James Ellroy — Dulcele sarut al Daliei

„O capodoperă...“ (People) 


DULCELE SARUT AL 


Colecţia THRILLER este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. 


James Ellroy, The Black Dahlia 
Copyright © 1987 by James Ellroy 
All rights reserved 


© 2008 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere 


www.polirom.ro 


Editura POLIROM 
iaşi, B-dul Carol ! nr. 4, P.O. Box 266, 700506 
București, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, P.O. Box 1-728, 030174 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Românisi: 


ELLROY, JAMES 


Duicele sărut al Daliei / James Ellroy; 
trad. şi note de Viorica Boitor. — laşi: Polirom, 2008 


ISBN 978-973-46-0984-0 
|. Boitor, Viorica (trad.) 
821.111-31=135.1 


Printed in ROMANIA 


QI IMR ) 
TELA 


JAMES 
ELLROY 


DULCELE, SĂRUT AL 


DALIEI 


ati Goki o ă şi note 


POLIROM 
2008 


IMI 


924280 


James Ellroy (Lee Earle Ellroy) s-a născut în 1948 în Los Angeles. 
În 1958 mama lui este omorâtă, iar Ellroy încearcă să îl descopere 
pe autorul crimei (întreaga poveste va fi relatată în lucrarea non- 
ficțională My Dark Places). Adolescent rebel şi cititor fanatic de 
romane polițiste, James Ellroy a fost exmatriculat din liceu pentru 
comportament turbulent. S-a înrolat în armata americană, dar a 
fost lăsat la vatră după câteva luni. La puţin timp după aceea îi 
moare și tatăl, iar tânărul Ellroy începe să ducă o viaţă dezor- 
donată. În 1981, la vârsta de 33 de ani, debutează cu romanul 
Brown’s Requiem, urmat de Clandestine (1982) şi Blood on the 
Moon (1983). Ajunge rapid un scriitor foarte iubit de public şi, în 
același timp, extrem de apreciat de criticii genului. Una din trăsă- 
turile caracteristice ale prozei sale este așa-numitul „stil tele- 
grafic“, alert şi dinamic, rezultat din omiterea unor cuvinte sau 
sintagme, ceea ce creează senzaţia unui discurs fragmentat şi rapid. 
„Cvartetul L.A.-ului“ (L.A. Quartet), din care fac parte romanele 
The Black Dahlia (1987), The Big Nowhere (1988 ; Polirom, 2007), 
L.A. Confidential (1990; Polirom, 2007) şi White Jazz (1992), s-a 
bucurat de un imens succes. De altfel, cărţile lui Ellroy au ajuns 
sistematic pe lista bestsellerurilor din Statele Unite. Opera sa a fost 
tradusă peste tot în lume și a cunoscut ecranizări celebre. Printre 
romanele adaptate pentru cinematograf se numără Blood on the 
Moon (filmul Cop, lansat în 1988), Brown’s Requiem (1998) sau 
The Black Dahlia (2006). Romanul L.A. Confidential a fost ecra- 
nizat în 1997, cu o distribuţie de excepţie : Kim Basinger, Russell 
Crowe şi Kevin Spacey. Filmul a cucerit două premii ale Academiei 
Americane de Film, un premiu BAFTA și un Glob de Aur. 

În Dulcele sărut al Daliei, ca în majoritatea cărților lui James 
Ellroy, adevărul istoric se combină cu ficțiunea. Bucky Bleichert 
şi Lee Blanchard sunt doi foşti boxeri de succes, deveniți polițiști 
în LAPD. Domnii Foc şi Gheaţă, cum li se spune, ajung parteneri 
şi prieteni în urma unui meci demonstrativ, iar prezenţa unei 
femei între ei nu face decât să le întărească prietenia. Însă o altă 
femeie ajunge să le influențeze definitiv destinul: o tânără violată, 
ucisă și tăiată în două, care va fi cunoscută sub numele de Dalia 
Neagră. Misterul ce învăluie moartea Daliei Negre stârneşte pasiuni 
violente, pune la încercare tăria umană şi scoate la iveală secrete 
pe care nimeni nu le-ar fi vrut dezvăluite. Corupţia şi onestitatea, 
sărăcia și bogăţia, brutalitatea și duioșia se amestecă în combi- 
nații surprinzătoare în acţiunile personajelor, astfel încât e tot mai 
greu să desparți „băieţii răi“ de cei buni. Dulcele sărut al Daliei a 
fost ecranizat în 2006 în regia lui Brian de Palma, cu Josh Hartnett, 
Scarlett Johansson și Aaron Eckhart în rolurile principale. 


Pentru 
Geneva Hilliker Eliroy 
1915-1958 


Mamă, 
După douăzeci şi nouă de ani 
Îmi iau acest rămas-bun însângeral. 


Acum te pun deoparte, bețivul meu, cârmaciul meu, 
Întâiul meu îngrijitor pierdut, să te iubesc sau să mă 
uit la tine mai târziu. 


(Anne Sexton) 


Prolog 


Na cunoscut-o în timpul vieții. Pentru mine ea există 
prin alții, ca o dovadă a modului în care i-a afectat 
moartea ei. Privind în urmă şi bazându-mă doar pe fapte, 
mi-o imaginez ca pe o fetiță plină de tristețe și, în același 
timp, de depravare sau, în cel mai bun caz, ca pe o „ar fi 
putut fi“ — o etichetă care mi s-ar putea aplica la fel de bine 
şi mie. Îmi doresc să-i fi putut dărui un sfârșit pierdut în 
anonimat : câteva cuvinte concise în raportul unui detectiv de 
la Omucideri, o copie la indigo în dosarul medicului legist, 
alte câteva formulare completate pentru înmormântarea ei 
în cimitirul săracilor. Singura bubă cu dorința asta a mea 
este că ea nu şi-ar fi dorit aşa ceva. Deși cele întâmplate au 
fost de-o atrocitate înspăimântătoare, ar fi dorit ca ele să fie 
aduse la cunoștința lumii întregi. Și, din moment ce i-am 
rămas dator şi sunt singurul care cunoaște întreaga poveste, 
mi-am asumat sarcina de a aşterne pe hârtie adevărul. 
Dar înainte de apariţia Daliei a existat și un parteneriat, 
iar înaintea acestuia, în cadrul Diviziei Centrale, un război 
în toată regula, cu regulamente și manevre, care ne-a amintit 
că poliţiştii sunt în același timp și soldaţi, deşi mult mai puţin 
populari decât cei care luptaseră cu nemţii şi japonezii. În 
fiecare zi, după orele de program, poliţiştii erau obligaţi să 
participe la simulări de raiduri aeriene, de camuflaje şi eva- 
cuări în caz de incendiu, ceea ce ne aducea în centrul atenţiei 
pe străzile din Los Angeles, cu speranţa că doar-doar or să 
ne atace niște Messerschmitt-uri care să ne facă să părem 
mai puţin penibili. Ne adunam la apel în formaţie, în ordine 


10 James Ellroy 


alfabetică, şi, la scurt timp după absolvirea Academiei, în 
august '42, în timpul apelului, am făcut cunoștință cu Lee. 

Auzisem de el și fiecare dintre noi cunoștea la perfecţie 
palmaresul celuilalt: Lee Blanchard, 43 de victorii, 4 meciuri 
egale şi 2 înfrângeri la categoria grea, cândva atracţia zilei 
pe Hollywood Legion Stadium, iar eu, Bucky Bleichert, boxer 
de categoria semigrea, cu 36 de victorii, nici un egal şi nici 
o înfrângere, cotat cândva al zecelea în clasamentul boxe- 
rilor de către revista Ring, probabil fiindcă pe Nat Fleisher 
îl amuza copios felul în care le dădeam cu flit adversarilor 
printre dinţii mei de iepuroi. Totuşi statisticile nu spuneau 
totul. Blanchard lovea puternic, încasa şase pumni până să 
dea unul și era un vânător clasic de knockouturi. Eu valsam 
în ring şi loveam pe contre, cu croșeuri la ficat, întotdeauna 
atent să ţin garda sus, de teamă ca nu cumva prea multe 
lovituri la cap să-mi strice fațada mai mult decât o făcuseră 
deja dinţii mei proeminenţi. Perfecţionistul Lee și cu mine 
eram ca uleiul și apa, iar de fiecare dată când ni se atingeau 
umerii la încolonarea pentru apel, mă întrebam: cine ar 
învinge dintre noi doi? 

Timp de un an ne-am tot cântărit din priviri. Nu discu- 
tam niciodată despre box sau despre munca de la poliţie, 
conversaţia noastră limitându-se doar la câteva cuvinte despre 
vreme. Din punct de vedere fizic eram diferiţi — atât cât pot 
fi doi oameni înalţi. Blanchard era blond şi rumen la față, 
avea un metru optzeci şi trei, pieptul și umerii largi, picioare 
subţiri şi crăcănate și un început de burtă. Eu eram brunet, 
cu tenul palid şi, deși înalt şi costeliv, eram numai mușchi 
şi aveam o înălțime de un metru nouăzeci și doi. Cine ar 
câştiga? 

În cele din urmă am renunţat să mai prezic un câştigător. 
S-au găsit însă alți polițiști care au preluat întrebarea și în 
timpul primului an petrecut la Divizia Centrală am auzit o 
mulţime de versiuni: Blanchard câştigător prin K.O. în pri- 
mele runde, Bleichert învingător la puncte, Blanchard oprit 
de arbitru să mai lupte ori abandonând din cauza unei arcade 
sparte — orice, numai Bleichert câștigător prin K.O. nu. 


Dulcele sărut al Daliei 11 


Când nu eram în câmpul lor vizual, îi auzeam şuşotind 
despre poveștile noastre din afara ringului. Lee venise la 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles sigur de o promovare 
rapidă, ca răsplată a participării la meciuri de box organizate 
ilegal, la care asistau ştabii din conducere și amicii lor politici. 
Rezolvase cazul jafului din '39 de la banca Boulevard-Citizens 
şi se îndrăgostise de prietena unuia dintre spărgători, dând 
astfel cu piciorul unui transfer la Biroul Detectivi atunci când 
pipiţa s-a mutat la el — încălcând regulile Departamentului 
cu privire la legăturile amoroase în afara căsătoriei — şi l-a 
implorat să renunţe la box. Zvonurile despre Blanchard m-au 
lovit ca niște directe expediate pe neaşteptate și mă întrebam 
cât adevăr conţin. În schimb, frânturile auzite despre propria 
mea poveste le-am resimţit ca pe niște lovituri ușoare, mai 
mult un fel de eschive, deoarece erau în totalitate adevă- 
rate: Dwight Bleichert se alăturase Departamentului ca să 
scape de niște probleme grele, fiind ameninţat cu excluderea 
din Academia de Poliţie când s-a aflat că tatăl său era membru 
al unei organizaţii pro-fasciste, şi fusese nevoit să-i denunțe 
la Brigada pentru Controlul Străinilor pe japonezii cu care 
copilărise pentru a-şi asigura numirea în Departamentul de 
Poliţie din Los Angeles. Nu i se ceruse niciodată să participe 
la meciuri ilegale, fiindcă nu era tipul de boxer care să-și 
învingă adversarii prin K.O. 

Blanchard şi Bleichert: un erou și un turnător. 

Imaginea lui Sam Murakami şi a lui Hideo Ashida încă- 
tușaţi, în drum spre Manzanar, a simplificat contrastul dintre 
noi... la început. Apoi am intrat în acțiune umăr la umăr și 
primele mele gânduri în legătură cu Lee și cu mine însumi 
s-au distorsionat. 

Era începutul lui iunie '43. Cu o săptămână în urmă 
marinarii se încăieraseră cu niște tineri șmecherași mexi- 
cani în costume zoot! pe faleza de la Lick Pier, în Venice. Se 


1. Costume bărbătești foarte populare în epocă, cu pantaloni strânși 
pe glezne şi haină cu umeri largi, vătuiţi. Revolta costumelor zoot, 
cum e denumit evenimentul descris aici, e menţionată şi în urmă- 
torul volum al tetralogiei lui Ellroy, Marele niciunde (n.r.). 


12 James Ellroy 


zvonea că unul dintre marinari şi-ar fi pierdut un ochi. 
Altercaţia s-a extins şi a adus față în față personalul de la 
baza navală din Chavez Ravine și nişte pachucos! din Alpine 
şi Palo Verde. Ziarele au scris că mexicanii purtau, pe lângă 
şişuri, şi însemne naziste şi că sute de soldaţi în uniformă, 
marinari şi infanteriști, au năvălit în centrul orașului Los 
Angeles înarmaţi cu ciomege și bâte de baseball. De ase- 
menea, se presupunea că un număr egal de pachucos, dotați 
cu arme asemănătoare, se adună lângă fabrica de bere Brew 
102 din Boyle Heights. Toţi polițiștii de la Divizia Centrală 
au fost chemaţi la datorie şi echipați cu o cască de oţel din 
Primul Război Mondial și un baston de dimensiuni impu- 
nătoare, cunoscut sub numele de „distrugătorul de cioroi“. 

Pe înserat am fost duși pe câmpul de bătălie în transpor- 
toare împrumutate de la armată și ni s-a ordonat doar atât: 
restabiliți ordinea. Am fost obligaţi să lăsăm la secţie pis- 
toalele din dotare, pentru că șefii s-au temut ca nu cumva 
revolverele de calibrul 38 să cadă în mâinile nenorociţilor de 
gangsteri mexicani cu părul lins și uleios, dat pe spate, şi 
îmbrăcaţi în costume zoot. Când am sărit din transportor la 
intersecția dintre străzile Evergreen și Wabash, având la 
mine doar un baston de un kilogram și jumătate, cu mânerul 
înfăşurat în bandă adezivă, am fost de zece ori mai speriat 
decât am fost vreodată în ring și asta nu din pricina haosului 
ce ne împresura din toate părțile. 

Eram îngrozit de faptul că băieţii buni se dovediseră a fi 
de fapt băieţii răi. 

Pe toată strada Evergreen marinarii spărgeau vitrine, iar 
pușcaşii marini în uniforme albastre făceau praf în mod siste- 
matic felinarele, pentru a se putea desfășura în voie la adăpos- 
tu! întunericului. Uitând de rivalitatea dintre ei, infanteriștii 
şi pușcașii marini răsturnau împreună maşinile parcate în 
faţa unei vinării, în timp ce pe trotuarul de vizavi tinerii 


1. Tineri americani de origine mexicană care au crescut în S.U.A., au 
format găşti de cartier și și-au dezvoltat o cultură şi un stil de 
viață specifice în anii 1930-1950. 


Dulcele sărut al Daliei 13 


recruți din marină, îmbrăcaţi în maiouri de bumbac și pan- 
taloni albi evazaţi, ciomăgeau de mama focului niște mexicani 
copleșiți numeric. Ceva mai încolo, la marginea grămezii, am 
zărit grupuri de colegi de-ai mei care se trăgeau de şireturi 
cu hăndrălăii din Patrula de Coastă și Poliţia Militară. 

Nu ştiu cât timp am stat pe loc, năucit, întrebându-mă ce 
să fac. Într-un târziu, uitându-mă spre intersecția dintre 
Wabash și lst Street, am văzut nişte căsuțe, copaci și nici 
urmă de pachucos, poliţişti sau pifani însetaţi de sânge. Până 
să-mi dau seama ce fac, m-am trezit alergând într-acolo. Aș 
fi alergat până cădeam lat dacă nu m-ar fi țintuit locului un 
râs pițigăiat, ce venea dinspre o verandă din apropiere. 

M-am îndreptat spre locul de unde auzisem râsul. Aceeaşi 
voce stridentă mă interpelă: 

— Eşti al doilea copoi tinerel care o şterge din tevatura 
asta. Nu te condamn. Îi destul de greu să spui cui ar trebui 
să-i pui cătuşele, nu-i așa? 

M-am oprit pe verandă şi m-am uitat la bătrânul care-mi 
vorbise. El a continuat: 

— La radio au spus că taximetriştii au făcut curse taman 
până la USO!, în Hollywood, ca să-i aducă pe marinari aici. Cei 
de la KFP? i-au spus asalt maritim și difuzează Anchors Aweigh’? 
la fiecare jumătate de oră. Am văzut nişte mateloţi ceva mai 
încolo. Crezi că asta-i ceea ce se cheamă „atac amfibiu“? 

— Nu știu ce-i, dar eu mă duc înapoi. 

— Să ştii că nu eşti singuru” care-a spălat putina. Tocma' 
trecu pe-aci un alt flăcău zdravăn. Fugea de rupea pământul. 

Babacul începea să semene cu o versiune mai șmecheră 
a lui taică-meu. 

— Sunt nişte pachucos cărora trebuie să li se bage min- 
ţile-n cap. 


1. United Service Organizations, asociaţie non-profit înființată în 

anul 1941, care oferă forme de recreere armatei S.U.A. 

Post de radio înfiinţat la 31 martie 1922. 

3. Anchors Aweigh, „Sus ancora“, imnul Marinei Militare a Statelor 
Unite. 


È 


14 James Ellroy 


— Crezi că-i atât de simplu, băieţaș? 

— O să am eu grijă de asta. 

Bătrânul chicoti amuzat. Am coborât de pe verandă și 
m-am întors la datorie, lovindu-mi uşor bastonul de picior. 
Felinarele erau de-acum sparte toate şi era aproape impo- 
sibil să-i mai deosebeşti pe mexicani de militari. Asta mi-a 
oferit o rezolvare elegantă a dilemei mele. Eram gata de 
atac. Apoi m-am auzit strigat din spate, „Bleichert !“, şi mi-am 
dat seama cine-i celălalt fugar. 

Am alergat înapoi şi iată-l pe Lee Blanchard, „Speranţa 
bună, dar nu formidabilă, a albilor din Southland“, înfrun- 
tând trei pușcași marini în albastru şi un pachuco în costum 
zoot, cu pantaloni largi. Îi încolțise în mijlocul unei poteci ce 
ducea spre curtea unei căsuțe dărăpănate şi-i ţinea la res- 
pect, parându-le loviturile cu „distrugătorul de cioroi“. Pușcașii 
marini îl înconjuraseră și încercau să-l lovească cu ciome- 
gele, dar nu-l nimereau, pentru că Blanchard se eschiva 
printr-un joc de picioare formidabil când în lateral, când 
înainte şi-napoi. Pachuco, cu o mutră năucă, își frământa 
între degete medalioanele religioase de la gât. 

— Bleichert, alarmă de gradul trei! 

Am intervenit în forță, lovind cu bastonul în dreapta şi-n 
stânga şi nimerind bumbi strălucitori de alamă și trese de puş- 
cași. Am încasat câteva lovituri stângace în umeri și în braţe 
și m-am împins în ei, încercând să le limitez spaţiul de mane- 
vră. Parcă m-aș fi luat la trântă cu o caracatiță, fără intervenţia 
salvatoare a unui arbitru sau a gongului la fiecare trei minute, 
și atunci, instinctiv, am aruncat bastonul, am plecat capul și 
am început să plasez lovituri la corp, ţintind spre partea din 
mijloc a uniformei din gabardină. Apoi am auzit: 

— Bleichert, păzea! 

M-am tras înapoi şi l-am văzut pe Blanchard învârtindu-şi 
bastonul deasupra capului ca pe o elice. Uimiţi, pușcașii 
marini au încremenit. Bastonul a coborât vertiginos: o dată, 
de două ori, de trei ori. O ploaie de lovituri s-a abătut peste 
umerii lor. Când trioul a fost redus la un morman de haine 
bleumarin, Blanchard le-a strigat: 


Dulcele sărut al Daliei 15 


— La palatele din Tripoli! cu voi, dobitocilor! 

Apoi s-a întors spre pachuco : 

— Hola, Tomas. 

Am clătinat din cap și m-am întins să mă dezmorţesc. 
Braţele şi spinarea mă dureau cumplit şi articulațiile dege- 
telor de la mâna dreaptă îmi zvâcneau. Blanchard îi punea 
cătușele mexicanului, iar eu n-am putut decât să îngaim: 

— Ce naiba a fost asta? 

Blanchard îmi zâmbi: 

— Scuză-mi proastele maniere. Domnule poliţist Bucky 
Bleichert, dă-mi voie să ţi-l prezint pe señor Tomas Dos Santos, 
pe numele căruia s-a emis un mandat general de arestare pen- 
tru infracțiunea de omor din culpă. Tomas tocmai îi smulsese 
geanta unei hoșcotine la intersecţia dintre 6th Street şi 
Alvarado, când baba s-a prăbușit fulgerător, lovită de infarct, 
şi a crăpat. Tomas a aruncat poşeta cât colo și a fugit ca de 
dracu'. A lăsat în urmă un set de amprente unsuroase pe 
poșeta cu pricina şi, pe deasupra, niscai martori oculari. 

Blanchard îl înghionti pe individ. 

— Habla ingles?, Tomas? 

Dos Santos clătină din cap cum că nu. Blanchard clătină 
din cap cu tristeţe. 

— E ca şi mort. Pentru mexicani omorul din culpă în- 
seamnă camera de gazare. Amărâtul ăsta-i la șase săptă- 
mâni distanţă de Marele Adios. 

Dinspre intersecţia de la Evergreen cu Wabash s-au auzit 
împuşcături. M-am înălţat pe vârfuri şi am văzut trombe de 
flăcări răbufninăd dintr-un şir de vitrine sparte şi împrăștiind 
puzderie de scântei albe și albastre la contactul cu liniile de 
curent ale tramvaielor şi cablurilor telefonice. M-am uitat 
în jos, la pușcașii marini, iar unul dintre ei mi-a arătat dege- 
tul mijlociu. 

— Sper că tipii ăştia nu ţi-au luat numărul de pe insignă, 
i-am spus. 


1. Aluzie la primul vers din imnul Marinei S.U.A. : „Din palatele lui 
Montezuma până pe țărmurile din Tripoli...“ (n.r.) 
2. Vorbeşti engleza? (în span. în original). 


16 James Ellroy 


— Mă doare-n pix dac-au făcut-o. 

Am arătat spre un pâlc de palmieri care ardeau ca nişte 
torţe, răspândind în jur mingi de foc. 

— N-o să reuşim să-l predăm în seara asta. Ai gonit până 
aici ca să-i pui pe fugă? Ai crezut... 

Blanchard mi-a tras în glumă un upercut, pentru a-mi 
opri tirada. 

— Am fugit aici fiindcă ştiam că nu pot să fac naibii nimic 
ca să restabilesc ordinea și dacă mă mai învârteam mult 
pe-acolo, riscam să fiu ucis. Îţi sună cunoscută placa asta? 

— Mda, am râs eu. Apoi l-ai... 

— Apoi i-am văzut pe dobitoci urmărindu-l pe amărâtul 
ăsta, care aduce al naibii de bine cu subiectul mandatului 
de arestare cu numărul 411-43. M-au încolţit aici şi te-am 
văzut cum făceai cale întoarsă, căutând disperat s-o încasezi, 
așa că mi-am zis c-ar fi mai bine s-o încasezi cu motiv. Sună 
rezonabil? 

— Merge. 

Doi dintre pușcaşii marini reuşiseră să se adune de pe 
jos şi îl ajutau pe cel de-al treilea să se ridice. Când au luat-o 
spre trotuar, unul lângă celălalt, Tomas Dos Santos a tras un 
şut cu sete în curul cel mai mare dintre cele trei. Grăsanul 
căruia îi aparţinea atelajul s-a întors să-și înfrunte adver- 
sarul. Am făcut un pas înainte. Renunțând la campania din 
estul Los Angelesului, cei trei s-au îndreptat, împleticin- 
du-se, spre bulevard, spre împușcături și spre palmierii în 
flăcări. Blanchard l-a ciufulit pe Dos Santos. 

— Frumușelule împuţit, eşti un om mort. Să mergem, 
Blanchard! Hai să găsim un loc unde să stăm până se liniş- 
tesc apele. 


La câteva străzi mai încolo am dat peste o casă cu un teanc 
de ziare pe verandă și am intrat. Pe bufetul din bucătărie am 
găsit două jumătăţi de whisky Cutty Sark, iar Blanchard i-a 
desfăcut lui Dos Santos cătuşele de la mâini şi i le-a prins pe 


Dulcele sărut al Daliei 17 


glezne, ca să aibă mâinile libere şi să poată trage la măsea. 
Până să termin eu de pregătit sendvișurile cu şuncă și 
whisky-ul cu gheaţă, mexicanul dăduse pe gât jumătate de 
sticlă şi cânta de mama focului Cielito lindo şi o variantă 
mexicană a lui Chattanooga Choo Choo. O oră mai târziu sticla 
era goală, iar Tomas mangă. L-am ridicat pe canapea și am 
aruncat o pătură pe el. Blanchard mi-a mărturisit: 

— Ăsta-i al nouălea infractor periculos pe care-l priponesc 
în 1943. În şase săptămâni o să tragă gaz pe nas, iar eu, în 
cel mult trei ani, o să lucrez la Northeast sau la Departa- 
mentul Central de Arestări. 

Siguranţa lui m-a scos din sărite. 

— Vezi să nu ! Eşti prea tânăr, nu ţi-ai luat încă examenul 
de sergent, trăieşti în concubinaj, ţi-ai pierdut amicii sus-puşi 
când ai renunţat la meciurile ilegale şi nu ai apucat să lucrezi 
sub acoperire... Și nici... 

M-am oprit când am văzut rânjetul lui Blanchard. S-a 
îndreptat spre fereastra din sufragerie și s-a uitat afară. 

— Arde până spre Michigan și Soto. Drăguţ. 

— Drăguţ? 

— Mda, drăguţ. Văd că ştii o grămadă de chestii despre 
mine, Bleichert. 

— Lumea vorbeşte. 

— Şi despre tine vorbește. 

— Şi ce spune? 

— Că bătrânul tău este un soi de simpatizant al naziș- 
tilor. Că ţi-ai turnat prietenii cei mai buni ca să prinzi un loc 
în Departament. Că ţi-ai umflat palmaresul cu meciuri jucate 
împotriva unor boxeri de la mijlocie trecuţi peste noapte la 
semigrea. 

Vorbele lui atârnau în aer ca o condamnare formulată pe 
baza a trei capete de acuzare. 

— Asta-i tot? 

Blanchard se întoarse să se uite în ochii mei. 

— Nu. Se spune că nu alergi după fuste şi că eşti de 
părere că mă poţi învinge. 

Am acceptat provocarea. 


18 James Ellroy 


— Tot ce se spune despre mine-i adevărat. 

— Zău? Şi ce se spune despre mine-i adevărat. În plus, 
sunt pe lista sergenţilor la următoarea avansare, în august 
voi fi transferat la Brigada Moravuri din Highland Park și 
un ovreiaş de procuror districtual, unul leșinat după boxeri, 
mi-a promis că dacă-i iese mișcarea, prind primul loc vacant 
la Arestări. 

— Sunt impresionat. 

— Zău? Vrei să auzi una și mai bună? 

— Zi. 

— Primele mele douăzeci de knockouturi s-au datorat faptu- 
lui că adversarii mei erau niște împiedicaţi aleşi anume de 
antrenorul meu. Prietena mea te-a văzut luptând la Olympic 
şi mi-a zis că ai fi tare frumușel dacă ţi-ai aranja dantura şi 
că, poate, ai fi în stare să mă învingi. 

Nu-mi dădeam seama dacă omul ţinea morțiş să ne în- 
căierăm acolo, pe loc, ori voia să-şi facă un prieten sau dacă 
mă punea la încercare, mă lua peste picior ori încerca să mă 
stoarcă de informaţii. Am arătat cu degetul spre Tomas Dos 
Santos, care tresărea spasmodic în somnul lui de beţivan. 

— Și mexicanul? 

— Îl predăm mâine dimineaţă. 

— Tu îl predai. 

— Meritul e pe jumătate și al tău. 

— Mersi, dar nu e cazul. 

— OK, partenere. 

— Nu sunt partenerul tău. 

— Poate că într-o zi... 

— Sau poate niciodată, Blanchard. Poate că vei lucra la 
Departamentul Arestări, vei înainta rapoarte și vei învârti 
hârţoage pentru escrocii de avocaţi din centru, iar eu poate 
că o să apuc să fac douăzeci de ani vechime, să ies la pensie 
şi apoi să-mi găsesc un post călduţ pe undeva. 

— Ai putea să te duci la şmecherii de la FBI. Știu că ţi-ai 
făcut prieteni la Controlul Străinilor. 

— Nu mă provoca! 

Blanchard privi din nou pe fereastră. 


Dulcele sărut al Daliei 19 


— Drăguţ. Ar fi o carte poştală reuşită. „Draga mamă, aș 
vrea să fii aici şi să asiști la tulburările rasiale pline de 
culoare din partea de est a Los Angelesului.“ 

Tomas Dos Santos se răsuci în somn, murmurând: 

— Inez? Inez? Qué? Inez? 

Blanchard se deplasă până la o debara de pe hol și găsi 
o haină veche de lână, pe care o aruncă peste el. Căldura 
suplimentară păru să aibă un efect calmant, căci bolboro- 
selile insului încetară subit. 

— Cherchez la femme. Nu, Bucky? 

— Poftim? 

— Femeia, întotdeauna femeia. Nici cu şpriţu-n nas n-o 
poate uita bătrânul Tomas pe Inez. Pun pariu pe ce vrei tu 
că o să fie alături de el când o să aterizeze în camera de gazare. 

— Poate că o să pledeze „vinovat“ şi o să i se comute 
pedeapsa. O să fie condamnat la închisoare pe viață și o să 
iasă după douăzeci de ani. 

— Nu, e un om mort. Cherchez la femme, Bucky! Ține 
minte. 

M-am plimbat prin casă, în căutarea unui loc unde să 
dorm, și în cele din urmă am optat pentru un dormitor de la 
parter, unde se găsea un pat cu arcurile rupte, mult prea 
scurt pentru mine. Lungit pe pat, auzeam în depărtare sune- 
tul sirenelor și al focurilor de armă. Încetul cu încetul, am 
ațipit şi prin vis mi s-au perindat puţinele femei cu care 
avusesem de-a face la viața mea. 


Până dimineaţa tulburările se potoliseră, lăsând cerul 
tapetat cu funingine şi străzile pline de sticle de alcool sparte, 
ciomege şi bâte de baseball abandonate. Blanchard sună la 
secția Hollenbeck și ceru o dubă pentru a-şi transporta la 
închisoarea tribunalului al nouălea criminal periculos captu- 
rat în 1943. Când polițiștii l-au luat de lângă noi, Tomas Dos 
Santos a dat apă la șoareci. Eu și Blanchard ne-am strâns 
mâinile şi am luat-o spre centænkoras: pe drumuri diferite. 
59 SH. i SINCAI 


Li 


20 James Ellroy 


El s-a îndreptat spre biroul procurorului, ca să-și scrie raportul 
despre prinderea ciorditorului de genţi, iar eu spre Secţia 
Centrală şi spre o nouă zi la datorie. 

Consiliul Municipal a scos în afara legii costumele zoot 
strâmte purtate de şmecherașii mexicani, iar Blanchard şi cu 
mine am revenit la conversațiile noastre politicoase purtate 
în timpul încolonării pentru apel. Fiecare afirmaţie pe care 
o făcuse în seara aceea în casa părăsită, cu o siguranţă atât 
de enervantă, s-a adeverit. 

Blanchard a fost avansat la gradul de sergent şi transfe- 
rat la începutul lui august la Brigada Moravuri din Highland 
Park, iar Tomas Dos Santos a sfârşit în camera de gazare o 
săptămână mai târziu. Au trecut trei ani, timp în care eu 
am continuat să lucrez la Divizia Centrală, pe o maşină de 
patrulare. Apoi, într-o dimineaţă, când m-am uitat pe avizier 
la lista cu transferuri și avansări, am văzut în fruntea listei: 
Blanchard, Leland C., sergent, de la Brigada Moravuri din 
Highland Park la Departamentul Arestări, începând cu data 
de 15.09.1946. 

Și, evident, am devenit parteneri. Privind retrospectiv, 
am înţeles că nu era vorba că omul ar fi avut darul profeţiei. 
Pur şi simplu muncise ca să-și clădească viitorul, spre deose- 
bire de mine, care l-am tratat în mod superficial. Iar acel 
„Cherchez la femme“, pe care-l rostise pe un ton atât de grav, 
continuă să mă bântuie până-n ziua de azi. Asta pentru că 
relaţia noastră colegială n-a fost decât drumul încâlcit care 
ne-a dus la Dalia. Iar în cele din urmă ea a ajuns să ne 
posede complet pe amândoi. 


I 
Foc şi Gheaţă 


Capitolul întâi 


rumul spre munca noastră în echipă începu fără să-mi 
dau seama și tocmai reluarea tam-tamului legat de me- 
ciul Blanchard-Bleichert a fost cea care mi-a dat de veste. 

Mă întorceam de la o tură lungă, petrecută la un radar 
rutier instalat pe Bunker Hill, unde vânasem vitezomani. 
Completasem un întreg chitanţier cu amenzi, iar creierul 
îmi era amorţit după opt ore de supraveghere a intersecţiei 
dintre 2nd Street și Beaudry. Cum treceam prin sala de 
şedinţe de la Centrală şi printre o mulțime de polițiști care 
așteptau să audă lista infracţiunilor de după-amiază, era 
cât pe ce să ratez cuvintele lui Johnny Vogel: 

— N-au mai boxat de ani de zile, iar Horrall a interzis 
meciurile ilegale, așa că nu cred că-i vorba despre asta. Tata 
e pe felie cu ovreiașul şi el zice că ar încerca cu Joe Louis 
dacă ar fi alb. 

Apoi Tom Joslin mă înghionti. 

— Ăştia despre tine vorbesc, Bleichert. 

M-am uitat spre Vogel, care era la câțiva metri mai încolo 
și vorbea cu un alt polițist. 

— Care-i treaba, Tommy? 

Joslin îmi zâmbi. 

— Îl ştii pe Lee Blanchard? 

— Ba bine că nu. 

— Ha! Lucrează la Departamentul Central de Arestări. 

— Zi-mi ceva ce nu știu. 


24 James Ellroy 


— Ce zici de asta? Partenerul lui Blanchard face douăj' 
de ani vechime şi iese la pensie. Nimeni nu și-a închipuit c-o 
să-și urce sculele-n pod, dar se pare că așa o să fie. Şefu' de la 
Arestări e procurorul ăsta de la Curtea Penală Districtuală, 
Ellis Loew. El l-a numit pe Blanchard, iar acum caută un 
băiat isteţ care să-i ia locul colegului. Se zvoneşte că ar vrea 
un boxer și că a pus ochii pe tine. Babacul lui Vogel lucrează 
la Biroul Detectivi. Se trage de șireturi cu Loew și vrea să 
i-l bage pe gât pe fiu-său pe postul ăsta. Sincer să fiu, cred 
că nici unul din voi nu are pregătirea necesară. Eu, pe de 
altă parte... 

M-a luat cu furnicături, dar tot am reuşit să fac un banc, 
să-i arăt lui Joslin că nu-mi pasă de textele lui. 

— Ai dinţii prea mici ca să mușşti ca lumea într-un clinci. 
Iar la Arestări o să ai parte de o grămadă de clinciuri. 


Dar îmi păsa. 

În seara aia m-am așezat pe treptele din faţa aparta- 
mentului meu și m-am uitat la garajul în care-mi țineam 
sacul de antrenament, para de box, plus dosarul cu tăieturi 
din ziare, afişe de la meciuri și fotografii publicitare. M-am 
gândit că sunt bun, dar nu foarte bun, la faptul că mi-am 
menţinut greutatea, când puteam să pun pe mine vreo cinci 
kile şi să trec la categoria grea, la meciurile de box cu mexi- 
cani de categorie mijlocie, îndopaţi cu tortilla, de la Eagle 
Rock Legion Hall, unde bătrânul mergea la întrunirile lui 
cu simpatizanţii naziști. Categoria semigrea era teritoriul 
nimănui şi, la începuturile mele, am considerat că mi se 
potriveşte ca o mănușă. La cele optzeci de kilograme ale 
mele, puteam dansa toată noaptea în vârful picioarelor, puteam 
să dau de la distanţă un croșeu precis și numai un buldozer 
ar fi putut să facă faţă croșeului meu de stânga. 

Dar la categoria semigrea nu există buldozere, fiindcă 
orice boxer flămând de optzeci de kilograme se ghiftuia cu 
cartofi până ajungea la grei, chiar dacă își sacrifica jumătate 


m, medita 


Dulcele sărut al Daliei 25 


din viteză şi aproape toată forța loviturii. Categoria semigrea 
însemna teren sigur. Categoria semigrea îţi garanta o primă 
de victorie de cincizeci de dolari fără să ieşi prea șifonat. 
Categoria semigrea însemna publicitate în Times de la Braven 
Dyer, adulaţia bătrânului şi a acoliţilor lui care-i mușcau de 
cur pe evrei şi-mi asigura statutul de mare grangur atâta timp 
cât nu părăseam Glassell Park și Lincoln Heights. Însemna 
încadrarea mea în niște limite firești, fără să fiu nevoit să-mi 
testez curajul. 

Apoi a apărut Ronnie Cordero. 

Era un mexican de categorie mijlocie din El Monte, rapid, 
cu lovituri puternice ale ambelor braţe și o apărare exce- 
lentă, cu garda ridicată tot timpul şi coatele lipite de trup, 
pentru a para loviturile la corp. La numai nouăsprezece ani 
avea oase solide pentru greutatea sa, fapt care-l putea propulsa 
cu două categorii mai sus, la grei şi la banii învârtiţi cu 
lopata. Avea pe răboj la Olympic o serie de paisprezece meciuri 
câştigate prin K.O. în primele runde şi îi trântise la podea 
pe toţi boxerii de categorie mijlocie din L.A.! Cu cota încă în 
creștere şi dornic să ridice ștacheta adversarilor săi, Cordero 
mi-a lansat o provocare în pagina sportivă din Herald. 

Stiam că m-ar mânca cu fulgi cu tot. Știam că înfrângerea 
în faţa unui halitor de taco mi-ar distruge faima locală. Știam 
că, fugind de acest meci, aş ieşi cu orgoliul șifonat, dar şi că 
acceptarea provocării ar însemna sfârșitul. Am început să-mi 
caut un loc de refugiu. Armata, marina și pușcașii marini 
erau o idee bună. Apoi a urmat atacul de la Pearl Harbor și 
toate astea mi s-au părut nemaipomenite. Pe urmă bătrânul 
a suferit un atac cerebral, și-a pierdut slujba și pensia şi a 
început să sugă cu paiul hrană pentru bebeluşi. Am obţinut 
o amânare a recrutării pe motive familiale și am intrat în 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles. 


1. Am păstrat abrevierile și acronimele din original: L.A. pentru Los 
Angeles, Dago pentru San Diego, Frisco pentru San Francisco şi 
T.J. pentru Tijuana, precum și LAPD pentru Departamentul de 
Poliție din Los Angeles. 


26 James Ellroy 


Am văzut încotro se-ndreaptă gândurile mele. Nişte mahări 
de la FBI mă întrebau dacă mă consider neamţ sau american 
şi dacă aș fi de acord să-mi dovedesc patriotismul ajutându-i. 
Mi-am înăbuşit orice resentiment, uitându-mă fix la motanul 
proprietăresei, care pândea o gaiţă de pe acoperișul garajului. 
Când motanul s-a năpustit asupra prăzii, am recunoscut în 
sinea mea cât de mult îmi doresc ca zvonul răspândit de 
Johnny Vogel să fie adevărat. 

Departamentul Arestări mi-ar fi adus faimă în zonă ca 
poliţist. Departamentul Arestări ar fi însemnat să port haine 
normale, dar fără costum şi cravată. Ar fi însemnat idile 
amoroase și un număr de kilometri per diem? parcurşi într-o 
mașină fără însemnele poliţiei. Cei de la Arestări urmăreau 
indivizi cu adevărat periculoși, nu beţivani gălăgioși şi labagii 
exhibiționişti din fața stabilimentului Midnight Mission. Depar- 
tamentul Arestări însemna să lucrezi în biroul procurorului 
districtual, să fii cu un picior în Biroul Detectivi şi să cinezi 
cu primarul Bowron seara târziu, când devenea sentimental 
şi avea chef să asculte poveşti de război. 

Toate gândurile astea au devenit de-a dreptul dureroase. 
Am intrat în garaj şi am dat cu pumnii în pară până când 
m-au apucat durerile de braţe. 


În următoarele câteva săptămâni am patrulat cu mașina 
poliţiei aproape de graniţa de nord a districtului. Î inițiam în 
tainele meseriei pe un recrut cu gura bogată pe nume Sidwell, 
un puști care tocmai scăpase dintr-un stagiu de trei ani în 
Poliţia Militară din Zona Canalului Panama. Îmi sorbea fiecare 
cuvânt cu servilitatea tenace a unui căţeluş de companie și 
era atât de îndrăgostit de munca polițiștilor în civil, încât 
obișnuia să frece menta în secție după terminarea orelor de 
patrulare, trăgându-se de șireturi cu gardienii, lovea cu pro- 
sopul în afişele cu indivizi daţi în urmărire generală, lipite 


1. Pe zi (în latină în original). 


Dulcele sărut al Daliei 27 


în vestiar, şi, în general, se încurca printre picioarele tutu- 
ror, până când îi spunea cineva să plece acasă. 

Nu ținea deloc cont de ierarhie şi discuta despre te miri 
ce cu oricine. Eu eram unul dintre partenerii lui preferaţi 
de conversaţie şi îmi povestea toate bârfele culese din secţia 
de poliţie. 

Nu luam în seamă majoritatea zvonurilor: că Horrall, 
comandantul nostru, urma să formeze o selecționată de box 
a poliţiei şi mă ochise pe mine pentru Arestări, ca să se 
asigure că mă înscriu împreună cu Blanchard, că Ellis Loew, 
tipul de la Curtea Penală, ar fi câștigat o grămadă de bani 
pariind pe mine înainte de război, iar acum îmi oferea o 
compensație târzie, că Horrall anulase ordinul de interzicere 
a meciurilor ilegale, că un barosan din conducerea poliţiei 
voia să mă facă fericit şi să-şi umple și el buzunarele pariind 
pe mine. Toate poveștile astea erau cam trase de păr, deşi 
ştiam că boxul era totuși un criteriu ce mă plasa în ipostaza 
de posibil câștigător al postului de la Arestări. Singurul zvon 
pe care-l credeam era că lista pretendenţilor la acel post se 
restrânsese la mine şi la Johnny Vogel. 

Vogel îl avea pe taică-său la Centrală. Eu aveam de partea 
mea cele 36 de victorii, nici un egal şi nici o înfrângere la 
categoria semigrea, în urmă cu cinci ani. Știind că singura 
metodă de a lupta cu nepotismul era să mă încadrez în cate- 
goria mea de greutate, m-am apucat să dau cu pumnii în 
sacul de antrenament, să răresc mesele şi să sar coarda, 
până când, ușurel, am ajuns din nou la categoria semigrea. 
Apoi am aşteptat. 


Capitolul doi 


junsesem de o săptămână la limita de optzeci de 
kilograme, eram sătul de atâtea antrenamente și visam 

în fiecare noapte numai fripturi, burgeri cu chili și plăcinte 
cu cremă de nucă de cocos. Speranţele mele de a prinde 
postul de la Arestări păliseră până într-atât, încât le-aș fi 
lăsat în plata Domnului pentru niște cotlete de porc la Pacific 
Dining Car. Vecinul care avea grijă de bătrânul meu contra 
sumei de douăzeci de verzişori pe lună mă sunase să mă 
anunţe că babacul a luat-o din nou razna: trăgea aiurea cu 
pistolul cu aer comprimat în câinii din cartier şi-şi făcea 
praf banii de la Asigurările Sociale pe reviste deocheate şi 
avioane de jucărie. Se ajunsese în punctul în care trebuia să 
fac ceva cu el și în toţi ciudaţii ştirbi care-mi ieşeau în cale 
în timp ce patrulam mi se părea că-mi apare o viziune de 
coșmar a sonatului de Dolph Bleichert. Tocmai mă uitam la 
un trotilat care se bălăbănea pe picioare vizavi de intersecția 
dintre 3rd Street şi Hill, când am primit prin staţie anunţul 
care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. 

— 11-A-23, sună la secţie. Repet: 11-A-23, sună la secție. 

Sidwell mă înghionti: 

— Suntem apelaţi, Bucky. 

— Recepţionat. 

— Centralista zicea să sunăm la secţie. 

Am virat la stânga şi am parcat, apoi i-am făcut semn 
către cabina telefonică a poliţiei de pe colţ. 


Dulcele sărut al Daliei 29 


— Foloseşte cheiţa de lângă cătuşe. 

Sidwell se execută şi după câteva minute se întoarse în 
fugă la mașină, cu o mutră gravă. 

— Trebuie să te prezinţi imediat la şeful Biroului Detectivi, 
mă anunţă el. 

Primul meu gând s-a-ndreptat către bătrân. l-am dat blană, 
am străbătut în viteză cele șase străzi până la primărie, i-am 
predat mașina lui Sidwell, apoi am luat liftul spre birourile 
de la etajul al treilea ale comandantului Thad Green. O 
secretară mă invită în sanctuarul şefului, unde, în fotolii de 
piele asortate, erau aşezaţi Lee Blanchard, mai mulţi mahări 
decât văzusem eu vreodată la un loc şi un bărbat slab ca un 
ţânţar, într-un costum de tweed cu vestă. 

Secretara mă anunţă: 

— Polițistul Bleichert. 

Mă lăsă apoi acolo, conștient că uniforma îmi atârnă ca 
pe gard pe corpul slăbit. Apoi Blanchard, care era îmbrăcat 
în pantaloni sport şi cu un sacou maro, de colegiu, se ridică 
în picioare și făcu pe maestrul de ceremonii. 

— Domnilor, Bucky Bleichert. Bucky, de la stânga la dreapta, 
în uniformă, îi avem pe domnul inspector Malloy, domnul 
inspector Stensland şi domnul comandant Green. Domnul în 
haine civile este Ellis Loew, adjunctul procurorului districtual. 

Am înclinat capul în semn de salut, iar Thad Green îmi 
indică un fotoliu liber, întors către adunare. M-am făcut 
comod. Stensland îmi înmână un teanc de ziare. 

— Citeşte treaba asta. Este editorialul lui Braven Dyer 
pentru numărul de sâmbătă din Times. 

Prima pagină era datată 14 octombrie 1946, iar chiar sub 
dată era un titlu tipărit cu majuscule: „Foc şi Gheaţă — 
printre cei mai buni din L.A.“ Articolul începea aşa: 


Înainte de război Oraşul Îngerilor a fost binecuvântat 
cu doi boxeri locali, născuţi și crescuţi la mai puţin de opt 
kilometri distanţă unul de altul, pugiliști cu stiluri la fel 
de diferite ca focul și gheaţa. Lee Blanchard, crăcănat, 
arunca loviturile ca din praștie, iar când lovea cu pumnii, 


30 


James Ellroy 


scaunele din jurul ringului se umpleau de scântei. Bucky 
Bleichert intra în ring atât de glacial și stăpân pe sine, 
încât îți venea să crezi că este imun la transpiraţie. Avea 
un joc de picioare mai ceva ca al lui Bojangles Robinsoni, 
iar directele lui violente tocau feţele adversarilor până 
când ajungeau să arate ca biftecul tartar de la Mike 
Lyman's Grill. Ambii bărbaţi erau poeţi: Blanchard poetul 
forţei brute, Bleichert contra-poetul vitezei și al vicleniei. 
În total, au câștigat împreună șaptezeci şi nouă de meciuri 
şi au pierdut doar patru. În ring, la fel ca şi în tabelul lui 
Mendeleev, focul și gheaţa sunt greu de învins. 

Domnul Foc şi domnul Gheaţă n-au luptat niciodată 
unul împotriva celuilalt. I-au despărţit afilierile la orga- 
nizaţii diferite. Dar simţul datoriei i-a unit în spirit şi 
amândoi au intrat în Departamentul de Poliţie din Los 
Angeles și au continuat să lupte în afara ringului - de 
data asta în războiul purtat împotriva infracționalităţii. 
Blanchard i-a dat de cap uluitorului jaf al băncii 
Boulevard-Citizens din 1939 şi l-a capturat pe temutul 
ucigaș Tomas Dos Santos. Bleichert s-a distins în revoltele 
costumelor zoot din '43. Iar acum sunt amândoi polițiști 
la Divizia Centrală : domnul Foc, în vârstă de 32 de ani, 
este sergent în prestigiosul Departament de Arestări, iar 
domnul Gheaţă, în vârstă de 29 de ani, este agent de 
poliţie şi patrulează în zona periculoasă din centrul Los 
Angelesului. Recent i-am întrebat pe amândoi de ce au 
renunţat la cariera din ring pentru a deveni poliţişti. 
Răspunsurile lor constituie dovada că sunt într-adevăr 
niște oameni deosebiți. 

Sergentul Blanchard : „Cariera de boxer nu durează o 
veșnicie, dar satisfacția de a-ţi servi comunitatea da“. 

Polițistul Bleichert : „Am vrut să-mi încerc forțele împo- 
triva unor adversari mai de temut, şi anume infractorii şi 
comuniștii“. 


. Bill Bojangles Robinson (1878-1949), celebru dansator negru 


de step. 


Dulcele sărut al Daliei 31 


Lee Blanchard și Bucky Bleichert au făcut mari sacri- 
ficii pentru a-şi servi oraşul, iar pe data de 5 noiembrie, 
în Ziua Alegerilor, alegătorii din Los Angeles vor fi rugaţi 
să facă același lucru -— să voteze un proiect de lege ce 
prevede alocarea sumei de cinci milioane de dolari pentru 
modernizarea echipamentului Departamentului de Poliţie 
şi majorarea cu opt la sută a remuneraţiei tuturor anga- 
jaţilor. Ţineţi minte exemplul domnilor Foc şi Gheaţă. În 
Ziua Alegerilor votaţi „Da“ în dreptul Propunerii B. 


Când am terminat, i-am înapoiat ziarul inspectorului 
Stensland. El vru să spună ceva, dar Thad Green îl opri, 
punându-i o mână pe umăr. 

— Spune-ne cum ţi s-a părut, domnule poliţist. Fii sincer. 

Am înghiţit în sec, ca să nu-mi tremure vocea. 

— E subtil. 

Stensland se înroși. Green și Malloy rânjiră. Blanchard 
mă huidui de-a binelea. Ellis Loew spuse: 

— Propunerea B o să cadă în mod cert, dar avem șanse 
să o reintroducem în anul neelectoral, în primăvara urmă- 
toare. Ce am avut... 

— Ellis, te rog, îl întrerupse Green şi-şi îndreptă atenţia 
spre mine. Unul din motivele pentru care proiectul de lege o 
să eşueze este acela că electoratul e mai mult decât nemulțu- 
mit de serviciile pe care i le oferim. În timpul războiului 
efectivul ni s-a împuţinat, iar unii dintre băieţii pe care i-am 
angajat pentru a remedia problema s-au dovedit a fi niște 
uscături şi ne-au deteriorat imaginea. De asemenea, de la 
terminarea războiului avem un excedent de recruți, în timp 
ce o grămadă de poliţişti cu experienţă au ieșit la pensie. 
Două secţii de poliţie trebuie reorganizate complet şi trebuie 
să oferim salarii mai mari, pentru a atrage oameni mai buni. 
Toate astea costă, iar în noiembrie alegătorii n-or să aprobe 
propunerea. 

Începeam să înţeleg. Malloy spuse: 

— A fost ideea dumneavoastră, domnule consilier. Puneţi-l 
dumneavoastră în temă. 


32 James Ellroy 


— Pun pariu că putem ratifica propunerea la alegerile 
din '47, spuse Loew. Dar pentru asta trebuie ca oamenii să 
fie entuziasmați de Departament. Trebuie să le sporim mora- 
lui celor din Departament și să-i impresionăm pe alegători 
cu însușirile băieţilor noștri. Boxerii albi și solizi reprezintă 
o mare atracţie, Bleichert. Ştii asta. 

M-am uitat la Blanchard. 

— Aşadar, noi doi? 

Blanchard îmi făcu cu ochiul. 

— Foc și Gheaţă. Spune-i şi restul, Ellis. 

Loew făcu o grimasă când îşi auzi prenumele, dar continuă: 

— Un meci de zece runde peste trei săptămâni, în sala de 
sport a Academiei. Braven Dyer îmi este prieten apropiat și 
o să ne facă reclamă în editorialul său. Vom vinde bilete cu 
doi dolari bucata. Jumătate din locuri vor fi alocate poli- 
țiştilor şi familiilor lor, iar jumătate civililor. Încasările vor 
merge la programul de caritate al poliţiei. După aceea vom 
alcătui o echipă de box interdivizională, formată numai din 
băieţi albi, aleși pe sprânceană. Toţi membrii echipei vor 
primi câte o zi liberă pe săptămână, ca să-i înveţe pe copiii 
nevoiaşi metode de autoapărare. Publicitate cât cuprinde şi 
drum întins spre alegerile parţiale din '47. 

Toţi ochii erau aţintiţi acum asupra mea. Mi-am ţinut 
răsuflarea, așteptând propunerea pentru postul de la Ares- 
tări. Cum nimeni nu zicea nimic, l-am măsurat din cap până-n 
picioare pe Blanchard. Trunchiul îi părea foarte puternic, 
dar abdomenul îi era fleșcăit, iar eu eram mai tânăr, mai 
înalt şi, probabil, mult mai rapid. Fără să stau mult pe gân- 
duri, am spus: 

— Sunt de acord. 

Ștabii mi-au aplaudat decizia. Ellis Loew zâmbi, dezve- 
lindu-și dinții, care aduceau cu cei ai unui pui de rechin. 

— Am fixat meciul pe 29 octombrie, cu o săptămână îna- 
inte de alegeri, spuse el. Amândoi veţi avea acces nelimitat 
la sala de sport a Academiei, ca să vă antrenați. Zece runde 
e cam mult pentru nişte tipi atât de inactivi cum aţi fost voi 
până acum, dar mai puţin ar părea caraghios. Nu credeți? 


Dulcele sărut al Daliei 33 


Blanchard fornăi : 

— Sau comunist. 

Loew i-a aruncat un rânjet cu dinţii săi de rechin. Eu am 
răspuns: 

— Da, domnule. 

Inspectorul Malloy ridică aparatul foto şi ciripi: 

— Atenţie, păsărica! 

M-am ridicat şi am zâmbit fără să-mi dezvelesc dinţii. 
Bliţul scoase un zgomot sec. Am văzut stele verzi şi am 
simţit o bătaie pe spate, iar când gestul de camaraderie 
încetă şi mi-am recăpătat cât de cât vederea, m-am trezit 
faţă în față cu Ellis Loew. 

— Mă aştept la lucruri mari din partea ta. Și dacă intuiţia 
nu mă înșală, în curând vom fi colegi. 

M-am gândit „Eşti un ticălos subtil“, dar am spus: 

— Da, domnule! 

Loew îmi strânse mâna fără vlagă şi plecă. M-am frecat 
la ochi, iar când privirea mi-a devenit iar limpede, am văzut 
că în birou nu mai era nimeni. 

Am coborât cu liftul, cântărind în minte metodele savu- 
roase de a-mi recăpăta greutatea pierdută. Blanchard cântă- 
rea, probabil, nouăzeci de kilograme, iar dacă reveneam la 
vechea mea greutate de optzeci de kilograme, bănuiam că 
mă va zdruncina de fiecare dată când va reuși să mă prindă 
cu garda jos. Tocmai încercam să mă hotărăsc între Pantry 
şi Little Joe's, când am ajuns în parcare şi l-am văzut pe 
adversarul meu în carne și oase, stând de vorbă cu o femeie 
care trimitea rotocoale de fum de ţigară spre un cer superb, 
parcă pictat pe-o carte poştală. 

M-am apropiat de ei. Blanchard se sprijinea de o mașină 
fără însemnele poliţiei şi gesticula către femeia încă preocu- 
pată de rotocoalele ei, pe care le scotea câte două-trei deodată. 
Cum mă apropiam, o vedeam din profil, cu capul dat pe spate, 
cu umerii arcuiţi şi sprijinindu-se cu o mână de portiera 
maşinii. Părul arămiu, cu o tunsoare paj, îi cădea pe umeri 
şi pe gâtul zvelt. Linia jachetei sport şi a fustei de lână îmi 
spunea că-i subțire din cap până-n picioare. 


34 James Ellroy 


Blanchard mă văzu și-o înghionti. Ea se întoarse, suflând 
o trombă de fum. De aproape mi s-a arătat un chip cu tră- 
sături puternice şi drăguţe, dar disproporţionate: o frunte 
înaltă, ce-i făcea coafura să pară nepotrivită, nasul cârn, 
buzele pline şi ochii mari, negri. 

Blanchard făcu prezentările. 

— Kay, el e Bucky Bleichert. Bucky, Kay Lake. 

Femeia strivi ţigara cu piciorul. 

— Bună, am salutat-o eu, întrebându-mă dacă nu cumva 
era iubita pe care Blanchard o întâlnise cu ocazia procesului 
legat de spargerea de la Boulevard-Citizens. 

Nu se comporta ca o ţiitoare de tâlhar, chiar dacă se 
dădea în bărci de ani de zile cu un poliţist. 

Vorbea ușor nazal. 

— Te-am văzut boxând de câteva ori. Ai câştigat de fiecare 
dată. 

— Am câștigat întotdeauna. Eşti pasionată de box? 

Kay Lake clătină din cap. 

— Lee mă târa după el. Înainte de război am făcut nişte 
cursuri de arte plastice, aşa că îmi aduceam blocul de desen 
şi făceam schiţe cu boxerii. 

Blanchard o luă pe după umeri. 

— M-a făcut să renunţ la meciurile ilegale. N-a vrut să 
ajung o legumă. 

Începu să imite un boxer damblagit, iar Kay Lake se feri 
de el. Blanchard îi aruncă o privire rapidă, apoi trase în aer 
niște directe de stânga și niște croșee de dreapta. Loviturile 
lui erau telefonate, iar în sinea mea le-am contracarat cu un 
un-doi la falcă și la piept. 

— O să-ncerc să nu te rănesc, i-am spus. 

La auzul replicii mele, Kay se aprinse. Blanchard rânji. 

— Mi-au trebuit săptămâni întregi până s-o conving să 
mă lase să boxez. l-am promis o mașină nouă dacă nu se 
bosumflă prea tare. 

— Să nu faci pariuri pe care nu le poţi plăti. 

Blanchard râse, apoi se trase lângă Kay. 

— Cine a pus la cale chestia asta? am întrebat. 


Dulcele sărut al Daliei 35 


— Ellis Loew. El mi-a obţinut postul de la Arestări, apoi 
partenerul meu și-a depus dosarul de pensionare, iar Loew 
a început să cocheteze cu ideea că ai putea fi înlocuitorul 
lui. L-a pus pe Braven Dyer să scrie tâmpenia aia cu Foc şi 
Gheaţă, apoi s-a prezentat la Horrall cu ea. Şeful n-ar fi 
muşcat niciodată, dar toate sondajele spuneau că Propu- 
nerea B e sortită eşecului, așa că a fost de acord. 

— Și a pus ochii pe mine? Iar dacă înving, ajung la Arestări? 

— Cam așa ceva. Procurorului districtual nu-i place ideea. 
Crede că noi doi nu suntem potriviţi ca parteneri. Dar o să 
facă ciocul mic. Horrall şi Thad Green l-au convins. Personal, 
aproape că sper să câștigi. Dacă pierzi, mă aleg cu Johnny 
Vogel. E grăsan, se bășește tot timpul, îi pute gura, iar tac-su 
e cel mai mare caftangiu de la Centrală și-l pupă-n cur la 
greu pe ovreiaş. În plus... 

L-am împuns uşor cu degetul în piept. 

— Şi tu cu ce te alegi? 

— Cu pariurile mă scot în ambele sensuri. Prietena mea 
are gusturi alese şi nu pot s-o dezamăgesc. Nu-i așa, iubi? 

— Continuă să vorbeşti despre mine la persoana a treia, 
i-o întoarse Kay. Chiar îmi place. 

Blanchard ridică mâinile în semn că se predă. Din ochii 
negri ai lui Kay țâşniră flăcări. Vrând să aflu ce gândeşte, 
am întrebat-o: 

— Ce părere aveți despre toată afacerea, domnişoară 
Lake? 

De data asta privirea ei păru amuzată. 

— Din motive de ordin estetic, sper să arătaţi amândoi 
bine la bustul gol. Din motive de ordin moral, sper ca Depar- 
tamentul de Poliţie din Los Angeles să fie ridiculizat pentru 
că pune la cale o asemenea farsă. Iar din motive strict finan- 
ciare, sper ca Lee să câştige. 

Blanchard râse şi izbi cu palma în capota maşinii. Am uitat 
cu totul de orgoliu şi am zâmbit larg. Kay Lake mă privi 
drept în ochi şi, pentru prima dată — lucru ciudat, dar totuşi 
adevărat —, am simţit că eu și cu domnul Foc ne împriete- 
neam. l-am întins mâna şi i-am urat: 


36 James Ellroy 


— Noroc să nu câştigi. 

Lee îmi strânse mâna și replică: 

— Şi ţie la fel. 

Kay se uită la noi ca la doi copii tâmpiţi. Mi-am atins 
borul pălăriei în semn de salut, apoi m-am îndepărtat. Kay 
mă strigă: 

— Dwight! 

M-am întrebat de unde-mi ştie adevăratul nume. Când 
m-am întors, mi-a spus: 

— Ai fi foarte arătos dacă ţi-ai aranja dantura. 


Capitolul trei 


eciul de box deveni mai întâi subiectul de senzaţie al 

Departamentului, apoi al întregului L.A., iar sala Aca- 
demiei vânduse toate biletele la douăzeci și patru de ore 
după anunţul făcut de Braven Dyer în pagina sportivă a lui 
Times. Locotenentul secţiei de pe 77th Street, uns oficial 
drept organizatorul pariurilor, îl desemnă pe Blanchard drept 
favorit la câștigarea meciului înainte de limită, cu o cotă de 
3 la 1, în timp ce pronosticurile reale îl preferau pe domnul 
Foc câștigător prin K.O. cu o cotă de 2,5 la 1 și câştigător la 
puncte cu o cotă de 5 la 3. Pariurile între departamente nu 
mai puteau fi ţinute în frâu, iar fiecare secţie își avea pro- 
pria casă de pariuri. Dyer şi Morrie Ryskind de la ziarul 
Mirror întreţineau toată nebunia cu articolele lor, iar un 
disc-jockey de la postul de radio KMPC compuse un cântecel 
intitulat Tangoul Foc şi Gheaţă. Acompaniată de o formaţie 
de jazz, o soprană senzuală susura : „Focul și Gheaţa nu sunt 
doar sare și piper,/Două sute de kile puse la bătaie nu-s lucru 
lejer./Dar domnul Foc mă-nfierbântă, iar domnul Gheaţă îmi 
dă fiori,/Mie asta-mi sună a serviciu complet și strig «Oho !» 
până-n zori!“ 

Eram din nou celebru pe plan local. 

La apel am văzut cum se înghesuie lumea să facă pariuri 
și am primit palme de încurajare pe spate de la polițiști pe 
care nu-i mai văzusem în viaţa mea. Grăsanul de Johnny 
Vogel se uita urât la mine de fiecare dată când ne întâlneam 


38 James Ellroy 


în vestiar. Sidwell, eternul colportor de bârfe, spunea că doi 
poliţişti din tura de noapte pariaseră cu mașinile lor, iar 
comandantul secţiei, căpitanul Harwell, le ţinea actele de 
proprietate până după meci. Poliţaii de la Moravuri îşi suspen- 
daseră raidurile asupra agenţiilor ilegale de pariuri, fiindcă 
Mickey Cohen câştiga zece mii de parai pe zi din jetoane şi 
băga cinci procente din încasări în agenţia de publicitate 
angajată de primărie în efortul ei de a obţine ratificarea 
Propunerii B. Harry Cohn, mare ștab la Columbia Pictures, 
pariase o avere că o să câștig la puncte, iar dacă reuşeam, 
urma să petrec un weekend fierbinte cu Rita Hayworth. 

Era nebunie curată, dar mă făcea să mă simt bine şi 
numai antrenându-mă la sânge am reuşit să n-o iau razna. 

În fiecare zi, după ce ieşeam din tură, mă duceam direct 
la sală și mă antrenam. Ignorându-i pe Blanchard, tot antu- 
rajul lui de pupincuriști şi polițiștii ieşiţi din ture, care se 
învârteau pe lângă mine, loveam sacul de antrenament — 
directă de stânga, blocaj cu dreapta, croşeu de stânga, câte 
cinci minute la fiecare combinaţie —, stând tot timpul în vârful 
picioarelor. Făceam pereche cu vechiul meu prieten Pete 
Lukins şi loveam în pară până când sudoarea îmi înceţoșa 
privirea şi simţeam că mi se-nmoaie braţele. Săream coarda 
şi alergam pe dealurile din Elysian Park cu greutăţi de un 
kilogram prinse de glezne, lovindu-mă de crengile copacilor 
şi de tufișuri şi luându-mă la întrecere cu maidanezii care 
mişunau pe acolo. Acasă mă îndopam cu ficat, friptură de 
vită şi spanac și adormeam înainte să apuc să mă dezbrac. 

Apoi, cu nouă zile înainte de meci, l-am vizitat pe bătrân 
şi m-am hotărât să mă las învins pentru bani. 

Ocazia mi-a oferit-o vizita lunară pe care i-o făceam. M-am 
îndreptat spre Lincoln Heights, simţindu-mă vinovat că nu 
m-am mai arătat la față de când auzisem că o luase iarăşi 
razna. l-am dus niște cadouri, ca să-mi mai atenuez senti- 
mentul de vinovăţie: nişte bunătăţi la conservă şparlite de 
prin pieţe în timpul rondului și niște reviste porcoase confis- 
cate. Când am tras în fața casei, mi-am dat seama că tot mă 
simt cu musca pe căciulă. 


Dulcele sărut al Daliei 39 


Bătrânul şedea pe verandă şi sorbea hulpav dintr-o sticlă 
cu sirop de tuse. Într-o mână avea pistolul cu aer comprimat, 
cu care trăgea absent spre o formaţie de avioane din lemn 
de plută aliniate pe gazon. Am parcat şi m-am îndreptat 
spre el. Avea hainele pătate de vomă şi oasele îi ieșeau în 
afară, de parcă s-ar fi îmbinat între ele în unghiuri aiurea. 
Răsuflarea îi duhnea, avea ochii gălbejiţi, privirea pierdută, 
iar pielea care i se zărea de sub barba albă și aspră era plină 
de vinișoare sparte. M-am aplecat să-l ajut să se ridice, dar 
m-a respins, bolborosind: 

— Scheisskopf! Kleine Scheisskopf!! 

L-am ridicat în picioare. A scăpat din mâini pistolul cu 
aer comprimat și siropul de tuse și m-a salutat: 

— Guten Tag, Dwight — de parcă ne-am fi văzut cu o zi în 
urmă. 

Mi-am șters lacrimile de pe obraz. 

— Vorbeşte în engleză, tati. 

Bătrânul îndoi braţul într-un gest obscen și-mi spuse: 

— Englisch Scheisser ! Churchill Scheisser ! Amerikanisch 
Juden Scheisser! 

L-am lăsat pe verandă și m-am dus să văd ce-i prin casă. 
Sufrageria era plină de bucăţi de aeromodele și conserve de 
fasole deschise, în jurul cărora bâzâiau muşte, iar dormitorul 
era tapetat cu fotografii ce înfățișau femei îmbrăcate sumar, 
majoritatea cu capul în jos. Baia puţea a urină stătută, iar în 
bucătărie erau trei pisici care adulmecau niște conserve de ton 
pe jumătate goale. Când am dat să mă apropii, m-au scuipat. 
Am aruncat cu un scaun după ele şi m-am întors la tata. 

Se sprijinea de balustrada verandei şi își mângâia barba. 
L-am apucat de braţ, de teamă să nu se ducă de-a dura, și, 
înghițindu-mi lacrimile, l-am rugat: 

— Spune ceva, tati! Scoate-mă din minţi. Spune-mi cum 
ai reușit să distrugi casa în halul ăsta într-o lună. 

Tata încercă să se elibereze. L-am ţinut strâns, apoi am 
mai slăbit strânsoarea, de frică să nu-i frâng oasele. 


1. Căcănarule! Căcănar mic ce eşti! (în germ. în original). 


40 James Ellroy 


— Du, Dwight? Du ? mă întrebă. 

Atunci mi-am dat seama că făcuse iar un atac cerebral şi 
uitase din nou limba engleză. Am încercat să-mi amintesc 
niște expresii nemţeșşti, dar n-am reușit. Când eram mic, îl 
uram atât de mult, încât m-am forţat să uit limba pe care 
mi-o băgase în cap. 

— Wo ist Greta? Wo Mutti ? 

L-am luat pe după umeri. 

— Mama a murit. Ai fost prea zgârcit ca să-i cumperi 
băutură de contrabandă, așa că a făcut rost de „adio, mamă“ 
de la negroteii din Flats. Era spirt medicinal, tati. A orbit, 
ai băgat-o în spital şi acolo a sărit de pe acoperiş. 

— Greta! 

L-am strâns şi mai tare în braţe. 

— Șşt! Asta a fost acum paisprezece ani, tati! E mult 
de-atunci. 

Bătrânul încercă să mă împingă. L-am îmbrâncit către 
balustrada verandei şi l-am țintuit acolo. Buzele i se schimo- 
nosiră, gata să mă bălăcărească, apoi faţa îi deveni inexpresivă 
şi mi-am dat seama că nu-și aminteşte cuvintele. Am închis 
ochii și am vorbit eu în locul lui: 

— Ştii ce-am păţit din cauza ta, nenorocitule? M-aș fi 
putut înscrie în poliţie cu dosarul curat, dar au aflat că tatăl 
meu este un nenorocit de subversiv. M-au silit să-i torn pe 
Sammy şi pe Ashidas, iar Sammy a murit la Manzanar. Știu 
că te-ai înscris în Bund! de sanchi, ca să vânezi pizde, însă 
ar fi trebuit să ai mai multă minte, fiindcă eu n-am avut. 

Am deschis ochii, dar mi-au rămas uscați. Tata avea o 
privire goală. Am slăbit strânsoarea și i-am spus: 

— N-ai putut să stai în banca ta, iar acum eu nu mai 
scap de eticheta de sifonar. Eşti un nenorocit de zgârciob! 
Ai omorât-o pe mama şi e numai vina ta! 

Îmi veni o idee cum să pun capăt întregii situaţii. 

— Du-te să te odihnești, tati. O să am eu grijă de tine. 


1. Organizaţie profascistă germano-americană dinaintea celui de-al 
Doilea Război Mondial. 


Dulcele sărut al Daliei 41 


În după-amiaza acelei zile am urmărit antrenamentul lui 
Lee Blanchard. Metoda lui de antrenament consta în runde 
a câte patru minute cu semigrei deşiraţi, împrumutaţi de la 
sala de sport de pe Main Street, iar stilul lui de luptă era de 
a se arunca tot timpul în atac. Se ghemuia când înainta, 
eschivând de fiecare dată din trunchi, iar directele lui erau 
surprinzător de puternice. Nu ţintea la cap şi nici nu se 
ferea, așa cum m-aş fi așteptat, iar când trimitea croşee la 
stomac, îi simţeam loviturile de la douăzeci de metri. Nu era 
totuşi tipul pe care să-ți mizezi liniștit banii, iar acum erau 
bani în joc. 

Așa că nevoia de bani a transformat meciul într-un blat. 

M-am dus acasă, l-am sunat pe poştaşul pensionar care 
avea grijă de tata din când în când şi i-am promis o sută de 
parai dacă face casa lună şi dacă-l supraveghează zi şi noapte 
până după meci. A fost de acord. Apoi mi-am sunat un fost coleg 
de la Academie care lucra la Moravuri, la secția Hollywood, 
şi l-am rugat să-mi dea numele câtorva agenţi de pariuri. 
Crezând că vreau să pariez pe mine, mi-a dat numerele a 
doi independenţi, plus un tip din gaşca lui Mickey Cohen şi 
altul din cea a lui Jack Dragna. Independenţii şi casa de 
pariuri a lui Cohen îl aveau ca favorit pe Blanchard cu 2 la 1, 
iar la Dragna eram 1 la 1, Bleichert pus la egalitate cu 
Blanchard. Noua cotă a pariurilor de la el venea după ra- 
poartele cercetaşilor trimiși la fața locului, care spuneau că 
par rapid și puternic. Puteam să dublez fiecare dolar pe 
care-l pariam. 

Dimineaţa am sunat la slujbă și am anunţat că sunt bolnav, 
iar şeful din tura de zi a înghiţit gogoaşa, fiindcă eram o 
mică vedetă locală, iar căpitanului Harwell nu i-ar fi plăcut să 
ştie că mă ia la trei păzeşte. Liniștit în privinţa serviciului, 
m-am dus și mi-am lichidat contul de la bancă, mi-am încasat 
contravaloarea obligaţiunilor mele de stat şi am făcut un 
împrumut de două mii de parai, pe care l-am garantat cu 


42 James Ellroy 


Chevy-ul meu decapotabil, model 1946, aproape nou. Banca 
era la o aruncătură de băț de Lincoln Heights, unde m-am 
întâlnit cu Pete Lukins. A fost de acord să mă ajute şi peste 
două ore m-a sunat să-mi spună ce-a făcut. 

Agentul de la Dragna la care îl trimisesem îi luase banii 
pentru Blanchard victorios prin K.O. într-o rundă spre sfârșit 
de meci, oferindu-i o cotă de 2 la 1. Dacă mă lăsam învins 
între rundele opt și zece, câștigul meu total avea să fie de 
8.640 de dolari — de-ajuns ca să-l ţin pe bătrân vreo doi-trei 
ani într-un azil decent. Am dat postul de la Arestări pe lichi- 
darea unor vechi datorii urâte, cu stipularea unui knockout 
la sfârșit de meci — un risc asumat, ca să nu mă simt chiar 
un laş. Era un compromis pe care cineva urma să mă ajute 
să-l plătesc, iar acel cineva avea să fie Lee Blanchard. 

Cu şapte zile înainte de meci mă îndopasem până am 
ajuns la greutatea de optzeci şi şapte de kilograme, am mărit 
distanța de alergare şi am sporit timpul de antrenament cu 
sacul de box la șase minute pe seria de lovituri. Duane Fisk, 
polițistul desemnat să-mi fie antrenor și secund, m-a pre- 
venit că exagerez cu antrenamentul, dar l-am ignorat și am 
continuat în ritmul ăsta până cu patruzeci şi opt de ore 
înainte de meci. Apoi am încetinit până la un nivel minim 
de antrenament și mi-am studiat adversarul. 

Din spatele sălii, îl urmăream pe Blanchard cum boxează 
în ringul central. Căutam greșeli în stilul lui de atac şi-i 
evaluam reacţiile când partenerii lui de antrenament deve- 
neau mai ofensivi. Am remarcat că în clinciuri își ţinea coatele 
pe lângă trup, ca să evite loviturile la corp, lăsându-se desco- 
perit pentru mici upercuturi neașteptate, care l-ar fi făcut 
să ridice garda şi l-ar fi lăsat fără apărare la croșeele expe- 
diate în coaste. Am mai remarcat că loviturile lui cele mai 
bune, contrele de dreapta, sunt întotdeauna telefonate, după 
doi paşi la stânga şi o fentă din cap. Am văzut că în corzi e 
de neoprit, că își poate țintui acolo adversarii mai uşori cu 
ghidonări din coate, alternate cu lovituri scurte la trunchi. 
Mutându-mă mai apreape, i-am văzut cicatricele de la arcade, 
pe care ar trebui să le ocolesc, ca nu cumva meciul să se 


Dulcele sărut al Daliei 43 


oprească din cauza rănirii lui. Asta mă irita, dar o cicatrice 
lungă de pe partea stângă a cușştii sale toracice părea să fie 
un loc tocmai bun pentru a-i provoca durere. 

— Cel puţin arată bine fără cămașă. 

M-am întors şi am dat cu ochii de Kay Lake, care se uita 
fix la mine. L-am zărit cu coada ochiului pe Blanchard odihnin- 
du-se pe scăunel și uitându-se cu atenție la noi. 

— Unde ţi-e caietul de schițe? am întrebat-o. 

Kay îi făcu semn cu mâna lui Blanchard, iar el îi trimise 
o bezea cu pumnii înmănușați. Se auzi gongul, iar el și parte- 
nerul lui se apropiară unul de altul şi începură să-şi care 
pumni. Ş 

— M-am lăsat de asta, îmi răspunse Kay. Nu eram gro- 
zavă, aşa că mi-am schimbat specializarea. 

— Cu ce? 

— Cu asistenţa medicală, apoi cu psihologia, literatura 
engleză și, în cele din urmă, cu istoria. 

— Îmi plac femeile care ştiu ce vor. 

Kay zâmbi. 

— Şi mie, dar nu cunosc nici una. Tu ce vrei? 

M-am uitat prin sală. În jurul ringului erau vreo trei- 
zeci-patruzeci de spectatori așezați pe scaune pliante, majo- 
ritatea polițiști ieşiţi din tură și reporteri, mai toți cu ţigara în 
gură. O ceaţă subţire plutea deasupra ringului, iar reflectoarele 
din tavan îi dădeau o strălucire sulfuroasă. Toate privirile 
erau aţintite asupra lui Blanchard și asupra loviturilor lui 
și toate strigătele și huiduielile lui îi erau adresate — dar 
fără mine, gata să răzbun nişte treburi mai vechi, nimic nu 
avea importanţă. 

— Aici e locul meu. Asta-mi doresc. 

Kay clătină din cap. 

— Ai renunţat la box acum cinci ani. Nu mai e viaţa ta. 

Agresivitatea femeii mă enerva. Am răbufnit: 

— Iar iubitul tău e un ratat, exact ca mine, şi tu ai fost 
un soi de gagică din lumea interlopă până să te scoată el de 
acolo! Tu... 

Kay Lake mă opri cu hohotele ei de râs. 


44 James Ellroy 


— Ai citit despre mine prin ziare? 

— Nu. Tu ai citit despre mine? 

— Da. 

La faza asta am rămas fără replică. 

— De ce a renunţat Lee la box? De ce s-a băgat în poliție? 

— Prinderea infractorilor îi dă sentimentul de ordine. Ai 
prietenă? 

— Mă păstrez pentru Rita Hayworth. Flirtezi cu toți poli- 
țiştii sau sunt eu un caz mai special? 

Din mulțime răsunară urale. Am întors capul şi l-am 
văzut pe partenerul de antrenament al lui Blanchard pră- 
buşindu-se la podea. Johnny Vogel urcă în ring şi-i scoase 
proteza. Cel căzut scuipă un jet lung de sânge. Când m-am 
uitat la Kay, am văzut c-a pălit și s-a ghemuit în jacheta ei 
sport. I-am spus: 

— Mâine seară o să fie și mai rău. Ar trebui să rămâi acasă. 

Kay se cutremură. 

— Nu. E un moment important pentru Lee. 

— Ţi-a spus el să vii? 

— Nu. N-ar face asta niciodată. 

— E genul de tip sensibil, nu? 

Kay se căută în buzunare după ţigări și chibrituri, apoi 
își aprinse una. 

— Da. Exact ca tine, dar fără frustrări. 

Am simţit că mă-nroşesc ca racul. 

— Vă susțineți întotdeauna unul pe altul? La bine și la 
rău şi-n toate cele? 

— Încercăm. 

— Atunci de ce nu v-aţi căsătorit ? Concubinajul e interzis 
de regulament, iar dacă şefii se hotărăsc să-și bage nasul, 
Lee ar putea avea necazuri. 

Kay îşi suflă rotocoalele de fum spre podea, apoi se uită 
în ochii mei. 

— Nu putem. 

— De ce nu? Sunteţi împreună de ani de zile. A renunțat 
la meciurile ilegale de dragul tău. Te lasă și să flirtezi cu alți 
bărbaţi. Mie-mi sună a pereche ideală. 


Dulcele sărut al Daliei 45 


Se auziră din nou nişte strigăte. M-am uitat spre ring și 
l-am văzut pe Blanchard tocând încă un boxer. Am parat 
loviturile, fandând prin aerul stătut din sală. După câteva 
secunde mi-am dat seama ce fac şi m-am oprit. Kay aruncă 
mucul în direcţia ringului și spuse: 

— Trebuie să plec. Baftă, Dwight! 

Doar ăl bătrân îmi zicea pe nume. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Lee și cu mine nu ne culcăm împreună, replică ea, apoi 
se îndepărtă, lăsându-mă cu ochii holbaţi în urma ei. 


Am zăbovit în sala de antrenament încă vreo oră. Spre 
seară începură să sosească reporteri şi cameramani, care se 
îndreptau direct spre ringul din centru, spre Blanchard și 
partenerii lui de antrenament fragili ca niște bibelouri. Nu-mi 
ieșea din minte replica de rămas-bun a lui Kay Lake, după 
cum îmi stăruiau în gând și râsul ei, şi zâmbetul ei, şi tristețea 
care o năpădea pe neaşteptate. Deodată am auzit strigătul 
unui gazetar, „Hei! Uite-l pe Bleichert!“, şi am ieșit în fugă 
spre parcare şi spre Chevy-ul meu dublu ipotecat. Când am 
demarat, mi-am dat seama că nu prea am unde să mă duc și 
nu-mi doream nimic altceva decât să-mi satisfac curiozitatea 
în legătură cu femeia aia care părea al naibii de sigură pe 
sine, dar purta în suflet atâta durere. 

Aşa că m-am dus în centru, ca să citesc articolele din 
presă despre ea. 

Impresionat de insigna mea, funcţionarul de la arhiva lui 
Herald m-a condus la o masă de lectură. I-am spus că sunt 
interesat de spargerea de la banca Boulevard-Citizens şi de 
procesul spărgătorului capturat, că am impresia că jaful avu- 
sese loc pe la începutul lui '39 şi, probabil, procesul se ţinuse 
în toamna aceluiași an. Mă lăsă să aştept acolo şi se întoarse 
peste vreo zece minute cu două bibliorafturi mari, legate în 
piele. Paginile de ziar erau lipite pe coli masive din carton 
negru şi erau aranjate cronologic, așa că a trebuit să 


46 James Ellroy 


răsfoiesc dosarul pagină cu pagină, de la 1 februarie până la 
12 februarie, până să găsesc ce voiam. 

Pe 11 februarie 1939 o bandă de patru persoane a jefuit 
o mașină blindată pe o stradă lăturalnică, liniştită, din 
Hollywood. Folosind drept diversiune o motocicletă răstur- 
nată, tâlharii l-au imobilizat pe unul din însoțitorii transpor- 
tului, care coborâse din mașină ca să cerceteze accidentul. 
Cu un cuţit la gâtul acestuia, i-au convins pe ceilalți doi 
însoțitori, aflaţi încă în mașina blindată, să-i lase înăuntru. 
De îndată ce au pătruns în vehicul, i-au adormit cu cloroform 
şi i-au legat fedeleş pe toți trei, după care au înlocuit cei 
şase saci doldora de bani cu șase saci plini cu bucăţi de cărți 
de telefon şi jetoane. 

Unul dintre bandiți a urcat la volanul mașinii blindate și 
a dus-o în centrul Hollywoodului. Ceilalţi trei s-au îmbrăcat 
în uniforme identice cu cele purtate de însoțitorii transpor- 
tului. Cei trei inşi în uniformă au intrat pe ușa băncii 
Boulevard-Citizens Savings & Loan de pe colțul dintre Yucca 
şi Ivar, cărând sacii cu hârtie şi jetoane, iar directorul le-a 
deschis seiful. Unul dintre spărgători l-a adormit pe director 
cu un baston în scăfârlie, iar ceilalţi doi au înșfăcat saci cu 
bani adevăraţi și s-au îndreptat spre ușă. Între timp şoferul 
intrase în bancă şi golise sertarele funcţionarilor de la ghişee. 
Apoi i-a mânat către seif, i-a pocnit în cap şi i-a lăsat in- 
conştienţi, după care a închis ușa seifului și a încuiat-o. 
Când o maşină de patrulare a poliţiei de la secția Hollywood, 
alertată de o alarmă conectată la secţie, a ajuns acolo, cei 
patru spărgători erau deja pe trotuar. Poliţiştii le-au ordonat 
tâlharilor să rămână pe loc. Ei au deschis focul, iar polițiștii 
le-au răspuns cu aceeași monedă. Doi spărgători au murit 
împuşcaţi, iar ceilalți doi au fugit cu patru genţi pline cu 
bancnote nemarcate de cincizeci și o sută de dolari. 

Când am văzut că nu există nici o referire la Blanchard 
sau Kay Lake, am trecut rapid peste săptămâna când jaful 
a ţinut prima pagină și peste două relatări ale investigației 
făcute de LAPD. 


Dulcele sărut al Daliei 47 


Bandiţii morţi au fost identificaţi ca fiind Chick Geyer şi 
Max Ottens, doi bătăuşi din San Francisco fără legături cunos- 
cute în L.A. Martorii oculari de la bancă n-au putut să-i 
identifice pe cei doi fugari din fotografiile de la Cazier și nici 
să furnizeze descrieri adecvate — amândoi aveau șepcile de 
la uniformă trase pe ochi şi purtau ochelari de soare cu 
lentile fumurii. La locul ambuscadei nu au existat martori 
oculari, iar însoțitorii transportului fuseseră scoşi din circuit 
până să apuce să-i vadă mai bine pe atacatori. 

Jaful se mută de pe pagina a doua și a treia din rubricile de 
scandal. Bevo Means l-a consemnat trei zile la rând în rubrica 
sa, exploatând la maximum informaţia că banda lui Bugsy 
Siegel îi urmărea pe hoţii fugari, deoarece unul din punctele de 
colectare ale mașinii blindate era merceria mafiotului. Siegel 
jurase să-i găsească, deşi furaseră banii băncii şi nu pe ai lui. 

Articolele lui Means se îndepărtau din ce în ce mai mult 
de subiect, așa că am întors pagină după pagină până am dat 
de titlul din 28 februarie: „Pontul unui poliţist, fost boxer, 
rezolvă sângerosul jaf bancar“. 

Relatarea era plină de laude la adresa domnului Foc, dar 
era săracă în fapte. Leland C. Blanchard, în vârstă de 25 de 
ani, poliţist din Los Angeles atașat Diviziei Centrale și fost 
„om al casei“ de pe Hollywood Division Stadium, şi-a ches- 
tionat „cunoștințele din lumea boxului“ şi „informatorii“ şi a 
aflat că Robert „Bobby“ De Witt este creierul jafului de la 
Boulevard-Citizens. Blanchard a transmis informaţia detec- 
tivilor de la secția Hollywood şi aceștia au percheziționat 
casa lui De Witt de pe Venice Beach. Acolo au dat peste o 
rezervă secretă de marijuana, uniforme de gardieni și saci 
pentru bani de la Boulevard-Citizens Savings & Loan. De 
Witt a protestat, susținând că ar fi nevinovat, dar a fost 
arestat şi pus sub acuzare pentru două jafuri de gradul unu, 
cinci atacuri deosebit de grave, furt de automobil și deținere 
de droguri. A fost reținut, fără posibilitatea eliberării pe 
cauțiune. Numele lui Kay Lake nu apărea încă nicăieri. 

Plictisindu-mă de poliţişti şi hoţi, am răsfoit în grabă 
următoarele pagini. De Witt, originar din San Berdoo, cu 


48 James Ellroy 


trei condamnări anterioare pentru proxenetism, continua să 
susțină că fie banda lui Siegel, fie poliția i-a înscenat totul: 
mafia pentru că uneori îşi trimitea fetele la produs pe teri- 
toriul lui Siegel, poliţiştii fiindcă aveau nevoie de un țap 
ispăşitor pentru jaful de la Boulevard-Citizens. Nu avea alibi 
pentru ziua jafului și spunea că nu-i cunoaște pe Chick Geyer, 
Max Ottens sau pe al patrulea bandit, aflat încă în libertate. 
La proces juraţii nu l-au crezut. A fost condamnat pentru toate 
capetele de acuzare şi a primit o sentinţă de zece ani la San 
Quentin, cu riscul de a fi condamnat pe viaţă pentru recidivă. 
Kay apăru în cele din urmă la rubrica „Fapt divers“ din 
21 iunie, într-un articol intitulat „Fata din lumea interlopă 
se îndrăgostește de... un polițist! Oare se îndreaptă? Direct 
la altar?“ Articolul era însoţit de fotografii cu ea și Lee 
Blanchard, împreună cu fotografia de cazier a lui Bobby De 
Witt, un tip cu o moacă de bidon turtit și cu părul unsuros, 
pieptănat pe spate. Povestea începea cu o reluare a jafului 
de la Boulevard-Citizens și cu contribuţia lui Blanchard la 
rezolvarea lui, apoi trecea frumuşel la detalii siropoase: 


„iar la data jafului De Witt găzduia o tânără naivă. 
Katherine Lake, în vârstă de 19 ani, a venit în 1936 din 
Sioux Falls, South Dakota, nu ca să caute gloria la 
Hollywood, ci ca să urmeze un colegiu. S-a ales cu o 
diplomă de absolventă a facultăţii de infracţiuni deosebit 
de grave. 

„Am căzut în plasa lui Bobby fiindcă nu aveam încotro 
s-o apuc“, i-a povestit „Kay“ Lake lui Aggie Underwood, 
reporter la Herald Express. „Erau încă anii crizei eco- 
nomice şi găseai cu greu o slujbă. Mă plimbam în jurul 
pensiunii oribile unde aveam un pat în care să dorm și 
așa l-am cunoscut pe Bobby. Mi-a oferit o cameră în casa 
lui şi mi-a promis că mă înscrie la colegiul de doi ani din 
Valley dacă-i fac curat în casă. Nu s-a ţinut de cuvânt și 
am văzut apoi că am fost fraierită rău de tot.“ 

Kay a crezut că Bobby de Witt este muzician, dar în 
realitate el era traficant de droguri. „La început s-a purtat 


Dulcele sărut al Daliei 49 


frumos cu mine“, a mărturisit Kay. „Apoi m-a pus să beau 
laudanum și să stau acasă toată ziua, ca să răspund la 
telefon. După asta situaţia s-a înrăutățit.“ 

Kay Lake a refuzat să explice cum „s-a înrăutățit“ 
situaţia, dar nu a fost deloc surprinsă când poliţia l-a arestat 
pe De Witt pentru implicarea lui în jaful sângeros de pe 
11 februarie. S-a adăpostit la un centru pentru ajutorarea 
fetelor cu serviciu din Culver City, iar când a fost solici- 
tată de procuratură să depună mărturie la procesul lui 
De Witt, a acceptat — deși o îngrozea fostul ei „binefăcător“. 

„Era de datoria mea“, a explicat ea. „Şi, bineînţeles, la 
proces l-am întâlnit pe Lee.“ 

Lee Blanchard şi Kay Lake s-au îndrăgostit unul de 
altul. „De îndată ce am zărit-o, mi-am dat seama că ea 
este aleasa inimii mele“, i-a declarat polițistul Blanchard 
lui Bevo Means, reporter specializat în cazuri penale. 
„Are frumuseţea aceea rebelă după care mă dau în vânt. 
A avut o viaţă grea, dar am s-o readuc pe linia de plutire.“ 

Nici viaţa lui Lee Blanchard nu a fost lipsită de tra- 
gedii. Când avea paisprezece ani, sora lui de nouă ani a 
dispărut fără urmă. „Cred că de-asta m-am lăsat de box 
şi am devenit poliţist“, povesteşte el. „Prinderea crimi- 
nalilor îmi creează un sentiment de ordine.“ 

Aşa că dintr-o tragedie s-a născut o poveste de dra- 
goste. Dar cum se va termina? Kay Lake spune: „Acum 
cele mai importante lucruri sunt educaţia mea şi Lee. 
Sunt din nou fericită !“ 

Și, cum cazul lui Kay a încăput pe mâinile Marelui 
Lee Blanchard, se pare că povestea merge mai departe. 


Am închis biblioraftul. Cu excepţia surorii lui Lee, nu 
m-a surprins nimic. Dar toate astea m-au făcut să mă gân- 
desc la câteva mişcări pe cât de importante, pe atât de greșite : 
Blanchard dând cu piciorul unei cariere înfloritoare prin 
refuzul de a mai boxa în meciuri ilegale, o puştoaică omorâtă 
în mod evident cu sânge rece şi aruncată undeva aiurea, ca 
un gunoi, Kay Lake cochetând cu ambele părţi ale legii. Am 


50 James Ellroy 


deschis din nou biblioraftul și m-am uitat cu atenţie la Kay 
Lake cea din urmă cu șapte ani. Chiar și la nouăsprezece 
ani părea mult prea deşteaptă ca să rostească vorbele pe 
care i le atribuise Bevo Means. Faptul că fusese prezentată 
drept o naivă mă înfuria. 

I-am înapoiat funcţionarului bibliorafturile şi am ieșit din 
clădirea Hearst întrebându-mă ce anume căutasem, căci știam 
că era vorba de mai mult decât de nişte dovezi care să îmi 
arate că tipa, Kay, este o victimă. Mergeam cu mașina fără 
ţintă şi-mi omoram timpul, ca să ajung acasă stors de puteri 
şi să pot dormi după-amiază, când, deodată, am înţeles: cu 
bătrânul la azil şi cu postul de la Arestări ratat, Kay Lake 
şi Lee Blanchard erau singurele mele perspective interesante 
de viitor şi trebuia să-i cunosc dincolo de vorbele aruncate 
în vânt, de insinuări şi de meciul nostru. 

M-am oprit la un restaurant de pe Los Feliz și am înfu- 
lecat o friptură babană, cu spanac și cartofi prăjiţi, apoi am 
bătut Hollywood Boulevard și Sunset Strip. Nici unul din 
afişele de cinema nu mă tenta, iar cluburile de pe Sunset 
păreau prea costisitoare pentru o vedetă în declin. Lungul 
şir de firme luminoase se termină la Doheny și atunci m-am 
îndreptat spre dealuri. Mulholland era împânzit cu radare 
şi polițiști pe motocicletă, așa că mi-am înfrânat impulsul 
de a-i da blană spre plajă. 

În cele din urmă m-am săturat să conduc ca un cetățean 
corect și am tras pe dreapta lângă dig. Reflectoarele cinema- 
tografelor din Westwood Village măturau cerul chiar deasu- 
pra mea. Le-am privit cum pivotau și luminau formațiunile 
noroase joase. Dacă le urmăreai mai mult timp, te ameţeau, 
iar eu m-am lăsat copleșit de spectacol. Maşinile care vâjâiau 
în sus și în jos pe Mulholland nu reușeau să-mi distragă 
atenţia, iar când reflectoarele s-au stins, m-am uitat la ceas 
şi am văzut că trecuse de miezul nopții. 

M-am întins și am privit în jos, spre cele câteva case încă 
luminate, iar gândul mi-a zburat la Kay Lake. Citind printre 
rândurile articolului din ziar, mi-am închipuit-o servindu-i 
pe Bobby De Witt şi pe prietenii lui, poate chiar punându-și 


Dulcele sărut al Daliei 51 


la bătaie corcodușa. Servitoarea unui gangster, drogată cu 
laudanum. Părea adevărat, dar urât, de parcă aş fi trădat 
scânteile pe care le simțisem între noi. Replica de final a lui 
Kay începea să sune a adevăr gol-goluţ şi mă întrebam cum 
de poate Blanchard să locuiască cu ea fără s-o posede cu totul. 

Luminile caselor se stingeau una după alta, iar eu eram 
singur. Dinspre dealuri bătea un vânt rece. Am avut un 
frison și atunci mi-a picat fisa. 

Ieși victorios dintr-un meci. Transpirat fleașcă, îmbătat 
de victorie, te simţi buricul pământului și vrei ca senzaţia 
să dureze la infinit. Agenţii de pariuri, care au câștigat bani 
grași de pe urma ta, îți aduc o fată. O profesionistă, o semi- 
profesionistă, o amatoare ameţită ea însăși de victorie. I-o 
tragi în vestiar sau pe bancheta din spate, un loc prea strâmt 
pentru picioarele tale, așa că mai tragi și câte un șut în 
ferestrele laterale. După asta, când ieși în mulțime, oamenii 
te înghesuie, roiesc în jurul tău, vor să te atingă și ești iar 
în al nouălea cer. Rutina asta devine tot o parte a jocului, a 
unsprezecea rundă dintr-un meci de zece runde. Iar când te 
întorci la viaţa de zi cu zi, simţi o slăbiciune, un gol. Cât 
timp s-a ţinut departe de joc, Blanchard trebuie să fi ştiut 
chestia asta, trebuie să fi vrut să-şi ţină dragostea pentru 
Kay departe de așa ceva. 

Am intrat în mașină și m-am îndreptat spre casă, între- 
bându-mă dacă-i voi mărturisi vreodată lui Kay faptul că nu 
am nici o iubită, fiindcă pentru mine sexul are gust de sânge 
și răşină şi pansament apretat. 


Capitolul patru 


m ieșit din vestiare în același timp, la sunetul soneriei de 

avertizare. Când am deschis ușa, am simţit un puseu de 
adrenalină. Cu două ore în urmă mestecasem o friptură în 
sânge, îi înghiţisem sucul, dar scuipasem carnea, iar acum sim- 
țeam că transpir sânge de animal. Dansând în vârful picioa- 
relor, m-am îndreptat spre colțul meu și am străbătut cea 
mai incredibilă gloată amatoare de box pe care am văzut-o 
în viaţa mea. 

Sala era plină până la refuz. Spectatorii erau înghesuiți 
pe bănci şi scaune înguste de lemn. Fiecare ființă părea că 
strigă din toţi rărunchii, iar cei aşezaţi pe scaunele de pe 
interval mă trăgeau de halat şi mă îndemnau să ucid. Ringu- 
rile laterale fuseseră demontate, iar ringul central era scăldat 
într-un pătrat perfect de lumină galbenă, fierbinte. Am apucat 
coarda de jos şi am pășit peste ea. 

Arbitrul, o gloabă bătrână de la paza de noapte a Secţiei 
Centrale, discuta cu Jimmy Lennon, comentatorul împrumu- 
tat pentru o seară de la sala Olympic. Pe locurile din jurul 
ringului i-am zărit pe Stan Kenton! alături de Misty June 
Christy?, pe Mickey Cohen’, pe primarul Bowron, pe Ray 


pa 


Stanley Newcomb Kenton (1911-1979), jazzman american. 

2. June Christy (1925-1990), cântăreață americană de jazz. S-a bu- 
curat de popularitate mai ales în anii '50, ca solistă vocală a 
orchestrei conduse de Stanley Kenton. 

3. Meyer Harris Cohen (1913-1976), gangster originar din New York, 

faimos în California în anii '40-'50. 


Dulcele sărut al Daliei 53 


Milland’ și o mulţime de mahări din conducerea poliţiei, toți în 
haine civile. Kenton mi-a făcut semn cu mâna, iar eu i-am 
strigat „Artistry in rhythm !2 El a râs, iar eu mi-am dezvelit 
dinţii proeminenţi spre mulţime, care mă aprobă zgomotos. 
Vacarmul se înteţi. M-am întors și am văzut că Blanchard 
urcase în ring. 

Domnul Foc se înclină în direcția mea. L-am salutat cu o 
rafală de lovituri scurte în aer. Duane Fisk mă conduse către 
scăunelul meu. Mi-am dat jos halatul și m-am sprijinit de 
stâlpul din colţ, cu braţele petrecute pe după coarda de sus. 
Blanchard adoptă aceeași poziţie. Privirile ni se întâlniră. 
Jimmy Lennon îi făcu semn arbitrului să treacă într-un colţ 
neutru, iar microfonul de ring coborî de pe o grindă de lângă 
reflectoarele din tavan. Lennon îl apucă și strigă peste vuietul 
mulțimii : 

— Doamnelor şi domnilor, polițiști şi suporteri ai elitei 
L.A.-ului, a sosit momentul tangoului cu Foc și Gheaţă! 

Mulțimea era în delir: ovaţiona şi tropăia. Lennon aşteptă 
până când vuietul se transformă într-un murmur, apoi intonă : 

— În seara aceasta vom asista la zece runde de box de 
categoria grea. În colţul alb, în gort alb, avem un poliţist din 
Los Angeles cu un palmares personal de patruzeci şi trei de 
victorii, patru înfrângeri şi două meciuri egale. În greutate 
de nouăzeci şi două de kilograme şi jumătate... doamnelor şi 
domnilor, Marele Lee Blanchard! 

Blanchard îşi lepădă halatul, își sărută mănușile şi se 
înclină în toate cele patru direcţii. Lennon îi lăsă pe specta- 
tori să se dezlănţuie frenetic câteva momente, apoi îi acoperi 
cu vocea sa, amplificată de microfon: 

— lar în colțul negru, în greutate de optzeci și șase de kilo- 
grame și jumătate, un poliţist din Los Angeles neînvins, cu 
treizeci și şase de victorii consecutive. Șiretul Bucky Bleichert ! 


1. Ray Milland (1905-1986), actor și regizor galez care a activat cu 
succes în S.U.A. 

2. Stanley Kenton și-a înfiinţat prima orchestră în anul 1941. Ulterior 
ea a luat numele cântecului său de mare succes Artistry in Rhythm 
(„Măiestrie ritmată“). 


54 James Ellroy 


M-am îmbătat de ovaţii și mi-am imprimat în minte feţele 
spectatorilor din jurul ringului, prefăcându-mă că n-aveam 
de gând să mă las învins. Zgomotul din sală se diminuă. 
M-am îndreptat spre centrul ringului. Blanchard se apropie, 
arbitrul mormăi niște cuvinte pe care nu le-am auzit, iar 
Domnul Foc și cu mine ne atinserăm mănușile. A-ngheţat 
rahatu-n mine de spaimă şi m-am întors în colțul meu. Fisk 
mi-a fixat proteza în gură. Apoi a bătut gongul și totul s-a 
terminat, deși urma abia începutul. 

Blanchard s-a năpustit asupra mea. L-am întâmpinat în 
mijlocul ringului cu o combinaţie de două directe, în timp ce 
el eschiva, ferindu-şi capul. Directele mele nu și-au atins 
ținta, iar eu m-am deplasat întruna spre stânga, fără a-i 
contracara în vreun fel loviturile, sperând că o să-l prind 
descoperit, ca să-i plasez una cu dreapta. 

Prima lovitură care m-a atins a fost un croșeu de stânga 
la corp. Am văzut-o venind şi am eschivat spre interior, răs- 
punzând cu o stângă scurtă la figură. Croșeul lui Blanchard 
mi-a şters spinarea. A fost una din cele mai puternice lovi- 
turi ratate de un adversar pe care le-am simţit vreodată. Își 
ținea mâna dreaptă jos și am speculat momentul, adminis- 
trându-i un upercut scurt. L-am atins din plin și, în timp ce 
Blanchard ridica garda, am continuat cu un un-doi în torace. 
Am făcut pasul înapoi, nelăsându-i timp să mă prindă în 
clinci sau să riposteze, dar tot am luat o stângă în gât. M-a 
zdruncinat destul de tare, așa că mi-am pus în valoare jocul 
de picioare şi am început să mă învârtesc în jurul lui. 

Blanchard a încercat să mă-ncolțească, dar am reuşit să-l 
ţin la distanţă, pistonându-i cu directe capul, cu care eschiva 
întruna, păstrând contactul fizic mai bine de jumătate din 
timp şi având grijă să-l lovesc mai jos, ca să nu-i sparg 
arcadele la cicatricele mai vechi. Îmi expedia croșee la corp, 
lansându-se din poziție ghemuită. Eu făceam pasul înapoi 
şi-l contram cu combinaţii de lovituri ce-și atingeau ţinta. 
Mi-a luat cam un minut până am reuşit să sincronizez eschi- 
vele lui cu directele mele şi, când zvâcnea din cap, îi plasam 
nişte croșee scurte la coaste. 


Dulcele sărut al Daliei 55 


Dansam în cerc în jurul lui şi lansam câte o serie prelungă 
de lovituri. Blanchard mă încolţea și căuta o breșă în apărarea 
mea, ca să-mi dea lovitura de graţie. Runda era pe terminate 
şi mi-am dat seama că reflectoarele strălucitoare din tavan 
şi fumul ce se înălța din mulțime mă făceau să nu disting 
clar suprafaţa ringului. Pur și simplu nu mai vedeam corzile. 
Cu un gest reflex, m-am uitat peste umăr. Asta m-a făcut să 
încasez un pumn zdravăn în tâmpla stângă. 

M-am sprijinit buimac de stâlpul din colţul alb, cu Blanchard 
călare pe mine. Îmi suna apa-n cap şi urechile-mi țiuiau de 
parcă niște avioane de luptă japoneze intrate în picaj mi-ar 
fi lansat bombe în creier. Am ţinut garda sus, să-mi apăr 
faţa. Blanchard mă pisa cu croșee de stânga-dreapta în brațe, 
doar-doar o să mi le cobor. Am început să-mi revin, am sărit 
din colț, l-am prins pe domnul Foc într-un clinci sănătos și 
l-am strâns în braţe cât am putut de tare, simţindu-mă tot 
mai puternic în timp ce-l împingeam spre mijlocul ringului. 
În cele din urmă arbitrul a intervenit şi a strigat „Break!“ 
Am rămas ăgăţat de Blanchard, aşa că arbitrul a trebuit să 
intervină şi să ne despartă. 

Am bătut în retragere, cu mintea iarăși limpede. Încetase 
şi ţiuitul urechilor. Blanchard s-a năpustit la mine cu pași 
apăsaţi şi garda coborâtă. Am fentat cu stânga și Marele 
Lee s-a trezit miruit la marele fix de o dreaptă năprasnică. 
A căzut drept în cur. 

Nu știu care dintre noi a rămas mai mut de uimire. 
Blanchard stătea cu gura căscată și asculta numărătoarea 
arbitrului. Eu m-am retras într-un colţ neutru. Blanchard s-a 
ridicat la şapte, iar de data asta eu am fost cel care a atacat. 
Domnul Foc a băgat capul la cutie, stând cu picioarele răs- 
crăcărate, pregătit să mă răpună sau să fie răpus. Mă apro- 
piasem de el, când arbitrul a sărit între noi şi a strigat 
„Gongul! Gongul!“ 

M-am întors în colţul meu. Duane Fisk mi-a scos proteza 
şi mi-a şters obrajii cu un prosop umed. M-am uitat spre 
suporterii care aplaudau, ridicaţi în picioare. Pe fiecare chip 
pe care-l vedeam citeam ceea ce eu, unul, știam prea bine: 


56 James Ellroy 


puteam să-l desfiinţez pe Blanchard cât ai bate din palme. 
Și, timp de o fracțiune de secundă, mi s-a părut că fiecare 
voce îmi urlă din toţi rărunchii să nu trântesc meciul. 

Fisk mă întoarse cu faţa la el şi-mi băgă proteza înapoi. 

— Nu intra la bătaie cu el! Ţine-l la distanţă. Pistonează-l 
cu directe, îmi şopti el. 

Se auzi gongul. Fisk coborî de pe marginea ringului. 
Blanchard veni glonţ spre mine. De data asta își ţinea corpul 
perfect drept şi expedie o serie de directe care şi-au ratat de 
puțin ţinta, înaintând cu pași greoi și căutând să-mi aplice 
contra decisivă. Am continuat să dansez în vârful picioarelor 
şi să arunc directe dublate de la o distanţă prea mare ca să 
aibă un efect devastator, încercând să impun un ritm cu 
care, la un moment dat, să-l pot prinde cu garda jos. 

Majoritatea loviturilor mele își atingeau ţinta. Blanchard 
continua să mă preseze. I-am înfipt o dreaptă în coaste și mi-a 
răspuns cu aceeași monedă. Schimbam lovituri cu ambele 
mâini, de la distanță mică. Neavând spaţiu de manevră, lovi- 
turile nu aveau cine ştie ce forţă și Blanchard stătea cu bărbia 
înfiptă în claviculă : evident, învățase lecţia după upercuturile 
mele. 

Păstram o distanţă mică unul față de celălalt, schimbând 
lovituri scurte în braţe şi umeri. Tot timpul am simțit forța 
superioară a lui Blanchard, dar n-am încercat deloc să-l ţin 
la distanţă, fiindcă voiam să-l fac şi eu să sufere înainte să 
bat în retragere. Mă pregăteam de-o luptă de uzură serioasă, 
când domnul Foc s-a transformat în ce! mai drăguţ domn 
Gheaţă cu putinţă. 

În toiul unui schimb de lovituri la corp a făcut un pas 
înapoi şi mi-a vârât o stângă dureroasă sub stomac. Lovitura 
m-a secat la lingurică şi m-am retras, pregătindu-mă să-mi 
reiau jocul de picioare. Am atins corzile şi am ridicat garda, 
dar înainte de a eschiva în lateral şi de-a fugi, am încasat o 
serie scurtă la rinichi. Mi-am lăsat garda jos și croşeul de 
stânga al lui Blanchard mi s-a înfipt în bărbie. 

Din corzi m-am trezit aterizând în genunchi. Maxilarul 
îmi trimitea unde de şoc până în creier. Am văzut ca prin 


Dulcele sărut al Daliei 57 


ceaţă cum arbitrul îl trimite pe Blanchard în colţul neutru. 
Am dat să mă ridic, sprijinindu-mă într-un genunchi, dar 
mi-am pierdut echilibrul și am căzut pe burtă. Blanchard 
ajunsese în colţul neutru și, cum eram întins pe jos, vederea 
mi s-a limpezit. Am tras de câteva ori adânc aer în piept, 
ceea ce a făcut să-mi treacă și năuceala. Arbitrul a revenit 
lângă mine și a început să mă numere, iar când a ajuns la 
şase, am încercat să mă ridic. Genunchii îmi tremurau ușor, 
dar am reușit să rămân în picioare. Blanchard le trimitea 
bezele suporterilor. Am început să respir atât de sacadat, de 
era să-mi sară proteza din gură. La opt arbitrul mi-a contro- 
lat garda, ca să vadă dacă pot continua, şi i-a făcut semn lui 
Blanchard că poate relua lupta. 

Am simţit că mi se suie sângele la cap de furie, ca unui 
copil umilit. Blanchard se apropie de mine relaxat, cu garda 
jos, de parcă n-aș fi meritat întreaga lui concentrare. L-am 
întâmpinat frontal, cu o directă, chipurile, anemică, în clipa 
când mi-a intrat în raza de acţiune. Blanchard evită lovitura 
cu ușurință, după cum şi era de așteptat. Și-a luat avânt, ca 
să mă termine cu un croșeu de dreapta năprasnic, şi în timp 
ce-și pregătea lovitura, i-am bubuit în nas o contră cu dreapta. 
Lovitura l-a zdruncinat. Am continuat cu un croșeu de stânga 
la corp. Mâinile domnului Foc căzură neputincioase pe lângă 
corp. I-am mai expediat un upercut scurt. Gongul bătu exact 
în momentul în care se rezemă, năuc, în corzi. 

În timp ce mă deplasam spre colţul meu, publicul scanda 
„Buck-kee! Buck-kee! Buck-kee !“ Mi-am scuipat proteza şi 
am tras adânc aer în piept. M-am uitat spre suporteri și 
mi-am dat seama că toate pariurile din lume nu mai aveau 
nici o importanţă, că o să-l fac pe Blanchard carne tocată și 
o să mulg Arestările la toate mandatele și toate repunerile 
în posesie pe care o să pun mâna, o să-l bag pe bătrân la azil 
cu banii ăştia şi aşa o să mă şi pricopsesc. 

Duane Fisk îmi strigă: 

— Arde-l! Arde-l! 

Mahării care făceau pe arbitrii pe margine îmi zâmbiră de 
lângă ring. Le-am răspuns cu salutul lui Bucky Bleichert, 


58 James Ellroy 


dezvelindu-mi dinţii de iepuroi. Fisk îmi turnă apă în gură. 
Mi-am clătit cerul-gurii şi am scuipat în găleată. El îmi vâri 
sub nas un flacon cu amoniac și îmi schimbă proteza, după 
care se auzi gongul. 

De acum se trecea la prudență maximă — specialitatea mea. 

În următoarele patru runde am dansat, am eschivat, am 
expediat directe de la distanţă, profitând de alonja mea, şi 
nu i-am permis lui Blanchard să mă prindă în clinci sau să 
mă înghesuie în corzi. Mi-am fixat un singur obiectiv — arca- 
dele lui cu urme mai vechi de răni — şi l-am pisat cu lovituri 
scurte, trimise cu stânga. Când directa îl lovea în plin şi el 
ridica garda într-un gest reflex, micşoram distanţa și-i tri- 
miteam câte un croșeu de dreapta la pipotă. În jumătate din 
aceste combinaţii reușea să contreze cu lovituri la corp şi, la 
fiecare lovitură încasată, simțeam cum mi se-nmoaie câte 
un pic picioarele și mi se taie răsuflarea. Până la sfârşitul 
rundei a șasea lui Blanchard îi şiroia sângele din arcadele 
sparte, iar eu aveam coastele învineţite. Şi amândoi sim- 
ţeam că ni se termină benzina. 

Runda a şaptea a constat într-o luptă de uzură dusă de 
doi războinici istoviţi. Am încercat să păstrez distanţa şi să-l 
pistonez cu directe. Blanchard ţinea garda sus, ca să poată 
să-și șteargă sângele ce-i şiroia în ochi și să-și protejeze 
arcadele, deja sparte de loviturile mele. De fiecare dată când 
ieşeam la bătaie, trimiţându-i un un-doi în gardă și abdomen, 
îmi burdușea plexul solar. 

Lupta se transformase într-un război al secundelor. Aștep- 
tând începutul rundei a opta, am văzut că vânătăile aproape 
că începuseră să-mi sângereze. Mă dureau urechile de-atâtea 
scandări ale numelui meu. În colţul opus antrenorul lui 
Blanchard îi tampona arcadele cu un creion astringent şi îi 
prindea niște bandaje adezive minuscule pe bucăţile de piele 
zdrelită, care-i atârnau flasc. M-am trântit vlăguit pe taburet 
şi l-am lăsat pe Duane Fisk să-mi dea apă și să-mi maseze 
umerii. În toate aceste șaizeci de secunde m-am uitat lung 
la domnul Foc, imaginându-mi că-l văd pe bătrânw', ca să 


Dulcele sărut al Daliei 59 


strâng în mine suficientă ură cât să pot rezista următoarele 
nouă minute. 

Gongul bătu. Am pornit spre mijlocul ringului, abia ţinân- 
du-mă pe picioare. Blanchard mă atacă, revenind la poziţia 
lui ghemuită. Picioarele îi tremurau, ca şi mie, şi am văzut 
că rănile i se închiseseră. 

I-am expediat o directă slabă. Blanchard a încasat-o pe 
când se apropia şi și-a continuat înaintarea, încercând să 
pareze lovitura, în timp ce picioarele mele amorţite refuzau 
să facă pasul înapoi. Am simţit cum șireturile mănușii mele 
îi deschid iar arcadele sparte și mi s-a întors stomacul pe 
dos când am văzut faţa lui Blanchard acoperită de sânge. Mi 
s-au înmuiat genunchii. Mi-am scuipat proteza și m-am pră- 
vălit în corzi. Am văzut cum vine-n zbor spre mine o dreaptă 
nimicitoare. Ziceai că-i o bombă lansată de la o distanţă de 
câțiva kilometri și mi-am dat seama că aș avea timp s-o con- 
tracarez. Mi-am adunat toată ura în pumnul drept şi am izbit 
fix în ţinta însângerată dinaintea mea. Am simţit pârâitul 
inconfundabil al cartilajului nazal, după care totul s-a cufundat 
în întuneric şi într-o lumină de un galben încins. Mi-am 
ridicat privirea spre lumina orbitoare și m-am simţit ridicat 
de jos. Duane Fisk și Jimmy Lennon au răsărit lângă mine 
şi m-au luat de braţe. Am scuipat sânge și am îngăimat: 

— Am învins. 

La care Lennon mi-a răspuns: 

— Nu în seara asta, băiete! Ai pierdut prin K.O. în runda 
a opta. 

Când mi-a picat fisa cum stau lucrurile, am izbucnit în 
râs şi am dat să-mi eliberez braţele. Ultimul lucru care mi-a 
trecut prin minte înainte de-a leșina a fost că l-am aranjat 
pe bătrânu' — și încă pe cinstite. 


Mi s-au dat zece zile libere de la serviciu — asta la insisten- 
țele doctorului care m-a consultat după meci. Aveam coastele 
pline de vânătăi, falca umflată cât roata carului, iar lovitura 


60 James Ellroy 


care m-a scos din joc îmi slăbise şase dinţi. Felcerul acela 
mi-a spus mai târziu că Blanchard avea nasul spart şi că i 
s-au pus douăzeci și șase de copci la arcadele zdrelite. Din 
perspectiva daunelor provocate adversarului, fusese o remiză. 

Pete Lukins mi-a adunat câştigurile şi am bătut împreună 
azilurile până când am dat de unul care părea potrivit pen- 
tru o ființă omenească — King David Villa, la distanță de-o 
stradă de Miracle Mile. Pentru două mii de parai pe an, plus 
cei cincizeci de dolari pe lună decontaţi de Asigurările Sociale, 
bătrânul avea camera lui proprie, trei mese pe zi şi o mulţime 
de „activităţi de grup“. Majoritatea pensionarilor din azil 
erau evrei și mă bucuram în sinea mea că friţul cel nebun 
își va petrece restul vieţii în tabăra inamică. Împreună cu 
Pete, l-am instalat acoio, iar când am plecat, o bălăcărea pe 
sora-șefă şi îi făcea ochi dulci unei fete de culoare care aranja 
paturile. 

După asta m-am izolat în apartament. Citeam, ascultam 
jazz la radio și lipăiam îngheţată și supe, singurele mân- 
căruri pe care le puteam băga în gură. Mă consolam cu gândul 
că am luptat cât de bine am putut și că astfel am rezolvat 
jumătate din ceea ce-mi propusesem. 

Telefonul suna încontinuu. Bănuind că trebuie să fie repor- 
teri sau polițiști care vor să mă consoleze, nu răspundeam 
niciodată. Nu ascultam știrile sportive şi nici nu citeam ziarele. 
Voiam să mă detașez un pic de faima mea locală și singura 
modalitate posibilă era să mă dau la fund o perioadă. 

Rănile mi se vindecau, iar după o săptămână ardeam 
de nerăbdare să mă întorc la lucru. Obişnuiam să-mi omor 
după-amiezile așezat pe treptele din spatele casei, urmărind 
cum pândeșşte păsărelele motanul proprietăresei. Chico tocmai 
pusese ochii pe o gaiţă albastră, când am auzit o voce cântată 
care mă interpelă: 

— Nu te-ai plictisit încă? 

M-am uitat în jos. La piciorul scării era nimeni altul decât 
Lee Blanchard. Avea sprâncenele împânzite de copci şi nasul 
teşit şi învineţit. Am râs şi i-am răspuns: 

— Cam așa stau lucrurile. 


Dulcele sărut al Daliei 61 


Blanchard își agăţă degetele mari de curea. 

— Vrei să lucrezi la Arestări cu mine? 

— Ce face? 

— Ai auzit bine. Căpitanul Harwell te-a tot sunat să te 
anunţe, dar tu hibernai în draci. 

M-a luat cu furnicături. 

— Dar am pierdut. Ellis Loew zicea că... 

— La naiba cu ce-a zis Ellis Loew! Tu nu citeşti ziarele? 
Propunerea B a fost ratificată ieri, probabil fiindcă le-am 
oferit alegătorilor un spectacol pe cinste. Horrall i-a spus lui 
Loew că Johnny Vogel a ieşit din joc şi că tu ești omul lui. 
Vrei slujba? 

Am coborât scările şi i-am întins mâna. Blanchard mi-a 
strâns-o și mi-a făcut cu ochiul. 

Aşa a început munca noastră în echipă. 


Capitolul cinci 


epartamentul de Arestări de la Divizia Centrală se afla 

la etajul al şaselea al Primăriei, între Biroul Omucideri 
al Departamentului de Poliţie din L.A. şi Divizia Penală a 
Procuraturii Districtuale — un spaţiu divizat de pereţi des- 
părţitori, cu două birouri faţă în faţă, două fişete doldora de 
dosare şi o hartă a districtului Los Angeles agăţată peste 
fereastră. O uşă din sticlă zgrunţuroasă, pe care scria PRO- 
CUROR ADJUNCT ELLIS LOEW, separa cămăruţa de șeful 
de la Arestări şi de procurorul districtual Buron Fitts — şeful 
lui — şi nu era nimic care s-o despartă de biroul poliţiştilor 
de la Omucideri, o cameră imensă, cu şiruri de birouri şi 
planșe din plută agăţate pe pereţi, de care erau prinse ra- 
poarte despre infracţiuni, afișe cu infractori daţi în urmărire 
generală şi diverse notițe. Pe cel mai uzat dintre cele două 
birouri de la Arestări era o plăcuţă pe care scria SERGENT 
L.C. BLANCHARD. Biroul de vizavi trebuie să fi fost al meu 
şi m-am trântit pe scaun, imaginându-mi cum ar arăta, 
alături de telefon, plăcuţa din lemn gravată cu POLIȚIST 
D.W. BLEICHERT. 

Eram singur — singura persoană de la etajul al șaselea. Tre- 
cuse cu puţin de ora 7 dimineaţa, iar eu venisem mai devreme 
la serviciu, pentru a-mi savura debutul în haine civile. Căpi- 
tanul Harwell mă sunase să mă anunţe că trebuie să mă 
prezint la noul loc de muncă luni, 17 noiembrie, la ora 8 dimi- 
neaţa, că ziua va începe cu prezenţa la citirea rezumatelor 


Dulcele sărut al Daliei 63 


infracţiunilor de săptămâna trecută, iar prezența este obliga- 
torie pentru tot efectivul Departamentului de Poliţie din Los 
Angeles şi pentru procurorii de la Divizia Penală a Procu- 
raturii. Lee Blanchard și Ellis Loew aveau să mă instruiască 
ceva mai târziu în legătură cu atribuţiile mele, iar apoi urma 
să pornim în căutarea infractorilor puși sub urmărire. 

