Puncte Cardinale anul XVII, nr. 9 (201), septembrie 2007

“Să te acomodezi cu 
infernul şi să nu disperi. Să 


Dej şi Ceauşescu, după ce ai crezut în România naționalistă a luj Stăniloae și Nae Ionescu înseamnă să cunoşti 
asişti la travestiul democratic al fostei nomenclaturi și să nu-ţi pierzi respectul față de oameni înseamnă să faci 


proba umorului metafizic. În aparenţă, Patriarhul lucra defensiv şi îşi amîna deciziile. Pe dedesubt, el conserva Tr adiția Bisericii prin acţiuni 
obstinate şi inventive. Reţeta lui? O combinaţie de bun-simţ țărănesc, smerenie patericală, tandrețe sufletească şi ironie subtilă, de ins care- 





şi onorează rangul...” 


credință 
iubire 
speranţa 





PUIC 
CARDINALEES 





al) ANUL XVII 


Aa a 


(Teodor Baconsky) 





NR. 9/201 


Septembrie 
2007 


16 PAG.—3lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


O seamă de condiționări 
obiective fac ca periodicul nostru lunar 
să apară în contratimp cu principalul | 
eveniment românesc al lunii 


septembrie. Cînd scriu aceste rînduri, au mai rămas cîteva zile pînă la alegerea 
noului Patriarh. Cînd le citiți dvs., au trecut deja citeva zile de cînd noul Patriarh 
s-a ales. Despre acest al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române vom 
avea deci prilejul să vorbim abia în numerele viitoare. Deocamdată ne-am 
considerat datori cu punctarea cîtorva aspecte legate de antecedentele alegerii 


Conservatori versus ecumenişti? 


Cum, de la moartea Patriahului 
Teoctist încoace, mai toată lumea, 
avenită şi neavenită, s-a simţit datoare 
„să se implice” şi „„să-şi dea cu părerea” 
despre treburile şi destinele Bisericii, ar 
fi imposibil să consemnăm, fie Şi doar 
în treacăt, toate năstruşniciile, turpitu- 
dinile sau abjecţiile debitate în mass- 
media timp de o lună şi mai bine. Ne 
rezumăm aici doar la cîteva dintre ele. 

Deşi nu mai reprezenta o miză, 
nici răposatul Patriarh n-a fost cruțat 
în context, cutare cotidian central 
pretîndu-se la abjecţia incomensurabilă 
de a colporta despre cel abia pus în 
mormînt nişte mistificări răsuflate, 
provenite din arsenalul diversionist al E pe Pi 4 
fostei Securități (homosexual, legionar, "A alive 
incendiator de sinagogi), cum se mai încercase, inabil, 
cu cîțiva ani în urmă, falsul fiind repede amendat ca 
atare. Dar mercenarii presei şi complicii lor interesați 
şi-au focalizat desigur tirul indign mai ales asupra luptei 
pentru succesiune, care a angajat nu doar posibilii 
candidaţi, ci şi largi sfere de interes contextual, 

Percepția rudimentară a „taberelor” 
divergente din sînul Bisericii s-a cramponat în 
dihotomia „tradiţionalişti/conservatori” — „modernişti/ 
ecumenişti”, cei din urmă fiind bănuiţi, cu sau fără 
dreptate, că ar fi manipulaţi de masonerie, iar unii ar 
fi de-a dreptul masoni. Agitarea problemei masonice 
a fost acutizată şi de faptul că numeroși membri laici 
ai Adunării Naţionale Bisericești sînt masoni notorii, 
în frunte cu Sorin Frunzăverde şi Constantin 
Bălăceanu-Stolnici, (Cît de gravă este această situaţie 
şi cine poartă răspunderea ei, este o altă discuţie, Să 
amintim totuşi că Sf. Sinod al B.O.R. a condamnat 
oficial masoneria în martie 1937, pe baza raportului 
întocmit de Mitropolitul Nicolae Bălan, şi că respectiva 
condamnare este încă formal în vigoare, asupra ei 
nemairevenindu-se în nici un fel în cei 70 de ani scurşi 
de atunci.) 

Prin discursul său ostentativ ecumenic şi prin 
ostilitatea sa față de anumite mînăstiri ultra- 
tradiționaliste, Mitropolitul de la laşi, Daniel Ciobotea, 
a ajuns să fie privit ca virful de lance al masoneriei în 
Biserică şi ca preferenţial candidat al acesteia la 
scaunul patriarhal. Din această perspectivă, unii l-au 


' ABUZURI ŞI MISTIFICĂRI! ! 


TI _—_—— i lui final. Ca şi la alegerile pentru 
Mitropolia Ardealului, dar cu ecouri şi consecințe mult mai mari, S-au creat O 
serie de precedente reprobabile, iar nu puţine personalităţi laice sau bisericeşti 


posibile... 





“Arta în “Piaţa Mar in 


a At Cţ 
pica i LA 75 


atacat, alții s-au simţit datori să-l apere. Cîteva lucruri 
incredibile s-au petrecut pe acest fond, mai ales în zilele 
imediat premergătoare alegerilor. 


Conservatorii mănâncă conserve? 


Astfel, Mitropolitul de la Sibiu, Laurenţiu 
Streza, dator Mitropolitului Daniel pentru că i-a susținut 
maiaân candidatura la Mitropolia Ardealului (dar, zic unii, 
și pentru că i-ar fi promis, dacă ajunge Patriarh, să-l 
aducă în scaunul de la laşi), a găsit de cuviință să-i 
facă acestuia o campanie aproape indecentă, apărînd, 
între altele, şi la postul de televiziune „Naţional 24”, 
unde a avut o prestație de pomină (în sensul cel mai 
rău al cuvîntului). După ce ne-a luminat că termenul 
de conservator „vine de la conservă” („Hă, hă 
conservatorii mănîncă conserve, asta e...) şi că 
ecumenismul ar trebui să fie condiţie sine qua non a 
admiterii în preoţie (!!!), a ţinut să-i asigure pe 
telespectatori, ca unul ce-i cunoaşte pe toți membrii 
Sinodului, că Mitropolitul Daniel... „e cu cinci minute 
mai deştept decît toţi ceilalți”! N-a lovit deci numai în 
Mitropolitul Teofan (care trecea la acea dată drept 
principalul contracandidat al Mitropolitului Daniel la 
demnitatea de Patriarh), ci a jignit public, cu toată 
degajarea, întreg Sinodul B.O.R. din care face parte! 

Dar dincolo de ireverența conţinutului acestei 
aserțiuni, toată lumea a rămas stupefiată de limbajul de 
maidan folosit de un arhiereu şi profesor universitar 


propriu-zise: sînt fapte care 
descumpănesc şi îngrijorează dincolo 
de evenimentul în sine şi de rezultatul 


a 


„şi-au dat arama pe față” într-un mod deconcertant, sporindu-ne sentimentul 
că trăim — „de la vlădică la opincă ” — 


în cea mai deplorabilă dintre lumile 


instalat pe scaunul lui Şaguna! Nu ştim 
dacă Mitropolitul Daniel este într- 
adevăr „cu cinci minute mai deştept”, 
dar Mitropolitul Laurenţiu, prin 
primitivismul decerebrat şi prin 
vulgaritatea agresivă a prestaţiei sale „în 
direct”, a reuşit să lase despre sine 
impresia că ar fi... „cu cinci minute mai 
prost”. 


Sf. Părinţi sau 
„Mitropolitul nost”? 


La Sibiu (Capitală Culturală 
Europeană 2007), deci în ograda 
„spiritualului” urmaş al lui Şaguna, s-a 
desfăşurat, desigur nu fără prezenţa 
locţiitorului patriarhal, între 4 şi 9 
septembrie, a treia ediție a Adunării 
Ecumenice Europene, într-o atmosferă 
destul de tensionată pentru partea ortodoxă română, 
confruntată cu grijile „campaniei electorale” şi cu 
suspiciunile față de ecumenism ale multor mînăstiri 
şi credincioşi practicanți (căci mai ales nepracticanții 
fac mare caz de ecumenism, neştiind despre ce e 
vorba). Victimă a nervilor întinşi şi a unei vigilențe 
demne de cauze mai bune avea să cadă tinăra E. N., 
absolventă de A.S.E. şi soră de mînăstire, care 
răspîndea gratuit şi paşnic, la uşa catedralei, broşuri 
şi CD-uri cu puncte de vedere nefavorabile 
ecumenismului ideologizat (pe care vestitul teolog şi 
înduhovnicit sîrb lustin Popovici l-a numit cel dintii, 
dacă nu mă înşel, „cea mai mare erezie a secolului 
XX”). Doi preoţi locali, investiţi cu misiunea de vajnici 
păzitori ai „liniştii” ecumenice, au admonestat-o pe 
fată şi apoi au dat-o pe mina poliţiei, care a ridicat-o 
ca pe vremea stalinismului şi a anchetat-o ca pe o 
teroristă (cu percheziţie corporală, luare de amprente, 
declarație scrisă, verificarea aparatului foto şi 
confiscarea materialelor „duşmănoase”) timp de vreo 
patru ceasuri, pînă la căderea întunericului, în sediul 
din b-dul Revoluţiei (vorba aceea: „Vom muri şi vom 
fi liberi”...), Nici nu ştii de ce să fii mai uluit şi mai 
indignat: de atitudinea celor doi gealaţi în sutană (dintre 
care unul a debitat, în auzul celor din jur, această 
„perlă” de neuitat: „Ce, sînt mai credibili Sfinţii Părinţi 
decît Mitropolitul nostru?!”), sau de atitudinea abuzivă 
(continuare în pag. 2) 
Răzvan CODRESCU 











PAG. 2 Nr. 9/201 Septembrie 2007 





l 


Nici voința poporului exprimată clar la ultimele alegeri, nici rezultatul zdrobitor al 
referendumului pentru plebiscitarea preşedintelui (suspendat temporar printr-un puci 
parlamentar pus la cale de PSD cu complicitatea responsabilă a celor din coaliția aflată la 
putere şi a tuturor mafioților politichiei româneşti) nu par a reprezenta semnale pe înțelesul 
nababilor socialişti, ce continuă, ca nişte adevărați vampiri, să sugă vlaga acestei țări, pe 
care altminteri pretind că o iubesc şi că nu mai au linişte de grija ei! 

Acest PSD care aproape că deține monopolul hoției, dezinformării, demagogiei şi 
oportunismului postdecembrist, adunând în rândurile lui pe toți “emanații” unei false revoluţii, 
pe toate jigodiile avortate de comunism, pretinde — culmea ironiei! — că propovăduieşte și 
apără valorile socialismului, abuzând de încrederea celor naivi, dar în realitate spurcă şi 
vinde tot ce atinge, de la buletinul de vot şi până la integrarea europeană. 

Făcând multiple promisiuni mincinoase, cu permutări de cadre. cu sarabande ŞI 
cadriluri de prost-gust, ei, comuniştii recondiţionaţi de ochii lumii, încearcă din ce în ce mai 
disperaţi să ne convingă că s-ar fi schimbat. Dar lupii sunt aceiaşi, iar năravurile prea 
înrădăcinate ca să se mai poată lepăda de 


ele, chiar dacă apelează la consultanţi şi î -. 
specialişti străini, sperând că aceştia vor reuşi 3 66 

să le spele conştiințele încărcate şi să le 
albească mâinile încă pline de sânge. Istoria | et 

se repetă: ni se pregăteşte iarăşi o mare po 


cacealma. RA atat île pată 

Mirosind alegeri, vor să ne 
momească:; atât Ion Iliescu, cât şi lupii mai tineri, dar egal de odioşi (Hrebenciuc, Geoană, 
Mitrea, Vanghelie, Năstase etc.). Diferenţa față de anii 90 este însă aceea că românii au 
ajuns să se trezească în mare măsură, atit prin primenirea electoratului, cât şi prin experienţa 
atâtor amăgiri păguboase, așa că nu îi vor mai crede, sub oricâte măşti se vor ascunde, ci mai 
degrabă vor urma pe cei hotărâți și capabili să opereze marea deparazitare prea mult anulată, 
când păduchii tranziţiei şi ai Frontului Salvării Nomenclaturiştilor vor fi în sfârşit scoşi afară 
pe făraş și arşi în văzul întregii lumi. 

Ce-i drept, tertipurile, şantajele şi înscenările profită din plin şi de incapacitatea 
liberalilor de a guverna, lăsând stângii neocomuniste speranța de a mai ciuguli câteva scaune 
ministeriale, într-un eventual parteneriat cu acest compromis guvern ultraminoritar, fie chiar 
şi sub bagheta dirijorilor oligarhiei petrolului, care încearcă — la fel de disperat — să-şi 
îndulcească eşecul referendar şi zilele tot mai numărate. Conştienţi că trecerea timpului ar 
putea să aducă pentru ei mai repede pieirea samarului decât moartea măgarului, sunt dispuşi 
să rişte oricât, ştiind că în politica românească, aşa de plină de neprevăzut, “nu aduce anul ce 
aduce ceasul”... 

Obligaţi să treacă musai la acțiune, PSD-iştii ameninţă cu o moţiune de cenzură, 
neținând seama de toate avertismentele enumerate, nici de cel al unui imaginar vornic 
Moţoc, concretizat într-un clar “Norodul nu te vrea, nici te iubeşte, și Măria ta fă cale 
întoarsă...” 

Cu calea întoarsă “Prostănacul” ne-a obișnuit. Când în car, cînd în căruță, este 
mereu pe drumul întoarcerii şi va răspunde cu “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”, 
Parafrazându-l pe Lăpuşneanul lui Negruzzi, acesta este răspunsul PSD-ului, care se vrea la 
guvernare, ca și al lui Geoană, care se vrea tam-nesam premier. Cei care nu-i vor, şi dintre 
care mulţi nu i-au vrut niciodată, sunt nişte proști, chiar dacă evită s-o spună în gura mare. Cu 
regret trebuie însă să-i mai aducem aminte d-lui Geoană că Negruzzi mai punea o replică 
memorabilă în gura unui personaj: “Proşti, dar mulți, Maria ta!”... Şi e necaz mare când 
proştii, pe lângă că sunt mulți, mai încep să se şi deștepte, ajunşi la sapă de lemn! 

Nu cred că această nouă diversiune şantajistă va reuşi să aducă procentele necesare 
scoaterii PSD-ului din marasm. Dar cine știe? Oricum, cu această ocazie “geniul politic” 
băsescian va găsi momentul potrivit să scoată atu-ul câştigător al unor remanieri sau chiar al 
unor alegeri anticipate. Domnul să fie cu noi în acest balamuc neguvernabil! 

E tot mai de înțeles de ce marea majoritate a electoratului de toate culorile îşi 
mărturiseşte lehamitea și disprețul pentru toți cei care definesc și reprezintă de-a valma viaţa 
noastră politică: miniştrii, parlamentarii aleşi, liderii de partide şi toată șleahta lor clientelară, 
toți câți ne-au adus în acest troc al absurdului, de la stânga stângii până la dreapta stângii (căci 





expunerea „documentată” 








a Marelui Maestru Viorel 


PUNCTE CARDINALE 


de o dreaptă adevărată suntem în continuare lipsiţi, prin grija aceloraşi impostori ai politicii, 
dar şi cu complicitatea unei prese decerebrate, care blochează orice ambiţie constructivă ŞI 
bagatelizează chiar şi cele mai grave probleme). Toată această mascaradă a complicităților 
interesate se desfășoară pe spinarea poporului neîntrebat, necercetat, marele mut fără speranțe, 
bun doar să plătească oalele sparte. Purtăm în cârcă de 17 ani pe toți jefuitori, ucigașii şi 
aicmagogii tranziţiei, de la cei ce ne guvernează şi pină la cei ce se pretind în opoziţie — în 
realitate toți o apă şi un pământ! O adunătură de mutilați, de circari, de RUDĂ) de fanţi şi 
avortoni îşi dau mâna, prin faţă sau pe la spate, ca să ne asigure iadul cotidian! 


Vorbind despre viața politică şi balamuc, nu am dreptul să-i dau uitării pe distinşii 
noştri făcători de opinie, reprezentanţi ai unui parazitar establishment intelectual sau al mass- 
media, care par a fi pierdut demult contactul cu orice altă realitate în afară de aceea a 
intereselor lor imediate și a ideilor lor fixe. Cu tot respectul principial datorat democrației, nu 
pot să omit această puzderie înfloritoare de “comentatori” şi “analişti care depăşesc cea 
mai elementară bună-cuviinţă. Cel pentru care au făcut toate încercările de a-l castra, de a- 
i tăia corzile vocale, de a-l elimina din raza 
vizuală a oligarhilor care îi plătesc (cărora le 
cam strică sau le cam încurcă jocurile), 
principalul lor cal de bătaie din ultimul an, 
rămâne preşedintele țării. Cred că au mers 
mult, mult prea departe. lar vremurile, la o 
analiză atentă, nu sunt deloc în favoarea lor. 
Chiar eliminându-l pe Băsescu, spiritul 
condamnării comunismului ca regim criminal va rămâne un act de referință, o piatră de 
hotar. Indiferent dacă va fi urmat sau nu de un proces efectiv al comunismului, sau de o lege 
a lustraţiei, în care mai credem totuşi. 

Nu pot să nu-l menţionez aici pe acel intransigent Robespierre al presei româneşti 
gata să ghilotineze pe toţi cei care încalcă normele pe care dumnealui le-a stabilit, bineînţeles 
luându-se pe sine ca etalon. Acel domn cu privire de alienat mintal, care deunăzi declara 
senin că “nimeni nu are dreptul să se plângă de hărțuiala presei decât dacă este agresat 
fizic”! 

Aveţi puţintică răbdare: vorbeşte cel mai democrat, cel mai drept, cel mai ştiutor, 
cel mai cel reprezentant al presei româneşti! Mineriada vizuală sau scrisă cu care suntem 
zilnic bombardați, atacați, infestați, toptanul de minciuni vehiculat cu pretenții de analize 
făcute de “experţi ” ai diverselor interese oculte, dacă nu sunt însoțite de câteva scatoalce, nu 
vă lasă dreptul să protestaţi sau să nu fiți de acord, dezonorând libertatea presei! În numele şi 
de dragul acestei libertăţi, trebuie să răbdaţi fără crâcnire plimbarea de la un ecran la altul 
sau de la o o gazetă la alta a fantomelor lugubre ale trecutului mai îndepărtat sau mai recent, 
a cioclilor de vieți şi speranțe, a “ex”-ilor de tot felul (preşedinţi, premieri etc.) care dau zilnic 
verdicte şi sentințe, manipulând sau escamotând adevăruri care să le amâne propria 
condamnare (dacă Justiția noastră n-ar fi ea însăşi o amăgire în plus). 

Pescuitori în ape tulburi, navetişti ai partidelor politice, propovăduitori ai unor interese 
obscure, străine de neam şi de ţară, educați sub pulpana câte unui fost “erou” al serviciilor de 
informaţii, astfel de delapidatori ai vieţii publice, cu morgă de “eminenţe cenuşii”, ca de-alde 
Cosmin Guşă sau Lavinia Șandru, care-ţi provoacă greață numai când deschid gura, 
colportează inepții şi abjecții pe bandă rulantă, cum ar fi afirmaţia, făcută cu seninătate în 
fața opiniei publice şi a noastră, care am fost de față acolo, la mitingul pro-Băsescu din Piaţa 
Universității, că d-l Guşă, venit probabil ca provocator, ar fi fost întâmpinat şi atacat de vreo 
200 de mineri înarmați cu bâte, aduşi de Băsescu în persoană! O minciună sfruntată, spusă 
fără nici o ruşine, ba chiar cu zâmbetul pe buze, de un obscur lider de partid de buzunar, viitor 
şi insolent candidat la preşedinţie! Acest vărsător de otravă, valet al lui Năstase sau Băsescu, 
pe care i-a trădat deopotrivă, este citat, invitat, cercetat, ascultat, ori de câte ori este nevoie 
de cineva care să lovească fără scrupule în foştii lui mentori şi “tovarăşi de drum”. 

Cu agresiune sau fără, disprețuim şi condamnăm această atitudine a unor 
reprezentanți ai mass-media care aruncă, direct sau prin invitaţii lor, nu numai praf în ochii 
opiniei publice, ci şi un voal negru asupra întregii bresle a oamenilor de presă (printre care 
mai sunt încă şi unii care-şi fac onest şi competent meseria). 


V.IAMANDI 


Acum e de spus că Antonio Maria del Chiaro, 


ABUZURI ȘI 
MISTIFICĂRI 


(urmare din pag. 1) 





a poliției (mai ferme la noi, azi ca şi ieri, cu sancţionarea 
opiniilor liber exprimate decit cu infracțiunile propriu- 
zise)! Am avut curiozitatea să consultăm şi noi 
materialele incriminate: nimic altceva decit citate din 
autorii patristici şi din marii teologi şi duhovnici români 
ai secolului XX (Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, 
Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, lustin Pârvu etc.). Se 
pare însă că nu atit critica ecumenismului în sine făcea 
obiectul acestei necuvioase nervozităţi, cît acuzaţia 
implicită a unor ierarhi că pun ecumenismul mai presus 
de dreapta credinţă. 
















Și sfint, şi mason? 


În fine, integrîndu-se vădit tot în campania 
„pro-Danie!”, ca tentativă de contracarare a acuzațiilor 
curente de complicitate cu masoneria, în Evenimentul 
zilei din 9 septembrie ne-a fost dat să aflăm, dintr-un 
editorial succint, că masonii români l-au decretat, prin 





Danacu (cu prilejul comemorării lui Florian Pittiş şi a 
altor „fraţi incorporaţi în eternitate”), pe Sfintul Voievod 
Martir Constantin Brâncoveanu drept... „primul mason 
român”! E o culme a tupeului sau a ignoranței? Căci pe 
ce se bazează Marele Maestru în elucubraţia sa tenden- 
țioasă? Pe faptul că secretarul voievodului, aventurierul 
italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment 
dat mason, a înfiinţat o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o 
alta la laşi, cu fanariotul Constantin Mavrocordat. 
Concluzia abruptă a Marelui Maestru Danacu este 
aceasta: „Deşi nu există documente clare, este greu de 
crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat pe 
marele domnitor-martir Constantin Brâncoveanu în 
masonerie”, de vreme ce mai târziu “făcea acelaşi lucru 
cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”! Dar 
lucrurile nu se opresc aici. lată corolarul propagandistic: 
“Putem spune, fără a exagera, că primul român 
identificat în istorie ca aparţinînd masoneriei este drept- 
credinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, canoni- 
zat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că 
masoneria română şi Biserica au fost nu doar puncte 
de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în 
perfectă conlucrare. Constantin Brâncoveanu merită 
deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii drept- 
măritoare, ci şi ca un frate trecut la Orientul Etern”!!! 


fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la 
Constantin Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică 
decit evlavia religioasă (sapeva pelar la gazzuola senza 
Jarla gridare, “ştia să jupoaie oaia fără s-o facă să 
behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, să-l atragă în 
masonerie, dat totuşi cu această condiţie minimală: ca 
masoneria să fi existat pe vremea cînd el era tînăr 
secretar al voievodului. Or, cît de activ mason ar fi 
fost italianul mai tîrziu, fapt este că, după toate istoriile 
autorizate, primele structuri masonice moderne apar 
în Occident abia la 1717, în vreme ce voievodul român 
a fost martirizat de către turci la... 1714. Nu trebuie 
să fii “cu cinci minute mai deştept” decît nimeni ca să 
cazi de acord că Brâncoveanu nu putea fi inițiat în 
masonerie înainte ca aceasta să se fi înființat! 

Astfel de încercări penibile de a ne face să 
credem că n-ar exista incompatibilitate între masonerie 
şi Biserică reprezintă tot atitea sfidări ale adevărului ŞI 
ale bunului simţ elementar. Ca să nu mai spunem că, 
chiar dacă Brâncoveanu s-ar fi încurcat cu masoneria, 
moartea martirică pentru Hristos, laolaltă cu toți fiii 
lui, ar fi răscumpărat acest păcat, ca şi altele mai mari 
sau mai mici, iar sfințenia i-ar fi rămas la fel de 
indiscutabilă şi de străină de interesele electorale ale 
epigonilor săi grobieni din secolul XXI. 












| 
| 





—_——— 














Nu vom osteni să le îndreptăm atenţia, celor 
ce vor să afle cauzele reale ale neputinței României 
postdecembriste de a ieşi din marasmul moral şi 
material în care se zbate de 17 ani, spre avertismentele 
formulate de filozoful francez Jean-Frangois Revel 
în cartea sa Le regain democratique, apărută în 1992 
la Editions Fayard. (iar în traducere românească la 
Editura Humanitas, în 1995, cu titlul Revirimentul 
democraţiei). 

