Puncte Cardinale anul II, nr. 4 (16), aprilie 1992 alb

Amin, amin grăesc vouă, cine ascultă cuvîntul meu şi crede în cel ce 
m-a trimis pe mine, are viaţă veşnică, şi la judecată nu vine, ci s-a mutat 
din moarte la viaţă. loan s, 2 4 


libertate 

solidaritate 

dreptate 


r pune» 

CA3DÎIMLE 


ANUL II, 

A/r. 4/16 

1992 
aprilie 
12 pagini, 

30 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE DEMOCRAT-CREŞTINĂ 


ÎH CÂUTAREA IM PREŞEDINTE 




Se apropie alegerile. Cele legislative şi cele 
prezidenţiale. Ambele au o deosebită importanţă 
pentru ceea ce va fi şi mai cu seamă pentru 
ceea ce vom fi. Dacă, intr-un regim democratic, 
primele sînt o fatalitate, de democraţie 
neputînd fi vorba fără alegeri libere, de celelalte 
am fi putut fi scutiţi, dacă s-ar fi denunţat 
ilegalitatea făcută în 1947 şi s-ar fi reinstaurat 
monarhia constituţională. Cum însă constituţia 
elaborată şi votată de o constituantă rezultată 
din nişte alegeri cel puţin dubioase (dacă nu 
de-a dreptul frauduloase) şi aprobată prin 
referendum de un electorat buimac şi uşor de 
manipulat, ne-a hărăzit să fim republică, va 
trebui să alegem şi un preşedinte. însă 
preşedinte de republică nu poate fi ales oricine. 
El ar trebui să fie o personalitate remarcabilă, 
recunoscută ca atare. Adică tocmai ceea ce ne 
lipseşte nouă astăzi, căci este evident că 
societatea românească cunoaşte în această 
perioadă de prefaceri şi căutări, printre alte 
multe lipsuri şi o acută lipsă de autentice per¬ 
sonalităţi politi¬ 
ce. Situaţia nu 
trebuie Să ne mi¬ 
re, căci nefastul 
regim de care ne 
place să credem 

că am scăpat definitiv a împiedicat, cu înver¬ 
şunare, afirmarea oricărei personalităţi, chiar 
dacă personalitatea respectivă făcea parte din 
tabăra comunistă şi era sincer devotată 
ideologiei marxiste. O autentică personalitate 
era privită în regimul comunist ca o apariţie 
dăunătoare pentru stabilitatea sistemului, ca 
un adevărat pericol social. Aşa stînd lucrurile, 
două sînt tipurile umane pe care ni le-au lăsat 
moştenire comuniştii: oportuniştii şi lichelele 
pe de o parte, martirii şi rataţii pe de alta. Pe 
aceştia îi avem, dintre aceştia va trebui să 
alegem! Să-i trecem, deci, în revistă pe 
principalii prezumtivi candidaţi la fotoliul 
prezidenţial. 

Unul dintre cei care îşi vor pune candidatura 
va fi, cu siguranţă, actualul preşedinte, domnul 
Iliescu. Comunist din tată în fiu, el a 
demonstrat, cu prisosinţă, că poate să rămînă 
ceea ce a fost, mimînd democraţia. De va fi ales 
(şi are toate şansele să fie), va fi pe mai departe 
preşedinte pentru liniştea unora (ştiindu-se bine 
rine sînt aceştia) şi ne va tîrî spre Europa cu 
piciorul pe frină şi cu ochii în oglinda 
retrovizoare, gata în orice moment, dacă s-ar 
ivi prilejul, să pornească, fără ezitare, în 
marche arriere. Credincios idealurilor nobile 
ale socialismului", el mai nutreşte încă speranţa 
unei restauraţii "cosmetizate" a vechiului regim. 

Un alt prezumtiv pretendent la înalta funcţie 
este ex-premierul Petre Roman. Deşi nu a făcut 


€DiTonmL 


decît declaraţii ambigui în acest sens, se pare 
că Domnia Sa jindueştela candidatură, mai ales 
acum după ce s-a instalat cu autoritate în frun¬ 
tea FSN-ului, îngenunchindu-1 şi umilindu-1 pe 
actualul preşedinte. Fiu al unui comunist de 
prestigiu internaţional, el este reprezentantul 
eşalonului doi al partidului şi lider necontestat 
al aşa-numitului grup al "lupilor tineri" care, 
înţelegînd dincotro bate vîntul, au renunţat la 
ideologia părinţilor lor, devenind, peste noapte, 
campioni ai luptei pentru democraţie. Arogant, 
impertinent şi lipsit de scrupule, domnul Roman 
este, prin aceste calităţi (şi mai ales prin 
spryinul internaţional de care se bucură), mult 
mai periculos pentru viitorul României decît 
domnul Iliescu, a cărui stea oricum var apune 
odată cu lichidarea definitivă a structurilor 
comuniste. • 

O altă personalitate cu şanse reale de a fi 
ales, dacă va candida (şi se pare că va candida), 
este liderul 'Partidului Alianţa Civică", domnul 
Nicolae Manolescu. Intelectual autentic, 
posedînd reale po¬ 
sibilităţi de înţe¬ 
legere a probleme¬ 
lor complexe ale 
contemporaneităţii, 
el ar putea fi, dacă 
va fi ales, un fel de Vaclav Ha vel al României. 
Deşi se pare că este sub influenţa aoeloraşi cer¬ 
curi internaţionale care-1 cultivă şi pe domnul 
Roman, este de departe de preferat acestuia. 
Aceleaşi consideraţiuni sînt valabile şi pentru 
domnul Gabriel Liiceanu, despre care se 
zvoneşte că ar intenţiona să candideze. 

Două alte personalităţi, care se pare că vor 
recidiva punîndu-şi candidatura, sînt foştii 
contracandidaţi ai domnului Iliescu din mai’89, 
domnii Cîmpeanu şi Raţiu. Ambii, ambiţioşi, 
oportunişti şi dispuşi la compromisuri, s-ar 
putea să. fie ispitiţi să testeze încă odată 
naivitatea electoratului român. Probabil cu tot 
atîtea şanse de reuşită ca şi la tentativa 
precedentă. 

Nu am inclus în acest sumar inventar al 
posibililor aspiranţi la înalta demnitate de 
preşedinte al României figurile dubioase din 
categoria Comeliu Vădim Tudor, Lucian Comes* 
cu sau Victor Surdu. Dacă, totuşi vor avea 
neruşinarea să-şi depună candidatura, fapta 
lor ar însemna o gravă ofensă adusă ţării şi 
demnităţii poporului român. Să sperăm însă 
că nu vor fi atît de lipsiţi de simţul ridicolului 
şi ne vor scuti de un atare afront, 

în încheiere să amintim că recent, voci bine 
informate şoptesc cu discreţie numele domnilor 
Mircea Druc şi Andrei Pleşu ca posibili candidaţi 
ai FSN-ului pentru funcţia de preşedinte. Asta 
pentru ca românul să aibă de unde alege! 



"Iar Dum¬ 
nezeul păcii, care a 
sculat din morţi pe 
Domnul lisus Hrls - 
tos... să vă întăreas¬ 
că în orice lucru 
bun , ca să faceţi 
voia Iul, şi să 


lucreze în voi 
ceeace este bine, 
plăcut înaintea Iul, 
prin lisus Hrlstos, 
căruia fie mărirea în 
vecii vecilor, Amin!" 

' Evrei 13, 2-21 


DIN CUPRINS; 


0 Nefericita imposturi 

0 Ortodoxia si statul 

0 Somnul nostru cel 
de moarte 

0 Un ochi ride,_ altul 
plinge 



















Pag. 2 


PUNCTE CARDINALE 


PRO DOMO 


I. Desfăşurarea 
istorică a 
Creştinismului 


h prima parte a acestui articol ajungeam 
la concluzia că Dumnezeu a făurit un plan de 
rnFnluire a lumii, plan pe care nu l impune, 
ti îl propune oamenilor, lăsîndu-le libertatea 
de a l realiza sau nu. 

Inperspectiva istoriei universale, 'mintuire' 
înseamnă ieşirea de sub dominaţia păcatului 
ţi a forţelor negative ce acţionează în lume. 
fslfel, omenirea $e poate înălţa treptat spre 
starea dă *theosi$\ de îndumnezeite, 
3 semănătoare trăiri harice de care se bucurau 
primi oameni înainte de a gusta din fructa 
aparent dulce, dar de fapt atit de amar a/ 
păcatului. 

t Nostalgia Paradisului', pusă în lumină de 
Hichîfor Crainic, este mărturia existenţei in 
fiecare suflet a dorului de acea stare edenică 
fe Care suntem chemaţi de Dumnezeu, pentru 
a se împfmJ misiunea istorică de revenire a 
omenirii m supremul Bine, după lunga şi uneori 
dureroasa călătorie prin lumea realităţilor 
pămînteştl, unde păcatul este principala sursă 
& suferinţelor. Cine luptă împotriva păcatului 
bptă împotriva suferinţelor omeneşti. 

% Astfel, omului ise dăprilepl să devină aliatul 
si colaboratorul lui Dumnezeu in lupta cosmică 
pe care El o ingăduie între forţele binelui, aie 
Duhului Sfînt şl cele satanice aflate sub 
Conducerea lui Lucifer, simbol al principiului 
râului. 

Organismul căruia îi revine în principal 
înfăptuirea planului istoric divin este Biserică, 
dar domeniul său specific de acţiune este cel 
spiritual. De aceea, la nivelul realităţilor sociale 
concrete: organizatorice, economice, pontice, 
cutezate ete, entităţile prin care se poate atinge 
acest ]el sunt neamurile creştine, sub 
îndrumarea Bis'ericii, cu aportul masiv ăl 
' Credincioşilor adevărap aflaţi în posturi de 
tfepundere ale Statelor. 

Mîntuirea lumii este o sarcină de prea mare 
amploare pentru puterile omeneşti limitate şi 
imperfecte. De aceea Dumnezeu Tatăl ne-a 
trimis pe Fiul Său, Domnul fisus Christos, 
MintuitoruL în lumina învăţăturii Lui aflăm calea 
spre mintuke. Venirea Sa în lume nu înseamnă 
mîntuirea automată a omenirii, ci numai 
postobtalea de a ne mîntui, conlucrind cu Duhul 
STtnt, forma imanentă a Dumnezeiriipepămiht 
Ea nu ne dispensează de lupta împotriva răului 
şi păcatului pe motivul că "şi aşa ne vom 
mîntui', dar ne insuflă puterea necesară ob- 
pnerii biruinţei. 

în vremea Creştinismului primar, Bisericâ { 
tond persecutară şi în permanentă stare de 
ne&eaptâ ilegalitate, nu-şi putea îndeplini rolul 
'de conducătoare sau îndrumătoare a Statului 
Obiectivele luptei sale erau să reziste, să-şl 
asigure continuitatea, să vegheze la puritatea 
învăţăturii creştine împotriva interpretărilor 
sectare şi să convertească un număr dl mai 
mare de suflete pentru mîntuirea individuală. 
Era o *Biserică suferitoare\ în care fenomenul 
cel mai frecvent era martirajul. Cronicile vorbesc 


de milioane de credincioşi care, neacceptînd 
sfşi sacrifice conştiinţa. şi-au sacrificat trupurile 
Şi al căror singe a constituit sămînţa creştinilor 
\fa tnai tîrziu: "sanguis martirorum, semen 
christianorum * 

Odată Cu Edictul din Milan (313) al 
împăratului Constantin cel Mare, faţa lucrurilor 
s-a schimbat total. Creştinismul, la început 
tolerat, apoi declarat religie oficială de Stat, 
a fost pus în poziţia de a-şi asuma şi respon¬ 
sabilităţi sociale. Pentru o scurtă perioadă, 
Biserica a lost considerată ca o forţă egală cu 
<Ăaa împăratului, acesta fiind numit"episcop 
ftintţu treburile din afară ale Bisericii 
v om însă principiul răului nu doarme, a 

B it şi în acea conjunctură, sub forma 
ii imperial, a nemulţumirilor curtenilor, 
vedeau ameninţate huzurul desfriul 
$, şi a reacţiei înalţilor funcţionari ad¬ 
ministrativi, stînjeniţi in exercitarea abu2ivâa 
puterii centrale . şi locale, de controlul 
reprezentanţilor Bisericii, susţinători ai înaltei 
etici creştine. Ca urmare, împăraţii ce i-au ur¬ 


la obligat pe papa Clement V să-şl fiule 
scaunul de la Roma la A vignon, unde papii au 
ramas intr-o stare de semi-pnzonieraîpînă in 
anul 1377 (robia babilonică a papalităţii). Mai 
tîrziu, papa lulius de Medici (Clement VII) a 
fost arestat, în 1530, la Roma, de conetabilul 
de Bourbon, trădător al Franţei şi aliat in slujba 
împăratului Cârd Quintus. Totuşi, afît in Răsărit 
cit şi in Apus, prin harul Duhului Sfînt, Bisenca 
deţinea învăţătura spirituală ce netezea calea 
spre împlinirea planului lui Dumnezeu. Ea a 
însuflept neamurile creştine să reziste împotriva 
năvălitorilor nomazi, apoi împotriva ofensivei 
islamice, la început arabe, apoi otomane. Prin 
şoolite, universităţile şi mănăstirile creştine s-a 
constituit cultura europeană: Imatură, arte. 
filosofie, teologie, etcă; ceea ce 1-a determinat 
pe Novalis să-şi intituleze o lucrare de filosofie 
a istoriei 'Creştinătatea sau Europaîn care 
afirmă că situaţia privilegiată a Europei 
modeme in lume, pe plan cultural şi civilizator, 
este de fapt un rod al Creştinismului. Acest 
progres in domeniul valorilor culturale şi 


mat lui Constantin cel Mare, alături de 
1 nomenclatura " imperiului, au adoptat numai 
oîncreştinareîn formă, nu şi în conpnut, cînd 
nu au luat poziţie deschisă împotriva 
Creştinismului, ca în cazul -din fericire singular¬ 
ul luj Iulian Apostatul. Treptat, implicarea 
BiSOjiaJ în viaţa statală a fost redusă, 
râminîndu-i numai preocupările strict eclezias¬ 
tice: oficierea cultului, adindrea vieţii spirituale 
a preoţilor şi monahilor, propăvăduirea de la 
amvon a moralei creştine ; în plus, ungerea 
împăratului ca ales al Domnului, la începutul 
domniei. 

în acesle condiţii, influenţa constructivă a 
Bisericii s-a micşorat şi păcatul a putut prolifera 
într-o lume numită * creştină * dar cu multe 
reminiscenţe ’păgîne *. Exemplele de corupţie, 
'desfriu, violenţe mergîndpînă la cruzimi oribile 
şicrimepolitioe abundă în cronicile epocii. Mai 
mult, unii reprezentanţi oficiali ai Bisericii s-au 
lăsatei însuşi înriurip de duhul pseudo-creşfm 
ai societăţii, ceea ce a avut ca efect 


spirituale este unul din aspectele 'mersului lui 
Dumnezeu pe pămînt 


2. Ofensiva modernă i 
împotriva Creştinismului | 

Dacă adversarii exteriori ai Creştinismului 
au putut fi combătuţi cu succes, deşi anevoie, 
fiind mai uşor de identificat, situaţia s-a schim¬ 
bat cînd au apărui duşmanî Interni, care ac- 
poneză în sinul lumâ ce se numeşte * creştină " 
fără a fi însă creştină în spirit şi fapte. Aceşti 
adversari, 'îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe 
dinăuntru fiind lupi răpitori * (Matei 7.15}, 
lucrează uneori chiar în interiorul ierarhiei 


dintre puterea spirituală şi cea seculară nu şi-a 
mal păstrat echilibrul. Biserica a ajuns să fie 


In Apus, Biserica se constituise la început 
ca o forţă de sine stătătoare, cu un grad 
pronunţat de independenţă şi oarecum imper• 
meabilă faţă de influenţele din exterior. S-a 
impus chiar ca o instanţă suprastatală, la care 
se apela adesea pentru concilierea sau 
arbitrajul între regi, principi ori căpetem feudale. 
Cu timpul însă, ingerinţa factorului laic stata/ 
S-a făcut simţită. Au fost chiar perioade critice, 
cînd unii monarhi ambipoşi au vwlsâ confişte 
puterea ecleziastică în folosul propriilor ţări, 
Astfel, in 1309, Fmp cel Frumos', regele Franţei, 


încă din Evul Mediul s-au constituit în 
Europa nişte 'Confrerii'puternice, asociaţii 
secrete cu activitate ocultă, ce vizau distrugerea 
Structurilor de rezestenţă ale orinduirii existente, 
înprincipal a monarhiilor şi Bisericii. Elelucrau 
în numele unor idealuri superioare: înlăturarea 
tiraniei, libertatea de gîndire şi exprimare, 
egalitatea între oameni, fraternitatea prin opere 

de binefacere. Unii cercetători ai fenomenului 


para îndreptâp aceasia teză. Cum, de cbcei, 
fenomenele istorice sunt complexe, nu putem 
înlătura şi o ma r e doză de Sinceritate şi bună 
credinţă la o parte din mhtanpi activi ai 
revoluţiilor populare. Totuşi 'creierek'aflate 
la originea acestor procese par a nu fi fost de 
loc dezinteresate şi idealiste ?. ci dornice să 
satisfacă interese de ordin luaferic. 

Ierarhia bisericească, preocupată să-şi 
asigure autoritatea asupra mai mult sau mai 
pupn credincioşilor săi şi fund in anumită 
măsură tributară sprijinulkn material acordai 
de monarhie şi aristrocape . apoi de marea 
burghezie, a făcut corp comun cu acestea, chiar 
cînd ele constituiau faeton de sărăcire şi 
oprimare a maselor populare. în baza învăţături 
creştine, firesc ar fi fost ca Biserica să ia 
apărarea mulţimilor de nedreptăţiţi ceea ce 
nu se putea realiza numai prin opere de 
cantate, cu caracter individual, limitat, ci prin 
schimbarea statutului social ai maselor. 
Pasivitatea mai marilor condjcâtoriai Biserică 
în acest domeniu, a favorizat îmbrăţişarea, 
reală sau simulată, a intereselor poporului de 
către forţe necreştine, care au instituit un fel 
de monopol in problema socială, declarîndu-se 
singurele autorizate sâ suspnă clasele 
exploatate şi persecutate. Revmmentut creştin 
a venit destul de tîrziu, de abia la sfîrşitul 
secolului trecut. Astăzi, în multe state europene, 
exista mişcări social-creştine sau democrat- 
creştine, care situează in pnmplan ideea drep¬ 
tăţii sociale, revenind la linia autentică a 
învăţăturii tui Christos, în opoziţie atit cu 
capitalismul închinător la idolul viţelului de aur, 
cît şi cu materialismul comunist ateu. 