Etajul al șaselea găzduia diviziile de elită ale Departa- 
mentului: Omucideri, Moravuri, Jafuri şi Fraude, plus Divizia 
Centrală de Arestări şi Brigada Centrală de Detectivi. Era 
domeniul poliţiştilor specializaţi, al poliţiştilor cu ambiţii poli- 
tice şi viitor frumos, iar acum era și căminul meu. Eram îmbră- 
cat cu cea mai bună geacă sport a mea, cu pantaloni lejeri, 
iar revolverul de serviciu îmi atârna în tocul nou-nouţ. Fiecare 
om din LAPD îmi era dator pentru majorarea salarială de 
opt procente care venise odată cu ratificarea Propunerii B. 
Începea să mă cuprindă entuziasmul. Eram gata de orice. 

Cu orice în afară de reluarea meciului. La 7.40 biroul începu 
să se umple de poliţişti care mormăiau despre mahmureală, 
dimineţile de luni în general şi Bucky Bleichert, maestrul 
coregraf transformat în boxer, noua achiziţie a departamen- 
tului. Am stat ascuns în cămăruţă până i-am auzit că ies pe 
coridor. Când în birou se aşternu tăcerea, m-am îndreptat 
spre o ușă pe care scria SALA DE ȘEDINȚE. Iar când am 
intrat, am fost ovaţionat îndelung. 

Am fost aplaudat în stil milităresc. Cei aproximativ patru- 
zeci de poliţişti în civil s-au ridicat în picioare și au bătut 
din palme la unison. Am privit spre partea din faţă a încă- 
perii şi am văzut o tablă pe care scria cu cretă „8%!!!“ Lee 
Blanchard stătea lângă tablă, alături de un grăsan palid, cu 
aer de ofițer superior. Le-am făcut semn spre domnul Foc. 
El zâmbi cu gura până la urechi. Grăsanul se apropie de un 
pupitru şi ciocăni în el. Aplauzele se domoliră, iar băieţii se 
așezară. Am găsit un scaun liber în fundul încăperii şi am 
luat şi eu loc. Grăsanul mai ciocăni o dată în pupitru. 

— Bleichert, băieţii din Divizia Centrală, Omucideri, Înşe- 
lătorii şi așa mai departe, făcu el prezentările. Deja îi cunoşti 
pe sergentul Blanchard şi pe domnul Loew, iar eu sunt 


64 James Ellroy 


căpitanul Jack Tierney. Tu și Lee sunteţi oamenii momen- 
tului. Așadar, sper că ţi-au făcut plăcere ovaţiile, fiindcă nu 
vei mai avea parte de altele până o să ieși la pensie. 

Toată lumea izbucni în râs. Tierney bătu în pupitru şi 
vorbi în microfon : 

— Destul cu prostiile. Avem rezumatul infracţiunilor din 
săptămâna 8-14 noiembrie 1946. Fiţi atenţi, că-i groasă rău 
de tot. În primul rând avem trei spargeri la niște magazine 
de băuturi în nopţile de 10, 12 şi 13 noiembrie, toate pe o 
rază de zece străzi în jurul bulevardului Jefferson, care ţine 
de secţia University. Suspecţii sunt doi adolescenţi albi, cu 
puști cu ţeava tăiată, agitaţi — fără îndoială, niște drogaţi. 
Poliţiştii de la University n-au nici o pistă, iar șeful de bri- 
gadă de acolo vrea ca o echipă de la Jafuri să se ocupe de 
problemă. Domnule locotenent Ruley, ne întâlnim la 9 să 
discutăm situaţia, iar voi, ceilalţi, daţi sfoară în ţară printre 
informatori. Jafurile comise sub influenţa drogurilor sunt 
un modus operandi nasol... Ne mutăm acum mai la est, unde 
avem prostituate independente care bat restaurantele cu 
bar din Chinatown. Își satisfac clienţii în maşini parcate şi 
cer un preţ mai mic decât cel practicat în zona aia de fetele 
lui Mickey Cohen. Delicte deocamdată neînsemnate, dar lui 
Mickey C. nu-i place treaba și nici chinezoilor nu le place, 
fiindcă fetele lui Mickey închiriază hogeacuri cu ora în 
Alameda și toate-s aflate în proprietatea chinezoilor. Mai 
devreme sau mai târziu o să se lase cu tămbălău, așa că 
vreau să-i liniștiți pe proprietarii de restaurante, iar fiecare 
ştoarfă din Chinatown pe care puneţi mâna să stea la miti- 
tica patruzeci și opt de ore. Pe la mijlocul săptămânii căpi- 
tanul Harwell o să detașeze o duzină de poliţişti din tura de 
noapte pentru o razie și vreau ca Moravurile să aducă la zi 
dosarele curvelor și ale fiecărei profesioniste independente 
care lucrează în centru. Să li se întocmească un cazier cu 
fotografie şi tot tacâmul. Vreau să se ocupe de treaba asta 
doi băieţi de la Secţia Centrală, care să lucreze sub suprave- 
gherea Moravurilor. Domnule locotenent Pringle, ne vedem 
la 9.15. 


Dulcele sărut al Daliei 65 


Tierney făcu o pauză și se întinse. M-am uitat în jur şi 
am observat că majoritatea polițiștilor îşi luau notițe. Tocmai 
îmi blestemam zilele că nu mi-am adus o agendă, când căpi- 
tanul lovi pupitrul cu ambele mâini. 

— lată o arestare care, fără îndoială, l-ar face fericit pe 
bătrânul căpitan Jack. Mă refer la spargerile din casele de 
pe Bunker Hill, de care s-au ocupat sergenţii Vogel și Koenig. 
Fritzie, Bill, aţi citit raportul Departamentului de Investi- 
gații Speciale? 

Doi bărbaţi aşezaţi unul lângă altul, cu câteva rânduri mai 
în faţă, răspunseră într-un glas „Nu, dom'le căpitan“ și „Nţ, 
domnule“. Îl vedeam bine din profil pe cel mai în vârstă — 
era leit grăsanul Johnny Vogel, ba încă şi mai gras. Tierney 
continuă: 

— V-aș sugera să-l citiți imediat după şedinţă. Pentru 
informarea voastră, a celor neimplicaţi direct în anchetă, 
băieţii de la Criminalistică au găsit la ultima spargere un 
set de amprente chiar lângă dulapul cu argintărie. Aparţin 
unui bărbat alb pe nume Coleman Walter Maynard, în vârstă 
de 31 de ani, cu două condamnări pentru sodomie. Un dege- 
nerat, violator de copii cu acte în regulă. Nu s-a prezentat la 
cei de la Eliberări Condiţionate. Locuia temporar într-un 
hotel de pe 14th, colţ cu Bonnie Brae, dar şi-a luat tălpăşița 
în jurul datei când au început spargerile. Cei de la Highland 
Park au patru cazuri de sodomie nerezolvate și toate victi- 
mele-s băieţei în jur de opt ani. Poate-i vorba despre Maynard 
sau poate că nu, dar ori pentru ei, ori pentru spargeri, tot 
i-am putea aranja un sejur frumușel la Q!. Fritzie, Bill, voi 
la ce mai lucraţi? 

Bill Koenig se aplecă peste carneţelul de notițe. Fritz 
Vogel își drese glasul și răspunse: 

— Ne-am ocupat de hotelurile din centru. Am arestat câţiva 
hoţi de chei și am dat iama în niște hoţi de buzunare. 

Tierney trase un pumn în pupitru. 

— Fritzie, hoţii de chei nu erau cumva Jerry Katzenbach 
şi Mike Purdy? 


1. Închisoarea californiană de maximă securitate San Quentin. 


66 James Ellroy 


Vogel se foi în scaun. 

— Ba da, domnule. 

— Şi, Fritzie, nu cumva s-au turnat unul pe altul? 

— Aăă... ba da, domnule. 

Tierney își ridică ochii spre cer. 

— Daţi-mi voie să-i lămuresc pe aceia dintre voi care n-au 
auzit de Jerry și Mike. Sunt homo şi locuiesc la mama lui 
Jerry, într-un cuibușor de nebunii din Eagle Rock. Sunt par- 
teneri de când era bunica fată, dar din când în când se mai 
ciondănesc și le vine cheful să alerge după câte o jartea 
penală, așa că unul îl dă în gât pe celălalt. Apoi celălalt îi 
plătește cu aceeași monedă şi se aleg amândoi cu câte un 
sejur la pârnaie. Cât stau la răcoare, dau pe goarnă ce ştiu 
despre bande, şi-o trag la buci cu găozarii şi primesc redu- 
cere de pedeapsă pentru ciripit. Se ţin de chestia asta de când 
era Mae West fată mare. Fritzie, la ce altceva ai mai lucrat? 

Sala se umplu de râsete înfundate. Bill Koenig dădu să 
se ridice, rotindu-şi capul ca să vadă cine râde. Fritz Vogel 
îl trase de mânecă, silindu-l să se așeze, apoi răspunse: 

— Domnule, am mai făcut niște cercetări pentru domnul 
Loew. I-am adus martori. 

Faţa palidă a lui Tierney se înroși ca sfecla. 

— Fritzie, eu sunt comandantul Diviziei Centrale de Detec- 
tivi, nu domnul Loew. Sergentul Blanchard și agentul Bleichert 
lucrează pentru domnul Loew, tu și sergentul Koenig, nu! 
Sistează ce făceai pentru domnul Loew, lasă-i naibii pe hoţii 
de buzunare și pune mâna pe Coleman Walter Maynard până 
nu apucă să mai violeze și alţi băieţei! Te rog! Faci asta 
pentru mine? La avizier există o notă despre persoanele din 
anturajul lui și le sugerez tuturor polițiștilor să se familiari- 
zeze cu ea. Maynard e fugar şi s-ar putea ascunde la una 
dintre ele. 

L-am văzut pe Lee Blanchard părăsind sala de şedinţe pe 
o ieşire laterală. Tierney răsfoi niște hârtii de pe pupitru și 
spuse: 

— lată o chestie pe care domnul comandant Green crede 
că ar trebui să o știți. De trei săptămâni încoace cineva 


Dulcele sărut al Daliei 67 


aruncă pisici moarte, ciopârțite, în cimitirele din Santa Monica 
şi Gower. Secţia Hollywood a întocmit vreo șase rapoarte 
despre caz. După părerea locotenentului Davis de pe 77th 
Street, este cartea de vizită a bandelor de puşti negrotei. 
Majoritatea pisicilor au fost aruncate în nopţile de joi, iar 
cioroii au acces la sălile de patinaj pe role exact în serile de joi, 
așa că s-ar putea să existe o legătură. Întrebaţi lumea din zonă, 
vorbiţi cu informatorii voştri şi transmiteţi-i orice informaţie 
relevantă sergentului Hollander de la secţia Hollywood. Să 
trecem la omucideri. Russ? 

Un bărbat înalt, cărunt, într-un costum imaculat, la două 
rânduri, îi luă locul la pupitru... Căpitanul Jack se trânti pe 
cel mai apropiat scaun disponibil. Bărbatul înalt avea o pres- 
tanţă care aducea mai mult cu aceea a unui judecător sau a 
unui avocat barosan decât a unui poliţist. Îmi amintea de 
preotul ăla luteran blând, prieten cu tata până când Bund-ul 
a fost calificat drept subversiv. Polițistul de lângă mine îmi 
şopti: 

— Locotenentul Millard. Adjunctul de la Omucideri, dar 
de fapt adevăratul șef. Un suflet mare. 

Am dat din cap a încuviinţare şi l-am ascultat pe locote- 
nent, care vorbea cu o voce numai miere: 

— ...iar legistul a decis că în cazul Russo-Nickerson este 
vorba de un omor urmat de sinucidere. Biroul se ocupă de 
accidentul rutier din intersecţia Pico cu Figueroa din data 
de 10 noiembrie, accident urmat de fuga șoferului de la locul 
faptei. Am localizat vehiculul, o limuzină La Salle '39, care 
a fost abandonată. Este înregistrată pe numele unui bărbat 
mexican, Luis Cruz, în vârstă de 42 de ani, cu domiciliul în 
South Pasadena, strada Alta Loma Vista, numărul 1349. 
Cruz este recidivist: a fost condamnat de două ori pentru 
tâlhărie. Şi-a luat tălpășiţa de mult, iar nevastă-sa susţine 
că La Salle-ul a fost furat în septembrie. Zice că a fost umflat 
de vărul lui Cruz, Armando Villareal, în vârstă de 39 de ani, 
dat și el dispărut. Harry Sears şi cu mine am luat primele 
declaraţii, iar martorii oculari au spus că în mașină erau doi 
mexicani. Ai mai aflat și altceva, Harry? 


68 James Ellroy 


Un bărbat îndesat, cu părul zbârlit, se ridică şi se întoarse 
spre cei din sală. Înghiţi în sec de câteva ori, apoi vorbi bâlbâit: 

— Nevasta lui C-C-C-Cruz şi-o trage cu v-v-v-vărul. 
M-m-m-mașina n-a fost anunţată ca fiind f-f-f-furată, iar 
vecinii z-z-z-zic că nevasta îl dă în gât pe v-v-v-văr ca să 
n-afle C-C-C-Cruz despre ei. 

Harry Sears se așeză brusc. Millard îi zâmbi şi spuse: 

— Mulţumesc, colega. Domnilor, Cruz și Villareal sunt 
daţi în urmărire în tot statul și sunt prioritatea numărul unu. 
Pe numele lor s-au emis mandate de arestare. În concluzie: 
amândoi sunt beţivani notorii, din ăia care trag din greu la 
măsea, iar fuga de la locul accidentului este o faptă foarte 
gravă, aşa că hai să-i prindem. Domnule căpitan? 

Tierney se ridică în picioare şi strigă: 

— Liber! 

Colegii mei poliţişti mă înconjurară, îmi întinseră mâna, 
mă bătură pe spate şi-mi loviră în glumă bărbia. Am primit 
cu plăcere dovezile de prietenie până când sala de şedinţe se 
goli şi de mine se apropie Ellis Loew, care se juca destins cu 
un breloc ce purta însemnele frăției Phi Beta Kappa și îi era 
prins de buzunarul vestei. 

— N-ar fi trebuit s-o lălăi cu el, spuse Loew, învârtind bre- 
locul în aer. Erai în avantaj pe toate cele trei fişe de arbitraj. 

I-am înfruntat privirea. 

— Propunerea B a fost ratificată, domnule Loew. 

— Da, aşa-i. Dar unii din suporterii tăi au pierdut bani. 
Ai grijă ce faci aici. Nu da cu piciorul şansei care ţi s-a oferit, 
aşa cum ai făcut cu meciul. 

— Eşti gata, răţoiule? 

Cel care m-a salvat a fost Blanchard. L-am urmat înainte 
să-i dau cu piciorul șansei atunci și acolo. 


Ne-am îndreptat spre sud în mașina lui Blanchard, un 
Ford coupe din '40 fără însemnele poliției, care avea sub 
bord un aparat de emisie-recepţie de contrabandă. Lee bătea 


Dulcele sărut al Daliei 69 


câmpii despre serviciu, iar eu mă uitam la priveliștea oferită 
de străzile din centrul L.A.-ului. 

„urmărim în special infractori periculoși, dar uneori 
mai ileana şi pentru Loew, să-i aducem martori. Nu foarte 
des... De regulă îl pune pe Fritzie Vogel să-i rezolve proble- 
mele, cu Bill Koenig pe post de trosnitor. Nişte fraieri. Oricum, 
câteodată mai avem și perioade lejere, când ar trebui să ne 
lipim de celelalte secţii și să-i ajutăm pe colegi cu priorită- 
țile lor, cu arestările emise de tribunalele regionale. Fiecare 
secţie de poliţie are doi oameni care lucrează la Arestări, 
dar ei își petrec majoritatea timpului urmărind turnători, iar 
noi trebuie să-i ajutăm. Altădată, ca azi, de exemplu, auzi 
ceva la rezumatul infracţiunilor sau prinzi un fir fierbinte 
de la avizier. Iar dacă este cu adevărat liniște, livrăm citaţii 
de prezentare în instanţă pentru clănţăii din barou. Trei ver- 
zișori bucata. Mărunţiş. Banul gros iese de la repunerile în 
posesie. Am obţinut liste de delincvenţi de la H.J. Caruso 
Dodge şi Yeakel Brothers Olds — toţi negroteii nespălați 
pe care îi evită pămpălăii de agenţi de credit. Ai întrebări, 
colega? 

Mi-am înfrânat pornirea de a-l întreba „De ce nu i-o tragi 
lui Kay Lake?“ sau „Dacă tot veni vorba, care-i treaba cu ea?“ 

— Mda. De ce-ai renunţat la box și te-ai angajat în LAPD? 
Și să nu-mi zici c-ai făcut-o deoarece soră-ta a dispărut și 
prinderea criminalilor îți dă un sentiment de ordine. Chestia 
asta am auzit-o deja de două ori și nu-mi sună ca lumea. 

Lee nu-și dezlipi ochii de la şosea. 

— Ai vreo soră? Vreun puști în familie la care să ţii foarte 
mult? 

Am clătinat din cap. 

— Ai mei sunt morți cu toţii. 

— Şi Laurie la fel. Mi-am dat seama când aveam vreo 
cincisprezece ani. Maică-mea și taică-meu tot cheltuiau bani 
pe afișe și detectivi, dar eu mi-am dat seama că-i victima 
unui criminal. N-am încetat niciodată să mi-o închipui matu- 
rizându-se. Regina balului, zece pe linie, măritată, cu copii. 
Durerea mă seca la inimă, așa că mi-am imaginat că ar fi 


70 James Ellroy 


luat-o pe cărări greşite. Ştii, ca o ştoarfă. Era reconfortant, 
dar mă simţeam de parcă mi-aş fi bătut joc de ea. 

— Uite ce e. Îmi pare rău. 

Lee mă înghionti uşor. 

— Să nu-ţi pară. Ai dreptate. M-am lăsat de box şi am 
intrat în poliție fiindcă Benny Siegel m-a strâns cu uşa. Mi-a 
răscumpărat contractul, mi-a pus pe liber managerul şi mi-a 
promis un meci cu Joe Louis dacă fac două blaturi pentru el. 
L-am refuzat şi m-am băgat în poliţie, fiindcă ovreiașii din 
mafie au o regulă a lor: nu omoară poliţişti. Mă căcam împrăş- 
tiat la gândul că or să mă omoare oricum, aşa că atunci când 
am auzit că spărgătorii de la Boulevard-Citizens au fugit şi 
cu o parte din banii lui Benny, i-am luat la scărmănat pe 
ciripitori până mi l-au dat pe tavă pe Bobby De Witt. I l-am 
dus mai întâi lui Benny. Mâna lui dreaptă l-a convins să nu-l 
linșeze, așa că le-am dat pontul celor de la secţia Hollywood. 
Acum suntem amici. Îmi dă tot timpul ponturi la cursele de 
cai. Altceva? 

M-am hotărât să nu forțez nota cerând informaţii despre 
Kay. M-am uitat la strada pe care mergeam și am remarcat 
că în centru se înmulţiseră străduţele cu case mici, prost 
întreținute. Istoria cu Bugsy Siegel nu-mi dădea pace. Încă 
mă gândeam la ea, când Lee încetini şi trase pe dreapta. 
Mi-a scăpat un „Ce naiba!“ 

— Treaba asta-i așa, pentru satisfacția mea personală. 
Îţi amintești de pedofilul ăla de pe lista cu infracțiuni? 

— Fireşte. 

— Tierney zicea că sunt patru cazuri de sodomie nere- 
zolvate în Highland Park, nu-i aşa? 

— Aşa-i. 

— Şi a mai zis că la avizier e o notă cu persoanele din 
anturajul violatorului ? 

— Da, dar... 

— Bucky, am citit nota şi am recunoscut numele unui 
cirac ~ Bruno Albanese. Lucrează la un restaurant mexican 
din Highland Park. I-am sunat pe băieţii de la secţia Highland 
Park şi am aflat adresele la care s-au dat spargerile. Ei bine, 


Dulcele sărut al Daliei 71 


două dintre ele sunt la un kilometru de locul unde-și face 
veacul omul. Aici e casa lui, iar tipul de la Cazier zice că are 
o grămadă de amenzi de circulaţie neplătite şi că pe numele 
lui s-a emis un mandat de arestare. Mai vrei și alte explicații? 

Am coborât din maşină şi am străbătut o curte plină de 
buruieni și rahat de câine. Lee mă ajunse din urmă pe verandă 
şi sună la ușă. Dinăuntru se auziră hămăituri furioase. 

Ușa prevăzută cu un lanţ de siguranţă se deschise un pic. 
Hămăiturile se înteţiră. Prin crăpătură am zărit o femeie 
şleampătă. Am strigat: 

— Poliţia! 

Lee își vâri piciorul între canat și tocul uşii. Eu am băgat 
mâna înăuntru şi am scos lanţul. Lee trânti ușa la perete, 
iar femeia ieși în fugă pe verandă. Am intrat în casă, între- 
bându-mă unde-o fi câinele. Mă uitam în jur prin sufrageria 
jerpelită, când deodată un mastiff cafeniu, imens, sări la 
mine, cu fălcile larg deschise. Am bâjbâit după armă, dar 
bestia începu să mă lingă pe faţă. 

Am rămas amândoi locului. Câinele își proptise labele 
din față pe umerii mei, de parcă am fi dansat lindy hop!. O 
limbă imensă lipăi spre mine, iar femeia strigă: 

— Cuminte, Hacksaw! Cuminte! 

Am pus mâna pe labele câinelui și l-am lăsat ușurel la 
podea. Şi-a îndreptat automat atenţia spre vintrele mele. Lee 
vorbea cu îngălata. Îi arăta un album cu fotografii de cazier. 
Cu mâinile în şolduri, ea clătină din cap la vederea unui cetă- 
ţean şucărit. Cu Hacksaw după mine, m-am alăturat și eu lor. 

— Doamnă Albanese, domnul acesta este superiorul meu. 
Sunteţi drăguță să repetaţi în faţa lui ce mi-ai spus mie? o 
rugă Lee. 

Şleampăta îmi arătă pumnul. Hacksaw îl adulmecă pe 
Lee între picioare. 

— Unde-i soţul dumneavoastră, doamnă? am întrebat-o. 
N-avem toată ziua la dispoziţie. 


1. Un dans popular în rândurile populaţiei de culoare în anii '20-'30, 
rezultat din fuziunea jazzului cu stepul şi charlestonul. 


72 James Ellroy 


— l-am spus-o și dumnealui și vă spun și dumneavoastră. 
Bruno şi-a plătit datoria faţă de societate! Nu se-nhăitează 
cu infractori şi nu cunosc nici un nu-ș' ce Coleman! Este om 
de afaceri ! În urmă cu două săptămâni polițistul de la Elibe- 
rări Condiţionate l-a convins să plece din zona restaurantului 
mexican și habar n-am pe unde umblă acum! Fii cuminte, 
Hacksaw! 

Am aruncat o privire spre adevăratul superior, care acum 
se-mpleticea într-un dans cu un câine de nouăzeci de kilo- 
grame. 

— Doamnă, soțul dumneavoastră e un cunoscut tăinuitor 
de marfă furată şi are o tonă de amenzi de circulație neplă- 
tite. Am în mașină o listă cu bunuri furate și dacă nu-mi 
spuneți unde îl găsesc, vă întorc casa cu fundu-n sus până 
dau de ceva dubios. Şi atunci o să vă arestez pe dumnea- 
voastră pentru tăinuire de marfă furată. Alegerea vă aparține. 

Slinoasa se bătu cu pumnii peste picioare. Lee îl trânti 
pe Hacksaw în patru labe și spuse: 

— Pe unii oameni nu-i poţi lua cu frumosul. Doamnă 
Albanese, știți ce-i ruleta rusească? 

Femeia se bosumflă : 

— Nu sunt proastă, iar Bruno şi-a plătit datoria față de 
societate! 

Lee îşi scoase de la brâu revolverul calibrul 38, verifică 
butoiașul, apoi îl închise cu zgomot. 

— Nu-i decât un singur glonţ în revolver. Te simţi norocos, 
Hacksaw? 

Hacksaw răspunse „Ham!“ 

— N-o să-ndrăzniţi ! exclamă femeia. 

Lee puse revolverul la tâmpla câinelui şi apăsă trăgaciul. 
Nimeri o cameră goală. Femeia icni și se îngălbeni. Lee anunţă: 

— Au rămas cinci. Pregăteşte-te să ajungi în raiul câini- 
lor, Hacksaw. 

Lee trase a doua oară. Mi-am reținut hohotele de râs când 
revolverul trase în gol, în timp ce Hacksaw își lingea ouăle, 
plictisit de toată tărășenia. Cu ochii închiși, doamna Albanese 
se ruga cu fervoare. 


Dulcele sărut al Daliei 73 


— A sosit timpul să-l întâlneşti pe Creator, măi câine, 
spuse Lee. 

Femeia izbucni: 

— Nu, nu, nu, nu, nu! Bruno se ocupă de un bar din 
Silverlake! Buena Vista, pe Vendome! Vă rog, lăsaţi-mi copi- 
lașul în pace! 

În drum spre maşină, însoţiţi de lătrăturile fericite ale 
lui Hacksaw, Lee îmi arătă butoiașul gol al revolverului. Am 
râs tot drumul până la Silverlake. 


Buena Vista era un grill-bar în forma unui rancho spaniol — 
avea pereţi văruiţi, din chirpici, şi turnulețe împodobite cu 
beculeţe de Crăciun, puse cu șase săptămâni înainte de săr- 
bătoare. Interiorul era plăcut, cu lemnăria închisă la culoare. 
Chiar lângă holul de la intrare era un bar lung din lemn de 
stejar, iar în spatele lui un tip lustruia pahare. Lee îi flutură 
insigna pe la nas şi întrebă: 

— Bruno Albanese? 

Tipul îi făcu semn spre partea din spate a restaurantului, 
apoi își plecă privirea. 

Partea din spate era îngustă, cu separeuri din imitație de 
piele şi lumini discrete. Clefăieli lacome ne conduseră spre 
ultimul separeu — singurul ocupat. Un bărbat slăbănog şi 
negricios şedea aplecat deasupra unei farfurii pline ochi cu 
fasole, sos chili şi huevos rancheros! şi înfuleca terciul de 
parcă ar fi fost ultima masă din viața lui. 

Lee ciocăni în masă. 

— Poliţia. Eşti Bruno Albanese? 

Individul ridică privirea şi se miră: 

— Cine, eu? 

Lee se strecură în separeu şi arătă spre tapiseria reli- 
gioasă de pe perete. 


1. Ouăle fermierului (în span. în original), ouă prăjite, cu sos picant. 


74 James Ellroy 


— Nu, puştiul din iesle. Hai să terminăm rapid, ca să nu 
fiu nevoit să mă uit la tine cum mănânci. Pe numele tău s-a 
emis un mandat de arestare pentru amenzi de circulație 
neplătite, dar eu și colegul meu avem o slăbiciune pentru 
câinele tău, așa că n-o să te arestăm. Așa-i că suntem băieți 
de treabă? 

Bruno Albanese râgâi, apoi întrebă: 

— Asta înseamnă că vreţi niște ponturi? 

— Ce băiat deştept! comentă Lee și puse uşurel pe masă 
fotografia de cazier a lui Maynard. Ciocăneşte băieței. Știm 
că-ți vinde marfă furată, dar nu ne pasă. Unde-i? 

Albanese se uită la fotografie și râgâi: 

— Nu l-am văzut în viața mea pe tipul ăsta. Aţi fost îndru- 
maţi greșit. 

Lee se uită la mine şi oftă. 

— La unii nu merge cu frumosul, spuse el, apucându-l pe 
Bruno Albanese de ceafă și trântindu-l cu mutra în farfuria 
cu terci. 

Bruno înghiţi grăsime pe gură, nas şi prin globii oculari, 
dând din mâini și azvârlind din picioare pe sub masă. Lee îl 
ținu cu nasul în farfurie și declamă: 

— Bruno Albanese a fost un om bun. Un soţ bun și un 
tată bun pentru fiul său, Hacksaw. Nu a fost foarte coope- 
rant cu poliţia, dar nimeni nu-i perfect. Colega, poţi să-mi dai 
un motiv bun pentru care să cruţ viaţa acestui căcat cu ochi? 

Albanese începu să bolborosească. Sângele i se scurgea 
în farfuria cu huevos rancheros. 

— Fie-ţi milă, am răspuns. Până şi un tăinuitor merită o 
ultimă masă mai de Doamne-ajută. 

— Bine spus, replică Lee și-i dădu drumul. 

Albanese își săltă capul ca să respire. Sângera, gâfâia şi 
își curăță de pe faţă o întreagă carte de bucate mexicană. 
Când îşi recăpătă răsuflarea, șuieră: 

— Versailles Apartments, la intersecţia dintre 6th și Saint 
Andrews, camera 803, și, vă rog, nu daţi sfoară-n ţară că aș 
fi ciripitor. 

— Poftă bună, Bruno, îi ură Lee. 


Dulcele sărut al Daliei 75 


— Stai liniştit, i-am spus eu. 
Am ieşit în fugă din restaurant şi am gonit spre inter- 
secția dintre 6th şi Saint Andrews. 


Pe cutiile poştale din holul clădirii Versailles figura un 
Maynard Coleman la apartamentul 803. Am mers cu liftul 
până la etajul al optulea şi am sunat la ușă. Mi-am lipit 
urechea de ușă, dar n-am auzit nimic. Lee scoase din buzunar 
un inel de chei-şperaclu și le introduse pe rând în broască, 
până când una se potrivi şi mecanismul cedă cu un clic ascuţit. 

Am pătruns într-o odaie încinsă și întunecoasă. Lee aprinse 
becul din tavan și lumină un pat lat, acoperit cu animale din 
pluș — ursuleţi panda şi tigri. Cuibuşorul duhnea a transpi- 
raţie și un soi de miros de medicamente pe care nu ştiam de 
unde să-l iau. Am strâmbat din nas, iar Lee mă lămuri. 

— Vaselină și cortizon. Poponarii o folosesc drept lubri- 
fiant pentru cur. Aveam de gând să-l predau pe Maynard 
căpitanului Jack în persoană, dar acum o să-l dau mai întâi 
pe mâinile lui Vogel şi Koenig. 

M-am apropiat de pat și m-am uitat la animalele de jucă- 
rie: toate aveau zulufi de păr moale, de copil, lipiţi între 
picioare. M-am uitat la Lee, tremurând. Era palid, cu trăsă- 
turile contorsionate de ticuri faciale. Privirile ni s-au întâlnit 
şi am plecat în tăcere din cameră. Am coborât cu liftul, iar 
când am ajuns pe trotuar, l-am întrebat: 

— Şi-acum ce facem? 

Lee îmi răspunse cu glas tremurat: 

— Găseşte un telefon public şi sună la Circulaţie. Dă-le 
numele lui Maynard şi adresa de-aici și întreabă-i dacă au 
eliberat vreun talon cu datele astea în ultima lună sau cam 
așa ceva. Dacă da, obţine descrierea automobilului şi numă- 
rul de înmatriculare. Ne vedem la mașină. 

Am alergat la colţ, am găsit un telefon public şi am format 
numărul de la Serviciul Circulaţie. Mi-a răspuns un funcționar 
care m-a întrebat: 


76 James Ellroy 


— Cine solicită informaţia? 

— Polițistul Bleichert, legitimaţia LAPD 1611. Informaţii 
legate de cumpărarea unui autovehicul pe numele Maynard 
Coleman sau Coleman Maynard, cu domiciliul în Saint Andrews 
South, numărul 643. Probabil o tranzacţie recentă. 

— "Nţeles. Un minut. 

Am așteptat cu carneţelul și stiloul în mână, gândindu-mă 
la animalele de pluș. După mai bine de cinci minute vocea 
funcţionarului mă făcu să tresar: 

— Domnule poliţist, am obţinut informaţia. 

— Vă ascult. 

— Sedan De Soto, 1938, verde închis, număr de înmatri- 
culare B, de la băiat, V, de la Victor, 1-4-3-2. Repet, B, de la 
băiat... 

Am notat tot și după ce am pus receptorul în furcă, am 
alergat la maşină. Lee cerceta o hartă a L.A.-ului și îşi făcea 
notițe. I-am spus: 

— L-am prins. 

Lee strânse harta. 

— Probabil pândește pe lângă școli. În jurul caselor je- 
fuite din Highland Park sunt şcoli generale, iar pe aici, prin 
preajmă, există vreo șase. Am vorbit prin staţie cu secţiile 
Hollywood și Wilshire și le-am spus ce am aflat. Mașinile de 
patrulare or să treacă pe la școli și le vor transmite profe- 
sorilor pontul legat de Maynard. Ce-ai aflat de la Circulaţie? 

I-am făcut semn spre carneţel. Lee puse mâna pe micro- 
fonul de la aparatul de emisie-recepţie şi-l deschise. Se auziră 
paraziți, apoi aparatul se opri. 

— Băga-mi-aş! Hai să mergem, zise Lee. 


Am dat o raită pe la şcolile generale din zona Hollywood 
şi Wilshire. Lee era la volan, iar eu mă uitam pe trotuar și 
în curţile școlilor după De Soto-uri verzi şi vreo figură de 
pierde-vară. Ne-am oprit la un telefon. Lee a sunat la secţiile 
Wilshire și Hollywood, le-a transmis pontul obţinut de la 


Dulcele sărut al Daliei 17 


Serviciul Circulaţie şi a primit asigurări că informaţia va fi 
comunicată tuturor maşinilor de patrulare din fiecare schimb. 

În orele ce au urmat de-abia dacă am schimbat vreo vorbă. 
Lee strângea volanul de i se albeau încheieturile degetelor. 
Parcurgeam încet fiecare străduţă. Singura dată când i s-a 
schimbat expresia feţei a fost atunci când ne-am oprit să ne 
uităm la niște copii care se jucau. În clipa aceea ochii i s-au 
înceţoșat, mâinile i-au fost cuprinse de un tremur şi am 
crezut că ori o să plângă, ori o să explodeze. 

El însă a continuat să privească atent, iar întoarcerea în 
trafic l-a mai calmat. Era ca şi cum ar fi știut exact cât îşi 
poate permite să se emoţioneze ca om înainte de-a se întoarce 
la problemele legate exclusiv de slujba de poliţist. 

Puțin după ora 3 ne-am îndreptat spre sud pe Van Ness, 
ca să aruncăm o privire la şcoala de pe bulevardul ăla. Eram 
la un cvartal distanţă şi tocmai treceam pe lângă Polar 
Palace, când De Soto-ul cu numărul BV 1432 trecu pe lângă 
noi în sens invers și trase pe dreapta în parcarea din faţa 
patinoarului. 

— L-am prins! am exclamat eu. Polar Palace! 

Lee execută o întoarcere bruscă şi trase lângă trotuarul 
de vizavi de parcare. Maynard tocmai îşi încuia mașina și 
lua în vizor un grup de puşti care se îndreptau spre intrare 
cu patinele pe umeri. 

— Haide, am spus. 

— Pune tu mâna pe el, îmi replică Lee. Eu mi-aş putea 
pierde cumpătul. Ai grijă să nu fie nici un copil prin preajmă 
şi dacă încearcă să facă vreo figură, omoară-l. 

Priponelile solo și, pe deasupra, în haine civile erau complet 
împotriva regulamentului. 

— Ai înnebunit? Ăsta-i... 

Lee mă îmbrânci afară din mașină. 

— Pune mâna pe el, fir-ar să fie! Suntem la Arestări, nu 
într-o futută de sală de clasă! Pune mâna pe el! 

Am traversat printre mașinile care rulau cu viteză pe 
Van Ness și am ajuns în parcare. L-am văzut pe Maynard 
pătrunzând în Polar Palace în mijlocul unei liote de copii. 


78 James Ellroy 


Am sprintat spre uşa de la intrare şi am deschis-o, cu gândul 
să acţionez calm și cu grijă. 

Aerul rece m-a năucit. Lumina puternică, reflectată de 
gheaţa patinoarului, mi-a săgetat ochii. Mi-am dus mâna 
streașină la ochi, m-am uitat în jur şi am văzut nişte fiorduri 
făcute dintr-o combinaţie de hârtie, clei și apă şi un chioșc în 
formă de iglu, unde se vindeau gustări. Câţiva copii făceau 
piruete pe gheaţă, iar alţii scoteau exclamaţii de uimire şi 
încântare în faţa unui urs polar împăiat, ce stătea pe picioa- 
rele din spate lângă o ieșire laterală. Nu era nici un adult în tot 
patinoarul. Apoi mi-a picat fisa : ia să verific toaleta bărbaţilor. 

O săgeată m-a ghidat către subsol. Coborâsem jumătate din 
trepte, când Maynard începu să le urce, cu un iepuraş de pluș 
în mână. Mi-a revenit în nări duhoarea din apartamentul 803. 
Chiar când era gata să mă depăşească, i-am spus pe un ton 
imperativ : 

— Poliţia! Eşti arestat. 

Și am scos revolverul. 

Violatorul ridică mâinile, iar iepurașul zbură prin aer. 
L-am împins la perete, l-am percheziționat și l-am încătușat 
cu mâinile la spate. În timp ce-l împingeam pe scări în sus, 
mi s-a urcat sângele la cap. Am simţit nişte pumni micuţi 
care mă loveau pe picior. 

— Lasă-l în pace pe tata! Lasă-l în pace! 

Atacatorul era un băieţel în pantaloni scurţi şi jerseu 
marinăresc. Mi-a luat numai o secundă până să-mi dau seama 
că-i puştiul violatorului — semănau ca două picături de apă. 
Băieţelul mă prinse de curea şi continuă să răcnească: 

— Lasă-l în pace pe tata! 

Iar tatăl tot răcnea să-i las un pic de timp să-și ia ră- 
mas-bun și să găsească o bonă. Am continuat să urc scările 
şi am traversat Polar Palace cu pistolul în ceafa violatorului, 
împingându-l cu mâna liberă, şi cu puştiul agăţat de piciorul 
meu, zbierând și lovindu-mă cu toată puterea. Se adunase 
lumea ca la urs. Le-am strigat „Poliţia!“ până când mi-au 
făcut loc spre ieșire. Un bătrân mi-a deschis ușa şi i-a scăpat: 

— Hei! Nu eşti cumva Bucky Bleichert? 


Dulcele sărut al Daliei 19 


— Pune mâna pe copil şi cheamă o asistentă socială, i-am 
spus eu gâfâind. 

Piciul vijelios fu smuls din spinarea mea. Am reperat 
Fordul lui Lee în parcare, l-am îmbrâncit pe Maynard spre 
el şi l-am trântit pe bancheta din spate. Lee a claxonat și a 
pornit în trombă. Violatorul bolborosea întruna „lisuse!“ Eu 
mă întrebam de ce sunetul ascuţit al claxonului nu reușește 
să acopere ţipetele băieţelului despărţit de tatăl său. 


L-am lăsat pe Maynard la închisoarea tribunalului, iar 
Lee l-a sunat pe Fritz Vogel la Secţia Centrală și l-a anunţat 
că violatorul e reţinut și gata de interogatoriu pentru spar- 
gerile din Bunker Hill. Ne-am întors apoi la Primărie şi i-am 
sunat pe cei de la secţia Highland Park, ca să-i înştiințăm că 
l-am prins pe Maynard, şi pe cei de la Departamentul pentru 
Minori de la secţia Hollywood, ca să-mi ușurez conştiinţa în 
legătură cu puştiul. Asistenta socială cu care am vorbit m-a 
anunţat că Billy Maynard e deja acolo şi o așteaptă pe maică-sa, 
fosta nevastă a lui Coleman Maynard, o prostituată cu șase 
condamnări la activ. Micuţul încă urla după tăticul lui. Am 
pus receptorul în furcă, dorindu-mi să nu fi sunat deloc. 

Urmară trei ore de scris la raport. Am scris de mână 
rezumatul arestării. Lee l-a bătut la mașină și n-a menționat 
intrarea prin efracţie în apartamentul lui Coleman Maynard. 
În timp ce lucram, Ellis Loew dădea târcoale micului nostru 
birou, mormăind satisfăcut: 

— Mişto captură. O să-l fac arşice la tribunal pentru chestia 
cu copiii. 

Am terminat cu hârțogăraia pe la ora 7. Lee făcu un semn 
în aer, ca și cum ar fi bifat ceva, şi explică: 

— Mai adaugă unul pe răboj pentru Laurie Blanchard. 
Ţi-e foame, colega? 

M-am ridicat și m-am întins. O masă era o idee foarte 
bună. Apoi i-am văzut pe Fritz Vogel și pe Bill Koenig apro- 
piindu-se de birou. Lee îmi șopti: 


80 James Ellroy 


— Fă frumos. Ăştia doi sunt tare pe felie cu Loew. 

Priviţi de aproape, cei doi semănau cu doi mijlocaşi scoși 
din circulaţie de la echipa de fotbal american L.A. Rams. 
Vogel era înalt şi gras, cu o ţeastă teşită, care îi ieşea direct 
din gulerul cămășii, şi avea cei mai spălăciţi ochi albaştri pe 
care-i văzusem vreodată. Koenig era uriaș, mai înalt cu câţiva 
centimetri decât mine, dar trupul lui de mijlocaș începea să 
se fleșcăiască. Nasul îi era borcănat şi turtit, urechile clă- 
păuge, bărbia strâmbă, dinţii micuţi şi ciobiți. Koenig avea 
o moacă de tâmpit, Vogel avea o mutră de om viclean și 
amândoi păreau ai dracu’. 

Koenig chicoti: 

— A mărturisit. Şi porcărelele pe care le făcea cu puștii, 
și jafurile. Fritzie zice că o să fim citați cu toţii pe ordinea 
de zi. 

Îmi întinse mâna şi mă lăudă: 

— Ne-ai oferit un meci mişto, blondule. 

I-am strâns mâna şi am observat urme de sânge proaspăt 
pe manşeta lui dreaptă. 

— Mulţumesc, domnule sergent, i-am răspuns, apoi i-am 
întins mâna lui Fritz Vogel, care mi-o strânse o fracțiune de 
secundă, sfredelindu-mă cu o privire rece şi mânioasă, apoi 
o lăsă să cadă, de parcă ar fi atins un căcat fierbinte. 

Lee mă bătu pe spate. 

— Bucky e un as. Şi deştept, şi cu cojofies!. I-ai povestit 
lui Ellis despre mărturisire? 

— Ellis îi spun cei de la gradul de locotenent în sus, mârâi 
Vogel. 

Lee izbucni în râs. 

— Eu sunt un personaj privilegiat. În plus, tu-i zici pe la 
spate târtan și ovreiaș, așa că ce-ţi pasă? 

Vogel se înroși ca racul. Koenig se uită în jur, cu gura 
căscată. Mișcarea îi dezveli piepţii cămășii, care erau pătați 
cu sânge. Vogel spuse: 

— Hai să mergem, Billy. 


1. Coaie (în span. în original). 


Dulcele sărut al Daliei 81 


Koenig îl urmă ca un cățeluș devotat înapoi în biroul 
detectivilor. 

— Să fac frumos, zici ? 

Lee dădu din umeri. 

— Nişte căcaţi cu ochi. Dacă n-ar fi poliţişti, acum ar fi la 
Atascadero!. Fă cum îţi spun, nu cum fac eu, partenere. De 
mine le e frică, tu însă nu ești pentru ei decât un începător. 

Mi-am stors creierii să-i dau o replică tăioasă. Apoi Harry 
Sears băgă capul pe ușă, arătând de două ori mai şleampăt 
decât azi-dimineaţă. 

— Am auzit ceva ce cred c-ar trebui să ştii, Lee. 

Vorbele fură rostite fără urmă de bâlbâială. Răsuflarea 
tipului mirosea a alcool. 

— Dă-i drumul, îl invită Lee. 

— Eram la Eliberări Condiţionate şi un tip mi-a zis că 
Bobby De Witt a primit undă verde. Pe la mijlocul lui ianuarie 
îl eliberează condiționat şi are voie să vină în L.A.. M-am 
gândit c-ar fi bine să ştii. 

Sears dădu din cap a salut în direcţia mea şi plecă. M-am 
uitat la Lee. Faţa îi zvâcnea exact ca mai înainte, în apar- 
tamentul 803 de la Versailles. 

— Partenere... 

Lee schiță un zâmbet. 

— Hai să înfulecăm ceva. Kay face friptură înăbușită şi 
mi-a zis să te invit la noi. 


L-am urmat, cu gândul la femeie, şi am fost uimit de 
cuibușorul lor: o casă bej, în stil Art Deco, la juma” de kilo- 
metru mai la nord de Sunset Strip. Când am dat să intrăm, 
Lee mă rugă: 

— Să nu pomenești de De Witt. Nu i-ar pica bine lui Kay. 

Am încuviinţat din cap şi am pătruns în camera de zi, ce 
părea desprinsă dintr-un decor de film. 


1. Ospiciu californian unde erau internaţi criminali periculoși, care 
nu puteau da seamă în fața legii de faptele comise. 


82 James Ellroy 


Era lambrisată cu mahon lustruit, iar mobila modernă 
reflecta lumina ce cădea pe lemnul deschis la culoare în vreo 
cinci-şase nuanţe. Pe pereţi erau agăţate reproduceri după 
tablourile unor artişti contemporani în vogă şi pe jos covoare 
cu design modernist: zgârie-nori care se pierdeau în pâclă, 
copaci înalţi într-o pădure sau acoperișurile ascuţite ale unei 
fabrici nemţești expresioniste. Alături de camera de zi se 
afla sufrageria, unde era întinsă masa, cu flori proaspete şi 
farfurii lucioase, care răspândeau arome apetisante. 

— Nu-i rău pentru un salariu de poliţist, am comentat 
eu. Ai mai luat şi ceva şpagă, partenere? 

Lee râse. 

— Mălaiul câștigat la meciurile de box. Hei, iubi, eşti aici? 

Kay Lake apăru din bucătărie, îmbrăcată într-o rochie 
înflorată, în ton cu lalelele de pe masă. Îmi luă mâna şi-mi 
spuse: 

— Bună, Dwight. 

M-am simţit ca un golan care vine neinvitat la balul de 
absolvire. 

— Bună, Kay. 

Îmi strânse uşor palma și-i dădu drumul, încheind astfel 
cea mai lungă strângere de mână din istorie. 

— Tu şi Leland parteneri! Parcă îţi vine să crezi în basme, 
nu-i aşa? 

M-am uitat în jur după Lee şi am remarcat că dispăruse. 

— Nu. Eu, unul, sunt realist din fire. 

— Eu nu. 

— Se vede. 

— Am avut parte de realitate cât să-mi ajungă pentru o 
viață-ntreagă. 

— Știu. 

— Cine ţi-a spus? 

— Herald Express-ul din L.A. 

Kay râse. 

— Deci ai citit articolele despre mine. Ai ajuns la vreo 
concluzie? 

— Mda. Basmele nu ţin. 


Dulcele sărut al Daliei 83 


Kay îmi făcu cu ochiul, întocmai ca Lee. Am avut senzaţia 
că ea a fost cea care l-a învăţat figura. 

— De-aia trebuie să le transformi în realitate. Leland! 
La masă! 

Lee apăru iar și ne așezarăm la masă. Kay desfăcu o 
sticlă de șampanie și turnă. Când paharele s-au umplut, 
ne-a trântit un toast: 

— Pentru basme. 

Am băut, iar Kay umplu din nou paharele. De data asta 
toastă Lee: 

— Pentru Propunerea B. 

A doua doză de balonaşe îmi gâdilă nasul și mă făcu să 
râd. Am propus: 

— Pentru revanşa Bleichert-Blanchard la Polo Grounds, 
cu un public mai numeros decât au avut Louis şi Schmeling. 

La care Lee replică: 

— Pentru a doua victorie a lui Blanchard. 

— Pentru meci egal, fără sânge, zise Kay. 

Am băut până am terminat sticla, iar Kay aduse alta din 
bucătărie. Îi scoase dopul, care-l lovi pe Lee în piept. Când 
cupele se umplură, m-a cuprins entuziasmul și mi-a scăpat: 

— Pentru noi. 

Lee şi Kay se uitară la mine cumva cu încetinitorul şi am 
văzut că toţi trei aveam mâinile libere pe masă, la câţiva centi- 
metri una de alta. Kay observă şi ea şi-mi făcu iar semn cu 
ochiul. 

— De la ea am învăţat cum să fac cu ochiul, mărturisi Lee. 

Mâinile noastre se atinseră într-un soi de triadă și am 
toastat cu toţii la unison: 

— Pentru noi. 


Adversari, apoi parteneri, apoi prieteni. Odată cu prietenia, 
a intrat în viața mea și Kay. Niciodată nu se interpunea între 
noi, ci umplea întotdeauna cu stil și graţie vieţile noastre 
din afara serviciului. 


84 James Ellroy 


În toamna aia, a anului 1946, eram nedespărțiţi. Când 
mergeam la film, Kay se aşeza pe scaunul dintre noi și ne 
strângea amândurora mâinile la scenele înfricoșătoare. În 
serile de vineri, când ne duceam la concertele de jazz de la 
Malibu Rendezvous, dansa pe rând cu fiecare și întotdeauna 
dădea cu banul ca să vadă cine-i va fi partener la ultimul 
dans lent. Lee nu era gelos nici cât negru sub unghie, iar 
avansurile lui Kay se domoliră şi se transformară într-un 
fior imperceptibil, pe care-l simţeam de fiecare dată când ni 
se atingeau umerii, de fiecare dată când eram impresionați 
la unison de un jingle de la radio, de o reclamă nostimă sau 
de vreo vorbă aruncată de Lee, și atunci, instantaneu, privi- 
rile ni se întâlneau. Cu cât Kay devenea mai tăcută, cu atât 
mai disponibilă ştiam că este — şi cu atât mai mult o doream. 
Dar nu încercam nimic — nu fiindcă asta ar fi distrus parte- 
neriatul meu cu Lee, ci pentru că ar fi distrus perfecțiunea 
trioului nostru. 

După rondul zilnic mergeam împreună cu Lee acasă la el 
şi o găseam pe Kay citind şi subliniind cu un creion galben 
pasaje din câte o carte. Gătea cina pentru toți trei și uneori 
Lee dădea o raită cu motocicleta pe Mulholland. Atunci eu 
şi cu ea stăteam de vorbă. 

Nu discutam niciodată despre Lee, de parcă a-l bârfi pe 
el, stâlpul de susţinere al trioului nostru, atunci când lipsea 
ar fi însemnat să-l înșelăm. Kay îmi povestea despre cei şase 
ani ai ei de colegiu şi cele două masterate pe care Lee le 
subvenţionase cu câştigurile sale din box și despre cât de 
perfectă este slujba de profesor suplinitor pentru „diletanta 
supracalificată“ care era ea acum. Eu îi povesteam despre 
cum e să fii friţ şi să creşti în Lincoln Heights. Nu vorbeam 
niciodată despre turnătoria mea la Controlul Străinilor sau 
despre viaţa dusă de ea cu Bobby De Witt. Amândoi am prins 
din zbor, în linii mari, povestea celuilalt, dar nici unul nu avea 
nevoie de detalii. Eu eram privilegiat: frații Ashida şi Sam 
Murakami erau de mult oale și uicele, dar Bobby De Witt mai 
avea o lună până să fie eliberat condiționat în L.A. — și-mi 
dădeam seama că lui Kay îi este frică de întoarcerea tipului. 


Dulcele sărut al Daliei 85 


În afară de momentul când Harry Sears i-a dat de ştire, 
Lee n-a arătat nici o clipă că i-ar fi frică și, în orice caz, 
vestea nu ne-a afectat în nici un fel cele mai bune ore petre- 
cute împreună — cele în care ne făceam treaba la Arestări. 
În toamna aceea am învățat cu ce se mănâncă munca în 
poliție, iar Lee mi-a fost profesor. 

De la mijlocul lui noiembrie până la Anul Nou am capturat 
în total unsprezece infractori periculoși, optsprezece per- 
soane cu infracţiuni rutiere şi trei eliberaţi condiţionat 
care-şi luaseră tălpășiţa. Raidurile noastre printre tot felul 
de pierde-vară suspicioși ne-au mai adus încă vreo şase ares- 
tări, toate pentru deţinere ilegală de droguri. Urmam ordinele 
directe ale lui Ellis Loew și mai prindeam câte un fir de pe 
afişele cu infracţiuni și din bârfele care circulau prin secţie, 
totul fiind filtrat de instinctul lui Lee. Metodele lui erau 
uneori prudente și indirecte, iar alteori brutale, dar era întot- 
deauna blând cu copiii și când recurgea la violență pentru a 
stoarce o informaţie, o făcea numai pentru că era singura 
posibilitate de a obţine un rezultat. 

Așa că am devenit o echipă de interogatoriu tip „băiat 
bun — băiat rău“. Domnul Foc era durul, iar domnul Gheaţă 
băiatul cumsecade. Reputația noastră de boxeri ne dădea un 
atu în plus pe străzi, iar când Lee aplica lovituri sub centură 
ca să stoarcă informaţii, iar eu interveneam și luam apăra- 
rea sacului său de box, obțineam întotdeauna ceea ce doream. 

Parteneriatul nostru nu era unul perfect. Când lucram în 
ture de câte douăzeci și patru de ore, Lee îi scutura pe dro- 
gaţi de tabletele de benzedrină și apoi înghiţea câte un pumn 
de tablete odată, ca să rămână treaz. După aceea fiecare 
negru devenea „cioroi“, fiecare alb un „căcat cu ochi“, iar 
fiecare mexican un „Pancho“. Bruta din el ieșea la suprafață, 
distrugând fineţea lui incontestabilă, și de vreo două ori, 
când s-a lăsat dus de val în rolul de băiat rău, a trebuit să-l 
aduc cu picioarele pe pământ. 

Dar preţul plătit era mic în comparaţie cu ceea ce învățam. 
Sub tutela lui Lee am progresat rapid și nu eram singurul 
conștient de treaba asta. Deşi a pierdut juma’ de miar cu 


86 James Ellroy 


meciul, Ellis Loew s-a mai îmblânzit în privinţa mea atunci 
când, împreună cu Lee, i-am adus pe tavă un șir de infractori 
pe care ardea de nerăbdare să-i pună sub acuzare. Iar Fritz 
Vogel, care mă ura pentru că îi suflasem lui fiu-său postul 
de la Arestări, recunoștea în sinea lui, de voie, de nevoie, că 
sunt un polițist de nota zece. 

Și, lucru surprinzător, celebritatea mea locală a durat 
destul cât să-mi aducă şi niște avantaje în plus. Lee era 
recuperatorul favorit al lui H.J. Caruso, dealerul auto cu 
faimoasele reclame de la radio, iar când aveam câte o perioadă 
mai lejeră, colindam străzile prin Watts și Compton, în căuta- 
rea mașinilor cu rate neachitate. Când dădeam peste vreuna, 
Lee făcea praf geamul din partea șoferului și o pornea, legând 
firele de la bord, iar eu ţineam de șase. Apoi mergeam unul 
după altul la parcarea lui Caruso din Figueroa, iar H.J. ne 
strecura câte două bancnote de zece parai de bucată. Pe 
urmă rămâneam la un pahar de vorbă despre polițiști, ban- 
diţi şi meciuri de box şi omul ieșea la interval cu o sticlă de 
whisky bun, pe care Lee i-o pasa întotdeauna lui Harry Sears, 
ca să ne dea ponturi de la Omucideri. 

Uneori ne lipeam de H.J. la meciurile de box de miercurea 
de la Olympic. Avea lângă ring un separeu special construit, 
care ne apăra atunci când mexicanii de la cucurigu aruncau 
spre ring cu monede și pahare de bere pline cu pișat, iar 
Jimmy Lennon ne prezenta publicului înainte să anunţe 
boxerii din seara respectivă. Benny Siegel trecea din când 
în când prin separeu și-l lua pe Lee deoparte, ca să discute 
cu el. Iar când se întorcea, Lee arăta mai mereu oarecum 
speriat. Individul pe care îl sfidase odinioară era cel mai 
influent gangster de pe Coasta de Vest, era iute la mânie și 
i se dusese vestea pentru răzbunările lui crâncene. Dar în 
mod normal Lee primea ponturi pentru cursele de cai, iar de 
obicei caii pe care îi recomanda Siegel câștigau. 

Așa a trecut toamna aceea. Bătrânul primi liber de Crăciun 
şi l-am dus la cină acasă la ei. Își revenise destul de bine după 
atacul ăla cerebral, dar încă nu-și amintea nici o boabă de 
engleză şi bătea câmpii în germană. Kay îi puse în farfurie 


Dulcele sărut al Daliei 87 


carne de curcan şi de gâscă, iar Lee îi ascultă toată noaptea 
monologurile în nemţeşte, strecurând câte un „Zi-le, tataie, 
că le zici bine!“ şi „Curată nebunie, omule!“ de fiecare dată 
când tata se oprea să-și tragă răsuflarea. Când l-am dus 
înapoi la azil, îmi făcu un semn obscen și reuși să intre 
înăuntru fără să aibă nevoie de ajutorul meu. 

În ajunul Anului Nou am mers pe Balboa Island, la con- 
certul trupei lui Stan Kenton. Am dansat până în 1947, ameţiţi 
de șampanie, iar Kay a dat cu banul ca să vadă cine câştigă 
ultimul dans şi primul sărut de la miezul nopţii. Lee câştigă 
dansul şi i-am urmărit învârtindu-se în ring pe melodia 
Perfidia, minunându-mă în sinea mea de felul în care îmi 
schimbaseră viaţa cei doi. Apoi a sosit miezul nopţii, for- 
maţia cânta cu foc, iar eu nu știam ce să fac. 

Kay mi-a spulberat nesiguranța. M-a sărutat uşor pe buze 
şi mi-a șoptit: 

— Te iubesc, Dwight! 

O grăsană mă apucă şi-mi suflă în faţă cu un cornet îna- 
inte să reușesc să-i răspund. 

Ne-am întors acasă pe autostrada Pacific Coast, într-o 
coloană de mașini lungă, cu șoferi veseli, care claxonau de 
zor. Când am ajuns acasă la ei, mașina mea n-a vrut să mai 
pornească, așa că mi-am încropit un culcuş pe canapea și 
am căzut lat. Băusem mult prea mult. La un moment dat, 
către zori, m-au trezit niște sunete ciudate, care. răzbăteau 
prin pereţi. Am ciulit urechea, încercând să le deslușesc, și 
am distins hohote de plâns, urmate de vocea lui Kay, mai 
blândă și mai gravă decât o auzisem vreodată. Hohotele se 
înteţiră, apoi se transformară în scâncete. Mi-am tras perna 
peste urechi și m-am silit să adorm la loc. 


Capitolul şase 


m moţăit în cea mai mare parte a timpului cât a ţinut 
plictisitorul rezumat al infracţiunilor din 10 ianuarie 
şi m-am trezit doar atunci când căpitanul Jack a zbierat: 

— Asta-i tot! Locotenentul Millard, sergentul Sears, ser- 
gentul Blanchard și polițistul Bleichert să se prezinte urgent 
în biroul domnului Loew. Liber! 

Am străbătut coridorul ce ducea spre biroul lui Ellis Loew. 
Lee, Russ Millard și Harry Sears erau deja acolo, forfotind 
în jurul biroului lui Loew și răsfoind un vraf din ediţia de 
dimineaţă a ziarului Herald. 

Lee îmi făcu cu ochiul şi-mi întinse un exemplar deschis 
la știrile locale. Privirea mi s-a oprit pe un articol intitulat 
„Procurorul adjunct al Curţii Penale va candida la postul cel 
mai înalt în alegerile parţiale republicane din '48?“, care îl 
proslăvea în trei paragrafe pe Ellis Loew, cu grija lui faţă de 
cetățenii Los Angelesului. Am aruncat ziarul pe birou, ca să 
nu borăsc. Lee spuse: 

— lată-l pe omul nostru. Hei, Ellis, te bagi în politică? 
Spune: „Singurul lucru de care ar trebui să ne temem este 
teama însăși“. la să te-auzim! 

Felul lui Lee de a-l imita pe FDR stârni un val de râsete. 
Chiar și Loew chicoti în timp ce ne înmână niște copii la 
indigo ale unui cazier însoţit de o fotografie. 

— lată un individ de care ar trebui să ne temem cu toţii. 
Citiţi și o să aflaţi de ce. 


ză 


Dulcele sărut al Daliei 89 


Am citit cazierul. Detalia cariera infracțională a lui Raymond 
Douglas „Junior“ Nash, un bărbat alb născut în Tulsa, statul 
Oklahoma, în 1908. Condamnările lui Nash începeau în 1926 
şi includeau sejururi petrecute la închisoarea de stat din Texas 
pentru întreţinere de relaţii sexuale cu minore, jaf armat, 
vătămare corporală deosebit de gravă și atac criminal. În 
California era căutat pentru cinci delicte: avea trei mandate 
de arestare pentru jaf armat în nordul districtului Oakland 
şi două dosare din 1944 din L.A. pentru viol de minore și coru- 
pere de minore. Cazierul se încheia cu adnotările Serviciului 
de Informaţii al Departamentului de Poliţie din San Francisco, 
conform cărora Nash era suspectat de o mulțime de jafuri 
armate în Bay Area. Se zvonea și că ar fi fost unul dintre 
complici în cazul tentativei de evadare de la Alcatraz din 
mai '46. M-am uitat la fotografie. Junior Nash arăta ca un 
ţărănoi tipic din Oklahoma: avea un cap osos, alungit, buze 
subțiri, ochi mici şi urechi ca ale elefănţelului Dumbo. 

Am aruncat o privire spre ceilalţi. Loew citea articolul 
despre el din Herald. Millard şi Sears încă buchiseau la 
cazier, cu nişte expresii de nepătruns. Lee spuse: 

— Dă-ne veşti bune, Ellis. Este în L.A. şi face pe deșteptul, 
nu-i aşa? 

Loew se juca iar cu brelocul lui Phi Beta Kappa. 

— Martori oculari l-au identificat drept autorul a două 
jafuri din magazine comise în weekend în zona Leimert Park,. 
Ăsta-i motivul pentru care nu figura în rezumatul infrac- 
ţiunilor. În timpul celei de-a doua tâlhării a lovit de mai 
multe ori cu pistolul o femeie în vârstă, care a murit acum 
o oră la spitalul Good Samaritan. 

Harry Sears zise, bâlbâindu-se: 

— C-e-c-complici? A-a-apropiaţi ? 

Loew clătină din cap. 

— Căpitanul Tierney a stat de vorbă azi-dimineaţă cu cei 
de la Departamentul de Poliţie din San Francisco. Ei susţin 
că Nash e un lup singuratic. Se pare c-ar fi fost recrutat 
pentru rolul pe care l-a avut în povestea de la Alcatraz, dar 
aia-i o excepţie. Ce... 


90 James Ellroy 


Russ Millard îl întrerupse cu un gest. 

— Există un numitor comun în acuzaţiile de viol la adresa 
lui Nash? 

— Acolo voiam să ajung, răspunse Loew. Se pare că Nash 
preferă negresele. Pe cele tinere, încă adolescente. Toate 
agresiunile sexuale au avut ca ţintă cioroaice. 

Lee mă împinse spre ușă. 

— Ne ducem la secția University, citim raportul detecti- 
vilor şi ne orientăm la fața locului. Aș pune pariu că Nash 
se învârte pe undeva prin zona Leimert Park. E o zonă a 
albilor, dar spre sud dai de cioroi din Manchester. Sunt o 
grămadă de locuri unde să le-o tragi la buci ciorilor. 

Millard și Sears se ridicară, gata să plece. Loew se îndreptă 
spre Lee şi-i spuse: 

— Încearcă să nu-l ucizi, sergent. Ar merita cu vârf şi 
îndesat, dar încearcă totuşi să te abţii. 

Lee își afișă bine-cunoscutul lui rânjet diabolic. 

— O să încerc, domnule. lar dumneavoastră aveţi grijă 
să-l ucideţi în tribunal. Alegătorii îi vor prăjiţi pe băieţii de 
teapa lui Junior. Se simt mai în siguranţă noaptea. 


e . oè 


Prima noastră escală a fost la secția University. Şeful de 
acolo ne-a pus la dispoziție rapoartele cu jafuri şi ne-a spus 
să nu ne pierdem timpul prin zona de lângă cele două maga- 
zine, pentru că de treaba asta se ocupă Millard şi Sears, în 
ideea de a obține o descriere mai bună a mașinii lui Nash, 
care se presupune că ar fi un sedan alb, model postbelic. 
Căpitanul Jack îi anunţase pe cei de la University care-s 
preferinţele sexuale ale lui Nash și trei poliţişti în civil de la 
Moravuri fuseseră trimiși să verifice bordelurile din sud spe- 
cializate în negrese tinere. Secţiile din Newton Street şi 77th 
Street, cu efective aproape în întregime de culoare, vor trimite 
noaptea echipaje dotate cu staţii radio, care să patruleze pe 
lângă taverne şi locurile unde se adună tinerii negri, să-l caute 
pe Nash și să-i avertizeze pe puștani să fie cu ochii-n patru. 


Dulcele sărut al Daliei 91 


Nu puteam face nimic altceva decât să patrulăm prin zonă, 
în speranţa că Nash încă se mai învârtea pe-acolo, și să dăm 
sfoară în țară printre informatorii lui Lee. Ne-am hotărât să 
facem o plimbare prin zona Leimert Park și am luat-o din loc. 

Artera principală a districtului era Crenshaw Boulevard. 
Largă, întinzându-se la nord hăt până-n Wilshire şi la sud 
până la Baldwin Hills, era ca o reclamă luminoasă a „pro- 
gresului postbelic“. Fiecare stradă, de la Jefferson la Leimert, 
era în plină reconstrucţie. Casele părăginite, altădată impu- 
nătoare, erau dărâmate, iar fațadele lor erau înlocuite cu 
panouri gigantice, care făceau reclamă magazinelor, centrelor 
comerciale, parcurilor pentru cei mici și cinematografelor. 
Termenele de finalizare propuse porneau de la Crăciunul lui '47 
până la începutul lui '49 şi mi-am dat seama că prin 1950 
această parte a L.A.-ului va fi de nerecunoscut. Conducând 
spre est, am trecut pe lângă şiruri de terenuri virane, pe 
care probabil că în curând vor fi înălțate case, apoi pe lângă 
stradă după stradă de bungalow-uri din chirpici de dinainte 
de război, care se deosebeau unele de altele doar prin culoare 
şi prin starea gazonului. Spre sud câştigau teren casele vechi 
din lemn, care erau pe zi ce trece tot mai neîngrijite. 

Pe stradă nu era însă nimeni cu semnalmentele lui 
Junior Nash și fiecare model postbelic de sedan alb pe care 
l-am întâlnit era condus fie de o femeie, fie de bărbaţi cu 
aspect cumsecade. 

Când ne-am apropiat de intersecţia dintre Santa Barbara 
şi Vermont, Lee întrerupse tăcerea prelungită: 

— 'Toată chestia asta cu marele tur e de căcat. O să încerc 
să trag niște sfori. 

Trase pe dreapta la o benzinărie, coborî și se îndreptă 
spre telefonul public. Am rămas pe loc și am ascultat ape- 
lurile de la staţia de emisie-recepţie. Peste vreo zece minute 
Lee se întoarse palid şi transpirat. 

— Am primit un pont. Un ciripitor de-al meu zice că Nash 
stă la o ţiitoare de-a lui, într-o bombă de lângă Slauson, colț 
cu Hoover. 

Am închis staţia. 


92 James Ellroy 


— Pe acolo nu sunt decât colorați. Crezi că...? 

— Cred c-ar trebui să-i dăm naibii bice. 

Am luat-o pe Vermont către Slauson, apoi ne-am îndreptat 
către est, trecând pe lângă biserici, saloane pentru îndreptat 
părul, terenuri virane şi magazine de băuturi alcoolice fără 
nume — numai cu firme de neon care clipeau, B-Ă-U-T-U-R-I, 
la ora unu, în plină zi. După ce a cotit la dreapta pe Hoover, 
Lee a încetinit şi a început să scruteze verandele caselor cu 
etaj. Am trecut pe lângă un grup de trei negri şi un alb mai 
în vârstă, care tăiau frunză la câini pe scările unei cocioabe 
excesiv de dărăpănate, și am remarcat că ăia patru ne-au 
mirosit că suntem polițiști. 

— Drogaţi, îi etichetă Lee. Se ştie că Nash se învârte pe 
lângă cioroi, aşa că hai să-i scuturăm puţin. Dacă sunt pe 
felie cu el, scoatem de la ei o adresă, ceva. 

Am încuviinţat din cap. Lee opri brusc maşina în mijlocul 
străzii. Am coborât și ne-am îndreptat spre ei. Cei patru 
şi-au vârât mâinile în buzunare și și-au încrucișat picioarele, 
executând mișcările de dans tipice pentru borfașii din lumea 
întreagă. 

— Poliţia, am spus eu. Pupaţi peretele frumușel şi blând. 

Au luat poziția pentru percheziţie, cu mâinile deasupra 
capului, lipite de perete, şi picioarele depărtate. 

Lee s-a ocupat de cei doi din dreapta. Albul mormăi: 

— Ce mama dra’... Blanchard? 

— Gura, căcatule ! i-o tăie Lee și începu să-l percheziţioneze. 

L-am căutat mai întâi pe negroteiul din mijloc, pipăindu-i 
mânecile hainei şi apoi cercetându-i buzunarele. Am scos cu 
stânga un pachet de Lucky Strike şi o brichetă Zippo, iar cu 
dreapta un pumn de ţigări cu marijuana. 

— larbă, am anunţat și le-am aruncat pe trotuar, după 
care i-am azvârlit o privire lui Lee. 

Negroteiul în costum zoot de lângă el şi-a dus mâna la 
brâu. Peste o fracțiune de secundă am zărit o strălucire 
metalică. Am strigat: 

— Partenere! 

Şi mi-am scos revolverul. 


RI a E a 


| 


Dulcele sărut al Daliei 93 


Albul s-a răsucit. Lee l-a împuşcat de două ori direct în 
faţă. Tipul în costum zoot şi-a scos șișul exact când ridicam 
arma. Am tras, iar el a scăpat cuțitul, şi-a dus mâna la gât 
şi s-a pocnit de perete. Răsucindu-mă, l-am văzut pe cioroiul 
din capăt scotocindu-se în pantaloni şi l-am împușcat de trei 
ori. A zburat pe spate. Am auzit: 

— Bucky, fereşte! 

Am căzut şi am prins o imagine întoarsă cu fundu-n sus: 
Lee şi ultimul negrotei îndreptând arma unul către celălalt 
de la câţiva paşi. Cele trei împușşcături ale lui Lee îl opriră 
chiar când era pe cale să ţintească cu un pistol de buzunar. 
Se prăbuși, mort, cu creierii împrăștiați. 

M-am ridicat, m-am uitat la cele patru cadavre și la tro- 
tuarul plin de sânge, m-am împleticit până la bordură şi am 
vomitat în şanţ până m-a durut pieptul. Am auzit sirenele 
mașinilor de poliţie care se apropiau. Mi-am prins insigna 
de reverul hainei și m-am întors. Lee golea buzunarele mor- 
ților şi azvârlea șişuri și ţigări de marijuana pe trotuar, 
departe de bălțile de sânge. S-a apropiat de mine şi am 
sperat să-mi trântească o vorbă de duh care să mă calmeze. 
Dar nu - se smiorcăia ca un copil. 


Ne-a luat tot restul după-amiezii să punem pe hârtie cele 
zece secunde. 

Ne-am scris rapoartele la secţia din 77th Street şi am 
fost interogaţi de o echipă de la Omucideri ce investiga toate 
schimburile de focuri în care erau implicaţi polițiști. Ne-au 
spus că ăia trei negri — Willie Walker Brown, Caswell Pritchford 
şi Cato Early — sunt traficanţi de iarbă cunoscuți şi că albul — 
Baxter Fitch — a avut două condamnări pentru jaf pe la 
sfârșitul anilor '20. De vreme ce toți patru erau înarmați și 
aveau asupra lor marijuana, ne-au asigurat că nu va exista 
nici o audiere în faţa Marelui Juriu. 

În timpul interogatoriului am fost calm. Lee însă nu s-a 
comportat prea bine. Tremura din toate încheieturile şi 


94 James Ellroy 


mormăia că pe Baxter Fitch l-a arestat de câteva ori pentru 
vagabondaj pe când lucra în Highland Park și că începuse 
să-i placă de individ. M-am ţinut scai de el la secţie, apoi 
l-am dus fuguţa spre mașină printr-o droaie de reporteri, 
care ne-au asaltat cu întrebări. 

Când am ajuns acasă, Kay stătea pe verandă. Mi-a fost 
de ajuns să-i văd faţa trasă ca să-mi dau seama că aflase 
deja. A fugit către Lee și l-a luat în braţe, murmurând: 

— Of, dragul meu, dragul meu! 

I-am urmărit cu privirea, apoi am observat un ziar pe 
balustradă. 

L-am luat. Era ediţia de seară din Mirror, cu un titlu cu 
litere de-o șchioapă: „Poliţiştii boxeri într-un schimb de focuri ! 
Patru infractori morţi!“ Dedesubt erau instantanee cu Foc 
și Gheaţă în poziţii de luptă, cu mănuși de box şi șorturi, 
alături de pozele de cazier ale celor uciși. Am citit o descriere 
succintă a împușcăturilor și o relatare a meciului din octom- 
brie, apoi l-am auzit pe Lee strigând: 

— N-o să înţelegi niciodată, așa că lasă-mă dracului în pace! 

Lee o luă la fugă, ocoli aleea şi se îndreptă spre garaj, cu 
Kay după el. Eu am rămas pe verandă, surprins să văd cât 
de slab era înăuntrul său cel mai dur gagiu pe care-l cunos- 
cusem vreodată. L-am auzit pornind motocicleta. Peste câteva 
secunde a demarat și a virat la dreapta în scrâșnet de roți. 
Fără îndoială, se îndrepta spre Mulholland, pornit într-o 
cursă infernală. 

Kay se întoarse când zgomotul motocicletei se stinse în 
depărtare. I-am luat mâinile într-ale mele şi i-am spus: 

— O să-i treacă. Îl cunoştea pe unul dintre ei, de-asta-i 
atât de dărâmat. Dar o să-i treacă. 

Kay se uită surprinsă la mine. 

— Tu ești foarte calm. 

— Ori ei, ori noi! Să ai grijă de Lee mâine. Avem liber, 
dar când ne-ntoarcem, pornim după o adevărată fiară. 

— Şi tu să ai grijă de el. Bobby De Witt iese cam într-o 
săptămână, iar la proces a jurat să-i ucidă pe Lee și pe toţi 
cei care l-au arestat. Lee e speriat, iar eu știu ce-i poate 
pielea lui Bobby. E dat dracului. 


Dulcele sărut al Daliei 95 


Am îmbrăţişat-o și am strâns-o la piept. 

— Șșt! Focul și Gheaţa se ocupă de problemă. Tu dormi 
liniştită. 

Kay se eliberă din îmbrăţișare. 

— Nu-l ştii pe Bobby. Nu ştii ce m-a pus să fac. 

I-am dat la o parte o șuviţă de păr de pe ochi. 

— Ba ştiu, dar nu-mi pasă. Adică îmi pasă, dar... 

— Înţeleg ce vrei să zici, mi-o tăie Kay și mă împinse la 
o parte. 

Am lăsat-o să plece, știind că dacă aș fi insistat, mi-ar fi 
spus o grămadă de lucruri pe care nu doream să le aud. Am 
auzit ușa trântindu-se. M-am așezat pe trepte, bucuros că 
sunt singur și pot să-mi pun gândurile în ordine. 

Cu patru luni în urmă eram într-o rablă cu radio, fără 
nici un viitor înaintea mea. Acum eram detectiv la Arestări, 
avusesem un rol hotărâtor în ratificarea unei legi care vira 
poliției un milion de dolari de la buget și aveam doi cioroi 
ucişi la activ. Luna viitoare voi împlini treizeci de ani, voi 
avea o vechime de cinci ani și voi îndeplini condiţiile pentru 
a susține examenul de sergent. Dacă îl iau și apoi îmi joc 
bine cărțile, aș putea deveni locotenent detectiv înainte de 
împlinirea vârstei de treizeci și cinci de ani, iar ăsta ar fi 
numai începutul. 

M-a cuprins surescitarea. Am intrat și am început să ard 
gazul de pomană prin camera de zi. Am răsfoit nişte reviste 
şi m-am uitat în bibliotecă după ceva de citit. Apoi am auzit 
un ropot de apă de undeva din spatele casei. M-am îndreptat 
într-acolo, am văzut ușa băii larg deschisă, am simţit miros 
de abur şi am știut că totul era pentru mine. 

Kay era goală sub duș. Privirea ei a rămas impenetrabilă 
chiar și atunci când ochii ni s-au întâlnit. I-am mângâiat 
trupul cu privirea, de la sânii pistruiaţi, cu sfârcuri întu- 
necate, până la şoldurile late și abdomenul plat. Apoi ea făcu 
o piruetă. I-am văzut spatele brăzdat de la coapse până la 
şira spinării de cicatricele vechi ale unor tăieturi de cuţit. 
Mi-am înăbuşit un fior şi am plecat, dorindu-mi să nu mi se 
fi dezvăluit în ziua în care ucisesem doi oameni. 


II 
Între 39th şi Norton 


Capitolul şapte 


iercuri dimineaţă am fost trezit foarte devreme de 

țârâitul telefonului, ce mi-a întrerupt un vis în care 
apăreau articolul de pe prima pagină din Daily News — 
„Poliţiştii Foc şi Gheaţă îi fac K.O. pe gangsterii negri“ — și 
o frumoasă blondă cu trupul lui Kay. Mi-am închipuit că 
sunt ziariștii flămânzi după știri, care mă tot bătuseră la 
cap de când cu schimbul de focuri, așa că am pus pe bâjbâite 
receptorul pe noptieră şi m-am reîntors pe tărâmul viselor. 
Apoi am auzit „Hopa sus, colega!“ şi am răspuns. 

— Mda, Lee. 

— Ştii ce zi e azi? 

— Cincisprezece ale lunii. Zi de leafă. M-ai sunat la şase 
dimineaţa ca să... 

M-am oprit, căci am surprins o nuanţă de surescitare 
veselă în vocea lui Lee. 

— Te simţi bine? 

— Plesnesc de sănătate. Am gonit pe Mulholland cu o 
sută șaptezeci, iar ieri m-am giugiulit toată ziua cu Kay. 
Acum mă plictisesc. Te bagi la o treabă poliţienească? 

— Zi mai departe! 

— Tocmai am vorbit cu un ciripitor care mi-e dator vân- 
dut. Zice că Junior Nash are un loc de futai — un garaj pe 
Coliseum, colţ cu Norton. Ne luăm la întrecere? Cel care 
pierde face cinste cu bere la meciul din seara asta. 

Noi titluri de senzaţie îmi dansau prin faţa ochilor. I-am 
răspuns: 


100 James Ellroy 


— Batem palma! 

Am închis şi m-am îmbrăcat în timp record, apoi m-am 
aruncat în mașină și am străbătut în viteză cei cinșpe-două- 
zeci de kilometri până în Leimert Park. lar Lee era deja 
acolo, rezemat de Fordul său parcat pe trotuar, în fața sin- 
gurei clădiri de pe o stradă lungă, plină de terenuri virane, 
un bungalow de un verde respingător, având în spate o cocioabă 
cu mansardă. 

Am parcat în spatele lui şi am coborât din maşină. Lee 
îmi făcu cu ochiul şi-mi zise: 

— Ai pierdut. 

— Ai trișat, i-am replicat. 

El izbucni în râs. 

— Te-ai prins. Te-am sunat de la un telefon public. Te-au 
sâcâit reporterii? 

M-am uitat cu atenţie la partenerul meu. Părea relaxat, dar 
surescitat pe dinăuntru, și-și pusese din nou masca de glumeţ. 

— M-am ascuns. Tu? 

— A venit pe la mine Bevo Means și m-a-ntrebat ce-am 
simţit atunci. I-am răspuns că n-aş vrea să am parte de așa 
ceva în fiecare zi. 

Am arătat spre clădire. 

— Ai vorbit cu vreunul din chiriași ? Te-ai uitat după mașina 
lui Nash? 

— Nici urmă de mașină, mi-a răspuns Lee. Dar am vorbit 
cu administratorul. I-a închiriat lui Nash cocioaba din spate. 
A folosit-o de vreo două ori pentru futaiuri, dar administra- 
torul nu l-a mai văzut de vreo săptămână. 

— Ai călcat-o deja? 

— Nu, te-am așteptat pe tine. 

Mi-am scos revolverul de calibrul 38 și l-am lipit de picior. 
Lee mi-a făcut cu ochiul și m-a imitat, apoi am străbătut 
curtea ce ducea la dărăpănătură. Ambele etaje aveau uși de 
lemn fragile, iar scara care ducea la etaj era șubredă. Lee 
încercă ușa de jos, care se deschise, scârțâind. Ne-am lipit de 
perete de-o parte şi de alta a ușii, apoi eu m-am întors brusc 
şi am pătruns în cameră, cu pistolul în faţă. 


Dulcele sărut al Daliei 101 


Nici un sunet, nici o mișcare. Doar pânze de păianjen şi 
o duşumea de lemn presărată cu ziare îngălbenite şi pneuri 
uzate. M-am retras. Lee mi-o luă înainte pe scări, mergând 
în vârful picioarelor. Ajuns pe palier, zgâlțâi clanţa, clătină 
din cap spre mine, după care îi trase ușii un șut de-o scoase 
din țâţâni. 

Am urcat scările în fugă. Lee intră cu arma pregătită. 
Când am ajuns pe palier, l-am văzut că își bagă arma înapoi 
în toc. 

— Un ţopârlan, a zis el şi mi-a arătat dezordinea din 
cameră. 

Am intrat și am dat din cap aprobator. 

Hogeacul emana un miros puternic de poşircă. Un pat 
încropit din două scaune de maşină ocupa cea mai mare 
parte a podelei. Era acoperit cu câlți de tapiţerie și prezer- 
vative folosite. În colţurile camerei erau îngrămădite sticle 
goale de vin, iar unica fereastră era murdară și acoperită cu 
pânze de păianjen. Duhoarea mi-a întors stomacul pe dos, 
așa că m-am dus şi am deschis fereastra. Când m-am uitat 
afară, am văzut un grup de polițiști în uniformă și bărbați 
în civil adunaţi pe trotuarul străzii Norton, spre intersecţia 
cu 39th Street. Toţi se holbau la ceva aruncat în buruienile 
de pe un teren viran. Două mașini cu însemnele poliţiei și 
una fără însemne erau parcate lângă bordură. Am spus: 

— Lee, vino puţin. 

Lee scoase capul pe fereastră şi-și miji ochii. 

— Cred că-i văd pe Millard şi Sears. Azi trebuiau să umble 
după flașnetari, aşa că poate... 

Am ieșit în fugă din hogeac, am coborât scările și am dat 
colţul spre Norton, cu Lee pe urmele mele. Am băgat viteză 
când am văzut dubiţa legistului şi maşina fotografului, care 
parcau în trombă. Harry Sears dădea o dușcă pe gât în văzul 
unei duzini de polițiști. Am citit groază în ochii lui. Echipa 
foto se împrăștiase la faţa locului, cu aparatele de fotografiat 
îndreptate spre pământ. Mi-am făcut loc cu coatele printr-un 
grup de polițiști și am văzut despre ce era vorba. 


102 James Ellroy 


Era trupul gol şi mutilat al unei tinere, tăiată în două de 
la brâu. Partea de jos zăcea cu picioarele răscrăcărate în 
buruieni, la câţiva metri de partea de sus. Din pulpa stângă 
îi fusese tăiată o bucată de carne în formă de triunghi, iar 
o tăietură lungă și lată îi brăzda abdomenul din locul unde 
fusese despicată până la părul pubian. Pielea atârna de-o 
parte şi de alta a tăieturii, lăsând să se vadă că nu mai avea 
nici un organ înăuntru. Partea de sus era într-o stare și mai 
deplorabilă: sânii îi erau spuziți cu arsuri de ţigară, iar cel 
drept îi atârna, prins de torace doar într-o fâşie de piele. 
Sânul stâng era crestat în jurul sfârcului. Tăieturile pătrun- 
deau până la os, dar cel mai rău arăta chipul fetei. Era tot 
numai o vânătaie. Nasul îi era înfundat în cavitatea facială, 
iar gura îi era tăiată de la o ureche la alta, într-un rânjet 
care parcă îşi bătea joc de brutalitatea la care fusese supus 
trupul. Ştiam că zâmbetul acela îmi va rămâne întipărit în 
minte până la moarte. 

Am ridicat privirea. M-a luat cu frisoane și respiraţia 
mi-a devenit brusc sacadată. Colegii au trecut pe lângă mine 
şi mi-a ajuns la urechi o amestecătură de voci: „Nu-i nici o 
afurisită de urmă de sânge...“ „Asta-i cea mai oribilă crimă 
comisă împotriva unei femei pe care am văzut-o în șaispre- 
zece ani...“ „A legat-o. Uite, se văd urme de funie pe glezne...“ 
Apoi răsună un fluierat lung, strident. 

Cei aproximativ doisprezece oameni încetară cu sporo- 
văiala și se uitară la Russ Millard, care spuse calm: 

— Înainte ca situaţia să scape de sub control, haideţi să 
stabilim ce anume n-o să ajungă la urechile presei. Dacă 
omuciderea asta o să aibă parte de multă publicitate, o să 
ne trezim cu o mulțime de mărturisiri. Fata a fost evisce- 
rată. Trebuie să păstrăm informaţia pentru noi, ca să-i elimi- 
năm pe ţicniţi. Și cu asta basta. Să nu o spuneţi nimănui. Nu 
le povestiţi nevestelor, nu le povestiţi iubitelor, nu le poves- 
tiţi altor colegi. Harry? 

— Mda, Russ, răspunse Harry Sears, palmând sticla, să 
n-o vadă șeful. 

Millard prinse gestul și-și roti privirea în semn de dezgust. 


Tm 0 


Dulcele sărut al Daliei 103 


— Nici un reporter să nu vadă cadavrul. Voi, fotografilor, 
faceţi-vă pozele acum! Voi, băieţii de la morgă, acoperiţi 
cadavrul cu un cearșaf când termină ei. Voi, cei de la patrulă, 
înconjurați tot perimetrul cu bandă galbenă la doi metri în 
jurul cadavrului. Arestaţi imediat orice reporter care încearcă 
să calce perimetrul. Când sosesc băieţii de la laborator, îi 
mutaţi pe reporteri pe trotuarul celălalt. Harry, sună-l pe 
locotenentul Haskins la secția University şi spune-i să-şi 
trimită aici toţi oamenii disponibili pentru prelevare de probe. 

Millard se uită în jur și dădu cu ochii de mine. 

— Bleichert, ce cauţi aici? E și Blanchard cu tine? 

Lee era aplecat peste cadavru și lua notițe. Eu am arătat 
spre nord şi i-am răspuns: 

— Junior Nash stă cu chirie într-un garaj din spatele 
clădirii ăleia. Tocmai o percheziționam, când am văzut vân- 
zoleala de aici. 

— Era sânge la fața locului? 

— Nu. Nu-i mâna lui Nash, domnule locotenent. 

— O să-i lăsăm pe băieții de la laborator să decidă. Harry! 

Sears stătea într-o maşină de poliție și vorbea la staţie. 
Auzindu-se chemat, strigă: 

— Da, Russ! 

— Harry, când ajung băieţii de la laborator, trimite-i şi la 
clădirea aia verde din colţ, să vadă dacă nu găsesc în garaj 
urme de sânge sau amprente. Apoi vreau să se interzică 
accesul pe strada asta... 

Millard se opri când văzu niște mașini care virau pe Norton, 
îndreptându-se direct spre locul crimei. M-am uitat în jos, la 
cadavru. Fotografii continuau să facă poze din toate unghiurile. 
Lee continua să scrie în carneţel. Oamenii care se învârteau 
pe trotuar se uiţau din când în când la leg, apoi îşi fereau 
privirile. Reporterii şi fotografii începuseră să împânzească 
strada. Harry Sears și un cordon de poliţişti erau gata să-i 
ţină la distanță. Cadavrul îmi atrăgea privirile ca un magnet, 
aşa că am început să mă uit cu atenţie la fată. 

Avea picioarele desfăcute, ca pentru o partidă de sex, iar 
după poziţia lor îmi puteam da seama că oasele îi erau rupte. 


104 James Ellroy 


Părul ei negru ca pana corbului nu avea nici o picătură de 
sânge închegat, de parcă ucigașul ar fi șamponat-o înainte s-o 
arunce acolo. Oribilul rictus al morții îmi păru de-o barbarie 
zdrobitoare. Dinţii sparţi, care-i ieșeau din obrajii ciopârţiţi, 
m-au făcut să-mi întorc privirea. 

L-am găsit pe Lee pe trotuar, ajutând la fixarea peri- 
metrului crimei. Se uită prin mine, de parcă n-ar fi văzut 
decât fantomele din văzduh. 

— Junior Nash. Îți amintești? l-am abordat eu. 

Privirea lui Lee se focaliză pe mine. 

— Nu el a făcut asta. E un gunoi, dar n-a făcut asta. 

În stradă rumoarea creştea pe măsură ce alţi şi alți repor- 
teri soseau la fața locului. Se formă un cordon de polițiști, 
care să-i ţină la distanţă. Am ridicat glasul pentru a mă face 
auzit: 

— A omorât în bătaie o bătrână! El e prioritatea noastră. 

Lee mă apucă de braţe și mi le strânse până când nu mi 
le-am mai simţit. 

— Asta-i prioritatea noastră și rămânem! Sunt superiorul 
tău şi asta-ţi ordon! 

Cuvintele lui răsunară puternic. Cei din jur întoarseră 
capetele spre noi. Mi-am eliberat braţele și i-am replicat 
tăios: 

— OK, partenere! 


În următoarea oră intersecţia dintre 39th și Norton se umplu 
cu maşini de poliţie, reporteri şi o grămadă de gură-cască. 
Cadavrul a fost transportat cu două tărgi acoperite cu cearșa- 
furi. Echipa de la laborator a prelevat amprentele fetei în 
partea din spate a dubei legistului înainte s-o transporte la 
morga din centru. Harry Sears le-a dat reporterilor o decla- 
raţie de presă detaliată, compusă de Russ Millard, mai puţin 
faptul că trupul fusese eviscerat. Sears porni spre sediu, ca 
să verifice dosarele cu persoane dispărute, iar Millard rămase 
la fața locului, ca să conducă investigația. 


Dulcele sărut al Daliei 105 


Tehnicienii de la laborator au fost trimişi să cerceteze 
terenul, în căutarea armei crimei și a hainelor victimei. O 
altă echipă de criminaliști a fost dirijată la hogeacul lui 
Junior Nash, ca să caute amprente şi urme de sânge. Apoi 
Millard numără poliţiştii prezenţi. Erau patru oameni care 
dirijau circulaţia și-i ţineau la distanţă pe civilii amatori de 
senzaţii macabre, doisprezece poliţai în uniformă, cinci în 
civil, Lee şi cu mine. Millard scoase o hartă din mașină și 
împărţi toată zona Leimert Park în parcele, apoi îi alocă 
fiecărui poliţist teritoriul său și îi spuse întrebările standard 
pe care trebuia să le pună fiecărei persoane din fiecare casă, 
apartament sau magazin: Aţi auzit ţipete de femeie în ulti- 
mele patruzeci și opt de ore? Aţi văzut pe cineva aruncând 
sau dând foc la niște haine de damă? Aţi remarcat vreo mașină 
suspectă sau vreo persoană suspectă care s-a învârtit prin 
zonă? Dumneavoastră aţi trecut pe Norton Avenue, pe lângă 
străzile 39th şi Coliseum, în ultimele douăzeci și patru de 
ore şi, dacă da, aţi văzut pe cineva pe terenurile virane? 

Mie mi s-a alocat Olmsted Avenue, la trei străzi de Norton 
spre est, din partea de sud a străzii Coliseum până la Leimert 
Boulevard. Lui Lee i s-au dat magazinele și clădirile de pe 
Crenshaw, de la 39th North până la Jefferson. Ne-am înţeles 
să ne întâlnim la ora opt la Olympic și ne-am despărţit. Am 
început să bat străzile. 

M-am dus, am sunat la ușile oamenilor, le-am pus între- 
bări și am primit răspunsuri negative. Am notat adresele 
unde nu mi-a răspuns nimeni, astfel încât al doilea val de 
polițiști să aibă un punct de pornire. Am stat de vorbă cu 
casnice machite care trăgeau la măsea, cu pramatii de puştani, 
cu pensionari şi militari în permisie, ba chiar şi cu un poliţist 
pensionar care lucrase la Divizia West L.A. Am adăugat la 
chestionar şi întrebări legate de Junior Nash și sedanul lui 
alb, model postbelic, și le-am arătat fotografia lui de la Cazier. 
M-am ales cu o laie. La ora şapte m-am îndreptat spre maşină, 
dezgustat de rahatul în care mă băgasem. 

Maşina lui Lee nu mai era acolo, iar băieţii de la Crimi- 
nalistică instalau reflectoare la intersecţia dintre 39th și 


106 James Ellroy 


Norton. M-am dus la Olympic, sperând să asist la un meci 
pe cinste, ca să-mi şteargă gustul amar pe care mi-l lăsase 
acea zi. 

H.J. Caruso ne lăsase biletele la intrare, împreună cu un 
bileţel în care ne spunea că are o întâlnire cu o gagică și că 
n-o să apară. Biletul lui Lee era încă în plic. L-am luat pe al 
meu și m-am îndreptat spre separeul lui H.J. Primul meci 
de la categoria cocoș începuse deja şi m-am pus să-l urmă- 
resc, așteptându-l pe Lee. 

Cei doi boxeri mexicani mărunţei au luptat bine, iar mulți- 
mea s-a arătat încântată. De la cucurigu ploua cu monede și 
strigăte în spaniolă şi engleză. După patru runde mi-am dat 
seama că Lee nu va mai veni. Cocoșii, amândoi cu arcadele 
sparte, m-au făcut să mă gândesc la fata măcelărită. M-am 
sculat și am plecat, ştiind exact unde să-l caut pe Lee. 

M-am întors la intersecţia dintre 39th și Norton. Tot tere- 
nul viran era scăldat în lumina reflectoarelor. Lee era dincolo 
de banda care înconjura locul crimei. Se făcuse frig, așa că 
stătea zgribulit în geacă și se uita cum băieţii de la Crimi- 
nalistică scormonesc prin buruieni. 

M-am apropiat. Lee mă văzu, se dădu rapid un pas înapoi 
şi mă împușcă cu degetele arătătoare, cu degetele mari pe 
post de percutor — gestul obișnuit pe care-l făcea când se 
droga cu benzedrină. 

— Trebuia să ne întâlnim. Îţi aminteşti? 

La lumina fosforescentă a reflectoarelor faţa lui suresci- 
tată avea reflexe alb-albăstrui. 

— lar eu am spus că asta-i prioritatea noastră. Îşi aminteșşti ? 

Am privit în zare şi am văzut că și alte terenuri virane 
erau luminate. 

— Este prioritatea Biroului, poate. Aşa cum Junior Nash 
este prioritatea noastră. 

Lee clătină din cap. 

— Partenere, chestia asta e groasă. Horrall şi Thad Green 
au venit până aici acum câteva ore. Jack Tierney a fost 
detașat la Omucideri, ca să conducă ancheta, cu Russ Millard 
pe post de mână dreaptă. Vrei să-ţi zic părerea mea? 


Dulcele sărut al Daliei 107 


— Zi! 

— Cazul ăsta-i o rampă de lansare. O albă cumsecade e 
ucisă, iar LAPD iese la înaintare cu tot efectivul, ca să pună 
mâna pe criminal şi să le arate alegătorilor că ratificarea 
Propunerii B le-a adus o poliţie veșnic trează. 

— Poate că n-a fost o fetiță chiar așa de cumsecade. Poate 
că bătrânica pe care a ucis-o Nash era bunicuţa preferată a 
cuiva. Poate că iei cazul ăsta prea personal și poate că ar 
trebui să lăsăm Biroul să se ocupe de problemă, iar noi să ne 
întoarcem la treaba noastră înainte ca Junior să apuce să 
ucidă și pe altcineva. 

Lee strânse pumnii. 

— Mai ai şi alţi „poate“? 

Am făcut un pas înainte. 

— Poate că ţi-e frică de eliberarea lui Bobby De Witt. 
Poate că ești prea mândru ca să-mi ceri ajutorul să-l înde- 
părtezi de femeia la care ținem amândoi. Poate că ar trebui 
să lăsăm Biroul să bifeze el moarta în contul lui Laurie 
Blanchard. 

Lee își descleștă pumnii și se întoarse cu spatele. L-am 
urmărit cum se răsuceşte pe călcâie, sperând să sară la mine, 
să facă bancuri sau orice altceva, numai să nu fie supărat, 
şi-apoi, într-un sfârşit, i-am văzut fața. Mi-am încleștat eu 
pumnii şi am strigat: 

— Vorbeşte-mi, fir-ai tu să fii! Suntem parteneri! Am 
omorât, în pizda mă-sii, patru oameni împreună, iar acum 
îmi faci chestia asta? 

Lee se întoarse. Îmi aruncă obișnuitul lui rânjet sfidător, 
dar îi ieși neliniștit, trist și istovit. Avea vocea răgușită și 
stinsă. 

— O păzeam pe Laurie când se juca. Eram un bătăuș şi 
tuturor băieţilor le era frică de mine. Aveam o grămadă de 
iubite — știi cum e, aventuri de puştan. Fetele mă tachinau 
în legătură cu Laurie, ziceau întruna cât de mult timp îmi 
petreceam cu ea, de parcă ar fi fost adevărata mea iubită... 
Vezi tu, eram cu ochii pe ea. Era frumușică și era de gașcă. 
Tata îşi făcea planuri în legătură cu noi. Laurie urma să ia 


108 James Ellroy 


lecţii de balet, de pian și de canto. Eu urma să-i calc pe urme 
lui taică-meu, să intru în serviciul de pază de la Firestone 
Tire, iar Laurie trebuia să fie artistă. Vorbe în vânt, dar nu 
eram decât un puşti și vorbele lui însemnau ceva pentru 
mine. În fine, cu puţin timp înainte să dispară, tata a tot 
insistat cu lecţiile astea și eu devenisem gelos pe Laurie. Am 
început s-o las singură când ieșea să se joace, după orele de la 
şcoală. Şi mai era şi o fată nebunatică, care tocmai se mutase 
în cartier. O destrăbălată. Obișnuia să se îmbete în cadă şi și-o 
punea cu toţi băieţii. Când Laurie a fost răpită, eu tocmai 
i-o trăgeam tipei. Ar fi trebuit să o protejez pe sora mea. 

M-am întins după braţul partenerului meu, ca să-i dau 
de înțeles că ştiu ce simte. Lee îmi dădu mâna la o parte. 

— Să nu-mi spui că înţelegi, fiindcă o să-ţi spun ce face 
situaţia și mai nasoală. Laurie a fost ucisă. Un degenerat a 
sugrumat-o sau a ciopârţit-o. Și în timp ce murea, îmi tre- 
ceau prin cap lucruri urâte despre ea. O uram, fiindcă tata 
o considera o prinţesă, iar pe mine mă considera un derbe- 
deu. Mi-am imaginat-o pe sora mea tăiată întocmai ca leșul 
ăla de azi-dimineaţă și am făcut bancuri pe tema asta cât am 
fost cu ștoarfa aia, cât i-am tras-o şi am băut din whisky-ul 
lui taică-său. 

Lee trase adânc aer în piept şi-mi arătă ceva jos, la câţiva 
metri mai încolo. Acolo se trasase un perimetru separat, 
unul interior, iar locul unde fuseseră cele două părți ale 
cadavrului era marcat cu o dungă de var. M-am uitat lung 
la conturul picioarelor răşchirate. Lee spuse: 

— O să pun mâna pe el. Cu sau fără ajutorul tău, o să 
pun mâna pe el. 

Am schițat un zâmbet palid. 

— Ne vedem mâine la birou. 

— Cu sau fără tine. 

— Te-am auzit, i-am replicat, îndreptându-mă spre mașină. 

Când am băgat cheia în contact, am observat că se face 
lumină pe un alt teren viran, mai înspre nord. 


Capitolul opt 


P rimul lucru pe care l-am văzut a doua zi, când am intrat 
în birou, a fost cum Harry Sears citea un articol din 
Herald — „Se caută bârlogul vârcolacului care ucide cu cru- 
zime!“ —, iar al doilea a fost un şir de cinci bărbați — doi 
vagabonzi, doi indivizi cu aspect onorabil și unul în zeghe, 
prins cu cătușe de o bancă. Harry lăsă ziarul şi-mi explică, 
bâlbâindu-se : 

— Au m-m-m-mărturisit că ei au t-tăiat-o pe fată. 

Am încuviinţat din cap și chiar atunci am auzit țipete din 
camera de interogatoriu. 

Peste câteva momente Bill Koenig ieși cu un grăsan imens 
și anunţă: 

— Nu-i el făptașul. 

Vreo doi poliţişti bătură ironic în birouri. Vreo şase întoarseră 
capul, dezgustaţi. 

Koenig îl îmbrânci pe grăsan afară, pe coridor. L-am între- 
bat pe Harry: 

— Unde-i Lee? 

Harry îmi făcut semn spre biroul lui Ellis Loew. 

— C-c-cu Loew. Și c-cu niște j-j-jurnaliști. 

M-am îndreptat spre birou şi am tras cu ochiul prin cră- 
pătura ușii. Ellis Loew stătea în spatele biroului său, făcând 
frumos în faţa unor ziariști. Lee era alături de procuror, 
îmbrăcat în singurul lui costum. Arăta obosit — dar nicidecum 
la fel de iritat ca în seara trecută. 

Loew declara ferm: 


110 James Ellroy 


— „iar atrocitatea omorului ne obligă să nu precupeţim 
nici un efort pentru prinderea acestui criminal cât mai curând 
posibil. Mai mulţi polițiști cu pregătire specială, printre care 
domnul Foc și partenerul lui, domnul Gheaţă, au fost degre- 
vaţi temporar de îndatoririle lor obişnuite, pentru a da o mână 
de ajutor la investigaţie, iar cu oameni ca ei pe urmele crimi- 
nalului, cred că în scurt timp ne putem aștepta la rezultate 
pozitive. Mai mult decât atât... 

N-am mai auzit nimic, din cauza sângelui care-mi zvâcnea 
în tâmple. Am crăpat ușa. Lee m-a zărit, s-a aplecat în semn 
de salut spre Loew şi a ieșit din birou. M-a urmărit până în 
micul birou de la Arestări. Eu m-am întors brusc spre el: 

— Ne-ai detașat, nu-i așa? 

Lee mă atinse cu palmele pe piept, într-un gest liniștitor. 

— Hai s-o luăm încetișor, OK? În primul rând, i-am dat 
lui Ellis un raport în care am scris că am primit o informaţie 
de la un sifonar de încredere, cum că Nash s-a cărat de sub 
jurisdicţia noastră. 

— Ai înnebunit?! 

— Şşştt. Ascultă! N-am făcut decât să netezesc calea. 
Nash încă-i dat în urmărire generală, hogeacul e sub supra- 
veghere şi fiecare polițist din zona de sud este gata să-i facă 
felul nenorocitului. În noaptea asta o să stau eu însumi la 
pândă în șandramaua aia. O să-mi iau binoclul și, cu aju- 
torul reflectoarelor, o să văd numerele de înmatriculare ale 
maşinilor care trec pe Norton. Poate că ucigașul o să vină să 
arunce o privire la faţa locului. O să-mi notez toate numerele 
de înmatriculare și o să le compar cu cele din baza de date 
de la Cazier și de la Circulaţie. 

— Dumnezeule, Lee! am oftat eu. 

— Partenere, tot ce vreau este să mă ocup o săptămână 
de cazul fetei. Nash e încă în vizorul poliţiei, iar dacă nu-i 
săltat într-o săptămână, ne întoarcem în forţă la el. 

— E prea periculos ca să slăbim laţul din jurul lui. Ştii 
asta. 

— Partenere, am zis că e în vizorul poliţiei. Să nu-mi spui 
că nu vrei să profiţi de eliminarea cioroilor ălora. Să nu-mi 


Dulcele sărut al Daliei 111 


zici că nu-ți dai seama că moarta-i o rampă de lansare mai 
bună decât Junior Nash. 

Mi-au trecut prin fața ochilor noi și noi titluri cu Foc şi 
Gheaţă pe prima pagină a ziarelor. 

— O săptămână, Lee. Atât şi nimic mai mult. 

Lee îmi făcu cu ochiul. 

— Arhisuficient ! 

În interfon răsună vocea căpitanului Jack: 

— Domnilor, adunarea în sala de ședințe. Acum! 

Mi-am luat carneţelul și am traversat biroul detectivilor. 
Numărul persoanelor care mărturisiseră că au comis crima 
crescuse. Nou-veniţii erau prinşi cu cătușe de calorifere și 
de ţevile de încălzire. Bill Koenig îl pocnea pe unul mai puriu, 
care cerea să stea de vorbă cu primarul Bowron. Fritzie 
Vogel le nota numele pe clipboard. Sala de şedinţe era plină 
până la refuz cu oameni de la Divizia Centrală, de la FBI şi o 
grămadă de polițiști în civil pe care nu-i mai văzusem nici- 
odată. Pe podium, lângă microfon, stăteau căpitanul Jack şi 
Russ Millard. Tierney bătu în microfon, își drese vocea și 
spuse: 

— Domnilor, asistați la instructajul general în cazul crimei 
din Leimert Park. Sunt sigur că aţi citit ziarele și ştiţi cu 
toţii că-i o treabă a naibii de grea şi de complicată. La biroul 
primarului s-au primit o grămadă de telefoane, iar domnul 
comandant Horrall în persoană a fost sunat de o mulţime de 
oameni pe care nu dorim să-i supărăm. Chestia cu vârcolacul 
din ziare o să ne aducă și mai multe telefoane, așa că haideţi 
să ne-apucăm de treabă. Începem cu ierarhia. Eu voi coordona 
totul, locotenentul Millard are puteri executive, iar sergen- 
tul Sears e însărcinat cu păstrarea legăturii între divizii. 
Adjunctul procurorului districtual, domnul Loew, o să ne 
reprezinte în relaţia cu presa și cu autorităţile civile. Urmă- 
torii polițiști sunt detaşaţi la Divizia Centrală, la Omucideri, 
începând cu 16 ianuarie 1947: sergentul Anders, detectivul 
Arcola, sergentul Blanchard, polițistul Bleichert, sergentul 
Cavanaugh, detectivul Ellison, detectivul Grimes, sergentul 
Koenig, detectivul Liggett, detectivul Navarette, sergentul 


112 James Ellroy 


Pratt, detectivul J. Smith, detectivul W. Smith şi sergentul 
Vogel. După instructaj toţi cei nominalizați să ia legătura cu 
locotenentul Millard. Russ, sunt ai tăi. 

Mi-am scos stiloul și mi-am împins uşor cu cotul vecinul 
de scaun, ca să am mai mult spaţiu de scris. Toţi cei din 
jurul meu au procedat la fel. Se simţea cum atenția lor se 
canalizează spre partea din față a sălii. 

Millard vorbi pe tonul lui de avocat pledant: 

— Ieri, la ora șapte dimineaţa, pe Norton Avenue, între 
39th şi Coliseum, pe un teren viran, chiar lângă trotuar, a 
fost găsit cadavrul unei fete tăiate în două şi dezbrăcate. E 
limpede că a fost torturată, dar nu-i nimic cert până nu stau 
de vorbă cu legistul. Doctorul Newbarr o să facă autopsia în 
după-amiaza asta la Queen of Angels. Fără reporteri — vrem 
ca anumite detalii să nu ajungă la urechile presei. 

După o pauză, Millard continuă: 

— Zona a fost cercetată în amănunţime, dar deocamdată 
nu avem nici un fir. La faţa locului nu existau urme de sânge. 
Evident, fata a fost ucisă în altă parte, iar apoi aruncată 
acolo. În zona respectivă sunt multe terenuri virane, unde se 
caută acum arma crimei şi urme de sânge. Suspectul într-un 
caz de jaf cu omucidere, Raymond Douglas Nash, stă cu chirie 
într-un garaj din apropiere, unde s-au căutat amprente şi 
urme de sânge. Băieţii de la laborator n-au găsit nimic, iar 
Nash nu mai este suspect în cazul fetei. Victima nu a fost încă 
identificată şi nu s-a găsit nici o asemănare cu vreo persoană 
dispărută. Amprentele ei au fost trimise la toate secţiile, 
așa că în scurt timp ar trebui să primim un raport. Totul a 
pornit de la un telefon anonim primit de secția University. 
Polițistul care a primit apelul a spus că era o femeie în 
pragul isteriei, care-și ducea copilul la școală. Femeia nu 
şi-a dat numele şi a închis, iar eu cred că putem s-o scoatem 
de pe lista suspecţilor. 

Millard trecu la un ton calm, profesoral. 

— Până când nu identificăm cadavrul, investigația va fi 
axată pe intersecţia 39th cu Norton, iar următorul pas este 
reluarea cercetării pe teren. 

Se auzi un murmur colectiv. Millard se încruntă și continuă: 


Dulcele sărut al Daliei 113 


— Centrul de comandă va fi la secția University, unde 
funcţionarii vor dactilografia și vor colaţiona rapoartele din 
teren ale polițiștilor. Vor fi întocmite rapoarte rezumative și 
indexuri cu probe. Acestea vor fi afișate la avizierul secţiei 
University şi vor fi transmise în copie tuturor secţiilor LAPD 
şi tuturor diviziilor LASD!. Persoanele prezente aici şi care 
aparţin de alte secţii vor transmite informaţiile primite cole- 
gilor din toate schimburile. De asemenea, vreau ca ele să 
apară pe toate listele informative. Fiecare informaţie pe care 
o primiţi de la poliţiştii de la patrulare să fie transmisă 
telefonic la Divizia Centrală, la Omucideri, interior 411. Aici 
am liste cu adresele care trebuie luate din nou la puricat de 
fiecare din voi, în afară de Bleichert şi Blanchard. Bucky, 
Lee, voi luaţi la puricat aceleași zone ca și ieri. Poliţiştii de 
la alte secţii să rămână pe loc. Restul poliţiştilor detașaţi, 
ne vedem la mine în birou! Asta-i tot! 

M-am grăbit să ies pe ușă şi am coborât în parcare pe 
scara de serviciu, din dorinţa de a-l evita pe Lee și de a pune 
ceva distanţă între el și acordul meu în legătură cu amânarea 
arestării lui Nash. Cerul era acum de un gri închis, iar în 
drum spre Leimert Park m-am tot gândit la nişte furtuni 
care să şteargă urmele de pe terenurile virane, aruncând la 
canal toată ancheta cu fata măcelărită și durerea lui Lee 
pentru sora dispărută până ce canalul colector o să dea pe 
dinafară, vomitându-l pe Junior Nash, care implora să fie 
arestat. În timp ce-mi parcam mașina, norii s-au împrăștiat 
şi, nu după mult timp, făceam muncă de teren sub razele 
necruțătoare ale soarelui. Un nou şir de răspunsuri negative 
îmi alungă fanteziile. 

Am pus aceleaşi întrebări ca și în ziua precedentă, insis- 
tând şi mai abitir pe Nash. De data asta însă totul era altfel. 
Poliţiştii pieptănau zona, notau numerele de înmatriculare 
ale maşinilor parcate şi căutau haine de damă în canal, 
iar locuitorii din împrejurimi ascultaseră radioul și citiseră 
ziarele. 


1. Los Angeles County Sheriff's Department (Departamentul Şerifului). 


114 James Ellroy 


Un pletos care duhnea a băutură îmi arătă un crucifix 
din plastic şi mă întrebă dacă l-ar ţine la distanţă pe vârcolac. 
Un babalâc sclerozat, în gort şi tricou şi cu guler preoţesc, 
mă asigură că fata moartă a fost sacrificată întru Domnul, 
fiindcă Leimert Park votase cu democraţii la alegerile din '46. 
Un băieţel îmi arătă un afiș cu Lon Chaney jr. în rolul 
Omului Lup şi îmi spuse că terenul viran de la intersecția 
lui 39th cu Norton era rampa de lansare a rachetei lui, iar 
un iubitor al boxului mă recunoscu din meciul cu Blanchard 
şi-mi ceru un autograf, după care îmi spuse verde-n față că 
autorul crimei este basetul vecinului său şi mă rugă să împușc 
javra aia nenorocită. Răspunsurile negative raționale erau la 
fel de plicticoase pe cât de fanteziste erau cele ale nebunilor 
şi începusem să mă simt ca un om normal aruncat într-o 
comedie grotescă. 

La unu jumate am terminat și m-am îndreptat spre ma- 
şină, cu gândul să iau prânzul şi apoi să mă prezint la secţia 
University. Am găsit o bucată de hârtie prinsă în ștergă- 
toarele de parbriz, o hârtie cu antetul personal al lui Thad 
Green, pe care scria în mijloc „Martor oficial al poliției — 
acestui poliţist i se permite accesul la autopsia lui Jane Doe 
nr. 31, ora 2.00, 16.01.1947. În josul paginii era mâzgălită 
semnătura lui Green, care semăna suspect de mult cu scrisul 
sergentului Leland C. Blanchard. Mi-a scăpat un hohot de 
râs şi am pornit spre spitalul Queen of Angels. 

Coridoarele erau pline de călugăriţe asistente și bătrâni 
întinşi pe tărgi cu rotile. I-am arătat insigna unei călugăriţe 
vârstnice şi am întrebat-o unde are loc autopsia. Își făcu 
cruce, apoi mă conduse pe un coridor și-mi făcu semn spre 
o ușă dublă, pe care scria PATOLOGIE. M-am îndreptat spre 
polițistul care păzea intrarea şi i-am fluturat invitaţia. Tipul 
luă poziţia de drepţi și îmi deschise ușa. Am intrat într-o 
cămăruță răcoroasă, în care totul era de un alb antiseptic, 
iar în mijloc se afla o masă lungă de metal. Pe masă erau două 
obiecte acoperite cu cearşafuri. Am luat loc pe banchetă, cu 
faţa spre masa de autopsie, tremurând la gândul că voi vedea 
din nou zâmbetul fetei moarte. 


Dulcele sărut al Daliei 115 


Peste câteva secunde ușile duble se deschiseră. Alături 
de o călugăriță cu un carneţel de notițe apăru un bărbat 
înalt şi vârstnic, care fuma un trabuc. Russ Millard, Harry 
Sears şi Lee îi urmară. Millard clătină din cap. 

— Tu şi Blanchard vă băgaţi peste tot, ca musca-n curul 
calului. Doctore, putem fuma și noi? 

Bătrânul scoase un bisturiu din buzunarul de la spate 
şi-l şterse de cracul pantalonului. 

— Sigur. N-o s-o deranjeze deloc pe fată. E-n împărăţia 
viselor pentru totdeauna. Soră Margaret, ajută-mă, te rog, 
să îndepărtez cearșaful. 

Lee se aşeză pe banchetă, alături de mine. Millard şi 
Sears își aprinseră ţigările, apoi își scoaseră carneţelele și 
stilourile. Lee căscă și mă întrebă: 

— Ai prins vreun fir în dimineaţa asta? 

Mi-am dat seama că era încă sub influenţa benzedrinei. 

— Mda. A ucis-o un om lup criminal de pe planeta Marte. 
Buck Rogers! îl urmăreşte cu nava lui spaţială, iar tu ar 
trebui să mergi acasă și să tragi un pui de somn. 

Lee căscă din nou. 

— Mai târziu. Pontul meu cel mai interesant a fost unul 
cu naziștii. Un tip mi-a spus că l-a văzut pe Hitler într-un 
bar de pe 39th, colţ cu Crenshaw. Dumnezeule, Bucky! 

Lee își plecă ochii. M-am uitat spre masa de autopsie. Moarta 
zăcea descoperită, cu capul îndreptat spre noi. M-am uitat 
fix la pantofi, în timp ce doctorul vorbea în jargon medical: 

— În linii mari, avem o femeie albă tipică. Tonusul muscular 
indică faptul că are vârsta cuprinsă între şaisprezece şi trei- 
zeci de ani. Cadavrul se prezintă în două părți, secționat în 
zona ombilicului. Partea superioară: capul intact, cu multiple 
fracturi craniene înfundate. Trăsăturile faciale sunt neclare, 
din cauza multiplelor echimoze, hematoame și edeme. Carti- 
lagiul nazal este dislocat și înfundat în craniu. Plagă sfâșiată 
de la un capăt la altul al feței, pornită din ambele colțuri ale 
gurii, de-a lungul mușchilor maseteri, şi prelungindu-se spre 


1. Personaj de benzi desenate creat de Philip Francis Nowlan în 1928. 


116 James Eilroy 


articulațiile temporale ale mandibulei și spre lobii urechilor. 
Nu sunt urme vizibile de vătămare a gâtului. Multiple plăgi 
sfâşiate pe toracele anterior, concentrate pe ambii sâni. Arsuri 
de ţigară pe ambii sâni. Sânul drept este aproape separat de 
torace. Examinarea jumătăţii superioare a cavităţii abdomi- 
nale nu indică sângerare. Intestinele, stomacul, ficatul şi 
splina au fost îndepărtate. 

Doctorul inspiră puternic. Mi-am ridicat privirea şi l-am 
văzut pufăind din trabuc. Călugăriţa stenografă nota în con- 
tinuare, Millard și Sears se holbau la faţa inexpresivă a 
cadavrului, în timp ce Lee se uita în pământ și-și ştergea 
sudoarea de pe frunte. Doctorul palpă ambii sâni şi declară: 

— Lipsa hipertrofiei indică absenţa vreunei sarcini în mo- 
mentul decesului. 

Apoi apucă bisturiul şi începu să scotocească prin jumă- 
tatea inferioară a trupului. Am închis ochii şi am ascultat. 

— Examinarea jumătăţii inferioare a cadavrului relevă o 
incizie longitudinală de la ombilic până la pubis. Mezenterul, 
uterul, ovarele şi rectul au fost îndepărtate. Se constată 
multiple plăgi sfâșiate pe peretele posterior şi cel anterior ai 
cavităţii abdominale. Scobitură triunghiulară largă pe coapsa 
stângă. Soră, ajută-mă s-o întorc pe cealaltă parte. 

Am auzit cum ușa se deschide cu zgomot. Cineva strigă: 

— Domnule locotenent! 

Am deschis ochii şi i-am văzut pe Millard ridicându-se şi 
pe doctor şi soră întorcând cadavrul ţeapăn cu fața în jos. 
Apoi doctorul apucă gleznele moartei și îi flexă picioarele. 

— Ambele picioare rupte în zona genunchiului. Urme 
ușoare, aproape vindecate, de bici pe spinare şi umeri. Urme 
de frânghie pe ambele glezne. Soră, dă-mi un dilatator şi un 
tampon. 

Millard se întoarse şi-i întinse lui Sears o bucată de hârtie. 
El o citi şi-l înghionti pe Lee. Între timp doctorul şi călugă- 
riţa întorseseră pe partea cealaltă jumătatea inferioară a 
trupului şi-i răscrăcăraseră picioarele. Mi se întoarse stoma- 
cul pe dos. Lee exclamă: 

— Bingo! 


Dulcele sărut al Daliei 117 


Citi cu atenţie o hârtie venită prin telex, în timp ce docto- 
rul îndruga ceva despre lipsa iritaţiilor vaginale şi prezenţa 
unor urme vechi de spermă. Răceala din vocea lui mă enerva. 
Am luat bucata de hârtie şi am citit: „Russ, este Elizabeth 
Ann Short, născută în 29.07.1924 în Medford, Massachusetts. 
Băieţii de la FBI au identificat amprentele -— a fost arestată 
la Santa Barbara în sept. '43. Urmează să primim și alte 
informaţii. După autopsie întoarceţi-vă la Primărie. Reche- 
maţi de pe teren toți polițiștii disponibili — J.T“. 

Doctorul concluzionă: 

— Cam asta-i tot ce putem afla la examenul preliminar 
post-mortem. Ceva mai târziu voi face niște analize toxico- 
logice și voi avea mai multe date. 

Acoperi ambele jumătăţi ale lui Elizabeth Ann Short şi 
întrebă: 

— Aveţi întrebări? 

Călugăriţa se îndreptă spre uşă, cu degetele încleștate pe 
carneţel. 

— Ne puteţi oferi o reconstituire? ceru Millard. 

— În funcţie de analize, da, bineînţeles. Iată ce ştiu sigur: 
nu era însărcinată, nu a fost violată, dar a avut contact 
sexual liber consimţit în ultima săptămână sau cam așa 
ceva. Tot în ultima săptămână i s-a administrat ceea ce voi 
aţi numi o biciuire blândă : urmele de pe spinare sunt mai vechi 
decât tăieturile din faţă. Iată ce cred eu că s-a-ntâmplat. 
Cred că a fost legată și torturată cu cuțitul între treizeci și 
şase și patruzeci şi opt de ore. Cred că picioarele i-au fost 
rupte cât timp mai era în viață cu un instrument neted și 
strunjit, ca o bâtă de baseball. Cred că fie a fost omorâtă în 
bătaie cu ceva asemănător cu o bâtă de baseball, fie s-a 
înecat în propriul sânge, provenit din rana de la gură. După 
ce a murit, a fost tăiată în două cu un cuţit de măcelar sau 
ceva asemănător, iar ucigașul i-a scos organele interne cu 
un soi de briceag. După asta i-a scurs sângele din corp și a 
spălat-o — într-o cadă, îmi închipui. Am luat niște mostre de 
sânge din rinichi, iar în câteva zile vom şti dacă a avut 
droguri sau alcool în organism. 


118 James Ellroy 


— Doctore, tipul ăsta ştie ceva medicină sau anatomie? 
întrebă Lee. De ce a scos ce-avea înăuntru? 

Doctorul se uită atent la mucul de trabuc. 

— Habar n-am. Ar fi putut scoate cu ușurință organele 
din partea superioară. Ca să ajungă la cele de jos, şi-a făcut 
drum cu un cuţit, de parcă tocmai alea l-ar fi interesat. Este 
posibil să aibă ceva pregătire medicală, dar nu-i total exclus 
să fi avut pregătire veterinară sau de taxidermist sau ceva 
legat de biologie. Sau poate că a urmat cursuri de anatomie 
la școală ori chiar cursul meu de Patologie pentru începători 
de la UCLA. Asta voi trebuie să mi-o spuneţi mie. Să vă spun 
ce știu eu sigur: când aţi găsit-o, era moartă de şase-opt ore 
şi a fost ucisă într-un loc izolat, unde există apă curentă. 
Harry, avem un nume pentru fata asta? 