In capitolul „Revoluții contra Revoluţiei” 
(sintagmă care caracterizează sugestiv insurecţiile 
anticomuniste din anul 1989, izbucnite în ţările est- 
europene subordonate total — ideologic, politic, 
economic, social şi cultural — Kremlinului), autorul 
acestui remarcabil studiu face următoarea afirmaţie 
cu privire la condiţia de bază care trebuie îndeplinită 
pentru ca procesul de tranziţie de la ordinea comunistă 
la ordinea democrată să fie încununat de succes. 
„Comunismul e atât de devastator, încât nu-i de ajuns 
să ieşi din el ca să scapi de el: trebuie să poţi ieşi 
inclusiv din toate consecințele lui”. 

Or, dacă vecinii noştri ungurii, cehii şi polonezii 
au reuşit să înfăptuiască condiţia „ieşirii din toate 
consecințele comunismului”, pentru români această 
condiţie rămâne încă un deziderat cu şanse îndoielnice 
de înfăptuire. În ciuda faptului că Uniunea Europeană, 
printr-un act de mărinimie politică, ne-a târât în 
rândurile ei, închizând ochii la realitățile româneşti, 
actuala Românie este încă departe de a îndeplini 


„condiţiile impuse de conceptul de „stat european”... 


O explicaţie a dificultăților întâmpinate de 
fostele state comuniste în aspiraţiile lor de a se 
europeniza ne este oferită tot de Jean-Frangois Revel, 
care, îndreptându-şi privirile spre oamenii cărora le 
revine sarcina de „a ieşi din toate consecințele 
comunismului”, face următoarele observaţii privind 
fapte şi situaţii trăite de noi, toţi cei ce am cunoscut 
sistemul comunist în toată monstruozitatea lui: 
„«Revoluţiile contra Revoluţiei» se desfăşoară într- 
un spital de răniţi grav. Este lupta unor invalizi care 
încearcă să înveţe din nou să meargă, sau măcar să 
şchiopăteze. Nu e nicidecum antrenamentul unor 
campioni porniţi înspre atingerea unor performanţe 
superioare. Rolul lor e să repare trecutul, nu încă să 
construiască viitorul. Tragica lor istorie ne învaţă cât 
de scump se plăteşte aneantizarea libertăţii, fie şi numai 
pentru câteva decenii”. 

La sfârşitul anului 1989, „răniții grav” din 
bolniţele ideologice ale regimurilor comuniste au găsit 
resursele vitale şi energia morală pentru a dezlănţui 
„Revoluţiile contra Revoluţiei”, cu intenția mărturisită 
„de a repara trecutul”. În Ungaria, Cehoslovacia şi 
Polonia, „lupta invalizilor, care încercau din nou să 
meargă” a fost încununată de succes. Nu însă şi în 
România. Un deznodământ diferit, ilustrat prin 
personalităţile cu valoare de simbol care au preluat 
demnitatea supremă în stat după prăbușirea 
guvernărilor comuniste, 

În Ungaria, alegerile cu adevărat libere din anul 
1990 au fost câștigate de Forumul Democrat 
Maghiar, formaţie de centru-dreapta, iar Arpad Goncz, 
fost deţinut politic, condamnat la muncă silnică pe 
viață pentru participare la revolta anticomunistă din 
1956, este ales preşedintele ţării. Similar evoluează 
situaţia politică din Cehoslovacia. După „revoluţia de 
catifea”, care a avut drept urmare înlăturarea 
regimului condus de Gustav Husak, omul Moscovei 
la Praga, în 1990 au loc alegeri libere. Preşedinte al 
statului este ales dramaturgul Vaclav Havel, unul din 
principalii iniţiatori ai documentului „Charta 77”, critic 
neobosit al regimului comunist, fapt care I-a atras 
repetate arestări, precum şi statutul de intelectual 
proscris, operele sale fiind puse la index. Același drum 





PUNCTE CARDINALE 


CELE DOUA ROMANII, 


va fi urmat şi de Polonia. Confruntat cu aspiraţiile şi 
presiunile exercitate de populaţie, vârful de lance al 
aspiraţiei spre libertate fiind sindicatul „Solidaritatea”, 
generalul Wojeich Jaruselski acceptă desfăşurarea de 
alegeri libere. La scrutinul din iunie 1989, „Solidantatea” 
câştigă cvasitotalitatea locurilor din Dietă, iar Tadeusz 
Masowiecki, unul din conducătorii „Solidarităţii”, 
devine cel dintâi prim-ministru necomunist din Polona 
postbelică. Un succes care se va transforma în triumf 
atunci când, la alegerile prezidenţiale din decembrie 
1990, Lech Walesa, preşedintele sindicatului 
„Solidaritatea”, este ales preşedintele Poloniei. 

Impresionantul vârtej al „Revoluţiilor contra 
Revoluţiei”, care s-a abătut asupra comunismului est- 
european, nu a ocolit România. Mai puternic motivată 
decât Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, din cauza 
excesivei brutalităţi exercitate de România comunistă, 
România adevărată nu a întârziat să se ridice împotriva 
tiraniei. (Cu privire la duritatea şi brutalitatea cu care 
acționa aparatul de represiune al României comuniste 
asupra populaţiei, nu greşim afirmând că, pe alocuri, 
ele depăşeau chiar tratamentul aplicat de KGB cetăţenilor 
sovietici.) 

Sublimul strigăt țâşnit din piepturile tineretului 
român, ;, Vom murii şi vom fi liberi!”, nu a fost o vorbă 
aruncată în vânt, o lozincă de circumstanţă, ci expresia 
unei hotărâri grave. Dovada disponibilității pentru 
sacrificiul suprem o constituie faptul că pentru 
redobândirea libertăţii România adevărată nu a pregetat 
să verse cu generozitate sânge. Mult sânge, sânge tânăr. 

În timp ce Kadar, Husak şi Jaruselski au înțeles 
că „ceasul comunismului a încetat să mai bată”, 
dementul paranoic Nicolae Ceauşescu şi-a asmuţit haita 
de câini de pază asupra revoluţionarilor. La Timişoara, 
Bucureşti, Sibiu, Cluj, Braşov şi pretutindeni acolo unde 
România adevărată a înfierat prin manifestații masive 
impostura criminală a României comuniste, masele de 
manifestanți au fost întâmpinate cu gloanţe trase din 
armele de foc ale agenţilor inconştienţi din aparatul de 
represiune, într-o tentativă disperată de a opri cursul 
firesc al istoriei. Când, pe 22 decembrie 1989, în 
confruntarea cu o naţiune dezlănțuită, dictatorul a 
înţeles că a pierdut partida şi încerca să-şi salveze viața, 
fugind spre nicăieri, se părea că România adevărată 
izbândise. Dar, din păcate, n-a fost să fie aşa. O 
zdrobitoare victorie, în care triumfase dorința de 
libertate, era transformată peste noapte într-o catego- 
rică înfrângere politică. 

Eşecul „Revoluţiei contra Revoluţiei” în România 
se datorează unor cauze multiple, din rândul cărora 
două au avut o contribuţie decisivă. Pe de o parte, 
specificul comuniştilor români faţă de tovarăşii lor 
unguri, cehi şi polonezi; pe de altă parte, interesul 
Moscovei de a nu pierde şi România din sfera ei de 
influenţă, așa cum pierduse fără drept de apel influența 
şi controlul asupra Ungariei, Cehoslovaciei şi Poloniei. 

Cu privire la specificul comuniştilor români, este 
bine să nu se uite că PCR și-a început ascensiunea 
după 23 august 1944 cu un efectiv de mai puţin de o 
mie de membri, mulţi dintre ei alogeni, veniţi din Uniunea 
Sovietică în furgoanele Armatei Roşii, Şi, de asemenea, 
nu trebuie să se uite că, în decembrie '89, cei o mie de 
comunişti de la început deveniseră peste 4 milioane. O 
creştere ca în basme, în spatele căreia se ascundea un 
nesfârşit şir de renunţări la principii şi idealuri, un 
oportunism rușinos, un colaboraţionism dezgustător, 
un lichelism de cea mai ordinară speţă şi, nu în ultimul 
rând, repetate şi odioase acte de trădare, 

Dacă nucleul iniţial (cei o mie) era alcătuit din 
comunişti care credeau nestrămutat în infailibilitatea 
ideologiei marxist-leniniste, ea constituind sensul 
existenţei lor, nu tot acelaşi lucru se poate spune despre 
novicii intraţi în rândurile partidului după preluarea 


Septembrie 2007 Nr. 9/201 PAG. 3 





puterii. Cu excepții nesemnificative, mobilul care i-a 
determinat pe neofiţi să devină comunişti a fost 
posibilitatea de a dobândi rapid şi fără eforturi avantaje 
de ordin material şi ascensiune în ierarhia socială. 
Cât priveşte zona socială din care au fost recrutate 
primele contingente de membri de partid, ea a fost 
periferia societăţii româneşti. (Se încerca crearea unui 
proletariat — dogma marxistă — din rândurile celui mai 
autentic şi ireductibil lumpenproletariat.) In cartea sa 
intitulată Un risc asumat, colonelul de Securitate Filip 
Teodorescu confirmă convingător, între alţii, cele 
afirmate mai sus; „Eram copil şi apoi adolescent, la 
Ploieşti, când am cunoscut nemijlocit pe unii dintre 
cei ce au fost cooptați în «Securitate». In copleşitoarea 
majoritate fără studii, nici chiar studii liceale, abia 
reuşeau să țină în mână un stilou. Un asemenea 
«securist» era vecin de cartier şi îl cunoşteam bine. 
De profesie era pietrar. Adică repara străzile pavate 
cu pietre de râu. Om cumsecade, dar atât. Un altul, 
țigan din mahalaua vecină, când ajungea acasă îşi 
scotea cizmele şi uniforma şi ieşea la poartă desculț, 
păstrând pe cap numai chipiul cu calotă albastră, 
gândind probabil, în primitivismul său, că astfel îşi 
păstrează autoritatea”. 

Tentaţia de a beneficia de avantajele oferite de 
puterea discreţionară a regimului comunist nu s-a 
manifestat numai la drojdia societăţii. În timp ce 
echipa alcătuită din evreii Chişinevschi, Răutu, Roller, 
care a condus compartimentul Agitație-Propagandă 
al PCR între 1946-1952, a epurat din viaţa publică şi 
culturală pe toți intelectualii suspecți de anticomunism, 
mergând până acolo încât le-au aplicat acelaşi regim 
şi urmaşilor lor, o serie de intelectuali consacrați au 
trecut cu arme şi bagaje în rândurile PCR, servind cu 
ze] un regim criminal care urmărea lichidarea totală a 
României adevărate. 

„Numele lui Mihail Sadoveanu îţi vine imediat 
în minte” — scrie profesorul Ghiţă Ionescu de la 
Universitatea din Manchester, în remarcabila sa 
lucrare Comunismul în România. „Sadoveanu 
avusese o binemeritată şi mare reputație datând din 
ultimul sfert de veac. Politic, se aflase întotdeauna în 
aripa stângă, deşi profitase din plin de pe urma tuturor 
regimurilor şi guvernelor anterioare din România. 
Când comuniştii au luat puterea, în chip surprinzător, 
a consimţit a fi desemnat de ei ca marea şi tradiționala 
figură oficială a ideologiei şi literaturii realist socialiste 
din România şi, încă şi mai surprinzător, a acceptat 
ca opera să-i fie epurată de simțămintele puternic 
naţionaliste şi pe alocuri antiruseşti”. 

Şi „marele prozator” Mihail Sadoveanu nu este 
un caz izolat de complicitate la nesfârşitul lanţ de 
crime odioase săvârşite de România comunistă cu 
scopul mărturisit de a lichida fizic şi moral România 
adevărată, „Cazul lui George Călinescu, cel mai 
important critic român” — continuă profesorul Ghiţă 
lonescu dezvăluirea flagrantelor acte de colaborare 
ale unor intelectuali consacraţi cu regimul comunist 
— „este în anumite privinţe asemănător. La fel este şi 
cel al unui grup de profesori universitari care, ca şi 
Sadoveanu, s-au strâns în jurul «Vieţii româneşti» şi 
au adus servicii prieteneşti partidului, făcând opoziție 
vechiului regim. Grupul era condus de Parhon, 
Stoilov, Traian Săvulescu, Iorgu lordan şi George 
Oprescu, cărora, împreună cu mulți dintre asistenții 
şi studenţii lor, li s-au acordat mari onoruri, cu prețul 
urmării obediente a liniei partidului. (...) Alţi scriitori, 
care de asemenea serviseră vechiul regim, precum 
Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Maria Banuş, şi-au 
adăugat numele lor binecunoscute acestei liste. (...) 
Chiar oameni care serviseră de pe poziţii înalte în 
cursul dictaturii regale au fost preluaţi de noul regim, 
cu condiţia să se încline. Partidul i-a angajat şi s-a 
folosit de ei din plin. Doi importanţi prozatori cu acelaşi 
patronimic, Cezar şi Camil Petrescu, au condus acest 
ciudat grup. Primul beneficiase de o mare reputaţie 
ca prozator, însă fusese întotdeauna asociat cu 
grupările politice de dreapta şi fusese directorul ziarului 
partidului lui Carol al II-lea, într-o vreme când flatarea 
lui Hitler era nota dominantă a propagandei oficiale 
româneşti. Poeți ca Cicerone Theodorescu, Eugen 


(continuare în pag. 4) 








PAG. 4 Nr. 9/201 Septembrie 2007 


PUNCTE CARDINALE 





Jebeleanu, Radu Boureanu şi mulţi alții au fost şi ei 
angajați în slujba partidului. Mulţi dintre aceştia — îşi 
încheie profesorul Ghiţă lonescu rechizitoriul mult 
prea blând față de urâţenia morală a actelor de trădare 
săvârşite de intelectualii români împotriva României 
adevărate, pe care firesc ar fi fost să o apere împotriva 
României comuniste — au aparținut grupului scriitorilor 
mai vechi, cu reputaţie antebelică, care s-au arătat 
dornici de a sluji comunismul. Procedând astfel, chiar 
cei mai mari dintre ei şi-au întinat reputaţia 
profesională şi, cu toate că în unele cazuri motivele 
care i-au determinat să o facă nu erau neapărat 
dezonorante, n-au mai realizat în domeniul culturii 
creatoare opere importante: ei au apucat să-i vadă pe 
mulți din respectabilii lor colegi zăcând în închisori şi 
nu au reuşit să schimbe câtuşi de puţin atitudinea 
brutală a regimului care în esenţă îi dispreţuia”. 
Intr-o ordine normală a lucrurilor, raportul dintre 
ideologie şi puterea politică trebuie să fie cel dintre 
scopuri şi mijloace. Ideologia oferă scopurile, 
obiectivele care trebuie realizate, puterii politice 
revenindu-i sarcina de a le înfăptui. Atât timp cât 
partidele comuniste nu se află la guvernare, ci doar 
aspiră la dobândirea ei, primatul ideologiei constituie 
un fapt de la sine înțeles. Aflaţi în opoziţie sau în 
ilegalitate, comuniştii nu luptă pentru obținerea puterii 
politice ca pe un scop în sine, ci ca pe un mijloc 
pentru a putea înfăptui obiectivele promise de 
ideologie. Această ierarhizare firească în relaţia dintre 
scopuri şi mijloace ar fi fost normal să se păstreze şi 


mii, multe mii de români, prin tortură, frig, înfometare, 
muncă forțată şi lipsă de asistență medicală. Adică 
tocmai acel gen de fapte pe care convențiile 
internaţionale le incriminează drept „crime contra 
umanităţii”, crime care nu se prescriu niciodată. 

Dar comunismul nu a ucis numai trupuri, 
persoane fizice. Pentru existența României adevărate, 
la fel de cumplită şi ucigătoare a fost opera de pervertire 
şi mutilare a sufletelor. Un fapt pe care nu avem voie 
să-l trecem cu vederea. Românii au păşit în libertate, 
în decembrie '89, cu sufletele schilodite de sistemul 
comunist, cu povara celor 4 milioane de membri ai 
Partidului Comunist şi cu o intelectualitate modelată în 
spiritul şi după canoanele ideologice marxiste. O situație 
dramatică, la originea căreia se găseşte actul de trădare 
al acelui numeros contingent de intelectuali care a 
acceptat, din capul locului sau mai târziu, trocul cu 
Partidul Comunist. 

Să nu uităm că, timp de o jumătate de veac, 
România adevărată a fost agresată tocmai de cei care 
ar fi trebuit să-i cultive valorile şi să-i apere integritatea. 
De la grădinița de copii până la terminarea universităţii, 
românilor li s-au inculcat, cu perseverenţă de „picătură 
chinezească”, preceptele ideologiei marxiste. În cultura 
românească — şi, cu precădere, în şcoala românească 
— filozofia marxistă a fost impusă ca deținătoarea 
adevărului absolut. Principalele ei linii de forță, ateismul, 
lupta de clasă, dictatura proletariatului şi internaţio- 
nalismul proletar, au fost tot atâtea arme îndreptate 
împotriva României adevărate, în intenția mărturisită 


CELE DOUA ROMÂNII 


(urmare din pag. 3) 


după ce comuniştii au ajuns la guvernare. O logică 
politică pe care însă comuniştii români, într-o 
condamnabilă şi ruşinoasă proporţie, au nesocotit-o. 

Țiganul de la Ploieşti nu a intrat în rândurile 
comuniştilor ca urmare a unui proces de convertire 
la un sistem de valori, pe care-l ignora total. Ceea ce 
l-a convins să devină ofiţer de Securitate nu a fost 
credința într-o idee, ci puterea şi avantajele, mai presus 
de tot ce visase vreodată, pe care le dobândea o dată 
cu chipiul cu calotă albastră. La rândul său „marele 
prozator” Mihail Sadoveanu nu s-a lepădat la bătrânețe 
de credinţa strămoşilor săi pentru că, aidoma lui Saul 
din Tars, ar fi fost străfulgerat de lumina învăţăturii 
profeților Marx, Engels, Lenin şi Stalin, ci pentru a 
satisface nesăbuite orgolii. Devenea vice-preşedinte 
al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR, vice- 
preşedinte al Academiei RPR, preşedinte al Uniunii 
Scriitorilor şi al Comitetului Naţional pentru Apărarea 
Păcii, şi i se decerna de către Partid titlul de Erou al 
Muncii Socialiste. Toate acestea în timp ce sute de 
mii de consângeni ai săi — România adevărată — erau 
supuși în temnițe și în lagăre de muncă forțată unui 
regim de exterminare. În fața acestei infamii, ce altceva 
s-ar putea spune decât cuvintele Ecleziastului: 
„Deşertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deşertă- 
ciune”, 

De-a lungul întregii sale existențe ca partid de 
guvernare, politica de cadre a PCR s-a bazat pe un 
troc: vânzarea conștiinței prin convertire, chiar dacă 
numai formală, la ideologia comunistă, contra putere, 
funcţii şi avantaje materiale. Din această perspectivă, 
între țiganul securist de la Ploiești și autorul 
impresionantei evocări a vitejiei răzeșilor din Orhei 
(în Neamul Şoimăreştilor) nu este o deosebire de 
substanță: și unul și celălalt au acceptat trocul oferit 
de partid. Consecințele gestului lor sunt însă profund 
diferite. 

Când se vorbeşte despre crimele comunis- 
mului, acestea sunt asociate cu aparatul de represiune, 
Securitatea, considerată „centrul vital al puterii 
comuniste”. Securitatea a arestat, a schingiuit şi, nu 
de puţine ori, a ucis români. Securitatea a dictat 
sentințele de condamnare împotriva celor care s-au 
îndârjit să rămână credincioşi idealurilor României 
adevărate, Securitatea a organizat şi a condus direct 
criminalul sistem penitenciar, unde au fost asasinați 


de a o lichida. Şi nu se poate spune că strădaniile acestor 
adevăraţi „ucigași de suflete” nu au avut succes, chiar 
dacă acesta nu a atins proporţiile scontate. Un important 
segment din actuala populaţie a ţării, alcătuit din 
persoanele asupra cărora „ucigaşii de suflete” au 
acționat din plin, pe toată durata formării lor, poartă 
încă sechele ale ticălosului proces de îndoctrinare 
forțată. 

O comparaţie între rolul jucat de intelectualii 
români şi intelectualii unguri, cehi şi polonezi în 
activitatea de comunizare a țărilor lor este de departe 
defavorabilă intelectualităţii româneşti. În Ungaria, 
majoritatea covârşitoare a intelectualilor a participat 
activ la revolta anticomunistă din anul 1956, înecată în 
sânge de tancurile sovietice. Eşecul nu le-a frânt însă 
aripile. Ei au ştiut să se impună în fața regimului Kadar, 
obţinând tolerarea unor acțiuni culturale neortodoxe. 
Datorită lor au luat ființă universităţi volante, în 
activitatea cărora preceptele ideologiei oficiale erau 
ignorate, şi tot datorită lor a înflorit o bogată literatură 
samizdat. Dar chiar şi în învățământul oficial rigorismul 
ideologic nu era nici pe departe atât de sufocant ca în 
învățământul românesc. Consecința benefică a acestui 
climat de liberalizare culturală a fost crearea unei pături 
de intelectuali tineri, nesclerozaţi în tiparele desuete ale 
filozofiei marxiste, şi care, după prăbuşirea comunis- 
mului, s-au integrat fără dificultăţi în spiritul democra- 
iilor europene. 

Un proces similar va avea loc în Cehoslovacia, 
unde intelectualii au respins hotărât socialismul de tip 
sovietic. Ei se vor găsi în primele rânduri ale 
sprijinitorilor „Primăverii de la Praga”, iar intervenţia 
în forță a Uniunii Sovietice, care a înțeles să combată 
ideile cu ajutorul tancurilor, le va radicaliza atitudinea. 
Respingând cu hotărâre comunismul, intelectualitatea 
cehă se va grupa în mişcarea „Charta 77”, al cărei 
document programatic va fi semnat de peste o mie de 
scriitori, artişti, oameni de ştiinţă şi politicieni reformiști. 
Datorită lor, în 1989 „Revoluţia contra Revoluţiei” din 
Cehoslovacia va fi o „revoluţie de catifea”, integrarea 
în structurile euroatlantice producându-se ca un fapt 
firesc, 

Abandonaţi de aliaţii occidentali, alături de care 
luptaseră eroic la sfârşitul celui de-al doilea război 
mondial polonezii şi-au văzut țara ocupată de Armata 
Roşie şi transformată în feudă a Moscovei, Un statut 


pe care nu l-au acceptat niciodată, intelectualii găsindu- 
se întotdeauna în primele rânduri ale acțiunilor de 
contestare a comunismului. În 1956 şi-au exprimat 
sprijinul față de cardinalul Wyszynski, capul Bisericii 
poloneze, internat de guvernul comunist prosovietic 
pentru atitudinea sa demnă şi sfidătoare. In acelaşi 
an, intelectualii polonezi au condamnat represiunea 
împotriva revoltei populare de la Posen, înecată în 
sânge de trupele de ocupaţie sovietice. In anul 1968 
au loc mari mişcări antisovietice studenţeşti. 
Intelectualii vor condamna reprimarea lor. În anul 
1970, în oraşele de la Marea Baltică, au loc greve, 
reprimate sângeros. Protestele intelectualilor nu 
întârzie. În 1976 au loc mari mişcări de protest 
provocate de scumpirea peste măsură a prețurilor la 
alimentele de bază. Conducătorii protestelor sunt 
arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Este 
momentul în care intelectualii polonezi nu se mai 
limitează la simple proteste, ci acționează politic, 
întemeind „Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor”, 
care în anul următor îşi va schimba denumirea în 
„Comitetul pentru Autoapărare Socială”. Inființarea 
sindicatului „Solidaritatea”, în anul 1980, a oferit 
intelectualităţii poloneze prilejul de a se angaja plenar 
în lupta împotriva comunismului. Prezenţa intelectua- 
lilor polonezi în prima linie a acestei încrâncenări 
istorice a fost cel mai potrivit şi convingător răspuns 
dat Uniunii Sovietice că tentativa de a desființa Polonia 
exterminându-i elitele (în martie 1940, la ordinul lui 
Stalin, la Katyn au fost asasinați 4.500 de ofiţeri, iar 
în alte lagăre peste 26.000 de civili şi militari polonezi!) 
a fost un eşec total şi o pată de neşters pe chipul 
hidos al comunismului. 