Acţiunea insidioasă a " confreriilor\ dinţată 
cu abilitate împotriva orînduirii creştine, a 
început in ultima parte a Evului Mediu, 
contribuind la zămislirea Renaşterii, fenomen 
bogat în consecinţe pozitive şi negative. Afund 
-conform observaţiei pătrunzătoare a fui Nae 
lonescu- a avut loc o schimbare fundamentală 
a orientării spirituale: s-a trecut de la gravrtarea 
firească a persoanei umane în jună tui Dum¬ 
nezeu, teooentrism, la situarea omului in centivf 
preocupărilor, antropocentrism. De aida rezul¬ 
tat acel"teribil orgoliu negator ’ despre care 
vorbeşte istoricul culturii Toffanin în lucrarea 
'Ce a fost umanismulT. Răzvrătirea omului 
modern a condus la dezbinarea Bisericii prin 
reformele protestante şi sectare, la 
minimalizarea importanţei Divinităţi în lume 
prin concepţia filosofică 'deistă', a 'religiei 
naturaleiar mtinalla negarea făţişă a existen¬ 
ţei lui Dumnezeu prin revolupa franceză şi cea 
bolşevică. 

De maximă şi alarmantă importanţă este 
faptul că asaltul forţelor malefice împotriva 


spectaculoasă a comunismului. El a luat însă 
forme de un rafvwiaot avansat, părind uneori 
chiar că susţine Creştinismul, dar încerdnd 


s-ar ti ascuns interesele unui imperialism 
spiritual anticreştin, ce dorea provocarea 
haosului istoric, pentru a constitui o ordine 
nouă, nu mai puţin tiranică decît cea anterioară, 


Cele două mari revoluţi declanşate cu sprjînuf 


ceză din 1789şi cea comunistă din 1917, care 
au generat forme de teroare fără precedent, 


--^ „njKua. v/urnrc»HW 

oculte sunt mai active dedîoridnd. întrebarea 
cea mai acută este: cine se află la conducerea 
lor supremă? Apoi: de ce caracterul lor secret? 
Dacă slujesc scopuri curate, de ce nu-şt des- 
făşoarâ activitatea la lumina zilei? De ce 
utilizează sistemul iniţierilor treptate, prin care 
celui ce a intrai în asociaţie fse descoperă 
succesiv noi aspecte ale confreriei, astfel înot 
la sfîrşitul iniţierii lor obiectivele asociaţiei se 
vădesc a fi cu totul attele decît cele nobile 
proclamate la început? 

(va urma ) 


în lume veţi avea necazuri, 











POEZIE 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 3 



_ ^ JfSSăak 

P _ ■ 



DEMOSTENE ANDRONESCU 



ÎN LOC DE RUGĂCIUNE 


în seara asta. Doamne, Te vei culca fllmîndi 
 2 ima rugăciunii n-o vei avea la cină. 

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumini. 
Cc-mi pîipîia alidală în candela din gînd. 

Sînt prea sărac, Stăpîne; nu am ce-Ţi oferi 
Să-Ţi stîmpăr foamea; furii mi-au tîlhlrit cimarg 
Şi de puiinul suflet ce-1 mai păstram, ca sara 
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni. 

Aş vrea să Ţi pot întinde un gînd sfios mlcaf* 
Dai nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală; 
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petal| 

Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar. 

De l-aş culege-if pripă să Ţi-1 aduc prinos. 
Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce, 

Ar fi păcat de moarte ci. Doamne, Ţi-aş aduce. 
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş tîri prea jos. 

Zădamic stai de veghe şi-aştcpji umil şi blînd; 
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină^ 

Şi-n cerul Tău de ghiaţă cu ţurţuri de lumină, 
în seara asta. Doamne, Te vei culca flămîrxf 


S-a prăbuşit şi cel din urmăMum 
Al catedralei ce-o duram în mine 
$i-un înger trist, rămas printre ruine, 

Mi ndcamnă iar spre cer, dar la ce bunj 

Ruinele mi-au îngropat afund 
Şi tîmăcopul vrerii şi mistria; 

Mi s-a dczgărdinal şi temelia 
Şi pînâ-n suflet beznele-mi pătrund. 

Din candeli aparte picură ulei 
Şi vitregia-şi fulguieşte neaua. 

Căderea asu mi-a surpat şi steaua, 
Lăsînd o bortă neagră-n locul cl 

î>e-aş încerca arcuş si nud rivnesc* 

Ar fi si surp un nou popor de îngeri 
Şi-adt de greu mi-e carul de îrtfifagciţ 
Cl junei) dorului dc-abia-l urnesc, 

Cu visul mort, cu sufletul pustiu, 

-fUmîh sft pltng pe cea din unni treaptă; 
Alături îngerul ml mai aşteaptă. 

Dar U ce bun? în dec «.prea tfceiu, 


REGRETE 


,Adl de dor tei este cîteodatl 
I De mîngîieri, de galeşi ochi de faif 


Cu pleoape moi şi tremurări în gene 
Şub cari se tolănesc priviri viclene; 

Şi-atît de obosii sînt de-aşiepliri, 

Mi-e buza arsă de nesirutiri. 

Mă dor dorinţi ce-n mine-au putreziţi. 

De nevibrări mi-e sufletu-mpietrit, 

Sînt cimitir dc doruri nc-mplinite 

Şi de păcate nepăcătuite, 

tic pofte moi care mustesc în mine. 

Ji mă frămîntă ca pe orişicine, 
bar nu-şi găsesc izvorul să se-adape. 
fai dor priviri ce le-am ucis sub plcoapfy 
Mă dor şi gînduri şi-amintiri mă dor. 

De ochii tăi adînci şi mari mi-e dor, 
M-aplec şi plîng peste trecutul meu 
Cu lacrămi ce se varsl-n Dumnezeu; 


închipuit din piatra de granit 
Şi dezvelit din ca doar pe jumate. 

Aştept cu forme nedeterminate 
Să mă-mplinească cel ce m-a gîndiL, 

De-un meşter mare început cîndva. 

Am fost lisat la jumătate baltă. 

6, de-aş avea îrt mîini ciocan şi daltă$ 
Din piatră singur m-aş descătuşa! 

în sînul pietrei dureros zvîcnesc, 
Citîndu-mi formele închipuite. 

Cu simţuri însă nedesăvîrşitc 
încerc zădamic să mă desluşesc. 

încătuşat aştept necontenit 
în lumea formelor să trec hotarul. 

Dar poate-aştept degeaba, căci pietranif 
Ce vru şă-ml dăe viaţă a murit 


DE CÎNO MĂ ŞTIU 


De cînd mi ştiu, de oînd mi-a aduc aminie 4 
{5 am fost decît o crîncenăncleştarţ 
Şi n-am avut răgaz, o Doamne sfintCţ 
Ş-adun din viaţi cel puţin o floare. 

Am ounoscut trăind atîieanfrîngen^ 
ţi de-ar fi fost să le suporte cerni 
Demult ar fi rămas fără dc îngeri^ 
Demult i s-ar fi destrămat misterul; 

Şi-am strins din viaţă-atîţia spini că dad^ 
ţc ar răstigni acum din nou, Părinlc t 
Cununa Ta ăr fi de toi săracă; 

Şi am murit de-alîfea ori în minte, 


Că dc cădea cîte o stea în parte, 

Pe boltă nu mai rămînea nici una 
Şi-acum, cînd mor cu cea din urmă moarte, 
Ar trebui de sus sft cadă luna. 

De cînd mă ştiu, de cînd mi-aduc aminte, 
N-am fost decît o crîncenl-ncleşlare; 
Mi-e dedesubtul plin de oseminte 
Şi de epave ca un fund dc mare. 


I IIJIVJIIIVHI!' ..... I 

NESTATORNICIE I 


Sorb durut amarul fierii 
Din netrebnice pahar!; 
Ca-ntr-un măr mierla durerii 
Urcă-n mine şi coboară. 

Zbatu-mi-ntre rău şi bine 
Ca un cîntoc între strune 
Şi-nfrăiescu-se în mine 
fi Şi blestem şi rugăciune. 

Cînd sînt sus mă soarbe golul 
Şi-adîncimile mă cer. 

CM şîm jos tînjesc de dond 
Ciocirliilor din Cer. 


ii cînd cad, şrăvtl ta tini 
■oi azurul, cii nesaţ; 
fre cu mine în lumină 
‘oată bezna cînd mă-na% 


be mă rătăcesc prin. stejo 
Jîegisescu-mă-ntre spini 

Î i de-adorm în smîrcuri rele 
li trezesc pe munţi de crinii 
’ :• ; ‘ * 

Cînd blestem, fumeg tlmîie; 
Cînd mă rog, duhnesc pucioaslj 
•Şîrit cînd flacări-albăstrie, 

Sînt cînd pată negricioasă 

boaninc, Doamne, varsă-ii mila. 

Şi în pisc sau jos în smîrC 
Ţintuieşte-mă cu sila. 

Slava ta să n-o mai spurc! 


T-*v _v_1,1 




lui V. Voicutescu 


Mai este. Doamne, pînS-n cer? Mai este 
h şl mă faci păna| luminii Talc? 

Sau poate tot n-a fost decît poveste. 
|i-am colbăit degeaba-itîia ialoj 

be-atîia vreme urc ttriş, pe coate. 

•Şi-am snuls în clitrare-aiîţi luceierj 
Că £-o mai (ine mult urcuşul, poate 
(Doar cei prea-nalţi să mai rlmîni teferi, 

‘Şi-am risipit atîta suflet. Tată, 4 
în rivna mea neasimuit de marc, 

Ci de-o măi fi s-ajung îh cer vreodată 
N-o să mai am ce-Ţi pune Ia picioare, 

Vam dat tribul la fiecare vamă. 

L-am aşternut pe fiecare treaptă. 

L-am risipit întruna, dar mi-e teamă 
Că la sosire nimeni nu m-aşieapt*. 

ţîtîş, pe bnnei, cu sunetul la gură; 
fire munt%.Q^nchipuitc creste^ 
fhn toi.ce-l»il® nuu şîW o picături 
Mai este, Doamne, pînl-n cer, mai estet 




































fag. 4 


PUNCTE CARDINALE 


PAGINI DE ISTORIE 
CONTEMPORANA 



Rândurile acestea sunt scrise în urma unor articole 
apărute în revista "Puncte Cardinale’, în trei numere succesive, 
Oecembrie 1991, Ianuarie şi Februarie 1992, primele două 
sub titlul ‘Cazul Codreanu", iar cel de-al treilea -‘Scrisoare 
deschisă către bătrânii legionari (1992)", toate sub semnătura 
D-lui Râzvan Codrescu. Ca unul care mă pot număra printre 
’cei mai bătrâni legionari" care au participat îndeaproape şi 
alăturea de Corneliu Codreanu la evenimentele esenţiale din 
anii 1936-38, am avut senzaţia de a mă regăsi în atmosfera 
în care plutea lumea noastră de atunci. 

Dl. Râzvan Codrescu face parte din generaţia 
tineretului român de astăzi Adâncimea şi seriozitatea cu care 
analizează în primele două articole problemele ce se nasc 
dintr’o necesară reactualizare a gândirii legionare m’au 
Impresionat. Cetindu-le, o linişte s’a aşternut peste sufletul 
meu încărcat de atâtea amintiri, încercat de atâta pribegie 
şi chinuit de atâtea întrebări. 

Şi deodată mi-a venit în gând parabola 
semănătorului, cu rodirea'seminjei care 5 a căzut pe pământ 
bun. t 

Despre opera lui Corneliu Codreanu, încă înainte 
oe strangularea lui, profesorul Nae lonescu, cel care a înţeles 
poate cel mai kiine adâncimea ei şi i-a simţit suflul înnoitor* 
spunea în 1936: *A crede că odată cu dispariţia Iul Cometiu 
Codreanu se va nărui şi opera Iul, ar însemna să ne facem 
O stabă Idee despre adâncimea acestei opere. Minunea 
pe care a tăcut-o Corneliu Codreanu e aşa de mare, că 
de acum II depăşeşte şl pe eY.{Q. Racoveanu în LEGEA, 
J957: Nae lonescu, Fapte şi cuvinte). După strangulare^ 
jui, spunea Profesorul, "cea mai rodnică răzbunare a lui Cor* 
nellu Codreanu este înfăptuirea vrerii lul> 

întreaga problemă care s’a pus şi se va pune m 
continuare, atunci când va fi vorba de Mişcarea Legionară^ 
j'a izbit şi se va izbi mereu tocmai de înţelegerea ş» 
Interpretarea "vrerii Iul*, de soarta seminţei semănate întrgh 
pmp de urgie şi de pământul care a primit-o în sânul lui, aştep* 
tând răsăritul unui soare mal blând, ca să poată rodi, 

A trecut de atunci mai bine de o jumătate de veâC. 
Asupra acestei Mişcări s’au abătut toate fulgeieîe celor carj 
aveau tot interesul ca ea să dispară din preocupările românuluf, 
închisorile, lagărele, gloanţele, denigrarea sistematică şi într’o 
Jgrecam mă$ur| chiar unele acte ale legionarilor, au reuşft 


___ ^ m ui? jf ||* | r.dll " M' ■ w m mm ■■ 

imn i'm iiiii. v iri F ii .iViTi «■■■> i ir.a M'jţ fi 1 A 

. 111111111 .ni 


ÎN actualitatea româneasca 


să creeze un climat de suspiciune greu de înţeles. Pentru tâ t 
dincolo de opinii, de acceptare sau refuz, istoria românească 
pu se poate lipsi de paginile -bune şi rele- care s’au scris în 
Jurul acestui fenomen cu totul inedit în istoria secolului XX: 
Opinia care a predominat de-a lungul acestei jumătăţi de secol 
a fost aceea de a considera Mişcarea ca un fenomen epider¬ 
mic, născut îotr’o conjunctură specială, hrănită de influenţa 
dominantă a mişcărilor totalitare, zise "de dreapta". 

Puţini au fost cei care au intuit profunzimea 
angajamentului şi înălţimea valorii spirituale solicitate de acest 
pedagog răsărit din străfundurile conştiinţei perene a neamului 
românesc. Şi Nae lonescu a fost printre primii. 

Mişcarea Legionară nu a fost o întocmire idelologicâ 
Structurată pe criterii politice sau doctrinare. Ea nu s’a înfeudat 
Unui sistem economic sau politic existent, ci s’a născut dintr’o 
necesitate organică. 

Neamul românesc era confruntat cu o realitate 
dramatică. Fiinţa lui era ameninţată cu dizolvarea într’un amal 


RĂSPUNS LA O 
"SCRISOARE DESCHISĂ" 


gam eterodit. Destrămarea ţesutului moral, după primul război 
Mondial, a gernpinat o atmosferă încărcată de abuzuri. Jaful 
averii publioe, corupţia, înstrăinarea patrimoniului, erau practici 
curente, ce abia dacă mai încercau să se acopere cu o brumă 
de legalitate. Realizarea idealului unirii adusese între hotarele 
ţării oameni noi, pregătiţi intelectual. Noi bogăţii şi puteri 
spirituale se integraseră în viaţa românească. "Pătura 
suprapusă"; sediment eterodit, mixtură eterogenă şţ 
nesănătoasă, avea însă o capadtate de asimilare uluitoare, 
toate elementele tinere care intrau în viaţa politică erau expuse 

VA 



'unei tentai» fâ care, nepregătite, cu greu ptffeâu rezistă-Da 
aceea nu de inteligente şi de programe politice avea nevoe 
neamul ci de oameni cinstiţi sufleteşte. Era nevoe, din» 
ţn ce mai mult, de o revoluţie spirituală care să redea românului, 
încrederea în propriile lui virtuţi. Neamul avea nevoie de un 
educator, Aşa a apărut Căpitanul 

Viaţa unui popor se desfăşoară mro evoluţie per¬ 
manentă. Trebue să se adapteze continuu istoriei. De aid 
si necesitatea unei doctrine scutite de onoe loimâ de dog¬ 
matism de structuri îngheţate. Asemenea unui copac în 
«Imanentă creştere, învăţătura lui a evoluat, înfigând din 
oe în ce mai adânc rădăcinile Mişcării în aspiraţiile profunde 
ale neamului. Ca educator -Corneliu Codreanu a transform* 
oamenii, Im îmbrăcat sufletul tn haină de nuntă - (G. 
Racoveanu) Această -haină de nuntă’ este din nou oferită 
sufletului tineretului român, tineret căruia îi revine sarcina 
reactualizării unui crez care, departe de a (i un simplu capitol 
încheiat de istorie, jalonează drumul spre o soluţie capabilă 
să vindece adânca rană spirituală deschisă de barbaria 

Gândirea legionară a fost elaborată de forţa şi adân¬ 
cimea credinţei ortodoxe a lui Corneliu Codreanu şi Ion Moţa 
Perenitatea ei a fost asigurată de nenumăraţii martiri care în 
această jumătate de secol au acceptat senini sacrificiul, convin¬ 
şi că numai prin dăruire se va putea construi viitorul acestui 
popor Ca orioe activitatea omenească, şi activitatea legionară 
se înscrie în evoluţia vremii, cu părţile ei determinate de situaţia 
momentului şi cu ideile care-i asigură continuitatea. 

Ceea 'ce, de altfel, încearcă să analizeze şi Dl. 
Codrescu, a cărui perspicacitate şi putere de pătrundere nu 
poate decât să bucure pe cei care de acum-putem aştepta 
cu sufletul senin împlinirea destinului" nostru. Datoria noastră, 
^ celor "bătrâni", este de a sprijini cu gestul şi cu experienţa 
pe cei care, înfruntând noua dezlănţuire prevestitoare de alte 
adversităţi. încearcă să găsească drumul eternului românesc 
tocmai în ceea ce a constituit justificarea acţiunii şi suferinţelor 
noastre. 

Istoria va judeCa întotdeauna faptele. Eventualele 
'nostalgii după vremuri care sunt de domeniul amintirii nu trebue 
sâ împiedice râvna celor care, cu sau fără vrerea noastră, 
sunt de acum moştenitorii direcţi siJ voinţei Iul f 

Duiliu Sfinţesc*} 


% 3.S27-15SÎ/ 


STROFE SCRIJELITE PE SWL ÎNCHISORII 

Pimaşu! gfno, ce basme toarce, 
tdmâpustsublâctte... ;> • 

Ferice strn-l Mr* toete 

spinare» lunui blestemate! 

Şi împic&t In stivele, ; v 
gustînâk&ritml tihnit, 

thefofoşl vitfMitthtotfy 
Mitohitor $ ntrfwj/t 


MĂNĂSTIREA DRAGOMIENA 




V*tskm* romiMtsc* & 
RÂZVAN CODRESCU 



— — 4 


















ACTUALITATEA 
POLITICĂ INTERNĂ 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 5 


SCENA POimCA ROMÂNEASCA 


Categorica victorie obţinută la recentele 
alegeri legislative de opoziţia democratică 
in Albania , ţara cea mai săracă şi cu cel mai 
represiv regim comunist din Europa, a avut 
darul să dovedească inconsistenţa 
justificărilor invocate de cei ce caută să pună 
incapacitatea poporului român de a se 
desprinde de trecutul comunist pe seama 
faptului că in România îndelungata şiaccen- 

precum şi 'teroarea exercitată de aparatul 
de represiune au cunoscut un grad de inten¬ 
sitate nemaiîntîlnit in altă ţară din lagărul 
socialist. Ca urmare, cauza mizeriei morale 
şi materiale în care se zbate încă România 
la mai bine de doi an?de la evenimentde 
din Decembrie'89 trebuie căutată, în primul 
tind, în noi înşine şi abia apoi în 
brutalitatea dictaturii comuniste care ne-a 
apăsat, ca un blestem, timp de aproape o 
jumătate de veac . Cit priveşte soluţia de a 
ieşi din această stare de criză, ea este una 
singură: înlăturarea comunismului de 
la guvernare, indiferent de denumirea 
sub care îşi ascunde adevărata fpţă, prin 
votul acordat de majoritatea populaţiei 
forţelor anticomuniste, unite într-o 
alianţă sinceră, constituită pe temeiul 
acestui unic obiectiv. 

