Marc Gimenez — Culoarea legii

MARK 
Juon 1 


„Pa 


pă 
4 


A 


GIMENEZ 


CULOAREA 
LEGII 


editura rao 


Traducere din limba engleză 
MONICA SORINA ANDREI 


RAO International Publishing Company 
aprilie 2011 


Această carte este dedicată părinţilor mei, Frank Gimenez 
(1926-1990) și Janie Gimenez. 

Socrului meu, Jack Hutchison (1931-1998). 

Soţiei mele, Brigitte, care a citit toate acele schiţe, și fiilor 
mei, Clay și Cole, care mi-au arătat cât de isteţi sunt copiii. 

Lui Wm. E. („Bill”) Douglass (19421994) și lui Sheldon 
Anisman, cei doi avocaţi pe care i-am cunoscut și care semănau 
în cea mai mare măsură cu Atticus Finch în privinţa onoarei și a 
stilului de lucru. 

Lui Harper Lee, al cărui roman celebru m-a inspirat să devin 
avocat și să scriu această carte. 


Cercetaș prin însăși natura meseriei sale, fiecare avocat are 
cel puţin un proces în cariera sa care îl afectează 
în plan personal. Acesta este al meu, cred. 


Atticus Finch în Să ucizi o pasăre căutătoare 
de Harper Lee 


PROLOG 


Clark McCall avea treizeci de ani și era unicul moștenitor al 
averii de 800 de milioane de dolari a tatălui său. De asemenea, 
era un ratat de prima clasă. Cel puţin așa spunea deseori tatăl 
său, de obicei chiar înainte de a ameninţa că-l dezmoștenește. 
De cele mai multe ori din cauza nopţilor de felul acesta - cu 
băutură, droguri și femei. 

Era sâmbătă seara și Clark, îmbătat cu whisky și drogat cu 
cocaină, încerca să agaţe o prostituată în Mercedesul tatălui 
său. Mersese spre sud pe Harry Hines până aproape de centrul 
orașului, fără însă prea mult noroc. Erau multe fete ieșite la 
produs, dar el nu o găsise încă pe cea mai potrivită. Acum era 
oprit la semafor și privea în sus, la conturul clădirilor din Dallas, 
care se ridicau deasupra lui: structuri întunecate conturate de 
lumini albe, albastre și verzi, vizibile de la mai bine de 60 de 
kilometri pe cerul nopţii. Privind astfel în sus, fu cuprins de o 
ușoară ameţeală, așa că bâjbâi după buton și cobori geamul 
maşinii. Își aplecă în afară capul și simţi pe faţă adierea caldă a 
verii. Trase în piept aerul nopţii, mireasma dulce a sexului pe 
bani. 

Închise ochii și poate că ar fi adormit chiar acolo dacă un 
vitezoman aflat într-o camionetă oprită în spatele lui nu ar fi 
claxonat ca un gornist ce anunţa semnalul de atac. Ceea ce îl 
sperie pe Clark. Deschise brusc ochii - lumina semaforului se 
schimbase. Călcă acceleraţia și smuci volanul zdravăn ca să 
facă o întoarcere de 180 de grade, dar pompase prea multă 
benzină și acum nu mai reușea să găsească frâna aia 
nenorocită, așa că făcu un viraj larg pe trei benzi, o roată a 
Mercedesului se urcă pe bordură și aproape că dădu peste un 
indicator stradal. „Ce dracu' caută ăsta acolo?” Automobilul se 
balansă cu putere, coborând de pe trotuar. 

De-abia reuși să stabilizeze cât de cât pe o singură bandă 
masiva mașină nemţească, și Clark o zări - o fată frumușică din 
cartierele negrilor aflate în partea sudică a orașului, care ieșise 
cu prietena ei la o scurtă plimbare într-o noapte călduroasă. Era 
exact genul care îi plăcea lui o ţipă zveltă de culoare cu perucă 
blondă, într-o grozavă fustă mini roz, asortată cu pantofi cu toc 
și bustieră albă, care-și legăna înainte și înapoi mica poșetă roz 
într-un tempo perfect cu mișcarea exagerată și languroasă a 


fundului ei rotund. Avea un corp pe gustul lui, picioare zvelte și 
întreaga ei făptură atât de senzuală și de seducătoare, încât el 
știu numaidecât că ea este aleasa - o târfă de culoare din sudul 
Dallasului specializată în bărbaţi albi din nordul Dallasului. 

Cu ea va avea întâlnire în această sâmbătă noapte. 

Și asta nu pentru că el n-ar fi putut obţine o întâlnire cu una 
dintre multele frumuseți albe, fără obligaţii, aflate în căutare de 
soţi în Dallas. Era atrăgător, iar tatăl său era bogat. În Dallas, să 
fii bogat era o condiţie necesară; să fii atrăgător era doar 
opţional. Avându-le pe amândouă, Clark McCall fusese numit 
recent unul dintre cei mai râvniţi burlaci din metropolă. Cu toate 
acestea, prefera compania prostituatelor. Acestea făceau tot ce 
li se spunea și nici nu depuneau plângeri la poliție după aceea, 
iar el știa de la bun început cât avea să-l coste pe tatăl său acea 
relaţie. 

Clark îndreptă Mercedesul pe prima bandă, lângă trotuar, și 
încetini în dreptul celor două prostituate din sudul Dallasului. 
Cobori geamul din dreapta și strigă: 

— Hei, blondino! 

Ele se opriră, așa că se opri și el. Fata de culoare cu perucă 
blondă se apropie agale de mașină, cu genul de atitudine 
impertinentă care lui îi plăcea la o femeie de stradă. Se aplecă și 
se vâri pe jumătate pe geam. Pielea îi era netedă și deschisă la 
culoare, mai mult bronzată decât neagră, iar faţa era osoasă și 
cu trăsături bine definite, aparţinând mai degrabă rasei albe 
decât celei negre. Buzele și unghiile îi erau vopsite cu un roșu 
strălucitor; sânii ei ridicaţi erau rotunzi, plini și păreau naturali; 
iar mirosul ei era mai ameţitor decât orice altceva ingerase în 
acea seară. Era frumoasă, era sexy și el o dorea. 

— Cât vrei? 

— Ce vrei? 

— Totul, iubito. 

— Două sute. 

— O mie. Toată noaptea. 

Ea zâmbi. 

— Arată-mi banii. 

Clark scoase un teanc de sute și i-l flutură în față precum o 
acadea unui copil. Aceasta urcă în mașină și alunecă pe 
bancheta de piele lustruită, iar fusta ei de piele roz se ridică atât 
de sus, încât el putu să-i vadă chiloţii negri intraţi între picioare 


și simţi cum un val de căldură îl inundă. Călcă acceleraţia și 
îndreptă sedanul spre casă. 

Dar gândurile i se întoarseră către tatăl lui, așa cum deseori 
se întâmpla în momente ca acesta. Clark McCall era un obstacol 
politic pentru tatăl său și întotdeauna fuseseră aceleași motive - 
băutura, drogurile, femeile. Oh, dacă senatorul de Texas și-ar 
vedea acum unicul fiu, beat și drogat, cumpărându-și o târfă de 
culoare cu banii să; și ducând-o cu Mercedesul său la reședința 
sa din Highland Park! Bineînţeles, primul gând al tatălui său ar fi 
unul politic, nu unul părintesc: ce prejudiciu ar aduce campaniei 
sale dacă presa ar afla despre ultima indiscreţie a fiului? 

Clark râse zgomotos, și prostituata îl privi ca și cum nu era în 
toate minţile. Cel puţin venise acasă în Dallas să fie indiscret. Cu 
toate acestea, dacă tatăl său ar afla că a venit din nou acasă, ar 
urma iar multe și furioase ameninţări cu dezmoștenirea; dar 
Clark se va întoarce la Washington înainte ca onorabilul senator 
să afle că a plecat. Râse din nou, dar simţi cum creștea furia 
înlăuntrul său, așa cum se întâmpla de fiecare dată când se 
gândea la tatăl său, un om care dorea să ajungă la Casa Albă 
mai mult decât își dorise vreodată să aibă un fiu. 


Senatorul Statelor Unite Mack McCall îi aruncă o privire rapidă 
celei de-a doua soţii și se gândi ce prim-cuplu atrăgător ar 
forma ei doi. 

Erau așezați pe fotolii de piele, bucurându-se de o după- 
amiază de duminică liniștită în vila lor din Georgetown. În faţa 
lor, pe canapea, stăteau cei doi oameni care aveau să-i ducă la 
Casa Albă. Consultantul lor politic și directorul unei agenţii de 
sondare a opiniei publice analizau ultimele rezultate din sondaje 
și studiile focus grup și stabileau poziţia lui McCall faţă de 
subiectele politice de actualitate - poziţii conturate cu grijă, 
astfel încât să fie pe placul fiecărei grupări identificabile de 
votanti din America, indiferent dacă era bazată pe rasă, religie, 
etnie, sex, geografie, vârstă, statut socioeconomic sau orientare 
sexuală, oricine ar putea vota pentru senatorul Mack McCall. 
Senatorul senior de Texas conducea cu detașare în sondajele de 
dinaintea alegerilor primare.. 


1 În SUA, la alegerile primare, membrii aceluiași partid politic 
aleg persoana care va reprezenta partidul respectiv la alegerile 
pentru o funcţie politică înaltă. (n.tr.) 


În sfârșit, Mack McCall era pe punctul de a-și împlini ambiția 
sa de-o viaţă. Își priva mâinile, încă puternice și pline de bătături 
ca urmare a anilor în care lucrase la instalaţii mecanice. Avea 
încă mâinile unui muncitor semicalificat din industria petrolieră 
și determinarea unui căutător de zăcăminte de ţiţei. Și, ca 
întotdeauna, era hotărât ca nimeni și nimic să nu-i stea în cale. 
Luni își va anunţa oficial candidatura. 

Apoi va cheltui 100 de milioane de dolari, sau 200 de 
milioane, sau oricât demult ar fi nevoie din banii proprii pentru a 
ajunge la Casa Albă. Cu mult timp în urmă, învățase că un om 
cu suficienţi bani poate cumpăra orice și pe oricine dorește, 
indiferent dacă este vorba despre alegeri sau despre o femeie 
tânără. Mack McCall avea suficienţi bani să le cumpere pe 
amândouă. Işi întoarse din nou privirea spre soţia sa și îi admiră 
frumuseţea ca și cum ar fi văzut-o prima oară. Era copleșit de 
un simţ al proprietăţii, același pe care îl trăise și cu ani în urmă 
când mersese pe câmpurile petrolifere și își admirase puţurile, 
știind că tot ceea ce doreau cu înfocare ceilalţi oameni era 
numai al lui. 

McCall avea șaizeci de ani; Jean avea patruzeci. Era senator 
de douăzeci de ani, iar ea fusese asistenta lui personală de când 
absolvise Facultatea de Drept, cu cincisprezece ani în urmă. 
Pentru cariera lui politică, ea era un avantaj inteligent, capabil și 
fotogenic. Erau căsătoriți de zece ani, de suficient demult timp 
ca divorţul său murdar să nu fie un element negativ în sondajele 
de opinie. 

Jean nu avea copii și nici nu dorea. El avea un fiu, Clark, din 
prima căsătorie vlăstarul perfect netrebnic al bogăției, un 
adolescent de treizeci de ani. Cu șase luni în urmă, crezând că o 
slujbă serioasă l-ar maturiza și în același timp l-ar îndepărta de 
Dallas, McCall trăsese niște sfori și obținuse numirea lui Clark în 
funcţia de președinte al Comisiei de Reglementare a Energiei 
Federale?. Dar băiatul continua să se furișeze acasă și să facă 
Dumnezeu știe ce, cu Dumnezeu știe cine în reședința lor din 
Dallas. Fiul său nu reprezenta un avantaj politic. 

— Domnule senator? Bradford, majordomul, apăru sub arcada 
de la intrarea în salon, ţinând în mână un telefon portabil și 
având o expresie înmărmurită: Clark, sir! 

McCall îl concedie cu o mișcare din mână. 


2 Federal Energy Regulatory Commission - FERC 


— Spune-i că sunt ocupat. 

— Nu, sir, este Biroul Federal de Investigaţii din Dallas, sună 
în legătură cu Clark. 

— FBI? Doamne, Dumnezeule, ce dracu' a mai făcut de data 
asta? 

— Nimic, sir. E mort. 


UNU 


— Care este diferenţa dintre un șarpe cu clopoței care zace 
mort în mijlocul autostrăzii și un avocat care zace mort tot în 
mijlocul autostrăzii? Făcu o pauză. In faţa șarpelui sunt urme de 
frânare. 

Audienţa, formată din colegii săi de barou, îi răspunse cu un 
râs politicos și zâmbete diplomatice. 

— De ce toate depozitele de deșeuri toxice sunt în New 
Jersey, iar în California toţi avocaţii? Se opri din nou. Pentru că 
New Jersey a ales primul. 

Un râs diminuat, mai puţine zâmbete, câteva accese izolate 
de tuse nervoasă: diplomaţia pierdea teren cu repeziciune. 

— Ce au în comun avocaţii și sperma? De data asta, nu se mai 
opri. Ambii au o șansă la un milion să devină oameni. 

Toate eforturile de a rămâne diplomaţi se epuizaseră. Peste 
audienţă se lăsă o liniște mormântală; îl privea o mare de feţe 
împietrite. Avocaţii de la prezidiu se concentrau asupra 
prânzului din propriile farfurii, jenaţi de încercarea imprudentă a 
invitatului lor de a face o glumă bună. Acesta se uită în jur în 
sala aglomerată, ca și cum ar fi fost buimăcit. Işi ridică palmele. 

— De ce nu râdeţi? Nu sunt amuzante aceste glume? Publicul 
crede cu convingere că aceste glume sunt amuzante, ale 
dracului de amuzante. Nu există petrecere sau club la care să 
merg și unde să nu-mi spună cineva o glumă stupidă cu avocaţi. 
Prieteni, suntem calul de bătaie al glumelor preferate ale întregii 
Americi! își reglă microfonul ca oftatul său adânc să fie bine 
auzit, menţinând permanent contactul vizual cu audiența. Nici 
eu nu cred că aceste glume sunt amuzante. Nu am mers la 
Facultatea de Drept ca să fiu calul de bătaie al glumelor 
nesărate. Am mers la Facultatea de Drept ca să fiu un alt Atticus 
Finch. Să ucizi o pasăre căutătoare a fost cartea favorită a 
mamei mele și povestea pe care mi-o citea înainte de culcare. 
Câte un capitol în fiecare seară, și când ajungeam la final, o lua 
de la început. „Scotty, îmi spunea, să fii ca Atticus. Să te faci 
avocat. Să faci bine.” 

Și aceasta, dragi colegi din barou, este întrebarea 
fundamentală pe care trebuie să ne-o adresăm nouă înșine: 
facem noi cu adevărat numai bine sau doar ne merge foarte 
bine? Suntem noi gardienii nobili ai principiului conform căruia 


nimeni nu este mai presus de lege și luptăm noi pentru dreptate 
în America sau nu cumva suntem doar paraziți lacomi ce 
folosesc legea pentru a suge și ultimul dolar de la societate 
precum lipitorile pe un muribund? Transformăm noi lumea 
aceasta într-un loc mai bun sau doar devenim indecent de 
bogaţi? 

Trebuie să ne punem aceste întrebări, dragi prieteni, pentru 
că publicul ne întreabă aceleași lucruri. Ne pun sub semnul 
îndoielii, ne arată cu degetul, ne învinovăţesc. Ei bine, m-am 
întrebat și eu aceste lucruri și am răspunsuri - pentru mine, 
pentru voi și pentru public: Da, facem numai bine! Da, luptăm 
pentru dreptate! Da, transformăm lumea într-un loc mai bun! 

Şi, doamnelor și domnilor, dacă mă alegeţi pe mine următorul 
președinte al baroului de stat din Texas, voi spune oamenilor 
exact același lucru! Le voi aminti că noi am scris Declaraţia de 
Independenţă și cele zece amendamente ale Constituţiei 
Statelor Unite, noi am luptat pentru drepturile civile, noi îi 
protejăm pe săraci, îi apărăm pe inocenți și îi eliberăm pe cei 
asupriţi. Noi apărăm drepturile lor inalienabile. Noi suntem 
singurii care stăm între libertate și opresiune, între bine și rău, 
inocenţă și vină, viaţă și moarte. Și voi spune oamenilor că sunt 
mândru, a/ naibii de mândru, că sunt avocat... pentru că 
avocaţii fac bine! 

Acum, unii ar putea da vina pe căldura verii din Texas, dar 
audiența, toţi avocaţi avocaţi care nu îi protejaseră niciodată pe 
săraci și nici nu îi apăraseră pe inocenți sau îi eliberaseră pe 
asupriţi, avocaţi care apărau drepturile corporațiilor 
multinaționale - au crezut vorbele sale, precum copiii care erau 
suficient de mari să ştie adevărul despre Moş Crăciun, dar care 
cu toate acestea se agățau cu disperare de basm. Se ridicară cu 
toții în picioare în sala principală a reședinței Belo din centrul 
Dallasului și, cu mare entuziasm, îl aplaudară pe vorbitorul înalt, 
în vârstă de treizeci și șase de ani, care își scoase ochelarii cu 
rama de baga, își dădu la o parte părul blond și des de pe faţa 
bronzată și le răspunse cu zâmbetul său de vedetă de cinema. 
Luă loc la prezidiu în dreptul unei plăcuţe de identificare pe care 
scria A. SCOTT FENNEY, ESQ.?, FORD STEVENS LLP.* 


3 Abrevierea de la esquire, care este un titlu folosit de avocaţi 
în SUA. (n.tr.) 
^4 Acronimul de la Limited Liability Partnership, societate cu 


Pe măsură ce aplauzele se înteţeau, avocatul specializat în 
impozite corporatiste, care era contracandidatul lui Scott în 
campania pentru obţinerea postului de viitor președinte al 
baroului de stat, se înclină spre acesta și șopti: 

— Ştii, Scotty, ai un discurs impresionant de insolent. Acum 
înţeleg de ce jumătate din studentele de la SMU” își dădeau 
chiloţii jos pentru tine. 

Scott își presă nodul cravatei de mătase, își netezi costumul 
de 2.000 de dolari și răspunse tot șoptit, printre dinţii de un alb 
strălucitor: 

— Henry, nu faci sex și nu ești ales dacă spui adevărul. 

Apoi se întoarse și mulţumi din nou colegilor săi, membri ai 
baroului, care erau în picioare și îl aplaudau. 


Cu excepţia unui singur avocat. Era un domn mai în vârstă, 
care stătea singur în spatele sălii, la masa la care se așeza de 
obicei. Părul său alb și des îi cădea pe frunte. Ochii săi 
strălucitori rămâneau pătrunzători când privea la distanţă, dar 
purta ochelari de citit cu ramă neagră atunci când mânca. Nu 
era un bărbat înalt, și postura sa ușor cocoșată îl făcea să pară 
aproape scund. Chiar și așa, era un avocat pe care ceilalţi din 
breaslă ori îl evitau de-a dreptul, ori îl abordau cu mare 
precauţie, precum vasalii propriul lord, așteptând răbdători ca 
acesta să-și ridice privirea de la porţia de pui prăjit cu piure de 
cartofi și plăcintă de pecan și să-i răsplătească poate cu o 
înclinare din cap sau, în zilele cele mai bune, cu o scurtă 
strângere de mână. Dar niciodată nu se ridica în picioare. 
Indiferent dacă se dezlănţuia iadul pe pământ sau venea 
sfârșitul lumii, judecătorul Curţii federale a Statelor Unite, 
Samuel Buford, rămânea pe scaun până când termina de 
mâncat. Astăzi, cu toate acestea, în timp ce se gândea la 
discursul tânărului avocat, un zâmbet ușor îi brăzdă chipul. 

A. Scott Fenney, Esq. Tocmai transformase o decizie 
judecătorească dificilă în una ușoară. 


răspundere limitată. (n.tr.) 
5 Southern Methodist University. 


DOI 


Firma de avocatură Ford Stevens ocupa etajele de la 55 până 
la 63 ale Dibrell Tower din centrul Dallasului. Remarcabilul 
succes financiar al firmei se datora celor două sute de avocaţi ai 
săi care prestau în medie două sute de ore pe lună la un tarif 
mediu de 250 dolari ora, obținând anual un profit brut în medie 
de 120 de milioane de dolari și acumulând un profit mediu pe 
partener de 1,5 milioane de dolari, punând firma din Dallas pe 
picior de egalitate cu firmele de pe Wall Street. Scott Fenney era 
partener de patru ani și câștiga 750 000 de dolari anual. Visul lui 
era să-și dubleze veniturile anuale până la vârsta de patruzeci 
de ani. 

Fiind unul dintre cei cincizeci de parteneri, avantajele sale 
erau considerabile: o secretară personală, doi asistenţi cu studii 
juridice și patru asociaţi ca subalterni ai săi; loc rezervat în 
parcarea subterană; calitatea de membru al anumitor cluburi 
private unde lua masa, făcea sport și se relaxa; și un birou 
imens, pe colţ, la etajul 62, cu fața spre nord singura direcţie în 
care merita să ai fereastra în centrul de afaceri al Dallasului. El 
ţinea în mod deosebit la acest birou cu pereţii lambrisaţi în 
lemn, cu masă de mahon și fotolii de piele, având pe parchetul 
de lemn masiv un covor persan original importat din Iran, iar pe 
perete, cu o dimensiune de 0,45 metri pătraţi, fotografia sa 
mărită și înrămată, ce îl surprindea pe teren purtând numărul 22 
în echipa Mustangs a SMU și alergând 175 de metri în meciul 
împotriva echipei Texas Longhorns, în ziua în care Scott Fenney 
a devenit o legendă în fotbalul american local. Ca să-și păstreze 
toate aceste mult râvnite avantaje, Scott trebuia doar să-i 
servească pe clienții corporatiști ai firmei cu aceeași devoțiune 
pe care și discipolii i-o arătaseră lui Isus Hristos. 

La o oră după discursul ţinut în faţa colegilor de barou, Scott 
stătea în picioare pe covorul său persan și o admira pe Missy, 
fostă majoretă a echipei Dallas Cowboys, în vârstă de douăzeci 
și șapte de ani, care coordona în cadrul firmei programul de 
asistenţă pe timpul verii. În toamna fiecărui an, avocaţii Ford 
Stevens se răspândeau peste tot prin ţară să intervieveze 
studenţii celor mai renumite facultăți de drept din SUA, care 
reușeau să fie cei mai buni doi ani consecutiv. Firma angaja 
patruzeci dintre candidaţii de top și vara următoare îi aducea în 


Dallas să lucreze ca funcţionari de vară cu un salariu 
săptămânal de 2 500 dolari, plus cazare și masă, petreceri, 
alcool și, la unele firme, chiar femei. Majoritatea partenerilor din 
marile societăţi de avocaţi fuseseră membri ai fraternităţilor în 
timpul facultăţii, așa că multe programe de asistenţă pe timpul 
verii aveau toate caracteristicile unei recrutări de noi membri în 
cadrul unei fraternităţi. Programul Ford Stevens nu făcea 
excepţie. 

Astfel, prima zi de luni din iunie a adus invazia a patruzeci de 
funcţionari de vară, cum era și Bob aici de faţă, fiecare 
încercând să atragă atenţia partenerilor cu putere de decizie, iar 
partenerii, la rândul lor, încercând să ghicească dacă acești 
vulturi în devenire ai legii erau genul Ford Stevens. Bob era. Din 
expresia întipărită pe faţa studentului la Drept care stătea lângă 
Missy, se vedea clar că visa să aibă într-o zi un birou exact ca 
acesta. Ceea ce însemna că va presta două sute de ore lunar în 
următorii opt ani fără să se plângă sau să dea dovadă de 
insubordonare, după care firma îi va arăta ușa - șansele ca un 
nou asociat să devină partener la Ford Stevens fiind de unu la 
douăzeci. Dar studenţii ambiţioși continuau să se înscrie pentru 
că, după cum însuși Scott le spunea: „Dacă vreţi noroc, duceţi- 
vă în Vegas. Dacă vreţi oportunitatea de a ajunge putred de 
bogaţi înainte de a împlini patruzeci de ani, angajaţi-vă la Ford 
Stevens”. 

— Domnule Fenney? 

Scott își luă ochii de la Missy și se întoarse spre secretara sa 
de vârstă mijlocie și lipsită de eleganţă, care stătea în cadrul 
ușii. 

— Da, Sue? 

— Aveţi patru telefoane în așteptare: soţia, Stan Taylor, 
George Parker și Tom Dibrell. 

Scott se întoarse din nou spre cei doi și ridică ușor din umeri. 

— Mă cheamă datoria. Dădu mâna cu studentul palid, 
neatrăgător, dar cel mai bun dintre colegii săi, și îl bătu pe umăr 
prietenește. Bob... 

— Rob. 

— Oh, scuze. Ascultă, Rob, la petrecerea mea de 4 lulie, 
prezenţa este obligatorie. 

— Da, domnule, am auzit despre ea. 

Către Missy: 


— Aduci niște fete anul acesta? 

— Zece. 

— Zece? Scott fluieră. Zece foste majorete ale echipei Dallas 
Cowboys. 

Firma le plătea pe fete cu câte 500 dolari de persoană ca să 
petreacă vreo câteva ore în bikini și să pară interesate de 
studenţii la Drept. 

— Bob... 

— Rob. 

— Așa este. Ai face bine să te bronzezi puţin, Rob, dacă vrei 
să prinzi în cursă una dintre acele majorete. 

Rob râse forţat, deși avea cam tot atâtea șanse să obţină o 
întâlnire cu o fostă majoretă Dallas Cowboy câte avea un om cu 
un singur picior să câștige un concurs de dat șuturi în fund. 

— Domnule Fenney, zise Rob, discursul dumneavoastră de la 
prânzul oficial al baroului a fost o adevărată inspiraţie. 

Prima zi la slujbă și băiatul deja lingușea ca un asociat 
experimentat. Poate chiar era sincer? 

— Mulţumesc, Bob. 

Missy îi făcu semn cu ochiul. Scott nu știa dacă semnul 
însemna că ea își dădea seama că discursul lui fusese o 
abureală insolentă sau dacă flirta din nou. Ca toate fetele 
atrăgătoare și fără obligaţii din Dallas, Missy transformase flirtul 
într-o formă de artă, reușind întotdeauna să-i atragă atenţia 
atunci când își încrucișa picioarele sale lungi și subţiri, sau când 
îl atingea în lift, sau pur și simplu când îl privea într-un fel care-l 
făcea să simtă ca și cum erau pe punctul de a avea o aventură. 
Bineînţeles, toţi bărbaţii din firmă simțeau același lucru în 
legătură cu Missy, dar Scott era votat anual de către personalul 
auxiliar de sex feminin ca fiind cel mai atrăgător avocat de la 
Ford Stevens, nu că ar fi fost cine știe ce competiţie. Scott 
fusese o vedetă a fotbalului american în timpul facultăţii, în timp 
ce majoritatea avocaţilor erau vedete ale șahului. Ca și Bob, aici 
de faţă. 

— Rob. 

— Corect. 

Missy și Bob plecară, iar Scott merse la birou și se așeză în 
scaunul său cu spătar înalt și îmbrăcat în piele. Căută cu privirea 
telefonul, unde patru beculeţe clipeau în așteptare. Fără să fie 
conștient, mintea lui antrenată  prioritiză instantaneu 


convorbirile: Tom, Stan, George, nevastă. Tom plătise firmei trei 
milioane de dolari anul trecut, Stan 150 000 dolari, George 50 
000, iar soţia lui nimic. 

Scott ridică receptorul și apăsă butonul liniei pe care era Tom. 


— Domnule Fenney! 

Scott aștepta nerăbdător liftul în holul etajului 62, ca să 
meargă la Tom Dibrell la etajul 69. Nu putea să-și reţină un 
zâmbet. Era binecuvântat cu genul de client bogat la care 
visează toţi avocaţii: un dezvoltator de afaceri imobiliare 
dependent de munca sa; un client care în mod obișnuit 
împrumuta, cumpăra, construia, închiria, rindea, dădea în 
judecată și era dat în judecată și, cel mai important, un client 
care poseda o stranie abilitate de a se vâri constant în situaţii 
periculoase și neplăcute din punct de vedere legal, a căror 
rezolvare necesita întotdeauna serviciile juridice foarte scumpe 
ale lui A. Scott Fenney, Esq. 

Sue sosi, roșie la față de la cât alergase după el. 

— Domnule Fenney, aveţi întâlnirea cu partenerii la ora două. 

Scott își consultă ceasul: două fără un sfert. 

— Nu pot să ajung. Tom are nevoie de mine. Ce se va 
discuta? 

Sue îi înmână agenda de lucru a întâlnirii partenerilor. Doar 
un singur subiect necesita votul său: eliminarea lui John Walker 
ca partener în firmă. Spre deosebire de Scott, John nu mai era 
un avocat binecuvântat. Clientul său bogat tocmai fusese 
cumpărat de o companie din New York, ceea ce însemna că 
acesta nu va mai plăti onorarii firmei Ford Stevens pentru 
serviciile juridice; lucru care însemna că John Walker nu va mai 
fi angajat la Ford Stevens. Salariul lui de 800 000 dolari tocmai 
devenise o cheltuială nejustificată pentru firmă. John era un 
avocat strălucit, cu care Scott jucase baschet de două ori pe 
săptămână, dar aici era vorba de afaceri: avocaţii străluciți fără 
clienți bogaţi erau lipsiţi de valoare pentru o societate mare de 
avocatură. 

Ușile liftului se deschiseră chiar în momentul în care Scott 
căuta în buzunarul sacoului un stilou. Urcă în lift, și Sue îl urmă. 
Atașat de lista cu ordinea de zi era și un buletin de vot: 
ELIMINAREA LUI JOHN WALKER. Singurul partener din firmă care 
nu știa că John Walker urma să fie concediat astăzi era John 


Walker. Dan Ford considera că elementul surpriză era crucial 
când concedia un partener, în caz contrar respectivul putea ieși 
pe ușă cu câţiva dintre clienţii firmei. Astfel, peste cincisprezece 
minute, John Walker va intra în biroul lui Dan, va fi concediat 
fără pic de jenă după doisprezece ani de muncă în firmă și apoi 
va fi escortat afară din clădire de către membrii serviciului de 
pază. Societatea nu pierduse niciodată nici măcar un singur 
client la concedierea unui avocat. 

Sue se întoarse și îi oferi spatele ca punct de sprijin. Scott 
puse buletinul de vot pe umărul ei, apropie stiloul și începu să-și 
scrie numele A. Scott Fenney... dar încremeni. Se simţi vinovat, 
deși votul său nu era decât o formalitate, o acceptare a iluziei că 
la firma de avocatură Ford Stevens exista un parteneriat între 
avocaţi cu puteri egale. În realitate, Dan Ford deţinea firma și 
absolut orice din interiorul ei, fie avocat, birou, masă sau carte; 
și Dan deja decisese să-l concedieze pe John Walker. Scott putea 
ori să aprobe fără să pună sub semnul întrebării decizia lui Dan, 
ori să refuze și... ce?... să i se alăture lui John în rândurile 
șomerilor? Oftă și semnă buletinul de vot în coloana PENTRU, 
apoi îl dădu înapoi lui Sue și spuse: 

— Dă-i asta lui Dan. 

Ea prici uimită buletinul de vot ca și cum era un ordin oficial 
ce autoriza execuţia cuiva și zise apoi, aproape șoptit: 

— Soţia lui are cancer la sân. 

— A lui Dan? 

— Nu. Soţia lui John Walker. Secretara lui spune că este în 
ganglionii limfatici. 

— Vorbești serios? Dumnezeule, este tânără. 

Și mama lui Scott fusese tânără, doar patruzeci și trei de ani, 
când același fel de cancer a ucis-o. Scott o privise neputincios 
cum își pierduse mai întâi sânii, apoi părul și în cele din urmă 
viața. Acum se gândi la soţia lui John și la John, care în curând 
va fi în stradă, afară din această clădire, cu haina și cariera în 
mână, blestemându-și partenerii că l-au abandonat și pe 
Dumnezeu că a abandonat-o pe soţia lui, așa cum și Scott îl 
blestemase pe Dumnezeu când cancerul rodea corpul mamei 
sale dram cu dram, până ajunsese să cântărească tot atât cât o 
pernă umplută cu fulgi, când el o ridica din pat și o ducea la 
baie. 

— La dracu'! 


Nu putea face nimic în plus pentru soţia lui John decât putuse 
pentru mama lui, și nimic în plus pentru John decât putuse 
pentru toţi ceilalți avocaţi pe care Dan Ford îi concediase lară 
preaviz... și totuși. Scott se privi insistent în peretele cu oglindă 
până când liftul încetini pentru o oprire lină și ușile se 
deschiseră la etajul 69. Clinchetul liftului îl smulse din gândurile 
sale precum fluierul unui arbitru în timpul unui meci, după o 
întrerupere cauzată de o accidentare. Cobori din lift. Ușile se 
închiseră în urma lui și el păși pe domeniul companiei Dibrell 
Property, proprietarul clădirii și cel mai important client al său, 
care reprezenta mai mult de 90 de procente din onorariile 
pentru serviciile juridice generate de el anual, onorarii ce 
cumpăraseră absolut tot ce Scott Fenney deţinea în viaţa 
aceasta, de la patul în care dormea până la pantofii cu care era 
încălţat. 

Cu aproape unsprezece ani în urmă, Scott, pe atunci proaspăt 
asociat la Ford Stevens, era în unul dintre lifturile acestei clădiri, 
când ușile se deschiseră și înăuntru pășise Thomas J. Dibrell. 
Scott îl recunoscuse imediat. Toată lumea din Dallas îl cunoștea 
pe Tom Dibrell: absolvent al SMU și fanatic susţinător financiar 
al fotbalului american, acesta fusese implicat împreună cu unul 
dintre membrii conducerii universităţii în scandalul mituirii 
sportivilor, care dusese la sancţionarea SMU de către NEAAS cu 
pedeapsa maximă în anul 1987; el construise extravagantul 
Dibrell Tower cu 300 de milioane de dolari împrumutaţi de la un 
fond de pensii din New York în timpul exploziei imobiliare din 
anii 1980; și reușise într-un fel sau altul să supraviețuiască 
falimentului din anii 1990, soartă pe care mulţi alți dezvoltatori 
o suferiseră când piaţa imobiliară din Texas intrase în colaps. De 
fapt, cum Tom Dibrell reușise să-și păstreze imensul bloc-turn, 
în timp ce toţi ceilalți dezvoltatori și le pierduseră pe ale lor din 
pricina creditelor ipotecare neachitate rămânea al doilea mare 
mister al Dallasului, imediat după A acționat Oswald de unul 
singur?” 

Dar exact cum Scott îl recunoscuse în lift în acea zi, tot la fel 


€ NCAA — National Collegiate Athletic Association, organizație 
care are puterea de a interzice unei instituţii de învățământ de 
pe teritoriul SUA să mai participe la anumite competiţii pentru 
o perioadă determinată de timp ca urmare a unor sancțiuni. 
(n.tr.) 


și Dibrell îl recunoscuse pe Scott. Pe faţa lui era întipărită acea 
expresie pe care Scott o văzuse de atâtea ori când un adult se 
întâlnea din întâmplare cu un erou al fotbalului american: era 
faţa unui copil în dimineaţa de Crăciun. Făcură cunoștință, Scott 
îi spuse lui Dibrell că este avocat la Ford Stevens și Dibrell îl 
invitase la prânz la clubul Downtown aflat la un etaj superior. În 
timpul mesei, Dibrell îi spusese că piaţa imobiliară din Dallas era 
în declin, că firma lui era menţinută în viață în mod artificial și 
că avocaţii lui - niște nenorociţi lipsiți de loialitate pe care el îi 
plătise cu milioane în timpul avântului economic - tocmai îl 
abandonaseră pentru băncile din Nord care preluaseră băncile 
locale insolvabile, cele care deţineau multe dintre contractele 
sale neachitate. După masă, Dibrell își aprinsese un trabuc, se 
lăsase pe spate sprijinindu-se de spătarul scaunului și îi 
propusese lui Scott Penney, legendă a fotbalului local, să fie 
noul său avocat. 

A. Scott Fenney, Esq. Avea primul client. 

Restul era istorie. Unsprezece ani mai târziu, piaţa imobiliară 
din Dallas cunoștea un nou avânt, compania Dibrell Property era 
în al nouălea cer și Tom Dibrell era din nou un client de top în 
Dallas, un client care îi conferea avocatului respect instantaneu 
și statut social când acesta anunţa: „Sunt Scott Fenney, 
avocatul lui Tom Dibrell”. Și Scott rămase avocatul său loial care 
atingea suma de trei milioane de dolari anual în onorarii. 

Pașii lui Scott se auzeau pe podeaua de mahon și de marmură 
în timp ce se apropia de intrarea impunătoare. Direct sub un 
candelabru cu braţe lungi era o masă rotundă de lemn pe care 
era așezată o sculptură de bronz de 60 de centimetri înălțime ce 
înfățișa un vițel, corect reprezentat anatomic, ce ședea culcat 
pe-o parte, legat și ţinut la pământ de doi cowboy, aflat pe 
punctul de a fi castrat de un al treilea cowboy care utiliza un 
instrument ce semăna cu o uriașă unghieră cu două mânere. 
STRÂNGEREA VITELOR PRIMĂVARA era inscripționat pe plăcuţa 
de argint atașată la bază. 

De fiecare dată când Scott intra în vasta zonă de recepţie a 
companiei Dibrell Property, se simţea ca și cum ar fi pășit într- 
un muzeu al civilizaţiei vestice americane. Sculpturile lui 


7 Se face referire la Lee Harvey Oswald, cel care l-a ucis pe 
președintele SUA, John F. Kennedy, pe 22 noiembrie 1963, în 
Dallas. (n.tr.) 


Frederic Remington erau așezate pe postamente cu picior. Pe 
pereţi atârnau picturile lui G. Harvey reprezentând cowboy 
călare, opere de artă ce purtau denumiri precum Când bancherii 
purtau cizme, Traversarea râului Rio Grande și Voința Bunului 
Dumnezeu și pârâul nu se umflă. Mobilele erau luate direct din 
Giant - canapele din piele cu tapițerie bombată, în formă de 
romburi, scaune asortate, cu butoni de alamă și lemn închis la 
culoare ce lambrisa pereţii de la podea până în tavan. Pe perete, 
deasupra biroului de la recepţie atârna capodopera muzeului, 
un portret imens al lui Tom Dibrell călare pe un uriaș armăsar 
negru. Avea expresia unui copil ai cărui părinţi îl forțaseră să se 
urce pe un ponei la grădina zoologică unde se aflau animale 
dresate. Era, de fapt, singura dată când Tom fusese urcat pe un 
cal. Dar el iubea toate lucrurile legate de cowboy, deși nimeni 
din Dallas, sau Houston, sau Texas nu era în această privință un 
cowboy adevărat. Cu toate acestea, era amuzant să se prefacă. 

Ochii lui Scott se îndreptară de la tabloul lui Roy Rogers jr. La 
poate cea mai frumoasă tânără pe care o văzuse vreodată, cel 
puţin de când se aflase acolo ultima dată. O frumuseţe blondă 
cu ochi albaștri stătea în spatele biroului de la recepţie și își 
vopsea unghiile deasupra ziarului de dimineaţă. Tom Dibrell 
spunea că întotdeauna crezuse cu hotărâre în angajarea 
experţilor contabili de la Harvard și a recepţionerelor din rândul 
chelnerițelor de la Hooters. Problema era că întotdeauna cariera 
unei recepţionere trecea de aici direct pe canapeaua din biroul 
lui Tom, ceea ce ducea mai apoi la o înţelegere financiară 
substanţială pentru a evita rezolvarea litigiului în instanţă. 

— Doamne, era așa de chipeș! zise ea. 

Nu se referea la Tom. Ochii ei albaștri erau îndreptaţi spre 
ziar, unde era fotografia alb-negru a unui tânăr, imediat sub 
titluri: „Clark McCall ucis”... „Prostituată acuzată”... „Senatorul 
McCall devastat”... „Campania prezidenţială amânată”. 

Asta este o fotografie făcută la sediul poliţiei, răspunse Scott, 
de când a fost arestat pentru dopaj. A avut întotdeauna 
probleme. 

Ea ridică ușor din umeri. 

— Era bogat. 

— Tăticu' este bogat. 

— Pentru mine este destul de bun. 

— Păi, atunci, pe tine ar fi trebuit să te ia sâmbătă noaptea, în 


locul acelei prostituate. 

— Oh, l-aș fi costat mult mai mult. Pe de altă parte, eu nu port 
arme. 

— Dragă, de unde stau eu, se vede clar că ai suficiente arme. 

Ea îi răspunse cu un zâmbet rezervat, apoi își întoarse privirea 
la ziar. Scutură ușor din cap ca și cum cântărea în minte un 
mare mister. 

— Bogat și frumos. De ce să vrea o prostituată de culoare 
când putea avea orice fată albă din oraș? 

— Era mai ieftin, așa cum ai spus și tu. 

Lui Scott îi plăcea întotdeauna să flirteze cu fetele lui Dibrell, 
dar se plictisise de această conversaţie. Uciderea fiului unui 
senator nu îl interesa în această după-amiază. Era aici să facă 
bani. Așa că zise: 

— Sunt Scott Fenney, vreau să-l văd pe Tom. 

Recepţionera puse deoparte oja, suflă peste unghii și ridică 
telefonul. "Ţinând receptorul, cu buricele degetelor, grijuliu ca să 
nu-și zgârie unghiile proaspăt vopsite, apăsă un buton cu 
capătul gumat al unui creion și anunţă: 

— Domnul Fenney este aici. Închise, se așeză mai bine pe 
scaun, astfel încât să-și expună bustul impresionant și continuă: 
Așadar, ești căsătorit? 

Scott își ridică mâna stângă pentru a arăta verigheta. 

— De unsprezece ani. 

— Păcat. Suflă din nou peste unghii și spuse: Poţi intra, 
domnule Fenney. Și sună-mă decât dacă situaţia se schimbă... 
sau... chiar și dacă nu. 

Lăsând deoparte cunoștințele sale gramaticale, ea era un 
exemplu potrivit de ceea ce doreau cel mai mult bărbaţii din 
Texas: o texană superbă. Existau multe mituri, dar unul era 
adevărat: cele mai frumoase fete din lume se găsesc în Texas. 
In Dallas, Texas. Fete ca aceasta termină liceul sau primii ani de 
facultate și din toate orășelele de pe cuprinsul Texasului vin în 

Dallas, precum moliile la lumină. Vin pentru slujbe, van pentru 
viața de noapte, vin pentru bărbaţii necăsătoriți care fac mulţi 
bani, genul acela de bani care cumpără case mari, mașini 
scumpe, haine luxoase și bijuterii strălucitoare, garantate să 
aducă zâmbetul pe buze oricărei fete din Texas. Dacă fata vrea 
să se căsătorească cu un angajat la rafinărie și să trăiască într-o 
rulotă, se mută în Houston; dacă vrea să se mărite cu o avere și 


să trăiască într-o vilă, se mută în Dallas. 

Scott trecu de zona recepţiei, apoi printr-o galerie plină de 
alte obiecte de artă cowboy și își aminti să-și pună ochelarii. 
Vedea destul de bine la distanţă și avea nevoie de ochelari doar 
când citea la lumină slabă, dar își făcuse un obicei din a-i purta 
în faţa clienţilor pentru că acestora le plac avocaţii care par 
inteligenţi. Ajunse la biroul lui Torn, format din mai multe 
camere ce dădeau una în alta și care consta într-o zonă de 
secretariat, o baie privată, o cameră de lucru cu un șemineu fals 
și sanctuarul privat al lui Tom. 

Marlene, secretara de vârstă mijlocie a lui Tom, își ridică 
privirea din povestea McCall, îi zâmbi și îi făcu semn cu mâna să 
intre. ÎI găsi pe Tom în partea îndepărtată a vastului spaţiu, cu 
capul îngropat în mâini, părând mic în spatele biroului masiv și 
sub tavanul aflat la o înălţime de trei metri. Scott se îndreptă 
spre clientul său bogat, strecurându-se printre obiectele de 
mobilier din piele printre care o șa mexicană ornamentală 
incrustată cu argint și așezată pe un postament - și trecând pe 
lângă fotografiile ce-l reprezentau pe Tom cu guvernatori, 
senatori și președinți, și pe lângă masa de cafea, pe care se 
aflau casca de protecţie având imprimat numele DIBRELL și 
planurile de execuţie făcute sul pe care le lua cu el când 
participa la primele săpături în cadrul ceremoniei de inaugurare 
a unui nou proiect imobiliar, deși Tom Dibrell nu avusese 
niciodată în viaţa lui o slujbă în construcţii. 

— Avem o întâlnire jos, cu o afacere cu terenuri, începu Scott 
adresându-se capului plecat al lui Tom. Ar trebui să terminăm 
repede aici. 

Tom începu să scuture ușurel din cap. 

— Nu te-am sunat din cauza asta. 

Tom avea 55 de ani, era aproape chel, așa că recursese de 
curând la artificiul de a-și pieptăna părul de pe lateralele capului 
spre zona din centru unde nu mai avea păr; avea aproximativ 
1,67 m înălţime, așa că purta cizme de cowboy originale și era 
un nemernic scund și gras, dar pentru trei milioane anual, Scott 
îl descria ca fiind lat în spate. Fusese căsătorit de patru ori, cu 
femei tot mai tinere; iar actuala doamnă Dibrell avea douăzeci și 
nouă de ani. Tom își ridică privirea și Scott știu instantaneu că 
era vorba despre o problemă generată de o femeie. El oftă. 
Clientul său cel mai bun nu putea să-și ţină mâinile departe de 


ajutoarele de la recepție. 

— Cine a fost de data asta, Lom? 

— Nadine. 

Scott scutură din cap; el nu-și mai amintea de Nadine. 

— Brunetă, înaltă, bine făcută? Doamne, Scott, are niște 
șolduri ca de băiat! El se opri și ochii i se împăienjeniră ca și 
cum retrăia momentul. Apoi: Ameninţă că mă dă în judecată 
pentru hărțuire sexuală. Tom ţinea în mână o scrisoare: Are un 
avocat nenorocit! 

Scott apucă hârtia, iar privirea i se îndreptă direct în partea 
de sus, unde era numele expeditorului: Franklin Turner, Esq., 
faimos avocat al reclamanțţilor. Scott expiră adânc: 

— La dracu'! 

Douăzeci de mii de avocaţi în Dallas, și ea îl găsește pe Frank 
Turner! 

Scott își aruncă privirea peste scrisoare. Frank Turner 
ameninţa că va deschide un proces împotriva companiei Dibrell 
Property și individual împotriva lui Thomas J. Dibrell, în numele 
clientei sale, Nadine Johnson, dacă nu se ajungea la o înţelegere 
financiară în următoarele zece zile. 

Tom întrebă: 

— Este Turner așa de dur pe cât se spune? 

— Mda, este un adevărat catâr în privinţa regulilor. 

Scott spuse asta pe un ton grav, precum ar spune un doctor: 
„Da, aveţi cancer”. Intotdeauna era mai bine să-ţi faci clientul 
să transpire puţin: un client îngrijorat va plăti mai multe onorarii 
cu mai puţine văicăreli. Așa că se încruntă și păși spre bovindoul 
pe care Tom îl crease în mod special pentru biroul său, ca să se 
poată bucura de panorama Dallasului -, rămase acolo 
cuprinzând orașul cu privirea și gândindu-se: „Doamne, ce 
priveliște deprimantă!” Gri și plictisitoare, ca și cum te uiţi la un 
vechi televizor alb-negru. Un peisaj de beton și oțel cât vezi cu 
ochii, până la smogul maroniu ceţos ce învăluie permanent 
orașul deasupra păienjenișului de autostrăzi ce înconjoară 
centrul de afaceri, un peisaj sterp și fără copaci, planul de 
căpătâi al orașului fiind evident - să paveze fiecare metru pătrat 
verde din acest oraș blestemat. Ceea ce ar putea explica 
poziționarea Dallasului în topul celor mai urâte metropole din 
America. In afară de femei, Dallasul nu mai are nicio altă 
frumuseţe naturală. Nici ocean, nici lac, niciun fel de apă, cu 


excepţia râului Trinity ce traversează partea vestică a orașului, 
care timp de zeci de ani fusese folosit ca sistem natural de 
captare a apelor de canalizare, iar în ziua de azi ca un uriaș 
canal de drenaj. Nu tu Central Park, nu tu Roc.ky Mountains și 
nu tu Miami Beach. Nici măcar vreme bună. Nimic din ceea ce 
au celelalte mari orașe. Tot ceea ce are Dallasul este un X alb 
pe Elm Street ce marchează locul exact unde un președinte 
american a fost împușcat. Pe de altă parte, nu locuiești în Dallas 
pentru niciunul dintre aceste lucruri; locuiești în Dallas ca să faci 
mulţi bani repede. 

— Scott? 

Vocea lui Tom semăna cu rugămintea unui copil. Scott se 
întoarse spre clientul său foarte îngrijorat. 

— Tom, luptându-mă cu Frank Turner, voi fi norocos dacă de 
data asta voi obţine doar de două ori mai mult decât ne-a costat 
ultima. 

Tom scutură din cap. 

— Nu-mi pasă, Scott. Plătește două milioane, dacă n-ai 
încotro, dar rezolvă situaţia asta. Și păstrează discreţia, nu 
vreau s-o pierd pe Babs din cauza acestui incident. Chiar îmi 
place de ea. 

Babs era soţia numărul patru. 

— Mă voi ocupa de asta, Tom, exact așa cum m-am ocupat și 
de celelalte. 

Tom părea pe punctul de a începe să plângă. 

— Nu voi uita niciodată asta, Scott. Niciodată. 

Scott se îndreptă spre ușă, zicând peste umăr: 

— Doar să nu uiţi când îţi trimit nota de plată. 

Își păstră expresia serioasă trecând pe lângă Marlene, înapoi 
prin muzeul cowboy - îi făcu totuși discret cu ochiul 
recepționerei și apoi în holul liftului. Dar odată urcat în siguranţă 
în lift și de unul singur, începu să râdă cu gura până la urechi și 
rosti către imaginea sa proiectată în peretele cu oglindă: 

— Cum poate un om să se bage singur în atât de multe 
capcane legale? Tipul este de-a dreptul ciudat. 

În singurătatea liftului sau a propriilor gânduri, Scott Fenney 
își privea clientul bogat așa cum toţi avocaţii își privesc clienţii 
bogaţi care le subvenţionează vieţile: sunt creaturi mai puţin 
inteligente, care, prin harul lui Dumnezeu, au moștenit, furat, 
fraudat, conspirat, înșelat sau pur și simplu a dat norocul peste 


ei, acumulând averi colosale. Astfel, pentru a echilibra balanţa 
ordinii naturale, avocaţii au datoria de a-i ușura pe clienţii lor de 
cât mai mult posibil din averea lor prin onorariile serviciilor 
juridice. 

A. Scott Fenney, Esq. Își făcuse întotdeauna datoria cu tot 
respectul faţă de Tom Dibrell. 


TREI 


Scott cobori cu liftul la birourile Ford Stevens și merse de-a 
lungul holului până la sala de conferinţe situată la etajul 62, 
trecând pe lângă biroul lui John Walker, unde secretara așeza în 
cutii lucrurile personale ale acestuia și unde următorul avocat 
care-i preluase funcţia deja se muta. Scott pășea iute și își 
pocnea degetele, stimulat de cel mai puternic narcotic cunoscut 
de om: succesul. 

Deschise larg ușile duble și intră în sala de conferinţe, un 
spaţiu considerabil ocupat în prezent de o masă din lemn de 
cireș lungă de 12 metri, 30 de scaune capitonate cu piele de 
culoare maro-închis și o duzină de avocaţi luptându-se pentru 
banii altor oameni precum leii pentru carnea crudă. Astăzi, 
acești tineri avocaţi nesăţioși se desfătau din achiziţia de 25 
milioane de dolari a companiei Dibrell Property, adică mai bine 
de 20 de hectare de teren adiacent Trinity River, pe care Dibrell 
plănuia să construiască depozite industriale. Trei avocaţi Ford 
Stevens erau în dispută luptându-se pentru clientul lui Scott cu 
un onorariu de 850 dolari pe oră. Scott păși spre capul lungii 
mese de conferinţe. 

— Domnilor! 

Incăperea fu învăluită de tăcere și toți ochii, toate cravatele și 
toate bretelele se întoarseră spre el. 

— N-aţi încheiat încă această afacere? Care dracu’ este 
problema? 

Sid Greenberg, un asociat aflat în al cincilea an al său în firmă 
și căruia Scott îi încredințase această afacere Dibrell, răspunse: 

— Scott, încă discutăm despre garanţia legată de mediu. 

— N-aţi rezolvat-o încă? Cât timp a trecut, două săptămâni? 

Sid explică: 

— Scott, nu cred că putem s-o rezolvăm. 

Sid, există o soluţie pentru orice impas juridic. Care este 
problema? 

— Problema este aceasta, Scott: noi știm - dar guvernul nu 
știe - că terenul este contaminat cu plumb de pe vremea când, 
cu ani în urmă, aici funcţiona o fabrică de baterii. Și există 
deversări în râu de fiecare dată când plouă o mare cantitate de 
deversări. Așa că trebuie să garantăm o parte din preţul 
achiziției care să acopere decontaminarea terenului, în cazul în 


care plumbul este descoperit înainte ca Dibrell să poată pava 
totul. Problema este cât de mult să garantăm. 

— La naiba, Sid, angajează un expert de mediu. El ne va 
spune cât de mult să garantăm. 

— Am fi făcut lucrul acesta, Scott, dacă judecătorul nu ne-ar fi 
dat ordin să predăm toate rapoartele de mediu acelor 
ecofanatici idioţi care au deschis procesul pentru stoparea 
afacerii. 

— Trinity River Allies în Litigation?? 

— Da, TRAIL. Ei vor ca terenul să fie folosit ca un fel de parc 
natural, unde copiii să poată merge să vadă de aproape 
habitatul din zona riverană. Tot ce vor vedea este o grămadă de 
pești morţi și ape de canalizare în stare naturală. La dracu’, te 
îmbolnăvești chiar și numai dacă-ţi bagi degetul mic de la picior 
în apa aia. În orice caz, i-am spus judecătorului că niciuna din 
părți nu are vreun raport de mediu. Dacă obţinem unul, va 
trebui să-l predăm celor de la TRAIL, ei vor afla despre 
contaminarea cu plumb și se vor folosi de ea ca să ne oprească 
afacerea - Agenţia de Protecţie a Mediului” va veni la faţa 
locului în ziua următoare! Dar lară un raport, nu știm ce sumă să 
folosim ca garanţie. Noi vrem cincizeci la sută din preţul de 
achiziţie, iar vânzătorul vrea doar cinci la sută. Sid își ridică 
mâinile a neputinţă. S-ar putea să fim nevoiţi să-i spunem lui 
Dibrell să anuleze afacerea. 

Scott oftă. Cu ani în urmă făcuse greșeala de a-i spune lui | 
om să renunţe la o afacere din cauza unor mărunțișuri juridice. 
Tom îl ascultase răbdător pe noul său avocat, apoi spusese: 
„Scott, nu te plătesc să-mi spui ce nu pot să fac. Te plătesc să- 
mi spui cum pot să fac ceea ce vreau să fac. Și dacă tu nu poţi 
lucrul acesta, voi găsi un avocat mai isteţ care poate”. 

Își învățase bine lecţia. Nu avea de gând să-i spună lui Tom 
Dibrell să anuleze o afacere de 25 de milioane de dolari, care 
urma să aducă firmei Ford Stevens 500 000 de dolari în onorarii 
pentru servicii juridice și care cu siguranță nu avea să pună 
capăt deversărilor de plumb în acea hazna numită râul Trinity. 

— Bine, iată ce vom face: Ford Stevens va angaja expertul de 
s Aliaţii Râului Trinity în Litigiu 
“Environmental Protection Agency (EPA), agenţie federală 
independentă ce coordonează programele ce urmăresc 
reducerea poluării și protecţia mediului înconjurător (n.tr.) 


mediu. El îmi va înmâna doar mie raport ul. Avocaţii 
vânzătorului pot veni în biroul meu să îl citească, dar nu vor 
pleca de aici cu o copie a lui. Acel raport va fi proprietatea Ford 
Stevens, nu a lui Dibrell și nici a vânzătorului. Astfel, 
documentul va fi protejat de privilegiul confidenţialităţii client 
avocat și pot jura în lata tribunalului că niciuna din părţi nu are 
vreun raport de mediu ce intră sub incidenţa citaţiei TRAIL. Și 
nimeni nu va ști niciodată despre deversarea de plumb din râu. 

— Şi va funcţiona? întrebă Sid. 

— A funcţionat pentru companiile de tutun, Sid. Acestea au 
ţinut secret timp de patruzeci de ani toate dovezile care arătau 
clar că nicotină creează dependenţă - pentru că avocaţii lor au 
angajat oamenii de știință care conduceau cercetările. Așa că 
studiile scăpau de citaţii datorită privilegiului confidenţialităţii 
client-avocat. Nimeni nu a știut vreodată că dovada era chiar 
acolo, pentru că avocaţii au ascuns-o în spatele acestui 
privilegiu. Exact așa cum vom proceda și noi. 

Sid radia. 

— Este genial! Atunci putem încheia afacerea cu garanţia de 
mediu potrivită. 

— Exact, răspunse Scott. Şi acei iubitori de natură pot să se 
ducă la dracu’. 


— Frank, ce naiba mai faci, prietene? 

Scott îl găsi la telefon pe Franklin Turner, Esq., faimos avocat 
al reclamanţilor, din prima încercare. Fără îndoială că Frank îi 
dăduse instrucţiuni secretarei să-i facă legătura imediat dacă 
suna avocatul lui Tom Dibrell, conștient fiind că un singur 
telefon i-ar putea aduce un onorariu frumușel. 

— Două milioane, Scott. 

Acesta avea ușa închisă și vorbea cu Frank prin intermediul 
speakerului, așa că putea să exerseze mișcarea cu balans a 
jocului de golf în timp ce negocia soluţionarea reclamaţiei unei 
tinere care pretindea că Tom Dibrell își folosise poziția de 
angajator al acesteia pentru a o presa să facă sex cu el ceea ce, 
cunoscându-l pe clientul bogat al lui Scott, era probabil 
adevărat. Scott balansa crosa de 9 pe care o ţinea în biroul său; 
obișnuia să folosească crosa de 6, dar perforase plăcile de 
ceramică ale tavanului cu loviturile sale, așa că renunţase 


pentru o crosă de 9'0. De dincolo de birou, el răspunse: 

— Doamne, Frank, am putea măcar s-o lăsăm mai moale 
pentru câteva momente, măcar din amabilitate profesională. 

— Scott, Dibrell are cincizeci și cinci de ani și este tată a 
cinci... 

— Șase, interveni Scott, în timp ce-și verifica în reflecţia 
ferestrei poziţia de aruncare la golf. 

— Tată a șase copii, căsătorit... 

— Pentru a patra oară. 

Scott își verifică mișcarea de preluare a mingii. 

— Căsătorit și directorul executiv al uneia dintre cele mai mari 
companii imobiliare din Dallas, este membru al Consiliului de 
Afaceri, al Camerei de Comerţ și al tuturor organizaţiilor civice 
importante din acest oraș și se impune cu forţa în faţa unei 
tinere naive de douăzeci și doi de ani... 

— „Se impune cu forţa?” Las-o baltă, Frank. Știind ce fel de li- 
te angajează Tom, probabil că ea s-a lăsat mai repede decât 
Monica Lewinsky. 

Chicoti și își verifică mișcarea crosei de dinainte de lovitură în 
punctul său de la jumătate. 

— Asta nu-i o glumă nenorocită, Scott! Nadine a fost rănită în 
mod ireparabil! 

— Dar 2 milioane de dolari ar face rana să dispară, nu-i așa? 

— Nu, dar ar face-o pe ea să dispară. 

Se auzi un ciocănit ușor la ușă. Scott se întoarse dinspre 
fereastră și o văzu pe Sue vârându-și capul înăuntru. Aceasta 
anunţă cu o voce scăzută: 

— Domnule Fenney, fiica dumneavoastră este la telefon. 
Spune că este o urgenţă. 

O urgenţă? Un impuls de teamă părintească ricoșă prin 
sistemul nervos central al lui Scott precum mingea unui joc 
mecanic când declanșează alarma. Din patru pași mari ajunse la 
birou. Spuse în telefon: 

— Frank, așteaptă puţin, bine? 

Nu mai așteptă răspunsul. Sprijini de birou crosa de 9, ridică 
receptorul și apăsă butonul cu lumină intermitentă de pe 
telefon, punându-l pe Frank Turner în așteptare și pe fiica lui de 
nouă ani pe linia principală. 


10? Crosa de 9 este folosită pentru aruncări ce ating 120 m, iar 
crosa de 6 pentru lovituri de 150 m. (n.tr.) 


— Bună, iubito, ce s-a întâmplat? 

Se auzi o voce mititică: 

— Mama e plecată, iar Consuela plânge. 

— De ce? 

— L-au arestat pe Esteban. 

— Cine? Cei de la INS”? 

— El a zis „inmigracion”. 

— Ai vorbit cu el? 

— Consuela a vorbit cu el mai întâi, dar a început să plângă, 
așa că am vorbit eu cu el. Zicea că l-au arestat acolo unde 
construia o casă, zicea că îl trimit înapoi în Mexic. Poţi să-l ajuţi? 

— Draga mea, nu pot face nimic. Esteban este un tânăr 
puternic, va fi bine. Li vor duce cu autobuzul până la 
Matamoros, el va trece din nou graniţa în ziua următoare și va fi 
înapoi în câteva săptămâni, exact ca data trecută. 

— Mda, asta a spus și el. 

— Atunci de ce este Consuela așa de supărată? 

— Este speriată că vor veni și după ea și că o vor trimite 
înapoi în Mexic. Zice că nu are pe nimeni acolo, că asta este 
singura casă pe care a avut-o vreodată. 

Consuela venise odată cu casa. Când fostul proprietar 
declarase falimentul și nu-și mai putuse permite vila și nici 
menajera mexicană, familia Fenney o obținuse pe Consuela de 
la Rosa ca pe un accesoriu al proprietăţii. 

— A. Scott, i-am spus că rezolvi problema, astfel încât ea să 
poată locui întotdeauna cu noi... o rezolvi, nu-i așa? 


— Ăă, da, mă străduiesc. Intenţionase să angajeze un avocat 
specializat în imigrări pentru a obţine documentele necesare 
Consuelei ca să lucreze legal în SUA. Uite ce e, spune-i să nu se 
îngrijoreze. Cei de la Imigrări se gândesc de două ori înainte de 
a face raiduri în Highland Park. Ştiu că ar cădea capete. 

— Poftim? 

— Ar fi concediaţi dacă ar lua menajerele din Highland Park. 

— Oh, dar este foarte speriată. A tras draperiile din faţă, nu 
vrea nici măcar să meargă în curtea din spate și spune rugăciuni 
încontinuu. Suntem doar noi aici și... mă cam sperie și pe mine. 
Nimeni nu va veni la noi acasă, nu-i așa, să spargă ușa ca la TV? 

— Nu, iubito, nimeni nu vine la noi acasă. 


u Immigration & Naturalization Service 


— Promiţi? 

— Promit. Dă-mi-o la telefon. 

Consuela era o fată emotivă, înclinată spre izbucniri bruște în 
lacrimi datorate unor temeri reale sau imaginare, pe care le 
ţinea la distanţă purtând trei crucifixe, spunând rugăciuni zilnice 
către diferiți sfinţi și ţinând aprinse pe pervazul ferestrei, 
deasupra chiuvetei din bucătărie, suficient de multe lumânări 
cât să lumineze un întreg magazin universal. Dar teama care n- 
o părăsea niciodată era că va fi trimisă înapoi în Mexic. Esteban 
era iubitul ei; se întâlniseră la biserica catolică din zona Little 
Mexico a Dallasului. Scott o ducea cu mașina în fiecare duminică 
dimineaţă și o lua după-amiaza: era plimbarea lor săptămânală. 
Esteban lucra în construcţii în alte părţi ale Dallasului și se 
confrunta cu riscul raidurilor INS, dar Consuela era protejată de 
regula nescrisă conform căreia cei de la Imigrări nu intrau în 
orășelul Highland Park, căminul celor mai bogaţi și mai puternici 
oameni politici din Texas și a menajerelor mexicane care lucrau 
ilegal pentru aceștia. Menajera mexicană ilegală a lui Scott era 
la fel de dulce pe cât era de rotunjoară și, după trei ani în 
serviciul familiei Fenney, era ca o membră a familiei, deși una 
care revenea la limba sa maternă când era tulburată emoţional. 
Vocea plină de suspine a Consuelei se auzi în telefon: 

— Señor Fenney, tengo miedo de imnigracion. 

— Să nu-ţi fie teamă, Consuela. Este totul în regulă. Está bien. 
Nimeni nu te va lua de aici. Vei locui întotdeauna cu noi. 

Scott prinsese câteva cuvinte în spaniolă de la menajera sa, 
care întrebă cu nasul înfundat: 

— «Para siempre? 

— Da. Pentru totdeauna. 

— Señor Fenney, faceţi...ă...promesa a Consuela? 

— Si, Consuela, îţi promit. 

Suspine înfundate. 

— B-bine. Adiós, señor. 

Fiica lui reveni la telefon. 

— S-a oprit din plâns. 

— Bun. 

— A. Scott, nu ai de gând să-i lași să o ia, nu-i așa? 

— Nu, iubito, așa ceva nu se va întâmpla. 

— Bine. 

— Ascultă, draga mea, acum sunt puţin ocupat, așa că, dacă 


acolo este totul sub control, am să mă întorc la treabă. 

— Suntem bine. Ne vedem mai târziu, aligatorule. 

— Pe curând, crocodilule.!? 

Scott închise și își propuse să nu uite să-l sune pe Rudy 
Gutierrez, un avocat specializat în imigrări pe care îl cunoscuse 
cu ani în urmă. De șase luni intenţiona să facă acest lucru, sau 
poate de un an, de aproape doi dacă se gândea mai bine, dar 
întotdeauna intervenise ceva și... Lumina intermitentă a 
telefonului îi atrase privirea, amintindu-i de Frank Turner care 
aștepta nu că l-ar fi deranjat să facă un avocat specializat în 
reclamaţii să-și aștepte onorariul pentru soluţionarea litigiului. 
Imaginea fiicei sale ghemuite în spatele draperiilor trase în 
locuinţa lor din Highland Park împreună cu menajera lor 
mexicană se estompă în mintea sa și fu înlocuită de imaginea 
unui îngâmfat Frank Turner, faimos avocat al reclamanţilor, 
sprijinindu-se de spătarul scaunului din biroul său frumos 
decorat, convins că era pe punctul de a câștiga acest meci și de 
a-i sufla lui Scott Fenney două milioane de dolari ca s-o 
mituiască pe draga de Nadine. Nu astăzi, Frank. Scott apucă 
crosa de 9, apăsă butonul liniei pe care aștepta Frank, porni 
speakerul și continuă discuţia exact de unde rămăsese. 

— Două milioane? Asta-i un fund extrem de scump, Frank. Ce, 
era virgină? 

— Istoria vieţii ei sexuale este irelevantă. 

— Da, așa cum a fost pentru Kobe”. Scott îndreptă crosa de 9 
spre telefon. Sunt șanse, Frank, ca ea să și-o tragă de când avea 
paisprezece ani, așa că ai face bine să-ţi anunţi clienta că, dacă 
vrea să ajungă la tribunal, vom da de urma fiecărui penis 
săltăreţ pe care ea l-a cunoscut îndeaproape și personal, îi vom 
chema pe posesorii lor să depună mărturie și să povestească 
întregii lumi despre multele virtuţi ale lui Nadine, și când vom 
termina cu funduleţul ei drăguţ, le va face pe acele prostituate 
de pe Harry Hines să pară o adunătură de călugărițe nenorocite! 

— Oh, da? Păi, ai face bine să-l avertizezi pe Tom Dibrell că, 
atunci când voi termina cu el, va regreta amarnic că nu i-a 
rămas credincios soţiei numărul unu! 


2 În original: Se eyou latri, alligator. After while, crocodile. 
(n.tr.) 

13 Se face referire la scandalul sexual generat de superstarul 
NBA, Kobe Bryant, în anul 2003. (n.tr.) 


Scott râse zgomotos ca și cum acesta era cel mai amuzant 
lucru pe care îl auzise vreodată. 

— Nu ai spune asta dacă ai vedea-o. Din nou își îndreptă 
privirea spre fereastră și își verifică poziția de plecare în 
mișcarea crosei înainte de lovitură. Uită-te la noi, Frank, doi 
vechi prieteni de la SMU luptându-se ca un Aggie cu un 
Longhorn.!* Ascultă, ideea este că ambii noștri clienţi au niște 
aspecte dezavantajoase în această situaţie. Deci, pentru a 
rezolva situația mulţumitor pentru amândoi, Tom îi va plăti 
drăgălașei de Nadine o jumătate de milion de dolari și asta 
înseamnă cu mult mai mulţi bani decât câștiga ea la Hooters. 

— Bacșișurile sunt destul de brute acolo, Scott. Unu și 
jumătate. 

— Nu sunt chiar atât de bune, Frank. Un milion. 

— S-a făcut. 

El își verifică mișcarea de coborâre a crosei. 

— Îţi voi trimite mâine-dimineaţă la prima oră documentul de 
renunțare și de păstrare a confidenţialităţii. Tu îl duci la semnat 
și în momentul în care mi-l înapoiezi, eu te voi aștepta cu un 
cec. 

— Un cec de la casierie, plătibil doar mie și lui Nadine Johnson 
împreună. 

— Frank, ai mare grijă ca Nadine să înţeleagă că, dacă 
vorbește cu cineva despre mica ei tăvăleală în fân cu Tom chiar 
și cu psihiatrul ei blestemat! -, înţelegerea cere ca ea să 
returneze toţi banii și tu să-ți returnezi onorariul. Și, Tom, cu 
siguranţă că o va strânge de gât. 

Frank râse. 

— Dacă vorbește, eu însumi o strâng pe căţea de gât, mă 
costă trei sute treizeci de mii. 

— Cât iei, o treime? 

— Onorariul standard pentru reclamaţiile rezolvate. 

— Trei sute treizeci de mii de dolari, nu-i deloc rău pentru o zi 
de muncă, Frank. 

— Este o treabă murdară, Scott, dar cineva trebuie să o facă 
și pe asta. 


14 Aggie este denumirea dată studenţilor și absolvenţilor de la 
Universitatea Texas AM, iar Longhorn este denumirea dată 
celor de la Universitatea Texas din Austin, între cele două 
universități fiind o bine-cunoscută rivalitate. (n.tr.) 


Scott scutură din cap. Avocaţii reclamanţilor. Scott își imagina 
că poate câștiga 50 milioane de dolari în întreaga sa carieră, i 
iar avocaţii reclamanțţilor, acei nemernici, fac suma respectivă în 
fiecare an, luând 33 de procente, 40 de procente, uneori 50 de 
procente din daunele câștigate de clienţii lor, aproape 
întotdeauna în înţelegeri ca aceasta, deoarece o corporație nu-și 
poate permite să-și încerce norocul cu un juriu din Texas, nu 
când juraţii ar putea reitera procesul Pennzoil vs. Texaco și s-ar 
putea întoarce în sala de judecată cu o hotărâre în valoare dell 
120 976 110,83 de dolari, cel mai mare verdict decis de un grup 
de juraţi în istoria lumii. Ceea ce transforma Texasul în terenul 
dejoacă al unui avocat specializat în reclamaţii. Până acum, 
Franklin Turner, Esq. Acumulase mai bine de un miliard de dolari 
din verdicte și înţelegeri, nenorocitul! 

— Hei, Scott, ce părere ai despre atacantul de culoare pe care 
noi l-am luat de la Houston? Iți va dobori recordurile? 

Frank fusese în fanfara echipei Mustang a SMU. La tubă. 

— Ei tot încearcă de paisprezece ani, Frank. Insă niciunul nu 
s-a apropiat suficient. 

— Într-o zi, Scott, într-o zi. 

— Da, da, da... Mi-a plăcut să fac afaceri cu tine, Frank. 

Scott întinse crosa de 9 și apăsă butonul care deconectă 
speakerul telefonului. O negociere de zece minute plină de 
succes, pentru care el se simţea dator să-i prezinte celui mai 
bun client al său o notă de plată de 50 000 de dolari. Din ceea 
ce înțelesese el, Tom Dibrell era gata să plătească două 
milioane de dolari ca să se înțeleagă cu Nadine; avocatul său 
reușise cu multă dibăcie să obţină o înţelegere cu doar un 
milion; deci, chiar și cu un onorariu de 50 000 de dolari, el totuși 
economisea pentru Dibrell 950 000 de dolari. Studiindu-și 
reflexia în oglindă, el făcu mișcarea completă cu balans a jocului 
de golf și își păstră postura ca un adevărat profesionist. Scott 
Fenney descoperise că poseda calităţile necesare pentru a 
excela în trei sporturi în viaţă: fotbal, golf și avocatură. 


PATRU 


Ora cinci. Sfârșitul unei alte zile de criză, conflicte și 
confruntări. Viaţa de avocat. Nu este pentru oricine și nici 
pentru orice avocat. Avocatura ori îţi intră în sânge, ori nu. Dacă 
nu te trezești cu chef de luptă, dacă fugi de teama unei 
confruntări personale, dacă nu ești genul competitiv, dacă nu ai 
curaj să te confrunţi faţă în faţă cu un faimos avocat specializat 
în reclamanţi și să-l baţi cu propriile arme, atunci sportul 
bărbătesc numit avocatură nu este pentru tine. Du-te mai bine 
să lucrezi în serviciile sociale. 

Avocatura seamănă mult cu fotbalul. De fapt, Scott 
întotdeauna crezuse că propria carieră în fotbal fusese cel mai 
bun domeniu de pregătire pentru studierea dreptului pe care 
școala i-l putuse oferi; cu siguranţă pentru el asta făcuse ușoară 
tranziția spre drept. Luând în consideraţie că fotbalul american 
este violenţă legalizată, avocatura înseamnă legalităţi violente; 
avocații folosesc legea să-i bată pe clienţii celorlalţi și să-i aducă 
în pragul umilinţei. Și exact cum antrenorii vor jucători 
inteligenţi, ticăloși și duri, la fel clienţii bogaţi vor avocaţi 
inteligenţi, ticăloși și duri. Și aceștia vor să câștige. Indiferent de 
costuri. Mint, înșală, fură, doar să câștige blestematul de proces! 
În fotbal, ca și în avocatură, să câștigi nu este totul, este 
singurul lucru care contează. Câștigătorii iau toate premiile; 
învinșii pierd. A. Scott Fenney, Esq. Se lăsă pe spate în scaunul 
său, își uni palmele la ceafă încrucișându-și degetele și își 
contemplă lumea aici, la firma de avocatură Ford Stevens: era 
un învingător. lar răsplata era o viaţă perfectă. O viaţă absolut 
perfectă. i 

Auzi telefonul sunând în biroul lui Sue. In câteva secunde, ea 
stătea în ușă cu poșeta în mână: 

— Domnule Fenney, este tribunalul federal. 

Scott scutură din cap. 

— O sun eu mâine. 

— Nu este funcţionara. Este judecătorul. Judecătorul Buford. 

Scott se mișcă brusc, îndepărtându-se de spătarul scaunului. 

— Judecătorul Buford este la telefon? 

Sue încuviinţă din cap. 

— Ce dracu' vrea de la mine? 

Sue ridică din umeri și privirea lui se îndreptă spre singura 


lumină intermitentă a telefonului. La capătul celălalt al firului 
era judecătorul Samuel Buford, judecătorul senior al Curţii 
federale din Districtul de Nord al Texasului. Numit în funcţie de 
Carter!5, el prezidase aproape toate cazurile de drept civil din 
Dallas în ultimii treizeci de ani. Astăzi era ca un fel de simbol în 
Dallasul conservator, deși el era liberal-democrat. Ca judecător 
federal, câștiga mai puţin decât un asociat în al doilea an al său 
la Ford Stevens, dar avocaţii care câștigau un milion de dolari 
anual i se adresau tot cu „sir”, chiar și în afara tribunalului - iar 
Scott nu vorbise niciodată cu el în afara sălii de judecată. El 
respiră adânc, ridică receptorul și apăsă butonul care clipea. 

— Domnule judecător Buford, sir, ce surpriză! 

— Scott, ce mai faci, fiule? . 

— Ăă... bine, domnule judecător. Foarte bine. Ăă... ce mai 
faceți, sir? 

— Ei, nu fac prea bine, Scott, de aceea te-am sunat. Am o 
mare problemă și am nevoie de un avocat strălucit să o rezolve, 
îmi dau seama că ești avocatul lui Tom Dibrell și... 

— Asta îl implică și pe Tom? 

— Oh, nu, Scott. Doar că, fiind avocatul lui, ești obișnuit cu 
afacerile mediatizate, și prestaţia ta în sala mea de judecată a 
fost întotdeauna excelentă. Dar, cel mai important, ai atitudinea 
cea mai potrivită. Ascultându-ţi astăzi discursul la prânzul oficial 
al barocului, am știut că tu ești cel mai potrivit avocat pentru 
treaba asta. Scott, nu pot să-ţi descriu ce-am simţit știind că 
încă mai este cineva care înţelege ce înseamnă cu adevărat să 
fii avocat. Sunt așa de mulţi avocaţi tineri astăzi, dar se pare că 
singurul lucru care-i interesează este să se îmbogăţească. 

— Da, sir, este mare păcat, domnule judecător. 

— Ştii, Scott, văzându-te acolo sus și pe toată lumea 
aplaudându-te, mi-am amintit meciul acela al tău împotriva 
Texasului! - la dracu’, fiule, a fost cea mai bună alergare pe 
care am văzut-o vreodată. Cât ai alergat în acea zi, o sută 
patruzeci de metri? 

— O sută șaptezeci și cinci de metri, domnule judecător. Am 
reușit de trei ori touchdown’. Cu toate astea, am pierdut. 

— Un meci al naibii de bun. 


15 James Earl „Jimmy“ Carter — al 39-lea președinte al SUA, în 
perioada 1977 1981 (n.tr.) 
16 Echipa Universităţii din Texas (n.tr.) 


— Nu am știut că sunteţi un mare fan al fotbalului american, 
domnule judecător. 

— Sunt texan, născut și crescut aici, Scott, asta mă face fan al 
acestui sport. Știai că am absolvit la SMU? 

Scott chicoti. 

— Bineînţeles că știu, domnule judecător. Toţi studenţii de la 
Drept știu despre Samuel Buford cea mai mare medie din istoria 
școlii, editor al recenziilor din domeniul juridic, funcţionar al 
judecătorului Douglas de la Curtea Supremă, asistent al 
procurorului general sub LBJ1::... 

— Stai, băiete, mă faci să mă simt bătrân. 

— Oh, îmi pare rău, sir. 

— Și tu te-ai descurcat destul de bine, Scott, ai fost cel mai 
bun din promoţia ta. 

— Mulţumesc, sir. 

— Așadar, Scott, vrei să ajuţi un bătrân judecător? 

— Intotdeauna gata să vă ajut în orice fel, sir. 

In acel moment, viziunea periferică a minţii sale detectă o 
mișcare, asemenea un jucător din linia defensivă care 
avansează din zona moartă să-l pună la pământ. 

— Afacerile dure, Scott, necesită un avocat dur, un avocat 
care nu renunţă, care poate face față presiunii, care poate 
încasa o lovitură puternică și totuși să se ridice - tu ai 
demonstrat toate acestea pe terenul de fotbal. Ştii, Scott, ţinând 
cont de forța ta, întotdeauna am crezut că ești cel mai dur 
jucător pe care l-am văzut vreodată, poate doar cu excepţia lui 
Meredith. 

Inainte de a fi atacantul vedetă al echipei Dallas Cowboys, 
Don Meredith fusese atacantul vedetă al SMU din 1957 până în 
1959, un băiat de la ţară venit din Mount Vernon, unul dintre cei 
mai mari sportivi avuţi vreodată de statul Texas și în general 
perceput drept cel mai dur atacant care jucase vreodată pe 
acea poziţie. Meredith încă era o legendă vie în Dallas, deși el 
locuia în Santa Fe. 

— Dar, Scott, această afacere necesită, de asemenea, un 


v În fotbalul american, un touchdown are valoare de 6 puncte și 
se obţine când jucătorul ajunge cu mingea în terenul advers. 
(n.tr.) 

18 Lindon Baines Johnson al 36-lea președinte american în 
perioada 1963-1969 (n.tr.) 


avocat care gândește exact ca tine, că avocaţii ar trebui să-i 
protejeze pe săraci, să îi apere pe cei nevinovaţi și să lupte 
pentru dreptate. 

— Absolut, sir. 

În zilele sale de glorie, când meciul era pe punctul de a fi 
pierdut, Scott Fenney, numărul 22, făcea tot ce-i stătea în 
putinţă ca să aducă victoria acasă. Chiar dacă astăzi nu era 
sigur pentru ce joacă - poate că Buford dorea să-l numească 
consilierul său independent care să investigheze un scandal 
politic foarte mediatizat, ceea ce l-ar putea face pe Scott Fenney 
un avocat foarte faimos - dorința sa naturală de a câștiga fu 
dominantă. Făcu tot ce-i stătea în putinţă: 

— Protejarea săracilor, apărarea celor nevinovaţi, lupta 
pentru dreptate - acestea reprezintă nu doar datoria noastră 
profesională, domnule judecător, ci onoarea noastră sacră. 

„La naiba, asta a sunat bine! Este sigur o declaraţie de 
succes!” Scott își propuse să nu uite să introducă acea frază în 
discursul său de campanie electorală. 

— Mă bucur să aud asta, Scott. Ai citit despre cazul McCall, 
lini senatorului ucis sâmbătă noaptea? 

— Da, sir, de către acea prostituată. 

— Mda, fată de culoare, douăzeci și patru de ani, o mulțime 
de antecedente pentru prostituție, posesie de droguri... zice că 
este nevinovată. 

Scott chicoti: 

— Nu spun toţi același lucru? 

— Acest caz va fi un circ mediatic - prostituată de culoare 
acuzată că l-a ucis pe fiul unui senator și nu un senator 
oarecare, ţine cont, ci posibil următorul președinte. 

— Mda, n-aş vrea să fiu avocatul ei. 

— Ei bine, Scott, de asta te-am sunat. 

Și ceea ce judecătorul dorea de la Scott Fenney îl izbi cu toată 
forța unui jucător masiv din linia apărării care încerca printr-un 
atac fulgerător să oprească adversarii. Luat prin surprindere de 
un judecător federal! Picături de sudoare îi apărură pe frunte. 
Pulsul i se acceleră. Ridică mâna și își lărgi nodul cravatei de 
mătase. 

— Ea are nevoie de un judecător bun, Scott. Are nevoie de 
tine. 

Asta câștigase? Asta era victoria pe care o lua acasă? Pe 


punctul de a intra în panică, mintea ascuţită a lui Scott începu 
să născocească modalităţi de a smulge înfrângerea din fălcile 
victoriei. 

— Dar, domnule judecător, cum rămâne cu desemnarea unui 
apărător din oficiu? 

— Scott, nu pot da un caz ce poate duce la pedeapsa capitală 
pe mâinile unui avocat din oficiu neexperimentat, care de-abia a 
terminat Facultatea de Drept. Fata asta are nevoie de un avocat 
adevărat. 

— Dar eu sunt un avocat corporatist. De ce nu desemnaţi un 
apărător de drept penal? 

— Aveam de gând... până când ţi-am auzit discursul. Avocaţii 
apărării sunt angajaţi doar să-și apere clienţii. Nu le pasă de 
apărarea nevinovaţilor sau de lupta pentru dreptate. Ei nu vor 
decât să fie plătiți. Nu sunt ca tine, Scott. Și cei mai mulţi dintre 
ei apar doar la Curtea statală; tu ai experienţa Curţii federale. 

— De ce un caz de crimă la Curtea federală? 

— Clark McCall era președintele CREF, ca gest de curtoazie 
față de senator. Uciderea unui oficial federal este o crimă 
federală. 

— Dar, domnule judecător... 

— Şi mai mult decât atât, Scott, o poţi face mândră pe mama 
ta. 

— Poftim? 

— Poţi fi un alt Atticus Finch. 

— Dar... 

— Ea are dreptul la un avocat, iar tu ești cel mai potrivit, 
Scott. Datorită acestui lucru, ești numit să o reprezinţi pe 
acuzată în procesul Statele Unite ale Americii versus Shawanda 
Jones. |Intâlnește-te cu clienta mâine-dimineaţă. Audierea pentru 
reținerea în stare de arest va avea loc miercuri dimineaţă, ora 9. 


Scott pășea repede - la dracu’, aproape alerga - de-a lungul 
holurilor cu mochetă ale etajului șaizeci și doi, ce duceau spre 
seara de marmură și mahon care urca la etajul șaizeci și trei. 
Urcă treptele câte două și trecu în grabă pe lângă birouri mici, 
ocupate de avocaţi tineri și inteligenţi, care-și realizau cota 
lunară de ore facturate precum muncitorii necalificaţi care 
lucrau contra cronometru pe o linie de asamblare în fabrică. 
Astă-seară, ca în fiecare seară, aceștia făceau ore suplimentare, 


în mare parte spre beneficiul partenerilor. Dar acest gând nu-i 
umplu inima lui Scott cu obișnuita voie bună; astă-seară inima 
lui era plină de teamă, în timp ce dădea năvală în biroul 
partenerului său senior. 

Dan Ford avea șaizeci de ani. El și Gene Stevens fondaseră 
firma cu treizeci și cinci de ani în urmă, imediat după ce 
absolviseră Facultatea de Drept a SMU. Dan îl angajase pe Scott 
acum unsprezece ani, când absolvise SMU, îl luase sub aripa lui, 
îl învățase practicarea profitabilă a avocaturii, îl alesese să 
devină partener, girase pentru creditul său ipotecar, îl ajutase 
să obţină calitatea de membru al cluburilor private unde lua 
masa, făcea sport și juca golf și, de asemenea, îl ajutase să 
obţină un Ferrari. Era mentorul lui Scott, ca un tată pentru el și 
se afla la birou - locul său de popas în viaţă de la șapte 
dimineaţa până la șapte scara, de luni până vineri și de la șapte 
dimineaţa până la prânz sâmbăta, cincizeci de săptămâni pe an. 
Dan Ford facturase 3 000 de ore anual timp de fix treizeci și 
cinci de ani, o realizare pe care i o compara în mod favorabil cu 
recordul lui Dimaggio!*, care reușise cel puţin o lovitură de bază 
în cincizeci și șase de meciuri oficiale consecutive. Firma era 
viața lui. 

Capul lucios, lipsit de păr al lui Dan se ridică și un zâmbet larg 
îi apăru pe buze. 

— Scotty, băiete! 

Scott căzu pe canapea. 

— Nu arăţi prea bine, fiule. Probleme? 

Dan Ford rezolvase majoritatea problemelor lui Scott în ultimii 
unsprezece ani. Scott spera că aceasta nu va fi diferită de 
celelalte. 

— Judecătorul Buford tocmai m-a desemnat să o reprezint pe 
prostituata care l-a ucis pe fiul senatorului McCall. 

Vestea îl lăsă pe Dan fără grai. El se sprijini de spătarul 
scaunului. 

— Glumești. 

— Aș vrea eu. 

— De ce? 

Scott își ridică mâinile deznădăjduit. 

1 Joe DiMaggio, jucător de baseball al echipei New York 
Yankees, al cărui record obţinut în 1941 nu a fost doborât încă. 
(n.tr.)- 


— Ca urmare a blestematului de discurs gen Atticus Finch pe 
care l-am rostit la prânzul oficial al baroului! Judecătorul era 
acolo. 

— L-a crezut? 

— Se pare că da. 

Dan își trecu mâinile peste pielea netedă a capului. 

— Asta nu este bine. Nu este bine deloc. Nu ne putem permite 
să-l înfuriem pe următorul președinte și cu siguranţă nu ne 
putem permite să-l înfuriem pe Buford. Crimă nenorocită! De ce 
nu este cazul la Curtea statală? Acolo am putea aranja ceva! 

Judecătorii tribunalului statal din Texas erau întotdeauna 
receptivi la telefonul unui puternic partener dintr-o mare firmă 
de avocatură, deoarece aceștia erau aleși datorită contribuţiilor 
pe care marile firme de avocatură le ofereau în timpul 
campaniei electorale. Amenințarea cu  redirecţionarea 
contribuţiilor firmei către contracandidatul judecătorului la 
următoarele alegeri avea rapacitatea de a-i ţine pe judecători 
sub control. Alegerea judecătorilor tribunalului statal este o 
tradiţie constituțională în Texas, ce datează din 1850 și a ajutat 
la păstrarea sistemului juridic texan ordonat și previzibil, dacă 
nu teribil de corect. Astfel, avocaţii din marile firme de 
avocatură nu se tem de judecătorii tribunalului statal, exact așa 
cum cineva nu se teme de propriul animal de companie. 

Dar judecătorii federali sunt o rasă diferită. Ei nu sunt aleși. Li 
sunt numiţi de președinte în baza articolului 3 din Constituţia 
Statelor Unite - pe viaţă. Ei nu pot fi revocaţi prin vot. Ei nu au 
nevoie de contribuţii de campanie din partea marilor firme de 
avocatură. Ei nu se tem de avocaţii puternici. Opune-te voinţei 
unui judecător federal și vei suporta consecinţele 30 sau 40 de 
ani nu vei mai câștiga niciodată un proces în sala lui de 
judecată. O firmă mare de avocatură cum este Ford Stevens cu 
o practică activă la tribunalul federal nu-și putea permite să-l 
ofenseze pe judecătorul Sam Buford. 

— Avem o mulţime de cazuri pe rol care așteaptă soluţionarea 
din partea lui. Cazuri în care sunt implicate sume mari de bani. 
Dacă devenim personae non gratae în sala de judecată a lui 
Buford, ne vom pierde practica federală până rând moare 
nemernicul. 

— Sau se pensionează. 

— Buford va muri în funcţie, ca și Gene. 


Gene Stevens, cofondatorul firmei, murise la biroul său în 
urmă cu un an, cu stiloul în mână, cu mâna pe foaia de pontaj a 
orelor lucrate zilnic, în timp ce-și înregistra ultima oră facturată. 
În douăzeci și patru de ore, biroul său fusese eliberat și Scott se 
mutase în loc. 

— Buford a zis că o să fie un circ mediatic, continuă Scott. 

— Da, multă publicitate pentru firmă genul de publicitate 
nedorită. Faţa palidă a lui Dan se înroșea ca a unui nou-născut. 
La dracu', această firmă nu poate s-o apere pe târfa aia! 

Dan închise ochii, își puse mâna pe obraz și își masă tâmpla. 
Gestul tipic în care gândea. Și când Dan Ford gândea profund, 
găsea întotdeauna răspunsul corect. Partenerul senior al lui 
Scott poseda o minte inginerească asemenea Mercedesului pe 
care îl conducea: puternică, eficientă, de încredere și complet 
lipsită de componenta morală. Așa că Scott rămase tăcut, în 
timp ce mintea lui Dan era pusă la lucru. Işi ridică privirea și 
verifică pereţii în căutarea unui nou trofeu de vânătoare. Dan 
era un vânător pasionat; pe pereţi erau expuse capetele 
împăiate ale animalelor sălbatice pe care le vânase de-a lungul 
anilor, toate privind în jos spre Scott. Era destul de înfiorător. 

După un moment, Dan își îndepărtă mâna. Zâmbea. 

— Convinge-o să-și recunoască vinovăția. 

— Zice că este nevinovată, vrea proces. 

— Şi? Uite ce e, Scotty, du-te să o vezi, explică-i 
probabilitatea reală că acest caz va fi pierdut și că va fi 
condamnată la moarte sau, în cel mai bun caz, își va petrece 
restul vieţii în închisoare. Spune-i că recunoscându-și vina va fi 
eliberată când va avea cincizeci de ani și va putea totuși să-și 
trăiască viaţa... Ştii, folosește-ţi farmecul acela renumit, 
pretinde că-ţi pasă. 

— Şi dacă nu vrea? 

— Ar face bine să vrea! N-am de gând să accept ca veniturile 
acestei firme să aibă de suferit de pe urma unei târfe ieftine! 

Faţa lui Dan era acum de un roșu aprins și el arăta cu degetul 
spre Scott, un semn sigur că era timpul să plece. Acesta se 
ridică și se îndreptă spre ușă. 

— Spune-i că va pleda vinovat, indiferent dacă vrea sau nu! 

Scotty aprobă din cap și se strecură afară. Făcuse deja zece 
ași pe hol când auzi din nou vocea lui Dan: 

— Pledează vinovat pentru o acuzaţie mai puţin gravă, 


Scotty! 


CINCI 


Scott concluse Ferrari-ul afară din parcarea subterană, îl 
salută pe Osvaldo, paznicul, ca de obicei, și o luă spre nord. În 
timp ce marea majoritate a celor care lucrau în centrul de 
afaceri făceau naveta spre casă în suburbii îndepărtate pe 
Dallas North Toliway sau pe North Central Expressway, prinși 
fără scăpare ore întregi în trafic bară la bară și suprimându-și 
furia străzii ce ucidea anual un anumit număr de șoferi pe 
autostrăzile Dallasului, Scott Fenney șofa liniștit spre casă pe 
Cedar Springs Road, Turtle Creek Boulevard și Lakeside Drive, 
apoi pe lângă Robert E. Lee Park, pe aceeași rută pe care 
oamenii importanţi ai Dallasului merseseră în ultima sută de ani. 
Zece minute mai târziu, el traversă zona asfaltată cu două benzi 
și, ca și cum zâna sa cea bună își folosise bagheta magică, 
lumea lui se schimbă brusc: valoarea terenurilor se mări de cinci 
ori, a caselor de patru ori, venitul pe cap de locuitor se triplă, 
scorurile testelor de evaluare ale elevilor se dublară și populaţia 
deveni în totalitate albă. 

Intrase în orășelul Highland Park. 

Dezvoltat în 1906 pe o suprafață de 525 de hectare de zonă 
deluroasă aflată în apropierea centrului de afaceri al Dallasului, 
Highland Park este astăzi un sanctuar al vilelor elegante, al 
peluzelor aranjate artistic și al bulevardelor largi umbrite de 
stejari maiestuoși. Pe trotuarele late, bone venite din Europa și 
menajere mexicane pot fi văzute plimbându-i în cărucioare pe 
moștenitorii marilor averi texane, în timp ce taţii lor - miliardarii, 
milionarii și avocaţii care îi veghează - lucrează în zgârie-norii 
din centrul de afaceri, iar mamele lor joacă tenis la clubul privat 
și fac shopping la Anne Fontaine, Luca Luca și Bottega Veneta 
din centrul comercial Village, situat în Highland Park, a cărui 
arhitectură  spaniol-mediteraneeană şi ale cărui clădiri 
neobișnuite, ornamentate cu stuc, având acoperiș de teracotă și 
fier fasonat decorativ, îţi dau senzaţia de un timp și un loc 
îndepărtate, în care marea bogăţie era rezervată doar oamenilor 
dintr-o anumită clasă socială, nu pentru oricine putea să 
marcheze un coș la baschet. Vizitatorii din California spun că 
orășelul le amintește de Beverly Hills, și pe bună dreptate: 
același arhitect care a proiectat Beverly Hills a creat și Highland 
Park. Singura diferenţă este că fondatorii orașului Beverly Hills 


nu au impus în documentele de vânzare-cumpărare restricţii 
care limitau în mod legal deținerea de proprietăţi în noul lor 
orășel numai de către populaţia de rasă albă; fondatorii 
Highland Park au făcut acest lucru. 

După aproape o sută de ani, orășelul Highland Park este o 
insulă de 525 de hectare înconjurată în întregime de suprafaţa 
de aproape 100 000 de hectare a orașului Dallas. Este o insulă 
de alb într-un ocean colorat: Dallas, un oraș cu 1,2 milioane 
locuitori, este astăzi doar în proporţie de 39 la sută de rasă albă; 
în timp ce Highland Park, un orășel cu 8 850 locuitori, rămâne în 
proporție de 98 la sută alb, neavând nici măcar o singură casă 
în proprietatea unei persoane de culoare. Este o insulă de 
bogăţie - în fiecare zi mai bine de o sută de vile din Highland 
Park sunt listate pentru vânzare la preţuri ce depășesc suma de 
un milion de dolari. Este o insulă imună la orice fel de 
infracţiune sau rău social care afectează Dallasul - copiii de aici 
își numesc orășelul „Balonul”, fericiți să fie izolaţi de lumea de 
afară ce le face semne de la marginile orașului - cu toate că 
este o insulă fără niciun râu, pârâu sau chiar șanț de apărare cu 
apă, care să ţină la distanţă restul lumii, doar cu cele mai mari 
preţuri la locuinţe din întregul Texas, cu polițiști bine înarmaţi și 
cu o reputaţie de lungă durată conform căreia, dacă ai pielea 
neagră sau creolă și nu locuiești aici, ai face al naibii de bine să 
fii doar în trecere. 

Poliția din Highland Park nu opri Ferrari-ul: Scott Fenney era 
alb și locuia aici. Ca și alți oameni bogaţi, el își câștiga banii în 
Dallas, dar se întorcea acasă în Highland Park, își ţinea familia în 
acest orășel și tot aici își trimitea copilul la școală. Viră dreapta 
pe Beverly Drive și apoi pe aleea reședinței sale de 3,5 milioane 
de dolari, ce avea două niveluri și jumătate, 675 metri pătraţi, 
șase dormitoare și șase băi. Işi cumpărase locuinţa cu trei ani în 
urmă cu preţul de 2,8 milioane, când fostul proprietar declarase 
faliment și banca o scosese la licitație. Dan Ford dăduse un 
telefon ca un favor personal și convinsese banca să-i vândă casa 
lui Scott cu o finanţare de sută la sută, ca pentru clienţii cei mai 
buni, plus încă cinci. Situată pe 4 046 metri pătraţi în inima 
orașului, proprietatea fusese un chilipir la preţul acela. Scott se 
aruncase cu capul înainte imediat, înglodându-se în datorii până 
în gât. În multe orășele din Texas, oamenii care posedă sume 
mari de bani sunt priviţi cu suspiciune; în Dallas, asemenea 


oameni sunt priviţi cu respect. 

Scott ajunse pe aleea pavată cu cărămidă, în locul unde parcă 
mașina. Opri motorul, dar nu cobori. De obicei, când ajungea 
acasă în fiecare seară și își admira din nou vila, i se umplea 
inima de mândrie că, prin inteligenţă și muncă susţinută, 
obținuse casa perfectă pentru o viaţă perfectă. 

Dar astă-seară era altfel. 

Pentru a doua oară în viaţă, un sentiment clar de sfârșit 
iminent îi întunecă gândurile, exact așa cum se întâmplase când 
avea zece ani și mama sa îl luase mai devreme de la școală și îi 
spusese că tatăl lui fusese rănit. El știuse că era mort. 

Butch Fenney fusese muncitor în construcţii. Un cablu se 
rupsese și o încărcătură de cherestea căzuse, strivindu-l. Mama 
lui făcuse tot ce îi stătuse în putere, dar fuseseră nevoiţi să-și 
vândă căsuţa din East Dallas. Ea lucra pentru un chirurg 
ortoped, care locuia în Highland Park și avea o proprietate lângă 
SMU, o locuinţă mititică și veche de 60 de ani, care se dărâma 
dacă primea un brânci serios. Casa nu avea nicio valoare, dar 
terenul de 22,5 metri pe 37,5 metri pe care se afla valora cel 
puţin 250 000 de dolari. Medicul plănuia să-și păstreze 
proprietatea până când se pensiona, când urma să demoleze 
casa și să vândă terenul pentru un profit substanţial. Bunul 
doctor închiriase căsuţa familiei Fenney, mamă și fiu. 

Așa că Scott Fenney învăţă la școlile din Highland Park cu fiii 
și fiicele guvernatorilor, senatorilor, milionarilor și miliardarilor, 
descendenţii marilor familii din Dallas cum ar fi Hunt, Perot și 
Crow. El era puștiul sărac din cartier, cel care nu purta blugi de 
firmă și pantofi de sport Nike de o sută de dolari perechea, care 
nu mergea în Europa în vacanţa de primăvară, care nu primea 
un BMW de 50 000 de dolari la cea de-a șaisprezecea 
aniversare. Dar Scott Fenney poseda ceea ce niciun mucos 
bogat nu putea cumpăra vreodată cu banii lui tăticu': talent 
atletic. Un remarcabil dar fizic dat de Dumnezeu, descoperit cu 
o alergare pe care orașul nu o va uita niciodată. Fotbalul 
american din liceu. Febra de vineri seară. Violenţă legalizată și 
structurată, organizată de oameni, impusă de băieţi, aplaudată 
de toţi - și o metodă încercată și demonstrată în Texas de a 
obține succesul prin propriile eforturi. Scott era puternic, era dur 
și era iute. Deveni atacantul vedetă care alerga cu mingea 


pentru liceul Highland Park, cel mai bun de la Doak Walker? 
încoace. 

După liceu, mersese la SMU. Majoritatea puștilor din Highland 
Park sunt speriaţi de moarte de perspectiva părăsirii siguranţei 
și securității Balonului, așa că plecarea la facultate înseamnă 
pentru ei părăsirea caselor părintești, plecarea cu BMW-ul la 
câteva străzi distanţă și mutarea în vila unei fraternităţi din 
campusul SMU din Highland Park. Scott Fenney mersese la SMU 
deoarece școala îi oferise o bursă sportivă. Fusese vedeta 
echipei de fotbal a universităţii timp de patru ani, alergarea sa 
de 175 de metri împotriva Texasului transformându-l într-o 
legendă. De asemenea, era destul de popular ca să fie ales 
președintele clasei sale și suficient de inteligent ca să termine 
facultatea cu media cea mai mare. Când avantajele l-au 
favorizat ca atacant alb având o înălțime de 1,81 metri și o 
greutate de 83 de kilograme, cu cicatrice zimţate pe ambii 
genunchi, el s-a înscris la Facultatea de Drept a SMU. 