Această sumară trecere în revistă a rolului jucat 
de intelectualii maghiari, cehi şi polonezi în lupta 
națiunilor lor împotriva tentativei de a fi desfiinţate în 
numele conceptului de „internaţionalism proletar” ne 
obligă să fim sinceri cu noi înşine, recunoscând că 
intelectualii români, într-o covârşitoare proporție, au | 
trădat România adevărată, servind interesele României 
comuniste. Ar fi însă o greşeală gravă dacă am 
simplifica un complex proces istoric prin această 
constatare. În spatele unei intelectualităţi lipsite de 
vlagă, România adevărată s-a opus cu înverşunare 
procesului de comunizare condus direct de agenţii 
Kremlinului. Consecințele interesului deosebit manifes- 
tat de Moscova față de România sunt cunoscute. În 
anul 1956 rezistența anticomunistă din România era 
lichidată. Temniţele şi lagărele de muncă forțată 
măcinau fără cruţare aspiraţiile şi vieţile celor care 
cutezaseră să se opună comunismului. 

Dar marea agresiune împotriva României 
adevărate nu ia sfârşit prin lichidarea primului val de 
rezistență. O dată cu prezentul, trebuia lichidat şi 
viitorul: o sarcină care a revenit „ucigaşilor de suflete” 
care, prin instituţiile de învățământ, educaţie şi cultură, 
au reuşit, în cele patru decenii de regim comunist, să 
transforme populaţia țării din fiinţe normale în creaturi 
modelate după modelul golemic al lui homo sovieticus. 
Aşa se explică faptul că astăzi o bună parte din 
segmentul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 30 şi 70 
de ani, adică persoanele asupra cărora „ucigaşii de 
suflete” şi-au exercitat din plin nefasta profesiune, se 
dovedesc incapabile să se adapteze şi să contribuie la 
instaurarea unui climat moral, social, politic şi 
economic sănătos. În sufletele oamenilor stăruie încă 
ecourile ideologiei comuniste, procesul de eliberare 
de acest nedorit balast fiind încă departe de a se fi 
desăvârşit. O constatare pe care mulţi refuză să o 
accepte, dar pe care, din păcate, realitățile vieții de zi 
cu zi o confirmă, 

Privind astăzi, la 17 ani de la consumarea 
„Revoluţiilor contra Revoluţiei”, chipul României, 
suntem obligaţi să-i dăm încă o dată dreptate lui Jean- 
Francois Revel: „Comunismul e atât de devastator, 
încât nu-i de ajuns să ieşi din el ca să scapi deel: 
trebuie să ieşi inclusiv din toate consecinţele lui”. Or, 
România adevărată se zbate încă în încercarea de a 
ieşi din consecințele comunismului, rezultatele fiind 
departe de ceea ce ar fi trebuit să fie o împlinire. lar 
viitorul, atât cât se poate omeneşte anticipa, nu pare 
deloc unul pe măsura aşteptărilor... 


(Va urma) 











PUNCTE CARDINALE 


2 pi bidoia 
> 9j: 
| [a 


(Marginalii la Ernst Nolte, Războiul civil european: | 
1917-1945. Naţional-socialism şi bolşevism, 
Ed. Runa/Grupul Ed. Corint, Bucureşti, 2005) 


|. Potrivit accepţiunii curente, războiul civil este un 85 
conflict armat purtat între facțiuni sau segmente ale 
populaţiei din cadrul aceleiaşi entități politice (regiune, țară, 
imperiu). Unii autori, deşi consideră războiul civil ca un 
conflict de o violență susţinută şi de durată, nu consideră 
definitorie manifestarea acestei violenţe prin acțiuni militare. 
Titlul monumentalei lucrări a istoricului german Ernst Nolte, 
preluând într-o manieră mai largă canoanele definiţiilor de 
dicționar, propune, pentru istoria recentă a vechiului continent, 
paradigma războiului civil. 

De ce război civil? Şi de ce război civil european? De E SS 
ce război civil european între 1917-1945? Cu toate că, pentru 57 DAI 
perioada analizată, autorul arată că nu se poate vorbi de 
război civil ca de o situaţie care ar caracteriza uniform vechiul continent în totalitatea lui, 
ea lipsind, bunăoară, în țări precum Franţa şi Anglia, el justifică titlul acesteia prin câteva 
argumente ce pot fi schematizate astfel: i) chemarea la revoltă armată împotriva sistemului 
capitalist de către un partid internaționalist, cel bolşevic, care luase puterea în Rusia în 
1917. „Dacă o grupare puternică incită la război civil, atunci se creează, în mod necesar, 
o situaţie de război civil, chiar dacă lupte sângeroase nu au loc imediat sau permanent.” (p. 
15); ii) faptul că, din 1922, o dată cu intrarea în scenă a partidului fascist, în Italia, şi, 
unsprezece ani mai târziu, a celui național-socialist în Germania, au existat încă două 
partide cu fundamentare ideologică, orientate spre războiul civil, care anexaseră societatea 
şi statul scopurilor lor, dispuneau de simpatizanți şi adepți în multe țări; iii) preluarea puterii 
în toate cele trei cazuri, de către grupări care impuseseră societăţii unipartitismul, se 
făcuse „după modelul războiului civil”(pp.15-17). 

În această perspectivă, seria de războaie civile propriu-zise: războiul civil rus (1918- 
1920), tulburările sociale (greve, revolte, revoluţii) cu care acesta a contaminat la sfârşitul 

Primul Război Mondial, țări ca Germania (Republica Sovietelor din Bavaria 1919, războiul 
civil din 1923), Ungaria, Bulgaria, Estonia, chiar şi România, războiul civil spaniol (1936- 
1939), războiul civil grec început în 1944, războiul civil din Italia, 1943-1944, nu ar fi fost 
decât accesele acute ale unei stări de suspiciune şi adversitate latentă inoculate de ideologia 
exclusivistă a noilor formaţiuni politice, ca și cum prin diseminare propagandistică acestea 
şi-ar fi creat mediul favorabil invadării corpului social. „Dacă duşmănia reciprocă a acestor 
două partide-state, care s-au considerat în orice caz partide ale războiului civil, a fost ceva 
serios şi nu doar o relicvă din perioada de început, pe jumătate uitată, a muncii de construcție 
pașnică, atunci ea trebuia să se transforme, la un moment dat, într-un război interstatal, 
care să poarte concomitent trăsăturile esenţiale ale unui război civil internaţional” (p.18). 

[1]. Ernst Nolte vede motorul acestei serii cu totul speciale de războaie civile, nu atât 
în „psihologia intereselor”, cât în „emoțiile fundamentale” caracteristice grupurilor mari 
de oameni: „.... revoltă, mânie, tristeţe, ură, dispreţ, teamă dar şi entuziasm, speranță, 
credința într-o misiune măreață” (p. 29). „De astfel de emoții fundamentale au fost puse în 
mişcare în 1917 masele de soldaţi ruşi, care se temeau că vor fi nevoiţi să-şi jertfească fără 
rost vieţile într-un război deja pierdut; astfel de emoții fundamentale i-au motivat însă în 
Italia şi Germania şi pe ofiţeri, voluntari și burghezi, care știau foarte bine cum se procedase 
în Rusia cu cei asemenea lor. Tot de emoţii fundamentale au fost animate mai târziu 
nucleele active ale partidelor comuniste şi fasciste, deşi în rândurile lor intrase o masă 
enormă de oportuniști, indivizi mânaţi de interese și chiar de infractori de drept comun.” (p. 
30). Astfel încât, autorul abordează evenimentele generate de cele două mişcări extremiste 
ale secolului XX ca „o istorie a sentimentelor fundamentale şi a evoluţiei lor ideologice” 
(ibid.). Prin urmare, cauzele determinante ale acestei serii de războaie civile, nu ar diferi 
structural față de cele ale războaielor religioase din trecut; fundamental diferit este faptul 
că pasiunile acestea devastatoare sunt însufleţite și ghidate de ideologie şi nu de religiozitate 

stricto sensu, mai mult, că ele pot fi dezlănţuite și controlate pentru a manipula indivizii şi 
masele în vederea atingerii unor scopuri precise. Pentru că tocmai pasiunile sunt „materia 
primă” a specialistului în arta magiei și a manipulării, teoretizată de Giordano Bruno în De 
vinculi in genere! Maeştri ai manipulării, şefii bolșevici cunoşteau perfect această tehnică. 
În octombrie 1920, Zinoviev explicase binevoitor adversarilor regimului că „...se înșală 
amarnic atunci când se plâng de naivitatea maselor, deoarece „„..«așa-numita credință 
naivă, religioasă a maselor proletare» este «în realitate ce/ mai importani factor revoluționar 
al istoriei lumiby”, La instrumentalizarea patosului naţionalist al unui leton din garda care 
îl păzea, apelase cu dibăcie și Lenin, în octombrie 1917, pentru a se elibera”, Ca și cum ar 


' Opus analizat de |. P. Culianu în ros şi magie în Renaştere. 1484, Ed, Nemira, Buc., 
1994, mai ales pp. 136-141. Erosul privit ca „legătură” magică, şi deci ca principal 
agent al manipulării, în multiplele lui subspecii, dintre care credinţa (şi cu atât mai mult 
credulitatea) este numită de Bruno „legătura legăturilor” (vinculus vinculorum), 

2 Est Nolte, op. cit., p. 87 (subl. mea), 

' Stimulat de dezbaterea din anexa cărţii lui Nicu Gavriluţă, Culianu, jocurile minţii şi 
lumile multidimensionale, Ed. Polirom, 2000 (în special intervenţia lui Liviu Antonesei, 
p. 176), am făcut câteva referiri la inteligența diabolică cu care artizanii Revoluţiei au 
acţionat ca adevăraţi operatori magici în câmpul puterii prin intermediul pasiunilor, în 
cartea mea În nada maeşirilor. Încercări de mitanaliză, Ed. Vremea, Buc., 2005, pp. 


215,217-219. 





sii Războiul iți] 
"european 
1917-1945 


NAȚIONAL-SOCIALISM ŞI BOLŞEVISM 


Gaururi EOYTroNiaL [3 
cĂ 


„me Miniaturi S 4 





Septembne 2007 Nr. 9/201 PAG. 5 


ODELUL 


fi urmat întocmai recomandările lui Bruno, manipulatori de teapa 
lui Lenin reuşeau atât de bine în manevrele lor de dezbinare a 
claselor şi a grupurilor etnice şi pentru că, personal, erau imuni la 
acest tip de eros, Fanaticii internaţionalismului proletar îşi reprimă 
sentimentele naţionale! Şi nu se identifică nici măcar cu clasa în 
numele căreia dezlănțuie acapararea puterii. Ca profesionişti ai 
„magiei intersubiective”, sunt planificatori minuţioşi ai jocului pe 
tabla de operaţii, şi-au extirpat orice pulsiune afectivă care le-ar 
încurca socotelile. Ei calculează mutările şi utilizează subiecții şi 
evenimentele ca pe nişte piese ale jocului de putere ce trebuie 
câștigat. De importanța reprimării sentimentelor, a „ruperii 
legăturilor”, era deja conştient un precursor al leninismului, 
Cernişevski'. Regimul de viață ascetic şi autocontrolul eroului cărții 
lui, trimit direct la restricțiile prescrise de Bruno operatorului magic. 
Hitler, la rândul lui, era vegetarian şi distant în raporturile cu sexul 
opus, neîncurajând legăturile amoroase. 

Or, interesul şi noutatea analizei lui Ernst Nolte asupra 
celor două totalitarisme, este că ia foarte serios în calcul aceste 
„imponderabile”, propunând ca itemi explicativi „chei” precum: pasiuni, contrapasiuni, 
contraideologie, credință, interpretare - concept care mi se pare capital în carte, deoarece 
însăși ideologia a fost definită de unii autori ca interpretare: „sistem de interpretare permiţând 
justificarea unei situații sociale şi permiţând puterii politice de clasă să se perpetueze” (p. 
6), sau: „...ideologia ca falsă conştiinţă, ca interpretare spontan sau conştient denaturată a 
realității”s. „Ce trebuie să înțelegem prin ideologie?” se întreabă, la rândul lui, Alain 
Besangon. „Există o definiție sovietică a ideologiei sovietice. Ea se prezintă drept conformă 
marxismului. Ideologia desemnează, în sens larg, ansamblul ideilor şi al operelor de civilizaţie 
elaborate de clasa dominantă şi, sub influența acesteia, de o societate de clasă dată. În sens 
restrâns, ea este un sistem de interpretare permiţând justificarea unei situaţii sociale şi 
permiţând puterii politice de clasă să se perpetueze” (op. cit., p. 6, subl.mea). 

Într-adevăr, dacă revoluția bolşevică destructurase corpul social, interpretând, în 
spiritul exclusivismului marxist, faza istorică în curs, ca o luptă de clasă nemiloasă, în care 
burghezia trebuia să dispară“ pentru a face loc erei proletarului, fascismul şi, apoi, naţional- 
socialismul, au apărut ca reacție la ceea ce, aceste mişcări de tip nou, pe care le-au 
perceput ca „molimă” (p.96), „ciumă în Rusia” (p. 98), „tuberculoză rasială a popoarelor” 
(p.99). De asemenea, au interpretat ideologia bolşevică drept o subversiune, pentru a atrage 
țara lor pe calea servituții economice şi militare. „Intr-o primă sinteză, se poate spune că 
bolşevismul a fost pentru național-socialism, în acelaşi timp, o sperietoare (Schreckbild) şi 
un model (Vorbild)” (p. 28). Primordialitatea bolşevismului față de fascism, pe care o 
subliniază atât de apăsat autorul, nu este, în acest joc de cuvinte, atât temporală, cât tipologică. 
Naţional-socialismul s-a constituit prin opoziţie la bolşevism, ceea ce nu l-a împiedicat să- 
i preia metodele, depăşindu-l în fanatism în unele privinţe: „...exagerarea este trăsătura 
fundamentală a oricărei ideologii şi...este inevitabilă tocmai atunci când o ideologie dă 
naştere unei contraideologii”. (pp. 20, 25), după cum „Contrareforma presupune Reforma” 
(p. 20). 








| 
9 Vă d, 
ji 


DN + 
> 


dar 


Faţă de haosul şi anarhia în care erau aruncate toate țările atinse de virusul 
revoluționar, fascismul şi nazismul s-au impus într-o societate dezorientată, tocmai pentru 
că nu se mai regăsea în nici o reprezentare despre sine. Vechea reprezentare fusese 
„demascată” de marxism ca simbol al „egoismului de clasă”, al intereselor personale şi de 
grup. In aceste condiţii, noile partide, constituite în centre de iradiere ideologică, s-au remarcat 
prin efortul de înnoire a reprezentării de sine a societăţii, printr-o infuzie de entuziasm care 
a ajutat-o să depăşească punctul mort al paraliziei economice unde o aduseseră lanţul 
nesfârşit de greve şi manifestații. Schimbând premisele, ideologii naţional-socialişti au 
postulat: în realitate, confruntarea lansată de partidele marxiste nu ar fi fost un război de 
clasă, ci o confruntare (veche de când lumea) a raselor, Prin bolşevism, iudaismul şi-ar fi 
luat revanșa faţă de situația marginală a evreului în spațiul european şi germanic. Acum, 
argumentele sunt întoarse împotriva celor care le inventaseră; bolşevismul este „demascat”, 
la rându-i, ca instrument al dominaţiei rasei iudaice, exclusă de secole din cultura europeană. 
Urmează, cu necesitate, că rasa germanică trebuie să-şi ia, la rându-i, revanşa. Şi pentru a 
demonstra că nu este cu nimic mai prejos de iudaism, că are rădăcini mai adânci decât 
„poporul lui Israel”, i se caută originile în străvechea „rasă ariană”, pe care o fabricaseră 
teoriile etno-lingviştilor din secolul XIX, Noii fabricanți de „mituri” (Rosenberg, Horbiger) 
încep să-i caute tradiţii de nobleţe aristocratică, pentru a-i restaura „puritatea originară”. 


(continuare în pag. 6) 





* Alain Besanqon, Originile intelectuale ale leninismului, Ed. Humanitas, Buc., 
1993, p. 114. 

* Concepţia filozofului şi sociologului german de origine maghiară Karl Mannheim (cf. 
Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Buc., 1978). 

* Ca şi o „specie” depăşită pe scare evoluţiei, răpusă de una mai puternică! Karl 
Kautsky: „Bolşevicii s-au lăsat dominați de o psihoză de masă şi de aceea au interpretat 
calitatea socială de burghez ca pe una biologică, împotriva căreia s-au ridicat cu 
sălbăticia şi brutalitatea mişcării muncitoreşti de început”. (Nolte, op. cir., p. 94). Vezi 
apelativele din registrul zoologic aruncate victimelor şedinţelor de „demascare”: „hiene”, 
„lupi turbaţi”, „vipere lubrice”, „păduchi”. 

? În privinţa surselor conceptelor de substanţă etnică a unui popor, de patrie şi rasă, 
Alain Besangon a indicat referințe precise pentru a stabili că, dacă romantismului i se 
impută degenerări naționaliste, din seva aceluiaşi romantism german s-au alăptat şi 
slavofilii, deci şi naționalismul rus, nu numai cel german (op. cit., pp. 51, 67, 69). 





PAG. 6 Nr. 9/201 Septembrie 2007 


PUNCTE CARDINALE 





(urmare din pag. 5) 


Situând bolşevismul în descendența capitalismul liberal, naziştii responsabilizau, pe de o 
parte, burghezia liberală „decadentă” pentru neputința de a se opune morbului marxist, pe 
de alta, evreii pentru ruinarea bunăstării poporului german (cf. p.101). În anii de după 
Primul Război, la ordinea zilei erau opinii şi îndemnuri ca cel al lui Alfred Rosenberg: 
„Ciuma bolşevică va distruge şi Germania, dacă nu i se [va] opune..., o concepție germană 
despre lume” (pp. 98-99, subl. mea). Pentru a o contracara, liderii naţional-socialişti vor 
opune marxismului o „învățătură înflăcărată şi generatoare de pasiuni» despre cauzele 
dezastrului contemporan, provenite dintr-o istorie îndepărtată. (p. 101). Discursul din 28 
iulie 1922 al lui Hitler, unde se referă la „cătuşele poleite ale rasei jidoveşti”, care ar sufoca 
viața economică naţională, formulează, cu maximă acuratețe remediul acestei situaţii, 
asumându-şi cu un instinct sigur, dar explicit, postura manipulatorului social, ca şi cum ar 
fi avut sub ochi îndreptarul lui Bruno: „Or, acest proces nu va avea sfârşit decât dacă, dintr- 
O dată, se ridică un om din rândul maselor pentru a prelua comanda, găsindu-şi alți tovarăşi 
de luptă şi alți admiratori în vâltoarea pasiunilor înfrânate până atunci şi pe care le dezlănțuie 
împotriva viclenilor”* (subl.mea). Un exemplu de aplicaţie practică în marele joc al 
manipulării patimilor omeneşti. Pe de altă parte, conştient sau nu, va acționa ca promotor al 
concilierii claselor (vezi fragmentul de discurs din 1921, citat de Nolte la p. 100), avertizând 
asupra „exterminării intelectualităţii” prin bolşevism. 

„Se părea că partidul contradictaturii, opus războiului civil, nu putea să câştige 
pentru sine, numai din ameninţarea la adresa Germaniei sau din actualitatea exemplului 
rusesc, nici o contracredință adevărată, nici o contrapasiune copleșitoare, care să fi fost la 
acelaşi nivel cu credința şi pasiunea dușmanului. Cu totul altfel a văzut Hitler. Pe el îl mâna 
dorința extraordinară de a găsi o cauză fundamentală, un element provocator, un vinovat, 
iar pe acest vinovat l-a descopent în evreu.” (p. 101, subl. mele). Se poate spune că, într-un 


SPERIETOAREA SI MODELUL 





fel, a „inventat” evreul ca sursă a exploziei sociale, aşa cum Marx arătase sursa capitalului 
în „mamonismul” evreilor. „Antisemitismul era...o interpretare...şi făcea posibilă 
descătuşarea unei contrapasiuni fanatice...” (p. 102, subl. mea), focalizarea energiilor 
risipite printr-o nouă „lentilă” ideologică, capabilă să repare țesuturile societății rupte de 
ideologia luptei de clasă a internaţionalismului marxist. O dată câștigând adeziunea acesteia, 
în scurt timp naţional-socialismul va face uitată, componenta internaţionalistă a bolşevismului 
din spaţiul german”. 

IL. În anii tulburi de la cumpăna deceniilor 3 şi 4, când ideologia marxistă şi exemplul 
viu al unui stat „al muncitorilor şi țăranilor”, seduseseră, pe fondul gravei crize economice 
a Germaniei, o parte semnificativă a societății, și formațiunile de stânga se întăreau de la un 
scrutin la altul, comuniştii ajungând să dețină 100 de locuri în Reichstag în noiembrie 1932 
(p. 35), partidul naţional-socialist se constituise prin opoziție nu atât la discursul de stânga, 
cât la cel internaţionalist, care punea în pericol unitatea şi potența economică a țării. Oricât 
ar părea de ciudat, formațiunea cu care Hitler urma să ajungă la putere prin alegerile din 5 
martie 1933, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor din Germania, era una cu o puternică 
componentă de stânga, atât ca doctrină, pretabilă unei adeziuni de masă, cât și ca mentalitate 
a membrilor. Mulţi dintre aceştia, inclusiv figuri de vază, activaseră, la începutul anilor '20, 
în grupări comuniste. Mai mult, azi poate părea scandalos, în orice caz şocant, să pui sub 
ochii publicului larg faptul frust că primul proiect de exterminare totală a evreilor a venit din 
partea unui partid de stânga, Partidul Reformator Social-German, prin „Rezoluţiile de la 
Hamburg”, încă din 1899. E drept, un partid german, dar — contradicție „inexplicabilă” — de 
stânga', 

Treptat, atenția s-a concentrat pe fortificarea morală a poporului și pe combaterea 
propagandei marxiste-bolșevice, astfel încât s-a uitat că însuşi partidul hitlerist avea 
ascendență doctrinară şi cadre cu genealogie social-democrată, socialistă sau chiar bolşevică. 
„Naţional-bolșevismul” era, acum, perceput ca un pericol biologic, şi numai virajul către 
anti-bolșevism a Partidului Naţional-Socialist, după 1923-1924, a putut face să treacă pe 
plan secund, apropierea de nume cu „național-bolşevismul” şi componenta pur socialistă a 
doctrinei, Obiectivele de atunci ale unor organizaţii ca „Liga Antibolșevică”, sau organizația 
cetățenească Escherich, era: „combaterea bolşevismului și a național-bolşevismului, 
respingerea acțiunilor care urmăresc demoralizarea poporului” (p. 97, subl. mele). lar 
când, în spatele acestei propagande, a fost identificat vinovatul în persoana evreului, 
antisemitismul, cuprinzând ca o febră Germania, vechile rovărășii ale național-socialismului 
au fost uitate, precum și tinerețea socialistă a fuhrerului: „Walter Laqueur chiar a afirmat 
că, în anii de după război, la Hitler n-ar fi existat absolut deloc antibolşevism” (p. 99). In 
orice caz, ce vedea rău în marxism, mai târziu, Hitler nu era partea socială a doctrinei, ci 
„sfâșierea naţiunii” promovată de internaţionalismul acestuia (p. 38), „Astfel, naționalismul 
simplu..., a fost pus între timp să se confrunte cu adversari atât de mulți și de puternici, încât 
[Hitler] a fost nevoit să caute o bază mai puternică, respectiv rasa germanică. In felul 
acesta, burghezia și naționalismul s-au îndreptat oarecum împotriva lor înseși şi au produs 
o doctrină antiburgheză şi antinaţională, ce a putut astfel să se situeze în același plan cu 
marxismul” (pp. 101-102). 

La prima vedere deconcertantă (deoarece trece în interogaţie șabloanele de manual, 
care au fixat stânga și dreapta în monolite vechi şi ireductibil adverse), diorama istorică 


* Kimberley Comish, Evreul din Linz. Witgenstein, Hitler şi lupta lor secretă pentru 
spirit, Ed. Nemira, Buc., 2007, pp. 67-68, 

” În fond, hitlerismul este un stalinism cu semn inversat; dacă troțkismul a fost 
internaţionalismul comunist, stalinismul, un comunism „naţionalizat”, naţional- 
comunism, cam acelaşi raport se poate stabili în Germania între spartachişti, comunişti, 
pe de o parte, şi naţional-socialişti, naţional-bolşevici pe de alta. 