Nerespectarea acestei singure modalităţi 
de luptă eficace împotriva îndîrjirii cu care 
regimurile comuniste se cramponează de 
putere ne-a costat dezastrul înregistrat de 
partidele politice democratice la alegerile de 
ta 20 mai 1990. Pe cînd în toate celelalte 
State din fostul lagăr dominat de Uniunea 
Sovietică, alianţele forţelor democratice 
cîştigau alegerile şi preluau guvernarea, la 
noi totul rămînea ca înainte. In timp ce 
guvernele instaurate în noile democraţii 
desfiinţau, fără menajamente, toate 

instituţiile de bază ale sistemului comunist, 
in primul rînd centrul vital al acestuia t 
aparatul de represiune -securitatea 
înlocuindu-l cu instituţii autentic 
democratice, România se înfăţişa Europei 
cu un preşedinte comunist, un guvern al¬ 
cătuit în exclusivitate din comunişti şi un 
Parlament în care majoritatea zdrobitoare 
a senatorilor şi deputaţilor era recrutatădin 
rîndul vîrfurilor nomenclaturii comuniste. 

Nefericitele alegeri din Dumineca Or¬ 
bului au avut consecinţe nefaste pentru 
evoluţia ulterioară a României. în primul 
rînd s-a produs o îngrijorătoare scădere a 
nivelului de trai al populaţiei dublată de o 
inflaţie galopantă, urmare a haosului ce 
domneşte în economia neocomunistă. Pe zi 
ce trece românii devin din ce în ce mai 
săraci. în al doilea rînd, ţara a fost scena 
unor convulsiuni politice comparabile doar 
cu ceea ce se petrecea cu ani în urmă în 
America Latină şi în Africa. Reprimarea 
Pieţii Universităţii şi cele patru ”mineriade " 
sînt fapte care dovedesc cît de departe se 
găseşte regimul condus de preşedintele Iîies- 
cu de un minimum de condiţii obligatorii 
pentru a putea caracteriza un regim politic 
ţa fiind democratic. Dar consecinţa cea mai 
gravă, cu urmări pe termen lung, o 
constituie pierderea stimei, simpatiei şi 
interesului Occidentului faţă de România. 

în această situaţie, în condiţiuni deosebit 
de grele datorită consolidării regimului di 
inspiraţie comunistă instalat în 
Decembrie'89 şi legitimat în Mai'90, 

Sarticivă iPrincipalele %rţe democratice. 


Astfel ia naştere CONVENŢIA 
DEMOCRATICĂ, alianţa politică ce se va 
opune, cu rezultate remarcabile, Frontului 
Salvării Naţionale.la alegerile locale din 
Februarie. Dar cu aceasta, situaţia politici 
ieste departe de a se fi limpezit. Cu toată, 
importanţa pe care o prezintă cucerirea ad¬ 
ministraţiilor locale de către forţele 
democratice în principalele oraşe ale ţării, 
adevărata democraţie nu va putea fi 
instaurată dedt daci t CONVENŢIA 
DEMOCRATICĂ va obţine o victorie 
concludentă k alegerile Uffsktioe n 
prezidenţiale ce vor avea kc în viitorul 


în studiul intitulat Partidul politic, Sociologia unui sistem al par¬ 
tidului politic, publicat în anul 1924 în "Arhiva pentru ştiinţă şi reformă 
socială", Dimitrie Guşti întreprinde o amănunţită analiză a problemei partidelor 
politice. Din conţinutul acestui studiu, deşi scris în urmă cu 70 de ani, reţinem, 
pentru nealterata sa actualitate, distincţia pe care autorul o face între două 
tipuri de partide politice: "partide de program integral şi partide de 
acţiune imediată sau, cu alte cuvinte, partide principale şi partide 
oportuniste" 

Deşi atît partidele de program cît şi partidele oportuniste urmăresc 
"cucerirea puterii politice prin luptă", între ele există o deosebire fundamen¬ 
tală în ceea ce priveşte rostul dobîndirii puterii. în timp ce partidul de program 
urmăreşte guvernarea camijloc pentru a-şi realiza programul, pentru partidul 
politic oportunist obţinerea puterii este un scop în sine. 

Dar deosebirea eseftţială dintre partidul de program şi partidul oportunist 
este pusă în evidenţă de mijloacele de propagandă utilizate, de modul în care 
fiecare dintre ele înţeleg să desfăşoare lupta politică. 

"Partidul de program prin definiţie se adresează judecăţii cetăţenilor care, 
preocupaţi numai de problemele vitale ale naţiunii, sînt chemaţi să frămînte 
şi să discute ideile cuprinse în program: partidul de program vrea să convingă; 
el urmăreşte impunerea anumitor vederi numai prin persuasiune'. 

"Cu totul altul este sistemul de luptă preferat al partidului oportunist. 
Pentru un partid de program de două ori două fac patru; pentru un partid 
oportunist de două ori două fac cinci, fiindcă partidul oportunist nu urmăreşte 
a convinge, ci exclusiv succesul cu orice preţ şi prin orice mijloc. Sînt cinci 
metode pe care oportuniştii le întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru 
a-şi impfine voinţa: 1 . arta de a seduce, a se insiunua şi a place; 2. arta 
de a corupe; 3. arta de a calomnia, minţi şi mistifica; 4 arta de a intriga 
şi, în sfîrşit, 5. arta de a teroriza. Cine stăpîneşte aceste cinci elemente 
âle propagandei oportuniste este un desăvîrşit artist, este perfectul 
om politic". 

Amara ironie conţinută în concluzia de mai sus este subliniată de Dimitrie 
Guşti în descrierea mobilităţii cu care "perfectul om politic" aplică, în funcţie 
de situaţie, fără scrupule, metodele specifice politicianismului oportunist. 

"... dnd insinuarea nu reuşeşte, elocvenţa nu seduce, corupţia nu dă rezul¬ 
tate, calomnia nu face impresie şi intriga e neputincioasă, atunci oportuniştii 
apelează la un mijloc extrem, de desperare: terorizarea, adică întrebuinţarea 
forţei brutale în luptele politice, de la împiedicarea prin forţă a unei întruniri 
publice pînă la exterminarea fizică a adversarului. Fizionomia partidului îh 
acest caz se schimbă complect, partidul nu mai merită denumirea de partid, 
căci el devine o bandă, o facţiune, cea mai degradatoare formă la care poate 
degenera partidul politic". Cuvinte rupte parcă din realitatea politică a României 
de azi! 


nu se exclud, dimpotrivăJ Şi în plus nu 
trebuie să se uite că domnii Uiescu şi Roman 
sînt legaţi unul de altul printr-un lanţ de 
complicităţi în săvîrşirea unor fapte de o 
gravitate deosebită. Teama ca unul sau 
celălalt să dezvăluie adevăruri penibile 
constituie un liant puternic de care trebuie 
să se ţină seama. 

* Trecînd acum în tabăra a ceea ce mai 
înainte se chema Opoziţie, un caz aparte U 
reprezintă domnul Radu Cîmpeanu şi Par¬ 
tidul Naţional Liberal. Urmărind slalomul 
politic, inconsecvenţele condamnabile, dar 
mai ales legăturile suspecte dintre fruntaşii 
liberali şi domnul Uiescu, regretăm că s-au 
desfiinţat dosarele de cadre şi că nu au fost 
dezvăluite, aşa cum s-a procedat în toate 
celelalte state foste comuniste, dosarele întoc* 
mite de Securitate personalităţilor politica, 
proeminente. Am fi fost scutiţi să ne aven- 
turăm în presupuneri mai mult sau mai 
puţin întemeiate şi am fi înţeles o serie de 
fapte, care acum ni se par ciudate. 

Cit priveşte apartenenţa liberalilor atît 
la opoziţie cît şi la guvernare, dacă lucrurile 
nu ar avea un caracter profund dăunător 
pentru eforturile depuse în vederea 
instaurării unei autentice democraţii în 
România, situaţia ar putea fi considerată 
ca un paradox amuzant, explicabil doar prin 
intermediul postulatelor unei logici 
polivalente. în fapt lucrurile sini însă nrplţ 
mai simple şi avînd în vedere că ţara se 
găseşte, în aceste momente, în faţji unuij 
examen decisiv pentru viitorul ei, avem 
datoria să rostim adevărul fără menajamente. 
Domnul Radu Cîmpeanu şi partidul său sînt 
calul troian infiltrat în CONVENŢIA/ 
DEMOCRATICĂ şi pentru tot răul pe car * 
l-au făcut ţării, istoria acestei perioade d* 
adinei frămîntiri politice, nu-i va ierta. 

* O altă formaţiune politică în curs 

-t- ^ .1. A li/iHh C*rttirX /vm/fne 


de domnul Nicolae Manolescu. Apariţia să 
de dată recentă şi prea puţinele dale pe cară 


Avjmaioiiici u ilegbule ugiswive 


apropiat. Pentru a putea spera însă la aceas¬ 
tă victorie, CONVEŢIA DEMOCRATICĂ 
trebuie să continue să existe. 

Pini destul de recent, analizele asupra 
situaţiei politice din România porneau de 
la constatarea existenţei a două tabere cu 
contururi precis definite: Puterea şi 
Opoziţia. Această dihotomie este astăzi 
depăşită.' Ultimele evenimente politice ău 
arătat că Puterea a încetat să mai fie 
expresia unei formaţiuni unitare, iar 
Opoziţia, cel puţin o parte din ea, a încetat 
să se mai delimiteze categoric de poziţiile 
Puterii. Un proces care de fapt a început 
mai de mult, dar care abia acum devine 
evident. 

O sumară trecere în revistă a for¬ 
maţiunilor politice active îh prezent pe scena 
politică este de natură să confirme afirmaţia 
de mai sus. 

* în toate ţările eliberate de comunism, 
partidele răsturnate de la putere şi-au 
păstrat nealterată structura. Ele şi-au schim¬ 
bat doar denumirea dintr-un sentiment de 
jenă faţă de păcatele săvîrşite în trecut { 
devenind partide socialiste. Corespondentul 
românesc al acestui porocedeu este Partidul 
Socialist al Muncit. La noi însă lucrurile 
mu s-au oprit aici. Ingeniozitatea şi inven¬ 
tivitatea, trăsături specifice spiritului latin 
el românului (un eufemism pentru lichdis- 
mul care ne caracterizează) au dat naştere ; 
pe Ungi Frontul Salvării Naţionale, suc¬ 
cesorul legitim al fostului Partid Comunist, 
k o serie'de bastarzi care (şi ascund 
adevărata descendenţi şi adevăratele ţeluri 
sub denumiri doi cele mai ademenitoarei 
Vatra Românească, Partidul România Mart, 
Partidul Democrat Agrar din România, 
Partidul Unităţii Naţionale Române, fără 


să mai amintim diversele variante depaitide 
sodal-democrate care se delimitează unul 
de altul printr-o discretă particulă adăogală 
la coada numelui. Toate aceste formaţiuni 
politice se înscriu pe liniă nostalgiei faţă de 
trecut şi vor răspunde, fără ezitare 
"prezent" la prima chemare pe care PAR¬ 
TIDUL le-o va adresa. 

* Ceea ce f n urmă cu un an părea de 
neimaginat s-a produs la Convenţia din 
luna trecută a Frontului Salvării Naţionale. 
FSN-ul s-a scindat in două partide foarte 
puţin frăţeşti care se înfruntă cu accente 
de intoleraţăşi vehemenţă întilnite doar în 
perioada comunismului dogmatic. 
Rechizitoriul pronunţat de domnul Petre 
Ninosu împotriva domnului Petre Roman 
în faţa camerelor de luat vederi părea copiat 
după documentele de demascare a 
"grupurilor antipartinice şi deviaţiohiste 
de dreapta" din timpul lui Gheorghiu-Dej. 

Că la baza acesta rupturisegăsesc setea 

este neîndoios iar acuzaţiile de apartenenţă 
la scopurile şi practicile comuniste cu c&t 
cele două fracţiuni fesenis te se bombardează 
reciproc dovedesc că punerea semnului 
egalităţii între FSN şi PCR nu a fost o 
eroare. în faţa acestei situaţii groteşti se 
ridică fireasca întrebare: pînă unde se va 
ădînci prăpastia dintre "comuniştii 
dogmatici" ai domnului Uiescu şi^comuni¬ 
ştii reformişti" ai domnului Roman şi cît 
de ireconciliabile sînt cele două poziţii. A 
considera ruptura ca definitivă ar fi o 
greşeală. în practicile oportunismului politic 
principiile'nu au nicjo valoare. Dacă mîine 
interesele le vor dicta să se împace o vor face 
fără întinăm, uitînd că ieri s-au împroşcat 
eu insulte. Comunismul şi lipsa de ruşina 


ic puseuum uayrc uirjuruoMttc n* uwi .num 

să fim reţinuţi în aprecieri. Deocamdată 
PAC-ul este o promisiune care a polarizat 
interesul unei anumite categorii de intelec¬ 
tuali. Să nădăjduim că vor avea înţelepciune# 
de a acţiona pe linia intereselor permanente 
româneşti, participînd cu convingere la 
CONVEŢIA DEMOCRATICĂ. Altfel s-ar 
putea să aibă soarta "independenţilor H de 
k alegerile din Mai'9(k 

* Şi pentru a încheia această analiză pi 
o notă de optimism bine temperat, să ne, 
îndreptăm privirea asupra Partidului » 
Naţional Ţărănesc Creşlin-Democrat şi în 
primul rînd asupra liderului acestui partid, 
domnul Comeliu Coposu. Dacă astăzi există 
q CONVENŢIE DEMOCRATICĂ în jurul 
Căreia sînt polarizate conştiinţele tuturor 
românilor preocupaţi de destinul ţării, aceas-, 
ta se datorează, în primul rînd, Domniei 
Sale. Datorită înţelepciunii şi spiritului său 
concesiv in raporturile cu celelalte partide 
politice din componenţa CONVEŢIEl, 
datorită lipsei oricărei tentaţii de afirmare 


săteni uie uctatcu*, vwhtwm"* 
DEMOCRATICĂ s-a putut afirma şi im¬ 
pune k alegerile din Februarie. Menţinerea 
şi consolidarea acestei almnţe, închegată cu 
cauz ^ obstrucţiilor sistematice- 

^skiiveşim^enţiale, constituiesc con -. 
dtţii primordiale pentru ca şi România să 
se ridice k nivelul prestigiului politic atins 
de Albania. f - 

Să nu uităm însă ci preşedintele Ion 
Uiescu, sub pretextul unor vizite de lucru 
în judeţele din sudul ţării şi-a început deja 
campania electorală. Şi, de asemenea, să nu 
uităm că îh România au existat pînă deunăzi 
4 milioane de cetăţeni care (şi plăteau cu 
conştiinciozitate cotizaţia lunari k casieria 
PCR-ului, despre care este greu de ştiut în 
<4 măsură s-au lepădat de 

Gabriel CQNSTANTINSCU 






Pag. 6 


PUNCTE CARDINALE 


RELIGIE Şl 


ORTODOXIA si STĂTU 


Ceea ce ne-a determinat sâ reproducem capitolul ORTODOXIA Şl STATUL din lucrarea teotoguiui ortodox Sergu 
SiAgakoff -ORDODOX1A- apărută în anul 1933 în traducerea tui Nicotae Grosu, au fost cîteva Nedumeriri pe care ni ie-a 
; sflrolt lectura capitolului "Statul In concepţia biblică sau datoriile celor credincioşi faţă da stat" din cartea CAtĂUZĂ 
j« CREDINŢA ORTOOOXÂ scrisă da iP.C. Sa Părintele Arhimandrit Iile Cleopa în anul 1991, adică ia mai pu$n de doi 
ani de ia evenimentele din Decembrie*^. 

| CÂLÂUZA, <te faptun "Catehism ortodox", a fost concepută ca o suita de dialoguri, avînd ca subiect problemele 

t fondamentato ale cradkţa ortodoxe. Personalul central al acestor dialoguri este 'preotoi" care, în funcţie de obiectivul urmărfc 
Ctf^tefOdoxuT, fie cu "craJinctoşOT Singurul capitol în care autorul renunţ la dialog. 
fiitlB (aprtplU despre "datorite cetea credincioşi taţi de star Cu privire ia această problemă, autorul enunţă, fără a mai 
soa* necesară prezenţa unui interlocutor, următoarele "două adevăruri": 
m n.ttetort> >8ate ri dea ne supune automaţilor de stat ' - : ■■■ ::Ma 

toşMirnm mMmtim Şi ascutlate mi caastă cafflate, ca unele ce "no în zadar poartă saţ# 
de a lapan»3Bpiişdor atcufta rt y dea pedepsi n ea sqj tam^ Incîicarel 

Cu tot prestjgnri de care se bucură autorul CĂLĂUZEI la Biserica ortodoxă, nu putem fi de acord cu cele "două 
Arapa^eb act de neieriâ&jmpiefete faţă de cei care aucâzul Iiuptînd 
d tounp, Oi anaa femîpă, pentru fibertatea neamului, faţă de cai care au fost exterminaţi în temnijBteşj lag^etec^anizate^ 
|p stepă domumst, faţă de toţi aceia care totr-un tel sau aftul au mititei împotriva dictaturii comuniste, dacă am admite că 
ne supune autorităţilor de sfat* «teo datorie de bim creştin, aşa cum ne învaţă Părintele Cleopa 

priveşte afirmaţia că "«ufcxitfpe de statau dreptul 1a respect şi ascultare', că ele au dreptei ca "unele ce 
M ^ ea dovedeşte un cutremurător cinism dacă o punem faţă în faţă 

î ^bf^Wîd^săvîrşSe ds steiul comunist în numele "încălcării tegflor statui* ^ 

Oaie, In shăstria M, Părintele Cleopa să nu fiaftatces-a petrecut în România, In sfatul socialist român", fa; 

ece în continuare chiar şi astăzi? Ne îndoim. Şl totuşi n se recomandă supunere. 


