Scarlat Demetrescu — Viata dincolo de mormant

Viaţa dincolo de mormânt 


Profesor Scarlat Demetrescu 


Introducere 

Cu mii de ani în urmă omul nu era atât de ştiutor de cele ce se 
află în jurul lui şi de legile care conduc materia. Trăia o viaţă 
simplă în mijlocul naturii, muncind din greu pentru a-şi 
agonisi cele necesare traiului. Dar tocmai prin faptul că era 
lipit de natură avea mereu înaintea ochilor măreţia 
muntelui, auzea vuietul codrilor, se îmbăta de splendoarea 
răsăritului soarelui şi noaptea îl fascina bolta înstelată a 
cerului. Această nemărginire, această splendoare năştea în 
mintea lui întrebări şi sufletul său descoperi mai târziu pe 
Autorul lor: o Forţă infinită, o Voinţă infinită, o înţelepciune 
infinită - Tatăl Ceresc, Creatorul a tot ce ştim şi nu ştim, a 
ceea ce vedem şi nu vedem. înfrigurat, temător, plin de 
respect, îşi înălţă el ruga către Cel Atotputernic, să-l lumineze, 
să-l apere, să-l ierte. Şi aşa secolele s-au înşirat şi omuj a 
intrat în legătură cu Puterile din spaţiu şi s-a bucurat în 
simplitatea cunoştinţelor lui, de fericirea de a auzi vocea 
Cerului, de a fi povăţuit, condus şi ridicat la Lumină. Pe 
măsură ce omul se ridica în cunoaşterea materiei şi afla tot 
mai mult din legile care o conduc, cu cât viaţa lui se 
îndepărta de natură îndreptându-se tot mai mult spre sate şi 
oraşe, cu cât traiul lui devenea mai abundent şi mai luxos, 
cu atât mintea lui era mai distrată, până când a pierdut 
complet contactul cu Cei ce conduc viaţa şi ordinea în 
univers. Inițial era conştient de existenţa unei lumi invizibile 
cu care intra în relaţie, dar mai târziu nu-şi mai aduse aminte 
de ea, materialismul copleşindu-l cu desăvârşire. Cu toată 
suferinţa, cu toată dragostea şi lumina pe care a semănat-o 
pe pământ Fiul iubit al Tatălui ceresc, omul tot nu a devenit 
mai bun, mai iubitor de aproapele lui. Răul lua proporţii din ce 
în ce mai mult. Aşadar, către mijlocul secolului trecut, cu 
învoirea Celui Atotputernic, din lumea invizibilă se coborâră 
spiritele celor morţi, manifestându-se printre oameni prin 
diferite mijloace. Misterele sanctuarelor orientale au reînviat, 
fenomenele oculte din Evul Mediu s-au reînnoit - se născu 
spiritismul. La început manifestările erau inferioare: mesele se 
învârteau ca într-un dans nebun, obiectele se mişcau de la un 


loc la altul fără să fie atinse, zidurile vibrau, mobilele trosneau 
şi loviturile se auzeau în diferite obiecte şi în podea. Existau 
o serie de fenomene, e drept vulgare, dar nu mai puţin 
convingătoare, potrivit timpului şi stării de spirit pozitive a 
societăţii moderne. Aceste fenomene vorbeau simţurilor, 
pentru că ele sunt porţile care duc la înţelegere. Aceste 
impresii deşteaptă în om surpriza, îl împing la cercetare şi 
mai apoi aduc convingerea. După o perioadă de fenomene 
grosolane, aceste manifestări îmbracă o nouă înfăţişare. 
Loviturile se ordonează, urmând după un alfabet 
convenţional stabilindu-se astfel comunicări inteligente. De 
acum lumea invizibilă intră în comunicare cu lumea terestră 
şi omul este zguduit în cunoştinţele şi în 


credinţa lui. Află că există un spirit nemuritor, află scopul lui 
pe pământ şi țelul către care este destinat să ajungă. Ca şi 
creştinismul la începutul lui, şi spiritismul în primele timpuri 
a fost batjocorit, calomniat, persecutat, pentru că aducea 
la cunoştinţă lucruri noi pe care ştiinţa nu le putea explica. 
Dar timpul îşi face opera lui. Omul vede, reflectează, oscilează 
şi mai apoi se convinge. Azi aceste manifestări cuprind tot 
pământul. Pe când la început ele erau simple şi vulgare, azi 
îmbracă un caracter tot mai înalt. Mediumi scriu comunicări 
transmise de duhuri din spaţiu. Instrumente muzicale cântă 
fără contactul omului. Creioanele scriu singure pe hârtie, 
conduse de o mână nevăzută. Se aud voci din spaţiu, răsună 
melodii sublime care par a cobori din cer, tulburând chiar şi 
pe cei mai materialişti. In fine, în timpurile din urmă, entităţi 
din lumea invizibilă se încorporează în câte un medium 
adormit şi comunică prin viu grai asistenţilor lucruri din 
trecut sau care se vor realiza în viitor. 

După trei luni, timp în care nu s-a petrecut nimic ieşit din 
comun, loviturile au revenit, dar de data aceasta mult mai 
impresionante. Se auzeau lovituri în podelele casei, tremurau 
zidurile, fenomene ce se produceau mai cu seamă în timpul 
nopţii. Din această cauză nu mai era chip de dormit. Obosită, 
îngrijorată, familia chemă vecinii ca să-şi dea şi ei părerea. 
Lumea veni din toate părţile, s-au pus la pândă cinci-şase inşi 
prin podul casei, alţii prin pivniţă şi alţii au înconjurat casa, 
dar nu au aflat nici ei nimic. într-o seară, doamna Fox se culcă 
cu cele două fiice ale sale în aceeaşi cameră dar abia au 
adormit că loviturile începură şi mai puternice ca altădată. 
Atunci una din fete bătu şi ea cu degetele în podea, imitând 
pe agentul invizibil. Observă curând că atunci când bătea 
mai des, când rărea sau oprea bătăile, agentul o imita 
bătând şi el la fel. Arunci domnişoara Fox i s-a adresat: 
„lată, eu bat două lovituri; bate şi tu două". Şi imediat agentul 
a răspuns prin două lovituri, „lată, bat cinci." Agentul bătu 
cinci şi aşa mereu, agentul bătea numai de atâtea ori de câte 
ori lovea şi domnişoara Fox. Mamei domnoşoarei Fox îi veni 
atunci în minte să întrebe: „Spune-mi, invizibilule, câţi ani 
are fata mea Caterina?" Au urmat loviturile indicând exact 
numărul de ani pe care îi avea această copilă. Mirată, 
doamna Fox întrebă: „Invizibilule, eşti o fiinţă omenească?" Nu 


i se răspunse nimic. întrebă a doua oară: „Eşti sufletul unui 
muritor de pe pământ? Dacă da, loveşte de două ori." 
Imediat se auziră două lovituri. Aceasta este cea dintâi 
conversaţie consemnată a timpurilor moderne între un 
pământean şi o fiinţa din lumea spaţiilor. Doamna Fox îl mai 
întrebă: „Dar dacă aş chema vecinii, tu ai răspunde şi la 
întrebările lor?" Răspunsul a fost afirmativ. Vecinii chemaţi din 
nou au pus rând pe rând întrebări şi erau miraţi cu toţii de 
răspunsurile exacte pe care le primeau. 

Unuia dintre asistenţi îi veni în minte un procedeu ingenios. 
„Ascultă, suflete - zise el - eu am să înşir literele alfabetului, 
iar tu să loveşti la litera cu care doreşti să formulezi o silabă 
sau să începi un cuvânt." Şi spiritul execută admirabil. Astfel 
au aflat că cel cu care vorbesc este spiritul unui om care s-a 
numit Charles Rian, a locuit în casa unde sade acum doamna 
Fox, că era colportor de meserie şi că a fost asasinat cu mulţi 
ani în urmă, la vârsta de 32 de ani, de către stăpânul casei 
pentru 


a-i lua banii pe care îi agonisise. Vâlva acestui straniu 
fenomen se răspândi ca fulgerul şi în curând sosiră din toate 
părţile magistrați, ziarişti, profesori, medici etc. ca să vadă şi 
ei acest ciudat fenomen. Familia Fox se mută într-o altă casă, 
dar agentul invizibil o urmărea peste tot locul în fine, se 
decise să plece din oraşul Hydesville în oraşul Rochester, dar 
nici aici n-a scăpat de prietenul invizibil şi de lumea care 
năvălea cu întrebări şi o silea să i se permită să cerceteze 
dacă nu e la mijloc vreo şarlatanie. Din această cauză, bieţii 
oameni nu mai aveau momente de linişte, ba chiar într-o zi 
lumea adunată se dedă la manifestări duşmănoase pe 
motivul că sunt în legătură cu dracul şi puţin a lipsit să nu fie 
chiar omorâţi de bigotismul omenesc. în această epocă au 
început să se producă şi prin alte ţinuturi diferite manifestări, 
întinzându-se în curând în toată S.U.A. Ziarele din acea epocă 
scriau articole zilnice asupra acestor cazuri, încât autorităţile, 
dar mai ales savanții, vedeau în aceste împrejurări o cauză, o 
tulburare a minţilor şi au hotărât să le cerceteze pentru ca 
să demonstreze lumii absurditatea existenţei unor fiinţe 
invizibile. Cu această misiune a fost însărcinat dl Edmond, 
şeful Curţii Supreme din New York şi în acelaşi timp 
preşedintele Senatului, ca împreună cu marele profesor de 
chimie al Academiei naţionale, dl Mapes, să cerceteze şi să se 
pronunţe asupra acestor cazuri. Concluziile raportului lor sunt: 
„Fenomenele sunt absolut reale şi nu pot fi atribuite decât 
unor fiinţe invizibile". Din acest moment toată lumea avea ca 
subiect de discuţie fenomenele spiritiste. Celebrul savant 
Robert Haare, profesor la Universitatea din Pennsylvania, a 
făcut şi el cercetări personale, scrise, şi se pronunţă 
categoric cum că există spirite care sunt foarte doritoare să 
comunice cu noi oameni, trăitori pe pământ. Un alt mare 
savant, în acelaşi timp diplomat şi scriitor cu renume, Robert 
Dale Oven, scrise şi el mai multe cărţi care au avut un mare 
succes în lumea întreagă. De atunci mari celebrităţi ale S.L.A. 
au scris şi au vorbit de existenţa acestor spirite. Aceste 
fenomene au început să se producă însă şi în alte ţări. Anglia 
este ţara unde ele au fost cercetate metodic şi studiate în 
amănunt. în anul 1869 se formează o societate, savanţi, 
lumini intelectuale dintre cele mai mari ale lumii, printre care 
cităm pe Lubok, Vallace, Crooks, Huxley şi alţii, care au decis 


să adune fenomenele produse în Anglia şi să le cerceteze. 
După 18 luni de studii şi experienţe, comisia în raportul ei 
recunoaşte realitatea acestor fapte şi conchide la existenţa 
unei lumi invizibile, populată de entităţi trăitoare în spaţiile 
infinite. De atunci episcopi, ziarişti, medici s-au ocupat şi au 
scris mii de pagini despre acest adevăr al existenţei 
sufletului după moarte şi al manifestărilor lui printre noi, 
pământenii. Cităm între alţii pe Stenton Moses - profesor la 
Facultatea din Oxford, pe Oliver Loodge - rectorul 
Universităţii din Birmingam, Valery - fizician şi inginer, 
Morgan - preşedintele Societăţii Matematicienilor din Anglia, 
W. Baret -profesor la Universitatea din Dublin şi lista este 
destul de lungă. Rând pe rând, în Italia, Franţa, Germania, 
Spania şi în alte ţări s-au produs fenomene spiritiste 
îmbrăcând o infinitate de forme. în Franţa aceste fenomene 
au fost studiate de savantul Charles Richet, astronomul 
Camille Flammarion, D. Gibier - directorul Institutului 
Antirabic din New York, poetul şi scriitorul Victor Hugo, D. 
Duclaux -directorul Institutului Pasteur etc. Italia enumera 
printre spiritişti pe savantul Cesare Lombroso, pe Schiapareli 
- directorul Observatorului din Milano, Ercole Chiaia - 


profesor la Universitatea din Neapole, D. Milesi - profesor la 
Universitatea din Roma şi alţii. 

Şi acum, după ce am vorbit despre manifestările spiritiste din 
timpurile moderne şi personalităţile de seamă care în urma 
numeroaselor comunicări din diferite ţări au studiat şi au 
scris despre aceste fenomene, vom concentra cunoştinţele 
adunate prin aceste comunicări despre lumea invizibilă şi 
evoluţia omului şi prin sintetizare le vom expune în paginile 
următoare. 

Planurile în care îşi duce omul existenţa 

Pământul cu toţi munţii, văile, dealurile, câmpiile, mările şi 
uscatul, plantele şi animalele care îl populează, rasele de 
oameni şi aerul care ne înconjoară, constituie lumea fizică sau 
planul fizic. Toate lucrurile şi fiinţele din lumea fizică sunt 
formate din materia cea mai concentrată, cea mai densă, 
numită materie fizică. Ea este percepută prin simţurile 
corpului nostru fizic, poate fi văzută, pipăită, cercetată în 
laborator. 

Departe de pământ, dincolo de atmosfera lui se află o pătură 
de o altă materie, în stare eterică, cu mult mai fină, formată 
din atomi extrem de fini, materie care nu mai poate fi 
cercetată cu organele fizice ale omului. Această pătură de 
materie fină constituie planul astral. Materia planului astral 
pătrunde atmosfera, se furişează printre moleculele şi atomii 
fizici ce intră în alcătuirea regnului mineral, vegetal şi animal, 
pătrunde peste tot, prin toate, până în centrul pământului. 
Prin urmare noi, oamenii, pe lângă materia fizică (solidă, 
lichidă, gazoasă, radiantă), suntem înconjurați şi de materie 
astrală. Ca să înţelegem această penetraţie a materiei 
astrale prin materia şi corpurile fizice, ne vom referi la pătura 
de aer care se află deasupra apei oceanelor. Este adevărat 
că aerul din atmosferă şi apa oceanelor sunt două stări 
diferite ale materiei; cu toate acestea, aerul pătrunde în 
apa oceanului, asigurând viaţa plantelor şi animalelor. Deşi 
aceste două elemente sunt separate, totuşi unul dintre ele, 
cel subtil, pătrunde prin cel dens. Tot astfel materia planului 
astral pătrunde materia planului fizic. 

Dincolo de planul astral se află o altă categorie de materie, 
care constituie planul mental, planul spiritual. Materia 
planului mental e cu mult mai fină decât cea a planului 


astral. Atomii care formează această materie sunt de cea 
mai fină constituţie. Mintea noastră, extrem de redusă, nu 
poate înţelege rarefierea, fineţea acestei materii, şi nici nu 
găseşte în lumea fizică ceva de comparat. Substanţa care 
este răspândită în planul mental este aşa de fina, încât e 
considerată a fi esenţa materiei, prima fază, începutul 
materiei, intermediarul între energie şi materia astrală, este 
eterul de bază de la care şi cu care încep toate creaţiile din 
univers. După cum materia astrală străbate materia fizică, 
tot astfel şi materia planului mental străbate materia astrală 
şi pe cea fizică până la centrul pământului. 

Prin urmare, omul este scăldat de un ocean de materie 
mentală, astrală şi fizică (aerul). Aceste trei materii intră 
în constituţia corpurilor de pe pământ astfel: 


mineralele vor avea numai materie-fizică şi astrală; plantele 
vor avea materie fizică, astrală şi, cele superioare, o infimă 
parte din materia mentală; animalele vor avea materie fizică, 
astrală şi materie mentală proporţional cu gradul de 
superioritate al animalului; omul este constituit din materie 
fizică, astrală şi mentală. în existenţa lui veşnică, omul va trăi 
în acest circuit care începe în planul fizic, apoi în cel astral, 
după care va trece în planul superior, în planul mental, 
pentru a reveni din nou ca om pe pământ sau pe altă 
planetă şi aşa mii şi mii de ani, învățând şi evoluând mereu. 
Corpul fizic al omului 

Corpul nostru, format din carne, oase, sânge, diferite organe, 
nu este altceva decât unul din învelişurile fiinţei noastre 
reale, învelitoarea externă a spiritului nostru, servindu-i ca 
instrument de manifestare, pentru a putea observa, munci şi 
gândi în lumea fizică, în lumea vizibilă. Acest corp este 
format din materie fizică sub şapte stări distincte unele de 
altele: solidă, lichidă, gazoasă şi patru stări de materie 
eterică sau radiantă, de o fineţe din ce în ce mai mare. 
Oricare din aceste şapte stări pot să se transforme în una 
inferioar, prin concentrare sau condensare, şi pot să se 
transforme într-o stare superioară, prin rarefiere sau dilatare. 
Aşa de exemplu un solid poate deveni lichid, iar acesta un 
gaz sau invers: eterul 4 să dea prin condensare eterul 3,2, 1 
şi să treacă mai departe în gaz, lichid şi la urmă în solid. După 
cum un meşteşugar poate produce lucrări mai fine, mai de 
artă, având un bun instrument, tot astfel spiritul omului va 
putea lucra, cugeta, voi, într-un cuvânt, se va putea 
manifesta cu atât mai bine cu cât învelişul său va fi mai 
pur şi mai armonios constituit. Ca atare, corpul nostru 
trebuie să fie educat, întreţinut curat, dezvoltat prin exerciţii 
fizice şi constituit din elemente care să facă din el un 
instrument admirabil pentru evoluţia omului spirit pe 
pământ. 

Deoarece materialele din care se constituie corpul fizic sunt 
de două categorii, unele vizibile, tangibile şi analizabile, iar 
altele invizibile şi deci imposibil de cercetat, suntem nevoiţi 
să deosebim în corpul nostru fizic două părţi: corpul carnal şi 
corpul eteric sau dublul eteric al corpului carnal. Corpul 
carnal este partea cea mai externă a corpului nostru fizic. El 


este format dintr-un complex de organe, fiecare organ la 
rândul său fiind format din celule, iar fiecare celulă - din 
molecule şi acestea din atomi. Atomul se comportă în lumea 
fizică ca şi o fiinţă vieţuitoare, deci este capabil să ducă o 
viaţă independentă, având o conştiinţă a sa proprie, extrem 
de redusă, dar nu mai puţin reală ca şi a oricărei fiinţe, formă 
de conştiinţă pe care noi, pământenii, nu o putem aprecia. 
Celula este un complex de atomi şi molecule având şi ea 
viaţa ei proprie şi o formă de conştiinţă superioară 
atomului, iar o asociaţie de celule formează un tot organic, 
un corp care serveşte ca instrument de exprimare unei 
conştiinţe şi mai înalte decât cea a atomului, a moleculei 
sau a celulei. 

Acestui corp, pentru a servi cât mai bine spiritului nostru, 
trebuie să-i procurăm alimente din cele mai simple, mai 
apropiate de natură, formate din particule cât mai fine, care 
prin absorbţie să formeze un corp sensibil, bun reflector în 
exterior a ceea 


ce produce spiritul şi un bun primitor al impresiilor lumii 
fizice şi astrale. Un corp care să răspundă intervențiilor 
lumii astrale şi care să redea fidel şi integral manifestările 
spiritului, trebuie hrănit cu alimente vegetale şi produse 
lactate în proporţii şi în forme cât mai asimilabile. Vom evita 
carnea, narcoticele şi băuturile alcoolice, pentru că aceste 
substanţe introduse în corpul nostru fizic îl întunecă şi îl fac 
nesimţitor la vibraţiile eterice venite din lumea invizibilă şi 
rău intepretator al voinţei şi înţelegerii spiritului nostru. Se 
impune deci eliminarea lor din viaţa noastră sau reducerea 
într-o proporţie cât mai mare. S-ar părea că viaţa nu este 
posibilă fără carne, şi cu toate acestea sute de milioane de 
oameni trăiesc prin alte regiuni ale pământului şi sunt pe 
deplin sănătoşi şi inteligenţi, hrănindu-se numai cu 
vegetale şi produse lactate. E o problemă numai de 
obişnuinţă. 

Cine doreşte să progreseze mai repede spiritual, cine 
doreşte să scurteze din numărul revenirilor în mii şi mii de 
vieţi fizice, acela nu are decât să acorde mai multă atenţie 
aerului pe care îl respiră, apei pe care o bea, alimentelor pe 
care le consumă - mai ales, niciodată carne, tutun şi băuturi 
alcoolice. Fără această hotărâre, mii şi mii de ani, vii şi pleci 
de pe acest pământ, realizând un progres, dar acest progres 
este prea lent, în loc să urci dintr-o dată multe trepte ale 
evoluţiei tale spirituale. 

încorporând şi asimilând alimente fizice, formăm în corpul 
nostru noi celule care înlocuiesc pe cele uzate, astfel că în 
decurs de şapte ani toate celulele şi deci toate organele 
corpului nostru, inclusiv creierul, sunt înlocuite. Din această 
cauză toate părţile corpului nostru, de la substanţa moale a 
creierului şi până la partea tare a scheletului, toată fiinţa 
noastră fizică este supusă unei necontenite primeniri. în 
timpul vieţii noastre, aşadar, corpul carnal se topeşte şi se 
re-formează de mai multe ori. Cu toate aceste transformări, 
noi rămânem aceiaşi. Materia creierului nostru se 
reînnoieşte, dar gândirea rămâne aceeaşi şi cu ea - memoria, 
suvenirurile unui trecut la care actualul nostru corp carnal nu 
a luat parte. Tocmai aceasta dovedeşte existenţa în noi a 
unui principiu deosebit de materie, a unei forţe invizibile 
care persistă în mijlocul acestor prefaceri. 


Facultăţile noastre spirituale nu au nimic comun cu materia. 
Inteligența, judecata, voinţa sunt lucruri abstracte care nu se 
pot confunda sau presupune a fi produsul sângelui, muşchilor 
sau materiei cenuşii a creierului nostru. Dacă spiritul nostru 
persistă, dacă spiritul nostru e mereu acelaşi, înseamnă că 
după dispariţia, după dizolvarea finală a acestei materii, va 
rămâne spiritul nepieritor. 

Fizica şi chimia ne spun că materia nu piere, ci se transformă. 
Ei bine, la moartea noastră, materia fizică se va reîntoarce în 
lumea fizică de unde a fost luată. De asemenea cunoştinţele 
ştiinţifice de azi ne spun că energia nu piere nici ea, ci se 
transformă. Ei bine, spiritul nostru, forţa care conduce 
trupul fizic la moartea trupului va părăsi această haină, 
locuinţă, care nu ne mai poate servi la nimic, dar rămânând 
acelaşi ca şi mai înainte şi ducându-şi mai departe sub o 
formă foarte subtilă noua sa viaţă. 


Corpul eteric. 

Cu ajutorul unui aparat foarte sensibil, cu un galvanometru, 
se constată că atunci când celulele corpului carnal sunt în 
activitate, când muşchii se contractă ori nervii sunt în 
funcţiune, se produc în corpul nostru curenţi electrici mai 
mari sau mai mici, în funcţie de intensitatea activităţii 
celulelor organelor corpului carnal. Prezenţa electricităţii 
implică prezenţa materiei eterice din aer. Rezultă aşadar că 
toate celulele, toate asociațiile corpului nostru sunt 
înconjurate şi pătrunse de eter, reproducând astfel o copie 
exactă a organelor şi deci a întregului corp carnal, un dublu, 
un al doilea corp, de natură eterică, de unde şi numele de 
dublul eteric al corpului carnal. De fapt corpul eteric este 
tiparul, matriţa în care este turnat corpul carnal. Cu toate că 
până acum acest eter nu a fost captat şi studiat în laborator, 
el se poate vedea ca şi orice obiect fizic (masă, scaun etc), însă 
nu cu vederea ochilor fizici, ci cu vederea astrală pe care unele 
persoane o au naturala, ca un dar de la Dumnezeu, sau o pot 
obţine prin anumite antrenamente. Deci un om înzestrat cu 
vederea astrală vede acest dublu eteric, care are o culoare 
cenuşiu-violetă. Calitatea, fineţea, organizarea şi puterea 
de funcţionare a acestui dublu eteric depind de calitatea şi 
fineţea corpului carnal. Când printr-o anumită alimentaţie şi 
conduită morală purificăm corpul carnal, atunci în mod 
automat, inconştient, purificăm, înnobilăm şi dublul nostru 
eteric. Rolul acestui dublu eteric este ca să întreţină 
vigoarea, puterea şi căldura corpului carnal. Graţie lui 
muşchii se contractă, nervii conduc impresiile din afară sau 
ordinele venite de la creier, inima pompează sângele care 
curge prin vene şi artere, se prefac alimentele etc. 

întreaga vitalitate a corpului carnal se datoreşte unei forţe 
plecate din soare, care scaldă sistemul nostru planetar şi 
pătrunde prin pielea şi organele noastre, în lungul substanţei 
eterice a dublului eteric. Această forţă plecată din soare şi 
care întreţine viaţa în plante, animale şi om se numeşte forţă 
vitală sau curent vital. Dublul eteric mai joacă şi rolul de 
punte între corpul carnal şi corpul sufletesc al omului. Toate 
impresiile culese din lumea exterioară se transmit în lungul 
nervilor prin materia eterică a dublului eteric şi toate 
gândurile şi voinţa plecate de la spirit se transmit la organe 


sau în afara corpului tot prin materia eterică ce însoţeşte 
nervii corpului nostru carnal. Dacă dublul eteric pierde prin 
radiere în spaţiul înconjurător prea mult din fluidul său eteric, 
deci forţă vitală, atunci corpul carnal oboseşte şi dacă se 
continuă această stare, cădem bolnavi, în acest caz se impun 
repaus, linişte, aer curat, alimente uşoare şi substanţiale, 
pentru ca să absorbim din spaţiu şi din alimente, noi forţe 
vitale, care să redea sănătatea şi vigoarea necesară traiului. 
în timpul somnului, spiritul se furişează afară din corpul fizic 
- format din corpul carnal şi eteric - lăsându-l în pat să 
doarmă, pentru ca primind curent sau forţă vitală din 
spaţiile planetare să-şi câştige forţele necesare lucrului 
pentru ziua umiătoare. în această escapadă spiritul rămâne 
mereu în legătură cu corpul fizic printr-un fir fluidic, fiind gata 
în orice secundă să reintre în trup. 


La moarte spiritul iese din corpul carnal, dar de această dată 
definitiv, rupând orice legătură cu el şi târând acum după el 
şi dublul eteric, pe care îl va lepăda curând după ieşirea din 
corpul carnal. 

Dublul eteric trăieşte astfel câteva ceasuri lângă asociatul său 
de existenţă - corpul carnal - devenit cadavru şi poate fi văzut 
de cei din jurul mortului, mai ales în prima noapte, deasupra 
sicriului sau a mormântului, ca o fantomă mută şi nemişcată. 
Ea va pieri peste câteva minute, materia ei risipindu-se în 
materia eterică a planului fizic înconjurător, servind în viitor 
la crearea unui nou corp eteric al unui copil ce va îmbrăca 
spiritul care va veni în lumea terestră. Din cele spuse rezultă 
că depinde de noi ca acest corp carnal şi dublul eteric, să le 
avem grosolane sau să le formăm mai fine, prin alimentaţia 
noastră, prin gândurile şi acţiunile noastre nobile. După cum 
un om - prin cultură muzicală şi prin educaţia simțului muzical 
ajunge să perceapă cele mai fine note şi tonul fiecărui 
instrument dintr-o orchestră, tot astfel printr-o lungă şi 
metodică preparare - care nu este timpul şi locul a o descrie - 
omul îşi poate face corpul foarte sensibil, ca auzul şi vederea 
lui să perceapă vibrații mai fine decât cele fizice şi astfel să 
poată auzi şi vedea în lumea invizibilă, în lumea astrală, care e 
chiar în jurul său. Asemenea persoane sunt rare, dar cei care 
prin vieţile lor trecute, pline de cuminţenie, şi prin prepararea 
din viaţa prezentă au ajuns la această supersensibilitate, la 
această simţire mai fină decât cea obişnuită - fie auditivă, fie 
vizuală - sunt datori ca aceste daruri dumnezeieşti să le 
pună la dispoziția umanității, să le  întrebuinţeze 
dezinteresaţi pentru progresul omenirii. Corpul carnal şi eteric 
constituie corpul fizic. Prin el conştiinţa noastră, spiritul nostru 
gândeşte, acţionează în lumea sau în planul fizic, în lumea 
supusă cercetărilor noastre, în lumea ce cade sub simţurile 
corpului fizic. 

Corpul astral 

Un alt înveliş ce intră în alcătuirea omului este corpul astral. El 
este format din şapte feluri de eteruri, mai fine decât eterul 
corpului fizic. Această fineţe rezultă din modul de asociere a 
lor, din distanţa care îi desparte, din mărimea lor, din 
mişcarea lor în spaţiu, dar mai ales din viteza extraordinar de 
mare pe care o au particulele ce compun atomii acestei 


materii astrale. Spiritul omului cât trăieşte pe pământ, în 
corpul său fizic, nu poate să se manifeste, să aibă percepții 
auditive, vizuale, tactile etc. decât atât cât îi permite acest 
înveliş fizic; spiritului nu-i poate veni din spaţiu nici o ştire, 
nici o manifestare care ar trece hotarul planului fizic. Spiritul 
stă aşadar închis în trupul fizic ca într-o puşcărie. De îndată 
ce spiritul iese din închisoarea trupului, el poate să se 
manifeste mai liber, devine mai înţelegător, mai văzător în 
trecut, în prezent, ba chiar şi în viitor, mai puternic în 
acţiunile lui, în voinţa lui, dar şi de astă dată este limitat de 
învelişul al doilea, corpul astral. 

După cum corpul fizic poate fi de diferite calităţi sau stări de 
purificare, tot astfel şi corpul nostru astral poate fi mai 
grosolan sau mai fin. De asemenea, după cum în corpul 
nostru fizic circulă curenţi de forţă vitală, tot astfel şi în 
învelişul astral circulăm toate sensurile curenţi de forţă 
vitală veniţi din spaţiu şi intraţi fără ştirea noastră în adâncul 
corpului nostru. Această forţă întreţine vitalitatea corpului 
astral. 


Materia corpului astral pătrunde toate celulele, toate 
organele corpului fizic şi iese din el formând în jurul său o 
zonă astrală. Din cauza acestei întrepătrunderi, corpul astral - 
asemenea corpului eteric - reproduce forma celulelor, 
țesuturilor, organelor, forma întreagă a corpului carnal, adică 
are forma unui om, dar de materie astrală. 

La fel se întâmplă şi cu animalele, plantele şi mineralele: 
toate au în corpul lor materie astrală şi o formă astrală. Să 
presupunem acum că ar pieri materia fizică. Cum materia 
astrală reproduce perfect forma corpurilor fizice, am vedea 
atunci (cu ochii mentali) o lume identică populată cu 
oameni, animale, plante şi minerale astrale - un peisaj 
asemănător cu cel fizic, dar format numai din materie 
astrală. Aşa se explică cum spiritelor oamenilor inferiori care, 
trăiesc în planul astral, văzând acelaşi decor ca şi pe pământ, 
le vine a crede că încă trăiesc în sânul lumii fizice. Această 
lume astrală nu poate fi văzută de oameni cât trăiesc pe 
pământ, pentru că ei nu posedă vederea astrală. Ei nu văd 
această lume, după cum orbul fizic nu vede lumea fizică din 
jurul lui. Şi după cum chiar în lumea fizică nu poţi vedea tot 
ce e fizic, decât numai când întrebuinţezi un microscop, tot 
astfel în lumea astrală, prin exerciţii lungi şi perseverente, 
prin aplicarea unor metode ce solicită multă răbdare şi 
credinţă, poţi ajunge să vezi în lumea astrală, să auzi muzica 
spaţiului, cuvinte venite din planul astral de la spirite. 
Bineînţeles că şi între aceste facultăţi sunt diferite grade, ca 
între auzul, văzul, înţelegerea unui copil şi ale unui matur, ca 
între inteligenţa unui sălbatic şi a unui om civilizat. învelişul 
astral este un intermediar între corpul fizic şi spirit, având 
rolul de a primi impresiile din afară venite prin nervi şi a le 
transforma în senzaţii şi, astfel elaborate, să fie trimise către 
spirit. Corpul astral este sediul în care impresiile venite din 
afară se transformă în plăcere sau durere, în senzaţii de 
căldură sau frig, de neted sau aspru etc. Este sediul de unde 
pornesc sentimentele de ură, pasiune, generozitate, egoism 
sau iubire. Este sediul mândriei noastre, a vanităţii, a 
dorințelor senzuale, într-un cuvânt este corpul sentimentelor, 
dorințelor, înclinațiilor nobile sau josnice. Persoanele la care 
s-a format în mod natural vedere astrală, aşa-numiţii 
clarvăzători sau lucizi, văd foarte bine în jurul corpului nostru 


o aureolă cu culori cu atât mai vii, tinzând spre roz, cu cât 
omul este mai cult sau are o dezvoltare spirituală mai mare. 
Cu cât omul este mai evoluat, cu atât aureola sa este mai 
definită pe margine, având un contur bine determinat. 
Această aureolă nu este în marea ei parte decât radierea în 
afara corpului nostru fizic a învelişului astral. Corpul astral 
al omului sălbatic este mai puţin dezvoltat, având o calitate 
inferioară şi vibrând numai la dorinţele şi pasiunile cele mai 
animalice. La omul profund credincios, la omul cult, cu 
desăvârşire moral, el este foarte dezvoltat, format dintr-un 
material fin şi vibrând puternic la sentimentele nobile de 
iubire, milă, la auzul unei muzici sau poezii subtile, într-un 
cuvânt la tot ce este nobil, moral şi conform cu Legile divine 
de iubire, adevăr şi justiţie. 

Perfecţionarea corpului astral se îndeplineşte şi din afara lui - 
de către corpul fizic, şi din interior - de către un înveliş şi mai 
intern, numit corpul mental. Când ne gândim la lucruri 
frumoase, înalte, nobile, aceste gânduri cheamă, atrag din 
mediul înconjurător particule astrale fine şi elimină treptat 
din sânul său particulele astrale 


de calitate grosolană. Când gândurile noastre sunt bestiale, 
josnice, de ură, de nedreptate, atunci atragem - fără ştirea 
noastră - particule astrale de cea mai proastă calitate şi 
corpul nostru astral devine grosolan. Cum acest înveliş joacă 
un rol foarte însemnat în existenţa noastră terestră, dar mai 
ales în cea spaţială, se impune să veghem ca mentalul 
nostru să nu fie preocupat decât de gânduri inspirate de 
iubire, frumos, bunătate şi milă de aproapele nostru, de tot 
ce poate înălța umanitatea şi duce la progresul spiritual şi 
material. Pe de altă parte, corpul astral este în intimă legătură 
cu corpul fizic şi din această cauză orice impuritate a corpului 
fizic ar vătăma şi corpul astral. Cu cât corpul fizic este mai 
pur, cu atât această puritate înlesneşte şi pe aceea a corpului 
astral. Când un om a ajuns să fie preocupat numai de idei 
frumoase şi altruiste, care au ca bază înţelegerea că toţi 
oamenii sunt fraţii noştri, fii ai aceluiaşi Tată creator, 
arunci corpul lui astral înnobilat nu va mai vibra la toate 
gândurile care curg în valuri prin astralul lumii, ci numai la 
acelea care sunt frumoase, în unison cu calitatea lui. După 
cum o coardă nu intră în vibraţie decât atunci când va vibra o 
altă coardă de aceeaşi înălţime, de acelaşi ton, tot astfel 
ajungem cu vremea să fim mişcaţi numai de sentimentele 
frumoase, potrivite corpului nostru astral. Ajunşi la 
cunoaşterea acestui fapt, nu avem decât să punem în 
practică voinţa noastră şi vom acorda prin această voinţă 
corpul nostru astral ca şi o coardă de vioară, practicând binele 
şi iubind sub toate formele pe semenii noştri. 

în stare de veghe, corpul astral al omului funcţionează în 
interiorul corpului său fizic, în timpul somnului, corpul astral 
este atras de spirit afară din corpul pământesc, pe care îl lasă 
în pat împreună cu corpul eteric. Corpul astral apare 
lucizilor, somnambulilor, hipnoticilor ca o masă ceţoasă, 
oscilând, iar în cazul în care omul nu este prea avansat 
spiritualiceşte neputând să se depărteze de trupul de care 
ţine. Dacă însă o persoană este de o înălţime mai mare de 
cugetare este animată de sentimente frumoase, nobile, 
atunci corpul astral e capabil să se întindă, legat printr-un 
cordon fluidic de materie astrală, imperceptibil de subţire. Pe 
când spiritul omului inferior nu poate să se exprime, să se 
manifeste, să înţeleagă prin intermediul corpului astral 


decât atunci când e în interiorul corpului fizic, la omul 
evoluat corpul astral serveşte pe deplin spiritului, pentru a 
călători în orice parte a pământului şi a se întoarce în corp 
cu amintirea celor văzute şi auzite. Spiritul trăieşte, se 
manifestă aşadar în acest corp astral pe deplin şi perfect 
conştient ca şi cum ar fi în corpul fizic. Puterile lui în acest caz 
sunt mai mari, facultăţile mai înalte, înţelegerea mai deplină, 
iar deplasarea de la un loc la altul se face cu repeziciunea 
gândului. In tot acest timp trupul carnal stă liniştit, adormit 
profund în patul său şi îşi recuperează. Există şi o serie de 
stări intermediare. Aşa de exemplu spiritul cu haina lui 
astrală părăseşte corpul fizic, vagabondează în spaţiul astral, 
află, vede, ştie pe unde a fost, dar întorcându-se în corp, la 
deşteptarea trupului carnal nu-şi mai aduce aminte de nimic. 
Aceasta din cauză că nu s-a stabilit încă o legătură deplină 
între creierul fizic şi creierul astral. Corpul astral reintrat în 
corpul fizic produce vibraţiile necesare, dar creierul fizic nu 
poate traduce acele vibrații sau nu poate memora impresiile 
culese de corpul astral în timpul plimbării sale pe când 


trupul dormea. în fine, sunt cazuri când pentru un moment 
omul e conştient de plimbările sale în astral, dar imediat 
după deşteptare pier toate din memoria creierului său. ŞI 
cazuri din acestea sunt numeroase. Sunt cazuri, când în timpul 
zilei omul e preocupat de rezolvarea unei probleme tehnice 
sau de orice altă natură şi nu poate găsi soluţia cea mai 
fericită. Ei bine, în timpul nopţii, când spiritul se degajează 
împreună cu corpul astral afară din corpul fizic, atunci el - 
lucrând încă asupra acelei probleme - o vede mai clar, îi 
găseşte soluţia şi după deşteptare constată cu mirare că 
rezolvă cu mare uşurinţă problema insolubilă de ieri. Acei 
oameni care îşi sacrifică viaţa lor terestră, care lucrează 
pentru binele şi progresul omenirii, pe măsură ce se 
devotează spiritelor superioare ale spaţiului, pe măsură, ce 
îndeplinesc o parte din planul de evoluţie al omenirii care li s- 
a încredinţat spre îndeplinire pe pământ, aceşti oameni 
dezvoltă în ei corpul lor astral în aşa măsură că spiritul 
îmbrăcat în haina sa astrală poate părăsi corpul fizic. Chiar 
ziua sau oricând voiesc, călătoresc în planul astral, lucrează, 
gândesc cu putere şi înţelegere înzecită, după care revin în 
corpul fizic conştienţi pe deplin şi de momentul plecării, şi de 
momentul sosirii, păstrând perfect în memorie tot ce a 
gândit şi a văzut în planul astral. O dată ce omul a ajuns 
această etapă, începe să dea adevărata sa valoare vieţii fizice 
şi de acum moartea nu-l mai nelinişteşte, nu-l mai 
înspăimântă. Viaţa terestră capătă pentru el altă înţelegere. 
Acum înţelege sensul vieţii terestre, necesitatea suferințelor 
de tot felul prin care învaţă şi cunoaşte pentru iluminarea 
spiritului său. 

După moartea fizică duhul se poate arăta rudelor, prietenilor, 
sau dacă e vorba de un om care a ajuns la starea de a se 
dedubla, de a-şi părăsi corpul fizic, de a ieşi în astral, atunci 
poate să se ducă la depărtări oricât de mari şi să se arate 
unui prieten. In ambele cazuri spiritul atrage din atmosferă 
particule de materie fizică pe care le introduce îri corpul său 
astral şi astfel devine mai material, mai vizibil pentru 
prietenul său, pentru ochii săi fizici, carnali. în cazul în care 
persoana vizitată este un clarvăzător sau un lucid, atunci 
această materializare nu mai este necesară. Cazurile acestea 
sunt rare, dar omul căruia i s-a arătat o asemenea fantomă a 


unui prieten mort sau viu, crede că a fost înşelat de o iluzie 
optică, de o halucinație a creierului, şi de cele mai multe ori - 
de ruşine de a nu fi ridiculizat - nu spune la nimeni. Sunt 
împrejurări când oamenii - fără a avea darul lucidităţii şi fără 
a fi la mijloc o materializare - totuşi văd fantoma unui prieten. 
Aceste persoane au pentru un moment sistemul nervos foarte 
sensibil din cauza slăbirii corpului de vreo boală sau mare 
osteneală. Ei bine, această slăbire a fizicului da o libertate 
mai mare corpului astral, din care cauză el începe să 
funcţioneze mai intensiv şi omul devine pentru acele 
momente clarvăzător, lucid. Dacă o persoană are pe cineva 
drag într-o ţară îndepărtată şi se culcă cu gândul încordat, de 
exemplu la mama sa, în timpul nopţii va pleca prin vehiculul 
astral spre mama sa şi dacă aceasta este într-o stare de 
hipersensibilitate, va vedea câteva minute pe fiul său. Acesta 
e cazul când cel care vede e într-o stare excepţională, dar 
sunt şi cazuri când voiajorul care pleacă în astral este cel care 
se află într-o stare spirituală încordată şi se arată mamei sale, 
a cărei stare este normală. Acest caz este e des întâlnit 
mai ales când cineva e în 


ultimele momente ale morţii sau este într-un moment de 
mare pericol; într-o secundă spiritul iese din corpul fizic şi ca 
un fulger vine lângă mama lui şi i se arată. Aproape 
întotdeauna asemenea arătări fantomale sunt semnul morţii 
celui care s-a arătat. Gândul de iubire pentru mama lui, 
dorinţa de a o mai vedea sau a-i comunica un secret, o 
recomandare, îl fac pe muribund ca într-o secundă, între 
momentul morţii şi viaţă, să se prezinte fiinţei lui iubite. După 
părăsirea definitivă a corpului fizic, după moartea terestră, 
spiritul învelit de corpul astral se înalţă în regiunile 
superioare ale spaţiilor. Aici începe să piardă treptat din 
păturile ce constituie învelişul astral, începând din exterior, 
care este cel mai grosolan, spre interior. Cu cât pierde din 
materialul mai greoi al acestui înveliş, cu atât el se înalţă mai 
sus. Cu cât această haină este în ansamblul ei mai fină, cu 
atât mai sus se va înălța şi spiritul. Am putea compara 
ascensiunea spiritului în spaţiu cu nişte baloane umplute cu 
gaze de diferite densități: unele se vor opri mai jos, altele mai 
sus după greutatea lor specifică, după puterea cu care sunt 
atrase de pământ. 

Durata acestei ascensiuni este în funcţie de calitatea de 
materie astrală a celor şapte scoarţe sau straturi de materie 
astrală. Cu cât stratul de materie astrală grosolană va fi mai 
mare, în lipsa altora mai fine, cu atât şederea în straturile 
inferioare ale planului astral va fi mai de lungă durată, de 
zeci, ba chiar de sute de ani. 

Depinde de noi, câtă vreme trăim pe pământ, ca prin viaţa 
noastră, prin gândurile noastre, prin sentimentele noastre să 
construim astfel corpul nostru astral ca atunci când vom 
părăsi trupul fizic, trecerea prin planul astral să fie mai scurtă 
şi ridicarea noastră către un plan superior şi mai fericit, 
planul mental, să se facă cât mai repede şi cât mai 
automat, adică conştiinţa noastră să nu mai lucreze în 
planul astral, prin haina sa astrală aproape deloc. Un om 
care a avut o viaţă corectă, morală, pioasă, înţeleaptă, va 
trece prin planul astral întocmai ca şi călătorul care străbate 
adormit în tren anumite regiuni ale ţării fără să le fi văzut şi 
deci aprecia. Am văzut că în corpul astral sunt localizate, 
fixate toate dorinţele, poftele, aspiraţiile, sentimentele şi 
pasiunile noastre. După un timp mai lung sau mai scurt de 


şedere a omului spirit în planul astral, are să vină o vreme 
când el va trebui să părăsească şi acest plan. La termenul 
hotărât pentru acest lucru, spiritul leapădă şi haina astrală, iar 
omul moare a doua oară. A murit o dată pe pământ, în planul 
fizic şi a părăsit trupul său fizic; acum moare în spaţiu, în 
planul astral, părăsind şi trupul astral. încă înainte de a lepăda 
haina astrală, tot ce fusese înscris, localizat în acest corp 
astral: sentimente, aspirații, pasiuni etc, toate se transcriu 
în învelişul sau haina internă în corpul mental, sub formă de 
germeni, de esențe. 

Pentru a înţelege această transcriere, voi reaminti ceea ce 
face planta în vederea perpetuării speciei sale. Copacul face 
flori, fructe, seminţe. în structura intimă a seminţei, în 
embrionul ei se înscrie, se pune ca esenţă, în stare de 
germene toate calităţile copacului, forma frunzelor şi a 
florilor, toate sucurile caracteristice ale diferitelor părţi din 
copac. Acolo, în micul embrion se îngrămădesc imaginile 
copacului generator, însuşirile lui, necesităţile lui etc. Toate 
aceste particularităţi 


sunt închise în embrion nu sub forme concrete, ci ca imagini, 
ca forţe ce vor sta molcom, somnolente până în ziua când 
această sămânță va fi pusă în lumea ei firească, în pământul 
roditor. Arunci şi numai atunci aceste forţe-esenţe vor intra în 
acţiune şi micul embrion va reproduce o plantă cu frunze, 
rădăcini, tulpină, asemenea cu ale părintelui copac care a 
produs această sămânță şi embrion. Şi evoluţia ei va urma 
până la completa reproducere a copacului generator. Materia 
astrală a învelişului astral al omului se va reîntoarce în 
oceanul de materie astrală de unde fusese luat, iar omul 
real, spiritul, se va ridica de acum într-un plan superior, în 
planul mental. 

Corpul mental 

învelişul care, dintre cele descrise până acum, este şi mai 
apropiat de interior, de spiritul omului se numeşte corpul 
mental. El este format din materie mentală, materie cu 
mult mai fină, şi mai eterată ca materia învelişului astral, 
vecină cu energia, adică în pragul materiei. Rolul acestui 
înveliş este de a servi ca centru al inteligenţei, al memoriei, al 
voinţei. El constituie în acelaşi timp şi vehiculul cu care 
călătoreşte şi lucrează spiritul în planul mental al lumilor. Ca 
şi corpul astral, şi corpul mental poate să fie format dintr-o 
materie mentală puţin dezvoltată şi neorganizată, sau prea 
puţin organizată. în acest caz, omul are puteri mentale 
foarte reduse, judecata întunecată. Spiritul lucrează la un 
asemenea om în planul fizic şi astral prin corpul său astral. 
Aşa se explică că omul inferior, omul sălbatic, este dominat 
în existenţa lui terestră mai mult de simţul foamei, al setei, al 
odihnei, al cruzimii, pentru că în viaţa lui pământească 
spiritul său se manifestă mai mult prin corpul simţurilor, al 
pasiunilor, al geloziei, al poftelor, al fricii, al sentimentelor 
inferioare, într-un cuvânt prin corpul astral şi mai deloc prin 
corpul său mental, care nu este încă bine organizat. Materia 
acestui corp este aşa de fină, că nu mai este văzută prin 
vederea astrală de lucizi sau clarvăzători. 

