Mark Smith — Inchizitorul

MARK ALLEN SMITH 


INCHIZITORUL 


Original: The Inquisitor (2012) 


Traducere din engleză și note de: 
LAURENȚIU DULMAN 


y 


virtual-project.eu 


PROLOG 


Clientul stătea într-o cameră pătrată cu latura de doi metri și 
jumătate, uitându-se printr-un geam reflectorizant dincolo de 
care nu se vedea decât întunericul uniform și catifelat. Din 
difuzoarele de pe pereţi se împrăștia un râs nervos, întrerupt 
frecvent de o tuse uscată, dar deja nu-l mai auzea, pentru că-și 
pusese dopurile antifonice care îi fuseseră lăsate la îndemână. 

S-a uitat la ceas. Douăzeci și trei și douăzeci de minute. 
Stătea acolo de trei ore și deja ajunsese la al doilea scotch. 
Camera avea un mobilier elegant, iar pereţii erau acoperiţi cu 
lambriuri vechi, cu un luciu cenușiu. Un scaun proiectat de Arne 
Jacobson! și un covor persan foarte vechi. Barul cromat era plin 
cu tării scumpe, un pinot noir și un vin de Sancerre într-o 
frapieră. De tavan atârnau patru lămpi conice din metal 
nichelat, iar muchiile paharului de scotch le captau lumina și o 
răsfrângeau sub forma unor steluțe. Pe raftul de jos al barului, 
ochiul roșu al unui DVD recorder clipea discret. 

Clientul era responsabilul cu securitatea al unei importante 
companii de produse electronice din Statele Unite. Nu câștiga 
atât de mult încât să fie familiarizat cu un astfel de lux, însă 
oamenii pentru care lucra aveau suficienţi bani, iar acum 
așteptau ca el să-i sune. Avusese nevoie de o săptămână de 
cercetări și discuţii cu oamenii lui de legătură ca să aranjeze o 
întâlnire într-un restaurant din Mica Italie cu un șef mafiot - 
îmbrăcat impecabil și foarte manierat - pe nume Carmine 
Delanotte, care, cu o sticlă de Bartolo și două espresso duble pe 
masă, i-a pus o mulţime de întrebări înainte să-i dea parola de 
internet și numele lui Geiger, deși nu încăpea niciun dubiu că 
era un nume fictiv. Parola îl dusese la site-ul lui Geiger - 
DoYouMisterjones.com - şi, folosindu-se de numele lui 
Delanotte, reușise să pună lucrurile în mișcare. In seara aceea, 
cu ceva timp înainte, își răpise ţinta - adică pe Matthew Gant, 
unul dintre angajaţii de la departamentul de cercetare și 
dezvoltare al companiei - pe când acesta se afla într-un garaj și, 


1 Arne Jacobson (1902-1971): arhitect și designer danez. 


potrivit instrucțiunilor, îl adusese în clădirea cu etaj, cufundată 
în liniște, de pe strada Ludlow. 

Când, în cele din urmă, clientul se întâlnise cu Geiger - chiar 
în camera unde se afla acum -, primul lucru pe care îl observase 
la el era că nu clipea aproape niciodată. Clientul se mândrea că 
era un tip cu sânge rece, dar Geiger reușise să-i dea fiori. Vocea 
catifelată și monotonă a acestuia și faptul că stătea perfect 
nemișcat contribuiseră la acest efect. Avea ochi migdalaţi și 
cenușii, o faţă prelungă și colţuroasă, și un trup suplu și vânos - 
poate pentru că făcea jogging sau arte marţiale. Și stătea un pic 
înclinat, ca și când scheletul lui s-ar fi adaptat la gravitație într- 
un fel aparte. 

Era un tip cu adevărat ciudat - dar la ce te puteai aștepta de 
la cineva care lucra în domeniul lui Geiger? Clientului îi 
ajunseseră la urechi tot felul de povești: că Geiger era bolnav cu 
capul și că făcuse pușcărie; că era un nemernic de la Agenţia 
Naţională de Securitate; că era un pervers care moștenise o 
avere considerabilă și că nu lucra în branșa asta pentru bani, ci 
pentru senzaţii tari. Singurul fir care unea toate aceste zvonuri 
era că Geiger n-avea egal. Când dăduse mâna cu el, clientul îi 
spusese: 

— Se zice că sunteți cel mai bun, și sperăm să fie adevărat. 
Specificaţiile tehnice pe care credem că le-a furat Matthew 
valorează câteva milioane. 

Geiger îl privise cu o mină inexpresivă. 

— Domeniul meu nu sunt speranţele, îi spusese el, apoi ieșise 
din cameră. 

In prima oră, camera de dincolo de geamul reflectorizant 
rămăsese cufundată în întuneric. Singurele zgomote erau 
izbucnirile pline de bravură și indignare ale lui Matthew. Apoi, 
din difuzoarele de pe pereţi s-a auzit vocea șoptită a lui Geiger, 
asemenea chemării unui strigoi. 

— Taci, Matthew. Nu mai ai voie să deschizi gura. 

Clientul nu mai auzise niciodată o șoaptă atât de autoritară. 
Apoi s-au aprins luminile și, dincolo de geamul reflectorizant, 
clientul l-a văzut pe Geiger sprijinit de un perete în camera 
aceea austeră, îmbrăcat cu un pulover negru și niște pantaloni 
cu dungă - tot negri -, care îi erau un pic mari. Podeaua camerei 
era acoperită cu linoleum, iar zecile de becuri de șapte-opt 
centimetri încastrate în pereţi și tavan făceau ca totul să 


4 


strălucească. Pe pereţii dinspre nord și sud, montate la vreo 
treizeci de centimetri sub tavan, erau mai multe camere video. 
După o vreme, strălucirea aceea intensă a început să joace 
feste privirii clientului, unghiurile camerei dispărând încetul cu 
încetul, până când Geiger a ajuns să pară suspendat în aer, 
asemenea unei zibeline înghețate în mijlocul unui decor de 
alabastru scăldat în lumină. 

Matthew stătea în mijlocul camerei, pe un scaun de frizerie 
vechi - piele roșie, crom lucios și porțelan -, iar în jurul taliei, 
pieptului, gleznelor și încheieturilor mâinilor avea centuri 
întreţesute cu fire metalice care, la fiecare mișcare, împrăștiau 
steluțe orbitoare. Faţa îi era palidă, iar pe obraji avea pete roșii. 
Era desculț și la bustul gol. 

Timp de jumătate de oră, Geiger s-a uitat în tăcere la 
Matthew, iar la fiecare zece minute dădea o tură camerei. 
Șchiopăta ușor, dar reușise să încorporeze cumva acest mic 
defect în mecanica trupului său, astfel încât nu părea o 
infirmitate, ci un lucru natural. Ochii îngrijoraţi ai lui Matthew îl 
urmăreau la fiecare tură pe care o făcea. 

Geiger a împins scaunul de frizer, făcându-l să se învârtă. 
Apoi a ieșit din cameră, iar după ce luminile s-au stins din nou - 
atât în camera clientului, cât și în cea a lui Matthew -, au 
început să se audă niște înregistrări scurte, fiecare de doar 
câteva minute: hărmălaia unei intersecţii blocate, cu claxoane 
asurzitoare și scârțâit de roți, după aceea o femeie fredonând 
fals o melodie, zdrăngănitul unei chitare dezacordate, un telefon 
care suna, apoi se oprea și iarăși începea să sune și, în cele din 
urmă, râsul nervos întrerupt de accesele de tuse. La început, 
Matthew strigase: „Ce dracu' mai e și asta?”, dar apoi nu mai 
spusese nimic. Pe la jumătatea succesiunii de înregistrări, 
clientul își pusese dopurile în urechi. 

Acum, luminile s-au aprins din nou, iar Geiger a revenit în 
cameră și s-a postat alături de Matthew, care îl privea cu o furie 
făţișă. Clientul și-a scos dopurile antifonice. 

— Matthew, a zis Geiger, închide ochii. 

Matthew s-a încruntat, dar a făcut ce i s-a cerut. _ 

— lar acum, imaginează-ţi că ai căzut într-o fântână goală. In 
jurul tău e întuneric. Nu vezi nimic. Nu auzi decât șuieratul 
propriei tale respiraţii. Simţi dureri în tot trupul. Poate că ţi-ai 
rupt o gleznă sau o încheietură. 


Geiger a tăcut preț de câteva secunde, ca și când ar fi vrut să 
se asigure că Matthew chiar se aude respirând în bezna 
închisorii lui. 

— Din pricina durerii, începi să vezi tot felul de luminiţe în 
spatele pleoapelor, a continuat el. Simţi gust de sânge. Pereţii 
sunt reci și umezi. Și netezi. Nicio crăpătură sau scobitură de 
care să te agăţi. iți imaginezi cum ar fi să te afli pe fundul acelei 
fântâni? 

Clientul a simţit un fior rece pe ceafă - el, unul, deja și-l 
închipuia acolo pe Matthew. 

— Incerci să rămâi calm. Incepi să strigi după ajutor. „Sigur o 
să mă audă cineva”, îți spui în sinea ta. Dar, după o vreme, îţi 
dai seama că probabil o să mori acolo. Și, în clipa în care 
conștientizezi lucrul ăsta, ceva din tine începe să moară. Nu 
ceva din trupul tău, ci chiar sufletul tău. Înţelegi ce spun, 
Matthew? 

— Ți-am zis de nu știu câte ori: habar n-am ce vrei de la mine! 

— Matthew, ţi-am explicat că n-ai voie să vorbești. N-ai voie 
decât să încuviinţezi sau să negi dând din cap. Îţi amintești că ți- 
am zis asta? 

Matthew a încuviinţat din cap, uitându-se în ochii lui ficși, iar 
Geiger s-a dus în spatele scaunului de frizerie și a luat un 
microfon fără fir și o pereche de căști, pe care le-a potrivit pe 
urechi. 

— Sennheiser 650, a zis el. Îmi plac mai mult decât cele 
marca AKG, pentru că-ţi oferă o experiență auditivă mai 
complexă. Închide ochii, Matthew. 

Matthew a scos un oftat hârâit și s-a conformat, globii oculari 
mișcându-i-se repede sub pleoape. 

Geiger a dus microfonul la gură și a început să se plimbe prin 
cameră, vorbind pe un ton blând, care i-a amintit clientului de 
unul dintre acei guru ai dezvoltării personale care apăreau la 
televiziunea publică - atâta doar că audiența lui era alcătuită 
dintr-o singură persoană. 

— Mă auzi limpede? l-a întrebat Geiger. 

Matthew a încuviințat din cap. 

— Bine. lar acum, înapoi în fântână, Matthew. Ești acolo? 

Matthew a înghiţit în sec - mărul lui Adam i s-a mișcat vizibil 
în sus și-n jos -, apoi a încuviințat iarăși din cap. 


— Bine, a zis Geiger, iar cuvântul acesta i-a sunat clientului ca 
o rugăciunea blândă. E important să crezi că te afli în fântână, 
Matthew, pentru că nu e vorba de un joc mental. Ești pe fundul 
fântânii, iar eu sunt singurul tău mijloc de-a ieși de acolo. Eu 
sunt funia care îţi poate fi aruncată de la gura fântânii și mâinile 
care te pot scoate afară. 

A pus mâna ușor pe umărul lui, iar Matthew s-a crispat. 

— Și singurul lucru care poate face ca funia să coboare este 
adevărul. 

Clientul s-a apropiat de geamul reflectorizant. 

— Adevărul e un lucru frumos. Singura creaţie perfectă a 
omului. lar eu recunosc adevărul atunci când îl aud. Nu pentru 
c-aș fi foarte perspicace sau intuitiv, ci pentru că am auzit atât 
de multe minciuni, încât îmi dau seama foarte ușor atunci când 
adevărul iese la iveală. 

Geiger și-a apropiat faţa de a lui Matthew, iar clientul a văzut 
maxilarul angajatului crispându-se de spaimă. 

— Toscanini? spunea că era în stare să-și dea seama dacă una 
dintre viorile orchestrei era dezacordată. Nu avea o ureche 
muzicală perfectă, dar ascultase atâtea milioane de note, încât 
recunoștea imediat ce era veritabil și ce nu. 

Geiger a inspirat adânc, apoi a adăugat: 

— Așa că sa nu mă minţi, Matthew. 

Nările angajatului s-au umflat ca ale unui mânz care simte 
miros de fum. Geiger s-a apropiat și mai mult de el, până când 
doar microfonul le mai despărţea buzele. 

— Ai auzit ce-am spus? Să nu mă minţi! 

Asaltul acustic prin intermediul căștilor l-a făcut pe Matthew 
să dea capul pe spate cu atâta putere, încât clientul a crezut că 
o să-și rupă gâtul. Angajatul a deschis ochii și a rotunjit buzele, 
transformându-și gura într-o mică peșteră din care a ieșit un 
urlet de vreo cinci secunde, încheiat cu o inspiraţie ca un 
geamăt. 

Geiger a întors capul într-o parte, iar clientul i-a auzit 
trosnetul vertebrelor cervicale. Apoi Geiger a întors capul în 
cealaltă parte. Încă un trosnet. Clientul a încercat să-i descifreze 
expresia, dar n-a reușit să distingă nicio emoție. 


2 Arturo Toscanini (1867-1957): dirijor italian. 


— Matthew, a zis Geiger. Vreau să stai cu ochii închiși, să nu 
mai gemi și să fii atent. Dă din cap dacă ești în stare să faci 
asta. 

Lui Matthew i s-a frânt geamătul în gât. A ridicat capul și l-a 
lăsat să cadă în piept, precum o marionetă, apoi a închis ochii. 

— Ei bine, să știi că există numeroase moduri în care poți 
provoca durere cuiva - durere fizică, psihica și emoţională. 
Aceste trei categorii au multe subcategorii. Una dintre durerile 
fizice este cea auditivă... 

Spunând asta, Geiger a izbit microfonul cu degetele, iar 
Matthew a dat iarăși capul pe spate, deschizând ochii. 

— Ochii închiși! 

Matthew a scos încă un urlet, iar Geiger a pus cu grijă câte un 
deget pe fiecare dintre pleoapele tremurătoare ale angajatului și 
i le-a închis la loc, apoi l-a împuns cu degetul mare în piept, la 
vreo cinci centimetri în stânga sternului. 

— Apoi durerea provocată prin apăsare... 

Geiger și-a încordat degetul și, aproape fără să pară că face 
vreun efort, l-a înfipt în pieptul lui Matthew, care a scos un țipăt 
hârâit, strâmbându-se și dezvelindu-și dinţii. Clientului i s-a 
părut ceva foarte surprinzător, așa că și-a dat un ghiont în 
coaste, ca să vadă cum este. 

— Apoi forţa brută... 

Geiger a ridicat braţul, cu cotul îndoit la nouăzeci de grade, 
după care antebraţul i s-a rotit ca o pârghie acționată de un arc 
și s-a izbit de pieptul lui Matthew, lăsându-l fără aer și cu gura 
căscată, disperat să tragă aer în plămâni. 

— Și spintecarea, tăierea cărnii... 

Geiger a făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— Dar e o chestie prea medievală pentru mine. Și totuși... 

A dus mâna în spatele urechii, unde ţinea un obiect argintiu și 
strălucitor, de vreo zece centimetri, extraordinar de subțire. 

— Deschide ochii! 

Pleoapele lui Matthew s-au ridicat, dând la iveală niște ochi 
căprui și injectaţi. 

— Ştii ce-i asta? 

Matthew s-a uitat chiorâș spre obiectul dintre degetul mare și 
arătătorul lui Geiger, apoi a clătinat din cap. Dar clientul s-a 
trezit încuviințând din cap. Odată, făcuse o hernie de disc și 


încercase toate remediile ca să scape de dureri. De aceea știa 
ce era acel obiect. 

— E un ac de acupunctură. Principala sa funcţie este să 
blocheze impulsurile dureroase să circule de-a lungul traseelor 
nervoase. Dar poate să și provoace durere, a adăugat el, iar 
acul i-a strălucit între degete precum sabia minusculă a unui 
erou de jucărie. În meseria mea, există niște contradicții tare 
ciudate, pe care n-ai cum să nu le observi. 

Geiger a rostit această ultimă remarcă pe un ton în care nu se 
distingea nicio undă de umor sau de ameninţare, iar clientul a 
simţit că i se ridică părul pe ceafă. Mâna liberă a lui Geiger l-a 
înhăţat pe Matthew de păr. Angajatului i-a scăpat un geamăt 
scurt - nu era un răspuns la durere, ci un icnet care vădea că 
înţelesese ce avea să se întâmple -, iar Geiger i-a înfipt acul cu 
multă îndemânare între vertebrele cervicale. Matthew nici 
măcar n-a tresărit, iar privirea lui a rămas aţintită asupra 
chipului neîndurător al lui Geiger. 

— Adevărul e că omul este o făptură extraordinar de 
vulnerabilă. Acul ăsta e mai ușor decât o pană de vrabie, 
Matthew. O lacrimă de copil atârnată la unul dintre capetele lui 
l-ar îndoi. 

Geiger a răsucit acul ușor, declanșând o suită de ţipete foarte 
ascuţite, iar după câteva clipe l-a scos, iar urletele au încetat. 
Lacrimile șiroiau pe obrajii lui Matthew, care acum respira foarte 
repede. 

— Pe urmă poți să răsucești încheieturile, să aplici pe piele un 
obiect foarte încins sau unul foarte rece, să torni pe gât lichide 
cu forța. Adevărul, Matthew, e că aș putea să-mi fac de lucru cu 
tine câteva zile, fără să aplic de două ori același procedeu. 

Geiger i-a luat căștile de pe urechi, apoi le-a pus pe podea, 
împreună cu microfonul. 

— Cât privește durerea psihică, cred că, dată fiind 
sensibilitatea ta la stimulii fizici, n-are niciun rost s-o explorăm. 
lar în ceea ce privește durerea emoţională... Ei bine, potrivit 
dosarului tău, ești burlac și nu ai iubită, ești copil unic, iar 
părinţii tăi nu mai sunt în viaţă, așa că n-aș obţine mare lucru 
dacă aș recurge la acest tip de durere. N-o să-ţi vină să crezi, 
Matthew, dar ești un tip extrem de norocos. 

Clientul voia ca Geiger să-l chinuiască în continuare pe 
Matthew, astfel încât să smulgă de la el o mărturisire și să pună 


9 


capăt acelei povești. Apoi clientul ar fi putut să dea niște 
telefoane și să plece acasă. Dar, în clipa când făcuse cunoștință 
cu Geiger, simţise că nu avea să fie atât de simplu. 

— N-am să te întreb acum, Matthew, pentru că-mi dau seama 
că nu ești pregătit să spui adevărul și nu vreau să te determin 
să minți. 

— Întreabă-mă ce naiba vrei. Nu pot... Nu pot să-ţi spun 
lucruri pe care n-am de unde dracu' să le știu. 

— E adevărat, a zis Geiger. lrelevant, dar adevărat. 

Clientului i-a trecut prin minte un gând care i-a strâns 
stomacul. Oare Matthew chiar spunea adevărul? Nu cumva 
altcineva furase specificațiile tehnice? Toate indiciile dădeau de 
înțeles că el era vinovatul, și totuși... 

— Fântâna, Matthew, a continuat Geiger. Eşti pe fundul 
fântânii, așa că închide ochii. 

Apoi a ridicat mâinile, dând ritmic din degete, ceea ce l-a 
făcut pe client să se întrebe dacă nu cumva succesiunea 
mișcărilor lui avea un sens ascuns - părea că Geiger repeta o 
piesă pentru pian. 

— Bine. Ai stat acolo destul de mult, iar mintea are de suferit 
atunci când trupul nu se poate mișca o perioadă mai 
îndelungată. Întunericul și claustrofobia afectează felul în care 
vezi lucrurile, percepţia timpului și percepţia de sine. Creează 
un mediu în care frontierele emoţionale se estompează. Durerea 
trece pe planul doi și face loc fricii. Speranţa dispare treptat, iar 
disperarea se cuibărește în suflet. lar în momentul acela, începi 
să vezi cine ești cu adevărat - cât de puternic ești de fapt și 
care îţi sunt limitele. 

Geiger s-a așezat pe vine în fața lui Matthew. 

— Și atunci te schimbi, Matthew. Totul în tine se 
reorganizează, până la nivel molecular. E cea mai intensă 
revelaţie. 

Geiger a închis ochii, apoi și i-a masat cu degetele - mișcările 
lui erau ritmice și precise. 

— Acum, o să luăm o scurtă pauză. Tu rămâi în fântână, a zis 
el, scoțând o bucată de mătase neagră cu care l-a legat la ochi 
pe angajat. Şi încă ceva, Matthew. Mi-am dat seama că, după ce 
simţi anumite tipuri de durere, anticiparea unor dureri viitoare 
este aproape la fel de intensă ca senzaţia însăși. Cred că, după 
o vreme, ai să-mi dai dreptate. 


10 


Geiger a ieșit din cameră, iar luminile s-au stins din nou. După 
câteva secunde, ușa camerei în care se afla clientul s-a deschis 
și a intrat Geiger. Fără să se uite la client, acesta s-a apropiat de 
bar, și-a umplut un pahar cu apă și l-a dus la gură. 

— Sunt puţin îngrijorat, a zis clientul. Oare am pus mâna pe 
cine trebuie? 

Geiger a încuviințat din cap. 

— Sunteţi sigur? 

Geiger a dat iarăși din cap. 

— De unde știți? 

— l-am explicat lucrul ăsta lui Matthew, a zis Geiger, punând 
jos paharul gol. Aţi ascultat ce i-am zis, nu? 

— Da, i-aţi dat exemplul lui Toscanini. Dar de ce n-a mărturisit 
încă? 

— Încă n-a ajuns în punctul în care o să cedeze. Dar nu mai 
are mult. 

— Punctul în care o să cedeze? 

Geiger iarăși a aprobat din cap, dar avea aerul că nu voia să 
fie nevoit să repete acest gest: 

— Matthew încă este mai îngrozit de ce s-ar putea întâmpla în 
caz că mărturisește decât de ce o să se întâmple dacă n-o face. 
Deocamdată, din punctul lui de vedere, tortura e preferabilă 
posibilităţii de-a muri. Dar asta o să se schimbe. 

Clientul s-a întrebat cum arăta Geiger atunci când zâmbea - 
dacă zâmbea vreodată. 

— N-o să punem să fie omorât, a spus clientul. Nu vrem decât 
să știm cui a vândut informaţiile. 

Geiger l-a fixat cu privirea: 

— Dar nu știe lucrul ăsta. 

Apoi l-a lăsat singur. Clientul a oftat și s-a uitat iarăși spre 
bezna din spatele geamului reflectorizant. Difuzoarele Îi 
aduceau vocea blândă a lui Geiger pe aripi tremurătoare de 
înger. 

— Matthew, ești în fântână? Poţi să-mi răspunzi cu glas tare. 

Vocea angajatului suna precum șmirghelul frecat pe o bucată 
aspră de lemn: 

— Da, sunt în fântână. 

— Bine. 


11 


Apoi Matthew a început să ţipe. Urletele erau atât de 
puternice, încât se auzeau distorsionat în difuzoare. Ingerii s-au 
împrăștiat, iar clientul a întins mâna după dopurile antifonice. 


12 


PARTEA ÎNTÂI 


1. 


La ora patru dimineața, stând pe platforma din spatele casei 
sale, Geiger urmărea un păianjen ţesându-și pânza. 

Ploua. Cerul, noros și cenușiu, se strânsese la orizont ca o 
plapumă veche. O picătură de apă atârna de firul unei noi 
pânze, care se întindea între marchiză și balustrada de lemn a 
platformei, aflată un metru și jumătate mai jos. Vântul clătina 
firul ca pe o coardă de chitară, iar picătura tremura, însă nu 
cădea. Apoi a apărut păianjenul, legănându-și pântecele umflat, 
și a început să ţeasă un nou fir. 

Geiger tocmai își introdusese în computer însemnările cu 
privire la ședința cu Matthew, ascultând Sgt. Pepper la boxele 
sale marca Hyperion, de un metru și optzeci de centimetri 
înălțime: basul superb și fidelitatea cu care difuzoarele 
reproduceau sunetul chitarei lui McCartney îi încântau auzul. Ca 
de obicei, motanul stătea pe birou, tolănit lângă capătul din 
dreapta al tastaturii, întinzând laba din faţă și lovindu-l ușor pe 
Geiger ori de câte ori treceau prea multe minute fără să fie 
scărpinată. Torcea mai tare atunci când Geiger îi scărpina 
cicatricea de deasupra ochiului lipsă. Geiger nu știa cum se 
rănise: într-o bună zi, cu vreo trei ani în urmă, motanul se 
oploșise așa, cu ochiul scos, pe pragul ușii din spate. Geiger 
habar n-avea nici cum îl chema, nici de unde venea - deci 
semăna cu el într-o oarecare măsură. 

Geiger întotdeauna făcea însemnări despre ședințele sale 
chiar în noaptea în care aveau loc, câtă vreme încă avea 
proaspete în minte atât acţiunile sale, cât și reacţiile subiectului 
care îi era dat pe mână. | se părea că și câteva ore de somn ar fi 
putut deforma amintirile. A doua zi, Harry - partenerul său - 
avea să-i trimită un e-mail cu transcrierea înregistrării video a 
ședinței, iar el urma s-o parcurgă și să insereze comentarii în 
locurile relevante. 


3 Sgt. Pepper s Lonely Hearts Club Bana: album din 1967 a formaţiei The Beatles. 
13 


Lucra stând pe un scaun ergonomic de birou, construit special 
pentru el. Dar, chiar și-așa, tot trebuia să se ridice la fiecare 
sfert de oră să se plimbe, altminteri piciorul stâng i-ar fi amortit 
până în vârful degetelor. De-a lungul anilor, consultase trei 
medici în legătură cu această problemă - unul dintre ei îi 
spusese că stângul lui e „un picior mort” -, însă cu toţii fuseseră 
de aceeaşi părere: singurul remediu era chirurgia 
reconstructivă. Geiger le spusese că n-avea de gând să se lase 
tăiat de doctori, sub niciun motiv, și, dat fiind că îl consultaseră 
și îi văzuseră picioarele, doctorii îi înțelegeau perfect atitudinea. 

Geiger ieșise pe platforma din spate tocmai ca să-și mai 
dezmorţească piciorul și să fumeze o ţigară. Nu fuma în casă, 
deoarece i se părea că mirosul de fum stătut dintr-o cameră îi 
putea afecta concentrarea. În urmă cu câteva luni, când abia 
începuse să facă terapie, doctorul Corley legase această 
impresie de tatăl lui Geiger și de veșnicele lui ţigări Camel. Până 
în prezent, aceea era singura imagine cu tatăl său pe care 
Corley reușise s-o scoată de la el: într-un vis, Geiger văzuse 
chipul ca de piatră al tatălui său privindu-l de sus în jos, cu o 
țigară înfiptă între buzele groase și cu fuioare de fum ieșindu-i 
din nas. Geiger își amintise și ce gândea în clipele acelea: „Așa 
arată și Dumnezeu. Atâta doar că-i mai înalt”. 

Dintr-odată, a simţit motanul gudurându-se la picioarele lui. L- 
a luat în braţe și l-a pus cu burta pe umăr - după tăblia biroului, 
acesta era cel de-al doilea loc preferat al motanului. 

Geiger a aprins o ţigară Lucky Strike și iarăși s-a uitat la 
păianjenul care, plin de hotărâre, își ducea la îndeplinire 
proiectul bizar, cu nenumărate mișcări perfecte. Cum ar fi să 
vezi un dulgher care să scuipe cuie făurite în propriul său 
stomac și să-și folosească mâinile drept ciocane. Sau un 
muzician al cărui instrument să fie propriul său trup. „Oare o fi 
existând altă făptură atât de harnică și de inventivă când vine 
vorba de construirea unui dispozitiv de ucis - în afară de om?”, 
s-a întrebat Geiger. 

e 

Geiger era un apostol, ba chiar un sclav al amănuntului. 
Întotdeauna descompunea, distila și definea părţile întregului, 
pentru că în recuperarea de informaţii detaliile erau esențiale. 
Scopul lui era să rafineze această îndeletnicire și s-o transforme 
într-o artă, și tocmai de aceea fiecare lucru care se întâmpla din 


14 


momentul în care Geiger intra în camera de ședințe avea o 
semnificație precisă, care trebuia descifrată. Fiecare expresie 
facială, fiecare cuvânt și fiecare tăcere, fiecare tic, privire sau 
mișcare. Dacă îl lăsai cincisprezece minute în cameră cu un 
individ oarecare, în nouă din zece ori putea ghici cum avea să 
reacționeze subiectul respectiv la intimidare înainte să cedeze: 
frică, sfidare, disperare, bravură, negare. Existau modele, cicluri 
și refrene comportamentale. Nu trebuia decât să fii foarte atent 
ca să le observi pe toate. Învățase asta ascultând muzică: 
ajunsese să înţeleagă că fiecare notă joacă un rol în întreg, că 
fiecare sunet le modifică și le completează pe celelalte. Putea să 
fredoneze fiecare notă dintr-o mie de melodii. Le avea pe toate 
în cap. În muzică, la fel ca în recuperarea de informaţii, totul 
conta. 

Și totuși, în ciuda puzderiei de elemente pe care le 
presupunea, viziunea lui Geiger asupra activităţii lui era relativ 
simplă. Clientul și subiectul de care trebuia să se ocupe 
întotdeauna îi ofereau una dintre următoarele trei opţiuni. 

1. Furt. subiectul furase un lucru de la client, iar clientul îl voia 
înapoi. 

2. Trădare: subiectul comisese o acţiune care vădea lipsă de 
loialitate sau intenţia de a comite o înșelăciune, iar clientul voia 
să afle identitatea complicilor și amploarea eventualelor 
consecinţe. 

3. Nevoie: subiectul poseda informaţii pe care clientul voia să 
le afle. 

Toţi oamenii sunt diferiţi. Și diferă în multe feluri. Transcrierile 
lui Geiger o dovedeau din plin. De când începuse să lucreze în 
acest domeniu, umpluse douăzeci și șase de dosare groase de 
zece centimetri, care acum erau aliniate pe biroul său. Putea 
compara subiecţii de care se ocupase în funcţie de profesie, 
vârstă, religie, avere și - lucrul cel mai important - în funcție de 
afirmaţiile lor. Dosarele lui erau o enciclopedie de informații 
despre răspunsurile și reacţiile oamenilor la intimidare, 
ameninţare, frică și durere. Dar nu și în fața morţii iminente - 
niciodată în unsprezece ani de activitate. După cum zicea 
Carmine, Geiger avea o carieră perfectă. 

Clienţii lui Geiger veneau din sectorul privat, din corporaţii, 
din lumea crimei organizate, dar și din cadrul instituțiilor 
guvernamentale. Ba chiar, cu patru ani înainte, fusese chemat 


15 


de niște tipi de la o agenţie de informaţii să se ocupe de un 
subiect deținut într-o bază secretă. Indivizii ăia își închipuiau că 
metodele lor erau ultimul răcnet, dar Geiger își dăduse imediat 
seama că rămăseseră mult în urmă: vorbeau tot timpul de 
salvarea lumii, dar tot ce făceau era să smulgă aripile câtorva 
muște. În domeniul recuperării de informaţii, expertiza nu putea 
fi înlocuită de nimic. Patriotismul, religia, convingerile ferme cu 
privire la ce e rău și ce e bine - toate astea trebuiau lăsate 
deoparte. La urma urmelor, aveai de-a face cu minciuni și 
adevăruri, iar graniţa dintre ele putea fi atât de fină, încât nu 
mai rămânea niciun pic de loc pentru talmeș-balmeșul 
convingerilor și corectitudinii. Indivizii de la baza secretă 
stătuseră deoparte și îl urmăriseră cum lucrează - pentru 
Geiger, erau ca niște oameni ai cavernelor care se uitau la el în 
timp ce aprindea un foc cu o brichetă Zippo. 

Geiger era un tipicar în meseria sa, un adevărat istoric al 
recuperării de informaţii. Nu numai că-și arhivase activitatea în 
dosarele negre de pe birou, dar era și o adevărată enciclopedie 
a acestei îndeletniciri. Ştia că oamenii foloseau tortura fără 
niciun scrupul începând din 1252, când Papa Inocenţiu al IV-lea 
a îngăduit folosirea ei în cazul ereticilor. După ce a fost 
acceptată în mod oficial, s-au făcut mari eforturi și s-a cheltuit 
foarte mult timp pentru inventarea și perfecţionarea metodelor 
de a provoca durere, cu scopul de a obţine ceea ce - pentru o 
anumită persoană sau un anumit grup - era considerat a fi o 
informaţie sau un adevăr indispensabil. Practica torturii nu era 
influențată de etnie, cultură sau geografie. Istoria era dovada 
limpede că dacă aveai instrumente rudimentare - un ciocan, un 
fierăstrău, o pilă - și câteva materiale de bază - lemn, fier, 
funie, foc -, nu-ţi mai trebuia mare lucru. Dacă adăugai fie și cea 
mai elementară cunoaștere a legilor fizicii și a normelor de 
construcţie, deja te puteai apuca de treabă. 

Geiger își începuse pregătirea pentru această ocupaţie 
studiind intuiţiile și deciziile fondatoare ale pionierilor. Anumite 
metode și tehnici erau foarte eficace: 

Obiectele ascuţite. Scaunul lui luda avusese un succes atât de 
mare în timpul Inchiziției, încât cele mai multe ţări europene 
începuseră să pună la punct propriile lor versiuni ale acestui 
instrument - Culla di Giuda, Judas-wiege -, dar, orice nume i-ar fi 


16 


dat, întotdeauna era vorba de un scaun în formă de piramidă pe 
care subiectul, atârnat de-o funie, era coborât încetul cu încetul. 

Încarcerarea și presiunea. „Fecioara de fier” era un sarcofag 
de oţel așezat în picioare, care avea cuie pe dinăuntru și mai 
multe orificii prin care, în timpul interogatoriilor, erau introduse 
tot felul de instrumente ascuţite sau cu ţepi. Într-o anumită 
măsură, a fost precursoarea deprivării“. Cizma spaniolă și presa 
pentru picior malaeză erau instrumente folosite pentru presarea 
și, în cele din urmă, ruperea picioarelor, însă existau și presele 
pentru degete, cu ajutorul cărora un interogator itinerant putea 
transforma orice loc într-o cameră de tortură. 

Încătușarea și întinderea. Masa de tortură a reprezentat un 
important progres tehnologic, întrucât folosea cilindri de lemn, 
roţi dințate și manivele care permiteau modificarea rapidă și 
subtilă a intensității durerii aplicate asupra subiectului. 

Tortura cu apă pe scândură” a fost o idee născocită tot de 
interogatorii Inchiziției. Aceștia au înțeles că, spre deosebire de 
scufundarea subiectului în apă, care se poate dovedi eficientă 
după câteva minute, tortura cu apă declanșa senzaţia de 
înecare aproape instantaneu, sporind teama de moarte. 

Căldura intensă a fost dintotdeauna un ingredient 
fundamental în meseria torționarului - gândiţi-vă la expresia „a 
pune pe cineva pe foc” -, la fel ca sfâșierea și jupuirea pielii. 
Foarte utile au fost și numeroase alte unelte, de la cele mai 
simple, precum cleștele pentru smuls unghii, la cele mai 
complexe, precum „para”, o unealtă alcătuită din două bucăți 
de tablă rotunjită, prinse cu o mică balama - și, de multe ori, 
foarte frumos gravate - care se introducea în vaginul sau în 
anusul celui torturat și era deschisă cu ajutorul unui șurub cu 
mâner. Catalogul metodelor și uneltelor era foarte variat: roata 
de tortură, atârnarea cu mâinile încătușate la spate, presa 
pentru cap, laba de pisică, tubul cu dinţi de crocodil, atârnarea 
în țăruș.* Toate acestea și multe altele fuseseră inventate 
4 Deprivare: situaţie clinică sau experimentală în care bolnavul întrerupe contactele 
senzoriale cu mediul ambiant. 

5 În tortura cu apă pe scândură, torţionarul toarnă apă pe faţa celui interogat, care 
este imobilizat pe o scândură. 

€ „Laba de pisică” era un fel de gheară metalică folosită pentru sfârtecarea cărnii. 
„Tubul cu dinţi de crocodil” consta dintr-un cilindru tăiat pe lungime, ale cărui 
jumătăţi erau prinse pe o parte cu balamale și care avea pe partea interioară ţepi 


metalici; victima era introdusă în acest tub, iar torționarul îl încălzea făcând focul sub 
el. Tortura prin „metoda ţărușului” presupunea înfigerea unui țăruș bont în pământ, 


17 


înainte de Revoluţia Industrială, iar Geiger ajunsese să-și dea 
seama că practica torturii nu era o anomalie. In numele 
eficacităţii și în scopul de-a dobândi informaţii, omul a fost 
întotdeauna dispus să-și eludeze legile și să-și trădeze 
credinţele pentru a legitima folosirea torturii în cazul celor care 
nu împărtășeau aceste legi și credinţe. 

După studii și meditații îndelungate, Geiger pusese la punct o 
procedură standard. Nu lucra decât pe bază de recomandări. 
Dacă o companie sau o persoană privată avea nevoie de 
serviciile lui, erau direcţionaţi către site-ul său și li se dădea o 
parolă. Harry, partenerul său, analiza imediat cererea și, dacă 
nu identifica niciun pericol, îi cerea potenţialului client să trimită 
niște informaţii preliminare în legătură cu persoana-ţintă. Apoi, 
Harry începea să facă cercetări și, în câteva zile, întocmea un 
profil detaliat. Partenerul său era un tip destul de dificil, dar 
nimeni nu se pricepea mai bine decât el la treaba asta. Putea să 
afle despre individul vizat ce nu știau nici soția și nici prietenul 
lui cel mai bun, ce nu știa nici guvernul și, uneori, nici măcar el. 
După ce studia dosarul, Geiger îi spunea lui Harry dacă avea să 
preia cazul. 

Geiger avea trei reguli de bază. Nu lucra niciodată cu copii, cu 
toate că Harry nu primise niciodată o asemenea cerere. Nu lucra 
niciodată cu persoane care aveau la activ accidente cardiace. Și 
nu lucra niciodată cu persoane de peste șaptezeci și doi de ani - 
Geiger citise niște studii potrivit cărora, după această vârstă, 
riscul de stop cardiac și atac vascular cerebral devenea 
inacceptabil de mare. 

În plus, nu-i plăceau cazurile din categoria „urgențe”. 
Corolarul lui Geiger la „Totul contează” era: „Un subiect nu este 
suma perfectă a părţilor sale”. Deci, dacă un client voia să se 
ocupe de un individ în regim de urgenţă, de multe ori Geiger 
refuza. Trebuia să ia în calcul foarte multe lucruri - limbajul 
trupului, răspunsurile verbale, tonul și expresiile faciale ale 
subiectului, pe scurt, un șuvoi continuu de informaţii care 
modelau deciziile lui Geiger, sugerându-i metodele cele mai 
indicate -, iar o evaluare eronată sau o concluzie greșită, oricât 
de măruntă, putea nu doar să distrugă o ședință, ci și să-i 


deasupra căruia era atârnată victima cu ajutorul unei funii legate de degetul mare sau 
de încheietura mâinii; cel torturat avea de ales între a se sprijini pe ţărușul bont sau 
a-și lăsa toată greutatea în degetul mare sau încheietură. 


18 


pericliteze viața privată. Tocmai de aceea Geiger prefera să 
lucreze dinspre interior spre exterior, adică pornind de la 
documentarea realizată de Harry și urmând pas cu pas scenariul 
pus la punct pe baza acesteia. Unii profesioniști din domeniul 
recuperării de informaţii - precum Dalton - porneau dinspre 
exterior spre interior, bazându-se mai degrabă pe aplicarea 
forței brute încă de la început. Dar, în cazul acestei abordări, 
clientul nu putea fi sigur de felul în care avea să arate subiectul 
la sfârșitul ședinței - cu toate că, în unele cazuri, asta nu era o 
problemă. 

La fel ca toți cei care lucrau în branșă, Geiger auzise tot felul 
de povești despre Dalton. Cea mai faimoasă data de pe vremea 
Furtunii în Deșert”, când polițiștii kuweitieni prinseseră un agent 
al lui Saddam chiar când acesta încerca să treacă granița. 
Kuweitienii l-au prelucrat pe irakian timp de o săptămână, dar n- 
au scos nimic de la el, așa că l-au chemat pe Dalton și i-au dat 
mână liberă. O astfel de ședință era cunoscută și sub numele de 
„Elimp”, de la „eliberare improbabilă”, ceea ce însemna că n-ar 
fi fost tocmai înţelept ca lumea să-l vadă pe subiect după 
încheierea interogatoriului. La prima întrebare, irakianul a 
zâmbit, iar Dalton i-a retezat o buză cu un cuţit rotativ. Apoi și-a 
continuat treaba cu un capsator pneumatic, iar în scurtă vreme 
subiectul i-a zis tot ce voia să afle. Se prea poate ca povestea să 
nu fi fost reală, dar cert este că pe ea se baza cariera lui Dalton. 
În recuperarea de informaţii, nu strica deloc să ai o astfel de 
reputaţie - anume că erai capabil de orice -, pentru că cei mai 
mulți clienţi își considerau ţinta drept dușman și, într-adevăr, nu 
urmăreau să obţină de la el doar compensaţii sau informații, ci, 
precum neguţătorul din Veneţia, voiau și o livră din carnea lui. 

În viziunea lui Geiger, politica, afacerile și religia erau cele trei 
degete rămase dintr-un pumn care purta cicatricele a 
numeroase secole de lupte. lar adevărul era o armă pe care 
până și un pumn ciopârțit o putea înhăţa și mânui în interesul 
său. Era o marfă cu numeroase întrebuinţări - putea fi vândută 
și cumpărată, putea fi pusă în slujba unui scop sau putea chiar 
să aducă profituri. Dar era un element instabil, cu o perioadă de 
înjumătățire scurtă, așa că trebuia folosit repede, înainte să 
explodeze în mâinile clientului. Geiger își dăduse seama de 


7 Furtuna în Deșert: numele sub care mai este cunoscut Războiul din Golf (1990- 
1991). 


19 


multă vreme că adevărul nu mai era sacru, ci, pur și simplu, 
devenise cea mai râvnită marfă de pe piaţă, iar toţi recuperatorii 
de informaţii care credeau că acționau în limitele impuse de 
cine știe ce cod deontologic erau, în cel mai bun caz, niște naivi. 

Motanul a sărit de pe umărul lui Geiger pe balustrada de lemn 
și a pornit în expediţia sa nocturnă. Ca de obicei, avea să se 
întoarcă în jurul orei cinci dimineaţa - avea un ceas interior 
aproape perfect. 

Păianjenul își terminase treaba, iar o molie mare, cu aripile 
dungate, era deja imobilizată în centrul pânzei, zbătându-se cu 
furie, neștiind că eforturile ei de a se elibera nu făceau decât să- 
i strângă cătușele. Înaintând fără grabă, păianjenul a coborât 
din colţul drept al pânzei. Nu dădea niciun semn de agitație, ca 
și când scopul ar fi fost secundar faţă de mijloace, ca și când 
hrana ar fi fost un simplu produs rezidual al șiretlicului prin care 
fusese prinsă. 

Geiger și-a aprins încă o ţigară Lucky Strike, iar când a văzut 
că păianjenul a ajuns lângă trofeul său, a pus flacăra brichetei 
sub unul dintre firele care serveau drept ancoră: pânza, molia și 
păianjenul au dispărut într-o mică vâlvătaie portocalie. 

Geiger a hotărât să nu se gândească la gestul lui și s-a întors 
în casă. Avea să vorbească despre asta cu Corley a doua zi. 


2. 


Doctorul Martin Corley stătea încruntat lângă grilajul 
balconului său de la etajul al optsprezecelea și, așa cum 
obișnuia între ședințe, trăgea dintr-o ţigară Marlboro Light. De 
când renunţțase la ţigările tari, fumatul devenise cel mai recent 
dintr-o serie de acte de autonegare care - deși nesatisfăcătoare 
- aveau drept scop să-i îndepărteze gândul de la moarte. 
Devenise mai precaut și renunţase la vechile obiceiuri nu pentru 
că împlinise de curând șaizeci de ani, ci pentru că se despărțise 
de soţia lui. Mariajul lor lung, cu nenumăratele sale tabieturi - 
oricât de uzate și plicticoase -, îi oferise sentimentul liniștitor al 
continuității, o stabilitate care masca trecerea timpului. lar de 
când plecase Sara, singurătatea îi amintea zi de zi că era în 
vârstă și că sănătatea putea să i se deterioreze. Mai întăi, 


20 


renunţase la frișca din cafea, înlocuind-o cu lapte cu doar unu la 
sută grăsime. Apoi trecuse la cola dietetică - e drept că nu-i 
plăcea gustul chimic pe care i-l lăsa în gură, dar măcar avea 
parte de aroma produsului original - și la Amstel Light, cu care 
se autoiluziona că bea bere. lar acum, trăgea fără plăcere din 
ţigara aceea subţire și aștepta să-i crească pulsul, deși știa 
foarte bine că lucrul acesta n-avea să se mai întâmple. Fără 
plăcerea care îl însoțea de obicei, fumatul nu mai era decât o 
dependență perpetuată de o minte devenită prea indolentă 
pentru a se explora pe sine cu aceeași sârguinţă pe care reușea 
s-o sădească în sufletele pacienţilor săi. 

Privind în jos spre West 88! Street, Corley l-a văzut pe Geiger 
apărând de după colţ și apropiindu-se de intrarea secundară a 
imobilului. Geiger îl sunase în urmă cu opt luni, după ce dăduse 
peste numele lui pe un site de psihiatrie. La prima ședință, îi 
dezvăluise motivul pentru care apelase la serviciile lui: cu două 
luni înainte, avusese un vis complex și tulburător, urmat de o 
migrenă teribilă. Incepând de atunci, o dată la două-trei 
săptămâni, visul se tot repeta - în versiuni ușor diferite - pe 
scena minţii lui, și, de fiecare dată, al doilea act al acestei piese 
era câte o migrenă înfiorătoare. In toate ședințele lor, Geiger îi 
vorbise în termeni foarte exacţi, fără nicio înfloritură stilistică - 
părea un fel de reporter complet lipsit de emoţii. Lui Corley i se 
părea că noul său pacient era o contradicţie uimitoare, un fel de 
piatră inteligentă. 

La sfârșitul primei ședințe, când Geiger a hotărât să continue 
terapia, a pus două condiţii. In primul rând, n-aveau să discute 
decât despre vis: nu voia să povestească nimic despre trecutul 
lui sau despre viața pe care o ducea dincolo de pereții acelui 
cabinet. In al doilea rând, avea nevoie de o cheie de la intrarea 
de serviciu, astfel încât să nu fie nevoit să treacă prin holul de la 
intrare al imobilului. Corley se sprijinise pe speteaza scaunului, 
scărpinându-și barba înspicată și îl întrebase de ce. 

— Pentru că știu ce e mai bine pentru mine, îi răspunsese 
Geiger. 

A fost prima dintre multele dăţi în care Corley rămânea 
surprins de un anumit ton al lui Geiger; deși calm și fără 
modulaţii, tonul acesta era ancorat într-o certitudine care făcea 
ca orice discuţie să fie de prisos. Prima condiţie a lui Geiger - să 
se limiteze doar la evenimentele din vis - presupunea 


21 


îngustarea considerabilă a domeniului terapiei, iar dorinţa lui de 
a primi o cheie se îndepărta foarte mult de regulile încetățenite: 
niciun alt pacient nu-i mai ceruse așa ceva. Dar Corley le 
acceptase pe amândouă. Visul lui Geiger - dovada unui conflict 
interior foarte puternic, de care, în mod evident, nu era 
conștient - fusese ca o cană de benzină turnată peste cărbunii 
aproape stinși ai pasiunii lui Corley pentru meseria sa. Işi dorise 
ca Geiger să revină. 

De la balconul său, Corley l-a urmărit pe Geiger descuind ușa 
de serviciu și intrând în clădire. După ce a aruncat chiștocul într- 
un ghiveci de argilă gol, Corley s-a întors în cabinetul său. 

e 

Corley se uita la agenda din poala sa. Începuse să-și ia notițe 
în timpul ședinţelor doar de puţină vreme. inainte, își făcea 
câteva însemnări fugare în pauzele dintre ședințe, iar seara le 
detalia. Apoi a început să constate că, pe seară, memoria îi juca 
feste: îi era greu să-și amintească unele detalii ale 
conversaţiilor. Încercase niște pastile cu ginkgo biloba, dar 
renunțase, pentru că uita întruna să le ia. 

— Deci, a zis el, pânza era terminată, iar o molie se prinsese 
în ea. Și tu ai dat foc la tot. Ce crezi că te-a determinat să faci 
asta? 

Geiger stătea întins pe canapea și se uita ţintă la bibliotecă. 
Știa pe de rost cotoarele tuturor cărților - fiecare titlu, autor, 
culoare și corp de literă. În mijlocul unui raft din partea de jos se 
afla o fotografie înrămată care înfățișa o casă mare, cu o formă 
neregulată, aflată pe o pajiște frumos tunsă, între câţiva copaci 
impozanţi. Îi plăceau arhitectura ei neobișnuită și acoperișul cu 
multe ape. În ședințele anterioare, îl întrebase pe Corley despre 
casa aceea, dar nu primise decât răspunsuri scurte. Geiger 
aflase doar că avea o sută de ani și se afla în Cold Spring - o 
localitate din statul New York -, cam la o oră de mers cu mașina. 

— Ce cred că m-a determinat să fac asta? a repetat Geiger. 
Nu știu ce să zic. Tu ce crezi? 

— Păi, a zis Corley, s-ar putea să fie vorba de control. De 
putere. 

Geiger bătea darabana pe canapea, schimbând într-una 
combinaţiile, viteza și ritmul mișcărilor. Pentru Corley, zgomotul 
acela devenise parte integrantă a şedinţelor, un discret 
acompaniament de percuție al vorbelor. In primele patru luni de 


22 


terapie, Geiger îl sunase pentru câte o ședință de fiecare dată 
când reveneau visul și migrena de-a doua zi - și acestea erau 
singurele lucruri despre care discutau. Dar, încetul cu încetul, 
ședințele neregulate se transformaseră în vizite săptămânale, 
iar în ultima vreme, Geiger părea mai puţin strict în legătură cu 
prima lui condiţie. Uneori, așa cum se întâmplase în ziua aceea, 
chiar povestea câte o întâmplare din viaţa reală. 

— Sau poate c-a fost o încheiere, a zis Geiger. 

— Interesant. 

— Serios? 

— Da, a răspuns Corley, și cred că ai fi putut foarte bine să 
spui „distrugere” - care, într-un sens, e opusul încheierii. 

— Bine punctat, Martin. 

Înaintea lui Geiger, în cei treizeci de ani de carieră, niciun alt 
pacient nu i se mai adresase lui Corley cu numele de botez. 
Prima oară când se întâmplase, lucrul acesta stârnise mici unde 
pe suprafaţa calmă dintre ei, tulburându-l pe Corley și făcându-l 
să se răsucească în scaun. Fusese răscolit de această 
familiaritate deloc forțată, dar atât de străină de firea închisă a 
lui Geiger. Corley nu pusese niciodată în discuţie acest detaliu 
și, în cele din urmă, îl acceptase ca pe o componentă a relaţiei 
lor neobișnuite. A 

— Totul e un proces, a zis Geiger. Inceput, mijloc, sfârșit. Și 
știi bine că asta mi se potrivește cel mai bine: încheierea. 

Geiger și-a mutat privirea în tavan. Cu ani în urmă, avusese 
loc o inundație. Atenţia lui întotdeauna era atrasă de 
modificările subtile ale texturii unui perete, apărute după 
efectuarea unor lucrări de reparaţie. Ştia exact - pas cu pas - 
cum procedaseră muncitorii, pentru că și el făcuse astfel de 
lucrări de sute de ori. 

— De ce crezi că stăm de vorbă despre păianjen? a întrebat 
Corley. 

Geiger și-a îndoit genunchiul drept și a ridicat ușor piciorul la 
piept, iar Corley a așteptat să audă trosnetul ușor al încheieturii 
șoldului. 

— Păianjenul tocmai își terminase pânza, a zis Geiger. Deci, 
de ce i-am dat foc? Nu-mi dau seama. Poate pentru că se afla pe 
teritoriul meu? 

— Și doar tu hotărăști când se termină ceva pe teritoriul tău? 


23 


— Regele a tot ce cuprind cu privirea? a zis Geiger, apoi a 
scos un sunet discret, care poate că era un oftat. E un citat din 
ceva, nu-i așa? 

— Richard al III-lea? Sau Țestoasa Yertle? 

— Poftim? 

— E o carte pentru copii. 

Apoi Corley a tăcut, mângâindu-și pe rând obrajii acoperiţi de 
barbă. Dar tacerea lui Geiger semăna cu zgomotul unei uși 
trântite. 

— Îţi aminteşti vreo carte pentru copii? a întrebat Corley. Sau 
vreun cântec? Îți vine ceva în minte? Poate niște jucării sau... 

— Nu, nu-mi vine nimic în minte. 

De-a lungul ședinţelor, terapeutul ajunsese să se gândească 
la Geiger ca la un băiat rătăcit și împresurat de pericole, dar 
care reușește cumva să-și păstreze curajul. Întrucât visele lui 
erau singurele date cu care putea lucra, Corley nu știa aproape 
nimic despre Geiger și nu putea decât să bănuiască ce fel de 
viață ducea în afara ședinţelor. Dar, chiar și așa, relatarea lui 
despre păianjen și conversațiile ca aceea pe care o purtau 
atunci îl convinseseră de un lucru: copilul din Geiger era 
îngropat sub atât de mult moloz traumatic, încât era mai mult o 
stafie decât o realitate. Uneori, Corley se simţea ca un medium 
la o ședință de spiritism, care încearcă să ia legătură cu 
sufletele morților. 

Corley a aruncat o privire la ceas. Era ultimul cadou pe care îl 
primise de la soţia lui, iar pe capac avea gravate următoarele 
cuvinte: „Unde se duce timpul? Cu dragoste, Sara”. 

— Ne apropiem de sfârșitul ședinței, a zis psihiatrul, așa că 
dă-mi voie să-ţi spun ceva la care să te gândești. În legătură cu 
păianjenul, a adăugat el, apoi și-a îndreptat agenda pe genunchi 
și a notat cuvântul „empatic?” Poate că nu e vorba nici de-o 
încheiere, nici de dorința de a-ţi controla teritoriul. 

A observat că degetele pacientului său au devenit mai alerte. 

— Ci poate că nu voiai ca păianjenul să omoare molia. 

Geiger a încetat să mai bată darabana și s-a ridicat în capul 
oaselor, iar Corley i-a observat trapezii  supradezvoltați 
încordându-se sub cămașă. Pacientul său purta întotdeauna 
cămăși negre din bumbac, cu mânecă lungă, încheiate până la 
gât. 


24 


Geiger s-a ridicat în picioare, apoi și-a răsucit capul în stânga 
și în dreapta. Terapeutul a auzit două trosnituri. 

— Hrană pentru minte, a zis pacientul, apoi a adăugat: Spune- 
mi ceva, Martin. 

Corley aștepta în tăcere cererea lui Geiger. Ajunsese o 
componentă nelipsită a ședințelor cu el, o parte a ritualului său 
de ieșire din cabinet. De obicei, începea cu „Spune-mi ceva”, 
după care îi punea o întrebare, sau „Că tot veni vorba”, iar apoi 
îi spunea o știre aparent lipsită de importanţă. Corley știa că 
aceste ultime replici îl ajutau pe Geiger să pună punct unui 
proces care, prin însăși natura sa, era deschis; aceste încheieri îi 
ofereau - în funcţie de conţinutul ședinței - sentimentul că 
deţinea un anumit control asupra situaţiei. 

— Mergi des la casa din Cold Spring? l-a întrebat Geiger. 

— Nu. 

— De ce? 

— lar acum trebuie să ne oprim, a spus Corley, punându-și 
agenda pe birou. 

e 

Pentru Geiger, plimbarea de dimineaţă spre și dinspre biroul 
lui Corley era întotdeauna o adevărată desfătare pentru simțuri. 
Bulevardul Central Park West oferea o minunată priveliște 
caleidoscopică: taxiuri leșinate în trafic asemenea unor luptători 
de la categoria mijlocie cu pielea galbenă, autobuze 
mătăhăloase pufnind și huruind, câini în lesă amușinând și 
uitându-se unii la alţii, alergători întinzându-și voluptuos 
tendoanele la câte un semafor roșu, așteptând să intre în parc, 
bărbaţi cu pielea măslinie târșâind picioarele pe marginea străzii 
și târând după ei cărucioare cu hot-dogi și frigărui ca niște 
penitenți sleiţi de puteri. Pentru Geiger, era o ploaie de stimuli, 
un asalt al culorilor, formelor, sunetelor și mișcărilor. Nu-i scăpa 
nici cel mai subtil ton sau gest, dar nu avea nicio reacţie mai 
complexă, de ordin secund, la toate acestea. Primea înăuntrul 
său totul, dar nu păstra nimic. Era, în același timp, un spaţiu gol 
și un puț fără fund. 

Locuia la New York de cincisprezece ani, iar venirea lui în 
acest oraș marcase începutul singurei vieți de care își putea 
aminti. Pe 6 septembrie 1995, Geiger venise pe lume ca un om 
aproape complet maturizat - dar fără o vârstă precisă -, atunci 
când șoferul unui autobuz îl scuturase ușor de umăr: Geiger 


25 


dormea pe un scaun din ultimul rând al autobuzului care tocmai 
oprise în ultima staţie, lângă Autoritatea Portuară a New 
Yorkului, la intersecția dintre 42" Street și Eigth Avenue. 
Tânărul - sau bărbatul - trezit din somn bănuia că avea în jur de 
optsprezece ani, dar în rest, își era la fel de străin pe cât îi erau 
oamenii pe lângă care trecea pe trotuarele orașului. Nu era 
decât un trup dureros, plin de cicatrice, cu mintea perfect goală 
- o mașinărie umană fără card de memorie. Se baza numai pe 
instinct. 

A doua zi, în timp ce străbătea străzile din Harlem, s-a oprit în 
faţa unei clădiri dărăpănate, cu fațadă din plăci de gresie, și a 
urmărit cu atenţie un muncitor dintr-o echipă de renovare care 
tăia cu fierăstrăul niște scânduri pentru un toc de fereastră. 
Câteva clipe mai târziu, a intrat pe ușa fără toc a clădirii și a 
cerut o slujbă. A fost un act pur, complet lipsit de premeditare, 
iar când șeful echipei l-a întrebat dacă se pricepea la dulgherie, 
a zis da, fără să știe de ce. 