Raporturile dintre Biserică şi Stat s au schimaî mult 
~după epoc. Statei păgân era, în ochii Bisericii primare, bestia 
fxrfind dfâdema cu nume sacrilege. Sentimentul Bisericii faţă 


temi trece" şi curând totul se va sfârşi. Tranziţia deia 
eshatotogism fa istorism este deja însemnată în Epistolele 
St. Pavel, mai ales în cap.XIH al epistolei către Romani, unde, 
îh faţa puterii lui Neron, apostolul proclamă acest principiu: 
t4u este stăpânire fără numai dela Dumnezeu" şi unde el 
admite valoarea pozitivă a Statului în raport cu căile istorice 
-ile împărăţiei iui Dumnezeu Totuşi, r^orturile dintre Biserică 
Şi Stat rămaseră numai exterioare, atâta vreme cât Statul a 
fost păgân. Dar când această putere, în persoana împăratului 
Constantin, s*a înclinat în faţa crucii, situaţia se schimbă: 
Biserica se apropie de Stat şi luă asupra ei răspunderea 
destinelor aoestuia Această apropiere se traduce prin situaţia 
împăratului în Biserică. Când el devine un suvepn creştin. 
Biserica răspândeşte asupra lui darurile şale, prin mijlocirea 
îngerii: şi ea l-a iubit pe cel Uns, nu numai ca pe şefii Statului, 
fer ca pe cetoe poartă un harism special, harismul domniei; 
pa pe logodnicul Bisericii, care aer chipul tei ftristos însuşi 
împăratul primeşte un loc special în ierarhie. Este greu sâ 
Se determine exact acest loc, căci funcţiunea imperială avea 
pai multe înţelesuri: de o parte împăratul era venerat ca pur¬ 
tător alunul harism special; de altă parte el reprezenta în 
Jfcericăpoporul, elementul laic, naţiunea aleasă, "sacerdoţiul 
regal"; şi în fine, ca deţinător al puterii, el era primul sluptor 
al Bisericii; In persoana tui, Statei s'ş încoronat cu crucea. 
Constantin cei Mare se defineşte el tesuşi ca fond "episcop 
din afară". EI dădea ad numelui de episcop înţelesul de ad¬ 
ministrator. supraveghetor ai afacerilor financiare şi 
administrative ale comunităţii, care ii erau proprii în timpul 
apostolilor. Influenţa împăratului Tn Biserică se măsura de fapt 
cu puterea iul Grape situaţiei sale de "episcop din afară", el 
putea sâ exercite o mare influenţă asupra Bsericfi; el convoca 
Şi prezida sinoadele ecumenica, ceea» rîaprovocat ridodafiL 
obiecţkmi nici te Orient, nici te Oocidenl Raporturile dintre 
6isencă şi Stat erau stabifile. In principiu, dUpâ tipul ‘simfonaoT, 
adcăa)acor<teteirTHftealşiaitedepend6n|eicetordbuăpăiţl 
Statei recunoştea legea bisericească ca regulă interioară. 
Biserica se oonsidera ca supusă Statului. Nu era aceasta un 
oezaro-papism, în care supremapa bisericească ar fi aparflnul 
împăratului. Cezaro-papismul n’a fost niciodată decât un abuz* 
nicwfafân'aic&feajna&cutdogm 
*simlonice"dtofre Biserică şi Stat duoeau ia aceea că împăratul 
ConrteoealQfdomenU vieţii şi ai togtefadei bisericeşti, te 
fhle administraţiei lui de Stat Dar. dacă această "simfonie" 
se întâmpla sâ fie tulburată de un ctesacord, tifacă întărâţi 
fcoercau să impună Bisericii direcţiuni dogmatice, carş 
Câteodată erau erezi (arianism, iconoclasm), atenei Biserica 


se găsia persecutată şi adevărata natură a raporturilor ei cu 1 
Statui se arăta din nou; căci niciodată cezaro-papismul n’a 
fost o dogmă. Cu toate acestea, Biserica punea mult preţ pe 
alianţa ei cu Statul, cu atât mai mult cu cât acesta servea 
Biserica şi cu cât existenţa unui şef încoronat ai lumii ortodoxe 
întregi -a împăratului ortodox- era socotită ca un atribut esenţial 
af'Bisfcricii. împăratul era simbolul cuceririi lumii prin cruce; 
el era "arhitectul* împărăţiei fui Dumnezeu pe pământ. în 
momentul căderii Bizanţului, împăratul ortodox avea deja urr 
succesor în persoana Jarului rus, care încinsese coroana 
bizantină şi care era considerat drept continuatorul direct ăl 
imperiului ortodox. în Rusia, în epoca modernă, conceptul 
de ţar nu mai era atât de simplu şi atât de logic cum fusese 
- la Bizanţ. începând cu Petru cel Mare, această noţiune se 
complică cu elemente luterane despre supremaţia monarhului^ 
în Biserică şi acest principiu, fals şi inadmisibil pentru Biserică), 
a pătruns -deşi cu anumite restricţii necesare- în togile fun¬ 
damentale ale Statului; dar el n’a fost proclamat niciodată ca 
lege a Bisericii Anumite elemente de ce2aro-papism nu inter* 
veneau aici decât ca abuzuri, ca şi transformarea Bisericii 
într’un departament ad 

miriistrativ, în "departament al confesiunii ortodoxe" Cu toate 
aceste abuzuri, ideea împăratului ortodox şi tocul lui în Biserică 
rămâneau ceeace erau altădată şi n’aveau nimic comun cu 
un papism personificat rn împărat (oezaro-papism). Biserica 
ortodoxă voia să influenţeze pe cât posibH asupra puterii 
Statului, dar dinlăuntru şi no din afară. Teoria romană a celor 
douăsăbii, după care papa instituepe monarhi prin consacrare 
fH depune prin excomunicare -după care deci el este 
distribuitorul suprem al oricărei puteri publice- n*a existat 
niciodată în Ortodoxie. 

Când, în persoana împăratului Constata, preamărit 
de Biserică drept "întocmai cu apostolii", Statei se recunoscu 

creştin, putea sâ pară că chestiunea raporturilor dintre Biserici ' 

şi Stat a fost rezolvată; Statul înceta să mai fie "bestia", îşi’ 
pierdea natura păgână, intra te domeniul împărăţiei lui 
Dumnezeu. In aceiaşi timp, problema tocului ierarhic S 
împăratului era soluţionate persoana imperii intra în ierarhia 
tciesiaslică, ca purtător al unui harism. Raporterileîntre împărat 
f episcopat şi locui împăratului te Biserică păreau să fie fun- 
damentede nemişcat ate acesteia Şi totuşi evenimentele au 
arătat că o astfel de'conduzie era falsă: Biserica ortodoxă 
a pierdut de două-ori pe împăratul ortoodox, odată la căderea 
Bizanţului şi altădată rn zilele noastre, la căderea imperiului 
rus. Sub acest raport Biserica a revenit ia starea lucrurilor, 
xare erau înainte de Constantin. (Suverani ortodocşii Statelor 
balcanice nu pot să fie consideraţi ca şefi de regate ortodoxe, 
•semănătoare Bizanţului şi Rusiei). Biserica există acum fără 
împărat, şi situaţia ei hansmaticâ. plenitudinea darurilor sale 
nu sta schimbat totuş Ce s a înfimplat deci? în realitate, n’a 


fost atât de simplu şi atât de uşor cum s ar putea crede, să 
se transforme Statul păgân într’un Stat creştin. A fost uşor 
să se transforme, prin edictul dela Mfari, o relgiune persecut 
în religiune tolerată şi mai târziu în refigiune de StaîşicNar 
sâ fie îmbrăcată într’o armătură oficială Dar Statul însuşi 
rămânea păgân din susul până în josul vieţii lui, el rămânea 
impregnat de concepţiunile impenului roman şi ale 
despotismului oriental. Bizanţul -în persoana împtopor b- 
a făcut eforturi considerabile pentru a apropia togfe Statului 
de acelea ale Bisericii, dar aoest lucru n’a fost decât inoepub 
unui lung drum istoric, care fu întrerupt de catastrofa. Acelaş 
fapt s a reprodus în Rusia Era, în Rus» veche, un număr 
de frumoase trăsături, de 

o pietate patriarhală, dar subsista în ea totuşi atâtea elemente 
naturale şi păgâne şi, în Statul rus, atâtea elemente de 
despotism prusian şi asiatic, încât era prematur sâ se vorbeas¬ 
că de un stat creştin. Aceasta era soartea lumii creştine în 
întregime, în Orient şi în Occident a aoestei lumi care se ridica 
din barbaria primitivă la creştinism: situaţiunea imperiului or¬ 
todox -bizantin şi rus- n’a fost alta decât aceea a sfântului 
imperiu roman-german Aceste imperii creştine nu erau decât 
un simbol pentru ceeace ar fi trebuitsa fie, şi ar fi cu siguranţă 
o gravă eroare sâ se identifice simbolul, sau visul cu reaitatea. 
împăraţii creştini au condus popoarele lor către Hristes te 
măsura în care o astfel de conducere era posibilă. Dar acei 
timp a trecut, căd viaţa, ea însăşi, a pus capăt reprezentării - 
reale a poporului Bisericii în persoana prinţului, reprezentare 
pe care se baza autoritatea prinţului în Biserică. în această 
reprezentare, puterea prinţului a devenit o ficţiune, care con¬ 
duce la formele cete mai dure ale tiraniei, -tirania bisericească 
şi jugul cezaro-papismului. Poporul a început să trăiască din 
viaţa lui proprie, făcând abstracţie de această reprezentare 
a poporului prin prinţ. Dacă Statul poate să fie pătruns de duhul 
Bisericii, aceasta nu se poate face în mod exterior, ci interior; 
nu de sus, d de jos. Suntem deci aduşi la un nou aspect al 
chestiunii raporturilor dintre Biserică şi Stat la aspectul propriu 
timpurilor modeme. Sunt ad două chestiuni: una privind 
-relaţiunile dintre Ortodoxie şi puterea imperială şi altaprivind 


raporturile dintre Ortodoxie şi Statul în genera*. 

Legătura dintre Ortodoxie şi puterea imperială 
("autocraţia") -este ea determinată în rod dogmatic' 7 Nu este 
mai degrabă o legătură acadentalâ, formată In cursul istoriei 
şîpe care tot istoria a suprimato? In tagie veacuri de existen- 
ţă a imperiului ortodox, ordinea tucruriJor stabilite era con¬ 
siderata ca imuabilă. Cu siguranţă aoeasfâ convingere n’a 
devenit nidodată o dogmă şi nu putea să devină, pur şi simpto 
fiindcă ea nu avea baze în creştinism. Cum am spus deja, 
ănpăratul, Unsul lui IXjmnezeu, purtătorul unui hansm al puteri 
reprezentantul laicflor. ocupa un toc determinat în Biserică. 
Par aoest loc nu este atât de necesar existenţei Bisericii ca 

(continuare în pag.8) 

















- 5. Cele trei monoteisme - 


| B. CR£ŞT(NI$WU{.p 

(Subcapitolul de faji cuprinde 
doer o schi|l sumară t Crejtinismului 
■oue aspectele fi problemele prezentate 
fc el vor fi reluate, adhtdte fi completate 
ta capitolele uimitoare). 

Creştinismul a luat naştere în 
mediul religios evreiesc, continuînd şi 
depişmd revelaţia divină cuprinsă fa căr¬ 
ţile Vechiului Testament. "S| nu socotiţi 
ci am venit să stric Legea sau Proorocii; 
n-am venit să stric, ci a împlinesc'’ 
(MâieU,17). Creştinismul valorifică latura 
dumnezeiască a vechiului iudaism, corn- 
bidnd neajunsurile lui omeneşti El adu», 
prin lisus Hristos, adevărata conştiinţă a 
ceksr dumnezeieşti şi consolidează legătura 
spirituală dintre om şi Dumnezeu. "Clei 
Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi 
adevărul au venit prin lisus Hristos" 
(10 AN,1,17). De aici rezultă, fireşte, că, 
spre deosebire de evrei, creştinii citesc 
şi interpretează Vechiul Testament în 
lumina Noului Testament, călăuza lor 
supremă. 

Monoteismul creştin şe 
deosebeşte de cel evreiesc în primul rînd 
pnn dogma trinlUrA. Dumnezeu este 
Unul ca fiinţă, dar se manifestă în trei 
Ipostaze Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Asupra 
acestei dogme fundamentale, fixată 
definitiv în Crezul creştin, vom reveni 
la momentul potrivit, cu toate precizările 
teologice care se impun Deocamdată vom 
reţine că, după credinţa creştină, Dum¬ 
nezeu însuşi, în a doua sa ipostază (Fiul), 
"S-a tacrupat de la Duhul Sfînt şi din 
Fecioara Mana şi S-a făcut om". De aceea 
lisus este numit deopotrivă Fiul lui Dum¬ 
nezeu şi Fiul Omului. Dumnezeirea Lui 
eşte piatra de temelie a noii religii. Cine 
contestă dumnezeirea lui lisus Hristos, 
chiar dacă pretinde că-1 respectă şi ci-f 
pre ţu i e şte , nu este nici creştin, nici om 
ţşbgioi. De la nunele Mânuitorului derivi 
fi acelea de creştinism şi creştin. Pentru 
tatfia oară ucenicii lui Christos s-au numit 
pe et taşişi creştini spre jumătate! 
veacului tatii, ta părţile Antiohiei (a se 
vedea FAPTE,11,26). 

lisus Hristos, Dumnezeul 
întrupat, s-a dăruit lumii ta dubla postură 
de Mtamitor şi Învăţător. El a propovăduit, 
a săvîrşit minuni, a îndurat patimă, răstig¬ 
nire şi moarte, pentru ca a treia zi să învie 
din monnînt, “cu moartea pre moarte 
călctad şi cdor din monninte viaţă dămin- 
du-le“, cum spune ctatarea pascali In cele 
din urmă, fncheindu-şi misiunea' 
mtatuitoare pe pămînt, s-a înălţat la ceruri, 
"unde şade de-a dreapta Tatălui", adică 
ta plinătatea slavei sale dumnezeieşti, de 
unde "iarăşi va să vie cu mărire, să judece 
viii şi morţii, a cănii împărăţie nu v« avea 
sfirşit" (Simbolul Credinţei). "învierea 
Domnului e nădejdea noastră -spune 
Fericitul Augusan şi înălţarea Domnului 
* glorii noastră". Noi trăim, aşadar, cu 
'nădejdea învierii şi cu putinţa transcendent 
condiţiei noastre pămtateşti. 

Prin învăţătura sa Hristos a arătat 
lumii calea mtaluirii; prin jertfa sa pe 
cruce, “a ridicat păcatul lumii"; prin 
Învierea sa, “a biruit moartea". Neştiinţa, 
păcatul şi moartea -iată cele trei 
■ede aăvft ş iii ale anului "căzut" împotriva 
**roni creştinismul îsi înarmează credin 


cioşii, oferind, prin lisus Hristos, temeiul 
Şi modelul absolut al existenţei creştine 
(care nu-i altceva decît tmltatlo Chrlstl, 
"urmare a lui Christos"). 

Venirea Fiului reprezintă 
împlinirea întocmai a profeţiilor 
cuprinse tn Vechiul Testament. Hristos 
îhseamnă literal "Unsul", fiind tălmăcirea 
Srccească a ebraicului Mnshlah. lisus este 
Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Mmtnitorul 
OgMuit (despre care mlrturiseră 
proorocii), restauratorul omului şi al lumii, 
revelaţia supremă a divinului ta istorie. 

Mesianismul creştin este 
spiritualist şl universalist Spre deosebire 
de iudaism, creştinismul este o religie 
deschisă tuturor neamurilor pămîntului. 
De altfel uriaşa lui răspîndire şi puternica 
lui autoritate, faptul de a fi despicat ta 
două istoria ("Înainte de Hristos" şi "după 
Hristos", ceea ce, din păcate, ta limbajul 
kkizat de astăzi, se înlocuieşte curent prin 
"înaintea erei noastre" şi "era noastră"!) 


Precum cu-v-am iubit pc voi, aşa şi voi 
unul pe altul să vă iubiţi" -IOAN, 13,34). 
Din această măsură dumnezeiască a iubirii 
rezultă o consecinţă de care iudaismul a 
rămas complet străin: "Aţi auzit că s-a 
zis: Si iubeşti pc aproapele tău şi să urăşti 
pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi 
pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei 
ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă 
urăsc şi rugaţi-vi pentru ei ce vă vatlmă 
şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui 
vostru Celui din ceruri, că El face să 
răsară soarele şi peste cei răi şi peste cel 
buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi 
şi peste cei nedrepţi... Fiţi, dar, voi 
desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc 
desăvîrşit este" (MATEL5,43-48). Credin¬ 
ciosul, iubind, îşi pune dreaptă nădejde 
ta Dumnezeu şi făptura lui întreagă se 
bucură întru Domnul; el aşteaptă, laolaltă 
cu tot neamul creştinesc, cu cei vii şi CU 
cei adormiţi, "învierea morţilor şi viaţa 
veacului ce va să fie" (cu afirmarea acestei 



stat semne, între altele, ale originii sale 
dumnezeieşti. 

Aderenţa la creştinism se face 
prin credinţă (ta Sftata Ţreime, ta Sfînta 
Biserici, în Sfintele Taine şi ta celelalte 
dogme şi învăţături creştine, la care ne 
vom referi pe larg fa capitolele viitoare). 
Numai că "precum trupul firi de suflet 
mort este, tot aşa şi credinţa fără de fapte 
moartă este" (IACOV,2,26). Faptele 
credinţei stal faptele Iubirii. Dragostea 
este pomnea cea marc pe care ne-a dat-o 
Mfatuitorul. Dacă în Vechiul Testament 
măsura iubirii era iubirea omului de sine 
tnsuşi ("Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul 
tiu cu toata inima ta... Si iubeşti pe 
aproapele tiu ca pe tine fasuţi. In aceste 
două porunci se cuprinde toată Legea şi 
Proorocii" -MATEI.22,37-40), ta Noul 
Testament măsura iubirii devine însăşi 
iubirea lui Hristos faţă de noi ("Poruncă 
noul dan vouă: "Să vă iubiţi unul pe altul 


nădejdi se încheie şi Crezul creştin). 

Prin urmare, acestea trei -credin¬ 
ţa, Iubirea şl nădejdea- stat marile virtuţi 
ale vieţii întru Hristos. "Şi acum rămta 
acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. 
Iar mai mare dintre acestea este dragostea" 
(ICORINTENI,13,13). 

Viaţa pimtaieasci şi tavătătura 
lui lisus Hristos au fost consemnate fa 
scris de către apostoli şi Evanghelişti. 
Aceste scrieri sfinte, insuflate de Duhul 
lui Dumnezeu, alcătuiesc cea de-a doua 
parte a Bibliei, Noul Testament, 
principalul izvor de credinţă al religiei 
creştine. Lui i se adaugi Sfînta Tradiţie 
si învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii 
tn lunea ortodoxă răsăriteană se bucuri 
de o mare preţuire Fllocalia ("iubirea de 
frumuseţe", ta sens dumnezeiesc), 
cupnnzînd pagini alese din scrierile 
ziditoare de suflet ale sfinţilor răsări tem. 
Versiunea românească a acesteia, datorată 


părintelui Dumitru St ini Iote, număra as¬ 
tăzi 12 volume (traduse şi publicate de-a 
lungul anilor, începînd din 1946). 