'9 Vezi cuvântul înainte al istoricului Florin Constantiniu la lucrarea lui Nolte (ed. cit., 


p. 6). 


restaurată cu minuţiozitate de Ernst Nolte printr-un tip de investigație comparatist-sincron, 


utilizând aparatul critic ca un reglaj fin al descrierii, tot mai complexă pe măsură ce sursele 
se stratifică, este una complexă, dinamică, vie şi paradoxală, rezultantă a unei încrucișări 
de ideologii, credinţe, pasiuni care au condus la războaie, lupte de stradă şi atrocități. 
Autorul abordează pas cu pas interferenţele tot mai complicate dintre cele două ideologii 
care s-au întrecut în a se prezenta ca panacee doctrinare infailibile la problemele omului, 
şi raportul fiecăreia dintre ele cu liberalismul democratic (iniţial de stânga şi opus 
aristocrației): bolşevismul (ca „erezie” marxistă) și fascismul/nazismul (ca reacție de 
semn contrar față de ideologia luptei de clasă), dar izi orât din aceeaşi ideologie stângistă, 
egalitară, anti-capitalistă şi anti-burgheză. De fapt, ar fi banală constatarea, dacă pe istorici 
nu i-ar reține teama de a nu părea anti-democraţi şi de a nu da apă la moară curentelor anti- 
democratice de azi, că atât bolșevismul şi naţional-socialismul, cât și, înaintea acestora, 
liberalismul de stânga, din secolul XIX, sunt doctrine care s-au formulat și ca reacţie 
impotriva aristocrației, toate trei generând și intensificând masificarea. A 

În sprijinul principalei concluzii vine şi afirmaţia lui Eric Hobsbawm, istoric, alminteri, 
de filieră marxistă. care „„...admite fără rezerve teza conform căreia ascensiunea dreptei 
radicale... a fost «un răspuns la pericolul — de fapt şi la realitatea — unei puternice revoluţii 
sociale... şi în special la Revoluţia din octombrie şi a leninismului»... «Fără aceasta, nu ar 
fi existat fascism», 

Într-o formulare sintetică, publicistul Traian Ungureanu, readucând în câmpul 
conştiinţei publice româneşti „vecinătatea problematică a Rusiei”, aminteşte rezultatele 
cu care s-a soldat presiunea ei ideologică în Europa. „Ea începe, pentru timpurile moderne, 
în 1917, cînd revoluţia bolşevică aduce la putere extremismul comunist şi distruge, în 
următorii 10-15, ani centrul politic european. De la sfirşitul anilor '20 e clar că politica de 
centru nu mai are nici o şansă, în Europa. Ea se prăbuşeşte, sub presiunea extremismelor 
de stînga şi de dreapta. Primul încearcă sau pretinde că încearcă să răspundă «pericolului 
bolşevic», al doilea visează şi conspiră la sovietizarea republicilor şi monarhiilor burgheze 
europene. Acest ciclu a dat istoria europeană a secolului XX: fascismul şi nazismul, al 
doilea război modial şi războiul rece”?. 

IV. Raportul paradoxal dintre cele două mişcări totalitare s-ar putea lăsa explicat 
de acel model logic şi dialectic, în care termenii nu se mai opun radical, ireconciliabil, ca 
în relaţia A : non-A, ci în care, cum observa Noica”, contradicția este unilaterală. Model 
analizat de Sergiu Al-George din perspectiva filozofiei indiene: „...mişcarea dialectică nu 
se face între termeni absolut contradictorii, dialectica nu este bazată pe totala disimilitudine 
ci, dimpotrivă, ea se realizează între termeni din care unul este în aceeaşi măsură similar 
şi disimilar celuilalt.”'* Aşa cum, polaritatea supremă a metafizicii indiene se face nu între 
realitatea supremă şi ceea ce o neagă în mod radical, ci între Brahman ca transcendență 
nemanifestată şi manifestarea lui; aceasta, fiind numai o ipostază, contrazice transcendența 
absolută, cea dincolo de orice determinaţie (cf. ibid, p. 157). 

Transpus în relația studiată de Nolte, fascismul-nazismul ar constitui termenul 
care, eclozat din magma mişcărilor de stânga, se defineşte prin opoziţie la comunismul 
bolşevic, fără fi, prin asta, mai puţin asemănător, în ideologie, metode şi efecte. La polul 
opus, marxismul bolşevic, ca purtător al celei mai intransigente ideologii socialiste, 
„înglobează” nazismul prin caracteristicile de fond: ambele au ideologie şi comportament 
totalitare, baze de mase, adversitate față de burghezia liberală, moştenesc antisemitismul 
marxist, ambele instrumentează pasiuni puternice pentru obținerea şi păstrarea puterii, iar 
exercitarea acesteia se soldează cu efecte similare. Numai ca părți inseparabile ale aceleiaşi 
paradigme poate fi explicată apariția şi noutatea situaţiei create de polaritatea lor. Spectrul 
revoluției bolşevice a funcționat, pentru o parte a societății germane, concomitent ca 
„sperietoare” (semn negativ, de respingere) şi ca „model” (semn pozitiv, de atracţie). De 
aici, trăsăturile (funciar) comune, dar şi diferențele (ireductibile). 

Mai mult, în preajma şi spre sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, după 
cum constată Nolte, între cele două regimuri totalitare se petrece un simptomatic „schimb 
de caracterisitici” ideologice: sub dictatura vicleană a lui Stalin, bolşevismul se 
„naţionaliza”, Uniunea Sovietică îndreptându-se astfel spre o țară „naţional-socialistă” (p. 
405), Armata Roşie reintroducea gradele superioare şi raporturile ierarhice, în timp ce, 
dimpotrivă, în Wermacht avansa „nivelarea” (pp. 402-403), Hitler însuşi năzuind la crearea 
„ofițerului revoluţionar” (p. 472), fascinat de modelul comisarului politic (p. 408). În plan 
social, Goebbels cerea patronilor să fie „reprezentanți ai poporului german” (p. 407) şi 
„desființarea privilegiilor” (p. 408). Dispreţul faţă de propria națiune şi fascinația pentru 
adversar a mers până acolo încât personaje cheie ale regimului nazist, Bormann şi Mueller 
(şeful Gestapoului) ajungeau să considere „sistemul bolşevic ca pe un sistem totalitar mai 
bun şi mai reuşit” (p. 471). 

Un transfer spectacular şi reciproc suferă şi modul de raportare la propriul popor: 
dacă, în 1917, „Lenin şi Troțki...considerau poporul rus un simplu material pentru planurile 
lor”, în 1945 Hitler (care promisese la început că va servi numai patriei germane) „repudia 
poporul german, ca material necorespunzător, iar Stalin îl lăuda pe cel rus” (p. 410). Prin 
urmare, chiar dacă, „la origine, naţional-socialismul nu a fost...niciodată un socialism. 
adică o mișcare determinată în principal de motivele unei dispute interne de clasă, ci a fost 
un naționalism social de tip fascist...” (p. 406), şefii nazişti, în frunte cu Hitler, „erau tentaţi 
tot mai mult să renunţe la fascismul radical în favoarea unui regim... la fel de radical în 
interior ca și bolșevismul”, ajungând în situaţia de a-şi urmări politica externă „cu brutalitate 
revoluţionară” (p. 407). 

Florea TIBERIAN 





1 /bid,, p. 499, apud E. H,, Das Zeitatler der Extreme. Weligeschichte des 20 
Jahrhunderts, 1995, 

2 Filmul lui Ivanţoc — ce am văzul, comentariu din $ Iunie 2007 pe blogul ziarului 
Cotidianul, 

» Vezi fraza introductivă din Devenirea întru ființă, paragrafele Erhosul neutralității 
şi Erhosul orientării. De asemenea, în Scrisori despre logica lui Hermes (în special 
scrisorile 2 şi 3). 

 Arhaie şi universal. India în conştiinţa românească, Ed. Herald, Buc,, f. a., p. 163. 














PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2007 Nr. 9/201 PAG. 7 





Biserică este un cuvînt de origine greacă şi 
s-a dat o frumoasă explicare plămădirii lui, plămădire 
datorată Sfintului Împărat Constantin cel Mare, unul 
dintre acei oameni providenţiali prin care lumea s-a 
deschis dobîndirii unor noi forme, cu totul 
extraordinare, forme pentru care dimensiunile erau 
gata rinduite de Dumnezeu, dar pe care oamenii au 
fost cei învestiţi a le alcătui potrivit cuprinderii de 
care sînt în stare. Sfîntul Constantin a răsucit 
impărăteşte lumea ca s-o temeluiască apoi pe unica 
Piatră Unghiulară ce o putea sus-ține. Sfintul 
Constantin, căruia vorba evanghelică de “omul 
împărat” i se potriveşte atît de bine, şi-a făcut în 
modul cel mai propriu steag din numele lui Hristos ŞI 
scut din Crucea Sa, iar întru aceasta a dobîndit nu 
doar o izbîndă împotriva duşmanilor imediaţi, ci a 
pus început unor felurite izbînzi personale şi 
soborniceşti. El şi-a asumat simbolic creştinismul — 
iar simbolic nu are aici conotaţia ilicită şi mondenă a 
actualității noastre, căci pe atunci omul ştia bine că 
gestul ritual poate înseamna moarte sau viață, pierzanie 
ori mîntuire — într-o vreme cînd creştinii adunau o 
minoritate foarte restrînsă şi nu doar lipsită de orice 
forță politică, ci prigonită cu o intensitate pe care 
doar dimensiunea mistică a vrăjmăşiei o poate explica 
deplin. Aşa încît împăratul nu poate fi suspectat că 
din calcule socio-culturale, ori de alt soi, ar fi mizat 
pe creştinism. Nu a fost o inspiraţie administrativă de 
moment, ci o insuflare pentru care Constantin cel 
Mare s-a învrednicit pe termen lung să fie primitor 
profund, rodnic şi în nici un caz formal, iar existența 
sa, interesantă atît pentru hagiograf, cît şi pentru 
istoric, poate fi o piatră de încercare pentru oricare 
dintre aceştia, şi fiecare are a lua seama la perspectiva 
celuilalt pentru a nu se sminti. 

S-ar zice că, după două veacuri de prigoniri 
şi de jertfe, creştinii se întîlneau cu un împărat roman 
atipic, o minune de împărat, care făcea ca lucrurile 
să înceapă a merge parcă de la sine. Sau s-ar putea 
constata că, invers, acest împărat, întîlnindu-se cu 
cei ce se aflau pe linia martirilor, îşi dobîndea sfințirea 
cîrmuirii prin harul biruinţei lor. Dar cel mai cu 
socoteală este să credem că a operat o reciprocitate 
ori, mai bine zis, o împreună-lucrare căreia fiecare 
din cele două elemente, unul duhovniceşte fondator 
şi altul de imperială consacrare, i-au fost 
indispensabile. 

Aşa a fost că, în anul 325, în urma Sinodului 
ecumenic de la Niceea, sub Constantin cel Mare, 
creştinismul a devenit religia oficială a imperiului, iar 
astfel stînd lucrurile, cultul creştin, care căpătase 
libertatea încă din anul 313, prin Edictul din Milan, 
avea să dobîndească o anvergură pentru care, brusc, 
erau de trebuință mult mai multe lăcaşuri. Or, deşi s- 
ar fi putut lua cu comoditate măsuri de largă aplicare 
prin care templele deja clădite să fie puse la dispozitia 
creştinilor, ei, cu sensibilităţi îndelung forjate şi cu o 
adîncă dreptate probată martiric, au refuzat să 
slujească lui Hristos pe foste altare păgine. Acesta a 
fost contextul în care administraţia imperială a hotărît 
să dea creştinilor clădirile în care funcţiona basileus 
oikia. 

Basileus oikia, casa împăratului, era un fel 
de judecătorie. Un loc unde, prin delegaţie, se exercita 
atributul imperial al judecății. Denumirea se va fi 
potrivit de minune creştinilor, căci, la urma urmei, în 
casa aceasta intra abia acum adevăratul Împărat şi 
Judecător, personal și atotputernic, Magistratul 
dregător era înlocuit de preotul slujitor, In casa 
împăratului oamenii veniseră ---să caute o dreptate 
raţională, dar în casa Împăratului veneau să ceară o 
milă negîndită. Nu mai zoreau să reclame, ci să 
mulțumească. Nu să pretindă în baza vreunui drept, 
ci să cerşească din pricina unei slăbiciuni. O simetrie 
atît de complexă şi de evidentă se oglindea în aceste 
ziduri încît numele trebuia să o cuprindă, Așa că 
basileus oikia a devenit, prin contragere, basilica, 
iar pe româneşte a ajuns biserica, pe filiera lui 
besearica, din limba veche. 

Biserica mai este împărătească şi pentru că 
oricare membru al ei are, printr-o bună imitare, o 


sarcină împărătească, deoarece, aşa cum fiece creştin 
este dăruit cu o preoție universală, el este investit şi cu 
o dregătorie împărătească universală. Părintele Arsenie 
Boca ne avertizează să nu nădăjduim că după moarte 
vom intra în Împărăţia pe care nu am trăit-o în această 
viață. Este acea Împărăţie cerească de care Hristos le 
spunea ucenicilor că a şi venit şi în care, de bună 
seamă, nimeni nu se poate purta altcumva decit 
împărăteşte. Hristos Domnul, Aristocratul prin 
excelență, Pantocratorul, ne cheamă să ne purtăm 
aristocratic în toată vremea şi în tot locul, pe cînd 
uzurpatorul caută să ne deturneze măcar la o comodă 
Şi cotidiană ciocoială — care, atenţie, nu e calitativ 
diferită de suficiența mitocăniei. 

Aşadar creştinul are o indiscutabilă însărcinare 


lucrare la care, pe potriva puterii fiecăruia, orice 
creştin este, de asemenea, chemat, căci el nu are 
numai a nu strica, ci mai cu seamă a restaura şi a 
împlini. Imperialitatea lui este, deci, şi lumească. 
Este de trebuință crestinului să aibă îndrăzneala de a 
determina cetatea să măsoare cu măsurile lui Hristos. 
Unii pe alții lui Hristos să ne dăm. La extreme, 
creştinul va livra anonim exemplul personal, sau va 
interveni fățiș în dregătorie, pentru a îngrădi ori 
deschide social. 

Sfintul Împărat Constantin, urmat de alţi 
împărați, regi, voievozi, şi mai ales de feluriţi slujbaşi, 
dintre care unii au şi fost recunoscuţi ca sfinţi, a dat 
pildă că politica este o îndeletnicire ce a putut fi 
făcută cu tărie creştinească şi, cînd s-a cerut, 


imperială, care este îndreptată în orice caz față de sine, jertfelnic. 





în sensul că imperium, ca atribut al putenii sale, a fost 
dat pentru a face un supus chiar din sine. Un supus al 
lui Dumnezeu. Căci pe noi înşine şi toată viața noastră 
trebuie să le dăm lui Hristos Dumnezeu, Care ne 
cheamă la El ca pe nişte prieteni, iar singura cale de a 
onora prietenia cu Împăratul este aceea de a ne preface 
şi noi în împărați. 

Fiind deodată imperator şi supus, cîrmuitor 
şi cîrmuit într-o singură persoană ce nu are absurda 
pretenţie a autonomiei, creştinul posedă toate datele 
ca să recunoască dreapta socotinţă şi să nu fie tiranic. 
Or, exerciţiul echilibrului interior îl face cel mai potrivit 
locuitor al cetăţii pentru obţinerea echilibrului general, 


» 
Pui .. 


> 
Li 


Sfinţii Împărați Constantin şi Elena 





Coborind în inevitabila istoricitate, vom 
vedea cum comunismul şi evenimentele imediat 
anterioare au aşezat România într-o poziţie oarecum 
asemănătoare celei de dinaintea epocii constantiniene. 
Este vorba de o istorie penitenciară, dar nu numai, 
aproape nestudiată încă, într-o Românie cu o 
proporţie de puşcăriaşi politici mai mare decit în 
orice altă țară comunistă, cu excepția URSS, şi cu 
singura rezistență armată însemnată împotriva 
comuniştilor. În închisoare şi în munți, o seamă de 


' creştini s-au prefăcut în moaşte. Represiunea 


comunistă a reuşit fără rest să-şi impună sistemul 
economic, social şi — de prea multe ori, din păcate — 
pe cel psihic. Dar într-un singur loc loviturile sale 
au căzut neputincioase, adică tocmai acolo unde 
prietenii Împăratului, ei înşişi duh domnesc, au rămas 
cu obstinaţie în îndătinarea lor, indiferent de chinurile 
suferite, de moarte, ba chiar în pofida căderilor 
cumplite, din care au prilejuit lumii dovada că există 
recuperare. Sarea pămîntului, puţintică, aşa cum o 
fi fost, nu s-a stricat. 

Acest neam enigmatic stă astăzi încă în 
proximitatea unei mari acumulări mistice anterioare. 
Ca întotdeauna, însă, este de trebuință o con-lucrare 
care să dea folos cîştigului duhovnicesc. Toate 
semnele par să indice un făgaş bine aşezat în care 
alunecarea face progrese implacabile. Dar, altminteri, 
strict formal, istoria se repetă, aşa că, oricît de 
descurajantă ar părea situația, pînă cînd ceasul celei 
de-a doua veniri nu va fi vremuit încă, omul istoric 
are a lupta “lupta cea bună”, fără să lase a se strecura 
în inima sa gîndul viclean al abandonului social. În 
măsura în care românul va izbuti — şi asta în scurt 
timp, căci întirzierea este deja mare, iar afinitatea 
sufletească se va dilua, ataşamentul sufletesc de taină 
rămînînd definitiv irealizabil — să adauge darului său 
şi lucrării sale mijlocirea sfinţeniei recente a martirilor 
neamului, adică a aproapelui său mistic, el va putea 
împărăți cum se cuvine, smerit şi cu putere, în orice 
proporţii, şi va despica istoria, făcînd largă cale către 
poarta cea strimtă a mîntuirii. lar dacă va face 
dimpotrivă, el va face pierdut talantul pe care o 
succesiune nu întrutotul explicabilă de evenimente i 
l-a îngropat în țărîna pe care astăzi încă se 
încăpăţinează să nu o lucreze. Şi va rămîne o slugă 
leneşă şi obedientă în cele rele, pe care, venind, 
Împăratul o va arunca “în întunericul cel mai din 
afară, unde va fi plingerea şi scrişnirea dinţilor”. 

Se cere, prin urmare, o întoarcere în răspărul 
modelor zilei, o reînnodare cu nevoința şi vrednicia 
pilduitorilor nedepărtaţi, o curată acordare în registru 
duhovnicesc, care să nu fie nici ispititoare pentru o 
schismatică reformă, dar nici ridicol formalistă în 
tuşe vetust inutile, şi care, cu îndrăzneală bărbătească 
şi temeinicie rațională, să dărime idolii stricăcioşi şi 
să afle forme potrivite şi cuviincioase pentru rezidirea 
măsurii imperiale. 

lar dacă aşa ceva nu va să fie acum la 
îndemiîna poporului român, e de nădăjduit ca măcar 
să nu îşi mai ucidă prinții duhovniceşti pribegiţi în 
chiar țara lor, care, ignoraţi de lume, vor fi 
înaintemergătorii unui neam ce, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, se va primeni, poate, vreodată, altă 
dată... 

Lucian D. POPESCU 














PAG. 8 Nr. 9/201 Septembrie 2007 


PUNCTE CARDINALE 


0 Dă 





O APARIȚIE DE EXCEPȚIE 





Rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni 


= SI] 
(se piele: 


De curând a apărut, la Editura Marist din 
Baia Mare, vol. VII din ciclul Brazii se frâng, dar nu 

se îndoiesc al regretatului, aprigului şi neînvinsului 
luptător anticomunist lon Gavrilă Ogoranu, strămutat 
la cele veşnice în primăvara anului trecut. 

Acest nou volum lărgeşte considerabil 
cunoaşterea uneia dintre cele mai dramatice epopei 

din istoria românilor; cea a luptelor şi rezistenţei armate 
anticomuniste româneşti din regiunea Munţilor 
Apuseni. 

De data aceasta volumul este scris şi cu 
contribuţia substanţială a doi eminenţi cercetători din 
cadrul CNSAS, Ebis Neagoe-Pleşa şi Liviu Pleşa, 
cuprinzând, pe lângă comentariile autorilor, şi un 
număr însemnat de documente din arhivele CNSAS. 

Mulţi istorici — nu mai vorbim de opinia 
publică neavizată — minimalizează aceste acțiuni ale 
rezistenţei anticomuniste din România, cu toate că 
ele au fost de o amploare mult mai însemnată decât 
în restul fostelor țări comuniste. 

Aşa cum arată lon Gavrilă Ogoranu în 
„Cuvântul înainte” al volumului, Securitatea, într-un 
raport din 1959, dădea un număr de 1196 de grupuri 
şi organizaţii pe care le-a distrus. Prin urmare, era 
vorba de zeci de mii de oameni de pe întreg cuprinsul 
țării. Chiar şi numai din punct de vedere cantitativ, 
rezistența anticomunistă constituie un capitol 
important din Istoria României. 

Mişcările de rezistență armată anticomunistă 
au început de fapt imediat după 23 august 1944, în 
Bucovina şi Moldova de Nord, ca o reacție la actele 
de jaf, crimele și barbaria trupelor sovietice. În anii 
următori aceste mișcări s-au extins şi în alte părţi ale 
țării, constituindu-se în grupuri şi organizaţii, sub 
diferite denumiri: Mișcarea Naţională de Rezistență, 
Mişcarea Anticomunistă din România Ocupată, 
Haiducii lui Avram lancu, Gărzile luliu Maniu, 
Sumanele Negre, Graiul Sângelui şi multe altele, despre 
care în decursul anilor s-au scris sute de articole şi 
studii, precum și zeci de volume, chiar dacă nu 
întotdeauna de către profesionişti ai istoriografiei, 

Se pune întrebarea: care a fost cauza acestor 
acțiuni şi ce a determinat zecile de mii de români să ia 
calea codrilor, a munților şi a altor ascunzișuri, iar pe 
alte zeci de mii de români să-i ajute şi să-i sprijine, 
moral şi material? 

Privite în ansamblu și cu obiectivitate, 
evenimentele care s-au derulat pe scena românească 
de după 23 august 1944 au fost un răspuns eroic la 
impunerea cu forța de către ocupantul sovietic în viaţa 
politică a țării a unui grup de comunişti de multe ori 


străini de țară şi neam, ale căror scopuri anticreştine şi 
antinaționale erau bine cunoscute. În acest sens, 
mişcările naţionale de rezistență pot fi explicate ca o 
firească reacție datorată stării de spirit a poporului, 
pentru care ființa naţională, tradiţiile, credinţa, 
proprietatea şi suveranitatea statului erau valori sacre, 
la care comuniştii urmau să atenteze. Încă de la început, 
intenţiile comuniştilor au fost destul de clare şi, pe 
măsură ce-şi consolidau poziţiile, deveneau din ce în 
ce mai agresive, mai ales după ce au impus 
condamnarea aşa-zişilor „criminali de război” şi 
„vinovaţi de dezastrul ţării”. 

Astfel, comuniştii au început cu restructurarea 
armatei, prin scoaterea din rândurile ei a cadrelor care 
nu acceptau colaborarea cu ocupantul sovietic, cu 
restructurarea Academiei Române, prin excluderea 
aproape a tuturor oamenilor de cultură şi ştiinţă 
autentici, a învățământului de toate gradele, şi în special 
a celui universitar, a justiției, precum şi a altor instituţii- 
cheie ale statului. 

Țăranilor li s-au impus cote de produse agricole 
ce trebuiau predate statului, de multe on peste puterile 
lor de producţie, însoţite în paralel de acţiunile de 
colectivizare forțată a agriculturii. 

A urmat apoi, în 1947-48, desființarea 
Partidelor Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal şi Social 
Democrat, cu arestarea şi condamnarea la ani grei de 
închisoare a principalilor conducători, precum şi 
abdicarea forțată a Regelui Mihai. 

Tot în 1948 a avut loc naţionalizarea micilor şi 
marilor întreprinderi industriale şi comerciale, precum 
şi scoaterea în afara legii a celei mai mari comunităţi 
religioase din România după Biserica Ortodoxă, şi 
anume a Bisericii Unite, care la acea dată număra peste 
1.700.000 de credincioşi. Acest act samavolnic a atras 
după sine arestarea înalților prelați şi a sute de preoți şi 
credincioşi greco-catolici. 

Dar cea mai mare acţiune de represiune a fost 
arestarea miilor şi zecilor de mii de legionari, începând 
din 14/15 mai 1948, şi condamnarea lor la multe sute 
de mii de ani grei de închisoare, după îndelungate anchete 
mistificatoare, cu schingiuiri şi maltratări de tot felul, 
deoarece pentru comunişti legionarii erau cei mai dârji 
adversari. 