Apoi muncise în domeniul renovărilor timp de patru ani - nu 
rămânea niciodată foarte mult în aceeași companie și lucra mai 
ales în turele de noapte, alături de muncitori neînscriși în 
sindicat, cu precădere în Harlem, Brooklyn și Soho, dormind pe 
furiș în subsolurile clădirilor în care muncea, ca să pună bani 
deoparte. Toate firmele îl plăteau la negru - fără carte de 
identitate, fără taxe, fără acte doveditoare. La început, folosise 
mai întâi numele Gray, iar apoi Black. Într-o bună zi, trecând 
prin faţa unei librării Barnes & Noble, a văzut un album cu 
reproduceri după H.R. Giger. L-au captivat imaginile acelea 
ciudate, la fel ca și numele cu doi G al artistului, căruia, pentru 
simetrie vizuală, i-a adăugat un „e”, obţinându-și astfel numele 
- Geiger. 

Intr-o noapte, după ce-și terminase lucrul într-o casă cu 
fațadă de gresie din Williamsburg, se culcase în pivniţa cu tavan 
jos a clădirii. A fost trezit în jurul orei trei dimineaţa de zgomotul 
unor pași care coborau spre pivniță, dar a rămas nemișcat, 
urmărind razele lanternelor care dansau printre scânduri și 
ascultând două voci de bărbat în timp ce discutau despre ce 
aveau de făcut - să monteze niște cabluri pentru un microfon în 
spatele unor pereţi de rigips: urmau să înregistreze niște 


8 Hans Rudolf „Ruedi” Giger (n. 1940): pictor și sculptor suedez. 
26 


conversații incriminatoare în legătură cu un anume Carmine 
Delanotte. 

— Am auzit că Delanotte are vreo zece case dintr-astea, a zis 
unul dintre ei. 

— Cumnatu-meu lucrează în imobiliare, i-a răspuns celălalt. 
Zice că toate clădirile de pe-aici or să valoreze o avere după ce- 
or să fie daţi afară toţi sud-americanii și negrii. Le cumperi la 
preț mic, le renovezi, apoi le vinzi la preţ mare. 

— Microfonul ăsta mi se pare o pierdere de timp. Delanotte e 
prea deștept. 

— Da, se poate. Dar am auzit c-au înhăţat pe unul dintre 
locotenenții lui. 

— Mda, nu știu ce să zic. Au înhățat pe mulţi până acum, dar 
majoritatea refuză să vorbească. Au încercat toate tertipurile cu 
ei - jocuri mentale, șantaj, ba chiar și bătăi. Nenorociţii ăștia pur 
și simplu nu scot o vorbă. 

— Imi închipui că au o slujbă tare ciudată. 

— La cine te referi? 

— La tipii care încearcă să-i facă pe bandiți să vorbească. Îmi 
închipui că e greu să le dea de cap acestor îndărătnici. Că doar 
nu poţi să-i baţi până se cacă pe ei, nu? Trebuie să fii mai subtil, 
mă-nţelegi. 

— Păi sunt tipi care se pricep la treaba asta. Interogatorii știu 
cum să smulgă mărturisiri de la ăștia mai căpoși. 

In timp ce indivizii - doi tehnicieni de la FBI, probabil - își 
făceau treaba pălăvrăgind, Geiger stătea nemișcat în întuneric, 
simțind cum se naște ceva în el. Era un lucru ușor, care plutea în 
sufletul său, dar, în același timp, suficient de puternic încât să-i 
îndrume instinctele într-o anumită direcţie și să-i sugereze 
anumite acțiuni. Mai avusese cândva o pornire asemănătoare: 
atunci când stătea în faţa casei dărăpănate din Harlem, simţise 
cum ia naștere în el un imbold ce părea înrădăcinat în chiar 
moleculele trupului său. În clipele acelea, în bezna pivniţei, era 
animat de același imbold - un fel de impuls genetic, un instinct 
la fel de puternic și de natural precum o avalanșă ce distruge 
totul în calea ei. 


27 


3, 


Harry Boddicker a aruncat o privire spre cablurile puternic 
luminate ale Podului Brooklyn, apoi a urmărit un elicopter care 
plutea peste East River, bâzâind pe cerul indigo al verii ca un 
licurici uriaș. 

A întors capul și s-a uitat la duba albastru-închis parcată sub 
bulevardul Franklin D. Roosevelt. Subiectul era închis înăuntru: 
legat la mâini și la picioare, cu căluș în gură, închis într-un cufăr 
metalic. Era unul dintre curierii lui Carmine. Cu un sfert de oră 
înainte, trei dintre oamenii lui veniseră să i-l predea lui Harry și 
îi spuseseră că, atunci când îl răpiseră - îl înhăţaseră în timp ce 
și-o trăgea cu iubita în apartamentul lui -, trebuiseră să-l 
ciomăgească zdravăn: îi învineţiseră amândoi ochii, îi rupseseră 
vreo două coaste și îi spărseseră nasul. 

Acum, Harry trebuia să-l sune pe Geiger. Ultima oară când 
primiseră un subiect avariat - un director din Providence -, 
Geiger îi ţinuse o mică prelegere despre condițiile 
indispensabile, premise compromise și potenţial diminuat, fără 
ca vocea lui blândă să urce sau să coboare vreun pic, iar în cele 
din urmă îi spusese că renunţă la acel caz. Întrucât, ca de obicei, 
Carmine avea să beneficieze de o reducere, era o afacere de 
doar douăsprezece mii de dolari, dar gândul că și-ar putea 
pierde partea - trei mii - i-a trecut lui Harry din creier direct în 
stomac, pompându-i prin esofag o bulă de gaz. Nu mai primiseră 
niciun caz de cinci zile. A mai înghiţit două tablete de Pepcid 
Complete”. Orice ar fi adăugat producătorul acelor tablete ca de 
cretă - „formula nouă și îmbunătăţită”, cum suna reclama -, nu 
părea să se simtă în stomacul lui, care bolborosea și chiorăia ca 
de obicei. 

S-a îndepărtat un pic mai mult de dubă și a scos telefonul 
mobil. Geiger avea să răspundă după al treilea sunet de apel. 
Nu după primul sau al doilea, nici după al patrulea. Intotdeauna 
după al treilea. 

— Ce s-a întâmplat, Harry? i-a răspuns Geiger. 

— În legătură cu diseară. E o problemă. Marfă avariată. 

— Detalii, Harry. 

Harry a oftat: 


? Pepcid Complete: medicament pentru combaterea hiperacidităţii. 
28 


— Un ochi învinețţit de nici nu se mai poate deschide. Nasul 
spart și niște coaste rupte. 

După o scurtă pauză, Geiger a zis: 

— Schimbăm locul, Harry. Du-l în Bronx. 

— Bine, a zis Harry, apoi a închis ochii, simțindu-se ușurat: 
deci Geiger era dispus să accepte cazul. 

— Și folosește Propofol în loc de Brevital. Doi centimetri cubi. 

— Am înţeles. Propofol. Doi centimetri cubi. 

(J 

Când îl sunase Harry, Geiger se afla în curtea din spatele 
casei, făcând flotări într-o mână - cincizeci în stânga, cincizeci în 
dreapta, apoi patruzeci, apoi treizeci, apoi briza care avea să-i 
usuce transpiraţia de pe trupul gol. Grădina era o oază verde de 
șase pe patru metri și jumătate, aflată în mijlocul hățţișului urban 
alcătuit din beton în forme geometrice, cărămizi și asfalt. Peticul 
acela de iarbă, cu o bancă de stejar și un mic mesteacăn, era 
înconjurat pe trei laturi de un gard înalt de trei metri, pe care 
Geiger îl construise din peste o sută de scânduri. Latura cea mai 
lungă a gardului, cea aflată vizavi de ușa din spate, se întindea 
de la est la vest, iar Geiger tăiase capetele de sus ale 
scândurilor la înălţimi diferite, apoi le șlefuise și le sculptase, 
astfel încât, privite din cadrul ușii din spate, reproduceau perfect 
- la scară - clădirile înalte care se înălțau dincolo de gard. 

Inainte să iasă în grădină, Geiger studiase dosarul subiectului 
și își construise un scenariu în minte. John „Jackie Pisici” 
Massimo - unul dintre oamenii lui Carmine și, din toate punctele 
de vedere, un caz dificil - era corpolent, dar musculos, avea 
patruzeci și doi de ani și era familiarizat cu violența fizică. Pe 
când era mai tânăr, fusese înjunghiat în piept și încasase un 
glonț în coapsă. Și era mare iubitor de pisici: avea șase acasă. 
Dar acum, Massimo avea dureri și probabil că nu mai vedea 
bine, așa că Geiger trebuia să regândească totul: tactica, 
metodologia, camera în care avea să se desfășoare ședința. Dar 
nici nu-i trecea prin cap să renunțe la acel caz, pentru că nu i-ar 
fi putut face una ca asta lui Carmine. 

Cu unsprezece ani în urmă, după ce Geiger hotărâse să intre 
în branșa recuperatorilor de informaţii, Carmine fusese cel care 
îi făcuse rost de primul caz. A doua zi după ce trăsese cu 
urechea la conversaţia dintre cei doi tehnicieni de la FBI, se 
dusese la o sală de internet și găsise o fotografie a lui Carmine 


29 


Vincente Delanotte, faimos șef mafiot, precum și adresa 
restaurantului său din Mica Italie - La Bella Ristorante. Geiger a 
citit câteva articole despre Carmine și a aflat că era un fel de 
vizionar. La începutul anilor 1980, începuse să cumpere la 
prețuri extrem de mici clădiri dărăpănate de prin cartierele New 
Yorkului. Luase în calcul toate avantajele acestora - imobilele îi 
ofereau un camuflaj legal pentru afacerile lui, posibilitatea de a 
spăla bani și de-a obţine contracte cu autorităţile -, iar 
cincisprezece ani mai târziu, începuse să obţină o căruţă de bani 
de pe urma vânzării lor. Unul dintre aceste articole cita o sursă 
din FBI care susținea că, în ultima vreme, Carmine făcuse mai 
mulți bani din imobiliare decât din cămătărie și jocuri de noroc 
la un loc. 

În seara acelei zilei, Geiger se dusese în restaurantul lui 
Carmine și îi înmânase chelnerului-șef un plic sigilat. 

— Dă-i scrisoarea asta domnului Delanotte, i-a cerut Geiger. 

Poate că atitudinea lui a fost foarte convingătoare, sau poate 
că chelnerul era obișnuit să livreze plicuri, dar cert e că acesta a 
luat plicul fără să scoată o vorbă și a plecat. Geiger s-a uitat prin 
restaurant și l-a recunoscut imediat pe Carmine, care stătea la o 
masă slab luminată, împreună cu alţi trei bărbaţi. În ciuda 
penumbrei, ochii lui albaștri și părul încărunţit îi străluceau la 
fiecare mișcare a capului, ca și când trupul său ar fi fost 
străbătut de curent alternativ. 

Chelnerul s-a aplecat spre șeful lui, i-a șoptit ceva la ureche și 
i-a întins scrisoarea. Carmine s-a uitat la plic, după care i-a 
aruncat o privire nou-venitului, măsurându-l din cap până-n 
picioare cu un aer calm. Geiger a descifrat în ochii lui mari și 
azurii o expresie neutră - semn că nu-l recunoștea -, care apoi a 
făcut loc unui licăr de curiozitate. Carmine a deschis plicul cu 
unghia lustruită a degetului mare, a scos foaia din el și a citit-o. 
După ce a terminat, a împăturit-o meticulos și a rupt-o în două, 
apoi a rupt-o încă o dată și încă o dată. A pus bucățelele într-o 
ceașcă de porțelan de pe masă, a aprins un chibrit și le-a dat 
foc. 

Buzele i s-au mișcat, iar vorbele sale au pus în mișcare 
trupurile din jur: chelnerul-șef s-a îndepărtat, iar cei trei tipi de 
la masa lui Carmine s-au ridicat în picioare și s-au așezat în 
spatele său, lângă un perete tapetat cu brocart sângeriu. 
Carmine s-a uitat iarăși la Geiger, a ridicat în aer două degete 


30 


groase și a dat ușor din ele, poruncindu-i cu un aer imperial să 
se apropie de masă. 

Când Geiger a ajuns la un metru de el, Carmine a ridicat 
arătătorul. Geiger s-a oprit. Carmine s-a aplecat spre hărtiuţele 
arzânde și a stins flăcările dintr-o suflare. Din ceașcă s-au înălțat 
câteva fuioare leneșe, iar Carmine și-a mișcat ușor palma, 
împingând fumul spre el și trăgându-l în piept cu voluptate. Apoi 
a ridicat privirea spre Geiger. 

— Nu mai am voie să fumez, a zis el cu o voce vibrantă, în 
care se auzea ecoul a mii de ţigări fumate cu sete, apoi a ridicat 
din umeri cu un aer resemnat și s-a sprijinit pe spetează. 
Băieți... le-a spus el celor din spatele său, iar cele trei santinele 
au pornit spre bar. 

— la loc, l-a îndemnat Carmine. 

Geiger s-a așezat pe un scaun, iar Carmine și-a turnat trei 
degete de Chivas, după care a pus sticla în faţa nou-venitului. 

— Nu beau, a zis Geiger. 

Carmine a ridicat paharul și a luat o gură mică. 

— Au trecut trei ani și tot nu m-am obișnuit să beau Chivas 
fără să-mi aprind o Lucky Strike, a spus el, punând paharul pe 
masă. Cât câștigi în tura de noapte? Cu cât de plătesc? 

— O sută cincizeci de dolari pe noapte. 

— Bani în mână, pe care-i primeşti la negru. Deci, de fapt, 
primești de la mine cam două sute douăzeci pe zi. 

— Da. 

— E mai mult decât suficient ca să închiriezi o cameră, nu-i 
așa? 

— Așa-i. 

— Dar dormi într-una din casele mele. Asta nu e permis, 
domnule Geiger. 

— Știu. 

— Și atunci, de ce-o faci? 

— În felul ăsta, economisesc foarte mulţi bani. 

Colțurile gurii late a lui Carmine s-au ridicat ușor: 

— Îţi baţi joc de mine, Geiger? 

— Nu. 

— Ştii cine sunt, nu? 

— Da, domnule Delanotte. Am citit despre dumneavoastră. 

În cele din urmă, buzele lui Carmine s-au arcuit sub forma un 
zâmbet larg: 


31 


— Bine. În primul rând, să nu mai dormi în casele mele. În al 
doilea rând, apreciez că m-ai avertizat în legătură cu agenţii 
federali. O să mă ocup de chestia asta. 

A vârât mâna în buzunarul sacoului și a scos un portofel din 
piele cenușie. 

— Cinci sute ţi se pare o sumă corectă? 

— Nu vreau să-mi daţi bani, a zis Geiger. 

— Nu? Te-ai îmbogățit dormind în casele mele, iar acuma n-ai 
nevoie de banii mei? 

— Am o întrebare. 

— Întreabă-mă. 

— În legătură cu „locotenenţii” dumneavoastră. Cum o să 
aflaţi care dintre ei o să vă trădeze? 

Carmine s-a încruntat: 

— Am în minte cinci-șase oameni. Ar putea fi oricare dintre ei. 
Dar știu un tip care o să afle cine e. 

— AŞ putea să fac eu asta, a zis Geiger. 

— Ce anume ai putea să faci? 

— Să aflu ce vreţi să știți. 

— Și cum ai proceda, Geiger? 

— Am să le pun întrebări locotenenţilor dumneavoastră, iar ei 
or să-mi spună adevărul. 

— Vasăzică, atunci când nu te ocupi de renovări, lucrezi în 
industria adevărului. 

— Se cheamă recuperare de informaţii. 

Carmine a înclinat capul precum un câine care aude un 
fluierat îndepărtat. Încerca să evalueze tonul nou-venitului: 
Geiger vorbise fără cea mai vagă urmă de ironie sau sarcasm. 

— Recuperare de informaţii? a întrebat Carmine. Gata, m-am 
prins. Atunci ia zi, la ce mă gândesc acuma? 

— Nu pot să citesc gândurile, domnule Delanotte, i-a răspuns 
Geiger, întorcând capul spre dreapta - dintr-acolo se auzise un 
clic aproape imperceptibil. Dar probabil că vă întrebaţi dacă nu 
cumva sunt nebun sau retardat. 

Un rânjet s-a furișat o clipă pe chipul lui Carmine, asemenea 
unui rechin ce-și ridică înotătoarea deasupra apei: 

— Presupun că nu-ţi pot cere să-mi arăţi un CV, nu? Dar îmi 
închipui că ai experienţă în... recuperarea de informaţii? In 
industria adevărului... 


32 


— Îmi dau seama când cineva minte. Pot spune multe despre 
un om doar uitându-mă la el, a continuat Geiger, întorcând 
capul spre stânga - încă un clic. Sunteţi stângaci, a adăugat el. 

— Așa-i. Cum ţi-ai dat seama? 

— După sprâncene. 

— După sprâncene, zici. lar acuma o să-mi citești în palmă și- 
o să-mi zici viitorul? 

— Nu știu să fac asta. Dar vă pot spune că vedeți mai bine cu 
ochiul drept decât cu stângul. Și că, în urmă cu mult timp, aţi 
avut dislocate două sau trei degete de la mâna dreaptă. Care 
încă vă dor. Probabil că aveţi artrită. 

Carmine a îndoit involuntar degetele de la mâna dreaptă, apoi 
s-a aplecat spre Geiger până când fețele lor nu mai erau 
despărțite decât de câţiva centimetri: 

— Ţi-a mai zis cineva că ești un individ cât se poate de 
ciudat? 

— Da, mai multe persoane, i-a răspuns Geiger, lovind ușor 
tăblia cu degetele. Daţi-mi voie să asist la primul interogatoriu. 

Carmine s-a încruntat, apoi și-a turnat încă trei degete de 
Chivas. S-a uitat ţintă la pahar și, preț de câteva clipe, a rămas 
perfect nemișcat, ca și când ar fi ascultat cu atenţie un cor 
alcătuit din câteva mii de bănuieli - toată viaţa sa era construită 
pe ele -, iar în cele din urmă, în ochii lui a apărut licărul unei 
intuiții. 

— Geiger, ai telefon mobil? a întrebat el. 

— Nu. 

— Cumpără-ți unul. 

e 

După ce și-a terminat programul zilnic de flotări, Geiger a 
intrat în casă și s-a oprit în faţa etajerei în care își păstra 
colecția lui enormă de CD-uri. O proiectase și o construise singur 
- avea forma unui pătrat cu latura de un metru și optzeci de 
centimetri, era făcută din scânduri de lemn de cireș fără absolut 
niciun nod, avea zece sertare deschise prevăzute cu rotile și 
adăpostea o mie opt sute de CD-uri. S-a uitat peste carcasele 
frumos aranjate și, în cele din urmă, a scos concertul Dumbarton 
Oaks de Stravinski, a pornit amplificatorul și a introdus discul în 
CD-player. Din boxele Hyperion de un metru și optzeci de 
centimetri s-a revărsat o cascadă diafană de viori. 


33 


S-a apropiat de o ușă și a deschis-o. Dădea spre o cămăruţă 
pătrată, cu latura de un metru și douăzeci de centimetri, ai cărei 
pereţi erau acoperiţi cu oglinzi de sus până jos. Muzica ajungea 
acolo prin două boxe mici, marca Bose. 

Geiger, care încă era gol, s-a uitat la reflecția lui triplă: la 
mușchii proeminenţi care i se vedeau pe sub pielea întinsă, la 
rotulele bombate și la ieșiturile osoase de la exteriorul gleznelor. 
S-a întors cu spatele, răsucindu-și gâtul ca să vadă ușoara 
curbură scoliotică din partea superioară a coloanei și oasele 
iliace turtite în mod ciudat. Și, ca de obicei, s-a uitat cu deosebit 
interes la nenumăratele cicatrice ca de brici care se întindeau 
sub forma unor coloane orizontale pe partea din spate a 
picioarelor, de sub fese până la tendoanele lui Ahile. Semănau 
cu scrijeliturile meticuloase și pline de răbdare făcute de un 
pușcăriaș pe peretele celulei sale. 

Geiger a intrat în cămăruţă și s-a întins pe-o parte, făcându-se 
covrig ca să încapă. A întins mâna și a tras ușa. După care a 
închis ochii. Muzica se revărsa peste el, iar fiecare notă îi 
exploda în minte sub forma unei picături radiante de lumină 
colorată, care lăsa în urma sa o dâră ce se ștergea treptat, 
precum o stea ce cade de pe cerul nopţii. Putea chiar să și simtă 
gustul sunetelor - fiecare instrument și fiecare ton îi lăsau o 
aromă diferită. Violoncelul desena în mintea lui dâre lungi, de 
culoarea acvamarinului, care aveau un gust dulce și răcoros, iar 
viorile împrăștiau linii roșii, cu gust de scorțișoară. 

Acum era în beznă. Trebuia să gândească. 


4. 


Jackie Pisici s-a trezit la auzul unui mieunat tânguitor. Ochii îl 
dureau, și nu-l putea deschide decât pe unul. Și-a amintit că 
fusese smuls din pat; și-a amintit că i se băgase un căluș în gură 
și i se lipise o bandă adezivă pe buze, apoi fusese legat și vârât 
într-o ladă mare de aluminiu, asemenea unui coșciug; și-a 
amintit și că, mai apoi, un individ deschisese lada și îi înfipsese 
un ac în gât. Nu-și mai amintea nimic din ce se întâmplase după 
aceea. lar acum, se trezise. 


34 


Se afla într-un loc întunecat, ale cărui dimensiuni nu le putea 
aprecia. Stătea în poziţie verticală, cu picioarele depărtate și 
mâinile desfăcute, în mijlocul unei construcţii geometrice 
confecţionate din bare de oțel îmbinate la nouăzeci de grade, 
astfel încât alcătuiau un cub gol cu latura de vreo trei metri. A 
văzut că era complet dezbrăcat și că avea mâinile și picioarele 
desfăcute în unghiuri de patruzeci și cinci de grade, gleznele și 
încheieturile mâinilor fiindu-i legate cu niște curele din piele de 
barele orizontale din partea de sus și de jos a cubului. Sub el, pe 
podea, se afla un grilaj metalic rotund, cu diametrul de un metru 
și vreo douăzeci de centimetri. 

Trupul său plin de vânătăi era scăldat în lumina a patru 
spoturi mici fixate în cele opt colţuri ale construcției metalice. 
Nu se vedea nicio altă sursă de lumină, iar dincolo de cub, 
podeaua și tavanul de culoare neagră se contopeau cu 
întunericul. Nu știa unde se află, dar știa de ce și ce avea să 
urmeze. A tras de curelele de piele, încercând legăturile. Dar nu 
s-au slăbit deloc. 

În cele din urmă, tânguitul care l-a trezit s-a transformat în 
miorlăitul gutural al unei feline furioase și, după câteva clipe, i s- 
a alăturat un mieunat cu inflexiuni agresive care vădea prezenţa 
unei a doua pisici. 

— Tăceţi dracu’ din gură! a urlat Jackie Pisici. 

Nu-i venea să creadă cât de prost fusese. Un mischione! 
nenorocit! Așteptase ani de zile lovitura aceea: îndurase 
măgăriile lui Carmine, strânsese o echipă de încredere și pusese 
totul la punct fără să întâmpine nicio dificultate. Ar fi putut fi 
liber, curat și bogat. Dacă s-ar fi ţinut de plan, acum s-ar fi aflat 
la zece mii de metri altitudine, cu șase sticluțe de Chivas pe 
măsuța rabatabilă, ascultând un curs de portugheză la iPod. Dar 
se dusese la Niki să i-o mai tragă și, până la urmă, și-o trăsese 
lui însuși. A dat din cap cu un aer necăijit, ceea ce a făcut să-i 
zvâcnească ochii. 

— Ce bou sunt! 

Miorlăiturile s-au transformat în sâsâituri și urlete guturale, iar 
în cele din urmă pisicile nevăzute s-au încăierat. Zgomotele 
acelor trupuri mici care se izbeau unul de altul și de podea, 
mârâiturile feroce și ţipetele ca de cretă pe tablă se 
învălmășeau într-o  cacofonie  stridentă. Zarva aceea 


10 În italiană, în original: „idiot”. 
35 


insuportabilă l-a făcut pe Jackie Pisici să strângă iarăși din dinţi, 
ceea ce i-a pricinuit noi dureri în globii oculari. 

La un moment dat, mârâiturile au încetat, iar în jurul său s-a 
lăsat o liniște densă și pulsatilă. La marginea sferei de lumină în 
mijlocul căreia se afla, a văzut doi ochi ficși plutind în beznă, 
uitându-se ţintă la el. 

— Vino-ncoace, pisi, pisi, a zis el râzând. 

Se împăcase cu frica de multă vreme. Privise ţintă în ţeava 
unui pistol, simţise un pumnal în propria-i carne, stătuse cinci 
ani jumate la Attica!!, împreună cu toţi ciudaţii și descreieraţii 
imaginabili. Și avea o teorie în legătură cu frica. Totul ţinea de 
regret. Dacă faci ce vrei cu viața ta și nu te minţi pe tine însuţi 
în legătură cu alegerile pe care le faci, atunci n-o să ai niciun 
regret, iar unui om fără regrete nu-i este frică de nimic. 

Și totuși, își dorea să nu-i fi făcut acea ultimă vizită lui Nicki... 

Ochii din beznă s-au apropiat de el, și, în clipa imediat 
următoare, un obiect lung a apărut brusc în lumină cu un șuierat 
- era o vâslă de lemn - și l-a izbit cu porţiunea lată peste stern. 
In mod reflex, trupul lui a încercat să se îndoaie, dar curelele de 
piele l-au împiedicat, așa că s-a crispat tot și s-a zbătut ca un 
pește uriaș prins în cârligul undiţei, iar în cele din urmă s-a 
liniștit și a rămas nemișcat. 

— Pizda mă-tii! s-a desprins de pe buzele lui. 

Durerea i s-a căţărat pe gâtlej și i-a umplut ochii de lacrimi. 
Lângă cubul metalic se afla cineva îmbrăcat în negru, cu mănuși 
și o cagulă. Jackie Pisici și-a dat seama imediat că nu era nici 
Carmine, nici vreunul dintre tovarășii săi. Îl duseseră la un 
profesionist. Și-a amintit că-l auzise odată pe Carmine vorbind 
despre doi indivizi specializaţi în așa ceva. Numele unuia dintre 
ei începea cu D - Denton, Dubrin, sau ceva de genu' ăsta -, dar 
pe al celuilalt îl uitase. 

— Doamne fereşte! a zis el. Ce dracu’ ai în mână, o vâs/â? 

Partea lată a vâslei l-a izbit peste şale. Trupul său a încercat 
să se arcuiască în față, dar vâsla l-a izbit peste abdomen. 
Loviturile îi zăpăceau reflexele involuntare. Înainte ca mușchii 
să-și termine spasmul violent, erau asaltaţi de unul nou. Simţea 
că se zvârcolește pe dinăuntru, că părți din el erau smulse din 
țâțâni, iar fierea i se ridica în gâtlej precum lava într-un vulcan. 


11 Attica: închisoare de maximă securitate din localitatea cu același nume, aflată în 
statul New York. 


36 


— Ţi-ai ales o slujbă pe cinste, ţicnitu' dracului! Cre’ că faci o 
mulțime de bani! Te deranjează dacă vomit? 

In clipă următoare, și-a împroșcat prânzul pe podea. l-a trecut 
prin minte că probabil aceea era ultima lui masă și nici măcar 
nu se bucurase de ea. Carnea de vițel fusese destul de tare. 
După ce-a vărsat, a tras aer în piept cu nesat. 

— Nu dau în gât pe nimeni, dobitocule! a zis el. 

— John, i-a zis vocea din spatele lui, am nevoie de numele 
celor care te-au ajutat să furi banii. 

Jackie Pisici a întors capul cât de mult a putut. Individul era 
acolo, dar nu-l putea distinge în beznă. 

— Ai auzit ce-am zis? a urlatel. 

— John, am nevoie de numele celor care te-au ajutat să furi 
banii. 

— Eşti surd sau...? 

Muchia părții late a vâslei i s-a izbit de piept cu un pârăit, iar 
Jackie Pisici s-a răsucit imediat, surprinzând momentul în care 
vâsla a dispărut. Vocea se auzea din spate, deci cum putea tipul 
să fie în fața lui? Oare erau mai mulţi? 

— Zi-i lu' Carmine că și-a recuperat banii și c-a pus mâna pe 
mine, așa că s-o lase baltă. Nu dau în gât pe nimeni. lar tu n-ai 
decât să-mi sugi pula! 

S-a auzit un clic, după care un șiroi de lichid călduț i-a căzut 
pe cap și pe umeri, prelingându-i-se pe trup și, în cele din urmă, 
scurgându-se prin grilaj. 

— Ce dracu'? 

Șiroiul s-a subţiat, s-a transformat într-o suită de picături și, în 
cele din urmă, s-a întrerupt, iar lumina micilor spoturi din 
colțurile cubului s-a intensificat. Îl usturau ochii din cauza acelui 
lichid cu gust amar, ca și când ar fi intrat într-un bazin cu apă cu 
prea mult clor. 

— E un amestec de apă și trei substanţe chimice, i-a explicat 
vocea. Din pricina luminii, va începe să se usuce și să ţi se 
încălzească pe trup, ceea ce, la început, o să fie plăcut. 

e 

Și, preţ de câteva minute, chiar a fost. Jackie Pisici și-a amintit 
de vremea când, copil fiind, stătea pe acoperișul de smoală al 
casei lor de pe bulevardul Flatbush: razele soarelui îi mângâiau 
fața, iar căldura smoalei încinse străbătea prosopul pe care era 
întins, gâdilându-i plăcut spatele. Dar acum, simţea că-i arde 


37 


pielea, ca și când ar fi fost un cotlet pus la frigare. Aproape că 
auzea cum îi sfârâie carnea. 

— Și ia zi, cum merge treaba? a întrebat el bezna. Nu ești 
plătit decât dacă îţi spun numele? Cam asta-i șmecheria? Că 
dacă-i pe-așa, te ocupi de mine gratis. Ascultă bine ce-ţi zic: poți 
s-aștepţi până mă fac scrum, că Jackie Pisici n-o să vorbească. 

— Ti-am zis de ce am nevoie, John, dar deocamdată nu-ţi cer 
nimic. Încă n-a venit momentul. 

— Şi tu cine ești? Denton sau celălalt individ? 

— Îl cheamă Dalton. 

— Cum zici tu. 

Jackie Pisici simţea că i se strânge pielea, că i se întinde pe 
oase, iar mâinile îi amorțiseră. Incepuse să se simtă ciudat: 
suspendat în aer cum era, nu-și mai dădea seama unde începea 
și unde se termina trupul său. Dacă ar fi putut atinge ceva... 

— Uite ce, să vorbim ca de la un ţicnit la altul. Crede-mă când 
îți spun că n-o să dau în gât pe nimeni, așa că ce-ai zice dacă 
am sări peste porcăriile astea și-am ajunge direct la final? Hai să 
terminăm treaba cât mai repede. 

A auzit șuieratul chiar înainte ca vâsla să-i izbească rotula 
stângă. A scos un urlet hărâit, care i se părea nefamiliar. 

— Asta a fost un „nu”? a izbucnit el în râs - dar chiar și râsul 
lui era diferit acum: metalic și strident. Uite cum facem, atunci. 
O să-ţi explic ceva. O să-ncerc să te fac să înţelegi de ce-ar fi 
bine să-mi faci felul chiar acuma. 

Încă un șuierat, și vâsla i s-a izbit de rotula dreaptă. Dinţii i s- 
au înfipt în buza de jos. A simţit gust de sânge. Dintr-odată, pe 
pereţi și pe tavan s-au aprins niște lumini puternice. Această 
schimbare optică l-a făcut să tresară atât de puternic, încât 
trupul i s-a chircit ca și când ar fi fost lovit încă o dată. h 

Camera era destul de mare: avea cam șase pe șase metri. In 
ea nu se afla nimic altceva în afară de un bărbat care stătea în 
fața lui, dincolo de cadrul de oțel. Era îmbrăcat complet în negru 
și ținea lopata în mână. 

— Incântat de cunoștință, jigodie! a zis Jackie Pisici. 

Geiger și-a dat jos cagula. Era mulţumit de felul în care 
mergeau lucrurile. Folosise o forță moderată, dar suficientă cât 
să menţină treze simţurile lui Massimo, în timp ce cubul și 
soluţia de hidroxid de sodiu își făceau efectul încetul cu încetul. 
In scurtă vreme, conștiința de sine avea să se altereze și să se 


38 


diminueze, afectându-i în cele din urmă mintea și slăbindu-i 
hotărârea, priorităţile și loialitățile. Massimo îi spunea cât de 
rezistent era, explicându-i de ce nu se putea scoate nimic de la 
el. Era un semn bun. 

— Continuă, John. Spune-mi de ce-ar trebui să scurtăm 
ședința asta. Te ascult. 

— În regulă. Din punctul meu de vedere, dacă ești obligat să 
alegi între viaţă și moarte, orice ai alege, n-ai cum să pierzi. 
Gândesc așa de treizeci de ani și-am să gândesc la fel indiferent 
de căcaturile pe care-o să mi le faci. Și știi de ce? 

Geiger a început să se plimbe încet în jurul cubului, cu vâsla 
în mână. 

— Spune-mi, John. 

— Uite de ce. La modul de viaţă pe care-l am, nu-i de mirare 
că se găsește câte unul care vrea să-mi facă felu’. In regulă. 
îndreaptă pistolul spre mine și încearcă să mă dobori. Dacă 
reușești, n-am nicio problemă, că oricum am murit, așa că mă 
doare fix în cur. Nu-mi pasă că mi-ai venit de hac, nici că te fuți 
cu nevastă-mea, nici că vii dup-aia să te piși pe mormântul meu. 
Deci poți să faci ce vrei, mi-e totuna. Mă urmărești, domnule X? 

— Continuă, John. 

— Dar dacă încerci să-mi faci felu' și nu reușești... Ei bine, să 
știi c-o să vin după tine și-o să parchez la tine-n faţa casei un 
camion plin cu răzbunare. Pentru că, după ce-am scăpat, mă 
simt ca Dumnezeu într-un week-end care nu se mai termină, 
fără nimic altceva de făcut în afară de necazuri al dracului de 
mari. lar înainte să termin cu tine, o să-i spui lu' nevastă-ta să 
se pună-n genunchi și să mi-o sugă până se sufocă. Și ca să nu 
te mai chinui pe tine, o să mă implori să-i fac lucruri pe care nici 
măcar n-ai visat vreodată să le faci cu cea mai distrusă curvă în 
care ai putea să-ţi bagi pula vreodată. Ai înţeles? 

Geiger știa că n-avea să mai dureze mult. 

— Deci, a continuat Jackie Pisici, oricum ar fi - viu sau mort -, 
o să-mi fie bine, mă-nţelegi? Viaţa sau moartea e o alegere din 
care n-ai cum să ieși în pagubă. E ca o mâncare servită pe o 
tavă de argint. Și nu-s genu’ care dă în gât! Niciodată. 

— Am o întrebare, John. 

— Mda? 

— Dacă ai fi celălalt tip? 

— Care tip? 


39 


— Cel pe care-l pedepsești în povestea ta, cel care alege 
degradarea sexuală a soţiei sale, ca să nu mai fie torturat fizic. 
Vrei să spui că, dacă ai fi în locul lui, n-ai face aceeași alegere? 

— Exact! Ce dracu’, nu asta ţi-am tot zis până acuma? 

— Și prin ce te deosebești tu de el, John? l-a întrebat Geiger, 
pășind în cub. 

Fiind atât de aproape de el, simțea mirosul soluţiei de 
hidroxid de sodiu. În curând, avea să-i aplice o nouă doză. 

— Spune-mi, John, prin ce te deosebești tu de el? 

Faţa stacojie a lui Jackie Pisici s-a încruntat cu un aer confuz și 
furios: 

— Ce dracu’ tot spui acolo? 

— De ce nu te-ai cobori la nivelul ăla? Ce ai tu în plus? Cumva 
forță fizică? Eşti mai rezistent? 

Geiger a ridicat vâsla și i-a izbit-o de partea exterioară a 
gleznei drepte - impactul a produs un pocnet strident. 

— Ai un prag al durerii mai ridicat? 

l-a pocnit și glezna stângă, iar Jackie Pisici a scos un geamăt. 

— Eşti mai curajos? 

A răsucit vâsla și l-a lovit în clavicula dreaptă cu capătul 
rotunjit, iar Jackie Pisici a scos un icnet printre buzele lui 
însângerate. 

— Sau mai nobil? Mai loial? 

Apoi l-a izbit peste clavicula stângă, alegând punctul de 
impact în așa fel, încât să-i provoace o durere intensă, dar fără 
să-i rupă nimic. 

— Sau mai iubitor? 

Geiger a ridicat vâsla ca pe o suliță, luându-i la ţintă rădăcina 
nasului, iar când a împins-o către el, Jackie Pisici s-a crispat tot 
din pricina loviturii iminente - însă vâsla s-a oprit la câţiva 
centimetri de el. A dat ochii peste cap și a lăsat capul într-o 
parte. 

— John, ceea ce urmează să-ţi spun este important, așa că 
încuviințează din cap dacă mă înţelegi. 

— Du-te-n... pizda... mă-ctii. 

Degetele lui Geiger și-au început dansul pe lângă coapse. 

— În camera asta, John, încercăm să aflăm adevărul, și 
rămânem aici până îl descoperim. Acum, din câte îmi pot da 
seama, tu chiar crezi că ce mi-ai zis despre tine e adevărat. 


40 


Înţeleg că tu crezi că ești așa cum zici, dar nu sunt de acord cu 
tine. 

A ieșit din cub, apoi a continuat: 

— John, meseria mea e să recuperez informaţii, dar uneori, ca 
să reușesc asta, trebuie să-l ajut pe cel din faţa mea să devină 
mai conștient de puterile și slăbiciunile lui, să descopere ce e în 
stare să facă și ce nu. Il ajut să-și descopere adevăratul sine - 
despre asta e vorba de fapt. 

Geiger s-a apropiat de peretele din faţa lui Jackie Pisici. 

— Așa că încearcă să-ţi dai seama cine ești cu adevărat, dacă 
lași deoparte toate poreclele și măștile pe care ţi le-ai luat. 
Încearcă, John, iar apoi o să stăm iarăși de vorbă, să vedem ce 
obținem. S-ar putea chiar să-ţi cer informaţia de care am 
nevoie. 

Geiger a întins mâna spre un panou de comandă negru 
montat pe perete și a apăsat pe un buton, după care un nou 
șiroi de lichid s-a abătut asupra lui Jackie Pisici, care a mormăit 
ceva printre dinţi, dar a rămas aproape nemișcat. Geiger a 
apăsat pe un alt buton și toate luminile s-au stins, mai puţin 
spoturile din colţurile cubului. 

— Știu manevra, cretinule, a îngăimat Jackie Pisici. Am folosit- 
o și eu. 

Pisicile și-au reluat sâsâiturile și miorlăiturile, după care vocea 
lui Geiger a reînceput să vorbească din întuneric: 

— Am nevoie de numele celor care te-au ajutat să furi banii, 
John. 

Fraza aceasta a devenit un fel de refren. Suprapunându-se 
peste hârjoneala pisicilor, vocea repeta iar și iar aceleași 
cuvinte: „Am nevoie de numele celor care te-au ajutat să furi 
banii, John. Am nevoie de numele celor care te-au ajutat să furi 
banii, John. Am nevoie de numele...” 

În cele din urmă, Jackie Pisici a scos un sunet. Chiar și în 
starea în care se afla, sunetul l-a uluit. Era un scâncet. 


5. 


Harry stătea la birou în livingul apartamentului său din 
Brooklyn Heights, sorbindu-și cafeaua de dimineaţă și privind 


41 


spre East River. A vârât mâna în pantalonii de trening, pipăindu- 
și pielea cu grijă, iar pe faţa lui nerasă a apărut o încruntătură 
care aducea cu o potcoavă. Noaptea trecută, în timpul unuia 
dintre dușurile lui interminabile, descoperise ceva care îl făcuse 
să se înfioare sub jetul de apă caldă - în zona inghinală, avea 
sub piele ceva mic. Umflătura era semidură și avea mărimea 
unui bob de strugure. 

In anii petrecuţi la secţia de necrologuri de la The New York 
Times - acolo lucrase înainte să-l cunoască pe Geiger -, Harry 
dobândise convingerea că, dacă treceai de patruzeci de ani, mai 
devreme sau mai târziu făceai cancer. Micul procent al celor 
care nu ajungeau la patruzeci - care mureau într-un accident de 
mașină, erau omorâţi sau făceau atac de cord - cu siguranţă ar 
fi făcut cancer, dacă ar fi trăit mai mult. Harry avea patruzeci și 
patru de ani, iar trupul lui - pe vremuri, un tovarăș de nădejde în 
lupta cu lumea - nu mai era demn de încredere. Vieţile pe care 
le rezumase în necrologuri îl învățaseră că, în fiecare om, 
sălășluiește un Cezar și un Brutus, iar pentru el venise vremea 
în care propria-i carne l-ar fi putut trăda în orice clipă. Momentul 
lui Et tu”? urma să vină nu sub forma unui pumnal înfipt în spate, 
ci ca un nodul simţit în gât într-o bună zi, sau ca un iris lărgit 
zărit în oglindă, sau ca o gâlmă cât un bob de strugure peste 
care dai cu degetul în timpul unui duș... 

În astfel de momente, Harry îl invidia pe Geiger. Desigur, n-ar 
fi vrut să fie în locul lui - era limpede că în el se agitau mai mulți 
demoni decât într-un tablou de Hieronymus Bosch -, dar inima 
lui de piatră și mintea lui limpede îl atrăgeau foarte mult. Pentru 
Geiger, nimic nu părea ieșit din comun. Ai fi zis că-i un inginer 
mistic ce descoperise mijlocul prin care să reducă impactul 
asupra sa al tuturor întâmplărilor neprevăzute. La începutul 
colaborării lor, Harry ajunsese la concluzia că Geiger folosea un 
stabilizator de stare, unul dintre acele medicamente care 
șlefuiau muchiile aspre ale trăirilor de zi cu zi. Dar, în cele din 
urmă, Harry își schimbase părerea. Dacă Geiger lua vreun 
medicament, atunci era ceva secretat de însuși creierul lui și, 
orice ar fi fost acel cocteil neurochimic, Harry și-l dorea din toată 
inima. 

II cunoscuse pe Geiger cu unsprezece ani în urmă, la ora trei 
dimineaţa, în Central Park. Harry era beat - pe vremea aceea, 


12 Citare parțială a faimoasei replici a lui Cezar: Et tu, Brute? („Și tu, Brutus?”). 
42 


avea obiceiul să bea noapte de noapte - și fusese luat la bătaie 
de doi golani neonaziști. De câţiva ani, devenise un om fără 
visuri; nu în sensul că nu mai visa noaptea, ci că se 
transformase într-un om care renunţase la orice proiect, la orice 
promisiune a ceva nou și diferit, la orice speranţă că va avea 
parte de altceva pe lumea asta. Visurile tinereţii lui erau la fel 
de moarte ca și oamenii despre care scria - oale și ulcele -, așa 
că loviturile de bocanc pe care le încasa peste oase și mușchi, 
durerile care îi tăiau respiraţia și gândul că s-ar putea să-și ia 
adio de la viață aproape că i se păreau o binecuvântare. Eșecul 
îi devenise prieten apropiat: întotdeauna era undeva pe- 
aproape, târându-se la câţiva pași în urmă lui. Gândul de a-și 
lua, în sfârșit, rămas-bun de la el arcuia buzele umflate ale lui 
Harry sub forma unui zâmbet care îi dezvelea dinţii sparți. Dar, 
dintr-odată, a apărut Geiger, care și-a întrerupt alergarea de 
noapte doar atât cât să abată asupra celor doi golani o ploaie de 
picioare și pumni letali, după care și-a continuat cursa, înainte 
ca Harry să-și tragă suflarea și să poată îngăima ceva. 

Două săptămâni mai târziu, cu treizeci de copci și doi dinţi noi 
în gură, Harry a început să stea de veghe în locul umilinţei sale. 
N-a trebuit să aștepte mult: în cea de-a doua noapte, pe o ploaie 
torențială, Geiger a apărut pe alee îmbrăcat cu un tricou și niște 
pantaloni de trening, iar Harry i-a aţinut calea. Geiger s-a oprit, 
alergând pe loc. 

— Ce vrei? l-a întrebat el. 

— Vreau doar să-ți mulţumesc, a zis Harry. 

Părul negru și ud al lui Geiger strălucea de parcă ar fi fost 
lăcuit. Picăturile de ploaie îi alunecau de pe sprâncene în ochi, 
dar nu păreau să-l deranjeze. Harry a observat că nu clipea 
aproape deloc. 

— Eu sunt Harry. Harry Boddicker. 

A întins mâna, dar Geiger nici măcar nu s-a uitat la ea. 

— Îţi fac cinste cu ceva de băut? l-a întrebat Harry. 

— Nu beau. 

— În fine, mă gândeam că, din moment ce mi-ai salvat viaţa... 

— A fost o întâmplare, Harry. N-a avut nicio legătură cu tine. 
Dacă golanii ăia ar fi bătut un câine, aș fi procedat la fel. 

— Dar ce zici de-o cafea? Bei cafea, nu? 

Preţ de câteva clipe, Geiger l-a fixat pe Harry fără să 
clipească și fără să spună nimic. Dintr-odată, Harry nu se mai 


43 


simţea în largul lui; omul din faţa sa părea să-l studieze și să-l 
judece. În cele din urmă, Geiger a încuviinţat din cap: 

— Bine, Harry. 

S-au dus la un bar de pe Broadway în care domnea mirosul de 
amoniac? și s-au așezat într-un separeu cufundat în 
semiîntuneric. Cât timp Geiger a băut o cafea, Harry a dat pe 
gât trei pahare de whisky Wild Turkey. In cele trei ore pe care 
le-au petrecut acolo, Harry i-a ţinut salvatorului său un lung 
monolog autobiografic - parte o punere a sufletului pe masă, 
parte o încercare de reafirmare de sine, ca și când legăturile 
sale cu trecutul erau în pericol să se rupă, iar povestirea lui ar fi 
reușit să-i reafirme locul în prezent. 

Ritmul relatării sale s-a iuţit atunci când i-a povestit lui Geiger 
cum a obținut o slujbă de documentarist la The New York Times 
imediat după ce-și terminase studiile la City College. 

— Atunci am descoperit că am talent la făcut săpături. Mi se 
zicea „Lopată”. E ciudat cât de mult îţi ia uneori să-ţi dai seama 
că ești bun la ceva. 

l-a povestit lui Geiger despre nopţile pe care le petrecuse 
furișându-se în reţelele de computere cu ajutorul unui software 
conceput de el însuși, despre cum își folosise abilităţile ca să 
dezgroape secrete și să facă legătura între informaţii disparate, 
despre cum scrisese un excelent articol referitor la profilurile 
rasiale, care îi stabilise reputaţia de reporter talentat. 

— Într-o bună zi, mi-am găsit articolul publicat în secţiunea a 
doua, pe prima pagină. „De Harry Boddicker”. Mi-am zis: „Uau! 
Ăsta-s eu!” 

Cât timp a vorbit Harry, Geiger n-a spus mare lucru în afară 
de „da” sau „nu” la câteva întrebări. A încuviinţat sau a clătinat 
din cap la alte câteva întrebări și, cu toate că la atât s-a limitat 
participarea lui activă la conversaţie, n-a simţit nici măcar o 
clipă imboldul de-a pleca. A observat că, pe măsură ce alcoolul 
își făcea efectul, Harry era din ce în ce mai melancolic, iar 
amintirile lui deveneau mai puţin detaliate și mai dezlânate. 
Geiger a observat și că Harry lăsa deoparte un capitol 
important: vorbea despre viaţa lui ca și când ar fi fost împărţită 
în două perioade distincte, dar n-a pomenit niciodată 
evenimentul care pusese capăt uneia și reprezentase începutul 
celeilalte. Iniţial, relatarea era plină de entuziasm și de mândria 


13 Hidroxidul de amoniac este folosit ca dezinfectant. 
44 


propriilor realizări, dar apoi a virat într-o zonă cenușie. Harry i-a 
spus că, de la un punct încolo, pasiunea lui pentru muncă a 
pălit, calitatea articolelor pe care le scria a scăzut vertiginos, 
faptele pe care le prezenta nu mai erau exacte, și nu mai reușea 
să respecte termenele. Băutura s-a transformat din hobby în 
obicei. După câteva luni de admonestări, The New York Times îi 
dăduse o ultimă șansă și un birou în departamentul de 
necrologuri... 

— Poate cunoști senzaţia că ai ajuns la fund, a zis Harry. Și îţi 
dai seama că ești exact în locul pe care-l meriţi. 

l-a spus lui Geiger că mutarea la departamentul de 
necrologuri fusese ca un fel de întoarcere acasă: acum trăia 
printre stafii, cufundat în faptele și declinul lor. Dar, pe de altă 
parte, noua lui ocupaţie îl impulsionase să creeze programe de 
căutare din ce în ce mai sofisticate și mai viclene. Umplerea 
golurilor și ordonarea haosului au devenit o adevărată obsesie 
pentru el - o ciudată revenire la viaţă. 

Ascultarea acestei povestiri de proporții uriașe a fost o 
experienţă unică pentru Geiger. În cele trei ore cât a durat, a 
aflat despre Harry mai mult decât aflase vreodată despre oricine 
altcineva și, în timp ce alerga spre casă în lumina zorilor, i-a 
trecut prin minte un gând, ca și când i-ar fi fost vârât în cap deo 
mână nevăzută: nu era ultima oară când îl vedea pe Harry 
Boddicker. 

e 

Soneria care s-a auzit din boxele computerului i-a semnalat lui 
Harry că avea un vizitator pe site. Sunetul acela îl binedispunea 
întotdeauna, pentru că prevestea un nou caz, provocarea de a 
reconstitui puzzle-ul vieţii unui om și, nu în ultimul rând, 
promisiunea unei sume de bani. Harry descoperise plăcerea de 
a avea bani numai după ce începuse să lucreze cu Geiger și 
câștigase sume mari. Banii erau utili, desigur, dar erau și un 
balsam pentru modul rușinos în care îi câștiga. 

Harry nu luase parte niciodată la o ședință, dar ajunsese să-și 
dea seama că Geiger nu făcea treaba asta pentru bani. 
Dumnezeu știe pentru ce o făcea, dar Harry nu-l întrebase 
niciodată. Ar fi fost ca și când l-ai fi întrebat pe Van Gogh de ce 
pictează, sau pe Jack Spintecătorul de ce iese la vânătoare pe 
înserat. Cu timpul, Harry își dăduse seama că Geiger trebuia s-o 
facă. lar lucrul acesta - la fel ca tot ce ţinea de Geiger - îi 


45 


stârnea interesul. Dăruirea lui Geiger îi amintea vag de perioada 
în care și el era plin de entuziasm, de bucuria de-a te lăsa în 
seama unui puternic curent subteran care te poate duce în 
mijlocul unei mări învolburate. lar Geiger, în ciuda austerităţii și 
bizareriilor sale, îi amintea lui Harry pasiunea care îl animase și 
pe el cândva. 

Harry s-a uitat pe ecran. Nouăzeci și cinci la sută dintre cei 
care accesau DoYouMisterjones.Com!* erau fani al lui Bob Dylan, 
a cărui poză apărea pe prima pagină, dar soneria însemna că 
cineva apăsase pe butonul „Parolă”, vrând să se aventureze mai 
mult în site. Parola trebuia să fie o succesiune de opt cuvinte din 
ale căror iniţiale să rezulte cuvântul „cantalup” - fructul preferat 
al lui Harry. Dacă introduceau parola corectă, însemna că aveau 
o recomandare valabilă. 

Harry a luat o gură de cafea și a zâmbit când a văzut că 
vizitatorul cu pricina a introdus următoarele cuvinte: Cineva are 
nouă telefoane albastre la ușa pivnitei. „Nu-i rău deloc”, și-a zis 
Harry în sinea lui. Desigur, nimeni nu reușise să introducă o 
combinaţie la fel de inspirată ca prima, pe care o introdusese 
Carmine în 1999: Caracatiţă, ananas, nuga, telemea, antricot, 
lăptucă, urzică, pizza. O succesiune de alimente ce culmina cu o 
mâncare tipic italiană, de la un om ale cărui apetit și simţ al 
umorului erau la fel de dezvoltate precum pofta de răzbunare, și 
care își trăia viața la fel cum folosea puterea - la maximum. 

Site-ul a acceptat parola și a cerut recomandarea. Când 
vizitatorul a introdus numele, Harry l-a recunoscut imediat: 
Colicos era un baron al fierului vechi care, în trecut, apelase de 
două ori la serviciile lui Geiger. Harry a așteptat ca vizitatorul să 
urmeze instrucțiunile, iar în scurtă vreme, i-au apărut pe ecran 
numele și numărul lui de telefon, identitatea țintei și motivul 
pentru care avea nevoie de serviciile lui Geiger. 

Harry a băgat iarăși mâna în pantaloni și a apăsat ușor pe 
umflătura din zona inghinală, spunându-și că ar fi fost bine să 
meargă la un consult. Dar îi era la fel de neplăcut să meargă la 
doctor pe cât îi era să știe că avea motive să facă asta. Geiger îl 
învățase cum să creeze identități false, dar asigurările de 
sănătate erau prea riscante pentru cei care trăiau în afara legii, 
așa că, ori de câte ori avea nevoie de servicii medicale, plătea 


14 Do You, Mister Jones („Nu-i așa, domnule Jones?”) este un vers din piesa Ballad of a 
Thin Man („Balada unui slab”), compusă de Bob Dylan în 1965. 


46 


cu bani gheaţă. Și nu-i făcea nicio plăcere gândul că trebuia să 
scoată din buzunar o grămadă de bani pentru consultații, teste, 
biopsii și tot tacâmul. 

Pagina de pe ecran s-a umplut cu informaţiile necesare, iar 
apoi un alt semnal sonor l-a avertizat că vizitatorul ieșise de pe 
site. Harry a scos datele la imprimantă și s-a uitat la ceas. In 
scurtă vreme, avea să vină Lily. 

Privirea i-a zburat spre fotografia ei așezată pe măsuţa din 
colţ: stătea ghemuită pe o canapea și se uita la el cu un zâmbet 
maliţios și complice. Dar sora lui nu mai arătase așa de multă 
vreme. Cu cincisprezece ani în urmă, o internase la un azil și, 
începând de atunci, o dată la două duminici făcea un drum până 
la New Rochelle s-o viziteze. Când ajungea acolo, stătea alături 
de ea, care de cele mai multe ori se uita în gol, fredonând din 
când în când frânturi de melodii vechi. Uneori, sora lui începea 
să vorbească, iar vocea ei părea să vină din alte vremuri - Harry 
avea impresia că asculta un om care trăise zece vieţi. Lily se 
transformase într-un soi de făptură smulsă dintr-un film science- 
fiction; părea că o vietate extraterestră pusese stăpânire pe 
mintea și trupul ei: sora lui avea mișcări stângace, o vorbire 
ciudată și fără noimă, motivații indescifrabile. 

Dar, chiar și-așa, Harry era convins că Lily își dădea seama că 
viaţa ei era absurdă, iar stăruința ei îl bântuia tot timpul. Harry 
se străduise să nu se mai gândească la ea, dar Lilly pătrunsese 
cu forța în conștiința lui aproape goală și nu se lăsa evacuată. 
Sentimentul lui de vinovăţie nu era pricinuit de faptul că o 
internase la azil - plătea o avere s-o ţină acolo -, ci de adevărul 
dureros care i se cuibărise în suflet de multă vreme. Nu scotea 
din buzunar mai bine de o sută de mii de dolari pe an pentru că 
o iubea, ci pentru că-și dorea să fi murit. Vinovăţia marca 
Boddicker ajunsese să se vândă doar cu prețuri din șase cifre. 

Dintr-odată, s-a auzit soneria interfonului, iar Harry s-a ridicat 
și a apăsat pe butonul care deschidea ușa de la intrare. Cu patru 
luni înainte, într-un acces de căinţă, aranjase ca, într-una din 
zilele ei libere, o asistentă de la azil s-o aducă pe Lily la el 
acasă, și descoperise că, prin comparaţie cu vizitele în deșertul 
alb al camerei de la azil, venirea surorii lui la el în apartament îi 
domolea temporar remușcările. De curând, aranjase ca sora lui 
să-i facă o nouă vizită de-o noapte - trebuia să vină chiar în ziua 
aceea. 


47 


Harry a deschis ușa și s-a dat un pic în spate, ascultând pașii 
care urcau pe scară. O tânără de douăzeci și ceva de ani, cu păr 
negru, ca de sperietoare de ciori, cu o fustă-pantalon de culoare 
verde și teniși înalţi, a apărut în pragul ușii, ţinând în mână o 
mică geantă de pânză. 

— Bună ziua, domnule Jones. 

— Bună, Melissa. 

Tânăra s-a întors și a întins mâna spre partea de coridor care 
nu se vedea: 

— Hai, Lily. Să intrăm. 

— Da, a venit vremea să intram, s-a auzit o voce șoptită și 
catifelată. 

— Așa-i, a zis asistenta, trăgând-o ușor pe Lily în apartament. 

Medicamentele și nebunia o transformaseră pe sora lui într-o 
femeie mică și căruntă. Ca de fiecare dată când o vedea, Harry 
trebuia să-și aducă aminte că era cu șase ani mai mică decât el. 
Purta bluza azurie cu mânecă scurtă, încheiată cu trei nasturi, și 
perechea de pantaloni trei sferturi, de culoare liliachie, pe care i 
le cumpărase el cu câţiva ani în urmă. Coatele, încheieturile 
mâinilor și pomeţii îi ieșeau în evidență de sub pielea străvezie, 
iar când ochii ei albaștri, adânciţi în fundul capului, s-au fixat 
asupra chipului său, Harry n-a văzut în ei niciun licăr de 
recunoaștere. 

— Cum se mai simte? a întrebat-o Harry pe asistentă. 

— La fel, a zis Melissa. Adică bine. Nu-i așa, Lily? 