Cultul creştin sc desfăşoară, cu 
rare excepţii, ta biserici, prin mijlocirea 
preoţilor de diferite ranguri, şi constă din 
sacramente (slvuşirea Sfiinielor Taine, 
mai cu seamă a Sfintei Euharistii), 
rugăciuni, lecturi din Cărţile Sfinte şi 
lîlcuirea acestora (prin predici), precum 
şi din etalări bisericeşti. Principala slujbă 
creştini este Sfînta Liturghie, ta bisericile 
ordotoxe este savîrşită de regulă liturghia 
Sf. loan Gura-de-Aur (Hnsostomul), ar¬ 
hiepiscop al COnstantinopolului din veacul 
al rV-lea, unul dintre cei mai însemnaţi 
sfinţi ierarhi şi scriitori bisericeşti ai creş¬ 
tini tăţii. Cultul, ca şi doctrina creştini, 
cunoaşte unde diferenţieri, ta funcţie de 
cadrul confesional. Creştinismul actual 
se exerciţi ta trei mari confesiuni: or¬ 
todoxia, catolicismul şi protestantismul 
Asupra diferitelor aspecte confesionale 
vom reveni tatr-un capitol separat Să 
precizăm deocamdată ci nu au statut de 
confesiuni numeroasele secte eretice, 
pretins creştine, jalnice expresii ale 
rătăcirii spirituale a lumii moderne (bapti¬ 
şti, adventişti, penticostali. Martorii lui 
lehova ş.a.m.<L). Avediratul creştin, 
încadrat confesional ta Biserica Creştină 
milenară,- este dator să se delimiteze de 
orice formă de sectarism şi să apere 
unitatea creştinismului apostolic, uimind 
sfatul Sf. Pavel: "Şi vă îndemn, fraţilor, 
să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi 
sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi 
primil-o. Depfirtaţi-vă de ei!" 
(ROMANI, 16,17). Românii, ortodocşi ta 
covîrşitoarea lor majoritate, prin naştere 
şi prin tradiţie, n-ar trebui să uite nici o 
clipă că "ortodoxia" însemnă, ta traducere 
literală, tocmai dreapta credinţă. Si mi 
umblăm deci pe căile cele strîmbe şi să 
nu ne plecăm urechea către "proorocii 
mincinoşi" ai veacului acestuia, ca nu 
cumva, amlgindu-ne ci adunăm, să 
risipim şi moştenirea primită din bătrîni! 

Ziua sfrntă a creştinilor este 
Duminica CZiua Domnului", ziua în care 
Hristos a înviat din morţi). Principalele 
sărbători creştine stat Crăciunul (Naşterea 
Domnului), avfad dată fixă (25 decembrie) 
şi Paştile (învierea Domnului), prlznuit 
primăvara, cu dată variabilă de la an la 
an. Ele stat precedate de cele două mari 
posturi. Ortodoxia acordă cea mai mare 
Cinste învierii (şi Postului Mare care o 
precede, la capătul căruia toţi credincioşii 
.trebuie să-şi mărturisească păcatele -să 
se spovedească- şi să se împărtăşească din 
trupul şi stagele Domnului), ta vreme ce 
catolicii si protestanţii (lot catolici la 
origine) preţuiesc prioritar sărbătoarea 
Crăciunului. 

Creştinismul este, de multe 
veacuri, religia cu cel mai mare număr 
de credincioşi (astăzi ei depăşesc cu mult 
un miliard, reprezeniîhd cam o treime din 
omenirea actuală). Toate ţările din Eurppa 
şi din cele două Amcnci stat ţări creştine. 
Dar numeroşi creştini trăiesc şi pe celelalte 
continente. Nu există astazi ta lume nici 
O Jară fără comunităţi creştine. De altfel, 
ultima poruncă a lui lisus Hristos, înaintea 
înălţării din Bctania, a fost tocmai aceasta: 
"Datu-Mi-s-a toată puterea, ta cw şi pe 
pămînt. Drept aceea, mcrgtad, învăţaţi 
toate neamurile, boteztadu-le ta numele 
Tatălui şi al Fiului şi al Sfintului Duh, 
tademntadu-le să păzească toate d)e v-am 
poruncit vouă. Şi iată. Eu cu voi stat ta 
toate zilele, ptai la sftrşiml veacului. 
Amin* (MATEL28,18-20). 

(va urma) 

VASILE A. MARIAN 














Pag. 8 


PUNCTE CARDINALE 


OPINII 


sosim 



Prinşi cu ale noastre zilnice nimicuri, 
"esenţiale" le considerăm noi (griji, necazuri, 
orgolii, opoitunisme sau in cazul unora chiar 
ticăloşii) nu avem timp să mai şi luăm 
aminte la ceea ce se întîmplă în jurul nostru, 
Şi se întîmplă multe. Se năruicsc imperii, 
se fac de ruşine proroci mincinoşi, se trezesc 
din amorţeală seminţii, se desfac făcături 
vechi şi se încropesc altele noi, într-un 
cuvînt, în jurul nostru se face istorie. Şi noi, 
noi ce facem? După zvîcnirea de orgoliu 
ifin decembrie *89, datorită inconsecvenţei 
sau poate neputinţei noastre de a duce un 
lucru la bun sfirşii (este vorba de revoluţie 
care a fost lăsată la jumătate baltă), ne-am 
împotmolit într-o fundătură a istorici din 
parc, pentru a ieşi, va trebuită mergem de-a- 
ndăratelea. Pînă una alta, ne irosim energiile 
în preocupări minore, uneori de-a dreptul 
meschine, refuzînd, deliberat parcă, să nc 
implicăm în evenimentele majore (în cele 
care ne privesc şi pe noi) ce se derulează, 
cu repeziciune în lume, în jurul nostru şi 
peste noi se face istorie şi noi nc ţinem sub 
val vrind parcă să demonstrăm că spusa 
cronicarului în legătură cu vremile şi cu 
bietul om este adevărată. Şi cînd te gîndeşti 
că în decursul zbuciumatei sale istorii, 
românul a făcut totuşi dovada că ştie şâ 
profite de împrejurări, nelăsînd să-i scape 
pici o ocazie care-1 privea fără să se implice, 
fur acum? Acum ocaziile se succed dar noi 
aşteptăm ca Dumnezeu să ne şi bage în 
Sraistă. 

A stat în puterea noastră să scăpăm 
definitiv de comunism dar noi nătîngi, după 
CC am dat, în acest scop, tribul dc sînge cum 
Itici unul dintre celelalte popoare aflate în 
Situaţia noastră nu a dat, nc-am oprit la 
jumătate, lăsînd un lucru pe care-l 


H0STRH 

ÎDOHRTE 

începuserăm bine, neterminat. Mai mult dccît 
atît, cu o uşurinţă şi cu o naivitate de ncad- 
mts, ne-am lăsat, pentru a fi vindecaţi, pe 
mîna acelora care au fost purtătorii 
microbilor care ne-aU îmbolnăvit. Aceasta 
a fost prima şi cea mai mare ocazie pe care 
am irosit-o. Au urmat apoi altele. 

La un moment dat a fost denunţat de 
către comunitatea internaţională şi de fosta 
Uniunea Sovietică însăşi, pactul Ribbentrop- 
Mololov, denunţare circ atrage după sine 
şi anularea efectelor lui. Or, unul dintre 
efectele acestui pact a fost dezmembrarea 
României prin smulgerea din trupul ei a 
Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi anexarea 
lor la Uniunea Sovietică. S-ar fi cuvenit deci 
ca, imediat, să se fi revenit la situaţia ante 
- prin reunirea acestor ţinuturi cu România.A 
doua zi după denunţarea pactului, armata 
română ar fi trebuit să treacă Prutul. 
Exagerez desigur, dar aşa ar fi fost şi logic, 
şi drept, şi moral. Noi însă nu numai că nu 
am făcut asta dar, oficial nu am ridicat nici 
O pretcnţic/nu am întreprins nici un fel dc 
acţiune, nici diplomatică, nici de altă natura 
pentru a obţine ceea ce a fost-şi este ai 
nostru, ceea ce ni se cuvine de drept. Mai 
mult chiar, politologul nostru de serviciu 
ne^fătuia părinteşte că nu este momentui 
acum să ridicăm această problemă deoarece 
Vecinii noştri ucrainieni sînt iritaţi şi eă nu 
se poate discuta cu ei. Să mai aşteptăm deci. 
Ce să mai aşteptăm domnule Brucan? Să 
aşteptăm să se iacă jocurile? Să aşteptăm 
să fim puşi în faţa faptului împlinit? Dacă 
e aşa de ce nu i-am pune noi pe ei în faţa 
faptului împlinii? Desigur, noi ne bucurăm 
pentru vecinii noştri ucrainieni. Nc bucurăm 
pentru împlinirile lor din ultimul timp şi 
sperăm că vom avea cu ei relaţii de bună 


vecinătate. Dar pentru ca acest lucru sâ fie 
posibil va trebui ca de la bun început, 
împreună, să găsim soluţii la problemele 
litigioase pe care le-am moştenii şi noi şi 
ci de la foştii noştri împilatori. Noi nu 
râvnim la nimic din ceea ce a fost şi este 
al lor, dar nici nu acceptăm să ni se ia ceva 
din ceea ce a fost şi este al nostru. Vecinii 
noştri ucrainieni trebuie să înţeleagă ca nu 
cu Republica Moldova care este o creaţie 
artificială a fostei Uniuni Sovietice, vrem 
noi să ne unim, ci cu Basarabia istorică, cu 
Bucovina de Nord şi cu ţinutul Herţci, 
regiuni care au fost, sînt şi vor fi România. 

După denunţarea pactului Ribbentrop- 
Molotov în loc să se revină la statu-qvo-ul 
ante cum ar fi fost firesc, s-a ajuns, datorită 
presiunii forţelor antiunioniste de dincolo 
de Prut, Ia declararea independenţei 
Republicii Moldova de parcă teritoriul smuls, 
în urma semnării acestui pact României, ar 
fi fost stat independent. Şi noi, românii dc 
dincoace dc Prut ne-am grăbii să recunoaş¬ 
tem această independenţă. Opacitate politică 
sau pur şi simplu act de trădare a intereselor 
naţionale? România nu trebuia să 
recunoască independenţa Republicii Mol* 
dova. Mai mult decît atît, ea trebuia să 
depună toate eforturile, să facă toate diligen¬ 
tele pentru ca nici comunitatea internaţională 
să nu recunoască această Independenţă. 
Pentru că rccunoscînd un stat moldovenesc 
independent recunoaştem implicit 
valabilitatea tezei stalinistc că poporul mol¬ 
dovenesc este altceva dccîţ poporul român, 
că limba moldovenească este altceva decît 
limba română şi că, deci, teritoriul pe care 
noi îl revendicăm este altceva decît 
România. Că puterea ncocomunistă de din¬ 
coace de Prut s-a grăbit să recunoască acest 
act este de înţeles. Atitudinea lor se înscrie, 

• de fapt, pe linia politicii de totdeauna a 
comuniştilor, do trădare a intrereselor 
naţionale româneşti. De neînţeles este faptul 
că şi opoziţia a recunoscut şi a aplaudat, cu 
entuziasm chiar, acest act. Cum de nu s-a 
găsit nimeni, nici un cap politic, să sesizeze 
cursa care ni se întinde? Să nu mai nască 
oare ţara aceasta oameni? 

Mai depajte, la imediata noastră 


vecinătate s a prăbuşii -este adevărat, cu 
discreţie parcă- un imperiu Ar fi trebuii ca 
evenimentul să nc ridice temperatura căci 
imperiul surpat a fost atîw amar dc vreme 
obsesia istonci noastre. Nu s-a îniimplat insa 
aşa. în conştiinţa publică românească dez- 
membrarca Uniunii Sovietice s-a reflectat 
ca un fapt divers oarecare. La noi s-a vorbii 
şi s-a scris mai mult despre nu ştiu ce 
lovitură dc stat din nu ştiu cc ţară latino- 
americană sau africană decît despre acest 
eveniment care, prin consecinţe, se va dovedi 
a fi, cel puţin, tot atît dc important ca şi 
înftîngcrca Germaniei naziste. Şi noi ne 
comportăm dc parcă cineva ar avea interesul 
să-i minimalizeze importanţa. Şi cu siguranţă 
cineva are interesul să-i minimalizeze impor¬ 
tanţa. Strigăm pe toate drumurile că vrem 
să intrăm în Europa dar tragem cu ochiul 
la ceea cc se întîmplă la Moscova mai 
sperînd încă. Spcrind ce? Să-i întrebăm pe 
preşedinte şi pc responsabilii politicii externe 
şi diplomaţiei româneşti. Cu siguranţă că 
ei ştiu ceva ceea cc noi nu ştim. Ştiu sau, 
în sfîrşil, speră că pînă la urmă Moscova 
căreia ei vor să-i rămină credincioşi, va reuşi 
să înjghebeze o nouă formă instituţionalizată 
de dominaţie în această parte a lumii. Şi s-ar 
putea să-i reuşească căci Rusia nu va renunţa 
niciodată la mesianismul său. 

Deci, în jurul nostru se face istorie. Asis¬ 
tăm, şi din păcate asistăm pasivi, la 
edificarea unei noi ordini internaţionale. Se 
propun modele (ve^i Trilaterala Europei 
Centrale), se experimentează scheme, se fac 
aranjamente dc culise, se trag sfori. Toată 
lumea se agită, se implică, numai noi hu 
întreprindem nimic pentru a încurca planurile 
acelora care vor săne hotărască, încă o dată, 
pentru cine ştie cîtă vreme, soarta. Dacă hu 
ne vom mişca, dacă nu vom deveni 
incomozi, dacă nu ne vom reclama cu 
vehemenţă drepturile şi dreptatea ne vom 
pomeni arondaţi, Împotriva intereselor 
noastre, la cine ştie ce sferă de influenţă oii 
grup de Interese. Să speram însă că nevol¬ 
nicia noastră nu este structurală ci una de 
circumstanţă şi că ne vom deştepta la timp 
din "somnul cel de moarte". 

Demostene Andronescu 


A^^^ W.V.VAV.^^W.V .V-V<V-V.V.‘ 

/ urmare din oaa.6) revoluţiunea a //berar Ortodoxia pentru totdeauna (trebue ce! puţin ei. în anumite ţări, seperapa n’a fost săvârşită complet, dar situapunea 


(urmare din pag.6) 

'Ierarhia de succesiune apostofică -clerul şi episcopatul- de care 
■Biserica nu se poate lipsi. De altă parte, elementul laic, poporul W 
Dumnezeu, sacerdoţiul regal, este toi atât de neoesar Biserici ca 
şi ierarhia; păstorii nu pot să existe fărăpăstorlţi. Dar această impor¬ 
tanţă a laicilor nu s’ar putea lega de reprezentarea lor în persoana 
împăratului; nu poate să mai existe o reprezentare personală, cum 
era cazul în Biserica primară. Este adevărat că ideea unul rege după 
chipul Iul Hristos este inerentă Bisericii. Nu este aci o idee politic^, 
legată de o anumită formă de organizare a puterii, ci o idee religioasă. 
Această idee poate să fie realizată de o democrate, de un reprezen¬ 
tant ales al puterii, de un preşedinte, tot aşa de bine ca şl de un 
autocrat. Este în genera! ideea sfinţirii puterii în persoana reprezentam, 
tulul ei suprem; este idealul regelui-sfănt, arătat dinainte în Vechiul 
Testament (psalmi şi cărţi profetice) şi simbolizat în imaginea "regelui 
plin de blândeţe", făcându-şi intrarea în cetatea regală. Aoeastă idee 
este în legătură cu promisiunea "împărăţiei sfinţilor cu Hristos", ia 


revoluţiunea a liberat Ortodoxia pentru totdeauna (trebue cel puţin 
să se spere) de o legătură prea strânsă cu Statul monarhic. Această 
legătură, drept vorbind, n'a fost niciodată de o importanţă exclusivi 
Biserica ortodoxă a existat în diverse ţări, sub regimuri politice diferite, 
în republicile deia Novgorod şi PsHov, precum şi sub despotismul 
(ui ioan cei Cumplit şi sub guverne eterodoxe: niciodată ea nu şi-a 
pierdut plenitudinea şi puterea. în zilele noastre, Biserica există 
deasemenea sub Jugul comunismului, în emigrare şiîn lumeaîntreagă, 
independent de oondiţiunile politice. Nu există nici o legătură interioară 
şi Imuabilăîntre ortodoxie şi cutare sau cutare sistem de guvernământ; 

:• _ j _n AAlih'nA 


31 Wl Iwwyt |/vt VM WVU V'IWMIV y* Y ' -• |-- 

Este treaba conştiinţei lor de cetăţeni şi ainteligenţei lor.Cu siguranţă, 
în anumite împrejurări, unitatea religioasă naşte uniformitatea ideilor 


prima înviere, despre care vorbeşte Apocallpsa (Cap.XX). Puterea 
Imperială istorică a voit să realizeze această idee, dar, în acelaş timp, 


ea a denaturat-o şi a întunecat-o, Poate că a pierit tocmai din cauză 
că nu s'a conformat lăuntric idei) sale. Această apocalipsă a puterii 
e, ca să spunem astfel, o "utopie" ortodoxă, o utopie bazată pe 
profeţiile Vechiului Testament. Poporul rus a iubit ideea "ţarului alb*, 
a regeiul-sfânt, care ar realiza împărăţia lui Dumnezeu pe pământ 
E vorba ad de puterea transfigurată, care nu mai este puterea săbiei, 
pi puterea iubirii. 

Dar această ideologie a sfinţirii individuale a puterii n’are 
nimic comun cu un regim politic determinat. în special cu monarhia 
birocratică. S a făcut adesea această substituire. Partizanii unui sistem 
politic determinat, pentru cari religiunea este -cu ştiinţă sau nu- un 
Instrument politic, o fac încă. A stabili o legătură între Ortodoxie, 
relgiune a ibertăţii şi tendinţele poiitioe reacţionare, este o contradicţie 
strigătoare, care poate să se explice prin istorie, dar nu prin dogmele 
ortodoxe. Desigur, în timp de îndelungate veacuri, Ortodoxia a fosl 
legată de monarhie; aceasta i-a făcut multe servicii, deşi i-a cauzat 
fi grave răni. Statui "creştin", asigurând Bisericii ortodoxe o situaţie 
"dominantă", era pentru ea, în acelaş timp, o piedecă, un obstacol 
Iberel ei desvoitiri; tragedia Ortodoxiei Istorice -căderea Bizanţului, 
situaţia din Rusia zilelor noastre -poate în parte să se explice prin 
această lipsă de echilibru în raporturile Bisericii cu Statui. Este deal 
fals să se transforme istoria împărăţiei ortodoxe, care are laturile 
ei Întunecoase şi laturile ei de lumină, într’o Apocalipsă care glorifică 
trecutul; este fals să se vadă în aoest trecut, un paradis pierdut, 
în^ăriţia lui Dumnezeu pe pământ. Cu preţui a nenumărate jertfe. 



politice; aceasta $e întâmplă în parte din cauza iubirii ce uneşte pa 
membrii Bisericii; dar, s'o repetăm, nu există legătură dogmatică intre 
Ortodoxie şj un sistem politic determinat. Ortodoxia este liberă şl 
ou trebuie să servească un regim politic. Ea are un ideal religios • 
nu politic- a! sfinţirii puterii; şl nu este idealul celor două săbii sau 
ai unul Stat bisericesc, aşa ca monarhia pontificală, ia care catoHdsmuî 
nu vrea să renunţe, Ortodoxia nu admite nici papo-cezarism, nid 
cezaro-papism. .... 

