzderia de secte pe care le alimentează, acest scop are. 
“învăţătura cercetătorilor Bibliei este un amestec de religie şi politică, unde 
politica este scopul, iar religia mijlocul.” (Bostunitsch - Judischer 
Imperialismus , p.465) 

Pe toţi cei dezrădăcinaţi de aceste certitudini îi pot manevra în 
sensul intereselor lor. în special intelectualii declasaţi şi muncitorimea care 
se aglomerează în centrele rigide şi rupte total de pământ şi natură ale 
marilor oraşe. Sunt elemente dezaxate şi în plină criză. Din aceştia îşi fac 
marea armată pe care vor să o folosească pentru atingerea scopului lor. 
Evreii n-au avut niciodată interes să rezolve problema muncitorească. 
Mizeria maselor muncitoare au folosit-o pentru asmuţire . “Noi însă vrem 
tocmai opusul, adică degenerarea neevreilor. Puterea noastră se sprijină 
pe foamea îndelungată şi pe slăbiciunea muncitorului. Doar în acest caz 
trebuie să se subordoneze în totalitate voinţelor noastre, atât timp cât în 
propriile sale cercuri nu găseşte ajutor pe cont propriu pentru a ni se 
împotrivi. Foamea procură, la rândul ei, puterii financiare, drepturile 
asupra muncitorilor, ca şi cum ei ar fi împrumutat nobilimii din puterea 
legală a regelui. Prin nevoie şi prin invidia şi ura care se nasc din ea, 
mişcăm masele şi înlăturăm cu ajutorul lor pe oricine ne stă în cale." 
(Rosenberg, p.52) 


213 


Constantin Papanace 


Când necesităţile lor de luptă o reclamă, ei provoacă artificial criza 

pentru ca dezrădăcinarea să fie totală prin provocarea şomajului, cu 

a j utorul aurului care se află total în mâinile lor. 

Arma dezrădăcinării este o armă de bază în tactica satanică, fiindcă 
prin dislocarea adversarului de pe terenul său natural devin eficace o serie 
întreagă de arme din arsenalul satanic. 

4.2. Diversiunea 

Este o armă de bază, cu posibilităţi mari de învăluire, dat fiind că 
este organizată de un plan milenar ţinut secret şi urmărit cu tenacitate 
generaţii de-a rândul de iniţiaţi. Pentru această operaţie se pretează 
întreaga structură a iudaismului crescut în întuneric şi alimentat cu 
minciună, sub toate aspectele ei. Respiraţia diversiunilor în tactica 
satanică nu este scurtă - aşa cum se întâmplă în tacticile minore - ci ea 
se extinde peste decenii, veacuri şi chiar milenii, fiind de proporţiile ale 
însuşi planului milenar şi ale ţelurilor lui fixate, care sunt prezentate că 
încep odată cu facerea lumii, prin contractul făcut cu Dumnezeu. 

Lipsa de scrupul şi de susceptibilitate a onoarei îi permite 
elementului iudaic să se infiltreze şi să trăiască în minciună şi ipocrizie 
atât cât ar cere interesele tacticii .luptei sau necesităţile de adaptare, 
având în acest sens toată formaţia şi instrucţia talmudică. 

Diversiunea pentru mase este formulată lapidar în Protocoale. 

“Pentru a ascunde poporului adevăratele legături şi pentru a-l feri de 
descoperire, îi deviem atenţia prin tot felul de plăceri, patimi şi case de 
toleranţă. în curând vor apărea în presa noastră publicări ale concursurilor 
din diferite domenii ale artei, ale jocurilor de putere şi ale sportului. O 
asemenea abundenţă de distracţii şi îndeletniciri va îndepărta definitiv 
gândurile masei de oameni la întrebările pentru a căror realizare noi ar fi 
trebuit, de altfel, să luptăm vârtos.” (Protocoalele înţelepţilor Sionului, 
p.94) 

Vechiul dicton roman din epoca semitizată a imperiului “pâ/’ne si cjrx 
a fost la maximum speculat de antreprenorii evrei, pasiunea sportivă 
devenind un adevărat narcotic pentru mase . Şi ceea ce era mai 
simptomatic a fost faptul că nu organizarea sportului activ care să 
a ntreneze masele şi să dezvolte energia, ci a fost exaltat cel spectaculos, 
d erutând întreaga preocupare şi energie a tineretului. în acest sens şi 
într-o formă mult mai primejdioasă prin depravarea pe care o pregătea era 
diversiunea cu aşa-zisele Miss “ regine ale frumuseţii ” ce s-a extins în toate 
ţările. Nu fără semnificaţie era faptul că aceste spectacole diversioniste 
erau montate de presa iudaică si patronate de notorii masoni: cazul Vaida 
etc. 

Mult mai vaste şi diabolic concepute sunt diversiunile folosite în 
lu Pta cu alte organizaţii din partea cărora întâmpină rezistenţă faţă de 
Planurile urmărite de ei. în special cele angajate în interiorul organizaţiilor 
a dverse. Scurgerea deceniilor şi a veacurilor va dezvălui mereu liniile 
a cestei tactici satanice, poate în locurile şi evenimentele cele mai 
n ®bănuite. Duşmăniile reale şi cele aparente vor alterna mereu sub 
Căştile şi formele cele mai amăgitoare. Atmosfera de întuneric şi 
TUnciună, dominantă în această tactică, va justifica bănuielile cele mai 





















Diverse stiluri de luptă politică 


214 


neverosimile şi exagerate, fiindcă puterea de simulare s-a dovedit 
imprevizibilă atât pe plan religios, în lupta cu biserica creştină, cât şi pe 
plan politic şi social. în legătură cu creştinismul s-a mers până la explicaţia 
nebunească, cum a fost aceea a lui Nietzsche, care a acuzat creştinismul 

că a fost cea mai alambicată formulă născocită de iudaism pentru slăbirea 

si nimicirea lumii sănătoase pentru ca, după desvirilizarea si 

descompunerea ei, să o poată robi mai uşor . Presupunerea este absurdă 
pentru că întreaga esenţă creştină atacă în încheieturi forţa iudaismului 

iar ca si concepţie tactică este invincibilă si singura care îi poate face fată. 

Este lumina care risipeşte tenebrele satanice. 

Este adevărat că sistemul diabolic de a preconiza pentru adversar 
lucruri pe care pentru tine le repudiezi este frecvent la evrei. Astfel, ei, 
care în toate părţile preconizează distrugerea familiei, totuşi pentru ei au 
cea mai mare grijă de a o păstra cât mai nealterată. Ei, care practică cea 
mai habotnică credinţă, propagă pentru ceilalţi necredinţa ca dogmă; ei, 
care au organizaţia rabinică cea mai autoritară, propagă libertinajul care 
aduce anarhie. Dacă, prin paralelism, ne-am lăsa mişcaţi de îndoiala lui 
Nietzsche, ar însemna să ne întrebăm: să fi fost, în acest sens, o tactică 
de a se propaga la goimi iubirea în locul urii şi nonviolenţa în locul acţiunii 
tenebroase (adică contrariul) pentru a-i putea doborî? 

Poate în epoca Mântuitorului a fost o criză de orientare în iudaism. 
S-au desemnat două tendinţe diametral opuse. Una idealistă, reprezentată 
de sângele arian al galileenilor şi alta practică, talmudistă, care avea la 
bază raţiuni de stat şi urmărirea habotnică a ţelurilor fixate. Dată fiind 
capacitatea de simulare a acestei naţii, nu s-a conceput oare de înţelepţii 
Sionului să folosească noua religie care s-a născut după răstignire pentru 
a o extinde la goimi cu care să-i moleşească? Nu s-au conceput atunci de 
puţini iniţiaţi o diversiune şi o tactică dublă sau joc pe două tablouri, de 
cea mai mare anvergură, fără ca cei care se războiesc de veacuri atât de 
crunt să ştie măcar? Ce este cu cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa lui 
loan? Şi când se va deschide pecetea a şaptea? Nu cumva acolo se va 
arăta întreg jocul care va fi adus la “căsătoria mielului cu logodnica lui la 
Ierusalim" unde “se vor întoarce prin 12 porţi cele 12 seminţii ale lui 
Israel "? Noul Testament să fie o dizidenţă aparentă pe chestiune de 
tactică, în vreme ce la organizarea politică prin Talmud, tinzând spre o 
formă poziţională, pământească, realistă, bazându-şi toată acţiunea pe 
materie, s-a născut o reacţiune diametral opusă, spirituală, dar cu acelaşi 
scop de a lupta pentru ţelurile universale ale poporului ales şi deci de aici 
să fi început jocul pe două tablouri? Să fie apostolul Pavel apostolul 
“ginţilor” şi fondatorul bisericii, adică al instituţiei, şi fiu de rabin cu tradiţie, 
care va fi primit această misiune de organizare şi dirijare a diversiunii? 
Poate, dar atunci a fost voia lui Dumnezeu ca binele să învingă prin 
puterea lui din situaţia cea mai grea, tocmai ca să arate această forţa 
mântuitoare. Sămânţa sădită de Mântuitor, alimentată de credinţa 
popoarelor nesatanizate, ariene, va rodi şi îşi va lua drumul hărăzit de 
Dumnezeu. 

Dacă, din punct de vedere creştin, aceste presupuneri exagerate 
constituie o blasfemie atunci când se referă la persoana Mântuitorului, ele 
însă se verifică în lupta care s-a dus între biserică şi iudaism în decursul 


215 


Constantin Papanace 


celor nouăsprezece veacuri şi mai bine ce au urmat. Şi ea continuă încă. 
Atacul iudaic a fost dat atât frontal, cât şi din interior. Loviturile interioare 
însă au fost cele mai primejdioase fiindcă tindeau să denatureze însăşi 
esenţa. Pentru falsificare totul a fost posibil. 

“Evreii s-au înghesuit în parohiile creştine şi au câştigat treptat, 
printr-o râvnă vicleană, influenţa asupra tălmăcirii învăţăturii predate de 
bunul lisus. Fiul rabinului, Pavel, este cel mai plauzibil martir istoric al 
acestui eveniment. Următoarea lor grijă ar fi trebuit să fie înlăturarea 
eroismului şi arianismului din învăţătura lui lisus Hristos şi afundarea ei în 
mâzga ebraică a simţului servil" (Hans Hauptman - Jesus der Arier, p.11) 
Din exces, rasiştii au păcătuit faţă de Sfântul Pavel care, aşa cum a 
propovăduit şi nemuritoarele cuvinte spuse despre dragoste, care 
formează esenţa religiei creştine şi forţa ei, arată că a fost un mare şi 
adânc convertit şi nicidecum un simulant. 

Adevărul rămâne însă că prin toate mijloacele de infiltrare şi 
diversiune, iudaismul a încercat să altereze creştinismul, iudaizându-l fie 
prin prozeliţi semiţi sau semitizaţi, folosind în acest scop tendinţa de 
prozelitism a bisericii creştine pentru ca sub haina ei să-şi poată propaga 
idealurile şi esenţa lui. “ludaizarea creştinismului de către biserică se 
observă în faptul că evreii au introdus în locul iubirii de Dumnezeu frica de 
Dumnezeu” (Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p. 157) Această luptă 
diversionistă se va da în cadrul bisericii. Sunt cunoscute cazurile de 
convertire simulată a maranilor, care a durat mai multe generaţii. La fel şi 
în alte părţi. Un episcop de la Sorbona a fost în acelaşi timp şi rabin care 
făcea joc dublu. Dar chiar când această intenţie nu era totuşi prozelită, 
evreii, din instinct sau structural, mergeau spre alterarea esenţei creştine 
prin excesele si metodele satanice pe care le introduceau pentru apărarea 

sau răspândirea învăţăturii Mântuitorului . Mulţi mari inchizitori au fost de 
origine iudaică (Torquemada). 

Ca si principalii organizatori ai ordinului iezuiţilor, au metodele lor de 

luptă atât de străine si de contrarii spiritualităţii creştine . De asemenea, 
diversiunea cu protestantismul. Această reacţiune. născută din năzuinţa 

de a scutura biserica de toată zgura infiltraţiei spiritului iudaic, a căzut în 

Blasa iudaismului si a devenit o unealtă atât pentru slăbirea bisericii, cât si 

Bgntru vehicularea idealurilor iudaice prin punerea accentului pe Vechiul 

I şşţament Asa se explică afinităţile progresive pe care le-a avut cu 

Blincipala unealtă a iudaismului: masoneria. 

“Este un cerc închis dacă francmasonii au adus, pe temeiuri 
religioase, ca mişcare spirituală umanitară, principiul protestant al libertăţii 
conştiinţei şi toleranţei la ultima dezvoltare, cu toate că n-au renunţat 
niciodată total la truda spirituală şi la raportarea la conţinutul acesteia." (F. 
A- Sixt - Freimaurerei und Christentum, p.60) Jocul este în plină 
desfăşurare. “La gradele superioare joacă rol termenul de Logos. Misterul 
bolgotei răsună şi punctul culminant este cina solemnă, care, într-adevăr, 
nu mai este sub forma cinei frăţeşti solemne de odinioară, ci are un fel de 
caracter sacramental.” (Citat din Gotthilf Schenkel, p.151, F. A. Sixt - 
coimaurerei und Christentum p.60) 

Apostolii şi sfinţii sunt luaţi de multe ori ca patroni în loji. Dacă 
Protestantismul nu este încă pe deplin iudaizat, adică dirijat de evrei, s-ar 




























Diverse stiluri de luptă politică 


216 


putea să fie o simulare pentru a-i atrage pe protestanţi în lojile masonice şi 
astfel a se infiltra şi pe această cale. Influenţa masoneriei în protestantism 
este din ce în ce mai accentuată. 

“Pe de altă parte, era uşor pentru Francmasonerie să se infiltreze în 
acest protestantism indiferent şi lipsit de rezistenţă. Aşa-numitelor biserici 
protestante, care s-au dezvoltat sub forma de biserici de land (de ţară), de 
biserici de stat, populare sau libere, le lipseşte caracteristica adevăratei 
biserici, astfel încât ele reprezintă într-adevăr numai adunări religioase, 
cărora li se poate suprapune numai francmasoneria ca organizaţie 
închisă" (F. A. Sixt - Freimaurerei und Christentum) 

Din protestantism caută iudaismul să-şi extragă noi forţe, 
metamorfozându-le în masonerie, căreia îi oferă o bază principală. 
“Francmasoneria este pe jumătate protestantism." (Prf. Sixt, p.64) 

“Francmasoneria - scrie un teolog protestant într-un mod 
caracteristic şi mergând până la ultimele consecinţe - reprezintă un fel de 
protestantism în formă modernă. Precum iezuitismul este exponentul 
absolutismului bisericesc, tot aşa francmasoneria reprezintă spiritul profan 
al comunităţii în societatea contemporană." (Sixt, p-65, citat din Karl 
Bernhausenj Aceeaşi diversiune s-'ă^dontinuat în proporţii mai restrânse 
prin crearea şi întreţinerea diverselor secte. Complicarea diversiunii însă o 
formează împăcarea sau armistiţiul între francmasonerie şi iezuiţi în faţa 
primejdiei comune a rasismului arian antisemit . Schimbarea de scrisori 
între iezuitul Peter Gruber Hermann şi marele mason Reichl a pregătit 
înţelegerea de la Aachen rămasă mult timp necunoscută opiniei publice. 
Pentru camuflare însă s-a simulat că înţelegerea ar fi şi împotriva 
bolşevismului. 

“înţelegerea dintre Ordinul Iezuiţilor şi francmasonerie se bazează 
pe temeiul conştiinţei că furnizarea tuturor puterilor morale bazate pe 
principii înalte împotriva bolşevismului este o necesitate în vederea feririi 
Europei, pe cât se poate, de posibilitatea unei invazii asiatice. Ambele 
partide se implică corespunzător în toate măsurile politice, publicistice, în 
viaţa culturală mondială, pentru atingerea acestui scop." (Prf. Sixt - 
Freimaurerei und Christentum, p.82) 

Fără îndoială, necesitatea tactică determină iudeomasoneria să 
simuleze măsuri şi atacuri împotriva bolşevismului. Nu este exclus ca chiar 
cei care tratau şi contractau să fi fost neiniţiaţi în această tactică 
diversionistă. Planul de bolşevizare se bazează pe alte realităţi. Ei trebuie 
să aibă încă priză în lumea burgheziei creştine. Şi această priză nu putea 
fi menţinută şi adâncită decât prin simularea unei atitudini de ostilitate 
împotriva bolşevismului. în realitate însă nu este de conceput o luptă 
împotriva comunismului a cărui pregătire s-a făcut chiar de masonerie şi 
este fructul cel mai satanic ieşit din întunericul hrubelor. 

Duşmăniile reale şi aparente se alternează într-un mod care poate 
produce cea mai indescifrabilă încurcătură necesară diversiunilor de 
învăluire. în scrisoarea din 1912 a rabinului de la Lemberg, biserica 
creştină este prezentată drept principalul duşman al iudaismului. 

Privind retrospectiv acţiunea dusă de iudaism împotriva esenţei 
creştine, care reprezintă principiul binelui absolut, nicicând nu se observa 
o mai vastă ramificaţie de diversiuni şi un atac alternativ şi concentric p e 


217 


Constantin Papanace 


toate planurile. Pornind de la ipoteza lui Nietzsche, s-ar putea ca 
diversiunea să fi fost concepută de către cei puţini, iniţiaţi în următorii 
termeni tactici: iudaismul talmudist, centru conservator de rezistenţă, 
reduit central, creştinismul, instrument de insinuare şi destrămare, 
realizând astfel principiul negativ de la tare la slab. Câmpul de bătaie: 
masele creştinate de biserică, iudaizate prin frământarea stârnită în 
interior cu cortegiul de lupte pentru puterea materială, înăbuşind şi 
alterând esenţa creştină prin mijloacele satanice adoptate rând pe rând în 
aceste lupte şi prin cele mai abile diversiuni create prin dizidenţe. La 
sfârşit, adoptarea creştinismului, adică a fructului copt şi organizarea lumii 
după principiile talmudice, care să asigure stăpânirea absolută şi tiranică a 
lui Israel. Atunci va fi deschiderea pecetei a şaptea de care vorbeşte 
Apocalipsa. în acest joc pe diferite tablouri, persoana Mântuitorului este la 
început atacată cu ură satanică. Cele mai triviale epitete s-au folosit 
împotriva lui. într-un pamflet apărut la 1681 este făcut “mam ser ben ha 
uiddah" (“bastardul unei femei cu menstruaţif’) sau “roehsovoth”, în 
evreieşte “armăsar”... Dar tot iudaismul insistă, de pildă, pe lângă Renan 
să-l prezinte pe Mântuitor ca fiind la origine evreu. Chiar în cărţi de şcoală 
a început reabilitarea. “El (lisus) nu a preconizat o prăbuşire a iudaismului, 
precum ucenicii şi apostolii săi, ci numai a mustrat duritatea fariseilor şi a 
neglijat normele religioase specifice, care nu i se păreau destul de 
relevante. Abia mai târziu s-a dat drept Mesia şi rege al iudeilor.” (Dr. M. 
Kayserling - Das Spektrum Europas, Budapesta, în cartea de şcoală a 
istoriei evreilor.) 