Cu cât omul în viaţa pământească are o activitate cerebrală 
mai mare, cu cât subiectele care fac obiectul gândirii lui sunt 
mai abstracte, cu cât aceste gânduri sunt de un profund 
adevăr şi îmbrăţişează idei de frumos, de bine, de iubire, de 
milă, de dreptate pentru toţi, cu atât corpul său mental se 


dezvoltă, se organizează, atrăgând din spaţiu, din planul 
mental particule mentale fine care zi de zi contribuie la 
înnobilarea, la purificarea corpului său mental. Nu numai că el 
devine mai fin, dar în acelaşi timp creşte, cum nu poate 
creşte corpul astral, creşte în mărime pe măsură ce omul se 
ridică mai sus. Pe când materia astrală se introduce în toate 
celulele, în toate organele corpului nostru fizic şi formează o 
inimă astrală, un ficat astral, un stomac astral etc. - aşadar un 
corp astral asemănător ca formă cu corpul fizic, corpul mental 
din contră: are o formă ovoidă, mai mic ca omul, dar având 
raze care străbat corpul astral, corpul fizic şi ies afară, 
depăşind aura formată de corpul astral şi pe cave o colorează 
cu culori foarte frumoase. 

Numai oameniicare şi-au consacrat viaţa pentru cercetări 
spirituale, pentru cultivarea iubirii aproapelui, printr-un 
antrenament foarte greu de realizat pentru majoritatea 
oamenilor din cauza vieţii lor fireşti pământeşti, numai 
aceşti oameni 


foarte rari ajung să li se dezvolte în fiinţa lor simţul mental. 
Numai aceşti oameni pot vedea la alţii aura mentală, culoarea 
şi mărimea corpului lor mental. Pe când în corpul astral se 
găsesc mai multe centre (chakre) ale simțului (auzului, văzului 
etc), corpul mental este capabil de a vedea, auzi, mirosi, 
gusta sau pipăi cu orice parte a lui, cu toată suprafaţa sa. Cu 
alte cuvinte, corpul mental are un singur sumt, dar acesta 
este general, însumând toate simţurile astralului şi fizicului, 
simţ cu mult mai puternic decât cele fizice sau astrale. Se 
înţelege că acest simţ se exercită mai bine când spiritul se 
află în planul corespunzător acestui simţ, adică în planul 
mental. Sunt unele persoane care - din cauză că în vieţile lor 
anterioare au exersat mereu corpul lor mental cu preocupări 
dacă nu înalte, cel puţin nu josnice - în viaţa prezentă au 
corpul mental aşa de bine organizat şi simţul mental aşa de 
puternic, încât în stare de veghe, legaţi la ochi, sunt în stare 
să citească un ziar punându-l la picior ori la creştetul capului. 
Se înţelege că asemenea cazuri sunt extrem de rare. 
întărirea, dezvoltarea corpului nostru mental trebuie să o 
urmărim cu voinţă şi conştienţi prin activitatea noastră 
mentală ordonată, logică, şi animați fiind de sentimente 
înalte spirituale sau artistice. Să nu lăsăm ca mintea 
noastră, corpul nostru mental să lenevească, căci în acest 
caz el va fi asaltat de curenţii, de valurile, de gânduri care 
circulă prin spaţiu. Cum omenirea pe pământ, în momentul de 
faţă, este în majoritatea ei încă înapoiată, ea emană mereu 
gânduri care pornesc prin spaţiu şi dacă vehiculul tău mental 
nu este în activitate, este primitor, visător, atunci te 
pomeneşti că eşti cuprins de o idee, apoi de alta, şi mereu 
gândeşti şi la un moment dat te miri de unde ai pornit cu 
gândul şi unde ai ajuns. E o gândire dezordonată, deoarece 
creierul nostru astral şi corpul mental au devenit o răspântie 
unde se opresc torentele de idei ce aleargă prin spaţiu. Se 
cade aşadar să fim atenţi şi să ne revenim, să ne scuturăm 
mintea de idei care răsar fără nici un rost, fără nici o logică. 
Să ne silim să avem idei serioase, ordonate, în ordinea lor 
firească. Numai aşa vom organiza corpul nostru mental, 
numai aşa vom exercita prin mentalul nostru, ca un magnet, 
o atracţie din spaţiu a ideilor bune şi vom respinge în mod 
automat pe cele rele. 


Corpul cauzal 

De când a apărut omul pe pământ şi până azi, corpul său 
mental s-a îmbunătăţit în calitate, s-a organizat treptat şi s-a 
diferențiat în două părţi. Jumătatea externă a constituit mai 
departe sediul voinţei şi al inteligenţei, deci ca vehicul 
mental, iar jumătatea internă a constituit un nou înveliş 
spiritului, un nou corp numit corpul cauzal. | s-a dat 
denumirea de cauzal pentru că în el se înscrie, în esenţa sa, 
tot binele şi tot răul pe care l-a făcut omul în viaţa lui 
terestră, în el se înscrie, se aşează ca recolta într-un hambar 
tot ce a semănat pe pământ. Această recoltă va determina în 
viaţa lui viitoare pe pământ bucuriile şi nefericirile, tot 
destinul lui, rolul pe care îl va juca în viitoarea lui 
reîncarnare. Viitorul său corp mental, viitorul său corp astral 
şi fizic cu care va trăi în viitor pe pământ vor fi astfel făcute 
după cele ce au fost înscrise în corpul cauzal. Cu alte cuvinte, 
tot ce va întâmpina omul în viaţa viitoare terestră este înscris 
în corpul cauzal şi îşi găseşte cauzele în ceea cea 


făcut pe pământ în precedenta viaţă. Semeni într-o viaţă şi 
culegi în altă viaţă. Cu alte cuvinte, viaţa prezentă 
pregăteşte viaţa viitoare. Noi suntem făuritorii destinului 
nostru. 

Corpul cauzal este format şi el dintr-un eter extrem de 
subţire, pe a cărui fineţe nu ne-o putem închipui. El fiinţează 
în jurul spiritului mii şi mii de ani, sute şi mii de încarnări până 
ce omul ajunge aşa de evoluat încât nu va mai fi nevoie să se 
mai încarnneze. Atunci corpul cauzal piere şi el şi spiritul va fi 
acoperit de un nou înveliş format din forţă comprimată a cărei 
natură nu o putem cuprinde cu mintea noastră slabă, înveliş 
numit corpul budhic. In lungimea secolelor nesfârşite şi în 
miile de încarnări, corpul cauzal a înregistrat toate actele, 
cunoştinţele şi facultăţile noastre câştigate. Sunt înscrise mii 
şi mii de pagini a tot ce am fost, pe unde am trăit, ce am 
înfăptuit, ce bine sau ce rău am comis - o cinematografie 
fidelă a tuturor vieților noastre nenumărate. 

Tot răul pe care l-am putut face în aceste vieţi, nu contribuie 
cu nimic la organizarea corpului cauzal. Tot binele însă care l- 
am făcut contribuie nemăsurat de mult la subtilizarea, din 
viaţă în viaţă , a corpului nostru cauzal. Credinţa profundă 
în Divinitate, iubirea, aproapelui nostru, până la sacrificiu, 
gândurile cele mai înalte spirituale, contribuiesc la înnobilarea, 
la fortificarea corpului cauzal. Cum asemenea împrejurări sunt 
cât se poate de rare, evoluţia acestui corp este şi ea cât se 
poate de lentă. 

Corpul astral, corpul mental şi corpul cauzal la un loc 
constituie în jurul spiritului o învelitoare materială, dar 
invizibilă, numită perispirit. Tot timpul cât spiritul va fi 
nevoit să se reîncarneze pe o planetă oarecare, pentru a se 
ridica în evoluţie spirituală, va purta în jurul său aceste haine 
pe care le va lepăda rând pe rând, şi le va schimba mereu cu 
altele. Numai pe una o va păstra mereu aceeaşi, mii şi mii de 
ani, pe toată durata reîncarnărilor, şi acesta este corpul 
cauzal. Deci totdeauna spiritul are un perispirit în jurul său. 
Evoluţia omului pe pământ sau în planul fizic 

La început, omul a fost foarte aproape de animalitate. Mintea 
lui era foarte simplă. Gândurile lui se reduceau la mijloacele de 
a-şi găsi un adăpost şi a-şi procura hrană, iar sentimentele 
sale se concentrau în jurul dorinţei de a avea cât mai multă 


mâncare, a-şi potoli setea, a-şi odihni trupul. Pentru realizarea 
acestor dorinţe el a săvârşit acte de cea mai mare cruzime: îşi 
părăsea copiii, pentru a nu le mai da de mâncare, ori îşi 
omora femeia, ca să-şi astâmpere foamea care îl chinuia. 
Cunoştinţele sale erau extrem de reduse. Nu avea 
instrumente de nici un fel şi singurul mijloc de apărare îi era 
fuga, unghiile si dinţii. Asemenea tipuri umane au trăit pe 
pământ în urmă cu 20-30.000 de ani. Ele se mai întâlnesc pe 
pământ, dar pe o treaptă evolutivă mai ridicată, prin 
Australia, pădurile Braziliei ori centrul Africii. Ceva mai 
târziu, omul prin observaţie, comparaţie, suferinţă, a învăţat 
o mulţime de lucruri. Capitalul de cunoştinţe i s-a înmulţit. 
Mintea i s-a mai ascuţit, iar sentimentele au devenit ceva mai 
înalte. Se născu în el mila. întemeiază o familie, 


iubeşte copiii pe care îi apară cu sacrificiul vieţii. Devine deci 
sociabil şi viaţa i se desfăşoară mai bogată. 

Moartea 

Actul cel mai enigmatic din existenţa noastră, care l-a 
preocupat pe om veacuri nesfârşite, este moartea. Este unul 
din marile mistere pe care noi nu l-am cunoscut, dar pe care 
acum înalta şi nesfârşita înţelepciune care a creat totul şi 
conduce totul, găsind că omul a ajuns la evoluţia suficientă 
de a înţelege acest mister, ni l-a revelat. Nici ştiinţa, nici 
religia nu ne-au spus nimic în această privinţă. Ştiinţa 
merge până unde se termină materia tangibilă. Religia 
merge până în pragul spiritualităţii, dar mai departe nu ne 
spune nici ea nimic. 

Numai spiritele înalte, misionarii Celui Atotputernic, ne-au 
luminat asupra constituţiei noastre, asupra modului cum se 
face această trecere de la viaţa pământească la cea astrală, 
a spaţiilor cereşti. Ele ne spun că senzațiile care preced şi 
urmează morţii sunt infinit de variate de la om la ora şi ele 
depind mai ales de meritul, de înălţimea morală a spiritului 
care părăseşte pământul. în general, separarea sufletului de 
corp se face gradat, încetul cu încetul. Uneori această 
separare se face cu mult timp înainte de încetarea funcţiilor 
organismului nostru. Cu cât legătura fluidică dinte corp şi 
suflet este mai strânsă, mai puternică, cu atât cel ce moare 
simte o mai mare durere şi agonia este mai lungă. Momentul 
dezîncarnării spiritului este plin de frică pentru cei ce au greşit 
în viaţa terestră - ce va fi? unde va merge? Are impresia că un 
abis se va deschide în curând lângă el, în dare va pieri pentru 
totdeauna. Celor ce au fost blânzi, miloşi, morali în viaţa 
lor terestră, moartea le face impresia unei slăbiciuni, îi 
cuprinde o piroteală care îi trage pe nesimţite într-un somn 
dulce, plăcut, care va avea o deşteptare fericită. Degajarea 
spiritului la aceştia se face pe nesimţite, pentru că, 
îndeplinindu-şi datoriile morale pe pământ, prin aceasta ei au 
fost slab uniţi de partea materială a acestei lumi şi de corpul 
lor fizic, gândurile lor ridicându-se din când în când la lumea 
spirituală, la bunurile spirituale. 

Câtă luptă, câtă agonie la cel ce a fost lipit de bunurile 
pământului, la cel ce n-a cunoscut decât plăcerile materiale şi 
a uitat că e vremelnic pe acest pământ! 


Când omul e gata să treacă din planul fizic în cel astral, adică 
din viaţa terestră în cea spirituală, se observă că funcţiile se 
sting din ce în ce mai mult, deşi se constată că organele fac 
mari eforturi pentru a-şi îndeplini şi mai departe rolul lor, 
pentru că vitalitatea, forţa universală care circulă în corpul 
omului se reduce, se stinge ca şi lumina candelei în care s-a 
isprăvit uleiul. In cazuri de accidente, procesul acesta 
fiziologic este scurt, de numai câteva minute, iar în caz de 
boală, slăbiciune fiziologică, îl cuprinde pe om încetul cu 
încetul. Când ora morţii a sunat, nici o putere din lume, nici 
o ştiinţă omenească nu poate împiedica plecarea spiritului din 
lumea fizică şi trecerea lui în lumea spaţiului. In momentul în 
care perispiritul începe să se desfacă de adeziunile atomilor, 
moleculelor, celulelor, organelor, de întregul corp fizic al 
omului, acesta simte furnicături în tălpile picioarelor. Treptat, 
de-a lungul 


extremităților corpului, din mâini şi din picioare, perispiritul 


începe să se retragă. 
Vitalitatea nemaicirculând în aceste extremităţi, ele încep să 
se răcească Şi devin 
insensibile. Perispiritul se retrage apoi din picioare în lungul 
abdomenului Şi se 
întâlneşte cu cel din mâini în regiunea toracelui. Aici se face 
un mic popas, după 
care retragerea se urmează în lungul gâtului, ajungând în 
cap, unde înconjoară 
creierul. Din cauza îngrămădirii perispiritului în craniu, 
creierul, dobândeşte o 
puternică luminozitate, care radiază prin oasele craniului în 
afară, luminozitate care 
poate fi văzută când camera este ceva mai întunecoasă sau în 
timpul noptii de către 
cei ce veghează pe lângă cel în agonie. în aceste momente 
omul e dus, pierdut ca 
într-un vis, şi vede defilându-i pe dinaintea minţii toate actele 
vieţii sale, toate 
întâmplările prin care a trecut, toate nedreptăţile şi mâhnirile 
ce le-a săvârşit, toate 
actele de cruzime sau de iubire ce le-a arătat. Nimic nu se 
uită. Toate trec ca un film 
de cinematograf pe dinaintea spiritului său. îşi vede 
ambițiile neîmplinite sau 
triumful acţiunilor lui în alte direcţii, vede recunoştinţa celor 
pe care i-a mângâiat 
sau ura celor pe care i-a făcut să sufere pe nedrept. Te vezi 
aşa cum eşti 
spiritualiceşte, nu mai eşti nici bogatul, nici împăratul, nici 
savantul, ci omul cu 
merite sau cu greşeli contra omenirii, contra iubirii pentru 
aproapele tău. Această 
revedere a tot ce a întâmpinat şi făcut în viaţa terestră se 
face fulgerător ŞI imediat 
spiritul este cuprins de o uitare completă, de o 
întunecime, de O pierdere 


desăvârşită a conştiinţei de sine. De acum spiritul învelit de 
perispirit se strecoară 


afară prin creştetul capului, ieşind sub forma unei cete 


alburii ce se înălţă spre 
tavanul camerei. Când tot perispiritul s-a degajat din corpul 
fizic, această masă se 
concentrează şi reproduce o formă de om identică cu a celui 
ce moare. E spiritul lui, 
învelit în perispirit. Acest om de ceară, ieşit din trupul celui 
ce zace pe patul de 
moarte, este legat printr-un fir fiuidic invizibil de corpul fizic, 
care tine pentru câtva 
timp fantoma de corpul fizic, după curn o sfoară ține legat 
un balon ca să nu se 
înalțe. Această fantomă are o uşoară legănare la dreapta şi la 
stânga, ca şi cum ar fi 
mişcat de vânt, mişcări ce au ca scop desprinderea cordonului 
sau firului fiuidic de 
capul celui ce moare. în fine, cordonul fiuidic se desprinde şi 
spiritul îşi ia zborul 
spre regiunile eterate ale spaţiului, trecând prin tavan, pereţi 
ori fereastră ca Şi cum 
acestea n-ar exista. Până ce nu s-a desprins sufletul de 
Corp, creierul încă 
funcţionează, vorbirea se poate manifesta; bineînţeles, 
automat, sub voinţa 
sufletului ce s-a exteriorizat, şi atunci omul ce agonizează 
vorbeşte, spune că vede 
în camera lui fiinţe fluidice în care îşi recunoaşte părinţii, fraţii 
sau prietenii plecaţi 
înaintea lui din lumea terestră. întreţine o conversaţie cu ei, 
cei de faţă se uită, dar 
nu văd nimic. Aceste fiinţe invizibile au venit din iubirea 


ce o poartă celui ce 

moare, să-l conducă, să-l petreacă în noua lui călătorie. Unul 
din ei este călăuza şi instructorul în noua viaţă a spaţiilor. în 
fine, o respiraţie prelungă, un suspin profund e semnul 
separării complete a spiritului de corp. în acest moment 
inima îşi încetează activitatea şi totul s-a isprăvit. Omul real, 
adevărat, şi-a părăsit haina trupească. în acest moment 
solemn cei din jurul mortului sunt cuprinşi de fiori şi jalea 
năpădeşte în sufletul lor. încep să plângă, să se jelească şi să 


se arunce peste trupul celui ce moare, dar totul este zadarnic. 
E fapta cea mai necugetată, pentru că aceste ţipete, explozii 
sufleteşti ale celor ce l-au iubit, tulbură spiritul celui ce moare 


şi nu-i dau libertatea necesară de a se separa de trup, ba chiar 
îl atrag, îl reîntorc în trup pentru câteva momente pentru ca 
din nou să se efectueze dezîncarnarea. 

Dacăar şti lumea ce mare durere, cât mare rău fac aceste 
lamentaţii, s-ar abţine de la ele. Dacă cu adevărat l-am iubit 
pe acest om, se impune să ne stăpânim durerea. Să păstram 
o linişte desăvârşită în jurul lui şi în această tăcere 
religioasă să pronunţăm în gândul nostru rugăciuni fierbinţi 
către Cel ce a orânduit aşa de sublim totul, rugăciuni care vor 
da puteri spiritului ca să se poată separa şi desprinde de 
trupul fizic şi cu forţe câştigate să se înalțe în planul astral. 
Să nu mai plângem pe cel ce moare, pe cel care se naşte într- 
o lume unde omul este mai văzător, mai înţelegător al legilor 
şi fenomenelor, ci să ne plângem pe noi care rămânem încă în 
planul suferinţei, al întunericului spiritual. Să nu-i mai 
plângem pe iubiții noştri, pentru că ei vor flutura mereu în 
jurul nostru, din spaţiu ochii lor vor fi mereu spre noi şi 
dragostea şi ajutorul lor mereu vor lucra pentru ridicarea 
noastră şi pentru a ne sprijini în suferinţe. Ei ne plâng pe noi, 
cu drept cuvânt, pentru că încă n-am terminat seria 
încercărilor şi sufletul lor e torturat de mila noastră. Fac şi ei 
ce pot pentru întărirea corpului şi spiritului nostru, pentru a 
trece şi noi aceste încercări care ne asigură ascensiunea 
spirituală. Trecând pragul morţii, spiritul nu-şi redobândeşte 
câtăva vreme cunoaşterea, conştiinţa, tocmai din cauza 
condiţiilor noi pe care le găseşte în planul astral. 

Tulburarea spiritului în timpul morţii terestre 

Trecut în planul spiritual, duhul priveşte în jurul său şi îl 
cuprinde o negrăită mirare. Se simte sănătos şi cu toate 
acestea vede că cei din jurul său îl plâng cu lacrimi amare. 
Vrea să le vorbească celor de faţă, dar lucru ciudat, vorbirea 
lui nu este auzită. Crede că poate boala, slăbiciunea organică 
sau medicamentele care le-a luat i-au adus o slăbire a glasului. 
Ridică atunci tonul, dar în zadar; nimeni nu dă atenţie celor 
spuse de el. Mirarea îl cuprinde şi mai tare şi se întreabă 
dacă nu cumva visează ceea ce vede şi aude. Dar nu, el se 
vede treaz şi pe deplin vindecat, întrucât crede că cuvintele 
lui n-au răsunet, se gândeşte că poate cel puţin gesturile sale 
vor atrage atenţia lor. Se îndreaptă către cel pe care îl iubeşte 
şi vrea să-l ia de mână, dar - minune: mâna sa se închide fără 


să apuce nimic, ca şi cum degetele sale ar fi trecut prin mâna 
acelei persoane. Poate, se gândeşte el, nu sunt destul de 
îndemânatic, şi mai repetă gestul, dar şi de această dată tot 
fără rezultat. Nu ştie ce să mai creadă. Priveşte în jurul său şi 
recunoaşte totul. Vede camera în care a zăcut, recunoaşte 
mobilele pe care le-a cumpărat. Ei, atunci ce e cu el? Ascultă 
la cei din cameră şi înţelege ca e vorba de moartea lui. El 
mort? El se vede viu, trăieşte. Cum de nu-l văd ai săi? Vede 
pe unul din ai casei apropiindu-se de pat şi închizând 
ochiiunui om. Atunci o groază îl cuprinde. Cum, în patul în care 
a fost până adineauri este un om, un mort? Dar groaza sa se 
măreşte pe măsură ce priveşte, pentru că în cadavrul pe care 
îl vede în patul său vede un om identic cu el. O groază 
profundă îl cuprinde. „Eu sunt mort?" Dar aceasta nu se poate. 
Aici e o eroare sau se joacă o comedie lugubră pe seama lui? 
El nu poate fi mort pentru că trăieşte. Nu este mort pentru că 
nu a căzut în neant, în neştiinţa de sine. Nu este mort, 
crede cel 


credincios, pentru că atunci ar trebui să se prezinte înaintea 
judecății. Pe când reflectează el ce o fi la mijloc, vede că se 
aprind lumânările la capul mortului. Atunci porneşte în 
strigăte disperate: „Dar bine, oamenilor, eu nu sunt mort! Eu 
sunt bine acum, mai bine ca oricând. Dar strigătele sale nu se 
aud, nu mişcă pe nimeni. Se procedează la toaleta funerară, 
unii plâng, alţii se prefac. 

Dar curios: el înţelege că unii plâng sincer, iar alţii în dosul 
măştii plânsului nu simt nimic în inima lor, pe cât voiesc să 
arate. Unii din ei încep să estimeze valoarea lucrurilor din 
casă, să reflecteze asupra averii moştenite. După câtva timp 
uşa se deschide şi în pragul ei se arată unul din cei mai buni 
prieteni cu care a împărţit bucurii şi supărări, dureri şi 
plăceri. Cum îl zăreşte, se repede la el şi îi strigă: „A, dragul 
meu, bine ai venit, cel puţin tu poţi spune acum că aceşti 
oameni se înşeală, că eu trăiesc!" Dar lucru curios: nu a 
mutat picioarele, nu a păşit, ci a fost dintr-o dată lângă el, 
fără să ştie cum. Vrea să-l ia în braţe, dar braţele sale nu 
apucă nici acum nimic. Şi lucru şi mai curios: prietenul care 
nu-l aude şi nu-l vede, trece apropiindu-se de pat prin corpul 
lui! Atunci vede pe prietenul său foarte abătut şi profund 
mişcat, curgându-i lacrimile sincere. înţelege că l-a iubit din 
toată inima. Şi mereu îi vine în minte: „Doamne, dar cum nu- 
i vine nici unuia de aici ideea că nu am murit." Timpul trece, 
seara vine şi rând pe rând prieteni şi amici se retrag şi 
rămân numai cei ce vor veghea la capul lui. îi priveşte în 
tăcere şi observă în jurul lor o lumină colorată. Se miră ce să 
fie cu această lumină din jurul lor. El nu a auzit niciodată de 
aura pe care o au toţi oamenii în jurul lor. Se apropie de pat, 
priveşte omul culcat şi lucru ciudat: el are o lumină, dar nu e 
colorată ca aceea a celor ce veghează în jurul lui. Lucru şi mai 
curios e că vede corpul celui mort prin .... care reprezintă 
luminozitatea cea mai mare. Şi mirarea creştemereu... Vede 
acum că luminozitatea de la cap este legată printr-un fir 
luminos de el. Atunci pentru prima oară i se furişează în 
minte ideea că acela care zace acolo, în patul lui ar putea fi 
propriul său corp. Dar iar revine. „Nu se poate, pentru că eu 
văd că tot trăiesc. Nu e corpul meu, pentru că dacă eu sunt 
viu, atunci corpul meu s-ar mişca, pe când acesta e 
înţepenit. Pe când reflectează astfel, simte un suflu continuu 


de fluide în jurul său, deşi observă că flăcările lumânărilor 
stau nemişcate Şi deci aerul din cameră nu se mişcă nici el. 
în goana acestui fluid care se rostogoleşte în toate sensurile 
pare a zări sclipiri, forme bizare care vin, trec şi pleacă de 
lângă el, apar şi dispar. îngândurat, cuprins de nelinişte, 
zăreşte deodată o dâră luminoasă care se coboară din tavan 
în cameră, se apropie învăluindu-l. în curând se configurează 
în această lumină nişte figuri în care recunoaşte rude 
plecate de pe pământ pentru care a simţit pe când trăiau o 
adevărată dragoste. Acum aude şi glasul lor: „Dragul nostru, 
vino cu noi, tu acum ai părăsit regatul umbrelor pentru a 
intra în regatul luminii. Te-am iubit şi acum lasă-ne să te 
conducem. Vino cu noi în spaţiile nemărginite unde locul tău 
este pregătit." „Eu sunt, spune unul dintre ele, copilaşul pe 
care tu atât l-ai plâns." „Eu sunt tatăl tău pământean şi te- 
am iubit în viaţă cum te iubesc şi la moarte şi te aştept să vii 
lângă mine?" „Noi ţi-am fost prieteni pe pământ - spun 
ceilalţi - te-am aşteptat şi te-am asistat în cele din urmă 
momente ale trecerii tale din lumea pământului în aceea a 
noastră, lumea astrală. Eram colea 


în umbră şi am aşteptat momentul când, în fine, tu vei fi 
înţeles trecerea ta peste fluviul necazurilor, din viaţa 
materială în cea spirituală. Vino cu noi să-ţi urmezi destinul 
în spaţiul infinit! Vino să te refaci de încercările pământeşti, 
înainte de a-ţi luă zborul spre regiunile divine. Corpul tău 
carnal e mort, vino între cei cu adevărat vii şi înţelegători." 
Dar el respinge cu violenţă acele fiinţe pe care le socoteşte 
nişte creaturi ale viselor sale, vedenii ale coşmarului în care 
se zbate de câtăva vreme. „Da, voi aveţi înfăţişarea celor 
scumpi ai mei, dar voi nu sunteţi ei. Plecaţi! Voi sunteţi 
nişte umbre, pe când eu sunt un trăitor. Vedeţi bine că eu 
vă văd tot aşa cum am văzut şi până acum. Cum spuneţi că 
eu sunt mort? Vedeţi, eu sunt aici pe pământ şi de mâine îmi 
voi relua treburile." Şi fiinţele astfel respinse se depărtează 
triste. | se pare că aude spunându-i-se: „Noi rămânem alături 
de tine, gata de a veni la chemarea ta." Raza luminoasă 
dispare şi el rămâne scufundat în gânduri. „Doamne, dar 
când are să se risipească această negură ce mă apasă?" Se 
face ziuă şi el tot în această nelămurire rămâne. Atunci îi vine 
în gând să fugă de acolo, dar grozăvie: o putere, ceva ca un 
magnet, îl ţine legat de această formă omenească în care el 
refuză să vadă propriul cadavru. încetul cu încetul se naşte 
intuiţia că trebuie să fie ceva comun între el şi acest om 
întins în patul lui. încep iar a defila prieteni, rude, curioşi, 
cuprinşi de milă şi regrete, alţii rămânând indiferenți. Vede pe 
florari care aduc flori, vede pe cei ce servesc în ocazii 
mortuare, iată şi pe medicul care face cea din urmă vizită, cu 
inima uşoară şi toată sinceritatea şi minciuna ce se ascunde în 
dosul voalului ipocriziei. Se face slujba religioasă şi el, 
împietrit, nu ştie ce să mai creadă, ascultă şi el până la sfârşit. 
Dar când a sosit momentul să fie luat cadavrul pentru a-l pune 
pe carul mortuar, o groază îl cuprinde, ţipă, urlă, aleargă, se 
roagă de unul, de altul, cere să se convingă dacă acest corp 
este al său. Obosit, cade în letargie şi cere să i se aducă 
medicul, ca să-i dea ceva fortifiante spre a-l readuce la viaţă. 
Nimeni nu-l vede, nimeni nu-l aude. Dar disperarea cea mai 
grozavă o încearcă atunci când a ajuns la cimitir, unde 
vede cum îl aşează în groapă. Niciodată cântecele 
religioase nu l-au pătruns ca acum. O puternică credinţă se 
naşte în el şi mintea îi fuge către Cel Atotputernic. „Doamne, 


Doamne, fă minunea ca acest cadavru să se ridice ca pe 
vremea lui Isus!" Dar minunea nu se produce. Dumnezeu este 
departe şi Ajutoarele Lui sunt neputincioase pentru a 
schimba Legea vieţii şi a morţii stabilită de divinul Creator. 
Bulgării de pământ se rostogolesc cu un sunet îngrozitor 
peste coşciug. Capul i se pleacă şi se lasă târât de ideea că 
într-adevăr corpul aşezat în pământ a fost al său, că a plecat 
din lumea pământului. 

Această înţelegere, această idee la cei care s-au împăcat în 
lumea suferinţei cu ideea morţii revine mai repede. La alţii 
care au trăit mai intens, s-au bucurat de toate bunurile 
pământeşti cu tot elanul, care au fost lipiţi de materie, 
această înţelegere întârzie foarte mult, spiritul lor stând în 
apropierea gropii sau revenind spre a-l vizita. Cei ce au 
crezut că viaţa este atât cât este pe pământ, cei cu totul 
alipiţi vieţii terestre stau ani în preajma cadavrului, 
asistând la destrămarea, dizolvarea părticică cu părticică a 
corpului lor, văzând cum viermii se hrănesc cu ceea ce a fost 
el odată. Moartea fizică este deci o naştere în lumea astrală, 
naştere 


care se aseamănă cu cea fizică. într-adevăr, în momentul 
naşterii, noul-născut trece printr-o mare zăpăceală provenită 
de presiunea exercitată asupra copilului în momentul 
expulzării, de tăierea cordonului ombilical care sileşte sângele 
să ia alte direcţii în corpul copilului, de pătrunderea aerului în 
plămâni şi de prima respiraţie aeriană. Din cauza acestor 
suferinţe,  noul-născut are nevoie de odihnă. Rudele 
apropiate, după primele îngrijiri, îl culcă în leagănul lui 
dinainte pregătit de dragostea maternă şi îl lasă în linişte 
să doarmă, pentru a se obişnui cu noile condiţii de viaţă. Ei 
bine, tot astfel se petrece şi cu cel ce se naşte la viaţa 
astrală. Ca şi la copil, trecerea dintr-o lume într-alta se face cu 
oarecare durere, resimţită în special la cap. Şi el suferă 
ruperera unui cordon ombilical - cordonul fluidic care unea 
corpul astral de cel fizic. Şi el trebuie să se obişnuiască cu 
noua viaţă astrală ca şi copilul venit în lumea fizică; şi în fine 
tata, mama sau alte persoane apropiate ce au părăsit 
înaintea lui pământul, arată celui venit în lumea astrală 
toată dragostea şi îl înfăşoară cu o pătură fluidică ce-l 
adoarme, pentru ca în acest repaus mental omul venit în acest 
mediu să se obişnuiască şi natura să lucreze asupra sa, fără 
ştirea lui. Numai astfel se face separarea de cei iubiţi lăsaţi 
pe pământ, de suveniruri, de bunuri materiale. Când acest 
proces s-a îndeplinit, spiritele ce l-au asistat la trecerea din 
lumea terestră revin lângă acest suflet şi îl înconjoară cu 
toată dragostea lor. Spiritul ghid îl ia atunci şi-l duce în spaţiul 
astral. 

Viaţa omului în planul astral 

O dată ce s-a rupt orice legătură dintre corp şi perispirit, 
spiritul cuprins încă de zăpăceală, de întunericul conştiinţei, 
este luat şi purtat în spaţiu pină la acel nivel al planului astral 
până unde materia acestui plan se potriveşte cu materia 
astrală a perispiritului. Nu este dus mai sus deoarece 
condiţiile de existenţă din regiunile superioare ale planului 
astral nu i-ar permite, acelea fiind mai fine, nepotrivite cu 
natura corpului său astral. în acest nivel şi numai în acesta 
spiritul trăieşte şi se poate deplasa în toate părţile. Durata 
zăpăcelii, a întunericului care înconjoară mintea spiritului, 
variază după viaţa pe care a dus-o omul pe pământ. La unii 
este lungă, foarte lungă, la alţii scurtă, cum a fost în exemplul 


precedent, când aproape după o jumătate de oră sufletul se 
vede în lumea astrală. în general însă, chiar la spiritele ceva 
mai evoluate ieşirea din întunericul pricinuit de trecerea 
pragului morţii se face ceva mai târziu, după câteva ore. La 
aceştia spiritul începe să audă şoapte în jurul lui, care devin 
din ce în ce mai clare. în fine, îl aude bine pe spiritul său 
povăţuitor, care îi spune să se roage Celui fără de început şi 
fără de sfârşit. El îşi înalţă mental ruga către Atotputernicul şi 
treptat lumina se arată în jurul său. Ca la un revărsat de zori 
se luminează totul în jurul său. Acum vede şi înţelege noua sa 
situaţie. Lumina în planul astral este ceea ce respiraţia este 
pentru noul-născut în planul fizic. Ea nu vine puternică dintr-o 
dată, deoarece spiritul transpus din planul fizic în cel astral 
nu ar suporta-o. Unele spirite ies din întuneric foarte repede, 
pe când altele foarte târziu, după zile, săptămâni, luni sau 
chiar ani. 

Spiritul evoluat - după ce şi-a revenit la conştiinţă, după 
câteva ore de la moartea terestră - este luat de spiritul său 
ghid şi dus acasă la el, sau la biserică, ca să-şi 


vadă corpul, haina sa carnală rece şi neînsufleţită, pentru ca 
privindu-l să înţeleagă că adevărata sa viaţă nu este pe 
pământ, că ceea ce vede nu era el, omul real, ci o simplă haină 
ajunsă acum dărăpănată prin întrebuințare îndelungată sau 
prin boală. Haină pe care a trebuit să o părăsească ca 
nemaiputându-i folosi la învăţătură, la avansarea spirituală în 
viaţa terestră. Acest spectacol îi produce o mare traumă 
spirituală, pentru că îi face foarte rău bocitul celor pe care i- 
a lăsat pe pământ. Lacrimile lor, spiritualiceşte, se 
transformă în râuri de lacrimi pe care cu greu le trece. 

Nu este deci bine să plângem pe cei plecaţi dintre noi. Le 
îngreunăm ascensiunea spirituală. îi tulburăm cu lamentările 
noastre, îi atragem către planul fizic, către noi, în loc sale 
înlesnim zborul către regiunile înţelegerii adevărurilor 
eterne, ale vieţii din planul astral, care este mai apropiată de 
real decât cea terestră. Mai bine să-i ajutăm prin rugăciunile 
noastre. Toată rugăciunea se înalţă în infinit şi vibraţiile ei în 
materiile eterice, fine ale planului astral. Rugăciunea dă puteri 
spiritului, îl ajută la dematerializarea fizică completă şi la 
evoluţia lui în această nouă lume în care se găseşte. 

Spiritul apoi însoţeşte corpul său până la mormânt şi vede 
cum îl aşează în locul unde se va desface în părticele din ce 
în ce mai mici de materie. Din pământ, aer şi apă, din materie 
fizică a fost format, din momentul conceperii şi până în 
ceasul morţii; în pământ, în aer se reîntoarce corpul fizic 
după ce a fost părăsit de purtătorul său real, de spiritul său, 
materie fizică ce va intra în ciclul fizic pentru a forma noi 
corpuri vegetale, animale şi umane. 

Spiritul-călăuză îl ia apoi pe noul-născut în lumea astrală şr- 
| poartă prin toate părţile pe unde şi-a petrecut viaţa 
terestră, şi spiritul îşi retrăieşte, în haina sa astrală, toată 
viaţa terestră, într-un chip fulgerător. Este o reamintire a 
fazelor acestei vieţi, pentru a-i da prilej spiritului ca să 
mediteze ce fel de fapte a făcut, care au folosit sau nefericit 
pe alţii, ce fel de vorbe a spus, ce gânduri l-au frământat şi 
din analiza lor să tragă concluzii foarte exacte despre viaţa pe 
care a dus-o pe pământ. După ce a făcut această călătorie, 
spiritul îşi începe în astral ucenicia, sub călăuzirea spiritului 
superior care îl însoţeşte mereu din momentul dezîncarnării 
sale. în astral spiritele evoluate desfăşoară o intensă 


activitate, fiecare având o misiune de îndeplinit fie pe lângă 
spiritele neevoluate ce au domiciliul în astral, fie devenind 
călăuze pe lângă spiritele încarnate de pe pământ, 
conducându-i şi apărându-i de influenţe negative şi de 
duşmănia altor spirite neevoluate. Dacă această viaţă este 
oarecum plăcută pentru un spirit evoluat, pentru că el curând 
se obişnuieşte cu ea şi îşi dă seama de trecerea care a avut 
loc, nu tot astfel este şi cu un spirit neevoluat. La acesta 
ieşirea din întuneric se face cu mare greutate, după vreme 
îndelungată de la dezincarnare. Pe când se trezeşte şi începe 
să se orienteze, se vede şi se simte în coşciug, în întunericul 
mormântului. îi este frig, foame şi simte o puternică durere 
fizică, deoarece corpul său astral este puternic impregnat cu 
materie fizică. De aici nevoia de a se arde lumânări, pentru 
că aceste spirite dezîncarnate le zăresc în lumea fizică, 
luminându-le întunericul mormântului. Dar 


aude un glas care îi spune să părăsească mormântul; e glasul 
spiritului său ghid şi, susţinut de acest spirit, el iese la 
suprafaţa pământului şi câtva timp rătăceşte în jurul gropii. 
în aceste momente cei care locuiesc în vecinătatea cimitirelor 
au prilejul să vadă umbrele celor morţi îmbrăcaţi în alb. Nici 
acum spiritul nu-şi dă seama de schimbarea ce s-a întâmplat 
cu el. Spiritul-călăuză îl poartă pe acasă, unde are o impresie 
foarte penibilă, o frământare cumplită, văzându-şi bunurile 
împărţite, risipite, folosindu-se alţii de ele. Această durere îi 
este necesară ca să tragă învăţăminte că averile acumulate 
nu folosesc omului real în existenţa lui veşnică decât în 
măsura în care cât a trăit pe pământ a putut alina cu ele 
durerile altora, a produs bucurie copiilor sau a ridicat din 
mizerie pe alţii. 

Cei care au fost pătimaşi, beţivi, cartofori, afemeiaţi, sunt 
lăsaţi de călăuză să viziteze localurile unde se practică 
asemenea patimi şi, la văzul celor care se dedau la aceste 
pasiuni, ei sunt cuprinşi şi mai puternic de viciile lor, dar 
nemaiavând corp fizic, organe fizice, ei nu-şi pot potoli 
pasiunea; plăcerile care i-au copleşit când erau pe pământ, şi 
de aici o durere şi mai sfâşietoare. Multă, foarte multă vreme 
pentru cei vicioşi, pentru cei răi, care au semănat în jurul lor 
numai ură şi dezastru, viaţa în astral este nefericită, 
dureroasă, cu mult mai chinuitoare decât cea terestră, pentru 
că simţurile în acest plan sunt mai puternice decât în lumea 
fizică. Rătăcesc în toate părţile, sunt zbuciumaţi de pasiunile 
lor şi au conştiinţa deplină a durerii lor nesfârşite. Pentru 
aceste spirite, viaţa petrecută în necontenite dureri 
corespunde viţii descrise de preoţi, corespunde iadului, unde 
omul suferă de focul curăţitor al păcatelor de pe pământ. 

Cum până azi majoritatea omenirii se găseşte pe o treaptă 
foarte joasă din punct de vedere moral şi spiritual, înţelegem 
că şi în spaţiile astrale mişună o lume imensă de spirite cu 
aceleaşi sentimente, cu aceleaşi greşeli, cu aceleaşi 
neînţelegeri, cu aceleaşi înclinații spre rău ca şi atunci când 
trăiau pe pământ. Cum aceste spirite trăiesc la baza 
astralului, înţelegem căaici la suprafaţa pământului ele se 
amestecă în viaţa oamenilor de pe pământ. Ele simt o 
nespusă plăcere văzându-i şi pe ei căzuţi cât mai adânc în 
această bestialitate. în neştiinţa lor, în pornirea lor spre rău, 


cei care au fost beţivi pe pământ îndeamnă pe pământeni să 
bea, să facă exces, să se îmbete. Cei ce au fost nişte 
mincinoşi se complac pe lângă alte persoane de acest fel, 
îndemnându-i să mintă mereu. Alţii roiesc prin casele de joc, 
influențând prin cuvintele lor spiritul vizitatorilor ca să-şi 
încerce norocul, cu deplină ştiinţă că îi împing la pasiune, că 
ei se vor ruina până la ultima centimă. Toată gama pornirilor 
spre rău este pusă rând pe rând în acţiune, pentru a îndemna 
şi pe alţi pământeni către fapte rele. Aşa învrăjbesc fraţi între 
ei, seamănă discordie, provoacă divorţuri între soţi, împing 
copiii pe căi rele etc. Toate acestea le săvârşesc împinşi de 
natura lor înapoiată, neevoluată sau din răzbunare. într- 
adevăr, în planul astral îşi aduc aminte de persoanele de la 
care în viaţa precedentă sau în vieţi anterioare au suferit 
nedreptăţi, calomnii sau alte prejudicii. Ei bine, le caută, le 
găsesc în planul fizic, pe pământ, şi toată ura lor o revarsă 
asupra acestor oameni de care se ţin tot felul de necazuri, de 
nereuşite, de boli şi nenorociri. Bietul om caută o explicaţie, 
dar nu o găseşte pentru că viaţa lui actuală o ştie foarte 
corectă şi atunci murmură 


contra lui Dumnezeu că-i dă numai supărări, dureri şi 
nenorociri, nemeritând asemenea lovituri. El nu ştie, 
sărmanul, că a greşit în altă viaţă faţă de cineva care acum se 
răzbună din spaţiu, ori de pe pământ, dacă s-a reîncarnat. 
Spiritele  neevoluate, neştiutoare, care fac rău, care 
torturează pe cei de pe pământ şi răspândesc în jurul lor 
numai suspine şi dureri, sunt acele entităţi din spaţiu pe care 
biserica creştină îi numeşte draci. 

Nu există deci draci, demoni, ci există viaţă înapoiată pe 
pământ şi în Cer, există spirite neevoluate, neştiutoare, 
încarnate - pe pământ, sau dezîncarnate - în spaţiu. Aceste 
sărmane spirite înapoiate vor fi pedepsite şi în planul astral 
pentru faptele lor rele. Sunt lăsate în această rătăcire vreme 
lungă, de zeci şi sute de ani, până când ele însele îşi vor da 
seama de starea în care se găsesc, pentru că de la un timp 
sfaturile spiritului-călăuză şi ale celorlalte spirite evoluate 
care le vin în ajutor lucrează asupra lor şi de la o vreme 
începe să încolţească în ei înţelegerea noii lor vieţi, încep să 
se căiască de toată viaţa lor terestră, de greşelile acelei vieţi 
şi se hotărăsc pentru îndreptare. 

Când spiritul a sosit în planul astral - după ce a ieşit din 
întuneric şi şi-a revenit pe deplin - printre alte întrebări care îi 
vin în minte e şi aceasta: „Ce s-a întâmplat cu mine?" îşi 
aduce aminte de o amorţire, de un leşin în care a căzut când 
era pe pământ, care vede că a durat până ce a ajuns în 
planul astral. Se lămureşte că a murit în planul fizic şi că s-a 
deşteptat în planul astral. Şi în minte îi fuge a doua întrebare: 
„Dar cât să fie de atunci? Cât timp am stat eu aşa adormit?" 
Se sileşte să aibă o noţiune a timpului, dar aici noţiunea de 
timp este alta, cu totul deosebită de cea de pe pământ. Anii 
par zile, secolele ani, existenţa omului pe pământ foarte 
scurtă. Spiritul nu are noţiunea timpului pentru că nu are 
ceva după care să aprecieze scurgerea lui. Cât trăieşte omul 
pe pământ are ca punct de reper pentru măsurarea timpului 
răsăritul şi apusul soarelui, ziua şi noaptea, schimbarea vremii 
o dată cu venirea noului anotimp sau diferite instrumente de 
el inventate. 

Aşa ne explicăm pentru ce în comunicările spiritiste, când 
este vorba de a se fixa termene, spiritele greşesc de multe 
ori. 


înfăţişarea omului în planul astral e asemănătoare cu cea de 
pe pământ, numai că e fluidic, diafan, putându-se vedea 
lucrurile din spatele lor ca printr-un geam. Când o persoană 
este magnetizată şi spiritul se exteriorizează, ea se arată 
asistenţei ca un fum alburiu, ca o ceaţă, prezentând o formă 
identică cu aceea a omului fizic alăturat din care a ieşit. Talia 
omului astral este însă mai mică decât aceea a omului fizic. 
Dacă spiritul voieşte, poate da învelişului astral orice formă, 
orice înfăţişare: aceea a unei alte persoane, ori chiar a unui 
animal, câine, pisică, urs. Asemenea fenomene se pot repeta 
şi în şedinţele de dedublare prin magnetizare, magnetizorul 
rugând spiritul să dea înfăţişarea unui animal corpului său 
astral. 

Deşi omul astral mai are picioare, întrucât aceste picioare în 
lumea spaţiului şi a fluidelor nu mai funcţionează, ele se 
reduc, se subţiază, prezentandu-se la spiritele mai evoluate 
ale planului astral ca două prelungiri ale abdomenului. 


Ca şi când trăia pe pământ, aici tot voinţa e motorul noului 
organism şi ca şi în lumea fizică, tot dorinţa constituie axa 
principală, izvorul acţiunilor duhului. Doreşte ceva şi apoi 
pune în acţiune voinţa pentru a-şi satisface dorinţa. Deşi 
duhul locuitor al planului astral mai are picioare, în 
deplasările sale nu se foloseşte de ele, ci doreşte să fie într- 
un anumit loc şi când s-a hotărât a şi sosit acolo unde vroia să 
fie. Viteza de deplasare e mai mică decât aceea a gândului, 
dar este mai mare ca aceea a luminii. Această absenţă de 
tranziţie între punctul de plecare şi cel de sosire e greu de 
înţeles pentru omul terestru, obişnuit cu mişcarea greoaie a 
materiei fizice şi fără o reprezentare conştientă a experienţei 
astrale. Se întâmplă omului carnal să viseze că pluteşte prin 
aer, că aleargă ca un nor mânat de vânt, peste dealuri şi 
câmpii, situaţie care îl umple de mirare şi în acelaşi timp deo 
senzaţie nespus de plăcută; aceasta însă e departe de a fi 
egalată cu aceea pe care o simte omul când se transportă 
instantaneu de la un punct la altul prin infinitatea planului 
astral. 

Corpul astral prezintă şi două mâini, dar ele nu mai au 
funcțiunea mâinilor carnale. E destul ca duhul să-şi îndrepte 
atenţia spre ceva, spre o plantă astrală, fluidică, şi are de 
îndată impresia tactilă a acestei plante. în alte împrejurări, 
întinde mâinile spre obiectul pe care vrea să-l atingă şi din 
mâinile lui pleacă un fluid care se duce şi se combină cu 
fluidul obiectului, având astfel o senzaţie de contact. 