Insă nu urmezi cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii 
Southern Methodist dacă te pregătești să urmezi o carieră 
juridică în New York, D.C. Sau L.A. Și nici în Houston, de altfel 
această universitate nu este chiar Harvardul sud-vestului. De 
fapt, se spune că este mult mai ușor să intri la Facultatea de 
Drept a SMU decât la una dintre fraternităţile SMU. Te duci la 
această Facultate de Drept dacă și numai dacă vrei să practici 
avocatura în Dallas, Texas, pentru că avocaţii SMU au dat 
naștere la alţi avocaţi SMU de-a lungul atâtor zeci de ani, încât 
comunitatea juridică a Dallasului este mai incestuoasă decât 
regiunile nedezvoltate din Alabama anilor 1950. 

Scott absolvise primul din promoţia sa de la Drept, ceea ce Îi 
adusese oferte de slujbe de la toate firmele mari din Dallas. El 
alesese Ford Stevens, deoarece îi oferise cu 5 000 de dolari mai 
mult. Unsprezece ani mai târziu, Scott Fenney nu mai era puștiul 
sărac din cartier. 

* 

Scott intră în casă pe ușa din spate, care dădea într-un hol și 
apoi în bucătăria spațioasă, unde o găsi pe Consuela pregătind 
masa, iar micul TV era pornit pe un program de divertisment 
mexican. 

— Buenas noches, señorita. Ce avem la cină? 


2 Doak Walker a absolvit liceul Highland Park în 1949. (n.tr.) 


Aceasta își ridică faţa măslinie de la plita de oţel inoxidabil și 
zâmbi. 

— Enchiladas?!, Serior Fenney. Especial pentru 
dumneavoastră. 

El se apropie, o luă după umeri și îi spuse: 

— Consuela, nu fi îngrijorată. Esteban se va întoarce în 
curând. 

Ea își reținu cu greu lacrimile. 

— Si. Se va întoarce. 

Consuela de la Rosa avea douăzeci de ani, era scundă și 
plinuță. Ea locuia în cabana de lângă piscină, din spatele casei, 
exact ca nenumărate alte menajere mexicane care lucrau ilegal 
peste tot prin Highland Park, ceea ce le oferea efectiv azil politic 
în fața INS. Cu siguranță prezența lor nu era un secret; 
plimbarea printre raioanele magazinului de produse alimentare 
şi delicatese din Highland Park în timpul săptămânii, când 
menajerele făceau cumpărăturile familiilor la care lucrau, putea 
fi considerată astăzi ca o lecție de spaniolă conversațională. 
Adevărata amenințare pentru menajera lui Scott nu era INS, ci 
erau hormonii lui Esteban. Dacă hombre al ei o lăsa însărcinată, 
Consuela trebuia să părăsească oraşul, datorită înțelegerii tacite 
din Highland Park: spaniola vorbită în magazinul alimentar era 
acceptată; în şcoli însă nu era. 

— Doamna Fenney este acasă? 

— Nu. Señora plecată toată ziua. Ea a lovit mingea de golf. 

— Cu toate lecțiile de golf pe care le-a luat până acum, ar 
trebui de acum să participe la concursurile profesioniste de golf 
pentru femei. 

După obiceiul său zilnic, Scott urcă scara din spate câte două 
trepte odată, spre etaj. El parcurse apoi un hol și urcă din nou 
un alt grup de trepte spre ultimul etaj, care era domeniul fiicei 
sale de nouă ani. Camera ei nu semăna cu o cameră obişnuită 
de copil; pe pereți nu existau postere cu Britney Spears sau cu 
gemenele Olsen. Erau cărți, cărți pe etajere, cărţi pe birou, cărți 
pe noptieră, cărți pe parchet. Chiar și la nouă ani, era un copil 
serios, meditativ, mult mai inteligentă decât familia ei. Scott o 
găsi la birou, ghemuită sub o lucarnă, desculță și purtând 
pantaloni scurți gen salopetă şi un tricou verde Dallas 


21 Specialitate mexicană constând în foi de tortilla împăturite în 
jurul unei compoziţii de carne condimentate cu chili. (n.tr.) 


Mavericks, în ciuda amenințărilor mamei sale că o repudiază 
dacă nu începe să se îmbrace în haine de firmă create de 
Neiman Marcus, asemenea celorlalte fete de vârsta ei din 
Highland Park. Dar ea refuzase constant, spunând că are propria 
identitate, la care mama ei întotdeauna riposta: „Ce identitate, 
de băiat?” 

— Hei, Boo. 

Barbara Boo Fenney. Îi dăduse numele mamei sale, care 
murise înainte ca Boo să se nască. Mama lui Scott nu trăise să 
vadă vila fiului ei sau pe nepoata sa. Boo se învârti în scaunul 
său rotativ, părul ei roșcat lung până la umeri revărsându-se în 
jurul chipului, și îi dărui tatălui un zâmbet care îi ajunse acestuia 
direct la inimă. Scott își iubea soţia, dar Boo era iubirea vieţii lui. 

— Hei, A. Scott. 

El îi prinse feţișoara între palme, se aplecă și o sărută pe 
frunte. 

— Ai avut o zi bună, puiule? 

— Oh, am citit, m-am jucat pe calculator, m-am uitat la TV, 
am gătit împreună cu Consuela, știi tu, ca de obicei... Până când 
a sunat Esteban. Mulţumesc că ai liniștit-o pe Consuela - ar fi 
plâns și acum. 

Scott aprobă din cap. 

— Mama a fost plecată toată ziua? 

Ea îi aruncă o privire. 

— Mda. 

— Este vară, ar trebui să petreacă mai mult timp cu tine. 

— Ei bine, eu nu sunt în comitetul Balului Marilor Crescători 
de Vite. Zâmbi. Ziua ta cum a fost? 

— În regulă. 

— Ai făcut lucruri importante de avocat? 

— Firește. 

— De exemplu? 

Scott își aminti ziua facturând douăsprezece ore pentru cele 
nouă cât stătuse la birou; ţinând discursul gen Atticus Finch la 
prânzul oficial al baroului; flirtând cu Missy în timp ce încerca să 
atragă un student la Drept precum un pește prins în cârlig și 
tras cu mulineta; votând pentru concedierea lui John Walker; 
flirtând cu recepţionera lui Dibrell; ascunzând contaminarea cu 
plumb în spatele privilegiului confidenţialităţii client-avocat; 
amenințând că va distruge o tânără prin dezvăluirea trecutului 


ei sexual în timpul procesului, cu scopul de a obţine o înţelegere 
favorabilă - și decise imediat, așa cum decidea întotdeauna, că 
ziua unui avocat era cel mai bine să rămână la birou. Așa că 
răspunse: 

— Oh, lucrurile pe care avocaţii le fac de obicei. 

— Înî. Ea îi aruncă din nou o privire. Tu îmi spui doar ce vrei 
să știu, nu-i așa? 

EI îi zâmbi. 

— Mada. 

Boo se încruntă. 

— Nu-i corect. 

— Ce nu este corect? 

— Stau aici toată ziua, în timp ce mama ia prânzul cu 
prietenele ei și joacă golf, iar tu mergi la birou și-ţi faci treaba 
de avocat. Mama vine acasă și vrea să-mi spună în detaliu cum 
și-a petrecut ziua, dar eu vreau să aflu cum ţi-ai petrecut tu 
ziua, și tu nu vrei să-mi spui. Nu-i corect! 

Scott se așeză pe marginea patului lui Boo și își privi fiica, 
fețișoara ei drăgălașă crispată. Ştia că nu era supărată de- 
adevăratelea, dar încruntarea ei tot îl deranja. Așa că scotoci în 
minte prin ziua sa de lucru din nou și decise că putea să-i spună 
un lucru. 

— Bine, îţi voi spune ceva despre ziua mea la birou. Am fost 
numit să reprezint o inculpată acuzată de crimă, femeia care l-a 
ucis pe fiul senatorului McCall. 

Faţa ei se lumină și totul era bine din nou. 

— Tu nu ești avocat criminal. 

— Unii oameni spun că toți avocaţii sunt criminali. 

Boo zâmbi. 

— Ştii ce vreau să zic. 

— Ei bine, sper că nu va avea loc un proces, sper că ea va 
pleda vinovată. 

— Ce înseamnă să pledeze vinovată? 

— Să recunoască simplu că este vinovată. 

— Este? 

— Probabil. 

— Ai de gând să o întrebi? 

— Poate... adică da, sigur. 

— De ce vrei ca ea să pledeze vinovată? Am crezut că tu 
câștigi mai mulţi bani când un caz ajunge la proces. 


— Nu și acest proces. O fac gratis. 

— De ce? 

— Mă obligă judecătorul Buford. 

— El poate să facă asta? 

— Da. Am procese la Curtea federală, deci poate să facă asta. 
Este deja stabilit. 

— Susţine-i contracandidatul la următoarele alegeri. 

O învățase bine. 

— Judecătorul Buford este un judecător federal, numit pe 
viaţă. 

— La naiba! 

— Boo, nu înjura. 

— Dar mama înjură. 

— Ei bine, n-ar trebui. Și nici tu. Te face să pari lară valoare. 

— Dar se înjură în filme, chiar și în cele cu audienţă generală. 
Și toți ceilalţi copii înjură. 

— Asta nu înseamnă că este bine. Nu face și tu ca ei, Boo. Nu 
face un lucru greșit doar pentru că toţi ceilalți îl fac. Fă ce este 
corect. 

— Nu spun cuvântul care începe cu F. 

Scott zâmbi. 

— Ei, asta este foarte bine. 

— Nici măcar nu știu ce înseamnă. 

— Sper. 

— Sally de pe strada noastră spune că tatăl ei folosește tot 
timpul cuvântul acela când crede că ea nu este prin preajmă. Și 
uneori chiar și când este. Tu nu spui cuvântul care începe cu F 
când eu nu sunt prin preajmă, nu-i așa? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

O minciună nevinovată. 

— Deci ea nu are bani să te plătească? 

— Cine, acuzata? Nu. 

— Nu are slujbă? 

— Ea este... ă... 

— Prostituată. Am auzit la TV. Și dependentă de droguri. Ce 
înseamnă prostituată? 

Când Boo îi punea asemenea întrebări, Scott nu știa niciodată 
exact cum să-i răspundă. Ea părea întotdeauna să știe când el 
nu-i spunea tot adevărul, cu toate acestea, deși ea se născuse 
cu o maturitate în gândire ca la douăzeci și cinci de ani, el era 


înclinat să nu spună mereu adevărul. Așa că îi răspunse ca un 
avocat. Denatură adevărul: 

— Escortă personală. 

— Ce înseamnă asta? 

— Întreţine bărbaţii. 

— Așa cum tu întreţii clienţii? 

O analogie mai apropiată decât își imagina ea. 

— Ei bine, ceva de genul acesta. 

— Ai vreun client ca ea? 

— Nu, Boo, nu reprezint prostituate sau dependenţi de 
droguri. 

— Vreau să zic clienţi de culoare. 

— Oh. Nu, nu am avut niciodată un client afro-american. 

— De ce nu? 

— Păi, deoarece reprezint corporaţii, nu oameni. 

— Dar acei oameni care te sună tot timpul? 

— Clienţii mei sunt corporaţiile, dar contactele mele sunt 
persoane de conducere în acele corporații. 

Boo își strâmbă gura. Se gândea. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce reprezinţi corporaţii în loc să reprezinți oameni? 

— Pentru că oamenii nu-și permit să mă angajeze. La naiba, 
Boo, nici eu nu mi-aș permite să mă angajez, nu la un tarif de 
trei-cincizeci pe oră. 

Ochii ei se măriră. 

— Tu ceri trei dolari și cincizeci de cenți pe orâ? 

Scott chicoti. 

— Nu. Trei sute și cincizeci de dolari ora. 

— Pe bune? De asta lucrezi tu așa de încet? Avea nouă ani și 
era deja calificată să fie partenerul de conducere al celei mai 
mari societăţi de avocaţi din ţară. Continuă: Deci, suntem bogaţi 
deoarece corporaţiile pot să te plătească cu trei sute cincizeci 
de dolari pe oră? 

— Da... ei, nu, noi nu suntem bogaţi, Boo. 

— Locuim într-o casă mare și tu conduci un Ferrari. 

— Da, dar trebuie să muncesc pentru a putea păstra toate 
acestea. Oamenii bogaţi nu muncesc. 

— Tatăl lui Cindy a fost concediat și au trebuit să-și vândă 
casa. 


— Nu-ţi face griji, iubito, nouă nu ni se va întâmpla niciodată 
așa ceva. 


Din jacuzzi, soţia lui zise: 

— Trebuie să vorbești cu ea, Scott, pe tine te va asculta! Cum 
aș putea vreodată să fiu aleasă președinta Balului Marilor 
Crescători de Vite dacă fiica mea se îmbracă precum un băiat?! 

Rebecca Fenney avea treizeci și trei de ani, era suplă și 
superbă, încă cea mai frumoasă femeie din Highland Park - soţia 
perfectă pentru o viaţă perfectă. Și dorea cu disperare să 
prezideze următorul Bal al Marilor Crescători de Vite, cel mai 
mare eveniment social desfășurat anual în Dallas, unica noapte 
când locuitorii sofisticaţi ai Flighland Park se îmbracă asemenea 
unor cowboy și o fac pe texanii până la epuizare. Accentul nazal 
devine mai puternic, trabucurile mai lungi, fustele mai scurte și 
diamantele mai mari; și fiecare încearcă să-l întreacă pe celălalt 
în a fi un texan cât mai autentic, sosind în limuzine Hummer, 
Rolls-Royce și chiar elicoptere la Southfork Ranch, reședința lui 
J.R. Ewing din serialul de televiziune Dallas, sau în oricare altă 
locaţie potrivită. Beau șampanie și whisky, mănâncă aligator 
prăjit și fajitas??, călăresc taurul mecanic ce face mișcări bruște 
de neacceptare a călăreţului, pariază la cursele de tatu și 
dansează pe melodiile preferate ale formaţiei Oak Ridge Boys, 
ale lui Dwight Yoakam sau ale lui Willie Nelson. 

Bărbaţii se întrec cu bani, pariind la mesele cu jocuri de noroc 
din cazinou sau oferind ca preț la licitație diamante și mașini 
Porsche. Femeile se întrec în haine. Ele se încalţă cu cizme de 
cowboy negre, albastre, roșii, roz și albe, confecţionate din piei 
de șopârlă, struţ, elefant, cangur sau căprioară; poartă bustiere 
decoltate de satin, topuri din piele de miel prinse doar la ceafa 
și în spate la mijloc, ce lasă spatele și braţele libere, veste de 
piele sau ţinute de seară; poartă de asemenea pălării de cowboy 
asortate. Anul trecut, Rebecca purtase o fustă mini cu franjuri 
din piele de căprioară, de un albastru pudrat, ce se asorta cu 
cizme de cowboy, un top roz decoltat și franjurat și o pălărie de 
cowboy tot roz din piele de căprioară - și fusese furioasă că nu o 
remarcase nimeni. Scott era întotdeauna amuzat de toată 


2 Fel de mâncare constând în fâșii de carne marinată, de vită 
sau pui, și legume coapte pe grătar condimentate și așezate 
într-o tortilla (n.tr.) 


această tevatură, dar Balul Marilor Crescători de Vite era o 
afacere extrem de serioasă pentru femeile din Highland Park, 
toate fiind în competiţie pentru titlul de frumoasa balului. 
Norocoasa care prezidează balul rămâne pentru totdeauna în 
elita socială din Highland Park - cu excepţia, poate, a unei foste 
președinte care fusese arestată pentru furt într-un magazin 
Neiman Marcus. Cu condiţia să-și păstreze dosarul curat, 
Rebecca Penney era prima candidată în cursa pentru ocuparea 
funcţiei de președintă a următorului Bal al Marilor Crescători de 
Vite. 

Scott și Rebecca erau în baia matrimonială de la primul etaj; 
ea era goală în jacuzzi, el era iritat în halat. Încercase să discute 
cu soția lui despre ziua de la birou, dar ea nu arătase niciun pic 
de interes. Cazul McCall îl iritase; soţia sa pusese paie pe foc. Nu 
voia să vorbească decât despre Balul Marilor Crescători de Vite 
și despre ultimul scandal din Highland Park, o altă aventură 
extraconjugală care nu era chiar o veste șocantă pentru Scott. 

Rebecca zise: 

— Muffy, ţi-o amintești de la ultima petrecere de la club. 

Scott nu și-o amintea și nu era interesat în mod deosebit să 
încerce să și-o amintească. El scutură din cap. 

— Blondă oxigenată, silicoane, se poartă impertinent tot 
timpul... 

— Sigur, asta limitează posibilităţile la numai 95 la sută dintre 
femeile din Highland Park. 

— Este măritată cu Bill și-nu-mai-știu-cum, bătrân, chel, gras. 

— Oh, da, mi-o amintesc. Purta acel costum strâns pe corp în 
două piese, frumoși pectorali. Este cu vreo douăzeci de ani mai 
tânără decât Bill. Deci nu îi era credincioasă? 

— A prins-o în pat cu cineva din vecini. 

— Din nou, nu este foarte șocant, Rebecca. 

Ea îi zâmbi cu subiînţeles, ceea ce îi spuse lui Scott din 
experienţa anterioară că soţia lui era pe punctul de a dezvălui 
partea culminantă a întâmplării. 

— Nu a prins-o cu bărbatul care locuiește lângă ei. A prins-o 
cu femeia care locuiește lângă ei. 

— Era în pat cu o altă femeie? 

— Exact! Te-am sunat să-ţi spun, dar Sue a zis că ești ocupat. 

— Rebecca, nu mă deranja la birou cu bârfele. 

— Nu este bârfă dacă este adevărat, chiar tu ai spus asta. 


— Asta se numește defăimare, Rebecca - adevărul este 
apărarea absolută în faţa calomniei și a pretențiilor 
defăimătoare. Nu există apărare în faţa bârfelor. 

— Nici măcar când este vorba despre o aventură lesbiană? 

— Nu au o fată de vârsta lui Boo? 

— Aveau. Muffy și iubita ei au fugit în California. 

— Şi-a părăsit copilul? De ce? 

Rebecca ridică din umeri. 

— Toată lumea a aflat. Nu mai poate să-și facă din nou 
apariţia în acest oraș. Mai mult decât atât, este lesbiană; 
copilului îi este mai bine fără ea. 

— Rebecca, asta este tot ce faci la prânzurile tale, bârfești? 

— Nu... doar în timpul desertului. Îl numim sufleu de scandal. 

Părea mulţumită de sine, ceea ce o făcea să fie la fel ca toate 
celelalte. Gândul că soţia lui lua masa bârfind, în timp ce Boo 
stătea singură acasă îi ridică lui Scott nivelul iritării la cote și 
mai înalte. Era pe punctul de a-i spune ceva care să o supere 
garantat, dar văzându-i corpul neted, lucios și ud în timp ce 
ieșea din cadă, părul roșu lipit de faţă, sânii plini și rozalii din 
cauza apei fierbinţi, abdomenul plat datorită orelor de exerciţii 
pe Ab Master și fundul ferm care nu se lăsase nici măcar 
jumătate de centimetru din ziua nunţii lor din urmă cu 
unsprezece ani, dorinţa îi alungă din minte cazul McCall, Balul 
Marilor Crescători de Vite, sufleul de scandal și toată iritarea 
persistentă. Işi lăsă halatul să-i cadă de pe umeri și privi în jos: 
era în plină erecţie. Merse spre ea, o îmbrăţișă din spate, se 
împinse în ea, întinse mâna și îi cuprinse în palmă organele 
genitale, un gest care, nu cu mult timp în urmă, i-ar fi smuls un 
suspin delicat ce ar fi dus la o partidă de sex pe dulapul ce 
sprijinea chiuveta de marmură. Astă-seară însă gestul produse 
doar un oftat exasperat. 

— Nu în seara asta, Scott. Sunt obosită. 

Fusese obosită foarte des în ultimele șase luni. El îi dădu 
drumul și se duse în dormitor, spre zona în care putea lua loc în 
faţa ferestrelor. Se așeză și ascultă tac-tac-tacul gândacilor de 
iunie ce se izbeau de geamul din exterior, căutând lumina 
precum păcătoșii reformaţi. Porni televizorul cu telecomanda și 
apoi privi în jos: erecţia lui se topise ca o îngheţată pe băț într-o 
zi toridă de vară. 

Nu fusese întotdeauna așa. Se întâlniseră când el era în al 


treilea an la Facultatea de Drept, la o petrecere organizată în 
vechea vilă a fraternității în care locuia, după un meci de fotbal. 
Ea era majoretă și Miss SMU în acel an. Scott Fenney era o 
legendă a fotbalului și o celebritate a campusului, așa că fusese 
ușor să o abordeze pe cea mai frumoasă studentă a SMLT. În 
acea noapte făcuseră sex într-o baie de la etaj. Și în absolut 
toate locurile imaginabile în lunile care urmaseră: în mașina ei; 
în mașina lui; în casa fraternității în care locuia ea; în 
apartamentul lui; în spatele scărilor la Facultatea de Drept; în 
parc la lumina zilei; pe a optsprezecea peluză a clubului privat 
noaptea târziu după ce săriseră gardul - nici în ziua de azi el nu 
putea să joace golf pe acea peluză fără să se gândească la 
noaptea aceea. Erau atât de înfierbântaţi, încât nu se puteau 
sătura unul de celălalt. 

Dar undeva pe drum - când, el nu știa sigur - focul se 
domolise. Și acum dormeau spate în spate, separați de cei 
șaizeci de centimetri ai unei saltele de aproape doi metri lăţime, 
asemenea unei zone demilitarizate. Nu erau supăraţi unul pe 
altul - se certau rar, dar rar făceau și dragoste. Ea se 
îndepărtase pur și simplu. 

El stătea trântit și fără vlagă în timp ce toate gândurile 
supărătoare - cazul McCall, lipsa de interes a soției față de ziua 
petrecută de el la birou, faptul că fusese respins din nou, sufleul 
de scandal și fiica lui singură acasă toată ziua - reveniră în forță. 
Strigă la soţia lui, care era încă în baie: 

— De ce nu-ţi petreci mai mult timp cu Boo? Poate că atunci 
te va asculta. 

Rebecca apăru în ușa băii, tot goală, cu mâinile în șolduri. 

— Nu m-a ascultat niciodată. Am aceste vergeturi îngrozitoare 
din cauza ei, dar este copilul tău. Când eram de vârsta ei, 
câștigasem deja două concursuri de frumuseţe. Ea poartă 
salopete. Și în afară de asta, sunt ocupată vara asta. Tu de ce 
nu petreci mai mult timp cu ea? 

— Lucrez. 

— Oh, înţeleg. Ceea ce fac eu nu este important. 

— Se pare că nu faci altceva decât să bârfești. 

— Doar în timpul desenului. În timpul mesei punem la punct 
detaliile legate de hal. 

— Un mare eveniment social. 

— La care se strâng fonduri pentru acţiuni caritabile. 


— Pe care tu nu dai doi bani. Pentru tine este încă o treaptă 
urcată pe scara socială din Highland Park. Tu urci social, iar Boo 
este crescută de Consuela. 

Ea îl sfidă cu privirea, îi întoarse spatele și dispăru în baie. 
Scott era pe punctul de a ţipa la ea: „Ar trebui să petreci la fel 
demult timp cu fiica ta cât petreci bârfind cu acele băbăciuni din 
înalta societate”, dar apoi ea ar răspunde: „Ei bine, tu ar trebui 
să petreci cu mine la fel de multe ore facturate câte petreci cu 
clienţii”, și apoi el ar replica: „Acei clienţi plătesc casa asta și 
mașinile și rochiile tale și...” 

— McCall... 

Vocea reporterului îl smulse pe Scott din gândurile lui și 
acesta își concentră atenţia la televizor. 

— Uciderea fiului său, spunea reporterul, i-a adus senatorului 
un val de simpatie, care l-a ridicat în sondaje, întărindu-i astfel 
poziţia de lider în cursa pentru Casa Albă. 


ȘASE 


Ediţia din 22 noiembrie 1963 a ziarului Dallas Morning News 
includea un anunţ de mărimea unei pagini, cu bordură neagră, 
cu titlul „Bun venit, Domnule Kennedy, în Dallas”. Nu era o urare 
de bun venit. Era o acuzaţie la adresa președintelui Kennedy, ce 
fusese plătită de câţiva proprietari de terenuri petrolifere, 
oameni de dreapta din Dallas, care își spuneau „cetăţenii care 
gândesc America”. Îl acuzau pe Kennedy că era prea blând cu 
comunismul, în ciuda poziţiei vehement împotrivă abordată faţă 
de ruși în criza rachetelor cubaneze. În timp ce Air Force One 
zbura spre Dallas, un asistent îi arătase președintelui anunţul. 
Kennedy îl citise și remarcase: „Astăzi ne îndreptăm spre un stat 
ciudat”. Anunţul îl identifica pe primarul Dallasului ca 
simpatizant al lui Kennedy. 

Earle Cabell era primarul. Îl întâlnise pe președintele Kennedy 
la Love Field în dimineaţa respectivă și mersese în coloana 
oficială prezidenţială, fiind cu trei mașini în spatele limuzinei 
albastre a președintelui. În momentul în care mașina lui vira pe 
Elm Street, Cabell auzise trei focuri de armă ce porniseră 
dinspre Depozitul de Carte Școlară din Texas. El ajunsese la 
Spitalul Memorial Parkland chiar în momentul în care 
președintele era scos din limuzină. Cabell rămăsese la spital 
până când trupul președintelui fusese luat de acolo. Sperase să-i 
arate acestuia că Dallasul nu mai era „capitala sud-vestică plină 
de ură a lui Dixie?*”. Nu reușise. Cu toate acestea, clădirea 
federală din centrul de afaceri al Dallasului fusese numită după 
el Cabell, nu după președinte. 

Desigur, când A. Scott Penney, Esq. Sosi la clădirea federală 
Earle Cabell de pe Commerce Street în dimineaţa următoare, 
puţin după ora nouă, el nu știa cine fusese Earle Cabell sau de 
ce numiseră în memoria lui această structură neatrăgătoare de 
douăzeci și unu de etaje. Tot ce știa era că nu voia să fie în 


3 Dixie este porecla dată celor 11 state din sudul SUA care au 
luptat în războiul de secesiune împotriva statelor nordice; 
denumirea dată Dallasului datează din anii 1920 și se datorează 
fundamentalismului religios,  resentimentelor rasiste şi 
bigotismului față de catolici, la care s-a adăugat mai apoi și 
simpatizarea dreptei. (n.tr.) 


clădirea lui Earle în acea zi și singurul lucru care îl interesa era 
să-și convingă clienta să pledeze vinovată și apoi să plece 
dracu' cât mai repede de acolo. Cobori din lift la etajul cinci, 
centrul federal de detenţie. După ce trecu prin detectorul de 
metale și i se percheziționă servieta, fu întâmpinat de un 
gardian de culoare. 

— Scott Fenney, doresc s-o văd pe Shawanda Jones. 

— Sunteţi avocatul ei? 

Scott voia cu disperare să strige: „La dracu’, nu, nu sunt 
avocatul ei!” In schimb, el încuviinţă cu o înclinare a capului. 
Gardianul îl conduse printr-un coridor îngust spre o cameră 
mică, nemobilată, cu excepţia unei mese de metal și a două 
scaune tot metalice. El intră și privi insistent pereţii goi până 
când ușa se deschise și intră o negresă, aducând cu ea un iz 
respingător de transpirație, care umplu camera asemenea 
fumului des. II măsură din priviri, își acoperi gura cu amândouă 
mâinile și strănută violent de mai multe ori. Apoi întrebă: 

— Tu ești avocatul? 

— Da, eu sunt. 

Shawanda Jones avea douăzeci și patru de ani, dar părea mult 
mai în vârstă. Era o femeie micuță, ce-i ajungea lui Scott doar 
până la umeri. Părul ei nu era nici des și creţ, nici drept, neted și 
lucios; era castaniu, de-abia îi acoperea urechile și părea 
mătăsos, deși în mod evident nu fusese atins de o perie de 
câteva zile. Ochii ei, ovale de culoarea smântânii, aveau iriși 
mari căprui, dar păreau goi și inexpresivi. Zona de sub ochi era 
de un maro mai închis decât restul feţei, care era bronzată, 
netedă și lucea ușor datorită unei pelicule de sudoare. Nasul era 
îngust și buzele subţiri. Corpul ei părea slab, dar frumos 
conturat sub uniforma albă și largă a închisorii. Faţa ei era 
osoasă, cu pomeţi proeminenţi. Era atractivă, dar, într-un 
moment al vieţii sale, probabil fusese frumoasă. Îi amintea lui 
Scott de Halle Berry într-o zi proastă. O zi cu adevărat proastă. 

Scott nu purta ochelarii în această dimineaţă; nu-i păsa dacă 
acest client credea că pare inteligent sau nu. Și nici nu-i întinse 
mâna, deși el întotdeauna dădea mâna cu un client nou: Dan 
Ford îi explicase la începutul carierei sale în avocatură că un 
avocat avea doar un singur prilej să facă o primă impresie bună 
unui client nou, așa că ar trebui să privească întotdeauna 
clientul direct în ochi și să-i ofere o strângere de mână fermă, 


care, spunea Dan, îi va conferi un sentiment de deschidere și 
onestitate, iar clientul va fi mai puţin înclinat să pună sub 
semnul întrebării notele de plată pentru serviciile juridice. În 
schimb, temându-se că mâna ei - una din mâinile în care ea 
tocmai strănutase ca și cum avea pneumonie - ar putea 
transmite o boală contagioasă, Scott îi făcu semn noii sale 
cliente să ia loc. Dar ea nu se așeză. Incepu să se plimbe prin 
cameră. 

Merse dintr-un capăt al camerei în celălalt și apoi se întoarse. 
Păși înainte și înapoi, iar și iar, frecându-și braţele ca și cum 
camera era friguroasă și nu călduroasă, și frământându-și 
degetele precum Consuela când spunea rozariul. Ochii ei se 
mișcară iute prin cameră. Picioarele îi păreau nesincronizate și 
se mișcau spasmodic și incontrolabil. La jumătatea distanţei în 
spatele lui, ea se ghemui brusc și gemu. 

— Eşti bine? 

Ea mormăi: 

— Crampe. 

Asemenea majorității bărbaților când o femeie vorbeşte 
despre menstruaţie, Scott nu știu cum să răspundă. Așa că zise: 

— Soţia mea are crampe puternice în fiecare lună. 

Printre gemete, ea răspunse: 

— Nu de la asta, nu. 

După un moment, crampele aparent scăzură în intensitate și 
ea își reluă mersul prin încăpere. Scott luă loc, își scoase cartea 
de vizită din buzunar și o împinse spre partea ei de masă. Când 
se apropie, ea trase brusc scaunul, se așeză și își aruncă braţele 
pe masă. El observă pete închise la culoare pe interiorul 
ambelor sale braţe, ca și cum cineva avusese de gând să se 
joace unind punctele, dar nu o făcuse niciodată. Apoi el își 
aminti: era dependentă de heroină. Ea ridică încet cartea de 
vizită cu degetul mare și arătătorul și o ţinu sus în dreptul feţei. 

— Ce înseamnă A? întrebă ea. 

— Nimic. 

— Prenumele tău este o literă? 

Scott nu dorea să discute despre numele lui. Dorea să 
termine cât mai repede și să se întoarcă la biroul său de la 
etajul 62 al Dibrell Tower, acolo unde îi era locul. 

— Doamnă Jones, sunt Scott Fenney. Tribunalul m-a numit să 
te reprezint. Ai fost acuzată de crimă, o infracţiune federală, 


deoarece victima era un oficial federal. Dacă ești găsită 
vinovată, ai putea fi condamnată la moarte sau la închisoare pe 
viață. De aceea vreau să vorbesc cu tine despre posibilitatea de 
a pleda vinovată la o acuzaţie mai puţin gravă. Ai putea fi 
eliberată în treizeci de ani. 

Mâinile ei se mișcară brusc și îl apucă pe Scott de încheieturi. 
El se retrase instinctiv de lângă femeia cu ochii tulburi, dar 
aceasta era puternică pentru statura sa și avea o strânsoare de 
neclintit. Ea îl imploră: 

— Fă-mi rost de o bilă, te rog. N-am dormit de două zile! 

— O bilă? 

— Nişte H! Am nevoie rău! 

— Vrei să zici o doză? Nu, nu pot face asta! 

— Am crezut că ești avocatul meu! 

Ai avut avocaţi care îţi dădeau doze? 

— Pentru sex. 'Aide, te sug chiar aici! 

— Nu! 

Ea sări în picioare și își reluă plimbarea. Scott avu nevoie de 
un minut ca să se adune. Avusese de-a face cu clienţi 
corporatiști care îi oferiseră mită (cunoscută și sub denumirea 
de onorariu pentru servicii juridice) ca să distrugă documente 
incriminatoare, să corupă martori care să depună mărturie falsă 
sub jurământ, să ascundă activităţi frauduloase și să falsifice 
documente pentru SEC”, dar aceștia erau întotdeauna bărbaţi 
albi, bine îmbrăcaţi și educați - și niciunul dintre ei nu îi oferise 
vreodată sex oral! 

După ce își reveni, Scott zise: 

— Deci, după cum spuneam, poţi pleda vinovată și... 

— Să zic că io am făcut-o? 

— Da, dar nu cu intenţia specifică de a-l ucide. 

Ea se opri și îl privi cu mâinile pe șolduri și cu o expresie 
sceptică întipărită pe faţă. 

— Tu îmi spui să zic că io l-am omorât? Nu vrei să știi dacă io 
am făcut-o? 

— A... da, sigur. Se sprijini cu spatele de spătarul scaunului. 
Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Ea făcu un gest cu mâna arătând spre masa goală. 


24 Securities and Exchange Commission - agenţie federală care 
reglementează și pune în aplicare legile ce guvernează piaţa 
financiară. (n.tr.) 


— Nu scrii nimica? 

Scott se aplecă spre servietă și scoase un blocnotes galben și 
un stilou negru. 

— Dă-i drumul. 

Shawanda Jones, prostituată, continuă să măsoare camera și 
să-i relateze avocatului ei faptele (opinia personală) petrecute în 
noaptea de sâmbătă, 5 iunie. 

— Noi lucram pe Harry Hines... 

Bulevardul Harry Hines, numit astfel în memoria un proprietar 
de terenuri petrolifere din Dallas, începe în partea de nord a 
centrului de afaceri și continuă până la intrarea pe autostrada 
suspendată, un coridor nord-sud reprezentativ pentru 
diversitatea culturală. De-a lungul acestei unice întinderi de 
asfalt, poţi obține cea mai bună îngrijire medicală din ţară la nu 
mai puţin de patru spitale diferite, poţi obţine o diplomă la 
Facultatea de Medicină a Universităţii din Texas, poţi cumpăra 
cele mai la modă lucruri și obiecte de mobilier de calitate de la 
Market Center sau poţi face cumpărături într-un mod ceva mai 
economic la magazinul Army-Navy, poţi juca golf la clubul 
exclusivist Brook Hollow Golf Club, poți mânca o mare varietate 
de mâncăruri cu specific naţional diferit, poţi cumpăra mașini 
ieftine și folosite, droguri ilegale, documente de identitate false 
și genţi de firmă contrafăcute, te poţi distra în cluburi unde 
angajatele fac topless sau în saloane unde se dezbracă de tot, 
poţi rămâne peste noapte la adăpostul Armata Salvării pentru 
cei fără locuinţe, poţi face un avort sau poţi alege o prostituată. 

— Care noi? 

— lo și Kiki. 

— Care este numele de familie al lui Kiki? 

— De unde să știu? Nici ăla nu-i numele ei adevărat. 

— Pe la ce oră? 

— Poate zece. 

— Seara? 

— Shawanda nu lucrează nicio tură de dimineaţă. 

— Ce... 

— Vrei să-ţi spun aici povestea sau nu? 

Scott își ridică mâinile ca și cum se predă. Shawanda Jones își 
continuă _istorisirea, extrem de agitată și de animată, 
gesticulând în toate direcţiile. 

În orice caz, ne simţeam bine și arătam bine, io purtând 


peruca mea blondă, Kiki roșie. Noi ne plimbam, bărbaţii treceau 
cu mașinile pe lângă noi, fluierau, strigau „Hei, gagico, suge 
asta!” Tipi negri, mexicani, ei doar se uită, nu-și permit, nu, fete 
stilate ca noi. Noi așteptăm pe băieţii albi cu mașini frumoase. 
Le place de noi pen' că nu suntem negre și arătăm bine io și 
Kiki, le facem casete cu exerciţii aproape în fiecare zi, ne-ai 
văzut-o pe ultima, Firma? Folosim haltere. la uite aici. 

Ea își ridică mâneca scurtă a uniformei de închisoare, își îndoi 
brațul drept și își încordă bicepsul, expunând un mușchi 
impresionant pentru o fată. Minunat, o dependentă de heroină 
care își modela corpul. 

— Deci era poate zece jumate când un băiat alb cu un 
Mercedes, unul lung și negru cu geamuri fumurii, vine cu mașina 
lângă noi, coboară geamul și ne analizează. Noi știm că una din 
noi va discuta să meargă. El zice: „Blondino, urcă”. Ei, 
Shawanda nu se urcă imediat când un client zice să urce, așa că 
mă apropii fără grabă, mă aplec spre fereastră, mașina miroase 
ca o fabrică de whisky. El zice că plătește o mie de dolari pentru 
toată noaptea. Eu zic: „Arată-mi banii”. Am luat asta din filmul 
ăla. El scoate niște hârtii făcute sul cu care se putea îneca un 
cal, așa că urc în mașină, aproape că alunec de pe banchetă, cu 
fusta mea de piele pe pielea scaunului. El se întinde, mă apucă 
de sân, zice: „Sunt adevăraţi?” Eu răspund: „Dragule, totul la 
Shawanda e adevărat”. 

Ea gemu brusc, se apucă brusc cu mâinile de mijloc și se 
ghemui din nou. 

— La dracu'! 

Rămase în poziția aceea un moment îndelungat. Scott 
suferise deseori crampe la picioare când juca fotbal și, frate, 
dureau îngrozitor. Așa că avea un oarecare sentiment de 
înţelegere pentru ea. Cu toate acestea, își privi ceasul și se 
gândi la orele care nu vor fi facturate și își dori ca ea să 
continue mai repede. În cele din urmă crampele scăzură în 
intensitate, ea se îndreptă de mijloc și începu din nou să 
vorbească fără oprire. x 

— În orice caz, plecăm. Îmi închipui că mergem la un motel. În 
loc, mergem în Highland Park, zice indicatorul stradal. Nu mai 
călcasem în viaţa mea în Highland Park negresa știe mai bine să 
nu meargă acolo. Destul de repede ajungem la cea mai mare 
casă pe care am văzut-o vreodată, prin porţi mari, în spate la un 


gard înalt, ajungem în spate. Ne dăm jos, merg după el 
înăuntru, locul este frumos. El mă întreabă dacă vreau să beau 
ceva, eu zic bine. Mă gândesc, băiat alb cu bani și loc ca ăsta și 
frumos pe deasupra - ce vrea cu Shawanda? 

Mergem sus, în pat, îmi dau seama. Se urcă pe mine și începe 
să muncească din greu, zice: „îţi place?” Sigur, îi zic: „Oh, da, 
iubitule, ești așa de mare”. La clienţi le place să audă porcăria 
asta. Apoi el zice: „Spune-mi din nou, cioaro, îți place mădularul 
meu alb?” Acu' mie nu îmi place nimeni să-mi spună cioară, dar 
pentru o mie de dolari nu zic nimic, doar „Oh, da, iubitule”. Apoi 
mă plesnește, tare, zice că întotdeauna se poartă dur cu femeile 
lui. Păi, nimeni n-o plesnește pe Shawanda. li dau un pumn în 
gură la băiatul alb, îl dau jos de pe mine și jos din pat, sar în sus 
și zic: „Nu te porţi așa cu Shawanda, spălăcitule!” 

Mă atacă din nou, de data asta supărat-foc, așa că îl zgârii pe 
faţă, apoi îi pocnesc una bună, BUM! Cu pumnul stâng făcu o 
mișcare amplă cu balans. Drept în ochi. Cădem din pat și el mă 
lovește iar, de data asta cu pumnul, chiar aici. Ea arăta spre 
partea stângă a feţei, unde o vânătaie era evidentă. Dar îl 
lovesc cu genunchiul direct în boașe, el cade și începe să mă 
înjure: „Cioară nenorocită! ” îmi iau hainele, mia de dolari, 
cheile de la mașină, merg înapoi la Kiki și las mașina acolo. 

— Şi asta este ultima dată când l-ai văzut pe Clark McCall? 

— Așa îl cheamă? 

— Da. Era fiul senatorului Mack McCall. 

O faţă lipsită de orice expresie. Nu-l deosebea pe Mack McCall 
de Mickey Mouse. 

— Ultima oară când l-am văzut, domnule Fenney, se tăvălea 
pe jos, ţinându-și în mână părţile rușinoase și înjurându-mă 
strașnic. 

— A fost ucis în noaptea aceea. Poliţia l-a găsit duminică, 
dezbrăcat pe jos în dormitor, cu un glonţ în cap, împușcat de 
aproape, iar lângă el era un pistol calibru .22 cu amprentele tale 
pe el. 

— Trebuie să fi căzut din poșetă. 

— Deci era pistolul tău? 

— O fată care lucrează pe străzi în Dallas trebuie să aibă așa 
ceva. 

— Dar nu l-ai împușcat? 

— Nu, sir, domnule Fenney. 


— Eşti nevinovată? 

— Da, sir, domnule Fenney. Şi nu pledez vinovată. 

— Dar, doamnă Jones... 

— Doa'na Jones e mama. Tu să-mi spui Shawanda. Și nu 
pledez nimic. Şi cum rămâne cu cauțiunea? Când ies de aici? 
Am nevoie disperată de nişte... 

— O doză? 

— Domnule Fenney, te uiţi la mine de parcă nu sunt altceva 
decât un gunoi fără valoare, dar tu n-ai fost niciodată unde am 
fost io. 

Scott oftă. Treaba nu mergea cum plănuise. 

— Mă voi interesa în legătură cu audierea pentru stabilirea 
cauţiunii, dar nu te baza că poţi pleca de aici cu acuzaţia de 
crimă. Și dacă tribunalul acceptă cauţiunea, suma va fi foarte 
mare. Ai vreun lucru de valoare? 

Ea se lovi cu palma peste fund. 

— Asta de aci e singurul lucru de valoare al lu' Shawanda. 

— Un fund drăguţ nu te va scoate din închisoare. 

— Ba da, în unele locuri. El crezu că glumește, dar ea nu 
zâmbea. Deci voi fi închisă până la proces? Domnule Fenney, 
trebuie să-mi văd copilașul! 

— Ai un copil? 

— O cheamă Pajamae, are nouă ani. 

Scott puse stiloul pe blocnotes. 

— Cum se scrie? 

— P-a -j-a - m-a-e. Pa - shu - may. Este în franceză. 

— Unde este? 

— Locul nostru este în blocurile sociale. Am mai trecut prin 
asta, dar doar vreo două zile. Îi zic: „Să nu cumva să deschizi 
ușa aia, fato”. 

— Acea Kiki are grijă de ea? 

— Nu, sir, domnule Fenney. Kiki trăiește cu un bărbat. Nu las 
niciun bărbat în casă care ar putea s-o rănească pe Pajamae a 
mea. Louis, el are grijă de ea, îi cumpără legume, se asigură că 
este bine. E ca unchiul ei, dar nu este. 

Scott împinse blocnotesul și stiloul peste masă. 

— Scrie-ţi adresa... și numărul de telefon al lui Louis. 

Shawanda se opri din mers, se așeză, luă stiloul în mâna 
stângă și începu să scrie, dar mâna îi tremura precum a unui 
bătrân care suferea de tremor. Scott își dădu seama cât de 


jenant era momentul. 

— Şi fiica mea scrie tot cu stânga. 

Ea se opri și își privi mâna. După un moment, se opri din scris, 
puse stiloul jos și se întoarse spre Scott cu ochii umezi. 

— Domnule Fenney, marfa, tocmai m-a dat gata. 

Apoi se ghemui din nou și vomită. 


Dan Ford era la telefon când Scott sosi la biroul partenerului 
său senior și se trânti pe canapea precum un sac de ciment. 

Dan rostea în telefon: 

— Bineînţeles că vă susţinem  realegerea, domnule 
guvernator. Conducerea dumneavoastră înţeleaptă a dat 
comunității de afaceri tot ceea ce noi ceream de la legislatură - 
nicio taxă nouă, sistemul de compensaţii în urma prejudiciilor... 
Da... Da... În regulă, ne vedem mâine. 

Dan închise telefonul și scutură din cap cu uimire. 

— Băiatul acesta nu ar fi în stare să găsească petrol nici 
măcar la o staţie Exxon. Un oftat prelung. Dar este guvernator. 
In cele din urmă își îndreptă atenţia asupra lui Scott. A acceptat? 

— Nu. Nu va pleda vinovată. 

O înclinare din cap plină de înţeles. 

— Mi-am imaginat că n-o să vrea. 

Scott se pregătise sufletește pentru una dintre tiradele 
presărate cu vulgarităţi ale lui Dan Ford, dar partenerul său 
senior nu părea chiar atât de supărat. 

— Ce ar trebui să fac? 

— Angajează pe cineva, răspunse Dan. 

— Să angajez pe cineva? 

— Da, angajează un avocat de drept penal care să-ţi ia locul. 
Este un calcul matematic simplu, Scotty. 

— Dan, ce dracu’ vrei să spui? 

Dan se ridică și se îndreptă spre tabla interactivă de ultimă 
tehnologie montată pe perete, sub capul unui cerb canadian, 
deschise ușile de lemn și luă în mână un marker. Notând în timp 
ce vorbea, el continuă: 

— Să zicem că acest caz îţi ia o mie de ore facturabile, în cel 
mai rău caz. Noi plătim un avocat de drept penal ei, nu vorbesc 
de un absolvent summa cum laude; mă refer la oricine are 
licenţă - cincizeci de dolari pe oră... 

— Cincizeci pe oră? Noi plătim o sută pe oră pentru 


funcţionarii noștri din timpul verii. 

— Ei sunt cei mai buni din promoţia lor. Eu vorbesc despre un 
avocat de la coada clasei, Scott, unul care are nevoie de 
cincizeci de dolari pe oră. Deci o mie de ore a cincizeci ora, asta 
înseamnă o cheltuială a firmei de cincizeci de mii de dolari. 

Scott știa că partenerul său senior se gândise mult la o 
soluţie, deoarece Dan Ford nu se despărţea ușor de cincizeci de 
cenți, cu atât mai mult de cincizeci de miare. Era un avocat care 
calcula profitul pe care firma îl genera de pe urma fiecărui 
copiator - patruzeci de cenți pe pagină - și se asigura că toate 
copiatoarele funcționau non-stop, scuipând hârtie și adăugând 
aproape un milion de dolari la profitul anual al societăţii. Ford 
Stevens ţinea socoteala costurilor a tot ce exista în birourile 
sale, însufleţit sau neînsufleţit, încercând să scoată un profit de 
pe urma fiecărui asociat, asistent cu studii juridice, secretară, 
dactilografă, curier, fax și telefon. Şi Dan Ford îi ţinea sub atentă 
observaţie pe toţi și pe toate. 

El explică: 

— Dar acest lucru îţi eliberează acele o mie de ore facturabile, 
ca tu să lucrezi pentru clienţii noștri plătitori cu tariful de trei- 
cincizeci pe oră. Asta înseamnă un câștig de trei sute cincizeci 
de mii de dolari pentru firmă. Dăm la o parte cele cincizeci de 
mii pe care le plătim avocatului apărării și firma tot are un profit 
de trei sute de mii, în loc să piardă întreaga sumă de trei sute 
cincizeci de mii dacă tu trebuie să lucrezi la acel caz. 

Starea de spirit a lui Scott începu să îmbunătăţească. 

— Va accepta Buford una ca asta? 

— Sigur. Inainte ca tribunalul federal să aibă un birou pentru 
apărătorii din oficiu, noi eram numiţi tot timpul. Angajarea altora 
în loc era procedura standard de operare pentru firmele mari. 
Dan ridică din umeri. Și mai mult decât atât, este o situaţie în 
care toată lumea are de câștigat: ea găsește un avocat care știe 
mai multe despre apărarea în dreptul penal decât știi tu, iar tu 
scapi de ea. 

Dan închise ușile tablei și întrebă: 

— Cunoști un avocat de drept penal ieftin? 


RO ERT HERR N, ATT NEY-AT-L W scria pe plăcuţa din faţă, 
fiindcă proprietarul era prea zgârcit ca să înlocuiască literele 
care căzuseră. Nu conta, era singura firmă în limba engleză și 


majoritatea oamenilor din această parte a orașului nu știau 
oricum să o citească. Acest birou de avocatură nu era în cea mai 
bună parte a orașului; era într-un centru de doi bani cu 
magazinașe lipite unele de altele, din East Dallas. Era un avocat 
de stradă; de aceea biroul său era la nivelul străzii. Deseori când 
sosea, găsea pe cineva dormind pe treptele de la intrare. Nu-i 
lovea niciodată cu piciorul să se trezească, așa cum făceau 
ceilalţi proprietari de magazin din jur: la dracu’, tipul ar putea fi 
următorul cel mai bun client al său. Și niciodată nu telefona la 
poliţie, ceea ce ar fi fost o pierdere monumentală de timp; 
poliţia menținea legea și ordinea doar în părţile orașului care 
contau. Pășea pur și simplu peste ei și intra în biroul de 
avocatură al lui Robert Herrin, Esq. 

Biroul consta într-un spaţiu de nouă pe șase metri, o cameră 
cu o toaletă mititică, situată între un bar mexican și o gogoșărie 
coreeană; el mânca gogoși la micul dejun și bea bere la cină. 
Acoperișul curgea, plăcile tavanului erau decolorate și mirosul 
de mucegai pătrunsese peste tot. Linoleumul de pe jos era rupt 
în bucăţi și se răsucea la colțuri asemenea pantofilor de elf. 
Biroul său era de metal, așa cum era și scaunul, dar era rotativ 
și avea o pernă drăguță pe el. Din fericire, era un dactilograf 
destul de bun, deoarece nu-și permitea o secretară. Și aici, 
Robert Herrin, avocat, își câștigase legal existenţa cu dificultate 
și efort în ultimii unsprezece ani, reprezentându-i pe acei 
membri ai societăţii care nu ar trece nici de serviciul de 
securitate al unei firme de avocatură din centrul de afaceri. 

Era un personaj împământenit în acest cartier din East Dallas 
- era avocatul - exact așa cum barul și gogoșăria erau locuri clar 
fixate în conștiința locuitorilor de aici. Pereţii subţiri ai biroului îi 
dăduseră posibilitatea să prindă din zbor câteva limbi străine, 
deși cunoștințele sale de spaniolă le depășeau cu mult pe cele 
de coreeană, probabil pentru că atunci când nu era aici, era de 
obicei în barul de alături jucând biliard. Ca regulă generală, 
anglo-americanii nu erau bine-veniţi într-un bar ieftin mexican. 
Dar Señor Herrin, el abogado, era întotdeauna bine primit, 
deoarece proprietarul, barmanul, chelnerițele și majoritatea 
consumatorilor de aici erau clienţii lui. Ceea ce avea încă un 
avantaj, acela de a-și păstra intactă fereastra cu geam turnat, 
fără găuri de gloanţe. Era avocatul la care mergeau cu încredere 
când soţii, odraslele sau fraţii dădeau de necaz, și asta ori 


pentru că le arăta respect, ori pentru că le oferea un plan 
convenabil de achitare a serviciilor juridice. Deseori deschidea 
ușa (după ce pășea în prealabil peste mai sus menţionatul beţiv 
care dormea în prag) și găsea pe jos bancnote de cinci, de zece 
și din când în când de douăzeci de dolari, cu un bileţel prins de 
fiecare, ca să poată asocia corect fiecare client cu plata sa. 

Nu era viaţa la care visase în timpul Facultăţii de Drept. 

Telefonul sună. Dacă experienţa putea fi un indicator, în 
curând Bobby Herrin avea să se îndrepte cu mașina spre 
închisoarea locală, ca să scoată pe cauţiune unul dintre clienţii 
săi obișnuiți. Întinse mâna să apuce receptorul. 


ȘAPTE 


Bobby Herrin se simţea ca un avocat într-o sală de judecată 
dintr-un alt oraș. 

Stătea la intrarea clubului Downtown, situat la ultimul etaj al 
Dibrell Tower, care, fără prea mult efort, era cel mai elegant 
local de luat masa din centru și îi privea pe cei mai bogaţi 
oameni din Dallas sosind să ia prânzul, urmaţi de avocaţii lor 
precum anturajul unui rapper. Aceștia erau avocaţii care 
deţineau cele mai mari firme de avocatură din oraș, care 
facturau trei, patru, poate cinci sute de dolari pe oră Bobby 
făcea 500 de dolari într-o săptămână bună și care purtau 
costume de lână, cămăși apretate, cravate de mătase și pantofi 
lustruiţi de lustragiul de culoare de jos. Toate hainele pe care le 
purta Bobby fuseseră cumpărate cu ani în urmă de la standurile 
cu reduceri și erau confecţionate din poliester, cu excepţia 
pantofilor, care nu mai fuseseră lustruiţi de luni bune. Își frecă 
pantoful drept de spatele cracului stâng al pantalonului și repetă 
operaţia cu celălalt pantof în încercarea de a-i da o tentă 
apropiată de lustru. 

— Bobby! 

Se întoarse și fu întâmpinat de cel mai strălucitor zâmbet de 
pe cea mai atrăgătoare faţă imaginabilă, faţa prietenului pe 
care odată îl aclamase, admirase, invidiase, urmase precum 
fânul unei vedete rock - și îl iubise ca pe un frate. Scotty 
Fenney. 

Bobby nu-l mai văzuse pe Scotty de unsprezece ani și acum 
trebuia să reziste impulsului de a-și îmbrăţișa fostul cel mai bun 
prieten. Își strânseră mâinile. 

— Mă bucur că ai reușit să ajungi, începu Scotty. Nu aștepți 
demult, nu-i așa, prietene? 

Bobby scutură din cap. Dar, de fapt, așteptase. Sosise cu 
cincisprezece minute în urmă, își lăsase mașina în parcarea 
subterană și luase liftul spre ultimul etaj. Ceea ce îi aminti de 
ceva. Își scoase tichetul de parcare din buzunarul cămășii. 

— Decontează restaurantul parcarea? 

Dacă nu, taxa de zece dolari pentru parcare îl va aduce în 
pragul falimentului în acea zi. Dar Scotty nu-i răspunse; îl privea 
pe Bobby din creștet până la picioare, ca și cum încerca să 
găsească un compliment pentru garderoba sa. În cele din urmă 


renunţă și îl lovi cu palma prietenește peste umăr. 

— Hai să mâncăm. 

Scotty îl conduse printr-un coridor scurt, spre locul unde se 
afla responsabilul de sală. Pe un perete era galeria portretelor 
înrămate ale fondatorilor clubului și ale consiliului directorilor, 
trecuţi și prezenţi, un obișnuit Who's Who al Dallasului. 

— Ah, domnule Fenney, ce plăcere să vă vedem astăzi, rosti 
un bărbat hispanic de vârstă mijlocie, cu un zâmbet studiat, ca 
și cum vederea lui Scotty reprezenta cel mai emoţionant și mai 
memorabil moment al zilei sale. 

Era slab, părul său îngrijit și lins avea cărare pe mijloc, iar faţa 
era netedă și măslinie, proaspăt rasă și cu o mustață subţire. 
Parfumul de after-shave persista în jurul său. Era îmbrăcat într- 
un costum închis la culoare, purta cravată tot închisă și cămașă 
albă. Putea fi antreprenorul latino de pompe funebre din cartier. 
Puse sub braţ două meniuri legate în piele. 

— Două persoane pentru masa de prânz, domnule? 

— Da, Roberto. 

Bobby îi urmă pe Roberto și pe Scotty prin intrarea principală 
într-o sală de mese iluminată de candelabre frumos 
ornamentate și de ferestre ce se întindeau de la podea până la 
tavan, sală ce avea pereţii lambrisaţi în lemn de o nuanţă 
închisă, coloane tot din lemn închis la culoare și mese 
asemenea, acoperite cu feţe de masă albe. Tineri cu tenul 
ciocolatiu purtând veste albe și papioane negre serveau oameni 
albi în vârstă. Roberto pocni din degete spre angajaţii săi și 
indică paharele ce trebuiau umplute și farfuriile ce trebuiau 
ridicate. Aroma îmbietoare a fripturilor la grătar, a creveţilor 
proaspăt prăjiţi și a peștelui copt pe cărbuni și simfonia 
tacâmurilor ce se atingeau de cristal sau de porțelan, toate se 
uniră pentru a-i aduce aminte lui Bobby cum ar fi putut fi dacă 
viaţa lui ar fi luat o altă întorsătură într-un moment sau altul. De 
obicei, el lua prânzul pe aceeași stradă cu biroul, puţin mai jos, 
într-un local ieftin, unde grătarul era elementul principal și unde 
mâncai la mese de picnic, pe farfurii de carton și cu tacâmuri de 
plastic. 

În timp ce Bobby se simţea precum Ralph Nader” la 
întrunirea Camerei de Comerţ, Scotty pășea în sala de mese 


35 Candidat de cinci ori pentru președinția SUA între anii 1992 
și 2008. (n.tr.) 


precum un alergător vedetă pe terenul de fotbal, salutând și 
dând mâna cu toţi cei pe lângă care trecea - acea intrare bine- 
cunoscută a lui Scotty Fenney, la care Bobby fusese martor de 
atâtea ori în zilele de demult și din același punct: din spatele lui 
Scotty Fenney. Bobby recunoscu feţele oamenilor pe care Scotty 
îi saluta, din secțiunea de afaceri a ziarului. Aceștia stăpâneau 
Dallasul terenul, clădirile, afacerile și absolut tot ce merita să fie 
luat în proprietate în acest oraș. Deodată, atenţia lui Scotty fu 
atrasă în partea cealaltă a sălii. El îi zise lui Bobby: 

— Mă întorc imediat, și se îndreptă spre o masă unde erau 
patru bărbaţi. 

Bobby îl urmă pe Roberto la o masă de lângă fereastră, prin 
care Bobby putea să privească de sus la orașul în care-și trăise 
întreaga viață. Născut sărac în East Dallas, el se mutase cu 
părinţii într-un duplex închiriat lângă SMU, în vara de dinaintea 
clasei a noua. Ei doreau o viaţă mai bună pentru fiul lor, dar nu- 
și permiteau o școală privată din salariul de șofer de camion al 
tatălui său. În schimb, fiul lor urma să fie educat în sistemul de 
școli publice din Highland Park, exact ca fiii celor mai bogaţi 
oameni din Dallas. 

Bobby îl cunoscuse pe Scotty Fenney în acel prim an, doi 
chiriași care căutau prieteni de același calibru - în Highland 
Park, chiriașii ocupau un statut social doar cu o treaptă mai sus 
decât ajutoarele în casă mexicane. Bobby deveni adeptul 
credincios al lui Scotty, asemenea lui Robin față de Batman; și 
pe măsură ce statutul lui Scotty creștea cu fiecare meci de 
fotbal, Bobby era tras cu putere pe urmele prietenului său, bine 
primit oriunde în Highland Park, atâta timp cât era împreună cu 
Scotty Fenney. 

După liceu, Bobby îl urmase pe Scotty la SMU. Acesta 
obținuse o bursă sportivă; el, împrumuturi de la bănci pentru 
studii. Patru ani mai târziu, îl urmă pe Scotty la Facultatea de 
Drept. Dar o diplomă de avocat nu dusese la o viaţă mai bună 
pentru el. Banii sunt în marile firme de avocatură, iar marile 
firme îi iau doar pe cei mai buni dintre cei mai buni, primii zece 
la sută pe cei asemenea lui Scotty Fenney, nu pe cei ca Bobby 
Herrin. Cât fuseseră studenţi la Drept, ei discutaseră despre 
practicarea avocaturii împreună, dar marile firme veniseră cu 
ofertele, și Scotty răspunsese; și deodată, asemenea unei 
furtuni de vară texană ce revarsă un șuvoi de ape și apoi 


dispare brusc, la fel dispăru și Scotty. Pentru prima dată de când 
avea paisprezece ani, Bobby nu îl mai avea pe Scotty Fenney pe 
care să-l urmeze. 

Timp de unsprezece ani, Bobby rătăcise prin viaţă asemenea 
lui Moise prin deșertul Sinai, încercând să-și găsească drumul 
fără Scotty. Citise câte ceva despre vechiul său prieten în 
secţiunea socială - domnul și doamna A. Scott Fenney la nu-știu- 
ce bal de societate și uneori în secţiunea de afaceri o nouă 
victorie în sala de judecată sau o mare afacere gândită și pusă 
în practică de A. Scott Fenney, Esq. De fiecare dată când citea 
ceva despre vechiul său prieten, amintirile îl năpădeau și se 
simţea din nou îngrozitor de singur. 

Totuși, deși fără intenţie, Bobby își construise o viaţă 
mediocră. Nu era o viaţă cine știe ce - exact gândul lui din acea 
dimineaţă, când sosise la birou și pășise peste un beţiv trântit în 
prag, începutul unei noi zile de scos drogaţii din închisoare pe 
cauţiune, de luptat cu evacuările în sala de judecată a 
judecătorului de pace, de mâncat gogoși coreene, de băut bere 
mexicană și de jucat biliard în barul de alături. Dar apoi sunase 
telefonul și cealaltă persoană se identificase ca fiind secretara 
lui Scott Fenney. Când ea îl invitase să ia prânzul cu acesta la 
Downtown Club, Bobby crezuse că va trebui să sune la urgenţă 
ca să fie conectat la un defibrilator cardiac. Acceptase, pusese 
telefonul în furcă, își pricise hainele și imediat regretase decizia 
luată. Măsurase încăperea în lung și-n lat timp de o oră, 
hotărând de nenumărate ori să sune și să anuleze și de tot 
atâtea ori să nu o facă. Când în cele din urmă își parcase vechea 
Impala în parcarea subterană de la Dibrell Tower, iar paznicul o 
studiase și chicotise, știu că era mai mult decât putea duce. 

Locul lui Bobby Herrin nu era acolo, la Downtown Club. 

El realiză că lovea masa cu degetul ca și cum trimitea un 
mesaj urgent în limbaj Morse. Tânjea după o ţigară, dar 
administraţia orașului Dallas interzisese fumatul în toate locurile 
publice. Voia cu disperare să se ridice și să plece, să se întoarcă 
în East Dallas, unde îi era locul. La dracu', de ce acceptase 
această invitaţie la masă? Doar pentru că telefonul secretarei lui 
Scotty îl luase prin surprindere, își spuse, dar el știa adevărul: 
voia să-l vadă din nou pe fostul său prieten. 

Îi era dor de el mai mult decât îi era dor de cele două foste 
soţii. 


Bobby îl căută cu privirea pe Scotty și îl văzu la câteva mese 
distanță, aplecându-se și șoptind ceva la urechea unui om pe 
care Bobby de asemenea îl recunoscu. Indiferent ce îi spusese 
Scotty, îl făcuse foarte fericit. Bărbatul se ridică, dădu mâna cu 
Scotty, îl bătu prietenește pe spate și, la naiba, aproape că îl 
îmbrăţișă. Scotty se îndreptă spre Bobby cu un zâmbet mare pe 
chip și se așeză la masă în faţa acestuia. 

— ÎI cunoști pe Tom Dibrell? întrebă Bobby. 

— Sunt avocatul lui. L-am scos ieri dintr-o mare încurcătură. 
La propriu. Scotty se aplecă și șopti: Tom are o problemă fiindcă 
nu poate să-și ţină cocoșelul departe de statul de plată. 

— Scotty, el este tipul care a plătit jucătorii SMU, cel care a 
adus echipei de fotbal pedeapsa maximă! Tu îi urai atunci pe 
nenorociţii ca el. Acum lucrezi pentru el? De ce? 

Scotty zâmbi. 

— Trei milioane de dolari anual în onorarii pentru servicii 
juridice, Bobby, de aceea. 

Suma îl lăsă pe Bobby fără suflare: „trei milioane de dolari”. 
În cel mai bun an pe care îl avusese el vreodată, ajunsese la un 
profit de 27 500 de dolari. Doar câteva minute petrecute 
împreună după o despărţire de unsprezece ani și deja invidia 
viaţa lui Scotty, din nou. Sigur, Bobby avea cliente loiale - una îi 
aducea în fiecare săptămână tamale? făcute în casă, alta își 
botezase copilul ilegitim cu numele lui, banii nu-i erau de folos 
nici la gogoșărie și nici la bar - bere și gogoși gratis erau 
singurele avantaje pe care poziţia sa particulară le oferea, dar 
cel mai bun client al său îi plătise 500 de dolari anul trecut; cel 
mai bun client al lui Scotty îi plătise 3 milioane de dolari. În 
toate zonele din Dallas unde se vorbea limba engleză, banii erau 
singura măsură recunoscută a succesului unui avocat; în 
consecinţă, doar în rândurile populaţiei de limbă spaniolă din 
East Dallas Robert Herrin nu era considerat un ratat total. 

Mintea sa deschidea din nou cu forța ușa spre depresie, 
punctul fiecărei zile când mergea alături și dădea pe gât câteva 
Tecate?”, când Roberto apăru cu două pahare de ceai cu gheaţă, 
le așeză pe masă și apoi le întinse șervetele în poală, ceea ce îl 


2 Specialitate mexicană ce constă în carne tocată amestecată 
cu boabe de porumb sfărâmate și cu condimente, apoi 
înfășurată în foi de porumb și coaptă la aburi. (n.tr.) 

Marcă de bere mexicană (n.tr.) 


făcu pe Bobby să tresară - unde lua el masa, cine se apleca atât 
de tare spre tine voia să-ţi șutească portofelul. După ce plecă 
Roberto, Bobby își puse în ceai două pliculeţe de îndulcitor, bău 
jumătate de pahar și zise: 

— Am fost surprins să primesc telefonul tău în această 
dimineaţă, Scotty. Telefonul secretarei tale, în orice caz. Dar tu 
mă știi, nu aș putea refuza niciodată un prânz gratis. 

— Deci, ce-ai mai făcut, Bobby? 

Acesta îl studie pe Scotty stând acolo în costumul său scump, 
cu cămașă apretată și cravată de firmă și arătând ca Prinţul 
Dallasului și se întrebă dacă vechiului său prieten chiar îi păsa 
de ceea ce mai făcuse Bobby Herrin. Asta fiind realitatea, când 
Bobby se întâlnea din întâmplare cu vreun fost coleg de la Drept 
care se descurcase mai bine decât el - la drept vorbind, oricare 
coleg de clasă, amândoi realizau penibilul întâlnirii și inventau 
pe loc o scuză de evadare. Dar de aici nu era scăpare. 

Așa că Bobby răspunse: 

— Scotty, când te trezești dimineaţa, te gândești că ţi se vor 
întâmpla lucruri bune în ziua care urmează? 

Acesta se încruntă un moment, apoi ridică din umeri și 
răspunse: 

— Da, cred că da. 

— De ce? 

Scotty ridică din umeri din nou. 

— Mi s-au întâmplat întotdeauna lucruri bune. 

— Cel mai bun jucător de fotbal, cel mai bun student, cel mai 
atrăgător bărbat, se căsătorește cu cea mai frumoasă majoretă, 
devine un avocat bogat și trăiește fericit până la adânci 
bătrâneţi? 

Scott afișă din nou acel zâmbet imens. 

— Ceva de genul acesta. 

— Exact așa. 

— Da. 

— Ei bine, vezi tu, Scotty, nu este așa pentru toată lumea. Eu 
nu mă trezesc gândindu-mă că se vor întâmpla lucruri bune în 
acea zi. Mă trezesc întrebându-mă care este următorul lucru rău 
care mi se va întâmpla. 

Scotty se uita la paharul de apă cu picior cu aceeași expresie 
pe care Bobby o văzuse pe feţele celorlalţi colegi peste care 
dăduse întâmplător de-a lungul anilor, o privire plină de 


stânjeneală nefericită. Dar era prea pornit ca să se oprească 
acum. 

— Tu ai absolvit primul din grupă, Scotty. Eu am absolvit. Îți 
amintești gluma aceea veche de la Facultatea de Drept? Cum se 
numește doctorul care a terminat ultimul în grupa lui de la 
Medicină? Doctor. Cum se numește avocatul care a terminat 
ultimul în grupa lui de la Drept? O raritate. Bobby își plecă 
privirea spre furculita de argint cu care își făcea de lucru. Ei 
bine, nu este o glumă. 

Scotty nu răspunse imediat, așa că Bobby își ridică ochii, 
așteptându-se să vadă un surâs dispreţuitor; în schimb, el văzu 
o urmă de reală îngrijorare pe faţa vechiului său prieten. Ei 
fuseseră nedespărţiţi la colegiu și la facultate: locuiseră 
împreună, învăţaseră împreună, se îmbătaseră împreună, 
alergaseră după fete împreună (Bobby se alegea cu fetele de 
care se plictisea Scotty) și jucaseră baschet și golf împreună. 
Fuseseră ca fraţii, până în ziua în care Scotty semnase cu Ford 
Stevens un contract cu un salariu de început de 100 000 de 
dolari. De atunci nu-și mai vorbiseră. 

— Lucrurile n-au mers bine? întrebă Scotty. 

— Clienţii pe care îi găsești prin reclamele din ghidurile TV nu 
plătesc prea bine. Bobby ridică din umeri și încercă să 
zâmbească. Hei, pur și simplu viaţa nu a fost roz. 

Scotty se îndreptă de spate în scaun. 

— Ei, Bobby, hai să mâncăm și să vorbim despre asta. 

El ridică un deget în aer și un chelner apăru instantaneu. 
Bobby cerceta cu privirea un meniu cu aperitive care costau mai 
mult decât costumul său, când auzi o voce cu un accent latino 
puternic: 

— Domnul Herrin? 

El se uită la ospătar, un tânăr hispanic, ca scos din cutie și cu 
o postură dreaptă. Chipul său îi părea oarecum familiar. 

— Domnule Herrin, sunt Carlos. Carlos Hernandez! Îţi aduci 
aminte de mine, anul trecut? Ai fost avocatul meu. Posesie cu 
intenţie de distribuire. 

Foarte mulţi dintre clienţii lui Bobby semănau unii cu alţii - 
băieţi tineri, cu pielea de culoare ciocolatie sau neagră - și erau 
acuzaţi de aceleași infracţiuni - posesie de substanţe interzise, 
posesie cu intenţie de distribuire, complicitate la distribuire; 
erau doar pioni nesemnificativi prinși în focul încrucișat al 


războiului împotriva drogurilor. Uneori putea să-și amintească 
un anumit client datorită tatuajelor își amintea clar un client 
numit Hector (complicitate la distribuire) deoarece partea de sus 
a corpului său era un imens tatuaj, o pictură murală în cinstea 
Fecioarei Maria, dar din moment ce acest Carlos era îmbrăcat de 
la gât până în vârful degetelor de la picioare, Bobby nu-l putea 
deosebi de Jorge, Ricardo sau Lupe. Cu toate astea răspunse: 

— Oh, da, Carlos. Ce mai faci, omule? Ești curat? 

Un râs forţat din partea lui Carlos și o minciună și mai mare: 

— Oh, da, sir, domnule Herrin. 

Ei nu stau niciodată curați. 

— Bravo, băiete. ` 

Scotty comandă somon, Bobby un cotlet. In timp ce Carlos se 
îndepărta, Bobby gesticulă în urma lui: 

— Cel mai bun client al meu. 

— Muncești mult ca apărător penal? 

Bobby aprobă, dând din cap. 

— Reprezint clasa de infracționalitate minoră. Tipi precum 
Carlos nu au nevoie de testamente care să arate clar cum își 
lasă moştenire proprietățile. 

— Curtea federală? 

— Da, de când acolo se judecă toate infracțiunile legate de 
droguri. 

Carlos se întoarse curând cu felurile comandate de ei și 
începură să mănânce, să vorbească și să râdă amintindu-și 
zilele de demult, vechii prieteni, timpurile bune și familiile lor. 
Scotty nu știa că Bobby fusese căsătorit și că divorțase de două 
ori; Bobby nu știa că mama lui Scotty murise și că el avea o 
fiică. Și pentru un scurt moment, s-au aflat cu unsprezece ani în 
urmă și încă erau cei mai buni prieteni. Dar Bobby știa că nu era 
decât Cenușăreasa la bal cu Prinţul Dallasului și că prânzul 
elegant de la clubul elegant se va termina curând și el se va 
întoarce în biroul său mizerabil din East Dallas să-și trăiască din 
nou viaţa de rahat, reprezentând clienţi precum Carlos. 

Așa că, atunci când își termină friptura, dădu farfuria la o 
parte și zise: 

— Scotty, apreciez masa, omule. A fost plăcut să aflăm unul 
despre altul. Dar știu că nu m-ai invitat aici sus doar ca să mai 
afli ce fac, nu după toţi acești ani. Ce se întâmplă? 

Scotty privi în jur, se aplecă și răspunse cu o voce șoptită: 


— Buford m-a numit s-o reprezint pe prostituata care l-a ucis 
pe Clark McCall. 

Bobby aproape că se înecă sorbind din ceaiul cu gheaţă. 

— Îți baţi joc de mine? 

— Nu. 

Poate că Bobby Herrin nu era cel mai inteligent din cartier, 
dar nu îi luă mult să înţeleagă acest joc: Scotty Penney îi pasa 
din nou ceva de care el nu mai avea nevoie. 

— Vrei să angajezi pe altcineva în loc? 

Scotty încuviinţă. 

— Uite cum stă treaba. M-am întâlnit cu acuzata în această 
dimineaţă. Shawanda Jones, negresă, prostituată, dependentă 
de heroină Dumnezeule, aproape că a vomitat pe costumul 
meu! Zice că nu l-a omorât, dar asta este abureală - pistolul ei a 
fost arma crimei. Zice că McCall a agăţat-o în zona Harry Hines, 
i-a oferit o mie de dolari pentru toată noaptea, a dus-o acasă, a 
început să se poarte brutal, înjurând-o și - vocea lui era o șoaptă 
acum - folosind cuvântul care începe cu C. Inapoi la vocea lui 
normală. În orice caz, s-au luptat, ea i-a dat un genunchi în 
boașe, a luat banii pe care el îi datora și cheile de la mașină, s-a 
întors pe Harry Hines și a lăsat acolo mașina. Poliţia i-a luat 
amprentele de pe pistol are cazier pentru de prostituție - și a 
arestat-o a doua zi. Refuză să pledeze vinovată, vrea proces. 
Bobby, Ford Stevens nu poate reprezenta o prostituată! 

Bobby încuviinţă. 

— Bine. 

— Bine, ce? 

— O iau eu. Care este plata? 

— Cincizeci pe oră? 

— Plus cheltuieli suplimentare. 

— Cum ar fi? 

— Investigator, experţi criminaliști, teste ADN... 

— Bine, dar nu sări calul. 

— Da, ce dracu', e doar o cioară. 

— Nu am zis asta, Bobby. 

— Scuze. Lovitură sub centură. Ai avut audierea pentru 
reținerea în stare de arest? 

— Mâine-dimineaţă, ora nouă. 

— Voi fi acolo. 

Se ridicară. Bobby își scoase tichetul de parcare. 


— Îl decontează? 


Clubul de fitness era situat la ultimul etaj al clădirii de lângă 
Dibrell Tower, cele două fiind legate printr-o pasarelă acoperită 
și dotată cu aer condiţionat, așa că nu era nevoie ca Scott 
Fenney să transpire pe drum spre sala de sport unde mergea 
zilnic. Majoritatea clădirilor de birouri din centrul de afaceri al 
Dallasului erau legate prin pasarele acoperite sau tunele 
subterane, pasaje de trecere dotate cu aer condiţionat, astfel că 
avocaţii, bancherii și oamenii de afaceri nu trebuiau să se 
aventureze afară în căldură sau printre vagabonzii și cerșetorii 
care numeau casă străzile din centru; era o practică prudentă, 
mai ales după ce, cu câţiva ani în urmă, un om fără locuinţă 
sărise pe un poliţist, îi luase pistolul și îl împușcase de aproape 
direct în faţă, în centru, chiar peste drum de McDonald's. 

Scott tocmai traversase una dintre aceste pasarele. Era cinci 
și jumătate și privea orașul Dallas de sus, în timp ce alerga cu o 
viteză de 12 kilometri pe oră pe o bandă de alergare cu 
înclinarea de 10 grade și se simţea al naibii de special. Ceea ce 
nu era un sentiment nou pentru el. Scott Fenney fusese special 
toată viaţa lui. Tatăl său, Butch, îi spusese asta la vârsta de doar 
opt ani, când își pusese pentru prima dată pieptarul de protecţie 
și își descoperise talentul în fotbalul pentru copii. „Ai un dar, 
Scotty”, zisese Butch. Mai târziu, mama sa îi spusese același 
lucru: „Ai un dar, însă nu mă refer la fotbal”. Nu înţelesese 
niciodată ce vrusese să spună, și apoi ea murise. 

Dar ideea prinsese rădăcină și crescuse în interiorul său, 
hrănită cu opt ani de fapte eroice în fotbalul de la liceu și de la 
colegiu; fanii, studenţii, majoretele, susţinătorii financiari, 
antrenorii și reporterii, toţi îl asiguraseră zilnic pe Scott Fenney 
că era într-adevăr special. Devenise o parte din el, precum 
albastrul ochilor săi. Și nu-l părăsise niciodată; crescuse doar 
mai puternic, în cei trei ani petrecuţi la Facultatea de Drept a 
SMU și în următorii unsprezece la Ford Stevens. Dar acum, nu 
abilitatea atletică, ci banii îl făceau special. Suficient de mulţi 
bani să cumpere o vilă, un Ferrari, o viaţă perfectă - și chiar un 
vechi prieten. 

Pentru prima dată în ultimele douăzeci și patru de ore de 
când sunase judecătorul, mintea lui Scott era clară, starea de 
spirit alertă și ochii fixaţi ferm pe fundul fetei care alerga în fața 


lui pe o bandă asemănătoare, fesele ei uimitoare de-abia 
tremurând în timp ce pompau în sus și în jos asemenea 
pistoanelor. Scott își luă ochii de la dosul ei ferm și privi în 
oglinda din dreapta lui; o surprinse pe fata de pe banda de 
alergare din spatele lui evaluându-i dosul ferm. Privirile li se 
întâlniră, iar ea îi făcu semn cu ochiul și acel sentiment 
îmbătător de virilitate masculină se formă în creierul său, îi 
străbătu fulgerător sistemul nervos și vasele de sânge 
asemenea unui narcotic și îi energiză mușchii. Mări viteza la 16 
kilometri pe oră. Îi plăcea să fie special. 
* 

Când Scott intră în dormitorul ci în acea seară, Boo era deja în 
pijamale în pat, cu pernele sprijinite de tăblie. Işi ținea mâinile 
împreunate în poală, părul era periat și fața roz, ca după baie. 
Mirosea asemenea căpșunelor proaspete. Așezase un scaun 
lângă pat, așa cum făcea în fiecare seară înainte de culcare, pe 
care pusese cartea din care îi citea Scott. El luă cartea și se 
așeză, se frecă la ochi și își puse ochelarii. 

— Unde am rămas? întrebă el. 

— Numărul șase, răspunse Boo. 

Scott deschise cartea și începu să citească despre al Şaselea 
Amendament al Constituţiei. Într-o zi, profesoara lui Boo 
menţionase în clasă Declaraţia Drepturilor Omului și bineînţeles 
că Boo dorise să știe totul despre aceste drepturi speciale pe 
care nu știuse până atunci că le are. 

Așa că el citi: 

— „În toate cazurile de urmărire penală, acuzatul are dreptul 
la un proces rapid și public...” El își ridică privirea. Ce crezi că 
înseamnă asta? 

— Polițiștii nu pot să te încuie și apoi să arunce cheia. 

— Așa este. Și procesul tău nu poate li ţinut în secret. 

— Asta înseamnă că, dacă prostituata ta nu pledează 
vinovată, oricine poate merge la procesul ei. 

— Da. Și nu. 

— Nu, ce? 

— Nu va pleda vinovată. 

Boo se aplecă în faţă, cu ochii mari. 

— Ai vorbit cu ea? 

— De dimineaţă, la închisoare. 

— Cum arată? 


Scott ridică din umeri. 

— Tânără, nu prea educată, dependentă de droguri, zice că e 
nevinovată. 

— Crezi că este? 

Scoot scutură din cap. 

— Nu. Pistolul ei a fost arma crimei și pe el erau amprentele 
ei. 

— Avea o armă? 

— Da. 

— La naiba... adică uau! 

Se lăsă din nou pe spate, gândindu-se, așa că el citi în 
continuare: 


— ...„De către un juriu imparţial...” Ştii ce înseamnă 
„imparţial”? 

Ea scutură din cap. 

— Nu. 

— Înseamnă juraţi care sunt corecţi, nu cu prejudecăţi 
împotriva acuzatului. „Cu prejudecăţi” - adică urăsc oamenii 


doar pentru că sunt diferiţi. 

Ea aprobă din cap. 

— Am vorbit despre asta la școală anul trecut în timpul 
Festivalului Kwanzaa?. Deci, dacă cineva urăște oamenii negri, 
nu poate fi în juriul prostituatei tale. 

— Așa este. 

— Cum te asiguri de acest lucru? 

— Pui diferite întrebări potenţialilor juraţi, înainte de a deveni 
juraţi. 

— Cum ar fi? 

— Ei bine, în cazul prostituatei, ar trebui să întrebi dacă au 
prejudecăţi împotriva oamenilor de culoare, a prostituatelor sau 
a dependenţilor de droguri. 

— Dar vor spune nu. 

— Ei, nu întrebi acest lucru direct; pui întrebări subtile, de 
exemplu, ăă... au fost vreodată acasă la o persoană de culoare? 
Și le urmărești limbajul trupului, să zicem un tip alb stă lângă 
unul negru, încearcă să-l evite? 

— Ai fost? 

— Am fost, unde? 


2 Festival cultural afro-american, celebrat între 26 decembrie 
și 1 ianuarie (n.tr.) 


— Ai fost vreodată acasă la o persoană de culoare? 

— Ă... nu. 

— Dar nu ai prejudecăți, nu-i aşa? 

— Nu, Boo, bineînţeles că nu. Aveam prieteni negri, țipi cu 
care jucam fotbal la SMU. 

— Ca de exemplu? 

— Ei bine, ca Rasheed... și Leroy... și Big Charlie... 

Ea zâmbi. 

— Cine este Big Charlie? 

Acum Scott zâmbea. 

— Charlie Jackson. Era apărătorul meu pe partea dreaptă, li 
bloca pe adversarii mei. M-a salvat de multe ori pe teren... și de 
câteva ori și în afara lui. 

— Eraţi buni prieteni? 

Scott încuviinţă. 

— Da. Era un tip extraordinar. 

— A murit? 

— Nu... nu cred. 

— De ce nu mai sunteţi prieteni? 

Scott ridică din umeri. 

— A plecat să joace fotbal profesionist. Eu am mers la Drept. 
Am pierdut legătura. 

Ea dădu din cap. 

— Deci, singurul motiv pentru care nu ai clienţi negri este că 
tu nu reprezinţi oameni, ci doar corporaţii. 

— Exact. 

Ea arătă cu degetul spre carte. 

— Ce urmează? 

Scott citi în continuare: 

— ...„Să fie informat de natura și de motivul acuzaţiei...” Ceea 
ce înseamnă să ţi se spună de ce infracţiune ești acuzat. 

— Crimă, asta este infracţiunea de care prostituata ta este 
acuzată. 

— Da. Citi în continuare.:... „Să fie confruntat cu martorii 
acuzării...” Asta înseamnă că acuzarea trebuie să aducă martorii 
la bară în sala de judecată, să depună mărturie împotriva celui 
care este judecat... „Să aibă parte de o procedură obligatorie de 
obţinere a martorilor favorabili...” Adică poţi suna martorii să 
vină să te ajute. 

— Prostituata ta poate aduce oameni care să spună că nu ea 


a făcut-o. 

— Exact. Dacă poate găsi pe cineva. Şi... „Să aibă ajutorul 
unui consilier în apărarea sa.” 

— Ce este un consilier? 

— Un avocat. 

— Prostituata ta are dreptul la un avocat? 

— Da, are. 

— Chiar și dacă nu te poate plăti? 

— Da. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce te are gratis, când toţi ceilalţi trebuie să-ţi plătească 
trei sute cincizeci de dolari pe oră? 

— Ei bine, George Washington și ceilalți Părinţi Fondatori... știi 
despre ei? 

Ea încuviinţă. 

— Păi, ei au crezut că nu ar fi corect ca statul să acuze pe 
cineva de o infracţiune fără să-i dea un avocat care să-l apere. 

— Pentru că ar putea fi nevinovat și, dacă nu ar avea un 
avocat care să-i demonstreze nevinovăția, el ar putea totuși 
merge la închisoare. 

— Exact... ei bine, avocatul nu trebuie să demonstreze că 
este nevinovat, statul trebuie să demonstreze că este vinovat. 
Şi asta este treaba unui avocat, Boo, să ajute guvernul să 
demonstreze vina acuzatului, dincolo de orice îndoială posibilă. 

— Deci statul a demonstrat că prostituata ta este vinovată? 

— Nu încă. Și nu este prostituata mea, Boo. Este clienta mea. 

— Dar ai vrut să pledeze vinovată, să spună că ea a făcut-o. 

— Da, să mărturisească. 

— Ca statul să nu trebuiască să demonstreze că este 
vinovată. 

— Așa este. 

— Atunci de ce are nevoie de tine? 

Scott chicoti. 

— Păi, se presupune că eu... ăă... adică tribunalul numește un 
avocat ca ea... âă... Ei bine, Declaraţia Drepturilor zice că ea are 
dreptul la un avocat, chiar dacă este vinovată și decide să 
mărturisească. Ca să fie sigur că se respectă legea. 

— Și judecătorul te-a ales pe tine ca să fie sigur că se 
respectă legea în cazul ei? 


— Da, dar ea nu vrea să mărturisească. Vrea să meargă la 
proces, așa că am angajat pe altcineva. 

Ea își încreţi fruntea. 

— Explică. 

— Am angajat un vechi prieten de la Drept să reprezinte la 
tribunal cazul ei. 

— De ce? 

— Pentru că eu sunt prea ocupat. 

— Ești prea ocupat ca să ajuţi statul să demonstreze că este 
vinovată? 

— Da. Așa că plătesc un prieten să o facă în locul meu. 

— Ca și cum aș angaja un prieten să-mi facă temele? 

— Exact... ei, nu, nu chiar așa. Trebuie să-ţi faci singură 
temele, Boo. 

— De ce? 

— Pentru că altfel ar fi înșelăciune. 

— Dar nu este înșelăciune dacă ești avocat? 

— Da... ei, nu. Vreau să zic... E complicat, Boo. 

Ea arătă spre carte. 

— Are al Șaselea Amendament vreunul dintre acele lucruri - 
cum îi zice - o clo... da... 

— Clauză condiţțională? 

— Da, clauză condiţională. 

— Ce vrei să spui? 

— O clauză care să spună că, dacă avocatul este foarte 
ocupat, nu ai dreptul la un avocat? 

— Nu. Dar nu ai dreptul la un anumit avocat, ci la un avocat. 
Oricare avocat? 

— Da. 

— Chiar la unul prost? 

Scott ridică ușor din umeri. 

— Da. 

— Prietenul tău este un avocat bun sau unul prost? 

— Păi... nu prea știu. 

— Este la fel de bun ca tine? 

Scott zâmbi. 

— Nu. 

— Deci judecătorul te-a numit pe tine ca avocat al ei și tu ești 
un avocat foarte bun, dar acum ea se va alege cu prietenul tău, 
care nu este la fel de bun? 


— Ei bine, da. Nu oricine mă poate avea drept avocat. 

— Doar corporaţiile care pot să te plătească trei sute cincizeci 
de dolari pe oră. 

— Exact. 

Ea oftă. 

— Nu mi se pare un lucru extraordinar. 

— Ce? 

— Dreptul la un avocat jalnic. 


OPT 


În dimineaţa următoare, la ora nouă fără un sfert, Scott era 
din nou în clădirea federală, nerăbdător să o paseze pe 
Shawanda Jones lui Bobby Herrin și să se întoarcă la viaţa lui 
perfectă. Afară, fu asediat de camere de filmat de televiziune și 
de reporteri care-l asaltau cu microfoane și îi strigau diverse 
întrebări. Îşi făcu loc printre ei spunând de câteva ori „Fără 
Comentarii” și intră în tribunal. Luă liftul până la etajul 
cincisprezece, unde îl găsi pe Bobby stând în picioare la ușa sălii 
de judecată a judecătorului Buford, purtând același costum 
îngrozitor și mirosind a fum de ţigară. Intrară prin ușile duble 
înalte și luară loc pe băncile asemănătoare celor de biserică, 
împreună cu ceilalţi avocaţi, așteptând audierile clienţilor, 
învinuirile și sentinţele acestora. 

În ultimii treizeci de ani, judecătorul Samuel Buford prezidase 
în această sală de tribunal. Și privind la acuzaţii care așteptau, 
dealerii de droguri puși sub acuzaţii federale, negri, creoli și 
nervoși, și infractorii cu statut social respectabil, albi bine 
îngrijiţi și indignaţi că banii din taxe sunt risipiţi punându-i pe ei 
sub acuzare pentru inginerii financiare cu documente de 
proprietate sau fraudă fiscală - toţi întrebându-se dacă vor fi 
puși în libertate sub supraveghere sau dacă vor merge la 
penitenciarul federal pentru o perioadă de cinci până la zece ani 
-, Scott nu se putea abţine să nu mediteze la toate vieţile care 
fuseseră schimbate în această sală de judecată, de către acest 
judecător. Era greu ca nedreptatea să înfrângă legea. 

Aprodul anunţă primul caz de pe rol: 

— Statele Unite ale Americii versus Shawanda Jones. 

Scott își puse ochelarii - purta întotdeauna ochelarii la 
tribunal -, el și Bobby se ridicară și trecură pe lângă banca 
acuzaților îndreptându-se spre masa apărării. Un avocat agitat, 
în jur de treizeci și cinci de ani, îi însoţi la mică distanţă. 

— Bobby, ce, urci în marea ligă? întrebă acesta. Râsul său 
încrezut indică faptul că era un comentariu insolent, nu un 
compliment. Nu știam că ești în acest caz. 

— Încerc doar să ajut un cetăţean nevinovat care este acuzat 
fără un proces corect de către un procuror general cu exces de 
zel, Ray, zise Bobby cu o voce lipsită de orice expresivitate. 

Ray chicoti și răspunse: 


— Da, sigur, apoi își întinse mâna spre Scott. Ray Burns, 
asistent procuror general. 

Scott dădu mâna cu acesta și răspunse: 

— Scott Fenney, Ford Stevens. 

— Am auzit că Buford a desemnat un avocat privat în acest 
caz, continuă Burns. Își ridică mâinile și privi de la Scott la 
Bobby și înapoi. Deci, ce, o scoateţi pe acuzată pe cauţiune? 

— Nu, eu nu scot pe cauţiune. Incerc să fac ceea ce este 
corect, angajând pentru ea un adevărat avocat de drept penal. 

— Ceea ce este corect? întrebă Burns cu același surâs afectat, 
cu siguranţă expresia lui caracteristică. Mi se pare o tentativă 
deplorabilă de eliberare pe cauţiune. 

Ray Burns, asistent federal nătărău, se întoarse la masa 
acuzării, cu o atitudine sfidătoare de om gata oricând să se ia la 
ceartă.  Avocaţii guvernamentali au întotdeauna tendinţa 
provocatoare de a se supăra ușor, căutând ceartă atunci când 
au de-a face cu avocaţii marilor firme cum este Scott, deoarece 
marile firme nu-i angajaseră pe ei după absolvirea Facultăţii de 
Drept: dacă poţi, o faci; dacă nu poţi, predai; dacă nu poţi 
preda, te angajezi la Unchiul Sam. 

Bobby se aplecă ușor și șopti: 

— Burns este un ticălos. In încercarea de a-și construi un 
portofoliu de condamnări ca să poată promova spre 
Washington, nătărăul mi-a băgat câţiva clienți după gratii pe 
viață, pentru posesie. Desigur, el a numit asta „intenţie de 
distribuire”. 

O ușă laterală se deschise și apăru o negresă ciudată, într-o 
uniformă albă de închisoare. Scott se holbă la ea câteva 
secunde, înainte să-și dea seama că era Shawanda. leri arătase 
îngrozitor; azi arăta de parcă își trăia ultimele clipe. Același 
gardian de culoare o escortă în sala de judecată, ţinând-o de 
braţ, aproape târând-o spre Scott. Când ajunse, faţa măslinie îi 
era toată o încruntare. 

— Bună dimineaţa, Shawanda. 

Tot corpul îi tremura, se zguduia, se contracta. Scott aproape 
că își întinse mâna să o îmbrăţișeze, să o încălzească așa cum 
făcea cu Boo când aceasta tremura după ieșirea din piscină, dar 
în ultimul moment, gândul că ea ar putea vomita pe costumul 
său scump îl descurajă. Făcu un pas înapoi. 

— El cine este, domnule Fenney? întrebă ea cu vocea slăbită, 


arătând spre Bobby. 

Bobby Herrin, avocatul tău. 

— Credeam că tu ești avocatul meu. 

— Shawanda, eu reprezint corporaţii, nu criminali... Vreau să 
zic oameni acuzaţi de crime. Ti-am angajat un apărător de drept 
penal adevărat. 

— Ridicaţi-vă în picioare! 

Vocea aprodului se auzi ca un tunet și toţi cei din sala de 
judecată se ridicară în picioare, în timp ce judecătorul Samuel 
Buford intră printr-o ușă situată în spatele prezidiului. El era 
imaginea clasică a unui judecător federal: părul alb, chipul 
patrician, ochelarii cu rame negre pentru citit și roba tot de 
culoare neagră. Se așeză la prezidiu, care era situat mai sus, de 
parcă dorea să accentueze puterea supremă a legii. Ca să-l 
privească în ochi, Scott trebuia să își ridice capul la un unghi de 
vreo douăzeci de grade. 

— Luaţi loc, spuse judecătorul. Răsfoi neatent hârtiile din faţa 
sa și privi pe deasupra ochelarilor, mai întâi la Ray Burns, apoi la 
Scott, Shawanda și Bobby. În cele din urmă, rosti: Statele Unite 
ale Americii versus Shawanda Jones. Audierea pentru reținerea 
în stare de arest. O privi din nou pe Shawanda. Doamnă Jones, 
te simţi bine? 

Era un tată care-și întreba fiica mititică dacă se rănise după 
ce căzuse de pe bicicletă. Shawanda încuviință și apoi 
judecătorul se întoarse spre avocaţi. 

— Domnilor, vă rog, faceţi prezentările. 

Burns zise: 

— Ray Burns, asistent procuror general, din partea statului. 

Apoi Scott spuse și el: 

— A. Scott Fenney, Ford Stevens, din partea apărării. Dacă îmi 
permiteţi, domnule judecător, firma mea a apelat la serviciile lui 
Robert Herrin Esquire, pentru a o reprezenta pe acuzată. 
Domnul Herrin este un avocat de drept penal respectat în 
Dallas. El are mult mai multă experienţă decât mine în acţiunile 
penale și va fi capabil să asigure acuzatei o apărare mai 
competentă. Cu permisiunea dumneavoastră, solicit retragerea 
mea din poziţia de reprezentant al acuzatei și, de asemenea, 
aprobarea ca domnul Herrin să fie numit în locul meu. 

Judecătorul îl cerceta cu privirea pe deasupra ochelarilor 
pentru citit; un zâmbet crispat, ușor ironic, îi străbătu faţa. 


— Până la urmă, nu ai vrut cu adevărat să fii alt Atticus Finch, 
nu-i așa, domnule Fenney? 

Scott știu că cel mai bine era să nu răspundă. Zâmbetul 
judecătorului se transformă într-o privire dezamăgită care, dintr- 
un motiv oarecum straniu, îl deranjă pe Scott. Judecătorul oftă și 
își plecă privirea. Incepu să scrie pe ceea ce Scott știa că este 
procesul verbal al cazului, numindu-l oficial pe Robert Herrin 
drept consilier juridic al acuzatei, în locul lui A. Scott Fenney. 
Scott se simţi ca un copil pe cale să iasă din sala de detenţie de 
la școală. 

Judecătorul continuă: 

— Ei bine, dacă doamna Jones este de acord... 


Shawanda Jones își frecă faţa, dar își simţi pielea amorţită. Nu 
dormise de patruzeci și opt de ore; dorinţa nestăpânită o ţinea 
trează toată ziua și toată noaptea. De când devenise 
dependentă, nu mai stătuse niciodată fără heroină așa demult 
timp, și asta o făcea să sufere îngrozitor. Mintea îi era înceţoșată 
și nu era în stare să-și ducă gândurile până la capăt. Avea o 
durere de cap care o orbea și care nu voia să dispară. O durea 
tot corpul. Fiecare mușchi și fiecare os îi zvâcneau de durere și 
avea pielea ca de găină, din cauza frisoanelor ce-i străbăteau 
corpul în mod regulat. 

Ochii îi erau uscați și nisipoși în timp ce-și ridica privirea spre 
bărbatul alb care stătea în picioare în dreapta ei, acest Robert 
Herrin, Esq. Era scund, avea burtă și probabil avusese în 
adolescenţă o acnee păcătoasă, deoarece faţa lui era ciupită ca 
de vărsat. Părul său castaniu sigur nu fusese spălat în acea 
dimineaţă. Purta cel mai ieftin costum pe care ea îl văzuse 
vreodată la un avocat alb - al naibii ce /ucea sub luminile 
fluorescente! Cămașa lui albă se îngălbenise ușor și de la 
gulerul prins în colţuri cu nasturi lipsea unul. Cravata lui striga 
„Reduceri la JCPenney!” Fără îndoială, ea câștiga mai mulţi bani 
din prostituție decât câștiga el din avocatură. 

_ Se întoarse spre bărbatul alb din stânga ei, domnul Fenney. 
Inalt, blond și frumos, purtând un costum cu dungi foarte fine, 
care cădea precum o rochie de mătase peste umerii săi largi, o 
cămașă albă scrobită cu manşete franţuzești, o cravată de 
mătase maronie-roșcată și înfățișarea de ansamblu în versiunea 
unui băiat alb - a celui mai tare pește din cartierul locuinţelor 


sociale, el avea o privire care spunea: „Sunt un armăsar”. 

Un armăsar sau un incapabil? 

Shawanda avea douăzeci și patru de ani. Renunţase la școală 
la vârsta de cincisprezece ani, când rămăsese însărcinată. Avea 
doar nouă clase. Dar nu era proastă. Și experienţele sale 
anterioare cu sistemul juridic american o învăţaseră o lecţie 
importantă, una pe care nu avea de gând să o uite niciodată: un 
avocat bogat înseamnă un avocat bun; un avocat sărac 
înseamnă unul prost. Privi în sus la judecător și răspunse: 

— Nu sunt de acord! 


Inima lui Scott îngheţă când îi ajunseră la creier cuvintele 
negresei care stătea lângă el. Capul judecătorului se ridică. 
Privirea i se opri asupra Shawandei Jones. Scott se întoarse și 
privi în jos la ea, înăbușindu-și impulsul involuntar de a strânge 
de gât această clientă care refuza ca el să plece în liniște. 

— Poftim? întrebă judecătorul. _ 

— lo nu sunt de acord, repetă Shawanda. Indreptă un deget 
negru, tremurător spre Scott. Domnule judecător, sunt 
nevinovată și vreau pe domnul Fenney să fie avocatul meu. 

Judecătorul își scoase brusc ochelarii și își ţinu capul sus, în 
direcţia lui Scott. 

— Domnule Fenney, nu ai discutat lucrul acesta cu clienta 
dumitale înainte de a cere Curţii să înlocuiască avocatul? 

Scott își drese glasul. 

— Ă... nu, domnule. 

— bine, poate că ar fi trebuit. Judecătorul se întoarse spre 
Shawanda. De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce îl vrei pe domnul Fenney ca avocat al tău? 

— Domnule judecător, cred în el. Am încredere în el. Știu că el 
poate demonstra că-s nevinovată. 

Judecătorul se întoarse din nou spre Scott. 

— Domnule Fenney, este dreptul acuzatei la consiliere 
juridică, așa că este decizia ei. 

— Domnule judecător, aș putea vorbi un moment cu doamna 
Jones? 

Acesta îi făcu un semn scurt din mână. 

Scott păși între Shawanda și judecător, se aplecă spre ea și 
șopti printre dinţii încleștați: 


— Uite ce e, la dracu’, firma mea angajează un avocat pentru 
tine. Eu am lucruri mai bune de făcut decât să te reprezint la 
proces. Nu voi fi avocatul tău. Acum spune-i judecătorului că 
ești de acord ca Bobby să te reprezinte. 

Apoi se îndreptă de spate și se întoarse spre judecător. Acesta 
își ridică mâinile. 

— Ei bine, doamnă Jones? 

Shawanda se întoarse din nou spre Robert Herrin - 


„Incapabil!” - apoi spre A. Scott Fenney - „Armăsar!” Arătă cu 
degetul spre domnul Fenney și zise: 
— İl vreau pe el. 


— Doamne, Dumnezeule! Acum Dan Ford era supărat. O 
prostituată nenorocită să ţină această firmă prizonieră! 

Scott tocmai se întorsese de la tribunal cu veștile proaste. 

— Putem face apel la numire? întrebă el. 

— La dracu', nu! Chiar dacă am putea, nu am face. Asta l-ar 
supăra pe Buford rău de tot. N-am mai fi în stare niciodată să 
punem din nou piciorul în sala lui de judecată. 

— Și eu ce fac acum? 

Dan se uită la protejatul său, cel mai bun avocat tânăr pe care 
îl întâlnise în treizeci și cinci de ani de carieră. Băiatul era un 
geniu înnăscut: inteligent, perspicace, bun vorbitor și poseda 
curajul de a încărca nota de plată a unui client până când acesta 
dădea semne dare că era efectiv la capătul puterilor. Il 
considera pe Scott drept fiul său. 