“Aceiaşi evrei îl prezintă astăzi pe Flristos drept tipul evreului cel mai 
adevărat şi mai curat." (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.159) Sau 
ca element de legătură între Moise şi Karl Marx. “Ştiţi pentru ce am venit 
noi în lume? Pentru a aduce fiecare chip omenesc în faţa muntelui Sinai. 
Nu vor într-acolo? Dacă eu nu-i chem, atunci îi va chema Marx. Dacă nu-i 
cheamă Marx, atunci îi va chema Spinoza. Dacă nu-i cheamă Spinoza, 
atunci îi va chema Flristos. Noi, iudeii, însă, nu ne-am îndeplinit misiunea, 
de aceea trebuie să ne condamne.” (Walter Rathenau către locotenentul 
Hans Breisig, 29.11.19) 

Revendicarea însă s-a făcut în forme şi mai categorice. “în ceea ce 
priveşte evaluarea persoanei lui lisus este foarte interesant de constatat 
că, în iarna 1882-1883, în Chişinău (atunci aparţinând Rusiei), evreul 
Josef Davidsohn Rabinovici (1837-1899), vlăstar al unei familii hasidice, 
l-a recunoscut pe lisus ca Mesia al evreilor, s-a entuziasmat de învăţătura 
sa şi a întemeiat o comunitate intitulată «Israeliţii Noului Testament» (cu 
circumcizia şi Sabatul), care a avut mulţi adepţi şi a fost renumită în 
întreaga lume." (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.137) 

Fără îndoială, cine cunoaşte organizaţia iudaică îşi poate da seama 
că, pentru a se face “renumit în toată lumea”, trebuie să fi avut 
consimţământul şi chiar concursul Sanhedrinului iudaic. Rabinii, care 
altădată repudiau creştinismul şi preferau să dispară decât să-şi caute 
scăparea în creştinism, din motive tactice, astăzi invocă creştinismul şi 
chiar sunt gata să şi-l însuşească. Se vede că a fost poate o sondare spre 
a se vedea dacă chestiunea este coaptă. De altfel, Disraeli a spus cândva: 
“Creştinismul este iudaism pentru marea masă." Fără creştinism, iudaismul 







Diverse stiluri de luptă politică 


2l_8 

ar fi rămas o sectă obscură şi Biblia n-ar fi devenit o carte sfântă 
strecurându-se după Noul Testament. Diversiunile încercate de aproape 
două milenii cu creştinismul ar avea asemenea finalităţi strategice. Numai 
ipoteza lui Nietzsche, scuturată de toată murdăria pamfletară, ar fi poate 
valabilă numai în ceea ce priveşte intenţiile sinedriurilor iudaice, nu însă în 
ceea ce priveşte esenţa creştină, care a fost o reacţiune a părţii bune din 
om. Primejdia utilizării de către evrei, deşi este încă actuală, totuşi poate fi 
depăşită atât prin faptul că creştinismul se găseşte răspândit mai mult 
între popoarele ariene, cât şi prin problemele rasiste şi ale 
antisemitismului ştiinţific care se pun şi care pot demasca multe minciuni 
din plasa diversiunilor iudaice, făcându-le ineficace prin desiudaizarea 
bisericilor creştine: catolicismul, ortodoxismul, protestantismul etc. Nu este 
exclus (este chiar sigur) ca această fărâmiţare a bisericii să fie întreţinută 
de uneltirile iudaice. Nu repudierea creştinismului, cum ' fac^ 
naţional-socialismul, ci redarea fondului eroic, care concordă cu esenţa Ini 

antisatanică, aşa cum face Mişcarea Legionară, poate anihila definitiv 

întreaga plasă a diversiunilor iudaice , întorcându-le în mod definitiv 

manevra uneltită veacuri de-a rândul. Pentru mânuirea armei diversiunilor, 
iniţierea restrânsă, care asigură păstrarea secretului, este esenţială. Acest 
lucru permite derutarea adversarului. Diversiunile sunt cu atât mai 
posibile, cu cât stilul este mai tenebros, reuşind să-şi ascundă forţa. 

Tot cu acelaşi succes - şi poate şi mai mare - este folosită arma 
diversiunilor pe câmpul social şi politic, care nu este organizat. Repartiţia 
tactică este făcută tocmai pentru sfărâmarea oricărei unităţi. 
Social-democraţie, plutocratie, comunism, sunt toate diversiuni si faţete 

ale unuia şi aceluiaşi plan . Deci, nu unitate aparentă cu orice preţ, ci 

acţiune coordonată după necesităţi. Căci chiar atunci când aceste fracţiuni 

se războiesc crâncen între ele, totuşi, pe plan mare, pentru scopurile finale 

urmărite în timp, îndeplinesc funcţii necesare. Nu este o simplă întâmplare 

că la al Vlll-lea Congres Internaţional, care s-a ţinut la Copenhaga între 28 
august - 1 septembrie 1890, au participat Ramsay Mac Donald, George 
Clemanceau, Lenin, Kautzky etc. (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, 
p.285). Toţi aceştia au devenit conducători de state sub diferite embleme, 
lucrând cu toţii, conştient sau forţat, pentru pregătirea terenului în vederea 
stăpânirii iudaice. Formule amăgitoare ca “umanism”, “umanitate”, 
“libertate”, “egalitate”, “fraternitate” au fost narcotice concepute încă de la 
jumătatea secolului al Xlll-lea. (La Franchemaţonne und Ies Franc - 
Ma^ons, Protocoalele înţelepţilor Sionului, p.28) Folosirea umanitarismului 
şi a oricărei tendinţe sociale cu largă generozitate pentru a capta forţa 
creştinismului pacifist al scriitorilor ruşi (Tolstoi) cu care au continuat 
cursa. Ele au fost agitate nu pentru îmbunătăţire, ci pentru destrămare, 
spre a duce tirania lor urmărită. Oricât ar prea de paradoxal, chiar ideea 
naţională a fost o armă de “anemiere” pentru fărâmiţarea anumitor blocur i 

de state (imperii) care constituiau rezistente. Este posibil însă ca şi ÎH 

creştinism manevra să le fi scăpat prin evoluţia “patriotismului” spre 

naţionalismul rasist . în diversiunile lor însă, ea se încadra în planurile mari 

urmărite. Acţiunea nu trebuie judecată în legătură cu momentele scurte de 
respiraţie în care se mişcă de obicei organismele politice (partidele, 
asociaţiile etc.). Acelaşi lucru se poate afirma despre aşa-zisa opoziţie 


Constantin Papanace 


dintre capitalism şi comunism. S-a dovedit că deosebirea este aparentă tot 
pentru diversiune. “Capitalismul concurenţial evreiesc este numai în 
aparenţă polul opus al marxismului evreiesc. în ultimă instanţă, amândouă 
sU nt subordonate ţelului final evreiesc, ca verigi care servesc 
necondiţionat. Datoria internă era şi pe atunci evidentă şi aruncată cu 
impertinenţă cinică neevreilor, dacă ar fi devenit o dominaţie mondială 
evreiască." (Potsch - Die Grundlagen des Judischer Volkes, p.166) 

învăluirea cu cele două diversiuni extreme: “p luţocratie sj proletariat 
adică Anglia s[ Rusia au format cleştele cu care ţin sub presiune Europa .” 

(Rosenberg, p.97, Protocoalele înţelepţilor Sionului) Alianţa făţişă de 

astăzi dintre plutocraţi şi proletari şi planurile comune de stăpânire pe care 
le anunţă, demască diversiunea. 

4.3. Paravanele 

Pentru reuşita acţiunilor şi în special a diversiunilor lor sunt 
necesare elemente slabe sau ambiţioase care se pretează la rolul de 
paravan. Acestea sunt lansate şi ornamentate cu mult prestigiu pe acelaşi 
principiu al reclamei care, din felul cum este montată, constituie o 
adevărată sursă de forţă ieşită din înşelăciune şi minciună. în general, 
sunt preferate mediocrităţile fiindcă, prin lipsa lor de personalitate şi 
capacitate, simt nevoia sprijinului pentru a se menţine. Cu ele pot manevra 
mai uşor. Şi pe plan internaţional, dar şi în viaţa noastră publică sunt 
frecvente şi notorii asemenea cazuri, de exemplu cazul Constantinescu - 
laşi etc. Dar ca paranoici pot servi, de multe ori chiar fără să-şi dea 
seama, oameni vanitoşi şi ambiţioşi, dornici de parvenire. în recrutarea lor, 
oculta iudaică nu este rigidă. 

Un exemplu tipic pentru viata românească îl oferea Nicolae lorga. 

Acestui antisemit capricios si temperamental nu i s-a cerut să intre în 

masonerie sau să-i laude pe evrei, dar aâdilându-i vanitatea, în special 

prin montarea călătoriei în America, unde l-au proclamat Doctor Honoris 

Causa: în atâtea părţi l-au neutralizat. Si. de multe ori chiar prin iritarea 

indirectă a pasiunilor sale, l-au folosit ca unealtă . Mijloacele de ademenire 
sunt infinite şi, cu cât docilitatea celor care se pretează este mai mare, cu 
atât şi consacrarea este mai desăvârşită. De exemplu, premiul Nobel a 
fost decernat mai mult după acest criteriu. Din 170 premiaţi, 14 sunt evrei, 
adică 12% şi restul aproape toţi masoni sau oameni care s-au pretat la 
compromis şi în nici un caz n-au fost ostili planurilor iudaice. De 
asemenea, aservirea oamenilor decăzuţi formează un sistem pentru stilul 
iudaic. Este cuvântul lor de ordine. 

“Se consideră de aici încolo întreaga galerie a conducătorilor de 
Muncitori din toate ţările. Ori au un trecut murdar, ori sunt nulităţi 
îngâmfate, vândute în întregime creditorilor lor — bancherii evrei. Fără 
a ceştia, s-ar fi scufundat din nou în anonimatul fără importanţă. Şi asta ar 
fi fost pentru vanitatea lor aproape la fel de rău ca moartea.” (Rosenberg, 
Protocoalele înţelepţilor Sionului, p.71) 

Acest lucru se poate constata în toate ramurile de activitate şi chiar 
'n sânul bisericii. Nulităţile si cei decăzuţi pot fi uşor ţinuţi în frâu prin lipsa 
! c>r de valoare: n-au personalitate si pot fi santaiati . Şantajul formează 
căpăstrul lor, mai ales în cadrul regimului democratic, căci pot deveni 


































Diverse stiluri de luptă politică 


220 


oricând vulnerabili. Terenul democrat le foloseşte şi din acest punct de 
vedere. Pentru a putea folosi presiunea şantajului cultivă, din timp şi pe 
neobservate, ispitindu-i spre viaţa uşoară a plăcerilor, pe oamenii cu 
răspundere în stat pentru ca, pe calea şantajului, să-i facă instrumente 
docile. 

Sistemul este brevetat de Protocoalele Sionului: “Pentru a atinge 
acest rezultat dorit de noi, ne vom ocupa de alegerea acestor preşedinţi al 
căror trecut dovedeşte un punct întunecat, un fel de «Panama». Atunci 
îi avem în întregime în mâna noastră, atunci sunt unelte oarbe ale voinţei 
noastre. Pe de o parte, ar trebui să se teamă că noi am scoate adevărul la 
iveală, ceea ce-i face neputincioşi, iar pe de altă parte ar fi ca oricare om 
cu tendinţa naturală de a se afirma odată ajuns în poziţia de putere şi de a 
se bucura cât mai mult posibil de privilegiile şi onorurile unui preşedinte.” 
(Poincare, Briand etc.) (Protocoalele, p.73) Astfel: şantajul şi gustarea 
puterii, alternativ, pentru totala aservire; reclama, concomitent sau 
alternativ cu denigrarea. 

“Cu fiecare prilej, vom publica articole în care vom face comparaţie 
între binefacerile dominaţiei noastre şi neajunsurile trecutului." (Idem, 
p.96, şed: XIV) Se observă partea parazitară, fiindcă se bazează pe 
minciună în cele două sensuri şi nu pe conţinut real. în felul acesta, 
storcând la maximum slăbiciunile omeneşti, prin tot ce au ele negativ, se 
realizează crearea de unelte oarbe cu care vor acţiona mascat în toate 
direcţiile. Cu ajutorul lor vor submina treptat orice rezistenţă şi, când ruina 
va fi desăvârşită, vor înlătura măştile şi vor acţiona tiranic. 

Predilecţia iudaică pentru arma paravanelor rezultă, desigur, din 
necesitatea de a nu-si demasca de timpuriu planurile urmărite . Dar la bază 
are şi ceva congenital: laşitatea , din care rezultă şi fuga de răspundere, 
adică tocmai contrariul ca la arieni. Este o problemă determinată de faza 
de luptă sau poate practicarea îndelungată a acestui sistem a definitivat 
înclinarea de esenţă satanică, de a acţiona din umbră, ascunzându-se 
după paravane, fără a-şi asuma răspunderea faptelor. 

Arma paravanului se asortează desăvârşit în arsenalul tacticii 
satanice şi prezintă o deosebită importanţă. 

4.4. Arma sângelui 

Prin clocirea de veacuri, satanismul este purtat în sânge de poporul 
ales. Acţiunea lui dizolvantă se exercită de multe ori chiar inconştient. 
Instinctul distructiv se manifestă corosiv şi vocea sângelui iudaic, prin 
afinităţi, propagă şi îndeamnă la acţiuni care înlesnesc planurile de 
dezvoltâre şi subjugare ale lui Israel. Arma sângelui ei au folosit-o mai 
mult ca oricare în decursul istoriei. Pe această cale s-au insinuat şi 
făcut breşele cele mai largi în frontul adversarilor. 

“Evreilor le serveşte şi sângele lor ca mijloc de luptă pentru a 
pătrunde, furişându-se, în tabăra inamică şi, prin ame stecul cu sângele 
duşmanilor - Ijjmea ariană - să o destrame de la interior spr e exţerioi 

pentru că. bineînţeles, un purtător a[ sângelui Iudaic nu va f[ entuziasrrjă- 

nicj de idealuri ariene . nici de rezistenta împotriva războiului —Ş? 

destrămare . Toate armele şi muniţiile să fie puse în slujba cuceririi < 
dominaţiei mondiale " (Bostunitsch — Judischer Imperialismus. d.711 


221 


Constantin Papana 


Această practică diabolică - prin insinuare - se vede precis la sec 
iudaică a sigariţilor din Litiner Bezirk din guvernământul Kamenej 
Podolsk. 

“La ei domneşte obiceiul ca primul născut al fiecărei familii să fie d 
creştinilor ca copil găsit pentru a fi botezat şi educat creştineşte. M 
departe se încearcă cu toate mijloacele disponibile ca băiatul să devii 
preot romano-catolic sau greco-catolic. Aceasta se întâmplă < 
convingerea fermă că glasul sângelui se va adeveri mai devreme sau m 
târziu şi cel în cauză va acţiona pentru tovarăşii lui din popor." (Ider 
p.74) 

Convingerea evreilor în tăria sângelui lor este neclintită şi general 
“Botezul şi chiar încrucişarea nu folosesc la nimic. Rămânem evrei şi într 
sută de generaţii, ca acum trei mii de ani. Nu ne pierdem simţul ras 
noastre nici până la a zecea încrucişare. în orice împreunare, cu orie 
femeie, rasa noastră domină, vor rezulta din aceasta tineri evrei.” (Prc 
Evreu Eduard Gans citat de Bostunitsch, p. 160) Tăria sângelui iudaic 
rezultat din exclusivismul rasial milenar. Sângele lor a devenit o otra\ 
concentrată care nu se dizolvă uşor. Esenţa satanică iniţială a acest 
popor “ales” ca să-l reprezinte pe Dumnezeu face să condenseze înşi 
germenii răului. 

Vocea sângelui a grăit în Moise care era la curtea regilor egipteni; 

îi ajute pe evreii săi . El a fost copil găsit, după legendă, pe apa râului 
care se scălda fiica regelui. Minciuna este acelaşi procedeu de care, pr 
tradiţie, se folosesc sigariţii despre care am menţionat. 

Legile lor religioase . Esra şi Nehemira au pus bazele acestei arrr 
teribile, atât pentru apărare, cât şi pentru atac, încă din anul 430 î.Hr. ; 
prin endogamie, au conservat nealterată vocea sângelui, dându-i din ce 
ce mai multă consistenţă. “Aşadar, să nu daţi fetele voastre după fiii lor 
pe fetele lor să nu le luaţi pentru fiii voştri." ( Esra, IX, 12) “Voi aţi făc 
păcat luându-vă femei de neam străin şi cu aceasta aţi mărit vina lui Israt 
Aşadar, pocăiţi-vă în faţa Domului Dumnezeului părinţilor voştri şi fact 
voia lui şi despărtiti-vă de popoarele pământului si de femeile străine 
(Esra, X, 10-11) 

Pornind de la această concepţie fundamentală, evreii au mers în tr 

direcţii de luptă: 

a) Rezistenta prin apărarea rasei lor de orice infiltraţie străină. “Rai 
eu stă în limbă, ci în sânge. Aceasta o ştie mai bine evreul care este m 
zelos să păstreze cât mai curat sângele, decât limba." (Hitler - Me 
Kampf, p.342) 

De aceea ei n-au tendinţa de a face prozeliţi. Atunci când, totuşi, £ 
face un prozelit, el este supus la cele mai teribile încercări pentru 
verifica dacă nu sunt simulări şi a face grea pătrunderea în comunitate 
“După lege, un prozelit trecut la iudaism se poate căsători cu marr 
Ul > chiar când aceasta însăşi a trecut la iudaism, căci un prozelit es 
considerat ca un nou născut.” (loredea, p.268, citat de Fassolt - D 
Grundlagen des Talmuds, p.119) 

înmulţirea rasei iudaice tinde să se facă prin prolificitatea, pe care 
lr| curajează pe toate căile, cu toate că pentru goimi preconizea 2 
libertinajul si celibatul. Poate datorită faptului că nu au asimilat au răma 




















Diverse stiluri de luptă politică 


222 


cu toată vechimea, un popor mic, dar cu aspiraţii gigantice. “Fiecare evreu 
care nu se ocupă cu reproducerea este considerat drept un risipitor de 
sânge [...] el îşi merită moartea." (Jebamat Fol, p.63, 64) 

Aşadar, ei evită să introducă sânge străin în comunitatea lor. “Evreul 
nu se căsătoreşte cu elemente străine, fiindcă legile lor de bază le interzic 
acest lucru. Păstrarea sângelui curat este pavăza esenţei lor satanice.” ~ 
b) Pentru atac , ei au început să folosească infiltrare a când tăria 
sângelui lor a fost asigurată prin endoqamie îndelungată. 