Harry a făcut un pas către sora lui. Privirea lui Lily i s-a fixat 
asupra micii adâncituri de sub mărul lui Adam, iar el a ridicat o 
mână și a ciocănit-o ușor în cap de trei ori. Buzele surorii lui s-au 
curbat aproape imperceptibil. 

— E cineva acasă? a întrebat-o el. 

Apoi s-a întors spre Melissa: 

— Făceam așa când eram mici. 

Sora lui s-a apropiat de fereastra largă, fără cercevele. 

— Imi place aici, a zis ea. Totul se mișcă atât de repede, îmi 
place să văd lucrurile mișcându-se foarte repede. 

East River, a cărui suprafaţă nu era tulburată de nicio undă, 
oferea o reflexie perfectă a clădirilor înalte din Manhattan. În 
zilele de vară ca aceea, orașul părea să aibă un geamăn 
strălucitor, care se întindea imediat sub luciul apei. 


48 


Lily și-a sprijinit fruntea de geam, apoi și-a lipit și palmele de 
el. A început să fredoneze șovăielnic o melodie, înșirând silabe 
diafane, asemenea unor pași de dans. 

— In adâncuri... sub apele oceanului... 

Harry i s-a alăturat: 

— Unde-aș vrea să fiu, unde poate că e și ea... 

Dar Lily părea să nu-l audă. 

— Ştii cântecul ăsta, Melissa? a întrebat Harry. Se numește 
Atlantis". 

— Ah, nu, a zis asistenta. Aveţi niște cafea? 

— Da, mai e în cafetieră. Dacă vrei, poţi să-ţi faci una 
proaspătă. 

Harry s-a așezat iarăși la birou, iar pieptul i s-a ridicat și a 
coborât: a inspirat adânc și a expirat și mai adânc. A luat din 
imprimantă foaia cu datele noului client și, în timp ce citea, a 
început să încuviinţeze din cap. li plăcea ce vedea. 

— Melissa, s-ar putea să plec un pic. 

— Bine. O să ne descurcăm: Lily se simte bine. 

Harry a ridicat privirea, cu un zâmbet șters pe buze: 

— Da. Lily se simte bine. 


6. 


Au intrat într-un restaurant de pe bulevardul Columbus și au 
luat loc într-un separeu. Harry venea acolo începând din anii 
optzeci, când el și sora lui locuiau undeva în apropiere. Acum, 
mergea acolo cu Geiger de două ori pe săptămână, să ia micul 
dejun. Harry comanda o omletă cu bacon și brânză maturată, iar 
Geiger, doar o cafea fără lapte. Harry îi povestea despre tot felul 
de detalii tehnice - o bază de date pe care reușise s-o spargă, 
un antivirus personalizat, un pont în legătură cu un cont de e- 
mail -, iar Geiger îl asculta, răspunzând uneori cu o remarcă 
foarte scurtă. Harry aducea The New York Times, iar după ce 
termina tot ce avea de zis, citeau amândoi ziarul. Harry nu lua 
niciodată prima secţiune, pentru că Geiger nu citea decât 
scrisorile către director. 


15 piesă din 1968 a interpretului scoțian Donovan. 
49 


Harry și-a turnat cea de-a treia cutiuţă de frişcă în cafea, ca 
să-și protejeze stomacul, iar Geiger a deschis dosarul pe care îl 
avea în faţă și a scos trei foi. Prima conţinea datele potenţialului 
client care intrase pe site în ziua aceea. Îl chema Richard Hall, 
iar numărul lui de mobil era urmat de această cerere: 


Reprezint un colecționar de artă privat. Cu două zile în urmă, 
a fost furat un tablou - un De Kooning, mai exact. Credem că 
hotul este un proprietar de galerie care a servit drept 
intermediar pentru mai multe achiziţii realizate de clientul meu. 
Cel pe care îl reprezint consideră că anunțarea autorităților nu 
va ajuta la recuperarea tabloului, și, de aceea, am luat legătura 
cu dumneavoastră. 


Harry a urmărit cum Geiger și-a îngustat ochii cenușii de mai 
multe ori. Deși lucra cu Geiger de peste un deceniu, Harry știa 
puţine despre el. Reușise să creioneze un profil sărăcăcios din 
câteva remarci răzlețe - nu era din New York, nu avea televizor, 
locuia undeva în centru, era meloman și vegetarian -, dar 
încetase demult să-i mai pună fie și cea mai nevinovată 
întrebare personală. Toate lucrurile mai concrete pe care le știa 
despre Geiger le aflase din felul în care înclina capul în timp ce 
asculta, din viteza și ritmul cu care i se mișcau degetele sau din 
comentariile pe care le făcea în legătură cu vreun caz. Harry 
ajunsese să-și dea seama că relaţia lor se baza pe ceva cât se 
poate simplu - pe nevoie. Pentru motive pe care nu le înțelegea, 
Geiger îi încredința o parte semnificativă din viaţa lui, iar Harry 
pusese sarcina de a-l sluji în chiar centrul gol al fiinţei sale. Erau 
niște parteneri extrem de ciudaţi - lucrau mână-n mână și totuși 
erau despărțiți de ani lumină. 

Explicaţia lui Richard Hall continua așa: 


Galeristul în cauză este David Matheson. Are 34 de ani, iar 
numărul lui de asigurări sociale este: 379 11 6047. Locuiește în 
Manhattan, pe West 75* Street, nr. 64. ÍI țin sub urmărire şi as 
putea să vi-l „predau” când doriţi, întrucât am înțeles că așa se 
procedează. E posibil ca Matheson să fi găsit un cumpărător 
înainte de furtul tabloului, de aceea este extrem de important ca 


16 Willem de Kooning (1904-1997): pictor american de origine olandeză, figură 
importantă a expresionismului abstract. 


50 


problema să fie rezolvată cât mai repede. Am fost împuternicit 
să vă plătesc o sumă suplimentară de două sute de mii de dolari 
dacă veti obține informații care vor duce la recuperarea 
tabloului. Vă rog să mă contactaţi în jurul orei paisprezece, 
altminteri voi fi nevoit să apelez la altcineva. 

Al dumneavoastră, 

Richard Hall 


Geiger a pus jos prima foaie. 

— Nu-i rău, nu? a zâmbit Harry. Ai fi dispus să te ocupi de-o 
urgenţă? 

— Toate la timpul lor, Harry. Ştii că facem lucrurile după un 
anumit tipic. 

Harry a încuviinţat din cap, reţinându-și o încruntătură și un 
râgâit. 

Celelalte două pagini conţineau date despre Richard Hall și 
despre ţintă. Săpând după informaţii despre David Matheson, 
Harry dăduse peste vreo zece filoane, cum îi plăcea lui să 
spună. Matheson avea o licență în relaţii internaţionale și un 
masterat în istoria artei, iar de zece ani, lucra ca evaluator, 
consultant și cumpărător de artă. Era ţinut sub observaţie de 
poliţiile din Grecia și Egipt, pentru că se întâlnea cu persoane 
suspectate că vindeau antichităţi la negru. Locuia la New York 
de treisprezece ani și era divorțat; singurul său copil - un băiat - 
locuia cu mama lui în California. Harry reușise să afle destul de 
puţine despre Hall: data de naștere și numărul de asigurări 
sociale, precum și faptul că, în 1996, plecase din Garda 
Naţională cu referinţe excelente, iar după aceea, plătise taxe la 
stat în calitate de angajat la Elite Services S.A., o firmă de 
investigații din Philadelphia. 

Rita, chelneriţa cu păr platinat care îi servea de obicei, s-a 
apropiat de masă ţinând în mână cafetiera. Invăţase că n-avea 
niciun rost să-l întrebe ceva pe Geiger. Comanda lui era mereu 
aceeași: două cești de cafea fără lapte. Și nu spunea nimic 
aproape niciodată. Uneori, privirea lui o întâlnea pe a ei, dar în 
ochii lui nu se citea niciun îndemn la conversaţie. La început, 
Rita îi interpretase felul de-a se purta ca fiind răceală, dar cu 
timpul și-a dat seama că făcuse o greșeală: interpretase lipsa lui 
de căldură ca fiind exact opusul, când, de fapt, nu era vorba de 


51 


nicio emoție. A tras ceașca lui Geiger și a umplut-o, apoi i-a pus- 
o la loc în faţă și s-a uitat la Harry. 

— Tu mai vrei? 

Harry a refuzat-o cu un gest al mâinii: 

— Deja mi-am depăşit limita, Rita, și simt consecinţele. 

— Vrei micul dejun obișnuit, Harry? 

— Astăzi nu mănânc nimic, scumpo. 

Rita s-a îndepărtat, iar Geiger a pus foile înapoi în dosar. 

— Ei, ce părere ai? l-a întrebat Harry. 

— Nu-s suficiente date. 

Harry s-a încruntat: 

— N-am avut mult timp la dispoziţie. 

— Nu te critic. 

Harry a încuviinţat din cap. Într-adevăr, tonul lui nu conţinea 
nicio undă de reproș - de fapt, așa era întotdeauna. Vocea 
neutră a lui Geiger era un fel de test Rorschach auditiv. Harry 
identifica în ea ce voia el să audă, în funcţie de starea pe care o 
avea. Uneori, tonul egal al lui Geiger îl scotea din minţi. 

— E destul de probabil ca acest client al lui Hall să nu fi 
achiziționat tabloul în mod legal, a zis Geiger. Și de-aia nu vor să 
apeleze la poliţie. 

— M-am gândit și eu la asta. Dar, oricum, n-are nicio 
importanţă, nu? 

— Ai aflat cumva dacă, în ultimii cincizeci de ani, s-a furat sau 
a dispărut vreun De Kooning? 

— Înî. Două: unul în '79 și unul în '83. 

Degetele lui Geiger dansau pe masă. 

— Harry, chiar dacă îi fac rost lui Hall de informaţiile de care 
are nevoie, n-o să putem afla dacă clientul lui își va recupera 
sau nu tabloul. Așa că n-o să primim niciodată suma 
suplimentară. 

— Am putea cere ca lucrul ăsta să fie parte din înțelegerea 
noastră. Dacă Matheson mărturisește, aș putea să-l însoțesc pe 
Hall atunci când merge să recupereze tabloul, în felul ăsta, o să 
știm. 

— Nu. Treaba noastră se termină atunci când se termină 
ședința. Nu trecem niciodată graniţa asta. Ştii bine că 
întotdeauna păstrăm graniţa dintre interior și exterior. 

Harry a plecat ușor capul, dând din umerii săi ascuţiţi. 

— Știu, știu. Atâta doar că-i vorba de o căruţă de bani. 


52 


Geiger a ridicat ceașca de cafea, a suflat în ea și a luat o gură. 
Ca de multe ori înainte, Harry a observat că până și această 
mișcare simplă era executată cu fineţea unui dansator de balet. 

— Harry, câţi bani am făcut anul trecut? 

— Peste un milion. 

— Cât înseamnă douăzeci și cinci la sută din suma asta? 

— Două sute cincizeci de mii. 

— lar dacă ar fi trebuit să plătești taxe, cât ar fi însemnat că 
ai câștigat? 

— Patru sute douăzeci de mii... Da, știu, ai dreptate... 

Geiger ținea ceașca în dreptul bărbiei. Când avea de-a face cu 
o urgență, subiectul era, în bună măsură, o necunoscută, și, în 
plus, trebuia să lucreze contra cronometru. De obicei, lui Geiger 
nu-i plăcea să se bazeze pe noroc, dar, atunci când clientul era 
grăbit, nu avea de ales: era nevoit să spere că subiectul avea să 
facă o eroare. Într-un timp cât mai scurt, individul trebuia să dea 
ceva la iveală - o slăbiciune, o fobie, un demon -, iar apoi Geiger 
avea să profite de ea la maximum. Urgenţele erau întotdeauna 
dificile, dar, în același timp, reprezentau o adevărată provocare. 

Geiger a pus ceașca jos, fără să facă niciun zgomot. 

— Spune-i lui Hall că-i preluăm cazul. 

Buzele lui Harry s-au arcuit într-un zâmbet care voia să spună: 
„Slavă Domnului!” 

— Cere-i să-l înhaţe pe Matheson cât mai repede. Şedinţa o să 
aibă loc la miezul nopţii, pe strada Ludlow. Pregătește toate cele 
necesare. 

e 

În după-amiaza aceea, Geiger avea programată o nouă 
ședință cu psihiatrul, dar mai întâi voia să treacă pe la Muzeul 
de Artă Modernă, întrucât Harry îi spusese că acolo erau expuse 
câteva pânze ale lui De Kooning. Nu intrase niciodată într-un 
muzeu. Carmine - care era un mare colecţionar de artă - îl 
dusese cândva la o galerie din Soho, dar nu fusese impresionat. 
Tablourile, sculpturile și fotografiile nu erau la fel ca muzica. 
Erau imagini neschimbătoare, iar pentru el, privitul lor era o 
experienţă statică. Dar a-ţi face o idee despre pasiunea 
subiectului care ţi se dădea pe mână era un lucru foarte 
important în recuperarea de informaţii, de aceea, avea de gând 
să vadă după ce se dădea în vânt Matheson. 


53 


A pornit pe jos prin Central Park. Soarele semănă cu un 
abțibild galben lipit de cer, iar de-a lungul drumului a văzut 
câteva echipe de softball” în echipament complet. În parcul 
acela începuse Geiger să studieze veveriţele, pe care le 
considera adevărate minunăţii ale economiei de energie, fiecare 
reflex și mișcare a lor fiind guvernată de frică. Uneori, urmărea 
câte o veveriță care se oprea brusc și ridica o lăbuţă în aer preţ 
de treizeci de secunde, evaluând eventualele pericole. 

La scurtă vreme după ce se mutase în casa în care locuia 
acum, începuse un experiment prin care încerca să-și dea 
seama dacă le putea modifica și controla comportamentul. Timp 
de o săptămână, a pus o grămăjoară de semințe de floarea 
soarelui lângă mesteacănul din grădina lui și, stând în pragul 
ușii, a urmărit veveriţele care veneau să le mănânce. Apoi, într- 
o dimineață, s-a așezat lângă copac, ţinând în poală o mână 
plină cu seminţe. Timp de o oră, a rămas absolut nemișcat. Trei 
diminetți la rând, câte o veveriţă se apropia la vreo doi metri de 
el, rămânea nemișcată, apoi fugea. Geiger și-a dat seama că, pe 
măsură ce veveriţele veneau mai aproape de el, așteptarea lui 
nerăbdătoare îi provoca modificări somatice - creșterea pulsului, 
intensificarea privirii, iuţirea respirației - care le declanșau 
alarmele interne. Ca să le poată controla comportamentul, 
trebuia ca mai întâi să-l schimbe pe al său. 

In următoarea dimineaţă, s-a așezat lângă mesteacăn cu ochii 
închiși, reproducând în minte o simfonie sau un album și 
străduindu-se din răsputeri să nu ia în seamă stimulii externi. 
După două zile, veveriţele au început să-i mănânce seminţe din 
palmă, iar după patru zile, au început să i se cocoaţe pe gambă 
sau pe coapsă. 

După aceea, Geiger a început să folosească concluziile acelui 
experiment în timpul ședințelor: a învăţat să-și schimbe 
comportamentul în așa fel încât să se potrivească scenariului 
conceput pentru un anumit subiect, și să-i inducă acestuia un 
sentiment de groază care să-i permită, totuși, să gândească și 
să ia decizii. Dacă veverița avea o structură care nu-i permitea 
să-și suspende frica decât atunci când se afla într-un copac, 
scopul lui Geiger era nu să-l facă pe subiect să se teamă că nu 


17 Softball: un fel de baseball, care se joacă pe un teren mai mic, cu o minge ceva mai 
mare și mai moale. 


54 


va mai urca niciodată în copac, ci, pur și simplu, să-l facă să uite 
că există copaci. 

De curând, îi spusese lui Corley povestea cu veverițele. 
Fusese una dintre puţinele ocazii în care povestise din proprie 
inițiativă un episod recent din viaţa lui, iar terapeutul îl 
întrebase dacă nu cumva simţea că legăturile lui cu oamenii 
erau tăiate. La care Geiger i-a răspuns: 

— Martin, dacă n-ai avut niciodată o legătură cu cineva, n-ai 
ce să tai. 

Geiger știa foarte bine că era diferit de ceilalți. Din cele o sută 
nouăzeci și șase de ore ale unei săptămâni, își petrecea 
aproximativ cinci cu Harry, una cu terapeutul și, în medie, 
cincisprezece cu subiecţii. Faptul că-și trăia restul timpului 
singur nu era o alegere, ci era consecinţa organică a naturii 
sale. Lucrurile pe care le știa despre sine le știa cât se poate de 
bine, dar cele pe care nu le știa nu le știa absolut deloc. Viaţa lui 
dinainte să ajungă la New York îi era complet necunoscută - o 
cameră întunecată -, iar când se uita în ea, bezna îi oferea doar 
răspunsuri foarte vagi. Insă când începea visul acela, era ca și 
când camera ar fi fost brăzdată de un fulger, și vedea că spaţiul 
era nesfârșit, că nu avea graniţe. Visul îi oferea o privire de o 
jumătate de secundă asupra a ceea ce se afla în cameră: 
nenumărate chipuri, trupuri, copaci și forme imposibil de 
recunoscut. Pentru asta avea nevoie de Corley. Geiger îi 
povestise terapeutului visul acela, cu toate versiunile lui, 
întrucât avea nevoie de ochii lui Corley ca să poată vedea în 
camera întunecată și să descopere cine era el însuși și ce făcuse 
înainte de viaţa pe care și-o cunoștea. Geiger hotărâse să 
meargă la el deoarece, cu cât afla mai multe despre sine, cu 
atât putea să-și facă mai bine meseria. Deci tot ce voia era să-și 
îmbunătăţească metodele de recuperare a informaţiilor. 

Visul revenise cu o noapte înainte, iar consecinţele lui erau 
aceleași. Se trezise la ora patru dimineaţa și văzuse flashurile 
premergătoare unei migrene puternice, care deja începuse să-i 
acopere partea stângă a creierului, asemenea unui front 
atmosferic. Detaliile visului se modificau, dar structura lui era 
mereu aceeași: Geiger era mic - încă nu ajunsese la pubertate - 
și, după ce ieșea cu viteză dintr-un loc închis, pornea spre o 
destinaţie care nu era niciodată limpede. In timpul călătoriei 
sale presărate cu obstacole, mai devreme sau mai târziu 


55 


începea să se descompună - la propriu: mai întâi îi cădeau 
degetele, apoi mâinile și picioarele. lar în clipa când urma să-i 
cadă capul, se trezea brusc. 

Când Corley auzise că avea migrene a doua zi după vis, îi 
prescrisese niște Imitrex!€, dar Geiger refuzase rețeta. Nu voia 
să ia medicamente pentru a-și domoli durerea, pentru că ar fi 
însemnat s-o atace dinspre exterior. Intotdeauna își aborda 
durerile dinspre interior și, la fel ca toate activităţile sale zilnice, 
metoda lui era simplă și ritualizată. 

Atunci când îl lovea o migrenă, Geiger își punea muzică - 
întotdeauna bogată și complexă -, după care se ghemuia pe 
podeaua cămăruţei cu oglinzi. Închidea ușa, își punea căștile 
marca Sennheiser și se lăsa în voia întunericului și a muzicii. 
Apoi se cufunda în adâncul său și își cuprindea durerea în braţe, 
iar când nu mai simţea nimic altceva în afară de propria-i 
durere, devenea la fel de puternic ca și ea. In clipa aceea, își 
înșfăca durerea de gât și o ucidea. 

Într-o crevasă a creierului său era cuibărită convingerea că 
existau mai multe căi de a aborda durerea. Geiger își petrecuse 
mare parte din viață străbătându-le - uneori era călărețul, 
alteori calul -, și ceea ce puţină lume înțelegea era potențialul 
dublu al durerii. Aceasta putea fi folosită nu doar de către cel 
care o aplica, ci și de către cel care o suporta, iar senzaţia 
primară de durere putea fi folosită și ca o sursă de forţă. Cu cât 
e mai intensă durerea, cu atât e mai mare puterea - știa bine 
asta. Înţelegea vag și că durerea îl făcuse ceea ce era. 


7. 


— larăși am avut visul ăla, a zis Geiger, bătând darabana pe 
canapea. 

Corley și-a notat în agendă: „Frecvenţă sporită a visului”. 
Visul cu pricina era precum harta înţesată cu detalii a unei 
comori și, în plus, reprezenta o potenţială cale de acces către 
sinele său cel mai adânc. În afară de câteva frânturi răzlețe de 
imagini, Geiger nu-și amintea nimic din viața lui de dinainte să 
vină la New York, dar în relatările visului și ale variaţiunilor sale, 


18 Imitrex: medicament pe bază de sumatripan folosit pentru îndepărtarea cefaleei. 
56 


Corley putea întrezări umbre ale catastrofelor din trecutul 
pacientului său. Visele acestea erau niște adevărate furtuni de 
ambivalenţă, în care nevoia imperioasă a lui Geiger de a acționa 
se lupta cu nevoia lui disperată de a nu acţiona. Aceste 
impulsuri contradictorii dădeau naștere unei furtuni extrem de 
violente înăuntrul pacientului său, care, în visul cu pricina, pur și 
simplu îl rupea în bucăţi - la propriu. În însemnările sale, Corley 
botezase acest vis „jocul final” și, deși încă nu-l înțelegea în 
întregime, era sigur de unul dintre semnificaţiile sale: când era 
mic, Geiger se străduise cu disperare să iasă dintr-o situaţie 
intolerabilă, dar efortul acesta îi provocase dezintegrarea 
psihologică sau, cel puţin, moartea acelei părţi din el capabilă să 
se bucure de libertate. 

— Acum, visul revine mai des, a zis Corley. De trei ori în 
ultimele cinci săptămâni. 

— De patru ori, l-a corectat Geiger. 

Corley a simţit în piept un fior discret, dar extrem de 
neplăcut: 

— De patru ori? Bicicleta, motocicleta, mașina combi... 

— Și skateboardul. 

Corley și-a înăbușit un bombănit și a pus vârful pixului pe 
hârtie. 

— Aud pixul, Martin. Ce scrii? 

— Că am uitat unul dintre visele tale. Ce părere ai de asta? l-a 
întrebat Corley. 

— Adică? Vrei să știi dacă te consider mai puţin imperfect 
decât pe ceilalți oameni? 

— Păi, cred că pacientul se bazează pe faptul c-o să ţin minte 
ce se discută în acest cabinet. E vorba de încredere. 

— Încredere, a repetat Geiger. Tu ai încredere în mine, 
Martin? 

Geiger vorbise pe tonul lui caracteristic - uniform ca suprafaţa 
unei oglinzi și complet lipsit de orice afect -, care îl obliga pe 
ascultător să-i deconstruiască afirmaţiile și să descopere 
atitudinea închisă în ele sau intenţia din spatele lor. „Ai 
încredere în mine, Martin? Ai încredere în mine, Martin? Ai 
încredere în mine, Martin?” 

Corley a pus agenda pe covor și s-a sprijinit iarăși de 
spetează. 

— Povestește-mi despre vis, l-a îndemnat el. 


57 


Geiger s-a oprit din bătut darabana, apoi și-a așezat mâinile 
pe abdomen: 

— Alerg printr-un tunel întunecat. E vechi și, din loc în loc, se 
văd bârne de lemn. Seamănă cu o mină abandonată. In fața 
mea se vede o lumină. 

— Câţi ani ai? Zece, unsprezece? 

— Cam așa. Din spatele meu se aude vuietul unei prăbușiri. 
Seamănă cu mugetul unei vietăţi, al unei bestii furioase. les la 
lumină chiar în clipa când se prăbușește intrarea în tunel și simt 
că trebuie să ajung undeva, cu toate că nu știu unde mă duc. 
Apoi sunt pe un trotuar - în New Orleans, cred -, dar nu pot să 
trec strada din pricina unui cortegiu funerar alcătuit din sute de 
oameni care bat din palme și strigă: „Aleluia!”, în timp ce o 
orchestră cântă dixieland:?. Coșciugul mic și negru se apropie pe 
un dric tras de patru cai de jucărie. 

— Adică ponei de Shetland? 

— Nu, cai de jucărie: cai de lemn pe roți. Minunat sculptați. 
Trebuie neapărat să trec strada, așa că sar peste coșciug. Dar 
piciorul mi se agaţă de capac și cad pe burtă, iar sicriul se 
răstoarnă și din el se rostogolește un băiat. E de vârsta mea, e 
îmbrăcat cu un costum albastru și are pantofi bine lustruiţi. Nu 
seamănă cu mine, dar îmi dau seama imediat că sunt eu însumi. 
Versiunea mea moartă este atât de liniștită, încât aș vrea să 
rămân întins alături de ea, dar nevoia de a pleca spre locul unde 
trebuie să ajung e mai puternică, așa că mă ridic în picioare și o 
iau la fugă. 

Corley s-a aplecat să-și ia agenda și a făcut următoarea 
însemnare: „Doliu pentru cine? Sau pentru ce?” 

— În scurtă vreme, ajung la un fluviu unde văd o barcă cu 
motor legată de doc. Înhaţ demarorul și trag, și trag, dar 
motorul nu pornește. Ca de obicei, salopeta pe care o port e 
plină cu tot felul de scule și scot o cheie ca să desfac capacul de 
protecţie. Pun cheia pe capul unui șurub, dar se învârte în gol... 
Degetele încep să-mi cadă unul câte unul, apoi gambele, 
coapsele. În cele din urmă, simt că și capul începe să mi se 
slăbească și... mă trezesc. 

Corley și-a făcut o nouă însemnare, după care a zis: 

— Ai zis că vuietul prăbușirii seamănă cu mugetul unei „bestii 
furioase”. De ce crezi că e furioasă? 


19 Dixieland: stil ritmat, bazat pe alămuri, în jazzul american. 
58 


— Pentru că e prinsă sub dărâmături. 

— Am înţeles. Ar putea fi furioasă și din altă pricină? 

— Cum ar fi? 

— Poate că e furioasă pe tine. 

— De ce? 

— Pentru că ieși din peșteră. 

— Așadar, e posibil să nu fug doar afară din peșteră, ci și de 
bestie? 

În clipa aceea, Corley a simţit înăuntrul său o căldură 
familiară, imboldul de-a linişti și mângâia, de a-l proteja pe 
băieţelul prins întotdeauna pe undeva - într-o clădire în flăcări, 
într-o cameră întunecată a cărei ușă n-are mâner, acum într-o 
peșteră. În clipa aceea, îl irita adevărul terapeutic aproape 
absurd că, pentru a elibera copilul din pacient, trebuia să 
descâtușeze chinurile acestuia și să-l lase să și le trăiască iar și 
iar. 

Corley știa că ședința se apropia de sfârșit, dar nu voia să se 
oprească: 

— Ceea ce mă surprinde la visele tale este absenţa fricii. Nu 
vorbești niciodată despre trecutul tău, dar cu siguranţă ai trăit 
cândva sentimentul ăsta. În vis treci prin niște întâmplări 
îngrozitoare, și totuși, niciodată nu ţi-e frică. Te-ai întrebat 
vreodată de ce? 

— Pentru că nu mai am de ce să mă tem. 

— În vis? 

— Nici în vis, nici în viaţa reală. 

— Ai spus că nu mai ai de ce să te temi. 

Degetele lui Geiger loveau ușor pielea moale a canapelei: 

— Ne apropiem de sfârșit, Martin, nu-i așa? 

Corley și-a făcut o ultimă însemnare: „Ce s-a întâmplat cu 
tati?” 

e 

De când divorțase, ori de câte ori venea week-end-ul, Corley 
avea impresia că timpul se oprea, ca și când niște zei poznași ar 
fi aruncat niște chei între roţile dinţate ale ceasului universal. 
Cele două zile libere de la sfârșitul săptămânii fuseseră 
rezervate întotdeauna mariajului - pentru el și pentru Sara, erau 
răgazul de care aveau nevoie ca să stea împreună, să discute, 
să se distreze. Acum, orele aveau nouăzeci de minute, iar 


59 


semaforului îi lua jumătate de oră ca să treacă de la roșu la 
verde. 

Stătea întins pe canapeaua pentru pacienţi, parcurgându-și 
însemnările despre Geiger, pe care le păstra într-o mapă de 
piele. În cele din urmă, a aprins o veioză - soarele apusese deja, 
dar îi luase ceva timp să observe că se făcuse întuneric în 
cameră. După ce se despărţise de Sara, își petrecea mare parte 
din timp în cabinet. Sufrageria și dormitorul rămăseseră 
decorate cu relicvele căsniciei sale defuncte, așa că intra rareori 
în ele. Când soţia îl anunţase că vrea să plece, îi spusese că 
putea păstra tot, ceea ce îl tulburase nespus: Sara îi dădea de 
înţeles în mod limpede că singurul lucru pe care și-l dorea era să 
plece. 

Corley își petrecea o parte din week-end citind însemnările pe 
care le făcea în timpul ședințelor, iar în ultima vreme, era 
absorbit de cele în legătură cu Geiger. Corley analiza ore în șir 
puţinele informații pe care reușise să le afle despre el, alcătuind 
o enigmă a cărei dezlegare și ale cărei revelații le aștepta cu 
nerăbdare. După cum vădeau însemnările sale, mersese de 
multe ori împotriva regulilor încetățenite ale terapiei - dar nu și 
împotriva instinctelor sale -, mai ales pentru că Geiger ţinea 
ascunse atât de multe lucruri. Corley nu știa de unde era 
pacientul său, unde locuia și nici măcar ce meserie avea. 

De afară s-a auzit un zgomot ascuţit și neplăcut, care 
devenea din ce în ce mai puternic. Corley s-a ridicat în picioare 
și a ieșit pe balcon chiar în clipa în care un stol mare de mierle 
s-a ridicat de pe acoperișuri și a plonjat abrupt. Păsările se 
răsuceau și se învălmășeau, structura stolului modificându-se 
precum modelele perfect simetrice dintr-un  caleidoscop. 
Mierlele l-au făcut pe Corley să se gândească la Geiger - un 
bărbat-copil mutilat, al cărui psihic fusese plăsmuit de o cruzime 
înfiorătoare. Printr-o voinţă de fier, pacientul său reușea cumva 
să-și sincronizeze toate părţile sufletului. Timp de câteva 
săptămâni, Corley simţise că, în interiorul lui Geiger, aveau loc 
prefaceri emoţionale de anvergură - era ca și când, asemenea 
unui tonomat, pacientul său și-ar fi schimbat plăcile sufletești. 
Și, din câte își putea da seama, Geiger nu înțelegea că visul 
acela constituia dovada unor conţinuturi reprimate care 
începeau să iasă la lumină. Dar demonul ciocănea la ușă, și nu i 
se putea refuza accesul. 


60 


Corley a urmărit stolul de mierle dispărând printre frunzele 
copacilor de pe trotuar. Era sătul de rutină, de trecerea 
inexorabilă de la pasiune la obișnuinţă, de înțelepciunea 
dobândită cu prețul optimismului. Era sătul de penitenţi, de 
pacienţii obsedați de vinovăţie, de anti-Geigerii care stăteau 
întinși pe canapea, dependenţi de propriile lor imperfecţiuni. Și 
era la fel de sătul de complicitatea lui, de dozele de câte 
cincizeci de minute de atenţie și răbdare pe care le oferea 
pacienţilor pentru a-i ajuta să zâmbească și să verse o lacrimă 
înainte să-i trimită înapoi în lume. 

A intrat în casă, s-a dus în bucătărie și a aprins lumina. 
Faianţa azurie de deasupra blatului de gătit încă îi aducea 
aminte de ochii Sarei. Prea multe dintre gândurile lui erau 
declanșate de amintiri, și se simţea împovărat de convingerea 
că viitorul său nu avea să difere foarte mult de viaţa lui de 
acum. 

Corley și-a pus o cană de cafea și s-a așezat la masă. Avea în 
față un exemplar din The New York Times, iar titlurile de pe 
prima pagină semănau cu niște sloganuri reciclate. „Groapă 
comună descoperită lângă Kabul”, „Un terorist sinucigaș a făcut 
56 de victime în Cecenia”, „Intr-o fabrică din Cairo au fost găsite 
cadavre care prezintă urme de tortură”. Articolul despre Egipt 
era însoțit de fotografia unui buncăr fără ferestre. Podeaua era 
acoperită cu bălți întunecate, iar pereţii erau împroșcaţi cu pete 
mici și dâre arcuite - erau pânzele unui pictor sângeros. Corley a 
luat o gură de cafea, încercând să-și dea seama dacă nu cumva 
lumea devenise mai barbară sau dacă nu cumva televiziunea 
prin cablu, bloggerii neobosiţi și site-urile care dezvăluiau 
ilegalitățile comise de stat făceau ca tot mai puţine lucruri să 
rămână ascunse opiniei publice. 

„AŞ putea, pur și simplu, să renunţ, și-a zis Corley în sinea lui. 
să pun punct.” S-a gândit la casa din Cold Spring. Dintre toate 
posesiunile pe care reușiseră să le strângă el și Sara, era 
singura pe care și-o dorea cu adevărat. După divorț, drumurile 
sale la Cold Spring deveniseră din ce în ce mai rare, și, cu toate 
că nici nu-i trecea prin cap s-o vândă, nu voia să se gândească 
de ce era atât de ferm în această privință. Poate că cel mai bine 
ar fi fost să-și ia concediu pentru tot restul verii și să-și petreacă 
zilele în hamac, cu un carton de Guinness și un pachet de 


61 


Camel, citind romane unul după altul în timp ce îi creștea burta, 
iar ficatul și plămânii i se făceau praf. 

Corley a pufnit ca pentru sine. Nu avea să plece - era 
caraghios chiar și să-și imagineze asta. Urma să stea în cabinet 
cu Geiger până când avea să facă lumină în cazul lui, până când 
pereţii psihicului său aveau să se prăbușească și groaza avea să 
iasă la lumină - apoi avea să încerce din răsputeri să-l scoată 
din noroi pe băieţelul Geiger și să-l spele din cap până-n 
picioare. 

Dintr-odată, un cor furios și din ce în ce mai puternic l-a făcut 
pe Corley să se întoarcă spre fereastră. Stolul de mierle. Pleca. 


8. 


Harry se uita prin parbrizul dubei la un stol zgomotos care 
venea dinspre centru și se îndrepta către sud. Stolul a virat 
către East River asemenea unei aripi gigantice - era atât de 
negru, încât se distingea cu ușurință pe fundalul cerului nocturn 
-, după care s-a descompus printre cablurile Podului Brooklyn, 
care se înălţau de o parte și de alta a mașinii. 

Cu câteva ore înainte, când ieșise din restaurant, Harry se 
întorsese în Brooklyn să ia duba închiriată. In noaptea aceea, 
Richard Hall avea să-l aducă pe colecționar cu o mașină, însă, 
potrivit procedurilor standard impuse de Geiger, Harry trebuia 
să aibă tot timpul la dispoziţie un vehicul propriu - încă una 
dintre nenumăratele precauţii pe care și le lua Geiger pentru a 
avea un control cât mai bun asupra haosului care domnea în 
lumea din jurul său. Apoi Harry se dusese acasă, îi dăduse 
Melissei vreo zece dintre CD-urile preferate ale lui Lily și își 
petrecuse câteva ore pe canapea, uitându-se la sora lui, care 
stătea pe un fotoliu picior peste picior și se juca cu un nasture 
de la bluză. li pusese câteva întrebări - „Lily, vrei să mănânci 
ceva?”, „E o zi frumoasă, nu-i așa?” și „iți aduci aminte cum mă 
cheamă, surioară?” -, dar ea nu-i răspunsese decăt la ultima: 

— Imi amintesc toate numele. Le știu pe toate. 

Harry a virat pe rampa care cobora de pe pod, apoi a pornit 
spre strada Ludlow. li plăcea foarte mult acea parte a orașului. 
Aerul mirosea altfel decât în centru - era mai înmiresmat, mai 


62 


exotic. Murmurul străzii era mai melodios, lumina părea mai 
catifelată, iar după ce se termina ședința, putea să meargă 
două străzi mai încolo, la restaurantul chinezesc de pe Division 
Street și să mănânce pe săturate cu douăzeci de dolari. Cea mai 
bună ofertă din oraș. 

Cu o săptămână înainte, primise un e-mail prin care era 
informat că factura pentru ţicneala lui Lily avea să crească la o 
sută zece mii de dolari pe an, așa că urgenţa din noaptea aceea 
era mană cerească. In plus, negociase un onorariu foarte bun cu 
Richard Hall - treizeci și cinci de mii de dolari. Întotdeauna 
Geiger lăsa acest aspect în grija lui, iar Harry devenise un 
adevărat expert în tratative financiare. Cine și-ar fi închipuit una 
ca asta în urmă cu un deceniu? 

In 1999, în ziua de iunie când ieșise din clădirea în care își 
avea sediul The New York Times și îl găsise pe Geiger 
așteptându-l pe trotuar cu o propunere de afacere, Harry habar 
n-avea în ce urma să se bage și n-ar fi avut cum să decidă pe 
baza unei estimări financiare. În cele din urmă, a luat o hotărâre 
care avea să-i schimbe viaţa bizuindu-se doar pe răspunsul său 
instinctiv la prezentarea onestă a lui Geiger. „Am de gând să mă 
lansez într-un nou domeniu de activitate, îi explicase acesta. E o 
activitate ilegală. Și am nevoie de un partener. Ai să primești 
douăzeci și cinci la sută din profituri.” În timp ce Geiger îi 
descria ocupaţia lui, Harry se întreba cam câţi bani ieșeau din 
tortură și cum îți puteai face o clientelă în acest domeniu. Partea 
de cercetare avea să fie floare la ureche - doar era punctul lui 
forte -, însă transportul subiecţilor putea fi foarte dificil. Lăsând 
la o parte aspectele morale și legale ale afacerii, oare putea să 
facă așa ceva? Treaba asta chiar era pentru el? Răspunsul i l-a 
oferit imediat fiorul de încântare pe care l-a simţit în piept. 

Harry a parcat duba la poarta casei pentru ședințe aflată pe 
strada Ludlow și și-a verificat ceasul. Hall trebuia să-l aducă pe 
Matheson într-un sfert de oră. Harry s-a dat jos din mașină, a 
descuiat poarta înaltă și grea, apoi a deschis-o. Când a dat să se 
întoarcă la dubă, a simţit prezenţa cuiva care se apropia din 
spate. A înlemnit și s-a blestemat în gând pentru neglijenţa de 
care dăduse dovadă - cum de lăsase bâta de baseball marca 
Louisville Slugger pe podeaua dubei? In cele din urmă, s-a întors 
ușor cu spatele. 


63 


În fața lui se afla un negru slinos, cu tenul maroniu-roșcat, 
îmbrăcat cu o bluză de trening ferfeniţită pe care scria NY 
KNICKS” și niște pantaloni pătațţi, a căror culoare inițială nu mai 
putea fi distinsă. Hainele atârnau pe niște oase groase și lungi, 
iar Harry a citit în ochii lui licărul jalnic al hămeselii. A estimat 
cam câţi pași erau până la dubă. Șapte, poate chiar opt. l-ar fi 
fost destul de greu să străbată această distanţă și să scoată 
bâta de baseball în timp util pentru o lovitură în plin. l-ar fi fost 
încă și mai greu dacă individul era agil - Harry nu reușea 
niciodată să lovească o minge cu efect. Dar, la nevoie, și-ar fi 
încercat norocul. N-avea să-l mai bată nimeni niciodată. 

Negrul a scos de la spate o mână cât o mănușă de bucătărie 
și a întors-o cu palma în sus - era uscată și avea crestături 
adânci. 

— Dă-mi ceva, frate, a zis individul, cu o voce cavernoasă. 
Cinci dolari. 

Harry și-a dat seama că nu mai respira, așa că a tras aer în 
piept. 

— Nu-i în regulă să te furișezi pe la spatele oamenilor, frate, i- 
a răspuns el. 

— Data viitoare, o să-ţi trimit o scrisoare să te-anunţ. Da' 
acuma dă-mi dracu' ceva! l-a somat negrul, cu ochii clocotind de 
nerăbdare. Hai, nenorocitule! 

— Nenorocitule? la zi, îţi datorez ceva? 

Individul l-a înhățat cu labele lui enorme și l-a tras lângă el. 
Nările lui Harry s-au crispat simţindu-i duhoarea acră a 
transpiraţiei. 

— Auzi, ia mai dă-te-n pizda mă-tii! a zis negrul. 

De undeva din apropiere s-a auzit un chicotit cristalin, după 
care, din spatele picioarelor cât trunchiurile de copaci ale 
negrului, a apărut o fețișoară cu ochi strălucitori. Fetiţa purta o 
salopetă pătată de culoare portocalie și niște teniși ale căror 
vârfuri erau lipite cu bandă adezivă tocită, iar când a zâmbit, 
Harry a văzut că avea strungăreaţă. Sigur nu avea mai mult de 
cinci ani. Dacă ar fi crezut în Dumnezeu, Harry ar fi putut jura că 
era un înger. 

Fetiţa s-a uitat la el și a zis: 

— Da, mai dă-te-n pizda mă-tii! 


20 New York Knicks: echipă de baschet din New York, înfiinţată în 1946. 
64 


— Nu înjura, Laneesha! a mustrat-o individul, fără să-și ia 
ochii de la Harry, care nu și-a putut stăpâni un zâmbet. 

— Ce înseamnă Laneesha? a întrebat el. 

— Să-mi bag pula dacă știu. 

— Frumos nume. 

— Îți place? Scoate cinci dolari și e al tău. 

— Bine, a zis Harry. 

Auzind răspunsul, negrul a mijit ochii și i-a dat drumul lui 
Harry. 

— Zău? azis el. 

— Da, sigur, i-a răspuns Harry. 

Apoi a băgat mâna în buzunar și a scos niște bancnote îndoite 
prinse cu o clamă, le-a răsfoit cu atenţie, iar în cele din urmă s-a 
încruntat: 

— N-am de cinci. Va trebui să iei una de douăzeci. 

A scos o bancnotă și i-a întins-o, iar individul a prins-o între 
arătător și degetul mare, a vârât-o adânc în buzunar, după care 
s-a uitat ţintă la binefăcătorul lui, reconsiderându-și părerea 
despre el. 

— Mersi. 

— Cu plăcere, i-a răspuns Harry. 

— Eşti cam ciudat. Un tip pe cinste, da’ ciudat. 

— N-aș zice că-s tocmai un tip pe cinste, a zis Harry, apoi s-a 
uitat la fetiţă: tu și cu mine avem același nume. 

Pe fruntea ei au apărut trei riduri șerpuitoare de nedumerire: 

— Da’ pe tine nu te cheamă Laneesha! 

— Ba da, i-a răspuns Harry zâmbind. Tocmai mi-am cumpărat 
numele ăsta. 

Fetiţa a ridicat mâna, iar negrul i-a cuprins-o cu palma lui 
uriașă, apoi s-au întors cu spatele și au luat-o din loc. Începuse 
să plouă mărunt, iar stâlpii de iluminat proiectau umbre în toate 
direcţiile, acoperind betonul umed al străzii cu o plasă uriașă 
alcătuită din modele geometrice neregulate. 

Harry a urcat în dubă, a intrat în curte și a oprit lângă peretele 
casei pentru ședințe. A parcat aproape de tenda lată de doi 
metri și jumătate montată pentru a-i împiedica pe trecători și pe 
cei din clădirile vecine să vadă ferestrele și ușa de la intrare. 

Picăturile de ploaie de pe parbriz au strălucit preţ de o clipă în 
bătaia unor faruri. Harry a întors capul și a văzut o dubă verde 
închis parcând ușor în fața porţii deschise. Harry s-a dat jos din 


65 


mașină, a pășit în lumina farurilor și i-a făcut semn șoferului din 
celălalt vehicul să înainteze, îndrumându-l asemenea unui dirijor 
de trafic aerian care ghidează un avion pe pistă. L-a îndrumat să 
parcheze chiar sub tendă. Motorul dubei s-a oprit, portiera s-a 
deschis, iar bărbatul de la volan a coborât cu o servietă 
diplomat în mână și s-a apropiat de Harry, lumina farurilor 
învăluindu-i silueta robustă într-o aură gălbuie. 

— Harry? a întrebat el. 

— Exact. Domnul Hall? 

— Da. 

Când a ajuns aproape de el, Harry a reușit să distingă detaliile 
acelei siluete. Hall purta un costum gri care părea proaspăt luat 
de pe umeraș. Trăsăturile lui aveau blândețea unui american din 
clasa de mijloc - era genul de chip pe care îl întâlnești într-un 
restaurant din Wichita sau într-un birou din Des Moines”. Nu l-ai 
fi remarcat într-o mulțime, dar, stând faţă în faţă cu el, Harry i-a 
observat ochii vioi și preocupați. Hall era unul dintre acei 
oameni care pot să se uite ţintă la tine și, în același timp, să 
vadă tot ce se întâmplă în jurul tău: privirea lui își modifica 
unghiul puțin câte puţin, examinând și  reexaminând 
împrejurimile asemenea unor detectoare coordonate dintr-un 
centru de comandă intern. 

A întins o mână pe care nu se vedea niciun inel, iar Harry i-a 
strâns-o, simțind, totodată, că degetele i-au fost prinse într-o 
menghină. 

— Totul e gata? a întrebat Hall. 

— Da. 

— Bine. Să-i dăm drumul. 

Apoi s-au apropiat împreună de duba verde-închis. Era 
limpede că Hall nu avea niciun chef să facă o conversaţie de 
complezenţă, ceea ce-i convenea de minune lui Harry. 
Intotdeauna i se părea absurd să poarte o discuţie despre trafic 
sau despre New York Mets”? ca preludiu la o ședință de tortură. 
Cei mai nesuferiţi oameni de legătură i se păreau aceia care 
voiau să stea de vorbă despre Geiger, despre ce și cum făcea. 
Harry își petrecea mult timp construind un zid în jurul lucrurilor 
pe care le știa despre natura ocupaţiei lor, astfel încât să fie cu 


*1 Wichita e cel mai mare oraș din statul Kansas, iar Des Moines e capitala statului 
lowa. 
22 New York Mets: echipă de baseball înfiinţată în 1962. 


66 


sufletul mai împăcat și să se simtă ca un adevărat om de 
afaceri. Dar întrebările despre Geiger erau ca niște ușoare bătăi 
pe umăr, ca niște șoapte complice la ureche care îl făceau să se 
uite în interiorul său, iar în momentele acelea, zidul cu ajutorul 
căruia încerca să se protejeze se transforma într-o simplă placă 
de rigips ce nu mai putea ascunde capul de Meduză care îi 
crescuse pe dinăuntru în ultimii zece ani. 

Harry a deschis ușa metalică aflată pe o latură a clădirii, dând 
la iveală un hol spaţios, bine luminat. Pe mijlocul podelei erau 
încastrate patru șiruri de rotile de oţel late de cinci centimetri, 
montate pentru a ușura împingerea unor greutăţi mari. Hall a 
tras rampa de sub ușile din spate ale camionetei și a sprijinit-o 
pe podea, la capătul șirurilor de rotile. Apoi a înhățat mânerul 
cufărului aflat în dubă și l-a tras pe rampă. Când cufărul a ajuns 
pe rotile, Hall și Harry s-au opintit în el și l-au împins până la 
liftul aflat în capătul holului. 

— Excelentă amenajare, a zis Hall. 

— Mda, i-a răspuns Harry. 

Au vârât cufărul în lift, apoi au urcat și ei în cabină. Harry a 
tras grilajul metalic în formă de acordeon și a apăsat pe o 
manetă, după care liftul s-a pus în mișcare cu un zăngănit, apoi 
și-a continuat urcușul cu un ușor huruit. 

— N-am mai urcat de mult într-un lift ca ăsta, a zis Hall. 

Harry a aruncat o privire spre cufărul argintiu de la picioarele 
lor. Exact modelul pe care îl folosea și el: avea un metru optzeci 
și cinci de centimetri lungime și era făcut din plăci de aluminiu 
ionizat îmbinate prin sudură. Marca Zarges. Harry îi dăduse 
toate detaliile într-un e-mail. 

— V-a fost greu să găsiţi cufărul? 

— Nu, deloc, i-a răspuns Hall, apoi a deschis servieta și i-a 
arătat ce se afla în ea. Treizeci și cinci de mii, în bancnote de o 
sută și de cincizeci, așa cum aţi cerut. 

Harry a apăsat iarăși pe manetă, iar cabina s-a oprit la etajul 
al doilea. Camera de ședințe era mai mare decât cea amenajată 
în centru - era un pătrat cu latura de nouă metri și avea o 
înălţime de trei metri și jumătate, iar pe pereţii de un negru 
lucios erau montate difuzoare din trei în trei metri. Când Harry a 
deschis ușa liftului, zăngănitul ei metalic s-a răsfrânt în pereţi ca 
o mână de monede aruncate pe jos. 


67 


În centrul camerei se afla un scaun cu rotile motorizat, iar 
barele de oţel și pielea neagră cu care era tapisat străluceau în 
lumina puternică a becurilor din tavan. Speteaza, braţele și 
suporturile pentru picioare erau prevăzute cu niște curele de 
piele. In rest, camera era goală. 

Hall i-a aruncat o privire lui Harry: 

— Un scaun cu rotile? 

Harry a încuviinţat din cap. 

— E și el aici? a continuat Hall. 

— Da. 

In timp ce scoteau cufărul din lift, un gând ca un viermișor a 
prins viaţă sub o piatră din creierul lui Harry. Ceva nu era în 
regulă. Geiger a intrat în cameră tocmai când Harry se pregătea 
să dea piatra la o parte ca să arunce o privire sub ea. 

— Domnul Geiger? a întrebat Hall, întinzându-i o mână. 

Geiger s-a apropiat de ei, încuviințând din cap o singură dată, 
dar și-a păstrat mâinile pe lângă corp. Era îmbrăcat cu o 
salopetă de doc negru, iar în picioare avea niște teniși înalți. Hall 
a pus servieta jos. 

— Domnule Geiger, a zis el, planul a suferit o modificare. 

Harry era probabil singura persoană din lume care și-ar fi 
putut da seama că acea contracție aproape imperceptibilă de pe 
fața lui Geiger putea fi o încruntare. 

— Ce fel de modificare? a întrebat Geiger. 

— Matheson ne-a scăpat printre degete. A reușit să fugă. 

Chiar în clipa aceea, Harry a ridicat piatra din mintea lui și s-a 
crispat. Când căraseră cufărul în cameră, i se păruse ușor. Mult 
prea ușor. 

— Atunci cine e în cufăr? a întrebat Geiger. 

— Cineva care sunt sigur că știe unde se află Matheson, a zis 
Hall, trăgând de zăvoarele cufărului. Fiul lui. 

Hall a dat să deschidă capacul, dar Geiger a pus mâna pe el și 
l-a oprit după doar câţiva centimetri: 

— Câţi ani are? 

— Doișpe, i-a răspuns Hall. 

Geiger a închis capacul cu un gest relaxat, dar ferm. 

— Nu lucrez cu copii, domnule Hall. 

— Nu? 


68 


În timp ce Geiger bătea darabana pe coapse, Hall a băgat 
mâna în buzunarul hainei și a scos un plic din hârtie de manila? 
și l-a aruncat pe capacul cufărului. 

— Alte cinci mii v-ar putea convinge să faceţi o excepţie? 

— Ar fi trebuit să-l informaţi pe Harry în legătură cu această 
problemă. V-ar fi explicat care e politica noastră: fără excepţii. 

— Bineînţeles, aveţi dreptate, a zis Hall, încuviințând repede 
din cap, dar n-am mai auzit până acuma ca cineva din branșa 
asta să nu accepte... excepţii. 

Apoi i-a aruncat o privire lui Harry, care se uita cu un aer 
îndoliat la servietă, ca și când ar fi contemplat un sicriu - acum, 
bancnotele de o sută și de cincizeci dinăuntrul ei erau ca și 
moarte pentru el. 

— Ascultaţi-mă puţin, domnule Geiger, a continuat Hall. Dat 
fiind că tot suntem aici, haideţi să discutăm un pic despre 
problema asta. În ultimele săptămâni, băiatul a locuit cu taică- 
su, și suntem aproape siguri că știe unde e Matheson sau, cel 
puţin, încotro a plecat. Ei bine, domnul de la care am primit 
recomandarea mi-a dat două nume - pe al dumneavoastră și pe 
al domnului Dalton. Am apelat la dumneavoastră pentru că, din 
câte am înţeles, metodele dumneavoastră sunt mai subtile, în 
timp ce domnul Dalton are reputaţia de-a se lăsa în voia 
impulsurilor sale. Nu vreau ca băiatul să fie rănit, domnule 
Geiger, însă vreau să aflu ce știe. lar în clipa asta, chiar suntem 
contra cronometru. Deci ce vreau să spun este că, dacă nu vă 
ocupați de băiat, o să apelăm la Dalton. Așa că de ce să nu vă 
încasaţi onorariul? a conchis el, ridicând mâinile cu palmele 
deschise, ca și când tocmai ar fi făcut o propunere la o licitaţie. 
Plus cele cinci mii suplimentare, desigur. 

Harry a observat că Geiger intrase în starea pe care, în sinea 
lui, o botezase „modul cataleptic”: preţ de câteva secunde, nu 
mai respira, privea în gol și stătea complet nemișcat. Intra în 
starea asta ori de câte ori părea să se gândească pe îndelete la 
ceva. În cele din urmă, un singur clipit îl readucea la viaţă. 

— Puneţi copilul pe scaun, a zis Geiger. 

Hall și-a arcuit sprâncenele sub forma unor semne de 
întrebare, apoi s-a întors spre Harry ca și când Geiger vorbise 


23 Manila este o fibră textilă extrasă din frunzele unei plante exotice (Musa textilis), 
folosită la fabricarea frânghiilor, a sforilor și a unor pânzeturi, precum și a unei hârtii 
groase și aspre, de culoare cafenie. 


69 


într-o limbă străină, iar Harry era translatorul lui oficial. La 
rândul său, asistentul lui Geiger se uita ţintă la Hall. Nu 
transportase niciodată un minor - nici măcar nu-i trecuse prin 
cap că ar fi putut face așa ceva. Trecuse mult timp de când 
Geiger îl surprinsese ultima oară. 

— Bine, a zis Hall în cele din urmă. Excelent! 

Apoi s-a lăsat pe vine și a ridicat capacul cufărului, iar Harry s- 
a aplecat și el, prinzând repede plicul de manila care pornise 
spre podea. 

Geiger a aruncat o privire înăuntru. Fiul lui Matheson era 
întins pe-o parte, legat de mâini și de picioare cu niște cabluri 
subțiri de plastic. Avea capul înfășurat cu trei benzi de scotch lat 
- una în jurul ochilor și alte două în jurul gurii -, iar părul său 
lung și ondulat era ud și i se lipea de frunte și de obraji 
asemenea algelor împrăștiate pe mal. Era îmbrăcat cu un tricou 
albastru, un șort argintiu și o pereche de adidași Nike Air 
Lebron, colorați în negru și roșu. Pielea de pe mâinile și 
picioarele lui subțiri era bronzată, iar capul i se sprijinea pe o 
cutie de vioară. Părea adormit. Sau în comă... 

— Cum îl cheamă? a întrebat Geiger. 

— Ezra. 

— l-aţi administrat ceva? 

— Nu. Dar mi-a dat mari bătăi de cap. 

Geiger a îngenuncheat lângă cufăr - lui Harry i s-a părut că 
gestul lui aducea cu al unui om care se pregătea să spună o 
rugăciune. 

— Ezra... a zis Geiger în șoaptă, asemenea unui părinte care 
își trezește copilul din somn, însă copilul legat la gură și la ochi 
n-a reacționat în niciun fel la numele său. Ezra, trebuie să te 
scoli. 

Geiger a dat să se ridice în picioare și, în același timp, a 
înhăţțat mânerul de la un capăt al cufărului și l-a săltat brusc, 
așezându-l în picioare. Băiatul și cutia viorii s-au prăvălit pe 
podea. In mod reflex, Harry a făcut doi pași în spate, uitându-se 
țintă la trupul dinspre care s-a auzit un geamăt. 

Geiger a înhățat cablul de plastic cu care îi erau legate 
gleznele și l-a târât pe podea. Băiatul se zbătea cu furie, ca un 
pește-sabie într-un harpon, și scotea scâncete înăbușite. Când a 
ajuns lângă scaunul cu rotile, Geiger l-a luat de subsuori și l-a 


70 


trântit brutal în el, după care i-a legat mâinile, gleznele și 
pieptul cu cordoanele de piele. 

Hall urmărea operaţiunea cu un discret zâmbet admirativ. 

— Ezra, i-a spus Geiger băiatului în timp ce-l lega, urmează să 
faci o călătorie. N-ai să te zbaţi, ci ai să stai nemișcat pe scaunul 
ăsta. În scurtă vreme, am să-ţi pun niște întrebări despre tatăl 
tău, iar tu o să-mi spui tot ce vreau să aflu. 

După ce a terminat de legat curelele de piele, Geiger și-a 
trosnit ușor gâtul - stânga, dreapta. 

— Eu îţi spun adevărul, Ezra, a continuat el, iar tu o să faci la 
fel: o să-mi spui adevărul. De aceea ne aflăm aici. Dacă o să-mi 
dai un răspuns neadevărat, am să-ţi fac rău. Nu contează că ești 
doar un copil. Odată intrat în camera asta, nu mai ai vârstă. Așa 
merg lucrurile. Încuviinţează din cap dacă înţelegi ce-ţi spun. 

Din gâtlejul băiatului s-a auzit un zgomot prelung - ceva între 
un suspin și un gâlgâit -, iar capul i s-a mișcat cu iuţeală în sus 
și-n jos. Harry și-a dres glasul în mod reflex. 

— Bine, a zis Geiger. 

Apoi a apăsat pe un buton de pe scaunul cu rotile, iar după ce 
acesta s-a pus în mișcare pe gresia neagră, s-a apropiat de un 
perete și a apăsat pe un întrerupător. Din difuzoarele montate 
pe pereţi a început să se audă zgomotul prelung și tânguitor al 
unei sirene pentru ceață, al cărei volum creștea și descreștea 
într-o succesiune aleatorie. Când a ajuns aproape de un perete, 
scaunul a virat ușor spre stânga, stabilizându-și ruta: se învârtea 
în jurul camerei, trecând la doar câţiva centimetri de pereţi. 
Zgomotul din difuzoare îl asalta pe băiat ba ca o sirenă supusă 
efectului Doppler?*, ba ca o prezenţă din ce în ce mai intensă, ba 
sub forma unor bubuituri laterale care îl făceau să zvâcnească în 
scaun. 