— Păstrează-l pe Herrin în acest caz, lasă-l pe el să facă toată 
munca dificilă, să scrie toate declaraţiile și moţiunile, să apară la 
toate audierile de dinainte de proces - asta va ţine numele 
firmei departe de ziare și de televiziuni. Şi fără nenorocite de 
interviuri, asigură-te că Herrin știe asta! Tu un deget îndreptat 
spre Scott -, tu lucrezi pentru clienţii noștri plătitori! 

Dan se uită la ceas și se îndreptă spre cuier. 

— Ţine-mă la curent. Nu vreau surprize, Scott. 

Scott plecă și Dan își puse pardesiul; astăzi purta un costum 
negru. Trebuia să meargă la o înmormântare. 


NOUĂ 


Majoritatea rezidenţilor din Highland Park care îl cunoșteau pe 
Clark McCall au presupus întotdeauna că acesta va muri tânăr. 
Era rebel și necugetat, până în punctul în care numai copilul 
unei averi enorme își putea permite să fie. Un fiu din clasa de 
mijloc nu-și permitea să-și irosească șansele de admitere la un 
colegiu de top și apoi la o Facultate de Drept sau de Medicină. 
Dar lui Clark McCall aceste considerente nu-i dădeau bătaie de 
cap: tatăl său avea o avere netă de mai bine de 800 de milioane 
de dolari. 

Dan Ford stătea în Biserica Metodistă Unită din Highland Park, 
situată în capătul sudic al campusului SMU, așteptând să 
înceapă serviciul funerar pentru Clark McCall. Ştia toate 
isprăvile lui Clark, deoarece îl cunoscuse pe tatăl lui timp de 
patruzeci și doi de ani. Dan îl întâlnise pe Mack în primul lor an 
la SMU, când promiseseră să intre în aceeași fraternitate. 

Cu America în război în Vietnam și cu Unchiul Sam selectând 
tot mai mulţi tineri ca să-i trimită la moarte, Dan Ford decisese 
să lupte împotriva războiului la un colegiu privat și apoi la o 
Facultate de Drept tot privată. El nu urmase cariera juridică 
dintr-o pasiune specială față de lege, ci doar din pricina fricii 
teribile de a muri într-o orezărie oarecare la 16 000 de kilometri 
depărtare. Nu era singurul care avea această teamă: numărul 
înscrișilor la facultăţile de drept americane se dublă în timpul 
războiului. 

Dar odată ce cariera sa viitoare fusese fixată, Dan Ford 
plănuise o cale spre succes. El știa că avocaţii se îmbogăţesc 
reprezentând clienți bogaţi. Așa că, în timp ce majoritatea 
studenţilor din primul an își ocupau timpul bând și făcând sex, 
departe de mămica și de tăticu' pentru prima dată, tânărul Dan 
Ford începu să-și cultive viitorii clienţi. 

Mack McCall era în fruntea listei sale. De îndată ce îl întâlneai, 
știai că Mack era pe cale să obţină un succes formidabil. Avea 
acea privire specială. Născut în Odessa, fiul unui muncitor 
semicalificat din industria petrolieră și el însuși muncitor 
petrolist, Mack era logodit cu iubita sa din liceu, unica fiică a 
unui vicepreședinte de companie petrolieră. Viitorul său socru îi 
plătea lui Mack studiile la SMU. 

În timpul verilor, Dan era funcţionar la societăţile de 


avocatură din Dallas, învățând dedesubturile meseriei de 
avocat. Mack muncea la instalaţiile petroliere de forare din 
vestul Texasului. Pe atunci, preţul petrolului era de doi dolari 
barilul; Mack prezise zece dolari. Nici măcar el nu visa la un preţ 
al petrolului de cincizeci de dolari pe baril. 

Până în ziua absolvirii, Mack învățase cum să foreze puțuri și, 
mai important, știa unde să foreze. În timpul celor patru ani de 
colegiu, el cartografiase fiecare puț aflat în exploatare și fiecare 
gaură ce nu dăduse de zăcământ din Bazinul Permian. In vara 
de după absolvire, dăduse prima lovitură, găsind petrol într-un 
loc unde nu se credea că există. Până când Dan terminase 
Facultatea de Drept, Mack McCall valora 20 de milioane de 
dolari. Asemenea lui H.L. Hunt și a altor texani de dinaintea lui 
care găsiseră petrol acolo unde nu se aștepta nimeni, Mack 
McCall se plictisi în curând de ceea ce putea cumpăra într-un 
orășel de petroliști, așa că se mută în Dallas. Și Dan Ford, Esq. 
Avea primul său client bogat. 

Acum Dan privea cum senatorul de Texas manipula mulţimea 
din biserică, ca și cum înmormântarea propriului fiu era doar un 
alt eveniment electoral, cu toate că el afișa varianta copleșită 
de durere a chipului său. Era un bărbat atrăgător, cu părul des 
cenușiu, dat cu gel, îmbrăcat fără cusur ca întotdeauna, genul 
de om la vederea căruia adolescenţii își dau coate râzând, dar 
femeile din AARP” îl găsesc irezistibil de atractiv. 

Pe fundal, orga cânta discret, vocile erau coborâte, iar Dan 
stătea pe o bancă în mijlocul bisericii, un punct de observaţie 
perfect de unde se putea vedea cine a venit și cine nu. Martha 
McCall, prima soţie a lui Mack și mama lui Clark, sosise devreme 
și se așezase pe prima bancă alături de ceilalți membri ai 
familiei. Părea atât de bătrână pe lângă Jean McCall, dar pe de 
altă parte, cine nu ar arăta astfel? Martha era ca o mașină break 
de familie, parcată lângă o mașină sport bine întreţinută. 

Mașina break de familie a lui Dan era parcată lângă el; avea 
aproape vârsta lui și o arăta. Se căsătoriseră imediat după 
terminarea Facultăţii de Drept și avuseseră imediat un copil, o 
asigurare suplimentară că Dan Ford nu va străbate Indonezia ca 
gest de curtoazie faţă de Unchiul Sam. De-a lungul anilor, Dan 
avusese trei aventuri scurte, dacă se putea numi aventură sexul 


2 American Association of Retired Persons - Asociaţia 
Americană a Pensionarilor 


cu o secretară beată pe canapeaua din biroul său după 
petrecerea de Crăciun a firmei, dar niciodată nu se gândise 
serios să divorţeze de soţia lui pentru o altă femeie. In primul 
rând, nu existase o altă femeie care să-și fi exprimat interesul 
de a deveni următoarea lui soţie; și, în al doilea rând, adevărata 
lui dragoste era și fusese întotdeauna firma sa de avocatură. 

Animale politice de toate rasele își făceau apariţia la 
înmormântarea lui Clark McCall. Nu veneau din mâhnire adâncă 
pentru decedat, ci pentru că era bine pentru afaceri: directori 
executivi care aveau nevoie de votul lui McCall pentru a-și 
extinde deducerile fiscale speciale sau pentru a obţine scutirea 
de la anumite prevederi legale oneroase legate de mediu; 
membri ai Congresului care nu îndrăzneau să se amestece în 
treburile celui mai puternic om din senat; vicepreședintele, 
deoarece erau prezente camerele de filmare ale canalelor de 
știri; membri de cabinet care sperau să fie în administraţia 
McCall; și judecători - cei de district care doreau să ajungă 
judecători la curţile de apel și cei de la curţile de apel care visau 
să ajungă judecători la Curtea Supremă de Justiţie, promovări 
care necesitau confirmarea senatului. Înmormântarea lui Clark 
McCall strânsese laolaltă o colecţie de figuri naţionale din 
politică și afaceri, o mulţime rar întâlnită în Dallas. Când ai cele 
mai mari șanse să devii următorul președinte, oamenii vin la 
înmormântarea fiului tău. 

Și pasionaţii de înmormântări, bătrânele doamne din Highland 
Park, veniseră, aducându-și aminte cât de frumos fusese Clark 
în copilărie. Invitaţii la înmormântare erau prietenii familiei, nu 
prietenii lui Clark. Veniseră câţiva tineri cam de vârsta lui, ei 
înșiși fiii unor averi considerabile ce vor fi întotdeauna poveri 
pentru părinţii lor. Dar nu venise nicio tânără. Clark nu părea să 
aibă vreo prietenă care să-i jelească moartea. 

Exact așa cum fiul lui Dan nu va avea prietene la propria 
înmormântare; el mărturisise recent că era homosexual. 
Dumnezeu știe, heterosexualitatea lui Clark nu fusese niciodată 
pusă sub semnul întrebării. De câte ori nu-l sunase senatorul pe 
Dan în mijlocul nopţii ca să-l scoată pe Clark pe cauţiune din 
închisoarea aflată în Highland Park? Cam o dată pe lună, pe 
vremea când Clark era la colegiu la SMU și cam de 
douăsprezece ori de atunci. Băutură, droguri, sex - în mod cert 
Clark McCall se distrase la greu. Din fericire, băiatul avea bunul- 


simţ să se lase arestat în Highland Park, unde banii contau. 

Reverendul păși la amvon, oamenii luară loc și muzica de 
fundal scăzu în intensitate. Acesta vorbi despre Dumnezeu, rai și 
pace, spuse că acum Clark era într-un loc mai bun; bunul 
predicator prezenta eternitatea, dar Dan Ford nu era interesat. 
Chiar aici, chiar acum, asta este tot ce avem. Nu aștepta viaţa 
de dincolo. la ce vrei aici și acum. 

După cele zece minute ale reverendului, senatorul Mack 
McCall se ridică și se îndreptă spre sicriul fiului său de lângă 
altar, își așeză palma deasupra și închise ochii, ca și cum se 
ruga. Dar Dan nu crezu nici acest lucru; îl știa prea bine pe 
Mack. 

Acesta merse apoi la amvon și privi fix adunarea cu o 
expresie înverșunată. Vorbi rar și cu mare emoție despre 
singurul său fiu, despre cum era împotriva firii ca un fiu să 
moară înaintea tatălui său, despre cum cunoscuse durerea în cei 
șaizeci de ani ai săi, dar nimic nu se compara cu cea de acum. 
Clark fusese un băiat neliniștit și pentru asta se învinovăţea pe 
sine însuși, ceea ce Dan Ford știa că este o minciună gogonată. 
Mack o învinuia pe Martha că nu-l lăsase să-l trimită pe Clark la 
o școală militară cu internat când acesta avea zece ani. Dar 
Mack McCall era foarte bun la acest gen de lucruri și până la 
finalul panegiricului, majoritatea celor de la înmormântare 
plângeau sau erau al naibii de aproape să o facă. 


Unicul său fiu era mort și îngropat. 

Mack McCall și fiul său nu fuseseră niciodată apropiaţi. Clark 
fusese apropiat de mama sa; Mack avusese o legătură specială 
cu banii. El își băgă mâna în buzunarul de la piept al hainei, își 
scoase portofelul și îl deschise: nici măcar o fotografie a fiului 
său sau a vreuneia din soţii, în schimb, era plin cu feţele lui 
Benjamin Franklin și Ulysses S. Grant”. Banii și puterea fuseseră 
companionii de o viață ai lui Mack McCall, nu soția și fiul. Acum 
el își va folosi banii ca să cumpere președinția Statelor Unite ale 
Americii. 

Cheltuise 25 milioane de dolari să-și facă rost de un loc în 
senat, doar ca să descopere că singura putere pe care senatorii 
o stăpâneau era puterea de a oferi beneficii celor care îi 
votaseră în statele pe care le reprezentau, nu foarte diferită de 


3 Bancnote de 100 și de 50 de dolari (n.tr.) 


cea a poștașului care distribuia pensiile și alocaţiile. Era puterea 
care servea numai la asigurarea propriilor beneficii. 

Dar Mack McCall dorea să-și lase amprenta pe acest pământ; 
voia ca istoria să știe că el fusese acolo. Inainte de divorț, 
Martha îi propusese să înființeze o fundaţie privată, să-și 
folosească bogăţia pentru a ajuta săracii lumii: victimele SIDA 
din Africa, copiii fără educaţie din Mexic, oamenii fără locuinţe 
din America. Dar chiar și 800 de milioane de dolari erau o 
nimica toată când era vorba despre problemele sociale ale lumii. 
Şi, de altfel, el nu fusese preocupat niciodată de situaţia grea a 
oamenilor săraci; pur și simplu nu era problema lui. Așa că 
divorțase de Martha și se căsătorise cu Jean și acum era hotărât 
să cheltuiască din averea sa oricât era necesar pentru a 
cumpăra puterea la care râvnea atât de mult, puterea de a 
dispune de Armata Statelor Unite ale Americă. Distruge câţiva 
dictatori din Orientul Mijlociu și vei ocupa cu certitudine un loc în 
istorie! 

Mack stătea în dormitorul reședinței sale din Highland Park, 
unde fiul său fusese ucis. Mintea lui începu să reconstituie 
ultimele momente ale vieţii lui Clark după cum reieșea din 
raportul poliţiei, momente înecate în alcool, cocaină, patimă, 
furie, teamă și o prostituată - o cioară, pentru numele lui 
Dumnezeu! Fiul său făcuse sex cu ea, se luptase cu ea și apoi 
murise chiar acolo pe podea, unde o parte a covorului fusese 
tăiată și luată de FBI. Îl văzu pe Clark zăcând mort și simţi 
înăuntrul său cum emoţiile năvălesc la suprafaţă și gândi, așa 
cum gândea întotdeauna când îi venea Clark în minte: ce ratat 
de primă clasă fusese fiul său. 

Dacă ar fi fost băiatul altcuiva, Mack ar fi spus că o merita, 
ducând o viaţă nesocotită și aducând o prostituată acasă în 
Highland Park. Dar era fiul său, și asta făcea ca lucrurile să fie 
diferite: nimeni altcineva din Highland Park nu candida la 
președinție. In ultimii douăzeci de ani, fiecare act, discurs, 
apariţie publică, vot în senat al lui Mack McCall —fiecare 
respirație a sa - toate fuseseră gândite prin prisma unei 
preocupări fundamentale: cum va afecta asta ambițiile sale 
prezidenţiale? Așa că acum mintea sa nu avea nevoie de un 
efort conștient ca să judece prin prisma aceleiași preocupări 
uciderea fiului său și toată publicitatea pe care procesul 
prostituatei o va aduce. 


Lui Mack nu-i plăcură concluziile la care ajunsese în mintea 
sa. 

El ameninţase că-l va dezmoșteni pe Clark în mai multe 
rânduri, o încercare de a îndrepta căile nechibzuite ale fiului său 
prin ameninţarea viitorului acestuia. Dar acum era fiul cel care 
ameninţa viitorul tatălui său: circumstanţele morţii lui Clark și 
multele lui indiscreţii constituiau o ameninţare iminentă a visului 
lui Mack de a ajunge la Casa Albă. lar Mack McCall nu era genul 
care să aștepte pasiv ca o ameninţare să devină realitate. 


Două ore mai târziu, Mack stătea lângă ușile duble deschise 
ale salonului, luându-și rămas-bun de la cei care veniseră să-i 
prezinte condoleanţe. Dan Ford era ultimul care pleca. Mack îl 
urmări cu privirea pe Dan cum cobora treptele spre aleea 
circulară, unde valetul îi ţinea deschisă portiera Mercedesului 
său ce îl aștepta la scară. Dan Ford va coopera: loialitatea unui 
avocat putea fi întotdeauna cumpărată cu un onorariu rezonabil. 

— Acest băiat, Fenney, zise Mack, a jucat fotbal la SMU, era al 
naibii de bun din câte îmi amintesc. 

Închise ușile de la intrare şi se întoarse spre Delroy Lund, un 
munte de mușchi, mare, chel și fără gât. Delroy nu era cel mai 
strălucit fost agent DEA*! din ţară și nici nu prea avea tact - 
subtilitatea nu era punctul său forte -, dar se dovedise a fi un 
bodyguard loial și un detectiv particular capabil, foarte priceput 
la descoperirea micilor secrete murdare ale senatorilor care se 
opuneau lui Mack în privința unor proiecte de lege ce 
presupuneau cheltuirea unor sume considerabile de la buget în 
favoarea celor care îl votaseră în Texas și ale fostei sale soții în 
timpul procedurilor de divorţ. 

— Găsește tot ceea ce este de găsit despre Fenney, adică 
totul. Vreau toate transcrierile intervențiilor sale, documentele 
sale bancare, datorii, fișe fiscale. Vreau să știu care sunt clienţii 
săi, prietenii, dușmanii, dacă își înșală nevasta sau dacă ea Îi 
pune coame. Un deget îndreptat spre omul său de încredere. 
Delroy, vreau să știu și cât se cacă în fiecare dimineaţă. Ai 
înțeles? 

Delroy încuviință. 

— Şi fără violenţă de data aceasta, Delroy. Vreau doar să îl 


31 Drug Enforcement Administration — Agenţia Federală 
Antidrog 


am sub control. 
Delroy ridică din umeri și răspunse: 
— Dumneavoastră sunteţi șeful. 


— Adu-mi toate articolele de ziar legate de crima McCall, îi 
spuse Scott lui Sue. Făcu un gest spre Bobby care stătea pe 
canapea. Sue, acesta este Bobby Herrin. Lucrează cu mine la 
acest caz. Dă-i cartea de vizită, Bobby, ca să aibă numerele tale 
de telefon. 

Bobby căută prin buzunare, scoase o carte de vizită îndoită și 
i-o înmână lui Sue, care îi întindea lui Scott o mulţime de mesaje 
scrise pe biletele adezive roz. 

— Reporteri și producători de televiziune. Vor să apari în 
ediţiile de dimineaţă ale ştirilor, la Da/eline, 20/20 și... 

— Aruncă-le. Și sună agenţii de pază și spune-le să-i ţină pe 
reporteri afară, în stradă. 

— Frank Turner încă așteaptă. 

— Condu-l înăuntru. Apoi spre Bobby: îi fac întotdeauna pe 
avocaţii reclamanţilor să aștepte. 

Scott se prăbuși în scaunul său din spatele biroului de mahon. 
Ultima dată când se simţise așa fusese după ce se rănise la 
genunchi în sezonul sportiv din primul an la facultate. 

— Exact atunci când crezi că ai control complet asupra lumii, 
continuă el, îţi dai seama că lumea are control complet asupra 
ta. 

— Bine ai venit în lumea mea, răspunse Bobby. 

Sue îl conduse pe Frank Turner în biroul lui Scott. Prin fiecare 
aspect al înfățișării sale, acesta arăta că este un bogat avocat 
de reclamaţii, îmbrăcat în haine costisitoare, cu părul perfect 
aranjat, bronzat și relaxat după o altă excursie de plăcere la 
Cancun, la bordul propriului avion particular, nenorocitul. Cu 
zece ani în urmă, avusese norocul să obţină un verdict favorabil 
într-un proces răsunător intentat pentru prejudicii provocate de 
deversări toxice, și de atunci nu mai trebuise niciodată să ducă 
din nou un caz în faţa juraţilor. Reputația sa îi forțase pe toţi 
apărătorii corporatiști să ajungă la o înţelegere pentru o sumă 
Substanţială, o treime din aceasta intrând în buzunarul lui 
Frank. Astfel că, în timp ce Scott Fenney avea un Ferrari, Frank 
Turner avea un Lear”. 


32 Avion particular marca Bombardier Learjet (n.tr.) 


Scott nu se ridică. 

— Frank, nu mă așteptam să vii personal. 

Frank râse cu gura până la urechi și zise: 

— Apar întotdeauna să colectez fondurile. 

— Ah, implicare personală. Scott gesticulă spre Bobby aflat pe 
canapea. Frank, Bobby Herrin. Bobby. Frank Turner, faimos 
avocat al reclamanţilor. 

Ei își strânseră mâinile, apoi Frank făcu semn spre fotografia 
mărită a lui Scott Fenney, numărul 22, așezată pe peretele 
îndepărtat, deasupra canapelei. 

— Aceea este ziua când ai alergat 175 metri împotriva 
Texasului? 

— Da, aceea este. 

Ochii lui Frank stârniră asupra fotografiei, și Scott văzu în ei 
invidia unui muzician la tubă. Dar acum Frank Turner era un 
avocat de reclamaţii și venise aici pentru bani, așa că în cele din 
urmă se întoarse spre Scott și zise: 

— Ai cecul? 

— Tu ai actul de cesiune? întrebă Scott. 

Frank îi prezentă un document, pe care Scott îl luă și îl 
cercetă amănunţit ca să fie sigur că ticălosul nu schimbase 
nimic. Satisfăcut, el ajunse la pagina cu semnăturile și văzu că 
draga de Nadine și josnicul de Frank semnaseră amândoi în 
triplu exemplar. Apoi îi înmână lui Frank Turner un cec de 
casierie. 

— Un milion de dolari, Frank. 

Acesta privi cecul un moment și apoi izbucni într-un râs de 
zile mari. 

Scott continuă: 

— Deci, asta faci în fiecare zi, Frank, mergi din birou în birou 
colectând cecuri grase în urma înțelegerilor? 

Pe faţa lui Frank apăru o expresie meditativă, apoi zâmbi din 
nou. 

— Da, Scott, acum că ai adus vorba, cam asta este în mare 
ceea ce fac eu. 

Cu zâmbetul întipărit pe faţă și cu cecul de un milion de dolari 
în mână, el se îndreptă spre ușă, dar se opri brusc și se întoarse. 
Ridică cecul spre Scott. 

— Oh, doar ca fapt divers, Scott, Nadine ar fi acceptat chiar și 
o jumătate de milion. 


Frank se întorcea din nou spre ușă, când Scott îi răspunse: 

— Ei bine, din moment ce suntem la ora mărturisirilor, Frank, 
doar ca fapt divers, Tom ar fi plătit două milioane. 

Zâmbetul lui Frank se evaporă ca un strop de ploaie pe 
trotuarul de afară și umerii îi căzură: singurul lucru care face un 
avocat de reclamaţii să nu mai doarmă noaptea este gândul că 
a negociat un preţ mai mic decât era dispus acuzatul să 
plătească. Se întoarse și se târî afară ca un șarpe, gândindu-se 
nu la faptul că tocmai câștigase 333 333,33 dolari, ci că tocmai 
pierduse aceeași sumă. Ceea ce îl lăsă pe Scott cu o oarecare 
victorie morală, cel puţin. 

— Prostănac, comentă Scott. 

— Cine, eu? 

Capul lui Sid Greenberg apăru în ușă. Scott îi făcu semn să 
intre. 

— Sid, fă cunoștință cu Bobby Herrin. 

Sid se îndreptă spre acesta și dădu mâna cu el. 

— Cum a fost în dimineaţa aceasta? Preiei prostituata? 

— N-aș spune chiar așa, răspunse Scott. 

— Judecătorul n-a vrut să renunţe la tine? 

— Nu. Se pare că m-am căptușit cu ea. Bobby va face treaba 
cea mai dificilă, va scrie expunerile și moţiunile, va apărea la 
toate audierile de dinainte de proces... 

Sid zâmbi spre Bobby. 

— Vei face toată treaba, așa cum fac eu pentru Scott în 
chestiunile legate de Dibrell. 

Zâmbetul îi dispăru când se întoarse spre Scott și văzu că 
acesta nu zâmbea. 

— Da, Sid, singura diferenţă este că am nevoie de Bobby. Tu 
poţi fi înlocuit. 

Sid se simţi prost și se forță să zâmbească timid. Scott nu se 
trăda niciodată în faţa asociaţilor dacă era serios sau nu când 
făcea remarci de felul acesta, ceea ce îi forța pe aceștia să-și 
continue munca la fel de încordațţi pentru facturarea orelor. 

— De ce te afli pe covorul meu persan, Sid? 

— Oh, am încheiat înţelegerea cu expertul de mediu în 
afacerea lui Dibrell cu terenul. Acum el lucrează pentru Ford 
Stevens. A fost o idee strălucită, Scott. 

Sid era antrenat acum în încercarea de a reduce la minimum 
pagubele. 


— Asta-i tot? 

— Ei bine, nu. Încă ceva, Scott. Îi aruncă o privire lui Bobby, 
apoi din nou către Scott: Confidenţial. 

Scott ordonă: 

— Astupă-ţi urechile, Bobby. 

li făcu semn lui Sid să continue. 

— Dezvăluirea actelor aflate în posesia noastră, producerea 
de documente, știi, în cadrul acelui proces pe care îl are Dibrell, 
acela în care toți locatarii din complexul său de apartamente 
pretind că locuinţele le-au fost afectate de mucegai și că el nu a 
făcut nimic în direcţia asta? 

— Da, ce-i cu el? 

— Căutând prin documentele lui Dibrell, am găsit o scrisoare 
care s-ar putea dovedi incomodă. În ea se menţionează câteva 
dintre simptomele otrăvirii cu mucegai. Însă noi am susţinut că 
Dibrell nu a avut cunoștință despre pericolele mucegaiului. 

Scott către Bobby: 

— Un proces blestemat despre mucegai. Un juriu din Austin se 
întoarce în sala de judecată cu un verdict de treizeci și două de 
milioane de dolari și imediat toată lumea moare din cauza 
otrăvirii cu mucegai. Către Sid: Câte pagini scrise dăm 
avocatului reclamanţilor? 

— Douăzeci și șapte de mii. 

— Bine, uite ce faci. Copiază totul în dublu exemplar, așa că le 
dăm cincizeci și patru de mii de pagini. Şi pune totul în 
dezordine, o adevărată harababură. Și apoi fă o copie foarte 
ștearsă a acelei scrisori, știi tu, așa cum fac secretarele noastre 
fără să aibă vreo intenţie, o copie pe care să nu poți s-o citeşti. 
Și bag-o exact în mijlocul acelor cincizeci și patru de mii de 
pagini, să vedem dacă o pot găsi. 

Sid zâmbea: 

— Este nemaipomenit! 

— Avocatură agresivă și creativă, Sid. 

Printre avocaţi, folosirea tacticilor de litigiu inteligente cum ar 
fi ascunderea unui act compromiţător în cincizeci și patru de mii 
de pagini de documente puse la dispoziţie în mod obligatoriu 
celeilalte părți implicate în proces - ca să nu mai menţionăm 
chiar fragmentarea acestuia - este cunoscută sub denumirea de 
„avocatură agresivă și creativă” și este o abilitate foarte 
apreciată de membrii baroului. Avocaţii de succes ajung astfel 


practicând avocatura agresivă și creativă fără să fie prinși. Să ai 
succes, învățase Scott, însemna în mare parte să nu fii prins. 

Sid plecă repede și Scott gesticulă în urma lui: 

— Primul în grupa lui de la Harvard. S-ar putea într-o zi să iasă 
din el un adevărat avocat. 

Bobby îi aruncă o privire. 

Scott își ridică mâinile a renunțare. 

— Ce? 

— Asta faceţi voi, avocaţii, închiriaţi pe sume exorbitante, vă 
jucaţi de-a v-aţi ascunselea? 

— Este exact ca în fotbal, Bobby - dacă nu ești prins ţinând 
adversarul înseamnă că nu l-ai ţinut. Când joci acest joc 
împotriva avocaţilor de reclamaţii josnici cum este Frank Turner, 
joci după aceleași reguli după care joacă și ei. Faci tot ce-ţi stă 
în putință ca să câştigi - deoarece clienţii bogaţi nu doresc 
avocaţi morali care pierd, Bobby. Ei vor avocaţi care câștigă. 

Bobby nu păru convins, așa că Scott arătă cu degetul spre ușa 
deschisă. 

— Bobby, acel ticălos de Frank are un avion particular! 

Gândurile lui Scott se întoarseră la Shawanda Jones, așa cum 
gândurile cuiva se întorc la un coșmar ce se repetă. 

— Oh, și fără interviuri, Bobby. Dorim să ţinem numele firmei 
departe de presă. 

Bobby încuviinţă. 

— Voi face rost de raportul poliţiei, să vedem ce dovezi are 
Burns și voi angaja un detectiv particular. El va interoga 
martorii, va urma până la capăt diversele piste, va investiga 
trecutul lui Clark și pe toţi cei aflaţi în legătură cu el. Numele lui 
este Carl, a fost poliţist. 

— Dan va înnebuni când va afla că plătește un detectiv 
particular. 

— Scotty, vom avea nevoie de un detectiv particular. Este un 
caz de pedeapsă capitală. 

Scott oftă. 

— Bine, dar ascunde onorariile lui în notele tale de plată față 
de firmă. Astfel Dan nu le vede. 

— Da, bine. A... Scotty, acest caz îmi va ocupa foarte mult 
timp. Va trebui să fac anumite cheltuieli și... ei bine... crezi că aș 
putea primi un avans din onorariul meu? 

— Sigur. Spre secretara lui: Sue! 


Ea apăru în câteva secunde. 

— Sue, dă-i lui Bobby un cec de firmă în valoare de două mii 
cinci sute. 

Când ea plecă, Bobby zise: 

— Mulţumesc. 

Scott îi arătă că nu e cazul printr-un semn făcut din mână. 
Două mii cinci sute erau bani de buzunar la Ford Stevens. 

— E amuzant, nu-i așa, Scotty? 

— Ce? 

— Când eram la școală, vorbeam despre cum o să lucrăm 
împreună. După tot acest timp, iată că lucrăm. Ridică ușor din 
umeri. E amuzant. 

Scott se holbă la cel mai bun prieten al său de odinioară. 

— Da, Bobby, este al dracului de amuzant. 


Boo strigă plină de încântare: 

— A. Scott, ești la TV! 

Tatăl și mama ei se îndreptară spre televizorul din bucătărie și 
văzură ceea ce văzu și ea: la știrile de seară, A. Scott arăta 
precum o vedetă de cinema lară tragere de inimă, care își făcea 
loc printr-o mulţime de camere de filmat și microfoane, în timp 
ce reporterii strigau tot felul de întrebări: 

„L-a ucis clienta ta pe Clark McCall?” 

„Cum va pleda?” 

„Ce argumente vei folosi în apărarea ei?” 

— Azi-dimineaţă, răspunse Scott. Mulțimea gălăgioasă de la 
tribunal. 

— N-ai putut să scapi de acest caz? întrebă Boo. 

— Nu. 

— Mergi la proces? 

— Da. 

— Când? 

— In august. 

— Şi uite așa ne luăm adio de la Vail? comentă mama ei cu 
un oftat exasperat. Vom fi singura familie din Highland Park care 
va suferi aici în august. Va fi jenant. 

— Pot să merg și eu? întrebă Boo. 

— Da, tu și mama puteţi merge la Vail, răspunse tatăl. 


3 Vail, din statul Colorado, este una dintre cele mai apreciate 
stațiuni montane din SUA. (n.tr.) 


— Nu. La proces. 

— Vrei să mergi la proces? 

— Voi fi încă în vacanţă. 

— Nu, nu ai voie, domnișoară, hotărî mama ei. Un proces de 
crimă nu este un loc pentru o fetiță de nouă ani. 

— Dar va fi ca și cum vezi istoria întâmplându-se sub ochii tăi. 

Mama sa îi răspunse din nou cu un oftat exasperat. 

— Procesele de crimă se întâmplă în fiecare zi. 

— Nu, vreau să zic A. Scott reprezentând o fiinţă umană. 

Tatăl său o privi, și ea pe el; amândoi izbucniră în râs. 


Rebecca nu râdea. 

— Asta n-o să-ţi afecteze poziţia în firmă? 

În timp ce se retrăgeau spre dormitor, aceasta fu singura și 
unica întrebare a Rebeccăi, felul ei de a întreba: „îţi va afecta 
asta venitul?” 

— Nu, bineînţeles că nu. Sunt încă avocatul lui Tom Dibrell. 

Expresia feţei sale arătă că ea nu credea una ca asta. 

— Rebecca, uite, îl am pe Bobby care lucrează la acest caz. El 
va duce procesul la final în locul meu, ea va fi condamnată și 
lucrurile se vor întoarce la normal. Nu-ţi face griji. 

Dar Scott era îngrijorat. Acel sentiment de sfârșit iminent 
devenise mai puternic. Se trânti pe canapeaua din dormitorul lor 
și porni televizorul cu telecomanda. Știrile de la miezul nopţii. 
Un reportaj despre înmormântarea lui Clark McCall din după- 
amiaza aceea, imagini ale oamenilor îmbrăcaţi în costume și 
rochii închise la culoare care intrau în Prima Biserică Metodistă 
Unită din Highland Park, oameni bogaţi, oameni albi, oameni 
importanţi, vicepreședintele, membri ai Congresului, 
guvernatorul, primarul și partenerul senior al lui Scott. 


ZECE 


Restul zilelor din luna iunie trecură liniștite. Temperatura 
crescu constant pe măsură ce vara se instala, astfel încât la 
sfârșitul lunii mercurul din termometre ajungea la 38 de grade 
Celsius. Ploaia deveni un eveniment rar și soarele puternic 
pârjolea totul. Stejarii specifici acestei zone își îngropară și mai 
adânc rădăcinile în pământ ca să absoarbă și ultima picătură de 
"umezeală din solul arid al Texasului și toate creaturile lui 
Dumnezeu se pregătiră pentru încă o vară nemiloasă, cu 
excepţia acelor familii bogate din Dallas care își puteau permite 
să se refugieze în aerul răcoros din Colorado sau California. Cei 
mai puţin norocoși rămâneau acasă și se bazau pe aerul 
condiţionat și pe piscinele din spatele caselor pentru a 
supravieţui căldurii. 

Rebecca Fenney își continuă ascensiunea asiduă pe scara 
socială din Highland Park; Boo Fenney își făcea de lucru acasă 
cu computerul și cu cărţile ei; Consuela de la Rosa se reîntâlnise 
cu Esteban Garcia, de-abia întors de peste graniţă; Scott Fenney 
factura două sute de ore la preţul de 350 dolari ora pentru 
clienţii plătitori ai Ford Stevens; Bobby Herrin factura o sută de 
ore cu preţul de 50 dolari ora pentru singurul client neplătitor al 
firmei; și marele juriu federal o puse oficial sub acuzare pe 
Shawanda Jones pentru uciderea lui Clark McCall. Magistratul 
federal îi stabili o cauţiune de un milion de dolari, ceea ce 
însemna că rămânea după gratii până la citirea verdictului, 
moment în care va fi ori eliberată, ori trimisă la o închisoare 
federală pentru a-și ispăși pedeapsa sau pentru a aștepta 
execuţia, își suna avocatul zilnic, uneori de câteva ori pe zi, 
întotdeauna plângând isteric din cauza efectului combinat al 
dorului nestăpânit după fiica ei și după heroină. Neavând nicio 
idee de unde ar putea face rost de heroină pentru ea, avocatul 
său făcu singurul lucru pe care îl știa, ca s-o determine să tacă 
dracului odată: fu de acord s-o aducă pe fiica ei la centrul de 
detenţie ca să o vadă. Sau cel puţin să-l trimită pe Bobby să-i 
aducă fata. 

Dar Bobby își recunoscu vina: se temea. 

— La naiba, Scotty, East Dallas este destul de înspăimântător 
pentru mine, zise el. Un tip alb și gras ca mine n-ar rezista nici 
cinci minute în South Dallas. Îmi pare rău, omule, dar sub nicio 


formă nu-mi risc viaţa pentru 50 de dolari ora! 

Cam așa stăteau treburile în a doua zi a lunii iulie, prima zi de 
vară cu temperatura de 38 de grade Celsius, când A. Scott 
Fenney, Esq., partener corporatist cu un venit anual de 750 000 
de dolari la Ford Stevens LLP, conducea fără viteză un Ferrari 
360 Modena de un roșu strălucitor printr-un cartier sinistru de 
locuinţe sociale din South Dallas, pe lângă zvârcnirile ritmice ale 
muzicii rap date la maximum și pe lângă privirile neprietenoase 
ale tinerilor negri cu înfățișare dură, simțindu-se ca și cum 
conducea un semn cu neon intermitent care ţipa în toate părţile: 
FURA-MA! Scott avusese coechipieri negri când jucase fotbal la 
SMU cu paisprezece ani în urmă, dar nu-și imagina că asta ar 
conta prea mult cu tipii aceștia. Fără să facă asta conștient, 
Scott alunecase pe scaunul din piele atât de mult, încât de-abia 
mai putea vedea pe deasupra volanului. 

Treizeci și șase de ani locuise Scott Fenney în Dallas, dar nici 
măcar o dată nu condusese prin South Dallas. Oamenii albi 
conduceau în partea sudică a centrului de afaceri de trei ori în 
fiecare an și doar pentru evenimente organizate pe terenurile 
împrejmuite al Fair Park State Fair**, meciul de fotbal Oklahoma- 
Texas și meciul Gotton Bowl - având grijă să nu se îndepărteze 
de șoseaua interstatală, să ajungă la intrarea principală și să 
treacă direct prin porţile parcului fără ocol sau întârziere. 
Oamenii albi nu conduceau niciodată prin South Dallas, prin 
cartierele și străzile umile ale acestuia, în celălalt Dallas al 
crimei și cocainei, al prostituţiei și sărăciei, al împușcăturilor din 
mașini în plină mișcare și al bandelor violente de stradă, în 
Dallasul negru, unde un băiat alb din Highland Park, care 
conducea o mașină sport italiană de 200 000 de dolari, nu era 
considerat nici bine-venit și nici foarte inteligent. 

Dar iată-l pe Scott, parcând în faţa unei clădiri de beton care 
arăta ca un bloc nu prea înalt, numit eufemistic „apartament- 
grădină” de către autoritatea locală, deși niciun fir de iarbă nu 
era vizibil ochilor lui Scott, darămite o grădină. El opri motorul și 
își făcea curaj să coboare din mașină Ferrari-ul atrăsese deja o 
mulţime de curioși - când soarele fu brusc acoperit de un tricou 
Dallas Cowboys purtat de cel mai mare bărbat de culoare pe 
care el îl văzuse vreodată pe un teren de fotbal sau în afara lui. 


Târg anual statal ce începe în ultima vineri a lunii septembrie 
și durează douăzeci și patru de zile. (n.tr.) 


Articulaţii de degete negre loviră repetat fereastra umbrită. 
Scott cobori fereastra o jumătate de centimetru. 

Tricoul cobori până când Scott văzu niște umeri masivi, un gât 
gros și în cele din urmă o faţă lată neagră. Bărbatul își lăsă în jos 
ochelarii de soare și privi cercetător. 

— Tu ești avocatul? 

— Poftim? 

— Tu ești avocatul Shawandei? 

— Da. 

— Ai venit după Pajamae? 

— Da, cum... 

— M-a sunat Shawanda. Şi-a imaginat că s-ar putea să ai 
nevoie de un... însoțitor, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Scott înțelegea. Privi în ambele direcţii ale mașinii la 
mulțimea care se holba: femei de culoare - mai degrabă fete - 
cu bebeluşi pe șolduri, copilași ceva mai mărișori ţinându-se 
bine pe picioarele lor groase și bărbaţi afro-americani musculoși, 
iar el se gândi la Fight Night, ultima dată când fusese atât de 
aproape de astfel de tineri puternici. Apărut din adâncurile marii 
crize imobiliare din Texas, când comunitatea imobiliară din 
Dallas avea nevoie disperată de o destindere, Fight Night 
devenise o tradiţie anuală la care se purta smoching: un ring de 
box era amplasat în elegantul hotel Anatole și boxeri de culoare 
erau aduși să se lupte până rămâneau fără cunoștință, pentru 
distracţia bogătașilor albi care fumau trabucuri imense, mâncau 
cotlete considerabile, beau băuturi tari și se jucau „Cireșica are 
mere” cu modele tinere și frumoase, angajate special pentru 
acea seară. Scott își aminti că își imaginase că boxerii negri ar 
putea fi sportivi din ligile profesioniste care nu se mai bucurau 
de succes ca la începutul carierei, cu toate că puteau da gata pe 
fiecare tip alb din sală dintr-un singur pumn - și probabil că își 
doreau acest lucru. 

Scott își puse ochelarii, nu ca să pară inteligent, ci în speranţa 
că acești țipi negri nu vor rupe în bătaie un tip alb cu ochelari. 
Respiră adânc, deschise portiera, cobori din mașină și rămase în 
picioare lipit de Ferrari. Işi simţi faţa cum se înroșește și auzi 
vocea uriașului cum tună: 

— Daţi-vă la o parte, lăsaţi omul să respire! Este avocatul! 

Mulțimea se dădu ușor în spate câţiva pași. Scott expiră cu 
ușurare, apoi inhala o gură de aer, care păru și mai fierbinte aici 


- niciun pic de adiere și niciun copac în jur care să ofere o 
umbră în calea soarelui, întreaga forţă a acestuia părând 
îndreptată direct spre el. Broboane de sudoare îi apărură pe 
frunte ca popcornul și cămașa apretată i se lipi de piele. Privi în 
jur la clădirile gri ce aveau înfățișarea unor buncăre, la curţile cu 
pământ gri, la peisajul de beton tot gri și la locuitorii afro- 
americani, o lume stranie la umbra zgărie-norilor din centrul 
orașului. Dacă biroul lui Scott ar fi îndreptat spre sud, priveliștea 
lui ar fi către aceste cartiere sociale, de aceea prefera 
priveliștea nordică, ce dădea spre albul Highland Park. Numai 
opt kilometri de asfalt separau aceste cartiere de Highland Park, 
cu toate acestea puștii negri, care-și lipeau feţele de ferestrele 
Ferrari-ului ca să vadă mai bine interiorul plușat și capitonat în 
piele, ar fi putut foarte bine locui în China. 

— Faină plimbare cu asta, domnule, zise un băiat de culoare 
cu un zâmbet larg. 

Uriașul spuse: 

— Eu sunt Louis. Gesticulă spre mulțime. Nu-i lua în seamă. 
Nu vedem mulţi avocaţi pe aici. 

Louis avea poate 1,95 înălțime și cântărea cu mult peste 150 
de kilograme. Mâinile lui Scott păreau mici în comparaţie cu 
mâinile imense ale acestuia. Așa că Scott nu se oferi să dea 
noroc cu el; în schimb, se prezentă: 

— Scott Fenney, și îi înmână cartea de vizită lui Louis, care o 
examină intens. 

— De la ce vine A? 

— De la nimic. Scott își îndreptă degetul mare spre Ferrari. 
Poate ar trebui să aștept în mașină. 

Louis se adresă dur băieţilor: 

— Atingeţi mașina asta şi-mi daţi socoteală! Apoi zâmbi spre 
Scott și adăugă: Mașina o să fie în regulă, domnule Fenney. 

Se întoarse apoi și mulţimea îi făcu loc să treacă. 

Scott îl urmă câţiva pași pe trotuar, dar Louis se opri brusc și 
se întoarse. 

— Totuși, poate ai vrea să o încui. 

— Oh, da. 

Scott își scoase cheile din buzunar și încuie Ferrari-ul cu 
telecomanda, iar unul dintre băieţi comentă: 

— Ah, omule! 

Scott se întoarse și îl urmă pe Louis printre două rânduri de 


tineri negri dezbrăcaţi până la brâu, care băteau mingea de 
baschet de asfalt atât de aprig, încât se auzea de parcă se 
descărcau niște arme de mare putere - bum, bum, bum. 
Trupurile lor erau sculptate în mușchi și lucioase din cauza 
transpiraţiei, braţele viguroase pline de tatuaje reprezentând 
sârmă ghimpată  încolăcită, expresiile lor ursuze. Purtau 
pantaloni scurți destul de lungi, ce le atârnau în jos pe coapse și 
acei pantofi sport Nike de o sută de dolari, pe care Scott nu și-i 
permitea când era mic, și îl priveau pe Scott Fenney ca pe o 
pradă, ceea ce ar fi fost fără îndoială dacă Louis nu ar fi fost de 
față. Scott evită contactul vizual cu ei, așa cum se spune că e 
bine să faci cu animalele sălbatice, de teamă să nu le inciţi. Voia 
să renunţe, să fugă înapoi spre mașină și să plece de aici cu 
toată viteza. Dar nu ar reuși niciodată să ajungă la Ferrari: 
imaginea unei haite de lupi sărind asupra unui iepuraș grăsuţ îi 
trecu fulgerător prin minte. Așa că se apropie de Louis și merse 
în umbra acestuia. Şi trebuia să admită faţă de sine însuși că el, 
care nu simţise niciodată frica pe terenul de fotbal, o simţea 
acum. Scott Fenney era îngrozit. Până când ajunseră la 
apartamentul numărul 110, inima lui Scott bătea în peretele 
cutiei toracice asemenea unui ciocan pneumatic și îl trecură 
toate apele. Louis ciocăni la ușă. 

— Pajamae, sunt eu, Louis. 

Niciun răspuns. Louis bătu din nou. Tot fără răspuns. 
Fereastra din faţă era acoperită cu draperii groase pe dinăuntru 
și cu bare negre antifurt pe dinafară. Nu se zărea nicio lumină 
din interiorul apartamentului. 

— Poate că nu este acasă, comentă Scott. 

Corpul lui Louis se scutură de un râset chicotit. 

— Este sigur acasă. Îi e frică să iasă. Nici măcar nu deschide 
geamurile, deși înăuntru nu e aer condiţionat. N-a ieșit de când 
a fost Shawanda arestată. El se aplecă, își cobori vocea și 
continuă: Faci un lucru bun, domnule Fenney, că o duci pe 
Pajamae să-și vadă mama. 

Mintea lui Scott era prea ocupată cu evaluarea șanselor de a 
trece din nou întreg și nevătămat printre cele două șiruri de 
musculoși, așa că vorbele: „Tu de ce nu ai făcut-o?” îi ieșiră din 
gură înainte de a realiza ceea ce spunea. Dar Louis nu reacţionă 
cu mânie. În schimb, faţa lui mare și rotundă zâmbi, arătându-și 
toți dinţii de aur. 


— Ei bine, domnule Fenney, eu și agenţii federali avem 
niște... ăă... dispute nesoluţionate încă, dacă înţelegi ce vreau 
să spun. 

Scott înţelegea ce voia să spună Louis. El observă că vizorul 
ușii se întunecă. Şi auzi o voce mititică: 

— Acela e avocatul? 

— Da, răspunse Louis. 

Vizorul se lumină din nou și Scott auzi zgomotul unui obiect 
greu ce era împins în lături de lângă ușă, apoi descuierea a cinci 
încuietori. Ușa se deschise cu un scârțâit și o feţișoară maronie 
cu ochi mari, căprui privi în sus spre Scott. 

— Vrei s-o salvezi pe mama? 


— Pajamae. Acesta este... un nume foarte diferit. 

Cu faţa lipită de orificiul aerului condiţionat din Ferrari, micuța 
negresă răspunse: 

— Mama zice că este franțuzesc, dar de fapt este negru. Noi 
nu purtăm nume ca Susie, Patty sau Mandy pe aici. Purtăm 
nume ca Shantay, Beyonce și Pajamae. 

— Numele fiicei mele este Boo. 

Ea zâmbi. 

— Este diferit. 

Scott îi răspunse tot cu un zâmbet. 

— Este diferită. Ti-ar plăcea de ea. 

Scott se relaxase considerabil de îndată ce părăsiseră 
cartierele cu locuinţe sociale și virase pe bulevardul Martin 
Luther King, principala arteră din South Dallas. Bătăile inimii 
erau aproape normale, iar corpul nu îi mai transpira precum un 
detector de incendiu programat să ude tot în caz de pericol. Nici 
măcar nu stătea gârbovit pe scaun. Stătea drept, privind în jur 
la acel mediu straniu precum un turist japonez la un rodeo. Pe o 
parte a străzii era gardul înalt, negru, de fier forjat, care străjuia 
terenurile din Fair Park; înăuntru erau stadionul Cotton Bowl, 
unde echipa Cowboys jucase până când plecase în suburbii, și 
clădirile istorice Art Deco ce datau de la Expoziţia Centenară a 
Texasului din 1936 și care acum erau abandonate și decăzute 
precum niște platouri vechi de filmare. Pe cealaltă parte a străzii 
erau parcele goale năpădite de bălării, care aparent serveau 
drept gropi de gunoi neoficiale ale cartierului și structuri de 
scânduri închise, cu ferestre sparte și cu negri care tăiau frunză 


la câini pe afară. 

— Case de cocaină, comentă Pajamae. 

Centre comerciale dărăpănate, formate din magazinașe lipite 
unele de altele, aveau case de amanet și prăvălii ce vindeau 
băuturi alcoolice pentru acasă. Case șubrede cu structură de 
lemn stăteau înclinate la un unghi de douăzeci de grade, 
vopseaua acestora cojindu-se asemenea pielii unui corp ars de 
soare. Canapele erau așezate pe verande ce atârnau gata să se 
prăbușească, mașini vechi erau ridicate pe blocuri de beton în 
curţi, gunoiul era scos în stradă și bare negre antifurt protejau 
fiecare ușă și fereastră a tuturor caselor și fațadelor de 
magazine, ca și cum fiecare structură reprezenta închisoarea 
personală a proprietarului său. Intregul peisaj era anost și lipsit 
de culoare, cu excepţia desenelor tip graffitti, ce împodobeau 
fiecare zid și gard, și a negreselor cu rotunjimi considerabile, 
care se plimbau în fuste colorate, pantaloni scurți și tocuri. 

— Fete care fac trotuarul, zise din nou Pajamae. Mama spune 
că lucrează aici fiindcă sunt prea grase ca să găsească clienţi 
albi pe Harry Hines. 

Scott își imagina cum ar fi fost să locuiască în acest cartier, 
mergând pe aceste străzi cu Boo, sau mai rău, Boo mergând 
singură, când vederea sa periferică surprinse agitaţie pe o parte 
a drumului și încetini... puţin. 

— Ce se întâmplă? 

Pe trotuar, în fața unui complex dărăpănat de apartamente 
era o grămadă uriașă de lucruri personale, totul de la cuptorul 
cu microunde până la haine, de la mingea de baschet la păpuși, 
ca și cum cineva dăduse cu spatele un camion și răsturnase 
totul aici. Doi copii negri erau așezați pe marginea trotuarului, 
cu coatele pe genunchi, cu bărbiile sprijinite în palme, arătând 
de parcă lumea lor tocmai se sfârșise. O negresă obeză în 
colanţi roșii și în tricou alb ţipa și gesticula sălbatic la un negru 
slăbănog care purta cămașă cu mânecă scurtă și cravată. 
Pajamae își lungi gâtul să vadă mai bine, apoi se trânti din nou 
pe scaun. 

— Ziua de evacuare, rosti ea fără pic de emoție. 

— Sunt evacuaţi din apartamentul lor? 

— Da. Se întâmplă în prima zi a fiecărei luni. 

Ca tânăr avocat, Scott apăruse de nenumărate ori la 
tribunalul judecătorului de pace în numele proprietarilor, pentru 


a obţine evacuarea chiriașilor rău platnici. Dar nu fusese 
niciodată martor ocular la punerea în aplicare a legii - 
proprietatea personală a unei familii scoasă din apartament și 
aruncată pe trotuarul din faţă, exact așa cum prevedea statutul 
evacuărilor. Privi înapoi la scena de pe trotuar, apoi acceleră. 
Când costisitoarele pneuri de curse ale Ferrari-ului ajunseră pe 
șoseaua interstatală ce ducea spre nord, în direcţia centrului 
Dallasului, el răsuflă ușurat. 

— Tăticul meu a fost alb, spuse din nou Pajamae. 

El se uită cercetător la fata aflată pe locul din dreapta 
șoferului. Era o puștoaică drăguță, cu trăsături specifice mai 
degrabă unei persoane albe decât uneia negre. Avea părul 
împletit în rânduri ordonate și frumos aranjate pe scalp, 
continuate cu codițe împletite lungi ce-i atârnau până la umerii 
înguști; purta un tricou roz, pantaloni scurţi de blugi, șosete roz 
îndoite pe picior și pantofi de sport Nike albi. In afară de tenul ei 
cafeniu-deschis, nu era diferită de toate celelalte fetițe pe care 
Scott le văzuse în Highland Park - cu excepţia împletiturilor din 
păr. 

— El unde este? 

— E mort. 

— Oh. Îmi pare rău. 

— Mie nu. Îi făcea rău mamei. 

— Cum a murit? _ 

— L-a împușcat poliția. Vindea droguri. Işi mișcă ușor degetul 
peste tabloul de bord, ca și cum verifica dacă este praf în acel 
loc și apoi se întoarse spre Scott. Domnule Fenney, l-a ucis 
mama pe omul acela alb? 


— Nu, puiule, n-am omorât pe nimeni, răspunse Shawanda 
prin geamul despărțitor, cu palma dreaptă lipită pe partea ei de 
geam exact în dreptul palmei stângi a lui Pajamae lipită de 
cealaltă parte. 

Amândouă, mamă și fiică, plângeau și sufereau că nu se pot 
îmbrăţișa. Când Shawanda spusese că avea un copil, Scott 
presupusese în mod natural că ea era o mamă jalnică - era doar 
o prostituată, pentru numele lui Dumnezeu! Dar văzându-le 
împreună acum, își dădu seama că această femeie își iubea fiica 
la fel demult cum și el o iubea pe a lui. Se întoarse spre 
gardianul de culoare. 


— Nu pot fi lăsate împreună? 

Privirea gardianului se lăsă în pământ; își scarpină bărbia. 
Când își ridică ochii din nou, răspunse: 

— Eşti aici să discuţi tactica de apărare? 

Scott se prinse imediat. 

— Da. 

Gardianul făcu semn spre Pajamae. 

— Ea este martor principal? 

— Da. 

— Bine. 

Gardianul le conduse în cămăruţa în care Scott și Shawanda 
se întâlneau întotdeauna. Vru să îl bată pe Scott apreciativ pe 
braț, dar atinse doar creștetul fetiţei. Când o aduse pe 
Shawanda înăuntru, ea căzu în genunchi și o îmbrăţișă pe 
Pajamae cu putere, pentru tot timpul cât nu fuseseră împreună. 
Gardianul spuse că așteaptă afară. In cele din urmă, Shawanda 
îi dădu drumul, apoi cuprinse cu palmele capul fiicei sale și pur 
și simplu se uită la ea, ca și cum examina fiecare milimetru al 
feţei ei netede. Apoi o îndepărtă pe Pajamae la o lungime de 
braţ și o privi din cap până în picioare. 

— Te îmbraci frumos, spuse Shawanda. Louis îţi aduce 
mâncare, are grijă de tine? 

Pajamae încuviinţă. 

— Da, mamă. 

— Stai în casă? 

Altă încuviinţare. 

— Da, mamă. 

Shawanda părea într-o formă mult mai bună decât ultima 
dată când o văzuse Scott, mai vioaie, ceea ce îl făcu să se 
îngrijoreze mai puţin că ea ar putea vomita pe costumul lui. 

— Acum poţi dormi? întrebă Scott. 

— Da, sir, domnule Fenney. Am trecut de partea cea mai 
grea, au rămas doar durerile de cap. 

— Ti-am adus un medicament, mamă, zise Pajamae. 

— Bravo. 

— Eu iau întotdeauna Tylenol pentru durerile de cap, adăugă 
Scott. 

— Am nevoie de ceva mai puternic. 

— Ibuprofen? 

— Da, Ibu... acela. 


— Când vii acasă, mamă? 

— Nu vin, nu până după proces. Dacă acest domn Fenney mă 
demonstrează nevinovată. 

Scott răspunse: 

— Nu, Shawanda, nu trebuie să demonstrez că ești 
nevinovată. Statul trebuie să demonstreze că ești vinovată. 

Shawanda îl privi așa cum un adult privește un copil naiv. 

— Domnule Fenney, mai ai multe de învăţat. 

— Când este procesul? întrebă Pajamae. 

— La sfârșitul lunii august, răspunse Scott. 

Fetița se strâmbă. 

— Dar mai sunt două luni! Ce o să fac în tot acest timp? 
Mamă, mi-e teamă să stau singură în cartierul social! 

Și frica pe care Scott Fenney o trăise cu mai puţin de o oră în 
urmă se întoarse cu și mai mare intensitate. Sudoarea îi apăru 
din nou pe frunte. Inima îi bătea iar mai tare. Mintea sa analiză 
din nou șansele de supravieţuire, un iepuraș grăsuţ alergat de o 
haită de lupi. Nu voia să se întoarcă în South Dallas, nici astăzi, 
nici altădată. Nu voia să ducă această fetiţă de culoare înapoi în 
apartamentul ei din cartierul locuinţelor sociale, să coboare din 
Ferrari și să o conducă până la ușă, printre două rânduri de 
tineri negri musculoși uitându-se la el ca la o pradă. Și dacă 
Louis nu era acolo să-l protejeze? Dar nici nu putea să urce pur 
și simplu o fetiță într-un autobuz sau într-un taxi singură. Ce 
dracu’ putea să facă oare cu ea? In timp ce mama și fiica se 
îmbrăţișau și plângeau una pe umărul celeilalte, mintea ageră a 
lui Scott analiză toate variantele posibile, până când ajunse la 
un răspuns: Consuela de la Rosa. 

Socoti în sinea lui: Consuela crește o fetiţă vara aceasta, de 
ce nu două? Era soluţia perfectă: Boo va avea o prietenă 
dejoacă, această fetiță nu va fi speriată și singură în locuinţele 
sociale, iar el nu va fi nevoit să se întoarcă în South Dallas. Așa 
că, în emoția momentului, Scott Fenney spuse vorbele pe care 
soția sa avea să le urască în foarte scurt timp: 

— Pajamae, de ce nu stai la mine acasă până după proces? 


— Ce dracu' ar trebui să fac cu ea? 

Fața Rebeccăi era la fel de roșie ca și părul ei, pumnii îi erau 
sprijiniți în șoldurile înguste și din ochi îi arunca săgeți otrăvite, 
ca și cum el era un vânzător în magazinul Neiman Marcus care 


tocmai îi adusese să probeze o rochie cu un număr mai mare. 

Scott venise acasă direct de la tribunal. Dar, spre ghinionul 
Tui, alesese ca moment să aducă acasă în Flighland Park pe 
această negresă mititică singura zi în care soţia sa nu era 
plecată în oraș să urce pe scara socială. Boo zisese: 

— Imi place părul tău, apoi o condusese pe Pajamae la etaj. 

Consuela se retrăsese la bucătărie, și Scott se văzu singur în 
faţa furiei Rebeccăi. Desigur, Scott nu avea de gând să-i spună 
soţiei tot adevărul, că adusese acasă această fetiță de culoare 
mai ales pentru că era speriat de moarte la gândul că ar trebui 
să o ducă înapoi la ea acasă. Așa că răspunse ca un avocat. Îi 
spuse doar o parte de adevăr, partea care îi susţinea punctul de 
vedere. 

— Trăiește singură în locuinţele sociale, are nouă ani, nu are 
pe nimeni altcineva - nu are nici măcar aer condiţionat La naiba, 
Rebecca, tu mergi la Junior League: și pierzi vremea cu alte 
doamne din Flighland Park inventând modalităţi prin care să-i 
ajutaţi pe cei mai puţin norocoși. Asta ar putea să-ţi aducă 
nenorocitul ăla de mare premiu! 

— Îi ajutăm pe acei oameni, Scott, dar nu-i invităm la noi 
acasă. Tu însuţi ai spus că mama ei va fi condamnată. Ce ai de 
gând să faci cu ea atunci, să o adopţi? Să o crești ca pe propria 
fiică? Să o trimiţi la școlile din Highland Park? Scott, nu este 
niciun copil negru la școala lui Boo! 

Uneori, ca acum de exemplu, intensitatea furiei soţiei sale îl 
speria pe Scott, la fel de tare ca atunci când antrenorul său din 
colegiu îl apuca de masca de protecţie, îl aducea aproape și îl 
făcea de ocară după un joc mai puţin inspirat. Atunci Scott 
Fenney stătea mut în faţa antrenorului său, așa cum în prezent 
stătea mut în faţa acestei femei frumoase și nervoase. Singura 
diferență era că ea nu scuipa bucățele de tutun mestecat, care 
să se lipească de faţa lui, la fiecare cuvânt tipat. Cu toate astea, 
într-o clipită ar schimba-o bucuros pe această femeie furioasă 
pe tutun mestecat. 

— Și cu siguranţă nu mai există nicio altă fată pe care să o 
cheme Pajamae! 


3 Organizaţii caritabile pentru femei bazate pe voluntariat 
(n.tr.) 


UNSPREZECE 


— Scotty, cu această dovadă, s-ar putea să-i salvăm viaţa. 

Scott scăpase de furia soţiei și își găsise refugiu pe teritoriul 
prietenos de la Dibrell Tower; el și Bobby luau cu întârziere 
prânzul sus, în Downtown Club. Il informase pe Bobby despre 
vizita avută în cartierele cu locuinţele sociale, despre noul 
musafir al familiei Fenney și despre reacţia Rebeccăi. Acum 
Bobby îl punea la curent cu ultimele noutăţi în cazul Shawanda. 

— Omul meu, Carl, detectivul particular, o găsește pe această 
Kiki, care confirmă versiunea Shawandei. Nicio surpriză până 
aici. Dar apoi vorbește cu niște polițiști din Highland Park, cu 
care este prieten. Bobby se aplecă deasupra mesei, suficient de 
aproape încât Scott să-i simtă în respiraţie ultima ţigară fumată; 
vocea îi deveni o șoaptă. Fii atent: se pare că acum un an, Clark 
McCall a fost acuzat de viol și atac violent. O fată din 
fraternitatea SMU. A depus plângere, dar aceasta a dispărut 
când tăticu' - adică senatorul Mack McCall - a mituit-o. Carl a 
vorbit cu ofiţerul de serviciu din acea noapte, polițistul care a 
înregistrat plângerea. A zis că fata era lovită destul de rău. 

— Cum putem da de ea fără plângere? 

— Ofiţerul de serviciu nu e prost. Işi dă seama că senatorul 
știe că el știe, așa că își dă seama și că într-o zi documentul ar 
putea fi util: a păstrat o copie a plângerii. 

— l-a dat-o lui Carl? 

— Nicidecum. A zis că este încuiată departe, în cutia de valori 
a unei bănci. A zis că dacă i-ar da-o lui Carl, s-ar ști că de la el a 
fost, ar fi concediat și mai are doar doi ani până la pensie. A mai 
zis că va nega că o are dacă îl chemăm să depună mărturie. Cu 
toate acestea, i-a dat lui Carl numele fetei, Hannah Steele. 
Acum locuiește în Galveston. 

— Va depune mărturie? 

— Carl merge azi să afle. 

Scott își ridică palmele în sus. 

— Deci...? ; 

— Deci apărarea noastră este dublă. In primul rând, nu ea a 
apăsat pe trăgaci, ceea ce va fi dificil de demonstrat cu propriile 
amprente pe armă și cu unul din gloanțele ci în capul lui. Şi 
dacă n-a făcut-o ea, atunci cine? Clark? Realizează brusc cât de 
greșite îi sunt căile și decide să facă lumea un loc mai bun fără 


el? Nu cred. Miza noastră este autoapărarea. El i-a adresat 
cuvinte jignitoare la adresa rasei ei, a atacat-o, așa că l-a 
împușcat în autoapărare. Dar ea este negresă, prostituată și 
dependentă de droguri - cine o va crede, nu-i așa? Aici e 
momentul în care Hannah Steele intră în joc, mărturie de 
confirmare. O fată albă drăguță mărturisește că a fost bătută și 
violată de Clark cu un an în urmă, juriul presupune că poate 
Shawanda spune adevărul. Și în juriu trebuie să fie și câteva 
persoane de culoare. Le arătăm că Clark McCall era rasist și 
violator și s-ar putea să-i salvăm viaţa. 

— Achitare? 

Bobby îi aruncă o privire. 

— Nu, nu achitare, Scotty. Închisoare pe viaţă, poate eliberare 
pentru bună purtare în treizeci de ani cu puţin noroc. Nu ești 
achitat când pistolul tău este arma crimei și amprentele tale 
sunt pe pistol și s-a tras cu el de aproape în capul victimei, în 
timp ce aceasta era întinsă pe jos. Cu asemenea dovezi, 
închisoarea pe viaţă este un câștig pentru ea. 

— La dracu', Dan, îi spui să renunţe, și să renunţe acum! 

Vocea senatorului se auzea atât de tare în urechea lui Dan 

Ford, încât acesta îndepărtă receptorul câţiva centimetri. Dan 
tocmai primise un raport de la Scott legat de cazul Shawanda 
Jones și, ca urmare a înţelegerii cu senatorul, sunase imediat la 
Washington. Lui Mack McCall, senatorul de Texas, nu-i plăcu ce 
auzi. 

— E destul de rău, Dan, că o prostituată depune mărturie și 
spune cum Clark a bătut-o și i-a zis cioară. Dacă băiatul tău 
începe să aducă fete albe care să declare că și pe ele Clark le-a 
bătut și violat, atunci sunt terminat! Am crezut că problema cu 
acea fată a fost rezolvată! Și dacă ei dezgroapă rahatul ăla din 
timpul colegiului, în care au fost implicaţi Clark și fraternitatea 
lui? 

Clark McCall organizase cu fraternitatea o petrecere numită 
„Noaptea Minorităţilor”, la care toată lumea se costumase ca 
minoritatea favorită; Clark participase ca proxenet negru. Mack 
mituise ziarul ca să nu publice știrea. Dan Ford fusese cel care 
dusese banii. 

— Publicul va crede că a învăţat asta acasă! De la mine! Dacă 
presa pune mâna pe asta, voi fi etichetat drept un alt Strom 


Thurmond!3* Nu voi vedea niciodată Casa Albă pe dinăuntru! O 
pauză. Și, Dan, nu vei fi niciodată avocatul președintelui. 


— George W. Bush? 

— Da, răspunse Scott. 

Sid Greenberg rămase înmărmurit. 

— Președintele s-a folosit de dreptul de expropriere al 
guvernului ca să ia pământul oamenilor și să construiască pe el 
un stadion de baseball? 

— Nu era președinte atunci, Sid. Nu era nici măcar 
guvernator. În timp ce tu erai învăţat la Harvard de profesori de 
stânga, George W. Bush conducea echipa Texas Rangers. 
Aceștia jucau pe un stadion vechi și mizerabil, așa că a forţat 
orașul să confiște terenul pentru a construi un nou stadion. 

— Cum este asta de interes public? 

— Nu este. 

— Și atunci cum a putut orașul să confiște terenul? 

— Pentru că legea o permite... sau cel puţin instanţele nu au 
oprit proiectul. Au făcut-o pentru stadionul Rangers, au făcut-o 
pentru circuitul de mare viteză NASCAR, o fac acum pentru noul 
stadion Cowboys... La naiba, Sid, o fac peste tot prin ţară și nu 
doar pentru șosele și parcuri, dar și pentru stadioane, malluri și 
supermarketuri... 

— Și acum noi o vom face pentru hotelul lui Dibrell? 

Scott ridică din umeri. 

— Asta este afacerea pe care Dibrell a încheiat-o cu orașul. 

— Vom lua casele oamenilor săraci, pentru ca oamenii bogaţi 
să stea într-un hotel de lux de cinci stele? Sid păru indignat. De 
ce nu iau ei niciodată casele bogătașilor? 

— Pentru că bogătașii își pot permite să angajeze avocați și să 
se lupte la tribunal. Săracii nu pot. 

— Așa că orașul le va cumpăra terenurile la preţuri de nimic - 
cu banii lui Dibrell, le va dărâma casele și va da terenul lui 
Dibrell ca să-și poată construi hotelul? Ce avantaj are orașul din 
toată afacerea asta? 

— Milioane în plus din taxe de proprietate. Hotelul o să 
valoreze cel puţin o sută de milioane. Acele căsuțe valorează un 


3 Strom Thurmond, senator al SUA în perioada 1954-2003, a 
fost un mare susţinător al segregaţionismului și nu a renunţat 
la vederile sale nici măcar în ultimii ani ai vieţii. (n.tr.) 


milion cel mult. 

— Dibrell rămâne cu hotelul, orașul rămâne cu mai multe taxe 
și oamenii săraci rămân cu buzele umflate. Și totul este perfect 
legal. 

— Sid, facem ceea ce permite legea... și uneori ce nu permite. 

— Ştii, Scott, să tragi pe sfoară statul și avocaţii de reclamaţii 
este amuzant, e doar un joc. Dar oamenii săraci? Părinţii mei au 
fost săraci. Am crescut într-o casă ca acelea. 

— Uite ce e, Sid, nici mie nu-mi place, dar asta este meseria 
noastră. Cel puţin nu luăm decât treizeci de case. Alţii au luat o 
sută douăzeci de case pentru mallul acela din Hurst, iar pentru 
stadionul Cowboys se iau nouăzeci de case. 

— Ei, asta mă face să mă simt mai bine. Sid scutură din cap. 
Pentru asta am mers la Facultatea de Drept de la Harvard? 

Scott își ridică palmele în aer. 

— Sid, ce vrei să fac? Să-i spun lui Dibrell că nu o vom face? 
Dacă îi spun „nu” lui Dibrell, va găsi alt avocat care va spune 
„da”. Această afacere se va face, acele case vor fi confiscate și 
acel hotel se va construi. Singura întrebare este care avocaţi vor 
fi plătiţi cu jumătate de milion de dolari pentru această treabă. 
Dacă Dibrell duce această afacere la o altă firmă, Sid, înseamnă 
că va trebui să-mi concediez unul dintre asociați. Eşti dispus să 
renunţi la slujbă - și la salariul tău de două sute de mii de dolari 
ca să nu trebuiască să-i expropriezi pe acei oameni? Ca să nu te 
murdărești pe mâini? 

Sid își fixă cu privirea pantofii. Într-un final, scutură ușor din 
cap și zise: 

— Nu. 

— Sid, când eram tânăr avocat, Dan Ford mi-a spus: „Scotty, 
lasă-ţi conștiința la ușă în fiecare dimineaţă, altfel nu vei rezista 
mult în avocatură”. 

Sid își ridică privirea. 

— Avocatura e de rahat. 

— E vorba doar despre afaceri, Sid. 

— Nu te învaţă asta la Facultatea de Drept, nu-i așa, că 
avocatura este doar o afacere, un joc pe care îl jucăm cu vieţile 
și banii altor oameni? Nu, ei au nevoie de cineva care să 
plătească educaţia, au nevoie de puști care habar nu au ce 
înseamnă să fii avocat, puști care cred... 

Scott stătea tăcut, încuviințând asemenea unui psiholog în 


timp ce pacientul său își vărsa năduful. Fiecare avocat trece prin 
aceeași metamorfoză prin care trecea acum și Sid, precum o 
omidă ce se transformă în fluture, doar că în sens invers: dintr-o 
frumoasă ființă umană într-un avocat viclean. Scott își aminti 
cum Dan Ford dăduse din cap înţelegător, în timp ce un tânăr 
pacient numit Scott Fenney își vărsa tot năduful. 

Sid spunea: 

— Ultima dată când am fost acasă, părinţii mei și-au invitat 
toți prietenii din vechiul cartier, ca să se poată mândri cu mine, 
fiul lor - marele avocat. Cum voi putea să le spun ce facem noi 
în realitate, Scott? 

— Nu le spui. Nu poţi. Nu vrei. Pleci pe ușa aia în fiecare seară 
și lași totul aici, Sid, toată viața ta de avocat. Nu o iei cu tine 
acasă. Ascultă, Sid, ești în asta doar de cinci ani. E nevoie de 
ceva vreme ca să înveţi că nu vorbești despre lucrurile astea 
decât cu alţi avocați. Oamenii obișnuiți pur și simplu nu înţeleg 
ce facem noi. 

— Asta este problema, Scott, eu cred că înţeleg. 

— Sid, așteaptă să te însori, să ai copii și o să vezi. Te vei 
duce acasă și soţia și copiii te vor întreba: „Taţi, ce ai făcut 
astăzi?” Ce le vei spune, adevărul? La naiba, nu! Vei minţi. Toţi 
mintim. 

Sid medită un moment la vorbele lui Scott, apoi se ridică ușor 
și plecă spre ușă, dar se întoarse. 

— Oh, Scott, am încheiat afacerea cu terenuri a lui Dibrell. Am 
obținut raportul de mediu și garanţia de zece milioane de dolari 
din preţul achiziţiei. In curând vom începe să acoperim plumbul 
cu pavaj. TRAIL nu va ști niciodată despre raport și EPA nu va 
afla niciodată despre plumb. 

— Avocatură agresivă și creativă, Sid. 

Sid încuviinţă și apoi plecă, dar Scott și-l imagina cum spunea: 
„Ar fi trebuit să merg la Facultatea de Medicină”. 


După ce plecă Sid, Scott se întoarse la computer. Factura o 
oră în contul lui Dibrell pentru „conferinţa de birou” de treizeci 
de minute avută cu Sid, când simţi prezenţa cuiva. Se întoarse 
și îl văzu pe Dan Ford stând în prag, o întâmplare la fel de 
obișnuită precum mersul la slujba de duminică dimineaţă și 
vederea papei stând lângă altar. 

— Intră, Dan. 


Dan intră, chipul său fiind crispat de îngrijorare. Începu să-și 
clatine capul ușor și oftă asemenea unui om care purta pe umeri 
povara întregii lumi. 

— Ştiam eu că acest caz ne va aduce numai necazuri. 

— Ce vrei să spui? 

— Tocmai am vorbit la telefon cu McCall. 

— Senatorul? L-ai menţionat înainte, dar nu mi-am dat seama 
că îl cunoști personal. 

Dan înclină din cap afirmativ. 

— Eu și Mack am fost la aceeași fraternitate la SMU. Sunt 
executorul său testamentar, mă ocup din când în când de 
anumite probleme personale ale lui. Nu am lucrat prea mult 
pentru el de când și-a vândut compania și a plecat la 
Washington cu douăzeci de ani în urmă. Dar dacă este ales și 
Ford Stevens este recunoscută ca firma de avocatură personală 
a președintelui... Scotty, ar fi o mină de aur. 

— Minunat. 

— Da, ar fi minunat, Scotty. Am putea aduce încă cincizeci de 
avocaţi, poate mai mulţi, la noua afacere pe care am avea-o, 
clienţi corporatiști care ar face potecă la ușa mea și care ar plăti 
orice onorariu aș cere, și asta pentru că aș putea ridica 
receptorul și mi-ar răspunde președintele. Ai idee ce înseamnă 
asta pentru un avocat? Sunt un pește mare într-un iaz mic aici în 
Dallas, Scotty, dar ca avocat al președintelui, aș fi un pește 
mare într-un iaz mare. Aș juca pe o scenă naţională... Am putea 
deschide un birou la Washington. Gândește-te ce ar fi asta 
pentru mine. Pentru această firmă. Pentru tine. Scotty, ai putea 
face un milion de dolari în primul an al mandatului său, două în 
al doilea an, trei înainte de a împlini patruzeci de ani. Ai fi 
putred de bogat, așa cum le spui funcţionarilor noștri de vară. 

Dan făcu o pauză și își ţinu respiraţia. 

— Dar Mack a fost categoric: dacă bunul renume al fiului său 
este târât prin noroi în acest proces, Ford Stevens nu va fi firma 
sa personală de avocatură. 

Scott se sprijini de spătarul scaunului. 

— Vrea să ascund trecutul lui Clark? 

— Da, asta vrea. 

— Dar, Dan, Clark McCall a fost un violator și un rasist. Și 
acum, cu mărturia lui Hannah Steele, am putea salva viața 
Shawandei. 


— Da, ai putea. Dar de asemenea ai distruge șansele lui Mack 
de a fi președinte. Scotty, dacă presa poate pune în aceeași 
propoziţie cuvintele „rasist”, „violator” și „McCal!” chiar și dacă 
este vorba despre fiul său -, șansele lui de a câștiga 
nominalizarea sunt la fel de mari ca șansele mele să mă culc cu 
Miss America. 

— Dan, de ce nu mi-ai spus că ai lucrat pentru McCall? Aș fi 
putut să-i spun lui Buford că avem un conflict de interese, am li 
scăpat de caz. 

Dan înclină din cap. 

— Am vorbit cu Mack despre această posibilitate, dar a 
considerat că ar fi mai bine să avem ceva... influență asupra 
avocatului prostituatei. 

— În cazul în care avocatul ei afla despre trecutul lui Clark. 

Dan ridică din umeri. 

— Mack McCall nu a făcut opt sute de milioane de dolari fără 
să abordeze problemele din toate punctele de vedere. 

— Clark McCall a fost un ratat, Dan. Băiatul bogat, căruia îi 
plăcea să bată fetele, sfârșește mort pentru că a bătut-o pe fata 
pe care nu trebuia. De ce artrebui să ne pese de reputaţia lui? 

— Nu ne pasă. Dar asta nu are legătură cu Clark McCall, 
Scott, are legătură cu Mack McCall. Și ne pasă al dracului de 
reputaţia lui pentru că este în interesul acestei firme ca el să fie 
următorul președinte. Scotty, avem în mâini președinția lui! 
Gândește-te la asta. Imi va fi dator vândut! 

În ochii săi apăru o privire îndepărtată și în colţul gurii 
aproape că îi apăru un zâmbet, ceea ce însemna că, înăuntrul 
său, Dan Ford se dădea peste cap. Intr-o clipită, el se întoarse în 
prezent și îl întrebă: 

— Deci, ce spui, Scotty, băiete? 

Scott nu zise nimic. Cei doi avocaţi, separați de șapte metri 
jumătate de parchet masiv și de aproape douăzeci și cinci de ani 
de avocatură, se priveau unul pe altul de parcă erau doi copii 
care încercau să vadă cine va clipi primul. Scott știa ce dorea 
partenerul său senior ca el să spună, că va urma ordinele lui 
McCall, pentru că tot ce era bine pentru McCall era bine pentru 
Ford Stevens. Dar - și Scott nu putu să-și imagineze de ce - nu 
se putea decide să spună acele cuvinte. Nu știa dacă din 
încăpăţânarea de catâr pe care o moștenise de la Butch, sau din 
disprețul său general și de lungă durată simţit față de băieţii 


bogaţi precum Clark McCall, sau poate datorită unui lucru mai 
adânc, cert era că exista ceva în interiorul său care nu-i dădea 
voie. În cele din urmă, Dan puse capăt contactului vizual, expiră 
adânc și se întoarse spre ușă. Indreptându-se spre ieșire, el 
spuse: 
— Scott, am nevoie de un răspuns pentru McCall. Curând. 
* 


Boo stătea în șezut, cu spatele drept pe șezlongul de lângă 
piscina din spatele casei. Purta un costum de baie alb, ochelari 
de soare și bea punci roz pe care îl făcuse Consuela. Pajamae 
stătea întinsă cu fața în jos pe șezlongul de alături, purtând unul 
dintre multele costume de baie ale lui Boo. Pe rând, își dădeau 
cu loţiune de plajă pe spate, una alteia. Era rândul lui Boo. Ea 
ridică codiţele lungi ale lui Pajamae și îi întinse o dungă de 
cremă pe spate. 

O după-amiază de vară obișnuită era petrecută de Boo 
singură acasă, citind o carte. A. Scott era în oraș, mama era la 
clubul de golf și majoritatea puștilor de vârsta ei erau la casele 
lor de vacanţă, în tabără sau în Europa. Nu că Barbara Boo 
Fenney ar avea mulţi prieteni aici în Balon. Majoritatea fetelor 
de vârsta ei voiau doar să se laude cu lucrurile lor. Ea nu voia. 
Era diferită. Avea gânduri diferite, purta haine diferite și dorea 
lucruri diferite. Celelalte fete spuneau despre ea că este ciudată 
și o numeau „lesbo” fiindcă nu se îmbrăca asemenea unei fete. 
Așa că de obicei se juca singură sau înota sub privirea vigilentă 
a Consuelei. Dar astăzi avea o prietenă nouă. Care era și ea 
diferită. i: 

— Îmi place părul tău, spuse Boo. Începu să întindă crema 
albă pe pielea maronie a lui Pajamae. Oamenii negri au nevoie 
de loţiune de plajă? 

După un moment, Pajamae răspunse: 

— Nu știu. Dar mama mă obligă întotdeauna să o folosesc. 

— Când va ieși din închisoare? 

— La sfârșitul verii, dacă domnul Fenney reușește să o 
elibereze. 

— Dacă nu a făcut-o ea, va fi eliberată. 

— Pentru noi nu este la fel. 

— Care noi? 

— Oamenii negri. 

— A. Scott este un avocat excepţional. O va elibera pe mama 


ta. 

— Așa sper și eu. Pentru că mamei nu-i va fi bine în 
închisoare. 

Boo îi masă spatele până când loţiunea se făcu nevăzută în 
pielea lui Pajamae, apoi întrebă: 

— De ce vorbeşti ca noi? 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, luând în consideraţie... 

— Luând ce? 

— Luând în consideraţie. 

— Con siderație? 

— Nu, luând în consideraţie. A. Scott spune întotdeauna luând 
în consideraţie asta și luând în consideraţie cealaltă... e limbaj 
de avocat. Avocaţii au o mulțime de asemenea cuvinte. 

Pajamae zâmbea. 

— Luând în consideraţie. Îmi place. Luând în con-sideraţie! 

— Tu nu vorbești așa cum vorbesc negrii la televizor, ca... 

— Engleza neagră o numește mama, așa cum vorbesc toţi în 
cartierele sociale. Ea spune că eu nu am voie să vorbesc așa. 
Zice că trebuie să folosesc engleza corectă. 

Boo ridică una dintre codiţele lui Pajamae și o lăsă să-i 
alunece printre degete. Cu o tresărire se ridică. 

— Vino, am o idee măreaţă! 


Conducând spre casă, Scott se întreba de ce nu se simţea și 
mai insultat de presupunerea arogantă a lui Mack McCall că ar 
putea pur și simplu să-i dicteze lui A. Scott Penney, Esq. 
Termenii în care el să-și reprezinte un client. Codul legal etic, 
căruia toţi avocaţii îi jură loialitate (cel puţin suficient demult 
timp cât să obţină o licență pentru practicarea avocaturii) 
precizează clar (în teorie) că un avocat nu va fi influenţat de 
niciun interes exterior în reprezentarea corectă a clientului său. 
Bineînţeles, în practică acest cod de etică este privit de 
majoritatea avocaţilor în același fel în care infractorii înrăiţi 
privesc codul penal: mai mult în natura sugestiilor decât ca 
reguli clare de guvernare a comportamentului profesional al 
cuiva. 

Pe de altă parte, Scott se întreba de asemenea de ce n-a fost 
imediat de acord cu pretenţiile lui McCall, așa cum ceruse 
partenerul său senior. Scott nu se opusese niciodată dorințelor 


lui Dan Ford - ar fi ca și cum s-ar opune propriului tată. El 
parafase toate deciziile lui Dan legate de firmă, indiferent dacă 
era vorba despre concedierea unui partener, renunţarea la un 
client sau trimiterea contribuţiilor de campanie electorală 
judecătorilor care se dovediseră prietenoși pentru a fi realeși, și 
asta deoarece Dan acţiona întotdeauna în interesul Ford 
Stevens și deci în interesul lui Scott. De ce ezitase de data 
aceasta? Pentru prima dată? 

Înapoi la primul argument: faptul că senatorul Statelor Unite 
ale Americii Mack McCall tocmai presupusese că Scott Fenney ar 
renunţa la cea mai bună modalitate de apărare a clientei sale 
acuzate de crimă pentru simplul fapt că McCall i-ar cere să facă 
acest lucru, asta i-a făcut lui Scott sângele să clocotească de 
furie. Cine dracu' se crede? în timpul colegiului, dacă cineva 
doar ar fi îndrăznit să sugereze că Scott Fenney, vedeta care 
alerga cu mingea și marca, ar putea pierde un meci intenţionat, 
s-ar fi făcut foc și pară și l-ar fi pocnit pe nenorocit în faţă! Și 
asta doar la gândul că ar avea atât de puţină integritate încât 
doar să cocheteze cu ideea de a vinde un meci! Așadar de ce nu 
era A. Scott Fenney, Esq. La fel de ofensat când i se cerea să 
piardă intenţionat un proces? De ce cocheta chiar cu ideea? Se 
angrenase atât de tare în avocatura agresivă și creativă încât nu 
mai recunoștea diferența între a încheia o afacere și a-și 
compromite integritatea? Devenise oare un avocat atât de bun, 
încât nu mai avea de compromis niciun pic de integritate? 

Se lupta cu aceste gânduri în timp ce conducea pe lângă 
proprietăţile împrejmuite cu ziduri de-a lungul Preston Road care 
dădea în Turtle Creek, imensele reședințe ale magnaţilor 
industriei imobiliare: Trammell Crow (cu o valoare apreciată de 
13,3 milioane de dolari), Jerry Jones, proprietarul Dallas 
Cowboys (14,1 milioane), Tom Dibrell (18 milioane), Mack 
McCall (25 de milioane) - și realiză că niciodată nu remarcase că 
McCall și cel mai bun client al său erau vecini de proprietate, 
încetini în timp ce trecea prin faţa intrării proprietăţii McCall și 
se gândi la noaptea crimei, la Clark și Shawanda intrând cu 
mașina prin aceste porţi, doar câteva minute rămânând din 
viaţa lui Clark McCall, când deodată îi sună telefonul. Răspunse. 

— Scott Fenney. 

— Domnule Fenney, sunt Louis. 

— Louis... 


— Din cartierul social. 

— Oh, da, sigur, Louis. 

— Ei, domnule Fenney, Pajamae nu s-a întors încă și mă cam 
îngrijorez... Este tot cu tine? 

— Oh, Louis, îmi pare rău, ar fi trebuit să-i spun secretarei să 
te sune. Pajamae va sta cu noi până când se va termina 
procesul. 

— Care noi? 

— Cu mine. Familia mea. 

— O iei la tine acasă pe Pajamae? 

— Păi, da, știi, până se termină totul. Eram la tribunal cu 
Shawanda în această dimineaţă și nu voiam să conduc - Scott 
decise să nu menţioneze că nu voia să se întoarcă în partea de 
oraș a lui Louis - și, ei bine, am o fetiţă de vârsta ei, avem patru 
dormitoare nelocuite și pur și simplu m-am gândit că ar fi mai 
bine așa. Şi Shawanda a crezut la fel. 

— Cum rămâne cu lucrurile ei, hainele și toate celelalte? 

— Oh, poate purta hainele fiicei mele. Au cam aceeași măsură 
și, la naiba, fiica mea oricum nu poartă niciodată nici măcar 
jumătate din hainele pe care soţia mea i le cumpără. 

— Dacă vrei, pot să-i aduc eu lucrurile la tine. 

— În Highland Park? Telefonul rămase fără răspuns. Scott 
crezu din nou că poate îl supărase pe Louis. Dar se înșela din 
nou. Louis? 

— Cartierul social nu este un loc pentru o fetiță care să 
trăiască singură, domnule Fenney. Spune-i că o salut. Și dacă ai 
nevoie de vreun ajutor din partea mea, anunţă-mă. 

— Bine, mulțumesc, Louis. 

— Oh, și domnule Fenney... 

— Da? 

— Cred că nu mă așteptam la așa ceva din partea unui alb. 
Ești un om bun, domnule Fenney. 

Scott închise și se întrebă dacă Louis avea dreptate. 


Boo cobori scările ca o furtună și dădu buzna în bucătărie, 
unde se așeză la masă urmată de Pajamae. Rebecca îi aruncă o 
privire lui Boo, își puse mâinile în șolduri și zise: 

— Domnișoară, ce ţi-ai făcut la păr? 

Părul roșcat și lung al lui Boo era acum împletit strâns de 
scalp, cu codițe lungi ce-i atârnau până la umeri. 


— Codiţe rasta. Pajamae le-a făcut. Super tare, nu-i așa? 

Rebecca se întoarse spre A. Scott și continuă: 

— Ei, Scott? 

El ridică din umeri și răspunse: 

— Seamănă cu Bo Derek. 

— Bo Derek? 

— Da, din filmul ăla. 

Rebecca își ridică mâinile în sus exasperată. 

— Barbara Boo Fenney, tinerele debutante?” din Highland Park 
nu poartă codițe rasta! 

— Atunci nu este nicio problemă, mamă, pentru că nu vreau 
să fiu o debutantă. 

Mama oftă apăsat, stăpânindu-și furia și continuă: 

— Pajamae, sper că nu ai niciun tatuaj. 

Aceasta râse, dar nu știa că mama nu încerca să glumească. 
Consuela ridică recipientele de sare și piper și intră în vorbă de 
lângă aragaz: 

— Sunt gemene, ca astea. Ea arătă cu degetul spre Boo: Este 
sare. Apoi spre Pajamae: E piper. Consuela chicoti și corpul ei 
tremură ca Jell-O58. Sare și piper. 

Mama scutura din cap și buzele ei deveniseră o linie subțire, 
ceea ce în mod normal nu era un semn de bun augur. 

— Termină enchiladas, Consuela. 

— Așteptaţi musafiri? întrebă Pajamae. 

Boo se întoarse spre Pajamae, care stătea la masă. 

— Poftim? 

— Toată mâncarea asta, daţi o petrecere? 

Masa era plină de tacos, enchiladas, guacamole, fasole 
bătută, tortillas și sos de ardei iute. Noaptea mâncărurilor 
mexicane. 

— Nu. 

— Este tot doar pentru noi? 

Boo ridică din umeri. 

— Da. 

Pajamae zâmbi. 


Butch și Barbara Penney discutaseră întotdeauna chestiunile 
familiale la cină, în faţa fiului lor: și pe cele bune, și pe cele rele, 


3 Debutantele sunt cele care-și fac intrarea în societate. (n.tr.) 
388 Marca înregistrată de desert gelatinos (n.tr.) 


reușitele și eșecurile, posibilităţile și problemele. Își imaginaseră 
că va învăţa ascultând. Scott își amintea o asemenea 
conversație, avută nu cu mult timp înainte ca tatăl său să 
moară, când Butch spusese că un contractor dorea ca el să facă 
o lucrare de mântuială pentru a reduce costurile și pentru a-i 
crește acestuia profitul. Proprietarul nu avea să afle niciodată. 
Butch era pus în situaţia de a alege: ori se conforma cererilor 
contractorului, ori îşi pierdea slujba. Îi ceruse sfatul soţiei. Mama 
lui Scott răspunsese fără nicio ezitare: „Spune-i nu”. 

Astfel, după ce se retraseră în apartamentul matrimonial, în 
timp ce Rebecca stătea dezbrăcată în faţa oglinzii din baie 
îndepărtându-și machiajul și analizându-și corpul în căutarea 
semnelor timpurii de îmbătrânire, Scott îi povesti despre vizita 
lui Dan în biroul său, despre pretenţiile lui Mack McCall și îi ceru 
sfatul soţiei sale. Şi ea răspunse tot fără urmă de ezitare: 

— Fă-o! Dacă Dan zice să o lași baltă, ai face bine să o lași. 
Eşti dispus să renunţi la tot ce avem pentru o blestemată de... 

— Ce, Rebecca? O blestemată de ce? 

Ea se întoarse brusc, așa dezbrăcată și răspunse: 

— O blestemată de târfă neagră, asta este! 

A. Scott Fenney, Esq. își apărase cu mult zel clienţii bogaţi 
împotriva tuturor adversarilor - - competitori în afaceri, stat, 
avocaţi faimoși de reclamaţii și tinere care-i acuzau de hărţuire 
sexuală. Dar niciodată împotriva propriei soţii. Desigur, nu 
avusese niciodată drept clientă o târfă neagră. Cu toate astea, 
instinctul său de avocat spunea să-și apere clienta. Așa că, 
poate fiindcă pretenţiile lui McCall încă îi stăruiau în minte, sau 
fiindcă niciodată în viaţa lui nu aranjase un meci, sau fiindcă 
băieții bogaţi precum Clark McCall întotdeauna îl iritaseră, sau 
fiindcă știa că Louis nu avea dreptate în legătură cu Scott 
Fenney, sau din cauza iubirii pe care Shawanda i-o arătase lui 
Pajamae în acea dimineaţă, sau din cauza a două fetițe cu părul 
prins în codițe rasta, aflate la etajul de deasupra... sau poate 
doar fiindcă această femeie frumoasă care stătea dezbrăcată în 
faţa lui îi refuzase apropierea fizică în ultimele șapte luni... și 
pasiunea pentru ea se transformase acum în mânie față de ea - 
Scott Fenney izbucni în faţa soţiei, apărând-o pe Shawanda 
Jones cu o pasiune rezervată în mod normal numai pentru cei 
mai bogaţi clienţi: 

— Adică ea merită să moară doar pentru că este de culoare și 


e prostituată? Cum ar fi fost dacă te-ai fi născut de rasă neagră, 
Rebecca? Ai mai fi fost Miss SMU și președintă a Balului Marilor 
Crescători de Vite? Sau nu cumva ai fi ajuns și tu prostituată pe 
Harry Hines? Arătă cu degetul spre etajul de deasupra. Pentru 
numele lui Dumnezeu, Rebecca, Boo ar putea fi acea negresă 
mititică! 

Soţia sa dezbrăcată râse fără să zâmbească. 

— Nu te arăta ipocrit în faţa mea, Scott Fenney. Ai vrut bani și 
toate lucrurile pe care le poţi cumpăra cu bani la fel demult ca și 
mine - această casă, acel Ferrari... Cât ai plătit pentru costumul 
ăla? M-am măritat cu tine pentru că erai ambițios, pentru că 
voiai să ajungi un avocat bogat. Nu te-ai dus să lucrezi pentru 
organizaţiile ce oferă asistenţă juridică celor care nu-și pot 
angaja un avocat ca să-i ajuţi pe negrii săraci din South Dallas. 
Te-ai dus la o mare firmă de avocaţi ca să câștigi mulţi bani 
muncind pentru clienţi bogaţi și să locuiești în Highland Park. Și 
acum, deodată, ai conștiință? Nu prea cred. Îndreptă un deget 
spre Scott. Fă asta, ruinează-mi viaţa din cauza unei târfe - 
despre care știi foarte bine că e vinovată fără urmă de îndoială - 
și jur că noi doi am terminat-o! Arătă apoi în sus. Și acelei fetițe 
îi va fi mai bine fără mama ei. 


Sus, la ultimul etaj, Boo și Pajamae se pregăteau de culcare. 
A. Scott le citise, ceea ce lui Pajamae îi plăcuse foarte mult. Era 
plăcut să ai o prietenă. Boo insistase să doarmă împreună, ca să 
poată sta de vorbă. Pajamae fu de acord. Dar acum Boo se urca 
în pat și se întreba ce naiba făcea Pajamae, întinzând o pilotă pe 
podea cu o pernă. 

— Ce mama naibii faci acolo? 

— A cui mamă? 

— E doar o expresie. 

— Oh. Imi pregătesc patul. 

— Pe podea? 

Pajamae se uită la patul ei de pe dușumea, apoi la Boo în 
patul înalt. 

— Tu dormi în pat? 

Boo râse. 

— Bineînţeles că da. Tu unde dormi? 

— Pe podea. 

— Oh, tu nu ai un pat adevărat? 


— Ba da, am pat. 

— Ai probleme cu spatele? Uneori A. Scott doarme pe podea 
când îl doare spatele, din vremea când juca fotbal. 

— Nu, nu am probleme cu spatele. 

— Atunci de ce? 

— E mai sigur. 

— Mai sigur? 

— Focuri de armă. 

După ceva discuţii, Boo o convinse pe Pajamae că era în 
siguranţă să doarmă în pat în Highland Park și, o oră mai târziu, 
dormeau una lângă cealaltă, când Scott urcă la etaj, așa cum 
făcea în fiecare seară înainte de a merge la culcare, să vadă 
dacă fiica lui era bine și să o sărute pe frunte. Cele două fete 
erau așa de apropiate una de alta, încât atunci când se aplecă 
să o sărute pe Boo, nu trebui decât să se aplece un pic mai mult 
ca s-o sărute și pe Pajamae pe frunte. Când făcu asta, ea se 
mișcă puţin și șopti în somn: 

— Tati? 


DOISPREZECE 


Competiţia cu celelalte firme de avocatură din Dallas pentru 
cei mai buni absolvenţi de Drept era feroce în fiecare an. Ford 
Stevens oferea același salariu de început, cerea același număr 
de ore facturate și promitea aceeași apropiere între parteneri și 
asociaţi. Banii și orele erau ușor de obţinut; apropierea 
personală totuși necesita toate calităţile avocăţești ale 
partenerilor, care trebuiau să pretindă că le pasă de vieţile 
acelor studenţi, când de fapt lor le păsa mai mult de propriii 
pantofi. La urma urmelor, să minţi studenţii la Drept făcea parte 
din joc. 

Şi acel joc se juca astăzi cu intenţii serioase la adresa Beverly 
Drive nr. 4 000. Scott Fenney găzduia petrecerea anuală de 4 
lulie a firmei Ford Stevens pentru funcţionarii de vară, la vila lui 
din Highland Park. El stătea pe terasa acoperită și clătina din 
cap: patruzeci de studenţi la Drept în costume de baie - cu 
corpuri nearmonioase, de un alb pal, zbenguindu-se în și în jurul 
fabuloasei sale piscine, în curtea din spate organizată artistic 
după un design profesional nu erau o priveliște prea plăcută. 
Bine că măcar avuseseră bunul-simţ să nu poarte slipuri 
elastice. Dacă nu erau Missy și celelalte majorete în bikini, 
priveliștea de pe terasă ar fi fost de-a dreptul îngrozitoare. 

— Am vești bune, Scotty. 

Nu-l observase pe Bobby prin preajmă. 

— Ce anume? 

— Am vorbit cu Hannah Steele. Va depune mărturie. Mi-a 
spus toată povestea cu Clark, a zis că era cel mai drăguţ tip din 
lume până când se îmbăta sau se droga, apoi se transforma într- 
un animal. Ideea lui de preludiu era să o pocnească peste faţă. 
Bobby luă o gură serioasă de bere. Shawanda a făcut un bine 
omenirii împrăștiindu-i creierii. 

— Deci ea este atunci singura noastră apărare? 

— Da. Dar vrea să nu fie făcut public numele ei până la 
proces. Este foarte speriată de McCall. 

— Nu trebuie să o punem pe lista noastră de martori? 

Bobby ridică din umeri. 

— Așa ar trebui. Dar Buford va trece cu vederea, după cât 
urăște pedeapsa capitală, și Burns nu va renunţa. Mi-ai citit 
expunerea dovezilor apărării, de ce pedeapsa capitală nu se 


aplică în acest caz conform statutului? 

Scott scutură din cap. 

— Mi-ai citit vreuna dintre expuneri sau moţiuni? 

— N-am avut timp. 

Bobby mormăi și plecă în căutarea grătarului, lăsându-l pe 
Scott cu gândurile lui, îndreptate spre Dan Ford: „Scott, am 
nevoie de un răspuns pentru McCall. Curând”. 

— Ei bine, dacă nu este Johnnie Cochran*. Bernie Cohen 
sosise cu o bere în mână. Ce argumente ai în apărarea târfei 
tale, Scott? Următoarele lui cuvinte fură în versiune personală 
de ritm rap: Dacă prezervativul nu se potrivește prea tare, 
trebuie să obţii o achitare? 

Bernie credea că e amuzant. Era partener în departamentul 
de securitate al Ford Stevens și părea că are cincizeci de ani, 
deși nu era decât cu un an mai în vârstă decât Scott. Nicio masă 
musculară clară nu se observa în vreun loc pe corpul său; 
Bernard Cohen era ceea ce se numea în clasele a șaptea și a 
opta „un băiat cu fundul mare”. Bernie arătă cu berea spre Boo 
și Pajamae care stăteau pe marginea îndepărtată a piscinei. 

— Aceea este fiica ei? 

— Da. 

— Locuiește cu tine? 

— Da. 

— Am văzut fotografia clientei tale în ziar. E o gagică neagră 
arătoasă. Bernie îi atinse braţul lui Scott și se hlizi. Te plătește în 
natură? 

— Tacă-ţi gura, Bernie! 

Bernie se dădu îndărăt, răsuflă zgomotos și se îndepărtă, 
lăsându-l pe Scott să se întrebe de ce oare cândva aproape că-l 
simpatizase pe cretinul ăsta umflat. Și de ce el nu se distra la 
această petrecere așa cum se distrase anul trecut, când se 
mândrise grozav arătându-și vila studenţilor ușor impresionabili: 
proprietatea de peste 4 000 metri pătraţi din inima Highland 
Park; garajul de patru mașini ocupat de Ferrari, Mercedesul 
coupe al Rebeccăi și Land Roverul pe care-l foloseau pentru 
excursiile de familie; și terasa cu acoperiș reglabil ce dădea 
înspre piscină și cabană, dincolo de care era un spaţiu vast 


Johnnie L. Cochran, Jr (1937-2005), avocat american celebru 
pentru apărarea și obţinerea achitării în cazul O J. Simpson 
(n.tr.) 


acoperit cu iarbă păstrată plină de sevă și verde cu ajutorul unui 
sistem de irigație subteran. Scott instalase o plasă de volei în 
acea zonă și câţiva dintre studenţi jucau chiar acum. Clătină din 
cap - nu era niciun atlet în grup. 

Anul acesta pur și simplu nu putea să intre în atmosfera zilei. 
Studenţii erau fericiţi, majoretele erau prietenoase, berea 
curgea și grătarul se încingea... dar gândurile lui Scott erau la 
Shawanda Jones și la micuța negresă care stătea pe marginea 
îndepărtată a piscine, și la ameninţarea soţiei, și la cererea lui 
Dan Ford. „Scott, am nevoie de un răspuns pentru McCall. 
Curând.” Procesul era la doar șapte săptămâni distanţă și Scott 
trebuia să ia o decizie importantă, o decizie pe care el nu voia 
să o ia, o decizie care îi întunecase mintea. Sentimentul acela 
de sfârșit iminent devenise însoţitorul său permanent. 


Stând pe marginea piscinei, Pajamae spuse: 

— N-am mai fost în mijlocul atâtor oameni albi de anul trecut, 
când mama m-a dus la State Fair. Singura dată când vedem 
albi. 

— Nu ai pierdut prea multe, răspunse Boo. 

Pajamae arătă cu mâna în jur. 

— Cine sunt ei? 

— Avocaţi aspiranţi. 

— Aspiranţi? 

— Studenţi pe care firma lui A. Scott încearcă să-i angajeze. 

— Sunt niște băieţi albi cam urâţei. Dar fetele sunt foarte 
frumoase. Sunt femeile lor? 

— Majoretele? 

— Sunt majorete? 