Sears încercă să răspundă, dar gura îi tremura incon- 
trolabil. Millard îi puse o mână pe umăr și răspunse în locul 
lui: 

— Elizabeth Short. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, Elizabeth! spuse doctorul, 
parcă salutând cerurile cu trabucul. Russell, când pui mâna 
pe nenorocitul care i-a făcut asta, trage-i un șut în coaie şi 
zi-i că-i din partea lui Frederick D. Newbarr, doctor în medi- 
cină. Acum plecaţi de-aici. Peste zece minute am o întâlnire 
cu un sinucigaș care s-a aruncat de la etaj. 


Când am ieșit din lift, am auzit vocea lui Ellis Loew răsu- 
nând pe tot coridorul, cu o octavă mai puternică și mai gravă 
decât de obicei. Am reușit să prind „vivisecţia unei tinere 
încântătoare“, „vârcolac psihopat“ şi „aspiraţiile mele poli- 
tice se subordonează dorinței de face dreptate“. Am deschis 
ușa de acces în biroul de la Omucideri și am dat cu ochii de 
istețul republican, care vorbea cu patos la microfon, în timp 
ce echipa tehnică îi înregistra fiecare cuvânt. Purta la rever o 
insignă a Legiunii Americane, probabil cumpărată de la beţi- 
vanul decorat care dormea în parcarea de la Hall of Records, 


Dulcele sărut al Daliei 119 


un tip pe care într-o vreme îl urmărise încrâncenat în justiţie 
pentru acuzaţia de vagabondaj. 

Locul era plin de pupincuriști, aşa că m-am strecurat spre 
biroul lui Tierney. Lee, Russ Millard, Harry Sears și doi poliţai 
mai în vârstă, pe care de-abia îi știam — Dick Cavanaugh și 
Vern Smith —, erau strânși în jurul biroului căpitanului şi se 
uitau cu atenţie la o foaie de hârtie pe care şefu' o ţinea în 
mână. 

M-am uitat peste umărul lui Harry. Trei fotografii de 
cazier ale unei brunete trăsnet erau prinse de o foaie, alături 
de trei prim-planuri ale cadavrului din 39th, colţ cu Norton. 
Îmi sări în ochi rânjetul gurii tăiate. Căpitanul Jack spuse: 

— Fotografiile de cazier sunt de la poliţia din Santa 
Barbara. Au săltat-o pe Short în septembrie '43, când era 
minoră, pentru consum de băuturi alcoolice şi au trimis-o 
acasă la maică-sa, în Massachusetts. Poliţia din Boston a 
contactat-o acum o oră. Vine mâine cu avionul să identifice 
cadavrul. Cei din Boston îi verifică antecedentele pe Coasta 
de Est. Toate permisiile celor din Birou se anulează. Dacă se 
plânge cineva, îi vâr sub nas fotografiile astea. Russ, ce-a 
spus doctorul Newbarr? 

— A fost torturată vreo două zile, răspunse Millard. Cauza 
decesului e fie rana de la gură, fie loviturile de la cap. Nu a 
fost violată. Organele interne i-au fost scoase. A murit cu 
şase-opt ore înainte s-o găsim pe terenul viran. Ce altceva 
mai ştim despre ea? 

Tierney răsfoi nişte hârtii de pe birou. 

— În afară de arestarea de când era minoră, nici o altă 
menţiune. Are patru surori, părinţii îi sunt divorțaţi şi în 
timpul războiului a lucrat la un PX, un magazin al armatei, 
în Camp Cooke. Tatăl ei e aici, în L.A. Ce facem mai departe? 

Eu am fost singurul care a rămas uimit când șefu' ăl mare 
i-a cerut sfatul adjunctului. Millard răspunse: 

— Vreau să mai pieptănăm o dată Leimert Park, de data 
asta cu fotografiile de cazier la noi. Eu, Harry şi încă doi 
oameni. Apoi mă duc la poli University să citesc rapoarte și 


120 James Ellroy 


Tierney încuviinţă, dând din cap. 

— Mda, iar Bevo Means mi-a zis că tatăl fetei le-a vândut 
celor de la Times şi Herald nişte fotografii mai vechi ale 
fiicei lui. Or să apară pe prima pagină a edițiilor de seară în 
toată presa. 

Millard izbucni: 

— La naiba! 

Era singura înjurătură pe care o folosea. Continuă, cloco- 
tind de furie: 

— Or să se năpustească asupra ei ca vulturii. Tatăl a fost 
interogat? 

Tierney clătină din cap, apoi se uită pe niște notițe: 

— Cleo Short, South Kingsley, 1020 bis, districtul Wilshire. 
L-am pus pe unul dintre băieţi să-l sune și să-i zică să rămână 
acasă, fiindcă o să trimitem niște poliţişti să stea de vorbă 
cu el. Russ, crezi că ciudaţii or să se arunce la crima asta? 

— Câte mărturisiri avem până acum? 

— Optsprezece. 

— Până mâine dimineaţă se vor dubla. Poate vor fi şi mai 
multe dacă Loew ameţește presa cu păsăreasca lui. 

— Eu aş zice că i-am motivat, domnule locotenent. Și aș 
mai zice că păsăreasca mea e în ton cu crima. 

Ellis Loew stătea în pragul ușii, cu Fritz Vogel și Bill 
Koenig în spatele lui. Millard se uită ţintă în ochii ahtiatului 
după publicitate. 

— Prea multă reclamă strică, Ellis. Dacă ai fi polițist, ai 
şti. 

Loew se înroşi şi își apucă brelocul Phi Beta Kappa. 

— Sunt un demnitar ce menține legătura între poliţie și 
societatea civilă, învestit special de către Primăria orașului 
Los Angeles. 

— Eşti civil, domnule consilier, replică Millard, zâmbind. 

Loew se zbârli, după care se întoarse spre Tierney: 

— Căpitane, ai trimis pe cineva să stea de vorbă cu tatăl 
victimei? 

— Încă nu, Ellis, răspunse căpitanul Jack. Voi trimite 
curând. 


Dulcele sărut al Daliei 121 


— Ce zici de Vogel şi Koenig? Or să obţină tot ce trebuie 
să știm. i 

Tierney se uită la Millard. Locotenentul clătină din cap 
aproape imperceptibil. Căpitanul Jack răspunse: 

— Ăăă, Ellis, în cazurile de omucidere importante mâna 
mea dreaptă trasează sarcini de genul ăsta. Ăăă, Russ, cine 
crezi că ar trebui să se ducă? 

Millard îi scrută pe Cavanaugh și Smith, apoi își mută 
privirea spre mine, care încercam să trec neobservat, şi spre 
Lee, care căsca, sprijinit de perete. 

— Bleichert, Blanchard ! Voi, isteţilor, îl interogaţi pe tatăl 
domnișoarei Short! ordonă el. Să aduceţi raportul mâine 
dimineaţă la secţia University. 

Cu o smucitură, Loew smulse din lanţ brelocul Phi Beta, 
care căzu la pământ. Bill Koenig se strecură pe ușă și-l 
ridică. Loew făcu stânga-mprejur şi ieşi pe hol. Vogel se uită 
urât la Millard, apoi îl urmă. Harry Sears, care duhnea a 
Old Grand Dad, spuse: 

— Trimite câţiva negrotei la camera de gazare și i se urcă 
la cap. 

— Negroteii trebuie să fi mărturisit, zise Vern Smith. 

— La Fritzie şi Bill toţi mărturisesc, replică Dick Cavanaugh. 

— Grandoman căcăcios și nenorocit, concluzionă Russ 
Miliard. 


Ne-am îndreptat spre districtul Wilshire în mașini sepa- 
rate şi am ajuns pe South Kingsley, la numărul 1020 bis, pe 
înserat. Era un apartament amenajat într-un garaj de mări- 
mea unei barăci, în spatele unei clădiri imense, în stil victo- 
rian. Înăuntru luminile erau aprinse. 

— Facem chestia cu polițistul de treabă și cel nasol, îmi 
propuse Lee, căscând, după care sună la ușă. 

Ne deschise un bărbat sfrijit, de vreo cincizeci și ceva de 
ani. 

— Poliţai, nu-i aşa? spuse el. 


122 James Ellroy 


Era brunet şi avea ochii spălăciți, ca ai fetei din fotografia 
de cazier, dar aici se termina orice asemănare între tată şi 
fiică. Elizabeth Short era o femeie care te făcea praf. El 
părea făcut praf: un schelet ambulant în pantaloni bufanţi 
maro şi un maiou soios. Avea umerii plini de aluniţe și chipul 
ridat, spuzit de coșuri. Ne făcu semn să intrăm şi ne anunţă: 

— Am un alibi, în caz că vă trece prin cap că eu am ucis-o. 
Beton armat, cum mă vezi şi cum te văd. 

Amabil până în măduva oaselor, am făcut prezentările : 

— Sunt polițistul Bleichert, domnule Short. El este parte- 
nerul meu, sergentul Blanchard. Primiţi, vă rog, condoleanţele 
noastre pentru pierderea fiicei. 

Cleo Short trânti uşa. 

— Citesc ziarele şi ştiu cine sunteţi. Nici unul dintre voi 
n-ar fi rezistat nici o rundă în faţa lui Gentleman Jim Jeffries!. 
Cât despre condoleanţe, eu zic că c'est la vie. Cum şi-a aşternut, 
aşa a dormit. Nimic nu-i fără rost pe lumea asta. Vreţi s-auziţi 
alibiul meu? 

M-am aşezat pe o canapea jerpelită şi m-am uitat în jur. 
Pereţii erau plini din podea până-n tavan cu rafturi ce gemeau 
de romane ieftine. Mai era canapeaua, un scaun de lemn și 
nimic altceva. Lee își scoase carnețelul. 

— De vreme ce sunteţi atât de nerăbdător să ne spuneţi, 
daţi-i drumul. 

Short se trânti pe scaun și-și înfipse picioarele în podea, 
ca un animal care bătucește praful. 

— Am lucrat două ture încheiate, începând de marţi, 
paisprezece, de la orele două după-amiaza, până miercuri, 
cincisprezece, la cinci după-amiaza. Douăzeci și şapte de ore 
în cap. Şi am fost plătit în plus pentru ultimele șapteșpe ore. 
Sunt reparator de frigidere — cel mai bun de pe Coasta de Vest. 
Lucrez la Frost King Appliances, pe South Berendo, numărul 
4831. Pe şefu' îl cheamă Mike Mazmanian. Sunaţi-l. O să-mi 
confirme alibiul la marele fix, cum te văd și cum mă vezi. 


1. Jim Jeffries (1875-1953), campion mondial de box la categoria 
grea între 1898 și 1905. 


Dulcele sărut al Daliei 123 


Lee căscă și își notă totul. Cleo Short îşi încrucișă braţele 
peste pieptul osos, parcă provocându-ne să-l contrazicem. 

— Domnule Short, când aţi văzut-o ultima dată pe fiica 
dumneavoastră? l-am întrebat. 

— Betty a venit în Vest în primăvara lui '43. Ochi alu- 
necoşi, inimă zburdalnică. Nu o mai văzusem de când am 
părăsit-o pe zgripţuroaica aia stearpă de nevastă-mea în 
Charlestown, Massachusetts, pe 1 martie 1930 după Hristos, 
şi nici c-am privit peste umăr. Dar Betty mi-a scris că are 
nevoie de un loc unde să se aciueze, așa că... 

— Scurteaz-o, tataie, îl întrerupse Lee. Când ai văzut-o 
ultima dată pe Elizabeth? 

— Uşurel, colega, am intervenit. Omul cooperează. Conti- 
nuaţi, domnule Short. 

Cleo Short se foi în scaun şi se uită cruciş la Lee. 

— Înainte să facă pe deşteptul boxerul ăsta, voiam să vă 
spun că am umblat la teșcherea și i-am trimis lui Betty o 
sută de parai, să aibă de drum, după care i-am promis trei 
mese pe zi și cinci verzișori pe săptămână, bani de buzunar, 
dacă ţine casa lună. O ofertă generoasă, dacă vreţi să știți 
părerea mea. Dar Betty avea alte gânduri. Era o gospodină 
de doi bani, aşa că i-am tras un șut în fund pe data de 2 
iunie 1943 după Hristos şi nici c-am mai văzut-o vreodată. 

Am notat informaţia, după care l-am întrebat: 

— Ştiaţi că în ultimul timp a fost în L.A.? 

Cleo Short îşi mută privirea piezișă de la Lee spre mine. 

— Nu. 

— Din câte ştiţi dumneavoastră, avea dușmani? 

— Doar pe ea însăși. 

— Fără răspunsuri șmechere, tataie! interveni Lee. 

I-am şoptit : 

— Lasă-l să vorbească. 

Apoi am spus cu voce tare: 

— Unde s-a dus Elizabeth în iunie '43, când a plecat de-aici? 

Short făcu un gest ameninţător cu arătătorul. 

— Spune-i colegului tău că dacă îmi mai zice tataie, îl fac şi 
eu boxer de doi bani! Spune-i că lipsa de respect e o sabie cu 


124 James Ellroy 


două tăișuri! Spune-i că eu i-am reparat comandantului 
Horrall frigiderul Maytag 821. Cum mă vezi și cum te văd. 

Lee intră în baie. L-am văzut înghițind un pumn de pastile 
cu apă de la chiuvetă. Am revenit la tonul meu de băiat bun: 

— Domnule Short, unde s-a dus Elizabeth în iunie '43? 

— Dacă boxerul ăla ratat ridică mâna asupra mea, îi aran- 
jez moaca cum mă vezi şi cum te văd. 

— Sunt convins. Vreţi să răs... 

— Betty s-a mutat la Santa Barbara. Și-a luat o slujbă la 
PX Camp Cooke. Mi-a trimis o vedere în iulie. Îmi scria că 
un soldat a bătut-o rău de tot. Atunci am auzit de ea ultima 
oară. 

— Menţiona şi numele soldatului? 

— Nu. 

— Dar numele prietenilor de la Camp Cooke? 

— Nu. 

— Vreun iubit? 

— Ha! 

Am pus stiloul deoparte. 

— De ce „Ha“? 

Bătrânul râdea așa de tare, că am crezut că pieptul acela 
firav o să-i explodeze. Lee ieşi din baie. I-am făcut semn s-o 
lase mai moale. Încuviinţă din cap şi se aşeză lângă mine. 
Am așteptat ca Short să termine cu râsul. Când hohotele i 
se mai potoliră, am continuat: 

— Povestiţi-mi despre relaţiile lui Betty cu bărbaţii. 

Short chicoti. 

— Ei îi plăceau bărbații, iar lor le plăcea de ea. Betty 
preţuia mai întâi cantitatea şi numai după aia calitatea și, 
spre deosebire de mă-sa, nu prea ştia să zică nu. 

— Fiţi mai clar, i-am cerut. Nume, date, descrieri. 

— Cred c-ai încasat cam multe la scăfârlie, fiule. Îți cam 
filează lampa. Nici Einstein nu și-ar putea aminti toate nu- 
mele iubiţilor lui Betty, iar pe mine nu mă cheamă Albert. 

— Spuneţi-ne numele pe care vi le amintiţi. 

Short își vâri degetele mari sub curea şi se bâţâi în scaun 
ca un şmecher de doi bani. 


Dulcele sărut al Daliei 125 


— Betty era înnebunită după bărbaţi — mai bine zis după 
soldaţi. Se ducea după filfizoni şi după orice alb în uniformă. 
În loc să aibă grijă de casă, ea ieşea în oraş, bătea Hollywood 
Boulevard în lung şi-n lat şi cerşea de băut de la soldați. 
Când stătea aici, casa arăta ca o filială a USO. 

— Îţi numești propria fiică haimana? se miră Lee. 

Short ridică din umeri. 

— Am cinci fiice. O poamă stricată din cinci nu-i un rezultat 
chiar așa de rău. 

Lee fierbea de mânie. I-am pus o mână pe braţ, ca să-l 
liniştesc, și aproape că i-am simţit sângele zvâcnind. 

— Ce-ar fi să ne daţi câteva nume, domnule Short? 

— Tom, Dick, Harry. Haimanalele alea dădeau cu ochii 
de Cleo Short şi spălau putina de urgenţă, cu Betty după ei. 
Mai mult de-atât nu ştiu. Căutaţi niște tipi care n-arată 
foarte rău în uniformă și sunteţi pe calea cea bună. 

Am început o pagină nouă în carneţel. 

— Dar o slujbă avea? Cât a stat aici, Betty a avut vreo 
slujbă ? 

Bătrânul ţipă: 

— Betty ar fi trebuit să lucreze pentru mine! Zicea 
că-și caută o slujbă în industria filmului, dar era o minciună 
sfruntată ! Nu voia nimic altceva decât să bată bulevardele 
în rochiile alea negre ale ei şi să vâneze bărbaţi! Mi-a dis- 
trus cada din cauza colorantului cu care-și vopsea ţoalele în 
negru, apoi s-a cărăbănit înainte să-mi recuperez pagubele 
din câștigul ei! Bătea străzile ca o văduvă neagră! Nu mă 
mir c-a păţit-o. E vina lu’ mă-sa, nu a mea! Căţea irlandeză 
nespălată şi nefutută! Nu-i vina mea! 

Lee îl împunse zdravăn cu degetul în beregată. Am ieșit 
în stradă şi l-am lăsat pe Cleo Short să urle la cei patru 
pereţi. Lee exclamă: 

— Să-mi bag cracii! 

— Mda! am oftat eu, gândindu-mă că acum ne-am ales 
cu întreaga armată americană pe lista de suspecți. 

Mi-am scotocit buzunarele după o monedă. 

— Dăm cu banw să vedem cine scrie raportul? 


126 James Ellroy 


— Scrie-l tu, bine? mă rugă Lee. Vreau să mă duc la 
hogeacul lui Junior Nash, să mai notez niște numere de 
înmatriculare. 

— Încearcă să și dormi un pic. 

— Aşa o să fac. 

— Nu, n-o să faci așa. 

— Nu pot să vând castraveți grădinarului. Ştii ce? Nu 
vrei să te duci acasă la mine, să-i ţii companie lui Kay? 
E-ngrijorată din pricina mea și nu vreau să stea singură. 

Mi-am amintit de lucrul pe care îl spusesem ieri-seară la 
intersecția de la 39th cu Norton ~ lucrul pe care îl știam toţi 
trei, dar despre care nu discutam niciodată, pasul înainte pe 
care numai Kay avea curaj să-l facă. 

— Sigur, Lee. 


Am găsit-o pe Kay citind pe canapeaua din sufragerie, ca 
în fiecare seară de peste săptămână. Când am intrat, nu 
şi-a ridicat ochii din carte, ci doar a suflat leneș un rotocol 
de fum și m-a salutat: 

— Bună, Dwight! 

M-am aşezat pe un scaun din faţa măsuţei de cafea, vizavi 
de ea. 

— De unde-ai știut că-s eu? 

Kay încercui un pasaj din carte. 

— Lee calcă apăsat, tu păşești prudent. 

— E o chestie simbolică, dar să n-o spui nimănui, am râs 
eu. 

Kay îşi stinse ţigara şi puse cartea jos. 

— Pari îngrijorat de ceva. 

— Lee e foarte necăjit din pricina fetei ucise. Ne-au deta- 
şat pe amândoi să lucrăm la cazul ăsta, când ar trebui să fim 
pe urmele unui criminal periculos. El s-a dat pe benzedrină 
şi a-nceput s-o ia ușor razna. Ţi-a povestit despre fată? 

Kay dădu din cap. 

— Puțin. 


Dulcele sărut al Daliei 127 


— Ai citit ziarele? 

— Le-am evitat. | 

— Ei bine, fata ucisă e cea mai fierbinte ştire de la bomba 
atomică încoace. S-au alocat o sută de poliţişti doar pentru 
o singură crimă, Ellis Loew urmăreşte să tragă spuza pe 
turta lui, iar Lee parcă a-nnebunit... 

Kay îmi tăie triada cu un zâmbet: 

— lar tu erai știrea zilei luni, în timp ce acum eşti neica 
nimeni. Şi vrei să pornești în urmărirea marelui tâlhar, ca 
să ai parte de încă un titlu pe prima pagină a ziarelor. 

— Touché, dar asta-i numai o parte a problemei. 

— Ştiu. De-ndată ce apari pe prima pagină, te ascunzi și 
nu mai citeşti ziarele. 

Am oftat. 

— Dumnezeule, aş fi vrut să nu fii cu atât de mult mai 
isteață decât mine! 

— lar eu aș vrea ca tu să nu fi fost atât de prudent şi 
complicat. Dwight, ce-o să se-ntâmple cu noi? 

— Cu noi trei? 

— Nu, cu noi. 

M-am uitat în jur, la sufrageria toată numai lemn, piele 
şi crom, şi la comoda din mahon, cu uși de sticlă, plină cu 
puloverele ei din cașmir în toate culorile curcubeului, la 
patruzeci de dolari bucata. Femeia, o sărăntoacă din South 
Dakota cizelată de dragostea unui poliţist, stătea în faţa mea 
şi pentru prima dată am spus exact ce gândeam: 

— Nu l-ai părăsi niciodată. N-ai renunţa niciodată la toate 
astea. Poate că dacă ai face-o, poate că dacă Lee și cu mine 
am fi pe picior de egalitate, poate că atunci am avea o șansă 
împreună. Dar tu n-ai renunţa la toate astea. 

Kay îşi luă un răgaz şi-şi aprinse o ţigară. 

— Ştii ce-a făcut pentru mine? întrebă ea, suflând fumul 
pe nas. 

— Știu şi ce-a făcut pentru mine, i-am replicat. 

Kay își dădu capul pe spate şi se uită în tavan, la stuca- 
turile și lambriurile din lemn de mahon. Suflând inele de 
fum, îmi mărturisi: 


128 James Ellroy 


— Eram îndrăgostită de tine ca o şcolăriţă. Bobby De Witt 
şi Lee mă târau după ei la meciuri de box. Îmi luam cu mine 
caietul de schiţe, ca să nu mă simt ca femeile alea îngro- 
zitoare care-şi pupă-n fund masculul, pretinzând că le place 
boxul. Mie tu îmi plăceai. Felul în care te autoironizai cu 
dinţii. Felul în care îţi fentai adversarul, ca să nu fii lovit. 
Apoi ai intrat în poliţie şi Lee mi-a povestit c-a auzit că i-ai 
trădat pe prietenii tăi japonezi. Nu te-am urât. Informaţia 
te-a făcut mai real în ochii mei. Chestia cu șmecherașii mexi- 
cani a avut acelaşi efect. Erai eroul meu de basm, numai că 
basmul era adevărat. Aflam din când în când una, alta. Apoi 
a urmat meciul și, deși îmi displăcea profund ideea, l-am 
încurajat pe Lee să participe, fiindcă mi se părea că noi trei 
eram sortiţi să fim împreună. 

Mi-au venit în minte zeci de răspunsuri, toate adevărate 
şi numai despre noi doi. Dar n-am putut să le rostesc, aşa că 
am recurs la ajutorul lui Lee: 

— Nu vreau să-ţi faci griji din cauza lui Bobby De Witt. 
Când iese, o să am eu o vorbă cu el. O să-i spun vreo două 
de dulce, N-o să se mai apropie niciodată de tine sau de Lee. 

Kay îşi desprinse privirea din tavan şi mă fixă cu o căută- 
tură dură, dar tristă. 

— Am încetat să mă mai tem de Bobby De Witt. Se ocupă 
Lee de el. 

— Cred că lui Lee îi e frică de el. 

— Într-adevăr. Dar cred că asta-i din cauză că Bobby ştie 
atât de multe despre mine, iar lui Lee îi este frică să nu 
vorbească despre asta întregii lumi. Nu că i-ar păsa cuiva. 

— Mie îmi pasă. Și dacă intru puţin în De Witt, o să aibă 
noroc dacă o să mai fie în stare să vorbească. 

Kay se ridică. 

— Pentru un bărbat care-şi dăruiește inima uşor, ești aşa 
de încăpățânat! Mă duc la culcare. Noapte bună, Dwight. 

Când din dormitorul lui Kay răsunară acordurile unui 
cvartet de Schubert, am scos din birou o foaie de hârtie şi un 
stilou și am început să-mi scriu raportul legat de intero- 
gatoriul luat tatălui lui Elizabeth Short. Am menționat și 


Dulcele sărut al Daliei 129 


alibiul lui de beton armat, relatarea lui despre comportamentul 
fetei cât timp a stat la el în 1943, bătaia pe care a primit-o 
de la un soldat din Camp Cooke și parada de prieteni fără 
nume. Umflarea raportului cu detalii nesemnificative mi-a 
ținut gândurile departe de Kay, iar când am terminat, mi-am 
făcut două sendvișuri cu şuncă, le-am dat pe gât cu un pahar 
de lapte și am adormit pe canapea. 

Visele mi-au fost tulburate de fotografiile de cazier ale 
băieţilor răi cu care am avut de-a face în ultimul timp și de 
Ellis Loew, care reprezenta legea, dar avea scrijelite pe piept 
numere de identificare ca ale infractorilor. Betty Short i se 
alătură, îmbrăcată în zeghe și fotografiată din faţă şi din profil. 
Apoi toate feţele se transformară în formulare de raport ale 
poliţiei, care mi se perindau neîncetat prin faţa ochilor în 
timp ce încercam să notez în spaţiile albe informaţii despre 
ascunzătorile lui Junior Nash. M-am sculat cu o durere de 
cap, perfect conştient că mă așteaptă o zi lungă și grea. 

Tocmai se crăpase de ziuă. M-am dus pe verandă și am 
ridicat ediţia de dimineaţă a Herald-ului. Pe prima pagină 
scria „Vânătoare de iubiţi în cazul crimei atroce“, iar la mijloc, 
exact sub articol, era o fotografie a lui Elizabeth Short sub 
care scria Black Dahlia, „Dalia Neagră“, urmată de „Astăzi 
autorităţile scormonesc viața amoroasă a tinerei Elizabeth 
Short, de douăzeci și doi de ani, victimă a «vârcolacului», ale 
cărei aventuri au transformat-o peste noapte, potrivit rela- 
tărilor prietenilor ei, dintr-o fată cuminte într-o delincventă 
îmbrăcată în negru și ahtiată după bărbaţi, cunoscută sub 
numele de Dalia Neagră“. 

Am simţit-o pe Kay lângă mine. Mi-a luat ziarul, a aruncat 
o privire pe prima pagină şi a tresărit uşor. Mi l-a înapoiat 
și m-a întrebat: 

— O să dureze mult? 

M-am uitat în fugă peste primele pagini. Elizabeth Short 
ocupa șase pagini întregi, iar majoritatea articolelor o înfățișau 
în chip de femeie fatală, în rochie neagră, mulată pe trup. 

— Da, i-am răspuns. 


Capitolul nouă 


S ecţia University era asediată de reporteri. Parcarea era 
plină, iar la bordură erau aliniate dubiţe de la radio, așa 
că am parcat paralel cu una din ele, am pus sub ştergător 
un carton cu inscripția „Vehicul oficial al poliţiei“ și m-am 
strecurat prin cordonul de jurnaliști cu bărbia în piept, ca 
să nu fiu recunoscut. Figura n-a ţinut. Am auzit „Buck-kee!“ 
şi „Blei-chert!“, apoi au încercat să mă înhaţe. Mi-au rupt 
buzunarul de la geacă și mi-am croit cu greu drum până 
înăuntru. 

Holul de la intrare era înţesat de polițiști din tura de zi, 
care plecau pe teren. Am văzut o ușă deschizându-se spre o 
sală în plină forfotă. De-a lungul peretelui erau aliniate paturi 
de campanie. L-am văzut pe Lee prăbușit pe unul din ele, cu 
picioarele acoperite de ziare. Telefoanele de pe birourile din 
jur zbârnâiau, iar durerea de cap mi-a revenit, de două ori 
mai puternică. Ellis Loew prindea nişte foi de hârtie la avizier. 
L-am bătut cu putere pe umăr. 

El se întoarse și atunci i-am spus: 

— Vreau să ies din circul ăsta. Sunt poliţist la Depar- 
tamentul Arestări, nu la Omucideri. Am mandate de arestare 
pentru infractori deosebit de periculoși. Vreau să mă deta- 
şezi înapoi. Acum ! 

Loew şuieră: 

— Nu! Lucrezi pentru mine, iar eu vreau să te ocupi de 
cazul Short. E ultimul meu cuvânt, absolut şi irevocabil! Și de 
la tine nu accept cereri de primadonă, domnule poliţist. Pricepi? 


Dulcele sărut al Daliei 131 


— Fir-ar să fie, Ellis! 

— Trebuie să mai înaintezi în grad până să-mi spui așa, 
Bleichert. Până atunci pentru tine sunt domnul Loew. Acum 
du-te și citeşte raportul preliminar al lui Millard. 

M-am repezit ca o furtună în spatele sălii. Russ Millard 
dormea într-un fotoliu, cu picioarele sprijinite de birou. Pe 
tabla din plută de alături erau prinse patru foi. Am citit: 


Raport preliminar 
187 C.P!. Victima : Short, Elizabeth Ann, FC. 
D.N. 29.07.1924. Inaintat pe 17.01.1947, ora 6.00 


Domnilor, 


Iată mai jos raportul preliminar privind cazul E. Short, 
decedată în 15.01.1947 la intersecţia dintre 39th Street şi 


Norton, Leimert Park. 


1. Până acum au fost înregistrate 33 de mărturii false 
sau posibil false. Cei care sunt în mod evident nevinovaţi 
au fost eliberaţi, iar cei incoerenţi, cu grave tulburări 
comportamentale, au fost reținuți la închisoarea tribuna- 
lului, în aşteptarea verificării alibiurilor şi pentru efec- 
tuarea unor investigații psihiatrice. Cei cu comportament 
deviant dovedit au fost interogaţi de doctorul De River, 
medic psihiatru, în prezența detectivilor de la Divizia 
Centrală. Încă nu avem nici o probă pertinentă. 


2. Rezultatul autopsiei preliminare şi rezultatul anali- 
zelor toxicologice : victima s-a înecat cu sângele provenit 
din tăietura făcută de la o ureche la alta. Nu s-au găsit 
urme de alcool sau stupefiante în sânge. (Pentru detalii v. 
dosarul 14-187-47) 


3. Dep. de Poliţie din Boston face verificări legate de 
anturajul lui E. Short şi alibiurile familiei şi ale foştilor 


1. 187 este un cod numeric folosit de poliţia californiană, în confor- 
mitate cu secţiunea 187 din Codul Penal californian, care are ca 
obiect omuciderea. 


132 James Ellroy 


prieteni la data crimei. Tatăl (C. Short) are alibi verificat — 
este eliminat de pe lista suspecților. 


4. Divizia de Cercetări Penale a bazei militare Camp 
Cooke verifică plângerea conform căreia E. Short a fost 
bătută de un militar pe vremea când lucra la magazinul 
bazei, în sept. '43. E. Short a fost arestată pentru consum 
ilegal de băuturi alcoolice în sept. 143. D.C.P afirmă că 
soldaţii care au fost arestaţi împreună cu ea sunt toţi în 
misiune peste hotare. În concluzie, sunt eliminaţi de pe 
lista suspecților. 


5. Canalizarea oraşului a fost dragată, în vederea găsirii 
hainelor victimei. Toate veşmintele de damă găsite vor fi 
analizate la Laboratorul Central de Investigaţii (pentru 
detalii v. rapoartele preliminare ale laboratorului). 


6. Rapoartele anchetei desfăşurate în tot oraşul pentru 
perioada 12.01-15.01.1947 au fost colaţionate şi citite. 
Unul singur de verificat : o femeie din Hollywood se plânge 
de „strigăte ciudate, nedesluşite“ în H.W. Hills în nopțile 
de 13.01 şi 14.01. Concluzia verificării: nimic relevant, 
zgomotele au fost făcute de nişte petrecăreți. Către poli- 
țiştii de pe teren: ignoraţi incidentul. 


7. Din informaţiile telefonice verificate: E. Short a 
locuit o bună parte din luna dec. '46 în San Diego, în casa 
doamnei Elvera French. Victima a cunoscut-o pe fiica 
doamnei French, Dorothy, la cinematograful unde lucrează 
Dorothy. I-a spus (de verificat) că a fost părăsită de soț. 
Fam. French a găzduit-o, iar E. Short le-a furnizat po- 
veşti contradictorii: era văduva unui maior de aviaţie, 
însărcinată cu un pilot din marină, logodită cu un aviator. 
Victima a avut multe întâlniri cu diverşi bărbaţi în timpul 
cât a stat la fam. French (pentru detalii v. declarațiile 
din dosarul 14-187-47). 


XXXXX 8. Pe data de 9.01.1947 E. Short a plecat de la 
fam. French însoțită de un bărbat pe care ea îl numea 
„Roşcatul“. (Descriere : B.C., 25-30 de ani, înalt, „arătos“, 


Dulcele sărut al Daliei 133 


170-180 cm, roşcat, ochi albaştri) Se presupune că „Roşcatul“ 
este agent comercial. Conduce un Dodge sedan antebelic 
cu numere de înmatriculare din Huntington Park. A fost 
declanșată verificarea automobilului. „Roşcatul“ a fost 
dat în urmărire generală. 


9. Info. verificată : Val Gordon (F.C.), Riverside, Calif., 
a sunat şi s-a prezentat drept sora maiorului de aviaţie 
Matt Gordon, decedat. Declaraţie: E. Short le-a scris ei şi 
părinților ei în toamna lui '46, la scurt timp după ce 
maiorul Gordon a murit într-un accident aviatic. A minţit 
că este logodnica lui Gordon şi le-a cerut bani. Părinţii şi 
domnişoara Gordon au respins cererea. 


10. La Biroul Căilor Ferate din centrul L.A. a fost 
localizată valiza lui E. Short. (Funcţionarul feroviar a 
văzut fotografiile şi numele ei în ziare şi şi-a adus aminte 
că victima a depus o valiză spre sfârşitul lui nov. '46). 
Valiza a fost verificată în detaliu. Conţinea sute de copii 
ale scrisorilor de dragoste adresate unor bărbaţi (majo- 
ritatea soldaţi) şi (mult mai puţine) răspunsuri senti- 
mentale adresate ei. De asemenea, au fost găsite multe 
fotografii ale lui E. Short cu diverşi militari. Scrisorile 
au fost citite, iar numele şi descrierea persoanelor au fost 
colaționate. 


11. Informaţie telefonică verificată : fostul locotenent 
de aviaţie J.G. Fickling a sunat din Mobile, Alab., când a 
văzut numele şi fotografia lui E. Short în ziarele din 
localitate. Afirmă că el şi victima au avut o „scurtă relaţie“ 
în Boston la sfârşitul anului '43 şi că „ea avea tot timpul 
aprox. alți 10 iubiţi care aşteptau la rând“. Fickling are 
un alibi verificat pentru data crimei. Este eliminat dintre 
suspecți. De asemenea, neagă că ar fi fost logodit vreodată 
cu E. Short. 


12. Numeroase alte informaţii au fost oferite telefonic 
către toate secțiile LAPD şi LASD. Apelurile cu poante 
proaste au fost ignorate, iar celelalte au fost direcționate 


134 James Ellroy 


către Divizia Centrală, Biroul Omucideri. Toate informaţiile 
sunt îndosariate şi verificate. 


XXXXXX 13. Informaţii verificate privind domiciliul: 
în 1946. E. Short a locuit la următoarele adrese. (Numele 
care însoțesc adresele sunt ale apelanţilor sau ale loca- 
tarilor de la respectivele adrese. Toate, cu excepţia Lindei 
Martin, au fost verificate prin Serviciul Circulaţie). 

N. Orange Dr. 1611, 13-A, Hollywood. (Harold Costa, 
Donald Leyes, Marjorie Graham) Carlos Ave., 6024, 
Hollywood. N. Cherokee, 1842, Hollywood (Linda Martin, 
Sheryl Saddon) Linden 53, Long Beach. 


14. Rezultatul cercetărilor efectuate de echipa de crimi- 
nalişti pe terenurile virane din Leimert Park: nu s-au 
găsit haine de damă. Au fost descoperite numeroase cuțite 
şi lame de cuțit, toate mult prea ruginite ca să fie arma 
crimei. Nu s-au găsit urme de sânge. 


15. Rezultatul declaraţiilor luate locuitorilor din Leimert 
Park (cu fotografiile de cazier ale lui E. Short): zero (toate 
informaţiile cum că ar fi fost văzută în zonă au fost aiureli). 


În concluzie : cred că toate investigaţiile trebuie să fie 
axate în jurul interogării persoanelor din anturajul lui 
E. Short, în special a numeroşilor ei iubiţi. Eu şi sergentul 
Sears ne vom deplasa la San Diego, ca să stăm de vorbă 
cu cei care au avut legături cu victima. Interogarea urmă- 
ritului general „Roşcatul“ şi a persoanelor din anturajul 
ei din L.A. ar trebui să furnizeze informaţii importante. 


Lt. Russell A. Millard 
Număr legitimaţie 493, 
Divizia Centrală, Omucideri 


M-am întors și l-am văzut pe Millard uitându-se la mine. 

— Vreau s-aud părerea ta, dar nu sta prea mult pe gân- 
duri, mi-a cerut el. 

Mi-am pipăit buzunarul rupt. 


Dulcele sărut al Daliei 135 


— Merită toată osteneala asta, domnule locotenent? 

Millard îmi zâmbi. Am remarcat că hainele mototolite şi 
barba nerasă nu îi afectau aerul distins. 

— Eu, unul, aşa cred. Şi partenerul tău crede la fel. 

— Lee e plecat la vânătoare de vrăjitoare, domnule loco- 
tenent. 

— Poţi să-mi spui Russ, să ştii. 

— OK, Russ. 

— Ce-aţi aflat tu și cu Blanchard de la tată? 

I-am înmânat raportul lui Millard. 

— Nimic interesant. Doar alte informaţii cum că fata ar 
fi fost cam curviștină. Care-i treaba cu Dalia Neagră? 

Millard lovi cu palma braţele fotoliului. 

— Pentru asta trebuie să-i mulţumim lui Bevo Means. S-a 
dus la Long Beach și a vorbit cu recepţionerul de la hotelul 
unde a stat fata vara trecută. Tipul i-a spus că Betty Short 
purta întotdeauna rochii negre, mulate pe corp. Bevo și-a 
amintit de filmul acela cu Alan Ladd, Dalia albastră, și aşa 
i-a venit ideea. Fac pariu că o să ne alegem cu cel puţin zece 
mărturisiri pe zi din cauza imaginii ăsteia. Cum zice Harry 
după ce a luat ceva la bord, „Când crezi c-ai scăpat de toţi, ţi-o 
trage Hollywoodul“. Eşti o pușlama isteață, Bucky. Tu ce crezi? 

— Cred că vreau să mă-ntore la Arestări. Îmi pui o pilă 
la Loew? 

Millard clătină din cap. 

— Nu. Îmi răspunzi la întrebare? 

Mi-am înfrânat impulsul de a lovi sau de-a implora. 

— Ea a spus da sau nu tipului nepotrivit la momentul 
nepotrivit și în locul nepotrivit. Şi, întrucât numărul bărba- 
ților care au trecut prin patul ei e mai mare decât cel al 
mașinilor de pe autostrada San Berdoo, iar gagica nici nu le 
prea avea cu sinceritatea, părerea mea este că o să fie al 
naibii de greu să dăm de tipul ăla nepotrivit. 

Millard se ridică şi se întinse. 

— Isteţule, du-te la secţia Hollywood şi ia-l pe Bill Koenig, 
după care mergeţi împreună să-i interogaţi pe chiriaşii de la 
adresele din Hollywood menţionate în raportul meu. Puneţi 


136 James Ellroy 


accent pe foştii iubiţi. Ţine-l în frâu pe Koenig, dacă poţi, și 
scrie tu raportul, fiindcă Billy e practic analfabet. Când ter- 
minaţi, vă întoarceţi aici şi-mi daţi raportul. 

Durerea de cap mi se transforma în migrenă. M-am supus. 
Ultimul lucru pe care l-am auzit înainte de-a ieși în stradă 
a fost chicotitul unui grup de polițiști aplecaţi peste scri- 
sorile de dragoste ale lui Betty Short. 


L-am luat pe Koenig de la secţia Hollywood şi am mers 
împreună la adresa de pe Carlos Avenue. Am parcat în fața 
numărului 6024 şi l-am întrebat: 

— Eşti mai mare în grad, sergent. Cum vrei să abordăm 
problema? 

Koenig îşi drese zgomotos glasul și înghiţi flegma adu- 
nată în gât. 

— De obicei Fritzie se ocupă de interogatorii, dar acum e 
acasă. E bolnav. Ce-ai zice dacă ai pune tu întrebările şi eu 
te-aș susține? 

Se descheie la haină și-mi arătă bastonul de cauciuc prins 
la centură. 

— Crezi c-o să fie nevoie să-l folosesc? 

— Nu. Punem doar niște întrebări, i-am răspuns şi am 
coborât din mașină. 

Pe veranda casei de la numărul 6024 stătea o doamnă în 
vârstă. Clădirea avea două etaje, plus parterul, acoperiș de 
şindrilă maro, iar în gazon era înfiptă o pancartă cu inscripţia 
„CAMERE DE ÎNCHIRIAT“. Femeia mă văzu apropiindu-mă, 
închise Biblia și îmi zise: 

— Regret, tinere, dar închiriez doar fetelor cu slujbă şi 
recomandări. 

I-am arătat insigna și i-am explicat: 

— Suntem polițiști, doamnă. Am venit să vă punem câteva 
întrebări despre Betty Short. 

— Eu o știam de Beth, zise bătrâna, apoi îi aruncă o 
privire rapidă lui Koenig, care stătea pe gazon și se scobea 
pe furiş în nas. 


Dulcele sărut al Daliei 137 


— Caută indicii, am lămurit-o eu. 

Femeia pufni: 

— N-o să le găsească în trompa aia a lui. Cine a omorât-o 
pe Beth Short, domnule poliţist? 

Mi-am scos carneţelul și stiloul. 

— De aceea suntem aici, ca să aflăm. Cum vă numiţi, vă 
rog? 

— Sunt domnișoara Loretta Janeway. Eu am sunat la 
poliţie când am auzit la radio numele lui Beth. 

— Domnişoară Janeway, în ce perioadă a locuit Elizabeth 
Short la adresa asta? 

— M-am uitat în registre imediat după ce am auzit ştirea. 
Beth a locuit anul trecut în camera de la etajul al doilea, 
aripa dreaptă, din 14 septembrie până în 19 octombrie. 

— V-a fost recomandată? 

— Nu. Îmi amintesc bine, fiindcă Beth era o fată foarte 
frumușică. A bătut la uşă și mi-a spus că tocmai trecea pe 
Gower când a văzut pancarta de pe gazon. Mi-a zis că e 
actriță în devenire și că are nevoie de-o cameră ieftină până 
dă lovitura. I-am răspuns că am mai auzit texte de-astea și 
am sfătuit-o să scape de accentul ăla groaznic de Boston. Ei 
bine, Beth mi-a zâmbit și-a zis „A sosit timpul ca toţi oamenii 
de bună-credinţă să sară în ajutorul partidului“ fără nici o 
urmă de accent. Apoi a zis „Vedeţi!? Vedeţi cum respect 
indicaţiile de regie! ?“ Era atât de dornică să-mi facă pe plac, 
încât i-am închiriat o cameră, deși mă feresc de fetele cu 
fumuri de actriță. 

Mi-am notat informaţiile utile, apoi am întrebat: 

— Beth a fost o chiriașă bună? 

Domnișoara Janeway clătină din cap. 

— Dumnezeu s-o ierte, dar era o chiriașă groaznică. M-a 
făcut să regret că mi-am încălcat principiile și am luat în 
chirie o actriță. Întârzia întotdeauna la plată, își amaneta 
bijuteriile pentru mâncare și încerca să mă convingă s-o las 
să plătească cu ziua, nu săptămânal. Voia să-mi dea un dolar 
pe zi. Vă daţi seama câte registre aș umple dacă le-aş per- 
mite tuturor chiriașelor aşa ceva? 


138 James Ellroy 


— Beth se împrietenise cu celelalte chiriașe? 

— Doamne sfinte, nu ! Camera de la etajul al doilea, aripa 
dreaptă, are intrare separată, așa că Beth nu trebuia să 
intre pe uşa principală, ca restul fetelor. În plus, n-a venit 
la nici una din întrunirile de la cafeluţă pe care le ţin pentru 
fete în fiecare duminică, după slujba de la biserică. Beth nu 
mergea niciodată la biserică şi-mi zicea „Aș sta la taclale cu 
fetele din an în paşte, dar cu bărbații... în fiecare zi“. 

— Acum o să vă pun o întrebare foarte importantă, dom- 
nişoară Janeway. A avut Beth vreun iubit cât timp a locuit 
aici? 

Bătrâna luă Biblia şi o strânse la piept. 

— Domnule poliţist, dacă ar fi intrat pe ușa din faţă, ca 
drăguţii celorlalte fete, i-aş fi văzut. Nu vreau să-i vorbesc 
de rău pe morți, aşa că hai să zicem doar c-am auzit o mulţime 
de pași pe scările lui Beth la cele mai ciudate ore. 

— V-a spus Beth vreodată că ar avea dușmani? Se temea 
de cineva? 

— Nu. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? 

— La sfârşitul lui octombrie, în ziua în care s-a mutat. 
Mi-a zis cu cel mai bun accent californian: „Mi-am găsit o 
cameră mai simpatică“. 

— V-a spus unde se mută? 

— Nu, răspunse domnişoara Janeway, apoi se aplecă spre 
mine şi-mi spuse pe un ton confidenţial, arătând spre Koenig, 
care se îndrepta cu pași mari spre maşină și se scărpina la 
coaie: Ar trebui să aveţi o discuţie cu omul ăla despre igiena 
personală. Zău, e de-a dreptul dezgustător! 

— Mulţumesc, domnişoară Janeway, i-am replicat, apoi 
m-am dus la mașină și am urcat la volan. 

Koenig mormăi: 

— Ce-a zis hoașca despre mine? 

— A zis că eşti simpatic. 

— Da? 

— Da. 

— Şi ce-a mai zis? 


Dulcele sărut al Daliei 139 


— Că un bărbat ca tine ar putea s-o facă să se simtă iar 
tânără. i 

— Da? 

— Da. l-am spus să-și ia gândul, fiindcă ești om însurat. 

— Nu-s însurat. 

— Ştiu. 

— Atunci de ce i-ai zis așa? 

Am intrat în trafic. 

— Vrei să-ţi trimită bileţele de amor la Birou? 

— Aha, m-am prins! Și de Fritzie ce-a zis? 

— Dg’ ce, îl cunoaşte pe Fritzie ? 

Koenig veni mai aproape de mine. 

— Mă tragi de limbă, Bleichert? Vrei să afli lucruri nasoale 
despre Fritzie? 

— Nu. Eram doar curios. 

Koenig se uită la mine de parcă eu aş fi fost retardatul. 

— O grămadă de oameni îl vorbesc pe Fritzie pe la spate. 

— Şi ce zic? 

— Minciuni. 

— Ce fel de minciuni? 

— Chestii nasoale. 

— Ca, de pildă? 

— Că s-a umplut de sifilis când şi-a tras-o cu ștoarfele, pe 
vremea când lucra la Moravuri. Că a fost pus pe liber o lună 
ca să se trateze cu mercur. Că de-aia a fost aruncat la Divizia 
Centrală. Chestii nasoale, chiar mai nasoale decât astea. 

Mă luă cu fiori. Am virat pe Cherokee şi l-am întrebat: 

— Dă-mi un exemplu. 

— Cu cât ştii mai multe, cu atât îmbătrânești mai repede. 
Ține minte asta. 

— O să ţin minte. Ce punctaj ai obţinut la examenul de 
sergenţi, Bill? 

— Nu știu. 

— Poftim ? 

— L-a dat Fritzie în locul meu. Vezi să nu îmbătrâneșşti 
prea repede, Bleichert. Nu vreau să zică nimeni nimic rău 
de colegul meu. 


140 James Ellroy 


La numărul 1842 ne apăru în faţă un bloc înalt, cu stuca- 
turi. Am tras pe dreapta și-am mormăit: 

— Doar stăm de vorbă. 

Apoi m-am dus direct spre holul de la intrare. Pe lista de 
la avizier în apartamentul 604 apăreau S. Saddon și alte 
nouă nume, dar nici o Linda Martin. Am luat liftul până la 
etajul al cincilea, am străbătut coridorul, care mirosea vag a 
marijuana, și am bătut la ușă. Muzica de jazz se opri, uşa se 
deschise şi în cadrul ei apăru o tinerică într-un costum egiptean 
strălucitor, ce ţinea în mână o coroniţă din carton presat. 

— Eşti şoferul de la RKO? mă întrebă ea. 

— Nu, poliţia! i-am răspuns. 

La care fata mi-a trântit uşa-n nas. Am auzit apa trasă 
la W.C., după care fata a revenit, iar eu am intrat neinvitat 
în apartament. Sufrageria era înaltă și boltită. Lângă perete 
erau aliniate paturi de campanie cu așternutul în dezordine. 
Dintr-o debara dădeau pe dinafară valize, genţi, cufere, iar 
două paturi fără saltea ţineau loc de masă cu ajutorul unei 
bucăţi de linoleum trântită deasupra, în diagonală. Masa era 
acoperită cu cosmeticale și oglinzi. În jurul mesei podeaua 
din lemn crăpat era presărată cu fard de obraz și pudră. 

Fata mă abordă: 

— E vorba cumva despre amenzile alea pentru că am 
traversat strada aiurea, alea pe care am uitat să le plătesc? 
Uite cum facem: mai am trei zile de filmare la RKO, la 
Blestemul mormântului mumiei, iar când primesc banii, vă 
trimit un cec. E-n regulă? 

— E vorba despre Elizabeth Short, domnişoară... 

Fata murmură teatral: 

— Saddon. Sheryl, cu Y-L, Saddon. Uite ce e, am vorbit 
la telefon cu un poliţist azi-dimineaţă. Sergentul nu ştiu 
cum. Unul bâlbâit rău de tot. Mi-a pus nouă mii de întrebări 
despre Betty şi cei nouă mii de iubiţi ai ei și i-am răspuns 
de nouă mii de ori că o grămadă de fete locuiesc aici provi- 
zoriu şi se întâlnesc cu o groază de tipi. Majoritatea sunt 
aventuri de-o noapte. l-am spus că Betty a locuit aici de la 
începutul lui noiembrie până la începutul lui decembrie, că 


Dulcele sărut al Daliei 141 


plătea un dolar pe noapte, la fel ca fiecare dintre noi, şi că 
nu-mi amintesc nici unul din numele prietenilor ei. Acum pot 
să plec? Microbuzul figuranţilor trebuie să sosească dintr-un 
moment într-altul și am mare nevoie de slujba asta. 

Lui Sheryl Saddon i se tăiase răsuflarea și transpira abun- 
dent din cauza costumului metalic. I-am făcut semn spre un 
pat de campanie. 

— Ia loc şi răspunde-mi la întrebări sau te salt pentru 
ţigările cu marijuana pe care le-ai aruncat în toaletă. 

Cleopatra de ocazie se supuse şi-mi aruncă o privire care 
l-ar fi terminat pe Iuliu Cezar. 

— Prima întrebare: locuiește aici o anume Linda Martin? 

Sheryl Saddon luă un pachet de Old Golds de pe cuvertură 
şi își aprinse o ţigară. 

— Deja i-am spus lv’ sergentu' Bâlbâilă. Betty a pome- 
nit-o de câteva ori pe Linda Martin. Avea o cameră la fosta 
locuinţă a lui Betty, cea de pe De Longpre, colţ cu Orange. 
Și aveţi nevoie de dovezi ca să arestaţi pe cineva. 

Mi-am scos stiloul şi carneţelul. 

— Ce-mi poţi spune despre dușmanii lui Betty? Ai auzit 
pe cineva amenințând-o? 

— Problema lui Betty nu erau duşmanii, ci amicii prea 
numeroși, dacă mă-nţelegi. Vreau să zic nu amicii, ci amanțţii. 

— Fată isteaţă. A ameninţat-o vreunul? 

— Din câte știu eu, nu. Uite ce e, putem să ne grăbim 
puțin ? 

— Potoleşte-te! Ce slujbă avea Betty cât a stat aici? 

Sheryl pufni: 

— O cabotină! Betty nu avea nici o slujbă. Tot împrumuta 
mărunțţiş de la fetele de-aici și cerșea pe bulevarde băutură 
şi mâncare de la indivizi de vârsta lui tataia. Uneori dis- 
părea vreo două-trei zile și se întorcea cu ceva bani, apoi ne 
spunea tot felul de povești cusute cu aţă albă despre cum a 
făcut rost de ei. Era o trombonistă clasa-ntâi și nimeni nu 
credea un cuvânt din ce zicea. 

— Zi-mi poveştile cusute cu aţă albă. Şi minciunile lui 
Betty în general. 


142 James Ellroy 


Sheryl stinse ţigara şi-şi aprinse imediat alta. Fumă în 
tăcere câteva momente și mi-am dat seama că actriţei din 
ea începea să-i placă ideea de a o caricaturiza pe Betty Short. 

— Ai auzit de chestiile alea cu Dalia Neagră din ziare? 

— Da. 

— Ei bine, Betty se îmbrăca întotdeauna în negru. Era o 
şmecherie menită să-i impresioneze pe regizori când mergea 
să dea vreo probă cu celelalte fete, ceea ce nu se întâmpla 
prea des, fiindcă-i plăcea să doarmă în fiecare zi până la 
prânz. Câteodată zicea că poartă negru fiindcă murise tac-su 
sau ţinea doliu după băieţii care-au murit în război. Apoi a 
doua zi îţi spunea că tac-su-i bine mersi. Când a lipsit vreo 
două zile și s-a întors cu buzunarele pline, i-a spus unei fete 
că i-a murit un unchi bogat și i-a lăsat un purcoi de bani, iar 
alteia că a câștigat banii la pocher în Gardena. Tuturor le 
spunea o mie şi una de minciuni, cum c-ar fi măritată cu o 
mie și unu de eroi de război. Ai prins ideea? 

— Și încă cum! i-am replicat. Hai să schimbăm subiectul. 

— Cum vrei! Ce-ar fi să vorbim despre economia mondială ? 

— Ce-ar fi să vorbim despre filme? Voi, fetele, încercaţi 
să daţi lovitura, nu-i așa? 

Sheryl îmi aruncă o privire de vampă. 

— Eu am dat lovitura. Am jucat în Femeia puma, Atacul 
grifonului fantomă şi Dulcele caprifoi de-acasă. 

— Felicitări. Betty a obţinut vreun rolişor? 

— Poate. Poate că da, poate că nu. Betty era trombonistă 
rău de tot. 

— Continuă. 

— Păi, de Ziua Recunoștinței toţi chiriașii de la etajul 
cinci au venit aici la o gustare. Betty era în bani și a adus 
două lăzi de bere. Se lăuda că a apărut într-un film şi ne-a 
arătat un caleidoscop pe care, cică, i-l dăduse regizorul. Mai 
toate fetele primesc de la regizori flecuşteţe ieftine, dar al 
lui Betty era scump. Era agăţat de un lănţișor și avea o 
cutiuţă de catifea. Îmi amintesc că în seara aia Betty era în 
al nouălea cer şi sporovăia fără încetare. 

— Ţi-a spus cumva titlul filmului? 


Dulcele sărut al Daliei 143 


Sheryl clătină din cap. 

— Nu. 

— A pomenit vreun nume legat de filmul ăsta? 

— Dacă da, nu-mi amintesc acum. 

M-am uitat în jur, am numărat douăsprezece paturi de 
campanie la un dolar bucata pe noapte și-am avut imaginea 
unui proprietar care scoate bani frumoşi. 

— Ştii ce-i ăla un rol de saltea? 

Ochii surogatului de Cleopatra aruncau flăcări. 

— N-ai să vezi aşa ceva la mine, gaborule. Nu la fata din 
faţa ta. Niciodată ! 

— Dar la Betty Short? 

— Poate. 

Am auzit un claxon, m-am dus la fereastră şi am văzut o 
camionetă cu remorcă, plină cu Cleopatre şi faraoni, parcată 
chiar în spatele mașinii mele. M-am întors s-o anunţ pe 
Sheryl, dar ea ieșise deja pe ușă. 


Ultima adresă pe lista lui Millard era North Orange Drive, 
numărul 1611, un motel cu faţada de stucatură roz, plasat 
în umbra liceului Hollywood. Când am parcat în faţa clădirii, 
Koenig încetă să se mai scobească visător în nas şi-mi făcu 
semn spre doi bărbaţi care citeau ziarul pe treptele de la 
intrare. 

— Mă ocup eu de ei. Tu ocupă-te de muieri. Ştii cum îi 
cheamă? 

— Cred că Harold Costa și Donald Leyes. Pari istovit, 
dom’ sergent. Nu vrei să rămâi în mașină? 

— M-am plictisit. Ce-ar trebui să-i întreb pe tipii ăștia? 

— Am eu grijă de ei, dom’ sergent. 

— Vezi să nu îmbătrâneșşti prea repede, Bleichert. Cam 
asta li se întâmplă tipilor care mă calcă pe bombeu când 
Fritzie nu-i prin preajmă. Acu’ pentru ce anume-i tăbăcesc 
pe tipii ăștia? 

— Dom! ser... 


144 James Ellroy 


Koenig mă împroşcă cu salivă: 

— Sunt mai mare în grad, deşteptule! Faci cum îţi zice 
Marele Bill! 

Am văzut roșu în faţa ochilor. 

— Cere-le un alibi şi întreabă-i dacă Betty Short se prostitua. 

Drept răspuns, Koenig chicoti răutăcios. Am străbătut 
peluza și am urcat scările în fugă, iar cei doi bărbaţi s-au 
dat în lături, ca să-mi facă loc. Uşa de la intrare dădea într-o 
cameră de zi sărăcăcioasă, unde un grup de tineri fuma şi 
citea reviste de cinema. M-am prezentat: 

— Poliţia. Îi caut pe Linda Martin, Marjorie Graham, 
Harold Costa şi Donald Leyes. 

O blondă cu părul de culoarea mierii, îmbrăcată într-un 
costum sport, puse un semn la revista Photoplay pe care o 
citea, îndoindu-i un colţ. 

— Eu sunt Marjorie Graham, iar Hal şi Don sunt afară. 

Celelalte persoane se ridicară și se risipiră ca potârnichile, 
de parcă aş fi fost mesagerul diavolului. 

— Am venit pentru Elizabeth Short. A cunoscut-o careva 
dintre voi? 

Am primit vreo şase clătinări de cap și vreo șase priviri 
şocate şi triste. Îl auzeam pe Koenig cum urlă afară: 

— Spune-mi adevărul! Paţachina aia de Short și-o trăgea 
pe bani? 

Marjorie Graham îmi zise: 

— Eu sunt cea care a sunat la poliţie, domnule. Le-am 
dat numele Lindei fiindcă ştiam că şi ea o cunoaște pe Betty. 

— Care-i treaba cu ăia doi de-afară ? am întrebat, făcând 
semn spre ușă. 

— Don și Harold? Amândoi au fost prietenii lui Betty. 
Harold v-a sunat fiindcă ştia că sunteţi în căutare de indicii. 
Cine-i tipul care ţipă la ei? 

Am ignorat întrebarea. M-am așezat lângă Marjorie Graham 
şi mi-am scos carneţelul. 

— Îmi puteţi spune despre Betty ceva ce nu ştiu deja? 
Îmi puteţi oferi nişte informaţii pertinente? Numele altor 


Dulcele sărut al Daliei 145 


prieteni de-ai ei, descrierea lor, date concrete? Dușmani? 
Avea cineva vreun motiv s-o omoare? 

Femeia tresări. Mi-am dat seama că ridicam glasul. M-am 
calmat și am continuat: 

— Să începem cu datele. Când s-a mutat Betty aici? 

— La începutul lui decembrie, îmi răspunse Marjorie 
Graham. Îmi amintesc asta deoarece când s-a cazat, eram 
mai mulţi adunaţi aici şi ascultam o emisiune la radio despre 
a cincea aniversare a atacului de la Pearl Harbor. 

— Deci asta s-a-ntâmplat pe 7 decembrie? 

— Da. 

— Şi cât timp a stat aici? 

— Nu mai mult de-o săptămână sau cam așa ceva. 

— De unde-a aflat de locul ăsta? 

— Probabil de la Linda Martin. 

În raportul lui Millard se preciza că Betty Short a petrecut 
cea mai mare parte a lunii decembrie la San Diego. 

— Dar s-a mutat repede de-aici, nu-i așa? 

— Da. 

— De ce, domnişoară Graham ? Din câte știm noi, toamna 
trecută Betty a stat în trei locuri diferite — toate în Hollywood. 
De ce se tot muta? 

Marjorie Graham scoase un șerveţel din poșetă și îl mototoli. 

— Păi, nu ştiu sigur. 

— O urmărea cumva vreun iubit gelos? 

— Nu cred. 

— Atunci ce credeţi, domnişoară Graham? 

Marjorie oftă. 

— Domnule polițist, Betty se folosea de oameni. Împru- 
muta bani, le spunea diverse povești și... ei bine, aici locuiesc 
o mulţime de inși pe care nu poţi să-i duci prea ușor și cred 
că au citit-o imediat pe Betty. 

— Povestiţi-mi despre Betty, am rugat-o. Vă plăcea de 
ea, nu-i așa? 

— Da. Era dulce şi încrezătoare și cam prostuţă, dar... 
plină de viaţă. Avea darul ăsta ciudat, ca să zic așa. Ar fi 
făcut orice ca să-ţi intre în graţii și, cumva, reușea să copieze 


146 James Ellroy 


felul de a fi al oricărei persoane cu care venea în contact. 
Aici toată lumea fumează, iar Betty a început să fumeze şi 
ea, ca să intre în gașcă, chiar dacă fumul îi făcea rău şi ura 
țigările. Și ce-i încă şi mai ciudat e faptul că încerca să umble 
şi să vorbească întocmai ca tine, dar cînd făcea asta, reuşea 
să rămână întotdeauna ea însăși. Era mereu Betty sau Beth 
sau orice alt diminutiv al lui Elizabeth folosea la momentul 
respectiv. 

Am rumegat în sinea mea trista mărturie. 

— Despre ce discutaţi cu Betty? 

— În general doar ascultam ce-mi spunea ea, răspunse 
Marjorie. Stăteam aici şi ascultam la radio, iar Betty dejăna 
amintiri. Poveşti de dragoste cu eroi de război — locotenentul 
Joe, maiorul Matt şi aşa mai departe. Ştiam că nu sunt decât 
fantezii. Câteodată îmi povestea că vrea să devină vedetă de 
cinema, de parcă tot ce trebuia să facă pentru asta era să se 
plimbe aiurea, îmbrăcată în rochia ei neagră, fiindcă mai 
devreme sau mai târziu avea să fie descoperită de cineva. 
Aiurelile astea mă enervau, pentru că eu urmez niște cursuri 
de actorie la Pasadena Playhouse şi știu că nu-i deloc ușor. 

M-am uitat peste însemnările mele de la discuţia cu Sheryl 
Saddon. 

— Domnişoară Graham, v-a spus cumva Betty că a apărut 
într-un film pe la sfârșitul lui noiembrie? 

— Da. Din prima seară când a venit aici, s-a și lăudat cu 
asta. Spunea că a avut unul din rolurile principale și ne-a 
arătat un caleidoscop. Câţiva dintre băieţi au vrut să afle 
amănunte și i-a spus unuia că a filmat cu Paramount, altuia 
că a filmat cu Fox... Am crezut că toarnă gogoși, ca să atragă 
atenţia asupra ei. 

Am scris pe o pagină nouă „Nume“ şi am subliniat cuvântul 
de trei ori. 

— Îmi puteţi da vreun nume? Prieteni de-ai lui Betty, 
persoane în compania cărora aţi văzut-o... 

— Păi, ştiu că a ieșit de câteva ori cu Don Leyes şi Harold 
Costa și am văzut-o o dată cu un marinar și... 

Marjorie șovăi. Am prins o neliniște în ochii ei. 


Dulcele sărut al Daliei 147 


— Despre ce-i vorba? Mie-mi puteţi spune. 

— Chiar înainte de a se muta, răspunse Marjorie cu vocea 
sugrumată, le-am văzut pe Betty şi pe Linda Martin vorbind 
pe bulevard cu o femeie trupeșă și mai în vârstă. Era îmbră- 
cată în haine bărbăteşti și avea părul tuns scurt, ca un bărbat. 
Le-am văzut cu ea doar atunci, așa că poate nu-nseamnă 
că... 

— Vreţi să spuneţi că femeia era lesbiană? 

Marjorie dădu din cap a încuviinţare şi se întinse după 
un alt şerveţel. Bill Koenig intră şi-mi făcu semn cu arătă- 
torul să mă apropii, apoi îmi şopti: 

— Tipii au ciripit. Mi-au zis că pațachina moartă își dădea 
fofoloanca pe bani când era pe geantă. L-am sunat pe domnul 
Loew. Mi-a spus să ne ținem fleanca, că ne ies jocurile mai 
bine dacă pițipoanca-i o tinerică de treabă. 

Mi-am înfrânat impulsul de a da pe goarnă pontul cu 
limbista. Adjunctul procurorului districtual şi ceata lui de 
lingăi probabil că ar muşamaliza şi chestia asta. 

— Mai am puţin de lucru aici, i-am spus. Ia-le declaraţii 
tipilor ălora, OK? 

Koenig chicoti şi ieşi. I-am spus lui Marjorie să rămână 
pe loc, iar eu m-am dus la capătul holului. Acolo am găsit 
biroul recepţionerului, iar pe el un registru deschis. Am rămas 
la tejghea și l-am răsfoit până am găsit o mâzgălitură ca de 
copil, „Linda Martin“, iar alături numărul camerei — 14. 

Am luat-o pe coridor şi m-am îndreptat spre cameră. Am 
bătut la ușă și am așteptat vreo cinci secunde, după care am 
încercat clanţa. Ușa se deschise. 

Era o cămăruţă înghesuită, fără nici o mobilă în afară de 
un pat nefăcut. Am verificat dulapul: era gol. Pe noptieră 
zăcea un teanc de ziare de ieri, deschise la prostia aia de 
articol despre „crima vârcolacului“, şi dintr-odată mi-am dat 
seama că Linda Martin se ascunde de poliţie. M-am lăsat în 
patru labe pe podea şi am vârât mâna pe sub pat. Am dat de 
un obiect plat și l-am scos la lumină. 

Era un portofel roșu de plastic. L-am deschis şi am găsit 
două monede de un cent, una de zece cenți şi o legitimaţie 


148 James Ellroy 


de la liceul Cornhusker din Cedar Rapids, Iowa. Legitimaţia 
era pe numele unei anume Lorna Martilkova, născută în 
19.12.1931. Sub antetul liceului era fotografia unei tinere 
frumoase. În mintea mea începeam să compun deja man- 
datul de urmărire generală pentru o minoră fugită de acasă. 

Marjorie Graham apăru în pragul ușii. I-am arătat legi- 
timaţia. 

— Asta-i Linda, confirmă ea. Dumnezeule, n-are decât 
cincisprezece ani! 

— Pentru Hollywood asta înseamnă de vârstă mijlocie. 
Când aţi văzut-o ultima oară? 

— Azi-dimineaţă. I-am spus că am sunat la poliţie și că 
va veni cineva să ne pună întrebări în legătură cu Betty. Am 
greşit? 

— N-aveaţi de unde să știți. Şi vă mulțumesc. 

Marjorie îmi zâmbi și m-am trezit urându-i în sinea mea 
o cât mai grabnică ieşire din depravata lume a filmului. 
Mi-am păstrat pentru mine urarea, i-am zâmbit la rândul 
meu, apoi am ieșit. Bill Koenig stătea în picioare pe verandă, 
cu mâinile încrucișate la spate, iar Donald Leyes și Harold 
Costa erau trântiţi pe șezlonguri, cu privirea buimacă pe 
care o ai după câteva scatoalce. 

— Nu ei au omorât-o, mă anunţă Koenig. 

— Nu zău, Sherlock! 

— Nu mă cheamă Sherlock, replică el. 

— Nu zău?... 

— Ce? întrebă Koenig. 


Întors la secţia Hollywood, mi-am exercitat prerogativele 
de poliţist de la Arestări și am emis un mandat general de 
căutare și un mandat de aducere în fața instanţei, ca martor, 
a minorei Lorna Martilkova / Linda Martin, pe care le-am 
înaintat şefului din tura de zi. El m-a asigurat că într-o oră 
mandatele vor fi transmise în eter şi că va trimite niște 
poliţişti la adresa din North Orange Drive, ca să-i interogheze 


Dulcele sărut al Daliei 149 


pe chiriași în legătură cu locul unde s-ar putea afla Linda / 
Lorna. După ce am rezolvat problema asta, am scris în raport 
ce-am aflat despre Betty Short, punând accent pe mitomania 
ei, și am menţionat faptul că s-ar putea să fi apărut într-un 
film în noiembrie '46. Înainte de fraza de încheiere m-am 
întrebat dacă să pomenesc de pontul despre limbista bătrână 
pe care-l primisem de la Marjorie Graham. Dacă Ellis Loew 
afla de informaţia asta, probabil că ar fi eliminat-o, cum 
făcuse şi cu informaţia că Betty fusese prostituată cu juma” 
de normă. Așa că am decis să n-o bag în raport, ci doar să 
i-o pasez verbal lui Russ Millard. 

De la secție am sunat la Asociaţia Actorilor de Cinema și 
la Centrul de Distribuţie şi m-am interesat de Elizabeth 
Short. Un funcţionar mi-a spus că la ei nu a fost înregistrat 
nimeni cu numele ăsta sau cu orice fel de diminutiv de la 
Elizabeth, ceea ce însemna că-i puţin probabil ca ea să fi apă- 
rut într-o producţie oficială de la Hollywood. Am pus recepto- 
rul în furcă, gândindu-mă că filmul nu-i decât un alt basm 
de-al lui Betty, iar caleidoscopul un articol de recuzită. 

Era deja după-amiază târziu. Scăpat de Koenig, mă sim- 
țeam ca și cum aș fi supravieţuit unui cancer, iar cele trei 
interogatorii păreau ca o supradoză de Betty / Beth Short, cu 
tot cu ultimele ei luni de trai cu chirie mică pe pământ. Eram 
obosit și flămând, așa că m-am dus acasă la Lee și Kay, ca să 
mănânc un sendviș și să trag un pui de somn, și am nimerit 
direct într-un alt episod din spectacolul cu Dalia Neagră. 

Kay și Lee erau așezați la masa din sufragerie și se uitau 
cu atenţie la fotografiile luate la locul crimei de pe 39th, colț 
cu Norton. O fotografie cu capul zdrobit al lui Betty Short, 
alta cu sânii tăiaţi ai lui Betty Short, o alta cu jumătatea de 
jos, eviscerată, a lui Betty Short și cu picioarele rășchirate 
ale lui Betty Short — toate în alb-negru, pe hârtie fotografică 
lucioasă. Kay fuma nervoasă și arunca priviri furişe spre 
fotografii. Lee se uita ţintă la ele, iar faţa îi zvâcnea în toate 
direcţiile, ca la un drogat picat din cosmos. Nici unul nu-mi 
adresă vreun cuvânt. Stăteam acolo ca un fel de partener de 
umplutură al celui mai adulat cadavru din istoria L.A.-ului. 


150 James Ellroy 


În cele din urmă Kay mă salută: 

— Bună, Dwight. 

Lee împunse cu un deget tremurător un prim-plan al 
trunchiului mutilat. 

— Nu-i o chestie făcută la întâmplare. Sunt sigur de asta. 
Vern Smith zice că unv’ oarecare a agăţat-o pe stradă, a 
dus-o undeva și a torturat-o, după care a abandonat-o pe 
terenul viran. Tâmpenii ! Tipul care i-a făcut-o o ura pentru un 
motiv anume și voia să fie clar pentru toată nenorocita asta 
de lume! Iisuse, două futute de zile a tot tăiat la ea! Iubi, 
tu ai făcut o şcoală de asistente medicale. Crezi că tipul are 
pregătire medicală ? Ştii, ca un fel de doctor nebun? 

Kay își stinse ţigara şi spuse: 

— Lee, a venit Dwight. 

Lee se întoarse. L-am salutat: 

— Partenere! 

Lee încercă să-mi facă cu ochiul, să zâmbească şi să vor- 
bească în același timp. Îi ieşi o grimasă îngrozitoare. A trebuit 
să mă uit în altă parte, iar el mi-a spus: 

— Bucky, ascult-o pe Kay. Ştiam eu c-o să trag cândva 
foloase de pe urma banilor pe care i-am plătit ca să meargă 
la colegiul ăla. 

Vocea lui Kay era blândă și răbdătoare. 

— E o prostie să emiţi teorii așa, de amorul artei, dar o 
să-ți spun părerea mea - dacă mănânci ceva şi te calmezi. 

— Dă-i drumul, doamnă profesoară. 

— Ei bine, e doar o presupunere, dar s-ar putea să fi fost 
doi criminali, fiindcă tăieturile cu care a fost torturată sunt 
neîndemânatice, în timp ce secționarea trupului şi incizia 
abdomenului — care, evident, au fost făcute amândouă post-mor- 
tem — sunt îngrijite şi curate. Totuși nu-i total exclus să fi 
fost un singur criminal care, după ce-a omorât-o pe fată, s-a 
calmat, apoi a tăiat-o în două şi i-a făcut incizia abdominală. 
Iar după ce trupul a fost tăiat în două, oricine ar fi putut să 
scoată organele interne abdominale. Eu cred că doctori nebuni 
întâlneşti doar în filme. Dragule, tu trebuie să te calmezi! 
Nu mai lua pastilele alea și mănâncă ceva. Ascultă-l pe Dwight. 
Şi el e de aceeaşi părere. 


Dulcele sărut al Daliei 151 


M-am uitat la Lee. 

— Sunt prea dat peste cap ca să mănânc, spuse el, apoi 
îmi făcu semn cu mâna, de parcă tocmai aş fi intrat pe ușă: 
Hei, partenere, ai aflat azi ceva interesant despre fata noastră ? 

Era cât pe ce să-i spun că am aflat că nu merită să se 
agite o sută de poliţişti pentru ea. Eram gata să-i spun despre 
firul cu limbista și să-i conturez noua imagine a lui Betty 
Short, de târfuliță mitomană şi amărâtă, doar ca să-mi susţin 
afirmaţia. Dar chipul lui Lee, buimăcit de droguri, m-a îndem- 
nat să-i spun: 

— Nimic care să merite să-ţi faci una ca asta. Nimic care 
să merite să te văd bun de nimic când un caraghios pe care 
l-ai trimis la Quentin e la trei zile distanţă de L.A. Gân- 
deşte-te ce ţi-ar spune surioara ta dacă te-ar vedea în halul 
ăsta. Gândește-te ... 

M-am oprit când din ochii duşi pe altă lume ai lui Lee au 
început să șiroiască lacrimi. Acum el era cel care stătea acolo 
ca partener de umplutură al propriei sale rude. Kay veni 
între noi doi, punându-și o mână pe umărul fiecăruia. Am 
ieşit înainte ca Lee să înceapă să plângă de-adevăratelea. 


Secţia University era un alt avanpost al maniei Dalia 
Neagră. 

În vestiar era afișată o listă de înscrieri pentru pariuri. Era 
sub forma unei bucăţi prăpădite de fetru şi oferea mai multe 
opțiuni: „Rezolvat — cotă 2 la 1!“, „Crimă sexuală acciden- 
tală — cotă 4 la 1“, „Nerezolvat — cotă 1 la 1“, „Iubit(ţi) — cotă 
1 la 4“ şi „Roșcatul — intră în joc doar dacă e prins“. Agentul 
de pariuri era sergentul Shiner, iar până în momentul acela 
se paria la greu pe „Iubit(ţi)“. Se înscriseseră vreo doisprezece 
polițiști şi toți puseseră la bătaie câte zece verzișori ca să 
câștige douăzeci și cinci. 

Biroul detectivilor era şi mai vesel. Cineva agățase de 
ușă o rochie neagră ieftină, tăiată în două. Harry Sears, pe 
jumătate abţiguit, valsa cu femeia de serviciu, o negresă, 


152 James Ellroy 


prezentând-o drept adevărata Dalie Neagră, cea mai bună 
pasăre cântătoare colorată de la Billie Holliday încoace. Tră- 
geau câte o dușcă din sticluţa lui Harry, iar femeia de serviciu 
cânta gospel cât o ţinea gura, așa că poliţiştii care încercau să 
vorbească la telefon îşi acoperiseră urechea liberă cu mâna. 

Cei care totuși lucrau pe bune erau în mare fierbere. 
Băieții verificau numerele de înmatriculare obținute de la 
Circulaţie şi le confruntau cu adresele din Huntington Park, 
încercând să dea de o pistă care să-i ducă la „Roșcatul“ cu 
care plecase Betty Short din San Diego. Alţii îi citeau scri- 
sorile de dragoste și alți doi poliţişti vorbeau cu colegii de la 
Circulaţie, încercând să obţină informaţii despre numerele 
de înmatriculare pe care le luase Lee cu o noapte în urmă, 
când se cazase în hogeacul lui Junior Nash. Millard și Loew 
nu erau acolo, aşa că am depus raportul de interogatoriu şi 
o notă legată de mandatele pe care le emisesem într-o tăviţă 
de corespondenţă pe care scria RAPOARTELE POLIŢIŞ- 
TILOR DIN TEREN. După aceea mi-am luat tălpăşiţa îna- 
inte ca vreun caraghios de superior să mă silească să particip 
la circul de-acolo. 

Departe de secţie, rămas de capul meu, am început să mă 
gândesc la Lee. Gândul la el m-a făcut să-mi doresc să fiu 
din nou în biroul detectivilor, unde măcar se făcea haz de 
necaz în legătură cu moarta. Şi tot gândul la Lee m-a înfu- 
riat, pentru că mi-am amintit de Junior Nash, ucigaș de 
profesie, un tip mult mai periculos decât cincizeci de iubiți 
geloşi deveniți criminali. Cuprins de nerăbdare, m-am întors 
la meseria mea de poliţist de la Arestări şi am bătut Leimert 
Park, umblând să dau de el. 

Dar nu mai puteam scăpa de Dalia Neagră. 

Când am trecut de colțul dintre 39th şi Norton, am văzut 
o mulţime de curioși căscând gura pe lângă terenul viran, 
în timp ce vânzătorii de îngheţată și hotdogi îşi comerciali- 
zau haleala. În faţa barului de la intersecţia lui 39th cu 
Crenshaw o femeie în vârstă făcea bani cu portretul lui Betty 
Short și m-am întrebat dacă nu cumva simpaticul Cleo Short 
îi furnizase negativele, pentru o cotă substanţială din 


om mem o otoo e saade e m IRI RR are ~ 


Dulcele sărut al Daliei 153 


afacere. Şucărit, mi-am alungat circul din minte și m-am 
pus pe treabă. ; 

Am petrecut cinci ore încheiate mergând pe jos pe Sout 
Crenshaw şi South Western, arătând lumii fotografiile de 
cazier ale lui Nash și insistând asupra obiceiului său de a 
viola tinere negrese. M-am ales doar cu „Nu“ și întrebarea 
„De ce nu vă ocupați mai bine de individul care a ciopârţit-o 
pe fata aia cumsecade, Dalia?“ Spre mijlocul după-amiezii 
m-am împăcat cu gândul că, poate, Junior Nash chiar o tăiase 
din L.A. Cum încă eram cuprins de neastâmpăr, m-am alătu- 
rat circului. 

După ce am înfulecat lacom nişte burgeri drept cină, am 
sunat la numărul de noapte de la Moravuri și am întrebat 
de locurile de întâlnire ale lesbienelor. Funcţionarul de acolo 
a verificat dosarele de la Moravuri și mi-a dat numele a trei 
baruri, toate în același cvartal din Ventura Boulevard, spre 
Valley : The Dutchess, The Swank Spot şi La Verne's Hideaway. 
Era cât pe ce să-nchid, când a adăugat că toate erau în afara 
jurisdicției LAPD și țineau de zona LASD, patrulată de oame- 
nii şerifului, așa că, probabil, funcționau cu aprobarea lor — 
la un anumit preţ. 

Dar nu jurisdicţia mă preocupa pe mine în timp ce mer- 
geam spre Valley. Mă gândeam la femeile împreunate cu 
femei. Nu la lesbiene, ci la fetele blânde cu comportament 
dur, cum erau cele pe care le obţineam ca premiu pentru 
meciurile câștigate. Cum rulam pe Cahuenga Pass, am încer- 
cat să le împerechez una cu alta. Dar nu-mi aminteam decât 
trupurile lor și mirosul de alifie camforată și tapiţerie de 
mașină. Nici o faţă. Atunci le-am folosit pe Betty / Beth şi 
Linda / Lorna din fotografia de cazier, respectiv cea de pe 
legitimaţia de liceancă, combinate cu trupurile fetelor pe 
care mi le aminteam din ultimele meciuri de profesionist. 
Imaginile începeau să prindă contur. Apoi la orizont apăru 
cvartalul 11.000 de pe Ventura Boulevard şi am dat peste 
femei combinate pe bune cu alte femei. 

The Swank Spot avea o fațadă de cabană din bușteni și 
o ușă dublă, batantă, ca a unui saloon din filmele western. 


154 James Ellroy 


Interiorul era îngust şi slab luminat. Mi-a luat mult timp 
până să mă obișnuiesc cu întunericul. Când ochii mi s-au 
adaptat, am văzut vreo douăzeci de femei care încercau să 
mă ucidă cu privirea. 

Unele erau limbiste în cămăși kaki și pantaloni milită- 
reşti. Altele erau puicuţe în fuste şi bluziţe. O zdrahoancă 
mă măsură cu privirea din cap până-n picioare. Fata de 
lângă ea, o roşcată zveltă, îşi puse capul pe umărul ei şi o 
cuprinse pe după mijlocul butucănos. Simţind cum mă trec 
toate nădușelile, m-am uitat în jur, în căutarea barului şi a 
unei persoane cu aer de șef. Am dat cu ochii de un separeu 
din fundul încăperii, cu scaune de bambus și o masă plină 
de sticle cu băutură, toată zona fiind încercuită de un perete 
de neon, care clipea intermitent, răspândind o lumină când 
roşie, când galbenă, când portocalie. M-am îndreptat într-acolo. 
Cuplurile înlănțuite se separară doar cât să mă lase să mă 
strecor printre ele. 

Lesbiana din spatele barului îmi turnă o cinzeacă de whisky 
şi mi-o puse în faţă. 

— Eşti de la Controlul Băuturilor Alcoolice? mă întrebă ea. 

Avea ochi sfredelitori, deschiși la culoare. Lucirea neonu- 
lui îi făcea să pară aproape translucizi. Aveam strania senzaţie 
că-mi citeşte gândurile pe care le-am avut pe drum. 

Am dat pe gât băutura și i-am răspuns: 

— LAPD. De la Omucideri. 

— Nu prea suntem în jurisdicţia ta, dar cine-a mierlit-o ? 

M-am scotocit după fotografia lui Betty Short și legiti- 
maţia Lornei / Lindei și le-am pus pe bar. Whisky-ul mi-a 
uns vocea răgușită: 

— Ai văzut-o pe vreuna din astea? 

Femeia se uită lung întâi la cele două fotografii, apoi la mine. 

— Vrei să zici că Dalia e una de-a noastră? 

— Te las să-mi spui tu mie. 

— O să-ţi spun că n-am văzut-o decât în ziare, cât despre 
păcăleala cu școlăriţa — nu ţine. Eu şi fetele mele n-avem 
de-a face cu minore. Capici ?! 


1. Înţeles? (în italiană aproximativă în original). 


ai a E e a 


Dulcele sărut al Daliei 155 


I-am făcut semn spre paharul gol. Limbista mi-l umplu 
iar. Am băut. Transpiraţia mi s-a încălzit, apoi mi s-a răcit. 
— Capici când mi-o spun fetele tale şi mă și conving. 

Femeia fluieră şi separeul se umplu de lume. Am luat 
fotografiile și i le-am dat unei limbiste încolăcite în jurul 
unei bașoalde. Se uitară la fotografii și clătinară din cap, 
apoi le pasară unei femei îmbrăcate în combinezon de aviator. 

— Nu, dar eu aş căuta la FDA}, spuse ea și le întinse 
cuplului de alături. 

— Dalia Neagră, murmurară ele, șocate. Nţ! exclamară 
apoi amândouă. 

Ultima limbistă spuse: 

— Niet, nein, nu şi, în plus, nu sunt genul meu. 

Îmi azvârli pozele, apoi scuipă pe podea. 

— Noapte bună, doamnelor, le-am salutat eu şi m-am în- 
dreptat spre ușă, urmărit de cuvântul „Dalia“, repetat în 
şoaptă în spatele meu. 

La The Dutchess am primit alte două băuturi gratuite, 
alte douăzeci de priviri ostile şi tot atâtea răspunsuri nega- 
tive, toate pe o tonalitate englezească tipică. Când am intrat 
în La Verne's Hideaway, eram pe jumătate trotilat și șucărit 
fără vreun motiv anume. 

În La Verne's era întuneric. Becurile cu abajur din tavan 
răspândeau o lumină difuză pe pereţii acoperiţi cu un tapet 
ieftin, cu palmieri. Cuplurile de lesbiene gângureau între ele 
în separeuri intime. Priveliştea a două femei care se sărutau 
m-a făcut să mă holbez, apoi să-mi mut privirea și să caut barul. 

Era într-un cotlon de lângă peretele din stânga: o tejghea 
lungă, cu lumini colorate care răsăreau dintr-o scenă înfăţi- 
şând plaja hawaiiană Waikiki. Nu era nimeni în spatele barului 
şi pe scaunele înalte nu şedea nici un client. M-am îndreptat 
spre fundul încăperii şi mi-am dres glasul, pentru ca păsă- 
relele îndrăgostite din separeuri să coboare din al nouălea 
cer pe pământ. Figura a ţinut. Îmbrăţișările și sărutările 


1. Food and Drug Administration (aprox. Comisia pentru Controlul 
Alimentelor şi al Medicamentelor). 


156 James Ellroy 


încetară, iar tipele își ridicară privirile, supărate și speriate, 
gata să înfrunte eventualele vești proaste. 

— LAPD, Omucideri, le-am anunţat eu şi i-am dat foto- 
grafiile celei mai apropiate limbiste. Bruneta-i Elizabeth 
Short. Dalia Neagră, dacă aţi citit ziarele. Cealaltă-i prietena 
ei. Vreau să aflu dacă le-a văzut cineva şi, dacă da, cu cine. 

Fotografiile făcură turul separeurilor. Le-am studiat 
reacţiile şi atunci mi-am dat seama că ar trebui să folosesc 
o măciucă pentru a obține răspunsuri simple, „da“ şi „nu“. 
Nimeni nu suflă un cuvânt. Tot ce am văzut la studierea 
reacțiilor a fost curiozitate, amestecată în unele cazuri cu 
priviri pofticioase. Fotografiile se întoarseră la mine, aduse 
de o limbistă musculoasă, cu pieptul plat. Le-am luat, apoi 
am dat să mă îndrept spre stradă, să ies la aer curat, dar am 
văzut în spatele barului o femeie care ştergea niște pahare. 

M-am dus spre bar, mi-am înşirat marfa pe tejghea și 
i-am făcut semn cu degetul să se apropie. Ea ridică fotografia 
de cazier și-mi spuse: 

— l-am văzut poza în ziare. Atâta tot. 

— Dar pe fata asta? Îşi spune Linda Martin. 

Barmaniţa apucă legitimaţia Lornei / Lindei și se uită cu 
atenţie. Am surprins o tresărire, semn că o recunoscuse. 

— Nu. Îmi pare rău. 

M-am aplecat peste tejghea. 

— Nu minţi, futu-i mama ei de treabă! Are numai cinci- 
sprezece ani nenorociţi, aşa că ciripește acum ori te salt 
pentru complicitate și-o să-ţi petreci următorii cinci ani lingând 
fofoloance la Tehachapi!. 

Lesbiana se dădu înapoi. Aproape că mă aşteptam să se 
întindă după o sticlă şi să mi-o spargă în cap. Cu ochii aţintiţi 
în tejghea, îmi mărturisi: 

— Puștoaica venea pe aici. Acum vreo două-trei luni. Dar 
pe Dalia n-am văzut-o niciodată. Și mai cred că puştoaicei îi 
plac băieţii. Vreau să zic că doar cerşea ceva de băut pe la 
fete, atâta tot. 


1. Închisoare californiană. 


Dulcele sărut al Daliei 157 


Am zărit cu coada ochiului o femeie care voia să se aşeze 
la bar. Tipa se răzgândi, își apucă poșeta și se îndreptă spre 
ușă, de parcă ar fi fost pusă pe fugă de conversaţia mea cu 
barmaniţa. I-am văzut chipul în lumina difuză și mi s-a 
părut că remarc o ușoară asemănare cu Elizabeth Short. 

Mi-am strâns fotografiile, am numărat până la zece şi am 
urmărit-o pe tipă. Am ajuns la maşină chiar când ea descuia 
portiera unui Packard coupe alb ca zăpada, parcat la câteva 
locuri depărtare de mine. Când a ieşit din parcare, am numă- 
rat până la cinci, apoi am pornit pe urmele ei. 

Urmărirea pe patru roţi m-a dus pe Ventura Boulevard, 
spre Cahuenga Pass, apoi în jos, spre Hollywood. Seara tra- 
ficul nu era foarte aglomerat, așa că am lăsat Packardul la 
câteva lungimi de maşină în faţa mea. A luat-o spre sud, pe 
Highland, a ieşit din Hollywood și a intrat în districtul 
Hancock Park. În dreptul lui 4th Street femeia a virat la 
stânga. După câteva secunde eram în mijlocul lui Hancock 
Park — o zonă pe care poliţiştii de la secția Wilshire o numesc 
Moşia „Fazanul la tavă“. 

Packardul dădu colţul pe Muirfield Road și se opri în faţa 
unei clădiri imense, în stil Tudor, cu peluza din față de dimen- 
siunile unui teren de fotbal. Am mers mai departe și am 
zărit la lumina farurilor plăcuţa de înmatriculare din spate: 
CAL RQ 765. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut-o 
pe femeie încuind portiera din dreptul șoferului. Chiar și de 
la distanţă silueta ei elegantă, cu rochia mulată pe corp, 
ieşea clar în evidenţă. 

Am ieșit din Hancock Park pe 3rd Street. La Western am 
văzut un telefon public, am coborât şi am sunat la Circulaţie. 
Am cerut numele proprietarului şi am întrebat dacă Packardul 
coupé CAL RQ 765 a fost implicat în vreo infracţiune. Dispe- 
cerul mă lăsă să aştept vreo cinci minute, apoi reveni cu 
următoarele date: 

Madeleine Cathcart Sprague, femeie albă, născută la 
14.11.1925 în L.A., cu domiciliul pe South Muirfield, numă- 
rul 482. Nu era pusă sub urmărire, nu existau mandate de 
arestare pe numele ei, nu avea cazier. 


158 James Ellroy 


În drum spre casă aburii băuturii mi se risipiră. Am început 
să mă întreb dacă Madeleine Cathcart Sprague avea ceva 
de-a face cu Betty / Beth și Lorna / Linda sau era doar o 
lesbiană bogată, atrasă de lumea interlopă. Am ţinut volanul 
cu o mână şi am scos fotografiile lui Betty Short, încercând 
să suprapun chipul lui Sprague peste ele. Am obţinut doar 
o asemănare banală, deloc ieșită din comun. Apoi mi-am 
imaginat cum ar fi să-i smulg rochia aia mulată de pe ea şi 
mi-am dat seama că nu mi-ar mai fi păsat prea mult de 
asemănări şi deosebiri. 


E] 


Capitolul zece 


doua zi de dimineaţă, când mă îndreptam spre secția 
University, am dat drumul la radio. Tocmai ascultam 
vesel cvartetul Dexter Gordon, când o voce febrilă curmă 
ritmul antrenant al lui Billie's Bounce: „Întrerupem transmi- 
siunea pentru o știre de ultimă oră: a fost reţinut un suspect 
important în ancheta cu privire la uciderea lui Elizabeth 
Short, fata exuberantă cu părul ca pana corbului, cunoscută 
drept Dalia Neagră! Iniţial cunoscut autorităţilor doar ca 
«Roşcatul», bărbatul a fost identificat drept Robert «Roşcatul» 
Manley, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, un agent de 
vânzări la o firmă de feronerie din Huntington Park. Manley 
a fost prins în dimineaţa aceasta în casa unui prieten din 
South Gate și acum este reținut şi interogat la secţia de 
poliție Hollenbeck din East Los Angeles. Într-un comunicat 
de presă acordat în exclusivitate postului KGFJ, procuro- 
rul-adjunct Ellis Loew, acest înverșunat apărător al dreptăţii, 
care instrumentează cazul, a declarat: «Roșcatul Manley este 
suspectul principal. S-a stabilit că el a adus-o pe Betty Short 
din San Diego pe 9 ianuarie, cu șase zile înainte ca trupul 
ei torturat să fie găsit pe un teren viran din Leimert Park. 
Capturarea lui pare să fie pasul înainte pe care speram să-l 
facem și pentru care ne-am rugat cu toţii. Dumnezeu ne-a 
ascultat rugăciunile !'»“ 
Efuziunile lui Loew fură înlocuite de o reclamă la Alifia H, 
care reduce garantat umflăturile dureroase ale hemoroizilor 


160 James Ellroy 


sau, în caz contrar, ţi se înapoiază de două ori preţul prepa- 
ratului. Am închis radioul şi am făcut cale-ntoarsă spre secția 
Hollenbeck. 

Strada din fața secţiei era blocată cu grilaje. Mai mulţi 
polițiști îi ţineau la distanţă pe reporteri. Am parcat pe aleea 
din dosul secţiei și am intrat pe ușa din spate, pe la celulele 
celor arestaţi provizoriu. Nişte beţivani mormăiau cu limba 
împleticită în partea rezervată contravenţiilor minore. Reci- 
diviştii îmi aruncau priviri întunecate din sectorul hărăzit 
infracțiunilor periculoase. Pușcăria era plină, dar nu vedeam 
nici urmă de gardieni. Când am deschis o uşă care dădea în 
secţia propriu-zisă, am înţeles de ce. 

Aproape tot contingentul secţiei era înghesuit într-un cori- 
dor scurt, care dădea în camera de interogatoriu. Fiecare 
persoană se chinuia să arunce o privire prin fereastra-oglindă 
a cămăruţei din mijloc, de pe partea stângă. Din difuzorul 
agăţat pe perete răsuna vocea blândă şi convingătoare a lui 
Russ Millard. 

L-am împuns cu cotul pe un poliţist din apropiere. 

— A mărturisit ? 

Omul clătină din cap. 

— Nu. Millard şi partenerul lui aplică tactica aia cu poli- 
țistul bun și polițistul rău. 

— A recunoscut c-o cunoaşte pe fată? 

— Mda. Am pus mâna pe el cu ajutorul celor de la Circulaţie 
şi a venit cu noi fără mare tam-tam. Vrei să facem un mic 
pariu ? Vinovat sau nevinovat? Alege tu. Simt că azi îs norocos. 

Am ignorat oferta, mi-am croit drum încetul cu încetul 
până la geamul-oglindă și m-am uitat în camera de inte- 
rogatoriu. Millard era așezat la o masă uzată din lemn, iar 
vizavi de el stătea un bărbat arătos, cu o chică încreţită şi 
deasă, de culoarea morcovului, care învârtea neliniștit între 
degete un pachet de ţigări. Părea să se cace pe el de frică. 
Millard făcea pe preotul de treabă din filme — ca unul care la 
viața lui le-a văzut pe toate şi oferea iertarea tuturor păcatelor. 

In difuzor se auzi vocea lui Morcoveaţă: 

— Vă rog! V-am spus deja de trei ori! 


Dulcele sărut al Daliei 161 


— Robert, insistăm pentru că nu ai venit la noi de bunăvoie. 
De trei zile-ncoace Betty Short e pe prima pagină a fiecărui 
ziar din L.A., iar tu știai foarte bine că vrem să stăm de 
vorbă cu tine. Dar te-ai ascuns. Cum crezi că sună chestia 
asta? 

Robert „Roşcatul“ Manley își aprinse o ţigară, trase fumul 
în piept și tuși. 

— Nu voiam ca nevastă-mea să afle că i-am tras-o. 

— Dar nu i-ai tras-o. Betty n-a vrut. Te-a scos din minți, 
apoi te-a dus cu zăhărelul. Ăsta nu-i un motiv să te ascunzi 
de poliţie. 

— Am scos-o în oraș, la Dago. Am dansat blues cu ea. E 
ca și cum i-aș fi tras-o. 

Millard puse o mână pe braţul lui Manley. 

— Hai s-o luăm de la-nceput. Povesteşte-mi cum ai întâlnit-o 
pe Betty, ce-aţi făcut, despre ce-aţi discutat... Ia-o pe-ndelete. 
Nu te grăbeşte nimeni. 

Manley își stinse ţigara într-o scrumieră care dădea 
pe-afară, îşi aprinse alta și îşi șterse fruntea de sudoare. 
M-am uitat în jurul meu și l-am văzut pe Ellis Loew sprijinit 
de peretele de vizavi. Vogel şi Koenig îl flancau, de parcă ar 
fi fost nişte dulăi gata să sară la atac la comanda lui. Printre 
pârâielile din difuzor răzbătu un oftat. Mi-am întors privirea 
şi l-am văzut pe suspect cum se foieşte în scaun. 

— Şi asta-i ultima oară când trebuie s-o spun? 

Miliard îi zâmbi. 

— Exact. Dă-i drumul, fiule! 

Manley se ridică şi se întinse, apoi se plimbă prin cameră 
în timp ce povestea: 

— Am întâlnit-o pe Betty cu o săptămână înainte de 
Crăciun într-un bar din centrul Dago-ului. Am intrat în vorbă 
şi lui Betty i-a scăpat cum că-i în pană de bani și că stă cu 
o anume doamnă French şi cu fiică-sa, dar că-i ceva provi- 
zoriu. I-am făcut cinste cu o cină la o cârciumă italiană din 
Oraşul Vechi, după care ne-am dus să dansăm în sala Sky 
de la hotelul El Cortez. Noi... 


162 James Ellroy 


— Alergi întotdeauna după fuste când ești în călătorii de 
afaceri? îl întrerupse Millard. 

— Nu alergam după fuste! 

— Atunci ce făceai? 

— Mă prosteam şi eu, atâta tot. Nu-mi dădeam seama 
dacă Betty este o profitoare sau o fată cumsecade și voiam 
să aflu. Voiam să-mi verific loialitatea față de soţie și doar... 

Vocea lui Manley se stinse. Millard îl abordă pe un ton 
imperativ : 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, spune adevărul! 
Voiai să pui de una mică. Recunoaşte! 

Manley se prăbuşi pe scaun. 

— Recunosc. 

— Cum faci de obicei când ești în călătorii de afaceri, nu-i 
așa? 

— Nu! Betty era altfel! 

— Cum adică altfel? Aventurile extraconjugale sunt aven- 
turi extraconjugale, nu-i așa? 

— Nu! N-o înșel pe nevastă-mea când plec la drum! Betty 
a fost doar... 

Vocea lui Millard era atât de şoptită, încât de-abia s-a 
auzit în difuzor: 

— Betty te-a pus pe jar, nu-i aşa? 

— Aşa-i. 

— Te-a incitat să-ţi doreşti să faci lucruri pe care nu le-ai 
mai făcut niciodată, te-a scos din minţi, te-a făcut... 

— Nu! Nu! Voiam s-o fut, nu s-o rănesc! 

— Şşşt. Şşşt. Hai să ne întoarcem la Crăciun. Ai avut 
acea primă întâlnire cu Betty. Ai sărutat-o la despărțire? 

Manley apucă scrumiera cu ambele mâini. Îi tremurară 
şi pe masă se împrăștiară mucuri de ţigară. 

— Pe obraz. 

— Ei, haide, Roşcatule! Nu te-ai dat la ea? 

— Nu. 

— Ai avut o a doua întâlnire cu Betty cu două zile înainte 
de Crăciun, așa-i? 

— Aşa-i. 


Dulcele sărut al Daliei 163 


— Aţi dansat din nou la El Cortez, așa-i? 

— Aşa-i. 

— Lumină difuză, băuturică, muzică lentă... Apoi ţi-ai 
încercat norocul, aşa-i? 

— Lua-te-ar dracii, nu-i tot da înainte cu „Așa-i!“ Am 
încercat s-o sărut pe Betty şi m-a luat la vrăjeală cum că nu 
se poate culca cu mine, deoarece tatăl copilului ei trebuie să 
fie un erou de război, iar eu nu sunt decât membru al fanfarei 
militare. Era dusă rău cu sorcova. Nu vorbea decât despre 
tâmpenia aia cu eroii de război! 

Millard se ridică. 

— De ce-o numești „tâmpenie“, Roșcatule? 

— Fiindcă știam că nu-s decât minciuni. Betty spunea 
că-i măritată cu unv’, logodită cu altu”, și mi-am dat seama 
că încerca să mă facă să mă simt neînsemnat, fiindcă eu 
n-am luptat în linia-ntâi. 

— A pomenit vreun nume? 

— Nu, doar grade. Maiorul Cutărescu, căpitanul Icsulescu... 
de parcă ar fi trebuit să-mi fie rușine că sunt caporal. 

— Ai urât-o din cauza asta? 

— Nu! Nu-mi atribuiţi ce n-am spus! 

Millard se întinse și se așeză. 

— După a doua întâlnire, când ai mai văzut-o pe Betty? 

Manley oftă și își sprijini fruntea de masă. 

— V-am spus toată povestea de trei ori. 

— Fiule, cu cât ne-o spui mai repede încă o dată, cu atât 
mai repede ajungi acasă. 

Manley se înfioră și își petrecu braţele pe după umeri. 

— După cea de-a doua întâlnire n-am mai primit nici un 
semn de viaţă de la Betty până pe 8 ianuarie, când m-am 
trezit cu o telegramă la serviciu. Scria acolo că i-ar plăcea să 
mă-ntâlnească data viitoare când mai vin cu treburi prin 
Dago. I-am răspuns tot printr-o telegramă că voi fi în Dago 
a doua zi după-amiază şi că vin s-o iau de acasă. Am luat-o 
şi ea m-a implorat s-o duc cu maşina în L.A. I-am spus... 

Millard îl întrerupse cu un gest. 


164 James Ellroy 


— Ţi-a spus Betty de ce trebuia să ajungă în L.A.? 

— Nu. 

— Ţi-a spus că urmează să se-ntâlnească cu cineva? 

— Nu. 

— Ai fost de acord s-o duci cu mașina fiindcă ai crezut c-o 
să-ţi pice la așternut? 

— Da, oftă Manley. 

— Continuă, fiule. 

— Am plimbat-o pe Betty cu mine la adresele unde trebuia 
să merg. Ea rămânea în mașină, iar eu treceam pe la clienţi. 
A doua zi dimineaţă urma să am niște întâlniri de afaceri în 
Oceanside, aşa că am petrecut noaptea la un motel de acolo 
ŞI... 

— Mai zi o dată numele hotelului, fiule. 

— Se numea Cornucopia Motor Lodge. 

— Şi Betty te-a ațâţat din nou? 

— Ăăă... mi-a zis că-i la ciclu. 

— Şi tu te-ai lăsat dus cu preşul? 

— Da. 

— Te-a enervat rău de tot chestia asta? 

— La naiba, n-am omorât-o eu! 

— Şşşt. Ai dormit pe fotoliu, iar Betty a dormit în pat, așa-i? 

— Aşa-i. 

— Iar de dimineaţă? 

— Dimineaţa am pornit spre L.A. Betty m-a însoţit la 
întâlnirile mele și a încercat să mă tapeze de cinci verzișori, 
dar am refuzat-o. Apoi mi-a vândut o poveste cusută cu aţă 
albă, cum că se întâlnește cu sora ei în faţa hotelului Biltmore. 
Voiam să mă descotorosesc de ea, așa că am lăsat-o în faţă 
la Biltmore chiar în seara aia, în jurul orei cinci. Dup-aia 
n-am mai văzut-o niciodată, cu excepţia aiurelilor cu Dalia 
Neagră din ziare. 

— Deci vineri, pe 10 ianuarie, la ora cinci, a fost ultima 
oară când ai văzut-o? repetă Millard. 

Manley dădu din cap a confirmare. Millard se uită fix în 
geamul-oglindă, își aranjă nodul de la cravată, apoi ieși. 
Ajuns pe coridor, se văzu înconjurat de polițiști, care-l asaltară 


Dulcele sărut al Daliei 165 


cu întrebări. Harry Sears se strecură în cămăruţă. Lângă 
mine o voce familiară răzbătu deasupra vacarmului. 

— Acum o să vezi de ce îl ţine Russ pe Harry în preajmă. 

Era Lee. Rânjea binedispus și arăta ca nou-născut. L-am 
luat pe după umeri. 

— Bine-ai venit înapoi pe pământ. 

Lee mă luă și el de după gât. 

— E vina ta c-arăt atât de bine. Imediat după ce-ai plecat, 
Kay mi-a strecurat în mâncare niște prafuri. Un somnifer 
luat de la farmacie. Am dormit șapteșpe ore, m-am sculat și 
am mâncat ca un lup. 

— E vina ta, că tu i-ai plătit cursurile de chimie. Ce crezi 
despre Roșcat? 

— În cel mai rău caz e un vânător de fuste, un vânător de 
fuste divorţat până la sfârşitul săptămânii. De acord? 

— Absolut! 

— Ai aflat ceva ieri? 

Văzând că prietenul meu cel mai bun pare alt om, mi-a 
fost mai ușor să ocolesc adevărul. 

— Mi-ai citit raportul? 

— Mda, la University. Ai făcut o treabă bună cu mandatul 
ăla pentru minoră. Altceva? 

Am minţit fără să clipesc, cu silueta fetei în rochie mulată 
dansându-mi înaintea ochilor minţii. 

— Nu. Dar tu? 

Uitându-se pe geamul-oglindă, Lee spuse: 

— Nu, dar am promis că-l înhățăm pe ticălos și asta rămâne 
valabil. Iisuse, uită-te la Harry! 

Asta am şi făcut. Bâlbâitul blând și manierat se învârtea 
în jurul mesei de interogatoriu, răsucind în mâini o bâtă cu 
cap de metal, pe care o trântea cu putere în masă de fiecare 
dată când trecea prin dreptul Roșcatului. „Trosc!“ se auzi de 
mai multe ori în difuzor. Roșcatul Manley, cu braţele încruci- 
şate pe piept, tresărea la fiecare lovitură. 

Lee mă înghionti. 

— Russ are o singură regulă — fără lovituri la corp. Dar 
uite cum... 


166 James Ellroy 


M-am desprins de lângă Lee și m-am uitat atent prin 
geamul-oglindă. Sears izbea cu bâta în masă, la câţiva centi- 
metri de Manley, iar vocea lui câtuși de puţin bâlbâită tuna 
şi fulgera: 

— Îţi trebuia o crăpătură proaspătă şi ai crezut că Betty 
o să fie o pradă ușoară. Te-ai dat rotund şi când ai văzut că 
nu ţine figura, ai implorat-o. Nici figura asta n-a mers, așa 
că i-ai oferit bani. Ţi-a spus că-i pe roşu şi asta a fost pică- 
tura care a umplut paharul. Ai vrut s-o faci să sângereze pe 
bune. Zi-mi cum i-ai hăcuit sânii. Zi-mi... 

Manley urlă: 

— Nu! 

Sears izbi cu bastonul în scrumieră. Sticla plesni, iar 
chiştoacele zburară în toate părţile. Roșcatul își mușcă buza. 
Sângele țâşni şi i se scurse pe bărbie. Sears spulberă gră- 
mada de sticlă spartă şi cioburile se împrășştiară în toată 
încăperea. Manley se smiorcăi: 

— Nu, nu, nu, nu, nu! 

— Ştiai exact ce vrei să faci! şuieră Sears. Eşti un vulpoi 
bătrân şi știi o grămadă de locuri unde să duci fete. Ai ame- 
țit-o pe Betty cu câteva pahare, ai făcut-o să-ţi povestească 
despre vechii ei prieteni și te-ai dat drept amicul ei, un mic 
caporal drăgălaș, gata s-o lase pe Betty bărbaţilor adevăraţi, 
bărbaţilor care fuseseră pe front, care meritau să şi-o pună 
cu o puicuţă de prima mână ca ea... 

— Nu! 

Sears izbi în masă: trosc! 

— Ba da, Roșcatule, ba da. Cred c-ai dus-o într-o maga- 
zie, poate într-unul din depozitele alea abandonate de lângă 
vechea fabrică Ford din Pico-Rivera. Acolo ai găsit niște sfoară 
şi o grămadă de instrumente de tăiat şi ţi s-a sculat. Apoi 
ţi-ai dat drumul în pantaloni înainte să ţi-o înfigi în Betty. Erai 
înnebunit și dinainte, dar acum chiar că îţi ieșiseşi din minţi. 
Ţi-ai amintit de toate fetele care au râs de râma ta şi toate 
ocaziile când nevastă-ta ţi-a pus placa „Nu în seara asta, Roșca- 
tule, mă doare capul“. Așa că ai lovit-o şi ai legat-o şi ai 
bătut-o şi ai tăiat-o! Recunoaște, degenerat nenorocit ce eşti! 


Dulcele sărut al Daliei 167 


— Nu! 

Trosc! 

Masa făcu un salt din cauza loviturii. Manley aproape că 
sări de pe scaun. Doar mâna lui Sears lăsată pe spătar l-a 
împiedicat să cadă pe spate. 

— Da, Roşcatule, da! Ţi-ai amintit de fiecare fată care 
ţi-a spus vreodată „Nu ţi-o iau în gură“, de bătăile trase la 
funduleţ de maică-ta, de fiecare privire chiorâşă pe care ai 
primit-o de la soldaţii adevăraţi când tu cântai la trombon 
în orchestra armatei. Pămpălău, pulă bleagă, de care fug 
toate femeile, la asta te gândeai. Pentru toate astea a trebuit 
să plătească Betty. Nu-i aşa? 

Lui Manley îi picura în poală sânge şi salivă. 

— Nu, şopti el. Vă rog. Dumnezeu mi-e martor. Nu! 

— Dumnezeu îi urăște pe mincinoși, replică Sears şi lovi 
în masă de trei ori: Trosc! Trosc! Trosc! 

Manley lăsă bărbia în piept și începu să suspine. Sears 
îngenunche lângă scaunul lui. 

— Spune-mi cum a urlat Betty. Spune-mi cum te-a implorat, 
Roșcatule. Spune-mi mie, apoi lui Dumnezeu. 

— Nu! Nu! N-am lovit-o pe Betty! 

— Ți s-a sculat? Ejaculai şi iar ejaculai şi tot ejaculai pe 
măsură ce-o măcelăreai? 

— Nu! Of, Doamne! Of, Doamne! 

— Așa, Roșcatule. Vorbeşte cu Dumnezeu. Povestește-i 
tot. El o să te ierte. 

— Nu, te rog! Doamne! 

— Vorbeşte, Roșcatule! Povestește-i lui Dumnezeu cum 
ai bătut-o, ai torturat-o și ai hăcuit-o timp de trei zile pe 
Betty Short şi cum după aia ai tăiat-o în două. 

Sears izbi în masă o dată, de două ori, de trei ori, apoi o 
azvârli cât colo. Roșcatul se sculă cu greu de pe scaun și 
îngenunche. Își împreună mâinile a rugă. 

— Dumnezeu este păstorul meu și n-o să mă lase să cad 
în păcat, murmură el, apoi începu să lăcrimeze. 

Sears se uită direct în geamul-oglindă. Prin fiecare por al 
feţei lui fleșcăite de beţivan răzbătea sila de sine. Făcu un 
gest de renunțare, apoi ieși din cămăruţă. 


168 James Ellroy 


Russ Millard îl întâmpină în ușă şi-l conduse prin mulți- 
mea de poliţişti în direcția mea. Am tras cu urechea la conver- 
saţia lor șoptită și am prins esenţialul: amândoi credeau că 
Manley este curat, dar voiau să-i facă o injecție cu scopo- 
lamină şi să-l supună unui test cu detectorul de minciuni, ca 
să fie siguri. M-am uitat din nou prin fereastra-oglindă şi l-am 
văzut pe Lee, împreună cu un alt poliţist în civil, punându-i 
cătușe Roşcatului şi scoțându-l din camera de interogatoriu. 
Lee se purta cu el cu mănuși, chestie pe care de regulă o 
făcea doar cu copiii. Îi vorbea blând, ținându-l pe după umeri. 
Când cei trei dispărură în aripa închisorii, mulțimea se dis- 
persă. Harry Sears se întoarse în cămăruţță și începu să 
strângă mizeria pe care o făcuse. Millard se răsuci spre mine: 

— Mi-a plăcut raportul tău de ieri, Bleichert. 

— Mersi, i-am răspuns, ştiind că mă evaluează. 

Privirile ni s-au întâlnit, iar eu am întrebat: 

— Ce urmează acum? 

— Spune-mi tu. 

— În primul rând mă trimiţi înapoi la Arestări. Corect? 

— Greșit, dar continuă. 

— OK, atunci punem întrebări în stânga și-n dreapta prin 
zona hotelului Biltmore şi încercăm să reconstituim miş- 
cările lui Betty Short începând din data de 10, când Roşcatul 
a lăsat-o acolo, până pe 12 sau 13, când a fost răpită. Aco- 
perim toată zona, coroborăm rapoartele din teren și ne rugăm 
la Domnul ca pistele veritabile să nu se piardă în toată nebu- 
nia declanșată de publicitatea făcută cazului. 

— Continuă. | 

— Ştim că Betty voia să intre în lumea filmului și că trăia 
în promiscuitate. În plus, s-a lăudat că a apărut într-un film 
anul trecut, în noiembrie, așa că aş pune pariu că n-ar fi 
refuzat o tăvăleală pe canapeaua producătorului. Cred c-ar 
trebui să stăm de vorbă cu niște producători și regizori, să 
vedem dacă iese ceva. 

Millard zâmbi. 

— În dimineaţa asta l-am sunat pe Buzz Meeks. A fost 
poliţist, iar acum e șeful pazei de la Hughes Aircraft. Este 


e e 


Dulcele sărut al Daliei 169 


legătura neoficială a Departamentului cu studiourile. O să 
pună el niște întrebări. Eşti pe drumul cel bun, Bucky. Ține-o 
tot așa. 

Am ezitat. Voiam să-mi impresionez superiorul, s-o arestez 
eu însumi pe limbista aia bogată... Laudele lui Millard păreau 
nişte oase aruncate îngăduitor unui copoi tânăr, pentru a-l 
împiedica să refuze o sarcină pe care nu și-o dorește. Cu 
imaginea lui Madeleine Cathcart Sprague în minte, i-am 
spus: 

— Tot ce ştiu este că ar trebui să fii cu ochii pe Loew și 
băieţii lui. N-am scris în raport, dar Betty Short şi-o trăgea 
pe bani când era pe geantă, iar Loew încearcă să ţină sub 
tăcere chestia asta. Cred că o să facă uitate orice dovezi că 
fata era o curvă clasa-ntâi. Cu cât publicul o simpatizează 
mai tare, cu atât mai mulți lauri culege acuzarea dacă por- 
căria asta ajunge vreodată în instanţă. 

Millard izbucni în râs. 

— Isteţule, vrei să zici că șeful tău ar fi tăinuitor de probe? 

M-am gândit că exact asta făceam și eu. 

— Mda, și pe deasupra un ticălos tâmpit şi grandoman. 

— Touché, spuse Millard şi-mi dădu o foaie de hârtie. 
Locurile pe unde-și făcea Betty veacul. Restaurante şi baruri 
din zona Wilshire. Poţi să te duci singur sau împreună cu 
Blanchard. Nu mă interesează. 

— Mai bine m-aș duce să văd care-i treaba pe lângă 
Biltmore. 

— Știu că ai vrea, dar de asta vreau să se ocupe polițiștii 
care cunosc zona. În plus, am nevoie de băieţi isteți, care să 
elimine informaţiile false din ponturile primite telefonic. 

— Şi tu ce-o să faci? 

Millard îmi zâmbi trist. 

— O să fiu cu ochii pe ticălosul ăla tâmpit, tăinuitor de 
dovezi, şi pe slugile lui, ca să mă asigur că nu încearcă să 
smulgă o mărturisire de la amărâtul ăla nevinovat din celulă. 


170 James Ellroy 


N-am dat de Lee nicăieri prin secţia de poliţie, aşa că am 
pornit singur la verificarea ponturilor de pe listă. Zona pe 
care trebuia s-o colind era în districtul Wilshire şi includea 
restaurantele, barurile și cârciumile cu tonomat de pe Western, 
Normandie şi 3rd Street. Tipii cu care am stat de vorbă erau 
majoritatea obişnuiţi ai barurilor, sugative diurne gata să se 
gudure pe lângă autorităţi sau să flecărească și cu altcineva 
în afară de obișnuiţii convivi din crâşme. Când le-am cerut 
detalii, am obţinut doar pure fantezii: practic, Betty Short 
încercase să-i agaţe pe toţi, exact ca-n textele din presă sau 
de la radio, în perioada când ea era de fapt în Dago, cu 
Roşcatul Manley, sau undeva aiurea, torturată cu sălbăticie. 
Cu cât îi ascultam mai mult, cu atât povesteau mai mult 
despre ei înșiși. Își împleteau propriile povești triste cu cea 
a Daliei Negre, despre care credeau sincer c-ar fi fost o sirenă 
voluptuoasă, ce urma să ajungă o mare stea a Hollywoodului. 
Păreau în stare să-și vândă propriile vieţi pe o moarte sen- 
zaţională, care să-i propulseze pe prima pagină a ziarelor. 
Am adăugat și câteva întrebări legate de Linda Martin / 
Lorna Martilkova, de Junior Nash şi de Madeleine Cathcart 
Sprague, cu Packardul ei alb ca zăpada, dar n-am obţinut 
drept răspuns decât niște feţe mirate, inexpresive. Am hotă- 
rât că raportul meu de pe teren va consta în trei vorbe: 
Rahat pe băț. 

Am terminat imediat după lăsarea întunericului și am 
pornit spre casă. Era vremea cinei. 

Când am parcat maşina, am văzut-o pe Kay cum iese 
valvârtej pe ușă, coboară treptele şi azvârle un vraf de hârtii 
pe gazon, după care face cale-ntoarsă ca o vijelie, cu Lee pe 
urmele ei, urlând și dând din mâini. M-am apropiat şi m-am 
lăsat pe vine lângă teancul de hârţoage împrăștiate. Hârtiile 
erau copii după rapoartele Departamentului de Poliţie din Los 
Angeles. Răsfoindu-le, am văzut rapoarte de teren, indici de 
dovezi, stenograma interogatoriilor, lista ponturilor telefonice 


Dulcele sărut al Daliei 171 


şi raportul complet al autopsiei — toate având scris în antet 
„E. Short, F.C., D.M. 15.01.1947“. Era clar că le şutise de la 
secția University şi simplul fapt că Lee se afla în posesia lor 
însemna suspendarea lui garantată. 

Kay se întoarse cu braţele pline şi ţipă: 

— După toate câte s-au întâmplat și câte s-ar mai putea 
întâmpla, cum poţi să faci una ca asta? E dezgustător. E-o 
nebunie! 

Aruncă teancul peste celelalte hârtii. Privirea îmi căzu 
pe niște poze de pe 39th, colț cu Norton. Lee o apucă de 
braţe şi o ţintui locului. Kay se zbătea. 

— La naiba, doar ştii ce-nseamnă asta pentru mine! Ştii ! 
O să închiriez o cameră şi o să ţin dosarele acolo, dar, iubi, 
fii alături de mine. E al meu şi am nevoie de tine... şi o ştii. 

Abia în clipa aia dădură cu ochii de mine. 

— Bucky, mă interpelă Lee, zi-i şi tu. Fă-o să-nţeleagă. 

Era cea mai nostimă replică pe care o auzisem până acum 
în tot circul ăsta cu Dalia. 

— Kay are dreptate. Ai comis cel puţin trei infracțiuni la 
cazul ăsta și treaba începe să răsufle... 

M-am oprit, gândindu-mă la ce puneam eu la cale și unde 
voi fi la miezul nopţii. M-am uitat la Kay și am schimbat 
macazul: 

— l-am promis că tragem la caz o săptămână. Asta în- 
seamnă încă patru zile. Miercuri terminăm. 

— Dwight, eşti așa un papă-lapte câteodată, oftă Kay, 
după care intră în casă. 

Lee deschise gura, căutând să zică ceva nostim. Mi-am făcut 
loc printre hârtiile cu antetul LAPD și m-am dus spre mașină. 


Packardul alb ca zăpada era parcat în acelaşi loc ca şi 
aseară. M-am pus la pândă în maşina mea, pe care o oprisem 
chiar în spatele lui. Ghemuit pe scaunul din faţă, am petrecut 
ore pline de nervi urmărindu-i pe pietonii ce intrau şi ieșeau 
din cele trei baruri din cartier — limbiste, bărbătoaice şi, 


170 James Ellroy 


N-am dat de Lee nicăieri prin secţia de poliţie, așa că am 
pornit singur la verificarea ponturilor de pe listă. Zona pe 
care trebuia s-o colind era în districtul Wilshire și includea 
restaurantele, barurile şi cârciumile cu tonomat de pe Western, 
Normandie și 3rd Street. Tipii cu care am stat de vorbă erau 
majoritatea obișnuiți ai barurilor, sugative diurne gata să se 
gudure pe lângă autorităţi sau să flecărească și cu altcineva 
în afară de obișnuiţii convivi din crâşme. Când le-am cerut 
detalii, am obţinut doar pure fantezii: practic, Betty Short 
încercase să-i agaţe pe toți, exact ca-n textele din presă sau 
de la radio, în perioada când ea era de fapt în Dago, cu 
Roșcatul Manley, sau undeva aiurea, torturată cu sălbăticie. 
Cu cât îi ascultam mai mult, cu atât povesteau mai mult 
despre ei înșiși. Îşi împleteau propriile povești triste cu cea 
a Daliei Negre, despre care credeau sincer c-ar fi fost o sirenă 
voluptuoasă, ce urma să ajungă o mare stea a Hollywoodului. 
Păreau în stare să-și vândă propriile vieţi pe o moarte sen- 
zaţională, care să-i propulseze pe prima pagină a ziarelor. 
Am adăugat și câteva întrebări legate de Linda Martin / 
Lorna Martilkova, de Junior Nash şi de Madeleine Cathcart 
Sprague, cu Packardul ei alb ca zăpada, dar n-am obţinut 
drept răspuns decât niște feţe mirate, inexpresive. Am hotă- 
rât că raportul meu de pe teren va consta în trei vorbe: 
Rahat pe băț. 