Raporturile dintre Biserică şi Stat s’au schimbat mult m 
cursul istoriei. Până la revolopune. ele se reduceau la diferite formg 
de "Stat creştin" în uniune cu Biserica. De multă vreme sistemul 
Statului confesional nu mai corespunde împrejurărilor, căci Statul 
contemporan grupează popoare de confesiuni şi chiar de religiunl 
diferite. în prezent, sistemul de uniune a devenit -se pare- cu totul 
'Incapabil. Se face o sciziune între Biserică şi Stat, avantajoasă şl 
uneia şi celuilalt; separarea Bisericii şi a Statului, sub formnele ei 
diferite, a înlocuit alianţa veche. 

Această separaţie, mal întâi impusă prin forţă, B serica 
ortodoxă a acceptat-o -şi ea- căci corespunde demnităţii şi vocapunil 


ei. în anumite seperaţia n'a fost săvârşită complet, dar situaţiunea 

Bisericii ortodoxe este acolo cu totul alta decât într-un Stat confesional, 
în consecinţă, Ortodoxia încetează de a fi o Biserică de Stat, ea pierde 
această situaţie de care sunt legate diferite avantagii, dar care (tom- 
portă şi o grea povară. De fapt, separarea Bisericii de Stat poate 
să aibă un înţeles foarte diferit, dela acela a! unei persecupuni directe 
(Rusia sovietică • Statui sovietic a proclamat de jure separarea, dar 
de/acfoeste un stat confesional cum nu sunt altele pe lume; ateismul 
militant at sectei comuniste este religiunea dominantă; celelalte 
' reTigiuni, tolerate mai întâi, nu mai suntacum nid tolerate, N.A.), până 
la al unei libertăţi de ponştiinţă complete (Statele Unite ale Americii). 
Această libertate este acum regimul cet mai favorabil Biâericii şi cel 
mau normal; ei liberează Biserica de tentaţiile clericalismului şi-i asigură 
O desvoltare fără obstacole. Fără îndoială, acest sistem nu-î valabil 
decât porvizoriu. pentru a atinge mai bine scopurile, pe care şi le 
propune Biserica. Dar Biserica, acceptând să se separe juridiceşte 
de Cezar, de Stat, socotind aceasta ca o liberare, nu renunţă să 
influenţeze asupra înfregei vieţi a poporului şi să-i pătrundătop pori». 
Idealul transformării Statului prin energiile interioare ale 
Biseridi-subsistăîn toată puterea tui şi fără nid o restriepune, în chiar 
epoca separapei Biseridi şi Statului; căd această separaţie rămâne 
^exterioară şi nu interioară. Căile de influenţă ale Biseridi se schimbă; 
aepunea nu se mai face din afară, de sus, d dinlăuntru, de jos, din 
popor şl prin popor. Reprezentarea poporului de suveranul creştin, 
In vigoare în epoca imperiului ortodox, nu mai există; poporui laidloi 
participă la viaţa Biseridi fără nici un intermediar; aşa că Biserica 
influenţează asupra Statului pe cale democratică, Dar este o 
democrapa a sufletelor. Noui pericole, nou! dificultăţi intervin pe 
această cale, asemănătoare acelora cari existauîn timpurile alianţei 
dfotre Biserică şi Stat: Biserica poate să fie constrânsă a se amesteca 
în partidele politice; acestea la rândul tor pot s‘o abată dm adevăratul 
ei drum. Dar un avantaj esenţial rămâne; Biserica îşi exerdtează 
influenţa asupra sufletelor pe calea tbertăpi, care singură corespunde 
demnităţii creştine, nu pe calea constrângerii: constrângerea aduce 
mal repede anumite rezultate, dar ea poartă cu sine propria-i pedeap¬ 
să; istoria contemporană a Ocddentuiui şi a Orientului o dovedeşte. 
Nu se pot închide ochii faţă de laturile slabe ale separăni Biseridi 
jde Stat în zilele noastre, când libertatea individuală este tot mai mult; 
neglijată, separapa se transformă câteodată în violare directă sau 
indirectă a drepturilor Biseridi şi chiar in persecupe. Dar Providenţa 
conduoe Biserica, prin încercări, să se libereze de formaţiunii* 
eterogene, parazitare, care au invadat trupul ei în cursul veacurilor. 
Ca urmare, influenţa Bisericii asupra viepi noastre şl, cu deosebire 
asupra Statului, va creşte. 










PUNCic DE VEDERE 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 9 


in ultimul timp, din ce in ce mai mult, se vorbeşte 
de un proces al comunismului. Şi nu numai la noi. 
In toate ţările unde a fost instalat, sau a încercat 
să se infiltreze, peste tot unde a domnit un timp 
pentru ca, in cele din urmă, să-şi încheie existenta 
intr-un mod lipsit de glorie, se vintură ideea 
traducem în justipe a comunismului şi asta pentru 
că şe face apropierea intre el şi najional-socialism 
care. se ştie, a sfirşit în faja Tribunalului 
International de la NOmberg. Analogia e facilă 
denotă o comodă superficialitate, dacă nu şi o 
intenponată minimalizare. 

Deocamdată se conturează doarcîteva direcţii 
de opinie. Sigur că "procesul comunismului" este 
văzut de un economist, un istoric, un jurist, sau 
un sociolog în mod diferit. Oamenii au mai multe 
deprinderi profesionale decîtidei. Marea masă însă 
cei de rînd, judecă simplu şi tranşant. Pentru el 
există unii care au suferit şi alţii care au huzurii 
Poate pare ciudat dar nu marii mutilaţil 
supravieţuitorii gulagurilor sînt cei cei ridică 
problema judecării el, în general afjii, cei care n-au 
cunoscut "fenomenul" in toată amploarea, în tot 
oe a avut el mai incredibil. Fiecare are, acum, cînd 
comunismul e lipsit de putere, ceva de revendicat' 
un frate, o rudă, un prieten înghiţit de mlaştina 
pestilenţială a gulagurilor, o concepţie, o credinţă 
sau un adevăr zdrobit, batjocorit de minciuna 
flagrantă, insolentă, a fostei ; atotputernicei stăpîniri, 
o sensibilitate iritată de lunga domnie a imposturii, 
fără jenă şi menajamente "evidenţiată tocmai ca 


să-şi facă acolo revoluţia şi să submineze regimul 
ţarist, dacă guvernul american, îngăduia tacit îmbar- 
carea lui Troţki şi întoarcerea lui în Rusia, unde 
a organizat Armata Roşie, sînt fapte a căror corn 
secinţe istorice nu se puteau bănui în 1917 dar 
în 1941 chipul comunismului era în întregime cunos¬ 
cut. Milioane de oameni fuseseră asasinaţi şl. alte 
milioane mureau cîte puţin în fiecare zi, în marea 
împărăţie a sîrmelorghimpate, de foame, de istov, 
de brutalitate. Şi totuşi Statele Unite ale Ameridi 
au ajutat masiv URSS. Au făcut din ea mai întîi 
o mare putere şi apoi, tolerînd furtul secretului 
bombei atomice i-au îngăduit sâ devină o 
supraputere, după oe la sfîrşitul războiului au lăsat-o 
să-şi adjudece teritorii, să se extindă pînă m inima 
Europei. 

Trecuseră destui ani ca să nu mai, fie nici un 
dubiu asupra practicilor comuniste. Existau mii de 
mărturii şi rapoarte ale serviciilor secrete, dar erau 


Cererile de a se instrui acest proces pornesc, fâr$, 
îndoială, dintr-o mare nevoie de dreptate, din seteâ 
de adevăr atîta vreme nepotolită. Dar cum să se 
procedeze într-un caz de asemenea dimensiuni, 
cu discreţie, pentrju ca să nu se transforme în spec¬ 
tacol? 

Apropierea care se face între comunism şi 
nazism este, în cea mai mare măsură, fofţată. 
Asemănările sînt numai de aspect, diferenţele sînt 
profunde iar situapa politică, economică, raportul 
de forţe îri lume, este cu totul ajtul. Nazismul a fost 
judecat după un război pe care l-a pierdut. 
Autoritatea care l-a adus în faţa instanţei era cea 
a învingătorului, mai mult militară'decît de drept. 
Astăzi, după prăbuşirea totală a imperialismului 
roşu şi afectarea, în serioasă măsură, şi a oricărui 
imperialism, cine se mai poate, fără exagerare, să 
se proclame învingător? Cine mai are puterea şi 
după convieţuirea îndelungă, cvasiduplicitară, cu 
comunismul să pretindă că are competenţa morală 
să judece un astfel de proces, de o asemenea 
anvergură, şi cu enorma-i răspundere? 

După şaptezeci şi tind de ani de la declanşarea 
flagelului, după zeci de milioane de morţi, după 
inimaginabile suferinţe, totuşi suportate, de alte 
milioane şi milioane de oameni, dne este în măsură 
să se instituie în judecător? Cei ce au străbătut 
infernul gulagului şi care-i mai poartă semnele pe 
trup şi pe suflet? Cei care fără vină âu fost ju¬ 
decaţi nu-şi iau răspunderea, în faţa lui 
Dumnezeu, ca să-i judece pe alpi, 
oricît de vinovap. Atunci cine? 

Cei care l-au slujit şi care 
din nou se oferă, că doar 
iot au mîinile mur¬ 
dare? 

Anaiizîrid 
atent lucrurile, re- 
văzînd datele şi fap¬ 
tele, punîndu-te une- * 

ie lingă altele, nelegiuirile, crimele săvîrşite dâ 
nazism, de fascism şi de celelalte totalitarisme de 
aceeaşi obîrşie, toate la un loc, nu reprezintă decft 
o in fimă parte din ororile, şi ca număr şi ca demen• 
ţiaktate, acelor "realizate" de comunism. 

Dacă serviciul secret german, cu aprobarea 
şefului marelui stat major, generalul Ludendorff,\ 
ÎI trecea pe Lenin din Elvepa în ţara sa natală, ca 


lată ce scrie într-o carte despre războiul civil 
spaniol, prefaţată de Paul Claudel, şi apărută la 
noi în editura "Cugetarea": "Nu se găseşte nimic 
asemănător acestei suferinţe în istoria creştinismului 
din timpurile primitive de la marile persecuţii ale 
împăraţilor romani. La începutul lui Ianuarie 1937 
se înregistrase chiar sacrificiul a 11 episcopI şt 
16.750 preop. Printre aceste mii de martirii nu se 
citează nici un exemplu de apostazie. Un asemenea 
cler ca păstra o aureolă de glorie pentru toată eter¬ 
nitatea" (1) 

Comunismul a depăşit orice performanţă în 
materie de crimă. înternînd în sistemul lagărelor 
O zecime din populaţia Rusiei, transmutînd dio 
locuriielor natale populaţii întregi, înfometînd şi 
exterminînd prin foame milioane de oameni 
organizînd uri sistem de represiune atotputernic, 
atotprezent, care funcţiona bazîndu-se pe cele mal 
fosnice instincte ale naturii umane, de la frica 
animalică pîriă la Invidia cea mai dezgustătoare 
împotriva celui mai apt, mai meptos, mai cinstit, 
repudiind sentimentele fireşti, făcînddin vînzarea 
de frate ceva meritoriu, comunismul a reuşit sâ 
submineze price credinţă, sâ facă să se degradeze 
în om morala, putrezfnd-o pînă la ujtima-i fibră. Sîră 
*realizări" ia care nu îndrăznea s'ă viseze nici un 
scelerat ca Hitler; comparat cu omologii fui comuniş¬ 
ti, nu e decît un criminal mediocru. El a avuiţ 
naivitatea să spună deschis că se consideră 
•rasă superioară" şi ce are de gînd să ^0 
facă. De la el ştiai la ce să te aş- % 

tepţi. Dar "marii dascăli ai pro- ^ 

ietariatului" spuneau totdea 



una una şi făceau cu totul alta. 
Lenin proclama Ibertatea cultelor 
r dar dădea dispozipi secrete ca să fie 
asasinap cîp măi mutp preop iar generalisi¬ 
mul Stalin, "eliberatorul popoarelor", le termina 
mai întâi intelectualitatea (pe care o trata cerebral, 
cu cîte un glonţ în ceafă) după care restul populaţiei 
dispărea singură, fie de epuizare în munca forţată 
a gulagurilor, fie în nesfîrşita Siberia. Ce-ar fi fost 
comunismul fără susţinere din afară? Ce ar fi fost 
Rusia fără ajutor american? Poate fi instruit un 
proces al comunismului fără să spui o vorbă despre 
cei ce l-au ajutat să crească şi i-au pus la dispoziţie 
mijloacele ca să facă tot răul de care era capabil? 
Puteau fi ocupate şi apoi martirizate atîtea popoare 
fără consensul puterilor aliate? 


în anul 1950 eram la Jilava în secţia fntîia, 


secret. Printre cele şaizeci de persoane care se 
aflau în cameră, s-a găsit la un moment dat şl un 
grup de poliţişti, aduşi pentru noi cercetăn. între 
ei era şl un fost angajat al siguranţei, care lucrase 
în brigada anticomunistă, pe numele sâuBalicK 
Fusese un simplu agent, dar abil şl versat îf) 
"meserie", se strecurase în cercurile muncitoreşti[ 
se infiltra cu uşurinţă pe la diferite adunări şl-şiţinea 
la curent şefii cu tot ce mişca în acest sector. După, 
6 martie 1945, cînd a venit la putere "guvernul de 
largă concentrare democratică, doctor Petru Groza\ 
Galici, ca toţi poliţiştii ce lucraseră în brigada an * 
ticomunistă a fost arestat, anchetat şl judecat. I 
s-au recunoscut meritele profesionale şi în 
consecinţă i s-a dat o condamnare de muncă silnică 
pe viaţă; a şi murit mai tîrziu în închisoarea Ai ud. 
Dar atunci, în 1950, la Jilava, deşi era după cineI 
ani de puşcărie, făcup în condiţii comuniste, era 
vioi ta minte şi cu o memorie ce mi s-a părut excep> 

f nală: îi ştia pe toţi comuniştii, cîţi fuseseră pînă 
23 august, cu datele biografice, cu activitatea 
în "partid" şi mai ales cu legături de rudenie şi sert> 
timentale. Pe el l-am auzit fâcînd, în cîteva tîndurl 
afirmaţia că: "în România comunismul a fost O 
afacere pur evreiască" Mai mult chiar, Reinhardt 
(ostul şefal filajului din brigada anticomunistă, mal 
marele direct atlui Balici, ne-a spus că atuncicî/tit 
primea o informaţie despre un cetăţean român că 
ecomunist, el lansa ordinul:"Căutap-i jidanull" Căci, 
zicea el, nu se cunoştea nici un singur caz de 
român, bărbat, să fie comunist şi sâ nu fie cuplai 
cu o evreică sau o româncă, comunistă, 9$ nu fie 
împerechiată cu un evreu. 

Contribuţia evreilor la Implementarea 9 
comunismului Sn România e probată doar amintind 
numele celor care i-au fost primii conducători; 
RabinoviciAna (Ana Paaker), Baruch Iţlcson Tes • 
covici (Tşohari Georgescu), t Lucas LâS2lo(Vasile 
Luca), Leib Oighensteln (Leonte Răutu), fosil Roit» 
man (losif Ghişinevschi), Ernst Neulender (Valter 
Roman), Saşa Bar * 
denco (Alexandru 
txweanu), uot& 
GrOmberg j 

\ \ ^ (Alexandru tftof- z 

^ rrfty) şi mulţi elpi. Dacă ; 
ne mai amintim că ziarul 
"American Hebreu". din 13 
5 august 1947, vorbea cu satisfacţie ; 
şi fără nici o reţinere că evreii ort> 
lează România, va trebui să admitem că 
"originalitatea" suveranităţii noastre naponale 
a început mai înainte de epoca lliescu. Cum 
să intentezi deci un proces sistemului politic 
comunist fără să pui în lumină contribuţia evreilor 
ta aducerea în ţară a acestei maşini cu care s-a 
produs, în cantităţi industriale, crimă? Dar tot atil 
de adevărat este că nu poţi să învinuieşti un întreg 
popor, şi încă unul atît de traumatizat, atitde mar¬ 
tirizat de istorie, pentru faptele, fie ele şl criminalo* 
ale unora dintre membrii săi? Cum poţi face un 
Singur proces pentru atîta sînge, atîta necinste, 
atîta nemernicie, alita necredinţă cîtă a vărsatpest» 
lume ciuma roşie. 

Dacă cineva s-ar încumeta totuşi şi ar 
aduce pe banca acuzării doctrina comunistă, dez¬ 
văluind public imensa-i minciună, întreaga ei fal¬ 
sitate, cum ar putea s-o facă fără să-i aducă, fie 
şi doar ca martori, pe intelectualii de stînga, acela 
care trăind Jn vest, de multe ori în sfidătoare 
opulenţe, nu pridideau cu lăudarea raiului roşu pe 
care-l vizitau rar şl stăteau în elpupn, atîta cit să-şi 
primească onorurile şi onorariile pentru osanalele 
ridicate, după care se întorceau să-şi continue 
huzuml în hulitul de ei, regim burghez. Cu ce vorbe 
l-or fi primit, în lumea drepţilor, milioanele de schin¬ 
giuiţi ai lagărelor pe un Romain Rolland, Lui$ 
Aragon, Jean-Paut Sartre... Poate fi judecată aceas¬ 
tă "învăţătură a clasei muncitoare" fără aducerea 
( continuare în pag. 10 ) 



















































REZISTENJA ARMATA 


PUNCTE CARDINALE 


dar îl ştiu munţii şi codrii. în ziua biruin¬ 
ţei neamului românesc, de nu vom mai 
fi noi, îl vor cînta, din inima lor, stîncile 
înalte şi-l vor repeta văile, de la hotar pîn- 
la hotar. Ion JaAVRlU^ ^ 


S-au înşelat opresorii. Închisoarea în ioc 

i sâ-i înspăimîntc i-a îndîrjit şi mai mult: 

Au ieşit afară holărîti să continue lupta 
împotriva comunismului pe viată şi pe 
moarte. 

Zeci dc tineri s-au strîns în jurul 
lor. îşi procurau arme şi tăceau instrucţie 
militară. Visul lor era să urce la ceilalţi 
luptători, cei ce străjuiau crestele, singurii 
oameni liberi într-o ţară subjugată. 

Cam prin luna iulie, Nicu Mazilu 
a cerut să fie lăsat să rămînă cîteva zile, 
singur în munte. Simţea că are nevoie 
fie numai el între tării şi piatră, singur 
cu cremenea şi vîntul, singur cu sufletul 
lui unde era clocot, unde cîntarea sta să 
se reverse. Cînd s-a întors în mijlocul 
âfifiarăziior le-a cîntai "Din vîrfuri, unde-s 
Românul, de cînd e el pfectndti- regine furtuna $i cremenea'*, Un cîntee 

fi ode pe-un picior de plai, sau seara b aspru, de bărbăţie şi neclintire, un ctnţec 

şfeft, In junii focului a doinita-a dntaf pentru înll|imi. L-au învăţat şi ceilalţi $ 

^Bgirâtatea, tristeţea şi dorul... 31 clmecul tmgpîună au venit în tabăra noastră; eram 

Iii a curs odată cu apele şi a înflorit# atunci In muntele Baba. 