— Au fost. A. Scott le plătește să vină la petrecere și să pară 
interesate de studenţi, ca aceștia să se angajeze la firmă. El 
numește asta „momește și schimbă macazul”. 

— Momește și ce? 

— Momește și schimbă macazul, ca atunci când o reclamă din 
ziar spune că anumite role Rollerblades sunt la reduceri, dar 
când ajungi la magazin, îţi zic că s-au vândut toate, așa că ar 
trebui să cumperi o altă marcă și care costă mai mult. 

— Oh, ca atunci când un client încearcă să o facă pe mama să 
micșoreze prețul după ce se urcă în mașina lui. 

— Cineva a încercat să o ademenească pe mama ta în mașina 


lui? 

— Nu, clientul - adică vecinul John. 

— Toaleta? 

— Nu, un bărbat care vrea să o cumpere pe mama. 

— Mama ta e de vânzare? 

Pajamae încuviinţă. 

— Cu ora. 

— Şi A. Scott se vinde cu ora. Le numește ore facturate. Cere 
un preţ de trei sute cincizeci de dolari pe oră. 

— Mama câștigă cam tot atât și nu a fost la școală. 

— Impresionant. În orice caz, acești studenţi cred că, dacă se 
angajează la firma de avocatură a lui A. Scott, vor obţine 
întâlniri cu fete frumoase ca acestea, dar în realitate n-au nicio 
șansă. 

— Dacă plătesc suficient, vor avea. Mama zice că e doar o 
chestiune de preţ. 


În zilele brutal de fierbinţi precum cea de astăzi, Bobby 
deseori înșfăca o bere, ieșea în spatele locuinţei sale din East 
Dallas cu două dormitoare, o baie și cu acoperișul înclinat doar 
într-o singură direcţie și stătea într-o piscină gonflabilă de 15 
centimetri adâncime - versiunea lui de petrecere la piscină. 
Aceasta de aici era însă mult mai reușită. În primul rând, piscina 
era mai mare. În al doilea, ochii lui nu erau închiși și el nu visa la 
o curte aflată în spatele casei, plină cu fete frumoase în bikini; 
ochii săi erau larg deschiși și fetele erau adevărate. Era foarte 
fericit că Scotty îl invitase și pe el. 

Bobby stătea singur într-un colț al piscinei, cu o bere într-o 
mână și cu o costiţă de porc lungă și picantă în cealaltă, 
pătându-și burta dezgolită cu sos special pentru friptură la 
grătar și încercând să nu pară prea evident că arunca ocheade 
fetelor. Purta doar bermude ceva mai scurte. Corpul său alb nu 
era la fel de bine proporţionat, bronzat și musculos cum era cel 
al lui Scotty. Cu toate acestea, în comparaţie cu studenţii la 
Drept, el se simţea ca un adevărat Adonis, când o fată incredibil 
de frumoasă într-un costum de baie alb se apropie de el cu 
timiditate, destul de aproape ca el să poată simţi căldura 
emanată de corpul ei. Fără să se gândească, Bobby își supse 
burta puţin. 

— Am observat că nu porți verighetă, începu ea. 


— Asta pentru că nu sunt însurat. 

— Ce coincidenţă, continuă ea, ridicându-și spre el ochii ei 
mari. Nici eu. 

Bobby deja înghiţise câteva beri, drept pentru care curajul 
său opera la nivel maxim. 

— Deci ce face o fată superbă și necăsătorită ca tine la o 
petrecere ca asta? 

— Caută un avocat bogat ca tine. 

„Nu poţi critica onestitatea”, gândi Bobby, în timp ce fata se 
aplecă spre el, sânii ei se împinseră unul în altul și se ridicară ca 
unul singur până când el crezu că vor zvâcni afară din sutien. 
Atingerea ușoară a pielii ei de a lui provocă o anumită senzaţie 
în șortul lui Bobby. 

— Ei, în caz că vrei să știi, eu nu am o casă ca aceasta, nu 
sunt un avocat bogat și sunt șanse destul de mari să nu fiu 
niciodată un avocat bogat. Dar, hei, putem totuși să ne 
strecurăm înăuntru, să găsim un loc liniștit și să ne-o tragem ca 
doi nebuni. 

Ea se retrase ca și cum descoperise deodată iederă 
otrăvitoare pe tot corpul lui. Îi zâmbi discret și zise: 

— Nu prea cred. 

Și dispăru. Bobby închise ochii și îi inhală parfumul o ultimă 
dată. Dar curând dispăru și acesta, la fel și umflătura din șortul 
lui. Se îndreptă spre singurele două fete care nu căutau un 
avocat bogat în acea zi. Boo și Pajamae stăteau pe marginea 
piscinei, bălăcindu-și picioarele în apă. 

— Hei, Bobby, zise Boo. 

— Bună, fetelor. 

Pajamae răspunse: 

— Luând în consideraţie, domnule Herrin. 

Scotty le făcuse fetelor cunoștință cu Bobby mai devreme. 
Acum Bobby li se alătură, vârându-și picioarele în apa 
răcoroasă. 

— Unde este mama ta? o întrebă pe Boo. Nu am văzut-o de 
când am venit. 

— În casă, răspunse Boo. Urăște petrecerile de felul acesta. 

— Dar tu? 

— Oh, mie îmi plac. Încerc să-mi imaginez cum sunt vieţile 
acestor oameni când nu încearcă să-l lingușească pe A. Scott 
pentru o slujbă. 


Bobby râse. 

— Scotty mi-a zis că ai nouă ani și mergi pe douăzeci și nouă. 
Arătă cu costiţa de porc în direcţia unuia dintre studenţi. Bine, 
spune-mi despre viaţa lui, slăbănogul ăla cu ochelari fumurii. 

Boo îl studie un moment și concluzionă: 

— Este incredibil de deștept. A mers la Drept doar pentru că 
tatăl său este avocat, dar el vrea să lucreze cu calculatoarele. 
Va absolvi primul în grupa sa, se va angaja la firma lui A. Scott și 
își va da demisia după un an. N-a avut niciodată o întâlnire, este 
teribil de timid și chiar în acest moment regretă că nu este 
acasă în faţa calculatorului, unde este cel mai fericit. Va fi 
întotdeauna singur. 

Bobby se holbă la fetiţă, cuprins de uimire. 

— E foarte bine. Pajamae, este rândul tău. Ce spui de blonda 
de acolo cu... â... 

— Silicoane? 

— A... da, aceea. Care e povestea ei? 

— Este extrem de limitată, dar nu știe lucrul acesta. Se va 
mărita cu un avocat bogat și va trăi fericită până la adânci 
bătrâneţi. 

Bobby se trezi clătinând din cap afirmativ. 

— Fetelor, sunteţi bune. Bine, Boo, ce părere ai despre tipul 
acesta? 

Boo se uită în jur, scanând cu privirea mulţimea din piscină. 

— Care tip? 

Bobby îndreptă costiţa de porc spre sine. 

— Eu. 

Boo îl cântări din priviri un moment, apoi își lăsă ochii în jos 
spre apă și scutură din cap negativ. 

— Hei, haide, spune-mi. 

Boo se uită din nou la el; ochii îi păreau trişti. 

— Nu, Bobby. 

Acesta râse și insistă: 

— Ce? Sunt băiat mare, pot face faţă, imaginându-și că fetiţa 
urma să spună că el era un ratat patetic și că întotdeauna va fi. 

La dracu’, nu era nicio surpriză aici. Îşi spunea singur același 
lucru în fiecare dimineaţă când se uita în oglindă. 

Dar Boo tăcea. Apoi, fără să-l privească, zise: 

— Ai iubit-o în secret pe mama mea, dar ea s-a măritat cu A. 
Scott. N-ai reușit niciodată să treci peste asta. Te-ai întrebat 


întotdeauna cum ar fi fost viaţa ta dacă ea s-ar fi măritat cu tine 
în loc. 

Bobby nu-și imaginase una ca asta. Trebui să respire adânc. 
Se ridică, dar privi în continuare spre ea. 

— Cum? 

— Am văzut cum o priveai când ai venit. Ochii tăi au căutat în 
mulţime, cu frenezie parcă, până când ai văzut-o. Atunci te-ai 
uitat la ea îndelung. Ca... pentru totdeauna. 

Bobby se duse direct spre răcitorul cu beri. 


De la ferestrele apartamentului matrimonial aflat la primul 
etaj al vilei, Rebecca Fenney privea în jos, în curtea din spate, la 
doi dintre cei trei bărbaţi care o iubeau: Scott, înconjurat de 
studenţi la Drept, majorete și de o blondă plină de viaţă într-un 
costum de baie negru din două piese cu șnur, ce-i făcea 
acestuia ochi dulci; și Bobby, singur lângă răcitorul de bere. 
Bietul Bobby. Ştia că o iubise cu ani în urmă, când el și Scott 
erau studenţi la Drept, dar că ţinuse acest lucru pentru el, 
nefiind persoana care să se ia la întrecere pentru vreuna dintre 
posesiile lui Scott. Nu că ar fi putut să o câștige; toată lumea 
știa că Bobby Herrin nu va avea o viaţă de succes, exact așa 
cum știa că Scott Fenney o va avea. Așa că Rebecca Garrett se 
înscrisese pentru călătoria alături de Scott Fenney. Şi ce 
călătorie fusese: în urmă cu unsprezece ani, ea locuise într-o 
casă a frăţiei, condusese o Toyota uzată și fusese lidera 
majoretelor echipei SMU Mustangs; astăzi locuia într-o vilă, 
conducea un Mercedes și râvnea să devină președinta Balului 
Marilor Crescători de Vite. Dar acum descoperi că se simţea 
neliniștită, speriată și surprinsă: Se apropie călătoria de final? 

Rebecca Garrett crescuse într-o suburbie a clasei muncitoare 
din Dallas. Urâse să aibă mai puţin; voia mai mult. Așa că, 
pentru educaţia sa de colegiu, ea ţintise la SMU și nimic mai 
prejos. Pentru puștii săraci din Dallas, SMU era rampa de lansare 
către o viaţă mai bună. Era biletul de intrare în Highland Park. 

Rebecca fusese o studentă inteligentă, în cadrul și în afara 
grupei. De fapt, când ea trecea cu mașina sa veche în sus și în 
jos pe străzile din Highland Park și își imagina că este doamna 
casei uneia dintre vilele fabuloase de acolo, era suficient de 
inteligentă să admită realitatea unui simplu fapt: nu va avea 
niciodată o casă a ei în Highland Park folosindu-și creierul și 


urmându-și cariera. Nicio femeie nu ar reuși. 

Viitorul ei depindea de înfățișarea ei, exact așa cum fusese 
întotdeauna. De când avea zece ani, mamele altor copii se 
opreau și remarcau: „Vai, ce copil superb!”; și când împlinise 
șaisprezece ani, iar corpul ei devenise al unei femei, taţii 
prietenelor se holbau; iar când avusese douăzeci și unu de ani, 
era cea mai frumoasă fată de la SMU, și când mergea la 
interviuri pentru diverse slujbe, ochii bărbaţilor deveneau mai 
prietenoși când îi vedeau frumuseţea - o doreau și erau dispuși 
să plătească pentru ea. 

Dar ea nu avea de gând să-și vândă frumuseţea cu ora sau 
pentru câte o noapte, nici măcar pentru o slujbă. Rebecca 
Garrett își va vinde frumuseţea pentru proprietatea în comun, 
pentru jumătate din ceea ce soţul ei va obţine în timpul 
căsătoriei lor. Așa cum fiecare fată din Texas știe de când 
termină liceul, în Texas, soțiile nu trebuie să implore pentru 
obţinerea pensiei de întreţinere; în Texas, soțiile au dreptul la 
jumătate din tot - prin lege. 

Deci avea nevoie de un soţ. După cum observase, frumuseţea 
ei îi oferea trei posibilități matrimoniale: un bărbat în vârstă care 
deja își făcuse avere (dar un asemenea om vine întotdeauna cu 
bagaj, de obicei vreo două foste neveste și de două ori mai mulţi 
copii în întreţinere); fiul unui asemenea om bogat și bătrân (dar 
o avere moștenită nu înseamnă proprietate comună); sau un 
bărbat posedând ambiția de a-și face singur averea, o avere 
dobândită în timpul căsătoriei, o avere în proprietate comună. 
Scott Fenney, o legendă a fotbalului în Highland Park și la SMU 
era exact genul acela de bărbat. Nu exista un loc mai bun în 
lume, pentru a fi o legendă a fotbalului, decât orașul Dallas, 
Texas. Este locul cel mai apropiat posibil de garanţia sigură a 
succesului. 

Așa că Rebecca Fenney își pariase frumuseţea pe Scott 
Fenney. 

Atunci îl iubise, dar nu s-ar fi măritat cu el dacă acesta ar fi 
vrut să antreneze echipe de fotbal de liceu și să locuiască într-o 
căsuţă din suburbii. Ea nu-și putea separa iubirea de ambiția lui. 
Îl iubea pentru că el dorea exact ceea ce dorea și ea, pentru că 
dorinţa lui de a avea totul o egala pe a ei. Erau la fel. Deci se 
căsătoriseră și se stabiliseră într-o căsuţă de 500 000 de dolari 
din Flighland Park; Scott devenise avocatul lui Tom Dibrell, iar 


ea devenise cea mai frumoasă femeie din Highland Park. 

Primii ani ai călătoriei cu Scott Fenney fuseseră exact așa 
cum se așteptase ea: cumpăraseră, câștigaseră, participaseră la 
viața socială, avansaseră în societate. Scott se lupta pentru 
averea familiei la Ford Stevens; ea se alătură cluburilor de 
societate și munci din greu pentru a obţine statutul social. Se 
bucurară de succes după succes, și el, și ea. Ajunseseră în 
curând pe lista celor mai admiraţi și mai dezirabili, cuplul care 
dădea semne vizibile de avansare și dezvoltare ambițioasă, 
tineri și frumoși, inteligenţi și plini de succes, legenda SMU și 
Miss SMU. Erau invidiaţi de toţi: bărbaţii o doreau pe ea, femeile 
îl doreau pe el. Dar ei își consumau energiile sexuale doar unul 
cu altul succesul o excita pe ea, și ea îl excita pe el. Soţul ei o 
dorea cu o pasiune care era întotdeauna o flacără vie; avea 
nevoie de ea mai mult decât de viaţa însăși, o nevoie care 
niciodată nu scădea în intensitate și nici nu rătăcea calea. 
Succes și sex: viaţa Rebeccăi Fenney era perfectă și se 
îmbunătăţea din zi în zi. 

Până în ziua în care rămăsese însărcinată. 

Și care venise ca un adevărat șoc - maternitatea nu făcuse 
niciodată parte din planurile ei - ce se repeta mereu pe măsură 
ce ea privea neputincioasă cum abdomenul ei se mărea și cum 
corpul ei se umfla până când ajunsese asemenea unei balene 
eșuate pe țărm. Intotdeauna îi plăcuse să se privească când 
trecea pe lângă o oglindă; acum își întorcea privirea. Rebecca 
Fenney nu era o mamă pasionată de fotbal înghesuită într-un 
minivan! Ea era o femeie albă elegantă într-un Mercedes coupé 
negru! Cu care mersese pe Harry Hines în mai multe rânduri 
încercând să-și ia inima în dinţi și să intre într-una dintre clinici 
pentru un avort. Firește că pentru dispariţia copilului ar fi dat 
vina pe o pierdere spontană a sarcinii; nu existau avorturi în 
foarte conservatorul Highland Park. 

Dar Scott dorise acel copil. 

El anunţă pe toată lumea că un copil Fenney era pe drum. 
Bărbaţii priveau în viitor peste cincisprezece ani când Scotty 
Junior urma să-și facă debutul în fotbal la liceul din Highland 
Park; femeile o sufocau pe Rebecca cu mici cadouri pentru nou- 
născuţi spre a-i ușura intrarea în noua viață de mămică. Cu 
asemenea atenţie îndreptată asupra noii sale stări, o „pierdere 
spontană de sarcină” ar fi fost considerată drept un eșec 


personal al Rebeccăi Fenney, iar eșecul nu este acceptabil social 
în Highland Park. Așa că se resemnase în fața inevitabilului și 
deveni o viitoare mămică perfectă, mâncând numai hrană 
organică, fără cafea, fără alcool, făcând zilnic exerciţii în piscină, 
prefăcându-se vai! așa de fericită că este vai! așa de grasă. 

Dar Scotty Junior fu o fetiţă numită Boo. Un oftat colectiv de 
dezamăgire se auzi în Highland Park, din partea tuturor, cu 
excepţia lui Scott. Lui nu-i păsa. Când își privise fiica nou- 
născută în încăperea spitalului destinată bebelușilor, fusese 
dragoste la prima vedere. Și Rebecca văzuse cum locul ei din 
inima lui îi fusese furat. 

De atunci sexul nu mai fusese niciodată la fel. 

Rebecca Fenney avea nevoie de un bărbat care să aibă 
nevoie de ea mai mult decât de viaţa însăși; Scott Fenney nu 
mai era acel bărbat. Dar de asemenea ea avea nevoie de un 
bărbat care putea să-i ofere viaţa pe care ea și-o dorea; și acela 
încă era Scott Fenney. El îi dăruise această vilă din Highland 
Park, casa la care visase de când era mică, casa care spunea 
lumii că locul Rebeccăi Fenney era în Highland Park. O femeie 
care locuia într-o casă de 500 000 de dolari putea deveni 
membră a cluburilor de societate; o femeie care locuia într-o vilă 
de 3,5 milioane de dolari putea fi președinta balurilor de 
societate. Această casă îi făcuse viața Rebeccăi Fenney. Viaţa ei 
era perfectă și mai bine de atât nici că se putea. 

Se putea însă mai rău. 

Ceea ce devenise o îngrijorare constantă pentru ea în ultimele 
săptămâni: era viaţa ei pe punctul de a lua o cotitură spre mai 
rău? Se îndrepta călătoria spre o bandă cu viteză redusă... sau 
se apropia de final? Crezuse, sperase, se rugase ca acea 
călătorie alături de Scott Fenney să dureze o viaţă întreagă. Dar 
cu bărbaţii nu poţi fi niciodată sigură. Bărbaţii pot găsi 
întotdeauna o modalitate să-și bată joc de un lucru bun. 

Ar face asta și Scott Fenney? 

Alţi bărbaţi din Highland Park cu siguranță făcuseră, 
părăsindu-și soțiile - femei mai în vârstă, pe care Rebecca le 
cunoștea - pentru femei mai tinere. Dar acele neveste înlăturate 
aveau cincizeci sau șaizeci de ani, averile familiale erau deja 
acumulate și jumătăţile lor din acestea - bine puse deoparte. 
Rebecca avea treizeci și trei, iar averea familiei încă se 
acumula, plăteau încă băncii ipoteca asupra casei lor și asupra 


vieţii sale. Dacă Scott o părăsea acum, ea ar rămâne cu nimic, 
exact așa cum mama ei rămăsese cu nimic atunci când tatăl le 
părăsise. Călătoria alături de Scott Fenney trebuia să dureze 
până când își achitau întreaga datorie ipotecară. 

Își pariase frumuseţea pe Scott Fenney. Și dacă pierdea acel 
pariu? 

La început, când devenise doamna A. Scott Fenney și mergea 
în vizită acasă la soțiile avocaţilor mai în vârstă, ea le admira 
lucrurile și dorea să aibă ceea ce aveau ele, toate lucrurile pe 
care banii le puteau cumpăra. Doar recent realizase că, în timp 
ce ea dorea cu înfocare ceea ce ele posedau, acestea doreau cu 
înfocare ceea ce avea ea: tinereţe și frumuseţe - de ceea ce ele 
aveau nevoie ca să lupte pentru avocaţii lor. Dar banii lor nu 
puteau cumpăra tinereţe și frumuseţe, oricât demult încercau cu 
liposucţii, abdominoplastii, implanturi mamare și _liftinguri 
faciale; bunul doctor putea ajuta, dar nu putea face o femeie de 
cincizeci de ani să arate din nou de douăzeci și cinci. Așa că își 
pierdură avocaţii pentru femei mai tinere. 

Și acum Rebecca, de treizeci și trei de ani, bătrână după 
standardele din Highland Park, le înţelese teama pe măsură ce o 
observa pe blonda de lângă piscină - „cât avea, douăzeci și doi, 
douăzeci și trei?” - care-i arunca soţului ei priviri seducătoare, 
concurând pentru avocatul ei, mai mult decât dispusă să-și 
folosească frumuseţea pentru a revendica tot ceea ce Rebecca 
poseda. Exista întotdeauna o femeie mai tânără, mai frumoasă, 
mai slabă, gata să-ţi ia locul în vilă. Rebecca Fenney era încă 
incredibil de frumoasă, încă cea mai frumoasă femeie din 
Highland Park, încă în stare să lupte cu una de douăzeci și doi 
de ani pentru avocatul ei. Dar urma să vină și ziua aceea, știa 
sigur asta; și cu fiecare zi care trecea, Rebecca Fenney era cu o 
zi mai bătrână și cu o zi mai puţin frumoasă. 

Dacă îl pierdea pe Scott pentru fata de lângă piscină - și de 
fiecare 4 lulie va fi câte o fată lângă piscină - înainte ca averea 
familiei să fie acumulată și jumătatea ei din aceasta bine pusă 
deoparte, va avea doar o singură variantă pentru un nou soţ: un 
bărbat de cincizeci, cincizeci și cinci, sau poate șaizeci de ani. 
Gândul la un bărbat de șaizeci de ani deasupra ei o făcu să se 
cutremure. Cu bani suficienţi, un bărbat putea întotdeauna 
cobori două decade, chiar și trei, în căutarea unei noi soţii. Dar o 
femeie? Nu ar avea nicio șansă cu un bărbat de vârsta ei. 


Bărbaţii de treizeci sau de patruzeci de ani se uitau după fete de 
douăzeci și ceva de ani, asemenea blondei. 

Da, în viaţa fiecărei femei este întotdeauna o altă femeie. Dar 
era diferit pentru Rebecca Fenney: cealaltă femeie din viaţa ei, 
cea care concura pentru avocatul ei, femeia care ameninţa să ia 
tot ceea ce ea avea în viaţă casa, poziţia, avutul ei nu era o 
blondă de douăzeci și doi de ani cu sâni mari și fund ferm, ci o 
prostituată de culoare acuzată de uciderea fiului unui senator. 


— O să mă fac prostituată când o să fiu mare. 

Consuelei îi scăpă un țipăt din bucătărie, Scott aproape că se 
înecă cu o înghiţitură de piept copt pe grătar rămas de la 
petrecere, iar Rebecca îl privi peste masă. El se întoarse către 
Boo, care tocmai își anunţase planul de carieră în faţa familiei în 
timpul cinei. 

— Ce-ai spus? 

— Da, continuă ea mestecând dintr-o costiță pregătită pe 
grătar, bărbaţii o plătesc pe mama lui Pajamae două sute de 
dolari ora doar ca să stea cu ea și dacă clientul o vrea toată 
noaptea, atunci este o mie. 

Scott se uită la Pajamae care încuviinţă fără nicio emoție. 

— Ei bine, Scott, interveni Rebecca, micul tău experiment 
social deja o face pe fiica noastră o persoană mai lumească. 

— Rebecca, nu înţelege ceea ce spune. Spre Boo: Și ce face 
mama lui Pajamae cu clienţii ei? 

Boo înfulecă salată de cartofi și răspunse: 

— Ei, de cele mai multe ori se uită la televizor și mănâncă 
floricele, dar uneori clientul vrea să preacurvească. 

Rebecca își scăpă tacâmurile din mână. 

— Oh, este nemaipomenit! Pe un ton mai calm: Și cum vine 
asta? 

Boo răspunse: 

— Ei, este în regulă atâta timp cât el își poartă galoșii, deși 
dacă nu plouă, de ce naiba ar avea nevoie de galoși? 

Ea se întoarse spre Pajamae căutând un răspuns, dar aceasta 
doar ridică din umeri, clătină din cap și mușcă dintr-o costiță. 

— Aha. Deci asta ţi-a spus mama ta, Pajamae? 

Fetița era ocupată cu mâncarea, dar răspunse: 

— Da, asta mi-a spus. Și mi-a mai zis că, dacă un președinte 
poate face zece milioane de dolari scriind o carte despre cum i 


se dădea papa la cioacă în Casa Albă, ea ar trebui să fie în stare 
să câștige o sută de dolari făcând asta pe Harry Hines. Acum își 
ridică privirea din farfurie. Mama vorbește mult când este 
bolnavă și își ia medicamentul... până când adoarme. 

Boo se întoarse spre Pajamae: 

— Ce înseamnă să dai papa la cioacă? 


Shawanda supse bine osul, apoi își linse buzele. Își întoarse 
ochii săi mari și castanii spre Bobby, zâmbi și spuse: 

— A fost niște mâncare bună tare. 

El îi dădu o altă costiță de la petrecerea lui Scotty. Plecase de 
acolo cu o duzină de coaste, două castroane cu salată de varză 
rasă, un castron cu iahnie de fasole și două beri reci. Ştia că nu 
putea să introducă berile în centrul federal de detenţie, așa că 
le bău pe drum. Desigur, înainte ca Shawanda să mănânce, el 
trebui să-i povestească totul despre petrecerea la piscină și 
despre Pajamae, cât de frumușică era. 

Ea continuă: 

— Domnule Herrin, în ultima lună îmi aduci mâncare, a câta 
oară, a cincea, a șasea? 

— A șaptea oară, dar cine ţine socoteala? Și nu-i spune lui 
Scotty, bine? 

— De ce vii? [i-e dragă Shawanda? 

Bobby ridică ușor din umeri. 

— Eşti clienta mea... mă rog, un fel de. 

Ea îl privi asemenea unui medium încercând să-i citească pe 
faţă viitorul, apoi dădu din cap cu subiînţeles și zise: 

— Nu ai pe nimeni cu care să mănânci, nu-i așa? 

Bobby își lăsă privirea în jos în farfuria de carton. 

— Nu. 

— Păi, e grozav de frumos să aduci mâncare bună pentru 
mine... afară de acea pizza cu bucăţelele alea mici de pește... 

— Anșoa. 

— Da, alea. Ea înghiţi niște salată, apoi continuă: Domnule 
Herrin, îmi pare tare rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru că am crezut că nu ești altceva decât un avocat... 
ratat. 

Bobby râse. 

— Este în regulă. Și eu simt același lucru în cea mai mare 


parte a timpului. 

— Tu ești sărac doar pen’ că îţi pasă. În sinea ta ţii la oamenii 
ca mine, care muncesc pe nimic, de aia nu ești un avocat bogat. 
Nu poţi face bani oferind tuturor servicii gratuite - unde sunt eu, 
fac asta? Nu, domnule Herrin, e doar o afacere proastă. Domnul 
Penney e bogat pen’ că știe să lucreze doar cu oamenii bogați. 

— La început îi păsa. 

— Deci nu ești supărat că i-am spus judecătorului că vreau pe 
domnul Fenney ca avocat? 

— Nu. Ai nevoie de el, Shawanda. Este un avocat mult mai 
bun decât mine. 

— Poate îl faci să-i pese din nou... poate de mine. 

Se priviră unul pe altul și Bobby zări speranţa în ochii ei. 

— Poate. 


Clădirea principală a clubului de golf din Highland Park nu era 
cea mai scumpă clădire din Dallas și nici măcar din Highland 
Park, dar în ea era cel mai greu de intrat. Să spui că era un club 
exclusivist era ca și cum ai spune că Michael Jordan era un 
jucător de baschet destul de bun. Nu poţi să-ţi cumperi biletul 
de intrare în acest club; te naști cu acest drept, îl obţii prin 
căsătorie sau pupi atât de multe funduri importante din oraș ca 
să poţi intra, încât Asociaţia Americană a Medicilor te-ar putea 
certifica drept proctolog cu diplomă. Scott Fenney obținuse 
calitatea de membru pe o rută ce fusese un privilegiu disponibil 
doar pentru că era o legendă a fotbalului local și avocatul lui 
Tom Dibrell. 

Scott opri Range Roverul lângă intrare. Înainte de a opri 
motorul, valetul le deschise ușile. Scott îi dădu băiatului o 
bancnotă de douăzeci de dolari și apoi își conduse familia în 
club. Boo și Pajamae o luară înainte, chicotind ca niște fetiţe ce 
erau. Scott zâmbi la acea priveliște. Rebecca nu. 

Chiar și atunci când nu era în cele mai bune toane, ca acum, 
Rebecca Fenney era totuși cea mai frumoasă femeie din 
Highland Park. Şi Scott se simţea mândru să-și însoţească 
nevasta în clădirea principală a clubului de golf - fostul star înalt 
și atrăgător al fotbalului de la SMU devenit avocat de succes ce 
însoțea superba fostă majoretă a SMU care purta o rochie de 
vară de un verde pal ce-i scotea în valoare silueta minunată - și 
să vadă fiecare bărbat cum îi arunca priviri discrete, dorind ca 


aceasta, iar nu dinozaurul ridat de nevastă-sa, să meargă cu el 
acasă în seara aceea. Rebecca era o parte importantă din viaţa 
perfectă a lui Scott Fenney, deși o parte extrem de 
morocănoasă astă-seară. 

— Este o greșeală a dracului de mare, comentă ea printre 
dinţi. 

— Oh, îţi faci prea multe griji. Suntem aici pentru artificii. 
Nimeni nu va acorda atenţie unei mici negrese. 

— Da, sigur. Femeile de aici observă dacă sânii tăi sunt cu 
câțiva milimetri mai mari sau dacă fundul tău este cu câţiva 
milimetri mai mic. Cum voi putea să le explic prezenţa ei aici? E 
al dracului de evident că nu este fiica unui membru! 

Clubul de golf își deschidea porțile pentru copiii membrilor de 
două ori pe an, pentru petrecerea anuală de Crăciun în 
colaborare cu Moș Crăciun și pentru artificiile de pe 4 lulie. În 
rest, copiii nu aveau voie să intre aici. Nu că aceștia ar fi găsit 
locul atrăgător. Media de vârstă a membrilor era șaptezeci și 
patru de ani; Scott și Rebecca erau unii dintre membrii tineri, 
„tânăr” însemnând sub șaizeci de ani. Decorul era contemporan 
pentru anul 1952; membrii clubului nu vedeau niciun motiv ca 
să-l modernizeze, singura concesie în faţa ultimilor cincizeci de 
ani fiind un televizor cu ecran mare pe terasa cu grătar a 
bărbaţilor. Pur și simplu nu avea niciun rost să încerci să 
convingi un membru de șaptezeci și patru de ani că schimbarea 
ar fi bună; pentru un bărbat de vârsta aceea, schimbarea nu 
putea fi decât rea. Nicio schimbare nu-l putea face din nou 
tânăr. 

Așa că, în afară de cele două evenimente anuale, nu erau 
copii la clubul de golf. Sau negri, cu excepţia băieţilor care 
strângeau mingile de golf și a oamenilor de serviciu. Sau 
hispanici, sau oricine altcineva care ar putea să se califice 
pentru discriminare pozitivă. Sau evrei. Deși membrii baptiști 
care se băteau cu Biblia în piept își îngrijeau sănătatea la 
spitalul Zale Lipshy, iar soțiile lor făceau cumpărăturile la 
Neiman Marcus, ei nu ar lăsa un evreu să se alăture clubului lor. 
Ca să vezi. Nu că ar exista o politică scrisă în acest sens - nu pui 
pe hârtie asemenea lucruri. Pur și simplu știi cum stau lucrurile, 
așa cum știi să nu-i arăţi vreunui poliţist degetul mijlociu: nu 
există o lege împotriva acestui fapt, cu toate acestea îţi va 
aduce o amendă pentru șofat imprudent. 


Membrii familiei Fenney își continuară drumul prin clădire, de- 
a lungul coridorului principal, reţinuţi scurt de câţiva dinozauri 
ridaţi care o felicitară pe Rebecca pentru alegerea ei aproape 
Terţă drept următoarea președintă a Balului Marilor Crescători 
de Vite... 

— Ea este un proiect al Junior League! spuse Rebecca fără a 
sta pe gânduri, când femeile o observară pe Pajamae. 

Apoi ieșiră pe ușile din spate spre zona mai ridicată acoperită 
cu iarbă din spatele terenului optsprezece, unde fuseseră 
așezate scaune de grădină pentru ca membrii clubului să se 
poată bucura de spectacolul artificiilor organizat de club. 

Găsiră patru locuri libere lângă un grup de geriatrici cu un 
venit net de peste un miliard de dolari. Nu schiţară niciun gest 
față de prezenţa lui Pajamae; pe de altă parte, probabil că nici 
nu puteau s-o vadă în întuneric. Cele două fete stăteau în faţă, 
cu Scott și Rebecca în spatele lor. Scott se aplecă spre Rebecca. 

— Vezi, nimănui nu-i pasă. 

Se așezară liniștiți, bucurându-se de seara de vară și de 
priveliștea spectaculoasă a luminilor din centrul de afaceri al 
Dallasului. Fetele erau înghesuite una în alta și vorbeau în 
șoaptă când primele artificii explodară deodată, o coloană 
romană gigantică - bum! - și Pajamae sări de pe scaun și se 
trânti la pământ asemenea unui soldat în faţa unui atac iminent. 
Scott se năpusti la ea. 

— Pajamae! Ce s-a întâmplat? 

— Lăsaţi-vă în jos, domnule Fenney! Lăsaţi-vă în jos! Se trage 
dintr-o mașină în mișcare! 

Câţiva copii aflaţi în apropiere începură să râdă, trezindu-i lui 
Scott Fenney niște amintiri neplăcute din copilăria sa, copilul 
sărac din cartier - „Scotty, de unde îţi cumpără mămica ta 
hainele, de la Sears?” - și ridicându-i tensiunea la nivelul de 
dinaintea unui meci. Copiilor din Highland Park le plăcea să-și 
necăjească tovarășii mai săraci, iar ultimul prilej fusese la finala 
de anul trecut jucată pe Texas Stadium, împotriva unei echipe 
dintr-o suburbie a clasei muncitoare: copiii din Highland Park 
scandaseră „Avuţi contra amărâţi!” și aruncaseră bancnote spre 
adversarii din lojele private ale părinţilor lor. Îi privi sever pe 
acei mucoși impertinenţi, abţinându-se cu foarte mare greutate 
să nu-i trimită pe toţi cu un pumn tocmai în a noua gaură de pe 


% Lanţ de supermagazine din Statele Unite (n. red.) 


terenul de golf. Dar să-i pocnească pe moștenitorii celor mai 
bogaţi oameni din Dallas nu ar fi un lucru bun pentru avocatura 
lui, așa că în schimb o ajută pe Pajamae să se ridice. 

— Dragă, este în regulă, în Highland Park nu avem 
împușcături din mașini aflate în mers. Sunt doar artificiile. 

Pajamae se ridică, privi în jur și zise: 

— Oh. 

Scott o ajută să se așeze înapoi pe scaun, apoi luă loc și el în 
spatele ei. Geriatricii se holbau acum insistent la Pajamae. 

Rebecca oftă și comentă: 

— Ei bine, asta ar trebui să fie știrea zilei aici la club. 


TREISPREZECE 


Carlos Hernandez, ospătarul preferat al lui Bobby de la 
Downtown Club, fu arestat pe 4 lulie fiindcă mersese la o 
petrecere în East Dallas, plănuind să tragă rapid câteva artificii. 
In orașul Dallas este ilegală chiar și numai posesia artificiilor, 
dar din moment ce Carlos avea deja asupra lui o cantitate 
considerabilă de cocaină și marijuana, nu se mai gândea la 
hotărârea dată de consiliul orașului în legătură cu artificiile - și 
nici la altceva, de altfel - în timp ce stătea beat și drogat, cu 
minţile rătăcite, în mijlocul Grand Avenue, trăgând cu artificii în 
formă de rachetă spre autovehiculele ce treceau pe lângă el. 
Când o mașină de poliţie se întâmplă să treacă pe acolo, Carlos 
aruncă o asemenea rachetă chiar în braţele poliţistului. El fu 
arestat pentru posesia a două duzini de artificii-rachetă, cinci 
pocnitori cu filamente, cincizeci de artificii romane, zece grame 
de cocaină și două punguţe de plastic cu marijuana. Din cauza 
experienţei sale anterioare cu sistemul federal, el fu predat 
federalilor. Aceștia îl acuzară de posesie cu intenţie de 
distribuire - drogurile, nu artificiile. Cu cele cinci condamnări 
avute la activ, Carlos risca de la zece ani la închisoare pe viaţă 
într-o închisoare federală. 

lată motivul care îl aduse pe Bobby în centrul orașului patru 
zile mai târziu. Mama lui Carlos îl angajase să-i reprezinte fiul 
pentru suma totală de 500 de dolari, din care 100 pe loc, iar 
restul câte 100 în fiecare lună, până se achita totul. Bobby parcă 
exact cu șase străzi mai jos de clădirea federală pentru a evita 
taxa de parcare și pentru a mai fuma o ţigară. In momentul în 
care ajunse la biroul procurorului districtual la etajul trei, putea 
a transpiraţie și a fum de ţigară. După ce spuse recepţionerei 
numele și scopul vizitei, Bobby luă loc în sala de așteptare. 
Venise să negocieze o înţelegere cu asistentul procurorului 
districtual care se ocupa de punerea sub acuzare a lui Carlos. 
Incercă să nu pară surprins când Ray Burns apăru în cadrul ușii. 

— Bobby! Un zâmbet larg din partea lui Burns, ca și cum 
acesta era mai fericit să-l vadă pe Bobby Herrin în acea 
dimineaţă, decât pe oricare altă persoană de pe planetă. Mă 
bucur să te văd, omule. 

— Ray. 

Acesta trase aer în piept, apoi îi aruncă lui Bobby o privire 


amuzată. 

— Ai dat cu mașina peste vreun sconcs? 

— Tu ești asistentul procurorului în cazul lui Carlos? 

— Da. Ce coincidenţă, nu-i așa? O palmă pe umărul celui mai 
nou bun prieten. Hai înăuntru, Bobby, hai să discutăm despre 
clientul tău principal, Carlos. 

Atitudinea plină de bunăvoință a lui Ray îl făcu pe Bobby să 
cadă pe gânduri. | se părea că era o coincidenţă a naibii de 
mare ca Ray Burns să fie asistentul procurorului districtual și în 
acest caz. Îl urmă pe acesta pe coridor și apoi în biroul său. Era 
o încăpere guvernamentală standard, dar în comparaţie cu 
biroul lui Bobby, era ceva somptuos: un scaun de piele, un birou 
de lemn, două scaune pentru musafiri și pereţi din rigips marca 
Sheetrock, suficient de groși încât să nu-l auzi pe Jin-Jin 
ocărându-l pe Joo-Chan fiindcă a stricat o serie întreagă de 
gogoși coreene. Pe pereţi erau diplomele, licenţele și fotografiile 
lui Ray cu politicieni importanţi. Ray îi făcu semn lui Bobby să ia 
loc, apoi se așeză și el la birou, se sprijini de spătarul scaunului 
și continuă: 

— Ce ai zice de doi ani pentru Carlos? 

— Doi ani? Reduci acuzaţia la simplă posesie? Fără intenţia de 
distribuire? 

O ușoară ridicare de umeri între prieteni. 

— Sigur, de ce nu? 

— De ce? 

Cei doi avocaţi se priviră unul pe altul pe deasupra biroului lat 
de lemn; un zâmbet subţire îi apăru lui Ray în colţul buzelor. Și 
Bobby știu că instinctele lui nu-l înșelau. 

— Ce vrei în schimb, Ray? 

Fără prefăcătorie acum. 

— Vreau ca stricata aia să pledeze vinovată. Tu o faci pe 
Shawanda să pledeze vinovată de omor prin imprudenţă și noi 
vom fi de acord cu patruzeci de ani. 

— Patruzeci de ani? Când va li eliberată, va fi numai bună 
pentru programul Medicare”!. 

— Treizeci. Și asta este cea mai mare concesie pe care o 
putem face. 


“ Program de asigurări de sănătate administrat federal ce 
asigură îngrijire medicală persoanelor de peste 65 de ani. 
(n.tr.) 


Bobby îl studie pe Ray Burns. 

— De ce schimbarea asta de atitudine, Ray? Erai destul de 
pornit în favoarea pedepsei capitale. 

— Încă sunt - o sentinţă capitală mi-ar îmbogăţi frumușel CV- 
ul. Dar suntem numiţi politic, cel puţin procurorul districtual este 
și nu vrea să-și petreacă restul carierei în infernul acesta, cu 
patruzeci și trei de grade blestemate la umbră. Se gândește 
poate la California. Cazul acesta s-ar putea să fie biletul său 
spre vest. 

Bobby Herrin nu era un avocat ai cărui clienţi să fie beneficiari 
ai puterii politice. Așa că avu nevoie doar de un moment pentru 
a realiza adevăratul motiv din spatele generozităţii lui Ray. 

— Ştii despre trecutul lui Clark? întrebă el. 

— Da. 

— Şi senatorul McCall vrea să ţină totul sub tăcere? 

— Da, din nou. 

— Așa că-i dă un telefon procurorului general al Statelor Unite 
și îi cere o mică favoare. Și acesta la rândul său îl sună pe 
procurorul districtual din Dallas și îi cere o mică favoare. Pe care 
procurorul districtual i-o va îndeplini în schimbul unui alt mic 
favor. Şi uite așa, viaţa unei persoane este schimbată brusc. 

Ray zâmbi și își întoarse palmele în sus. 

— Ce, te plângi? Doi dintre clienţii tăi obțin sentinţe favorabile 
datorită puterii lui McCall. 

— Zece ani, Ray. Zece ani pentru Shawanda, altfel poţi să-i 
spui bunului senator să uite de Casa Albă și șefului tău să uite 
de California. Şi vreau ca acuzaţiile lui Carlos să fie retrase. 

Ray se hlizi arătându-și toţi dinţii. Era atât de nemernic, încât 
chiar îi făcea plăcere jocul, doi avocaţi negociind vieţile altor 
oameni. La un avocat, plăcerea jocului este o trăsătură de 
caracter enervantă; plăcerea puterii însă este una periculoasă. 

— Douăzeci, și asta este o mare concesie, Bobby, iar tu știi 
asta. Dar dacă ea refuză înţelegerea, nu voi da înapoi de la 
pedeapsa capitală, înţelegi? Și dacă acea informaţie despre 
Clark devine publică, oferta este retrasă. Așa că fă-o pe stricata 
aia să accepte, repede. 

Bobby se ridică și se îndreptă spre ușă, dar se întoarse. 

— Ray, încă ceva: dacă vreodată îi mai spui stricată clientei 
mele, jur că am să-ţi trag un pumn direct în gura aia spurcată. 


„Scott, am nevoie de un răspuns pentru McCall. Curând.” 

— Ai sunat, Scott? 

Karen Douglas stătea în picioare în faţa biroului său. 

— Poftim? Oh, da, ia loc, Karen. 

Scott își îndepărtă din minte vocea lui Dan. Karen se așeză pe 
unul din scaunele de pe cealaltă parte a biroului său și își trase 
picioarele sub scaun, ca să nu i se vadă deloc gambele. Avea 
douăzeci și șase de ani, era destul de frumușică încât să fie 
remarcată și pe stradă și cea mai tânără dintre asociaţii 
subordonați lui Scott. Absolvise prima din grupa ei la Rice“? cu o 
licenţă în literatură și, de asemenea, prima în grupa ei de la 
Drept la Universitatea Texas. Era extrem de inteligentă, dar 
întâmpina greutăţi în a se adapta la practicarea avocaturii. Ga 
partener supervizor, Scott simţea responsabilitatea de a-i învăţa 
pe noii lui asociaţi abilităţile practice necesare, care nu le erau 
predate în Facultatea de Drept. Dacă Dan Ford nu l-ar fi învăţat 
pe Scott aceleași abilităţi practice, el nu ar fi avocatul care era 
astăzi. 

— Karen, știu că ești cu noi doar de câteva luni, dar se pare 
că ai anumite probleme. Am dreptate? 

Ea încuviinţă și lui Scott îi fu teamă că aceasta ar putea 
începe să plângă. 

— Bine, hai să vedem dacă te putem aduce din nou pe linia 
de plutire. În primul rând, orele tale facturate. Nu ţi-ai îndeplinit 
niciodată norma lunară. Karen, asociaţii mei își depășesc 
normele. 

— Dar Scott, două sute de ore lunar? Zece ore facturate pe zi? 
Este imposibil, dacă sunt onestă. 

— Karen, aceasta este o firmă de avocatură, nu seminar 
teologic. El zâmbi; ea nu. Uite ce e, iată cum se facturează 
orele. În primul rând, rotunjești întotdeauna. Douăzeci de 
minute devin o jumătate de oră, patruzeci de minute devin o 
oră, o oră și jumătate se transformă în două ore. In al doilea 
rând, fiecare telefon pe care îl dai și fiecare scrisoare pe care o 
citești înseamnă minimum un sfert de oră. Citești zece scrisori, 
un sfert de oră fiecare, asta înseamnă două ore și jumătate 
facturate. La naiba, eu de obicei facturez patru sau cinci ore 
doar citindu-mi e-mailul în fiecare dimineaţă. Și călătoriile n-ai 


2 Universitatea William Marsh Rice - universitate privată din 
Houston, Texas (n.tr.) 


mers tu cu avionul la San Francisco împreună cu Sid luna 
trecută? 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Ai facturat durata zborului? 

— Două ore. Am lucrat la o altă chestiune. 

— Cât a durat zborul? 

— Patru ore. 

— Atunci ar trebui să facturezi opt, patru ore clientului pentru 
care mergeai la San Francisco și alte patru clientului a cărui 
muncă o făceai în timpul zborului. Vezi? Sunt șase ore pe care 
nu le-ai facturat luna trecută. Dacă fiecare avocat de aici ar 
pierde șase ore în fiecare lună, Karen, asta ar însemna o mie 
două sute de ore care nu ar fi facturate. Ar fi trei sute de mii de 
dolari pe care noi nu i-am colecta. Ín fiecare lună. în 
douăsprezece luni, înseamnă 3,6 milioane. Vezi cum se adună? 
înţelegi de ce fiecare oră contează? Orele facturate sunt 
inventarul unei firme de avocaţi, Karen, astfel că, atunci când tu 
nu-ţi facturezi norma, este ca și cum ai munci la McDonald's și 
ai da de pomană hamburgerii. 

Karen îl privea pe Scott ca o studentă în primul an, care 
experimenta prima atingere pornografică la petrecerea frăţiei. 

— Scott, tu îmi spui de fapt să-mi încarc orele. Asta nu 
înseamnă înșelătorie? 

— Oriunde, cu excepţia unei firme de avocatură. 


Bobby intră în holul de la Ford Stevens și recepţionera 
zâmbitoare îi făcu semn din mână să treacă. De fiecare dată 
când intra în sediul Ford Stevens, el simțea un miros în aer. 
Asemenea unui sediu de pompe funebre, sediul unei firme de 
avocatură din centru avea mirosul său unic; dar în loc de 
formaldehidă, acest loc mirosea a bani. 

El merse pe coridorul mochetat spre biroul pe colț al lui 
Scotty. Acesta stătea la birou și i se adresa unei tinere. Il 
observă pe Bobby și îi făcu semn să intre. 

Păși în birou. Tânăra se ridică și când se întoarse spre Bobby, 
acesta fu uimit de înfățișarea ei: era foarte frumoasă și, după 
costumul ei elegant, avocată. 

— Bobby, aceasta este Karen Douglas. Karen, Bobby Herrin. 

Ochii ei se măriră. 

— Tu lucrezi la cazul Shawandei Jones cu Scott. Trebuie să fie 


foarte captivant. Când eram în facultate, întotdeauna am crezut 
că voi lucra la biroul apărătorului public. 

— Dar noi plătim mai bine, răspunse Scotty. El făcu un semn 
spre canapea. la loc, Bobby, vorbim imediat. Apoi luă un 
document voluminos și se întoarse spre Karen. Ei, Karen, acum 
ești lămurită cu orele facturate? 

Aceasta oftă din greu și încuviinţă. 

— Cred că da. 

— Bine, celălalt lucru despre care doream să discut cu tine 
era raportul tău. L-am citit și este grozav. Ai cercetat legea 
perfect, ai aplicat faptele, ai făcut totul exact ca la carte... cuo 
excepţie... 

— Ce excepţie, Scott? 

— Cu excepţia că nu ai răspuns la întrebarea mea. 

— Dar tu ai întrebat dacă Dibrell ar putea da în judecată 
orășelul acela ca urmare a respingerii cererii sale de schimbare 
a clasificării zonale. Răspunsul este nu. 

Scotty clătina din cap. 

— Karen, eu nu te-am întrebat dacă Dibrell ar putea da orașul 
în judecată, te-am întrebat cum ar putea Dibrell să dea în 
judecată. Intenţionăm să intentăm proces; deja am decis asta. 
Este parte a strategiei noastre ca să facem orașul să ne dea 
încadrarea pe care noi o dorim. Și, crede-mă, după ce avocatul 
lor le va spune cât va costa litigiul în onorarii și cheltuieli de 
judecată chiar și dacă ei câștigă, orașul se va prăbuși. Ceea ce 
am vrut de la tine era o poziţie legală pe care noi să o putem 
adopta pentru a justifica darea în judecată. Tu ai răspuns la 
dacă. Eu am întrebat cum. 

Chipul lui Karen exprima acea consternare unică a 
proaspătului avocat care învaţă dedesubturile meseriei. 

— Eu... eu nu am înţeles, Scott. Voi încerca din nou. 

— Bravo. 

Karen plecă și Scotty comentă: 

— Corp superb, dar niciodată nu va avea succes ca avocat. Ce 
mai faci? 


Zece minute mai târziu, ei mergeau cu mașina spre clădirea 
federală. 

— Scotty, spuse Bobby, douăzeci de ani este o înţelegere 
avantajoasă. Am avut dealeri lipsiţi de orice importanţă 


condamnaţi pe viaţă. 

Dar Scott nu se gândea la ce era avantajos pentru clienta sa; 
se gândea la ce era avantajos pentru el. Și anume ca Shawanda 
să pledeze vinovată; pentru douăzeci, treizeci sau patruzeci de 
arii - lui nu-i păsa câtuși de puţin. Fiindcă, dacă ea pleda 
vinovată, el nu mai trebuia să ia o decizie importantă. „Scott, 
am nevoie de un răspuns pentru McCall. Curând.” 


— Douăzeci de ani? Domnule Fenney, Pajamae o să aibă 
douăzeci și nouă atunci, nici măcar n-am s-o mai cunosc. Eae 
tot ce am. 

Shawanda pășea de jur împrejur în mica încăpere, 
înconjurându-i pe Scott și pe Bobby care stăteau pe scaune. 

— Înţeleg, Shawanda, dar dacă ești condamnată pentru omor 
calificat, ai putea primi pedeapsa capitală. 

— Douăzeci de ani în închisoare, mor oricum. Domnule 
Fenney, de ce nu mă crezi? Nu am făcut-o eu! Nu am omorât pe 
nimeni! 

În litigiile civile, judecătorii impun de obicei părţilor implicate 
să-și medieze disputele înainte de a ajunge la proces. Medierea 
permite avocaţilor să împingă clienţii la înţelegeri pe care 
aceștia nu le agreează, să-i forțeze să plătească sume pe care ei 
nu vor să le plătească și să-i facă să pună capăt proceselor pe 
care ei nu vor să le oprească. Dar nu există mediere impusă de 
instanţă în cazurile penale. Așa că tot ce putea face Scott ca să 
încerce să-și convingă clienta să accepte înţelegerea era să se 
ridice în picioare și să strige: 

— Shawanda, te rog, gândește-te la asta! 

Ea se opri brusc. 

— Nu mai vreau să mă gândesc deloc, domnule Fenney. Ti- 
am mai spus și înainte, nu pledez vinovată! 


Ray Burns nu fu fericit când Scott și Bobby îl informară despre 
decizia clientei lor de a respinge oferta acuzării. 

— Acea stri... ochii lui Ray îi întâlniră pe cei ai lui Bobby. Acea 
femeie face o greșeală uriașă. Și avocaţii ei fac o greșeală și mai 
mare dacă fac public trecutul lui Clark. 

— Dar zece ani? întrebă Scott. 

— În niciun caz. Nu facem înţelegeri de zece ani cu oamenii 
care pun pistolul la capul unui tip și-i zboară creierii! 


Scott stătea din nou la biroul său cu coatele pe masă, cu 
capul în mâini, ochii închiși, iar mintea îi era o învălmășeală de 
gânduri și imagini: Scotty Fenney, numărul 22, alergând pe 
teren, marcând touchdown-ul câștigător, eroul campusului... 
două fetițe, una albă, cealaltă neagră, dormind una lângă alta în 
patul imens, feţele lor netede, părul lor în codițe rasta... 
Rebecca, frumoasă, dezbrăcată și supărată... Shawanda, 
singură în celulă, plângând după fiica ei și după heroină... și Dan 
Ford, care-l înlocuise pe tatăl care murise când Scott era doar 
un copil. Ce fiu nu ar face ce-i cere tatăl său? „Scott am nevoie 
de un răspuns pentru McCall. Curând.” Dar băiatul avea și o 
mamă, și exact când imaginea unei mame citindu-i fiului său îi 
trecu prin faţa ochilor minţii, Scott își deschise ochii și-l zări pe 
Dan Ford stând în faţa lui și privindu-l. Și știu imediat pentru ce 
venise partenerul său senior. 

— A refuzat oferta? 

Scott se sprijini de spătarul scaunului. 

— Veștile circulă repede. 

— Procurorul general al Statelor Unite l-a sunat pe Mack, 
Mack m-a sunat pe mine. 

— Și acum tu mă chemi la ordin? Cum este zicala aia: rahatul 
se rostogolește ușor la vale? 

— Ceva de genul ăsta. Dan se plimbă prin birou iară o ţintă 
anume și se opri în dreptul imensei fotografii înrămate a lui 
Scott Fenney, numărul 22 al echipei SMU Mustangs, alergând cu 
mingea împotriva Texasului. O sută șaptezeci și cinci de metri... 
de necrezut, continuă el. : 

După un moment, se îndepărtă și se așeză pe canapea. In 
cele din urmă, se întoarse spre Scott. 

— Scott, am nevoie de un răspuns pentru McCall. Acum. 

— Nu știu, Dan. 

— Ce este de știut? Noi știm ce vrea Mack. 

— Și eu știu ce vrea clienta mea. 

Dan chicoti. 

— Clienta ta? Clienţii ne plătesc onorarii, Scott. Doamna Jones 
nu ne plătește nimic. Ne costă. Este o cheltuială pentru această 
firmă. Şi ne putem lipsi ușor de ea. 

— Dan, sunt avocatul ei! 

Dan se ridică. 


— Scott, tu chiar crezi că este nevinovată? Tu chiar crezi că 
nu ea l-a omorât pe Clark? 

Scott scutură din cap. 

— Nu. 

— Atunci care este problema? 

— Problema este, Dan, că ea va muri dacă nu folosesc acea 
dovadă legată de trecutul lui Clark! 

O expresie de o perplexitate absolută se așternu pe chipul lui 
Dan. El continuă: 

— Și cum o să-ţi afecteze asta viaţa? 


Căci acesta fusese principiul care ghidase viața profesională a 
lui A. Scott Penney încă din ziua în care se angajase la Ford 
Stevens: Cum îi va afecta asta viața? Sau mai precis, venitul? 
Orice eveniment - un avocat concediat, un client lăsat baltă, un 
proces câștigat sau pierdut, o lege promulgată sau abrogată, un 
dezastru natural, prăbușirea pieţei financiare, un război, o 
campanie prezidenţială - care îi afecta viaţa sau venitul era, 
prin definiţie, important. Orice eveniment care nu-i afecta viaţa 
sau venitul era lipsit de importanţă, irelevant, la fel de lipsit de 
însemnătate pentru el ca oricare crimă săvârșită de vreo bandă 
în South Dallas. Acum, conducând spre vila sa de 3,5 milioane 
de dolari în automobilul său de 200 000 de dolari, Scott se trezi 
întrebându-se: Cum îi va afecta viaţa și venitul condamnarea la 
moarte a Shawandei Jones? 

Răspunsul era evident: absolut deloc. A doua zi după 
condamnare, el se va întoarce la birou muncind să-și facă 
clienţii bogaţi și mai bogaţi și aducând acasă 750 000 de dolari 
anual. La fel cum va proceda și în ziua de după execuţia ei. 
Aceasta va deveni curând parte a trecutului său. Peste un an 
nici măcar nu-și va mai aminti numele ei. 

Scott urmase întotdeauna sfaturile lui Dan Ford și știa că ar 
trebui să procedeze la fel și acum. Ar trebui să socotească viaţa 
patetică, de dependentă de heroină, a Shawandei drept 
neimportantă, irelevantă și fără însemnătate pentru viaţa lui. Ar 
trebui să piardă procesul acesteia și să meargă mai departe, așa 
cum făcuse cu alţi clienţi ale căror procese le pierduse. Nici 
măcar Scott Fenney nu putea câștiga fiecare proces. De puţinele 
dăţi când pierduse, umblase fără ţintă, blestemând judecătorul 
și juraţii câteva zile, dar odată ce clientul își achita ultima notă 


de plată și cecul era încasat, el trecea peste asta și mergea mai 
departe. 

Dar aici era o diferenţă. 

Scott Fenney nu abandonase niciodată un caz. Sau o 
întrecere. Sau un meci. El jucase întotdeauna să câștige. Fiecare 
joc pe care îl jucase vreodată - fie el fotbal, golf sau avocatură - 
fusese un test al bărbăţiei sale, așa că de fiecare dată jucase să 
câștige. Folosirea la maximum a tuturor resurselor disponibile, 
fără limite sau restricţii, victoria cu orice preţ - asta era ceea ce- 
| făcea un învingător. Fiecare celulă a corpului său era inoculată 
cu dorința de a câștiga, dorinţă care îl transformase din puştiul 
sărac al cartierului în proprietarul unei vile pe Beverly Drive, în 
inima Flighland Park. Dar acum Dan Ford îi spunea să se lase 
învins. Putea Scott Fenney să se lase învins și totuși să fie un 
învingător? 

Acel gând nu-i dăduse pace tot drumul spre casă. Dar în timp 
ce vira pe aleea din spatele vilei sale, un nou gând, și mai 
supărător, îi invadă mintea: Cum va afecta moartea Shawandei 
viața lui Pajamae? 


Scott spusese cu fetele rugăciunile de dinainte de culcare, le 
înveli confortabil și se pregătea de plecare, dar trebuia să-i pună 
o întrebare lui Pajamae. 

Pajamae, crezi că mama ta ar fi în stare să facă rău cuiva? 

— Nu, sir, domnule Fenney. Mama are inimă bună. li pasă de 
oameni. Problema ei este că nu-i pasă suficient de ea însăși, îmi 
spune întotdeauna să mă iubesc pe mine, dar ea nu se iubește. 
Tăticu' a făcut-o așa, lovind-o și îmbolnăvind-o. Așa că nu o 
învinovăţi pe ea, domnule Fenney, nu este vina ei. Apoi își ridică 
ochii ei mari și căprui spre Scott și îl întrebă: Domnule Fenney, 
vrea poliţia să o omoare și pe mama? 


PAISPREZECE 


„Execuţia acuzatei ar încălca drepturile sale civile stipulate de 
al Optulea Amendament al Constituţiei Statelor Unite...” 

Acuzata. Mama ei. Execuţie. La naiba. 

Pajamae se juca în piscină cu Boo; ele stăteau în capetele 
opuse mai puţin adânci și aruncau una la alta un disc ușor de 
plastic pe deasupra zonei adânci a piscinei. Scott stătea pe 
terasă. Citind expunerea dovezilor apărării redactată de Bobby 
care argumenta că mama lui Pajamae n-ar trebui executată în 
cazul în care ar fi găsită vinovată de uciderea lui Clark McCall. 

Era o altă după-amiază de duminică îngrozitor de fierbinte în 
Highland Park. Fetele se răcoreau în piscină. Scott transpira la 
umbra terasei. Rebecca era jos în sala de sport urcând spre 
nicăieri treptele unui Stairmaster, în confortul aerului 
condiţionat. Consuela era curtată de Esteban Garda în Little 
Mexico. Scott o dusese cu mașina în acea dimineaţă la catedrala 
catolică Santuario de Guadalupe situată la limita nordică a 
centrului Dallasului, care era în același timp și limita sudică a 
Little Mexico. Esteban aștepta pe trotuar, purtând bocanci negri, 
pantaloni tot de culoare neagră și o cămașă albă cu mânecă 
lungă extrem de apretată; era proaspăt ras și părul îi era dat pe 
spate cu gel. Arăta ca un matador mexican. O întâmpină pe 
Consuela de la Rosa ca pe o prinţesă, luându-i mâna și ajutând-o 
să se ridice și să coboare din Ferrari-ul cu banchete joase. 
Aceasta se întoarse și își luă la revedere de la Scott făcându-i cu 
mâna, apoi se îndreptă spre intrarea bisericii asemenea unei 
adolescente îndrăgostite. Avea tenul ciocolatiu și era radioasă. 

Scott avea tenul alb și era îngrijorat. 

„Scott, am nevoie de un răspuns pentru McCall. Acum.” 

Și dacă îi spunea „nu” lui McCall? Ce putea Mack McCall să-i 
facă lui Scott Penney, avocatul lui Tom Dibrell? Putea fi Mack 
McCall senatorul de Texas și fostul frate de fraternitate al lui 
Dan Ford, dar nu plătea onorarii pentru servicii juridice firmei 
Ford Stevens. Așa că refuzându-l pe McCall nu ar prejudicia 
firma; bineînţeles, nici nu ar ajuta-o. Și totuși, n-ar trebui să fie 
nicio problemă, din moment ce nu este adus niciun prejudiciu. 
Sigur, McCall ar putea să-i blocheze lui A. Scott Fenney viitoarea 
nominalizare pentru baroul federal, dar asta nu-l îngrijora pe 
Scott; nici nu avea intenţia să accepte o scădere a venitului ce îl 


lăsa cu doar 162 000 de dolari pe an. Așadar, refuzul lui McCall 
avea drept urmare doar supărarea unui senator al Statelor 
Unite; Scott putea trăi cu asta. 

Dar putea trăi cu un partener senior supărat? 

Cum va accepta Dan Ford refuzul său? Să îi spună „nu” lui 
Dan ar însemna să facă ceva ce nu mai făcuse niciodată; nu-l 
refuzase niciodată pe Dan, nici măcar nu se gândise vreodată la 
o asemenea posibilitate. Acum, Dan își dorea să fie avocatul 
președintelui, ceea ce necesita alegerea lui Mack McCall în 
funcţia de președinte, lucru care presupunea ca Scott Fenney să 
ascundă trecutul lui Clark McCall, ceea ce impunea ca Scott să 
spună „da”. 

Dan nu ar fi fericit dacă Scott ar spune „nu”. 

Dar Scott aducea anual firmei mai bine de 3 milioane de 
dolari în onorarii și asta reușea întotdeauna să-i readucă lui Dan 
buna dispoziţie. Şi dacă Scott promitea să-și mărească notele de 
plată către Dibrell la 4 milioane de dolari în acest an - ceea ce 
ar presupune o evidență contabilă extrem de creativă - cu 
siguranţă Dan i-ar ierta lui Scott (care era ca un fiu pentru el) 
acest unic act de rebeliune. Cu siguranţă. 

Cu toate astea, Scott Fenney nu spusese niciodată „nu” unui 
antrenor, unui client sau partenerului său senior. Dacă 
antrenorul îi cerea să forțeze finalul unei alergări în al treilea 
touchdown, la linia de 18 metri și printre oamenii de linie 
adversari care încercau să-l blocheze, el alerga. Dacă un client 
dorea ca el să constrângă soluţionarea unui caz de hărțuire 
sexuală prin ameninţarea că face publică istoria sexuală a 
femeii, el ameninţa. Dacă un partener senior voia ca el să 
parafeze decizia de concediere a unui coleg partener, el făcea și 
acest lucru. Dar acum un senator al Statelor Unite și partenerul 
său senior doreau ca el să ascundă dovezi hotărâtoare și să 
privească liniștit cum clienta sa era executată. Putea el să facă 
una ca asta? 

Şi dacă o făcea? Și dacă Scott Fenney spunea „da” lui Mack 
McCall și lui Dan Ford? Ambii ar fi foarte fericiți. McCall ar fi ales 
președinte, Ford Stevens ar fi societatea de avocaţi a 
președintelui și Dan Ford ar fi avocatul acestuia. Firma și-ar 
deschide o filială la Washington, noii clienți corporatiști ar plăti 
firmei milioane în onorarii pentru servicii juridice și partenerii și- 
ar dubla veniturile. Scott Fenney ar fi putred de bogat. Și toate 


astea sunau bine, până când el auzi vocea mititică a lui 
Pajamae: 

— Prinde-o, Boo! 

„Domnule Fenney, vrea poliţia să o omoare și pe mama?” 

Scott auzi ușile de sticlă din spatele său deschizându-se 
automat și simţi un val de aer rece izbindu-se de ceafa sa 
înfierbântată. Rebecca se apropie, și el îi mirosi parfumul 
impregnat de sudoare. Purta o bustieră și colanţi scurţi de 
alergare ce se mulau pe fiecare porţiune a corpului ei suplu. 
Scott simţi dorinţa de a-și așeza soţia în poală și de a o strânge 
în braţe; dar asemenea unui câine ce fusese lovit ultimele o sută 
de dăți când alergase după os, Scott nu făcu nicio mișcare în 
acea direcţie. Priviră fetele cum se jucau. 

— E bine că acum are o prietenă, comentă el. 

— Are prietene, răspunse Rebecca, fete din cele mai bune 
familii din Highland Park. Dar refuză pur și simplu să-și petreacă 
timpul cu ele. 

— Atunci nu îi sunt prietene, Rebecca. 

Priviră din nou tăcuţi. După un moment, Rebecca continuă: 

— O negresă drept cea mai bună prietenă a ei. Va fi un lucru 
atât de pozitiv pe formularul ei de debutantă! 

Se răsuci brusc și intră înapoi în casă. Scott clătină din cap. 
„Formularul ei de debutantă.” Barbara Boo Fenney nu va fi 
niciodată o debutantă în Flighland Park; nu era genul potrivit 
pentru așa ceva. Și nici Pajamae Jones; ea nu era de culoarea 
potrivită. Se născuse în partea defavorizată a vieţii, așa cum 
fusese și Scott, dar ea nu putea alerga cu o minge de fotbal spre 
partea bună a vieţii așa cum făcuse el. Poate de aceea se 
simţea legat de această negresă mititică, deoarece erau 
amândoi de pe partea săracă a drumului; sau poate fiindcă el 
luase întotdeauna apărarea copiilor slabi, cum era Bobby. Când 
erau în liceu, Bobby ar fi fost bătut zilnic dacă nu ar fi fost sub 
protecţia lui Scott. 

Pajamae Jones era acum sub protecţia lui Scott Fenney. 

Ea aruncă discul pe deasupra capului lui Boo. Aceasta îl 
recuperă undeva departe în curte și de acolo îl aruncă și ea cu 
putere. Discul ateriză chiar în mijlocul piscinei, în zona adâncă. 
Pajamae ieși din zona mai puţin adâncă și merse pe margine 
până în partea mai îndepărtată a piscinei unde discul plutea pe 
apă. Îngenunche și se întinse după el, dar era un pic mai 


departe decât putea mâna ei să ajungă. Se întinse și mai mult 
deasupra apei, dar înainte ca ea să cadă și să se scufunde în 
apa de azur, Scott deja aruncase expunerea și alerga spre 
piscină. 

Boo ţipă: 

— Nu știe să înoate! 

— Rămâi pe loc, Boo! 

Scott plonjă în piscină, fără să se mai gândească la pantofii 
sport și la pantalonii scurţi pe care îi purta încă. Se duse direct 
la fund și o apucă pe Pajamae de mijloc. Impinse puternic cu 
picioarele; ieșiră la suprafaţă împroșcând apă în jur. Pajamae 
tușea scuipând apa. Scott o scoase din piscină pe mal, ieși apoi 
și el și îngenunche lângă ea. Aceasta se rostogoli scoțând și mai 
multă apă. Se ridică încet. 

— Eşti bine, draga mea? 

Pajamae își ridică privirea spre Scott. 

— Am crezut că o să mor, domnule Fenney. 

— Nu cât sunt eu de veghe. _ 

Ea își șterse nasul și se sprijini de Scott. Işi îngropă faţa în 
tricoul lui ud și îl îmbrăţișă încolăcindu-și braţele în jurul lui. El o 
bătu ușor pe spate. 

— Fetiţo, o să iei lecţii de înot. 


CINCISPREZECE 


Scott Fenney ducea o viaţă dublă: la firmă era un avocat de 
succes care practica avocatura exact așa cum jucase fotbal - 
câștigând cu orice preţ, atacând flancurile, driblând sistemul, 
forțând regulile, fiind maestru în arta avocaturii agresive și 
creative, și făcând astfel o mulţime de bani. Acasă era un om 
bun, un soţ credincios pentru Rebecca și un tată iubitor pentru 
Boo, căreia încerca în fiecare seară înainte de culcare să-i 
insufle virtuțile unei vieți bune și decente. Rebecca nu dorea să 
știe ce făcea el în fiecare zi la birou, iar Boo nu trebuia să știe. 
Singura parte a vieţii sale de avocat pe care o aducea acasă în 
fiecare seară erau banii. 

Toţi avocaţii duc o astfel de viaţă gen Jekyll-și-Hyde, păstrând 
cu grijă o delimitare clară între vieţile lor duale, minţindu-și 
nevestele și copiii și ascunzându-și vieţile de avocaţi asemenea 
unui dependent de droguri care-și ascunde patima ilicită. Scott 
spunea tuturor că este avocat, dar nu spunea nimănui ce făcea 
ca avocat. Un avocat învaţă că asemenea lucruri este mai bine 
să fie lăsate la firmă. Intri dimineaţa în birou și devii un avocat 
de succes; pleci în fiecare seară și devii din nou un om bun. Dar 
cu fiecare seară, transformarea înapoi - din Hyde în Jekyll - 
devine tot mai grea. Avocatul din tine nu vrea să renunţe. Dar tu 
îl învingi, pentru că nu poţi permite ca hotarul dintre cele două 
vieţi ale tale să fie încălcat. Scott Fenney nu adusese niciodată 
acasă viața sa de avocat - niciodată! - până în ziua în care 
adusese acasă o negresă de nouă ani. 

Pajamae Jones era acum parte a vieţii lui - a ambelor sale 
vieți. Ea e parte a vieţii de acasă, iar mama ei parte a vieţii sale 
de avocat. Ea își iubea mama și el era avocatul acesteia. 
Deciziile lui ca avocat al mamei sale vor determina dacă ea mai 
avea mamă mult timp: dacă îi spunea da lui Dan Ford, o trimitea 
pe mama lui Pajamae direct în sectorul condamnaților la 
moarte. Hotarul dintre cele două vieţi ale sale fusese încălcat și 
acum, asemenea ultimelor două echipe rămase în joc la finalul 
unui lung sezon, și care încep lupta pentru câștigarea 
campionatului, cele două vieţi ale lui Dan Ford versus Pajamae 
Jones - erau angrenate într-o încleștare pe viaţă și pe moarte 
pentru sufletul lui Scott Fenney. 

„Am nevoie de un răspuns pentru McCall. Acum.” 


„Vrea poliţia să o omoare și pe manta?” 

Va fi el avocatul pe care îl vrea Dan Ford? Sau omul de care 
Pajamae avea nevoie? Nu mai putea să fie și unul, și celălalt. 
Trebuia să aleagă între cele două vieţi ale sale. Trebuia să se 
confrunte cu această situaţie direct și deschis, așa cum se 
întâmplase de atâtea ori când blocajul era înfrânt și numărul 22 
se găsea singur pe terenul de fotbal în faţa a cinci adversari. 
Atunci, ca și acum, trebuia să ia o decizie: ori se retrăgea 
dincolo de limite înainte de a fi lovit, ori ataca violent, primea 
lovituri și reușea metri suplimentari. Antrenorii de fotbal numesc 
aceste momente „analiza curajului”, deoarece în acele 
momente descoperi din ce aluat ești făcut. 

Scott Fenney se confrunta cu o analiză a curajului. 

Data începerii procesului era cu o săptămână mai aproape și 
Scott şedea la măsuţa din mica încăpere a centrului federal de 
detenţie lângă Bobby și în faţa Shawandei. Ea era fericită, 
optimistă și plină de energie. Bobby îi arăta fotografii adunate 
de Carl în timpul investigaţiilor sale. 

— Acesta este Clark în zilele lui mai bune. A încercat vreodată 
să te agaţe înainte de seara aceea? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, domnule. Desigur, băieţii albi și beţi arată toţi la fel 
sâmbătă seara. 

Bobby ridică o altă fotografie. 

— Onorabilul senator. 

Shawanda se uită fix la imaginea lui Mack McCall și zise: 

— Mă înfioară. 

— Da. Bobby arătă spre un om masiv și chel care stătea mai 
în spate, în aceeași fotografie. L-ai văzut vreodată pe tipul ăsta? 

— Nu, domnule... și n-aș uita figura aia. 

Scott întrebă: 

— Cine este? 

— Delroy Lund, bodyguardul lui McCall. Gorila lui, după 
spusele lui Carl. Fost DEA. Carl zice că poate mirosi un poliţist 
corupt de la un kilometru. 

— Şi ce are el a face cu cazul? 

Bobby scutură din cap. 

— Nimic. 

— Deci Carl nu a descoperit nimic? 

— Nu, dar nu renunţă niciodată. 


Cu acele vești, Scott decise să facă o ultimă încercare de a-și 
convinge clienta să accepte oferta acuzării în schimbul 
recunoașterii vinovăţiei. 

— Shawanda, tot ce avem este această femeie, Hannah 
Steele. Clark a violat-o acum un an. Scott se întoarse spre 
Bobby. A obţinut Carl o fotografie a lui Hannah? 

— Nu, este foarte timidă, nu l-ar lăsa. Carl a zis că e ca un 
bibelou de porțelan, o fată foarte fragilă. A zis că nu ar paria pe 
un bax cu șase beri că aceasta ar rezista unui atac dur la 
proces. Şi Ray Burns are de gând să fie al dracului de dur, va 
încerca să o facă să pară ca o... Ochii lui Bobby se întoarseră 
spre Shawanda. Va explora viaţa ei sexuală. 

— Da. Scott se întoarse din nou spre clienta lui. Shawanda, 
dacă ai face înţelegerea, cel puţin nu te-ai confrunta cu 
pedeapsa capitală. 

— Domnule Fenney, zise ea, dacă nu pot fi cu Pajamae, mai 
bine mor. 

Scott oftă și încuviinţă spre Bobby. 

— Bine, Shawanda, spuse Bobby, vom merge la proces. Dar 
trebuie să înţelegi, dovezile împotriva ta sunt substanţiale, mai 
mult decât suficiente să te pună în sectorul condamnaților la 
moarte. Singura noastră speranţă este Hannah. Te vom audia 
pe tine mai întâi, apoi pe ea. Va corobora... îți va confirma 
mărturia, lucru care va da juraţilor un motiv în plus să te creadă. 

— De ce nu pot să fac unul din testele alea cu detectorul de 
minciuni, să demonstrez că nu mint? Le-am văzut în emisiunea 
aia la televizor - ei îl conving pe băiatul care vrea să se însoare 
cu fata să facă testul cu detectorul de minciuni, să-l întrebe 
dacă o înșela. Ea râse. Băieţii albi mint de fiecare dată. 

Bobby clătina din cap. 

— Nu este o idee prea bună, Shawanda. Se întoarse apoi spre 
Scott. Scotty, mă gândeam la reporterii care te-au sunat ca să 
solicite interviuri cu Shawanda. Poate ar trebui să facem asta, să 
o lăsăm să spună lumii ce s-a întâmplat. Asta va condiţiona 
decizia juraţilor. Și după ce își va spune povestea, poţi cere ca 
fiecare femeie care a fost bătută sau violată de Clark McCall să 
iasă la iveală, ca Shawanda să nu meargă la închisoare pentru o 
crimă pe care nu a comis-o ea. 

— Mie mi se pare o idee bună, domnule Fenney, spuse 
femeia. 


Scott își lăsă privirea în jos și răspunse: 

— Nu știu, Shawanda, s-ar putea să nu fie cea mai bună 
strategie. 

Ochii săi erau încă plecați când Bobby adăugă: 

— Shawanda, eu și Scotty trebuie să discutăm puţin afară. 

Bobby se ridică și ciocăni la ușă. Gardianul deschise, iar 

Scott se ridică cu greu de pe scaun și îl urmă pe Bobby pe hol. 
Merseră zece pași pe coridor, când Bobby se opri și se sprijini de 
perete. 

— Se simte mult mai bine, începu Scott. 

— Este afumată. 

— Ce? 

— Simte senzaţia intensă de plăcere. 

— Adică heroina? 

Bobby încuviinţă. 

— De unde știi? 

— Scotty, cei mai buni clienţi ai mei sunt drogaţii. Le citești în 
priviri când sunt sub influenţa drogurilor. Arată de parcă toată 
lumea ea lor. 

— Cum a făcut rost aici? 

Bobby ridică din umeri. 

— Gardianul, omul de serviciu, cine știe? 

— Arăta bine data trecută. Mi-am imaginat că a depășit 
momentul. 

Bobby scutură din cap. 

— Un narcoman nu depășește niciodată nevoia. Nesaţul după 
o nouă doză este întotdeauna prezent. Le obţin punerea în 
libertate condiționată de tratament, ei iau metadonă, stau curați 
vreo două săptămâni, două luni poate, apoi se întorc la drog ca 
la o amantă veche. 

— Viaţa ei este pe muchie de cuţit și ea nu se poate abţine să 
nu se injecteze? Soţia mea este furioasă pe mine, Dan este 
furios și el, eu suport toată această supărare ca ea să se 
drogheze? Toate astea pentru o narcomană blestemată? 

— Scotty, dacă ai fi trăit viaţa ei, probabil că te-ai fi injectat și 
tu. A avut parte de cea mai bună viaţă, ea a avut-o pe cea mai 
rea. Dar încă mai poate fi fericită când este drogată. Și acum 
marfa de pe stradă este atât de ieftină, încât poate să-și 
petreacă fiecare moment drogându-se - până moare. Bobby 
oftă. Și într-o zi va muri din cauza asta. 


— Încercăm să o salvăm de la pedeapsa capitală ca să se 
poată sinucide cu heroină? 

— Da, exact asta facem. Pot vedea asta în ochii ei, Scotty, 
este narcomană pe viaţă. Şi viaţa ei va fi una scurtă. Işi privi 
pantofii îndelung, apoi se îndreptă de spate. Dar nu așa de 
scurtă cum vrea Ray Burns să fie. Deci, începi să te implici în 
asta? 

Scott încuviinţă. 

— Foarte mult. De ce nu un test la poligraf? 

— Clienţii mei narcomani cred întotdeauna că pot să învingă 
mașinăria. Fiindcă atunci când sunt drogaţi, cred că sunt niște 
Einsteini daţi naibii. Dar dau greș întotdeauna. Dacă face testul 
și îl pică, este terminată. 

— Poligrafele nu sunt admise. Burns nu-l poate folosi 
împotriva ei. 

— Nu în instanţă. Dar Ray va lăsa informaţia să ajungă în 
presă, va fi știrea de pe prima pagină. Fiecare jurat va ști că a 
picat testul. 

— Poate că va pleda vinovată dacă pică Lestul. 

— Uite ce e, Scotty, știu că este o decizie dificilă pentru tine și 
mai știu că nu vrei să iei această decizie, dar hei, omule, de 
aceea faci mulţi bani. Ce vrei să faci? 

— McCall îl presează pe Dan Ford să mă determine să las 
baltă apărarea și să nu-i târăsc fiul mort prin noroi. 

— Clark a trăit în noroi, Scotty. A fost un băiat rău. Bobby își 
privi din nou pantofii. Deci Dan ţi-a spus să renunțţi? 

— M-a sfătuit. Vrea să fie avocatul președintelui. Dă bine 
pentru afaceri. A 

— Dar rău pentru Shawanda. Iți este pusă în joc slujba? 

— Slujba mea? Nu! Dan nu m-ar concedia. Sunt ca și fiul lui. 

Bobby clătină din cap. 

— Acum trei sau patru ani am reprezentat un tată care și-a 
ucis fiul din cauza unui meci de fotbal. El chicoti ușor. Ascultă, 
Scotty, nu sunt un avocat la fel de important ca tine, nu 
reprezint oameni importanţi, nu câștig mulţi bani... dar niciodată 
nu mi-am bătut joc de vreun client. Am făcut întotdeauna tot ce 
mi-a stat în putere pentru fiecare, chiar dacă ce mi-a stat în 
putere nu a fost prea mult. Clark a lovit-o cu sălbăticie, a violat- 
o pe Hannah Steele, poate și pe alte femei - Scotty, pentru ea 
aceste dovezi ar putea face diferenţa dintre viață și moarte. 


Bobby își trecu mâinile prin părul rar. Toţi clienţii mei sunt exact 
ca ea, săraci, negii sau mexicani, trăind într-o lume alternativă, 
în care taţii distribuie droguri și mamele fac prostituție. 
Diferenţa este că toţi clienţii mei sunt vinovaţi, fără nicio urmă 
de îndoială. Dar ea chiar s-ar putea să fie nevinovată - sau cel 
puţin să fi acţionat în legitimă apărare. Dacă renunţăm la 
trecutul lui Clark, o condamnăm la moarte prin injecție letală - 
tu și cu mine, Scotty, nu juraţii. Vom fi responsabili, ca și cum 
noi am fi cei care vom înfige acul în braţul ei. El scutură din cap. 
Scotty, am nevoie de banii pe care mi-i dai pentru munca la 
acest caz, dar nu pot trăi cu asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, dacă renunţi la această dovadă, eu mă 
retrag. 

— Bobby... 

— Scotty, te-am urmat pas cu pas - liceul, colegiul, Facultatea 
de Drept. Pe atunci te-aș fi urmat oriunde. Eu eram slab, iar tu 
erai puternic și mă protejai. Dar nu mai ești Batman, iar eu nu 
mai sunt Robin. Nu te pot urma în asta. Pur și simplu nu este 
corect. Poate că nu este o fată albă de societate... poate este 
doar o prostituată narcomană care locuiește în cartierele 
sociale, dar și viaţa ei înseamnă ceva. Poate nu pentru rine, 
poate nici măcar pentru ea... dar pentru mine. Și pentru fetița 
ei. Are nevoie de cineva puternic care să o protejeze... cineva 
așa cum erai tu odată. El făcu o scurtă pauză. Când a sunat 
secretara ta în ziua aceea și a zis că voiai să iei prânzul, omule, 
aproape că am plâns. In toţi acei ani mi-ai lipsit cu adevărat. 
Ochii i se umeziră. Şi a fost minunat să fiu din nou în preajma 
ta... măcar să-ţi respir iar aerul. Inspiră și apoi expiră. Dar, 
Scotty, dacă-i faci asta acelei fete, nu mai vreau să te văd în 
veci! 

— Haide, Bobby. 

— Scotty, instanţa te-a numit pe tine. Ești dreptul ei la 
consiliere juridică. Fă ceea ce crezi că este corect. 

Scott plecă, dorindu-și ca această analiză a curajului să poată 
fi soluționată printr-o simplă alergare printre cei mai de temut 
cinci adversari cu spume la gură și îndopaţi cu testosteron, aflaţi 
în apărare. 


Se urcă în Ferrari, dar nu se putea întoarce la birou. Centrul 


părea deodată claustrofobic. Așa că porni pe Dallas North 
Tollway și apăsă cu putere pedala de acceleraţie. Simţi sub el 
puterea mașinii, în timp ce trecea motorul dintr-o viteză în alta. 
Modena 360 crescu viteza până ajunse la 290 kilometri pe oră, 
dar Scott reduse acceleratorul la 130 kilometri, viteza obișnuită 
pe autostrăzile din Dallas. Nimeni nu depășea limita de viteză în 
Texas, nici măcar femeile în timp ce se machiau. Traficul spre 
nord era liber la acea oră a dimineţii, așa că șofă nestingherit pe 
banda din stânga. Când avea nevoie să-și limpezească 
gândurile, el conducea deseori lară o ţintă anume pe cei 6 400 
de kilometri de șosele ale Dallasului. Din anumite motive, se 
concentra mai bine în Ferrari. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, Scott viră deodată peste 
trei benzi de circulaţie și ieși de pe autostradă pe Mockingbird 
Lane, o tăie direct spre Hillerest și merse spre nord. O luă la 
stânga, opri la a treia casă pe dreapta și privi lung la noua 
monstruozitate de casă cu două niveluri, intrare cu arcadă, 
ferestre de fronton și acoperiș arcuit. Dar în locul ei văzu căsuţa 
cu un nivel ce ocupase odată acest teren, locuinţa pe care el și 
mama lui o închiriaseră de la doctorul cu suflet mare. Cameră 
de zi, bucătărie, două dormitoare, două băi, mai puţin de 100 de 
metri pătraţi, inclusiv veranda pe care ei stăteau deseori după 
cină și salutau cu mâna vecinii care-și făceau plimbarea de 
seară. Își aminti cum se strecura în pat, cum își așeza capul pe 
pernă și o aștepta pe mama lui să intre, să ia loc, să deschidă 
cartea și să-i citească un capitol. Și când termina, ea închidea 
cartea și spunea: „Scotty, să fii ca Atticus. Să te faci avocat. Să 
faci numai bine”. 


Este greu să faci bine când clienţii tăi sunt răi. _ 

Avocaţii niciodată nu-și cred clienţii deoarece clienţii mint. li 
mint pe cei de la IRS*, de la SEC și de la FBI. Mint când vine 
vorba de taxe, mint în declaraţiile lor financiare și mint în 
legătură cu minciunile lor. De cele mai multe ori nu sunt prinși. 
Când chiar sunt prinși, de obicei pentru că mint FBl-ul legat de 
propriile minciuni - un delict numit obstrucţionarea justiţiei -, 
avocaţii lor stau în faţa tribunalului și proclamă nevinovăția 
clienţilor lor exact până în momentul în care clientul încheie o 
înţelegere cu procurorul recunoscându-și vina, plătește o 


3 Internal Revenue Service - autoritatea fiscală din SUA (n.tr.) 


amendă și trăiește în continuare minţind. 

Un avocat pleacă întotdeauna de la premisa că un client 
minte. 

Așa că Scott în mod natural a presupus că și clienta sa, 
prostituata dependentă de droguri, minte. Dar poate că ar crede 
o fată albă, drăguță, membră a unei frăţii. Luase de la Bobby 
numărul secret de telefon al lui Hannah Steele din Galveston. 
Acum stătea în Ferrari și asculta cum suna telefonul la celălalt 
capăt al firului. O voce catifelată răspunse: 

— Alo. 

— Hannah Steele? 

— Cine întreabă? 

— Scott Fenney. Sunt avocatul Shawandei Jones. Colegul 
meu, Bobby Herrin, a vorbit cu tine. 

— Da, domnule Fenney. 

— Hannah, vreau să-mi povestești ce s-a întâmplat. Am 
nevoie să te aud spunându-mi ce ţi-a făcut Clark McCall. 

Un oftat lung. 

— Le-am spus lui Carl și lui Bobby, eu nu... 

— Știu că nu este ușor, Hannah, dar senatorul McCall face 
presiuni asupra mea să nu menţionez trecutul lui Clark în timpul 
procesului și să nu te aduc drept martor. Am nevoie, ca să pot 
lua o decizie, să aud eu însumi ce s-a întâmplat. 

— Bine. 

Hannah Steele îi povesti lui Scott despre întâlnirea ei cu Clark 
McCall. Îl întâlnise în campusul SMU după un meci de fotbal. O 
invitase în oraș seara următoare. Venise să o ia de la *' casa 
frăţiei sale. Luaseră cina la un restaurant mexican la periferia 
Dallasului, o zonă cu o viaţă de noapte intensă, situată între 
centrul de afaceri și Highland Park. Au băut câteva pahare și au 
mers la reședința McCall, unde Clark a atacat-o, a lovit-o și a 
violat-o. După aceea, el s-a purtat ca și cum nu se întâmplase 
nimic ieșit din comun. A dus-o înapoi la casa frăţiei și chiar i-a 
zâmbit când aceasta a coborât din mașină. Ea s-a urcat în 
mașina proprie și a mers direct la secţia de poliţie unde a depus 
o plângere. A fost dusă la Parkland Hospital pentru un control 
care să confirme violul și apoi s-a întors la casa frăţiei. În 
dimineaţa următoare, venise un bărbat care întreba de ea, 
spunând că este avocatul senatorului McCall. Îi înmânase un 
document și un stilou, zicând că era un act de renunțare la 


acuzaţii și un contract de confidenţialitate și îi dăduse un cec în 
valoare de 500 000 de dolari pentru a compensa toate acuzațiile 
împotriva lui Clark și pentru a acoperi costurile de mutare într-o 
altă localitate. 

— Costuri de mutare? 

— Mi-a zis că trebuie să părăsesc orașul, că viaţa mea ar fi 
mai bună astfel. A zis că, de fapt, nu prea aveam de ales, că 
dacă depuneam o plângere oficială împotriva lui Clark, tatăl 
acestuia avea să mă distrugă. A mai zis că-mi vor expune la 
proces viaţa sexuală anterioară și că mă vor face să par o târfa. 

— Cum se numea acest avocat? 

— Nu cred că mi-a spus. 

— Cum arăta? 

— Ca un avocat. Bătrân. Chel. Fioros. Felul în care mă privea 
și îmi vorbea - Dumnezeule, fusesem violată! Se purta de parcă 
era doar o simplă afacere. 

Scott încheie convorbirea și știu. Mulţi dintre avocaţii bătrâni 
pe care el îi cunoștea erau fără păr și majoritatea erau fioroși. 
Dar cunoștea un anume avocat care ar privi mituirea victimei 
unui viol ca pe o simplă afacere și nimic mai mult. 


— Ai știut de Hannah Steele? 

— Bineînţeles. 

Scott se întoarse direct la birou, parcă mașina în garajul 
subteran, luă liftul direct la etajul 63 și se grăbi pe hol spre 
biroul lui Dan Ford. Acum se holba, nevenindu-i să creadă, la 
partenerul său senior, care îl privea cu o expresie derutată. 

— Scotty, tu crezi că a fost prima dată când s-a întâmplat 
ceva de genul ăsta o studentă care să pretindă că un băiat 
bogat a violat-o? Poate că a făcut-o, poate că nu, dar ea voia 
bani, a obţinut bani și toată lumea e fericită. 

— Nu părea prea fericită când am vorbit cu ea. 

Dan ridică din umeri. 

— Părerea de rău a comis-voiajorului. 

— Şi tu pur și simplu ai mituit-o ca să renunţe la acuzaţii? Ai 
ameninţat-o că o vei distruge expunându-i viaţa sexuală la 
proces? 

— S-o mituiesc? S-o ameninţ? Dan râse. Câte fete ai mituit tu 
pentru Tom Dibrell? De câte ori ai ameninţat că le expui viața 
sexuală la proces dacă nu cădeau la învoială? Mai folosești încă 


expresia mea „fiecare penis săltăreţ”? 

Când Dan îl învățase prima dată acea tactică, păruse atât de 
isteaţă, o șmecherie avocăţească a naibii de isteaţă. La fel și 
atunci când Scott o folosise împotriva lui Frank Turner, faimos 
avocat de reclamaţii, în timp ce negocia o înţelegere cu ultima 
fată a lui Tom - cum se numea, Nadine? Acum, după ce vorbise 
cu Hannah Steele, nu mai părea o expresie atât de isteaţă. 

Scott se așeză pe canapea și spuse lipsit de putere: 

— Fetele lui Tom nu au reclamat viol, ci hărţuire sexuală. 

Dan desfiinţă comentariul lui Scott cu o mișcare a mâinii. 

— Semantică. Hărţuire sexuală, viol - ideea este că cineva a 
făcut sex. Scotty, băiete, ai făcut exact ce se presupune că ar 
trebui să facă un avocat, exact ceea ce te-am învăţat eu să faci: 
ai mediat o dispută juridică în favoarea clientul tău. Ceea ce am 
făcut și eu. 

Scott continuă și mai lipsit de putere: 

— Nu mi se pare drept. 

Dan râse din nou: 

— Drept? Dreptatea nu are nimic de-a face cu legea, fiule. E 
doar un bâlci“* este acolo unde mergi să vezi animale de fermă 
și să te dai în carusel. 

— De ce nu mi-ai spus despre Hannah Steele? 

— Nu trebuia să știi, Scotty. De ce nu mi-ai spus că ai angajat 
un detectiv particular să facă săpături în trecutul lui Clark? 

— Dan, eu cred sincer că el a bătut-o și violat-o pe Hannah. 

— Ei bine, dacă asta te încălzește cu ceva, și eu cred. 
Bineînţeles, le-am crezut și pe toate celelalte. 

— Celelalte? Au mai fost și altele? 

— Șapte, dacă o punem la socoteală și pe Hannah. Dan 
scutură din cap. Prostănacul ăla l-a costat pe taică-său aproape 
trei milioane, doar ca să mituiască fete. Plus, desigur, onorariul 
meu: douăzeci și cinci de mii de dolari. 

— Douăzeci și cinci de mii de dolari ca să mituiești victima 
unui viol? 

O altă privire derutată pe chipul partenerului său senior. 

— Din câte îmi amintesc, l-ai taxat pe Dibrell cincizeci de mii 
ca să mituiești ultima fată. 


+ Joc de cuvinte pornind de la sensurile cuvântului „fair“: ca 
adverb înseamnă „drept, corect”, iar ca substantiv înseamnă 
„târg, bâlci”. (n.tr.) 


Obrajii lui Scott ardeau. 

— Am crezut că este doar o simplă afacere. 

— Așa este, Scotty. Sunt doar afaceri. Fetele lui Clark erau 
doar simple afaceri, fetele lui Dibrell erau și ele doar afaceri, la 
fel și asta este doar o simplă afacere. 

— Nu și pentru Shawanda. Este în joc viaţa ei. Scott întâlni 
privirea pătrunzătoare a lui Dan. Nu pot să o las baltă, Dan. 

— Sigur că poţi... fiindcă îţi cer eu asta. Scotty, ai de gând să-i 
spui „nu” lui Mack McCall - mie - pentru o blestemată de 
dependentă de heroină? Pentru o prostituată? 

— Nu... pentru fiica ei. 

— Fiica ei? 

— Da. Ea are nevoie de mama ei și mama ei are nevoie de 
mine. Şi s-ar putea să fiu în stare să-i salvez viaţa. 

— Nu începe să crezi propriul discurs înșelător, Scott. 

— Ce vrei să spui? 

— Discursul tău de campanie. Tu nu ești Atticus Finch. Nimeni 
nu este. La dracu’, cine ar vrea să fie? A trăit într-o căsuţă a 
clasei de mijloc, a condus o mașină tot a clasei de mijloc - ce 
era oare, un Buick? 

— Chevrolet. 

— Tu conduci un Ferrari. Asta îl amuză pe Dan. Scotty, acel 
film a făcut mai mult rău profesiei de avocat decât Afacerea 
Watergate. Eu și avocaţii din generaţia mea am mers la 
Facultatea de Drept ca să evităm curentul vremii. Dar 
generaţiile care ne-au urmat nu au mai avut un război de care 
să se teamă, așa că au mers la Drept ca să devină nu știu ce 
erou nenorocit. Dar asta nu este tot ce înseamnă să fii avocat. 
Și adevărul este că ei nu își doresc să fie alți Atticus Finch mai 
mult decât îmi doresc eu, mai mult decât îţi dorești tu. El nu 
avea nimic. Dar ei și tu și eu, noi vrem totul: banii, casa, 
mașinile, toate lucrurile pe care un avocat de succes le poate 
avea astăzi. Și cum reușește un avocat să ajungă la succes? 
Făcându-și meseria, adică să-i facă pe cei bogaţi și mai bogaţi. 
Și suntem plătiţi foarte bine într-adevăr, pentru că ne facem 
meseria, nu în pui și alune, cum era Atticus Finch. Clienţii noștri 
ne plătesc cu banii jos. Ceea ce este un lucru foarte bun, Scotty, 
fiindcă nu-ţi poţi cumpăra un Ferrari cu pui și alune. 

Dan se îndreptă spre fereastră și privi afară. 

— Când am absolvit Facultatea de Drept, Scotty, un avocat 


mai în vârstă, foarte înțelept, mi-a dat niște sfaturi bune. El mi-a 
zis: „Dan, fiecare avocat nou trebuie să facă o alegere 
fundamentală, de care vor depinde toate celelalte decizii din 
viaţa sa profesională. Şi acea alegere este simplă: vrei să faci 
bine sau vrei să-ți meargă bine? Vrei să faci mulţi bani sau să 
faci lumea un loc mai bun? Vrei să conduci un Cadillac sau un 
Chevrolet? Vrei să-ţi trimiţi copiii la școli private sau la școli 
publice? Vrei să fii un avocat bogat sau unul sărac?” El a mai zis: 
„Dan, dacă vrei să faci bine, du-te să lucrezi pentru organizaţiile 
ce oferă asistenţă juridică gratuită și să ajuţi oamenii mărunți 
care se luptă cu proprietarii, cu companiile de utilităţi, cu poliția 
și simte-te bine făcând asta. Dar să nu ai regrete peste douăzeci 
de ani, când colegii tăi de facultate vor locui în vile frumoase, 
vor conduce mașini noi și își vor petrece vacanţele în Europa. Și 
va trebui să le spui copiilor tăi că nu pot merge la o universitate 
Ivy League“ și asta pentru că tu ai făcut bine”. Dan se întoarse 
de la fereastră: Fiul meu a mers la Princeton, iar fiica mea la 
Smith. Se așeză pe marginea biroului său și își încrucișă braţele. 
Aceasta este alegerea pe care fiecare avocat o face, Scotty, și 
tu ai făcut această alegere acum unsprezece ani când te-ai 
angajat la noi. Ai ales să-ți meargă bine. Ai stat chiar acolo și ai 
spus că te-ai săturat să fii puștiul sărac al cartierului, ai spus că 
vrei să fii un avocat bogat. Acum vrei să fii un tip de treabă? Nu 
prea cred. Scotty, această firmă de avocatură există pentru un 
motiv și doar pentru unul singur: să facă atât de mulţi bani 
pentru parteneri cât este omenește posibil. Și cum face firma 
acest lucru? Reprezentând clienţi care pot plăti trei, patru sau 
cinci sute de dolari pe oră pentru serviciile noastre. Făcând ceea 
ce clienţii noștri doresc, când doresc. Spunând întotdeauna „da” 
clienţilor noștri. Deoarece știm că ei pot întotdeauna să-și ducă 
onorariile pentru serviciile juridice la o altă firmă de avocatură 
de peste drum sau din cealaltă parte a statului sau dintr-un alt 
colț al țării. Deoarece întotdeauna există o altă firmă gata să ne 
ia locul la masa bogaţilor. 

— Dan, are o fetiță. Trebuie să fac ce este corect pentru ea. 

— Și tu ai o fetiță. Vrei să faci ce este corect pentru ea? Se 
ridică și se îndreptă spre Scott, se așeză lângă el și își puse 


% Grup de opt universităţi nord-americane ce au reputaţie 
academică și prestigiu social asemenea universităţilor Oxford și 
Cambridge din Anglia. (n.tr.) 


mâna pe umărul acestuia. Acum vocea lui era părintească: 
Scotty, tu întotdeauna mi-ai urmat sfaturile și ţi-a fost bine 
ascultându-mă, nu-i așa? 

Scott încuviinţă. 

— Sigur, Dan, dar... 

— Atunci urmează-mi sfatul și acum. Haide, fiule, nu face 
asta. Nu ţie, nu acestei firme... nu mie. Am nevoie de un 
răspuns pentru McCall, Scott. Acum. 

Scott își afundă în palme faţa ca para focului, în timp ce în 
interiorul său se dădea o bătălie crâncenă, Dan Ford și Pajamae 
Jones luptându-se pentru sufletul său: 

Scott își afundă în palme faţa ca para focului, în timp ce în 
interiorul său se dădea o bătălie crâncenă, Dan Ford și Pajamae 
Jones luptându-se pentru sufletul său: 

„Am nevoie de un răspuns pentru McCall. Acum.” 

„Vrea poliţia să o omoare și pe mama?” 

Şi auzi și vocea lui Bobby: „Ea are nevoie de cineva puternic 
care să o protejeze... cineva așa cum erai tu odată”. Pentru 
Scott Fenney venise momentul de analiză a curajului. 

— Nu, puiule, nu o vor omori pe mama ta. Nu îi voi lăsa. 

— Poftim? 

Scott își săltă capul din palme și se întoarse spre Dan, care îl 
privea înmărmurit. Scott își dădu seama că, atunci când curajul 
său răspunsese chemării, o făcuse cu voce tare. El răspunse: 

— Spune-i „nu” lui McCall. 

Dan își retrase braţul. : 

— Acesta nu este răspunsul corect, Scott. Incearcă din nou. 

— Răspunsul meu este nu. _ 

Dan se ridică, traversă încăperea și se așeză la birou. Işi 
încrucișa braţele pe mahonul acestuia. 

— Scotty, Mack McCall este acum senator al Statelor Unite. Se 
îmbracă elegant și vorbește frumos la acele emisiuni politice de 
duminică dimineaţa... dar în spatele acestei atitudini de 
politician, a rămas tot un muncitor texan necioplit din industria 
petrolieră. A crescut sărac pe terenurile petrolifere din West 
Texas, a început să lucreze la instalaţiile mecanice de forare 
când avea cincisprezece ani. Asta este o viaţă grea, îl face pe 
om dur - pe unii îi face ticăloși. Mack este unul dintre acei 
oameni. Dan ridică un stilou și îl studie un moment; apoi 
continuă: Când eram în colegiu, am fost la o petrecere la casa 


frăţiei Marthei. Pe atunci ea era logodnica lui Mack, o fată 
frumușică și bogată. Era biletul lui Mack și acesta nu avea de 
gând să lase pe altcineva să i-l sufle. Ei bine, un jucător de 
fotbal s-a-îmbătat și a făcut greșeala să flirteze cu Martha Mack 
i-a spus să plece, el a refuzat. Așa că Mack i-a propus să iasă 
afară. Ei, acel băiat era mai solid decât Mack cu mai bine de 22 
de kilograme, dar cu toate astea, nu a avut nicio șansă. Mack l-a 
bătut cu un box metalic, l-ar fi omorât dacă nu aș fi reușit să-l 
îndepărtez de el. l-am spus: „Mack, de ce dracu’ ai făcut asta?” 
Tot ce a răspuns a fost: „Nimeni nu ia ceva ce îmi aparţine”. 
Dan clătină din cap aproape nevenindu-i să creadă acea 
amintire: Scott, în acea seară am învăţat trei lucruri despre 
Mack McCall: nu acceptă un răspuns nefavorabil; nu luptă 
cinstit; și este cel mai josnic ticălos pe care l-am întâlnit 
vreodată. 