Şi atunci mulţi dintre cei care au scăpat de 
vânătoarea furibundă a Securităţii, şi care s-au opus 
măsurilor draconice luate de aceasta, au luat drumul 
codrilor, munţilor şi ascunzătorilor de tot felul, 
încadrându-se sau constituindu-se în diverse organizații 
sau grupuri de rezistență, pentru a aştepta timpuri mai 
bune spre a se răfui cu ocupanții sovietici şi cu slugile 
lor. Şi de ce să nu recunoaştem că mulți şi-au pus 
nădejdea în presiunile pe care le vor exercita anglo- 
americanii asupra sovieticilor pentru a se retrage în 
graniţele lor, sau a unui conflict armat între aceştia, 
urmând să ne eliberăm de sovietici şi de comunişti şi 
cu sprijinul acestor organizaţii şi grupuri de rezistență 
interne, care dispuneau de ceva armament. Dar n-a 
fost să fie aşa, totul reducându-se, în cele din urmă, la 
așa-zisul „război rece” (împins până spre sfârşitul anilor 
80), perioadă în care Securitatea a reuşit să lichideze 
toate organizaţiile şi grupurile de rezistenţă. 

De menţionat este faptul că aproape toate 
aceste organizaţii şi grupuri de rezistenţă erau formate 
din generali, ofițeri și subofiţeri deblocaţi (sau chiar 
activi), din diferiţi intelectuali (profesori, chiar şi 
universitari, învăţători, preoţi, avocaţi), din studenţi şi 
chiar elevi, dar şi din țărani sau muncitori; iar ca 
orientare politică, din mulţi legionari, ţărănişti, liberali, 
dar şi din oameni fără apartenenţă la vreun partid, 

Şi acum, după ce am schițat sumar 
împrejurările și cauzele acestor acțiuni, să vedem cum 
s-au desfăşurat acestea în regiunea Munţilor Apuseni, 
pentru a căror anihilare comuniştii au folosit sute de 
ofiţeri de Securitate şi Miliție, precum şi sute de soldaţi 
din trupele de Securitate, Faptele sunt descrise cu lux 


de amănunte în volumul VII al acestei cărți atât de 
sugestiv intitulate Brazii se frâng, dar nu Se îndoiesc. 

Să amintim că cel mai activ şi mai bine 
organizat grup descris în carte a fost cel al maiorului 
deblocat Nicolae Dabija (care îşi avea adăpostul In 
Muntele Mare din Munţii Apuseni), caracterizat de 
Securitate ca o „bandă subversivă, teroristă, politică 
şi paramilitară” sub denumirea de „Frontul Apărării 
Naţionale”, al cărui obiectiv era ca atunci când va 
avea un efectiv mai mare de cel puţin 100 de oameni, 
să dezarmeze batalioanele de vânători de munte din 
Abrud şi Câmpeni şi să le determine, cu ajutorul unor 
ofițeri duşmani ai regimului, să treacă de partea lor. 
De asemenea, s-a pus problema atacării închisorii 
Aiud, pentru eliberarea deţinuţilor politici. In ambele 
cazuri, însă, lipsa de oameni şi armament a împiedicat 
punerea planurilor în aplicare, la care s-a adăugat şi 
precipitarea evenimentelor, prin trădarea partizanilor 
de către maiorul Oniga, omul infiltrat de Securitate 
în grup. În urma acestei trădări, în dimineaţa unei 
zile de la începutul lunii martie 1949, grupul a fost 
înconjurat de masive trupe de Securitate şi, după lupte 
crâncene, soldate cu morţi şi răniți de ambele părţi, 
grupul Dabija a fost înfrânt, mulţi membri fiind 
arestați. Puţinii scăpaţi din încercuire, ca maiorul 
Dabija şi alţii, au fost prinşi şi arestați ulterior. 

După anchetele bestiale de la Securitatea din 
Cluj şi Sibiu, 7 dintr-un prim lot de 24 luptători au 
fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 
în Cimitirul Central din Sibiu, în dimineaţa zilei de 29 
octombrie 1949. Cei 7 luptători executați atunci au 
fost: maiorul Nicolae Dabija, Onea Titus, Scridon 
loan, Opriţă Gheorghe, Mihălţan Traian, Raţiu 
Augustin şi Boltea Silvestru. 

Ulterior au urmat şi alte procese ale 
luptătorilor legați de grupul Dabija, condamnaţi la 
moarte şi executați, sau condamnaţi la ani grei de 
închisoare, dar executați ulterior de Securitate, cum 
a fost cazul ţăranului Petre Mărgineanu din Obreja, 
al lui Simion Moldovan, student din Blaj, şi al multor 
altora, după cum se poate vedea în paginile acestei 
cărți. 

În loturile maiorului Dabija, precum şi în alte 
loturi legate de „Frontul Apărării Naţionale”, au fost 
condamnaţi la moarte, la închisoare pe viaţă sau la 
diferite termene circa 190 de luptători din rezistență 
sau de sprijinitori ai acestora. 

Grupul Maxim Alexandru (legionar, frate cu 
Virgil Maxim). descris în această carte, care a activat 
de asemenea în această regiune, avea ca scop, în 
cazul izbucnirii unui conflict între anglo-americani şi 
Uniunea Sovietică, să înlăture autoritățile comuniste 
(primării, posturi de miliţie) şi să instaleze în zonă o 
conducere anticomunistă, să amenajeze terenuri 
pentru aterizarea anglo-americanilor şi să elibereze 
deţinuţii politici de la Aiud şi Gherla. Şi acest grup, 
format din 103 luptători, a căzut în aceleaşi 
împrejurări ca şi grupurile Dabija, toți membrii prinşi 
fiind de asemenea fie condamnaţi la moarte şi 
executaţi, fie condamnaţi la pedepse cu închisoare 
pe diferite termene, sau morți în lupte. 

Despre Grupul Ştefan Popa şi Moldovan 
(ambii legionari, morţi în luptă) Securitatea a obținut 
puţine informaţii. Grupul a acţionat clandestin în 
comunele din județul Alba, având aceleaşi țeluri. Şi 
acest grup a fost condamnat în mai multe loturi, 45 
luptători şi sprijinitori fiind executaţi sau închişi pe 
diferite termene, iar alții murind în lupte, 

Grupul fraţilor Şuşman (tot legionari) a 
activat Şi a supraviețuit în satele din regiunea Munţilor 
Apuseni, până în 1957-58, căzând şi ei în cele din 
urmă în mâinile Securităţii, după de au aşteptat ani 
de zile ivirea unor momente prielnice spre a intra în 
acțiune pentru înlăturarea regimului comunist. Acest 
grup era constituit din 80 de luptători şi sprijinitori, 
toţi arestaţi şi condamnaţi — unii la moarte, alții la ani 
grei de închisoare. 

Grupul Cornel Deac — Nicolae Moldovan, 
compus din 26 luptători şi sprijinitori, majoritatea 
plugari, a activat în regiunea Dealu Mic, în vederea 


WP 





recrutării de noi membri. Dar şi ei au fost prinşi şi 
condamnaţi, în mai multe loturi, în anii 1956-57. 

Grupul lonescu-Diamandi a activat în zona 
comunelor lora, Băişoara, Muntele Băişorii, Agrişi, 
Şchiopi şi altele din Munţii Apuseni. Acţiunea acestui 
grup a fost asemănătoare cu a grupurilor Dabija, 
urmărind de asemenea înlăturarea regimului comunist 
în cazul unei conjuncturi favorabile. Grupul se 
compunea din circa 90 de luptători şi elemente de 
sprijin, toți fiind arestaţi treptat de către Securitate, fie 
prin trădare, fie prin diverse capcane, şi condamnaţi 
la ani grei de închisoare. 

Am prezentat în rândurile de mai sus numai 
grupurile mai importante ale mişcărilor de rezistență 
din regiunea Munţilor Apuseni, descrise în paginile 
acestei cărți. Nu lipsite de importanță sunt însă şi 
grupurile mai mici, precum cele ale fraților Macavei 
(ucişi în lupte), al lui Pascu Cornel (ucis în luptă) sau 
al fraţilor Spaniol (legionari) din Aiud, 

Spaţiul acordat unei prezentări de carte nu ne 
permite să intrăm în prea multe amănunte, cititorii 
urmând să le găsească în acest interesant volum. 

Pentru ca volumul să fie cât mai sugestiv, este 
însoțit pe parcurs de 285 reproduceri după fotografiile 
unor luptători, grupuri de luptători, ascunzători şi 
adăposturi, așa-zise „corpuri delicte” şi hărți ale unor 
regiuni unde au activat diferitele grupuri şi organizații 
ale rezistenţei din Munţii Apuseni. 

De asemenea, la sfârşitul cărții sunt cuprinse 
scurte biografii ale circa 340 luptători ai rezistenţei 
anticomuniste, mulţi condamnaţi la moarte şi executaţi, 
sau executaţi fără judecată (cum a fost cazul studenților 
Eugen Pintea şi Axente Păcuraru), sau căzuți în luptele 
cu Securitatea. 

Ceilalţi, condamnaţi la mulţi ani de închisoare 
şi executându-şi pedepsele la închisorile Aiud, Gherla, 
Jilava, Canalul Morţii, Periprava, Balta Brăilei şi altele, 
au fost supuși unui regim de exterminare prin 
înfometare, frig, muncă forțată, bătăi, fără asistenţă 
medicală, încât mulţi au murit, fiind aruncaţi în gropi 
individuale sau comune fără cruci la căpătâi, ca atâtea 
mii de deţinuţi politici. Cei care au supravieţuit 
calvarului au fost eliberaţi în 1964, dar urmăriți şi 
supravegheați îndeaproape de Securitate. 

Urmează apoi scurte biografii ale circa 190 
ofiţeri de Securitate, subofiţeri şi magistrați militari, 
implicaţi în arestările, anchetările şi condamnările 
luptătorilor din rezistența anticomunistă din Munţii 
Apuseni. Amintim doar pe câţiva dintre acești vinovaţi 
de crime împotriva conştiinţei şi umanităţii: Colonel 
Dulgheru (Dulbergher) Mişu, Colonel Gheorghe 
Crăciun, Colonel loan Cleju, Sublocotenent Mihai Gore, 
Colonel Mihai Kovacs, Maior Emerich Mate, 
Sublocotenent Victor Nistor, Colonel Mihai Patriciu 
(Mihai Grunsperger), General maior Gheorghe Pintilie 
(Pantiuşa Bodnarenco), Procuror militar Ovidiu 
Teodorescu. După nume, originea unora este cât se 
poate de clară. Toţi aceştia au patronat sau au 






PUNCTE CARDINALE 


instrumentat anchetele bestiale şi barbare asupra 
arestaților, uneori luni de zile, aplicând cele mai 
sângeroase metode: bătăi, schingiuiri, nopţi întregi de 
anchetă fără somn, apă sau mâncare, în poziţii greu de 
imaginat. 

lar după evenimentele din 1989, toţi aceşti călăi 
au trăit şi mai trăiesc bine, fără să fie traşi la răspundere, 
ba unii dintre ei au fost înaintați în grad şi alții s-au 
lansat în afaceri de-a dreptul scandaloase, pe spinarea 
poporului pe care l-au batjocorit timp de 45 de ani. Pe 
când diferitele categorii de luptători şi opozanți 
anticomuniști au fost după 1989 — și sunt şi astăzi — 
tratați cu dispreț sau indiferenţă. 

Înainte de încheiere, mă întreb şi vă întreb; 
oare toate aceste crime, terori şi persecuții, cu scopul 
de a distruge din temelii anumite categorii şi colectivități 
umane, sociale şi politice, nu au constituit un adevărat 
genocid? Căci ce este altceva genocidul, ca şi 
holocaustul, decât exterminarea sistematică, în 
întregime sau în parte, a unor colectivități? lată câteva 
exemple de astfel de forme de teroare cu scop 
exterminator: 

9 menţinerea în lagărele sovietice, contrar 
normelor şi reglementărilor internaţionale, a 
circa 150.000 de prizonieri români, după 23 
august 1944, timp de 3-5 ani, mai mult de 
jumătate fiind exterminați în aceste lagăre, 
cu aprobarea tacită a comuniştilor români; 

9 deportarea a peste 50.000 de etnici 
germani, majoritatea femei, în URSS, de unde 
mulți nu s-au mai întors; 

o desființarea unor partide politice, arestarea 
şi condamnarea membrilor lor la moarte sau 
închisoare, numai pentru faptul că aveau alte 
ideologii şi programe decât cele ale partidului 
la putere; 

9 colectivizarea forţată, prin desfiinţarea 
proprietății private, distrugând în acest mod 

„o categorie de oameni gospodari care îşi 
iubeau pământul cu sfinţenie, iar peste 80.000 
de țărani fiind aruncaţi în închisori, cum de 
altfel a mărturisit-o însuşi Gheorghe 
Gheorghiu-Dej; 

] scoaterea în afara legii a Bisericii Greco- 
Catolice, cu arestarea prelaților, preoţilor şi 
credincioşilor şi condamnarea lor la ani grei 
de temniță; 

Le) condamnarea la moarte şi ani grei de 
închisoare a zeci de mii de membri ai 
Mişcării Legionare (al cărei întemeietor, 
Corneliu Zelea Codreanu, prevăzuse încă din 
1922 pericolul comunist); 

e deportareaapeste60.000de bravi bănăţeni 
în Bărăgan, în scopul distrugerii lor, pentru 
faptul că, având gospodării prea frumoase, 
contraveneau politicii comuniste de 
uniformizare a celor harnici cu cei leneşi. 

Dar cum scrie Marius Oprea în „Argumentul” 
la cartea De ce trebuie condamnat comunismul, 
„suferința nu se poate cuantifica, pentru că nu există 
unitate de măsură, ci doar urme în suflete, pe trupuri 
şi morminte”, lată de ce trebuie condamnat comunismul 
nu numai moral, ci şi penal, ca un regim în care disprețul 
față de om, de credinţele sale, de lege, abuzul şi crimele 
au fost la liberul arbitru, aşa cum reiese şi din cartea 
amintită. 

Volumul 7 din ciclul Brazii se /râng, dar nu se 
îndoiesc, prezentat sumar în aceste rânduri, precum şi 
alte cărţi care descriu asemenea epopei dramatice, nu 
trebuie să lipsească din marile biblioteci, trebuie studiate 
de toţi profesorii de istorie şi de un public cât mai larg, 
ca să se cunoască acest fragment important din istoria 
României, 

Și poate un regizor se va gândi să realizeze 
nişte filme după aceste epopei adevărate, Nu de altceva, 
dar ne-am plictisit să revedem mereu filme cu așa-zişii 
ilegalişti comunişti, care n-au existat în realitate, ci 
numai în imaginaţia unor regizori ca Sergiu Nicolaescu 
şi alții de teapa sa. 

Ilie BERGHEZAN 
AFDPR - Sibiu 





Septembne 2007 Nr. 9/201 PAG.9 


MONOGRAFIE 


VALERIU GAFENCU 





Părintele Moise de la Oaşa, după o muncă de 
cercetare de mai mulți ani, a definitivat o 
consistentă monografie închinată vieţii şi 
personalităţii lui Valeriu Gafencu, “sfântul 
închisorilor”. Avem ştire că volumul, scos sub 
egida Editurii Reîntregirea, a Arhiepiscopiei 
de la Alba lulia, a ieşit deja de sub tipar, 
cuprinzând, pe lângă studiul monografic 
respectiv, şi paginile de versuri şi proză 
rămase de la Valeriu Gafencu, adevărat 
corpus filocalic contemporan. Cartea a 
apărut cu binecuvântarea Î. P. S. Andrei 
Andreicuţ. Se înțelege că, imediat ce cartea 
ne va parveni, vom scrie pe larg despre ea în 
“paginile Punctelor cardinale. 


COMEMORARE pată 


LA MISLEA 





În ziua de 8 septembrie, de marele praznic al 

Naşterii Maicii Domnului, a avut loc la 

Mislea, ca în fiecare an, pomenirea femeilor . 

mucenicite în închisoarea care a funcționat 
"acolo pe vremea regimului comunist. 


„Totodată, s-a făcut parastas şi pentru 
„ vrednicul de pomenire părinte Constantin 


Voicescu, la rândul său fost deținut politic, 
căruia i-a fost dat să-și sfârşească viaţa, în 
urmă cu 10 ani, chiar pe drumul de întoarcere 
de la Mislea, unde slujise şi i predicasei întru 
„pomenirea camaradelor de luptă şi suferință. 
"Au fost prezente la faţa locului foste deţinute 
"politice, precum şi tinere călugăriţe ; şi surori, 
întărind convingerea că, în ciuda indiferenţei 
dureroase a publicului mai larg, există încă 
suflete veghetoare, care duc mai departe 
credința şi idealurile României adevărate. 


URMEAZĂ AIUDUL... 





Pe 14 septembrie, de Înălțarea Sfintei Cruci, 
sunt aşteptaţi din nou la Aiud supraviețuitorii 
temniţelor comuniste şi urmaşii celor 
martirizaţi acolo şi în toate temniţele de pe. 
cuprinsul României, precum şi toţi cei care 
doresc să aducă omagiul lor cruciaților 
secolului XX. Cu acest prilej participanţii Vor 
putea, între altele, să intre şi în posesia 


„ recentei monografii închinate luptătorului şi 
E, mărturisitorului exemplar care a fost Valeriu 


Gafencu. Personalul monahal care veghează 
„în coasta monumentului — ctitorit de un STUp 
„de foşti luptători anticomunişti, în frunte cu 

regretații Gheorghe Brahonschi, Anghel it 

Marcu şi Eugen Goga — este deja pregătit si 

să-şi primească oaspeţii. i NU Aa ORI 


APEL REDACȚIONAL | 





PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2007 Nr. 9/201 PAG. 10 





“CÂND ŢI SE ÎNTÂMPLĂ CEVA NEPLĂCUT, ÎN OCHII ALTORA SE ȚESE DESPRE TINE O ICOANĂ 
NEPOTRIVITĂ FIINȚEI TALE; CÂND TU INSUŢI, JUDECÂNDU-ȚI CARENȚELE, AJUNGI SĂ TE 
ÎNDOIEȘTI, ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINILE FIINȚEI, LA IZVOARE, AD RAD/CES, ESTE UN MIJLOC 
TERAPEUTIC...” MIRCEA VULCĂNESCU 


II. RĂSĂRIT ŞI APUS. PNEUMA ŞI PSYHE 


(Urmare din numărul trecut) 


DISTĂNȚĂRI TEOLOGICE. Nu se poate spune cu precizie când au 
apărut primele semne ale distanțării Apusului de Răsăritul creştin. Unii cercetători 
văd începutul acestui proces foarte devreme, în secolul III d. Hr., şi chiar mai 
timpuriu. Se pare că fundamentele catolicismului nu s-au aşezat la Roma, ci în 
Africa, sau mai precis în Cartagina. După majoritatea specialiştilor, primele semne 
apar la Tertulian, Ciprian şi abia mai târziu la Augustin. 

De la Tertulian se obsearvă un moralism legalist bazat pe teoria 
meritului, care după Dan Zamfirescu [1] e „prima piatră aşezată la temelia 
sufletului occidental”. Tot el îi concepe pe creştini ca pe o Militia Christi, ca pe 
o armată luptând sub un steag. Cât de uşor se poate trece de la lupta interioară, 
duhovnicească, la cea exterioară a sabiei... 

Morala lui Tertulian este foarte severă [2]. El susține că există păcate 
care se pot ierta şi păcate care nu se pot ierta. Adulterul şi desfrâul fac parte din 
păcatele care nu se pot ierta. În acest sens, el se ridică împotriva unei dispoziţii 
a Papei Calist de a se ierta păcatele de divorț şi desfrâu. Recomandă voalul 
pentru fecioare, nu numai în Biserică, ci şi în afara ei; crede că trebuie evitat 
orice contact cu păgânii, chiar şi cel cultural. Compară lumea cu o închisoare, 
uitând poate că aceeaşi lume devine opacă pentru omul obişnuit şi transparentă 
(în sensul vederii esenţelor) pentru cel înduhovnicit. 

Toate acestea creionează începutul unui legalism în care sufletul apusean 
se va afunda treptat mai târziu. ? 

Interesant este că în tinereţe, aşa cum recunoaşte în lucrarea De 
Resurrectione Carnis, Tertulian a cunoscut din belşug toate plăcerile trupeşti. De 
unde oare moralismul sever de mai târziu? Să fie aici o dorință (ne)firească de 
compensare? 

Îmi aduce aminte de cineva care, după ce făcuse douăzeci de ani parte 
dintr-o sectă pseudo-tantrică, unde libertinajul era total, sfătuiește pe un adolescent 
ce abia se deschidea experienţei erotice că sărutul e un păcat strigător la cer! Pe 
motive etice, Tertulian trece la montaniști, după care scrie De Pudicita, titlu 
elocvent. 

Tot Tertulian (poate şi datorită formaţiei sale juridice) concepe Biserica 
drept Instituţie a Mântuirii, față de concepția lui Clement Alexandrinul — „,Biserica- 
Organism”. După Dan Zamfirescu, acum se dă prima lovitura Eclesiologiei 
pneumatice, 

Ciprian aduce ideea unităţii Bisericii prin Episcop. Cine nu e cu 
Episcopul, nu e în Biserică. De la mărturisire, centrul de greutate se mută asupra 
oamenilor [3]. Apare în germen teza: „Cine nu e cu Papa, nu e cu Biserica”. Se 
iveşte o concepție monarhică a Bisericii, care va deschide drum teoriei papale. 
Teologia sa nu se bazează pe realităţi spirituale fundamentale, ci pe oameni. Sigur, 
Ciprian respinge ideea primatului lui Petru, dar cei care îl vor urma, vor exagera, 
preluând și idei care îi aparţin. 

Augustin pare să fie însă un punct de cotitură, chiar dacă şi concepţia 
sa este mai târziu interpretată cu exagerări. Totuși la el se găsesc mai clar marile 
puncte ce vor constitui motive de gâlceavă între Apus și Răsărit. Și ca să nu fiu 
judecat greşit am să mă refer la început doar la părerile unor cercetători 
occidentali. 

Placide Deseille apreciază că întreaga istorie a Europei apusene se 
înrădăcinează în concepțiile Fericitului Augustin [4]. Catolicismul, Protestantismul 
şi Jansenismul se deosebesc de Ortodoxie prin latura lor augustiniană, 

Pe urmele neoplatonismului, el a ajuns să supraevalueze capacitatea minţii 
omeneşti de a-L, cunoaşte pe Dumnezeu şi chiar taina Sfintei Treimi, Convertirea 
l-a făcut să perceapă slăbiciunea morală a firii şi atotputernicia Harului, de unde 
a rezultat tendința de a subordona umanul Divinului, până la a-l face să-şi piardă 
însemnătatea, 

Absența noţiunii de transfigurare, de pătrundere a creaturii până în 
dimensiunea ei trupească, de către energiile necreate dumnezeieşti, care îi schimbă 


' Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism, Ed. Roza Vânturilor, 1992, p. 182. 
? Cicerone Iordăchescu, /storia vechii literaturi creştine, vol. |, laşi, 1934 (reed. 1996), 
p. 103. 

* loan G. Coman, Patrologie, vol. 2, EIBMBOR, 1984, p. 137 şi urm. 

* Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Ed. Anastasia, 1995, pp. 195-212. 


existenţa fără să-i modifice natura, caracterizează gândirea apuseană în ansamblul 
ei, A 

Cunoaşterea lui Dumnezeu în Ortodoxie era fundamental apofatică. 
Dumnezeu e trascendent, e mai presus de orice creatură, astfel încât nici unul 
din conceptele ce definesc creatura nu-l pot fi aplicate lui Dumnezeu. La Augustin, 
natura divină e o natură spirituală înrudită cu natura nematerială a sufletului 
omenesc, deşi trascendentă. „Ideile”, arhetipurile sunt situate în însăşi esența 
divină, iar nu în sfera energiilor necreate. De aici rezultă că noţiunile aplicate 
naturii pot fi aplicate şi lui Dumnezeu. 

Astfel, Augustin e considerat de P. Deseille — apusean convertit la 
Ortodoxie — drept adevăratul părinte al scolasticii [5]. El alătura analogiilor 
psihologice ale tainei Treimii triada Memorie — Inteligență — lubire, ca şi când ar 
fi un reflex al Sfintelor Persoane ale Treimii — Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. 

Folosirea termenului aristotelic de relație pentru a deosebi între ele 
Persoanele dumnezeieşti îl duce la afirmaţia că Sfântul Duh purcede din Tatăl și 
din Fiul ca dintr-un unic principiu, Diada Tată-Fiu. Aşa apare doctrina Filioque, 
preluată şi dezvoltată de Apus. 