Aparatul digestiv, circulator, excretor şi respirator - care în 
corpul fizic al omului umpleau cavitatea toracică şi 
abdominală -în planul astral nu-şi mai au raţiunea de a 
exista, pentru că omul aici nu se mai hrăneşte şi nu mai 
respiră elemente ale materiei fizice, rămânându-i doar 
amintirea lor, pentru timpul când spiritul va veni iar în lumea 
fizică. Cât priveşte organele genitale, ele dispar cu totul. 
Omul astral este fără sex, nici bărbat nici femeie. Sexualitatea 
nu există decât în lumea fizică şi sexul se schimbă în seria 
reîncarnărilor după necesitate, după cum vor decide 
spiritele conducătoare ale omenirii. în general, când va 
trebui ca spiritul să desfăşoare pe pământ o voinţă hotărâtă, 
o judecată profundă, spiritul va veni pe pământ sub formă 
de bărbat. Când însă spiritul va avea să treacă prin grele 


încercări în viitoarea încarnare, când deci i se va cere o mai 
mare rezistenţă la durere, o sensibilitate mai accentuată, o 
răbdare mai mare, spiritul va veni sub formă de femeie. 
Toată viaţa omului astral e concentrată în gândire, astfel că 
creierul său astral are aproximativ aceeaşi mărime ca şi fostul 
creier fizic şi tot din această cauza capul îşi păstrează 
mărimea şi forma capului fizic. Cunoaşterea, înţelegerea, 
conştiinţa omului astral, în totalitatea ei, se arată mai clară, 
cu un orizont mai vast decât cea de pe când era pe pământ. 
Organele de simţ - ochii, urechile, nasul - se menţin ca formă 
şi ele, dar funcţiile lor respective nu mai sunt localizate în 
aceste organe. Simţul este răspândit pe toată suprafaţa 
corpului, duhul având percepții vizuale, auditive, olfactive, 
gustative şi tactile, prin întreaga suprafaţă a corpului astral şi 
cu o intensitate ce întrece cu mult pe cea a simţurilor din 
planul fizic. Duhul dedublat al unei persoane magnetizate va 
auzi sunetele cele mai fine, şoapta cea mai subtilă, 
nepercepută de ceilalţi carnali. 


Ceea ce e curios este că sunetele în această lume fluidică au 
culoare. Prin urmare, deşi spiritul în planul astral are ochi, 
vederea nu se realizează prin intermediul lor, ci cu întreaga 
suprafaţă a corpului astral. Omul astral însă nu vede lucrurile 
numai la exteriorul lor, ci vederea lui pătrunde prin interiorul 
corpurilor. 

Trebuie să spunem că toate lucrurile şi fiinţele din planul 
astral sunt într-o oarecare măsură luminoase şi vederea 
spiritului pătrunde prin lumina lor până în cea mai profundă 
constituţie a lor. 

Spiritele se văd unele pe altele, dar numai cele care sunt de 
aceeaşi valoare evolutivă. Un spirit superior vede pe cel 
inferior, dar unul inferior nu vede pe cel superior, în afară de 
cazul când spiritul superior vrea să se facă văzut, producând 
pentru acest lucru o dispoziţie anumită a materiei astrale din 
corpul său astral. în acest caz, spiritul inferior vede trecând o 
scânteie, dar nu ştie cine a fost, nu-l recunoaşte, pentru că 
nu-i vede forma corpului astral, chiar dacă acest spirit i-ar fi 
fost cunoscut. 

O altă experienţă a duhului din planul astral care îl uimeşte 
peste măsură este că el vede gândurile altora, când vrea, dar 
constată că acest lucru îl poate exercita numai asupra 
spiritelor inferioare lui, fără a fi capabil de a vedea 
gândurile spiritelor superioare lui. Această vedere a gândului 
este pusă în evidenţă şi în şedinţele de magnetizare. O dată 
duhul exteriorizat, magnetizorul va gândi, iar duhul va citi 
gândurile, persoana adormită (trupul carnal al duhului 
exteriorizat)  reproducând verbal aceste gânduri ale 
magnetizorului. Chiar în viața ordinară se dau diferite 
spectacole cu persoane adormite, mediumi, care citesc 
gândurile asistenţilor din sală. 

Dar cea mai frumoasă dintre facultăţile câştigate în acest 
plan astral este facultatea, aproape divină, de a transforma o 
idee într-o fiinţă reală. Omul a auzit de pe când era în trup de 
carne pe pământ, de puterea creatoare a cuvântului, dar nu 
i-a înţeles sensul. Aici e destul să gândească la ceva şi imediat 
apare vederii sale o fiinţa astrală. Omul creează aşadar în 
planul astral, în mic, ceea ce a creat în mare Tatăl ceresc 
numai gândind - universul cu tot ce se cuprinde în el. E greu 
pentru mintea omului de pe pământ să înţeleagă asemenea 


lucruri, deoarece pe pământ nu a trecut prin nici o experienţă 
asemănătoare. 

Este adevărat că pictorul sau sculptorul are la un moment dat 
o inspiraţie, o idee pe care caută să o materializeze într-un 
tablou sau statuie, dar această creaţie făcută prin muncă 
fizică şi din material fizic e departe de ceea ce creează 
spiritul gândind în planul astral. Curios însă: aceste creaţii 
ale gândirii duhului, aceste forme trăitoare, după puţin timp 
pier, ele sunt efemere. Din timp în timp, în planul astral 
spiritul este cuprins de o uşoară letargie, care ar corespunde 
cu somnul omului carnal. La revenirea din această dulce 
reverie, aceste forme vieţuitoare create de spirit nu mai 
există. Creează mereu şi mereu pier creaţiile sale, un fel de 
muncă a Penelopei. 


Când gândurile spiritului sunt însoţite de sentimentul 
profundei recunoştinţe către Cel Nevăzut, Creator al spaţiilor 
infinite, atunci creaţiile lui sunt de o frumuseţe răpitoare şi 
el este cuprins de o senzaţie deosebită, care îi umple fiinţa 
cu o nesfârşită fericire. 

în lumea fizică omul vede lucrurile şi fiinţele pentru că sunt 
luminate la exterior de lumina venită de la soare, lună şi 
stele, distingând astfel forma şi culoarea lor. 

Privită în profunzime, materia planului astral se arată albastră 
închisă şi în el se desemnează fiinţele şi lucrurile luminoase 
şi colorate cu forme diafane, cu nori străvezii. Totalitatea lor 
constituie, ca şi pe pământ, peisaje fluidice care reproduc 
imaginea celor de pe pământ, dar cu mult mai splendidă. 
Privind în jurul său şi mai ales spre pământ, spiritul vede un 
imens ocean de materie astrală, prin care vede cum aleargă 
cu mare viteză curenţi, valuri fluidice ce par a avea uneori o 
direcţie, alteori având un joc de balansare sau sensul unor 
vârtejuri colosale care se pierd în depărtare. Curenţii şi 
vârtejurile acestea fluidice par a stabili un hotar mai evident 
între lumea astrală şi cea fizică a pământului. Mari sforţări şi 
mari dureri încearcă spiritele ca să învingă aceşti curenţi 
astrali, pentru ca să se pună în comunicare cu cei lăsaţi pe 
pământ. Această comunicare ei o realizează prin voinţa lor, 
dar mai ales sunt ajutaţi de apelul, de rugăciunile fierbinţi 
ale celor de pe pământ, care solicită comunicarea cu cei 
plecaţi în lumea invizibilă. Rugaţi-vă, gândiţi-vă mereu la cei 
scumpi ai voştri, care au plecat în Cer şi ei vă vor vizita. De 
câte ori îi fuge spiritului gândul la cei iubiţi lăsaţi pe pământ, 
el face eforturi ca să comunice cu ei, dar nu o poate face 
decât foarte rar şi atunci doar în somnul lor terestru sau în 
şedinţele spiritiste. Nu numai curenţii astrali împiedică 
spiritele să intre în comunicare cu fraţii lor încarnaţi de pe 
pământ, ci alături de această barieră mai este suferinţa - 
nespus de mare - pe care o îndură spiritele, pentru că venind 
către lumea fizică se agaţă, de corpul lor fluidic particule de 
materie fizică, particule care le provoacă mari dureri. Şi cu 
toate acestea el suferă, se sacrifică în dragostea ce o poartă 
unei mame duioase, unei soţii neconsolate, unui copil iubit, 
pe care i-a lăsat pe pământ, pentru a-i încuraja, instrui şi 
apăra. 


Comunicarea cu lumea astrală se realizează cu atât mai 
uşor cu cât gândurile noastre sunt mai concentrate la cei 
plecaţi în lumea spaţiilor, cu cât în sufletul nostru şi buzele 
noastre murmură rugăciuni mai fierbinţi, cu cât noi le 
împrumutăm fluide mai multe şi mai fine din corpul nostru în 
timpul şedinţelor de spiritism. Cât timp a trăit pe pământ, 
omul a iubit cu toată puterea sufletului său o fiinţă, o mamă, 
o soţie, un copil. Sufletul lui se simţea atât de strâns legat de 
această persoană, că se socotea fericit alături de ea sau 
nefericit departe de ea, fiind în stare de orice sacrificiu 
pentru această fiinţă iubită. Mai târziu, ajuns în planul 
astral, este întâmpinat de fiinţa iubită, plecată înaintea lui, şi 
în compania ei îşi va petrece toată viaţa astrală. Cuvintele ne 
lipsesc pentru a descrie sentimentul de fericire resimţit de 
aceste fiinţe în existenţa lor unită, în această lume a celor 
mai profunde simţuri. 

în planul astral, ca şi în planurile superioare, există o ierarhie 
deplină - de la spiritul cel mai neştiutor până la cele mai 
evoluate ale acestui plan. La baza planului astral 


locuiesc, se mişcă spiritele neevoluate, vicioase, sinucigaşii, 
criminalii, toxicomanii etc. într-un nivel mai ridicat este o altă 
serie de spirite ceva mai evoluate şi totuşi înapoiate prin 
avariţia, egoismul, gelozia, răutatea lor. într-un nivel şi mai 
înalt sunt spiritele care tind spre înălţare, cu tendinţe spre 
bine, dar posedând totuşi urme de aplecare spre rău. în fine, 
în nivelele superioare plutesc spiritele evoluate care, de 
curând venite în astral, aşteaptă trecerea în planul 
superior, în planul gândirii, planul mental. 

Exista aşadar în planul astral - de la baza lui spre partea lui 
superioară - o scară pe care se înşiră, după gradul lor 
evolutiv, spiritele de la cele mai întunecate la cele mai 
evoluate. Voința unui spirit superior este poruncă pentru 
spiritul inferior şi aşa din grad în grad, până la cel mai înalt. 
în acest plan astral, în afară de spiritele plecate de pe 
pământ prin moarte, mai rătăcesc din când în când şi spiritele 
celor capabili de a se dedubla şi pleca, în cercetare în planul 
astral. Mai sunt apoi spiritele persoanelor magnetizate, care 
au fost trimise după anumite spirite de către magnetizorii 
lor, pentru a le aduce anumite cunoştinţe. Tot în acest plan 
mai rătăcesc spiritele nefericiţilor care trăind pe pământ îşi 
ruinează fizicul cu droguri -morfină, eter, cocaină, cloroform 
etc. Tot în planul astral se mai găsesc sufletele animalelor, 
spiritul vegetalelor şi al mineralelor. Spiritele animalelor 
sacrificate de om pentru experienţele sale sau pentru nutriţie 
formează la baza astralului o zonă înfiorătoare, prin care 
spiritele care au părăsit pământul abia pot străbate, sub 
protecţia ghidului şi a spiritelor apropiate. Tot în regiunea 
aceasta se află şi arhetipurile-formă ale corpurilor de pe 
pământ din trecut şi prezent, ba chiar modelele celor 
viitoare. 

Am putea compara astralul cu dulapul unui arhitect, în care se 
păstrează o serie de modele, planuri. Când se prezintă un 
client - un duh candidat la încarnare - se materializează unul 
din aceste planuri într-o construcţie pe pământ. Aceste forme- 
arhetip au fost create de Divinitate, în planurile divine. Din 
planul mental, unde au fost făcute din esenţa materiei, au 
trecut în planul astral, unde au fost îmbrăcate şi cu materie 
astrală. Aici aşteaptă momentul când vor veni în lumea fizică 
pe pământ. 


Clişeele acestea astrale nu reprezintă doar arhiva şi viitorul 
corpurilor de pe pământ (minerale, vegetale, animale, 
oameni); ele reprezintă şi memoria gândurilor şi a faptelor 
entităţilor. Acei oameni carnali care au darul prezicerii 
viitorului, care au darul dedublării, trec în planul astral şi aici 
citesc clişeele viitoarelor evenimente apropiate şi ale 
gândurilor din trecut, prezent şi viitor ale anumitelor 
persoane. Aceşti oameni sunt foarte rari şi după cum există 
medicamente autentice şi medicamente false, tot astfel în 
această materie sunt şi oameni pretinşi văzători ai faptelor 
din trecut, prezent şi viitor, oameni care amăgesc pe bieţii 
muritori ai pământului. 

Spiritul omului - fie pe pământ, fie în planul astral - este 
toarte activ, nu stă în repaus niciodată. într-adevar, în lumea 
fizică, noaptea, pe când trupul doarme şi primeşte din spaţiu 
forţe noi, spiritul lucrează mereu, analizează, combină, 
călătoreşte prin spaţiu şi trage învăţăminte din tot ce a văzut 
şi auzit în timpul zilei, 


ori în timpul nopţii prin spaţiu. Această activitate se 
desfăşoară cu o viteză incredibilă. Ca să ne facem o idee 
despre această viteză cu care lucrează spiritul, voi aminti că 
în caz de mare pericol, să zicem în caz de înec, defilează 
înaintea minţii lui cu o viteză vertiginoasă toate actele, 
toate suvenirurile vieţii lui din copilărie şi până în acel 
moment, care poate să fie chiar momentul morţii. Durata 
acestei panorame cinematografice a unei întregi vieţi carnale 
nu ţine mai mult de câteva secunde. în legătură cu aceasta 
se vorbeşte în diferite tratate de un vis provocat de o 
lovitură fizică, vis care s-a desfăşurat în mai puţin de o 
secundă. în timpul somnului, un om visează că e acuzat de o 
crimă. Se vede arestat, asistă la scena judecății sale, aude 
pledoaria procurorului care îl acuză şi apărarea avocatului din 
oficiu, se vede protestând că nu e vinovat de ceea ce i se 
impută, dar în fine aude condamnarea sa la moarte. Se vede 
readus la închisoare şi apoi scos din celula lui şi condus la 
ghilotină, unde i se taie capul. în momentul când cuțitul i-a 
căzut pe gât, se deşteaptă plin de sudori, într-o agitaţie 
extraordinară. Ce se întâmplase? Constată atunci că 
acoperişul patului care susţinea pologul căzuse jos şi îl lovise 
la gât. Ei bine, tot visul, toate imaginile care i-au trecut pe 
dinaintea ochilor mentali, s-au perindat în timpul - mai puţin 
de o secundă - de când s-a rupt pologul şi până când l-a lovit 
la gât. lată cât de activ lucrează spiritul omului. Şi dacă pe 
pământ, în haina de carne, el poate să lucreze atât de activ, 
în planul astral, unde nu mai are această piedică, activitatea 
lui este şi mai mare. Spiritele aleargă, lucrează asupra 
fluidelor, dar activitatea lor este mai ales mentală. Această 
activitate are nevoie şi ea de odihnă, deci în planul astral se 
manifestă o uşoară oboseală, ca urmare a acestei activităţi 
mei tale, clar ea nu se referă la corpul astral, care nu simte 
nimic, ci la corpul mental care este reprezentantul gândirii, la 
creierul astral, care transmite aceste gânduri şi deci şi el 
simte de la o vreme o oarecare oboseală. Acest lucru se 
poate demonstra în experienţele de magnetism. O persoană 
adormită prin pase magnetice vede, ştie, răspunde bine, clar 
la început. Treptat, de la o vreme vederea astrală i se reduce 
şi răspunsurile devin neclare. Atunci e de prisos să se mai 
continue cercetarea. Creierul astral, ca şi cel fizic i-a obosit şi 


mediumul este deşteptat. 

Şederea, imobilitatea în planul astral este necunoscută. Acolo 
toate spiritele sunt într-o continuă activitate. Ele aleargă în 
toate părţile, să vadă, pentru a trage noi învăţăminte, să 
asculte fie spiritele avansate din spaţiu, fie pe pământenii 
mai ştiutori, fie asistă la şedinţe spiritiste spre a se ridica în 
moralitate prin audierea prelegerilor spiritelor evoluate ce 
comunică asistenţilor. Alteori se duc în căutarea ghidului lor 
spre a-l întreba şi a primi de la el explicaţii în ceea ce priveşte 
unele probleme auzite sau văzute; sau vin noaptea la cei pe 
care îi iubesc de pe pământ spre a le comunica mental, în 
somn, ceva care le-ar folosi la apărarea lor, la îndreptarea 
lor spre bine, la întoarcerea de pe calea greşită pe care 
eventual au apucat-o. La deşteptare, sentimentele deosebite 
care ne cuprind, glasul conştiinţei care ne îndeamnă spre 
iubire, altruism şi ne trage din calea răului, nu sunt decât 
reminiscenţele sfaturilor date de cei iubiţi ai noştri, care 
veghează asupra noastră din spaţiu. 


Ca şi pe pământ, spiritele se adună, se grupează după 
afecțiunile lor, după natura încercărilor prin care au trecut pe 
pământ, după aspiraţiile lor, formând cercuri, familii astrale. 
Deci ca şi pe pământ cei aseamănători se adună. Aceste 
cercuri îşi întind simpatia lor asupra unor anumiţi oameni de 
pe pământ care gândesc ca ei, care suferă după cum au 
suferit şi ei, care fac cum au făcut şi ei. Atunci când 
vreunul din aceştia vine în planul astral, îi ies în cale şi îi 
explică noua lui viaţă. Peste asemenea grupuri se află un 
spirit mai avansat, un povăţuitor, un instructor, care îi iniţiază 
în viaţa din astral, în energiile fizice şi chimice ale acestei 
lumi şi le arată ţinta către care este destinat omul în 
ascensiunea lui infinită. Li se explică pentru ce unele spirite 
strălucesc de lumină şi urcă în regiuni mai fericite, şi pentru 
ce spiritele neevoluate stau jos în lumea întunericului şi a 
viciului: pentru că primele şi-au îndeplinit datoriile lor 
morale, au executat programul pentru care s-au încarnat, 
pe când cele din urmă s-au abătut de la legea iubirii şi nu au 
făcut nimic pentru îndreptarea defectelor din trecut, pentru 
avansarea lor spirituală. La rugăciunile celor adunaţi într-o 
şedinţă spiritistă, rugăciune ce răsună în spaţiile astrale şi 
mentale, unele spirite mai avansate răspund şi vin între cei 
adunaţi. Atunci spiritul chemat magnetizează mental o 
persoană din asistenţă, care cade în câteva minute într-un 
somn profund. Spiritul comunicator împrumută de la persoana 
medium şi de la asistenţi fluide odice său ale dublului lor 
eteric, pe care le va uni cu astralul lui şi va forma astfel un 
aliaj temporar, care îi va procura o putere fizică cu care va 
lucra asupra creierului lui fizic, a nervilor şi muşchilor 
mediumului care va rosti ceea ce comunică spiritul, adică 
spiritul întrebuinţează corpul fizic al mediumului ca pe un 
instrument pentru a comunica fizic asistenţei. în tot acest 
timp spiritul mediumului, învelit în hainele lui, stă la o 
parte, lângă trupul său în inactivitate. Câteodată intervine şi 
el în conversaţie, în comunicare. Tot astfel se petrec lucrurile 
şi în cazurile de ectoplasmie, deplasări de obiecte sau 
levitaţii. 

Din cele descrise se vede că tot timpul cât stă spiritul în 
planul astral, totul în fiinţa lui este spiritul, iar haina lui 
astrală nu este decât păstrătoarea sentimentelor, dorințelor, 


pasiunilor pe care le-a avut pe pământ, care aici sunt puse în 
funcţiune, analizate până ce omul ajunge să le distingă 
josnicia unora sau înălţimea altora şi din reflecţia care o face, 
după sfaturile celor din jurul lui şi mai ales după explicaţiile 
ghidului său, ajunge să le înţeleagă. Cu ajutorul acestui 
înveliş astral, spiritele -când voiesc şi dacă au permisiunea 
conducătorilor superiori - pot să se arate celor de pe 
pământ. Pentru acest lucru au nevoie de un medium (a 
cărui faptă de sacrificiu şi iubire de a se pune în evidenţă 
adevărul nemuririi sufletului va fi răsplătit în Cer), care 
împrumută, ca şi asistenții, fluide din dublul lor eteric şi mai 
luând şi materie astrală din natură, le prelucrează, le modifică 
cu ştiinţa pe care au dobândit-o în planurile superioare şi 
realizează un corp fizic care trăieşte, vorbeşte, cântă, se 
mişcă şi după câteva ore piere într-o ceaţă, în văzul 
asistenţilor. 

în fine, după o şedere mai lungă sau mai scurtă în planul 
astral, după valoarea spiritului, viaţa în astral îşi dă fructul: 
omul înţelege ce a fost, ce este, ce a greşit şi doreşte să se 
ridice. Viaţa aceasta astrală s-a terminat atunci şi omul moare 
a doua oară, şe dezbracă şi de haina a doua ce acoperă 
spiritul, haina astrală. Cu această 


ocazie spiritul cade iar într-un fel de neştiinţă de sine, de 
tulburare ca şi atunci când a trecut din viaţa terestră în cea 
astrală. Din acest moment se destramă ultimul înveliş astral, 
ajutat în această operaţie de spiritele binevoitoare. De acum 
spiritul rămas acoperit numai cu haina mentală se ridică şi 
trăieşte în planul mental. 

Viaţa în planul mental 

Planul mental este regiunea de splendidă lumină, de 
completă conştiinţă, unde omul este cuprins de o nespusă 
fericire. Când spiritul a sosit în acest plan, este învelit în 
corpul său mental. Prin el simte tot ce îl înconjoară, prin el se 
exprimă sub toate formele. Ajuns în acest nivel, facultăţile 
lui, cunoştinţele câştigate în viaţa terestră, în ultima sa 
existenţă, îi vin în memorie rând pe rând şi i se arată mai 
puternice, mai complete, pentru că nu mai există haina 
astrală care îi reducea mult din puterea de exprimare a 
acestor cunoştinţe, a acestor facultăţi. Toate bucuriile, toate 
satisfacţiile îi vin rând pe rând, cu puteri înzecite resimte o 
mare fericire pentru toate actele izvorâte din iubire care îi 
dau acum prilejul acestor mulțumiri. Supărările, 
amărăciunile, actele de egoism sau gelozie, de răutate sau 
vanitate nu le mai simte, nu-şi mai aduce aminte de ele, 
pentru că nu mai are în jurul său nici un material inferior 
(dezbrăcându-le în sfera astrală) a cărui vibraţie să-i 
reamintească de aceste pete întunecate ale existenţei lui 
terestre. Aici aşadar nu se mai ştie nimic de răul care l-a 
făcut sau l-a suferit. Aici ştie numai binele, mulţumirea pe 
care a provocat-o altora, ajutorul acordat, lacrimile pe care 
le-a şters, toate actele frumoase ale vieţii sale constituie 
materialul de care îşi reaminteşte cu plăcere. Aici 
reflectează cât ar fi trebuit încă să mai facă pentru ca bucuria 
altora şi a lui să fie şi mai mare. Acesta e Cerul, e locul unde 
nu sunt lacrimi, nici suspine, ci o viaţă plina de fericire. Oricât 
de puţin bine a fâcut omul cel mai depravat, acest puţin e pus 
aici în evidenţă pentru ca reamintindu-şi, reflectând la el, să 
vadă folosul pentru el, dar mai ales urmarea acestui bine 
pentru omenire, pentru semenii lui, şi să devină astfel 
conştient că a făcut prea puţin şi ce mari bucurii l-ar fi 
cuprins aici dacă ar fi făcut şi mai mult. Durata cât va sta în 
omul în acest plan, bucurându-se de fericirea ce o resimte, 


este în raport cu măsura actelor frumoase, cu binele ce l-a 
înfăptuit faţă de fraţii săi pe când era pe pământ. Unii stau 
în acest plan câteva luni, alţii zeci de ani, în fine, puţini dintre 
oameni, anume acei care au fost adevăraţi sfinţi sau martiri, 
cei ce au îndurat nedreptăţi, moarte pentru neadevăr, pentru 
o credinţă, marile lumini intelectuale ale omenirii, care au 
fost dublaţi de o moralitate desăvârşită, toţi aceştia îşi duc 
existenţa chiar sute de ani în acest plan. 

în timpul existenţei sale în planul mental, omul constată cât 
de nereală era viaţa în planul fizic, cât de reduse puterile lui, 
percepţia a tot ceea ce îl înconjura, cât de întunecate erau 
sunetele ce le auzea şi culorile ce le vedea. Cât a trăit omul 
pe pământ, gândurile lui nu puteau fi traduse în practică 
decât ca nişte acte imperfecte, în nişte creaţii mult reduse. 
Aşa de exemplu, pictorul nu putea realiza frumosul absolut, 
deoarece culorile sale erau prea puţin luminoase şi simţurile 
sale prea reduse, deoarece concepţiile sale - plecate de la 
spirit, trecând prin haina 


mentală, astrală şi fizică - se reduceau treptat şi se 
concretizau în afară în nişte creaţii mult mai prejos decât 
ceea ce spiritul concepuse. Aici sculptorul, în loc de marmura 
grosolană, pictorul în loc de culori posomorâte, muzicianul în 
locul instrumentelor imperfecte au la dispoziţie un ocean de 
materie mentală, din care cu gândurile lor spiritul poate făuri 
forme, culori şi sunete sublime, ceea ce nu era posibil pe 
pământ. Privindu-şi creaţia cu ochii lui mentali, spiritul îşi 
găseşte cea mai desăvârşită fericire, ca urmare a 
perfecțiunii acesteia. Se înţelege că această fericire pe care 
o simte omul în planul mental nu e resimţită la fel de toţi 
oamenii. Cei care au venit aici cu o recoltă mică nu se vor 
putea simţi fericiţi decât atât timp şi atât de intens cât a 
semănat pe pământ. Cei ale căror fapte sunt multiple, care au 
avut ca scop general avansarea cunoştinţelor umanităţii şi 
înaintarea ei morală, se vor bucura mult mai intens şi 
fericirea lor va fi mai profundă, recolta lor mai abundentă, 
potrivit cu ceea ce au semănat în existenţa lor terestră. 

Aici îţi apar înaintea ochilor spirituali toate fiinţele pe care le- 
ai iubit pe pământ -părinţi, fraţi, copii, prieteni. Gândul la ei 
îi atrag şi spiritul creează cu materia mentală a planului, 
forma trupului lor din viaţa terestră. Ei se arată aici frumoşi, 
deşi au fost urâţi, se arată mai tineri, deşi au fost bătrâni, iar 
spiritul lor îşi manifestă dragostea prin aceste forme, 
reproducând imaginea corpului fizic de pe pământ. Fiinţele 
care i-au urât, duşmănit, persecutat, nu pot apărea 
niciodată, pentru că aceste fiinţe nemaivenindu-le în minte, 
nemaiavând idee de ei, nu le mai pot crea forma fiinţei lor 
terestre, şi ca atare ei nu le mai apar, ca să le tulbure 
fericirea planului mental. 

Tot în acest plan întâlnesc fiinţe care le întrec, prin evoluţia 
lor. Regiunile cutreierate de ele se întind foarte departe, până 
unde le este lor posibil, deocamdată. Ei se apropie de ele, le 
laudă activitatea, le ajută prin explicaţii în înţelegerea 
lucrurilor şi fenomenelor, a actelor trecute, le dau poveţe de 
viitor, le arată o mare iubire, de care cu adevărat sunt 
profund mişcaţi. 

Comunicarea între oameni în acest plan se face prin 
exprimarea gândului care, ieşind din spirit, se traduce în 
forme colorate însoţite de unde sonore. Aceste gânduri ies 


valuri-valuri din spiritul vorbitor şi în acelaşi timp sunt văzute, 
auzite de cel ce ascultă. Schimbul acesta de idei se 
desfăşoară cu o viteză vertiginoasă şi astfel se întreţine o 
conversaţie cu un înţeles mult mai profund decât cea pe care 
o întrebuinţăm pe pământ, prin vorbe care redau palid ideile 
emise, vorbele nefiind decât simboluri ale ideilor spiritului 
nostru. 

Viaţa în acest plan este o viaţă plină de fericire, dar nu 
trebuie să credem că e una de visare, de şedere în lenevire, ci 
o viaţă de muncă spirituală. Aici se cercetează şi se frământă 
tot ceea ce am gândit, vorbit, făcut în viaţa terestră, aici 
are loc vizionarea cinematografică a filmului vieţii noastre 
spirituale din timpul scurtei noastre existenţe terestre. 
Facem bilanţul binelui realizat pe pământ şi al câştigului 
spiritual pe care l-am realizat. Comparăm starea spirituală din 
acest moment faţă de progresul realizat până aici din alte 
vieţi şi constatăm ascensiunea mai mare sau mai mică a 
spiritului nostru. Din acest întreg material extragem 
învăţăminte, iar 


învăţăturile le transformăm în facultăţi mentale şi morale 
cu care vom veni pe pământ în noua viaţă, în viitoarea 
reîncarnare. Aşa de exemplu, un duh când era pe pământ a 
învăţat muzica. în planul mental, acest învăţământ se 
întăreşte şi se transformă în facultate mentală, în aptitudine 
spirituală. Când va veni pe pământ în viitoarea sa renaştere, 
această facultate sau aptitudine se va arăta de timpuriu şi va 
produce mirare la cei din jurul copilului, atât părinţilor, cât şi 
cunoştinţelor. Va fi un copil precoce muzical, reamintindu-şi 
ceea ce a învăţat în altă viaţă. 

Tot astfel se întâmplă şi cu alte aptitudini în alte domenii. 
Simple încercări din viaţa terestră sau numai aspiraţiile se 
transformă în planul mental în forţe care se vor realiza în 
acte reuşite în viitoarea viaţă terestră. Greşelile şi suferinţele 
ce le-am îndurat pe pământ sunt pietre preţioase, care vor 
împodobi mintea noastră cu raze de înţelepciune şi de voinţă 
în noua reîncarnare. Totul este analizat, din tot se trag 
învăţăminte, totul este transformat în forţe ce vor fi puse în 
joc când duhul va reveni pe pământ. La fiecare venire în 
planul mental, înţelegerea, cunoştinţele noastre sunt mai 
largi şi la fiecare revenire în planul fizic puterile noastre 
mentale - mai mari, moralul nostru - mai accentuat, viziunea 
noastră - mai clară asupra scopului vieţii, ca şi o înclinare din 
ce în ce mai clară către problemele spirituale. 

în fine, când tot materialul a fost complet transformat, 
asimilat, facultăţile mentale care erau localizate în corpul 
mental sunt trecute la interior, în corpul cauzal, sub formă de 
germeni, unde vor rămâne în stare latentă tot timpul cât 
omul va sta în planul mental superior. După aceea spiritul 
leapădă şi acest al treilea veşmânt, care începe a se 
dezagrega, reîntorcându-se şi el în oceanul de materie 
mentală de unde a fost luat. 

De acum spiritul, învelit numai decorpul cauzal, trăieşte în 
planul mental superior sau în planul unde nu mai există 
forme, deci nici chipuri de oameni, ci numai scântei, fiecare 
fiind un spirit care radiază în jurul lui lumină cu atât mai vie, 
mai strălucitoare, cu cât spiritul este mai înalt pe scara 
evoluţiei. Această lumină orbitoare a spiritelor evoluate 
provine din învelişul lor infinit de subtil, de diafan -corpul 
cauzal, înveliş pe care îl vor purta mii şi mii de ani în 


nesfârşitele reîncarnări. 

Cât trăieşte omul pe pământ, lumina acestui corp cauzal nu 
se poate vedea, pentru că nu poate pătrunde prin corpul 
astral - dar mai ales prin corpul fizic - decât redus, extrem de 
redus, formând în jurul omului aura lui cu totul desăvârşită 
cea mai viu colorată, cu culori pe care nu le putem cunoaşte 
după ştiinţa noastră, culori care nu corespund spectrului solar 
cunoscut de noi, pământenii. Numai cei ce posedă simţul 
mental pot vedea această aură a spiritului nostru. 

Existenţa duhului în acest nivel al mentalului superior este 
scurtă şi se petrece în stare de inconştienţă, de somnolenţă, 
la cei a căror iubire s-a limitat la familia lor. Ea este mai 
lungă şi petrecută într-o stare semiadormită la cei ce au dus o 
viaţă modestă, dar plină de pietate. Şi este îndelungată şi 
plină de fericire pentru cei ce au fost iubitori ai semenilor lor, 
pentru cei ce au luminat pe semenii lor, pentru cei ce s-au 
ridicat prin concepţiile lor geniale şi au împins omenirea în 
evoluţie mai 


departe, prin descoperirile lor. Cei ce au parte însă de o 
reşedinţă cât mai prelungă şi de o infinită fericire sunt cei ce 
s-au ridicat deasupra materiei şi vieţii plină de tentaţii a 
pământului, la o viaţă pur spirituală în acest stadiu, 
spiritul învaţă principiile lumii mentale, care în lumea 
astrală se traduc în legi după care se construiesc corpurile în 
lumea fizică şi le conduc după norme imuabile. Aici spiritul 
învaţă cum se mânuiesc fluidele, cum se nasc esenţele, cum 
se formează din ele substanţa astrală şi cum din acestea se 
naşte materia fizică. Şi tot aici spiritele iau cunoştinţă cum 
se mânuiesc diferitele feluri de materii, pentru a se face 
materializările şi aporturile în şedinţele spiritiste. în acest 
plan spiritul face şcoala înţelegerii fenomenelor ce au loc în 
diferitele puncte ale universului. Spiritul învelit numai de 
corpul cauzal trăieşte în regiunile superioare ale planului 
mental o viaţă spirituală. De fericirea negrăită a acestui 
nivel se vor bucura numai acele spirite care au în urma loro 
serie nesfârşită de reîncarnări, care s-au ridicat spiritualiceşte, 
care au un înalt grad de evoluţie. Privirea lor se întinde la 
infinit; văd cum călătoresc în spaţiul azurat milioane de sori, 
albaştri ca safirul, roşii ca focul, verzi ca smaragdul şi 
admiră somptuosul lor cortegiu de planete. Văd drumurile lor 
şi înţeleg legile care le guvernează. Li se defăşoară înaintea 
vederii spirituale fazele prin care a trecut omenirea care 
populează pământurile şi înţeleg infinita măreție a ordinii ce 
domneşte în univers. Dar oricare ar fi durata existenţei în 
acest nivel superior al planului mental, va veni o vreme 
când, în fine, spiritul este cuprins de necesitatea de a reveni 
în viaţa de pe pământ, pentru a realiza - în fapte - iubirea 
nesfârşită ce îl cuprinde faţă de fraţii săi, faţă de oameni, 
mai puţin evoluaţi şi pentru a se desăvârşi prin suferinţe la 
o viaţă spirituală mai apropiată de perfecţiune. 

în nesfârşita lui ascensiune spirituală, omul a îmbrăcat diferite 
personalităţi, de la sălbaticul necunoscător al focului şi până 
la savantul cercetător al secretelor naturii. Cât este îmbrăcat 
în haina carnală, el nu cunoaşte formele vieților sale 
trecute. Când ajunge în planul mental - şi mai ales în cel 
superior - el le ştie pe toate şi este fericit că a scăpat de 
nesfârşitele suferinţe şi s-a ridicat la lumina înţelegerii 
universului şi a legilor lui. Se vede în noaptea vremurilor - 


un sălbatic plin de cruzime, în altă etapă - un plugar 
neştiutor, dar cuminte, pe o treaptă mai sus - un meseriaş 
plin de pietate, iar mai târziu - un cărturar neînţelept, cu o 
moralitate superficială. Odată a fost un sărac revoltat şi 
altădată un bogat nemilos, ori un biet om plin de suferinţe şi 
totuşi cu gândul la Cel de sus, şi aşa rând pe rând: - când 
mahomedan, când creştin, când mozaic, când român, când 
maghiar, când englez ori indian, prin toate etapele sociale, 
prin multe neamuri, prin multe familii ale aceluiaşi neam. 

în planul mental superior, duhul află de puterea rugăciunii, 
pentru el, pentru cei dragi, dar mai ales pentru duşmani, 
pentru cei faţă de care a greşit. Află că rugăciunea poate să 
îmblânzească aceste suflete care - când au ajuns în planul 
astral - ştiu ca tu le-ai nenorocit pe pământ, le-ai persecutat, 
furat, distrus familia sau ucis; şi ele vor căuta să 
urmărească pe autor, cu ura lor, în viitoarele reîncarnări. 
Acum ştie că multe din nenorocirile, nefericirile pe care 
omul le întâmpină în vieţile terestre sunt datorate greşelilor 
sale, dar şi urii cu care lucrează 


asupra lui spiritele pe care le-a nefericit. înţelege că multe 
din nebuniile cerebrale de care sunt cuprinşi unii oameni se 
datoresc influenţei spiritelor ce se răzbună. 

De aici.noi, pământenii, să tragem învăţăminte: dacă vrem să 
îndreptăm o greşeală ştiută faţă de cineva, să facem 
rugăciuni pentru iertarea greşelilor lui, pentru ridicarea lui 
spirituală, şi în cazul în care a plecat în planul astral - pe lângă 
aceste rugăciuni - s-o ajuţi pe soţia şi copiii lui, sau pe cei 
dragi lui, pentru ca astfel, prin rugăciuni şi caritate, să-l 
întorci şi să i se şteargă din memorie, din sentimentele lui ura 
ce o nutreşte pentru tine, setea de răzbunare. 

Oricât te vei sili să fii mai iubitor cu fraţii tăi, să fii mai 
filantrop cu cei nefericiţi, care îşi ispăşesc sub această formă 
greşelile din alte vieţi, cu atât vei progresa spiritual pe 
nesimţite, în mod automat. Cu cât te vei ridica din punct de 
vedere spiritual, cu atât vei obţine un povăţuitor, un ghid 
spiritual mai puternic. Nu uita, omule, nici o clipă că eşti 
supus unui destin pe care tu ţi l-ai croit în vieţile precedente. 
Nu uita că acest crud destin se poate modifica, îmbunătăţi 
prin supunere la încercările morale de tot felul. Nu uita că 
rugăciunile tale pot schimba calea destinului tău din prezent. 
Ruga ta poate fi făcută acasă, în pădure, în moschee, în 
sinagogă, în biserica creştină, în templul brahman sau 
budhist: oriunde, ea se va înălța sus, la infinit şi calea vieţii 
tale se va îmbunătăţi, asistenţa divină te va acoperi şi 
destinul tău va lua altă înfăţişare. Când în viaţa ta terestră 
eşti cuprins numai de porniri materialiste, de sentimente 
animalice şi de nimic spiritual, atunci tu atragi în jurul tău 
numai spirite neevoluate, din cele apropiate de pământ, şi vei 
fi mult amărât, cu toată aparenţa de fericire pământească. 
Când însă fiinţa ta este cuprinsă - în afară de grijile vieţii 
terestre - şi de sentimentul iubirii, al existenţei Celui 
nevăzut, atotputernic, atunci tu atragi asupra ta spirite înalte, 
care te vor sprijini în paşii vieţii tale terestre. 

Reîncarnarea 

După cum nu se poate fixa durata vieţii unui om pe pământ - 
unii trăind câteva zile şi alţii zeci de ani - tot asemenea nu 
se poate stabili cât timp stă omul în planul astral sau 
mental. Dar se ştie că această şedere este scurtă pentru cei 
ce au murit de mici şi mai ales pentru cei ce s-au sinucis. 


Şederea în planul mental este mai lungă pentru cei ce au 
fost mai puţin greşiţi pe pământ şi cu atât mai lungă cu cât 
viaţa omului a fost mai senină, mai iubitoare, mai 
luminată de credinţa în Dumnezeu. Ea poate dura în acest 
caz zeci şi chiar sute de ani. 

După un timp mai scurt sau mai lung - timp necesar pentru 
examinarea a tot ceea ce a învăţat omul în viaţa terestră şi 
spaţială - în urma sfaturilor primite de la ghidul său spiritual şi 
ale altor spirite binevoitoare, se naşte în duh dorinţa de 
neînfrânt de a reveni iar în viaţa terestră, de a cobori din nou 
în corp de carne, pentru a suferi şi plăti tot trecutul acuzator. 
Atunci spirirul-ghid îl ia şi îl duce înaintea Sfatului marilor 
spirite albe, unde el îşi face cunoscută dorinţa de a reveni în 
viaţa terestră. în acele 


momente de irezistibilă dorinţă i se arată, rând pe rând, toate 
împrejurările, toate greutăţile, toate nefericirile pe care le va 
întâmpina pe pământ în viitoarea viaţă fizică. Astfel vede că 
va avea o copilărie amărâtă, rămas orfan de mic, brutalizat de 
suflete nemiloase, crescut în mizerie. Se vede mai târziu 
contractând o căsătorie nefericită, urmată de o serie, 
nesfârşită de torturi morale. Ori poate să i se desfăşoare 
bucuria - ce o radiază în jurul lui un copil de mare inteligenţă, 
de o desăvârşită cuminţenie, dar care în plină viaţă pleacă 
de lângă el, în lumea spirituală. Câtă durere, ce sfâşietoare 
amintiri în urma acestui drăgălaş copil! Alteori îşi vede tabloul 
unei cumplite sărăcii, boala şi mizeria sufletească urmărindu-l 
toată existenţa terestră. Altora li se arată o viaţă somptuoasă, 
râvnită de toată lumea, înconjurat de glorie, şi totuşi într-o zi, 
în plină fericire, este lovit de moarte sau este dezonorat de 
soţia şi copiii săi, producând gol în jurul lui şi o întunecată 
noapte în sufletul său. Şi aspectele sub care se înfăţişează 
spiritului viaţa viitoare, lecţia ce va trebui să o înveţe, pot 
îmbrăca o infinitate de variaţii şi nuanţe. 

La vederea acestor perspective grozave, spiritul omului se 
cutremură, oscilează, dar curând îşi revine, pentru că 
înţelepciunea spiritului în acest plan este aproape divină. 
înţelege rostul lor, ştie cauzele pentru care trebuie să treacă 
prin aceste încercări, cunoaşte perfect urmările, acestor 
expieri - urcarea lui pe scara ştiinţei, a înţelegerii, a puterii, a 
înţelepciunii, a moralității. în urma acestor analize, spiritul se 
declară gata şi tare pentru a înfrunta aceste grozave suferinţe 
pentru ridicarea lui spirituală. Alegerea vieţii viitoare o dată 
hotărâtă de om, sub conducerea spiritului-ghid, spiritul o 
porneşte la drum însoţit o bună distanţă în planul mental 
superior de sufletele care îl iubesc şi care îl încurajează şi 
sfătuiesc să fie tare. Spiritul se coboară în planul mental 
inferior. Aici recolta de cunoştinţe, de înţelepciune şi 
moralitate este luminată, pusă în acţiune de spiritele-lumină 
şi ca urmare a acestei reînvieri, materia mentală din acest 
plan se adună în jurul spiritului şi îi formează o învelitoare 
mentală; bineînţeles, de aceeaşi calitate pe care au atras-o 
din mediul înconjurător facultăţile-esenţe, aptitudinile în stare 
potenţială care erau înscrise în corpul cauzal al acestui spirit. 

Ceva mai târziu, spiritul trece în planul inferior, în planul 


astral. Aici, prin reînvierea facultăţilor astrale - de iubire, 
milă, duioşie, compătimire, simţ pentru frumos şi bine, 
atrage din mediul acestui plan materie astrală şi astfel, 
treptat, îşi formează o haină astrală, înveliş cu o fineţe 
proporţională cu înălţimea şi valoarea esenţelor astrale 
înscrise în corpul cauzal. Acum omul real, spiritul, este gata 
pentru viitoarea sa reîncarnare. Unde se va reîncarna acest 
om? Locul reîncarnării nu este ales la întâmplare, după cum am 
văzut, ci este ales şi de calităţile dominante pe care le are 
spiritul; e determinat de legăturile pe care le-a avut, de 
îndatoririle pe care le-a contractat altă dată pe pământ faţă 
de alţi oameni. Dacă a avutun frate pe care l-a iubit mult, se 
va încarna din nou în familia lui, ca din nou să-i fie frate, ori 
se va încarna ca fiu al acestuia, pentru ca astfel să fie 
împreună în noua viaţă terestră. Dacă a avut o soţie pe care 
a adorat-o, se va naşte ca fiu al ei, astfel ca dragostea lor să 
continue şi să se întărească sub această formă în noua viaţă. 
A fost în altă viaţă femeie; se va renaşte bărbat şi va lua în 
căsătorie pe una din fostele sale 


surori din alte vieţi. Şi aşa mereu, în toate combinaţiile 
posibile, numai şi numai ca să se întărească prin iubire 
însuşirile câştigate împreună în alte existente terestre. Alteori 
reîncarnarea se face într-o asemenea combinaţie ca duhul să 
se nască alături de acela pe care în altă viaţă l-a nedreptăţit, 
pentru ca în noua viaţă să fie frate cu el şi astfel, prin 
dragostea ce îi va arăta, să repare nedreptăţile făcute 
altădată. 

La reîncarnare se ţine seamă şi de calităţile dominante ale 
spiritului. în vederea dezvoltării acestor calităţi spirituale, 
duhul se va naşte într-o familie cu părinţi ale căror corpuri 
fizice au caracteristicile care se pot transmite pe cale 
ereditară, procurându-i şi lui un corp fizic care să-i permită 
dezvoltarea şi mai mult a calităţilor caracteristice. Aşa de 
exemplu, dacă e vorba de un spirit care posedă calităţi 
muzicale, acesta se va naşte într-o familie cu corpul sensibil, 
impresionabil, care va da naştere unui copil cu un corp 
sensibil la melodii şi armonii sonore, dându-i posibilitatea 
spiritului închis în acest copil să ducă şi mai departe 
cunoştinţele sale muzicale. 

Trebuie să ştim că reîncarnarea în decursul sutelor, miilor şi 
zecilor de mii de ani -cât are nevoie spiritul pentru evoluţie - 
nu se face numai în aceeaşi familie, în aceeaşi naţiune ori în 
aceeaşi rasă, ci în tot felul de familii, naţiuni sau rase, ba mai 
mult, în tot felul de situaţii sociale. Va fi când bogat, când 
sărac, când frumos la chip, când hidos, când ignorant, când 
înţelept. Prin toate treptele, prin toate categoriile omul 
trebuie să treacă, pentru a învăţa în fiecare câte ceva, care îl 
va ridica pe scara spiritualităţii. 

Când ora reîncarnării a venit, spiritul se simte atras printr-o 
misterioasă afinitate către familia unde trebuie să se nască. 
Acest moment este pentru spirit mai teribil decât cea mai 
grozavă moarte. într-adevăr, moartea are ca urmare 
eliberarea spiritului din cătuşele cărnii şi intrarea într-o viaţă 
liberă şi de lumină. încarnarea este, din contră, pierderea 
acestei libertăţi, trecerea de la lumina spaţiilor într-o 
închisoare obscură, descinderea într-o viaţă de necazuri şi de 
felurite mizerii. Deci e mai penibil să te naşti decât să mori. 
Când cu toţii vom fi conştienţi de acest lucru, nu ne vom mai 
bucura la naşterea unui copil, ci îl vom plânge cu lacrimi 


amare pentru că, cine ştie ce încercări grozave îl aşteaptă. 
Când omenirea se va ridica pe o treaptă mai înaltă a 
spiritualităţii, nu va mai plânge când cel iubit va închide 
ochii de lut, ci se va bucura că a scăpat de încercări şi merge 
spre fericire. 

Spiritul  furişat în pântecele mamei îşi condensează 
perispiritul, se face mic, atrage în jurul său moleculele şi 
celulele viitorului fetus şi serveşte viitorului copil drept 
tipar, un fel de calapod fluidic în jurul căruia se va orândui 
întreaga organizare a copilului. El totuşi până în luna a treia va 
mai putea evada din pântecele mamei. Din luna a treia spiritul 
nostru este cuprins de întunecime, de neştiinţă de sine. Când 
s-a ridicat în lumea astrală spiritul a fost cuprins de 
întuneric. Când s-a coborât în lumea fizică este iarăşi cuprins 
de întuneric. Facultăţile lui se voalează atunci una câte una, 
memoria îi piere, conştiinţa adoarme cu desăvârşire. Spiritul 
se află închis de acum în materia grosolană, ca şi larva 
fluturelui închisă în gogoaşa sa de mătase. 