“ Evreul nu şe căsătoreşte aproape niciodată cu o creşt ină , ci numai 

evreica cu creştin Astfel se urmăreşte dezarmarea clasei conducătoare în 

mod sistematic " (Hitler - Mein Kampf, p.346) Aspectul tactic al căsătoriei 

este evident. Bărbaţii evrei trebuie să ia numai evreice pentru a păstra 
puritatea rasei, iar evreicele pot să se mărite cu elemente străine, de 
preferat cu influenţă sau ulterior lansate prin mijloacele lor, folosindu-le ca 
unelte, iar copiii rezultaţi - hibrizii — vor fi lansaţi ştiindu-se că, în virtutea 
tăriei sângelui lor, ei vor servi planurile Iui Israel şi vor deveni elemente de 
legătură . In cazul cel mai rău, prin arma încrucişării, dacă nu se va putea 
obţine influenţa pozitivă, se va obţine măcar toleranţa , mai ales în 
perioade grele, care să le permită iar ascensiunea (vezi Potsch - Die 
Grundlagen des Judischer Volkes , p.173) La rigoare, este suficient faptul 
că s-a turnat otravă tulburătoare în puritatea sângelui străin. Această lege 
se respectă la evreii aşa-zişi civilizaţi şi lipsiţi de prejudecăţi. 

“Fiice ale familiei Rotschild s-au căsătorit cu baroni, conţi, duci, 
principi şi s-au lăsat botezate fără mofturi: nici un fiu nu s-a căsătorit 
vreodată cu o europeană. Dacă ar fi făcut-o, el ar fi trebuit să plece din 
casa tatălui său şi din comunitate.” (Chamberlain - Die Grundlagen des 
Neunzehnter lahrhunderts, p.385) 

Mulţi conducători ai statelor europene sunt rezultatul acestor 
căsătorii sau sunt căsătoriţi cu evreice. Originea evreiască a lui Stalin: 
“mama lui era fiica unui negustor ambulant.” (citat din Bostunitsch, p.416) 
De asemenea, soţia lui Stressemann etc. Pentru distrugerea rezistenţei 
altor popoare, ei vor preconiza, în general, amestecul de sânge care să 
aducă perturbări în instinctul acelor popoare şi astfel, poziţia lor să iasă 
întărită prin această acţiune negativă. “Problema rasială nu are pentru 
evrei numai o latură pozitivă, prin aşezare de orice fel, ci mai ales una 
negativă prin distrugerea şi înfrângerea altor popoare şi, prin asta, va fi un 
mijloc înspăimântător de folosire a neevreilor.” (Potsch - Die Grundlagen 
des Judischer Volkes, p.158) 

Importanţa deosebită pe care i-au dat-o sinedriile acestei arme 
rezultă atât din severitatea cu care a fost păstrată legea sângelui, cât şi 
din larma pe care au făcut-o şi o fac când au văzut că şi alte popoare, 
după milenii de rătăcire, care au păgubit atât de mult puritatea puterilor lor 
creatoare, adoptă măsuri de protejare în viitor. 

Arma sângelui a fost arma lor secretă, care le -a dat tărie de 

rezistentă milenară si. pentru a-si camufla secretu l, au denigrat-o cu geâ 

mai mare vehementă si cu cea mai mare rea-cr edinţă,— atun cj—QâQ-- 

încercau să o folosească si alţii . Din practica milenară iudaică rezultă ca 

între sânge şi tactica de luptă există o strânsă corelaţie, s-ar putea spune 
chiar că sângele vehiculează, când este păstrat nealterat, în timp, stilul 


223 


Constantin Papanace 


care poate avea diferite trăsături. S-ar putea ca în manipularea acestei 
arme. în special de infiltrare, cum este cazul în secta Siqoritilor, cel infiltrat 

să nu aibă conştiinţa originii sale şi toate aptitudinile sale diabolice să le 
pună în slujba naţiei în care s-a infiltrat şi poate chiar împotriva rasei 
iudaice din al cărei sânge a purces. Deşi afinităţile naturale, în spiritul 
iudaic, vor face cu greu această atitudine ostilă, totuşi, chiar când va fi 
ostil, stilul său de luptă pe care îl va adopta va fi identic cu cel iudaic. 
Aceasta însă îi va compromite lupta, fiindcă se va pune în mod sigur pe 
acelaşi teren care, indiferent de rezultatele momentane, va servi ţelurilor 
iudaice prin contribuirea la lărgirea terenului: cazul iezuiţilor de origine 
evrei. Fiindcă, după cum am spus, în tactica satanică principiul răului, 
precum în cea divină principiul binelui absolut, problema menţinerii 
terenului, sunt esenţiale şi hotărăsc lupta în raport cu ţelurile fixate. 

Tăria sângelui iudaic nu constă în calităţi intrinseci, ci, dimpotrivă, în 
defecte. El are aciditate dizolvantă, pustieşte şi aduce sterilitatea. Funcţia 
lui este negativă şi numai pentru o luptă satanică ce se^ mişcă pe 
traiectoria negaţiei rezultatele ei pot fi considerate ca pozitive. în om, ca şi 
în domeniul plantelor, unde mărul putred strică merele bune, omul vicios îl 
contaminează mai uşor pe cel sănătos, iar fenomenul descompunerii se 
declanşează mai uşor decât cel al creaţiei, care cere în primul rând un 
efort susţinut. Sub acest aspect, această armă folosită de tactica satanică 
este de temut, fiindcă şi în acest caz funcţia negativă este aceea care 
prezintă importanţă. 


4.5. Arma exterminării 

Crima a fost dintotdeauna o armă iudaică. Fie că a fost făcută în 
mod laş, fie făţiş, acelaşi simbol satanic a stat la baza ei. Sadismul cu care 
erau făcute crimele arată tocmai esenţa satanică. în cărţile lor sfinte, crima 
este consacrată. Cain l-a omorât pe Abel când acesta dormea. însuşi 
dătătorul lor de legi, Moise, a pornit cu o crimă laşă: “El (Moise) s-a uitat 
împrejur şi, nevăzând nici un om, l-a lovit pe egiptean şi l-a îngropat în 
nisip.” (Moise, cartea a ll-a, 11-12) Sadismul, acest impuls satanic, 
alimentat de ură şi de complexul de inferioritate, după amestecul cu negri, 
străbate ca un fir roşu întreaga evoluţie istorică a poporului ales de 
Satana. Profeţii lor îl strigă: “Trebuie, de asemenea, ca copiii lor să fie 
zdrobiţi, casele lor dărâmate şi femeile lor dezonorate.” (Psalmi XIII, 12) 
“Omoară-I pe cel mai bun goim." (Pentateuh, III, 14) Omorul ritual este 
expresia aceluiaşi sadism satanic. 

Paralel cu arma sângelui, care tinde la stricarea sângelui celorlalte 
popoare prin amestecuri, ei au folosit arma exterminării, adică a vărsării 
sângelui. Exterminarea în masă a perşilor când, la îndemnul Esterei, au 
îost măcelăriţi 75.000 de perşi, a devenit sărbătoarea religioasă a 

! Purimului”. “Sărbătoarea Purimului a fost celebrată permanent cu veselie 
~ pogromul arian." (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.106) Este 
Prima Cekă iudaică, manifestată masiv. “De altfel, după lămuririle 
antisemitului rus, contele Artemij Tschlep Spiridovitsch, în limba ebraică 
“Viehschachtung” înseamnă “tăierea vitelor”, ceea ce concordă cu 
concepţia zugrăvită de Talmud despre goimi." (Idem, p.420) “Moartea 
Ce/ca este cu adevărat moarte rituală în masă şi moartea rituală este o 






























Div erse stiluri de lupta politic ă 


Bostunitsch, pA27y‘lrod d pentru^si^ ant ' Cipat " ( J - Keller . citat de 
Exterminarea celor 240.000 de creştini d^K Stapa ” ,rea ’ înfiinţase Ceka. 
H7d.Hr.” (Bostunitsch, p.i 6 8) ' Kyrene,ka (insula Cipru) pe l a 

chiar clnLfgăle^e1nf,t a LXL 5 n 0 d ; Sm , ll,<laiC ’ incât el se 

este creştinismul. ’ 3drU " epotr,vlt Pentru manifestarea lui, cum 

Torquemad^!^renumitul minîcan '^arfs' botezat ’ Thoma s de I 

8800 de oameni (Idem d I8it dană singur intre 1481-1498, peste 

iudaism pentru ca, sub’masca cresLTS ^ * n element infiltr a‘ de 
acelaşi « mp să (acă 0 ™Şsâ 99 verse sânge de neeerei şi în 

(satanic), care în fapt ducea spre acelasi’srnrf r- ac j l0na mstmctul sadic 
aratat pentru biserică. Fiindcă si intolerant P ’ ? U L° ze u t ău de rene 9at 
caracterul său pronunţat deşi Dentm h ’ 3 6S 6 de esen î a iudaică, prin 
caz de tolerantă. Ea presupune un ™™[ ma a a ce,orla, ! [ '™i 'ac mare 
intrinsecă a celui care o practică Este de *>.? nes ' 9uran t â in valoarea I 
invidia etc. Este o fatetă a ideii da de . aceea ?' esenţă ca si pizma 
P®aratia. Nu stimulare în afirmare* 3 !^ a evita i 

asemenea, fanatismul orb are si esenţa Ltf 9 *- 0 J?. r,n ?° m P r 'mare. De 
amestecă si ura. între hahntnir oi ^ • anica » fiindcă în credinţă se I 

alfec. Credintaiac!^^i)jm^me ! £MW^^^I= 9 ^ 999_9s ~ 999 il'^y I 
se transformă în fanatism. Dar si fanatismiiîe» Pn "? a 116 în,un9ric ul urii, 
spre care se îndreaptă; dacă este îndSt «, Car f cteri2ează P™ direcţia 
(evoluţia lui Petru)- dacă este în d ept 1 spre lumina . devine credinţă 

credinţa se transformăTn ură sfsa^sm Spre întuneric > atunc * 

ousă în 

^jSLMjŢ jr^Tîi^-T^^^ a fost 

D anton etc . Peste divergentele , f- J masonice ca Robes pierre i 
turbată autonimicire dezlănţuită nrofiten e an aa revoluţia, din această 

care o căpătau, cât si prin sângele care se"’ pd " pre P° ndera nţa pe 
prosperităţii lor. ’ 9 se varsa - Ruinele erau semnul 

folosind, în proporţP^ecunoscuS 1 '^? 9 '' ^ aceea ?' ură nimicitoare, 
Exterminarea s-a făcut sub toate fnrmfi na D acum ' grma ext erminării , 
fost măcelăriţi şi milioane lăsaţi să mna f Ste P e oameni au 

sclavi prin ţinuturile siberiene si ale cerrni 6 ° ame ?' de fri 9> în munci de 
timpul revoluţiei le conveneau’ evreilor un'nfltp' r '' Masacrele reciproce din 
armata albă şi adus în fata plutonului rt P o ; 6r de ' a Ul Tro î ki ’ P rin s de 
esfe egal dacă voi omoftio suTde m^dT’*’ 8 SPUS Ci " ic: “ Pentru noi 
sută de mii de albi; pe noi ne into 6 r ° a " Sau daca no ' om orâm o 

poporului rus.” Sau în altă variantă “PeTtm ne?™' nimicirea maselor 
omorâţi 100.000 de roşii sau dară no, nu conteaza dacă voi 

importantă este numai nimicirea ucid em 100.000 de albi, pentru noi 

Bostunitsch P ° POrUlUi rUS " < citat de 
întreg satanismul sângelui iudaicww mon 9° ,0 ' iudaic ă ~ respiră 

Pe piatră când foioseş.e revoluţiei P (ci,ai 


225 _ _ Constantin Papanace 

c ât mai mult sânge, a urlat mereu în decursul veacurilor sadismul iudaic, 
fie prin bărbaţi, fie prin femei. “Prin Estera, Doros, Roşa sau Pasionaria a 
urlat această isterie iudaică. Purimul şi Ceka sunt două etape ale lanţului 
de crime." “între evreul care a măcelărit perşii cu sânge rece în timpul lui 
Haman şi Mordechai şi evreul din Ceka sovietică din timpul iui Troţki nu 
există nici cea mai mică diferenţă, nici în privinţa concepţiei despre lume, 
nici în privinţa realizării practice. Drumul duce, în ciuda tuturor 
obstacolelor, direct de la Purim până la Ceka.” (Bostunitsch, p.109) 

Aceste lucruri au fost anunţate de Lassalle, când scria: “Iarăşi 
povestea piperată că evreii au nevoie de sânge creştinesc... Dar că din 
toate colţurile lumii apar aceste acuzaţii, mi se pare că se dă de înţeles că 
a sosit timpul în care noi ne-vom ajuta în faptă prin sângele creştin.” (citat 
de Bostunitsch, p.332) 

Aceasta este linia talmudică, radicală, reprezentată în special de 
evreii estici ( Symbolzionismus, vezi p.197), al cărei spirit a fost încarnat, în 
ultimul secol, de Achad Haan şi pus în aplicare de Uritzki, Troţki, Bela 
Kuhn, Kaganovitz, lagoda, Agranov, adică evreii cei mai extremişti, care 
au pus cel mai bestial sadism în mânuirea armei exterminării. Paralel cu 
aceştia, nici cealaltă ramură, mai moderată în formă, a Realzionismului, 
n-a stat inactivă. Aţâţarea războaielor de autonimicire, ei fiind repartizaţi în 
diferite tabere adverse, adică chiar atunci când războiul se face’, e 
oarecum în cadrul lor, pe lângă lovituri de bursă sau profituri de război, şi 
aveau în mare scopul autoexterminării popoarelor creştine. în ultimă 
analiză, era tot setea de sânge. în actualul război, problema exterminării 
capătă un aspect mult mai categoric pentru că de data aceasta războiul nu 
se produce în cadrul lor, ci este declarat deschis între ei şi statele 
totalitare care au identificat manevrele iudaice. De aceea, ameninţările de 
exterminare a popoarelor care s-au ridicat împotriva lor sunt făţişe . în 
fond, concepţia este aceeaşi. Numai că aici se păstrează caracterul 
misterios şi, prin aceasta, şi paralizant, al exterminării, pentru a intimida 
orice rezistentă. 

J 

“Moartea este sfârşitul inevitabil al tuturor oamenilor. De aceea este 
mai bine să accelerăm sfârşitul celor care ne stau în cale decât să 
aşteptăm până ce ne va atinge şi pe noi, creatorii lucrurilor. în lojile 
francmasonilor executăm pedeapsa cu moartea în aşa fel încât nimănui 
din afara fraţilor lojei nu-i trece prin cap, nici măcar victimei înseşi: ei mor 
toţi când este necesar, părând o moarte naturală. Pentru că acest lucru 
aste cunoscut de fraţii din lojă, ei nu îndrăznesc să ridice vreo obiecţie. Cu 
asemenea pedepse neiertătoare am înăbuşit în germen, în interiorul 
taberei noastre orice obiectiune la adresa ordinelor noastre.” (Protocoale, 
Şedinţa XVI, p.99) 

Asasinările de această natură au fost frecvente. Felul lor este mai 
mu, t ca litativ - Este cunoscută asasinarea lui Fabre d’Olivet (1761-1825), 
c are s-a făcut misterios în lojă, fiindcă în opera sa “Istoria filosofică a 
imamului omenesc" a vorbit de “rase boreale". Acest sistem de 
exterminare, folosind apăsătoarea atmosferă a ameninţării cu intrigile, 
Q acă nu are efect asupra celor hotărâţi să înfrunte moartea, în schimb îi 
"mrnidează pe cei mulţi care ţin la viaţă. Moartea misterioasă planează ca 
0 sabie a lui Damocles deasupra capetelor tuturor. Şi, din psihoza care se 



























Diverse stiluri de luptă politică 


226 


o'rganfzaţn s U s Sa a nice ,0,PU,ernidei maS °" iCe ' Se dă ° prlmă '°1 ă 
în -♦ Tendin î a de exterminare a goimilor este atât de infiltrată în sânae 
prilejuf 3 S6 manifeSta m toate aspectele vieţii, atunci când evreul are 

Răspândirea de boli sociale, alcoolism sau băuturi otrăvitoare (spirt 
metHic etc. este făcută fără nici un fel de scrupul, cu scopul de a ruh a 

subjuge 63 ? ' 3 SCadea puterea de rezistenţă a acelora pe care vor să-i 

în domeniul medicinei, posibilităţile de exterminare fără riscuri sunt 
mai mari. La congresul medicilor francmasoni, medicul evreu Jacques 
o en s Pynea: Când copiii Germaniei mor încă din scutece, ei nu mai pot 
de V em soldaţi." Este interesant că dr. Calmette face parte, de asemenea 
din aceasta secţie" (Bostunitsch - Judischer Imperialismus p 522) 

Arma crimei (exterminările în masă), sub toate aspectele este 
âpanaju! tacticii satanice fiindcă lipsa de conştiinţă este totală si ura 
sadica inepuizabilă prin setea ei distructivă. 

4.6. Arma diasoorei (a răspândirii) 

nnn £ .f t DiaSp0ra u l , UdaiCă are exact procesul metastatic al cancerului. Ea 
consti uie posibilitatea de a se crea redute în poziţiile adverse, formând 
mediul in care să se poată folosi armele iudaice. 