Scott lăsă să-i scape un chicotit nervos. 

— Şi ce-o să facă, o să mă usuce în bătaie? 

Dan oftă. 

— Nu ştiu ce va face, Scotty. În patruzeci și doi de ani nu i-am 
spus nu niciodată. Făcu o pauză, apoi încheie: Dar știu bine un 
lucru, Scott: Mack McCall se vede deja la Casa Albă. 


ȘAISPREZECE 


— Usted me lo prometio, Señor Fenney! Usted me lo 
prometio! 

Chipul ciocolatiu al Consuelei era scăldat în lacrimi și 
schimonosit de frică în timp ce striga - „Ai promis, Señor 
Penney! Ai promis!” Privirea ei implora ajutorul, corpul ei 
rotunjor tremura fără să se poată stăpâni, iar mâinile îi erau 
ținute cu cătușe la spatele coloratei sale rochii țărănești de 
origine mexicană. „Politica INS” spuseseră agenţii. 

Doi agenţi de la Imigrări sosiseră la reședința Fenney exact la 
ora 6.30 în acea dimineaţă de luni. Consuela se prăbușise în 
braţele lui Scott, când aceștia își fluturară insignele INS. Teama 
ce întotdeauna o bântuise acum o copleșise. Toate modalităţile 
de protecţie fuseseră zadarnice: crucifixurile, rugăciunile, 
lumânările, orașul Highland Park... și Señor Fenney. 

Zece minute mai târziu, agenţii plecau având-o pe Consuela 
de la Rosa în custodie federală. Scott rămase deoparte lară să o 
poată ajuta în vreun fel, în timp ce agenţii o escortau spre 
mașina ce îi aștepta. El strigă: 

— INS nu intră în Highland Park, așa este înţelegerea! Asta o 
să vă coste slujbele! 

Un agent zâmbi și răspunse: 

— Nu cred, domnule. 

— Jumătate din casele din Highland Park au angajate 
menajere mexicane! De ce aţi venit la mine? 

— Un pont anonim, domnule, răspunse peste umăr același 
agent. 

Scott îi aruncă cea mai tăioasă privire de care era în stare, 
având în vedere că era în boxeri. 

— Pont anonim, pe naiba! 

Boo își făcu loc pe lângă Scott și alergă pe alee desculţă și în 
cămașă de noapte ţipâna: 

— Consuela! Consuela! 

Aceasta se întoarse exact în momentul în care Boo își aruncă 
braţele în jurul mijlocului ei gros și o strânse cu putere. 
Consuela se aplecă spre ea și rosti: 

— Oh, niña. 

Boo întinse mâna și șterse lacrimile de pe fața acesteia. După 
un moment, un agent o trase pe Consuela de braţ, așa că 


aceasta o sărută pe fetiţă și îi făcu semn să se întoarcă în casă. 
Boo alergă direct în braţele lui Scott, cu chipul răvășit. 

— Ai promis că nu vor veni la noi acasă! Ai promis! Unde o 
duc? Ce se va întâmpla cu ea? 

Pajamae stătea acum lângă ei. 

— Așa fac ei, începu ea. Vin pur și simplu și te iau. 

În cele din urmă, apăru și Rebecca. Își înfipse pumnii în 
șolduri, oftă și comentă: 

— Asta-i culmea! Cine o să gătească acum, eu? 

Un agent o urcă pe Consuela pe bancheta din spate a 
sedanului negru, în timp ce doi alergători matinali se opriră să 
caște gura. Pe stradă, mai puţin perceptibilă decât o briză 
ușoară în această dimineaţă de vară, o mulţime de oameni cu 
tenul măsliniu - tineri, de vârstă mijlocie și bătrâni - soseau la 
serviciu, la fel cum o sută de alte grupuri de asemenea oameni 
soseau la marile reședințe de pe străzile liniștite, pretutindeni în 
orașul Highland Park: îngrijitorii proprietăţilor. Mexicani tocmai 
din Matamoros sau Nuevo Laredo sau Juárez, dispuși să 
trudească sub soarele de foc al verii pentru șansa unei vieți mai 
bune. 

Al doilea agent stătea în picioare în dreptul ușii sale deschise, 
dar se întoarse când Scott strigă la el: 

— Vreţi să arestaţi imigranţi ilegali? El arătă spre îngrijitorii de 
pe stradă. Arestaţi-i! Puteţi merge peste tot în Highland Park în 
această dimineaţă și aresta încă o sută de cetățeni mexicani! 
Dar ei tund peluzele celor mai bogaţi oameni din Dallas, așa că 
nu mergeţi la casele lor, nu-i așa? Știu de ce aţi venit la mine 
acasă! || știu pe nenorocitul care vă dă ordine! 


— Este McCall. 

O oră mai târziu, Scott stătea în faţa biroului lui Dan Ford, cu 
adrenalina încă pompând puternic. 

Dan oftă și răspunse: 

— Poate. Poate ar trebui să-ţi reconsideri decizia. 

— Poftim? Este un avertisment din partea lui McCall că îmi 
poate face rău? Nu mi-a făcut rău mie, ci unei biete fete 
mexicane! Care nu i-a făcut niciodată nimic! Scott se îndreptă 
spre ușă, dar se opri și se întoarse: Oh, Dan, când îl suni pe 
senator, spune-i că am zis să se ducă la dracu'. 


Scott trecu ca o furtună pe lângă Sue și intră în biroul său, 
unde îl găsi pe Bobby întins pe canapea. 

— Domnule Penney? Sue apăru în cadrul ușii, având în mână 
hârtiuţe adezive de culoare roz. Reporteri. Nu vor să înceteze cu 
telefoanele. 

— Fără reporteri. Sue dispăru. Scott își șterse transpiraţia de 
pe frunte, îl privi pe Bobby și începu: Au luat-o pe Consuela. 

Bobby se ridică în capul oaselor. 

— Cine? 

— INS. Au apărut în dimineaţa asta, pont anonim. 

— De la McCall. 

Scott se prăbuși. 

— Doamne, Bobby, să-i fi văzut faţa. Era așa de îngrozită. 
Furia îi crescu din nou și simţi o nevoie acută să lovească în 
ceva, așa că trase cu sete un șut în coșul de gunoi trimițându-l 
în cealaltă parte a încăperii. Tâmpitul ăla nu știe cu cine se 
pune! îndreptă un deget spre fotografia sa mărită de pe perete. 
Am alergat o sută șaptezeci și cinci de metri împotriva 
Texasului! 

— Fotbalul are reguli, Scotty. În jocul pe care îl joacă McCall 
nu sunt reguli. 

— O să mai vedem noi. 

Bobby se ridică de pe canapea și spuse: 

— Voi fi în bibliotecă dacă ai nevoie de mine - expuneri ale 
apărării pentru Shawanda. Prânzul? 

Scott aprobă dând din cap. Bobby se întoarse să plece, dar 
încremeni deodată, când Karen Douglas apăru în ușă. Se priviră 
unul pe altul ca doi adolescenţi, apoi ea întrerupse contactul 
vizual și intră în birou. Bobby plecă și ea îi zise lui Scott: 

— E drăguţ. 

— Da, asta îi spun și eu întotdeauna. 

Scott se trânti pe scaun și încercă să-și ţină respiraţia sub 
control. 

— Ești bine? întrebă Karen. 

— Nu. După câteva respiraţii adânci: Care-i treaba? 

— Suntem pregătiţi să deschidem procesul Dibrell pentru 
clasificarea zonală. Sid intră în timp ce ea continuă: Dar Richard 
de la Litigii spune că tribunalul statal din Dallas nu este un loc 
favorabil pentru un asemenea tip de acţiune. Zice că judecătorii 
sunt toţi republicani și că nu sunt dispuși să dea un verdict 


împotriva deciziilor orașului de încadrare zonală. 

Sid îi făcu lui Scott semn cu ochiul și rosti: 

— Karen, care este singurul și cel mai important lucru pe care 
un avocat trebuie să-l știe înainte de a intra în sala de judecată, 
acel lucru care va determina dacă vei câștiga sau pierde? 

Ea păru confuză. Într-un final, ridică din umeri și răspunse: 

— Care parte are dreptate și care nu? 

Sid chicoti. 

— Nu chiar. Asta nu a fost la examenul de intrare în barou, 
Karen, dar singurul și cel mai important lucru de știut este dacă 
celălalt avocat a contribuit cu mai mulţi bani decât am făcut-o 
noi la ultima campanie a judecătorului. Nu-i așa, Scott? 

Acesta încuviință spre Sid, dar gândurile lui erau la 
Consuela... și la expresia întipărită pe chipul ei... ca și cum 
Señor Fenney o trădase. 

Sid continuă: 

— Singura problemă, Scott, este că procesele sunt repartizate 
aleatoriu. Cum putem fi siguri că avem unul dintre judecătorii 
noștri? 

Mintea lui Scott, deși întunecată de imaginea Consuelei, 
rămase în permanenţă agresivă și creativă. 

— Karen, spune-i lui Richard să deschidă procesul de șase ori 
consecutiv. Cele șase procese vor fi repartizate la șase 
judecători 

diferiți. Vom alege judecătorul căruia i-am dat cei mai mulţi 
bani, continuăm procesul și le anulăm pe celelalte. 

Sid fu cu totul impresionat. Karen avu aceeași expresie de 
studentă în primul an care experimentează prima atingere 
pornografică. Scott se gândi la menajera lui... o trădase. El 
strigă la secretară: 

— Sue, dă-mi numărul lui Rudy Gutierrez! Este avocat 
specializat în probleme de imigrare! 

Karen întrebă: 

— Scott, este etic? Să intentezi același proces de șase ori? 

— Este un cod de etică juridică, Karen, nu Biblia. 


— Unde este cafeaua aia nenorocită? 

În bucătăria stil de pe Beverly Drive nr. 4 000 din Highland 
Park, Rebecca Fenney deschidea și trântea ușile dulapurilor, 
încercând să găsească boabele de cafea și râșnița, ca să-și facă 


singură o cafea pentru prima dată în ultimii trei ani, nervoasă și 
agitată fiindcă îngrijorarea și teama ei crescuseră exponențial. 
Își bătuse joc soţul ei de un lucru bun? Era pierderea Consuelei 
doar începutul - începutul sfârșitului? Arestarea menajerei 
familiei Fenney va fi subiectul principal de discuţie la fiecare 
prânz al doamnelor din Highland Park în această zi de luni. Ce 
vor crede ele acum despre Rebecca Fenney? Cum îi va afecta 
asta șansele de a prezida Balul Marilor Crescători de Vite? 

— Ce se va întâmpla cu Consuela, mamă? 

La masă stăteau cele două fetiţe. 

— Nu știu, Boo. Mâncaţi și voi ceva. 

Pajamae sări de la locul ei. 

— Eu știu să gătesc, doamnă Fenney. Gătesc pentru mama 
tot timpul, ouă, şuncă, biscuiţi, grits*€... 

— Fără grits. Rebecca încercă un alt dulap. Unde este 
cafeaua? 

Pajamae scotea acum tigăile de prăjit și ustensile și trăgea de 
un scaun ca să-l apropie de mașina de gătit. Se urcă pe el. 

— Luând în consideraţie. Asta-i un aragaz mișto. 

Rebecca renunţă la cafea. 

— Voi fi jos pe Stairmaster. Voi, fetelor, încercați să nu dați 
foc la bucătărie. Trebuie să găsim o nouă menajeră. Repede. 


— Cei de la INS au venit la tine acasă în Highland Park? 
Doamne, Scott, pe cine ai călcat pe bătături? 

Scott îl sunase pe Rudy Gutierrez, avocatul specializat în 
imigrare. 

— Numele ei este Consuela de la Rosa. Scoate-o astăzi. 

— Nu se poate, Scott. INS nu-i va da drumul. 

— De ce nu? Este doar o menajeră. 

— Scott, de când cu 11 septembrie, fiecare mexican aflat aici 
ilegal este un terorist internațional, din punctul de vedere al INS. 
Acţionează dur și agresiv. Erau mizerabili și înainte - acum sunt 
mizerabili daţi dracului. 

— Plătesc oricât este nevoie, Rudy, doar scoate-o de acolo. 

— Scott, ar fi mai ieftin să nu te opui deportării. Lasă-i pe cei 
de la INS să o trimită cu autobuzul dincolo de graniţă, apoi ea 
poate să traverseze înapoi și să se întoarcă. 


4 Mâncare asemănătoare cu mămăliga din boabe de porumb 
uscate. (n.tr.) 


— Consuela nu este în stare să facă asta. 

— Bine, dar nu va fi ieftin. 

— Cât de mult? 

— Douăzeci și cinci de... mii. 

— Îţi voi trimite azi un cec. Găsește-o azi, Rudy, spune-i că 
totul va fi bine, că suntem familia ei și că se va întoarce la noi... 
și Rudy, spune-i că-mi cer iertare. 


Bobby se întoarse de la bibliotecă puţin înainte de prânz. 
Acum luau liftul în sus spre Downtown Club. Scott încă tânjea să 
pocnească ceva. Sau pe cineva. Își îndreptă cravata în peretele 
liftului cu oglindă și spuse: 

— Bobby, vom arăta lumii ce fel de băiat a fost Clark McCall. 

— Pentru Shawanda sau fiindcă menajera ta a fost arestată 
din cauza lui McCall? 

Scott se privi insistent în oglindă un moment. 

— Nu știu. 

— Anunţă-mă când afli. 

Ușile liftului se deschiseră și Scott porni în faţă pe coridorul ce 
ducea spre locul unde stătea responsabilul de sală. 

— Două, Roberto. 

Roberto rămase împietrit, cu ochii săi căprui larg deschiși, de 
parcă însăși Fecioara Marfa stătea în faţa lui. Scott se aștepta ca 
acesta să-și facă cruce. 


— Roberto? 
— A... domnule Penney... „dă... eu... âă.. 
— Ce este, Roberto? Al să $ luăm prânzul. 


— Domnule Fenney, eu nu pot asta. 

Brusc, Roberto nu mai era suavul responsabil de sală al 
Downtown Club; devenise un imigrant no habla inglés de-abia 
sosit de dincolo de graniţă. 

— Tu nu poţi ce? 

— Să vă dau un loc. 

— De ce nu? 

Fruntea lui Roberto lucea din cauza unei pelicule de sudoare. 

— Tu nu membru. 

— Ce dracu' vrei să spui, că nu sunt membru? 

— Domnul Fenney nu mai este. 

— Tu îmi spui că nu mai sunt membru? 

Roberto încuviinţă. 


— Si, 

— Cheamă-l pe Stewart. 

Roberto plecă în grabă să-l caute pe managerul clubului. Scott 
se întoarse și înclină din cap spre cei trei bărbaţi care așteptau 
în spatele lui să se așeze la masă. În mai puţin de un minut, 
Stewart apăru urmat de Roberto - și de bodyguardul clubului. 

— Ce dracu’ se întâmplă, Stewart? 

Stewart îl privi pe Scott cu același dispreţ cu care ar fi tratat 
un om fără adăpost care căuta o mână de ajutor la fițosul 
Downtown Club. 

— Domnule Fenney, calitatea de membru v-a fost revocată de 
către consiliul directorilor și a intrat în vigoare imediat. Trebuie 
să vă cer să părăsiţi clubul. Gesticulă spre ceilalţi care stăteau 
la rând în spatele lui Scott. Roberto, condu-i pe acești domni. 

Cei trei îl urmară pe Roberto în sala de mese, dar nu înainte 
de a-i arunca lui Scott o privire curioasă și de a șopti între ei: 
„Este Scott Fenney, avocatul lui Tom Dibrell”. 

— Glumești? 

— Nu, domnule Fenney. 

Stewart îi prezentă un plic. Scott îl luă, îl deschise și scoase o 
scrisoare a consiliului director al Downtown Club ce îl informa pe 
A. Scott Penney, Esq. Că îi fusese anulată calitatea de membru. 
Tensiunea îi crescu atât de tare lui Scott, încât venele de pe 
frunte arătau de parcă erau pe punctul de a exploda în orice 
clipă. 

— Vă rog să plecaţi, domnule Fenney. Altfel Darrell vă va 
escorta afară. 

Darrell, bodyguardul, făcu un pas spre Scott. Acesta era 
tânăr, douăzeci și ceva de ani, avea poate nouăzeci de 
kilograme, purta cravată detașabilă și sacou maro din poliester, 
ale cărui mâneci stăteau strânse pe braţele lui groase. Avea o 
tunsoare cu părul dat pe spate în stil flattop, maxilarul pătrăţos 
și arcadele proeminente ale unui halterofil modelat de steroizi. 
Scott jucase fotbal cu ce îi dăduse Dumnezeu; nu-și cumpărase 
niciodată forţa dintr-o farmacie nenorocită. Dar jucase împotriva 
multor ciudaţi de felul acesta. Problema mușchilor de farmacie 
era că nu erau adevăraţi, nu erau rezistenți, nu erau puternici. 
Arătau doar bine. Cel puţin, asta era teoria. Scott Fenney încă 
avea optzeci și trei de kilograme de mușchi naturali și încă 
putea să-l trântească pe Darrell cu șuturi în fund pe scările celor 


șaptezeci de etaje ale acestui zgârie-nori. Făcu acum un pas 
spre Darrell, atât de aproape încât putea mirosi respiraţia 
puturoasă a acestuia. Zise printre dinţii încleștaţi: 

— Nu ţi-aș recomanda să încerci. 

Scott mototoli scrisoarea și i-o azvârli lui Stewart în faţă, apoi 
se întoarse și plecă. Erau la zece pași distanță pe coridor, când 
auzi vocea lui Bobby: 

— Scotty. 

Scott se opri și se întoarse. Bobby arăta spre un portret de pe 
perete, unul dintre fondatorii clubului: Mack McCall. 

* 

Dacă Mack McCall ar fi apărut în fața sa în acel moment, Scott 
Fenney ar fi ajuns în acea noapte să doarmă într-o celulă la fel 
de bine ca Shawanda Jones. Nu mai fusese niciodată în viața lui 
aşa de furios pe o altă ființă umană, nici măcar pe terenul de 
fotbal. Ştia că nu se putea întoarce la birou în starea aceea, așa 
că traversă împreună cu Bobby pasarela spre clubul de fitness. 

— Au un bar cu sucuri, comentă Scott. 

Fură întâmpinați la recepţie nu de blonda minionă și cu forme 
armonioase, pe care Scott o întâlnea de obicei după serviciu, ci 
de Han, un culturist masiv, care îl făcea pe Darrell să pară ca un 
bondoc. Han îl întâmpină pe Scott ca pe un necunoscut. 

— Vă rog să așteptați aici, domnule Fenney. 

— Oh, la naiba, comentă Bobby. Am un dejă-vu. 

Han se întoarse cu o gentuţă de sală ieftină, pe care clubul o 
oferea musafirilor. El i-o înmâna lui Scott. 

— Ce e asta? 

— Conţinutul dulapului dumneavoastră. 

— De ce? 

— Nu mai sunteţi membru al clubului. 

— De când? 

— Din această dimineaţă. 

— De ce? 

— E un ordin. 

— De la cine? 

— De la managerul clubului. 

— Şi lui cine i-a dat ordinul? 

— Nu știu. 

Han își încrucișă braţele pe piept, formând o masă de mușchi, 
încordându-și bicepșii, tricepșii, antebraţele și pectoralii. Scott 


nu era sigur că vrea să verifice pe Han teoria sa legată de 
mușchii îndesaţi cu steroizi. În colegiu avusese partea lui de 
implicare în luptele din baruri, dar niciodată într-un bar de 
sucuri, niciodată treaz și niciodată cu cineva așa de mare cum 
era Han. Și avusese întotdeauna spatele acoperit de unu sau doi 
atacanţi de linie; tipii aceia erau suficient de nebuni să se lupte 
corp la corp cu un grizzly. Așa că nu se opuse atunci când Bobby 
îl apucă de braţ și îi spuse: 

— Hai să plecăm de aici. 


Pentru prima dată de când era partener la Ford Stevens, A. 
Scott Fenney, Esq. mânca un hot-dog la prânz, cumpărat de la 
un vânzător de pe stradă, în compania oamenilor al căror venit 
net colectiv era mai mic decât preţul costumului său. 

După ce înghiţi cu greu două guri, pe care începea să le 
regrete, porni cu Bobby pe Main Street, alt lucru pe care Scott 
nu-l mai făcuse de ani buni. Sau niciodată. Și pentru un motiv 
întemeiat. 

Cinci minute în arșiţa de iulie și Scott fu îmbibat de 
transpiraţie din cap până în picioare. Părul și faţa îi erau ude, iar 
cămașa puternic apretată se lipea acum de el ca un șerveţel 
umed. Sudoarea de pe piept și de pe spate se scurgea și se 
colecta în chiloţi; cea de pe picioare se strângea în șosete. 
Sperând să-și salveze măcar sacoul costumului de 2 000 de 
dolari, îl dădu jos și îl aruncă peste umăr. Bobby spunea ceva, 
dar pentru Scott era doar zgomot de fundal. Mintea lui era la 
Mack McCall. 

Bobby comentă: 

— Poţi crede că acei susținători financiari ai orașului chiar își 
imaginează că Olimpiada de Vară ar putea avea loc în Dallas? 
Jumătate din atleți nu ar scăpa cu viaţă din acest cuptor 
infernal. 

La următorul colţ de stradă, Bobby continuă: 

— Odată erau bordeluri și cârciumi peste tot pe Main Street. 
Doc Holliday” a practicat stomatologia și a ucis primul om chiar 
aici. 

Mai târziu: 

+ Medic stomatolog din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 
cunoscut mai ales pentru calităţile sale de mare pistolar și 
cartofor (n.tr.) 


— Ştiai că Bonnie și Clyde au crescut aici? Amândoi sunt 
înmormântați aici. Mormântul lui Clyde este dincolo, în West 
Dallas. Nu știu exact unde este cel al lui Bonnie. 

Au mers astfel, Bobby prezentându-i lui Scott o scurtă istorie 
a Dallasului, și Scott răspunzându-i doar cu înclinări din cap și 
mormăieli, de parcă o asculta pe Rebecca în timp ce aceasta îi 
povestea cum îi decursese ziua. Ajunseră la Dealcy Piaza în 
extremitatea vestică a centrului de afaceri, un triunghi mititel de 
iarbă verde mărginit de Houston, Commerce și Elm Street, 
având Triplul Pasaj suprateran spre vest, iar la nord depozitul de 
carte școlară și movila acoperită cu iarbă. Locul rămăsese exact 
așa cum fusese pe 22 noiembrie 1963. 

Bobby întrebă: 

— Ai fost vreodată la Etajul Şase, ai privit de acolo pe 
fereastră? 

Scott scutură din cap. 

— Este imposibil ca Oswald să fi acţionat singur, decise 
Bobby. Trebuia să fie un trăgător pe movila acoperită de iarbă. 
Vrei să mergi până acolo? 

Scott scutură capul din nou. 

Bobby făcu un semn spre stradă. 

— Exact acolo este locul unde Ruby l-a împușcat pe Oswald, 
jos, în subsolul vechii închisori. 

Scott mormăi. Oswald l-a împușcat pe Kennedy, Ruby l-a 
împușcat pe Oswald, Shawanda l-a împușcat pe Clark, Scott l-a 
împușcat pe Mack. Era doar un gând. 

Bobby continuă: 

— Chiar aici este punctul din care s-a dezvoltat Dallasul, cu o 
sută șaizeci de ani în urmă, exact în locul în care Kennedy a fost 
împușcat. Cam înspăimântător, nu-i așa? In orice caz, un tip pe 
nume John Neely Bryan a înfiinţat un centru pentru schimbul de 
mărfuri pe malurile râului Trinity. Ştii că atunci curgea pe aici? 
În fiecare primăvară inunda centrul, aşa că acum optzeci de ani 
conducătorii orașului au mutat râul cu totul la mai bine de un 
kilometru și jumătate spre vest și au construit diguri mari ca să 
nu mai poată inunda centrul. Sigur, de atunci inundă casele 
negrilor din South Dallas. Acolo nu au construit diguri. 

Au pornit înapoi spre Dibrell Tower. 

Bobby continuă: 

— Oamenii care au fondat Dallasul fugeau de creditorii rămași 


în Est. „Plecaţi în Texas” spuneau ei, ceea ce însemna ceva 
asemănător cu „capitolul șapte din legea falimentului” de astăzi. 
Își imaginau că propriii creditori ar putea fi suficient de curajoși 
încât să-i urmărească în teritoriul indian, dar cu siguranţă 
aceștia nu au fost suficient de proști ca să-i urmeze în acest iad. 

Când ajunseră la magazinul central de șase etaje Neiman 
Marcus de la intersecţia străzilor Main și Ervay, Scott se opri și 
privi o bătrână fără locuinţă care-și împingea căruţul de 
cumpărături plin de nimicuri și admira vitrinele și hainele de 
firmă așezate pe manechine slabe de culoare albă, în timp ce 
înăuntru doamnele elegante din Highland Park participau la 
Săptămâna Estee Lauder, cel puţin așa spunea anunţul din 
geam. Bătrâna își ridică privirea spre Scott și îi dărui un zâmbet 
larg, fără dinţi. 

Merseră mai departe și Scott începu să observe și alți oameni 
stranii care populau centrul orașului, oamenii care mergeau pe 
străzi prin caniculă, zgomot și fumul de eșapament al 
autobuzelor și automobilelor - ce provoca o stare profundă de 
vomă, atât de gros în aerul respirat încât îl putea gusta - 
vagabonzi și cerșetori, bătrâne fără dinţi și bătrâni cu bărbi, fete 
hispanice cu copilași de mână, băieţi negri cu înfățișare dură și 
polițiști care patrulau în zonă. Aici jos, pe străzi, era o cu totul 
altă lume. Trecând în Ferrari-ul său, Scott nu-i remarcase pe 
acești oameni mai mult decât remarcase obiectele neînsufleţite 
de pe străzile din centru stâlpii de iluminat stradal, 
parcometrele și coșurile de gunoi. Își trăia viaţa la 186 metri 
înălţime, în confortul aerului condiționat. Se simţea teribil de 
incomod aici jos, pe stradă. Bobby oferea cărţi de vizită. 

— Ce dracu' faci, Bobby? 

— Arunc undiţa, poate pescuiesc clienţi, omule. Scotty, sunt 
un avocat de stradă și asta este strada. Te uiţi la ei și vezi 
oameni fără adăpost, vagabonzi, jucători pe zece cenți, 
căutători prin gunoaie - eu văd clienţi! Acesta este Clubul meu 
Downtown. Instantaneu Bobby își dădu seama de greșeală. La 
naiba, de o oră fac tot ce-mi stă în putinţă să-ţi iau mintea de la 
asta, iar acum mă ia gura pe dinainte. lartă-mă. 

Dar mintea lui Scott se întorsese deja la viaţa lui perfectă 
aflată la șaizeci și două de etaje deasupra lor. Acum știa că 
Mack McCall nu avea de gând să-l bată pe Scott Fenney cu un 
box metalic până-l lăsa fără suflare. Avea de gând să facă ceva 


mult mai rău. Intenţiona să-i ia lui Scott viaţa perfectă. 
Sentimentul acela de sfârșit iminent îl învălui pe Scott 
Fenney. 


Dacă ar reuși să introducă mingea în gaură cu această 
lovitură ușoară, Rebecca Fenney ar termina cu 74, cel mai mic 
scor obţinut de ea vreodată. Stând în spatele mingii, făcu două 
mișcări de pregătire, apoi se apropie de aceasta, luă poziţia 
corespunzătoare așezând cu grijă crosa în laterala mingii și 
ajustându-și greutatea până când fu echilibrată confortabil. Ştia 
că Trey, tânărul antrenor de golf pe care îl plătea cu 500 de 
dolari pentru lecţia de astăzi, o urmărea îndeaproape, dar 
acesta nu se uita cum lovea mingea. Se uita la fundul ei. El 
reușea întotdeauna să stea exact în spatele ei când lovea cu 
crosa. 

Trey deja marcase pentru 62. Avea douăzeci și șase de ani, 
era superb și fost jucător de golf selecționat în echipa All 
American“. Tocmai primise notificarea de la PGA” că era eligibil 
să joace în competiţiile sportive rămase în acest an. Era ultima 
lui săptămână la club. 

Ea reuși o lovitură dreaptă, trimițând mingea la o distanţă de 
15 centimetri dreapta de cupa de metal a țintei și privi cum 
mingea își schimbă traiectoria spre stânga și se rostogolește în 
gaură. 

— Da! 

Trey se îndreptă spre ea. Bătură palma pe a optsprezecea 
peluză a clubului de golf. O privi așa cum făcea întotdeauna, iar 
ea îi văzu dorinţa în ochi: avea nevoie de ea mai mult decât de 
viaţa însăși. Făceau sex de șapte luni. 

Se întoarseră, urcară panta acoperită cu iarbă spre vehiculul 
lor de golf și parcurseră cu acesta distanţa scurtă până la 
clădirea clubului. Trey parcă și imediat apăru băiatul care se 
ocupa de echipamentul de golf. 

— Mașina dumneavoastră e Mercedesul negru coupe, doamnă 
Fenney? 

— Poftim? 


% Echipă ideală formată din cei mai buni sportivi ai unui anumit 
sezon (n.tr.) 

% Professional Golfers Association Asociaţia jucătorilor de golf 
profesioniști. 


— Mașina dumneavoastră e coupe-ul negru? 

— Da, ce-i cu ea? 

— Mă asigur că duc crosele la mașina care trebuie. 

— Nu-mi duce crosele la mașină. Du-le înăuntru, ca de obicei. 

— Domnul Porter zice să le duc la mașină. 

— De ce? 

El ridică din umeri. 

— Nu știu, doamnă. 

Rebecca se întoarse spre Trey. Acesta ridică din umeri. Ea 
intră în club, în magazinul de golf și se duse direct în biroul 
șefului antrenorilor, unde se afla Ernie Porter. El nu reușise la 
turul profesioniștilor, așa că își petrecuse ultimii douăzeci de ani 
dând lecţii de golf, organizând competiţii și vârând în buzunar 
un procent din fiecare crosă, minge sau pereche de pantofi 
vândută în acel magazin. 

— Ernie? 

El își ridică privirea. 

— Da, doamnă Fenney? 

— l-ai spus tu băiatului care are în grijă echipamentul să-mi 
ducă crosele la mașină? 

— Da, doamnă. 

— De ce? 

— Dacă vă este incomod, doamnă Fenney, pot să vi le trimit 
direct acasă. 

— Nu vreau crosele acasă. Joc aici în fiecare zi. 

Deodată Ernie păru bolnav. 

— Doamnă Fenney, nu știți? 

— Ce să știu? 

Ernie scormoni prin hârtii, se foi pe scaun, apoi răspunse: 

— Soţul dumneavoastră, domnul Fenney... Ei bine, el este... 
este, ăă... Nu mai este membru aici. 

— Ce? Suntem membri de patru ani. 

— Păi, tehnic, doamnă Fenney, soţul dumneavoastră este 
membru. Aveţi dreptul de a juca golf ca soţie a lui. Din moment 
ce el nu mai este membru, nu mai aveţi acest drept. Așa spun 
legile clubului. 

— De când nu mai este Scott membru? 

— De astăzi. 


Îţi găsi soţul stând la masa din bucătărie, cu fiica lor ghemuită 


în braţe și suspinând pe umărul lui, în timp ce acesta îi mângâia 
codițele. Pajamae stătea în partea cealaltă a mesei, cu chipul 
posomorât și cu bărbia odihnindu-se pe mâini, pe masă. 

— Mamă, Consuela a plecat și nu se mai întoarce niciodată! 

Rebecca își puse mâinile în șolduri și se strădui să nu ţipe. 

— Nu ne-a plătit Sue cotizaţiile la club luna aceasta? 

Scott își ridică privirea spre ea. Incuviinţă absent. 

— Ernie a spus că nu mai ești membru. 

Mâna lui se ridică ușor și cobori pe o bucată de hârtie de pe 
masă. Ea recunoscu antetul clubului. El o împinse spre soția sa. 
Aceasta o ridică și citi: 


Domnule Fenney, 

Comitetul de Conducere consideră că prezenţa 
dumneavoastră continuă la club va deprecia atmosfera 
social-colegială existentă între membri. De aceea 
calitatea de membru v-a fost revocată cu începere de la 
această dată. Vă rugăm să nu vă întoarceţi la club. 
Lucrurile personale vă vor fi trimise la reședința 
personală, împreună cu nota de plată finală. 


— Este McCall, explică el. Mi-a dat un șut în fund și de la 
Downtown Club și de la clubul sportiv. Încearcă să mă preseze 
să renunţ la apărarea noastră. 

— La dracu’, Scott, ţi-am spus! 

Braţul îi căzu și scrisoarea pluti spre podea. Călătoria cu Scott 
Fenney se apropia de sfârșit. Singura întrebare era acum dacă 
finalul va fi o aterizare lină sau o prăbușire violentă. 


Fetele stăteau în patul lui Boo când Scott luă cartea și se 
așeză pe scaunul de lângă pat. Toată vigoarea i se scursese din 
trup. Într-o singură zi, își pierduse menajera și calitatea de 
membru la cluburile unde lua masa, făcea sport și juca golf. 
Doar gândul că McCall poseda felul acela de putere - că putea 
sta în Washington și trage sforile în Dallas, să dea câteva 
telefoane și să-i prejudicieze lui Scott viaţa perfectă - îl făcu pe 
acesta să realizeze cât de relativ era locul său în lume. Până la 
urmă, poate că 175 de metri împotriva Texasului nu îl făceau pe 
Scott Fenney așa de special. 

— Ti-ai încălcat promisiunea, rosti Boo cu voce aspră, și acum 


Consuela nu mai este. 

Scott suferise toate felurile de durere fizică, dar niciunul nu se 
compara cu durerea pe care o simţea acum fiindcă o 
dezamăgise pe fiica sa. 

Își scoase ochelarii. 

— Imi pare rău, Boo. 

— Adu-o înapoi. 

— Asta încerc să fac. Își puse din nou ochelarii și deschise 
cartea. Unde rămăsesem, la al Treisprezecelea Amendament? 

Boo răspunse: 

— Vrem să vorbim despre altceva. 

Scott închise cartea. 

— Bine. Ce anume? 

— Ce este acela un testament? 

— Un testament este o declaraţie legală ce evidenţiază o 
intenţie testamentară de a dispune de proprietatea cuiva după 
moartea acestuia. 

Boo avu o privire lipsită de orice fel de expresie. 

— Mai pe înţelesul nostru, zise ea. 

Pajamae aproba dând din cap. 

— Un testament spune cine îţi ia lucrurile când mori. 

Fetele se priviră una pe alta și încuviinţară. Boo continuă: 

— Deci cine îţi ia lucrurile dacă mori? 

— Mama ta. 

— Cine îi ia ei lucrurile dacă moare? 

— Eu. 

— Cine vă ia lucrurile dacă amândoi muriţi? 

— Tu. 

— Cine mă ia pe mine? 

— Oh. 

— Bunicii mei sunt morți, nu am unchi, mătuși, fraţi sau surori 
mai mari... și acum n-o mai am nici pe Consuela. 

— Păi, în primul rând, Boo, eu și mama ta nu plănuim să 
murim curând, așa că este totul ipotetic. 

— Totul cum? 

— Ipotetic. Ştii tu, ce s-ar întâmpla dacă... Dar nu-ţi face griji, 
eu și mama ta avem de gând să fim aici și să-ţi purtăm de grijă. 

Pajamae zise: 

— Mama spune că toate rudele mele ori au murit, ori sunt în 
închisoare. 


— Şi ce s-ar întâmpla dacă...? întrebă Boo. 

— Ce s-ar întâmpla dacă ce? 

— Ce s-ar întâmpla dacă tu și mama muriţi? 

— Nu știu, Boo. Cred că nu m-am gândit prea mult la asta. 

Boo ridică un pumn plin cu bancnote de un dolar și cu 
monede de diferite valori. 

— Vrem să te angajăm ca avocat al nostru, dar nu avem 
decât treisprezece dolari, așa că va trebui să lucrezi foarte 
repede. 

— Şi ce vreţi voi să fac? 

— Scrie-ne un testament care să spună că, dacă mama lui 
Pajamae moare, o luăm să locuiască cu noi, iar dacă tu și mama 
muriţi, mama ei mă ia să locuiesc cu ele. 

— În cartierul locuinţelor sociale? întrebă Scott, luându-l gura 
pe dinainte. 

— Nu. Eu voi rămâne cu această casă, vom locui aici. 

Amândouă fetele încuviințau acum. Și Scott zâmbi pentru 
prima dată în acea zi, la imaginea Shawandei Jones ca 
proprietară a casei de la Beverly Drive nr. 4 000, chiar în inima 
orașului Highland Park. 


SAPTESPREZECE 


— McCall e un ticălos. 

— Spune-mi ceva ce nu știu. 

Era ora nouă în dimineaţa următoare și Scott era prăbușit pe 
canapeaua din biroul lui Dan Ford. Partenerul său senior stătea 
la birou, cu braţele încrucișate, asemenea unui preot în timp ce 
asculta o confesiune. 

— Dar este bogat și puternic, Scott, ceea ce îl face un ticălos 
de temut. 

— Este prietenul tău. 

— Nu am spus că este prietenul meu. Adevărul este că nu aș 
avea curaj să-i întorc spatele canaliei. Dar va fi următorul 
președinte și vrem să fie prietenul acestei firme. 

— Dan, spune-i că pot trăi fără Downtown Club, fără clubul de 
fitness și fără clubul de golf să-mi ia calitatea de membru al 
acestora... bine, e-n regulă, asta înseamnă că joacă dur. Dar să 
o ia pe Consuela, să rănească o biată fată mexicană, care n-a 
făcut niciodată în viaţa ei vreun rău cuiva... ăsta nu mai este joc 
dur, Dan, este de-a dreptul mârșăvie pe faţă. Spune-i că este un 
mizerabil abject dacă a făcut asta. Scott se trezise în acea 
dimineaţă cu chef de bătaie. Dacă mă gândesc mai bine, de ce 
nu-mi dai numărul lui McCall, îi voi spune chiar eu. 

Dan zâmbi. 

— În niciun caz, Scotty. 

— Ştii, Dan, nu am fost niciodată scos pe targa de pe teren. 
Am primit cele mai dure lovituri pe care fiecare echipă mi le 
putea da și întotdeauna m-am ridicat de jos. 

Dan încuviinţă. 

— Erai puternic. 

— Încă sunt puternic. Scott își lovi ușor tâmpla cu arătătorul 
de câteva ori. Aici sus. Aici sus este adevărata putere, în cap. 
Toţi rănesc fizic, dar tipii care sunt puternici mental se ridică de 
jos și continuă să joace. Spune-i asta. Incă sunt în joc - și am de 
gând să joc mai dur acum. Spune-i și lucrul acesta. 

Scott se ridică și se îndreptă spre ușă, dar se opri când Dan îl 
strigă: 

— Scotty? 

— Da? 

— De unde știi că asta este cea mai tare lovitură a lui? 


Cinci minute mai târziu, Mack McCall îi spunea lui Dan: 

— Băiatul nu se lasă ușor. 

— Nu, nu se lasă, răspunse Dan. 

— Ei bine, se va lăsa... altfel tot Dallasul va afla că nevastă-sa 
și-o trage cu antrenorul de golf de la club. 

— Cu Trey? Doamne, băiatul ăla face furori acolo în rândul 
nevestelor. Ar trebui să ne plătească. Cum ai aflat? 

— Delroy și-a băgat puţin nasul. 

— La naiba, Mack, nu te grăbi cu asta, să vedem dacă Scott 
se dă pe brazdă. Să-l înșele nevasta... asta va fi greu pentru el. 

— Vorbești de parcă îţi pasă de Fenney. 

— Este cel mai bun avocat tânăr pe care l-am întâlnit 
vreodată... îmi este ca un fiu. 

— Dan, un fiu poate fi un lucru periculos. 


Corespondenţa de dimineaţă îl aștepta pe Scott când acesta 
se întoarse la birou. Dar în loc să factureze o mie de dolari 
pentru citirea ei, corespondenţa de azi avea să-l coste de multe 
ori suma respectivă: o scrisoare era de la IRS, prin care i se 
cerea plata a 75 000 de dolari reprezentând taxele restante 
pentru bonă, penalităţi și dobânzi în problema Consuelei de la 
Rosa. Și Scott știu că vorbele lui Dan fuseseră o avertizare: 
Mack McCall nu terminase încă cu Scott Fenney. 

Acesta stătea la birou și își evalua situaţia financiară. Avea 
100 000 de dolari cash, mai mult sau mai puţin - de fapt cu 25 
000 de dolari mai puţin, din moment ce îi trimisese un cec lui 
Rudy Gutierrez ieri în contul său de economii, ceea ce nu genera 
aproape nimic în venituri din dobânzi, și alţi 200 000 de dolari în 
contul său de investiţii pentru pensia privată, toţi în acţiuni ale 
firmelor de IT, toate având un preţ de pornire mai mare decât 
valoarea cu care se tranzacţionează pe piaţă, toate valorând 
jumătate din cât plătise pentru ele. 

Avea datorii de 2,8 milioane de dolari pe casă, 175 000 pe 
Ferrari și alți 150 000 pe Mercedes și Range Rover și 25 000 pe 
cârdurile de credit. Trei milioane o sută cincizeci de mii de dolari 
datorie. Mașinile erau probabil în pragul de rentabilitate, 
valoarea lor acoperea datoria, iar casa valora poate un milion 
peste datorie, deși piaţa locuinţelor sofisticate din Dallas își 
oprise avântul recent. 


Singurul său venit era salariul lunar de partener, un brut de 
62 500 de dolari, care rămânea de doar 42 000 după plata 
impozitelor, sumă ce dispărea mai repede decât o picătură de 
ploaie pe trotuarul încins al lunii iulie: 4 000 de dolari rata 
lunară pentru Ferrari, 3 000 rata pentru Mercedesul Rebeccăi și 
pentru Rover, 16 000 pentru datoriile ipotecare lunare ale 
contractului pe casă, 10 000 pe lună în taxe de proprietate și 
garanţii premium către compania de asigurări și 4 000 lunar 
pentru utilităţi și mentenanţă. Ceea ce rămânea erau doar 5 000 
de dolari pentru alimente, haine, ieșiri la restaurant, distracţie și 
cotizaţii pentru club - cel puţin nu mai trebuia să plătească și 
cotizaţiile. Nu își făcuse niciodată griji în legătură cu 
economisirea banilor; pentru el casa era contul său de economii, 
fondul de pensie și fondul pentru zile negre. Bineînţeles, putea 
accesa aceste fonduri doar dacă vindea casa sau dacă refinanţa 
ipoteca, ceea ce nu era o opţiune favorabilă, din moment ce la 
început Dan Ford intervenise și ceruse președintelui băncii ca pe 
o favoare personală împrumutul de 2,8 milioane de dolari. 

Așa că Scott scrise un cec din contul său de economii de 
Saptezeci și cinci de mii și o sută de dotări pentru „Nenorocitul 
de la FISC”. Apoi se lăsă pe spate în scaunul directorial și se 
întrebă ce va face McCall în continuare. 


De pe canapeaua din biroul lui Scott, Bobby zise: 

— Șaptezeci și cinci de mii de dolari? La naiba, eu vând tot ce 
am, achit din datorii și tot rămân dator cu șaptezeci și patru de 
mii. Şi tu ai scris un cec? 

Bobby sosise mai devreme și Scott îl pusese la curent cu cele 
petrecute. 

— Da, dar erau toţi banii pe care îi aveam cash. 

— Ştii, Scotty, McCall a mers mai departe decât aș fi crezut că 
o va face. Adică să fie ofticat este una, dar să încerce să-ţi 
distrugă viaţa, zău, de acum este pe teritoriul lui Stephen King. 

— Nu poate să-mi distrugă viaţa, Bobby. Poate să-mi ia 
menajera, calitatea de membru al cluburilor și banii cash, dar nu 
mă poate distruge. Încă am clienţi care mă plătesc trei milioane 
de dolari pe an. 

— Domnule Fenney? 

Sue stătea în ușă. 

— Da? 


— A sunat domnul Dibrell, a zis că trebuie să vă întâlniți cât 
se poate de urgent. 

* 

Frumoasa recepționeră blondă a Dibrell Property Company nu 
se mai interesă astăzi de statutul marital al lui Scott și Marlene 
nu-i mai zâmbi. În schimb își feri privirea în momentul în care 
acesta trecu pe lângă biroul său și intră în sanctuarul privat al 
lui | om Dibrell. Din expresia îndurerată a lui Tom, Scott își 
imagină că va trebui să negocieze de data aceasta soluţionarea 
acuzațiilor de hărţuire sexuală cu două recepţionere. Şi se 
întrebă dacă era în stare. 

— Care-i treaba, Tom? 

Tom îi făcu semn să se așeze pe canapea. 

— la loc, Scott. 

Acesta ocoli măsuţa de cafea, ce avea partea de sus din sticlă 
de formă alungită și era așezată pe un picior format din 
potcoave culcate unele peste altele și prinse între ele. Se trânti 
pe pielea moale ca și cum plonjă în apă și își întinse braţele pe 
marginea de sus a spătarului canapelei. Avocat și client se 
priviră unul pe altul peste întinderea de șase metri de 
decoraţiuni interioare costisitoare. 

— Am fost împreună mult timp, Scott. 

— Unsprezece ani, Tom. De când sunt avocat. 

— Eşti cel mai bun avocat pe care l-am avut vreodată, Scott, 
și am avut destui. 

— Ei, mulţumesc. Se simţi măgulit și zâmbi. Ştii, Tom, când 
eram în colegiu și mă despărțeam de o fată, întotdeauna 
începeam prin a-i spune cât de frumoasă era. 

Tom înclină din cap și expiră. Dar nu zâmbi. 

— Ne despărţim, Scott. 

— Ce? 

— Nu mai ești avocatul meu. 

Groaza îl ridică instantaneu de pe canapea și îl proiectă prin 
spaţiu până la biroul lui Tom. Acum privea în jos la clientul său 
bogat, la trei milioane de dolari în onorarii pentru servicii 
juridice, bătăile inimii crescându-i cu fiecare secundă pe măsură 
ce toate consecinţele pierderii lui Tom Dibrell ca și client îi 
treceau fulgerător prin minte, asemenea unei locomotive 
pierdute de sub control. 

— Tom... de ce? 


— E mai bine să nu intrăm în amănunte, Scott. Este o 
hotărâre luată. 

— Dar... 

— Nu face asta, Scott. 

Se simţi confuz și gata să se prăbușească, de parcă primise o 
lovitură în cap. Îi întoarse spatele lui Tom, făcu câţiva pași spre 
ușă și văzu ceva ce nu mai văzuse niciodată până atunci sau nu 
avusese ochi să vadă. Clipi de mai multe ori, privirea și mintea 
concentrându-se simultan. Pe perete era o fotografie înrămată a 
lui Tom Dibrell și a senatorului Mack McCall la un turneu de golf. 
Se întoarse spre Tom, dar arătă spre fotografie. 

— El este, nu-i așa? McCall. El te-a făcut să iei această 
decizie. 

Se priviră în ochi un moment destul de lung, apoi privirea lui 
Tom cobori în pământ și acesta încuviință din cap ca și cum îl 
durea. 

— Scott, vrei să afli cheia misterului? 

— Ce mister? 

— A acţionat Oswald singur?... Despre ce misterul dracului 
crezi că vorbesc? Cum a supravieţuit Tom Dibrell prăbușirii 
pieţei imobiliare și și-a păstrat clădirea când toţi ceilalţi au dat 
faliment și le-au pierdut pe ale lor? 

Scott dădu din cap. 

— McCall. El m-a salvat. Fondul de pensii din New York, 
canaliile care aveau ipoteca pe această clădire - și care încercau 
să-mi blocheze dreptul de răscumpărare a acesteia doreau să 
treacă legislaţia de Congres, un fel de deducere specială a 
taxelor pentru investiţiile lor. Mack le-a spus că, dacă mă 
împiedicau să-mi răscumpăr ipoteca, el urma să le distrugă 
legislația. Au renunţat. Și Mack mi-a făcut rost de contracte la 
noua clădire a poștei și la tribunalul din centru, mi-a dat 
lichidităţi. M-a salvat, Scott, doar pentru că suntem vecini și îmi 
trimit grădinarul să-i tundă gazonul. Și nu mi-a cerut niciodată 
nicio favoare blestemată... până acum. Este ca Nașul, Scott... 
când îţi cere în cele din urmă o favoare, nu spui nu. Îi sunt dator. 

— Şi cu mine cum rămâne? Am început să lucrez pentru tine 
când ceilalți avocaţi te părăseau ca pe o grămadă de gunoi. Ti- 
am fost loial unsprezece ani. Mie nu-mi datorezi nimic? 

Tom se dădu înapoi și expresia de pe chipul său se schimbă 
din una dureroasă în una derutată. 


— Ţi-am plătit ceea ce îţi datoram, Scott. În totalitate, în 
fiecare lună. De fapt, mai mult decât în totalitate. Mă facturezi 
în plus de ani de zile. Crezi că nu am știut asta? Facturându-mă 
pentru studenţii tăi la Drept, pregătind noii avocaţi pe notele 
mele de plată, mărindu-ţi costurile fotocopiilor, faxurilor și 
telefoanelor, taxând prânzurile noastre la preţul tău de oră, 
umflând orele - de ce crezi că am angajat toţi acei absolvenţi de 
MBA de la Harvard, pentru sănătatea mea? Ştiu unde se duce 
fiecare bănuţ nenorocit al acestei companii! îmi imaginez că de- 
a lungul anilor mi-ai luat două-trei milioane în ore 
suprafacturate. Dar asta este ceea ce doreai de la mine - 
onorariile mele, nu prietenia. Deci astfel ţi-am plătit, Scott, cu 
banii jos. Nu în loialitate. Sunt loial prietenilor, al naibii de loial. 
Dar tu nu mi-ai fost prieten. Mi-ai fost avocat. 

— Da, Tom, și ca avocat al tău am încălcat niște reguli pentru 
tine. Am extins perimetrul eticii și al legalităţii pentru tine, ca 
să-ţi poţi încheia afacerile! 

Tom își ridică mâinile în sus în semn de renuntare. 

— Stai puţin, nu știu nimic despre asta, Scott. Sunt doar un 
dezvoltator ramolit, tâmpit și prăfuit. Las acele treburi legale 
complicate avocatului meu cel cu adevărat isteţ. 

El zâmbi. 

— Acum mai puţin de o lună, Tom, stăteam chiar aici și aveai 
nevoie de mine să-ţi salvez din nou fundul dintr-o încurcătură... 
Cum o chema, Nadine? Şi am făcut-o. Ai spus atunci că nu vei 
uita niciodată. 

— Așa este. Nu voi uita niciodată lucrul acela, Scott. Dar astea 
sunt afacerile. 


„El este avocatul lui Ross Perot.” 

„El este avocatul lui Jerry Jones.” 

„El este avocatul lui Mark Cuban.” 

„El a fost avocatul lui Tom Dibrell.” 

Un avocat ar prefera mai degrabă ca soţia lui să fugă cu un 
alt bărbat decât să-l părăsească clientul pentru un alt avocat. 
Trădarea unei soţii îl face să o pună pe ea sub semnul întrebării. 
Dar trădarea unui client îl face să se pună pe sine sub semnul 
întrebării; treaba este că trădarea unui client este singurul lucru 
* care poate face un avocat să-și pună anumite întrebări - ce 
este și cine este. Căci un avocat fără soţie este încă avocat, dar 


un avocat fără client este doar un om. 

Identitatea unui avocat este determinată de clienţii pe care îi 
reprezintă. Puterea unui avocat, prestigiul, influența, bogăţia, 
reputaţia și statutul social - ce este și cine este - toate sunt 
determinate de clienţii pe care el îi reprezintă. Ești bun doar în 
măsura în care clienţii tăi sunt bogați. 

Scott urcase cu liftul ca avocat important în Dallas, un avocat 
cu un client bogat; era „Scott Fenney, avocatul lui Tom Dibrel!”. 
Acum cobora cu liftul precum... cine? Nu recunoștea omul din 
oglinzile de pe pereţii ascensorului. 

Prima sa identitate cunoscută a fost de fiu al lui Butch. Apoi, 
din vremea când abilităţile sale fotbalistice deveniseră evidente, 
a fost aceea de jucător de fotbal. Şi în ultimii unsprezece ani 
fusese ca avocatul lui Tom Dibrell. Avusese întotdeauna o 
identitate. Dar cine era Scott Fenney acum? Pur și simplu un 
avocat oarecare fără un client bogat, la fel ca Bobby, al cărui cel 
mai bun client era un chelner latino? 

Pentru prima dată în viaţă, nu știa cine este. 


Scott era încă în stare de șoc când se întoarse în biroul său, 
unde îl găsi pe Bobby pe canapea, iar pe masă îl aștepta o 
scrisoare recomandată. Numele de pe plic - First Dallas Bank - 
nici nu se înregistra în mintea lui. Folosi cuţitașul de scrisori 
pentru a tăia partea de sus a plicului, fără alt gând decât că 
poate era doar o broșură bună de aruncat. Scoase cele patru 
pagini din hârtie groasă de calitate superioară, le despături și le 
puse pe birou încercând să le netezească. Și citi. Și pe măsură 
ce citea, realiza încet, dar sigur, că își citea propriul necrolog. 

Banca îi cerea plata imediată a împrumutului casei și al 
mașinilor. Avea zece zile să achite restul datoriilor de 325 000 
de dolari pentru cele trei automobile și treizeci de zile pentru 
achitarea celor 2,8 milioane de dolari rămase de plată pentru 
vilă. Neplata la timp urma să atragă imediata reintrare în 
posesia băncii a mașinilor și procedura de scoatere la licitaţie a 
casei pentru ca banca să-și recupereze datoria. Scott Fenney 
urma să-și piardă vila și Ferrari-ul. 

Viaţa lui perfectă era pe ducă. 

Un sentiment de înfrângere totală încercă să-și facă loc în 
mintea lui, dar Scott Penney nu fusese niciodată înfrânt, nici 
măcar atunci când pierdea vreun meci. Și asta pentru că, atunci 


când pierdea, nu accepta înfrângerea. În schimb, se făcea foc și 
pară. Exact ca acum. Respirația i se acceleră, fălcile i se 
încleștară și furia îi energiză mintea și trupul. Ridică telefonul și 
apăsă butonul pentru formarea automată a numărului privat al 
lui Ted Sidwell, președintele băncii. Ted răspunse la primul 
sunet al telefonului. 

— Ted, Scott Fenney. Ce dracu' se întâmplă? 

— Cereri imediate de returnare a împrumuturilor, Scott. Și noi 
tocmai am făcut o cerere. 

— De ce? 

— Aceste împrumuturi ţi-au fost acordate ca o favoare, Scott. 
Ca să obţii favoruri, trebuie să faci și tu favoruri la rândul tău. 
Astea sunt regulile jocului. 

— Înţeleg. McCall. Foarte bine, voi refinanţa cu altă bancă. 

Ted râse. 

— Pe piaţa de azi? Şi fără Tom Dibrell în calitate de client al 
tău? Nu prea cred. 

— Veștile circulă rapid. 

— Ştiam dinaintea ta. 

— Voi vinde blestemata asta de casă, valorează cu un milion 
mai mult decât datoria. 

— O vânzare fulger în treizeci de zile? Vei fi norocos dacă vei 
obține suma pe care o datorezi. 

— Deschid procedura de faliment. Te pot face să aștepți șase 
luni, poate chiar un an. 

— Nici asta nu prea cred. Banca deţine un document ipotecar 
pe casa judecătorului Schneider din Highland Park. El este 
judecătorul care se ocupă de toate problemele legate de 
faliment. Şi el înţelege ce înseamnă un favor. 

Scott rămase fără contraargumente juridice, așa că recurse la 
o replică universală din fotbal: 

— Du-te dracului, Ted. 

Trânti telefonul. 

Bobby se ridicase. 

— Ce-a fost asta? 

Scott își dădu seama că avea fața scăldată în sudoare. 

— Banca mi-a cerut să achit imediat împrumuturile pe mașini 
pe casă. 

— Cum pot să-ţi ceară achitarea ipotecii? 

— Pentru că nu este un credit ipotecar așa cum crezi tu. Nu 


Ș 


obţii un credit ipotecar Fannie Mae” de 2,8 milioane de dolari pe 
treizeci de ani, cu o dobândă de cinci la sută, Bobby. Așa ţi se 
cere plata imediată a datoriei în termen de treizeci de zile. 

— Isuse. Poţi refinanța? 

— Puțin probabil. Am obţinut acest credit doar pentru că Dan 
și-a folosit influenţa pe lângă președintele băncii, mocofanul ăla. 

— Ghici cine-l influenţează acum pe președintele băncii? 

Scott încuviinţă. 

— Ai putea vinde casa. 

— Rebecca o să moară. Casa aia înseamnă totul pentru ea. 

— La naiba, Scotty, obţii trei milioane din onorarii juridice. Poţi 
învârti tu ceva. 

Scott de-abia mai putu rosti cuvintele: 

— Dibrell tocmai m-a concediat. 


Rebecca zise: 

— Dacă tu nu mai ești avocatul lui Tom Dibrell, atunci eu cine 
sunt? 

Tot drumul spre casă, Scott se pregăti sufletește pentru acest 
moment; spera ca atitudinea lui să fie mai convingătoare în faţa 
soţiei sale. 

— Nu am nevoie de el. 

— Nu, dar ai nevoie de cele trei milioane ale lui în onorarii. 
Uite ce e, Scott, majoritatea nevestelor de avocaţi habar nu au 
ce fac soţii lor la birou, dar eu știu. Dumnezeu e martor cât m-ai 
școlit în ultimii unsprezece ani. Știu cum merg treburile într-o 
firmă de avocatură. Și mai știu că un partener, care tocmai a 
pierdut un client de trei milioane de dolari, nu va mai fi partener 
multă vreme. Și ce vom face atunci, Scott? Cum vom mai putea 
plăti pentru această casă? 

Scott se îndreptă spre ferestrele dormitorului principal. Nu 
putea suporta să-și privească soţia când spunea ceea ce avea 
de spus. 

— Ei bine, ăsta este celălalt lucru, Rebecca. Vila. Banca vrea 
împrumutul înapoi. Trebuie să achit 2,8 milioane în termen de 
treizeci de zile sau o pierdem. Asta dacă nu o vindem mai întâi. 

Se întoarse și văzu cum culoarea dispărea de pe chipul 


5 Denumire colocvială dată celei mai mari companii federale ce 
se ocupă de ipoteci în SUA - Federal National Mortgage 
Association. (n.tr.) 


Rebeccăi și cum picioarele îi cedau; ea căzu pe pat și privi în gol 
la peretele din faţa ei. După un moment, ea vorbi ca pentru 
sine: 

— Fără casa asta, nu voi fi niciodată președinta Balului Marilor 
Crescători de Vite. Ochii ei, inexpresivi și pierduţi, se întoarseră 
spre Scott. Cum voi mai putea eu vreodată să dau ochii cu 
lumea din acest oraș? 

Scott Fenney simţi durerea dezamăgirii soţiei sale. O 
dezamăgise, îi înșelase aşteptările, o trădase. Îi promisese 
această viaţă, o viaţă în această casă, cu aceste lucruri, 
conducând acele mașini. Acum își încălcase acea promisiune. 
Pentru prima dată în viaţa lui, simţi durerea înfrângerii. Și în 
spatele durerii, simţi altceva, o furie ce creștea adânc în 
interiorul său, nu furia unui avocat față de un client care nu-și 
achită nota de plată, sau faţă de un judecător care dă un verdict 
nefavorabil lui, ci felul acela de furie pe care o simţise mai 
înainte doar pe terenul de fotbal, o furie oarbă ce existase în om 
încă de la Adam, o furie ce-ţi întuneca mintea și-ţi încorda 
trupul, ce te făcea să spui lucruri pe care nu trebuia să le spui și 
să faci lucruri pe care nu trebuia să le faci, genul de furie care 
ducea de obicei la sancţionarea lui Scott Fenney pentru 
comportament nesportiv. Genul de furie care însemna că un 
anume cretin se pregătea să simtă răzbunarea lui Scott Fenney. 


OPTSPREZECE 


De-a lungul a patra sezoane în Divizia I-A de fotbal 
universitar, jucând împotriva unor echipe precum Texas, Texas 
AM, Nebraska și Oklahoma, echipe cu jucători care îi depășeau 
în greutate pe cei de la SMU cu 18-20 de kilograme pe fiecare 
poziţie, Scott Fenney, numărul 22, luase multă bătaie. La cele 
83 de kilograme ale sale era puternic, iute și rezistent; cu toate 
acestea, când un apărător advers de 115 kilograme îl placa și îl 
izbea de pământul dur, îl durea, nu glumă. Suferise două 
operaţii la genunchi, un umăr dislocat, cinci coaste rupte, patru 
degete rupte (unul dintre ele de două ori), nasul rupt de două 
ori, un traumatism, numeroase julituri și contuzii și un total 
cumulat de 117 copci. În ciuda acestor lucruri, nu ratase 
niciodată nici măcar un singur meci. 

Scott Fenney se ridica de fiecare dată când îl trânteau la 
pământ. Şi când se ridica, le plătea întotdeauna cu vârf și 
îndesat, reușind o alergare memorabilă, obţinând o lovitură de 
începere sau marcând un touchdown. Răzbunarea făcea durerea 
să treacă. 

Senatorul Mack McCall îi arătase lui Scott adevăratul înţeles al 
durerii. Îl lovise pe Scott așa cum niciun alt apărător advers nu 
reușise să-l lovească vreodată. Acum venise vremea revanșei. 

Scott își privi ceasul și se ridică. Privi pe fereastră la luminile 
nocturne ale centrului orașului. Era aproape ora nouă, seara 
următoare, și el era în biroul său. 

— Scotty, zise Bobby de pe canapea. Știu că a fost ideea mea, 
dar poate că până la urmă nu este chiar o idee bună. 

— Vii sau nu? 

Bobby se ridică. 

— Oh, da, vin. Sigur, mă simt de parcă mă îmbarc pe Titanic. 


Ochii lui Mack McCall hoinăreau peste corpul gol al lui Jean 
McCall și el își aminti prima dată când ei făcuseră sex cu 
cincisprezece ani în urmă, la mai puţin de o lună după ce ea 
absolvise Facultatea de Drept și se alăturase stafului său 
senatorial. Era tânără, era suplă, era sexy și nu era soția lui. 
Soţia lui nu era nici sexy, nici suplă și nici tânără; era bătrână, 
avea patruzeci și cinci de ani, aceeași vârstă pe care o avea și el 
la vremea aceea, dar el nu se simţea la fel de bătrân pe cât 


arăta ea. Martha arăta exact ca mama ei - nu era o femeie cu 
care să fie interesat în mod deosebit să facă sex. 

La patruzeci și cinci de ani, Mack McCall se simţea încă tânăr 
și nerușinat și avea nevoie de o femeie care să fie tânără și 
nerușinată, precum Jean. Făceau sex aproape zilnic, oricând și 
oriunde baia sa privată, bancheta din spate a limuzinei, vestiarul 
senatului. Ea avea un corp incredibil, un corp care îl făcea să se 
simtă din nou ca la douăzeci și cinci de ani și debordând de 
testosteron. Mai mult, ea avea o nevoie fiziologică de activitate 
sexuală ce putea scoate din circulaţie pentru totdeauna un 
bărbat având jumătate din vârsta lui. 

Era de asemenea visul oricărei camere de televiziune, 
frumoasă, cu un discurs coerent, încântătoare și inteligentă. 
Când Mack începuse să viseze la Casa Albă, trebuise să ia o 
decizie: voia o primă doamnă care arăta ca o bunică sau un top 
model? li trebui mai puţin de un minut să se decidă. Divorţă de 
Martha. 

Ea angajă un tâmpit ca avocat și îl ameninţă că va confirma 
ceea ce tabloidele sugeraseră deja: că senatorul Mack McCall 
avea o aventură cu o membră a staffului său. Nu că era cine știe 
ce noutate pe Capitol Hill ca un membru al Congresului să-i 
pună coame nevestei. Dar era o problemă foarte delicată când 
acel membru avea o platformă bazată pe valorile familiei 
conservatoare și când ţintea spre Casa Albă. Bineînţeles, Mack 
McCall era capabil să negocieze o afacere atunci când nevoia îl 
obliga. Pentru o sută de milioane de dolari, Martha își ţinu gura 
și se întoarse acasă în Texas. 

Jean meritase fiecare bănuț. 

Dar anii își puseseră amprenta asupra lui Mack McCall. Acum, 
la vârsta de șaizeci de ani, nu se mai simţea ca la douăzeci și 
cinci; nu se mai simţea nici ca la patruzeci și cinci, nici ca la 
cincizeci și cinci; nu se mai simţea tânăr, viril și debordând de 
testosteron. Așa că făcu ceea ce ar face orice bărbat bogat, în 
vârstă de șaizeci de ani, care se respectă și are o nevastă cu 
douăzeci de ani mai tânără: merse la doctor. Acum, în fiecare 
dimineaţă, senatorul Mack McCall făcea duș, se bărbierea și își 
aplica puţin after-shave și un plasture cu testosteron, iar în 
fiecare seară lua câte o pastilă de Viagra, totul în efortul de a-și 
satisface propriile fantezii sexuale și dorinţele lui Jean. 

In acea seară, ea era întinsă pe patul lor, goală. Trupul ei era 


încă incredibil de bine conturat și de îmbietor; părul ei negru îi 
atârna pe umeri și îi cădea pe sânii fermi; abdomenul ei era plat, 
fără vergeturi de sarcină; picioarele sale suple nu arătau precum 
hărţile drumurilor. Avea ochelarii Clark Kent și lucra la laptop; 
televizorul era pornit, dar fără sonor. Nu era niciun risc pentru el 
astă-seară: își înlocuise plasturele cu testosteron de dimineaţă 
cu unul nou în urmă cu o oră, când înghiţise o pilulă de Viagra. 
Acel plasture îi secreta elixirul tinereţii în circulaţia sangvină și 
micuța pastilă albastră îi dilata vasele de sânge ce duceau la 
penis, acţiuni fiziologice care aveau drept rezultat o erecţie 
impresionantă. Simţindu-se al naibii de mândru, tânăr și viril 
(deși întărit chimic și doar pentru moment), Mack se apropie de 
Jean și stătu lângă pat până când privirea ei părăsi laptopul și îl 
găsi. Sprâncenele ei se ridicară și zâmbi. 

— Presupun că astă-seară nu ne vom uita la Dateline. 

Mack nu avea de unde să știe că soţia lui gândea: „Sau cel 
puţin la primele cinci minute ale emisiunii Dateline”, în timp ce- 
și scotea ochelarii, își așeza laptopul pe noptieră, se culca în pat 
și își îndepărta picioarele. Preludiul fusese întotdeauna în 
versiunea lui Mack McCall precum verificarea tranzacţiilor cu 
acţiuni futures, așa că se urcă deasupra ei și o penetră fără 
îmbrăţișări drăgăstoase inutile. Jean era incredibilă, picioarele ei 
se ridicară și se încolăciră înjurai mijlocului său, unghiile ei se 
înfipseră în fesele lui, sânii ei considerabili sufocându-l de 
plăcere, în timp ce se împingea în ea iar, și iar, și iar cu ritmul * 
constant al unei pompe de extracţie a petrolului și el se întreba 
ce acţiuni futures se tranzacţionaseră astăzi când... 

— Mack! Mack, oprește-te! 

Jean se întinse după ochelari și după telecomandă. Cu mâna 
stângă își puse ochelarii, iar cu cea dreaptă îndreptă 
telecomanda. Mack se retrase, gâfâind din greu. 

— Ce-i? 

Jean arătă spre televizor. 

— Priveşte! 

Mack se întoarse spre TV și văzu chipul fiului său decedat. 


— Astă-seară, din clădirea federală aflată în centrul Dallasului, 
un interviu în direct și în exclusivitate cu Shawanda Jones, 
femeia acuzată de uciderea lui Clark McCall, fiul senatorului 
Mack McCall, candidatul cu cele mai mari șanse să devină noul 


președinte al Statelor Unite. 

Pe ecran, Mack văzu faţa de culoare a Shawandei Jones, 
prostituată, dependentă de droguri și criminală. Alături de ea 
stătea A. Scott Fenney, Esq. 

— El e o adevărată bucăţică, comentă Jean, ceea ce stârni 
furia ce deja mocnea în Mack. 

La televizor: 

— Împreună cu doamna Jones astă-seară este avocatul său 
numit din oficiu, Scott Fenney. Domnule Fenney, toate 
programele de știri din ţară încearcă să obţină un interviu cu 
dumneavoastră și cu clienta dumneavoastră încă de când 
aceasta a fost arestată - de ce astă-seară? 

— Deoarece anumite informaţii care ne-au parvenit prezintă 
interes public. Și fiindcă anumite acţiuni ale senatorului McCall 
constituie obstrucţionarea justiţiei. 

— Aceasta este o acuzaţie serioasă, domnule Fenney. Dar mai 
întâi să ne întoarcem la noaptea de sâmbătă, 5 iunie. Ce s-a 
întâmplat atunci? 

Lui Mack McCall îi creștea constant tensiunea pe măsură ce 
curva aia neagră își spunea povestea: cum Clark o agăţase, îi 
oferise o mie de dolari pentru o noapte de sex, o dusese la 
reședința McCall din Flighland Park, făcuse sex cu ea și apoi o 
bătuse și o numise cioară; cum ea se luptase cu el, îi dăduse un 
genunchi în vintre și plecase, luând banii pe care el îi datora și 
cheile de la mașină; că ultima dată când îl văzuse pe Clark, 
acesta era în viaţă, întins pe jos, văitându-se și înjurând-o; că 
arma crimei era de fapt a ei, dar că ea nu i-o pusese lui Clark la 
cap, nu trăsese și nu-i trimisese un glonţ în creier. Când în cele 
din urmă ea se opri din vorbit, emisiunea luă o pauză 
publicitară. 

În timpul pauzei, McCall traversă dormitorul, dezbrăcat și 
furios. Și când Mack McCall se înfuria, cineva o încasa. Acel 
cineva urma să fie A. Scott Fenney. Singura întrebare era cum 
avea să-l facă să sufere de data aceasta. Tocmai era pe punctul 
de a se decide, când începu din nou emisiunea și reporterul se 
întoarse spre Fenney. 

— Domnule Fenney, clienta dumneavoastră pretinde că Clark 
McCall era rasist și un violator brutal. Dar acesta nu este aici să 
se apere. Cum poţi să te aștepți ca un juriu să creadă cuvintele 
unei prostituate dependente de droguri? 


— Pentru că ea nu a fost prima femeie pe care Clark McCall a 
bătut-o și violat-o. 

Toată furia combinată pe care Mack McCall o experimentase 
în cei șaizeci de ani de viaţă furie împotriva competitorilor de pe 
piaţa afacerilor, oponenți politici, fosta sa soţie - nu se putea 
compara cu furia care pusese acum stăpânire pe fiinţa sa. Voia 
cu disperare să-l ucidă pe Scott Fenney. 

— Clark McCall a bătut și violat o altă femeie cu un an în 
urmă. Aceasta a depus plângere la poliţie împotriva lui, dar a 
renunţat la acuzaţii forțată și cu o plată de jumătate de milion 
de dolari din partea senatorului McCall. Ea a fost de acord să 
depună mărturie în timpul procesului Shawandei. 

— Ca să confirme că Clark McCall era un violator? 

— Da. Și au mai fost și alte femei, șase la număr, care au fost 
violate și bătute de Clark McCall. Le rog pe acele femei să vină 
și să depună mărturie, ca o victimă nevinovată a lui Clark McCall 
să nu fie condamnată la moarte pentru o crimă pe care nu ea a 
comis-o. 

Altă pauză publicitară și Mack făcu un semn spre laptopul lui 
Jean întrebând-o dacă avea în memoria acestuia numărul de 
telefon de acasă al lui Dan Ford. Il avea. 

Când emisiunea fu reluată, reporterul întrebă: 

— Acum, domnule Fenney, haideţi să ne întoarcem la 
declaraţia dumneavoastră conform căreia senatorul McCall a 
obstrucţionat justiţia. 

Fenney răspunse: 

— Evident, procesul persoanei acuzate de uciderea lui Clark 
McCall va fi un circ mediatic. Curtea federală nu a crezut că 
biroul apărătorului din oficiu ar putea oferi Shawandei o apărare 
adecvată în aceste circumstanţe. Așa că tribunalul m-a numit pe 
mine să o reprezint. 

— Trebuie să fi fost un șoc. 

— Sigur, la început. Sunt partener la o mare firmă de 
avocatură din Dallas și sunt foarte ocupat cu clienţii care își 
plătesc onorariile, dar am crezut întotdeauna că avocaţii au 
datoria profesională de a reprezenta oamenii care nu pot plăti. 
Așa că, atunci când judecătorul m-a sunat, am acceptat imediat 
numirea. 

— Dar după cum se spune, nicio faptă bună nu rămâne 
nepedepsită. 


— Așa am auzit și eu. M-am așteptat la o oarecare publicitate 
nefavorabilă, poate câţiva clienţi care să nu fie de acord cu ceea 
ce fac, dar nu m-am așteptat ca senatorul McCall să încerce să 
mă distrugă. 

— Şi ce a făcut senatorul McCall? 

— În primul rând l-a sunat pe partenerul meu senior și i-a 
cerut să mă determine să exclud din proces orice dovadă legată 
de comportamentul criminal din trecut al lui Clark. A zis că nu 
vrea ca fiul său să fie târât prin noroi. Dar Clark McCall a trăit în 
noroi. 

— Aţi refuzat să renunţi la acea dovadă? 

— Bineînţeles. Dacă aș fi făcut asta, ar fi fost comportamentul 
unui avocat lipsit de orice etică și nu ar fi fost cinstit față de 
Shawanda. Ea are dreptul la cea mai bună apărare pe care i-o 
pot oferi. Şi exact asta va avea. 

— Ce a făcut apoi senatorul? 

— L-a trimis pe procurorul districtual din Dallas să ne ofere o 
înţelegere, douăzeci de ani pentru Shawanda, dacă păstram sub 
tăcere trecutul lui Clark. Desigur, noi am respins oferta. Clienta 
mea este nevinovată. 

— Apoi ce s-a întâmplat? 

— Agenţii INS au apărut la mine acasă și mi-au arestat 
menajera de naţionalitate mexicană. Consuela - acesta este 
numele ei - era la noi de trei ani. Face parte din familia noastră. 

Ochii lui Fenney înotau în lacrimi. 

— Nu avea permis de muncă? 

— Nu. 

— Era ilegal aici, în America? 

— Da. 

— Şi știaţi asta? 

— Uite ce e, putem dezbate meritele legilor imigrației, dar 
ideea este că senatorul McCall și-a folosit puterea politică în 
Washington pentru ca menajera mea din Dallas să fie arestată. 

— Ca să vă preseze? 

— Da. 

— A reușit? 

— Nu. Nu voi accepta niciodată să fiu presat să acţionez în 
detrimentul clientei mele. Senatorul McCall nu a reușit decât să 
rănească o biată fată mexicană. 

— O mișcare politică nu tocmai inteligentă, având în vedere 


procentul de mexicani cu drept de vot din America. Ce s-a 
întâmplat apoi? 

— Senatorul McCall a aranjat să fiu dat afară de la clubul unde 
luam prânzul, de la clubul de fitness și de la clubul de golf. 

Reporterul afișă o expresie în stare de șoc. 

— Omul care vrea să fie președinte s-a înjosit atât de mult? 

— Exact. 

— Şi asta este tot? 

— Nu, din nefericire, nu este tot. Din moment ce am continuat 
să refuz propunerile sale, senatorul McCall și-a folosit puterea 
pentru a determina banca să-mi ceară returnarea în cel mai 
scurt timp a banilor pe care mi-i împrumutase pentru 
achiziționarea casei și a mașinilor. Am zece zile la dispoziţie să 
achit plata mașinilor și treizeci de zile să achit suma pentru 
casă, altfel voi pierde totul. 

— Dumnezeule, nu puteţi vorbi serios! 

— Din păcate acesta este adevărul. 

— Mi-e și teamă să mai întreb, dar mai este și altceva? 

— Da. Din moment ce toate acestea nu au avut efect, McCall 
a cerut întoarcerea unor favoruri din partea unui client al meu, 
Tom Dibrell, un dezvoltator imobiliar din Dallas și... 

— Ce fel de favoruri? 

— Ei bine, Tom mi-a spus că în urmă cu zece-doisprezece ani, 
McCall a ameninţat că va întârzia adoptarea legislaţiei dorită de 
creditorul care deţinea ipoteca pe clădirea sa de birouri din 
centrul de afaceri dacă acel creditor nu anula procedura de 
reluare în posesie a clădirii pentru care Tom nu-și mai plătise 
ratele. Şi că McCall își folosise influenţa să-i direcționeze lui Tom 
câteva proiecte federale de construcţii. 

— Și acum el i-a cerut domnului Dibrell să-i întoarcă 
serviciile? 

— Da. 

— Şi ce anume i-a cerut? 

— Să renunţe la serviciile mele ca avocat al lui. 

— Şi a făcut asta? 

— Da. 

— Și cum vă afectează acest lucru? 

— Tom era cel mai important client al meu. Plătea anual 
firmei mele trei milioane de dolari în onorarii pentru servicii 
juridice. 


— O grămadă de bani. Deci când domnul Dibrell v-a 
concediat, cariera dumneavoastră a suferit o lovitură extrem de 
puternică. 

— Da, așa este. Dar sunt aici ca să-i spun senatorului McCall, 
pe postul naţional de televiziune, că, în ciuda eforturilor de a mă 
distruge, îi voi oferi doamnei Jones cea mai bună apărare de 
care sunt capabil. Şi dovezile legate de rasismul și violurile fiului 
său vor fi introduse în proces. Shawanda Jones va avea o 
apărare competentă. O să am grijă de asta. 

Telefonul sună imediat ce emisiunea fu întreruptă de o nouă 
pauză publicitară. Mack îl ridică și răspunse. Era Delroy, suna 
din Dallas. 

— Te uiţi și tu? întrebă acesta. 

— Da. 

— Mai vrei doar să-l controlezi? 

— Acum vreau să-l fac să sufere. Fă publică informaţia legată 
de soția lui și de antrenorul de golf. 

— Bine, dar putem să-l rănim mai mult de atât... și să-l 
controlăm. 

— Vrei să zici... 

Mack decise să nu-și ducă gândul până la capăt cu Jean de 
față. Dar cu Delroy nici nu era nevoie. 

— Da, asta vreau să zic. A funcţionat cu un lord al drogurilor 
din Mexic. Va funcţiona al dracului de bine și cu un avocat. 

— Nu știu, Delroy, chestia asta... 

Mack se întoarse spre televizor. Reporterul vorbea direct 
telespectatorilor: 

— Ce fel de om ar încerca să distrugă un avocat fiindcă își 
face datoria profesională? Pentru că apără o femeie de culoare 
acuzată că a ucis un bărbat alb? Se pare că senatorul Mack 
McCall este acel gen de om. A 

Tensiunea arterială și furia îl străbătură din nou. li răspunse 
lui Delroy în telefon: 

— Fă-o. 

Aproape că-l putea vedea pe acesta rânjind când a închis. 

La televizor, reporterul se întoarse spre Fenney: 

— Domnule Fenney, vă mulţumesc că aţi fost alături de noi 
astă-seară ca poporul american să știe ce fel de om este 
senatorul McCall, înainte ca ei să decidă și să-l aleagă 
președinte. Sunteţi un om curajos. Dar senatorul McCall este 


bogat și puternic. Nu vă este teamă că vă va răni din nou? 

Fenney răspunse: 

— McCall nu mă mai poate răni. 

Mack McCall intră în dressing de unde se întoarse cu un 
revolver Smith & Wesson .357 pe care îl ținea sus pe raft, îl 
îndreptă spre imaginea lui A. Scott Fenney de la televizor și 
apăsă pe trăgaci. 

— Nu mai pot pe dracu'! 


După ce părăsi clădirea federală, Scott conduse Ferrari-ul prin 
centrul întunecat și pustiu. Era o liniște stranie. Și asta îi aminti 
de ultimul său sezon, după ultimul meci, când pășise din 
interiorul stadionului pe terenul întunecat și pustiu, unde stătuse 
pe linia de 45,5 metri și privise în jur știind că totul se 
terminase. 

Rebecca era în bucătărie, privind fix la televizor, când el intră 
în casă. Erau știrile de la miezul nopţii; un reporter spunea: 

— Un sondaj fulger luat imediat după interviul cu Shawanda 
Jones arată că procentele senatorului McCall se prăbușesc. A 
căzut, ajungând un procent format doar dintr-o singură cifră 
printre posibilii contracandidaţi, de la primul loc la ultimul, 
reprezentând poate finalul ambițiilor sale de a ajunge la Casa 
Albă. 

Scott zise: 

— l-am arătat eu acelui cretin. 

Rebecca se întoarse spre el; pe chipul ei era întipărită o 
expresie de absolută devastare. 

— Tocmai ne-ai distrus vieţile pentru o târfă. 


NOUĂSPREZECE 


În dimineaţa următoare, Scott Fenney se simţea ca în 
dimineaţa de după meciul în care alergase 175 metri împotriva 
Texasului: îl durea mai puţin fiindcă pe adversarul său îl durea 
mai tare. Sigur, își pierduse clientul bogat, toţi banii cash, 
calitatea de membru al cluburilor unde lua masa, făcea sport și 
se relaxa, menajera mexicană și curând avea să-și piardă 
Ferrari-ul *și vila. Dar Mack McCall pierduse Casa Albă. Scott 
Fenney bătuse un muncitor petrolist texan cu propriile arme. 

„Și cum rămâne cu acel box metalic, McCall? 

Ce zici de această atitudine lipsită de compromisuri, ticălos 
nenorocit ce ești?” 

Așa că, în timp ce parca Ferrari-ul în garajul aflat sub Dibrell 
Tower puţin după ora nouă, Scott zâmbea. Şi de ce nu? Era încă 
partener la Ford Stevens LLP, cea mai profitabilă firmă de 
avocatură din Dallas. Încă făcea 750 000 de dolari anual (deși va 
trebui să recruteze noi clienţi care să înlocuiască onorariile 
achitate de Tom Dibrell). Încă era o legendă a fotbalului local, 
încă era capabil să aducă un zâmbet pe chipul oricărui 
absolvent al SMU, încă era în stare să-și folosească șarmul său 
inegalabil și să-și arate zâmbetul de star de cinema. 

Scott Fenney încă era un învingător. 

Introduse cârdul în fanta porţii de la intrare și aşteptă ca 
aceasta să se ridice. Şi aşteptă. Introduse cârdul din nou și 
așteptă. Din nou nimic. Apăsă butonul care-l anunţa pe Osvaldo 
aflat în ghereta de la ieșirea din parcare, la șase metri distanţă. 
Când Osvaldo se întoarse și îl văzu, Scott îi făcu semn din mână 
să se apropie. Acesta ieși din gheretă și se apropie. Scott îi arătă 
cârdul. 

— Cardul nu funcţionează, spuse el. Ridică poarta. 

Osvaldo se retrase un pas și răspunse: 

— Nu card. 

— Nu, am card, dar nu funcţionează. Deschide poarta. 

Osvaldo scutura acum din cap. 

— Nu poartă. 

Deschide odată poarta asta blestemată! 

Osvaldo își ridică mâinile. 

— Nu card. Nu poartă. 

— Doamne, Dumnezeule! 


Scott dădu cu spatele și parcă Ferrari-ul pe stradă, introduse 
câteva monede de 25 de cenți într-un parcometru, enervat la 
culme până în momentul în care își aminti că mașina va mai fi a 
lui doar pentru încă nouă zile. La dracu' și cu ea! Dacă mașina 
de două sute de mii de dolari este zgâriată, este doar pierderea 
băncii. Când ajunse la intrarea principală a Dibrell Tower aflată 
la două străzi distanţă, el fluiera. 


Rebecca Fenney plângea. Era încă în pat, ascunzându-se de 
Highland Park. Işi pariase frumuseţea pe Scott Fenney și 
pierduse totul. Casa. Mașina. Statutul social. Viaţa ei. Tot ceea 
ce obținuse în ultimii unsprezece ani se va duce în curând pe 
apa sâmbetei. Și nu pierduse tot în faţa unei blonde de douăzeci 
și doi de ani cu sâni mari și fund ferm - adică genul de fată de 
lângă piscină -, ci în faţa unei dependente de droguri, a unei 
târfe, a unei... Rebecca nu spusese niciodată cuvântul acela 
deoarece, chiar și în Highland Park, asemenea cuvinte sunt 
rostite cel mai bine doar în spatele pereţilor de cărămidă ai 
clubului, dar acum ea gândi acel cuvânt: ciori. 

Soţul ei îi sacrificase viaţa pentru viaţa unei ciori. 

lată. O spusese. Sau cel puţin o gândise. Exact așa cum toată 
lumea din Highland Park gândea în acel moment - orașul este 
atât de mic, atât de închis, încât nimic nu scapă neobservat. Nu 
că asta i-ar fi putut scăpa neobservat cuiva din America, soţul ei 
pe postul naţional de televiziune, pentru numele lui Dumnezeu! 
Și astăzi la prânz, prietenele sale de societate (foste) vor 
comanda salată de Caraibe, supă cu tortilla, apă minerală și, la 
desert, Rebecca Fenney. Ea va fi sufleul de scandal al zilei. 

Oh, și cum vor bârfi! Și cum vor râde! 

Nimic nu e mai savuros pentru fete decât să-și înfigă dinţii 
ascuțiți într-un scandal suculent: o relaţie lesbiană; o fată de 
condiţie bună din Highland Park lăsată însărcinată de un atlet, 
de culoare al SMU; operaţii estetice cu rezultate nefericite; 
băutură, droguri și boli cu transmitere sexuală la liceu; fraudă 
criminală comisă de un vlăstar al unei vechi familii din Highland 
Park; un democrat în Highland Park; eșec în Highland Park. Ele 
înșfacă totul cu lăcomie, asemenea unui câine ce primește 
resturile de la masa stăpânilor. 

Rebecca Fenney bârfise de atâtea ori despre scandalurile 
altor femei. Acum toată lumea din Highland Park va bârfi despre 


ea - la shopping în Village, la club, la clubul de fitness, în fiecare 
restaurant și în fiecare cabină de probă. Toţi vor bârfi și vor râde 
pe seama ei. 

Cum ar mai putea ea vreodată să-și facă apariția în acest 
oraș? 

Tocmai se strecura din nou sub pilotă, când sună telefonul. 


Boo deschise fără zgomot ușa dormitorului părinţilor ei și își 
vâri capul înăuntru. Ea își văzu mama stând pe partea 
îndepărtată a patului și o auzi vorbind la telefon. Vocea ei suna 
straniu. 

— Ce?... Că mă culc cu Trey?... Unde ai auzit asta?... Este 
peste tot în oraș?... Ştie toată lumea?... Oh, Dumnezeule! 

Ea închise telefonul și își acoperi faţa cu mâinile. 

— Mamă? 

— Oh, Doamne. 

— Mamă? A 

— Oh, Doamne. In cele din urmă se întoarse spre Boo. Mama 
ei avea înfățișarea unei pisicuţe înspăimântate. Ce e, Boo? 

— Eşti bine? 

— Nu. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— Nu. Ce vrei? 

— Ne dai voie mie și lui Pajamae să mergem în Village? O să 
avem grijă când traversăm strada. 

Mama făcu un semn din mână. 

— Sigur, mi-e indiferent. 

— Bine. Ne vedem mai târziu. 

Boo vru să închidă uşa, dar mama ei continuă: 

— Boo, aşteaptă. Vino, te rog. Trebuie să vorbesc cu tine. 


De îndată ce Scott păși în holul Dibrell Tower, se opri din 
fluierat. Un val uriaș de reporteri și cameramani se revărsă spre 
el, toţi strigând întrebări unul peste celălalt. 

— Domnule Fenney, cum se numește femeia pe care a violat- 
o Clark? 

— Cum se numesc celelalte femei pe care le-a violat? 

— L-aţi distrus pe senatorul McCall - sunteţi fericit? 

— Credeţi că senatorul McCall va fi pus sub acuzare? 

— Dar Tom Dibrell va fi pus și el sub acuzare? 


Scott privi chiorâș spre luminile strălucitoare ale camerelor de 
filmat, se feri și își făcu loc spre zona lifturilor. Dar la viteza cu 
care avansa contra masei de reporteri care-și apărau teritoriul, 
nu va reuși să se urce în lift înainte de prânz. Era pe punctul de 
a se retrage, când doi uriași îmbrăcaţi în sacouri bleumarin îi 
ieșiră în faţă. Doi bărbaţi de culoare, agenţii de securitate ai 
Dibrell Tower, îi deschideau acum calea lui Scott Fenney. 
Reporterii aveau de ales: să se dea la o parte din drum sau să 
fie călcaţi în picioare. 

S-au dat într-o parte. 

Cei doi gardieni au avansat până când au ajuns în zona 
ascensoarelor, unde un al treilea agent bloca accesul într-un lift 
gol. Acesta se dădu în lături ca să-i facă loc lui Scott să intre, 
apoi blocă din nou intrarea. Ceilalţi doi i se alăturară, trei corpuri 
masive în sacouri bleumarin protejându-l pe Scott de reporteri și 
camere de filmat, agenţi de culoare pe care Scott nici măcar nu- 
i observase înainte; erau doar obiecte neînsufleţite din hol, 
asemenea marii sculpturi Remington din bronz. Scott întinse 
mâna și apăsă pe butonul etajului 62, apoi se sprijini de partea 
din spate a liftului. Chiar înainte de a se închide ușile, agentul ’ 
din mijloc se întoarse spre el și îi zise: 

— Mulţumim, domnule Fenney. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă-i luaţi apărarea acelei fete. 


Pajamae o urmă pe Boo ieșind pe ușa din faţă a casei și apoi 
coborând aleea ce dădea spre trotuar. Boo comentă: 

— Vai, mama se purta foarte ciudat în dimineaţa asta. 
Lucrurile pe care le spunea... 

— E bolnavă? 

— Nu cred. De ce? 

— Fiindcă mama spune lucruri ciudate când își ia 
medicamentul. 

Ele o luară la stânga pe trotuar. Boo vorbea, dar Pajamae era 
în alertă. Mama o învățase să ţină ochii larg deschişi când ieșea 
pe stradă în cartierul lor, să se aștepte să apară oameni ciudati. 
Desigur, în cartierul lor adulţii pierdeau vremea în jurul 
magazinelor unde se vindeau băuturi alcoolice la fiecare colţ, 
beau un fel de bere direct din pungi maro de hârtie și urinau 
chiar acolo pe stradă de fiecare dată când natura își cerea 


dreptul, de aceea aici, în cartierul lui Boo, „ciudat” era un 
termen cu totul diferit. Cu toate astea, Pajamae observă totuși 
ceva ciudat. 

Un bărbat într-o mașină. 

Stătea pe partea cealaltă a străzii și la o casă distanţă de cea 
a lui Boo. Le privi insistent în timp ce ele se apropiară pe 
trotuar. Era un bărbat voinic cu capul ras într-o mașină neagră. 
Când ea și mama erau afară și un bărbat alb asemenea acestuia 
intra cu mașina în cartierele sociale, toată lumea se oprea din 
ceea ce făcea și striga: „Omul!” Poliția. Omul chel din mașina 
neagră semăna cu un poliţist. 

Pajamae observă cum portiera mașinii se deschise puţin și 
pantoful negru al bărbatului chel apăru în deschizătură. Ea era 
pe punctul de a o înșfăca pe Boo și de a o trage repede înapoi 
acasă, când un bătrân ieși pe ușa din faţă a casei pe lângă care 
treceau. El veni pe alee spre ele, dar se opri și ridică un ziar de 
pe iarbă. 

Boo salută: 

— Bună dimineaţa, domnule Bailey. 

Bătrânul zâmbi și răspunse: 

— Ei, bună dimineaţa și ţie, domnişoară Boo Fenney. 

Pajamae continuă să privească mașina neagră. Piciorul 
bărbatului chel era din nou în mașină și portiera era închisă, dar 
el încă se holba. Ele continuară să meargă pe trotuar, ajunseră 
pe o stradă aglomerată numită Preston și o luară la dreapta. 
Pajamae privi în urmă și văzu că mașina neagră nu mai era 
acolo. Ea își scutură capul și își spuse în sinea ei că era cam 
prostuţă: „Nu ești în cartierul locuinţelor sociale, fato!” 

Continuară să meargă la pas și curând Pajamae realiză că îi 
plăcea plimbarea prin cartierul lui Boo - ceea ce ea numea 
Balonul. Dacă Louis era plecat și ea cu mama trebuiau să 
meargă singure prin cartierul lor până la cel mai apropiat 
magazin ca să cumpere pâine sau ouă, ea era întotdeauna 
neliniștită și speriată, chiar dacă era ziua în amiaza mare. Mama 
îi spunea întotdeauna: „Dacă zic fugi, tu să fugi, fato”. Dar aici, 
în acest cartier, nu era deloc neliniștită sau speriată. Trotuarele 
erau așa de curate, lară cutii de bere, sau sticle de alcool, sau 
seringi, sau acele balonașe lungi și amuzante pe care mama îi 
spusese să nu le atingă niciodată. Și nu erau nici bărbaţi care să 
taie frunză la câini pe lângă magazinele de băuturi - de fapt, nici 


măcar nu erau magazine de băuturi. Nici pești nu erau sau 
traficanţi de droguri care să încerce să o recruteze sau să îi 
vândă ceva, nici băieţi mai mari care să treacă cu mașina pe 
stradă și să strige cuvinte obscene, nici muzică rap dată la 
maximum în mașini și la boxe uriașe și nici oameni care să se 
înjure unii pe alţii fiindcă tocmai fuseseră evacuați. Era atâta 
liniște! 

Balonul lui Boo era plăcut. 

Ele se opriră la o intersecţie și așteptară ca lumina 
semaforului să se schimbe. Când se întâmplă acest lucru, se 
uitară cu atenţie în ambele sensuri și traversară în grabă cele 
patru benzi ale șoselei, apoi un spaţiu mic de parcare și 
trotuarul... 

— Centru comercial Village din Highland Park, rosti Boo. 

Stăteau în faţa unui magazin numit Polo/Ralph Lauren, într-un 
loc de basm pe care Pajamae nu și-l imaginase niciodată că 
poate exista, cu mașini de lux aliniate de-a lungul trotuarului 
umbrit de copăcei și cu femei albe elegante care coborau din 
acele mașini urmate de fetițe frumușele asemenea prințeselor, 
care îi aruncau priviri repetate de parcă nu mai văzuseră o 
persoană de culoare niciodată în viaţa lor și care lăsau în urmă 
un miros atât de dulce, încât Pajamae îl trase în piept de mai 
multe ori, amintindu-și de doamnele bătrâne și grase de la 
biserică de duminică dimineaţa - doar că aceste doamne nu 
erau grase, nu o cocoloșeau și nici nu o ciupeau de obraz. 
Doamnele albe și fetiţele doar treceau în grabă pe lângă ele și 
intrau în magazin, aerul rece din interior năvălind afară și 
făcând-o pe Pajamae să-și simtă faţa ca atunci când își băga 
capul în congelator să se răcorească, lucru pe care îl făcea 
deseori acasă, în cartierul social. 

Boo continuă: 

— Voi aveţi centre comerciale ca acesta? 

— Nu avem niciun loc ca ăsta. 

Când ea și mama mergeau la cumpărături, se duceau în 
general la vânzările de curte”! și la magazinul Goodwill - 


5 Pentru a scăpa de obiectele uzate sau de care nu mai are 
trebuinţă, o familie poate stabili o zi când le scoate la vânzare, 
cu preţuri modice, acest prilej fiind folosit de amatorii de 
chilipiruri sau de cei cu venituri mai modeste, care pot 
achiziționa astfel obiecte încă în stare de funcționare; vânzarea 


nicidecum la vreun magazin unde ea să nu poată măcar începe 
să pronunţe numele - și uneori unul dintre vecinii lor obținea 
destul de ieftin adidași, aparate stereo sau televizoare, pe care 
le vindea direct din portbagajul mașinii, la preţuri foarte 
convenabile, fiindcă marfa era „călduţă”, după cum spunea 
mama, deși Pajamae nu era niciodată foarte sigură că înţelegea 
ce voia ea să spună cu asta. Şi înainte de începerea fiecărui an 
școlar, mama muncea în plus și Louis le ducea să-i cumpere 
haine de școală de la JCPenney, dar nu se compara cu acesta. 

— Con-sideraţie, răspunse Pajamae. 

Merseră pe trotuar la umbra tendei, Pajamae simțindu-se de 
parcă era Crăciunul, analizând fiecare vitrină cu haine elegante 
expuse pe manechine fardate extrem de slabe și trecând pe 
lângă un magazin cu articole pentru copii... 

— Acesta este Jacadi Paris, explică Boo. Dulapul meu este plin 
cu haine de aici. 

— Costă mult marfa asta? 

— Mama le-a cumpărat, așa că trebuie să fie scumpe. Când 
au ajuns la un magazin numit Calvin Klein, Boo adăugă: Britney 
a fost aici acum câteva luni. 

— Care Britney? 

— Britney Spears, cântăreaţa. Toată lumea a înnebunit atunci. 

— O fată albă? 

— Da. 

— Oh. Noi nu ascultăm fete albe în cartierul social. 

Boo ridică din umeri. 

— Nici eu nu o ascult aici. 

Și merseră mai departe, pe lângă magazine numite Luca 
Luca, Escada, Lilly Dodson... „Doamna Bush și-a cumpărat de 
aici rochia roșie de seară, când George W. A fost ales prima 
dată”, spusese Boo... Banana Republic doar că aici se vindeau 
haine, nu banane, traversară parcarea și își cumpărară 
îngheţată la cornet de la Who's Who Burgers. 

leșiră și Pajamae se opri brusc. Un sentiment de rău augur îi 
copleși trupul firav: bărbatul chel trecea încet pe lângă ele în 
mașina neagră aruncându-i o privire înfiorătoare. Se sperie 
foarte tare și Pajamae Jones nu se speria ușor. 

— Boo, omul acela ne urmărește. 


are loc în curtea casei proprietarului, de aici și denumirea. 
(n.tr.) 


— Care om? 

— Omul acela care tocmai a trecut pe lângă noi cu mașina 
neagră. Îl vezi? Tipul chel? 

Boo râse. 

— Suntem în Highland Park. Nu se întâmplă nimic rău aici. 

O apucă de braţ pe Pajamae și o trase, iar aceasta o urmă 

lară tragere de inimă. Trecură pe lângă mai multe magazine, 
apoi intrară într-unul ce purta același nume ca bătrânul beţivan 
fără dinţi care locuia la trei apartamente mai încolo. Harold. 

— Acesta era magazinul preferat al mamei mele, spuse Boo. 

Nici nu apucară să facă cinci pași înăuntru, că o vânzătoare le 
și luă în primire, iar Pajamae crezu la început că avea de gând 
să le dea afară. Dar doamna le zâmbi și le salută de parcă era 
chiar fericită să le vadă. Era foarte frumoasă pentru o fată albă, 
cu părul ce sălta la fiecare pas, pielea netedă și buzele roșii 
rujate. Se uită la Pajamae, apoi se aplecă punându-și palmele pe 
genunchi și zise: 

— Vai, ce fetiță frumușică! 

Pajamae purta salopeta de blugi a lui Boo, un tricou alb, 
șosete și adidași tot de aceeași culoare; avea părul prins în 
codițe rasta; și lingea îngheţata la cornet. Ea răspunse: 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Şi îţi place să locuiești în Highland Park? 

Fetiţa îi aruncă o privire lui Boo, care ridică ușor din umeri. De 
unde știa această femeie că ea locuia cu domnul Fenney? 

— Îmi place, mulțumesc. 

— Spune-i mamei tale să vină să mă caute, numele meu este 
Sissy. Voi avea grijă să fie la fel de bine îmbrăcată ca orice 
femeie din Highland Park. 

— Mama mea este la închisoare. 

Doamna se îndreptă de spate imediat, cu o expresie confuză 
pe faţă. 

— Închisoare? Nu ești tu fetiţa noii familii de culoare? 

— Eu nu am familie. O am doar pe mama. Și pe Louis, el este 
ca un unchi, doar că nu este de-adevăratelea. 

Boo se interesă: 

— Ce familie nouă de culoare? 

— Familia de culoare care tocmai s-a mutat în oraș, primii 
proprietari negri din istoria Highland Park. Vânzătoarea o privea 
acum pe Boo cu insistenţă, când deodată o umbră de 


recunoaștere îi brăzdă chipul fardat. Tu ești fata familiei Fenney, 
nu-i așa? 

— Da, doamnă. 

— Aproape că nu te-am recunoscut cu părul aranjat așa. Ce-a 
mai făcut mama ta în ultimul timp - sprâncenele-i subţiri 
ridicându-se - și tatăl tău cel chipeș? 

— Mama se poartă ciudat și A. Scott este foarte ocupat. 

— Să o ajute pe mama, adăugă Pajamae, și doamna își 
întoarse capul spre ea. Oamenii spun că l-a omorât pe băiatul 
McCall, dar nu e adevărat. 

Vânzătoarea își duse palma la gură: 

— Ea este mama ta? 

Pajamae linse îngheţata la cornet și răspunse: 

— Înî. Domnul Fenney este avocatul ei, așa că toată lumea 
este supărată pe el. 