Fenomenul reîncarnării în pântecele mamei este precedat de 
formarea unui corp eteric. Astfel, după ce spiritul s-a 
introdus în pântecele mamei, spiritele constructoare adună 
din spaţiu, din planul fizic, materie eterică şi formează un corp 
mic, un mic fetus eteric, care va fi canavaua pe care se va 
împleti materia creată de părinţi, celulele născute prin 
înmulţirea celulei-ou. O dată construit acest copil, învelişul 
extern al spiritului, corpul său astral, se pune în legătură cu 
învelişul eteric al fetusului. Când s-a stabilit un raport între 
spirit, învelişurile lui şi corpul fizic, copilul e pregătit pentru 
a se naşte. Această legătură a învelişurilor mai fine 
(mentalul şi astralul) cu al celui fizic se dezvoltă an de an 
după naştere, până la vârsta de 25-30 ani, când devine 
deplină şi spiritul se exprimă corect de acum înainte în 
lumea fizică. Până la 5 ani spiritul se manifestă, aude şi vede 
prin corpul fizic, dar din când în când el vede şi aude şi în 
lumea astrală. Trăieşte în acele momente în două planuri: 
planul fizic şi planul astral, ca şi oamenii primitivi. Vorbeşte 
sau desenează peisaje frumoase, feerice; descrie şi comunică 
cu entităţi invizibile. Părinţii lui uimiţi se uită, ascultă, dar nu 
văd nimic şi sunt cuprinşi de nelinişte faţă de aceste 
manifestări ale copilului lor, pe care îl cred căzut într-o stare 
bolnăvicioasă şi caută să-l sustragă de la ceea ce aude sau 
vede; îl contrazic sau îl ceartă, ca nu cumva să mai spună 
asemenea bazaconii. Sărmanii neştiutori! Ei nu au cunoştinţă 
de existenţa vederii astrale, de lumea din planul astral, cu 
care copilul într-adevăr este în relaţie. 

Doctrina reîncarnării e veche de mii şi mii de ani. Cunoştinţa 
aceasta au posedat-o indienii, tibetanii, chinezii, asirienii, 
perşii, egiptenii şi creştinii în primele secole ale erei creştine. 
Reîncarnarea este un act pe care îl întâlnim în toate 
lucrurile şi fiinţele, în tot universul. Totul evoluează, totul se 
preface, materia lucrurilor, fiinţelor, planetelor şi sorilor 
distruşi servind ca material ce intră în constituţia noilor 
lucruri, fiinţe, planete şi sori. Reîncarnarea nu este aşadar un 
fenomen particular omului, ci ea face parte dintr-un complex 
infinit de evoluţie în care este angajată întreaga sferă a 
creaţiilor. Acurn, că am făcut această observaţie, să ne 
ocupăm cu spiritul omului. Spiritul este o scânteie aruncată 
în spaţiile infinite de razele pornite din Divinitate, care în 


drumul ei infinit s-a îmbrăcat cu materie, mai întâi invizibilă 
- materie mentală, astrală, şi mai departe cu materie 
vizibilă, tangibilă - constituind mineralul. Mineralul, 
aşadar, are viaţă în el, căci ca şi omul este format dintr-un 
spirit, o materie astrală şi un corp fizic la exterior. 

în decursul a mii şi mii de secole, acest mineral se distruge şi 
se reformează mereu, până la forma cea mai nobilă - la cristal, 
care stă în pragul regnului vegetal. Spiritul închis în mineral 
posedă în el toate posibilităţile, toate atributele divine, dar 
într-o stare de somn, în stare latentă, împrejurările din 
afară, vibraţiile externe nu-l trezesc, din cauză că materia 
fizică care îl înconjoară este extrem de grosolană. Dar cu 
vremea, din cauza nenumăratelor cauze fizice care îl 
asaltează, cu tot învelişul greu care îl închide, vor fi unele 
care deşteaptă spiritul din toropeala lui şi îl vor face să 
acţioneze. Atunci forţele care se degajează din el fac ca 
astralul şi cuirasa fizică 


ce-lînconjoară să intre în vibraţie. O dată ce acest efect 
exterior a început să fie resimţit în interior de către spirit, 
acesta reacţionează repetat, din ce în ce mai des în afară. 
Acest proces se desfăşoară tot mai des; vibraţiile repetându- 
se, mineralul se distruge şi se reface de multe ori, până 
ajunge la forma de cristal - forma perfectă a regnului 
mineral. A plecat de la forma neregulată şi prin evoluţie a 
ajuns la cristal, formă regulată. De acum înainte spiritul 
trece pragul materiei zisă neorganică în lumea zisă organică. 
Spiritul mineral se  reîncarnează într-o formă de plantă 
inferioară. Secolele se înşiră fără de sfârşit şi planta urcă în 
virtutea legii universale a evoluţiei toată scara ierarhiei 
regnului vegetal, după care spiritul se reîncarnează într-un 
animal. Şi drumul evoluţiei continuă în regnul animal, până la 
mamiferele superioare. Spiritul unui animal, în afară de 
învelişul astral şi fizic, a mai dobândit în timpul infinitelor sale 
reîncarnări un al treilea înveliş, învelişul mental. Acum, dacă 
un câine face un sacrificiu, printr-un act de un mare 
devotament pentru om, arunci spiritul său se va reîncarna 
într-o formă nouă, în om. Aşa de exemplu, dacă în timpul 
iernilor lungi şi grele care domnesc în Alaska, într-un sat 
blocat de mari zăpezi şi bântuit de o cumplită boală, un 
câine inteligent transportă medicamentele necesare prin 
nămeţi de zăpadă cu mari dureri, cu mari eforturi, după care 
cade mort de oboseală şi frig, atunci sufletul acestui câine, 
prin sacrificiul vieţii sale terestre, se va reîncarna în viitor 
într-un corp omenesc, va deveni un om din treapta cea mai de 
jos a rasei umane. 

să nu pierdem din vedere că de-a lungul acestei infinite 
evoluţii avem de-a face cu două aspecte: cu evoluţia formei 
corpului, cu evoluţia vieţii închise în această formă. Orice 
formă evoluează mereu, o formă nouă fiind un derivat al 
unei forme mai vechi, asupra căreia au lucrat cauze externe 
care au modificat-o şi perfecţionat-o. Dar orice formă nouă 
fizică a fost pregătită, născută mai întâi fluidic, în spaţiu şi pe 
urmă s-a materializat pe pământ. Alături de această formă, şi 
spiritul cuprins în ea - prin jocul acţiunilor din afară şi al 
reacţiunilor sale din interior - s-a ridicat din ce în ce mai mult 
la stări de mai clară înţelegere, de mai mare forţă, evoluând 
din ce în ce mai mult. 


Când forma a fost aruncată - a murit, cum se- zice - spiritul 
păstrează toate energiile culese din mediul înconjurător prin 
intermediul acestor învelişuri. Când se va reîncarna spiritul 
într-o nouă formă, tot ceea ce a acumulat ca energie o va 
pune în acţiune în noua formă şi forma astfel împinsă din 
afară, acționată de spirit din interior, va tinde să se modifice, 
să se perfecţioneze, lată înţelesul schimbărilor de formă şi a 
progresului spiritului. 

Când spiritul câine s-a reîncarnat în forma om - formă 
pregătită în prealabil în spaţiu, în stare fluidică, de anumite 
spirite - s-a ridicat până în planul mental superior, unde a 
creat un înveliş nou - corpul cauzal. Deci spiritul om va avea 
în jurul său de acum încolo înveliş cauzal, mental, astral şi 
fizic. în primele momente ale existenţei formei-om, s-a 
coborât din înălţimi un nou suflu de viaţă de la Duhul Sfânt, a 
treia faţă a Dumnezeirii, care a întărit spiritul primordial, acela 
al câinelui cuprins în această formă om. Negreşit, la 
început omul este foarte aproape de 


animalitate, dar suferind, observând şi condus fiind din spaţiu 
de marii conducători spirituali, sălbaticul se ridică din noaptea 
vremurilor la lumina civilizaţiei, a ştiinţei şi moralității, la omul 
cult şi moral. Omul născut pe pământ în primele timpuri era 
aşa de neştiutor că şi-ar fi urmat evoluţia în mod lent în 
decursul a milioane de ani, ca oricare animal. Dar în vederea 
scurtării, grăbirii acestei lungi şi nesfârşite evoluţii, din 
spaţiile divine spirite superioare s-au întrupat şi au trăit 
printre aceşti oameni primitivi, conducându-i, înfrânându-i, şi 
astfel mintea lor a fost deşteptată mai devreme decât dacă 
ar fi fost lăsaţi la propria lor evoluţie. Alteori oameni ceva mai 
avansați din alte planete s-au reîncarnat pe pământ, pentru a 
le servi acestor oameni-copii ai pământului drept conducători 
şi învăţători. Pe măsură ce aceşti oameni primitivi se ridicau 
în cunoştinţe şi moralitate, pe aceeaşi măsură alte suflete 
se întrupau pe pământ în formă de om, care începeau şi ei 
ucenicia vieţii de om, şi aşa s-a urmat mereu în lungul 
veacurilor. Astfel se explică diferenţele ce există azi pe 
pământ între oameni din punct de vedere mental şi moral, 
unii fiind în faza copilăriei, alţii mai evoluaţi în stadiul 
tinereţii şi în fine, alţii către maturitatea evolutivă a spiritului 
omenesc. 

Savantul de azi, spirit cunoscător ce străluceşte prin 
concepţiile lui geniale faţă de sălbaticul din centrul Australiei, 
a fost în alte timpuri şi el tot aşa de întunecat la minte, tot 
aşa de neştiutor de milă ca şi semenul lui de prin pădurile 
întunecoase ale Braziliei sau Africii. Va veni vremea şi 
pentru aceşti fraţi ai noştri, copii ai omenirii, să se ridice 
prin nenumăratele lor reîncarnări la rangul unui sfânt ori la 
treapta unui mare descoperitor, ca şi savanții popoarelor 
civilizate de azi, şi aşa rând pe rând îşi vor lumina cu toţii 
mintea şi spiritul şi alţii noi îi vor înlocui pe scara evoluţiei. 

Să examinăm puţin evoluţia sufletului embrionar. La început 
omul nu ştia nimic, pentru că nu înţelegea nimic. Atunci 
spiritele care conduc evoluţia omului au intervenit şi au 
născut în om dorinţe puternice, plăceri profunde şi 
dezordonate, dureri brutale. Biciuit continuu de aceste 
imbolduri ale lumii exterioare, el începe să facă o deosebire 
între lucrurile şi faptele care îi produc durere şi cele care îi 
procură plăcere. E începutul percepţiei. Acest proces 


repetându-se necontenit, l-a silit pe om să ţină minte 
fenomenele care i-au produs durere, acest fapt ducând la 
dezvoltarea memoriei. Un număr de percepții mentale au 
creat în mintea lui o imagine mentală. Când a avut două-trei 
imagini mentale, le-a comparat între ele şi din această 
operaţie s-a născut în el facultatea de deducție. O înlănţuire 
continuă de deducţii îl poartă pe om la raţionament. Din 
acest moment el a învăţat prima lecţie de la şcoala naturii 
care îl înconjoară. Acest început de cunoaştere are ca 
rezultat să exalteze în om dorinţa pentru ceea ce îi place şi 
înţelegerea să fugă de ceea ce i-ar produce durere. Acţiunea 
aceasta, repetată zi de zi, cheamă la activitate corpul lui 
mental şi inteligenţa în el începe să licărească. Curios însă că 
în această perioadă a copilăriei sufletului, omul nu are cea 
mai mică noţiune de bine şi de rău, noţiuni care prin ele 
însele nu există. Există numai acţiuni care sunt în acord cu 
Legile divine şi care duc la evoluţia omului, acestea constituie 
binele; şi există acţiuni ale omului care îi întârzie evoluţia, îl 
ţin pe om într-o stare inferioară, şi acestea sunt 


actele rele, răul. Până să ajungă omul să cunoască binele şi 
răul, el ajunge să cunoască existenţa legilor din natură. Aşa 
de exemplu, omul-copil este de o lăcomie feroce. Gândul lui 
este mereu la mâncare. Aleargă pretutindeni după 
alimente, pentru a-şi astâmpăra foamea. Aceste alimente îl 
hrănesc şi îi fac bine pentru că sunt conforme cu legea 
naturii de a-lîntreţine, dar în alte ocazii având belşug de 
aceste alimente delicioase, care îi plac foarte mult, le 
consumă cu lăcomie cu mult peste necesităţi. Atunci el se 
îmbolnăveşte şi suferă cumplit. Fenomenul acesta, repetat de 
mai multe ori, îl face pe omul primitiv să cunoască legea că 
excesul de plăcere produce durere. Din acest moment el 
devine moderat în consumul de alimente, îşi dă seama că va 
suferi dacă va face ceea ce a mai făcut. Curând intră în joc şi 
un alt factor al fiinţei noastre - voinţa. Ea este energia 
spiritului manifestată în afară şi determinative, concluziile pe 
care raţiunea le-a scos din învăţămintele anterioare. O dată 
descoperit acest resort al vieţii, omul voieşte să facă unele 
lucruri care îi procură mulţumire şi nu mai vrea să facă ceea 
ce îi procură neplăceri şi dureri. Asemenea lecţii omul le 
primeşte în multe alte împrejurări ale vieţii sale şi astfel în 
existenţa lui terestră adună un bagaj de învăţăminte. Când va 
muri, toate aceste cunoştinţe se vor înscrie în corpul lui 
mental şi astral. Viaţa fluidică acest om primitiv o va petrece 
mai mult în planul astral şi va trece inconştient şi va trăi 
adormit pentru scurt timp în planul mental superior, cauzal, 
pentru ca aici în mod inconştient să se prefacă, să se 
elaboreze - prin ajutorul spiritelor evoluţiei - puţinele 
cunoştinţe, învăţăminte ce le-a adus din lumea fizică. Apoi se 
va întoarce somnolent în planul mental inferior, pentru a-şi 
forma o nouă haină mentală, apoi în planul astral, pentru a 
se acoperi cu o nouă haină astrală şi, în fine, se va naşte pe 
pământ într-un nou corp carnal. 

Din cele expuse mai sus se vede, aşadar, că tot ce există pe 
pământ, toate corpurile fizice au existenţa lor iniţială în stare 
fluidică, invizibilă, în planul astral, în lumea invizibilă. Când 
acest om se va reîncarna, el va porni de la o treaptă 
superioară faţă de alte duhuri embrionare ce abia acum se 
ridică la viaţa de om. Duhul - în peregrinările lui necontenite 
din spaţiu pe pământ, de pe pământ în spaţiu, apoi pe 


pământ, când într-o climă, când în alta, când într-o regiune 
fertilă, când într-o alta săracă, când pe coasta mării, când la 
poalele munţilor - observă, suferă, învaţă mereu, cunoaşte 
din ce în ce mai mult şi astfel, din încarnare în încarnare, 
spiritul lui se luminează, se ridică la forţe nebănuite şi în 
înţelepciune. Pentru această ascensiune din bezna ignoranței 
până la picioarele Luminii divine, e nevoie de mii şi mii de ani. 
Nu trebuie să pierdem din vedere că evoluţia omului este 
individuală, acest lucru explicând pentru ce în sânul aceluiaşi 
popor constatăm diferenţe de la om la om, ba chiar în sânul 
aceleaşi familii, un copil fiind mai inteligent, altul mai prost, 
unul mai atent la ceea ce îl înconjoară, celălalt mai visător, 
unul însetat după învăţătură, altul indolent, şi aşa mai 
departe, fiecare având în adâncul său un alt grad de evoluţie. 
Omul va urma evoluţia sa personală pe această planetă o 
perioadă de aproximativ 26.000 de ani, timp în care ar trebui 
să epuizeze toate posibilităţile de avansare, 


potrivit cu condiţiile infinit de variate şi speciale ale 
pământului. Când acest termen a fost atins, duhul său se va 
reîncarna pe o altă planetă, printre oamenii aflaţi acolo pe 
treapta cea mai de jos a scării evolutive şi unde va reîncepe 
şirul reîncarnărilor infinite până la desăvârşirea evoluţiei 
posibile pe acest glob. Omul va emigra astfel din planetă în 
planetă, trecând prin mai multe planete şi sisteme solare, în 
civilizaţii tot mai înalte, unde şcoala evolutivă se face fără 
bolile, războaiele şi suferinţele caracteristice şcolii planetei 
Pământ. După cum pe pământul nostru s-au încarnat şi se 
încarnează în continuare spirite din alte planete mai avansate 
pentru ca să ne instruiască, şi noi, duhurile planetei 
Pământ, prin decizia marilor spirite conducătoare ne 
încarnăm pe alte planete, pe alte sisteme ale universului 
nostru. 

Doctrina reîncarnării - veche de când lumea şi mereu 
repetată în comunicările spiritiste - ne dă explicaţia multor 
situaţii şi stări ale omului, inexplicabile altfel. în lumea 
terestră vedem oameni stupizi şi alţii radiind de inteligenţă, 
vedem oameni care se răsfaţă în bogății şi plăceri şi alţii 
îndurând mizeria, frigul, neavând o bucată de pâine şi un 
adăpost. Vedem oameni falnici din punct de vedere fizic, 
bucurându-se de o deplină sănătate, iar alţii plini de 
suferinţe, bolnavi şi infirmi chiar din momentul naşterii lor; 
unii având un trup ce place tuturor şi alţii schilozi, cocoşaţi, 
cu diferite malformații, ce produc mila ori râsul celor din 
jurul lor. De ce aceste diferenţe grozave de la om la om? Tot 
ce ne înconjoară, toată creaţia naturii ne dă probe de planuri 
splendid urmărite, de o voinţă determinată, de o desăvârşită 
inteligenţă diriguitoare. Nu se poate, aşadar, ca motorul 
acestor suferinţe să fie jocul întâmplării sau fatalitatea 
oarbă, ci acestea sunt trepte sau încercări la care este supus 
spiritul omului, pentru ca el să înveţe şi să iubească. Astfel, 
dacă un spirit a fost într-o viaţă orgolios, pentru a plăti 
greşeala sa trecută - sau mai bine zis pentru a nu o mai 
repeta - se va naşte într-un biet om cu o viaţă modestă, care 
va fi brutalizat, batjocorit de alţii. Dacă a fost egoist, se va 
reîncarna intr-un muncitor, care va împărţi bucata lui de 
pâine cu semenii săi. Dacă a fost mândru, se va naşte într-un 
trup ce provoacă râsul şi în toată existenţa sa terestră va fi 


nefericit. Dacă a ucis, în cea mai mare parte a vieţii viitoare 
va fi paralitic sau va fi şi el ucis. Dacă a greşit în contra lui 
Dumnezeu, a fost un ateu sau avid materialist, a uneltit 
împotriva unui frate al său sau a greşit mereu cu gândul, se 
va naşte în viaţa viitoare sub forma unui idiot şi spiritul său, 
deşi cunoscător a multor lucruri, nu se va putea exprima şi 
face înţeles. Dacă a păcătuit contra adevărului, a minţit 
continuu, a pârât pe nedrept, a bârfit pe semenii săi, pentru 
greşelile sale repetate prin grai se va naşte mut, pentru ca 
limba lui să nu mai poată greşi. Să fie conştient şi să simtă 
această neputinţă a vorbirii sale când toată lumea vorbeşte, 
numai el este lipsit de grai, numai el este lipsit de acest dar al 
Tatălui ceresc. Cu alte cuvinte, omul se va înălța prin actele 
sale, prin stăpânirea pasiunilor, prin iubirea ce o va arata în 
jurul său, dar va fi pedepsit sau mai exact se va pedepsi el 
însuşi prin gândurile josnice -în organele de gândire, prin 
vorbirea lui mereu nesocotită - în organele lui de vorbire, şi 
pentru faptele lui - în organele fizice, în corpul lui fizic. 

Când spiritul se află în spaţiu, el îşi face bilanţul actelor sale 
de pe pământ, îşi recunoaşte perfect greşelile şi, conştient că 
repararea acestor greşeli se poate face 


numai prin suferinţă şi o viaţă trăită conform Legilor 
divine, primeşte să se reîncarneze şi să treacă prin torturi 
fizice şi morale. El ştie, în spaţiu, că acestea sunt 
vremelnice, pentru ca să plătească greşeli din trecut. 
Consimte să se lipsească de talentul lui pe care l-a avut, de 
cunoştinţele care i-au adus glorie altădată pe pământ, pentru 
că ştie că acesta este preţul expierii sale. Să respectăm deci 
pe cei infirmi şi nebuni, iar durerea lor să ne fie sfântă. în 
mormanul de carne din faţa noastră zace un spirit înalt şi în 
plină suferinţă, căci el în intimitatea lui este conştient de 
mizeria în care se găseşte. Dar aceste daruri ale mintii lui 
pe care duhul le-a ascuns pentru a se umili, la moartea sa îi 
revin toate, în plus ceea ce a mai câştigat din ultima viată de 
suferinţă pe pământ. 

Graţie  reîncarnării ne  explicăm inteligenţa uimitoare, 
cunoştinţele vaste, memoria fenomenală a unor copii care 
pun omenirea pe gânduri prin manifestările lor în diferite 
direcţii. Voi cita pentru exemplificare câteva cazuri. în anul 
1900 copilul Pepito Ariola în vârstă de trei ani şi jumătate 
cânta foarte bine la pian şi improviza arii foarte frumoase, 
deşi nu cunoştea notele, nu ştia nici să citească, nici să scrie. 
A dat concerte, în felul său original, în faţa regelui şi a reginei 
Spaniei, a fost auzit şi admirat de savantul Charles Richet şi de 
marele spiritist Delanne. De asemenea, amintesc un alt caz: 
marea orchestră de la Fohes-Bergeres din Paris a fost condusă 
ani de zile de un mic copil de patru ani şi jumătate, numit 
Willy Fureros, care prin competenţa, siguranţa, arta şi 
fantezia cu care dirija orchestra, producea stupefacţia 
întregului Paris. Multă vreme presa pariziană s-a ocupat de 
acest caz uimitor. Cazuri asemănătoare se pot enumera 
multe. Astfel, putem aminti pe Mozart, care la patru ani 
executa la pian sonate foarte dificile, Beethoven, care la zece 
ani era artist desăvârşit, pe Liszt, care compunea din cea mai 
fragedă copilărie şi care la 14 ani a scris o operă, şi lista 
continuă. Dar asemenea cazuri întâlnim nu numai în muzică, 
ci şi în pictură. Pictorul Marcel Lavafard la 12 ani a fost ales 
de către juriul examinator la expoziţia anuală organizată la 
Salonul Artelor Frumoase din Paris, drept cel care prezenta 
cel mai desăvârşit tablou. Dar nici lista savanților, literaţilor şi 
poeţilor precoce nu este mai puţin bogată. Voi cita câteva 


exemple: Jung - savantul care a pus în evidenţă teoria 
ondulatorie a luminii, la vârsta cea mai fragedă dovedea o 
mare inteligenţă, la doi ani citea perfect, iar la opt ani 
cunoştea şase limbi; un alt copil, William Hamilton, studia 
ebraica la trei ani, iar la şapte ani ştia mai mult decât oricare 
din candidaţii pentru catedra Universităţii din Dublin. La 13 
ani cunoştea 12 limbi. Pe când avea 8 ani, în urma 
răspunsurilor pe care le-a dat diferitelor probleme de 
matematică, dr. Brinkley exclamă: „Acest copil nu spun că 
va fi, ci că este deja cel mai mare matematician al vremii 
sale". Dar un caz extraordinar care a provocat senzaţie a 
fost cazul copilului Henri de Hennecke, născut la Liubek, în 
1721, care aproape vorbea când îl năştea mama sa. La 3 ani 
cunoştea trei limbi. A învăţat să scrie şi să citească în câteva 
zile. La doi ani şi jumătate a fost supus unui examen asupra 
geografiei şi istoriei moderne. Nu se hrănea decât cu laptele 
doicii sale. Dar flacăra spiritului era prea puternică şi trupul 
prea gingaş, astfel că micul Hennecke pieri la 17 iunie 1725, 
în cursul anului al cincilea al vieţii sale. Când a murit şi-a 
anunţat părinţii că va mai reveni pe pământ. 


Explicaţiile reprezentanţilor ştiinţei pozitive de azi asupra 
acestor exemple de precocitate intelectuală şi asupra altor 
cazuri, foarte numeroase şi variate, nu pot fi acceptate ca 
fiind produsul organismului nostru, al creierului nostru. Cu 
atât mai mult cu cât părinţii acestor copii n-au fost oameni 
de talent; şi chiar de-am admite că au moştenit prin 
ereditate un teren propice pentru talentul lor, încă nu e de 
înţeles cum creierul nedezvoltat al unui copil ar fi în stare să 
producă manifestările cele mai înalte şi mai puternice ale 
inteligenţei umane. 

lată cum explică spiritismul aceste cazuri extraordinare: 
încarnarea a fost parţială, spiritul putând astfel lucra 
independent de corp. Din timp în timp, spiritul are 
posibilitatea exteriorizării în mod inconştient în sfera astrală 
sau chiar mentală, şi ca atare el vede, aude, are o percepţie 
mai clară, mai înaltă decât cea fizică. Perispiritul copilului 
până la vârsta de 5 ani nu este încă legat pe deplin de corpul 
său fizic şi ca atare spiritul său poate să vadă, să audă, din 
când în când, numai prin haina astrală şi mentală, deci în 
planul astral şi mental. Graţie existenţei vieților trecute şia 
experienţelor şi cunoştinţelor câştigate în aceste vieţi, ne 
explicăm cum în viaţa de toate zilele întâlnim câte un copil 
al unor oameni simpli şi săraci, care are o cultură şi o 
manifestare intelectuală ce atrage atenţia lumii şi a 
profesorilor săi, fiind pe primul loc până la desăvârşirea 
carierei sale. Deşi mediul în care s-a născut este umil, totuşi 
corpul său fizic este format dintr-un material fin, neapreciat 
de noi prin exteriorul lui, dar mai sensibil şi vibrând puternic 
la impulsurile venite din interior, de la spiritul său, care este 
cu siguranţă mai evoluat, mai avansat decât acela al copiilor 
din mediul în care s-a născut. 

Această doctrină, atât de frumoasă şi de seducătoare, nu 
este primită de toată lumea, pentru că - spun oamenii: 
„Dacă noi am trăit şi în alte vremuri, în alte corpuri, de ce 
nu ne aducem aminte de ele şi de faptele pe care le-am 
săvârşit în acele vieţi?" Argumentul ar părea puternic în 
aparenţă, în realitate însă nu este aşa, pentru că noi uităm 
foarte uşor. Cine îşi mai reaminteşte de toate actele şi 
împrejurările din anul trecut? Cine mai ştie bine evenimentele 
din copilăria noastră? Ele par a fi acoperite cu un văl prin care 


abia mai întrevedem pe unele dintre ele. Corpul nostru fizic 
actual este piedica peste care nu poate trece amintirea 
faptelor săvârşite în alte vieţi. Personalitatea noastră 
actuală şi tot ce ne înconjoară absoarbe şi întunecă 
amintirea vieților trecute. Prezentul corp carnal şi perispiritul 
nu au luat parte la nici un act din trecut, neputând să redea 
ceea ce nu au înmagazinat. Păstrătorul a tot ceea ce am 
văzut, învăţat, auzit şi trăit este numai spiritul nostru şi corpul 
său cauzal - condica unde sunt înscrise toate experienţele şi 
cunoştinţele vieților anterioare, de la sălbaticul plin de 
cruzime şi vecin cu animalul, şi pană în momentul de faţă. El 
a trăit atunci, el a perceput împrejurările şi faptele de atunci, 
deci numai el este veşnic, ni le poate spune. Acesta piedica pe 
care ne-o pune corpul carnal în amintirea vieților anterioare 
a fost stabilită de Cel de Sus, pentru ca actuala viaţă să nu 
fie tulburată de amintirile faptelor trecute, să fie o pagină 
albă pe care să înscriem numai faptele vieţii actuale.Nu e bine 
să cunoştem trecutul pentru că, de exemplu, se poate ca 
actuala ta soţie sa fie un spirit care într-o altă viaţă te-a 
ucis. Nu e bine să cunoaştem trecutul, cu ce dragoste l-ai 
mai 


creşte pe copilul tău care în altă viaţă ti-a fost cel mai 
mare duşman. Spiritul degajat din închisoarea trupului ne 
poate relata nu numai din viaţa precedentă, dar din oricare 
din vieţile anterioare acesteia. Starea aceasta se realizează 
prin magnetizare. Se adoame prin pase magnetice un om deo 
sensibilitate accentuată, când a adormit, el începe să descrie 
aspecte din tinereţea lui - tot ce a făcut, văzut, auzit, apoi din 
copilărie. Continuând magetizarea asupra subiectului, acesta 
se vede în altă viaţă, precedentă celei actuale. Se vede, de 
exemplu bătrân, bolnav într-un anumit sat, îşi descrie 
bătrâneţea şi diferite întâmplări din satul său. Făcându-i o 
nouă serie de pase magnetice el se vede acum tânăr, 
făcând curte unei fete, descrie casa ei, fizicul ei, 
afecțiunea lui pentru ea şi, în fine, căsătoria lor. 
Continuând cu altă serie de pase magnetice, acum este 
readus la copilăria lui. Se vede la-şcoală, îşi numeşte colegul 
de banca descrie zburdălniciile, nedreptăţile pe care le-a făcut 
unora dintre colegi etc. Şi tot aşa, treptat din serie în serie de 
pase magnetice poate fi dus în două, trei, patru sau mai 
multe vieţi înapoi. Acest gen de experienţe au fost puse în 
rangul cercetărilor ştiinţifice de către colonelul de Rochas şi 
de atunci pot fi repetate de oricine posedă o cantitate 
apreciabila de fluid magnetic şi căreia i se oferă pentru 
această experienţă o persoană sensibilă. Piedica deci o 
constituie actualul nostru corp fizic. Dacă prin adormire 
magnetică (hipnoză) îl punem în pasivitate, în neactivitate, 
spiritul ne dezvăluie din trecutul lui. Dacă în mod normal 
omului nu i se dă sa-şi cunoască vieţile precedente, ele totuşi 
există şi sunt înscrise în perispiritul său ca într-un registru 
nepieritor, pe care duhul le va citi când va fi în spaţiu, în viaţa 
spirituală. 

Sunt însă pe pământ unii oameni, foarte rari, care au darul 
vederii astrale, facultate dăruită de Dumnezeu unor oameni 
pentru ca să demonstreze lumii existenţa spiritului în noi, 
existenţa vieților multiple şi deci existenţa vieţii în spaţiu. Ei 
bine, aceşti oameni vad în corpul nostru ca printr-un geam, 
văd organele noastre, modul cum funcţionează ele şi 
leziunile pe care eventual le-ar avea. Dar în afară de 
această vedere în interiorul corpului nostru fizic, văd şi în 
corpul nostru spiritual şi citesc în el caracterul nostru 


dominant: ce suntem, cum ne numim, ce greşeli am comis 
etc. Descriu greşelile noastre care ne îngrozesc, pentru că noi 
am crezut că le-am ascuns în fundul cel mai tainic al fiinţei 
noastre şi acum cu uimire constatăm că ni le ştiu şi alţii, 
citindu-le din sufletul nostru. Sunt cazuri când asemenea 
persoane ne pot spune chiar ceva din viitorul nostru apropiat. 
Dar în afară de aceşti oameni clarvăzători care ne pot spune 
din trecutul vieţii prezente, unii somnambuli, mediumi în 
transă sau oameni adormiţi prin hipnoză magnetică pot 
citi în perispiritul nostru vieţile noastre anterioare. Ce am 
fost, cum ne-am numit, în ce ţară am trăit, ce fapte bune 
sau rele am făcut etc. Dacă acest lucru e posibil pe pământ, 
în lumea noastră fizică, cu atât mai mult în viaţa astrală a 
spaţiilor, spiritele evoluate vor citi în ficare din noi cuminţenia 
sau josnicia vieţii noastre terestre. 

Cât ai trăit pe pământ, ţi-ai putut ascunde gândurile, ţi-ai 
înăbuşit vorbele şi ţi-ai ascuns faptele, dar în spaţiu tot 
trecutul tău acuzator sau lăudabil e în văzul tuturor, zile, ani, 
o veşnicie, până la ştergerea lor, până vei trece în planurile 
divine, budhic şi nirvanic. Când însă se întâmplă ca trupul 
fizic al unui om să fie astfel constituit ca 


el să răspundă la impresiile lumii invizibile şi la impulsurile 
mai delicate ale spiritului său, când corpul fizic intră în 
vibraţie sub acţiunea vibraţiilor corpului mental si astral, 
atunci acest foarte rar om are momente - în stare normală, 
conştientă - când vede, retrăieşte peisaje, localităţi, 
persoane din viaţa precedentă. Această autohipnotizare 
mentală apare în urma unei activităţi intelectuale ce solicită 
o concentrare totală şi îl pune într-un somn ascuns. Această 
persoană vorbeşte, se mişcă, gesticulează, crezi că este în 
stare de veghe, dar în realitate ea este semiadormită. Ei 
bine, în această stare ne poate vorbi despre ceea ce a fost 
altădată, pe unde a trăit, când a murit, cu ce persoane a fost 
în relaţie şi o serie de întâmplări legate de acea viaţă. Dacă 
se înregistrează toate aceste date, se pot verifica şi cerceta. 
Ei bine, spre stupefacţia celor ce au participat la asemenea 
şedinţe şi au cercetat în diferite locuri indicate, prin 
martori, prin acte ale stării civile, au ajuns la concluzia că 
datele descrise din viaţa anterioară sunt exacte. Vieţile mai 
îndepărtate nu sunt posibil de cercetat, pentru că te 
transportă în alte neamuri, în alte ţări, în alte epoci, în care s- 
au pierdut urmele fizice descrise de hipnotizat. în această 
stare hipnotizată, în epoca în care, de exemplu, îţi spune că 
trăieşte în Rusia, uneori îţi scrie şi o pagină în ruseşte cu 
caractere ruseşti ori îţi descrie o viaţă din Tibet sau 
Manciuria, îţi povesteşte o întâmplare în limba manciuriană, 
deşi în viaţa prezentă nu are nici o cunoştinţă despre această 
limbă. Dar cazurile de reamintire a vieţii precedente sunt mai 
frecvente la copii, mai ales când în viaţa precedentă au murit 
la o vârstă fragedă. Ca să întăresc cele spuse mai sus voi 
descrie un caz despre care a scris toată presa din America de 
Sud - „Fiat-Lux" - din Porto- Rico, „Constancia" din Buenos 
Aires, „Reformador" din Rio de Janeiro, în oraşul Havana din 
insula - Cuba, în 1907 trăiau soţii Espuglas Cabrera, care 
aveau un fiu - Eduard de 4 ani, foarte vorbăreţ şi inteligent. 
Această familie locuia de ani de zile în casa lor din strada 
San Jose 44, unde Espuglas avea un atelier de tipografie. Aici 
se născu Eduard. într-o zi acest copil vorbind cu mama lui, îi 
spuse: „Mamă dragă, eu am trăit altă dată într-o altă casă, nu 
în aceasta. Am trăit în strada Campanario 69, într-o casă 
galbenă. îmi aduc bine aminte de aceasta". Mama sa, Cecilia, 


pentru moment nu i-a dat atenţie, dar deoarece copilul 
revenea asupra acestei probleme, sfârşi prin a-l asculta şi îl 
descusu mai de aproape asupra acestei povestiri, lată ce mai 
declară copilul: „Când eram în casa galbenă din Campanario 
69, tatăl meu se numea Saco şi mama mea Amparo. îmi mai 
aduc aminte că aveam doi fraţi cu care mă jucam şi care se 
numeau Mercedes şi Jean. Cea din urmă oară când am plecat 
din această casă a fost în 28 februarie 1903 şi atunci mama 
mea şi tatăl meu plângeau foarte mult la despărţirea de 
mine. Mama era albă şi avea ochi negri şi ştia să 
confecţioneze pălării. Eram atunci de 13 ani şi îmi mai aduc 
aminte că în apropiere era o farmacie americană unde mă 
duceam să iau medicamente, pentru că erau mai ieftine ca 
în alte părţi. Ştiu că aveam o bicicletă pe care o lăsam într-o 
cameră de jos a casei, când mă întorceam de la plimbare. 
Mamă dragă, nu mă numeam ca acum, Eduard, ci Panco." In 
faţa unei asemenea poveşti, spusă cu o siguranţă stranie de 
un copil de 4 ani, părinţii rămaseră uimiţi, cu atât mai 
mult cu cât copilul nici nu auzise de strada Campanario. în 
fine, părinţii au căutat să se convingă de spusele copilului lor. 
După 


câteva zile părinţii au luat copilul şi după ce l-au purtat pe 
mai multe străzi au ajuns pe strada Campanario. Când au 
ajuns în dreptul numărului 69, copilul, ca electrizat, a 
exclamat: „Uite, tată, casa unde am trăit altă dată!" Tatăl său 
îi spuse: „Dacă tu cunoşti într-ădevăr această casă, intră în 
ea". Copilul se depărta de părinţi, intră în casă, urcă o scară 
la etaj, intră prin camerele apartamentului ca şi cum le-ar fi 
cunoscut şi cobori mâhnit că nu a găsit pe părinţii săi, ci pe 
alte persoane pe care nu le cunoştea. Nu a mai găsit nici 
jucăriile cu care s-a jucat cu Jean şi Mercedes. Soții Cabrera, 
văzând prima probă de recunoaştere a copilului, au 
continuat cercetările şi la urmă au aflat următoarele fapte de 
la autorităţi şi vecini: casa din strada Campanario 69 până în 
1903 a fost locuită de către un domn Antonio Saco, azi plecat 
din Havana; soţia lui Saco se numea Amparo şi din căsătoria 
lor a avut trei copii Mercedes, Jean şi Panco; acest al treilea 
copil a murit la 28 februarie 1903, eveniment după care 
părinţii au părăsit casa; aproape de această casă există o 
farmacie unde Eduard se ducea să cumpere medicamente. 
Examinând cu atenţie faptele descrise mai sus, în afara 
reîncarnării o explicaţie logică este imposibil de dat. De unde 
un copil aşa de mic să ştie nume, date, locuri şi fapte, dacă nu 
le-ar fi trăit altă dată? Şi exemple de acest gen care 
demonstrează adevărul reîncarnării, se citează în diferite ţări 
şi în diferite manifestări care te uimesc, cu atât mai mult cu 
cât pleacă de la fiinţe plăpânde, cu un creier în formare, 
dar care rețin şi coordonează noţiuni atât de numeroase şi 
de variare, arătându-se de timpuriu cu mult mai deasupra 
mediei intelectuale a oamenilor. Fără îndoială, copii-fenomen 
sunt excepţii, dar ne dau exemple convingătoare despre 
adevărul existenţelor noastre multiple. Voi descrie acum o 
reîncarnare care a fost anunţată mai dinainte şi care a avut un 
mare răsunet în Europa. în oraşul Palermo, prin anul 1910, în 
revista „Filosofia della scienza" scoasă de dr. M. Innocenzo 
Calderone; doctorul Cnrmelio Samona publica un articol dintr- 
o lucrare a sa, prezentată facultăţii de medicină, intitulată 
„Psyche misteriosa". lată acest articol: 

„Scumpul meu Calderone, 

Cu tot caracterul intim al faptelor care au precedat naşterea 
celor două fiice ale mele, nu ezit, în interesul ştiinţei, a le da 


publicităţii prin apreciata ta revistă, atât de răspândită, fără 
a ascunde numele diferitelor persoane care au avut 
cunoştinţă de ele. Mă abţin de a le discuta, şi găsesc că se 
cuvine ca să las pe alţii să analizeze faptele. 

Nici o ştiinţă nu progresează dacă ea rămâne în 
necunoaşterea faptelor. Daca în domeniul sufletului, de 
teama de ridicol sau pentru alte raţiuni, fiecare păstrează 
pentru sine aceste cazuri, mai mult sau mai puţin rare, atunci 
adio progres! 

îți trimit o descriere sintetică, absolut fidelă a faptelor, aşa 
cum s-au produs, fără cel mai mic comentariu din partea mea, 
referitor la interesantele subiecte ale visurilor prevestitoare, 
arătarea sufletelor etc. Cazul pe care ţi-l relatez cred că din 
punct de vedere ştiinţific prezintă un deosebit interes, pentru 
că persoanele care la început au fost puse la curent cu 
diferitele particularităţi succesive şi pe care le-au observat cu 
un mare interes, se bucură de o consideraţie generală 
pentru moralitatea lor şi 


pentru inteligenţa lor. în afară de naraţiunea faptelor, îţi 
trimit şi declaraţia unora din aceste persoane. 

La 15 martie 1910, după o grea boală (meningită), muri în 
vârstă de 5 ani copila mea adorată, Alexandrina. Durerea mea 
şi a soţiei mele era profundă. Trei zile după moartea fiicei 
mele, soţia mea a avut un vis ciudat. | se părea că vede pe 
fetiţa noastră aşa cum era în viaţă, apropiindu-se de ea şi 
spunându-i: „Nu mai plânge, mamă, eu nu te-am părăsit, ci 
m-am depărtat puţin de tine. lată, voi reveni aşa micuță. Tu 
vei suferi iar pentru mine". După trei zile visă iar acelaşi vis. O 
prietenă căreia soţia mea i-a povestit acest vis, fie din 
convingere, fie ca să o consoleze, îi spuse că un asemenea 
vis poate să fie un avertisment, că fiica noastră se va 
renaşte, şi pentru a o asigura şi mai bine de posibilitatea 
unui asemenea fapt, îi aduse o carte de Leon Denis, în care se 
vorbea de reîncarnare. Dar nici visele, nici explicaţiile, nici 
lucrarea lui Leon Denis nu i-au uşurat durerea. Ea rămânea 
neîncrezătoare în posibilitatea unei noi maternităţi, cu atât 
mai mult cu cât avusese o sarcină extrauterină care a 
necesitat o operaţie (21 noiembrie 1909) şi care a fost urmată 
de dese hemoragii. Deci era sigură că nu va rămâne 
însărcinată. într-o dimineaţă, la vreme de câteva zile de la 
moartea fetiţei, plângând ca totdeauna, ea îmi spuse: „Nu văd 
decât cruda realitate a pierderii scumpului meu înger. Această 
pierdere este prea mare, prea crudă pentru ca să mă agăţ de 
un fir de speranţă, a unor simple visuri şi a crede în împlinirea 
unui eveniment tot aşa de nereal ca şi renaşterea la viaţă a 
fiicei mele iubite prin intermediul meu, mai cu seamă când 
ştiu starea mea fizică actuală". Deodată, pe când ea se 
văicărea aşa de amar, disperată, şi eu mă străduiam cât mai 
mult să o consolez, trei lovituri puternice - ca acelea prin 
care se anunţă cineva - se auziră la uşa odăii în care ne 
găseam şi care dădea într-o sală. Aceste lovituri au fost auzite 
şi de cei trei copii ai noştri, care se găseau în acel moment în 
odaie. Ei, crezând că este una din surorile mele care avea 
obiceiul de a veni la asemenea oră, deschiseră uşa strigând: 
„Intră, tanti Ecaterina!" Dar mare a fost mirarea lor şi a 
noastră când am văzut că nu e nimeni. Acest incident ne 
impresiona puternic, cu atât mai mult cu cât aceste lovituri 
au fost produse tocmai în momentul supremei descurajări a 


soţiei mele. în aceeaşi seară ne-am hotărât să facem o 
şedinţă  spiritistă, typtologică, pe care am continuat-o 
metodic trei luni de zile şi la care participa soţia mea, soacra 
mea, eu şi câteodată, cei doi copii mai mari ai mei. Chiar de la 
prima şedinţă s-au prezentat două entităţi, una care se dădea 
drept fata mea şi alta, o soră a mea moartă de mulţi ani, la 
vârstă de 15 ani, şi care, după spusele ei, era ghidul micuţei 
mele Alexandrina. Cea dintâi se exprima în limbajul ei 
copilăresc, aşa după cum vorbea când era în viaţă; cealaltă 
avea o vorbire corectă, mai înaltă şi lua câteodată cuvântul 
fiicei mele pentru a explica unele fraze ale ei, fraze care 
păreau a nu fi inteligibile, sau pentru a convinge şi mai mult 
pe soţia mea de spusele copilei. în această primă şedinţă, 
Alexandrina - după ce ne spuse că ea a fost cea care a apărut 
în vis mamei sale şi că loviturile auzite într-o dimineaţă au 
fost produse de ea, pentru a indica mamei prezenţa sa şi ao 
consola prin mijloace mai impresionante, adăugă: „Nu mai 
plânge, măicuţă dragă, pentru că eu voi renaşte prin 
intermediul tău şi înainte de 


Crăciun vom fi iar împreună". Ea continuă: „Dragă tată, eu voi 
reveni; fraţilor, eu voi reveni; bunicuţo, să ştii şi tu, eu voi 
reveni. Spuneţi şi celorlalte rude şi tuşii Ecaterina că înainte 
de Crăciun eu voi reveni". De prisos să mai repetăm toate 
comunicările obţinute în intervalul de trei luni de zile, pentru 
că în afară de câteva fraze duioase ale Alexandrinei la adresa 
persoanelor care îi erau dragi, ea anunţa mereu revenirea ei 
înainte de Crăciun. De multe ori încercam să oprim această 
necontenită afirmaţie, asigurând pe micuță de grija noastră 
de a comunica tuturor revenirea ei, dar era în zadar, ea 
continua până ce epuiza lista persoanelor iubite şi a 
cunoştinţelor. Comunicările se terminau mai totdeauna prin 
aceste cuvinte: „Acum vă las, tuşa Jeana (ghidul) vrea să 
dorm". 

De la început ea ne-a anunţat că nu va putea comunica cu 
noi decât timp de trei luni, pentru că se va alipi din ce în ce 
mai mult de materie (de fetusul din pântecele mamei) şi va 
adormi complet. 