Am terminat imediat după lăsarea întunericului şi am 
pornit spre casă. Era vremea cinei. 

Când am parcat maşina, am văzut-o pe Kay cum iese 
valvârtej pe ușă, coboară treptele şi azvârle un vraf de hârtii 
pe gazon, după care face cale-ntoarsă ca o vijelie, cu Lee pe 
urmele ei, urlând şi dând din mâini. M-am apropiat şi m-am 
lăsat pe vine lângă teancul de hârţoage împrăștiate. Hârtiile 
erau copii după rapoartele Departamentului de Poliţie din Los 
Angeles. Răsfoindu-le, am văzut rapoarte de teren, indici de 
dovezi, stenograma interogatoriilor, lista ponturilor telefonice 


De Ones ocen RR a 


Dulcele sărut al Daliei 171 


şi raportul complet al autopsiei — toate având scris în antet 
„E. Short, F.C., D.M. 15.01.1947“. Era clar că le şutise de la 
secția University şi simplul fapt că Lee se afla în posesia lor 
însemna suspendarea lui garantată. 

Kay se întoarse cu brațele pline şi ţipă: 

— După toate câte s-au întâmplat și câte s-ar mai putea 
întâmpla, cum poţi să faci una ca asta? E dezgustător. E-o 
nebunie! 

Aruncă teancul peste celelalte hârtii. Privirea îmi căzu 
pe nişte poze de pe 39th, colț cu Norton. Lee o apucă de 
brațe și o ţintui locului. Kay se zbătea. 

— La naiba, doar ştii ce-nseamnă asta pentru mine! Ştii ! 
O să închiriez o cameră și o să țin dosarele acolo, dar, iubi, 
fii alături de mine. E al meu şi am nevoie de tine... şi o știi. 

Abia în clipa aia dădură cu ochii de mine. 

— Bucky, mă interpelă Lee, zi-i și tu. Fă-o să-nțeleagă. 

Era cea mai nostimă replică pe care o auzisem până acum 
în tot circul ăsta cu Dalia. 

— Kay are dreptate. Ai comis cel puțin trei infracțiuni la 
cazul ăsta și treaba începe să răsufle... 

M-am oprit, gândindu-mă la ce puneam eu la cale şi unde 
voi fi la miezul nopţii. M-am uitat la Kay și am schimbat 
macazul: 

— l-am promis că tragem la caz o săptămână. Asta în- 
seamnă încă patru zile. Miercuri terminăm. 

— Dwight, eşti așa un papă-lapte câteodată, oftă Kay, 
după care intră în casă. 

Lee deschise gura, căutând să zică ceva nostim. Mi-am făcut 
loc printre hârtiile cu antetul LAPD și m-am dus spre mașină. 


Packardul alb ca zăpada era parcat în acelaşi loc ca gi 
aseară. M-am pus la pândă în mașina mea, pe care o oprisem 
chiar în spatele lui. Ghemuit pe scaunul din faţă, am petrecut 
ore pline de nervi urmărindu-i pe pietonii ce intrau şi ieșeau 
din cele trei baruri din cartier — limbiste, bărbătoaice şi, 


172 James Ellroy 


fără nici o îndoială, oamenii șerifului, tipi cu privirea aceea 
neliniștită, proprie traficanţilor. Miezul nopţii veni și apoi 
trecu. Traficul se intensifică. Majoritatea trecătorilor erau 
lesbiene care se îndreptau spre motelurile cu ora de vizavi. 
Apoi ea ieși singură pe ușa barului La Verne's Hideaway — 
o făptură impresionantă, într-o rochie verde, de mătase. 

M-am strecurat afară din mașină pe uşa din dreptul pasa- 
gerului chiar când ea a coborât de pe trotuar. Mi-a aruncat 
o privire cu coada ochiului. 

— Vă plimbaţi prin mahala, domnişoară Sprague? 

Madeleine Sprague se opri. Am micşorat distanţa dintre 
noi. Ea scotoci în poşetă și scoase cheile de la mașină și un 
teanc de bancnote. 

— Deci tati mă spionează din nou. lar se crede într-una 
din micile lui cruciade calviniste şi ţi-a spus că n-ai de ce să 
fii discret, aruncă ea, după care trecu la o abilă imitație de 
accent scoțian graseiat : Maddy, fetiţo, n-ar trebui să te vânturi 
prin locuri atât de nepotrivite. Nu se face să fii văzută în 
compania unor persoane indezirabile, fătuco. 

Picioarele îmi tremurau ca pe vremuri, când așteptam 
gongul primei reprize. 

— Sunt poliţist, am îngăimat. 

Madeleine Sprague reveni la vocea ei normală. 

— Ooo? Deci mai nou tati cumpără şi polițiști. 

— Nu m-a cumpărat. 

Îmi întinse banii și mă măsură din cap până-n picioare. 

— Nu, probabil că nu. Dacă ai fi în slujba lui, ai fi mai 
bine îmbrăcat. Hai să ne gândim atunci la biroul LASD din 
West Valley. Deja storci bani din La Verne, așa că te-ai gândit 
că ai putea să-ncerci să şantajezi şi clienţii. 

Am luat banii, am numărat peste o sută de dolari, apoi 
i-am înapoiat teancul. 

— Hai să ne gândim la LAPD, Divizia Omucideri. Hai să 
ne gândim la Elizabeth Short și Linda Martin. 

Tupeul de fată de bani gata al lui Madeleine Sprague se 
topi ca prin minune. Chipul i se încreţi de îngrijorare şi am 
remarcat că asemănarea dintre ea și Betty / Beth Short 


Dulcele sărut al Daliei 173 


constă mai mult în coafură şi machiaj. Una peste alta, tră- 
săturile ei erau mai puţin rafinate decât cele ale Daliei și 
doar vag asemănătoare. I-am studiat chipul: avea ochi căprui, 
cu o privire panicată, vizibilă în lumina de pe stradă, şi fruntea 
încruntată, de parcă creierul i-ar fi lucrat ore suplimentare. 
Îi tremurau mâinile, aşa că i-am luat cheile de la maşină și 
banii și am îndesat totul în poșetă, pe care am trântit-o apoi 
pe capota Packardului. Știind că s-ar putea să am în faţa 
mea o pistă importantă, i-am spus: 

— Puteţi discuta cu mine aici sau în centru, domnişoară 
Sprague. Dar să nu mă minţiţi. Știu că o cunoşteaţi, aşa că 
dacă încercaţi să mă fentaţi, vă așteaptă secţia de poliţie și 
multă reclamă, de care sunt convins că nu aveţi nevoie. 

În cele din urmă fetița de bani gata își reveni. Am repetat: 

— Aici sau în centru? 

Deschise portiera din dreptul scaunului pasagerului şi se 
strecură înăuntru până ajunse la volan. Am urmat-o şi am 
aprins o lumină de bord, pentru a-i putea citi reacţiile. Mă 
izbi un miros de tapiţerie de piele și parfum stătut. 

— Spuneţi-mi de când o cunoșşteaţi pe Betty Short. 

Madeleine Sprague se foi neliniştită. 

— De unde ştii c-o cunosc? 

— leri-seară, când o interogam pe barmaniţă, aţi șters-o 
englezeşte. Dar pe Linda Martin? O cunoaşteţi și pe ea? 

Madeleine bătu darabana pe volan cu unghiile ei roșii, lungi. 

— Ăsta-i curat ghinion. Le-am întâlnit pe Betty şi Linda 
toamna trecută în La Verne's. Betty spunea că-i prima oară 
când vine aici. După aia cred c-am mai vorbit doar o singură 
dată cu ea. Cu Linda am mai băut câte ceva și-am stat la 
taclale de câteva ori. 

— Când anume toamna trecută? 

— Cred că prin noiembrie... 

— V-aţi culcat cu vreuna din ele? 

Madeleine tresări. 

— Nu! 

— De ce nu ? Doar pentru asta-s făcute speluncile de-aici, 
nu-i așa? 


174 James Ellroy 


— Nu neapărat. 

Am împuns-o tare cu degetul în umărul învelit în mătase 
verde. 

— Eşti lesbi? 

Madeleine reveni la accentul graseiat al tatălui ei. 

— Hai să zicem că o iau de unde mi se oferă, flăcăule. 

Am zâmbit, apoi am mângâiat locul unde o înghiontisem 
puţin mai devreme. 

— Vrei să zici că singura ta legătură cu Linda Martin şi 
Betty Short sunt câteva conversații fără importanţă de acum 
două luni. Așa-i? 

— Da. Exact asta-ţi spun. 

— Atunci de ce-ai şters-o așa repede ieri-seară? 

Madeleine își roti ochii-n cap și graseie: 

— Flăcău! 

— Lasă teatrul şi spune-mi adevărul. 

Fata de bani gata izbucni: 

— Domnule, tatăl meu este Emmett Sprague. Acel Emmett 
Sprague care a construit jumătate de Hollywood și Long 
Beach şi ce n-a construit, a cumpărat. Nu-i place publicitatea 
şi în mod sigur nu i-ar plăcea să vadă prin ziare ceva de 
genul „Fata magnatului interogată în cazul Dalia Neagră. 
Flirta cu moarta într-un club de noapte pentru lesbiene!“ Ai 
prins ideea? 

— Cât se poate de bine, am răspuns și am bătut-o ușurel 
pe umăr. 

Madeleine se retrase şi oftă. 

— O să-mi ajungă numele în cine ştie ce dosare ale poliţiei, 
unde-l vor vedea tot felul de puţoi slinoși și ziarişti de scandal 
unsuroşi? 

— Poate da, poate nu. 

— Ce trebuie să fac ca să nu se-ntâmple aşa ceva? 

— Convinge-mă de câteva lucruri. 

— De exemplu? 

— De exemplu, în primul rând să-mi spui ce impresie 
ţi-au făcut Betty şi Linda. Eşti o puştoaică isteață. Ce crezi 
despre ele? 


Dulcele sărut al Daliei 175 


Madeleine mângâie volanul mașinii, apoi bordul strălucitor 
din stejar. 

— Ei bine, nu sunt lesbiene. Se foloseau de Hideaway 
doar ca să facă rost de mâncare şi băutură pe gratis. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Le-am văzut refuzând avansurile care li se făceau. 

Mi-am amintit de limbista mai în vârstă de care-mi poves- 
tise Marjorie Graham. 

— Ai observat vreun avans mai asiduu? Ştii la ce mă 
refer. Artilerie grea. Vreo bărbătoaică mai insistentă ? 

Madeleine izbucni în râs. 

— Nu, avansurile pe care le-am văzut erau toate în stil 
de mare doamnă. 

— Cine le făcea? 

— Apariţii efemere, pe care nu le-am mai văzut înainte. 

— Sau după? 

— Da, nici după. 

— Despre ce discutai cu ele? 

Hohotele de râs ale lui Madeleine se înteţiră. 

— Linda vorbea despre băiatul pe care l-a părăsit în 
Cucuieţii din Deal, în Nebraska sau cum s-o fi numit locul 
de unde venea, iar Betty despre ultimul număr al revistei 
Screenworld. Aveau acelaşi nivel al conversaţiei ca şi tine, 
doar că arătau mai bine. 

I-am zâmbit și i-am spus: 

— Eşti nostimă. 

Madeleine îmi întoarse zâmbetul și replică: 

— Tu nu. Uite ce e, sunt obosită. N-ai de gând să-mi ceri 
odată să-ţi dovedesc că n-am omorât-o eu pe Betty ? De vreme 
ce pot s-o dovedesc, ce-ar fi să încheiem farsa asta? 

— Ajungem și acolo. Ţi-a povestit vreodată Betty că ar fi 
jucat într-un film? 

— Nu, dar era leşinată după lumea filmului. 

— Ţi-a arătat vreodată un caleidoscop în miniatură? O 
jucărioară cu lentile, agăţată de un lănţișor? 

— Nu. 

— Dar Linda? Ea s-a lăudat că a apărut în vreun film? 


176 James Ellroy 


— Nu, vorbea doar despre iubitul ei din Cucuieţi. 

— Ai idee unde s-ar duce dacă ar da de necaz? 

— Da. La Cucuieţii din Deal, statul Nebraska. 

— În afară de asta. 

— Nu. Pot să... 

I-am atins umărul fetei, într-un gest ce aducea mai curând 
a mângâiere decât a lovitură ușoară. 

— Mda, spune-mi alibiul tău. Unde ai fost şi ce-ai făcut 
începând cu lunea trecută, pe 13 ianuarie, și până miercuri, 
pe 15. 

Madeleine își făcu mâinile pâlnie și scoase un sunet ca de 
trombon, apoi le lăsă pe banchetă, lângă genunchiul meu. 

— Am fost la casa noastră din Laguna de duminică seara 
până marţi dimineaţă. Tăticul, mămica şi sora mea, Martha, 
au fost cu mine și tot acolo au fost și servitorii noștri per- 
manenţi. Dacă vrei să verifici, sună-l pe tata. Numărul nostru 
este Webster 4391. Dar fii discret. Nu-i spune unde m-ai 
întâlnit. Mai ai şi alte întrebări? 

Pista mea personală în cazul Dalia se dusese naibii, dar 
îmi deschisese calea într-o altă direcţie. 

— Mda. i-o pui și cu bărbaţi? 

Madeleine îmi atinse genunchiul. 

— În ultimul timp n-am avut parte de nici o partidă, dar 
aș face-o cu tine dacă ai grijă să nu-mi apară numele în ziare. 

Mi se înmuiară picioarele. 

— Mâine-seară? 

— În regulă. Vino să mă iei pe la opt, ca un gentleman. 
Adresa mea este South Muirfield, numărul 482. 

— Ştiu unde stai. 

— Nu mă mir. Cum te cheamă? 

— Bucky Bleichert. 

— Se asortează cu dinţii tăi, comentă Madeleine. 

— La ora opt, am spus și m-am grăbit să cobor din Packard 
cât mai eram în stare să-mi mișc picioarele. 


Capitolul unsprezece 


Pad M ergem diseară să vedem niște proiecţii cu meciuri de 
box la Wiltern ? Bagă veterani: Dempsey!, Ketchel?, 
Greb?. Ce zici? mă întrebă Lee. 

Stăteam la birouri alăturate, într-o încăpere din secţia 
University, și răspundeam la telefoane. Funcţionarilor mă- 
runţi care se ocupau de cazul Short li se dăduse duminică 
liberă, aşa că polițiștii de teren le ţineau locul la munca 
plictisitoare de birou. Notau ponturi pe care le treceau mai 
apoi pe fâşii de hârtie, menţionând numele celor care au 
oferit pontul şi direcţionându-le pe cele veridice spre cele 
mai apropiate divizii de detectivi, pentru verificare. Ne ocu- 
pam de treaba asta de o oră încheiată. Acuzaţia lui Kay cum 
că aș fi „papă-lapte“ plutea în aer. M-am uitat la Lee și am 
observat că avea privirea aia fixă, semn că tocmai luase o 
nouă doză de benzedrină. 

— Nu pot, i-am răspuns. 

— De ce? 

— Am o întâlnire. 

Lee zâmbi schimonosit. 


1. Jack Dempsey (1895-1983), boxer american, campion mondial de 
box la categoria grea între 1919 şi 1926. 

2. Stanisław Kiecal (1886-1910), cunoscut în lumea boxului sub numele 
de Stanley Ketchel, a fost unul dintre marii campioni mondiali la 
categoria mijlocie. 

3. Harry Greb (1894-1926) a fost campion mondial de box la categoriile 
mijlocie (între 1923 şi 1926) şi semigrea (1922-1923). 


178 James Ellroy 


— Ei, na! Cu cine? 

Am schimbat subiectul. 

— Te-ai împăcat cu Kay? 

— Mda. Am închiriat o cameră pentru hârţoagele mele. 
Hotelul El Nido de pe Santa Monica, colț cu Wilcox. Nouă 
verzişori pe săptămână. O nimica toată dacă asta o face să 
se simtă mai bine. 

— De Witt iese mâine, Lee. Cred c-ar trebui să am o vorbă 
cu el. Sau poate că ar trebui să-i trimit pe Vogel și Koenig 
să se ocupe de chestia asta. 

Lee trase un șut într-un coș de gunoi. Ghemotoacele de 
hârtie și paharele goale de cafea zburară în toate părţile. 
Colegii de la celelalte birouri ridicară brusc capetele. Apoi 
telefonul lui Lee sună. 

Lee ridică receptorul şi se prezentă: 

— Divizia Omucideri. Sergentul Blanchard la telefon. 

Mi-am fixat privirea în fişele mele. Lee asculta ce spune 
interlocutorul său. Miercuri, ziua în care Dalia ieșise din 
scenă, părea la câteva secole distanță și mă întrebam dacă 
Lee ar avea nevoie de o cură de dezintoxicare. Madeleine 
Sprague îmi răsări în minte pentru a mia oară de când îmi 
spusese „Aș face-o cu tine dacă ai grijă să nu-mi apară 
numele în ziare“. Lee era la telefon de o grămadă de timp și 
nu intervenea deloc cu comentarii sau întrebări. Începusem 
să-mi doresc să sune și telefonul meu, ca să uit de Madeleine. 

Lee puse receptorul în furcă. L-am întrebat: 

— Ceva interesant? 

— Alt sărit de pe fix. Cu cine te întâlneşti în seara asta? 

— Cu o fată din vecini. 

— Drăguță? 

— O dulceaţă. Partenere, dacă te mai văd că-ţi prăjești 
creierii de marţi încolo, o să ai parte de meciul revanșă 
Bleichert-Blanchard. 

Lee îmi răspunse cu un rânjet de pe altă lume: 

— Vrei să spui Blanchard-Bleichert. Şi ai pierde din nou. 
Îmi fac o cafea. Vrei și tu una? 

— Neagră, fără zahăr. 

— Vine, vine băiatu'! 


cam menu 


Dulcele sărut al Daliei 179 


Am înregistrat un total de patruzeci și șase de apeluri 
telefonice, din care aproximativ jumătate erau cât de cât 
coerente. Lee a şters-o după-amiază devreme, iar Ellis Loew 
m-a potcovit cu sarcina de a dactilografia noul raport al lui 
Russ Millard. În raport se spunea că Roşcatul Manley fusese 
eliberat și trimis la nevastă-sa după ce trecuse cu succes proba 
cu detectorul de minciuni și testul cu scopolamină şi că scri- 
sorile de amor ale lui Betty Short fuseseră citite cu minuţio- 
zitate. O parte dintre iubiții ei fuseseră identificați şi eliminați 
dintre suspecți, ca şi o mare parte din tipii care apăreau în 
fotografiile fetei. Se făceau în continuare eforturi pentru 
identificarea celorlalţi bărbaţi. Un ofiţer din Poliţia Militară 
a bazei Cooke telefonase și lăsase vorbă că soldatul care o 
bătuse pe Betty în '43 fusese ucis în timpul debarcării din 
Normandia. Cât despre nenumăratele ei căsătorii şi logodne, 
o verificare a registrelor stării civile din patruzeci şi opt de 
state a dezvăluit faptul că pe numele ei nu fusese emis nici 
un certificat de căsătorie. 

De aici nu mai urma nici o informaţie utilă. Numerele de 
înmatriculare pe care le notase Lee de la fereastra hogeacului 
lui Junior Nash nu duseseră la nici un rezultat. Peste trei 
sute de apeluri legate de Dalia năpădeau zilnic birourile 
LADP și LASD prin centrala telefonică. Până la data aceea 
fuseseră înregistrate nouăzeci şi trei de mărturisiri false, 
din care patru aiuriţi atinși bine de tot și fără alibiuri fuseseră 
reţinuţi la închisoarea tribunalului, așteptându-și examenul 
psihiatric și, probabil, transferul la Camarillo. Continua cam- 
pania de interogatorii la fața locului — acum la caz lucrau o 
sută nouăzeci de polițiști. Singura rază de speranţă era rezulta- 
tul raportului meu de teren din 17 ianuarie. Linda Martin / 
Lorna Martilkova fusese văzută în vreo două baruri din 
Encino, așa că raziile în zonă s-au intensificat, pentru a pune 
mâna pe ea cumva. Am terminat de dactilografiat raportul 
cu convingerea că ucigașul lui Elizabeth Short nu va fi găsit 


180 James Ellroy 


niciodată și am pus la bătaie nişte bani — douăzeci de parai — 
pe „Nerezolvat, cotă 2 la 1“ pe lista de pariuri din secţie. 


Am sunat la ușa uriașei vile în care locuia familia Sprague 
la ora opt fix. Eram pus la ţol festiv — sacou albastru, cămașă 
albă şi pantaloni gri — şi m-am catalogat drept fraier, pentru 
că mă căciulesc în faţa acestui cartier. O să-mi scot hainele 
astea imediat ce ajung împreună cu Madeleine la mine acasă. 
Cele zece ore de răspuns la telefoane încă se vedeau. În 
ciuda dușului pe care-l făcusem la secție, mă simțeam și mai 
nelalocul meu decât ar fi trebuit, iar urechea stângă încă 
mă durea de la ploaia de informaţii legate de Dalia. 

Madeleine deschise ușa: o bombă sexy îmbrăcată cu o 
fustă și un jerseu din cașmir, mulat pe corp. Îmi aruncă o 
privire cercetătoare, mă luă de mână şi-mi spuse: 

— Uite ce e. Îmi pare rău, dar tati a aflat de tine şi insistă 
să rămâi la cină. I-am spus că ne-am întâlnit la o expoziţie 
de artă de la librăria Stanley Rose, așa că dacă încerci să-mi 
verifici alibiul, te rog, fii subtil. OK? 

— Desigur, i-am răspuns. 

Am lăsat-o pe Madeleine să mă ia de braţ şi să mă con- 
ducă înăuntru. Holul de la intrare era în stil spaniol, tot 
astfel cum pe dinafară reședința era în stil Tudor. Era decorat 
cu tapiserii și săbii masive, agăţate în cruciș pe pereţii zugră- 
viţi în alb, iar podeaua de lemn lustruit era acoperită de 
covoare persane pufoase. Foaierul dădea într-o cameră de zi 
uriașă, cu un aer de club privat pentru bărbaţi: fotolii verzi 
de piele aranjate în jurul meselor scunde, canapele, un şemi- 
neu de piatră imens, carpete orientale multicolore, plasate 
în diferite unghiuri, pentru a fi mărginite de numărul potri- 
vită de plăci de parchet din stejar. Pereţii erau lambrisaţi cu 
lemn de cireş şi erau plini de fotografii sepia înrămate ale 
familiei și ale înaintașilor ei. 

Am observat un cocker spaniel împăiat, așezat lângă şemi- 
neu, cu un ziar îngălbenit în gură. Madeleine îmi explică: 


Dulcele sărut al Daliei 181 


— Ăsta-i Balto. Ziarul este numărul din 1 august 1926 
din L.A. Times. În ziua aceea tati a aflat că a reușit să facă 
primul milion de dolari. Balto era pe atunci animalul nostru 
de companie. Contabilul lui tati a sunat și i-a spus: „Emmett, 
ești milionar !“ Tati tocmai își curăța pistoalele, iar Balto a 
intrat cu ziarul. Tati a vrut să marcheze momentul, aşa că 
l-a împușcat. Dacă te uiţi cu atenţie, o să vezi gaura glon- 
ţului în piept. Ține-te bine, dragule. Iată-mi familia. 

Rămas cu gura căscată, am lăsat-o pe Madeleine să mă 
introducă într-o cameră de zi micuță. Pe pereţi atârnau foto- 
grafii înrămate, iar podeaua era ocupată de fotolii asortate, 
pe care erau aşezaţi ceilalți trei Sprague. Ridicară cu toţii 
privirea, dar nici unul nu se ridică. Le-am zâmbit fără să-mi 
dezvelesc dinţii şi i-am salutat: 

— Bună. 

Madeleine făcu prezentările, timp în care eu m-am uitat 
cu o privire tâmpă la natura moartă din fața mea. 

— Bucky Bleichert, dă-mi voie să-ţi prezint familia mea. 
Mama, Ramona Cathcart Sprague. Tata, Emmett Sprague. 
Sora mea, Martha McConville Sprague. 

Adunarea reveni la viaţă, cu zâmbete și scurte înclinări 
ale capului. Apoi Emmett Sprague îmi zâmbi larg, se ridică 
în picioare şi-mi întinse mâna. 

— Încântat, domnule Sprague, i-am spus şi i-am strâns 
mâna, cercetându-l cu ochi iscoditori, la fel cum făcea şi el 
cu mine. 

Capul familiei era scund şi cu pieptul lat. Avea un chip 
ridat și bronzat și o claie de păr alb, care probabil că fusese 
cândva nisipiu. I-am apreciat vârsta cam la vreo cincizeci de 
ani, iar după strângerea de mână mi-am dat seama că era 
obișnuit cu munca fizică. Glasul său avea un accent scoțian 
puternic și tăios, diferit de imitaţia graseiată, feminină, a 
lui Madeleine. 

— Te-am văzut luptând împotriva lui Mondo Sanchez. 
L-ai făcut terci. Ai fost un nou Billy Conn. 

Mi-am amintit de Sanchez, un individ ca vai de mama 
lui, îndopat ca să salte la categoria mijlocie, un tip cu care 


182 James Ellroy 


am luptat fiindcă managerul meu voia să-mi clădească repu- 
tația de marditor de mexicani. 

— Mulţumesc, domnule Sprague. 

— Eu îţi mulţumesc pentru că ne-ai oferit o luptă așa 
faină. Şi Mondo a fost băiat bun. Mai știi ceva de el? 

— A murit din cauza unei supradoze de heroină. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază! Păcat că n-a murit în 
ring. Şi-ar fi scutit familia de multă durere. Apropo de familii, 
te rog să dai mâna și cu restul familiei mele. 

Martha Sprague se ridică la comandă. Era scundă, înde- 
sată și blondă, semănând izbitor cu tatăl ei. Avea ochi de un 
albastru atât de deschis, de parcă i-ar fi dat la albit, iar gâtul 
îi era plin de coșuri și inflamații de la scărpinat. Arăta ca o 
adolescentă care n-a scăpat de dolofăneala specifică copiilor 
şi nu a devenit încă o damă cu manșoane. l-am strâns mâna 
robustă, compătimind-o în sinea mea. Mi-a citit gândurile 
pe loc. Ochii ei spălăciţi aruncară flăcări în timp ce fata își 
retrăgea mâna ca mușcată de șarpe. 

Ramona Sprague era singura care semăna cu Madeleine. 
Dacă n-ar fi fost ea, aș fi crezut că fetiţa de bani gata e 
adoptată. Se apropia de cincizeci de ani şi avea același păr 
negru, lucios, și același ten palid ca al lui Madeleine, dar 
nimic altceva atrăgător. Era grasă, avea obrazul fleșcăit, iar 
fardul de obraz și rujul erau aplicate uşor pe de lături, astfel 
încât faţa ei părea, în mod bizar, strâmbă. Când i-am luat 
mâna, mi-a spus: 

— Madeleine ne-a povestit atâtea lucruri frumoase despre 
tine. 

Pronunţa cuvintele ușor neclar. Răsuflarea nu-i mirosea 
a alcool. M-am întrebat dacă nu cumva era varză din cauza 
barbituricelor. 

Madeleine oftă: 

— Tăticule, ne așezăm la masă? Bucky şi cu mine am 
vrea să prindem spectacolul de la nouă jumate. 

Emmett Sprague mă bătu pe spate. 

— Ascult întotdeauna de fata mea cea mare. Bucky, o să 
ne amuzi cu anecdote din ring sau din poliţie? 


Duicele sărut al Daliei 183 


— Între două îmbucături, i-am promis eu. 

Sprague mă bătu şi mai tare pe spinare. 

— Se vede de la o poştă că n-ai încasat foarte multe la 
bostan. Eşti nostim. Parcă ai fi Fred Allen!. Haideţi, dragilor, 
cina e servită. 

Ne-am mutat într-o sufragerie largă, lambrisată. Masa 
din mijloc nu era foarte mare, iar pe ea erau deja aranjate 
cinci farfurii. Lângă uşă era un cărucior de servit, dinspre 
care venea un miros inconfundabil de carne de vită cu varză. 
Bătrânul Sprague spuse: 

— Masa îmbelşugată naște oameni viguroşi, iar mesele 
rafinate — degeneraţi. Serveşte-te, flăcău ! În serile de dumi- 
nică menajera se duce la ședințele ei voodoo, aşa că nu-i 
nimeni aici în afară de noi, albii. 

Am pus mâna pe o farfurie şi am umplut-o din belşug cu 
mâncare. Martha turnă vinul, iar Madeleine se servi cu câte 
puţin din fiecare fel, apoi se aşeză la masă și-mi făcu semn 
să iau loc lângă ea. M-am executat, iar Martha ne anunţă pe 
toţi: 

— Vreau să stau vizavi de domnul Bleichert, ca să-l desenez. 

Emmett îmi prinse privirea şi-mi făcu cu ochiul. 

— Bucky, o să ai parte de o caricatură dură. Creionul 
Marthei nu dă niciodată greș. N-are decât nouăsprezece ani, 
dar e deja un artist publicitar bine plătit. Maddy e frumuşica 
mea, dar Martha e un geniu în toată regula. 

Martha se strâmbă. Își puse farfuria vizavi de mine, luă 
loc şi îşi pregăti lângă şervet un creion şi un carneţel de 
schițe. Ramona Sprague se așeză lângă ea și o bătu uşurel 
pe braţ. Emmett, care stătea în picioare lângă scaunul din 
capul mesei, propuse un toast: 

— Pentru noii prieteni, pentru prosperitate şi pentru box, 
un sport măreț. 

— Amin, am răspuns. 


1. Fred Allen (1894-1956), comedian celebru din epoca de aur a 
radioului. A fost realizatorul unei emisiuni umoristice care s-a 
bucurat de mare popularitate între 1934 şi 1949. 


184 James Ellroy 


Mi-am înfipt furculiţa într-o bucată de carne, am intro- 
dus-o în gură și am mestecat. Era grasă şi fadă, dar am 
făcut o mutră încântată și am comentat: 

— Delicios! 

Ramona Sprague îmi aruncă o privire absentă. Emmett 
spuse: 

— Lacey, menajera noastră, crede în voodoo... O variantă 
amestecată cu chestii creștine. Probabil a descântat vaca și 
a făcut un pact cu lisusul ei negru, pentru ca animalul să fie 
bun și gustos. Apropo de fraţii noștri colorați, cum te-ai 
simțit când i-ai împuşcat pe cioroii ăia doi, Bucky? 

— Fă-i pe plac, îmi șopti Madeleine. 

Emmett îi prinse șoapta și chicoti: 

— Da, flăcăule, fă-mi pe plac. De fapt ar trebui să le faci 
pe plac tuturor bogătașilor care se apropie de vârsta de şaizeci 
de ani. Ar putea da senilitatea-n ei și poate te confundă cu 
moştenitorii lor. 

Am izbucnit în râs şi mi-am dezvelit incisivii. Martha se 
întinse după creion, dând să-i imortalizeze. 

— N-am avut timp să mă gândesc prea mult. Ori ei, ori 
noi. Cam la atât s-a redus totul. 

— Dar partenerul tău? Flăcăul acela blond cu care ai 
boxat anul trecut? 

— Lee a fost ceva mai afectat decât mine. 

— Blonzii sunt mai sensibili, replică Emmett. Fiind eu 
însumi blond, ştiu cum este. Slavă Domnului că avem două 
bruneţele în familie, ca să ne menţinem pragmatici. Maddy 
şi Ramona au tenacitatea aia de buldog care ne lipsește mie 
şi Marthei. 

Doar mâncarea pe care o mestecam m-a împiedicat să 
râd cu gura până la urechi. Mi-am îndreptat gândul spre 
răsfățata parvenită pe care urma s-o călăresc în seara aia, 
un pic mai târziu, și la mama ei, care zâmbea ţeapăn de 
partea cealaltă a mesei. De-abia îmi mai puteam stăpâni 
hohotele. În cele din urmă am reuşit să înghit îmbucătura, 
am râgâit în loc să hohotesc şi am toastat: 


Dulcele sărut al Daliei 185 


— În sănătatea dumneavoastră, domnule Sprague, pentru 
că m-aţi făcut să râd pentru prima oară săptămâna asta. 

Ramona îmi aruncă o privire dezgustată. Martha se con- 
centră asupra desenului ei. Madeleine mă pipăia cu piciorul 
pe sub masă, iar Emmett închină paharul în cinstea mea. 

— Ai avut o săptămână grea, flăcău? 

— Cum nu se poate mai grea. Am fost transferat la Omu- 
cideri, la cazul Dalia Neagră. Zilele libere mi-au fost anulate, 
partenerul meu este obsedat de caz şi nebunii au început să 
ne asalteze din toate părţile. Două sute de polițiști lucrează 
la un singur caz. E absurd. 

— E tragic, ăsta-i adevărul. Care-i părerea ta, flăcăule ? 
Cine, pentru numele lui Dumnezeu, i-a putut face aşa ceva 
unei fiinţe omenești? 

Atunci mi-am dat seama că familia habar n-are de legă- 
tura pasageră a lui Madeleine cu Betty Short şi m-am hotărât 
să nu mai insist cu verificarea alibiului. 

— Cred că-i o crimă accidentală. Tipa era ceea ce am 
putea numi o ființă ușuratică. Era o mitomană cu o sută de 
iubiţi. Dacă o să punem mâna pe ucigașul ei, înseamnă că 
am avut un noroc chior. 

— Dumnezeu s-o aibă în pază ! zise Emmett. Sper să puneţi 
mâna pe el şi sper să aibă parte de-o primire fierbinte în 
cămăruţa aceea verde de la San Quentin. 

Madeleine, care-și plimba degetele de la picioare de-a 
lungul gambei mele, se bosumflă: 

— Tati, monopolizezi conversaţia şi-l obligi pe Bucky să 
facă frumos pentru cină. 

— Să fac şi eu frumos pentru cină, fătuco? Chiar dacă eu 
sunt cel care a pus pâinea pe masă? 

Bătrânul Sprague era furios — se vedea după petele roșii 
de pe faţă şi după felul în care hăcuia bucata de carne din 
farfurie. Mânat de curiozitate, l-am întrebat: 

— Când aţi venit în Statele Unite? 

Emmett se lumină la faţă. 

— Fac frumos pentru oricine vrea să-mi asculte povestea 
de imigrant de succes. Ce fel de nume este Bleichert ? Olandez? 


186 James Ellroy 


— German, i-am răspuns. 

Emmett ridică paharul. 

— Germanii sunt un popor formidabil. Hitler a exagerat 
un pic, dar ascultă-mă pe mine: într-o bună zi o să ne pară 
rău că nu ne-am unit forţele cu ei, ca să luptăm împotriva 
bolșevicilor. Din ce parte a Germaniei se trag ai tăi, flăcăule ? 

— Din Munich. 

— Aaa, München. Mă mir c-au plecat. Dacă aș fi crescut 
în Edinburgh sau în alt loc civilizat, încă aş mai purta kilt. 
Dar eu mă trag din nenorocitul de Aberdeen, așa că am venit 
în America imediat după Primul Război Mondial. Am ucis o 
mulțime de compatrioți de treabă de-ai tăi în timpul răz- 
boiului ăluia, flăcău! Dar și ei încercau să mă omoare, așa 
că n-am remușcări. L-ai văzut pe Balto în hol? 

Am dat din cap a încuviințare. Madeleine gemu. Ramona 
Sprague tresări și îşi înfipse furculița într-un cartof. Emmett 
continuă: 

— Vechiul meu prieten visător, Georgie Tilden, l-a împăiat. 
O grămadă de îndeletniciri ciudate avea Georgie, visătorul 
ăsta... În timpul războiului am fost în același regiment sco- 
ţian și i-am salvat viaţa când câţiva din bravii tăi compatrioți 
ne-au atacat cu neruşinare la baionetă. Georgie era pasionat 
de filmele mute și ştia să aprecieze un spectacol bun la ma- 
tineu. După armistițiu ne-am întors la Aberdeen, am văzut 
că-i un oraș mort, iar Georgie m-a convins să vin cu el în 
California. El voia să lucreze în industria filmului mut. N-ar 
fi făcut mare brânză dacă n-aş fi fost cu el, să-l împing de la 
spate, așa că i-am aruncat o ultimă privire Aberdeenului, 
m-am gândit ce viitor de rahat m-așteaptă acolo şi i-am 
spus: „Ei, Georgie, California scrie pe noi. Poate dăm lovi- 
tura. Și, dacă nu, măcar dăm greş acolo unde soarele stră- 
lucește veşnic“. 

Mi-am amintit de bătrânul meu, care a venit în America 
în 1908, plin de speranţe, dar s-a însurat cu prima emi- 
grantă nemţoaică pe care a întâlnit-o şi s-a mulțumit cu un 
salariu de mizerie la Pacific Gas and Electric. 

— Şi pe urmă ce s-a-ntâmplat? 


er" Dim RR e 


Dulcele sărut al Daliei 187 


Emmett Sprague bătu cu furculiţa în masă. 

— Bat în lemn, fiindcă am ajuns aici exact la momentul 
potrivit. Hollywoodul nu era decât o pășune pentru vite, dar 
filmele mute se apropiau de perioada lor de glorie. Georgie 
şi-a găsit de lucru ca maestru de lumini, iar eu mi-am câş- 
tigat existenţa construind case al naibii de bune — al naibii 
de bune și de ieftine. Locuiam sub cerul liber şi investeam 
fiecare bănuţ în afacere. Apoi am făcut împrumuturi de la 
fiecare bancă și de la fiecare cămătar dispus să mă finanţeze 
şi am cumpărat proprietăţi al naibii de bune — al naibii de 
bune și de ieftine. Georgie mi-a făcut cunoștință cu Mack 
Sennett și eu l-am ajutat să-și construiască decorurile la 
studioul lui din Edendale!. Apoi l-am tatonat pentru un împru- 
mut, ca să pot cumpăra alte terenuri. Bătrânul Mack știa să 
recunoască un tânăr de viitor, că doar așa începuse şi el. Mi-a 
acordat împrumutul, cu condiţia să-l ajut la Hollywoodland — 
proiectul imobiliar pe care-l începuse sub afurisitul ăla de 
semn uriaş, de treizeci de metri, pe care l-a ridicat pe mun- 
tele Lee, ca să-i facă reclamă. Bătrânul Mack știa să scoată 
bani și din piatră seacă. Avea figuranţi care lucrau la negru 
ca zilieri în construcţii și viceversa. Îi duceam cu mașina la 
Hollywoodland după zece sau douăsprezece ore de figuraţie 
la un film din seria Keystone Kops? şi mai lucrau la con- 
strucții încă șase ore, la lumina torţelor. La vreo două filme 
m-a pus şi pe generic, ca asistent de regie — atât de recunos- 
cător îmi era bătrânul Mack pentru felul în care-i storceam 
pe sclavii lui. 

Madeleine și Ramona ciuguleau din farfurii cu mutre po- 
sace, de parcă ar fi fost niște prizoniere silite să asculte iar 
şi iar povestea asta. Martha desena în continuare, uitându-se 
concentrată la mine, prizonierul ei. 


1. Cartier situat în nord-vestul oraşului Los Angeles, care la înce- 
putul secolului 20, în epoca filmului mut, a găzduit majoritatea 
studiourilor cinematografice de pe Coasta de Vest. 

2. Serie celebră de filme, produsă de Mack Sennett între 1912 şi 
1917, care prezenta aventurile unui grup de poliţişti incompetenţi. 


188 James Ellroy 


— Ce s-a-ntâmplat cu prietenul dumneavoastră? am 
întrebat. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază, dar pentru fiecare poveste 
de succes există și una cu un eșec. Georgie n-a pupat în fund 
persoanele potrivite. N-a avut ambiția să-și pună în valoare 
talentul dat de Dumnezeu și a dat-o-n bară. În '36 a fost desfi- 
gurat într-un accident de maşină, iar acum e un neica nimeni. 
ÎL pun din când în când să repare una-alta la proprietăţile 
mele închiriate și mai adună gunoiul pentru primărie... 

Am auzit un scrijelit ascuţit și m-am uitat în partea cealaltă 
a mesei. Ramona ratase un cartof şi furculiţa îi alunecase pe 
fundul farfuriei. 

— Mamă, te simţi bine? o întrebă Emmett. Îţi place mân- 
carea? 

Cu ochii în poală, Ramona răspunse: 

— Da, tată. 

Mi s-a părut că Martha îi atinge cotul. Madeleine își reluă 
mângâierile pe sub masă. 

— Mamă, tu şi cu geniala noastră fată n-aţi făcut nici un 
efort să-l întreţineţi pe oaspetele nostru. N-aţi vrea să parti- 
cipaţi la conversație? 

Madeleine îşi înfipse degetele de la picioare în glezna mea 
chiar când voiam să destind atmosfera cu o glumă. Ramona 
Sprague luă o îmbucătură, o mestecă delicat, apoi mă întrebă: 

— Ştiaţi că Ramona Boulevard a fost numit după mine, 
domnule Bleichert? 

În timp ce rosti cuvintele cu o demnitate stranie, chipul 
schimonosit al femeii deveni cumva vâscos. 

— Nu, doamnă Sprague, n-am știut. Am crezut că a fost 
numit după sărbătoare. 

— Eu am fost botezată cu numele sărbătorii, preciză ea. 
Când Emmett m-a luat de nevastă pentru banii tatălui meu, 
a promis că-și va folosi toată influenţa pe care o are în Con- 
siliul de Sistematizare Urbană al Primăriei pentru ca să dea 
unei străzi numele meu, căci toţi banii lui erau investiţi în 
afaceri imobiliare și nu-și putea permite să-mi cumpere un 
inel de logodnă. Tata a presupus că va fi vorba de un bulevard 


Dulcele sărut al Daliei 189 


într-o zonă rezidenţială, dar Emmett n-a reuşit să numească 
așa decât o fundătură dintr-un cartier rău famat din Lincoln 
Heights. Cunoașteţi zona, domnule Bleichert? 

De data asta vocea legumei căpătă accente de furie. 

— Acolo am crescut, i-am răspuns. 

— Atunci știți că prostituatele mexicane se expun acolo în 
vitrine, ca să atragă clienţii. Ei bine, după ce Emmett a reușit 
să schimbe numele străzii Rosalinda în Ramona Boulevard, 
m-a dus să facem un tur al ei. Prostituatele l-au salutat, 
spunându-i pe nume. Unele chiar aveau porecle anatomice 
pentru el. Asta m-a întristat și m-a durut foarte tare, dar 
am înghiţit gălușca și am așteptat să-mi iau revanşa. Când 
fetele noastre erau de-o șchioapă, am regizat propriile mele 
mici spectacole chiar pe gazonul din faţa casei. Îi foloseam 
pe copiii din vecini pentru figuraţie şi puneam în scenă epi- 
soade din trecutul domnului Sprague pe care el ar fi preferat 
să le uite. El ar fi... 

Capătul mesei fu lovit cu putere. Paharele se clătinară, 
iar farfuriile zăngăniră. Mi-am plecat privirea, ca să le dau 
timp gazdelor mele să-şi recapete demnitatea, și am observat 
că Madeleine strânge atât de tare genunchiul tatălui ei, 
încât i s-au albit degetele. Cu cealaltă mână mă apucă de 
genunchi şi pe mine, cu o forţă de zece ori mai mare decât 
o credeam capabilă. Urmă o tăcere îngrozitoare, după care 
Ramona Cathcart Sprague spuse: 

— Tată, o să fac frumos la cină când or să fie invitaţi la 
masă primarul Bowron sau consilierul Tucker, dar nu pentru 
curvele masculine ale lui Madeleine. Un poliţist oarecare. 
Dumnezeule, Emmett, cât de tare mă desconsideri! 

Am auzit scaune scrâșnind pe podea, un genunchi lovind 
masa, apoi pași îndepărtându-se de sufragerie. Am văzut că 
mâna mea o strânge pe a lui Madeleine de parcă aș fi vârât-o 
într-o mănușă de box de 230 de grame. Fetiţa de bani gata 
îmi șopti: 

— Îmi pare rău, Bucky. Îmi pare rău. 

Apoi mă interpelă o voce veselă: 

— Domnule Bleichert. 


190 2 James Ellroy 


Mi-am ridicat privirea, fiindcă vocea aceea suna extrem 
de fericită şi de normală. Era Martha McConville Sprague, 
care-mi întindea o foaie de hârtie. Am luat-o cu mâna liberă. 
Martha îmi zâmbi şi plecă. Madeleine continua să îngaime 
scuze, iar eu m-am uitat la desen. Ne reprezenta pe noi doi, 
amândoi în pielea goală. Madeleine stătea cu picioarele rășchi- 
rate, iar eu, lăsat în jos între ele, îi ciufuleam veverița cu 
niște dinţi imenși, ă la Bucky Bleichert. 


Am pornit cu Packardul spre motelurile cu ora din South 
La Brea. Eu conduceam, iar Madeleine a avut inspiraţia să nu 
scoată nici un cuvânt până ce am trecut prin dreptul unei 
clădiri din cărămidă, numită Red Arrow Inn. Atunci mi-a spus: 

— Aici. E curat. 

Am parcat lângă niște rable de dinainte de război. Madeleine 
se duse la recepţie și se întoarse cu cheia de la camera 11. 
Descuie uşa. Eu am aprins lumina. 

Hogeacul era vopsit sinistru, în nuanţe maronii, şi păstra 
duhoarea foștilor locatari. De la numărul 12 se auzea o dis- 
cuţie legată de o tranzacţie cu droguri. Madeleine începea 
să semene cu caricatura făcută de soră-sa. Am întins mâna 
după întrerupător, ca să estompez totul, dar ea mă opri: 

— Nu, te rog. Vreau să te văd. 

Tranzacţia cu droguri degeneră într-o ceartă. Am văzut 
pe noptieră un aparat de radio şi l-am deschis. O reclamă la 
magazinul Gorton's Slenderline acoperi imediat cuvintele 
mânioase. Madeleine își scoase jerseul și-și rulă ciorapii de 
mătase stând în picioare. Până să încep şi eu să-mi scot 
stângaci hainele, ajunsese deja la lenjeria intimă. Mi-am 
agăţat fermoarul când mi-am dat jos nădragii. Mi-am sfâşiat 
cusătura de la umăr când mi-am dat jos tocul pistolului. 
Apoi Madeleine îmi apăru goală în pat — iar desenul surorii 
mai mici era deja dat uitării. 

Într-o secundă eram gol şi eu, iar în două secunde eram 
lângă fetița de bani gata. Ea murmură ceva de genul: 


Dulcele sărut al Daliei 191 


— Nu-mi urî familia. Nu-s chiar aşa de răi. 

Am redus-o la tăcere cu un sărut apăsat. Ea îmi răspunse 
la fel. Limbile şi buzele noastre se jucară până când ne-am 
văzut nevoiţi să luăm o pauză, ca să ne recăpătăm suflul. 
Mi-am plimbat degetele pe sânii ei. I-am cuprins cu mâinile 
făcute căuş și i-am frământat. Madeleine murmură cu ră- 
suflarea întretăiată cum că vrea să se revanșeze pentru ce 
făcuse familia ei. Cu cât o sărutam şi o pipăiam şi o gustam 
mai mult şi cu cât îi plăcea mai mult, cu atât mai abitir 
vorbea despre ei — aşa că am apucat-o de păr şi-am șuierat: 

— Nu ei, ci eu! Fă-mă pe mine! Fii cu mine! 

Madeleine se supuse, procedând exact invers de cum se 
petreceau lucrurile în desenul Marthei. Înfierbântat de gestul 
ei, am simţit că-s pe cale să-mi dau drumul. Am împins-o 
într-o parte, ca să nu ejaculez, şi i-am şoptit;: 

— Eu, nu ei. 

I-am mângâiat părul, încercând să mă concentrez asupra 
unui refren tâmpit de la radio. Madeleine mă strânse în 
braţe mai tare decât orice fată primită de mine ca premiu la 
meciurile de box. Când m-am mai răcorit, am întins-o ușurel 
pe spate şi am intrat în ea. 

Acum nu mai eram polițistul oarecare şi curva bogată. 
Eram doar noi doi, noi împreună, și ne arcuiam, ne răsu- 
ceam, ne dădeam în bărci viguros, ca şi cum am fi avut la 
dispoziţie tot timpul din lume. Ne-am dat huţa până ce muzica 
de dans şi reclamele se terminară și nu mai rămase decât 
zgomotul de fundal al radioului. Apoi în hogeacul din cără- 
mizi nu se mai auzi decât gâfâitul nostru. Apoi am terminat 
amândoi la unison, perfect sincronizaţi. 

După aceea am rămas îmbrățișați, năclăiți de sudoare din 
cap până-n picioare. Mi-am amintit că trebuia să mă prezint 
la serviciu în mai puţin de patru ore şi am gemut. Madeleine 
se desprinse din îmbrăţișarea mea şi îşi dezveli dantura 
perfectă, maimuțărindu-mi trăsătura specifică. Am izbucnit 
în râs şi i-am spus: 

— Ei bine, numele tău n-o să apară în ziare. 

— Până când nu vom anunţa logodna Bleichert-Sprague? 


192 James Ellroy 


Am râs şi mai tare. 

— Mama ta ar fi extrem de încântată. 

— Mama-i o ipocrită. Se îndoapă cu medicamentele pe 
care i le prescrie doctorul, deci nu-i drogată. Eu îmi fac de 
cap, deci sunt curvă. Ea are voie, eu nu. 

— Ba da, ai voie. Ești... 

N-am putut să rostesc cuvântul „curvă“. Madeleine mă 
gâdilă pe coaste. 

— Hai, zi. Nu face pe poliţaiul din Oraşul Oneștilor. Zi? 

Am prins-o de mână înainte să mă facă să mă tăvălesc de 
râs. 

— Tu ești amanta mea, franţuzoaica mea, gagica mea, 
ești femeia pentru care am tăinuit probe... 

Madeleine mă mușcă de umăr şi completă: 

— Sunt curva ta. 

Am râs. 

— OK, eşti cea care a încălcat 234 C.P. 

— Ce-i asta? 

— Articolul din Codul Penal californian referitor la pros- 
tituţie. 

Madeleine înălță din sprâncene. 

— Codul penal? 

Am ridicat mâinile în semn de capitulare. 

— Aici m-ai prins. 

Fetiţa de bani gata își frecă nasul de obrazul meu. 

— Îmi placi, Bucky. 

— Şi tu mie. 

— La început nu-ţi plăceam. Recunoaşte. Voiai doar să 
mi-o tragi. 

— Asta cam aşa-i. 

— Atunci când am început să-ţi plac? 

— În momentul în care ţi-ai scos hainele. 

— Ticălosule! Vrei să știi când ai început să-mi placi tu 
mie? 

— Zi pe bune. 

— Când i-am spus lui tati că am întâlnit un poliţist simpa- 
tic, unul Bucky Bleichert. I-a căzut falca. A fost impresionat, 


Dulcele sărut al Daliei 193 


iar Emmett McConville Sprague e un bărbat greu de impre- 
sionat. 

Mi-am amintit de cruzimea cu care se purtase cu soţia 
lui şi am emis un comentariu neutru: 

— E un bărbat impunător. 

— Eşti diplomat, replică Madeleine. E un ticălos de sco- 
ţian absolut meschin, dar e totuși om. Ştii cum şi-a făcut cu 
adevărat averea? 

— Cum? 

— A mituit gangsteri. Și a făcut chestii și mai rele. Tati 
cumpăra cherestea putredă şi decoruri uzate de la Mack 
Sennett şi construia case cu ele. A construit în tot L.A.-ul 
magherniţe cu grad ridicat de pericol în caz de incendiu, 
înregistrate sub numele unor corporaţii fantomă. E prieten 
cu Mickey Cohen. Oamenii lui Cohen sunt cei care-i adună 
chiriile. 

Am ridicat din umeri. 

— Mick este prieten la cataramă cu Bowron și cu jumă- 
tate din Consiliul Local. Vezi arma și cătușele astea? 

— Da. 

— Cohen a plătit pentru ele. A adunat marafeţi pentru 
un fond care să-i ajute pe tinerii polițiști să-şi plătească 
echipamentul. Stă excelent la capitolul relaţii cu publicul. 
Fiscul nu-i verifică niciodată registrele, fiindcă banii pentru 
benzina şi uleiul din maşinile inspectorilor de teren vin tot 
din buzunarul lui Mick. Așa că nu-s tocmai şocat de ceea 
ce-mi povesteşti. 

— Vrei să afli un secret? mă întrebă Madeleine. 

— Sigur. 

— Jumătate de cvartal cu casele lui tati din Long Beach 
s-a prăbușit la cutremurul din '33. Au murit doişpe oameni. 
Tati a plătit bani grei pentru ca numele lui să fie radiat din 
registrele antreprenorilor. 

Am îndepărtat-o pe Madeleine la distanţă de un braţ. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Fiindcă tati a fost impresionat de tine, îmi explică ea, 
mângâindu-mă pe mână. Fiindcă ești primul dintre băieţii 


194 James Ellroy 


pe care i-am adus acasă şi despre care crede că-i de milioane. 
Fiindcă tati venerează duritatea şi crede că tu eşti dur și 
dacă o să se lege ceva între noi, probabil că o să ţi-o spună 
chiar el. Moartea oamenilor ălora îl apasă, iar el se răzbună 
pe mama, pentru că pe banii ei a construit cvartalul. Nu 
vreau să-l etichetezi pe tata doar după ce s-a-ntâmplat în 
seara asta. Primele impresii rămân pe termen lung şi-mi 
placi și nu vreau să... 

Am tras-o pe Madeleine lângă mine. 

— Stai liniștită, iubito. Acum ești cu mine, nu cu familia ta. 

Madeleine mă îmbrăţișă strâns. Voiam s-o asigur că totu-i 
în regulă, așa că am prins-o de bărbie şi i-am ridicat faţa 
spre mine. Avea lacrimi în ochi. 

— Bucky, nu ţi-am povestit totul despre Betty Short. 

Am apucat-o strâns de umeri. 

— Poftim? 

— Nu te supăra pe mine. Nu-i nimic important. Doar că 
nu vreau să-ţi ascund... La început nu mi-ai plăcut, aşa că... 

— Spune-mi acum. 

Madeleine se uită la mine. Nu ne despărțea decât o fâşie 
de cearșaf transpirat. 

— Vara trecută mă plimbam din bar în bar. Prin barurile 
obișnuite din Hollywood. Am auzit de o fată care, cică, ar fi 
semănat foarte mult cu mine. Am devenit curioasă şi i-am 
lăsat în mai multe locuri bileţele cu „Sosia ta ar vrea să te 
întâlnească“ şi numărul meu de telefon de acasă. Betty m-a 
sunat și ne-am întâlnit. Am stat de vorbă și asta a fost tot. 
Am dat peste ea la La Verne's în noiembrie, anul trecut. Era 
împreună cu Linda Martin. N-a fost decât o coincidenţă. 

— Atâta tot? 

— Da. 

— Atunci ai face bine să te pregătești, păpușă. Vreo cinci- 
zeci de poliţişti pun întrebări prin baruri şi dacă măcar unul 
din ei află de distracţia ta cu sosia, poţi să fii sigură c-o 
s-ajungi pe prima pagină a ziarelor. Nu pot face absolut 
nimic ca să-mpiedic treaba asta, iar dacă se va întâmpla, nu 
apela la mine, pentru că deja am făcut tot ce puteam să fac. 


Dulcele sărut al Daliei 195 


Îndepărtându-se de mine, Madeleine spuse: 

— O să rezolv eu situaţia. 

— Vrei să spui că o s-o rezolve tati? 

— Bucky, flăcăule, tu vrei să spui că eşti gelos pe un 
bărbat de două ori mai bătrân şi care-i pe jumătate cât tine? 

Mi-am amintit de Dalia Neagră și de faptul că moartea ei 
m-a scos de pe prima pagină a ziarelor după povestea cu 
tipii pe care i-am împușcat. 

— De ce-ai vrut s-o cunoşti pe Betty Short? 

Madeleine tresări. Săgeata roşie de neon ce ilustra numele 
stabilimentului clipea intermitent şi-i lumina chipul prin 
fereastră. 

— Am tras la greu să mă emancipez, să fiu, liberă și dez- 
lănţuită. Dar, din câte am auzit, se pare că Betty era așa din 
naștere. O fată cu adevărat sălbatică. 

Am sărutat-o pe fata mea sălbatică. Am făcut dragoste din 
nou și mi-am imaginat-o cuplată cu Betty Short — amândouă 
libere și dezlănţuite. 


Capitolul doisprezece 


R uss Millard îmi scrută hainele mototolite și mă întrebă: 
— Un camion de zece tone sau o femeie? 

Am cuprins cu privirea secţia University, care începea să 
se umple cu polițiști din tura de zi. 

— Betty Short. Fără telefoane azi. OK, şefu'? 

— Ai chef de ceva aer proaspăt? 

— Sunt numai urechi. 

— Linda Martin a fost zărită azi-noapte în Encino, unde 
încerca să agaţe clienţi în câteva baruri. la-l pe Blanchard, 
mergeţi în Valley și căutaţi-o. Începeţi de la cvartalul 20.000 
de pe Victory Boulevard şi luaţi-o spre vest. O să mai trimit 
nişte oameni de îndată ce se prezintă la raport. 

— Când? 

Millard își consultă ceasul. 

— Plecaţi chiar acum. 

L-am căutat cu privirea pe Lee, dar nu era de găsit. Am 
dat din cap în semn c-am înţeles și m-am întins după tele- 
fonul de pe birou. Am sunat acasă, la Biroul Arestări de la 
Primărie şi la Informaţii, ca să aflu numărul de telefon al 
hotelului El Nido. La primul apel am primit un răspuns 
negativ, iar la celelalte două mi s-a spus că acolo nu-i nici un 
Blanchard. Apoi Millard s-a întors împreună cu Fritz Vogel 
şi — uimitor — cu Johnny Vogel îmbrăcat civil. 

M-am ridicat. 

— Nu-l găsesc pe Lee, căpitane. 


Dulcele sărut al Daliei 197 


— Du-te cu Fritzie și cu John, îmi spuse el. Luaţi o mașină 
fără însemne, dar cu staţie, ca să puteți ţine legătura cu 
ceilalți oameni de pe teren. 

Cei doi grăsani Vogel se holbară la mine, apoi unul la 
celălalt. Privirile pe care le schimbară îmi spuneau că starea 
neîngrijită în care mă aflam reprezenta un delict grav. 

— Mulţumesc, Russ, am spus eu. 


Am pornit cu mașina spre Valley, cu cei doi Vogel așezați 
în faţă, iar eu pe bancheta din spate. Am încercat să aţipesc, 
dar din cauza monologului lui Fritzie despre curve și ucigași 
de femei, n-am reușit. Johnny nu făcea decât să dea din cap 
a încuviinţare. De fiecare dată când tatăl lui se oprea să-și 
tragă răsuflarea, spunea „Așa e, tată“. Pe la Cahuenga Pass 
lui Fritzie i s-a terminat sămânța de vorbă și, drept rezultat, 
încuviințările lui Johnny luară și ele sfârșit. Am închis ochii 
și m-am sprijinit de geam. Tocmai o vedeam pe Madeleine 
prinsă într-un striptease lasciv, în ritmul motorului care 
torcea, când i-am auzit pe cei doi Vogel șoptind: 

— ...a adormit, tăticule. 

— Nu-mi mai spune „tăticule“ când suntem la muncă. La 
naiba, doar ţi-am zis de o mie de ori! Parc-ai fi un fătălău. 

— Ţi-am demonstrat că nu-s fătălău. Poponarii nu-s în 
stare să facă ce-am făcut eu. Mi-am rupt aţa, aşa că nu-mi 
mai spune fătălău. 

— Taci naibii din gură! 

— Tăticule, adică tată... 

— Ciocu' mic. Ţi-am spus! 

Poliţaiul cel gras şi lăudăros, pus la punct ca un copil, 
mi-a trezit interesul. M-am prefăcut că sforăi, ca să nu-și 
întrerupă conversaţia. Johnny şopti: 

— Vezi, tată, doarme. Şi-apoi el e poponarul, nu eu. Doar 
am dovedit-o. Dinţosw' naibii! L-aş putea bate, tată. Știi că 
aș fi în stare. Al naibii nenorocit! Fură slujbele altora ! Aveam 
postul de la Arestări în buzunar când... 


198 James Ellroy 


— John Charles Vogel, taci din gură imediat sau îţi trag 
o palmă, cât ai fi tu de poliţist de douășpatru de ani! 

Chiar atunci în aparatul de emisie-recepţie se auzi o voce. 
M-am prefăcut că mă trezesc cu un căscat. Johnny se întoarse 
spre mine şi-mi zâmbi. 

— Îţi faci somnul de frumuseţe? mă întrebă, împroşcând 
spre mine legendara duhoare a respirației sale. 

Primul impuls a fost să-l iau la întrebări despre ce-a vrut 
să zică cu faptul că poate să mă bată, dar am preferat să 
aplic politica de bună înţelegere din secţie. 

— Mda, am stat târziu azi-noapte. 

Johnny îmi făcu prostește cu ochiul. 

— Şi eu sunt vânător de păsărici. Dacă n-am parte de ele 
o săptămână, mă urc pe pereți. 

Dispecerul începu să vorbească: „...Repet: 10-A-94, rapor- 
tează poziţia“. 

Fritzie apucă microfonul. 

— 10-A-94, suntem la intersecţia dintre Victory şi Saticoy. 

Dispecerul replică: 

— Mergeţi la barmanul de la Caledonia Lounge, la inter- 
secția lui Victory cu Valley View. Ni s-a raportat că Linda 
Martin e acum acolo. Cod trei. 

Fritzie porni sirena şi-i dădu blană. Mașinile se traseră 
la o parte din calea noastră. Am ţâșnit pe banda din mijloc. 
Am început să mă rog la Dumnezeul calvinist în care cre- 
deam când eram copil: n-o lăsa pe Linda Martin să pome- 
nească de Madeleine Sprague! Valley View Avenue apăru la 
orizont. Fritzie viră periculos la dreapta şi opri sirena în 
faţa unei colibe din imitație de bambus. 

Uşa din imitație de bambus a barului zbură la perete. 
Linda Martin / Lorna Martilkova, care arăta la fel de proaspătă 
şi aranjată ca în fotografie, o rupse la fugă. Am ieșit repede 
din mașină şi am luat-o la goană pe trotuar, cu cei doi Vogel 
suflând din greu în urma mea. Linda / Lorna fugea ca o 
antilopă, strângând la piept o geantă încăpătoare. Am sprintat 
şi am micșorat distanța dintre noi. Fata ajunse pe o stradă 
laterală aglomerată şi ţâșni în trafic. Maşinile virară cu 


sa 


Dulcele sărut al Daliei 199 


scrâșnet de frâne, încercând s-o evite. Ea se uită înapoi peste 
umăr. Am fentat un camion cu bere și un motociclist, care 
erau cât pe ce să mă facă afiș, am tras aer în piept și am 
accelerat. Fata se împiedică de bordura de vizavi, poșeta îi 
zbură cât colo, iar eu am făcut un ultim salt şi-am prins-o. 

Se ridică de pe trotuar şi începu să mă scuipe şi să mă 
lovească în piept cu pumnii. I-am prins pumnii mici, i-am dus 
mâinile la spate şi i le-am prins în cătușe. Apoi Lorna a 
încercat să-mi tragă șuturi: nişte lovituri scurte, bine ţintite 
spre gambele mele. Mi-a tras una în fluierul piciorului, dar 
şi-a pierdut echilibrul din cauza cătuşelor și a căzut cu fundul 
pe trotuar. Am ajutat-o să se ridice, iar drept mulțumire 
m-am ales cu un scuipat pe cămașă. Lorna începu să ţipe: 

— Sunt o minoră emancipată ! Şi dacă mă atingi în absenţa 
unei asistente sociale, te dau în judecată. 

Gâfâind, am împins-o spre locul unde zburase geanta. 

Am ridicat-o şi am fost surprins de volumul şi de greutatea 
ei. M-am uitat înăuntru şi am văzut o cutie metalică, din 
acelea în care se ţin rolele de film. Am întrebat-o: 

— Despre ce-i vorba în film? 

Fata se bâlbâi: 

— V-v-vă rog, domnule... pă-părinții mei... 

Am auzit un claxon și l-am văzut pe Johnny Vogel aplecat 
peste geamul mașinii. 

— Millard a zis să ducem fata la Tribunalul de Minori de 
pe Georgia Street. 

Am luat-o pe sus pe Lorna și am îmbrâncit-o pe bancheta 
din spate. Fritzie a pornit sirena şi am plecat în trombă. 


o . o 


Drumul până în centrul L.A.-ului ne luă treizeci și cinci 
de minute. 

Millard și Sears ne așteptau pe scările Tribunalului de 
Minori de pe Georgia Street. Am condus-o pe fată înăuntru. 
Cei doi Vogel mergeau cu pas larg înaintea noastră. Asis- 
tentele sociale și polițiștii de la tribunal ne făcură loc să 


200 James Ellroy 


intrăm. Millard deschise o uşă pe care scria SALA DE 
INTEROGATORII. I-am scos cătușele Lornei. Sears intră în 
cameră, trase scaunele și aranjă scrumierele și carneţelele 
de notițe pe masă. Millard ordonă: 

— Johnny, du-te înapoi la secţia University şi răspunde 
la telefoane. 

Grăsanu' începu să protesteze, apoi se uită la taică-său. 
Fritzie îi făcu semn cu capul să execute ordinul şi Johnny 
ieși, afișând o mină jignită. Fritzie anunţă: 

— Am să-l sun pe domnul Loew. Ar trebui să participe şi 
la interogatoriu. 

— Nu înainte să obţinem o declarație. 

— Las-o pe mâna mea şi scot eu declarația. 

— O declaraţie dată de bunăvoie, sergent. 

Fritzie se înroși: 

— Mă insulţi, Millard. 

— Poţi să crezi ce vrei, dar, la naiba, ai să faci ce-ţi spun 
eu, cu sau fără domnul Loew! 

Fritz Vogel înlemni. Arăta ca o bombă umană pe cale să 
explodeze, iar vocea îi era fitilul: 

— Te prostituai împreună cu Dalia, nu-i aşa, fetiţo ? Îţi 
etalai funduleţul laolaltă cu ea. Ia zi tu, când ai văzut-o 
ultima oară? 

— Du-te-n pizda mă-tii, Charlie! replică Lorna. 

Fritzie făcu un pas spre ea, dar Millard se așeză între ei. 

— Eu pun întrebările, sergent! 

Se lăsă o tăcere de-ai fi putut să auzi și musca. Vogel 
stătea faţă în față cu Millard. Secundele se scurgeau lent. 
Apoi Fritzie lătră: 

— Eşti un nenorocit de bolșevic milos! 

Millard făcu un pas în faţă, iar Vogel unul înapoi. 

— leşi afară, Fritzie! 

Vogel făcu trei paşi înapoi. Se lovi cu călcâiele de perete, 
făcu stânga-mprejur şi ieși valvârtej, trântind ușa în urma 
lui. Se auzi un ecou lung. Harry dezamorsă rămăşiţele bombei: 

— Cum e să fii în centrul atenţiei, domnişoară Martilkova? 


— 


e 


Dulcele sărut al Daliei 201 


— Mă numesc Linda Martin, spuse fata, aranjându-și pliurile 
fustei. 

M-am aşezat la masă, i-am prins privirea lui Millard și i-am 
făcut semn spre geanta de pe masă, din care ieșea cutia cu rola 
de film. Locotenentul dădu din cap şi se așeză lângă Lorna. 

— Ştii că vrem să-ţi punem întrebări despre Betty Short, 
nu-i aşa, drăguţo? 

Fata își coborî capul și începu să se smiorcăie. Harry îi 
întinse un şerveţel. Ea îl rupse în bucățele, pe care le înşiră 
apoi pe masă. 

— Asta înseamnă că trebuie să mă întorc la ai mei? 

Millard aprobă, dând din cap: 

— Da. 

— Tata mă bate. E un prostovan de slovac care se îmbată 
şi mă bate. 

— Drăguţă, după ce te întorci în Iowa, o să te afli în regim 
de eliberare condiționată. Spune-i poliţistului tău de la Elibe- 
rări Condiţionate că tatăl tău te bate şi o să-l facă să se 
oprească cât ai zice peşte. 

— Dacă tata află ce am făcut în L.A., o să mă bată rău de 
tot. 

— N-o să afle, Linda. Le-am spus celorlalți doi polițiști să 
plece, ca să fiu sigur că tot ce-mi povestești rămâne între noi. 

— Dacă mă trimiteţi înapoi la Cedar Rapids, o să fug iar. 

— Sunt sigur că aşa o să faci. Deci cu cât ne spui mai 
repede ceea ce vrem să ştim despre Betty şi noi te credem, 
cu atât mai repede o să ajungi în tren, ca să poţi fugi din 
nou. Nu-i așa că e un motiv numai bun ca să fii sinceră cu 
noi, Linda? 

Fata începu să se joace iar cu şerveţelul. O simţeam cum 
îşi stoarce creierii derutaţi şi cum întoarce situaţia pe toate 
feţele. Într-un târziu oftă: 

— Spuneţi-mi Lorna. Dacă mă întorc în Iowa, va trebui 
să mă obişnuiesc cu numele ăsta. 

Millard zâmbi. Harry Sears își aprinse o ţigară şi îşi așeză 
stiloul peste carneţel. Pulsul îmi bătea în ritmul „Nu Madeleine, 
nu Madeleine, nu Madeleine“. 


202 James Ellroy 


— Lorna, eşti gata să vorbeşti cu noi? întrebă Russ. 

Fosta Linda Martin îi replică: 

— Daţi-i drumu. 

— Când şi unde ai întâlnit-o pe Betty Short? întrebă Millard. 

Lorna răvăşi bucăţelele de șerveţel. 

— Toamna trecută, la centrul de ajutorare a fetelor de pe 
Cherokee. 

— North Cherokee, numărul 1842? 

— Îni. 

— Şi aţi devenit prietene? 

— Înî. 

— Răspunde cu da și nu, Lorna. 

— Da, am devenit prietene. 

— Și ce făceaţi împreună? 

Lorna începu să-și roadă unghiile. 

— Vorbeam şi noi ca fetele, mergeam la audiții, umblam 
după mâncare şi băutură prin baruri. 

— Ce fel de baruri? am întrerupt-o. 

— Ce vrei să spui? 

— Adică locuri drăguţe? Bombe? Localuri preferate de 
soldați? 

— Aha! Localuri din Hollywood, în care era puţin pro- 
babil să mi se ceară cartea de identitate. 

Tensiunea arterială începea să-mi revină la normal. 

— Tu i-ai spus lui Betty despre casa de pe Orange Drive, 
unde locuiai, nu? întrebă Millard. 

— Înî. Adică da. 

— De ce s-a mutat Betty de acolo pe Cherokee? 

— Era prea aglomerat și, în plus, le tapase pe mai toate 
fetele de câte doi-trei dolari și toate erau supărate pe ea. 

— Era vreuna din ele deosebit de supărată pe ea? 

— Nu știu. 

— Eşti sigură că Betty nu s-a mutat din cauza problemelor 
cu iubiții? 

— Sunt sigură. 

— Îţi aminteşti numele vreunuia din bărbaţii cu care a 
ieşit Betty toamna trecută? 


sin 


Dulcele sărut al Daliei 203 


Lorna ridică din umeri. 

— Erau doar aventuri de o noapte. 

— Îți aminteşti vreun nume, Lorna? 

Fata începu să numere pe degete și se opri când ajunse 
la trei. 

— Păi, în Orange Drive erau doi tipi, Don Leyes și Hal 
Costa, și un marinar pe care îl chema Chuck. 

— Nu ştii ce nume de familie avea Chuck? 

— Nu, da' ştiu că era ofiţer de artilerie. 

Miliard dădu să-i pună o altă întrebare, dar am ridicat 
mâna şi l-am întrerupt: 

— Lorna, am stat de vorbă zilele trecute cu Marjorie 
Graham și mi-a spus că te anunţase că poliția avea să treacă 
prin Orange Drive, ca să discute cu chiriaşii despre Betty, 
iar tu ai fugit. De ce? 

Lorna își rupse o unghie cu dinţii şi începu să-şi sugă 
rana. 

— Pentru că dacă aș fi apărut în ziare drept prietena lui 
Betty, părinţii mei ar fi văzut poza și ar fi trimis poliţia să 
mă ducă înapoi acasă. 

— Unde te-ai dus după ce ai fugit? 

— Am cunoscut un bărbat într-un bar și l-am convins 
să-mi închirieze o cameră într-un parc auto din Valley. 

— Ai...? 

Millard mă opri cu un gest scurt. 

— Ai spus că tu și Betty mergeaţi la audiții împreună. 
Aţi primit vreun rol în filme? 

Lorna își frământă mâinile în poală. 

— Nu. 

— Atunci îmi poţi spune ce este pe rola din geanta ta? 

Cu ochii în lacrimi aţintiţi spre podea, Lorna Martilkova 
şopti: 

— E un film. 

— Un film porno? 

Lorna aprobă, dând din cap. Lacrimile fetei se transfor- 
maseră în râuri de rimel. Millard îi dădu o batistă. 


204 James Ellroy 


— Drăguţă, trebuie să ne spui totul. De la început. Așa 
că nu te grăbi şi gândește-te bine. Bucky, adu-i nişte apă. 

Am ieşit din cameră, am găsit un automat cu apă și pahare 
pe hol, am umplut un pahar mare şi m-am întors în camera 
de interogatoriu. Când i-am pus paharul cu apă în faţă, 
Lorna tocmai povestea molcom: 

— „Şi încercam să fac rost de mâncare într-un bar din 
Gardena. Un mexican — Raoul sau Jorge sau ceva de genul 
ăsta — a intrat în vorbă cu mine. Credeam că sunt însăr- 
cinată şi voiam cu disperare să fac rost de bani. Mi-a spus 
că o să-mi dea două sute de dolari dacă accept să joc într-un 
film erotic. 

Lorna se opri, bău apa cu înghiţituri mici, trase adânc 
aer în piept și continuă: 

— Tipu' mi-a zis că are nevoie de încă o fată, aga că am 
sunat-o pe Betty la apartamentul de pe Cherokee Street. Ea 
a spus că-i de acord și m-am dus cu mexicanul s-o luăm. Tipul 
ne-a pus să fumăm niște marijuana, ca să se asigure că nu ne 
speriem și nu dăm înapoi. Ne-a dus cu mașina până-n Tijuana 
şi am făcut filmul într-o casă mare din afara orașului. Mexi- 
canul s-a ocupat de lumini. Tot el ne-a filmat și ne-a spus ce 
să facem. După aia ne-a adus înapoi în L.A. Și asta-i tot, de 
la început, aşa că acum puteţi să-mi sunaţi părinţii? 

M-am uitat la Russ, apoi la Harry. O priveau impasibili 
pe fată. Vrând să mai acopăr din golurile din propria mea 
investigaţie, am întrebat: 

— Când aţi făcut filmul, Lorna? 

— Cred că era aproape de Ziua Recunoștinței. 

— Poţi să ni-l descrii pe mexican? 

Lorna se uită fix în podea. 

— Era doar un mexican grețos. Să fi avut vreo treizeci, 
poate patruzeci de ani... Habar n-am. Eram pe droguri şi nu 
mi-l mai amintesc bine. 

— Părea interesat de Betty în mod special? 

— Nu. 

— V-a atins pe vreuna din voi? A fost dur cu voi? V-a 
făcut avansuri? 


Dulcele sărut al Daliei 205 


— Nu. Doar ne spunea ce să facem. 

— Împreună? 

— Da, scânci Lorna. 

Sângele îmi vâjâia în cap, iar propria mea voce îmi suna 
ciudat în urechi, ca şi cum aş fi fost marioneta unui ventriloc. 

— Deci n-a fost doar un simplu film sexy? Tu și cu Betty 
trebuia să faceţi pe lesbienele? 

Lorna suspină şi aprobă din cap. Mi-am amintit de Madeleine 
şi am continuat cu întrebările, neștiind în ce direcţie s-ar 
putea îndrepta conversaţia. 

— Eşti lesbi? Era Betty lesbi? Eşti o clientă obișnuită a 
barurilor pentru lesbiene? 

— Bleichert, încetează! mi-o tăie Millard. 

Lorna se aplecă în față, îl apucă pe polițistul blând, patern, 
şi-l îmbrăţișă cu putere. Russ se uită la mine şi îşi cobori 
încet mâna cu palma întinsă, ca un dirijor care-i cere orches- 
trei să se oprească. Cu mâna liberă mângâie fata pe creştet, 
apoi îi făcu semn lui Sears cu degetul. 

Fata scânci: 

— Nu sunt lesbi, nu sunt lesbi! Nu s-a întâmplat decât 
atunci. 

Millard o legănă ca pe un copil. 

— Betty era lesbiană, Lorna? o întrebă Sears. 

Mi-am ţinut respiraţia. Lorna se şterse la ochi cu reverul 
lui Millard şi se uită la mine, după care răspunse: 

— Nu sunt lesbi şi nici Betty nu era și colindam numai 
barurile cu oameni normali. Nu s-a întâmplat decât atunci, 
când am făcut filmul, pentru că eram falite şi ăla ne drogase. 
Dacă povestea asta ajunge în ziare, tata o să mă omoare. 

I-am aruncat o privire lui Millard şi mi-am dat seama că 
o crede. Instinctul îmi spunea că pista cu limbistele era o 
chestie colaterală. Harry întrebă: 

— Mexicanul i-a dat lui Betty un caleidoscop? 

Lorna mormăi, cu capul pe umărul lui Millard: 

— Da. 

— Îți amintești ce mașină avea? Marca şi culoarea? 

— Cred... cred că era neagră și veche. 


206 James Ellroy 


— Îţi amintești în ce bar l-ai întâlnit? 

Lorna înălță capul. Am văzut că lacrimile i se uscaseră 
pe obraji. 

— Cred că era pe Aviation Boulevard, lângă uzinele alea 
de avioane. 

Am icnit. Zona aia din Gardena era ticsită de taverne, 
saloane de pocher și bordeluri care lucrau cu acceptul tacit 
al poliţiei. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe Betty? întrebă Harry. 

Lorna se îndreptă spre scaunul ei, încercând să-şi stăpâ- 
nească emoţiile — o reacţie destul de temerară pentru o puş- 
toaică de cincisprezece ani. 

— Am revăzut-o pe Betty peste vreo două săptămâni. Chiar 
înainte să se mute din Orange Drive. 

— Ştii cumva dacă Betty s-a mai întâlnit cu mexicanul? 

Lorna începu să-și decojească oja de pe unghii. 

— Treaba cu mexicanul n-a fost decât o chestie acciden- 
tală. Ne-a plătit, ne-a adus înapoi în L.A. și-a tăiat-o. 

— Dar l-ai întâlnit din nou, nu-i aşa? am intervenit eu. 
Nu putea să facă o copie a filmului înainte să vă întoarceţi 
din TJ. 

Lorna își studie manichiura. 

— Când am citit în ziare despre Betty, m-am dus să-l caut 
la Gardena. Tocmai voia să se întoarcă în Mexic și l-am vrăjit 
să-mi dea o copie a filmului. El nu citise ziarele şi nu ştia că, 
dintr-odată, Betty era celebră. Ştiţi... m-am gândit că un 
film porno cu Dalia Neagră e o piesă de colecţie și dacă 
poliţia o să încerce să mă expedieze înapoi la ai mei, o să-l 
pot vinde şi-o să-mi angajez un avocat care să împiedice 
extrădarea mea. O să mi-l daţi înapoi, nu-i așa? N-o să-l 
arătaţi nimănui, nu-i așa? 

I-a ieșit porumbelul din gură. 

— Deci te-ai întors la Gardena și l-ai găsit pe individ? 
întrebă Millard. 

— Înî. Adică da. 

— Unde anume? 

— Într-unul din barurile alea de pe Aviation. 


Dulcele sărut al Daliei 207 


— Poţi să descrii locul? 

— Era întunecos, cu lumini care pâlpâiau undeva în faţă. 

— Şi ţi-a dat copia filmului de bunăvoie? Pe gratis? 

Lorna îşi plecă privirea. 

— M-am culcat cu el şi cu prietenii lui. 

— Atunci poţi să-l descrii mai bine? 

— Era gras și avea o puţulică mică, mică. Şi el, şi prietenii 
lui erau urâţi. 

Millard îi făcu lui Harry un semn spre ușă. Harry ieși în 
vârful picioarelor. 

— Păi, noi o să-ncercăm să nu apară nimic în ziare și 
vom distruge filmul, o asigură Millard. O ultimă întrebare 
înainte să te ia asistenta socială şi să te ducă la tine în 
cameră. Dacă te luăm la Tijuana, crezi c-ai putea să găsești 
casa unde s-a făcut filmul? 

Lorna clătină din cap şi spuse: 

— Nu! Nu vreau să mă mai întorc în locul ăla îngrozitor! 
Vreau acasă! 

— Vrei acasă, ca să te bată tatăl tău? 

— Nu, ca să fug din nou. 

Sears se întoarse cu o asistentă socială ; femeia o conduse 
afară pe dura/blânda/înduioşătoarea/curajoasa de Linda / 
Lorna. Harry, Russ și cu mine ne-am uitat unii la alţii. Eram 
impresionat de situaţia tristă a fetei. În cele din urmă Russ 
ne întrebă: 

— Ei, ce părere aveţi? 

Harry răspunse primul: 

— Minte în legătură cu mexicanul și hogeacul din TJ. 
Probabil o bătea și-o regula și îi e frică de represalii. În rest 
povestea se leagă bine. 

Russ zâmbi. 

— Dar tu, isteţule, ce părere ai? 

— ÎI acoperă pe mexican. Cred că şi-o puneau regulat, iar 
acum îl apără de o acuzaţie de viol de minore. Aş pune pariu 
că tipu-i alb şi că toată povestea cu mexicanul e o invenţie 
care să se asorteze cu cioacele despre TJ, pe care înclin 
totuşi să le cred, fiindcă locul ăla-i o cocină și majoritatea 


208 James Ellroy 


amatorilor de pornografie pe care i-am săltat când eram la 
patrulă de acolo își procurau materialele. 

Miliard îmi făcu cu ochiul ă la Lee Blanchard. 

— Bucky, azi ţi se-nvârt rotiţele foarte bine. Harry, ia 
legătura cu locotenentul Waters. Zi-i să-i interzică fetei vizitele 
la vorbitor timp de șaptezeci şi două de ore. Vreau să fie pusă 
singură într-o celulă și vreau s-o detașezi pe Meg Caulfield 
de la Arhiva Wilshire, ca să facă pe colega de celulă. Zi-i lui 
Meg să stoarcă tot ce poate de la ea și să iasă la raport la 
fiecare douăzeci și patru de ore. După ce aranjezi chestia 
asta, sună la Cazier şi la Moravuri şi cere cazierele bărba- 
ţilor albi şi mexicani cu condamnări pentru distribuire de 
materiale pornografice. Apoi sună-i pe Vogel şi pe Koenig și 
trimite-i la Gardena, să-l caute prin baruri pe regizoraşul 
Lornei. Sună și la Departament și anunţă-l pe căpitanul 
Jack că avem de vizionat un film cu Dalia. După care suni 
la Times şi le vinzi pontul cu pornografia înainte ca Ellis 
Loew să mușamalizeze treaba. Menţioneaz-o pe Lorna drept 
o persoană necunoscută și roagă-i să publice un anunț în 
care să cerem ponturi legate de industria porno. Și fă-ţi 
bagajul, fiindcă în seara asta plecăm la Dago şi TJ. 

— Russ, îţi dai seama că nu avem prea multe şanse! 

— Ba-i pontul cel mai tare de când tu și cu Blanchard 
v-aţi făcut chiseliţă și aţi devenit parteneri. Hai, isteţule. La 
Primărie se dă un film porno. 


În sala de şedinţe fuseseră deja instalate un ecran alb şi 
un proiector. Un public de cinci stele aștepta să vizioneze un 
film porno cu o distribuţie de cinci stele. În faţa ecranului 
erau așezați Lee, Ellis Loew, Jack Tierney, Thad Green şi 
însuşi comandantul poliției, C.B. Horrall. Millard îi dădu 
rola băiatului de la Tehnic, proiecţionistul, murmurând: 

— Unde-s floricelele de porumb? 

Şeful ăl mare se apropie şi-mi strânse călduros mâna. 

— Încântat, domnule, am zis eu. 


cai IRI 


wee 


Dulcele sărut al Daliei 209 


— Plăcerea-i reciprocă, domnule Gheaţă. Soţia mea îţi 
transmite cu întârziere mulțumiri pentru sporul de salariu 
pe care ni l-aţi oferit-o tu și domnul Foc. 

Îmi făcu semn să iau loc lângă Lee. 

— Luminile! Linişte! Începem! 

M-am aşezat lângă partenerul meu. Lee era tras la faţă, 
dar nu părea drogat. Ţinea pe genunchi un exemplar despă- 
turit din Daily News. Am văzut titlul: „Creierul loviturii 
Boulevard-Citizens va fi eliberat mâine, cu destinaţia L.A., 
după opt ani petrecuţi la răcoare“. Lee îmi remarcă hainele 
şifonate şi mă întrebă: 

— Ţi-a ieșit pasienţa? 

Eram pe cale să-i răspund, când luminile se stinseră. Pe 
ecran apăru o imagine neclară. Fumul ţigărilor pluti spre el. 
Urmă titlul — Sclavele din infern —, apoi, în alb-negru, înce- 
ţoșat, apăru o cameră înaltă, cu hieroglife egiptene pe pereți. 
Tavanul era susținut de stâlpi ce aduceau cu niște șerpi 
încolăciţi. Aparatul de filmat oferi un prim-plan cu doi şerpi 
de ghips care-şi înghiţeau coada unul altuia. Apoi şerpii 
dispărură şi în locul lor apăru Betty Short doar în ciorapi și 
bâţâindu-se stupid într-un dans lasciv. 

Mi s-au întărit boașele. L-am auzit pe Lee cum trage 
adânc aer în piept. Pe ecran se ivi un braţ care-i întinse lui 
Betty un obiect cilindric. Ea îl luă, iar aparatul de filmat 
oferi un gros-plan. Era un penis artificial acoperit de solzi, 
iar din glandul mare și circumcis ieșeau nişte colți. Betty, cu 
ochii mari, sticloși, îl luă în gură și-l supse. 

Brusc, imaginea se întrerupse, apoi apăru Lorna, goală, 
întinsă pe un divan şi cu picioarele răscrăcărate. Betty intră 
din nou în cadru. Îngenunche între picioarele Lornei, intro- 
duse penisul în ea şi simulă un act sexual. Lorna se zvârcoli 
şi-şi roti şoldurile. Imaginea deveni neclară, apoi, după o 
întrerupere scurtă, se văzu iar Lorna, în prim-plan, perpe- 
lindu-se într-un extaz simulat. Chiar şi un copil de doi ani 
şi-ar fi dat seama că de fapt se schimonosea de durere. Betty 
se ivi din nou în cadru, așezată între coapsele Lornei. 


210 James Ellroy 


Ea se uită spre aparatul de filmat, murmurând fără să 
fie auzită „Te rog, nu!“ Apoi capul îi fu împins în jos şi ea 
începu să dea limbi alături de penisul artificial. Filmarea 
era făcută de atât de aproape, încât fiecare detaliu scârbos 
părea amplificat de zece milioane de ori. 

Voiam să-nchid ochii, dar nu puteam. De lângă mine, 
comandantul Horrall întrebă calm: 

— Russ, ce părere ai? Crezi că are vreo legătură cu ucide- 
rea fetei? 

— Slabe şanse, domnule comandant, răspunse Millard cu 
o voce îngroșată. Filmul a fost făcut în noiembrie şi, din 
spusele Martilkovei, mexicanul nu pare să aibă înclinații 
criminale. Trebuie totuși să-l verificăm. Poate că individul 
i-a arătat filmul altcuiva şi acelui altcineva i s-a pus pata pe 
Betty. Propun să... 

Lee trase un șut în scaunul pe care stătuse şi strigă: 

— Cui pizda mă-sii îi pasă că nu el a omorât-o! Am trimis 
eu cercetaşi în celula morţii pentru mai puţin de-atât! Dacă 
voi n-aveţi de gând să faceţi ceva, o să fac eu! 

Toţi se zgâiau uimiţi la el. Lee răsări în faţa ecranului, 
clipind din cauza luminii albe şi fierbinţi, care-i ardea ochii. 
Se răsuci pe călcâie şi sfâşie pânza pe care se derulau obsce- 
nitățile. Ecranul şi trepiedul căzură la podea cu un zăngănit. 
Betty şi Lorna continuau să facă sex pe o tablă pe care scria 
ceva cu cretă. Lee părăsi în goană încăperea. Am auzit în 
spatele meu zgomotul proiectorului trântit la pământ. Millard 
ordonă: 

— Bleichert, pune mâna pe el! 

M-am ridicat, m-am împiedicat, m-am ridicat din nou și 
am ieşit ca o furtună din sala de şedinţe. Am apucat să-l văd 
pe Lee intrând în liftul de la capătul holului. Când ușile se 
închiseră și liftul începu să coboare, m-am precipitat spre 
scara de incendiu, am coborât în goană cele şase etaje și am 
ajuns în parcare, unde am apucat să-l văd pe Lee demarând 
în trombă spre Broadway. În parcarea alocată Departamen- 
tului era un șir de maşini fără însemnele poliţiei. Am alergat 
spre cea mai apropiată şi am căutat sub scaunul şoferului. 


Dulcele sărut al Daliei 211 


Cheia era acolo. Am pornit mașina, am apăsat pe acceleraţie 
şi am plecat. 

Câştigam rapid teren. Am ajuns în spatele Fordului pe 
Sunset chiar când Lee trecea pe banda din mijloc, îndreptân- 
du-se spre vest. L-am claxonat de trei ori și mi-a răspuns cu 
semnal LAPD care însemna „Poliţist în urmărire“. Mașinile 
din trafic se dădură la o parte, făcându-i loc să treacă. Nu 
puteam decât să semnalizez și eu cu claxonul și să mă ţin 
scai de el. 

Am ieşit în viteză din centru, apoi am trecut prin Hollywood 
şi peste Cahuenga Pass, spre Valley. Când am virat pe Ventura 
Boulevard, mi-a stat inima-n loc — ne aflam în apropierea 
cvartalului cu baruri pentru lesbiene, iar când Lee opri brusc 
în mijlocul bulevardului, un val de panică mi-a tăiat răsufla- 
rea şi-am gândit: N-are cum să ştie despre fata mea de bani 
gata. E imposibil... Filmul cu lesbienele trebuie să-l fi adus 
încoace. Apoi Lee cobori şi împinse ușa de la La Verne's 
Hideaway. Panicat, am apăsat frânele şi maşina mi-a dera- 
pat pe alee. Gândul la Madeleine și la acuzaţia de tăinuire de 
probe mă făcu să intru rapid în tavernă după colegul meu. 

Lee stătea în fața separeurilor pline de bărbătoaice şi 
limbiste şi profera injurii. M-am uitat în jur după Madeleine 
și barmaniţa cu care stătusem de vorbă. N-am dat cu ochii 
de ele, așa că m-am pregătit să-l dobor pe prietenul meu cel 
mai bun. 

— Fir-aţi ale dracu” de lingătoare nenorocite, aţi văzut 
un filmuleţ pe nume Sclavele din infern? Cumpăraţi filme 
porcoase de la un mexican gras de vreo patruzeci de ani? 
Măi... 

L-am prins pe Lee pe la spate, într-un dublu nelson, și 
l-am răsucit spre ușă. Avea brațele încleștate și spinarea 
arcuită, dar am reușit să-i folosesc greutatea corpului împo- 
triva lui. Ne-am împleticit amândoi până afară, apoi ne-am 
împiedicat şi am căzut pe trotuar într-o îmbârligătură de 
braţe și picioare. L-am ţinut imobilizat cu toate puterile 
mele, după care am auzit sirene apropiindu-se. Mi-am dat 
seama că Lee a încetat să-mi opună rezistență. Doar zăcea 


212 James Ellroy 


acolo și murmura la nesfârşit „Partenere“, ca o placă de 
patefon zgâriată. 

Sirenele şuierau tot mai tare. Apoi încetară. Am auzit 
zgomot de portiere trântite. M-am desprins de Lee şi l-am 
luat ca pe-o păpușă stricată, ajutându-l să se ridice în picioare. 
În faţa noastră era Ellis Loew. 

Loew avea pumnale în priviri. Dintr-odată mi-am dat 
seama că ieșirea lui Lee era rezultatul ciudatei sale castităţi 
şi a unei săptămâni de coșmar și droguri, căreia filmul porno 
îi pusese capac. Simţindu-mă în siguranţă, l-am luat pe par- 
tenerul meu pe după umeri. 

— Domnule Loew, filmul ăla nenorocit e de vină. Lee şi-a 
închipuit că limbistele de aici ne-ar putea pune pe urmele 
mexicanului. 

— Bleichert, ciocul mic! şuieră Loew, apoi își îndreptă 
mânia abia reținută spre Lee: Blanchard, eu te-am numit la 
Arestări. Eşti omul meu, iar tu m-ai făcut să mă simt ca un 
prost în faţa a doi dintre cei mai influenţi oameni din Depar- 
tament. Asta nu-i o crimă între lesbiene. Fetele alea erau 
drogate şi nu le-a plăcut deloc rolul. Te-am scos basma curată 
în faţa lui Horrall și Green, dar nu știu la ce-o să-ţi folosească 
pe viitor. Dacă n-ai fi Domnul Foc, Marele Lee Blanchard, ai 
fi deja suspendat din funcţie. Te-ai implicat sentimental în 
cazul Short și asta se cheamă comportament neprofesionist, 
lucru pe care n-am de gând să îl tolerez. De mâine te întorci 
la Arestări. Te prezinţi în faţa mea la raport la ora opt fix și 
aduci cu tine scrisori oficiale de scuze pentru comandantul 
Horrall și comandantul Green. De dragul pensiei tale, te 
sfătuiesc să fii spăsit. 

Lee, vlăguit, spuse: 

— Vreau să merg la TJ şi să-l caut pe tipul cu pornografia. 

Loew clătină din cap. 

— Având în vedere cele întâmplate, aş cataloga cererea 
ta drept ridicolă. Vogel și Koenig se duc la Tijuana. Tu te 
întorci la Arestări, iar tu, Bleichert, rămâi la cazul Short. 
La revedere, domnilor polițiști. 


Dulcele sărut al Daliei 213 


Loew reveni în grabă la mașina cu însemnele poliţiei. 
Şoferul de patrulă întoarse mașina dintr-o mișcare şi intră 
în trafic. 

— Trebuie să discut cu Kay, spuse Lee. 

Am dat din cap aprobator. Tocmai atunci trecu o maşină 
de patrulă a șerifului și polițistul de pe scaunul pasagerului 
le făcu bezele lesbienelor din prag. Lee se îndreptă spre 
mașină, murmurând: 

— Laurie, Laurie... Of, draga mea! 


Capitolul treisprezece 


doua zi m-am înființat la Birou la ora opt dimineaţa, ca 
să-l ajut pe Lee să depăşească mai ușor rușinea întoarcerii 
la Arestări şi să împărtășesc cu el umilinţa la care avea să-l 
supună în mod sigur Ellis Loew. Pe birourile noastre am 
găsit două note identice din partea comandantului Green: 
„Vă prezentaţi la raport în biroul meu mâine, 22.01.1947, la 
ora 18.00“. Cuvintele scrise de mână păreau amenințătoare. 
Lee nu se prezentă la serviciu la ora opt. Am stat timp 
de-o oră la biroul meu, închipuindu-mi-l neliniștit din pri- 
cina eliberării lui Bobby De Witt, prizonierul propriilor lui 
fantasme, acum, că i se luase cazul Dalia şi izbăvirea nu 
mai era posibilă. De dincolo de glasvandul biroului procu- 
rorului l-am auzit pe Loew lătrând și pledând la telefon în 
faţa redactorilor de la The Mirror și Daily News. Se zvonea 
că fiţuicile republicane îi susțin aspiraţiile politice. Esenţa 
discuţiei era că îi va ajuta să le dea clasă celor de la Times 
şi Herald, oferindu-le informații din interior legate de cazul 
Dalia, cu condiţia ca ei s-o lase mai moale cu prezentarea 
obiceiurilor neortodoxe ale lui Betty Short şi s-o descrie ca 
pe o fată naivă, împinsă pe cărări greșite. Din entuziasmul 
cu care şi-a luat rămas-bun barosanul am dedus că ziariştii 
au mușcat din momeală și au luat de bună replica lui Loew 
cum că „Cu cât atragem mai multă simpatie în favoarea 
fetei, cu atât mai suculentă va fi povestea când îl voi pune 
sub acuzare pe ucigaș“. 


—. 7 PP. S, 


Dulcele sărut al Daliei 215 


Cum Lee nu apăru nici până la ora zece, m-am dus în 
sala de şedinţe și am răsfoit dosarul baban al lui E. Short, 
vrând să mă asigur că numele lui Madeleine nu-i menționat 
în el. După două ore şi tot atâtea sute de pagini citite, eram 
satisfăcut — numele ei nu apărea la nici una din sutele de 
persoane care fuseseră interogate şi nici nu fusese pomenită 
de informatori. Singura trimitere la lesbiene era în mod clar 
o chestie complet aiurea - nişte ţicniţi habotnici au oferit 
indicii telefonice răuvoitoare, dându-le în gât pe membrele 
unei secte rivale, care ar fi fost „călugăriţe limbiste, ce au 
sacrificat-o pe fată pentru Papa Pius al XIII-lea“ și „lesbiene 
care organizează ritualuri comuniste anticreștine“. 

Era spre amiază și Lee tot nu-și făcuse apariția. Am sunat 
fără succes la el acasă, la secţia University și la hotelul El 
Nido. Vrând să par ocupat, ca să nu-mi dea nimeni alte 
sarcini, m-am învârtit pe lângă aviziere și am citit rezu- 
matele rapoartelor. l 

Seara trecută, înainte să plece la San Diego şi Tijuana, 
Russ Millard redactase un nou rezumat al anchetei, adus la zi. 
Raportul lui spunea că el și Harry Sears vor verifica dosarele 
de la Cazier și de la Moravuri, ca să afle distribuitorii de 
material pornografic condamnaţi sau doar suspecți, și vor 
căuta în TJ casa unde se făcuse filmul acela porno. Vogel și 
Koenig nu reușiseră să-i dea de urmă „mexicanului“ Lornei 
Martilkova în Gardena şi se deplasau și ei la Tijuana, tot 
pentru investigaţii legate de filmul porno. Ancheta legistului 
se ţinuse cu o zi în urmă. Mama lui Elizabeth Short fusese 
prezentă şi identificase cadavrul. Marjorie Graham şi Sheryl 
Saddon au depus mărturie despre viaţa dusă de Betty la 
Hollywood, iar Roşcatul Manley a povestit cum a adus-o pe 
Betty de la Dago și a lăsat-o în fața hotelului Biltmore pe 10 
ianuarie. Cercetările intense făcute în zona Biltmore nu dădu- 
seră la iveală nici o persoană care s-o fi văzut pe fată, dosa- 
rele obsedaţilor sexuali şi ale infractorilor sexuali cu acte în 
regulă continuau să fie pieptănate, iar cei patru care mărtu- 
risiseră că sunt autorii crimei erau în continuare în închi- 
soarea municipală şi aşteptau verificarea alibiurilor, efectuarea 


216 James Ellroy 


unor investigaţii psihiatrice şi alte interogatorii. Circul con- 
tinua. Eram asaltaţi cu denunțuri telefonice care aveau drept 
rezultat chestionarea persoanelor la mâna a treia, a patra, a 
cincea : polițiștii stăteau de vorbă cu persoane care cunoşteau 
persoane care cunoşteau persoane care o cunoșteau pe exube- 
ranta Dalia. Poftim de caută acul în carul cu fân! 

Începusem să fiu privit cu suspiciune de băieţii care lucrau 
la birouri, așa că m-am întors în separeul meu. Mi-a răsărit 
în minte Madeleine. Am pus mâna pe telefon şi am sunat-o. 

După al treilea țârâit îmi răspunse chiar ea: 

— Casa Sprague. 

— Eu sunt. Vrei să ne-ntâlnim ? 

— Când? 

— Acum. Vin și te iau în patruzeci și cinci de minute. 

— Nu veni aici. Tati dă o cină de afaceri. Ne vedem la 
Red Arrow? 

Am oftat,. 

— Am un apartament. Ştii asta. 

— Mi-o trag doar în moteluri. E una din ciudăţeniile mele 
de fată bogată. Camera unşpe de la Arrow, peste patruzeci 
şi cinci de minute. 

— Voi fi acolo, i-am răspuns și am închis. 

Ellis Loew îmi bătu în geam. 

— Treci la treabă, Bleichert. Te-ai fofilat toată dimineața 
şi-ncepi să mă calci pe nervi. Când dai de partenerul tău 
fantomatic, spune-i că absenţa nemotivată de azi l-a costat 
salariul pe trei zile. Acum pune mâna pe-o mașină cu stație 
radio şi dă-i bătaie. 


I-am dat bătaie direct spre motelul Red Arrow. Packardul 
lui Madeleine era parcat pe aleea din spatele bungalow-urilor, 
iar ușa de la camera 11 era descuiată. Am intrat, am simțit 
aroma parfumului ei și mi-am mijit ochii până ce-am fost 
răsplătit cu un chicotit. Pe când mă dezbrăcam, ochii mi 


mea Ie mata 


Dulcele sărut al Daliei 217 


s-au obișnuit cu lipsa de lumină și am văzut-o pe Madeleine — 
un nud luminos pe un petic de cuvertură. 

Ne-am împreunat atât de viguros, încât arcurile patului 
au izbit podeaua. Madeleine își croi drum între picioarele 
mele, podidindu-mă cu sărutări, mi-o întări şi apoi se răsuci 
rapid pe spate. Am pătruns-o, cu gândul la Betty şi la coloana 
cu şerpi, apoi am alungat acel gând, concentrându-mă asupra 
tapetului cojit din fața mea. Voiam s-o iau mai ușor, dar 
Madeleine gâfâ:: 

— Nu te opri, că termin! 

M-am sprijinit de tăblia patului şi m-am împins cu putere 
în ea. Madeleine mă încolăci cu picioarele, apucă bara de la 
căpătâiul patului, apoi se împinse, se retrase, se roti sub 
mine... Am ajuns la orgasm la distanţă de câteva secunde, 
într-un contrapunct de întinderi și izbituri îndesate. Când 
capul mi s-a prăbuşit pe pernă, am mușcat-o, vrând să-mi 
ostoiesc tremurul. 

Madeleine alunecă ușor de sub mine. 

— Dulceaţă, te simţi bine? 

Imaginea cu șerpii îmi trecu iar prin fața ochilor. Madeleine 
mă gâdilă. M-am răsucit și am privit-o, ca să alung vedenia 
care mă bântuia. 

— Zâmbește-mi. Fii blândă și dulce. 

Madeleine îmi oferi un zâmbet larg. Rujul ei roșu, întins, 
îmi aminti de rânjetul Daliei. Am închis ochii și am îmbră- 
țişat-o strâns. Ea mă mângâie cu blândeţe pe spate. 

— Bucky, ce s-a-ntâmplat? 

Mi-am aţintit privirea spre draperiile de pe peretele 
îndepărtat. 

— eri am săltat-o pe Linda Martin. Avea în geantă copia 
unui film porno în care ea şi Betty Short făceau pe lesbienele. 
A fost filmat în TJ şi conţinea niște scene de coșmar. M-a 
întors pe dos rău de tot. Și pe partenerul meu la fel. 

Madeleine se opri din mângâieri. 

— A pomenit Linda de mine? 

— Nu. În plus, m-am uitat prin dosarul cazului. Faza ta 
cu bileţelele lăsate prin baruri nu e menționată nicăieri. Dar 


218 James Ellroy 


au băgat o polițistă cu ea în celulă, ca s-o stoarcă de infor- 
maţii, şi dacă ciripeşte, te-ai ars. 

— Nu sunt îngrijorată, dulceaţă. Probabil că nici nu-și 
mai amintește de mine. 

M-am răsucit astfel încât s-o pot privi pe Madeleine de 
aproape. Rujul ei era ca o rană sângerie şi i l-am șters cu 
fața de pernă. 

— Iubito, tăinuiesc probe de dragul tău. E un târg bun 
pentru ceea ce-mi dai, dar tot sunt îngrozit. Aşa că să faci 
bine și să-mi spui totul. Te mai întreb o dată: e ceva ce nu 
mi-ai spus în legătură cu Betty și Linda? 

Madeleine își plimbă degetele pe toracele meu, urmărind 
cicatricele lăsate de rănile din meciul cu Blanchard. 

— Dulceaţă, Betty şi cu mine am făcut dragoste o dată 
vara trecută, atunci când ne-am întâlnit. Am făcut-o doar ca 
să văd cum ar fi să mi-o pun cu o fată care seamănă atât de 
mult cu mine. 

Am simţit că leşin și că patul se prăbușește sub mine. 
Madeleine părea să stea la capătul unui tunel lung, fiind 
vizibilă printr-un soi de trucaj fotografic. 

— Bucky, asta-i tot, mă asigură ea. Jur că asta-i tot. 

Glasul i se auzea înăbușit, de parcă ar fi venit de foarte 
departe. M-am sculat și m-am îmbrăcat și doar când mi-am 
prins tocul pistolului și cătuşele, m-a părăsit senzaţia că 
pășesc pe nisipuri mişcătoare. 

Madeleine stărui: 

— Nu pleca, dulceaţă! Mai rămâi! 

M-am îndreptat spre ușă, străduindu-mă ca nu cumva să 
cedez. Ajuns în mașină, am deschis aparatul de emisie-re- 
cepţie, căutând o legătură cu lumea normală, cea a poliţiei, 
care să mă distragă. Vocea centralistei anunţă: 

— Cod patru către toate echipajele din zona Crenshaw, 
colţ cu Stocker. Evacuaţi scena unui jaf, doi morţi, suspectul 
mort. Echipajul 4-A-82 raportează că suspectul este Raymond 
Douglas Nash, bărbat alb, obiectul mandatului de arestare 
numărul... 


Dulcele sărut al Daliei 219 


Am trântit receptorul radioului, am răsucit cheia în contact, 
am apăsat pedala de acceleraţie şi am pus în funcţiune sirena. 
Mi s-a părut c-am făcut totul dintr-o singură mișcare. Când 
ieșeam din parcare, mi-au răsunat în minte cuvintele lui 
Lee: „Să nu-mi zici că nu-ţi dai seama că moarta-i o rampă 
de lansare mai bună decât Junior Nash“, În timp ce mă 
îndreptam în cea mai mare viteză spre centru, m-am revăzut 
cedând în fața fantomelor partenerului meu, deși știam foarte 
bine că țărănoiul ucigaș era un strigoi în carne şi oase. Am 
intrat în trombă în parcarea de la Primărie și în fața ochilor 
mi-a apărut Lee, ademenindu-mă, lingușindu-mă, împingân- 
du-mă de la spate și convingându-mă să-i accept punctul de _ 
vedere. Am urcat treptele în fugă, furios la culme. 

Am ieşit din casa scărilor strigând: 

— Blanchard! 

Dick Cavanaugh, care tocmai ieşea din biroul detectivilor, 
îmi făcu semn spre baie. Am tras un şut în ușă. Lee se spăla 
pe mâini. 

Le-a ridicat şi mi le-a arătat. Sângera la încheieturile 
degetelor. 

— Am tras pumni într-un perete. Penitenţă pentru Nash. 

Nu era de-ajuns. M-am lăsat pradă furiei și l-am luat la 
bătaie pe prietenul meu cel mai bun până când propriile 
mele mâini s-au făcut praf, iar el a căzut leșinat la picioarele 
mele. 


* GH. ŞINCAI 
 BiOR- T 


Capitolul paisprezece 


ierderea primului meci Bleichert-Blanchard mi-a adus 

faima locală, un post la Arestări şi aproape nouă mii de 
parai. Câștigarea revanșei mi-a adus o încheietură scrântită 
la mâna stângă, două carpiene dislocate şi o zi în pat, unde 
m-a prăvălit o reacţie alergică la pastilele de codeină pe care 
mi le-a dat căpitanul Jack când a auzit de cafteală şi m-a 
văzut cum încerc să-mi oblojesc mâna în birou. Singura parte 
bună a „victoriei“ mele a fost o pauză de douăzeci și patru de 
ore la cazul Elizabeth Short. Partea proastă abia ce urma să 
vină — abordarea lui Lee şi a lui Kay. Voiam să văd dacă mai 
pot salva trioul nostru fără să fiu nevoit să mă căciulesc. 

M-am dus la ei acasă miercuri după-amiază, în ziua mea 
fără Dalia și la o săptămână de când apăruse cadavrul de-acum 
celebru. Discuţia cu Thad Green era programată la ora şase, 
tot în seara aceea, iar dacă mă puteam cumva împăca şi cu 
Lee înainte de asta, de ce să nu încerc? 

Uşa de la intrare era deschisă. Pe măsuţa de cafea era un 
exemplar din Herald deschis la paginile doi și trei. Cioburile 
vieţii mele bulversate umpleau acele pagini — Dalia, mutra 
ascuţită a lui Bobby De Witt, aflat în drum spre casă, Junior 
Nash împușcat de un polițist de la LASD care ieșise din tură 
după ce acesta jefuise o băcănie japoneză, ucigându-i pe 
proprietar şi pe fiul lui de paisprezece ani. 

— Suntem celebri, Dwight. 

Kay stătea în hol. Am râs. Articulațiile zdrobite îmi pulsară. 


Dulcele sărut al Daliei 221 


— Poate notorii. Unde-i Lee? 

— Nu ştiu. A plecat ieri după-amiază. 

— Ştii că are necazuri, nu? 

— Ştiu că l-ai zvântat în bătaie. 

M-am apropiat. Răsuflarea lui Kay duhnea a ţigări şi 
femeia avea faţa umflată de plâns. Am îmbrăţișat-o. M-a 
strâns şi ea în braţe şi mi-a spus: 

— Nu te condamn pentru ce i-ai făcut. 

Mi-am frecat tandru nasul de părul ei. 

— Probabil că De Witt e deja în L.A. Dacă Lee nu se-ntoarce 
până diseară, vin şi stau eu cu tine. 

Kay se desprinse din îmbrăţişare. 

— Să nu vii decât dacă vrei să te culci cu mine. 

— Kay, nu pot! i-am răspuns. 

— De ce? Din cauza fetei din vecini cu care te-ntâlnești ? 

Mi-am amintit de minciuna pe care i-o servisem lui Lee. 

— Da... nu, nu de asta. Doar că... 

— Doar că ce, Dwight? 

Am prins-o în braţe, ca să nu mă poată privi în ochi şi 
să-şi dea seama că jumătate din răspunsul meu e copilăresc 
şi jumătate e minciună. 

— Doar că tu şi cu Lee sunteţi familia mea, iar Lee îmi 
este partener și până nu rezolvăm încurcătura în care s-a 
băgat și nu vedem dacă mai suntem parteneri, nu-i o idee 
bună ca noi doi să începem ceva. Fata cu care mă-ntâlnesc 
nu-i o problemă. Nu-nseamnă nimic pentru mine. 

— Adevărul e că te-nspăimântă tot ce n-are legătură cu 
meciurile de box, poliţiştii, armele și toate alea, îmi spuse 
Kay şi mă strânse şi mai tare în braţe. 

M-am lăsat îmbrățișat, știind că mă citise. Apoi m-am 
desprins din braţele ei şi am pornit cu maşina spre centru, 
spre „toate alea“. 


Ceasul din anticamera lui Thad Green bătu ora şase, dar 
nici urmă de Lee. La şase şi un minut secretara lui Green 


222 James Ellroy 


deschise uşa de la cabinetul lui și mă pofti înăuntru. Coman- 
dantul ridică privirea şi întrebă: 

— Unde-i Blanchard? El e cel cu care voiam de fapt să 
discut. 

— Nu ştiu, domnule, i-am răspuns, luând poziţia de drepți. 

Green îmi făcu semn spre un fotoliu. Am luat loc, iar 
comandantul mă fixă cu o privire stăruitoare. 

— Ai la dispoziţie cincizeci de cuvinte sau chiar și mai 
puţine ca să-mi explici purtarea partenerului tău de luni 
seară. Dă-i drumul. 

— Domnule, sora mai mică a lui Lee a fost ucisă când el 
era doar un puști, iar cazul Dalia a devenit pentru el o obse- 
sie. Bobby De Witt, omul pe care l-a trimis după gratii pentru 
jaful de la Boulevard-Citizens, a fost eliberat, iar cu numai 
o săptămână în urmă i-am omorât pe cei patru borfaşi. Filmul 
ăla porno a fost picătura care a umplut paharul. Filmul a 
declanșat criza lui Lee, iar isprava de la barul de lesbiene a 
făcut-o sperând să capete un fir și să-l depisteze pe cel care 
a făcut filmul. 

Green încetă să mai dea din cap a aprobare. 

— Parcă ai fi un avocat uns cu toate alifiile, care încearcă 
să scoată basma curată un client. În departamentul meu 
orice om își ţine în frâu emoțiile din clipa când îşi prinde 
insigna de polițist. Altfel zboară. Dar ca să-ţi dovedesc că nu 
sunt neînţelegător, iată ce-ţi spun. Îl suspend pe Blanchard, 
care va trebui să răspundă în faţa unei comisii de anchetă, 
dar nu pentru ieşirea lui de luni, ci pentru memoriul pe care 
l-a înaintat cu privire la ieşirea lui Nash de sub jurisdicţia 
noastră. Cred că informaţia a fost falsă. Tu ce crezi, domnule 
polițist? 

Am simțit că mă ia cu călduri. 

— Nu cred c-a fost falsă, domnule. 

— Atunci nu eşti atât de inteligent cum m-ar lăsa să cred 
notele tale de la Academie. Când îl vezi pe Blanchard, spune-i 
să predea legitimaţia și arma. Tu rămâi la cazul Short şi te 
rog să te abţii de la meciuri de box în incinta secției. La 
revedere, domnule polițist. 


Dulcele sărut al Dale: 223 


M-am ridicat, am salutat, am făcut stânga-mprejur și am 
ieşit din birou, menținându-mi postura militărească până ce 
am ajuns în birou. Acolo am pus mâna pe telefon şi am sunat 
la Lee acasă, la secţia University, la hotelul El Nido, dar 
fără nici un rezultat. Apoi m-a fulgerat un gând nu tocmai 
plăcut și am format numărul de la Biroul Districtua! de 
Eliberări Condiţionate. Îmi răspunse un bărbat: 

— Biroul de Eliberări Condiţionate Los Angeles. Cu ce vă 
putem ajuta? 

— Sunt polițistul Bleichert de la LAPD. Am nevoie de 
niște informaţii legate de un individ eliberat recent. 

— Vă ascult, domnule poliţist. 

— Robert „Bobby“ De Witt. A ieşit ieri de la Quentin. 

— A, ştiu ! Încă nu s-a prezentat la ofițerul de la Eliberări 
Condiţionate. Am sunat la autogara din Santa Rosa și am 
aflat că De Witt nu şi-a luat bilet pentru Los Angeles, ci 
pentru San Diego, cu transbordare spre Tijuana. Încă nu am 
emis un mandat pe numele lui. Polițistul la care trebuia să 
se prezinte şi-a închipuit că s-a dus la TJ să şi-o tragă. Îi dă 
răgaz până mâine-dimineaţă. 

Am închis, ușurat la gândul că De Witt nu s-a-ndreptat 
direct spre L.A. M-am gândit să bat orașul în căutarea lui 
Lee, așa că am luat liftul până în parcare, unde am dat cu 
ochii de Russ Millard şi Harry Sears, care se-ndreptau spre 
scara din spate. Russ mă zări şi-mi făcu semn să mă apropii. 

— Ce s-a-ntâmplat la TJ? m-am interesat eu. 

Harry, cu răsuflarea duhnind a apă de gură, îmi răspunse: 

— Am dat chix cu filmu” porno. Am căutat hogeacul şi nu 
l-am găsit. Am dat iama în nişte distribuitori de materiale 
pornografice şi tot chix. Am căutat niște cunoştinţe mai vechi 
de-ale lui Betty în Dago şi-am dat iar chix. Eu... 

Millard puse o mână pe umărul partenerului său. 

— Bucky, Blanchard e-n Tijuana. Un poliţist de la fron- 
tieră cu care am stat de vorbă l-a recunoscut. Nici nu era 
greu după toată reclama aia cu meciul de box. S-a înhăitat 
cu o şleahtă dubioasă de grăniceri mexicani. 


224 James Ellroy 


Mi-a venit în minte excursia lui De Witt la TJ şi m-am 
întrebat de ce luase Lee legătura cu poliţiştii mexicani. 

— Când? 

— Aseară, îmi răspunse Sears. Loew, Vogel şi Koenig sunt 
şi ei acolo, la hotelul Divisidero. Sunt în discuţii cu poliţaii 
din TJ. Russ crede că tatonează terenul, doar-doar or găsi 
un țap ispăşitor pentru uciderea Daliei. 

Mi-a trecut prin minte imaginea lui Lee alergând după 
demonii pornografiei. L-am văzut însângerat la picioarele 
mele şi m-am cutremurat. 

— Ceea ce-i curată tâmpenie, continuă Hillard, fiindcă 
Meg Caulfield a smuls de la Martilkova adevărata identitate 
a tipului cu filmul. E un alb pe nume Walter „Duke“ Wellington. 
I-am verificat cazierul de la Moravuri şi are vreo şase con- 
damnări pentru proxenetism şi pornografie. Toate bune și 
frumoase, numai că azi căpitanul Jack a primit o scrisoare 
de la Wellington, pusă la poştă acum trei zile. Se ascunde, 
speriat de toată publicitatea din jurul Daliei, dar recunoaşte 
că el a făcut filmul cu Betty Short şi Lorna. Îi e teamă că o 
să-l arestăm pe el pentru crimă, așa că ne-a oferit un alibi 
detaliat pentru zilele în care nu știm ce-a făcut Dalia. Jack 
i-a verificat personal alibiul și e beton armat. Wellington a 
trimis o copie a scrisorii la Herald, iar ei or să i-o publice mâine. 

— Deci Lorna a minţit ca să-l protejeze? am concluzionat 
eu. 

Sears încuviinţă, dând din cap. 

— Se pare că da. Wellington continuă să fie totuși căutat. 
Are niște mandate mai vechi de arestare, emise pentru acu- 
zaţia de proxenetism, iar Lorna şi-a pus lacăt la gură când 
s-a prins ce hram poartă Meg. Faza frumoasă e că l-am 
sunat pe Loew ca să-i spunem că povestea cu mexicanul este 
una de adormit copiii, dar un prieten de-al nostru de la 
jandarmeria mexicană ne zice că Vogel şi Koenig tot mai 
caută un ţap ispăşitor. 

Circul se transforma în farsă în toată regula. 

— Dacă scrisoarea din ziar le dă peste cap planurile din 
Mexic, or să caute un ţap ispăşitor aici. Ar trebui să nu le 


tii 


Dulcele sărut al Daliei 225 


spunem tot ce aflăm. Lee e suspendat, dar a făcut copii după 
dosarul cazului şi le-a depozitat într-o cameră de hotel din 
Hollywood. Ar trebui s-o folosim în continuare şi să stocăm 
acolo probele noastre, am propus eu. 

Millard şi Sears dădură încetișor din cap a aprobare. Îmi 
veni în minte adevărata surpriză a zilei. 

— Cei de la Eliberări Condiţionate zic că Bobby De Witt 
şi-a luat bilet pentru TJ. Dacă Lee e și el acolo, ar putea să 
iasă cu scandal. 

Miliard se cutremură. 

— Nu-mi place treaba asta. De Witt e un ticălos şi poate 
că a aflat că Lee se-ndreaptă într-acolo. O să sun la Patrula 
de Frontieră şi-o să-i pun să emită un mandat de reținere 
pentru el. 

Dintr-odată mi-am dat seama că totul apasă pe umerii mei. 

— Pornesc într-acolo. 


Capitolul cincisprezece 


m trecut granița în zori. Tijuana tocmai se însuflețea 

când am intrat pe Revolución, şoseaua ei principală. 
Micuţii cerșetori scormoneau prin gunoaie, ca să aibă şi ei 
ce pune în gură la micul dejun, vânzătorii de taco învârteau 
cu polonicul în oalele de tocană din carne împuţită, iar mari- 
narii şi infanteriștii erau conduși afară din bordeluri la sfâr- 
şitul distracţiei de o noapte pe cinci parai. Cei mai deștepți 
se împleticeau până la Calle Colon, unde-şi făceau veacul 
traficanţii de penicilină. Los fraieros se grăbeau spre East 
TJ, la cluburile Blue Fox şi Chicago — fără îndoială ca să 
prindă spectacolul de matineu, în care o femeie o lua la buci 
de la un măgar. Maşinile turiștilor erau deja aliniate în faţa 
dughenelor care le schimbau tapiţeria la preț redus, iar jan- 
darmii mexicani, la volanul Chevy-urilor de dinainte de război, 
patrulau ca vulturii în uniformele lor negre, care semănau 
binișor cu cele ale naziștilor. 