Şduri. Par şi st» de iot, m creierii BUflţ* Ne-a impresionat afit (fc mult aed 

tflor. acolo "uftdeoulie-şi depun vuitorii Ctptec. ca rapt *n s@etul nostru, înej 

fî aştrii", şi acolo au dntat sihaştri lup> fcam*|optat imediat ca Marş al Rezist^ 

«ori ai înălţimilor. Odată cu armele şi-au ffk. (va Imn aveam : "Imnul marian al 

descărat preaplinul durerii <fin sufletej saidenţilor '). Cinam cîteodaiă de vuia» 

«tueculkx însă a rămas pe munte. Elmunţii £ toate îavreîe securităţii sc ascoo- 
fltutatea granitului şi asprimea crivăţul deau prin găun, cîntam pentru iot neamul 
«HpicaicuzăpadX. de aceea a rămas aooft românesc legat în lanţuri, cu (ăfluş la guri 
•tt peNegotu, pe Moldoveana, şi hătdn Ion Mogoş i autorul Nicft Miuflu 

ftkring pină-n Vîrful cu Dor, dm creastă-n n-au apucat să-feînte prea multa vreme, 
creastă. Ei vor muri m Tuptă cu securitatea Ol 

j Era ki anul 1950. Coborind din acelaşi an, vînduti <fe Iuda, în sattâ 

«tunte devii noştri Gelu Novac, Nelu PădOreni din Banat Şi n-aveau încă 

Novac, Silviu Socol, Remus Şofonea şi douăzeci de am! Cel rămaşi în viată B 

Ion Uioi, cînd se întorc ne aduc vestea vom cînta, străbătând văile şi ureînd piş¬ 

că în satele din jurai Făgăraşului, tineri /cUrile. încă^cinci ani. Cînd pe o furtună 
Clevi, muncitori şi ţărani se gripează Intt> aspră treceam peste o creastă cîntîndu-1, 

o organiza pe de rezistentă anucomunistă cineva a spus în glumă că nu poate fi 

sub conducerea foştilor lor colegi de Uceo cîmat decît în frţjMS pe un iciţn 

îoo Mogoş şi Nicolae Mazilu. Aceşti* accîdentaudar scara în jurul focului, imiî- 
fuseseră «itstap odată cu frăţia de crace murîndu-1 îo surdină, avînd senzsapa fizică; 

la liceul "Radu Negru" din Făgăraş sîmfindprezenta celor căzup printre riOî, 
lS\ 1948. Organele represive, crczînd că pe obraji ne şiraiau lacrimile. Top au visaţ 
i-au speriat pentru toată viaja cu bătaia, o ţară liberă "de măreţie strălucind". * 
foamea şi celelalte "metode", i-au con- Am aflat nuidrztti că, iţ celulele 

damnai doar la un aa de închisoare. Au tor, II fredonau condamnaţii ia moarte aş- 
focut un an şi jumătate şi au scăpaL Aici leptind, noapte de noapte, ceasul execupe». 


De aceea el nu poate fi cîntai în lume, 
printre cîntecele de lume. El poate să 
vibreze numai pe culmi, unde acrul e curai 
şi gumnezeu e aproape. 

Sîntem putini cei caie-1 mai ştim, 


Uciderea' lui mihai viteazul 

ÎN CÂMPIA TURZH 

2)t acolo st ridicară fi veniră în butcile 'Turdii şi dtadită 
mufjămită lui (Dumnezeu. 

Q, Bun prilej îşi făcu ^asta spre prinderea bunului fi viteazului 
foţihai Vodă! far cînd fu tntr'o dimineaţă , văzu (Mihai Vodă oastea 
Utmiească viind către cortul lui, unii călări, alţi pedeftri, fi socoti 
Bmi Vodă că aceştia sunt ajutoriu lui, fi nimica de dânşii nu se 
temea. lard procleţii m au fost ajutoriu, ci vrăjmaşi fi ddcăvăzu 
dă sosesc, Ieşi (Mihai Vodă din cortul său înaintea lor vestişi le zise: 
9rne Qti venit voinicilor vitejilor! Iar d se repeziră asupra lui ca 
SjfU manii sălbatice cu Miile scoase, şi unul deade cu suliţa, şi-l 
ksd drept m inimă, iar altul degrab îi tăie capul, fi căzu trupul 
tjfj cd.frumos Şt Un ŞMti, pentrucă nu ştiuse, nici se împriCegisc 
sabia M ce* iute în mâna tui ua Pitedză. fii rămase trupul gol 
îkjdăerc anuaat. CM Şă a luxat pizma încă Un facepup# lumi, 
drpisma a pierdut pi fmtfţi bărbaţi făr’de vină, ca fi acesta. Căci 
dă ajutor creştinilor şi sta tare că un Viteaz bun pentru ei, Cât făcuse 
pe durei de tremura de frica lui; iar diavolul cel ce nu Va binele 
neamului creştinesc, nu la lăsat. Ci iată că cu meşteşugurile lui au 
iUtrăt prin mimă Ufor răi, hicleni, până-C deaderă şi morţii, şi 
XSmaseră creştinii, şi mai vârtos Tara (Românească, săraci de dânsul. 
Pentru aceasta dar cade-se să blestemăm toţi creştinii prt neamul 
unguresc, mai vârtos căci sunt oameni răi şi hicleni încă din felul 
te; aşişderea şi pre Pasta (giurgiu, căci au ascultat pre domnii un¬ 
gureşti, de au ucis prt (Mihai Vodă, făr de nicio vină. Unii ca aed 
fă fie anatema, 

(CR&XJCA 1&R11) 


cu clţiva inculpaţi şi clţiva martori (şi unii şi alţii, 
Ostăzi, marcaţi de senilitate) cu nişte judecători şi 
avocaţi preocupaţi mai mult să-şi pună tn valoare. 
Sonoritatea vocii? 

Nu, procesul comunismului nu poate fi "o mas¬ 
caradă”. Pe banca acuzării stă, de mult, conştiinţa 
Vinovată a lumii întregi. După procedura penalQ 
ţi legislaţia în vigoare pot fi judecaţi doar cej 
tăspunzători de dezastrul economic şi ecologic % 
Ceilalţi, ucigaşii, torţionarii, inventatorii şi fabrican j 
fu industriali de oroare, intelectualii producător} 
ţi distribuitori de minciună, trebuie doăf cunoscuţi' 
OtU. StHt prea mulţi ţi prea puţini tei ee pot fţ 
judecători' Si trebuie lăsaţi judecăţii celei fără dă 
itrîmbătate a Lui Dumnezeu, căci dreptatea lui estă 
dreptate tn veac. 

Procesul comunismului nu poate începe decît fcf 
genunchi Magistraţi şi inculpaţi cu capetele plecate^ 
ţfitr-o aceeaşi smerenie. 

Constantin IORGULSSCU 

î. Prigoana religioasă din Spania, în ronidiwfffr 
de Constantin Stelian, pag.43. 

2. De la Petru cel Mare la Stalin, edii Cugetarea* 
pagi* 


cu Ştefan Jonescu, cel care a teris volumul: ”De la 
Petru cel Mare la Stalin*. Am să citez din cartea 
lui pentru că l-am cunoscut In împrejurări cat *-î 
adevereau scrisul şj pentru că el a plătit cu viaţă 
îndrăzneala de a spune ce marii intelectuali 4$ 
Parisului trsosau sub tăcere; A-a mai apucat să iapă 
din temniţă: NijniNovgorod se vindea corni 

6e om sărată iar pe drumurile Rusiei înfometaţii 
cumpărau păduchele exăntematic. Se făcea astfel 
un comerţ, cel mai înfricoşător şi cel mai macabra 
pe care-l cunoaşte istoria: cu păduchi ucigaşi, cft 
came sărată de om şi cu came fragedă de copil". (2$ 
Ştiind toate acestea cine t capabil să suportă 
întreaga greutate a acestei orori dincolo de uman, 
şi să rămînă om contempltnd-of Cine cunosctnS 
vastitatea reţelei, imensul apărat de represiune, de, 
falsificare a dreptăţii şi defăimare a adevărului, 
e-n stare să facă abstracţie, si ignore complicii şi\ 
complicităţile? Ce om cu simţ moral poate să por*, 
nească un proces ordinar, unul ca toate celelalte , 


Am copilărit intr-un sat pe malul Dunării. Pa. 
fflătolt mal începea Delta şi di ncol o de ta em Rurit 
La mine in comună, prin anii 935-940 se ştia bine 
<9 «dincolo. In Basarabia, tn Ucraina. Probabil că 
existau oameni care treceau dintr-o parte în alta. 
Se ştia bine cum e viaţa tn regimul* sovietic. 
m Siberia", "Duba neagră", "Canal" erau cuvinte a 
căror groaznic înţeles îl ştiam încă de ps atunci. 
Cum oare nu cunoşteau intelectualii apuseni ce ştia 
trioe lipovean de prin părţile Dunării? Frica precede. 
Se şoptea că se mănlncă paie şi scoarţă de cop ac,^ 
că se moare de foame. Mărturiile din acel timp slnt 
multe, abundă, copleşesc şi... acuză. 

La Canal am fast un timp tn aceeaşi brigadă 















noi. Urmează Lisabona, Pani, etc., etc. 
Să ne oprim puţin asupra afirmaţi» 
incriminatorii de susţinător al Gărzii de 


DREPTUL 

la replica 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 11 


NEFERICITA 


IMPOSTURA 


Nefericita imposturi a domnului Nor- 
man Manea, care se improvizează în triplă 
ipostază: de arbitru al eticii lui Mircea 
Eliade, de politolog şi de istoric amator, 
serveşte revistei ”22" prilejul de a găzdui 
un nou articol defăimător, adus de peste 
miri şi ţări şi provoacă reacţia noastră 
firească de împotnvire la strădaniile unora 
de a demola prestigii naţionale, dobîndite 
cu merite şi recunoscute de o lume 
întreagă Este vorba de dau aceasta de 
articolul (sau eseul, cum îl numeşte dom¬ 
nul Dan Pavel) "Culpa fericită, Mircea 
Eliade, fascismul şi soaru nefericită a 
României", apărut în numerele 6,7 şi g 
din acest an ale revistei "22". 

Articolul este protejat elegant într-o 
paranteză deschisă de domnul Dan Pavel 
pnn introducerea intitulată ’Cft de toleran¬ 
tă eSte societatea deschisă?", paranteză 
închisă tot de domnia sa prin "Cîtcva 
precizări". 

în introducere, domnul Dan Pavel ne 
atenţionează că am cădea în simplism dacâ 
am bănui "o. conspiraţie filosemită şi 
revanşwdistl care indude/exchide creatorii 
din ierarhiile axiologice în funcţie de 
poziţia faţă de fascism şi Holocaust..." 
Putem crede, printre altele, d - ni 
sugerează să nu legăm prezentul articol 
al domnului Norman Manea de cel al 
domnului Ion Vianu cu privire la familia 
domniei sale, publicat în toamna anului 
trecut, tot fia revista "22". 

Aducîndu-sc vorba despre Holocaust 
(menţinem majuscula revistei "22"), se 
insinuează că Mircea Eliade ar fi avut 
directă legătură cu această grozăvie â 
istoriei. Nu ştim în cel fel Mircea Eliade 
a determinat sau a favorizat vreun soi de 
manifestare inumană, autorul articolului 
fiind inadmisibil de zgârcit cu preciziunile 
necesare. 

Vinovăţiile se stabilec în general pe 
criteriile de condiţionare a acţiunilor şi • 
de la cel care comandă pîni la cel care 
execută- vinovăţia descreşte fii mod gradat 
în gravitate. Ocupă Mircea Eliade vreun 
loc în lanţul vinovaţilor de Holocaust? 
Faptul că i se face proces lui Mirx şi lui 
GeorgLukics, aceasta nu ne linişteşte şi 
nu ne dă voie să rămânem indiferenţi la 
modul în care oameni care mit încă 
departe de dimensiunea culturală a lui 
Mircea Eliade încearcă să-i găsească pete, 
să-l scadă, să-i pângărească memoria; 

în introducere, domnul Dan Pavel ne 
spune: "Cei ce vor citi însă cu atenţie vor 
realiza ci şocul lor nu vine din aceea cî 
Norman Manea 2 judecă pe Mircea Eliade, 
că un individ, un scriitor îl judecă pe altul, 
ci dintr-o pricină mai adinei şi mai cuprin¬ 
zătoare. Pe post de judecător stă o culturi 
a procedurilor democratice, iar pe postul 
de judecat o cultură cu o experienţă colec¬ 
tivă şi individuală minimă a democraţiei". 
Chiar admiţînd ca domnul Norman Manea 
a devenit (rit dc repede, vai!) exponent 
al culturii procedurilor democratice şi îşi 
propune în această calitate să-l judece pe 
Mircea Eliade, socotim că acest fapt ar 
fi fost normal să se desfăşoare în cadrul 
unui studiu de oarecare întindere, bine 
articulat şi alcătuit cu rigoare. Credem că 
nu exagerăm daci spunem că opera lui 
Mircea Eliade invită la o cercetare her¬ 
meneutică. Articolul domnului Norman 
Manea ne pare un atac orb, mustind de 
rele intenţii, semănînd cu încercarea de 
a destrăma urzeala unui covor masiv prin 
smulgerea unui fir dintr-un colţ. Este prea 
tence ii meticulos domnul Noeman 
Manea în pornirea domniei sale ca să 
putem crede că acest atac intempestiv ar 
fi doar o încercare a trambulinei care sl-î 
propulseze In empireu! culturii apusene. 
Să creadă oare domnul Norman Manea 
d un artfel de articol, cjpiţ cu atfta rea 


credinţă, ar putea să-i aducă nimb? E greu 
dc presupus. 

Domnia sa ni-1 prezintă pe Mircea 
Eliade ca fiind un eiudii faimos, autor a 
aproape cincizeci de cărţi, avînd în A 
Htstory of Retighras Ideas opera sa cea 
mai faimoasă, hi 1933, după cc îşi dă 
doctoratul, este numit asistentul lui Nac 
Ionescu -un faimos profesor de logică şi 
metafizici. Iată cum bei de la început, 
prin vocabula "faimos/oasă" (pe care p 
van mai întîlni: "faimoasa Gardă dt 
Iţct"), eseul alunecă spre pamflet, per¬ 
siflarea neputînd disimula 
difamamă a autorului. Şi... Eliade începe 
* greşi, lăsîndu-sc fascinat dc mentoruj 
Şi prietenul său Nae Ionescu. Susţinător 
ta şi acesta al Gărzii de Fier, mişcare 
teroristă creştin-ortodoxă :t>mâneascţ 
Mircea Eliade are neplăceri cu autorităţile 
Şi este numit ataşat al Legaţiei Române 


pag.206). 

Daci Mircea Eliade în scncrilc sale 
tfizii nu şi a contrazis poziţiile timpurii, 
aceasta se explici tocmai prin aceea că 
erau timpurii şi ci rimîneau ale unei 
vârste, vîrstl şi experienţă care nu erau 
acelea ale lui Knut Hamsun la ora 
colaborăm. El nu a revenit pe acele poziţii 
(mouv pentru care nici n-a avut sentimen¬ 
tul culpabilităţii), opera l-a preocupat» 
absorbii cu totul, aşa cum chiar domnul 
Norman Manea remarcă, iar încercarea 
dc readucere a operei lui Mircta Eh «de 
[a stadiul dc începu! al jurnalisticii sale 
este tendenţioasă, încărcai! oe 0 
nedisimulati rea credinţi. 

La 72 de anricbd era chinuit dc gmdul 
ca nu va putea scrie tot cc şi-a propus, 
n-ar fi fost o pierdere de vremejflcorfe 
ţaţă arţagul unuia sau altuia, chiar daci 
Kesta^s-ţr fi numit Furio ieşi? Uf daci 
ft fi fost ceva adevărat fii comunicărel 
'făcută de iean Servi» lui Baîbăneogrl 
li Eliade, de sub "masca blazată ' [ ar b 
acordat credit, ar fi putut opri piticite. 


Sau loviturile de l&i&ece 
ale domnului Motonau Manea 


Fier fiindcă se cuvine si ne punem nişte 
întrebări. Mircea Eliade era un om prea 
instruit şi prea dăruit culturii pentru a se 
alătura unei mişcări care ar fi corespuns 
fidel denumirii domnului Norman Manea 
de "teroristă creştin-ortodoxă românesc!". 
Daci totuşi a făcut-o, nu cumva ar trebui 
sa ne întrebăm asupra ţelurilor de început 
ale acestei mişcări? Nu cumva de le 
începutul ei pîni la Holocaust distanţa ţ 
crescut într-atît îhcît să nu mai fie posibili 
o identificare? Să fi fost toţi oamenii acria 
nişte bandiţi? SI fi fost Mircea Eliade la 
rîndul lui un bandit? Nu cumva în sintag : 
ma "mişcare teroristă creştin-ortodoxă 
românească" avem de-a face cu ţ 
contradicţie în termeni? Vedeţi 
dumneavoastră, revista M 22 M este citită şi 
de oameni care ştiu prea puţin despre 
mişcarea legionară iar cititorii aceştia se 
vor întreba cu siguranţă: "ce a căutat Mir¬ 
cea Eliade lîngă asasini?".Nft cumva 
această mişcare a degenerat în excese din 
cauze pe care cei ce vor scrie odată istoria 
românilor din această perioadă le vor 
examina şi explica? A participat Mircea 
Eliade Ia aceste excese cu fapta sau cu 
gîndul? Unde, cînd, în ce fel? Este im¬ 
posibil să ni-1 imaginăm pe cărturar înjun¬ 
ghiind, împuşcînd sau îndemnînd la astfel 
de atrocităţi. Nu cumva tocmai 
"anticomunismul persistent" care îi este 
subliniat în articol l-a alăturat mişcării 
legionare? Se afirmă că rai toţi comuniştii 
au fpst ticăloşi, au fost bestii. Şi pe buni 
dreptate. Atunci de ce am presupune pi 
toţi legionarii au fost criminali? Spun 
aceasta fiindcă iată ce scrie N.Steinhardt 
în "Jurnalul fericirii" (Ed.Dacia, 199U l* 
pagina 132: "N-a fost cameră (de 
închisoare-n.n) în care tinerii -şi mai ales 
legionarii- să nu-mi vie în ajuta şi să nu¬ 
mi dea "cafeaua" de dimineaţă şi feliuţa 
bisăptimîrulă de pune..." Credem că dintr- 
o nobilă apreciere a acestei omenii N. 
Stoinhardt, intrai în puşcărie evreu, învăţa 
la Gherla împreună cu alţi dai fraţi de 
suferinţă "Cîntecul potirului" al lui 
Nichifor Crainic ("Jurnalul fericirii", 


sugerate sau impuse dc Israel? 

Nici faptul că presa de stingă l-a 
considerat pe Mircea Eliade fascist n-ar 
fifrebuit să constituie argument pentru 

cum acuzau comuniştii şi cum îşi motivau 
acuzaţiile. Un judecită aspru dar corect 
trebuie în mod obligatoriu să-şi puni nişte 
întrebări: Cine avea atunci experienţa 
totalitarismului? Cine ar fi putut prevedea 
atunci spre ce se îndrepta fascismul sau 
marxismul? Cu judecăţi pripite oricine 
riscă portrete false, în această situaţie nu 
portretele sînt "regretabile", ci mai alee 
calea sau mijloacele folosite în realizarea 
la -a acestea au fost alese de portretist 
Iar dacă domnul Norman Manea a aflat 
într-o lucrare a lui Mac Linscott Ricketts 
O "observaţie utilă" despre românism, îl 
asigurăm ci -oricît i-ar fi de dezagreabil- 
nu ne vom simţi insultaţi daci ne va acuza 
Cineva de românism; în materie de limba 
români nu vom apela deocamdată la 
luminile lui Ricketts. 