La 10 aprilie soţia mea avea primele bănuieli că e însărcinată. 
La 4 mai un nou vis despre revenirea ei ne-a fost dat în 
localitatea Venetico, în provincia Mesinei. „Mamă, spuse ea, 
în tine se mai găseşte acum şi un alt suflet." Cum noi nu 
înţelegeam această frază, entitatea ghid (tuşa Jeana) 
interveni şi spuse: „Copila nu se înşeală, ea nu ştie prea bine 
să se exprime. Ea vrea să spună că o altă fiinţă pluteşte în 
jurul tău, scumpa mea Adela. Ea vrea să revină pe pământ." 
Din această zi, Alexandrina, la fiecare din comunicările sale, 
în mod constant, afirmă că ea va reveni însoţită de o soră 
mică şi, după modul cum o spunea, părea că se bucură. 
Aceasta, în loc de a o încuraja şi consola pe soţia mea, făcea 
- din contră - să mărească îndoielile sale. După acest nou şi 
curios mesaj, îi păru că totul se va termina cu o mare 
deceptie. într-adevăr, erau prea multe faptele incredibile care 
trebuiau să se realizeze pentru ca aceste comunicări să fie 
adevărate: trebuia ca soţia să devină însărcinată; date fiind 
recentele suferinţe, să nu mai aibă o sarcină extrauterină, ca 
şi cea precedentă; să aducă în lume două fiinţe, ceea ce 
părea şi mai greu, acest caz neavând precedent nici la 
ascendenţii soţiei, nici la ai mei. într-adevăr era greu să dai 
crezare unei preziceri care privea un ansamblu de fapte aşa 


de complexe, contra cărora se ridicau o serie de probabilităţi 
contrare. Soţia mea, contrar tuturor prezicerilor, până în 
luna a cincea trăia mereu în planşete, neîncrezătoare şi cu 
sufletul torturat, cu toate că în aceste din urmă comunicări 
mica entitate o ruga să fie mai mulţumită, zicându-i: „Vei 
vedea, mamă, că dacă tu continui să te laşi pradă acestor idei 
triste, vei sfârşi prin a ne da o constituţie care nu va fi prea 
bună". într-una din şedinţele din urmă, soţia mea, 
exprimându-şi îndoiala în privinţa revenirii Alexandrinei, că 
va fi imposibil ca trupul copilului care se va naşte să semene 
cu al celei plecate, entitatea Jeana se grăbi să răspundă: 
„Din acest punct de vedere, Adela, vei fi satisfăcută: ea se 
va renaşte perfect asemenea cu cea dintâi, şi dacă nu cu 
mult, dar cu ceva tot va fi mai frumoasă". în luna a cincea, 
care cădea în august, noi ne aflam în Spadafora unde soţia 
mea a fost examinată de un medie ginecolog, dr Vincenzo 
Cordaro, care după vizită spuse spontan: „Nu pot afirma în 
mod absolut, căci în această perioadă a sarcinii nu este 
posibil de a stabili cu exactitate, darun ansamblu de 
fapte mă conducea 


diagnostica o sarcină pereche". Aceste cuvinte avură asupra 
soţiei mele efectul unui balsam; o licărire de speranţă se 
aprinse în sufletul ei îndurerat. Dar un nou eveniment care 
se produse nu întârzie să-i tortureze din nou sufletul. Abia 
intrată în luna a şaptea, a fost cuprinsă de o durere de rinichi; 
aceste simptome care au durat aproape cinci zile ne-au pus 
pe gânduri şi ne făceau să ne temem de la un moment la 
altul, de o naştere înainte de termen, în cursul căreia noul sau 
noii-născuţi nu vor rămâne în viaţă, cele şapte luni nefiind 
împlinite. Vă las să vă imaginaţi prin ce suferinţe fizice trecea 
soţia mea şi ce mâhnire îi tortura inima, după speranţa care a 
încolţit în sufletul ei. Şi această stare de suflet îi agrava 
condiţia. Cu această ocazie a fost îngrijită de dr. Cordaro. Din 
fericire, contrar tuturor aşteptărilor pericolul a fost înlăturat. 
Soţia mea restabilindu-se complet şi având astfel siguranţa că 
cele şapte luni vor trece cu bine, ne-am întors la Palermo, 
unde a fost examinată de celebrul medic ginecolog Giglio, 
care a constatat o sarcină dublă. Astfel, o parte din 
comunicări se confirmară. Mai rămâneau încă multe fapte de 
verificat, în special sexul lor, adică naşterea a două fete şi 
particularitatea ca una dintre ele să semene fizic şi moral cu 
Alexandrina cea moartă. Sexele s-au confirmat în dimineaţa de 
22 noiembrie, ziua în care soţia mea a născut două fete. în 
ceea ce priveşte asemănarea fizică şi morală, desigur că 
trebuie să treacă câtăva vreme, acest lucru neputându-se 
verifica decât pe măsura creşterii fetelor. Cu toate acestea, 
ciudat, dar din, punct de vedere fizic se prezintă anumite 
caracteristici care confirmă prezicerea. Cele două surori 
gemene nu seamănă deloc. Ele diferă prin talie, prin tenul şi- 
forma lor; cea mare - mai mica în talie - pare o copie fidelă a 
Alexandrinei, de pe când era nou-născută. Ea are în comun cu 
Alexandrina următoarele trei porticularităţi: o hiperemie 
(aflux de sânge) a ochiului stâng, o uşoară seboree a urechii 
drepte şi o uşoară asimetrie a feţei, identice cu acelea pe 
care le avea Alexandrina în momentul naşterii sale. 

Dr. Carmelo Samona. 

Adaug că a doua Alexandrina a venit cea dintâi pe lume, ceea 
ce, după părerile în general admise, ar indica că ea ar fi fost 
concepută a doua; în fine, cele nouă luni cât ţine o sarcină 
normală şi care s-ar fi terminat la Crăciun nu s-au scurs, 


pentru că naşterile duble sunt totdeauna mai avansate." 
înşirăm în continuare documentele publicate cu privire la 
acest caz în revista „Filosofia della scienza" din 15 ianuarie 
1911. 

Declaraţia doamnei Caterina Gardini, sora doctorului Carmello 
Samona: 

„Către finele lui martie 1910, doamna Adela Samona mi-a 
povestit visul pe care l-a avut şi care apoi s-a repetat a doua 
oară după moartea scumpei sale copile şi tocmai în luna 
iunie am aflat că în mai multe şedinţe spiritiste i s-a anunţat 
naşterea a două gemene, întocmai după cum a povestit dr. 
Carmello Samona. 

Palermo, 2 ianuarie 1911 Adela Mercantini". 


Scrisoarea profesorului Raphael Wigley, pastorul evanghelic 
al domnului doctor Carmello Samona: 

„Scumpul meu amic, 

La 5 mai al acestui an, voi aţi revenit la Palermo de la 
Venetico, unde afacerile voastre v-au reţinut câteva zile. Nu 
erau trăsuri la gară, fiind toate reţinute pentru un spectacol 
de aeroplane. Aţi făcut, deci tot drumul pe jos da la gară la vila 
Amato, pentru a-i regăsi pe ai voştri. Ne-am întâlnit în piaţa 
Verdi şi am făcut drumul împreună până la vilă, aproximativ 
doi kilometri. 

Mergând,  mi-aţi povestit cele două vise ale soției 
dumneavoastră, unul la trei zile după decesul scumpei 
Alexandrina şi altul trei zile mai târziu. Mi-aţi povestit de trei 
lovituri clare în uşa camerei, în momentul în care soţia 
dumneavoastră era disperată de pierderea copilului său, 
neputând crede în visele care îi promiteau revenirea sa, cu 
atât mai mult, după părerea ei, că anumite motive 
excludeau posibilitatea maternității. Mi-aţi vorbit de şedinţele 
mediumice în cursul cărora copila anunţase în două rânduri 
revenirea sa şi aţi mai adăugat că la ultima şedinţă ea a 
declarat că nu va veni singură, ci cu o soră mică. 

Mărturia pe care v-o dau aici poate confirma 

cazul acesta unic. Primiţi, vă rog, profunda 

mea stimă şi afecţiune. Al vostru devotat 

Raphael Wigley Palermo, 31 decembrie 1910" 

O scrisoare a marchizului Joseph Natoli, personalitate bine 
cunoscută în Palermo, adresată domnului doctor Carmello 
Samona: 

„Palermo, 1 ianuarie 1911. Scumpul meu amic, 

Declar cât de minunat, după părerea mea, din punct de 
vedere metapsihic, este fenomenul care s-a produs la tine. în 
luna august a anului trecut, principesa de Formosa, bunica ta, 
mi-a revelat că soţia ta, după pierderea adoratei sale copile, a 
văzut-o în vis, prezicându-i reîntoarcerea în această lume şi 
că acest vis a fost confirmat în mai multe şedinţe mediumice, 
în cursul cărora defuncta copilă anunţă revenirea sa în 
compania unei mici surori. 

Te îmbrăţişez şi te salut. lubitorul tău G " 

Scrisoarea principesei Niscemi, mama ducelui de Areriella, 
deputat în parlamentul italian: 


„Vila, 
Niscemi 
Amabilul 
meu 
amic, 


Am participat la consolarea Adelei şi a voastră prin naşterea 
celor două copile şi atest prin aceasta că înainte de venirea 
lor în lume mi s-a povestit visul mamei şi profeţiile care s-au 
făcut, lucruri ce sunt cu adevărat minuni. 

M. de Niscemi" 

Declarația contelui - Ferdinand Monroy de Ranchibile, 
eminentă personalitate din lumea politică şi literară a oraşului 
Palermo, către domnul doctor Calderone: 

„Palermo, 4 ianuarie 1911. Scumpe amice, 

Pot să te asigur că acum un an, în cursul lunii mai, soţia 
doctorului Carmello Samona, Adela Monroy, fiica regretatului 
meu frate Albert, prinţ de Formosa, se gândea că va da 
naştere la doi copii gemeni de sex feminin. Modul de prezicere 
al naşterii celor doi copii a născut pe buzele mele un surâs de 
neîncredere; pe de altă parte, ea îmi mai declară că a visat 
pe scumpa sa Alexandrina, pe care o crudă boală i-o răpise 
cu câteva zile mai înainte, în cursul lui martie, în care îi 
anunţa că va reveni pe pământ. Adela a mai adăugat că fetiţa 
va veni însoţită de o mică soră. 

Asemenea asigurări, de multe ori repetate prin scumpa mea 
soţie, le primeam cu o neîncredere desăvârşită. 

Mare mi-a fost deci surpriza de a vedea fericita prezicere 
împlinită, şi în plus că una din copile are înfăţişarea perfectă 
cu aceea a copilei decedate. 

Nu înţeleg fenomenul, ca să-l pot comenta, dar afirm cu toate 
acestea că faptul constituie o minune. 

Tu poţi face uz de această scrisoare cum vei crede şi în 
interesul studiilor tale. O frăţească îmbrăţişare de la al tău 
Ferdinand de Ranchibile" 

Exemple de asemenea fenomene sunt foarte dese pe 
suprafaţa pământului, dar ori nu li se dau crezare, ori se pierd 
în sânul unui anumit cerc de ştiutori, nedându-se publicităţii. 
Un caz de reîncarnare foarte interesant, petrecut în Franţa, a 
fost descris de dr. Henri Durville, în revista „Psyhic Magazine", 
în ianuarie 1914. Voi expune pe scurt părţile esenţiale ale 
acestei lucrări, privitoare la reîncarnarea doamnei Laura 
Raynaud. Această femeie nu mai trăieşte azi. Era dotată cu 
o mare putere de vindecare şi bolnavii vindecaţi de ea se 
numără cu miile. Toţi îi poartă o mare recunoştinţă. Doctor 
Durville a cunoscut-o şi mai apoi a avut-o ca ajutor în 


sanatoriul său. lată ce ne relatează dânsul despre această 
femeie: 

„Povestea pe care o voi relata aici va părea ciudată multora, 
mai ales celor care nu cunosc mai de aproape manifestările 
sufletului. Această istorie este curioasă prin faptele 
neprevăzute care o alcătuiesc şi interesantă prin problema 
filosofică pe care ne-o prezintă şi care merită discutată şi 
cercetată. Cum asemenea cazuri sunt excepţionale, ţin să 
relatez acest caz cu oarecari detalii. Mă voi sili a raporta pe 
cât posibil cuvintele exacte ale martorilor, pentru a oferi 
cititorilor o cât mai mare garanţie. Voi cita numele şi adresa 
acestor martori pentru că numai aşa se va putea 


da crezare şi se vor putea cerceta şi mai mult asemenea 
fenomene. Unul din personajele acestei întâmplări preferă să 
fie desemnat doar prin inițialele numelui său. Răspund 
dorinţei sale, regretând rezerva sa. îl voi desemna cu 
inițialele M. G. De asemenea, fiind în joc o familie foarte 
onorabilă din Genova, în care a trăit altădată doamna Laura 
R., nu voi putea spune numele ei întreg, ci o voi indica 
numai prin prenumele Jena şi prima literă a numelui de familie 
- F. Nu o cunosc şi nu sunt în nici o relaţie cu ea şi tocmai din 
acest considerent nu îmi pot permite să-i folosesc numele 
într-o istorie de reîncarnare. Mai ţin să se ştie că ideile care 
vor urma nu sunt ale mele; relatându-le, mă detaşez de 
propria mea personalitate şi de concepţiile mele ştiinţifice şi 
filosofice. Doresc să fiu numai un înregistrator care a luat 
note şi le expune apoi publicului. îmi dau deci silinţa să fiu cu 
totul imparţial. Pe când Laura era încă mică, nu se arăta ca 
ceilalţi copii de vârsta ei. Mama sa - o femeie cumsecade, 
care avea cam 50 de ani - a venit la Paris şi între altele îmi 
spunea: „Fiica mea Laura a avut din copilărie idei pe care 
noi, părinţii, nu le înţelegeam. Le avea din propria ei 
conştiinţă, fără să le fi auzit sau învăţat de undeva. 
Câteodată chiar ne plictisea cu poveştile ei şi i-am spus că 
o să înnebunească dacă va continua să se gândească la 
asemenea lucruri. Ea spunea că cele ce vorbeşte preotul în 
biserică nu sunt toate exacte şi ideile sale erau aşa de 
puternice că refuza să meargă duminica la biserică cu 
prietenele sale. De multe ori, ca să o convingem să meargă la 
biserică, foloseam biciul. Preotul satului se interesa 
întotdeauna de fiica mea pentru că îi părea inteligentă şi îi 
plăcea să discute cu ea. în toate discuţiile ei cu preotul, 
contesta existenţa raiului, a purgatoriului şi a iadului şi insista 
să spună că spiritul omului după moarte revine iar, după un 
timp oarecare, pe pământ, într-un alt corp. Atunci preotul se 
supăra foc că nu o poate corija şi se depărta de ea ridicând din 
umeri. Preotul acesta slujeşte şi azi în regiunea Sommei, în 
satul Aumont; are 72 de ani şi se numeşte Geimbafd. Cu 
trecerea anilor, ideile ei -în loc să se şteargă - se întăreau şi 
mai mult. La 17 ani ea veni în oraşul Amiens. Aici se născu în 
ea ideea să atingă cu mâinile pe bolnavi ca să-i vindece şi în 
orele de confidenţă ea expunea vecinilor şi prietenilor 


concepţiile ei asupra nemuririi sufletului. Nu voi mai vorbi 
despre această epocă, ci voi veni direct la anul 1904 anul 
când se mărită. Luând contact cu prietenele sale din această 
epocă, am aflat că ea susţinea cum că omul posedă un 
principiu spiritual nematerial care trăieşte mai departe după 
moartea trupului fizic, dar această viaţă sufletul nu şi-o 
petrece în vreun paradis sau infern depărtat, ci în spaţiu, şi că 
după un timp sufletul revine pe pământ pentru a se reîncarna. 
Laura spunea prietenelor sale că îşi aduce aminte că a trăit 
altădată şi îi face plăcere să povestească din această viaţă 
precedentă doar unele episoade, pentru că nu şi-o reamintea 
în întregime. Casa unde a trăit, mai exact exteriorul acestei 
case, parcul care o înconjura, împrejurimile, cerul azuriu, 
toate erau în mintea sa ca un tablou luminos. Ea spunea că ar 
recunoaşte casa ca şi un amator de tablouri o pânză care i-a 
plăcut cândva. Se vedea în acea existenţă, dar nu cunoştea 
amănuntele acelei vieţi. Se vedea la 25 de ani şi îşi descria 
persoana din acea viaţă, dar despre familia ei nu-şi mai 
amintea nimic. Bărbatul său, Pierre Raynaud, care locuieşte în 
Paris, strada Petrarca, mi-a mai spus din ceea ce a auzit de la 
soţia sa următoarele: „Domnule doctor, eu sunt 
neîncrezător în 


fenomenele ce se referă la suflet, şi cu toate acestea 
recunosc că în povestea pe care mi-a istorisit-o soţia mea 
sunt lucruri foarte ciudate. Vă pot asigura, domnule doctor, că 
soţia mea din primele zile ale căsniciei noastre mi-a povestit 
despre viaţa pe care a trăit-o altădată. Nu-mi aduc aminte cu 
precizie de tot ce mi-a vorbit în această privinţă, dar pe cât 
îmi reamintesc, ea spunea că se vede tânără şi bolnavă de 
piept, rătăcind toată ziua printr-un mare parc, într-o ţară pe 
care nu putea să mi-o indice, dar al cărei cer era mai 
totdeauna senin. Dumneavoastră ştiţi că doamna Raynaud, 
deşi născută în nordul Franţei, este un tip meridional, cu o 
piele creolă şi păr negru, şi cine o vede crede că este din 
sudul Europei. Soţia mea îşi explică fizicul meridional ca o 
urmare a fizicului din viaţa sa anterioară, ca un ecou al 
fostului ei fizic. îmi amintesc că ea avea credinţa şi era 
convinsă că îşi va regăsi cândva locul naşterii sale din acea 
viaţă. Ei bine, în ceea ce a văzut şi descoperit la Genova într- 
una din călătoriile sale, sunt lucruri foarte interesante, de o 
coincidenţă uimitoare cu cele ce îmi povestise înainte." 

O veche prietenă a doamnei Raynaud, doamna Dutilleu, care 
locuieşte la Amiens, în strada Damartin numărul 2, mi-a 
povestit o istorie asemănătoare cu cea pe care mi-a expus-o 
domnul Raynaud. De la ea am aflat câteva detalii noi. 

„în multe seri am stat amândouă de vorbă şi prietena mea 
mi-a vorbit de viaţa ei anterioară, petrecută scurtă vreme, 
sub un cer mai plăcut ca al nostru. Ea se plângea de clima 
rece a nordului ţării noastre şi spunea că patria sa de 
altădată avea un cer mai albastru, mai vesel şi un aer mai 
cald. Anii au trecut. Laura îşi realizase visul său din 
copilărie, de a vindeca pe cei care suferă. îi atingea cu 
mâinile pe bolnavi şi prin aceasta obținea vindecări care ne 
uimeau. Faima vindecărilor sale se duse departe. Bogaţi şi 
săraci se îngrămădeau în casa ei din strada Enguerand, la 
Amiens, pentru a găsi o alinare. Oameni de cea mai înaltă 
consideraţie de prin împrejurimi - magistrați, avocaţi, medici - 
veneau la consultaţie. Dar de la o vreme doamnei Raynaud 
nu-i mai plăcu la Amiens şi dori să vină la Paris, tocmai când 
lumea o asalta mai mult şi o venerau ca pe Dumnezeu". 

încă din anul 1911 am avut-o alături de mine pe doamna 
Raynaud. în acest timp am avut ocazia, zi de zi, să studiez 


facultăţile sale şi ideile ei originale. Pot să afirm că din punct 
de vedere mental ea este perfect echilibrată. Nu este o 
psihopată, nu are halucinaţii, nici idei bolnăvicioase. Este o 
femeie calmă, rezonabilă şi are o mare credinţă în puterea 
vindecătoare a mâinilor sale. Rezultatele pe care le-am văzut 
eu singur, îndreptăţesc această încredere. în afară de 
aceasta, are o admirabilă intuiţie, graţie căreia mi-a prezis 
un număr mare de evenimente din viaţa mea. Cu toate 
acestea, n-am putut să accept ceea ce spunea referitor la 
vieţile anterioare ale omului. Aveam nevoie de probe sigure. 
Doamna Raynaud mi-a vorbit de multe ori despre viaţa ei 
precedentă, dar nu puneam mare preţ pe această istorioară, 
pentru că nu vedeam posibilitatea unui control serios asupra 
celor spuse de ea. îmi vorbea că a trăit cu siguranţă într-o ţară 
din sudul Europei, într-o casă cu mult mai mare decât o casă 
obişnuită, care avea o terasă mare în faţa sa. Casa avea două 
etaje, numeroase ferestre mari şi arcuite în partea de sus şi o 
terasă superioară. Pe 


această terasă superioară îmi spunea că îi plăcea să 
se.plimbe când era tânără, brunetă şi cu ochi mari şi negri. 
Era însă tristă pentru că era grav bolnavă. Tuşea şi îşi vedea 
curând moartea, din cauza bolii pulmonare. Avea un caracter 
mândru, sever, chiar răutăcios. Desigur că boala o făcea şi 
mai răutăcioasă. Era molâie şi îi plăcea să rătăcească singură, 
leneşă, prin parcul casei. Acest parc avea copaci mari, bătrâni, 
şi urca în pantă ascendentă în spatele casei. Lateral şi în 
spatele lui erau case mărunte, locuite de un mic grup de 
muncitori. Moartea a surprins-o la 25 de ani, slabă, cu totul 
epuizată. Mai mult de o jumătate de secol a trăit în spaţiu, 
după care s-a reîncarnat în satul Aumont, din provincia 
Sommei. 

lată pe scurt ceea ce îmi repeta din când în când. 

în anul 1912, principesa Fazyl - care locuieşte la Paris, strada 
Faisanderie numărul 116 - într-o zi aflându-se la mine şi fiind 
obosită, se întinse puţin pe pat. Doamna Raynaud îi ţinea 
companie. Atunci prinţesei îi veniră în minte amintiri din 
copilărie, Egiptul cu cerul său de foc, cu arbori de mimoze, cu 
portocalii, cu smochinii, cu palmierii săi şi Nilul cu apele sale 
când verzi, când roşii, pe malul căruia se plimbă frumoasa 
pasăre ibis. Aproape de acest fluviu îşi vedea casa familiei 
sale, albă, înconjurată de o grădină ce se lasă în pantă până la 
apă. „Şi eu - interveni atunci doamna Raynaud - am cunoscut 
o ţară plină de soare, dar nu în această existenţă." Şi ea 
povesti principesei amintirile sale din viaţa ei anterioară. „Nu 
ştiu dacă este în Egipt această localitate unde am trăit 
cândva. Cred că nu, pentru că nu-mi aduc aminte de vreun 
fluviu; cred mai curând că este în ltalia. De altfel am 
sentimentul că într-o zi voi revedea această localitate, aşa 
de clar o am în mintea mea." Principesa surâse la auzul celor 
descrise, nu neîncrezătoare, dar surprinsă. 

La începutul lui martie 1913 am primit o scrisoare din 
Genova, care mă chema lângă o doamnă din aristocrația 
genoveză. Tocmai atunci mă aflam în plin congres 
internaţional de psihologie experimentală şi eram foarte 
ocupat cu prezidarea comisiei mele. Nu puteam deci părăsi 
Parisul. Din fericire, bolnava o cunoştea şi o simpatiza pe 
doamna Raynaud, care o mai magnetizase. Am rugat-o 
atunci pe doamna Laura să plece în Italia. Acest voiaj s-a 


arătat plin de surprize pentru ea. Sosind la Turin, doamna 
Raynaud a avut vaga impresie că regiunea nu-i este 
străină. | se părea că a mai văzut-o cândva, deşi nu mai 
călătorise niciodată pe acolo, nici nu citise vreo carte care 
să descrie această parte a Italiei. Ajunse la Genova. Ceea ce 
era până acum numai o părere, ajunse pentru ea o certitudine. 
Cunoştea perfect oraşul şi împrejurimile. Era sigură că a trăit 
aici în existenţa precedentă. Sosind la locul unde era 
aşteptată, după puţin timp îşi mărturisi amintirile şi dorinţa 
sa de a cerceta locul şi casa unde şi-a petrecut în viaţa 
trecută scurta ei existenţă. Domnul M. G., spiritist convins, se 
oferi de a însoţi pe doamna Raynaud în cercetările sale. 
Cunoscând Genova perfect, o rugă pe doamna Raynaud să-i 
descrie casa în toate datele de care îşi aminteşte. „Există, nu 
chiar în Genova -spuse domnul M. G. dar în împrejurimi, o 
casă mare care îmi pare că se potriveşte ca formă şi 
arhitectură cu cea pe care dumneavoastră mi-o descrieţi. Să 
mergem acolo." S-au suit în automobil şi, străbătând Genova, 
în curând s-au oprit în faţa unei 


case mari, albe. „Nu, nu este aceasta, zise doamna Laura, deşi 
cunosc aceste locuri. Casa mea nu e departe de aici. Să 
mergem, o vom găsi dacă o luăm la stânga. Vom urca un drum 
în pantă şi de pe acest drum vom zări printre copaci casa 
unde am trăit eu." Automobilul o porni după indicaţiile date şi 
ajunseră pe un drum în urcuş la o casă mare, albă, care, 
corespundea exact celor descrise de doamna Laura, o casă 
mare, pătrată, cu o terasă în faţă, jos, şi o altă terasă mare 
deasupra, cu numeroase ferestre mari, arcuite în partea de 
sus, în stilul renascentist italian, cu un parc ascendent în 
spate. „Ah - spuse domnul G. - aici este casa familiei S., 
familie foarte cunoscută în Genova." „Aici am trăit eu - 
adăugă doamna Raynaud - acolo, pe terasa aceea mă 
plimbam adeseori, slabă şi bolnavă. Eram foarte suferindă şi 
tristă. Aici am murit în floarea vârstei, acum un secol." Şi 
automobilul porni înapoi, ducând pe doamna Raynaud şi 
domnul M. G. mulţumiţi de descoperirea făcută. Reîntoarsă la 
gazda sa, doamna Raynaud la masa de seară a dat câteva 
detalii şi a evocat cu plăcere amintirile existenţei sale 
anterioare, după care adăugă: „îmi aduc aminte că nu am fost 
înmormântată ca toată lumea, la cimitir, ci corpul meu 
odihneşte într-o biserică. Sunt sigură de aceasta." Toţi au 
rămas uimiţi. Dar timpul a trecut, doamna Raynaud şi-a 
terminat misiunea la Genova şi trebuia să se reîntoarcă în 
Franţa. Aveam mare nevoie de dânsa pentru bolnavii mei şi ea, 
de asemenea, dorea să se reîntoarcă înainte de închiderea 
congresului psihic- experimental. Când a revenit am aflat de 
surprizele pe care i le-a rezervat călătoria şi imediat m-am 
hotărât să verific până în limitele posibilului cele spuse de 
colaboratoarea mea. Mai întâi: existase în casa descrisă la 
Genova o tânără care putea fi identificată cu doamna 
Raynaud, brunetă, mereu bolnavă, moartă de o boală 
pulmonară, în urmă cu aproximativ un secol? Şi dacă a 
existat, unde a fost ea îngropată? Am pornit la cercetare prin 
intermediul unui prieten de la Genova şi nu mică mi-a fost 
surpriza constatărilor sale. într-adevăr, biserica San Francisco 
d'Albaro păstrează în condica sa actele de deces ale 
persoanelor moarte în casa albă indicată de doamna Laura 
Raynaud ca fiind a sa. în această condică amicul meu a 
descoperit un act a cărui copie mi-a trimis-o şi din care 


reproduc câteva date, în afară de numele de familie pe care îl 
voi desemna cu litera S. 

Doamna Jeana S. a murit de răceală. Termenul „a murit de 
răceală" într-o ţară caldă ca ltalia înseamnă că a murit de 
tuberculoză pulmonară. Decesul a avut loc în data de 21 
octombrie 1809. Corpul moartei este îngropat în biserica 
Notre Dame du Mont. 

în continuare reproduc actul-de deces al Parohiei San Francisco 
d'Alvaro (Genova): 

23 octombrie 1809. Doamna Jeana S., văduvă de B., stând de 
mai mulţi ani în casa sa, mereu bolnavă, şi a cărei sănătate 
s-a agravat în acest din urmă timp cu o puternică răceală, a 
murit la 21 curent, după ce a primit binecuvântarea bisericii, 
şi azi, cu permisiunea noastră şi autorizaţia scrisă, a 
domnului primar, corpul său a fost transportat în biserica 
Notre Dame du Mont. (urmează semnăturile). 

Când am primit actul de deces era ora 9 dimineaţa. Eram la 
masă şi îmi luam micul dejun. în acea zi eram în întârziere 
cu toată munca mea. Mai mulţi bolnavi mă 


aşteptau. înghițind în grabă, deschideam în acelaşi timp 
scrisorile primite, mulţumindu-mă să arunc o privire pe 
semnătura şi natura lor, rezervându-mă să le citesc mai 
târziu. Şi actul de deces a avut aceeaşi soartă. Am închis 
hârtiile şi le-am pus pe birou, fugind să-mi văd bolnavii. în 
cursul dimineţii îmi revine în minte actul venit din Italia, ba 
chiar am fost întrebat dacă am primit o scrisoare din Italia. 
Am răspuns că da, dar nu am citit-o încă. îmi amintesc că era 
un act de deces al unei parohii, era vorba de o moartă cu 
numele Jeana S. Imediat îmi veni în minte să supun actul 
venit de la Genova unuia din mediumii clarvăzători, pentru 
a vedea dacă ar putea să-mi reveleze anumite fapte 
interesante pentru verificare. Şi pentru ca să nu fie nici o 
comunicare telepatică din partea mea, nu am citit 
scrisoarea, pentru ca experimentul să fie autentic. Pentru 
acest lucru m-am adresat unui medium, doamna d'Elphes, 
din strada Falguilere numărul 49, pe care am rugat-o să vină 
la mine să facem o şedinţă. Şedinţa din 28 mai 1913. Şedinţa 
are loc în biroul meu. După ce mediumul este bine adormit, îi 
prezint hârtia şi apoi consemnez tot ce-mi spune, fără ao 
influenţa cu nimic, lată - notele mele luate atunci: 

Această hârtie vine de departe... Ei, dar e departe de aici. 
lată, părăsesc Franţa, dar nu trec marea. A! Am ajuns. Sunt în 
ltalia. Marea e aproape. Sunt într-un port. Sunt la Genova. 
(Urmează tăcere.) Uite mă văd acum în faţa unei case, o 
frumoasă casă, mare, albă. Dar ce fel de stil are? Văd ferestre 
largi şi deasupra lor altele, mai mici, care sunt arcuite. La 
stânga, privind faţada, văd un turn rotund. (Acest lucru este 
inexact.) Intri într-un mare vestibul urcând mai multe trepte. 
Casa este pe o pantă, iar în jurul său văd o grădină care se 
ridică în spate. Văd aici multă lume. Căutaţi - îi spun eu - o 
doamnă despre care e vorba în hârtia pe care o ţineţi în 
mână. O doamnă? A! da, o văd, dar această doamnă a murit. 
Puteţi să-mi spuneţi numele ei? Un nume..., (Caută, suspină, 
apoi continuă) Nu ştiu dacă nu mă înşel, dar văd numele 
Jeana. Şi numele de familie? Broglie... In orice caz, acest nume 
are legătură cu cel care vă interesează. Nu mă pot decide, 
pentru că mai văd încă două nume care încep cu M... Să fie 
Modena? Să fie Medicis? (Nici unul nu e exact.) lată, văd acum 
unul care e desemnat cu S. 


Mediumul fiind foarte obosit, îl deştept. 

Şedinţa din 4 iulie 1913. O adorm pe doamna d'Elphes. Când a 
ajuns în faza de somnambulism, îi dau acelaşi plic care 
conţine actul de deces şi îi spun: 

Ei bine, reluaţi povestirea de unde aţi lăsat-o în şedinţa 
precedentă. Da... Văd pe Jeana în casa cea mare din Genova. 
O, dar cât este de suferindă! Tuşeşte şi nu prea are o fire 
blândă. Are o înfăţişare mândră. Pare că în curând va muri. 
(Urmează o tăcere.) Continuaţi, îi spun, să vedeţi ce mai e cu 
Jeana. O văd moartă, dar o văd îngropată într-o biserică. într-o 
biserică? Da. Biserica este dreptunghiulară, aproape pătrată, 
cu coloane la intrare, şi mai departe, aproape de altar, se află 
mormântul Jeanei. Este foarte modest, piatra de pe el nu este 
orizontală, ci verticală, şi în urma ei mai văd şapte coşciuge. 
Aparţin rudelor Jeanei. Coşciugul Jeanei e cu totul la stânga, 
lângă zidul bisericii. Această Jeana n-are ea rude în Franţa? Văd 
mai multe. 


Şedinţa durând de mult timp şi mediumul fiind obosit, o 
deştept pe doamna d'Elphes. 

Doamna Raynaud nu mi-a spus niciodată când a vorbit de 
existenţa ei anterioară că a fost îngropată într-o biserică. 
Voiam să o întreb. în acelaşi timp am scris prietenului 
meu toată comunicarea mediumului şi l-am rugat să vadă 
dacă descrierea din biserica era exactă. După câteva zile am 
primit răspunsul, din care extrag următoarele: 

„Scumpul meu doctor, 

M-am dus duminică la biserica de care te interesezi, situată la 
oarecare distanţă de Genova. Nu e prea uşor, de cercetat. N- 
am putut să fac toate investigaţiile pe care le doream în 
biserică fiind slujba cea mare şi lume multă. Am căutat în 
zadar mormântul de care îmi scrii, aproape de altar. 
Biserica este într-adevăr dreptunghiulară, cu coloane la 
intrare şi în interiorul ei. Mă voi reîntoarce într-una din zilele 
viitoare pentru a cerceta mai de aproape." 

Deci descrierea mediumului părea să nu fie exactă cu 
privire la mormântul din biserică; restul era exact. După 
câteva zile primesc noi ştiri din Genova. Amicul a vizitat 
biserica într-o zi când nu era slujbă, lată noul răspuns: 

„îţi trimit fotografia bisericii, n-am putut-o lua altfel din 

cauza situării ei. 

în biserică într-adevăr se afiă un mormânt, aşa după cum ţi-a 
spus lucida. Este mormântul familiei S., dar nu este chiar 
lângă altar, ci mai departe, mai jos; ajungi la el printr-o 
parte. 

Nu am putut afla nici numărul defuncţilor îngropaţi în 
urmatorui mormânt, nici locul ocupat de Jeana. Regret foarte 
mult." 

Am scris atunci din nou amicului meu de la Genova rugându-l 
să cerceteze dacă familia S. avea rude prin Franţa. 

Şedinţa din 11 iunie 1913. O adorm pe doamna d'Elphes, ca şi 
altă dată, o rog să se transporte la Genova. Spontan îmi spune: 
Dar ce, Jeana acum s-a reîncarnat? Sunt atrasă către nordul 
Franţei într-o regiune de câmpie, către un mic sat aproape de 
un mare oraş. Văd ceva ca un curcubeu care umple satul cu 
biserica unde odihneşte corpul Jeanei. Ce înseamnă acest 
curcubeu de care îmi vorbeşti? înseamnă că există un raport 
între aceste două localităţi. Dar înţeleg acum, în acest sat s-a 


reîncarnat Jeana. Dar cum am să ştiu eu în ce sat s-a reîncarnat 
Jeana, după cele ce îmi spui? Aşteptaţi... Prin oraşul cel mare 
văd o apă importantă şi apoi o biserică mare, frumoasă. O, 
cât e de frumoasă! Este o catedrală gotică. (Urmează o 
tăcere.) Ei, dar eu cunosc această catedrală, este catedrala din 
Amiens. în acest caz Jeana s-a reîncarnat într-un sat aproape 
de Amiens. Puteţi să-mi descrieţi casa ei? Aşteptaţi, o caut. A, 
uite-o! Cât de ciudat, n-are nimic frumos această casă. Ce 
deosebire faţă de cealaltă! Aceasta .este mică, foarte simplă. 
Intră şi vezi ce este acolo. Intri direct într-o odaie mare, după 
ce urci două trepte. Văd apoi o altă odaie şi în faţă o scară 


de lemn care duce la un hambar. (Inexact.) în casă văd o fată 
tânără, este Jeana care s-a reîncarnat. Dar oare de ce s-a 
reîncarnat într-o casă aşa de modestă? îi văd pe părinţii ei. 
Sunt nişte ţărani simpli. O văd pe micuță toată în albastru. Ce 
este aceasta? Corpul ei este în albastru? Nu, vreau să spun 
că este îmbrăcată în albastru. Are rochie şi ciorapi albaştri. 
Aţi mai văzut copii îmbrăcaţi în albastru? Desigur, la ţară se 
văd copii îmbrăcaţi în albastru. Arunc o privire către doamna 
Raynaud, care stătea în spatele meu aşezată pe un fotoliu. 
îmi face semn că ceea ce spune lucida este exact şi că 
trebuie să o las să continue. Acum fata este mai mare. O văd 
îmbrăcată ca toată lumea, părăsind satul ei natal. Se duce în 
oraşul vecin, unde văd că nu stă mult timp. O văd acum 
doamnă... A! Uite! Cine intră aici!? Nimeni nu a intrat, fratele 
meu s-a mişcat puţin. Nu, nu, cineva a intrat cu voi aici, o 
doamnă. Ce doamnă? Da, a intrat Jeana, o văd, este aici. (Se 
îndreaptă către doamna Raynaud.) O, dar este posibil! Da, 
sunt sigură, Jeana şi doamna Raynaud sunt una şi aceeaşi 
persoană. Cum aceeaşi persoană? Chiar aşa! Ce, 
dumneavoastră nu ştiaţi? Doamna Raynaud nu este decât 
fosta Jeana din altă viaţă. 

Mediumul fiind obosit, l-am deşteptat. 

într-adevăr, mediumul nu se înşelase. Doamna Raynaud în 
copilăria ei a fost îmbrăcată în albastru şi s-a născut în 
satul Aumont, aproape de Amiens. Un asemenea caz atât de 
complicat nu poate să fie o înşirare continuă de coincidente. 
Desigur, aici ni se propune o problemă care ar trebui să ne 
pună pe gânduri şi care merită să fie studiată, pentru că e 
vorba de cea mai importantă problemă a existenţei noastre 
- nemurirea spiritului şi revenirea lui pe pământ în mai multe 
existente. 

Revenirea pe pământ la încarnare 

Când spiritul s-a decis şi a plecat la drum spre pământ, pentru 
a se reîncarna, atunci un cor de spirite cântă un cântec 
aproape funebru, cântec ce răsună în spaţiu, din sferă în 
sferă, până la infinit. E plângerea de milă pentru cel ce pleacă 
spre suferinţe fără de sfârşit. Spiritele înalte îl înconjoară, îl 
sfătuiesc să fie tare şi să sufere pe pământ fără să murmure 
împotriva propriului destin. îl sfătuiesc să muncească, să 
înveţe şi să iubească. El ştie acolo - dar numai acolo - că viaţa 


şi suferinţele ce-l aşteaptă au fost alese şi acceptate de el 
pentru ridicarea sa la lumină, înţelepciune şi putere. Ajuns în 
lumea terestră, nu-şi mai aduce aminte că el a cerut aceste 
suferinţe şi cârteşte contra Celui de Sus că i-a hărăzit un 
destin atât de ticălos. Acolo sus el ştie că numai prin 
suferinţe şi prin iubire poate să repare greşelile, ruinele, 
nedreptăţile, crimele pe care le-a făcut fraţilor săi în altă 
viaţă. Dar jos, pe pământ, i se pare că numai el este nefericit 
şi pe alţii soarta îi copleşeşte cu fericire. 

După aceste încurajări ale luminilor din spaţiu, spiritul 
povăţuitor ia din regiunile senine ale contemplărilor fericite 
din planul mental şi îl coboară în abisurile unde domnesc 
pasiunile, unde spiritele urcă şi coboară, unde află ce rău au 
făcut prin ura lor, ce rezultate au avut prin iubirea lor. Ajung 
în regiunea marilor curenţi astrali. Trec mai jos prin 
regiunea eterică încărcată cu electricitate şi, în fine, ajung 
în 


regiunea superioară a atmosferei pământului, unde 
domnesc marii curenţi magnetici ce învăluie globul terestru. 
Se coboară în regiunile ce poartă norii şi unde domnesc marii 
curenţi aerieni. Trec de înălțimile ameţitoare ale munţilor 
veşnic acoperite de zăpadă, se coboară peste munţii 
împăduriţi ce îşi cântă melodia lor, se lasă peste regiunile 
dealurilor ori a câmpiilor unde se răsfaţă viaţa infinită, sub 
toate formele ei. 

lată spiritul ajuns în domeniul materiei fizice, pe pământ, 
lăcaş al suferinţei, infernul prin care omul trebuie să treacă în 
evoluţia lui nesfârşită, spre viaţa spirituală întru veşnicie, lată 
satul sau oraşul în care, din înălţimi, se aude zgomotul vieţii. 
Spiritul ajuns aici se opreşte, priveşte infinitul parcurs, îşi 
aduce aminte de lumina splendidă de unde a venit şi se 
cutremură de întunericul ce domneşte aici jos, pe pământ. Se 
întoarce către ghidul său şi îi spune: „lartă-mă, nu ştiu ce am 
făgăduit, nu mi-am dat seama ce am acceptat, ia-mă iar sus 
în Cer". Şi atunci spiritul-ghid îi răspunde: „Curaj, tu ai jurat 
că îţi vei îndeplini destinul. Aici pe pământ vei avea o coroană 
de spini; acolo sus, când te vei întoarce, vei purta coroana 
fericirii”. Spiritul se roagă, spune că nu are putere, şi se 
îndoieşte că îşi va mai aminti ceea ce a învăţat în Cer. Atunci 
ghidul îi răspunde: „Observă, crede şi ridică-te prin ştiinţa 
spirituală pe care o vei afla". Sărmanul spirit, înfrigurat, 
întreabă: „Unde suntem, la ce popor, în ce familie mă voi 
reîncarna?" Şi ghidul îi răspunde: „Aici - arătându-i casa şi 
familia -geniile cereşti care ţin cartea destinului tău au 
hotărât să te renaşti şi vei trăi pe pământ atât cât ţi s-a 
hotărât în cartea destinului. îţi spun acum, dar ai să uiţi, te 
vei naşte în ziua, luna, anul anume şi te vei întoarce de aici în 
condiţiile următoare -indicând felul morţii sale - şi în ziua, 
luna şi anul anume. Nu uita că spiritele apropiate de tine, 
prin dragostea ce le-ai arătat-o în trecut, vor veni şi te vor 
susţine. Nu uita că sunt cel ce te apăr în viaţa ta terestră. Eu 
voi veni în somnul tău din nopţile terestre şi te voi povâăţui. 
Să nu le uiţi şi să le urmezi. Şi acum curaj. Adio." Duhul este 
părăsit de ghid şi este îndreptat către femeia care îi va fi 
mamă, în care se va încarna, strecurându-se în pântecele ei ca 
atras de vidul unei pompe pneumatice. în curând un 
întuneric îi cuprinde fiinţa şi treptat conştiinţa lui şe stinge, 


ca şi o candelă lipsită de untdelemn. Un val de uitare vine 
peste tot ce a ştiut şi văzut în planurile sublime ale fericirii, 
se aşterne de acum peste mintea lui, începe reîncarnarea 
terestră. Se poate ca femeia, prin încălcarea Legii divine, să nu 
vrea să fie mamă; atunci spiritul o părăseşte şi, condus de 
ghidul care îi reapare, este condus la o altă femeie care îi va 
permite să se nască în lumea fizică. Şi după cum acest spirit 
a fost silit, fără să mai revină în planurile superioare, să se 
reîncarneze imediat în altă femeie, tot astfel copiii care mor 
în fragedă copilărie sunt aduşi imediat într-o nouă 
reîncarnare, fără să mai urce în sferele spirituale. 

Prin urmare, scara urcării din sfera fizică în cea spirituală şi a 
coborârii de acolo în cea fizică ar putea fi rezumată astfel: 

1. Agonia terestră. Moartea fizică. 


2. Naşterea în lumea astrală. Dobândirea facultăților 
astrale. Viaţa în planul 

astral, purificarea de pasiuni şi sentimente inferioare. 
Moartea astrală (în cazul 

spiritelor evoluate). 


3. Naşterea în lumea spirituală (în cazul spiritelor 
evoluate). Viaţa spirituală. 
4. Dorinţa de reîncarnare, | se prezintă duhului şi acesta 


acceptă încercările şi 

suferinţele din viitoarea viaţă terestră. 

5, Agonia spirituală. Uitarea vieţii spirituale. 

6. îmbrăcarea spiritului ce se coboară la reîncarnare în 
noua haină mentală şi 

astrală. 

7. Naşterea pe pământ. Câştigarea de noi cunoştinţe în 
viaţa terestră. 

Circuitul acesta din planul mental, astral şi fizic şi apoi iarăşi 
invers poate dura zeci de mii de ani, dar toate au un sfârşit. 
Această roată se va învârti până când omul nu va mai fi legat 
atât de puternic de bunurile pământeşti, de dorinţe, de 
pasiuni, de orice ţine de materia fizică. Când omul se va 
elibera de aceste cătuşe, îşi va termina ciclurile acestor 
planuri şi deci nu va mai fi supus morţii. De aici încolo 
spiritul va trăi numai o viaţă spirituală întru veşnicie, în 
concertul marilor spirite albe, al spiritelor destinului, al 
spiritelor constructoare de corpuri fizice, al diriguitoarelor 
evoluţiei plantelor, animalelor şi omului, în concertul 
conducătorilor de planete şi sisteme solare. 

După ce l-am urmărit pe om în ascensiunea lui din lumea fizică 
în cea spirituală, a spaţiilor infinite, trebuie să precizăm că 
această ascensiune nu se face la fel pentru toate spiritele, ci 
diferite de la duh la duh, după gradul său de avansare. Omul 
neevoluat, apropiat de mentalitatea animală, când va muri 
va petrece foarte multă vreme în planul astral, şi anume la 
baza astralului, până când va înţelege această trecere dintr-o 
lume în alta, până va fi conştient de felul de viaţă pe care a 
dus-o pe pământ. Apoi, după moartea astrală, se va ridica 
adormit, inconştient, prin tot restul planului astral, trecând - 
de asemenea adormit - prin sfera mentală, până în sfera 
mental superioară (cauzal), unde în mod automat se va 


face elaborarea şi sintetizarea faptelor lui de pe când a trăit 
pe pământ. Rezultatul lor se va înscrie în corpul său cauzal. 
După aceea va pierde haina mentală, şi marile lumini şi 
ghidul său îl vor dirija înapoi în lumea mental inferioară, unde 
îşi formează o nouă haină mentală, care va avea calitatea în 
raport cu esenţele intelectuale înscrise în corpul său cauzal. 
Va trece apoi în planul astral, unde va fi îmbrăcat cu noua 
haină astrală, de o calitate determinată de informaţiile 
înscrise în corpul cauzal şi se va naşte pe pământ într-un 
mediu prielnic, unde va avea posibilitatea realizării condiţiilor 
pentru a-şi pune în acţiune mentalitatea, dorinţele, gradul de 
înaintare spirituală. Dacă însă e vorba de un duh aparţinând 
unei lumi mai avansate - de exemplu, un om simplu, cuvios şi 
credincios atunci spiritul său după moartea fizică se va ridica 
prin regiunea inferioară şi mijlocie a astralului până în sferele 
ei superioare. Aici îşi va analiza viaţa trecută, va înţelege 
valoarea sentimentelor ce l-au agitat pe pământ, îşi va da 


seama de înălţimea sau îngustimea vederilor sale mentale cât 
a trăit printre oameni pe pământ. Când vremea traiului în 
astral se va fi terminat, el va muri din punct de vedere astral, 
va dezbrăca învelişul astral şi, adormit, va trece în planul 
mental interior şi superior, unde se va face automat 
sintetizarea vieţii trecute, compararea ei cu cele precedente 
şi rezultatul se va înscrie în corpul cauzal. Pe baza acestor 
date va fi coborât şi îmbrăcat cu o nouă haină mentală şi 
astrală şi se va naşte pe pământ. 

însă în cazul omului care a dus o viaţă cu pietate, cu milă şi 
iubire de oameni, care posedă cunoştinţe despre lumea 
fizică înconjurătoare, care cunoaşte legile ce conduc 
materia, când va pleca din lumea întunericului şi a suferinţei, 
spiritul său se va ridica în astralul superior, unde va sta o 
scurtă vreme pentru analiză şi purificare, apoi conştient va 
trece în mental; aici văzând, auzind, va învăţa, va analiza, va 
sintetiza, va înţelege rostul vieţii în veşnicie. Aici va face 
şcoala spiritualităţii şi apoi, ştiutor, va trăi vreme îndelungată 
o viaţă plină de fericire. După un timp, în sfârşit, va dori 
intens să revină pe pământ, dar i se arată greutăţile vieţii 
terestre. El, conştient de Legile divine ale evoluţiei, le va 
accepta. Atunci va fi adus în faţa Consiliului spiritelor de care 
depinde evoluţia omului pe pământ, unde va declara 
acceptarea sacrificiului ce se impune pentru avansarea lui 
spirituală. Se întoarce în planul mental, astral şi cel fizic. 
Rezultă din această descriere că durata vieţii astrale şi 
nivelul în care se va petrece această viaţă diferă după gradul 
de evoluţie al duhului. Viaţa spirituală, mentală are o 
gradaţie şi nu devine conştientă şi mai ales de lungă durată 
decât pe măsură ce spiritul este mai avansat. 