Am bătut străzile, în căutarea lui Lee și a mașinii lui 
Ford din '40. Mi-a trecut prin cap la un moment dat să cer 
ajutorul vreunui post de grăniceri sau vreunei secţii de jan- 
darmi, dar mi-am amintit că partenerul meu e suspendat, 
înarmat ilegal şi, probabil, cu nervii atât de întinși, încât 
cuvintele unui intermediar neinspirat l-ar provoca să facă 
Dumnezeu ştie ce. Mi-am amintit unde e hotelul Divisidero 
dintr-o excursie pe care o făcusem în liceu și m-am îndreptat 
spre marginea oraşului, ca să cer ajutor de la americani. 


Dulcele sărut al Daliei 227 


Monstruozitatea roz Art Deco trona pe o râpă cu vedere 
spre acoperișurile de tablă din mahalaua cu case mizere. 
Recepționerul, intimidat de prezența mea, mă anunță că 
„trupa Loew“ e cazată în apartamentul 462. Am găsit-o în 
partea din spate, la parter. Din cameră bubuiau voci nervoase. 

Fritzie Vogel urla: 

— Eu zic să punem totuşi mâna pe un mexican. Scri- 
soarea din Herald nu pomenea nimic de filmul porno. Zicea 
doar că Wellington s-a-ntâlnit cu Dalia și tipa ailaltă în noiem- 
brie! Încă mai putem... 

Ellis Loew îi replică pe acelaşi ton: 

— Nu, nu putem ! Wellington a recunoscut în fața lui Tierney 
că el a făcut filmul. Tierney e şeful anchetei şi nu putem 
trece peste el! 

Am deschis ușa şi i-am văzut pe Loew, Vogel și Koenig 
trântiți în fotolii, toți trei cu câte un număr din Herald în 
mână — evident, abia ieșit de sub tipar. Ședinţa de pregătire 
a înscenării luă sfârșit. Koenig rămase cu gura căscată. Loew 
şi Vogel bolborosiră într-un glas: 

— Bleichert! 

— Daţi-o-n pizda mă-sii pe nenorocita aia de Dalia! Lee 
este aici, Bobby de Witt este aici și-o să se lase cu mare 
tămbălău. Voi... 

— Dă-l în pizda mă-sii pe Blanchard! replică Loew. E 
suspendat. 

M-am repezit la el. Koenig şi Vogel se puseră în fața mea. 
Să încerc să trec printre ei ar fi fost ca și cum aș fi dat cu 
capul într-un zid. Procurorul se retrase în partea cealaltă a 
camerei, Koenig mă apucă de braţe, iar Vogel îşi puse mâinile 
pe pieptul meu și mă împinse afară din cameră. Loew îmi 
aruncă o privire amenințătoare din prag, apoi Fritzie îmi 
ridică bărbia și-mi spuse: 

— Am o slăbiciune pentru semigrei. Dacă promiţi că nu 
dai în Billy, te ajut să-ţi găseşti partenerul. 

Am aprobat tăcut din cap, iar Koenig m-a eliberat. 

— Mergem cu mașina mea, spuse Fritzie. Nu pari în stare 
să conduci. 


228 James Ellroy 


Fritzie conducea, iar eu scrutam străzile. El mă pisa la 
cap cu cazul Short şi gradul de locotenent pe care i-l va aduce 
acesta. Eu îi urmăream pe cerșetorii care nu-i slăbeau pe 
turiști, pe curvele care cântau la flautul cu gușă pe scaunul 
pasagerului, pe tinerii în costume zoot ce băteau străzile, în 
căutare de beţivi pe care să-i jefuiască. După patru ore de umblat 
aiurea, străzile deveniră prea aglomerate ca să mai putem 
înainta cu maşina, aşa că am coborât şi am luat-o pe jos. 

La pas mizeria era şi mai greu de îndurat. Cerşetorii 
țângăi se băgau în sufletul tău, turuind cuvinte de neînțeles 
și vârându-ţi crucifixe sub nas. Fritzie îi pocnea și le trăgea 
şuturi în fund, dar mutriţele lor flămânde m-au atins la 
coarda sensibilă, așa că am schimbat cinci verzişori în pesos 
şi am aruncat pumni de monede în șanț de fiecare dată când 
se adunau mai mulţi. Se lăsa cu zgârieturi, mușcături şi 
încăierări însângerate, dar era mai bine decât să mă uit în 
ochii lor inexpresivi, afundaţi în orbite. 

O oră de mers pe jos în doi care nu ne-a dus nicăieri. Nici 
urmă de Lee sau de Fordul lui și nici un gringo care să 
semene cu Bobby De Witt. Apoi un jandarm în cămașă neagră 
şi cizme, sprijinit de un toc de ușă, îmi prinse privirea. 

— Policia ? întrebă el. 

M-am oprit şi, drept răspuns, i-am arătat insigna. 

Poliţaiul se căută în buzunare şi scoase o fotografie trans- 
misă prin telex. Fotografia era prea neclară pentru a putea 
identifica persoana, dar „Robert Richard De Witt“ era lim- 
pede ca lumina zilei. Fritzie îl bătu ușurel pe umeri. 

— Unde, domnule amiral? 

Mexicanul bătu din călcâie şi lătră: 

— Estación, vamanos!! 

O porni înaintea noastră, luă colțul, intră pe o alee plină 
cu clinici de boli venerice și ne arătă o baracă din cărămizi, 


1. La secţie. Să mergem! (în span. în original). 


Dulcele sărut al Daliei 229 


împrejmuită cu sârmă ghimpată. Fritzie îi dădu un dolar. 
Mexicanul salută ca Mussolini şi se făcu nevăzut. Am luat-o 
cu pași mari spre secţie, silindu-mă să nu alerg. 

Uşa era flancată de jandarmi cu puști automate. Le-am 
arătat insigna. Ei bătură din călcâie și mă lăsară să intru. 
Fritzie mă ajunse din urmă. Intră şi se îndreptă direct către 
biroul din faţă, cu o bancnotă de un dolar în mână. Poliţaiul 
din spatele biroului înșfăcă verzişorul, iar Fritzie spuse: 

— Fugitivo ? Americano? De Witt? 

Individul zâmbi şi apăsă pe un buton de lângă scaun. 
Ușa de zăbrele de pe un perete lateral se deschise cu un 
țăcănit. 

— Mai precis, ce anume vrem să aflăm de la gunoiul ăsta? 
mă întrebă Fritzie. 

— Lee este pe undeva pe aici. Probabil caută de capul lui 
indicii despre filmul porno. De Witt a venit aici direct de la 
Quentin. 

— Fără să se mai prezinte la cei de la Eliberări Condi- 
ționate? 

— Exact. 

— Iar De Witt are un dinte împotriva lui Blanchard de la 
treaba cu Boulevard-Citizens ? 

— Exact. 

— M-am lămurit. 

Am trecut pe lângă celulele înșirate de-o parte și de alta 
a coridorului. De Witt stătea în ultima, singur, așezat pe 
podea. Uşa se deschise cu un bâzâit. Cel care o pervertise pe 
Kay Lake se ridică. Anii petrecuţi la mititica își puseseră 
amprenta asupra lui: durul cu fața ascuţită din fotografiile 
apărute în ziarele din '39 era acum dărâmat, cu trupul umflat 
și cu barba încărunțţită, iar tunsoarea lui pachuco era la fel 
de demodată ca și costumul luat de la Armata Salvării. 

Am intrat împreună cu Fritzie. Salutul lui De Witt a fost 
unul ușor impertinent, cu o undă de servilism bine dozat. 

— Poliţai, nu-i aşa? Ei bine, măcar sunteți americani. 
Nu mi-am închipuit niciodată c-o să mă bucur să vă văd, 
băieți. 


230 James Elroy 


— De ce-ai începe tocmai acum? îl întrebă Fritzie și-i 
trase una în boaşe. 

Tipul se chirci de durere. Fritzie îl apucă de ciuful de la 
ceafă şi-l plesni cu putere. De Witt începu să facă spume la 
gură. Fritzie îi dădu drumul și-și șterse pomada de pe mână 
de mâneca lui. De Witt se prăbuși la pământ, apoi se târî 
până la closet și vomită. Când încercă să se ridice, Fritzie îi 
împinse capul înapoi în closet şi-l ţintui acolo cu ciocatele 
lui masive, lustruite cu scuipat. Fostul proxenet și spărgător 
de bănci înghiți apă cu pigat și vomă. 

— Lee Blanchard e în TJ, iar tu ai venit aici glonţ, direct de 
la Marele Q. Asta-i o coincidenţă a naibii de ciudată şi nu-mi 
place. Nu-mi place de tine, nu-mi place de târfa sifilitică care 
te-a fătat, nu-mi place că-s aici, într-o țară străină, plină de 
șobolani, când aş putea fi acasă, alături de familia mea. Îmi 
place însă să-i fac pe infractori să sufere, așa c-ai face mai 
bine să-mi răspunzi sincer la întrebări, altfel te rup în bătaie. 

Fritzie ridică piciorul. De Witt se îndreptă și încercă să-și 
tragă răsuflarea. Eu am ridicat de jos o cămașă jegoasă și 
uzată şi eram pe cale să i-o întind lui De Witt, când mi-am 
amintit de cicatricele lăsate de loviturile de bici pe picioarele 
lui Kay. Imaginea lor m-a făcut să-i arunc cămașa în faţă. 
Apoi am luat un scaun de pe coridor și mi-am scos cătușele. 
Fritzie i-a şters obrajii fostului pușcăriaş, iar eu l-am trântit 
pe scaun şi i-am prins mâinile de spătar. 

De Witt se uită la noi. Vezica îl lăsase, iar cracii panta- 
lonilor săi luară o culoare întunecată. 

— Ştiai că sergentul Blanchard e aici, în Tijuana? 

De Witt clătină din cap, împrăștiind în stânga și-n dreapta 
rămăşiţele scufundării în closet. 

— Nu l-am mai văzut pe Blanchard de la căcatul ăla de 
proces! 

Fritzie îi trase un dos de palmă și inelul lui masonic îi 
tăie lui De Witt o venă de pe obraz. 

— Să nu foloseşti cuvinte murdare în prezența mea! Şi 
adresează-mi-te cu „domnule“! Repet, ştiai că sergentul 
Blanchard e aici, în Tijuana? 


Dulcele sărut al Daliei 231 


— Nu, bolborosi De Witt. 

— Nu, domnule! îl corectă Fritzie și-l plesni. 

Capul lui De Witt se bălăbăni şi bărbia i se sprijini în 
piept. Fritzie i-o împinse în sus cu un deget. 

— Nu, cum? 

— Nu, domnule! ţipă îngrozit De Witt. 

Deși mintea îmi era încețoșată de ură, mi-am dat seama 
că spune adevărul. 

— Lui Blanchard îi e frică de tine. De ce? 

De Witt, cu moţul unsuros pleoștit pe frunte, se răsuci pe 
scaun și începu să râdă. Era un râs sălbatic, care răzbește 
prin durere, după care o amplifică. Livid, Fritzie își făcu 
mâna pumn, gata să-l pedepsească. 

— Lasă-l, i-am spus. 

Vogel se retrase. Hohotele nebunești ale lui De Witt se 
potoliră încetul cu încetul. Trase aer în piept şi spuse: 

— Al naibii să fiu, ce-am mai râs! Probabil că frumu- 
şelului de Lee îi e teamă de mine pentru felul cum am dat 
din clanță la proces, dar nu ştiu decât ce-am citit în ziare şi 
trebuie să vă mărturisesc că arestarea aia micuță pentru 
posesie de droguri a băgat frica lui Dumnezeu în mine. Să 
moară mama dacă vă mint. Poate că mi-au trecut prin cap 
gânduri de răzbunare, poate că am vorbit tâmpenii cu colegii 
de celulă, dar de când frumușelul de Lee i-a mătrășit pe 
negroteii ăia... 

Vogel îl trase un croşeu de dreapta de-l dădu peste cap cu 
scaun cu tot. Scuipând sânge şi dinţi sfărâmați, filfizonul 
îmbătrânit gemu şi râse în același timp. Fritzie îngenunche 
lângă el și-i presă artera carotidă, tăindu-i astfel fluxul sanguin 
către creier. 

— Bobby, băiete, nu mă prea omor eu după sergentul 
Blanchard, dar e colegul meu și n-o să las un gunoi sifilitic 
ca tine să-l defăimeze. Ei bine, ai încălcat condițiile eliberării 
condiționate şi ai riscat o călătorie înapoi la Q pentru excursia 
asta de-aici. Când o să-ți dau drumul la gât, o să-mi spui de ce. 
Dacă nu, îți presez gâtul din nou până-ţi plesnesc neuronii 
ca orezul expandat de la Kellogg's. 


232 James Ellroy 


Fritzie îl eliberă din strânsoare. Faţa lui De Witt trecu de 
la vânăt la roşu închis. Folosind o singură mână, Vogel îl 
ridică pe suspect cu tot cu scaun. Bobby filfizonul începu să 
râdă din nou, apoi împroșcă sânge şi se opri. Privirea cu 
care se uită la Fritzie îmi aminti de cea a unui câine care-și 
iubește stăpânul hain, fiindcă n-are altul. Vocea lui chiar 
aducea cu schelălăitul unui câine bătut. 

— Am venit să fac rost de niște cal alb! şi să mă-ntorc la 
L.A. înainte să mă prezint la poliţaiul de la Eliberări Condi- 
ţionate. Tipul pe care mi l-au desemnat se pare că-i un pam- 
palache. Îi zici „Ăăă, domnule, am fost opt ani la mititica şi 
a trebuit să stau şi io călare pe o femeie“, iar el nu te rapor- 
tează c-ai întârziat. 

De Witt trase adânc aer în piept. 

— Dă pe goarnă tot! îl somă Fritzie. 

Potaia de Bobby chelălăi rapid restul confesiunii: 

— Legătura mea de-aici e un amărât de mexican pe nume 
Felix Chasco. Trebuia să mă-ntâlnesc cu el diseară la motelul 
Calexico Gardens. Omul din L.A. este fratele unui tip pe 
care l-am cunoscut la Quentin. Nu m-am întâlnit cu el şi, vă 
rog, nu mă mai loviți. 

Fritzie scoase un strigăt de victorie şi ieşi valvârtej din 
celulă, ca să raporteze pontul. De Witt îşi linse sângele de 
pe buze şi se uită la mine: acum, că Vogel plecase, eram 
noul lui stăpân. 

— Termină ce-ai început cu Lee Blanchard. Și de data 
asta să nu-mi vii cu istericale! 

— Domnule, tot ce-avem în comun eu și cu Blanchard 
este c-am futut-o amândoi pe curva aia de Kay Lake. 

Îmi amintesc că m-am îndreptat spre el şi l-am apucat cu 
ambele mâini de gât, întrebându-mă cât de tare trebuie să 
strângi aşa un câine ca să-i iasă ochii din cap. Îmi mai amin- 
tesc şi faptul că şi-a schimbat culoarea și c-am auzit niște 
cuvinte în spaniolă şi pe Fritzie strigând „Povestea lui se 


1. Expresie argotică intrată și în argoul toxicomanilor români, ce 
desemnează heroina. 


Dulcele sărut al Daliei 233 


confirmă!“ Apoi îmi amintesc c-am fost azvârlit pe spate și 
mi-a trecut prin cap „Deci asta simţi când te loveșşti de niște 
gratii“. După care nu-mi mai amintesc nimic. 


M-am trezit gândindu-mă c-am fost făcut knockout în al 
treilea meci Bleichert-Blanchard și m-am întrebat cât de 
tare îmi rănisem partenerul. Am bolborosit: 

— Lee? Lee? Ai păţit ceva? 

Apoi în raza vizuală mi-au intrat doi polițai slinoșşi, cu 
insigne ridicole, luate de la talcioc şi prinse de cămăşile lor 
negre. Fritzie Vogel se iți deasupra lor şi mă anunţă: 

— L-am lăsat pe amicul Bobby să plece, ca să ne conducă 
la prietenul lui. Dar a scăpat de filaj în timp ce tu-ți făceai 
somnul de frumuseţe, chestie care a avut consecințe grave 
în ceea ce-l privește. 

Cineva cu o forță fizică impresionantă mă ridică de pe 
podeaua celulei. Când mi-am venit în fire, mi-am dat seama 
că trebuie să fie Marele Bill Koenig. Buimac şi cu picioarele 
moi, i-am lăsat pe Fritzie și pe poliţaii mexicani să mă ducă 
prin secție şi să mă scoată afară. Era în amurg, iar cerul 
Tijuanei era deja luminat de neoane. O mașină de patrulă 
Studebaker trase la scară. Fritzie şi Bill mă împinseră pe 
bancheta din spate. Şoferul porni cea mai gălăgioasă sirenă 
din lume, apoi îi dădu blană. 

Am luat-o spre vest, am ieşit din oraș şi ne-am oprit în 
mijlocul unei parcări cu pietriş, în formă de potcoavă. Nişte 
poliţişti din TJ, în cămăși kaki și pantaloni de călărie, stă- 
teau de gardă cu carabinele în mâini în fața unei clădiri. 
Fritzie îmi făcu cu ochiul şi-mi întinse braţul, ca să mă sprijin 
de el. L-am împins şi am ieșit din maşină pe picioarele mele. 
Fritzie o luă înainte. Poliţaii ne salutară cu ţevile carabi- 
nelor, apoi deschiseră ușa. 

Camera era un abator care duhnea a praf de pușcă. Bobby 
De Witt și un mexican zăceau pe podea, morţi, ciuruiți de 
gloanţe. Pe un perete întreg erau împroșcate fragmente de 


234 James Ellroy 


creier. Gâtul lui De Witt era vânăt acolo unde-l strangu- 
lasem eu. Primul gând coerent care mi-a trecut prin minte a 
fost că îi omorâsem eu cât am fost inconștient, că îi executa- 
sem fără judecată, ca să-i protejez pe singurii doi oameni pe 
care-i iubeam. Fritzie trebuie să-mi fi citit gândurile, deoarece 
râse şi-mi spuse: 

— N-ai fost tu, băiete. Mexicanul e Felix Chasco, un cunos- 
cut traficant de droguri. Poate că a fost un alt nenorocit de 
traficant, poate a fost Lee, poate Dumnezeu. Eu zic să-i lăsăm 
pe colegii noştri mexicani să-și vadă de rufele lor murdare, 
iar noi hai să ne-ntoarcem în L.A. și să punem mâna pe 
ticălosul care a tranșat-o pe Dalia. 


Capitolul şaisprezece 


U ciderea lui Bobby De Witt obținu o jumătate de coloană 
în L.A. Mirror, eu o zi liberă de la un Ellis Loew neobiş- 
nuit de grijuliu, iar dispariţia lui Lee o întreagă echipă de 
poliţişti de la Divizia Metropolitană. 

Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei mele libere în 
biroul căpitanului Jack, unde am fost interogat. Mi-au pus 
sute de întrebări despre Lee — de la motivele ieșirii lui ner- 
voase la vizionarea filmului porno şi de la taverna La 
Verne's Hideaway până la obsesia lui în legătură cu cazul 
Short, raportul despre Nash şi concubinajul lui cu Kay. Le-am 
răspuns într-o doară şi am minţit prin omisiune - n-am 
suflat o vorbă despre faptul că Lee se droghează cu benzedrină, 
despre camera de hotel de la El Nido şi despre concubinajul 
lui cast. Poliţiştii de la Metropolitană m-au întrebat de mai 
multe ori dacă sunt de părere că Lee i-a ucis pe Bobby De 
Witt şi pe Felix Chasco, iar eu le-am răspuns în mod repetat 
că nu-i capabil de crimă. Mi s-a cerut un motiv pentru fuga 
colegului meu și le-am povestit că l-am stâlcit în bătaie din 
pricina lui Nash, apoi am adăugat că-i un fost boxer, poate 
în curând și fost poliţist, prea bătrân ca să revină la meciurile 
de box și prea nestatornic ca să ducă o viață banală, iar 
pentru o astfel de persoană peisajul mexican probabil că era 
la fel de bun ca oricare altul. Pe măsură ce interogatoriul 
avansa, mi-am dat seama că poliţiştii nu erau deloc preocupaţi 
să-i asigure protecţia lui Lee, ci adunau informaţii ca să-l 


236 James Ellroy 


dea afară din Departamentul de Poliţie din Los Angeles. Mi 
s-a spus de mai multe ori să nu-mi bag nasul în investigația 
lor şi de fiecare dată când aprobam, îmi înfigeam unghiile-n 
palme, ca să nu le trântesc în faţă insulte sau chiar mai rău 
de-atât. 

De la Primărie am plecat s-o caut pe Kay. Doi polițiști de 
la Metropolitană o vizitaseră deja, o luaseră la întrebări în 
legătură cu relaţia ei cu Lee și aduseseră iar pe tapet viața 
ei de altădată cu Bobby De Witt. Privirea glacială pe care 
mi-a aruncat-o mi-a transmis că-s şi eu un gunoi, fiindcă fac 
parte din acelaşi departament de poliție. Când am încercat 
s-o consolez și s-o încurajez cu privire la întoarcerea lui Lee, 
mi-a replicat „Bla, bla, bla...“ şi m-a împins cât colo. 

Atunci am scotocit camera 204 a hotelului El Nido, spe- 
rând să găsesc un soi de mesaj, un indiciu care să-mi spună 
„O să mă întorc şi vom fi din nou toți trei împreună“. N-am 
găsit decât un altar închinat lui Elizabeth Short. 

Camera arăta ca hogeacul obișnuit al unui burlac din 
Hollywood. Era mobilată cu un pat rabatabil, o chiuvetă şi 
un șifonier. Pereţii erau însă ornați cu fotografiile lui Betty 
Short, poze din ziare şi reviste, prim-planuri oribile de pe 
39th, colţ cu Norton, multe dintre ele mărite, pentru a scoate 
în evidenţă fiecare detaliu sinistru. Patul era ticsit cu cutii 
de carton ce conţineau un întreg dosar de caz, cu copii la 
indigo după diverse rapoarte, liste de ponturi, indici de dovezi, 
rapoarte ale polițiștilor din teren și transcrieri ale interoga- 
toriilor, toate înregistrate în ordine alfabetică. 

Neavând nimic de făcut şi pe nimeni cu care să fac ceva, 
am început să răsfoiesc mapele. Cantitatea de informaţie 
era copleșitoare, mâna de lucru din spatele ei și mai copleşi- 
toare, dar cel mai copleșitor era faptul că toate astea se 
întâmplau doar din cauza unei tinere prostuţe. Nu știam 
dacă să închin în cinstea lui Betty Short sau s-o smulg de pe 
pereţi, așa că, în drum spre ieşire, m-am prezentat la recepţio- 
ner, i-am plătit chiria în avans pe o lună și am păstrat camera, 
așa cum le-am promis lui Millard și Sears, deși în realitate 
o reținusem pentru sergentul Leland C. Blanchard. 


at 


saM 


Dulcele sărut al Daliei 237 


Care era undeva în Marele Niciunde. 

Am sunat la birourile de mică publicitate ale cotidienelor 
Times, Mirror, Herald și Daily News şi am plasat un anunţ 
care să fie publicat o perioadă nedeterminată : „Foc, camera 
Florii Întunecate va rămâne intactă. Trimite-mi un mesaj. 
Gheaţă“. Odată rezolvată chestiunea asta, m-am dus în sin- 
gurul loc de unde puteam să-i trimit un mesaj în eter. 

În acest moment 39th, colţ cu Norton, nu era decât un 
cvartal de terenuri virane. Nu tu reflectoare, nu tu mașini 
de poliţie, nu tu gură-cască nocturni. Cât am stat acolo, 
începu să bată Santa Ana!. Cu cât mă rugam mai mult ca 
Lee să se-ntoarcă, cu atât mai clar îmi era că viața mea de 
polițist mare și tare e terminată şi îngropată, la fel ca și 
tânăra aia moartă care devenise obsesia tuturor. 


1. Vânt cald şi uscat care suflă în sudul Californiei toamna și la 
începutul iernii. 


Capitolul şaptesprezece 


is-de-dimineaţă le-am trimis barosanilor un mesaj. 

M-am ascuns într-o debara de pe același coridor cu bi- 
rouașul meu şi am dactilografiat cererea mea de transfer în 
trei exemplare, câte unul pentru Loew, Russ Millard şi căpi- 
tanul Jack. Cererea suna după cum urmează: 


Prin prezenta vă rog să-mi aprobaţi de urgenţă detașa- 
rea de la ancheta în cazul Elizabeth Short şi revenirea la 
îndatoririle mele de la Departamentul Central de Arestări. 
Consider că de cazul Short se ocupă suficienţi oameni, poli- 
ţişti mult mai experimentați decât mine, şi că activitatea 
mea ar fi mult mai eficientă la Arestări. Mai mult decât 
atât, în absenţa partenerului meu, sergentul L.C. Blanchard, 
voi avea atribuţiile unui gradat şi va trebui să instruiesc 
un înlocuitor într-o perioadă când probabil că s-au adunat 
mai multe mandate prioritare. Deoarece mă pregătesc să 
preiau atribuţiile unui gradat în cadrul Departamentului 
Arestări, am studiat pentru examenul de sergent, pe care 
sper să-l trec la următoarea comisie de promovare din 
primăvară. Consider că astfel voi acumula cunoștințele 
necesare pentru o funcţie de conducere și voi compensa 
lipsa mea de experiență ca poliţist de teren în civil. 


Cu respect, 
Dwight W. Bleichert, număr legitimaţie 1611, 
Divizia Centrală, Biroul Detectivi 


—— rr e 


Dulcele sărut al Daliei 239 


După ce-am terminat scrisoarea, am mai citit-o o dată. 
Conţinea un amestec perfect de respect şi exasperare, iar 
jumătatea de adevăr privitoare la examenul de sergent era 
o frază de final reușită. Tocmai semnam cele trei exemplare, 
când am auzit o hărmălaie teribilă în biroul detectivilor. 

Am împăturit paginile, le-am băgat în buzunarul sacoului 
şi m-am dus să văd despre ce-i vorba. Mai mulți polițiști şi 
tehnicieni în halate albe de la laboratorul criminalistic erau 
strânși în jurul unei mese și se uitau concentrați la ceva, 
vorbind repezit și agitându-și braţele. M-am alăturat îmbulzelii 
şi când am dat cu ochii de lucrul care-i pusese pe jar, mi-a 
scăpat un „Futu-i!“ 

Pe o tăviţă metalică pentru probe stătea un plic. Era tim- 
brat, ștampilat şi francat și emana un miros slab de benzină. 
Partea din față era acoperită cu litere tăiate din ziare și reviste, 
lipite pe suprafața sa complet albă. Iată ce scria acolo: 


CĂTRE HERALD ȘI ALTE COTIDIENE DIN L.A. 
IATĂ BUNURILE DALIEI. 
URMEAZĂ O SCRISOARE. 


Un băiat de la laborator își puse o pereche de mănuși de 
cauciuc, deschise plicul şi scoase afară conţinutul — un car- 
neţel negru, un card de asigurări sociale plastifiat și un 
teanc subțire de fotografii. Mi-am mijit ochii, am citit numele 
de pe card — Elizabeth Ann Short — și mi-am dat seama că 
dosarul Dalia tocmai primise un nou impuls. Un tip de lângă 
mine povestea cu lux de amănunte cum apăruse plicul: l-a 
găsit un poștaș într-o cutie poștală de lângă biblioteca cen- 
trală şi era cât pe ce să facă infarct. Apoi a oprit o mașină 
a poliţiei, iar băieţii au anunţat captura prin staţie. 

Ellis Loew își făcu loc printre tehnicienii de la laborator, 
cu Fritzie Vogel pe urmele lui. Tehnicianul-șef se luă cu 
mâinile de cap de supărare. Un val cacofonic de speculaţii 
umplu biroul. Apoi se auzi un fluierat strident, iar Russ 
Millard strigă: 

— La naiba, daţi-vă la o parte și lăsaţi-i să-și facă treaba! 
Și păstraţi liniştea. 


240 James Ellroy 


Ne-am executat. 

Tehnicienii se aplecară asupra plicului, îl presărară cu 
praf de amprente, răsfoiră carneţelul cu adrese, examinară 
fotografiile și anunţară cu voce tare fiecare nouă descoperire, 
ca niște chirurgi aplecaţi deasupra mesei de operaţie: 

— Două amprente parțiale, neclare, pe interiorul clapetei, 
nu mai mult de unul sau două puncte de comparaţie, insu- 
ficiente pentru o identificare clară, totuși poate îndeajuns 
pentru a le compara cu suspecţii potenţiali... 

— Nici o amprentă pe cardul de asigurări sociale... 

— Paginile carneţelului sunt lizibile, dar sunt îmbibate 
cu benzină. Nici o șansă să prelevăm amprente. Conţine 
nume şi numere de telefon, majoritatea bărbaţi. Nu sunt în 
ordine alfabetică, câteva pagini sunt smulse... 

— În fotografii apare Short cu diverşi bărbaţi în uniformă. 
Feţele bărbaţilor sunt scrijelite... 

Mă întrebam uimit: Oare o să urmeze şi o scrisoare? Se 
duce naibii teoria mea cu crima accidentală? De vreme ce 
plicul fusese trimis în mod evident de ucigaș, era el unul din 
soldații din fotografii? Plicul acesta lansa un joc de-a goare- 
cele şi pisica sau, dimpotrivă, vinovatul anunţa astfel că o să 
se predea și o să mărturisească? În jurul meu ceilalți poli- 
țişti disecau aceleași informaţii, puneau aceleaşi întrebări, 
discutau în grupuri de cîte doi-trei sau păreau transportaţi, 
de parcă ar fi vorbit cu ei înșiși. Băieţii de la laborator ple- 
cară cu sumedenia de indicii noi, manevrându-le cu mănuși 
de cauciuc. Apoi singurul bărbat calm din încăpere fluieră 
din nou. 

Și, din nou, hărmălaia se domoli. Impasibil, Russ Millard 
numără persoanele prezente şi ne făcu semn spre avizierul 
din spate. Ne-am strâns acolo, iar el ne spuse: 

— Nu știu exact despre ce-i vorba, dar sunt destul de 
sigur că plicul a fost trimis de ucigaș. Băieţii de la laborator 
vor avea nevoie de mai mult timp ca să-l analizeze. După 
aceea vor fotografia paginile şi ne vor pune la dispoziţie o 
listă cu persoanele pe care va trebui să le interogăm. 


ph A 2 ct 


Dulcele sărut al Daliei 241 


— Russ, tipul se joacă cu noi, interveni Dick Cavanaugh. 
Cîteva pagini au fost smulse din carneţel și fac pariu cu tine 
că numele lui era pe una dintre ele. 

Millard zâmbi. 

— Poate că da, poate că nu. Poate că e nebun și vrea să 
fie prins. Poate că unele persoane din agendă îl cunosc. Poate 
că tehnicienii vor preleva amprente de pe fotografii sau vor 
reuși să-i identifice pe unii din bărbaţi după însemnele mili- 
tare de pe uniformă. Poate că ticălosul chiar o să trimită o 
scrisoare. Cam multe incertitudini, așa c-o să vă spun ce 
ştim sigur: toţi unsprezece veţi lăsa orice faceţi în momentul 
ăsta şi veţi merge să cercetaţi zona din jurul cutiei poștale 
unde a fost găsit plicul. Harry şi cu mine o să trecem în 
revistă dosarul cazului, ca să vedem dacă vreunul dintre 
suspecți lucrează sau locuiește în zona aia. Apoi, când vom 
avea lista de nume din agendă, o să ne ocupăm de ea cu 
discreţie. Betty era destul de nepretenţioasă la bărbaţi, iar 
distrugerea căsniciilor nu-i stilul meu. Harry? 

Sears stătea lângă harta de pe perete a L.A.-ului, ţinând 
în mână un stilou și o mapă. 

— O s-să f-f-facem ce-ce-cercetări la f-f-faţa locului, se 
bâlbâi el. 

Mi-am văzut cu ochii minţii cererea de transfer cu rezo- 
luţia „Se respinge“. Apoi am auzit o discuţie aprinsă în partea 
opusă a sălii de ședințe. 

Arţăgoşii erau Ellis Loew și Jack Tierney. Amândoi încer- 
cau să se convingă unul pe altul de ceva fără să atragă 
atenţia. Se pitiseră după un panou, ca să aibă un pic de 
intimitate, iar eu m-am strecurat într-o cabină telefonică 
alăturată și am tras cu urechea, sperând să aflu ceva noutăţi 
despre Lee. 

Dar nu discutau despre Lee, ci despre Ea. 

— ...Jack, uite care-i treaba. Horrall vrea să retragă trei 
sferturi din oamenii care se ocupă de anchetă. Cu sau fără 
adoptarea propunerii ăleia, el consideră c-a oferit alegăto- 
rilor destulă distracţie. Putem să trecem peste capul lui și 
să ne concentrăm asupra numelor din agendă cu tot efectivul. 


242 James Ellroy 


Cu cât mai multă publicitate i se face cazului, cu atât îi 
închidem gura mai bine lui Horrall... 

— La naiba, Ellis... 

— Nu! Ascultă-mă puţin. Înainte voiam să ascund faptul 
că tipa-i cam ușuratică. Acum îmi dau seama că lucrurile au 
ajuns în punctul în care nu mai putem mușamaliza treaba 
asta. Știm ce hram purta şi vom primi confirmări din partea 
tuturor bărbaţilor din agenda aia. Oamenii noştri or să-i 
interogheze pe toţi, eu o să le transmit contactelor mele de 
la ziare numele celor din agendă şi-i dăm bice până prindem 
criminalul. 

— Ne joacă pe degete, Ellis. Numele ucigașului probabil 
că nu-i în agendă. E un psihopat. Râde de noi și cu curv’ şi 
ne spune „Să văd ce faceţi mai departe“. Fata-i o mină de 
aur, Ellis. Am ştiut-o de la bun început, la fel ca şi tine. Dar 
situația ne scapă din mâini. Lucrez cu efective insuficiente 
la alte şase cazuri de crimă, iar dacă dăm publicităţii numele 
bărbaţilor însuraţi, vieţile lor or să se ducă naibii doar fiindcă 
au agăţat-o pe Betty Short pentru una mică. 

Urmă o lungă tăcere, după care Loew spuse: 

— Jack, ştii că mai devreme sau mai târziu o să ajung 
procuror districtual. Dacă nu anul viitor, atunci în '52. Ştii 
că peste câţiva ani Green o să iasă la pensie şi ştii și cu cine 
vreau să-l înlocuiesc. Jack, am treizeci şi şase de ani, iar tu 
ai patruzeci şi nouă. Poate că eu o să mai prind un caz la fel 
de important. Tu însă nu! Pentru numele lui Dumnezeu, 
privește lucrurile în perspectivă! 

Urmă un nou răstimp de tăcere. Parcă-l vedeam pe căpi- 
tanul Jack Tierney cântărind argumentele pro și contra ideii 
de a-și vinde sufletul lui Satana cu breloc Phi Beta Kappa, 
căruia i se năzărise să ajungă şef în Los Angeles. Când a 
spus „OK, Ellis“, am rupt cererea de transfer și m-am întors 
să mă alătur circului. 


Capitolul optsprezece 


A 
E următoarele zece zile circul se transformă în ditamai 


farsa, cu câte o tragedie apărută ocazional ici şi colo. 

„Scrisoarea morţii“ nu oferi nici o pistă nouă, iar cele 243 
de nume din agendă au fost împărţite între patru echipe de 
polițiști. Numărul mic de polițiști era şiretlicul folosit de 
Jack Tierney pentru a lungi la nesfârşit această parte a 
investigaţiei, obținând astfel cât mai multă publicitate în 
ziare şi la radio. Russ Millard ceru douăzeci de echipe și o 
investigaţie rapidă și curată. Căpitanul Jack, susținut de 
procurorul Satana, îl refuză. Când s-a considerat că Marele 
Bill Koenig ar fi prea inflamabil ca să mai conducă intero- 
gatorii şi i s-au atribuit sarcini de birou, m-am trezit în 
echipă cu Fritz Vogel. Am interogat împreună vreo cincizeci 
de persoane, majoritatea bărbaţi, în legătură cu relaţia pe 
care au avut-o cu Elizabeth Short. Am ascultat mărturii 
previzibile : au întâlnit-o pe Betty într-un bar, i-au cumpărat 
mâncare şi băutură, au ascultat fanteziile ei cum c-ar fi 
mireasa sau văduva unor eroi de război şi s-au culcat sau nu 
cu ea. Câţiva nici măcar n-o întâlniseră pe vestita Dalia : erau 
„prieteni de-ai prietenilor“, iar numele lor apăreau în agendă 
din motive de camaraderie, ca vânători de fofoloance cunoscuţi. 

Din lotul nostru de nume şaisprezece tipi erau ceea ce 
Fritzie numea „corditorii autorizați ai Daliei“. Majoritatea 
făceau parte din eșalonul de trepăduşi din lumea filmului : 
agenţi, descoperitori de talente şi regizori de probe care-și 


244 James Ellroy 


făceau veacul la Schwab's Drugstore, unde vânau naive starlete 
potenţiale, pe care le amăgeau cu promisiuni pe buze şi pre- 
zervative în buzunare. Ei ne-au povestit — mândri sau ruși- 
naţi — nişte istorii de alcov la fel de jalnice ca și poveştile lui 
Betty despre fericirea din clipele petrecute cu armăsarii în 
uniformă. Până la urmă bărbaţii din carneţelul negru al lui 
Elizabeth Short aveau două lucruri în comun — s-au văzut 
cu numele publicat în cotidienele din L.A. și ne-au oferit 
alibiuri care-i eliminau de pe lista suspecţilor. Prin secție se 
zvonea că publicitatea i-a eliminat pe mulţi dintre ei din 
categoria bărbaţilor căsătoriţi. 

Femeile erau o amestecătură eterogenă. Cele mai multe 
erau doar amice — cunoştinţe întâmplătoare, amatoare de 
trataţii gratuite la restaurant și actrițe aspirante fără nici 
un viitor. Vreo douăsprezece erau prostituate și animatoare 
semiprofesioniste, suflete pereche pe care Betty le întâlnea 
prin baruri. Ne-au oferit piste care dispăreau la o inves- 
tigație mai aprofundată, ideea fiind, în esenţă, că Betty se 
prostitua pe cont propriu cu participanţii la diverse conferinţe 
în câteva hoteluri prăpădite din centru. Susţineau șovăitoare 
că Dalia făcea doar rareori trotuarul și nu știau nici un 
nume al vreunui fost client. Investigația lui Fritzie prin 
hoteluri nu i-a adus decât răspunsuri negative, iar faptul că 
alte femei — confirmate la Moravuri drept prostituate — n-au 
putut fi localizate l-a opărit rău de tot. 

Numele lui Madeleine Sprague nu apărea în carneţel și 
nici nu s-a ivit în discuţie cu ocazia interogatoriilor. După 
investigarea celor 243 de nume, n-a apărut nicăieri nici o 
limbistă şi nici o pistă spre vreun local pentru lesbiene, iar eu 
verificam în fiecare seară avizierele de la secţia University, 
ca să văd dacă nu cumva vreuna din celelalte echipe s-a 
prins de existenţa sosiei Daliei. Dar nu, nici una nu aflase 
nimic, așa că am început să mă simt în siguranţă în ceea ce 
privește angaraua mea cu suprimarea dovezilor. 

În timp ce interogatoriile celor din carneţel ţineau prima 
pagină a ziarelor, restul circului mergea înainte: ponturi, 
ponturi şi iar ponturi care iroseau mii de ore de lucru ale 


Dulcele sărut al Daliei 245 


poliţiştilor. Telefoanele acuzatoare și plîngerile ranchiunoase 
i-au determinat pe polițaii locali să-i salte pe diverși nebuni 
răzbunători, care își dădeau în gât inamicii pentru sute de 
delicte închipuite, mai mult sau mai puţin importante. Tot 
felul de haine de damă aruncate te miri unde au fost ana- 
lizate minuțios la laboratorul criminalistic de la Centrală şi 
fiecare piesă de îmbrăcăminte neagră, numărul 42, care a 
fost găsită a declanșat alte cercetări de anvergură în zonă. 

Cea mai mare surpriză a tevaturii cu agenda neagră a 
fost Fritz Vogel. Eliberat de Bill Koenig, el a dat dovadă de 
o isteţime surprinzătoare și, în stilul lui de dur, s-a dovedit 
la fel de expert în interogatorii ca și Russ Millard. Ştia când 
trebuie să trosnească ca să scoată o informaţie, lovea iute și 
tare, alimentat de o ranchiună înnăscută, dar era capabil să 
se abțină când cel anchetat dădea pe goarnă ce ne interesa. 
Uneori aveam impresia că se înfrânează din respect pentru 
stilul meu de băiat bun din interogatorii, căci pragmaticul din 
el ştia că asta-i cea mai bună cale de-a obţine rezultate. Am 
devenit un duo eficient pe stilul polițistul bun / polițistul rău 
şi mi-am dat seama că-l înfrânez pe Fritzie, că sunt un factor 
de echilibru care-i atenuează înclinația mărturisită de a-i răni 
pe infractori. El mă respecta, cu o oarecare circumspecţie, 
din pricina felului în care îl rănisem pe Bobby De Witt şi, 
după câteva zile de parteneriat temporar, ne distram vorbind 
amîndoi stricat în germană, ca să ne omorîm timpul între 
două interogatorii. Pe mine Fritzie mă săpunea mai puţin și 
se purta ca un camarad — unul cu răutatea-n sânge. Vorbea 
mult despre Dalia și râvnita lui avansare la gradul de loco- 
tenent, dar nu pomenea nimic despre înscenări şi, de vreme 
ce n-a încercat niciodată să mă atragă într-o acţiune ilegală, 
iar rapoartele lui de teren erau în conformitate cu realitatea, 
mi-am spus că Loew fie a renunţat cu totul la idee, fie așteaptă 
momentul potrivit. Eram conștient și de faptul că Fritzie 
mă cântărește fără încetare, că își dă seama că Koenig nu 
i-ar fi un partener pe măsură dacă ar ajunge ofițer la Divizia 
Detectivi, iar acum, de vreme ce Lee a dispărut, eu aş fi bun 
într-o asemenea postură. Procesul de evaluare mă flata și 


246 James Ellroy 


aveam grijă să fiu brici în timpul interogatoriilor. La Arestări, 
cu Lee, fusesem vioara a doua, dar dacă Fritzie şi cu mine 
deveneam parteneri, voiam să ştie că n-o să fac pe marioneta 
sau pe lacheul, ca Harry Sears pe lângă Russ Millard. 
Millard, antiteza polițistă a lui Fritzie, trăgea şi el de 
mine. Transformase camera 204 de la El Nido în biroul lui 
de pe teren și se ducea acolo la sfârşitul turei ca să citească 
din colecţia de hârțoage frumos îndosariată de Lee. Acum, 
că Lee nu mai era prin preajmă, timpul trecea greu, așa că 
îmi petreceam majoritatea serilor cu Millard. Când se uita 
la fotografiile oribile ale Daliei, își făcea întotdeauna cruce 
și murmura cu respect „Elizabeth“, iar când ieșea, îi pro- 
mitea : „O să pun mâna pe el, draga mea“. Pleca întotdeauna 
la opt fix acasă, la soţie şi copii. Mă uimea faptul că unui om 
poate să-i pese atât de mult de Betty și totuşi să se detașeze 
cu ușurință de ea. L-am întrebat cum reușește și mi-a răspuns: 
— N-o să permit brutalităţii să-mi acapareze viaţa. 
După ora opt viața mea era dominată de două femei și stă- 
team sub focul încrucișat al voinţei lor ciudate şi puternice. 
De la El Nido mă duceam s-o văd pe Kay. Fără Lee, nu 
mai avea cine să achite facturile, așa că a trebuit să-și caute 
un serviciu cu normă întreagă și a reușit: preda la clasa a 
șasea a unei școli elementare situate la câteva străzi de 
Strip. O găseam corectând cu stoicism lucrările prichindeilor 
Și cercetând cu atenţie desenele copiilor, bucuroasă să mă 
vadă, dar cu un substrat caustic, de parcă menţinerea unor 
aparențe de „totul e-n regulă“ i-ar fi alungat tristeţea pro- 
vocată de absenţa lui Lee și disprețul pentru șovăiala mea. 
Încercam să fac o breşă în acest zid, spunându-i că o doresc, 
dar că n-o să fac nici o mișcare până n-o să ştiu sigur ce-i cu 
Lee. Ea îmi răspundea cu o mistificatoare psihologie pre- 
tențioasă despre absenţa celui de-al treilea, scoțând la bătaie 
educaţia pe care el i-o plătise şi folosind-o ca armă împo- 
triva lui. Mă aprindeam la sintagme gen „tendinţe paranoice“ 
şi „egoism patologic“, răspunzându-i cu „el te-a salvat, el te-a 
făcut cine eşti“. Ea îmi replica „El doar m-a ajutat“. Nu 
aveam nici o replică la adevărul din spatele jargonului ei 


[e ai etice aia Ai tie ie ni aia ti 


Dulcele sărut al Daliei 247 


psihologic şi recunoşteam că, fără Lee ca factor de echilibru, 
noi doi nu eram decât piesele disparate ale unui angrenaj, 
o familie fără patriarh. Situaţia asta stagnantă m-a scos 
afară pe ușă zece nopți la rînd şi m-a trimis direct la motelul 
Red Arrow. 

Aşa că o duceam pe Kay după mine la Madeleine. 

Întâi ne-o puneam, iar pe urmă stăteam de vorbă. Discuţia 
se învârtea întotdeauna în jurul familiei lui Madeleine, apoi con- 
tinua cu fanteziile cu care veneam eu, ca să nu mă simt prost 
că nu spun nimic. Fetiţa de bani gata îi avea pe tati baronul 
hoţ, acel Emmett Sprague, partenerul lui Mack Sennett 
din perioada de început a Hollywoodului ; pe mămica ei, care 
se dădea mare cunoscătoare într-ale artei și se îndopa cu 
antidepresive, descendentă directă a faimoşilor moșieri cali- 
fornieni Cathcart; pe surioara cea genială, Martha, marea 
artistă din domeniul publicităţii, o stea în devenire la Ad 
Agency Row din centru. Ca personaje secundare îi avea pe 
primarul Fletcher Bowron, pe gangsterul priceput la P.R. 
Mickey Cohen şi pe visătorul de Georgie Tilden, fosta mario- 
netă a lui Emmett, fiul unui anatomist scoțian celebru și artist 
de cinema ratat. Familiile Doheny!, Sepúlveda? şi Mulholland? 
făceau şi ele parte din cercul lor de apropiaţi, ca şi guver- 
natorul Earl Warren şi procurorul districtual Buron Fitts. 
Cum eu îi aveam doar pe senilul Dolph Bleichert, pe răpo- 
sata Greta Heilbrunner Bleichert, pe japonezii pe care-i dădu- 
sem în gât şi pe cunoscuţii mei din lumea boxului, brodam 
pe marginea premiilor şcolare pe care le câştigasem, a balu- 
rilor la care participasem ca licean şi a faptului că fusesem 
garda de corp a lui FDR în '43. Băteam câmpii până când venea 
timpul să facem iar sex, mulțumit că țineam întotdeauna 


1. Edward Laurence Doheny (1856-1935), unul din magnații indus- 
triei petroliere americane. 

2. Familia Sepúlveda a jucat un rol important în istoria timpurie a 
Los Angelesului şi a districtului Orange. 

3. William Mulholland (1855-1935) s-a distins prin rolul jucat în 
construirea sistemului de furnizare a apei potabile și menajere 
din California. 


248 James Eilroy 


lumina stinsă între partide, iar Madeleine nu putea să-mi 
vadă fața și să-și dea seama că poveștile mele se trag din 
foamete. 

Sau de la Dalia. 

Prima dată s-a întâmplat accidental. Făceam dragoste şi 
eram amândoi pe punctul de a ajunge la orgasm. Mâna mea 
a alunecat de pe tăblia patului şi a atins întrerupătorul din 
perete, scăldând-o în lumină pe Betty Short cea de sub mine. 
Câteva secunde chiar am crezut că-i ea și i-am strigat pe 
Lee și Kay să-mi vină în ajutor. Câna amanta mea a devenit 
din nou Madeleine, m-am întins spre întrerupător, dar ea 
m-a prins de încheietura mâinii. M-am împins în ea violent. 
Arcurile scârţâiau, lumina strălucea, iar eu am transformat-o 
pe Madeleine în Betty — i-am transformat ochii ei căprui în 
ochi albaștri, corpul ei în cel al lui Betty din filmul porno, şi 
am făcut-o să mimeze „Nu, te rog“. În timp ce ejaculam, 
mi-am dat seama că n-o să fiu niciodată la fel de bun doar 
cu Madeleine. Când fata de bani gata îmi șopti „Știam eu c-o 
să-ți intre sub piele mai devreme sau mai târziu“, i-am măr- 
turisit, hohotind fără lacrimi, că toate poveștile mele de alcov 
fuseseră numai minciuni şi i-am turuit povestea adevărată 
a lui Lee, Kay și Bucky, fără să ocolesc fixaţia domnului Foc 
pentru moartă și dispariţia lui de pe faţa pământului. Când 
am terminat, Madeleine îmi spuse: 

— N-o să fiu niciodată o învăţătoare din Sioux Falls, South 
Dakota, dar voi fi Betty sau oricine vrei tu să fiu. 

Am lăsat-o să mă mângâie pe cap. recunoscător că nu 
mai trebuie să mint, dar trist pentru că ea — și nu Kay — 
mi-a fost duhovnic. 

Așa se face că eu și Elizabeth Short ne-am unit în chip 
oficial. 


CETE 


Capitolul nouăsprezece 


L ee continua să fie plecat, Madeleine continua să fie Betty 
şi eu nu puteam face nimic ca să împiedic aceste schimbări 
din viaţa mea. Am ţinut cont de avertismentul mahărilor de 
la Metropolitană și nu mi-am băgat nasul în investigația lor, 
dar mă întrebam tot timpul dacă domnul Foc și-a luat tălpă- 
şița premeditat sau accidental. I-am verificat contul bancar, 
am găsit un sold de opt sute de dolari, fără retrageri recente, 
iar când am aflat că mandatul de urmărire generală pe tot 
teritoriul Statelor Unite şi al Mexicului, emis pentru Lee și 
pentru Fordul lui din '40, nu a dat nici un rezultat, instinctul 
mi-a spus că s-a ascuns undeva departe, la sud de frontieră, 
acolo unde jandarmii mexicani folosesc comunicatele poliţiei 
americane drept hârtie igienică. Russ Millard mi-a spus că 
doi mexicani, cunoscuți traficanţi de droguri, fuseseră ares- 
taţi la Juarez pentru uciderea lui Bobby De Witt şi a lui 
Felix Chasco, ceea ce însemna că tipii de la Metropolitană 
nu aveau cum să-i pună în cârcă lui Lee treaba asta. Dar 
apoi am auzit nişte zvonuri de sus, sus de tot. Comandantul 
Horrall anulase mandatul de urmărire generală și ordonase 
„să nu se mai tulbure apele“. Secretara lui Thad Green i-a 
spus lui Harry Sears că auzise cum că Lee va fi dat afară 
din Departamentul de Poliţie din Los Angeles dacă nu apare 
în termen de treizeci de zile de la data dispariţiei sale. 
Luna ianuarie trecu pe nesimţite — un şir de zile ploioase, 
cu o singură întâmplare demnă de menţionat : Biroul a primit 


250 James Ellroy 


un plic prin poștă. Adresa era compusă din litere decupate, 
iar scrisoarea dinăuntru era scrisă pe o foaie obișnuită, tot 
cu litere decupate din ziar: 


M-AM RĂZGÂNDIT 
NU AȚI ACCEPTA UN TÂRG CORECT. 
UCIDEREA DALIEI A FOST JUSTIFICATĂ. 
— RĂZBUNĂTORUL DALIEI NEGRE. 


Pe foaie era lipită fotografia unui bărbat scund, corpolent, 
îmbrăcat în costum, dar cu faţa scrijelită. În urma analizei 
celor de la laborator, fotografia și plicul n-au scos la iveală 
nici o amprentă și nici alte informaţii. De vreme ce foto- 
grafiile soldaţilor din prima scrisoare nu ajunseseră în mîinile 
presei, ci rămăseseră confidenţiale, fiind un bun instrument 
de eliminare a suspecților, știam că a doua scrisoare era pe 
bune. Părerea generală a tuturor celor din Birou era că foto- 
grafia îl înfățișează pe criminal, care astfel se elimină simbolic 
din „peisaj“. 

Cum pistele oferite de scrisoarea morţii şi de filmul porno 
erau acum făcute praf, toată lumea a fost de acord că tică- 
losul nu va fi prins niciodată. La pariurile din vestiar cota pe 
„Nerezolvat“ ajunsese la paritate: 1 la 1. Thad Green le-a spus 
lui Russ și căpitanului Jack Tierney că pe data de 5 februarie 
Horrall are de gând să pună capăt haosului creat de Dalia 
Și, prin urmare, un număr mare de polițiști se vor întoarce 
la îndatoririle lor obișnuite. Se zvonea că eu voi fi unul dintre 
cei transferați și-l voi avea ca partener pe Johnny Vogel. 
Johnny Răsuflare Puturoasă mă oftica, dar întoarcerea la Ares- 
tări îmi părea Paradisul regăsit. Betty Short avea să devină 
ceea ce şi doream — un punct luminos în imaginația mea. 


Capitolul douăzeci 


A 
| (tepi de mâine, 6 februarie 1947, următorii 
„A poliţişti de la Divizia Centrală și Biroul Detectivi, 
transferați temporar la anchetarea cazului E. Short, se 
vor întoarce la îndatoririle lor obişnuite: 


Serg. T. Anders - rev. la Divizia Centrală, Fraude și 
Înşelătorii. 

Det. J. Arcola — rev. la Divizia Centrală, Spargeri. 

Serg. R. Cavanaugh - rev. la Divizia Centrală, Jafuri. 

Det. G. Ellison — rev. la Divizia Centrală, Detectivi. 

Det. A. Grimes — rev. la Divizia Centrală, Detectivi. 

Det. C. Ligget — rev. la Divizia Centrală, Minori. 

Det. R. Navarette — rev. la Divizia Centrală, Jafuri și 
Înşelătorii. 

Serg. J. Pratt — rev. la Divizia Centrală, Omucideri (se 
prezintă la lt. Ruley pentru un nou caz). 

Det. J. Smith — rev. la Divizia Centrală, Omucideri (se 
prezintă la lt. Ruley pentru un nou caz). 

Det. W. Smith - rev. la Divizia Centrală, Detectivi. 
Comandantul Horrall şi comandantul adjunct Green 

doresc să vă mulțumească pentru ajutorul acordat la 

desfășurarea acestei anchete, în special pentru orele supli- 

mentare pe care le-aţi făcut. Veţi primi cu toţii scrisori de 

mulțumire. 
De asemenea, doresc să mulțumesc și eu personal, 


Căpitan J. V. Tierney, comandant la Divizia Centrală, 
Detectivi.“ 


252 James Ellroy 


Distanţa dintre avizier şi biroul lui Millard era de apro- 
ximativ zece metri. I-am străbătut în mai puțin de-o secundă. 
Russ ridică privirea şi mă salută: 

— Bună, Bucky! Care-i treaba? 

— De ce nu sunt şi eu pe lista de transferuri? 

— L-am rugat pe Jack să te lase la cazul Short. 

— De ce? 

— Pentru că ești pe cale să devii un detectiv al naibii de 
bun, iar Harry iese la pensie în '50. Mai vrei și alte explicaţii? 

Tocmai mă întrebam ce să-i răspund, când sună telefonul. 
Russ ridică receptorul şi se prezentă: 

— Centrala, Omucideri, Millard. 

Ascultă câteva momente, apoi îmi făcu semn spre extensia 
telefonică din partea cealaltă a biroului. Am pus mâna pe 
receptor și am auzit o voce joasă, bărbătească, în mijlocul 
unei fraze: 

— ...de pe lângă Divizia de Cercetări Penale de la Fort 
Dix. Știu că aţi avut de-a face cu o grămadă de mărturisiri, 
dar asta mi se pare veridică. 

— Continuaţi, domnule maior, spuse Russ. 

— Numele soldatului este Joseph Dulange. E în Poliţia 
Militară și face parte din efectivul de la comandamentul din 
Fort Dix. l-a mărturisit totul comandantului său după o 
beţie. Amicii lui spun că are întotdeauna la el un cuţit și că 
a fost în permisie la Los Angeles în data de 8 ianuarie. Mai 
mult decât atât, am găsit niște pete de sânge pe o pereche 
de pantaloni de-ai lui — însă prea puțin pentru o analiză. 
Personal, cred că-i o poamă rea. S-a băgat într-o grămadă 
de scandaluri prin străinătate, iar comandantul lui zice că-și 
bate nevasta. 

— Domnule maior, Dulange se află în clipa asta lângă 
dumneavoastră ? 

— Da. E-ntr-o celulă de vizavi. 

— Vă rog să-mi faceţi o favoare. Rugaţi-l să vă descrie 
semnele din naștere ale lui Elizabeth Short. Dacă le descrie 
cu acuratețe, eu și cu partenerul meu o să luăm primul avion 
spre Camp MacArthur. 


Dulcele sărut al Daliei 253 


— Bine, domnule, răspunse maiorul. 

Conversaţia cu Fort Dix se întrerupse. Russ îmi spuse: 

— Harry are gripă. Ce-ai zice de-o călătorie la New Jersey, 
isteţule? 

— Vorbeșşti serios? 

— Dacă soldatul ăla o să pomenească de aluniţele de pe 
fundul lui Elizabeth, da. 

— Întreabă-l despre crestături. Chestiile care n-au apărut 
în ziare. 

Russ clătină din cap. 

— Nu. l-ar putea înfierbânta imaginaţia. Dacă-i pe bune, 
ne ducem acolo pe șest şi ne întoarcem din Jersey cu rapor- 
tul gata întocmit. Dacă Jack sau Ellis or să afle de chestia 
asta, îl vor trimite pe Fritzie, iar până mâine-dimineaţă 
Fritzie îl aduce pe soldatul ăla pe scaunul electric, indiferent 
dacă-i vinovat sau nu. 

Remarca legată de Fritzie mă irită. 

— Nu-i aşa de rău. Şi cred că Loew a renunțat la ideea 
înscenării. 

— Atunci se cheamă că eşti un isteţ impresionabil. Fritzie 
e cât se poate de rău, iar Ellis... 

Dar maiorul revenise la telefon: 

— Domnule, Dulange spune că fata avea trei aluniţe închise 
la culoare pe buca stângă a... ăăă... posteriorului. 

— Puteaţi să-i spuneţi cur, domnule maior. Pornim ime- 
diat spre dumneavoastră. 


Caporalul Joseph Dulange era un bărbat de douăzeci și 
nouă de ani, înalt, musculos, brunet, cu faţă prelungă și o 
mustață subţire. Era îmbrăcat în haine milităreşti largi, de 
culoare măslinie, şi stătea așezat vizavi de noi, la o masă 
din biroul şefului Poliţiei Militare din Fort Dix. Părea să fie 
un individ al naibii de rău. Un căpitan avocat stătea lângă 
el — probabil ca să se asigure că Russ şi cu mine nu o să 
recurgem la manevre civile de intimidare. Zborul de opt ore 


254 James Ellroy 


cu avionul fusese destul de agitat. Era patru dimineaţa şi 
eu încă funcționam după ora din L.A. Eram epuizat, dar 
entuziasmat. În timpul călătoriei cu mașina care ne-a luat 
de la pista de aterizare maiorul de la Divizia de Cercetări 
Penale cu care vorbiserăm la telefon ne-a oferit mai multe 
informaţii despre Dulange. Era veteran de război, însurat 
de două ori, beţivan și scandalagiu notoriu. Declaraţia lui era 
incompletă, dar susţinută de două circumstanţe beton armat: 
a zburat la L.A. pe 8 ianuarie şi a fost arestat în stare de 
ebrietate în gara Pennsylvania din New York pe 17 ianuarie. 

Russ intră direct în subiect. 

— Domnule caporal, mă numesc Millard, iar acesta este 
detectivul Bleichert. Suntem de la LAPD şi dacă ne convingi 
c-ai ucis-o pe Elizabeth Short, te arestăm şi te luăm cu noi. 

Dulange se foi în scaun și declară: 

— Am tăiat-o în bucăţi. 

Avea vocea subţire și vorbea pe nas. Russ oftă. 

— O mulțime de oameni ne-au spus același lucru. 

— Am şi futut-o. i 

— Serios? Îți îngeli soția? 

— Sunt francez. 

Am trecut la rolul meu de băiat rău: 

— Eu sunt neamț, așa că mi se rupe-n paișpe. Ce-are a 
face cu faptul c-o înșeli pe nevastă-ta? 

Dulange scoase limba şi o flutură ca o reptilă. 

— O fac în stil franțuzesc. Lu’ nevastă-mea nu-i place așa. 

Russ mă înghionti. 

— Domnule caporal, de ce ai mers în permisie în Los 
Angeles? Ce anume căutai? 

— Pizdă. O sticlă de Johnnie Walker Red Label. Distracţie. 

— Ai fi putut să găseşti toate astea dincolo de râu, în 
Manhattan. 

— Soare. Vedete de cinema. Palmieri. 

Russ râse. 

— Ei da, L.A.-ul e plin de așa ceva. Se pare că soţia ta nu 
te ţine sub papuc, Joe. Ştii, doar pleci în permisie de capul 
tău... 


„camu cezar al 


Dulcele sărut al Daliei 255 


— Ştie că sunt francez. Când sunt acasă, i-o trag la meserie. 
Poziţia misionarului și douăș'cinci de centimetri. N-are de 
ce să se plângă. 

— Şi dacă s-ar plânge, Joe? Ce-ai face? 

Dulange răspunse cu o mutră impasibilă: 

— La prima plângere o iau la pumni. La a doua o tai în 
două. 

— Vrei să zici c-ai zburat cinci mii de kilometri ca să pui 
botul la savarină? am intervenit eu. 

— Sunt francez. 

— Eu zic că eşti poponar. Limbiştii sunt cu toţii niște 
frustraţi. E-o chestie dovedită. Ei, acum ce mai zici, căcatule? 

Avocatul militar se ridică şi-i şopti ceva lui Russ. Russ 
mă împunse cu genunchiul pe sub masă. Dulange renunţă 
la mutra lui impasibilă și afișă un rânjet larg. 

— Răspunsul meu este un portdrapel de douăş'cinci de 
centimetri, caraliule! 

— Te rog să-l scuzi pe detectivul Bleichert, Joe. E iute la 
mânie. 

— Ba are o pulică bleagă. Toţi nemţălăii sunt așa. Eu 
sunt francez și știu cum stă treaba. 

Russ râse cu poftă, de parcă tocmai ar fi auzit un banc 
bun la Elks Club. 

— Joe, ești dat naibii! 

Dulange făcu un gest obscen cu limba. 

— Sunt francez. 

— Joe, ești temperamental, iar domnul maior Carroll mi-a 
spus că îţi baţi soţia. E adevărat? 

— Calule, mănânci ovăz? 

— Fără îndoială. Îţi place să loveşti femeile, Joe? 

— Când o cer. 

— Cât de des o cere soția ta? 

— Îmi cere salamul în fiecare noapte. 

— Vreau să zic cât de des cere să fie lovită. 

— O cere de fiecare dată când stau mai mult cu amicul 
Johnnie Roşcovanul şi ea face pe deșteapta. 

— Tu şi cu Johnnie sunteți prieteni vechi? 


256 James Ellroy 


— Johnnie Roşcovanul e cel mai bun prieten al meu. 

— A fost și Johnnie cu tine în L.A.? 

— Da, în buzunar. 

Discuţia cu un beţiv nebun mă dărâma. Îl preferam pe 
Fritzie, cu abordarea lui directă. 

— Eşti bolnav de delirium tremens, căcatule? Vrei niște 
pumni în bostan, ca să-ți limpezeşti gândurile? 

— Destul, Bleichert! 

Am tăcut. Avocatul se uită urât la mine. Russ își îndreptă 
nodul de la cravată — semn că acum trebuia să-mi ţin gura. 
Dulange îşi trosni degetele de la mâna stângă, unul câte 
unul. Russ aruncă un pachet de ţigări pe masă. Vechiul truc 
de manual: „Sunt prietenul tău“. 

— Lui Johnnie Roşcovanul nu-i place să fumez decât în 
compania lui, mărturisi francezul. Dacă mi-l aduci pe Johnnie, 
fumez. Mărturisesc mai bine în compania lui Johnnie. Între- 
baţi-l pe preotul catolic de la North Post. Mi-a zis că l-a mirosit 
pe Johnnie de fiecare dată când am fost la spovedanie. 

Începeam să miros în caporalul Joseph Dulange un vânător 
de senzaţii tari. 

— Mărturiile depuse în stare de ebrietate nu sunt vala- 
bile la tribunal, Joe, spuse Russ. Dar uite cum facem. Tu mă 
convingi c-ai omorât-o pe Betty Short şi eu mă asigur că 
Johnnie vine cu noi la L.A. Un zbor plăcut de opt ore o să-ţi 
dea destul timp să reînnoieșşti prietenia cu el. Ce zici? 

— Zic c-am ciopârţit-o pe Dalia. 

— Eu zic că n-ai ciopârțit-o. Zic că tu şi cu Johnnie o să 
staţi o perioadă departe unul de celălalt. 

— Ba am ciopârţit-o. 

— Cum? 

— I-am tăiat ţâţele, gura de la o ureche la alta și trupul 
în două. Harșt. Harşt. Harșt. 

Russ oftă. 

— Hai s-o luăm de la început, Joe. Ai plecat de la Fort Dix 
miercuri, pe 8 ianuarie, şi ai aterizat la Camp MacArthur în 
aceeași seară. Tu şi cu Johnnie sunteţi în L.A., dornici de-o 


"me aaa. 


Dulcele sărut al Daliei 257 


tăvăleală. Unde te-ai dus mai întâi? Pe Hollywood Boulevard ? 
Pe Sunset Strip? Pe plajă? Unde? 

Dulange îşi trosni degetele. 

— La salonul de tatuaj Nathan din North Alvarado, numă- 
rul 463. 

— Ce-ai făcut acolo? 

Nebunul Joe își suflecă mâneca dreaptă, dezvăluind un 
şarpe cu limba despicată, sub care scria „Franţ“. Își flexă 
bicepsul, iar tatuajul se lungi, dezvelind tot textul — „Sunt 
Franţuz“. 

— Sunt franţuz, se lăudă Dulange. 

Millard întoarse foaia. 

— Iar eu sunt poliţist și începi să mă plictisești. Când mă 
plictisesc, preia discuţia detectivul Bleichert. Detectivul 
Bleichert a fost cândva pe locul zece în lume la categoria 
semigrea şi nu-i deloc blând. Nu-i așa, colega? 

Mi-am strâns pumnii. 

— Sunt neamţ. 

— Nu beau, nu fac pipi. Nu tu Johnnie, nu tu poveste. 

Aproape că i-am sărit în gât. Russ mă apucă de cot și mă 
ținu ca într-o menghină, în timp ce se târguia: 

— Joe, îţi propun un târg. Întâi ne convingi că ai întâlnit-o 
pe Betty Short. Dă-ne niște detalii. Nume, date, descrieri. 
Dacă faci asta, când luăm o pauză, tu și cu Johnnie mergeţi 
împreună în celulă și reînnodaţi prietenia. Ce zici? 

— Johnnie la jumătate? 

— Nu, fratele lui mai mare, Johnnie la trei sferturi. 

Francezul apucă pachetul de ţigări şi scoase una. Russ îi 
întinse bricheta aprinsă. Dulange inhală adânc, apoi expiră 
un puhoi de cuvinte împreună cu fumul. 

— După ce mi-am tras tatuajul, eu şi cu Johnnie am mers 
cu un taxi în centru şi ne-am luat o cameră la hotelul Havana, 
de pe 9th, colţ cu Olive, cu doi parai pe noapte și gândaci cât 
pumnul. Au început să facă tărăboi, aşa că am scos capcanele 
pentru șobolani. Astea i-au terminat. Eu și cu Johnnie ne-am 
odihnit, iar a doua zi am pornit la vânătoare de fofoloance. 
Fără rezultat. A treia zi am agăţat o ștoarfă filipineză într-o 


258 James Ellroy 


staţie de autobuz. Cică avea nevoie de bani pentru autobuzul 
de Frisco, așa că-i propun cinci marafeţi ca să ne facă pe mine 
şi pe Johnnie. Ea zice nu, minimum zece marafeţi pentru 
doi tipi. Eu îi zic că Johnnie are o sculă de toată frumuseţea 
şi că ea ar trebui să mă plătească pe mine. Ne ducem la 
hotel şi acolo toţi gândacii scăpaseră din capcană. I-am făcut 
cunoștință cu Johnnie și i-am zis să şi-o pună întâi cu el. Ea 
se sperie şi zice „Te crezi Fatty Arbuckle?“ Eu îi răspund 
că-s franţuz, dar ea cim se crede? Își închipuie că-i mai tare 
decât Johnnie Roşcovanul? Gândacii încep să urle ca negro- 
teii. Filipineza zice nu, domnu”, că Johnnie are dinţii ascuţiţi. 
Fuge ca din pușcă, iar eu şi cu Johnnie stăm la adăpost 
până sâmbătă seara. Ne crapă buza după o păsărică. Ne 
ducem la dugheana asta de pe Broadway şi-mi iau niște 
decoraţii pentru geaca de aviator. Decorații cu frunze de 
stejar, steaua de argint, steaua de bronz, medalii pentru 
toate campaniile din Japonia... Arătam ca George S. Patton, 
doar că eram mai bine dotat. Apoi eu și cu Johnnie ne-am 
dus la un bar, la Night Owl. Dalia intră şi ea, iar Johnnie 
începe să cânte „Da, domnule, asta-i puicuţa mea, nu, domnule, 
nu, poate, da, domnule, sigur, acum ea-i puicuța mea“. 

Dulange își stinse ţigara și se întinse după pachet. Russ 
lua notițe. Mi-am făcut în minte un calcul cu locurile și timpul 
de deplasare și mi-am amintit barul Night Owl de pe vremea 
când lucram pe mașina de patrulare. Era la intersecţia dintre 
6th şi Hill, la două cvartale de hotelul Biltmore, unde o 
lăsase Roşcatul Manley pe Betty Short vineri, în 10 ianuarie. 
Francezul, în ciuda amintirilor lui înecate în delirium tremens, 
câștigase la capitolul credibilitate. 

— Joe, întrebă Russ, este vorba despre noaptea de sâm- 
pătă, 11, spre duminică, 12 ianuarie? 

Dulange își aprinse altă țigară. 

— Sunt francez, nu calendar. După sâmbătă vine dumi- 
nică. Fă tu calculul! 

— Continuă. 

— În fine, Dalia, Johnnie şi cu mine stăm de vorbă puțin, 
după care eu o invit la hotel. Ajungem acolo şi gândacii sunt 


Dulcele sărut al Daliei 259 


liberi, cântă şi muşcă din lemnărie. Dalia zice că nu-și desface 
picioarele decât dacă-i ucid. Pun mâna pe Johnnie și încep 
să le dau la cap cu el, iar Johnnie zice că nu-l doare. Dar 
pizda de Dalia nu vrea să-și desfacă picioarele până când 
gândacii nu-s eliminaţi științific. Cobor pe stradă și vin cu 
un doctor. Pentru cinci parai, gagiul le face injecții cu otravă. 
Eu şi cu Dalia ne-o tragem ca iepurii. Johnnie Roşcovanul 
stă şi privește. E ofticat că Dalia-i o bucăţică așa de bună şi 
că nu vreau să i-o dau şi lui. 

I-am aruncat o întrebare, ca să-i mai tai din iordane. 

— Descrie-i trupul. Să n-o dai în bară, că nu-l mai vezi pe 
Johnnie Roșcovanul până ieși de la pârnaie. 

Lui Dulange îi căzu faţa. Arăta ca un puști ameninţat că 
i se ia ursuleţul. 

— Răspunde la întrebare, Joe, interveni Russ. 

Dulange rânji. 

— Pâr să le tai, avea ţâţuci obraznice, cu sfârcuri roz. 
Picioarele le avea niţeluș cam groase, iar tufişul de sus era fain. 
Avea aluniţele alea despre care i-am povestit maiorului Carroll 
şi mai avea niște zgârieturi pe spate, destul de proaspete, 
de parcă ar fi fost biciuită. 

M-a luat cu furnicături, fiindcă mi-am amintit de „urmele 
ușoare de bici“ pe care legistul le menţionase la autopsie. 

— Continuă, Joe, îl îndemnă Russ. 

Dulange rânji satisfăcut. 

— Apoi Dalia începe să facă pe nebuna. Mă întreabă 
„Cum de eşti numai caporal dacă ai atâtea medalii?“ Începe 
să îmi zică Matt şi Gordon și începe să vorbească de copilașul 
nostru, deși nu ne-am pus-o decât o dată, iar eu am făcut-o 
cu prezervativ. Johnnie se sperie ca naiba şi începe să cânte 
împreună cu gândacii „Nu, domnule, fata asta nu-i a mea“. 
Mai vreau fofoloancă, așa că o duc pe Dalia să-l vadă pe 
doctorul de gândaci. Îi strecor zece parai şi el se face c-o 
examinează și-i zice: „Copilul va fi sănătos şi va veni pe 
lume peste șase luni“. 

Încă un amănunt important trântit în mijlocul aiurelilor 
lui de bețiv: Matt și Gordon erau în mod clar Matt Gordon 


260 James Ellroy 


şi Joseph Gordon Fickling, doi dintre soţii din fanteziile lui 
Betty Short. Mi-am zis că șansele sunt jumate-jumate, așa 
că hai să tragem o încheiere pentru Marele Lee Blanchard. 
Russ întrebă: 

— Apoi ce s-a mai întâmplat, Joe? 

Dulange părea sincer dezorientat — dincolo de bravadă, 
de amintirile extrase din creierul lui înecat în băutură şi de 
dorinţa de a fi din nou împreună cu Johnnie Roşcovanul. 

— Apoi am ciopârţit-o. 

— Unde? 

— În două. 

— Nu, Joe. Unde ai comis crima? 

— Aha! La hotel. 

— Ce număr avea camera? 

— 116. 

— Cum ai transportat cadavrul la intersecția străzilor 39 
şi Norton? 

— Am furat o mașină. 

— Ce fel de maşină? 

— Un Chevy. 

— Marca și modelul? 

— Sedan din '43. 

— În timpul războiului nu s-au fabricat mașini ameri- 
cane, Joe. Mai încearcă o dată. 

— Sedan din '47. 

— Vrei să zici că a lăsat cineva cheile într-o mașină atât 
de nouă şi de frumoasă? Chiar în centrul L.A.-ului? 

— Am scurtcircuitat-o. 

— Cum scurtcircuitezi o mașină, Joe? 

— Poftim? 

— Explică-mi cum se procedează. 

— Am uitat cum am făcut. Eram beat. 

— Unde se află intersecţia străzilor 39 cu Norton? am 
intervenit eu. 

Dulange învârtea între degete pachetul de ţigări. 

— Aproape de Crenshaw Boulevard și Coliseum Street. 

— Zi-mi ceva ce nu ai citit în ziare. 


Dulcele sărut al Daliei 261 


— Am tăiat-o de la o ureche la alta. 

— Toată lumea ştie asta. 

— Am violat-o și eu, şi Johnnie. 

— N-a fost violată, iar Johnnie ar fi lăsat urme. N-au 
existat urme. De ce-ai omorât-o? 

— Habar n-avea să și-o tragă. 

— Pe dracu’! Spuneai că Betty se futea ca o iepuroaică. 

— Da, ca o iepuroaică proastă. 

— Noaptea toate pisicile sunt negre, dobitocule. De ce-ai 
omorât-o? 

— N-a vrut să mi-o sugă. 

— Ăsta nu-i un motiv. Orice târfă ţi-o suge pentru cinci 
dolari. Un franțuz ca tine ar trebui să știe asta. 

— Mi-a supt-o nasol. 

— Nu există așa ceva, dobitocule! 

— Am ciopârţit-o! 

Am dat cu pumnul în masă în stilul lui Harry Sears. 

— Eşti un mincinos nenorocit! 

Avocatul militar se ridică în picioare. Dulange începu să 
se vaite: 

— ÎI vreau pe Johnnie! 

Russ îi spuse căpitanului: 

— Să-l aduci înapoi peste şase ore. 

Apoi mi-a zâmbit. Era cel mai blând zâmbet al lui pe care 
îl văzusem vreodată. 


o . o 


Aşa că am plecat cu șanse jumate-jumate, înclinând spre 
75 cu 25 la sută. Russ s-a dus să predea raportul și să trimită 
o echipă de criminalişti care să caute urme de sânge în ca- 
mera 116 de la hotelul Havana. Eu m-am dus să mă culc în 
camera ofiţerilor pe care ne-o alocase maiorul Carroll. Am 
avut un vis în alb şi negru cu Betty Short și Fatty Arbuckle. 
Apoi a sunat ceasul, iar eu am întins braţele s-o cuprind pe 
Madeleine. 


262 James Ellroy 


Când am deschis ochii, l-am văzut pe Russ îmbrăcat într-un 
costum curat. Îmi dădu un ziar și îmi spuse: 

— Să nu-l subestimezi niciodată pe Ellis Loew. | 

Era un articol dintr-un ziar de scandal, cu titlul „Un soldat 
din Fort Dix implicat într-o crimă senzațională la Los Angeles!“ 
Sub titlu, una lângă alta, erau fotografiile francezului Joe 
Dulange şi a lui Loew, așezat la birou într-o manieră teatrală. 
Textul articolului suna așa: 


Într-un interviu în exclusivitate acordat publicaţiei 
soră Los Angeles Mirror, adjunctul procurorului districtual 
din Los Angeles, Ellis Loew, magistrat însărcinat cu instru- 
mentarea misteriosului caz de crimă „Dalia Neagră“, a 
dat publicităţii aseară o descoperire senzaţională. „Tocmai 
am fost anunţat de către doi dintre colegii mei cei mai 
apropiaţi, locotenentul Russell Millard și polițistul Dwight 
Bleichert, că Joseph Dulange, caporal la Fort Dix, New 
Jersey, a recunoscut că a ucis-o pe Elizabeth Short, iar 
mărturia a fost validată de anumite fapte pe care doar 
criminalul le-ar putea cunoaşte. Caporalul Dulange este 
cunoscut drept un individ degenerat. Voi oferi presei mai 
multe detalii cu privire la mărturie de îndată ce oamenii 
mei îl vor aduce pe Dulange la Los Angeles, pentru a-l 
pune sub acuzare.“ 

Cazul Elizabeth Short a dat multe bătăi de cap auto- 
rităţilor încă din dimineaţa de 15 ianuarie, când cadavrul 
nud, mutilat și tăiat în două de la brâu a fost găsit pe un 
teren viran din Los Angeles. Adjunctul procurorului dis- 
trictual, domnul Loew, nu a dorit să dezvăluie detaliile 
legate de mărturia caporalului Dulange, dar a precizat 
că acesta făcea parte din cercul prietenilor intimi ai dom- 
nișoarei Short. „Vor urma şi alte detalii“, a promis el. 
„Lucrul cel mai important este că acest om diabolic este 
reţinut de poliţie și nu va mai ucide niciodată.“ 


Am izbucnit în râs. 
— Ce i-ai spus de fapt lui Loew? 


Dulcele sărut al Daliei 263 


— Nimic. Când am vorbit prima oară cu căpitanul Jack, 
i-am spus că Dulange este un suspect foarte probabil. A țipat 
la mine fiindcă n-am raportat înainte să plecăm şi asta a 
fost tot. Când am sunat a doua oară, i-am zis că Dulange 
începe să semene din ce în ce mai mult cu nebunii dinainte. 
S-a supărat rău de tot și acum ştiu de ce. 

M-am ridicat și m-am întins. 

— Hai să sperăm că el a omorât-o de-adevăratelea. 

Russ clătină din cap. 

— Criminaliştii spun că nu există nici o urmă de sânge în 
camera de la hotel și acolo nu-i nici apă curentă, ca să fi 
putut spăla cadavrul. Iar Carroll s-a interesat în trei state 
pe unde a umblat Dulange între 10 și 17 ianuarie — bodegi, 
spitale, jocuri de noroc. Tocmai am luat-o-n barbă : franţuzul 
a fost la spitalul-închisoare St. Patrick din Brooklyn între 
14 şi 17 ianuarie. Diagnosticat cu o formă gravă de delirium 
tremens. A fost externat în dimineaţa aia şi peste două ore 
a fost arestat în gara Pennsylvania. Omul e curat. 

Nu ştiam pe cine să fiu supărat. Loew și compania vor să 
câştige alegerile prin orice mijloace, Millard vrea să se facă 
dreptate, iar eu mă întorc acasă după ce ziarele m-au făcut 
să par un fraier. 

— Cum rămâne cu Dulange? Vrei să-l mai interoghezi? 

— Şi s-aud iarăși povești cu gândaci cântăreţi? Nu. Carroll 
l-a confruntat cu rezultatele cercetărilor lui. A răspuns că a 
inventat istoria cu omuciderea pentru puţină publicitate. 
Vrea să se împace cu prima nevastă şi s-a gândit că reclama 
asta o s-o mai îmbuneze. Am discutat din nou cu el și n-a 
îndrugat decât bâlbe de beţivan. Nu cred că putem scoate 
mai mult de la el. 

— Iisuse! 

— Că bine zici! Joe s-a ales cu o lăsare rapidă la vatră, 
iar noi avem un avion spre L.A. peste patruzeci şi cinci de 
minute. Așa că dă-i bătaie și îmbracă-te, partenere! 

Mi-am pus hainele transpirate, apoi Russ şi cu mine ne-am 
îndreptat spre ieșirea din cazarmă, ca să aşteptăm jeepul 
care urma să ne ducă la pistă. În depărtare am zărit o siluetă 


264 James Eliroy 


înaltă, în uniformă, ce se apropia de noi. M-a trecut un fior 
de gheaţă pe şira spinării. Individul cel înalt s-a apropiat și 
mai mult. Mi-am dat seama că nu-i nimeni altul decât capo- 
ralul Joseph Dulange. 

Când a ajuns în dreptul nostru, a despăturit un ziar de 
scandal de dimineață şi mi-a arătat fotografia lui de pe prima 
pagină. 

— Eu mă bucur de toată atenţia. Numele tău e scris cu 
litere mărunte, aşa cum merită nemţălăii. 

Răsuflarea lui duhnea a Johnnie Roșcovanul. I-am ars 
una peste bot. Dulange s-a prăbușit ca un sac de cartofi. 
Mâna dreaptă îmi zvâcnea de durere. Privirea lui Russ Millard 
îmi aminti de lisus gata să-i dojenească pe păcătoşi. 

— Nu mai fi atât de al naibii de corect, i-am spus eu 
atunci. Nu mai face atâta pe sfântul. 


~l 


Capitolul douăzeci şi unu 


m convocat această mică ședință din mai multe motive, 

Bucky, spuse Ellis Loew. În primul rând îmi cer scuze 
că m-am pripit în legătură cu Dulange. M-am grăbit să dau 
declaraţii în presă și tu ai avut de suferit. Îmi pare rău. 

M-am uitat la Loew şi la Fritz Vogel, care stătea lângă el. 
Această „mică şedinţă“ avea loc în camera de zi a lui Fritzie, 
la două zile după ce Dulange ţinuse capul de afiș în ziare, 
iar eu fusesem etichetat drept nici mai mult, nici mai puţin 
decât un poliţist exagerat de zelos, care aleargă după cai 
verzi pe pereți. 

— Ce doriţi, domnule Loew? 

Fritzie râse. 

— Spune-mi Ellis, zise Loew. 

Întrunirea de taină intră într-o fază total lipsită de rafi- 
nament — cu mult sub whisky-ul şi covrigeii pe care soţia lui 
Fritzie, plină de amabilitate, ni-i oferise. Trebuia să mă întâlnesc 
cu Madeleine într-o oră, iar fraternizarea cu șeful meu în afara 
programului era ultimul lucru pe care mi-l doream. 

— OK, Ellis. 

Loew se zbârli la auzul tonului meu. 

— Bucky, noi doi ne-am contrat de mai multe ori în tre- 
cut. Poate că o să ne contrazicem chiar și azi. Dar cred că 
suntem totuși de acord în anumite privinţe. Amândoi am 
dori să vedem rezolvat cazul Short și să ne întoarcem la 
problemele noastre obişnuite. Tu vrei să revii la Arestări şi, 


266 James Ellroy 


oricât de mult mi-aş dori să-l aduc în faţa legii pe criminal, 
partea de investigaţie ce-mi revenea a cam scăpat de sub 
control şi a venit timpul să mă întorc la vechile cazuri de pe 
agenda mea. 

M-am simţit ca un trişor într-o ligă de amatori, cu o cvintă 
royală în mână. 

— Ce dorești, Ellis? 

— Vreau să revii la Arestări începând cu ziua de mâine 
şi mai vreau să fac o ultimă încercare cu acest caz Short 
înainte să mă întorc la oile mele. Suntem amândoi nou-veniţi, 
Bucky. Fritzie vrea să fii partenerul lui când o să ajungă 
locotenent, iar... 

— O să fiu partenerul lui Russ Millard când o să iasă la 
pensie Harry Sears. 

Fritzie trase o dușcă de whisky. 

— Eşti cam necizelat pentru el, băiețaș. A dus vorba că 
ești prea iute la mânie. Bătrânul Russ e un plângăcios. Eu 
mă potrivesc mai bine cu tine. 

Iată o informaţie interesantă. Mi-am amintit de privirea 
dezgustată pe care mi-a aruncat-o Russ după ce l-am făcut 
K.O. pe Joe Dulange. 

— Ce vrei, Ellis? 

— Foarte bine, Dwight, o să-ţi spun ce vreau. La închi- 
soare mai sunt patru indivizi care au mărturisit. N-au alibi 
pentru zilele în care nu ştim unde a fost Betty Short, iar la 
primul interogatoriu n-au fost deloc coerenţi. Toţi sunt violenţi 
şi nebuni de legat. Vreau să fie interogaţi din nou, cu ceea 
ce voi numiţi „mijloacele adevărate“. Chestie de mușchi. Fritzie 
îl voia pe Bill Koenig, dar el este cam prea înclinat spre 
violenţă, așa că te-am ales pe tine. Deci, Dwight, da sau nu? 
Te întorci la Arestări sau faci treaba de rahat de la Omuci- 
deri până când se satură Russ Millard de tine? Millard e un 
tip răbdător, care înghite multe, Dwight, așa că s-ar putea 
să dureze ceva timp. 

Cvinta mea royală s-a năruit. 

— Accept. 

Loew jubila. 


Dulcele sărut al Daliei 267 


— Te duci la închisoare chiar acum. Gardianul din tura 
de noapte a eliberat foile de ieşire ale celor patru. În parcare 
este o dubă. Cheile sunt sub covoraş. Du-i pe suspecți pe 
South Alameda, la numărul 1701. Acolo îl întâlneşti pe Fritzie. 
Bine-ai venit înapoi la Arestări, Dwight. 

M-am ridicat. Loew luă un covrigel din castron și începu 
să-l ronțăie meticulos. Fritzie își dădu paharul pe gât, cu 
mâinile cuprinse de un tremur. 


Cei patru ţicniți mă aşteptau într-o celulă, îmbrăcaţi în 
uniforme de închisoare, prinși cu lanţuri unul de celălalt și 
cu cătuşe la glezne. Foile de ieşire pe care mi le dăduse 
gardianul aveau ataşate fotografiile lor şi căpii ale cazierelor. 
Când ușa celulei se deschise, declanşată de la distanţă, am 
reuşit să le asociez fotografiile cu feţele. 

Paul David Orchard era scund și solid, cu un nas turtit 
ce-i acoperea jumătate din față și cu părul blond, lung, dat 
din belşug cu pomadă. Cecil Thomas Durkin era un mulatru 
de vreo cincizeci de ani, chel, pistruiat şi înalt de aproape 
un metru nouăzeci și cinci. Charles Michael Issler avea nişte 
ochi imenşi, adânciţi în orbite, iar Loren Bidwell era un 
bătrâne! plăpând, damblagit, cu pielea acoperită de pete 
hepatice. Arăta atât de jalnic, încât am mai verificat o dată 
lista, ca să mă asigur că e omul meu. M-am lămurit repede 
că nu se făcuse nici o greșeală: avea antecedente penale, de 
molestare de minori, hăt din 1911. 

— leșiţi pe interval, le-am ordonat. Mișcaţi-vă ! 

Cei patru ieșiră, târându-și picioarele, împleticindu-se, 
cu lanţurile zăngănind pe podea. Le-am indicat o ieşire late- 
rală din apropierea coridorului. Gardianul le deschise ușa 
din exterior. Şirul ţicniţilor traversă parcarea. Gardianul îi 
ținu la respect, cu arma aţintită spre ei, până când am găsit 
duba şi am venit spre ei în marșşarier. 

Gardianul deschise uşa din spate a dubei. M-am uitat în 
oglinda retrovizoare şi am urmărit cum se îmbarcă încărcătura. 


268 James Ellroy 


Șuşoteau între ei, sorbind cu nesaț aerul rece al nopții în 
timp ce urcau cu greu în vehicul. Gardianul zăvori ușa în 
urma lor şi-mi făcu semn cu ţeava puștii că pot să plec. Am 
demarat. 

South Alameda, numărul 1701, se afla în zona industrială 
din estul L.A.-ului, la vreo doi kilometri distanţă de închi- 
soare. Cinci minute mai târziu am găsit adresa — un depozit 
enorm, înconjurat de alte depozite la fel de mari, dar singurul 
cu fațada luminată: CARMANGERIA KOUNTY KING - ÎN 
SERVICIUL COMUNITĂȚII DIN L.A. ÎNCĂ DIN 1923. În 
timp ce parcam, am claxonat. O ușă de sub firma luminoasă 
se deschise. Am stins farurile şi l-am văzut pe Fritzie Vogel 
cu degetele mari vârâte sub curea. 

M-am dat jos din dubă și am descuiat uşa din spate. Ţăcă- 
niții coborâră, împleticindu-se. 

— Pe aici, domnilor! le strigă Fritzie. 

Cei patru înaintară, târâindu-și picioarele, în direcţia de 
unde venea vocea. În spatele lui Fritzie se aprinse o lumină. 
Am încuiat duba şi m-am îndreptat spre intrare. 

Fritzie aşteptă să intre și ultimul deţinut şi mă salută 
din pragul uşii: 

— Ce ţi-e şi cu relaţiile astea, băiete! Patronul de aici îi 
e dator șerifului Biscailuz, iar ăsta are un locotenent în civil 
care are un frate doctor care mi-e dator mie. O să vezi ime- 
diat despre ce-i vorba. 

Am închis ușa și am pus zăvorul. Fritzie ne conduse pe 
un coridor ce duhnea a carne, la capătul căruia se afla o 
hală imensă. Podeaua de ciment era acoperită cu rumeguș, 
iar în tavan erau fixate șiruri de cârlige ruginite pentru 
carne. De aproape jumătate din ele atârnau carcase de vită 
la temperatura camerei, un adevărat festin pentru muște. 
Simţeam că mi se întoarce stomacul pe dos. Deodată am 
zărit la capătul halei patru scaune poziţionate chiar sub 
patru cârlige libere și am înţeles ce urma să se întâmple. 

Fritzie le desfăcea ţicniţilor cătușele de la spate și le 
prindea mâinile în față. Eu am stat deoparte, observându-le 
reacţiile. Tremuratul bătrânului Bidwell devenea din ce în 


mm om a II ta e me 


Dulcele sărut al Daliei 269 


ce mai pronunţat. Durkin bolborosea ceva în barbă. Orchard 
rânjea dispreţuitor, cu capul aplecat într-o parte, ca și cum 
coafura lui pomădată ar fi atârnat prea greu. Doar Charles 
Issler părea suficient de lucid ca să poată înţelege situaţia 
în care se afla. Își frământa neliniștit mâinile și ne săgeta 
cu privirea când pe Fritzie, când pe mine. 

Fritzie scoase din buzunar o rolă de bandă adezivă și mi-o 
aruncă. 

— Prinde cazierele pe perete, lângă cârlige. În ordine 
alfabetică, dintr-un cap într-altul. 

M-am executat, observând între timp o masă acoperită 
cu un cearșaf și pusă de-a curmezişul unei uși de legătură, 
la numai câţiva metri distanţă de ea. Fritzie îi conduse pe 
deţinuţi la scaune și-i făcu să se urce pe ele, apoi le agăţă 
cătuşele de cârlige. Am aruncat o privire pe cazierele lor, 
sperând să găsesc fapte care să mă facă să-i urăsc pe toţi 
patru îndeajuns de mult ca să trec cu bine peste noaptea 
asta și, astfel, să mă întorc la Departamentul Arestări. 

Loren Bidwell mai ispășise trei condamnări anterioare la 
Atascadero, sub acuzaţia de agresiune sexuală deosebit de 
gravă cu victime minore. Între două condamnări mărturisea 
comiterea tuturor infracțiunilor majore de natură sexuală de 
care auzea, iar în anii '20 fusese unul dintre principalii suspecți 
în cazul Hickman, legat de răpirea și uciderea cu bestialitate 
a unei fetiţe. Cecil Durkin era un drogat, un cuţitar și un 
violator de pârnăiași. Fost baterist în câteva trupe bunicele 
de jazz, se făcuse cu două sejururi la Quentin pentru incendii 
provocate cu premeditare. A fost prins masturbându-se la 
locul ultimului incendiu pe care-l stârnise — locuinţa unui șef 
de formaţie, care se spune că l-ar fi tras în piept cu nişte bani 
după o reprezentaţie într-un club. Fapta i-a adus doisprezece 
ani la răcoare. De când fusese eliberat, muncea ca spălător 
de vase şi locuia în adăposturile Armatei Salvării. 

Charles Issler era peşte și avea obiceiul să mărturisească 
urgent că el le-a făcut felul tuturor prostituatelor ucise. Cele 
trei capete de acuzare îl trimiseseră un an la închisoarea 
comitatului, iar mărturiile nefondate două sejururi de câte 


270 James Ellroy 


nouăzeci de zile la spitalul de nebuni din Camarillo. Paul 
Orchard, fost ajutor de șerif în districtul San Bernardino, 
era actualmente șuț și cocotă masculină. În fruntea listei de 
acuzații de la Moravuri se găseau două condamnări pentru 
atac deosebit de grav. 

M-am simțit cuprins de un val de ură împotriva lor. Era 
un sentiment greu de definit, de parcă m-aș fi pregătit să 
lupt în ring împotriva unui boxer pe care nu eram sigur că-l 
pot învinge. 

— Un cvartet încântător, nu, băiete? spuse Fritzie. 

— Nişte adevăraţi îngeraşi. 

Fritzie îmi făcu semn cu degetul să mă apropii. M-am 
dus lângă el și m-am aşezat cu faţa la cei patru suspecți. 
Ura mea nu s-a diminuat cât le-a vorbit el. 

— Voi toți ați mărturisit că aţi ucis-o pe Dalia. N-avem 
cum să dovedim asta, aşa că depinde de voi să ne convingeţi. 
Bucky, întreabă-i tu despre perioada în care a dispărut fata. 
Eu o să stau cuminte și-o să ascult până când aud o min- 
ciună sfruntată. 

L-am încolţit mai întâi pe Bidwell. Tremuratul său făcea 
ca scaunul să i se clatine sub picioare. M-am întins şi am 
apucat cârligul, ca să-l ţin nemișcat. 

— Povestește-mi despre Betty Short, tataie. De ce-ai omo- 
rât-o? 

Privirile bătrânului implorau milă și am evitat să mă uit la 
el. Fritzie, care examina cazierele de pe perete, rupse tăcerea: 

— Nu fi timid, băiete. Păsăroiul ăsta îi obliga pe băieţei 
să-i sugă pixul. 

Am zgâlțâit şi am smucit de cârlig. 

— Hai, tataie, spune adevărul! De ce i-ai făcut felul? 

Bidwell răspunse cu voce stinsă, bătrânească: 

— N-am omorât-o eu, domnule. Voiam doar să ajung într-o 
închisoare de minimă securitate. Nu voiam decât trei mese 
pe zi şi un pat în care să dorm. Vă rog, domnule! 

Boşorogul nu părea în stare să ridice un cuțit, darămite 
să imobilizeze o femeie şi să-i care cadavrul tăiat în două 
până la mașină. Am trecut la Cecil Durkin. 


Dulcele sărut al Daliei 271 


— Ia spune-mi tu care-i treaba, Cecil. 

Virtuozul mă persiflă. 

— Care-i treaba? Replica asta ai luat-o din Dick Tracy 
sau din Gangbusters? 

L-am zărit cu coada ochiului pe Fritzie cântărindu-mă 
din priviri. 

— Te mai întreb o dată, jigodie. Povesteşte-mi despre legă- 
tura ta cu Betty Short. 

Durkin chicoti. 

— l-am tras-o lui Betty Short și i-am tras-o și lu’ mă-ta! 
Sunt tăticuţul tău. 

I-am expediat câteva lovituri scurte în plex. Picioarele 
lui Durkin se înmuiară, dar reuşi să rămână pe scaun. I se 
tăie răsuflarea. Trase adânc aer în piept și își reluă băşcălia: 

— Vă credeţi deștepţi, nu-i aşa? Tu ești ăla rău și priete- 
nul tău e ăla bun. Tu mă lovești, el mă salvează. Băi, cara- 
ghioşilor, nu ştiţi că poanta asta e fumată de când eram la 
grădiniţă? 

Mi-am masat mâna dreaptă. Mă durea încă după lovitu- 
rile pe care i le dădusem lui Lee Blanchard și lui Joe Dulange. 

— Eu sunt tipul de treabă, Cecil. Bagă la cap chestia asta. 

A fost o replică reuşită. Durkin își stoarse creierii, încer- 
când să riposteze pe măsură. Mi-am îndreptat atenţia spre 
Charles Michael Issler, care se uită la mine și-mi spuse: 

— N-am omorât-o eu pe Liz. Nu ştiu de ce fac lucruri din 
astea şi îmi cer scuze. Te rog, nu-l lăsa pe omul ăla să-mi 
facă rău! 

Exprimarea lui părea sinceră, dar avea ceva care-mi trezea 
neîncrederea. 

— Convinge-mă, i-am cerut. 

— Eu... nu pot. Pur și simplu n-am omorât-o eu. 

Mi-a trecut prin minte că Issler e peşte, iar Betty Short 
era un fel de prostituată liber profesionistă, şi m-am întrebat 
dacă nu cumva o fi vreo legătură între ei. Apoi mi-am amintit 
că la interogatoriu fufele din carneţelul negru au spus că 
Dalia n-avea pește. L-am întrebat: 

— Ai cunoscut-o pe Betty Short? 


272 James Ellroy 


— Nu. 

— Ai auzit de ea? 

— Nu. 

— De ce-ai mărturisit c-ai omorât-o? 

— Ea... părea atât de dulce și de drăgălașă și-am fost 
atât de trist când i-am văzut poza în ziar! Eu... eu mărtu- 
risesc întotdeauna o crimă când e vorba de o femeie frumoasă. 

— Din cazierul tău reiese că mărturisești doar crimele 
violente, cu victime prostituate. De ce? 

— Păi, eu... 

— Le baţi pe fetele tale, Charlie? Le droghezi? Le pui 
să-şi ofere serviciile amicilor tăi...? 

M-am oprit, amintindu-mi de Kay și Bobby De Witt. Issler 
dădu din cap a încuviinţare, la început încet, apoi din ce în 
ce mai tare. Nu după mult timp plângea în hohote. 

— Da, fac lucruri așa de rele! Lucruri îngrozitoare. Îngro- 
zitoare, îngrozitoare, îngrozitoare... l 

Fritzie se apropie şi se opri lângă mine. Avea boxuri trase 
pe degetele ambelor mâini. 

— Dacă ne purtăm cu mănuși, nu ajungem nicăieri, spuse 
el și trase un șut scaunului de sub Issler. 

Proxenetul ţipă şi începu să se zbată ca un pește pe uscat. 
În momentul în care întreaga lui greutate rămase suspen- 
dată în cătuşe, se auzi un trosnet de oase. 

— Fii atent la mine, băiete! exclamă el, apoi urlă: Găina- 
rule! Cioroiule ! Pedofilule! 

Şi trânti pe jos şi celelalte scaune. 

Cei patru rămaseră atârnaţi unul lângă altul, ţipând și 
încolăcindu-și picioarele unul în jurul celuilalt, asemeni unei 
caracatiţe în zeghe. Zbieretele lor păreau o singură voce — 
până când Fritzie se năpusti asupra lui Charles Michael 
Issler. 

Îi aplică nişte croșee zdravene în stomac cu boxurile: 
stânga-dreapta, stânga-dreapta, stânga-dreapta. Issler țipa 
şi bolborosea. Fritzie urlă: 

— Spune-mi ce ştii despre zilele lipsă ale Daliei, negustor 
de târfe sifilitic ce eşti! 


Dulcele sărut al Daliei 273 


Simțeam că am mâncărici la tălpi. Issler ţipă strident: 

— Nu... ştiu... nimic! 

Fritzie îi aplică un upercut în boaşe. 

— Zi-mi ce ştii! 

— Te ştiu pe tine! De la Moravuri! 

Fritzie îi trase câţiva pumni după ceafă. 

— Zi-mi ce ştii! Zi-mi ce ţi-au spus fetele tale, negustor 
de târfe sifilitic ! 

Issler vomită. Fritzie se apropie şi-l lovi în tot corpul. 
I-am auzit coastele trosnind, apoi am întors capul la stânga 
şi m-am uitat fix la mânerul alarmei pentru hoţi de lângă 
ușă. M-am holbat la ea la nesfârşit. Fritzie intră în câmpul 
meu vizual şi se apropie, împingând masa pe rotile, aco- 
perită cu cearșaf, pe care o observasem ceva mai devreme. 

Cei patru nebuni se bălăngăneau în cârligele lor, gemând 
ușor. Fritzie se apropie de mine, îmi râse-n nas, apoi smulse 
cearșaful care acoperea masa. 

Pe masă se afla cadavrul unei femei goale, tăiată în jumă- 
tate de la brâu — o fată plinuţă, coafată şi machiată astfel 
încât să semene cu Elizabeth Short. Fritzie îl apucă pe Issler 
de ceafă și-i spuse cu un șuierat: 

— Pentru a-ţi satisface plăcerea de a tăia, ţi-o prezint pe 
necunoscuta cu numărul patruzeci şi trei. Cu toţii o s-o tăiaţi, 
iar cel care o tranșează cel mai bine va fi declarat câștigător ! 

Issler închise ochii și își mușcă buza de jos. Bătrânul 
Bidwell se învineţi la faţă și începu să facă spume la gură. 
Durkin mirosea de parcă ar fi făcut pe el și am văzut că 
Orchard are încheieturile rupte, răsucite în unghi drept, cu 
oasele şi tendoanele la vedere. Fritzie scoase un șiş mexican 
şi, apăsând pe un buton, îi deschise lama. 

— Arătaţi-mi cum ați făcut-o, scârnăviilor! Arătaţi-mi ce 
n-a apărut în ziare! Arătaţi-mi şi-o să mă port frumos cu voi 
şi tot chinul o să înceteze. Bucky, scoate-le cătuşele! 

Am luat-o la fugă. M-am împiedicat de Fritzie, l-am dobo- 
rât la pământ, m-am repezit la alarmă și am tras de mâner. 
Răspunsul — o sirenă de cod trei — se auzi atât de frumos, 
atât de tare şi atât de puternic, încât mi s-a părut că 


274 James Ellroy 


reverberațiile ei au fost cele care m-au propulsat din depozit 
în dubă şi apoi până acasă la Kay, fără scuze sau jurăminte 
de loialitate faţă de Lee. 

Aşa se face că eu și Kay ne-am unit în chip oficial. 


PE m mm 


Capitolul douăzeci şi doi 


eclanșarea alarmei a fost gestul care m-a costat cel mai 
mult la viaţa mea. 

Loew şi Vogel au reușit să mușamalizeze totul. Am fost 
şutuit de la Arestări, mi-am reluat uniforma și m-am întors la 
Patrulă, la Secţia Centrală, acolo unde îmi începusem cariera. 
Locotenentul Jastrow, barosanul de-acolo, era pe felie cu 
diavolul de procuror. Îmi dădeam seama că-mi urmăreşte 
fiecare mişcare, așteptând să torn pe cineva, să spun ceva 
nepotrivit sau să mai adaug o boacănă la greșeala pe care 
fusesem nevoit s-o comit. 

N-am ripostat. Cuvântul unui poliţist cu o vechime de cinci 
ani nu atârna la cântar cât cuvântul unuia cu o vechime de 
douăzeci și doi de ani și cel al viitorului procuror districtual, 
care mai aveau de partea lor și un as din mânecă: poliţiştii 
de pe maşina de patrulă care au răspuns la alarmă au devenit 
noua echipă de la Arestări a Diviziei Centrale — o întâmplare 
fericită, care în mod cert îi făcea să-și țină gura. Doar două 
lucruri mă mai consolau, făcându-mă să nu-mi pierd minţile: 
Fritzie nu omorâse pe nimeni, iar când am verificat registrul 
de eliberări al închisorii, am aflat că cei patru primiseră 
îngrijiri medicale pentru „răni suferite într-un accident rutier“ 
la spitalul Queen of Angels și fuseseră apoi trimişi în diferite 
spitale de nebuni, pentru a fi ţinuţi „sub observaţie“. Iar 
groaza m-a împins spre persoana pe care o evitasem atât de 
mult timp din cauza fricii și a prostiei mele. 

Spre Kay. 


276 James Ellroy 


În prima noapte ea mi-a fost şi confesor, şi iubită. Mă 
temeam de zgomote şi de mișcări prea bruște, așa că ea m-a 
dezbrăcat şi m-a alinat, murmurând „Și toate alea...“ ori de 
câte ori încercam să aduc vorba despre Fritzie sau Dalia. 
Atingerea ei delicată era aproape imperceptibilă. I-am mân- 
gâiat pe îndelete fiecare parte a trupului până ce corpul mi 
s-a eliberat de tensiunea acumulată în pumnii și muşchii 
mei de polițai. Ne-am mângâiat cu blândeţe și am făcut 
dragoste, uitând de Betty Short. 

Peste o săptămână am rupt-o cu Madeleine, „fata din 
vecini“, a cărei identitate o ţinusem ascunsă faţă de Lee și 
Kay. Nu i-am spus care era motivul, iar târâtura aia bogată 
mi-a servit-o exact în momentul în care voiam să închid: 

— Ai găsit pe cineva cu care te simţi în siguranță ? O să 
te întorci. Semăn cu ea. 

Cu ea! 

Trecu o lună. Lee nu s-a mai întors, cei doi traficanţi de 
droguri au fost condamnaţi la spânzurătoare pentru crimele 
De Witt-Chasco, iar anunţul meu continua să apară în toate 
cele patru cotidiene din L.A. Cazul Short nu mai ocupa pri- 
mele pagini ale ziarelor, nu mai primeam ponturi aproape 
deloc şi toată lumea, cu excepţia lui Russ Millard și a lui 
Harry Sears, s-a întors la vechile îndatoriri. Deoarece se ocu- 
pau în continuare de cazul Ei, Russ şi Harry trudeau câte 
opt ore la Birou sau pe teren, iar serile și le petreceau la El 
Nido, cercetând dosarul principal. La ora nouă, când ieșeam 
de la serviciu, îi vizitam în drum spre Kay și mă minunam 
în sinea mea ce obsedat devenea domnul Omucideri: își neglija 
familia și răsfoia hârţoage până la miezul nopţii. Omul invita 
la mărturisiri. Când i-am povestit despre Fritzie și depozit, 
m-a iertat cu o îmbrăţişare părintească și o mustrare: 

— Tu să-ţi iei examenul de sergent. Peste vreun an o să 
mă duc la Thad Green. Îmi e dator, iar când Harry iese la 
pensie, o să fii colegul meu de echipă. 

Era o promisiune pe care te puteai baza și care m-a ţinut 
aproape de dosar. Cum ziua eram liber, iar Kay era la muncă, nu 
aveam nimic mai bun de făcut decât să-l recitesc la nesfârşit. 


——— “€ 


Dulcele sărut al Daliei 277 


Mapele de la literele R, S şi T lipseau, chestie care mă irita, 
dar, în afară de asta, totul era perfect. Femeia reală din 
viața mea o împinsese pe Betty Short dincolo de un fel de 
Linie Maginot, transformând-o într-o curiozitate profesională, 
iar eu citeam și mă gândeam și formulam ipoteze din punctul 
de vedere al cuiva dornic să devină un detectiv bun — calea pe 
care o şi urmasem până să pornesc alarma aia. Uneori aveam 
senzaţia că indiciile mă imploră să fac legături între ele, alteori 
mă blestemam că n-am un pic mai multă materie cenușie, iar 
alteori copiile după rapoarte îmi aminteau pur și simplu de Lee. 

Am continuat relaţia cu femeia pe care el o salvase dintr-un 
coşmar. Kay și cu mine ne jucam de-a cuplul de trei-patru 
ori pe săptămână, la ore târzii, fiindcă acum eu lucram în 
ture. Făceam dragoste în stilul nostru tandru și discutam, 
având grijă să evităm lucrurile rele din ultimele luni, dar 
oricât de tandru și de drăguţ mă arătam, în sinea mea tot 
mă frământam şi speram într-un final neașteptat — să se 
întoarcă Lee, să fie prins ucigașul Daliei, eu să am parte de 
încă o partidă de sex cu Madeleine la Red Arrow sau Ellis 
Loew și Fritzie Vogel să fie puşi la zid. Îmi tot revenea în 
minte amintirea oribilă a loviturii pe care i-o aplicasem lui 
Cecil Durkin, urmată de o întrebare: Oare până unde aş fi 
mers în seara aia? 

Patrularea era treaba care mă deprima cel mai tare. 
Băteam East 5th Street între Main și Stanford, zona cea 
mai săracă a orașului. Era plină de beţivani. Bănci de sânge, 
magazine de băuturi care vindeau bere doar la sticle de trei 
sute de mililitri și alte poșirci ieftine, moteluri de cincizeci de 
cenți pe noapte şi biserici părăginite. Legea nescrisă cerea 
ca poliţiştii care patrulau să fie trosnitori. Împrăştiau găștile 
de beţivani, ciomăgindu-i pe pilangii cu bulanul de cauciuc, 
ori interveneau și-i alungau pe cioroi din speluncile unde se 
făceau angajări de zilieri atunci când insistau prea mult să 
fie angajaţi. Adunau beţivanii şi boschetarii deopotrivă, ca 
să-și facă norma zilnică, şi-i trosneau de nu se vedeau pe cei 
care încercau să fugă din dubă. Era o muncă de uzură și 
singurii polițiști care se descurcau de minune erau țărănoii 


278 James Ellroy 


veniţi din Oklahoma, care fuseseră angajaţi în timpul răz- 
boiului, din lipsă de mână de lucru. Eu patrulam fără tragere 
de inimă. Îi plesneam din când în când pe unii cu bastonul, 
le dădeam pilangiilor ceva mărunțţiş, ca să plece de pe stradă 
şi să intre în baruri, de unde să nu mai trebuiască să-i adun, 
şi nu-mi făceam niciodată norma la beţivi. La Centrală mi-am 
dobândit reputaţia de „tată al răniților“. Johnny Vogel m-a 
văzut de vreo două ori împărțind mărunţiș şi a urlat la mine 
ca nebunul. Locotenentul Jastrow mi-a dat un calificativ 
slab în evaluarea mea pe prima lună ca poliţist în uniformă, 
iar un un tip de la birouri mi-a spus că ar fi menţionat 
„refuzul meu de a face uz de suficientă forţă în faţa infrac- 
torilor recalcitranți“. Pe Kay a distrat-o teribil, dar mie-mi 
apărea dinaintea ochilor un teanc de rapoarte negative, care 
creştea tot mai mult, de nici toate intervențiile lui Russ 
Millard nu m-ar mai fi putut ajuta să mă întorc în Birou. 

Am revenit, aşadar, în punctul în care mă aflam înainte 
de meci și de Propunerea B, doar că ceva mai la est și pe jos. 
Înainte circulau o mulţime de zvonuri cu privire la avansarea 
mea la Arestări, iar acum se făceau speculaţii despre căderea 
mea în dizgrație. Unii susțineau că am luat un șut în fund 
pentru că îl bătusem pe Lee, alţii că am aterizat pe teritoriul 
Diviziei din East Valley pentru că refuzasem un meci cu 
proaspătul angajat de pe 77th Street, care câștigase Mănuşile 
de Aur în 1946, sau pentru că atrăsesem asupra mea furia lui 
Ellis Loew, oferind informaţii despre cazul Dalia unui post de 
radio care se opunea candidaturii sale la funcția de procuror 
districtual. Fiecare zvon mă înfățișa ca pe un nenorocit care 
te înjunghie pe la spate, un bolşevic, un laş și un tâmpit. 
Când evaluarea activității mele pe a doua lună s-a încheiat cu 
fraza „Maniera pasivă de patrulare a acestui poliţist i-a atras 
dușmănia tuturor colegilor din schimbul său“, mi-a trecut 
prin cap să le dau câte cinci dolari pilangiilor şi câte o bătaie 
soră cu moartea tuturor caraliilor care se uită ciudat la mine. 

Apoi ea s-a întors. 

Nu mă gândeam niciodată la ea când îmi făceam rondul, 
iar când studiam dosarul, nu făceam decât o muncă monotonă, 


Dulcele sărut al Daliei 279 


de detectiv, cu fapte şi teorii despre un caz de crimă obișnuit. 
Atunci când puneam prea multă afecțiune în relaţia mea 
intimă cu Kay, îmi sărea în ajutor, își atingea scopul și dis- 
părea de îndată ce terminam. Ea prindea viaţă în visele mele 
şi atunci când eram neajutorat. 

Aveam mereu același vis. Eram în depozit cu Fritz Vogel, 
iar Fritz îl snopea în bătaie pe Cecil Durkin. Ea privea și 
striga că n-a omorât-o nici unul dintre fraierii ăia și-mi pro- 
mitea c-o să mă iubească dacă-l împiedic pe Fritzie să dea în 
Charlie Issler. Mă opream, dornic de sex. Fritzie continua 
măcelul, iar Betty îi plângea de milă lui Charlie în timp ce 
eu o posedam. 

Întotdeauna mă trezeam bucuros de lumina zilei, mai 
ales când o găseam pe Kay lângă mine. 

Pe 4 aprilie, la aproape două luni și jumătate de la dispariția 
lui Lee, Kay a primit o scrisoare cu antetul Departamentului 
de Poliţie din Los Angeles: 


03.04.1947 
Stimată domnişoară Lake, 


Vă informăm prin prezenta că în data de 15.03.1947 
Leland C. Blanchard a fost demis oficial din cadrul Depar- 
tamentului de Poliţie din Los Angeles, pe motiv de imo- 
ralitate. Dumneavoastră sunteţi beneficiarul contului său 
de la banca Los Angeles City Credit Union şi, întrucât 
domnul Blanchard nu poate fi contactat, am găsit de 
cuviinţă să vă remitem soldul existent. 


Cu cele mai bune urări, 
Sergent Leonard V. Strock, 
Direcţia Personal 


În plic era inclus şi un cec de 14,11 dolari. Am simțit că 
înnebunesc de furie și m-am năpustit asupra dosarului prin- 
cipal, ca să nu dau atacul împotriva noului meu dușman — 
birocraţia al cărei sclav eram. 


Capitolul douăzeci şi trei 


P este două zile legătura pe care o căutam m-a izbit direct 
în boaşe. 

Era propriul meu raport de teren, întocmit pe data de 
17.01.1947. Sub „Marjorie Graham“ scrisesem : „M.G. a decla- 
rat că E. Short folosea diferite variante ale numelui Elizabeth, 
în funcţie de persoana în compania căreia se afla“. 

Evrika! 

Auzisem oameni care-i spuneau lui Elizabeth Short „Betty“, 
„Beth“ și, o dată sau de două ori, „Betsy“, dar numai Charles 
Michael Issler, un proxenet, i-a spus „Liz“. La depozit negase 
că ar fi cunoscut-o. Îmi aminteam că nu-mi dăduse impresia 
că ar fi un ucigaș, dar mi se păruse totuşi suspect. De fiecare 
dată când mă gândisem la episodul de la depozit, cel mai 
adesea îmi veneau în minte Durkin și cadavrul. Acum am 
derulat filmul întâmplărilor exclusiv pentru fapte. 

Fritzie aproape că îl omorâse în bătaie pe Issler, igno- 
rându-i pe ceilalți nebuni. Insistase pe nişte chestiuni secun- 
dare, zbierând : „Spune-mi ce ştii despre zilele lipsă ale Daliei“, 
„Zi-mi ce ştii“, „Zi-mi ce ţi-au spus fetele tale“. 

Iar Issler îi răspunsese: „Te ştiu pe tine. De la Moravuri“. 

Mi-am amintit de tremurul mâinilor lui Fritzie din seara 
aia, un pic mai devreme. Mi-am amintit cum se răstise la 
Lorna Martilkova: „Te prostituai împreună cu Dalia, nu-i 
așa, fetițo? Ia zi tu, când ai văzut-o ultima oară?“ Și apoi 
lovitura de grație — Fritzie şi Johnny Vogel șușotind în drum 
spre Valley: 


Dulcele sărut al Daliei 281 


„Ți-am demonstrat că nu-s fătălău. Poponarii nu-s în stare 
să facă ce-am făcut eu.“ 

„Taci naibii din gură!“ 

Am ieşit în goană pe hol, am băgat o fisă în telefonul 
public şi am format numărul lui Russ Millard de la Birou. 

— Centrala Omucideri, locotenentul Millard. 

— Russ, sunt Bucky. 

— S-a-ntâmplat ceva, isteţule? Pari cam agitat. 

— Cred c-am descoperit ceva, Russ. Nu pot să-ți spun 
acum, dar trebuie să mă ajuţi cu două chestii. 

— E cumva vorba despre Elizabeth? 

— Da. La naiba, Russ... 

— Linișteşte-te şi spune-mi. 

— Am nevoie de dosarul de la Moravuri al lui Charles 
Michael Issler. Știu că a mai fost ridicat de trei ori pentru 
proxenetism şi trebuie să aibă un dosar. 

— Și? 

Am înghiţit în sec. 

— Vreau să verifici pe unde au umblat Fritz Vogel și John 
Vogel între 10 şi 15 ianuarie. 

— Vrei să spui că...? 

— Vreau să spun că-i posibil, că-i foarte posibil. 

A urmat un lung moment de tăcere. Apoi Russ mă întrebă: 

— Unde ești? 

— La El Nido. 

— Rămâi acolo. Te sun într-o jumătate de oră. 

Am închis și am aşteptat. Mi-am rulat prin minte o gră- 
madă de gânduri plăcute, de glorie şi răzbunare. După şapte- 
sprezece minute telefonul sună. M-am repezit să răspund. 

— Russ, ce ai...? 

— Dosarul a dispărut. M-am uitat eu însumi la litera I. 
Erau toate în dezordine. Bănuiesc că a fost șutit de curând. 
Pe de altă parte, Fritzie a fost de serviciu la Birou chiar în 
zilele alea. Făcea ore suplimentare și se ocupa de nişte cazuri 
mai vechi. Iar Johnny era în permisie, nu știu pe unde. 
Acum vrei să-mi explici despre ce-i vorba? 

Mă fulgeră o idee. 


282 James Ellroy 


— Nu chiar acum. Ne vedem aici diseară. Târziu. Dacă 
nu mă găsești aici, așteaptă-mă. 

— Bucky ... 

— Pe curând, padre. 


eo o 


În după-amiaza respectivă am anunțat că sunt bolnav și 
nu mă prezint la serviciu. Seara am comis două pătrunderi 
prin efracţie. 

Prima mea victimă lucra la serviciul de patrulă. Am sunat 
la Direcţia Personal, dându-mă drept funcţionar la contabili- 
tate, ca să-i aflu adresa și numărul de telefon. Mi-a ieşit. Pe 
înserat am parcat vizavi şi am cercetat blocul pe care John 
Vogel îl numea „acasă“. 

Era un bloc de patru etaje, tencuit, plasat pe Mentone, 
aproape de graniţa dintre L.A. şi Culver City — o clădire de 
un portocaliu deschis, flancată de clădiri identice, vopsite în 
verde deschis şi auriu. La colț era un telefon public. L-am 
folosit să formez numărul lui Johnny Răsuflare Puturoasă — 
o măsură suplimentară de precauţie, ca să mă asigur că 
ticălosul nu-i acasă. Douăzeci de țârâituri rămaseră fără 
răspuns. M-am îndreptat agale spre clădire, am găsit la par- 
ter o uşă pe a cărei fantă pentru scrisori scria „Vogel“, m-am 
aplecat şi am învârtit o agrafă în gaura cheii, apoi am intrat. 

Odată ajuns înăuntru, mi-am ţinut răsuflarea, așteptân- 
du-mă cumva să mă trezesc cu un câine de luptă care să-mi 
sară la beregată. M-am uitat la cadranul fosforescent al ceasu- 
lui de la mână, mi-am zis că zece minute îmi sunt de ajuns 
şi am mijit ochii, în căutarea unei surse de lumină. 

Am zărit o lampă mare, cu picior. M-am îndreptat către ea, 
am aprins-o şi am luminat o cameră de zi ordonată. Am văzut 
o sofa curăţică, cu fotolii asortate, cumpărate de la solduri, 
o imitație de șemineu, iar pe pereţi, lipite cu scotch, afișe cu 
actriţe îmbrăcate sumar — Rita Hayworth, Betty Grable şi 
Ann Sheridan. Măsuţa de cafea era acoperită cu ceea ce părea 
a fi un steag japonez autentic, captură de război. Telefonul 


Dulcele sărut al Daliei 283 


stătea pe podea, lângă sofa, iar alături era o agendă telefo- 
nică. Am alocat cinci din cele zece minute studierii agendei. 

M-am uitat cu atenţie la fiecare pagină. Nu exista nici o 
menţiune referitoare la Betty Short sau Charles Issler și 
nici unul dintre numele scrise nu se regăsea în dosarul prin- 
cipal al cazului sau în mica agendă neagră a lui Betty. Trecu- 
seră cinci minute şi mai aveam încă cinci. 

Camera de zi se învecina cu o bucătărie, o nișă pe post de 
sufragerie și un dormitor. Am stins lampa, am mers pe întune- 
ric spre uşa pe jumătate deschisă a dormitorului şi am pipăit 
peretele, căutând un întrerupător. Am găsit unul şi l-am apăsat. 