Această „contribuţie” îi este recunoscută lui Augustin şi de Etienne 
Gilson, care nu poate fi bănuit de vreun sentiment de nostalgie a Ortodoxiei [6]. 
Gilson observa cum doctrina augustiniană s-a născut pe terenul unui neoplatonism 
difuz, la care nu a renunțat total după convertire. Nici maniheismul nu e total 
depăşit, urme de dualism persistând în multe rezolvări ale unor teme importante. 
Şi de la neoplatonici, şi de la manihei, a preluat încrederea în rațiune şi 
desconsiderarea lumii şi a trupului. Prima tendinţă va duce la raționalismul 
scolasticii, iar a doua la o concepție dualistă asupra omului, conform căreia 
omul e un animal rațional format din suflet şi trup, sfârşind prin a identifica răul 
cu trupul şi binele cu sufletul. : 

„. Această concepţie este criticată şi de Annick de Souzenelle [7], la care 
vom reveni într-un subcapitol special dedicat acestei teme. Cert este că Augustin 
face din păcatul cărnii — Păcatul Originar. Revenind la Gilson, acesta recunoaşte 
că toată metoda augustiniană e hrănită din fondul său neoplatonic. Chiar dacă e 
recunoscută expresia sa „Crede ca să înţelegi”, în realitate era convins că un 
anumit exerciţiu al rațiunii trebuie să preceadă acceptarea adevărurilor credinței; 
deşi ele nu sunt demonstrabile, se poate demonstra că trebuie să le credem, şi de 
aceasta se ocupă Rațiunea. Există deci o intervenţie a rațiunii care precede credinţa. 
Deviza sa este de fapt: „Înţelege ca să crezi, crede ca să înţelegi”, şi astfel ne 
instalăm într-un cerc vicios, din care nu putem ieşi decât făcând apel la Revelaţie 
şi la Tradiţia care ne-o apropie. Treptat, dar sigur, Apusul a mers pe calea raţiunii, 
iar urmările le vom vedea. 

O altă idee ce va fi dezvoltată în catolicism e cea din De civitate Dei, a 
unui popor creştin. Popoarele sunt, la Augustin, vremelnice, închegate în timp 
pentru căutarea bunurilor lumeşti necesare vieții. În această viziune, popoarele 
nu sunt constituite ca şi Comunităţi Noologice, cu trăsături sufleteşti care Şi-ar 
aduce vreo contribuţie la Istoria Mântuirii. Şi această problemă va constitui 
subiectul unui subcapitol aparte, datorită importanţei sale şi consecințelor avute 
până azi. 

Un răsăritean, Christos Yannaras, e cu atât mai justificat să pună sare 
pe rană [8]. Cărţile de teologie ale lui Augustin îi par simple improvizații. Având 
o formaţiune juridică, a dat mesajului creştin o interpretare a supusă perspectivei 
juridice. După filozoful grec, prima anormalitate de proporţii a fost aceea că 
Hristos a fost răstignit pe cruce ca să plătească pentru păcatele oamenilor. Aşa 
a reuşit să dea imaginea unui Dumnezeu-Tatăl sadic, însetat după justificare, 
după satisfacerea dreptăţii. 

Tot prin Augustin intră în scenă şi o politologie, o filozofie a istoriei, 
după care trebuia justificată orice conducere care urma să aplice rânduielile lui 
Dumnezeu, Treptat, politica devine o metodă de lucru preferată de catolicism, 
care crede că mijloacele materiale le pot suplini sau chiar înlocui pe cele spirituale. 
Astfel, convertirea şi mântuirea par a fi rezolvabile prin mijloace politice şi practice. 

Dar ceea ce la Augustin sunt doar tendinţe, germeni, devin — mai întâi 
in Spania şi Galia, impregnante de arianism şi nestorianism, iar apoi în tot Apusul 
— doctrină oficială, punându-se astfel bazele vicioase ale scolasticii. (Va urma) 


Viorel ROŞCA 


*Op. cit., pp. 213-233. 

* Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Ed. Humanitas, 1995, pp. 116-127, 

' Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Amarcord, 1995, p. 50. 
* Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Ed. Bizantină, 1995, pp. 54-68. 





ANNICEK 
DE SOUZENELLE 








Clasa politică se va confrunta cu o problemă 
care, deşi lipsită de orice consistență, riscă să ia 
proporțiile broaştei din fabulă. Să sperăm că, în cele 
din urmă, acest balon de săpun va împărtăşi soarta 
aceleeaşi broaşte, căci, altfel, prea laica noastră 


Republică nu dispune de vreun instrument pentru a o 
dezamorsa. 











Mă refer la revendicarea ca mariajul între 
homosexuali să fie recunoscut la nivel instituţional. 

Odinioară, regele se căsătorea simbolic cu 
poporul. Împăratul Chinei, fiu al cerului, lua în 
căsătorie poporul, fiu al pământului; unul şi multiplul 
erau de nedespărțit. In prezent, poporul nu recunoaşte 
alt punct de referință în afara lui însuşi. Astfel, el nu 
va reuşi să-şi găsească echilibrul decât dacă se va 
întoarce către Unitatea fondatoare a propriei sale ființe 
interioare, altfel spus, către propria sa dimensiune 
regală. 


















Demult ieşită de sub autoritatea exterioară a 
Bisericii, Republica noastră şi-a definit laicitatea prin 
legea din 1905. Aceeaşi Republică va trebui să-şi 
redefinească raporturile față de autoritatea pricipiului 
divin din om, asupra căreia statul nu are nici o putere. 
Or, din acest principiu decurg legile care structurează 
lumea. Ele sunt pentru lume ceea ce este un zid de 
susținere pentru o casă; încălcate, ele vor provoca 
prăbuşirea! Încălcându-le din ignoranță, pricinuim 
dezastre! 

Ele nu sunt legi de ordin moral, de genul celor 
pe care se întemeiază etica unui anume popor în 
cadrul propriei civilizaţii. Ele se află dincolo de registrul 
dialectic al binelui şi răului, unde omul experimentează 
relativitatea. Ele hotărăsc viața sau moartea. 

La nivelul realităţii ontologice, homosexua- 
litatea nu-şi găseşte nici un corespondent. Toate 
tradițiile lumii legitimează uniunea contrariilor, cea 

























PUNCTE CARDINALE 





Septembrie 207 Nr. 9/2007 PAG. 11 


„LIBERTATEA” CARE ADUCE „CIUMA” 
(cuvânt despre homosexualitate) 


dintre cer şi pământ, respectiv dintre polii masculin şi 
feminin. 

Tradiţia biblică, pe care se întemeiază civilizaţia 
noastră, vorbeşte încă de la primul cuvânt despre alianţa 
dintre Increat şi Creat, despre relaţia nupţială dintre 
Dumnezeu şi umanitate, apoi, despre Adam şi femininul 
său interior, despre nunta dintre lumină şi tenebre, fără 
de care lumina nu poate spori, despre îngemănarea 
dintre uscăciune şi umiditate, în lipsa căreia nu există 
fecunditate. În sfârşit, ca un reflex al realităţii ontologice 
în lumea noastră căzută, ni se vorbeşte despre uniunea 
dintre bărbat şi femeie. 

O dată ce uniunea contrariilor este transgresată, 
asupra noastră se va abate CIUMA, cea de-a cincea 
plagă care a devastat Egiptul, țară unde evreii erau ținuți 
prizonieri. Această plagă va cobori asupra lumii în care 
fiinţele umane sunt prizoniere ale propriei inconştiențe. 
Precum în vremea Exodului biblic, oamenii sunt chemați 
să facă trecerea către un alt nivel de conştiinţă. Ei sunt 
chemaţi la împlinirea Paştelui lăuntric.(rădăcina ebraică 
PESAH înseamnă TRECERE). Paştele evreilor despre 
care se vorbeşte în Exod cheamă astăzi un Paşte al 
neamunilor. 

Din perspectiva celor ce trec către un alt nivel de 
conştiinţă, urgiile nu sunt considerate „ghinioane”, ci 
simple obiectivări ale mizeriei lor lăuntrice, deci prilej 
de noi introspecții. 

Ciuma, simbolul tuturor nenorocirilor despre 
care vorbim, e desemnată prin cuvântul ebraic DEBER, 
ce se pronunță DABAR. Cum în limba ebraică nu se 
scriu vocalele, acelaşi cuvânt desemnează un „lucru” 
şi reflexul „verbului” fondator. Dacă pentru noi 
omonimia face obiectul jocurilor de cuvinte, în ebraică 
ea e un joc divin; aceasta înseamnă că lucrurile nu au 
realitate, sens şi viață decât în relație cu Verbul care le 
întemeiază. Când această relaţie e întreruptă, lucrul nu 


CAZULP IT IIS (pornind de la o falsă scris 


Mesajul acesta, primit mai jos [este vorba de o scrisoare atribuită actorului muribund şi publicată inițial on-line, pe site-ul 


Ziarul de bloguri), scris ca din partea lui Florian Pittiş, nu este doar un fals, ci şi o mare prostie. 


Să mă iertaţi, sunt fost rocker, l-am admirat și eu cîndva, însă apartenența sa la societatea religioasă (oricît ar vrea unii să 


mai are sens şi ciuma nu întârzie să-şi facă apariția. 

Homosexualitatea nu are nici o legătură cu 
Verbul divin, fiind lipsită de realitate ontologică. De 
fapt, ea nu există decât în lumea noastră căzută, ca o 
deviaţie de la relația normală dintre bărbat şi femeie. 
Această relaţie normală se află în directă legătură cu 
perechile ontologice. lată de ce ea duce la fecunditate; 
ea e sacră în sine. 

Confruntaţi cu deviaţiile cărora le suntem pradă 
în lumea de azi, toți avem datoria de a ne ajuta între 
noi. Dar înţelegerea şi întrajutorarea nu trebuie 
confundate cu acceptarea deviaţiei în sine şi 
recunoaşterea unui statut legal pentru obiectul acestor 
deviații. A oferi un statut legal ce aşază homosexualii 
pe acelaşi plan cu perechile normale, a da 
homosexualilor dreptul de a se căsători în fața 
ofițerului de stare civilă, aceasta înseamnă a aduce 
ciuma. Trebuie să o ştim. 

Total ignorant față de dimensiunea sacră a 
antropologiei şi de textele ce ne-o revelează, Statul se 
împotriveşte acestei revendicări prin argumente de 
ordin moral, sentimental, afectiv, sau invocând bunele 
obiceiuri. Sub acelaşi pretext al libertăţii, de care uzează 
azi homosexualii, poate că mâine se va pretinde 
recunoaşterea legală a poligamiei, sau — de ce nu? —a 
incestului... 

Ca şi majoritatea contemporanilor noştri, Statul 
nu cunoaşte încă adevăratul chip al libertăţii. 
Libertatea se cucereşte ascultând legile ontologice, 
care relevă chipul nostru divin. Umanitatea ruptă de 
divin e aducătoare de ciumă; întoarsă către divin e 
izvor de viaţă. 

Alegerea pe care o avem de făcut nu suportă 
nici o amânare. 

Traducere de 
Marian STAN 


spună că nu e, ea este religie, şi încă una care e condamnată de Biserica Ortodoxă în mod oficial!”) numită Masonerie mă face să 
nu am regrete față de moartea lui Florian Pittiş, decît din motivul că a murit în tabăra duşmanilor creştinismului. Vă aduc aminte că 
și Biserica Catolică a condamnat M asoneria; şi, la fel ca şi cea Ortodoxă, refuză oficierea slujbei de înmormîntare celor care au fost 
masoni și nu s-au lepădat de Masonerie, măcar pe patul de moarte. 

Nu vă lăsaţi înșelaţi de faptul că nişte preoți cu conectare masonică au slujit la înmormîntarea lui Florian Pittiş, co-slujind 
de fapt cu masonii, care își făceau în paralel, tropăind şi biţiindu-se, ritualurile lor! Dacă s-a spovedit, dar nu s-a lepădat de 
Masonerie, spovedania e incompletă. Dacă s-a spovedit şi s-a lepădat, Biserica trebuia să explice că a fost înmormintat un fiu al ei, 
nu un mason, şi să nu se amestece cu “frățiorii”, 

Acum revin: mesajul acesta disperat și lacrimogen este o prostie, pentru că Florian Pittiş credea în Marele Arhitect, cum 
îi zic masonii pseudo-dumnezeului lor, nu avea dubii de acestea. Și nu uitaţi că era foarte mare în rang ca mason, nu era un oarecare, 
ci chiar unul dintre cei care îi iniţiau pe cei mai mici în grade în tainele (magic-satanice) ale celor mai mari. Deci era unul convins, 
“înrăit”, cum se spune. Apoi, el credea că se duce în Eternul Orient, cum numesc ei “raiul” lor. Nu avea nici un dubiu legat de faptul 
că va trece sau nu “în neființă”, și alte expresii tîmpite din punctul de vedere al oricărei religii ne-buddhiste, In neființă cred ateii că 
trec, sau buddhiștii (Schopenhauer numea buddhismul “ateism cu mănuși”), care se și luptă o viaţă întreagă să ajungă la starea de 
neființă, de anulare a persoanei proprii prin meditaţie și asceză, adică la Nirvana (care se traduce prin “stingere”, în sensul de 
aneantizare). 

Apoi, un om pentru care marea fericire a vieţii, cum stă scris în mesaj, este că a participat la spectacolul unei formaţii rock 
ca Rolling Stones, care, între formaţiile rock, este celebră pentru orientarea sa fățiș satanistă (a nu se uita că filosoful satanist Alister 
Crowley, pe care îl cîntă și Beatles şi Ozzy Osborne, era şi el mason!) şi care a îndoctrinat generaţii întregi (între care şi pe mine 
cîndva), hrănindu-le cu otrava hippie (cine nu înțelege despre ce e vorba să caute pe net despre istoria mișcării hipiote și despre 
“filozofia” ei!), nu poate fi atit de plîns de către noi, decit dacă suntem naivi și ne lăsăm duși de nas, iară și iară, de câtre media, 
unelte ale manipulării maselor în vederea alienării lor spirituale de către forțele obscure, oculte, din care făcea parte și bietul Pittiş, 

Nu întîmplător a fost pus Mare Purtător de cuvînt al Lojii Marelui York... Pentru că era simpatic, cu charismă, şi “dădea 
bine” la public pentru Masonerie, inducînd în eroare și atrăgînd simpatizanți, lucru care se și petrece pe posturile TV zilele acestea 
(oricare dintre posturile care au prezentat ştiri și reportaje despre el și moartea lui), 

În concluzie, Florian Pittiş este, din păcate, un înșelat şi un înşelător, unul dintre cei mulţi care vor impresiona masele în 
vremurile din urmă, conform profeţiei. Păcat pentru el că s-a lăsat înșelat şi folosit de masoni, adică de partea greşită a baricadei, 
şi nu a înţeles că nu poți sluji la doi domni: şi lui Hristos, şi lui Mamona, și Ortodoxiei, și Masoneriei. Dumnezeu să-l ierte! (Marian 
Maricaru — text primit prin poşta electronică) 





* (Franc-)Masoneria a fost condamnată de-a lungul vremii de mai multe Biserici Ortodoxe, Autorul se referă, desigur, mai cu 
seamă la condamnarea acesteia de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la data de 1] martie 1937, pe baza raportului 
întocmit de Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955), Cf, intre altele, Mihail Gavril, Biserica, Sinagoga, Loja, Ed, Puncte 
Cardinale, Sibiu, 2007, volum care reproduce într-o anexă şi documentul respectiv (pp. 118-120), rămas în vigoare pînă azi. 


(Nota Red.) 














PAG. 12 Nr. 9/201 Septembrie 2007 


PUNCTE CARDINALE 





m. 
U 


DIVINA 


A TPI T ŞI 
as | ANETA Pe 
LW, | W Î BN SAR 

a ia „Mt ka db] 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI 


A LUI DANIE 


__ Mantovanul Sordello, care află cu uimire că-l are în față pe însuşi marele Vergiliu şi-l cinsteşte ca atare („O, glorie-a latinilor... tu, țării mele 
veşnică onoare ..."), se oferă să-i călăuzească prin Antepurgatoriu pe cei doi poeţi, atit cit îi este şi lui îngăduit să înainteze de către rinduiala 


divină (,... vă-ndrum cu drag, cît pot în sus pătrunde..."). Cum însă se înserează, iar noaptea e cu neputinţă să sui 


e cineva pe acolo, Sordello le 


propune să facă popas într-o vale plină de duhuri alese. Privindu-le de sus, din gura văii, Sordello le prezintă pe rînd, făcind o adevărată cronică 
pe scurt a istoriei contemporane (Europa occidentală a secolului XIII): se află acolo, intonînd Sa/ve Regina (rugăciune către Maica Domnului 
atribuită Sfintului Bernard şi cîntată mai ales la slujbele de seară), figuri imperiale şi regale precum Rudolf de Habsburg (precursorul lui Henric VII, 
în care Dante îşi pusese atit de mari speranțe); Ottokar II (regele Boemiei); Filip III al Franţei (tatăl lui Filip cel Frumos, numit aici de Dante il mal 
di Francia, „răul |pacostea, plaga] Franței”), zis „Cirnul”; Henric | al Navarrei (socrul lui Filip cel Frumos), Petru III al Aragonului (dar şi rege al 
Siciliei după „vecerniile siciliene”), zis „cel Mare”, pe care Dante-l vede „încins cu briu-a tot ce e virtute”; Carol | de Anjou („Năsosul”); Henric III al 
Angliei şi — şezînd mai prejos, ca unul de rang mai mic — marchizul Guglielmo VII di Monferrato (poreclit „Spadalunga”). Mai buni sau mai răi, toți 
s-au abătut, într-un fel sau altul, de la datoria sacră față de țările şi popoarele lor. 


1 De cum acele-ntâmpinări frățeşti 
de trei sau patru ori au fost reluate, 
Sordel, retras, grăi: „Tu, cine eşti?” 

4 „Cînd pe-acest munte nu putea răzbate 
spre Dumnezeu vreun duh din trup ieşit, 
de-August îmi fură oasele-ngropale. 

7 Eu sint Virgil, de-un loc în cer lipsit 
din necredinţă, nu din altă vină”. 

Aşa răspunse domnul meu iubil. 

10 Ca unul ce privirea să-i ațină 
ar desluşi ceva, dar nu prea ştie... 

„O fi... n-o fi...”, şi-uimirea nu-i puţină, 

13 la fel Sordel; ca mai apoi să vie 
smerit spre bard și ochii să-şi coboare, 
prinzind, ca pruncul, de genunchi să-l ţie. 

16 „O, glorie-a latinilor, prin care 
vădi ce poate limba noastră”, spuse, 
„tu, țării mele veşnică onoare, 

19 ce har sau merit să te văd m-aduse? 

De-s vrednic să te-ascult, zi-mi dacă vii 
din iad, şi care loc menit îţi fuse!". 

22 „De-a lungu-ntregii crunte-mpărăţii ", 
răspunse domnul, „,străbătui încoace: 
din cer minat, cu voia-i calc pe-aci. 

25 Nu ce-am făcut, ce n-am ajuns a face 
de-naltul soare mă lipsi, de care 
fîrziu aflai, iar ție mult îţi place. 

28 E-un loc acolo jos ce cazne n-are, 
ci bezne doar, şi de-unde ne-nceta! 
nu țipăt urcă, ci suspine-amare. 

31] Stau cu-acei prunci ce nu s-au întinal, 
muşcați de moarte pînă să se spele 
de-al omenirii strămoşesc păcat, 

34 şi stau cu-acei ne-nveşmintaţi cu cele 
/rei mari virtuţi, dar ce le-au cunoscul 
pe altele, păzindu-se de rele. 

37 Tu, dacă poți şi nu ţi-e neştiut, 
ne-arată drumul cel mai scurt spre unde 
îşi are purgatoriul început”. 

40 „Ținuţi nu sintem”, prinse a răspunde, 
„de-un loc anume primprejur pe-aci,; 
vă-ndrum cu drag, cit pot în sus pătrunde. 

43 Dar vezi că ziua trage spre chindii, 
iar noaplea-n sus să umbli nu se poate, 
deci cată unde-i bine-a poposi, 

46 Răzlețe umbre-n dreapta-s aciuate: 
eu să te duc la ele aş putea, 
şi-o fi plăcut să le cunoşti pe toate”. 

49 „Cum asta?", zise domnul, „,Cine-ar vrea 
să urce noaptea, alții n-or să-l lase, 
sau n-ar răzbi, că este calea grea?" 

52 Bunul Sordel pe jos cu mina trase 
O diră: „Vezi, nici pe-asta n-ai s-o treci, 
de cum lumina soarele-şi retrase. 

55 Nu vreun alt lucru-ţi pune piedici deci, 
ci însăşi bezna nopţii le sileşte 
nevolniciei voia să ţi-o pleci. 


PURGATORIUL 
CÎNTUL VII 


4 SN Pa 
P = oare pepe af PIINE asa 





58 Cit ziua-nchisă-n ceruri zăboveşte, 

nu poți decit să vii-napoi devale 

şi coasta-n jur să o străbaţi orbește”. 
6] Atunci Virgil: „Arată-ne-acea cale”, 

grăi uimit, „spre locul de popas 

plăcut, cum zici, prin duhurile sale”. 
64 Nu mult trudi pe-acolo-al nostru pas, 

cînd desluşii în munte-o scobitură, 

cum e şi-n lume cite-un vad retras. 
67 „Acolo”, se-auzi a umbrei gură, 

„ne-om duce, unde coasta poală-şi face, 

pină ce ziua a miji se-ndură". 
70 Drumeag cotit prindea a se desface 

spre gura văii, ce pierea în jos, 

mai mult de jumătate, prin răstoace. 
73 Aur şi-argint, porfiră şi-alb lucios, 

albastru pur şi lustru cristalin, 

şi crud smarald cînd îl despici frumos, 
76 de-acel tăpşan de flori şi ierburi plin 

erau cu toale-nvinse-n strălucire, 

cum de mai mult e-nvins ce-i mai puţin. 
79 Nu doar culori urzise mindra fire, 

ci şi miresme dulci, nenumărate, 

răpind, de-a valma, suflel şi simţire. 


Pi 


82 Salve Regina umbrele-aşezate 
cîntau în cor pe pajiştea în floare, 
pe unde valea le-ascundea pe toate. 

85 „Pînă să intre-n cuib puţinul soare ”, 
ne spuse călăuza mantovană, 

„Nu-mi cereți s-apucăm spre ei cărare. 

88 De-aici de pe-nălțime-a lor icoană 
şi-ale lor gesturi s-or vădi mai bine 
decit de-am sta cu ei în joasa strană. 

91 Cel ce-ntre dinşii mai semeţ se ţine, 
parcă lăsînd ce-a face se cădea, 
şi nici să cinte cu ceilalți nu-i vine, 

94 Rodolfo craiul fu, care putea 
de răni de moarte Italia s-o scape, 
nu leac tirziu un altul să îi dea. 

97 Cel'lalt, ce pare-a-l mingiia de-aproape, 
domni în țara de-unde Molda iese 
spre Elba, şi-Elba spre-ale mării ape 

100 E Ottokar, ce chiar de prunc fusese 
mai bun ca fiu-i Venceslav, bărbosul, 
ce viața-n lene şi-n desfriu şi-o ţese 

103 lar Cirnul care-o face pe sfătosul 
cu cel ce-aşa de blind la față pare, 
muri fugar, lăsînd pe crin ponosul. 

106 Priviţi-l cum se bate-n piept de tare, 
pe cind cel'lalt din palmă-şi făcu pat 
obrazului, oflind fără-ncetare! 

109 Tată şi socru răului sfruntat 
al Franţei, jalea-n piept li se ascute 
de traiul lui smintit şi dezmățat. 

112 Cel trupeş, care cîntă pe-ntrecute 
cu cel poartă-aşa de straşnic nas, 
fu-ncins cu briu-a tot ce e virtute; 

115 şi rege după el de-ar fi rămas 
acel flăcău ce stă-napoia lui, 
virtutea-ar fi trecut din vas în vas, 

118 ce despre ceilalți n-ai putea să spui, 
că-s Frederic şi lacob la domnie, 
da'-n ei nimic din zestrea bună nu-i. 