"Dar nu este uşor să te ridici asupra 
unei acuzaţii dacă nu poţi dovedi că i 
falsă", ni se mai spune în articol (probabil 
ci traducerea fericită este "deasupra" şi 
nu "asupra"). Ce frumos ar fi fost dacă 
domnul Norman Manea n-ar fi ratat ocazia 
de a i se adresa direct lui Mircea Eliade; 
mai înainte ca acesta să ne părăsească! 
Ar fi aflat ci nu acuzatul ar fi trebuii si 
dovedească neadevărul acuzaţiilor, ci toc¬ 
mai cel ce acuza ar fi trebuit să probeze 
exactitatea învinuirila. Şi procedeul 
adresării directe ar fi fost pe dt de elegant 
pe atîtde drept. Aşa, avem imaginea unui 
viteaz care decapitezi un rival deja mort 
Nu-i felicităm dar îi sugerăm domnului 
Norman Manea o reevaluare a unor ter¬ 
meni ca românism şi naţionalism şi... mai 
multă reţinere, decenţă chiar, înainte de 
a-i pune sub acuzare pe Eminescu, Haş- 
deu, Iorga, Goga, Eliade şi Noica... 

Ni se vorbeşte în aitirol de activismul 
Iui Mircea Eliade ca şi cum ar fi fost 
vorba de activuanul Anei Pauker, 
Chişinevschi sau Gheorghiu-Dej, omiţîh du¬ 


se faptul că aşa-zisa aii bere a lui Eliade 
este inconsistent! pnn durau ei şi nesem¬ 
nificativi pnn distanţa la care a rămas faţă 
de reperele preocupărilor sale majoe* 
reale. CI uneai în trucatele sate Eliade 
a avut şi exaltări condamnabile, istoria 
noastră cu multă nefericire creîndu-i ac¬ 
cente (citite astăzij^prea aspre,Jsste 
adevărat dar nu acestea"» constituit 
dominanta vieţii şi paiorialitiţii şale. JN£i 
ne-au fost prezentate texfiT&i care Mircea 
Eliade să îndemne la aâe de cruzime, 
crune rituale sau alte asemenea orori. Iar 
simpatia Iui pentru Mussolini, cum'ar 
putea fi explicată dccît prin aceea cl jin¬ 
duia la o ridicare a ţării Ia un a|t nivel du 
civil/ape, că nu se putea împăca, resemnş 
la stadiul de mipoiere în care grecia cf 
se afla (ara? Cum altfel? Daş -aşa 
ara mai spus- acestea apaiţiiwrairecuiuhi 
îndepărtat. 

Mircea Eliade nu fugea totuşi ds 
explicaţii şi răspunderea întrebărilor tui 
{.lac Ricketts:"... El continui să-mi pună 
întrebări Său bici perioade tafdese nună 
parţial: de «eînplu^acuâria şi aluziite 
la "nazismul" (anuaonitirrriul) meu în anii 

«firmă cl "Rickettstaoede«m 
implic jple atmosferei politica bizantine 
«Se locului şi timpului, nici toatţ 
ramificaţiile istorice ale naţionalismului 
fa varianta şa ortodox! răsăriteană dar el 
I făcut rost de o cantitate mare de material 
verificat cu griji si a tras concluzii oneste 
şi echilibrate". Nu sânt greu de aprecia 
calitatea şi valoarea oonctaziila cuiva care 
tiu înţelege cum trebuie istoria faţr| 
anumită perioadă a ei. Şi ntd nu ştim ce 

ficît să-i acceptăm concluziile firi a le 
pune sub semnul întrebării. ’ 

"Extremismul românesc a fost rezul- 
-Stttl unui ăucces teritorial", oe asiguri 
peremptoriu pribeagul eseist Nu cumva 
domnia sa trage cu coada ochiului lî 
Orientul Apropiat şl., mutatis mutandis...? 
Apreciem totuşi ca pe o neşansă a noastră 
faptul că ilustrai istoric amator Norman 
Manca n-a apucat să se pronunţe şi îb alte 
capitole ale istoriei noastre înainte de a 
se dărui străinătăţii. 

în sfârşit, cmd credem că poves¬ 
tea ziaristicii de tip fascist a lui Mircea 
Eliade este epuizată, autorul articolului 
o reia, plecând însă din alt punct 
Loviturile de berbece ale domnului Nor¬ 
man Manea apar însă anemice faţă de 
construcţia solidă pe care şi-a preşNgji 
9 atace şi să o dărfme. Dorind cu aice 
chip sl-şi sporească arguţia, inventivul 
eseist face şi propuneri nostime: V 
scriitorul evreu Mihail Sebastian fusese 
şi cl un admirata «1 Iul Ionescu, dar d 
probabil cl şi-ar fi evocat fiotr-un mod 
diferit admiraţia îh 1985". Asta ca şi cum 
pisica, admiratoare a buldogului, ar putea 
ăă-1 şi iubească. 

Nune mai întrebăm dacă ar mai fi lot 
de uimire b ceea ce priveşte simpatia lui 
Eliade pentru Corodiu Cockeanu, devreme 
ce chiar autorul articolului îl consideri 
harismatic. Dar conducătorul legionariter 
este adus în discuţie doar pentru ca vina 
lui Eliade să pară mai grea, domnul Nor¬ 
man Manea mizînd pe faptul cl 
majoritatea oamenila din România de azi 
ştiu despre Codreanu doar că a fost Îngerul 
negru din perioada de dinaintea celui do-d 
doilea război mondial. Acest fapt fi dl 
Voie să asociere, pentru efect şi fiUr-un 
fel anume, termenul de martir cu cel de 
crimă. Pentru acelaşi motiv sfiit aduşi (a 
rampă şi "locotenenţii" lui Codreanu, 
martirii Moţa şi Marin, ucişi în ianuarie 
1937 ca voluntari pentru Franco. Desigur, 
fraza aceasta este pasibilă de îmbunătăţiri 
fii sensul că martirii pomeniţi au murit 
fn lupta împotriva comunismului, tot aşa 
cum, de pildă. Alexandru Jar şi Geo Bog- 
za au luptat pentru izbînda acestuia fi na 
pentru Dolores lbarruri personal. 

Ni se mai deschid ochii fia articol şi 
asupra faptului că acum, la noi, sîni aţâţaşi 
cei ce vor integrarea fii Europa, împotriva 
( continuare m pag. 12 ) 













STRIDENTE 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 12 



| ALTUL PUNGE 


UN OCHI RIDE 


.^ eminescieni, ambele fracţiuni fron- şi a ridicat numeroase semne de Mişcării pentru România. "Cu 

a tisteşi-ar avea locul "în două tem- întrebare asupra d-lui Druc, pe care Dumnezeu înainte!" este deviza sub 

niţi large 0 şi nu s-ar putea lumea se obişnuise sâ-l considere un care publicaţia porneşte la drum. 

* | jţ» | • "purifica" decîl prin foc. Numai că om integru şi un bun român. Noi li dorim ca drumul acesta să 

L tf ftflflSflf ||Iţii 1 V7 ad Ţepeş nu pare să fi reînviat Verifidnd informaţia, am fie dl mai drept şi cil mai rodnic. 

încă.,, constatat că ea nu are nici un fel In primul număr se pot dti şi 

Pe acest fond, Frontul şi-a reluat de bază reală. Lucrul n-ar fi fost atît îndrăzneţul Program politic al Miş- 

Aşadar, în prag de primăvară, obiceiul răsuflat al diversiunilor de grav, dacă'România Liberă" ar carii pentru România, precum şi 

ciolanul -dement fundamental în ieftine, inventînd o Legiune a Ar - fi revenit ulterior cu o onestă dez - extrase din' Statutul acestei for- 

Struclurâ antropologică a hanghelilor Mihail şi Gavriil (sic), minţire. Dar n-a făcut-o, ceea ce ne maţiuni. Cei doritori să devină 

imaginarului fesemst- a apărut nu care s-ar ocupa cu împrăştierea de determmă să credem că la mijloc se membri efectivi, primesc indicaţii 

numai la figurat, ti şi la propriu, manifeste pe străzile Capitalei, afli o maşinaţie abjeăă, terfelind de înscriere la p.7. Condiţia sine 

pe scena politică românească. Mai tndemnînd la eliminarea fizică a d- serios prestigiul publicaţiei în cauză, qua non este o asumare fără rest, 

în glumi, mai în serios, tabăra lui Hiescu! Noi credem că pentru Situaţia e cu atît mai dubioasă cu sinceră şi reală, a ideilor şi prin- 

fesenislă a reuşit să ni convingă, asta ar fi mult mai lesnicioasă o cît nota respectivă a fost dată tipiilor naţional-democraţiei. Pe 

dacă mai era nevoie, că ciolanul nu rangă de miner... publicităţii cam Sn acelaşi timp cu ultima pagină, a opta, sînteonsem- 

este decîl cealaltă faţă a Ne întrebăm de ce nu apare mai colportarea zvonurilor privitoare le nate "primele interviuri ale Miş- 

trandafirului. ferm "papaşa" Brucan, să facă o posibilă candidatură din partea cării", ilustrate cu chipurile celor 

• Altminteri, cearta din sinul puţină ordine de la micorfonul ţinut F.S.N. la preşedenţia României fie intervievaţi (d-nii Comeliu Coposu, 

Frontului, prezentată pe larg de de d-lValeriu? Nu şi-a dorit dum- a d-l Andrei Pleşu, fie a d-lui Mir- Marcel Petrişor, Daniel Popescu, 

către Televiziune (oare la fel s-ar fi nealui de la început "opoziţie în cea Druc. Ne întrebăm de ce s-or Viorel Badea şi -pentru contrast- 

mai prud atît cei de la 0 România Petre Roman). 

Liberă" tind apasă asupra dum- Reţinem, de la p.2, acest nobil 


viitorul nostru politic, deoarece şi ; flfc;-ifjfefel6Cfl6 

gaşca d-lui Roman şi gaşca d-lui | | II#*# 

[liescu dnt lafdde breze, slîmind h || Kg ffilfiîISlâ 
lehamitea deopotrivă, cu şefii lor cu 
tot: Acmti masl u rbarepublidt 4 

comunismului cosmetizal s-ar putea Oare care sa fie explicaţia falsei 

. să fie semnul incipientei sale im- ' informaţii înserate pe prima pagină 
potenţe politice. Dar s-ar putea să a cotidianului "România Liberă " 
fie la fel de bine un nou joc abil, din 13 martie 7992, sub semnătura 

menit si creeze "ţapi ispăşitori", d-lui Radu Bădin, privitoare la 

care să fie sacrificaţi în locul domiciliul bucureştean al d-lui 
partidului de guvemămînl. Mircea Druc, lider al Frontului 

Privind lucrurile de sus, între Popular din Moldova? Conform w 
d-nii Diescu şi Roman nu pare să notei respective, d-l Druc ar locui şef pe d4 Celu Nelea. Titlul, de un 

existe decîl o singură deosebire fn casa marnei d-lui Petre Roman, verde nu tocmai aud, este în mod 

pertinentă: aceea pe care le-o ascund Informaţia a făcut o impresie foarte fericit încadrat de efigip iui 

pantalonii! Vorbind în termeni proastă opiniei publice româneşti Eminescu şi de însemnul creştin al 


( urmare din pag.ll) 

celor ce vor si întărească statul naţional. 

"Cu toate acestea, dreapta nu este mai 

deşteaptă decîl stîiiga...** şi... zicem noi, 

am scăpat ieftin: domnul Brucan ne-a 

fericit pe toţi cu epitetul de proşti. D-ale 

istoricii 

Este citat chiar şi Constantin Noica 
dar pentru afirmaţia că Mircea Eliade l-a 
încurajat pe profesorul Edgar Papu si 
lanseze o dezbatere în România cu privire 
Ha M protocronism". Dezbaterea a degenerat 
şi din nou Mircea Eliade ("intelectual cu 
mai multă experienţă în astfel de 
probleme") a ieşit vinovat. Nu s-ar cuveni 
oare ca domnul Edgar Papu sl-i ceară 
socoteală temerarului eseist pentru faptul 
de a-1 fi plasai pe post de copil care se 
lasă împins la o trăsnaie de un şoltic? - 

Punctînd încă o dată pe onestitate, 
ajungem din nou la situaţia de la noi din 
ţară, cu oameni care îşi uită propria lor 
vină, nefericirea oprimaţilor, ş.a.. Amarnic 
ne mai ceartă domnul Norman Manea şi 
nu fără mirare ne întrebăm: Cu ce 
autoritate, Doamne sfinte!? 

Episodul cu Gogu Rădulescu este ab¬ 
solut grotesc. Nu ne poate stoarce lacrimi 
şi nici nu ni-! putem imagina pe Mircea 
Eliade scoţînd ochii cuiva, tl lăsăm pe 
domnul Norman Manea să-şi consume 
singur astfel de înduioşări, ca şi revoltele 
tîrzii cu privire la Ifigenia, piesa lui Mir¬ 
cea Eliade. Dar faptul că în 1982 a ticul, 
s-a cruţat, ne blochezâ astăzi aplauzele. 

Apreciem ca irelevante citatele din Dan 
Petrescu, după cum nu putem stabili nici 
o legătură între Eliade şi "fostele slugi 
intelectuale ale dictaturii" care îşi 
clamează astăzi inocenţa. Sîntem însă de 
acord cu criticul Dan C. Mihlilescu; dorim 


şi noi din toată inima să avem "un studiu 
adevărat şi cuprinzător asupra perioadei 
interbelice, cu naşterea şi evoluţia celor 
două extreme", după cum ne-ar interesa 
ta mod deosebit cercetarea obiectivă, 
‘'liberi de obsesii", a operei şi a 
personalităţii Iui Mircea Eliade. 

Pentru a ne îndemna la discuţii despre 
Scriitorii fascişti, domnul Norman Manea 
ne aminteşte de cîţiva mari scriitori care 
au semnat pactul cu partidul comunist 
Îndrăznim si-i reparăm scăparea şi să-l 
adăugăm noi pe Tudor Vianu, pe care 


lui Mircea Eliade pe criterii politice, cfiid 
nu ca om politic s-a impus Eliade în 
secolul său? Ce l-a determinat pe domnul 
Norman Manea să apese atît de insistent 
pe fascismul lui Mircea Eliade cînd sim¬ 
patia acestuia pentru legionari nu avea ca 
mobil antisemitismul, ci dorinţa de creştere 
a ţării şi a poporului, printr-o forţă noua 
care promitea schimbări benefice? Cum 
de a putut domnul Norman Manea să-l 
judece atît de aspru pe Eliade dar fără să 
ne arate aportul acestuia la Holocaust? 
Ce anume l-a determinat pe scormonitorul 


chiar întîmplătoare alegerea momentului 
lansării acuzaţiilor şale? 

Sperăm însă ca acest atac asupra 
României, prin inculparea nedreaptă şi 
nesăbuită a unei părţi din elita ei, să fie 
tratată aşa cum merită -o denigrare 
mediocră- fiindcă sîntem convinşi că 
oamenii de cultură ai timpului nostru nu 
se mai lasă prinşi de perfidul sfat al lui 
Talleyrand: "Calomniaţi,- minţiţi, ceva 
rămîne!" 

Socotind că zelul intelectual al dom¬ 
nului Norman Manea era mai potrivit unei 
cauze drepte, îi sugerăm să-şi adune resen¬ 
timentele într-un plic negru căruia să-i dea 
drumul pe apa sîmbetci, astfel îneît pe 
conturul istoriei noastre să-şi poată plimba 
mai senin privirile. Acum, în martie ora 
8, amintim domnului Norman Manea că 
România este' ţara în care August Prostul 
şi-a făcut ucenicia. 

în încheiere, aducem în primul rînd 
mulţumirile noastre doamnei Monica 
Lovinescu atît pentru oportuna intervenţie 
din revista "22" în legătură cu articolul 
în discuţie, cît şi pentru felul frumos şi 
cinstit în. care a gîndit şi gfiideşte 
româneşte. 

Revistei "22" (faţă de care păstrăm 
rezerve în ceea ce priveşte găzduirea unor 
replici, dacă acestea nu vin din "familie" 
sau nu sîht semnate de persoane prea 
marcante) fi adresăm rugămintea fierbinte 
de a ne aduce la cunoştinţă punctul de 
vedere al celor care au publicat articolul 
domnului Norman Manea. Aceasta pentru 
că domnul Dan Pavel spune îh "Cficva 
precizări”: Articolul nu reprezintă nici pe 
departe punctul <Je vedere al revistei "22" 
şi nici al meu personal". 

Ion PARASCHIVESCU 


semnatarei articolului l-a omis, neglijîadu-i 
talia. 

Şi cum ar fi putut fiteheia domnul 
Norman Manea un eseu asupra lui Mircea 
Eliade fără să-şi exprime revolta în ceea 
ce priveşte reabilitarea faimosului Mareşal 
Ion Antonescu! îi recomandăm domnului 
Norman Manea ceea ce i-am recomandat 
şi domnului Ion Vianu: să ia cunoştinţă 
de părerile unei personalităţi, autoritate 
fii problemele evreilor; din România; 
Wilhelm Filderman. 

In cele din urmă, articolul domnului 
Norman Manea ne-a întristat profund. 
Puţin trebuie să fi iubit omul acesta 
poporul român dacă acum, plecat din ţară, 
încearcă săi atace fiinţa şi cultura prin 
unul din vîrfurile ei! Cum altfel am putea 
explica faptul ci încearcă o diminuare a 


publicisisă procedeze ca un avocăţel care 
pisează nişte mărunţişuri, speiînd totuşi 
să cîştige într-o cauză mare? Ce l-a îndem¬ 
nat să-şi judece cu atîta cerbicie un 
confrate în ale scrisului la urma urmei, 
doar pentru apariţii de acum o jumătate 
de veac (chiar peste), apariţii care n-au 
creat sistem şi n-au constituit direcţii sau 
jaloane; şi să-l judece cu mijloacele şi cu 
privirea de astăzi pentru actvităţi atît de 
îndepărtate. Cum putem afla răspunsuri 
acestor întrebări? Sa fie vorba doar de o 
cecitate temporară a autorului articolului 
sau de ceva mai grav, un sîmbure de ura 
de exemplu, iscat din ipoteze false sau 
din cine ştie ce complexe? 

Şi ne mai vorbeşte domnul Norman 
Manea fii articolul domniei sale despre 
Europa ca opţiune a noastră! Qare să fie 


Colegiu] redacţional: GABRIEL C0NSTANT1NESCU, 


Adresa: 2400 • SIBIU 
Calea Dumbrăvii 169 
tel. 92 / 42 25 36 
TIPARUL - POLSIB 


DEMOSTENE ANDRONESCU, RAZVAN CODRESCU, 
CONSTANTIN IORGULESCU. 

Secretar tehnic : JOAN NISTOR 


CONSIMT