Am luminat un pat nefăcut, patru pereţi decoraţi cu steaguri 
japoneze şi un scrin mare, ponosit. Am deschis sertarul de 
sus și am dat cu ochii de trei pistoale nemţești Luger, încăr- 
cătoare de rezervă şi o grămadă de gloanţe împrăștiate. M-am 
amuzat copios de gusturile lui Johnny Axă!. Apoi l-am deschis 
pe cel din mijloc şi m-a luat cu furnicături. 

Harnașamente de piele neagră, lanţuri, bice, zgărzi bătute 
în ţinte, prezervative Tijuana, care lungesc toroipanul cu 
doişpe centimetri... Reviste porno cu fotografii de femei goale, 
biciuite de alte femei în timp ce sug mătărângile unor bărbaţi 
echipați cu harnaşamente. Prim-planuri care imortalizau 
braţe cu urme de înțepături adânci, unghii cu oja decojită și 
ochi ameţiţi de droguri. Nu tu Betty Short, nu tu Lorna 
Martilkova, nu tu fundal egiptean gen Sclavele din infern 
sau vreo legătură cu Duke Wellington și totuși o mină de 
aur — inclusiv bice ca în remarca legistului „urme ușoare de 
bici“, ceea ce era îndeajuns ca să-l salt pe Johnny Vogel drept 
suspectul numărul unu în cazul Dalia. 

Am închis sertarele, am stins lumina, m-am dus înfiorat în 
camera de zi şi am aprins lampa, după care am deschis agenda 
telefonică. Numărul lui „Tati şi mami“ era GRanite-9401. 
Dacă nu-mi răspundea nimeni, a doua intrare prin efracţie 
urma să aibă loc după numai zece minute de mers cu mașina. 


1. Aluzie la Axă, alianța militară dintre Germania, Italia și Japonia, 
care a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial. 


284 James Ellroy 


Am format numărul. Telefonul lui Fritz Vogel a sunat de 
douăzeci și cinci de ori. Am închis lumina şi mi-am luat 
tălpăşița. 

Căsuţa de lemn a lui Vogel senior era cufundată în întu- 
neric. Am oprit mașina vizavi de ea. Am rămas o vreme la 
volan şi am refăcut în memorie planul casei, cunoscut de la 
vizita mea precedentă. Mi-am amintit de două dormitoare 
care dădeau într-un hol lung, o bucătărie, o verandă de ser- 
viciu în spate și o ușă încuiată pe hol, vizavi de baie. Dacă 
Fritzie avea un bârlog al lui, acolo trebuia să fie. 

Am mers pe alee până în spatele casei. Uşa de plasă de la 
veranda de serviciu era deschisă. M-am strecurat în vârful 
picioarelor pe lângă o maşină de spălat spre adevăratul obsta- 
col ce-mi bloca intrarea în casă. Uşa aia era din lemn masiv, 
dar i-am pipăit tocul și am constatat că-i prinsă de perete cu 
un simplu cârlig. Am zgâlțâit clanţa și am văzut că ușa se 
crapă puţin. Dacă reușeam să salt cârligul, eram ca și intrat. 

M-am lăsat în genunchi, am pipăit podeaua şi m-am oprit 
când am nimerit peste o bucată subţire de metal. Am palpat-o 
ca un orb și mi-am dat seama că găsisem o tijă de verificat 
uleiul la mașină. Am zâmbit, bucurându-mă de norocul meu 
chior, apoi m-am ridicat şi am deschis ușa. 

Mi-am acordat maximum cincisprezece minute. Am tre- 
cut prin bucătărie și am străbătut holul, pipăind cu mâinile 
după eventualele obstacole. O lumină de veghe strălucea în 
pragul ușii de la baie, călăuzindu-mă exact spre ceea ce 
speram să fie bârlogul lui Fritzie. Am încercat clanţa şi ușa 
s-a deschis. 

În cămăruţă era beznă. Am înaintat, pipăind pereții, lovin- 
du-mă de rame de tablouri și simțindu-mă sinistru de înfri- 
gurat, până când mi-am julit piciorul într-un obiect înalt şi 
instabil. Era cât pe ce să-l răstorn și mi-am dat seama că-i 
o lampă cu picior reglabil. Am găsit întrerupătorul și am 
aprins-o. 

Lumină. 

Tablourile erau fotografii înrămate ce-l înfățișau pe Fritzie 
în uniformă, în haine civile și în poziţie de drepţi, împreună 


Dulcele sărut al Daliei 285 


cu restul promoției din 1925 a Academiei. În dreptul peretelui 
din fund era un birou cu faţa la o fereastră acoperită cu 
draperii de catifea, un scaun pivotant și un fișet. 

Am deschis sertarul de sus al fișetului și am dat de 
bibliorafturi inscripţionate „Raport de informaţii — Fraude 
şi înşelătorii“, „Raport de informaţii — Jafuri“, „Raport de 
informaţii — Spargeri“, toate având dactilografiate pe cotor 
nume de persoane. Vrând să le găsesc un numitor comun, 
am verificat primele pagini ale următoarelor dosare care 
mi-au căzut în mână — și am găsit în fiecare doar câte o 
singură coală de hârtie, în copie. 

Aceste foi de hârtie erau însă suficiente. 

Erau rapoarte financiare, liste cu solduri de la bănci și 
alte bunuri — evidenţa infractorilor cunoscuţi de care Depar- 
tamentul nu se putea atinge în mod oficial. Proveniența 
banilor trecută în capul fiecărei file era limpede ca bună 
ziua — Departamentul de Poliţie din L.A. le vindea fede- 
ralilor ponturi fierbinţi, pentru ca ei să poată iniția anchete 
legate de evaziuni fiscale. Însemnări scrise de mână — numere 
de telefon, nume și adrese — umpleau marginile foilor și am 
recunoscut scrisul lui Fritzie. 

Am început să respir sacadat și m-a fulgerat un gând: 
şantaj. Fie îi strânge cu ușa pe gangsteri pe baza infor- 
mațţiilor din restul dosarelor, fie le vinde ponturi despre vizita 
iminentă a federalilor. 

Escrocherie. Caz de înșelăciune deosebit de gravă. 

Furt și deţinere ilegală de documente oficiale ale Depar- 
tamentului. 

Zădărnicirea anchetelor federale. 

Dar nimic despre Johnny Vogel, Charlie Issler sau Betty 
Short. 

Am răsfoit alte paisprezece dosare şi am găsit în fiecare 
dintre ele aceleași rapoarte financiare mâzgălite pe margini. 
Am memorat numele de pe cotorul fiecărui biblioraft, apoi 
am trecut la sertarul de jos. Pe ultima filă din dosar era scris 
„Rap. contravenient cunoscut — Departamentul Moravuri“ şi 
am înţeles că am dat lovitura. 


286 James Ellroy 


Prima pagină descria în detaliu arestarea, modus operandi 
şi cariera de mărturisitor a lui Charles Michael Issler, bărbat 
alb, născut la Joplin, Missouri, în 1911. Pagina a doua conţinea 
„Anturajul“. O verificare a „condicuţei cu târfe“, făcută de 
polițistul de la Eliberări Condiţionate în iunie 1946, scosese 
la iveală numele a şase fete, urmate de numerele lor de 
telefon, data arestării și enumerarea condamnărilor pentru 
prostituție. Sub antet erau încă patru nume de femei: „? — 
fără antecedente de prostituție“. Al treilea nume era „Liz 
Short — ocazională ?* 

Am trecut la pagina a treia și am citit numele din coloana 
numită „Anturaj, cont.“ Îmi sări în ochi un nume, „Sally 
Stinson“, care era în agenda neagră a lui Betty Short, dar 
nici una din cele patru echipe de anchetă nu izbutise să-i 
dea de urmă. Sub numele ei, între paranteze, un poliţist de 
la Moravuri scrisese cu creionul „Lucrează în zona barului 
Biltmore - agaţă participanţii la convenţii“. Fritzie încon- 
jurase informaţia cu pixul. 

Mi-am impus să raţionez ca un detectiv, nu ca un puștan 
fericit la gândul răzbunării. Lăsând la o parte bucata cu 
şantajul, era clar că Charlie Issler o știa pe Betty Short. 
Betty o cunoştea pe Sally Stinson, care făcea trotuarul în 
față la Biltmore. Fritz Vogel nu voia ca cineva să afle chestia 
asta. Probabil că a aranjat șmecheria cu depozitul ca să afle 
cât de multe îi spuseseră Sally şi / sau celelalte fete lui Issler 
despre Betty și bărbaţii cu care se întâlnise ea recent. 

„Ti-am demonstrat că nu-s fătălău. Poponarii nu-s în stare 
să facă ce-am făcut eu. Mi-am rupt aţa, așa că nu-mi mai 
spune fătălău.“ 

Am pus dosarele la loc în ordine, am închis fișetul, am 
stins lumina și am pus cârligul la ușa din spate, după care 
am ieșit prin faţă, de parcă aș fi fost stăpânul casei. Mă 
întrebam în treacăt dacă există vreo legătură între Sally 
Stinson și mapa „S“ lipsă din dosarul cazului. În drum spre 
mașină, mi-am dat seama că n-are cum să existe — Fritzie 
nu știa de camera de lucru de la El Nido. Apoi mă fulgeră 
un alt gând: dacă Issler ar fi ciripit despre „Liz“ şi obiceiurile 


Dulcele sărut al Daliei 287 


ei, aş fi auzit şi eu. Fritzie era sigur că mă poate face să-mi 
ţin gura. Mă subestimase și avea să mi-o plătească. Cu vârf 
şi îndesat. 


Russ Millard mă întâmpină cu trei vorbe: 

— Raportează, domnule poliţist. 

I-am povestit întreaga întâmplare cu lux de amănunte. 
Când am terminat, o salută pe Elizabeth Short de pe perete 
şi-i spuse: 

— Facem progrese, draga mea. 

Apoi îmi întinse mâna. Ne-am dat mâna în felul în care 
o fac un tatăl şi fiul lui după un meci important. 

— Şi acum, padre? 

— Tu te duci la serviciu, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Harry şi cu mine o să punem mâna pe Issler la casa 
de nebuni, iar eu voi trimite niște băieţi care s-o caute pe 
şest pe Sally Stinson. 

Am înghiţit în sec. 

— Şi cu Fritzie cum rămâne? 

— O să mă gândesc la asta. 

— Îl vreau la popreală. 

— Ştiu că îl vrei. Dar gândește-te la un lucru: oamenii pe 
care îi escrochează sunt cu toții niște infractori și nu vor 
depune mărturie împotriva lui la tribunal. Iar dacă află ceva 
şi distruge copiile, atunci nici măcar nu mai putem să-l înhă- 
țăm pentru comiterea unei infracțiuni interdepartamentale. 
Toate astea vor trebui coroborate cumva, aşa că, până una-alta, 
rămâne între noi. lar tu ai face mai bine să te liniștești şi 
să-ţi ţii nervii în frâu. 

— Vreau să-l arestez chiar eu. 

Russ încuviinţă. 

— Nici nu m-am gândit altfel. 

În drum spre ușă, îşi scoase pălăria în fața lui Elizabeth. 


288 James Ellroy 


Eu m-am întors la Patrulare şi m-am făcut că plouă. Russ 
şi-a trimis oamenii pe urmele lui Sally Stinson. Peste o zi 
m-a sunat acasă cu o veste proastă şi una bună. 

Charles Issler își găsise un avocat care să-i introducă un 
dosar de habeas corpus!. Fusese eliberat de la casa de nebuni 
Mira Loma cu trei săptămâni în urmă. Apartamentul lui din 
L.A. fusese golit, iar el era de negăsit. Am dat chix, dar 
confirmarea de pe frontul escrocheriilor lui Vogel mi-a readus 
zâmbetul pe buze. 

Harry Sears a verificat dosarele arestărilor lui Fritzie 
pentru infracţiuni grave — de la Fraude şi Înşelătorii, în 1934, 
până la actualul lui post de la Detectivi. Undeva, cândva, 
Vogel îi arestase pe fiecare dintre cei care figurau în copiile 
rapoartelor financiare de la LAPD-FBI. lar federalii nu l-au 
inculpat pe nici unul dintre ei. 

A doua zi mi-am luat liber şi am petrecut în compania 
dosarului principal, având în minte un singur gând: coro- 
borare. Russ sună să-mi spună că nu a mai aflat nimic despre 
Issler, care se pare că spălase putina. Harry îl supraveghea 
de la distanţă pe Johnny Vogel în timpul şi în afara servi- 
ciului. Un amic de la Moravuri din LASD, West Hollywood, 
îmi făcuse rost de niște adrese ale persoanelor din anturajul 
lui Sally Stinson. Russ mi-a spus de vreo şase ori s-o las mai 
moale şi să nu fac tărăboi. Ştia al naibii de bine că deja îl 
văd pe Fritzie priponit la Folsom, iar pe Johnny în cămăruţa 
verde a condamnaților. 

Eram programat să intru în tură joi, aşa că am făcut ochi 
devreme, vrând să petrec o dimineaţă lungă împreună cu 
dosarul principal. Tocmai îmi pregăteam o cafea, când sună 
telefonul. Am răspuns: 

— Da? 


1. Lege care prevede faptul că o persoană nu poate fi privată de 
libertate decât pe baza unei hotărâri judecătorești. 


Dulcele sărut al Daliei 289 


— Sunt Russ. Am găsit-o pe Sally Stinson. Ne vedem 
într-o jumătate de oră pe North Havenhurst, la numărul 1546. 
— Alerg! 


Adresa pomenită era un bloc în stil spaniol: pereţii din 
ciment văruit erau în formă de turnulețe ornamentale, iar 
balcoanele erau acoperite cu pânză decolorată de soare. Câte 
o alee ducea la fiecare ușă de apartament. Russ aștepta 
lângă una de la capătul din dreapta. 

Am lăsat maşina într-un loc interzis și m-am grăbit să 
ajung la el. Un individ într-un costum șifonat şi cu un coif 
de hârtie pe cap mergea țanţos pe alee, cu un zâmbet de 
beţivan pe mutră. Ne bălăcări: 

— Tura următoare, nu? Doi pe una, măiculiță! 

Russ mă conduse pe scări. Am bătut la ușă. Ne deschise 
o blondă nu tocmai tânără, ciufulită şi cu machiajul întins, 
care ne luă în şuturi: 

— De data asta ce-ai mai uitat? 

După care scăpă: 

— Căca-m-aș! 7 

Russ îi arătă insigna. 

— LAPD. Sunteţi Sally Stinson ? 

— Nu, sunt Eleanor Roosevelt. Uite ce e, în ultimul timp 
i-am tot plătit şerifului, aşa că sunt cam pe geantă. Vreți să 
vă plătesc în natură? 

Am dat să-mi croiesc drum înăuntru. Russ mă apucă de braț. 

— Domnişoară Stinson, este vorba despre Liz Short şi 
Charlie Issler. Aveţi de ales: discutăm aici sau la închisoarea 
femeilor. 

Sally Stinson își strânse partea din față a halatului şi o 
apăsă de corsaj. 

— Uitaţi ce e, i-am spus deja celuilalt tip... începu ea, 
apoi se opri şi îşi strânse braţele în jurul corpului. 

Arăta ca o paraşută, victima unui monstru dintr-un film 
de groază vechi, şi am înţeles pe dată cine-i monstrul ei. 


290 James Ellroy 


— Noi nu lucrăm cu el. Vrem doar să stăm de vorbă despre 
Betty Short. 

Sally ne cântări din priviri. 

— Şi el n-o să afle nimic? 

Russ îşi afișă zâmbetul lui de preot confesor și minţi: 

— Nu, totul va rămâne strict confidențial. 

Sally se dădu la o parte. Russ și cu mine am intrat în 
camera din faţă a unui hogeac clasic — mobilă veche, pereţi 
goi, valize aliniate într-un colț, pentru cărăbăneală în caz de 
urgenţă. Sally zăvori uşa. 

— Cine-i tipul de care ne-ai pomenit, domnişoară Stinson? 
am întrebat eu. 

Russ își aranjă nodul de la cravată, iar eu am făcut ciocul 
mic. Sally ne făcu semn spre canapea. 

— Haideţi s-o rezolvăm rapid. Zgândărirea vechilor răni 
este împotriva religiei mele. 

M-am așezat. Umplutura canapelei și vârful unui arc ieșiră 
brusc la câţiva centimetri de piciorul meu. Russ luă loc pe 
un fotoliu și își scoase carneţelul de notițe. Sally se cocoță 
pe maldărul de valize, cu spatele la perete şi ochii la uşă, ca 
o specialistă a evadărilor unsă cu toate alifiile. Începu cu 
cea mai des auzită replică introductivă la cazul Short: 

— Nu ştiu cine a omorât-o. 

— Mi se pare normal, dar hai s-o luăm de la început. 
Când ai făcut cunoştinţă cu Liz Short? 

Sally îşi scărpină o vânătaie lăsată pe gât de un amant 
înfocat. 

— Vara trecută. Cam prin iunie. 

— Unde? 

— La un bar din centru, Yorkshire House Grill. Eu eram 
cam pilită și îl aşteptam pe... îl aşteptam pe Charlie I. Liz 
încerca să agaţe un moșulică prosper, dar s-a dat prea tare 
la el şi l-a speriat. Apoi am început să stăm de vorbă şi la un 
moment dat a venit şi Charlie. 

— Apoi ce s-a mai întâmplat? am întrebat-o. 

— Apoi am descoperit că aveam o grămadă de chestii în 
comun. Liz ne-a zis că era pe geantă. Charlie întreabă „Ce 


ES AR XE. po 


Duicele sărut al Daliei 291 


zici de una mică la dublu?“ Liz acceptă, iar Charlie ne trimite 
în tandem la întrunirea textiliştilor de la Mayflower. 

— Şi? 

— Şi Liz a fost buuuunăăă rău! Vreţi detalii? Aşteptaţi 
până-mi public memoriile. Vă dau doar un amănunt. Eu mă 
prefac destul de bine că-mi place, dar Liz mima plăcerea de 
nota zece. Avea ea o nebuneală, nu-și scotea niciodată ciorapii. 
Dar era o mare artistă. Oscar scria pe ea. 

Mi-am amintit de filmul porno și de tăietura ciudată de 
pe coapsa stângă a lui Betty. 

— Ştii cumva dacă Liz a jucat vreodată într-un film porno? 

Sally clătină din cap. 

— Nu, dar dacă ar fi făcut-o, ar fi fost buuunăăă... 

— Ai auzit vreodată de un anume Walter „Duke“ Wellington ? 

— Nu. 

— Dar de Linda Martin? 

— Nexam. 

Russ preluă discuţia. 

— Ai mai făcut şi alte numere împreună cu Liz? 

— Vreo patru-cinci. Vara trecută. Numai la hoteluri, cu 
participanţii la conferinţe. 

— Îţi amintești vreun nume? Vreo organizaţie? Vreo per- 
soană? 

Sally izbucni în râs şi se scărpină în decolteu. 

— Domnule poliţist, prima poruncă din decalogul meu 
este să ţin ochii închişi și să încerc să uit. Mă pricep bine la 
chestia asta. 

— Ai lucrat vreodată la hotelul Biltmore? 

— Nu. Doar la Mayflower și la Hacienda House. Uneori 
la Rexford. 

— S-a purtat vreunul dintre bărbaţi ciudat cu Liz? A 
devenit violent? 

Sally hohoti. 

— Majoritatea erau fericiţi că ea se prefăcea atât de bine. 

Nerăbdător să ajung la Vogel, am schimbat subiectul. 

— Povesteşte-mi despre legătura ta cu Charlie Issler. Știai 
c-a mărturisit cum că ar fi ucis-o pe Dalia? 


292 James Ellroy 


— Nu, inițial n-am ştiut, răspunse Sally. Apoi... ăăă, oricum, 
n-am fost surprinsă când am aflat. Charlie are ceea ce voi 
ați numi impulsul nestăpânit de a mărturisi. Cum să vă 
spun...? Dacă o târfă este omorâtă și ajunge în ziare, adio, 
Charlie — pregătește-i tinctura de iod pentru întoarcere, fiindcă 
de fiecare dată are grijă să fie bine cocoșat de bastoanele de 
cauciuc ale băieţilor. 

— De ce crezi că face asta? se interesă Russ. 

— ÎL apasă conştiinţa... Cum vă sună? 

— 'Ţie cum îţi sună chestia următoare? am intervenit eu. 
Ne spui unde ai fost între 10 şi 15 ianuarie, apoi ne povestești 
despre tipul acesta, care ne e drag tuturor ca sarea-n ochi. 

— Sună de parcă aş avea cumva de ales. 

— Ai de ales. Discuţi cu noi aici sau cu o matahală de 
gardiană din centru. 

Russ își aranjă cu un gest nervos nodul de la cravată. 

— Îşi amintești unde ai fost în perioada aceea, domni- 
şoară Stinson? 

Sally își scoase din buzunar pachetul de ţigări și cutia de 
chibrituri și îşi aprinse o ţigară. 

— 'Toată lumea care a cunoscut-o pe Liz își amintește ce-a 
făcut în perioada aia. Ştiţi, e ca atunci când a murit FDR. Îţi 
doreşti să dai timpul înapoi și să schimbi totul. 

Am dat să-mi cer scuze pentru stilul meu de interoga- 
toriu, dar Russ mi-o luă înainte: 

— Partenerul meu n-a vrut să pară al dracului, domni- 
şoară Stinson. Cazul ăsta îl înrăiește. 

Era abordarea perfectă. Sally Stinson îşi aruncă ţigara 
pe podea, o stinse cu piciorul gol, după care bătu uşurel cu 
palma valiza pe care stătea. 

— De-ndată ce ieşiţi pe ușă, adio şi-un praz verde! O să 
vă povestesc vouă, dar n-o s-o repet în faţa nici unui pro- 
curor, în instanță sau la vreun alt polițai. Vorbesc serios! 
Cum ieşiţi pe ușă, pa și pusi, Sally! 

— S-a făcut, promise Russ. 

Obrajii lui Sally se îmbujorară. Treaba asta şi licărul mânios 
al ochilor ei o făcură să pară cu cel puțin zece ani mai tânără. 


Dulcele sărut al Daliei 293 


— Vineri, pe 10 ianuarie, am primit un telefon la hotelul 
unde locuiam. Un tip 'cea că-i prieten de-al lui Charlie și 
vrea să mă plătească pentru un tinerel neînceput, să-i rup 
eu aţa. Un sejur de două zile la Biltmore pentru o sută 
jumate. Eu îl întreb „Nu l-am mai văzut pe Charlie de ceva 
timp. De unde ai numărul meu ?“, la care tipul îmi zice „Lasă 
asta, ne vedem în faţă la Biltmore mâine la prânz“. Cum 
eram lefteră, i-am zis că-i OK și m-am întâlnit cu cei doi 
tipi. Doi malaci care semănau ca două picături de apă. Mi-am 
dat seama imediat că-i vorba de nişte polițiști, tată şi fiu. Îmi 
dau banii, tinerelul suferă de halitoză, dar mi s-au întâmplat 
chestii și mai nasoale. Îmi spune cum îl cheamă pe tăticu' și 
mă sperii un pic, dar tăticu' se făcuse nevăzut, iar puştiul e 
atât de jalnic, că m-am gândit că pot să am grijă de el. 

Sally își aprinse o altă ţigară. Russ mi-a întins fotografiile 
de la Personal ale celor doi Vogel. Eu i le-am arătat tipei. 

— La marele fix, comentă ea și le arse feţele cu vârful 
Chesterfieldului, apoi continuă: Vogel închiriase un apar- 
tament. Îi fac safteaua lv’ ăla micu”, iar el îmi propune să ne 
jucăm cu nişte jucării odioase de la sex-shop, pe care le 
adusese cu el. Eu îl refuz, la care el îmi zice că-mi dă încă 
douăzeci de verzișori dacă-l las să mă biciuiască ușor, așa, 
doar de-o distracție. I-am răspuns „Când o zbura porcu” 
şi-atunci el... 

— A pomenit ceva de niște filme porno? am întrerupt-o. 
Filme cu lesbiene? 

Sally pufni: 

— Vorbea numai de baseball și de daravela lui. Îi spunea 
Șniţelul Baban... și ştiţi ceva? Nu era deloc baban. 

— Continuă, domnișoară Stinson, o îndemnă Russ. 

— Păi, ne-am tras-o toată după-amiaza şi am ascultat 
balivernele puștanului despre Brooklyn Dodgers și Șniţelul 
Baban până mi s-a acrit. Apoi eu zic „Hai să luăm cina şi o 
gură de aer curat“. Coborâm în hol și acolo dăm de Liz, 
singură-singurică. Îmi spune că are nevoie de bani Şi, cum 
am băgat de seamă că lvu’ ăla micu” îi place de ea, aranjez o 
şușanea în șușanea. Urcăm înapoi în apartament, eu iau o 


294 James Ellroy 


mică pauză şi ei se pun pe treabă în dormitor. Liz se stre- 
coară afară pe la doișpe jumate, îmi șopteşte „Șniţel Pricăjit“ 
şi de-atunci nici c-am mai văzut-o până nu i-a apărut foto- 
grafia în toate ziarele. 

M-am uitat la Russ. El mi-a şoptit „Dulange“. Am dat din 
cap aprobator şi mi-am închipuit-o pe Betty Short mergând 
aiurea în dimineaţa zilei de 12, până ce-a dat de francezul 
Joe. Zilele lipsă ale Daliei începeau să se adune una câte 
una. 

— Şi-atunci tu și John Vogel v-aţi întors la treburile voas- 
tre? întrebă Russ. 

Sally aruncă pozele de la Personal pe jos. 

— Da. 

— Ţi-a povestit cum a fost cu Liz Short? 

— Mi-a spus că ei i-a plăcut de Șniţelul Baban. 

— A zis cumva dacă-și făcuseră planuri să se mai întâl- 
nească ? 

— Nu. 

— A adus cumva vorba despre tatăl lui și Liz? 

— Nu. 

— Dar ce ţi-a spus despre Liz? 

Sally îşi încrucişă mâinile pe piept. 

— Mi-a spus că ei i-au plăcut micile lui jocuri. L-am între- 
bat „Ce fel de jocuri ?“, iar ăla micu” îmi răspunde „«Stăpânul 
şi sclavul» şi «Gaborul și paraşuta»“. 

— Te rog să închei, am spus eu. 

Sally aruncă o privire spre ușă. 

— La două zile după ce Liz a apărut în toate ziarele, Fritz 
Vogel a trecut pe la hotelul unde locuiam şi mi-a spus că 
fiu-său i-a spus că fusese cu Liz. Mi-a mai zis că luase numele 
meu din niște dosare de la poliţie și a-nceput să mă inte- 
rogheze în legătură cu... herghelegiii mei. L-am menţionat 
pe Charlie I., iar Vogel şi-a amintit de el de pe vremea când 
lucra la Moravuri. Apoi s-a speriat, fiindcă și-a adus aminte 
şi că Charlie avea problema aia cu mărturisirile. L-a sunat 
de la telefonul meu pe unul din partenerii lui şi i-a spus să 
mătrășească dosarul lui Charlie de la Moravuri. După care 


ri = 


Dulcele sărut al Daliei 295 


a mai dat un telefon și i-a sărit muștarul, din cauză că tipul 
de la capătul firului l-a anunţat că Charlie e deja în arest şi 
a mărturisit că el a tăiat-o pe Liz. Atunci a început să mă 
trosnească. Mi-a pus tot felul de întrebări, cum ar fi dacă 
Liz i-ar spune lui Charlie că şi-a tras-o cu fiul unui polițist. 
I-am spus că Charlie cu Liz abia se cunoşteau, că el doar îi 
făcuse rost de niște şmenuri de câteva ori și asta cu foarte 
multe luni în urmă, însă el a continuat să mă lovească și 
m-a ameninţat că o să mă omoare dacă suflu ceva la poliţie 
despre fiu-său şi Dalia. 

M-am ridicat și-am dat să plec, dar Russ rămase nemișcat. 

— Domnişoară Stinson, ai spus că atunci când John Vogel 
ţi-a pomenit numele tatălui său, te-ai speriat. Din ce cauză? 

— Din cauza unei povești pe care am auzit-o cândva, şopti 
Sally. 

Brusc arăta mai mult decât trecută — bătrână de-a binelea. 

— Ce poveste? 

Femeia spuse, cu vocea încărcată de emoție: 

— Cum a primit un șut în fund de la slujba lui mare și 
tare de la Moravuri. 

Mi-am amintit de remarca lui Bill Koenig — că Fritzie a 
luat sifilis de la curve pe vremea când lucra la Moravuri și 
că a fost pus pe liber şi trimis să se trateze cu mercur. 

— A dat de naiba, nu-i așa? 

Sally îşi drese vocea: 

— Am auzit că s-a îmbolnăvit de sifilis şi a înnebunit. A 
crezut că i l-a dat o colorată, așa că s-a dus la un cuplărai 
de pe Watts și le-a pus pe toate fetele să i-o ia în gură înainte 
să înceapă tratamentul. Le-a pus să-și frece ochii de sula lui 
şi două din fete au orbit. 

Mi s-au înmuiat picioarele mai ceva ca în noaptea de la 
depozit. 

— Mulţumesc, Sally, zise Russ. 

— Hai să punem mâna pe Johnny, am spus eu. 


296 James Ellroy 


Am pornit spre centru cu mașina mea. Johnny lucra la 
patrulă în tura de zi și făcea ore suplimentare de bunăvoie, 
așa că la 11 dimineața ştiam că avem şanse mari să-l prindem 
singur. 

Conduceam încet, uitându-mă după silueta lui familiară, 
în serj albastru. Russ avea pe bordul mașinii o seringă şi o 
fiolă cu scopolamină pe care o păstrase de la interogatoriul 
lui Manley Roșcatul. Până și el știa că va fi o acţiune în 
forță. Mergeam pe aleea din spatele clădirii Jesus Saves 
Mission, când l-am zărit: era singur și intrase tare într-o 
pereche de boschetari care scotoceau într-o pubelă. 

Am ieșit din mașină și am strigat: 

— Hei, Johnny! 

Vogel junior îi atenţionă cu degetul pe pilangii şi se apropie 
agale, cu degetele mari vârâte sub cureaua lui lată. 

— Ce-i cu tine în ţinută civilă, Bleichert? mă întrebă el. 

La care eu i-am tras un pumn în plex. El s-a ghemuit. 
L-am prins de cap și l-am izbit cu el de capotă. Johnny se 
împletici. În jurul lui totul se înceţoșa încetul cu încetul. 
L-am sprijinit. Russ i-a suflecat mâneca stângă și i-a injectat 
cocteilul cel năucitor în venă, la încheietura cotului. 

De-acum era leşinat de-a binelea. I-am luat pistolul cali- 
brul 38 din toc, l-am azvârlit pe scaunul din față şi l-am 
îndesat pe Johnny pe bancheta din spate. M-am strecurat 
lângă el, iar Russ a urcat la volan. Am pornit în trombă de 
pe alee. Boschetarii ridicară degetul mare: „Bravo, băieţi !“ 

Drumul până la El Nido ne-a luat o jumătate de oră. 
Johnny mai scotea câte un chicotit în somnul lui de drogat 
şi de vreo câteva ori era gata să se trezească. Russ conducea 
în tăcere. Când am ajuns la hotel, Russ verifică holul, văzu 
că nu era nimeni şi-mi făcu semn din prag că totul e în 
regulă. L-am luat pe Johnny pe umăr şi l-am cărat până în 
camera 204 — cele mai grele clipe de muncă din viaţa mea. 


Dulcele sărut al Daliei 297 


Urcatul scărilor aproape că-l trezi. Când l-am trântit într-un 
fotoliu şi i-am încătușat mâna stângă de calorifer, a clipit de 
câteva ori. 

— Scopolamina își menţine efectul încă vreo câteva ore. 
Nici o șansă să ne mintă, spuse Russ. 

Am udat un prosop în chiuvetă şi i l-am trântit lui Johnny 
pe față. El a început să tușească și am îndepărtat prosopul. 
Johnny a chicotit. 

— Elizabeth Short, i-am spus și i-am făcut semn spre 
fotografiile lucioase de pe perete. 

— Ce-i cu ea? bolborosi Johnny, cu o față parcă de cauciuc. 

I-am administrat o nouă doză de prosop ud pe post de tonic. 
Johnny pufni. Am lăsat prosopul tampon să-i cadă în poală. 

— Dar Liz Short? Numele ăsta îţi spune ceva? 

Johnny izbucni în râs. Russ îmi făcu semn să mă aşez 
lângă el, pe marginea patului. 

— Chestia asta se face după un anumit tipic. Lasă-mă pe 
mine să pun întrebările, iar tu încearcă să-ți păstrezi calmul. 

Am dat din cap aprobator. Johnny ne avea acum înaintea 
ochilor pe amândoi, însă privirea îi era tulbure, fața fleșcăită 
şi avea un aer tâmp. 

— Cum te numești, fiule? întrebă Russ. 

— Doar mă cunoşti, tenente, articulă cu dificultate Johnny. 

— Răspunde-mi totuși. 

— Vogel, John Charles. 

— Când te-ai născut? 

— Pe 6 mai 1922. 

— Cât fac șaisprezece plus cincizeci și șase? 

Johnny se gândi o clipă şi răspunse: 

— Şaptezeci și doi. 

Se uită apoi fix la mine şi mă întrebă: 

— De ce m-ai lovit, Bleichert? Nu ţi-am făcut niciodată 
mizerii. 

Grăsanul părea sincer uimit. Nu i-am răspuns. Russ con- 
tinuă cu întrebările: 

— Cum îl cheamă pe taică-tău, fiule? 

— Doar îl cunoşti, 'tenente. Aha... Friedrich Vogel. Fritzie, 
mai pe scurt. 


298 James Ellroy 


— Mai pe scurt, ca Liz Short? 

— Ăă, desigur... ca Liz, Betty, Beth, Dalia... o mulțime de 
nume de alint. 

— Aminteşte-ţi de luna ianuarie, Johnny. Taică-tău a vrut 
să-ţi pierzi virginitatea, nu-i aşa? 

— Ăăă... mdaaa. 

— A plătit o femeie pentru două zile, corect? 

— Nu o femeie. Adică nu una adevărată. O currrvă! O 
currrrrvă.... 

Prelungirea cuvântului se transformă în râs. Johnny în- 
cercă să bată din palme. O mână îi lovi pieptul, iar cealaltă 
smuci cătușa ce-l ţinea legat. 

— Asta nu-i frumos. O să-i spun lui tati. 

— Nu durează mult, îi zise calm Russ. Te-ai cazat cu 
prostituata la Biltmore, corect? 

— Corect. Tata a obţinut o reducere, pentru că-l cunoștea 
pe detectivul hotelului 

— Şi la Biltmore te-ai întâlnit și cu Liz Short, corect? 

Chipul lui Johnny se schimonosi. Clipi nervos. Buzele îi 
tresăriră, iar venele de pe frunte erau gata să-i pocnească. 
Îmi amintea de un boxer groggy, care încearcă să se ridice 
de la pământ. 

— Ăăă... da, corect. 

— Cine v-a făcut cunoştinţă? 

— Cum o cheamă...? Currrva. 

— Şi ce-aţi făcut tu şi cu Liz după aceea, soy? Hai, 
povesteşte-mi. 

— Ăăă... ne-am tras-o trei ore pentru zece parai și am 
jucat diverse jocuri. l-am dat Șniţelul Baban. Ne-am jucat 
de-a calul și călăreţul. Mi-a plăcut de Liz, așa c-am biciuit-o 
cu blândeţe. Era mai drăguță decât curvuliţa blondă. Nu 
şi-a dat jos ciorapii. Mi-a zis că are un semn din naştere pe 
care nu trebuie să i-l vadă nimeni. I-a plăcut de Șniţel şi 
m-a lăsat s-o sărut fără să fac gargară cu Listerine, așa cum 
mă punea să fac blondina. 

Mi-am amintit de scobitura de pe coapsa lui Betty şi mi 
s-a tăiat răsuflarea. 


Dulcele sărut al Daliei 299 


— Johnny, tu ai ucis-o pe Liz? întrebă Russ. 

Grăsanul începu să se agite în scaun: 

— Nu! Nu, nu, nu, nu, nu, nu! Nu! 

— Șșșșşșt! Uşurel, fiule, ușurel. Când a plecat Liz? 

— N-am ciopârţit-o eu! 

— Te credem, fiule. Acum spune-mi, când a plecat Liz? 

— Târziu. Sâmbătă, târziu. Pe la doisprezece sau unu. 

— Vrei să spui duminică dimineaţă devreme? 

— Mda. 

— Ţi-a spus unde se duce? 

— Nu. 

— A pomenit de vreun bărbat? Vreun prieten? Vreun 
bărbat cu care urma să se întâlnească? 

— Ăăă... un aviator cu care, cică, era măritată. 

— Şi asta-i tot? 

— Da. 

— Ai mai văzut-o de atunci? 

— Nu. 

— Taică-tău o cunoştea pe Liz? 

— Nu. 

— L-a obligat pe detectivul hotelului să modifice numele 
din registru după ce a fost găsit trupul lui Liz? 

— Ăăă... da. 

— Ştii cine a ucis-o pe Liz Short? 

— Nu! Nu! 

Johnny începea să transpire abundent. La fel păţeam şi 
eu, aprins de pofta de a afla fapte cu care să-l înfund, acum, 
când se părea că el şi cu Dalia avuseseră doar o aventură 
de-o noapte. L-am întrebat: 

— l-ai spus lui taică-tău de Liz când a ajuns pe prima 
pagină a ziarelor. Nu-i așa? 

— Ăăă... da. 

— Iar el ţi-a spus ție de un tip pe nume Charlie Issler? 
Un tip care a fost peştele lui Liz Short? 

i — Da. 

— Şi ţi-a mai spus că Issler era în arest fiindcă își mărtu- 

risise crima? 


300 James Ellroy 


— Ăăă.... da. 

— Acum să-mi spui ce avea de gând să facă pentru ca să 
rezolve problema, căcatule. Să-mi spui tot, pe îndelete. 

Bătăile de inimă ale grăsanului atinseră un ritm alarmant. 

— Tati a încercat să-l facă pe Ellis Jidanu' să-i dea dru- 
mul lui Issler, dar el n-a vrut. Tati cunoaște un asistent de 
la morgă care îi e dator şi a făcut rost de o târfă omorâtă şi 
l-a convins pe Jidan să meargă pe mâna lui. Tati îl voia pe 
unchiu' Bill pentru treaba asta, dar Jidanw' a zis că nu, să 
te ia pe tine. Tati a zis că o să fii de acord, că fără Blanchard, 
care să-ţi spună ce ai de făcut, ești o cârpă. Tati a mai zis că 
eşti un fătălău, o muiere slabă cu dinţi de iepuroi... 

Johnny începu să râdă isteric, clătinând din cap, împroş- 
când cu sudoare şi zăngănind cătușele ca un animal de la 
grădina zoologică care şi-a găsit o jucărie nouă. Russ se puse 
în faţa mea. 

— O să-l fac să semneze o declaraţie. Tu plimbă-te vreo 
jumătate de oră, până te calmezi. O să-l îndop cu cafea și 
când te-ntorci, o să vedem ce-i de făcut. 

Am ieşit pe scara de incendiu. M-am așezat acolo și mi-am 
bălăngănit picioarele pe marginea ei. Am urmărit mașinile 
de pe Wilcox care se îndreptau spre Hollywood şi mi-am 
făcut socotelile : cât o să mă coste povestea asta și tot restul. 
Apoi am jucat blackjack cu plăcuţele de înmatriculare, mași- 
nile care o luau spre sud contra celor în drum spre nord, cu 
cele din afara statului pe post de atu. Cele în drum spre sud 
eram eu, casa, iar cele ce mergeau spre nord Lee și Kay. 
Sudul nu a depășit un rahat de şapteşpe, iar nordul a primit 
un as şi o regină, ca pentru un pocher adevărat. Am dedicat 
toată tărășenia trioului nostru şi m-am întors în cameră. 

Johnny Vogel, roşu la față, lac de sudoare și tremurând 
din toate încheieturile, semna declaraţia lui Russ. Am citit-o 
peste umărul lui: conţinea referiri la Biltmore, la Betty şi la 
bătaia luată de Sally Stinson de la Fritzie, adică nici mai 
mult, nici mai puţin de patru infracțiuni şi două delicte grave. 

— Deocamdată vreau să rămână totul între noi şi mai 
vreau să vorbesc şi cu un avocat, spuse Russ. 


Dulcele sărut al Daliei 301 


— Nu, padre, i-am replicat eu şi m-am întors către Johnny: 
Eşti arestat pentru coruperea unei prostituate, tăinuire de 
probe, obstrucționarea justiţiei şi complicitate la molestare 
de gradul întâi şi ultraj. 

Johnny izbucni: 

— Tati! 

Și se uită la Russ. 

Russ se uită la mine şi-mi întinse declaraţia. Am băgat-o 
în buzunar şi i-am încătușat mâinile la spate juniorului, în 
timp ce el hohotea uşurel. 

Padre oftă: 

— O să ai o viaţă de iad până când ieși la pensie. 

— Știu. 

— N-o să te mai întorci niciodată la Birou. 

— Deja m-am obișnuit cu rahatul, padre. Nu cred c-o să 
fie chiar atât de rău. 


e è o 


L-am condus pe Johnny la mașină şi am mers cale de 
patru cvartale, până la secția Hollywood. Pe treptele de la 
intrare îşi făceau veacul reporteri şi fotografi. A dat stre- 
chea-n ei când au observat civilul care-l aducea încătușat pe 
polițistul în uniformă. Bliţurile sclipiră. Știriştii m-au recu- 
noscut şi au început să mă cheme pe nume. Le-am strigat: 

— Fără comentarii! 

Înăuntru colegii mei polițiști au făcut ochii cât cepele 
când ne-au văzut. L-am împins pe Johnny spre biroul din 
faţă şi i-am șoptit la ureche: 

— Să-i spui lui tati că ştiu despre manevra cu şantajul 
legat de rapoartele federalilor şi despre sifilis şi bordelul din 
Watts. Spune-i că mâine mă duc cu toată povestea la ziare. 

Johnny își reluă smiorcăiala. Un locotenent în uniformă 
se apropie şi se stropşi: 

— Ce mama naibii se întâmplă aici? 

Bliţul unui aparat de fotografiat îmi arse ochii. Era Bevo 
Means, cu carneţelul pregătit, gata să ia notițe. 


302 James Ellroy 


— Sunt polițistul Dwight Bleichert, am răspuns, iar acesta 
e polițistul John Charles Vogel. 

I-am întins locotenentului declaraţia și i-am făcut cu ochiul. 

— Arestaţi-l! 


La prânz am mâncat pe îndelete o friptură imensă, după 
care m-am dus la Secţia Centrală şi la tura mea de patrulă 
obișnuită. Pe când mă îndreptam spre vestiare, am auzit un 
ordin prin interfon : 

— Domnul poliţist Bleichert să se prezinte imediat la biroul 
comandantului. 

Am făcut stânga împrejur şi am bătut la ușa locotenen- 
tului Jastrow. El îmi strigă: 

— E deschis. 

Am intrat şi l-am salutat ca un recrut idealist. Jastrow 
se ridică, îmi ignoră salutul şi-şi aranjă ochelarii cu ramă de 
baga, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. 

— Ai două săptămâni de permisie începând din clipa asta, 
Bleichert. Când te întorci la datorie, prezintă-te la coman- 
dantul Green. O să te repartizeze la altă divizie. 

Am vrut să scot tot ce se putea scoate de la el, așa că am 
întrebat: 

— De ce? 

— Fritz Vogel tocmai şi-a zburat creierii. De-aia! 

Salutul meu de rămas-bun a fost de două ori mai regula- 
mentar decât primul. Jastrow îl ignoră și pe acesta. Am 
străbătut holul, gândindu-mă la cele două curve oarbe și 
întrebându-mă dacă ele or să afle și dacă o să le pese. Sala de 
şedinţe era plină de polițiști care așteptau apelul — un ultim 
obstacol înainte de parcare şi casă. Am luat-o la trap mărunt, 
cu spatele drept, înfruntând privirile care le căutau pe ale mele 
şi făcându-le să se plece. În spatele meu auzeam șuierături: 
„Trădător!“, „Bolşevic!“ Aproape că ieșisem din încăpere, când 
am auzit aplauze, iar când m-am întors, i-am văzut pe Russ 
Millard şi Thad Green aplaudându-mă în semn de rămas-bun. 


Capitolul douăzeci şi patru 


ram exilat în iad şi mă mândream cu asta. Aveam la 

dispoziție două săptămâni de frecat menta până să-mi 
încep executarea pedepsei într-o secţie de tot rahatul a Depar- 
tamentului de Poliţie din Los Angeles. Arestarea și sinuciderea 
din familia Vogel au fost mușamalizate -— și infracțiunea 
interdepartamentală, și rușinea tatălui umilit în public. Am 
pus capăt zilelor mele de glorie în singurul mod care părea 
decent — pornind pe urmele prietenului meu dispărut. 

Am început din L.A., locul de unde se evaporase. 

Din citirea asiduă a condicii de arestări a lui Lee n-am 
aflat nimic. Am stat de vorbă cu lesbienele de la La Verne's 
Hideaway, întrebând dacă domnul Foc s-a întors să le mai 
deranjeze, iar drept răspuns am primit numai „Nu“-uri şi 
glume răutăcioase. Padre mi-a făcut rost de o copie după 
dosarul complet de arestări deosebit de periculoase făcute 
de Blanchard, dar n-am avut nici o revelaţie. Kay, mulțumită 
de monogamia noastră, mi-a spus că sunt mai rău decât un 
nătărău când fac ceea ce fac — și am înţeles că-i speriată. 

Scoaterea la lumină a legăturii Issler / Stinson / Vogel 
mă convinsese de un singur lucru — că sunt un detectiv bun. 
Să gândesc ca un detectiv în ceea ce-l privea pe Lee era o cu 
totul altă mâncare de pește, dar m-am străduit să procedez 
întocmai. Cruzimea pe care am văzut-o la el — şi pe care, în 
secret, am admirat-o — a ieşit mai abitir la iveală, deter- 
minându-mă să ţin la el şi mai sincer. La fel se întâmpla cu 
faptele la care reveneam mereu: 


304 James Ellroy 


Lee a dispărut când Dalia, benzedrina și eliberarea imi- 
nentă a lui Bobby De Witt s-au spart toate în capul lui. 

Ultima oară a fost văzut la Tijuana, în momentul când 
De Witt se îndrepta într-acolo, iar cazul Short se concentrase 
pe graniţa S.U.A.-Mexic. 

De Witt şi partenerul lui, traficantul de droguri Felix 
Chasco, au fost uciși tot atunci şi, deși doi cetățeni mexicani 
au fost învinuiți de crimă, putea fi vorba şi de-o mușama- 
lizare — jandarmii mexicani au şters din catastifele lor un 
caz de crimă nedorit. 

În concluzie: Lee Blanchard ar fi putut să-i ucidă pe De 
Witt şi Chasco, din dorinţa de a se proteja pe sine de o ten- 
tativă de răzbunare și pe Kay de posibilul abuz al filfizonului 
de Bobby. Concluzia la concluzie: nu-mi păsa. 

Următorul pas a fost să studiez stenograma procesului 
lui De Witt. La arhiva tribunalului am descoperit și alte fapte : 

Lee i-a numit pe informatorii care i-au dat pontul cu De 
Witt, „creierul“ afacerii Boulevard-Citizens, apoi a spus că 
aceştia au părăsit orașul, ca să scape de răzbunarea priete- 
nilor filfizonului. Telefonul pe care l-am dat mai apoi la Cazier 
m-a neliniștit — informatorii nu erau înregistraţi nicăieri. 
De Witt susținea că-i o înscenare a poliţiei, din cauza arestă- 
rilor sale anterioare pentru trafic de droguri, iar acuzarea 
își bazase pledoaria pe banii marcați de la jaf, găsiţi la De 
Witt acasă, și pe faptul că individul nu avea nici un alibi 
pentru momentul în care a fost comis jaful. Doi dintre cei 
patru gangsteri au fost uciși la faţa locului, De Witt a fost 
prins și al patrulea om a rămas liber. De Witt a susținut că 
habar n-are cine era, deşi dacă-l dădea în gât, ar fi obţinut 
o reducere de sentinţă. 

Concluzia: poate chiar a fost o înscenare a LAPD. Poate 
că Lee a fost băgat în chestia asta și poate chiar el a inițiat-o, 
ca să se dea bine pe lângă Benny Siegel, ai cărui bani au fost 
furaţi de adevărații spărgători și de care Lee se temea dintr-un 
motiv bine întemeiat — îi dăduse cu tifla mafiotului încălcând 
înţelegerea aia pe când era boxer. Apoi Lee a întâlnit-o pe 
Kay la procesul lui De Witt, s-a îndrăgostit de ea în stilul lui 


Dulcele sărut al Daliei 305 


cast-vinovat şi a început să-l urască de-adevăratelea pe Bobby. 
Concluzia la concluzie: Kay n-avea cum să ştie. De Witt era 
un gunoi care a primit ce merita. 

Şi concluzia finală: trebuia să-l aud pe Lee însuşi confir- 
mând sau infirmând totul. 

La patru zile după începutul „permisiei“ am plecat spre 
Mexic. La Tijuana am împărțit în stânga și-n dreapta pesos 
mexicani şi cenți americani și am tot arătat lumii fotografia 
lui Lee, păstrând monedele de 25 de cenți pentru „infor- 
mación importante“. M-am ales cu un anturaj, dar fără nici 
o pistă, şi cu certitudinea că voi fi belit dacă mai vântur 
bani. Din clipa aceea m-am limitat la tradiționalul schimb 
de informaţii confidenţiale dintre poliţaii gringo şi polițaii 
mexicani, la preţul de un dolar. 

Poliţaii din TJ erau niște hoitari în cămăși negre care 
vorbeau o engleză stricată, dar înțelegeau foarte bine lim- 
bajul internaţional. Am oprit un grup de indivizi aflaţi în 
„patrulare“, le-am fluturat pe la nas insigna mea, le-am înde- 
sat niște bancnote în mână și le-am pus întrebări în cea mai 
bună englezo-spaniolă de care am fost în stare. Biştarii şi-au 
făcut efectul imediat. Am primit clătinări de cap, vrăjeli 
bilingve şi o serie de poveşti care păreau adevărate. 

Unul ştia de „el blanco explosivo“ care a dat apă la şoareci 
în timpul vizionării unui film porno dat la Chicago Club pe 
la sfârşitul lui ianuarie. Altul mi-a povestit despre un blond 
masiv care a cardit trei ciorditori de le-au sărit capacele, iar 
apoi i-a uns pe polițai cu bancnote de douăzeci de dolari 
scoase dintr-un sul gros. Povestea care a pus capac la toate 
a fost aceea în care Lee i-a donat două sute de parai unui 
preot de leproşi pe care l-a întâlnit într-un bar, apoi le-a 
făcut cinste tuturor și a plecat la Ensenada. Informaţia aia 
însemna cinci parai şi o cerere de lămuriri suplimentare. 
Polițaiul mi-a spus: 

— Preotul, frate meu. S-a hirotonisit singur. Vaya con 
Dios. Păstrează-ţi banii. 

Am pornit-o pe coastă, mergând vreo sută douăzeci de 
kilometri spre sud, spre Ensenada, și întrebându-mă de unde 


306 James Ellroy 


avea Lee atâţia bani de aruncat în stânga și-n dreapta. Călă- 
toria era plăcută: în dreapta mea se căscau râpe abrupte, 
acoperite de lăstăriș, care se pierdeau în ocean, iar în stânga 
dealuri şi văi acoperite cu foioase. Traficul era lejer. Nu prea 
erau mașini, ci doar o coloană constantă de ingi ce înaintau 
spre nord, familii întregi târând valize, oameni ce păreau în 
acelaşi timp și speriaţi, şi fericiţi, de parcă n-ar fi știut ce 
urma să le aducă trecerea hotarului. Dar trebuie să fi fost 
ceva mai bine decât să înghiţi praf mexican și să cerșești 
mărunțiş de la turiști. 

Pe înserat, când m-am apropiat de Ensenada, coloana s-a 
transformat într-un şuvoi migrator. Un lung şir indian ocupa 
latura de nord a şoselei. Erau oameni cu catrafusele înfă- 
şurate în pături și aruncate pe umeri. Fiecare al cincilea 
sau al șaselea emigrant avea o lampă sau o lanternă și toți 
copiii mici erau înfășuraţi şi căraţi în cârcă de mamele lor. 
Când am trecut de ultimul deal din afara orașului, la poalele 
lui am zărit Ensenada, scăldată într-o pată de neon care, 
încetul cu încetul, înghițea toate luminiţele ce străluceau în 
întuneric. 

Am coborât, am intrat în oraș și l-am catalogat rapid 
drept o variantă estivală a Tijuanei, destinată însă turiştilor 
mai înstăriți. Americanii se purtau frumos, pe străzi nu vedeai 
copii ieşiţi la cerşit și nici animatori insistenți nu-şi făceau 
numărul în fața numeroaselor spelunci. Potopul de emigranţi 
pornea din câmpia plină de ciulini şi trecea prin Ensenada, 
de unde ajungea la drumul de coastă și plătea peșcheșul de 
liberă trecere la jandarmii mexicani. 

Nici că am văzut vreodată un șantaj mai ordinar. Jan- 
darmii în cămăși maronii, pantaloni mulaţi pe gambe și cizme 
milităreşti mergeau la fiecare țăran în parte, îi luau banii și 
îi prindeau pe umăr, cu ajutorul unui capsator, niște ecu- 
soane. Poliţaii în civil vindeau bucăţi de carne de vită şi 
fructe uscate, apoi puneau monedele primite în casete agă- 
ţate de cureaua puștii. Alți jandarmi erau arondați câte unul 
la fiecare grup de ţărani, ca să le verifice ecusoanele. Am 
virat din strada principală pe o străduţă plină cu bordeluri 


Dulcele sărut al Daliei 307 


şi am zărit doi copoi care băteau cu cruzime un om cu patul 
armei. Aveau puști automate cu țeava tăiată. 

Mi-am zis că ar fi mai bine să mă prezint la poliţie înainte 
să-i iau la întrebări pe cetăţenii din Ensenada. În plus, Lee 
fusese văzut vorbind lângă graniţă cu un grup de jandarmi 
mexicani la scurt timp după plecarea lui din L.A. şi tipii ăia 
şi-ar fi putut aminti de el. 

M-am luat după o caravană de mașini de poliţie fabricate 
prin anii '30, care trecea pe străduţa cu bordeluri, apoi am 
intrat pe o stradă paralelă cu plaja și iată-mă în faţa secţiei 
de poliție. Cândva fusese biserică. Ferestrele aveau gratii, 
iar pe fațada albă din chirpici, împodobită cu scene reli- 
gioase, scria cu vopsea neagră POLICÍA. Pe gazonul din față 
era instalat un reflector. Când am coborât din maşină, cu 
insigna la vedere și un zâmbet american pe faţă, cineva a 
îndreptat reflectorul spre mine. 

Am pășit în conul de lumină, cu mâna streașină la ochi, 
şi un val de căldură m-a izbit în faţă. Un individ cârâi: 

— Poliţai yankeu, J. Edgar, Texas Rangers. 

Mi-a întins mâna şi când am trecut pe lângă el, i-am dat 
o bancnotă de un dolar, apoi am intrat în secţie. 

Interiorul aducea și mai mult cu o biserică: holul de la 
intrare era împodobit cu draperii de catifea pe care erau 
reprezentate scene din viaţa lui lisus, iar băncile, pline de 
indivizi în cămăși maronii, semănau cu nişte strane. Biroul 
din față, un bloc masiv din lemn negru, cu o imagine sculptată 
cu lisus răstignit pe cruce, fusese pe vremuri, cel mai probabil, 
altarul. Când m-a văzut apropiindu-mă, jandarmul grăsan 
care stătea de strajă și-a lins buzele. Mi-a amintit de un 
pedofil care nu se dă bătut niciodată. 

Aveam deja pregătit obişnuitul verzişor, dar nu i l-am 
dat. 

— Poliţia din Los Angeles. Vreau să vorbesc cu șeful vostru. 

Maroniul își frecă degetul mare de arătător, apoi arătă 
spre legitimaţia mea. I-am întins-o, împreună cu dolarul. 
M-a condus pe coridorul plin de fresce religioase până la o 
ușă pe care scria CAPITÂN. M-am oprit locului, iar el a 


308 James Ellroy 


intrat și a început să turuie în spaniolă. Când a ieşit, m-a 
gratificat cu un pocnet din călcâie şi un salut întârziat. 

— Domnule poliţist Bleichert, poftiți, vă rog! 

Cuvintele rostite fără accent m-au surprins. Am dat curs 
invitaţiei şi am fost întâmpinat de un mexican înalt, în cos- 
tum gri, cu mâna întinsă — pentru a da noroc, nu pentru a 
primi un dolar. 

Ne-am strâns mâinile. Individul se așeză la un birou mare 
şi bătu ușor cu degetele într-o plăcuţă pe care scria CAPITÁN 
VASQUEZ. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule poliţist? 

Dintr-o mișcare, mi-am luat insigna de pe birou şi am 
pus în loc o fotografie de-a lui Lee. 

— Bărbatul ăsta este poliţist în Los Angeles. E dat dispă- 
rut de la sfârşitul lunii ianuarie şi ultima oară când a fost 
văzut, se îndrepta încoace. 

Vasquez examină fotografia. Colţurile gurii îi tresăriră. 
Încercă imediat să-şi mascheze reacţia involuntară, clătinând 
din cap. 

— Nu, nu l-am văzut pe omul ăsta. O să-i anunţ pe oamenii 
mei şi o să-i trimit să facă investigaţii în comunitatea ameri- 
cană de aici. 

— E greu de trecut cu vederea, domnule căpitan, am răs- 
puns eu minciunii lui. Blond, un metru optzeci şi cinci, solid 
ca un tanc. 

— Ensenada atrage oamenii duri, domnule poliţist. De 
aceea poliția noastră e atât de bine înarmată şi atât de vigi- 
lentă. Mai rămâneţi pe-aici? 

— Cel puţin noaptea asta. Poate că le-a scăpat băieţilor 
dumneavoastră şi reușesc să dau de vreo pistă. 

Vasquez zâmbi. 

— Mă îndoiesc. Sunteţi singur? 

— Mă așteaptă doi colegi în Tijuana. 

— Şi din ce divizie faceţi parte? 

Am umflat-o la greu: 

— Din Poliţia Metropolitană. 

— Sunteţi foarte tânăr pentru un post atât de remarcabil. 


Dulcele sărut al Daliei 309 


Am luat fotografia. 

— Chestie de nepotism, domnule căpitan. Tata este coman- 
dant adjunct, iar fratele meu lucrează la consulatul din Mexico 
City. Noapte bună. 

— Şi... noroc, Bleichert. 


Am închiriat o cameră la un hotel situat la doi pași de 
strada cu bordeluri / cluburi de noapte. Am dat doi dolari pe 
o cămăruţă amărâtă de la parter, cu vedere spre ocean, un 
pat cu o saltea subţire ca foaia de hârtie, o chiuvetă şi o 
cheie de la W.C.-ul public pentru bărbaţi de afară. Mi-am 
pus valiza pe scrin și, înainte să ies, ca măsură de precauţie, 
mi-am smuls două fire de păr și le-am lipit cu scuipat de 
tocul uşii. Dacă dușmanii or să se furișeze în cameră, o s-o 
ştiu şi eu. 

M-am îndreptat spre centrul plin de neoane al orașului. 

Străzile erau înţesate cu oameni în uniformă: cămăși 
maro, soldaţi și mateloți americani. Nu se zărea nici picior 
de mexican și toată lumea era disciplinată — chiar și gru- 
purile de răcani ce se bălăngăneau amețţiţi. Am ajuns la 
concluzia că patrulele de jandarmi sunt cele ce ţin lucrurile 
sub control. Cei mai mulţi dintre maronii erau niște prizăriți 
de categoria muscă, dar erau înarmați până-n dinţi: puşti 
cu ţeava retezată, revolvere semiautomate de calibrul 45, 
boxuri care le atârnau la bandulieră. 

Firmele fluorescente se aprindeau intermitent: Flame 
Klub, Arturo's Oven, Club Boxeo, Falcon's Lair, Chico's Klub 
Imperial. În spaniolă boxeo înseamnă „box“, așa că m-am 
dus mai întâi la crâșma aia. 

Mă aşteptam să fie întuneric, dar am pătruns într-o încă- 
pere strălucitoare, plină de marinari. Mexicance pe jumătate 
goale dansau pe bar, cu bancnote prinse în aţa chiloţilor 
tanga. Muzica de marimba de la tonomate și fluierăturile 
publicului umpleau magherniţa de o hărmălaie asurzitoare. 
M-am ridicat pe vârfuri, uitându-mă după cineva care să 


310 James Ellroy 


pară a fi patronul bombei. În spate am văzut un perete aco- 
perit cu afișe de box. M-a atras ca un magnet și mi-am croit 
cu greu drum printre dansatoarele din schimbul următor, 
care unduiau spre bar, ca să ajung la el. 

Și iată-mă într-o companie aleasă de semigrei, înghesuit 
între Gus Lesnevich și Billy Conn. 

Şi iată-l şi pe Lee alături de Joe Louis, cu care ar fi putut 
lupta dacă ar fi mușcat momeala lui Benny Siegel. 

Bleichert și Blanchard. Două speranţe albe spulberate. 

M-am uitat fix la afișe multă vreme, până când zarva din 
jurul meu a încetat și am evadat din cocioaba capitonată 
înapoi în timp, în anii '40 şi '41, când câştigam meci după 
meci și eram combinat cu admiratoare care semănau cu Betty 
Short, iar Lee obținea victorii prin K.O. şi trăia cu Kay - şi, 
ciudat, eram din nou o familie. 

— Mai întâi Blanchard, iar acum tu. Cine urmează? Willie 
Pep? 

Am revenit imediat cu picioarele pe pământ și am îngăimat : 

— Când? Când l-ai văzut? 

Am căutat cu privirea în jur și am dat de o namilă de 
bătrân. Chipul lui era numai piele tăbăcită și oase sfărâ- 
mate. Un sac de box. Dar vocea nu era a unui pugilist de doi 
bani. 

— Acum câteva luni. În februarie, când ploua cu găleata. 
Cred că am vorbit despre meciuri zece ore la rând. 

— Unde-i acum? 

— Nu l-am mai văzut de atunci şi poate că nici el nu vrea 
să te vadă. Am încercat să aduc vorba despre lupta aia dintre 
voi, dar Marele Lee nici n-a vrut s-audă. Mi-a tăiat-o scurt: 
„Nu mai suntem parteneri“. Apoi a început să-mi spună că 
ăi mai buni din ramură sunt cei de la categoria pană. L-am 
contrazis. „Niciodată şi nicicând“, zic eu. „Cei din categoria 
mijlocie. Zale, Graziano, La Motta, Cerdan. Ce, mă iei de 
fraier?“ 

— Mai e în oraș? 

— N-aş crede. Localul ăsta-i al meu şi n-a mai dat pe-aici. 
Vrei să-ţi iei revanșa ? Să pui de-un meci? 


Dulcele sărut al Daliei 311 


— Vreau să-l scot din rahatul în care s-a băgat singur. 

Bătrânul pugilist mi-a cântărit cuvintele, apoi mi-a răspuns: 

— Am o slăbiciune pentru pugiliștii tehnici ca tine, aşa că 
o să-ți dau singurul pont pe care-l am. Am auzit că Blanchard 
a provocat un tărăboi mare la Club Satan și a trebuit să-l 
ungă bine de tot pe căpitanul Vasquez ca să scape. Dacă o iei 
spre plajă, la cinci străzi de aici dai de Satan. Caută-l pe 
Ernie bucătarul. El mi-a povestit. Zi-i că i-am spus eu să fie 
sincer cu tine şi, înainte să intri, trage adânc aer în piept. 
Acolo de unde vii tu nu există un loc ca ăsta. 


Club Satan era o căsuţă din chirpici acoperită cu ţiglă și cu 
o firmă luminoasă originală : un drăcușor roșu care împungea 
aerul cu un trident din penisuri erecte. Își avea propriul 
jandarm la ușă: un mexican scund care îi studia cu atenţie pe 
clienţii nou-veniţi în timp ce mângâia trăgaciul carabinei sale, 
așezată pe un trepied. Avea epoleţii burdușiţi cu bancnote 
de un dolar. Mi-am luat inima în dinţi şi, în timp ce intram, 
i-am adăugat un verzișor la colecţie. 

Din lac în puț. 

Barul era o budă infectă. Pușcașii marini și mateloţii se 
masturbau în timp ce lingeau păsăricile fetelor goale, lăsate 
pe vine deasupra lor. Sub mesele din faţa sălii, ce dădeau 
spre podiumul imens al orchestrei, erau gagici care o luau la 
cioc. Un tip costumat în Satana îi dădea la buci unei umflate 
întinse pe o saltea. Alături stătea un măgăruș cu coarne de 
drac din catifea roșie, prinse de urechi, care mânca fân dintr-un 
castron așezat pe podea. În dreapta scenei un gringo în frac 
fredona la microfon : 

— Roseanne, bogata mea iubită, are-n loc de diafragmă o 
lipie turtită. Hei! Hei! Am o iubită, Sue pe ea o cheamă și 
de i-o tragi sub coadă, te stoarce rău de zeamă. Hei! Hei! 
Am o iubită, Corrine pe ea o cheamă și știe cel mai bine 
să-mi ia banana-n vamă! Hei! Hei!... 


312 James Ellroy 


Vacarmul stârnit de clienţii așezați la mese acoperea 
„muzica“. 

— Măgarul! Măgarul! 

Am rămas locului, înghesuit din toate părţile de chefiii, 
când deodată m-a izbit în nări o duhoare grea de usturoi. 

— Vrrrei să bem ceva la bar, frumosule? Micul dejun al 
campionilor face un dolar. Mă vrrrei? 

Mi-am luat inima-n dinţi și m-am uitat la ea. Era o bala- 
bustă bătrână, cu buzele uscate şi cu pustule sifilitice. Am 
scos din buzunar câteva bancnote și i le-am întins fără să 
mă uit la valoarea lor. Fleorţotina a îngenuncheat înaintea 
mântuitorului ei, pogorât într-un club de noapte, iar eu i-am 
strigat: 

— Ernie! Trebuie să stau de vorbă cu el! M-a trimis tipul 
de la Club Boxeo. 

Mamacita exclamă „Vamanos !* şi o luă înainte, făcân- 
du-mi loc printre marinarii beţi clampă, așezați la coadă în 
aşteptarea unui loc liber la bar. Mă conduse spre un coridor 
de lângă scenă, acoperit cu draperii, care ducea la bucătărie. 
Aroma condimentată îmi excită papilele gustative — dar asta 
numai până când am zărit ieșind dintr-un cazan partea din 
spate a unui hoit de câine. Femeia i se adresă în spaniolă 
bucătarului-șef, un individ dubios, cu o mutră de corcitură 
mexicano-chineză. Acesta dădu din cap a încuviinţare și se 
apropie de mine. Ţineam în mână fotografia lui Lee. 

— Am auzit că tipul ăsta ţi-a dat ceva bătaie de cap acum 
câtva timp. 

Individul aruncă o privire grăbită, după care întrebă: 

— Cine vrea să ştie treaba asta? 

I-am arătat legitimaţia, lăsându-l să-mi zărească o fracțiune 
de secundă şi pistolul. Mă întrebă: 

— Prieten la tine? 

— Prietenul meu cel mai bun. 

Corcitul își vârî mâinile sub şorț. Mi-era clar că are acolo 
un cuțit. 

— Prieten la tine băut paişpe pahare din cel mai bun 
mescal al meu. Nou record. Asta plăcut la mine. Ținut multe 


ii a 


Dulcele sărut al Daliei 313 


toasturi pentru femei moarte. Asta nu supărat la mine. Dar el 
încercat futut spectacolul meu cu măgăruș, iar eu nu înghiţit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Caftit patru din haidamacii mei, pe al cincilea nu. Jan- 
darmii săltat la el, dus la trezire. 

— Asta-i tot? 

Corcitul scoase la vedere un stilet, apăsă pe buton, lama 
sări afară, iar tipul se scărpină pe gât cu partea ei boantă. 

— Finito! 

Am ieşit pe uşa din dos, nimerind pe o alee. Mă temeam 
pentru soarta lui Lee. Doi bărbați în costume sclipitoare 
frecau menta sub un felinar. De cum m-au zărit, au început 
să-şi târâie picioarele, cu privirile pironite în pământ, de 
parcă murdăria de pe jos ar fi devenit dintr-odată fascinantă. 
Am rupt-o la fugă. Scrâșnetul pietrișului din urma mea îmi 
spunea că ăia doi alergau mâncând pământul după mine. 

Aleea dădea în intersecţia dintre strada ce ducea în car- 
tierul felinarelor roșii și un drum de țară ca vai de el, ce 
dădea spre plajă. Alergam de-mi sfârâiau călcâiele, umerii 
mi se frecau de gardurile ogrăzilor cu orătănii, iar câinii se 
smuceau în lanţ, vrând să mă muşte. Hămăitul lor acoperea 
toate zgomotele străzii, așa că habar n-aveam dacă ăia doi 
mai sunt sau nu pe urmele mele. În fața mea apăru bule- 
vardul de pe faleză. Mi-am dat seama unde mă aflu, mi-am 
zis că hotelul trebuie să fie pe prima stradă la dreapta şi am 
încetinit pasul. 

Eram la distanţă de o jumătate de stradă. Cu atât mai 
bine pentru mine. 

Magherniţa mea era la nici o sută de metri. Mi-am tras 
sufletul și m-am apropiat agale, făcând pe americanul onest, 
ce se coboară mult sub nivelul lui. Curtea era pustie. Mi-am 
luat cheia de la panou. Apoi o lumină de la etajul întâi mă- 
tură ușa camerei mele, de pe care lipseau firele de păr lipite 
cu scuipat. 

Mi-am scos revolverul și am lovit ușa cu piciorul. Un alb 
așezat pe scaunul de lângă pat avea deja mâinile ridicate și 
o propunere pe vârful limbii. 


314 James Ellroy 


— Uşurel, băiete! Sunt prieten. Nu-s înarmat și dacă nu 
mă crezi, poţi să mă percheziţionezi pe loc. 

I-am făcut semn cu arma spre perete. Individul s-a ridicat 
şi şi-a pus palmele pe el, cu mâinile întinse deasupra capului 
şi picioarele depărtate. I-am vârât pistolul în ceafă și l-am 
pipăit de sus până jos. Am găsit un portofel, niște chei și un 
pieptene unsuros. Împungându-l cu ţeava armei, i-am cer- 
cetat portofelul. Era burdușit cu bani americani și mai era 
pe acolo o legitimaţie plastifiată, o autorizaţie de detectiv 
particular eliberată pe numele Milton Dolphine, cu adresa 
biroului pe Copa De Oro, numărul 986, în San Diego. 

Am aruncat portofelul pe pat și am mai redus din pre- 
siunea pistolului. Dolphine se răsuci. 

— Banii ăia nu-s nimic în comparație cu ce avea Blanchard. 
Treci de partea mea şi totul va merge ca pe roate. 

I-am tras un şut în țurloaie de-a mușcat din covor. 

— Spune-mi tot și ai grijă ce vorbeşti despre partenerul 
meu sau te târăsc la secție pentru intrare prin efracţie şi 
înfunzi pușcăria din Ensenada. 

Dolphine se ridică în genunchi şi gâfâi: 

— Bleichert, cum mă-sa-n cur crezi că am știut să vin 
aici? Ţi-a bubuit prin cap că, poate, eram prin zonă când 
făceai pe poliţaiul gringo cu Vasquez? 

L-am măsurat din cap până-n picioare. Era trecut de patru- 
zeci de ani, gras şi chel, dar probabil dur — ca un fost sportiv 
de performanţă a cărui forţă se transformă în istețime atunci 
când îl lasă balamalele. L-am întrebat: 

— Se mai ţine cineva scai de mine. Cine anume? 

Dolphine își drese glasul. 

— Jandarmii. Vasquez are tot interesul să nu afli nimic 
despre Blanchard. 

— Ştiu că stau aici? 

— Nu. l-am spus căpitanului că încep urmărirea. Pro- 
babil că băieţii lui te-au reperat prin zonă. Ai reușit să scapi 
de ei? 

Am dat din cap că da și l-am atins cu pistolul pe cravată. 

— Cum se face că ești aşa de cooperant? 


Dulcele sărut al Daliei 315 


Dolphine îmi dădu ușor la o parte ţeava pistolului. 

— Am şi eu interesele mele și mă pricep al dracului de 
bine să împac și capra, şi varza. În plus, vorbesc mai bine 
când stau jos. Crezi că se poate? 

Am înșfăcat scaunul și i l-am pus în faţă. Dolphine se 
ridică, îşi scutură costumul și se lăsă pe el. Mi-am băgat 
pistolul în toc. 

— Rar şi de la început. 

Dolphine își suflă peste unghii, apoi le frecă de cămașă. 
Am apucat celălalt scaun din șandrama și m-am așezat cu 
speteaza în faţă, în caz că aveam nevoie să pun mâna pe 
ceva. 

— Vorbeşte, fir-ai tu să fii! 

Dolphine se conformă: 

— Acv’ vreo lună a intrat în biroul meu din Dago o mexi- 
cancă. Durdulie, boită cu zece tone de fard, dar înţolită la 
marele fix. Mi-a oferit cinci sute de parai ca să dau de urma 
lui Blanchard și mi-a zis că are o bănuială c-ar fi pe undeva 
prin sud, pe la TJ sau Ensenada. Mi-a mai zis că e un poliţist 
din L.A., un soi de fugar. Știind că poliţaii din L.A. se dau 
în vânt după verzişori, am început imediat să mă gândesc la 
bani. I-am întrebat pe ciripitorii mei din Tijuana despre el 
şi le-am arătat poza din ziar pe care mi-o dăduse tipa. Am 
aflat că Blanchard a fost la TJ spre sfârșitul lui ianuarie. Se 
ţinea numai de cafteli şi beţii prin baruri și cheltuia o groază 
de biștari. Apoi un amic de la Patrula de Graniţă îmi zice că 
se ascunde în Ensenada, că le plăteşte jandarmilor şpagă 
pentru protecţie şi că ăia chiar îl lasă să se îmbete și să se 
ia la bătaie în orașul lor — o chestie pe care de regulă Vasquez 
n-o tolerează. Buuun! Așa că am venit aici și am început să-l 
urmăresc pe Blanchard, care se dădea cel mai tare din parcare. 
L-am văzut cum cotonogea doi mexicani care insultaseră o 
señorita, iar jandarmii stăteau cu braţele-n sân. Asta însemna 
că pontul cu protecţia era pe bune și iar am început să mă 
gândesc la bani, bani, bani. 

Dolphine trasă în aer semnul dolarului. Am strâns speteaza 
scaunului atât de tare, încât am crezut că o să cedeze. 


316 James Ellroy 


— De aici treaba devine mai interesantă, continuă 
Dolphine. Jandarmul ăsta șucărit, care nu era pe statul de 
plată al lui Blanchard, îmi zice c-ar fi auzit cum că ia sfâr- 
şitul lui ianuarie Blanchard ar fi angajat câţiva jandarmi în 
civil să omoare doi dușmani de-ai lui la Tijuana. Mă întorc 
la TJ, mituiesc niște poliţai și aflu că doi tipi pe nume Robert 
De Witt și Felix Chasco au fost curăţaţi pe 23 ianuarie. 
Numele lui De Witt mi-a sunat cunoscut, așa că am apelat 
la un prieten de la poliţia din San Diego. El s-a interesat în 
stânga și-n dreapta şi m-a sunat. Să vezi tărășenie — în caz 
că nu ştiai deja. În '39 Blanchard l-a băgat la pârnaie pe De 
Witt, iar tipul a jurat că o să i-o plătească. Mi-am închipuit 
că De Witt a ieșit din închisoare mai devreme, pentru bună 
purtare, şi că Blanchard a aranjat să-i ia cineva maul, ca 
să-şi apere târtiţa. Mi-am sunat partenerul din Dago și am 
lăsat un mesaj pentru mexicancă : Blanchard e la Ensenada, 
protejat de jandarmi, care probabil că i-au mătrășit pe De 
Witt şi Chasco pentru el. 

Am dat drumul la spetează. Aveam mâinile amorţite. 

— Cum o cheamă pe femeie? 

Dolphine ridică din umeri. 

— Își zice Delores Garcia, dar e clar că-i la vrăjeală. După 
ce am aflat de treaba cu De Witt și Chasco, am etichetat-o 
drept una din gagicuţele lui Chasco. Cică tipul era un gigolo 
cu o clientelă numeroasă printre fofoloancele mexicance bogate 
şi mi-am închipuit că dama voia să-i răzbune moartea. Mi-am 
făcut socoteala că știe cumva că Blanchard se află în spatele 
crimelor şi are nevoie de mine doar ca să i-l găsesc. 

— Ai auzit de povestea cu Dalia Neagră din L.A.? l-am 
întrebat. 

— E Papa catolic? 

— Lee lucra la cazul ăsta chiar înainte să vină aici, iar pe 
la sfârşitul lui ianuarie prinsese un fir la Tijuana. L-ai auzit 
punând întrebări despre cazul Dalia? 

— Nada, mi-a răspuns Dolphine. Vrei să auzi și restul? 

— Rapidamente. 


Dulcele sărut al Daliei 317 


— Buuun. Deci m-am întors la Dago, iar partenerul meu 
mi-a spus că i-a pasat mexicancei mesajul. Am pornit spre 
Reno într-o mică vacanţă şi am făcut praf la jocuri de noroc 
toţi banii pe care mi i-a dat gagica. Am început să mă gândesc 
la Blanchard și la purcoiul de bani pe care-l avea, întrebân- 
du-mă ce punea la cale mexicanca în legătură cu el. Chiar 
mă sâcâia chestia asta. M-am întors la Dago, am rezolvat niște 
cazuri de persoane dispărute, apoi, acu’ vreo două săptămâni, 
am revenit la Ensenada. Și ştii ceva? Nici urmă de neno- 
rocitul de Blanchard. Numai un fraier i-ar fi întrebat despre 
el pe Vasquez sau pe jandarmi, așa că m-am învârtit prin 
târg, ca să culeg informaţii. Am văzut un vagabond care 
purta geaca de piele a lui Blanchard şi un altul îmbrăcat cu 
tricoul ăla al lui cu Legion Stadium. Mi s-a mai spus că la 
Juarez au fost spânzurați doi tipi pentru uciderea lui De 
Witt şi Chasco şi mi-am zis „Mâna jandarmilor, cum mă vezi 
şi cum te văd“. Am rămas în oraș și am făcut frumos în faţa 
lui Vasquez, ba chiar am dat în gât niște drogaţi, ca să mă 
pun bine cu el. În cele din urmă mi-am dat seama cum stă 
treaba cu Blanchard. Dacă ţi-a fost prieten, ţin-te tare. 

Când l-am auzit spunând „a fost“, m-am trezit sfărâmând 
spătarul scaunului. 

— Uşurel, băiete! exclamă Dolphine. 

— Continuă, am icnit. 

Detectivul particular vorbi rar şi calm, de parcă s-ar fi 
adresat unei grenade: 

— E mort. Ciopârţit cu toporul. L-au găsit niște derbedei. 
Au spart casa în care stătea și unul din ei a dat totul pe 
goarnă, ca să nu le fie pus în cârcă. Vasquez i-a cumpărat cu 
ceva pesos şi niște lucruri personale de-ale lui Blanchard, 
iar jandarmii i-au îngropat trupul în afara oraşului. Am 
auzit zvonuri cum că n-au găsit la el nici un ban, iar eu am 
rămas în zonă, fiindcă mi-am dat seama că Blanchard a fost 
o poamă rea şi, mai devreme sau mai târziu, vreun polițai 
american tot o să vină să-l caute. Când ai apărut la secţie cu 
cioacele alea despre slujba la Metropolitană, mi-am dat seama 
că eşti omul meu. 


318 James Ellroy 


Am încercat să spun nu, dar buzele mele refuzau să se 
miște. Dolphine își turui în grabă restul pledoariei: 

— Poate că au făcut-o jandarmii sau poate că a fost femeia 
aia ori nişte prieteni de-ai ei. Poate că unul dintre ei a găbjit 
banii sau poate că nu și atunci i-am putea găbji noi. Tu l-ai 
cunoscut pe Blanchard. Poate că ai vrea să... 

Am sărit în picioare şi l-am pocnit cu spătarul scaunului. 
A primit lovitura în gât, a căzut la podea și a lins din nou 
covorul. I-am proptit ţeava pistolului în ceafă. Căcănarul de 
detectiv particular scânci, apoi mă imploră rapid: 

— Uite ce e, n-am ştiut că eraţi așa de apropiaţi! Nu eu 
l-am ucis şi dacă nu vrei decât să-l prinzi pe făptaș, ies din 
peisaj. Te rog, Bleichert, fir-ar să fie! 

Am scâncit la rându-mi: 

— De unde știu că nu mă minți? 

— Pe plajă e o groapă de nisip. Jandarmii aruncă leşuri 
acolo. Un puşti mi-a zis că a văzut mai mulţi tablagii îngro- 
pând un alb solid în jurul datei când a păţit-o Blanchard. La 
dracu”, îți spun adevărul! 

Am iăsat pistolul în jos. 

— Atunci arată-mi. 


Groapa comună era situată la cinșpe kilometri de Ensenada, 
la sud, chiar lângă drumul de coastă, într-o râpă abruptă 
deasupra oceanului. Locul era marcat de o cruce mare în 
flăcări. Dolphine trase pe dreapta lângă ea și opri motorul. 

— Să nu-ţi închipui cine ştie ce. Localnicii păstrează neno- 
rocita aia de cruce aprinsă tot timpul, fiindcă nu știu cine-i 
îngropat acolo şi mulți dintre ei au în familie dispăruți fără 
urmă. E un soi de ritual. Dau foc la cruci, iar jandarmii 
tolerează situaţia. O consideră un soi de panaceu, care ţine 
mulțimea nespălată în pace şi linişte. Apropo, n-ai vrea să 
renunțţi la chestia aia? 

Revolverul meu de serviciu era îndreptat spre plexul lui 
Dolphine. M-am întrebat cât timp îl ţinusem aţintit într-acolo. 


Dulcele sărut al Daliei 319 


— Nu. Ai unelte la tine? 

Dolphine înghiţi în sec. 

— Doar niște chestii de grădinărit. Uite ce e... 

— Nu. Du-mă la locul despre care ţi-a povestit puştiul și 
săpăm. 

Dolphine cobori, ocoli maşina și deschise portbagajul. L-am 
urmat și l-am văzut scoțând o cazma mare. Flăcările lumi- 
nau vechiul Dodge al detectivului particular. Lângă roata de 
rezervă am observat mai mulți țăruşi de gard și niște cârpe. 
Mi-am pus revolverul la brâu şi am confecţionat din ele două 
torţe, înfășurând cârpele la capătul ţărușilor, apoi aprin- 
zându-le de la cruce. I-am dat una lui Dolphine și i-am spus: 

— la-o înainte. 

Mergeam prin groapa de nisip cu paşi mari, ca nişte nele- 
giuiţi, cu beţele aprinse în mână. Terenul nisipos ne îngreuna 
înaintarea. La lumina torţelor am zărit ofrandele de pe mor- 
minte — buchete pricăjite de flori și statuete religioase plasate 
ici şi acolo pe mici ridicături de nisip. Dolphine mormăia 
nemulţumit că pe gringos îi îngropau în marginea îndepăr- 
tată, iar eu simțeam cum pârâie oasele morţilor sub picioarele 
noastre. Am ajuns la o colină deosebit de înaltă. Dolphine 
îmi făcu semn cu torța spre un steag american zdrențuit, 
întins pe nisip. 

— Aici. Pușlamaua mi-a zis că lângă el bannerol. 

Am tras un șut în drapel. Un roi de insecte își luă zborul, 
pâzâind. Dolphine scrâșni: 

— Scârbelor! 

Și le vântură cu torța. 

Din groapa de la picioarele noastre se ridică un miros fetid. 

— Sapă, i-am spus. 

Dolphine se apucă de treabă. Eu am trecut în revistă 
fantomele — Betty Short și Laurie Blanchard — și am aşteptat 
să aud lopata lovindu-se de oase. Când am auzit prima 
oară zgomotul, recitam un psalm pe care bătrânul m-a 
pus să-l învăţ cu de-a sila. A doua oară eram la „Părinţii 


a A a AI, TECA JUD 
1. Drapel (în span. în original). Sy. sea i 
$ RINOR- * 


320 James Ellroy 


noştri“, pe care Danny Boylan îl cânta înainte de antre- 
namentul de box. 

— Am dat de un marinar! Îi văd tricoul, mă anunţă 
Dolphine. 

În momentul ăla n-am mai ştiut dacă-l vreau pe Lee viu şi 
îndurerat sau mort şi nicăieri, așa că l-am împins pe Dolphine 
la o parte și am început să sap eu însumi. 

Prima lovitură de lopată i-a retezat marinarului craniul, 
iar a doua a pătruns în tunica lui, îndepărtându-i toracele 
de restul scheletului. Picioarele îi erau sfărâmate în bucăţi. 
Am săpat în continuare în nisipul ce scânteia de la grăunţele 
de mică. Apoi am dat de larve, măruntaie și o rochie cu 
crinolină pătată cu sânge şi nisip şi oase vechi şi nimic altceva, 
după care am descoperit un ten rozaliu, ars de soare, și nişte 
sprâncene blonde, pline de cicatrice cusute, care mi-au părut 
familiare. Apoi Lee îmi zâmbi ca Dalia, cu viermi colcăindu-i 
în gură şi-n găurile unde odinioară îi fuseseră ochii. 

Am scăpat cazmaua și am luat-o la fugă. Dolphine strigă 
în urma mea: 

— Banii! 

Am rupt-o la fugă spre crucea în flăcări, gândindu-mă că 
eu i-am lăsat cicatricele alea, eu i-am făcut-o... Am ajuns la 
maşină, m-am urcat, am băgat în marșarier, am intrat în 
cruce și-am dărâmat-o în nisip, apoi am forțat vitezele, prima, 
a doua, a treia, şi-am ţâșşnit înainte. În timp ce patinam pe 
drumul de coastă ce ducea spre nord, am mai apucat să aud: 

— Maşina mea! Banii! 

M-am întins după butonul sirenei, dar când mi-am dat 
seama că vehiculele civile n-au în dotare așa ceva, am tras 
un pumn în bord. 

Am ajuns la Ensenada gonind cu dublul vitezei legale. 
M-am descotorosit de Dodge pe o străduţă de lângă hotel, 
apoi am luat-o la picior după mașina mea. Am încetinit pasul 
doar când am dat cu ochii de trei bărbaţi care se apropiau de 
mine printr-o manevră de învăluire, cu mâinile vârâte în tunici. 

Chevy-ul meu era la vreo zece metri de mine când băr- 
batul din mijloc mi-a ajuns în raza vizuală. L-am recunoscut 


Dulcele sărut al Daliei 321 


pe căpitanul Vasquez. Ceilalţi doi s-au tras înspre margini, ca 
să mă prindă la mijloc. Singurul adăpost — o cabină telefonică 
de lângă prima ușă din stânga curţii în formă de U. Bucky 
Bleichert era pe cale să devină un cadavru într-o groapă de 
nisip din Mexic, alături de cel mai bun prieten al său. M-am 
hotărât să-l las pe Vasquez să ajungă în dreptul meu şi să-i 
zbor creierii fără prea multe discuţii. Apoi pe ușa din stânga 
ieși o femeie albă și am întrezărit o cale de scăpare. 

Am alergat și am prins-o de gât. Ea începu să ţipe. I-am 
înăbușit strigătele, astupându-i gura cu palma stângă. Femeia 
dădu disperată din mâini, apoi deveni rigidă. Mi-am scos 
revolverul și i l-am lipit de tâmplă. 

Jandarmii avansau prudenţi, cu armele lipite de picior. Am 
împins-o pe femeie în cabina telefonică şi i-am șoptit în ureche: 

— Tipi şi eşti moartă! Țipi şi eşti moartă! 

Înăuntru am ţintuit-o cu genunchii de un perete şi mi-am 
îndepărtat mâna. Țipetele pe care le scoase rămaseră mute. 
Mi-am îndreptat arma spre gura ei, ca să i le menţin tot așa, 
am apucat receptorul, am băgat o fisă și am format „0“. 
Vasquez stătea în faţa cabinei, palid și duhnind a colonie 
americană ieftină. Centralista îmi răspunse cu: 

— Que? 

Eu am izbucnit: 

— Habla ingles ? 

— Da, domnule. 

Am strâns receptorul între bărbie şi umăr şi am băgat în 
telefon, cu o mână tremurătoare, toate monedele din buzunar. 
Mi-am ţinut revolverul lipit de fața femeii. Când telefonul 
mi-a înghiţit purcoiul de monede, am cerut: 

— Biroul Federal de Investigaţii, sediul din San Diego. E 
o urgenţă. 

Centralista murmură: 

— Da, domnule. 

Am auzit cum făcea legătura. Dinţii femeii clănțăneau, 
lipiţi de ţeava armei. Vasquez încercă să mă mituiască: 

— Blanchard a fost foarte bogat, prietene. Am putea să 
dăm de banii lui. Ai putea să trăieşti pe picior mare aici. Tu... 


322 James Ellroy 


— FBI, agentul special Rice. 

M-am uitat cu o privire ucigătoare la Vasquez. 

— Sunt polițistul Dwight Bleichert de la Departamentul 
de Poliţie din Los Angeles. Sunt la Ensenada și am dat-o-n 
bară cu nişte jandarmi. Sunt pe cale să mă ucidă, deși-s 
nevinovat, şi m-am gândit că l-aţi putea face pe căpitanul 
Vasquez, aici de față, să se răzgândească. 

— Ce mama... 

— Domnule, sunt un poliţist cu acte-n regulă din L.A. şi 
aţi face mai bine să vă grăbiţi. 

— Mă iei drept prost, fiule? 

— La naiba, vreţi dovezi ? Am lucrat la Omucideri împreună 
cu Russ Millard şi Harry Sears. Am lucrat la Arestări. Am 
lucrat la... 

— Dă-mi-l pe mexican, fiule. 

I-am înmânat receptorul lui Vasquez. L-a luat şi și-a în- 
dreptat automatul spre mine. Eu am ţinut arma îndreptată 
spre femeie. Secundele se scurgeau una câte una. Încordarea 
atinse paroxismul, iar șeful jandarmilor asculta ce-i spunea 
federalul, devenind din ce în ce mai palid. În cele din urmă 
lăsă receptorul să cadă și își plecă arma. 

— Du-te acasă, ticălosule! Afară din orașul meu! Afară 
din țara mea! 

Mi-am băgat arma în toc şi m-am strecurat afară din 
cabină. Femeia ţipă. Vasquez se retrase și le făcu semn oame- 
nilor lui să se îndepărteze. M-am urcat în mașină şi, mânat 
de frică, am ieşit în cea mai mare viteză din Ensenada. Doar 
când am ajuns în America, am început să respect viteza 
legală. Şi tot atunci m-a ajuns şi jalea pentru moartea lui Lee. 


Când am bătut la ușa lui Kay, peste dealurile din Hollywood 
se iveau zorile. Stăteam pe verandă, tremuram, iar norii de 
furtună şi fâşiile de cer senin îmi păreau niște chestii ciudate, 
pe care nu voiam să le văd. Am auzit dinăuntru „Dwight ?“, 
urmat de sunetul zăvoarelor trase. Apoi celălalt partener în 


Dulcele sărut al Daliei 323 


viaţă al trioului Blanchard / Bleichert / Lake apăru în faţa 
mea şi spuse: 

— Ce să mai. 

Era un epitaf pe care nu voiam să-l aud. 

Am intrat şi am rămas uimit de cât de ciudată şi de 
drăgălașă era camera de zi. 

— Lee a murit? mă întrebă Kay. 

M-am așezat pentru prima oară în fotoliul lui preferat. 

— L-au ucis jandarmii sau o mexicancă sau complicii ei. 
Ah, iubi, eu... 

Vorba de alint a lui Lee mi-a sunat discordant. M-am 
uitat la Kay cum stă în pragul uşii, luminată din spate de 
razele ciudate de soare. 

— A angajat niște jandarmi să-l ucidă pe De Witt, dar 
asta nu înseamnă nimic. Trebuie să-l rugăm pe Russ Millard 
şi pe niște polițiști mexicani decenţi să se... 

Privirea mi-a căzut pe telefonul de pe măsuţa de cafea și 
m-am oprit. Am început să formez numărul de-acasă al lui 
padre. Kay mă opri cu un gest. 

— Nu. Mai întâi vreau să stăm de vorbă. 

M-am mutat din fotoliu pe canapea. Kay se așeză lângă 
mine. 

— O să-i faci rău lui Lee dacă insiști cu treaba asta, mă 
atenționă ea. 

În momentul ăla am înţeles că se așteptase la așa ceva. 
În momentul ăla am înţeles că știa mai multe decât mine. 

— Nu poţi să-i faci rău unui mort. 

— Ah, ba da, poţi, iubi! 

— Nu-mi spune așa! Așa vorbea el! 

Kay se mută mai aproape şi-mi atinse obrazul. 

— Poţi să-i faci rău şi lui și poţi să ne faci rău şi nouă. 

M-am ferit de mângâiere. 

— Îmi spui de ce, iubi? 

Kay își legă mai strâns cordonul halatului şi se uită la 
mine cu o privire glacială. 

— Nu l-am întâlnit pe Lee la procesul lui Bobby, povesti 
ea. L-am întâlnit mai înainte. Ne-am împrietenit şi nu i-am 


324 James Ellroy 


spus unde locuiesc, pentru ca Lee să nu afle de Bobby. Dar el 
a aflat singur şi atunci i-am povestit cât de rău îmi era. El mi-a 
povestit despre o afacere la care se tot gândea. N-a vrut 
să-mi dea detalii. Apoi Bobby a fost arestat pentru spargerea 
unei bănci şi totul s-a transformat în haos. Lee a plănuit 
jaful și a angajat trei oameni să-l ajute. Şi-a răscumpărat 
contractul de la Ben Siegel şi asta l-a costat şi ultimul bănuţ 
pe care l-a câștigat ca boxer. Doi dintre jefuitori au fost ucişi 
în timpul jafului, unul a fugit în Canada, iar Lee era al 
patrulea. Lee i-a înscenat totul lui Bobby fiindcă îl ura pen- 
tru ce-mi făcea mie. Bobby nu ştia că noi doi ne întâlnim și 
am făcut în așa fel încât să reiasă că ne-am cunoscut la 
proces, iar Bobby ştia că i s-a înscenat totul, dar nu l-a 
bănuit pe Lee, ci pe poliţişti în general. Lee a vrut să-mi 
ofere un cămin și a reuşit. A fost foarte socotit cu partea sa 
de bani din jaf şi aducea mereu vorba despre banii pe care 
i-a pus deoparte din meciurile jucate şi din pariurile pe care 
le câștiga, astfel încât șefii să nu-și dea seama că trăiește pe 
picior mare. Și-a periclitat cariera trăind cu o femeie — deşi 
nu la modul ăla, știi... A fost ca-n poveşti până toamna tre- 
cută, imediat după ce tu și cu Lee aţi devenit parteneri. 

M-am apropiat de Kay, intimidat de Lee, cel mai îndrăz- 
neţ și mai răzvrătit poliţist din istorie. 

— Ştiam că-i dat dracu. 

Kay se trase la o parte. 

— Lasă-mă să termin și pe urmă poţi să devii sentimental. 
Când Lee a auzit că Bobby iese mai devreme din închisoare, 
s-a dus la Ben Siegel, ca să încerce să-l facă dispărut. I-a 
fost teamă că Bobby o să-nceapă să vorbească în stânga și-n 
dreapta despre mine, că o să distrugă basmul nostru cu zâne 
înşirând toate lucrurile urâte pe care le ştie. Siegel l-a refu- 
zat şi i-a spus că n-are nici o importanţă, că acum suntem 
trei şi că adevărul nu ne poate face rău. Apoi, imediat după 
Anul Nou, şi-a făcut apariţia cel de-al treilea om din bandă. 
Ştia că Bobby De Witt o să fie eliberat condiţionat și l-a 
şantajat pe Lee: ori îi dă zece mii de dolari, ori îi spune lui 
Bobby că Lee a fost creierul jafului și că el i-a pus în cârcă 


Dulcele sărut al Daliei 325 


totul. Individul i-a spus lui Lee că are termen până când 
iese Bobby din închisoare. Lee i-a cerut un răgaz, apoi s-a 
dus la Ben Siegel și a încercat să facă rost de bani de la el. 
Siegel n-a vrut să-l împrumute şi atunci Lee l-a implorat să 
pună pe cineva să-l ucidă pe Bobby. Siegel n-a vrut nici asta. 
Lee a aflat că individul e-n cârdășie cu niște negri care fac 
trafic cu marijuana și... 

Adevărul m-a izbit în faţă, imens și negru ca titlurile din 
ziare, iar cuvintele lui Kay erau noile subtitluri: 

— Pe tip îl chema Baxter Fitch. Siegel n-a vrut să-l ajute 
pe Lee, așa că Lee te-a implicat pe tine. Indivizii erau înar- 
maţi, așa că îmi închipui că, din punct de vedere legal, aveaţi 
tot dreptul să acţionaţi şi cred că aţi fost al naibii de norocoșşi 
că n-a săpat nimeni mai adânc în toată afacerea. E singurul 
lucru pe care nu pot să i-l iert, singurul lucru pe care mă 
detest că l-am tolerat. Ei, mai ești sentimental, pistolarule? 

N-am putut să-i răspund. A răspuns Kay pentru mine: 

— Mi-am închipuit eu. Acum o să termin și după aia să-mi 
spui dacă mai ai chef de răzbunare. A venit apoi şi chestia 
cu Short, iar Lee s-a atașat de caz din cauza surioarei lui şi 
Dumnezeu mai ştie pentru ce. Era îngrozit la gândul că 
Fitch a vorbit deja cu Bobby şi că Bobby ştie de înscenare. 
Voia să-l ucidă sau să pună pe cineva să-l ucidă, dar eu l-am 
implorat și am încercat să-l conving s-o lase baltă, deoarece 
nimeni nu l-ar crede pe Bobby, așadar ce sens ar avea să 
mai facă rău și altcuiva? Dacă nu era nenorocita aia de 
moartă, poate că l-aş fi convins. Dar ancheta s-a mutat în 
Mexic și tot acolo v-aţi dus și Bobby, şi Lee, și tu. Am înţeles 
că basmul cel minunat s-a terminat. Și chiar așa a şi fost. 


POLIŢIŞTII FOC ŞI GHEAȚĂ FAC K.O. 
NIŞTE GANGSTERI NEGRI 
SCHIMB DE FOCURI ÎN SOUTHSIDE. 
POLIŢIŞTII - BANDIȚII 4-0 
PATRU DROGAȚI LICHIDAŢI ÎN L.A. DE POLIŢIŞTII 
BOXERI ÎNTR-UN MECI SÂNGEROS 


326 James Ellroy 


Am dat să mă ridic, vlăguit. Kay mă prinse cu ambele 
mâini de curea și mă trase înapoi. 

— Nu! De data asta n-o să pui în aplicare celebra retra- 
gere Bucky Bleichert! Bobby mă fotografia punându-mi-o 
cu animale şi Lee a pus capăt acestui lucru. Mă obliga să mă 
prostituez cu prietenii lui și mă lovea cu cureaua de ascuţit 
briciul, iar Lee a pus capăt şi acestui lucru. El voia să mă 
iubească, nu să mi-o tragă. Şi a mai vrut ca tu și cu mine să 
fim împreună. Dacă n-ai fi fost atât de intimidat de el, ţi-ai 
fi dat seama. Nu putem să-i terfelim numele. Trebuie să 
renunțăm la tot, să-l iertăm și să continuăm doar noi doi... 

M-am retras exact în clipa aceea, înainte ca ea să distrugă 
ce mai rămăsese din trio. 


Pistolar. 

Fraier. 

Detectiv fără secţie, prea orb ca să soluţioneze cazul în 
care era complice la crimă. 

Veriga slabă a unui trio ca-n poveşti. 

Cel mai bun prieten al unui poliţist jefuitor de bănci, iar 
acum păstrătorul secretelor sale. 

„Renunţă la tot.“ 

În săptămâna care a urmat m-am închis în apartamentul 
meu și mi-am omorât timpul ce-mi mai rămăsese din „per- 
misie“. M-am antrenat la sacul de box, am sărit coarda și 
am ascultat muzică. Am stat pe scările din spate şi m-am 
făcut că împușc cu degetul gaiţele cocoţate pe frânghia de 
rufe a proprietăresei. L-am condamnat pe Lee pentru patru 
omucideri legate de jaful de la banca Boulevard-Citizens şi 
l-am grațiat pe baza omuciderii numărul cinci — a lui însuși. 
M-am gândit la Betty Short şi la Kay până când ele două 
s-au contopit. Am reconstituit parteneriatul nostru drept un 
act de seducţie reciprocă și mi-am dat seama că tânjeam 
după Dalia fiindcă o citisem și că o iubeam pe Kay fiindcă ea 
mă citise pe mine. 


Dulcele sărut al Daliei 327 


Şi am trecut iar în revistă ultimele șase luni. Totul era 
limpede: 

Banii pe care Lee îi cheltuia în Mexic erau, probabil, o 
parte din banii furați. 

În ajunul Anului Nou îl auzisem plângând. Cu câteva 
zile mai devreme Baxter Fitch îl șantajase. 

În toamna aia Lee căutase să stea de vorbă — în particular — 
cu Benny Siegel de fiecare dată când mergeam la meciurile 
de box de la Olympic. Voia să-l convingă să-l ucidă pe Bobby 
De Witt. 

Chiar înainte de schimbul de focuri Lee vorbise la telefon 
cu un informator — chipurile despre Junior Nash. „Informa- 
torul“ l-a îndreptat de fapt spre Fitch şi spre cioroi, iar Lee 
se întorsese la mașină cu groaza în ochi. Peste zece minute 
cei patru erau morți. 

În noaptea în care am întâlnit-o pe Madeleine Sprague 
Kay i-a strigat lui Lee: „După toate câte s-ar mai putea 
întâmpla !“ — o replică rău prevestitoare. Probabil că pre- 
simţise dezastrul cu Bobby De Witt. În timpul investigaţiilor 
la cazul Dalia ea fusese nervoasă, morocănoasă, preocupată de 
sănătatea lui Lee — şi totuși, în chip cu totul bizar, acceptase 
purtarea lui nebunească. Eu credeam că o necăjea obsesia 
lui Lee legată de uciderea lui Betty Short. În realitate ea 
fugea spre şi de finalul poveștii cu zâne. 

Totul era limpede. 

„Renunţă la tot.“ 

Când mi s-a golit frigiderul, am pus în aplicare celebra 
retragere a lui Bucky Bleichert — spre piaţă, ca să-mi fac 
aprovizionarea. Ajuns înăuntru, am văzut un băiat care citea 
ediţia locală a lui Herald. În josul paginii era fotografia lui 
Johnny Vogel. M-am uitat peste umărul puștiului și am citit 
că fusese dat afară din LAPD pentru trafic de influenţă. Pe 
o coloană alăturată mi-a atras atenţia numele lui Ellis Loew. 
Bevo Means îi cita declaraţia : „Cazul Elizabeth Short nu mai 
este o prioritate pentru mine. Am lucruri mult mai importante 
de rezolvat“. Am uitat cu totul de mâncare și am pornit-o 
spre West Hollywood. 


328 James Ellroy 


Era pauză. Kay era în mijlocul curţii de la școală şi îi 
supraveghea pe copiii care se jucau la o groapă cu nisip. Am 
urmărit-o un timp cu privirea din mașină, apoi m-am apropiat. 

Mai întâi m-au observat copiii. Le-am zâmbit, dezvelin- 
du-mi dinţii, până când au început să râdă. Atunci Kay se 
întoarse cu faţa spre mine. I-am spus: 

— Este vorba despre celebra manevră de înaintare a lui 
Bucky Bleichert. 

— Dwight! exclamă Kay. 

Copiii se uitau la noi de parcă ar fi știut că asistă la un 
moment crucial. După o clipă Kay îşi dădu seama de chestia 
asta. 

— Ai venit aici ca să-mi spui ceva anume? 

Am râs. Puştii chicotiră la vederea incisivilor mei. 

— Da. Am hotărât să renunţ la tot. Vrei să te măriţi cu 
mine? 

Cu o figură imobilă, Kay mă întrebă: 

— Şi o să îngropăm totul? Inclusiv pe răposata aia a 
drac..? 

— Da. Şi pe ea. 

Kay îmi sări în braţe. 

— Atunci da! 

Ne-am îmbrățișat. Copiii au început să strige: 

— Don'şoara Lake are un prieten! Don'şoara Lake are 
un prieten! 


Ne-am căsătorit peste trei zile, pe 2 mai 1947. A fost o 
treabă făcută pe fugă. Preotul protestant al Departamen- 
tului de Poliţie din Los Angeles ne-a dat binecuvântarea, iar 
slujba s-a ţinut în curtea din spate a casei lui Lee Blanchard. 
Kay a purtat o rochie roz, ca să ironizeze faptul că nu mai 
era virgină. Eu m-am îmbrăcat în uniforma albastră. Russ 
Millard mi-a fost cavaler de onoare, iar Harry Sears a fost 
prezent în calitate de invitat. La început s-a bâlbâit și, pentru 
prima dată, am remarcat că exact la al patrulea pahar a 


Dulcele sărut al Daliei 329 


scăpat de bâlbâială. L-am scos și pe bătrân de la azil. Habar 
n-avea cine naiba sunt, dar oricum s-a distrat de minune: a 
tras la măsea din sticluţa lui Harry, a ciupit-o de fund pe 
Kay, a ţopăit în ritmul muzicii de la radio. Am întins o masă 
cu sendvișuri și punci cu sau fără alcool. Toţi cei șase am 
mâncat şi am băut, iar necunoscuţii care treceau spre Strip 
au auzit muzică şi râsete şi s-au alăturat petrecerii. Către 
amurg curtea era plină cu oameni pe care nu-i cunoşteam, 
iar Harry a dat o fugă până la Hollywood Ranch Market, ca să 
mai cumpere mâncare şi băutură. Mi-am descărcat revolverul 
de serviciu și i-am lăsat pe civilii necunoscuţi să se joace cu 
el, iar Kay a dansat polca cu preotul. Când s-a lăsat întune- 
ricul, fiindcă nu voiam să se mai termine, am împrumutat 
de la vecini şiruri de beculețe de Crăciun și le-am întins 
deasupra uşii din spate, de-a lungul frânghiei de rufe și 
printre crengile arborelui de yucca, favoritul lui Lee. Am 
mâncat, am băut și am dansat sub o constelație artificială 
cu steluțe roșii, albastre și galbene. Pe la două dimineaţa 
cluburile de pe Strip s-au închis şi au intrat în scenă petre- 
căreţii veniţi de la Trocadero și Mocambo. Errol Flynn a stat 
şi el puţin cu noi și am făcut schimb de haine: el mi-a dat 
smochingul lui, iar eu lui tunica mea plină de insigne şi 
medalii. Dacă nu începea furtuna, am fi continuat la nesfâr- 
şit — şi exact asta mi-aş fi dorit. Dar alaiul se împrăștie în 
mijlocul pupăturilor și îmbrăţișărilor înfocate. Russ l-a dus 
pe bătrân înapoi la azil. Eu m-am retras împreună cu Kay 
Lake Bleichert în dormitor, ca să facem dragoste. Am lăsat 
radioul deschis, ca să-mi distragă atenţia de la Betty Short. 
Dar n-a fost nevoie — nu m-am gândit nici o clipă la ea. 


III 
Kay şi Madeleine 


| 
| 


Capitolul douăzeci şi cinci 


T recu ceva timp. Kay și cu mine mergeam la serviciu şi 
ne jucam de-a cuplul de tineri căsătoriţi. 

După scurta lună de miere petrecută la San Francisco, 
m-am întors la ce mai rămăsese din cariera mea de poliţist. 
Thad Green mi-a spus-o verde-n faţă: admiră felul cum am 
procedat cu cei doi Vogel, dar mă consideră inutil ca poliţist 
de patrulă. Îmi meritam duşmănia poliţiştilor, indiferent de 
gradul lor, iar prezenţa mea într-o divizie de poliţişti în 
uniformă n-ar face decât să creeze neplăceri. Așadar, cum în 
liceu avusesem numai note maxime la chimie și matematică, 
m-a repartizat tehnician de probe la Divizia de Investigaţii 
şi Analize Criminalistice. 

Postul era unul cvasi-civil — presupunea să port halat în 
laborator şi costum gri pe teren. Stabileam grupa sangvină, 
căutam amprente și scriam rapoarte balistice, răzuiam sân- 
gele prelins pe pereţi la locul unei crimei și-l examinam la 
microscop, iar apoi îi lăsam pe băieţii de la Omucideri să se 
ocupe de rest. Manevram eprubete, pahare Berzelius şi sânge 
închegat — o intimitate cu moartea cu care n-am reușit să mă 
familiarizez niciodată, lucru care îmi amintea permanent că 
nu sunt bun de detectiv, că nu sunt demn să mi se încredin- 
țeze misiunea de a merge pe firul propriilor descoperiri. 

Îi urmăream mai mult sau mai puţin de-aproape pe priete- 
nii şi duşmanii pe care mi-i făcusem în urma cazului Dalia. 

Russ şi Harry au păstrat intactă camera cu dosarul de la 
El Nido şi au continuat să lucreze ore suplimentare la cazul 


334 James Ellroy 


Short. Aveam şi eu cheia, dar nu am folosit-o, pentru că-i 
promisesem lui Kay c-o să îngrop cazul cu „răposata aia a 
drac...“ Mă mai întâlneam uneori cu padre şi luam prânzul 
împreună. Întrebam cum merg lucrurile şi el îmi răspundea 
mereu „Încet“. Ştiam că nu-l va găsi niciodată pe criminal, 
dar şi că nu se va da niciodată bătut. 

În iunie '47 Ben Siegel a fost împușcat mortal în camera 
de zi a iubitei lui din Beverly Hills. La începutul lui '48 Bill 
Koenig, repartizat după sinuciderea lui Fritz Vogel la secția 
de pe 77th Street, a primit un glonţ în mutră la un colţ de 
stradă din cartierul Watts. Ambele crime au rămas nere- 
zolvate. Ellis Loew a fost complet desfiinţat la alegerile preli- 
minare ale Partidului Republican din '48, iar eu am sărbătorit 
evenimentul încingând pahare Berzelius pline cu matrafox 
pe arzătorul meu Bunsen. l-am abţiguit pe toţi băieţii din 
laborator. 

Alegerile generale din '48 mi-au adus veşti despre familia 
Sprague. O listă provizorie de democrați reformiști candidau 
pentru locuri în Consiliul Local şi în Comisia de Cenzori din 
Los Angeles, iar tema campaniei lor electorale era „Siste- 
matizarea orașului“. Susţineau că peste tot în Los Angeles 
există locuinţe proiectate greșit și nesigure și cereau ca Marele 
Juriu să iniţieze o anchetă asupra antreprenorilor care au 
construit locuinţele respective în anii '20, când afacerile imo- 
biliare au luat un avânt extraordinar. Tabloidele au preluat 
protestul şi au scris nenumărate articole despre „baronii 
avântului economic“ — printre care Mack Sennett și Emmett 
Sprague — și despre „legăturile lor cu mafia“. Revista 
Confidential a tipărit o serie de articole despre proprietatea 
lui Sennett, Hollywoodland, şi despre felul în care Camera 
de Comerţ din Hollywood a vrut să dea jos literele L-A-N-D 
din uriașul panou „Hollywoodland“ de pe muntele Lee. Arti- 
colul era însoţit de fotografii cu regizorul seriei Keystone 
Kops stând lângă un bărbat îndesat, care ţinea de mână o 
fetiță drăguță. Nu mi-am dat seama dacă sunt Emmett și 
Madeleine, dar, oricum, am decupat pozele. 


Dulcele sărut al Daliei 335 


Duşșmanii mei. 

Prietenii mei. 

Soţia mea. 

Eu prelucram dovezi, iar Kay preda la școală şi o vreme 
ne-am bucurat de noutatea unei vieţi conformiste. Cu ratele 
casei achitate şi cu două salarii, aveam destui bani de 
cheltuială, bani pe care îi foloseam ca să ne răsfățăm departe 
de Lee Blanchard şi iarna lui '47. În weekend făceam excursii 
în deșert şi la munte și mâncam la restaurant trei-patru 
seri pe săptămână. Ne cazam la hoteluri, prefăcându-ne că 
suntem amanți, și mi-a luat mai bine de un an până să-mi 
dau seama că făceam toate astea ca să stăm departe de casa 
plătită din banii furaţi de la banca Boulevard-Citizens. Şi 
eram așa de nesăbuit în nevoia mea de răsfăţ, încât am avut 
nevoie de un şoc electric ca să mă trezesc la realitate. 

O dală din pardoseala din hol se slăbise și am scos-o, cu 
gândul s-o lipesc la loc. M-am uitat în gaură şi am găsit un 
sul de bani: două mii de dolari în bancnote de o sută, legate 
cu un elastic. N-am fost nici bucuros, nici șocat. Gândurile 
mi s-au învălmășit şi am scos la iveală întrebări pe care 
dorinţa mea nebună de a duce o viață normală le înăbuşise: 

Dacă Lee avea banii ăștia, plus paraii pe care-i cheltuia 
în Mexic, de ce nu i-a plătit lui Baxter Fitch? 

Dacă avea banii, de ce a mai încercat să împrumute zece 
miare de la Ben Siegel ca să-l plătească pe Fitch, care îl 
şantaja? 

Cum de-a fost Lee în stare să cumpere şi să mobileze 
casa asta, s-o țină pe Kay la colegiu și să-i mai rămână și o 
sumă substanţială de bani, când partea lui din jaful ratat 
nu se putea ridica la mai mult de cincizeci de mii de parai 
sau cam pe-acolo? 

Fireşte că i-am spus lui Kay totul, fireşte că nu mi-a putut 
răspunde la întrebări, firește că i-a displăcut faptul că răscolesc 
trecutul. I-am spus că am putea vinde casa şi ne-am putea lua 
un apartament, ca toţi oamenii obişnuiţi, şi, bineînţeles, n-a 
acceptat nici în ruptul capului. Era vorba de confort, stil — și 
de o legătură cu viaţa ei dinainte, la care nu voia să renunțe. 


336 James Ellroy 


Am ars banii în şemineul Art Deco al lui Lee Blanchard, 
iar Kay nu m-a întrebat niciodată ce am făcut cu ei. Acel 
gest simplu mi-a redat latura întru câtva înăbușită a eului 
meu, m-a costat cam tot ce aveam în comun cu soţia mea și 
m-a făcut să revin la fantomele mele. 

Kay şi cu mine făceam dragoste din ce în ce mai rar. Când 
o făceam, pentru ea actul nu însemna decât o confirmare 
automată, în timp ce pentru mine era o eliberare anostă. 
Ajunsesem să văd în Kay Lake Bleichert o ființă pustiită de 
obscenitatea din viaţa ei anterioară, la un pas de treizeci de 
ani şi îndreptându-se deja spre o viaţă fără sex. Atunci am 
adus depravarea la noi în pat. Ataşam chipul curvelor pe 
care le vedeam în centru la corpul în penumbră al lui Kay. 
Figura a ţinut de câteva ori, până ce mi-am dat seama unde 
voiam de fapt să ajung. Când, în sfârşit, m-am încumetat şi 
am ejaculat, gâfâind, Kay m-a mângâiat matern și am simţit 
că şi-a dat seama că mi-am călcat legămintele matrimoniale ~ 
chiar atunci și acolo, cu ea. 

1948 lăsă locul lui 1949. Am transformat garajul în sală 
de sport cu pară de box, sac de antrenament, corzi şi haltere. 
Am revenit la forma fizică de altădată şi am decorat pereţii 
garajului cu afişe ale tânărului Bucky Bleichert din perioada 
'40-41. Propria imagine, întrezărită prin ochii împăienjeniţi 
de sudoare, m-a adus mai aproape de ea şi m-am apucat să 
răscolesc anticariatele, în căutare de suplimente duminicale 
și reviste cu știri. Am găsit instantanee sepia în Colliers şi 
portrete de grup în niște numere mai vechi din Boston Globe. 
Le-am ţinut ascunse în garaj şi teancul continuă să crească 
până într-o după-amiază, când a dispărut. În seara aia am 
auzit-o pe Kay umflându-se de plâns în casă, dar când m-am 
dus să stau de vorbă cu ea, am găsit ușa de la dormitor 
încuiată. 


Capitolul douăzeci şi şase 


elefonul sună. M-am întins spre noptieră, apoi mi-am 
dat seama că de o lună de zile dormeam pe canapea, 
așa că am orbecăit după el pe măsuţa de cafea. 

— Mda. 

— Tot mai dormi? 

Era vocea lui Ray Pinker, superiorul meu de la Crimi- 
nalistică. 

— Dormeam. 

— Bine spus — dormeai. Mă asculţi? 

— Spune. 

— Avem un caz de sinucidere prin împușcare. Ieri, în 
South June Street, la numărul 514, în Hancock Park. Corpul 
a fost ridicat şi nu par să existe dubii. Fă o analiză completă 
şi lasă raportul la locotenentul Reddin de la secţia Wilshire. 
Ai înţeles? 

Am căscat. 

— Mda. Locul a fost sigilat? 

— Soţia mortului o să-ţi arate totul. Fii politicos. Avem 
de-a face cu nişte oameni putred de bogați. 

Am pus receptorul în furcă și am gemut. Apoi am avut o 
revelație: vila familiei Sprague era la o aruncătură de băț 
de June Street. Dintr-odată misiunea deveni fascinantă. 


338 James Ellroy 


Peste o oră sunam la uşa vilei în stil colonial. Mi-a deschis 
o femeie căruntă, frumoasă, la vreo cincizeci de ani, îmbră- 
cată în haine de lucru prăfuite. Am spus: 

— Sunt polițistul Bleichert de la Departamentul de Poliţie 
din Los Angeles. Daţi-mi voie să vă transmit condoleanţele 
mele, doamnă... 

Ray Pinker nu-mi dăduse și un nume. 

— Mulţumesc, spuse femeia. Eu sunt Jane Chambers. Dum- 
neata ești omul trimis de laborator? 

Tremura toată, în ciuda durității afișate. Am îndrăgit-o 
imediat. 

— Da. Dacă-mi arătaţi locul, o să-mi fac treaba şi-o să vă 
las în pace. 

Jane Chambers mă conduse într-un foaier lambrisat şi 
plăcut. 

— Biroul din capătul sufrageriei. O să vezi banda galbenă. 
Acum te rog să mă scuzi, vreau să mă ocup un pic de grădină. 

A plecat, tamponându-şi ochii. Am găsit camera, am trecut 
peste bandă și m-am întrebat de ce nenorocitul s-a sinucis 
într-un loc unde cei dragi vor vedea sângele împroșcat. 

Părea un caz clasic de sinucidere prin împușcare: fotoliul 
de piele răsturnat şi, alături, conturul cadavrului trasat cu 
cretă. Arma, o puşcă cu doua ţevi de calibru 12, era exact 
acolo unde trebuia — la un metru în faţa cadavrului, cu ţeava 
acoperită cu sânge și bucăţi de ţesut. Pereţii vopsiți într-o 
culoare pastel și tavanul erau plini de sânge şi creier împrăș- 
tiat, iar fragmentele de dinţi și alice dovedeau că victima îşi 
vârâse ambele ţevi în gură. 

Timp de o oră am tot măsurat traiectorii şi am însemnat 
urme, am răzuit materie în eprubete şi am căutat amprente 
pe armă. Când am terminat, am luat o pungă din trusa 
pentru probe şi am pus pușca în ea, fiind pe deplin conştient 
că va ajunge în posesia vreunui vânător din LAPD. Apoi am 
ieşit pe holul de la intrare. M-am oprit când am văzut un 
tablou înrămat, atârnat undeva la nivelul ochilor. 


Dulcele sărut al Daliei 339 


Era portretul unui clovn: un tânăr îmbrăcat în haine de 
bufon de odinioară. Avea trupul noduros și era cocoșat. Afişa 
un zâmbet tâmp, de la o ureche la alta, ce arăta ca o cicatrice 
continuă, adâncă. 

Mă holbam încremenit, cu gândul la Elizabeth Short, găsită 
moartă la intersecţia dintre 39th și Norton. Cu cât mă holbam 
mai tare, cu atât mai mult se suprapuneau cele două imagini. 
Într-un târziu mi-am mutat privirea de la tablou și ochii 
mi-au poposit pe o fotografie cu două tinere care se țineau 
de braţ și care semănau cu Jane Chambers. 

— Celelalte supraviețuitoare. Drăguţe, nu-i așa? 

Am întors capul. Văduva era de două ori mai prăfuită ca 
înainte și mirosea a insecticid și pământ. 

— La fel ca mama lor. Ce vârstă au? 

— Linda are douăzeci şi trei de ani, iar Carol douăzeci. 
Ai terminat treaba în birou? 

Mi-am dat seama că cele două fiice sunt de aceeaşi vârstă 
cu fetele familiei Sprague. 

— Da. Spuneţi-i celui care face curat să folosească amo- 
niac pur, doamnă Chambers. 

— Spune-mi Jane. 

— Jane, le știi pe Madeleine şi Martha Sprague? 

— Fetele alea şi familia aia ! pufni Jane. De unde le cunoști? 

— l-am ajutat cândva într-o problemă. 

— Consideră-te norocos c-a fost doar o întâlnire scurtă. 

— Ce vrei să spui? 

Telefonul din hol sună, iar Jane Chambers zise: 

— Trebuie să mă-ntorc la mesajele de condoleanţe. Mulţu- 
mesc că ai fost atât de amabil, domnule... 

— Spune-mi Bucky. La revedere, Jane. 

— La revedere. 