Destinul omului 

După ce am asistat la viaţa omului, rând pe rând, în cele trei 
planuri şi am luat cunoştinţă că el progresează în diferitele lui 
vieţi, să vorbim acum de importanţa cauzalităţii, care 
prezidează reîncarnările sale, să vorbim despre destinul 
omului. Orice lucru sau faptă este rezultatul unei cauze, este 
efectul acestei cauze. Efectul acesta, la rândul său, poate să 
devină cauza unui alt efect, şi aşa mereu, se înlănţuiesc 
cauzele şi efectele din activitatea vieţii unui om. Poporul 
român spune: „Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi". Cu alte 


cuvinte, această stare a mea se datoreşte, este efectul unei 
cauze, a unor fapte făcute de mine într-o altă viaţă. Plecând 
de la această cunoştinţă, vom şti că viaţa noastră prezentă 
este urmarea vieţii noastre din trecut. Nu a intervenit în 
existenţa noastră nici întâmplarea, nici norocul sau 
nefericirea, ci starea noastră prezentă este urmarea 
cauzelor anterioare, puse în joc de noi înşine, care au produs 
efectele din prezent. N-am ştiut de această înlănţuire până 
acum şi le-am socotit ca venind din neant, fără nici un motiv. 
Sălbaticul neştiutor de legile care domnesc în lumea fizică, 
crede că fenomenele fizice ca ploaia, fulgerul, norii, vântul 
sunt produse fără cauză, din întâmplare. Ca şi sălbaticul în 
faţa fenomenelor fizice, tot aşa şi omul civilizat, în domeniul 
moral şi spiritual consideră actele morale şi spirituale ca 
nefiind conduse de legi determinate, ci create prin capriciul 
naturii. Când omul a cunoscut legile care conduc materia şi 
după care se produc fenomenele fizice şi chimice, atunci el 
a 


putut să intre în studii amănunțite şi să supună aceste legi şi 
această materie trebuinţelor sale, în folosul vieţii sale 
terestre. în viitor, când va cunoaşte şi din regulile care 
prezidează în lumea mentală şi spirituală, va putea să le 
dirijeze, va şti să lucreze pentru ridicarea lui morală şi 
spirituală şi nu va mai fi purtat ca un fulg în toate părţile de 
valurile ignoranței. Va şti că destinul său, ca orice pe lume, 
este supus şi el legilor şi că, lucrând în acord cu aceste legi, 
va putea să determine anumite împrejurări şi deci să-şi 
croiască viitorul dorit. Când omul va şti că este supus unui 
destin creat de el, va căuta ca faptele, gândurile şi vorbele lui 
să fie de acord cu legile morale şi mentale ale binelui şi ale 
iubirii, ajungând astfel la un destin fericit. Destinul este deci 
legea cauzalităţii, legea cauzei şi a efectului : „Ce vei 
semăna, aceea vei culege". 

Omul în cursul vieţii sale emite din fiinţa lui trei feluri de 
forţe: forţa mentală - pe planul mental, dând naştere la 
cauzele pe care noi le numim gânduri; forţa astrală -pe planul 
astral, prin ceea ce numim dorinţe; forţa fizică - pe planul 
fizic, pusă în acţiune de cele precedente şi desemnată cu 
numele de fapte. Trebuie să ştim că energiile mentale 
acţionează în planul mental, dar reacţionează şi asupra 
planurilor inferioare, deci ele sunt cele mai înalte, cele care 
pun în vibraţie şi pe cele astrale, şi pe cele fizice. Să nu 
pierdem din vedere că omul real, spiritul, şi-a făcut el corpul 
unde locuieşte şi că rămâne la voinţa lui să-l înfrumuseţeze 
sau să-l lase să se ruineze. Noi suntem creatorii destinului 
nostru. 

Forţele plecate din spiritul nostru produc vibrații ce se 
propagă prin materia mentală a spaţiului, pe care o atrag, o 
fasonează, formând - după înălţimea acestor vibrații -un corp 
mental mai fin sau mai grosolan, după calitatea gândurilor 
spiritului. Aşadar, cu cât acest corp mental va fi mai fin, cu 
atât facultăţile noastre mentale din viaţa viitoare vor fi şi ele 
mai înalte. 

Prin urmare, să înţelegem bine: nici o facultate mentală, nici 
o putere de raţionare nu se naşte de la sine, ci ele sunt 
rezultatul gândirii noastre, mereu repetate într-o viaţă. Nici o 
imagine mentală, o dată creată, nu se mai pierde. O sumă 
mai mare sau mai mică de imagini constituie o facultate 


mentală. Ea creşte, se dezvoltă de câte ori o imagine de 
acelaşi fel se mai adaugă. 

Cunoscând această lege, să ne silim să construim gradat 
învelişul mental pe care îl dorim, gândind, citind, reflectând 
mereu la probleme abstracte, morale şi intelectuale de 
ordinul cel mai înalt. 

Moartea, după cum am văzut, ni distruge aceste facultăţi şi, 
ajunşi în planurile superioare, le întărim şi venim cu ele în 
viaţa viitoare mai accentuate. Pe lângă aceasta, şl viitorul 
creier fizic şi astral vor fi astfel construite ca să permită 
acestor facultăţi dezvoltate să se exprime în viaţa terestră. 
Dacă gândurile noastre au fost pe pământ frumoase, înalte, 
de bine, le vom aduce şi mai bune, şi mai frumoase în viaţa 
viitoare. Dacă am avut gânduri josnice, de ură şi fapte rele, 
vom reveni cu mintea stăpânită de asemenea tendinţe spre 
rău. 


Cel mai important de reţinut este că gândul - de orice natură 
ar fi el: inferior sau superior - vatămă sau ajută în prezent şi 
viitor nu numai celui care l-a emis, ci are o influenţă asupra 
mai multor oameni. într-adevăr, o gândire, o idee născută în 
corpul mental al unui om, produce vibrații în spaţiu şi dă 
naştere unei imagini formate din materie astrală, care va trăi 
o vreme în spaţiu şi va rămâne legată de cel care a produs-o 
printr-un fel de legătură magnetică. Dacă această formă-gând 
ia contact şi cu o altă persoană, atunci se leagă de ea şio 
influenţează într-atâta încât va produce prin prezenţa sa o 
anumită modificare în viaţa ei şi se va stabili o legătură de 
viitor între această persoană şi cel ce a produs forma-gând. 
La viitoarea reîncarnare, oamenii aceştia se vor aduna la un 
loc, fie pentru bine, fie pentru rău, după cum a fost gândul 
celui ce a gândit odată. 

A doua categorie de energii pe care omul le desfăşoară în 
viaţa lui terestră sunt acelea care au ca scop obţinerea 
lucrurilor care îi plac din lumea exterioară. Acestea sunt 
dorinţele şi pornirile noastre. Aceste dorinţe lucrează asupra 
celui care le-a produs, construiesc şi fasonează corpul lui 
astral, după felul şi calitatea acestor dorinţe. Ele sunt cele 
care vor determina trăirile pe care le va resimţi duhul în 
planul astral, după moartea fizică, şi tot aceste dorinţe vor 
determina viitorul corp astral din reîncarnarea viitoare. Când 
aceste dorinţe sunt bestiale, brutale, ticăloase, ele vor 
genera boli congenitale, cretinism, epilepsie şi în general 
tulburări nervoase de tot felul. De asemenea, aceste dorinţe 
pot genera şi deformaţii fizice şi chiar monstruozităţi. 

Locul unde se va reîncarna un om va fi determinat de felul 
dorinţei lui înscrise în corpul astral, şi anume în locul unde va 
putea să şi le satisfacă. După cum imaginile mentale i-au 
influenţat pe alţi oameni, dorinţele produc şi ele nişte imagini 
care, la rândul lor, influenţează pe semenii noştri. Astfel, o 
iubire sinceră sau o ură feroce pentru o altă persoană leagă 
puternic aceste două persoane atât în viaţa actuală, cât şi în 
viaţa viitoare, şi ele se vor urmări una pe alta cu iubirea sau 
cu ura lor, toată existenţa viitoare. Să presupunem că 
resimţim o ură grozavă contra cuiva. Imaginea urii emisă de 
noi se va agăța de el determinându-lsă cadă într-o iritare 
atât de puternică încât va ucide pe cineva. Acest ucigaş va 


avea destinul său ticălos potrivit faptei sale, dar şi cel ce îi 
trimise mental ura lui va avea un destin tot aşa de prost ca 
şi criminalul, cu toate că poate nu se vor mai întâlni în alte 
vieţi pe pământ. Autorul urii, când va reveni pe pământ, va fi 
lovit de o nefericire din senin, deşi în viaţa prezentă omul 
nu a făcut nimic care să justifice o asemenea nenorocire; 
cu toate acestea, nimic nemeritat nu poate să i se întâmple 
unui om. în prezent nu mai ştie ce a făcut altădată, dar lipsa 
memoriei nu înlătură legea cauzei şi a efectului. Prin 
urmare, dorinţele noastre de azi lucrează asupra noastră, 
formează natura noastră astrală, care la rândul său va avea 
o influenţă asupra corpului fizic în viitoarea reîncarnare. Ele 
vor determina şi locul unde ne vom naşte şi au influenţă şi 
asupra altora, atrăgându-i în jurul nostru în vieţile viitoare. 

A treia categorie de energii sunt cele care se manifestă în 
planul fizic, şi anume faptele noastre. Această serie de 
energii au o influenţă mai mare asupra altor 


oameni decât asupra noastră înşine. Ele sunt cele care vor 
determina anturajul nostru viitor, ba chiar şi împrejurările sau 
mediul în care ne vom naşte în viior. Dacă am făcut bine în 
viaţa prezentă, am mângâiat, am alinat, am ajutat cu fapta 
pe semenii noştri, sau dacă pe de altă parte i-am nenorocit 
prin fapta noastră, în viaţa viitoare ne vom naşte în 
împrejurări favorabile sau nefavorabile, potrivit faptelor 
noastre. 

Dacă am sprijinit pe cineva pe plan material, ne vom bucura 
în viitor de un destin favorabil din punct de vedere material. 
Dacă am cauzat semenului nostru mizerie materială, vom 
avea şi noi destinul nostru viitor deplorabil şi ne vom naşte în 
circumstanţe care ne vor provoca suferinţe fizice sau mizerie 
materială. Aceste consecinţe sunt independente de motivul 
care l-a îndemnat pe om să facă fapta bună sau rea. Prin 
urmare, dacă un om a semănat fericire pe pământ pentru 
alţii, va recolta şi el fericire când va reveni pe pământ în 
viitoarea reîncarnare, indiferent de motivul care l-a îndemnat 
să facă acele fapte. Cu toate acestea, şi motivul care l-a 
îndemnat să facă un bine sau un rău îşi are urmarea lui aparte 
în destinul omului. Cineva, de exemplu, construieşte un azil 
pentru adăpostirea unor bătrâni neputincioşi. Dacă această 
faptă a făcut-o ca să se recomande lumii sau pentru o 
distincţie socială oarecare, el va recolta binele pe plan fizic în 
viitoarea reîncarnare, dar motivaţia - şi anume satisfacerea 
mândriei, a orgoliului personal - îşi va produce efectul asupra 
destinului său, astfel că în viaţa viitoare, deşi va fi înconjurat 
de abundență, de o casă luxoasă, în mijlocul bogăției sale va 
trăi nefericit, fiind un om desconsiderat. Tâlharul care fură de 
la cei cu avere şi mai dă săracilor, pentru fapta sa că a furat 
va avea de suferit, va fi izolat, trist, dar va fi bogat, ca 
urmare a dărniciei lui din trecut. Şi după cum cel ce a făcut 
binele va recolta binele, tot aşa cel ce face rău pe plan fizic 
va recolta rău, chiar dacă a fost împins de motive bune. Un 
exemplu dintr-o mie. Un şef, în vederea corectitudinii, a 
exemplului şi a bunului mers al unui serviciu, dă afară din 
slujbă un funcţionar. L-a lovit deci în existenţa sa materială. 
Pentru gândul lui bun, pentru motivul că a dorit să fie 
corectitudine în viaţa omului, el va recolta în viitor o 
mulţumire deplină, dar ca urmare a aruncării pe drumuri a 


unui frate al lui, va recolta o situaţie materială nu tocmai de 
râvnit. Prin urmare, una este fapta comisă şi altul motivul 
pentru care s-a comis acea faptă, dar trebuie să spunem că 
între fapta fizică şi motivul care a determinat această faptă, 
motivul are o rnai mare putere în determinarea viitorului 
destin. 

într-o viaţă sau în mai multe producem când bine, când rău 
faţă de atâtea persoane, încât revenind într-o viaţă viitoare, 
nu ne putem achita datoriile faţă de toată lumea. Astfel, va 
trebui să venim în mai multe corpuri, în mai multe 
reîncarnări, ca să ne putem achita datoriile faţă de toţi cei 
cărora le datorăm. Trebuie să venim de mai multe ori la viaţa 
fizică, pentru că se poate ca într-o singură reîncarnare să nu-i 
întâlnim, să nu se fi încarnat toţi cei faţă de care suntem 
datori, sau chiar dacă s-au reîncarnat o dată cu noi, destinul i- 
a chemat în altă societate, în alt neam şi se cere neapărat ca 
în viitoarele reîncarnări să ne întâlnim, pentru ca prin iubire 
să răscumpărăm faţă de ei greşelile noastre din altă viaţă. 


înaltele spirite ale destinului sunt cele care reglează ordinea 
achitării datoriilor contractate pe pământ. Sufletul este 
condus la reîncarnare într-o anumită naţiune, rang social, într- 
un anumit corp şi pentru o anumită durată de timp, astfel ca 
să-şi anihileze cât mai multe din efectele ca urmare a 
cauzelor produse de el cu gândurile, dorinţele şi faptele 
sale în vieţile precedente. După epuizarea lor va reveni iar 
şi iar, pentru achitare până la ultima centimă, a faptelor, 
sentimentelor şi gândurilor sale faţă de alţii. Voi cita un 
exemplu. Un copil se naşte într-o familie de care prin trecutul 
său este legat. El trebuie să primească de la aceşti părinţi 
fizicul care îi este necesar în viaţa prezentă. Dar cum în 
destinul său este înscris ca el în actuala viaţă să se bucure de 
o largă situaţie materială şi cum părinţii săi sunt săraci, 
copilul va plăcea unor oameni bogaţi, care îl vor adopta. Ei 
bine, omul bogat este fostul datornic al acestui copil, pentru 
că într-o altă viaţă duhul încarnat acum în acest copil l-a scos 
din mizerie. Acum acest copil este adoptat pentru ca astfel 
omul să se achite de binele ce acest spirit i l-a făcut altădată. 
Pentru cei neştiutori, aceste împrejurări par născute din 
întâmplare. Ele însă nu sunt decât efectele unor cauze care s- 
au produs în trecut. E destinul care cere această desfăşurare 
a evenimentelor, după conduita omului în trecut. 

Acest fapt iese în evidenţă şi în cazuri de accidente feroviare, 
naufragii, inundaţii, cutremure etc. Astfel, un tren - din cauza 
neatenţiei mecanicului - deraiază şi se distruge aproape în 
întregime. Nemulţumiţi de soarta lor, angajaţii - constructorii 
liniei, cantonierii etc. - vor îndrepta gândul lor de ură către 
instituţia căilor ferate şi mai ales asupra conducătorilor ei. 
Dar lumea nu ştie că au plecat cu acest tren toţi cei care au 
în destinul lor o datorie de plătit, şi anume de a pieri brusc 
printr-un accident. Vor pierde trenul sau vor renunţa la drum 
toţi aceia care nu au înscris în destinul lor o astfel de datorie. 
Cazul se va prezenta mulţimii neştiutoare ca fiind o „scăpare 
providenţială", dar realitatea este că aceştia nu trebuiau să 
părăsească planul fizic printr-o astfel de moarte precipitată. 
Fiind dat că spiritul trebuie să revină pe pământ până ce va 
achita toate obligaţiile sale, până ce va şterge datoriile 
înscrise în destinul său, şi cum pe de altă parte omul în 
fiecare existenţă gândeşte, simte, făptuieşte şi înscrie o 


pagină nouă în cartea destinului său, se pune întrebarea: 
Când va putea omul să se elibereze de datoriile lui şi să 
şteargă cele înscrise în destinul său? 

Din cele descrise până acum am văzut că omul este legat de 
mediul înconjurător, de obiectele şi fiinţele din jurul său care 
i-au plăcut şi pe care le-a dorit. Această atracţie îl va 
menţine legat de acest fel de obiecte şi dorinţe şi în 
reîncarnările viitoare. El se va reîntoarce în viitor la acel loc 
unde va putea realiza dorinţa sa din trecut. 

Orice acţiune este pusă în funcţiune de o dorinţă. Facem o 
acţiune nu pentru ca să ne aflăm în treabă, ci pentru ca să 
obţinem uri obiect dorit, pentru a ne bucura de fructul 
acţiunii noastre. Un profesor, de exemplu, predă cunoştinţe 
tineretului nu numai pentru plăcerea de a lumina şi pe 
alţii, dar mai ales pentru a-şi câştiga 


existenţa. Toată lumea munceşte împinsă de dorinţa de a-şi 
face o existenţă mai înlesnită, iar nu numai din plăcere a 
muncii în sine. 

în toate acţiunile umane motorul este dorinţa. Ea leagă 
mereu pe om, îl obligă ca mereu să înscrie faptele bune sau 
rele în destinul său şi mereu revine să se achite de cele 
înscrise. Cu cât aceste dorinţe vor fi mai puţin materiale, mai 
puţin egoiste, cu atât omul se va apropia mai mult de ora 
când nu se va mai încarna. Gândurile şi dorinţele noastre au 
reflex în viaţa fizică, greşelile făcute în corpul de carne 
trebuiesc expiate prin corpul de carne. Toate existenţele 
noastre se leagă unele de altele, binele şi răul făcut de noi se 
repercutează în viaţa sau vieţile viitoare. Dacă ticăloşii şi răii 
par a-şi fi terminat viaţa lor în belşug şi pace, o ştim acum, 
ora justiţiei le va suna şi lor şi suferinţele pe care le-au produs 
altora le vor suferi şi ei odată. 

Omule, fii răbdător, suportă cu curaj încercările inevitabile 
şi chiar necesare avansării tale spirituale, pentru că ele vor 
reduce ignoranţa ta şi te vor pregăti pentru un viitor mai 
bun. Fii bun şi virtuos, pentru a nu fi prins în grozavul 
angrenaj al răului. Fugi de bucuriile josnice, de agitația 
mulţimii. Nu în mândria onorurilor şi averilor vei afla 
înţelepciunea, ci prin muncă, practicarea carităţii şi a 
meditaţiei în faţa conştiinţei tale şi a naturii - această 
admirabilă carte care poartă semnătura lui Dumnezeu. 

în orice fiinţă să vezi un spirit frate cu tine şi să ştii că toţi la 
un loc una suntem cu Spiritul suprem, cu Spiritul Celui fără de 
început şi fără de sfârşit. Dumnezeu a vrut -găsind că a sosit 
momentul - să se facă revelaţia prin comunicările spiritelor în 
toate punctele globului şi în mod uniform, despre existenţa 
spiritului care nu moare, ci îşi schimbă numai existenţa. în 
aceste comunicări ni se spune că toţi avem acelaşi început, 
toţi parcurgem acelaşi drum şi toţi suntem meniţi să 
ajungem la acelaşi final. 

Răspândirea spiritismului este acum unul din cele mai mari 
evenimente ale istoriei pământului. O filosofie nouă de cea 
mai înaltă moralitate ni se prezintă acum. O ştiinţă vastă se 
deschide cercetărilor minţii omeneşti şi la orizontul 
vremurilor viitoare o religie generală va cuprinde tot 
pământul, făcându-ne mai buni, mai înţelegători în ceea ce 


priveşte rostul şi menirea noastră pe pământ şi în spaţiu. 
Conferinţe spiritiste 

Despre medium şi mediumitate 

S-a afirmat - cu mii şi mii de veacuri în urmă - că omul îşi 
continuă existenţa lui şi dincolo de moartea trupului fizic. 
Această idee, cunoscută în noaptea vremurilor numai de o 
mână de iniţiaţi, deveni mai târziu baza tuturor religiilor de 
pe globul nostru. Pe măsură însă ce lumina minţii a inundat şi 
masele populare, pe măsură ce omul de ştiinţă s-a adâncit 
în cunoaşterea lumilor, forţelor şi materiilor ce îl 


înconjoară, această idee, a nemuririi sufletului, s-a răspândit 
în omenire. în alte vremuri, această idee era susţinută prin 
argumente de câtre reprezentanţii tuturor religiilor. Astăzi, ea 
se afirmă - ca orice idee ştiinţifică - prin probe, prin 
experienţe. Din domeniul teoriei a trecut în domeniul practic, 
din domeniul religiei a trecut în domeniul ştiinţei 
experimentale. Astfel că de câteva sute de ani s-au adunat 
atâtea adevăruri, s-au făcut atâtea experienţe, încât s-au 
scris sute de volume şi reviste, care toate dovedesc existenţa 
unei vieţi şi dincolo de pragul morţii. 

De la o vreme, omenirea citeşte cu nesaţ aceste scrieri şi de 
la cunoaştere a trecut la experienţe. Astfel, trei-patru 
persoane se adună şi cu răbdare şi credinţă, stăruind zile, 
săptămâni, ani, au văzut, au auzit, au simţit lucruri, fiinţe, 
fenomene, care au sădit în sufletul lor credinţa nestrămutată 
că spiritul este nemuritor. Azi, numărul celor ce cred prin 
propria lor experienţă în existenţa şi a altor forme de viaţă, în 
existenţele astrale ori spirituale, se ridică la milioane, la zeci 
de milioane şi această ştiinţă-credinţă se întinde mereu, 
cuprinzând sate şi oraşe, fiind acceptată şi de omul simplu, 
ca şi de omul cult. 

Ştiinţa spiritismului, ştiinţa sufletului, se tot lărgeşte şi va 
cuprinde în veacurile viitoare tot pământul. Şi este firesc să 
fie aşa pentru că omul pătrunde din ce în ce mai mult 
secretele naturii; cunoştinţele chimice, fizice, mecanice, 
biologice etc. se tot înmulţesc şi cu cât omul se adânceşte 
mai mult în cunoaşterea universului, cu atât va apărea mai 
clar existenţa unei Fiinţe infinit de puternică, de inteligentă, 
de înţeleaptă, care a orânduit totul în perfectă armonie, cu 
atât se va încredința de existenţa şi a altor materii, forţe şi 
stări de viaţă, deci de nemurirea omului real, a spiritului. 
Dumneavoastră aţi urmărit de la o vreme această idee. Cred 
că ştiţi că există în univers două lumi: una vizibilă - noi, cei în 
carne şi oase, plante şi animale, şi alta invizibilă - ce îşi duce 
existenţa în spaţiile ce înconjoară planetele şi aştrii. Lumea 
vizibilă este însă condusă, influenţată de lumea invizibilă. 
Oamenii de ieri, care au fost printre noi, după ce şi-au părăsit 
corpul carnal au urcat în Cer şi trăiesc printre cei invizibili, iar 
de acolo rând pe rând vin aici jos, renăscându-se într-un nou 
trup carnal, constituind mereu omenirea ce se tot 


primeneşte. Noi, pământenii, trăim în lumea pasiunilor, a 
dorințelor josnice, a gândurilor dezordonate; dorim bani, case, 
moşii, bijuterii, mâncăruri alese, onoruri, frumuseţea cărnii, 
tot lucruri vremelnice ce se vor risipi ca şi fumul în bătaia 
vântului. 

Cei de sus, însă, nemaitrăind în condiţiile noastre fizice, nu 
mai au preocupări de această natură, ci îşi duc o viaţă numai 
de planuri, de analize, de cercetări, de gândire, de iubire şi 
credinţă în Cel atotputernic. Tot gândul lor e la cei lăsaţi pe 
pământ, toată ruga lor e către Dumnezeu, pentru iubiții lor: 
copii, soţie, părinţi, fraţi, prieteni care se zbat în nevoi, griji 
şi suferinţe. Noi, cuprinşi de mii şi mii de preocupări, îi 
uităm încetul cu încetul. Din ce în ce mai rar ne ducem la 
biserică, ca să ne rugăm pentru sufletul lor, din ce în ce mai 
rar ne ducem cu o floare în mână să o depunem pe 
mormântul lor. Ei, suflete sublime, nu ne iau în seamă 
această uitare şi vin pe lângă noi, ne văd, ne aud, ne 
mângâie, ne sărută, dar noi suntem 


nesimţitori, nu ştim nimic de ei; ochii noştri nu pot să vadă 
corpul lor, acesta fiind extrem de străveziu, urechea noastră 
nu poate percepe vorbirea lor şi astfel, întristaţi că nu ştim 
de prezenţa lor, se depărtează oftând, pentru că nu pot 
comunica direct cu noi. Nu pot, întrucât ei au altfel de corp, 
format dintr-un material mai fin, deoarece trăiesc într-un 
mediu mai subtil decât cel al omului terestru. 

Bunătatea Creatorului este însă infinit de mare. El a permis 
totuşi o comunicare indirectă între spirite şi omul de pe 
pământ, prin intermediul unor oameni numiţi mediumi sau 
senzitivi, care au fost înzestrați cu anumite facultăţi. 
Subiectul conferinţei mele de azi este tocmai despre aceste 
persoane, despre aceşti aleşi ai Cerului, prin a căror mijlocire 
se face cunoscută lumea invizibilă. Un medium este un om ca 
oricare şi nimic din exteriorul său nu trădează facultăţile pe 
care le posedă. însă în spatele omului de carne se ascunde un 
spirit mult evoluat, un spirit care a trăit multe vieţi şi care a 
suferit mult în acele vieţi. Acest medium poate fi un om 
simplu sau un cărturar, un om sărac sau unul bogat. Nu aş 
greşi dacă aş spune că în stadiul actual al omenirii civilizate 
aproape că nu este om care să nu fie medium, pentru 
motivul că mai fiecare numără sute de vieţi, deci tot 
atâtea experienţe ale vieţii, care le aduc, ca urmare firească, 
facultăţi mediumice. Cred că ştiţi şi dumneavoastră că în 
lumea spiritelor este o ierarhie infinită. Ei bine, şefii acestor 
cohorte de miliarde de spirite - între alte atribute - au şi 
această îndatorire: de a alege dintre pământeni aceste spirite 
avansate şi a le pregăti spre a deveni mediumi. Regret că azi 
nu pot vorbi despre modalitatea lor de a pregăti un om, 
pentru a le servi ca mijlocitor; pe scurt, pregătirea constă în a 
rupe corpul eteric fizic de deasupra creierului şi a aşeza în 
dreptul deschiderii create o masă de fluid solar, în acelaşi 
timp căutând să înlăture, pe cât posibil, acele pături fiuidice, 
materialul inferior din toate corpurile ce închid scânteia 
divină, sau, omul veşnic, cel divin. 

Prezenţa în dreptul capului a materiei solare, care străluceşte 
ca un soare, arată tuturor spiritelor că acel om este răsfăţatul 
Cerurilor, este un medium. Ochii noştri însă nu văd acea 
lumină strălucitoare din creştetul mediumului. Un astfel de 
om, mediumizat, consacrat ca instrument al lumii nevăzute, 


are simţul al şaselea, sau simţul spiritual. Graţie acestui 
simţ, mediumul poate auzi, vedea, pipăi, gusta, mirosi în 
lumea astrală, sau în lumea spirituală. Graţie acestor 
mijlocitori, spiritele dau năvală să comunice cu iubiții lor de 
pe, pământ, căci ele sunt mai dornice decât noi de a sta de 
vorbă de una, de alta, de tot ce interesează viaţa, în Cer şi 
pe pământ. Cu ajutorul mediumilor se află constituţia 
sistemului nostru solar. Prin ei s-a aflat că mai sunt şi alte 
grade sau stări de materie decât cea solidă, lichidă sau 
gazoasă. Graţie lor se cunosc legile ce domnesc în univers şi 
rostul vieţii pe pământ şi aşa mereu, deapănă cunoştinţele 
care li se permit să le spună, căci nu orice i se poate spune 
astăzi omenirii, încă înapoiată. Cu această ocazie noi 
observăm cum vorbeşte, cum este, cum gândeşte omul care a 
trecut pragul mormântului. 

Constatăm cu mirare că omul, devenit cetăţean al spaţiului 
interplanetar, păstrează cu desăvârşire aceeaşi caracteristică 
pe care a avut-o şi pe pământ. Era mândru, lăudăros; aşa ne 
va vorbi şi ca spirit. Era simplu, greoi la vorbă; aşa se va 
exprima şi 


ca spirit. Era savant, cunoscător, elegant în vorbă; cu acelaşi 
elan, cu acelaşi colorit va fi şi ca spirit. Cu alte cuvinte, omul 
îşi păstrează şi dincolo de poarta morţii calităţile sau 
defectele pe care le-a avut pe pământ. 

Tot cu această ocazie, a comunicării cu ei, constatăm că 
oamenii fluidici se bucură când văd că suntem miloşi, drepţi, 
credincioşi şi conştiincioşi; se întristează când văd că am 
apucat pe căi greşite, plâng sau suferă ca şi când erau pe 
pământ. Desigur că, nemaiavând ochi, nemaiavând un 
corp de carne, ei suferă spiritualmente, cu corpul lor 
fluidic. 

Sunt o serie întreagă de mediumi de diferite naturi şi de 
diferite grade. Voi schiţa pe câteva din ele, pe cele mai 
proeminente. Sunt unele persoane care, în timp ce stau pe un 
scaun, pe fotoliu sau pe canapea, simt că le vine un somn de 
neînvins. Au dormit astă-noapte foarte bine şi totuşi acum 
pleoapele li se lasă în jos şi o toropeală le cuprinde tot 
corpul. Se silesc să nu doarmă, ridică pleoapele, dar ele cad 
ca de plumb şi în curând se pierd într-un somn profund. După 
aceea încep să vorbească, dar, curios, ele vorbesc cu alt ton şi 
despre lucruri care acum se petrec departe, în alte oraşe sau 
ţări. Cineva de alături notează ceea ce spune, cercetează 
zilele următoare şi află că ceea cea spus mediumul este 
absolut exact. Un asemenea medium se numeşte de transă 
sau de încorporare. Mediumul de transă poate împrumuta 
corpul lui de carne unor spirite sau oameni fluidici. într- 
adevăr, spiritul stăpân al corpului acela iese afară din corp 
pe partea sa stângă şi se depărtează puţin de corp, ori se 
duce departe, iar în locul lui vine un alt spirit, care a fost 
lăsat, îngăduit de îngerul păzitor al acelui medium de a se 
introduce în acel corp de împrumut, servindu-se de el ca şi 
când ar fi al lui, şi începând cu el să se mişte, să vorbească 
despre diferite probleme pe care doreşte şi are îngăduinţa să 
le facă cunoscute celor ce îl ascultă. 

Se poate ca un asemenea medium să vorbească în limba 
engleză, arabă, persană, în 7-8 limbi, deşi stăpânul corpului 
acela nu cunoaşte nici o limbă străină, fiind un om simplu,, 
un modest ţăran, un sărman meseriaş, ori o femeie, mamă a 
câţiva copii, excelentă gospodină, dar fără nici o cultură. Se 
poate ca acest medium să împrumute corpul lui unui spirit 


savant, care să vorbească de lucruri ştiinţifice, sau se poate 
să se întrupeze în el un spirit care a fost în viaţa lui terestră 
un mare orator şi să auzim atunci pe un biet om neştiutor că 
ne ţine un discurs care ne minunează prin frumuseţea 
vorbelor şi înălţimea ideilor. în alte împrejurări, mediumul 
acesta de încorporare cere hârtie şi creion şi scrie pagini 
întregi, fără oprire în limba lui sau în limbi străine. Minune, el 
poate să scrie cu amândouă mâinile, cu una de exemplu în 
englezeşte şi cu cealaltă în sanscrită, ba chiar în acelaşi timp 
să vorbească în limba germană. în acest caz, trei spirite au 
pus stăpânire pe acest corp. Unul scrie prin mâna dreaptă, 
altul prin mâna stângă şi al treilea a intrat în corpul său şi ne 
vorbeşte. Un asemenea medium am cunoscut la Cernăuţi, 
un învăţător german numit losif Schmidt. Cu ajutorul 
mediumilor căzuţi în somn se produc o serie de fenomene 
diferite. Astfel, pe când mediumul doarme dus, ca şi noaptea 
în patul său, se vede cum un creion aşezat pe o măsuţă în 
văzul tuturor asistenţilor se ridică 


singur, se înclină şi începe să scrie pe hârtie. Toţi asistenții 
privesc cu mirare şi, după ce a scris câteva rânduri, creionul 
se lasă în jos şi se aşează pe masă. Un spirit a creat din 
material invizibil, ce se găseşte în atmosfera noastră, o mână 
fizică nevăzută, care a luat creionul şi a scris acele rânduri. 
Conţinutul celor scrise e diferit, lată de exemplu un 
asemenea mesaj: „Fraţi iubiţi, de câte ori vă năpădesc 
necazurile, ridicaţi ochii spre Cer şi cu tărie rugaţi-vă Tatălui 
ceresc. Făcând astfel, veţi simţi o mângâiere, o uşurare, o 
ieşire din nevoile voastre". în alte şedinţe, cu acelaşi fel de 
medium, se aud detonaţii ca de tun în sală sau în vecinătatea 
sălii ori se produce o mişcare, o vibraţie a parchetului şi a 
pereţilor camerei, încât ai impresia că un cutremur puternic 
zguduie casa aceea; ori o masă, un scaun, o canapea se 
ridică singure în aer, unde stau suspendate un minut, două 
sau mai multe, iar apoi uşor se lasă în jos şi se aşează pe 
parchet. Cu alte ocazii, se pune pe o măsuţă o hârtie albă, fără 
nici un creion. Apoi spiritul conducător cere, prin graiul 
mediumului adormit, să se facă întuneric. După un minut, 
două de aşteptare, mediumui anunţă să se facă lumină. Se 
aprinde becul electric şi minune: hârtia cea albă e scrisă de 
sus până jos sau tipărită cu un mesaj oarecare. Explicaţia 
acestui fenomen este următoarea. Spiritul operator a adunat 
din atmosfera pământului nostru un fluid pe care l-a 
concentrat şi modificat până a făcut din el piombagina ori o 
cerneală oarecare. Această materie a imprimat-o, a aplicat-o 
pe hârtie, urmând gândirea lui, imaginaţia lui, puterea lui 
creatoare, şi astfel s-a realizat scrisul ca de mână, ori asemeni 
celui de tipar. O asemenea scriere se numeşte directă sau de 
participare. Seria fenomenelor ce se pot produce cu 
mediumui în transă e nesfârşită. Astfel, în unele şedinţe 
însuşi mediumui adormit poate să se înalțe de pe scaun sau cu 
scaun cu tot până la tavan, unde, dacă are un creion în 
mână, scrie sau face un semn pe tavan, ca să se vadă şi în 
zilele următoare că n-a fost o iluzie, o înşelare a ochilor. 
Explicaţia pe care am primit-o din spaţiu asupra acestui fapt 
este următoarea. Spiritele creează un glob fluidic condensat, 
pe care-l încarcă cu electricitate pozitivă (mai subtilă decât 
cea cunoscută şi întrebuințată de om), iar mediumui este 
încărcat cu electricitate negativă. Cele două electricităţi 


fiind de sens contrar, se atrag. Astfel, mediumui este ridicat 
spre globul fixat de spirite prin gândul şi voinţa lor. Sunt 
mediumi în jurul cărora, după ce cad în transă, se aud vocile 
directe ale spiritelor. Mai rar mediumitate aşa de 
impresionantă ca această vorbire, cu timbrul caracteristic, 
propriu, al spiritului vorbitor; asemenea mediumi sunt 
extrem de rari, poate unul pe continent. La alţi mediumi, de 
îndată ce au adormit, spiritul-ghid cere să se facă întuneric. 
Apoi, entitățile spirituale produc diferite fenomene 
luminoase. Câteodată apare un nor alb, care se tot 
luminează, până se face lumină completă în încăpere, de poţi 
citi un ziar. Apoi, după un minut-două, lumina se micşorează 
din ce în ce, până se face iar întuneric complet. Alteori se văd 
fulgere, ori globuri luminoase, care se ridică şi se plimbă pe 
deasupra asistenţilor, se lasă şi dispar dintr-o dată. Nori, 
fulgere, globuri luminoase, toate sunt produse ale 
electricităţii din fluidul înconjurător, create din vibrația 
fluidelor. Cu ajutorul altor mediumi se produc apariţii ale 
sufletelor - rude, prieteni sau străini -care se arată ca 
oameni, dar sunt ca fumul de ţigară de străvezii, de se văd 
prin ei lucrurile din spatele lor. în fine, sunt mediumi prin 
mijlocirea cărora apare o materie 


albă lipicioasă, vâscoasă, numită ectoplasmă, care în spatele 
unui paravan se organizează într-un corp omenesc. Când 
forma a ajuns perfectă, iese de după perdea, dintr-un mic 
cabinet format din două perdele negre, un bărbat, o femeie, 
un copil, deci o fiinţă omenească, îmbrăcată în haine, rochii 
sau diferite costume. Ea păşeşte spre asistenţi, le dă bună 
seara, îi ia de mână, dacă sunt cunoscuţi sau rude îi sărută, ia 
un scaun, se aşează pe el şi vorbeşte despre diferite subiecte, 
ca şi un cunoscut venit în vizită. Dacă i se oferă bomboane, 
apă, mănâncă şi bea ca orice om. Cântă la pian sau vioară, 
dacă în viaţa trecută a ştiut să cânte la aceste instrumente. 
Deci se comportă absolut ca şi orice om. Dacă este atins, se 
simte că are căldură în corp, i se aude respiraţia, i se simt 
bătăile inimii, e un om în carne şi oase complet ca oricare om. 
După câteva minute, o jumătate de oră sau chiar o oră, îşi ia 
adio şi pleacă, dispărând în cabinetul negu. Asemenea 
fenomen extraordinar şi la cunoştinţa mea, se petrece acum 
în fiecare sâmbăta seara în familia Alexandre din oraşul 
Mantes pe Sena, şi în familia Leroy din oraşul Reims, în Franţa. 
Asemenea mediumi de materializare sunt foarte rari. Rari sunt 
aceşti mediumi, dar şi mai rare sunt spiritele care ştiu să facă 
din materia nevăzută din jurul nostru corpul de carne al unui 
om aşa cum e al dumneavoastră, al meu, fără nici un fir de păr 
lipsă. Ei sunt savanții lumii spirituale, înalţi savanţi pentru că 
această creaţie vremelnică este apropiată de creaţia lui 
Dumnezeu. Cum realizarea unei asemenea creaţii este 
extrem de grea, spiritele se mărginesc de cele mai multe ori 
să formeze doar o parte din corpul omenesc, şi de regulă fac 
numai capul, mâna sau bustul. Capul astfel creat are 
aparenţa unui om viu, cu ochi sclipitori, cu pleoapele clipind, 
şi zâmbind cu o mişcare absolut omenească. Alteori apare o 
mână perfect alcătuită, cu degete flexibile, mână ce se 
pierde în susul braţului într-un nor alb. Această mână 
planează prin aerul camerei, se apropie de asistenţă, îi 
mângâie, le scoate batista din buzunar, înnodând-o şi 
aruncând-o jos, le aduce diferite obiecte depărtate, pe care 
le pune în mijlocul lor sau în mâna cuiva. Astfel, ia un buchet 
de flori din glastră şi împarte câte o floare la toţi cei de 
faţă. într-o altă şedinţă a desfăcut încuietoarea brăţării unei 
doamne şi a luat-o, punând-o pe mâna altei persoane. în fine, 


îi ia de mână pe fiecare. Dacă unul din asistenţi încearcă să o 
strângă mai bine, constată că mâna se topeşte, se pierde, 
trece prin carnea sa şi rămâne cu palma goală. Adeseori două 
mâini iau o vioară ori se duc la pian şi încep să cânte o arie 
admirabilă. Se poate vedea cum aceste mâini au scos vioara 
din cutia ei, merg prin odaie cu ea şi se opresc în poziţia pe 
care o are un violonist veritabil. Apoi se observă cum una 
dintre mâini apasă cu degetele pe corzi, iar cealaltă mână 
mişcă arcuşul, producând o muzică dintre cele mai răpitoare. 
Cu o altă ocazie v-am spus că în spaţiile interstelare se află o 
materie care e extrem de impresionabilă, o materie pe care se 
imprimă ca şi pe o placă fotografică tot ce gândeşte, vorbeşte 
şi face omul, nu numai ca individ, ci şi pe plan mondial, de 
exemplu, diferite manifestații, războaiele dintre naţiuni, 
revoluțiile etc. Cerul, aşadar, este o arhivă unde se 
înregistrează ca într-o carte mare tot ce se petrece pe acest 
pământ. Sunt oameni care au facultatea, de a-şi părăsi 
trupul, spiritul lor ieşind îmbrăcat doar de învelişurile sale 
exterioare, şi astfel exteriorizat, să vadă şi 


să ştie citi în această mare carte a cerurilor despre trecutul 
unui om, despre viaţa sa din alte vremuri. Un asemenea 
medium intelectual, mult avansat, a fost aici în Bucureşti 
mult iubita noastră soră, Margareta Marin, acum plecată în Cer. 
Trebuie să ştiţi că mediumii se împart în două mari clase: 
mediumi de fenomene fizice şi mediumi de comunicări 
intelectuale. Mult preţuita noastră Margareta era una din 
rarii mediumi intelectuali de citire în Arhiva divină (Arhiva 
akaşă - n. ed.). Persoane cu asemenea capacităţi sunt foarte 
rare, în general unul sau doi mediumi la un moment dat pe 
globul nostru pământesc. Acum spiritul ei planează dincolo de 
zările albastre, în ceata spiritelor albe, însărcinate cu 
conducerea pământului, unde se roagă Tatălui ceresc pentru 
iertarea greşelilor noastre. Ea vine uneori în preajma mea şi 
a altor fraţi şi surori, comunicând cu noi. 

O altă categorie de mediumi sunt cei care, deşi sunt în stare 
de veghe, aud o voce care le vorbeşte. Acest medium priveşte 
în jurul său, dar nu vede pe nimeni şi totuşi glasul continuă să- 
i vorbească. Spiritul care comunică se prezintă, îi spune cine 
este şi îl face atent la un eveniment viitor, îi dă chiar un 
sfat. Alteori îi anunţă un eveniment ce are loc în alte ţări sau 
continente în acel moment. Mediumul întreabă oral sau 
mental şi spiritul îi răspunde la toate întrebările. Astfel se 
stabileşte între ei o conversaţie uneori destul de lungă şi 
destul de profundă în conţinut. Asemenea mediumi se 
numesc auditivi. Auzul lor nu este exterior ca al nostru, ci 
este mental, şi percep ca şi cum ar avea la ureche un telefon 
prin care îi vorbeşte cineva de departe. între spiritiştii din 
Bucureşti se află un frate care posedă acest dar minunat, de a 
asculta ore întregi comunicări de la cei din spaţiu. Prin 
intermediul lui eu primesc mesaje lungi, explicaţii ştiinţifice 
ale lumilor nevăzute. 

Vedeţi prin câte mijloace, prin câte modalităţi caută cei din 
spaţiu să comunice cu noi, să ni se facă cunoscuţi, să ne dea 
explicaţii şi să ne îndemne la o viaţă curată, cinstită, 
credincioasă, pentru ca să urcăm scările de lumină nevăzute 
care ne vor duce în veacurile viitoare până în preajma 
Creatorului? 

Sunt, de asemenea, mediumi care pe când lucrează ceva 
sau în timp ce stau gânditori, deodată peretele, grădina sau 


strada din faţa lor dispare şi în locul lor li se înfăţişează o 
vedere - bineînţeles spirituală - o persoană străină sau o 
panoramă oarecare. Vede, de exemplu, o mare furtunoasă şi 
prin valurile sale zbătându-se un vapor în flăcări. Vede toată 
grozăvia de pe puntea acestui vapor, vede cum lumea aleargă 
nebună, îmbulzindu-se, strivindu-se ca să caute un adăpost, 
o scăpare. Vede pentru un moment chiar şi numele vaporului, 
după care totul dispare, omul continuându-şi viaţa obişnuită. 
Dar peste câteva zile, minune! se anunţă naufragiul unui 
vapor care s-a aprins şi a pierit în valuri cu toţi pasagerii. 
Această persoană este un medium de vedere spirituală, este 
un clair voyant. Acest medium, stând cu tine de vorbă, 
deodată se opreşte şi-ţi spune: „Văd rezemat de umărul tău un 
bătrân de aproximativ 60 de ani, cu favoriţi, cu cărare la 
mijloc şi faţa rotundă. Mi se spune că se numeşte Matei şi că 
e tatăl tău." Interlocutorul rămâne uimit, căci într-adevăr tatăl 
său se numea Matei, era rotund la faţă şi purta cărare şi 
favoriţi. 


Ar trebui să stau cu dumneavoastră multe ore pentru a 
vă vorbi de toate modalităţile în care se manifestă spiritele 
prin intermediul mediumilor. Există persoane care în stare 
de veghe simt în mâna lor dreaptă o tremuratură, o căldură 
puternică sau, din contră, o răceală accentuată. în acest 
moment, persoana ştiind din experienţe anterioare că un 
spirit vrea să-i comunice prin scris, ia un creion şi o hârtie şi 
aşteaptă cu mâna liniştită. Deodată mâna începe să scrie 
idei pe care însuşi stăpânul mâinii le urmăreşte cu 
curiozitate, pentru că nu cunoaşte conţinutul textului scris. De 
multe ori vede că scrie într-o limbă necunoscută de el. El scrie, 
dar scrie automat. După terminarea manifestării, ia hârtia, o 
citeşte şi se minunează şi el de cele ce a scris. Un asemenea 
om se numeşte medium scriitor mecanic. 

Prin intermediul unor mediumi în stare adormită, apar în 
mijlocul asistenţilor diferite lucruri aduse din alte odăi sau din 
oraş, de la un prieten. în acest fel au fost aduse de către 
spirite flori de prin Asia cu rouă pe ele. Se aduc cărţi din alte 
oraşe, dintr-o bibliotecă oarecare sau diferite obiecte casnice, 
o foarfecă, un cuţit, o scrumieră, o portocală etc. Asemenea 
mediumi se numesc de aporturi. Lucrurile aduse pot rămâne 
pentru totdeauna sau după un timp, la finele şedinţei, pier şi 
ele. Explicaţia acestui fenomen este următoarea. Spiritele 
ştiu desface materia fizică a acestor corpuri până la fluid, îl 
transportă în stare fluidică până unde doresc, după care 
concentrează din nou fluidul până la starea de materie 
fizică, păstrându-i prin gândirea lor forma anterioară. 

Sunt persoane care au facultatea de a împrumuta spiritelor 
fluid din corpul lor, pentru ca acestea - spiritele - să-şi poată 
imprima imaginea pe o placă fotografică. Astfel, te duci cu 
copilul tău să te fotografiezi, iar fotograful fiind medium, 
pe fotografie apare încă o figură, figura unui spirit care 
poate fi o rudă întoarsă în spaţiu. Acest medium se numeşte 
de fotografiere. 

Mă opresc din descrierea diferitelor feluri de mediumităţi 
pentru a vă spune că mediumitaţea este o facultate ce se 
sprijină pe doi stâlpi: evoluţia spiritului şi calitatea trupului 
său de carne. Prin intermediul corpului carnal, mediumitaţea 
poate să fie şi ereditară. Astfel, dacă un duh s-a încarnat, s-a 
născut într-o familie în care unul din părinţi este medium, 


atunci şi corpul său carnal-moştenit de la părinţi poate să 
aibă predispoziția sau calitatea de a fi medium. 

Presupun că aţi auzit cât de simplu trăieşte omul prin 
diferitele regiuni ale Asiei. Alimentaţia lui e vegetariană, viaţa 
blândă, pioasă, credincioasă. Din această cauză, din generaţie 
în generaţie, corpurile lor sunt foarte fine, sensibile, 
capabile de o mare relaxare şi concentrare mentală, lată 
pentru ce mediumii sunt mai numeroşi şi mai puternici în 
acele regiuni ale planetei. 

în Occident, condiţiile de viaţă fiind altele decât în Asia, 
omul este mai agitat, angajat în goana vieţii, are o credinţă 
slabă şi o conduită incorectă. Din această cauză şi corpurile 
oamenilor sunt mai grosolane, mai puţin sensibile. Mediumii 
în Europa sunt mai rari şi au o forţă mai redusă decât cei din 
Asia. 


Cred că este de folos să dau câteva sfaturi privitoare la 
primele manifestări ale  mediumităţii. Dacă în viaţa 
dumneavoastră într-o zi aţi observat că se produce un 
fenomen ce iese din cadrul vieţii obişnuite, să nu vă speriaţi, 
ci din contră, ştiind că totul în lume e rânduit de Dumnezeu şi 
fără voia Lui nimic nu se produce, fiţi atenţi, urmăriţi cu 
băgare de seamă fenomenul pe care l-aţi observat - să doriţi, 
să vreţi să se mai producă. Bineînţeles că la început 
fenomenul va fi slab şi superficial, dar cu vremea se tot 
întăreşte, devine mai categoric, mai lămurit. 