„ dumnezeu ne-a acordat nouă, poporului ales, milă si ne-a 

Zstm ti*'" T 0939 IUme ’ ' n aCGaStă a P arentă slăbiciune a neamului 
nostru sta întreaga noastră putere, care ne-a condus deja la praqul 

dominaţiei mondiale. Piatra de temelie a fost deja aşezată, lipseşte doar 
terminarea construcţiei.” (Rosenberg, Protocoalele Sionului, p 80) ’ 

- . Dumnezeu l-a împrăştiat pe Israel printre popoare ca să 

Z adevăratul Dumnezeu." (Stern, Lichtshohlen, 

- Jidanul răHcifor) ~ Grundlagen des Tatmuds, p.117) (Ahasver 

ar fi JZtnZZ T 6Ste ° urmare ’ 9hetoul este un destin. O rasă dominantă 

evre,| d Tftqn io?r trebU ' G totu?i Să trăiască " (Tucholski, scriitor 

evreu, 1890-1935, citat Bostunitsch, p. 518 ) 

nntoii Z'ZZ" mei -fP unea cunoscutul rabin Hirsch enoriaşilor săi - vă 

<C, n iiV^ areah dar nu vă pu,e,i •«**’'"**’ »• 

anar0 n C tn iU ?W i | în | iUdai !, m ’ cu mari posibilită î' de adaptare si simulare 
S OH- " le le : aa dat dm 'nterior, după sistemul calului’troian. De 
h h! ;- *' ® U 1 epr ? zmta - după Gobineau, tipul de elen semitizat. Forţa 
făSnH Sta raspai ?direa, dar mai ales în organizarea acestor răspândiţi, 
o arhitectura o rizontală a părţilor de susţinere reciprocă si de 
amortizare a greutăţilor prin sistemul transversal. Esenţa iudaismului nu 
°" J a in Jr-°jntegritate naţională constituită piramidal’ ci într-o pătură 
orizontala. (Rosenberg, Protocoalele Sionului, p.80) "Evreii sunt, în ciuda 
estramarn lor, strâns uniţi. Ei sunt conduşi consecvent spre scopuri 
comune de către sus-puşi necunoscuţi. Cu toate încercările regimurilor de 
a-i naţionaliza, evreii formează un stat în stat şi au devenit în Polonia o 
rana adancă şi chiar şi azi necicatrizată ” (Moltke, p.64) 


Constantin Papanace 


227 

Din această situaţie vor scoate marele avantaj prin speculaţie. 
Diaspora le-a dat posibilitatea adaptării fără greutate la mediu şi, în 
acelaşi timp, posibilitatea, de a cunoaşte diversele popoare cu psihologia, 
interesele şi cusururile lor. în felul acesta, sinedriul lor central are o punte 
de sprijin şi un aparat de conducere de absolută încredere în toate 
punctele globului, strâns legat prin secretul şi tradiţia talmudice. 
Avantajele provenite din informaţii şi legături prealabile şi posibilităţile de 
influenţare permiteau folosirea momentului, speculând situaţiile pe toate 
planurile: economic, politic etc. Dezbinările, intrigile între popoare şi 
asmuţirea lor sau contopirea unora cu alţii prin diaspora se vor realiza mai 
bine. Arma diasporei le-a dat toate posibilităţile pentru crearea de forţă 
prin speculaţia cu care să submineze. 

4.7. Arma ocultă (masonică) 

Masoneria este masca de prelungire şi penetraţie a iudaismului. 
Este o reţea dublă, care se dezvoltă paralel cu diaspora. Aceasta îi 
formează, de obicei, baza. Mai mult, este o diasporă pentru ţinuturile unde 
nu sunt evrei, de evrei artificiali. Este arma cu care se atacă în interior , 
fiindcă Cahalul, deşi material este în interiorul corpului străin, totuşi are o 
delimitare. Cucerirea este pacifică şi pe calea vicleniei, iar simbol al 
vicleniei este şarpele care se insinuează şi nu provoacă rezistenţă făţişă, 
care presupune îndrăzneală şi eroism. Forţa ocultă a Masoneriei este o 
anexă de învăluire şi un instrument iudaic cu care se manevrează. 
“Unealtă a iudaismului”, masonul este evreul obţinut artificial în retorta 
hrubei, prin întrebuinţarea unor ritualuri de esenţă iudaică. “Acum moare 
ca arian şi apare ca evreu artistic.” (Bostunitsch, p.292) 

“Francmasoneria este o idee care nu are început şi nu va avea 
sfârşit şi nu ar exista ca atare dacă n-ar exista o uniune care s-o anime şi 
nici n-ar purta acum acest nume." (Dr. Otto Henne, citat de Bostunitsch - 
Judischer Imperialismus, p.230) 

Ordinul mason are aceeaşi structură ca şi ordinul preoţesc evreiesc. 
Este o instituţie evreiască sau, mai degrabă, o antecameră sau o 
prelungire a acestei instituţii. “Ordinul actual al francmasoneriei întemeiază 
o continuare a ordinului preoţilor (ebraici)." (Idem, p.237) 

Drumul întortocheat este apanajul celui slab? 

“ Ne-am imaginat o doctrină politică neadevărată şi am insuflat-o 
necontenit neevreilor, fără a le lăsa timp de gândire. Aceasta pentru că 
noi, evreii, nu ne putem atinge scopul decât pe căi ocolite, căci drumul 
drept trece peste puterea neamului nostru împrăştiat. Pentru acest scop 
am întemeiat lojile secrete ale francmasoneriei evreieşti. Nimeni nu le 
cunoaşte şi nu le cunoaşte nici interesele, cu atât mai puţin boii de neevrei 
Pe care i-am determinat să participe la lojile deschise ale francmasoneriei 
Pentru a le arunca praf în ochii fraţilor lor de neam.” 

“Slujba profană exterioară a francmasoneriei este numai o unealtă 
°arbă a lojilor şi o mantie de gândire pentru propriile scopuri. Aceste 
ultime scopuri ale lojilor, căile care duc spre ele şi sediul conducerii 
contrate vor rămâne pentru totdeauna ascunse poporului.” (Protocoalele 
Sionului, Rosenberg, p.54)- 


















Diverse stiluri de luptă politică 


228 


pentru mai mare eficacitate care i hp^ 66 9radate adaptari conjuncturale 

am g sas 

diferi,e P ^pe d Ta V ori^r,aTSf V Sa ' an /f rea “ ,ace P"*™*' * *. 

năzuinţe de ridicare ale omului ' ' ,olosmd ?' denaturând multe 

a°) o“e b P u a ndeTa " * 

S Pomnf h t SmUl t ? a1, adică ne 9 area supranaturalului si a harului 
c) Completa neatârnare a omului sub raport politic ' 

treDte:^^^^ a re următoarele 

0 Săon n aZulu?) U DUmneZeU (deiSmul ' 

2 V»"d"iea“ i) DUmM2C “ (n “ gâ P ™ vid “'* divină ,i 
3> Si).* insu?i DumneZdd (pentelsm. 

m/c, de aici: 

întâmplare asemănarea^zbS^tabă^a^ ’' ^ n< " 7Ja/ ° 

F ' VP %7 U a ™ i P %r “emana a/ fâs™?™, *" 

profunde erori care e tic 7anahda'de ,asaamna ’ m . sf ărşit, “a celei mai 
suficient lui însusi este nronrinl oâ,, ot~ afacere raţ/onală. Omul îşi este 
său mântuitor, propriul săftei si sfărsit a "lJm! > 'l" Ul săuinvi ! a,or ' propriul 
căci in orgoliul său P infernal U IdoZţoetstîuz Z T ^"t^i 

nffi ^ POZ " iVa S Francmas °S rfelburg , C 8 z'cl aTF 

definitWpenfr'caTorm Lu«ă' Ui d e ° Umnezeu ' «*<* dezrădăcinarea lui 
ei, să-l poată manevra m ? ' Ca ' T ât de slrâns "*>*« de 'ahve al 
subminare. Pe lânqă aceste npr\/Prt nC,Pa a i miS,Une 3 acestei arme de 

în iniţierea lojilor paralizează - n pe p an inte,ectu ei, ritualul macabru 

apăsător pe care S trezeşte si orfn 1 "^ de rezls,en î ă pd " -isterut 
atotputerniciei ei în^ât •’ a ,P r n J aima care i se creează asupra 

supunerea sunt oarbe Ar-pV 621 ^ 11 ^ este anihi,ată > iar ascultarea şi 

(Sinedriul Cahalului Centrait Une te s î au toate în m âna iudaismului 
canalului Central), care exercita comanda, ierarhic şi camuflat, 


229 


Constantin Papanace 


în toate direcţiile prin loji. Lojile sunt punţile de legătură până la un punct, 
fiindcă în cele superioare nu pot intra arienii. 

“Suspendarea francmasoneriei iudaice a dus la înfiinţarea unui ordin 
evreiesc pur în care arienii nu puteau fi admişi cu nici un preţ." 
(Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.276) 

Loviturile - ca şi întreaga structură iudaică - le dă camuflat şi 
indirect sub masca progresului, combate creştinismul şi biserica sub haina 
patriotică, sfărâmă unitatea şi manevrează intrigării pe chestiuni umane, 
turmentează masele şi le asmute. Răspândirea lor pe întreaga suprafaţă a 
globului, ca şi Cabalele diasporei, dă imense posibilităţi de manevră şi, 
prin atacuri concentrice şi invizibile, sfărâmă orice rezistenţă sau o 
aservesc. Armata masonică este mai mult calitativă decât cantitativă şi 
faptul că acţionează organizat îi asigură superioritate. Tradiţia, de 
asemenea. Primii martiri masoni au fost în Portugalia, după Bula lui 
Clemens al Xll-lea (1738). Prin Revoluţia Franceză, care a fost făcută de 
loji (enciclopediştii D’Alambert, Diderot erau masoni), prin Napoleon (grad 
32), Massena, ducele de Braunschwieg etc. şi prin cluburile iacobine, 
masoneria s-a extins vertiginos în toată lumea, mai ales în America. Din 
7300 de loji masonice din toată lumea, 4000 sunt în America de Nord şi 
2175 în Anglia. Numărul considerabil răspândit în ţările protestante arată 
afinitatea cu protestantismul, care are în masonerie “şi azi o mare parte 
dintre arhiepiscopi. ” 

B’nai Brith a fost prima etapă de afirmare iudaică directă, cu 50.000 
de membri în 600 şi Alliance Israelite Universelle a doua. Dublarea 
masoneriei prin aceste organizaţii pur evreieşti. Puterea lor a devenit 
considerabilă. A recunoscut-o Napoleon al lll-lea: “Să nu ne facem nici o 
iluzie, lumea este guvernată azi de societăţile secrete." (citat de 
Bostunistch, p.365) Toate acţiunile din ultimele veacuri au fost clocite 
acolo. S-a spus că istoria se va putea scrie lămurit când se vor cunoaşte 
toate uneltirile lojilor. 

Pentru o mai bună sincronizare a executivului, după imensa 

dezvoltare pe care a luat-o si pentru ieşirea la suprafaţă, s-a infiinţat Liga 

Naţiunilor, care a fost sediul oficial al Masoneriei si, deci, al iudaismului. 

P_rima tentativă de afirmare iudaică, care să premeargă stăpânirea 

definitivă. Dominarea clandestină prin masonerie este o etapă 

d remeroătoare. De altfel, adoptarea de către Liga Naţiunilor a simbolurilor 

iudaice era cea mai bună dovadă vizibilă: culorile albastru-alb, simbolul 

B entagram. construcţia palatului Ligii după sistemul templelor masonice cu 

ga la paşilor pierduţi, (Idem, p.438) Cultul care se încerca a se trezi pentru 

Ud a Naţiunilor era simptomatic. La 1929 toate şcolile din lume au indicaţii 

deja Liga Naţiunilor cum să predea învăţământul. Caracterul profund 

Idd aic era evident. De altfel, si până atunci era iudaizat. La fel si tendinţa 

d§_ a_se crea limba universală, esperanto, al cărei inventator a fost evreul 

Ujdwig Lazarus Zamenhof (1859-1917). 

Se pregătea instrumentul de dominaţie . Acţiunea principală a acestei 
ar me era însă să dea cea mai mare libertate pentru ca procesul de 
imunizare să se desăvârşească sub protecţia legilor pentru apărarea 
drepturilor omului. Se vizau ţeluri mari. Pentru acest motiv s-a tolerat la 
Uceput ca şi mişcările naţionaliste să beneficieze de această libertate, 











































Constantin Papanace 


Diverse stiluri de luptă politică _ 230 

până la afirmarea hitlerismului, ei fiind siguri că ceea ce pregăteau ar fj 
anihilat cu uşurinţă agitaţiile locale. Marxismul şi forma lui, bolşevismul, a 
fost conceput şi susţinut de lojile masonice, fiindcă “bolşevismul este 
forma de exprimare naţională a iudaismului." (Potsch - D/e Grundlagen des 
Judischer Volkes, p.164) Bolşevismul este vasul asiatic al iudaismului. Din 
combinaţia cu mong olismul va ieşi acel “teribil” răzbunător pe care ei î| 
pregătesc de mult pentru nimicirea rasei ariene şi a civilizaţiei creştine 
singura piedică pe care o pot întâmpina în dominaţia universală. 

Pentru crearea monstrului Anticrist, materialul mongolic era cel maj 
potrivit, atât ca masă, cât şi ca structură sufletească. Ipocrizia satanică 
iudaică, sadismul evreiesc, completat cu cel mongolic. Ivan cel Groaznic 
concepuse Opricina ca un ordin călugăresc în felul credinţei ortodoxe. Din 
această sinteză iudeo-mongolică va rezulta monstrul Anticrist. Numai că 
libertatea acordată de Liga Naţiunilor a servit, într-un mod surprinzător 
pentru evrei, şi forţelor naţionale prin învingerea naţional-socialismului, 
astfel că evoluţia planului de dominaţie a fost oarecum tulburată. Lupta a 
trebuit să se angajeze făţiş. Ea a fost pregătită subteran de la venirea la 
putere a naţional-socialismului. Ministrul portughez, francmasonul Lima, 
evreul Maran, a spus la Asociaţia Masonică Internaţională, în 1934: 
Congresul acestui an va începe lupta împotriva antisemitismului, iar 
împotriva Germaniei va fi o luptă subterană şi nu vom fi selectivi în 
întrebuinţarea mijloacelor.” (citat de Bostunitsch - Judischer 
Imperialismus, p.523) Şi arma ocultă iudaică este în plină funcţiune. Evreii 
au tolerat unele pierderi locale , ca să nu-şi tulbure planul. împotriva 
Germaniei au fost siliţi să angajeze lupta înainte de a fi pus la punct toate 
pregătirile lor monstruoase. Lupta este angajată total. Dacă vor învinge 
evren, arma ocultă a masoneriei va fi perimată. Va ieşi din uz şi, după cum 
prevăd Protocoalele Sionului, va fi chiar interzisă pentru a nu fi folosită 
împotriva propriilor stăpâni. Dacă nu le va constitui mai departe arma de 
subminare şi infiltrare. 

Astăzi, prin mascările făcute cu aşa-zisa dizolvare a Kominternului, 
arată că este în plină funcţiune. De asemenea, prin promisiunile de 
viitoarea organizare a lumii, cu toate naţiunile unite şi libere etc., arată că 
tactic încă se pune accentul pe ea, fiindcă ea dă cele mai mari sanse de 
subminare şi pe ea se bazează întreaga tactică satanică. Este de 
asemenea, caracteristica acestei tactici. 

4.8. Posturile de influenţă 

Acapararea posturilor de influenţă prin toate mijloacele a fost 
preocuparea dintotdeauna a iudaismului. Femeia, banul şi orice patimă 
este folosită în acest scop. Originea Esterei a fost ascunsă de Mardoshi. 
Numele ei adevărat era Hadossa. l-a dat numele de Estera de la Stern 
pentru camuflare, spre a putea acţiona mai bine. Sângele vărsat este 
cunoscut în istorie. Folosirea femeii pentru acapararea posturilor de 
influenţă rezultă din concepţia pe care o are iudaismul despre femeie. Este 
un îndemn la prostituare. “Femeia poartă mereu armele sale cu sine.” 
(Abada Sara, Fol 25b) 

“Femeile, şi când sunt o sută, nu fac mai mult decât doi bărbaţi.” (la 
rugămintea Barachot, Fol 45b) Emanciparea femeii pe care o 


231 . 

preconizează este, în acest sens, pentru a produce disoluţia moravurilor şi 
nu pentru ridicarea femeii. Este frecventă mai ales întrebuinţarea femeii 
pentru jocul politic. Exemple: cazul Lupeasca, la noi, fata lui Kaganovici pe 
lângă Stalin etc. Când nevoia o cere, folosesc şi celălalt sex. Pestele , 
proxenetul sunt, de asemenea, folosiţi pentru dobândirea de influenţă pe 
lângă femeile care au bărbaţi cu influenţă. Cazul cu d-na Cot pentru care a 
fost utilizat un evreu de la laşi pentru a pune mâna pe ziarele antisemite 
mi du Peuple şi Figaro este cunoscut. Mijlocul este complet lipsit de 
scrupul şi prin excelenţă satanic, apelând la toate poftele trupului. Ţot 
pentru dobândirea posturilor de influenţă se umilesc la început prin funcţii 
degradante şi în special de legătură, până când se fac necesari şi, treptat, 
treptat pun mâna pe secrete şi devin aproape stăpâni. Este drumul celor 
fără vigoare (cazul cu grecii pe lângă romani, în epoca de decadenţă). 

Acaparări masive însă se fac prin forţa Cabalei şi influenţa 
masoneriei. Se creează un cerc vicios de captare a puterii. Un om politic, 
ca să fie bine văzut şi, poate, controlat de forţa organizată ocultă, ia ca om 
intim (secretar) un evreu, iar acesta, pe lângă faptul că se găseşte pe 
lângă o personalitate, aduce întreaga forţă în patrimoniul iudaismului, care 
o măreşte prin influenţa şi posibilităţile de manevră şi speculaţie pe care le 
are. Nu este o întâmplare că mai toţi oamenii politici au avut câte un 
secretar sau bancher' evreu care a stat la spatele lor. Evreul Săss 
Oppenheimer pe lângă Karl Alexander von Murtenberg, Bleichrăder pe 
lângă Bismark, Filip lasson pe lângă Lloyd George, iar pe lângă 
Clemenceau a fost George Nandel, pe numele lui adevărat Jerobaun 
Rotschild etc. Din 156 de sfătuitori şi financiari ai lui Wilson, 117 erau 
evrei. 

Prin secretari particulari, directori de cabinet, metrese evreice sau 
neveste evreice, bancheri etc., ei dispun de o armă formidabilă pe care o 
manevrează fără nici un scrupul. Aşa se explică de ce, în fapt, triumviratul 
războiului din 1914 a ieşit din tenebrele iudaice. Forţa Americii o 
reprezintă evreul Baruch, a Angliei, Montagu, a Germaniei, Rathenau. “Un 
sindicat internaţional şi chiar un .sindicat particular." (Rosenberg, 
Protocoalele Sionului, p.22) 

împănarea corpului diplomatic cu elementele lor le dă garanţia 
perfectă a legăturilor şi iniţierea în toate problemele de stat, precum şi 
mari posibilităţi de manevrare, şantajare, intrigă etc., pe plan mondial. 