Mi-am scris raportul la secţia Wilshire, apoi am verificat 
raportul sinuciderii clasice a lui Chambers, Eldridge Thomas, 
mort în 02.04.1949. N-am aflat mare lucru: Jane Chambers 


340 James Ellroy 


a auzit împușcătura, a descoperit cadavrul şi a sunat imediat 
la poliţie. Le-a spus detectivilor că soţul ei era deprimat din 
cauza sănătăţii lui șubrede şi din cauza mariajului nereușit 
al fiicei lor mai mari. Sinucidere şi caz clasat, în funcţie de 
analiza probelor de la locul faptei. 

Analiza făcută de mine confirma verdictul: limpede ca 
lumina zilei. Dar parcă nu era de ajuns. Văduva mi-a plăcut, 
familia Sprague locuia la o aruncătură de băț, iar eu încă 
eram curios. Am pus mâna pe un telefon, i-am sunat pe 
ziariștii din lista de contacte a lui Russ Millard şi le-am dat 
două nume: Eldridge Chambers și Emmett Sprague. La rân- 
dul lor, ei au sunat în stânga și-n dreapta și au revenit cu un 
telefon la numărul de interior al secţiei, pe care îl foloseam 
în mod abuziv. Patru ore mai târziu, ştiam următoarele lucruri: 

La moartea sa Eldridge Chambers era putred de bogat. 

Din 1930 până în 1934 a fost președintele Consiliului de 
Administrare al Firmelor Imobiliare din California de Sud. 

L-a propus pe Sprague ca membru în Wilshire Country 
Club în 1929, dar scoţianul a fost respins din cauza „aso- 
ciaţilor evrei“, adică mafioţii de pe Coasta de Est. 

Și apoi a urmat bomba: prin diverși intermediari, Chambers 
a făcut ca Sprague să fie dat afară din Consiliul Firmelor 
Imobiliare după ce mai multe dintre clădirile construite de 
el s-au prăbușit la cutremurul din '33. 

Era îndeajuns pentru un necrolog suculent, dar nu îndeajuns 
pentru un poliţist-laborant cu un mariaj pe cale să se ducă 
de râpă şi cu mult timp liber. Am așteptat patru zile. Apoi, 
când am aflat din ziare că Eldridge Chambers a fost înmor- 
mântat, m-am întors să stau de vorbă cu văduva lui. 

Mi-a răspuns la ușă îmbrăcată în haine de grădinărit, cu 
niște foarfece de grădină în mână. 

— Ai uitat ceva sau eşti doar curios, aşa cum mi-am în- 
chipuit ? 

— Cea de-a doua variantă. 

Jane râse și îşi șterse praful de pe faţă. 

— După ce-ai plecat, mi-am dat seama că numele tău îmi 
sună cunoscut. N-ai fost cumva sportiv? 


Dulcele sărut al Daliei 341 


— Am fost boxer, i-am răspuns râzând. Fiicele îţi sunt 
acasă ? Stă cineva cu tine? 

Jane clătină din cap. 

— Nu şi situația îmi convine. Bem un ceai în curtea din 
spate? 

Am încuviințat. Jane mă conduse prin casă până pe o 
verandă umbroasă, cu vedere spre o fâșie întinsă de gazon, 
care era plină de brazde pe mai bine de jumătate din supra- 
față. M-am așezat într-un şezlong, iar ea a turnat în pahare 
ceai cu gheaţă. 

— De duminică până acum am făcut tot ce vezi în gră- 
dină. Cred că m-a ajutat mai mult decât toate telefoanele de 
condoleanţe pe care le-am primit. 

— Te-ai împăcat cu gândul. 

Jane se așeză lângă mine. 

— Eldridge avea cancer, aşa că mă așteptam cumva. Totuși 
nu m-am așteptat să-şi zboare creierii în propria noastră 
casă. 

— Eraţi apropiați? 

— Nu, nu mai eram. Acum, după ce fetele au crescut, am 
fi divorţat — mai devreme sau mai târziu. Eşti căsătorit? 

— Da, de aproape doi ani. 

Jane sorbi din ceai. 

— Dumnezeule, un proaspăt însurăţel! Nu-i nimic mai 
plăcut, nu-i așa? 

Mutra mea trebuie să mă fi trădat. 

— Îmi pare rău, spuse Jane, apoi schimbă subiectul: Cum 
ai cunoscut familia Sprague? 

— Am avut o legătură cu Madeleine înainte s-o cunosc pe 
soția mea. Cât de bine îi cunoşti? 

Jane se uită la grădina desțelenită, cântărindu-mi între- 
barea. 

— Eldridge şi Emmett se cunosc de mult, răspunse ea în 
cele din urmă. Amândoi s-au îmbogăţit de pe urma afacerilor 
imobiliare și amândoi au făcut parte din Consiliul Californiei 
de Sud. Poate că n-ar trebui să-ţi spun asta, având în vedere 
faptul că eşti poliţist, dar Emmett era cam escroc. O mulțime 


342 James Ellroy 


din casele lui s-au dărâmat la cutremurul din '33, iar Eldridge 
susținea că mai are destule proprietăţi care or să cedeze 
mai devreme sau mai târziu — case construite cu cel mai 
prost material posibil. Eldridge i-a făcut vânt lui Emmett 
din consiliu atunci când a aflat că închirierile și vânzările 
individului erau controlate de corporaţii fictive. Era indignat 
că Emmett nu va fi tras niciodată la răspundere dacă aveau 
să urmeze şi alte pierderi de vieţi omenești. 

Mi-am amintit că discutasem problema și cu Madeleine. 

— Se pare că soţul tău a fost un om cumsecade. 

Buzele lui Jane schiţară un zâmbet, parcă împotriva voinței 
ei. 

— Avea şi el momentele lui. 

— Nu s-a adresat niciodată poliţiei în legătură cu Emmett? 

— Nu. Îi era teamă de prietenii lui gangsteri. A făcut doar 
ce a putut. I-a provocat o pagubă neînsemnată. Probabil că 
Emmett a ratat nişte afaceri fiindcă a fost îndepărtat din 
consiliu. 

— „A făcut ce a putut“ nu-i un epitaf chiar de lepădat. 

Jane zâmbi sarcastic. 

— L-au năpădit remușcările. Eldridge era proprietarul 
unor clădiri din mahalalele din San Pedro. Când a aflat că 
are cancer, a început să se simtă vinovat. Anul trecut a votat 
cu democraţii, iar când aceștia au câştigat alegerile, s-a întâlnit 
cu unii din noii membri ai Consiliului Local. Sunt sigură că 
le-a povestit unele porcării despre Emmett. 

Mi-a venit în minte investigația Marelui Juriu prevăzută 
de ziarele de scandal. 

— Poate că Emmett chiar e în cădere liberă. Soţul tău ar 
fi putut... 

Jane bătu cu inelarul în tăblia mesei. 

— Soţul meu a fost bogat și chipeş și dansa nebunește 
charleston. L-am iubit până când am aflat că mă înșală, iar 
acum încep să-l iubesc din nou. E atât de ciudat... 

— Nu-i ciudat, am contrazis-o. 

Jane îmi zâmbi cu blândeţe. 

— Câţi ani ai, Bucky? 


Dulcele sărut al Daliei 343 


— Treizeci şi doi. 

— Ei bine, eu am cincizeci și unu şi dacă spun că-i ciudat, 
chiar e ciudat. La vârsta ta n-ar trebui să fii chiar atât de 
înțelegător cu natura omenească. Ar trebui să ai iluzii. 

— Mă tachinezi, Jane. Sunt poliţist. Poliţiştii nu-şi fac 
iluzii. 

Jane râse din toată inima. 

— Touché. M-ai făcut curioasă. Cum a ajuns un polițist și 
fost boxer să aibă o legătură cu Madeleine Sprague? 

— A trecut pe roșu şi-am amendat-o, am minţit eu. Apoi, 
dintr-una într-alta, am ajuns unde-am ajuns. 

Cu inima bătându-mi nebunește, am întrebat, încercând 
să par indiferent: 

— Ce știi tu despre ea? 

Jane goni cu piciorul o cioară care pusese ochii pe o tufă 
de trandafiri din faţa verandei. 

— Ce ştiu despre femeile din familia Sprague are o vechime 
de cel puţin zece ani şi e cam ciudat... Aproape grotesc. 

— Sunt numai urechi. 

— Aş fi zis că eşti numai dinţi, replică Jane. 

Când a văzut că nu râd, şi-a aruncat privirea dincolo de 
grădina săpată, spre Muirfield Road și proprietatea înflori- 
toare a antreprenorului parvenit. 

— Când fiicele mele și Maddy cu Martha erau mici, Ramona 
punea în scenă tot felul de parade și ceremonii pe gazonul 
acela imens al lor. Erau nişte mici spectacole, cu fetele îmbră- 
cate în salopete și costume de animale. Le lăsam pe Linda şi 
Carol să participe, deşi ştiam că Ramona e uşor dezechi- 
librată psihic. Când fetele au crescut — adică în adolescenţa 
lor —, spectacolele au devenit stranii. Ramona şi Maddy se 
pricepeau la machiaj, iar Ramona punea în scenă niște... 
piese care reconstituiau aventurile lui Emmett şi ale priete- 
nului său, Georgie Tilden, în timpul Primului Război Mondial. 
Așa că-i punea pe copii să poarte kilturi ostăşeşti, le pudra 
feţele şi le dădea muschete de jucărie. Uneori le mânjea 
trupurile cu o vopsea ce imita sângele, iar din când în când 
Georgie filma totul. Jocul a devenit atât de bizar şi le-a 


344 James Ellroy 


scăpat așa de tare de sub control, încât le-am interzis Lindei 
şi lui Carol să se mai joace cu fetele Sprague. Într-o zi Carol 
a venit acasă cu niște fotografii pe care i le făcuse Georgie. 
Făcea pe moarta şi era toată mânjită cu vopsea roşie. Asta 
a fost picătura care a umplut paharul. Am dat buzna în casa 
Sprague și l-am făcut pe Georgie cu ou și cu oţet, știind că 
Ramona nu-i chiar în toate mințile. Bietul om mi-a înghițit 
bruftuluiala fără să crâcnească. După aceea m-am simțit 
groaznic — Georgie a fost desfigurat într-un accident de mașină 
şi a devenit boschetar. Era administratorul unor clădiri de-ale 
lui Emmett, iar acum lucrează cu ziua prin curţile oamenilor 
şi îngrijește spaţiul verde pentru primărie. 

— Şi cu Madeleine și Martha ce s-a întâmplat? 

Jane ridică din umeri. 

— Martha a devenit un soi de copil minune al artelor 
plastice, iar Madeleine o parașută, ceea ce bănuiesc că ştii 
şi tu. 

— Nu fi răutăcioasă, Jane! am dojenit-o. 

Jane ciocăni ușurel cu inelul în masă şi spuse: 

— Îmi cer scuze. Poate că îmi doresc să fiu şi eu aşa. E 
clar că nu-mi pot petrece restul vieţii cu grădinăritul și sunt 
prea mândră ca să umblu cu un gigolo. Ce zici? 

— O să-ţi găseşti vreun alt milionar. 

— Puțin probabil. În plus, unul mi-a ajuns pentru toată 
viaţa. Știi la ce mă gândesc tot timpul? Că suntem aproape 
în 1950, iar eu m-am născut în 1898. Asta mă dărâmă. 

I-am mărturisit la ce-mi stătea mintea mie de o jumătate 
de oră: 

— Mă faci să-mi doresc ca lucrurile să fi stat altfel. Să fi 
fost într-un alt moment. 

Jane zâmbi și oftă. 

— Bucky, asta-i tot ce-mi poţi oferi? 

Am oftat și eu. 

— Cred că asta-i ceea ce ţi-ar putea oferi oricine. 

— Ştii, eşti niţel cam voyeur. 

— lar tu un pic clevetitoare. 

— Touché. Haide, te conduc. 


{ 
i 


Dulcele sărut al Daliei 345 


În drum spre uşă ne-am ţinut de mână. În holul de la 
intrare clovnul cu gura crestată îmi atrase din nou atenţia. 
I-am făcut semn spre el și am comentat: 

— Dumnezeule, e înfiorător! 

— Şi valoros. Eldridge mi l-a făcut cadou când am împlinit 
patruzeci și nouă de ani. Dar nu-mi place. Îl vrei tu? 

— Nu, mulțumesc. 

— Eu îţi mulţumesc. Eşti persoana care m-a consolat cel 
mai mult. 

— Și tu ai făcut același lucru pentru mine. 

Ne-am îmbrățișat o clipă, după care eu am plecat. 


Capitolul douăzeci şi şapte 


recangiu. 
Condamnat să dorm pe canapea. 

Detectiv fără nici un caz. 

Cam asta a însemnat viața mea în primăvara lui '49. În 
fiecare dimineață Kay se ducea la şcoală devreme. Eu mă 
prefăceam că dorm până pleca. Rămânând singur în căsuţa 
ca-n povești, mângâiam lucrurile soției mele — puloverele de 
cașmir pe care i le cumpărase Lee, lucrările pe care trebuia 
să le corecteze, teancul de cărți pe care urma să le citească. 
Mă tot uitam după un jurnal, dar n-am găsit nimic de genul 
ăsta. Când eram în laborator, mi-o imaginam pe Kay cotro- 
băindu-mi prin lucruri. Am cochetat cu ideea de a începe un 
jurnal pe care să i-l las la îndemână și în care să descriu cu 
lux de amănunte gimnastica mea de dormitor cu Madeleine 
Sprague — să-i amintesc de ea fie ca să obţin iertarea pentru 
dependența mea de Dalia, fie ca să scot cumva căsnicia noastră 
din impas. Am mâzgălit vreo cinci pagini în biroul meu, dar 
m-am oprit când am simţit parfumul lui Madeleine ames- 
tecându-se cu duhoarea de dezinfectant de la motelul Red 
Arrow. lar când am mototolit paginile şi le-am azvârlit la 
coșul de gunoi, n-am făcut decât să arunc paie pe foc. 

Am supravegheat vila din Muirfield Road patru nopţi la 
rând. Stând în maşina parcată peste drum, am urmărit cum 
luminile se aprind, apoi se sting rând pe rând, şi am văzut 
umbre strecurându-se printre vitralii. Mi-au trecut prin gând 


Dulcele sărut al Daliei 347 


tot felul de idei, cum ar fi să-i distrug pe cei din familia 
Sprague, să mă îmbogăţesc făcând pe durul cu Emmett, să 
mă tăvălesc cu Madeleine în toate motelurile cu ora. În cele 
patru nopţi nici un membru al familiei n-a părăsit vila. Toate 
cele patru mașini au rămas parcate pe aleea circulară. Mă 
tot întrebam ce-or fi făcând, ce amintiri or depăna, care sunt 
şansele ca vreunul să pomenească de un poliţist care a luat 
cina cu ei în urmă cu doi ani. 

În seara a cincea Madeleine, îmbrăcată în pantaloni de 
casă și jerseu roz, s-a dus la colțul străzii ca să pună o scri- 
soare la cutie. Când s-a întors, am remarcat că mi-a văzut 
mașina, iar farurile autovehiculelor care treceau pe acolo 
i-au luminat faţa surprinsă. Am aşteptat până a intrat gră- 
bită în fortăreaţa în stil Tudor, apoi am pornit spre casă, cu 
vocea ironică a lui Jane Chambers răsunându-mi în urechi: 
„Voyeurule! Voyeurule!“ 

Ajuns acasă, am auzit dușul curgând în baie. Ușa de la 
dormitor era deschisă. La gramofon răsuna cvintetul de 
Brahms care-i plăcea lui Kay. Mi-am amintit de prima oară 
când am văzut-o goală pe soția mea, m-am dezbrăcat și m-am 
întins în pat. 

Dușul se opri, aşa că Brahms răsună şi mai tare. Kay 
apăru în prag, înfășurată într-un prosop. 

— Iubi, am murmurat. 

— Vai, Dwight! îmi răspunse ea şi lăsă prosopul să cadă. 

Am început să vorbim amândoi în același timp și să ne 
cerem reciproc iertare. N-am auzit toate cuvintele ei și știam 
că nici ea nu le înţelege pe-ale mele. Am dat să mă ridic și 
să opresc patefonul, dar Kay o porni spre pat. 

Ne-am sărutat cu stângăcie. Mi-am întredeschis buzele 
prea repede, uitând că lui Kay îi place să fie luată încet. 
I-am simțit limba şi m-am retras, ştiind cât de mult urăște 
asta. Am închis ochii şi i-am acoperit gâtul cu sărutări. Ea 
a gemut și mi-am dat seama că se preface. Sunetele de iubire 
se auzeau din ce în ce mai neplăcut — ca gemetele pe care te 
aștepți să le auzi de la o actriţă porno. Sânii lui Kay atârnau 
flasci în mâinile mele. Îşi ţinea picioarele strânse, dar lipite 


348 James Ellroy 


de mine. Mi-am băgat genunchiul între ele și mi-a răspuns 
cu o mișcare bruscă, spasmodică. Deja excitat, i-am umezit 
sexul cu limba, apoi am intrat în ea. 

Am ţinut ochii deschiși, privind-o direct, ca să ştie că nu 
suntem decât noi doi. Kay își feri privirea și mi-am dat seama 
că a văzut dincolo de ei. Am vrut să încetinesc puțin ritmul 
şi să continui mai blând, mai tandru, dar imaginea unei vene 
care pulsa cu putere pe gâtul lui Kay m-a făcut să o pătrund 
cât de tare am putut. Am terminat mormăind: 

— Îmi pare rău! La naiba, îmi pare rău! 

Oricare va fi fost replica lui Kay, ea a rămas înăbușită în 
perna în care își îngropase capul. 


Capitolul douăzeci şi opt 


A 
n seara următoare am parcat vizavi de vila familiei 
Sprague. De data asta eram cu Fordul fără însemnele 

poliţiei pe care-l foloseam când mă deplasam pe teren în 

calitatea mea de tehnician criminalist. Pierdusem noţiunea 
timpului, dar știam că, cu fiecare secundă care trece, sunt 
tot mai ispitit să bat la ușă sau să dau buzna drept înăuntru. 

Imaginaţia mea mi-o înfățișa pe Madeleine în pielea goală, 
iar pe mine dându-i gata pe ceilalți membri ai familiei Sprague 
cu nişte poante spirituale. Apoi aleea se lumină. Am auzit 
ușa de la intrare trântindu-se, iar farurile Packardului se 
aprinseră. Mașina ieşi pe Muirfield, viră scurt la stânga, pe 
6th Street, și se îndreptă spre est. Am așteptat prudent vreo 
trei secunde, apoi am pornit pe urmele ei. 

Packardul s-a menţinut pe banda din mijloc. Eu îl urmă- 
ream de pe banda din dreapta, la o distanţă de patru maşini. 
Am ieşit din Hancock Park, am intrat în districtul Wilshire, 
apoi am luat-o spre sud pe Normandie şi spre est pe 8th 
Street. Am văzut firmele de neon ale barurilor întinzându-se 
cale de doi kilometri şi mi-am dat seama că într-acolo se 
îndreaptă Madeleine. 

Packardul opri în faţă la Zimba Room, o cârciumă cu două 
sulițe de neon încrucișate deasupra ușii de la intrare. Sin- 
gurul loc de parcare era în spatele lui, aşa că m-am strecurat 
cât mai discret. Farurile mele au surprins șoferiţa în timp 
ce încuia portiera şi am avut un şoc când am văzut cine e şi 
cine nu e. 


350 James Ellroy 


Elizabeth Short. 

Betty Short. 

Liz Short. 

Dalia Neagră. 

Genunchii mi-au tresărit, lovind involuntar volanul. Mâinile, 
cuprinse de tremurături, au atins claxonul. Fantoma îşi duse 
mâna streașină la ochi și îşi miji privirea înspre farurile 
mele, apoi ridică din umeri. Am remarcat o strâmbătură 
familiară şi mi-am revenit. 

Era Madeleine Sprague, deghizată în Dalia. Pusese pe ea 
o rochie neagră, mulată pe corp, şi se machiase şi se coafase 
la fel ca Betty Short în cea mai reușită fotografie a sa. Am 
urmărit-o cum intră grațios în bar, am remarcat un punct 
galben în buclele ei negre, pieptănate în sus, şi mi-am dat 
seama că a împins metamorfoza până într-acolo încât purta 
un ac de păr ca Betty. Detaliul m-a izbit ca un un-doi à la Lee 
Blanchard. Am pornit cu pași împleticiţi pe urmele fantomei. 

Înăuntru, în Zimba Room, erau un fum gros să-l tai cu 
cuțitul, soldați și jazz de la tonomat. Madeleine stătea la bar 
şi sorbea dintr-o băutură. M-am uitat în jur şi am văzut că-i 
singura femeie din local și că deja se află în centrul atenţiei — 
soldații și marinarii se înghionteau și își transmiteau unul 
altuia vestea cea bună, făcând semne spre silueta îmbrăcată 
în negru și șuşotind pe seama ei. 

În fundul sălii am găsit un separeu vărgat, plin cu mari- 
nari adunați în jurul unei carafe. A fost de ajuns să mă uit 

- o dată la feţele lor pufoase ca să mă lămuresc că sunt minori. 
Mi-am scos insigna și le-am zis: 

— Roiu', dacă nu vreţi să chem într-un minut paza de coastă. 

Cei trei tinerei au șters-o ca din puşcă, lăsând în urmă 
carafa. M-am așezat și m-am uitat la Madeleine cum se joacă 
de-a Betty. 

Am înghițit pe nerăsufiate un pahar de bourbon și m-am 
calmat. O vedeam pe Madeleine în diagonală, la bar, încon- 
jurată de potenţiali amanți, care-i sorbeau de pe buze fiecare 
cuvințel. Eram prea departe ca să aud ceva, dar fiecare gest 
pe care-l făcea nu era al ei, ci al unei alte femei. Și de fiecare 


Dulcele sărut al Daliei 351 


dată când atingea un bărbat din jurul ei, duceam involuntar 
mâna la revolver. 

Timpul se scurgea încetișor, într-o pâclă bleumarin şi 
kaki, cu un strop de negru la mijloc. 

Madeleine bea, sporovăia şi respingea avansuri, concen- 
trându-şi atenţia asupra unui marinar îndesat. La privirile 
amenințătoare ale individului, clica din jurul ei se risipi 
încetul cu încetul. Am terminat carafa. Holbatul la bar mă 
împiedica să gândesc, jazzul bubuind la maximum mă făcea 
să-mi ţin urechile pâlnie, ca să prind vocile pe care le aco- 
perea muzica, iar băutura mă împiedica să nu-l umflu pe 
grăsan pentru niște acuzaţii născocite. Apoi femeia în negru și 
marinarul în bleumarin ieșiră pe ușă braţ la braţ. Madeleine, 
pe tocuri, era cu un cap mai înaltă decât el. 

Le-am dat un avans de cinci secunde, în care am încercat 
să mă calmez cu o duşcă de bourbon, apoi m-am repezit pe 
urmele lor. Când am urcat la volan, Packardul lua colţul la 
dreapta. Am luat-o şi eu la dreapta în viteză şi am apucat 
să-i văd luminile de poziţie din spate hăt, în capătul străzii. 
I-am dat blană în spatele lor, de era cât pe ce să le bușesc 
bara de protecţie. Madeleine îmi arătă degetul mijlociu şi 
viră într-o parcare bine luminată. 

Am frânat brusc, m-am retras strategic şi am stins faru- 
rile. Din stradă l-am zărit pe marinar sprijinit de Packard și 
fumând o țigară, în timp ce Madeleine intra la recepţia mote- 
lului, ca să ia cheia de la cameră. Peste câteva momente ieși 
cu ea, exact ca pe vremuri, când era cu mine. Îi făcu semn 
marinarului s-o ia înainte, exact așa cum proceda şi cu mine. 
În cameră luminile s-au aprins şi s-au stins, iar când am tras 
cu urechea de afară, cineva a tras draperiile și dinăuntru 
s-a auzit postul de radio pe care îl ascultam și noi. 


La pândă. 

Interogatorii pe teren. 

Frecangiul era acum un detectiv care avea un caz de 
anchetat. 


352 James Ellroy 


Am urmărit-o pe Madeleine jucând rolul Daliei încă patru 
nopți la rând. De fiecare dată recurgea la același modus 
operandi: bodega de pe 8th Street, un tip dur, cu chef de 
distracţie, hogeacul de la intersecţia dintre 9th şi Irolo. Când 
cei doi se tăvăleau pe-acolo, eu mă întorceam și-i luam la 
întrebări pe barmani și pe soldaţii pe care-i respinsese. 

Cum s-a prezentat femeia în negru? 

În nici un fel. 

Despre ce a vorbit? 

Despre război şi despre dorinţa de a intra în lumea filmului. 

Aţi observat că seamănă cu Dalia Neagră, femeia ucisă 
acum doi ani? Și dacă da, ce credeţi că încerca să demonstreze? 

Întrebări la care primeam răspunsuri negative şi teorii 
care mai de care mai ciudate: e o nebună care-şi închipuie 
că-i Dalia Neagră, e o prostituată care profită de pe urma 
asemănării cu Dalia, e o polițistă sub acoperire, care vrea 
să-l descopere pe ucigașul Daliei, e o aiurită bolnavă de cancer, 
care încearcă să-l atragă pe asasinul Daliei şi să-i dea cu 
tifla bolii ei incurabile. 

Am înţeles că următorul pas era acela de a-i sălta pe 
amanţii lui Madeleine, dar mă temeam c-o să-mi pierd cum- 
pătul. Dacă ar spune ce nu trebuie sau exact ce trebuie, 
dacă m-ar pune pe o pistă greşită sau pe cea bună, nu cred 
c-aş mai fi răspunzător de faptele mele. 

Cele patru nopţi de pileală, picoteli în mașină și moţăieli 
pe canapeaua de acasă, cu Kay refugiată în dormitor, şi-au 
spus imediat cuvântul. La serviciu scăpam lamelele pe jos, 
etichetam greșit mostrele de sânge, scriam rapoarte cu mâz- 
găleli de om adormit și, de două ori, am adormit aplecat 
deasupra microscopului din laboratorul balistic şi m-am tre- 
zit speriat la amintirea imaginii lui Madeleine îmbrăcată în 
negru. Mi-era clar că nu puteam face faţă unei a cincea 
nopți, dar nici nu puteam să renunţ, așa că am furat nişte 
benzedrină care aştepta să fie procesată pentru cei de la 
Narcotice. Pastilele m-au ajutat să-mi depăşesc starea de 
epuizare și mi-au dat o senzaţie oribilă, de scârbă faţă de 
ceea ce-mi făceam cu mâna mea, dar mi-au și pus mintea la 


Dulcele sărut al Daliei 353 


contribuţie în căutarea unei soluţii : cum să scap de Madeleine / 
Dalia şi să redevin un poliţist adevărat. 

Thad Green dădu aprobator din cap în timp ce-mi pledam 
cauza : sunt de șapte ani în LAPD, tevatura cu cei doi Vogel 
a avut loc în urmă cu mai bine de doi ani şi e aproape uitată, 
detest munca pe care o fac în laboratorul criminalistic și 
vreau să mă întorc la uniformă — preferabil în tura de noapte. 
Învăţam pentru examenul de sergent, iar Divizia Crimina- 
listică mi-a prins bine ca domeniu de instruire pentru țelul 
meu — Biroul de Detectivi. Am început o tiradă despre mariajul 
meu de tot rahatul, despre felul cum tura de noapte m-ar 
ţine departe de soţie, bâlbâindu-mă când înaintea ochilor 
îmi apăreau imagini ale femeii în negru, și mi-am dat seama 
că mai am puţin şi o să ajung să-l implor. Într-un târziu 
comandantul detectivilor mă reduse la tăcere cu o privire 
lungă. Mă întrebam dacă nu cumva mă dă de gol drogul. 
Mi-a spus doar „OK, Bucky !“ şi mi-a făcut semn spre ușă. Am 
aşteptat în anticameră un timp ce mi-a părut o eternitate 
benzedrinică, iar când Green a apărut din birou cu zâmbetul 
pe buze, am tresărit puternic. 

— Secţia din Newton Street, tura de noapte, începând de 
mâine, mă anunţă el. Şi încearcă să te porţi frumos cu fârtaţii 
de culoare de acolo. Ai antecedente în privinţa drogaţilor și 
n-aş vrea să-i molipseşti şi pe ei. 


Secţia din Newton Street era la sud de centrul L.A.-ului. 
Avea 95% mahalale, 95% negri şi 100% probleme. Întâlneai 
bande de beţivi şi jocuri de noroc la fiecare colţ de stradă, 
magazine de băuturi alcoolice, saloane de întins părul și săli 
de biliard în fiecare cvartal, iar la secţie se primeau apeluri 
de urgenţă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 
Poliţiştii de la Patrulă aveau în dotare bastoane cu ţinte de 
metal, iar cei de la Intervenţii aveau în tocuri automate de 
calibrul 45, încărcate cu gloanţe dum-dum neregulamentare. 
Băutura preferată a pilangiilor locali era „șopârla verde“ — 


354 James Ellroy 


alcool etilic de 95 de grade, îndoit cu vin de Porto alb, marca 
Old Monterey —, iar preţul standard pentru o prostituată 
era de un dolar sau un dolar și un sfert dacă mergeai „la ea“, 
adică în automobilele abandonate în cimitirul de maşini de 
la intersecţia dintre 56th şi Central. Copiii de pe străzi erau 
costelivi și puhavi, câinii vagabonzi erau plini de râie și 
mârâiau întruna, iar comercianții țineau puşti de vânătoare 
sub tejghea. Secţia de poliție din Newton Street era într-o 
zonă de război. 

M-am prezentat la datorie după douăzeci şi două de ore 
de somn, iar băutura a înlăturat efectul benzedrinei. Coman- 
dantul secţiei, un locotenent în vârstă pe nume Getchell, 
m-a întâmpinat călduros, spunându-mi că Thad Green m-a 
recomandat ca pe un tip OK și că mă acceptă atâta timp cât 
nu dau cu mucii-n fasole şi-i dovedesc contrariul. Personal, 
urăște boxerii şi pârâcioșşii, dar este de acord să dea uitării 
trecutul. Totuşi colegii mei poliţişti vor trebui să fie convinşi 
că-s OK. Îi urăsc din suflet pe poliţiştii cu pile, pe boxeri şi 
pe bolșevici, iar de Fritzie Vogel își aminteau cu toţii cu drag 
de când făcuse parte din patrula de pe Newton Street. Ama- 
bilul comandant m-a repartizat să patrulez singur şi am plecat 
de la raport hotărât să mă remarc în faţa lui Dumnezeu 
însuşi. 

Primul apel a fost mai rău. 

Am fost prezentat colegilor de schimb de către sergent și, 
în loc de aplauze, m-am ales cu un larg sortiment de priviri 
circumspecte, uitături urâte și căutături chiorâşe. După citi- 
rea rezumatului infracțiunilor, doar șapte oameni din cei 
aproximativ cincizeci şi cinci s-au oprit să-mi strângă mâna 
şi să-mi ureze noroc. Sergentul îmi făcu un tur tăcut al 
secţiei, după care mă lăsă în plata Domnului, cu o hartă a 
străzilor din marginea estică pe care trebuia să patrulez. În 
loc de „La revedere“, îmi spuse: 

— Să nu-i lași pe cioroi să-ți facă mizerii. 

Când i-am mulţumit, mi-a replicat: 

— Fritz Vogel mi-a fost prieten bun. 

Apoi s-a îndepărtat cu paşi grăbiţi. 


Dulcele sărut al Daliei 355 


Am decis să mă remarc cât mai repede. 

Prima săptămână la Newton a constat în arestări în forță 
şi colectare de informaţii despre cine erau cu adevărat băieţii 
răi. Am spart cu bastonul petreceri la care se consuma șopârlă 
verde şi le-am promis beţivanilor că nu-i arestez dacă-mi 
dau niște nume. Dacă nu se conformau, îi arestam. Dacă 
dădeau pe goarnă, tot îi arestam. Am simţit miros de iarbă 
pe trotuarul din faţa unei spelunci de la intersecţia dintre 
68th și Beach, am scos ușa din ţâţâni cu un șut şi am dat 
peste trei drogaţi care aveau asupra lor o cantitate ilegală de 
Marie-Jeanne. Și-au dat în gât furnizorul şi mi-au băgat nişte 
poveşti despre o înfruntare iminentă între bandele Slauson 
şi Chopper în schimbul promisiunii mele de a fi îngăduitor. 
Am transmis informaţia la secţie şi am oprit o maşină a 
poliţiei, ca să-i ducă pe drogaţi în arest. Cu o raită la cimi- 
tirul de mașini unde-şi duceau târfele clienţii, mi-am făcut 
norma la arestări de prostituate, iar când i-am ameninţat 
pe mușterii că le dau telefon nevestelor, am obţinut și mai 
multe nume. La sfârşitul săptămânii mă puteam lăuda cu 
douăzeci și două de arestări pe cont propriu — dintre care 
nouă pentru delicte deosebit de grave. Și am obţinut tot felul 
de nume. Nume cu care să-mi testez curajul. Nume cu care 
să mă evidenţiez, pentru a mă putea fofila ulterior de la 
evenimente importante. Nume care să bage frica în poliţiştii 
care mă urau. 

L-am prins pe Willy Brown tocmai când ieşea din barul 
Lucky Time Wine. 

— Mă-cta suge o pulă naşpa, cioroiule, l-am abordat eu. 

Willy mi-a sărit la beregată. Am încasat trei, dar i-am 
cârmit şase. Când am terminat cu el, lui Brown îi zburau 
dinţii pe nas. Doi poliţişti care ardeau gazul pe trotuarul 
celălalt au asistat la toată scena. 

Roosevelt Williams, un violator eliberat condiţionat, pro- 
xenet şi escroc patentat, a fost mai dur. Răspunsul lui la 
„Bună, căcatule!“ a fost „Eşti un labagiu alb“. El a lovit 
primul. Am făcut schimb de pumni aproape un minut, sub 
privirile unor membri ai găştii Chopper, care leneveau pe 


356 James Ellroy 


verandă. Era pe cale să mă învingă şi aproape că am recurs 
la baston — treabă cu care nu devii legendar. În final am 
făcut o manevră ă la Lee Blanchard, i-am ars niște lovituri 
succesive la mansardă şi la parter, buf-trosc-buf-trosc, şi 
ultimul pumn l-a expediat pe Williams în lumea viselor, iar pe 
mine la infirmeria secţiei, unde mi-au pus două degete în ghips. 

Caftelile cu mâna goală erau acum excluse. Ultimele două 
personaje de pe listă, Crawford Johnson şi fratele lui, Willis, 
aveau o sală de pocher cu cărți măsluite pe lângă sala de 
recreere a Bisericii Baptiste a Atotputernicului Mântuitor 
de pe 61st, colţ cu Enterprise, vizavi de birtul unde mâncau 
la preţ redus poliţiştii de la Newton. Când am apărut, Willis 
tocmai împărțea cărțile. Ridică privirea şi se miră: 

— Ce...? 

Bastonul meu îi făcu praf mâinile și masa de joc. Crawford 
duse mâna la brâu. A doua lovitură de baston îi azvârli cât 
colo pistolul cu amortizor de calibrul 45. Fraţii o zbughiră 
pe uşă, urlând de durere. Am ridicat de jos noua mea armă 
neoficială şi le-am spus celorlalţi cartofori să-și ia banii şi să 
plece acasă. Când am ieşit, se adunase public ca la urs: 
polițiști în uniformă care molfăiau sendvişuri pe trotuar şi-i 
urmăreau pe fraţii Johnson cum o iau la sănătoasa, ţinându-se 
de braţele rupte. 

— Pe unii nu poţi să-i iei cu frumosul! am strigat. 

Un sergent în vârstă, despre care auzisem că mă urăște 
de moarte, mi-a replicat: 

— Bleichert, eşti un alb de treabă. 

Mi-am dat seama că tocmai mă impusesem. 


Arestarea fraţilor Johnson m-a transformat într-o mică 
legendă. Încetul cu încetul, colegii mei, poliţiştii, au ajuns să 
mă îndrăgească — așa cum îi îndrăgeşti pe indivizii smintiţi 
în îndrăzneala lor, cei cărora li s-a urât cu binele, genul de 
tipi în pielea cărora n-ai vrea să fii niciodată. Eram din nou 
o celebritate locală. 


Dulcele sărut al Daliei 357 


Raportul meu de activitate din prima lună a fost de nota 
zece, iar locotenentul Getchell m-a răsplătit cu o mașină de 
teren cu staţie de emisie-recepţie. Era un fel de promovare, 
la fel ca şi zona pe care trebuia s-o patrulez. 

Se zvonea că gășştile Slauson şi Chopper au de gând să-mi 
facă de petrecanie și că dacă dau greș, Crawford și Willis 
Johnson vor încerca ei să-mi facă felul. Getchell voia să mă 
țină departe de răzbunarea lor până se mai calmează spiri- 
tele, așa că mi-a repartizat un sector la granița de vest a 
secţiei. 

Noul traseu era o invitaţie la plictiseală. O zonă amestecată, 
albi şi negri, fabrici mici și case îngrijite. Cea mai palpitantă 
acţiune la care te puteai aştepta ţi-o ofereau șoferii beţi și 
traseistele care îi agăţau, încercând să-și rotunjească veni- 
turile în drum spre hogeacurile pline de drogaţi din cartierul 
negrilor. Îi arestam pe şoferii beţi, dejucam întâlnirile lor 
amoroase aprinzând luminile roșii ale girofarului, dădeam 
amenzi cu carul şi, în general, eram pe fază la orice chestie 
suspectă. Pe Hoover și Vermont răsăreau ca ciupercile după 
ploaie o mulțime de localuri drive-in, restaurante curăţele 
unde puteai să mănânci în mașină și să asculţi muzică la 
boxele agăţate lângă ghișeu. Petreceam ore întregi în par- 
carea lor, ascultând be-bop pe postul de radio KGFJ, cu stația 
de emisie-recepţie dată la minimum, în caz că apare ceva 
fierbinte pe calea undelor. Cât stăteam acolo, cercetam strada 
în căutare de târfe albe, spunându-mi în sinea mea că dacă 
dau de vreuna care seamănă cu Betty Short, am s-o previn 
că intersecţia 39th cu Norton e la numai câţiva kilometri și 
am s-o îndemn la prudenţă. 

Dar cele mai multe târfe erau cioroaice și blonde vopsite, 
care nu meritau osteneala să le previn. Nu meritau decât să 
fie arestate atunci când nu-mi făceam norma. Erau totuși 
femei, ceea ce făcea ca mintea să-mi zboare aiurea cu uşu- 
rință. Mă gândeam că ar fi nişte înlocuitoare facile ale soţiei 
mele, ce stătea singură acasă, şi ale lui Madeleine, care se 
tăvălea prin hogeacurile de pe 8th Street. Am cochetat cu 
ideea de a agăța o individă care să semene cu Dalia / Madeleine, 


358 James Ellroy 


dar de fiecare dată mi-am înăbușşit-o. Ar fi fost prea în stilul 
lui Johnny Vogel cu Betty la Biltmore. 

leșeam din tură la miezul nopţii și de fiecare dată eram 
iritat şi agitat. N-aveam chef să mă duc acasă și să dorm. 
Uneori mergeam la cinematografele non-stop din centru, 
alteori la cluburile de jazz din South Central. Bop-ul era în 
perioada lui de glorie, iar o cură de noapte cu o halbă de 
cocteil în faţă era, în general, de ajuns ca să-mi netezească 
drumul spre casă şi spre un somn fără vise la scurt timp 
după plecarea lui Kay la serviciu. 

Când însă nu ţinea figura, mă zvârcoleam în somn și 
transpiram. Visam clovnul zâmbitor al lui Jane Chambers, 
pe francezul Joe Dulange strivind gândaci, pe Johnny Vogel 
cu biciul lui şi pe Betty, care mă implora s-o fut sau să-i 
omor ucigașul — ori una, ori alta, nu conta. Dar cel mai insu- 
portabil era să mă trezesc singur-singurel în casa noastră 
din poveşti. 

Veni şi vara, cu zilele fierbinţi în care dormeam pe canapea 
şi nopţile fierbinţi când patrulam prin cartierul negrilor din 
vest — whisky, cluburile Royal Flush și Bido Lito's, Hampton 
Hawes!, Dizzy Gillespie?, Wardell Gray? şi Dexter Gordon‘. 
Din când în când încercam fără succes să studiez pentru 
examenul de sergent și mă încerca dorința abia stăpânită de 
a o părăsi pe Kay, cu tot cu casa din povești, și de a-mi lua 
o magherniţă ieftină pe undeva prin zona mea de patrulare. 
Dacă nu-mi ieşea în cale pilangiul ăla fantomatic, aș fi putut 
s-o ţin așa la nesfârşit. 

Eram în parcarea de la Duke's Drive-in, cu ochii pe un 
grup de parașute gălăgioase care stăteau în staţia de auto- 
buz, la nici zece metri de mine. Staţia radio era oprită, iar 
din difuzoarele restaurantului răsunau acordurile orchestrei 


1. Hampton Hawes (1928-1977), pianist de culoare, reprezentant de 
seamă al genului bop. 

2. John Birks Dizzy Gillespie (1917-1993), celebru trompetist, com- 
pozitor şi dirijor de jazz. 

3. Wardell Gray (1921-1955), saxofonist tenor american. 

4. Dexter Gordon (1923-1990), saxofonist tenor celebru în genul be-bop. 


Dulcele sărut al Daliei 359 


lui Kenton. Umiditatea din atmosferă îmi lipise cămașa de 
trup. Nu mai arestasem pe nimeni de o săptămână. Fetele 
le făceau semne cu mâna mașinilor care treceau pe acolo, 
iar una dintre ele, o blondă oxigenată, își unduia șoldurile 
spre ele. Am început să-i sincronizez mișcările corpului cu 
muzica, cochetând cu ideea de a pune la cale un mic şantaj 
după ce verific la secție dacă nu există vreun mandat de 
arestare emis pe numele lor. Apoi intră în scenă un pilangiu 
bătrân și costeliv, care ţinea într-o mână o sticlă şi cu cealaltă 
cerșea mărunţiş. 

Blonda înfiptă se opri din dans ca să vorbească cu el. 
Fără acompaniamentul ei, muzica îmi zgâria urechile. Am 
aprins intermitent farurile. Pilangiul își puse mâna la ochi, 
apoi îmi arătă degetul mijlociu. Într-o secundă am ieșit din 
mașina poliţiei şi m-am aruncat asupra lui, cu orchestra lui 
Stan Kenton drept întăriri. 

Croşee de stânga și de dreapta. Lovituri după ceafă. Țipe- 
tele fetei îl acopereau pe Marele Stan Kenton. Pilangiul mă 
înjura și de mamă, și de tată. Mi s-a părut că aud şuierul 
sirenelor și că simt în nări mirosul de carne vie din depozit, 
deși știam că nu poate fi adevărat. Boschetarul bătrân bolbo- 
rosi „Te roooog!“ 

M-am împleticit până la telefonul public din colț. Am 
băgat o fisă şi am format numărul de acasă. Zece apeluri, 
nici un răspuns de la Kay. Fără să mă gândesc, am format 
WE-4391. Îmi răspunse ea: 

— Alo. Casa Sprague. 

M-am bâlbâit. Apoi am auzit: 

— Bucky? Bucky, tu ești? 

Pilangiul venea spre mine, clătinându-se şi ducând sticla 
la buzele însângerate. Am băgat mâna în buzunar şi am scos 
niște bancnote, pe care i le-am aruncat pe trotuar. 

— Vino la mine, dulceaţă. Ceilalţi sunt la Laguna. Ar 
putea fi ca în vremurile... 

Am lăsat receptorul să se bălăngăne și pe beţiv să adune 
cea mai mare parte din ultima mea chenzină. În drum spre 
Hancock Park, îmi tot spuneam: doar de data asta, doar ca 


360 James Ellroy 


să intru din nou înăuntru. În timp ce băteam la uşă, chiar 

mă convinsesem. Apoi Madeleine apăru în prag, îmbrăcată 

în rochia neagră de mătase și cu părul pieptănat în sus, 

prins cu agrafa galbenă. Am întins mâna spre ea. S-a tras 

înapoi, şi-a desfăcut părul și l-a lăsat să-i cadă pe umeri. 
— Nu, nu încă. Doar așa te mai pot ţine lângă mine. 


IV 
Elizabeth 


Capitolul douăzeci şi nouă 


imp de o lună m-a ţinut ca într-o colivie de aur. 

Emmett, Ramona şi Martha își petreceau luna iunie la 
casa lor de vacanţă din ținutul Orange şi au lăsat proprieta- 
tea din Muirfield Road în grija lui Madeleine. Aveam două- 
zeci şi două de camere în care să ne facem de cap — o casă de 
vis construită dintr-o ambiţie de imigrant. Era un mare pas 
înainte faţă de motelul Red Arrow și de monumentul ridicat 
de Lee Blanchard în cinstea jafurilor bancare și a crimei. 

Am făcut dragoste cu Madeleine în fiecare dormitor. Am 
mototolit fiecare cearşaf de mătase și fiecare cuvertură de 
brocart, înconjurați de Picasso-uri, maeștri olandezi şi vaze 
din dinastia Ming, care valorau sute de mii de parai. Dor- 
meam până dimineaţa târziu şi după-amiaza devreme, apoi 
mă îndreptam spre mahalaua negrilor. Privirile pe care mi 
le aruncau vecinii ei când mă duceam spre maşină îmbrăcat 
în uniformă erau de milioane. 

Era cuplarea a doi deșănțaţi recunoscuţi, futangii conştienţi 
că nu le va fi niciodată mai bine cu altcineva. Madeleine îmi 
spuse că joaca ei de-a Dalia fusese o strategie menită să mă 
prindă în mreje. În noaptea aceea mă văzuse în maşina par- 
cată și a înţeles că o seducţie gen Betty Short mă va aduce 
în braţele ei. Dorinţa din spatele acestei înscenări m-a mișcat, 
deşi minuțiozitatea şiretlicului îmi provoca silă. 

În acea primă zi Madeleine şi-a schimbat înfăţişarea de 
îndată ce a închis uşa. O clătire rapidă i-a readus culoarea 


364 James Ellroy 


părului la castaniul ei închis şi la tunsoarea paj, iar rochia 
neagră, mulată, s-a făcut nevăzută. Am încercat aproape tot, 
în afară de amenințarea că o să plec și de implorări. Madeleine 
mă tot reducea la tăcere cu „Poate altă dată“. Compromisul 
nostru tacit erau discuțiile despre Betty. 

Îi puneam întrebări, iar ea făcea comentarii. Am epuizat 
rapid faptele concrete. Mai departe totul devenea pură spe- 
culaţie. 

Madeleine îmi povesti despre maleabilitatea ei extraordi- 
nară, despre cameleonul Betty, care intra în pielea oricărui 
personaj, ca să mulțumească pe toată lumea. Eu am descris-o 
ca pe subiectul celui mai derutant caz pe care l-a avut vreodată 
LAPD, drept persoana care a distrus vieţile tuturor apro- 
piaților mei, o enigmă umană despre care trebuia să ştiu 
totul. Ăsta era punctul meu de vedere şi se părea că n-am 
nici o șansă. 

După ce am epuizat subiectul Betty, am dirijat conver- 
sația către familia Sprague. Nu i-am povestit lui Madeleine 
că o cunosc pe Jane Chambers, ci am abordat pe ocolite 
chestiile pe care mi le spusese Jane. Madeleine mi-a spus că 
Emmett era uşor îngrijorat de viitoarele demolări ale clădi- 
rilor din jurul panoului publicitar Hollywoodland și că piesele 
pe care le punea mama ei în scenă și dragostea pentru căr- 
țile bizare și înțelepciunea medievală nu ar fi decât niște 
„aiureli de drogată — mami cea cu o grămadă de timp liber 
și ameţită de medicamentele luate fără reţete“. După o vreme 
au început să-i displacă întrebările mele şi mi-a cerut reci- 
procitate. I-am spus minciuni şi am început să mă întreb 
încotro aș putea s-o mai apuc dacă tot ce mi-a rămas e doar 
trecutul meu. 


Capitolul treizeci 


m intrat pe aleea din faţa casei şi am văzut un camion 

pentru mobilă și Plymouth-ul lui Kay încărcat cu cutii. 
Întoarcerea acasă, după o uniformă curată, se transforma în 
cu totul altceva. 

Am parcat lângă maşina lui Kay şi m-am repezit pe scări, 
mirosind a parfumul lui Madeleine. Camionul începuse să 
dea cu spatele, ca să iasă de pe alee. Am strigat: 

— Hei! La naiba, întoarce-te! 

Şoferul m-a ignorat. O voce dinspre verandă m-a oprit să 
alerg după el. 

— Nu m-am atins de lucrurile tale. Și poţi să păstrezi 
mobila. 

Kay purta jacheta ei sport şi o fustă pepit, exact ca atunci 
când am cunoscut-o. 

— Iubi! am zis. 

Apoi am întrebat imediat: 

— De ce? 

Soţia mea îmi replică: 

— Credeai că o să-i permit soţului meu să dispară trei 
săptămâni fără să fac nimic? Am pus nişte detectivi să te 
urmărească, Dwight. Seamănă cu nenorocita aia de moartă, 
aşa că n-ai decât să rămâi cu ea, nu cu mine! 

Ochii ei uscați și vocea calmă erau mai insuportabile decât 
ceea ce-mi spunea. Am simţit că încep să tremur tot, că mă 
lasă picioarele. 


366 James Ellroy 


— Iubi, la naiba... 

Kay se trase înapoi, ca să n-o ating. 

— Curvarule! Lașule! Necrofilule ! 

Tremuratul mi s-a accentuat. Kay îmi întoarse spatele și 
se îndreptă spre maşină: o mică piruetă abilă şi gata, dis- 
păru din viaţa mea. Am tras în piept încă o doză din parfu- 
mul lui Madeleine şi am intrat în casă. 

Mobila din lemn curbat arăta la fel, dar pe măsuţa de 
cafea nu mai zăcea nici una din revistele ei trimestriale de 
literatură, iar în comoda din sufragerie nu mai era nici un 
pulover de cașmir împăturit. Perniţele de pe canapeaua folo- 
sită de mine în ultimul timp pe post de pat erau aranjate 
frumos, de parcă n-aş fi dormit niciodată acolo. Patefonul 
meu era încă lângă șemineu, dar toate discurile lui Kay 
dispăruseră. 

Am pus mâna pe scaunul preferat al lui Lee și am dat cu 
el de perete. Am aruncat cu balansoarul lui Kay în comodă 
şi l-am făcut fărâme. Am răsturnat măsuţa de cafea cu picioa- 
rele în sus și am folosit-o drept berbec, spărgând fereastra 
din faţă, după care am trântit-o pe verandă. Am adunat în 
şuturi covoarele în grămezi dezordonate, am tras afară serta- 
rele, am dărâmat frigiderul şi m-am năpustit cu un ciocan 
asupra chiuvetei din baie. Am dat în ea până când s-a des- 
prins de ţevi. Mă simțeam ca după un meci de zece runde 
desfășurat în forță. Când mi-am simţit braţele prea vlăguite 
ca să mai pot distruge ceva, am pus mâna pe uniforme și pe 
pistolul de calibrul 45 cu amortizor şi am plecat, lăsând ușa 
deschisă, să vină boschetarii și să curețe tot ce rămăsese în 
urma mea. 

În condiţiile în care ceilalți membri ai familiei Sprague 
trebuiau să se întoarcă dintr-un moment în altul în L.A., nu 
puteam să mă duc decât într-un singur loc. Am ajuns cu 
mașina la El Nido, i-am arătat recepţionerului insigna și 
l-am anunțat că are un nou chiriaş. Mi-a făcut rost deo 
cheie de rezervă și peste câteva secunde inhalam aerul stătut, 
plin de mirosul ţigărilor lui Russ Millard şi de secărica văr- 
sată pe jos de Harry Sears. Și am dat cu ochii de Elizabeth 


Dulcele sărut al Daliei 367 


Short pe toţi cei patru pereţi: vie, zâmbitoare, imortalizată 
parcă într-un vis ieftin şi eviscerată pe un teren viran, plin 
de buruieni. 

Am știut imediat ce am de făcut. 

Am dat jos de pe pat cutiile cu dosare, le-am depozitat în 
debara și am desfățat patul. Fotografiile Daliei erau bătute 
în cuie pe pereţi, aşa că nu mi-a fost greu să pun lenjeria de 
pat deasupra lor și să le acopăr complet. De îndată ce mi-am 
aranjat hogeacul, m-am dus să caut niște articole de recuzită. 

La Western Costume am găsit o perucă ciufulită, neagră 
ca pana corbului, iar într-un magazin second-hand de pe 
Boulevard o agrafă galbenă. M-a apucat din nou un tremur 
nervos — mai rău decât înainte. M-am dus la Firefly Lounge, 
cu speranţa că încă mai funcţionează cu aprobarea celor de 
la Moravuri, de la secţia Hollywood. 

O privire rapidă aruncată înăuntru m-a lămurit că nu se 
schimbase nimic. M-am așezat la bar, am comandat un Old 
Forester dublu şi m-am zgâit la fetele adunate pe estrada 
cât o cutie de chibrituri. Beculeţele instalate în podea le 
luminau de jos. Ele erau singurele făpturi învăluite în lumină 
din tot stabilimentul. 

Am dat pe gât băutura. Tipele arătau toate la fel — niște 
ştoarfe drogate, în chimonouri decoltate. Le-am numărat. 
Erau cinci, fumau ca șerpoaicele şi își ajustau crăpătura de 
la chimonou, ca să-și dezgolească picioarele cât mai mult. 
Nu era nici una potrivită. 

Apoi pe estradă păși o brunetă slăbănoagă, într-o rochie 
cu volănașe. Clipi din cauza luminii orbitoare, își frecă nasul 
micuţ și obraznic şi începu să deseneze opturi cu piciorul pe 
podea. 

I-am făcut semn barmanului. Se apropie de mine cu o 
sticlă, dar mi-am acoperit paharul cu palma. 

— Fata în roz. Cât mă costă s-o iau la mine acasă vreo oră? 

Barmanul oftă. 

— Domnule, avem trei camere aici. Fetelor nu le place... 

I-am închis gura cu o bancnotă nou-nouţă de cincizeci. 

— Faci o excepţie pentru mine. Fă-ţi un bine și ţie. 


368 James Ellroy 


Bancnota dispăru. La fel şi individul. Mi-am umplut 
paharul și l-am dat pe gât. Am rămas cu privirea aţintită 
asupra tejghelei până când am simţit o mână pe umăr. 

— Bună, eu sunt Lorraine. 

M-am întors. De aproape arăta ca o brunetă oarecare — o 
bucată de lut numai bună de modelat. 

— Bună, Lorraine. Eu sunt... ăăă... Bill. 

Fata chicoti. 

— Bună, Bill. Vrei să plecăm acum? 

Am dat din cap aprobator. Lorraine ieşi înaintea mea. 
Lumina zilei i-a scos la iveală firele duse de la ciorapul de 
nailon și urmele de ac de seringă de pe braţe. Când a urcat 
în mașină, am remarcat că are ochii căprui, spălăciţi, iar 
când a început să bată darabana pe torpedou, am văzut că 
trăsătură comună cea mai apropiată dintre ea și Betty e oja 
cojită de pe unghii. 

Era de-ajuns. 

Am mers spre El Nido și am urcat în cameră fără să 
schimbăm un singur cuvânt. Am deschis ușa și m-am dat la 
o parte, lăsând-o pe Lorraine să intre prima. Ca răspuns la 
gestul meu, ea își roti ochii în cap, apoi scoase un fluierat 
ușor, dându-mi de înţeles că locul i se pare o cocină. Am 
încuiat ușa, am despachetat peruca şi i-am dat-o. 

— Poftim. Dezbracă-te și pune-ţi chestia asta. 

Lorraine îmi oferi un număr de striptease stupid. Își trânti 
cu zgomot pantofii, apoi își agăţă și mai rău ciorapii în timp 
ce şi-i scoase. Am dat să-i desfac fermoarul de la rochie, dar 
a prins mişcarea, s-a tras la o parte și l-a desfăcut singură. 
Întoarsă cu spatele la mine, şi-a scos sutienul, și-a dat jos 
chiloţii, apoi s-a chinuit să-și pună peruca. S-a întors spre 
mine şi m-a întrebat: 

— Asta-i ideea ta de senzaţii tari? 

Peruca îi stătea strâmb. Ziceai că-i o meşă pusă aiurea pe 
capul unui comic de vodevil. Doar sânii se potriveau cât de 
cât cu ce-mi doream. Mi-am scos sacoul şi am vrut să-mi 
desfac cureaua, dar ceva în ochii lui Lorraine m-a oprit. 
Mi-am închipuit că-i e frică de revolverul și cătuşele mele. 


Dulcele sărut al Daliei 369 


Am simţit un imbold s-o liniștesc, să-i zic că sunt polițist — 
dar privirea aceea o făcea să semene și mai mult cu Betty, 
așa că nu i-am mai spus nimic. 

— N-o să mă lovești... a zis ea. 

— Nu vorbi, am întrerupt-o eu. 

I-am îndreptat peruca, îndesându-i părul castaniu, lung 
şi moale sub ea. Improvizaţia nu era deloc reușită: Lorraine 
arăta ca o prostituată ciufulită. Când i-am înfipt agrafa în 
coafură, ca să i-o mai aranjez puţin, fata începu să tremure 
din cap până-n picioare. N-am reușit decât să smulg niște 
șuviţe negre și uscate ca paiele, care acum atârnau într-o 
parte, de parcă tipa asta ar fi fost clovnul cu gura crestată, 
iar nu Betty a mea. 

— Întinde-te pe pat, i-am spus. 

Fata se supuse. Își ţinea picioarele înţepenite și strâns 
lipite unul de celălalt, iar mâinile și le pusese sub ea, ca o 
scândură cuprinsă de ticuri nervoase și spasme. În poziţia 
aia peruca era jumătate pe capul ei, jumătate pe pernă. 
Știind că fotografiile de pe pereţi îmi vor aduce perfecțiunea 
dorită, am tras cearșafurile ce le acopereau. 

Am rămas cu privirea fixată pe portretul perfect al lui 
Betty/Beth/Liz. Fata începu să urle: 

— Nu! Ucigaşul! Poliţia ! 

Am întors privirea și am văzut o impostoare goală, para- 
lizată de imaginile de la intersecţia lui 39th cu Norton. M-am 
aruncat pe pat, i-am astupat gura și am ţintuit-o acolo, spu- 
nându-“i între timp rar şi limpede: 

— Problema-i că ea foloseşte toate numele astea, iar femeia 
asta nu vrea să pretindă că-i ea, iar eu nu pot fi oricine, ca 
ea, şi de fiecare dată când încerc, o dau în bară, iar prietenul 
meu a luat-o razna, fiindcă surioara lui ar fi putut fi chiar 
ea dacă n-o omora cineva... 

— UCIGA... 

Peruca era vraiște pe pat. 

Mâinile mele erau încleştate pe gâtul fetei. 

Am eliberat-o şi m-am ridicat încetișor, cu palmele în 
față, ca să-i arăt că nu vreau să-i fac rău. Corzile vocale ale 


370 James Ellroy 


fetei se încordară, dar ea nu reuși să scoată nici un sunet. 
Îşi masă gâtul acolo unde mâinile mele o strânseseră şi lăsa- 
seră nişte amprente roşii. M-am retras către peretele cel 
mai îndepărtat, incapabil să vorbesc. 

Eram în impas. 

Fata își masă gâtul. Privirea îi deveni ca de gheață. Se 
ridică din pat şi începu să se îmbrace, stând cu ochii pe mine, 
iar privirea i se transformă într-un sloi și mai rece, şi mai 
pătrunzător. Era o căutătură pe care știam că n-aş fi în stare 
s-o egalez, așa că mi-am scos insigna LAPD — numărul 1611 — 
și i-am arătat-o. Îmi zâmbi. Am încercat s-o imit. Se îndreptă 
spre mine și scuipă pe bucata de metal. Apoi trânti ușa în 
urma ei, iar fotografiile de pe pereţi fâlfâiră. Vocea îmi reveni 
în hohote dureroase: 

— O să-l prind, n-o să-ți mai facă niciodată rău, o să mă 
revanșez faţă de tine, Betty, futu-i cristelniţa mă-sii de viaţă, 
zău c-o să mă revanșez.... 


Capitolul treizeci şi unu 


A vionul zbura spre est, croindu-și drum printre mase de 
nori şi fâșii de cer senin. Buzunarele îmi erau doldora 
de bani — din conturile mele bancare, lichidate în întregime. 
Locotenentul Getchell înghiţise gogoașa cu fostul coleg de 
liceu grav bolnav, care locuia la Boston, şi mi-a semnat cererea 
de permisie pentru o săptămână. Pe genunchi aveam un teanc 
de notițe de la poliţia din Boston, care investigase trecutul 
Daliei. Le copiasem cu grijă din dosarul de la El Nido. Îmi 
stabilisem deja itinerarul de interogatorii cu ajutorul unui ghid 
al străzilor din Boston, pe care-l cumpărasem de la aeropor- 
tul din L.A. După aterizare urmau Medford / Cambridge / 
Stoneham și trecutul lui Elizabeth Short ~- partea care nu 
fusese mânjită pe pagina întâi a ziarelor. 

Ieri după-amiază, imediat ce mă lăsase tremuratul, luasem 
din nou la mână dosarul principal şi îmi dădusem seama că 
am ajuns în pragul nebuniei. Răsfoind rapid dosarul, am 
înţeles că partea din L.A. a investigaţiei e moartă. Alte 
două lecturi rapide mi-au întărit convingerea, iar la a patra 
încercare mi-am zis că dacă mai rămân în oraș, o să le iau 
la poceală pe Madeleine și Kay. Trebuia s-o întind și dacă 
legământul făcut în faţa lui Elizabeth Short avea vreo bază, 
trebuia să fug spre ea. Chiar dacă se va dovedi o pierdere 
de vreme, cel puţin voi face o călătorie spre un teritoriu 
sigur, unde insigna mea și femeile vii nu mă vor băga în 
bucluc. 


372 James Ellroy 


Repulsia de pe faţa prostituatei nu-mi dădea pace. Încă 
simțeam în nări mirosul parfumului ei ieftin şi mi-o ima- 
ginam proferând acuzaţii, cu aceleași cuvinte pe care le rostise 
şi Kay în acea zi, ceva mai devreme, dar pe un ton mai 
violent, fiindcă ea ştia ce sunt: o curvă cu insignă. Să mă 
gândesc la ea era ca şi cum mi-aș fi răzuit fundul vieţii stând 
în genunchi — iar singura mea consolare era că nu puteam 
să mă cobor mai jos de-atât, că mai curând mi-aş băga în 
gură ţeava pistolului meu de calibrul 38. 

Avionul ateriză la 7.35. Am fost primul la debarcare, cu 
carneţelul și servieta în mână. În aerogară era un centru 
pentru închirieri de maşini. Am luat un Chevy decapotabil 
şi m-am îndreptat spre metropola Boston, nerăbdător să 
profit de ora de lumină a zilei care mai rămăsese. 

Itinerarul includea opriri la mama lui Elizabeth, la două 
dintre surorile ei, la liceul ei, la un birt din Harvard Square, 
unde fusese picoliță în '42, şi la cinematograful unde lucrase 
ca vânzătoare de dulciuri în '39 și '40. Am hotărât să fac un 
ocol prin Boston în drum spre Cambridge, iar apoi să merg 
la Medford -- locul favorit al lui Betty. 

Bostonul, pitoresc și desuet, m-a lăsat vag în ceață. Am 
urmat indicatoarele spre podul de pe Charles River şi am 
trecut în Cambridge-ul cu clădiri elegante, în stil georgian, și 
străzi pline de studenţi. Alte indicatoare m-au dus la Harvard 
Square. Acolo era prima mea oprire — Otto’s Hofbrau, o clădire 
făcută parcă din turtă dulce, care răspândea miros de varză 
şi bere. 

Am tras în parcarea cu plată și am intrat. Motivul lui 
Hänsel și Gretel se făcea simţit şi în interior - separeuri din 
lemn sculptat, halbe frumos ornamentate agăţate pe pereţi, 
chelneriţe în fustiţe tiroleze. M-am uitat în jur după şef şi 
privirea mi-a poposit asupra unui bărbat mai în vârstă, îmbră- 
cat într-o cămașă cu mâneci largi, care stătea lângă casa de 
marcat. 

M-am apropiat şi ceva m-a împiedicat să-i arăt insigna. 

— Scuzaţi-mă, vă rog. Sunt reporter și scriu un articol 
despre Elizabeth Short. Am înțeles că a lucrat aici în '42 şi 


Dulcele sărut al Daliei 373 


m-am gândit că mi-aţi putea spune câte ceva despre ea — cea 
de atunci. 

— Elizabeth și mai cum ? întrebă individul. E cumva vreo 
actriță? 

— A fost ucisă în Los Angeles acum câţiva ani. E un caz 
celebru. Știţi... 

— Am cumpărat locul ăsta în '46 și singura angajată care 
mi-a mai rămas din anii războiului e Roz. Rozzie, vino-ncoa'! 
Cineva vrea să stea de vorbă cu tine. 

Îşi făcu apariţia o chelneriță impunătoare, întruchiparea 
tuturor chelneriţelor — un pui de elefant într-o fustă scurtă 
şi strâmtă. Șeful mă prezentă: 

— Tipul ăsta-i reporter. Vrea să vorbească cu tine despre 
Elizabeth Short. Ţi-o aminteşti? 

Rozzie sparse un balon de gumă de mestecat în nasul meu. 

— Le-am zis totul celor de la Globe și Sentinel şi polițiș- 
tilor care au venit atunci şi nu-mi schimb declaraţia. Betsy 
Short era o neîndemânatică și o visătoare și dacă nu se-nghe- 
suiau la ea toţi studenții ăia de la Harvard, n-ar fi rezistat 
aici nici măcar o zi. Am auzit c-a contribuit la efortul de 
război, dar nu l-am cunoscut pe nici unul dintre iubiții ei. Și 
cu asta, basta. Iar tu nu ești reporter, ești poliţai. 

— Mulţumesc pentru comentariul perspicace, i-am replicat 
şi am plecat. 

Conform hărţii mele, Medfordul era la vreo douăzeci 
de kilometri în linie dreaptă, pornind de pe Massachusetts 
Avenue. Am ajuns acolo chiar când se lăsa înserarea. Mai 
întâi l-am mirosit și numai după aceea l-am văzut. 

Medford era un orășel industrial, cu perimetrul delimitat 
de coșurile fumegânde ale turnătoriei. Am închis geamul de 
la portieră, ca să nu las mirosul puturos de sulf să-mi pă- 
trundă în mașină. Apoi zona industrială cedă locul unor 
cvartale pline de căsuțe înguste, din cărămidă roşie, înghe- 
suite una într-alta la o distanţă de mai puţin de treizeci de 
centimetri una de alta. Fiecare cvartal avea cel puţin două 
cârciumi. Când am văzut Swasey Boulevard — strada pe 
care era cinematograful —, am coborât geamul, să văd dacă 


374 James Ellroy 


duhoarea de turnătorie se mai risipise. Nici gând. Iar par- 
brizul era deja acoperit cu o peliculă de funingine unsuroasă. 

Am găsit Majesticul câteva străzi mai încolo. Era o clădire 
din cărămidă roșie ă la Medford. Afişul de pe cinematograf 
făcea reclamă la Criss Cross, cu Burt Lancaster, și la Duel 
sub soare — „distribuţie de cinci stele“. Casa de bilete era pustie, 
aşa că am intrat direct în cinematograf şi m-am îndreptat 
spre bufet. Individul din spatele tejghelei m-a abordat: 

— S-a-ntâmplat ceva, domnule poliţist? 

Am mormăit, nemulţumit că localnicii m-au ghicit — la 
cinci mii de kilometri de casă. 

— Nu, nu s-a-ntâmplat nimic. Dumneavoastră sunteţi direc- 
torul? 

— Nu, patronul. Ted Carmody, se prezentă el. Sunteţi de 
la poliţia din Boston? 

I-am arătat în silă insigna. 

— LAPD. Este vorba de Beth Short. 

Ted Carmody îşi făcu cruce. 

— Sărmana Lizzie! Aţi prins un fir? De-asta vă aflaţi 
aici? 

Am pus o monedă pe tejghea, m-am servit cu un baton de 
Snickers şi l-am desfăcut. 

— Hai să zicem că-i sunt dator lui Betty. Am câteva între- 
bări. 

— Daţi-i drumul. 

— În primul rând am văzut raportul poliției din Boston 
despre trecutul lui Betty, iar numele dumneavoastră nu era 
printre cei interogaţi. N-au discutat cu dumneavoastră? 

Carmody îmi dădu înapoi moneda. 

— Fac cinste. N-am discutat cu poliţaii din Boston fiindcă 
vorbeau despre Lizzie de parcă ar fi fost o curviştină. Nu 
cooperez cu cei cu gura spurcată. 

— Asta-i de admirat, domnule Carmody. Dar ce le-aţi fi 
povestit? 

— Nimic urât, asta-i al naibii de sigur! Din punctul meu 
de vedere, Lizzie era o fată de nota zece. Dacă poliţaii ar fi 
avut cât de cât respect pentru cei morţi, asta le-aş fi spus. 


Dulcele sărut al Daliei 375 


Tipul mă istovea. 

— Eu sunt un individ respectuos. Să ne închipuim că 
suntem cu doi ani în urmă. Povestiţi-mi mie. 

Carmody nu prea se prinsese care-i treaba cu mine, aşa 
că am mușcat din batonul de ciocolată, ca să-i ușurez sarcina. 

— Le-aş fi spus că Lizzie nu era o angajată model, zise el 
în cele din urmă. Şi le-aş mai fi spus că nu-mi păsa. Atrăgea 
băieţii ca un magnet. Și ce dacă se tot strecura în sală să 
vadă filmul? Pentru cei cincizeci de cenți pe care-i primea 
pe oră, nu era să m-aștept să dea în brânci. 

— Ce-mi puteţi spune despre iubiții ei? am întrebat eu. 

Carmody izbi în tejghea. Batoanele de Jujubee şi Milk 
Dud se răsturnară. 

— Lizzie nu era o stricată! Singurul prieten al ei de 
care ştiam era un băiat orb şi mai știu şi că n-a fost vorba 
decât de prietenie. Uitaţi, vreţi să ştiţi ce fel de persoană 
era Lizzie? Vă lămuresc eu. Îl lăsam pe tipul ăsta orb să 
intre pe gratis, ca să asculte filmul, iar Lizzie se strecura 
lângă el şi-i povestea ce se petrece pe ecran. Ştiţi la ce mă 
refer : îi descria acţiunea. Vi se pare că ăsta ar fi un compor- 
tament de curviștină ? 

Parcă mi-a înfipt un pumnal în inimă. 

— Nu, într-adevăr. Vă amintiţi numele tipului? 

— Tommy nu-ştiu-cum. Are o cameră la Căminul Vetera- 
nilor de Război, ceva mai în josul străzii, iar dacă ăsta-i 
vreun criminal, eu o să dau din mâini și o să zbor până la 
Nantucket. 

I-am întins mâna. 

— Mulţumesc pentru ciocolată, domnule Carmody. 

Ne-am strâns mâinile. Carmody îmi spuse: 

— Puneţi mâna pe individul care a ucis-o pe Lizzie şi 
vă cumpăr fabrica de ciocolată care face nenorocitele astea 
de batoane! 

Când i-am răspuns, am simţit că mă aflu într-unul din 
momentele cele mai deosebite din viaţa mea. 

— O să-l prind. 


376 James Ellroy 


Căminul Veteranilor de Război, o altă clădire din cără- 
midă roşie acoperită cu funingine, era peste drum, ceva mai 
jos de Majestic. Am mers până acolo, închipuindu-mi-l pe 
orbul Tommy drept un ratat, unul cu care trebuie să stau de 
vorbă ca s-o mai îmbunez pe Betty, să mă mai împac cu ea. 

Am trecut pe lângă o cutie de scrisori pe care scria T. 
GILFOYLE, apoi am urcat la etaj. Am sunat la ușă. Dinăuntru 
se auzea muzică. M-am uitat pe singura fereastră a fațadei: 
întuneric beznă. Apoi de dincolo de ușă se auzi o voce bărbă- 
tească şi blândă: 

— Da? Cine e? 

— Poliţia din Los Angeles, domnule Gilfoyle. În legătură 
cu Elizabeth Short. 

Fereastra se lumină, iar muzica amuţi. Îmi deschise un 
bărbat înalt și durduliu, cu ochelari fumurii, care mă invită 
înăuntru. Tipul era imaculat. Purta o cămașă sport vărgată 
şi pantaloni. Camera însă arăta ca o cocină: peste tot era 
praf şi murdărie, iar o armată de gândaci fugeau care încotro, 
speriaţi de neașteptata explozie de lumină. 

Tommy Gilfoyle spuse: 

— Profesorul meu de Braille mi-a citit ziarele din L.A. De 
ce-or fi scris niște lucruri aşa de murdare despre Beth? 

l-am răspuns cu diplomaţie: 

— Deoarece n-o cunoşteau ca tine. 

Tommy zâmbi și se trânti cu zgomot într-un fotoliu jerpelit. 

— Apartamentul chiar e într-un hal fără de hal? 

Canapeaua era plină cu discuri de natefon. Am dat la o 
parte un teanc și m-am aşezat. 

— l-ar prinde bine o mătură şi-un mop. 

— Uneori mă las cuprins de lene. Investigația în cazul 
lui Beth e din nou pe rol? E un caz prioritar? 

— Nu, sunt aici pe cont propriu. De unde-ai prins jar- 
gonul polițienesc? 

— Am un prieten poliţist. 

Am măturat un gândac gras de pe mânecă. 

— Tommy, povesteşte-mi despre tine și Beth. Spune-mi 
ceva ce nu s-a scris în ziare. Ceva important. 


Dulcele sărut al Daliei 377 


— Pentru tine e ceva personal? Ca o vendeta? 

— E mai mult decât atât. 

— Prietenul meu are o vorbă: cică polițiștii care își pun 
munca la suflet dau de bucluc. 

Am strivit un gândac care mi se urcase pe pantof. 

— Nu vreau decât să-l prind pe ticălos. 

— Nu-i nevoie să țipi. Sunt orb, nu surd. Şi n-am fost orb 
la micile defecte ale lui Beth. 

— Ce vrei să spui? 

Tommy pipăi bastonul de lângă fotoliu. 

— Păi, n-o să insist asupra acestui detaliu, dar Beth era 
într-adevăr ușuratică, așa cum au insinuat ziarele. Știam 
din ce cauză, dar n-am spus nimic, fiindcă nu voiam să-i 
pătez memoria şi fiindcă știam şi că asta n-ar fi ajutat poliția 
la prinderea criminalului. 

Tipul mă ducea cu zăhărelul, prins între dorinţa de a da 
tot pe goarnă şi cea de a păstra secretul. 

— Lasă-mă pe mine să hotărăsc treaba asta. Sunt un detec- 
tiv cu experienţă. 

— La vârsta ta? Îmi dau seama după voce că eşti tânăr. 
Prietenul meu zicea că trebuie să faci parte din poliție vreo 
zece ani până să devii detectiv. 

— La naiba, nu mă mai duce cu preșul! Am venit aici din 
proprie inițiativă şi nu ca să... 

Când am văzut că omul s-a speriat și a întins o mână 
după telefon, m-am oprit. 

— Uite ce e, îmi cer scuze. Am avut o zi lungă și sunt 
departe de casă. 

Tommy mă surprinse cu un zâmbet. 

— Îmi cer și eu scuze. Voiam să mai prelungesc întreve- 
derea și știu că-i nepoliticos din partea mea. O să-ţi povestesc 
despre Beth, despre micile ei cusururi... despre tot. Probabil 
ştii că visa să ajungă mare actriță și ăsta-i adevărul. Proba- 
bil ai ghicit că n-avea cine știe ce talent, iar asta-i la fel de 
adevărat. Beth îmi citea piese de teatru. Juca toate rolurile 
şi era bâtă rău de tot. Era de-a dreptul îngrozitoare. Înţeleg 
limba vorbită, așa că ai încredere în mine, știu ce zic. Beth 


378 James Ellroy 


era în schimb bună la scris. Intram la film la Majestic, iar 
Beth îmi descria scenele, ca să-mi fac o imagine care să se 
potrivească cu dialogurile. Era formidabilă şi am încurajat-o 
să scrie scenarii, dar ea nu voia decât să fie actriță, ca toate 
fetele prostuţe care vor să scape din Medford. 

Aș fi fost în stare să comit un genocid, numai să pot pleca. 

— Tommy, mi-ai spus că ştii motivul pentru care Beth 
era ușuratică. 

Tommy oftă. 

— Când Beth avea șaişpe sau șapteșpe ani, a fost atacată 
de doi gangsteri undeva în Boston. Unul din ei a apucat s-o 
violeze, iar celălalt urma la rând, dar s-a întâmplat să treacă 
pe-acolo un marinar și un infanterist și i-au gonit. Beth s-a 
temut că individul a lăsat-o gravidă, așa că s-a dus la doctor. 
Doctorul i-a spus că are niște chisturi ovariene şi că n-o să 
poată avea niciodată copii. La faza asta Beth a luat-o razna, 
pentru că îşi dorise dintotdeauna să aibă mulţi copii. I-a 
căutat pe marinarul și infanteristul care au salvat-o şi i-a 
implorat să-i facă un copil. Infanteristul a refuzat-o, dar 
marinarul... a profitat de ea până ce a plecat pe mare. 

Mi-am amintit imediat de francezul Joe Dulange — despre 
relatarea lui în legătură cu ideea fixă a fetei că ar fi însăr- 
cinată și consultaţia falsă pe care i-a aranjat-o cu „amicul 
doctor“. Partea aia din povestea lui Dulange nu era chiar 
atât de aiurită pe cât am crezut la început Russ Millard şi 
cu mine. Acum era un fir important, legat de ultimele zile 
ale lui Betty, iar „amicul doctor“ devenise un martor prin- 
cipal sau poate chiar un suspect serios. 

— Tommy, îţi aminteşti cumva numele marinarului și al 
infanteristului ? Al doctorului, poate? 

Tommy clătină din cap. 

— Nu. Dar de atunci a devenit Betty atât de libertină cu 
soldaţii. Credea că sunt salvatorii ei, că i-ar putea dărui un 
copil, o fetiţă care să devină mare actriţă în caz că ea n-ar 
fi reuşit. E de-a dreptul trist, dar am auzit că singurul loc în 
cure Beth era o mare actriţă era patul. 

M-am ridicat. 


Dulcele sărut al Daliei 379 


— Şi ce s-a întâmplat cu tine și Beth? 

— Am pierdut legătura. Ea a plecat din Medford. 

— Mi-ai dat un pont bun, Tommy. Mulţumesc. 

La sunetul vocii mele, orbul a ciocănit uşor în baston. 

— Atunci prinde criminalul, dar nu-i mai lăsa să terfe- 
lească numele lui Beth. 

— N-o să-i las. 


Capitolul treizeci şi doi 


azul Short era din nou pe rol... fie şi numai în mintea 
mea. 
Orele petrecute în barurile din Medford mi-au dezvăluit 
o Betty promiscuă în stilul Coastei de Est — o mare deza- 
măgire după revelaţiile oferite de Tommy Gilfoyle. Am prins 
un zbor de noapte spre L.A. L-am sunat pe Russ Millard de 
la aeroport, iar el mi-a dat dreptate: „doctorul de gândaci“ 
din poveștile francezului Joe exista, probabil, cu adevărat, 
în ciuda aiurelilor de alcoolic cu delirium tremens ale lui 
Dulange. Russ a propus să sunăm la comandamentul de la 
Fort Dix, pentru a obţine mai multe detalii despre nebunul 
lăsat la vatră, iar apoi să cercetăm amănunţit, în trei, cabi- 
netele medicale din centru, insistând asupra celor din jurul 
hotelului Havana, unde s-a culcat Dulange cu Betty. Am 
sugerat că „doctorul“ este, cel mai probabil, un obișnuit al 
barurilor, un medic care face avorturi ilegale sau un impos- 
tor. Russ a fost de acord. Mi-a promis c-o să stea de vorbă 
cu cei de la Cazier și cu informatorii lui și că va începe să 
bată la uși împreună cu Harry Sears în mai puţin de-o oră. 
Ne-am împărţit zonele. De la Figueroa până-n Hill, între 
6th Street și 9th Street, era terenul meu. De la Figueroa 
până-n Hill, între 5th și 1st Street, era zona lor. Am închis 
şi m-am îndreptat cu mașina direct spre centru. 
Am furat un volum de Pagini aurii şi mi-am făcut o listă 
de medici cu patalama, chiropracticieni, vraci și ghicitori — 


Dulcele sărut al Daliei 381 


vampiri care vindeau sfaturi religioase și ierburi, folosind 
titlul de „doctor“. Am găsit și câţiva obstetricieni şi gine- 
cologi, dar instinctul îmi spunea că şiretlicul lui Joe Dulange 
cu doctorul nu era rezultatul încercărilor lui conștiente de a 
găsi un specialist care s-o calmeze pe Betty, ci se datorase 
împrejurărilor. Am pus osul la treabă, inundat de adrenalină. 

I-am prins pe cei mai mulți medici chiar la începutul 
programului și am primit cel mai larg sortiment de negaţii 
sincere din toată cariera mea de polițist. Fiecare doctor — şi 
cetăţean de nădejde — cu care am discutat m-a convins și 
mai mult că amicul franţuzului trebuie să fi fost măcar un 
pic escroc. După ce am înfulecat un sendviș pe post de prânz, 
m-am apucat de indivizii dubioși. 

Aiuriţii cu ierburile erau cu toţii chinezi. Ghicitorii erau 
jumătate femei, jumătate nişte amărășteni la locul lor. Am 
luat de bune toate negaţiile lor pline de uimire și mi-am 
închipuit că oricare dintre ei ar fi fost mult prea îngrozit de 
franțuz ca să-i ia în considerare propunerea. Era cât pe ce 
să încep să bat barurile, în căutare de bârfe despre doctori 
pilangii, când m-a doborât epuizarea. M-am dus „acasă“, la 
El Nido, şi am dormit — douăzeci de minute încheiate. 

Eram prea surescitat ca să încerc să adorm la loc, așa că 
m-am apucat să judec logic. Era ora șase după-amiaza, cabi- 
netele medicilor se închideau, iar barurile nu aveau să fie 
bune de stors informaţii încă vreo trei ore. Dacă Russ și 
Harry ar da de ceva fierbinte, m-ar suna sigur. Așa că am 
luat dosarul principal şi m-am apucat să citesc. 

Timpul zbura. Numele, datele și locurile notate în jargo- 
nul polițienesc m-au ţinut treaz. Apoi am dat peste ceva ce 
mai citisem cu atenţie de vreo zece ori, doar că de data asta 
mi s-a părut ciudat. 

Erau două însemnări: 


18.01.1947: Harry, sună-l pe Buzz Meeks la Hughes și 
roagă-l să se intereseze de niște posibile contacte ale lui 
E. Short în lumea filmului. Bleichert spune că fata voia 
să ajungă actriță. Fă asta fără să-i raportezi lui Loew. Russ. 


382 James Ellroy 


22.01.1947: Russ, Meeks n-a aflat nimic relevant. Păcat. 
Era foarte dornic să ne ajute. Harry. 


Cum obsesia lui Betty pentru filme era proaspătă în mintea 
mea, însemnările căpătară valenţe noi. Mi-am amintit că 
Russ mi-a spus că avea de gând să-l contacteze pe Meeks, 
şeful Serviciului de Pază și Securitate de la Hughes Aircraft 
şi „legătura neoficială“ a Departamentului cu comunitatea 
hollywoodiană. Mi-am mai amintit şi că asta se întâmpla în 
perioada când Ellis Loew ascundea dovezi despre promis- 
cuitatea lui Betty, ca să-şi asigure o publicitate sporită la 
proces. Mai mult decât atât, agenda neagră a lui Betty conți- 
nea un număr de persoane neimportante din lumea filmului — 
nume care au fost verificate în timpul interogatoriilor din '47. 

Întrebarea cheie era: 

Dacă Meeks a făcut cu adevărat cercetări, de ce nu a dat 
măcar peste câteva nume din agenda neagră, pe care apoi 
să i le dea lui Russ şi Harry? 

Am ieşit pe hol, am luat numărul de la Hughes Aircraft 
din cartea de telefon și l-am format. O voce de femeie îmi 
răspunse mecanic: 

— Paza. Cu ce vă pot ajuta? 

— Aş dori să vorbesc cu Buzz Meeks, vă rog. 

— Momentan domnul Meeks nu este la birou. Cine sunteţi? 

— Detectivul Bleichert, LAPD. Când se întoarce? 

— Când se termină şedinţa de buget. Pot să vă întreb 
pentru ce îl căutaţi? 

— Treburi polițienești. Spuneţi-i că voi fi la el la birou 
într-o jumătate de oră. 

Am închis şi i-am dat blană până în Santa Monica. Am 
ajuns acolo în douăzeci şi cinci de minute. Paznicul de la poartă 
mi-a dat voie să trag în parcarea fabricii şi mi-a arătat unde-i 
biroul celor de la pază — o baracă din prefabricate, plasată la 
capătul unui șir lung de hangare. Am parcat și am bătut la ușă. 
Îmi deschise femeia care îmi răspunsese mecanic la telefon. 

— Domnul Meeks m-a rugat să vă invit în biroul dum- 
nealui. Nu mai durează mult. 


Dulcele sărut al Daliei 383 


Am intrat. Femeia plecă. Părea ușurată că şi-a terminat 
ziua de lucru. Baraca era tapetată cu tablouri înfățișând 
avioanele Hughes, artă cazonă situată la acelaşi nivel cu 
desenele de pe cutiile de cereale. Biroul lui Meeks era deco- 
rat mai cu gust: fotografii ale unui bărbat corpolent, tuns 
militărește, împreună cu diverse vedete de la Hollywood — 
actriţe cărora nu le ştiam numele, alături de George Raft! și 
Mickey Rooney. 

M-am așezat. Individul corpolent apăru peste câteva minute 
şi îmi întinse mâna automat, ca o persoană a cărei meserie 
constă nouăzeci şi cinci la sută în relaţii cu publicul. 

— Bună ziua. Detectivul Blyewell, dacă am reţinut bine... 

M-am ridicat. Ne-am strâns mâinile. Eu mi-am dat seama 
că Meeks e uluit de hainele mele neschimbate de două zile 
şi de barba mea de trei zile. 

— Mă numesc Bleichert. 

— Fireşte. Cu ce vă pot ajuta? 

— Am nişte întrebări legate de un caz mai vechi, la care 
aţi colaborat cu Omuciderile. 

— Aha. Să-nţeleg că lucraţi la Biroul Omucideri? 

— Nu, la Patrulă, la secția Newton. 

Meeks se așeză la birou. 

— Un pic cam departe de jurisdicţia ta, nu-i aşa? lar 
secretara mi-a spus că eşti detectiv. 

Am închis ușa și m-am sprijinit de ea. 

— Este o problemă personală. 

— Atunci îi vei depăși pe cei douăzeci de caralii negri și 
căcăcioși de la secţia ta. Sau nu ţi-a spus nimeni că poliţiştii 
care iau lucrurile personal ajung să moară de foame? 

— 'Tot aud chestia asta și le răspund că ăsta-i orașul meu 
natal. Ţi-o tragi cu multe starlete, Meeks? 

— I-am tras-o lui Carole Lombard?. Ți-aş da numărul ei, 
dar e moartă. 


1. George Raft (n. 1895), actor de film american, faimos în anii 
1930-1940, specializat în roluri de gangster. 

2. Carole Lombard (1908-1942), celebră actriță de comedie, măritată 
în 1939 cu Clark Gable. A murit într-un accident de avion, în timp 


384 James Ellroy 


— L-ai tras-o şi lui Elizabeth Short? 

Punct ochit, punct lovit! Meeks se făcu roşu ca racul și 
începu să-și aranjeze hârtiile de pe birou. Îmi replică cu o 
voce şuierătoare: 

— Ai încasat prea multe în fabrica de pumni a lui Blanchard? 
Târfa aia de Short a dat colţu'. 

Mi-am ajustat geaca, vrând să-i arăt piesa de calibrul 45 
pe care o aveam la mine. 

— Să nu-i mai spui așa. 

— Bine, durule. Ce-ar fi să-mi zici ce vrei? Apoi rezolvăm 
problema și încheiem povestea cu misterele până nu scăpăm 
lucrurile de sub control. Comprende ? 

— În *47 Harry Sears te-a rugat să stai de vorbă despre 
Betty Short cu contactele tale din lumea filmului. I-ai răspuns 
că n-ai aflat nimic. Ai minţit. De ce? 

Meeks puse mâna pe un coupe-papier şi-şi plimbă un 
deget de-a lungul lamei. Îşi dădu seama ce face și-l puse la 
loc pe birou. 

— N-am omorât-o eu şi nu ştiu cine a făcut-o. 

— Convinge-mă sau o sun pe Hedda Hopper! şi-i furni- 
zez editorialul de mâine. Cum îţi sună asta: „Pupincurist 
hollywoodian ascunde dovezi în cazul Dalia pentru că puncte, 
puncte, puncte“? Completează tu punctele de suspensie pen- 
tru mine sau le completez eu pentru Hedda. Comprende ? 

Meeks mai încercă o dată să mă intimideze: 

— Bleichert, te pui cu cine nu trebuie! 

Mi-am scos revolverul, m-am asigurat că amortizorul e 
bine înșurubat şi l-am armat. 

— Nu, tu te pui cu cine nu trebuie. 

Meeks se întinse după un şip de pe măsuţa de lângă 
biroul lui, își turnă o tărie și-o dădu pe gât. 

— N-am dat decât de o pistă moartă, dar o să ţi-o dez- 
vălui, dacă ţii morţiş. 


ce se deplasa la un miting pentru strângerea de fonduri pentru 
armata americană. A fost decorată post-mortem de preşedintele 
F.D. Roosevelt, care a considerat-o eroină căzută la datorie. 

1. Hedda Hopper (1885-1966), actriţă şi jurnalistă americană. 


Dulcele sărut al Daliei 385 


Am învârtit revolverul pe deget. 

— Ard de nerăbdare, căcatule. Aşa că spune-mi! 

Meeks deschise un seif încastrat în biroul lui și scoase un 
teanc de hârtii. Le studie, apoi se roti cu scaunul și vorbi cu 
faţa la perete: 

— Am primit un pont despre Burt Lindscott, un produ- 
cător de la Universal. L-am obţinut de la un tip care-l ura pe 
Scotty Bennett, amicul lui Lindscott. Scotty era pește și agent 
de pariuri și le dădea cartea de vizită cu numărul de telefon 
de la casa din Malibu a lui Lindscott tuturor gagicuţelor 
arătoase care se înființau la biroul de distribuţie de la Uni- 
versal. Short a primit o carte de vizită de la Scotty şi l-a sunat 
pe Lindscott. Restul detaliilor — date și așa mai departe — 
le-am obţinut chiar de la Lindscott. În noaptea de 10 ianuarie 
fata l-a sunat din centru, de la hotelul Biltmore. Burty a 
pus-o să se descrie și i-a plăcut ce-a auzit. I-a spus să vină 
să dea o probă a doua zi dimineaţă, când se întoarce și el de 
la o partidă de pocher de la club. Fata i-a mărturisit că n-are 
unde să înnopteze, așa că Lindscott i-a propus să stea peste 
noapte la locuinţa lui, iar valetul lui o să-i dea ceva de mân- 
care și o să-i țină companie. Betty a luat un autobuz spre 
Malibu, iar valetul — un poponar — chiar i-a ținut companie. 
Apoi a doua zi, pe la amiază, Lindscott s-a întors acasă îm- 
preună cu trei amici, toţi beţi morţi. Tipii au vrut să se 
distreze, aşa că au pus-o să dea o probă: să citească dintr-un 
scenariu pe care îl avea Burt acolo. Tipa a fost lamentabilă 
şi ăia şi-au bătut joc de ea. Apoi Lindscott i-a făcut o pro- 
punere: să le-o ia în gură la toţi patru, iar el o să-i dea un 
rolișor în următorul lui film. Puștoaica încă era foc şi pară 
c-au râs de proba ei și a făcut o criză de isterie. I-a făcut 
dezertori şi trădători și le-a spus că nu sunt demni să fie 
soldaţi. Burt a dat-o afară chiar în după-amiaza aia, sâm- 
bătă, 11 ianuarie, în jurul orei două şi jumătate. Valetul mi-a 
spus că era falită și că i-a zis că o s-o ia pe jos spre centru. 

Deci Betty a făcut autostopul sau a mers pe jos patruzeci 
de kilometri, până în centru, iar peste şase ore avea să se 
întâlnească cu Sally Stinson și Johnny Vogel în holul de la 
Biltmore. 


386 James Ellroy 


— Meeks, de ce n-ai raportat toate chestiile astea? l-am 
întrebat. Și uită-te la mine. 

Meeks se roti cu scaunul spre mine. I se citea rușinea pe 
față. 

— Am încercat să dau de Russ şi Harry, dar erau pe teren, 
așa că l-am sunat pe Ellis Loew. Mi-a zis să nu raportez ce 
aflasem și m-a ameninţat că altminteri îmi retrage auto- 
rizația de agent de pază. Mai târziu am aflat că Lindscott 
era mare grangure republican şi că-i promisese lui Loew un 
sac cu voturi pentru candidatura lui la postul de procuror 
districtual, iar Loew n-a vrut să-l implice în cazul Dalia. 

Am închis ochii, ca să nu-l mai văd pe individ. Meeks își 
recunoștea vinovăția, iar în mintea mea se derulau imagini 
cu Betty luată în râs, nevoită să asculte propuneri indecente 
şi aruncată în stradă, ca apoi să moară. 

— Bleichert, i-am verificat pe Lindscott, pe valet şi pe 
amicii lui. Am obţinut declaraţii pe bune... Tot tacâmul. Nici 
unul dintre ei n-ar fi putut s-o ucidă. Toţi au fost acasă şi la 
slujbele lor de pe 12 până vineri, pe 17 ianuarie. Nici unul 
dintre ei n-ar fi putut s-o omoare și nici eu n-aş fi mușa- 
malizat chestia dacă vreunul dintre ticăloși ar fi măcelărit-o. 
Am declaraţiile lor aici și o să ţi le arăt. 

Am deschis ochii. Meeks învârtea încuietoarea unui seif 
din perete. 

— Cu cât te-a plătit Loew ca să-ţi ţii gura? l-am întrebat. 

— Un miar, scăpă el suma și se trase înapoi, de teamă să 
nu-l lovesc. 

Îl dispreţuiam prea mult ca să-i dau satisfacția unei pe- 
depse, aşa că am plecat, în timp ce preţul lui plutea încă în aer. 


e. . è 


Acum aveam zilele lipsă ale lui Elizabeth Short pe jumă- 
tate rezolvate. 

Roşcatul Manley a lăsat-o în față la Biltmore vineri, 10 
ianuarie, pe înserat. Ea l-a sunat de acolo pe Burt Lindscott, 
iar aventura ei din Malibu a durat până în ziua următoare, 


Dulcele sărut al Daliei 387 


la două jumate. În seara aceea, sâmbătă, pe 11, s-a întors la 
Biltmore, i-a întâlnit pe Sally Stinson şi Johnny Vogel în 
hol, l-a fericit pe Johnny până după miezul nopţii, apoi a 
plecat. S-a întâlnit cu caporalul Joseph Dulange atunci sau 
de dimineaţă, ceva mai târziu, la barul Night Owl de la 
intersecția dintre 6th şi Hill — la două străzi distanță de 
Biltmore. A fost cu Dulange acolo și la hotelul Havana până 
în după-amiaza sau seara zilei de duminică, 12 ianuarie, 
când individul a dus-o la consult la „amicul lui doctor“. 

În mașină, în drum spre El Nido, deşi eram epuizat, nu-mi 
dădea pace o piesă lipsă din investigația asta colosală. Când 
am trecut pe lângă o cabină telefonică, mi-a picat fisa: dacă 
Betty l-a sunat pe Lindscott în Malibu — convorbire inter- 
urbană —, apelul trebuie să fi fost înregistrat la Pacific Coast 
Bell. Dacă a mai dat și alte telefoane interurbane atunci sau 
pe data de 11 ianuarie, înainte sau după ciocăneala cu Johnny 
Vogel, PC.B. ar avea informaţia în baza lor de date: compania 
înregistra toate apelurile interurbane pentru statisticile sale. 

Oboseala mi se risipi ca prin minune. Restul drumului 
l-am parcurs pe străzi lăturalnice. Am trecut pe roșu, am 
ignorat semnele de circulație și, odată ajuns, am parcat în 
faţa unui hidrant şi am alergat pe scări, ca să-mi iau agenda. 
Tocmai mă îndreptam spre telefonul din hol, când acesta 
mi-a luat-o înainte şi a început să sune. 

— Alo? 

— Bucky? Dulceaţă, tu ești? 

Era Madeleine. 

— Scuză-mă, nu pot să vorbesc cu tine acum. 

— Ieri trebuia să ne-ntâlnim. Ai uitat? 

— A trebuit să plec din oraș. Chestiuni profesionale. 

— Ai fi putut să mă suni. Dacă nu mi-ai fi spus despre 
ascunzătoarea asta a ta, aș fi crezut că ai murit. 

— Madeleine, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Dulceaţă, trebuie să te văd. Mâine dau jos literele alea 
din semnul cu Hollywoodland și demolează nişte bungalow-uri 
pe care tati le deţine acolo sus. Bucky, treaba asta a scăpat 
până acum de ochii primăriei, dar tati a cumpărat pământul 


388 James Ellroy 


ăla şi a construit casele alea pe numele lui. A folosit cele mai 
proaste materiale posibile, iar un inspector din Consiliul 
Local şi-a băgat nasul în registrele jurisconsulților lui tati. 
Unul dintre ei i-a spus că un dușman mai vechi de-al lui, 
care s-a sinucis, i-a predat consiliului un dosar în legătură 
cu proprietăţile lui tati şi... 

Vorbea aiurea — tăticuţu” duru' la ananghie, iar Bucky 
duru' venea al doilea la rând, ca să o consoleze. 

— Uite ce e, nu pot vorbi acum, i-am tăiat-o eu și am 
închis. 

Acum mă aștepta cu adevărat o muncă grea, de poliţist. 
Mi-am aranjat carnețelul și stiloul pe etajera de lângă tele- 
fon şi mi-am golit buzunarele de toate monedele adunate în 
ultimele patru zile: aproape doi dolari, suficient pentru patru- 
zeci de apeluri. Mai întâi am sunat-o pe funcţionara de noapte 
de la Pacific Coast Bell, cerându-i lista cu toate apelurile 
interurbane şi cu taxă inversă de la telefoanele de la hotelul 
Biltmore din serile de 10, 11 şi 12 ianuarie 1947, împreună 
cu numele şi adresele celor care au fost sunaţi şi ora la care 
au fost apelați. 

Am stat nerăbdător cu receptorul la ureche, timp în care 
femeia își făcea treaba, și le-am aruncat priviri ucigătoare 
celorlalți clienţi ai hotelului El Nido care doreau să folo- 
sească telefonul. Apoi, peste o jumătate de oră, funcţionara 
reveni la telefon și începu să turuie. 

Numărul și adresa lui Lindscott apăreau printre ape- 
lurile din data de 10 ianuarie, dar în rest în acea noapte nu 
era înregistrat nimic ciudat. Mi-am notat însă toate informa- 
ţiile. Apoi, când femeia a ajuns la seara de 11 ianuarie, chiar 
în jurul orei la care Betty s-a întâlnit cu Sally Stinson și 
Johnny Vogel în holul de la Biltmore, am dat lovitura. 

Patru dintre apelurile interurbane erau către cabinete 
de obstetrică din Beverly Hills. Mi-am notat numele și nume- 
rele, împreună cu numerele pentru serviciile de urgenţă ale 
medicilor și următoarele apeluri interurbane. Nu-mi spu- 
neau nimic, dar le-am notat oricum. Apoi m-am năpustit cu 
elan asupra numerelor din Beverly Hills. 


Dulcele sărut al Daliei 389 


Mi-a cheltuit tot mărunţișul ca să aflu ce doream. 

Le-am spus telefonistelor de serviciu că-i o urgenţă a 
poliției, iar ele mi-au făcut legătura cu medicii la numerele 
lor de acasă. Medicii şi-au trimis secretarele la birouri să 
verifice registrele, urmând să mă sune ulterior la El Nido. 
Toată acțiunea a durat două ore. Iată ce am aflat până la 
urmă: 

Pe data de 11 ianuarie 1947, după-amiază târziu, o anume 
„doamnă Fickling“ și o anume „doamnă Gordon“ au sunat la 
patru cabinete diferite de obstetrică din Beverly Hills, solici- 
tând o programare pentru un test de sarcină. Telefonistele 
care lucrau peste program au făcut programări pentru dimi- 
neţile de 14 și 15 ianuarie. Locotenentul Joseph Fickling şi 
maiorul Matt Gordon erau doi dintre eroii de război cu care 
se întâlnise Betty și cu care pretindea că s-ar fi căsătorit. 
Fata nu s-a prezentat însă la nici una dintre programări, 
fiindcă pe 14 ianuarie fusese torturată până murise, iar pe 
15 ianuarie nu mai era decât un cadavru mutilat, aruncat la 
intersecţia dintre 39th și Norton. 

L-am sunat pe Russ Millard la Birou. Mi-a răspuns o voce 
vag familiară : 

— Omuciderile. 

— Cu locotenentul Millard, vă rog 

— Este la Tucson. Extrădează un deţinut. 

— E cu Harry Sears? 

— Da. Ce mai faci, Bucky? Sunt Dick Cavanaugh. 

— Sunt surprins că m-ai recunoscut. 

— Mi-a zis Harry Sears că s-ar putea să suni. A lăsat o 
listă de doctori pentru tine, dar n-o găsesc. Asta voiai? 

— Da, şi trebuie să vorbesc cu Russ. Când se-ntoarce? 

— Mâine-seară, cred. Te pot suna undeva dacă găsesc 
lista ? 

— Sunt pe drumuri. Te sun eu. 

Trebuiau verificate şi celelalte numere de telefon, dar 
firul legat de obstetricieni era prea important pentru a fi 
neglijat. M-am întors în centru, ca să-l caut pe doctorul care 
era amic cu Dulange. Epuizarea mi s-a risipit din mers. 


390 James Ellroy 


M-am ţinut de treaba asta până la miezul nopţii, con- 
centrându-mă asupra barurilor din jurul intersecţiei dintre 
6th și Hill. Am stat de vorbă cu clienţii obişnuiţi ai barurilor, 
le-am făcut cinste şi am aflat o grămadă de aiureli îmbibate 
în alcool şi câteva ponturi despre cabinete ilegale de avor- 
turi, care aproape că m-au convins. 

O altă zi lipsită de somn luă sfârșit. Am continuat să 
merg cu mașina de la un bar la altul, cu radioul deschis, ca 
să nu ațipesc. Ştirile zumzăiau ceva despre „reînnoirea isto- 
Trică“ a semnului Hollywoodland — prezentând îndepărtarea 
lui L-A-N-D drept cel mai important lucru de la lisus încoace. 
Mack Sennett și al său Hollywoodland ocupau mult din timpul 
de emisie, iar un cinematograf din Hollywood readucea în 
centrul atenţiei mai multe filme din seria Keystone Kops. 

La ora de închidere a barurilor mă simțeam eu însumi ca 
un Keystone Kop şi arătam ca un vagabond — cu barba neîn- 
grijită, cu hainele murdare, cu mintea plecată la plimbare. 
Când beţivii dornici de mai multă băutură și prietenie au 
început să nu mă mai bage în seamă, am prins ideea. M-am 
dus cu maşina într-o parcare pustie, am tras pe dreapta 
şi-am adormit. 


În zori m-am trezit din cauza cârceilor de la picioare. 
M-am dat jos din mașină cu pași împleticiţi şi am căutat un 
telefon. O mașină de poliție a trecut pe lângă mine, iar cel 
de la volan m-a privit suspicios. La colțul străzii am găsit o 
cabină telefonică și am format numărul lui padre. 

— Omuciderile. Sergentul Cavanaugh. 

— Dick, sunt Bucky Bleichert. 

— Chiar omul cu care doream să vorbesc. Am găsit lista. 
Ai ceva de scris? 

Am scos carneţelul din buzunar. 

— Dă-i drumul. 

— OK. Am o listă cu doctori cărora li s-a retras dreptul de 
liberă practică. Harry mi-a spus că în '47 îşi aveau cabinetele 


Dulcele sărut al Daliei 391 


în centru. Unu: Gerald Constanzo, Breakwater, numărul 1841 
bis, în Long Beach. Doi: Melvin Praeger, North Verdugo, 
numărul 9661, în Glendale. Trei: Willis Roach. Roach, scris 
ca numele insectei!, se află în custodie la Wayside Honor 
Rancho, condamnat pentru că a vândut morfină... 

Dulange. 

Delirium tremens. 

„... aşa că o duc pe Dalia să-l vadă pe doctorul de gândaci. 
Îi strecor zece parai și el se face c-o examinează...“ 

Respirând abia perceptibil, l-am întrebat: 

— Dick, ţi-a lăsat cumva Harry adresa cabinetului docto- 
rului Roach? 

— Da. South Olive, numărul 614. 

Hotelul Havana era la două străzi mai încolo. 

— Dick, sună la Wayside și anunţă-l pe șeful închisorii că 
sunt în drum spre ei, pentru a-l interoga pe Roach în legă- 
tură cu uciderea lui Elizabeth Short. 

— Pe naiba! 

— Ba pe bune. 


După ce am făcut duș, m-am bărbierit şi mi-am schimbat 
hainele la El Nido, arătam ca un detectiv de la Omucideri. 
Telefonul lui Dick Cavanaugh la Wayside avea să-mi nete- 
zească drumul. Am luat-o spre nord pe autostrada Angeles 
Crest și mi-am făcut socoteala că sunt cincizeci la sută şanse 
ca doctorul Willis Roach să fie ucigașul lui Elizabeth Short. 

Drumul până acolo mi-a luat ceva mai mult de-o oră. Mi-a 
ţinut companie tevatura de la radio legată de semnul cu 
„Hollywoodland“. Ajutorul de șerif din ghereta de la poartă 
îmi examină insigna şi legitimațţia, apoi sună la direcțiune, 
ca să le ceară permisiunea să mă lase să intru. Nu ştiu cei 
s-a spus, dar a luat poziţia de drepţi și m-a salutat. Poarta de 
sârmă ghimpată culisă și se deschise. Am trecut cu maşina 


1. În limba engleză roach sau cockroach înseamnă gândac de bucătărie. 


392 James Ellroy 


dincolo de barăcile deţinuţilor, apropiindu-mă de o clădire 
mare, în stil spaniol, ce avea în faţă un portic acoperit cu 
țiglă. Am parcat şi am fost întâmpinat de un căpitan în 
uniformă de la LASD, care mi-a întins mâna cu un zâmbet 
emoţionat. 

— Domnule detectiv Bleichert, eu sunt directorul închi- 
sorii, Patchett. 

Am coborât din mașină şi i-am strâns mâna cu putere, în 
stilul lui Lee Blanchard. 

— Încântat, domnule director. Lui Roach i s-a spus ceva? 

— Nu. Este în sala de interogatoriu și vă aşteaptă. Cre- 
deţi că el a omorât-o pe Dalia? 

Am pornit. Patchett mi-a arătat drumul. 

— Încă nu ştiu sigur. Ce-mi puteţi spune despre el? 

— Are patruzeci și opt de ani, este anestezist şi a fost 
arestat în octombrie '47 pentru că a vândut morfină furată 
din spital unui poliţist din LAPD, de la Narcotice. A încasat 
o pedeapsă de cinci până la zece ani şi a făcut un an la 
Quentin. Acum e aici deoarece am avut nevoie de ajutor la 
infirmerie, iar autorităţile au considerat că nu e periculos. Nu 
are antecedente penale şi e un deţinut model. 

Am cotit către o clădire scundă din cărămidă, un fel de 
construcție „utilitară“ tipică pentru LASD, cu coridoare foarte 
lungi și uși de oțel încastrate, pe care erau ştanţate doar 
numere, fără nume. Pe când treceam pe lângă un şir de 
camere cu geamuri-oglindă, Patchett mă apucă de braț. 

— Uitaţi, acela-i Roach. 

M-am uitat cu atenţie înăuntru. Un bărbat ciolănos, de 
vârstă mijlocie, îmbrăcat în zeghe, şedea la o masă scundă 
şi citea o revistă. Era un exemplar reuşit — frunte înaltă, 
acoperită cu şuvițe de păr cărunt şi rar, ochi inteligenţi și 
mâini pline de vene, cu degete lungi, de genul celor pe care 
le asociezi de obicei cu meseria de medic. 

— Vreţi să asistați, domnule director? 

Patchett deschise ușa. 

— N-aș pierde asta pentru nimic în lume. 

Roach ridică privirea. Patchett făcu prezentările : 


Dulcele sărut al Daliei 393 


— Doctore, acesta este detectivul Bleichert de la LAPD. 
Ar vrea să-ți pună câteva întrebări. 

Roach lăsă deoparte revista — American Anesthesiologist. 
Patchett şi cu mine ne-am aşezat vizavi de el. Doctorul tra- 
ficant de droguri spuse: 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

Vorbea cu un accent estic, de om şcolit. Am trecut direct 
la miezul problemei: 

— Doctore Roach, de ce ai ucis-o pe Elizabeth Short? 

Roach zâmbi mânzeşte, apoi, încetul cu încetul, rânjetul 
i se lăți de la o ureche la alta. 

— Mă aşteptam să veniţi în '47. După ce caporalul Dulange 
a făcut acea mărturisire jalnică, mă aşteptam să năvăliţi pe 
ușa cabinetului meu dintr-o secundă într-alta. Acum, la doi 
ani şi jumătate de la întâmplare, sunt totuși uşor surprins. 

Mă luă cu furnicături. Mă simţeam de parcă nişte insecte 
s-ar fi pregătit să mă mănânce la micul dejun. 

— Nu există termen de prescriere când e vorba de crimă. 

Zâmbetul lui Roach dispăru, înlocuit de o căutătură se- 
rioasă, semn că se pregătește să-mi dea veşti proaste. 

— Domnilor, luni, pe 13 ianuarie 1947, am fost la San 
Francisco şi m-am cazat la hotelul Saint Francis. Era seara 
premergătoare prezentării comunicării mele în plen la con- 
ferința anuală a Academiei Americane de Anesteziologie. 
Mi-am prezentat comunicarea marți seara și am fost unul 
dintre vorbitorii de la micul dejun de rămas-bun de miercuri, 
15 ianuarie. În după-amiaza de 15 ianuarie am stat tot timpul 
în compania colegilor mei și am dormit cu fosta mea soţie la 
Saint Francis şi în noaptea de luni, și în noaptea de marți. 
Dacă vreţi să verificaţi aceste date, sunați Academia la sediul 
din Los Angeles și sunați-o și pe fosta mea soție, Alice Carstairs 
Roach, la San Francisco, numărul CR-1786. 

Cu ochii fixaţi pe Roach, am rugat: 

— Puteți verifica, vă rog, datele astea, domnule director? 

Patchett ieşi. Roach spuse: 

— Păreţi dezamăgit. 


394 James Ellroy 


— Bravo, Willis! Acum povestește-mi despre tine, Dulange 
şi Elizabeth Short. 

— Veţi informa Comisia pentru Eliberări Condiţionate că 
am cooperat cu dumneavoastră? 

— Nu, dar dacă nu îmi spui, o să-l pun pe procurorul 
districtual din Los Angeles să te acuze că ai obstrucționat 
justiţia. 

Roach îmi aprecie replica cu o grimasă. 

— Bravo, domnule detectiv Bleichert. Vă daţi seama, desi- 
gur, că motivul pentru care mi-am întipărit în memorie atât 
de bine aceste date este publicitatea legată de moartea dom- 
nișoarei Short. Așadar, vă rog să aveţi încredere în memoria 
mea. 

Mi-am scos stiloul şi carneţelul de notițe. 

— Dă-i drumul, Willis. 

— În anul 1947, pe lângă activitatea mea de bază, aveam 
şi o mică afacere lucrativă: comercializarea unor produse 
farmaceutice. Le vindeam în special prin baruri şi mai ales 
soldaţilor care descoperiseră plăcerea drogurilor peste hotare, 
în timpul războiului. Așa l-am întâlnit pe caporalul Dulange. 
L-am abordat, dar el mi-a spus că apreciază exclusiv plăce- 
rile whisky-ului Johnnie Walker Red Label. 

— Unde v-aţi întâlnit? 

— La barul Yorkshire House, la intersecţia dintre 6th și 
Olive, adică în apropiere de cabinetul meu. 

— Continuă. 

— Ei bine, asta a fost joi sau vineri, înainte de decesul 
domnișoarei Short. I-am dat caporalului Dulange cartea mea 
de vizită — mare greșeală, după cum s-a dovedit ulterior — și 
mi-am închipuit că nu-l voi mai vedea niciodată pe individ. 
Din păcate, m-am înşelat. Pe vremea aceea o duceam rău cu 
banii — din cauza curselor de cai — şi locuiam la cabinet. În 
seara de duminică, 12 ianuarie, caporalul Dulange a apărut 
la ușa mea cu o tânără încântătoare, pe nume Beth. Era beat. 
M-a luat deoparte, mi-a vârât zece dolari în mână şi mi-a spus 
că drăguţa de Beth e obsedată de ideea de-a rămâne însăr- 
cinată. Voia s-o consult şi să-i confirm că este însărcinată... 


Dulcele sărut al Daliei 395 


Ei bine, am fost de acord. Caporalul Dulange a așteptat pe 
hol, iar eu i-am luat pulsul şi tensiunea drăguţei de Beth şi 
i-am spus că, într-adevăr, e însărcinată. Răspunsul ei a fost 
uşor straniu: părea în acelaşi timp tristă şi uşurată. După 
părerea mea, avea nevoie de un motiv ca să-şi justifice pro- 
miscuitatea evidentă, iar copilul exact asta-i oferea. 

Am oftat. 

— Iar când moartea ei a ajuns pe prima pagină a ziarelor, 
nu te-ai dus la poliţie, pentru că nu voiai să-și bage nasul în 
afacerea ta cu stupefiante. 

— Da, așa-i. Dar s-a mai întâmplat şi altceva. Beth mi-a 
cerut voie să dea un telefon. Am acceptat și ea a format un 
număr cu prefix de Webster și a cerut să vorbească cu Marcy. 
S-a prezentat „Sunt Betty“, apoi a ascultat un timp, după 
care a exclamat „Serios? Un bărbat cu pregătire medicală ?“ 
N-am mai auzit restul convorbirii. Beth a închis şi mi-a spus 
„Am o întâlnire“. S-a dus în sala de aşteptare, la caporalul 
Dulange, apoi au plecat. M-am uitat pe fereastră și am văzut-o 
dându-i papucii tipului. Caporalul Dulange s-a îndepărtat 
furios, iar Beth a traversat spre 6th Street și s-a așezat să 
aştepte autobuzul spre vest în staţia de pe Wilshire Boulevard. 
Asta se-ntâmpla pe la șapte şi jumătate, duminică, pe 12 
ianuarie. Atâta tot. Nu ştiați ultima parte, nu-i așa? 

Mi-am încheiat stenograma. 

— Nu, nu o ştiam. 

— Îi veţi spune Comisiei că v-am oferit un indiciu valoros? 

Patchett deschise ușa. 

— Este nevinovat, Bleichert. 

— Nu zău? i-am replicat. 


Fusese dezlegat misterul altei zile lipsă din ultimele trăite 
de Betty. Am făcut încă un drum la El Nido, de data asta ca 
să caut în dosarul principal numerele de telefon cu prefix de 
Webster. Pe când răsfoiam hârțoagele, mă tot gândeam că 
familia Sprague are un număr de Webster, autobuzul de 


396 James Ellroy 


Wilshire trece la câteva străzi de casa lor, iar „Marcy“ a lui 
Roach putea fi de fapt „Maddy“ sau „Martha“. Nu era logic. 
În săptămâna dispariţiei lui Betty toată familia Sprague se 
afla în casa de la Laguna Beach, Roach părea sigur de „Marcy“ 
şi storsesem de la Madeleine toate informaţiile despre Dalia. 

Totuşi gândul nu-mi dădea pace, de parcă în sinea mea 
doream să-i fac rău familiei ei pentru felul în care mă tăvă- 
lisem în şanţ cu fiica lor şi-i pupasem în fund pentru bogăţia 
lor. M-am agăţat de un alt gând, ca să-mi duc mai departe 
deducţia, dar şi acesta se nărui în faţa logicii. 

În '47, când Lee Blanchard a dispărut, mapele cu literele 
„R“, „>“ şi „T“ lipseau. Poate că printre ele se aflau și însem- 
nări legate de familia Sprague. 

Nu exista însă nici o menţiune despre familia Sprague. 
Lee habar n-avea de existenţa lor. Am ţinut orice informaţie 
legată de ei departe de Lee, din dorința de a muşamaliza 
pasiunea lui Madeleine pentru barurile de lesbiene. 

Am continuat să studiez dosarul, transpirând în camera 
încinsă, lipsită de aer. N-a mai apărut nici un prefix de 
Webster, dar au început să mi se arate frânturi de coșmar: 
Betty stând în staţia de autobuz Wilshire în seara zilei de 
12.01.1947, la şapte și treizeci, şi făcându-mi cu mâna, „La 
revedere, Bucky!“, gata să sară în eternitate. Mi-a trecut 
prin cap să mă interesez la compania de autobuze, să aranjez 
interogarea tuturor şoferilor de pe acea rută. Apoi mi-am 
dat seama că-i prea târziu, fiindcă orice șofer care şi-ar fi 
amintit că a luat-o pe Betty din staţie ar fi depus mărturie 
atunci, după toată publicitatea din '47. M-am gândit să sun 
și la celelalte numere pe care le primisem de la Pacific Coast 
Bell, dar am renunţat, fiindcă din punct de vedere cronologic 
nu se prea potriveau cu noile informaţii privitoare la locul 
unde se afla Betty în acel moment. L-am sunat pe Russ la 
Birou şi am aflat că e încă la Tucson, iar Harry se ocupă de 
dirijarea traficului din jurul panoului „Hollywoodland“. Am 
terminat verificarea documentelor și n-am mai dat de nici 
un număr cu prefix de Webster. Am cochetat cu ideea de-a 
face rost de lista convorbirilor de la telefonul lui Roach, dar am 


Dulcele sărut al Daliei 397 


alungat-o imediat. Apelurile din centrul L.A.-ului, din Madison, 
către Webster nu erau considerate convorbiri interurbane, 
deci nu erau înregistrate. La fel și cele din Biltmore. 

Atunci mi s-a aprins becul, uriaș și hidos. Adio, Bleichert 
cel din staţia de autobuz, adio, căcatule, fostul care n-ai fost 
niciodată, ciripitorul, gaborul din mahalaua cioroilor! Ai dat 
o grădină de fată pentru o fofoloancă împuţită, ai transfor- 
mat tot ce-ai atins în mocirlă, iar toate promisiunile tale nu 
fac nici cât opt runde la sala Academy, unde ai nimerit în 
croşeul de dreapta al lui Blanchard și te-ai prăbușit într-o 
altă grămadă de rahat, brânză bună în burduf de câine. 
Adio, Betty, Betsy, Liz! Suntem doi vagabonzi! Păcat că nu 
ne-am întâlnit înainte de intersecția lui 39th cu Norton. 
Poate că ne-ar fi ieșit ceva. Poate că legătura noastră ar fi 
fost singura pe care să n-o pizdim definitiv, fără posibilitatea 
de a mai repara ceva... 

M-am năpustit pe scări în jos, am luat mașina și i-am dat 
blană, dorindu-mi să fi avut girofar şi sirenă, ca să gonesc 
mai repede. După intersecţia de pe Sunset cu Vine am intrat 
într-un ambuteiaj. O groază de mașini virau la nord, pe 
Gower şi Beachwood. Chiar și de la o mulţime de kilometri 
distanţă tot se vedeau semnul cu „Hollywoodland“ înţesat cu 
schele și zeci de oameni ce păreau niște furnicuţe în urcuș pe 
muntele Lee. Mișcarea lor m-a calmat. Mi-a oferit o destinaţie. 

Mi-am spus că nu s-a terminat, că mă voi duce la birou 
ca să-l aștept pe Russ, că amândoi vom pune totul cap la 
cap, că tot ce trebuie eu să fac este să ajung în centru. 

Circulaţia se blocă și mai rău - care de televiziune se 
îndreptau direct spre nord, în timp ce băieţii de la circulaţie, 
pe motociclete, țineau în loc vehiculele ce voiau să meargă 
spre est și vest. Pe trotuar treceau niște puști care împăr- 
țeau suveniruri de plastic cu Hollywoodland şi fluturași. Am 
auzit reclama: 

— Keystone Kops la Cinema Admiral! Aer condiţionat! 
Nu pierdeţi marea relansare! 

Mi-a fost întinsă o bucată de hârtie pe care scria cu 
litere de-o şchioapă „Keystone Kops“, „Mack Sennett“ şi 


398 James Ellroy 


„Cinematografui de lux Admiral, dotat cu aer condiţionat“, 
iar sub ele o fotografie m-a izbit colosal, strident și total 
aiurea, ca propriul meu țipăt. 

Trei poliţai Keystone stăteau între niște stâlpi de forma 
unor şerpi care-și mușcau unii altora cozile, pe un fundal 
egiptean cu hieroglife. În colţul din dreapta al imaginii, pe 
un divan matlasat, era tolănită o demimondenă. Era, fără 
nici o îndoială, fundalul care apărea în filmul porno cu Linda 
Martin și Betty Short. 

Mi-am poruncit să rămân calm. Mi-am zis că, doar fiindcă 
îl cunoștea pe Mack Sennett și l-a ajutat în anii '20 să-și 
construiască decoruri în Edendale, nu înseamnă că Emmett 
Sprague a avut de-a face cu un film pentru adulţi din 1946. 
Linda Martin spusese că filmul a fost turnat în Tijuana. 
Duke Wellington, pe care încă nu pusesem mâna, recunos- 
cuse că el este autorul. Când traficul s-a mai decongestionat, 
am luat un viraj scurt la stânga, pe Boulevard, şi mi-am 
lăsat acolo maşina. Când am cumpărat biletul de la casa 
cinematografului Admiral, casiera s-a tras înapoi scârbită și 
mi-am dat seama că gâfâi și sunt teribil de transpirat. 