Doamne, ce admirabil sunt alcătuite toate lucrurile în lumea 
aceasta! Aşa a dispus Divinitatea ca fenomenul să nu ţi se 
arate mare, grandios dintr-o dată, pentru că te-ar speria, te- 
ar îngrozi, te-ar putea chiar omori, ci el se arată treptat- 
treptat, întărindu-se pe măsură ce timpul trece, ca să te 
obişnuieşti cu el. Natura te împinge să-l observi, să-l analizezi 
şi te anunţă că producerea lui depinde de tine, că e în funcţie 
de voinţa ta. După aceea fenomenul repetându-se, omul 
ajunge să înţeleagă că acele fenomene sunt naturale, sunt 
fenomene reale, şi nu halucinaţii ale minţii sale. El nu trebuie 
să-şi închipuie că este bolnav şi că percepe lucruri sau 
fenomene care în realitate nu există. Cu alte cuvinte se 
procedează cu omul medium astfel ca el să înţeleagă că e 
sănătos şi că numai el percepe fenomenul respectiv. 

Spiritele orânduite cu mediumizarea unui om fac o adevărată 
şcoală cu ele. Ele îl învaţă, îi sugerează să fie stăpân pe 
situaţie, să domine fenomenul, adică să le lase să se producă 
când vrea el, iar nu când ar vrea vreun spirit oarecare să 
profite de el ca medium. Cu alte cuvinte, omul trebuie lăsat în 
pace să-şi trăiască liber viaţa, şi numai la timpul hotărât, voit 
de el, să se producă acel fenomen. Şi acum revin. Din ziua în 
care un om observă că se petrec în jurul său fenomene 
ciudate, să caute o persoană competentă şi să-i ceară lămuriri 
ori să cumpere cărţi şi să se instruiască referitor la acel 
fenomen. Va afla atunci printre altele că cel ce dobândeşte 
un asemenea dar divin nu trebuie să speculeze ceea ce i s-a 
dat, să nu ceară bani pentru a demonstra fenomenul legat de 
fiinţa lui, ci cu dragoste şi dezinteresat să facă demonstraţii 
prin care să încredinţeze lumea de existenţa lumii nevăzute. 
Bineînţeles că nu e bine nici să caute să facă mereu spectacol 


din mediumitatea lui, ci să se pună la dispoziţia unui cerc de 
oameni serioşi, morali, care sunt dispuşi să-şi hrănească 
minţile şi simţurile cu cele comunicate de fraţii noştri din 
spaţiu sau să facă studii referitoare la lumile spirituale. 

Nu se cuvine, aşadar, să ţii ascuns ceea ce ţi s-a dat de Sus, 
sau să cauţi să dispară acest dar divin, pentru că îţi vei atrage 
o mare pedeapsă. Să nu-ţi fie ruşine de ce o să zică lumea, ci 
să fii mereu conştient că ai primit un dar sfânt şi, cu 
dragoste, să te pui la dispoziţia celor din spaţiu, care doresc 
să comunice celor de pe pământ, spre a-i face mai buni, mai 
înţelegători de vremelnicia vieţii terestre şi că deasupra 
tuturor lumilor sunt legi eterne, de neînfrânt, a căror 
încălcare aduce automat pedeapsă, dureri, mizerii 
nesfârşite. Nu îţi este permisă, muritorule, această 
dezertare de la alegerea ce s-a făcut, pentru că tu ca spirit ai 
voit-o. într-adevăr, într-una din nopţile când sufletul tău a 
călătorit departe de trupul carnal, te-ai întâlnit cu cetele 
de spirite, te-au văzut, te-au apreciat, ţi-au propus să 
devii 


medium şi tu ai acceptat în mod solemn. în faţa acestei 
promisiuni, cu dragoste trebuie să slujeşti Cerului. Cu 
timpul atât te va subjuga, atât te va pasiona împlinirea 
acestei misiuni, încât nimic pe lume nu te mai poate opri de 
ia împlinirea acesteia, nici dacă te-ar costa viaţa. Vreau să 
atrag atenţia asupra acestui lucru pentru că de cele mai 
multe ori când apare unei persoane o asemenea manifestare 
ciudată, cei din jurul său, membrii familiei sale sau rudele 
ignorante caută să-l ridiculizeze, să-l critice, cum că e nebun, 
că se va îmbolnăvi, că e lucru necurat ori că e o stare 
nenorocită de halucinație sau autosugestie. Ei caută tot 
felul de argumente prin care să convingă pe „sărmanul 
nebun" să nu se mai ocupe de acel fenomen, încercând să-i 
interzică sau să-l determine prin orice metode să renunţe la 
această activitate. Lucrarea sa spirituală va fi 
desconsiderată, socotită a fi o pierdere de timp, în 
detrimentul familiei, fiind socotit un leneş care se sustrage de 
la adevărata activitate, de la munca adevărată a omului 
normal de a agonisi cât mai multă avere. Deci cel care va păşi 
pe acest drum trebuie să fie pregătit să înfrunte aceste 
atacuri din partea persoanelor celor mai apropiate, a celor ce 
nu ştiu nimic şi nu pot să se înalțe cu priceperea mai sus de 
ceea ce au învăţat, văzut şi auzit în copilăria lor. Dacă eşti 
tare pe convingerile tale, înfrânge toate aceste prejudecăţi, 
toată gama ignoranței omeneşti. 

Azi trăim vremuri mai bune, pentru că eşti liber să gândeşti 
cum vrei şi să faci cum crezi. Dar ce grozăvie a fost în Evul 
Mediu, când preoțimea catolică era mare şi puternică, 
dispunând de averea şi viaţa omului. în acea vreme, 
Inchiziția, cum auzea că un om are daruri deosebite, îl 
socotea că e în slujba diavolului, că e vrăjitor, şi ca atare, 
după o parodie de judecată, îl ardea de viu. Timpul când 
apare la om mediumitatea e diferit. Ea poate să apară şi pe 
când e copil. De câte ori nu s-a văzut leagănul copilului 
oscilând regulat la dreapta şi la stânga, ca şi cum ar fi fost 
legănat de o mână nevăzută. Copilul acela era medium încă 
din faşă. Aşa s-a întâmplat şi în copilăria celebrului medium 
englez Daniel Duglas Home. De regulă, ea apare la tinereţe, 
când trupul e în dezvoltare şi în plină vigoare. în general, 
mediumul este o persoană slabă, delicată, plăpândă, 


prevăzută cu un sistem nervos foarte sensibil, persoană ce se 
sperie de orice, ce nu poate suferi torturarea animalelor, ce 
se înduioşează până la plâns de durerea omenirii. Mai rar ca 
un om să acumuleze în fiinţa lui mai multe genuri de 
mediumităţi. Majoritatea mediumilor sunt înzestrați numai cu 
un singur fel de mediumitate. S-a observat şi faptul ciudat ca 
un om într-o perioadă a vieţii sale să aibă o mediumitate, iar 
mai târziu aceasta să piară, pentru a face locul altui gen de 
mediumitate. Astfel, doamna Măria Sielbert din Graz-Austria, 
când era tânără, era clarvăzătoare; acum a pierdut această 
facultate şi a devenit un medium de fenomene fizice. 
Mediumitatea este o distincţie, o elecţiune, ca atare este în 
legăură cu viaţa fizică şi cu conduita morală a omului. Astfel, 
s-a observat de veacuri că dacă omul mănâncă prea multă 
came, îi scade mediumitatea; din contră, creşte dacă 
regimul lui alimentar este mai mult vegetarian. De 
asemenea, iubirea sexuală exagerată sau o purtare ce 
înfrânge legea iubirii faţă de semenul tău reduc 
mediumitatea. 


Despre materializarea spiritelor 

La o oră cu trenul de Paris, în micul oraş de pe Sena numit 
Mantes, locuiesc în str. Maurepas nr. 23, doamna şi domnul 
Alexandre. Domnul Paul Marcel Alexandre exercită 
profesiunea de negustor, în special pânză de vosgi, de pe 
urma căreia a realizat o bună situație materială. Ei au avut 
un singur copil, o fetiţă cu numele Madelena, care în 1918 
muri, în vârstă de 19 ani. Această despărţire produse în 
sânul familiei o durere sfâşietoare. O jale nesfârşită se 
aşternu pe sufletul lor, nimic şi nimeni nu-i putea consola. Un 
client al magazinului, îndurerat şi el de o asemenea lovitură a 
destinului, le recomandă să citească cărţile lui Allan Kardec şi 
Leon Denis căci vor găsi acolo înţelesul vieţii şi al morţii. Şi ca 
să le aducă o uşurare a sufletelor lor îndurerate, le propuse să 
îi introducă înt-un cerc spiritist, unde vor auzi sublime cuvinte 
de mângâiere. 

Oferindu-se această scândură de salvare pentru a scăpa 
cu ea din valurile gândurilor negre şi a durerilor necurmate, 
domnul Alexandre spuse soţiei sale: „Du-te, draga mea, în 
bulevardul Carnot şi vezi ce poţi culege de acolo". La ziua şi 
locul convenit doamna Alexandre face vizita de rigoare 
doamnei gazde, unde după câteva cuvinte schimbate cu alte 
patru persoane, se aşezară cu toţii în jurul unei mese. în 
urma unei aşteptări de două-trei minute se anunţă o entitate 
spirituală cu numele M. Gazda spune: „Cred, doamnă, că e 
vorba de fiica dumneavoastră, Madelena". într-adevăr, au 
urmat câteva fraze de mângâiere care se adresau doamnei 
Alexandre din partea fiicei sale plecate, fraze terminate prin 
cuvintele următoare: „Să nu mai plângi, mămică dragă, 
pentru că vezi, eu trăiesc şi îţi comunic şi să mai ştii că-mi 
faci o mare durere cu lacrimile tale. Nu mai plânge, aşadar, 
mamă dragă.' Doamna Alexandre plecă de la această 
şedinţă foarte tulburată, foarte îngândurată: „Să fie oare aşa? 
Să trăiască dulcea mea copilă?" 

în curând este invitată la un alt cerc familial, unde între alte 
persoane intelectuale erau un arhitect şi un medic distins. La 
acest cerc ea văzu cum nişte cartoane dreptunghiulare 
acoperite cu un strat de sulfura de zinc - care are proprietatea 
de a lumina la întuneric - se ridicau singure prin aer, se 
plimbau pe deasupra capetelor asistenţilor, atingeau pe unul 


sau pe altul în semn de mângâiere şi apoi se aşezau din nou 
pe locul de unde au pornit. în tot acest timp păreau că au 
fost purtate de fiinţe nevăzute. în zilele următoare, tot la 
acest cerc, în mijlocul căruia era şi un medium de 
încorporare, o fiinţă a spaţiilor scrise pe o foaie de hârtie 
numele Madelena, care era o reproducere perfectă a 
semnăturii fiicei doamnei Alexandre, de pe când era în corp 
de carne. Privind această semnătură, doamna a recunoscut 
că era întru totul identică cu semnătura copilei sale. Din 
momentul acesta ea este convinsă că fiinţa care a scris acest 
cuvânt e fiica sa şi deci că ea nu a pierit prin faptul că şi-a 
părăsit corpul de carne. Se întoarce acasă foarte bucuroasă şi 
arată soţului său semnătura fiicei sale. Soţul o priveşte, 
rămâne uimit de admirabila asemănare, dar nu-i vine totuşi 
să creadă că această scriere vine de la fiica sa. Această 
necredinţă stârneşte însă o discuţie între soţi, care se 
agravează din zi în zi, până ce îl împinge pe bietul negustor să 
spună: „Nu mi-a fost destulă durerea ce am 


încercat-o prin pierderea scumpei mele copile; iată, acum 
constat că şi soţia mea începe să înnebunească". Discuţiile 
merg până acolo că soţul interzice soţiei să mai frecventeze 
cercurile spiritiste, ceea ce - fireşte - soţia refuză, întrucât în 
aceste şedinţe ea primea comunicări, un balsam care vindeca 
rănile sufletului ei. în fine, lucrurile ajung până în pragul 
divorţului, doamna Alexandre preferând să-şi piardă soţul 
decât să nu stea de vorbă cu copila sa. La auzirea acestei 
decizii, ca sub impulsul unui ordin divin, soţul mai priveşte 
semnătura copilei sale şi, fără să vrea, îl podidesc lacrimile. 
Curând însă îşi revine şi se decide să asiste şi el la o şedinţă, 
pentru a se încredința de adevăr. într-o seară domnul 
Alexandre îşi însoţi soţia la cercul ei. Şedinţa începe, 
mediumul cade în transă şi la un moment dat începe să cadă 
dinspre plafon o ploaie de petale şi de flori. Un ecran, un 
carton luminos, porni de la locul său, veni şi se alipi de obrazul 
doamnei Alexandre şi o voce de copil se se auzi în cameră: „Eu 
sunt fiica ta, Madelena, care am purtat acest ecran, iar aceste 
flori sunt pentru tine, iubite tată". Soţul, din acest moment, se 
convinse şi el că fiica sa nu murise, ci îşi schimbase numai 
existenţa din cea fizică, terestră, în cea spirituală, Doi ani de 
zile soţii Alexandre au asistat la şedinţele spirituale ale 
acestui cerc, unde cu dragoste se ofereau pentru 
demonstrarea adevărului că sufletul e nemuritor patru 
persoane, patru mediumi, şi anume domnii Blaise, Delhotel, 
Mage şi Germaine. într-o seară de mai, în anul 1920, se 
produse la acest cerc un fenomen-uimitor. între cei doi soţi 
Alexandre se interpuse un ecran, se ridică prin faţa lor, 
urmat de o dâră de ceaţă albastră-alburie, asemănătoare unui 
fum de ţigară, acest fum s-a îndesat şi a crescut, 
conturându-se din el încetul cu încetul o fiinţă omenească, 
fiinţă care semăna întru totul cu copila soţilor Alexandre, exact 
aşa cum fusese ea pe pământ. Era îmbrăcată într-o rochie 
albă cu cute şi avea pe cap o beretă. Apariţia era fluidică şi 
rămase vizibilă fără să vorbească timp de câteva minute. 
Şedinţele se urmau regulat de două ori pe săptămână, 
miercurea şi duminica, şi apariţiile deveneau din ce în ce 
mai consistente, până ce într-o seară ea deveni un om în 
carne şi oase. La această şedinţă memorabilă erau adormiţi 
doi mediumi - domnul Delhotel în dosul încăperii şi domnul 


Blaise după paravan. Acesta din urmă, după apariţia materială 
a Madelenei, spuse cu glas tare câtre asistenţi: „Aduceţi o 
foarfecă pentru că Madelena vrea să vă dea un suvenir din 
părul ei. Se oferi foarfecă, iar Madelena ridică bereta, îşi 
apucă şuviţă din păr şi o tăie. Conducătorul acestui cerc, 
arhitectul, dădu s-o ia, dar Madelena făcu un gest de negaţie, 
se apropie de mama ei, o apucă de mână şi îi puse între 
degete şuviţa de păr. Acest păr a rămas materializat până în 
ceasul de faţă, ca o dovadă vizibilă a neuitatei şedinţe din 
acea seară. Cu această ocazie se constată că domnul Blaise 
era mediumul prin care Madelena se poate manifesta 
omeneşte. Vestea despre puterea mediumică a domnului 
Blaise se departe şi, ca totdeauna, unii doritori de a-lacapara 
doar pentru ei i-au oferit marea cu sarea. Astfel că el a părăsit 
Mantes şi s-a dus la Versailles, cercul din Mantes fiind privat 
pentru câteva luni de contribuţia lui. în curând însă Blaise se 
văzu înşelat în promisiunile pe care le-a primit şi s-a reîntors 
la Mantes, s-a pus din nou la dispoziţia cunoştinţelor şi 
prietenilor Blaise era un om sărac şi, de mila lui, soţii 
Alexandre îl luară în casa lor, oferindu-i adăpost împreună cu 
soţia şi copilul său bolnav. Ceva mai târziu au primit un 
împrumut din 


şi-au cumpărat o căsuţă, unde soţia lui Blaise făcea comerţ ca 
să poată trăi. Graţie acestui ajutor din partea soţilor 
Alexandre, domnul Blaise s-a pus cu toată dragostea la 
dispoziţia lor. După mai multe peripeții, dificultăţi omeneşti 
stârnite din sentimental de gelozie, soţii Alexandre primesc 
într-o seară de la o entitate, prin graiul mediumului, 
indicaţia că „şedinţele de acum înainte vor avea loc la voi 
acasă". 

într-adevăr, în ultimele zile ale lunii martie 1922 are loc prima 
şedinţă în casa soţilor Alexandre, în prezența a şapte 
persoane. Mediumul Blaise este aşezat pe un fotoliu comod, în 
spatele unei perdele negre, în aşa-numitul „cabinet negru". 
Se face semiîntuneric şi după câteva minute mediumul cade 
în transă. în curând, în dosul perdelelor se formează o fiinţă 
omenească, O dată bine constituită, depărtează perdelele, 
păşeşte în mijlocul asistenţei şi se îndreaptă către părinţii săi, 
pe care îi îmbrăţişează. Cu această ocazie, vorbi şi spuse: 
„Bine aţi făcut ceea ce aţi aranjat. De acum în fiecare 
sâmbătă veţi ţine câte o şedinţă, pentru ca a doua zi, fiind 
duminică, cei ce au stat aici târziu la şedinţă să aibă vreme să 
se odihnească". Apoi Madelena se retrage în cabinet şi 
mediumul începe să se deştepte. în şedinţa următoare apare 
din nou Madelena, se întreţine câteva minute cu asistenţa şi 
apoi se retrage, dar apare de această dată şi un bărbat 
îmbrăcat milităreşte în costum de comandant de marină. 
Asistenţa recunoaşte în el pe fostul guvernator al Guyanei 
Franceze din America de Sud, fostul pensionar şi mare 
vindecător din oraşul Mantes, Campana. El salută asistenţa şi 
apoi se adresează doamnei Alexandre: „Doamnă, veţi urma 
de acum înainte şedinţele tot aici. Dumneavoastră veţi fi 
directorul acestor şedinţe. Nici o altă persoană decât 
dumneavoastră să nu atingă mediumul vostru. La şedinţele 
dumneavoastră va veni să prezideze din spaţiu însuşi Allan 
Kardec. Fiica dumeavoastră se va materializa mereu, iar eu voi 
conduce nevăzut şedinţele. Aceasta este prima şi ultima oara 
când mă mai vedeţi materializat. Acum, doamnă, priviţi la 
mine cum se deşteaptă un medium." în acel moment 
comandantul se apropie de medium şi execută pase 
magnetice cu mâinile într-un anumit mod. După câteva 
minute comandantul se retrage după perdele, unde se 


dematerializează, iar mediumul curând după aceea se 
deşteaptă. Şedinţa se ridică în uimirea asistenţei. Astfel au 
urmat în fiecare sâmbătă şedinţele, din 1922 până azi (1933 
- n. ed.), la soţii Alexandre, în strada Maurepas numărul 23. Ele 
durează regulat timp de două luni de zile, după care urmează 
o pauză de două luni de zile. Merită să fac în continuare o 
descriere mai amănunţită a unei şedinţe la soţii Alexandre. 
Mai întâi e necesar să prezint puţin camera unde se ţin 
şedinţele. Această cameră e aşezată la etaj şi are o lungime 
de 4,15 m şi o lăţime de 3,50 m. Pe latura unui perete, cel 
îngust, are o fereastră mascată de o perdea groasă şi o 
pianină în dreptul ei. La un colţ al camerei este uşa de 
intrare, iar în colţul opus atârnă de tavan două perdele negre 
ce se mişcă în dreapta şi în stânga pe o vergea de metal, 
constituind în colţul acela cabinetul negru. Lângă acest 
cabinet se află o masă mică, pe care stă totdeauna un coş cu 
flori proaspete. Pe peretele opus ferestrei se află o masă de 
stejar pe care este aşezat un gramofon. în faţa pianinei 


este o banchetă lungă, unde pot încăpea mai multe 
persoane, iar pe pianină se află o statuetă a Maicii Domnului 
şi un crucifix. 

Alături de pian, pe perete, se află un tablou mare, cu 
fotografia Madelenei. în cabinetul negru se află un fotoliu 
comod pe care stă mediumul. în fine, în faţa pianinei şi a 
cabinetului sunt două rânduri de scaune pentru 12-18 
persoane. în fiecare sâmbătă, la ora 20 şi 30 de minute, sunt 
sosiți toţi participanţii, prieteni cunoscuţi mai de mult, 
oameni cu toată credinţa şi dragostea de a veni să stea de 
vorbă cu cei de dincolo, cu fraţii noştri, care au fost aici 
printre noi, oameni, şi acum îşi duc existenţa ca oameni 
spaţiali, ca oameni cu corp fluidic. Unii dintre participanţi 
vin de la o distanţă de peste 60 de kilometri, fie vreme bună, 
fie vreme rea. Fiecare asistent îşi ia locul desemnat de mai 
înainte, apoi o dată aşezat nimeni nu se mai ridică, nu-şi mai 
schimbă locul. Se aprinde smirnă şi tămâie pentru a se 
parfuma aerul camerei cu emanaţiile acestor produse 
vegetale. Se face apoi tăcere. Doamna director se ridică în 
picioare şi cu o voce tare şi magistrală spune: „Rog tăcere 
absolută. Nu _ uitaţi, nimeni nu are voie să atingă 
materializarea." în acest timp mediumul stă în mijlocul sălii 
pe bancheta din faţa pianinei, cu spatele la asistenţi. Se 
stinge apoi lumina electrică şi se face pentru câteva minute 
întuneric complet. Urmează o tăcere ca de mormânt. 
Mediumul, deşi este în stare de veghe, fiind un clarvăzător 
vede totuşi prin întuneric spiritele. El anunţă că e de faţă şi 
medicul egiptean. Acest medic este un spirit care a fost 
încarnat acum 3.000 de ani în Egipt, unde a făcut mult bine 
omenirii, vindecând mulţi oameni prin ştiinţa lui înaltă. Se 
face din nou lumină. De acum Blaise trece în cabinetul negru şi 
se aşează pe fotoliul său. Se sting din nou luminile becurilor 
albe şi se aprind trei becuri mai slabe şi de culoare roşie. 
Urmează iar o pauză, într-o desăvârşită tăcere. Doamna 
Alexandre se ridică din nou în picioare şi anunţă că o anumită 
persoană - o numeşte şi îi dă adresa - e bolnavă şi nu-şi 
găseşte până acum leac. O voce se aude din sală recomandând 
răbdare. „Mă voi duce acolo să văd ce are". E vocea 
medicului egiptean. Doamna Alexandre roagă imediat pe cei 
asistenţi să-şi îndrepte gândul către bolnavul necunoscut şi 


din toată fiinţa lor să dorească vindecarea lui. După câteva 
minute de aşteptare, medicul egiptean se anunţă din nou şi 
spune: „Am fost, am văzut şi am făcut cele de trebuinţă, de 
azi în atâtea zile va fi bine". După două sau mai multe 
consultaţii de acest gen, începe şedinţa de materializare. La 
un moment dat se aud din unul din pereţi trei lovituri făcute 
de comandorul Campana. E semnul că şedinţa începe şi deci 
să fie pornit gramofonul. Dinainte a fost pregătită placa cu 
cântecul „Cerul a vizitat pământul", cântată de un tenor, 
după care urmează „Berceuse de Joselyn", cântată la 
vioară. Aceste două melodii vor fi repetate mereu tot timpul 
cât va ţine şedinţa. Mediumul Blaise, aşezat pe fotoliul său, 
după câteva tuse, gemete şi suspine, adoarme profund, 
rămânând într-o deplină nemişcare şi linişte timp de două sau 
trei ore. Spiritele - căci sunt o ceată întreagă de spirite - 
colaborează la fenomenele ce vor urma. Spiritul fiicei soţilor 
Alexandre, fosta Madelena, se materializează cu ajutorul 
materialului procurat de la medium - un fel de materie 
vâscoasă, albă, lucitoare şi umedă, numită ectoplasmă, cave 
iese din corpul mediumului sau prin gura lui - şi a fluidelor 
pe care le atrage 


din atmosfera fluidica înconjurătoare şi cu ajutorul fluidelor 
emise de toţi asistenții. Deci cu ajutorul acestui material - ce 
provine din trei surse: medium, atmosferă şi asistenţi - 
spiritul îşi creează prin intermediul forţei de care dispune 
şi după ideologia care rezidă în el un corp omenesc, absolut 
identic cu cel pe care l-a avut în viaţa trecută, corp - repet - 
absolut la fel cu al meu, al dumneavoastră şi cu al oricărui 
om. O dată ce corpul a fost bine constituit, dă la o parte cele 
două perdele ale cabinetului negru şi îşi arată mai întâi numai 
capul, spre a se obişnui cu lumina din cameră. în fine, 
depărtează de tot perdelele şi se arată în faţa cabinetului, 
înclinându-se, dând bună seara şi surâzând asistenţei. Graţios, 
păşeşte prin faţa asistenţilor, îndreptându-se către părinţii ei, 
îşi îmbrăţişează şi sărută mama, apoi pe tatăl său, sărut 
omenesc, sonor ca al oricăruia din noi. Părând că nu are putere 
destulă, se retrage în cabinet, unde îşi adună din nou forţe şi 
fluide şi astfel refăcută apare din nou. De astă dată ia în braţe 
coşuleţul cu flori, îl aduce la nas şi miroase, culege câteva 
garoafe sau trandafiri şi, privind la asistenţi împarte la unii şi 
la alţii după inspiraţie. După o vreme se duce la pianină şi ca 
un copil care nu ştie să cânte poartă degetele peste claviatură 
sau loveşte deodată mai multe clape. Sonoritatea pianului 
pare a fi un întăritor al corpului său fraged şi efemer. Astfel 
„galvanizată", se aşează pe banchetă şi cu graţie îşi 
potriveşte faldurile rochiei. Am uitat să vă spun că rochia sa 
e totdeauna albă, ca un voal de mireasă, dispusă simplu şi în 
numeroase cute. La bust are o bluză decoltată, iar pe cap de 
cele mai multe ori un voal care cade în lături pe umeri. De sub 
voal se văd numeroase şuviţe de păr care la fiecare mişcare 
ondulează şi se revarsă peste sân, în diferite direcţii. Rochia 
atârnă jos, astfel că picioarele nu i se văd. Stând pe banchetă 
se întreţine cu părinţii săi sau cu o persoană din sală despre 
diferite probleme. De la o vreme, părând că oboseşte, că 
slăbeşte vitalitatea corpului său, se îndreaptă către părinţi, 
îi îmbrăţişează şi îi sărută din nou, salută asistenţa, 
spunând: „Mă retrag, căci mediumul meu a început să 
obosească", şi deodată piere din văzul asistenţei rămasă în 
uimire. în unele şedinţe, căutând să împartă flori şi 
persoanelor din rândul al doilea, se întinde peste cei din 
primul rând şi atunci se desface puţin voalul şi bluza şi cu 


această ocazie i se văd braţele goale, roze, cu o carne 
fragedă, o piele catifelată şi de un alb impecabil, ba chiar pare 
că - cu oarecare cochetărie în mişcări se desenează şi sânul 
său virgin, precum şi silueta şoldurilor ori a piciorului. După 
terminarea manifestării Madelenei, vine partea a treia a 
şedinţei, manifestările unor spirite care nu pot să-şi 
materializeze corpul întreg ca Madelena, ci numai o parte a 
corpului, de exemplu faţa sau o mână. Aşa apare 
materializarea parţială a tânărului pictor Daniel Fourier, 
materializarea mâinii primei soţii a mediumului Blaise, 
numită Josephina, ba în unele şedinţe chiar şi mâna 
negricioasă a medicului egiptean. Ele iau mai întotdeauna cu 
mâna lor vie, vizibilă, cărnoasă câte un ecran luminos şi îl 
poartă prin aer, ating cu el diferite persoane în chip de sărut, 
ori le închină în faţa unora în chip de salutare. Alteori se 
vede cum aceste mâini iau câte o floare din coş şi o oferă 
unui asistent. Se vede bine mâna, dar restul corpului 
lipseşte, ca şi cum spiritul a vrut să facă economie de putere 
şi de material. De multe, ori această mână te mângâie, o 
simţi caldă, umană, ca a oricărui om. Mâna fostei soţii a lui 
Blaise, care a fost o biată femeie muncitoare de 


la ţară, e osoasă, cu pielea crăpată, aspră de muncă. Una din 
persoane căreia i se întinsese această mână a reţinut-o puţin, 
dar curios, ea în loc să se retragă, s-a topit, a pierit, 
rămânând acea persoană cu mâna goală. în fine, cum şedinţa 
s-a terminat, un ecran special se ridică, trece prin faţa 
asistenţilor ca şi când un comandant trece în revistă 
compania sa. Se ridică apoi în tavan şi de acolo se aude vocea 
gravă a ghidului Campana care spune: „Bună seara. Sunteţi 
mulţumiţi? Pentru azi şedinţa s-a terminat, faceţi lumină". 
Se aprinde lumina albă şi lumea începe să-şi facă reflecţiile, 
apoi rând pe rând se retrage, pentru a se reuni în şedinţa 
din sâmbăta viitoare. 

Multe condiţii se cer pentru ca să aibă loc o asemenea 
materializare: 

1. Temperatura camerei trebuie să fie caldă. La frig nu 
este posibilă nici o 

materializare, pentru că mediumul, prin faptul transei, 
pierde din căldura corpului 

său, iar dacă mai e nevoie să dea fluide umanizate din 
corpul lui, nu o mai poate 

face decât dacă temperatura camerei e ridicată. 

2. Trebuie să fie întuneric sau, în orice caz, o lumină redusă, 
pentru că lumina albă e 

prea puternică şi împiedică concentrarea fluidelor. în plus, 
lumina zilei, lumina 

becurilor electrice conţin raze violete care ionizează 
atmosfera, făcând-o bună 

conducătoare de electricitate şi punând în pericol viaţa 
trupească a mediumului. 

Aceşti ioni aerieni lucrează asupra particulelor care 
constituie atomii şi în loc să-i 

adune la un loc, îi dispersează, lată de ce spiritul - cu 
toată dorinţa, cu toată 

cunoştinţa ce o are de a manipula particulele electronice şi 
protonice - nu mai are 

posibilitatea de a le aduna şi deci să facă un corp de carne. 
Şi când te gândeşti la 

ignoranţa celor mulţi care cer şi argumentează ca aceste 
manifestări să se facă în 

plină ziuă sau în plină lumină electrică. Desigur că ei afirmă 


că aceste manifestări, 

făcându-se la o lumină obscură, sunt un subterfugiu al 
spiritiştilor. în şedinţele de 

materializare se întrebuinţează o lumină mai redusă, aceea a 
unor becuri electrice 

cu sticlă roşie sau învelite cu hârtie roşie, pentru motivul că 
razele luminii roşii au 

aproape acelaşi număr de vibraţie cu cele ale fluidelor 
emanate din corpul omenesc. 

Şi zămislirea copilului în pântecele mamei se face tot la 
întuneric. Numai cu trecerea 

timpului, numai după şedinţe repetate, spiritul se antrenează, 
se obişnuieşte încetul 

cu încetul, învaţă să manipuleze fluidele, particulele extrafine 
ale spaţiilor, spre a le 

concentra şi a face cu ele mai întâi o arătare fluidică mai apoi 
una cvasi-umană şi, 

în fine, una perfect omenească. Numai când spiritul a ajuns 
la o abilitate perfectă, 

numai atunci poate permite să fie atins sau fotografiat 
corpul materializat, atunci 

poate să stea în lumina zilei, cum a fost cazul materializării 
cu Kate King, făcută în 

casa marelui savant W. Crooks. 

3. Camera unde se ţine şedinţa trebuie să fie departe 
de zgomotul străzii, 

pentru că vibraţiile dezordonate ale vuietului produse de 
circulaţie, de zgomotul 

străzii, împiedică gruparea particulelor care se dispun după 
anumite linii, în mod 

armonic. 


4. Persoanele care participă să fie puţine şi 
întotdeauna aceleaşi. Motivul 

acestei cerinţe este următorul. Fiecare persoană are o 
emanaţie proprie de fluide. 

Vibraţiile acestor fluide vor fi deci variate. Dacă vor fi puţine 
persoane, ele se vor 

putea cunoaşte repede, se vor îmrurieteni, se vor simţi 
apropiate sufleteşte. 

Această concordanţă psihică, această simpatie face cu 
vremea ca să se stabilească 

şi o armonie de fluide, adică întreaga asistenţă va emite 
fluide cu aceaşi tărie, cu 

aceaşi amplitudine, cu acelaşi număr de vibrații, 
creându-se o armonie ce va 

contribui admirabil la producerea materializării. 

5. Oricare ar fi rangul şi dorinţa celor ce ar dori să ia parte 
la asemenea şedinţe, 

se recomandă să se introducă la fiecare şedinţă numai câte 
una sau două persoane 

străine, pentru că noua persoană din curiozitate va fi mai 
atentă, va privi cu ochii 

celui care n-a mai văzut şi din fiinţa lui vor ieşi fluide care nu 
sunt la acelaşi numitor 

cu al celorlalţi asistenţi. 

6. Starea de umiditate a aerului din cameră sau din 
atmosfera ambiantă să nu 

fie prea mare, căci în acest caz nu mai poate avea loc 
manifestarea. Astfel, în zilele 

ploioase manifestările sunt foarte slabe sau reduse cu totul, 
din cauză că umiditatea 

împrăştie ca şi lumina particulele eterice. într-o zi doamna 
Alexandre a primit nişte 

flori frumoase, pe care le-a stropit şi le-a pus într-o carafă cu 
apă. Ei bine, în acea 

seară materializarea nu a avut loc. Ghidul Campana a 
explicat atunci: „Doamnă, 

florile ce le-aţi primit sunt foarte frumoase, parfumul lor e 
prielnic materializării, dar 

ele fiind prea umede, vaporii din carafa plină cu apă au 
împiedicat producerea 


corpului materializat". 

7. E nevoie ca în timpul acestor şedinţe să fie muzică. 
Undele, sonore, armonice, 

înlesnesc totdeauna fenomenele spirituale. Astfel, la 
începutul fiecărei şedinţe, 

oriunde pe pământ, se cântă de cineva din asistenţi la un 
instrument muzical, 

câteva bucăţi melodioase, de preferinţă religioase. Se pot 
asculta şi înregistrările pe 

suport magnetic (gramofon). Aceste vibrații armonice 
înlesnesc adunarea 

particulelor eterice cu care entitatea poate sa-şi creeze corpul 
său de carne efemer. 

8. în fine, între alte multe condiţii este şi starea sănătăţii 
mediumului, precum şi a 

asistenţilor, dar mai presus de toate este liniştea, 
calmul lor sufletesc şi 

concentrarea lor mentală. într-adevăr, omul pe pământ are 
două euri - eul inferior, 

personalitatea şi eul superior, spiritul. Se ştie că eul inferior, 
sub influenţa corpului 

dorinţei şi a celui carnal, emite din sânul său unde electro- 
magnetice. La rândul său, 

şi eul nostru superior, cel spiritual şi nemuritor, emite valuri 
de energie electrică. 

Aşa fiind, se înţelege de ce e nevoie ca atât mediumul, cât 
şi asistenții să fie pe 

deplin sănătoşi şi în acelaşi timp calmi, senini 
sufleteşte, adică nesuferinzi, 

neîndureraţi, eliberaţi de patimi, pentru că ei trebuie să 
emită din corpurile lor, din 

eul lor extern şi intern, energii ce vor ajuta sforţările 
spiritului dornic de a se 

materializa într-o haină de ocazie. în zilele când aceste 
condiţii nu au fost 

îndeplinite, manifestarea nu a fost pe deplin posibilă. 
Această manifestare ştirbită 

se traduce printr-o nesimetrie a corpului, lipsa 
frumuseţii figurii, o ezitare a 

materializării, care luptă cu dificultăţi şi care se arată prin 


greutatea de a umbla şi a 


vorbi. De aici concluzia care s-a tras: în afară de împlinirea 
acestor condiţii, e nevoie şi de o mare atenţie a celor prezenţi 
şi o dorinţă vie ca materializarea să fie clară, puternică, în 
toate aspectele ei. 

O recomandare generală pentru toate cercurile de pe pământ 
unde se formează asemenea creaţii temporale, este ca 
acestea să nu fie atinse, pentru că e posibil ca ele să dispară 
ca fulgerul, iar dispariţia lor bruscă să producă o traumă atât 
de puternică mediumului încât poate surveni moartea. Un 
asemenea caz s-a - produs şi la Mantes. Pe când tânăra fată 
se îndrepta către dreapta primului rând de asistenţi unul din 
ei, din curiozitate, o pipăi discret pe braţ. Acest contact 
neaşteptat, nepermis al unui om cu corpul materializat, a 
produs o disociere fulgerătoare a materializării, care s-a 
transformat cât ai clipi din ochi într-un nor de mărimea unei 
portocale şi care, ca fulgerul, s-a îndreptat către cabinetul 
negru. în acelaşi timp din cabinetul negru se auzeau 
gemetele mediumului şi tot de acolo se auzea glasul ghidului 
Campana, care spunea: „Doamnă, v-am recomandat să nu vă 
atingeţi de materializare. De ce nu aţi ascultat?" Doamna 
Alexandre protestează că nu a dat niciodată nimănui o 
asemenea autorizaţie şi-l rugă să-i spună cine este indiscretul 
care a făcut acest gest nenorocit. Ghidul nu a indicat pe 
îndrăzneţul neascultător, care desigur că a făcut acest act ca 
să se încredinţeze şi mai bine de natura reală a manifestării, 
uitând că aici e vorba de o creaţie gingaşă şi efemeră, făcută 
după alte legi decât cele fizice. 

în anul 1926, în ziua de 5 septembrie, s-a văzut un fapt deo 
importanţă şi mai covârşitoare. Din cauze neprecizate, dar în 
special din cauza unei involuntare depresiuni de energie 
psihică a asistenţilor, s-a întâmplat că materializarea a slăbit 
din vioiciune, corpul său s-a înmuiat, figura i s-a zbârcit, 
ofilindu-se ca aceea a unei bătrâne, iar corpul a început săi 
se turtească, afundându-se cu picioarele în planşeul casei, 
până în genunchi. La vederea acestei scene, mama îi adresă 
câteva cuvinte de încurajare şi în acelaşi timp le recomandă 
asistenţilor să voiască puternic mental ca materializarea să 
aibă toată puterea spirituală de a se menţine. La aceste 
cuvinte părinteşti, încurajatoare, şi a valului de energie 
mentală primită de la asistenţi, fetiţa s-a ridicat şi şi-a reluat 


forma completă, cu toată frăgezimea tinereţii ei. Din cele 
expuse se trage concluzia că la formarea unei fiinţe de ocazie, 
a unei materializări, contribuie întâi spiritele prin forţa lor 
spirituală, în al doilea rând mediumul, iar în al treilea rând 
cei ce asistă la şedinţă. 

Cu cât anii au trecut, cu cât şedinţele s-au înmulţit, cu atât 
acest spirit, Madelena, a putut să-şi creeze un trup din ce în 
ce mai bine organizat şi deci cu o durată mai mare de timp. 
în anii din urmă aşa de bine se perfecţionase în a-şi face haina 
sa de carne, încât în 1926, luna iunie, la o şedinţă Madelena se 
adresă domnului Alfonso Costa, fostul prim-ministru al 
Portugaliei şi azi (1933 - n. ed.) membru delegat al Portugaliei 
la Societatea Naţiunilor, căruia îi oferi grațios braţul ei. 
Domnul Costa a declarat că a simţit lângă sine căldura 
corpului şi frăgezimea braţului. 


0. Doamne, cum să-Ţi mulţumim că ai permis această 
manifestare, această 

demonstraţie că sufletul nostru nu piere o dată cu distrugerea 
lutului în care zace o 

scurtă vreme omul cel veşnic! 

Ce minunate simt operele Tale! în mod normal, omul se 
zămisleşte, se dezvoltă până la punctul de a vedea lumina 
zilei în nouă luni, iar spiritele pot - dacă li se îngăduie - să-şi 
fabrice un corp de carne în câteva minute. Vezi înaintea ta o 
fiinţă creată dintr-un fum, un om întru totul asemenea cu 
toată lumea, care se mişcă, vorbeşte, ridică obiecte, 
dansează, cântă la un instrument sau din voce, mănâncă 
bomboane, bea apă şi deodată, ca o nălucire, piere din faţa 
asistenţilor. „Ce minune!" Parcă aud cum gândiţi în mintea 
dumnea->voastră şi cu toate acestea tot ce v-am spus sunt 
fapte reale, naturale, dar necunoscute de majoritatea 
oamenilor. 

Cine dispune de mijloace băneşti merită să facă un sacrificiu şi 
să se ducă în Franţa, spre a vedea asemenea fenomene. în 
acest scop e necesar ca în prealabil persoana care doreşte să 
asiste la asemenea şedinţe să scrie doamnei Alexandre, 
pentru a supune din vreme această cerere la aprecierea 
maestrului nevăzut, comadantul Campana, şi el dacă aprobă, 
vi se va fixa o zi hotărâtă pentru a lua parte la şedinţă. Până în 
prezent Madelena s-a arătat de peste 200 de ori. Faima 
acestor fenomene s-a răspândit în toată Franţa, în toată 
Europa, peste tot globul. Din toate punctele pământului se 
îndreaptă militari, episcopi, medici, savanţi, oameni cu 
preocupări şi cu ranguri sociale diferite. Pe lista persoanelor 
care au vizitat acest cerc spiritist sunt trecuţi oameni din 
America, Australia, Noua Zeelandă, ca să vadă cu ochiul lor 
acest uimitor fenomen, care demonstrează până la deplina 
convingere că sufletul este nemuritor. Au fost şi din ţara 
noastră multe persoane care au fost la Mantes şi au participat 
la şedinţe dintre care cităm pe doamna Radovici, domnul 
locotenent colonel Gosianu, domnul inginer Stănulescu, 
doamna farmacist Benţe, domnul inginer Capri şi alţii. Va 
veni vremea când şi în ţara noastră se vor forma mediumi de 
materializare şi arunci mulţi din necredincioşii noştri vor 
avea ocazia să vadă această sublimă operă divină. 


Terminând, aş dori să reţineţi aceste puncte 
cardinale: 

1. Corpul carnal pe care îl vedem, îl pipăim, îl îngrijim, îl 
adorăm şi cu care ne 

mândrim este un simplu instrument trecător al spiritului. 

2. Adevăratul om este o mică scânteie, nevăzută de ochii 
omului, care se află 

aşezată în mjlocul creierului nostru. El este conducătorul 
corpului nostru. El este 

nemuritor şi menit ca în decurs de miliarde de ani să 
prospere mereu, până va 

ajunge o forță infinită a cosmosului. 

3: Pe pământ existăm noi, oameni, animale, vegetale şi 
minerale, iar în Cer - 

spiritele lor. Lumea de Sus conduce lumea de jos. 

4. Câteodată, când se permite de marile spirite 
conducătoare ale pământului, 

unele fiinţe umane ale spaţiilor se pot arăta aici pe pământ. 
în acest caz ele au de 

obicei forma şi limbajul uman al ultimei lor încarnări. 


într-o zi, aflându-mă la cofetăria Riegier într-un cerc de colonei 
şi generali pensionari şi venind vorba despre om, de sufletul 
lui, mă întrebă una din persoanele asistente de la masa 
aceea dacă mai fac studii asupra nemuririi sufletului. Am 
răspuns că acest subiect mă pasionează din ce în ce mai mult. 
O altă persoană, din tabăra celor sceptici, declară că el nu 
crede în asemenea fapte. La această afirmaţie, un domn 
maior pensionar, cu numele Ştergeanu, afirmă că rău face de 
se îndoieşte, căci de ar vedea un caz, două, nu ar mai avea 
asemenea păreri. „Eu am trecut printr-o asemenea probă şi 
de aceea afirm că spiritul omului continuă existenţa şi dincolo 
de moartea corpului. Şi pentru convingerea dumneavoastră, 
am să vă povestesc o întâmplare petrecută în anul 1900, pe 
când eram căpitan la regimentul de geniu din Focşani. La 
vremea aceea aveam în compania mea ca sublocotenent pe un 
oarecare lon Grigoraru. Tot în Focşani pe vremea aceea exista 
o familie germană - consulul Germaniei în acest oraş, al cărui 
nume îmi scapă acum. El avea două fete foarte frumoase, cea 
mai mică fiind şi o admirabilă pianistă. Grigoraru a văzut-o, a 
plăcut-o şi ca umbra se ţinea de ea. La grădina publică, la 
concerte, la balul de la Prefectură, unde veneau şi aceste 
fete, Grigoraru era nelipsit. Toată lumea observase 
înclinarea lui pentru fata cea mică a consulului. Păreau doi 
porumbei ce se iubesc, încât făcea plăcere şi celor ce au 
observat această iubire. în fine, sublocotenentul se decide să 
se însoare. Se prezintă părinţilor fetei şi o cere de soţie. Deşi 
neamţul ar fi dorit să aibă de ginere un german, totuşi faţă de 
tinereţea băiatului, frumuseţea lui bărbătească, situaţia lui 
socială şi simpatia fetei pentru el, acceptase această 
căsătorie. Dar a intervenit o problemă: consulul nu avea altă 
avere decât o casă şi un loc vast în jurul casei. El dădea ca 
zestre fetei lui jumătate din acest loc, atât. Cum cota de zestre 
era de 60.000 lei, rămânea să se stabilească dacă acest loc 
valora această sumă. Soţia colonelului de la regimentul din 
Focşani, care urmărise dragostea celor doi tineri, aflând de 
această situaţie rugă pe soţul ei să facă tot posibilul ca să 
înlesnească unirea acestor două suflete, care se iubesc atât 
de mult. Pentru acest lucru, colonelul numi o comisie de trei 
ofiţeri din sânul regimentului, care să vadă locul şi să-l 
estimeze. Aceşti camarazi, ca să vadă unirea efectuată, au 


declarat că locul valorează 60.000 de lei. Raportul a fost 
înaintat de colonel Ministerului de Război, care a dat un 
răspuns afirmativ. Pe baza acestei aprobări s-a făcut nunta şi 
s-a întemeiat o căsnicie de mai mare dragul. Curând sosi şi un 
copilaş. Când copilul avea trei luni a venit un ordin de la 
regiment ca să se detaşeze un pluton pentru unul din forturile 
din jurul Bucureştilor, care la acea dată se terminase de 
construit şi fusese înzestrat cu tot materialul de apărare în caz 
de război. Colonelul, neştiind care unitate să o detaşeze, decise 
să tragă la sorţi. A scris pe bilete companiile, le puse în chipiul 
unui ofiţer şi de faţă cu toţi ofiţerii a tras un bilet. A ieşit 
compania a treia a căpitanului Ştergeanu. Prin acelaşi sistem 
a fost tras la sorţi din această companie un pluton cu ofiţerii 
săi. Destinul a ales să plece la Bucureşti sublocotenentul 
Grigoraru. A fost jale mare pe familia lui şi a germanului, 
pentru că se despărţeau unii de alţii. Şi totuşi ordinul trebuia 
executat. S-a îmbarcat în tren acest pluton, cu toată zestrea 
lui şi cu toată gospodăria lui Grigoraru, şi au pornit cu toţii 
spre Bucureşti. Trenul militar ajunse între staţia Brazi şi 
staţia Prahova, de pe linia Bucureşti-Ploieşti, unde din 
cauza ploilor abundente 


terasamentul se înmuiase, slăbind linia. Trenul, ajuns în acest 
punct, a început să oscileze. Era o zi caldă, cu zăduf. Soţia 
ofițerului ieşise pe culoar cu copilul în braţe, privind la dreapta 
şi la stânga. La un moment dat vagonul oscilă brusc într-o 
parte. Doamna îşi pierdu echilibrul şi, într-o uitare de sine, 
căută să se rezeme de peretele vagonului; prin această 
mişcare, copilul din braţele sale a fost proiectat pe fereastra 
deschisă a vagonului. Mama, văzând acest lucru, inconştientă, 
se repezi la uşă şi se azvârli afară. în acelaşi moment vagonul 
se înclină şi se răsturnă, târându-se câţiva metri, până la 
oprirea trenului. Copilul şi mama au fost zdrobiţi şi prefăcuţi 
într-o masă de carne şi sânge. Sublocotenentul Grigoratu în 
acest timp se afla în compartimentul vagonului şi citea nişte 
note. Când vagonul s-a răsturnat, a ieşit pe o fereastră, 
căutând şi întrebând unde e soţia şi copilul său. Soldaţii toţi 
exclamau: „O femeie şi un copil sunt sub vagon". Grigoraru 
înţelese drama. O lovitură de trăsnet îi trecu prin creier şi o 
luă la fugă peste câmp. Ajunse în comuna Brazi, la han, 
obosit, cu tunica fluturând, cu părul dezordonat şi plin de 
noroi pe ghete şi pantaloni. Se opri şi cu un aer dement 
exclamă: „Săracii, sunt sub vagon! Vai, soţia mea, sărmanul 
meu copil!" Ţăranii au înţeles imediat că au de-a face cu un 
nebun. Dar în curând a venit vestea de la gară că s-a 
întâmplat o nenorocire. Un tren a deraiat. S-a strâns lumea, 
au sosit ajutoare de la Ploieşti şi au repus trenul pe linia ce s- 
a reparat. Soldaţii au fost dirijaţi mai departe la Bucureşti, iar 
masa de carne strivită a copilaşului şi a soţiei lui Grigoraru a 
fost aşezată într-un coşciug provizoriu, preparată spre a nu se 
strica şi înapoiată cu sublocotenentul la Focşani, unde s-a 
făcut o înmormântare la care a luat parte tot oraşul. A fost o 
jale nemaivăzută în capitala judeţului Putna. Toate ziarele de 
la acea vreme au scris despre această nenorocire. în locul lui 
Grigoraru a fost trimis la fort un alt ofiţer, iar el a căzut într-o 
completă prostraţie. Avea mintea tulbure, dar era liniştit. 
Colonelul a dispus să nu facă nimic, să fie lăsat în pace, să 
vină când vrea, să facă ce vrea, până îşi va reveni din 
groaznica lovitură a soartei. 