“Lumea este guvernată de cu totul alte persoane decât cele care se 
văd", a spus evreul Disraeli, care cunoştea realităţile. Aceasta în legătură 
cu acţiunea din culise în cadrul personalităţilor conducătoare. Pentru 
mase, centrele nervoase de influenţă sunt prinse în toate direcţiile şi 
aranjate pentru toate etapele luptei. Protocoalele înţelepţilor din Sion dau 
indicaţii asupra acestei tehnici de infiltrare. Pe lângă influenţarea directă, 
cea indirectă , pe calea ştirilor, este de o eficacitate, de multe ori, mai 
[nare, fiindcă informaţiile dau premisele formulării unei judecăţi, în special 
în domeniul politic, astfel că chiar oamenii absolut de bună credinţă pot 
trage concluzii false în sensul în care au interes cei care dozează ştirile. 
“Ştirile trebuie să treacă treptat în mâinile noastre şi să se dea publicităţi 7 
ceea ce le prescriem noi. Deja ne-a reuşit într-o oarecare măsură să 
dominăm universul de gândire al societăţii neevreieşti, astfel încât aproape 













Diverse stiluri de luptă politică 


232 


toţi neevreii văd evenimentele mondiale prin lentilele colorate ale 
ochelarilor pe care noi li le-am pus. Deja nici un stat din lume nu este în 
stare să se apere de acest fapt, pentru că totul ne este cunoscut, ceea ce 
neevreii în prostia lor numesc un secret de sfaî.”(ldem, p.81, şed. XII) 

Bă tălia informaţiilor false sau tendenţioase, prin acapararea 
posturilor de informaţii, porneşte din acelaşi sistem al minciunii si 
înşelăciunii. Dar şi această bătălie va fi montată în modul cel mai diabolic 
prin presă, pentru ca înşelăciunea să fie mai mare. Presa camuflată va fi 
centrul. Pe primul loc vor sta revistele şi ziarele oficiale cărora le revine 
sarcina de a servi intereselor noastre în toate cazurile şi în orice moment. 
Influenţa lor va fi, din acest motiv, relativ mică. Pe locul al doilea vor fi foile 
semioficiale, care trebuie să câştige pentru noi pe indiferenţi şi pe spioni. 
Pe locul al treilea vom pune aparenta noastră adversitate, care trebuie să 
întreţină cel puţin o foaie care, în aparenţă, va păşi în cea mai dură 
opoziţie cu noi. Adevăraţii noştri inamici vor lua această aparentă 
contradicţie ca desăvârşită: ei vor vedea în oamenii de la care provine pe 
coreligionarii lor şi li se vor deschide lor, adică nouă." (Idem, p.84) 

Esenţa satanică se manifestă şi aici. în loc de lumină, diversiuni 
întunecoase, minciuna şi înşelăciunea ca bază. Asa-zisa libertate a presei 
este cerută tocmai pent r u a-si putea constitui această armă de influenţare. 

după ce, în acelaşi timp, au pus mâ na, prin influenta din culise. De toate 

agenţiile de ştiri. 

_ î n Presă jubilează exprimarea liberă a opiniilor, dar conducerile 
n s ! u j n t e ^ es sa folosească această putere şi aşa s-a găsit ea deodată în 
mâinile noastre. Prin presă putem avea influenţă, dar rămânem totuşi în 
umbră. Graţiei ei am adus munţi de aur în mâinile noastre, şi aceasta fără 
să ne chinuim să-l procurăm cu râuri de sânge si lacrimi (Idem p 48 
şed.l) 

Aceeaşi acţiune din întuneric . Pentru completa dezorientare prin 
denaturarea posibilităţilor de gândire, prin premisele false pe care le vor 
pune la bază, vor acapara instituţiile de cultură şi în special învăţământul, 
in toate şcolile şi universităţile vor infiltra evrei şi masoni, adică creştini 
jidoviţi. Sunt notorii cazurile. Pentru aceasta influentă vor submina înseşi 
temeliile şi vor dezrădăcina sufletele poporului respectiv în mod 
iremediabil. 

“Autono mia universitară”, ca si libertatea presei, drepturile omului 
ş au emanci pare a femeii etc., sunt cerute pentru a înlesni această infiltrare. 

— —¥21— avea —putere a definitivă si formală îsi vor schimba radical 

atitudinea si concepţia va fi cu totul alta. 

Pentru că vrem să distrugem orice fuziune de putere, în afară de a 
noastră, trebuie, înainte, de toate să facem imposibile universităţile, 
aceste prime trepte ale fuziunii, în timp ce noi le vom indica noi linii 
directoare. Administraţia şi profesorii vor fi pregătiţi după instrucţiuni 
complete şi secrete pentru activitatea lor de la care nu au voie, sub 
pedeapsă, să se abată. în amintirea profesorilor universitari, vom lăsa să 
domnească cea mai mare precauţie, îi vom tine în deplină dependentă de 
conducere." (Idem, p.101, şed. XVI) 

Prin posturile de influenţă camuflate, tactica satanică poate face cele 
mai îndrăzneţe manevre şi diversiuni . 


233 


Constantin Papanace 


4.9. Arma intrigii 

Prin diasporă, masonerie şi posturile de influenţă acaparate: 
informaţii, presă etc., evreii pot manevra şi specula, asmuţind popor contra 
popor, aşa cum le dictează interesele lor. Din această operaţiune 
distructivă, care satisface voluptatea lor satanică, ei îşi trag principala 
sursă de forţă. Lozinca este zădărnicirea oricărei uniri între neevrei sau 
când doi se ceartă, al treilea câştigă. “De acest pericol suntem protejaţi 
însă prin ruptura adânc înrădăcinată şi de nezdruncinat între neevrei. 
Astăzi, puterile nu pot realiza între ele nici cel mai mic venit de ţesător, 
fără ca noi să avem în secret mâna noastră în jocul lor.” (Idem, şed. V) 

Posibilităţile lor de intrigă pe plan universal sunt imense, prin 
infiltrarea pe care o au prin bancheri, senatori, particulari, metrese, masoni 
etc. Ei pot cultiva neînţelegeri pe mai multe planuri . în Germania şi Rusia, 
la 1917, fiecare minoritate evreiască acţiona aparent în sens invers, dar în 
fond pentru acelaşi scop unitar, conform planului stabilit. “Trebuia să fie 
geloşi unul pe altul, englezi şi ruşi, protestanţi şi catolici. Trebuia să se 
certe între ei - aşa progresează afacerea noastră” (Theodor Herzl, citat 
de Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.496) 

Pentru cultivarea zâzaniilor din fiecare ţară, ei se prefac de multe ori 
în fanatici adepţi ai idealurilor din ţările unde sunt încuibaţi. în Franţa sau 
Ungaria sunt şovinişti. Peste tot ei susţin lozinci care, în realitate, servesc 
planurilor lor. Această politică de echilibru, care are ca axă numai 
apărarea intereselor iudaice, atinge rafinamente greu de descifrat de cei 
neiniţiaţi. 

Politica engleză faţă de germani, imediat după războiul mondial, 
poate să fi fost determinată de dorinţa de a pune frâu hegemoniei franceze 
şi, mai mult, de a o transforma într-un instrument pentru ţinerea în şah a 
primejdiei bolşevice. Această dacă cuvântul în această politică l-ar fi avut 
interesul naţional englez. Dată fiind însă influenţa iudaică covârşitoare, nu 
este exclus ca politica iudaică, după culcarea la pământ a militarismului 
prusac, să fi susţinut Germania de la Weimar, atât pentru a sili forţa 
conservatoare engleză să capituleze la cererile lor, cât şi pentru a putea, 
prin social-democraţie, să infecteze de bolşevism inima Europei, adică 
poporul cel mai numeros şi mai sănătos. 

Anglia iudaizată servea ca instrument pentru stăpânirea maselor. 
Palmerston a dat ordin flotei engleze din Mediterana, la 1850, să intre în 
Pireu şi să bombardeze vasele greceşti, fiindcă nu s-a dat repede 
satisfacţie în cazul unui evreu portughez născut în Gibraltar. Această 
iudaizare, începută de Cromwell şi favorizată de puritanism, a pătruns 
a dânc. Transpunerea Angliei în cadrul iudaic este completă. Ca şi poporul 
Israel, poporul englez face contract cu Dumnezeu, poate ca promovat 
a l acestuia. 

“Se consideră ca evident un contract ultrasecret între divinitate şi 
britanici pentru a fi feriţi de critică. în anul 1916 apare o lucrare deosebită, 
co mult spirit critic: <Biblia şi viitorul Angliei>, de un anume M. Murray. 
'ehnica acestei cărţi prezintă Israelul modern - Marea Britanie - drept 
c .°pilul iubit al lui Dumnezeu, după schema ştiinţifică.” (Heinrich Dietz - 
^gitation und Massen, p.146) 
























Diverse stiluri de luptă politică 


234 


Această iudaizare durează de mult. “De la Shakespeare la Milton si 
Byron, frumoasa şi întunecata literatură este sceptică, iudaică, satanică în 
rezumat, anticreştină." (Jules Michelet - Histoire de France, voi. VI n.285^ 
nşişi englezii mărturisesc acest lucru: “Şi noi, englezii, trăim printre alte 
popoare ca evreu şi noi suntem negustori şi metodele noastre sunt cele 
ale evreilor." (Wedgood - Labour Politiker, în 1928, citat în Vdlkischer 
Beobachter, 12 febr. 1942) 

Anglia este în mâna lor. “Cu alte cuvinte, politica britanică s-a oferit 
ca aprod al marei finanţe evreieşti." (Rosenberg, Protocoalele Sionului, 

_ Această aservire nu împiedică deloc ca procesul de aservire să se 
desavarşeasca pe alte motive în alte ţări. Dimpotrivă, era necesar tocmai 
p .® n [ u . provocarea conflictelor de slăbire, care să înlesnească afirmarea 
stapanirn lor. Cu atât mai mult pentru sfărâmarea oricărei rezistente ce ar 
intampina-o în calea lor. 

_ “/med/aî ce un stat neevreu îndrăzneşte să ni se opună, noi trebuie 
sa im în situaţia de a porni război din partea vecinilor săi asupra sa Dacă 
insa şi vecinii au lucruri comune cu ei şi sunt împotriva noastră atunci 
trebuie sa dezlănţuim războiul mondial." (ibid.) 

. “ Cu toate mijloacele trebuie să încercăm să oprim războiul să aducă 
câştiguri teritoriale, atunci vor trece în domeniul economic unde noi vom 

putea aduce la cunoştinţa popoarelor puterea noastră de dominaţie ” 
(Idem, şed. VI) ' ' 

Acest sistem parazitar, sângeros, care apelează la forte străine si nu 
cele proprii, are ca scop fie a înăbuşi orice reactiune asupra lor 
(războiul actual împotriva statelor totalitare o dovedeşte), fie a anemia 
celelalte popoare prin sângele vărsat şi, profitând de dezordinile lui 
inerente, sa dea lovituri de îmbogăţire şi să acapareze noi poziţii 
economice pentru extinderea stăpânirii lor. Pentru acest motiv ei sunt 
provocator" războaielor. In acelaşi timp, prin mizeria pe care ’o aduce 
războiul din cauza rapacităţii lor, ei ajung la revoluţia comunistă pentru a 
deveni stapam deplini. 

“Este nevoie - spunea Ford textual (” Erfolg in Leben’j- de 50 de 
conducători financiari evrei, din lume, ca să facă imposibilă manipularea 
or economica. Căci aceşti oameni ai finanţei provoacă războiul. Wall 
Street, cartierul bancar din New York, este Mecca evreiască Mai târziu, 
Ford s-a umilit şi şi-a retractat opera, «Evreul internaţional», ceea ce 
dovedeşte cât de puternică este comunitatea evreiască." (Idem, p.25) 

Semnificativ este faptul că în războiul germano-francez din 1871, 
cele trei mari puteri au contractat prin evrei: Franţa prin Rothschild, 
Germania lui Bismark prin Bleschrăder şi Anglia prin Disraeli Dar pe 
langa aceste dezbinări pe plan orizontal între diferite state S i naţiuni, prin 
posturile de influenţă pe care le deţin, evreii iniţiază si ’ propagă 
antagonismul v ertical , adică între straturile aceluiaşi popor , cu’ lozinca lor 
comunista: lupta de clasă. încăierarea trebuie să fie cât mai completă 
pentru a se anula cât mai multe forţe din care ei să profite. Lupta între sat 
şi oraş, intre proprietari şi chiriaşi, între debitori şi creditori etc., sub 
diferite aspacţ 6 , va fi instigată de ei pe toate planurile. Şi rezistentele din 
sânul fiecărui corp social vor fi nimicite cu acest prilej. Vor căuta 


235 


Constantin Papanace 


dezrădăcinarea, în special a păturii conducătoare, spre a o face 
dependentă. 

“Nobilimea neevreiască a jucat rolul de putere statală. în această 
privinţă, nu trebuie să mai avem de-a face cu ea. Dar fiindcă ea este mare 
proprietar de moşii şi, prin aceasta, deţine o poziţie economică asigurată, 
care o face deplin independentă, este pentru noi dăunătoare. De aceea 
trebuie jefuită de proprietatea funciară cu orice preţ.” (Idem, şed. II, p.62) 
Din zâzanii şi intrigă îşi trage tactica satanică forţa şi armele, de 
aceea, când nu există acest climat, ea îl provoacă în mod artificial tocmai 
prin posturile de influenţă pe care este stăpână. în această direcţie, 
politica de influenţare artificială a preţurilor, atât pentru speculă, cât şi 
pentru mizeria cu care să asmuţă muncitorimea, este notorie. 

“Vom îndemna muncitorii să ceară mărirea salariilor. Acordarea 
acestei măriri nu le va fi însă de nici un folos pentru că, în acelaşi timp, 
vom scumpi preţurile celor mai importante alimente şi ale diferitelor 
obiecte de trebuinţă zilnică. Ca paravan, vom folosi starea de necesitate în 
agricultură şi zootehnie." (Idem, p.63) 

Posibilităţile de intrigă sunt infinite, odată avute în mână posturile de 
influenţare oculte sau vizibile. De aceea, pentru tactica satanică, arma 
dezbinărilor este prin excelenţă de esenţa ei, cu tot caracterul parazitar şi 
distructiv. 


4.10. Antrepriza idealurilor 

Antrepriza idealurilor a format o armă de manevră prin captarea unor 
sentimente nobile şi derutarea lor în diversiuni. Aspiraţiile nobile ale 
sufletului arian, evreii le-au folosit pentru întărirea puterii lor şi le-au 
trivializat şi compromis, atât din voluptate satanică, cât şi pentru a le 
înlătura în perioada stăpânirii lor. Au simulat mereu că sunt protagoniştii 
progresului, captând năzuinţele spre mai bine ale omului, şi astfel ei au 
anticipat idealuri noi pe care le-au călcat în picioare, făcându-le trepte 
spre ascensiunea lor. Prin această minciună au căzut mereu în picioare. în 
acest scop, cuvintele sonore: libertate, egalitate, fraternitate, progres, liber 
cugetător, lipsă de prejudecăţi etc. au fost lozinci de derutare şi mascare a 
intenţiilor lor adevărate. 

Este simptomatic faptul că lupta pentru dreptatea socială a fost luată 
în antrepriză de evrei. Date fiind planurile milenare iudaice, nu este exclus 
ca acest lucru să fi fost conceput de sinedriu pentru asmuţirea patimilor pe 
plan material. Socialiştii sunt uneltele lor. Saint-Simon, contele Claude 
Henri Saint-Simon, “jumătate ironie, jumătate melancolic pesimist, după 
espect mai mult decât după genealogie, are înfăţişare de evreu. Ricardo, 
Lassalle, Marx şi atâţia alţii sunt evrei pur sânge!” 

Toate idealurile mari au fost mânjite şi discreditate de antreprenorul 
iudaic, sădind neîncrederea în ele. Prin această invocare a idealurilor 
înalte ale omului, s-au creat forţa şi arma care să ducă tocmai la nimicirea 
Jor. Au imprimat amprente negative şi asupra lor. Afirmă ideea de libertate 
! gn gros” si o comprimă si sfărâmă “en detail” . Sumer Wals a cerut politie 
in ternaţională pentru păzirea libertăţii popoarelor. în realitate, acesta este 

un plan iudaic. 





















Diverse stiluri de luptă politică 


236 


f * E ! r6U ! SSt , e cel mai feroce capitalist şi totuşi el cultivă si se pune în 
runtea tendinţelor anticapitaliste pentru a nu-i scăpa curentul din mână si 

aCad ® a o!! 60 , P ! d ° are - Este atât de negativistă tactica satanică, încât 
, binele este folosit in sens negativ. Se spune în popor că “ Dumnezeu 
când vrea sa-l facă pe omul sărac fericit, face ca acesta să-şi piardă 
garu şi pe urmă să-l găsească şi să fie fericit pentru aceasta ’’ 
Pnncipiu 1 iudaic este compensarea unui rău mai mare printr-un bine 
negativ. Harţuiesc lumea in convulsiuni sociale si războaie, ohnsind -r, sj 
şy biuqand-o pentru ca apoi, când vor deveni stăpâni, să-i asigure pacecTfc 
_obi^. Acestea sunt planurile pe care le anunţă după actualul război Ele 
sunt prevăzute in Protocoale. “Binefacerile păcii vor furniza o dovadă a 
spintuiui plm d e binecuvântare a puterii noastre legiuitoare chiar dacă au 
rost combătute de nelinişti seculare (Idem, p.96) 

Luarea in antrepriză a idealurilor este arma cu care tactica satanică 

parazi | ar , e,an străin şi-l întoarce împotriva naturii si esenţei 
acestor idealuri, la bază stând minciuna şi tocmeala. 

4.11. Arma adaptării 

■ / ~o t rma f adap î, arii , dă m °bilitate de luptă în toate împrejurările. Ea 
izvorăşte in fond din laşitate, din lipsa de elan combativ de esenţă eroică 
dar integrata in sistemul de luptă iudaică, dă rezultate considerabile în 
oate împrejurările. “Dacă pleci la război, atunci nu pleca primul, ci ultimul 
ca sa fe poţi' retrage primul!" (Pessachin , Fol. 113-a) Sau: “Mai bine un 
came /n viaţa decât un leu mort." (Schabbot Fol. 30a) De asemenea, este 

rvitat 't® tea ■ Pn maleabil ca stuful pe care vântul îl mişcă în orice direcţie.” 
(citat Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p.148) 

Drinoane'lr^ C H eaS t tă man . talitate ’ sădită dintru început şi cultivată în decursul 
QPn/ocîf d - mpu diasporei - a ie ? it arma perfecţionată a adaptării care 
nnam ?t H pavaza atat P en tru trecerea momentelor grele, cât si pentru 

?nnfprt I SL ^ minare prin ada P tar e şi infiltrare sub toate aspectele. 
Convertirile religioase aparente îşi au tăria în această armă. “Când este 

silit, sub ameninţarea morţii, să venereze o zeitate, atunci s-o venereze si 

^Z 0 H 0 n r ^ Ca ^! maranilor ’ al dolmei lor etc.). (Obada tora, 
27b, citat Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p.147) 

Aşa a fost cu convertirea pe care regii Franţei o cereau evreilor 

fară ? “p " aU mtr ? bat Pe marele rabin de la c °nstantinopol ce trebuie să 

%anioTsZTasST ,e " iel Cons,Mi ^ ">«*«*' *> 


Preaiubiţi fraţi în Moi se 

rhinnniT ^ scris ° area voastră fn ’ care ne aduceţi la cunoştinţă 
în fi Jtlt i ' f nan . orocir t l /e P e care VQI trebuie să le suportaţi. Ştirea ne-a 
întristat la fel de puternic ca şi pe voi. Marele satrap si rabinul vă dau 
acum următoarele sfaturi: 

Voi va plângeţi că regele Franţei ar vrea să vă constrângă să treceti 

\/na^r^'i llSm ca nu ave t' alternativă, dar păstraţi în inima 

voastra legea lui Moise! 