Odată intrat, aerul condiţionat mi-a înghețat sudoarea, 
astfel încât îmi simţeam hainele de pe mine ca un sloi. Pe 
ecran se derula genericul de final, urmat imediat de distri- 
buţia unui nou episod, pe un fundal de piramide făcute dintr-o 
combinaţie de hârtie, clei şi apă. Când am dat cu ochii de 
„Emmett Sprague, regizor secund“, mi-am încordat pumnii 
şi mi-am ținut răsuflarea, nerăbdător să văd dacă o să scrie 
unde a fost turnat filmul. Apoi urmă prologul scris şi eu 
m-am așezat într-un scaun de lângă culoar, ca să-l urmăresc. 

Subiectul filmului era ceva cu Keystone Kops strămutați 
în perioada biblică. Acţiunea era plină de urmăriri, bătăi cu 
plăcinte şi şuturi în fund. Decorul din filmul porno apăru de 
mai multe ori şi, la fiecare apariţie, era confirmat de noi şi 
noi detalii. Scenele de exterior semănau cu Hollywood Hills, 
dar nici o scenă de interior sau exterior nu mă ajuta să-mi 
dau seama dacă filmarea a avut loc într-un studio sau pe o 
proprietate privată. Ştiam ce urmează să fac, dar doream o 


Dulcele sărut al Daliei 399 


probă de beton armat care să vină în sprijinul tuturor „și 
dacă“-urilor logice care se adunau în mine. 

Filmul parcă nu voia să se mai termine odată. Pe mine mă 
treceau sudori reci. Apoi apăru genericul de final, cu „Filmat 
în Hollywood, S.U.A.“, iar „şi dacă“-urile căzură ca popicele. 

Am ieşit din cinematograf tremurând din cauza vipiei de 
afară. Am remarcat că plecasem de la El Nido fără revolverul 
din dotare și fără cel de calibru 45, pe care-l păstram ilegal. 
Am făcut cale întoarsă pe străzi lăturalnice și le-am luat cu 
mine. Apoi m-am auzit strigat: 

— Hei, amice, tu eşti polițistul Bleichert? 

Era chiriașul de alături, care stătea în mijlocul holului, 
cu firul de la telefon întins la maximum. M-am repezit după 
receptor şi-am strigat precipitat: 

— Russ? 

— Sunt Harry. Sunt sus, la capătul lui B-B-Beachwood 
Drive. Dărâmă ăştia n-n-nişte c-c-clădiri și un polițist de la 
Patrulă a g-g-găsit o m-m-magherniţă plină de s-s-sânge. 
Era un r-r-raport întocmit la faţa locului pe doișpe și t-t-treişpe 
Şi eu... 

lar Emmett Sprague avea niște proprietăţi acolo sus. 
Și era prima dată când îl auzeam pe Harry bâlbâindu-se 
după-amiaza. 

— Sosesc cu trusa de criminalistică. În douăzeci de minute. 

Am închis, am înșfăcat mostra cu amprentele lui Betty 
Short din dosar şi am alergat la mașină. Se circula greu. În 
depărtare se vedea semnul „Hollywoodland“, căruia îi lipseau 
ultimele două litere. M-am târât spre est, către Beachwood 
Drive, apoi spre nord. Când m-am apropiat de parcul din 
jurul muntelui Lee, mi-am dat seama că toată agitația se 
petrece în spatele unor benzi de avertizare păzite de un 
cordon de uniforme albastre. Am parcat aiurea şi l-am zărit 
pe Harry Sears venind spre mine, cu insigna prinsă la rever. 

Respirația îi duhnea a băutură, iar bâlbâiala îi dispăruse 
cu desăvârşire. 

— Dumnezeule, ce noroc chior! L-au pus pe un tablagiu 
să-i uşchească pe toţi vagabonzii înainte de demolare. Ăla a 


400 James Ellroy 


dat peste magherniţă, a coborât și m-a găsit pe mine. Se 
pare că boschetarii ăștia s-au tot fâțâit pe-aici încă din '47, 
dar poate că reușești să mai iei niște probe. 

Am pus mâna pe trusă şi am început să urc alături de 
Harry. Echipele de la demolări distrugeau nişte case pe strada 
paralelă cu Beachwood, iar muncitorii strigau ceva despre 
niște scurgeri de gaze din conducte. Pompierii erau gata de 
acţiune, cu furtunurile îndreptate spre mormanele imense 
de moloz. Pe trotuare erau aliniate buldozere și excavatoare, 
iar gardienii îi ţineau pe localnici la distanţă de un eventual 
pericol. lar mai sus, deasupra capetelor noastre, vodevilul 
era la el acasă. 

Pe coasta muntelui Lee era fixat un sistem de scripeţi, 
susţinut de schelării înalte, înfipte în pământul de la poale. 
„A“-ul din „Hollywoodland“, înalt de cincisprezece metri, alu- 
neca în jos pe un cablu de sârmă groasă, în timp ce camerele 
de filmat filmau de zor, aparatele de fotografiat țăcăneau, 
mulţimea de gură-cască se holba ca viţelul la poarta nouă, iar 
politicienii beau şampanie. Praful ridicat de tufişurile smulse 
din rădăcini ne intra în nări. Orchestra Liceului Hollywood, 
așezată pe scaune pliante, stătea cocoţată pe o platformă 
fragilă, ridicată la numai câţiva pași de capătul scripetelui. 
În momentul în care litera „A“ se prăbuşi la pământ, scoase 
un „Trăiască Hollywoodul!“ 

— Pe-aici, mă îndrumă Harry. 

Am cotit-o pe o cărăruie plină de praf, ce făcea înconjurul 
muntelui. Frunzișul des ne îngreuna urcușul, izbindu-ne în 
ambele părţi. Harry o luă înainte, pășind în lateral pe o 
potecă ce ducea drept spre vârf. L-am urmat printre tufi- 
șurile care-mi agățau hainele și-mi zgâriau faţa. După vreo 
cincizeci de metri de urcuș poteca dădu într-un luminiş stră- 
bătut de un fir de apă. Am zărit o căsuţă cilindrică, din 
blocuri de zgură compactată, cu ușa larg deschisă. 

Am intrat. 

Pereţii laterali erau tapetaţi cu fotografii pornografice, 
cu femei schilodite şi desfigurate. Figuri mongoloide care 
lingeau penisuri artificiale, fete goale, cu picioare uscate și 


Dulcele sărut al Daliei 401 


prinse în scoabe, desfăcute larg, atrocități cu membrele smulse 
rânjind lasciv la aparatele de fotografiat. Pe jos era o saltea 
acoperită cu straturi succesive de sânge. O mulţime de gândaci 
şi muște decorau crusta deasă și multe gângănii rămăseseră 
prinse în capcana ospăţului împins până la moarte. Pe peretele 
din fund erau fixate în piuneze fotografii color, parcă smulse 
din cărţile de anatomie : prim-planuri cu organe bolnave, mus- 
tind de sânge și puroi. Podeaua era plină de urme de pete de 
sânge împroșcat. Lângă saltea se găsea un mic reflector prins 
de un trepied şi fixat în așa fel încât lumina să cadă în centrul 
saltelei. M-am întrebat de unde era alimentat, apoi am remar- 
cat la baza trepiedului o legătură pentru baterii. Într-un colţ 
zăcea un teanc de cărți stropite cu sânge. Majoritatea erau 
romane SF, dar printre ele săreau în ochi şi altele, de alt gen: 
Anatomia lui Gray şi Omul care râde al lui Victor Hugo. 

— Bucky? 

M-am întors: 

— Încearcă să dai de Russ. Spune-i ce-am găsit. Eu mă 
apuc să iau probe. 

— Russ vine abia mâine de la Tucson. Și, puştiule, nu mi 
se pare că eşti prea sănătos... 

— La naiba, ieşi afară şi lasă-mă să-mi fac treaba! 

Harry se năpusti afară mormăind, cu orgoliul zdrobit. Mă 
gândeam la cât de aproape e proprietatea lui Sprague și la 
lunaticul de Georgie Tilden, locatarul unei cocioabe mizere 
şi fiul unui celebru anatomist scoțian. „Serios? Un bărbat cu 
pregătire medicală?“ Am deschis trusa și-am sfâșiat culcușul 
de coșmar, căutând probe. 

Am luat-o mai întâi de sus în jos. În afară de urmele recente 
de noroi — boschetarii lui Harry, probabil —, am descoperit 
sub saltea bucăţi zdrenţuite de sfoară. Am răzuit ușor ceva 
ce semăna cu niște particule de carne lipite de ele. O a doua 
eprubetă am umplut-o cu smocuri de păr închise la culoare și 
pline de sânge închegat, culese de pe saltea. Am cercetat crusta 
de sânge, ca să văd dacă nu sunt nuanţe de culoare diferite, 
însă am văzut doar un maroniu uniform și am mai prelevat 
vreo duzină de mostre. Am etichetat și am împachetat funia, 


402 James Ellroy 


împreună cu paginile de anatomie şi pozele obscene. Am 
remarcat o urmă de bocanc bărbătesc impregnată în sânge, 
am măsurat-o şi am copiat urmele de pe talpă pe o hârtie 
transparentă. 

Am trecut apoi la amprente. 

Am dat cu praf pe fiecare suprafață din cameră și pe 
câteva dintre cotoarele netede şi paginile lucioase ale căr- 
ţilor înşirate pe jos. Pe cărţi n-am găsit decât pete neclare, 
dar celelalte suprafeţe ale încăperii scoaseră la lumină pete, 
urme de mănuși și două tipuri distincte și clare de amprente. 
La sfârşit am încercuit cu pixul amprentele mai mici de pe 
ușă, de pe toc şi de pe peretele igrasios de deasupra saltelei. 
Apoi am luat lupa și mostra cu amprentele lui Betty Short 
și le-am comparat. 

Un punct identic. 

Două. 

Trei — suficiente pentru tribunal. 

Patru, cinci, șase, iar mâinile îmi tremurau îngrozitor, 
fiindcă, fără nici o urmă de îndoială, ăsta era locul în care 
fusese măcelărită Dalia Neagră. Tremuram atât de tare, 
încât n-am mai fost în stare să potrivesc celelalte amprente pe 
plăcuţe. Aşa că am tăiat de pe ușă o bucată de lemn cu patru 
amprente şi am împachetat-o în tifon. Parcă aș fi concurat 
la seara criminaliștilor amatori. Am închis trusa, m-am împle- 
ticit, tremurând, spre ieşire, am dat cu ochii de firul de apă 
şi am înţeles că aici a spălat ucigașul cadavrul. Apoi, lângă 
niște pietre, mi-a sărit în ochi o pată de culoare ciudată. 

Era o bâtă de baseball plină de pete maro-închis la unul 
din capete. 

M-am îndreptat spre mașină, închipuindu-mi-o pe Betty 
încă în viaţă, fericită şi îndrăgostită de un bărbat care nu 
avea s-o înșele niciodată. Ajuns în parc, mi-am ridicat pri- 
virea spre muntele Lee. Din semn nu mai rămăsese decât 
Hollywood, iar formaţia cânta There's No Business Like 
Show Businessl. 


1. Celebru cântec american compus de Irving Berlin. 


Dulcele sărut al Daliei 403 


Am ajuns în centru. Biroul Personal și Serviciul de Imi- 
graţie şi Naturalizări din Los Angeles erau deja închise. 
Am sunat la Cazier, dar n-am aflat o iotă despre George 
Tilden cel născut în Scoţia şi eram convins că o s-o iau razna 
dacă trebuie să aştept o noapte întreagă până să compar 
amprentele. Aşa că nu-mi rămânea decât să chem un supe- 
rior, să intru prin efracţie ori să mituiesc pe cineva. 

Mi-am adus aminte însă de tipul care făcea curat la Biroul 
Personal şi am încercat varianta a treia. Bătrânul a ascultat 
aiurelile pe care i le-am îndrugat, a primit cei douăzeci de 
parai, mi-a deschis uşa şi m-a condus la un fișet. Am deschis 
sertarul pe care scria MUNCA ÎN FOLOSUL COMUNITĂȚII — 
JUMĂTATE DE NORMĂ, am scos lupa şi bucata de lemn cu 
amprentele și... mi-am ţinut respiraţia. 

Tilden, George Redmond, născut la Aberdeen, în Scoţia, 
în data de 4.03.1896, 1,82 metri, 84 de kilograme, şaten, 
ochi verzi. Fără adresă, înregistrat ca fiind „în tranzit — 
persoană de contact E. Sprague, WE-4391*. Permis de con- 
ducere eliberat de statul California, numărul LA 68224, 
camionetă Ford din 1939, număr de înmatriculare 6B119A, 
pentru transport de gunoi în zonele Manchester până la 
Jefferson și La Brea până la Hoover... Intersecţia 39th cu 
Norton se afla exact la mijloc. Amprentele de la mâna stângă 
şi de la dreapta în josul paginii: una, două, trei, patru, cinci, 
şase, șapte, opt, nouă puncte perfect compatibile — trei pen- 
tru condamnare şi încă șase pentru un bilet către camera de 
gazare. Salutări, Elizabeth! 

Am închis sertarul, l-am mai mituit pe bătrân cu încă 
zece parai, ca să-şi ţină gura, mi-am strâns trusa de probe 
şi am ieșit. Am marcat momentul: ora 8.10, în seara zilei de 
miercuri, 29 iunie 1949, seara în care un amărât de polițist 
în uniformă a elucidat cea mai celebră crimă din istoria 
Californiei. Am pipăit iarba, să văd dacă o simt la fel, le-am 
făcut cu mâna funcţionarilor care treceau pe lângă mine şi 


404 James Ellroy 


mi-am imaginat cum o să fie când o să le dau vestea cea 
mare lui padre, lui Thad Green și comandantului Horrall. 
Mă şi vedeam transferat la Birou, locotenent în mai puţin 
de un an — domnul Gheaţă depășind şi cele mai mari așteptări 
ale tandemului Gheaţă și Foc. Îmi vedeam numele pe prima 
pagină a ziarelor. O vedeam pe Kay întorcându-se la mine. 
Familia Sprague la pământ, căzută în dizgrație pentru compli- 
citate la crimă, fără nici o putere, în ciuda bănetului lor. Exact 
imaginea asta m-a adus cu picioarele pe pământ: n-aveam 
cum să fac vreo arestare fără să recunosc că în '47 am tăinuit 
probe legate de Madeleine și de Linda Martin. Trebuia să 
aleg: gloria anonimă sau dezastrul public. 

Sau justiţie pe ușa din dos. 

M-am îndreptat spre Hancock Park. Cadillacul Ramonei 
şi Lincolnul Marthei nu erau pe aleea circulară. Acolo nu 
erau parcate decât Chryslerul lui Emmett și Packardul lui 
Madeleine. Mi-am parcat Chevy-ul meu prăpădit într-o dungă, 
lângă mașinile lor, cu roţile din spate pe marginea rondului 
cu trandafiri. Ușa de la intrare părea de netrecut, dar o 
fereastră laterală rămăsese deschisă. M-am cocoțat și am 
sărit în camera de zi. 

Balto, câinele împăiat, era la locul lui, lângă şemineu, şi 
păzea o grămadă de cufere aliniate pe podea. Le-am veri- 
ficat: erau pline ochi cu haine, argintărie și veselă scumpă. 
Dintr-o cutie de carton din marginea șirului se revărsau 
rochii de seară ieftine. Ciudat contrast! Un bloc de desen cu 
prima pagină plină de chipuri de femei era înghesuit într-un 
colţ. Mi-am adus aminte că Martha e artist publicitar, apoi 
am auzit niște glasuri la etaj. 

Am urcat cu pistolul în mână. Amortizorul era bine înşu- 
rubat. Vocile răsunau din dormitorul principal: a lui Emmett 
era graseiată, iar a lui Madeleine alintată. M-am lipit de 
peretele holului, am crăpat ușa şi am tras cu urechea: 

— „în plus, unul dintre maiștrii mei mi-a zis că raha- 
turile alea de conducte au scăpări de gaze. O să avem de 
plătit o groază de bani, fetiţo! Încălcarea regulamentului de 
protecţia muncii — asta în cel mai bun caz. A cam venit 


Duicele sărut al Daliei 405 


vremea să vă arăt Scoţia şi să-l las pe amicul nostru evreu, 
Mickey C., să-şi pună în valoare talentele în materie de P.R. 
O să arunce vina în cârca bătrânului Mack, a vreunui comu- 
nist sau a unui mort la îndemână. Ai să vezi. Şi când s-or 
mai linişti apele, o să ne întoarcem acasă. 

— Dar eu nu vreau să merg în Europa, tati! Dumnezeule, 
Scoţia ! Nu te-am auzit niciodată spunând altceva decât că-i 
îngrozitoare şi provincială. 

— Crezi c-o să-ţi fie dor de iubițelul tău dințos? Aaaa, 
presupun că da! Ei bine, dă-mi voie să te liniştesc. O să vezi 
în Aberdeen niște flăcăi sănătoşi, pe lângă care el nu-i decât 
o ruşine de bărbat. Tineri mai puţin curioşi, care-și văd de 
treaba lor. N-o să duci tu lipsă de masculi feroce, te asigur. 
Bleichert ne-a fost de folos acum mult timp. Numai pasiunea 
ta pentru pericol te-a făcut să te-ntorci la el. O pasiune 
lipsită de judecată, aș adăuga eu. 

— Tati, dar eu... 

M-am răsucit pe călcâie şi am intrat în dormitor. Emmett și 
Madeleine erau întinși pe patul imens, cu baldachin, amândoi 
îmbrăcați. Ea era așezată cu capul în poala lui, iar el îi masa 
umerii cu mâinile lui butucănoase, de dulgher. Tatăl-amant 
a fost cel care m-a văzut primul. Madeleine scânci când dez- 
mierdările încetară și scoase un țipăt în clipa când umbra 
mea atinse patul. 

Emmett o reduse la tăcere, astupându-i gura cu degetele 
lui încărcate de inele sclipitoare. 

— Ăsta nu-i incest, băiete, spuse el. E pură afecţiune și 
avem și dispensă pentru asta. 

Reflexele și tonul pe care-mi vorbea erau extrem de stilate. 
I-am copiat calmul: 

— Georgie Tilden a omorât-o pe Elizabeth Short. Ea a 
sunat aici pe 12 ianuarie și unul dintre voi i-a făcut lipeala 
cu Georgie. Apoi ea a luat autobuzul de Wilshire până aici și 
s-au întâlnit. Mai departe îmi povestiţi voi ce s-a întâmplat. 

Madeleine, cu ochii măriţi, tremura sub mâna tatălui ei. 
Emmett aruncă o privire către arma îndreptată nu tocmai 
ferm spre el. 


406 James Ellroy 


— Nu te contrazic și nu-ţi contest nici dorința oarecum 
tardivă de a face dreptate. Să-ţi spun unde poţi să-l găsești 
pe Georgie? 

— Nu. Mai întâi povesteşte-mi despre voi doi şi apoi îmi 
povestești și despre dispensa voastră. 

— Nu-i relevant, tinere. O să te felicit pentru activitatea 
ta detectivistică, o să îți spun unde poate fi găsit Georgie şi 
apoi o lăsăm baltă. Nici unul dintre noi nu vrea s-o facă pe 
Maddy să sufere, iar discuţiile despre probleme de familie 
vechi și triste ar afecta-o îngrozitor. 

Și, ca şi când ar fi vrut să-și sublinieze grija paternă, 
Emmett o eliberă pe Madeleine. Ea murmură, ştergându-și 
urmele de ruj întinse pe faţă: 

— Tati, fă-l să înceteze! 

— Tati te-a pus să te fuţi cu mine? Tati te-a pus să mă 
inviţi la cină, ca nu cumva să-ţi verific alibiul? Credeaţi că 
puţină ospitalitate și niște futaiuri or să vă rezolve proble- 
mele? Credeaţi că... 

— Tati, fă-l să înceteze! 

Mâna lui Emmett despică din nou aerul. Madeleine își 
îngropă faţa în ea. Scoțianul făcu următoarea mişcare logică: 

— Să trecem la lucruri serioase, băiete. Cât vrei ca să 
uiţi de istoria familiei Sprague? 

Am studiat dormitorul, alegând din priviri obiecte — şi 
etichetele cu prețuri despre care Madeleine îmi povestise cu 
atâta mândrie. Picasso-ul de pe peretele din fund - o sută 
douăzeci de miare. Două vase din dinastia Ming, de pe măsuţa 
de toaletă — șapteșpe mii bucata. Maestrul olandez de deasupra 
patului costase vreo două sute de miare, iar oribilul grifon 
precolumbian de pe noptieră vreo douășpe jumate. Emmett 
îmi spuse zâmbitor: 

— Văd că ești sensibil la lucruri frumoase. Admir treaba 
asta. Iar niște lucruri așa de frumoase pot fi chiar acum ale 
tale. Nu trebuie decât să-mi spui ce vrei. 

Am tras întâi în Picasso. Amortizorul fâsâi și glonţul de 
45 sfâşie pictura în două. Au urmat cele două vase Ming, 
transformate într-o explozie de cioburi. Am ratat grifonul 


Dulcele sărut al Daliei 407 


din prima încercare — dar m-am ales cu un premiu de çon- 
solare: o oglindă cu rama aurită. Tati și fetiţa lui stăteau în 
pat, îngrămădiți unul într-altul. Am ochit un Rembrandt sau 
un Tiţian sau ce mama dracu o fi fost. Glonţul făcu o gaură de 
toată frumuseţea, smulgând cu el şi o bucată din perete. Rama 
căzu exact peste umărul lui Emmett. Simţeam cum fierbinţeala 
armei îmi arde mâna, dar am continuat s-o ţin strâns. Mai 
aveam pe ţeavă un singur glonţ cu care să obțin destăinuirea 
dorită. 

Mirosul de praf de puşcă, fumul și norii de tencuială făceau 
aerul irespirabil. Patru sute de miare reduse la fâșii de cârpă 
şi cioburi. Cei doi Sprague erau o împletitură de membre pe 
pat. Emmett se eliberă primul, o mângâie pe Madeleine, apoi 
își frecă pleoapele și-și miji privirea. 

I-am înfipt ţeava pistolului în ceafă. 

— Tu, Georgie, Betty. Convinge-mă sau îţi fac praf toată 
nenorocita asta de casă! 

Emmett tuşi și mângâie șuviţele răvășite ale lui Madeleine. 

— Tu şi propria ta fiică... am zis eu. 

Fosta mea gagică de bani gata ridică privirea. Faţa îi era 
un dezastru: lacrimi uscate, praf, ruj. 

— Tati nu-i tatăl meu adevărat și n-am făcut-o niciodată... 
deci nu-i nici un păcat. 

— Atunci cine-i? am întrebat. 

Emmett se întoarse, împingând uşor arma în altă direcţie. 
Nu părea deloc răscolit sau furios. Arăta ca un om de afaceri 
care se pregăteşte de negocierea unui contract dur. 

— Visătorul de Georgie e tatăl lui Maddy, iar Ramona e 
maică-sa. Vrei și detalii sau te mulțumești cu atât? 

M-am așezat pe unul din fotoliile tapiţate cu mătase de 
lângă pat. 

— Vreau să aud totul. Şi să nu mințiţi, c-o să-mi dau 
seama. 

Emmett se ridică şi îşi aranjă hainele, privind cu jale 
camera distrusă. Madeleine intră în baie. Peste câteva secunde 
se auzi cum începe să curgă apa. Emmett se așeză pe mar- 
ginea patului şi își puse hotărât mâinile pe genunchi, de 


408 James Ellroy 


parcă s-ar fi pregătit pentru o confesiune ca între bărbaţi. 
Știam că speră să scape spunându-mi numai ce vrea el, dar 
știam și c-o să-l fac să toarne tot, până la ultima picătură. 
Cu orice preţ. 

— Pe la mijlocul anilor '20 Ramona a vrut să facă un 
copil, începu el. Eu nu voiam și mă săturasem să mă tot 
bată la cap cu chestia asta. Într-o noapte m-am îmbătat şi 
mi-a trecut prin cap ceva. „Mamă, vrei un copil? Las că-ţi 
torn eu un flăcău exact ca mine.“ l-am tras-o fără prezer- 
vativ, m-am trezit din beţie și nu m-am mai gândit la chestia 
asta. Eu nu știam, dar între timp ea se combinase cu Georgie, 
numai ca să facă plodul ăla după care jelea atât. Așa s-a 
născut Madeleine, iar eu am crezut că-i rezultatul nopţii 
aceleia. Am iubit-o. Era fetița mea. Peste doi ani m-am 
gândit să mai facem un copil și așa s-a născut Martha. Băiete, 
ştiu c-ai omorât doi oameni, chestie cu care eu nu mă pot 
lăuda. Așa că știi ce-nseamnă să te doară. Maddy avea unspre- 
zece ani când mi-am dat seama că-i leită Georgie. L-am căutat 
şi i-am făcut faţa zdrenţe cu un şiş de cioroi. Când am văzut 
că mai avea puţin și murea, l-am dus la spital şi i-am mituit 
pe administratori să-l treacă în fișă ca „victima unui accident 
de circulaţie“. Când a ieşit din spital, era o epavă desfigurată 
şi jalnică. L-am implorat să mă ierte, i-am dat bani și i-am 
găsit de lucru: îngrijitor al proprietăţilor mele şi gunoier la 
primărie. 

Mi-am amintit că la un moment dat m-am mirat că 
Madeleine nu seamănă cu nici unul dintre părinţi. Mi-am 
amintit că auzisem de la Jane Chambers ceva despre acci- 
dentul de mașină şi prăbuşirea lui Georgie la condiţia de 
boschetar. Până aici povestea lui Emmett era credibilă. 

— Dar cum rămâne cu Georgie? Te-ai gândit vreodată 
că-i nebun? Periculos? 

Emmett mă bătu afectuos pe genunchi, ca de la bărbat la 
bărbat. 

— Tatăl lui Georgie a fost Redmond Tilden, un doctor 
destul de celebru din Scoţia. Era anatomist. Și cum pe vre- 
mea aia biserica era destul de strictă, doctorul Redmond nu 


Dutcele sărut al Daliei 409 


avea voie să disece decât criminalii executaţi şi pedofilii 
hăituiţi şi omorâţi cu pietre de săteni. Lui Georgie îi cam 
plăcea să pună mâna pe organele pe care le arunca taică-său. 
Am auzit în copilărie un zvon pe care tind să-l cred. Cică 
doctorul a cumpărat într-o zi un cadavru de la jefuitorii de 
morminte, a dat să-i taie inima și a văzut că încă îi mai 
bate. Georgie era de faţă și se pare că faza l-a fermecat. Şi 
cred povestea asta, pentru că în Argonne scotea baioneta ori 
de câte ori vedea un neamţ mort. Nu sunt foarte sigur, dar 
cred c-a profanat niște morminte și pe aici, prin America. 
Scalpuri, organe interne... Scârbos! 

Am avut dintr-odată o revelaţie. Jane Chambers îmi poves- 
tise că Georgie şi Ramona puneau în scenă aventurile lui 
Emmett din Primul Război Mondial, iar acum doi ani, la 
cină, Ramona spusese ceva despre „episoade din trecutul 
domnului Sprague de care el ar fi preferat să uite“. Am avut 
brusc o intuiţie: 

— Cum ai putut să suporţi un asemenea nebun? 

— Băiete, ai fost şi tu idolatrizat la un moment dat. Știi 
cum e când trebuie să ai grijă de un om slab. E o legătură 
specială. Ca și când ai avea un frate mai mic și neghiob. 

— Eu am avut cândva un frate mai mare şi neghiob. L-am 
admirat foarte tare. 

Emmett râse — căznit: 

— Eu n-am trecut niciodată prin așa ceva. 

— Nu zău? Eldridge Chambers spunea altceva. Înainte 
să moară, a lăsat un dosar la Consiliul Local. Se pare că a 
asistat la câteva dintre mascaradele Ramonei şi ale lui Georgie 
de prin anii '30. Fetiţe cu kilturi soldățești şi muschete de 
jucărie, Georgie ţinând piept nemților, tu dând bir cu fugiţii, 
ca un nenorocit laș... 

Emmett se făcu roşu ca racul și încercă să schiţeze un 
zâmbet superior, dar îi ieşi unul chinuit. Gura i se schi- 
monosi și-i zvâcni spasmodic. 

— Lașule! am urlat și i-am tras una cât am putut de tare. 

Scoţianul mare și tare începu să bocească de ziceai că-i 
un copil. Madeleine ieși din baie cu machiajul refăcut şi 


410 James Ellroy 


haine curate. Se duse la pat și-l îmbrăţișă pe „tati“ al ei, 
ţinându-l exact așa cum o ţinuse el cu câteva minute mai 
devreme. 

— Povestește-mi, Emmett! i-am ordonat. 

Individul dădea apă la şoareci pe umărul falsei lui fiice, 
iar ea îl mângâia cu de zece ori mai multă tandreţe decât 
îmi oferise mie vreodată. În cele din urmă tipul reuși să 
scoată o șoaptă timorată: 

— Nu puteam să-l îndepărtez pe Georgie, pentru că mi-a 
salvat viaţa. Ne-am rătăcit de compania noastră și am rămas 
singuri pe un câmp plin de cadavre. O patrulă germană 
plecase în recunoaştere și înfigea baioneta în toţi britanicii, 
vii sau morţi. Georgie a adunat un morman de nemți deasu- 
pra noastră. Erau cu toţii sfâșiaţi după un atac cu mortiere. 
Georgie m-a pus să mă strecor sub toate braţele, picioarele 
şi maţele alea și să stau acolo, iar când totul s-a terminat, 
m-a curăţat și mi-a povestit despre America, ca să mă binedis- 
pună. Așa că, vezi, n-am putut... 

Șoapta lui Emmett se stinse. Madeleine îl mângâie pe 
umeri şi-i ciufuli părul. 

— Am aflat că filmul porno cu Betty şi Linda n-a fost 
făcut în Tijuana. A avut Georgie vreo legătură cu el? 

Îmi răspunse Madeleine, iar vocea ei avea timbrul pe care 
îl avusese cea a lui Emmett un pic mai devreme, când încerca 
să mă ameţească: 

— Nu. M-am întâlnit cu Linda la La Verne's Hideaway şi 
ea mi-a povestit că are nevoie de un loc unde să toarne un 
filmuleţ. M-am prins imediat despre ce-i vorba și, cum doream 
să fiu din nou împreună cu Betty, le-am lăsat să folosească 
una din casele libere ale lui tati, una care avea în sufragerie 
niște decoruri vechi. Betty, Linda și Duke Wellington au 
turnat filmul, iar Georgie i-a văzut. Tot dădea târcoale case- 
lor goale ale lui tati şi i s-a pus pata pe Betty. Probabil 
pentru că semăna cu mine... fiica lui. 

Am întors capul într-o parte, ca să-i ușurez mărturisirea. 

— Şi după aia? 


Dulcele sărut al Daliei 411 


— Cam înainte de Ziua Recunoștinței Georgie a venit la 
tati și i-a zis „Dă-mi-o pe fata aia“. L-a amenințat că o să 
spună la toată lumea că tati nu-i tati al meu şi că o să mintă 
în legătură cu ce-am făcut noi, ca lumea să creadă că am 
comis incest. Am căutat-o pe Betty, dar n-am putut să dau 
de ea. Ulterior am aflat că pe atunci era în San Diego. Tati 
l-a lăsat pe Georgie să stea în garaj, fiindcă tipul îi cerea din 
ce în ce mai multe chestii. I-a dat bani, ca să-i închidă gura, 
dar el a rămas tot obraznic și îngrozitor. Apoi, în duminica 
aia, Betty ne-a sunat așa, din senin. Băuse şi-mi spunea 
Mary sau cam așa ceva. Mi-a zis că îi suna pe toţi prietenii 
din agenda ei neagră, ca să obţină un împrumut. I l-am dat 
pe tati, iar el i-a oferit bani în schimbul unei întâlniri cu un 
bărbat cumsecade, o cunoştinţă de-a lui. Vezi tu, noi am 
crezut că Georgie o voia pe Betty doar pentru... sex. 

— Doar ştiaţi de ce-i în stare! Cum de-aţi crezut una ca 
asta? am întrebat. 

Emmett izbucni: 

— Îi plăcea să atingă mortăciuni! Era pasiv! Nu mi-a 
trecut prin cap că-i un nenorocit de criminal! 

Le-am uşurat restul povestirii: 

— Şi i-aţi spus că Georgie are pregătire medicală? 

— Da, fiindcă Betty respecta doctorii, confirmă Madeleine. 
Și nici nu voiam să se simtă ca o târfă. 

Mai că-mi venea să râd. 

— Şi pe urmă? 

— Păi, cred că restul îl știi. 

— Povesteşte-mi totuși. 

Madeleine se execută, plină de ură: 

— Betty a venit până aici cu autobuzul. Apoi a plecat 
împreună cu Georgie. Ne-am închipuit c-o va duce într-un 
loc decent. 

— Cum ar fi motelul Red Arrow? 

— Nu! Într-una din casele mai vechi ale lui tati, de care 
avea el grijă. Betty şi-a uitat poșeta şi am crezut c-o să se 
întoarcă după ea, dar nu s-au mai întors nici ea, nici Georgie. 


412 James Ellroy 


Apoi au apărut ziarele și ne-am închipuit ce trebuie să se fi 
întâmplat. 

Dacă Madeleine își imagina că își încheiase mărturisirea, 
se înşela. 

— Povesteşte-mi ce aţi făcut pe urmă. Cum ați mușa- 
malizat totul. 

Madeleine continua să-l mângâie pe Emmett în timp ce 
vorbea: 

— M-am dus s-o caut pe Linda Martin și am găsit-o la un 
motel din Valley. I-am oferit bani şi i-am spus că dacă o 
saltă poliţia şi-o întreabă de film, să declare că a fost turnat 
în Tijuana cu o echipă de mexicani. Și-a ţinut promisiunea 
când aţi pus mâna pe ea și a menţionat filmul doar pentru 
că avea o copie în geantă. Am încercat să-l găsesc pe Duke 
Wellington. N-am reușit. Eram îngrijorată, dar apoi el a 
trimis la Herald-Express scrisoarea alibi și n-a spus în ea 
nimic despre locul unde făcuse filmul. Așa că eram în sigu- 
ranţă. Apoi... 

— Apoi am apărut eu în scenă. M-ai muls de informaţii 
despre caz și mi-ai aruncat mici momeli despre Georgie, să 
vezi dacă mușc. 

Madeleine încetă să-l mângâie pe tati și începu să-și stu- 
dieze manichiura. 

— Da. 

— Cum rămâne cu alibiul pe care mi l-ai dat? Laguna 
Beach... Puteam să-i întreb pe servitori. 

— Le-am dat și lor bani, în caz că le-ai fi pus într-adevăr 
întrebări. Ei nu vorbesc prea bine engleza și, firește, tu m-ai 
crezut. 

Acum Madeleine zâmbea. Am întrebat: 

— Cine a expediat fotografiile lui Betty și agenda neagră? 
Cineva a expediat niște plicuri și ai spus că Betty şi-a uitat 
geanta aici. 

Madeleine izbucni în râs. 

— Aia a fost geniala mea soră, Martha! Aflase că o cunosc 
pe Betty, dar în seara în care Betty şi Georgie au fost aici, 
ea nu era acasă. Nu ştia că Georgie îl șantajează pe tati sau 


Dulcele sărut al Daliei 413 


că a ucis-o pe Betty. A rupt din agendă paginile cu numerele 
noastre şi a scrijelit feţele bărbaților din fotografii, vrând să 
vă sugereze să căutaţi o lesbiană — mai precis, pe mine. Voia 
să mă denigreze, să mă vadă amestecată în povestea asta. A 
sunat și la poliţie şi le-a dat un pont despre La Verne's. 
Feţele scrijelite sunt tres à la geniala Martha — când e supă- 
rată, zgârie ca o pisică. 

Ceva din spusele ei nu-mi părea în regulă, dar nu-mi 
dădeam seama ce anume. 

— Martha ţi-a spus toate astea? 

Madeleine își lustrui gheruţele roșii. 

— Când numele din agenda neagră au ajuns în ziare, am 
ştiut că Martha trebuie să fi fost. I-am smuls o mărturisire. 

M-am întors către Emmett. 

— Unde-i Georgie? 

Bătrânul se foi. 

— Probabil că stă într-una din casele mele libere. Îţi aduc 
o listă. 

— Adu-mi și pașapoartele voastre. 

Emmett părăsi câmpul de luptă din dormitor. 

— Chiar mi-ai plăcut, Bucky. Sincer, zise Madeleine. 

— Păstrează-ţi poantele astea pentru tati. Acum tu ești 
aia care poartă pantaloni în casă, așa că păstrează-ţi dulce- 
găriile pentru el. 

— Ce ai de gând să faci? 

— În primul rând mă duc acasă şi pun totul pe hârtie, 
după care ataşez documentul la niște mandate pentru citarea 
unor martori importanţi — pe numele tău și al lui tati. Apoi 
o să le las la un alt poliţist, în caz că tati apelează la priete- 
nul său Mickey Cohen şi pune un preţ pe capul meu. Pe 
urmă îi iau urma lui Georgie. 

Emmett se întoarse și-mi înmână patru pașapoarte ame- 
ricane și o foaie de hârtie. 

— Dacă emiţi mandatele alea, o să te distrugem în instanţă. 
Toată relaţia noastră o să iasă la iveală. 

M-am ridicat și am sărutat-o apăsat pe fata de bani gata. 

— Atunci o să ne ducem la fund împreună. 


414 James Ellroy 


Nu m-am dus acasă să-mi scriu raportul. Am parcat la 
câteva străzi distanţă de vila familiei Sprague şi am studiat 
lista cu adrese, speriat de bărbăţia de care dăduse dovadă 
Madeleine şi de faptul că intuise perfect impasul în care 
intrasem. 

Casele erau situate în două zone: Echo Park și Silverlake 
Și, în partea cealaltă a orașului, în Watts — un teritoriu nesi- 
gur pentru un alb de cincizeci și trei de ani. Silverlake-Echo, 
aflată la câţiva kilometri la est de muntele Lee, era o zonă 
deluroasă, ruptă de lume, cu multe străduţe întortocheate şi 
cu verdeață — genul de teren pe care un necrofil l-ar găsi 
atrăgător. După ce am încercuit cinci adrese de pe foaia de 
la Emmett, am pornit într-acolo. 

Primele trei erau nişte cocioabe pustii, fără electricitate, 
cu geamurile sparte și cu pereţii pictaţi cu sloganuri ale 
bandelor de mexicani. Nici urmă de camioneta Ford din '39, 
cu numărul de înmatriculare 6B119A — doar pustiul răscolit 
de vântul Santa Ana, care sufla dinspre Hollywood Hills. În 
drum spre a patra locuinţă, chiar când trecuse de miezul nopţii, 
mi-a venit o idee... sau, mai bine zis, ideea m-a înrobit: 

Omoară-l! 

Nu tu glorie publică, nu tu rușine publică, ci doar dreptate 
privată. Lasă familia Sprague nepedepsită sau smulge-i o 
declarație amănunţită lui Georgie înainte să apeşi pe trăgaci. 
Pune-l să aștearnă totul pe hârtie și găsește apoi modali- 
tatea prin care, cu ajutorul ei, să le faci rău după pofta 
inimii. 

Omoară-l! 

Și încearcă să te împaci cu situaţia. 

Și încearcă să duci o viaţă normală cu amicul lui Mickey 
Cohen pe urmele tale. 

Mi-am scos ideile astea din minte când am ajuns la a 
patra casă, situată într-o fundătură, și am remarcat că este 
intactă: exterior normal, peluză frumos îngrijită... Am parcat 


Dulcele sărut al Daliei 415 


la două case distanţă și am pornit în recunoaştere pe jos. Nici 
urmă de camionete Ford, deși era destul spaţiu lângă bordură. 

Am cercetat casa de pe trotuar. Era o clădire bej, micuță, 
din anii '20, în formă de cub, tencuită şi cu acoperișul din 
grinzi de lemn. l-am dat ocol de la aleea de la intrare până 
la curtea micuță din spate și am străbătut o potecuţă pavată 
cu dale de piatră, ce ducea spre ușa din faţă. Nu se vedea 
nici o lumină. Ferestrele erau acoperite toate cu ceea ce 
păreau a fi niște draperii groase, de camuflaj. Locul era cu 
desăvârşire liniştit. 

Mi-am scos arma şi am sunat la ușă. Au trecut douăzeci 
de secunde. N-a deschis nimeni. Mi-am trecut degetele de-a 
lungul tocului ușii. Am dat de o crăpătură. Am luat cătuşele 
şi le-am folosit drept pârghie. Încuietoarea n-a cedat. Am 
crestat lemnul din jurul încuietorii până când am simţit că ușa 
începe să se hâțâne. I-am tras un şut uşurel şi s-a deschis. 

Lumina de afară m-a ajutat să găsesc un întrerupător. 
Am aprins becul şi am dat cu ochii de o cameră pustie, plină 
cu pânze de păianjen. Am ieșit pe verandă și am închis uşa. 
Draperiile de camuflaj nu lăsau să se vadă nici urmă de 
lumină. Am intrat din nou în casă, am închis iar ușa şi am 
blocat-o cu ajutorul unor așchii de lemn vârâte în zăvor. 

Odată intrarea din faţă blocată, m-am deplasat spre spa- 
tele casei. Dintr-o cameră de lângă bucătărie venea un miros 
greu, ca de medicamente. Am deschis ușa cu piciorul și am 
pipăit peretele, căutând un întrerupător. Am apăsat pe unul 
şi am fost orbit de lumina puternică. Apoi vederea mi s-a 
adaptat şi am identificat sursa mirosului. Formol. 

Pereţii erau acoperiţi de rafturi pe care se aflau borcane 
cu organe conservate. Pe podea era o saltea pe jumătate 
acoperită cu o pătură cazonă. Deasupra ei zăceau un scalp 
roşcat şi două caiete. Am respirat adânc şi m-am silit să 
privesc totul. 

În fluid pluteau creiere, ochi, inimi și intestine. O mână 
de femeie, cu verigheta rămasă încă pe inelar. Ovare. Bucăţi 
de viscere diforme. Un borcan plin cu penisuri. Fragmente 
de gingii cu dinţi de aur. 


416 James Ellroy 


Am simţit că mi se face rău şi m-am ghemuit pe saltea, 
ca să nu mai văd ororile alea. Am luat unul din caiete şi 
l-am răsfoit. Paginile erau acoperite cu un scris ferm, care 
descria în amănunt profanări de morminte. Cimitirele, locu- 
rile de veci şi datele erau trecute pe coloane separate. Când 
am dat cu ochii de „East Los Angeles Lutheran“, unde era 
înmormântată mama, am scăpat caietul și m-am agăţat de 
pătură, ca să am un punct de sprijin. Stratul uscat și scorţos 
de spermă ce-o acoperea de la un cap la altul m-a făcut s-o 
arunc cât colo. Apoi am deschis la mijloc celălalt caiet, iar 
scrisul masculin, mare și ferm, m-a purtat înapoi în timp la 
data de 14 ianuarie 1947: 


Marţi dimineaţă, când s-a trezit, mi-am dat seama că 
nu mai rezistă mult şi, oricum, nu mai puteam risca să 
rămân multă vreme sus, pe deal. Mai devreme sau mai 
târziu, mai mult ca sigur şi-ar fi făcut apariţia bosche- 
tarii şi îndrăgostiţii. Ieri am remarcat că-i al naibii de 
mândră de ţâţişoarele ei — chiar şi când le-am ars cu 
Chesterfieldurile. M-am hotărât să i le tai pe îndelete. 

Era încă înmărmurită, poate chiar şocată. I-am arătat 
bâta de baseball a lui Joe DiMaggio de la Louisville 
Slugger, care mi-a oferit atât de multe plăceri de dumi- 
nică noaptea încoace. Am tachinat-o cu ea. Asta a scos-o 
din starea de prostraţie. I-am vârât-o în crăpătura ei 
mititică şi aproape că şi-a înghiţit căluşul. Mi-aş fi dorit 
să am nişte cuie cu care să ghintuiesc bâta, să fie ca o 
fecioară de fier! sau ca o centură de castitate pe care să 
n-o uite prea curând. Am ameninţat-o cu bâta, apoi i-am 
deschis cu vârful cuţitului o arsură de țigară pe care i-o 
făcusem pe sânul stâng. Şi-a muşcat căluşul atât de tare, 
încât din rana pe care i-o făcusem când am lovit-o peste 
dinţi cu Joe DiMaggio a țâşnit sângele. Am înfipt cuțitul 


1. Instrument de tortură medieval. Victima era închisă într-o carcasă 
metalică ce avea în interior ţepi şi cuie metalice mari. Era așezată 
în picioare și lăsată acolo până când murea în urma hemoragiei. 


Dulcele sărut al Daliei 417 


în ea până când am dat de un os, apoi l-am răsucit. Ea a 
încercat să ţipe şi căluşul i-a alunecat adânc în gâtlej. I 
l-am scos cu totul o secundă, iar ea a strigat-o pe maică-sa. 
I l-am pus înapoi, de data asta mai strâns, şi m-am 
apucat să-i tai țâțişoara dreaptă. 

Rănile făcute de frânghie încep să i se infecteze. Frânghia 
i-a pătruns în glezne şi tăieturile îi mustesc de puroi... 


Am pus caietul jos, știind că sunt în stare s-o fac, ştiind 
că dacă mă apucă șovăiala, câteva pagini în plus mă vor face 
să mă răzgândesc. M-am ridicat. Borcanele cu organe mi-au 
atras atenţia : lucruri moarte, frumos înşirate, atât de ordo- 
nate, atât de perfecte. Mă întrebam dacă Georgie mai ucisese 
vreodată până atunci, când am observat un borcan care stătea 
solitar pe pervaz, deasupra saltelei. 

În el era o bucată triunghiulară de piele, tatuată cu o 
inimă și cu însemnele Aviației Militare în interiorul ei, iar 
dedesubt cuvintele „Betty & maiorul Matt“. 

Am închis ochii și m-am cutremurat din cap până-n picioare. 
Mi-am încrucişat braţele înfrigurat şi am încercat să-i comu- 
nic lui Betty că-mi pare rău că am văzut acea părticică spe- 
cială a ei, că nu am intenţionat să-mi vâr nasul acolo, că nu 
voiam decât să o ajut. Am tot repetat asta la nesfârşit, apoi 
am simţit o atingere blândă şi am fost recunoscător pentru 
blândeţea ei. 

M-am întors și am văzut un bărbat cu fața plină de cica- 
trice, care ţinea în mâini nişte instrumente mici și înco- 
voiate, pentru tăierea și prelevarea de probe. Se mângâia cu 
scalpelele pe obraji. Scăpând un icnet, am revenit cu picioa- 
rele pe pământ și am dat să-mi scot pistolul. Două lame de 
oţel sfârtecară aerul în direcția mea. Arma îmi alunecă din 
toc şi căzu pe podea. 

Am făcut un pas înapoi. Lamele mi-au sfâşiat hainele și 
mi-au tăiat clavicula. I-am tras lui Tilden un șut în vintre. 
Profanatorul de morminte, surprins de lovitură, se ghemui, 
apoi făcu un salt, se izbi de mine şi mă împinse în raftul din 
perete. 


418 James Ellroy 


Borcanele se sparseră, formolul se împrăștie, iar bucăţile 
dezgustătoare de organe se risipiră care încotro. Tilden stătea 
deasupra mea și încerca să-și coboare spre mine mâinile 
înarmate cu scalpele. L-am ţinut de încheieturi, apoi i-am 
tras un genunchi între picioare. A gemut, dar nu s-a dat la 
o parte, iar faţa lui se apropia din ce în ce mai mult de a 
mea. Când ajunse la câțiva centimetri, îşi dezveli dinţii și 
mă mușcă. Am simțit că-mi sfâșie obrazul. I-am mai tras un 
şut. Forţa braţelor îi slăbi. Mă mai mușcă o dată de bărbie, 
apoi eu i-am lăsat brusc mâinile libere. Scalpelele se înfipseră 
în raftul din spatele meu. Am pipăit podeaua, în căutarea unei 
arme, şi am dat de o bucată mare de sticlă. Am împlântat-o 
în faţa lui Georgie exact când el şi-a smuls scalpelele din 
raft. A urlat și am simţit oţelul înfigându-mi-se în umăr. 

Rafturile se prăbușiră. Georgie căzu peste mine, cu sân- 
gele şiroindu-i dintr-o orbită goală. Am văzut revolverul pe 
podea, la câţiva centimetri distanţă, m-am târât, cu Georgie 
peste mine, până acolo și am pus mâna pe el. Georgie înălță 
capul și scoase niște răcnete animalice. Se aruncă spre gâtul 
meu, cu gura larg deschisă. Atunci i-am înfipt amortizorul 
în orbită și i-am zburat creierii. 


Capitolul treizeci şi trei 


uss Millard a fost cel care a venit cu un epitafal cazului 
Short. 

Am părăsit casa morţii într-o stare de surescitare maximă 
şi m-am dus direct la sediu. Padre tocmai se întorsese cu deţi- 
nutul de la Tucson. După ce l-a pus pe individ la popreală, l-am 
luat de o parte şi i-am spus întreaga poveste a legăturii mele 
cu familia Sprague — de la pontul pe care mi l-a dat Marjorie 
Graham în legătură cu lesbienele până la împușcarea lui 
Georgie Tilden. La început Russ a rămas mut de uimire, 
apoi m-a dus la spitalul Central Receiving. Medicul de la 
Urgenţe mi-a făcut o injecție antitetanică și a exclamat: 

— Dumnezeule, mușcăturile astea parc-ar fi de om! 

După accea mi le-a suturat. 

Rănile de scalpel erau superficiale și n-a fost nevoie decât 
să fie dezinfectate şi bandajate. 

Când am ieşit, Russ mi-a spus: 

— Cazul trebuie să rămână nerezolvat. O să fii pus pe 
liber dacă mai povesteşti cuiva ce s-a întâmplat. lar acum 
hai să mergem să ne ocupăm de Georgie. 

Am ajuns la Silverlake pe la ora trei dimineaţa. Padre a 
fost oripilat de ceea ce a văzut, dar şi-a păstrat sângele rece. 
Apoi bărbatul cel mai cumsecade pe care l-am întâlnit vreodată 
m-a lăsat mască. Întâi mi-a zis: 

— Du-te și așteaptă lângă mașină, 

El și-a făcut de lucru cu niște țevi de lângă zid. S-a înde- 
părtat la aproape douăzeci de ai are şi-a descărcat 


420 James Ellroy 


revolverul de serviciu, trăgând într-acolo. Gazul a explodat 
şi casa a fost cuprinsă de flăcări. Am plecat în trombă, cu 
farurile stinse. Russ mi-a aruncat următoarea replică: 

— Obscenitatea aia nu merita să rămână în picioare. 

Apoi m-a cuprins o sfârşeală de nedescris, urmată de 
somn. Russ m-a lăsat la El Nido. M-am aruncat în pat şi 
m-am cufundat într-un somn adânc de douăzeci de ore. Când 
m-am trezit, primele lucruri pe care le-am văzut au fost cele 
patru pașapoarte ale familiei Sprague, aruncate pe măsuţa 
de toaletă. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost: 
Trebuie să plătească. 

Dacă asupra lor urmau să se abată acuzaţii de încălcare 
a legislaţiei privind sănătatea şi siguranţa cetăţenilor sau 
ceva și mai rău, voiam ca familia să rămână în ţară, să aibă 
de suferit, așa că am sunat la Biroul Paşapoarte al S.U.A., 
m-am dat drept detectiv căpitan și am formulat un ordin de 
interdicţie de eliberare a altor pașapoarte pentru toţi cei 
patru Sprague. A fost un gest de neputinţă, o înțepătură de 
țânţar. M-am bărbierit și am făcut duș, având grijă să nu-mi 
ud bandajele sau suturile. M-am tot gândit la finalul cazului, 
ca să nu mă gândesc la viaţa mea de rahat. Mi-am amintit 
că deunăzi Madeleine îmi spusese ceva aiurea, ceva complet 
fără noimă. În timp ce mă îmbrăcam, întrebarea nu mi-a 
dat pace, iar când am ieșit pe ușă ca să-mi cumpăr ceva de 
mâncare, mi-a picat fisa: 

Madeleine a spus că Martha sunase la poliţie ca să le dea 
pontul cu La Vernes Hideaway. Dar eu cunoșteam cazul 
Short mai bine decât oricare alt poliţist în viaţă și nu exista 
nicăieri nici o referire la locul respectiv. Mi-au venit în minte 
două întâmplări. În dimineaţa de după prima mea întâlnire 
cu Madeleine, cât am fost de serviciu la telefoane, Lee pri- 
mise un apel telefonic lung. După ieșirea aceea necontrolată, 
la proiecția filmului porno, s-a dus direct la La Verne's. Doar 
„geniala“ Martha putea să mă lumineze. Am pornit cu maşina 
spre Ad Agency Row, gata să o încolțesc. 


Dulcele sărut al Daliei 421 


Am găsit-o pe adevărata fiică a lui Emmett Sprague mân- 
cându-și prânzul singură, așezată pe o bancă, la umbra clădirii 
Young & Rubicam. Când m-am așezat vizavi de ea, nu şi-a 
ridicat privirea. Mi-am amintit că agenda neagră a lui Betty 
Short şi fotografiile au fost ridicate de la o cutie poştală 
aflată cu o stradă mai încolo. 

Am urmărit-o pe bondoaca fetiţă-femeie cum ciuguleşte 
dintr-o salată şi, între timp, citește ziarul. În cei doi ani şi 
jumătate de când n-o mai văzusem se luptase aprig cu grăsi- 
mea şi tenul ei nesănătos, dar continua să arate ca o versiune 
feminină și robustă a lui Emmett. 

Martha puse ziarul jos și mă observă. Mă aşteptam ca 
din ochii ei să țâșnească săgeți, dar mă surprinse cu un 
salut: 

— Bună, domnule Bleichert. 

Și schiță o urmă de zâmbet. 

M-am apropiat și m-am așezat lângă ea. Cotidianul Times 
era deschis la rubrica Fapt divers : „Incendiu bizar la Silverlake 
Foothills. A fost găsit un cadavru carbonizat, imposibil de 
identificat“. 

— Îmi cer scuze pentru desenul pe care l-am făcut cu voi 
doi în seara aceea, când ai venit la cină, spuse Martha. 

I-am făcut semn spre ziar. 

— Nu pari surprinsă să mă vezi. 

— Bietul Georgie! Nu, nu sunt surprinsă. Tata mi-a zis 
că ştii totul. Am fost subestimată toată viaţa și am avut 
mereu impresia că Maddy şi tata te subestimează şi pe tine. 

Am ignorat complimentul. 

— Ştii ce-a făcut „bietul Georgie“? 

— Da. Încă de la început. I-am văzut în seara respectivă 
pe Georgie și pe individa aia, Short, plecând de la noi cu 
mașina lui. Maddy şi tata habar n-au avut că știu, dar știam. 
Numai mama nu şi-a dat seama niciodată. L-ai ucis? 

Nu i-am răspuns. 


422 James Ellroy 


— Ai de gând să-i faci rău familiei mele? 

Mândria din „mele“ mă străpunse ca un cuţit. 

— Încă nu știu ce o să fac. 

— Nu te condamn că vrei să le faci rău. Tata şi Maddy 
sunt niște oameni îngrozitori. Eu însămi am riscat foarte 
mult încercând să-i rănesc. 

— Te referi la faptul că ai expediat lucrurile lui Betty? 

De data asta ochii Marthei aruncară săgeți. 

— Da. Am rupt din carneţel pagina pe care era scris numă- 
rul nostru, dar m-am gândit că mai sunt şi alte numere care 
să-i conducă pe poliţişti la tata și la Maddy. N-am avut curajul 
să trimit numărul nostru. Ar fi trebuit. Eu... 

Am oprit-o cu un gest. 

— De ce, Martha? Îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă 
poliţia ar fi aflat toată povestea cu Georgie? Acuzaţii de 
complicitate, tribunal, pușcărie... 

— Nu mi-a păsat. Maddy vă avea pe tine și pe tata, eu și 
cu mama n-aveam nimic. Nu voiam decât să se ducă totul de 
râpă. Mama are lupus. l-au mai rămas puţini ani de viaţă. 
O să moară și asta-i foarte nedrept. 

— Dar fotografiile scrijelite? Ce-ai vrut să demonstrezi 
cu ele? 

Martha își împreună degetele și le răsuci până când i se 
albiră articulațiile. 

— Aveam nouăsprezece ani și tot ce ştiam să fac era să 
desenez. Voiam ca Maddy să fie demascată drept limbistă, 
iar în ultima fotografie era chiar tata, tot cu faţa scrijelită. 
Am crezut că pe verso s-ar fi putut găsi amprentele lui. Îmi 
doream cu disperare să-i fac rău. 

— Pentru că te atinge şi pe tine cum o atinge pe Madeleine? 

— Pentru că nu mă atinge! 

Mi-am luat inima-n dinţi pentru partea cea mai cumplită. 

— Martha, tu ai sunat la poliţie și le-ai dat un pont în 
legătură cu La Verne's Hideaway? 

Martha îşi plecă privirea. 

— Da. 

— Ai vorbit cu... 


Dulcele sărut al Daliei 423 


— l-am spus tipului despre sora mea limbistă, cum a 
întâlnit ea un polițist pe nume Bucky Bleichert la La Verne's, 
cu o noapte în urmă, și că urma să-l întâlnească din nou în 
seara aceea. Maddy se împăuna cu noua ei achiziție și eu 
eram geloasă. Dar am vrut să-i fac rău doar ei, nu și ție. 

Îmi veni în minte imaginea lui Lee la secţia University, 
vorbind la telefon în timp ce eu eram în biroul alăturat, apoi 
Lee pornind în trombă spre La Verne's când a fost scos din 
minţi de Sclavele din infern. 

— Martha, povesteşte-mi sincer şi restul, i-am spus. 

Martha se uită în jur și se crispă toată. Îşi ţinea picioarele 
apropiate, braţele pe lângă corp, pumnii strânși. 

— Lee Blanchard a venit acasă la noi şi i-a spus tatei că 
a stat de vorbă cu femeile de la La Verne's — niște lesbiene 
care puteau să facă legătura între Maddy și cazul Dalia 
Neagră. A mai spus că trebuie să plece din oraș şi că, în 
schimbul unei anumite sume de bani, o să uite să raporteze 
informaţia legată de Maddy. Tata a fost de acord și i-a dat 
toți banii pe care-i avea în seif. 

Prin minte au început să-mi zburde alte gânduri. Lee 
îndopat cu benzedrină și absent la sediul de la Primărie și 
de la secția University. Ieşirea iminentă din închisoare a lui 
Bobby De Witt — motivul pentru a o şterge din oraș. Banii 
lui Emmett — verzișorii pe care-i arunca în stânga și-n dreapta 
în Mexic. Am întrebat-o cu o voce sugrumată: 

— Mai e și altceva? 

Martha se încovrigase și era foarte încordată. 

— Blanchard s-a întors a doua zi. A cerut mai mulţi bani. 
Tata l-a refuzat și atunci Blanchard l-a stâlcit în bătaie și i-a 
pus o grămadă de întrebări despre Elizabeth Short. Maddy şi 
cu mine am auzit totul din camera alăturată. Mie mi-a plăcut 
la nebunie, dar lui Maddy nu i-a picat bine deloc. Era foarte 
furioasă. A plecat când n-a mai putut să suporte ploconelile 
iubitului ei tătic, dar eu am tras cu urechea în continuare. Tata 
era speriat că Blanchard o să arunce crima în cârca unuia 
dintre noi, așa că a fost de acord să-i dea o sută de mii de dolari 
şi i-a povestit ce s-a întâmplat cu Georgie și Elizabeth Short. 


424 James Ellroy 


Pumnul învineţit al lui Lee. Minciuna lui: „Penitenţă 
pentru Junior Nash“. Telefonul lui Madeleine din seara aceea: 
„Nu veni aici. Tati dă o cină de afaceri“. Împreunarea noastră 
sălbatică la Red Arrow, o oră mai târziu. Lee putred de bogat 
în Mexic. Lee lăsându-l pe Georgie Tilden liber, în pizda 
mă-sii, deşi era vinovat! 

Martha își tamponă ochii, văzu că sunt uscați şi îmi puse 
o mână pe braţ. 

— A doua zi a venit o femeie şi a luat banii. Asta-i tot. 

Am scos din portofel fotografia lui Kay şi i-am arătat-o. 
Martha confirmă: 

— Da, asta-i femeia. 

M-am ridicat în picioare. Eram singur pentru prima oară 
de când se formase trioul nostru. 

— Te rog, nu mai da în familia mea ! spuse Martha. Te rog! 

— Pleacă de-acolo, Martha! Nu-i lăsa să te distrugă. 


M-am dus la şcoala elementară West Hollywood, am rămas 
în maşină şi n-am scăpat o clipă din priviri Plymouth-ul lui 
Kay din parcarea şcolii. În tot acest timp fantoma lui Lee 
mi-a cotropit gândurile — o companie nu tocmai plăcută pen- 
tru aproape două ore. La ora trei fix s-a sunat de ieșire. 
Peste câteva minute Kay a ieșit din clădire, înconjurată de 
un roi de copii şi profesori. Când a rămas singură lângă 
mașină, m-am îndreptat spre ea. 

Aranja în portbagaj un braţ de cărți şi lucrări, cu spatele 
la mine. Am interpelat-o: 

— Cât ţi-a permis Lee să păstrezi din suta de mii de 
parai? 

Kay încremeni cu mâna pe un teanc de picturi făcute de 
copii. 

— Ţi-a povestit Lee despre legătura dintre mine şi Madeleine 
Sprague? De-aia ai urât-o pe Betty Short în tot timpul ăsta? 

Kay îşi trecu degetele peste picturile micuţilor, după care 
se întoarse şi mă înfruntă: 


Dulcele sărut al Daliei 425 


— Tare, dar tare bine te mai pricepi la anumite lucruri! 

Iată un alt compliment pe care nu voiam să-l aud. 

— Răspunde-mi la întrebări. 

Kay trânti capota portbagajului și se uită ţintă în ochii 
mei. 

— N-am acceptat un cent din banii ăia şi n-am știut nimic 
despre tine și Madeleine Sprague până ce detectivii pe care 
i-am angajat nu mi-au dat numele ei. Lee era hotărât să 
fugă, indiferent de situaţie. Nu știam dacă o să-l mai văd 
vreodată și am vrut să se bucure de tot confortul — dacă așa 
ceva era cu putinţă. N-a avut încredere că o să se poată 
stăpâni dacă mai dă ochii cu Emmett Sprague, aşa că m-am 
dus eu după bani. Dwight, știa că sunt îndrăgostită de tine 
şi a vrut să ne știe împreună. Ăsta a fost unul dintre moti- 
vele pentru care a plecat. 

Simţeam că mă cufund în nisipurile mișcătoare ale vechi- 
lor noastre minciuni. 

— Nu a plecat, a fugit de jaful de la Boulevard-Citizens, 
de înscenarea pregătită lui De Witt, de încurcătura în care 
se afla cu Departa... 

— Ne-a iubit! Nu-i contesta acest lucru. 

Am privit parcarea de jur-împrejur. Mai mulți profesori 
stăteau lângă mașinile lor și trăgeau cu ochiul la gâlceava 
celor doi soți. Erau prea departe ca să audă ceva. M-am 
gândit că și-or închipui că ne certăm de la copii, de la vreo 
ipotecă sau vreo aventură extraconjugală. 

— Kay, Lee aflase cine e ucigașul lui Elizabeth Short. 
Ştiai treaba asta? 

Kay își lăsă privirea în pământ. 

— Da. 

— Şi puţin i-a păsat. 

— Atunci lucrurile o luaseră razna. Lee s-a dus în Mexic 
după Bobby şi mi-a spus că o să se ocupe de ucigaș la 
întoarcere. Dar nu s-a mai întors și nu voiam să te duci 
după el. 

Am apucat-o pe soția mea de umeri şi am strâns-o până 
când s-a uitat în ochii mei. 


426 James Ellroy 


— Și nu mi-ai spus nici mai târziu ? Nu i-ai spus nimănui? 

Kay îşi lăsă din nou capul în piept. I l-am smucit în sus 
cu ambele mâini. 

— Nu i-ai spus nimănui? 

Cu cel mai calm și mai profesoral ton cu putință, Kay 
Lake Bleichert îmi răspunse: 

— Era cât pe ce să-ţi spun ţie. Dar ai început să umbli 
din nou după fuste şi să aduni fotografii cu ea. Nu mai voiam 
decât să mă răzbun pe femeia ce i-a distrus pe cei doi bărbaţi 
pe care i-am iubit. 

Am ridicat mâna s-o lovesc, dar m-a străfulgerat aminti- 
rea lui Georgie Tilden și m-am oprit. 


Capitolul treizeci şi patru 


m sunat la secţie, mi-am luat ultimele zile de concediu 

medical la care aveam dreptul și am petrecut o săptă- 
mână arzând gazul de pomană la El Nido. Am citit și am 
ascultat jazz la radio, încercând că nu mă gândesc la viitor. 
Am studiat cu atenţie dosarul, deşi știam că e un caz închis. 
Martha Sprague și Lee, ambii în varianta lor din copilărie, 
îmi bântuiau visele. Câteodată li se alătura clovnul cu gura 
tăiată al lui Jane Chambers, care îmi azvârlea reproșuri prin 
găurile căscate în obraz. 

Cumpăram în fiecare zi toate cele patru ziare din L.A. și 
citeam fiecare rubrică. Tevatura cu semnul „Hollywood“ tre- 
cuse și nu se făcuse nici o referire la Emmett Sprague, la 
ancheta Marelui Juriu în cazul clădirilor făcute de mântuială 
sau la casa incendiată și la cadavru. Aveam sentimentul că 
ceva nu e în regulă. 

Mi-a luat ceva timp — ore în șir petrecute holbându-mă la 
cei patru pereţi, cu mintea golită de orice gând —, dar în cele 
din urmă am pus degetul pe rană. 

„Rana“ era o vagă bănuială că Emmett Sprague ne-a montat 
pe mine şi pe Lee să-l ucidem pe Georgie Tilden. Cu mine a 
fost insolent: 

— Să-ţi spun unde poţi să-l găseşti pe Georgie ? 

Insolenţa i se potrivea ca o mănușă. Dacă ar fi încercat 
o abordare ocolită, aş fi devenit bănuitor. lar pe Lee l-a 
trimis pe urmele lui Georgie imediat după ce Lee l-a stâlcit 


428 James Ellroy 


în bătaie. Oare spera ca mânia lui Lee să atingă apogeul 
când va da cu ochii de ucigașul Daliei? Oare ştia de colecția 
lui de fetișuri furate din morminte şi spera că asta o să ne 
scoată din minţi? Spera ca Georgie să se arunce într-o con- 
fruntare — o confruntare care ar fi avut ca rezultat fie elimi- 
narea lui, fie eliminarea polițiștilor lacomi și băgăcioși care 
îi creau atâtea neplăceri? De ce? Pentru ce motiv? Pentru 
a se proteja pe el însuşi ? 

Teoria avea o singură hibă — îndrăzneala incredibilă, aproape 
sinucigașă, a lui Emmett, care nu era deloc tipul sinucigașului. 

Iar cu Georgie Tilden — neîndoielnic, ucigașul Daliei Negre — 
pus la popreală, nu avea nici un motiv logic să se comporte 
ca atare. Totuși ceva încă nu era în regulă. 

În '47, când m-am cuplat cu Madeleine, ea a pomenit de 
faptul că-i lăsa bilete lui Betty Short prin diverse baruri: 
„Sosia ta ar vrea să te întâlnească“. I-am spus că la un mo- 
ment dat imprudența asta ar putea s-o coste, la care ea mi-a 
răspuns: „O să rezolv eu situaţia“. 

Cel mai potrivit să „rezolve situaţia“ ar fi fost un poli- 
țist, iar eu am refuzat. Şi, din punct de vedere cronologic, 
Madeleine a spus aceste cuvinte chiar în jurul datei când 
Lee Blanchard i-a șantajat pentru prima oară. 

Era pură teorie, subţire şi fără probe solide — probabil 
încă o minciună, o jumătate de adevăr sau încă o informaţie 
inutilă dintr-un șir lung şi inutil. O enigmă neelucidată de 
un polițist, un coate-goale, a cărui viaţă era construită pe 
minciuni. lată singurul motiv care-mi venea în minte când 
îmi propuneam să urmăresc şi cea mai improbabilă pistă. 
Fără acest caz, nu mai aveam nimic pe lumea asta. 


Am împrumutat mașina personală a lui Harry Sears și 
i-am filat pe cei din familia Sprague trei zile și trei nopţi la 
rând. Martha se ducea la serviciu şi se întorcea direct acasă. 
Ramona n-a ieşit deloc. Emmett și Madeleine au făcut cum- 
părături şi alte câteva drumuri în timpul zilei. În primele două 


Dulcele sărut al Daliei 429 


seri toţi patru au rămas în casă. În a treia seară Madeleine 
a ieşit la agăţat deghizată în Dalia. 

Am urmărit-o până la barul cu striptease de pe 8th 
Street, Zimba Room, unde a fost înconjurată de un grup de 
marinari și piloţi, și apoi la hogeacul de la intersecţia dintre 
9th și Irolo, unde s-a dus cu un locotenent de marină. De 
data aceasta n-am mai simţit nici gelozie, nici impulsuri 
sexuale. Am tras cu urechea în faţa ușii de la numărul 12 și 
am auzit postul de radio KMPC. Jaluzelele erau trase, așa 
că nu vedeam nimic. Singura abatere a lui Madeleine de la 
vechiul ei modus operandi a fost faptul că şi-a lăsat baltă 
iubiţelul pe la ora două dimineaţa și s-a dus acasă. Lumina 
din camera lui Emmett s-a aprins la scurt timp după ce 
Maddy a intrat pe ușă. 

În ziua a patra am luat o pauză, dar am revenit la locul 
de supraveghere de pe Muirfield Road la scurt timp după 
lăsarea întunericului. Tocmai ieșeam din mașină, ca să-mi 
mai dezmorţesc picioarele, când am auzit: 

— Bucky? Tu ești? 

Era Jane Chambers, care își plimba spanielul maro cu 
alb. M-am simţit ca un copil prins cu mâna în chiseaua cu 
dulceaţă. 

— Bună, Jane. 

— Bună și ţie. Ce faci? Spionezi ? Te ţii după Madeleine? 

Mi-am amintit de conversaţia noastră despre familia 
Sprague. 

— Savurez aerul proaspăt al serii. Cum îţi sună? 

— A minciună. Vrei să bei ceva răcoritor la mine? 

Am aruncat o privire involuntară spre fortăreaţa în stil 
Tudor. Jane comentă: 

— Măi să fie! Văd că ţi s-a pus pata rău de tot pe familia 
asta. 

Am râs și am simţit înţepături ușoare în rănile provocate 
de mușcături. 

— Măi să fie! M-ai prins cu mâţa-n sac. Hai să bem ceva. 

Am dat colţul pe June Street. Jane îi scoase lesa câinelui, 
care o zbughi înaintea noastră şi urcă scările spre uşa din 


430 James Ellroy 


faţă a clădirii în stil colonial ce aparținea familiei Chambers. 
L-am ajuns din urmă peste câteva secunde. Jane deschise 
ușa. Și iată-l pe amicul din coşmarurile mele — clovnul cu 
gura tăiată. M-am cutremurat. 

— Blestemăţia asta! 

Jane zâmbi. 

— Vrei să-l acopăr cu ceva? 

— Nu, te rog. 

— Ştii, după ce-am vorbit atunci despre el, m-am inte- 
resat puţin despre povestea lui. M-am descotorosit de o gră- 
madă din lucrurile lui Eldridge și mă gândeam să-l donez 
unei fundaţii. Totuși e prea valoros ca să-l dau de pomană. 
Este un Frederick Yannantuono original și a fost inspirat de 
un roman clasic — Omul care râde de Victor Hugo. În carte 
este vorba despre... 

În cocioaba în care a fost ucisă Betty Short era un exemplar 
din Omul care râde. Gândurile mi se învălmășeau în cap de 
abia mai auzeam ce-mi spune Jane. 

— ...un grup de spanioli din secolele cincisprezece-şaispre- 
zece. Li se spunea comprachicos. Răpeau şi torturau copii, 
apoi îi mutilau şi-i vindeau aristocraților, ca să fie folosiți pe 
post de bufoni la curte. Așa-i că-i oribil? Clovnul din pictură 
este personajul principal al romanului, Gwynplain. În copi- 
lărie i-au tăiat gura de la o ureche la alta. Bucky, te simţi 
bine? 

GURA TĂIATĂ DE LA O URECHE LA ALTA. 

M-am înfiorat și am schițat un zâmbet forţat. 

— Mă simt bine. Cartea mi-a amintit de ceva. O chestie 
mai veche. O simplă coincidenţă. 

Jane îmi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Nu arăţi deloc bine. Vrei să mai auzi o coincidenţă? 
Credeam că Eldridge nu s-a avut bine cu nimeni din familie, 
dar am găsit chitanța. Ramona Sprague a fost cea care i-a 
vândut tabloul. 

Timp de o fracțiune de secundă am avut impresia că 
Gwynplain scuipă sânge spre mine. Jane mă apucă de braţe. 

— Bucky, ce ai păţit? 


Dulcele sărut al Daliei 431 


Mi-am recăpătat glasul. 

— Mi-ai povestit că soţul tău ţi-a cumpărat tabloul acum 
doi ani, de ziua ta. Corect? 

— Da. Ce...? 

— În 47? 

— Da. Buck... 

— Când e ziua ta? 

— Pe 15 ianuarie. 

— Arată-mi chitanţa ! 

Cu o privire speriată, Jane răsfoi niște hârtii de pe masa 
din capătul holului. M-am uitat fix la Gwynplain şi am supra- 
pus în mintea mea prim-planurile de pe 39th cu Norton şi 
figura lui. Apoi am auzit: 

— Ei, ai de gând să-mi spui și mie ce se întâmplă? 

Am luat bucata de hârtie. Era purpurie şi acoperită cu 
un scris masculin, cu litere mari şi inegale: „Am primit de 
la Eldridge Chambers suma de 3.500,00 dolari, reprezentând 
contravaloarea picturii lui Frederick Yannantuono Omul care 
râde. Această chitanţă constituie dovada că domnul Chambers 
este proprietarul tabloului. Ramona Cathcart Sprague, 15 
ianuarie 1947“. 

Scrisul de mână coincidea cu cel din jurnalul abominabilei 
crime pe care îl citisem înainte de a-l ucide pe Georgie Tilden. 

Ramona Sprague era cea care a omorât-o pe Elizabeth 
Short. 

Am îmbrăţişat-o pe Jane cu putere, apoi am plecat în 
goană, iar ea a rămas locului, uluită. M-am întors la maşină, 
am hotărât că asta e o treabă pentru un singur om, am urmărit 
luminile aprinzându-se şi stingându-se rând pe rând în casa 
imensă și m-au trecut toate năduşelile reconstituind totul: 
Ramona şi Georgie torturând-o împreună, separat, tăind-o 
în două, împărțindu-și câte o bucată din trupul ei şi mergând 
unul după altul cu maşina spre Leimert Park. Mi-am închi- 
puit toate combinaţiile posibile. Am derulat secvenţe legate 
de felul în care a izbucnit întreaga poveste. M-am gândit la 
toate, mai puţin la ce o să fac atunci când o s-o prind pe 
Ramona Sprague singură. 


432 James Ellroy 


La 8.19 Martha ieși pe ușă cu o mapă cu lucrări în braţe 
şi porni spre est în Chryslerul ei. 

La 10.37 Madeleine, cu o valiză în mână, urcă la volanul 
Packardului şi o luă spre nord pe strada Muirfield. Emmett 
îi făcu semn cu mâna din pragul ușii. M-am hotărât să-i 
acord în jur de o oră până să plece și el sau să-i înfrunt şi 
pe el, şi pe nevastă-sa. La scurt timp după prânz mi-a făcut 
pe plac — a plecat la volanul mașinii, ascultând la radio 
muzică de operetă. 

În luna pe care o petrecusem cu Madeleine învățasem 
programul servitorilor: azi, joia, menajera şi grădinarul 
aveau liber, iar bucătarul venea abia la patru şi jumătate 
după-amiaza, ca să pregătească cina. Valiza din mâna lui 
Madeleine îmi spunea că avea să lipsească ceva timp, iar 
Martha nu se întorcea de la serviciu înainte de ora şase. 
Emmett era singurul care îmi putea da planul peste cap. 

Am traversat strada şi am inspectat împrejurimile. Ușa 
de la intrare era încuiată, ferestrele laterale erau zăvorâte. 
Ori sunam la ușă, ori intram prin efracţie. 

Apoi am auzit zgomot de pași de partea cealaltă a geamului 
şi am văzut o siluetă înceţoşată şi albicioasă îndreptându-se 
spre sufragerie. Peste câteva secunde zgomotul scos de o 
ușă care se deschidea se auzi până în capătul aleii. Am dat 
colțul casei, hotărât s-o înfrunt pe femeie. 

Ramona stătea în pragul ușii, părând o fantomă în halatul 
ei inform din mătase. Avea părul răvășşit, iar faţa îi era 
buhăită şi plină de pete roșii — probabil de la plâns și nesomn. 
Ochii ei căprui închis ~ aceeași culoare ca ai mei — erau 
neliniștiţi. Scoase din faldurile halatului un pistol de damă și 
îl îndreptă spre mine. 

— l-ai spus Marthei să mă părăsească, mă acuză ea. 

I-am zburat pistolul din mână. Arma a aterizat pe covoraşul 
din paie de la ușă, pe care era scris FAMILIA SPRAGUE. 
Ramona își mușcă buzele şi rămase cu privirea pierdută în 
gol. 

— Martha merită ceva mai bun decât o criminală, i-am 
replicat. 


Dulcele sărut al Daliei 433 


Ramona își netezi halatul şi își aranjă coafura. I-am etichetat 
reacţia drept un semn de distincţie al unei drogate bine-cres- 
cute. Vocea ei sună rece, în buna tradiţie a familiei Sprague: 

— Nu i-ai spus, nu-i așa? 

Am ridicat arma și am vârât-o în buzunar, apoi m-am 
uitat la femeie. Am luat reacţia ei drept produsul a douăzeci 
de ani de consum de tranchilizante, dar ochii îi erau atât de 
întunecaţi, încât nu-mi dădeam seama dacă se află sau nu 
sub influenţa drogurilor. 

— Vrei să zici că Martha nu ştie ce-ai făcut? 

Ramona se dădu la o parte și îmi făcu semn să poftesc 
înăuntru. 

— Emmett m-a asigurat că acum totul e-n regulă, spuse 
ea. Mi-a zis că tu te-ai ocupat de Georgie și că ai avea prea 
mult de pierdut dacă te-ai întoarce. Martha i-a spus lui 
Emmett că nu ne-ai face rău, iar el i-a dat dreptate. L-am 
crezut. El e întotdeauna atât de tranşant în afaceri. 

Am intrat. Cu excepţia lăzilor împachetate de pe podea, 
sufrageria arăta ca un birou de afaceri. Ca de obicei. 

— Emmett m-a pus pe urmele lui Georgie, iar Martha nu 
ştie că tu ai ucis-o pe Betty Short? 

Ramona închise ușa. 

— Da. Emmett s-a bazat pe tine să rezolvi problema cu 
Georgie. Era sigur că n-o să mă implice și pe mine. Omul ăla 
era nebun de-a binelea. Vezi tu, Emmett e un laş. N-a avut 
curaj să o facă el însuși, așa că a trimis un trepădușş. Și, 
pentru numele lui Dumnezeu, chiar crezi că aş lăsa-o pe 
Martha să afle de ce sunt în stare? 

Ucigașa torţionară era sincer indignată că o desconsider 
ca mamă. 

— Mai devreme sau mai târziu tot o să afle. Şi ştiu că a 
fost aici în seara aia. l-a văzut pe Georgie şi Betty plecând 
împreună. 

— După o oră sau cam așa ceva Martha a plecat la Palm 
Springs, ca să-şi viziteze o amică. A lipsit toată săptămâna 
ce a urmat. Emmett și Maddy știu. Martha nu. Și, pentru 
numele lui Dumnezeu, nici nu trebuie să afle! 


434 James Ellroy 


— Doamnă Sprague, știți ce aţi... 

— Nu sunt doamna Sprague. Sunt Ramona Upshaw 
Cathcart! Să nu-i spui Marthei ce am făcut, altfel o să mă 
părăsească! Mi-a spus că vrea să-și ia un apartament al ei, 
iar eu nu mai am chiar atât de mult timp. 

I-am întors spatele și am început să mă plimb prin sufra- 
gerie, întrebându-mă ce pot să fac. M-am uitat la tablourile 
de pe pereţi: generaţii întregi din clanul Sprague în kilt şi 
membri ai familiei Cathcart tăind panglica la inaugurarea 
unor livezi de portocali și loturi vacante, numai bune pentru 
construcţii. Într-una din poze era şi Ramona, pe atunci o 
fetiță grăsuţă, purtând un corset care sigur o strângea al 
naibii de rău. Emmett ţinând în braţe un copil brunet, surâ- 
zător. Ramona, cu ochii lipsiţi de viaţă, dirijând mâna în 
care Martha ţinea o pensulă spre un șevalet de jucărie. Mack 
Sennett şi Emmett punându-și unul altuia coarne. Într-o poză 
de grup făcută la Edendale mi s-a părut că-l zăresc în spate 
pe Georgie Tilden — tânăr, arătos, fără cicatrice pe figură. 

Am simţit-o pe Ramona în spatele meu. Tremura. I-am 
spus: 

— Povestește-mi totul. Explică-mi de ce. 


Ramona se aşeză pe o canapea şi vorbi timp de trei ore, 
pe un ton când mânios, când trist, când brutal de detaşat de 
ceea ce povestea. Lângă ea era o măsuţă plină cu figurine 
din ceramică, cu care se jucă tot timpul. Eu m-am învârtit 
prin cameră și am privit portretele de familie, simțind cum 
personajele din tablouri se împletesc cu povestirea ei. 

I-a cunoscut pe Emmett şi Georgie în 1921, când nu erau 
decât niște tineri imigranţi scoțieni, veniţi la Hollywood în 
căutarea norocului. Îl ura pe Emmett, fiindcă îl trata pe 
Georgie ca pe un lacheu, și se ura pe sine că nu-i ia apărarea. 
N-a zis nimic, fiindcă Emmett voia s-o ia de nevastă — pentru 
banii tatălui ei, cum ştia prea bine —, iar ea era o femeie mai 
degrabă urâtă, fără prea mulţi pretendenți. 


Dulcele sărut al Daliei 435 


Emmett o ceru de nevastă, ea acceptă şi se așeză la casa 
ei cu acest tânăr antreprenor feroce, grangur în devenire în 
domeniul afacerilor imobiliare, pe care, încetul cu încetul, a 
ajuns să-l urască şi cu care a început să se războiască pasiv, 
adunând informaţii. 

În primii ani ai căsniciei lor Georgie locuia în aparta- 
mentul de deasupra garajului. Ramona a aflat că îi plăcea 
să pipăie mortăciuni și că Emmett îl urăște pentru asta. Așa 
că s-a apucat să otrăvească pisicile vagaboande care îi culcau 
grădina la pământ, după care le-a lăsat la ușa lui Georgie. 
Când Emmett i-a respins propunerea de a avea un copil, s-a 
îndreptat spre Georgie și l-a sedus, fericită că poate să-l 
excite cu ceva plin de viaţă — trupul ei gras, de care Emmett 
își bătea joc şi pe care îl poseda doar foarte rar. 

Aventura lor a fost scurtă, dar din ea a rezultat un copil — 
Madeleine. A trăit cu spaima că asemănarea dintre ea și 
Georgie o să devină vizibilă şi a început să ia opiaceele pre- 
scrise de medic. Peste doi ani s-a născut Martha, fiica lui 
Emmett. Ramona s-a simţit de parcă l-ar fi trădat pe Georgie 
şi a revenit la obiceiul de a otrăvi maidanezi pentru el. Într-o 
zi Emmett a prins-o asupra faptului şi a zvântat-o în bătaie 
pentru că se implica în „perversiunile lui Georgie“. 

Când i-a spus lui Georgie de bătaie, el i-a povestit cum 
i-a salvat viaţa lașului de Emmett în război, demascând 
versiunea mincinoasă a lui Emmett, cum că el i-ar fi salvat 
viaţa lui Georgie. Atunci a început să plănuiască mici specta- 
cole prin care să se răzbune pe Emmett în mod simbolic şi 
atât de subtil, încât el nici să nu știe vreodată că este luat 
în batjocură. 

Madeleine era nedespărţită de Emmett. Ea era copilul 
cel încântător, iar el o iubea la nebunie. Martha deveni fetița 
lui mămica — chiar dacă era bucăţică ruptă Emmett. Emmett 
şi Madeleine o dispreţuiau pe Martha şi n-o scoteau din 
grăsancă și plângăcioasă. Ramona o proteja, o învăţa să dese- 
neze, o culca în fiecare seară și o sfătuia să nu-și urască sora 
şi tatăl — chiar dacă ea îi ura. Ocrotirea Marthei și educarea 


436 James Ellroy 


ei în spiritul iubirii pentru artă devenise scopul ei în viaţă, 
reazemul ei moral într-o căsnicie insuportabilă. 

Când Maddy împlini unsprezece ani, Emmett remarcă 
asemănarea dintre ea şi Georgie şi îl desfigură pe adevăratul 
ei tată. Ramona se îndrăgosti de Georgie. Acum el era și mai 
lipsit de frumuseţe fizică decât ea — şi Ramona simţea că 
sunt pe picior de egalitate. 

Georgie îi respingea avansurile insistente. Atunci i-a căzut 
în mână cartea lui Victor Hugo, Omul care râde, și a fost impre- 
sionată atât de comprachicos, cât şi de victimele lor desfi- 
gurate. Cumpără pictura lui Yannantuono şi o ţinu ascunsă, 
uitându-se la ea în timpul liber ca la o icoană a lui Georgie. 

Când ajunse la adolescență, Maddy deveni promiscuă. 
Cuibărită în patul lui Emmett, îi povestea toate detaliile 
aventurilor sale. Martha făcea desene obscene cu sora ei, pe 
care o ura. Ramona o sili să deseneze scene pastorale, pentru 
ca furia ei să nu ia proporții. Ca să se răzbune pe Emmett, 
puse în scenă spectacolele îndelung plănuite, care înfățișau 
indirect lăcomia și laşitatea lui. Căsuţele de jucărie dărâ- 
mate semnificau cocioabele lui Emmett, construite de mân- 
tuială și făcute una cu pământul la cutremurul din '33. Copiii 
care se ascundeau sub manechine îmbrăcate în imitații de 
uniforme germane îl reprezentau pe Emmett cel laș. Pe unii 
părinţi îi deranjau aceste spectacole şi le-au interzis copiilor 
lor să se mai joace cu fetele Sprague. Cam în aceeași perioadă 
Georgie dispăru din viaţa lor. Făcea diverse munci prin curţile 
oamenilor, strângea gunoaie şi locuia în case abandonate, 
proprietatea lui Emmett. 

Timpul trecu. Ramona se concentră asupra Marthei. O 
împinse să termine liceul mai devreme şi făcu donaţii la 
Institutul de Artă Otis, pentru ca fiica ei să beneficieze de tra- 
tament preferenţial. La Otis Martha înflori și excelă. Ramona 
trăia prin realizările fetei, cu şi fără sedative, şi se gândea 
adesea la Georgie. Îi era dor de el. Îi lipsea. 

Apoi, în toamna lui '46, Georgie se întoarse. L-a auzit 
şantajându-l pe Emmett: să-i „dea“ fata din filmul porno, 


Dulcele sărut al Daliei 437 


altfel o bună parte din trecutul și prezentul sordid al familiei 
sale o să ajungă la urechile lumii. 

Ea deveni înspăimântător de geloasă şi începu s-o urască 
pe „fata aia“, iar pe data de 12 ianuarie 1947, când Elizabeth 
Short își făcu apariția în casa familiei Sprague, furia ei 
explodă. „Fata aia“ semăna atât de mult cu Madeleine, încât 
Ramonei s-a părut că i se joacă cea mai crudă festă din lume. 
Când Elizabeth și Georgie au plecat cu mașina lui, a obser- 
vat că Martha se dusese în camera ei, ca să-și facă bagajele 
pentru excursia la Palm Springs. I-a lăsat în ușă un bileţel 
în care-și lua rămas-bun şi o anunţa că s-a dus la culcare. 
Apoi l-a întrebat într-o doară pe Emmett unde o duce Georgie 
pe „fata aia“. 

I-a răspuns că l-a auzit pe Georgie menţionând una din 
casele lui abandonate de pe North Beachwood. A ieșit pe ușa 
din spate, a pus mâna pe cheile de rezervă ale Packardului, a 
pornit în goană spre Hollywoodland și s-a pus pe așteptat. 
Peste câteva minute Georgie şi fata au ajuns în zona parcului 
de la poalele muntelui Lee. I-a urmărit pe jos până la baraca 
din pădure. Cei doi au intrat. Ramona i-a văzut aprinzând 
lumina, care arunca umbre asupra unui obiect lucios, spri- 
jinit de un copac — o bâtă de baseball. Iar când a auzit-o pe 
fată chicotind „Te-ai ales cu cicatricele astea în război ?“, a 
intrat pe uşă cu bâta în mână. 

Elizabeth Short a încercat să fugă. Ea a lovit-o până ce 
fata şi-a pierdut cunoștința și l-a obligat pe Georgie s-o dez- 
brace, să-i pună un căluș şi s-o lege de saltea. I-a promis că 
o să-i dea bucăţi din fată, ca să fie ale lui pentru totdeauna. 
A scos din poşetă un exemplar din Omul care râde şi a înce- 
put să citească fragmente cu voce tare, aruncând din când 
în când priviri spre fata cu picioarele rășchirate. Apoi a 
început s-o taie, s-o ardă şi s-o lovească, iar în timp ce fata 
zăcea leşinată de durere, nota totul într-o agendă pe care o 
avea mereu asupra ei. Georgie privea şi intona împreună cu 
ea imnurile comprachicos. După două zile încheiate a tăiat-o 
pe Elizabeth Short de la o ureche la alta, ca pe Gwynplain, 
ca să n-o urască în clipa morţii. Georgie a secţionat trupul 


438 James Ellroy 


în două, a spălat jumătăţile în pârâul din vecinătatea barăcii 
şi le-a pus în maşina ei. În toiul nopţii s-au dus cu mașina la 
intersecția străzii 39th cu Norton, la o parcelă pe care Georgie 
o îngrijise pentru primărie. Au lăsat-o acolo pe Elizabeth 
Short, care avea să devină Dalia Neagră. Apoi ea l-a condus 
pe Georgie la mașina lui şi s-a întors la Emmett şi Madeleine, 
cărora le-a spus că în curând vor afla unde fusese și că în 
sfârşit or să-i respecte voinţa. Ca să-și mai spele din păcate, i-a 
vândut pictura cu Gwynplain vecinului ei, Eldridge Chambers, 
amatorul de chilipiruri de artă, ieșind chiar și cu un mic 
profit din toată afacerea. Au urmat zilele și săptămânile de 
groază că Martha va afla şi o va urî — și consumul de canti- 
tăţi din ce în ce mai mari de laudanum, codeină şi somnifere, 
pentru a-şi învinge acea spaimă. 


Când Ramona se opri din povestit, eu mă uitam la un șir 
de reclame din niște reviste înrămate — lucrările premiate 
ale Marthei. Tăcerea mi se păru discordantă. Povestirea ei se 
derula în mintea mea înainte şi înapoi, fază cu fază. Camera 
era răcoroasă, dar eu eram lac de sudoare. 

O reclamă a Marthei, care luase premiul cel mare oferit 
de Consiliul de Publicitate în 1948, prezenta un tip arătos, 
într-un costum pepit, ce se plimba pe malul oceanului şi îi 
făcea ochi dulci unei vampe blonde, întinse la plajă. Indi- 
vidul era atât de absent la tot ce se întâmpla în jurul lui, 
încât era cât pe ce să fie măturat de un val mare. Textul din 
partea de sus a paginii spunea: „Nici o grijă! În costumul 
lui Hart, Shaffner & Marx Featherweight o să fie uscat şi 
apretat... și gata să-i facă ochi dulci diseară la club!“ Vampa 
era strălucitoare. Avea trăsăturile Marthei — într-o versiune 
îndulcită şi mai drăguță. În fundal se vedea conacul familiei 
Sprague, înconjurat de palmieri. 

Ramona rupse tăcerea: 

— Ce ai de gând să faci? 

N-am putut s-o privesc în ochi. 


Dulcele sărut al Daliei 439 


— Nu ştiu. 

— Martha nu trebuie să afle. 

— Mi-ai mai spus asta. 

Tipul din reclamă începea să arate ca un Emmett ideali- 
zat — un fante scoţian la Hollywood. Mi-a venit pe buze singura 
întrebare polițienească pe care mi-a inspirat-o povestirea 
Ramonei: 

— În toamna lui '46 cineva arunca pisici moarte prin cimi- 
tirele din Hollywood. Tu ai fost? 

— Da. Pe atunci eram teribil de geloasă pe ea și nu voiam 
decât ca Georgie să știe că tot mai ţin la el. Ce ai de gând 
să faci ? 

— Nu ştiu. Du-te sus, Ramona. Lasă-mă singur. 

Am auzit zgomotele înfundate ale pașşilor ei îndreptân- 
du-se spre ușă, ieșind din cameră, apoi niște hohote de plâns, 
apoi nimic. M-am gândit cum strânsese rândurile familia ca 
s-o salveze pe Ramona. M-am gândit la faptul că arestarea 
ei mi-ar distruge cariera de poliţist. Mă și vedeam acuzat de 
tăinuire de dovezi, de obstrucţionarea justiţiei. Banii fami- 
liei Sprague ar scăpa-o de camera de gazare. Ar ajunge să 
putrezească de vie la Atascadero sau într-o închisoare de 
femei până când ar răpune-o lupusul. Martha ar fi distrusă, 
iar Emmett și Madeleine s-ar sprijini reciproc în continuare. 
În cazul lor acuzaţiile de tăinuire de dovezi și obstrucţionare 
a justiţiei ar fi prea subțirele ca să poată fi acționaţi în 
justiţie. Dacă o arestam pe Ramona, eram terminat ca poli- 
ist. Dacă n-o arestam, eram terminat ca bărbat. În ambele 
cazuri Emmett și Madeleine ar supravieţui — împreună. 

Așa că celebrul atac al lui Bucky Bleichert, ținut în loc şi 
blocat, se împotmoli într-o cameră luxoasă, plină cu tot felul 
de tablouri de strămoși. M-am uitat prin lăzile de pe podea -— 
portiţa de scăpare a familiei Sprague în cazul în care Consiliul 
Local ar fi devenit impertinent — și am văzut rochiile de 
seară ieftine şi blocul de desen plin cu chipuri de femei. Fără 
îndoială, Martha își desena alter ego-uri pentru reclamele 
la pastă de dinţi, cosmeticale şi fulgi de porumb. Nu era 
exclus să lanseze o campanie publicitară pentru salvarea 


440 James Ellroy 


Ramonei de la Tehachapi. Sau, poate, fără mămica torționară 
n-ar fi avut curaj să mai lucreze. 

Am plecat de acolo și am frecat menta, dând o raită prin 
vechile locuri care mă obsedau. Am trecut pe la azil. Tata nu 
m-a recunoscut, dar părea plin de o bravură răutăcioasă. 
Lincoln Heights înflorea. Era plin de case noi ce-și așteptau 
chiriașii, de apartamente din prefabricate unde soldaţii „nu 
trebuie să depună garanţie“. Sala Eagle Rock Legion încă 
mai avea un panou care le făcea o reclamă stridentă me- 
ciurilor de box de vineri seara, iar zona mea de patrulare de 
la Divizia Centrală era plină de beţivani, inşi ahtiați după 
lovele şi fanatici religioși. Pe înserat m-am dat bătut: o să 
mai încerc s-o abordez o dată pe fetiţa de bani gata înainte 
s-o bag la apă pe mămica. O ultimă posibilitate să aflu de ce 
face în continuare pe Dalia, când ştie că n-am s-o mai ating 
niciodată. 

M-am dus la şirul de baruri de pe 8th Street, am parcat 
pe colţul cu Irolo şi am așteptat, cu privirea aţintită asupra 
uşii de la intrarea în Zimba Room. Speram ca valiza pe care 
o văzusem de dimineaţă în mâna lui Madeleine să nu însemne 
o călătorie undeva. Speram că deghizarea ei în Dalia de 
acum două nopţi nu a fost şi ultima. 

Am stat acolo și am urmărit trecătorii: soldaţi, beţivani 
de-ai locului, oameni obișnuiți din cartier ce intrau şi ieșeau 
din restaurantul de alături. Mă gândeam să mă las păgubaș, 
dar m-am îngrozit la gândul următorului popas - Ramona -—, 
așa că am rămas pe loc. Imediat după miezul nopţii apăru 
și Packardul lui Madeleine. Fata cobori din mașină cu valiza 
în mână. Era ea însăși — nu se deghizase în Elizabeth Short. 

Am privit-o uimit cum intră în restaurant. Un sfert de 
oră se scurse chinuitor de încet. Apoi am văzut-o ieșind dega- 
jată, transformată în Dalia Neagră și pusă la patru ace. 
Aruncă valiza pe bancheta din spate a Packardului, apoi 
intră în Zimba Room. 

Am lăsat să treacă un minut, după care am pornit într-acolo 
și am scrutat localul din pragul ușii. La bar erau doar câţiva 
gradaţi. Separeurile vărgate erau goale. Madeleine stătea 


Dulcele sărut al Daliei 441 


singură şi sorbea dintr-un pahar. La câteva scaune mai încolo 
doi soldaţi își îndreptau uniforma, pregătindu-se s-o abor- 
deze. Se năpustiră asupra ei aproape concomitent. Bodega era 
prea goală pentru a continua filajul. M-am retras la maşină. 

Madeleine ieși după aproximativ o oră cu un locotenent în 
uniformă de vară kaki. Conform vechiului ei modus operandi, 
urcară în Packard și dădură colțul spre motelul de la inter- 
secția dintre 9th Street și Irolo. I-am urmărit îndeaproape. 

Madeleine parcă și se duse la cabina administratorului, 
ca să ia cheia. Militarul aşteptă în faţa uşii cu numărul 12. 
Mi-au venit în minte amintiri frustrante: postul de radio 
KMPC dat tare, jaluzelele trase... Apoi Madeleine ieşi din 
birou, îl strigă pe locotenent şi-i indică o altă cameră, la 
celălalt capăt al curţii. El ridică din umeri și se îndreptă 
într-acolo. Madeleine i se alătură și deschise ușa. Înăuntru 
lumina se aprinse, apoi se stinse. 

Le-am acordat zece minute, apoi m-am apropiat de bun- 
galow, împăcat cu gândul că voi fi întâmpinat de muzica 
dată la maximum şi de întuneric. Dinăuntru se auzeau gemete, 
însă fără muzică. Am remarcat că unica fereastră era cră- 
pată câţiva centimetri, căci vopseaua uscată de pe cercevea 
o împiedica să se închidă complet. M-am ascuns după o împle- 
titură de nuiele năpădită de plante agăţătoare, m-am ghemuit 
şi am tras cu urechea. 

Am auzit gemete în crescendo, scârțâit de arcuri, mârâieli 
de bărbat. Gemetele ei de plăcere atinseră apogeul, dar erau 
teatrale, mult mai acute decât atunci când o făcea cu mine. 
Militarul icni din toți rărunchii, zgomotele se mai domoliră, 
după care Madeleine vorbi cu un accent fals: 

— Păcat că n-au radio. Acolo de unde vin eu toate mote- 
lurile au radio. Erau prinse în șuruburi şi trebuia să pui 
monede în ele, dar cel puţin aveam muzică. 

Militarul încercă să-şi tragă sufletul și spuse: 

— Am auzit că Bostonul este un oraș frumos. 

Atunci m-am prins ce accent imita Madeleine: accentul 
de New England, cel al unei fete din popor, la fel cum vorbea, 
probabil, și Betty Short. 


442 James Ellroy 


— Medford nu-i frumos deloc. Am avut numai slujbe de 
doi bani: chelneriţă, vânzătoare de dulciuri la teatru, conţo- 
pistă la fabrică. De-aia am venit în California să-mi caut 
norocul — fiindcă Medfordul este așa de oribil. 

„A“-urile lui Madeleine erau din ce în ce mai largi. Vorbea 
ca o haimana de Boston. Omul o întrebă: 

— Ai venit aici în timpul războiului? 

— Înî. Am primit o slujbă la magazinul armatei din Camp 
Cooke. Un soldat m-a bătut şi un bogătaş, un antreprenor 
de succes, m-a salvat. Acum este tăticuţul meu vitreg. Mă 
lasă să ies cu cine vreau eu atâta timp cât mă întorc acasă 
la el. Mi-a cumpărat maşina aia albă, frumoasă, şi toate 
rochiile mele negre și frumoase şi îmi masează spatele, fiindcă 
nu-i tăticul meu adevărat. 

— Aşa tătic mai zic şi eu! Tatăl meu mi-a luat doar o 
bicicletă şi mi-a dat cândva vreo doi dolari, ca să-mi cumpăr 
o semicursieră. Dar nu mi-a cumpărat niciodată un Packard, 
asta-i al naibii de sigur. Ţi-ai găsit o minune de tătic, Betty! 

M-am lăsat mai jos şi am tras cu ochiul prin crăpătura 
geamului. N-am văzut decât nişte siluete întunecate în patul 
din mijlocul camerei. Madeleine / Betty continuă: 

— Uneori tăticuţului meu vitreg nu-i plac iubiții mei. Nu 
face mare caz de asta, fiindcă nu-i tăticul meu adevărat și-l 
las să mă maseze pe spate. Odată m-am împrietenit cu un 
tip, un polițist. Tati zicea că-i mămăligă şi că-i a naibii pielea 
pe el. Nu l-am crezut, fiindcă tipul era solid și puternic şi 
avea niște dinţişori simpatici, de iepuroi. A încercat să-mi 
facă rău, dar tati l-a pus la locul lui. Tati ştie cum să se 
descurce cu oamenii slabi, care întind mâna după lovele și 
încearcă să le facă rău fetelor drăguţe. El, unul, a fost erou 
în Primul Război Mondial, iar polițistul s-a fofilat când a 
venit vorba de înrolare. 

Accentul lui Madeleine era acum mai puțin evident. Trecea 
într-un alt registru, mai jos, mai gutural. M-am pregătit să 
aud şi alte insulte. Militarul își dădu cu părerea: 

— Cei care se fofilează la înrolare ar trebui deportaţi în 
Rusia sau împușcați. Nu, împuşcarea e o pedeapsă mult prea 
uşoară. Ar trebui spânzurați de știi tu ce. Aia da pedeapsă! 


Dulcele sărut al Daliei 443 


Vocea lui Madeleine se înăspri, imitând perfect accentul 
mexican : 

— O secure e mai buonă, nu? Polițistul are un partener. 
Rezolvă neşte chestii pentru mine — neşte bileţele pe care 
n-ar fi trebuit să le las unei fete nu tocmai co-mo-secade. 
Tipul îl bate pe tăticu' meu vitreg și o taie în Mee-hii-co. Mă 
gândesc la o deghizare și cumpăr o rochias ieftina. Angajez 
un detectiv să-l găsească şi-mi fac un plan. Mă duc deghizată 
la Ensenada, mă îmbrac în rochias ieftina, fac pe cerşetoarea 
şi bat la ușa lui. „Gringo, gringo, am nevoie de bani!“ El se 
întoarce cu spatele, eu apuc securea și-l hăcuiesc. Apoi iau 
banii pe care i-a furat de la tăticu'. Mă întorc acasa cu șapte 
şi unu de mii de dolares. 

Militarul bolborosi: 

— Auzi, asta-i cumva o glumă? 

Mi-am scos pistolul de 38 şi l-am armat. Madeleine se 
transfigură în „mexicanca bogată“ a lui Milt Dolphine. O dădu 
pe spaniolă şi începu să profereze obscenităţi. Am ţintit prin 
crăpătura geamului. Înăuntru se aprinse lumina. Futangiul 
se chinuia să intre în uniformă şi o acoperea pe ucigaşă. 
Înaintea ochilor mi-a apărut iar Lee într-o groapă de nisip, 
cu viermii colcăindu-i în orbite. 

Pe jumătate îmbrăcat, militarul o zbughi pe ușă. Madeleine, 
care-şi trăgea pe ea rochia neagră și strâmtă, era acum o 
ţintă uşoară. Am prins-o în cătare, dar o ultimă licărire a 
goliciunii ei mă făcu să trag în aer. Am trântit un șut în 
fereastră. 

Madeleine mă privi cum mă caţăr peste pervaz. Deloc 
impresionată de împușcături şi de ploaia de sticlă, vorbi 
plină de savoir faire: 

— Pentru mine ea a fost singurul lucru real şi trebuia să 
le povestesc oamenilor despre ea. Mă simţeam atât de falsă 
pe lângă ea! Ea avea un firesc al ei, pe când eu eram doar 
o impostoare. Și era a noastră, iubitule! Tu mi-ai adus-o 
înapoi. Ea a fost liantul care ne-a unit. Era a noastră. 

I-am răvăşit coafura aia à la Dalia, aşa că acum arăta ca 
oricare altă paraşută îmbrăcată în negru. l-am încătuşat, 


444 James Ellroy 


mâinile la spate şi m-am văzut în groapa de nisip, pradă 
viermilor, alături de partenerul meu. Sirenele urlau din toate 
părțile. Pe fereastra spartă se vedeau luminile lanternelor. 
De undeva, de te miri unde, Lee Blanchard îşi reluă replica 
din timpul revoltei costumelor zoot : 

— Cherchez la femme, Bucky! Ţine minte. 


e cm ere 


Capitolul treizeci şi cinci 


e-am prăbuşit împreună. 

În urma împuşcăturilor mele, apărură patru echipaje 
de poliţie. Le-am explicat poliţiştilor că la secţia Wilshire e 
o urgenţă şi că o arestez pe femeie pentru crimă cu pre- 
meditare. La Wilshire, în sala de interogatorii, Madeleine a 
mărturisit că l-a omorât pe Lee Blanchard şi a născocit o 
poveste dibace — un triunghi amoros Lee / Madeleine / Bucky. 
A spus că ar fi avut relaţii intime cu noi amândoi în iarna 
lui 1947. Am asistat la interogatoriu, iar Madeleine a fost 
impecabilă. Poliţiştii experimentați de la Omucideri au luat 
de bună povestea ei de la cap la coadă, cu Lee și cu mine în 
postura de rivali. Madeleine, cică, m-ar fi preferat pe mine 
ca potenţial soţ. Lee s-a dus la Emmett, i-a cerut să-i acorde 
mâna fiicei lui şi i-a tras o bătaie soră cu moartea când 
acesta, vezi, Doamne, l-a refuzat. Madeleine l-a urmărit pe 
Lee în Mexic, ca să se răzbune, și l-a hăcuit cu securea la 
Ensenada. Nu a făcut nici o referire la cazul Dalia Neagră. 
Am confirmat povestea lui Madeleine, menţionând că mi-am 
dat seama doar de puţin timp că Lee a fost ucis. Apoi am 
confruntat-o pe Madeleine cu un rezumat detaliat al crimei şi 
i-am smuls o mărturisire parţială. Madeleine a fost transpor- 
tată la închisoarea pentru femei din Los Angeles, iar eu 
m-am întors la El Nido, întrebându-mă în continuare cum 

să procedez cu Ramona. 
A doua zi m-am întors la serviciu. La sfârşitul programului 
o echipă de la Poliţia Metropolitană mă aştepta la vestiarele 


446 James Ellroy 


de la Newton. M-au prăjit la foc mărunt timp de trei ore. 
Am intrat în jocul fantezist pe care l-a început Madeleine. 
Povestea ei era beton armat, iar reputația mea de polițist 
neîmblânzit m-a ajutat să trec cu bine peste interogatoriu. 
Nimeni nu a pomenit nimic de Dalia. 

În săptămâna ce a urmat cazul a intrat în maşinăria 
justiției. 

Guvernul mexican refuza s-o acuze pe Madeleine de uci- 
derea lui Lee Blanchard. Fără cadavru şi probe care să susțină 
acuzaţia, nu puteau fi inițiate procedurile de extrădare. Soarta 
ei a fost încredinţată juraţilor. Ellis Loew a fost desemnat să 
reprezinte orașul Los Angeles. I-am spus că o să depun măr- 
turie doar prin declaraţie scrisă. Știind cât de imprevizibil 
pot fi, el îşi dădu acordul. Am umplut zece pagini cu min- 
ciuni despre „triunghiul nostru erotic“, născocind înflorituri 
fanteziste demne de romantica Betty Short. Mă tot întrebam 
dacă ea ar fi gustat ironia situaţiei. 

Emmett Sprague a fost pus sub acuzare de un alt Mare 
Juriu pentru încălcarea codurilor de sănătate şi siguranţă, 
generate de proprietatea asupra unor clădiri construite defec- 
tuos și destinate cetățenilor. A primit amenzi de peste 50.000 
de dolari, dar nu i s-a întocmit dosar penal. Luând în calcul 
cei 71.000 de dolari pe care Madeleine i-a furat de la Lee, a 
ieșit din afacere cu un profit de peste douăzeci de mii de 
bătrâne. 

„Triunghiul erotic“ ajunse pe prima pagină a ziarelor a 
doua zi după ce cazul lui Madeleine a fost preluat de juraţi. 
Meciul de box Blanchard-Bleichert și schimbul de focuri din 
Southside au fost readuse pe tapet şi timp de o săptămână 
s-a făcut mare vâlvă în jurul meu. Apoi am primit un telefon 
de la Bevo Means, tipul de la Herald: 

— Ai grijă, Bucky. Emmett Sprague e pe cale să treacă la 
represalii și o să fie groasă rău! Să nu zici că nu ţi-am spus. 

Revista Confidential a fost cea care m-a înfundat. 

Numărul din 12 iulie publica un articol despre triunghi. 
O citau pe Madeleine. Vorbele ei au ajuns la fițuica de scandal 
prin Emmett. Fetiţa de bani gata m-a făcut să chiulesc de la 


Dulcele sărut al Daliei 4417 


slujbă ca s-o cordesc la motelul Red Arrow. Furam din 
whisky-ul tatălui ei ca să rezist mai bine în tura de noapte. 
Îi ofeream gagicii informaţii confidenţiale despre treburile 
din LAPD și-i povesteam cum „îi snopeam în bătaie pe cioroi“. 
Făcea aluzii la fapte şi mai grave — dar tot ce declarase 
Madeleine era adevărat. 

Am fost dat afară din LAPD pe motiv de conduită imorală 
şi comportament neadecvat pentru un polițist. A fost decizia 
unanimă a unei comisii special întrunite, formată din inspec- 
tori şi adjuncţi de șefi de poliţie, decizie pe care n-am con- 
testat-o. Mi-a trecut prin minte s-o dau pe mâna poliţiei pe 
Ramona, în speranța unei răsturnări de situaţie, dar am 
renunțat la idee. Russ Millard s-ar fi văzut nevoit să recu- 
noască tot ce știa și ar fi avut de suferit. Numele lui Lee ar 
fi fost murdărit şi mai tare. Martha ar afla. Concedierea mă 
păștea de mult, încă de acum doi ani și ceva, iar demascarea 
din Confidential nu era decât ultima pată pe care o aruncam 
pe obrazul Departamentului. Nimeni nu o știa mai bine decât 
mine. 

Am predat revolverul de serviciu, revolverul calibrul 45 
pe care-l dețineam ilegal și insigna cu numărul 1611. M-am 
mutat înapoi în casa pe care a cumpărat-o Lee, am împru- 
mutat cinci sute de dolari de la padre şi am așteptat să-mi 
mai uite lumea numele înainte de a-mi căuta-o altă slujbă. 
Betty Short și Kay îmi împovărau conștiința, așa că am 
trecut pe la şcoala lui Kay, vrând să o văd. Directorul s-a 
uitat la mine ca la o ploșniţă care tocmai s-a târât afară din 
ascunzătoare și mi-a spus că soția mea și-a dat demisia a 
doua zi după ce am ajuns pe prima pagină a ziarelor. Drept 
pretext, le-a zis că pleacă să facă turul ţării cu automobilul 
şi că nu se mai întoarce la Los Angeles. 

Juraţii au decis ca Madeleine să fie judecată pentru omor 
din culpă — „omor premeditat sub presiune psihologică, cu 
circumstanţe atenuante“. Avocatul ei, marele Jerry Giesler, 
a sfătuit-o să-și recunoască vinovăția și să ceară pronun- 
țarea sentinţei cu ușile închise. Luându-se în considerare 
recomandările psihiatrilor, care au constatat că Madeleine 


448 James Ellroy 


este o „schizofrenică maniacă extrem de violentă, cu o predis- 
poziţie pentru afișarea de personalități multiple“, judecă- 
torul a trimis-o la Spitalul de Stat Atascadero pentru „o 
perioadă nedeterminată de tratament, care să nu fie mai 
mică decât pedeapsa minimă prevăzută de codul penal: zece 
ani de închisoare“. 

Aşa că fetiţa de bani gata a încasat-o pentru păcatele 
familiei, iar eu pentru păcatele mele. O fotografie publicată 
pe prima pagină în L.A. Daily News a pus punct obsesiei 
mele pentru familia Sprague. Madeleine era scoasă din sala 
de judecată de către gardience, în timp ce Emmett plângea 
la masa apărării. Ramona, cu obrajii supţi de boală, se spri- 
jinea de Martha, care părea înfloritoare și era îmbrăcată 
într-un costum elegant. Fotografia asta îmi pecetlui buzele 
pentru totdeauna. 


Capitolul treizeci şi şase 


poe o lună am primit o scrisoare de la Kay. 


Sioux Falls, South Dakota 
17 august 1949 


Dragă Dwight, 


Nu ştiu dacă te-ai mutat înapoi acasă, aşa că nu știu 
Sigur nici dacă scrisoarea va ajunge la tine. Am citit la 
bibliotecă ziarele din L.A. și am aflat că nu mai lucrezi în 
poliţie, deci iată încă o adresă la care nu pot să-ţi expediez 
vreo scrisoare. Am s-o trimit pe asta și mai vedem ce se 
întâmplă. 

Sunt la Sioux Falis și stau la hotelul Plainsman. Este 
cel mai bun hotel din oraș și mi-am dorit să stau aici încă 
de când eram mică. Fireşte, nu-i chiar aşa cum mi-am 
imaginat. Am vrut doar să uit cu totul de L.A., iar Sioux 
Falls este acel loc complet diferit de L.A. pe care-l poți 
găsi fără să zbori pe Lună. 

Prietenele mele de la școala generală sunt toate mări- 
tate şi au copii, iar două dintre ele sunt deja văduve de 
război. Toată lumea discută despre război, de parcă nu 
s-ar fi terminat. Preria din afara orașului este arată, 
fiindcă aici se vor construi case. Casele ridicate până în 
prezent sunt foarte urâte, vopsite în culori ţipătoare şi 
enervante. Mă fac să-mi fie dor de căsuţa noastră. Știu că 


450 


James Ellroy 


tu o urăști, dar pentru mine a fost un sanctuar în care 
mi-am petrecut nouă ani din viaţă. 

Dwight, am citit toate ziarele, plus articolul din revista 
aia mizerabilă. Cred că am numărat mai bine de zece 
minciuni. Minciuni prin omisiune și minciuni strigătoare 
la cer. Mă tot întreb ce s-a întâmplat în realitate, deși nu 
ţin cu adevărat să știu. Mă tot întreb de ce n-au pomenit 
deloc de Elizabeth Short. M-aș fi simţit îndreptăţită în 
furia mea, dar toată noaptea trecută am stat în cameră și 
am numărat minciuni. Toate minciunile pe care ţi le-am 
spus, dar și lucrurile pe care nu ţi le-am spus chiar și 
atunci când ne simţeam bine împreună. Mi-e mult prea 
ruşine ca să-ţi mărturisesc la ce număr total am ajuns. 

Îmi pare rău. Şi admir ceea ce ai făcut cu Madeleine 
Sprague. N-am știut niciodată ce a însemnat pentru tine, 
dar știu cât de mult te-a costat arestarea ei. Chiar l-a 
ucis pe Lee? E și asta o minciună? Oare de ce nu-mi vine 
să cred? 

Am pus deoparte niște bani pe care mi i-a lăsat Lee (o 
minciună prin omisiune, ştiu) şi am de gând să plec spre 
est într-o zi, două. Vreau să fiu departe de Los Angeles, 
într-un loc răcoros, drăguţ şi desuet. Poate în New England, 
poate la Marile Lacuri. Tot ce ştiu este că-l voi recunoaște 
când voi ajunge acolo. 


Cu speranţa că scrisoarea asta va ajunge la tine, 
Kay 


P.S. Te mai gândeşti la Elizabeth Short? Eu mă gândesc 
întruna la ea. Nu o urăsc, doar mă gândesc la ea. E 


ciudat. După atâta amar de vreme... 
K.L.B. 


Am păstrat scrisoarea şi am recitit-o de cel puţin două 


sute de ori. Nu m-am gândit la semnificaţia ei sau la ce va 
însemna ea pentru viitorul meu sau al lui Kay — sau pentru 


PE 


Dulcele sărut al Daliei 451 


viitorul nostru împreună. Doar am recitit-o şi m-am gândit 
la Betty. 

Am aruncat la gunoi dosarul de la El Nido şi m-am gânâit 
la ea. H.J. Caruso m-a angajat ca vânzător de mașini şi m-am 
tot gândit la ea în timp ce încercam să plasez pe piaţă noile 
modele din 1950. Am trecut pe lângă intersecţia dintre 39th şi 
Norton, am văzut că pe terenul viran de altădată se construiesc 
case și mi-am amintit de ea. Nu-mi puneam problema dacă 
a fost moral sau nu s-o las pe Ramona să scape, nici nu mă 
întrebam dacă Betty ar fi fost de acord. Nu făceam decât să 
mă gândesc la ea. Şi am avut nevoie de Kay, cea mai isteaţă 
dintre noi, să-mi facă ordine în gânduri. 

Cea de-a doua scrisoare de la ea purta ştampila poștei 
din Cambridge, Massachusetts, iar hârtia avea antetul mote- 
lului Harvard Motor Lodge. 


11 septembrie 1949 


Dragă Dwight, 


Continui să fiu o mincinoasă, o delăsătoare şi o lașă. 
Ştiu de două luni și de-abia acum mi-am făcut curaj să-ţi 
spun. Dacă scrisoarea nu ajunge la tine, va trebui să sun 
acasă sau la Russ Millard. Mai bine încerc întâi pe calea 
asta. 

Dwight, sunt însărcinată. Trebuie să se fi întâmplat 
atunci, în ziua aia nenorocită, cu o lună înainte să te 
muţi. Voi naște pe la Crăciun şi vreau să păstrez copilul. 

Asta-i tehnica de eschivă brevetată de Kay Lake. Vrei 
să fii atât de drăguţ şi să-mi scrii sau să mă suni? În 
curând? Acum? 

Asta-i vestea cea mare. Cât despre P.S.-ul celeilalte 
scrisori, s-a întâmplat ceva ciudat... trist... sau pur şi 
simplu bizar. 

Nu-mi ieșea din minte Elizabeth Short. Mă gândeam 
la felul în care ne-a distrus vieţile, deşi eu nici măcar 
n-am cunoscut-o. Când am ajuns la Cambridge (Doamne, 


452 James Ellroy 


ce-mi plac campusurile!), mi-am amintit că a crescut 
pe-aproape. M-am dus la Medford, m-am oprit să iau cina 
şi am intrat în vorbă cu un tânăr orb, care stătea la o 
masă de alături. M-a luat gura pe dinainte şi am pomenit 
de Elizabeth Short. Mai întâi tipul s-a întristat, apoi s-a 
înveselit. Mi-a povestit despre un poliţist din L.A. care a 
venit în Medford acum trei luni ca să-l găsească pe uci- 
gaşul lui „Beth“. Ţi-a descris vocea și stilul de a vorbi la 
marele fix. M-am simţit foarte mândră, dar nu i-am spus 
că polițistul acela este soţul meu, fiindcă nu știu dacă 
mai eşti. 
Încă mă-ntreb. 

Kay 


Nu am sunat-o şi nici nu i-am scris. Am scos casa lui Lee 
la vânzare şi am luat un avion spre Boston. 


—“ 


Capitolul treizeci şi şapte 


A 
[E avion am trecut în revistă toate lucrurile pe care va 


trebui să i le explic lui Kay, ca să mă asigur că nu va 
exista o nouă tranșă de minciuni care să ne distrugă pe 
amândoi sau, mai bine zis, pe toți trei. 

Trebuie să afle că am fost un polițist care a acționat în 
afara legii şi că în anul 1949, timp de o lună, am avut tăria, 
inteligenţa și voinţa să fac sacrificii. Trebuie să ştie că eve- 
nimentele din perioada aceea mă vor face mereu vulnerabil, 
victima unor atracţii întunecate. Trebuie să creadă că sunt 
ferm hotărât să nu permit ca vreuna din problemele astea 
să-i facă ei rău. 

Și mai trebuie să știe că tocmai Elizabeth Short ne oferea 
această a doua șansă. 

În apropiere de Boston avionul a fost înghiţit de nori. Am 
împietrit de frică, de parcă revederea şi paternitatea m-ar fi 
transformat într-o stâncă în cădere liberă. Atunci gândul mi 
s-a îndreptat spre Betty, ca o dorinţă, aproape ca o rugă. 
Norii s-au împrăștiat, iar avionul a început să coboare spre 
marele oraş, ce lucea în amurg. Am rugat-o pe Betty să-mi 
asigure o călătorie lipsită de pericole în schimbul iubirii mele. 


ȘINCAI 


+*+ _- BIHOR. +