într-adevăr, încetul cu încetul el se însenină, deveni din ce în 
ce mai conştient şi îşi îndeplinea cât se poate de bine rolul de 
militar, dar era sjnguratic, tăcut, totdeauna trist de moarte. A 


trecut un an. într-o seară de iulie mă întorceam cu soţia mea 
de la grădina publică şi în drum spre casă trecem pe strada 
unde locuia sublocotenentul Grigoraru. Când ajungem în 
dreptul ferestrelor casei sale auzim o melodie superbă 
interpretată la pian. Cum soţia mea era o cunoscătoare a 
muzicii, urmase conservatorul din Bucureşti - mă opri şi-mi 
spuse: „Ce splendidă interpretare, ce digitaţie admirabilă! Dar 
cine să cînte la Grigoraru? Şi mai ales cum de cântă pe 
întuneric? Ei, bietul băiat, îi plăcea muzica! în fiecare seară 
soţia sa, care era o excelentă pianistă, îi cânta la pian. Se 
vede, spuse soţia mea, că a început să se consoleze. O fi 
având o prietenă ca să-l distreze puţin." A doua zi, spre seară, 
fiind prin oraş cu soţia, îl vedem pe trotuarul opus pe 
sublocotenentul  Grigoraru; Soția îmi spuse: „Uite pe 
Grigoraru, ia cheamă-l să ne spună cine cânta aseară aşa de 
frumos". Imediat îl şi chemai. După ce s-a apropiat şi ne-a 
dat bună seara, soţia mea îl întrebă: „Domnule 
sublocotenent, aseară trecând pe sub ferestrele locuinţei 
dumneavoastră am auzit o muzică frumoasă, splendid 
executată. Dacă nu suntem 


indiscreţi, cine cânta?" La această întrebare sublocotenentul 


şi-a plecat ochii, s-a 
întunecat şi a tăcut. Eu am intervenit: „Ei, dragul meu, eşti 
tânăr, eşti supărat, îţi 
este permis ca o persoană tânără şi drăguță să îţi cânte la 
pian". La aceste cuvinte 
sublocotenentul ridică capul şi cu ochii holbaţi spuse; 
„Domnule căpitan, memoria 
iubitei mele soţii şi a îngeraşului meu nu se vor şterge din 
acest creier. Sufletul lor îl 
voi cinsti cât voi trăi. Altă femeie nu voi mai atinge!" După, 
aceste cuvinte se 
cuvenea ca subiectul să fie închis, dar femeia tot femeie, şi 
soţia mea reveni: 
„Respectăm sentimentele dumneavoastră şi totuşi te rugăm 
să ne spui cine cânta 
aşa de măiestrit?" La această întrebare nepermisă, el 
răspunse: „Eu". Soţia mea 
răspunse: „Ştiu că dumneata cunoşti notele, că plimbi 
degetele pe claviatură, dar 
de cântat şi mai ales de o interpretare atât de artistică nu 
eşti în stare. Acolo a fost 
o altă mână." Presat, constrâns într-un mod nepermis de 
insistența soției mele, el 
răspunse după un lung oftat. „Doamnă, v-aş spune un secret, 
dar vă rog, vă conjur 
să nu-l divulgaţi nimănui." Amândoi am răspuns că 


deoarece se face apel la 

onoarea noastră, nu vom spune la nimeni. Asigurat de 
fagăduiala noastră, el spuse: „în fiecare seară vine soţia 
mea şi îmi cântă o oră, două şi apoi pleacă. 
Dumneavoastră aţi auzit-o cântând pe iubita mea soţie." La 
această afirmaţie am rămas amândoi înmărmuriţi. Cum o să 
vină o moartă să cânte la pian? Corpul ei era la cimitir. Și 
soţia mă atinse cu cotul, dându-mi de înţeles că sărmanul 
este tot nebun. Dar ca şi cum ar fi înţeles starea noastră 
spirituală, gândul nostru, spuse: „Dacă doriţi să vă 
încredinţaţi de acest fapt, poftiţi, veniţi la mine şi vă veţi 
convinge, lată, puteţi veni astă-seară, la ora zece." La 
această propunere am răspuns afirmativ şi ne-am despărţit. 


Abia aşteptam să se facă ora zece seara. La această oră ne-am 
îndreptat către casa lui Grigoraru. Când să intrăm în casă, uşa 
se deschise şi o bătrână ne întâmpină: „Bine aţi venit. Mi-a 
spus fiul meu de venirea dumneavoastră, dar nu ştiu dacă a 
făcut bine de a divulgat faptul că soţia lui vine în fiecare 
seară, să ne cânte câte o oră şi apoi pleacă." Auzirea acestor 
cuvinte din gura unei bătrâne ce nu trecuse prin focul 
sufletesc ca fiul său, deci în toate facultăţile mintale, ne-a 
făcut să reflectăm că în toată această poveste trebuie să fie 
ceva serios. Ne-au primit în salon şi discuţia se urmă despre 
mulţumirea ce i-a acordat-o Dumnezeu fiului ei, de a şti că 
soţia şi copilul său trăiesc, dar nu într-un corp de carne. La un 
moment dat intervine în discuţie sublocotenentul, care ne 
rugă să-i permitem să stingă lampa cu petrol, căci lumina 
face rău soţiei sale (aşa i se ceruse din primul moment al 
apariţiei sale). Negreşit, pentru a fi părtaşi la marea minune 
de a vedea o moartă vie, am primit această propunere. 
Curând ochii noştri s-au obişnuit cu întunericul şi vedeam bine 
obiectele din interiorul camerei. Deodată sublocotenentul 
spuse: „lat-o! Vine!" Ne-am îndreptat privirile spre uşă, dar 
aceasta nu se deschise şi nici nu se vedea cineva. Facem ochii 
mari, ne concentrăm privirea şi tot nu vedem nimic. 
Sublocotenentul ne spune după un minut: „Soţia mea vă 
salută. S-a aşezat la pianină şi vă întreabă ce doriţi să vă 
cânte." La această întrebare, cum era la modă pe atunci şi se 
cânta de către toate orchestrele valsul lui Strauss „Dunărea 
albastră", soţia mea propuse să cânte acest vals. Deodată 
auzim vibrând aerul din cameră de notele pianinei şi un vals 
divin ne atrase privirile spre pianină. Simţeam cum notele 
se ridicau şi coborau, vedeam scaunul din faţa 


pianinei, dar nu vedeam pe nimeni cântând la pianină. 
Cântecul ne fură gândurile şi ne-am pomenit când s-a teminat 
că sublocotenentul ne întreabă ce dorim să ne mai cânte 
soţia sa. Atunci soţia mea, o cunoscătoare a muzicii, ca să 
descopere eventuala şarlatanie, propuse să cânte „Fuga" de 
Bach. Abia termină de spus şi pianina răsună într-o execuţie 
impecabilă cu această piesă muzicală. în fine, soţia mea a 
propus şi alte lucrări din compoziţia lui Liszt şi Bethoven. 
După câteva interpretări fără cusur, sublocotenentul anunţă: 
„Acum soţia mea pleacă, vă salută". Am privit adânc să 
străpungem cu privirile noastre şi pereţii, ne-am plimbat 
privirile prin toată camera şi spre uşă, dar nici de data 
aceasta nu am văzut pe nimeni altul decât pe Grigoraru şi pe 
mama lui. A aprins lampa, dar privirile noastre se întorceau 
mereu spre pianină. Ca şi cum ar fi citit gândul nostru, 
Grigoratu se repezi la pianină, îi apucă mânerul lateral şi o 
trase pe roţile ei departe de zid, zicându-ne: „Priviţi, este o 
pianină obişnuită, nu are nici rulou cu foaie, nici dispozitiv 
electric": (De fapt, la acea vreme lipsea electricitatea în 
Focşani). L-am privit şi ne-am, încredinţat că nu avea nici o 
adaptare pentru o execuţie mecanică. în orice caz, chiar de 
ar fi avut, acest dispozitiv nu putea să răspundă atât de 
prompt la comenzile soţiei mele, care a cerut fragmente din 
diferite opere ale mai multor compozitori. Am mulţumit 
pentru onoarea şi fericirea de a lua cunoştinţă de un 
asemenea fenomen şi am plecat acasă. N-am dormit toată 
noaptea. Am discutat despre această minune ca pianul să 
cânte, ca o fantomă nevăzută a soţiei sublocotenentului să 
vină să cânte, şi ca el, sublocotenentul, să o vadă şi să 
înţeleagă vorbirea ei, noi nevăzând-o şi neauzind-o. Ni se 
părea o minune pe care nu am fi putut-o crede dacă nu am fi 
auzit melodiile acelea, execuţia aceea divină, nu umană. 
Această comunicare dintre un pământean şi un spirit aduse 
curând o schimbare, o linişte, o seninătate şi o bunătate în 
fiinţa sublocotenentului, de nu mai era de recunoscut. Era 
iubit de toată lumea, era respectat pentru noblețea 
caracterului său. Afirma colegilor săi că e fericit că ştie că 
omul nu moare, că spiritul trăieşte în jurul nostru sub alte 
stări, că îşi cunoaşte rostul vieţii sale şi că va părăsi această 
lume prin înecare. într-adevăr, destinul i s-a împlinit aşa cum 


i se spusese de cei de Sus. în anul 1912 se execută o mică 
manevră navală a flotilei noastre fluviale pe Dunăre cu 
concursul geniştiior (pontonieri). într-unui din aceste vase, în 
şalupa „Trotuş" se afla şi locotenentul lon Grigoraru. în dreptul 
oraşului Hârşova un vas austriac ce trecea în josul Dunării, lovi 
în coastă această şalupă, o sparse şi în câteva minute s-a dus 
la fund cu locotenentul lon Băncilă, maiorul Stoenescu, 
plutonierul Tănăsescu şi locotenentul Grigoraru, care imediat 
când s-a spart vasul a îngenunchiat şi a zis: „Acum, Doamne, 
slobozeşte pe fiul tău amărât în această existenţă 
pământească". Nu a putut scăpa decât sublocotenentul 
Gheorghe Petreşcu, azi colonel, şi plutonierul lancovache, azi 
căpitan pensionar. Cei ce sunt mai în vârstă în Focşani pot 
mărturisi de aceste evenimente şi personaje." 

Consemnat de mine, prof. 

Scarlat Demetrescu Bucureşti, 

16 mai 1926 


*S-a afirmat că omul este coroana creaţiei lui Dumnezeu pe 
pământ. Această aureolă dată omului o merită pe drept 
cuvânt când vezi la ce înălţime de gândire s-a putut ridica. 
Rămâi uimit în faţa calculelor lui minunate, a analizelor lui 
profunde, a cercetărilor şi descoperirilor sale. Azi el 
scotoceşte fundul oceanelor pentru a reprezenta contururile 
sale geografice, încearcă să conserve razele calorice ale 
soarelui spre a le utiliza iarna sau spre a le transforma în alte 
genuri de energie necesare în industrie. Azi se cercetează 
compoziţia atmosferei în păturile ei cele mai înalte ori se 
studiază posibilitatea utilizării forţei motrice a mareelor. Omul 
scrutează cu telescoape uriaşe abisurile infinitului ori 
analizează prin bombardarea cu razele alfa ale toriului 
atomul de radiu, pentru a afla constituţia lui, a 
electronului, protonului şi neutronului său. Omul nesăţios de 
a cunoaşte caută mereu să fure secretele naturii, ale 
infinitului mare, macrocosmosul, ca şi ale infinitului mic, 
microcosmosul, dar mai presus de toate se străduieşte sa afle 
ce este viaţa. 

Când te gândeşti că acum o sută de ani dacă ar fi afirmat 
cineva că stând culcat în patul tău, vei putea asculta 
orchestra simfonică din Washington, Opera din Milano, pe 
tenorul Cormai din Londra sau pe conferenţiarul din Viena, l- 
ai fi crezut nebun. Nici în descrierile lui Jules Verne nu ai fi 
putut bănui că vom putea ajunge să călătorim ca păsările 
prin aer. 

Mâine-poimâine veţi putea vorbi prin telefon şi veţi privi în 
placa de sticlă mată figura celui care îţi vorbeşte de la Praga 
ori de la Londra. Cine ştie ce ne rezervă viitorul! 

Există o lege în universul întreg care sileşte ca mineralii, 
vegetalul, animalul, omul, planetele, stelele, toate şi totul să 
se transforme, să avanseze spre forme mai bune, superioare, 
E legea evoluţiei, legea progresului. 

Omenirea, graţie acestei legi, prin aleşii ei a făcut studii, 
observaţii, experienţe asupra materiei tangibile, analizabile 
în laborator, şi a stabilit forţele care o animă, a găsit normele 
legile după care aceste forţe lucrează asupra ei. 

*în jurul nostru se petrec şi fenomene ce se desfăşoară în 
cadrul altor categorii de materii, ce nu se pot cerceta în 
laborator. Ele par a fi animate de alte forţe şi după alte legi 


decât cele ale materiei fizice. Acestor fenomene li s-a dat 
numele de paranormale, hiperfizice, metapsihice. Dar în 
goana cea mare după cercetările lumii fizice s-a neglijat 
cercetarea acestor fenomene şi energii. 

De vreo 70 de ani încoace, mari inteligenţe, mari savanţi ai 
lumii, din seria celor care au adus lumină asupra datelor 
ştiinţifice ce le posedăm azi, au început să-şi îndrepte ochii şi 
asupra acestor fenomene ciudate pentru ei, dar foarte 
normale şi naturale, căci nimic nu se produce în univers care 
să nu fie natural. Dintre aceştia vă citez pe William Crookes, 
Russel Wallace, Charles Richet, Schrenk Notzing, Oliver Lodge, 
William James, Ernest Bozzano, Ochorowitz, Morseli, William 
Barrett, Lombroso, Camille Flammarion şi mulţi alţii, unul mai 
strălucitor decât altul. 


Vă reamintesc că Crookes este descoperitorul thaliului, al 
materiei radiante, al tuburilor fără aer care au condus la 
descoperirea becului electric de azi. El a lăsat o cale 
luminoasă în urma sa, plină de descoperiri şi în domeniul 
fizicii şi a chimiei. Wallace, marele naturalist, emulul lui 
Darwin, ne-a făcut cunoscută flora şi fauna Oceaniei şi a 
Africii, regiuni necercetate până atunci de naturalişti. Richet 
este membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa, profesor de 
fiziologie şi cercetător neobosit al fenomenelor vieţii umane. 
Cine nu cunoaşte pe Oliver Lodge, profesor de fizică la 
Facultatea de Ştiinţe din Birmingam, unul din autorii 
descoperirii acţiunii ionilor în natură? întreaga Americă îl 
cunoaşte pe eminentul psiholog şi filosof William James, fost 
profesor de psihologie la Universitatea Harvard din New York. 
Lucrarea profesorului şi neobositului cercetător Ernest 
Bozzano din Italia este tradusă în multe limbi şi cunoscută în 
întreaga lume. Şi aşa, rând pe rând, tot mai mulţi din oamenii 
de seamă ai omenirii încep să se ocupe şi să experimenteze 
problemele transcendentale, probleme care până ieri erau 
desconsiderate ori batjocorite, iar cei ce se îndeletniceau 
cu ele erau socotiți minţi obosite, autosugestionaţi, 
şarlatani ori candidaţi pentru balamuc. Seria acestor 
fenomene ciudate, uimitoare prin natura lor, e nespus de 
mare, dar pentru că nu dispun decât de o oră, mă voi mărgini 
la cele mai importante: scrierea unui creion singur, scrierea 
proiectată, telekinezia, levitaţia, proiecţii cryptestezia, 
moniţia, premoniţia, telepatia, ectoplasmia. Presupunând 
că nu toată lumea cunoaşte această nomenclatură 
ştiinţifică, sunt dator a da câte o mică explicaţie referitor la 
fiecare din ele. Sunt cazuri când în prezenţa unor persoane 
numite mediumi, din fiinţa cărora iese mai uşor decât de lao 
persoană obişnuită o materie eterică numită fluid, se vede 
cum un creion pus pe masă se ridică singur, ziua în amiaza 
mare, şi începe să scrie pe o coală de hârtie albă. E un 
fenomen ce stârneşte admiraţia şi e socotit pe nedrept ca 
fiind un fapt nenatural, ca rezultatul unui truc. Pare ciudat, dar 
acest fenomen este tot atât de natural ca şi când acest 
creion ar fi ţinut şi condus de o mână umană. Dar uimirea 
întrece limita şi în mintea necunoscătorului încep să se nască 
bănuieli când asistenții stând în semi-iobscuritate trei-patru 


minute, după aprinderea becurilor electrice constată una- 
două pagini de hârtie scrise cu cerneală în limba maternă a 
asistenţilor ori într-o limbă străină sau chiar într-o limbă 
vorbită cu mii de ani în urmă. E ceea ce se numeşte scrierea 
proiectată, scrierea aplicată direct pe hârtie, fără nici un 
condei. Şi astfel sunt lucrurile orânduite în lume, ca omul în 
viaţa lui să afle, să audă şi să vadă lucruri ce pentru 
moment îi tulbură mintea, lată un caz. Stând într-o cameră 
mai puţin luminată, dar mai ales seara pe întuneric, asistenții 
văd pe un perete din faţa lor o mână care scrie un text 
format din litere luminoase. Pare că ar fi reclamele luminoase 
ale cinematografelor ce în bezna nopţii anunţă trecătorului 
subiectul filmului ce rulează în acea seară, la acea sală de 
spectacol. Amintiţi-vă de scrierea cuvintelor „Mane techel 
fares", pe peretele palatului lui Nabucodonosor. în alte 
împrejurări se observă cum obiecte diferite - scaune, lămpi, 
statuete, călimări, se ridică din locul lor, călătoresc pe 
deasupra asistenţilor şi se aşează uşor pe un loc depărtat 
de locul de plecare. Acesta este fenomenul denumit 
telechinezie. Dacă dispui de un medium puternic, scrii un 
text pe mai multe bilete, pe care le introduci pe fiecare 
într-un plic bine 


închis. Le amesteci până ce nici tu ca autor nu mai ştii în 
care ce scrie. La întâmplare alegi unul din ele şi mediumul 
de aproape sau de la distanţă citeşte -mai mult sau mai puţin 
corect - cele scrise în biletul închis. Aceasta este citirea prin 
corpuri opace, fenomen cunoscut sub denumirea de 
cryptestezie. Cred că citesc în mintea dumneavoastră mirarea 
şi neîncrederea: „Cum să fie posibile asemenea lucruri? Până 
nu voi vedea şi eu, nu voi crede." E firească această îndoială 
şi e natural să doriţi să vedeţi pentru ca să puteţi crede. 
Alteori obiecte foarte grele, ca de exemplu o masă mare de 
sufragerie, ce abia poate fi ridicată de doi oameni, se ridică 
singură în aer 10-12 centimetri. în multe tratate se citează 
cazuri când însuşi mediumul s-a ridicat până la tavan, unde a 
scris cu creionul, ca o amintire, ca o probă rămasă spre a 
demonstra şi în viitor că a fost un fapt real şi nu o halucinație. 
Acesta este fenomenul numit levitaţie. Cred că aţi auzit şi 
dumneavoasatră de persoane care, conversând cu alţii 
despre lucruri ale vieţii, deodată se opresc din vorbă şi 
exclamă: „Ce foc mare, văd cum arde o casă la un colţ de 
stradă dintr-un oraş plin de fabrici, parcă ar fi rafinării". 
Ziarele ce apar în următoarele ore anunţă că în oraşul 
Ploieşti un mare foc a mistuit o clădire din colţul străzii cutare. 
Acest fenomen a fost vederea din senin a unui eveniment ce 
are loc în acelaşi timp, dar la depărtare. Alteori, pe când eşti 
ocupat cu o lectură sau cu o activitate oarecare, îţi apare o 
fiinţă aeriformă a unui prieten sau rudă. Ştiinţa populară 
spune că acela care s-a arătat moare. într-adevăr, dacă 
notăm data şi ora când a apărut acea arătare, aflăm ulterior 
că exact la acea dată şi oră a avut loc decesul celui ce s-a 
arătat. Acest fenomen de percepere vizuală a evenimentelor 
actuale se numeşte, moniţie. în alte împrejurări, o persoană 
care are daruri deosebite de ale noastre, ale multora dintre 
noi, privindu-te în ochi ori privind în paharul din care ai sorbit 
puţină apă, îţi spune fapte, împrejurări, bucurii ori necazuri 
prin care vei trece în viitor. E ceea ce se numeşte în limbajul 
comun o prezicere sau, ştiinţific, premonitie. Cum? în ce fel? 
Nu vă lăsaţi nici dumneavoastră până nu veţi afla. Dar cum să 
nu te miri când ai ocazia să auzi ori să citeşti despre faptul că 
o persoană gândind la ceva, un altul privind în jurul capului 
său şi mai ales între sprâncene - îi spune cuvânt cu cuvânt 


tot ceea ce gândeşte. Mulţi oameni care au avut acest 
minunat dar, pentru că n-au ştiut să şi-l ascundă, au fost 
socotiți ca asociaţi cu diavolul. Acesta e fenomenul numit 
telepatie. Dar toată gama fenomenelor ce-i sunt date omului 
să vadă e întrecută de arătarea în carne şi oase, parţială sau 
totală, a unei fiinţe iubite sau străine care a părăsit lumea 
noastră materială. Fenomenului i s-a dat numele de 
ectoplasmie sau materializare. Acest fenomen a fost studiat 
trei ani de zile în faţa a tot ce a avut Anglia mai savant la 
epoca respectivă şi anume Wiiiiarn Crookes - prin intermediul 
medimnului Florence Cook, Charles Richet, în oraşul Alger, 
la Vila Carmen, cu mediumul Alice, Schrenk Notzing şi 
doamna Bisson - prin mediumul Marta Eva, la Paris, şi mulţi 
alţii. 

Când auzi sau citeşti că un om care a trecut pragul morţii şi 
al cărui corp a putrezit de mult într-un colţ de cimitir, a apărut 
undeva în carne şi oase, cu un corp cald, cu respiraţie şi puls 
omenesc, care vorbeşte, se mişcă, cântă vocal sau la un 
instrument şi apoi piere dintr-o dată, nu poţi să crezi, nu poţi 
să accepţi acest lucru. 


De ar veni toată lumea de pe acest pământ să-ţi afirme acest 
lucru, tot nu te poate convinge, pentru că asemenea 
fenomene trec de puterea judecății omului dedusă din cele 
văzute din copilărie până acum şi din cele deduse din 
datele ştiinţei pozitive pe care o cunoaştem. Este dar normal 
să zici ca şi Toma necredinciosul: „Nu, cred până ce nu voi 
pune mâna să pipăi, până ce ochii mei nu vor vedea, spre a 
mă încredința de realitatea faptului". Da, numai în aceste 
condiţii vă recomand şi eu să credeţi. Eu ca profesor de 
ştiinţă pozitivă, vă fac această recomandare, vă rog, vă rog 
mult, vă invit să doriţi din toate puterile sufletului 
dumneavoastră să citiţi, să vedeţi şi să experimentați. Să nu 
afirmaţi că este imposibil şi să vă pierdeţi vremea cu 
nimicnicii trecătoare, căci este imprudent să spui 
„imposibil". Imposibil nu există în natura, aşadar nu refuzaţi 
să citiţi despre aceste fenomene, să le vedeţi, să studiaţi 
legile care le guvernează, să le acceptaţi ca fiind foarte 
normale. De ce vă fac această recomandare? O fac ca să nu 
CREDEŢI pur şi simplu, deoarece credinţa este ceva subiectiv şi 
subiectivitatea diferă de la om la om, după natura 
sufietească, după cultura fiecăruia. Deci ea nu are o bază 
sigură. Azi trăim într-o epocă când totul trece prin filtrul 
observaţiilor şi experienţelor de laborator. Nu ne mai e 
îngăduit să credem pur şi simplu, ci trebuie să procedam cu 
metodă şi imbold ştiinţific, mai ales când e vorba de 
fenomene metafizice şi metapsihice. Numai procedând astfel 
vom putea întrevedea cauzele lor şi legile care prezidează la 
producerea lor. Graţie acestei norme de conduită, azi în 
America, Anglia, Franţa şi Germania s-au creat instituţii care 
fac diferite experienţe prin aceşti mediumi, creând o ştiinţă 
nouă, numită metapsihica. 

Şi acum, după ce am făcut această lungă introducere, pentru 
ca să nu vin în faţa dumneavoastră numai cu simple afirmaţii, 
vă voi descrie unele experienţe făcute de cercetători din 
domeniul manifestărilor psihicului nostru. Dintre aceştia citez 
pe Baraduci Darget, colonel de Rochas, profesorul Karl du Prel, 
baronul Reichenbach şi în ultimul timp, doctorul H. Durville. 

Şi acum vă rog să mă urmăriţi cu atenţie în expunerea 
următoarei experienţe. O persoană - care, din dragoste pentru 
descoperirea adevărului, se oferă gratuit la dispoziţia 


experimentatorului - este aşezată pe un fotoliu comod cu 
spătarul înalt. O altă persoană, numită magnetizor, se aşează 
în faţa acestei persoane şi face cu mâinile pase magnetice 
de la cap până în dreptul pântecelui. Pentru că ochii de 
carne ai experimentatorului, fiind de natură fizică, nu pot 
vedea la rândul lor decât lumea fizică, deci nu au posibilitatea 
să vadă fluidele şi fenomenele ce vor avea loc în timpul 
experimentului, sunt invitaţi în această cameră un 
somnambul în stare hipnotică şi un lucid, sau doi mediumi 
în stare de transă. Prin urmare experimentatorul va şti ce 
se va întâmpla, pentru că va vedea prin ochii sufleteşti ai 
celor doi lucizi. Şi acum, pentru că nu toată lumea ştie ce e 
un magnetizor, vă voi spune că aceşti oameni au facultatea de 
a acumula din mediul înconjurător, ca şi un acumulator 
electric, mari cantităţi de materii eterice, de fluide, şi le 
revarsă prin pasele lor asupra unei alte persoane. Este ceva 
asemănător cu ceea ce se petrece în fizică între două 
elemente cu potenţial deosebit între care, în virtutea legii 
echilibrului, se produce o descărcare de energie sau de 
materie, de la cel supraplin 


la cel mai sărac. Din cauza acestui transfer de fluide se 
produce un proces intim în această persoană, care va avea ca 
rezultat fenomenele ce vor urma. Din primul moment la 
stânga persoanei de pe fotoliu se aşează, la distanţa de un 
metru, un alt fotoliu. După o jumatare de oră de pase 
magnetice se observă că persoana aşezată pe fotoliu, deşi a 
dormit bine noaptea precedenta, deşi nu este obosită de 
vreun efort, simte că i se împăienjeneşte privirea, că 
pleoapele i se lasă în jos ca de plumb, că încetul cu încetul 
pierde conştiinţa locului unde se află şi în fine, adoarme 
profund. Nu mai aude, nu mai vede, nu mai simte nimic. A 
adormit perfect trecând în faza cunoscută în ştiinţă de stare 
hipnotică, mai exact magnetică. în acelaşi timp, pe măsură ce 
se continuă pasele, se observă cum din această persoană 
adormită, la dreapta şi la stânga sa, iese un fel de fum, o 
ceaţă puţin nuanţată la dreapta în albastru iar cea din stânga 
în portocaliu. De la o vreme, pasele continuând, coloana din 
dreapta începe să se mişte, îndreptandu-se spre coloana din 
stânga. Mişcarea acestei coloane drepte se poate face prin 
faţa subiectului, dar de cele mai multe ori trecerea se face pe 
la spatele corpului fizic al subiectului. La un moment dat, cele 
două coloane fuzionează, se topesc una în alta, formând o 
singură coloană verticală alburie. Se cere mare atenţie din 
partea experimentatorului, mare prudenţă şi mai ales multă 
răbdare, fiind în joc sănătatea, ba chiar viaţa mediumului. în 
minutele următoare coloana începe să se concentreze şi ca 
urmare să se micşoreze, dar în aceeaşi măsură ea devine din 
ce în ce mai clară, mai luminoasă şi în acelaşi timp din 
informă începe să se contureze, luând tot mai mult o formă 
umană. Şi lucru uimitor, această imagine fluidică e identică 
cu persoana care doarme profund pe fotoliu. E dublul său, 
este fantoma fiinţei lui. O dată ce acest dublu s-a desăvârşit 
până la a semăna perfect cu subiectul adormit, el se aşează 
pe fotoliul al doilea, luând aceeaşi poziţie ca originalul. Orice 
mişcare a omului de pe primul fotoliu este reprodusă de 
fantoma de pe al doilea fotoliu. Acest dublu se poate reflecta 
într-o oglindă aşezată în faţa sa şi se poate şi fotografia, mai 
mult sau mai puţin corect, după împrejurări. Subiectul, deşi 
adormit începe să vorbească şi să spună că vede pe cineva la 
stânga sa care seamănă foarte mult cu el. Ceva mai mult, 


dacă experimentatorul ridică mâna dreaptă în faţa 
subiectului, acesta spune că şi celălalt a ridicat mâna 
dreaptă. Repet, orice mişcare a capului, mâinilor, corpului, 
picioarelor subiectului e în acelaşi timp reprodusă de dublul 
său, de fantoma sa. Acum se procedează la următoarea 
experienţă. Se ia o batista, se desface şi cu ea se acoperă 
mâna subiectului. | se ridică braţul în sus şi el spune: „Văd pe 
dublul meu că a ridicat braţul său drept, nu-i văd decât braţul, 
mâna lui nu ştiu de ce, dar nu o văd. Atât somnambulul, cât 
şi clarvăzătorul de faţă vor vedea corpul fizic al subiectului, 
precum de asemenea şi dublul său. Şi curios, dacă mâna 
subiectului a fost acoperită de batistă, nici ei nu vor vedea 
mâna dublului fiuidic. De aici s-a tras concluzia că materia 
fizică ce acoperă un corp fiuidic nu lasă să se vadă acest corp 
fiuidic. Dar dacă această materie fizica e bine îmbibată cu 
materie fluidică, atunci ea, asemeni unui geam lasă să se 
vadă corpul fiuidic. lată şi experienţa convingătoare. Se ia 
acea batistă şi se aşează pe fotoliul unde a stat fantoma. 
Atunci batista se va îmbiba de materia fluidică a fantomei. De 
această dată, punând batista pe mâna subiectului, atât el 
cât şi somnambulul ori clarvăzătorul de faţă 


spun că văd podul palmei şi degetele fantomei. Prin urmare, 
concluzia de mai sus este bine stabilită. Să urmărim acum 
experienţa mai departe. Luăm un obiect oarecare - un 
buton, un ceas, o carte - şi îl punem în mâna subiectului. | se 
ridică braţul cu mâna ce ţine acest obiect şi el, asemenea 
celor doi lucizi de faţă, spune: „Văd că fantoma ţine în mâna 
sa o carte." Toţi trei văd obiectul fluidic în mâna dublului, 
lată iar un fapt de o importanţă deosebită: orice corp, fie 
el viu, fie neanimat are totdeauna în masa sa un dublu fluidic 
care este văzut de lucizi. Să nu uitaţi acest fapt de o 
importanţă capitală: corpurile fizice împiedică vederea 
corpurilor eterice. 

Tot ce v-am spus până acum nu se obţine de la prima 
încercare. în acest domeniu e nevoie mai mult ca oriunde de 
multă răbdare şi consecvență, atât de necesare mediumului, 
ca şi experimentatorului, pentru câştigarea abilității şi 
uşurinţei de a lucra cu acest material subtil. Astfel se face că 
pe când la început experienţele erau greoaie şi variabile, 
instabile, cu vremea devin rapide, sigure şi clare. Continuând 
să se facă pase asupra persoanei din fotoliu, se constată că 
fantoma începe să-şi piardă conturul, forma de om, încetează 
să mai reproducă mişcările subiectului şi de la o vreme, 
devenind iar o masă alungită, se ridică vertical şi se 
depărtează de pe fotoliul său. Să denumim această 
formaţiune care începe să se mişte fantoma numărul doi. 
Ajuns la acest punct, operatorul trebuie să fie atent şi să-şi 
impună verbal sau mental voinţa sa puternică, ca să dirijeze 
fantoma acolo unde doreşte el, căci altfel în primele zile de 
experienţă, fantoma se va mişca instabil, se va lovi de 
obiecte, neavând o deplină conducere proprie şi ca urmare 
subiectul se va plânge că s-a lovit la picior, cap sau braţ, deşi 
nu s-a mişcat de pe fotoliul său. începutul e greu, ca în toate. 
Cu timpul, acel ceva ce ştiinţa psihologiei îl denumeşte suflet, 
purtătorul de conştiinţă, pare a părăsi trupul aşezat pe 
fotoliu şi trece în fantomă. Din momentul acesta trupul 
devine un simplu instrument, o masă de carne absolut 
inconştientă. Acum toată conştiinţa a tot ceea ce se petrece în 
jurul său e trecută în fantomă, de unde întreţine mişcarea şi 
vorbirea corpului carnal. După aceasta, i s-a cerut fantomei cu 
toată delicateţea posibilă, să treacă printr-o uşă deschisă în 


camera alăturată. Ea răspunde la această solicitare şi 
porneşte, alunecând pe parchet sau plutind puţin deasupra 
parchetului, ajungând în camera alăturată. Dar experienţa a 
fost plină de un înalt învăţământ când s-a văzut că, la cererea 
experimentatorului, fantoma a putut trece prin perete, geam 
sau prin uşile închise în camera alăturată. Deci fantoma, 
având un corp supraeterat, are facultatea de a trece prin 
orice materie fizică, fie ea piatră, metal, zid, lemn sau sticlă. 
Tot din experienţele de mai sus s-a degajat şi următoarea 
concluzie: fantoma poate să asculte de experimentatorul 
său, să execute anumite comenzi sau poate să le refuze. Cu 
alte cuvinte, fantoma are voinţa sa proprie. Reţineţi acest 
fapt, pentru că are importanţa sa, dovedind că aici nu este 
vorba de o sugestie şi nici de o voinţă exterioară care 
manevrează pe adormit şi pe dublul său, ci este o conştiinţă 
şi o voinţă proprie care pot lucra după liberul lor arbitru. în 
fine, se prezintă forme noi de fenomene. Astfel, domnul 
Durville a observat că o dată ce s-a ajuns la faza ca fantoma 
să fie capabilă de a se deplasa la distanţă, dacă se continuă 
să se facă 


pase magnetice pe mai departe asupra subiectului, fantoma 
pare că absoarbe, pompează din atmosfera înconjurătoare 
materii fiuidice grosolane, cvasi-fizice, care intrând în corpul 
său o fac mai puţin transparentă, nemaipermiţând să se 
vadă lucrurile ca până acum prin corpul ei. în schimb devine 
mai vizibilă şi capabilă de a executa acte fizice. S-a observat 
că trupul fizic al subiectului este legat de fantomă printr-un 
cordon fluidic, aşa după cum copilul este legat de placenta 
mamei sale. Prin acest cordon, care pleacă de regulă din 
dreptul ombilicului corpului carnal, circulă doi curenţi: unul 
pe partea inferioară, dinspre pământ, de la corp la fantomă, 
şi altul pe la partea superioară, de la fantomă la corp. Aşa că 
orice impresie asupra fantomei se transmite corpului sub 
formă de senzaţie. Această dedublare de corp în fantomă nu 
trebuie să depăşească două ore. La sfârşitul acestui timp se 
impune, ca magnetizorul, prin alte genuri de pase magnetice, 
să determine fantoma să reintre în corpul său fizic, prin 
partea dreaptă a acestuia. Subiectul trebuie lăsat liniştit, 
nemişcat şi în acelaşi timp nimeni să nu se aşeze pe fotoliul 
ocupat de fantomă, cel puţin 15 minute, pentru că fantoma a 
lăsat o anumită cantitate din fluidul său pe fotoliu şi se cere 
un timp pentru ca pe cale magnetică, tot acest fluid să se 
reîntoarcă în corpul subiectului. Prin urmare, din această 
experinţă deducem că omul este alcătuit din două părţi: 
corpul de carne şi dublul său fantomatic. 

Dacă aveţi ocazia să întâlniți în viaţa dumneavoastră o 
persoană înzestrată cu vederea lucidă, puneţi-o să vă 
privească în întuneric şi ea vă va spune totdeauna că vede în 
jurul corpului dumneavoastră o aureolă luminoasă, de diferite 
culori, de la negru, gri, albastru şi până la albul strălucitor, 
totul depinzând de gradul de moralitate al celui observat. 
Această aureolă este expansiunea fantomei la exteriorul 
corpului carnal. Azi avem certitudinea că între fantoma închisă 
în corpul carnal şi mediul înconjurător se face mereu un 
schimb de materii fiuidice. Din afară, acest eter - care nu este 
altceva decât energie - este absorbit în interior, vitalizează 
corpul fizic, după care iese afară. Această ieşire de fluide 
din interiorul corpului nostru se face pe toată suprafaţa 
corpului carnal, dar mai ales prin extremităţile acestuia, vârful 
degetelor şi a capului. însă prin ochi aceste raze ies mai 


puternice şi mai lungi decât pe oriunde, lată secretul ochilor 
care te farmecă, te magnetizează. Aceste efluvii emise de 
toate corpurile din natură - dar mai ales de corpul uman - se 
pot şi fotografia. Nu trebuie decât să ţinem mâna deasupra 
unei plăci fotografice câteva minute într-o cameră obscură şi 
apoi prin developarea clişeului obţinem fotografia mâinii. 
Examinând această fotografie vom vedea cum din vârful 
degetelor pleacă o infinitate de raze. Când corpul nostru fizic 
se dedublează în corpul carnal şi fantomă, luminozitatea 
corpului carnal observată de orice clarvoiant nu se mai 
vede, pentru că ea aparţine dublului care s-a depărtat de 
corp. Se procedează în continuare la o altă serie de 
experienţe. Se ia un ziar şi este prezentat subiectului adormit. 
El va declara că nu vede nimic. Se ia ziarul şi se prezintă 
fantomei. în orice parte i se va aşeza ziarul - fie deasupra 
capului, fie la spate, fie la abdomen sau vârful degetelor - 
fantoma va citi cele scrise în ziar. Dar curiozitatea e şi mai 
mare când corpul carnal adormit de la distanţă va citi şi el 
cele scrise în ziar. Abia acum spune că vede şi el. Se ia apoi 
un ceas, se aşează la urechea mediumului adormit şi 


este întrebat ce aude. El răspunde că nu aude nimic. Se ia apoi 
ceasul şi este dus la fantomă, care este la trei-patru metri de 
corpul carnal, şi deodată mediumui adormit spune: „Ei da, 
acum aud tic-tac-ul unui ceas". Deci şi în cazul de faţă 
percepţia auditivă nu s-a făcut de corp, ci de fantomă, ca şi în 
cazul văzului. Se poate face o experienţă şi mai uimitoare. 
Aşezăm într-o cameră mai îndepărtată două-trei persoane 
şi pentru interesul cercetării le spunem să facă ceea ce vor 
ele. După aceea, fantoma este rugată să se ducă şi să vadă ce 
se petrece în acea cameră, dar experimentatorul rămâne 
lângă subiect, lângă corpul carnal, ca să-l audă vorbind. 
Mediumui spune că vede în a treia cameră trei persoane care 
se învârt în jurul unei mese şi repetă tot ceea ce vorbesc acele 
persoane. Ca şi pentru cele două simţuri (văzul şi auzul) 
experimentate mai sus, mirosul, gustul, simţul tactil nu 
aparţin corpului fizic, ci tot corpului eteric fantomal. Astfel, 
dacă se pune sub nasul mediumului un flacon cu un lichid 
puternic odorant, de exemplu amoniac, nu simte absolut 
nimic. Dar dacă experimentatorul se duce la fantomă şi îi 
prezintă acel flacon, atunci vedem cum mediumui îşi întoarce 
capul şi îşi acoperă nasul. 

Acelaşi rezultat ni-l dă şi experienţa cu simţul gustativ şi cel 
tactil, lată, de exemplu, punem în mâna mediumului o 
bucăţică de sare şi îl rugăm să o guste şi să o scuipe afara, dar 
să ne spune ce gust are, dacă e bună sau rea. El o pune în 
gură, o scuipă imediat afară, dar afirmă că nu are nici un gust. 
Se face apel apoi la fantomă ca să deschidă gura, introducem 
în ea cu o pensă o bucată mică de sare şi de această dată 
vedem cum mediumui scuipă şi se plânge că i s-a dat sare. 
Cât priveşte simţul tactil, acest fenomen e mai apropiat de 
cunoştinţa dumneavoastră. Ştiţi şi dumneavoastră că un 
om căzut în stare profundă de somn magnetic devine 
insensibil la pipăit (este anesteziat). Ei bine, dacă înţepăm cu 
un ac pielea acestui medium, elnu simte absolut nimic, dar 
dacă înţepăm cu acelaşi ac fantoma ori punem un mic 
cărbune aprins pe ea, fantoma se dă înapoi, iar omul de pe 
scaun ţipă că l-am înţepat sau ars; după deşteptarea 
subiectului constatăm că pe locul corespondent are pe corpul 
său carnal o arsură sau o urmă de înţepătură. în cazul în care 
camera unde s-a făcut şedinţa a fost rece, fantoma fiind 


impresionată, se constată că mediumui când se va deştepta 
va avea guturai. De aici concluzia că mai întâi se 
îmbolnăveşte fiinţa noastră fluidică şi după aceea corpul 
carnal, că orice boală a fost precedată de îmbolnăvirea 
dublului nostru fluidic. Din cele expuse până acum reiese că 
fiinţa noastră este compusă dintr-un corp material, carnal - 
un instrument orb, prin natura lui insensibilă, neştiutoare, şi 
un corp tot, material -dublul omului de carne, care simte şi 
care posedă inteligenţă. Dacă se fac pase magnetice nu 
asupra subiectului, ci asupra fantomei, se constată că 
fantoma se desparte în două părţi, una care se depărtează de 
fotoliul numărul doi, şi devine mai strălucitoare, şi alta care 
se reîntoarce pe calea cordonului în corpul carnal, făcându- 
| din obscur din nou luminos. Acestei părţi care s-a reîntors 
în corpul de carne i s-a dat numele de corpul vital. El are 
rolul de a întreţine viaţa corpului de carne, de a pune în 
funcţiune şi conduce activitatea tuturor organelor. Din 
această cauză i s-a mai zis şi corpul vitalizant. Privind acum 
cea de a doua formaţie fantomală, se constată că are forma 
unei sfere alungite (un ou cu vârful în jos), care 


poartă în partea ei superioară o sferulă mai mică, dar foarte 
strălucitoare. întrebat mediumul ce reprezintă a doua 
fantomă, după reintrarea corpului său vital, el răspunde: 
„Acesta este sufletul meu, acesta sunt eu cel adevărat, căci 
corpul meu de carne nu este decât un sac în care locuieşte 
acest suflet". întrebat ce este sfera cea luminoasă, el 
răspunde: „Sfera de sus e omul veşnic, e corpul meu spiritual, 
iar cea mare, inferioară, nu este decât instrumentul corpului 
spiritual, cu care el se poate deplasa şi manifesta în 
spaţiile din jurul pământului după ce va părăsi definitiv 
trupul meu de carne". Acestei sfere inferioare i s-a dat 
numele de corpul astral. 

Deci din totalitatea acestor experienţe s-a ajuns la concluzia 
că fiinţa omenească se compune din trei părţi: corpul fizic, 
corpul astral şi corpul spiritual. 

lată date ştiinţifice care au fost obţinute de oameni învăţaţi, 
înzestrați cu o voinţă de fier, cu o dragoste nesfârşită pentru 
adevăr, care ani de-a rândul au lucrat cu o răbdare îngerească 
pentru ca să afle ce este viaţa, ce este omul, de unde vine el 
şi care e scopul existenţei sale. 

Având în vedere aceste cunoştinţe, am alergat şi eu din casă 
în casă, uneori chiar şi prin alte oraşe, şi unde auzeam că se 
produce un fenomen ce iese din cadrul vieţii obişnuite, mă 
duceam să-l văd şi eu. 

Cu această ocazie am întâlnit persoane care, fără să fie 
adormite de vreun magnetizor, adormeau singure şi în 
această stare - numită transă - mi-au citit gândurile şi am 
primit sfaturi şi explicaţii foarte interesante. Am avut ocazia 
să aud pe un om sărac, cu o cultură destul de modestă, care 
în stare de transă mi-a vorbit de teorii ştiinţifice, a vorbit în 
limba arabă sau vechea egipteană şi ne-a scris cuvinte în 
limba sanscrită, de care nu avea nici o cunoştinţă. 

Prin intermediul unor astfel de mediumi căzuţi în transă, de pe 
tot cuprinsul globului pământesc, s-a primit aceeaşi revelaţie: 
fiinţa voastră, se compune din trei părţi: corpul pieritor - lutul 
cu care sunteţi învelit la exterior, corp născut din materialul 
planetei voastre, animat de corpul vital eteric, dar şi el ţinând 
tot de Terra voastră. Când muriţi, pe amândouă le lăsaţi 
pământului de unde au fost luate. Al doilea este corpul astral, 
sau perispiritul, corp care poartă în el simţirea, ura, iubirea, 


dorinţele, patimile etc. Ele aparţin materiilor eterice ale 
sistemului vostru solar şi al universului. Şi în fine, al 
treilea, corpul spiritual, spiritul, creat de Tatăl nostru, 
Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. El este fiinţa 
veşnică, e spiritul nostru ce va ajunge prin iubire şi 
cunoaştere un înger, slujitor al Luminii lumilor, al Spiritului 
Suprem ce cuprinde în sânul Său tot infinitul. El, spiritul, şi 
numai el este sediul inteligenţei, voinţei şi memoriei. 

Corpul fizic, după moarte, îl veţi lăsa aici pe pământ şi veţi 
pleca în spaţiu numai cu corpul astral şi spiritual. Acolo, după 
o şedere mai lungă sau mai scurtă, reveniţi la naştere pe 
pământ, pentru a învăţa la şcoala vieţii terestre. Şi aşa, din 
viaţă în viaţă, prin numeroase încarnări, prin numeroase 
suferinţe, deveniți mai buni, mai înţelepţi, 


mai ştiutori de cele din jurul vostru. Destinul vostru devine 
din viaţă în viaţă mai frumos, pe măsura silinţei voastre de a 
împlini legile morale, legile divine. 

lată în esenţă cele aflate prin mediumii de transă. 

Profesor Scarlat Demetrescu.