237 


Constantin Papanace 


Voi vă plângeţi că v-ar constrânge să renunţaţi la proprietatea 
voastră: educaţi-vă copiii să devină negustori, ca mai apoi să jefuiască 
avutul creştinilor! 

Voi vă plângeţi că se atentează la viaţa voastră: faceţi-vă copiii 
medici şi farmacişti pentru ca ei să ia viaţa creştinilor! 

Vă plângeţi că v-ar distruge templele: ocupaţi-vă de copiii voştri să 
devină canonici şi preoţi pentru a distruge bisericile creştine. 

Vă mai plângeţi şi de alte necazuri: lăsaţi-vă copiii să devină avocaţi 
si notari, lăsaţi-i să se amestece în toate afacerile statului, ca, în cele din 
urmă, creştinii să se aplece sub jugul vostru, să dominaţi lumea şi să vă 
puteţi răzbuna pe ei! 

Urmaţi această poruncă pe care v-o dăm aici: experienţa vă va 
învăţa că, în ciuda asupririi voastre, voi trebuie să ajungeţi, în cele din 
urmă, la putere.” (Urssus F. F., Prinţul iudeilor din Constantinopol, la 21 
kislew 1489, citat de Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.184) 

Adaptarea prin simulare presupune încrederea că în această 
insinuare nu te vei pierde prin uitarea ţelurilor urmărite şi nu vei pierde nici 
poziţia şi conturul. Esenţa este satanică. Lepădarea este numai aparentă, 
pentru a trece primejdia sau pentru a-şi masca planul. Esenţa sufletului 
iudaic rămâne aceeaşi, oricât ar fi spoit cu cultură. Este tăria sângelui cu 
otrava lui concentrată. “Iudeii formează rasa cea mai conservatoare” 
(Disraeii). Nimeni altul n-a formulat mai lapidar acest adevăr-ca fostul prim 
ministru al Angliei, evreul Disraeii, devenit mai târziu Lord Beaconşfield. 
"Rasa - scria acesta - este totul. Nu există alt adevăr, şi orice rasă care 
îşi lasă fără grijă să i se amestece sângele este menită să piară.” Este 
cunoscut că popoarele formate din rase omogene sau cu afinităţi 
pronunţate au unitate de direcţie, fiindcă stilul lor se manifestă unitar, mai 
ales în momentele de criză. Din cauza aceasta, de multe ori colectivităţile 
naţionale îşi apără instinctiv puritatea rasială care le asigură unitatea de 
gândire şi simţire. 

Tot pentru uşurinţa adaptării există rezerva mentală în prestarea 
jurământului fals în’faţa’instanţelor din afara comunităţii lor. .Chiar legilor 
lor li s-au dat duble sensuri pentru a se uşura adaptarea şi camuflarea 
spre a nu fi vulnerabile. Din această cauză, tendinţa de adaptare şi, mai 
ales, de camuflare, a devenit organică. Se complac în anonimat nu din 
modestie, ci din laşitate. Au oroare de lumină. Acum vorbesc de americani 
Şi de englezi, de naţiunile unite: noţiune vagă. 

Concepţia de societate anonimă, ca întreprindere, este de esenţă 
iudaică şi este expresia spiritului iudaic. Schimbarea numelui şi 
ascunderea numărului lor este tot pentru camuflare. 

Şi în materie de acţiune este aceeaşi tendinţă de camuflare. Chiar 
când au succes, se tânguiesc pentru cei din afară şi îl sărbătoresc în 
intimitate. Chiar când te loveşte, evreul se plânge că este bă tut. Deşi 
âîacă din toate părţile si sub toate formele de subminare, totuşi ei nu 

Morbesc decât de apărare. 

Este tactica lor de a se plânge si a face larmă pentru a nu şe 
O bserva loviturile date de ei . Poate fi dat un exemplu tipic de concepţie: 
Pregătirea şi aţâţarea războiului sub formufa “război împotriva războiului’. 
Sunt adepţii politicii hoţului care strigă “prindeţi hoţuir pentru a scăpa de 




















Diverse stilur i de luptă politică 


238 


urmăritori sau formula lor că “ mortul este vinovat, nu cel care a omorât • 
Aceasta mental,tate le serveşte de camuflare. Ev, ST au prefeTaT i/s 

" S p e / e , şi ? a , se tan „9 u| e că suferă persecuţii pentru religia lor decât să 
redea adevărul, aratand motivele reale pentru care, instinctiv, se fac urâţi 
e popoare. Chiar şi persecuţia religioasă are acest substrat adânc 
j • Pnn P° siblllt aţ'le de permanentă adaptare şi camuflare, atacul lor 
deşi concentric, totuşi nu este masiv şi direct, din neputinţă sau oroare 
organica faţa de lupta dreaptă. Terenul lor sinuos, prin permanente® 
urprize pe care le creează, dă luptei lor aspectul unei lupte de gherilă în 
formu'area cererilor sau a pretenţiilor se observă acelaşi sistem af uzurii 
^ calcul nu se formulează mas iv, ci eşalonat si în rate pentru g părea 

ne însemna te şi in domenii periferice pentru care spiritul arian P a ^ 

meu ^ desconsiderare ' dâ r care, după deplasarea centrului h! 

e m/â —P- rm procesul —de mdaiza re, au devenit de im pnrtar^ 

eăc=ăt rŞlt0 ~' Cuai P ararea titlurilor de nobleţe sau dobândirea °or prin 

căsătorie reprezintă aceeaşi tendinţă de camuflare, de data aceasta P n 

'° r "™' e 8,6 t,ad 'l lei ' “ia, Pentru cel mai degradam slmL" 

o bil gest al trădării, spiritul satanic a încercat să se camutleze sub'halna 
celui mai nobil sentiment al dragostei, care este sărutul . Este desăvâsirea 
ipocriziei in forma cea mai alambicată. 

crescuse n înt r r ă un â mnH ea , îr ! diaSP ° ra ?i prin posibilită î ile de adaptare 
= d . r marmat cu t°ată ipocrizia, iudaismul si-a 

constru't arma de baza. întreg sistemul său de arme si de apărare dar mai 

ales de atac, nu s-ar fi putut concepe fără adaptarea lui cameleonică 
întreaga putere iudaică se valorifică datorită acestei capacităţi de adaptare 
ipocrite, fiindcă adaptarea lui nu este o încadrare 

d impotrivă, o simulare pentru a putea rezista si submina aces te leni Fe-ţp 
manifestarea spiritului InniteTÎT^ ---~ C6SIe leqi ~ bstfi 

Aceaistă adaptare ipocriţă le dă posibilitatea de infiltrare sub diferite 

Si £L mlrea ° a SUp,ala!ă a Pontului, pentru ca dinTcudletr S 
poata manevra şi şantaja după cum le dictează interesele asmutindu-i pe 

tace'T ,IV ? a "° ,a s Sa ' ana se ada ' J,aază 13 “"ce situaţfe pentri a putea 
e îmbrăcă m haine de popă", spune poporul Pentru 
manevrarea acestor arme, ei au îndeplinit două condiţii absolut necesare- 

contul 1 '^p^iu ar în Ve o iCUlat - t de ^ Sân9e VâSC0S ' C3re ’ le d ă consisTenm i 
2 r propnu ,n or,ce Sltua î ie Şi o elasticitate tot milenară, intrată în 

Clemanceâra'fLHp^ )ilit H ă î i t de . simulare - Şovinismul francez, încarnat de 
cu colonehil’ ? o ,ntre î inut de evreul Mandel care, împreună 

decisă în nvn^r , PP Sa f S ° n ?i Maudce Haukei ' au J uca t rolul 
sale Au m an9 SaX °? ° r pe Care iudaismu l mizase în calculele 

pentru a Trl nt’ a h h" principal pe aa 9lo-saxoni; la început si pe germani, 
sub mască enn.pS r c,ocn, f a , Fran ţ ei cu Germania a profitat iudaismul 
ridicarea Termen o De ?' 9ur ’ An 9 he ' nu -' convenea înfrângerea Franţei şi 
colonial britanic . '■ a carei putere devenea ameninţătoare pentru imperiul 

faJodzânri aTanta 'i Ul * 30631 ' UCrU ?* 9 făCa ‘ tot posibilul, 

armă oronriP tprt- .. ranco “ en 9 ,eză * Adaptarea sub forma aceasta este o 
arma proprie tacticii satanice. 


239 


Constantin Papanace 

4.12. Arma calomniei şi a lui “Sigille Veri” 

Fără conştiinţă şi fără morală, cuvântul “conştiinţă” nu se găseşte în 
Vechiul Testament. Poporul ales de Satan întrebuinţează arma calomniei 
s i a tăcerii pe toate gamele şi pentru toate epocile, pe care buna credinţă 
si candoarea celorlalte popoare nici nu o poate concepe. Există un unghi 
de perspectivă pe care arianul nu-l poate avea decât printr-un efort 
continuu. Hitler, Căpitanul etc. i-au studiat atent pe evrei şi întreg 
arsenalul lor de luptă. 

De la principiul calomniei, prin repetiţie, sub toate formele 
(“ calorrmML calomniaţi, va rămâne totdeauna ceva/ ”), care se bazează de 
lenea de gândire si pe capacitatea de uitare a oamenilor , ei merg până la 
cea mai perfidă calomnie a apropierii de ei. Exemple sunt multe . Despre 
Papa Benedict, care a dat Bula antimasonică, se insinua - desigur de 
masoni - că este mason. Acelaşi lucru, după 100 de ani, şi despre Pius al 
XlX-lea pentru care s-au răspândit şi fotografii trucate, arătându-l îmbrăcat 
cu semne masonice (Prf. Sixt - Freimaurerei und Christentum, p.28). Nu 
se insinua despre Hitler că este de origine evreu? Despre marele antisemit 
rus, Liutostanskij (1835-1915), s-a întrebuinţat aceeaşi metodă: “ Duşmanii 
săi răspândesc zvonul defăimător că Liutostanskij ar fi fost rabin.” 
(Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.220) 

Tactica compromiterii prin apropiere este frecventă. Pentru a-şi 
compromite adversarii, ei încearcă să se apropie de ei chiar în mod silit, 
obraznic, pentru ca apoi să poată invoca această apropiere. Astfel a fost 
apropierea lui Bruning de Goring. Denaturările sunt făcute cu cea mai 
crasă rea-credinţă; totul este întrebuinţat. Calomnia o îndreaptă şi 
împotriva celui mai curat om. Când nu se reuşeşte, atunci este decretată 
complicitatea tăcerii. Această armă însă, a calomniei şi a complicităţii 
tăcerii, completată cu sistemul lansării uneltelor lor, potrivit ţelurilor 
milenare, o întrebuinţează atât pentru trecutul istoric, cât şi pentru viitor. 
Reclama făcută “Marelui cretan” (Venizelos) s-a explicat în ultimul timp 
prin faptul că era de origine evreu. Acelaşi lucru poate şi pentru Tache 
lonescu, a cărui origine aromână era mărturisită de el şi de fratele său, nu 
mai puţin celebru, dr. Toma lonescu. 

Complicitatea tăcerii în istorie, “sigille veri', pentru definitiva 
înmormântare a adversarilor, este evidentă. Toţi oamenii care au fost 
contra lor, când n-au putut să fie definitiv înmormântaţi sub lespedea 
tăcerii, au fost mânjiţi cu noroi şi au fost prigoniţi şi după moarte. în 
schimb, au fost adesea dezgropate mediocrităţi sau uneltele lor care 
încarnează spiritul satanic ca Taleyrand, Fouch6 etc., pentru ca şi sub 
această formă, prin modelele pe care le creează, să constituie climatul 
propice lor şi să disocieze sferele claselor de conducere. Nu spunea 
Stelescu că el este Fouche? Sub forma aceasta, creează o armă de 
Presiune în plus asupra ambiţioşilor, ştiind că nu vor fi uitaţi. (Carol II). 

însăşi jaloanele istoriei au fost deseori falsificate. Aşa-zisele epoci 
de aur ale omenirii coincid cu stăpânirea sau infiltraţia iudaică. Epoca lui 
Pericle (429 a. Hr.), a lui August, a lui Ludovic al XlV-lea etc. De 
asemenea, lansarea lui Cromwell, care “era spiritual mai evreu decât mulţi 
ignoranţi născuţi evrei' (Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.222) 6 
revizuire a acestor jaloane este necesară pentru că ele dau prem > false. 























Diverse stiluri de luptă politică 


240 


mn '® rea ?1 ,năbu ? irea adevărului sunt arme de mare eficacitate 
inrl T 9e dm ™ emoria toate faptele istoriei care ne sun, 

nr °™?i de ?l V ° m , asa numai pe acelea > n car e ies în relief în special 
XV o loTZrl naevreie ? ti " (Rosenberg, Protocoalele Sionului, sed 
a si’ rrI? 3 i D ?’• a?< spint ne 9 a, iv. satanic, laş, incorect, parazitar de 

a şi crea avantaje prin mi nciună , prin ştergerea punctelor vulnerabile 

amelTomaTo TTT Prin Cal ° mnie ’ a Păcatelor adversari De 
gma lor a fost aplicată de mai bine de un veac de când au ohtinut 

influenţa politică şi culturală, in toate domeniile. Marete iatodc german 
VeZZi, r,/ xp,ima, . despre <”™' <* * au tos, încă din vechime un 

la Zîte d^n d ? PUn f r/ ' na !' onale " Dar - mă' târziu a trebuit să renunţe 
cu Tn h d R P f Sal ® sincere - Am văzut că acelaşi lucru s-a întâmplă 
cu Ford, Renan etc. Chiar epoci întregi au fost denigrate si orezentate 
mtr-o lumină sumbră dacă ele n-au fost favorabile'pentru propăs rea 
iudaismului Prezentarea Evului, Mediu ca fiind atât de înK5 J 
gtecurant.sl sT^iiarea altora este în „ransă legătură on'^S bS 

De ac^eT^nnarmaTi' 6 SCUrtă : dar t0Cmai i - storia este memoria maselor 
acest olan calomniei ş, a complicităţii tăcerii, ei acţionează^ 

Pentru a se restabili adevărul şi a vedea lucrurile în lumina 
adevarata ş, nedeformată de falsurile iudaice, este necesară o absZă 

tenZ? 8 ' nt : e9ii n ° aStre Culturi Qcnerale, formată după pîmisete 

tendenţ'ease |uda,ce . De multe ori, această influentă deformantă nici nu se 
observa f|,ndca se insinuează pe. nesimţite. Chestiunea se poate verifica 
«Sl P | e *P enen ! a noastră. Intr-o istorie scrisă de evrei s^u de unelte 
-ale lor, Căpitanul ar fi un “falsificator de bani” (calomnia din ziare 
evreieşti devme document istoric!), un descreierat sau un criminal de rând. 

* aceasta arma a calomniei şi a tăcerii se încadrează complet în 
senalul tacticii satanice, fiindcă purcede din minciună. 

4.13. Arma banului 

circulam, ea a S | ,ă l o, r ,T ă ' n L aniP “ la , ,ă de milenii de Caism constituie sistemul 

irezSe fortevllu, rtT' T a ° ela?i " mp ?' ae P ozi ' ul acestei 
pes e cele mai fo» ,J a a d,ntoldeauna Idolul 'or şi cu el au sărit 
peste cele mai. înalte ziduri de cetate. Forţa iudaică s-a bazat si se 

capteze torta câ re ? nu°l'e P,in s ; slem , ul . banul “i ei reuşesc, prin speculaţie, să 
căptezeforţâ care nu le aparţine, furând munca altora. 

atofoutemfamtaiî V"? "! mod lnconle ^bfl aurul cu suveranitatea 
ffeSSrS” nelimitat, nemărginitul domn a! aurului, trebuie să 

evreu 9 ,Vu d Jn ^ »aman "lui, şi cine va fi acest stăpăn, dacă nu 

ferate s, as™?» rnT°,TÎV, nl J gime monopolul asupra băncilor, căilor 
ZnL; S t. comerţ,jiul? Nu dă el deja, In conformitate cu aurul tul, 

“ " ff'nn corespunzând poruncilor inalte şi nu este in acest fel pe 

notcit! stm orTf literaturii, ştiinţei şi muncii de birou? Si ia 

fr!nc!z? ZS £ 31 Sorb ° nei - universitate a gimnaziului 

micro ° c , unoa ? te corupţia presei. Cine sunt aceia care pun în 

şcare acea maşină terifiantă a cărei putere este atât de distrugătoare şi, 


241 


Constantin Papanace 


în acelaşi timp, considerată drept factor constructiv? Evreii! Deci, cei care 
deţin aurul." (citat din Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.314) 

Atotputernicia aurului o subliniază şi Protocoalele Sionului'. “în 
vremea noastră, când într-adevăr liberalii sunt conducătorii statului, numai 
puterea banului este decisivă.” (şed. I) 

în sistemul banului, ei zdrobesc orice rezistenţă. Banul este arma 
principală pentru acest scop. Puterea circulatorie şi negocierile de la bursă 
măresc eficacitatea acestei arme. Zbaterea politicienilor pentru obţinerea 
încrederii finantei iudaice (internaţionale) arată acest lucru . 

Centrul aurului este Londra. “Ea este piaţa mondială a aurului şi 
această piaţă îşi are sediul în casa de bani a lui Rothschild.” (Wiener 
Morgenzeitung, citat de Rosenberg) ' 

în cadrul capitalist şi sub masca Imperiului Britanic, City-ul exercită 
dictatura universală pe calea ameninţării cu boicoturile şi a nimicirilor 
financiare. Conştiinţa universală este marea finanţă. Aservirea prin ban se 
face sub toate formele, începând de la camăta zarafului până la finanţările 
date pentru captarea ambiţioşilor. Prin această armă se face concurenţă 
ruinătoare pentru nimicirea clasei mijlocii, o luptă total lipsită de scrupul, 
onoare şi omenie, specific iudaică. Crizele, în special cele provocate 
artificial, şi împrumuturile care se fac, urmăresc acest fel de aservire prin 
tulburări economice care le favorizează speculaţia. 