În timp ce Harry și Hall urmăreau acest spectacol, Geiger s-a 
apropiat de ei. 

— Harry..., a zis el, aproape în șoaptă. 


24 Efectul Doppler constă în variaţia frecvenţei unei unde emise de o sursă de oscilaţii, 
dacă aceasta se află în mișcare față de receptor. Efectul Doppler poate fi constatat 
atât în cazul undelor electromagnetice (inclusiv lumina), cât și în cazul undelor 
elastice (inclusiv sunetul). Frecvența măsurată crește atunci când sursa se apropie de 
receptor și scade când sursa se depărtează de receptor. Așa se explică variațiile 
sirenei de la o mașină de salvare sau de poliție care se apropie, apoi se îndepărtează 
de noi. 


71 


Harry a luat servieta diplomat, a urcat în cabina liftului, a 
închis grilajul pliant, având grijă să nu facă mult zgomot, după 
care a coborât. Geiger a făcut un semn spre ușa aflată lângă o 
oglindă pătrată, iar Hall l-a urmat în camera de observaţie care 
avea un decor și un conţinut identice cu cele din camera 
similară aflată în centru. S-au apropiat de fereastra 
reflectorizantă și, câteva momente, au urmărit în tăcere ritualul 
circular al scaunului cu rotile. 

— Dezorientare? a întrebat Hall. 

— Da. Scaunul are încorporat un temporizator, i-a explicat 
Geiger. O să încep peste cinci minute. Vreţi ceva de băut? 

Hall a aruncat o privire spre barul cromat: 

— Nişte vin. Roșu. 

Geiger s-a apropiat de bar și i-a turnat niște Pinot Noir. 

— Clientul dumneavoastră știe că l-aţi răpit pe fiul 
colecționarului? a întrebat el. 

— Clientul meu vrea neapărat să-și recupereze tabloul. Sunt 
liber să procedez cum cred de cuviinţă. 

Geiger i-a întins paharul, iar băutura purpurie a strălucit în 
lumina becurilor. Hall a luat o gură mare și a ţinut vinul în gură 
câteva clipe înainte să înghită, după care a dat din cap cu un 
aer satisfăcut. A 

— Mai știți ceva despre băiat, domnule Hall? In afară de ce 
mi-aţi spus deja? 

— Nu mare lucru. Cea mai mare parte a anului, locuiește cu 
maică-sa. Am pus mâna pe mobilul lui și am văzut că, în 
ultimele douăzeci și patru de ore, a primit două apeluri: unul cu 
prefix de New Hampshire și unul cu prefix de Manhattan - cred 
că al doilea e de la Matheson. Vioara am găsit-o în camera 
băiatului din apartamentul lui Matheson. M-am gândit că v-ar 
putea fi de folos. 

— Ce altceva mai era în camera lui? 

— Nu știu. Contează? 

— Totul contează, domnule Hall. 

e 

Harry stătea la volanul dubei cu care venise. Începuse să 
numere banii, dar, la un moment dat, s-a oprit, simțind că, 
odată cu aerul înăbușitor al noptii, îl copleșește un sentiment de 
melancolie. În clipa când Geiger l-a răsturnat pe băiat din cufăr, 
Harry a simțit că era ceva profund în neregulă cu priveliștea 


72 


aceea. Cu toate că putea să-și înăbușe scrupulele morale, era o 
sarcină mult mai dificilă să se împace cu ideea că Geiger își 
încălcase regulile pe care le respectase cu strictețe în trecut. 
Harry devenise un satelit pe o orbită foarte stabilă în jurul lui 
Geiger, fiind dependent de forța sa gravitaţională și simțindu-se 
în siguranţă în raza ei de acţiune. De aceea, în clipa când a 
văzut că axul principiilor lui Geiger se înclină, a simţit că lumea i 
se clatină. Faptul că Geiger făcuse un lucru neașteptat îl 
debusolase pe Harry - era ca și când ar fi zărit Statuia Libertăţii 
făcându-i cu ochiul. 

Harry a oftat, apoi a revenit la număratul banilor. 

e 

Scaunul cu rotile și pasagerul său legat la ochi continuau să 
se învârtă în cerc, în timp ce mugetul prelung al sirenei pentru 
ceaţă se revărsa din pereţi. Hall s-a uitat iarăși la ceas. 

— Incă un pic, a zis Geiger. Un nespecialist ar putea crede că 
e mai ușor să scoţi informaţii de la un minor, dar nu e neapărat 
așa. În împrejurări care îi provoacă o frică foarte intensă, un 
copil poate să se închidă în sine și să nu mai scoată o vorbă - 
sau să mintă, să spună orice îi trece prin cap, și să fie 
convingător. 

Și-a turnat apă într-un pahar, apoi a adăugat: 

— Domnule Hall, văd că sunteţi foarte îngrijorat din pricina 
timpului. Dacă îmi spuneţi despre ce e vorba de fapt, o să-mi 
ușurați treaba. Și am s-o termin mai repede. Depinde numai de 
dumneavoastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? l-a întrebat Hall, urmărindu-l cum își 
bea paharul cu apă. 

— Vreau să spun că minţiţi. Cu asta mă ocup, domnule Hall: 
stabilesc dacă cineva îmi spune adevărul sau nu. 

Hall a mai luato gură devin: 

— Singura dumneavoastră grijă e să-l faceţi pe băiat să 
vorbească. 

— Bine. Incercam doar să vă fiu de ajutor. 

Geiger a aruncat o privire spre băiat. Preţ de o clipă, natura 
timpului și percepţia lui Geiger asupra lui s-au schimbat. Timpul 
a încetat să mai fie fluid și continuu, transformându-se în clipe 
solidificate și precis delimitate: fiecare moment avea propriul 
său început și sfârșit - era ca și când ar fi distins unul câte unul 


73 


cadrele pâlpâitoare ale unui film, chiar în timp ce i se succedau 
cu repeziciune prin faţa ochilor. 

— Cred c-a sosit timpul, a zis el. 

E În clipa următoare, pumnul lui drept s-a năpustit în faţă. 
Incheieturile degetelor sale s-au izbit de pieptul lui Hall, chiar 
sub stern, tăindu-i respiraţia. Hall a scos un geamăt puternic și 
exploziv, s-a izbit de peretele din spatele său și a căzut în 
genunchi, cu pieptul bombat și cu mâinile sprijinite pe coapse. 
Un zgomot ca de fierăstrău tăind o țeavă de cupru i s-a căţărat 
pe gâtlej în timp ce diafragma lui se străduia să se elibereze de 
spasme și să aspire un pic de aer. 

Geiger s-a așezat pe vine lângă Hall, între ale cărui buze 
apăruseră mici bule de salivă colorată în roz de la cele două guri 
de Pinot Noir. Buzele lui Hall s-au întredeschis, ca un preludiu 
pentru câteva vorbe. 

— Uuuffff... uuufff, a fost tot ce-a putut articula. 

Alarma pentru ceață s-a oprit, iar Geiger s-a ridicat în picioare 
și a aruncat o privire pe fereastră. Scaunul cu rotile se oprise și 
el, iar băiatul statea nemișcat. Geiger s-a lăsat iarăși pe vine. 
Hall părea că nu poate să-și miște capul, dar ochii lui umezi au 
reușit să se răsucească în orbite până au dat de privirea 
inexpresivă a lui Geiger. 

— Domnule Hall, a zis Geiger. 

Lacrimile care se prelingeau pe obrajii lui Hall îi dădeau un aer 
profund nefericit, ca și când înfățișarea de dur n-ar fi fost decât 
o mască, iar Geiger îi spusese ceva urât, care îl rănise. 

— Ccccc... căcat! a reușit Hall să îngaime în cele din urmă. 

— Nu știu cine ești, domnule Hall. Dar știu sigur cine nu ești. 

Sonoritatea vorbelor lui Geiger căpătase o ușoară asprime - 
lucru neobișnuit la el -, iar asta îl irita ușor. Accesul neașteptat 
de violenţă îi ridicase un pic pulsul și îi accelerase respiraţia, 
modificându-i vocea. 

— Vrei să-mi spui cine ești de fapt? a continuat Geiger. 

Hall a plecat și mai mult capul, îngustându-și umerii - trupul 
lui încerca să se acomodeze la consecinţele șocului, să găsească 
un mijloc de-a respira. Apoi a ridicat capul, a clipit, a tușit și a 
clipit încă o dată, ca și când ar fi răspuns într-un cod secret pe 
care presupunea că Geiger îl cunoștea foarte bine. 

Geiger și-a lipit palma cu degetele rășchirate pe faţa lui Hall și 
l-a izbit cu ceafa de perete. Trosnetul care s-a auzit dădea de 


74 


înțeles că tocmai se rupsese ceva - osul, lambriul sau 
amândouă -, iar ochii lui Hall s-au deschis larg, cu un aer și mai 
uluit, după care s-au închis. 

Geiger i-a ţinut capul cu mâna, urmărind cu atenţie fiecare 
clipă care trecea. O anomalie temporară a sistemului său optic 
diminua profunzimea imaginilor care îi ajungeau la creier, 
făcându-le mai plate decât de obicei, asemenea unor fotografii 
Polaroid. In cele din urmă, și-a luat mâna de pe faţa lui Hall, iar 
acesta s-a prăvălit într-o parte, dând la iveală o adâncitură în 
perete cam de mărimea unui grepfrut: avea vreo doi centimetri 
adâncime, iar fibrele zdrobite ale lemnului erau amestecate cu 
picături de culoarea carminului. 

Buzunarele pantalonilor lui Hall conţineau ce era de așteptat: 
un portofel cu carduri American Express și Diners Club, vreo 
șase sute de dolari, un permis de conducere emis în statul 
Pennsylvania și o asigurare auto - emisă de State Farm 
Insurance în 2006 - pentru o mașină sport marca Lexus. În 
buzunarele hainei a dat peste un pachet de Camel, o brichetă și 
două telefoane mobile: un BlackBerry și un Motorola Droid - 
Geiger a presupus că acesta din urmă era al băiatului. De 
cureaua lui Hall era prins un toc în care se afla un pistol automat 
Taurus Millennium Pro, cu calibru de nouă milimetri. 

Geiger și-a vârât telefoanele în buzunare și s-a ridicat în 
picioare. Simţea că-i zvâcnesc ochii din pricina pulsului ridicat: 
privirea îi tremura aproape imperceptibil, iar formele obiectelor 
și suprafețele plane erau ușor încovoiate. A pus pistolul pe bar și 
s-a întors în camera de ședințe, unde a simţit în nări un iz ca de 
fum. Respirația îi era puternică și prelungă, ca a unui alergător 
care se străduiește să și-o controleze în primele etape ale unui 
maraton. 

S-a apropiat de băiat, având conștiința acută a faptului că 
acţiunile lui nu mai erau premeditate, lucru care, din câte își 
putea aminti, nu i se mai întâmplase niciodată. Dincolo de toate 
gândurile și sentimentele, avea senzaţia limpede și intensă că 
se îndrepta spre o destinaţie necunoscută. Era un sentiment 
străin conștiinței lui, dar care i se părea familiar din altă parte. ÎI 
știa din vise. 

Băiatul stătea inert pe scaun, cu bărbia sprijinită în piept. Deși 
Geiger setase temperatura camerei la optsprezece grade, 
băiatul transpirase abundent: tricoul și pantalonii umezi i se 


75 


lipiseră de trup, iar pielea îi era acoperită cu luciul fricii. Geiger i- 
a văzut carotida umflându-se și subţiindu-se în ritmul pulsului 
său accelerat. 

— Ezra... 

Trupul băiatului s-a crispat imediat, asemenea unui soldat 
care se supune ordinului primit de la un sergent. 

— Ezra, nu mai trebuie să răspunzi la nicio întrebare. 

Gâtlejul băiatului a înghiţit cu un zgomot strident. 

Geiger și-a scos mobilul din buzunar și a apăsat pe o tastă. 
Harry a răspuns înainte să se termine primul sunet de apel. 

— Ai terminat foarte repede, a zis el. 

— Vino sus. Adu și banii. 

Tăcerea de la celălalt capăt al liniei telefonice avea un semn 
de întrebare la sfârșit. 

— Banii? a zis Harry în cele din urmă. Bine. 

Geiger s-a întors în camera de observaţie. Hall nu se mișcase 
deloc. Zăcea pe partea dreaptă, într-o poziţie asemănătoare 
celei fetale. Pe perete se vedea brazda arcuită pe care o 
desenase capul său când alunecase de la locul impactului până 
pe podea. 

Geiger a auzit o melodie discretă înălțându-se din adâncul 
său. A văzut flashuri de lumină violetă și un sunet galben-verzui 
a început să-i unduiască ritmat în spatele pleoapelor, apoi a 
auzit scârțâitul unei uși deschizându-se și o fâșie de lumină 
prăfuită a invadat nucleul negru ca smoala al ființei sale. Dintr- 
odată, a simţit o durere surdă în glezne. Ridicându-se pe vârfuri 
ca un balerin, și-a întins tendoanele lui Ahile și mușchii 
gambelor. Durerea și melodia au încetat - odată cu ele, a 
dispărut și raza de lumină. 

Apoi s-a auzit zăngănitul grilajului pliant al liftului. 

— Geiger? 

Vocea lui Harry a ajuns la el ca și când mai întâi ar fi trebuit 
să străbată un canion. Geiger s-a întors și l-a văzut pe 
partenerul său lângă ușa camerei de observaţie, cu chipul 
deformat de o mină perplexă. 

— Dumnezeule! a zis Harry. Ce s-a întâmplat? 

Geiger a întors iarăși privirea spre Hall. 

— Plecăm, a zis el, ca și când ar fi dat vestea nu lui Harry, ci 
trupului ghemuit pe podea. 


76 


— La dracu'! a zis Harry, punând servieta jos. Ce i-ai făcut? 
A... a murit? 

— Nu. Trebuie să plecăm imediat. 

Geiger a dat să iasă pe ușă, dar Harry a ridicat mâinile ca un 
agent de circulaţie. Geiger s-a oprit, uitându-se ţintă la palmele 
ridicate ale partenerului său. 

— Stai un pic, a zis Harry. Stai un pic, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Și-a lipit palmele de obraji și a adăugat: 

— Ce naiba se întâmplă cu tine? 

— Trebuie să plecăm. 

— Nu putem să stăm un pic de vorbă despre ce s-a întâmplat? 

— In clipa asta, Harry, e mai important să plecăm. 

— Nu-s de acord, omule! Asta-i nebunie curată, mă-nţelegi? 

— Harry, i-a răspuns Geiger, e destul de probabil - dacă nu 
chiar sigur - ca unul dintre oamenii lui Hall să aștepte undeva 
prin apropiere, nu crezi? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Și tocmai de-aia trebuie să plecăm. Acum. Cu cât ne 
prelungim șederea aici, cu atât or să se complice lucrurile mai 
mult. 

— Or să se complice? Păi tocmai ai pus la pământ un client! 

Harry a aruncat o privire spre bar, la șirul multicolor de sticle. 
Nu mai băuse niciun strop de alcool din ziua în care acceptase 
oferta lui Geiger. Aceasta fusese singura condiţie pe care i-o 
pusese Geiger - să se lase de băut - și, conștient sau nu, faptul 
că nu mai bea devenise un alt motiv pentru care îl considera 
salvatorul lui. Dar, chiar și după unsprezece ani, încă își mai 
aducea aminte de gustul whisky-ului în gâtlej. Începea să 
înţeleagă ce însemna trupul care zăcea pe podea și că, 
începând din momentul acela, viaţa lui probabil avea să se 
schimbe radical - de aceea avea nevoie de o tărie chiar în clipa 
aceea, ca să-și domolească pulsul pe care îl simţea duduindu-i 
în urechi. 

— Plecăm chiar acum, Harry. leșim prin spate. 

— Unde plecăm? 

Geiger a scos un oftat. Harry era uluit: și-a dat seama imediat 
că nu-l mai văzuse niciodată oftând. N-ar fi fost mai surprins nici 
dacă l-ar fi auzit ţipând. 

— Și lăsăm banii aici, a adăugat Geiger. 


77 


La auzul acestor cuvinte, Harry a simţit un junghi surd în 
piept, deși presimţise că lucrurile nu aveau să se termine cu 
bine. În cele din urmă, a încuviinţat trist din cap: 

— Dacă lăsăm banii, crezi că lucrurile or să se rezolve? 

— Nu, nu cred. 

— De ce? 

— Pentru că nu cred că pe Hall îl interesează banii. Și pentru 
că iau băiatul cu mine. 

— Cu tine? 

Harry a aruncat o privire spre camera de ședințe. Uitase de 
băiat. Când l-a văzut pe scaun - tăcut și nemișcat -, a simţit în 
stomac un fior de furie care l-a făcut să realizeze cu și mai multă 
claritate în ce situația se aflau. 

— Asta-i nebunie curată, ce dracu'! a zis el, întorcându-se 
spre Geiger. Îi zici Ilu’ Hall că nu te ocupi de copii, apoi te sucești 
și zici da. După care îi dai un pumn și-l faci grămadă. De ce, 
omule? 

— Avem nevoie de-o mașină, Harry. leși din casă... 

— Ce se întâmplă, de fapt, Geiger? 

— Și iei un taxi până la Thrifty - e o firmă de închiriat mașini 
care are program până târziu în noapte... 

— Geiger... 

— Închiriezi o mașină, te întorci aici, parchezi pe străduţa din 
spate, apoi mă suni. O să... 

Dintr-odată, Hall a tușit înfundat, iar Geiger și Harry s-au 
întors spre el și l-au văzut mișcând un picior de la un unghi de 
nouăzeci de grade la unul de patruzeci și cinci. Geiger s-a lăsat 
pe vine lângă el. 

— Geiger, a zis Harry, îţi dai seama în ce situaţie suntem? 

Dar Geiger nu i-a răspuns, ci a desfăcut cravata de la gâtul lui 
Hall și a început să-i lege picioarele cu ea. 

— Întâi de toate, a continuat Harry, ţi-ai încălcat prima regulă: 
„Să nu lași exteriorul să influențeze interiorul”. Nu spun că n-ai 
procedat bine - în fond, e doar un copil -, dar habar n-am unde 
or să ducă toate astea. 

Geiger a terminat de legat picioarele lui Hall și a făcut un nod 
strâns. 

— În al doilea rând, poate că încă mai putem să îndreptăm 
lucrurile - repet: poate -, dar dacă răpești copilul, atunci e ca și 
când te-ai retrage din branșă. Îţi dai seama, nu? Pentru c-o să se 


78 


afle, omule, și atunci s-a zis cu noi! S-a terminat! Nici Carmine 
n-o să mai vrea să aibă de-a face cu noi. Dumnezeule, te-ai 
gândit la chestiile astea? 

Geiger s-a ridicat în picioare și s-a uitat în ochii lui Harry: 

— Nu, nu m-am gândit la chestiile astea. 

— Păi, poate ar fi bine să te gândești... 

— Harry, ascultă-mă cu atenție... 

— Nu pot să-nţeleg cum dracu’ ai putut să... 

Geiger și-a înhățat partenerul și l-a izbit cu spatele de tocul 
ușii: 

— Nu mă asculţi, Harry. Taci din gură, inspiră adânc și 
ascultă-mă. 

Harry nu se simţea în stare să inspire adânc, dar a încuviinţat 
din cap. 

— Bine, a zis el. Bine. 

Pupilele lui Geiger erau foarte dilatate. Semănau cu două țevi 
de pistol învăluite în ceaţă, îndreptate spre ochii lui Harry. 

— Cazul ăsta, i-a zis Geiger, n-are nicio legătură cu vreun 
tablou. 

Apoi i-a dat drumul, s-a apropiat de bar, și-a turnat încă un 
pahar de apă și l-a dus la gură. Pe Harry îl dureau omoplațţii din 
pricina impactului cu tocul ușii. Era prima oară când Geiger 
punea mâna pe el. Și nu încăpea îndoială că avea să fie o 
noapte plină de prime și - probabil - ultime dăţi. Harry a 
așteptat ca Geiger să termine de băut, urmărindu-i mărul lui 
Adam, care se ridica și cobora ritmic. 

— Domnul Hall, a spus Geiger după ce a pus paharul pe masă, 
nu e un detectiv privat care lucrează pentru un bogătaș cu o 
colecție de artă. 

— De unde știi? 

— A zis c-a apelat la mine pentru că, din câte a auzit, am 
metode mai „subtile” decât Dalton, și că, dacă aș refuza cazul, l- 
ar duce pe Ezra la Dalton, știind bine că totul s-ar fi putut 
termina într-o baie de sânge - adică s-ar fi ajuns la un „Elimp”. 
Tu ai fi făcut așa ceva, dacă ai fi vrut să găsești un tablou furat? 

— Atunci cine e? 

— Nu știu, dar, oricine-ar fi, nu cred c-o să se oprească - și s- 
ar putea ca în fișa postului său să figureze ca opţiune 
acceptabilă chiar și crima. 

— Pot să te mai întreb ceva? 


79 


Geiger n-a spus nimic, iar degetele au reînceput să i se miște 
în dreptul coapselor. 

— Ce s-a întâmplat, Geiger? 

— Adică? 

— Ce s-a întâmplat cu tine? E limpede că ai păţit ceva. 

— Nu-mi dau seama la ce te referi, a zis Geiger. 

Harry a clătinat din cap: 

— Mda, păi... Nici eu nu prea îmi dau seama. 

„Şi cu asta, basta”, și-a zis Harry în sinea lui. Gata cu 
întrebările, pentru că Geiger nu avea niciun răspuns de dat. In 
camera aceea, se produsese o schimbare majoră, asemenea 
unei furtuni pe ocean, iar Harry era în larg, reușind cu greu să-și 
țină capul la suprafaţă, fără să vadă niciun petic de pământ la 
orizont, fără să aibă habar în ce direcţie ar fi fost bine să înoate, 
fără nicio garanţie că - de-ar fi avut noroc să ajungă la mal -, nu 
va încerca nimeni să-i zboare creierii. Dar era sigur de un lucru: 
odată ajuns pe uscat, nu avea să-l mai aștepte nicio servietă 
diplomat plină cu bani gheaţă. După ce și-a revenit cât de cât 
din șocul provocat de aceste gânduri - că poate se pregătea o 
schimbare de proporţii cosmice, că cine știe ce sentiment 
retrezit la viață din adâncul lui Geiger îi provocase o revelaţie -, 
Harry a zâmbit cu un aer trist, ca atunci când, făcând ordine pe 
un birou foarte aglomerat, dai peste fotografia cuiva drag, care 
a murit demult. 

— Zâmbești, Harry. De ce? 

— Nimic important. 

— Atunci du-te să închiriezi o mașină. 

— Imediat. 

Harry a aruncat o ultimă privire servietei lui Hall și a ieșit din 
cameră. 

Geiger l-a urmărit urcând în lift și coborând. Interacțiunea cu 
Harry îl ajutase să-și recapete controlul. Faptul că îl ascultase și 
îi răspunsese la întrebări fusese ca un fel de bandaj care se 
înfășurase în jurul lui, acoperindu-i fisurile și ancorându-l iarăși 
în timp. 

Pe măsură ce Hall își recăpăta cunoștința, membrele lui 
făceau din ce în de mai des mișcări mici și domoale. Geiger s-a 
întors în camera de ședințe și s-a apropiat de băiat. 

— Ezra? 


80 


Băiatul a întors puţin capul, de parcă intervalul petrecut pe 
scaun îi anchilozase încheieturile, transformând într-un efort 
uriaș chiar și cea mai simplă mișcare. 

— In scurtă vreme, o să plecăm de-aici și o să mergem într-un 
loc sigur. 

Băiatul a încuviinţat ușor din cap. 

— N-o să-ţi desfac scotchul decât după ce o să ajungem 
acolo, a adăugat Geiger. 

Dar de data asta băiatul n-a mai încuviinţat din cap, ci a scos 
un scurt suspin. 

Geiger s-a apropiat de un perete, s-a sprijinit cu spatele de el 
și a închis ochii. Se simţea ca un șofer care conducea de mult 
timp pe un drum fără capăt. Ca și când ar fi urmărit acest șofer 
de la mare distanţă, Geiger și-a zis în sinea lui: „Stai la volan de 
atâta timp, încât vibraţiile lui ţi-au amorțit simţurile. Capul ţi se 
apleacă până când, la un moment dat, te fură somnul, iar dintr- 
odată tresari și calci frâna. Tragi pe dreapta, te uiţi prin parbriz, 
apoi în oglinda retrovizoare, apoi pe geamurile portierelor și 
descoperi că ești într-un punct mort, în care copacii, dealurile 
înalte, serpentinele din faţă și din spate îţi blochează orice 
perspectivă. Nu știi când ai aţipit, nici pentru cât timp, dar știi 
sigur că habar n-ai unde te afli. 

Ai putea fi oriunde.” 


9. 


După ce l-a sunat Harry să-i spună că s-a întors, Geiger s-a 
dus încă o dată în camera de observaţie, să vadă cum se simte 
Richard Hall: era semiconștient, dar avea pulsul stabil. Geiger a 
băgat în lift scaunul în care se afla băiatul, apoi a tras grilajul, 
dar, imediat după aceea, a zărit printre zăbrele cutia viorii, care 
rămăsese pe podea. A ieșit din lift, a luat cutia de jos, s-a întors 
în lift și a coborât la subsol, după care s-a îndreptat spre ușa 
care dădea în străduţa din stânga casei. Pusese să fie montată 
pentru cazul în care ar fi avut nevoie de o plecare clandestină - 
era o ușă solidă din oțel, care se deschidea spre interior și care 
pe partea exterioară nu avea nici clanţă, nici broască, iar pe cea 
dinăuntru avea mai multe zăvoare și un mâner. 


81 


Înainte să iasă din clădire, i-a spus băiatului la ce să se 
aștepte: urma să se întindă pe bancheta din spate a unei mașini 
și avea să facă un drum de vreo jumătate de oră. La urcarea și 
la coborârea din mașină nu trebuia să încerce să scape - n-ar fi 
fost pedepsit dacă ar fi încercat, dar ar fi fost o simplă pierdere 
de vreme, iar fiecare clipă era foarte prețioasă. 

Geiger a tras zăvoarele și a deschis ușa. Un Ford Taurus 
aștepta cu motorul pornit pe străduţa neluminată. Alături de 
mașină, silueta lui Harry strălucea ușor din pricina mantiei de 
stropi fini care se așezase pe el. 

— Pot să zic ceva? l-a întrebat Harry. 

— Despre ce-i vorba? 

— Am putea să-l lăsăm la o secție de poliţie. Că doar nu ne-a 
văzut. Il lăsăm cu banda la ochi și la gură, oprim în faţa unei 
secții, îl punem cu faţa spre ușă, apoi plecăm. 

— O idee proastă, Harry. Fără poliţie. 

— Doar încercam să dau o mână de ajutor. 

— Povestea asta n-are nicio legătură cu tine. 

Harry a simţit că-l cuprinde un val de căldură: 

— Nu? Cum naiba ai ajuns la concluzia asta? 

— Harry, gata cu discuţiile. Acuma du-te acasă. 

— Nu vin cu tine? 

— Nu. Și lasă duba aici - cine știe, poate Hall chiar are un 
partener care îl așteaptă undeva prin apropiere. Și ţine-te 
departe de strada Ludlow. 

— Și dacă Hall încearcă să ia legătura cu mine? 

— Chiar mă aștept să facă asta. Nu cred că domnul Hall este 
genul care să lase baltă o treabă. Cel mai sigur e să te duci 
acasă și să rămâi acolo. Așteptăm să vedem ce se întâmplă. lar 
dacă domnul Hall încearcă să ia legătura cu tine pe site, nu-i 
răspunde. 

Geiger a intrat iarăși în casă. Harry avea senzația 
deconcertantă că poziţia lui în lumea fizică devenea din ce în 
mai strâmbă: fie împrejurimile se îndepărtau de el, fie el 
devenea mai mic, intra la apă. 

Geiger a ieșit pe ușă, ţinându-l de o mână pe băiatul legat la 
ochi. Cablul de plastic cu care îi erau legate picioarele fusese 
îndepărtat. Geiger a deschis portiera din spate a mașinii 
închiriate și a azvârlit cutia viorii pe podea. 

— Apleacă-te, Ezra, și întinde-te pe banchetă. 


82 


Ducând în față mâinile legate, băiatul a făcut exact ce i s-a 
cerut, fără să șovăie vreun pic și fără să scoată un sunet. Geiger 
a închis portiera, apoi a închis și ușa de la casă. A ocolit mașina, 
trecând pe lângă Harry, după care s-a așezat pe scaunul 
șoferului. S-a îndreptat de spate și a pus ușor mâinile pe volan, 
perfect paralele. Lui Harry i se părea că poziţia lui Geiger avea 
ceva copilăresc - și nu era prima oară când îi trecea asta prin 
minte. 

— Poţi să conduci? l-a întrebat el. 

Geiger a aruncat o privire pe bord și a încuviinţat din cap, 
apoi s-a întors spre bancheta din spate și a văzut că băiatul 
stătea ghemuit. 

— O luăm din loc, Ezra. 

Băiatul a scos un sunet gutural ca să-i dea de înțeles că a 
auzit. 

Geiger a întors capul spre Harry: 

— Să nu mă suni. Te sun eu. 

„Ba n-ai să mă suni”, și-a spus Harry în sinea lui, apoi a făcut 
un pas în spate, urmărind cu privirea mașina care se îndepărta 
încet pe străduţă. 

e 

Geiger a intrat pe Tenth Avenue, luând-o spre nord. A trecut 
pe lângă două maşini de poliție care patrulau cu viteză mică pe 
banda dreaptă, dar în rest, traficul era foarte redus - aproape 
numai taxiuri. Mergea cu mai puțin de șaizeci de kilometri pe 
oră, și trecea de șapte-opt intersecții înainte să prindă roșu la 
semafor. Își luase permisul de conducere în urmă cu cinci ani și, 
începând de atunci, ca să nu-și piardă reflexele, închiria o 
mașină în fiecare aprilie și făcea câte o plimbare de o oră pe 
West Side Highway, urmând același traseu de fiecare dată. De la 
firma de închirieri de pe 57!" Street, o lua spre vest și, după ce 
trecea de două intersecţii, intra pe rampa autostrăzii, mergea 
spre nord, după care cobora pe rampa care dădea în 96" Street, 
o lua pe sub autostradă, urca iarăși pe ea și o traversa spre sud, 
apoi cobora în 56! Street. Repeta acest circuit de cinci ori. În 
noaptea aceasta, în care lucrurile scăpaseră de sub control, era 
pentru prima oară când mergea într-un anumit loc și avea pe 
cineva în mașină. 

Vedea bine la distanţă, dar cât privește vederea de aproape, 
încă îi era bruiată din când în când de scurte impulsuri 


83 


luminoase, așa că, deși burniţa se transformase într-o ploaie 
destul de puternică, după ce a trecut de vreo douăsprezece 
intersecții, a redus viteza ștergătoarelor, întrucât mișcarea lor 
continuă accentua problema vizuală. Pe parbriz se prelingeau 
picături de apă colorate în luminile traficului, iar trotuarele erau 
aproape pustii: trebuia să meargă câteva sute de metri până să 
zărească un suflet de om. 

Când a ajuns la intersecţia cu 60" Street, semaforul s-a făcut 
galben. A oprit și s-a uitat în spate. Acum, băiatul stătea întins 
cu fața la speteaza banchetei, iar umerii îi tremurau ușor. 

— Nu mai avem mult, i-a spus Geiger. 

Băiatul a încuviinţat, dând din cap, iar Geiger s-a întors spre 
volan. Își simţea pulsul vibrând în vene, cu toate că inima nu-i 
bătea mai repede, ci doar mai puternic decât de obicei. Ştia că 
trebuie să se îndepărteze de freamătul și zgomotele lumii. Avea 
nevoie de muzică și de beznă ca să-și revină. In viaţa lui, totul 
era echilibrat, calibrat, controlat până în cel mai mic detaliu. 
Trebuia să-și reseteze sistemul de autoreglare. 

Când semaforul s-a făcut verde, a apăsat pe pedala de 
acceleraţie și abia atunci a văzut pata difuză a unui biciclist 
intrând cu viteză în intersecţie. Geiger a virat la dreapta, dar a 
auzit bara din faţă lovind roata din spate a bicicletei, după care 
a urmat un scrâșnet de metal frecat de asfalt. A călcat frâna cu 
putere, răsturnând băiatul pe podeaua din spate. 

Biciclistul se oprise într-o mașină parcată, prins sub cursiera 
lui îndoită. Era nemișcat. Geiger s-a întors spre bancheta din 
spate să vadă cum se simţea băiatul - era întins pe-o parte, cu 
fața spre scaunele din faţă, gemând surd prin banda de scotch 
care îi acoperea gura. 

Geiger s-a aplecat și l-a ridicat pe banchetă: 

— Te simţi bine? 

Dar în clipa următoare, o bufnitură puternică l-a făcut pe 
Geiger să se întoarcă imediat spre geamul din stânga lui. Afară, 
chiar lângă portieră, stătea biciclistul - ţinea strâns în pumn o 
pompă de umflat roţi, pe care o ridicase mult deasupra capului. 
In lumina cețoasă a stâlpilor de iluminat, Geiger nu-și putea da 
seama dacă petele întunecate de pe fața lui încruntată erau de 
sânge sau de noroi. 

— leși din mașină, dobitocule! i-a strigat biciclistul prin geam. 


84 


Era înalt și bine făcut, mușchii alungiţi ieșindu-i în relief prin 
tricoul și șortul mulate. Ambele antebrațe îi erau acoperite cu 
tatuaje în formă de spirale presărate cu ghimpi. După ce a tras 
de portieră și a văzut că era încuiată, a izbit încă o dată geamul 
cu pompa pe care o ţinea în mână. Pe suprafaţa sticlei a apărut 
o pânză de păianjen cât o monedă de cinci cenți. 

— leși dracu' din mașină! 

Lui Geiger îi ţiuiau urechile, și simțea că-i plesnește ţeasta, ca 
și când creierul i se mărise și devenise prea mare pentru craniul 
său. Și-a luat privirea de la biciclist și s-a uitat în faţă, 
înregistrând simultan ce era dincolo de parbriz și ce se vedea în 
retrovizoare, în timp ce chipul îi era luminat de farurile mașinilor 
care treceau încet pe lângă el. 

— leşi din mașină sau intru eu în ea? a zbierat biciclistul. 

Geiger s-a întors iarăși spre biciclist, și, în locul lui, chiar lângă 
portieră, a văzut un bărbat cu salopetă. Fruntea lui lată și 
netedă strălucea de sudoare, iar în mână avea ceva subţire și 
strălucitor. Preţ de o clipă, l-a avut în faţa ochilor pe tatăl lui. 
Apoi a dispărut. 

Pompa s-a izbit încă o dată de geam, iar sticla s-a spart într-o 
puzderie de mici diamante. Biciclistul a vârât mâinile în mașină 
și l-a înhăţat pe Geiger de haină. 

— leși din mașină, dobitocule! 

Dreapta lui Geiger a ieșit prin cadrul portierei, s-a înfipt în 
părul biciclistului și l-a tras în mașină. Mărâind de furie, individul 
a încercat să lovească cu mâinile, însă degetele de la mâna 
stângă a lui Geiger i s-au înfipt în cavitatea moale de deasupra 
uneia dintre clavicule, iar mârâiturile s-au transformat în ţipete. 

Apoi Geiger și-a apropiat foarte mult faţa de a biciclistului, 
slăbind strânsoarea mâinii stângi, iar ţipetele au încetat. 

— Pleacă... de-aici... imediat, i-a zis Geiger. 

Individul se uita ţintă la el, cu respiraţia tăiată și cu ochi larg 
deschişi, în timp ce pe față i se prelingeau din păr picături de 
ploaie. 

— Ai înţeles? a adăugat Geiger. 

Biciclistul a încuviinţat din cap. Geiger i-a dat drumul, iar 
individul a scos capul afară din mașină și s-a îndepărtat 
clătinându-se, ducând mâinile la gât. 


85 


Piciorul lui Geiger a găsit pedala de acceleraţie, după care a 
pus mașina în mișcare, având grijă ca acul vitezometrului să 
rămână exact la cincizeci și cinci de kilometri. 

e 

Pe strada lui Geiger era liniște. Nu se mișca nimic, în afară de 
apa de ploaie care se scurgea prin rigole. Erau puține clădiri de 
locuit în zonă, iar magazinul de uniforme și cel de vinuri se 
deschideau abia la șase, în timp ce prăvălia de cosmeticale și 
minimarketul ridicau obloanele o oră mai târziu. Casa cu etaj în 
care locuia Geiger se afla între un magazin de instalaţii sanitare 
și un spaţiu comercial temporar neutilizat. Era construită din 
cărămidă roșie, avea o faţadă lată de șase metri și o lungime de 
vreo zece, iar toate ferestrele erau de multă vreme acoperite cu 
scânduri. 

Cu ani în urmă, clădirea aceea aparținuse unui sârb cu care 
Geiger lucrase în renovări. Când nu prea era de lucru, sârbul își 
chema la el prietenii și colegii de muncă să-l ajute să-și repare 
casa, după care îi ospăta cu mâncare chinezească. Inainte să se 
lanseze în noul lui domeniu de activitate, Geiger petrecuse acolo 
vreo zece nopti, curățând pereţi mucegăiţi și punând podele noi. 
Cinci ani mai târziu, se întorsese acolo. Ferestrele erau 
acoperite cu scânduri, iar lada de gunoi din faţa casei era plină 
cu bucăți de rigips atât de mucegăit, încât era limpede că nu 
mai fusese golită de luni de zile. Dar sârbul încă locuia acolo. L-a 
invitat pe Geiger înăuntru și i-a povestit că i se terminaseră 
banii și că se alesese praful de visul său. Chiar în după-amiaza 
aceea, Geiger și sârbul au bătut palma, iar două zile mai târziu, 
Geiger l-a plătit cu bani gheaţă: avea pusă deoparte o sumă 
care acoperea două treimi din preţ, iar restul l-a împrumutat pe 
încredere de la Carmine. 

Geiger a făcut singur toate lucrările de renovare. A separat 
parterul de etaj, i-a schimbat țevăria și instalația electrică, după 
care a împrejmuit grădina din spate cu un gard de lemn. Inainte 
să pună rigips pe pereţi, i-a căptușit pe toţi cu un strat de 
boltari, apoi a introdus în fiecare al patrulea bolţar un amestec 
de nitroglicerină și RDX%, sub forma unor încărcături care aveau 
să facă implozie. lar la urmă, a dat pereţii cu vopsea de un 
cenușiu deschis - botezat „alizeu” -, pe care o cumpărase de la 
Sherwin-Williams. 


25 RDX: exploziv folosit pe scară largă în industrie. 
86 


Apoi a început să se ocupe de podea. 

Avea modelul în minte de ani de zile. De trei-patru ori pe 
săptămână, făcea turul caselor care se renovau în Brooklyn și 
Harlem - clădiri cu fațada de gresie, case mici, fabrici -, căutând 
și cumpărând podele vechi, pe care proprietarii hotărâseră să le 
înlocuiască. Uneori, se întorcea acasă cu o scândură de castan 
lungă de doi metri, alteori, cu o bucată de tsuga? de doar 
câteva zeci de centimetri pătraţi. Angajaţii de la firmele de 
cherestea și de la cele de reciclare din aceste cartiere 
ajunseseră să-i aștepte vizitele pe care Geiger le făcea de două 
ori pe săptămână, în căutarea unor soiuri și mai ciudate de 
lemn. 

Oricare ar fi fost varietatea lemnului și oricare ar fi fost forma 
și starea scândurii, procesul era întotdeauna același. Geiger o 
tăia, o netezea cu rindeaua și o cioplea - uneori din instinct, 
alteori făcând măsurători precise - până obținea forma pe care 
o avea în minte. Urmau trei ședințe îndelungate de șlefuire cu 
glaspapir din ce în ce mai fin, până obținea suprafaţa naturală, 
originară a lemnului respectiv. Apoi, după ce îi ungea toate 
laturile cu un amestec preparat de el din ceară de albine și ulei 
de Vernicia fordii”, o lipea la întreg. Una după alta, bucăţile 
acestea era încorporate în puzzle-ul uriaș al podelei, care se 
întindea pe șaizeci de metri pătraţi. 

Pornise de lângă pereţi, înaintând spre interior, și folosise 
peste șapte sute de bucăţi, dintre care unele aveau un metru 
jumate lungime și zece centimetri lăţime, iar altele erau cât un 
dop de bere. Esentele erau dintre cele mai variate: tec, lemn 
tigrat?8, stejar, mahon, frasin, tsuga, ulm, castan, pin. Geiger a 
avut nevoie de șapte luni ca să termine acest mozaic 
extraordinar, o creaţie care ar fi lăsat mut de încântare pe orice 
vizitator. De fapt, băiatul era primul străin care avea să pună 
piciorul în casa lui. 

Geiger a parcat la vreo șase metri de ușa casei sale. A 
aruncat o privire în oglinda retrovizoare, studiindu-și chipul. 


2 Tsuga: conifer de talie mare răspândit în America de Nord și în Asia, cu coronament 
conic, ramuri lungi și subțiri. 

27 Vernicia fordii arbust originar din China, ale cărui fructe conţin seminţe 
oleaginoase. 

28 Lemn tigrat: lemn roșcat cu dungi maronii obţinut din două specii de arbori originari 
din Brazilia: Astronium fraxinifolium și Astronium graveolens. 


87 


Simţea că fruntea i se umple de riduri - dinspre orizontul 
îndepărtat al minţii lui, se apropia o furtună. 

A întors capul și s-a uitat la băiatul care stătea întins pe 
bancheta din spate. 

— Acum o să mergem înăuntru. Facem șase metri pe trotuar, 
urcăm trei trepte și am ajuns. 

Apoi s-a dat jos din mașină și a deschis portiera din spate. S-a 
aplecat înăuntru, l-a apucat de mâini și l-a așezat în capul 
oaselor. 

— Ești gata? 

Capul înfășurat în scotch a încuviințat cu greu. Băiatul era 
atât de obosit, încât abia mai putea să ţină bărbia ridicată. 
Banda care îi acoperea gura avea o adâncitură orizontală 
produsă de încercările de a inspira pe care le făcuse în ultimele 
ore. Geiger a luat cutia viorii, apoi s-a uitat în susul și în josul 
străzii: nu se vedea nimeni. 

— O să mergem repede. Ai grijă la cap. 

L-a ţinut de mâini, ajutându-l să se apropie de marginea 
banchetei din spate. Băiatul a scos picioarele afară, după care s- 
a ridicat, ţinându-se de Geiger, iar când a simţit asfaltul sub 
picioare, a ridicat capul spre cer, ca și când ar fi vrut să se 
purifice prin ploaie. 

— Să mergem, a zis Geiger. 

L-a luat pe după braţ și l-a dus spre casă. 

— Trei trepte, l-a avertizat el. 

Le-au urcat împreună fără nicio problemă și au ajuns în faţa 
ușii care, la fel ca cea de pe strada Ludlow, era făcută din oţel 
gros și nu avea la exterior nici clanţă, nici broască. Pe perete, 
chiar lângă ușă, era montată o mică tastatură. Geiger a introdus 
codul, după care s-a auzit un piuit slab, urmat de un clic ceva 
mai puternic, semn că sistemul de închidere se dezactivase. 
După ce s-a crăpat câţiva centimetri, Geiger a deschis-o de tot 
și l-a condus pe băiat înăuntru. Ușa s-a închis în spatele lor, iar 
încuietorile au făcut iarăși clic, închizându-se automat. 

Geiger știa că acţiunile sale declanșaseră un fel de seism și că 
locul lui în univers avea să fie redefinit, dar, preț de câteva 
clipe, liniștea dinăuntru a fost pentru el un paliativ, o urare de 
bun venit acasă. A pus jos vioara, a scos dintr-un buzunar un 
cuţit din dotarea Armatei Elveţiene și a tăiat cablul cu care erau 
legate mâinile băiatului. 


88 


— Acuma o să-ţi dau jos scotchul. 

Geiger a încercat să prindă cu degetele colțul uneia dintre 
benzi, aflat chiar sub urechea stângă a băiatului. Transpiraţia și 
apa de ploaie impregnaseră scotchul și înmuiaseră adezivul, așa 
că avea să se desprindă foarte greu. 

— O să te doară. 

Băiatul a scos un mormăit care părea să-l fi sleit de ultimele 
puteri, pentru că imediat după aceea s-a clătinat ca un 
adolescent care se îmbată pentru prima oară. Geiger l-a sprijinit 
și l-a condus până la canapea. 

— la loc, i-a zis el, ajutându-l să se aplece pe canapeaua 
moale, capitonată cu piele maro. Mă duc să aduc niște spirt că 
să dezlipesc scotchul mai ușor. lar după ce o să ţi-l dau jos, o să 
stăm de vorbă despre mama și tatăl tău. 

A ieșit pe hol și s-a dus în baia prevăzută cu o cabină de duș, 
un closet și o chiuvetă cu picior, deasupra căreia se afla o 
oglindă ovală, cam cât o față de om. S-a aplecat lângă o mică 
etajeră din metal cromat, îngenunchind pe podeaua alcătuită 
din bucăţi de frasin și tec aranjate în formă de diamant, și s-a 
uitat pe raftul de jos. 

l-a trecut prin minte că vocea lui sunase ca a unui străin. Cu 
excepţia convorbirilor telefonice cu Harry și a cuvintelor pe care 
i le adresa motanului, nu avea niciodată vreun motiv să 
vorbească atunci când se afla acasă. Păcla din capul său îi 
întărea acest sentiment ciudat, dând naștere unui zumzet 
discret în urechi, care părea să-i însoțească vorbele asemenea 
siajului unei nave. 

A găsit spirtul medicinal, a luat câteva șerveţele dintr-o cutie 
și s-a întors pe hol. 

— Rezolvăm problema imediat. Trebuie să avem grijă cum... 

Dar s-a întrerupt, dând cu ochii de Ezra, care stătea întins pe 
o parte: respira liniștit, adormise. 

Geiger s-a dus la ușa din spate, a descuiat-o și a ieșit pe 
platforma cu balustradă de lemn. Becul senzorului de mișcare 
fixat deasupra capului s-a aprins imediat - la vreo șase metri în 
fața lui, o veveriţă insomniacă a rămas împietrită pe iarbă, în 
așteptarea unei catastrofe. 


89 


PARTEA A DOUA 


10. 


Acele fierbinţi ale dușului domoleau neliniștea clocotitoare a 
lui Harry și îl purtau într-un loc în care gândurile lui își puteau 
trage sufletul, ajutându-l să întrezărească viitorul. 

Ajunsese acasă pe jos, străbătând străzile înguste ale 
Cartierului Chinezesc și Podul Brooklyn, imaginându-și scenariile 
cele mai prăpăstioase. Avea șaptezeci de mii de dolari puși 
deoparte la o bancă, într-o cutie de valori. Și, la nevoie, nu i-ar fi 
fost deloc greu să-și vândă apartamentul. Dar trebuia să 
procedeze cu multă discreție, iar dacă voia să primească bani 
gheaţă, cel mai bine ar fi fost să apeleze la Carmine, care 
probabil urma să-și tragă și el un procent. Oricum, Carmine 
cunoștea foarte bine piaţa imobiliară și știa cam cât face un 
apartament cu trei camere - și cu o frumoasă priveliște spre 
oraș - dintr-un imobil cu faţadă de gresie din Brooklyn Heights, 
de aceea Harry putea fi sigur că, apelând la el, avea să obţină 
un preţ cu trei-patru mii mai mare decât la orice agenţie. 

Acesta era scenariul numărul unu, care se baza pe premisa că 
nu avea să mai lucreze niciodată. Pentru că nu se vedea 
găsindu-și o altă slujbă. Dat fiind că, potrivit cărţii de muncă, nu 
lucrase pe nicăieri de mai bine de zece ani și, în plus, nici n-avea 
de unde să facă rost de recomandări, cine ar fi fost dispus să-l 
angajeze? Și ce-ar fi putut să lucreze? Să monteze plăci de bază 
în atelierul unui magazin de computere? Să se facă taximetrist? 
In niciun caz! Dar, timp de șapte-opt ani, putea duce o viață de 
șomer cu bani la saltea. Din punctul de vedere al administraţiei 
statului, Harry Boddicker încetase să mai existe. Factura de 
curent de la Con Ed? și facturile telefonice erau trimise la 
adresa fictivă a unui individ inventat de el - Thomas Jones. Deci 
nu mai plătise nicio taxă de un deceniu, așa că putea foarte bine 
să dispară fără urmă. 


29 Consolidated Edison: una dintre cele mai mari companii de energie din SUA. 
90 


Dar avea în minte și scenariul numărul doi, care o includea în 
ecuaţie și pe sora lui. Dacă nu renunţa la locul ei din autobuzul 
ciudaților - sau dacă umflătura perfidă din zona inghinală nu-l 
curăța în scurtă vreme -, Lily avea să-l usuce de bani în vreo 
patru ani, fără ca măcar să fie conștientă de existența lui. 

Când Harry ajunsese acasă, ideea că trebuia să stea de vorbă 
cu cineva pur și simplu îl dezgusta. A trezit-o pe asistentă, i-a 
dat cincizeci de dolari în plus faţă de ce-i plătise deja și i-a cerut 
să plece, spunându-i că avea s-o sune a doua zi, când trebuia să 
vină s-o ia pe Lily. Apoi a aruncat o privire în dormitorul de la 
capătul holului și a văzut-o pe sora lui dormind direct pe 
cuvertură, încovrigată ca un făt în burta mamei. Întotdeauna 
dormea așa. 

Acum, Harry a închis robinetele și a ieșit de sub duș. CD-ul cu 
Ray Charles pe care și-l pusese, setând playerul să-l repete, 
ajunsese deja la jumătatea celui de-al doilea ciclu, iar vocea 
aceea purificatoare îl făcea să se simtă mai bine. Și-a stăpânit 
impulsul de-a se pipăi în zona inghinală atunci când s-a șters cu 
un prosop enorm, marca Frette, pe care îl cumpărase de la un 
magazin Bed, Bath & Beyond. A zâmbit ușor, gândindu-se că n- 
avea să mai dea niciodată patruzeci de dolari pe un prosop, și s- 
a întors în living. Nu aprinsese luminile când se întorsese acasă, 
iar zorii abia prevesteau ziua care avea să vină, așa că n-a 
observat silueta de pe canapea decât în clipa când a ajuns chiar 
în faţa ei. 

— la loc, Harry. 

Vorbele lui Hall erau o treime invitaţie, două treimi ordin, iar 
vocea sa răgușită dădea de înțeles că era chinuit de dureri 
puternice. Deși foarte surprins, Harry era în același timp jenat 
de goliciunea lui. 

— Pot să-mi iau ceva pe mine? 

— la loc, Harry. Acum. 

Harry a luat loc pe un fotoliu capitonat cu piele - preferatul lui 
-, simţindu-l cald și lipicios pe spate, coapse și fese, iar apoi, 
mimând un aer indiferent, și-a pus mâinile în poală, ascunzându- 
și organele genitale. 

— Partenerul tău e un tip foarte ciudat, a zis Hall. Plin de 
surprize. 

— Mie-mi spui? 

— A făcut o mare greșeală, Harry. 


91 


— Da, așa i-am zis și eu. 

— A fost de acord cu tine? 

— Geiger și cu mine nu purtăm discuţii de genu' ăsta, a 
răspuns Harry. 

Apoi s-a mișcat ușor, iar pielea lui umedă s-a dezlipit de 
fotoliu cu un sunet ca de scotch desfăcut de pe rolă. 

— Pot măcar să-mi iau bluza? 

Harry a făcut un semn spre bluza de trening pe care o 
azvârlise pe canapea după ce se întorsese acasă. Hall a luat-o în 
mână și i-a aruncat-o, iar Harry și-a acoperit cu ea mijlocul. 

— Vreau băiatul, Harry. Imediat. 

— Ţi-ai primit banii înapoi. Și cred că n-ai să poți obţine mai 
mult de-atât. 

Hall s-a aplecat în faţă, sprijinindu-și antebraţele pe coapse. 

— Nu mă interesează banii, Harry. 

A inspirat adânc, iar buzele i s-au crispat de durere. A dus 
repede mâna în dreptul sternului, pipăindu-și zona lovită. 

— Nenorocitu’ dracului, a zis el printre dinţi. Ai ceva de băut? 

— Îmi pare rău, m-am lăsat. Dar și io aș bea ceva acum. 

Hall s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de fereastră și a 
aruncat o privire spre East River. În lumina slabă a zorilor, Harry 
a observat că pe gulerul și spatele cămășii lui Hall se întindea o 
pată lungă, de culoare roșie, și că pe ceafă avea o bucată mică 
de tifon. Ray Charles mai avea un pic și termina de cântat 
Georgia, iar reflecţiile stâlpilor de iluminat de pe pod pluteau pe 
suprafaţa apei asemenea unor pete de ulei auriu. 

— Excepţională voce, a zis Hall. 

— Într-adevăr. 

— Unde sunt Geiger și băiatul? 

— Nu știu. 

— Unde locuiește Geiger? 

— Nu știu nici asta. 

— De câtă vreme lucraţi împreună? 

— De unșpe ani. 

— Și nu știi unde stă? 

— N-am fost niciodată la el acasă. După cum ai zis şi tu, e un 
tip foarte ciudat. 

Harry se străduia din răsputeri să stea nemișcat și să 
vorbească pe un ton calm, pentru că deja începuse să-i fie 
foarte frică. Nu era teama viscerală - care-ţi face inima cât un 


92 


purice - că în scurtă vreme avea să fie supus violenţei. ÎI 
neliniștea mai degrabă ceva din felul de-a fi al lui Hall, ceva din 
atmosfera care domnea în living, ceva în legătură cu tot și toate, 
iar dezorientarea și bănuielile vagi se adunau înăuntrul său 
precum iasca, arzând cu putere și înteţindu-i spaima. 

— Harry, te-am lăsat să-ţi termini dușul pentru că voiam să fii 
relaxat și să gândești limpede, a zis Hall, apoi s-a întors cu fața 
spre el. Ce crezi că simt eu acuma, Harry? 

— Dureri foarte puternice? 

— Altceva? 

— Simţi că-ţi pierzi răbdarea? 

— Exact! a răspuns Hall, apoi a vârât mâna în buzunar și a 
scos mobilul lui Harry. M-am uitat în telefonul tău și-am văzut că 
n-ai sunat pe nimeni și nici nu te-a sunat nimeni. 

— E programat să nu păstreze apelurile în memorie. 

— Nu mă interesează. Ceea ce vreau e să-l suni pe Geiger 
chiar acum și să-i spui că, dacă nu-mi aduce puștiul imediat, o 
să ai foarte mult de suferit. Poate chiar o să te duc la Dalton... 
Ce zici, poţi să faci asta? 

Harry a simţit cum îl cuprinde panica, dar în clipa următoare 
s-a trezit mușcându-și limba ca să nu izbucnească în râs. Nu se 
îndoia de sinceritatea lui Hall, însă detaliile acelei mici drame - 
goliciunea lui ridicolă, vocea melancolică a lui Ray Charles, 
lumina zorilor de vară revărsându-se asupra fluviului - alcătuiau 
un ambalaj de prost gust pentru momentele acelea de groază, 
dându-le un aer de parodie. Oricât s-ar fi străduit, Harry nu 
putea să nu ia în calcul că poate soarta hotărâse să-i însceneze 
sfârșitul în felul acesta numai ca să se amuze. 

A inspirat adânc și s-a străduit să-și vină în fire. 

— Geiger n-o să răspundă. Mi-a cerut să nu-l sun și mi-a zis c- 
o să mă caute el, dacă are nevoie de mine. Chiar dacă i-aș 
trimite un mesaj în care să-i explic ce-ai de gând să faci, nu cred 
că și-ar schimba planurile - oricare ar fi ele. Și oricum, nu l-aș 
suna. 

— Nu? Sigur nu-mi înșiri gogoși? 

— Sigur. Jur. 

Chiar când Ray Charles a ajuns a doua oară la „/a-ți tă/pășița, 
Jack, și să nu te mai întorci niciodată, niciodată..." -, Hall s-a 
răsucit pe călcâie și s-a apropiat de ledurile roșii ale CD- 


30 Refrenul faimoasei piese Hit the Road, Jack. 
93 


playerului, l-a înhăţat cu o mână și l-a izbit de perete. Carcasa 
aparatului s-a făcut ţăndări, iar muzica s-a oprit. 

— Urăsc melodia asta, a zis Hall printre dinţi. 

— Și eu. Mersi. 

Hall s-a întors lângă canapea și a luat loc, scoțând un geamăt 
ușor, iar Harry a observat că în tocul prins de curea avea un 
pistol. Și el avea un pistol - un Beretta Tomcat de 7,6 milimetri, 
cu magazie de șapte cartușe -, pe care îl ţinea într-un toc agăţat 
sub birou. Îl cumpărase prin intermediul lui Carmine cu un an 
înainte, după ce auzise că, o stradă mai încolo, avuseseră loc 
mai multe spargeri. Nu trăsese niciodată cu el și îl scosese din 
toc doar de câteva ori, ca să-l curețe, respectând întocmai 
instrucţiunile lui Carmine. 

— Cele treizeci și cinci de mii de dolari sunt la mine în dubă, 
Harry. la banii și dă-i un telefon. 

— Nu mă tentează. Nu mi-ar ajunge pentru mult timp - am 
niște obligaţii foarte costisitoare. 

— Cu toţii avem, i-a răspuns Hall. 

Apoi a oftat, a deschis clapeta mobilului lui Harry și a format 
un număr. După primul sunet de apel, în difuzor s-a auzit o 
voce. 

— Urcă, a zis el, după care a închis clapeta. 

Harry se uita ţintă la monitorul de pe birou. Setase ca screen 
saver un fragment dintr-o lucrare a lui Jackson Pollock - niște 
pete negre și roșii pe un fond maro-roșcat, care te trimiteau cu 
gândul la o fotografie de la NASA înfățișând suprafața unei alte 
planete. Și-ar fi dorit să se afle acolo: era sigur că pe Marte sau 
pe Venus nu existau ucigași plătiţi care nu așteptau decât un 
telefon să urce scările și să-i tragă un glonţ în cap. 

Hall i-a aruncat o privire și a clătinat din cap. 

— Ești dispus să intri în bucluc pentru Geiger și pentru un 
puști pe care nici măcar nu-l cunoști? 