121 Din trunchi în mlade-umana vrednicie 
arar răzbeşie; aşa o vrea acel 
ce-o dă, dar cere preț de rugă vie 

124 Se potrivesc Năsosului la fel 
ca şi lui Petru cite spun aice, 
că Puglia şi Provenza gem de el 

127 Mai mică-i roada ca săminţa-aş zice 
cu cit Constanţa-şi laudă mai dihai 
bărbatul decit Marga şi Beatrice. 

130 Pe-al Angliei rege, Henric, simplu-n trai, 
priviţi-l cum adastă-nsingurat: 
el buni urmaşi lăsă-n lumescul plai. 

133 Iar cel ce stă mai jos, dar ridicat 
îşi ține văzul, e Guglielm Marchese, 
de-al cui război cu Alessandria dat 

136 pling încă Monferrat şi Canavese” 


(În numărul viitor: Cîntul VIII 








a di iii 









PUNCTE CARDINALE 


JOSE ANTONIO PRIMO DE RIVERA 
SI NATIONAL-SINDICALISMUL SPANIOL: 







REVOLUTIA 'TRADITIONALĂ (II) 


Falanga: între Grecia antică şi viitor 


Falanga lui Jos€ Antonio este o mişcare, nicidecum un 
partid — ci aproape un anti-partid — nici de dreapta, nici de 
stânga. Dreapta este aspiraţia de a menţine o organizare 
economică, chiar injustă, iar stânga este dorința de a distruge 
O organizare economică, chiar dacă o dată cu această 
distrugere se pierd multe lucruri bune. 

Organizată după modelul militar grecesc (centurie, 
falangă, escuadă), simbolizat prin săgețile spartane din 
dreapta blazonului, Falanga, în discursul fondator din 29 
octombrie 1933, la Madrid, spune doar „Mulțumesc”, fără 
paragraf de mulțumiri, în stilul laconic militar ce o 
caracterizează. Punctele iniţiale ale Falangei sunt următoarele 
(apărute în Nş | F. E., 7 decembrie 1933): 

l. Spania. Nu este un teritoriu, nu este un agregat de 
bărbaţi şi femei, este înainte de toate o unitate de destin, o 
realitate istorică care a avut — şi mai are de împlinit — misiuni 
universale. 

De aceea, Spania există: primo, precum ceva distinct 
de fiecare dintre indivizii, clasele sau grupurile care o 
constituie; secundo, precum ceva superior tuturor acestor 
indivizi, clase sau grupuri, chiar dacă sunt toți reuniți. 

Deci Spania, întrucât există ca o realitate distinctă şi 
superioară, trebuie să aibă scopurile sale proprii, care sunt: 
primo, durata vieţii sale; secundo, renaşterea vitalității sale 
interne; tertio, participarea sa — cu un rol predominant — la 
întreprinderile spirituale ale lumii. 

II. Dezintegrarea Spaniei. În atingerea acestor scopuri 
Spania se loveşte de un mare obstacol: este împărțită — primo, 
de către separatismele locale; secundo, de către luptele între 

partidele politice; tertio, de către lupta de clase. 

Separatismul ignoră sau uită realitatea Spaniei. 
Nesocotește faptul că Spania este, înainte de toate, o mare 
unitate de destin. Separatiştii se leagă de faptul că vorbesc o 
limbă proprie, că au caracteristici rasiale proprii, că regiunea 
lor are o climă proprie sau o topografie particulară. Dar — şi 
va trebui întotdeauna s-o repetăm — o naţiune nu este nici o 
limbă, nici o rasă, nici un teritoriu. Este o unitate de destin în 
universal. Această unitate s-a numit şi va continua să se 
numească Spania. 

Sub semnul Spaniei, popoarele care o formează — unite 
în universal — şi-au împlinit destinul. Nimic nu poate justifica 
faptul ca această superbă unitate, ce a creat o lume, să se 
rupă. 

Partidele politice nesocotesc unitatea Spaniei, deoarece 
o văd din punctul de vedere al unui interes parțial. Unii sunt de 
dreapta, alții sunt de stânga; a se situa astfel în faţa Spaniei 
înseamnă a-i desfigura realitatea. Înseamnă a o privi doar cu 
ochiul stâng, sau cu cel drept: din profil. Lucrurile frumoase 
și clare nu pot fi privite astfel; trebuie să le privim cu ambii 
ochi, sincer, din față. Nu din punctul de vedere al unui partid 
care, deoarece este partid, deformează lucrul privit. Ci din 
punctul de vedere al Patriei, care văzând ansamblul, 
corectează defectele noastre de viziune. 

Lupta claselor ignoră unitatea Patriei, deoarece rupe 
noțiunea de „producţie națională” ca și ansamblu. Patronii, în 
stare de luptă, își propun să câștige mai mult; muncitorii, de 
asemeni. Și se tiranizează alternativ. 

În vremurile de criză de lucru, patronii abuzează de 
muncitori. Când este foarte mult de lucru, sau când 
organizaţiile muncitoreşti sunt puternice, muncitorii îi asupresc 
pe patroni. Nici patronii, nici muncitorii nu-şi dau seama de 
acest adevăr: unii și ceilalți cooperează la opera de ansamblu 
care este producţia națională. Cum nu se gândesc la producţia 
naţională, ci doar la interesele sau ambițiile propriei clase, 
patroni și muncitori se distrug între ei și se ruinează, 

III. Spre remediu, Dacă luptele şi decadența decurg 
din pierderea ideii permanente a Spaniei, remediul va consista 
în a restaura această idee. Trebuie concepută din nou Spania 
ca o realitate de sine stătătoare. Superioară diferențelor dintre 
popoare, luptelor dintre partide, luptei claselor, 

Cel ce nu va pierde din vedere această afirmare a 
realităţii superioare a Spaniei va vedea foarte clar toate 
problemele politice. 

IV, Statul. Unii văd Statul ca pe un simplu păzitor al 
ordinii, ca pe un spectator al vieţii naţionale care trebuie să 


participe la aceasta doar când ordinea este tulburată, dar 
care nu crede în nici o idee determinată, Alții aspiră să preia 
Statul pentru a-l folosi — chiar în mod tiranic = ca instrument 
al intereselor grupurilor sau claselor lor. 

Falanga Spaniolă nu vrea nici una din aceste variante: 
nici un Stat indiferent, simplu poliţist, nici atât un Stat de 
clase sau de grupuri. Vrea un Stat care să creadă în realitatea 
ŞI în misiunea superioară a Spaniei. Un Stat care, în serviciul 
acestei idei, repartizează fiecărui bărbat, fiecărei clase şi 
fiecărui grup îndatoririle sale, drepturile şi sacrificiile. Un 
Stat care să aparțină tuturor, care acţionează doar sub ideea 
unei Spanii durabile, fără să se supună vreodată interesului 
vreunei clase sau vreunui partid. 

V. Suprimarea partidelor politice. Deoarece Statul nu 
va putea niciodată aparține vreunui partid, trebuie terminat o 
dată pentru totdeauna cu partidele politice. Partidele politice 
sunt rezultatul unei organizări politice false: regimul 
parlamentar. 

In parlament, un anumit număr de persoane spun că îl 
reprezintă cetățenii care i-au ales. Dar majoritatea alegătorilor 
nu au nimic în comun cu aleşii, nu sunt nici din aceleaşi 
familii, nici din aceleaşi comune, nici din aceleaşi bresle. 
Câteva bucăţi de hârtie, depuse la doi sau trei ani în urne, sunt 
singura legătură între popor şi cei ce pretind că-l reprezintă. 

Pentru ca toată această maşinărie electorală să 
funcționeze, trebuie agitată viața comunelor la doi sau trei 
ani într-un mod febril. Candidaţii vociferează, se înjură, promit 
lucruri imposibile, Partidele se înfoiază, se atacă, se omoară. 
Cele mai feroce uri sunt dezlănţuite în acele zile; se nasc 
resentimente care vor dura pentru totdeauna şi care vor face 
viața imposibilă în sate. Dar ce le pasă de viața în sate 
candidaţilor câştigători? Vor sclipi în capitală, vor apărea 
prin ziare şi-şi vor pierde timpul discutând lucruri complicate, 
pe care săteanul nu le va înțelege. 

De ce popoarele au oare nevoie de aceşti intermediari 
politici? De ce fiecare bărbat, pentru a interveni în viața 
naţiunii sale, trebuie oare să se afilieze unui partid politic sau 
să voteze pentru candidatul unui partid politic ? 

Ne naştem fiecare într-o familie; trăim cu toții într-o 
comună; fiecare dintre noi are o meserie sau o profesie. Însă 
nimeni nu se naște sau nu trăieşte natural într-un partid politic. 
Partidul politic ne unește artificial cu alți oameni din alte 
comune sau alte meserii — cu care nu avem nimic în comun 
— şi ne separă de vecinii noştri, sau de colegii noştri de lucru, 
cu care trăim în realitate. 

Un Stat adevărat, precum cel pe care şi-l doreşte 
Falanga Spaniolă, nu va fi clădit pe bazele artificiale ale 
partidelor politice, nici pe parlamentul ce decurge din această 
anomalie. Va fi bazat pe realitățile vitale adevărate: familia, 
comuna, breasla sau sindicatul. In acest fel, noul Stat va 
recunoaște integritatea familiei ca unitate socială, autonomia 
comunei ca unitate teritorială şi sindicatul sau breasla ca 
baze ale organizării totale ale Statului. 

VI. Dincolo de lupta claselor. Noul Stat nu se va 
dezinteresa de lupta pentru supraviețuire pe care o duc 
oamenii. Nu va lăsa fiecare clasă să se zbată cum va putea 
pentru a se elibera de jugul uneia sau alteia, sau pentru a 
tiraniza altă clasă. Noul Stat, deoarece va aparţine tuturor, va 
considera aspiraţiile fiecărui grup care-l formează ca pe 
scopurile sale proprii şi va veghea ca pentru sine însuși asupra 
intereselor fiecăruia. 

Bogăția are ca primă misiune pe aceea de a ameliora 
condiţiile de viață ale celorlalți; să nu fie sacrificată 
majoritatea pentru luxul minorităţii. 

Meşteşugul este cel mai meritoriu titlu al demnităţii 
civile; nimic nu poate merita mai mult atenția Statului decât 
demnitatea și bunăstarea lucrătorilor, Aşadar, va considera 
ca și datorie supremă, oricare ar fi preţul, de a procura fiecărui 
om 0 îndeletnicire care să-i asigure nu numai supraviețuirea, 
ci o viaţă demnă și umană, Și acest lucru nu-l va înfăptui ca 
pe o pomană, ci ca pe o datorie, 

Situaţia actuală de luptă de clase consideră că există 
două clase cu interese diferite şi opuse, Punctul nostru de 
vedere îi consideră pe toți cei ce contribuie la producția 
națională ca interesaţi într-o mare acţiune comună. 

VII. Individul, Falanga Spaniolă consideră omul ca 
pe un ansamblu format dintr-un trup şi dintr-un suflet, adică 





Septembne 2007 Nr. 9/201 PAG. 13 





capabil de un destin etern, purtător de valori eterne. Deci, 
acordăm cel mai mare respect demnității umane, integrității 
omului şi libertăţii lui. 

Dar această libertate profundă nu autorizează pe nimeni 
să şubrezească fundamentele vieții comune publice. Acestea 
sunt: autoritatea, ierarhia, ordinea. 

Dacă integritatea fizică a omului este întotdeauna sacră, 
aceasta nu este suficient pentru a-i garanta sau admite o 
participare la viața publică națională. Condiţia politică a 
individului nu se justifică decât prin împlinirea unei funcții în 
viaţa națională. Numai cei incapabili vor fi exoneraţi de această 
îndatorire. 

Însă paraziţii, leneşii, cei ce aspiră a trăi doar ca nişte 
musafiri, pe eforturile celorlalți, nu vor merita nici cea mai 
mică atenție din partea noului Stat. 

VIII. Spiritualul. Falanga Spaniolă nu poate considera 
viața ca pe un simplu joc al factorilor economici. Nu acceptă 
interpretarea materialistă a Istoriei. Spiritualul a fost şi va 
rămâne cheia de boltă a vieții oamenilor şi popoarelor. Unul 
din aspectele predominante ale spiritualului este religia 

Nici un om nu poate scăpa întrebărilor eterne despre 
viață și moarte, despre creaţie şi viața de apoi. La aceste 
întrebări nu se poate răspunde evaziv, trebuie răspunsul să fie 
afirmativ sau negativ. 

Spania a răspuns întotdeauna prin afirmarea catolică. 
Interpretarea creştină a vieţii este — în primul rând — cea 
adevarată, dar în plus este, istoric, interpretarea spaniolă. 

Aşadar, reconstruşția spaniolă trebuie să aibă un sens 
creştin. Asta nu înseamnă că persecuțiile contra celor ce nu 
sunt creștinați vor reapărea; vremea persecuțiilor religioase 
a trecut. 

Asta nu înseamnă nici că Statul îşi va însuşi direct 
funcțiile religioase ce aparţin Bisericii. Dar nici că va tolera 
imixiuni sau intrigi ale Bisericii, care ar putea purta prejudiciu 
demnităţii Statului sau integrității naționale. Ceea ce înseamnă 
că Statul nou se va inspira din spiritul religios catolic tradițional 
şi va determina cu Biserica avantajele și protecţia ce-i sunt 
datorate. 

IX. Purtarea. lată ce vrea Falanga Spaniolă. Pentru a 
realiza acest lucru, cheamă la o cruciadă a tuturor spaniolilor 
ce vor vrea renaşterea unei Spanii mari, libere, juste şi 
originale. 

Cei ce vor participa la această cruciadă vor trebui să-şi 
pregatească sufletul pentru dăruire şi pentru sacrificiu. Vor 
trebui să considere viaţa ca pe o dăruire: disciplină şi pericol, 
abnegaţie şi renunțare la vanitate, la invidie, la lene şi la 
bârfă. In acelaşi timp, vor sluji această direcție într-un mod 
vesel şi sportiv, 

Violenţa poate fi licită când este pusă în slujba unui 
ideal care o justifică; rațiunea, justiţia şi Patria vor fi apărate 
prin violenţă când vor fi atacate prin violență ori mişelie. Dar 
Falanga Spaniolă nu va folosi niciodată violența ca instrument 
de guvernare. Cei ce anunță muncitorilor o tiranie fascistă 
mint. Falanga Spaniolă, arzând de dragoste, sigură de credința 
ei, va şti să cucerească Spania pentru idealul spaniol, în mod 
marțial, Falanga lui Jos€ Antonio i-a rămas fidelă după 
încarcerarea şefului suprem. Din închisoare, şi-a îndrumat 
trupele pentru a lupta împotriva bolşevismului. 

Model militar de ierarhie şi de ordine, Falanga, lipsită 
de clarviziunea tânărului ei şef, ce avea să fie executat în 
închisoarea de la Alicante, nu a avut posibilitatea de a aduce 
guvernul spaniol pe calea naţional-sindicalismului, cu toată 
participarea sa la războiul civil și chiar dacă mai mulți membri 
ai Falangei au făcut parte din guvernele succesive. 

(Va urma) 


Simona NICULESCU 


PAG. 14 Nr. 9/201 Septembrie 2007 





Înfățişarea Părintelui Galeriu era aceea a unui 
preot ortodox tradițional. Vocea puternică, dicția clară, 
expunere fără greş. Impresiona plăcut orice suflet care 
venea să asculte sau să ceară sfat şi binecuvântare. Acestor 
daruri cu care Dumnezeu l-a încununat, li se adăuga şi 
harul, pentru care făcea un efort duhovnicesc susținut. 

Citea foarte mult în toate domeniile: ştiinţă, 
literatură, filosofie, dar mai ales patristică. A venit la dânsul 
un student şi s-a plâns că nu mai poate învăţa. Avva i-a 
spus: „Am optzeci de ani și vreau să învăţ chimie”. 
Duminica venea în Sf. Altar cu un braț de cărţi, cizelind 
ideile cu un foc molipsitor. Credința lui Avva Galeriu în 
caracterul integrator al teologiei îl făcea să cerceteze asiduu 
domenii fascinante, ca fizica quantică sau matematica! 


LA CENTENARUL BISERICII «SE. SILVESTRU» 





Luna trecută s-au împlinit 4 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Galeriu (21 nov 1918 — 10 





PUNCTE CARDINALE 


Concluziile ajungeau în cel mai scurt timp în predică, în 
articole sau conferiţe, pentru care era atât de solicitat. 

Intreaga viață închinată slujirii lui Dumnezeu şi 
mângâlierii sufletelor necăjite i-a adus supranumele de Avva. 
Casa îi era deschisă oricui, viața cu totul transparentă, Asceza 
— pe cât de dură, pe atât de discretă, Era cu adevărat un preot 
cu viaţă îmbunătățită. Un trăitor, Spunea: „Nimic nu îi lipseşte 
Ortodoxiei, decât să fie trăită”. 

Slujirea Sfintei Liturghii o făcea din tot sufletul. 
Duminică dimineaţa Biserica Sf. Silvestru era plină de 
credincioşi. Intra în biserică prin uşa care duce direct în Sf, 
Altar şi, fără să-l vedem, simțeam o înviorare, o briză 
duhovnicească trecându-ne prin suflete. Apoi un murmur — 
„A venit Părintele” — îi trăda prezența. O bucurie sfântă se 
revărsa peste popor în timpul slujbei, încât nu simţeai cum 
trecea timpul. 

Slujirea lui Dumnezeu la o asemenea înălțime 
duhovnicească nu era ușoară. Ispitele loveau iute, năprasnic, 
dar faptul că le primea fără cârtire aducea din partea 
Mântuitorului lisus Hristos şi a Preacuratei Sale Maici bucurie 
duhovnicească şi har peste har. Acest lucru îl simțeam cu 
toții şi mărturisesc că acesta era motivul pentru care atâta 
popor nu se mai deslipea de dânsul, nici la ore târzii. 

„Dumnezeu n-a căutat la puținătatea noastră și 
ni l-a dăruit la vreme de cumpănă, ca să străbatem, agăţați 
de sutana lui de lumină, prin bezna de iad a comunismului” 
(R. Codrescu, în Ziua, 21 nov. 1998). 

Când apărea pe solee, în fața uşilor împărăteşti, 
pentru binecuvântare, se făcea o linişte cerească. Rugăciunile 
pe care le rostea erau vii. Toată suflarea din biserică aştepta 
predica. Avva Galeriu vorbea domol la început. Cu cât înainta 
în Adevăr, cuvintele deveneau incandescente, frazele 
adevărate raze de lumină, care ridicau sufletele la simţirea 
lui Dumnezeu. 

„Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează 
la Dumnezeu” (P. Ţuţea, cit. în Ziua, 21 nov. 1998). 

Toate sufletele din biserică erau transportate. 
Călătoream la începuturile creaţiei, înțelegeam dragostea lui 
Dumnezeu pentru întreaga făptură şi se trezea în sufletele 
noastre dorul după Cel Căruia Îi spunem atât de des Tată. 

Vreme de o oră ne purta pe aripile harului. Îmi 
amintesc că a fost invitat de P. F. Părinte Patriarh Teoctist să 
slujească și să predice la catedrala patriarhală. Era de 


Praznicul Adormirii Maicii Domnului, înainte de '89. După 
predică, Prea Fericirea Sa l-a îmbrăţişat şi i-a zis: „Cu 
adevărat ești dăruit de Maica Domnului!”. 

Predica lui Avva Galeriu avea o structură 
dogmatică, strălucit împletită cu elemente — cum obişnuia 
să spună — din viul vieţii. Poate nu înțelegeam predica în 
toată profunzimea ei, dar o bucurie nespusă ne cuprindea şi 
un dor după o viaţă cât mai curată. Am încercat să notez 
câteva idei din timpul unei predici a lui Avva Galeriu, dar în 
final am observat că tot ceea ce am notat era o mâzgălitură. 
Modul de a predica era cu totul descurajant pentru cei ce 
doreau să noteze, dar mângâietor pentru cei care aveau cu 
ce să înregistreze. Am înțeles cu această ocazie complicata 
conexiune a ideilor aduse în lumină, după o structură cu 
totul aparte. 

"Retorica circulară este un mod de a organiza, 
de a structura un discurs, în cazul nostru o predică. Pentru 
a-i permite ascultătorului să asimileze mai bine discursul, 
oratorul nu ezită să facă bucle înapoi, iar uneori să revină 
asupra a ceea ce a spus cu mult înainte, pentru a 
reîmprospăta acele cuvinte în mintea ascultătorilor. 
Predica Părintelui Galeriu, în ansamblul ei, se încadrează 
în acest tip de retorică” ([. Toader, Metode noi în prâctica 
omiletică, p. 118). 

Avva Galeriu era un erudit, dar universul de 
cunoştinţe teoretice era cuprins într-o mare de trăire 
duhovnicească, care ajungea la incandescență imediat ce 
se împărtășea cu Trupul şi Sângele Domnului, urmând apoi 
să predice. 

“Părintele Galeriu este un predicator de excepție, 
recunoscut ca atare nu numai de enoriași, între care se 
numără și intelectuali de marcă ai Bucureştiului, ci și de 
studenţii care l-au avut profesor. Un predicator harismatic” 
(V. Gordon, în Vestitorul Ortodoxiei, | dec. 1998, p. 5). 

Când se termina predica şi venea în Sf. Altar, îl 
aşteptam cu un prosop, pentru că, de era vară sau iarnă, 
atâta foc dumnezeiesc punea în predică, încât fruntea îi era 
încărcată de broboane grele de sudoare. Adesea spunea: 
“Până mintea nu ia foc, nu poate gândi la Dumnezeu; 
până ochiul nu ia foc, nu-L. poate vedea pe Dumnezeu; 
până limba nu ia foc, nu poate vorbi despre Dumnezeu”. 


Gabriel LICĂROIU — profesor de Religie 


aug. 2003), iar luna aceasta se împlinesc 100 de ani de la ridicarea Bisericii „Sf. Silvestru” din Bucureşti, unde 
Părintele Galeriu a slujit în ultimele trei decenii de viaţă. Semnalăm apariția cu acesi prilej, sub egida Editurii 
Harisma, a unei noi broşuri din seria omagială „Părintele Galeriu — Astăzi ": Ortodoxia şi sufletul românesc 
(în îngrijirea lui Răzvan Codrescu). Reproducem aici nota asupra ediției semnată de îngrijitorul textului. 


Omagiul anual al Părintelui Galeriu (strămutat la cele veşnice în ziua de 10 august 2003, dar încă atât 
de viu în sufletele celor care l-au cunoscut) reuneşte în acest an paginile sale — în cea mai mare parte inedite 
— despre raportul dintre Ortodoxie şi sufletul românesc. 

Amplul său excurs mărturisitor, structurat în două părți (|. Ortodoxia; II. Sufletul românesc), face parte 
din ultimele sale scrieri, ce n-au mai ajuns, din nefericire, să fie încheiate şi șlefuite. Interesul lor nu este însă 
mai mic, pentru că ele conţin, chiar şi în acest stadiu al redactării, reperele esenţiale ale problematicii abordate 
(atât teologice, cât și istorice), iar pe deasupra au şi un caracter fes/amentar, de sinteză ultimă a unei mari 
conştiinţe ortodoxe și naţionale care a gândit profund și a trăit fervent aceste adevăruri de credință, de-a lungul 
unei vieţi de slujire exemplară a Cuvântului, PETE 

Capitolul “Ortodoxia” este o sinteză despre dreapta credinţă şi despre implicaţiile ei “în viul vieţii” 
(cum îi plăcea Părintelui să spună), solid fundamentată biblic şi patristic şi străluminată mai ales de teologia 
palamită, care l-a preocupat precumpănitor în ultimii ani de viaţă (paginile de aici sunt redactate cam deodată 
cu ampla introducere pe care a făcut-o primului volum de omilii palamite editat la Anastasia: “Sfântul Grigorie 
Palama și Tradiţia răsăriteană”), 

Capitolul “Sufletul românesc” se întemeiază atât pe mărturiile antice, patristice și folclorice, cât şi pe 
demersurile analitice anterioare ale unor cărturari moderni (fie laici, fie bisericeşti) de talia unor Simion 
Mehedinţi, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dumitru Stăniloae sau |. G, Coman, până la Mircea Eliade şi 
Constantin Noica (ideea centrală fiind aceea a bunei întâlniri dintre spiritualitatea creştin-ortodoxă şi cea geto- 
dacă), 

Părintele nu spune aici lucruri neapărat noi, dar pune pe ceea ce transmite pecetea inconfundabilă a 
harului său, provocând paideic cititorul la asumarea şi aprofundarea fiecărei probleme pe cont propriu, la 
retrăirea Tradiţiei în lamura ei şi, mai presus de toate, în actualitatea ei eternă, 

Am adăugat studiului de bază, “Ortodoxia și sufletul românesc”, păstrat în arhiva familiei, un text 
semnificativ din aceeași perioadă târzie, rezultat dintr-un interviu tematic privitor la raportul dintre Ortodoxie 
şi naţiune, ca şi la legitimitatea titlului de “Biserică naţională” atribuit Bisericii Ortodoxe (pentru unele detalii, 
a se vedea nota de subsol de la începutul textului respectiv, intitulat editorial “Ortodoxie şi naţiune, O mărturie 
testamentară a Părintelui Galeriu”), 

Am păstrat sistemul de sublinieri, majusculări și trimiteri al autorului. Notele sale de subsol — destul de 
numeroase — sunt cele la care trimiterile se fac cu cifre arabe. Celelalte, marcate cu asterisc, sunt editoriale (ca 
şi tot ce figurează între paranteze drepte). Se înțelege că am îndreptat tacit cele câteva “scăpări” de redactare 
sau culegere. Trimiterile scripturistice le-am unificat în sensul că am renunțat la abrevieri (care erau în original 
prea variabile). 