“Pentru a-i prejudicia pe neevrei, am provocat blocaje (crize) de 
proporţii în viaţa economică. Ne-am ajutat de simplul mijloc de a retrage 
din circulaţie banii accesibili. Sume uriaşe au fost înmagazinate în mâinile 
noastre, în timp ce statele neevreieşti stăteau lipsite de resurse şi erau 
silite, în cele din urmă, să ne ceară împrumuturi. Cu aceste împrumuturi 
preluau statele neevreieşti titluri de dobânzi importante, care încărcau 
vizibil bugetele lor şi, în cele din urmă, le aduceau în deplină dependenţă 
de marii creditori. Treceau de la producţia mică şi mijlocie la marea 
industrie chiar şi forţele sănătoase ale poporului şi, în final, şi forţele 
statului." (Rosenberg, Protocoalele Sionului, p.117) Asa se explică 
campania împotriva lui Vintilă Brătianu, întreprinsă de presa iudaică, 

pentru că acesta era împotriva împrumuturilor externe, având formula “_Prin 

noi însinej ” 

împrumuturile formează sabia lui Damocles deasupra statelor şi, în 
fapt, pierderea independenţei lor. (în Protocoalele Sionului, vezi p.123 şi 
şed XXI, unde împrumutul este interzis pentru statul evreiesc şi pentru 
evrei.) Prin el se spoliază la sânge. “Pe un neevreu îl poţi înşela." Reţeaua 
acestor lipitori se întinde pe întreaga suprafaţă a pământului. în Europa, 
familia Rothschild, în America, Warburg, în Oceanul Pacific, Straus, în 
Germania, Spayers. 

Prin acest mijloc pot organiza invazia. în diferite ţări şi pe cale 
aşa-zisă legală să disloce de pe pământul său un popor întreg. Instituţiile 
financiare “Anglo-Jewish Association”, “Jewish Colonization Association” 
sunt făcute fătis pentru ocuparea de terenuri în toate ţările invadate. 

în România, Ion Mihalache a modificat legea circulaţiei bunurilor sub 
masca necesităţii pentru formarea proprietăţii mijlocii, folosind însă în fapt 
tendinţei de acaparare a societăţii evreieşti “Jewish Colonization 
Association” (JCA), în special în Basarabia. 
























Diverse s ti luri de luptă politică 


242 


243 


Constantin Papanace 


închine 1 lumea!" iaTSf’ de"'TurTJTT '"“"•'“.'«bui sâ se 
Mântuitorului tpmnii.i hur-n f A 0 U ' De a,tfel > încă din tim p^ 

,ormează 

sfărâmă rezistentele ^Ace^tt) 01 ,udaice . Banu[ cum pârâ conştiinţe 

liberal-capitalist poate 7 transportată ST’ • WwM * in 

surpriza. Onoarea nu merap in^ppi’- 3 ocun neprevăzute, realizând 
iudaice de a menţine 2 , i f i Ş ! f ac CU banul Toa,e etrâduintele 

fost determinate de instinctul satanic ffiidcă^e S'ia^T eC0n0micului > aa 
imbatabil. Prin el puteau stârni mât ndc ^. se ? tia ca P e acest teren este 
Banul este arma sa?amcâ ce tondlpi •' lls " nctela Inferioare ale omului, 
ultima etapă pentru stăoânirea dpi 23 . In G l JQCa liberalistâ şi pregăteşte 
întregului ItMSfSn,'ţ' *"**■ ^ 
depozitat în tezaurele băncilor si nahlr pnn forma lu| . se poate păstra 
capitalist care permite manevrarea armeloMuL ’ PreCUm ? ‘ în SiStemul 

■ 

4.14. Stăpânirea tiranică 

din ură, neputinţă sUeamă FricaTtă la'baz^fuda^ '“î 3 — - Ea izvoră ? te 
instrumentul fricii. Din frică rezultă SDidhfl U ' ? ' teroarea este 

trădarea. în Rusia la trei cotăton - P ritul de suspiciune , care cultivă 
trădarea ridicată !a gradul de2 s Un agentul CEKA-ei. Deci, 

sentimentul cel mai deqradant al omiihr U Q-'* a 'i Spionarea se bazează pe 
(observaţii făcută în închisoarea Văr”' '!■ ,n lumea hoţilor şi detracaţilor 

asemenea, si pedeapsa maS t= re?,l) ,radarea es,e detestată. De 

prm obsesie,TS^T'sK1^rS^ ,r ' Că f CeaS,a ’ 

lipsit de dragoste si atracţie nu ev pentru ca ’ ' n sistemul satanic, 

Sub % ma a |eas,a s Sţ'i p^7^' “ 

se va dez ^JSZSl SSSP SS^ <«' C “ aW "* 
spre această pregătii p -69, Kuna t) G.P.U. 

conspirativ, care este tot de esentă P satan a iră ra f niC H a reversul spiritului 
la bază întunericul. ’ anica - fiindcă fuge de lumină şi are 

supre/S^ Satanice ‘ “ Dar da ™ evreii deţin 

vreunul es ' e interzis ad răbda pe 

învăţător al legii şi medic din Evul Me^iu^'^ 65, ^ ^ re " Umit fi ' 0Z ° f ’ 

faţadă si din oportunitatetactică 6 SS observă chiar atunci când, de 

stăpâneşte nu atât orin !î 1°'“^ es,e naţionalist. Anglia iudaizată 
Intelligence Service-ului Ulncirz - m ' 1 ara> ci P rin tiran| a necruţătoare a 
mediul corupi se Sate onem ' n , baosl " de po b° are amestecate sl în 
Rusia sov'eecă Teroarea „V u? ? r ,. ln ' r ' 0 ,orma ">ai directă s-a aplicat în 

desăvârsT fiindcă oeTânoâ T 3 % CEKA sau G P u a 'orme 

atmosfera de suspiciune apăsă,oarei 



atmosferă se extinde până în cele mai intime prietenii, şi chiar în familie,, 
pin tiranie a ieşit, pe lângă mentalitatea de sclav, şi voluptatea satanică a 
denunţărilor şi trădărilor, ceea ce completează arsenalul de luptă al tacticii 
satanice. 

Forma tiranică va avea stăpânirea pe care vor s-o pregătească lumii.' 
Spre aceasta îi duce esenţa lor satanică şi spre aceasta au tins, cu o 
perseverenţă diabolică, veacuri şi milenii de-a rândul. Până la atingerea 
telului de stăpânire tiranică pe faţă, vor exercita tirania de jos în sus, adică 
prin mase şi organizaţii teroriste şi oculte, asupra celor care conduc. Orice 
forţă centrifugală va fi captată în acest sens. Procedeu parazitar şi nu de 


frondă. 

“Astăzi este mai important să dezarmăm popoarele decât să le 
ducem în război; este mai important să folosim pasiunile în favoarea 
noastră, decât să le stăvilim; este mai important să aflăm gândurile străine 
si să le expunem în înţeles propriu, decât să le mai alungăm, ca mai 
înainte, cu foc şi sabie." (Rosenberg, Protocoalele Sionului, p.59) 

După această acţiune de intimidare şi desvirilizare, se instalează 
tirania asupra individului prin aţâţarea pasiunilor materiale în detrimentul 
sentimentelor înalte: onoare, credinţă, dragoste. Prin ele tiranizează şi 
aservesc pe fiecare individ în parte dintre cei care au roluri de conducere 
şi, prin ei, masele. 

“Se obişnuieşte, totuşi, să ne urmeze numai pe noi, pentru că noi le 
plătim bine supunerea sj aţentia_ . în acest fel ne vom crea o putere oarbă_, 
care nu va fi în stare să întreprindă ceva împotriva reprezentanţilor noştri, 
cărora noi le-am încredinţat puterea maselor. Poporul li se va subordona 
de bună voie, pentru că el va şti că de la ei va primi oricând un loc de 
muncă, bani şi diferite avantaje.” (Idem, p.71) Prin dependenţa materială 
la care sunt supuşi conducătorii de mase, ei transformă în unelte oarbe şi 
masele. Aici vine şi robia pentru o bucată de pâine: “Grija şi pâinea zilnică 
îi silesc pe neevrei să tacă şi să fie servitorii noştri supuşi. Din rândul lor 
ne alegem oamenii potriviţi pentru presa noastră. Misiunea lor constă în a 
dezbate totul după indicaţiile noastre, ceea ce noi nu putem aduce direct 
în foile oficiale." (Idem, p.93) 

Sistemul degradării prin foame este specific iudaic şi în această 
tiranie este şi mult sadism. Cu aceste unelte create prin tiranie, merg ei 
mai departe şi tiranizează însuşi statul. “Din state am făcut un câmp de 
luptă în care se petrec revolte; încă puţină răbdare şi revoltele şi 
prăbuşirile vor fi un fenomen obişnuit.” (Idem, p.59) 

Prin această tiranie concepută eşalonat: individ - mase 
dezrădăcinate (omul asfaltului), ei tiranizează însuşi statul, sfărâmând 
orice autoritate durabilă. Spre această acţiune distructivă converg toate 
sforţările lor. Aşa-zisa libertate a conştiinţei le permite exercitarea 
acesteia. “Libertatea de conştiinţă este acum recunoscută public 
pretutindeni. Rezultă din aceasta că ne despart doar câţiva ani de 
momentul în care viziunea creştină se va prăbuşi definitiv; cu celelalte 
doctrine de credinţă vom termina şi mai repede, deşi este prea devreme să 
vorbim despre asta. Odată ajunşi la putere, vom încorseta în aşa fel 
spiritualitatea neevreiască, încât influenţa lor va fi în raport invers cu 
puterea iniţială." (Idem, p.105) 




















-Diversesţiluri de luptă politică 

conşl/IMer'' ete "'cea 8 "'mal tiraniei .ocmaTT^^ 

predispoziţiilor sufleteşti ariene Tactica sunra^t PentrU derutarea 
scepticism, după oboseala inprontă w Ct — prasatura m, aruncarea î n 

din cauza intrigilor satanice, va fi folosită ca^dima? 101 ?- 6 -’ ^ realizări 
instalării făţişe a stăpânirii tiranice “m1 - Potrivit, premergător 

oricărui partid si orS l N& V ° m msu ?' fiecare idee pacifistă a 

-o răspândească Ză v? UV&nt ^ aww misiun * a 

faţa de oratorii tuturor orientărilor." (Idem) & ^ produce versiune 

le dă avantajul camuflării începe's^dezaus? 1 ^ IZare ’ P6 lân9ă faptul că ea 
să roadă însusi dinamismul unei idei 9 a 9 Pnn prea multă re P etitie sj 
Valahicus”. ’ namismul unei 'dei. Aşa s-a încercat cu “Numeru’s 

netnorlT ; r tZm P 'ot lKb “ ie «*»•*" <#e * 

contradictorii ale JSLZZZJZiZTl ^ Pm ° ,e de 
ajung la convingerea că ar fi cel mai bin P */ ma > regăsesc m haos şi 
opinie în problemele statului deoarece nnn ^ â - d f- n/c/ cea ma ' mic ă 
ansamblu în acest domeniu Privirea de ansamhi" " ' PSe?te P riv irea de 
acela care va conduce Donorul Prin tn , nsamblu nu o Poate avea decât 

aşa măsură pe neevrei încât ei vor fi Virr^ mijloace vom °bosi în 
mondială.” (Idem, p. 61) f ■' sa ne ofere dominaţia 

crearea acestlTS^e' 9 ^^ a nervilor P l anUri '- e de activitate tind spre 
să-i determine pe cei vizaţi să si nună + are Sa an ' d| l eze orice voinţă si 
această metodă, zăpăcireâ Ha ext ® nua !'- docili . gâtul sub jug. Prin 

n-am putea est ® ferată. “Pentru că 

prin interpretări contradictorii Pe acest drum a ^ a siflcat deplin sensul 
un mare succes. în primul rând feniil J 7 , ° bţmut ’ peste a ^eptări, 
interpretări si apoi treptat schimhete - “ f ° S mtunecate prin multiplele 

Pierdea orice perspectivă si în finiinuT^' ^ Cond ^ea statului 
extrem de confuze şi de contradictorii."^dem, ^ lepile 

“TineretufneevmuTam TrostT^am sîd t îndobitocire a tineretului. I 

atins de noi, încât am clăM educZ ui ne n' - ^ A ° est < el a fost 
falsitate nouă ne era foarte bine cunntm/ ' P " d ° 9me false ’ a căror 
de aceea am lăsat să ^ ^ Sau tocmai 

“Subjugarea puterii de' gândi^eVine după^asa ° necugetătoare: 

Misiunea lui principală constă în a tranfr ?a ~ numitul învăţământ intuitiv, 
animale leneşe si supuse care Jl PG " eevrei într '° turmă de 

înfăţişează în imagine” (Idem, p.104) P P rice P a un lucru când li se 

şi sterilitatea’lo^con'genftală. 1313 ° nCe posibilitate de creaţie, ieşită din ură I 

rezistenţelor 3 să s^facăln acelasfrit^ 5 ?^ — P6ntru ca ?l sfărama rea 
mascată? “Până ce în sfârşit ’vJ™' Pa , na Cand va dura aceast ă tiranie 
guvernări; în numele propriei noastre ZIS"' 


245 Constantin Papanaci 

Pentru atingerea acestui plan de etape, ei admiteau, ca supapă di 
siguranţă, din partea unor partide de opoziţie, atitudini antisemite, mai ale: 
când rămâneau într-o formă protestatară minoră (cazul Cuza), dar ni 
admiteau din partea oficialităţii , iar statul care îndrăznea era ameninţat de 
catastrofă financiară şi economică, (vezi declaraţiile lui Herzl, citat de 
Bostunitsch - Judischer Imperialismus, p.53) 

Ionel Brătianu cunoştea acest lucru, de aceea tolera mişcările 
studenţeşti antisemite, dar el dădea libertatea evreilor prin modificare? 
constituţiei. Dar mişcările studenţeşti nu erau lăsate, considerându-le c? 
fără importanţă faţă de forţa care se pregătea în Rusia Sovietică? Nu era e 
diversiune de camuflare a puterii lor, ale cărei proporţii deveneai 
monstruoase prin manevra bolşevică? Dar antisemitismul lui Stalir 
împotriva lui Troţki care, cu revoluţia lui permanentă, a fost sacrificat, ni 
avea acelaşi scop de camuflare? Dacă evreii au un plan de luptă milenari 
si pentru acest plan, pe care îl urmează cu o perseverenţă diabolică, îi 
vreme ce adversarii lor nu au, ei sacrifică şi suferă generaţii de-a rândul 
de ce să nu admită şi asemenea sacrificii? în războiul actual, sacrificare, 
elementului uman este făcută cu cea mai mare seninătate pentru aces 
scop, mai ales că acest element este străin. 

Când acest moment (al dominaţiei mondiale) va sosi, lovituri 
decisivă se va da prin schimbarea radicală a armelor, adică prin lepădare, 
măştii ipocrite. Atunci vor renunţa la toate diversiunile care le-a înlesni 
lupta de subminare: “libertatea conştiinţei, libertatea presei, drepturiU 
omului etc.” Forţa tiranică se va afirma implacabil. “Ei trebuie de acun 
înainte să renunţe la speranţe, la păreri şi la împlinirea dorinţelor lor şi s< 
ajungă la convingerea că poziţia noastră este puternică şi dt 
nezdruncinat. Ei trebuie să remarce faptul că noi suntem decişi să apelăr 
fără ruşine la toate mijloacele de forţă care ne stau la dispoziţie şi s. 
distrugem orice putere care ne-ar sta împotrivă cu cea mai mare severitaU 
de lâ apariţia ei." (Rosenberg, Protocoalele Sionului, p.77) Şi aceşti 
măsuri le pot lua în mod eficace, pentru că ei cunosc căile de atac pe cari 
le-au folosit în acţiunea lor de subminare. Ca şi în arta militară, apărare; 
unei poziţii şi organizarea planului de foc se fac mai bine judecând situaţi; 
din punct de vedere al atacatorului. Un haiduc, de pildă, intrat în poteră 
ştie să-i atace mai bine pe haiducii urmăriţi. Evreii ajunşi la putere prii 
organizaţii conspirative îşi propun să nimicească definitiv reţeaua di 
acţiuni clandestine sau să o transforme în G.P.U feroce. Ei ştiu unde s; 
lovească fără cruţare şi cu sadism. 

“Vom executa fără milă pe oricine se va răzvrăti cu arma împotriv, 
noastră şi a dominaţiei noastre. Orice înfiinţare a unei organizaţii secreţi 
v a fi, de asemenea, pedepsită cu moarte. Toate organizaţiile secreţi 
e xistente, care ne sunt bine cunoscute şi ne-au adus mari servicii şi ni 
mai aduc, vor fi dizolvate.” (Idem, p.98), dar şi aici speculaţia iudaică nu v . 
fi înlăturată. Teroarea va fi fardată cu pacifism. “împărăţia noastră, care . 
fost întemeiată pe calea cuceririlor paşnice, poate înlocui teama de răzbc 
într-un mod mai puţin sesizabil, dar cu atât mai eficace; trebuie s, 
întemeiem domnia fricii, a ternarei, pentru a impune o ascultare oarbă ‘ 
necondiţionată.” (Idem, p.41) 



















246 


Constantin Papanace 


Diverse stiluri de luptă politică 

Terorismul din Rusia dă o imagine. Cruzimea rece, sadism si 
fanatism, iar la mase gândirea redusă la câteva formule comprimate si 
masele îndobitocite. 

înspăimântătoare stăpânire a lui Anticrist. 

Realismul lor este unic. “Libertatea în statul de drept este o idee, un 
termen, dar nicidecum o realitate." Stăpânirea masei este o necesitate. 
“masa oarbă a poporului nu poate fi lipsită de conducere. O nouă 
dominaţie o înlocuieşte pe cea veche, care a fost jefuită prin liberalismul 
puterii ei." (Protocoalele, şed. I) Parlamentarismul, de pildă, este forma 
stăpânirii haotice. 

Aşadar, acţiune în etape: mai întâi descompunerea, apoi dictatura. 