— N-are nicio legătură cu ei, domnule Hall - sau cum te-o fi 
chemând. 

Harry s-a întrebat dacă vecinul lui era acasă. La parterul casei 
locuia un broker guraliv, și, în urmă cu ceva vreme, stătuseră la 
taclale pe trotuar, iar acesta îi povestise că avea de gând să 
plece cu soția în Europa, să-și petreacă acolo o parte din vară, 
dar Harry nu-și putea aminti când spusese că voia să plece. 
Dacă ei ar fi fost acasă și Harry ar fi început să ţipe, l-ar fi putut 


94 


auzi. Dar, și-a dat seama că oricum n-ar fi făcut-o încă din clipa 
când i-a trecut prin minte. Nu voia să-și termine viaţa ca un om 
de nimic, deși exact asta fusese o mare parte din viața lui. Preţ 
de câteva clipe, și-a amintit de noaptea aceea nefastă din 
Central Park, când zăcea pe alee, scuipând sânge și dinţi în timp 
ce bătăușii erau aplecaţi deasupra lui, întrebându-l încă o dată: 
„Zi, mă, ne dai codu' PIN?” Se uitase la cei doi golani și le 
spusese: „Se întâmplă ceva aici, dar nu-ţi dai seama ce, nu-i 
așa, domnule Jones?”*!, iar ei reîncepuseră să-l izbească cu 
bocancii până când, în cele din urmă, apăruse Geiger... 

Ușa de la intrare s-a deschis dintr-odată, iar Harry și Hall au 
întors capul la unison și au văzut în holul întunecat o siluetă 
înaltă. 

— Nu vrea? a întrebat nou-venitul. 

Harry știa vocea aceea - a recunoscut-o așa cum zărești un 
chip familiar în mulţime, dar nu-ți poţi aminti unde l-ai mai 
văzut. 

— Nu vrea, i-a răspuns Hall. 

Când silueta a pornit spre sufragerie, Harry s-a întins spre 
măsuța de lângă canapea și a aprins veioza. 

— Dumnezeule! a zis Harry, tărăgănând silabele. 

Cerșetorul căruia noaptea trecută îi dăduse douăzeci de dolari 
pe strada Ludlow stătea în faţa lui și îl privea cu un aer 
încruntat. 

— Harry, a zis Hall, el e Ray. 

— Bună, Ray, l-a întâmpinat Harry. 

— În dormitorul din capătul culoarului se află o femeie, i-a zis 
Hall lui Ray. Du-te și adu-o. 

Harry a simţit în palme furnicături de groază - uitase cu 
desăvârșire de Lily. 

Ray a pornit cu pași grei spre dormitor, iar Hall s-a întors spre 
Harry. 

— E iubita sau soţia ta? 

— Soră-mea. 

Ray a adus-o pe Lily în living și a așezat-o pe un fotoliu. Încă 
pe jumătate adormită, sora lui Harry se legăna ușor de la stânga 
la dreapta. 

— Nu-i face asta, Harry, a zis Hall. 

Harry s-a uitat la Hall, iar pe chipul său s-a ivit un rânjet. 


31 Versuri din piesa Ballad of a Thin Man de Bob Dylan. 
95 


— Ce ţi se pare amuzant, Harry? 

— Să-mi zici dacă am înţeles bine. Îți închipui că soră-mea e 
asul tău din mânecă, nu-i așa? a zis Harry, apoi s-a ridicat în 
picioare, legându-și mânecile bluzei de trening în jurul brâului ca 
să nu-și dezvelească organele genitale. 

— Ce faci, Harry? a întrebat Hall. 

— Fii atent la mine, da? a zis Harry, apropiindu-se de sora lui 
și ciocănindu-i ușor în cap de trei ori. E cineva acasă? 

— leșim la plimbare? a întrebat Lily. 

— Cum mă cheamă, surioară? 

— Unde să mergem? a continuat ea. 

Harry s-a întors spre cei doi și a chicotit scurt și gutural. 

— Băieți, v-o prezint pe surioara mea, Lily. E schizofrenică. 
Stă internată într-un azil și, de cele mai multe ori, e catatonică. 
Nu mai știe cine sunt de peste un deceniu și, dat fiind că mă 
costă mai mult de o sută de mii pe an, e o piatră de moară 
agăţată de gâtul meu. Adică, a adăugat el, clătinând din cap, să 
nu credeți c-aș vrea s-o văd suferind, dar dacă vă închipuiţi că 
asta o să mă facă să mă răzgândesc... 

A chicotit încă o dată, după care a continuat: 

— Oameni buni, să vă vorbesc pe șleau. În fiecare noapte, mă 
așez în genunchi și mă rog să moară. Așa că ne-aţi face 
amândurora o mare favoare dacă i-aţi veni de hac. 

Hall și Ray au schimbat o privire inexpresivă. 

— Harry, a zis Ray, se prea poate să fie nebună de legat, da’ 
asta nu înseamnă că nu e în stare să simtă durere. 

— A venit momentul să dai telefonul ăla, a adăugat Hall. 

— Ti-am mai zis că Geiger n-o să răspundă. 

— Tu dă telefon, că de restul ne ocupăm noi. 

Dintr-odată, Harry a zărit marginea soarelui ridicându-se 
dintre două clădiri de peste fluviu - pământul se învârtea cu o 
viteză incredibil de mare. „De restul ne ocupăm noi.” Dacă 
Harry ar fi putut să-l localizeze pe Geiger cu ajutorul unui apel 
telefonic la care acesta nu i-ar fi răspuns, ar fi însemnat că avea 
acces la o tehnologie ultrasofisticată. 

— Deci, a zis Harry, mă gândesc că, până la urmă, nu-i vorba 
de un tablou furat, nu-i așa? 

— Hai, dă-te-n pizda mă-ctii! a strigat Ray. 

Apoi a înhăţat-o pe Lily și a îmbrâncit-o cu putere, iar ea s-a 
izbit de podea ca un manechin de cârpe, aproape fără să scoată 


96 


niciun sunet. A rămas întinsă pe burtă, cu mâinile și picioarele 
rășchirate, și a început să plângă în hohote scurte. Uitându-se la 
ea, Harry și-a imaginat dintr-odată că tristeţea care se umfla în 
el avea să-i zdrobească inima de coaste, omorându-l pe loc. 

Ray s-a întors spre Harry, lovindu-și ușor tâmpla cu un deget 
cât un cârnat. 

— Despre asta-i vorba, Harry. 

— Ştii ceva, Ray? Nu ești decât imitaţia de căcat a unui dur 
veritabil. 

Mâna uriașă a lui Ray a ţâșnit spre el și l-a înhăţat de gât. 

— Și, a adăugat Harry cu vocea gâtuită, îmi datorezi douăzeci 
de dolari, dobitocule! 

Buzele lui Ray s-au depărtat ușor, arcuindu-se sub forma unui 
rânjet maliţios și, preţ de o clipă, Harry a crezut că mușcase 
momeala. 

— Ține-te de plan, Ray, a intervenit Hall. Ridic-o în picioare. O 
să vedem imediat cât de împietrită e de fapt inima fratelui mai 
mare. 

Când Ray i-a dat drumul, Harry a făcut o ultimă încercare - 
cea decisivă, după părerea lui. 

— Te-ai descurcat de minune pe stradă, Ray. Da' ia zi, mai ai 
și alte costume sau stăpânul Hall te pune întotdeauna să joci 
rolul de cioroi vagabond? 

Bratul lui Ray s-a ridicat în diagonală, pregătindu-se de un dos 
de palmă perfect. În clipa următoare, antebraţul lui s-a izbit de 
țeasta lui Harry în dreptul urechii, azvârlindu-l cât colo. Harry a 
aterizat pe podea un pic mai departe de locul unde și-ar fi dorit, 
dar s-a rostogolit imediat cu mișcări stângace, rugându-se să 
pară cât mai naturale. În cele din urmă, s-a oprit cu faţa în sus 
lângă unul dintre picioarele biroului. Avea un ţiuit puternic în 
urechi, lacrimi în ochi și o perspectivă înceţoșată, dar fără 
obstacole, asupra tocului în care se afla pistolul Beretta. 

Hall s-a ridicat în picioare. 

— Doamne fereşte, Ray! Ce naiba, doar nu ești un ţărănoi! 

— Îmi pare rău, a îngăimat Ray. 

Harry a închis ochii. În momentul impactului, rotula stângă îi 
preluase întreaga greutate, iar acum îi zvâcnea cu putere. Pe 
sub pleoape îi roiau mănunchiuri de scântei colorate și i-a trecut 
prin minte că ar fi putut să leșine din pricina durerii, 
blestemându-se că nu se gândise dinainte la această 


97 


posibilitate. Acum, că arma era doar la o lungime de braț, 
simțea mici păianjeni de panică plimbându-i-se în sus și în jos pe 
coloană. Nu se gândise la cum avea să procedeze odată ajuns în 
punctul acela. 

Harry a auzit-o iarăși pe Lily scâncind și a simţit cum îi 
izvorăsc lacrimile de sub pleoape. Spectacolul de artificii din 
capul său a fost întrerupt violent de o viziune tremurătoare, 
doar în alb și negru. Era în apartamentul lor de pe 94" Street, 
stătea în cadă și citea despre ultimele aventuri ale îndrăgitului 
său Inel Verde. Ușa de la baie s-a deschis și a intrat Lily, care 
sigur nu avea mai mult de șapte ani. A dat la o parte capacul 
closetului, și-a ridicat fustita cu carouri, după care s-a așezat să 
facă pipi. S-a întors spre el, cu chipul luminat de un zâmbet 
minunat. 

— Auzi cum ţârâie? l-a întrebat ea. lar la sfârșit face pic-pic. 
Cred că de-aia îi și zice „pipi”. Pot să mă bag și io lângă tine? 

— Nu. 

— De ce? 

— De-aia. 

— Înainte mă lăsai. 

— Am zis nu, ești surdă? 

— Prostule, cum să fiu surdă, din moment ce-ţi răspund? a zis 
ea, apoi s-a aplecat spre el și l-a ciocănit ușor în cap de trei ori: 
E cineva acasă? 

Acum, întins sub birou, partea cea mai tristă și mai furioasă 
din el își dorea să smulgă Beretta din toc și să umple camera de 
gloanţe, până când avea să golească magazia, iar inimile din 
piepturile celor doi indivizi s-ar fi oprit. 

— Harry? s-a auzit vocea lui Hall. Harry, ridică-te. 

Harry a rămas nemișcat, iar prin nările lui Hall s-a revărsat un 
oftat. Harry știa foarte bine că Hall nu avea niciun chef de 
această activitate, care nu figura în fișa postului său - era genul 
de om căruia îi plăceau informaţiile, precizia, lucrurile limpezi. ÎI 
enerva că trebuia să-și piardă timpul cu așa ceva. 

— Ray, a zis Hall, jur în faţa lui Dumnezeu că, dacă și-a dat 
duhu’... 

— Te-am auzit, a zis Harry. 


32 Inelul Verde: numele mai multor personaje de benzi desenate care au în comun 
faptul ca posedă un inel magic, ce le conferă puteri supranaturale. 


98 


— Atunci ridică-te în picioare și așază-te pe fotoliu. Ray, pune- 
o pe Lily pe canapea, ca s-o vadă Harry cât mai bine. 

Harry a deschis ochii. După ce avea s-o ridice pe Lily, Ray 
urma să treacă pe lângă el ca să ajungă la canapea. Harry s-a 
întors pe burtă, apoi s-a ridicat în patru labe, inspirând cu putere 
ca să-și domolească ameţeala. L-a urmărit pe Ray aplecându-se 
spre Lily, înhăţând-o de spatele bluzei și târând-o pe podea în 
direcția canapelei - sora lui părea un manechin purtat spre o 
vitrină. 

— Ridică-te și bucură-te, Harry, i-a spus Ray. 

Dreapta lui Harry s-a ridicat și s-a sprijinit de tăblia biroului. 
Această mișcare i-a oferit ocazia să arunce încă o privire cu 
coada ochiului la Hall, care continua să stea în picioare lângă 
canapea. Harry a vârât mâna stângă sub birou și, chiar în clipa 
când Ray a ajuns în dreptul lui, a înhăţat mânerul de cauciuc 
presarat cu striaţii al pistolului. 

Ray s-a oprit un pic și i-a zis cu un ușor rânjet: 

— Spectacolul stă să-nceapă, amice. 

Harry a tras pistolul din toc și l-a lipit fulgerător de fruntea 
lată și netedă a lui Ray. 

— Dacă faci fie și cea mai mică mișcare, jur pe ce-am mai 
sfânt că asta o să fie ultima idioțenie pe care ai spus-o în viaţa 
ta. 

Lui Harry i-a plăcut cum i-a ieșit - i-a plăcut chiar și intonaţia 
cu care o spusese. A urmărit pleoapele lui Ray ridicându-se la 
maximum şi dezvelindu-i irisurile de culoarea mahonului, 
dilatate de furie. 

— Doamne, Dumnezeule! a zis Hall. Nu-mi vine să cred! 

Harry a apăsat și mai tare ţeava pistolului în pielea subţire de 
pe fruntea lui Ray. 

— Mâinile sus! 

Ray și-a încordat maxilarul și s-a încruntat de parcă ar fi 
mușcat ceva extrem de amar, apoi i-a dat drumul lui Lily și a 
ridicat mâinile deasupra capului. 

— Răsucește-te nouăzeci de grade odată cu mine, i-a cerut 
Harry, astfel încât să-l am pe domnul Hall în vizor, în spatele 
tău. Pași mici. Și lenți. 

Cei doi s-au întors în jurul axului lor comun, iar acum, Harry se 
putea uita la Ray, avându-l în faţă și pe Hall, care stătea în 
picioare la trei metri de el. 


99 


— Domnule Hall, scoate-ţi pistolul și aruncă-l în direcţia ușii 
de la baie. 

— Calmează-te, Harry, a zis Hall. Pari foarte nervos. 

— Sunt nervos. Foarte. 

— Hai să nu omorâm pe nimeni, da? 

— Tu mi-ai zis c-o să mă omori pe mine. 

— În viaţă se întâmplă tot felul de chestii neprevăzute, iar 
lucrurile se mai și schimbă. Îţi faci un plan, apoi ești nevoit să te 
adaptezi din mers. Așa că relaxează-te: tu ești cel care are un 
pistol în mână. 

— Scoate-l pe al tău și aruncă.-l, așa cum ţi-am cerut. 

— Harry... 

— Fă-o acuma! Înainte să mă înfurii suficient de tare încât să 
împușc pe cineva! 

Hall a ridicat bărbia și a zâmbit. 

— Harry, uneori, ai un mod foarte original de-a pune 
problema. 

Stânga lui Hall a coborât ușor spre tocul de la brâu, a înhăţat 
pistolul cu degetul mare și arătătorul, l-a ridicat ușor și l-a 
aruncat prin ușa de la baie. Arma a căzut cu un zgomot puternic 
și a alunecat pe plăcile de gresie. 

— Acuma, ia loc pe canapea, a continuat Harry. 

Hall s-a conformat, fără ca zâmbetul să-i fi dispărut cu totul 
din colțul gurii. 

Harry a făcut un pas în spate, păstrând ţeava îndreptată spre 
mica adâncitură dintre sprâncenele lui Ray - atât Harry, cât și 
Ray au observat că mâna care ţinea pistolul începuse să 
tremure. 

— Ți-e frică, dobitocule? a zis Ray. 

— Nu, am Parkinson și-am uitat să-mi iau medicamentele, i-a 
răspuns Harry, apoi a apucat mânerul pistolului și cu cealaltă 
mână, și tremurul s-a mai potolit. lar acum, așază-te în 
genunchi. 

Ray a clătinat din cap: 

— Nu, omule. Nici n-o să mă împuști, nici n-o să mă așez în 
genunchi. 

Harry a văzut că Hall a coborât bărbia în piept. 

— Ray, a intervenit el, n-avem timp de așa ceva. Fă ce-ţi cere 
Harry. 

— Nu intră în atribuţiile mele. 


100 


— Ray, a insistat Hall, așază-te dracului în genunchi! 

In timp ce Ray îngenunchea, Harry a fost aproape sigur c-a 
văzut scântei de furie jucând în ochii lui. 

— Acum scoate și tu pistolul, Ray. La fel ca Hall. 

— Pizda mă-tii de..., a început Ray, însă restul gândului s-a 
transformat într-un mormăit indescifrabil, după care și-a scos 
revolverul cu ţeavă scurtă și l-a azvârlit în spatele lui Harry. 

Harry nu putea să se uite la cei doi și, în același timp, s-o 
vadă pe Lily, dar nici nu avea suficientă încredere în atenţia și 
rapiditatea sa, încât să arunce o privire în direcţia ei. 

— Lily, a zis el. Poţi să te ridici în picioare, Lily? 

— Normal că poate, a intervenit Ray. Apoi o să recite 
Jurământul de Credință”. 

Harry avea capul ușor înclinat într-o parte și își simţea 
genunchiul umflat și încins. 

— Ştii ceva, Ray? a zis el. 

— Ce? 

Harry se uita ţintă la el și, dintr-odată, și-a simţit capul gol. 
Voia să-i dea o replică isteaţă, dar, când și-a dat seama că nu-i 
vine nimic în minte, și-a ridicat ambele braţe cât de sus și cât de 
repede a putut. Pistolul i-a izbit moaca batjocoritoare cu o 
asemenea forţă, încât Ray s-a dat pe spate și a aterizat pe 
podea în timp ce sângele care-i ţâșnise din gură încă era 
suspendat în aer - după o fracțiune de secundă, o mică rafală de 
stropi purpurii a căzut pe bluza de trening și pe pantalonii lui 
Ray. 

Hall s-a ridicat imediat de pe canapea, alarmat de mișcările 
reflexe - asemănătoare unor bolboroseli - pe care le făcea 
partenerul său în încercarea de a respira. 

Harry a întors arma spre Hall. 

— Stai pe loc! 

Harry a aruncat o privire spre Ray, care se răsucise pe-o parte 
ca să nu se sufoce, scoțând un geamăt ca o bolboroseală - își 
ținea mâinile strânse în jurul feţei, iar sângele îi șiroia printre 
degete. 

— Pijda mă-cii..., a bolborosit el. 


33 jurământul de Credinţă al Statelor Unite e un jurământ de loialitate faţă de drapel și 
stat compus în 1892 de Francis Bellamy și adoptat de Congres ca jurământ naţional în 
1942. 


101 


Acum, lumina soarelui scălda aproape toată camera, iar Harry 
și-a plimbat privirea prin ea preţ de câteva clipe, dându-și 
seama că pierduse locul acela - căminul și sanctuarul său. Dar 
ceea ce-l durea cu adevărat era recunoașterea faptului că 
trebuia să lase în urmă toate lucrurile acelea din pricina 
domeniului în care alesese să lucreze. 

Gâlgăitul care venea din spatele palmelor lui Ray se auzea din 
ce în ce mai tare. In cele din urmă, subalternul lui Hall a reușit 
să se ridice în capul oaselor fără ajutorul mâinilor. Harry a făcut 
un pas în spate. 

— Căcat! a zis Harry. N-am vrut să fac asta. 

Hall a pufnit și s-a așezat iarăși pe canapea. 

— Ba da, Harry. lar bănuiala mea e că voiai să faci asta de 
multă vreme. Insă ţi-ai dat seama abia acum. 

Spre dezamăgirea lui, Harry a simţit că, într-adevăr, avea o 
senzaţie de destindere în articulaţii, un sentiment de eliberare 
purificatoare. A întors capul și s-a uitat la Lily. Stătea în capul 
oaselor, cu mâinile în păr, răsucindu-și cu degetele o șuviță 
lungă, ca și când ar fi îndeplinit un ritual tăcut, a cărui 
semnificaţie n-o cunoștea decât ea. 

— Mă duc să-mi pun niște pantaloni pe mine, a zis Harry. 

A luat de jos arma lui Ray și s-a dus în baie, fără să-și mute 
privirea de la Hall. A pus revolverul cu ţeavă scurtă în chiuvetă, 
și-a desfăcut bluza de trening din jurul coapselor, apoi și-a luat 
pantalonii de pe capacul closetului. In timp ce și-i trăgea pe el, l- 
a auzit pe Ray scuipând ceva vâscos, dar a încercat să nu se 
gândească ce-ar fi putut fi. 

— Aș fuma o ţigară, a zis Hall. Pot să bag mâna în buzunar? 

După ce s-a îmbrăcat cu un tricou și cu bluza de trening, 
trecându-și pistolul dintr-o mână în alta, Harry s-a întors în living 
și a zis: 

— Da, te rog. 

Hall a scos din buzunar un pachet de Camel și o brichetă. 

— Harry, de ce-ar face Geiger una ca asta? a întrebat el, 
aprinzându-și o țigară. 

— S-a gândit că, din moment ce erai dispus să-l duci pe puști 
la Dalton, înseamnă că nu conta. Și poate că nici noi nu contam, 
a adăugat el. lar acum, o să ies din apartament împreună cu 
soră-mea. E nevoie să iau cu mine toate pistoalele? 


102 


— Adică vrei să știi dacă o să cobor după tine pe stradă, 
trăgând ca apucatul, nu-i așa? Ei bine, nu, nu-i nevoie să iei 
toate pistoalele. 

Harry și-a vârât picioarele în pantofii fără șiret, s-a dus să ia 
un prosop din baie, după care s-a întors în living. Deja se 
obișnuise cu pistolul în mână, dar, în schimb, începea să se 
simtă ca un străin în propria-i casă. 

A dat să se apropie de Lily, dar s-a oprit, s-a întors spre Hall și 
a întins mâna spre el. 

— Mobilul meu. 

Hall i l-a aruncat, după care Harry a ridicat-o pe Lily și a 
cuprins-o cu braţul liber, simţindu-i pe piept bătăile puternice 
ale inimii. Sora lui a început să fredoneze ceva în șoaptă, făcând 
pauze la intervale regulate. Linia melodică i se părea vag 
familiară, dar n-ar fi putut spune ce piesă era. 

— De câtă vreme e așa? a zis Hall. 

— De prea mult timp, i-a răspuns Harry. Hall, trebuie să-ţi pun 
o întrebare: dacă vă omor pe amândoi, o să se termine povestea 
asta? 

— Crezi c-ai putea face așa ceva? 

— Strict ipotetic vorbind. S-ar termina sau nu? 

— Tablourile lui De Kooning sunt foarte rare, Harry. 

Harry a încuviinţat din cap, apoi a aruncat o privire spre Ray. 

— Hei! 

Ray a ridicat capul, fără să-și dezlipească de pe faţă mâinile 
mari, năclăite de sânge. Harry i-a aruncat prosopul, care i-a 
aterizat lângă genunchi, iar Ray l-a luat de jos cu ambele mâini. 

Harry a văzut că pistolul Beretta făcuse mari stricăciuni pe 
faţa lui Ray. Nasul lui acvilin și mândru era turtit și descentrat, 
iar buza de sus era zdrobită și sângera abundent. Dinţii nevăzuți 
de sub carnea tumefiată erau sparţi sau poate chiar smulși din 
alveole. 

Harry i-a dat drumul lui Lily, s-a întors cu spatele la ea șia 
vomitat. Urmărise înregistrări ale ședințelor lui Geiger cu 
privirea curioasă și pătrunzătoare a unui analist, dar asta era 
propria lui operă. Și-a trecut limba peste cei trei dinţi falși din 
faţă, aducându-și aminte noaptea în care fusese snopit în 
bătaie, limpezimea mistuitoare a durerii și a oaselor rupte, 
conștiința dramatică a faptului că era la un pas de moarte. In 
cele din urmă, s-a îndreptat de spate. 


103 


Ray ţinea prosopul la gură, iar privirea lui îl ţintuia pe Harry 
asemenea unui vânător care își fixează prada în cătarea puștii. 
A îngăimat ceva indescifrabil, dar promisiunea răzbunării era cât 
se poate de limpede. Harry a luat-o pe sora lui de mână. 

— Haide, Lily. Trebuie să plecăm. 

— Trebuie să plecăm de-aici, a fredonat ea, și de-ar fi ultimul 
lucru pe care-l vom face pe lumea asta.** 

Harry a condus-o spre ușă, mergând cu spatele și ţinând 
pistolul în mână, la nivelul taliei. 

— Adio, a zis el. 

Hall a încuviinţat din cap. 

— Transmite-i lui Geiger c-o să ne mai întâlnim. 

e 

Hall avea dureri din talie și până în creștetul capului. Nu-i era 
greu să le suporte, însă îl făceau să se simtă ca un prost, pentru 
că, în meseria lui, durerea însemna că o dăduseși în bară. Într- 
adevăr, întotdeauna își spunea că s-ar putea să iasă rău, 
întotdeauna se gândea că o cheie stă atârnată pe undeva, 
așteptând clipa în care să cadă între roţile dințate ale 
angrenajului pe care îl pusese la cale. Însă ultimele douăzeci și 
patru de ore abătuseră asupra lui o triadă de nenorociri: 
Matheson le scăpase printre degete, Geiger hotărâse dintr-odată 
să aibă scrupule, iar un informatician jigărit se transformase 
brusc în Rambo. Hall a tras un ultim fum din ţigară, a stins-o pe 
tăblia măsuţei de cafea și s-a apropiat de Ray. 

— Dă-mi mobilul tău. 

Ray a scuipat o flegmă uriașă de sânge, a scos telefonul din 
buzunar și i l-a întins lui Hall, care a format imediat un număr. 

— Fii pe fază, Mitch. Boddicker iese din casă cu soră-sa. 

— Cu soră-sa? s-a mirat Mitch. Păi, ce s-a întâmplat? 

— Boddicker și Ray s-au luat la hartă, dar îţi povestesc mai 
încolo cum a fost. Acum trebuie să-l duc pe Ray la cineva să-i 
coasă faţa. 

— Așa de rău a fost? Doamne, Richie! Ce dracu’, văd că ne 
transformăm în cei trei șoareci orbi”. 


34 Versuri din piesa We Gotta Get out of This Place („Trebuie să plecăm de-aici”) a 
formaţiei The Animals. 

35 Aluzie la un cântec pentru copii, ale cărui versuri sună așa: „Trei șoareci orbi, trei 
șoareci orbi, / la uite cum fug, ia uite cum fug! / Fug după soţia fermierului, / Care le-a 
tăiat cozile cu un cuţit. / Aţi mai văzut vreodată așa ceva, / Trei șoareci orbi?” 


104 


— Ține-te după ei, Mitch, dar ai grijă să nu te observe. Și nu 
cumva să le faci ceva. Doar știi că Harry e cel mai bun mijloc de- 
a ajunge la Geiger. 

— Vrei să știi ce cred? Cred că cineva care face alegeri greșite 
una după alta ar trebui să nu mai vorbească tot timpul ca și 
când ar ști exact ce face. 

Hall voia să-i dea un pumn în moacă de mulţi ani, dar și-a 
stăpânit oftatul și a închis. De când preluase căcatu' ăla de caz, 
își spusese de mai multe ori că, dacă lucrurile ar fi ieșit prost, el 
și cei doi parteneri ai săi ar fi sărit unul la beregata celuilalt - 
dar încă nu putea permite să se întâmple una ca asta. Trebuia 
să mai sune pe cineva, însă, pentru acest al doilea telefon, s-a 
așezat pe fotoliul lui Harry și a inspirat adânc, după care a 
eliberat aerul pe îndelete. A format numărul și i s-a răspuns 
chiar la primul sunet de apel. 

— Da? 

— Sunt eu, Hall. Avem o problemă, domnule. 

— „Problemă” e unul dintre cuvintele pe care nu le suport. 
Care e problema „noastră”? 

— Am pierdut puştiul. Înainte să obţinem vreo informaţie de la 
el. Acum e la Geiger. 

— E la Geiger? 

— L-a luat cu el. 

— Atunci găsește-l pe Geiger. 

— Da, acesta e planul, dar n-am aflat unde e Geiger... Nu 
încă. 

— Hall. 

— Vă rog. 

— Mă întreb dacă nu cumva e cazul să încep să-mi fac griji. 
leri mi-ai zis că Matheson ţi-a scăpat printre degete, iar acuma 
îmi vii cu asta. 

— Vă înţeleg, dar nu aveți de ce să... 

— Găsește-l pe Geiger. 

— Am înţeles. 

— Și ţine-mă la curent. Nu-mi place să aflu despre „probleme” 
abia după ce au apărut. Dacă prevezi vreo nouă complicație, 
vreau să-mi spui despre ea înainte să apară. 

— Am înţeles. 

Conversaţia s-a terminat. Hall simţea că-i cade cerul în cap și 
știa că, dacă nu ducea cazul la bun sfârșit, chiar avea să se 


105 


prăbușească peste el. Cu un geamăt puternic, Ray s-a ridicat în 
picioare cu chiu, cu vai, sprijinindu-se de un perete. 

— Pijda mă-șii... 

— Ray, taci în pula mea din gură! 


11. 


Băiatul n-a dormit mult. Somnul îi fusese presărat cu 
nenumărate tresăriri și mormăituri, iar în cele din urmă, un 
monstru din vis îl readusese brutal la realitate. Geiger a luat loc 
lângă el cu spirtul și un prosop de bucătărie, punând un pahar 
de apă pe podea. 

— Acum o să-ţi scot scotchul. Să-mi spui dacă te doare prea 
tare. 

Ezra a încuviinţat din cap, iar Geiger a început să dezlipească 
ușor capătul uneia dintre benzile care îi acopereau ochii, 
tamponând pielea cu prosopul după fiecare jumătate de 
centimetru. Băiatul a tresărit de câteva ori, dar n-a scos niciun 
sunet. După ce i-a descoperit un ochi - stângul -, restul 
scotchului s-a dezlipit mai ușor. lrisurile lui aveau o nuanţă de 
un verde luminos, ca niște cioburi de pe plajă. În ochii lui erau 
cuibărite frica și confuzia, care nu lăsau niciun pic de loc pentru 
încredere. 

Apoi Geiger s-a apucat să dezlipească cele două benzi parţial 
suprapuse care îi acopereau gura, în timp ce Ezra se uita ţintă la 
el cu un aer precaut. După ce le-a dezlipit, pe tâmplele și pe 
obrajii băiatului au rămas două urme roșii. Ezra și-a plimbat 
limba peste buze de câteva ori, iar în cele din urmă, a zis cu glas 
ragușit: 

— Mi-e sete... 

Geiger i-a întins paharul cu apă, iar băiatul l-a golit imediat. 
Apoi, câteva momente, s-au studiat din priviri, ca doi străini care 
aveau să facă împreună o călătorie foarte lungă. 

— Vrei să-mi faci rău? l-a întrebat Ezra. 

Vocea băiatului nu era nici subţire, nici groasă, iar Geiger a 
deslușit în ea nu doar inflexiunile tipice pubertăţii, ci și un 
tremolo grav, care l-a surprins - timbrul băiatului i se părea 


106 


ciudat de liniștitor, asemenea unui violoncel în mijlocul unui 
cvartet de coarde. 

— Nu, i-a răspuns Geiger. 

Ezra și-a șters fruntea lipicioasă cu dosul palmei. 

— E foarte cald aici. Poţi să dai drumul la aerul condiţionat? 

— N-am aer condiţionat. 

— Ah, nu? Atunci poți să pornești un ventilator? 

— N-am nici ventilator. 

— Și nu ţi se face cald? 

— Ba da. 

Băiatul a încercat să descifreze expresia lui Geiger, căutând 
un cât de mic semn de ironie în trăsăturile lui colțuroase și în 
ochii săi aspri, cenușii. Ezra simțea imediat sarcasmul. Tonul 
preferat al părinţilor lui era cel sarcastic, pe care îl foloseau 
aproape tot timpul: când mustrau sau tachinau, când stăteau la 
taclale sau se certau de mama focului. Insă Geiger părea să fie 
foarte sincer. 

— Bine, atunci pot să fac un duș? 

— Da. 

Ezra a ridicat o mână, și-a atins ușor obrajii și a tresărit. 
Pentru Geiger, gestul acela și prezenţa fizică a unei alte 
persoane păreau să aibă un efect magic, modificând forma casei 
și micșorându-i dimensiunile. Băiatul și-a sprijinit palmele pe 
pielea canapelei, aproape de coapse, ca și când ar fi avut nevoie 
de sprijin suplimentar să nu cadă într-o parte. A lăsat capul pe 
speteaza canapelei și a coborât pleoapele. 

— De ce o faci? a întrebat el. 

— Ce anume? 

— Meseria asta, a zis Ezra, deschizând ochii. Cu asta te ocupi, 
nu? Faci rău oamenilor. 

Geiger a luat paharul gol și s-a ridicat în picioare, apoi și-a dat 
seama că nu voia să plece într-un loc anume, așa că s-a întors 
iarăși spre băiat. 

— Ezra, știi că toate astea au legătură cu tatăl tău? Că 
oamenii ăia voiau să afle dacă știi unde e? 

— Îhî. 

— Știi unde e tatăl tău? 

Băiatul a ridicat bărbia, întorcându-și într-o parte trupul 
uscățţiv. 


107 


— De unde știu eu că nu ești din gaşca lor? Poate că te porți 
frumos tocmai ca să scoţi de la mine ce vrei să afli. 

Ușa din dosul casei se afla pe peretele dinspre nord, din 
bucătărie. Geiger s-a apropiat de ea, a format un cod și a 
deschis-o. 

— Unde te duci? l-a întrebat băiatul. 

— Să fumez o ţigară. 

Geiger a ieși pe terasă, apoi a coborât în grădină. De dincolo 
de gard venea un miros de ulei de mașină. Și-a aprins ţigara și a 
tras fumul adânc în plămâni. Cât a durat primul fum, a avut în 
fața ochilor chipul tatălui său, privindu-l de sus în jos, cu fuioare 
sidefii de fum șerpuindu-i din nări. Înainte de drumul cu mașina 
închiriată pe care îl făcuse în dimineaţa aceea, înainte de 
răsăritul zorilor, aceasta fusese singura imagine cu tatăl lui pe 
care o purtase în albumul său mental. Acum știa că aveau să 
urmeze și altele. Paginile aveau să se umple, independent de 
voința și dorinţele lui. 

— Pot să ies și eu? a întrebat băiatul din pragul ușii. 

Geiger a dat fumul afară, iar imaginea tatălui a dispărut. 

— Nu, a zis el. Rămâi acolo. 

Lumea exterioară avea să se infiltreze în continuare prin 
crăpăturile vieţii sale, iar trecutul avea să-i uzurpe prezentul, 
preluând treptat controlul asupra sa. Geiger își simţea bătăile 
puternice ale inimii de parcă ar fi avut pe dinăuntru niște tobe 
care bubuiau din ce în ce mai tare, iar sângele și organele sale 
ar fi fost asemenea ciocanului și nicovalei. A început să umble 
prin grădină cu mersul lui ciudat, agitându-și degetele în dreptul 
coapselor. 

— Hei, pot să te întreb cum te cheamă? a zis Ezra. 

— Geiger. 

— La fel ca detectorul ăla*%? 

— Da, la fel ca detectorul ăla. lar acuma, nu mai spune nimic. 
Trebuie să mă gândesc la câteva lucruri. 

Geiger a mai tras un fum din ţigară, apoi a aruncat-o pe jos, 
urmărind ultima dâră de fum ridicându-se și pornind înspre sud. 
Voia să-și mai aprindă una. 


36 Este vorba despre detectorul Geiger, care se folosește pentru identificarea 
diferitelor tipuri de radiații. 


108 


Harry apăsa cu putere receptorul telefonului pe ureche ca să 
audă vocea metalică a robotului, bruiată de vacarmul din 
spălătorie. Cu cealaltă mână o ţinea pe Lily, care începuse să se 
legene ușor, părând să fi descoperit un ritm în hărmălaia 
mașinilor de spălat și a uscătoarelor rotative. Încă simţea 
furnicăturile care i se împrăștiaseră în tot brațul atunci când îl 
izbise pe Ray cu pistolul, zdrobindu-i fața. 

— Sunt eu, a zis Harry, după bipul robotului. Trebuie să stăm 
de vorbă. E ceva foarte, foarte important. În legătură cu Hall, 
Matheson, puștiul și toată porcăria asta. Sunt într-o spălătorie 
din Flatbush”. Nu știu cum a aflat unde stau, dar Hall a venit la 
mine acasă cu încă un tip, ca să afle cum să dea de tine, pentru 
că voia să recupereze puștiul. Cu indivizii ăștia nu-i de glumă. 
Hall era ca nebun. Te sun de la un telefon public, pentru că e 
posibil ca Hall să-mi intercepteze apelurile, așa că nu mă suna 
pe mobil. L-am închis. Te mai sun eu. Sau sună-mă tu. Te rog! 

După ce a închis, a observat că unii dintre clienţi se opriseră 
din separat și împăturit haine ca să se uite la tipul care urla în 
receptor. Nu-și dăduse seama că începuse să strige. A condus-o 
pe Lily la un șir de scaune de lângă perete și a luat loc. Își 
simţea genunchiul rănit ca pe un balon cu apă. 

— la loc, Lily. 

A tras-o ușor, dar ea a rămas în picioare, legănându-se de pe 
un picior pe altul în ritmul hărmălaiei. După ce ieșise din casă, 
trebuise s-o târască după el trei străzi mai încolo înainte să dea 
de un taxi. Când șoferul l-a întrebat unde voia să meargă, n-a 
fost în stare să spună nimic timp de zece secunde. Într-un oraș 
cu nenumărate destinații posibile, Harry a amuţit în clipa când 
și-a dat seama că nu avea unde să se ducă. În cele din urmă, i-a 
spus taximetristului că avea nevoie de un telefon cu fise, așa că 
au pornit cu viteză mică pe bulevardul Flatbush, până când 
neoanele stridente ale spălătoriei i-au atras atenţia șoferului. 

Harry a căzut pe gânduri, uitându-se absent la tamburii 
mașinilor din faţa lui. David Matheson avea ceva sau știa ceva, 
iar Hall voia cu disperare să obţină sau să afle acel ceva. În mod 
evident, Hall era un tip care se pricepea la tehnică și părea să 
aibă acces la cele mai sofisticate dispozitive de urmărire. Și nici 
nu se dădea în lături de la răpiri și violenţă. Individul avea mână 
liberă într-un domeniu în care orice mijloc era permis. Și totuși, 


37 Flatbush: zonă din cartierul Brooklyn. 
109 


Harry nu-și putea da seama cum aflaseră unde locuia, pentru că 
avusese grijă să-și șteargă toate urmele, astfel încât să nu poată 
fi localizat de nimeni. Deci cum ajunsese Hall să stea pe 
canapeaua lui din living, așteptându-l să iasă de la duș? Harry 
și-a curățat gura cu limba, pentru că tocmai sfărâmase între 
dinţi două tablete de Pepcid ca să scape de gustul de vomă, dar 
n-a mers. 

Lily și-a desfăcut mâna dintr-a lui și, cu o mișcare lentă, a 
început să-și plimbe degetul mijlociu pe obrazul drept, de la 
pomete la marginea maxilarului și înapoi, ca și când ar fi avut 
nevoie de un acompaniament ritmic pentru melodia pe care o 
cânta. 

— Salut, întuneric, vechiul meu prieten. larăși am venit să 
stau de vorbă cu tine...%8 

— Azi ești al naibii de vorbăreaţă, Lil. Ce te-a făcut să cânţi 
piesa asta? Lumina stridentă? 

Apoi s-a sprijinit pe spetează și a închis ochii. Lily s-a apropiat 
de un băiețel de trei-patru ani așezat turcește pe podea, la 
picioarele mamei lui, care împăturea niște cearșafuri cu 
Spiderman plutind agăţat de un fir printre „Poc!”-uri și „Bum!”- 
uri scrise cu litere foarte mari. 

Harry a plutit prin pereţii transparenţi ai memoriei lui până în 
apartamentul din University Heights?’ în care locuia în anii 1990; 
rotițele din capul surorii lui deja începuseră să se gripeze, și o 
luase la el, punându-i la dispoziţie dormitorul lui. În cele mai 
liniștite ore ale nopţii, când el moţăia pe canapea, Lily venea în 
living, se apleca deasupra lui și îl striga în șoaptă: „Harry?” Dar 
nu era o întrebare, ci mai degrabă o invitaţie de a lua parte la 
aventurile imaginate de mintea ei în curs de dezmembrare. 
După o vreme, vizitele au încetat, iar în unele nopţi, Harry 
arunca o privire în dormitor și o găsea stând pe băncuţa de 
lângă fereastră și vorbind cu orașul de dincolo de geam - 
descoperise un nou ascultător pe care nu-l putea vedea nimeni 
în afară de ea. 

Harry a deschis ochii și a sărit în picioare. Lily tocmai se 
așezase în genunchi lângă băieţel. Copilul și-a luat privirea de la 


38 Versuri din piesa The Sound of Silence („Sunetul tăcerii”), compusă de Simon & 
Garfunkel în 1964. 
39 University Heights: zonă din cartierul Brooklyn. 


110 


grămada de supereroi din plastic pe care îi ţinea în poală și s-a 
uitat la ea. 

— Bună, a zis băieţelul. 

— Minunat, i-a răspuns Lily, uitându-se la el ca și când ar fi 
fost Copernic și tocmai ar fi descoperit adevăratul loc al 
Pământului în cosmos. 

Harry a ajuns lângă ei chiar în clipa când Lily a cuprins mâinile 
băiețelului într-ale ei. 

— Hei! a strigat mama copilului, coborând privirea spre ei. 

— Totul e-n regulă, a zis Harry. Nu voia decât să... 

— Aparta los manos!* a continuat femeia. Nu atinge! 

Harry și-a luat sora de mână și a tras-o spre el, iar celălalt 
braţ al lui Lily a rămas întins spre băiat. 

— Scuze, a zis Harry. E un pic... ciudată. 

— Que? 

— Excentrico. Muy excentrico.* 

Femeia a dat ușor capul pe spate și, uitându-se la chipul lui 
Harry, mina ei disprețuitoare s-a transformat într-un zâmbet 
relaxat și compătimitor. 

Harry a dus-o înapoi la șirul de scaune, apoi a luat loc. Și-a 
sprijinit capul în mâini, dar mișcarea aceasta i-a declanșat o 
pulsaţie fierbinte și dureroasă - efectul loviturii lui Ray -, așa că 
s-a îndreptat de spate. 

— Ce mă fac cu tine, surioară? 

— Minunat! a zis ea, cu ochii ei strălucitori aţintiţi asupra 
băiețelului, care se întorsese la figurinele lui, reluând eterna 
luptă dintre bine și rău. 

e 

În timp ce Geiger se plimba prin grădină, Ezra îi urmărea cu 
privirea mişcările ciudate, dar precise. Cele mai solicitate 
păreau să fie șoldurile și gleznele. Mișcările păreau aproape 
naturale, dar nu erau: se vedea limpede că încerca să corecteze 
o infirmitate sau o boală. Ezra s-a întrebat dacă nu cumva 
suferise un accident îngrozitor - poate un accident de mașină 
sau ceva în timpul unui război. 

— Geiger, mi-e foarte foame. 

— O să-ţi pregătesc ceva de mâncare. 


4 În spaniolă, în original: „la mâna de pe el!” 
+1 În spaniolă, în original: „Ciudată. Foarte ciudată.” 


111 


Geiger a traversat grădina, după care au intrat amândoi în 
bucătărie. Două dintre laturile ei erau prevăzute pe toată 
lungimea cu blaturi din lemn de nuc. In unul dintre ele - cel pe 
care stăteau cafetiera și o râșniţă de cafea - erau montate o 
chiuvetă și un aragaz cu două ochiuri marca Viking, iar sub el, 
un frigider de mici dimensiuni, a cărui ușă era căptușită cu lemn 
de mahon. Pe celălalt blat se vedeau un suport de lemn în care 
erau înfipte două cuțite și un grilaj pentru veselă, confecţionat 
tot din lemn, pe care erau așezate linguri, furculiţe și cuțite - 
câte două din fiecare - și două boluri mari de inox, dintre care 
unul era plin cu fructe și legume. În cârligele montate pe perete 
atârnau o tigaie de tuci și o oală de inox, iar într-un colț era 
montată o mașină de spălat cu uscător. Totul strălucea în 
lumina celor patru becuri cu abajur care atârnau din tavan. O 
bucătărie frumoasă și minimalistă - nimic nu era în plus. 

Geiger a dat drumul la apă, a pus niște broccoli și sparanghel 
pe un blat și a luat un cuţit din suportul de lemn. 

— Ciudat, a zis băiatul. 

— Ce anume? 

— Că n-ai nici dulapuri, nici sertare. 

Singura ocazie când Geiger stătuse în prezenţa unui copil 
fusese într-o după-amiază, cu ani în urmă, când se dusese la 
restaurantul La Bella, ca să-i plătească lui Carmine rata lunară 
pentru împrumutul luat de la el, iar acesta îi ceruse să rămână 
la prânz cu el și nepotul său. Ca de obicei, propunerea lui fusese 
un ordin zâmbitor deghizat sub forma unei invitaţii. Geiger 
stătuse la masă tăcut, în timp ce Carmine îi regala pe el și 
nepotul său capricios - care avea cam vârsta de acum a lui Ezra 
- cu povestiri din vremurile când fusese în armată și lucrase 
pentru Teamsters“?. La un moment dat, Carmine se aplecase 
spre el și îi spusese: 

— Când ai intrat pe ușă, nepotul meu, Michael, a zis ceva. 
Michael, spune-i lui Geiger ce-ai zis. 

Băiatul a plecat capul spre farfuria de paste cu legume. 

— Nu-mi aduc aminte, a zis el, aruncându-i lui Carmine o 
privire în care se citea o întrebare îmbufnată: „De ce mă pui să 
fac asta?” 


42 International Brotherhood of Teamsters: sindicat care reunește muncitori din 
Statele Unite și Canada. 


112 


— Michael, spune-i și lui Geiger ce-ai zis, a insistat Carmine cu 
un zâmbet benign - dar zâmbetul lui întotdeauna era așa. 

— Am zis..., a bâiguit băiatul, uitându-se la Geiger. Am zis că 
pari un ciudat. 

— Fii mai explicit, Michael, l-a îndemnat Carmine. 

Cu un aer resemnat, băiatul a continuat: 

— Am zis: „la uite-l pe tipu’ ăla. Pun pariu că-i ţicnit sau 
retardat”. 

— Bravo! a exclamat Carmine, ciufulindu-și ușor nepotul, apoi 
s-a sprijinit de spetează, asemenea unui înțelept ce se 
pregătește să rostească niște aforisme. Michael, să știi că nu 
degeaba te-am pus să faci asta, ci pentru că vreau să ţii minte 
lecțiile pe care trebuie să le înveţi din povestea asta. Lecţia 
numărul unu: să nu insulţi niciodată de faţă cu o altă persoană 
un om pe care nu-l cunoști, pentru că persoana cu care stai de 
vorbă s-ar putea să-l respecte pe omul ăla sau să ţină la el, așa 
cum ţin eu la Geiger - iar în cazul ăsta, i-ai insultat pe amândoi. 
Înţelegi? 

Nepotul a încuviințat din cap, mușcându-și buzele. 

— Și lecţia numărul doi: dacă mai vorbești așa, s-ar putea să 
ajungi un terchea-berchea alintat care ia palme. lar acuma, du- 
te acasă. 

Dar Ezra era învăluit într-o aură de blândeţe - avea starea 
aceea care uneori e interpretată ca fiind tristeţe. Geiger a 
observat și că trupul băiatului era dominat de liniște - cu 
excepţia acţiunilor deliberate și necesare, abia dacă se mișca. 
Nu avea gesturile de nerăbdare și nici neastâmpărul tipice 
copiilor de vârsta lui. 

Cu un mieunat discret, prin care își anunţa întoarcerea acasă, 
motanul a dat la o parte capacul rabatabil montat în partea de 
jos a ușii din spate, apoi a rămas nemișcat vreo cinci secunde, 
uitându-se cu atenţie la musafir. 

Ezra s-a așezat pe vine. 

— Hei..., a zis el întinzând mâna. Măi, da’ rău mai arată 
motanul ăsta. E al tău? 

— Locuiește cu mine. Se duce pe unde vrea, dar întotdeauna 
se întoarce aici. 

— Ştii că e și o melodie pe tema asta? 

— Nu. 


113 


— „Pisica s-a întors, nu putea să stea departe de casă.” N-o 
știi? 

Motanul a sărit fără niciun efort pe blatul pentru gătit și a 
început să-și frece capul vătămat de antebraţul lui Geiger. 

— Cum îl cheamă? 

— Motan. 

— Așa îl strigi, „Motan”? 

Geiger l-a scărpinat pe cap cu mișcări iuți și puternice, apoi i- 
a umplut bolul cu apă, iar motanul s-a aplecat să bea. Băiatul și- 
a țuguiat buzele cu un aer nemulţumit când l-a văzut pe Geiger 
aliniind șase tulpini de sparanghel și tăindu-le capetele gălbui 
dintr-o singură mișcare. 

— Chestiile astea-s pentru mine? a întrebat el, iar Geiger a 
încuviinţat din cap. Pentru micul dejun? N-ai și tu niște mâncare 
normală? Gen cereale, sticksuri sau chipsuri? 

— Nu. 

— 0f..., a zis băiatul pe un ton trist, pronunţând fiecare literă 
separat, ca și când ar fi fost două silabe. Nu putem merge să 
cumpărăm ceva? 

— Nu. Nu ieșim din casă acum. Mai am mere și pere. 

— O să mănânc o pară, a zis Ezra cu un aer mohorât, apoi s-a 
apropiat de bolul cu fructe și legume, a luat o pară și a mușcat 
adânc din ea. E bună, a zis el, dând aprobator din cap, apoi a 
luat încă o mușcătură, fără s-o înghită pe cea dinainte. 

In timp ce mesteca, a întins mâna spre motan și l-a mângâiat 
cu un deget pe șira spinării, făcându-l să-și ridice coada și 
picioarele din spate. 

— Geiger... 

— Da? 

— Cred că tata e undeva în oraș, a zis Ezra, iar Geiger a pus 
restul legumelor înapoi în bol. Mi-a lăsat un bilet. Mi-a zis că are 
niște treabă în oraș, dar că o să se întoarcă acasă mai târziu. Și 
mi-a cerut să stau cu ușa încuiată. 

— Dar nu știi de ce îl caută oamenii ăia? 

— Nu, a zis băiatul, ridicând din umeri, iar când i-a coborât, a 
scos un oftat, ca și când s-ar fi dezumflat. Pot s-o sun pe mama? 

— Da. In curând. E acasă? 

— Nu. A plecat într-un fel de vacanţă. S-a dus într-o pădure 
din New Hampshire, într-un loc care se cheamă „Refugiul 


114 


șoaptelor”, sau așa ceva. Mă sună pe mobil în fiecare dimineaţă, 
în jurul orei zece. Apoi i se ia telefonul până a doua zi... 

In clipa următoare, Ezra a dat cu pumnul în blat, iar pisica a 
ridicat imediat capul spre el. 

— Căcat! a zis băiatul. Indivizii ăia mi-au luat mobilul. 

— Banu, e la mine. 

Geiger a scos telefonul din buzunar, l-a pornit și l-a pus pe 
blat. Își închipuia cum aveau să decurgă lucrurile: mama lui Ezra 
urma să sune, iar el trebuia să stea de vorbă cu ea - desigur, 
avea să fie o conversaţie destul de ciudată: „Mă numesc Geiger. 
Fostul dumneavoastră soț a dispărut, iar fiul v-a fost răpit, însă 
acuma e cu mine. Trebuie să vă întoarceți de urgenţă la New 
York...” 

— O să fie destul de greu pentru mama ta, a zis Geiger în cele 
din urmă. Cred c-ar fi mai bine să așteptăm să sune ea, așa cum 
face de obicei. Ce zici? 

— Mda, poate că-i mai bine așa, a răspuns Ezra, mângâind 
iarăși motanul. Pot să-l iau în braţe? 

— Sigur. Scarpină-l pe cicatrice. Îi place foarte mult. 

Băiatul a luat motanul de pe blat, legănându-l ușor, după care 
arătătorul lui a început să-i scarpine cicatricea veche, de culoare 
cenușie, iar animalul a început să toarcă zgomotos. 

— Uau, i-auzi cum face! 

— Ezra, câţi oameni au venit acasă la tatăl tău? 

— Cel puţin doi: ăia care m-au înhăţat. Și cred c-am mai auzit 
unul în living, dar nu-s sigur. 

— La mine n-a venit decât un tip. 

— Și te-a lăsat să pleci cu mine așa, pur și simplu? 

— Nu, l-am pus la pământ. 

Ochii lui Ezra s-au mărit instantaneu, vădind un amestec 
copilaros de teamă și admiraţie: 

— Serios? Gen l-ai lovit cu ceva? 

— Cu pumnul. 

Pe Geiger îl irita faptul că trebuia să discute cu băiatul. 
Trebuia să aibă grijă de prea multe lucruri, aflate la niveluri 
diferite: să se acomodeze cu prezenţa, vocea și nenumăratele 
lui întrebări, să asculte și să răspundă, să hotărască ce-ar fi fost 
cel mai bine să facă. 

— Unul dintre ei era o namilă de negru, a continuat Ezra. Mi-a 
zis că, dacă ţip, mă omoară. 


115 


— Încerca să te sperie. 

Vocea băiatului s-a încordat de furie, iar buzele i s-au crispat: 

— Sper că pe el l-ai doborât. Și sper că l-ai bătut de s-a căcat 
pe el! 

Apoi s-a răsucit pe călcâie și a pornit spre canapeaua de piele, 
cu noul său prieten în braţe. 

In clipa aceea, un gând s-a desfășurat în mintea lui Geiger 
asemenea unei pancarte uriașe care anunţă o premieră: Nimic 
nu mai e cum era. Totul s-a schimbat. Se simţea de parcă 
cineva i-ar fi dat drumul în lume și avea conștiința intensă a 
faptului că pierduse ceva, iar acel ceva rămăsese în urma sa - 
era ca un soldat care încă simte fantoma unui membru amputat. 

— Mobilul tău a scos un bip! a strigat Ezra de pe canapea. 

Geiger s-a apropiat de birou și a văzut că pe ecranul 
telefonului său era scris: „1 mesaj”. L-a luat în mână, a apăsat 
pe o tastă și, în loc de „H” sau „C”, a văzut numărul: 212 429 
8668. Din pricina fontului foarte mic, cifrele și literele îi jucau în 
fața ochilor, provocându-i dureri în globii oculari. Nu primise 
niciodată vreun apel de la altcineva în afară de Harry sau 
Carmine - nici măcar un apel greșit. A deschis meniul din 
dreptul mesajului și a ales opţiunea „Ascultă”. Era Harry, a cărui 
voce răzbătea printr-un vălmăâșag de zgomote stridente. 

In timp ce asculta mesajul partenerului său, Geiger a închis 
ochii, iar în spatele pleoapelor i-a apărut un cer care se 
acoperea cu nori întunecaţi și ameninţători. A încercat să-și 
imagineze un zeu umflându-și obrajii și împroșcând o pală 
puternică de vânt care să îndepărteze norii, dar n-a reușit. 

— Ce tare! s-a auzit vocea băiatului. 

Geiger a deschis ochii și l-a văzut pe Ezra stând lângă etajera 
cu CD-uri și explorând șirurile vastei sale colecții de muzică. 
Băiatul s-a aplecat un pic și a scos un mic strigăt de încântare: 

— Uau, ăsta e concertul Dumbarton Oaks sub bagheta lui 
Stravinski, nu? 

— Da. 

— Câte CD-uri ai? 

— O mie opt sute douăzeci și trei. 

— Ce multe! 

Cu telefonul în mână, Geiger a pornit iarăși spre ușa din 
spate: 

— Mă întorc imediat. 


116 


— Pot să pun niște muzică? l-a întrebat Ezra. 

— Da. 

Afară, căldura din ce în ce mai puternică a zilei îndepărta norii 
și pâcla umedă. Viorile de la începutul Cvartetului pentru coarde 
în cinci mișcări al lui Webern au ajuns la el ca o ușoară bătaie pe 
umăr, iar Geiger a întors capul asemenea cuiva care dă peste un 
vechi prieten într-un loc neașteptat. Apoi a plecat privirea spre 
telefon și a apăsat pe butonul corespunzător comenzii „Apelaţi 
numărul”. 

Harry i-a răspuns după primul sunet de apel: 

— Alo? 

— Sunt eu. 

— Uau! Ce bine-mi pare să te-aud! 

În ciuda zgomotului de fond, Geiger a auzit oftatul lui Harry 
țâșnindu-i printre buze. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, Harry. 

Cererea lui Geiger a fost ca un șperaclu care i-a deschis lui 
Harry zăgazurile sufletului. 

— A deraiat un tren, asta s-a întâmplat! a zis el. Doamne, 
Geiger, ce întrebări îmi pui și tu! Am avut parte de pistoale și 
ameninţări cu moartea! 

Harry vorbea din ce în ce mai repede, ca și când fiecare 
cuvânt i-ar fi dat un mic surplus de viteză care îl împingea la 
următorul. 

— Trupuri azvârlite de colo-colo. Și sânge, omule! Al dracului 
de mult sânge! 

— Harry, calmează-te. Vreau faptele. 

Geiger știa foarte bine cum arăta Harry când vorbea, îi 
cunoștea tonul și cadența, ba chiar își putea imagina 
încruntarea lui din clipele acelea, nervozitatea din gesturile lui. 
Dintr-odată, și-a dat seama că Harry era singura persoană pe 
care o cunoștea cu adevărat. 

— Bine, atunci faptele. M-am dus acasă, m-am băgat la duș, 
iar când am ieșit, l-am găsit pe Hall stând pe canapea. Mi-a 
cerut să te sun, iar eu i-am spus nu. Apoi mi-a zis că, dacă nu te 
sun, mă omoară, dar i-am spus tot nu. 

În timp ce Harry îi povestea cele întâmplate, Geiger s-a lăsat 
o clipă în voia propriilor sale gânduri: încă un om care făcea un 
sacrificiu pentru el. Dar a îndepărtat repede acest gând. 

Harry și-a terminat relatarea și a inspirat adânc: 


117 


— Dumnezeule, aproape c-am omorât un om în dimineaţa 
asta! 

— Cum a reușit Hall să dea de tine? 

— Nu știu, dar a zis o chestie ce mă face să cred că are acces 
la o tehnologie care permite localizarea semnalului de mobil. 
De-aia ţi-am zis să nu mă suni pe celular. 

— Cumva era și un al treilea om? Băiatul crede că, de fapt, au 
venit să-l răpească trei indivizi. 

— La mine în apartament n-au venit decât doi. 