Chipul vânzătoarei luă deodată înfățișarea acelui băiat din 
cartierul social, care într-o zi încercase să obţină gratis ceva de 
la mama, și când ea refuzase, o numise „târfă de albi”. Când se 
întoarse să o ia la fugă, el se izbi de Louis - și faţa acelui băiat 
negru se albise brusc. Exact așa cum fața acestei doamne se 
făcu mai albă ca varul. Probabil că nu mai știu ce să spună, așa 
că rosti: 

— Fetelor, poate ar trebui să plecaţi acum. 


— Domnul Ford vrea să te vadă, spuse Sue. 

Scott înșfăca bileţelele cu mesaje și se îndreptă spre scară. Pe 
drum își salută colegii parteneri, dar obţinu drept răspuns doar 
căutături ciudate, priviri întoarse în altă parte și clătinări din 
cap. Fără îndoială că văzuseră interviul televizat de seara 
trecută, dar lui nu îi păsa câtuși de puţin. Ducă-se dracului cu 
toţii. Îl găsi pe Dan stând în picioare lângă fereastra din biroul 
său. 

— Dan, ce mai faci? 

Acesta se întoarse; chipul său arăta de parcă nu dormise 
toată noaptea. ` 

— Intră, Scotty. Inchide ușa. 

Scott făcu așa cum i se spuse și continuă: 

— Dan, poţi vorbi cu Ted de la bancă? E de-a dreptul tâmpit, 
îmi cere plata anticipată pe Ferrari și pe casă. 

— Mi-e teamă că nu pot face una ca asta. 


— De ce nu? 

— Deoarece, Scotty, începând cu acest moment, nu mai ești 
partener în această firmă. 

— Mă retrogradezi? 

— Te concediez. 

Cuvintele lui Dan îl lăsară pe Scott fără respiraţie ca și cum ar 
fi fost izbit de o cască de fotbal în plexul solar. Acesta făcu un 
pas înapoi împleticindu-se și căzu pe canapea. Dan se întoarse 
din nou la fereastră și privi fix afară, cu mâinile la spate. Scott 
se luptă să-și găsească cuvintele. 

— Ai zis că sunt ca un fiu pentru tine. 

Fără să se întoarcă de la fereastră: 

— Ai fost. Dar când fiul meu m-a făcut de râs cu absurdităţile 
lui homosexuale, l-am renegat. Acum te reneg pe tine. 

— De ce? 

Dan se întoarse să-l înfrunte pe Scott; avea acum figura unui 
tată furios. 

— Micul tău spectacol de aseară! Pentru numele lui 
Dumnezeu, Scott, ce dracu' a fost în mintea ta? 

— McCall a încercat să mă distrugă, asta a fost în mintea 
mea! 

— Așa că te duci pe postul naţional și-l acuzi pe un senator de 
Texas de obstrucţionarea justiţiei? Extorcare? Mită? 

— Eu doar încercam să fac ceea ce era drept! 

— Pe dracu’ încercai! Te știu destul de bine. Îi serveai lui 
McCall un pui de răzbunare gen Scott Fenney. Nu o făceai 
pentru prostituată; o făceai pentru tine. Și chiar dacă făceai 
ceea ce era drept, nu este mai bine. Ti-am spus, Scotty, această 
firmă nu există ca să facă ceea ce este drept; nicio firmă de 
avocatură nu face acest lucru. Noi nu facem ceea ce este drept; 
noi facem ce este drept pentru clienţii noștri. Și distrugerea 
ambițiilor prezidenţiale ale lui Mack McCall nu este un lucru bun 
pentru clienţii noștri. Dar ai avut grijă de asta, nu-i așa? 

— Şi ce-ar fi trebuit să fac, să-l las să-mi ia totul? Calitatea de 
membru a cluburilor, mașina, casa, cel mai bun client? McCall a 
făcut deja toate astea. 

Dan Ford îl privea acum fix cu o expresie pe care Scott o mai 
văzuse doar o singură dată, cu cinci ani în urmă. Stătuse lângă 
Dan într-o sală de judecată în timp ce judecătorul își citea 
verdictul, o hotărâre împotriva clientului lor, împotriva Ford 


Stevens, împotriva lui Dan Ford, care avusese o contribuţie 
substanţială la ultima campanie a judecătorului respectiv. 
Expresia întipărită pe chipul lui Dan era atunci, ca și acum, 
aceea a unui om trădat, dar un om cu puterea de a face ceva în 
legătură cu asta. 

— Nu, Scotty, el nu a făcut nimic din toate astea. Eu am făcut. 

— Tu? 

— Da, eu. Gând ai refuzat să faci ceea ce ţi-am cerut, am vrut 
să vezi cum îţi va fi viaţa fără toate lucrurile pe care ţi le oferă 
succesul - Este o viață minunată cu Scott Fenney în rolul 
principal. Dar ești încăpățânat, Scotty, prea încăpățânat pentru 
propriul tău bine. McCall mi-a cerut o mică favoare, să te fac să 
lași trecutul fiului său în trecut, acolo unde îi este locul, ca el să 
poată fi președinte. Și eu ţi-am cerut o mică favoare, ca să pot fi 
avocatul președintelui. Și după toate câte am făcut pentru tine, 
cum m-ai răsplătit? M-ai trădat. 

— O mică favoare? Dan, fără acea dovadă, Shawanda va fi 
condamnată la moarte! 

— Şi? 

— Ce, este doar o cioară? 

Dan râse. 

— Oh, da, sunt un rasist. Fiul meu a crescut visând să fie 
Michael Jordan și fiica mea este îndrăgostită de Tiger Woods... 
Nu, este invers, fiica mea dorea să fie Jordan și fiul meu este 
îndrăgostit de Tiger. Oricum, mi-ar plăcea să-i am pe amândoi 
drept clienţi. Fiindcă sunt bogaţi. Fiindcă. Le plătesc avocaţilor o 
grămadă de bani. Scotty, culoarea legii nu este negru-și-alb, 
este verde! Stăpânii legii sunt banii - banii conduc! Banii fac 
legea și legea îi protejează! Şi avocaţii protejează oamenii cu 
mulţi bani! Faţa lui Dan era roșie și venele gâtului păreau 
coarde purpurii. Făcu o pauză să se adune. Scotty,. Această 
firmă este viața mea. Am construit-o de la zero și este cea mai 
bogată firmă din oraș. Nimeni nu face ceea ce facem noi. 
Nimeni! Și nimeni nu va face rău acestei firme, nici prostituata 
ta, nici tu, nici altcineva. Voi călca în picioare pe oricine îmi stă 
în cale. 

— Și cu mine cum rămâne, Dan? Mă vei călca și pe mine în 
picioare? 

Dan luă loc pe scaun, își întinse mâna și își sună secretara, 
apoi privi din nou spre Scott și răspunse: 


— Cred că tocmai am făcut-o. 

Scott se ridică în picioare în mijlocul încăperii, înconjurat de 
trofeele de vânătoare ale lui Dan. Ochii triști ai acestora păreau 
să privească în jos, spre el, ca și cum spuneau: „Am păstrat un 
loc aici sus și pentru tine”. Şi în acel moment, Scott știu ce 
simţiseră John Walker și ceilalți stând chiar în acest loc, când 
Dan îi concediase fără vreun avertisment. El chicotise când un 
alt avocat îi arătase anunţul lui John la mica publicitate din 
ghidul TV într-o zi avocat de succes într-o mare firmă și în ziua 
următoare un om oarecare ce încerca să-și încropească un 
câștig. Acum mintea îi zugrăvi propriul anunţ, situat pe pagină 
undeva între anunţul unui medium și cel al unui serviciu de 
escorte: ACCIDENT DE MAȘINA? DIVORT? FALIMENT? SUNATI PE 
A. SCOTT PENNEY, AVOCAT. NE PASĂ. PREŢURI AVANTAJOASE. 
SE HABLA ESPANOL 

„Nu se poate întâmpla una ca asta, nu mie!” 

Ușa din spatele lui Scott se deschise și doi dintre cei trei 
gardieni de culoare de la parterul Dibrell Tower apărură în prag, 
purtând pe chipuri priviri perplexe. 

| se întâmpla lui. 

— Lucrurile personale îţi vor fi trimise acasă, Scott, continuă 
Dan. Politica firmei. 

Jocul se încheiase. Scott Fenney pierduse. Nu mai era nimic 
altceva de făcut decât să părăsească terenul. Gardienii îi făcură 
loc să treacă și Scott traversă coridoarele pe care le parcursese 
atât de ţanţoș doar cu câteva zile înainte, A. Scott Fenney, Esq., 
avocatul lui Tom Dibrell, mână în mână cu succesul. leri, ceilalţi 
avocaţi îl întâmpinaseră ca pe o vedetă; astăzi își fereau privirile 
ca de un pacient ce murea de SIDA. Mersul avocatului mort. 
Cariera juridică a lui Scott Fenney, așa cum o știa el, se sfârșise. 

Urmat de escortele sale, el cobori scările spre etajul 62, 
întâlnindu-se pe drum cu Missy care urca și care era foarte sexy 
într-o rochie strâmtă tricotată. Dar astăzi ea se făcu a nu-l 
vedea; nu se mai purtă ca și cum erau pe punctul de a avea o 
aventură; se purtă de parcă el contactase o boală contagioasă. 
Coborâră în continuare până ajunseră la etajul inferior, unde Sue 
îl aștepta ţinându-i servieta și crosa de 9. Inainte de a ajunge 
lângă ea, Sid Greenberg trecu pe lângă aceasta cu un braţ de 
hârtii. 

— Sue, pun aceste documente pe biroul tău. Xeroxează-le și 


trimite-le sus la Dibrell urgent. Pune originalele în biroul lui Se... 
adică în biroul meu. 

— Da, domnule Greenberg. 

— Sid? 

Sid îl observă pe Scott și răspunse: 

— Oh, bună, Scott. Îmi pare rău să aud veștile. Mult noroc! 

— Tu îmi iei clientul, secretara, biroul? Eu te-am învăţat tot 
ceea ce știi! 

— Da, Scott, așa este. Tu m-ai învăţat că practicarea 
avocaturii este doar o afacere. Nu e nimic personal. 

— Nu vorbeam despre mine! 

Sid ridică din umeri și se îndepărtă șchiopătând ușor. Scott se 
întoarse spre Sue, care avea braţele întinse spre el. Işi luă 
servieta și crosa. 

— Adio, domnule Fenney. 

— Asta-i tot? Adio? Ai fost secretara mea unsprezece ani. Nu- 
ți pasă? 

Ochii lui Sue îi aruncară o privire pe care el nu o mai văzuse 
niciodată și ea păru că se înalţă cincisprezece centimetri. 

— Timp de unsprezece ani ţi-am adus hainele de la 
curăţătorie și cafeaua, ţi-am făcut comisioanele personale, ţi-am 
plătit facturile, am cumpărat cadouri pentru soţia, copilul și 
clienţii tăi, am minţit clienţii pentru tine... Ţi-a păsat vreun 
moment de mine? De viaţa mea? Nu m-ai întrebat nici măcar o 
singură dată despre viaţa mea. Ştii că am un copil handicapat și 
că acesta este singurul motiv pentru care te-am suportat fără să 
mă plâng în toţi acești ani? Fiindcă aveam nevoie de bani? Nu ai 
știut și nu ţi-a păsat. Ţi-a păsat când domnul Walker a fost 
concediat? Nu. Ca oricare avocat de aici, nu-ţi pasă decât de 
tine însuți. 

Scott se îndepărtă de această străină care stătea pe marmura 
din hol și-i vorbea astfel în fața unei mulţimi ce se aduna în jur. 
Urmat de cei doi gardieni, se îndreptă spre lift și apăsă butonul 
pentru coborâre. Ușile se deschiseră și ei intrară. Unul dintre 
gardieni întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, domnule Fenney? 

— Am fost concediat. 

— Din cauză că i-aţi luat apărarea acelei fete? 

— Da. 

— Ştiu unde își parchează domnul Ford Mercedesul, jos în 


garaj. Vreţi să-i sparg cauciucurile? 

— Da. Apoi Scott scutură din cap. Nu. 

Ușile începură să se închidă, dar în ultimul moment o mână se 
interpuse și se deschiseră din nou. Era Sue. Ea rosti: 

— Soţia lui John Walker a murit săptămâna trecută. 


leșiră din magazin și Pajamae îngheţă. 

— Boo, uite-l din nou. 

— Pe cine? 

— Bărbatul chel din mașina neagră. 

— Unde? 

Pajamae făcu semn cu capul spre parcare. Boo se întoarse în 
aceeași direcţie, dar Pajamae continuă: 

— Nu te uita! p 

Se întoarseră cu fața spre vitrina magazinului. In Village, 
maşinile se puteau opri în locuri de parcare poziționate oblic 
chiar lângă trotuar. Apoi era o alee pe care maşinile mergeau 
într-o singură direcție în jurai centrului zonei deschise a parcării, 
formate din alte două rânduri de locuri de parcare. Chelul din 
mașina neagră era oprit chiar acolo, cam la o distanţă de nouă 
metri. Boo se purtă normal, privi în jur la diferite lucruri și în cele 
din urmă se întoarse uitându-se spre omul cel chel: acesta le 
fixase cu privirea. Boo se întoarse. 

Pajamae se pierdu cu firea: 

— Să fugim, Boo! 

Aceasta o apucă de mână ferm. 

— Nu. Poartă-te normal. Nu ne poate prinde pe amândouă, nu 
aici. Încearcă doar să ne sperie. 

— Drăguţă, reușește! 

Boo începu să-și lovească ușor buzunarele cu palma. 

— Ce faci? întrebă cealaltă fetiță. 

— Mă prefac că sunt în căutarea unui lucru. Își ridică mâinile 
în aer și arătă spre magazin. Acum mă port ca și cum am uitat 
ceva înăuntru. Vino, ne întoarcem înăuntru și îl voi suna pe A. 
Scott. El va veni să ne salveze. 

— Ar face bine să ajungă repede. 

— Conduce un Ferrari. 

Se întoarseră înăuntru și Boo merse direct spre aceeași 
vânzătoare. 

— Doamnă, îmi permiteţi să dau un telefon? Este o urgenţă. 


Trebuie să-l sun pe tatăl meu cel chipeș. 

Scott se bucurase întotdeauna de drumul spre casă la sfârșitul 
fiecărei zile, sărind în automobilul său de 200 000 de dolari, 
ieșind din parcarea subterană, salutându-l pe Osvaldo așa cum 
președintele îi salută pe însoțitorii de bord ai Air Force One și 
îndreptând Ferrari-ul spre nord, în direcţia Highland Park... 
Conducând tihnit prin zona Uptown, chiar la nord de centrul 
orașului, unde cei necăsătoriți își găseau parteneri, bărbaţi tineri 
și fete superbe, capetele lor întorcându-se după el când trecea 
pe lângă ei, invidia putând fi citită pe chipurile lor și întrebându- 
se cum ar fi oare să trăiască o viaţă perfectă asemenea 
bărbatului prezentabil din Ferrari... Şi în cele din urmă intrând în 
orășelul Highland Park, unde copiii sunt inteligenţi, părinţii au 
succes și toată lumea este în siguranţă. 

Dar astăzi era diferit. 

El nu se bucura de drumul spre casă. Deoarece la finalul 
călătoriei trebuia să le spună soţiei și fiicei sale că fusese 
concediat, că nu mai era partener la Ford Stevens, că nu va mai 
aduce acasă bani în fiecare seară, că pierduse averea familiei. 
Că Scott Fenney era acum un ratat. 

Cum putea să dea ochii cu soţia ca un ratat? Cu fiica sa? Cu 
vecinii din Highland Park? Scott semnaliză întoarcerea la 
dreapta și frână pentru a intra pe Beverly Drive... dar în ultima 
secundă se răzgândi și acceleră direct prin mijlocul intersecţiei, 
continuând spre nord pe lângă Highland Park Village. Nu se 
putea duce acasă. Nu încă. La câteva străzi mai încolo viră la 
stânga și opri în faţa stadionului de fotbal al liceului din 
Highland Park, unde viaţa - așa cum o știuse până atunci - 
începuse în prima zi a sezonului fotbalistic de toamnă din primul 
său an. 

Pe acest stadion, care le dădea clasă multor stadioane 
universitare, echipa din acest an se antrena pe gazonul artificial. 
Scott opri motorul și ieși din Ferrari. Se îndreptă spre gard și 
privi băieţii muncind din greu pe teren, în timp ce majoretele își 
făceau numărul pe margine, băieţi albi visând să devină o altă 
legendă a fotbalului din Highland Park, precum Doak Walker, 
Bobby Lane sau Scotty Penney, iar fetele visând să ajungă o 
nouă vedetă de Hollywood provenită din Highland Park, 
asemenea lui Jayne Mansfield sau Angie Harmon, dar știind că, 
dacă visurile lor nu se realizau, se puteau oricând întoarce la 


banii părinţilor, averi ce le asigurau un viitor la fel de strălucit și 
de sigur precum cerul albastru de deasupra. El se întrebă dacă 
nu cumva în toţi acești ani se amăgise, crezând că aparţine 
acestui loc, că talentul său fotbalistic era suficient ca să-l facă 
unul dintre ei. Poate că fiul unui muncitor din construcţii rămâne 
întotdeauna fiul unui muncitor din construcţii. Poate că un 
chiriaș rămâne întotdeauna un chiriaș. Poate că băiatul sărac al 
cartierului rămâne întotdeauna băiatul sărac al cartierului, chiar 
dacă locuiește într-o vilă. Poate că ești ceea ce ai fost 
întotdeauna. 

Visul lui începuse chiar în acel loc, exact pe acel teren de 
fotbal, în urmă cu douăzeci și unu de ani, când avea 
cincisprezece ani. Şi acel vis se terminase astăzi. Și, pentru 
prima dată din acea zi de demult, se trezi întrebându-se ce va 
face cu restul vieţii sale. 

Se întoarse la Ferrari. Acum va merge acasă și le va spune 
soţiei și fiicei că pierduse totul, singura sa consolare fiind că nu 
mai avea nimic pe care Mac. K McCall și Dan Ford să i-l ia, nimic 
altceva pe care Scott Fenney să-l piardă. 

Când deschise portiera mașinii, telefonul său mobil suna. 


A. Scott spuse că va veni în mai puţin de un minut. Nu minţi. 
Ele stăteau din nou pe trotuarul din fața magazinului, când Boo 
auzi zgomotul familiar al motorului mașinii Ferrari. Se întoarse și 
văzu vehiculul de un roșu aprins virând brusc spre Village și 
accelerând pe aleea parcării. Își ridică braţele deasupra capului, 
dădu din mâini plină de frenezie și sări de mai multe ori. Apoi 
făcu semn direct spre chelul din mașina neagră. Acesta se 
încordă brusc, atunci când o văzu gesticulând; imediat văzu și 
Ferrari-ul venind spre el. Porni motorul și ieși din locul în care 
parcase mașina, o luă la stânga, dar o altă mașină dădea cu 
spatele să iasă dintr-un loc de parcare așezat oblic față de 
trotuar. 

Mașina lui era blocată. 

Ferrari-ul roșu puse o frână bruscă și se opri chiar în spatele 
mașinii negre a chelului. A. Scott sări afară. Nici măcar nu-și mai 
închise ușa. Alergă spre mașina neagră cu o crosă de golf în 
mână. 

„De ce avea A. Scott o crosă de golf în Ferrari?” 

Tatăl avocat al lui Boo, purtând una dintre cămășile sale 


apretate și o cravată de mătase fluturându-i peste umăr, se 
dădu un pas înapoi și cu balans izbi geamul șoferului cu crosa. 

TROSCI! 

Sunetul geamului ce se crăpa păru o explozie și îi îngheţă pe 
toţi cei care erau suficient de aproape încât să-l audă. Câţiva 
bătrâni se lăsară în jos brusc. Doamnele din interiorul 
magazinului se grăbiră să iasă afară. Acum era rândul chelului 
să fie înspăimântat. A. Scott trase de portiera acestuia, dar era 
încuiată. Așa că înaintă, balansă crosa de golf izbind-o iar și iar 
de parbrizul mașinii și strigă cuvinte pe care Boo nu-l mai auzise 
niciodată rostindu-le: 

Îmi urmăreşti fetele, scârnăvie! 

TROSCI! 

— Te-a trimis McCall, nu-i așa? 

TROSCI! 

— Mai apropie-te tu o dată de fetele mele și jur că am să te 
omor! Futu-ţi morţii mă-tii! 

TROSCI! 

— Mașina din faţă se îndepărtă. Chelul acceleră și mașina 
neagră plecă de pe loc în trombă, dispărând după colţ. A. Scott 
rămase în mijlocul parcării de la Village, roșu la faţă, respirând 
greu și asudând, ţinându-și crosa de golf sprijinită pe umăr 
asemenea unui topor. Arăta ca un erou de desen animat. 
Cumpărătorii se holbau, șocați de o asemenea agitaţie în 
Highland Park. Boo zâmbea încântată: era tare! Lângă ea 
apăruse aceeași vânzătoare. 

— Doamne, ce chipeș este! comentă aceasta. 

Boo Fenney nu mai fusese niciodată atât de mândră de tatăl 
ei. Alergă la el, își încolăci mâinile în jurul mijlocului acestuia și îl 
îmbrăţișă cu putere. Pajamae li se alătură. 

— Sunteţi bine, fetelor? 

— Acum da. Cine era omul acela? 

— Delroy Lund. 

Pajamae comentă: 

— Domnule Fenney, ești un adevărat bărbat! 

Boo adăugă și ea: 

— A. Scott, ai spus cuvântul cu F. 

— Așa este. Respirația lui se calma. Îmi pare rău. 

Afluxul de adrenalină scăzuse deja când Scott intră cu Ferrari- 
ul pe strada lor și îl parcă pe aleea din spate de la Beverly Drive 


nr. 4 000. Fetele stăteau înghesuite pe locul din dreapta 
șoferului. 

Pajamae zise: 

— De asta Louis merge cu mine și cu mama tot timpul. 
Nimeni nu se pune cu el, nici măcar în cartierul social. 

Scott opri motorul, își apucă telefonul mobil și formă un 
număr pe care îl adăugase recent pe lista de apelare rapidă. 
Când o voce familiară răspunse, el îi zise: 

— Louis, sunt Scott Fenney. Am nevoie de ajutorul tău. 

Inchise și coborâră din mașină. Mai rămânea soţia sa. Incă 
trebuia să-i spună Rebeccăi veștile proaste. Intrară în casă pe 
ușa din spate. Era liniște. 

— Rebecca? 

Boo răspunse: 

— Oh, am uitat. A plecat. 

— A plecat? Unde a plecat? 

— Într-o excursie. 

— Unde? 

— Nu știu. A spus doarcă trebuie să plece. 

Scott urcă scările câte două odată și alergă pe hol până 
ajunse în dormitorul lor. Găsi scrisoarea de adio a Rebeccăi pe 
pat, scrisă de mână. El îi pierduse casa, mașinile, poziția de 
președintă în prezidiul Balului Marilor Crescători de Vite. Pe 
scurt, el îi ruinase viaţa, zicea ea, așa că relaţia lor era 
terminată, exact așa cum promisese ea. Și din moment ce nu 
mai putea să-și ţină capul sus în Highland Park, pleca împreună 
cu antrenorul de golf de la club. El pleca în turneu. Ea urma să 
fie umbra și susţinătoarea unui jucător de golf. 

— Când se întoarce? 

Scott își ridică privirea spre Boo, care stătea în ușă. 

— Nu se mai întoarce. 


Boo plângea în pat cu faţa ascunsă în așternuturi. Toate fetele 
pe care le cunoștea aveau mame - chiar și Pajamae! Simţi cum 
braţele lui Pajamae o cuprindeau, îmbrăţișând-o strâns. 

— Boo, eu nu am tată, și acum tu nu ai mamă, poate că tatăl 
tău și mama mea s-ar putea căsători. Am fi surori. 

— Pajamae, A. Scott nu se poate căsători cu mama ta, ea 
are... 

Imbrăţișarea lui Pajamae se înmuie. Boo o simţi cum se 


retrage. Îşi șterse lacrimile şi se ridică. Pajamae avea întipărită 
pe faţă o expresie caraghioasă. Avea pumnii în șolduri, ca mama 
atunci când se supăra. 

— Ce are? 

Boo ridică din umeri. 

— Ea are douăzeci și patru de ani. Este mult prea tânără 
pentru el. Tata este foarte bătrân. 


Louis sosi la o oră după telefonul lui Scott. Își parcă mașina 
veche în spate. Scott îl întâmpină pe alee. De data aceasta, se 
salutară strângându-și mâinile. 

— Iţi mulţumesc că ai venit, Louis. 

— Nicio problemă, domnule Fenney. Am avut grijă de 
Pajamae cea mai mare parte a vieţii ei. Mi-era dor de ea. Privi în 
jur. Sigur, probabil că aici, la voi, nu sunt prea multe 
împușcături. 

— Vino înăuntru, Louis, am un dormitor pentru tine. 

— Aă... nu, sir, domnule Fenney, nu cred că e bine. 

Scott simţi că Louis era stingherit de idee, așa că nu insistă. 

— Poţi sta în cabană. Consuela, menajera noastră, locuiește 
acolo, dar este plecată pentru o vreme. Imigrările. 

— Nu, sir, acela e locul ei. Eu dorm în mașină. În garaj. Așa 
pot supraveghea mai bine aici, în spate. 

— Are aer condiţionat, este și o baie aici. Îţi pot pregăti un 
pat... și voi aduce un televizor și un fotoliu reglabil. 

— Televizorul și fotoliul ar fi în regulă, dar nu patul. Bancheta 
din spate a mașinii mele este suficient de bună. Louis zâmbi. Şi, 
domnule Fenney, nu-ţi mai face griji deloc. Acum nimeni n-o să 
le mai facă rău fetelor. 


Scott nu-și va mai petrece ziua în biroul său elegant de la 
etajul 62, ocupându-se cu lucrurile pe care le fac avocaţii, luând 
prânzul la fițosul Downtown Club și făcând sport în mijlocul unor 
fete superbe la clubul de fitness. Astăzi nu se simţea special 
stând ascuns în camera de lucru de acasă și privind pe fereastră 
la piscina și la curtea amenajată de un profesionist. Cariera lui 
era terminată, soția lui plecase, casa și mașinile vor fi și ele 
duse în curând. Mack McCall câștigase. Și premiul era viața 
perfectă a lui Scott Fenney. 

Pentru prima dată în viaţa sa, Scott se simţi înfrânt. De data 


aceasta nu știa dacă se mai putea ridica de jos. 

De două ori veni Boo, se cuibări în poala sa și plânseră 
împreună. A treia oară o însoţi și Pajamae. Cele două fete se 
așezară pe braţele largi ale fotoliului de piele, își ascunseră 
feţele în umerii săi largi și plânseră până când i se udă cămașa. 
Nu rostiseră niciun cuvânt. 

Scott rămase acolo în timp ce razele soarelui se mișcară încet 
dintr-o parte a camerei în cealaltă. Auzi fetele în bucătărie, iar 
Pajamae îi aduse un sendviș cu omletă, dar el nu avea poftă de 
mâncare. Când cerul se întunecă, se ridică din fotoliu printr-o 
sforţare, urcă scările și afișă o expresie optimistă pentru fete. Le 
găsi ghemuite în pat și scaunul său era așezat lângă. Se așeză și 
împreună spuseră rugăciunile. 

Apoi Boo hotărî: 

— Nu vreau să citim astă-seară. Vreau să vorbim. 

Pajamae întări: 

— Vrem să vorbim. 

Scott își scoase ochelarii. 

— Bine. Despre ce? 

— Te-am văzut la televizor aseară, începu Boo, cu mama lui 
Pajamae. Știu că nu am voie să mă uit la televizor noaptea, dar 
am coborât la parter și am văzut-o pe mama privindu-te la TV, 
așa că a trebuit să o fac, înţelegi asta. 

Scott înclină din cap. 

— Şi? 

— Şi ai de dat niște explicaţii, A. Scott. 

— Întrebaţi-mă. 

Scott știa că n-avea rost să se lanseze în explicaţii nesfârșite 
cu Boo. Cel mai bine era ca ea să pună întrebări. Își imagina că, 
dacă întreba, era pregătită să afle. 

— Ce înseamnă sexul? 

Nu-și imaginase o asemenea întrebare. Aceasta era o 
întrebare pe care o fată o adresează mamei sale, dar când 
mama ei fuge cu antrenorul de golf, rămâne în seama tatălui. Și 
acum avea două fete care-l priveau, cu picioarele ghemuite sub 
ele, cu mâinile în poală și concentrarea citindu-li-se pe faţă, 
întrebându-l despre sex. 

— Asta este treaba unui băiat, nu-i așa, domnule Fenney? 

— Treaba unui băiat? 

— Ştii tu, partea intimă a unui băiat. Ca atunci când ies în 


cartierul social și unii băieţi spun întotdeauna: „Vino încoa', 
fătuco, ș-o să-ţi arăt sexul meu”. 

— Oh. Ei bine, sex este când un băiat și o fată... vreau să 
spun: un bărbat și o femeie... când ei... ăă... 

— Fac prostii? rosti Pajamae impulsiv. Așa spun fetele mari. l- 
am spus mamei ce ziceau ele și ea a spus că nu mă mai pot juca 
cu acele fete. 

— Uitaţi cum stă treaba, are vreuna dintre voi idee ce 
înseamnă sexul? 

Fetele scuturară din cap. 

— De ce vreţi să știți? 

— Fiindcă mama a zis că bărbatul mort i-a dat bani pentru 
sex. 

— Oh. 

— Apoi a lovit-o, și vai, asta a fost prima lui greșeală. Mama 
nu mai lasă niciun bărbat să o lovească, tata a fost singurul. Așa 
că i-a tăbăcit fundul bine. Zâmbi. Așa cum ai aranjat tu mașina 
acelui om, domnule Fenney. 

Boo interveni: 

— A fost tare de tot! Ai fost nemaipomenit! Ţi-ai distrus crosa 
de golf? 

Cu atenţia lor astfel distrasă, Scott nu mai fu nevoit să explice 
ce e sexul unor fetiţe de nouă ani. După ce fetele retrăiră scena 
de la Village, Boo continuă: 

— Clark nu era foarte drăguţ, nu-i așa? 

— Nu, nu era. 

— Și acum tatăl lui, senatorul, este supărat pe tine fiindcă 
încerci să o ajuţi pe mama lui Pajamae? 


— Da. 

— Că nu lași poliţia să o omoare și pe mama? 

— Da. 

— Omul acela de astăzi lucrează pentru senator? 
— Da. 


— O să vină din nou după noi? 
— Nu, puiule, n-o să mai vină. 
Pajamae zâmbi. 

— Va trebui să treacă de Louis. 
Boo continuă cu întrebările: 

— Va trebui să ne vindem casa? 
— Da, Boo, trebuie. 


— De ce? 

— Fiindcă azi am fost concediat. 

— Nu mai ești avocat? 

— Ba da, sunt avocat, dar nu mai am o firmă la care să lucrez. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că, din acest moment, nu mai am niciun 
venit. 

— Nu mai avem bani? 

— Mai avem ceva bani, dar nu suficienţi ca să păstrăm casa 
asta. 

Boo dădu din cap gânditoare. 

— Când tatăl lui Cindy a fost concediat, au fost nevoiţi să-și 
vândă casa. Tu ai spus atunci că nouă nu ni se va întâmpla 
niciodată una ca asta. 

— Am greșit. 

— Şi trebuie să vinzi și mașinile? 

— Le va lua banca pur și simplu. 

— Suntem acum săraci? 

— Nu, Boo, nu suntem săraci. Oamenii săraci sunt ca... 

— Ca mama și ca mine, interveni Pajamae. 

— Așa că toate aceste lucruri rele - Consuela, mașinile, casa, 
slujba ta, plecarea mamei - toate sunt din cauză că McCall este 
supărat pe tine? 

— Da... ei, poate nu și plecarea mamei. 

— Mama spune întotdeauna că e piază rea. 

— Pajamae, nu mama ta este de vină. Eu am luat o decizie. Și 
deciziile au consecinţe. Uneori consecințe dramatice. 

Tăcură pentru un moment destul de lung, apoi Boo spuse 
încetișor: 

— Mama plângea. A zis că-mi va fi mai bine fără ea. 


DOUĂZECI 


lulie ieși din vieţile lor și veni august, aducând cu sine zile de 
vară caniculare, în care masele de aer fierbinte numite Mexican 
Plumes se îngrămădesc peste Dallas asemenea norilor-ciupercă, 
împiedicând aerul rece din nord și ploaia din sud și ţinându-i 
prizonieri pe locuitorii teritoriului aflat sub ele într-un amestec 
feroce de temperaturi de 43 de grade Celsius și umiditate de 80 
la sută, în zile toride al căror șir pare a nu se mai termina. 
Vânturile scad în intensitate și masa de aer este atât de 
nemișcată, încât și cea mai mică briză seamănă cu un val de aer 
polar. Dispozitivele de măsurare a nivelului poluării ating nivelul 
purpuriu, ceea ce înseamnă că te poate omori chiar și numai 
simpla respirare a aerului. Pe trotuare nu se vede niciun pieton, 
câinii stau întinși toată ziua la umbră, prea epuizați pentru a-și 
mai angaja cozile în acţiuni de îndepărtare a muștelor ce băzâie 
prin părţile lor posterioare, iar reporterii TV prăjesc în mod 
inevitabil ouă pe asfaltul trotuarului ca element senzațional 
pentru știrile de seară. Timpul pare să încetinească de parcă s- 
ar târi. Coafurile femeilor și grădinile lor premiate pentru 
designul profesional se veștejesc, radiatoarele mașinilor și 
starea de spirit a șoferilor fierb de dau în clocot, numărul 
incidentelor provocate de furia străzii crește dramatic, la fel și 
telefoanele date la 911 pentru raportarea violenţei domestice. 
Rezervoarele care alimentează reţeaua de apă potabilă a 
Dallasului se golesc periculos demult, orașul raționalizează 
udarea peluzelor, iarba verde se coace efectiv ajungând la un 
maro rumenit, iar afacerile specializate în controlul dăunătorilor 
înfloresc pe măsură ce întreaga populaţie de șobolani își 
părăsește în masă adăposturile în căutarea unei surse de apă, 
de obicei din piscinele aflate în spatele caselor. Oamenii săraci 
fără aer condiţionat mor. 

Singurul lucru care îi dă Dallasului putere să meargă mai 
departe în august este gândul că în Houston este mai rău. 
Orașul Houston se transformă într-o mlaștină blestemată. Dacă 
fierbințeala și umiditatea nu te omoară în Houston, sigur 
reușesc ţânţarii de mărimea unor păsări mai mici. 

— E cald tare, spuse Scott. 

În luna august, viaţa în Dallas se trăiește în case și în piscine. 
Adică acolo unde era acum Scott Fenney, pe treptele propriei 


piscine din spate, în apa răcoroasă, purtând ochelari de soare, o 
pălărie de paie gen sombrero și fiind dat cu o loţiune numărul 
50 cu ecran solar total, ca să-și protejeze pielea deschisă la 
culoare de razele ultraviolete ucigătoare. Cu un pai, el sorbea 
ceai cu gheaţă dintr-un pahar mare de plastic, în timp ce Bobby 
trăgea dintr-o ţigară. Boo și Pajamae se jucau cu discul de 
plastic în partea mai puţin adâncă a piscinei, Louis stătea la 
umbra copertinei terasei, iar în faţa casei semnul DE VÂNZARE 
DIRECT PROPRIETAR încetinea traficul pe Beverly Drive. 

Scott decisese să vândă casa chiar el însuși, fără ajutorul unui 
agent imobiliar, un gen de tranzacţie nemaiîntălnit în Highland 
Park. Să-ţi vinzi propria casă era - în descrierea postului - un 
lucru prea asemănător cu a-ţi uda singur peluza sau a-ţi spăla 
singur mașina, muncă fizică pe care niciun proprietar din 
Highland Park cu mândrie, bani și educaţie religioasă nu 
îndrăznea să o facă, căci dacă încerca una ca asta punea sub 
semnul întrebării întregul concept al infailibilităţii divine: „Dacă 
bunul Dumnezeu voia să ne tundem singuri iarba și să ne 
spălăm singuri propriile mașini, de ce i-a mai creat pe 
mexicani?” Cam asta era atitudinea predominantă. Ideea de 
bază: dacă nu ești în stare să plătești comisionul unui agent 
imobiliar, atunci nu ai ce căuta în Highland Park. Dar în timp ce 
privea cum veniturile i se evaporau din faţa ochilor, Scott 
devenise brusc destul de strâns la pungă. 

Cerea 3,5 milioane de dolari, valoarea pieţei. Dar când 
vânzătorul era disperat și toţi cei interesați de o casă în 
Highland Park știau acest lucru, valoarea pieţei nu însemna 
nimic. Cea mai bună ofertă pe care o primise era de 3 milioane, 
cu doar 200 000 mai mult decât datora. Comisionul brokerului 
de șase procente pe vânzare ar însemna 180 000 și i-ar lăsa lui 
Scott doar 20 000 dolari care trebuiau imediat reinvestiţi. Odată 
ce toate cheltuielile legate de tranzacţia imobiliară erau deduse, 
el ar fi norocos să rămână iară nicio datorie. După ce făcu toate 
socotelile, Scott merse la cel mai apropiat magazin de 
construcţii, cumpără pancarta roșu cu alb DE VÂNZARE și o 
înfipse cu năduf pe nenorocită în peluza din faţa casei. 

— Cum face faţă Boo situaţiei? întrebă Bobby. 

Scott plesni un gândac de iunie, scoțându-l afară din apă, și 
se întrebă de ce aceștia mai apăreau și în august. Rebecca era 
plecată de cincisprezece zile. 


— Cred că bine. La naiba, cred că îi este mai dor de Consuela 
- mai mult i-a fost aceasta mamă decât Rebecca. 

— O s-o aducă Rudy înapoi? 

In ciuda tuturor eforturilor depuse de Rudy Gutierrez, cei de la 
Imigrări o deportaseră pe Consuela de la Rosa în Mexic. Acum 
locuia în hotelul de patru stele Camino Real din Nuevo Laredo 
pe cârdul American Express al lui Scott Penney, așteptând ca 
Rudy să-i obţină permisul de muncă, pentru a se putea întoarce 
la familia Fenney în Dallas. Cu o săptămână în urmă, Scott îl 
pusese pe Esteban Garcia într-un autobuz ce se îndrepta spre 
sud, ca să-i ţină companie. 

— A trecut de controalele de rutină, o finanţez pentru 
obținerea cetăţeniei, garantez angajarea ei... dar cei de la INS 
tergiversează eliberarea permisului de muncă. Scutură din cap. 
Dar o voi aduce înapoi. l-am promis. Şi Boo are nevoie de ea 
acum mai mult ca oricând, când maică-sa e fugită cu un 
antrenor nenorocit de golf. 

— Inţeleg că Rebecca te-a părăsit pe tine Bobby îi aruncă lui 
Scott un zâmbet -, dar cum a putut să o părăsească pe Boo? 

Scott ridică din umeri. 

— Umilinţa, presupun. Acesta este un oraș neprimitor dacă 
viața ta este mai puţin decât perfectă. Eșecul nu există ca 
opţiune în Highland Park. Scott făcu o pauză și privi spre fete. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că nu a luat-o pe Boo. 

— Poate că s-a schimbat pur și simplu. 

— Poate. Sau poate că niciodată nu am cunoscut-o cu 
adevărat. La început eram exact la fel, de aceea m-am căsătorit 
cu ea. Eram tineri și ambiţioși, doi puști săraci ai cartierului care 
încercau să ajungă cineva în Dallas. Gând am stat în biserică și 
am spus „la bine și la rău”, noi nu ne gândeam la rău. Lucrurile 
erau bune și deveneau și mai bune văzând cu ochii. Nu mi-am 
imaginat niciodată că ar putea fi mai rău. Scutură din cap. Este 
ca în fotbal. Nu-ţi cunoşti niciodată cu adevărat coechipierii 
până în momentul în care începi să pierzi. 

— Am o obiecţie, Scotty. 

— Care anume? 

— A început relaţia cu acel tip în timp ce tu încă te bucurai de 
succes. 

Scott încuviinţă. 

— Adică vila, mașinile, hainele - nimic nu o făcea fericită. Se 


întoarse spre Bobby. Ce dracu' vor femeile? 

Acesta chicoti. 

— De parcă aș ști? La naiba, Scotty, pe mine două femei m-au 
părăsit. 

— În ultimele șapte luni nu a vrut să facă sex. 

Bobby prinse un disc rătăcit aruncat de Boo și răspunse: 

— Soţiile mele nu au vrut să facă sex în noaptea nunții. 

— Probabil că nu voi mai face niciodată sex, continuă Scott. 

Bobby aruncă discul înapoi lui Boo și răspunse: 

— Tu? La naiba, Scotty, jumătate din bărbaţii însuraţi din 
Highland Park se îngrijorează că nevestele lor ar vrea să-și facă 
de cap cu tine. Eu sunt cel care nu va mai face sex niciodată. Au 
trecut aproape trei ani. Trase un fum de ţigară. Sigur, pot 
sfărâma un tatuu uriaș cu mâna dreaptă. 

— Asta o să te omoare într-o zi, Bobby. 

— Nu, te face doar să orbești. 

— Nu aia. Fumatul. 

— Oh. Omul nu poate decât să spere. 

— Nu începe mizeria aia depresivă cu mine, Bobby. Eu sunt 
cel care a pierdut totul. 

Bobby expiră fumul și continuă: 

— Da, dar cel puţin tu ai avut totul pentru o vreme. Gel puţin 
tu știi cum este. 

Scott mai sorbi o gură de ceai și răspunse: 

— Ai iubit-o atunci, nu-i așa? 

— Da, dar mai mult am iubit viaţa ta. 

— Şi eu. Până acum două luni. Dacă Buford ar fi sunat pe 
oricine altcineva, viața mea ar fi încă perfectă. 

— Nu era perfectă, Scotty. Doar că nu știai asta. 

Scott simţi din nou sentimentul acela formându-se înăuntru 
său, cum îl copleșeau lacrimile, și crezu că va izbucni în plâns, 
așa cum făcea în fiecare seară la duș, dar Bobby continuă: 

— Crezi că va reuși? 

Tonul său era de parcă întreba dacă un pacient va supravieţui 
unei operaţii ce-i punea viaţa în pericol. 

— Cine ce să reușească? 

— Antrenorul ei - crezi că va reuși în turneu? Competiţia este 
destul de dură. 

Bobby își păstră chipul lipsit de orice fel de emoție, până în 
momentul în care Scott sări pe el și îl trânti în apă; își ţinu un 


braţ ridicat ca să-și păstreze ţigara uscată. Scott îi dădu drumul 
când Boo ţipă: 

— Oh, băieţi, avem musafiri! 

La intrarea pe alee stătea un bărbat corpolent care purta 
ochelari de soare cu lentilele tip oglindă și o șapcă cu cozorocul 
întors la spate, părul său unsuros și tricoul negru fiind pătate de 
transpiraţie, iar burta sa imensă revărsându-se peste talie 
precum un șuvoi de lavă peste o stâncă. Privea în jur la 
proprietatea Fenney ca un copil la Disneyland. 

Cel care urma să se ocupe de reintrarea bunurilor în posesia 
băncii. 

Era aici să-i ia mult iubitul Ferrari de 200 000 de dolari. Cu 
două zile în urmă, știind că acest moment era inevitabil, Scott își 
lichidase depozitul pentru pensia privată și își achiziţionase un 
alt vehicul: un Volkswagen Jetta de 20 000 de dolari. 

Scott se îndreptă spre alee. Alte două mașini de tractare erau 
oprite pe marginea șoselei, sosite pentru Range Rover și pentru 
Mercedesul Rebeccăi. Bărbatul ridică un clip board și zise: 

— Drăguţă pălărie. 

Scott semnă documentul ce confirma reintrarea în posesie la 
data respectivă și privi cum Ferrari-ul roșu 360 Modena de două 
locuri, cu interior de piele Connolly și cu un motor capabil să 
ajungă la 288 de kilometri pe oră, era ridicat pe platformă de o 
fetișcană și ancorat bine. Deși știa că pierdea ceva ce în 
realitate nu avusese niciodată, îl durea totuși îngrozitor să vadă 
cum viața perfectă îi era dezmembrată și luată bucată cu 
bucată. 


O oră mai târziu, Scott, încă suferind, era întins pe șezlongul 
de lângă piscină. 

— Domnule Fenney, îl strigă Louis. 

Scott îl privi pe acesta cum dădea din cap în direcţia aleii. 
Scott se răsuci și văzu un cuplu tânăr stând acolo. Bărbatul era 
suplu, la treizeci și ceva de ani, îmbrăcat într-o cămașă albastră 
apretată, cu mânecă lungă și nasturi până jos, pantaloni kaki și 
mocasini negri. Părul său era negru și cârlionţat, iar pielea 
palidă și păstoasă. Purta ochelari cu rame de sârmă. Părea 
oarecum familiar. 

Bărbatul zise: 

— Aveam programare să vedem casa la ora trei. Am sunat la 


ușa din faţă, dar nu a răspuns nimeni. 

Scott se uită la ceas și se ridică din șezlong. 

— Scuze, am pierdut noţiunea timpului. Se apropie în 
pantalonii săi scurți, fără tricou și desculț. Intinse mâna. Scott 
Fenney. 

— Jeffrey Birnbaum. Și soția mea, Penny. 

Lângă el stătea o soție destul de tinerică, membră a Junior 
League din Highland Park, machiată fără cusur și purtând o 
rochie de vară roșie și sandale de aceeași culoare. Părul ei era 
negru tăciune, picioarele goale și bronzate, corpul îngrijit, iar 
buzele se asortau cu rochia. Era clar că Jeffrey se însurase cu o 
persoană mult mai sofisticată. 

Penny interveni: 

— Eşti faimos. 

— Mai degrabă scandalos. 

Ea zâmbi, acel zâmbet cochet atât de familiar lui Scott 
Fenney și astfel o recunoscu imediat, căci avusese atât de multe 
întâlniri cu fete asemenea ei în liceu și în facultate: o fată 
drăguță din Highland Park care dăduse o raită pe partea 
nesăbuită a vieţii și acum era pregătită să se așeze la casa ei cu 
un băiat drăguţ tot de aici, care îi putea oferi o vilă la fel de 
drăguță. Scott făcu un gest în jur, arătând spre alee, garaj și 
curtea din spate. 

„„.Garaj cu patru locuri, cu încălzire și aer condiţionat, apoi 
piscină și spa, o cabană cu dormitor și baie, totul pe 4 050 de 
metri în inima Highland Park. Veniţi, am să vă arăt vila. 

Scott îi conduse pe domnul și doamna Birnbaum prin casă, 
începând cu bucătăria modernă, cu gresie italiană, ce avea pe 
un perete pictura murală a unei scene dintr-o brutărie 
franțuzească, realizată manual pe sute de plăci de faianţă de 15 
centimetri și unde se afla congelatorul de dimensiuni 
considerabile, în care încăpea cu ușurință o jumătate de vacă. 
Continuă prin camera de depozitare*?, prin camera de luat masa 
și prin living, prin camera de lucru și apoi la subsol, pentru a le 
arăta pivniţa de vinuri, propriul cinematograf, sala de jocuri și 
sala de sport cu imaginea sa mărită și înrămată, ce surprindea 
momentul când alerga cu mingea împotriva Texasului, aceeași 
fotografie care atârnase pe peretele îndepărtat al biroului său 
timp de unsprezece ani. 


52 Aflată între bucătărie și camera unde se ia masa. (n.tr.) 


— Ești o legendă, continuă Penny. Chiar ai alergat 175 de 
metri împotriva Texasului, cum au spus ziarele? 

— Categoric. Eşti o fană a fotbalului? 

— Oh, iubesc fotbalul, răspunse ea. 

Jeffrey privi cu indiferenţă la aparatele de exerciţii și merse 
mai departe. Penny mai zăbovi un pic și, în timp ce se strecura 
pe lângă Scott în cadrul ușii, îi aruncă o privire plină de 
subînţeles și șopti: 

— Dar iubesc mai mult fotbaliștii. 

Îl găsiră pe Jeffrey în sala de jocuri rostogolind bilele de biliard 
de-a lungul mesei, apoi se îndreptară spre cele șase dormitoare 
și șase băi de la etaj. Turul se încheie în apartamentul 
matrimonial cu șemineul de piatră ce separa dormitorul de baie, 
cu cabina de saună suficient de încăpătoare pentru trei adulţi, 
baia cu jacuzzi și locul unde se putea sta și privi piscina de 
afară. 

Jeffrey se dovedea a fi o persoană tare enervantă, fiind 
nemulţumit de câte ceva minor în fiecare cameră a casei și 
purtându-se ca și cum putea accepta sau respinge casa fără 
nicio altă discuţie. Dar nu-l păcălea pe Scott; îl citise. Era casa la 
care Jeffrey visase toată viaţa. Scott știa, fiindcă văzuse aceeași 
privire în propriii ochi cu trei ani în urmă, în oglinda aceleiași băi 
matrimoniale. Jeffrey întrebă pentru a treia oară dacă 
cinematograful de la subsol avea sunet în sistem Dolby 
Surround. Scott îl asigură că da, dar Jeffrey insistă să mai 
meargă o dată acolo ca să verifice. 

Acesta plecă și Penny spuse: 

— Îi plac filmele de acţiune, spuse, apoi intră în baia 
matrimonială. Imediat după aceea, Scott îi auzi din nou vocea: 
Scott, ce este asta, în cabina de saună? 

Scott intră și el în baie și se îndreptă spre locul cu pricina. Ușa 
era deschisă; Penny era înăuntru, stând pe băncuţa încorporată. 

— Ce anume? 

— Asta. 

Scott intră și el în cabină să vadă despre ce era vorba și, fără 
vreun alt cuvânt, Penny îl apucă de pantalonii scurţi, îi lăsă în 
jos cu repeziciune și îl prinse în gură ca o adevărată 
profesionistă. Se pricepea, într-adevăr. Scott greșise în privinţa 
ei: nu-și terminase încă incursiunea pe partea nesăbuită a vieţii. 
El nu mai făcuse sex de mai bine de șapte luni și, de la plecarea 


Rebeccăi, fusese prea deprimat ca să se masturbeze, așa că nu 
rezistă prea mult. 

— Doamne! 

Fața lui Scott era acum presată de peretele din faianţă și se 
simţea cuprins de toropeală, dar... 

— Penny! 

Jeffrey se întoarse. Scott își trase iute pantalonii, iar Penny își 
șterse buzele roșii cu batista, chiar în momentul în care Jeffrey 
își vâri capul în cabina de saună și rosti râzând cu gura până la 
urechi: 

— Uau, chiar ai sistem Dolby! 

Scott ieși din cabină, urmat imediat de Penny, care îl strânse 
de fund în timp ce trecea pe lângă el. Cincisprezece minute mai 
târziu, stăteau cu toţii la ușa din faţă a casei. 

Jeffrey zise: 

— Nu-ţi amintești de mine, nu-i așa, Scott? 

Acesta răspunse: 

— Nu. Ar trebui? 

— Am avut o afacere imobiliară acum câţiva ani. Tu îl 
reprezentai pe Dibrell, era un proiect cu birouri amplasate în 
spaţii verzi în North Dallas. 

— Oh, da. Lucrezi pentru Dewey Cheatham și Howe. 

— Dewey Chatham și Howe. 

— Ai dreptate. 

— Ai fost destul de dur cu noi. Dar am învăţat multe despre 
negociere privindu-te în acţiune. 

— O să-ţi trimit nota de plată. Jeffrey zâmbi, iar Scott 
continuă: Doar afaceri. Nimic personal. 

— Înseamnă că nu-mi vei lua oferta personal. 

— Care este oferta ta? 

— Trei milioane o sută de mii. 

— Nu, nu o voi lua personal, Jeffrey, fiindcă nu o voi lua deloc. 

Jeffrey rânji afectat. 

— Haide, Scott, povestea vieţii tale este peste tot în ziare. 
Toată lumea știe că trebuie să vinzi. Nu te poţi aștepta la preţuri 
prea mari. 

Scott întinse mâna spre măsuţa de la intrare și ridică un plic 
mare și maroniu ce conţinea nota de plată finală trimisă de 
clubul de golf pentru ultima lună, în care Rebecca cheltuise mai 
bine de 4 000 de dolari. Ridică plicul și i-l arătă lui Jeffrey. 


— Am primit deja o ofertă de 3,3 milioane. 

Rânjetul lui Jeffrey dispăru. 

— Glumești? 

Scott își afișă cea mai sinceră privire și răspunse: 

— Nu. 

Jeffrey se uită la Penny. Aceasta îi răspunse îmbufnându-se și 
ţuguindu-și buzele, gest stăpânit la perfecţie de toate fetele de 
gimnaziu din Highland Park și care se afla la limita dintre a fi 
insuportabil de plângăcios și incredibil de sexy, între a-l face pe 
bărbatul ei să vrea să o plesnească peste față cât mai curând 
sau să-i smulgă hainele și să o posede pe loc. Penny era foarte 
bună. Și Scott știu că Jeffrey va găsi și restul banilor pentru a o 
transforma într-o soţie fericită de Highland Park. 

— Trei milioane trei sute zece mii. 

Scott zâmbi. 

— Jeffrey, nu trebuie să te simţi jenat dacă nu-ţi poţi permite 
vila aceasta. 

Invăţase cu ani în urmă, pe când era puştiul sărac al 
cartierului, că-i puteai insulta mama unui băiat din Highland 
Park, prietena, iubita, aptitudinile sale sportive și chiar mărimea 
penisului, fără să ajungi la luptă, dar dacă puneai sub semnul 
întrebăm statutul său financiar în cadrul comunităţii, bătaia era 
gata. Faţa lui Jeffrey se făcea mai roșie cu fiecare secundă care 
trecea și nu doar din cauza provocării lansate de Scott; Penny îi 
strângea braţul de parcă îi verifica tensiunea. 

— Să nu mi-o pot permite? Îmi pot permite această vilă! Trei 
milioane patru sute de mii! 

Jeffrey ar fi trebuit să-l privească mai atent pe Scott în timpul 
acelor negocieri, căci băiatul în mod evident nu învățase prea 
multe. Prima regulă a negocierii, nu-ţi aduce mândria la masa 
tratativelor. A doua regulă, nu-ţi aduce nevasta. Jeffrey le 
încălcase pe amândouă; acum va plăti cu vârf și îndesat. Scott 
își ridică mâna. 

— Tocmai ţi-ai cumpărat o casă. 

Jeffrey răspunse: 

— Vreau toate instalaţiile, accesoriile ferestrelor și negrul. 

— Ce? 

— Instalaţiile... 

— Poţi avea instalaţiile, Jeffrey. Cum adică vrei și negrul? 

— Nu vine la pachet cu casa? Este ajutorul tău, nu-i așa? 


— Nu, este prietenul meu. Și nu vine la pachet cu casa. 
Sclavia s-a terminat cu câţiva ani în urmă, poate ai auzit despre 
asta. 

Jeffrey se încruntă, dar Penny zâmbi și spuse: 

Va trebui să iau măsuri pentru mobilă, poate luni dimineaţă? 
Vei fi disponibil, Scott? Mi-ar face plăcere să vin. 


— Nu pot să cred că nu a apărut niciuna dintre celelalte 
victime ale lui Clark, zise Scott. 

Era după cină. Fetele erau sus, el stătea cu Bobby pe podeaua 
bucătăriei bând o bere, iar procesul era doar la două săptămâni 
depărtare. 

— Sunt speriate, își dădu cu părerea Bobby. Au văzut ce ţi-a 
făcut ţie McCall. 

— Toată apărarea noastră se bazează pe Hannah. 

— Și pe expunerile mele, adăugă Bobby. Le-ai citit? 

— Da. Scrii bine, Bobby. 

— Este singurul lucru juridic care-mi place cu adevărat să-l 
fac. 

— De ce rămâi avocat? 

Bobby ridică din umeri. 

— E prea târziu să mă apuc de altceva. Și datoriile... Nu-mi 
permit să renunţ. Şi, deși sună prostește, îmi pasă de clienţii 
mei, probabil pentru că nimănui altcuiva nu-i pasă. 

— Tu întotdeauna aduceai acasă câini vagabonzi. 

— Așa este. 

— Îmi amintesc de corcitura aia maro cu alb, îi ziceai Shitface. 
Ce s-a întâmplat cu el? 

— A fost lovit de o furgonetă. 

— Aoleu. 

— Mi-a plăcut câinele ăla. Rămaseră tăcuţi, apoi Bobby 
continuă: Când se termină totul, poate că ar trebui să pleci din 
Dallas. 

— McCall n-o să mă alunge din oraș. Rămân. 

— Bun. Bobby își bău berea, apoi propuse: Hai să-l cităm pe 
Dan Ford, să-l facem să ne dea numele celorlalte șase fete pe 
care le-a mituit în numele lui McCall. 

Scott scutură din cap. 

— Nu ni le va da sub nicio formă. Și judecătorul nu va forța 
privilegiul avocat-client. Am ascuns suficient de multe dovezi 


incriminatoare despre clienţii mei în spatele acestui privilegiu și 
știu cum stă treaba. 

— Atunci Hannah este singura noastră martoră, în afară de 
Shawanda. 

— l-ai spus lui Carl să-l verifice pe Delroy Lund? 

— Oh, da. Progresează. 

— Cum rămâne cu martorii acuzării? 

— Am primit lista lui Ray, ne arată cum va decurge procesul. 

— Și cum o să fie? 

— Este un caz circumstanţial, majoritatea sunt astfel. Mai 
întâi, Ray îi va chema pe polițiștii care au găsit mașina lui Clark 
și l-au sunat... Apoi va continua cu polițiștii din Highland Park 
care au mers la reședința McCall și l-au găsit pe Clark. Vor urma 
agenții federali care au cercetat locul crimei și au făcut 
fotografiile, pe care el le va expune pe ecran. In continuare, 
medicul legist va depune mărturie în ceea ce privește cauza 
morţii și momentul în care a survenit aceasta. Și în cele din 
urmă vor fi tipii de la laboratorul criminalistic care au prelevat 
amprentele Shawandei de pe pistol și din mașină, au testat 
pistolul și au făcut testul balistic, după care expertul criminalist 
își va da cu părerea explicând cum s-a comis crima. Scotty, 
când Ray va termina cu toţi aceștia, juriul sigur va crede că ea a 
făcut-o. 

— Apoi o vom prezenta pe Shawanda, prostituată dependentă 
de droguri. 

— Trebuie să depună mărturie, Scotty. Al  Cincilea 
Amendament sună minunat, dar juraţii așteaptă ca o persoană 
nevinovată să depună mărturie, să-i privească în ochi și să jure 
că este nevinovată. 

— Ea arată ca naiba. 

— Şi tu ai arăta la fel, Scotty, dacă ţi-ai injecta heroină neagră 
mexicană de trei ori pe zi. 


La șase kilometri mai spre sud, Shawanda Jones își scoase 
acul din braţul drept, se întinse pe patul din celulă și așteptă ca 
heroina să intre în sânge, să ajungă la creier, să traverseze 
bariera sânge-creier și să se conecteze cu receptorii opioizi din 
celulele nervoase ale creierului. Când heroina atinse receptorii, 
declanșă un aflux euforic care îi copleși corpul firav asemenea 
unui orgasm, doar că mai puternic. Apoi afluxul se dizolvă și ea 


alunecă într-o lume de vis, pașnică și mititică. 

Se gândi la viaţa ei scurtă. Avusese primul client la vârsta de 
doisprezece ani. Asta dacă nu-l punea la socoteală pe unchiul ei, 
care o pipăia la șase ani, apoi îi dădea cincizeci de cenți pentru 
un sex oral complet. Folosea cocaină în mod regulat la 
paisprezece ani, era însărcinată la cincisprezece și dependentă 
de heroină la șaisprezece. Prostituată de doisprezece ani, 
dependentă de opt. 

Singurul moment când se simţea bine în propria piele era în 
clipe ca acestea. Când era drogată, se simţea din nou ca o 
fetiță, fericită, luminoasă, curată. Nu mai era săracă și nici târfă 
de albi. Era tânără din nou și nu știa nimic despre droguri, 
despre prostituţia pe Harry Hines sau despre bărbaţii albi care 
vor negrese. Era pur și simplu o fetiță fericită, ca Pajamae. 

Și gândindu-se la fetiţa ei, începu să plângă. Plânse fiindcă și- 
o imagină pe Pajamae a ei injectându-și heroină în braţ, 
vânzându-se pentru bani și nefiind niciodată iubită pentru 
altceva. Voia fetița ei să aibă o viaţă mai bună decât avusese 
ea. Voia să aibă o viaţă frumoasă, să se căsătorească cu un om 
bun și să locuiască într-o casă drăguță. Voia s-o iubească cineva 
pe Pajamae a ei la fel demult cum o iubea ea. Singurul lucru pe 
care Shawanda Jones îl iubea în viață mai mult decât heroina 
era fiica ei. 


DOUĂZECI SI UNU 


În ziua următoare, sâmbătă, Scott, Louis și fetele merseră la 
clădirea federală în jurul prânzului. Louis rămase afară, în 
mașină, din pricina disputelor nesoluţionate pe care încă le avea 
cu agenţii federali. Scott cără înăuntru coșul mare de picnic, pe 
care gardianul de serviciu din weekend îl verifică minuţios, cu 
ajutorul detectorului de metale, așa cum făcea întotdeauna. 
Acum că Scott nu mai lua prânzul la Downtown Club, își făcuseră 
un obicei din a mânca la prânz cu Shawanda la închisoarea 
federală. 

— Alt picnic, domnule Fenney? 

— Da. Ce zici de niște pui prăjit, Jerry? 

Jerry, un bărbat alb supraponderal de vreo cincizeci de ani, 
zâmbi și luă partea de jos a unei pulpe. Urcară cu liftul până la 
etajul cinci, unde fură întâmpinați de gardianul de culoare. 

— Ron, începu Scott. E timpul pentru picnic, amice. 

Ron îi conduse pe coridor spre aceeași cămăruţă de 
consfătuiri, dar părea diferit astăzi, tăcut și solemn. Deja mutase 
masa și scaunele într-un colţ. Boo și Pajamae întinseră pătura pe 
podeaua de ciment și se așezară la locurile lor. Ron plecă și se 
întoarse în scurt timp cu Shawanda, care o îmbrăţișă mai întâi 
pe Pajamae, apoi pe Boo. Se întoarse spre Scott. 

— Domnule Fenney, te-a părăsit femeia? 

— Da. 

— Din cauza mea? 

— Nu, Shawanda, din cauza mea. 

— Avem pui, mamă, de la Colonel! anunţă Pajamae. Şi salată 
de cartofi, fasole și cornuri, așa cum îţi plac ţie. 

Ron se scărpină în cap și zise: 

— Domnule Fenney, eu... 

— Ron, de câte ori trebuie să-ţi spun? Sunt Scott și atât. Nu 
poţi mânca pui prăjit cu mine și să-mi spui domnule Fenney. 

— Scott, eu trebuie... âă... trebuie să percheziţionez pe toată 
lumea. 

— Ce? De ce? 

— Am percheziționat celula Shawandei și am găsit niște... 
ăă... - privi în jos spre Pajamae - niște substanţe ilegale. 

— Crezi că eu i le aduc? 

Ron scutură din cap. 


— Nu, sir, nu dumneata. 

Când în cele din urmă Scott înregistră sensul vorbelor lui Ron, 
amândoi se întoarseră încet spre Pajamae. Scott o întrebă: 

— Pajamae, când ne-am oprit la tine acasă, ai luat ceva 
pentru mama ta? 

Cu Louis conducând ca din pușcă, Scott nu simţise nicio 
teamă să se întoarcă în cartierul social. Dar Jetta nu atrăsese 
mulțimea. Puţinii locuitori care într-adevăr îi observaseră erau 
chiar prietenoși. Un tânăr intrase în vorbă: „Louis zice că ai 
alergat 175 de metri împotriva Texasului - este adevărat? Un 
băiat alb?” Când Scott îl asigurase că era adevărat, tânărul 
exclamase: „Eşti tare, omule!” Le făcuse cu mâna când 
plecaseră. 

Pajamae ridică din umeri. 

— Doar medicamentul mamei. 

— Şi unde era acesta? 

— În dulapul cu medicamente din perete de sub chiuveta din 
bucătărie. 

— Te rog să mi-l dai. 

Ea băgă mâna în buzunar și scoase o punguţă de plastic 
umplută cu o substanţă neagră. Scott i-o înmână lui Ron. 

— Heroină neagră mexicană, zise acesta. O privi pe 
Shawanda. Marfa asta are o puritate de 80 la sută. Te poate 
omori, fato! 

Shawanda se aruncă asupra lui Ron și înșfăcă punguţa. 

— Dă-o înapoi! 

Scott o apucă pe Shawanda și o ţinu strâns până când 
aceasta renunţă și se lăsă moale în braţele lui. 

Ron zise: 

— Îmi pare rău, domnule Fenney. Acum o să plec. Deschise 
ușa, dar se opri. Shawanda, de ce nu-l lași pe judecător să te 
trimită la spitalul-închisoare din Fort Worth? Te vor pune pe 
metadonă. 

Aceasta nu spuse nimic, așa că Ron plecă, clătinând din cap. 
Scott îi dădu drumul femeii din strânsoare și ea căzu pe podea. 
El se așeză pe unul din scaune și privi la acea tânără de culoare. 

— De ce o faci? 

Shawanda își ridică privirea. 

— Fiin' că mă face să mă simt specială. 

— Nu ai nevoie de asta. Tu ești specială. 


Ea râse. 

— Parcă ai fi Louis. Și el zice întotdeauna: „Shawanda, ești 
fata specială a Domnului”. 

— Are dreptate. 

— Nu, nu are, domnule Fenney. Nimănui nu i-a păsat 
niciodată de Shawanda, nici lu’ tata, nici lu’ mama, nici altcuiva. 

— Lui Pajamae îi pasă. El se întoarse spre fetiţă. O iubești pe 
mama, nu-i așa? 

— Da, sir, domnule Fenney, o iubesc foarte mult. 

— Asta înseamnă eu, Louis, Pajamae, Boo, Bobby... și Ron. 
Şase oameni care cred că ești specială. 

— Sună foarte bine, domnule Fenney, dar dacă ies, nu-mi 
imaginez că o să ne vedem prea des. 

— Bineînţeles că o să ne vedem. Fiicele noastre sunt cele mai 
bune prietene. Sunt ca două surori. 

Ea se întoarse spre Pajamae. 

— E adevărat? Boo e ca și sora ta? 

— Da, mamă. 

Se întoarse apoi spre Boo. 

— Pajamae este ca și sora ta? 

— Da, doamnă. 

Și ea zâmbi cu cel mai frumos zâmbet pe care Scott îl văzuse 
vreodată pe chipul ei. 

— Asta e bine. Il privi apoi pe Scott. Domnule Fenney, dacă nu 
ies de aici sau dacă ei... ei, știi tu... îmi promiţi ceva? 

— Sigur. Ce? 

— Să ai grijă de Pajamae a mea. 

Cu cinci săptămâni în urmă, când Scott adusese acasă în 
Highland Park o fetiţă de culoare, soţia îl întrebase ce avea să 
facă cu ea în momentul în care mama ei era condamnată: o s-o 
adopte? O s-o crească oare ca pe propria fiică? O s-o trimită la 
școlile din Highland Park? El nu-i răspunsese soţiei atunci, 
deoarece în acea zi nu se gândea la Pajamae; se gândea doar la 
el, la teama de a se întoarce în cartierul social. Dar astăzi 
răspunse: 

— Da, Shawanda, îţi promit. 


— E perfectă! exclamă Boo. 
Scott și fetele vizitaseră șase case, fiecare mai ieftină decât 
cea precedentă, până când intrară în această căsuţă de 150 


metri pătraţi, cu două dormitoare și două băi, de lângă SMU, cu 
o curte în spate, în care erau o sfoară atârnată drept leagăn și o 
piscină de mărimea căzii din baia matrimonială de la Beverly 
Drive nr. 4 000. Costa doar 450 000 de dolari, încadrându-se în 
bugetul limitat al lui Scott, și era în districtul școlar Highland 
Park, astfel că Boo nu trebuia să o ia de la capăt într-o altă 
școală primară. 

— Un dormitor pentru noi, continuă Boo, și unul pentru tine. 
Poţi să-l iei pe cel mai mare. 

Pajamae alergă în curtea din spate și Scott îi spuse lui Boo: 

— lubito, înţelegi că, dacă mama ei iese din închisoare, 
Pajamae se va întoarce să locuiască împreună cu ea. 

Boo își întoarse ochii săi verzi spre el: 

— Ei, ne tot gândim. 

— Sunt convins că vă gândiţi. 

— Ea nu are tată și acum eu nu am mamă, așa că ne-am 
gândit: cine știe, poate tu și mama ei v-aţi căsători sau cam așa 
ceva. 

— Să ne căsătorim? Dar ea are... 

— Doar douăzeci și patru de ani, știu. Dar Pajamae a spus că 
este în regulă ca un bărbat să se căsătorească cu o femeie mai 
tânără. A zis că la Hollywood se întâmplă asta tot timpul. 

— Dar Boo, încă sunt căsătorit cu mama ta. 


Scott alerga cu o viteză de 12 kilometri pe oră pe o bandă de 
alergare comercială cu înclinarea de zece grade. Dar nu era la 
clubul de fitness din centrul Dallasului; mintea nu-i era limpede, 
starea de spirit nu era veselă și ochii săi nu erau fixaţi ferm pe 
fundul unei tinere frumoase care alerga în faţa lui; în spatele lui, 
pe o altă bandă, nicio fată nu alerga evaluându-i dosul ferm; nu 
se simţea tânăr, plin de succes și viril - și nici special. Alerga pe 
banda din sala de sport a casei din Highland Park, care-i mai 
aparținea doar două săptămâni. 

Vizita lor la Shawanda din acea dimineaţă ridicase aceleași 
întrebări în mintea lui: făcuse ceea ce trebuia? Făcuse cea mai 
bună alegere? Merita salvarea vieții Shawandei sacrificiul vieții 
sale perfecte? Valora viaţa unei dependente de heroină cât 
viaţa sa de avocat? Nu-i putea salva viaţa, nu cu dovezile pe 
care Ray Burns le avea împotriva ei. Va fi condamnată la moarte 
sau la închisoare pe viaţă. Dar el deja făcuse sacrificiul; viaţa sa 


era deja ruinată. Nu exista quid pro quo, nimic în schimb care să 
contrabalanseze această pierdere. Renunţase la viaţa lui 
perfectă și nu primea nimic în schimb. Şi gândul acesta îi 
întunecă din nou mintea. Așa că făcu singurul lucru pe care știa 
să-l facă atunci când era doborât la pământ: exersă. Din greu. 
De două ori pe zi. In fiecare zi. Incepuse să se antreneze de 
parcă se pregătea să fie în formă pentru un alt sezon fotbalistic, 
alergând și ridicând greutăţi, torturându-și trupul ca să-și 
ușureze mintea. 

Dar antrenamentul îl făcu să se gândească la fotbal, fotbalul îl 
făcu să-și amintească de majorete, iar gândul la majorete i-o 
aduse în memorie pe Rebecca. Se gândi la viaţa lor împreună, la 
incredibilele partide de sex, la vacanţele lor din Hawaii, San 
Francisco și Londra, și, bineînţeles, la Boo. Fuseseră împreună 
unsprezece ani, iar acum ea plecase. Fusese oare căsătoria lor o 
greșeală încă de la început? Il iubise ea oare vreodată? Desigur, 
nu-i trecuse niciodată prin minte că poate ea nu-l iubise deloc și 
asta pentru că toată lumea - fani, antrenori, majorete - îl iubise 
întotdeauna pe Scott Fenney. 

Avea atât de multe întrebări și pe nimeni de la care să afle 
răspunsuri. Mama lui ar fi spus: „Este planul lui Dumnezeu și 
Dumnezeu are un motiv, chiar dacă noi nu înţelegem”. Butch ar 
fi spus: „Este o stricată egoistă dacă a fugit în felul ăsta”. 
Adevărul este undeva la mijloc. Dar un adevăr știa și el: dacă nu 
s-ar fi căsătorit cu Rebecca, nu ar fi existat nici Boo. Și fără Boo, 
nu ar mai fi nici viaţă pentru Scott Fenney. 


— Ce dracu' era să fac, să-l omor? 

— Doamne, Delroy, în Highland Park Village? 

Delroy Lund stătea în camera de lucru a reședinței McCall din 
Georgetown. Senatorul stătea la fereastră. Nu era fericit să audă 
raportul lui Delroy legat de incidentul cu Fenney de la centrul 
comercial. 

— Incercam doar să-i trimit un mesaj, dar Fenney a luat-o 
razna de-a dreptul... Oh, apropo, ai cumpărat o mașină de 
închiriat. 

Senatorul înlătură această veste cu un gest al mâinii. Delroy 
aprecia în mod deosebit acest aspect al faptului de a Îi în 
serviciul unui tip care valora 800 de milioane: nu clipea la o 
cheltuială neașteptată de 35 000 de dolari. Voia doar rezultate, 


iar cheltuielile - la naiba cu ele! Delroy Lund obținea rezultate. 

— Acum are un tip mare și negru care o face pe bodyguardul. 
Dar voi încerca din nou, dacă vrei. 

— Nu, las-o baltă. Dacă tu și negrul vă confruntaţi, sigur va 
muri cineva. Și asta îmi mai trebuie, o altă crimă legată de 
numele meu. Deci nevasta lui Fenney l-a părăsit? 

— Da, a fugit cu antrenorul de golf. 

Senatorul zâmbi pentru prima dată în acea zi. 

— Bun. 

— Uite ce e, domnule senator, Fenney a vorbit mult la TV, dar 
nu are nimic cu care să susţină cele spuse. Celelalte fete nu 
depun mărturie. Nu o au decât pe Hannah Steele. 

— Este suficient, la dracu'! 

Senatorul se întoarse de la fereastră și străbătu încăperea, 
vorbind de parcă gândea cu voce tare. 

— Cincisprezece luni până la alegeri. Dacă prostituata este 
condamnată, toată lumea își va imagina că ceea ce a spus 
Fenney la televizor erau doar minciunile unui avocat. Totul va fi 
uitat în câteva luni... Publicul are memoria unui copil de doi ani. 
Încă mai pot ajunge la Casa Albă, Delroy, dacă ea este 
condamnată. Dar dacă Hannah Steele pune piciorul în acea sală 
de judecată și depune mărturie că Clark a bătut-o și a violat-o... 

Senatorul începu să-și scuture capul. 

— Dar, domnule senator, dacă ea nu depune mărturie, 
rămâne doar cuvântul unei târfe. 

Senatorul îl privi lung pe Delroy. 

— Delroy, mergi și vezi dacă mușcă peștele în Galveston. 


Scott Fenney nu mai plânsese de când murise mama lui. Şi 
singurul moment înainte de asta fusese când murise tatăl său. 
Nu plânsese când îl doborâseră la pământ, nu plânsese nici când 
îi rupseseră degetele și coastele, și nici când îi sfâșiaseră 
ligamentele genunchiului. Nu plângi pe terenul de fotbal. 

Dar acum Scott Fenney nu mai era pe terenul de fotbal; era în 
pat și plângea. 

Soţia lui îl părăsise pentru un antrenor de golf. Umilinţa finală 
într-un șir lung de alte umilinţe, fiecare detaliu al acestora fiind 
pe larg relatat în ziarul local. Tot Dallasul știa despre căderea 
din graţii a lui Scott Fenney. Cu câteva săptămâni în urmă, 
avusese familia perfectă din Highland Park: o nevastă-trofeu, o 


fiică inteligentă, o menajeră mexicană care lucra ilegal și un 
Ferrari performant. Astăzi familia lui consta într-o fetiță albă cu 
codițe rasta, o altă fetiță, de culoare, isteaţă brici în cele ale 
străzii, o prostituată încarcerată, un avocat care-și făcea 
reclamă în ghidul TV și un bodyguard de culoare, de 1,95 
înălţime și 150 de kilograme, care locuia în garaj. 

— A. Scott, ești bine? 

Vocea lui Boo în întuneric. Scott își șterse fața pe cearșaf și 
răspunse: 

— Da. 

Ea se urcă în pat. 

— Este în regulă. Și eu plâng. _ 

Scott se ridică în capul oaselor și își îmbrăţișă fiica. li simţi 
trupușorul firav lăsându-se ușor în braţele lui. Crezu că era gata- 
gata să adoarmă, dar ea vorbi încetișor. 

— Întotdeauna am fost diferită. Acum chiar sunt diferită. 

— Cum așa? 

— Sunt singura, dintre toţi puștii pe care îi știu, fără telefon 
mobil sı fără mamă. Pajamae spune că niciunul dintre copiii pe 
care îi cunoaște ea nu are tată, dar toţi au mame. Rachel și Cary 
nu au taţi... ei, au taţi, dar nu locuiesc împreună. Sunt divorţaţi. 
Dar își văd taţii la sfârșit de săptămână. Tăcu din nou. Apoi 
continuă: Eu nu cred că o vom vedea pe mama în weekend. 

Scott o strânse în braţe. 

— Suntem doar noi acum, puiule. 

Şi plânseră împreună. 


DOUĂZECI ȘI DOI 


Luni dimineaţă la ora nouă, Bobby trecu pe la ei. Îl examină 
pe Scott dintr-o privire și comentă: 

Porţi blugi și tricou polo la consfătuirea preliminară cu 
judecătorul? 

— Ce-o să facă Buford, o să mă concedieze? 

— Ai dreptate. 

leșiră pe ușa din spate exact în momentul în care Louis intra. 
După aproape trei săptămâni de locuit în garaj și rugăminţi 
continue ale lui Scott, Louis se înduplecase în cele din urmă și 
acceptase să intre în casă când lua masa. Pajamae pregătea 
micul dejun. 


Când Scott viră cu Volkswagenul spre sud pe bulevardul 
Turtle Creek, Bobby îl întrebă: 

— Ce părere ai de Jetta? 

— Ei bine, Ferrari-ul ajungea la o sută în 4,5 secunde, iar Jetta 
are nevoie de o jumătate de zi pentru asta, dar hei, mititica asta 
are un consum de benzină pe cinste. Bobby zâmbi, dar deveni 
serios când Scott îl întrebă: De ce nu ești supărat pe mine? 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-am abandonat atunci, demult. 

— Oh. Ridică din umeri. La ce bun? Plecaseși. N-am știut ce să 
fac, așa că m-am însurat cu prima fată care a spus da. A durat 
mai puţin de un an, atât de mult i-a luat să realizeze că se 
măritase cu un ratat. Cu a doua soţie m-am căsătorit la patru 
ani după primul divorţ. Este sora tipului care deţine barul de 
lângă biroul meu, o ţipă mexicană, cea mai frumoasă femeie pe 
care am văzut-o vreodată dezbrăcată. Problema a fost că nu 
eram singurul care o vedea dezbrăcată. Işi făcea de cap cu 
majoritatea tipilor din bar. Unii dintre ei îmi erau clienţi. Încă mai 
sunt. Bobby făcu o grimasă: Nu cumva este conflict de interese? 


— Ti-au luat și costumele? 

Ray Burns avea pe chip aceeași expresie sarcastică. Scott și 
Bobby îl întâlniseră în faţa biroului judecătorului Buford, unde 
urma să aibă loc consfătuirea preliminară. 

— La naiba, Scott, de ce nu ţi-ai pus mai bine un pistol la 
tâmplă și nu ţi-ai zburat creierii, așa cum i-a făcut fata ta lui 


Clark? Ar fi fost de o mie de ori mai puţin dureros. 

— Ce tot spui acolo, Ray? 

— Să-ţi arunci la gunoi cariera pentru ea. Doamne, chiar 
făceai 750 pe an? Şi conduceai un Ferrari? Ce, ai cumva o 
dorinţă nebună de a te sinucide sau ceva de genul ăsta? 

Scott îl privi pe Ray Burns în timp ce trecu pe lângă el și intră 
în biroul judecătorului Buford, dar îl auzi pe Bobby răspunzându- 
i: 

— Ray, gura ta scrie cecuri pe care contul tău nu le poate 
onora. 


— Selectarea juraţilor pe 19, declaraţiile de deschidere luni, 
pe 23, spuse judecătorul Buford. Altceva, domnilor? 

— Da, domnule judecător, începu Scott. Domnul Burns insistă 
în a susține că pretinsa crimă este eligibilă pentru pedeapsa 
capitală, când e clar că nu este vorba de așa ceva. 

Ray Burns ridică din umeri. 

— Poziţia noastră este că victima a fost ofițer al unei agenţii 
federale și că acuzata l-a omorât cu intenţia comiterii unui furt. 

— Las-o baltă, Ray. Clark McCall era cu o prostituată. Statutul 
cere ca ofițerul să fie în cursul îndeplinirii datoriilor oficiale. Și ea 
nu a comis niciun furt. A luat doar mia de dolari pe care Clark i-o 
datora. Mai avea asupra lui 1 600. Nu i-a luat și pe aceia și nici 
altceva din casă. 

— l-a luat mașina. 

— Doar ca să se întoarcă în partea ei de oraș. 

— Avea pielea lui sub unghii. 

— L-a zgâriat când a atacat-o. Nu neagă că a fost acolo. 

— Dar neagă că a apăsat pe trăgaci, chiar și în proprie 
apărare. Vezi, Scott, dacă ar mărturisi lucrul acesta, poate că 
am fi dispuși să discutăm renunţarea la pedeapsa capitală. 

— Să foloseşti pedeapsa capitală ca să constrângi o 
mărturisire - asta este o proastă conduită a procuraturii, Ray. 

Acesta ridică iar din umeri. 

— Noi numim asta libertate de acţiune a procuraturii, Scott. 

— Eşti total pe dinafară, Ray, zise Scott. 

— Și tu ești șomer. 

— Domnilor, interveni judecătorul Buford, în timp ce Scott se 
stăpânea cu greu să nu-l pocnească pe asistentul procurorului 
districtual. Pedeapsa cu moartea a fost bine dezbătută de 


domnul Burns din partea statului și de către domnul Herrin, 
presupun - judecătorul îl privi pe Scott pe deasupra ochelarilor 
de citit din partea apărării. Vom aduce în discuţie acest aspect 
dacă și când va fi necesar. Altceva? 

— Nu, domnule, răspunse Ray Burns. 

— Nu, domnule judecător, adăugă și Scott. 

Bine. Ne vom întruni din nou pe 19. 

— Cei trei avocaţi se ridicară să plece, dar judecătorul 
adăugă: 

— Scott, aș putea vorbi cu tine între patru ochi? Se întoarse 
apoi spre Ray: Dacă nu ai nicio obiecţie, domnule Burns. 

— Nu, domnule, nu am nicio obiecţie. 

Ray și Bobby ieșiră din birou și închiseră ușa. 

— la loc, Scott. 

Acesta se așeză. Judecătorul Buford se uită la el ca un 
psihiatru adresându-se pacientului său. 

— Cum te descurci? 

Scott minţi: 

— Bine, domnule. 

— Am citit despre ce s-a întâmplat. Presupun că tot Dallasul a 
citit. Chiar ţi-au deportat menajera? 

— Da, domnule. Este acum în Nuevo Laredo, așteptând un 
permis de muncă. Am făcut totul, dar INS spune că au multe 
cazuri neexecutate. 

— Scott, dacă știam că se vor întâmpla toate acestea, că îţi 
vei pierde slujba, nu te-aș fi desemnat niciodată. Mă așteptam la 
ceva de genul ăsta din partea lui McCall, dar Dan Ford... Umerii 
îi căzură brusc și scutură din cap. Nu știu ce s-a ales de profesia 
noastră. Când profesam eu, să ai un asemenea caz însemna 
ceva. Acum e mai bine să fie evitat, deoarece ar putea aduce 
prejudicii afacerilor firmei. Il privi pe Scott cu o expresie de 
nedumerire autentică: Avocaţilor de astăzi chiar nu le mai pasă 
de nimic, în afară de bani? 

Scott spuse adevărul: 

— Nu, domnule, nu din câte mi-a arătat experienţa. 

Judecătorul mormăi: 

— Scott, pot să-ţi adresez o întrebare personală? 

— Sigur, domnule judecător. 

— Discursul tău din acea zi, de la prânzul oficial al baroului... 
Chiar ai vorbit serios când ai amintit de apărarea nevinovaţilor, 


de protejarea săracilor și de lupta pentru dreptate? 

Să mintă sau să spună adevărul? Scott văzu în ochii 
judecătorului speranţa disperată ca el să fi vorbit sincer atunci, 
așa că primul impuls fu de a face ceea ce avocaţii experimentați 
fac adesea și bine: să mintă. Dar judecătorul avea nevoie să 
audă adevărul astăzi. Așa că A. Scott Fenney, Esq. Încălcă 
paisprezece ani de pregătire juridică și spuse adevărul, tot 
adevărul și numai adevărul. 

— Nu, domnule. Nici măcar un cuvânt. Am spus doar ce voiau 
să audă acei avocaţi. 

Judecătorul înclină din cap solemn și răspunse: 

— lţi apreciez sinceritatea, Scott. Te eliberez de însărcinarea 
pe care ţi-am dat-o în acest caz. Privirea acestuia căzu pe 
registrul de procese. Începu să scrie. Îl voi numi în loc pe 
domnul Herrin. Pare capabil. Cu siguranţă a scris niște expuneri 
destul de bune. 

Cu două luni în urmă, Scott ar fi sărit în sus de bucurie la 
cuvintele judecătorului. Dar acum rămase împietrit și deodată 
înfricoșat de posibilitatea pierderii ultimului său client, chiar și a 
unuia neplătitor, căci un avocat fără clienţi este un simplu om. 

— Domnule judecător, știu că nu sunt avocatul care aţi fost 
dumneavoastră și nici avocatul la care visa mama... la naiba, nu 
sunt nici măcar avocatul care doream eu să fiu. Dar nu sunt 
niciunul care renunță ușor. Nu abandonez niciodată într-un 
meci. Nu am abandonat niciodată nimic în viaţa mea. Voi juca 
până la capăt. 

Ochii judecătorului se ridicară din nou și de data aceasta îl 
priviră pe Scott cu încruntare. 

— Aici nu este un meci nenorocit de fotbal, Scott! 

Acesta dădu înapoi la vocea aspră a judecătorului. 

— Acest caz nu este despre tine, despre viaţa ta, despre a-ţi 
dovedi ceva ţie însuţi, lui Dan Ford sau lui Mack McCall! în acest 
caz este vorba despre Shawanda Jones, despre viaţa ei! Ea este 
acuzata! Este dreptul ei la consiliere juridică, la naiba! 
Judecătorul se ridică brusc, păși spre fereastră și privi afară. 
După o vreme, rosti încet: Sunt un judecător bătrân care are 
nevoie să se retragă și să-și îngrijească grădina. Dar apare un 
asemenea caz și știu că încă mai pot contribui la înfăptuirea 
dreptăţii, câte o fiinţă umană o dată - și așa este servită justiţia, 
Scott, câte o persoană pe rând. Astăzi suntem aici s-o protejăm 


pe Shawanda Jones. Acea femeie este responsabilitatea mea 
atâta vreme cât este în custodia administraţiei federale. Care a 
arestat-o, a luat-o de acasă și de lângă copilul ei și o dă în 
judecată cu riscul pierderii vieţii ei. Ei, poate că ea a făcut-o sau 
poate că nu, eu nu știu. Dar până când juriul dă verdictul, este 
nevinovată în ochii justiției - așadar și în ochii mei. Și o voi 
proteja. Asta este datoria mea. Și datoria avocatului ei este să o 
apere, să se asigure al naibii de bine că statul dovedește că ea a 
făcut-o, dincolo de orice îndoială rațională. Asta cere și 
constituţia: un avocat care să ţină piept statului în numele unui 
cetățean. Asta înseamnă să fii avocat, Scott. Judecătorul se 
întoarse la birou și se așeză. Când practicam avocatura, am 
avut o jumătate de duzină de cazuri ca acesta, în care vina 
acuzatului era cu adevărat îndoielnică, și în fiecare caz am avut 
grijă al naibii de bine ca statul să trebuiască să-și demonstreze 
acuzaţiile. Ceea ce nu a lacul. Erau nevinovați și au fost achitaţi. 
Şase oameni, Scott, șase fiinţe umane ale căror vieţi le-am 
salvat. Mi-a păsat de acei oameni și îmi pasă de doamna Jones. 
Nu voi muri bogat, Scott, dar acele câteva cazuri sunt 
contribuţia mea la justiţie. Ele mi-au făcut viaţa să merite trăită. 
Doamna Jones are nevoie de un avocat căruia să-i pese de ca, 
cineva care să îi ia apărarea și care înţelege onoarea de a apăra 
un cetățean american care se confruntă cu condamnarea la 
moarte. Are nevoie de un erou. Tu ai fost un asemenea fotbalist, 
și am crezut că ai putea fi un asemenea avocat. Am greșit. 
Judecătorul îşi ridică stiloul. Eşti eliberat din acest caz. ÎI voi 
numi pe Herrin și voi amâna procesul. 

Scott sări în picioare și se aplecă peste biroul judecătorului. 

— judecător, nu puteţi amâna procesul! Asta o va omori! De- 
abia mai face față acum. li tot spun că se va termina în curând. 
Dacă amânaţi procesul, va muri în celulă! 

Judecătorul se sprijini de spătarul scaunului, cu o expresie 
curioasă pe chip. 

— Ce este asta, îngrijorare pentru clienta ta? 

— Aveţi dreptate, domnule judecător, nu m-am gândit la ea. 
Dar sunt un avocat al naibii de bun și ea are nevoie de mine. 

Judecătorul Buford își scoase ochelarii de citit și îi șterse cu 
batista albă. Îi puse la loc și îl privi insistent pe Scott. 

— Este dependentă de heroină, știi asta, nu? 

— Da, domnule. 


— De ce nu ai depus o cerere ca să fie transferată la un spital- 
închisoare, pentru dezintoxicare? 

— Eu... eu nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Ei bine, eu m-am gândit. Dar ea a refuzat. Vrea să fie 
aproape de fiica ei. Ai văzut vreodată un dependent de heroină 
trecând printr-o perioadă de abstinenţă? 

— Nu, domnule. 

— Du-te jos și uită-te. Trece prin iad, singură în celulă, ca să-și 
poată vedea fiica. Ce-ţi spune asta despre ea? Mie îmi spune că 
mai este ceva bun în această femeie, că poate ar trebui să 
privim dincolo de prostituție și de heroină și nu doar să 
presupunem că este vinovată, că poate ar trebui să-i acordăm 
prezumția de nevinovăție. Dincolo de orice îndoială raţională, 
Scott. El oftă. Deci îl am pe Burns care încearcă să o trimită pe 
culoarul condamnaților la moarte prin poziţia sa legală stupidă - 
pe care Curtea de apel probabil că o va susţine - și te am pe 
tine. Pentru el nu există speranţă - este cel mai rău soi de 
avocat, un animal politic care se folosește de lege pentru a 
obţine putere asupra oamenilor. Și tu, A. Scott Fenney... de la 
ce vine litera A, până la urmă? 

— De la nimic. 

Judecătorul mormăi: 

— Tu nu vrei putere; tu vrei doar bani. Deci întrebarea la care 
trebuie să găsesc răspuns este dacă pentru tine există speranţă. 
Știu că îi aduci fiica aici să o vadă, gardienii spun că de trei- 
patru ori pe săptămână. Asta este bine. Și că ai luat-o cu tine, să 
locuiască în casa ta din Highland Park. Asta este foarte bine. 
Judecătorul făcu o pauză; îi scăpă un chicotit. Probabil că nu vei 
fi ales cetăţeanul anului în Highland Park, nu-i așa? Dar asta îmi 
spune că este ceva bun și în tine, Scott, că poate mai este 
speranţă și pentru tine, că poate nu vei deveni un alt Dan Ford. 
Că într-o zi ai putea-o face mândră pe mama ta. 

Judecătorul tăcu și îl privi pe Scott în același fel în care îl 
priviseră toţi acei antrenori de echipe de colegii care veniseră la 
casa închiriată a familiei Fenney ca să-l recruteze, văzându-l în 
carne și oase, încercând să-l cântărească, să-l descifreze, să 
decidă dacă el era adevărata soluţie. Apoi brusc, Buford îi făcu 
semn din mână să plece și îi zise: 

— Pleacă. 

— Po... poftim? 


_ — Du-te și gândește-te la asta. Am audieri până la prânz. 
Intoarce-te atunci dar doar dacă ești pregătit să fii avocatul ei. 
Dacă nu apari, îl voi numi în loc pe Herrin și voi amâna procesul. 


Afară, Bobby și Ray așteptau. 

— Ce se întâmplă? întrebă Bobby. 

Scott scutură din cap. 

— E strict personal. Apoi se întoarse spre Ray Burns: Ești un 
capsoman, Ray. 

— Da, Scott, un capsoman cu carieră. Pedeapsa capitală îmi 
aduce un birou în D.C. 

— Cum te suporţi? 

Ray râse. 

— Ha, ha, un avocat renăscut. Timp de unsprezece ani petreci 
fiecare minut cât ești treaz facturând ore, strângând munţi de 
bani, trăind într-o vilă, conducând un Ferrari - cât de mult i-a 
costat pe clienţii tăi? Apoi ești concediat și deodată vezi lumina 
ca un om aflat pe patul morţii: „Vreau să fac bine, Doamne!” 
Baliverne, Scott. Ea nu valorează pentru tine nici cât o ceapă 
degerată. E doar o cioară, corect? Cu două luni în urmă încercai 
să scapi de ea mai repede decât poţi scuipa, acum ai de gând să 
fii eroul ei? Spune-i asta lui Oprah. Oh, și nu dorm de unul singur 
noaptea, Scott, dorm cu o roșcată superbă de la contabilitate. 
Tu cu cine dormi? Sigur nu cu soţia ta; căci ea doarme cu 
antrenorul de golf. 

Scott se repezi la Ray, dar Bobby sări între ei. 

— La naiba, Scott, continuă Ray cu un zâmbet, nu te îngrijora. 
Probabil că stricata nu va supravieţui fără droguri. 

Cu o mișcare rapidă, Bobby îl eliberă pe Scott și îl pocni pe 
Ray direct în gură. Acesta căzu pe spate, sprijinindu-se de 
perete. 

Bobby îi zise: 

— Te-am avertizat, Ray. 


— Sunt foarte îngrijorat din cauza ei, domnule Fenney, 
mărturisi Ron, gardianul. Mă gândesc că poate am făcut o 
greșeală luându-i H. 

Stăteau în faţa celulei Shawandei. Înăuntru, ea era întinsă pe 
pat cu fața spre peretele îndepărtat, ghemuită ca o minge, 
întregul corp tremurându-i incontrolabil. Gemea de parcă era pe 


moarte, pielea ei lucea de transpiraţie, iar picioarele îi zvâcneau 
involuntar. 

— De-asta se zice „să dai un șut năravului”, comentă Bobby. 
În acest moment, ar da tot ce are mai de preţ în viaţă pentru o 
doză. 


Bobby își freca pumnul drept. 

— Doare când lovești pe cineva. 

— Sunt mândru de tine, Bobby. Scott îndreptă Jetta spre 
Highland Park și întrebă: Ştii ce mă enervează cel mai tare? 

— Ferrari-ul? 

— Nu, la Burns. 

— Ce? 7 

— Capsomanul are dreptate. In legătură cu mine. 

Bobby continuă să-și maseze mâna și întrebă: 

— Ce voia Buford? 

— Voia să-mi ia cazul. Zicea că intenţionează să te numească 
pe tine. 

— Tot mai vrei să scapi? 

— Nu. l-am spus asta lui Buford, dar a zis să mă mai gândesc, 
să mă întorc la prânz și să-i spun dacă sunt gata să fiu avocatul 
ei. 

Rămaseră tăcuţi până când ieșiră din centru. Apoi Bobby rosti 
Ușor: 

— Nu pot să-i preiau cazul, Scott. Nu sunt suficient de bun. Ea 
are nevoie de tine. 


O oră mai târziu, Scott plecă de acasă pe ușa din spate și 
începu să alerge spre vest pe Beverly Drive. Era exact ora 
unsprezece fix; avea șaizeci de minute să ia cea mai importantă 
decizie a vieţii lui. 

Se îndreptă spre sud pe Lakeside Drive și trecu pe lângă 
vechile reședințe grandioase ce rezistaseră aproape la fel 
demult cât existase însuși Highland Park. Casele erau mai sus 
decât strada și dădeau spre un părculeţ și spre Turde Creek, 
unde Scott o ducea deseori pe Boo să arunce pietricele pe 
suprafaţa apei. 

Parcurse o distanţă scurtă pe Armstrong Parkway, spre vest, 
apoi o luă spre nord pe Preston Road și alergă pe trotuarul 
străzii mărginite în stânga și în dreapta de zidul masiv ce 


adăpostea impunătoarele proprietăţi ale lui Trammell Crow, 
Jerry Jones, Mack McCall și... 

Tom Dibrell. 

Scott aproape că dădu peste lungul Mercedes argintiu al 
acestuia, când Tom ieși din curtea proprietăţii sale și se opri, 
blocând trotuarul, ca să se asigure înainte de a se angaja în 
trafic. Se priviră unul pe celălalt, fiind la o distanţă de 
aproximativ un metru, Tom purtând costum și cravată, dar 
simțindu-se bine în luxul prevăzut cu aer condiţionat al 
sedanului german, iar Scott purtând doar pantaloni scurți și 
adidași și transpirând din abundență în căldura de 38 grade 
Celsius. Timp de unsprezece ani ei vorbiseră zilnic; străbătuseră 
ţara negociind, făcând afaceri și încheindu-le; celebraseră 
victorii și regretaseră înfrângeri; mâncaseră și se îmbătaseră 
împreună; dar nu fuseseră niciodată prieteni. Avocaţii de succes 
- știa Scott acum au clienţi bogaţi, nu prieteni loiali. 

Acum, privindu-l pe acest om care îi dăduse propria identitate 
și i-o luase apoi, Scott văzu un om trist. Avusese patru soţii, dar 
niciuna dintre ele nu-l făcuse fericit. Avea șase copii de la trei 
dintre soțiile sale, copii care aleseseră să nu locuiască pe 
această proprietate fabuloasă cu tatăl lor, fiindcă acesta își 
iubea zgărie-norul mai mult decât îi iubea pe ei. Era un om care 
avea avocaţi, dar nu prieteni. Care avea bani și tot ceea ce se 
putea cumpăra cu ei, dar niciun strop de fericire. Cu trei 
săptămâni în urmă, după ce Tom îl concediase, dacă li s-ar fi 
întâlnit cărările astfel, Scott Fenney i-ar fi arătat degetul 
mijlociu. 

Astăzi, Scott doar înclină din cap și zâmbi bărbatului trist din 
Mercedes. 

Tom deschise gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva, apoi 
brusc puse capăt contactului vizual și călcă acceleraţia, 
trimițând sedanul argintiu duduind pe Preston Road. Scott îl 
privi pe Tom dispărând într-un nor de gaze de eșapament, apoi 
își continuă drumul în viteză. O luă spre nord, pe lângă Village și 
peste Mockingbird Lane. După doi kilometri, se îndreptă spre est 
pe Lovers Lane. Acum știa unde avea să se termine alergarea 
lui. 

Călătoria îl purtase de-a lungul limitelor clubului de golf din 
Highland Park, al cărui zid înalt, de cărămidă, descuraja 
eventualii gură-cască. Dar exista o spărtură în zid, acolo unde 


fierul forjat se întindea pe o lungime de aproximativ un metru, 
iar Scott se opri și privi înăuntru. Vreo patru bătrâni albi jucau o 
rundă de golf pe a șaptea peluză, înainte ca soarele de vară să-i 
stoarcă de vlagă. 

Crescând în Highland Park, Scott privise deseori prin această 
deschidere la bătrânii albi care jucau golf; era ca atunci când 
privea cu mama sa vitrinele magazinelor de la centrul comercial 
Village din Highland Park, unde ea nu-și permitea să facă 
cumpărături. El spusese întotdeauna că, într-o zi, va fi suficient 
de bogat încât să aibă o vilă în Highland Park, să joace golf la 
club și să-i cumpere mamei sale de la Village tot ce-i dorea 
inima. Ea murise înainte ca el să-i poată cumpăra ceva de acolo, 
dar cu patru ani în urmă, când el fusese admis ca membru cu 
drepturi depline la clubul de golf, se gândise cât de mândră ar fi 
fost mama sa de fiul ei. In ultimii patru ani, el jucase golf cu 
mândrie în interiorul acestor ziduri și privise afară la cei care se 
uitau înăuntru. 

Astăzi, perspectiva era diferită. 

Din interiorul zidurilor, acești bătrâni păruseră așa de speciali, 
deoarece erau atât de bogaţi. Dar din exterior, păreau doar 
bătrâni. Și Scott își dădu seama că, exact așa cum el privea din 
afară spre ei, și ei se uitau dinăuntru la el. Și le văzu invidia în 
ochi: ei și-ar da cu bucurie toţi dolarii lor doar ca să fie tineri din 
nou, să aibă capul acoperit de păr, ochi ageri și minte limpede 
cu o memorie care să nu le joace feste de mai multe ori pe zi; să 
trăiască din nou într-un trup puternic și musculos în schimbul 
corpului infirm cu care rămăseseră; să alerge pe stradă în loc să 
se înapoieze cu greu la vehiculul motorizat de golf; să îi 
funcţioneze prostata din nou ca să nu mai fie nevoiţi să poarte 
scutec absorbant, fiindcă operaţia îi lăsase pentru totdeauna 
impotenţi și suferinzi de incontinenţă; să simtă din nou plăcerea 
sexului. Se uitau în afară la un tânăr care avea viaţa în faţă; el 
privea înăuntru la bătrâni care nu aveau nimic înainte, decât 
sfârșitul propriei vieţi. 

Bătrânii erau asistați de niște flăcăianari care le cărau crosele, 
bărbaţi de culoare de vârstă mijlocie care purtau salopete albe 
din pânză tare, bărbaţi care luau autobuzul din South Dallas în 
fiecare dimineaţă înainte de revărsatul zorilor și călătoreau în 
nord spre Highland Park pentru a lucra la un club unde nu ar 
putea îi niciodată membri, și asta fiindcă se născuseră negri. 