5. Consideraţii generale 

Tot acest arsenal satanic este mânuit de poporul iudaic cu o 
voluptate care arată că a fost ales pentru a reprezenta şi încarna spiritul 
răului. Dacă nu s-ar privi chestiunea transcendental, în legătură cu poporul 
ales pentru a încarna principiul răului, s-ar pune întrebarea: care ar fi 
cauza acestor predispoziţii spre rău şi întuneric? Rasiştii spun: hibriditatea 
componenţei lor rasiale. Evreii nu reprezintă o rasă, ci un popor. “Există, 
aşadar, un popor evreu care reprezintă un amestec de rase, dar nu există 
nici o rasă iudaică sau semită." (Gunther, citat de Bostunitsch - Judischer 
Imperialismus, p.63) 

Poporul evreu este rezultatul unui amestec de sânge cu totul 
neînrudit între componentele sale. Acest lucru a dat tendinţe şi impulsuri 
cu totul divergente, care se autoanihilează, fapt care tulbură profund şi se 
manifestă negativ prin setea de distrugere. Orice globulă a acestui sânge 
amestecat vehiculează tendinţe distructive şi dizolvante. în aceasta constă 
tăria sângelui lor. Este păcatul împotriva unei legi naturale, care îi 
urmăreşte. Evreii simt povara acestui păcat şi, instinctiv, încearcă să-l 
evite pentru ei prin endoqamie şi să-l propage pentru alţii cu acea 
psihologie răutăcioasă a oamenilor care suferă de boli contagioase. în 
zadar. Este prea târziu. Păcatul s-a săvârşit şi el îi va urmări mereu. “După 
legea rasei, Esra şi Nehemira au devenit o familie de rase”, adică 
endogamia de la 430 Î.Hr. Dar tocmai în această retortă milenară - 
devenită cazanul Satanei - s-au pregătit toate otrăvurile dizolvante în 
clocotul urii neputincioase izvorâtă din conştiinţa păcatului săvârşit şi 
iremediabil. Extinderea lui şi nimicirea oricărei posibilităţi de comparaţie, 
aceasta va fi tendinţa fundamentală. Iudaismul s-a născut din păcat şi 
clocirea acelui păcat, veacuri de-a rândul în duhul satanic, a dat naştere la 
legile urii, cu întregul lor arsenal distructiv. 

Păcatul împotriva legilor naturale i-a rupt definitiv de natură, 
lăsându-i ancoraţi numai în plasa lor talmudică, ţesută monstruos, artificial 
şi abstract. Pe firul urii se vor eşalona toate contradicţiile care vor distruge 
atât conştient, cât şi din instinct. Lipsiţi de conştiinţă, de sentimentul 
onoarei şi al libertăţii, vor fi dominaţi de patimi egoiste care, sub inspiraţie 
luciferică, capătă pentru ei înţelesul de porunci divine. 

Egoism, arbitrar, intoleranţă, patima dominaţiei, ură şi răzbunare 
există şi la alţii, dar la evrei se armonizează şi cu ideea de Dumnezeu. 
(Gide - Judisches Volk, p.51) 


247 

Ei n-au propriu-zis religie, ci legi pentru nimicirea altora. “Iudaismul 
n u este o religie, ci reunirea unei mulţimi de oameni care aparţin unei 
anumite seminţii şi care au format o fiinţă comună sub legi politice." (Kant, 
p.43) 

Pe această mentalitate gregară îşi întăresc ei poziţia. “Un evreu 
trebuie în fiecare zi să binecuvânteze pe Dumnezeu că nu l-a făcut 
peevreu, femeie etc.” (Menachot, 43b, 44a, citat de Fassolt - Die 
Grundlagen des Talmuds, p.128) Şt tot raportul pe care îl are cu 
Dumnezeu este ca să-i dea forţa pentru ca puterea lui distructivă să se 
întindă cât mai mult. 

“Evreul care trăieşte după legi se ocupă aproape o jumătate de zi cu 
religia " (Chamberlain, p.526) Chiar unitatea lor. are un caracter negativ. 
Evreii sunt uniţi atât timp cât luptă împotriva neevreilor pentru a-i distruge . 
Spiritul distructiv, intrat în sânge, îi opreşte să colaboreze pentru creaţie. 
Din fondul ior hibrid se nasc dezechilibrul şi sterilitatea . Şi, cu toată 
educaţia milenară, din ei izbucnesc extremităţile care îi balotează în ţinta 
lor şi îşi pierd simţul măsurii. 

“între smerenia afişată şi aroganţă, găsiţi cu greu calea de mijloc.” 
(W. Rathenau, Impressionen, citat de Fassolt, p.147) 

Lipsa de bun simţ este caracteristică: obrazul arată acest lucru. îi 
lipsesc calităţile virile. “în independenţă, iscusinţă, vitejie, şi când nimic nu 
mai are valoare, în tenacitate se caută semenul. Este cel mai perseverent 
popor din lume” (Fassolt - Die Grundlagen des Talmuds, p. 118). Această 
perseverenţă diabolică (stil nomad) tinde însă numai spre distrugere. De 
aici rezultă incapacitatea lor de a crea modele de viaţă, fapt care le dă 
. posibilitatea să se acomodeze aparent cu cele pe care le însuşesc pentru 
a le distruge. Habotnicia talmudică este esenţa distructivă. Formalismul 
lor, care se naşte din educaţia talmudică, este uscat şi lipsit tocmai de 
conţinutul vieţii, cu scopul numai speculativ. Avocaţii evrei sunt tari în 
procedură. Aşadar, speculaţia şi dispreţul pentru munca creatoare. “N-au 
nici cel mai neînsemnat talent de a întemeia ceva care să dureze în timp." 
(Chamberlain, p.459) 

Fii ai pustiei, nostalgia pustiirii îi urmăreşte, nu pot întemeia stat 
propriu sau, poate, statul lor va fi - aşa cum urmăresc - o pustiire 
generală pe pământ. 

Incapacitatea de a putea crea un stat şi înclinarea de a-l tulbura sub 
toate formele este notorie. Este rasa distrugătoare. (Potsc'h - Die 
Grundlagen des Judischer Volkes, p.60) Caracterul negativ se manifestă 
sub toate aspectele. Ideile care se nasc din aspiraţiile de mai bine ale 
omului, dacă sunt captate de arieni, iau un caracter pozitiv, iar captate de 
evrei, negativ . Dreptatea socială, la primul devine scop şi luptă cu ardoare 
pentru ea, vărsându-şi sângele, pe când la evreu devine armă camuflată 
spre a o folosi pentru scopuri care, în esenţă, o contrazic şi zădărnicesc. 
Spiritul distructiv şi prăbuşirea rezultă din laşitate. “Ceea ce duce la 
prăbuşire, acolo se vede activă obrăznicia." (Gunther - Ritter, Tod und 
Teufe’l, p.169) 

Eroul care se dăruieşte este prin excelenţă creator . Sterilitatea 
iudaică, cu rădăcinile înfipte în hibriditatea lor şi cu virilitatea dizolvată în 
ură neputincioasă, se caracterizează prin lipsa de idealism şi abnegaţie. 














Divei^ejţiiunde luptă politică 


[hau cu ltură este fap tul că n au nrr>a P ’ P ’^ Ca dov adă_că evr ei, 
(Idem, p ^ > 7 Ev ^[j n nr U nţ P ~ dUS /?W/C - m i ^ c â si arhitart^ f- 

Mt *^7 l *»<rp^ lBWwiu l iS ^ "• "c aa> 

puterea de introducere a lipsit aici cu de să piCtura f sau sculptură; chi ar 
gândirea”, dar si aceasta m H - a- de f avar ? ire In locul artei a păs, 
indo-greacă sau’ europeană ci n^'ir Sensul de filozofie si religi e 

dialectic şi facere de tegiiipsită 'de suflet-*{1'^ iC \ un joc de ouvlnt 
Sionului, p.104) P feL (Rosenberg, Protocoalele 

batjocoritor de superioritate apare înrnimfl creştere. Un zâmbet 
acestui sânge care descompune Tot ’ 9ur " purtătorilor neproductivi ai 
vorbeşte despre asta. Chiar incapabili de a r f °f 3/C/ a/ lui Ben Akib f> 
ei vor fi în stare să dezbine să da*™ d construi un stat în mod viabil 

prin acest joc minunat reusesc ei să condus U ° P ° por dm interiorul lui; si 
(Ferdinand Fried, Der Aufstieg der Juden dtat’de BnT*-f® f™* 6 State " 
Poate acest spirit distructiv este ca cu3 Bostunitsch, p.51 1 ) 
care va urma faza construcţie, universale sau mat» da P* 

|e-a imprimat caracterul distructiv atât dp arian» P 8 - 6 ’ aceasta primă fază 

canc r' — 

dintotdeauna: “Demonu/elreSsc a/paraz/r T^* 8 parazitismul lor 
sufletul nordic activ şi constructiv prin esenţă™t Rn/ h ' 1ega - /e/ eterne ¥ 
Parazitismul iudaic - aceasta Jtd ^ i (Posenber 9, P-17) 
prin religie, adică prin intervenţia nnt»r" P f68 Ul stranie ~ este justificat 
vampir iudaic pe care îl amintJste^ibîâ S _ l ' P ^ naturale - Prir ™l model de 
lovitura de bursă a fost losif D e airi o a ’- Care a consacra t specula şi 
meserie mai umilă decât cea de ţăran ’ înt ?‘ rat TalmuduL "Nu este o 
ţăran asie o onoare', f‘fu tfc.!;”"."' nrilnjl 'a ff 

P-85) însuşi cuvântul “ Ierusalim ” rnrp C ^ ^discher lr ^peria/ismus , 
“templu al tâlharilor. (Bostunitsch n 89 » 5? w * H ' er ° Syla - înseamnă 
chiţibuşuri şi dialectică întortocheată P în i» '• i°î f ° rma,ism ul talmudic cu 
ţesătura de păianjen întinsă pentru satict^' 8 m ,e 9 ls,a î'e. nu este decât 
posesiunii, care aduce si beţia Dufprii acerea parazitismului | 0 r. Patima 
Comprimarea acestei patimi face să răh^ffrf mai . adanca la Poporul evreu. 

miiutoume& ad ică P bla^onufpu"erfcu ?o e t a pp a de 8 CUmpăr8 

Pe care îl are astăzi, părându-ne chiar ririVni* o * 3terul exterior decorativ , 

El atacă noMimea, atât timp cât ea mlî' ' P ° ate sa fie ?' aici un calcul, 
o foloseslTcând'se încSează^ cu “ n Centru de I^Mentă, dar 

patima^posesfunMzbucneşte^ereţiîţut^^cesl'kicnj'r^zul^ă’dtn structura 


249 


Constantin Papanace 


lor hibridă şi din egoismul lor feroce, care domină în toate manifestările. 
Nerăbdarea şi înfumurarea la gândul că îşi vor atinge în curând idealul lor 
de împilare îi dă de gol. Multe ieşiri, mai ales scrise, care fac să-şi 
demaşte planul, sunt lucrurile cel mai puţin de înţeles. “Plasa pe care 
Israelul o aruncă asupra globului pământesc se lărgeşte şi se desfăşoară 
z j de zi şi profeţiile scrierilor noastre sfinte se vor.adeveri în sfârşit. Se 
apropie vremea când Ierusalimul va fi casa de rugăciune pentru toate 
naţiunile şi popoarele şi steagul Dumnezeului ebraic va fâlfâi unitar şi va fi 
plantat până la marginile pământului.” (Bostunitsch - Judischer 
Imperialismus, p.305) 

Aceste ieşiri necontrolate au făcut de multe ori ca planurile lor să se 
înece la mal. “Este anume caracteristica întregii istorii iudaice că 
totdeauna când au avut dominaţia financiară într-un stat oarecare, au 
pierdut-o; în aparenţă din cauza inexplicabilei lor obrăznicii obtuze; toate 
forţele s-au unit împotriva lor şi, datorită lipsei lor de reţinere, îşi pricinuiau 
propria prăbuşire” (Rosenberg, Protocoalele Sionului, p.8) 

în general/mentalitatea iudaică, cultivând partea materială din om, a 
putut să se încuibeze uşor chiar în neevrei, mai ales în popoarele 
bastardizate unde sângele nu are vigoarea de a reacţiona instinctiv pentru 
apărarea esenţei sale. Spiritul iudaic se găseşte infiltrat chiar la antisemiţi. 
Este mai mult o construcţie sufletească. De exemplu, dialectica şi ironia lui 
Cuzâ. 

Aşadar, noţiunea de evreu poate fi, pe drept cuvânt, extinsă. “Mai 
curând, acest cuvânt înseamnă, mai înainte de toate, un anumit gen de 
gândire şi de simţire; un om poate deveni foarte uşor evreu fără a fi 
israelit. Unii nu au nevoie decât să lucreze harnici la evrei, să citească 
ziare evreieşti şi să se obişnuiască cu viaţa, literatura şi arta lor. 
(Chamberlain, p.458) Faust ’ = Mefisto. Din acest complex a ieşit 
mentalitatea iudaică, pe care Potsch o rezumă astfel: neasimilare, sete de 
stăpânire, ferment de descompunere, evitarea luptei deschise, folosirea 
forţelor străine pentru opera dizolvantă, ură în loc de iubire. 

Prin principiile sale de bază, prin arsenalul de arme şi metodele 
întrebuinţate, iudaismul reprezintă principiul răului. Sub acest aspect, 
tactica satanică este completă şi armonioasă, fiindcă totul se mişcă pe 
linia distructivă şi negativistă. Este aspectul întunecos al realităţii. 
Cunoaşterea acestei realităţi este absolut necesară în acţiunea politică. 
“Nici o persoană, fie scriitor sau om politic sau diplomat, nu se poate numi 
matură până ce n-a cunoscut profund problema evreiască.’’ (Wickham 
Stead, p.227) 

Comparată cu tactica divină, vedem contrastul cel mai izbitor, doi 
poli opuşi, lupta între lumină şi întuneric . în tactica divină găsim numai 
arme pozitive, creatoare, pe când în cea satanică numai negative şi 
distructive. Dacă au în comun faptul că purced din transcendent, adică 
având forma religioasă şi sursa de putere care rezultă din acest lucru, 
tactica divină merge, ca finalitate, spre împărăţia luminoasă a cerului, 
înălţând sufletul şi purificându-l de toate miasmele, pe când cea satanică 
se afundă în instincte din împărăţia pământului. Această traiectorie arată 
tocmai căderea luciferică. Pentru acest motiv, fiecare dintre aceste două 
tactici îsi va avea terenul special şi esenţială pentru rezultatul Iurtei va fi 























250 


C)iv erse stiluri d e luptă politică 

SZ r.e"u| P ,Sl , 'du T o ă ° ,l , Ca diVină " U va pu,ea '"*"<06 

mişca (în afară de ipocrizie) ’ pe cel aThinp? Sa î an ! ca nu se va P ut ea 

îsîw 

întunericul Făcând o comDaretie ,,f" eZl ^ e ?l medlu[ lor propice va fi 
componente âle acestor două tactici, 1 avea 

^=^Smi SULUL .SATâKiir- 

Principiu: binele absolut Principiu: râul permanent 


ŢEL final: împărăţia lui 
Dumnezeu pe pământ (binele); 

Centru de greutate: cerul 
(spiritul); 

Primatul spiritului; 

Climatul terenului: adevăr 
lumină; 

Motorul acţiunii: dragostea 
credinţa; 

voluptatea creaţiei, 
dăruirea, jertfa,’ 
fapta (exemplu), 
calea dreaptă, 

eliberarea de păcate, onoarea, 
păstrarea omului în legile 
naturale, 

voluptatea răspunderii, 
mila, 

ACŢIUNE făţişă (linie simplă), 

concordie, 

sinceritate, 

loialitate, 

forţa proprie (intrinsecă), 

idealism, 

natural. 


ŢEL final: acapararea tuturor boqătiilor 
pământeşti ’ 

Centru de greutate: 

pământul(material); 

Primatul materiei; 

Climatul terenului: minciună, 
întuneric; 

Motorul acţiunii: ura, interesul; 

voluptatea distrugerii; 
egoism feroce, 
simularea faptei, 

calea întortocheată, piezişă, 
diversiune, 

împovărarea cu păcate, banul, 
dezrădăcinarea lui 

folosirea paravanelor, 
sadismul, exterminarea, 

ACŢIUNE ocultă (linii întortocheate) 

intrigă, 

ipocrizie, 

laşitate, 

forţa speculativă, 
materialism, 
artificial. 


25] Constantin Papanace 

caracteriza, deci, printr-una dintre aceste două traiectorii pe care se vor 
mişca sau vor năzui să se mişte şi unde le situează ţelurile şi faptele lor. 
Respiraţia lor va fi în funcţie şi de energia intrinsecă ce le pune în mişcare 
si care va marca gradul mişcării lor pe una din aceste direcţii în diferitele 
conjuncturi. 

Fată de principiul binelui si răului absolut, toate tacticile de luptă vor 

fi derivaţii în funcţie de conjunctură . Se vor putea vedea însă aradul de 
desăvârşire si năzuinţa de ridicare si mântuire sau aradul lor de alunecare . 

Aceste două tactici urmează jaloanele de orientare, fiindcă ele reprezintă 
două principii fundamentale care se proiectează peste veacuri. 

Forţa iudaismului nu stă în altceva decât în faptul că a fost ales să 
încarneze acest principiu al răului. în lupta dintre bine şi rău până la 
mântuirea din păcat va fecunda mereu tactici derivate sau va altera însăşi 
esenţa celor sănătoase, fiindcă în stadiul actual în care se găseşte omul, 
armele sale vor găsi teren pentru afirmare. 

Elemente fundamentale ale problemei iudaice (după G. Prezoisi): 

1) Fideli tradiţiei prin felul lor de a fi. 

2) Internaţionala iudaică are un plan stabilit. 

3) Evreul rămâne evreu în orice împrejurare, indiferent de formaţia 
politică sau religioasă în care se găseşte. 

4) Mai mult decât biologică, “rasa este legea". 

5) Legea lor nu este Vechiul Testament, ci Talmudul . 

6) Diferenţa fundamentală după legea lor între evreu şi restul 
popoarelor: “Evreul este Dumnezeul care trăieşte, este Dumnezeul 
încarnat, este omul ceresc; ceilalţi semeni sunt pământeni de rasă 
inferioară. Nu există decât pentru a-l servi pe evreu”. 

7) Regim precis prin nesocotirea legilor neiudaice. 

8) Aversiune si distrugere pentru tot ce nu este de esenţă iudaică . 

9) Distrugători din instinct pentru eliminarea ordinei. Toţi instigatorii 
au fost evrei. 

10) I se poate opune numai ideea romană: “este ideea Romei, unicul 
punct valabil de referinţă pe care istoria occidentală ni-l poate oferi în 
această privinţă”. 


aceste^ d^uă'^indp^se “va “balobT^eb^roate^tacticHe de^u'pt^se"