Geiger a auzit o vioară suprapunând o melodie stridentă 
peste cvartetul pentru coarde al lui Webern. Sunetul viorii era 
mai puternic decât al celorlalte instrumente, dar Geiger a avut 
nevoie de o măsură întreagă ca să-și dea seama că era un 
fragment din a doua simfonie a lui Mozart. A fugit înapoi în casă 
și a dat cu ochii de mobilul băiatului, care suna pe blatul de 
gătit. Ezra a pus mâna pe el chiar în clipa când melodia începea 
a doua oară. 

— Nu răspunde! a ţipat Geiger. 

Băiatul a tresărit și s-a întors spre el. 

— Nu mă lovi! Te rog! a zis băiatul, aplecându-se deasupra 
blatului. Nu mă lovi! 

Geiger i-a smuls telefonul din mână și a apăsat imediat pe 
butonul de întrerupere a apelului. Dar sunetul de apel s-a auzit 
din nou, așa că l-a izbit de perete, făcându-l țăndări. 

Apoi s-a uitat la băiat: 

— Nu voiam să-ți fac rău. 

Ezra avea ochii umezi și, cu toate că a încuviinţat din cap, 
lacrimile au început să i se prelingă pe obraji. In clipa când a 
izbucnit într-un hohot de plâns, a zbughit-o din bucătărie, iar 
Geiger a auzit trântindu-se ușa de la baie. 

— Geiger? s-a auzit vocea lui Harry. 

A plecat privirea spre mobilul din mână. 

— Geiger! Ce naiba se întâmplă? 

— Harry, a zis el, ducând telefonul la ureche, cum pot fi 
localizate celularele? 

— Prin ceea ce se cheamă triangulaţie“. Antenele de telefonie 
mobilă îţi recepționează în permanenţă semnalul, direcționându- 


43 Triangulaţie: ansamblu de operaţii geodezice prin care pot fi determinate suprafeţe 
și distanțe, împărțind terenul într-o reţea de triunghiuri echilaterale în vederea 
stabilirii coordonatelor punctelor de pe teren. 


118 


| de la una la alta pe măsură ce te deplasezi, astfel încât să ai 
tot timpul o conexiune cât mai bună. 

Geiger și-a adus aminte că, atunci când se afla în camera de 
observaţie din strada Ludlow, a luat mobilul lui Ezra din 
buzunarul hainei lui Hall - deci Hall știa numărul băiatului. A 
inspirat adânc, încercând să-și stăpânească valul de adrenalină. 
Dintr-odată, s-a auzit un zgomot, și a avut nevoie de câteva 
secunde să-și dea seama că era jetul dușului, pentru că, până în 
dimineaţa aceea, nu-l auzise decât atunci când era el însuși în 
cabină. 

— Spune-mi, Harry, cumva trebuie să dai un telefon sau să 
răspunzi la un apel ca să poţi fi localizat? 

— Nu. Câtă vreme mobilul e pornit, e suficient să fii sunat, 
chiar dacă nu răspunzi. 

— Cât de exactă e localizarea? 

— Destul de precisă: se poate stabili un perimetru de câteva 
străzi, ba chiar și mai restrâns. 

— Ce a zis Hall de te-a făcut să crezi că are acces la 
tehnologia asta? 

— Mi-a cerut să te sun, iar eu i-am spus nu, după care am 
adăugat că, și dacă te-aș suna, nu mi-ai răspunde. La care ela 
zis: „Tu dă telefon, că de restul ne ocupăm noi”. Ce zici de 
chestia asta? 

— Harry, mobilul băiatului tocmai a sunat. 

— Căcat! Și ce-ai de gând să faci? 

— Nu știu, Harry. 

Vorbele lui păreau să fi rămas suspendate în aer, chiar în faţa 
lui Geiger, luându-l peste picior. Un motto pentru o nouă epocă: 
Nu stiu. 

— Trebuie să-l duc la maică-sa, a continuat Geiger. Acuma e 
în New Hampshire. 

Harry a bombănit ceva, după care a zis cu voce tare: 

— Lily, vino înapoi! Lily! La naiba... Geiger, tre' să-nchid. Te 
sun eu mai încolo. 

— Harry, stai! 

Dar, în loc de răspuns, s-a auzit bâzâitul liniei telefonice. 
Geiger a stat pe gânduri câteva clipe: oare ce-ar fi vrut să-i mai 
spună? Apoi, cu acordurile concertului în fundal, s-a apropiat de 
ușa băii și a ciocănit: 

— Ezra? 


119 


Dușul s-a oprit. 

— Da? 

— Nu te puteam lăsa să răspunzi la telefon. 

— De ce nu? a întrebat băiatul pe un ton rugător. 

— Dacă ai fi răspuns, indivizii ăia și-ar fi putut da seama unde 
ești. 

— Și cum o să mai vorbesc cu mama acuma? 

— O să găsim noi o soluţie. 

Ușa s-a întredeschis. 

— Poţi să-mi dai ceva de îmbrăcat? Când eram în cufăr, am... 
făcut pipi pe mine. 

Umilirea din glasul lui atârna în aer. 

— Mă duc să-ţi aduc niște haine. Dă-mi-le pe alea murdare. O 
să le pun la spălat. 

— Mulţumesc. 

Ezra a scos prin crăpătura ușii o mână în care ţinea hainele 
murdare, iar Geiger le-a pus la spălat, după care s-a dus la 
șifonier. Atunci, o imagine ca un ecou a țâșnit din adâncul său. 
Stătea în beznă și, la un moment dat, s-a deschis o ușă, după 
care o siluetă i-a vorbit cu o voce aspră: 

— Ai făcut pipi pe tine, băiete? 

— Nu, tati. M-am ținut. 

— Bine. 

Geiger a luat din sertare niște chiloţi, un şort și un tricou, 
după care s-a întors la baie. 


12. 


Cu cât Harry se gândea mai mult la Hall, cu atât anxietatea lui 
se apropia mai mult de paranoia, așa că, după ce a oprit un taxi 
în faţa spălătoriei și a așezat-o pe Lily pe bancheta din spate, 
alături de el, i-a cerut șoferului să-i ducă în Manhattan, la 
intersecția dintre 76" Street și bulevardul Columbus, pentru că 
locul cel mai sigur la care s-a putut gândi în clipa aceea era 
restaurantul unde mergea cu Geiger. l-a trecut prin minte și să 
meargă la un hotel, dar și-a dat seama că nu era o idee bună. 
Nu avea mulţi bani la el - se blestema în gând pentru că uitase 
să ia mai mulţi când plecase de acasă - și, întrucât nu avea 


120 


niciun card, trebuia să cheltuiască cu mare grijă ce găsise în 
portofel. In plus, recepţionerii te ţin minte atunci când te cazezi, 
mai ales dacă ai jumătate de față umflată și vânătă, iar singurul 
bagaj pe care îl cari după tine e o nebună. Dar în restaurante nu 
se holbează nimeni la tine: intri, iei loc și mănânci. Citești un 
ziar sau, dacă mai ești cu cineva, porţi o discuţie, dar nu stă 
nimeni să te urmărească. 

Taxiul mirosea a transpiraţie și a parfum cu aromă de pin, iar 
radioul revărsa asupra lor melodii country. Ajunseseră pe Podul 
Manhattan, iar șoferul - care purta șapca cu cozorocul întors la 
spate - bătea cu palmele în volan pe ritmul loviturilor aspre ale 
tobei, criticând benzile înguste și aglomerate ale podului. 

Lily stătea liniștită alături de Harry. Mai slăbise de când îi 
cumpărase bluza azurie, ceea ce o făcea să semene și mai mult 
cu un copil. Harry și-a dat seama că trebuia să aibă mare grijă 
de ea până s-o ducă înapoi la azil. Intâi de toate, trebuia să-i dea 
de mâncare. Dar, cât privește pastilele, habar n-avea ce trebuia 
să-i dea - desigur, presupunând că lua medicamente. 

I-a cuprins mâna într-a lui. 

— Intotdeauna mă ţineai de mână, mai ţii minte? a întrebat-o 
el, fără să aștepte vreun răspuns. Chiar și după ce ne-am făcut 
mari, când mergeam la un restaurant sau la film, mă luai de 
mână. Mai ţii minte? 

l-a strâns degetele un pic mai tare, dar ea nu i-a răspuns în 
niciun fel, ci a continuat să se uite ţintă în faţă. Și totuși, Harry 
se simţea un pic mai ușurat, amintindu-și legătura lor strânsă de 
pe vremea când erau doi oameni foarte diferiţi. 

Zvâcnetul din capul lui Harry se transformase într-un duduit 
anost, așa că s-a aplecat spre deschizătura din panoul de plastic 
care îi despărțea de șofer și i-a spus: 

— Auzi, frate, n-ai putea să oprești muzica un pic? 

— Nu-ţi place muzica country? l-a întrebat șoferul pe un ton 
blând, de băiat de treabă, care l-a surprins pe Harry. 

— Am nevoie de puţină liniște, că mă doare capu'. 

— Da, șefu', se face, a zis taximetristul. 

Apoi a apăsat pe un buton, și muzica s-a oprit, iar când Harry 
s-a lăsat iarăși pe speteaza banchetei, Lily a revenit la viaţă și l- 
a înhățat cu mâinile ei mici de reverele bluzei de trening, 
zgâlțâindu-l cu o forță surprinzătoare, ca un copil într-un acces 


121 


de furie. A început să scâncească, scoțând gemete de om 
chinuit, care l-au făcut pe șofer să se întoarcă spre ei. 

Harry a apucat-o de încheieturile mâinilor: 

— Lily! Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

— Nu face asta! a urlat ea. Nu face asta! 

— Lily, încetează! 

— Nu! Nu! Nuuuu! 

Țipetele ei erau insuportabile pentru Harry - o sirenă a 
nebuniei și a debusolării. 

— Dumnezeule mare! a intervenit taximetristul. Ce vrea, 
frate? 

În cele din urmă, Harry a înţeles: 

— Dă drumul la radio! 

Şoferul a întins mâna spre bord, iar acordurile vesele de 
chitară au revenit, după care ţipetele lui Lily s-au potolit 
asemenea unei jucării cu cheiţă a cărei melodie a ajuns la capăt. 

— Ei, așa mai merge! a strigat taximetristul, brusc înveselit. 
Asta da muzică! a chicotit el, claxonând rapid de patru ori 
înainte să vireze pe rampa care cobora de pe pod. 

Harry a strâns-o ușor de încheieturi pe Lily, iar pumnii ei 
încleștați s-au desfăcut și au dat drumul bluzei de trening. Chiar 
în clipa aceea, lui Harry i-a căzut ceva în poală. Era un disc 
negru asemănător cu un nasture, cu diametrul cam de doi 
centimetri și grosimea de vreo jumătate de centimetru. Harry l-a 
luat în mână și a văzut că era făcut dintr-un fel de plastic - pe o 
parte era strălucitor și neted, pe cealaltă, lipicios. Harry a 
așezat-o pe Lily la locul ei, după care s-a sprijinit și el pe 
banchetă, învârtind dispozitivul de urmărire între degetul mare 
și aratător ca pe o monedă norocoasă. 

— Nenorocitu’ naibii! a șoptit el ca pentru sine. 

În faţa ochilor i s-a derulat un episod ca o scenă de trei 
secunde din reclama unui film. Noapte. Strada Ludlow. Ray, 
îmbrăcat ca un vagabond, se apropie de el, îl înhaţă de bluză cu 
ambele mâini și îl trage lângă el. 

Harry și-a răsucit reverele bluzei și, pe unul dintre ele, a zărit 
o mică pată lipicioasă în formă de disc. A dat din cap cu un aer 
uluit, dar și cu admiraţie. De-aia le fusese atât de ușor să afle 
unde locuia: Ray îi lipise microfonul de bluză. Vasăzică puseseră 
la cale o mică reprezentaţie înainte de ședința propriu-zisă, 
pentru cazul în care lucrurile n-ar fi mers conform planului. În 


122 


cele din urmă, Harry a hotărât să lipească dispozitivul de 
urmărire pe spatele scaunului din dreapta șoferului. 

Când au ajuns la baza rampei care cobora de pe pod, șoferul 
a oprit la culoarea galbenă a semaforului, la intersecţia cu Canal 
Street, după care a întors iarăși capul spre Lily și i-a zâmbit. 
Avea o mustață roșcată tunsă scurt, iar strungăreața dintre 
incisivii superiori îi accentua aerul de băiat bun. 

— Te simţi mai bine acum, frumoaso? a întrebat-o el. 

Lily stătea cu capul întors spre geamul din stânga. Pufnind și 
zăngănind, un autobuz a oprit chiar lângă taxi. Lily nu i-a 
răspuns șoferului. 

Harry a întins mâna și i-a dat părul din ochi, mângâind-o ușor 
pe obraz, dar ea părea că nici măcar nu-i observase gestul. 

— Să-ţi zic ceva, frate, a continuat taximetristul, întorcându- 
se spre el. După cum ai grijă de ea, îmi dau seama că ești un 
băiat cu suflet mare. In ziua de azi, oamenii nu se mai poartă 
așa frumos cu rudele lor. 

Și-a dat jos șapca, trecându-și mâna prin părul roșcat și des, 
apoi a continuat: 

— Toată lumea se teme de încălzirea globală, da’ după 
părerea mea, cu cât se-ncălzește mai mult afară, cu atât 
oamenii se răcesc mai mult pe dinăuntru. Ce dracu', uită-te la 
mine! Și eu am o soră - e divorțată și stă în Baton Rouge“ -, da' 
n-am mai văzut-o de patru ani. 

Apoi s-a întors spre parbriz și a adăugat: 

— Să știi că m-ai făcut să-mi fie rușine, frate. Uite, când o să- 
mi iau niște zile libere, o să-i dau un telefon. 

Harry s-a uitat în spate și a mijit ochii spre șirul de vehicule 
care leneveau sub stropii mărunți ai burniţei. La câteva zeci de 
metri mai încolo, mașinile și taxiurile se pierdeau într-un fluviu 
de ceaţă groasă. Harry avea impresia că, dintr-odată, lumea 
devenise foarte mică. 

S-a întors iarăși spre taximetrist. 

— Auzi, vreau să te întreb ceva. 

— Dă-i drumu'! 

— Dacă-ţi dau douăzeci de dolari în plus, poţi să calci niţel 
mai tare pe acceleraţie? Să cotești ba la stânga, ba la dreapta și 
să treci niţel pe roșu? 

— Te urmărește cineva, șefu'? a zis șoferul zâmbind. 


4 Baton Rouge: capitala statului Louisiana. 
123 


— Nu știu, s-ar putea. 

— Mă rog, nu-i treaba mea. Dacă vrei viteză, ţi-ai găsit omu'. 

Semaforul s-a făcut verde, iar taxiul a ţâșnit de pe loc, virând 
strâns pe banda următoare. În spatele lor, s-a auzit un claxon. 

Harry a închis ochii. 

— De Kooning pe dracu'! 

e 

Ezra a deschis ușa de la baie. Șortul pe care i-l adusese 
Geiger îi ajungea până la genunchi, atârnându-i în jurul 
picioarelor ca o fustă. Pe pieptul și mâinile goale avea vreo șase 
vânătăi de la îmbrânciturile de cu o zi înainte, iar dungile care îi 
rămăseseră pe faţă deveniseră și mai roșii. 

— Mă doare peste tot. Ai cumva niște Advil*? 

— N-am, i-a răspuns Geiger. 

— Tylenol“%? 

— Nu ţin droguri în casă. 

— Droguri? Advil nu e cocaină, dacă nu știai. 

S-a îmbrăcat cu tricoul lui Geiger, gemând ușor din pricina 
efortului, iar marginea de jos i-a coborât până la jumătatea 
coapselor. Noile lui haine îl făceau să pară și mai mic, asemenea 
unui copil îmbrăcat cu hainele lui taică-su. S-a așezat pe capacul 
closetului să-și pună adidașii în picioare. 

— Și acuma ce-o să se întâmple? a întrebat el, legându-se la 
șireturi. Dacă nu ești din gaşca lor, ce-ai de gând să faci cu 
mine? 

— Ai vreo rudă în oraș? 

— Nu. 

— Bunici? 

— Au murit. 

— Unchi, mătuși? 

— Nu. 

Geiger îi urmărea degetele lungi și subţiri, care mânuiau 
șireturile cu multă precizie, făcând noduri perfecte, cu bucle 
egale. 

— Tati știa, nu? a întrebat băiatul. Când a plecat, știa că 
indivizii ăia îl urmăresc, nu-i așa? 

— Nu știu, Ezra. 


45 Advil: medicament antiinflamator și analgezic asemănător Ibuprofenului. 
46 Tylenol: medicament analgezic și antipiretic. 


124 


Geiger a făcut un pas într-o parte atunci când Ezra s-a ridicat 
în picioare și a ieșit din baie, după care l-a urmat până la 
canapea. 

— Chestia asta mi se pare naşpa rău. Adică n-am niciun chef 
să fiu aici. Vreau să mă duc acasă la mama și să dorm în patul 
meu. 

S-a uitat la bucăţile mobilului său, care erau împrăștiate pe 
jos, și a adăugat: 

— Mami o să-și iasă din minţi. 

— O s-o sunam. Căutăm o cabină telefonică și o sunăm pe 
mobil. 

— Da’ nu poți s-o suni chiar acuma, de pe mobilul tău? 

— Nu vreau să-mi știe numărul. Nu vreau să mi-l știe nimeni, 
a zis Geiger, care și-o imagina pe mama băiatului formând din 
nou numărul lui Ezra și devenind un pic agitată. 

Băiatul s-a așezat pe canapea, luându-și capul în mâini. 
Concertul lui Webern ajunsese la niște acorduri intense și 
melancolice, iar degetele mâinii stângi a lui Ezra au început să 
se agite la nivelul tâmplei, reproducând mișcările unuia dintre 
violoniștii cvartetului, înhăţând parcă notele din aer. 

— Bucata asta e nemaipomenită. Chiar aici, unde urcă foarte 
mult, a zis el. Parcă ar plânge cineva, nu ţi se pare? 

Preţ de câteva clipe, a fredonat cu entuziasm, dar vocea l-a 
lăsat chiar în punctul culminant al melodiei, după care și-a 
pierdut concentrarea și s-a aplecat spre podea, ca și când abia 
atunci ar fi observat-o. A întins o mână și a mângâiat cu un 
deget modelul complicat. 

— Uau, ce mișto e podeaua asta! Unde ai găsit așa ceva? 

— Eu am făcut-o. 

Ezra a ridicat ușor capul spre Geiger, uitându-se la el ca la un 
copil retardat: 

— Ai făcut podeaua cu mâinile tale? 

Geiger a încuviinţat din cap, simţindu-și mușchii cefei 
încordați și rigizi. 

Ezra s-a ridicat în picioare și a început să se plimbe pe 
suprafața lucioasă, cercetând cu atenție puzzle-ul podelei 
alcătuite din stele, discuri și semiluni, clătinând din cap de parcă 
ar fi dat peste o creaţie imposibilă. 

— E nemaipomenită! a zis el în cele din urmă. Ți-au mai zis și 
alții chestia asta, nu-i așa? 


125 


— Ești primul care o vede. 

Băiatul a ridicat privirea. 

— Adică... până acum n-a mai fost nimeni pe-aici? 

— Nu. 

— Niciodată, niciodată? De câtă vreme stai aici? 

— De aproape șapte ani. 

— Și nu te vezi cu nimeni? 

— Nu. Așa e cel mai bine pentru mine. Să fiu singur. 

Ezra a zâmbit pentru prima oară. Era un zâmbet discret, 
visător și melancolic. Geiger a fost tulburat să vadă un astfel de 
zâmbet pe un chip atât de tânăr. 

— Mda, a zis băiatul în cele din urmă. Și eu sunt Mr. Calm. 

Percepția lui Geiger era bruiată încontinuu de mici întreruperi 
- sunetele, imaginile, ba chiar și mișcările păreau să se 
poticnească. Era ca și când ar fi citit o carte, o poveste despre el 
și Ezra, și, odată la câteva secunde, totul s-ar fi oprit - stând în 
echilibru pe un pisc al timpului, până când dădea pagina - după 
care povestea se relua. Era conștient că aceste sincope aveau 
ecou și în starea lui fizică: fiecare astfel de întrerupere era 
însoţită de o mică ezitare în respiraţie și în bătăile inimii. 

La fiecare câţiva pași, Ezra se oprea din turul său pe podeaua 
lucioasă, întorcându-se de jur împrejur să admire măiestria cu 
care fusese lucrată. 

— Se modifică, a zis el. De fiecare dată când îţi schimbi locul, 
arată altfel. 

În cele din urmă, s-a sprijinit de un perete cu mâinile la piept: 

— Ştii cu ce seamănă? Cu un caleidoscop. 

— Da, într-adevăr. 

— Lu’ tati sigur i-ar plăcea. Se pricepe la artă. 

— Cumpără și vinde opere de artă? 

— Înî. Umblă prin toată lumea. De-aia am și fost încredințat 
mamei: pentru că tata nu prea stă pe-acasă. Cred că ăsta e și 
motivul pentru care au divorţat. Mă rog, poate că n-a fost numai 
ăsta, a zis el, ridicând din umeri - tricoul de pe el era atât de 
larg, încât gestul a trecut aproape neobservat. 

Ezra arăta ca supravieţuitorul unui dezastru: hainele mult 
prea mari, pielea palidă de pe faţă și de pe mâini, aerul șocat, 
dar solemn. 

Dintr-odată, obrajii lui au început să se coloreze în roșu, ca și 
când și-ar fi întins vopsea pe față. 


126 


— De ce nu m-a sunat? a întrebat el în cele din urmă. 

Furia îi sugruma vocea, transformând-o într-un strigăt rănit, 
ca și când o mână invizibilă l-ar fi înhăţat de gât. 

— Unde e? De ce nu m-a sunat? 

Scâncetul băiatului răsuna în urechile lui Geiger la fel ca 
bâzâitul unor insecte. Și-a răsucit gâtul spre stânga, dar nu s-a 
auzit trosnetul obișnuit - și ar fi vrut să-l audă. Avea nevoie de 
sunetul și senzaţia unei reașezări, a unor componente care revin 
la locul lor obișnuit. A răsucit capul și spre dreapta, dar 
vertebrele tot nu i-au dat ascultare. 

— Îl urăsc! a zis Ezra cu glas înăbușit, lovind cu palmele 
peretele din spatele lui, gest care a părut să-l energizeze și să-l 
propulseze spre Geiger pe o traiectorie nesigură. M-a lăsat în 
urmă, asta a făcut, nu? 

S-a oprit la câţiva centimetri de Geiger, iar furia deja i se mai 
domolise, fiind copleșită de o tristeţe profundă. 

— Cum a putut să facă una ca asta? 

Nu era o întrebare născută din confuzie sau nedumerire, ci 
expresia unei profunde uimiri. S-a întors la canapea și s-a 
așezat, cu privirea aţintită în podea. 

— Nu-mi vine să cred cât de rău mă simt. Nu m-am simţit 
niciodată atât de rău. 

Până atunci, Ezra suportase tot felul de trădări, mai mici sau 
mai mari: un prieten care se răcise și se distanțase de el, un 
profesor de vioară care îl înțepase cu o insultă, un bătăuș care îl 
îmbrâncise în vestiarul de la școală. lar divorțul părinţilor lui 
fusese o dublă trădare - în fond, nici maică-sa, nici taică-su nu-l 
iubeau suficient de mult în cât să-l pună mai presus de 
neînțelegerile lor -, însă acum se afla pe un teritoriu emoţional 
cu totul nou. 

Motanul s-a apropiat de Geiger, s-a ridicat pe picioarele din 
spate și a început să folosească pantalonul lui ca pe un stâlp 
pentru scărpinat. Geiger l-a înhăţat de ceafă, punându-l pe 
umăr, și, în ciuda tristeţii, pe chipul băiatul s-a așternut un 
zâmbet. 

— Îi place acolo, nu-i așa? 

— Ezra, vrei să mergi la poliţie? 

— Ai vrea să mă duci la poliţie? 

— Nu pot să merg cu tine, dar pot să te las lângă o secţie, 
dacă vrei. E una în apropiere. 


127 


— Și ce-or să facă polițiștii cu mine? 

— Or să te ducă undeva și or să aibă grijă de tine până se 
întoarce mama ta. 

In mintea băiatului s-au strecurat imagini respingătoare: 
camere înghesuite, bărbaţi cu cătușe la centură, ferestre cu 
zăbrele. 

— Unde or să mă ducă? 

— Intr-un loc special amenajat pentru copii. Un loc sigur. 

— Aici sunt în siguranță, nu-i așa? 

— Cred că da. 

— Cum adică? Indivizii ăia știu unde locuiești? 

— Nu, dar ce încerc să spun..., a început Geiger, după care a 
făcut o pauză ca să găsească cea mai bună formulare. Nu știu 
cine sunt oamenii ăia. Și nu știu cât de multe lucruri sunt în 
stare să afle. 

Pentru Ezra, aceste cuvinte aveau un aer ameninţător. Nu 
reușise să vadă bine decât pe unul dintre răpitori, dar îi fusese 
de ajuns. În dimineaţa aceea, când se trezise, tatăl lui plecase 
deja. li lăsase un bilet: „Trebuie să ajung la o întâlnire. Tine ușa 
încuiată de două ori, cu lanţul pus. Te sunt mai târziu. Tati”. 
Mâncase un biscuit cu cremă Eggo, se întorsese în camera lui și 
își începuse exerciţiile de vioară. Uitase să pună lanţul și era 
atât de absorbit de muzică, încât nu-i auzise pe atacatori 
spărgând ușa cu ranga. Înainte ca ochii să-i fie acoperiţi cu o 
bandă lată de scotch, reușise să arunce o privire spre negrul 
care se năpustise asupra lui. 

Intregul episod i se păruse ireal, ca și când, dintr-odată, ar fi 
devenit un personaj din acele povești în care cineva este smuls 
din viața lui și dus pe un tărâm vrăjit, unde inamicii binelui își 
folosesc superputerile ca să abată răul asupra lumii. Și-a amintit 
că, atunci când l-au băgat în cufăr, a crezut c-o să moară - nu 
imediat, dar destul de curând. Era o idee complet nouă pentru 
el, o idee care îl schimbase. 

— Vreau să stau aici, cu tine, până vine mama. 

— Bine. 

— Putem să cumpărăm niște pastile pentru dureri? 

— Da. Ce? 

— Nu știu, orice. 

— Bine, dar rămâi aici. Mă duc doar eu. 


128 


Geiger și-a luat motanul de pe umăr și, după ce l-a pus pe 
canapea, animalul s-a ghemuit în poala lui Ezra, închizând ochiul 
teafăr. Geiger a băgat mâna în buzunar să vadă dacă are bani la 
el, apoi a luat-o din loc. 

— O să încui ușile, dar să nu atingi butoanele de lângă tocuri. 
Nu cumva să... declanșezi ceva. 

— Cum ar fi? 

— Cel mai bine ar fi să nu atingi nimic. 

— Bine. 

— Promiţi? 

— Am zis bine, nu? N-am să plec nicăieri. Pot să mă uit la 
televizor? 

— N-am televizor. 

— N-ai televizor? Pe bune? 

— Da, pe bune. 

— lar când iei pastilele, ia și niște mâncare normală, da? 

— Bine, și niște mâncare normală. 

e 

De obicei, Harry mergea cu Geiger să ia micul dejun acolo 
ceva mai devreme. Acum, când s-a așezat în separeu împreună 
cu Lily, a observat că soarele era mai sus pe cer, iar razele lui 
băteau în ferestrele mari. Işi simţea stomacul de parcă ar fi fost 
locul unei grămezi de rugby pe un teren mocirlos. Mirosul de la 
bucătărie îi stârni pofta de mâncare și, în timp ce stătea cu Lily 
alături, chiorăielile stomacului său erau atât de puternice, încât 
cele două adolescente din separeul alăturat râdeau pe 
înfundate. 

Zgomotele scoase de stomacul lui îi făceau praf capacitatea 
de concentrare, împiedicându-l să se gândească la întrebarea lui 
Butch Cassidy către Sundance Kid: „Cine sunt indivizii ăia?”“ 
Unde mai pui că habar n-avea ce voiau, ceea ce făcea și mai 
dificilă încercarea de a-i păcăli. Și totuși, avea o consolare: în 
clipa aceea, Hall urmărea pe un ecran un mic semnal luminos 
care traversa străzile New York-ului - cel puţin o vreme, 
dispozitivul de urmărire din taxi ar fi trebuit să-l ţină ocupat. 

Lily se uita pe fereastră, fixându-se asupra câte unui trecător, 
urmărindu-l cu privirea până dispărea din câmpul ei vizual. In 
week-end-uri, când veneau acolo împreună, înarmaţi cu un 


+7 Aluzie la o replică din Butch Cassidy și Sundance Kid, regizat de George Roy Hill în 
1969. 


129 


număr din The New York Times, Lily citea cu voce tare 
necrologurile lui Harry, de parcă ar fi fost monologuri 
shakespeariene, infuzându-le cu pasiune și dramă. 

Harry i-a pus o mână pe umăr, simţindu-i oasele rotunjite pe 
sub pielea subţire, și s-a apropiat de urechea ei. 

— Auzi, Lily, îţi aduci aminte de locul ăsta? Îți aduci aminte 
cum citeai... 

— Dumnezeule, ce-ai păţit? s-a auzit dintr-odată o voce. 

Era Rita, chelnerița, care i-a pus în faţă o cafea aburindă, 
uitându-se la tâmpla lui umflată și vânătă. Harry era atât de 
distrat, încât uitase complet de rănile lui de război. 

— N-am pățit nimic. 

— Da, clar, iar eu sunt blondă naturală, i-a răspuns Rita, 
aplecându-se spre el. Zău, Harry, ce naiba s-a întâmplat? Și să 
nu-mi spui: „Să vezi cum arată ăla cu care m-am bătut”. 

Harry a zâmbit, ceea ce l-a făcut să se crispeze de durere. 

— De fapt, chiar asta voiam să zic, păpușă. Și jur că individul 
ăla chiar arată mai rău. 

— Trebuie să pui niște gheaţă la tâmplă. 

— Ai dreptate. Ai cumva și niște Advil? 

Rita a încuviinţat din cap și s-a dus în spatele tejghelei, iar 
Harry a dus mâna la faţă. Avea impresia că nu era a lui, iar 
acum, că se gândea mai bine, doar o mică parte din trupul și 
creierul său mai semăna cu cel care fusese atâta timp: ţeasta îi 
zvâcnea, avea dureri în vintre, privirea îi era încețoșată, iar 
inima, slăbită. Se simţea ca la răspântia dintre două vârste, 
plutind într-o mlaștină temporală aflată în continuă mișcare. A 
luat ceașca de cafea, a inspirat vaporii calzi și a savurat prima 
înghiţitură. 

Rita s-a întors și i-a întins o pungă cu gheaţă și un flacon de 
Advil. 

— Poftim. 

— Mersi, a zis el, lipindu-și punga de față - era o senzație 
nemaipomenită. 

— Și pe cine avem noi aici? a întrebat ea, făcând un semn cu 
capul spre Lily. 

— Ea e Lily, surioara mea. 

— Încântată de cunoștință, scumpo, a zis Rita. 


Văzând că Lily nu-i răspunde, Rita a ridicat o sprânceană, dar, 
dintr-odată, i-a revenit o amintire și pe chip i s-a așternut un aer 
uluit. 

— Sora ta? Cea cu care veneai aici cu mult timp în urmă? a 
întrebat, uitându-se mai cu atenţie la ea. Da, da, mi-aduc 
aminte. Li/y... Doamne, Harry, dar ce s-a întâmplat? a adăugat 
ea cu o mină tristă. 

— S-a stricat, a oftat Harry. Și i-a expirat termenul de 
garanţie. 

Apoi a azvârlit în gură cinci pastile și le-a înghiţit cu cafea. 

— Nu prea mai vorbește. Și e internată într-un azil de multă 
vreme. 

— Biata de ea, a zis Rita cu duioșie în glas și a clătinat din 
cap. 

— Am luat-o la mine azi. 

— Diseară o duci să vadă focurile de artificii? 

— Doamne... Azi e 4 iulie. Am uitat complet. Dar nu, n-o să 
mergem la artificii. 

— Mănânci ceva? a întrebat Rita. 

— Da, până o să leșin sau o să vărs. 

— Încântător... Și surioara? 

— Nu știu. O să încerc să-i dau eu de mâncare. 

Rita a ridicat ușor nasul, s-a apropiat de Lily și a adulmecat. 

— Cred că are nevoie la baie. Când a fost ultima oară? 

— Nu mai ţin minte, a zis Harry, adulmecând și el. Doamne, 
nici măcar n-am băgat de seamă. 

— Se duce... singură? 

Harry a ridicat din umeri cu un aer stânjenit: 

— Nu știu. 

— Ce naiba, Harry, văd că-s o mulţime de lucruri pe care nu le 
știi. Nu ţi-au dat o listă sau ceva de genu’ ăsta? 

— Cine? 

— Ăia de la azil. 

— Ah, nu, eram cam grăbit. Rita, îmi faci, te rog, o favoare? 
Te duci la toaletă să vezi dacă e liber la femei, ca s-o duc pe 
Lily? 

— Nu poţi să intri acolo, Harry. E un trafic mai intens decât 
prin tunelul Holland“. 


48 Tunelul Holland trece pe sub fluviul Hudson, făcând legătura între Manhattan și 
Jersey City. 
131 


S-au uitat amândoi la Lily. O vrabie se așezase pe pervazul 
exterior, iar Lily se uita ţintă la ea, în timp ce pasărea o fixa și 
ea cu privirea. De fiecare dată când vrabia își înclina căpșorul, 
Lily făcea la fel, ca și când ar fi comunicat pe mutește cu 
ajutorul unui limbaj păsăresc. 

— Of, o duc eu, a zis chelneriţa în cele din urmă. 

— Ești o comoară, Rita. 

Harry a luat mâna chelneriţei și a strâns-o ușor. Strângerea 
aceea îi făcea bine, dar dintr-odată și-a dat seama că îi venea să 
plângă - habar n-avea de ce. 

— Harry, a zis Rita. Nu pot s-o duc dacă nu-mi dai drumul. 

— Scuze, a zis el, retrăgându-și mâna, după care a luat-o pe 
Lily de braţ. Hai, fetițo, a îndemnat-o el, ieșind din separeu și 
ajutând-o să se ridice. 

— Păsările..., a șoptit Lily. 

— Să mergem, draga mea, a zis chelnerița, cuprinzându-i talia 
cu brațul. 

In timp ce o conducea spre un hol îngust, Rita a strigat spre 
tejghea: 

— Manny! O omletă cu brânză maturată și bacon bine prăjit. 
Repede! Caria, ai tu grijă de mesele mele un pic, te rog. 

Rita și Lily au dispărut în umbra holului, iar Harry a luat iarăși 
loc. Cafeaua deja începea să-i calmeze durerile de cap, aşa că a 
încercat să-și descâlcească gândurile, făcându-și în minte o listă 
cu problemele pe care trebuia să le rezolve. 

Unu. Hall reușise să treacă de dispozitivul de protecţie al site- 
ului și, din câte își putea da seama, lucrul ăsta nu era posibil 
fără o recomandare, așa că ar fi fost bine să încerce să-l 
contacteze pe cel care i-o dăduse - poate obținea niște 
informaţii despre el și partenerii lui. Dar Hall fusese recomandat 
de Colicos, baronul fierului vechi, și i-ar fi fost al naibii de greu 
să-l găsească. 

Doi. Putea Hall să localizeze o persoană pe baza semnalului 
de la telefonul mobil? Dacă avea pe cineva la Verizon, la Sprint 
sau la cine știe ce altă companie de telefonie mobilă, putea 
obţine foarte ușor informaţii de genul ăsta în schimbul unei 
sume rezonabile. 

Trei. Ce naiba să facă cu Lily? Nu avea suficienţi bani cât să 
închirieze o mașină sau să ia un taxi și s-o ducă la azilul din New 
Rochelle, și nici n-avea numărul asistentei care venise cu ea, 


132 


deci n-o putea chema s-o ia pe Lily. Așa că, până una-alta, 
aveau să fie doar ei doi, frate și soră. 

— Misiune îndeplinită. 

Era Rita. A așezat-o pe Lily în separeu, după care a puso 
farfurie în faţa lui Harry. 

— Avea un scutec, a zis Rita. Pe care acum nu-l mai are... 
Poate îi mai cumperi câteva. Și să știi c-a zis ceva. 

Harry a dus la gură o bucată de omletă, dar, înainte să 
înghită, i-a răspuns: 

— Mda, îi place să fredoneze tot felul de melodii. 

Rita a clătinat din cap: 

— Nu, Harry, a zis ceva. A zis: „pipi”. 

Trecutul și toate visele lui diafane l-au copleșit ca un câmp de 
forțe. A pus furculița la loc în farfurie și s-a uitat în ochii negri ai 
surorii lui - erau ca două fântâni ale dorințelor. 

— Așa a spus? „Pipi”? 

— Da, când era pe closet și se ușura. 

Harry a simţit mâna Ritei pe umăr, iar în clipa următoare și-a 
simţit lacrimile care i se prelingeau pe obraji. A întins mâna 
peste masă și a mângâiat ușor braţul surorii lui. 

— Doamne, Lily! Înseamnă că încă ești pe-acolo, pe undeva, 
nu-i așa? 

Rita l-a strâns ușor de umăr. 

— Să-ţi spun ceva, Harry. Eşti un om tare bun la suflet. La 
starea în care e, nu mulţi ar avea grijă de ea. 

Harry s-a sprijinit de spetează, ștergându-și lacrimile cu 
palma. 

— Nu-i adevărat, Rita, dar mersi oricum. 

Apoi a luat iarăși furculita în mână și a adăugat: 

— Ciudat, totuși: ești a doua persoană care îmi zice chestia 
asta pe ziua de azi. 

— Deci suntem doi contra unu, așa că probabil e adevărat. 

— Da, cum aș putea să mă pun cu tine și cu un taximetrist din 
Louisiana? 

A băgat în gură o bucată de omletă, dar, înainte să termine de 
mestecat, s-a oprit brusc, amintindu-și vocea blândă a șoferului: 
„Și eu am o soră”. Cât timp memoria lui Harry a derulat întreg 
episodul cu taximetristul, mintea i-a sărit de mai multe ori de la 
incertitudine la paranoia și înapoi, asemenea unei mingi de 


133 


ping-pong, dar, după câteva clipe, n-a mai avut niciun dubiu: nu- 
i spusese taximetristului că Lily era sora lui. 

Acum, el și sora lui nu mai semănau deloc, dar oare era 
posibil ca șoferul să fi tras cu urechea la o parte din conversaţia 
lor și să fi făcut o deducție cu privire la identitatea lui Lily? Sau - 
mai probabil - taximetristul știa cine erau Harry și Lily înainte ca 
ei să se fi urcat în mașină? Și-a amintit și ce-i spusese Geiger, 
anume că, din câte își putuse da seama băiatul, răpitorii 
fuseseră trei la număr. Harry a trebuit să facă un efort ca să-i 
alunece mâncarea pe gât. 

— Rita, restaurantul ăsta are cumva o ieșire secundară? 

— Parcă ziceai că ești mort de foame. 

— Chiar sunt. Deci are sau n-are? 

— Da, la capătul holului. Dă în străduța pentru aprovizionare. 

Harry s-a ridicat de la masă, apoi a ridicat-o și pe Lily, a scos 
câteva bancnote din buzunar și le-a pus pe masă. 

— Dacă vine un tip roșcat cu mustață, nu ne-ai văzut. S-ar 
putea să aibă și un accent din sud. 

— M-ai băgat în sperieţi, Harry. 

— Înseamnă că suntem doi în aceeași situaţie. 

Harry a cuprins cu palmele fața uluită a Ritei și a sărutat-o 
scurt și apăsat. 

— Pe curând, a zis el, apoi a pornit spre hol, trăgând-o pe Lily 
după el. 

Când au ajuns pe străduța din spatele restaurantului, căldura 
dimineții deja încinsese stratul de jeg care acoperea asfaltul. 
Harry a apucat-o pe Lily de antebraţul ei uscăţiv și s-a uitat de 
după colţul clădirii ca un șoarece care inspectează un teritoriu 
stăpânit de pisici. Mașinile accelerau ca să prindă galbenul de la 
semafor, prin fereastra unui rocker năvâăleau acorduri puternice 
de chitară, iar două femei cocoţate pe niște pantofi argintii, cu 
tocuri foarte înalte, își plimbau potăile în lese cu strasuri. Totul 
era zgomotos, aglomerat și în mișcare, dar, în cele din urmă, 
Harry a zărit un taxi parcat la vreo cinci mașini de colțul după 
care stătea ascuns. Umbrele copacilor estompau profilul 
șoferului. Harry a văzut că taximetristul dădea ușor din cap - 
vorbea, fredona o melodie de la radio sau mesteca ceva -, dar 
nu-și putea da seama dacă era băiatul de treabă cu părul roșcat. 

S-a retras după colţ și s-a întors spre Lily, care stătea lipită de 
perete cu ochii închiși. 


134 


— Ce zici, surioară? Crezi că țărănoiu’ ăla e unul dintre băieții 
răi? 

— Te văd, dragul meu, a zis ea, fără să deschidă ochii, apoi a 
zâmbit. 

Harry a oftat atât de puternic, încât l-a surprins și pe el 
zgomotul aerului ieșindu-i din plămâni. 

— Pipi. Nu-mi vine să cred c-ai zis asta. 

Pe trotuar trecea un drogat cu o ţigară între buze, 
scărpinându-și barba nerasă de câteva zile. 

— Auzi? a zis Harry. 

Adolescentul s-a întors spre el. Avea un tricou pe care scria: 
„Bagă la greu și ia-o de la capăt”. 

— Mda? 

— Vrei să faci repede douăzeci de dolari? l-a întrebat Harry. 

Adolescentul a ridicat imediat degetul mijlociu. 

— Marș de-aici, perversule! i-a zis el, apoi a aruncat chiștocul 
spre Harry, văzându-și de drum. 

— Stai, nu-i vorba de ce-ţi închipui tu! Treizeci de dolari! 

Drogatul s-a oprit și a întors capul. 

— Să fac ce? 

— Vezi taxiu' parcat acolo? Vreau să treci strada și să te uiţi 
niţel la șofer. Apoi mergi până la intersecţie, te întorci aici și-mi 
zici cum arată. 

— Da' cine ești, James Bond? 

— M-ai ghicit! Sunt James Bond. Batem palma? 

— Da, ce pana mea! 

Când adolescentul a dat să treacă strada, Harry i-a șoptit: 

— Și ai grijă să nu fii observat. 

Drogatul a încuviințat din cap și a pornit spre taxi. Harry l-a 
urmărit cu privirea, iar când a ajuns lângă mașină, adolescentul 
și-a scos o ţigară și s-a aplecat s-o aprindă chiar în dreptul 
parbrizului. Profilul întunecat al șoferului s-a întors spre el, iar 
Harry a distins niște reflexe arămii. 

— Dumnezeule! a zis el cu voce tare. 

Apoi s-a ascuns iarăși după colţ, așteptând să se întoarcă 
drogatul. Când a văzut că nu mai apare, Harry a scos iarăși 
capul și a dat nas în nas cu el. A tresărit și a simţit un fior 
fierbinte de durere străbătându-i fața. 

— la zi, zero-zero-șapte, care-i treaba? l-a întâmpinat 
adolescentul. 


135 


— Cum arată șoferul? 

— Mai întâi, banii. 

Harry și-a scos portofelul, a luat trei hârtii de zece dolari și le- 
a pus în palma întinsă a băiatului: 

— Deci? 

— Roșcat, mustață deasă și bine tunsă, șapcă. 

Harry a simţit o ciudată satisfacţie - ipoteza lui era corectă - 
și s-a amuzat gândindu-se la dispozitivul de urmărire pe care îl 
lipise de speteaza scaunului din dreapta șoferului. Dar simțea și 
niște furnicături neplăcute în mâini - ar fi vrut să-l strângă de 
gât pe taximetrist. 

— la zi, e tipul pe care-l cauţi? a întrebat adolescentul. 

— Mersi de ajutor, puștiule. 

— N-ai pentru ce, frate. Pace ţie! i-a urat el, făcând semnul 
victoriei. 

Dar faptul că găsise răspunsul la întrebarea aceea n-a făcut 
decât să declanșeze o avalanșă de alte întrebări. Tot nu aflase 
cu cine avea de-a face și nici măcar nu știa câți oameni îl 
urmăreau. Dar toate astea mai puteau aștepta. Pentru moment, 
un Singur lucru conta. A cuprins-o pe Lily pe după umeri și au 
luat-o din loc. 

— Hai, surioară. Trebuie să-l găsim pe Geiger. 

(J 

Mitch parcase la câteva maşini distanță, astfel încât să aibă o 
bună perspectivă asupra intrării în restaurant, dar să nu poată fi 
văzut dinăuntru. În timp ce aștepta ca Boddicker și sora lui să 
iasă pe trotuar, se uita din când în când la o luminiţă albăstruie 
și pâlpâitoare aflată în mijlocul rețelei afișate de un dispozitiv 
negru, de mărimea unui PDA*. 

La un moment dat, i-a sunat mobilul. 

— Alo? 

— Unde e? s-a auzit vocea lui Hall. 

— Tot în restaurant, a răspuns el cu un glas din care 
dispăruseră blândețea și calmul. Tu unde ești? 

— În Upper West Side5. Suntem în mașină. Am recepționat un 
semnal de la telefonul puștiului. 


4 Acronim de la Personal Digital Assistant („Asistent digital personal”) - computer de 
mici dimensiuni care poate fi folosit, între altele, pentru navigarea pe internet și 
pentru convorbiri telefonice. 

5% Upper West Side: zonă din Manhattan, aflată între Central Park și fluviul Hudson. 


136 


— Ray cum se simte? 

— Are rănile cusute și, una peste alta, aș zice că arată mult 
mai bine. Când o să se vindece o să rămână cu un fel de buză 
de iepure - femeile or să se dea în vânt după el. 

Pe Mitch l-a surprins sarcasmul crud, fără menajamente, al lui 
Hall, care dădea de înțeles că era îngrijorat. Nu doar stresat, ci 
extrem de neliniștit. Nu era o veste bună, dar era bine de știut. 

După ce au terminat de vorbit, Mitch a continuat să 
supravegheze intrarea în restaurant, însă mintea lui deja 
începuse să elaboreze un set de măsuri strategice pentru cazul 
în care operaţiunea s-ar fi dus de râpă. In urmă cu o săptămână, 
totul păruse floare la ureche, dar altfel stăteau lucrurile acum. 
Mitch se gândea că încă aveau sorţi de izbândă, dar, dată fiind 
situaţia, trebuia să pună la punct un plan pentru cazul în care ar 
fi dat chix. Intrase în ceea ce el numea „i-o tragi sau ţi-o trage”, 
iar ideea era să fii tot timpul cu câţiva pași înaintea dușmanului, 
oricine ar fi fost el. În cazul cel mai fericit, Hall ar fi continuat să 
conducă operaţiunile - era un tip deștept, inventiv și nemilos. În 
plus, Mitch întotdeauna lucrase bine cu Ray, care mai degrabă 
ar fi trecut printr-un zid decât să-l ocolească. Dar dacă povestea 
aceea avea să sfârșească rău de tot și s-ar fi ajuns la cadavre, 
trebuia să se asigure că el va fi cel care le va număra. 


13. 


Locul acela părea de pe altă lume - semăna mai degrabă cu 
iadul decât cu raiul. Culori ţipătoare, un talmeș-balmeș de 
arome și un amestec schimbător de sunete: nuanțe strălucitoare 
de portocaliu, roșu și maro, voci, muzică și zumzete mecanice, 
miros de ulei și scorţișoară, de pește și carne - toate se izbeau 
unele de altele și se amestecau între ele. 

Geiger rămăsese în ușă, uluit de acel asalt asupra simțurilor 
sale. Nu mai intrase niciodată într-un Burger King sau în vreun 
alt fast-food. Fusese în restaurantul lui Carmine și în cel unde se 
întâlnea cu Harry, dar localul în care tocmai pășise îi oferea o 
experienţă complet diferită - din toate punctele de vedere. A 
făcut câţiva pași spre tejgheaua în faţa căreia se stătea la coadă 
pe trei rânduri. Pentru el, a studia meniurile de pe pereţi, 


137 


înţesate cu imagini, cuvinte și numere, era ca și când ar fi 
încercat să descifreze o hartă a galaxiei. 

— Auzi, omule, stai la coadă sau nu? 

Din spatele lui Geiger a răsărit capul unui copil cu basma pe 
cap și cu vreo șase lanțuri ieftine la gât, de care atârnau 
nenumărate pandantive și brelocuri. 

Geiger s-a uitat la el cu o mină inexpresivă, având impresia că 
rămăsese suspendat, că i se gripaseră mecanismele, ca și când 
ar fi uitat să respire. Și văzul părea să-i fie afectat - îi era greu 
să identifice sursele zgomotelor. 

— Vizitezi des planeta asta, bătrâne? a adăugat copilul, 
depășindu-l pe Geiger și apropiindu-se de tejghea. 

Geiger s-a așezat la o coadă și, în timp ce aștepta, își repeta 
în gând ce-i spusese Ezra să cumpere. 

Când, în cele din urmă, i-a venit rândul, femeia de la tejghea 
l-a întrebat: 

— Ce doriți? 

Pe cozorocul cu emblema Burger King, pe partea stângă cum 
se uita la el, Geiger a observat o pată cât buricul unui deget, pe 
care femeia o făcuse atingându-și șapca de mii de ori cu 
degetele murdare de grăsime. 

— Daţi-mi un hamburger, niște cartofi prăjiţi și o cola. 

— Deci vreţi un meniu? 

— Da, vreau un meniu, a răspuns el, studiind fața încruntată a 
vânzătoarei - ce alt motiv ar fi putut avea, el sau oricine 
altcineva, să intre acolo? 

— Pe care? 

— Un hamburger, cartofi prăjiți și o cola. 

— Ce meniu, domnul meu? a întrebat femeia, arătând spre 
meniurile luminate de neoane de deasupra și din spatele ei. 
Unu, doi, trei, pe care? 

— Nu-mi pasă, a zis Geiger. 

— Atunci alegeţi unul. 

— Meniul numărul unu. 

— În regulă. Muștar, ketchup, murături, ceapă? 

— Poftim? 

— Ce vreți în hamburger? Muștar, ketchup, murături, ceapă? 

Întrebarea îi fusese recitată pe negândite, asemenea unei 
litanii la fel de automată precum respiraţia sau clipitul. Dar, 
pentru Geiger, vorbele acelea au făcut ca suprafaţa lucrurilor să 


138 


se vălurească în mod absurd. Muștar, ketchup, murături, ceapă? 
Nu și le mai putea scoate din minte. S-au transformat într-o 
adevărată bandă auditivă a lui Moebius, în niște versuri de copii 
lipsite de sens. Geiger și-a dat seama că mușchii maxilarului îi 
erau tari ca oţelul. 

— Ce să fie, domnul meu? 

— Tot, a zis Geiger. Vreau tot. 

e 

Ezra stătea pe scaunul lui Geiger, la biroul lui Geiger. Motanul 
era tolănit în locul său preferat, chiar în dreapta tastaturii, 
dându-și la iveală abdomenul cenușiu și mătăsos - ori de câte 
ori trecea mai mult de un minut de la ultimul scărpinat, îl 
atenţiona pe băiat cu o lovitură a labei din faţă. 

Ezra se uita la dosarele negre, cu câte trei inele, înșirate în 
fața lui. Erau etichetate în mod cronologic, începând cu „lan-iun 
1999” și continuând până în prezent. Avea impresia că dosarele 
îl îmbiau, fiecare în parte șoptindu-i: „Deschide-mă.” In cele din 
urmă, a dat tastatura la o parte, a tras spre el unul dintre dosare 
și l-a culcat pe masă. Băiatul a văzut că partea din dreapta era 
înțesată cu vreo douăzeci și cinci de semne - a ales unul la 
întâmplare, a deschis la pagina cu pricina și a început să 
citească. 


e DATA / ORA: 22.05.2004 / 03 AM 

e LOC: Str. Ludlow 

e CLIENT: detectiv Departamentul de Poliţie New York 
e RECOMANDARE: Carmine / urgenţă 

e PROBLEMĂ: fata de 24 de ani a detectivului a 
dispărut 

e SUBIECT: fostul iubit al fetei, 25 de ani 

e DATE: fata lipsește de 3 zile. Detectivul are „mari 
bănuieli” în ceea ce-l privește pe fostul iubit și, în loc 
să-l aresteze, a preferat să-i ceară o favoare lui 
Carmine. 

e DECOR: Subiectul e legat de un scaun de frizerie, 
îmbrăcat doar cu o pereche de boxeri. Musculos. Ras 
în cap. Cameră complet luminată. Măsuţă mobilă cu un 
brici, un spray și o cârpă de legat la ochi. 


Ezra a dat câteva pagini, parcurgându-le în diagonală, până 
când atenţia i-a fost atrasă de cuvântul „brici”. S-a întors la 
începutul paginii cu pricina și a citit pe îndelete. 


G: Știi unde e Lisa, Victor? 

Subiect: Ti-am zis deja, omule: nu știu unde e! Crezi că 
i-am făcut ceva pentru că s-a despărţit de mine? 

G: Victor, știu ce mi-ai zis, dar cred că minţi - și, de 
obicei, nu mă înșel în privinţa asta. 


___Gia briciul de pe masă și îl deschide. 


G: Victor, fii foarte atent la ce-ţi spun acum, pentru că 
e esențial să-ţi dai seama ce urmează. Am ascuţit 
briciul ăsta foarte bine, așa că tăieturile făcute cu el 
sunt atât de fine, încât aproape că nu provoacă nicio 
durere. 

Subiect: Căcat! Nu-mi vine să cred că mi se-ntâmplă 
așa ceva! 


___G ia sprayul cu substanță congelantă de pe măsută. 


G: Victor, spray-ul ăsta acţionează imediat, iar efectul 
se duce repede. 


_ G ia unul dintre degetele subiectului și fi 
pulverizează substanță congelantă pe vârf. Subiectul 
tresare, apoi se crispează. 

Subiect: Pizda mă-sii! Ce rece e căcatu' ăla! 

___G pune jos spray-ul, apoi taie cu briciul buricul 
degetului mijlociu al subiectului. Din tăietură iese un 
pic de sânge. 


Subiect: Ce dracu', omule! M-ai tăiat! 
G: Dar nu te-a durut, nu-i așa, Victor? 


___Ge gata să-l mai taie odată. 


140 


Subiect: Nu, nu m-a durut! 

G: Victor, te afli aici doar ca să-mi spui adevărul. 
Pentru nimic altceva. Am să te leg la ochi și am să te 
întreb iarăși despre Lisa - unde e, dacă mai e în viață 
-, după care am să încep să te tai... 


___ Subiectul devine și mai agitat. 


Subiect: Nu, nu, nu! Să nu... 

G: ... dar mai întâi am să dau cu spray și, dat fiind că 
briciul e foarte ascuţit, o să simţi apăsarea lamei, dar 
nu și durerea. 

Subiect: Doamne, tu chiar ești sărit de pe fix, omule? 
G: Victor, sângele este cel care poartă oxigenul prin 
corp. Dacă sângerarea este treptată, poţi să pierzi 
până la douăzeci și cinci la sută din sânge - adică 
aproximativ un litru și un sfert - înainte ca organele 
să-și înceteze funcţionarea din cauza privării de 
oxigen... 

Subiect: Nu mă tăia! Dumnezeule! Nu mă tăia! 

G: ... deci cu cât sângerarea e mai abundentă, cu atât 
durează mai puţin până mori. Dar n-o să știi cât de 
mult sângerezi, deci nici cât timp mai ai de trăit. 


___G ia cârpa de pe masă și leagă subiectul la ochi. Íi 
pulverizează substanță congelantă pe față, pe piept, 
pe brațe și între picioare. Subiectul tresare și 
scâncește. 


G: Acum o să încep să te tai, Victor. 
Subiect: Nu, omule! Așteaptă! E o porcărie ce vrei să 
faci! Oprește-te! 


___G bagă lama la loc între plăsele, apoi trece muchia 
briciului peste bratul drept al subiectului, iar acesta se 
Zzvârcolește în chingi. 


Subiect: Nu! 
G: Unde e Lisa? 
Subiect: Ti-am zis, omule! Nu știu! 


141 


G: Pierzi timp și sânge, Victor. 

___Gii dă jos boxerii, iar subiectul se agită sălbatic. 
Subiect: Nu, nu! Ce dracu', omule! Nu-mi tăia... 
___ Gil înșfacă de gât. 


G: Următoarea întrebare, Victor: vrei să rămâi fără 
sculă sau fără inimă? 


Ezra a trântit repede coperta dosarului, ca și când ar fi încuiat 
un monstru înainte să ajungă la el și să-l înhaţe. Motanul s-a 
ridicat imediat în picioare și a sărit de pe birou. 

Băiatul s-a sprijinit pe speteaza scaunului. Trebuia să-și 
petreacă restul vieții păstrând ascunsă într-un buzunar al 
memoriei ziua aceea, care, cu timpul, avea să se transforme 
într-un fel de chitanţă îngălbenită cuprinzând costurile a ceea ce 
pierduse în ultimele douăzeci și patru de ore. lar în capul 
chitantei, avea să fie măzgălită întrebarea pe care și-o punea cu 
voce tare chiar în clipa aceea: 

— De ce m-ai salvat? 

e 

Bulevardul Amsterdam era un talmeş-balmeş de zgomote. 
Geiger se simțea vulnerabil, aproape lipsit de apărare, și încă 
încerca să-și revină nu doar după primul contact cu Burger King, 
ci și după vizita la farmacie. Nici într-o farmacie nu mai fusese 
niciodată, iar experiența de a sta față-n față cu zidul de flacoane 
viu colorate deasupra căruia scria „Dureri și somn” fusese 
aproape paralizantă. Păreau să existe remedii pentru orice gen 
de durere și doze concepute pentru fiecare persoană și fiecare 
situaţie în parte. li luase vreo zece minute să se hotărască 
asupra unui mic flacon de Advil. Ș 

Apoi a ajuns pe strada unde locuia. In faţa lui, pe trotuar, 
așezat pe un scaun pliant cu bastonul său zgăriat la picioare, se 
afla bărbatul pe care toată lumea din cartier îl cunoștea drept 
Domnul Memz. Ultimul lucru pe care călcase piciorul lui drept 
fusese o mină din jungla vietnameză, așa că Domnul Memz se 
întorsese acasă doar cu jumătate din el. Sănătatea lui mentală 
era deseori pusă la îndoială de cei care treceau prin faţa lui, dar 


142 


capacitatea sa de a memora texte de foarte mari dimensiuni îl 
transformase într-o adevărată vedetă locală. 