Biserica “SI. Silvestru” văzută de Theodor Pallady | 





————— ——— 


——— im i ii ai i i 


Rămâne de sperat ca mărturiile acestea să rodească în sufletele 
cititorilor (și mai ales ale celor tineri), întregind nu doar imaginea postumă 
a personalităţii şi operei Părintelui, ci propria noastră poziționare spirituală 
şi identitară, într-o vreme în care ispitele “uitării” nu-s nici mici, nici 
puţine... 

Răzvan CODRESCU 





PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 201 Nr. 9/201 PAG. 15 





DREPTUL 
LA REPLICĂ 


Stimată Redacţie, 


În baza dreptului la replică, vă rugăm să 
publicați această scrisoare, ca răspuns la articolul 
“Legea proprietății — un act de trădare?” 


Recent, revista Puncte cardinale din Sibiu, 
pe care o ştiam de prestigiu şi de înalt nivel cultural, 
a publicat un articol-interviu intitulat: “Legea 
Proprietății — un act de trădare?”. M-am speriat şi 
imediat m-am gândit la Uniunea Europeană, dar 
dedesubt, în caseta, era scris: “Asaltul împotriva 
Ortodoxiei se duce printr-un război neloial, folosindu- 
se persoane de influenţă şi cu putere de decizie în 
justiție şi administrație”. Se mai spune că legea a 
stârnit reacții în întreaga țară, şi mai ales în Ardeal, 
şi ca atare a fost solicitat să răspundă la câteva 
întrebări Părintele Eftimie Mitra de la schitul ortodox 
Huta-Bihor, care răspunde preţ de peste 4000 de 
cuvinte, pe aproape două pagini de revistă. 

De la început trebuie spus că marea trădare 
este legea de mai sus, din pricina căreia — încheie 
Părintele — “Ardealul în mare parte este ca şi cedat”, 
iar motivul personal e faptul că pădurea în care e 
amplasat schitul său a fost dată Episcopiei Greco- 
Catolice din Oradea, proprietara din anul 1781, care 
pretinde acum chirie; or, cucernicul Părinte “nu e de 
acord să plătească chirie Papei”. 

Întrebat de unde au avut catolicii aceste 
proprietăți, răspunde: “De la Maria Tereza', dar 
continuă să fabuleze că “terenul a fost al unui țăran 
ortodox, Dudaş lon, căruia i-a fost confiscat, pentru 
faptul că n-a vrut să treacă la catolicism”. În Ardeal, 
pierdeau moşii nobilii români care nu treceau la 
calvinism şi nu se maghiarizaul 

În realitate, când a luat ființă Episcopia, 
Împărăteasa a dispus ca din vastele proprietăți ale 
Episcopiei Romano-Catolice de Oradea să se 
cedeze 68000 de hectare de pădure Episcopiei 
Române Greco-Catolice. 

Din venitul acesteia s-a construit 
monumentala clădire a Seminarului Tinerimii Române 
din Oradea, la 1792, an încrustat pe frontispiciu. Tot 
din acelaşi venit s-a mai construit Liceul din Beiuş 
la 1828 şi au fost întreţinuţi zeci de mii de tineri (eu 
însumi, 8 ani), dar şi ierarhii ortodocşi Miron şi Vasile 
Mangra. S-au mai construit şcoli săteşti în mai toate 
parohiile etc. 

Urmează o suită de fraze, spuse în ritm de 
mitralieră, pline de venin şi toxine, anunțând că 
“deține documente împotriva unor ziarişti, reporteri, 
politicieni, ingineri de cadastru, persoane de 
influenţă, primari, ofițeri de poliție, directori, avocați, 
notari, judecători şi altii, care au primit pământ din 
cel retrocedat” şi că "dărnicia e acoperită cu 
misterioase contracte de vânzare-cumpărare”. 
“Fireşte, aceste persoane vor sluji interesele 
catolicismului în Ardeal”, a conchis Părintele, şi că 
din păduri li se dă țăranilor lemne pentru a trece la 
catolicism. Mai spune că i s-a propus postul de 


administrator al tuturor pădurilor cu pricina în schimbul 
trecerii la catolicim cu schit cu tot, dar nu a acceptat, 
cu toate că i s-ar fi oferit şi o maşină străină. A fost 
şantajat, ameninţat, intimidat., dar n-au reuşit. Unii 
se întăresc în credință, alții apostaziază, iar cel care 
va arde în iad — prevesteşte Părintele —va fi blândul 
Episcop Unit de Oradea. 

Justițiarul călugăr după ce aminteşte că 
preoții ortodocşi au pierdut procese, dar au cerut 
strămutarea lor peste Carpaţi, unde hotărârea s-a 
inversat, revine la pădurile sale. De data aceasta nu 
mai găseşte nici un contract de vânzare-cumpărare 
sau de donație. Mai revine asupra proprietăților Bisericii 
Unite, pe care acum le găseşte ca fiind donate de 
însusi Împaratul losif al II-lea. 

Ca să puncteze, ca tot românul “imparţial,” 
precizează; "Cu siguranţă habsburgii, când au cucerit 
Ardealul, n-au adus cu ei pământ de la Viena sau de 
la Roma”. Perfect adevărat! Nici grecii n-au adus 
pământ de la ei, fiindcă era arid; ei doar au încasat o 
cincime din ce-au produs Țările Române, dar s-au 
“rugat” în schimb pentru robii care l-au lucrat. 

În psihiatrie, poliloghia asta incoererntă, fără 
bază faptică şi logică istorică sau juridică, se 
numeşte discurs paranoic, căreia din păcate revista 
îi acordă două pagini. 

Paranoia continuă şi revista, prin publicare, 
girează: “În 1744, sute de biserici, mânăstiri, şcoli şi 
biblioteci ortodoxe au fost arse şi demolate”. Cel care 
a luat interviul se pare că este elev al unui liceu 
teologic, dar cum este oare posibil ca erudiţii redactori 
să nu ştie că la acea dată în Transilvania nu exista 
nici o şcoală ortodoxă?! În Principate nici după 80 de 
ani nu existau, iar cuvântul “bibliotecă” nici nu era 
cunoscut pe atunci! 

Cucernicul, deşi în vârful muntelui, la 19 km 
de cel mai apropiat sat, a monitorizat probabil întreg 
Ardealul, de vreme ce ne spune: “Cunosc cazuri de 
preoți şi episcopi catolici, dar şi de pastori protestanți, 
care au fost informatori, dar nu înseamnă că toţi au 
fost”. lar despre preoții ortodocşi spune: “Ortodoxia 
nu a luptat cu comunismul pe căi politice, ci pe căi 
duhovniceşti şi, nu ca să ne batem cu pumnul în 
piept, dar cele mai multe jertfe în perioada comunistă 
le-a dat Ortodoxia”. 

Curat jertfe, Cucenice Parinte Eftimie! 
Părintele Calciu, pentru faptul ca a rostit cele “şapte 
cuvinte către tineri”, a fost caterisit de către BOR şi 
a făcut 5 ani de închisoare, de unde a fost scos la 
intervenția personală a preşedintelui american. Cinci 
preoți tineri din Banat au fost caterisiți pentru fapte 
duhovniceşti, Părintele loan, Maica Veronica şi Maica 
Mihaela de la Vladimireşti au pățit la fel. Oastea 
Domnului, adevărații ortodocşi, au păţit la fel: toată 
Biserica, în frunte cu Sinodul, i-au ținut mai spurcați 
decât pe sectari sau pe catolici! 

Parcurgând noianul de fraze ale cucernicului, 
ai impresia că vorbeşte un fost activist de raion, care 
le ştie pe toate şi dă verdicte. În sute de cuvinte se 
ocupă de partidele istorice, care făceau parte din 
Internaționala Creştin-Democrată, ce ştie că e 
condusă de Vatican, dovadă că în conducerea țării 
au ajuns persoane de religie catolică, care au reuşit 
să voteze retrocedarea proprietăţilor confiscate! Nu 
crede că Monica Macovei şi Mona Muscă au vrut să 
lupte cu corupția, ci au susținut doar catolicismul! 
Citind acestea, mi-am zis ca jupân Dumitrache: 
“Acum vin de-acasa!” Şi am găsit explicaţia faptului 
de ce la funeraliile Papei s-au dus, pe lângă Primul 
Ministru, cei trei Preşedinţi şi Regele: pentru 
instrucțiuni de catolicizare a României! Distinsul 


interviat mai ştie că Papa decedat a cerut fiecărui 
Episcop catolic să aibă câte un milion şi jumătate 
de credincioşi! Să aibă cucernicul instalații prin care 
să asculte şedinţele Vaticanului?! 

Nu este de acord nici cu Legea Cultelor, 
care a dezavantajat BOR. Astfel, legea spune ca 
diferendele patrimoniale se rezolvă după varianta 
Cărţii Funduare, care este în avantajul catolicismului, 
fiindcă această carte s-a făcut pe timpul ocupației 
austro-ungare şi n-a relevat realitatea faptică. În fugă, 
uită să ne spună cum austriecii n-au dezavantajat 
în perioada 1685-1918 Episcopia Sucevei, care 
făcea parte din imperiu, şi a ajuns să i se restituie 
de curând 90000 de hectare de pădure... Dar vorba 
cucernicului: problema lor! 

În acest discurs paranoic se mai insistă că 
pădurile Episcopiei servesc doar la racolarea la 
catolicism, că uniții au prea mulţi episcopi, că nu 
merită să aibă un arhiepiscop major şi alte multe 
asemenea baliverne. Este de mirare că redacorii 
acestei reviste de mare prestigiu le-au publicat — şi 
ca atare le-au girat. Să nu cunoască aceşti redactori, 
oameni cu o vastă cultură, că Patriarhul Miron 
Cristea a învățat la Beiuş, Mitropolitul Nicolae Bălan 
la Liceul greco-catolic din Năsăud, iar Episcopul 
Vasile Moga la Liceul romano-catolic din Alba Iulia? 
Este posibil ca o minte strălucită ca a redactorului 
şef să fie atât de părtinitoare încât să sublinieze, 
prin încadrarea în casetă, anunțul că plata unei chini 
pentru un teren de la greco-catolici să fie declararată 
ca un “asalt asupra Ortodoxiei”, în timp ce astăzi 
emigranții români participă la slujbe ortodoxe în 
biserici oferite cu generozitate de catolici? Şi mai 
departe, sublinierea frazei finale: "Practic, prin legea 
proprietății, Ardealul în mare parte este ca şi cedat”? 

Interviul este o dizertaţie paranoică ce nu 
conține nici un fapt real, un act de subcultură şi de 
mare ruşine pentru această publicaţie de prestigiu. 


Virgil TRUFAŞIU 
Los Angeles 


Nota Redacţiei: 

Am publicat acest drept la replică în virtutea 
principiului Audiatur et altera pars, dar îl considerăm 
la fel de lipsit de măsură ca şi unele dintre afirmațiile 
Părintelui Eftimie, cu un plus de zeflemea şi violență 
verbală care în nici un caz nu sunt de natură să 
înlesnească un dialog. Noi nu ne însuşim integral 
nici unul din cele două puncte de vedere, nici nu ne- 
am propus să ținem partea cuiva, ci doar am supus 
atenției cititorilor, sub rubrica “Pulsul vremii”, un caz 
simptomatic pentru litigiile şi tensiunile 
interconfesionale din Ardealul de azi, în fața cărora 
justiția laică se arată mai degrabă confuză. Probabil 
că ambele părți au dreptatea lor, dar este limpede 
că şi-o slujesc inabil. În ce-l priveşte pe autorul 
replicii (care pare mai supărat pe noi decât pe cel 
incriminat!), ne face un proces de intenție cel puțin 
neelegant, vădind o totală neînțelegere a rosturilor 
presei în raport cu provocările realității. Noi lăsăm 
loc deschis acestei dezbateri, în măsura în care se 
va găsi cine să o continue cu un arsenal mai 
adecvat, fără înverşunări partizane şi fără suspiciuni 
indigne. Deocamdată, publicând în numărul jubiliar, 
într-o notă, numele autorului (Virgil Trufaşiu), am 
primit mai multe “avertismente” asupra persoanei 
sale, pe care însă nu le facem publice atâta vreme 
cât nu se vor constitui într-o eventuală replică 
elaborată şi civilizată. 

















PAG. 16 Nr. 9/201 Septembrie 2007 


PUNCTE CARDINALE 


FEMEI ÎN ASCENDENTA LUI IISUS HRISTOS 
Puncte cardinale ale unei genealogii dumnezeieşti 


(Urmare din numărul trecut) 


A treia femeie este Rut. Cartea ei a fost inițal cuprinsă în cea a /udecărorilor, fiind o 
istorie din vremea aceea. O vreme de frecvent desfriu idolatru, pe care judecătorii, trimişi 
providenţiali, îl întrerupeau pasager. Într-o ciclicitate vicioasă, prin idolatrie, poporul ales se 
depărta de Domnul şi, îndepărtîndu-se, cădea într-o stare chinuitoare, inclusiv în coordonate 
istorice, din care era scos vremelnic de judecători, a căror vrednicie întemeia un soi de 
aristocrație neereditară. Starea de bine istoric şi material îi împingea din nou pe israeliți, ca 
pe orice om care nu îşi lucrează țarina duhovniciei, pe orbita aberaţiei idolatre. 

Cititorul Vechiului Testament se lasă adesea prea uşor atras în a socoti încăpăținata şi 
obsesiv repetata revenire a vechilor israeliți la propria vărsătură idolatră. Omul contemporan 
trebuie să le vadă însă pe ale sale, căci, deşi fără aerul că s-ar închina sieşi cu religiozitate, 
este totuşi în mod evident şi el idolatru, de sine idolatru, iar matricea cultului, în ale trupului 
ori în ale spiritului, variază în funcţie de aplecările fiecărui individ. În societățile în care 
comunismul instituționalizat a dispărut, se vede destul de limpede cum fideismul nereligios 
— care era acea compozită concepție dominantă, inițial darwinist-marxistă — a fost 
scurtcircuitat de aggiornarea sistemului politic, dar a continuat să reprezinte culcuşul cel 
mai comod al existențelor majoritare. Omul liber l-a acceptat să-i regleze pe mai departe 
autonomia egocentrică, de acum satisfăcută (am zice, folosindu-ne de vorbele omului liber, 
şi conştiinţa distrată [1]) consumist şi superstițios, iar în cele mai selecte cazuri, ştiinţific 
argumentată. Acest fideism nereligios contemporan, forjat în comunism ori dospit în 
capitalism, este vehiculul văzut al pendulărilor omului modern între închinarea la Dumnezeu 
şi închinarea la sine, pendulări înfricoșător de inegale şi care ar trebui să îl determine să îi 
privească mai cu milă pe vechii idolatri. 

Rut este un personaj care constrastează cutremurător cu decorul mizeriei israelite 
curente din epoca judecătorilor. Dacă virtutea străinei Rahab este credința, virtutea străinei 
Rut este dragostea. Din iubire, rămîne alături de soacra [2] sa israelită, Noemina, şi la greu, 
după ce legătura alianței lor de rudenie dispăruse prin moartea soțului ei şi după ce căpătase 
dezlegarea pentru a se recăsători. Rut nu e blocată lîngă soacra ei dintr-o proastă inerție sau 
din lipsa alternativei, căci, drept contraexemplu, Orfa, o cumnată în exact aceeaşi situație, 
se desprinde și rămîne cu neamul ei moabitean. Rut, în ciuda sfaturilor Noeminei, o însoţeşte 
la israeliţii între care, smerită şi prevenitoare, agoniseşte mijloacele existenţei amîndurora 
culegînd spice rămase în urma secerătorilor. În loc să-şi “refacă viaţa”, obține ceva între 
cerşetorie și sclavaj asumat. Consistența curăției ei dă o fericită turnură poveştii, care, în cel 
mai elegant stil oriental, se termină cu luarea ei în căsătorie de către omologul iudaic al 
“cavalerului pe cal alb”, un om sensibil, moral, cu stare, atent la toate detaliile pe care legea 

le reclama în situaţia ei. 

Tradus, numele Rut însemnează prietena. 
Rut este omul cu haina în care Hristos ne 
cheamă pe toți să ne îmbrăcăm [3]. In ea se 
cuprind legea şi proorocii. În ea nu încap 
sentimentalisme zornăitoare, socoteli tăinuite, 
disperare ori rigidități psihice. Este un diamant 
atit de discret şi de pur încît determină o întreagă 
ambianță de “cinste sufletească” şi de “gingășie 
vecină cu sfințenia” [4]. Face proba peremptonie 
că se poale şi aşa, sfinţind locul unde se află, şi 
e o arvună a legii noi, pe care se pare că numai 
delicatețea feminităţii o putea vădi. În mod 
evident, şi ea preînchipuie chemarea neamurilor 
la mîntuire, şi seamănă și ea cu femeia 
cananeancă a cărei credință era însufleţită de 
dragostea pentru fiica rău chinuită. 

A patra femeie este Batşeba, însă 
evanghelistul preferă să o identifice ca femeia 
lui Urie. În economia evanghelică nu prevalează 
nici că a fost soţia lui David, nici că a fost mama 
lui Solomon, nici care a fost numele ei. Femeia 
lui Urie [5], ispititor de frumoasă, este un 
personaj acordat mai curînd stilului corupției 
moderne și degenerescent sentimentale. Absolut 
întimplător, plimbîndu-se pe acoperişul casei 
domnești, într-o noapte de nesomn, pentru grijile 
războiului, David o zărește pe Batşeba scăldindu- 
se. Deşi află că este femeia unui luptător de-al 
său plecat la bătălie, David o aduce la sine și se 
culcă cu ea, episodul trebuind să satisfacă doar 
un capriciu regal. Femeia îl vestește pe David 
că a rămas însărcinată, așa că el îl cheamă pe 
Urie de la război sub pretextul că voieşte vești 
și, după ce le capătă, îl trimite acasă cu îndemnul 
clar de a se culca cu Betşeba, intenționind, în 

mod evident, să facă posibilă mai tîrziu aplicarea 
prezumţiei comune că tatăl copilului este soțul 
mamei. În timpul războiului — şi chiar dinainte 






www.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(4 punctecardinale.ro 
PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO43BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 













































Praznicul lunii septembrie: Naşterea Maicii Domnului 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


de începerea lui — israeliţii se abțineau, conform legii, de la împreunare, iar Urie se arată, în 
ciuda “dezlegării” regale, mai mult decît un om corect. E este un luptător fidel şi onorabil, 
care nu admite să pericliteze întărirea nevăzută, fie şi culcîndu-se cu nevastă-sa, in vreme 
ce camarazii săi se jertfesc în luptă. David insistă. In această situaţie, Urie este antiteza 
perfect morală a imoralităţii davidiene: “Chivotul Domnului şi Israel şi luda sînt în corturi; 
stăpinul meu loab şi robii domnului meu sînt în tabără, iar eu să mă duc la casa mea să 
mănînc, să beau şi să mă culc cu femeia mea? Mă Jur pe viața ta şi pe Viața sufletului tău 
că nu voi face aceasta!”. Replica i-a închis gura lui David, dar nu i-a luminat sufletul. EI îl 
ucide mişeleşte pe Urie, poruncind să fie lăsat fără sprijin în vremea atacului. 

Batşeba, aflînd, l-a plîns pe Urie, dar, trecînd vremea întristării, a fost consolată de 
David, care a făcut-o femeia sa. Rodul nelegiuirii a fost un fiu care a murit în pruncie. 
Betşeba i-a mai născut apoi un fiu, iar acesta a fost însuşi Solomon [6]; 

Dar Solomon a fost zămislit numai după ce David, mustrat verde-n faţă de proorocul 
Natan, se va fi căit. Talantul lui David întru smerenie, înțelegere şi căință l-a scos atunci din 
gheara morţii, căci, altminteri, pentru păcatul său, Domnul urma să-l ucidă [7]. Există o 
tradiţie care dă Psalmul 50 drept cîntarea căinţei pentru acest păcat, care îi va fi adus 
aminte lui David de multe altele. 

Batşeba şi David sînt un cuplu oarecum asemănător cu Tamar şi luda. Pînă la un 
punct cadavre, devin, prin pronie, izvor de miere. În cazul acesta, piesa principală este 
regele David, care, într-o superioritate netă față de Iuda, se căieşte şi se curăță, izbutind ca, 
din pricină de poticnire Batşebei, să i se facă sprijin şi temei de expiere. Dintre cele patru 
femei, Batşeba pare să aibă numai defecte: ispititoare, adulteră, complice la uciderea 
soţului, străină de neam. Şi totuşi, prin David, ei i se pune lege şi i se dă rodnicie împărătească. 

Unii au presupus că şi Tamar ar fi fost străină, o arameiană. Dar chiar israelită să fi 
fost, de lege tot străină era. Istoriile acestor femei, străine de neam ori de lege, arată că 
Dumnezeu nu numai că poate să ridice din pietre fii ai lui Avraam [8], ci că i-a şi ridicat 
dintotdeauna. Pe unii pentru rîvna şi iubirea mamelor, pe alții pentru ale taților, iar pe alții 
dintr-o iconomie cel puţin pilduitoare, asemănătoare, poate, şi episodului judecătorului 
Ghedeon [9], căruia Domnul Dumnezeu îi interzice să declanșeze atacul asupra madianiţilor 
altminteri decît cu o armată atit de mică încit să fie de neignorat intervenţia Sa şi să se 
zădărnicească tentația asumării meritelor de către oameni. 

Perfect patriarhală şi scutită de corectitudinile politiceşti actuale, lumea iudaică făcea 
loc chiar şi femeii-proorociță, ori femeii-judecător, iar cămaşa formalismului plesnea 
anticipativ neputincioasă la atingerea duhovniciei, indiferent de exponent. Sf. Ap. şi Ev. 
Matei, aproape clasicist în atașamentul lui față de stil şi rînduială, cît şi foarte atent la 
sensibilităţile israelite, nu vrea să calce legea veche, dar nici să nu o împlinească pe cea 
nouă. li arată lumii vechi că în ea se află noutatea 
şi o avertizează pe cea nouă că o paşte reaua 
învechire. Se slujeşte de simetrii şi asimetrii, nu 
neapărat ca să argumenteze, ci ca să 
mărturisească, nu pentru a face literatură, ci pentru 
a insufla, după cum a fost insuflat. La începutul 
Evangheliei, aceste patru femei, ascendenți 
trupeşti, mărturisesc naşterea lui Mesia, în timp 
ce la sfirşitul Evangheliei (28, 1-11) altele două, 
Maria Magdalena şi “cealaltă Marie”, 
descendenţi duhovnicești, mărturisesc Invierea 
lui Hristos. 

Nu, fără acestea patru genealogia lui 
Hristos nu ar fi fost întreagă în economia 
Evangheliei după Matei. Pentru că femeia este 
de la bun început şi este pină la bun sfîrşit. 

Şi apoi, inima unora dintre noi nu ar mai fi 
putut nădăjdui că, deşi mai lipsiţi de credinţă decît 
Rahab desfrinata, nici pe departe în stare de 
iubirea şi bunătatea lui Rut pentru soacra ei, am 
putea căpăta miîntuirea fie şi numai pentru 
îngăduinţa bunătăţii dumnezeieşti ce a dat darul 
Tamarei şi iertarea Batşebei. 


Să e 
Stie AN 


. RE P, ra 


Lucian D. POPESCU 





! Distracţia este cea mai răspîndită perversitate 
actuală, a distrage căpătind ilicit sensul lui a 
satisface, a bucura, a relaxa. 

: Situaţia desfide înţelepciunea de proverb a 
românului: “Soacră, soacră, poamă acră,..”. 

"Ioan 15, l3-15, 

1 Biblia sau Sfinta Scriptură, ediţia jubiliară a 
Sfintului Sinod, EIBMBOR, Buc., 2001, p. 301. 
“II Regi |I-12, 

* [I Regi 12, 24, 

"II Regi 12, l3. 

* Matei 3,9. 

“Jud. 7, 2-6, 





Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: P/aai/ S.R.L