Erau oameni buni, ca Louis, dar nu erau suficient de buni pentru 
club, acești bărbaţi de culoare, care reparau bucăţile de gazon 
smulse cu crosa de bătrânii albi, le găseau mingile pierdute și le 
cărau crosele, în tot acest timp jucând ca niște actori în Pe 
aripile vântului - „Haid', conașule Smith, cu aruncarea asta o să 
fii mai ceva ca Arnold Palmer însuși” - căci, dacă reușeau să-i 
facă pe acești bătrâni albi să se simtă ca niște proprietari sudiști 
de plantaţii, asta le aducea un bacșiș mai mare. Scott se simţise 
întotdeauna stânjenit de toată această poveste cu purtătorii de 
culoare ai croselor, dar mereu angajase unul pentru fiecare 
rundă jucată și asta doar pentru că era politica acestui club. 

După fiecare partidă, se retrăgea la grătar cu bărbaţii ca să 
bea ceva și să joace cărţi cu acești bătrâni albi și se simţise așa 
de mândru să fie acceptat de ei, să fie văzut în compania lor, să 
împartă cu ei spaţiul lor special și să respire aerul lor rarefiat. Se 
agăța de fiecare cuvânt al lor - de obicei glume și comentarii 
despre „ciori”, „incași ilegaliști” și, jidani” făcute fără ca aceștia 
să ţină cont de prezenţa chelnerilor de culoare care își făceau 
de lucru pe lângă ei. Dar ochii lui Scott îi întâlneau mereu pe cei 
ai chelnerului său și îi simţea înverșunarea clocotind în el. Cu 
toate acestea, Scott Fenney, care jucase fotbal cu ţipi de 
culoare, făcuse duș cu ei, stătuse în cameră cu ei și se distrase 
la petreceri în compania lor, nu le luase niciodată apărarea și nu 
le spusese acelor bătrâni albi că nu va mai fi disponibil pentru o 
partidă de golf cu o adunătură de netrebnici rasiști și antisemiţi 
în pantaloni scurți. Nu, A. Scott Fenney, Esq. Zâmbise politicos 
la glumele acestora și înclinase din cap aprobator la comentariul 
lor în așa fel încât să nu-i ofenseze. Căci a-i ofensa pe acești 
bătrâni albi ar fi fost un dezastru în afaceri. 

Intr-o zi, cu vreun an în urmă, Scott îl întrebase pe Dan Ford 
dacă aceștia îi urau pur și simplu pe negri, pe mexicani și pe 
evrei. Dan râsese și îi răspunse: „Oh, nu, ei urăsc mulţi oameni, 
nu doar pe negii, mexicani și evrei. Îi urăsc pe democrați, 
yankei, californieni, asiatici, feminiști, musulmani - pe toţi care 
sunt diferiţi de ei. Vezi tu, Scotty, zilele de glorie ale acestor 
bătrâni bășinoși au fost în anii '50, când erau tineri, albii 
conduceau Dallasul și singurul negru din lumea lor era petrolul 
acestora, iar Texas Railroad Commission controla preţul barilului 
în întreaga lume. Acum, cel mai bun jucător de golf din lume 
este negru, primarul Dallasului este o femeie, iar preţul 


petrolului este controlat de o adunătură de șeici arabi. Acest 
club este singura parte a lumii lor care este condusă încă de 
albi. Treci de porţile acestuia și ești din nou în 1950. Și 
intenţionează să păstreze totul așa până în ziua în care mor. Fie 
că-ţi place sau nu, acești ticăloși dețin cea mai mare parte a 
Dallasului, așa că, dacă vrei să fii un avocat bogat în acest oraș, 
trebuie să faci parte din clubul lor. Scotty, băiete, e vorba doar 
de afaceri”. 

Dan Ford se înșela: nu erau doar afaceri; era doar bigotism. Și 
A. Scott Fenney se înșela: mama sa nu ar fi fost mândră de fiul 
ei. 

Scott le aruncă o ultimă privire membrilor clubului și 
purtătorilor de crose - și observă că unul dintre aceștia din urmă 
se uita la el. Chipul acestuia se schimbă; îl recunoscuse pe 
Scott. Îi zâmbi și îi făcu lui Scott un semn discret de susţinere cu 
degetul mare în sus. Și Scott crezu că-l recunoaște, dar nu-și 
putea aminti numele lui - nu-i întrebase niciodată cum îi chema 
pe cei care-i cărau crosele -, dar îi răspunse cu același gest și își 
continuă alergarea. 

Câteva străzi mai în colo, gândurile lui erau tot la club, la 
angajaţii de culoare și la buna sa mamă, când auzi o voce 
pițigăiată: 

— Scott! Scott! 

El încetini, se întoarse și văzu un braţ ce-l saluta pe fereastra 
unui Beemer roșu: „La naiba, Penny Bimbaum!” 

— Scott! Așteaptă! 

Penny mergea în direcţia opusă pe Lovers, așa că el o tăie 
prin Curtis Park, apoi prin două curţi din spatele unor vile, 
ajunse pe o alee, mai alergă câteva străzi și ieși pe Hillerest 
Avenue. O luă spre sud și alergă de-a lungul limitei vestice a 
campusului SMU. Intră în campus prin Bulevardul Universităţii, 
chiar în faţa Facultăţii de Drept. 

Se opri. 

Trei ani își petrecuse în acea clădire, trei ani studiind dreptul - 
prejudicii, taxe, contracte, conflicte, procedura, proprietate și 
etică, o materie pe care o studiase în școală și o uitase repede 
în practică, căci practicarea dreptului nu avea legătură cu etica; 
avea legătură cu banii. 

Scott începu din nou să alerge pe lângă casele organizaţiilor 
de fete, așezate toate în rând, convenabil, crezuse el atunci, 


căci nu avea mult de mers de la una la alta. Și își aminti toate 
plăcerile pe care le experimentase în acele case cu acele fete și 
se trezi întrebându-se, așa cum nu se întrebase niciodată până 
atunci, dacă vieţile lor fuseseră bune. 

Alergă de-a lungul Bulevardului Universității în inima 
campusului impecabil amenajat, apoi se întoarse spre sud pe 
Hilltop Lane, care deveni Ownby Drive și îl conduse direct spre 
noul stadion Gerald Ford, numit astfel după bancherul miliardar 
din Dallas, nu după fostul președinte. Găsi o poartă descuiată, 
intră pe stadion, merse până la cea mai apropiată rampă și ieși 
din pântecele de beton pe gazonul verde. 

Era singur pe teren. 

Cele mai bune momente ale vieţii lui avuseseră loc pe 
această arenă mică - 110 metri lungime, 48,5 metri lăţime. Și 
cele mai rele momente, tot aici, obișnuise să creadă până 
atunci. Victorii glorioase și înfrângeri zdrobitoare. Momente de 
bucurie incomensurabilă și de tristețe de nedescris. Încă putea 
să închidă ochii și să vadă mulţimea. Incă putea să-i audă 
aclamând și să miroasă iarba proaspăt tunsă. Simţea încă gustul 
propriului sânge. Simţea încă fotbalul. 

Urcă treptele spre tribune și făcu în mod neașteptat ceea ce 
făcuse în trecut atât de des: urcă tribunele în alergare. Cu 
braţele extenuate și picioarele arzându-i de durere, el alergă 
până la extremitatea de sus a tribunelor. Se întoarse și privi linia 
orizontului din depărtare, siluetele zgărie-norilor pe cerul 
albastru. Dibrell Tower era mai înalt decât toate celelalte clădiri, 
și la etajul 62, Sid Greenberg stătea în biroul lui Scott. Sid nu-l 
putea vedea pe Scott la șapte kilometri depărtare, dar cu toate 
acestea Scott îi arătă degetul mijlociu doar așa, în principiu. 

În timpul facultăţii, el urcase deseori tribunele noaptea, doar 
ca să poată sta în partea cea mai înaltă a stadionului și să 
privească luminile din centru, Orașul de Smarald ridicându-se 
din câmpiile nemărginite ale Texasului: Dibrell Tower conturat 
de luminile albastre de argon; mingea luminată de deasupra 
Reunion Arena, ce semăna cu un ornament de Crăciun; și 
Pegasus, calul zburător din neon roșu aflat deasupra vechii 
clădiri Magnolia. Ca mulţi alţi tineri albi, Scott Fenney fusese 
sedus de lumini, de visul de a deveni bogat în Marele D. Așa 
numesc ei Dallasul - „Marele D” - fiindcă este o Mecca pentru 
oamenii cu visuri măreţe. Marii visători vin în Dallas asemenea 


păcătoşilor la Isus: vrei să fii salvat, vino la Isus; vrei să te 
îmbogăţești, vino în Dallas. Stând chiar în acest loc, Scott 
Fenney visase lucruri măreţe. 


— Nu-i deloc rău pentru un bătrân! 

Vocea ca de tunet îl făcu pe Scott să tresară din gândurile lui. 
Cercetă din priviri stadionul până când descoperi un bărbat 
masiv de culoare care stătea pe linia de margine a terenului 
aflat dedesubt. Părea cunoscut. Scott cobori treptele tribunei 
spre el. Pe măsură ce se apropia, îl recunoscu. 

— Big Charlie, ești chiar tu? 

— Scotty Fenney, ce mai faci, omule? 

Scott se apropie și îi întinse mâna, dar Big Charlie îl cuprinse 
cu braţele sale imense și îl strânse într-o îmbrăţișare din toată 
inima, ca și cum Scotty Fenney tocmai marcase touchdown-ul 
câștigător al meciului. 

Charles Jackson avea 1,90 metri înălţime și o greutate de 130 
de kilograme - când era un boboc de optsprezece ani. În ultimul 
an de facultate, ajunsese la 145 de kilograme. Jucase pe postul 
de apărător dreapta, ceea ce însemna că se împingea și se afla 
în fruntea alergărilor spre ambele capete ale terenului, 
îndepărtând orice obstacol din calea lui Scotty Fenney. Acesta 
marca touchdown-uri, dar Big Charlie era cel care îi pregătea 
terenul pentru marcaje. 

Big Charlie venea din Tyler, un orășel din estul Texasului, 
cunoscut pentru trandafirii săi roșii și pentru fotbaliștii de 
culoare. Earl Campbell era cel mai cunoscut, dar Big Charlie era 
cel mai mare. Urmase SMU în loc de Texas, deoarece nu dorise 
să fie prea departe de mama și de surorile lui. În fiecare 
duminică dimineaţă străbătea cu mașina un drum de două ore 
până acasă pentru slujba de la biserică și se întorcea în fiecare 
duminică seară înainte de ora la care se interzicea circulaţia prin 
campus. 

Ultimul lucru pe care îl auzise Scott era că Big Charlie fusese 
selecționat pentru Rams™. El îi spuse că jucase acolo două 
sezoane și că o accidentare la genunchi îl împiedicase să-și 
împlinească visul. Se întorsese la SMU, unde antrenase linia 
ofensivă în ultimii zece ani. Scott urmărise majoritatea acestor 
meciuri, dar nu-l observase niciodată pe Big Charlie. Din loja 


5 Nume dat echipelor sportive ale Universităţii Colorado (n.tr.) 


privată a Ford Stevens era o distanţă prea mare până la linia de 
margine a terenului. 

— Am putea întotdeauna folosi un marcator talentat ca 
antrenor, continuă Big Charlie. 

Citise despre necazurile lui Scott. 

— Mulţumesc, totuși mi-a mai rămas ceva vlagă avocăţească. 

— O să câștigi? 

— Nu știu. 

— Crezi că e nevinovată? 

— De crimă cu premeditare, dar nu de uciderea lui Clark. 

— Adică? A 

— În cel mai rău caz, primește pedeapsa capitală. În cel mai 
bun caz, o condamnă pentru omor prin imprudenţă și îi dau 
douăzeci de ani de închisoare. Dar nu va trăi atât lară heroină și 
fără fiica ei. 

— Am citit că ai luat-o la tine. 

Scott zâmbi. 

— Da, o cheamă Pajamae; este un copil minunat. Tu ai copii? 

Big Charlie dădu din cap afirmativ. 

— Două fete, de șapte și zece. 

— Pun pariu că ești un tată grozav. 

— Le iubesc pe puștoaicele astea două mai mult decât 
fotbalul. 

— Înseamnă că sunt norocoase. În orice caz, Pajamae era 
singură în cartierul social, așa că m-am dus după ea și am luat- 
0... 

— Te-ai dus în cartierul social? Singur? 

— Da, într-un Ferrari. 

Big Charlie își dădu capul pe spate și râse zgomotos, din toată 
inima. 

— Tip alb într-un Ferrari în cartierul social - trebuie să fi fost 
într-adevăr o priveliște, nu glumă! Sunt uimit că ai scăpat cu 
viaţă! 

— Am avut un prieten, Louis. M-a protejat, exact așa cum o 
făceai și tu. Acum locuiește cu noi. Oricum, în prima seară, 
Pajamae i-a aranjat părul fiicei mele în codițe rasta. Rebecca a 
fost cât pe-aci să leșine. 

Uriașul zâmbi. 

— Cum te descurci de când a plecat? 

Scott scutură din cap. 


— Plâng doar noaptea. 

— Asta fiindcă ai inimă, Scotty. Plângeai când câștigam, 
plângeai și când pierdeam. Plângeai fiindcă îţi păsa de victorie, 
de echipă, de mine. Ştii, Scotty, nu ţi-am spus niciodată, dar 
erai eroul meu. Scott trebuie să fi părut șocat, căci Charlie 
continuă: Zău, omule, chiar vorbesc serios. 175 de metri 
împotriva Texasului nimeni nu face una ca asta! Nu ai renunţat 
și nu m-ai lăsat nici pe mine să renunţ. În ziua aceea ai avut 
douăzeci și trei de atacuri, târând după tine fundul meu mare în 
partea dreaptă a stadionului, apoi în cea stângă, din nou în cea 
dreaptă: am crezut atunci că o să mor chiar acolo pe teren. Dar 
mă uitam la tine, cum erai schilodit de fiecare dată și cum te 
ridicai, nu renunţai niciodată... omule, erai dur. 

Scott oftă. 

— Viaţa este și mai dură. 

— Nu, nu este. Îţi uiţi inima. Privește înăuntrul tău, este încă 
acolo. Scotty, Dumnezeu ţi-a dat atunci un dar - talentul sportiv. 
Dar ceea ce făceam noi acolo era doar un joc. Viaţa acelei fete - 
asta nu mai este joc. Își puse mâna pe umărul acestuia. Scotty, 
nu vezi? Dumnezeu ţi-a dat un dar mai valoros decât să fii o 
vedetă în fotbal. Tu ai capacitatea de a salva viaţa acelei fete. 

Scott îl privi pe Big Charlie, care îi dăduse totul pe teren; și 
acum, din nou pe un teren de fotbal, îi dăduse și mai mult. In 
acel moment, el își dădu seama că avea nevoie de Shawanda 
Jones la fel demult cum ea avea nevoie de el. Avea nevoie să fie 
eroul ei. Era vorba despre cine era el. Era vorba despre cine voia 
să fie din nou. Era vorba despre ceea ce îi lipsise în viaţă. Scott 
fu trezit din gândurile lui când clopotele bisericii metodiste din 
campus începură să bată. 

— La naiba, cât e ceasul? întrebă el. 

— Douăsprezece fix, răspunse Big Charlie. 

— Fir-ar, am întârziat! își ridică mâna, dar Big Charlie îl 
îmbrăţișă din nou, din toată inima. Scott îi răspunse: Mulţumesc, 
prietene. 

Şi alergă spre Orașul de Smarald. 


Judecătorul curţii federale districtuale Samuel Buford stătea la 
birou privindu-și ceasul. 12.30. Scott Fenney nu apăruse. Nu 
avea de gând să se întoarcă. 

Sam Buford oftă. Crezuse că încă mai era speranţă pentru 


tânărul A. Scott Fenney, Esq. Dar se înșelase. Fără îndoială, 
Fenney avea minte să devină erou; iar Buford sperase că mai 
avea și inimă. Dar acum văzu că nu avea. Nu mai era speranţă 
pentru Scott Fenney... nici pentru Shawanda Jones... nici pentru 
lege. 

Exact în acel moment, Sam Buford decise să se retragă. 

Îi venise timpul. Se va pensiona și își va îngriji grădina. Va 
curăța ierburile, va cultiva pământul, va planta morcovi, 
dovlecei, varză, roșii, poate că se va axa doar pe hrană 
organică; va ţine grădina în bună orânduială - ceva ce nu mai 
avusese timp să facă de... ei bine, niciodată. Da, era timpul să 
renunţe la ciocănelul de judecător și să pună mâna pe săpăligă. 

Își sună secretara și îi spuse că trebuie să-i dicteze câteva 
hotărâri judecătorești. În primul rând, amânarea datei procesului 
Statele Unite ale Americii versus Shawanda Jones. Al doilea 
ordin, înlocuirea avocatului Scott Fenney. Dar cu cine? Cu 
Herrin? Băiatul scria bine, nu era nicio îndoială în privinţa asta; 
dar acuzata avea nevoie de un erou, nu de un scriitor. Ar fi vrut 
să fie încă Samuel Buford, avocat. l-ar prelua el cazul. Ar fi eroul 
ei. Dar era judecătorul Samuel Buford. În curând un judecător 
pensionar. A treia hotărâre, dictarea propriei demisii. Ca de 
obicei, Helen fu promptă. După câteva secunde, ușa se dădu de 
perete și... 

Scott Fenney stătea în cadrul ușii lac de transpiraţie și 
purtând doar pantaloni scurţi. 

— Domnule judecător, sunt gata să fiu avocatul ei. 

Sam Buford fu pe punctul de a sări de pe scaun și de a merge 
să-l îmbrăţișeze pe tânărul avocat, dar asta ar încălca probabil 
vreo normă a eticii judiciare, așa că își ţinu în frâu emoţiile. 

— Foarte bine, fiule. Viaţa ei este în mâinile tale. Sper că ești 
destul de bărbat încât să faci față acestei responsabilităţi. 

— Sunt. Și, domnule judecător, o voi face mândră. Pe mama. 

Scott Fenney se întoarse și ieși. Hellen intră în birou cu 
blocnotesul în mână. 

— Sunteţi gata, domnule judecător? 

Buford îi făcu semn din mână să plece. 

— Du-te înapoi, Helen. Am treburi judecătorești de pus la 
punct. Aceasta se îndreptă spre ușă. Oh, Helen, așteaptă. Ea se 
întoarse din nou. Fă-mi legătura cu Bob Harris. 

— Bob Harris? 


— Este directorul regional al INS. Buford se lăsă pe spate în 
scaunul său și zâmbi. Mama mea spunea întotdeauna: o faptă 
bună merită o alta. 


DOUĂZECI ȘI TREI 


Sâmbătă veni circul în oraș. 

Bărbaţi și femei, băieţi și fete, tineri și bătrâni, bogaţii 
locuitori ai Highland Park veniră valuri-valuri. Unii parcară pe 
marginea șoselei, fără ajutorul valeţilor. Alţii înfruntară cele 43 
de grade Celsius ale zilei asemănătoare unei oale aflate sub 
presiune și merseră pe jos o stradă sau mai mult, până la adresa 
Beverly Drive nr. 4 000. Veniseră să vadă ceva ce se întâmpla 
doar în alte părţi ale Dallasului, în acele cartiere în care ei nu se 
aventurau. 

O vânzare în faţa casei. 

Doar că aceasta nu era o vânzare de curte care să ofere 
toastere uzate, canapele deteriorate, haine la mâna a doua și o 
varietate de jucării, cărucioare de copii, banchete de automobile 
și crose de golf. Nu, această vânzare de curte se mândrea cu un 
dulap de nuc realizat de Francesco Molon, cu o bibliotecă de 
mahon Bevan Funnell, un șifonier din lemn de nuc pecan marca 
Guy Chaddock, un scaun de piele Ralph Lauren și o masă de 
biliard Brunswick. Promitea o varietate de canapele, mese, 
lămpi, seturi de mobile pentru dormitoare, covorașe orientale, 
un amestec eclectic de elemente de mobilier ce aveau doar 
două lucruri în comun: fosta doamnă a casei le îndrăgise odată 
și erau extrem de scumpe. Oferea haine de firmă, încălțăminte 
și accesorii pentru femei - rochii mărcile Rickie Freeman și Luca 
Luca, genţi de mână Louis Vuitton și Bottega Veneta, pantofi 
Dior, Donna Karan, Marc Jacobs și desigur Jimmy Choo, cămăși 
de Anne Fontaine și eșarfe de mătase Hermes. Mai erau haine 
de fete marca Jacadi Paris. În total, erau scoase la vânzare 
bunuri personale în valoare de mai bine de 500 000 de dolari. Și 
în timp ce locuitorii din Highland Park s-ar putea distra pe 
seama familiilor albe sărace și a minorităţilor angajate în 
comerțul stradal și în scormonirea prin gunoaiele celor mai 
bogaţi, achiziţionarea unor chilipiruri este o dorinţă umană de 
bază ce transcende rasa, culoarea pielii, credința, originea 
naţională, afilierea politică sau poziţia socio-economică. 

Așa că veniră. 

Veniră pe aleea pavată cu cărămizi și sosiră în curtea din 
spate și în garajul cu patru locuri, unde bunurile familiei Penney 
erau expuse spre vânzare. Doar cu banii jos. Pajamae îi spusese 


lui Scott că nu se primesc cecuri sau cârduri de credit la 
vânzările din curte. 

Cu o săptămână în urmă, Boo îl întrebase pe tatăl ei la cină ce 
vor face cu toate lucrurile pe care le aveau. Căci aveau 
suficiente încât să umple de cinci ori căsuţa de lângă SMU. Scott 
răspunse că nu știa, dar Pajamae zise că avea o soluţie: 
„Organizează o vânzare de curte, domnule Fenney”. Se oferise 
chiar să se ocupe de această acţiune, datorită experienţei sale 
anterioare de clientă a numeroaselor vânzări de genul acesta 
din South Dallas. Așa că în ziua evenimentului, Scott stătea la o 
tejghea încropită la intrarea pe aleea din faţă și lua banii de la 
cumpărătorii cărora Pajamae și Boo le vindeau diferitele lucruri. 


— Două sute, spuse bătrâna doamnă cu pălărie de soare care 
se recomandase ca fiind doamna Jacobs. 

— Ei, doamnă Jacobs, răspunse Pajamae, doamna Fenney a 
plătit două mii de dolari pentru canapeaua asta și dumneata 
vrei să o cumperi cu două sute? Am evaluat-o la șapte sute, dar 
- privi în jur și își cobori vocea - dacă nu-i spui domnului Fenney, 
îţi dau voie să o iei cu șase sute. 

— S-a făcut. 

Pajamae scrise cu carioca VÂNDUT și JACOBS pe etichetă și 
schimbă preţul în 600 de dolari. Făcu semn în direcția domnului 
Fenney. 

— Plătiţi la el. 

Doamna Jacobs se îndreptă spre acesta. 

— lu-hu, fetiţă colorată! 

O bătrână guralivă îi făcea semn cu mâna lui Pajamae, tocmai 
de lângă garaj. Aceasta se îndreptă spre ea. Femeia arăta spre 
un scaun de piele. 

— Este acesta un Ralph Lauren? 

— Doamnă, nu sunt colorată, sunt neagră. Ei, sunt neagră 
doar un sfert, cel mult. Știi, tatăl mamei a fost alb, la fel și tata. 
Deci asta ar însemna că sunt un sfert neagră și trei sferturi albă. 
Îi zâmbi femeii. N-aș fi surprinsă dacă am fi chiar rude! Și nu, 
doamnă, ăla nu-i Ralph Lauren, e un fotoliu. 

— Ba este un Ralph Lauren. 

Pajamae ridică din umeri. 

— Mi-e indiferent. 

— Preţul este de șase sute cincizeci, dar eu am doar bancnote 


de o sută de dolari, continuă femeia. Ai să-mi schimbi? 

— Nu, doamnă, sigur nu. 

— Dar vreau acest fotoliu! 

— La fel și bărbatul de colo. 

Femeia se întoarse. 

— Care bărbat? 

— Tipul chel în pantaloni scurți și cu burta mare, care 
vorbește cu femeia grasă în cămașă dungată. Zicea că-și aduce 
nevasta să i-l arate. 

În realitate, Pajamae nu vorbise cu omul acela. 

— Să nu cumva să-l lași să ia acest fotoliu! 

— Doamnă, prima regulă a vânzărilor de curte este că banii 
hotărăsc. 

Femeia studie din nou scaunul, apoi pe tipul chel și iar 
scaunul. În cele din urmă zise ceea ce Pajamae știa că va spune: 

— Voi plăti șapte sute. 

Fetiţa își luă carioca de după ureche și scrise în timp ce 
vorbea: 

— Vândut doamnei... 

— Smythe, cu un y și un e. S-M-Y-T-H-E. 

— Plătiţi la bărbatul de colo. 

— Locuiesc pe această stradă. Puteţi să-l livraţi? 

— Nu, doamnă, dar Louis îl poate căra. 

Pajamae îi făcu un semn cu mâna lui Louis, care stătea pe 
margine ca și cum încerca să treacă neobservat, de parcă un 
negru de 1,95 înălțime și aproape 150 de kilograme ar putea să 
se piardă în peisajul din Highland Park. Când acesta sosi, ea îi 
zise: 

— Louis, această doamnă drăguță dorește să i se ducă fotoliul 
la ea acasă. 

Bărbatul se aplecă, își deschise braţele, apucă lateralele 
marelui fotoliu și îl ridică fără efort. Porni spre domnul Fenney ca 
și cum căra o pungă de alimente. 

Doamna întrebă: 

— Trebuie să-i dau bacșiș? 

— Nu, doamnă, răspunse fetița, doar să nu-l superi. 

Doamna Smythe cu un y și un e privi spatele lat al lui Louis în 
timp ce acesta se îndepărta cu fotoliul ei, se încruntă și 
conchise: 

— Îi voi da bacșiş. Douăzeci. Nu, cincizeci. 


Porni apoi spre domnul Fenney. 

Pajamae scutură din cap: „Oamenii albi nu ar rezista nici 
măcar o zi în cartierul social”. Când apăru Boo, îi zise: 

— Mamei i-ar plăcea asta. 

— Ce? 

— Albii bogaţi la o vânzare de vechituri. 

— Faci deseori cumpărături la aceste vânzări? 

— Acestea sunt mallurile noastre. 

— Și cumperi marfă de calitate? 

— Nimic nu se compară cu ce este aici. Desigur, nu căutăm 
produse de firmă. Ne asigurăm doar că hainele nu au pete de 
sânge și că nimeni nu a vomat pe mobilă. 

Chiar în acel moment, o femeie purtând ochelari de soare de 
mari dimensiuni se apropie ţinând în mână o geantă. 

— Nu cumva este o imitație ieftină? întrebă ea. 

Boo îi aruncă o privire tăioasă. 

— Doamnă, mama ar fi murit mai degrabă decât să fie văzută 
cu o imitație. Este un Louis Vuitton original, cumpărat cu şapte- 
cincizeci. Noi oferim această geantă cu doi-cincizeci. Mama nici 
măcar nu a scos-o vreodată din casă. 

— O voi lua. 

— Plătiţi la bărbatul acela. 

Femeia plecă și Pajamae comentă: 

— Mama ta are niște lucruri tare drăguţe. 

Boo încuviinţă: 

— Mama zicea întotdeauna că o fată care spune că banii nu 
pot cumpăra fericirea nu știe pur și simplu unde să meargă la 
cumpărături. Dar presupun că se înșela. Fetiţa trase o rochie 
neagră de ocazie de pe un cuier. O mie de dolari. A purtat-o 
doar o dată la o petrecere la club. Puse rochia la loc și ridică un 
pantof roșu, cu toc cui. Trei sute de dolari. 

— Pe pantofi? 

— Dior. 

— Dee și mai cum? 

— Christian Dior. Femeile ucid pentru acești pantofi. 

Pajamae luă pantoful și îl examină. 

— Mama i-ar putea purta la muncă. 

* 

Scott scosese În curtea din spate întreaga garderobă a 

Rebeccăi, sute de rochii, pantofi, pantaloni, cămăși, haine de 


toate felurile și culorile. Nu se aventurase niciodată în dressingul 
ei imens, așa că până acum el nu realizase cât de multe haine 
avea ea. Se întreba acum cât de mult costaseră. Zâmbi, în timp 
ce accepta banii de la o altă clientă care cumpăra hainele soţiei 
sale. 


Pajamae ţinea în mână o fustă mini de culoare bleu, cu 
franjuri. 

Boo explică: 

— Asta a fost piesa de rezistenţă a mamei la Balul Marilor 
Crescători de Vite. 

— Purtând asta, s-ar potrivi de minune cu mama și cu Kiki, 
când lucrează pe Harry Hines. 

Ea așeză la loc fusta și ridică niște pijamale roșii. 

— Neiman Marcus, comentă Boo. O sută treizeci de dolari. 

— Crezi că domnul Fenney mi le-ar vinde mie? Pot plăti șapte 
dolari. 

— Vrei pijamale roșii de mătase? 

— Pentru mama, ca să nu mai fie nevoită să doarmă în 
uniforma aia de la închisoare. 

— Oh. Boo se gândi un moment, apoi continuă: A. Scott ne-a 
dat mână liberă în stabilirea preţurilor deoarece el habar nu are 
cât a plătit mama pe lucrurile astea - ar face un atac de inimă 
dacă ar ști -, așa că am să le reduc preţul la șapte dolari. 
Plătește la bărbatul de colo. 


— Negresa mititică a zis să plătesc la tine. 

— Da. Scott își ridică privirea și o recunoscu pe Penny 
Bimbaum. Oh, ă... bună, Penny. Ai găsit ceva care să-ţi placă? 

— Am găsit ceva ce mi-a plăcut de prima dată când am fost 
aici. Zâmbi în felul acela specific și își linse buzele roșii 
umezindu-le. Vrei să mergem înăuntru și să vezi dacă pot să-l 
găsesc din nou? 

— Ei, ăă... Penny, eu, ăă... trebuie să mă ocup de încasarea 
banilor, vezi? 

— Nu ai nevoie de bani cash. Îţi dau eu. 

Se aplecă în față și cămașa se deschise larg, descoperindu-i 
sânii bronzaţi. Scott îi inhală parfumul, își aduse aminte de ziua 
aceea în cabina de saună și îl copleși slăbiciunea. Se gândi cum 
ar fi să simtă trupul gol al lui Penny lipit de al lui, mâinile lui pe 


ea și ale ei pe el și gura ei pe... dar se gândi la Boo. Nu ar fi prea 
mândră de tatăl ei dacă ar ceda în faţa acestei slăbiciuni. 

Penny continuă: 

— Am trecut pe aici în fiecare zi, dar nu ai fost acasă. Nu vrei 
să vezi și ce alte lucruri știu să fac? 

De fapt, Scott fusese acasă, dar când văzuse cine stătea în 
faţa intrării principale, se ascunsese până când femeia plecase. 

— Oh, ei, eu știu că ești o fată foarte talentată și... 

— Fata cu codițe rasta a zis să-ţi plătesc ţie. 

„Mulţumesc, Doamne.” O doamnă în vârstă se apropie cu un 
braţ de haine. Penny lăsă trei bancnote de o sută de dolari pe 
tejghea și plecă agale cu un mers unduitor, luând cu ea două 
dintre poșetele Rebeccăi, fundul ei îngust mișcându-se dintr-o 
parte în alta atât de ademenitor în pantalonii scurţi, strâmţi. 


Bobby nu-și permitea să cumpere ceva din lucrurile pe care 
Scotty le avea la vânzare - nu că vreo piesă de mobilier s-ar 
potrivi cu decorul de bazar specific zonei East Dallas pe care-l 
avea căsuţa lui - și nici nu le ajuta pe Boo și pe Pajamae să 
vândă marfa deoarece probabil ar pocni prima ștoarfă bogată 
care ar încerca să negocieze cu el vreun preţ. Așa că juca biliard 
în garaj, sperând că individual cu alură de metrosexual care 
studia masa de biliard nu o va cumpăra, deoarece trăgea 
nădejde că Scotty i-o va da lui în contul unor onorarii. Ar putea-o 
așeza în livingul său care era în același timp și cameră de luat 
masa. 

— Soţia ta face cumpărături afară? îl întrebă el pe domnul 
Metrosexual. 

— Da. Ridică un tac și întrebă: Vrei să joci? 

Bobby ridică din umeri. 

— De ce nu? 

El juca biliard în barul mexican de lângă biroul său, aflat în 
rândul de magazinașe, câte două-trei ore pe zi, uneori mai mult. 
Bine, de obicei mar mult. De fapt, clienţii săi obișnuiți știau să-l 
caute acolo dacă aveau vreo urgenţă, adică, mai pe șleau, dacă 
erau arestaţi pe neașteptate de Secţia Moravuri. 

Bobby așeză bilele în triunghi și scoase o bancnotă de 
douăzeci de dolari. 

— Pentru douăzeci? Sau nu cumva este prea mult? 

Domnul Metrosexual răspunse: 


— Prea mult? Trânti o altă bancnotă tot de douăzeci peste cea 
a lui Bobby și sparse bilele. Niciuna nu căzu. 

Bobby își puse cretă pe vârful tacului. La cea de-a opta 
lovitură directă, rostogoli bila opt în buzunarul lateral câștigând. 
Se întinse după cele două bancnote, când domnul Metrosexual îl 
provocă: 

— Dublu sau nimic? 

Bobby zâmbi. Tipul acesta nu-și câștiga banii jucând biliard 
într-un bar mexican. După două jocuri, când soţia veni să-l 
caute, Bobby câștigase deja 140 de dolari, mai mult decât făcea 
practicând avocatura în majoritatea zilelor. 


Boo văzu o față cunoscută și zise: 

— O vezi pe femeia aceea de colo, blonda? 

Arătă cu degetul, iar Pajamae îl urmări cu privirea. 

— Cea care poartă pantalonii scurţi și tocuri înalte? Fata aia 
slăbănoagă? 

— Este o acadea. 

— O acadea? Vrei să spui: ca o bomboană de supt? 

— Inî. Vezi cum capul pare prea mare pentru corpul ei? 

Pajamae o studie pe femeie. 

— Chiar seamănă cu o acadea. Fata asta albă are nevoie să 
pună ceva carne pe oase. 

— Mama spune că mănâncă și apoi vomită. 

— Fiindcă-i bolnavă? 

— Nu, intenţionat! Ca să nu se îngrașe. 

— Boo, tu îţi baţi joc de mine? 

— Nu! A fost sora de fraternitate a mamei. S-a măritat cu 
banii. 

Pajamae se încruntă. 

— Cum te măriţi cu banii? 

— Arăţi ca ea și găsești un bătrân cu mulți bani. 

— Oh. In genul la ce face mama, doar că durează mai mult. 

— Mama spune că are doar treizeci și trei de ani, dar are 
implanturi în sâni și operaţie la burtă, la fund și liposucţie. Mama 
zicea că singura parte reală care i-a rămas este creierul, și asta 
doar pentru că nu se fac implanturi de creier. Boo ridică din 
umeri. Cel puţin, asta spunea mama. 

— Este și bătrânul ei aici? 

Acadeaua se întoarse și se îndreptă spre un bărbat cu părul 


alb care stătea pe canapeaua de două locuri pentru living, ce se 
vindea cu o mie de dolari. Se așeză și ea, iar el o bătu ușurel pe 
coapsa sfrijită. 

— Uite-l. Mama a spus că e miliardar. 

— Pare a fi bunicul ei. Mama ar cere un preţ dublu ca să 
distreze un bărbat atât de bătrân. Trebuie să fi plătit mulţi bani 
pentru acadeaua lui. 


Scott primea bani mai repede decât putea să socotească 
pentru hainele cu care n-o văzuse niciodată pe Rebecca 
îmbrăcată, pentru mobila pe care el nu stătuse niciodată și 
pentru covorașe pe care nu călcase niciodată. Rebecca umpluse 
cu propriile lucruri fiecare metru pătrat al reședinței de 700 de 
metri pătraţi. Acum el vindea 540 de metri pătraţi din lucrurile 
ei. Şi îi făcea mare plăcere. 

— Fiica ta mi-a spus să plătesc la tine. 

O negresă de vârstă mijlocie se apropiase de Scott. 

— Bună, sunt Scott Fenney. 

— Eu sunt Dolores Hudson. Tocmai ne-am mutat pe această 
stradă - zâmbi primii proprietari de culoare din istoria Highland 
Park. 

— Oh, da, am citit despre voi. Bine aţi venit în cartier, deși eu 
nu voi mai sta aici multă vreme. 

Ea îi răspunse cu o privire plină de compasiune. 

— Și eu am citit despre tine. 

— Da, ei bine, ar trebui să crezi tot ce citeşti. 

— Nu prea cred. Când te muţi? 

— Vânzarea oficială a proprietăţii are loc joi, apoi de vineri în 
noua casă. Ne vom muta imediat după proces. 

— Ei, dacă lucrurile nu se sincronizează și aveţi nevoie de un 
loc unde să staţi, vino cu copiii să staţi cu noi. Și pun pariu că 
fetele n-au mai mâncat o mâncare gătită de când soţia ta... 

Fu stânjenită. Dar Scott zâmbi și răspunse: 

— Soţia mea nu gătea. 

— Ei, eu da. O să vă aduc ceva. 

— Mulţumesc, Dolores. 

— Nu, eu îţi mulțumesc, Scott. Pentru ceea ce faci. Ştii, nu 
eram siguri că facem bine cumpărând o casă aici. Nu știam dacă 
voiam să fiu Rosa Parks” a Highland Park, dacă eram sau nu 


5 Lidera mișcării drepturilor civile din Statele Unite, care a 


acceptaţi aici. 

— Aţi făcut ce trebuia, Dolores. Cei mai mulţi oameni de aici, 
mai ales cei mai tineri, nu vor avea nicio obiecţie. O parte dintre 
vârstnici nu vă vor accepta, dar crede-mă pe cuvânt, nu vreţi în 
niciun caz să fiți prieteni cu ei. 

Dolores plăti și mulțumi din nou. 


Boo ţinea în braţe o rochie de vară înflorată pentru o tânără 
doamnă. 

— Luca Luca, aţi auzit de acest designer italian? 

— Bineînţeles. Cine nu a auzit? 

Ea luă rochia de la Boo și o puse pe lângă corp. Se potrivea 
perfect. 

— Aproape la fel de drăguță cum venea și pe mama. 

— Ştii, am făcut parte din aceeași frăție cu mama ta. Ea era 
cu șase ani mai mare. Dar este încă un model de urmat pentru 
toate fetele - Miss SMU se căsătorește cu o vedetă de fotbal 
care devine un avocat bogat. Este ca în Cenușăreasa. 

Boo clătină din cap. 

— Eu trebuie să fi pierdut partea în care Cenușăreasa își 
părăsește familia pentru un antrenor de golf. 


Bobby se pregătea de o nouă lovitură, când cineva păși direct 
în câmpul său vizual în partea opusă a mesei de biliard. Se 
ridică să-i spună idiotului să se dea dracului la o parte... 

— Bună, Bobby. 

...Şİ aproape că se lovi cu tacul. 

— Karen, ce cauţi aici? 

— Mi-am dat demisia. 

— Ce? 

— Ford Stevens. 

— Tu îţi... îţi baţi joc de mine? De ce? 

— Nu-mi plăcea felul în care mă făceau să gândesc. 

— Ca un avocat? 

— Da. 

— Fată deșteaptă. Și ce ai de gând să faci? 

— Să lucrez cu tine și cu Scott la cazul vostru. 
refuzat să dea locul în autobuz unui alb în Alabama, în anul 


1913, ceea ce a reprezentat scânteia care a dus la mișcarea de 
amploare care a urmat. (n.tr.) 


Când soarele de vară apuse peste vânzarea de curte de la 
Beverly Drive nr. 4 000 din inima Highland Park, nu mai 
rămăsese nimic - niciun pantof, nici vreo rochie sau vreo lampă, 
nici măcar masa de biliard. În mai puţin de nouă ore, Scott 
vânduse marea majoritate a posesiunilor sale materiale pe care 
le dobândise în cei unsprezece ani de căsnicie, toate lucrurile 
care stăteau mărturie în legătură cu existenţa lui, ambițiile lui, 
cariera și soţia lui. 

Fetele erau în celălalt colţ al bucătăriei, socotind pe dușumea 
profiturile. Louis își număra banii din bacșișuri - „Șase sute de 
dolari pentru căratul lucrurilor” - și stătea cu Scott, Bobby și 
Karen Douglas pe jos, mâncând din puiul prăjit pe care Dolores 
Hudson îl adusese mai devreme. Masa și scaunele se vânduseră 
cu 1 500 de dolari. 

— Karen, zise Scott, uită tot ceea ce ţi-am spus despre ce 
înseamnă să fii avocat. Am greșit. 

— Eşti un avocat strălucit, Scott, toţi de la firmă spun asta, 
chiar și după ce ai plecat. 

— Nu am plecat. Am fost concediat. 

— Ei bine, chiar și după asta. 

— Nu, Karen, am fost un avocat corupt. Mi-am înșelat clienţii, 
am înșelat legea și m-am înșelat pe mine. Am făcut orice a fost 
nevoie ca să câștig. Am practicat avocatura ca și cum era un 
meci de fotbal. Ei bine, nu este. 

— Karen vrea să ne ajute, interveni Bobby. 

— De ce? 

Karen răspunse: 

— Fiindcă ai nevoie de ajutor. Şi îmi place de Bobby. 

Bobby scăpă pulpa de pui din mână. 

Boo ţipă anunțând: 

— Șaizeci și șapte de mii patru sute cincizeci de dolari! 


DOUĂZECI ȘI PATRU 


„Voir dire” este o expresie juridică ce înseamnă „să spui 
adevărul”. In sistemul juridic american, voir dire se referă la 
procesul de alegere a unui juriu, poate datorită faptului că dintre 
toţi jucătorii implicaţi într-un proces penal, doar juraţii sunt cu 
adevărat interesaţi de adevăr. Toţi ceilalți vor doar să câștige. 

La Curtea federală, juraţii trebuie să aibă cetăţenie, cel puţin 
optsprezece ani; să știe să citească, să scrie, să înțeleagă și să 
vorbească limba engleză; să nu fie infirmi fizic sau mental; să nu 
fi fost condamnaţi pentru vreo infracţiune; și în prezent să nu 
aibă pe rol vreo acuzaţie la care să fie în așteptarea verdictului. 
Este ușor să găsești doisprezece oameni care să îndeplinească 
aceste cerinţe; nu este însă ușor să găsești doisprezece oameni 
care ai vrea să-ţi judece viața. 

Și aici apare voir dire. Judecătorul și avocaţii pun întrebări 
posibililor juraţi pentru a descoperi prejudecăţi, părtiniri și 
predispoziţii care ar putea să-i împiedice în a da un verdict just 
și imparţial. Cel puţin asta este teoria. Realitatea este că fiecare 
jurat vine la tribunal cu propriile prejudecăţi, părtiniri și 
predispoziții ce vor împiedica indiscutabil acea persoană să dea 
un verdict just și imparţial - ceea ce este exact genul de jurat pe 
care ambele părţi îl doresc. Adevăratul scop al voir dire este să 
găsești doisprezece juraţi care au prejudecăţi, părtiniri și 
predispoziții în favoarea ta. 

Intr-un proces ce are loc la tribunal nu este vorba despre 
adevăr, dreptate sau despre stilul de viaţă american. Este vorba 
despre victorie. Procurorii vor o condamnare ca să-și poată 
construi un portofoliu al infractorilor trimiși după gratii, premisă 
obligatorie pentru alegerea sau numirea într-un post mai înalt în 
administraţie; avocaţii apărării vor o achitare deoarece 
achitările în cazuri penale foarte mediatizate aduc faimă și bani. 
In acest fel, nici procurorul și nici avocatul apărării nu sunt 
interesați de adevăr sau dreptate: adevăr este ceea ce ei 
reușesc să facă un juriu să creadă, iar dreptate este atunci când 
ei câștigă. 

In timp ce ședea într-o sală de judecată federală din centrul 
Dallasului într-o zi toridă de august, Scott Fenney credea că 
clienta lui pusese ţeava pistolului propriu calibru .22 la capul lui 
Clark McCall și apăsase pe trăgaci. Mai credea și că ea făcuse 


acest lucru în legitimă apărare. Acum trebuia să-i chestioneze 
pe bărbaţii și femeile care stăteau în faţa lui în speranţa că va 
găsi doisprezece juraţi care ar putea fi de acord cu el și care, 
dacă n-o să-i achite clienta, cel puţin să nu o trimită pe culoarul 
morții. 

Judecătorul Buford îi chestionase deja pe viitorii juraţi referitor 
la aptitudinile lor legale și revocase numai unul, un bărbat care, 
atunci când a fost întrebat dacă în prezent i se aduce vreo 
învinuire nesoluţionată încă - legată de vreo infracţiune, a 
răspuns: „Până acum n-au fost în stare să dovedească nimic!” 

Ray Burns îi întrebă apoi pe viitorii juraţi dacă sunt dispuși să 
o găsească vinovată pe acuzată știind că ar putea fi 
condamnată la moarte. Şapte posibili juraţi au spus că se opun 
moral pedepsei capitale și au fost lăsaţi să plece. 

Acum douăzeci și nouă de posibili juraţi se uitau la Scott 
Fenney și la Robert Herrin, așteptând ca și avocatul apărării să 
le adreseze întrebări. La fiecare voir dire anterior, lângă A. Scott 
Fenney stătuse un psiholog cu tarif extrem de ridicat, specializat 
în arta selectării juriului, nicidecum un avocat care practica 
avocatura de stradă între niște magazinașe amărâte, lângă un 
bar mexican. Pentru onorarii de până la un milion de dolari, 
acești experţi în alegerea juraţilor dirijează procese fictive, focus 
grupuri și sondaje înainte de procese pentru a dezvolta un profil 
psihologic detaliat al juratului ideal. Ei investighează ocupațiile, 
veniturile, religia, hobby-urile și afinităţile politice ale viitorilor 
juraţi. Le studiază hainele, limbajul trupului și răspunsurile în 
timpul voir dire. Le dă avocaţilor sfaturi legate de ce mașini ar 
trebui să conducă atunci când vin la tribunal (lasă-ţi Mercedesul 
acasă, fiindcă juraţii ar putea să te vadă în parcare), cu ce să se 
îmbrace la proces (fără ceasuri Rolex sau costume Armâni la 
două rânduri de nasturi) și cum să se poarte în faţa juraţilor 
(încearcă să te „umanizezi”; adică să te prefaci a fi o fiinţă 
umană normală în faţa lor, pentru cei mai mulţi avocaţi aceasta 
fiind o sarcină mai dificilă decât să adopte o atitudine umilă). 
Pentru fiecare posibil jurat, ei sunt cei care îi dau avocatului 
undă verde - sau dimpotrivă. 

Un avocat învaţă la primul său proces cu juraţi că un caz este 
câștigat sau pierdut în timpul selecţiei juraţilor. Astăzi, cu 
suficienţi bani, poţi în mod legal să-ţi aranjezi un juriu. Dar, din 
moment ce nici Scott și nici clienta lui nu aveau suficienţi bani 


ca să angajeze un expert în alegerea juraţilor, nu era niciun 
consultant plătit care să stea lângă Scott, doar Bobby. 

Așa că Scott le spuse bărbaţilor și femeilor din faţa sa: 

— Sunt emoţionat. N-am mai reprezentat niciodată o 
persoană acuzată de crimă. Sunteţi și voi emoţionaţi? 

Capete începură să încuviinţeze. 

— Ei, în loc să vă pun o mulţime de întrebări, poate că pentru 
o vreme vom face doar o vizită. Uitaţi motivul pentru care 
suntem aici, uitaţi că aţi putea fi juraţi, uitaţi că noi suntem 
avocaţi - după cum probabil aţi citit, fosta mea firmă de 
avocatură încearcă să uite că eu sunt avocat. 

Câteva chicoteli din boxa juraţilor, care îi dădură lui Scott o 
idee. 

— Care este diferenţa dintre un șarpe cu clopoței care zace 
mort pe mijlocul autostrăzii și un avocat care zace mort tot pe 
mijlocul autostrăzii? 

O femeie jurat: 

— Urme de frânare în faţa șarpelui. 

Juraţii râseră. 

— Ştiţi de ce New Jersey are toate depozitele de deșeuri 
toxice, în timp ce California are toţi avocaţii? 

Un bărbat jurat: 

— New Jersey a ales primul. 

Un râs mai puternic din partea juriului. 

— Ce au în comun avocaţii și sperma? 

Un bărbat jurat: 

— Ambii au o șansă la un milion să devină oameni. 

Un râs strident. 

Același jurat: 

— Cum știi când un avocat minte? 

O doamnă în vârstă: 

— | se mișcă buzele. 

Altul: 

— Avocatul este un mincinos cu drept de practică. 

Şi altul: 

— Dacă un agent IRS și un avocat s-ar îneca în același timp și 
tu ai putea salva doar unul, ai citi ziarul sau te-ai duce să iei 
prânzul? 

In cele din urmă, Scott întrerupse orgia. 

— Hei, eu am mers la facultatea de Drept. Eu spun glumele. 


Râsul juraţilor se stinse, dar zâmbetele rămaseră. 

— Să înţeleg, oameni buni, că nu vă plac avocaţii? 

Toate cele douăzeci și nouă de capete se scuturară pline de 
afectare. 

— Urâţi avocaţii? 

De data aceasta toate capetele încuviinţară cu emfază. 

— De ce? 

Un bărbat mai în vârstă: 

— Deoarece avocaţii nu știu diferenţa dintre adevăr și 
câștigarea unei argumentațţii. 

O femeie mai bătrână: 

— Fiindcă avocaţii cred că a fi șmecher este același lucru cu a 
fi inteligent. 

O tânără: 

— Pentru că un avocat îți va spune că cerul este verde dacă 
asta îl va ajuta să câștige. 

Un tânăr: 

— Deoarece avocaţii sunt lacomi. 

Bobby: 

— Da, și mai sunt... 

— Bobby! Scott se întoarse spre juraţi: lar el este avocat! 

Juraţii chicoteau din nou. 

Ray Burns se ridică. 

— Domnule judecător, dacă domnul Fenney și-a terminat 
episodul de stand-up comedy, poate am putea... 

— la loc, domnule Burns, zise judecătorul. 

Acesta se așeză. Scott se adresă din nou viitorilor posibili 
juraţi. 

— Bine, cred că am stabilit un lucru și anume că voi toţi urâţi 
avocaţii. Și asta este în regulă. Merităm asta. Dar clienta mea 
nu o merită. Mă puteţi uri fiindcă sunt avocat, dar nu o urâţi pe 
ea doar pentru că îi urâţi avocatul. Viaţa ei este în mâinile 
voastre. Fiţi imparţiali. Puteţi voi toţi să faceţi lucrul acesta? 

Zâmbetele dispărură și fură înlocuite de expresii sobre. 
Absolut toţi juraţii încuviinţară. 

— Bine, acum trebuie să vă pun câteva întrebări. În primul 
rând, aţi mai participat vreodată la voir dire? 

Un tânăr cu inel în nas ridică mâna și întrebă: 

— Asta înseamnă atunci când sunt patru? 

— Patru ce? 


— Patru oameni. Ştii, ca un ménage à trois plus încă unul. 

Din spate, vocea ostenită a judecătorului Buford: 

— Eşti liber. 

Bărbatul se ridică, înălță din umeri și ieși din sala de judecată 
târându-și picioarele. 

Scott continuă: 

— Este vreunul dintre voi care nu a auzit de acest caz? 

Nimeni nu ridică mâna. 

— În regulă. Clienta mea este prostituată și dependentă de 
heroină. Toţi știți asta, da? 

Capetele lor încuviinţară. 

— Din nou, vă cer doar un lucru: Să nu aveţi idei 
preconcepute. Nu presupuneţi. Nu știți cum este viaţa unei alte 
persoane până când nu vă puneţi în locul ei și nu trăiţi astfel o 
vreme. Doamna Jones nu este astăzi aici pentru că este bolnavă. 
Suferă de sindromul de abstinenţă. Câţi dintre voi fumaţi? 

Opt juraţi ridicară mâinile. 

— Imaginaţi-vă cum ar fi să renuntati dintr-odată. 

Clătinară din cap. 

— Aţi solicitat vreodată serviciile unei prostituate? 

Nu se ridică nicio mână, dar un bărbat privi în jur. 

— Domnule? 

— Eu nu am solicitat niciodată o prostituată, dar am făcut sex 
cu una. 

Judecătorul: 

— Ești liber. 

Scott trecu cu privirea peste chestionarele juraţilor și se opri 
la unul completat de un antrenor de fotbal de liceu. Cei mai 
mulţi dintre antrenorii de fotbal se consideră mai deștepţi decât 
ceilalți oameni, deoarece ei știu ce înseamnă interferența la 
pasă. Dar o altă predispoziţie a antrenorilor de fotbal îl făcu pe 
Scott să ezite. Așa că se întoarse spre juratul numărul 28 și îl 
întrebă: 

— Domnule antrenor, care este cel mai faimos alergător cu 
mingea pe care l-a avut vreodată Statul Texas? 

Fără să clipească măcar, acesta răspunse: 

— Negru sau alb? 

Judecătorul: 

— Eşti liber. 

După ce plecă antrenorul, Scott se întoarse spre un alt jurat, 


un bărbat mai în vârstă, a cărui faţă arsă de soare îi spuse că 
omul muncea în aer liber. 

— Domnule, ca răspuns la întrebarea unsprezece, care vă 
chestiona cât de mult aţi mers la școală, dumneata ai răspuns 
19 kilometri. 

— Da, domnule, noi am trăit la ţară și atât de mult trebuia să 
mergem. 

— Ă, ei, întrebarea se referă, știți, la cel mai înalt nivel la care 
aţi ajuns. 

Bărbatul păru jenat cu adevărat. 

— Oh, la naiba, îmi pare rău. Am luat o dată un nouă. 

Judecătorul: 

— Eşti liber. 

Scott se întoarse acum spre o doamnă mai bătrână care ţinea 
strâns în poală o poșetă încăpătoare și avea zugrăvită pe chip o 
expresie îngrijorată. 

— Doamnă? 

Ea își ridică privirea. 

— Doamnă, este ceva ce v-ar putea împiedica să vă faceţi 
datoria de membră a acestui juriu? 

— Voi ajunge acasă la timp pentru Oprah? 

Judecătorul: 

— Eşti liberă. 


Pe drum spre casă, Bobby zise: 

— Voi ajunge acasă la timp pentru Oprah? Asta a fost tare. 

Scott eliminase șapte posibili jurați, iar Ray Burns nouă. Cei 
doisprezece jurați care aveau să hotărască dacă Shawanda 
Jones va trăi sau va muri fuseseră selectați și stabiliți pentru 
procesul care urma să înceapă luni: erau șapte bărbați și cinci 
femei; șase erau albi, patru erau de culoare, iar doi erau 
hispanici; era un profesor, o asistentă medicală, un tâmplar, un 
asistent stomatolog, un vânzător de mașini, două casnice, un 
mecanic, un profesor de liceu, un contractor, un barman și un 
vânzător de la un magazin alimentar. 

Scott îl întrebă pe Bobby: 

— Ai încredere în Karen? 

— Da, de ce? 

— Mi-e teamă că Dan Ford a trimis-o. 

— Vrei să zici ca spion? 


— Da, ca să ne cunoască strategia. 

— Ce strategie? Rugăciunea? Bobby zâmbi. Nu-ţi face griji, 
Scotty, nu este spion. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Îţi amintești că acum câteva săptămâni, în piscină, ţi-am 
spus că probabil nu voi mai face sex niciodată? 

— Da. 

— Am greșit. 

— Vrei să spui...? 

— Da. Şi nicio fată nu ar face sex cu mine doar pentru bani. 
Crede-mă, știu asta. 


Banii nu puteau face ca violul să dispară. Durerea fizică 
trecuse, dar cea psihică nu avea s-o părăsească niciodată pe 
Hannah Steele. 

Era o după-amiază frumoasă în Galveston. Soarele era 
puternic, dar briza mării îi răcorea pielea. Hannah se plimba pe 
faleză, la cinci metri deasupra plajei. In stânga ei, pe partea 
cealaltă a bulevardului, erau restaurante, baruri, magazine de 
suvenire, complexe de blocuri și hoteluri; în dreapta ei se afla 
plaja nisipoasă și dincolo de ea golful Mexic, o întindere de apă 
maronie ale cărei unduiri se rostogoleau spre mal și se spărgeau 
în valuri ce dispăreau în nisipul din jurul picioarelor copiilor care 
înaintau cu greu pe țărm. Părinţii acestora stăteau pe șezlonguri 
sub umbrele colorate ce împestrițau plaja în ambele direcţii, 
până unde Hannah putea ajunge cu privirea. Alţi copii 
construiau castele de nisip sau adunau scoici, iar câţiva surferi 
încercau să găsească valuri suficient de puternice, dar fără prea 
mult noroc. 

Lui Hannah îi plăcea să se plimbe pe faleză. 

Terapeutul îi spusese că era bine pentru ea să facă aceste 
plimbări și să realizeze că totul în jurul vieţii sale mergea mai 
departe și că însăși viaţa ei trebuia să facă același lucru. Dar 
Hannah se concentra întotdeauna asupra copiilor; psihologul 
zicea că va avea și ea copii într-o zi, dar ea nu credea că va mai 
fi vreodată în stare să facă sex. Clark McCall îi distrusese viaţa. 

Şi acum viaţa lui era sfârşită. 

Încercase să nu se simtă fericită când auzise despre moartea 
lui. Dar undeva adânc înăuntrul ei, spera că suferise. Acum ea 
era singura speranţă a femeii acuzate, așa spusese domnul 


Fenney. Singura ei speranţă. Așa că în acea duminică urma să 
zboare spre Dallas. Va fi prima ei călătorie înapoi de când 
plecase. 

Putea să o facă? 

Putea să intre în acea sală de judecată, să stea acolo, să-l 
vadă pe senatorul McCall și să spună lumii ce i-a făcut Clark? 
„M-a sărutat... m-a atins... eu am spus nu... el a zis da... m-a 
pălmuit... m-a lovit... o dată, de două ori, de trei ori, mai tare de 
fiecare dată... avea ochii tulburi, era nebun, puternic... m-a 
imobilizat... mi-a dat chiloţii jos... mi-a desfăcut picioarele cu 
forţa... da, m-am luptat cu el... dar era prea puternic... s-a 
împins în mine... durerea... durerea...” 

Durerea nu va dispărea niciodată. 

Mersese la SMU cu o bursă pentru dans. Îi plăcea să danseze. 
Nu mai dansase din acea noapte. Violul îi schimbase viaţa. Nu 
fusese în stare să treacă peste el, să-și vadă de viață în 
continuare. Terapeutul o convinsese că depunerea mărturiei la 
proces putea fi finalul de care ea avea nevoie ca să meargă mai 
departe. Aproape că dădu peste un bărbat. 

— Scuză-mă, spuse ea. 

— Bună, Hannah, răspunse omul. 

Ea își ridică privirea spre bărbatul masiv și chel din faţa sa și 
începu să plângă. 


Singurul loc liber era lângă Penny Bimbaum. 

Scott și Bobby reveniseră acasă și luaseră prânzul cu Louis și 
cu fetele. Scott merse apoi cu Jetta la compania imobiliară care 
se ocupa de încheierea vânzării vilei de la Beverly Drive nr. 4 
000. Recepţionera îl conduse spre mica sală de conferinţe, unde 
el urma să semneze actul de transfer al casei sale în 
proprietatea domnului și a doamnei Jeffrey Birnbaum. 

Penny zâmbea și bătea ușor cu palma scaunul liber. 

Scott se prezentă lui Joy, agentul care se ocupa de stingerea 
datoriei sale faţă de bancă și care stătea lângă Jeffrey; acesta 
din urmă studia cu atenţie stiva de documente asemenea unui 
bijutier aplecat asupra unui nou lot de diamante neșlefuite. 
Scott înconjură masa, se așeză lângă Penny și se grăbi să-și 
tragă scaunul mult sub masă. Nu apucă să se așeze bine, că 
mâna ei dreaptă fu pe genunchiul lui stâng. 

— Încă mai vreau să iau măsuri pentru mobilă, Scott, zise ea. 


Purta o rochie ușoară de vară ce-i scotea în evidenţă sânii 
rotunzi și mijlocul subţire. Mâna acesteia se mișcă în sus spre 
coapsa lui și începu să se strângă între picioare. El se întinse, o 
apucă de încheietură și îi îndepărtă mâna așezându-i-o ferm în 
poala ei. Aceasta își ţuguie buzele, afișând o figură îmbufnată. 
Dar când el îi eliberă încheietura, mâna ei se întoarse pe coapsa 
lui precum o plasă de țânțari cu ramă metalică și arc ce se 
închide la loc cu zgomot. Penny zâmbi. 

Joy îi împinse pe masă lui Scott un teanc de hârtii și începu să 
citească cifrele afișate pe documentul de stingere a datoriei: 

— Preţul de vânzare de 3,4 milioane oferit de cumpărător, 
minus deducerile pentru plata finală a creditului, adică 2,8 
milioane în primul rând plus o dobândă acumulată de 24 890, 
taxa premium pentru actul de vânzare-cumpărare 19 000, 
diverse alte taxe de notariat pentru garanţie... 

— Două sute-cincizeci? întrebă Jeffrey. 

Joy răspunse: 

— Taxa standard. 

— Dar nu există garanţie. 

— Noi totuși percepem acest onorariu. 

— Dar... 

— Voi plăti eu cele două sute cincizeci, Jeffrey, interveni Scott. 

Nu avea dispoziţia necesară să se tocmească pentru o taxă 
de 250 de dolari într-o tranzacţie de 3,4 milioane. Chiar și cu 
acea deducere, el rămânea cu mai bine de 500 000 de dolari net 
în urma vânzării. După ce avea să plătească taxele și să 
semneze actele de vânzare-cumpărare a micuţei proprietăţi 
(destinată celor aflaţi la început de drum) de lângă SMU, cu 
restul din fondul său de pensie și cu cei 67 000 de dolari obținuți 
la vânzarea din curte, avea suficient să înceapă o viaţă nouă. 

Din nou îi îndepărtă mâna lui Penny și șopti: 

— Încetează! 

Dincolo de masă, Jeffrey și Joy erau îngrămădiţi deasupra 
documentelor de proprietate ale cumpărătorului, mai 
voluminoase datorită actelor de ipotecare dintre Jeffrey și banca 
sa. Gândurile lui Scott se lăsară purtate înapoi în ziua în care, cu 
trei ani în urmă, semnase documente ipotecare similare ca să 
poată achiziţiona această casă, dar înainte de a ajunge prea 
departe cu amintirile, el simţi un murmur firav în ureche: 

— Nu port chiloţi. 


Penny se retrase și privirile li se întâlniră. Ochii ei coborâră 
conducându-i în jos și pe ai lui. Ea se suci ușor pe scaun, își 
îndepărtă picioarele puţin și încet își ridică marginea rochiei ca 
să-și descopere partea inferioară a coapselor ei bronzate, apoi 
netezimea părții superioare a acestora și, în cele din urmă, acea 
intersecție minunată a coapselor cu trunchiul. Scott trase adânc 
aer în piept. Penny spunea adevărul. _ 

El simţi cum sângele o lua la goană în jos. Incepu să semneze 
hârtiile de transfer de proprietate cu toată viteza cu care mâna 
îi putea mâzgăli semnătura: contractul de vânzare-cumpărare, 
declaraţia pe proprie răspundere legată de dreptul de retenţie, 
certificarea de străin nerezident, înţelegerea de divizare a 
taxelor în mod proporţional și actul prin care ceda casa lui de vis 
lui Jeffrey Bimbaum și soției sale, Penny Bimbaum. Mâna lui 
Scott tremura când semna A. Scott Fenney. Împinse ultimul act 
peste masă spre Jeffrey. Și cu asta, casa lui de vis nu mai exista. 
Se simţea de parcă renunţase la propria bărbăţie. 

Dar știa că nu era așa Fiindcă, sub masă, Penny îl ţinea ferm 
exact de acea parte a corpului. Faţa îi ardea, dar nu putea 
spune dacă din cauza emoţiei produse de semnarea actelor de 
renunțare la casă sau datorită mișcării mâinii lui Penny. Tot ce 
știa era că trebuia să plece cât mai repede de acolo, așa că își 
puse semnătura pe ultimul document, leasingul temporar prin 
care el închiria casa de la familia Birnbaum pentru zece zile, 
timp suficient pentru a o elibera. Impinse și acest document 
peste masă spre Jeffrey, care își ridică privirea din grămada de 
hârtii și se uită la acesta din urmă, apoi la Scott și la Penny, și 
din nou la Scott, ochii săi îngustându-se plini de suspiciune. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă el. 

Scott îngheţă, la fel și mâna lui Penny. 

— A, ce vrei să spui, Jeffrey? 

Acesta ridică contractul de leasing. 

— Zece zile? Parcă trebuiau să fie doar șapte. 

Scott respiră ușurat; mâna lui Penny se puse din nou pe 
treabă. 

— Jeffrey, tu te-ai muta începând de azi. 

— Ei bine, nu poţi pleca mai repede? Noi suntem gata să ne 
mutăm. 

— Nu, Jeffrey, nu pot. Am un proces de crimă care începe luni 
- s-ar putea să fi citit despre el. Acesta este un pic mai 


important decât să te muţi tu în casa mea cu câteva zile mai 
devreme. 

— Nu mai este casa ta, Scott. 

Jeffrey spuse lucrul acesta cu aroganţa bărbatului care habar 
nu avea că exact în acel moment soţia lui mângâia penisul unui 
alt bărbat. 

x 

În acea seară, după ce au spus rugăciunile, Pajamae îl întrebă 
pe Scott: 

— Deci acei doisprezece oameni vor decide ce se întâmplă cu 
mama? 

— Da, puiule, așa este. 

— Ai încredere în ei, domnule Fenney? 

— Ei bine... Nu-i cunosc suficient de bine încât să știu dacă 
am încredere în ei sau nu. Sper că vor putea găsi o cale să fie 
drepți. 

Pajamae continuă: 

— O să mă rog pentru ei. 

— Pentru juraţi? 

Ea încuviinţă. 

— Mama spune întotdeauna să mă rog pentru alţi oameni, ca 
să facă ce este bine. Așa cum a zis că ar trebui să mă rog și 
pentru tine. 


DOUĂZECI ȘI CINCI 


Când Scott se trezi duminică dimineaţă, un val de frică îl 
inundă instantaneu. Procesul urma să înceapă în douăzeci și 
patru de ore: era el un avocat suficient de bun să o salveze pe 
Shawanda? în ultimii unsprezece ani, când avea nevoie de 
ajutor, mergea întotdeauna la Dan Ford. Acum avea din nou 
nevoie de ajutor și gândurile sale se îndreptară spre Butch 
Fenney: „Fiule, când ai nevoie de ajutor, tocește-ţi genunchii”. 

Scott se rostogoli jos din pat, își puse pantalonii scurți și ieși în 
grabă pe hol, îndreptându-se pe scări în sus, spre etajul doi. Le 
găsi pe fete în pat. Pajamae îi aranja lui Boo codiţele rasta. 

— Imbrăcaţi-vă, fetelor, mergem la biserică. 

Boo rămase cu gura căscată. 


Louis îi conduse pe trotuar până la intrarea principală a 
micuţei biserici din East Dallas și Pajamae zise: 

— Mă întrebam de ce voi nu mergeţi niciodată la biserică. Eu 
și mama mergem în fiecare duminică. Mi-am imaginat că poate 
albii pur și simplu nu merg la biserică. 

— De ce nu ai zis că vrei să mergi? întrebă Scott. 

— N-ar fi fost politicos, domnule Fenney. 

El mersese regulat la biserică împreună cu părinţii săi, dar 
după ce Butch murise, își pierduse orice entuziasm legat de 
religie. De ce ar lua Dumnezeu un om așa bun ca Butch 

Fenney? Totuși, mersese cu mama lui la biserică până când 
murise și aceasta. Ultima oară când intrase în această biserică 
fusese la înmormântarea ei. 


Predicatorul nu îl cunoștea pe Big Charlie. 

Inainte de a se despărţi în acea zi pe stadion, cu două 
săptămâni în urmă, Big Charlie îi spusese: „Când Dumnezeu îţi 
dă un dar, nu înseamnă că ești special, ci înseamnă că ești 
binecuvântat”. 

Scott înţelese în cele din urmă ceea ce mama lui încercase să 
spună atunci când zisese că el avea un dar, dar că ea nu se 
referea la fotbal. Știa acum că întreaga sa viaţă îl condusese 
spre acest moment unic, către acest proces, la Shawanda Jones. 
Judecătorul avea dreptate: ea avea nevoie de un erou. Avea 
nevoie de el. Și el avea nevoie de ea. Dar trecuse multă vreme 


de când Scott Fenney fusese eroul cuiva. Și sincer, nu știa dacă 
acum era capabil să fie erou. 

Privi la cele două fetiţe care stăteau lângă el. Boo și Pajamae 
își ridicară privirile spre el, așa cum el deseori își ridicase 
privirea spre Butch, chiar în această biserică. Își aminti din nou 
cuvintele tatălui său, se aplecă și îngenunche. 

Şi se rugă pentru ajutor. 


La aproape doi kilometri depărtare, Bobby Herrin stătea în 
biroul său întunecos redactând o expunere pentru proces. Ușa 
din față era proptită ca să stea deschisă, deoarece proprietarul 
nu pornea aerul condiționat duminica. Trase aer în piept și simți 
mirosul de apă de colonie ieftină. Își ridică privirea. În cadrul ușii 
stătea un bărbat alb, chel, corpolent și cu gâtul gros. Delroy 
Lund. 

Cercetările mai amănunțite ale lui Carl asupra trecutului 
acestuia dezvăluiseră o carieră DEA presărată cu admonestări 
pentru folosirea nejustificată a forţei. Carl anunţase că făcea 
săpături mai adânci, dar încă nu venise cu raportul. 

Bobby încercă să-și menţină calmul, dar tresări când Delroy 
își întinse mâna spre buzunarul de la piept al hainei. 

— Nu încerca nimic, Delroy! Dacă strig, Joo-Chan va veni 
imediat - și el știe karate! 

Acesta chicoti. 

— Orezarul ăla știe cum să facă gogoși, dar nu duminica. Ești 
complet singur, Herrin. 

Dar Delroy nu scoase din buzunar un pistol, ci un plic. Bobby 
răsuflă ușurat. Celălalt aruncă plicul pe birou. Bobby îl deschise; 
înăuntru era un cec pe numele lui Robert Herrin, Esq. Pentru 
suma de 100 000 dolari. Brusc se simţi mai bine că avea 
profesia de avocat: în cele din urmă, era și el suficient de 
important ca să fie mituit. Examină cecul. 

— Cec bancar emis de o bancă din Insulele Cayman. E 
ingenios, Delroy. Astfel, McCall este imposibil de identificat în 
spatele tranzacţiei. 

— Nu suntem proști. 

— Chestiunea aceasta e deschisă dezbaterilor. 

— Uite cum stă treaba, Herrin. Ratatul ăla de Clark nu-l va 
face pe tatăl său să piardă Casa Albă, viu sau mort. Așa că ai de 
ales: iei banii și pleci din oraș sau ești arestat. 


— Pe ce motiv? 

— Că distribui droguri. 

— Nu am niciun fel de droguri. 

— Vei avea când termin cu tine. Îmi voi suna prietenii de la 
DEA și ei te vor ridica imediat. 

— Cu dosarul pe care îl ai tu la DEA? Nu prea cred. Le voi 
spune că tu ai pus drogurile, vor face fotografii și te vor aresta. 
Şi ce, McCall crede că Scotty nu o poate apăra fără mine? El nu 
are nevoie de mine. 

— A mai dovedit asta și înainte, nu-i așa? rânji Delroy. Ești 
singura lui conștiință, din spusele lui Burns. 

Bobby puse cecul la loc și îi azvârli plicul lui Delroy. 

— leşi afară. 

— Faci o greşeală uriaşă. 

— Nu ar fi prima dată. Ne vedem la proces, Delroy. 

— Scuze, nu voi putea ajunge. 

— Sigur că poți. Bobby luă o citație, scrise „Delroy Lund” în 
spațiul liber pentru numele martorului și i-o aruncă lui Delroy. 
Ti-am făcut-o, cretinule. 

Imediat ce cuvântul îi ieși din gură, Bobby știu că apăsase 
butonul lui Delroy - și că nu ar fi trebuit. Acesta se aplecă și 
ridică citaţia de pe podea. O privi; se schimbă la faţă. Veni spre 
Bobby, îl apucă de cămașă și aproape îl smulse de pe scaun. 
Gura acestuia era cam la cincisprezece centimetri de fața lui 
Bobby, când rosti: 

— Fi-r-ai al naibii de... 

— Hei, hombre! 

In pragul ușii stătea Carlos Hernandez. Acesta avea 1,80 
înălţime, cântărea poate 95 de kilograme și era îmbrăcat pentru 
biserică: pantaloni negri de piele, cizme cu bot ascuţit, un tricou 
negru mulat pe braţele musculoase și tatuate și două brățări de 
argint de cinci centimetri grosime fiecare la încheieturile 
mâinilor. Părul său negru era dat pe spate cu gel. 

— la-ţi mâinile mizerabile de pe avocatul meu, gringo! 

Cei doi bărbaţi se priviră unul pe celălalt. În cele din urmă, 
Delroy chicoti, îl eliberă pe Bobby, făcu câţiva pași, apoi se 
întoarse. 

— Oh, martora voastră cheie a luat cecul. A înţeles că o 
vacanţă e mai bună decât să fie momeală pentru pești în golful 
Galveston. 


Delroy râse înfundat în timp ce ieși pe ușă trecând pe lângă 
mutra dură a lui Carlos. După ce dispăru, acesta rânji cu gura 
până la urechi și zise: 

— Ce noroc că m-ai scos pe cauţiune, nu-i așa, domnule 
Herrin? 

— Da. Mulţumesc, Carlos. 

Acesta ţinea în mână o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— De la mama. 


— Putem să mergem să o vedem pe mama? întrebă Pajamae. 

Scott le deschise fetelor portiera și răspunse: 

— Sigur. 

Călătoria cu mașina de la biserica din East Dallas până la 
clădirea federală din centru dură doar câteva minute pe străzile 
libere de duminică dimineaţa. Louis rămase în mașină. Scott și 
fetele intrară și urcară cu liftul până la etajul cinci. Fură escortaţi 
până în cămăruţa goală, unde o așteptară pe Shawanda. Când 
aceasta intră, le îmbrăţișă pe Pajamae și Boo. Apoi Scott o 
îmbrăţișă pe ea. 

Când îi dădu drumul, o ţinu de umeri și îi spuse: 

— Shawanda, să nu-ţi fie frică de ce s-ar putea întâmpla la 
proces. Cu Hannah Steele care va depune mărturie, avem șanse 
de reușită, dar prin luptă. Şi dacă pierdem, vom face apel 
imediat la Curtea Supremă. 

Shawanda zâmbi încetișor. 

— Nu sunt speriată, domnule Fenney. Oamenii ca mine au 
fost pe partea grea a vieţii suficient demult să știe la ce să se 
aștepte într-o sală de tribunal. Da' cel mai mult, nu sunt 
speriată, fiindcă tu ești avocatul meu. 


O oră mai târziu, ei ajunseră acasă unde mașina lui Bobby era 
parcată pe alee, iar acesta stătea pe treptele intrării din spate 
fumând o ţigară. El rosti: 

— Hannah Steele a dispărut. McCall a mituit-o din nou sau 
Delroy a pus-o iar pe fugă; în orice caz, nu depune mărturie. 
Suntem terminaţi. 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Scott își lăsă Jetta într-o parcare descoperită la două străzi 
distanță de clădirea federală. Nu era de găsit niciun pic de 
umbră, așa că își cobori geamurile vreo doi centimetri sperând 
că temperatura din interior nu va urca atât de mult încât să 
topească tabloul de bord, apoi coborî. Fetele îl urmară, ambele 
purtând cele mai frumoase hăinuţe pe care Rebecca le 
cumpărase pentru Boo de la Neiman Marcus. Pajamae avea o 
rochiță de vară albă cu buline mici și negre și o pălărie albă cu 
boruri largi; Boo era îmbrăcată cu o rochiţă de un albastru pal și 
cu o pălărie asortată. Păreau două mici frumuseți din sud - cu 
excepţia codițelor rasta. 

Scott își scoase batista din buzunarul de la spate, își scoase 
ochelarii și își șterse transpiraţia ce deja se strângea pe frunte. 
Işi puse apoi ochelarii la loc, își îmbrăcă sacoul, încuie mașina și 
își luă servieta. Plăti omului din parcare zece dolari pentru 
staționarea autovehiculului pe parcursul întregii zile și porniră 
pe stradă. Scott simţea ceea ce simţise întotdeauna înainte de 
începerea unui meci, corpul său fremătând de energie 
debordantă, în special când adversarii pe care urma să-i înfrunte 
în curând erau mai mari, mai puternici și mai agresivi. 

Privi la cele două fetițe care mergeau în faţa lui. Boo era 
iubirea vieţii sale, iar Pajamae devenise ca o a doua fiică pentru 
el. Erau emoţionate, de parcă mergeau la zoo, și nu la un proces 
de crimă, sporovăind și chicotind - până în momentul în care 
dădură colţul pe Commerce Street. 

Atunci toţi trei încremeniră. Sute de oameni erau adunaţi la 
intrarea din faţă a clădirii federale: carele de televiziune ale 
companiilor locale, de reţea și de cablu erau aliniate pe stradă, 
cu antenele parabolice și echipele de filmare gata să capteze și 
să transmită știri de ultimă oră; câteva zeci de polițiști păstrau 
ordinea. Era circul mediatic pe care îl promisese Buford. 

— A. Scott, pe cine așteaptă toţi oamenii aceia? întrebă Boo. 

— Pe mine. 

Le strânse pe fete aproape de el și merse mai departe. Când 
fură observați, camerele de filmat și reporterii se grăbiră spre ei 
ca o echipă de apărători adverși care se grăbea pe teren să 
trântească la pământ numărul 22 ca să împiedice întoarcerea 
unei lovituri de început. Scott mai degrabă ar fi dat piept cu acei 


jucători cu spume la gură decât cu acești reporteri înnebuniţi 
care doreau o frântură de interviu pentru știrile de seară. Îi 
băgară în ochi microfoanele și ţipară de la 30 de centimetri 
distanţă: 

— Susţine Shawanda că a fost autoapărare? 

— Vor depune mărturie și alte femei că au fost violate de 
Clark? 

— Intenţionezi să-l chemi pe senator să depună mărturie? 

La toate acestea Scott răspunse doar „Fără comentarii” și 
continuă să meargă. Dar apoi ei se repeziră la Pajamae, 
îndesându-i și ei microfoanele în faţă și ţipând la ea: 

— Crezi că mama ta l-a ucis pe Clark? 

— Unde vei locui dacă este condamnată? 

— Îţi mai iubeşti mama? 

Scott văzu negru în faţa ochilor. Îmbrânci la o parte 
microfoanele și camerele de filmat. 

— Lăsaţi-o în pace! 

Dar Pajamae rămase pe loc încremenită. Capul, cu o expresie 
stranie întipărită pe chip, îi era îndreptat în sus spre reporterul 
care-i adresase ultima întrebare, și fetiţa răspunse cu cea mai 
dulce voce posibilă: 

— Bineînţeles că o iubesc pe mama. 

Vorbele ei îi amuţiră pe reporteri. O negresă mititică pusese 
circul mediatic cu botul pe labe într-un mod umilitor. Mulțimea 
se dădu în lături și le permise lui Scott și fetiţelor să treacă pe 
culoarul nou format spre intrarea tribunalului. 


Coborâră din lift la etajul 15 și merseră pe coridor, apoi cotiră 
spre sala judecătorului Buford, unde Delroy Lund stătea pe o 
bancă citind paginile sportive. Nu se mai văzuseră din ziua cu 
incidentul de la Village, dar Delroy îi aruncă doar o privire lui 
Scott, apoi se întoarse la ziar, fără vreun comentariu sau vreo 
expresie pe faţă. Prin citaţia primită, Delroy era obligat prin lege 
să rămână în afara sălii de judecată pe parcursul procesului și să 
aștepte să fie chemat înăuntru pentru a depune mărturie. 

Scott deschise cele două uși duble masive și le conduse pe 
fete înăuntru pe culoarul central până la rândul din faţă și, în 
timp ce le indica unde ar trebui să se așeze, își aruncă privirea 
în spate pe rândul al doilea și se trezi holbându-se la senatorul 
Statelor Unite, Mack McCall, și la soţia acestuia. ÎI priviră și ei 


insistent. Lui Scott i se păru că observă pentru o secundă mâna 
dreaptă a senatorului ridicându-se ușor, ca și cum avea de gând 
să se întindă și să dea mâna cu el - obiceiul unui politician -, dar 
senatorul se retrase. Privirea lui Scott se opri asupra lui Jean 
McCall; aceasta îl privi direct în ochi și sprâncenele i se ridicară 
puţin, de parcă îi adresau o întrebare tăcută, apoi stând picior 
peste picior își schimbă poziția, punând stângul peste dreptul. 
Mișcarea îi atrase atenţia lui Scott asupra fustei ei scurte, ea 
privi în altă parte, plimbându-și mâna însă pe lungimea coapsei 
netede. Scott își întorcea capul din nou spre fete, când îl 
observă pe Dan Ford. Fostul său partener senior, mentor și 
model patern stătea lângă Jean McCall cu o expresie sumbră. 
Acesta puse capăt contactului vizual cu Scott și privi în jos, 
clătinându-și încet capul. 

Scott le așeză pe fete pe partea dinspre juriu a sectorului 
pentru public. Voia ca juraţii s-o vadă pe fiica acuzatei și să se 
întrebe: „Cum ar putea aceeași persoană să fie mamă iubitoare 
și în același timp o criminală cu sânge rece?” 

— Oh, de-a dreptul mișcător. 

Vocea sarcastică a lui Ray Burns. Scott se întoarse spre 
adversarul său, însă Ray doar scutură din cap și se îndreptă spre 
masa acuzării. Bobby și Karen erau deja așezați la masa 
apărării. 


— Clark McCall zăcea pe podeaua dormitorului său, 
zvârcolindu-se din cauza durerii după ce fusese lovit cu 
genunchiul în vintre, când acuzata, Shawanda Jones, s-a 
îndreptat spre el, l-a apucat de păr, l-a smucit în sus brusc, i-a 
pus la frunte ţeava pistolului său de calibrul .22 și a tras 
omorându-l instantaneu. Apoi i-a furat banii și mașina. 
Shawanda Jones l-a ucis pe Clark McCall, un oficial federal, în 
timpul comiterii unui jaf. Asta este ceea ce vor arăta dovezile. Şi 
de aceea vă voi cere să vă întoarceţi de la deliberări cu un 
verdict de vinovăţie și cu condamnarea la moarte. 

Asistentul procurorului general Ray Burns se îndepărtă de 
juriu, cobori de pe podium înapoi la masa acuzării și clipi spre 
Scott, fiind conștient că tocmeli făcuse o declaraţie de 
deschidere de mare efect, spunând juriului exact ceea ce urma 
să dovedească și știind că avea acoperire pentru fiecare cuvânt 
rostit. 


— Domnule Fenney, spuse judecătorul Buford. 

Scott se ridică și aruncă o privire spre sectorul destinat 
publicului, plin până la refuz de gură-cască veniţi să asiste la un 
fel de proces pe care Dallasul nu-l mai văzuse până atunci. În 
partea din spate a sălii erau fanii, bătrânii care veneau zilnic în 
sala de judecată așa cum ceilalți bătrâni mergeau să joace golf. 
In faţa lor erau câteva rânduri destinate publicului larg care se 
așezase la coadă afară înainte de revărsatul zorilor, ca să prindă 
un loc. Urmau apoi cinci rânduri de reporteri care luau notițe și 
de graficieni care schițau portrete. In faţa acestora erau o 
varietate de avocaţi și judecători de la instanţele statale, care 
priveau procesul ca pe o educaţie juridică continuă. Și, în cele 
din urmă, erau senatorul McCall și soţia lui, McCall sfredelindu-l 
pe Scott cu privirea de parcă voia să-i găurească ţeasta, Jean 
doar privindu-l lung, iar Dan Ford clătinând din cap. Chiar în faţa 
lor stăteau Boo și Pajamae ca două fetiţe din Highland Park 
extrem de bine-crescute, cu genunchii apropiaţi și mâinile în 
poală. O privi pe Boo care zâmbi și îi făcu un semn de aprobare 
ușor exagerat cu degetul mare în sus și pumnul strâns. Ar fi vrut 
să-i împărtășească încrederea. Merse spre podium și se îndreptă 
spre juraţi. Nu va contesta dovezile procuraturii. Va contesta 
doar concluziile. 

Shawanda Jones este prostituată și dependentă de heroină. 
Nu este prezentă în această dimineaţă deoarece îi este foarte 
rău; suferă de sindromul de abstinenţă. Judecătorul Buford mi-a 
dat voie să vă aduc la cunoștință starea ei ca să nu-i luaţi 
absenţa în nume de rău. Dacă vă amintiţi, la selecţia juraţilor, 
am cerut un singur lucru fiecăruia dintre voi și anume să fiţi 
imparțiali cu Shawanda. 

Fusese o vreme, nu cu mult timp în urmă, când un acuzat de 
culoare nu putea avea parte de imparţialitate într-o sală de 
judecată din sud; dacă un om complet străin intra într-o sală de 
judecată direct de pe stradă, fără să cunoască ceva legat de 
acel caz, identifica instantaneu acuzatul, respectiv, pe singurul 
negru din sală; când juriul constituit din „semenii” unui acuzat 
de culoare era format doar din albi. Dar vremurile se 
schimbaseră, la fel și legea. Scott privi în ochii femeilor și 
bărbaţilor afro-americani, hispanici și albi care stăteau în boxa 
juraţilor - profesorul, mecanicul, asistenta, barmanul și ceilalţi și 
se întrebă dacă aceștia puteau fi nepărtinitori. 


— Viaţa ei este în mâinile voastre. Ascultaţi cu atenţie. 
Gândiţi voi înșivă. Fiţi imparțţiali. 


Ofiţerul de la Poliţia din Dallas, Eddie Castille, jură „să spună 
adevărul, tot adevărul și numai adevărul, așa să-mi ajute 
Dumnezeu”, apoi se așeză în boxa martorilor. Castille avea în jur 
de douăzeci și cinci de ani, era hispanic, un tânăr poliţist 
nerăbdător să impresioneze și având încă senzaţia că poate să 
îndrepte situaţia de pe străzile Dallasului. Era primul martor al 
procuraturii. Ray Burns i se adresă de pe podium. 

— Ofiţer Castille, care este poziția ta în cadrul Poliţiei din 
Dallas? 

— Ofiţer de patrulă. 

— Patrulai cumva în vecinătatea bulevardului Harry Hines din 
Dallas în după-amiaza zilei de duminică, 6 iunie? 

— Da, domnule. 

— Şi în timpul acelei patrulări ai dat peste un Mercedes-Benz 
abandonat? 

— Da, domnule. 

— Te rog să spui juriului ce ai făcut în continuare. 

— Am văzut mașina parcată pe o străduţă lăturalnică și m-am 
apropiat de ea. De obicei nu vedem asemenea mașini în zona 
Harry Hines, decât în faţa cluburilor de striptease. Nu era nimeni 
în mașină, așa că am cerut verificarea identităţii proprietarului 
mașinii în baza de date a poliţiei. Dispeceratul a răspuns 
imediat, a spus că nu fusese raportat furtul ei și că era 
înregistrată pe numele Mack McCall. 

— Adică a senatorului Mack McCall? 

— Da, domnule, așa a spus dispeceratul, dar nu am știut cine 
era acela. 

Acest lucru produse râsete ușoare în sală și o ridicare de 
umeri autoironică din partea senatorului. 

— Și apoi ce-ai făcut? 

— Adresa de pe actele de înmatriculare era în Highland Park, 
așa că sergentul care era de serviciu a spus că va suna la secția 
de poliţie din Highland Park și că îi va trimite să verifice 
reședința. 

— Şi asta a pus capăt implicării tale în acest caz? 

— Da, domnule, doar că am așteptat până când mașina a fost 
ridicată de poliţie. 


— Şi cât era ceasul? 

— Aproximativ ora treisprezece. 

— Mulţumesc, ofițer Castille. Nu mai am alte întrebări. 
Judecătorul Buford se întoarse spre Scott care spuse: 
— Nu am întrebări, domnule judecător. 


— Mamă, ești bine? 

În loc să iasă în oraș să ia prânzul, echipa apărării decisese să 
ia masa cu acuzata. Astfel, acum erau în micuța sală goală, 
mâncând sandvișurile cu șuncă și brânză pe care fetele le 
pregătiseră în acea dimineaţă. Scott își luă sacoul de pe spătarul 
scaunului și îl puse pe umerii Shawandei. Clienta sa avea din 
nou frisoane. 

— Da, iubito. 

— De ce nu poţi să-ţi iei medicamentul? 

— Nu știu. 

— Mamă, juraţii se tot uită la mine. 

— Asta fiin'că ești așa drăguță. Se încălzi puţin și adăugă: 
Cum merge procesul, domnule Fenney? 

— Nu s-au întâmplat prea multe în această dimineaţă, 
Shawanda. 

— Mamă, acel domn Burns este un parșiv. S-a ridicat în 
picioare acolo și i-a minţit pe oamenii din juriu. Le-a spus că tu l- 
ai omorât pe acel băiat McCall, parcă a făcut-o intenţionat. 

— Chiar asta a vrut, iubito. 

* 

După pauza de prânz, Ray Burns, parșivul, îl chemă pe 
sergentul Roland James de la secţia de poliţie din Highland Park, 
ca al doilea martor al acuzării. Sergentul era unul dintre acei 
polițiști de vârstă mijlocie care se împăcaseră demult cu gândul 
că nu aveau să schimbe nimic, drept pentru care încerca doar 
să supravieţuiască turelor din programul zilnic până când ieșea 
la pensie. Mărturisi că fusese de serviciu în după-amiaza zilei de 
duminică, 6 iunie, și că primise telefonul de la Poliţia din Dallas 
în legătură cu Mercedesul lui McCall. Ajunsese la proprietatea 
familiei McCall la ora unu și jumătate după-amiaza. 

— Sergent James, întrebă Ray Burns, când ai ajuns la 
reședința McCall, ai remarcat ceva ieșit din comun? 

— Nu, domnule, cu excepţia faptului că porţile de la intrare 
erau deschise. 


— Ce ai făcut atunci? 

— Am intrat cu mașina în curte, m-am dus la ușa din faţă și 
am sunat la sonerie de mai multe ori. Nu a răspuns nimeni. Am 
încercat ușa, dar era încuiată. Așa că am dat ocol până în 
spatele casei, unde am găsit cealaltă ușă deschisă. Am intrat și 
am strigat să văd dacă era cineva acasă, dar nimeni nu a 
răspuns. 

— Ce ai făcut atunci? 

— Am început să cercetez reședința, parterul mai întâi. Nu era 
nimic deranjat și nu am găsit pe nimeni. Am urcat pe scări la 
primul etaj și am început cu aripa dinspre vest. Am găsit 
cadavrul într-un dormitor din aripa estică. 

— Ce cadavru era? 

— Bărbat alb, dezbrăcat, cu o plagă împuşcată în cap, zăcea 
pe un covor alb îmbibat de sânge. 

— Era cadavrul lui Clark McCall? 

— Da, domnule. 

— Ai știut asta deoarece îl mai întâlniseși pe Clark McCall și cu 
altă ocazie? 

— Da, domnule. 

— Ai verificat semnele vitale? 

— Nu, domnule. 

— De ce nu? 

— Din înfățișarea corpului, nu era nicio urmă de îndoială că 
victima era moartă și că zăcea astfel de ceva vreme. Nu am vrut 
să contaminez probele. 

— Şi era asta în conformitate cu pregătirea ta profesională? 

— Ei bine, nu, domnule. Asta a fost în conformitate cu 
procesul lui O.J.” Acei polițiști din L.A. Au fost acuzaţi că au 
contaminat locul crimei. Nu aveam de gând să fac și eu același 
lucru. 

— Deci ce ai făcut? 

— Am ieșit din cameră și am sunat la secţie, am vorbit cu 
șeful meu. El a anunţat agenţii federali. FBl-ul. 

— Mulţumesc, sergent Jones. Nu mai am alte întrebări. 


5 Este vorba despre vedeta de fotbal și actorul O J. Simpson, 
care a fost acuzat în 1995 de uciderea fostei sale soții și a 
prietenei acesteia, în timpul procesului oamenii legii fiind 
acuzaţi că au contaminat probele de sânge recoltate de la locul 
crimei. (n.tr.) 


Scott se ridică și se îndreptă spre podium. 

— Sergent Jones, de ce a chemat șeful tău FBl-ul? 

— A presupus că este jurisdicţia lor. 

— Asupra crimei? 

— Victima era un oficial federal. 

— Ştiai lucrul acesta în momentul în care stăteai în ușa 
dormitorului său? 

— Ei, nu, domnule, nu știam asta. Cred că știa șeful. 

— Dar tu știai cine este victima? 

— Da, domnule. 

— Şi cum de îl cunoșteai pe Clark McCall? 

— Păi, Clark McCall... ăă... el avea state vechi la noi. 

— Dosar? 

— Da, domnule. 

— De cât timp lucrezi la secția de poliţie din Highland Park? 

— În decembrie se fac douăzeci şi trei de ani. 

— Şi l-ai arestat vreodată tu însuţi pe Clark McCall? 

— Da, domnule. 

— De câte ori? 

— De trei ori, din câte îmi amintesc. 

— Pentru ce? 

— Tulburarea liniștii publice. 

— Ce făcea? 

— Bea în public, când era în liceu. 

— Asta este tot? 

— Droguri. 

— Doar atât? 

— Odată stătea dezbrăcat în fântâna de la SMU. 

— A fost vreodată arestat pentru vreo infracţiune sexuală? 

— Din câte știu eu, nu, domnule. 

— A fost vreodată depusă vreo plângere împotriva lui Clark 
McCall care să reclame o infracţiune sexuală? 

— Nu, din câte știu. 

— Deci, în concluzie, șeful tău a chemat agenţii federali 
fiindcă știa că victima era fiul senatorului McCall? 

— Da, domnule. Și pentru că nu mai avusesem niciodată de-a 
face cu o crimă în Highland Park. 


Următorul martor al acuzării fu agentul FBI care ajunsese 
primul la locul crimei, agentul Paul Owen, în vârstă de cincizeci 


de ani, fost soldat, cu ţinută militărească și tunsoare asemenea. 

— Agent Owen, începu Ray Burns, la ce oră ai ajuns la 
reședința McCall? 

— Era aproximativ 14.30. 

— Şi ce ai făcut? 

— Am intrat în reședința pe care poliţia din Highland Park o 
verificase și am mers sus, la locul crimei. Am observat corpul 
victimei zăcând pe podea. Am început documentarea locului 
crimei și am chemat echipa specială de criminaliști. Au ajuns pe 
la ora 15. 

— Tu erai responsabil cu investigația? 

— Da, domnule. 

— Și ai prelucrat locul crimei? 

— Da, am prelevat toate probele. 

— Şi ce dovezi aţi colectat? 

— Am tăiat covorul de sub și din jurul cadavrului pentru 
probele de sânge. Am colectat fire de păr din imediata apropiere 
a acestuia, amprente, diverse bucăţi de materiale, bunuri 
personale, cearșafurile de pe pat, paharele, un glonţ calibrul .22 
înfipt în podea, un pistol tot calibrul .22 și cadavrul. 

— Și ce ai făcut cu aceste probe? 

— Cadavrul a fost trimis la medicul legist din Dallas. Celelalte 
probe au fost duse la laboratorul FBI din Quantico, Virginia, 
pentru analize. 

— Ai făcut testul cu luminol pentru localizarea urmelor de 
sânge peste tot în cameră? 

— Da, domnule, l-am făcut. 

— Şi ai găsit sânge în altă parte? 

— Nu, domnule. 

— Deci victima a murit în locul în care a fost găsită? 

— Da, domnule. Cadavrul nu a fost mutat din loc. 

— Ai făcut o verificare imediată a amprentelor? 

— Da, domnule, am făcut asta în Dallas. 

— Și aţi obţinut vreo potrivire? 

— Da, domnule. Amprentele de pe unul din pahare și pistolul 
aparţineau acuzatei. 

— Shawanda Jones? 

— Da, domnule. 

— Ce ai făcut apoi? 

— Am obţinut un mandat de arestare pentru Shawanda Jones. 


— Tu ai făcut arestarea? 

— Nu, domnule. L-am trimis pe agentul Edwards. 

— Ce ai făcut după aceea? 

— Am sunat ruda cea mai apropiată. 

— Pe senatorul McCall? 

— Da, domnule. L-am informat pe senator că fiul său fusese 
ucis în reședința lor. 

— Şi ce a spus senatorul? 

— A întrebat cum fusese omorât fiul său. 

— Şi i-ai spus? 

— Da, domnule. 

— Bine. Să ne întoarcem la locul crimei, agent Owen. Au fost 
făcute fotografii la faţa locului? 

— Da, domnule. 

Ray Burns păși spre Scott și îi înmâna cele patru fotografii pe 
care urma să le arate juriului. Imaginile de la locul crimei 
fuseseră subiectul unor discuţii aprinse înainte de proces, din 
cauza efectului prejudiciabil pe care acestea îl puteau avea 
asupra juraţilor. Burns dorea să introducă două duzini de 
fotografii, dar judecătorul nu le aprobase decât pe cele patru, 
dintre care una era deosebit de explicită. Scott îi dădu 
fotografiile lui Karen, care stătea lângă el. Aceasta trase brusc 
aer în piept. Uitase că ea nu le văzuse până atunci. Ceea ce-i 
aduse aminte lui Scott; se răsuci în scaun, le atrase atenţia 
fetelor și le făcu semn că era timpul să-și coboare privirile. Ştia 
că venea momentul fotografiilor și discutase despre asta cu ele 
în acea dimineaţă, în timp ce veneau cu mașina spre tribunal. Le 
spusese să privească în jos la picioare până când se termina 
prezentarea fotografiilor. 

— Agent Owen, ai vrea să te uiţi la ecranul computerului de 
lângă tine și să identifici fotografia care este expusă în faţa 
juraţilor pe ecranul de deasupra? 

Acesta se răsuci în scaunul martorilor ca să vadă ecranul 
calculatorului. Scott urmări cu atenţie boxa juriului. 

— Aceasta este imaginea locului crimei din ușa dormitorului, 
așa cum am văzut-o prima dată. Patul este chiar în faţa ușii, 
baia în partea dreaptă și cadavrul în partea stângă. În această 
poză sunt vizibile doar picioarele victimei. 

— Este aceasta o reprezentare exactă a locului crimei? 

— Da, este. 


Următoarea imagine apăru pe ecranul de deasupra. 

— Agent Owen, poţi identifica această fotografie? 

— Aceasta este o poză a patului făcută de aproape, ce 
evidenţiază că fusese recent... ăă... folosit. 

— Şi este aceasta o reprezentare exactă a ceea ce ai văzut? 

— Da, domnule. 

— Şi această fotografie? 

— Baia - și este întocmai. 

— Şi în cele din urmă această fotografie. A 

Lin suspin colectiv răzbătu sala tribunalului. In boxa 
acuzaților, cele două casnice își îndepărtară privirile, barmanul 
făcu o grimasă, iar vânzătorul de mașini se holbă perplex. Ray 
Burns expusese fotografia cea mai explicită: un prim-plan al 
trupului lui Clark McCall, ochii deschiși și goi, o gaură în frunte, 
capul într-o baltă de sânge. 

— Aceasta este o imagine de aproape a corpului victimei. Era 
dezbrăcat, fără alte răni evidente în afară de cea de la cap. 
Există o umflătură evidentă în jurul ochiului său drept, niște 
urme de zgârieturi pe faţă și rana prin care a intrat glonţul în 
partea stângă a frunţii. 

Scott se întoarse spre fete. Ele priveau în jos, la picioare, așa 
cum le învățase, dar borul pălăriei lui Pajamae se ridică puţin; 
trăgea cu ochiul. Scott îi făcu semn pocnind din degete; aceasta 
îl privi. Expresia ei îi spuse că era prea târziu. Văzuse fotografia. 

Ray permise ca imaginea macabră să pătrundă adânc în 
minţile juraţilor, înainte de a spune: 

— Nu mai am alte întrebări. 

În următoarele treizeci de minute, Bobby îl chestionă pe 
agentul Owen în legătură cu raportul toxicologic, care indica 
alcool și cocaină în sângele lui Clark McCall, ca juraţii să 
părăsească sala de judecată în acea zi și cu altceva în minte, nu 
doar cu fotografiile de la locul crimei. După ce termină cu 
martorul, judecătorul Buford suspendă ședința. Scott, Bobby, 
Karen și fetele se întoarseră acasă; senatorul McCall ţinu o 
conferinţă de presă pe treptele tribunalului. Vorbi cu încrederea 
omului care știa că vorbele lui nu vor fi contrazise de Hannah 
Steele: 

— Clark era genul de fiu pe care orice om visează să îl aibă. 


— Haide, Scotty, nu te deprima, zise Bobby între două 


înghiţituri de mâncare chinezească livrată la domiciliu. Prima zi 
a unui proces penal este întotdeauna rea. Cel puţin nu ne-a 
surprins cu nimic. 

— Nu sunt deprimat din cauza demersului acuzării, Bobby. 
Sunt deprimat din cauza apărării noastre. Nu avem nimic! 

Stăteau pe locurile bine știute de pe podeaua din bucătărie, 
iar fetele erau în camera lor. 

— Carl încă lucrează la caz. 

— Unde dracu' este? 

— Del Rio. 

— Ce face la graniţă? 

Bobby ridică din umeri. 

— Lui Carl îi dai frâu liber și nu pui întrebări. Întotdeauna 
găsește ceva. 

— Sper să găsească ceva curând, Bobby, fiindcă treaba nu 
arată deloc bine. 