Pentru a-și rotunji veniturile - primea pensie de veteran -, 
Domnul Memz stătea în avanpostul lui și făcea pariu cu 
trecătorii că putea recita - cuvânt cu cuvânt - orice pagină din 
cele șase cărți pe care le avea expuse. Pariorul stabilea miza, 
lua o carte, alegea la întâmplare o pagină și citea cu voce tare 
primele patru cuvinte ale unei fraze, iar apoi Domnul Memz 
începea să recite pagina cu pricina, folosind un ton plin de 
dramatism, umor sau înflăcărare, după cum găsea de cuviinţă. 
Nu făcea aproape niciodată erori, iar când se întâmpla să recite 
greșit, cei mai mulţi dintre mușterii nu-i atrăgeau atenţia. 

Ca de obicei, Domnul Memz era îmbrăcat într-o uniformă 
militară de camuflaj, iar când Geiger s-a apropiat de el, tocmai 
stingea chiștocul unei ţigări Newport. 

— Ce mai faci, MP? l-a întrebat Domnul Memz. 

„MP”, inițialele de la „mare palavragiu”, era porecla pe care 
veteranul i-o dăduse lui Geiger cu câţiva ani în urmă. 

— Azi nu am timp, i-a răspuns Geiger, trecând pe lângă el. 

— Uau! a exclamat Domnul Memz zâmbind. „Azi nu am timp.” 
Ce dracu', omule, tocmai ai rostit patru cuvinte întregi! Până 
acum, nu cred să te fi auzit vreodată rostind trei cuvinte la rând. 
Dacă turui așa, n-o să mai am loc de gura ta. 

Geiger s-a oprit. Zărise ceva pe măsuţa din faţa veteranului, 
iar imaginea aceea îl ţintuise locului asemenea unui harpon 
înfipt în spate. S-a întors la avanpostul Domnului Memz. 

— Pe cât pui pariu azi, MP? 

— Pe doi dolari. 

— Doi dolari? Îţi închipui că mă ţin numai pe bomboane? Ai 
idee ce pensie primește de la stat un infanterist olog? Și ţi-am 
explicat vreodată ce însemnă să fii veteran din Vietnam? 

— Da. 

— Înseamnă că nu pleci niciodată în vacanţă! 

— Bine, cinci dolari. 

— Asta e o sumă care ar putea să-mi placă, MP. 

Geiger a așezat pe masă punga de la Burger King și pe cea de 
la farmacie, după care a pus mâna pe un exemplar ferfeniţit din 
Lupul de mare de Jack London. 

— Mișto alegere, MP, a zis Domnul Memz, lăsându-se pe 
spate. Dă-mi o ţigară. 


143 


Geiger a scos un pachet de Lucky Strike și l-a scuturat ușor, 
făcând să iasă o ţigară. Domnul Memz și-a înfipt-o între buze, iar 
Geiger i-a oferit bricheta lui din plastic, marca Bic, însă 
veteranul l-a refuzat cu un gest al mâinii. 

— Ce dracu', omule, respectă-te și tu un pic! Dacă tot te 
omori cu mâna ta, fă-o cu stil! a zis Domnul Memz, luându-și de 
pe masă bricheta Zippo, al cărei strat de crom începuse să se 
șteargă. Mititica asta mă însoțește de pe vremea când am fost 
în Vietnam. Cât am stat în junglă, o foloseam de patruzeci de ori 
pe zi. Și mergea de fiecare dată, chiar și în căcatu' ăla de ploaie 
care părea că n-o să se mai termine niciodată. 

A deschis capacul brichetei și, auzindu-i clicul, pe chip i s-a 
așternut un zâmbet: 

— Un sunet al dracului de plăcut! 

Dintre toți oamenii pe care îi cunoscuse Geiger, Domnul 
Memz vorbea cel mai mult, dar îi plăcea să-i asculte recitalurile. 
Și îi plăcea să urmărească mișcările veteranului, să observe cum 
se adaptase unei lumi concepute pentru oameni cu două 
picioare. Deceniile de fumat și de whisky îi afectaseră vocea, 
dându-i timbrul aspru al unei sirene pentru ceaţă. Uneori, când 
avea alcool în sânge, Domnul Memz își mângâia ușor părul prins 
în coadă și vorbea despre prietenia dintre durerea fizică și trupul 
său, iar în clipele acelea, Geiger era foarte atent - veteranul știa 
totul despre durere. 

Domnul Memz și-a aprins ţigara și a lăsat-o să ardă încet în 
colțul gurii: 

— Să-i dăm drumul. 

Geiger a răsfoit cartea. Fără să-și dea seama cum, știa exact 
ce căuta, și, cu toate că literele mici forfoteau pe pagină 
asemenea unor furnici agitate, a găsit pasajul cu pricina 
aproape imediat. 

— „S-a năpustit spre mine cu un răcnet, înhăţțându-mă de 
braț...”, a citit Geiger, încă neobișnuit cu zgomotul vibrant al 
vocii sale în urechi. 

Domnul Memz l-a privit în ochi, apoi a început să recite, 
cuvintele și fumul ţâșnindu-i din gură precum o salvă de pușcă: 

— „S-a aruncat spre mine cu un răcnet, înhăţându-mă de 
braţ. Mă pregătisem sufletește să-l înfrunt cu dârzenie, deși în 
adâncul meu tremuram...” 


144 


„=. deși în adâncul meu tremuram”, citea din carte băieţelul 
de nouă ani. 

Tatăl lui stătea în fața șemineului de piatră - trupul robust îi 
era acoperit cu o salopetă de doc decolorat - și își trecea mâna 
dreaptă prin barba deasă. Trăgea adânc din țigară, iar când 
expira, flăcările colorau fumul într-o nuanță discretă de 
chihlimbariu. 

Cabana era opera unui dulgher foarte priceput. Acoperișul în 
două ape și pereţii fuseseră construiți din bușteni masivi 
despicați în două. Ferestrele erau amplasate foarte sus, astfel 
încât dinăuntru nu se vedeau decât vârfurile coroanelor bogate 
ale copacilor și cerul nesfârșit. Podeaua era o operă de artă 
uluitoare, o reproducere minuțioasă a „Grădinii deliciilor' de 
Bosch - miile de incrustații de lemn erau mărturia unei 
virtuozități și a unei obsesii ieșite din comun. 

„Mă înhățase de biceps, iar când strânsoarea s-a întețit, m-am 
pierdut cu firea și am scos un țipăt puternic. Am simţit că mi se 
înmoaie picioarele. Pur și simplu, nu-mi mai puteam îndura 
agonia stând în picioare.” 

— Oprește-te aici, fiule. Acuma e copleșit de durere, dar 
întrebarea e: de ce? 

— Pentru că... pentru că e slab? 

— Da, Slab. Dar nu slab la trup. Adevărata putere n-are nicio 
legătură cu mușchii. Mintea lui e cea slabă, pentru că nu 
cunoaște durerea - iar nouă, oamenilor, ne e teamă de lucrurile 
pe care nu le cunoaștem. Și frica este cea care ne face slabi, a 
adăugat el, trăgând din țigară. Fii atent la mine. 

Tatăl a suflat în vârful țigării, împrăștiind scrumul și dând la 
iveală jarul incandescent. Apoi a coborât tigara și a lipit-o de 
dosul palmei, fără să tresară și fără să scoată un sunet. 

— Vezi, fiule? Nu trupul e slab. Ci mintea. 


Geiger și-a dat seama că Domnul Memz terminase de recitat 
pagina, iar acum stătea sprijinit pe speteaza scaunului pliant. 
Uitându-se ţintă la el, veteranul a azvârlit chiștocul pe trotuar și 
a afișat un zâmbet de ţicnit șarmant. Geiger a scos din buzunar 
o bancnotă de cinci dolari și i-a întins-o Domnului Memz, care a 
luat hârtia și a sărutat-o. 

— O întrebare, MP. 

— Ce anume? 


145 


— În timpul minunatei mele reprezentații, n-ai stat cu privirea 
în carte să urmărești textul. Deci de unde știi că l-am recitat 
corect? 

— L-am mai citit. De multe ori. 

— De ce n-ai zis așa, omule? 

— Pentru că uitasem. 

Apoi a luat-o din loc. Mergea la vale, iar pământul se învârtea 
în jurul lui, trăgându-l ușor într-o parte. Căldura care se ridica 
din asfalt transforma împrejurimile într-o perdea topită și 
unduitoare. Doi mecanici de la atelierul auto mânuiau niște 
unelte pneumatice zgomotoase, desfăcând șuruburile de la 
jantele unui Magnum sângeriu, iar în bătaia soarelui, transpiraţia 
de pe spinările lor arămii părea un strat de lac. 

Privirea lui Geiger a fost atrasă de un reflex luminos. A întors 
capul și a văzut un Lexus cu geamuri fumurii înaintând ușor pe 
stradă. Geiger s-a ghemuit în spatele unei mașini parcate și a 
urmărit Lexus-ul trecând prin dreptul lui și oprindu-se la 
avanpostul Domnului Memz. Geamul șoferului a coborât, 
eliberând un norișor de fum din interiorul mașinii. Apoi a ieșit o 
mână care ţinea o bucată de hârtie lucioasă, cu latura de vreo 
cincisprezece centimetri. Domnul Memz s-a aplecat în faţă și s-a 
uitat cu atenţie la hârtia care strălucea în soare. Buzele 
veteranului s-au mișcat, dar Geiger n-a auzit ce-a spus. 

Geamul fumuriu s-a ridicat, iar Lexus-ul a luat-o din loc. 
Geiger și-a amintit că în asigurarea auto din portofelul lui Hall 
scria că avea un Lexus, dar nu mai ţinea minte ce culoare. 
Memoria pur și simplu nu-i putea livra informaţia. A urmărit 
mașina virând pe bulevardul Amsterdam și dispărând din 
câmpul lui vizual, după care s-a întors repede la veteran, 
aplecându-se la urechea lui pe la spate. 

— Domnule Memz. 

Veteranul a tresărit de parcă ar fi auzit pe cineva strigând: 
„Bombă!” 

— Dă-o-n pizda mă-sii de treabă, omule! a zis el, întorcându- 
se. Să nu mi te mai furișezi pe la spate! 

— Trebuie să te întreb ceva, a zis Geiger. 

Spinarea Domnului Memz s-a ridicat și a coborât: 

— MP, cred că-mi placi mai mult atunci când îţi ţii gura. 

— Lexus-ul. Ce voia șoferul? 


146 


— Mi-a arătat o fotografie cu cineva care semăna grozav cu 
tine. M-a întrebat dacă l-am văzut prin zonă și mi-a zis că-l 
cheamă Geiger. Așa te cheamă, MP? Geiger? 

De unde făcuseră rost de o fotografie cu el? Geiger a simţit că 
iarăși îi sunt puse la încercare cusăturile și-așa șubrezite - cu 
cât lumea pătrundea mai mult înăuntrul său, cu atât acestea se 
lărgeau mai mult. 

— Ce i-ai zis? 

Domnul Memz și-a scărpinat bărbia cu unghia degetului mare: 

— „N-am să ofer nicio informaţie și n-am să iau parte la nicio 
acțiune care ar putea dăuna camarazilor mei.” 

— Poftim? 

— Articolul patru din codul de conduită, omule. Să nu-ți 
trădezi camarazii, i-a zâmbit veteranul. l-am zis individului că nu 
te-am văzut niciodată. 

Când s-a îndreptat de spate, Geiger a văzut în faţa ochilor o 
imagine dublă, cu margini estompate, a Domnului Memz. Ştia ce 
însemna asta și ce avea să urmeze. 

— Mulţumesc, a zis el, apoi a pornit spre casă. 

— Auzi, MP! l-a strigat veteranul. Să știi că individul are ochi 
de trăgător de elită! Îi recunosc imediat, omule, așa că ai grijă 
de curu’ ăla al tău de slăbănog! 

e 

Primul lucru pe care l-a văzut după ce a format codul de la 
intrare și a pășit în casă a fost că băiatul stătea la biroul său și 
că avea deschise în faţă trei dintre dosarele negre. 

Ezra s-a întors ușor spre el, cu ochii scânteind. 

— Cu asta te ocupi? Cu asta? 

Presiunea din capul lui Geiger devenise aproape insuportabilă, 
dar a avut suficientă prezenţă de spirit cât să activeze alarma. 

— Ce-i în neregulă cu tine? a strigat băiatul, ridicându-se de 
pe scaun. 

Își ieșise din minţi și avea un aer înfricoșat - trupul și mâinile i 
se bălăbăneau ca o păpușă cu resort care tocmai a țâșnit dintr-o 
cutie de cadouri. Mișcările băiatului lăsau dâre tremurătoare în 
câmpul vizual al lui Geiger. 

— Nu mai spune nimic acum, i-a cerut Geiger, auzindu-și 
vocea ca și când ar fi venit de foarte departe. 

Simţea cum se apropie. Deja îi apăruseră luminiţele în faţa 
ochilor. Cărţile de specialitate numeau acest fenomen „aură” - o 


147 


formă rară de prevestire a unei migrene, cu efect deformant 
asupra vederii. 

— Dacă cu asta te ocupi, pe mine de ce m-ai cruțat? 

Băiatul deja ţipa, vocea devenindu-i și mai ascuţită din pricina 
volumului ridicat. Vorbele lui spintecau asemenea unui cuţit. 

— Nu mai vorbi, a repetat Geiger. 

Apoi a dat să se apropie de el, dar mișcarea i-a provocat o 
ameţeală foarte puternică și s-a oprit. Işi auzea propria 
respiraţie vuindu-i în urechi de parcă ar fi fost a unui străin ce 
stătea în spatele său. A lăsat pungile pe podea și s-a întors spre 
etajera cu CD-uri: trebuia să pună niște muzică înainte să intre 
în cămăruţă. A încercat să se concentreze asupra nenumăratelor 
carcase strălucitoare, dar cea mai mică răsucire a ochilor în 
orbite făcea ca titlurile de pe cotoarele lor să devină 
indescifrabile. Intensitatea aurei o depășea pe a tuturor celor de 
până atunci - toate particularităţile acestei stări erau 
exacerbate: gradul de deformare, descompunerea luminii sub 
forma unor steluțe, transformarea simetriei în haos și flux 
continuu. Când a întins mâna spre etajeră, asaltul a început - în 
craniu, chiar lângă calotă, i s-a declanșat un dispozitiv incendiar 
ce împrăștia tentacule subţiri și incandescente înspre partea din 
spatele globilor oculari. 

Dar Ezra, a cărui frică scăpase de sub control, încă nu 
terminase. 

— De ce m-ai salvat? a ţipat el. 

— Încetează! a strigat şi Geiger, apoi migrena l-a izbit cu 
toată forța. 

A scos un urlet înfiorător și a căzut în genunchi, ca și când ar 
fi fost lovit în moalele capului. 

Ezra a făcut un pas în spate, sprijinindu-se de birou: 

— Ce... Ce-ai păţit? 

Geiger a început să se legene, strângându-și tâmplele între 
palme, după care a scos niște sunete care ar fi putut fi un 
cuvânt. 

— Îmi pare rău! a zis băiatul. Îmi pare rău! Te rog, nu-ţi vărsa 
furia pe mine! 

Geiger a pornit de-a bușilea spre micul său sanctuar cu 
oglinzi, simțind cu buricele degetelor incrustaţiile fine ale 
podelei și strângând pleoapele cu putere ca să se ferească de 
lumină. A întins mâna dreaptă până la ușa cămăruţei, a răsucit 


148 


clanța rece de alamă și s-a târât înăuntru. Apoi a închis ușa în 
urma lui și s-a lăsat copleșit de beznă. 

Încetul cu încetul, a reușit să-și dea seama că îl striga Ezra. 

— Geiger! Zi ceva! 

— Muzică, a reușit el să spună cu glas răgușit. Pune niște 
muzică. 

Stătea ghemuit în întuneric, cu braţul drept îndoit sub cap, iar 
cu cel stâng strângându-și genunchii la piept. Simţea că-i arde 
creierul. Ceva cedase. Durerea era înfiorătoare, iar acum avea 
un chip. Geiger o putea vedea: era o fantomă care, încetul cu 
încetul, căpăta trup. 

Apoi s-a auzit muzica. O succesiune de note elegante, 
melancolice și consolatoare. A închis ochii și a început să vadă 
petele colorate ale sunetelor, simţindu-le gustul pe măsură ce 
se revărsau peste el ca o ploaie rece, răcorindu-i focul din 
minte. 

e 

Când Ezra îl auzise pe Geiger cerându-i să pună muzică, 
primul lui impuls fusese să se apropie de etajera cu CD-uri, dar, 
zărindu-și vioara, a virat brusc spre canapea. Acum stătea lângă 
ușa cămăruţei, plimbând arcușul pe deasupra corzilor cu degete 
tremurânde. Cuibărită sub bărbie, vioara era mai mult decât o 
consolare pentru el - era un balast esenţial, greutatea unui lucru 
benefic și familiar, care îi putea oferi siguranţă în mijlocul 
furtunii stârnite în jurul său. A închis ochii și, în timp ce cânta, și- 
a dat seama că și el avea nevoie de muzică pentru a-și calma 
durerea și pentru a-și redobândi pacea interioară. 


14. 


Harry se ferise întotdeauna de sălile de internet. Nu voia să 
aibă alături pe cineva care ar fi putut arunca un ochi la ce făcea. 
Și nici nu avea încredere în rețelele din astfel de săli, chiar dacă 
erau prevăzute cu sisteme de protecţie. Dar ajunsese într-o 
situaţie disperată, așa că acum stătea pe un scaun din 
Charlotte's Web Café, având în faţă un laptop. Lily era în stânga 
lui, scoțând cu degetele ei fusiforme bucățele de nucă dintr-o 
brioșă și ducând-o pe fiecare în dreptul ochilor, asemenea unui 


149 


căutător de aur ce își admiră pepita strălucitoare de curând 
găsită. 

Afară, soarele era ca o ostie albă și fierbinte ce transforma 
orașul într-un adevărat creuzet. Era genul de căldură care 
transformă claxonul unui șofer într-o insultă și o încruntătură, 
într-o ameninţare. Dar sala era prevăzută cu aer condiţionat, 
ceea ce-l făcea pe Harry să treacă cu vederea jazzul anemic ce 
se prelingea din difuzoarele montate pe pereți. lar cafeaua pe 
care o cumpărase de la asiaticul din spatele tejghelei nu era 
deloc rea. 

Harry a sorbit din cafea și a ţinut-o în gură, gândindu-se la 
cum să-și formuleze rugămintea către Geiger. Se conectase la 
AOL Messenger cu numele de utilizator CARCOTAS și verificase 
statutul lui GGGG. Geiger era online. Ce să-i scrie? O variantă ar 
fi fost: „Simt c-o iau razna, omule. Am dureri peste tot și car 
după mine o nebună, iar căcaţii ăia sunt pe urmele mele. Spune- 
mi unde stai”. Cum de era posibil așa ceva? Nici măcar nu știa 
unde locuia singurul om pe care îl considera tovarășul lui. 

Se gândise să-l sune pe Carmine să-i ceară o mână de ajutor, 
sau măcar un loc unde să se ascundă, dar individul îi dădea fiori. 
Ultima oară îl văzuse cu un an în urmă, în timpul unei ședințe. 
Subiectul pe care i-l adusese lui Geiger îi furniza lui Carmine 
corpuri sanitare pentru băile câtorva clădiri aflate în 
proprietatea sa, iar Carmine aflase de la cineva că - după cum îi 
explicase el însuși lui Harry - „ticălosului îi place ca în loc de 
«recondiționat» să zică «nou»”. Subiectul cedase după doar 
câteva minute, timp în care Carmine urmărise ședința sorbind 
niște chartreuse verde VEP*! - o sticlă costa nu mai puţin de o 
sută optzeci și cinci de dolari. După ce Harry reîmpachetase 
subiectul pentru a fi transportat înapoi la una dintre casele pe 
care Carmine le folosea drept ascunzători, acesta venise la el, îl 
bătuse ușor pe umăr și îi spusese: 

— Harry, Harry. Geiger al nostru e o minunăţie, nu-i așa? E ca 
și când ai urmări o partidă de șah pe un ring de box. 

— Frumos zis. 


51 Sort de lichior obţinut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante, care 
apoi se distilează, se amestecă cu sirop de zahăr, se îmbuteliază și se păstrează mai 
mult timp pentru desăvârșirea aromei. Acronimul VEP vine de la Vieillissement 
Exceptionnellement Prolongă („învechire extrem de lungă”). 


150 


— Kasparov și Muhammad Ali într-o singură persoană. Un 
adevărat geniu! 

Harry încă își amintea chicotitul cu care Carmine încheiase 
schimbul acela de replici - era la fel de catifelat și de minuţios 
gândit precum batista care îi ieșea din buzunarul de la piept. 
Pentru Harry, Carmine era dovada vie că unii oamenii făceau 
exact ce voiau și obțineau tot ce-și doreau, de obicei pentru că 
aveau un ochi în ceafă, o rezervă aparent inepuizabilă de șișuri 
și ași în mânecă și niciun scrupul în a le folosi. 

În clipa aceea, singura persoană la care putea apela Harry era 
Geiger. În ciuda ieșirii lui ciudate de cu o zi înainte, care 
azvârlise lumea lui Harry de pe axa ei obișnuită, Geiger încă era 
singura lui speranţă, singura mână care îl putea opri din căderea 
liberă pe care o începuse. Nu-l mai avea decât pe Geiger. 

Degetele lui Harry s-au apropiat de tastatură. 

e 

Ezra era în continuare atât de speriat, încât nu putea sta 
locului. Se plimba prin apartamentul lui Geiger, uitându-se la 
modelul alambicat al podelei ca să-și controleze panica. Geiger 
stătea în cămăruţă de multă vreme: CD-playerul deja terminase 
o sonată de Honegger și ajunsese la jumătatea Sonatei în mi 
minor a lui Faure. Dar băiatul habar n-avea dacă muzica îl ajuta 
în vreun fel pe Geiger: atacul fusese atât de brusc și de violent, 
încât i se părea foarte probabil ca rezultatul său să fie moartea. 

Ezra a deschis ușa cămăruţei. Poziţia fetală în care stătea 
Geiger îl împiedica să vadă dacă mai respira, așa că băiatul l-a 
atins ușor cu vârful adidasului pe fluierul piciorului. Braţul stâng 
al lui Geiger s-a încordat imediat, strângându-și și mai mult 
genunchii la piept - s-a ghemuit ca un gândac ce așteaptă un 
atac iminent. 

— Dormi? a întrebat Ezra în șoaptă. 

A pășit înăuntru și s-a așezat lângă Geiger. S-a sprijinit de 
perete și s-a uitat la propria sa reflexie în oglindă. Așa era și 
tatăl lui - o imagine vizibilă, dar imposibil de atins. O prezenţă 
de două săptămâni pe an, o voce la telefon sau un partener de 
conversații pe Messenger. Ezra a simţit pe spate un puseu de 
căldură, pricinuit parte de furie, parte de teamă. S-a întrebat 
unde era tatăl său. Își dorea să fi murit, dar, în același timp, se 
ruga să fie teafăr. Îl ura pentru egoismul de care dăduse 


151 


dovadă. Tocmai egoismul tatălui său îl vârâse în acea cămăruţă 
și trimisese pe străzi monștrii care îi adulmecau mirosul. 

Ezra s-a ridicat în picioare, având grijă să nu-l miște pe 
Geiger, apoi s-a dus iarăși la biroul lui și s-a așezat în fața 
computerului. Iconul de la AOL Messenger i-a făcut cu ochiul din 
josul ecranului. A dat clic pe el, s-a conectat ca „musafir” și i-a 
trimis un mesaj lui SefuCelMare, numele de utilizator pe care îl 
folosea tatăl său. 

Ezra a aruncat o privire spre silueta ghemuită și întunecată a 
lui Geiger, apoi a tastat: 


MUSAFIR: sunt eu, baiatuEZ. Unde ești? 


A dat clic pe butonul „trimite” și s-a lăsat pe spate, uitându-se 
țintă la ferestrele acoperite cu scânduri din faţa lui. Nicio rază de 
soare nu trecea printre ele, și doar stafiile celor mai stridente 
sunete de afară reușeau să treacă prin izolaţia care căptușea 
pereţii. 

Bipul unui mesaj proaspăt primit l-a făcut pe Ezra să se 
îndrepte de spate. A inspirat adânc și s-a uitat pe ecran. Mesajul 
era afișat cu caractere grotești*? în fereastra din dreapta sus. 


CARCOTAS: salut, sunt eu. 


Cârcotaș? Ezra s-a lăsat iarăși pe speteaza moale a scaunului. 
Cine era Cârcotaș? Salutul era personal, ba chiar intim. A întins 
mâinile spre tastatură, dar n-a atins-o cu degetele, întrucât nu 
reușea să se concentreze. Preţ de câteva clipe, aproape că i s-a 
făcut greață de frică - pentru el, pentru tatăl lui, pentru omul 
din cămăruţă. Oare ce avea să facă dacă Geiger nu s-ar mai fi 
trezit? Ezra habar n-avea în ce parte a orașului se afla, dar știa 
sigur că Geiger încuiase ușa formând un cod pe tastatura 
dinăuntru. 

Ezra a inspirat adânc și a coborât degetele pe taste. 


Harry se uita ţintă la mesaj. 


GGGG: cine ești? 


52 Caractere grotești: litere de tipar fără talpă, având linii de grosime egală. 
152 


Era o nouă absurditate, genul de glumă cosmică pe care 
numai un zeu mărunt, cu prea mult timp liber, ar fi fost în stare 
s-o facă. Harry era atât de uimit, încât, fără să-și dea seama, a 
zis cu voce tare: 

— Ce pula mea? 

Ceilalţi clienţi au întors capul imediat, căutându-l din ochi pe 
bădăran. Ba chiar și Lily a lăsat baltă Proiectul Brioșa, ridicând 
privirea și lingându-și degetele ca un motan care își curăţă 
labele. Dar Harry nu i-a luat în seamă pe cei care se holbau la el, 
ci a început să tasteze: 


CARCOTAS: cine sunt eu? cine esti tu? 

GGGC: nu-s geiger. pe mine ma cheama ezra 
CARCOTAS: pustiu care a fost răpit? 

GGCG: da. tu cine esti? 

CARCOTAS: harry. prietenul lui geiger. el unde e? du-te 
si cheama-l. imediat 

GGGG: doarme 

CARCOTAS: trezeste.-l 

GGCG: mi-e teama. a patit ceva. ceva grav 
CARCOTAS: adica? 

GGGG: era inspaimantator. a avut un fel de atac 
CARCOTAS: atac? 

GGGG: tipa si facea urat. a cazut în genunchi, avea 
dureri ingrozitoare, parca orbise, apoi s-a tarat pana la 
o camaruta si s-a culcat pe podea 


Harry s-a oprit. Oare Geiger făcuse un accident vascular 
cerebral? Sau un infarct? Sau poate o criză de epilepsie? Dar, 
chiar în timp ce se întreba ce se întâmplase, Harry și-a dat 
seama că nu-l surprindea deloc faptul că Geiger avusese un fel 
de criză. Episodul din camera de ședințe și decizia de a-l lua pe 
puști cu el nu fuseseră decât un fel de preambul. De ani de zile, 
Harry se gândea la Geiger ca la un om a cărui putere uriașă era 
egalată doar de greutatea poverilor care îi apăsau sufletul. 
Oare, în cele din urmă, acestea reușiseră să-l îngenuncheze? 
Imediat după ce și-a pus întrebarea, Harry și-a dat seama că 
aștepta acest moment de mult timp. 

A continuat să tasteze. 


CARCOTAS: atunci vin acolo, unde esti? 

GGGG: cum adica? sunt acasa la geiger 

CARCOTAS: da, stiu. dar unde sta? 

GGGG: nu știu. eram legat la ochi cand m-a adus aici, 
si toate ferestrele-s acoperite cu scanduri, nu pot sa 
vad afara, dar cum de nu stii unde sta? am crezut ca 
esti prieten cu el 


Harry a scotocit în dulapul unde își păstra stocul limitat de 
răbdare și a descoperit că era aproape gol. Avea nervii întinși la 
maximum și era sătul până peste cap atât de situaţia în care se 
afla, cât și de porcăriile pe care le făcuse de-a lungul timpului. În 
plus, ori de câte ori avea de-a face cu copii, îl apucau pandaliile. 
Felul lor deschis de-a fi îl făcea să se simtă stângaci și lipsit de 
naturalețe. Pentru el, discuţia cu băiatul era ca mersul pe funie. 


CARCOTAS: uite ce, pustiule. stiu ca ești speriat, si te 
inteleg. dar chiar sunt prietenul lui. atat doar ca n-am 
fost niciodata pe la el. tii minte ca mai era cineva cu el 
când te-a bagat in mașina? eu eram 

GGGG: bine. dar cum o sa ma gasesti? nu știu unde 
sunt și sunt incuiat inauntru 

CARCOTAS: o sa ma gandesc la o solutie 

GGGG: grabeste-te 


Cu un aer enervat, Harry a izbit masa cu palma, iar bufnitura 
s-a auzit în toată sala. Lily a tresărit, și capetele s-au întors 
iarăși în direcţia lui. 

— Doamne Dumnezeule! a zis el printre dinţi. 

Asiaticul de la biroul de primire s-a apropiat de el cu un aer 
ameninţător, scărpinându-și cu degetele pătate de espresso 
barba care îi încadra încruntătura. 

— Faceţi prea mult zgomot, domnule, a zis el. Mult prea mult. 

Harry nu i-a răspuns, ci a rămas în continuare cu ochii aţintiţi 
spre ecran. 

— Hei, domnule, m-aţi auzit? 

Harry a ridicat capul, cu măselele strânse. Un singur cuvânt i- 
a scăpat printre dinţi: 

— Da? 

— Faceţi prea mult zgomot. 


154 


— Serios? Îmi pare rău. 

— Deci nu mai ţipaţi, a zis supraveghetorul. Oamenii nu vor 
să audă așa ceva. Da? 

Harry a pus palmele pe masă și a inspirat adânc: 

— Te-am auzit. Să nu mai ţip. Am înţeles. 

— Bine, a răspuns asiaticul, apoi s-a aplecat spre sora lui, 
care era acoperită cu un strat de firimituri de la gură până în 
poală. Și, doamnă, aţi putea fi un pic mai atentă? a întrebat-o el, 
orientând atenția inexistentă a lui Lily spre un afiș de pe perete: 
„VĂ RUGĂM SĂ ŢINEŢI MÂNCAREA DEPARTE DE COMPUTERE”. 
Da, doamnă? Vă mulțumesc foarte mult. 

Harry s-a ridicat de pe scaun, apropiindu-și fața la doar câţiva 
centimetri de a supraveghetorului. Dintr-odată, se înfuriase atât 
de tare, încât se simţea ușor ca un fulg, aproape ameţit de 
răutate. 

— Uite ce, frate! O să termin cât pot de repede, fără să mai 
scot niciun sunet, apoi o să plecăm. Dar nu vorbi cu ea! 

Asiaticul și-a însoţit răspunsul cu un zâmbet discret și curios: 

— Mă ameninţaţi? Pentru că, domnul meu, la cum arătaţi, n-ar 
trebui să ameninţaţi pe nimeni. 

Harry a dus mâna la faţă - uitase cât de ciomăgit era. Accesul 
de furie i s-a curmat brusc, fiind înlocuit de un val de confuzie și 
rușine. 

Laptopul i-a atras atenţia cu un clinchet vesel. 


GGGG: mai esti acolo? 


Auzind sunetul acela, Lily a început să cânte: Rock cu clinchet 
de clopotel, clinchet de clopotel...” Nu i se mișcau decât buzele 
mari și palide, iar privirea ei fixă și trupul imobil contrastau în 
mod bizar cu melodia. 

Supraveghetorul s-a uitat la Lily, apoi s-a întors spre Harry: 

— Ce-i în neregulă cu ea? 

— Ți-am zis s-o lași în pace, da? 

Dar o sinapsă din creierul surorii lui a dat rateu, iar Lily a 
început să cânte mai tare, și, pe măsură ce volumul creștea, 
trupul ei s-a ridicat încet de pe scaun, legănându-se ușor. 

— E drogată sau ce-are? a întrebat asiaticul. 


53 Vers din piesa Jingle Bell Rock („Rock cu clinchet de clopoțel”), interpretată pentru 
prima oară de Bobby Helms, în 1957. 


155 


— Da, s-a drogat cu viaţă, a zis Harry. lar acuma, o să-mi 
termin conversaţia pe Messenger, și dup'aia o să plecăm, da? 

Când a ajuns aproape de sfârșitul melodiei, Lily a ridicat 
mâinile în aer și a terminat apoteotic: Asta-i rock-ul cu clinchet 
de clopotel! 

Această ultimă izbucnire a făcut-o să-și piardă echilibrul și, în 
încercarea de a se redresa, mâinile ei s-au apropiat de masă, 
vărsând cafeaua lui Harry pe laptopuri. 

— Gata, pân-aici! a zis supraveghetorul. Trebuie să părăsiţi 
sala. Amândoi. 

În timp ce asiaticul a dat fuga după o cârpă, Harry a înhăţat-o 
pe Lily și pus-o la loc pe scaun: 

— Stai jos! Și să nu mai faci nicio mișcare! 

e 

Aşteptând răspunsul lui Harry, pe Ezra l-a cuprins panica. S-a 
ridicat în picioare și s-a îndepărtat de computer. Voia să dea din 
picioare și să urle, dar, dacă ar fi făcut asta, ar fi putut trezi 
monstrul din cămăruţă. Nu credea că Geiger era un monstru, 
dar era sigur că adăpostea unul înăuntrul său. Ezra îi simţise 
furia atunci când îl îngenunchease pe Geiger, și de aceea nu 
voia să-l stârnească. 

Încercând să-și stăpânească spaima, s-a îndepărtat de birou și 
a văzut cele două pungi pe care Geiger le lăsase pe podea, 
lângă etajera cu CD-uri. A luat-o de jos pe cea cu logoul Burger 
King, a vârât mâna în ea și a scos un hamburger. Din două 
mușcături a dat gata jumătate din el, lăsând bărbia în piept, 
cuprins de o plăcere narcotică, dar în clipa următoare a ridicat 
brusc capul. 

— Bonul! a strigat el, iar strigătul său a fost un adevărat 
„Evrika!” 

A rupt punga de hârtie, împrăștiind cartofii prăjiţi pe podea. 

— Bonul... Unde e bonul? 

Dar nu l-a găsit. Apoi a înhăţat punga de la farmacie și a 
răsturnat-o. Din ea au căzut mai întâi un flacon de Advil, apoi o 
bucăţică de hârtie albă, plutind ușor spre podea. Ezra a înhăţat- 
o din zbor și s-a uitat repede la datele imprimate pe ea. 

— Ura! a zis el, după care s-a năpustit spre birou. 

e 
Asiaticul s-a întors și a început să șteargă cafeaua cu o cârpă: 
— V-am zis să plecaţi, nu? 


156 


— Lasă-mă niţel în pace, frate, i-a răspuns Harry. Cinci 
minute. Doar de-atâta am nevoie. N-o să mai facă nimic nasol. 

— Plecaţi! 

— Trei minute. 

— Acuma, a zis asiaticul și, ca să pună ordinului un semn de 
exclamare, a dus violent mâna cu arătătorul întins spre butonul 
de start al laptopului. 

Dar mâna lui Harry i-a înhăţat antebraţul și l-a oprit la timp - 
își dădea seama că se afla la doar o strânsoare de mână 
distanţă de dezastru. 

Asiaticul s-a uitat la el cu gura deschisă: 

— Dă-mi drumul la mână, altfel chem poliţia. 

— Mai lasă-mă să trimit un rând, frate! Un singur rând. 

— Pleacă naibii de-aici! Și ia-o și pe Domnișoara Clinchet-de- 
clopoțel! 

Individul deja începuse să ţipe, dar peste vorbele lui s-a 
suprapus un clinchet care l-a anunţat pe Harry că primise o 
nouă replică. 


GGGG: sunt undeva in apropiere de farmacia la vida, 
de pe bulevardul amsterdam, nr 1474 


Harry a dat să scrie ceva, însă, până la urmă, degetul 
asiaticului și-a atins ţinta, iar ecranul s-a întunecat. 

— Afară! Amândoi! 

Harry a luat-o pe Lily de mână și a ridicat-o de pe scaun, apoi 
au pornit spre ușă, schiloditul conducând-o pe neajutorată. Insă 
Harry se simţea ușurat: acuma, avea o adresă, un loc unde să 
se ducă. 

e 

Ezra stătea la biroul lui Geiger, uitându-se ţintă la ultima linie 

din fereastra de Messenger. 


CARCOTAS s-a deconectat și nu poate primi mesaje offline. 
S-a dus să ia hamburgerul pe jumătate mâncat, după care s-a 
așezat iarăși pe scaun. Motanul s-a apropiat de el și i s-a 


ghemuit în poală. Ezra mânca cu o mână, iar cu cealaltă 
mângâia motanul - și refuza să plângă. 


157 


15. 


Cafeaua lui Mitch se răcise. Bea cafea la orice oră din zi și din 
noapte, dar n-o suporta rece. Când își pierdea căldura, sigur se 
întâmpla ceva cu laptele și cele trei pliculeţe de zahăr pe care le 
punea în ea, pentru că rămânea cu un fel de peliculă pe limbă, 
făcându-l să și-o frece înainte și înapoi de marginile dinţilor de 
sus. 

A vărsat cafeaua pe fereastră și s-a uitat pe ecranul 
aparatului cu ajutorul căruia localiza dispozitivul de urmărire. 
Boddicker și sora lui încă erau în restaurant, stabilind un nou 
record mondial pentru cel mai lung mic dejun. Sau poate că 
Boddicker bea pe îndelete o cafea, așteptând intervalul orar în 
care restaurantul făcea reduceri. Unde mai pui că probabil era 
sleit de puteri - la cum arăta, nu încăpea dubiu că încasase 
câteva lovituri zdravene când se încăierase cu Ray. 

Cu ani în urmă, când îl cooptaseră pe Ray, lui Mitch nu-i 
trebuiseră mai mult de cinci minute să-l citească: pulă mare, 
creier mic și nicio măsură de precauţie. Dacă îi despicai ţeasta, 
probabil că în locul lobilor frontali ai fi găsit tărâțe. Dar Mitch n- 
avea nicio problemă cu Ray - individul era înzestrat cu 
instinctele unei bășini, dar știa să-și facă treaba. 

Deși Mitch avea încredere în imaginea pe care și-o făcuse 
despre Ray, pe Hall încă îl găsea enigmatic, chiar dacă lucra cu 
el de mulți ani. Mitch își reprezenta viaţa ca pe un meci de 
fotbal, cu X-uri și O-uri desenate pe o tablă, și încerca să 
citească acţiunile oamenilor la fel cum coordonatorul atacului și 
cel al apărării se străduiesc să descifreze schemele tactice ale 
celeilalte echipe și să reacționeze la ele. În cazul lui Hall, X-urile 
și O-urile îi spuneau tot felul de lucruri, dar acestea nu erau 
întotdeauna adevărate. De obicei, mobilurile din spatele 
acţiunilor și deciziilor lui Hall îi scăpau cu desăvârșire. 

Hall nu era suma părţilor sale. Nu era nici pe departe un tip 
convenţional, dar întotdeauna respecta eticheta vestimentară - 
de exemplu, niciodată nu-l vedeai fără o cămașă încheiată până 
sus. Spunea glume extraordinare, dar rareori râdea la poantele 
altora. De obicei, făcea lucrurile potrivit tipicului, cu toate că îl 
disprețuia în mod vădit. Intotdeauna avea grijă de partenerii lui, 
deși îi displăcea să le păzească spatele. Și era foarte bun la ce 


158 


făcea, însă părea să nu-și agreeze meseria. Hall era un fel de 
anti-Ray, iar pentru Mitch asta însemna că nu putea să aibă 
încredere în el. 

Mitch a băgat mâna în rucsacul de pe podea, a scos un baton 
energizant Nitro Tech și a mușcat din el. Nu mergea nicăieri fără 
să aibă la el câteva astfel de batoane. În meseria lui, nu știai 
niciodată când apucai să iei o masă ca lumea, unde mai pui că, 
atunci când, în cele din urmă, te așezai la masă, n-aveai de 
unde ști ce ţi se punea în farfurie. Existau prea multe porcării pe 
lumea asta - în mâncare, în apă, în ziare, în filme, în 
organismele și în minţile oamenilor. Mitch se străduia să 
mănânce sănătos și să rămână suplu. De cinci-șase ori pe zi, își 
prindea cu degetele pielea de pe șolduri să vadă dacă nu cumva 
începuse să pună grăsime pe el. 

Acum, își dorea să nu fi vărsat cafeaua. Batonul ar fi alunecat 
mai ușor cu cafea, iar bucățelele lui nu i s-ar mai fi lipit de 
gâtlej. Mitch a văzut toneta unui vânzător de mâncare pe 
bulevardul Columbus și era sigur că, dacă ar fi dat o fugă până 
acolo, clienţii care se uitau pe ferestrele restaurantului nu l-ar fi 
putut observa. Trebuia neapărat să bea ceva. S-a uitat încă o 
dată la punctul luminos al dispozitivului de localizare, a coborât 
din taxi și a pornit spre vânzătorul ambulant. Aruncând o privire 
spre ferestrele scăldate în soare ale restaurantului, a parcurs în 
grabă cei câţiva pași până la toneta cu mâncare. Proprietarul 
tuciuriu al gheretei stătea deasupra unui aparat de gătit din 
care ieșeau aburi, iar barba și fruntea îi străluceau de 
transpiraţie. Mitch s-a poziționat în așa fel încât toneta să-l 
ascundă de privirile celor din restaurant. 

— O sticlă de apă, a zis el. 

— Nu mai am apă, șefu'. Mi-au furat toate sticlele într-o 
intersecție. 

Mitch a dat ușor din cap. Felul în care vânzătorul lungea 
vocalele dădea de înțeles că era de undeva din Orientul Mijlociu 
sau poate chiar de mai departe. Iranian, libanez, irakian sau 
poate chiar israelian. Nu c-ar fi contat. 

— Grea slujbă, nu? a zis Mitch. 

— E-n regulă. Acasă te fură și mai rău. Și te fură tot timpu’. 

— Da? Acasă, adică unde? 

— La Damasc. 

Mitch iarăși a încuviinţat din cap - îi plăcea să aibă dreptate. 


159 


— Dă-mi un Red Bull, a zis el. 

— Da, șefu', un Red Bull. 

Vânzătorul a vârât mâna într-un recipient plin cu gheaţă și a 
scos o cutie de Red Bull. Mitch i-a dat banii, a desfăcut cutia și a 
luat o gură. Din locul în care stătea, avea o perspectivă destul 
de bună asupra restaurantului: vedea cam trei sferturi din 
separeuri și din clienţii așezați la mese, dar nu-i vedea nicăieri 
pe Boddicker sau pe sora lui ţicnită. Dintr-odată, a simţit că-i 
crește pulsul, și nu era din pricina megadozei de cafeină din 
băutura energizantă. l|ncepea să simtă cum îi zvâcnesc 
tâmplele. 

A aruncat o privire spre dubiţa parcată chiar în faţa 
restaurantului, apoi a văzut un camion de aprovizionare venind 
pe bulevardul Columbus. Mitch l-a folosit drept camuflaj când a 
trecut prin dreptul lui și a traversat cu pași mari, oprindu-se în 
dreptul dubiţei. Prin geamurile ei, putea să se uite în restaurant 
fără să fie văzut. 

— Băga-mi-aș pula! a zis el printre dinţi. 

Apoi a scos mobilul și a apăsat pe două butoane. 

— Mada? s-a auzit vocea lui Hall la jumătatea primului sunet de 
apel. 

— l-am pierdut, a zis Mitch. 

Tăcerea lui Hall era foarte apăsătoare. 

— De cât timp? 

Obrajii lui Mitch s-au crispat: 

— Nu știu. 

— Trei întrebări, a zis Hall, ca să fiu sigur că te-am înţeles. 

Mitch știa că cele trei întrebări aveau să fie, de fapt, afirmaţii, 
fiecare dintre ele urmând să clarifice datele unei situații 
problematice. Dar, în maniera tipică lui Hall, întrebările aveau să 
fie concepute și ca să pună în evidenţă faptul că Mitch o dăduse- 
n bară și era un idiot care nu merita să consume oxigenul 
planetei. 

— Unu, a început Hall. Țintele se aflau în restaurant și luau 
micul dejun? 

— Exact. 

— Doi. Erai parcat lângă restaurant și urmăreai aparatul de 
localizare? 

— Exact. 

— Trei. Atunci cum de-au scăpat? 


160 


— Habar n-am, s-a răstit Mitch. Căcatu' ăsta de aparat zice 
că-s în continuare acolo! 

Vocea lui Hall a coborât ușor, transformându-se într-un fel de 
tors: 

— Mitch, unde ești? 

— La intersecția dintre 76" Street și Columbus. Sunt chiar în 
faţa restaurantului. 

— Am crezut că ești în mașină și te uiţi la ecranul aparatului. 

— Tocmai am ieșit să-mi iau un căcat de Red Bull! Am lipsit 
din mașină două minute și nu mi-am luat ochii de la restaurant 
nicio clipă. 

Pentru Mitch, era ca și când pe ecranul mobilului său ar fi 
apărut imagini în timp real cu Hall. Și-l imagina stând în mașină 
și lovind volanul cu un deget. Probabil fuma o ţigară, al cărei 
filtru stătea înfipt între buzele lui strânse. Și probabil îl avea pe 
Ray în dreapta, schimbând câte o privire cu el. 

— Du-te înapoi în mașină, a zis Hall, și uită-te la aparat. 

— Imediat, a zis Mitch, apoi a luat-o la fugă spre taxi, 
blestemându-l în gând pe Hall pentru maliţia din glasul său. 

Singurul lucru pe care îl ura mai mult decât să nu știe cum stă 
treaba era să arate asta. S-a așezat la volan și s-a uitat pe 
ecranul aparatului. 

— E tot acolo, i-a spus lui Hall. E ca și când dobitocu' ăla ar fi 
cu mine-n taxi și mi-ar sta fix în poală. 

— Du-te în restaurant, pune câteva întrebări, apoi sună-mă 
din nou. 

— Voi unde sunteţi? 

— În West Side, pe 130" Street. 

— Aţi mai recepționat vreun semnal de la mobilu’ puștiului? 

— Nu. 

— Nici de la Boddicker? 

— Nu. 

— De la mama puștiului? 

— Nu. 

Legătura s-a întrerupt. 

— Dă-te-n mă-ta! a bombiănit Mitch. Și dracu’ să ne ia pe toţi! 

e 

Rita a observat mustaţa și părul roșcat imediat ce 
taximetristul s-a apropiat de ușa restaurantului. După ce acesta 
a pășit înăuntru, s-a apropiat de el și i-a zis: 


161 


— la loc unde vrei, dragule. 

— Mersi, da’ am venit doar să caut pe cineva. 

Rita a remarcat imediat vocea tărăgănată, de băiat de treabă, 
a nou-venitului și a observat că scruta fiecare colțișor al 
restaurantului. 

Taximetristul s-a întors spre ea: 

— Acu' ceva vreme, am adus aici un tip și-o tipă, și cred că au 
scăpat niște bani pe bancheta din spate când mi-au plătit cursa. 
Două hârtii de douăzeci. 

— Dumnezeule, un taximetrist cinstit, a zis Rita zâmbind, 
sperând să nu se vadă că juca teatru. 

Mitch i-a întors zâmbetul, ridicând din umeri cu un aer de 
modestie provincială. 

— El avea vreo patruzeci de ani, a continuat Mitch. Era slab și 
părea sleit de puteri. lar tipa era îmbrăcată cu niște pantaloni 
violeţi. Și era cam ciudată, a adăugat el, ducând un deget la 
tâmplă. 

Rita simțea că inima i-o luase razna și a dus mâinile la spate, 
pentru că nu-și putea da seama dacă tremurau sau nu. Individul 
din faţa ei avea un aer cât se poate de sinistru. 

— Hm, a zis ea, după care a făcut o pauză. Nu, nu cred că i- 
am văzut. Probabil că e ziua ta norocoasă. 

S-a străduit să-l privească în ochi, fără să-și poată da seama 
cât de bine își juca rolul, mai ales că expresia taximetristului nu- 
i dădea niciun indiciu. 

— Da, cre' că ai dreptate, a zis el. Pot să mă duc până la baie? 

— Sigur, dragul meu, i-a răspuns Rita, făcându-i semn cu 
degetul mare peste umăr și păstrându-și zâmbetul până când 
taximetristul a luat-o din loc. 

Se simţea un pic ameţită din pricina adrenalinei. A așteptat 
câteva secunde, apoi a întors capul. Individul a luat-o pe hol și a 
dispărut. 

e 

Mitch s-a oprit în fața unei uși decorate cu o stea în cinci 
colţuri, cum sunt cele de pe Aleea Celebrităţilor de la Hollywood, 
deasupra căreia era scris „Angelina”. A ciocănit de două ori, 
apoi a apăsat pe clanţă și a crăpat ușa cât să vâre capul 
înăuntru. Nu era nimeni. Apoi s-a dus la ușa pe care era o stea 
cu numele „Brad” deasupra, a lipit urechea de ea câteva clipe, 
după care a intrat. Cineva lăsase apa rece deschisă. S-a aplecat 


162 


să se uite pe sub ușa cabinei. Era goală. A închis robinetul și s-a 
uitat în oglindă. Ospătăriţa sigur îl minţise, dar oricum n-avea 
nicio importanţă - Boddicker dispăruse. Tipul era tare isteț. Îi 
dusese de nas pe Hall și pe Ray, iar acum îl păcălise și pe Mitch, 
care stătea ca un caraghios în baia unui restaurant și se uita în 
oglindă. 

Mitch a ieșit pe hol și a dat cu ochii peste ce căuta - o ușă 
secundară -, după care a ieșit pe străduţa din spate. Un spălător 
de vase cu pielea arămie stătea sprijinit de perete și fuma o 
ţigara, privind în gol. 

— Has visto un hombre y una mujer vestida de morado salir 
de aqui?** l-a întrebat Mitch. 

Spălătorul de vase a clătinat din cap, iar Mitch a ieșit în strada 
principală, apropiindu-se de taxi. Boddicker îl trăsese în piept și 
reușise să scape, dar Mitch nu-și putea da seama cum. 

e 

În clipa când i-a sunat mobilul, Hall tocmai vira pe bulevardul 
Amsterdam. Ceafa și sternul îl dureau, hamburgerul cu ou prăjit 
pe care îl mâncase hulpav i se răsucea în stomac ca o epavă pe 
fundul oceanului, și, în plus, era furios - nu pe Mitch, nici pe Ray, 
ci pe el însuși. Crezuse că pregătirile pentru acea operațiune 
erau impecabile, dar, începând de duminică, o dăduse în bară 
de șase ori, și asta pentru că, de fiecare dată, citise prost pe 
toată lumea. 

Pe Matheson, care avusese suficient sânge rece cât să fugă și 
să-și lase fiul în urmă. 

Pe Boddicker, care se dovedise a fi mai mult decât mototolul 
care părea să fie. Când se întâlniseră prima oară, Hall nu simţise 
că individul ar fi reprezentat vreun pericol, dar, până la urmă, 
Boddicker îi trăsese în piept de două ori. 

Și pe Geiger, care se dovedise că avea un punct slab. 

A răspuns la telefon: 

— Mda? 

— Au plecat demult, a zis Mitch. Unde vrei să mă duc acuma? 

Hall i-a aruncat o privire lui Ray, care tocmai scotea din 
buzunar un flacon portocaliu de plastic, plin cu pastile. 

— Vino-ncoace. Suntem la intersecţia dintre 133" Street și 
bulevardul Amsterdam. 


54 În spaniolă, în original: „Ai văzut ieșind pe-aici un bărbat și o femeie îmbrăcată în 
violet?” 


163 


— Ajung cât pot de repede. 

Hall s-a lăsat iarăși pe speteaza scaunului. Dacă el și cei doi 
parteneri ai săi ar fi sfârșit folosind același closet pentru tot 
restul vieții - sau, pur și simplu, ar fi fost eliminaţi pentru că nu- 
și duseseră misiunea la bun sfârșit -, totul ar fi fost numai din 
vina lui. ÎI judecase greșit pe Geiger. Iniţial, Hall se gândise să 
apeleze la Dalton - individul era un ţicnit, dar măcar cu el știai 
chestia asta de la început și n-ai fi avut surprize. Și totuși, spre 
mirarea lui, imaginea unui băiat legat de un scaun și scuipând 
sânge dintr-o gură căreia îi lipsea o buză îl făcuse să se 
răzgândească. Acum se gândea că, măcar din acest punct de 
vedere, el și Geiger ar fi putut avea ceva în comun - și că, în 
cele din urmă, această slăbiciune avea să-i înjunghie pe la spate 
pe amândoi. 

Hall s-a întors spre Ray și l-a văzut răsturnându-și două 
pastile în palmă și ducându-le la gura lui ruptă parcă din filmele 
de groază. Au urmat imediat un geamăt și o contracție. Creierul 
lui Ray îi cerea mandibulei să se deschidă, dar mușchii se 
opuneau pentru că sarcina era prea dureroasă. Ray s-a uitat la 
pastile, apoi a întors capul spre Hall. Cuvintele i s-au prelins din 
gură precum supa prea fierbinte, pe care n-o poţi înghiţi. 

— A-ju-tă-mă..., a zis el, făcând semn cu mâna spre gura lui 
hidoasă. 

— Doamne Dumnezeule, a zis Hall, clătinând din cap. 

Ray a mijit ochii umflaţi și vineţi, căpătând înfățișarea unui 
raton furios. 

Hall a luat pastilele din mâna partenerului său, i-a înhăţat 
mandibula și a tras de ea. Din gâtlejul lui Ray a ieșit un răcnet 
ca de urs. Hall i-a azvârlit pastilele în gură și i-a împins 
mandibula la loc. 

Ray a închis ochii și a înghiţit. 

— Mersi, a mormăit el. 


16. 


Când l-a lovit durerea, mintea lui Geiger s-a oprit asemenea 
unui motor electric ce presimte apropierea unei suprasarcini. 
Timpul s-a oprit. Lumea - întreg universul - a încetat să mai 


164 


existe. Nu mai era decât nimicul. Apoi vidul s-a umplut cu o 
viziune din trecut. Nu era atât o amintire, cât o întâlnire în 
prezent. Mintea lui sălășluia simultan în prezent și în trecut. 


Tată! lui îl conducea spre o ușă, ținând în mână o lumânare. 
Tocmai terminase de construit spațiul acela. A deschis ușa: 
camera - dacă putea fi numită așa - avea forma unui pătrat cu 
latura de un metru și douăzeci de centimetri. 

— De acum înainte, ai să dormi aici, i-a spus el băiatului. 

— Dar, tată... E prea mică. 

— Intră și întinde-te. 

— Nu vreau să rămân singur, tată. 

— N-o să fii singur. O să ai muzică. 

Tatăl a ridicat lumânarea și lumina ei a dat la iveală 
casetofonul și cele vreo zece casete de pe podea, iar băiatul a 
pășit înăuntru. 

— Dormi, i-a spus tatăl, trântind ușa. 

Acum, nu mai exista nimic în afară de beznă și respirația 
tremurătoare a băiatului. 

Umblând pe bâjbâite, a dat la o parte casetofonul și casetele, 
apoi s-a întins pe o parte, făcându-se covrig. Tălpile îi erau lipite 
de un perete, spinarea și omoplații atingeau un alt perete, iar 
ceafa, un al treilea. 

Aștepta să vadă ce avea să se întâmple. 

e 

Geiger a deschis ochii și l-a văzut pe Ezra stând în picioare și 
uitându-se la el. 

— Salut, i-a zis băiatul, apoi a ieşit din câmpul său vizual. 

Geiger s-a ridicat în capul oaselor, având sentimentul că 
podeaua și pereții se adaptau eforturilor sale - deși erau solide, 
suprafețele păreau cumva maleabile. In cele din urmă, s-a 
ridicat în picioare, așteptând să-și recapete treptat echilibrul, 
după care a ieșit din cămăruţă. N-ar fi putut spune că dormise, 
iar pierderea involuntară a cunoștinței și suspendarea 
controlului pe care le experimentase erau noi și îngrijorătoare 
pentru el. Regulile migrenelor sale fuseseră încălcate. 
Declanșatorul lor era întotdeauna visul, dar, de data aceasta, 
migrena debutase singură. Geiger și-a dat seama că, începând 
de acum, putea fi atacat dinăuntrul său în orice moment, fiind 
complet neputincios în faţa acestor asalturi. 


165 


A traversat culoarul scurt care ducea spre camera de zi, 
ținând mâinile în aer, ca un om care își croiește drum prin 
întuneric, apoi a virat încet, cu multă grijă, spre birou. Ezra 
stătea pe canapea, cu braţele strânse în jurul genunchilor îndoiţi 
la piept. 

— De ce faci asta? a întrebat băiatul. 

— li determin pe oameni să spună adevărul. Recuperez 
informații. 

Geiger a scuturat o ţigară din pachet, s-a întors spre băiat și a 
văzut vioara așezată pe canapea, alături de el. 

— Tu ai cântat cât am stat în cămară? 

Ezra a încuviinţat din cap. 

— Am crezut c-ai murit, a zis el, scoțând un oftat prelung. 
Mersi pentru mâncare. Și pentru Advil. 

Băiatul se simţea foarte ușurat că Geiger se trezise, și totuși, i 
se părea un tip foarte ciudat. Cum putea fi protectorul lui și, în 
același timp, un torţionar profesionist? 

Geiger stătea în picioare în faţa lui. 

— Ce-i în neregulă cu tine? l-a întrebat Ezra. 

— Nu știu. 

— N-o să ai încă o criză, nu-i așa? 

— N-a fost o criză. 

— Atunci ce? 

— O migrenă. Adică o durere de cap foarte intensă. 

— Ce să zic, mie nu mi s-a părut c-a fost o durere de cap. N-ar 
fi bine să mergi la un doctor? 

— Merg la un psihiatru. 