El băgă în gură o coastă, o roase bine, apoi o scoase afară 
curată și răspunse: 

— La naiba, Scotty, nu-ţi mai face griji pentru ziua de azi. 
Mâine va fi mult mai rău. 


Boo și Pajamae erau deja în pat când Scott intră în cameră să 
spună rugăciunile cu ele. 

După acestea, Pajamae zise: 

— Intr-o noapte, un om a fost împușcat în fața apartamentului 
nostru. Când a venit poliţia, eu și mama am mers afară. Mortul 
avea un cearșaf alb pus peste el. M-am întrebat întotdeauna 
oare cum arăta acel om mort. Acum știu. 

— Pajamae, ai promis că nu te uiţi. 

— lartă-mă, domnule Fenney, dar trebuia să o fac. Oamenii 
spun că mama l-a omorât pe acel om. Trebuia să mă uit. Dar nu 
ea a făcut-o. O crezi, nu-i așa, domnule Fenney? 

Scott o privi în ochii ei mari și căprui, apoi minţi: 

— Bineînţeles că o cred. 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


În dimineaţa următoare, Scott și fetele pășiră nestingheriţi în 
clădirea federală. Reporterii nu le mai strigară întrebări. In 
schimb, de la o distanţă respectuoasă, camerele de filmat 
înregistrară în tăcere intrarea avocatului Shawandei Jones și a 
fiicelor lor, îmbrăcate în costumase elegante, în culori asortate 
din vârful capului până la degetele de la picioare. Boo, care 
refuzase cu încăpățânare până atunci să poarte aceste hăinuţe 
în ciuda amenințărilor continue ale Rebeccăi, le selectase acum 
cu meticulozitate; știa că era important să arate bine pentru 
mama lui Pajamae. 

Trecură din nou pe lângă Delroy Lund, care părea că nu se 
mișcase de ieri, exceptând faptul că ţinea în mână secţiunea 
sportivă a ziarului din ziua respectivă. Din nou intrară în sala de 
judecată, capetele întorcându-se după ei, ca și cum se înălţau să 
vadă intrarea unei mirese în biserică. Merseră din nou pe rândul 
din faţă, unde Scott le așeză pe fete pentru sesiunea de 
dimineaţă. Și din nou el schimbă câteva priviri cu cei doi McCall 
și cu Dan Ford. În mod evident, fostul său partener senior voia 
să fie martor la înfrângerea totală a protejatului său. 

Curând Scott înţelese că Bobby avea dreptate. A doua zi a 
procesului era cu mult mai rea decât prima. Primul martor al 
acuzării fu agentul FBI care făcuse arestarea. Agentul Andy 
Edwards, de patruzeci de ani, un adevărat profesionist în toate 
privinţele, declară în timpul examinării directe realizate de Ray 
Burns că el o arestase pe Shawanda Jones pe la ora 18, 
duminică, 6 iunie, în apartamentul ei din South Dallas; că îi 
citise drepturile; și că agenții săi îi percheziţionaseră 
apartamentul având un mandat în acest sens, găsind și 
confiscând pachete de heroină, haine, bancnote de o sută de 
dolari și o perucă blondă. 

În continuare mărturisi că o adusese la centrul federal de 
detenție și că ea dăduse în mod voluntar o declaraţie scrisă în 
care recunoștea că fusese cu victima în noaptea de sâmbătă, 5 
iunie, că avusese relaţii sexuale cu el într-o vilă din Highland 
Park, că se luptaseră, că îl lovise, că îi luase cheile de la 
Mercedes și mia de dolari pe care acesta i-o datora și că 
abandonase mașina pe bulevardul Harry Hines. 

În timp ce Ray Burns părăsi podiumul și păși spre masa 


acuzării, ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Pajamae; ea se strâmbă 
la el și îi scoase limba. Ray doar scutură din cap, dar doi juraţi, 
asistentul stomatolog și profesorul, zâmbiră. Până acum, cele 
două fetițe erau cel mai bun lucru pe care îl avea apărarea. 

Scott se ridică și începu propria examinare a martorului. 

— Agent Edwards, ce făcea doamna Jones când tu ai ajuns 
acasă la ea? 

— Stătea pe treptele de la intrare jucându-se cu fiica ei. 

Scott o indică pe Pajamae din primul rând. 

— Este aceea fiica ei? 

Agentul Edwards o privi și spuse: 

— Da, domnule, cred că ea este. 

— A încercat doamna Jones să fugă? 

— Nu, domnule. 

— S-a opus în vreun fel? 

— Nu, domnule. 

— A manifestat ea comportamentul unui criminal? 

Ray Burns sări ca ars de pe scaun. 

— Obiecţie. Invită la speculaţii. 

Scott se întoarse spre judecător: 

— Domnule judecător, agentul Edwards este un agent FBI cu 
multă experienţă, care a arestat... Se întoarse spre martor: Câţi 
criminali ai arestat? 

— Zeci. 

Inapoi spre judecător: 

— Care a arestat zeci de criminali. Ştie care este conduita 
unui criminal. 

— Se respinge. 

— Agent Edwards, a manifestat Shawanda Jones conduita 
unui criminal când ai arestat-o? 

— Nu, domnule. 

— l-ai spus că era arestată pentru moartea lui Clark McCall? 

— Da, domnule. 

— Şi ce a spus? 

— Cine? 

— Doamna Jones. 

— Nu, domnule. Asta este ceea ce a spus. „Cine?” Eu am spus 
Clark McCall și ea a întrebat „Cine?” 

— Nu știa cine este Clark McCall? 

— Se pare că nu. 


— Şi când doamna Jones a dat declaraţia scrisă, a scris-o ea 
personal, cu propria mână? 

— Nu, domnule. Am avut un stenograf care a luat-o, apoi a 
dactilografiat-o. Doamna Jones a citit-o, eu i-am citit-o, și ea a 
semnat-o. 

— Observ că în declaraţia sa ea nu recunoaște că l-a ucis pe 
Clark McCall. Ai întrebat-o? 

— Da, domnule, am întrebat-o. Ea a negat. 


Ray Burns îl chemă apoi pe agentul FBI Wendell Lee, analistul 
laboratorului criminalistic, să depună mărturie în legătură cu 
rezultatele analizelor probelor ridicate de la locul crimei. Agentul 
Lee era metodic, asemenea unui contabil care dădea un raport 
trimestrial. Burns îl conduse prin procedurile FBI legate de 
acceptarea probelor, catalogarea lor și menţinerea unui șir 
neîntrerupt de dovezi pentru prevenirea confuziilor. Apoi intră în 
detalii. 

— Agent Lee, sângele prelevat de pe covorul ridicat de la 
locul crimei era sângele lui Clark McCall? 

— Da, domnule. Testele ADN au fost concludente. 

— Smocul de păr cui îi aparţinea? 

— Tot lui Clark McCall. De asemenea confirmat de testele 
ADN. 

— Și din ce parte a corpului provenea acel păr? 

— De pe scalp. Agentul Lee își duse mâna la scalp, deasupra 
ochiului drept. Din această regiune. A fost smuls cu rădăcini cu 
tot. 

— Şi hainele? 

— Am examinat un tricou albastru polo, blugi și adidași. Nu a 
fost găsit nimic pe haine. 

— Şi cearșafurile? _ 

— Nu a fost găsit material seminal pe cearșafuri. In schimb, 
am îndepărtat de pe trupul victimei un prezervativ cu substanţă 
ejaculată. 

— Ai găsit altceva pe cearșafuri? 

— Da, fire de păr pubian ce se potriveau cu cele ale lui Clark 
McCall și fibre de păr blond sintetic. 

— Şi ai aflat de unde proveneau aceste fibre? 

— Da, le-am identificat ca provenind din peruca blondă 
ridicată din locuinţa acuzatei. 


Ray Burns scoase peruca blondă dintr-o pungă de plastic în 
care se ţineau probele și o ridică ușor, ca pe un sconcs mort. 

— Această  perucă, etichetată drept proba numărul 
cincisprezece a acuzării? 

— Da, domnule. 

— Şi amprentele? 

— Amprentele au fost prelevate de pe pahare, de pe blatul 
din baie, de pe pistol și din mașină. Toate proveneau ori de la 
Clark McCall, ori de la Shawanda Jones. Amprentele de pe arma 
crimei erau doar ale Shawandei Jones. 

— Au existat și amprente neidentificate? 

— Nu, domnule. 

— În regulă. Acum, despre arma crimei. Ai făcut teste 
balistice pentru glonţul de calibru .22 recuperat din podeaua 
dormitorului? 

— Da, domnule. A fost tras din pistolul de calibru .22 găsit la 
locul crimei. 

— Deci glonţul care l-a ucis pe Clark McCall a fost tras cu 
arma Shawandei Jones? 

— Da, domnule. 

— Nu mai am alte întrebări. 

Scott se îndreptă spre podium. 

— Agent Lee, hainele acuzatei au fost ridicate în timpul 
percheziţiei casei, corect? 

— Da, domnule. 

— A fost găsit sângele lui Clark McCall pe vreuna dintre 
hainele acuzatei? 

— Nu, domnule. 

— Nu te-ai fi așteptat să găsești sângele lui pe hainele ei, 
dacă ea l-ar fi împușcat de la o distanţă mai mică de un metru? 

— Nu, dacă era dezbrăcată în momentul în care l-a împușcat. 

După acest dezastru, Scott nu-i mai adresă întrebări 
doctorului Victor Urbina, medicul legist al Dallasului, care în 
continuare depuse mărturie legată de cauza morţii - „plagă 
împușcată în cap” - de timpul când a survenit aceasta - 
„aproximativ la ora 22.30, sâmbătă, 5 iunie” - în legătură cu 
rănile de intrare și ieșire și cu unghiul traiectoriei glonţului prin 
creier. Socoti că interogatoriul său nu ar face altceva decât să 
prelungească timpul în care probele erau în faţa juriului, ceea ce 
nu putea fi favorabil clientei sale. 


Picnicul de la prânz din acea zi constă în sendvișuri cu salată 
de ouă pregătite de Pajamae Jones, împachetate în folie de 
aluminiu și ţinute la rece într-un răcitor, împreună cu cola cu 
vanilie, preferata ei. După ce Scott rezumă pentru Shawanda 
mărturiile dimineţii, fetița interveni: 

— Mamă, am scos limba la domnul Burns. 

— Pajamae, nu-i frumos. 

— Nici el nu este. Ar trebui să auzi lucrurile pe care le spune 
despre tine, mamă. Ti-ar arde urechile! 

— Shawanda, întrebă Scott, te simţi mai bine? Eşti pregătită 
să depui mărturie? 

— Când? 

— Mâine. 


După masa de prânz, agentul FBI Henry Hu, expert 
criminalist, a urmat pe scaunul martorilor. După confirmarea 
mărturiei doctorului Urbina referitoare la unghiul traiectoriei 
glonţului prin creierul lui Clark McCall, agentul Hu, printr-o 
examinare directă, de lungă durată și extrem de minuțioasă, își 
exprimă opinia de expert în legătură cu felul în care credea el că 
avusese loc crima, pe baza dovezilor criminalistice și cu ajutorul 
unei expuneri grafice, în care era zugrăvită o siluetă umană 
aflată undeva între poziţia culcat și cea de a sta în genunchi, 
deasupra acesteia stând o altă siluetă umană, ce ţinea în mână 
un pistol la capul victimei. Măsurătorile erau notate în jurul 
perimetrului celor două siluete, cu linii trasate care să arate 
diferite înălțimi și unghiuri și o linie închisă la culoare indicând 
traiectoria glonţului tras din pistol prin craniu și până la punctul 
său de impact din podea. In timp ce vorbea, agentul Hu arăta 
elementele expunerii cu ajutorul unui indicator metalic. 

— Victima era într-o poziţie semiculcată când a fost 
împușcată. Noi credem acest lucru deoarece, după cum puteţi 
vedea aici, traiectoria glonţului prin craniu trebuie să se alinieze 
cu punctul în care acesta a intrat în podea. Victima avea 1,80 
înălţime. Dacă ar fi fost în picioare când a fost împușcat, unghiul 
descendent de 28 de grade al traiectoriei glonţului prin craniu ar 
fi presupus că făptașul a ţinut pistolul deasupra capului și a tras 
în jos, o acţiune dificilă din punct de vedere fizic - agentul Hu 
demonstră dificultatea în faţa juriului - sau că făptașul era 


neobișnuit de înalt. 

Prin urmare, dacă victima era în genunchi, punctul de intrare 
- fruntea - este la doar 127 de centimetri distanţă de podea, tot 
un pic prea sus. Dar dacă este în poziție semiculcată, ca și cum 
se ridica de jos, cu punctul de intrare cam la o distanţă de 100 
de centimetri de podea, care este înălțimea aproximativă la 
care o persoană de talie obișnuită ar ţine pistolul în faţa sa, uite 
așa, cu câţiva centimetri în plus sau în minus - agentul Hu 
demonstră din nou pentru juriu atunci traiectoria glonţului prin 
craniu și punctul de impact din podea se aliniază întocmai. 

Juraţii clătinară din cap, semn că erau întru totul de acord cu 
analiza lui. 

— Mai știm că părul victimei a fost smuls din rădăcină, ceea 
ce presupune o forţă redutabilă. Asta conduce la concluzia că 
omorul s-a petrecut astfel: victima era pe podeaua dormitorului. 
Făptașul a înșfăcat victima de părul aflat în partea dreaptă a 
scalpului și l-a smucit aproximativ un metru de podea. Apoi 
făptașul a pus ţeava pistolului la fruntea victimei deasupra 
ochiului stâng și a împușcat-o. Forţa cu care s-a descărcat arma 
a trântit victima la pământ - ceea ce coincide cu locul în care a 
fost găsit cadavrul - și i-a smuls părul de pe scalp. 

Clark McCall era violator, dar avusese o moarte oribilă. Până 
la finalul mărturiei agentului Hu, juraţii deveniseră sumbri. Poate 
că manifestaseră înțelegere faţă de micuța negresă din primul 
rând, dar trebuiau să admită faptele; și faptele o indicau pe 
mama ei drept ucigașa lui Clark McCall. Ray Burns de-abia putea 
să-și reprime rânjetul, când se ridică și anunţă: 

— Domnule judecător, acuzarea a încheiat. 

Scott observă că Ray se întorsese și surprinse privirea 
senatorului McCall; acesta încuviinţă spre Ray, în mod evident 
mulţumit de acuzarea realizată împotriva ucigașei fiului său. 
Fără îndoială că îi spusese lui Ray Burns că nu va uita asta 
niciodată, în special dacă numele lui Ray ar apărea vreodată în 
faţa Senatului Statelor Unite pentru confirmarea într-un post 
guvernamental înalt. 

Dan Ford surprinse privirea lui Scott; expresia fostului său 
partener senior trăda o întrebare tăcută: „Ai renunţat la cariera 
ta pentru o criminală?” 

Judecătorul Buford suspendă ședința pentru ziua respectivă. 
Apărarea Shawandei Jones urma să înceapă la ora nouă în 


dimineața următoare. Acum, tot ceea ce avea Scott de făcut era 
să vină cu o tactică de apărare. 


Cina pe podeaua din bucătărie fu asemenea unui parastas. 

— Tot ceea ce a spus Hu este adevărat, zise Bobby, doar că 
nu-i dovedește vinovăția Shawandei. Problema este că a fost în 
acea cameră cu el în seara aceea, s-au luptat și pistolul ei este 
arma crimei. Drept pentru care orice persoană raţională ar 
presupune că ea a făcut-o. Și fără Hannah Steele care să 
confirme ideea autoapărării - care oricum nu este valabilă atâta 
timp cât Shawanda refuză să recunoască că l-a împușcat pe 
Clark - nu putem cere juriului s-o achite pe acest temei. 

— Şi ce rămâne? 

— Trebuie să răspundem la o întrebare pentru juriu, Scotty - 
ceea ce vor ei să știe: cine l-a ucis pe Clark McCall? Dacă nu a 
făcut-o Shawanda, atunci cine? Cine a intrat în acea casă 
imediat după ce ea a plecat, înainte ca el să se poată ridica de 
pe podea și îmbrăca, cine a luat pistolul ei de jos, i l-a pus la cap 
lui Clark și a apăsat pe trăgaci? 

Scott scutură din cap. 

— Ai vești de la Carl? 

— Va suna când are ceva. _ 

— Ei bine, are douăsprezece ore să ne salveze. In acest 
moment nu o avem decât pe Shawanda, cuvântul ei împotriva 
dovezilor. 

Pajamae interveni: 

— Mama o să depună mărturie? 

— Da, puiule. Trebuie. 

— Cu ce se va îmbrăca? 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Am mai păstrat câteva dintre lucrurile mamei de la 
vânzarea din curte, adăugă și Boo, pentru mama lui Pajamae. 
Pentru când iese. 

Scott se întoarse spre Karen. 

— Ai vrea să ajuţi fetele să aleagă niște haine? 

— Sigur. 

— Cel puţin va fi îmbrăcată frumos. 

Mâncară acum în liniște mâncarea mexicană livrată acasă. 
Scott le privi absent pe fete cum mâncau, întrebându-se cum va 
face faţă Pajamae vieții cu mama pe culoarul morții și apoi vieţii 


fără mama ei, după execuţie, când observă ceva: Boo își ţinea 
furculița în mâna stângă. 

— Boo, vino încoace. 

Ea se ridică de pe podea și se apropie de el. Scott luă folia de 
aluminiu în care fusese împachetată porția sa din felul principal 
de mâncare și o modelă dându-i forma de L. Un pistol din folie 
de aluminiu. Il așeză pe podea. 

— Te rog să-l ridici. 

Boo se încruntă. 

— Ce vrea să fie asta, un pistol? 

— Da. 

Ea ridică din umeri, se aplecă și ridică de jos pistolul din folie 
cu mâna stângă. 

— Acum apucă-mă de păr. 

Fetiţa veni direct în faţa lui și cu mâna dreaptă îl apucă de 
părul aflat deasupra ochiului stâng. 

— Acum îndreaptă pistolul spre fruntea mea, ca și cum ai de 
gând să mă împuști. 

Ea duse ţeava pistolului din folie la fruntea lui Scott, deasupra 
ochiului drept. 

Bobby interveni: 

— Clark a fost împușcat deasupra ochiului stâng. 

— De un ucigaș dreptaci. 

Văzând-o pe Boo ţinându-și furculita cu mâna stângă, Scott își 
amintise prima sa întâlnire cu Shawanda, când ţinuse stiloul cu 
mâna stângă. 

— Pajamae, mama ta este stângace, nu-i așa? 

— Da, sir, domnule Fenney, este sigur. 


DOUĂZECI ȘI OPT 


— Apărarea îl cheamă pe agentul FBI, Henry Hu. 

Ray Burns sări ca ars de pe scaun. 

— Domnule judecător, domnul Fenney a refuzat ieri să-i 
adreseze întrebări agentului Hu; acum îl cheamă ca martor al 
apărării? 

Judecătorul îl privi pe Scott. 

— Domnule Fenney? 

— Exact asta fac, domnule judecător. 

— Continuă. 

Scott fusese atât de sigur că clienta sa îl omorâse pe Clark 
McCall, încât omisese să-l întrebe pe expertul criminalist al 
acuzării un lucru fundamental: criminalul era dreptaci sau 
stângaci? Fusese așa de sigur că clienta lui minţea, încât uitase 
chiar și să ia în consideraţie faptul că ea ar putea spune 
adevărul. Acum, pentru prima dată de când fusese numit să 
reprezinte acuzata în procesul Statele Unite ale Americii versus 
Shawanda Jones, Scott știa că clienta lui era nevinovată. Nu 
Shawanda Jones îl omorâse pe Clark McCall. 

Dar atunci, cine? 

Agentul Hu se așeză în scaunul martorilor, judecătorul 
amintindu-i că era încă sub jurământ, iar Scott începu: 

— Agent Hu, mărturia ta de ieri a fost extrem de edificatoare 
și spun asta ca pe un compliment. 

— Mulţumesc. 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, aș dori să reamintim pentru 
juriu modul în care crezi că a fost ucis Clark McCall. 

— Sigur. 

— Colegul meu, domnul Herrin, ne va asista. Bobby, fii bun și 
așază-te în genunchi. 

Bobby merse și îngenunche în faţa lui Scott. 

— Acum, agent Hu, părerea ta este că, atunci când a fost 
împușcat, Clark se afla pe podea undeva între a fi culcat și a sta 
în genunchi, așa cum domnul Herrin stă aici, așa-i? 

— Da. 

— Și ucigașul stătea cu faţa la Clark, așa cum stau eu acum, 
corect? 

— Da. 

— Și criminalul l-a apucat pe Clark de părul din partea 


dreaptă a scalpului, așa? 

Scott îl înșfacă pe Bobby de păr cu mâna stângă. 

— Da. 

— Apoi criminalul i-a pus lui Clark pistolul la frunte, deasupra 
ochiului stâng, astfel? 

Scott gesticulă cu mâna dreaptă ca și cum ar fi fost un pistol 
și își înfipse degetul arătător în fruntea lui Bobby. 

— Şi apoi ucigașul l-a împușcat pe Clark? 

— Da. Așa cred că a avut loc crima. 

— Ei bine, sunt de acord cu tine. Dar nu cumva această 
demonstraţie mai dovedește și altceva, ceva important legat de 
criminal? 

Agentul Hu se încruntă. 

— Ce anume? 

— Criminalul era dreptaci. 

Expresia de pe chipul agentului Hu îi trădă acestuia uimirea. 

— Da, cel mai probabil criminalul era dreptaci. 

— Ucigașul l-a apucat de păr pe Clark cu mâna stângă și a 
ţinut pistolul cu mâna dreaptă, corect? 

— Da, ar fi corect. 

— Încă un lucru, agent Hu. Medicul legist a spus că exista o 
contuzie înjurai ochiului drept al lui Clark, ca și cum ar fi fost 
lovit cu un pumn. 

— Da, era. 

— Ca expert criminalist, ce este mai probabil: ca persoana 
care l-a lovit în ochi pe Clark să fie dreptace sau stângace? 

— Stângace. 

— Deci persoana care l-a pocnit pe Clark McCall era stângace, 
dar persoana care l-a împușcat era dreptace? 

— Da, acesta ar fi cel mai probabil scenariu. 


Scott îl chemă din nou la bară pe agentul Edwards. 

— Agent Edwards, ai declarat că tu ai arestat-o pe acuzată? 
— Da, domnule. 

— Şi că tu i-ai luat declaraţia? 

— Da, domnule. 

— Ai dactilografiat ceea ce a spus ea? 

— Da, domnule. 

— Şi apoi ea a citit și a semnat? 

— Da, domnule. 


— Cu ce mână a semnat declaraţia? 
Agentul Edwards se gândi un moment, apoi răspunse: 
— Cu mâna stângă. 


Juraţii nu o văzuseră încă pe acuzată în persoană. Îi văzuseră 
fotografiile făcute la poliţie și imaginile din ziare și de la 
televiziune, dar n-o văzuseră încă în carne și oase. Și aveau 
nevoie să o audă și să o vadă, să o asculte și să o privească în 
timp ce nega că îl omorâse pe Clark McCall. Scott știa că trebuia 
să o aducă pe Shawanda în scaunul martorilor, în ciuda celui de- 
al Cincilea Amendament al Constituţiei”, dar voia să îi ofere cea 
mai bună șansă posibilă de succes. Așa că făcuse două lucruri: îl 
convinsese pe judecător să-i accepte tratamentul cu metadonă 
și o ţinuse departe de sala de judecată până în acel moment. 

Acum toţi ochii ai judecătorului, juraţilor, procurorilor și 
spectatorilor - erau aţintiți asupra ușii din laterala sălii, 
așteptând cu nerăbdare sosirea Shawandei Jones. Boo, Pajamae 
și Karen primiseră permisiunea de a intra în celula ei - după ce 
fuseseră percheziţionate de un gardian - ca s-o ajute să se 
îmbrace. Se întorseseră în sală cu câteva minute mai înainte. 
Boo îi transmise lui Scott un alt semn de încurajare cu degetul 
mare în sus. 

Ușa se deschise și un murmur străbătu încăperea. Shawanda 
nu mai semăna cu dependenta de heroină pe care Scott o 
văzuse mai devreme în acea dimineaţă; arăta uluitor și era 
foarte tânără. Scott uitase că avea doar douăzeci și patru de 
ani, atât de tare o îmbătrânise heroina. Dar astăzi își recăpătase 
tinereţea. Purta costumul bleumarin al Rebeccăi, pantofii cu 
tocuri tot ai Rebeccăi și machiată cu fardurile Rebeccăi; părul 
era ușor înfoiat și periat neted; ochii îi erau pătrunzători și vioi. Il 
privi pe Scott și zâmbi. Shawanda semăna cu Halle Berry în una 
dintre zilele ei cele mai bune. 

Juraţii o urmăriră cu privirea în timp ce Ron o conduse la 
masa apărării și îi trase scaunul. Se așeză grațios, iar Ron îi 
împinse scaunul sub masă. Ea se întoarse și privi fiecare jurat, 
unul câte unul, iar aceștia o priviră și ei. Prima lor impresie era 
una bună. Scott privi înapoi la cei doi McCall: fața senatorului 
trăda îngrijorarea, iar cea a lui Jean - gelozia. Lângă ei, pe chipul 


5 Stipulează dreptul cetățeanului de a nu fi obligat să se auto 
incrimineze. (n.tr.) 


lui Dan Ford se putea citi interesul renăscut faţă de proces. 

Scott se ridică și rosti: 

— Apărarea o cheamă pe Shawanda Jones. 

Aceasta se ridică și merse spre boxa martorilor, depuse 
jurământul, apoi se așeză. Scott rămase pe podium. 

— Doamnă Jones, începu el, ești stângace? 

— Da, domnule. 

— L-ai ucis pe Clark McCall? 

— Nu, domnule, domnule Fenney. Nu l-am ucis eu. 

— În regulă, doamnă Jones, hai să vorbim despre viaţa ta. 
Unde te-ai născut? 

— În cartierul social. 

— Cartierul locuinţelor sociale din South Dallas, același loc în 
care locuiești și acum? 

— Da, domnule. 

— Care era numele mamei tale? 

— Pe mama o chema Dorena. 

— Care era numele tatălui tău? 

— Domnule Fenney, știi că nu-l cunosc. 

— Părinţii tăi nu erau căsătoriți? 

— Nu, domnule. Tatăl meu era un alb pentru care lucra 
mama. Îi făcea curăţenie la birou. 

— Bine, deci ai fost născută legitim. 

— Nu, domnule, am fost născută într-un spital, Parkland. A... 
bine. Nu ţi-ai cunoscut niciodată tatăl, corect? 

— Nu, domnule. 

— Ai crescut în cartierul social? 

— Da, domnule. 

— Mama ta a murit când aveai treisprezece ani? 

— Cam așa ceva. 

— De cea murit? 

— N-a avut doctor. 

— Nu, vreau să spun, a murit de cancer sau ceva de genul 
ăsta? Nu, domnule, a murit fiin'că n-a venit niciun doctor să o 
vadă. A căzut, noi am chemat ambulanţa, dar nu a venit nimeni. 

— Așa că ai crescut singură? 

— Da, domnule. 

— Şi te-ai asociat cu oameni periculoși. 

— Singurii oameni pe care îi avem în cartierul social, domnule 
Fenney. Nu au nimic de făcut, așa că intră în necazuri. 


— Şi tu ai intrat în necazuri? 

— Eddie, el a fost necazul meu. 

— Eddie a fost tatăl copilului tău? 

— Da, domnule. Era un alb care vindea droguri în cartierul 
social, m-a văzut într-o zi, când aveam paisprezece ani. l-a 
plăcut ce-a văzut, așa că mi-a dat niște droguri și eu l-am lăsat 
să mă atingă. 

— Şi Eddie ţi-a dat heroină? 

— Da, domnule. 

— Şi ai devenit dependentă la vârsta de șaisprezece ani? 

— Da, domnule. 

— Și atunci erai deja prostituată? 

— Da, domnule. 

— De ce? 

Ochii ei coborâră în pământ: 

— Bărbaţii cred că găsesc între picioarele Shawandei tot ceea 
ce le lipsește în vieţile lor. Nu este așa. Își ridică privirea. Este 
singurul lucru pe care l-au vrut bărbaţii vreodată de la mine. 

— Doamnă Jones, ai o fiică? 

— Ei, tu știi asta, domnule Fenney. Doar stă cu tine. 

Profesorul și casnicele zâmbiră. Scott se întoarse spre 
Pajamae care se afla în spatele lui și îi făcu semn să se ridice. 
Fetița se ridică, având pe chip cea mai inocentă expresie 
imaginabilă. 

— Este aceasta fiica ta? 

— Da, domnule, este copilașul meu. 

Pajamae se întoarse spre juraţi și făcu o reverență. Acum toți 
zâmbeau. Puștoaica era bună. 

* 

Au luat pauza de masă înainte ca Shawanda să înceapă 
depoziția legată de seara în care fusese omorât Clark McCall. Ea 
nu stătea pe podea cu fetele, ci la masă cu Scott, Bobby și 
Karen, fiind foarte atentă să nu se păteze cu ton pe costumul 
Neiman Marcus. 

— Avem un costum foarte frumos pentru tine ca să-l porți 
mâine, mamă, rosti Pajamae de jos. 

— Cum mă descurc, domnule Fenney? 

— Bine, Shawanda. Dar partea dificilă este în această după- 
amiază. 

— Crezi că mă vor crede? 


El gândi nu, dar răspunse da. 


— Doamnă Jones, începu Scott, hai să ne întoarcem la ziua de 
sâmbătă, 5 iunie. Ai luat heroină în acea zi? 

— Eram vie, deci trebuia. 

— Luai în fiecare zi? 

— De două-trei ori. 

— Deci, înainte de a pleca la lucru în acea seară, ţi-ai injectat 
heroină? 

— Da, domnule. Îmi era mai uşor așa. 

— Ce îți era mai ușor? 

— Sexul. 

— Bine, apoi Kiki, o altă prostituată, a venit și aţi plecat 
împreună cu mașina spre bulevardul Harry Hines? 

— Da, domnule, locul nostru obișnuit. 

— Și aţi așteptat să vină bărbaţii la voi? 

— Niciodată nu așteptăm prea mult. 

— Și a apărut Clark McCall? 

— Da, domnule, dar eu nu-l cunoșteam. Era doar un băiat alb 
într-un Mercedes negru. 

— Şi ţi-a oferit o mie de dolari ca să-ţi petreci noaptea cu el? 

— Da, domnule. 

— Oh, înainte de Clark, ai... ăă, lucrat pentru vreun alt client? 

— Nu, domnule, nu mai lucrez pentru nimeni. Lucrez doar 
pentru mine. 

— Vreau să zic, te mai plătise cineva pentru sex în seara 
aceea? 

— l-am dat unu’ scurt unui poliţai, dar el nu plătește. 

— Ai făcut sex oral cu un ofiţer de poliţie? 

— Da, domnule, domnule Fenney, așa nu ne face probleme. 
Mie și lu' Kiki, facem cu rândul. Gratis. 

— Bine, deci înapoi la Clark McCall. Te-ai urcat în mașina lui și 
te-a dus la reședința sa din Highland Park? 

— Da, domnule. 

— Şi ai intrat în casă? 

— Da, domnule. 

— Sus, în dormitor? 

— Da, domnule. 

— Spune juriului ce s-a întâmplat apoi. 

Shawanda se întoarse spre juraţi și le spuse povestea din 


seara aceea lară rușine sau vină, ci ca pe un lucru banal. Că ea 
și Clark au făcut sex, după ce - culmea - l-a determinat să-și 
pună un prezervativ - „Nu pot să mă îmbolnăvesc de SIDA. 
Trebuie să am grijă de Pajamae a mea”. Că el a devenit violent, 
a început s-o plesnească și s-o numească cioară, că ea l-a 
zgâriat, i-a dat un pumn în ochi și un genunchi în boașe, că ela 
căzut pe podea, că ea și-a luat mia de dolari și cheile de la 
mașină, că s-a întors singură pe Harry Hines și a abandonat 
mașina. 

Și Clark McCall era viu ultima dată când l-ai văzut? 

— Da, domnule, sigur era, mă înjura ca pe un bastard. 

— Ce aţi făcut apoi tu și Kiki? 

— Am mers acasă, la culcare. 

— Ce ai făcut în dimineaţa următoare, duminică? 

— M-am trezit, am pregătit micul dejun pentru Pajamae, am 
mers la biserică. 

— Ai mers la biserică? 

Ea avu o expresie uimită. 

— Domnule Fenney, fără păcătoși nu mai e nevoie de biserici. 

Juraţii zâmbiră la această remarcă. 

— Şi ce făceai când a venit FBl-ul să te aresteze? 

— Eram afară pe verandă, stăteam cu Pajamae. 

— Ai știut de ce te arestează? 

— Au zis că pentru uciderea unui om. Eu am zis că nu am 
omorât pe nimeni. Ei nu m-au crezut. 

— Nu mai am întrebări, domnule judecător. 

Ray Burns aproape că-l dărâmă pe Scott, așa era de grăbit să 
o chestioneze pe Shawanda. 

— Doamnă Jones, ești prostituată, corect? 

— Da, domnule. 

— Şi dependentă de heroină? 

— Da, domnule. 

— Şi ai fost cu Clark McCall în noaptea în care acesta a fost 
ucis? 

— Asta spune poliţia. Eu nu știu când a fost omorât. 

— Te-a ales pentru sex, nu-i așa? 

— Da, domnule. 

— Ţi-a oferit o mie de dolari pentru acea noapte? 

— Da, domnule. 

— Te-ai urcat în mașina lui, un Mercedes-Benz, așa-i? 


— Da, domnule. 

— Te-a dus la el acasă? 

— Da, domnule. 

— Ai mers la etaj, ţi-a dat să bei alcool? 

— Da, domnule. 

— Şi-a scos hainele, tu ţi le-ai scos pe ale tale și aţi făcut sex, 
corect? 

— Da, domnule. 

— Şi apoi l-ai pocnit în ochi? 

— Doar pen' că m-a plesnit și m-a făcut cioară. 

— Şi l-ai lovit în vintre? 

— Nu, domnule, nu l-am lovit în cap, l-am lovit în boașe. 

— Bine, în boașe. 

— Fiin'că voia să mă lovească iar. 

— Şi apoi ţi-ai luat pistolul și l-ai împușcat? 

— Nu, domnule, nu am împușcat pe nimeni. 

— Ştii că pistolul tău a fost arma crimei? 

— Nu știu una ca asta. Tu spui așa. 

Ray Burns ridică pistolul de calibru .22. 

— Acesta este pistolul tău, nu-i așa? 

— Da, domnule. 

— Şi de ce porţi pistol? 

— Dacă locuiești în cartierul social, mori de bătrâneţe 
așteptând să vină poliția când cineva încearcă să-ţi intre în casă. 

— L-ai împușcat pe Clark McCall, nu-i așa? 

— Nu, domnule, nu am împușcat pe nimeni. 

— Şi ai furat de la el o mie de dolari? 

— Nu, domnule. Am muncit pentru ei. 

— Şi i-ai furat mașina? 

— Nu, domnule. Am împrumutat-o ca să mă întorc unde-mi 
era locul. 

— Ca să părăsești locul crimei? 

— Ca să fug înainte de a mă lovi din nou. 

— Şi te-ai întors acasă la fiica ta ca și cum nu se întâmplase 
nimic? 

— Fiin'că nu se întâmplase nimic. 

— Doamnă Jones, tu chiar te aștepți ca acest juriu să te 
creadă? 

Shawanda se uită spre juraţi și răspunse cu o voce slabă: 

— Nu, domnule, nu mă aştept să mă creadă cineva. 


* 


Pornind spre camera fetelor să le învelească și să le spună 
noapte bună, Scott se opri în fața micului televizor aflat pe 
blatul bucătăriei, unde știrile de noapte reluau evenimentele 
zilei de la proces. Pe ecran era schiţa Shawandei realizată de un 
artist. Reporterul spunea că acuzata era destul de frumoasă și 
că se comportase bine în boxa martorilor. Juraţii, spunea el, au 
fost atenţi și respectuoși și, până la finalul zilei, confuzi de-a 
binelea de ideea unui criminal care era probabil dreptaci și o 
acuzată care era cu certitudine stângace. 

— Dacă Shawanda Jones nu l-a ucis pe Clark McCall, întreba 
reporterul, atunci cine? 


Sus, Scott se aplecase peste pat să le învelească pe fete, 
când Pajamae zise încetișor: 

— Domnule Fenney, acum știu ce face mama, cu clienţii ei. 

— Ştii? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Îi lasă să o atingă în părţile ei intime și să-și pună în ea 
părţile lor intime. Asta este sexul, nu-i așa, domnule Fenney? 

— Da, asta este. 

— De ce, domnule Fenney? Mama întotdeauna îmi spune să 
nu las niciodată un băiat să-mi atingă părţile intime. Ea de ce Îi 
lasă pe bărbaţi să i le atingă? 

— Este așa cum ai spus chiar tu: te iubește pe tine, dar pe 
sine nu se iubește deloc. 

— Mama a avut o viaţă tristă, nu-i așa, domnule Fenney? 

— Da, așa este. 

— Acum știu de ce este întotdeauna atât de tristă. N-a avut 
niciodată pe cineva care să o iubească întreagă, nu doar părţile 
ei intime. 

— Așa este, nu a avut. 

— Dar azi era drăguță, nu-i așa? 

— Foarte drăguță. 

— Suficient de drăguță încât să te însori cu ea? 

Boo se ridică. 

— A. Scott, noi vrem să trăim împreună, cu tine și cu mama 
ei. Nu ar fi acesta un final excepţional de fericit? 

Scott se așeză pe marginea patului. De atâtea ori falsificase 
adevărul în faţa lui Boo, dar după trei zile de proces penal, ea și 


Pajamae puteau face față adevărului. 
— Fetelor, finalurile fericite se întâmplă doar în povești, nu în 
viața reală. 


DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


În dimineaţa următoare, Shawanda arăta la fel de 
încântătoare și în costumul cafeniu al Rebeccăi. Scott stătea 
lângă ea în sala de judecată, toate privirile aţintite asupra lui, 
doar ochii lui îndreptaţi asupra ei. li spusese adevărul. Dar Scott 
era avocatul ei și știa, așa cum toţi avocaţii știu, că adevărul 
rareori are câștig de cauză într-un tribunal. Bobby avea 
dreptate. Când juraţii aveau să se retragă pentru a decide 
soarta Shawandei, se vor întreba unii pe alţii un singur lucru: 
dacă Shawanda Jones nu l-a ucis pe Clark McCall, atunci cine? 
Aveau nevoie de un răspuns. Dar Scott nu avea niciunul. Nu 
avea nici măcar un indiciu. 

Așa că porni la pescuit. Când un avocat ia o depoziţie într-un 
litigiu civil și nu are nicio pistă, pornește la pescuit. Pune toate 
întrebările imaginabile și câteva în plus, sperând că martorul va 
face o greșeală și-i va spune ceva ce el nu știa. Nu funcţionează 
niciodată. Dar oricum Scott își aruncă undiţa. 

— Apărarea îl cheamă pe Mack McCall. 

Ray Burns explodă de pe scaun: 

— Obiecţie. Senatorul McCall nu este pe lista martorilor. 

— Este adevărat, domnule Fenney, admise judecătorul. Ai un 
motiv întemeiat pentru chemarea unui martor care nu este pe 
listă? 

— Da, domnule. Domnul Burns încearcă să obţină execuţia 
clientei mele. Aș dori să-l împiedic să facă una ca asta. 

Gura judecătorului Buford se destinse într-un început de 
zâmbet. 

— Foarte bine. Obiecţie respinsă. 

Senatorul McCall se ridică fără grabă de la locul său situat pe 
al doilea rând din secțiunea pentru public, își aranjă sacoul și 
cravata și trecu pe lângă Scott fără să-i arunce măcar o privire. 
După depunerea jurământului, el luă loc în boxa martorilor de 
parcă poza pentru un viitor portret. 

— Domnule senator McCall, este adevărat că fiul 
dumneavoastră avea o întreagă istorie legată de alcool și de 
abuzul de droguri? 

— Clark a avut ceva probleme cu abuzul de substanţe, dar le 
depășise. 

— Avea de asemenea și probleme cu violul? 


— Îmi pare rău, dar nu înţeleg întrebarea. 

— Cunoașteţi o femeie numită Hannah Steele? 

— Nu, nu o cunosc. 

— Aţi auzit vreodată acest nume, Hannah Steele? 

— Nu, deloc. 

— Aţi dat vreodată bani unei persoane numite Hannah Steele? 

— Nu, nu am dat. 

— Ştiţi că Hannah Steele a depus o plângere penală împotriva 
lui Clark acum un an, susţinând că acesta o bătuse și o violase? 

— Nu știu absolut nimic legat de un asemenea lucru. Aveţi o 
copie a acestei plângeri? 

— Domnule senator McCall, i-ați plătit lui Hannah Steele 500 
000 de dolari ca să-și retragă plângerea de viol împotriva lui 
Clark și să plece din Dallas? 

Senatorul îl privi pe Scott direct în ochi și făcu ceea ce doar 
un politician ar putea face mai bine decât un avocat. Minţi. 

— Bineînţeles că nu. 

— Aţi plătit alte șase femei ca să-și retragă plângerile de viol 
împotriva lui Clark? 

— Aveţi cumva și nume care să vă însoţească afirmaţiile, 
domnule Fenney? Aţi făcut aceste declaraţii false pe postul 
naţional de televiziune, dar nu aveţi nicio dovadă care să vă 
susţină afirmaţiile, nu-i așa? 

Scott privi spre Dan Ford. Fostul său model patern și partener 
senior stătea acolo fără să manifeste nici cea mai neînsemnată 
reacție la faptul că un senator al Statelor Unite minţea sub 
jurământ. Dan Ford știa numele femeilor deoarece el personal le 
plătise pe toate șapte. Dar, cum știa bine Scott, privilegiul 
avocat-client permitea unui avocat să ascundă fărădelegile 
clientului său, absolut orice, de la deversarea de plumb într-un 
râu și până la comiterea de sperjur într-un tribunal federal; așa 
că Dan Ford rămase tăcut. Scott se întoarse spre McCall. 

— Răspundeţi la întrebare, domnule senator. 

— Nu, nu am plătit alte femei. 

— Avea Clark un apartament în Washington? 

— Da, avea. 

— Locuia în el când era în Washington și se ocupa de afacerile 
FERC? 

— Da. 

— Îl așteptați pe Clark să participe la debutul campaniei 


dumneavoastră electorale de luni, 7 iunie, din Washington? 

— Da. Spusese că va veni. 

— Ştiaţi că venise în Dallas sâmbătă, pe 5 iunie? 

— Nu. Nu înainte de a suna FBl-ul. 

— Aţi fost surprins să aflaţi că era în Dallas? 

— Am fost surprins să aflu că era mort. 

— Se întorcea deseori în Dallas? 

— Da. Nu-i plăcea la Washington. 

— Zbura spre Dallas de fiecare dată când avea chef, fără să 
vă anunţe? 

— Da. Clark era... impulsiv. 

— Şi când era în Dallas, stătea în reședința dumneavoastră 
din Highland Park? 

— Da. 

— Îl cunoașteţi pe Delroy Lund? 

— Da, îl cunosc. 

— Este un angajat al dumneavoastră? 

— Da, este. 

— Cu ce se ocupă? 

— Este bodyguardul meu. 

— Asta este tot ce face, vă asigură protecţie fizică? 

— Uneori îmi cară și bagajele. Am probleme cu spatele. 

— Mituiește martorii în numele dumneavoastră? 

— Nu. 

— A mituit-o pe Hannah Steele în numele dumneavoastră? 

— Nu. 

— L-aţi trimis să-l mituiască pe colegul meu, Bobby Herrin? 

— Nu. Nici măcar nu știu cine este domnul Herrin. Vreţi să mi- 
| arătaţi? 

Bobby nu era la masa apărării. Primise un mesaj pe mobil și 
ieșise din sala de judecată imediat ce avusese ocazia. 

Ray Burns se ridică. 

— Domnule judecător, domnul Fenney arc de gând să 
petreacă toată dimineaţa insultându-l pe senatorul de Texas sau 
intenţionează să adreseze și întrebări relevante pentru acest 
proces penal? 

— Ai vreo obiecţie, domnule Burns? 

— Obiectez, este irelevant. 

— Obiecţie respinsă. Judecătorul se întoarse spre Scott. 
Domnule Fenney, te rog să pui capăt mărturiei senatorului 


privitoare la acest caz. 

Scott își spunea în sine: „Mi-aș dori să știu cum”, când ușa 
sălii se deschise și Bobby intră, li făcu semn lui Scott să ia o 
pauză. Acesta ceru judecătorului o întrerupere de cincisprezece 
minute. 


Scott ieși din sală cu Bobby și merseră pe coridor până în 
locul unde Carl Kincaid se sprijinea de perete și ţinea în mână 
un plic galben gros. Acesta era înalt și slab și purta un sacou în 
carouri peste un tricou polo. Când ajunseră în dreptul lui, Carl îi 
înmână lui Scott plicul. Acesta scoase conţinutul și îl examina. 
Apoi îl privi din nou pe Carl. 

— Ştii ce înseamnă asta? întrebă Scott. 

— Cred că da, răspunse Carl. Este murdar. 

— Cum ai obţinut toate astea? 

Carl zâmbi. 

— N-o să-ţi spun cum să mituiești judecătorii dacă nici tu nu- 
mi spui cum să-mi fac treaba. 


Când curtea se reuni, Scott știa cum senatorul McCall era 
legat de moartea propriului fiu: prin bodyguardul său. 

— Domnule judecător, apărarea îl cheamă pe Delroy Lund. 

— Nu mai ai întrebări pentru senatorul McCall? 

— Nu, domnule. 

— Foarte bine. 

Judecătorul încuviinţă printr-o înclinare a capului către aprod, 
care ieși afară. Când ușile sălii se deschiseră, Delroy Lund călcă 
cu pași mari și apăsaţi ca un fost agent federal ce era. Era un 
bărbat masiv și avea o atitudine sfidătoare; în mod sigur era un 
poliţist care spărsese ceva capete la vremea lui. Se îndreptă 
spre boxa martorilor și depuse jurământul. Apoi se așeză, se 
lăsă pe spate și își încrucișă picioarele, glezna dreaptă peste 
genunchiul stâng, ca și cum totul din jur era al lui. Scott observă 
efectul produs de acesta asupra jurațţilor: îl urau înainte să fi 
scos vreun cuvânt. Ceea ce făcea ca în această sală de judecată 
să fie cel puţin treisprezece oameni care să-l urască pe Delroy 
Lund. 

— Ne întâlnim din nou, domnule Lund. 

Mai întâi, Scott obţinu de la Delroy datele sale biografice: 
avea cincizeci și unu de ani, era născut și crescut în Victoria, 


Texas, colegiul la Texas Al, poliţist de stradă în Houston timp de 
trei ani, apoi douăzeci de ani la DEA, lucrând în South Texas și 
luptând în războiul contra narcoticelor. Divorţat, lară copii. Cu 
șase ani în urmă se pensionase pentru a intra în slujba 
senatorului McCall. 

— Domnule Lund, ai înscenat vreodată ceva unui suspect? 

— Nu. 

— Ai plantat vreodată droguri în casa ori mașina vreunui 
suspect? 

— Nu. 

— Ai bătut vreodată un suspect? 

— Nu. 

Însă ochii săi răspundeau da. lar juraţii hispanici și afro- 
americani văzură adevărul în ochii lui. 

— Ai ucis vreodată pe cineva? 

— Da. 

— Câţi? 

— De nouă sunt sigur. 

— Ar putea fi mai mulţi? 

— Când ești într-un schimb de focuri cu cartelele mexicane 
ale drogurilor, nu te oprești ca să îi numeri. 

— Ai ucis vreodată pe cineva de aproape, stând faţă în faţă? 

— Da. 

— Când și unde? 

— Laredo, 1994. 

— Care au fost circumstanţele? 

— Eram agent DEA. El era traficant de droguri. Nu voia să 
meargă la închisoare. M-a ameninţat cu pistolul, l-am împușcat 
primul. 

Juriul știa că Delroy Lund era capabil să ucidă. 

— Cum te-ai simţit după aceea? 

— Fericit. El era mort; eu eram în viaţă. 

— Domnule Lund, aceea nu a fost singura ocazie când ai ucis 
pe cineva de aproape, nu-i așa? 

Ochii lui Delroy se îngustară. 

— Te referi la Del Rio? 

— Da. 

— Am fost complet exonerat. 

— Respingerea acuzațiilor de către un mare juriu nu este 
același lucru cu a fi exonerat, domnule Lund. Inseamnă doar că 


nu au existat probe suficiente să fii urmărit injustiţie. 

Ray Burns se ridică. 

— Obiecţie. lrelevant. Domnule judecător, aici nu domnul 
Lund este acuzatul. 

Scott interveni: 

— Poate că ar trebui să fie. 

— Se respinge, răspunse judecătorul. 

Scott se întoarse înapoi spre martor. 

— Domnule Lund, ce s-a întâmplat în noaptea de 13 martie 
1998, în Del Rio, Texas? 

— Am împușcat un suspect în timpul unei confruntări cu 
traficanţii de droguri. 

— Ai împușcat un băiat de șaisprezece ani. 

— Părea mai în vârstă. 

Scott ridică plicul adus de Carl, scoase documentele și le 
așeză pe podium. Când investigarea trecutului lui Delroy Lund 
dezvăluise primirea de mustrări pentru folosirea forţei în mod 
nejustificat, Carl decisese să sape mai adânc. Găsise și mai 
multe dovezi de ticăloșie. 

— Domnule Lund, raportul intern DEA asupra acestui 
incident... 

— Ar trebui să fie confidenţial. Cum ai pus mâna pe el? 

— Scuze, privilegiul avocat-client, domnule Lund. După cum 
spuneam, raportul intern DEA afirmă că în noaptea respectivă ai 
abordat un grup de cetățeni mexicani, aproximativ doisprezece 
băieţi și fete, în fața unui bar din central orașului Del Rio, după 
ce ai observat că vindeau droguri. Cel puţin aceasta a fost 
varianta ta. Martorii au spus că erai beat și că i-ai făcut o 
propunere uneia dintre fetele mexicane. 

— Au minţit. 

— În orice caz, a rezultat o altercaţie în timpul căreia tu ai 
împușcat mortal un băiat neînarmat de șaisprezece ani. 

— Căuta un pistol. 

— Raportul spune că nu a fost găsită nicio armă la faţa 
locului. 

— Au luat-o ai lui amigos când au fugit. 

— Ţi-a aruncat băiatul în faţă injurii, domnule Lund, nu cumva 
așa a început confruntarea? 

— Suspectul a refuzat să se supună ordinelor mele. Mi-a sărit 
în față. Lucrurile au scăpat de sub control. 


— Lucrurile au scăpat de sub control? 

— Da. Se mai întâmplă. 

— Se pare că ţi se întâmplă destul de des, domnule Lund. 
Dosarul tău arată nouă împușcături mortale, alte numeroase 
descărcări discutabile ale propriei arme, o mulţime de mustrări 
pentru folosirea forței în mod nejustificat, investigaţii ale 
afacerilor interne legate de activităţi independente, derularea 
de operaţiuni aflate sub interdicţie fără aprobarea agenţiei - ce 
mai carieră ţi-ai construit la DEA, domnule Lund! 

Delroy își scutură din cap cu dispreţ. 

— Civili. Domnule Fenney, războiul contra drogurilor nu este 
un joc de rummy la clubul de golf. Cartelele mexicane ale 
drogurilor sunt formate din narco-teroriști violenţi și nemiloși. Au 
ucis mai bine de o sută de femei în Juárez, multe dintre ele 
tinere americance. Au răpit și ucis zeci de turiști în Nuevo 
Laredo și le-au aruncat trupurile în Rio Grande. Au ucis grăniceri 
și preoţi catolici care au îndrăznit să vorbească în public 
împotriva lor. Deţin controlul asupra polițiștilor peste tot în 
Mexic și pe cei pe care nu-i pot controla îi omoară. Vrei ca 
asemenea oameni să mișune prin Dallas? Oamenii ca mine, 
domnule Fenney, ţin la distanță asemenea oameni, pe partea 
lor de râu. 

— Asta o fi adevărat, domnule Lund, dar ideea este că 
superiorii tăi de la DEA s-au săturat de practicile tale, nu-i așa? 

— O adunătură de conţopiști care nu ar face faţă realităţii de 
la graniță. 

— La scurt timp după acel incident din Del Rio, ai fost forţat 
să te retragi din DEA? 

— Da. De către birocraţii preocupaţi mai mult de obţinerea 
promovărilor decât a rezultatelor. Eu obţineam rezultate. 

— Ai obţinut rezultate și cu Hannah Steele, nu-i așa? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Domnule Lund, i-ai dat mită lui Hannah Steele ca să 
lipsească de la acest proces? 

— Nu. 

— Ai ameninţat-o că ai s-o dai momeală la pește? 

— Eu nu pescuiesc. 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu, nu am ameninţat pe nimeni. 

— O cunoști pe Hannah Steele? 


— Nu. 

— Ai încercat să-i oferi mită colegului meu, Robert Herrin, ca 
să renunţe la acest caz? 

— Nu. 

— Nu i-ai oferit o sută de mii de dolari? 

— Nu. 

— Îl cunoșteai pe Clark McCall? 

— Da. 

— Ce credeai despre el? 

— Sincer? 

— De ce nu, doar suntem la tribunal. 

— Era un ra... 

Delroy se opri și privi pe lângă Scott spre senatorul McCall. 

— Un ratat? Așa îi spuneai lui Clark? Nu cumva acesta este 
termenul pe care îl foloseai ca să-l descrii? 

Delroy își întoarse din nou privirea spre Scott și răspunse: 

— Era un băiat tare simpatic. 

— Un băiat tare simpatic căruia îi plăcea să lovească și să 
violeze fete? 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Unde te aflai în noaptea de sâmbătă, 5 iunie, anul acesta? 

— D.C. 

— Washington, D.C.? 

— Da. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Scott ridică un alt document din plicul lui Carl. 

— Domnule Lund, dețin o copie a unui bilet de avion, clasa 
întâi, de la Washington la Dallas, zborul numărul 1 607 al 
companiei American Airlines de la ora 8.23 sâmbătă dimineață, 
5 iunie, pe numele lui Clark McCall. 

— Şi? 

Scott ridică următorul document. 

— Şi mai am o copie a unui alt bilet de avion, clasa întâi, tot 
de la Washington la Dallas, pentru ora 8.30 în aceeași 
dimineață, zborul numărul 1 815 al companiei US Airways. Are 
numele tău scris pe el. 

Delroy nici măcar nu clipi. 

— Trebuie să fie o greşeală. 

— Crezi că mai există un Delroy Lund care își face de cap pe 


aici? 

— Nu știi niciodată. 

— Biletul lui Clark a fost rezervat la 16.37 în după-amiaza zilei 
de 4 iunie. Biletul tău a fost rezervat cu douăzeci și opt de 
minute mai târziu. Ai avut pe cineva în biroul lui Clark care-l 
monitoriza atent, nu-i așa? 

— Nu. 

— Vrei să-mi arăţi permisul de conducere? 

— Ce? 

— Permisul tău de conducere, ai vrea să-l arăţi, te rog? 

O ușoară senzaţie de neliniște invadă ochii negri ai lui Delroy. 
Se aplecă puţin spre stânga și întinse mâna spre buzunarul 
drept de la spatele pantalonilor. Işi scoase portofelul, extrase 
permisul și i-l înmână lui Scott cam fără tragere de inimă. 

— Domnule judecător, îmi daţi voie să mă apropii de martor? 

Judecătorul Buford încuviinţă. Scott se apropie, luă permisul 
de conducere și se întoarse pe podium. Îl compară cu un alt 
document. 

— Domnule Lund, ești sigur că acesta nu este biletul tău de 
avion? 

— Da. 

— Şi ești sigur că nu ai fost în Dallas pe 5 iunie? 

— Da. 

Scott ridică documentul. 

— Ei bine, atunci cum explici acest contract de închiriere a 
unei mașini încheiat cu Avis la aeroportul din Dallas și datat pe 5 
iunie, având semnătura ta și numărul permisului tău de 
conducere? 

Delroy își descrucișă picioarele. Ochii săi coborâră. Expresia 
nu i se schimbă, dar mușchii maxilarului începură să se 
contracteze rapid, ca și cum scrâșnea din dinţi. O peliculă 
subţire de transpiraţie îi lucea pe fruntea lată. Minţea și toată 
lumea din sală știa asta. El era conștient că ei știau lucrul acesta 
și că se afla pe punctul de a fi acuzat de sperjur. Dar Delroy 
Lund nu se confruntase cu lorzii mexicani ai drogurilor lară să 
aibă suficientă îndrăzneală. Îşi ridică brusc capul, îl privi pe Scott 
direct în ochi și răspunse: 

— Ştii ceva, acum că îmi amintești, am fost în Dallas în acea 
zi. Am uitat. 

— Ai uitat? 


— Da, am uitat. 

— Bine, domnule Lund, vom accepta această explicaţie. Ai 
sosit în Dallas sâmbătă, 5 iunie, la ora 11 dimineaţa și ai plecat 
duminică după-amiază cu zborul numărul 1812 al companiei US 
Airways de la ora 16.55? 

— Cam așa ceva. 

— Deci de ce ai venit în Dallas doar pentru treizeci de ore? 

Delroy rânji. 

— Ca să fac sex. Ca să agăţ o prostituată ieftină - gesticulă 
spre Shawanda - ca blondina de colo și să fac sex. 

— Domnule Lund, porţi batistă de obicei? 

— Da. Alergiile. 

— Aș putea să o văd? 

Işi întinse din nou mâna la spate, își scoase batista din 
buzunar și i-o înmână lui Scott. 

— Păstreaz-o. 

Scott se îndreptă spre masa apărării ca să ia un blocnotes și 
un stilou. Se uită la Shawanda și încremeni... părul ei era 
castaniu. Nu blond ca... Scott întoarse capul spre masa 
acuzării... peruca. Peruca pe care ea o purtase în noaptea aceea 
era blondă. Delroy tocmai o numise pe Shawanda „blondină”. 
Delroy fusese acolo în acea noapte. 

Delroy Lund l-a ucis pe Clark McCall. 

Adrenalina gonea prin corpul lui Scott ca printr-o cutie de 
viteză supraturată. Mintea începu să-i lucreze rapid. Criminalul 
stătea în boxa martorilor, la trei metri distanţă, dar Scott nu 
avea nimic care să-l lege pe acest bărbat de crimă. Delroy Lund 
era un experimentat om al legii; nu lăsase nicio urmă 
incriminatoare la locul crimei. Singura speranţă a lui Scott era 
să-l facă pe Delroy să mărturisească la bară, să clacheze și să 
lase să-i scape adevărul, să spună lumii că el îl omorâse pe 
Clark McCall. Un moment Perry Mason. Un moment la care 
visează avocaţii. Un moment care se întâmplă doar la televizor 
și în filme. 

Scott se îndreptă spre boxa martorilor și așeză în faţa lui 
Delroy blocnotesul și stiloul. 

— Domnule Lund, ai vrea, te rog, să te semnezi? 

Acesta ridică din umeri, luă stiloul în mâna dreaptă și se 
semnă. 

— Eşti dreptaci, domnule Lund. 


— Da, și ce-i cu asta? 

— Expertul criminalist de la FBI a declarat sub jurământ că 
persoana care l-a ucis pe Clark McCall era dreptace. Tu ești 
dreptaci, criminalul era tot dreptaci. Crima a avut loc în Dallas 
pe 5 iunie, tu ai fost în Dallas la acea dată. 

— Nouăzeci la sută din oamenii aflaţi în această sală sunt 
dreptaci. Și mai mult decât atât, erau în Dallas pe 5 iunie. 

— Da, dar niciunul dintre ei nu avea vreun motiv să-l ucidă pe 
Clark McCall, nu-i așa? 

— Va trebui să-i întrebi pe ei. 

— Te voi întreba pe tine: tu l-ai ucis pe Clark McCall? 

Judecătorul studia martorul când Ray Burns se ridică să 
obiecteze. 

— Domnule judecător... 

— Şezi, domnule Burns, răspunse acesta lară să-și mute 
plivirea de la Delroy. 

Ray se așeză. 

— Răspunde la întrebare, domnule Lund. 

Delroy zise: 

— Nu, nu l-am ucis pe Clark. De ce l-aș vrea mort? Lucrez 
pentru tatăl lui. 

— Care vrea să fie președinte. 

— Şi? 

— Şi dacă s-ar afla că fiul său folosea cocaină, angaja 
prostituate și poate chiar viola câteva fete, șansele senatorului 
McCall de a ajunge la Casa Albă ar fi cam la fel de mari ca ale 
acuzatei, nu-i așa? 

Delroy pufni. 

— La dracu’ cu asemenea aberaţii! 

Judecătorul: 

— Domnule Lund, ai grijă cum vorbeşti. 

Acesta răspunse: 

— La naiba, dacă a avea un ratat drept fiu ar fi motiv de 
crimă, jumătate din politicienii aflați în D.C. Şi-ar fi ucis deja 
odraslele. Nu ştiu nimic despre violuri, dar crezi că acest Clark 
era singurul copil de politician care bea, folosea droguri și alte 
lucruri despre care părinţii doresc să păstreze tăcerea? Orașul 
este plin de ei, puști bogaţi cărora li s-a oferit viaţa pe tavă de 
argint, iar ei se pișă pe ea. 

— Domnule Lund, de ce te-ai hotărât să faci sex în Dallas pe 5 


iunie? 

El ridică din umeri. 

— Cele mai frumoase femei din lume sunt în Dallas. 

— Asta ar putea fi adevărat, dar tu lucrezi pentru senatorul 
McCall în Washington. Cu siguranţă ai fi putut găsi o prostituată 
acceptabilă în capitala națiunii ca să poţi rămâne în oraș, mai 
ales că două zile mai târziu, pe 7 iunie, senatorul urma să-și 
anunţe public candidatura pentru președinție. Dar în loc să 
rămâi în D.C., tu vrii în Dallas pe 5 iunie ca să faci sex, în 
aceeași zi în care a venit și Clark? Domnule Lund, nu cumva ai 
venit special să-l omori pe Clark? 

Delroy oftă. 

— Am spus, nu l-am omorât pe Clark. 

— Atunci de ce ai venit în Dallas? De ce ai părăsit 
Washingtonul cu două zile înainte de marele moment al 
senatorului McCall? De ce ai zburat spre Dallas să agăţi o 
prostituată în loc să rămâi în Washington și să-l protejezi pe 
senator?... Scott înțelese. Asta este, nu-i așa? 

— Ce? 

— Oare este chiar așa de simplu? 

— Ce vrei să spui? 

— Tu nu ai venit aici să-l omori pe Clark. Ai venit în Dallas să-l 
protejezi pe senatorul McCall. 

— Nu știu despre ce dracu' vorbești acolo. 

— Domnule Lund, ce se întâmpla de obicei când Clark era în 
Dallas? 

— Nu știu, ce? 

— Dădea de necazuri. Venea acasă întotdeauna ca să dea de 
necazuri. Adevărul este că băiatul era suficient de isteţ să dea 
de necazuri doar în Dallas, deoarece aici tăticul său putea plăti 
pentru a-l scoate din orice fel de încurcătură. Numele McCall 
înseamnă ceva în Dallas. Banii McCall pot cumpăra orice în 
Dallas - chiar și șapte victime ale violului. 

— După cum am mai spus, nu știu nimic despre asta. 

— Și ultimul lucru de care avea nevoie senatorul McCall, chiar 
înainte de anunţarea candidaturii pentru președinție, era ca fiul 
său, Clark, să fie arestat, și nu doar pentru băutură sau droguri - 
așa cum ai spus tu, astea sunt la ordinea zilei. Dar acuzarea de 
viol nu este un lucru comun, nu-i așa? Mai ales pentru fiul 
viitorului președinte. Presa ar intra în frenezia vânătorii, poate 


chiar ar reuși să dea de urma celorlalte fete. Senatorul a cheltuit 
milioane ca să păstreze ascuns trecutul lui Clark, să nu-i ruineze 
viitorul politic. Și acum președinția era a lui, conducea detașat 
în sondaje, visul său era pe punctul de a se împlini... și care era 
singurul lucru din cauza căruia putea pierde Casa Albă înainte 
chiar de a o fi câștigat? Un fiu violator. Exact asta ar face. Ar 
distruge visul senatorului McCall, nu-i așa? Scott gesticulă spre 
senatorul aflat în public. Când acesta a aflat că fiul său venea în 
Dallas chiar înainte de marea sa lansare în campania 
prezidenţială, te-a trimis aici să-l urmărești, să-l ţii departe de 
necazuri. Scott scoase un alt document din plicul lui Carl. Clark 
rezervase un bilet pentru întoarcerea la Washington pe 6 iunie 
la ora 15.21, ca să fie alături de tatăl său la marele debut al 
campaniei. Senatorul știa că, dacă fiul său venea în Dallas doar 
pentru o seară de sâmbătă, asta însemna doar un singur lucru: 
demonii săi își cereau dreptul din nou, iar el le răspundea. 
Venea acasă să se îmbete, să se drogheze și să agaţe o fată. Şi 
senatorul știa ce se întâmpla de obicei când partea întunecată a 
lui Clark prelua conducerea - exact ceea ce el nu putea permite 
să se întâmple. Nu putea să se trezească duminică dimineaţă și 
să citească despre fiul său că fusese arestat pentru lovirea și 
violarea unei alte fete din Dallas. Așa că te-a trimis pe tine să te 
asiguri că nu se întâmpla un asemenea scenariu. Misiunea ta 
era să-l dădăcești pe Clark, să fii îngerul său păzitor, să-l ţii 
departe de necazuri și de presă. Ai venit în Dallas să-l protejezi 
pe senatorul McCall de propriul său fiu. 

Ochii lui Delroy priviră din nou pe lângă Scott spre McCall. Se 
întoarse și Scott în aceeași direcţie și ceea ce văzu îl uimi. |n 
ochii senatorului și pe chipul acestuia Scott citi că nu fusese 
deloc așa. Se întoarse spre Delroy. 

— Nu te-a trimis senatorul, așa-i? De data asta ai preluat tu 
iniţiativa. Ai derulat această operaţiune lară aprobarea sa. De 
ce? De ce nu i-ai spus senatorului? Te-ai gândit că era mai bine 
să-l ţii la distanţă și neinformat? Nu doreai să-l deranjezi pur și 
simplu chiar înainte de marea sa zi? Scott scutură din cap. 
Oricare ar fi explicaţia, ai venit aici ca să te asiguri că băiatul 
nu-i încurca socotelile tatălui. De aceea ai venit în Dallas 
sâmbătă, 5 iunie, nu-i așa, domnule Lund? 

— Nu. 

— Ai zburat spre Dallas, ai închiriat o mașină, l-ai urmărit pe 


Clark în seara aceea, nu-i așa? 

— Nu. 

— L-ai urmărit până pe Harry Hines unde stau prostituatele, 
nu-i așa? 

— Nu. 

— Şi acolo l-ai observat în timp ce oprea Mercedesul lângă 
două fete de culoare, una purtând o perucă roșie, cealaltă una 
blondă, am dreptate? 


— Nu. 

— Fata cu peruca blondă s-a urcat în mașina lui Clark, așa-i? 
— Nu știu. 

— Acea fată era acuzata, nu-i așa? 

— Nu știu. 


— Atunci de ce tocmai te-ai referit la acuzată cu apelativul 
„blondina”? 

— Eu... 

— Părul ei nu este blond, domnule Lund, este castaniu. Nu a 
mai purtat peruca blondă din acea noapte. A fost la închisoare, 
domnule Lund. 

Scott se îndreptă spre masa acuzării, scoase peruca blondă 
din punga cu probe și i-o înmână Shawandei. 

— Domnule judecător, îi permiteţi acuzatei să-și pună peruca? 

— Da. 

Aceasta făcu întocmai. Scott se întoarse pe podium și arătă 
spre Shawanda. 

— Domnule Lund, ai văzut-o pe acuzată purtând acea perucă 
în acea seară - este singura posibilitate prin care ai ști să îi spui 
„blondină”. Ai văzut-o urcându-se în mașina lui Clark. l-ai 
urmărit până la reședința McCall din Highland Park. Ai parcat pe 
proprietate într-un loc unde nu puteai fi văzut. Ti-ai imaginat că 
băiatul nu putea da de necazuri prea mari cu o prostituată de 
culoare. Oh, ar putea s-o plesnească, dar ce-o să facă ea, o să 
cheme poliția? Nu era o studentă la SMU, era doar o prostituată. 
Așa că ai stat afară în timp ce Clark se distra. Dar apoi ai văzut- 
o pe acuzată plecând cu Mercedesul lui Clark. Ai alergat 
înăuntru, sus pe scări spre dormitorul lui și l-ai găsit zăcând 
dezbrăcat pe podea și ţinându-și în mână bărbăţia. Şi tu... tu ai 
râs de el. Băieţelul cel bogat primise un genunchi în vintre de la 
o prostituată de culoare, asta era al naibii de amuzant. Așa că ai 
râs de el. Ţi-ai bătut joc de el. L-ai numit cumva ratat? 


— Nu am fost acolo. 

— Lui Clark nu i-a plăcut asta, nu-i așa, să-și bată joc de el 
cineva de teapa ta? Erai doar un angajat, și angajaţii nu-l iau 
peste picior pe Clark McCall. Așa că te-a înjurat. Erai mai greu 
decât el cu cât, cu 45 de kilograme? Dar alcoolul și cocaina îi 
dădeau curaj, iar gândul că fusese lovit de o prostituată îl 
înnebunea, așa că te-a înjurat exact așa cum o înjurase și pe ea. 
Şi apoi... ce? Ce altceva ţi-a mai spus el ţie? Ce putea să-ţi 
spună care să te facă să vrei să-l ucizi? Scott își trosni degetele 
și arătă spre Delroy. A ameninţat că te va da afară. Avea de 
gând să-i spună lui tăticu' și să te dea afară. Ei, poate reușea, 
poate nu, dar tu nu puteai risca. Căci ce ai fi făcut dacă într- 
adevăr te-ar fi dat afară, te-ai fi întors la DEA? Nu cu dosarul 
tău. Perspectivele tale să-ţi găsești o altă slujbă nu erau chiar 
strălucite, nu-i așa, domnule Lund? La naiba, dacă erai 
concediat, nu puteai spera decât la o slujbă ca agent de pază la 
Wal-Mart. Delroy Lund, fost important agent DEA, care vânase la 
graniță lorzi mexicani ai drogurilor, să fie redus la a vâna în 
parcare clienţii care fură din magazin. Acesta era viitorul tău 
fără senatorul McCall, nu-i așa? Şi asta te-a supărat, nu glumă, 
că băiețașul bogat care zăcea dezbrăcat acolo pe podea îţi 
ameninţa viitorul. Ratatul ăla mic! 

Lucrurile au scăpat din nou de sub control, nu-i așa, domnule 
Lund? Clark ţi-a aruncat în faţă vorbe de ocară, exact ca acel 
băiat mexican din Del Rio. Furia a pus stăpânire pe tine. Voiai cu 
disperare să-l ucizi pe Clark McCall. Ai văzut un pistol aruncat pe 
jos. Ţi-ai scos batista din buzunar. Ai înfășurat-o în jurul 
pistolului și l-ai ridicat cu mâna dreaptă. Te-ai îndreptat spre 
Clark. Ţi-ai întins mâna stângă în jos spre el, l-ai apucat de păr 
pe ratat și i-ai ridicat capul brusc. Apoi i-ai pus pistolul la frunte 
deasupra ochiului stâng. Şi ai apăsat pe trăgaci. L-ai ucis pe 
Clark McCall exact așa cum l-ai ucis pe acel băiat mexican în Del 
Rio, nu-i așa, domnule Lund? 

Ochii lui Delroy se îndreptară din nou spre senatorul McCall. 
Scott se întoarse și privi cum bodyguard și senator se privesc 
unul pe celălalt un moment destul de lung; apoi privirea lui 
McCall căzu în pământ. Faţa sa deveni flască și deodată păru 
bătrân - ori pentru că realiza faptul că propriul bodyguard îi 
ucisese fiul, ori fiindcă visul de a locui în Casa Albă se 
spulberase definitiv. Scott se întoarse spre Delroy. 


— Ai crezut că acuzata va fi pusă sub învinuire. Pistolul ei, 
amprentele ei, dar nu știai un lucru esenţial. Nu știai că este 
stângace. Asta s-a întâmplat în seara aceea. Lucrurile au scăpat 
de sub control și l-ai omorât pe Clark McCall. Nu-i așa, domnule 
Lund? 

Scott făcu o pauză. Toţi cei doisprezece juraţi erau aplecaţi în 
faţă ca și cum încercau să ţină piept vântului. Judecătorul Buford 
se întorsese în scaun și se concentra intens asupra martorului. 
Pe chipul lui Ray Burns se putea citi conștientizarea că râvnita 
sa numire la Washington tocmai fusese pierdută. Bobby, Karen 
și Shawanda erau aproape cocoţaţi pe masa apărării. Dan Ford 
își sprijinea coatele pe spătarul băncii din fața sa și mâinile îi 
erau împreunate, ca și cum se ruga. Boo și Pajamac se ţineau de 
mână asemenea finalistelor într-un concurs de frumuseţe. 
Întreaga sală de judecată aștepta să-l audă pe Delroy Lund 
mărturisind că l-a ucis pe Clark McCall. Scott decise că acesta 
avea nevoie de un mic imbold; decise să-i arunce în față câteva 
vorbe. 

Apucă fotografia lui Clark McCall de la locul crimei de pe masa 
apărării și ceru permisiunea judecătorului să se apropie de 
martor. Când acesta încuviinţă, Scott se apropie de boxa 
martorilor și lăsă fotografia să cadă în poala lui Delroy sub 
privirea acum plecată a acestuia. Apoi începu: 

— Hai, Delroy, recunoaște! Ştiu că tu l-ai ucis pe Clark! Acest 
juriu știe că l-ai ucis pe Clark! Chiar și senatorul știe acest lucru! 

Faţa lui Delroy era roșie și asudată. Respirația îi deveni mai 
accelerată și mai grea. Tensiunea îi creștea, făcând venele 
capului său chel să iasă în afară asemenea unor sfori albastre 
pe pielea sa albă. Mâinile sale cărnoase se închiseră peste 
fotografia din poală și o mototoliră într-un cocoloș de hârtie, 
strângând-o din răsputeri, de parcă încerca să prefacă în 
pulbere amintirea lui Clark McCall. Scott știa că lucrurile erau pe 
punctul de a scăpa de sub control; furia lui Delroy va pune 
curând stăpânire pe el și acesta va striga: „Da, eu l-am omorât 
pe Clark! Da, eu l-am omorât pe ratatul ăla!” 

Dar când capul mare și chel al acestuia se ridică în cele din 
urmă, ochii săi erau sfidători. El răspunse: 

— Atunci dovedește. 


— Apărarea a terminat, domnule judecător. 


Ray Burns a încercat să-și salveze șansa unei slujbe la 
Washington chemându-l din nou la bară pe agentul FBI Henry 
Hu și încercând să smulgă, oarecum fără tragere de inimă, 
declaraţia că o persoană stângace ar fi putut trage cu arma 
crimei folosindu-și mâna dreaptă. Când Ray luă loc, Scott se 
ridică și apucă rapid cel mai apropiat document de pe masa sa. 

— Domnule judecător, îmi permiteţi să mă apropii de martor? 

— Da, domnule Fenney. 

Acesta ocoli masa apărării și se îndreptă spre agentul Hu, dar 
în ultimul moment se împiedică de un obstacol imaginar, 
scăpând din mână documentul ce alunecă pe podea chiar lângă 
boxa martorilor. Așa cum presupuse Scott, agentul Hu, amabil 
ca întotdeauna, se ridică de pe scaun, făcu doi pași, se aplecă și 
ridică documentul. Stând la o jumătate de metru de boxa 
juriului, agentul Hu ţinea documentul în mâna dreaptă. 

Scott îl întrebă: 

— Agent Hu, ești dreptaci? 

Acesta își realiză propria mărturie tăcută, că ridicase hârtia de 
jos cu mâna dreaptă deoarece acesta era lucrul firesc pe care 
oricine l-ar face, chiar și ucigașul lui Clark McCall. Zâmbi ușor. 

— Da, sunt. 

— Nu mai am alte întrebări. 

* 

Karen și Bobby găteau paste în bucătărie, fetele făceau baie, 
iar Scott era prăbușit pe podea, epuizat mintal și fizic. Bobby 
deschise frigiderul, scoase două beri, se apropie de Scott și îi 
întinse una. 

— Indiferent ce se întâmplă mâine, Scotty, tu ai făcut totul 
pentru ea. 

— Mulţumesc, Bobby. Și ca să știi, am făcut asta pentru 
Shawanda. Nu ca să mă răzbun pe Mack McCall sau pe Dan 
Ford. Pentru ea. 

— Îţi mulţumesc că-mi spui acest lucru, Scotty. Trebuia să știu 
asta. 

— Ştiu. Și îţi mulţumesc, Bobby. 

— Pentru ce? 

— Pentru că faci asta, pentru că iei parte la acest caz, fiindcă 
muncești, deși nu ești plătit. 

Cu berea dusă aproape de gură, Bobby îngheţă: 

— Nu sunt plătit? 


După ce își spuseră rugăciunile, Pajamae își deschise ochii și 
spuse: 

— Domnule Fenney, nu vreau ca omul ăla, McCall, să fie 
președinte. 

Scott zâmbi. 

— Nici eu. 

— Şi acel Delroy este un om rău, nu-i așa, domnule Fenney? 

Boo întrebă: 

— EIl l-a omorât pe Clark? 

— Este rău și da, el l-a ucis. 

— Merge la închisoare? 

— Nu știu. Scott se ridică. Fetelor, culcaţi-vă. Mâine avem o 
altă zi importantă, pledoariile finale, poate un verdict. 

— Mama ar putea ieși mâine? 

— Ar putea. Sau nu. 

Pajamae se gândi la asta, apoi spuse: 

— Mulţumesc, domnule Fenney. 

— Pentru ce, puiule? 

— Fiindcă îţi pasă de mama. 

Scott își scoase ochelarii și se șterse la ochi. 

— Pajamae, viaţa mea este mai bună acum datorită mamei 
tale. Și datorită ţie. 


TREIZECI 


A. Scott Fenney, Esq. Stătea în picioare în fața celor 
doisprezece membri ai juriului și spuse: 

— Când eram mic, mama obișnuia să-mi citească la culcare 
cartea ei preferată, Să ucizi o pasăre căutătoare. Poate că aţi 
citit-o sau ați văzut filmul. Este povestea unei fetiţe și a tatălui 
ei, un avocat numit Atticus Finch. Acesta era un om onorabil și 
un avocat asemenea, lucru neobișnuit chiar și atunci, în anii '30, 
când avea loc acţiunea. În fiecare seară mama îmi spunea: 
„Scotty, să fii ca Atticus. Să te faci avocat. Să faci bine”. Chiar 
mi-a dat numele lui: Atticus Scott Fenney. Ei bine, mama a 
murit, iar eu sunt avocat, dar nu sunt un Atticus Finch. Nu am 
făcut prea mult bine. Am câștigat mulţi bani, dar nu mi-am făcut 
mama mândră. Dar asta este o altă poveste. Sau poate este 
aceeași poveste. Căci această poveste, povestea noastră, 
povestea ce se derulează în această sală de tribunal este și ea 
despre cum să-ţi faci mama mândră. 

Vedeţi voi, în carte, Atticus a fost numit să reprezinte un 
bărbat de culoare numit Tom Robinson. Acesta era acuzat că 
bătuse și violase o fetiţă albă. Atticus a arătat juriului că fetiţa 
fusese lovită de un bărbat stângaci, deoarece partea dreaptă a 
feţei ei era învineţită, dar că mâna stângă a lui Tom era infirmă 
din cauza unui accident petrecut cu ani în urmă. Atticus a 
demonstrat că nu Tom o făcuse. Mai mult, Atticus a arătat 
juriului că tatăl fetei era stângaci și pe lângă asta și un beţiv 
ticălos. Ei bine, toată lumea din sala de judecată știa că nu Tom 
comisese  nelegiuirea, ci tatăl ei. Dar juriul format din 
doisprezece bărbaţi albi l-a condamnat totuși pe Tom Robinson, 
doar pentru că era de culoare. 

Ei bine, povestea avea loc în Alabama în anii 1930 într-un 
timp diferit și într-o lume diferită, când culoarea legii era negru 
și alb. Dar povestea noastră are loc cu șaptezeci de ani mai 
târziu, în Dallas, Texas. Lumea este diferită astăzi, lucrurile s-au 
schimbat nu totul, nu peste tot și nu suficient, dar în sălile 
noastre de judecată lucrurile s-au schimbat cu certitudine. 
Judecătorii s-au schimbat. Juriile s-au schimbat. Culoarea legii s- 
a schimbat. Nu mai este totul în alb și negru. Fostul meu 
partener senior mi-a spus că acum culoarea legii este verde. 
Astăzi, spunea el, banii fac legea. Banii conduc. Şi are dreptate. 


Avocaţii folosesc legea ca să facă bani, politicienii vând legea 
unor anumite interese pentru bani, oamenii se dau în judecată 
unul pe altul pentru bani. Peste tot în lege este vorba doar 
despre bani - cu excepţia unui singur loc. Chiar acolo unde staţi 
voi, în boxa juriului. Voi nu sunteţi aici pentru bani. Sunteţi aici 
pentru adevăr. 

Și care este adevărul acestei întâmplări? Primul adevăr este 
că Clark McCall a fost ucis de o persoană dreptace, un om 
suficient de puternic să-l ridice brusc de pe podea, suficient de 
ticălos să-i pună pistolul la cap și să-l privească în ochi în timp 
ce apăsa pe trăgaci și suficient de experimentat în derularea 
investigaţiilor criminale să știe cum să nu lase în urmă probe 
incriminatoare. Adevărul este că Delroy Lund l-a ucis pe Clark 
McCall. 

Al doilea adevăr este că Delroy Lund l-a urmărit pe Clark în 
Dallas, spre Harry Hines, l-a văzut luând-o pe acuzată, care 
purta peruca sa blondă, și i-a urmat spre casă în Highland Park. 
Când a văzut-o pe acuzată plecând cu Mercedesul lui Clark, a 
intrat în casă. L-a găsit în viaţă, dezbrăcat și ţinându-și în mână 
organele genitale după ce fusese lovit în vintre de femeie. A râs 
de Clark și acesta s-a înfuriat. Clark l-a înjurat pe Delroy și 
Delroy s-a înfuriat, iar Clark a fost ucis. Lucrurile au scăpat de 
sub control și Delroy l-a ucis pe Clark. 

Şi al treilea adevăr este că Shawanda Jones este nevinovată. 
Clark McCall a fost ucis de o persoană dreptace. Shawanda 
Jones este stângace. Nu ea a făcut-o. 

Acesta este adevărul. Asta este ceea ce indică probele. Am 
demonstrat că acuzata este nevinovată și am răspuns la 
întrebarea pe care acest proces o ridica: cine l-a ucis pe Clark 
McCall? Acum a mai rămas doar o parte a acestei povești și voi 
trebuie să o scrieţi: sfârșitul. Cum se va termina această 
întâmplare? Ca în Să ucizi o pasăre cântătoare, cu o acuzată 
nevinovată condamnată doar pentru că este de culoare? Sau 
poate intenţionaţi să scrieți un nou sfârșit, în care culoarea legii 
nu este negru, alb sau verde, în care adevărul și dreptatea 
triumfă chiar dacă acuzata este săracă și de culoare? 

Scott făcu o pauză și îl privi pe judecător îndelung, apoi se 
întoarse spre juraţi. Continuă: 

— Doamnelor și domnilor, înainte ca judecătorul Buford să mă 
desemneze să o reprezint pe acuzată, am crezut că sunt un 


învingător în jocul legii și așa priveam legea, ca pe un simplu 
joc. Când aduceam un caz la tribunal, doream să câștig. Voiam 
să-l înving pe celălalt avocat. Nu avea legătură cu adevărul sau 
cu dreptatea; era vorba doar despre victorie... și bani. Dar 
greșeam. Legea nu este un joc. Nu se referă la victorie sau bani, 
ci la adevăr și dreptate... și viaţă. Astăzi este vorba despre viaţa 
acuzatei. 

Acest caz mi-a dat șansa să fac ceva ce nu mai fusesem 
niciodată capabil înainte să fac ca avocat: să o fac mândră pe 
mama mea. Sper că am reușit asta. Sper că mama mea este în 
sfârșit mândră de mine. Se opri. Și sper că și voi le veţi face 
mândre pe mamele voastre. 


Judecătorul dădu instrucţiuni juriului la 11.45. Juraţii se 
retraseră în camera juriului pentru masa de prânz și deliberări, 
judecătorul Buford în biroul său, Shawanda în celula ei, iar Scott, 
Bobby, Karen și fetele în casa de pe Beverly Drive. 

Scott așteptase verdictele juriilor de multe ori în cariera sa, 
toate în procese civile unde doar banii erau în joc. In timp ce 
așteptase ultimul său verdict, își petrecuse timpul în biroul său 
calculând note de plată alternative pentru clientul său, unele 
corect facturate pe ore dacă pierdeau și altele cu un bonus 
adăugat în caz de câștig. Clienţii câștigau sau pierdeau, dar 
avocaţii câștigau întotdeauna. 

Acest caz era diferit. 

Aici nu era vorba despre bani; ci despre viaţa Shawandei. 
Doisprezece oameni decideau dacă ea va trăi sau va muri, dacă 
își va petrece restul vieţii în închisoare sau în libertate, dacă 
Pajamae va avea o mamă sau doar o amintire. 

Grefierul sună la 1.30. Juriul ajunsese la un verdict. 


— Doamnă Jones, începu judecătorul, te rog să te ridici. 

Shawanda Jones și cei trei avocaţi ai săi se ridicară și se 
întoarseră spre juriu. Câţiva juraţi, afro-americani, hispanici și 
albi, aveau lacrimi în ochi, la fel și Shawanda. Scott simţi mâna 
ei tremurând lângă a lui, întregul ei corp clătinându-se. Işi puse 
mâna în jurul umerilor ei și o trase mai aproape. 

Reprezentantul juriului înmână verdictul aprodului, care îl 
duse mai departe judecătorului. Buford își puse ochelarii de citit, 
privi lung bucata de hârtie, apoi își ridică ochii spre acuzată. 


— În procesul Statele Unite ale Americii versus Shawanda 
Jones, juriul o găsește pe acuzată nevinovată. 

Shawanda se înmuie și ar fi căzut probabil dacă Scott nu ar Fi 
prins-o. Ea își îngropă faţa la pieptul său și îl îmbrăţișă. El o ţinu 
strâns, lacrimile sale amestecându-se cu ale ei. Boo și Pajamae 
alergară spre ei, în timp ce sala de judecată erupse în urale, 
strigăte și aplauze. Juraţii se îmbrăţișau unii cu alţii, reporterii îi 
asaltară pe Scott și pe Shawanda, Ray Burns se așeză la masa 
acuzării scuturând din cap, iar Bobby și Karen se sărutau 
asemenea unor proaspăt căsătoriţi. Senatorul McCall își făcu loc 
prin mulţime și părăsi sala tribunalului. Dan Ford rămase pe 
bancă scuturându-și capul mut de uimire la întorsătura de 
situaţie pe care o luaseră lucrurile. Shawanda îi șopti lui Scott la 
ureche: 

— Un nume just, Atticus. 

Scott se întoarse spre prezidiu și ochii săi îi întâlniră pe cei ai 
judecătorului Buford. Acesta înclină din cap aprobator spre 
Scott, iar Scott îi răspunse asemenea. 


Shawanda Jones era liberă. O jumătate de oră mai târziu, ei 
reușiră în cele din urmă să-și croiască drum prin mulţimea de 
reporteri și camere de filmat și apoi pe trotuarul din faţa clădirii 
federale. Dan Ford aștepta acolo. Scott le trimise înainte pe 
Shawanda și pe fete și rămase în urmă. Dan îi întinse mâna, iar 
Scott o acceptă. 

— Scotty, băiatul meu, ești un avocat pe cinste. 

— Dan, nu mai sunt băiatul tău. 

— Da, ei bine... Uite ce e, Scotty, Mack nu va mai ajunge la 
Casa Albă acum, așa că ce-ar fi să te întorci? Poţi avea vechiul 
tău birou, voi aranja lucrurile cu Dibrell și cu banca, îţi poţi 
cumpăra altă vilă, îţi iei Ferrari-ul înapoi... te poţi întoarce la 
viața ta anterioară - cu o mărire de salariu substanţială, să 
zicem un milion pe an. N-ar fi deloc rău pentru un avocat de 
treizeci și șase de ani. Ce spui? 

Fusese un timp. Și un loc. Și un avocat. 

Dar nu mai existau. 

— Dan, nu mai sunt genul Ford Stevens. 

Scott se întoarse să plece, dar în calea sa apăru o altă figură 
familiară: Harry Hankin. 

— Harry! Ce mai faci prietene? 


În timpul celor patru ani în care fusese membra al clubului de 
golf, Scott jucase cu Harry în majoritatea dimineţilor de sâmbătă 
- și câștigase câte o sută de dolari de la Harry aproape de 
fiecare dată. Avea mereu o problemă cu loviturile agresive 
stânga-dreapta. Îşi strânseră mâinile, iar Scott făcu un semn cu 
degetul mare în spate, spre tribunal. 

— Ai avut vreun proces? 

Harry Hankin era cel mai faimos avocat de divorțuri din 
Dallas, admis ca membru al clubului de golf doar după ce 
promisese în scris că nu va reprezenta niciodată soţia vreunui 
membru. 

— Ă... ei... nu. Harry privi în jos la pantofii săi lucioși, apoi își 
ridică ochii. Uite. 

Harry ţinea în mână un document gros, aproape jenat. Scott ÎI 
luă, iar ochii săi antrenați găsiră imediat titlul: PETIȚIE DE 
DIVORŢ. 

— Am vrut să fac asta personal, Scott, ca să pot explica. 

— Ea a cerut divorţul? 

Harry încuviinţă. 

— Trey, jucătorul de golf, m-a angajat... sau mă plătește. A 
câștigat deja un turneu, un milion de dolari, așa că își permite să 
mă aibă ca avocat. 

Scott aproape că râse. 

— Am jucat golf de câte ori, Harry? De o sută de ori? Şi iei 
bani de la tipul cu care a fugit nevastă-mea? 

— N-am putut să refuz, Scott - m-a vindecat de loviturile 
agresive stânga-dreapta. 

De data aceasta, Scott râse. 

— Ei bine, sigur, Harry, îmbunătăţirea performanţei la 
mișcarea cu balans este a naibii de importantă. 

— Şi tu credeai asta odată. Harry își ridică mâinile. Uite, îmi 
pare rău, Scott. 

— Este fericită? 

Harry ridică din umeri cu un aer indiferent. 

— Am fost căsătorit cu o femeie ca ea. Cu ele, nu știi 
niciodată sigur. 

— O vrea pe Boo? 

— Poftim? 

Scott ridică petiția. 

— Vrea să-i fie încredințată Boo? 


Harry scutură ușor din cap. 

— Nu. Ea a spus că turneul PGA nu este locul potrivit pentru o 
fetiță. Și a mai spus că tu ai nevoie de Boo mai mult decât are 
Boo nevoie de ea. 

Scott începu să se îndepărteze, dar se opri când Harry îl strigă 
pe nume. Se întoarse spre avocatul de divorțuri. 

— li voi lua banii, Scott, dar niciodată nu ţi-aș lua fata. 

Cei doi avocaţi se priviră ochi în ochi, iar Scott își aminti că în 
urmă cu câţiva ani, Harry Hankin își pierduse propriii copii într- 
un divorț amar. 

— Mulţumesc, Harry. 

Scott îi prinse din urmă pe ceilalţi un pic mai jos, pe aceeași 
stradă, în dreptul clădirii vecine, în timp ce Louis se sprijinea de 
vechea sa mașină, iar Shawanda se învârtea în cercuri cu 
mâinile întinse și fața ridicată spre cer, o femeie tânără și 
frumoasă, pielea ei bronzată radiind în soare. Pajamae și Boo 
priveau și râdeau cu bucurie. Scott zâmbi la asemenea 
priveliște. Era lară niciun dubiu cel mai frumos moment din 
cariera legală a lui Atticus Scott Fenney. 

Boo spuse: 

— A. Scott, ei vor să ne ajute cu mutatul. 

— Boo, nu cred că Shawanda vrea să-și petreacă prima zi 
liberă după trei luni ajutându-ne să ne mutăm. 

Ea răspunse: 

— Ba da, vreau, domnule Fenney. Eu și Pajamae venim 
mâine. Louis o să ne aducă. 

Bărbatul se apropie de Scott și își dădură mâinile. 

— Ești un om bun, domnule Fenney. 

— Mulţumesc, Louis, pentru că ai avut grijă de fete. Pentru 
tot. Shawandei îi zise: Uite, vreau să mergi la dezintoxicare, 
bine? Voi plăti eu pentru tratament. 

— Am crezut că nu mai ai bani. 

— Mi-am vândut casa. Şi vreau să lucrezi pentru mine și 
pentru Bobby, vom deschide o firmă. Vreau ca tu și Pajamae să 
nu vă mai întoarceţi în cartierul social. 

— Mulţumesc, domnule Fenney, că ai fost avocatul meu. Și 
pentru că îţi pasă de mine. 

Shawanda zâmbi și întinse mâna atingându-i obrazul, apoi îl 
privi lung în cel mai straniu mod cu putinţă, ca și cum îi memora 
chipul. Apoi se înălţă, el se aplecă și ea îl sărută pe obraz. 


— Nu te voi uita niciodată, domnule Fenney. 


Și nici el nu o va uita niciodată. lar când Scott Fenney se va 
întoarce acasă, va fi întâmpinat de enchiladas și de Consuela de 
la Rosa, care tocmai sosise cu autobuzul de la graniţă - agenţii 
INS îi eliberaseră permisul de muncă „pe neașteptate”, așa îi 
spusese Señor Gutierrez la telefon în acea dimineaţă. El nu știa 
cum și nici de ce, dar ei nu-i păsa; singurul lucru pe care îl știa 
era că de acum va locui întotdeauna cu Sefior Fenney și Boo, 
familia ei. Şi mai târziu în acea seară, când Scott Fenney își va 
înveli fetița și o va săruta de noapte bună, ea îi va zâmbi și-i va 
spune: 

— Vezi, A. Scott, există finaluri fericite și în viața reală. 


EPILOG 


Fetele chicotiră încântate. 

Patru luni mai târziu, Scott stătea în pijamale și halat pe 
canapeaua din căsuţa de lângă SMU și zâmbea, în timp ce fetele 
își deschideau cadourile în dimineaţa de Crăciun. 

Vieţile lor fuseseră schimbate irevocabil. 

De Crăciunul acesta, el nu mai avea nevastă, iar Boo nu mai 
avea mamă. Rebecca plecase și nu se mai întorsese. După 
câteva săptămâni, el încă o mai găsea pe Boo plângând tăcută 
în pat - plânsese și Scott când divorţul se pronunţase definitiv. 
Dar amândoi erau mult mai bine acum. El era sigur că nu se va 
mai recăsători, în ciuda tentativelor lui Boo de a juca rolul 
peţitoarei; ea a zis că el i-a picat cu tronc profesoarei sale. 
Doamna Dawson chiar părea drăguță când a luat-o cu mașina. 

Dar Boo o avea acum pe Pajamae, iar Pajamae pe Boo. Erau 
amândouă în clasa a patra la Highland Park Elementary, unde 
Pajamae era singura fată de culoare, iar Boo singura fată albă 
cu codițe rasta. Erau ca două surori și urmau să și devină, când 
adopţia se finaliza. 

Scott îl avea pe Bobby, acesta o avea pe Karen, Consuela îl 
avea pe Esteban și împreună așteptau un copil care avea să fie 
cetățean american. Se căsătoriseră cu o lună în urmă în 
catedrala catolică Santuario de Guadalupe din centrul Dallasului 
și avuseseră o nuntă tradiţională mexicană. Scott condusese 
mireasa la altar, iar Boo îi fusese domnișoară de onoare. 

Scott îl mai avea și pe Big Charlie în viaţa sa. El își aducea des 
fetele să se joace cu Boo și cu Pajamae. Dar ei nu mai vorbeau 
despre cum jucau fotbal în zilele de demult; vorbeau despre 
creșterea copiilor din prezent. Scott Fenney și Charles Jackson 
erau taţi acum și asta le umplea tot timpul. 

Scott pierdu alegerile pentru conducerea barocului statal în 
fața unui avocat de la o mare firmă din Houston. Acum practica 
avocatura cu Bobby și Karen, la primul etaj al unei vechi case în 
stil victorian renovată și transformată în spaţiu de birouri, 
situată chiar la sud de Highland Park. Firma de avocatură 
Fenney Herrin Douglas îi reprezenta pe cei treizeci de 
proprietari ale căror locuinţe erau condamnate de oraș să fie 
demolate pentru a face loc hotelului lui Tom Dibreli; și 
pregăteau o acțiune colectivă injustiție în numele locuitorilor 


cartierului social din South Dallas împotriva orașului, pentru 
violarea legilor federale ce stipulau construcţia de locuinţe 
decente. Louis mersese din ușă în ușă și strânsese semnăturile 
rezidenţilor; răsunătoarea reputaţie obţinută de Scott atât de 
brusc în sistemul judiciar federal îi dăduse acestuia posibilitatea 
să-i rezolve lui Louis toate disputele nesoluţționate pe care le 
avusese cu federalii. Bobby încă își reprezenta vechii clienţi din 
barul mexican situat în East Dallas; acuzaţiile împotriva lui 
Carlos Hernandez au fost ridicate datorită unor vicii de 
procedură. Acum mergea la cursuri, pregătindu-se să devină 
asistent cu studii juridice și lucra ca traducător pentru clienţii lor 
hispanici. Scott purta blugi la birou, lua prânzul cu fetele o dată 
pe săptămână la cantina școlii și juca hoops cu Bobby și cu John 
Walker la YMCA”. 

Biroul său dădea spre sud și oferea o priveliște frumoasă a 
liniei orizontului și a centrului orașului. Putea sta la birou și să 
vadă pe fereastră Dibrell Tower. Fosta secretară a lui Karen de 
la Ford Stevens îi spusese că firma va închide anul cu profituri 
record. Dan Ford stătea în vârful lumii sale, care ar fi fost 
perfectă dacă vandalii nu i-ar fi tăiat în mod repetat cauciucurile 
Mercedesului în parcarea subterană, în timp ce Sid Greenberg 
stătea în fostul birou al lui Scott, conducea fostul Ferrari al 
acestuia și practica avocatura agresivă și creativă tot pentru 
fostul client al lui Scott. 

Destul de ciudat, Scott nu simţi nicio satisfacție când Frank 
Turner deschise un proces de hărţuire sexuală împotriva lui 
'Foni  Dibrell cerând 10 milioane de dolari în numele 
recepționerei blonde; și nici atunci când Harry Hankin depuse o 
petiție de divorţ împotriva lui Dibrell în numele celei de-a patra 
soţii a lui Tom, acuzându-l de infidelitate și cerând mai bine de 
50 de milioane de dolari din proprietăţile acumulate în timpul 
căsătoriei lor; nici când Agenţia de Protecţie a Mediului a dat în 
judecată în mod solidar Compania Dibrell și pe Thomas J. Dibrell 
la tribunalul federal, cerându-le 75 de milioane de dolari în 
costuri necesare pentru curăţarea terenului contaminat cu 
plumb, ce avea o suprafaţă de mai bine de 20 de hectare și era 


5 Young Men's Christian Association Asociaţia Tinerilor 
Creștini cu peste 45 de milioane de membri în întreaga lume, 
care are drept scop punerea în practică a principiilor creștine 
și dezvoltarea sănătoasă a minţit, spiritului și corpului. (n.tr.) 


localizat în apropierea râului Trinity. 

În schimb, Scott se simţi într-adevăr ușurat când Delroy Lund 
fu arestat și acuzat de uciderea lui Clark McCall și de 
obstrucţionarea justiţiei în cazul Shawandei Jones; Hannah 
Steele a acceptat să depună mărturie. Mack McCall s-a retras 
din cursa prezidenţială, dar a fost ales liderul majorităţii din 
senat; la scurt timp fu diagnosticat cu cancer de prostată. Ray 
Burns era acum asistentul procurorului districtual din Lubbock. 
Judecătorul curții federale Samuel Buford a rămas în funcţie în 
Dallas. 

Chiar după proces, Scott le mutase pe Shawanda și Pajamae 
din cartierul social într-o casă închiriată din apropierea Highland 
Park. El a plătit tratamentul de dezintoxicare al Shawandei; ea s- 
a luptat din greu și cu toată puterea omenească de care 
dispunea, dar nu a putut să învingă dependenţa cu care heroina 
pusese stăpânire pe ea. La două luni după proces, Shawanda 
Jones și-a injectat heroină în braţul drept, s-a lăsat purtată ușor 
în lumea viselor și nu s-a mai trezit. Lui Pajamae îi lipsea foarte 
mult mama ei, dar spunea că acum ea era într-un loc mai bun, 
unde nu mai avea nevoie de medicamentul ei ca să fie fericită. 
Se ruga pentru mama ei în fiecare duminică dimineaţă, când 
Scott ducea fetele la biserică. 

El începuse să le citească înainte de culcare o nouă carte: Să 
ucizi o pasăre căutătoare. Ele o iubeau pe Boo Radley. 


MULTUMIRI 


Mulţumesc tuturor celor de la Doubleday pentru apariţia 
acestei cărți, mai ales lui Stacy Creamer, pentru intervenţiile ei 
strălucite în text și credința deplină în acest roman; de 
asemenea, mulţumirile mele următorilor: Tracy Zupancis, 
asistenta ei; John Fontana, pentru coperta perfectă; Ellen 
Elchlepp, pentru paginile din catalog; Maggie Carr, pentru 
corectura desăvârșită; Liv și Bill Blumer de la Blumer Literary 
Agency, pentru munca depusă; Barbara Boo Kiesler, pentru că i- 
am folosit numele; Tess Edwards și Doug Gimenez, pentru că 
mi-au fost alături.