— Serios? Păi și el știe ce trebuie făcut? 

Ezra s-a străduit să și-l imagineze pe Geiger stând într-o 
cameră, discutând cu un psihiatru despre meseria lui, dar i-a 
fost absolut imposibil. 

Când a văzut că Geiger nu zice nimic, băiatul a continuat: 

— Și eu am fost la un doctor de cap când tata s-a mutat de- 
acasă. M-a dus mama, a adăugat el, ridicând din umerii lui 
slăbuţi. Da’ mi s-a părut foarte plicticos. Era un tip care mă 
întreba tot timpul cum mă simt - adică ce părere am despre 
divorţ, înţelegi -, iar eu nu prea deschideam gura. Așa că cel 
mai mult vorbea mama: zicea că vrea să plecăm în California și 
să mă mute de la profesorul meu de vioară și alte chestii de 
genu’ ăsta. Ea îl întreba: „A fost egoist din partea mea?”, iar el îi 


166 


răspundea: „Tu crezi c-a fost egoist?”, la care ea zicea: „Dar tu 
ce părere ai?” Și uite-așa stăteam cu toţii acolo, iar ei își puneau 
întrebări unul altuia. 

— Mă duc să fumez o ţigară, i-a spus Geiger. 

Apoi s-a apropiat de ușa din spate, a format codul și a ieșit în 
grădină. Gazonul strălucea în soare ca un covor de filamente 
verzi, și a trebui să mijească ochii până să i se acomodeze 
privirea cu lumina orbitoare. Își simţea picioarele ca de cauciuc, 
dar, cât îi vorbise băiatul, vocea acestuia nu fusese bruiată de 
ecouri, iar mișcările lui nu fuseseră însoţite de dubluri ca niște 
stafii. 

S-a așezat pe iarbă, cu spatele sprijinit de copac, apoi și-a 
aprins ţigara. Se gândea la mama băiatului, încercând să-și 
reprezinte viitorul, ca să poată găsi un mijloc de-a ajunge acolo. 
Simţea că îi scapă prea multe lucruri. Hall era undeva prin 
apropiere și, după cum se temea Harry, era limpede că avea 
tehnologia de partea lui. Trenurile, avioanele și autobuzele i se 
păreau prea riscante - era destul de probabil ca Hall și oamenii 
lui să-l urmărească -, iar ideea de a conduce o mașină i se părea 
neînțeleaptă, dată fiind starea în care se afla. Geiger era 
obișnuit să fie stăpân pe mintea și trupul său, dar acum era mai 
degrabă sclavul lor. A-și închipui că n-avea să mai urmeze niciun 
atac dinăuntrul său era o prostie, așa că ar fi fost o adevărată 
imprudenţă din partea lui să încerce să-l ducă pe băiat la mama 
lui - trebuia ca mama să vină la fiul ei. Dar, între timp, trebuia 
să-l ia pe Ezra și să plece de acolo. Și avea nevoie de ajutor. 

Ezra a venit în prag și s-a uitat la Geiger, care stătea complet 
nemișcat sub copac. Poziţia în care stătea i-a amintit băiatului 
de statueta lui Buddha pe care o avea mama lui în grădină, și 
dintr-odată i s-a făcut dor de ea. Și-a amintit-o stând la pian, 
mușcându-și buza de jos și străduindu-se din răsputeri să ţină 
pasul cu el, în timp ce interpretau un duet pentru vioară și pian, 
încercând să nu înjure cu voce tare când făcea o gafă, în timp ce 
el se abţinea cu greu să nu râdă. In momentele acelea, se 
simţea cel mai aproape de ea. Succesiunea - necurmată de 
vorbe - a sunetelor, ţeserea tapiseriei muzicale, schimbul de 
note. 

— Pot să ies? a întrebat Ezra. 

— Da. 


167 


Ezra a coborât cele două trepte, s-a oprit la marginea 
marchizei și a ridicat faţa spre cer. 

— Ce bine e..., a zis el. Și ce s-a întâmplat cu tipul despre care 
am citit în dosar? Victor, parcă așa îl chema. L-ai... ciopârțit? 

— Nu, dar a crezut că am făcut-o, așa că mi-a zis adevărul. 
Fata era legată într-o pivniţă. 

— Deci i-ai salvat viaţa? 

— Am aflat adevărul. Ce se întâmplă apoi nu mă privește. Nu 
e treaba mea. 

— Întotdeauna scoţi adevărul de la ei? 

— Da. Poţi să determini aproape pe oricine să facă aproape 
orice. 

Tonul degajat pe care făcuse această afirmaţie sublinia 
adevărul ei brutal. Ezra s-a întrebat cum învăţțai să devii 
torționar. Erau niște cărți pe care trebuia să le citeşti? Nişte 
filme pe care trebuia să le vezi? Sau o școală unde urmai cursuri 
speciale? 

Motanul a apărut în cadrul ușii, sărind pe balustrada de lemn, 
iar Ezra a început să-i deseneze cerculeţe pe cap cu degetul 
mic. 

— Ar trebui să-i dai un nume adevărat, a zis el, apoi a zâmbit. 
Ai putea să-i zici Tony, după Tony Montana. 

— Cine? 

— Tony Montana. Al Pacino în Scarface”, i-a explicat el, dar, 
văzând mina inexpresivă a lui Geiger, a înclinat ușor capul și a 
adăugat: Ai înţeles? Scarface, filmul? 

— Nu merg la cinema. 

— Mă rog, da' tot ar trebui să-i dai un nume. „Motan” e destul 
de nasol. 

— Plecăm, a zis Geiger, apoi s-a ridicat în picioare și s-a întors 
în casă. 

Ezra s-a dus după el și l-a găsit umplându-și un pahar cu apă 
de la robinet. 

— Încercăm s-o sunăm pe mama? l-a întrebat băiatul. 

— Da, dar va trebui să mergem la un telefon public, i-a 
explicat Geiger, apoi a dat apa pe gât. Și n-o să ne mai 
întoarcem aici. 

Această ultimă frază l-a lovit pe Ezra ca un curent submarin 
înghețat. 


55 Scarface a fost regizat de Brian de Palma în 1981. 


— De ce nu? 

— Pentru că oamenii care te caută sunt undeva în apropiere. 
Când am fost la cumpărături, i-am văzut trecând cu mașina pe- 
aici. 

Fiorii reci de spaimă s-au întețit, iar Ezra și-a amintit dintr- 
odată de conversaţia cu Harry. 

— Căcat! Am uitat! Prietenul tău... 

— Prietenul meu? 

— Harry. E prietenul tău, nu-i așa? 

— Ce-i cu Harry? 

— Cât timp erai în dulap, am stat de vorbă cu el pe 
Messenger. Voia să vină încoace. 

— Nu știe unde stau. 

— Știu, dar i-am trimis adresa de pe bonul de la farmacie. Nu 
știu dacă a primit-o sau nu, pentru că a ieșit de pe Messenger. 

Geiger a desfăcut capacul mașinii de spălat, a scos hainele lui 
Ezra și i le-a întins: 

— Îmbracă-te. 

— Și cu Harry cum rămâne? 

Geiger i-a pus hainele în mâini și a repetat: 

— Îmbracă-te! 

După ce Ezra a pornit spre baie, Geiger s-a dus la birou. 
Fereastra conversaţiei cu Harry încă era pe ecran, așa că a dat 
înapoi și a început să citească schimbul de replici. După ce a 
terminat, a închis-o și a văzut încercarea băiatului de a stat de 
vorbă cu tatăl său. 


MUSAFIR: sunt eu, baiatuEZ. unde esti? 


A văzut că întrebarea lui Ezra primise un răspuns - fusese 
transmis la ora 13:06, adică în urmă cu paisprezece minute. 


SEFUCELMARE: nu ești la laptopul tau? unde ești? 


Degetele lui Geiger au început să se agite de o parte și de 
alta a tastaturii, iar în cele din urmă, s-a hotărât să scrie. 


MUSAFIR: matheson, răspunde acum 


Simţea bucăţi de lume - fluide pline de energie - alunecând 
unele spre altele: Harry și Hall umblând pe același drum și 
încercând să dea de el, viziuni ale tatălui său, Matheson dând, în 
cele din urmă, un semn. Geiger se simţea de parcă ar fi fost un 
fel de gaură neagră care atrăgea totul spre el, trecutul și 
prezentul, exteriorul și interiorul. Fereastra de Messenger a 
prins viaţă. 


SEFUCELMARE: cine e? 

MUSAFIR: il avem pe fiul tău 

SEFUCELMARE: te rog să nu-i faci rau lui ezra 
MUSAFIR: pentru binele lui ezra, speram ca inca ai 
ceea ce vrem de la tine si inca te afli in oras 
SEFUCELMARE: il am si inca sunt in oras 


Geiger se străduia să-și țină mintea în frâu, dar îi era greu să 
se concentreze. Se simţea de parcă ar fi fost o mașină și, în 
același timp, șoferul ei, care se străduia din răsputeri să 
conducă, descifrând semnele rutiere ce îi ofereau indicaţii 
despre locul necunoscut unde trebuia să ajungă. Degetele lui au 
reînceput să tasteze. 


MUSAFIR: da-ne numarul tau de mobil, o sa luam 
legatura cu tine in scurt timp, sa-ti spunem unde ne 
intalnim. o sa sunam o singura data si, daca nu 
raspunzi, o sa-l omoram pe baiat 
SEFUCELMARE: 91 7 555 0617. fac tot ce-mi ceri. te 
rog sa nu-i faci rau baiatului meu 


Geiger a luat un pix, și-a notat numărul pe palmă și s-a 
deconectat, apoi l-a auzit pe Ezra ieșind din baie și apropiindu- 
se de el. 

— Deci, ce facem? 

— Mă duc să mă schimb, apoi plecăm. 

— Și cu Harry cum rămâne? 

— Nu putem să-l așteptăm pe Harry. 

— Și motanul? 

— Motanul se duce unde vrea el. la-ţi rămas-bun de la el. 


170 


După ce au ieșit din casă, Geiger s-a apropiat de Domnul 
Memz și i-a dat pachetul său de Lucky Strike. 

— Cine-i puștiu'? a întrebat veteranul, aruncând o privire spre 
Ezra, care stătea vreo patru metri mai încolo, sub tenda unui 
magazin, ţinându-și vioara în mână. 

— Am grijă de el, i-a răspuns Geiger, care se schimbase într- 
un pulover negru și niște pantaloni kaki. Aș vrea să faci ceva 
pentru mine. Am să te plătesc. 

Domnul Memz a scuturat o ţigară din pachet, a aprins-o și s-a 
lăsat pe speteaza scaunului său pliant: 

— Prietenii tăi tot fac ture pe-aici. Dau o raită cam la fiecare 
juma' de oră. Cumva îl caută pe puști? 

— Da, i-a răspuns Geiger, scoțând o hârtie împăturită din 
buzunar. E posibil să mă mai caute cineva. Il cheamă Harry. 
Slab, păr șaten, cicatrice pe frunte. S-ar putea să fie și o femeie 
cu el. Probabil o să aibă un aer rătăcit, de om care nu știe 
încotro merge. 

— Ce să zic, MP, ai ajuns popular foarte repede. Cine-ar fi 
crezut? 

Geiger i-a întins hârtia Domnului Memz, care a despăturit-o și 
s-a uitat pe ea. Era o adresă scrisă cu majuscule îngrijite. 

— Dacă-l vezi, a continuat Geiger, îi spui te rog să vină la 
adresa asta? 

— Îhî. 

Domnul Memz și-a aprins bricheta, a dat foc la un colț al 
hârtiei, urmărind cu privirea flăcările care au transformat-o în 
fum. 

— Ai s-o ţii minte? a întrebat Geiger. 

Domnul Memz a ridicat capul spre Geiger, apoi a întors 
arătătorul noduros spre propria-i față: 

— Păi doar știi cine-s eu și cu ce dracu' mă ocup, nu? 

Geiger a aruncat o privire în lungul străzii: 

— Am o întrebare. 

— Nu crezi c-ar fi bine s-o ștergi cât mai repede? 

— O întrebare. 

— Da? 

— Ai dureri tot timpul? 

Domnul Memz a ridicat o sprânceană - era un subiect drag 
trupului și creierului său greu încercate. 

— Sunt tot felul de dureri, omule. 


171 


— Mă refer la picior. 

— Ah, căcat! De picior zici? a răspuns veteranul, ridicând 
cămașa și dând la iveală partea dreaptă a trunchiului, care îi era 
acoperită cu un hăţiș de cicatrice. Toate oasele de pe partea 
asta sunt făcute praf. Când mă răsucesc în pat, trosnesc ca o 
pungă de fulgi de porumb. 

A lovit trotuarul de câteva ori cu piciorul și a adăugat: 

— Nu durerea e șpilu', omule. Durerea nu-i decât mesagerul, 
chestia care-ţi aduce aminte de ce te doare. Înțelegi ce zic? a 
întrebat el, uitându-se, cu capul înclinat, în ochii lui Geiger. Da, 
cred că e posibil să înţelegi. lar acuma, mișcă-ţi fundul de-aici 
până nu vin iarăși amicii tăi. 

Geiger s-a întors și i-a făcut semn cu mâna lui Ezra. Băiatul a 
ieșit de sub tendă, după care au pornit împreună în susul străzii, 
uitându-se după un taxi. 

— Semper fi$, puștiule! a strigat Domnul Memz. 

Ezra a întors capul spre bărbatul cu un singur picior. 

— Cine e? l-a întrebat el pe Geiger. 

— Domnul Memz. 

— Memz? 

— Da, de la „a memoriza”. Ştie pe de rost cărți întregi. 

— Pe bune? 

— Pe bune. Mergi mai repede. 

Domnul Memz i-a urmărit îndepărtându-se pe trotuar. 
Aproape că ajunseseră la intersecţie, când, dintr-odată, a auzit 
cântând o voce catifelată: Sally, plimbă-te printre trandafiri... Nu 
se auzea mai tare decât o șoaptă - ai fi zis că e un cântec de 
leagăn: Sally, plimbă-te printre trandafiri... 

Melodia l-a făcut să zâmbească. Și-a amintit-o imediat: fusese 
lansată în 1963 de The Jaynetts”. A întors capul și a văzut-o pe 
cântăreaţă la câţiva metri de el. Era o căprioară de femeie, care 
se uita spre cer și ţinea de mână un bărbat. lar bărbatul avea un 
aer rătăcit. 

e 

Hall s-a oprit la un semafor de pe 133" Street și i-a aruncat o 
privire lui Ray, care începuse să moţăie - stătea cu ochii închiși, 
iar bărbia îi cobora ușor până îi atingea pieptul, apoi se ridica 


56 Citare prescurtată a dictonului latinesc Semper fidelis („Întotdeauna loial”), adoptat 
ca motto de Corpul de Marină din Statele Unite. 
57 The Jaynetts: trio feminin newyorkez. 


172 


brusc și, după câteva clipe, își reîncepea coborâșul lent. 
Pastilele și durerea îl transformaseră în jumătate din omul de 
care ar fi avut nevoie Hall în clipele acelea. Hall se gândise la 
implicaţiile acestui handicap al lui Ray în timp ce îl urmărea pe 
doctor cosându-i tăietura. 

— Trezește-te, Ray! 

Partenerul său a ridicat pleoapele pe jumătate. 

— Ray, deschide ochii, ce dracu'! 

Ray s-a îndreptat de spate și a aruncat o privire pe geamul 
din dreapta: 

— Gata, m-am trezit. 

a 

Harry a îngheţat când s-a auzit strigat pe nume. 

— Hei, tu ești Harry? 

Când se urcase cu Lily în taxiul parcat în faţa sălii de internet, 
Harry îi ceruse șoferului să meargă până când aparatul de taxat 
avea să indice zece dolari. Mai avea treisprezece dolari în 
portofel și se gândea că ar fi fost bine să mai păstreze câţiva, 
așa că, atunci când a ajuns la intersecţia cu 116" Street, 
taximetristul a tras pe dreapta, iar Harry și-a continuat drumul 
pe jos - trebuia să mai treacă de optsprezece intersecţii -, 
târând-o pe Lily după el. Genunchiul îi era atât de umflat, încât 
avea impresia că-l auzea trosnind la fiecare pas. 

— Harry? Harry, tovarășu' lu' Geiger? 

Harry s-a întors: 

— Da? 

Domnul Memz a făcut un semn cu degetul spre bulevardul 
Amsterdam: 

— A luat-o încolo. Și bine-ar fi să te grăbești, omule. 

Harry s-a uitat în direcţia indicată de veteran și l-a văzut pe 
Geiger coborând de pe trotuar și apropiindu-se de un taxi care 
tocmai oprise în dreptul lui. Geiger a deschis portiera din spate, 
iar Ezra a urcat repede în mașină. 

— Geiger! a strigat Harry, văzându-l că se așază și el pe 
bancheta din spate și închide ușa. Geiger 

e 

Geiger i-a dat taximetristului adresa, uitându-se la reflexia 
acestuia în oglinda retrovizoare. 

— Și ia-o pe Convent către Morningside, e mai scurt, i-a cerut 
el. 


173 


— Stai! a zis Ezra. Ascultă. 

Băiatul a apăsat pe butonul de pe portieră, coborând geamul, 
și a ciulit urechea. 

— Mi s-a părut că aud... 

— Ce? 

Apoi s-a auzit din nou, slab, dar limpede: 

— Geiger 

— Asta! 

Geiger a scos capul pe fereastră, s-a uitat în lungul străzii și, 
văzând cele două persoane târându-și picioarele în direcţia 
taxiului, a coborât imediat. 

Harry, trăgând-o pe Lily după el pe trotuarul ușor în pantă, 
mai avea vreo cincizeci de metri până la mașină și înainta 
șchiopătând, strigând și dând din mâini. Geiger i-a văzut 
coborând pe carosabil și tăind strada în diagonală ca să scurteze 
drumul, apoi a zărit o strălucire argintie în spatele lui Harry, la 
baza pantei. O mașină tocmai virase pe stradă, venind dinspre 
bulevardul Columbus. 

— Rămâi aici, i-a zis Geiger lui Ezra, apoi a pornit spre Harry, 
mergând din ce în ce mai repede cu fiecare pas. Haide, Harry! 
Mai repede! 

Harry l-a văzut pe Geiger și s-a oprit. S-a aplecat, sprijinindu- 
și mâinile în șolduri, cu respiraţia întretăiată. Geiger a străbătut 
în fugă ultimii metri, iar când a ajuns lângă ei, a luat-o pe Lily în 
braţe. 

— E Hall, Harry! Fugi! a zis Geiger, apoi a pornit înapoi spre 
taxi cu Lily în braţe. 

Încă îndoit de mijloc, Harry a întors capul și a aruncat o privire 
în josul străzii: Lexus-ul înainta pe stradă cu viteză mică. 

— Băga-mi-aș pula! 

A dat afară tot aerul din plămâni și s-a îndreptat de spate. 

e 

Domnul Memz, care urmărea spectacolul din scaunul său 
pliant, a văzut că Harry a luat-o la fugă șchiopătând. Apoi 
veteranul a întors capul în cealaltă direcţie și a văzut apropierea 
lentă a Lexus-ului argintiu. 

— Doamne Dumnezeule, vine! a zis el, uitându-se când în 
stânga, când în dreapta, estimând distanțele și legănându-și 
coada. Hai, omule! i-a strigat el lui Harry. Mai repede! 


174 


După ce a parcurs o bună parte din distanţa până la taxi, 
genunchiul lui Harry s-a răsucit și s-a izbit de asfalt. 

Domnul Memz a tresărit, apoi s-a uitat iarăși spre Lexus. 

— N-o să reușească, a zis el cu glas scăzut. 

Inhățându-și cârja, veteranul s-a ridicat în picioare. 

e 

Dacă Ray n-ar fi aţipit iarăși, Hall n-ar fi trebuit să conducă 
atât de încet. Dar așa, trebuia să se uite pe ambele părți ale 
străzii. În cele din urmă, a întins mâna și l-a izbit în piept cu 
dosul palmei, iar ochii injectaţi ai lui Ray s-au deschis 
numaidecât. 

— Stai treaz! Vorbesc foarte serios, Ray. Dacă te mai fură 
somnul, îţi crăp capu’! M-ai înţeles? 

Ray i-a răspuns cu un mormăit. 

Hall i-a văzut chiar în clipa când Geiger a pus-o pe Lily în taxi 
și s-a întors după Harry, care era la vreo șase metri de taxi. 
Piciorul lui Hall a apăsat pedala de acceleraţie, iar mâna lui a 
bâjbâit după pistolul de la curea. Mașina a pornit în susul pantei 
cu un huruit puternic. 

Mintea lui Hall inventaria cu viteză scenariile posibile. Să dea 
cu mașina peste ei? Să oprească în dreptul taxiului și să-i prindă 
la mijloc? Să tragă cu pistolul? Și dacă venea poliţia? 

l-a aruncat o privire lui Ray: 

— Tu ai grijă de Geiger. Eu mă ocup de puști. Probabil că e-n 
taxi. 

Ray a încuviințat din cap - viteza mașinii și gustul răzbunării îl 
treziseră la viaţă. 

— ÎI vreau și pe Harry, a zis el. 

Când a întors privirea spre parbriz, Hall a văzut un individ 
îmbrăcat în haine de camuflaj ieșindu-i în faţă dintre două 
mașini parcate. Sprijinit într-o cârjă, la nici treizeci de metri 
distanţă, bărbatul s-a întors cu faţa spre Lexus, părând uluit de 
apariţia lui. 

Hall a călcat pedala de frână, iar Ray, care nu-și pusese 
centura de siguranţă, s-a izbit cu faţa de bord. Urletul lui a fost 
aproape la fel de puternic ca scârţâitul cauciucurilor pe asfalt. 

— Dobitocule! a urlat Hall, sprijinindu-și toată greutatea pe 
pedala de frână, în timp ce mașina înainta din inerție, 
apropiindu-se de Domnul Memz. 


175 


În ultima clipă, veteranul a dat drumul cârjei și s-a lăsat pe 
spate chiar în clipa când Lexus-ul s-a oprit. 

Hall s-a aplecat deasupra Domnului Memz înainte ca acesta 
să fi avut timp să-și tragă sufletul: 

— Eşti orb? 

Hall s-a aplecat și l-a luat de mână. 

— Ridică-te. Hai, sus! 

Dar veteranul și-a eliberat imediat brațul: 

— Dă-mi drumu’, frate! Cre’ că mi-am rupt ceva, a zis el, 
gemând și aruncând o privire pe furiș în susul străzii. 

e 

— Dă-i drumul, i-a zis Geiger taximetristului. Repede! 

Şoferul a apăsat pe accelerație, și au luat-o din loc. 

Harry a închis ochii și a inspirat adânc de câteva ori ca să-și 
mai domolească durerea. Apoi s-a aplecat în faţă și s-a uitat la 
puști, de care îl despărţea Lily. 

— Deci tu ești Ezra. 

— Da. 

— Eu sunt Harry. Într-un sens, deja am făcut cunoștință. Ea e 
Lily, sora mea. Nu prea vorbește. 

Băiatul a încuviinţat din cap. Nimic nu i se mai părea ciudat. 

— Bună, Lily. 

Sora lui Harry s-a întors spre el - s-au întâlnit două priviri de 
copil. 

— Știu o mulţime de melodii, i-a spus ea. Tu? 

— Păi..., a început Ezra. Da, și eu știu multe. 

— Asta pentru că toţi ne naștem cu un milion de cântece 
înăuntrul nostru. Și le știm pe toate pe de rost. 

Harry s-a întors spre ea și a deschis gura ca și când ar fi vrut 
să spună ceva, după care a închis-o la loc. 

— Dar, pe măsură ce îmbătrânim, le uităm. Uităm câteva în 
fiecare zi și, pe zi ce trece, devenim un pic mai triști. Dar copiii 
încă n-au uitat atât de multe cântece. 

Apoi a închis ochii, sprijinindu-și capul pe umărul lui Ezra. 


176 


17. 


Când a deschis ușa, Corley a fost surprins să vadă că Geiger 
era însoţit de alte trei persoane: un băiat de unsprezece sau 
doisprezece ani având pe faţă două benzi simetrice, de culoare 
roz, un bărbat slab și murdar de praf, cu o contuzie la tâmpla 
stângă, și o femeie firavă, a cărei privire pierdută și fixă i-a dat 
imediat de înţeles că suferea de grave probleme psihice. 

— Trebuie să ne lași să intrăm, i-a spus Geiger. 

Grupul de la ușa lui era atât de bizar, iar disperarea și 
oboseala care se citea pe feţele lor, atât de intense, încât Corley 
nu știa ce să spună. 

— Geiger, cine sunt toți acești... 

— Martin, trebuie să ne lași să intrăm. 

Vocea lui Geiger era neliniștitoare: timbrul și inflexiunile ei 
difereau de tonul uniform, aproape lipsit de variaţii, cu care se 
obișnuise Corley. S-a uitat mai cu atenţie la chipul lui Geiger și, 
după expresia din ochii lui, și-a dat seama că se întâmplase 
ceva. 

— Intraţi, a zis Corley în cele din urmă, deschizând ușa și 
făcându-le semn cu mâna spre cele două fotolii din piele enorme 
și cele două canapele bej din camera de zi. Luaţi loc, vă rog. 
Unde vreți. 

Ezra a ales un fotoliu, Harry a așezat-o pe Lily pe o canapea, 
prăbușindu-se alături de ea cu un geamăt, iar Geiger a rămas în 
picioare. 

Corley a închis ușa și i-a urmat. 

— Pe mine mă cheamă Martin Corley și sunt psihiatru. 

Harry a ridicat imediat capul. 

— Stai un pic. Eşti psihiatrul /ui Geiger? a întrebat el, apoi s-a 
întors spre partenerul său. Mergi la un psihiatru? 

— El e Harry, a zis Geiger, iar ei sunt Ezra și Lily, sora lui 
Harry. 

— Ei bine, a zis Corley, trebuie să spun că e o situație foarte 
neobișnuită. Sper că suntem cu toții de acord. 

— lar eu, doctore, a intervenit Harry, trebuie să-ţi spun că Lily 
e internată într-un ospiciu de cinșpe ani, așa că n-o să fie de 
acord cu nimic. 


177 


— Înţeleg, a zis psihiatrul, observând postura foarte destinsă 
a femeii de pe canapea. Mi-e limpede că aţi trecut cu toţii prin 
niște întâmplări dificile. Harry, tu pare c-ai încasat-o destul de 
rău. Te simţi bine? 

— Nici pe departe, doctore. Ai niște Advil? 

— Da, mă duc să-ţi aduc. Mai vrea cineva ceva? Mâncare? 
Ceva de băut? 

— Mi-aţi putea aduce niște apă minerală? a întrebat Ezra. 

— Am niște cola dietetică. Vrei? 

— Da, mulţumesc. 

— Ah, și încă ceva, a zis Harry. Eu aș vrea o tărie. 

Simţind privirea lui Geiger, a întors capul spre el și a zis: 

— Ce-i? Am renunţat la băutură pentru slujbă, dar acuma, 
slujba s-a terminat, omule. Ai niște whisky, doctore? 

— Cred că da. 

— Fără alcool pentru el, Martin, a zis Geiger. 

— Haide, omule! a protestat Harry. N-o să mă reapuc de băut. 
Vreau doar un pahar. 

— Nu. A 

Corley era vrăjit de acest schimb de replici. II vedea pe Geiger 
interacționând. Și, în plus, se dovedea că era un tip protector. 
Deci Corley avea parte de un adevărat spectacol. S-a întors spre 
Geiger, care stătea sprijinit de un perete, uitându-se în gol spre 
ceva care era foarte departe de camera aceea: 

— Vino cu mine, te rog... 

Geiger l-a urmat în bucătărie. 

— Trebuie să-mi spui ce se întâmplă, i-a cerut Corley. Mai ales 
cu tine. 

— E foarte complicat. 

— Bine, dar deocamdată, spune-mi măcar versiunea scurtă. 

— Martin, nu există o versiune scurtă. 

e 

Corley a ascultat relatarea lui Geiger, alcătuită din fraze 
scurte și concise, separate prin pauze foarte mici. Băiatul era 
urmărit - nu conta de cine. Geiger îl salvase - nu conta cum. 
Băieţii răi încă îi urmăreau - nu conta de ce. Planul lui Geiger 
era să-l ducă pe Ezra înapoi la mama lui. 

— lar mie mi s-a întâmplat ceva. Am avut o migrenă. lar 
acuma, am început să am... viziuni. Flashbackuri. 

— Cu ce? 


178 


— Cu tata, a zis el, ridicând palma. Restul va trebui să 
aștepte, Martin. Trebuie să mă duc undeva. 

— Unde? 

— N-o să dureze mult. 

— M-ai băgat în povestea asta, Geiger, și chiar am nevoie de 
mai multe informaţii. 

— În momentul ăsta, cel mai bine pentru tine e să nu mai 
primești nicio informație. 

larăși și-a făcut apariţia acel timbru, acel mod de a accentua 
cuvintele pentru a le sublinia semnificaţia. Corley era foarte 
surprins de această schimbare. 

— Martin, n-ai cum să divulgi lucruri pe care nu le știi. Deci, 
dacă la un moment dat o să intervină poliţia... 

— Hai să vorbim despre asta, Geiger. De ce nu sunăm la 
poliție? Băiatul e în siguranţă aici. 

— Dacă am discuta problema asta cu poliţia, n-ar fi bine nici 
pentru Harry, nici pentru mine. 

Corley și-a umflat obrajii și a pufnit cu un aer nemulțumit: 

— Chestia asta mi se pare inacceptabilă. 

— lar acum, o să plec, Martin. O să încerc să iau legătura cu 
mama lui Ezra, apoi o să mă duc până la cineva, după care o să 
mă întorc. Până la urmă, o să găsim o cale de a ne întâlni cu 
mama puștiului și totul o să se termine. 

— Ţi-ai făcut vreun plan? 

— Nu. Dar sunt sigur că merg în direcţia cea bună. E ca în 
visele mele, Martin. Exact ca în vise. 

Corley a ezitat înainte să dea glas următorului său gând, dar, 
după câteva clipe, a hotărât că trebuie spus: 

— În visele tale, nu ajungi niciodată la destinaţie, iar la sfârșit, 
te descompui. 

Psihiatrul a observat o schimbare pe chipul lui Geiger: mușchii 
i s-au încordat ușor - ceea ce nu se mai întâmplase niciodată în 
prezenţa lui. Grimasa aceea aducea cu un semn de apreciere a 
replicii sale sarcastice. 

Dar Geiger nu i-a răspuns, ci s-a întors în living, iar Corley l-a 
urmat. Lily și Harry dormeau, cu capetele sprijinite unul de altul. 

— Plec, a zis Geiger. 

Ezra a sărit de pe fotoliu: 

— Cum adică? 

— Mă duc s-o sun pe mama ta. 


179 


— Atunci vin și eu. 

— Nu. Nu poți să ieși pe stradă. 

— Dar, nu pot nici să rămân singur aici. 

— N-o să fii singur. 

Corley l-a văzut pe Ezra făcând trei pași alături de Geiger. 

— Vreau să stau cu tine, i-a zis băiatul, cu ochii umezi, și l-a 
apucat de mână. 

— O să fii în siguranţă aici, a răspuns Geiger. Martin e un om 
bun. O să mă întorc în curând, a adăugat el, aruncându-i lui 
Corley o privire peste umăr. 

— E în regulă, Ezra, a intervenit psihiatrul. Dacă Geiger zice 
că o să se întoarcă, o să se întoarcă. Doar știi asta, nu? 

Băiatul încă nu-și luase privirea de la Geiger: 

— Promiţi? 

— Promit. 

Ezra s-a uitat la Geiger încă o clipă, apoi i-a dat drumul la 
mână. 

Geiger a făcut un semn cu capul spre Corley, apoi a pornit 
către ușă. A ieșit fără să se uite înapoi. 

e 

La ora trei după-amiaza, strada Mulberry era un șuvoi de lume 
gata-gata să se stranguleze - și totuși, nu se bloca niciodată. 
Curierii livrau marfa sau cu dubele, sau pe jos, cumpărătorii 
umblau de colo-colo cărând în sacoșe paste și carne la 
saramură, iar bătrânii stăteau pe taburete mestecând capătul 
câte unui trabuc stins. Mirosurile dense erau purtate de valurile 
de căldură și de briza schimbătoare. Carmine îi spusese de mai 
multe ori lui Geiger că „dacă raiul miroase, atunci miroase a 
strada Mulberry”. 

Când a ajuns în fața magazinului Mulberry Deli, Geiger a 
băgat câteva monede într-un telefon public. Nu mai folosise 
niciunul până atunci. A ascultat sunetul de apel. O dată, de două 
ori, iar în cele din urmă, i-a răspuns o femeie. 

— Alo? 

— Doamna Matheson? 

— Nu. De ceva vreme. Doamna Wayland la telefon. Cine e? 

Tonul femeii dădea de înțeles că era genul care mai întâi te 
împușcă și abia apoi îţi pune întrebările. 

— Doamnă Wayland, numele meu este Geiger. Încercaţi să nu 
vă alarmaţi. Vă sun în legătură cu fiul dumneavoastră. 


180 


Geiger a auzit inspiraţia bruscă de la celălalt capăt al firului. 

— Doamne, mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă când am 
văzut că nu răspunde. Ce s-a întâmplat? 

— Ezra e teafăr. Și e în siguranţă. 

— „În siguranţă”? Ce înseamnă asta? 

— leri, Ezra a fost răpit de niște indivizi care încearcă să dea 
de fostul dumneavoastră soţ. Domnul Matheson se ascunde... 

— Poftim? 

— Vă rog, doamnă Wayland. Trebuie să vă spun tot ce am de 
spus cât mai repede cu putință. 

— Unde e băiatul meu? Şi tu cine dracu ești? 

Geiger s-a uitat la receptor, care i se părea ciudat și incomod: 

— L-am luat pe Ezra de la răpitori. Acuma e în siguranţă. 

— Unde e? 

— Într-un loc sigur. L-am... 

— Ascultă-mă bine, nemernicule! Dacă... 

— Gura! 

Câteva capete de pe strada Mulberry s-au întors spre el. 
Geiger și-a trosnit gâtul, apoi a inspirat adânc. 

— Doamnă Wayland, dacă aș fi vrut să vă ameninţ și să vă cer 
ceva, v-aș fi spus. Gândiţi-vă o clipă la lucrul ăsta. Vreau să vi-l 
dau înapoi pe Ezra - ăsta e singurul motiv pentru care vă sun. 

Geiger a auzit în receptor cum femeia a scâncit și și-a tras 
nasul. 

— Continuaţi, a zis femeia. 

— Trebuie să luaţi un avion spre New York. Vă rog să nu luați 
legătura cu poliţia. În felul ăsta, doar veţi agrava lucrurile. Va 
trebui să aveți încredere că vă spun adevărul. E posibil ca 
rapitorii să aibă numărul dumneavoastră de mobil, așa că, 
atunci când ajungetți la New York, să nu folosiţi celularul, ca să 
nu vă localizeze. Mergeţi la un telefon public și sunaţi-mă pe 
mobil. Nu au numărul meu. Când o să mă sunaţi, o să vă spun 
unde să veniți. 

— Dar cum...? 

— Notaţi-vă numărul meu, apoi repetaţi-l: 917 555 4778. 

— Așteptaţi un pic. 

Geiger a închis ochii. Se simţea copleșit de lumea din jur. 
Simţea greutatea fiecărui sunet, fiecărei priviri, fiecărui miros și 
fiecărei molecule de aer care îl apăsa. 

— Gata, a zis mama lui Ezra. L-am notat. 


181 


— Acum repetați-l. 

— 917 555 4778. 

— Știu că o să vă fie greu, dar vă rog să nu pomeniţi nimănui 
de acest telefon. Nu dezvăluiţi nimănui niciuna dintre aceste 
informaţii. Inventaţi o scuză și plecaţi de-acolo. 

— Bine. 

— lar acum o să închid. 

— Staţi un pic! Îi spuneţi..., a început ea, dar a făcut o pauză 
ca să-și vină în fire. Îi spuneţi, vă rog, lui Ezra că-l iubesc? 

— Da. 

După ce a închis, Geiger a pornit spre strada Mott, la 
jumătatea căreia se afla restaurantul La Bella. Carmine avea 
mobil, iar Geiger avea numărul lui, însă Carmine nu vorbea 
niciodată la telefon - indiferent dacă era vorba despre afaceri, 
distracţii sau o situaţie disperată. Pe Carmine Delanotte, pur și 
simplu, nu-l sunai. Te duceai la restaurantul lui. 

e 

Chelnerul-șef l-a întâmpinat cu un zâmbet calm. 

— Domnule Geiger, ce mai faceţi? Nu v-am mai văzut de ceva 
vreme. 

— Carmine e aici? 

— Bineînţeles. Mă duc să vă anunţ. 

Geiger a simţit miros de usturoi și oregano, iar din boxe se 
auzea Beast of Burden a celor de la The Rolling Stones. La Bella 
nu era un omagiu adus restaurantelor italienești în stil vechi - 
nu avea pereţii acoperiți cu fresce și în el nu se ascultau non- 
stop Frank Sinatra și Jerry Vale. Nu era niciun camuflaj pentru 
afaceri ilegale și nicio firmă de spălat bani. Podeaua era 
acoperită cu bucăţi de teracotă pictate manual, cu latura de 
cincisprezece centimetri, aduse tocmai din Bologna, lumina era 
împrăștiată de spoturi înclinate în unghiuri diferite, pereţii erau 
împodobiți cu fotografii alb-negru din Italia, care ar fi putut 
foarte bine să atârne pe simezele de la Muzeul de Artă Modernă, 
iar chelnerii se mișcau discret printre mese îmbrăcaţi cu 
pantaloni și veste Armani. Carmine era un tip progresist în tot ce 
făcea, iar mândria lui evidentă faţă de ce realizase era 
consecința acțiunii, nu a îngâmfării. Și avea o vorbă pe care le-o 
spunea lui Geiger și partenerilor săi de afaceri: „Niciodată să nu 
dai impresia că știi tot, dar ai grijă să afli tot”. 


182 


Chelnerul-șef s-a întors și a făcut un semn cu mâna spre ușa 
de pe peretele din spate al sălii, care era flancată de doi 
bodyguarzi. 

— Domnule Geiger, în birou, vă rog. 

Geiger l-a urmat pe chelner, iar când a ajuns în dreptul ușii, 
santinelele l-au salutat ușor din cap, iar una dintre ele i-a 
deschis. Geiger a pășit într-un birou asemănător cu un living, cu 
pereţi cenușii, covoare groase și mobile din lemn de arțar și fier 
cromat. De aici se inspirase Geiger atunci când decorase 
camera de observaţie de pe strada Ludlow. 

Carmine a pus deoparte Wall Street Journal și s-a ridicat de pe 
canapea, luându-și de pe nas ochelarii de citit. 

— lată-l! a zâmbit el. Specialistul în recuperarea de informații. 

Carmine avea obiceiul să îmbrăţișeze atât femeile, cât și 
bărbaţii, dar știa de multă vreme că Geiger prefera să aibă cât 
mai puţin contact fizic cu cei din jur, așa că s-a mulţumit să-i 
facă semn cu mâna spre un fotoliu capitonat cu mătase. 

— la loc, l-a invitat el. 

Chelnerul-șef aștepta în prag. Carmine nici nu trebuia să se 
uite spre ușă ca să știe că era acolo. 

— Kenny, pentru mine un espresso dublu, iar pentru Geiger o 
cafea fără lapte și fără zahăr. 

Chelnerul a încuviinţat din cap și a închis ușa cu grijă. Rămași 
singuri, cei doi au luat loc. Geiger tăcea, știind că nu era bine să 
se pripească. 

— Ciudate vremuri, prietene, a zis Carmine, lovind ușor ziarul 
cu mâna lui elegantă. Economia se duce de râpă, dar afacerile 
merg mai bine ca niciodată. Luna trecută, am pus mâna pe trei 
case în Staten Island". Le-am cumpărat la un preț de nimic, iar 
în câţiva ani o să le triplez preţul. Foarte ciudat, dar foarte 
profitabil. 

Când te duceai la Carmine, aveai unul din următoarele două 
motive: sau voiai să-i spui ceva ce credeai c-ar fi fost bine să 
știe, sau aveai nevoie de o favoare din partea lui. În ambele 
cazuri, te lăsai în seama lui Carmine și așteptai momentul în 
care avea să te întrebe ce vânt te aducea pe la el. 

S-a auzit un ciocănit în ușă. 

— Intră, a zis Carmine. 


55 Staten Island: cartier din sud-vestul New York-ului. 


Chelnerul-șef a intrat și a pus espressoul dublu și cafeaua pe 
măsuţa dintre ei. 

— Mulţumesc, Kenny. 

După ce a ieșit chelnerul, Carmine și-a luat ceașca, a zâmbit 
și a clătinat din cap: 

— Degetele astea afurisite. 

A luat o gură, a plescăit satisfăcut și a pus ceașca jos, după 
care a strâns și a desfăcut pumnul de câteva ori. 

— M-au cam sâcâit în ultima vreme. Mai ţii minte că, atunci 
când ai venit la mine să-mi zici de agenţii ăia, mi-ai spus și că 
am niște degete șubrezite? 

— Da. 

Carmine a mai luat o gură de espresso: 

— i-am zis vreodată ce-am păţit? 

— Nu. 

— O poveste amuzantă, a început el, lăsându-se pe spate. S-a 
întâmplat în vara lui 1970. Eram în armată. Ajunseserăm la 
Boston și așteptam să ne îmbarcăm. Ai fost vreodată la Boston? 

— Nu. 

— Ar trebui să te duci. E un oraș minunat. Ei bine, într-o 
seară, am fost la un restaurant de pe faleză și am mâncat cel 
mai bun homar fra diavolo” din viaţa mea. Dar tu nu mănânci 
chestii care cresc în mare, nu? 

— Nu. 

Carmine a făcut un semn cu mâna spre măsuţa dintre ei: 

— Bea-ţi cafeaua cât e caldă. De ce trebuie să-ţi spun de 
fiecare dată chestia asta? 

Răspunsul era că lui Geiger nu-i plăcea cafeaua pe care o 
serveau la restaurantul lui, și n-o bea decât atunci când era 
îndemnat de Carmine - adică de fiecare dată. Geiger a luat 
ceașca și a băut. 

— Apoi am pornit la plimbare și am ajuns în Cambridge“. La 
un moment dat, am auzit pe cineva vorbind la microfon, așa că 
am trecut pe sub o arcadă dintr-un zid de cărămidă, și știi unde- 
am ajuns? 

— Nu. 


5 Homar fra diavolo: mâncare italienească ce se prepară cu paste, carne de homar, 
verdeață și condimente. 
© Orașul Cambridge face parte din aglomeraţia urbană a Bostonului. 


184 


— În curtea Universităţii Harvard. În mijlocul unui miting anti- 
război, anti-Vietnam și-așa mai departe. O mare de plete și 
tricouri pestriţe. Era înainte să te naști tu. Ei bine, un tip de pe 
treptele unei clădiri ţinea un microfon în mână și vorbea despre 
război. Eram în spatele mulţimii, iar un tip din fața mea - Isus în 
blugi - se întoarce spre mine și mă măsoară din priviri. Eram 
îmbrăcat într-o uniformă de un alb imaculat, iar pe cap aveam 
tichia de marinar înclinată a la John Wayne. „Ce pula mea cauţi 
aici?”, m-a întrebat el, la care eu i-am zis: „Ascult, că doare o 
ţară liberă, nu?” lar individul mă scuipă pe pantofi. Mă scuipă pe 
pantofi. Ai idee cât timp îmi petreceam în fiecare zi lustruindu- 
mi pantofii? 

Geiger a mai luat o gură de cafea. 

— Așa că azvârl pumnul spre el, dar tipul se fereşte, mă 
izbește cu piciorul în piept și mă pune-n cur. Karate, kung-fu sau 
cine știe ce-o fi fost - oricum, exact ca-n filme. Nu cred c-avea 
mai mult de 65 de kile cu tot cu haine, da' m-a pus în cur. Am 
sărit imediat în picioare, am ridicat iarăși pumnul și m-am 
năpustit spre el, gata să-l dobor - dar am nimerit într-un stâlp de 
iluminat. Zbang! Urlu de durere și tipul se îndepărtează, fără să 
apuc să-l lovesc. M-am ales cu două degete dislocate - după 
cum ai observat când ne-am cunoscut - și cu o articulaţie 
zdrobită, așa că, atunci când tovarășii mei au plecat în Vietnam, 
eu am rămas pe loc, cu mâna în ghips. Și nici c-am mai ajuns în 
junglă. Din cauza nenorocitului de la Harvard n-am mai fost la 
război. 

Carmine și-a golit ceașca, iar Geiger a mai luat o gură din a 
lui. 

— Și ce mai e nou în branşa ta? l-a întrebat Carmine. 

Geiger a lăsat ceașca pe măsută. Acum era momentul. 
Tâmplele îi zvâcneau. 

— Am nevoie de ajutorul tău într-o problemă. 

— O problemă de afaceri? 

— Am nevoie de un pistol. 

Ochii albaștri ai lui Carmine au licărit: 

— Pentru ce? 

Geiger nu voia să-i spună întreaga poveste. Marginile 
câmpului său vizual începuseră iarăși să tremure. 

— E doar o precauţie, i-a răspuns el. 

— Ai tras vreodată cu un pistol? 


— Nu. 

Carmine a văzut o scamă foarte mică pe una dintre mânecile 
cămășii sale făcute la comandă și a îndepărtat-o cu un 
bobârnac. 

— Eddie! 

Unul dintre bodyguarzi a intrat în birou și a rămas nemișcat, 
cu mâinile împreunate în dreptul cataramei. 

— Geiger are nevoie de o armă. Nu prea mare. N-a tras 
niciodată cu pistolul. Așa că îi trebuie una cu recul slab. 

Bodyguardul a încuviințat din cap. Când s-a întors și a ieșit pe 
ușă, a lăsat o dâră în câmpul vizual al lui Geiger, care a întins 
mâna după ceașcă, dar n-a nimerit-o și a răsturnat-o. Cafeaua s- 
a împrăștiat pe măsuţă și a început să se prelingă pe covor, în 
timp ce Geiger urmărea fiecare picătură căzând cu încetinitorul. 

— Nicio problemă, a zis Carmine, oftând și îndoindu-și iarăși 
degetele. 

Ameţit cum era, Geiger tot a sesizat unda de regret din vocea 
binefăcătorului său. S-a întrebat ce-i puseseră în cafea. 

Carmine s-a ridicat în picioare, trecându-și mâna prin coama 
argintie: 

— Nu te înțeleg, Geiger. Sunt un tip foarte deștept, dar nu 
reușesc să te înțeleg. 

Carmine s-a lăsat pe vine în faţa lui, a întins mâna și l-a bătut 
afectuos pe obraz: 

— Trebuie să te întreb ceva cât timp încă mai ești în stare să- 
mi răspunzi. Mă înţelegi? 

Era încă o senzaţie nouă pentru Geiger - o alterare a 
conștiinței indusă de o substanţă chimică. Simţea un val 
înţepător de căldură împrăștiindu-se de la ceafă în sus, dar nu-i 
păsa. 

— Exact, a zis el. 

Carmine a întins iarăși mâna, dar, de data asta, ca să-i dea o 
palmă zdravănă. 

— De ce-ai făcut-o? Ce dracu' a fost în capu' tău? 

— Exact, i-a răspuns Geiger. 

— Crezi ca-mi convine să fac asta? Nu, Geiger. Pentru că ești 
băiatu' meu. 

Geiger își simţea gâtul din ce în ce mai moale, iar capul 
începea să i se clatine. 

— Exact, a repetat el. 


— Aș vrea să am de ales, dar fac afaceri cu oamenii ăștia. Mai 
ţii minte când mi-ai zis că agenţii federali au pus microfoane 
într-una din casele mele? Așa am luat legătura cu ei - a fost un 
fel de recomandare. Pe care mi-ai dat-o chiar tu. Tu ești cel care 
mi-a făcut lipeala cu ei! Am stat de vorbă și am ajuns la o 
înţelegere. Îi ajut din când în când, le dau câte un nume, le mai 
fac o favoare, iar ei mă lasă în pace. Doamne, Geiger! Nu 
Colicos l-a trimis pe Hall la tine, ci eu. 

— Exact. 

— Ai idee de cine te-ai luat? Indivizii ăștia sunt contractori - și 
nu din ăia care fac renovări. Sunt contractori guvernamentali. 
Înţelegi? Ăștia-s oamenii care fac chestiile de care nu trebuie să 
afle nimeni niciodată. Și nu joacă niciodată după regulile 
acceptate, pentru că nu-s nevoiţi s-o facă. Toţi au făcut parte 
din comandouri sau au fost mercenari - deci sunt niște indivizi 
complet lipsiţi de scrupule. Și cei mai mulți dintre ei sunt ţicniți, 
pentru că, dacă faci multă vreme treburi dintr-astea, așa ajungi 
- ţicnit. Pe scurt, fac tot ce trebuie ca să ducă misiunea la 
îndeplinire, pentru că, dacă dau greș, sunt făcuţi să dispară. 
Indivizii ăștia nu se retrag din activitate cu pensie și asigurări 
medicale. Capisci® 

Carmine s-a tras de reverele sacoului, ca și când și-ar fi dat 
seama dintr-odată că erau prea scurte. 

— M-au sunat azi dimineaţă, a continuat el, și mi-au zis foarte 
politicos că, dacă se întâmplă să treci pe-aici... Așa că fă-ne 
amândurora o favoare. Spune-le ce vor să știe. Știu că-i doar un 
copil, dar fii deștept. 

— Exact. 

Carmine i-a cuprins faţa cu palmele: 

— Și-am să-ţi mai zic ceva, Geiger. Despre viaţă. Chestia aia a 
ta cu „interiorul și exteriorul” e o porcărie! Viaţa te are în mână 
începând din prima zi - din leagăn până-n mormânt. Asta nu- 
nțelegi tu, Geiger. Tu ai impresia că poţi să a/eg; dacă intri sau 
nu în ea, da' nu-i așa. Dacă scapi cu viaţă din povestea asta, să 
ţii minte ce ţi-am zis. 

— Exact... 

Chiar înainte să-și piardă cunoștința, lui Geiger i-a trecut prin 
minte un gând a cărui ironie nu i-a scăpat, cu toate că era foarte 


61 În italiană, în original: „Înţelegi?” 
187 


confuz. S-a gândit că niciodată nu se simţise atât de bine ca 
atunci. 


PARTEA A TREIA 


18. 


— Geiger. Trezește-te. 

Vocea venea din spatele lui. Simţea strânsori la încheieturile 
mâinilor, la glezne și în jurul pieptului. Era legat de ceva. A 
deschis ochii, verificându-și simţurile. Văz, auz, pipăit - toate 
păreau să fie funcţionale. Nicio pâclă, nicio neclaritate, niciun 
decalaj. 

Era chiar în camera lui de ședințe de pe strada Ludlow, legat 
de scaunul de frizerie, și nu avea pe el decât o pereche de 
boxeri albi. Aerul condiţionat era oprit, iar atmosfera dinăuntru 
era înăbușitoare. Deja începuse să transpire. 

— M-am trezit, a zis el. 

In faţa lui a apărut un bărbat. Era foarte slab și avea cu mult 
peste un metru optzeci înălţime. Purta o pereche de pantaloni 
largi de culoare bej și o bluză de trening gri. Avea ochelari cu 
rame rotunde, iar pe capul în formă de bec mai avea doar 
câteva smocuri răzlețe de păr încărunţit. Lui Geiger i se părea 
că seamănă cu o călugăriţă. În mână avea o pereche de mănuși 
din latex de unică folosinţă, de culoare albă. 

— Numele meu e Dalton, a zis el. Îmi face plăcere să te 
cunosc, deși cine s-ar fi gândit c-o să se întâmple în astfel de 
împrejurări? 

Vocea lui avea tonul calm și tărăgănat al unui profesor care 
cunoaște toate secretele elevilor săi. Și-a pus una dintre mănuși, 
iar zgomotul latexului izbit de piele a răsunat în toată camera. 

— Imi plac alea ușor pudrate, a zis el. Tu de care porți? 

— Nu port. Nu-mi place senzația. 

— Nuţi-e teamă de infecţii? SIDA, hepatită C... 

— Rareori am de-a face cu sângerări. 

Dalton și-a pus și cealaltă mănușă, iar pocnetul s-a repetat. 
Geiger s-a uitat în direcţia geamului reflectorizant. Cine era 
acolo? Hall, cu siguranță. Oare și Carmine? Probabil că nu, dar 
încă îi răsunau în minte cuvintele lui: „Fac afaceri cu oamenii 


189 


ăștia. Ai idee de cine te-ai luat? Sunt  contractori 
guvernamentali”. 

Dalton a întors și el privirea în aceeași direcţie: 

— Ţi-ai amenajat un loc pe cinste, Geiger. Te pricepi la 
lucrurile de fineţe, la detaliile care contează. 

Dalton s-a dus în spatele lui Geiger, apoi s-a întors cu măsuţa 
pe rotile: 

— Am adus câteva din uneltele mele, dar am luat câteva și de 
la tine. 

Pe tăblia de sus a măsuţei era o mică lampă cu butan, un 
cutter cu mânerul înfășurat în bandă izolantă, o sulă cu mâner 
de lemn, o bâtă de baseball din aluminiu, al cărei capăt era 
acoperit cu un strat de spumă albastră gros de vreo zece 
milimetri, și vechiul brici al lui Geiger. Pe tăblia de jos a măsuţei 
erau vreo șase prosoape de mână, o rolă de bandaj, o rolă de 
leucoplast și o haină de fâș frumos împachetată. 

— Îmi închipui că-i foarte ciudat pentru tine să stai pe scaunul 
ăsta, a zis Dalton, apoi și-a dat jos ochelarii și a început să le 
șteargă lentilele. 

Geiger se uita la hainele largi, cu un număr mai mare, ale lui 
Dalton, însă nu-și putea da seama dacă era bine făcut sau nu. 
Era palid la faţă și nu avea niciun rid. Părea să aibă în jur de 
cincizeci de ani. 

— De câtă vreme sunt pe scaun? 

— Cam de patruzeci și cinci de minute, i-a răspuns Dalton, 
punându-și ochelarii la loc. Nu știu multe despre cazul ăsta. Nu 
mi-au spus decât că vor să afle unde e băiatul. 

Geiger și-a adus aminte că-și notase numărul de mobil al lui 
Matheson pe mâna stângă, care acum atârna - cu palma în jos - 
la capătul brațului căptușit cu piele al scaunului de frizerie. 

— Deci, a zis Dalton, unde e băiatul? 

— Individul ăla din Irak, a zis Geiger. Chiar i-ai tăiat buza? 

Zâmbetul lui Dalton i-a amintit de un câine care își dezvelește 
dinţii înainte să mârâie. 

— Îmi pare rău, dar nu dau niciodată din casă, i-a răspuns 
Dalton, ridicându-și mânecile bluzei. Oamenii care m-au 
contactat sunt foarte grăbiţi, Geiger, așa că n-o să pierd timpul 
cu jocuri mentale. Nu că jocurile astea ar fi punctul meu forte și, 
oricum, nu cred c-ar merge în cazul tău. Ei bine, nu, am să trec 


190 


direct la durere. În domeniul ăsta, mă declar cu modestie un 
specialist - cu asta mă ocup. 

S-a întors înspre măsuţa cu rotile, iar Geiger a răsucit ușor 
mâna stângă ca să-și vadă palma. Pielea era acoperită cu un 
strat fin și lucios de transpiraţie. A văzut numărul: 917 555 
0617. L-a repetat de câteva ori ca să-l ţină minte. 

Ușa camerei de observaţie s-a deschis brusc, iar Hall a dat 
buzna spre scaunul de frizerie. Dalton s-a întors spre el. 

— Mâna! a strigat Hall. Are ceva pe palmă! 

Geiger a strâns pumnul, frecându-și degetele de palmă, până 
când Dalton i le-a înhăţat cu ambele mâini și i le-a desfăcut. Hall 
a ajuns lângă ei în clipa când Dalton i-a întors palma în sus: încă 
se putea descifra prima parte a numărului - 917 5 -, dar restul 
se transformase într-o pată de cerneală albastră. 

— E un număr de telefon, a zis Dalton. 

— Mi-am dat seama, a mormăit Hall, apoi s-a uitat la Geiger 
cu un aer încruntat: n-are rost să complici lucrurile. Ești suficient 
de deștept cât să-nțelegi asta. 

Geiger a dat ușor din cap: 

— Ce-ţi mai face capul, domnule Hall? 

Hall nu l-a luat în seamă. În timp ce se îndrepta spre camera 
de observaţie, i-a zis lui Dalton peste umăr: 

— Dă-i drumul. Acum! 

Ușa s-a trântit, iar Dalton a luat de pe măsuţă sula și lampa 
cu butan. Acul de oţel al sulei avea cam zece centimetri lungime 
și cam doi milimetri grosime, iar din pricina nenumăratelor 
întrebuinţări, mânerul de lemn se înnegrise de transpiraţie. 
Lampa cu butan stătea perfect în mâna lui Dalton - parcă fusese 
concepută anume pentru el. 

— După cum ziceam, a continuat Dalton. Specialitatea mea... 

Degetul său a apăsat butonul de pornire al lămpii, iar din 
țeava ei a ieșit o flacără albastră lungă de vreo cinci centimetri. 

— Întotdeauna mi s-a părut unul dintre bunurile cele mai 
echitabil împărţite pe lumea asta. Oricine poate avea o 
specialitate. Nu trebuie să fii nici deștept, nici bogat, nici 
șmecher. N-ai nevoie de o diplomă și nu trebuie să deţii niciun 
privilegiu - deci n-are nicio legătură cu loteria genetică. Dacă 
ești săpător de șanțuri, atunci asta e specialitatea ta. La fel și cu 
vânzătorii, spălătorii de vase, gunoierii... 

A făcut o pauză ca să ducă vârful sulei în dreptul flăcării. 


191 


— Întotdeauna mi s-a părut că poţi să înţelegi multe despre 
un om dacă știi că are o specialitate. In cazul ăsta, fără să ţi se 
spună nimic altceva despre el, știi sigur că e un om dedicat. S-a 
străduit suficient de mult și a făcut o pasiune suficient de 
puternică pentru ceva, încât a ajuns mai departe de punctul în 
care cei mai mulţi oameni or să ajungă vreodată. lar asta spune 
multe despre un om, nu crezi? 

Acul sulei devenise roșu. Dalton a stins lampa și a pus-o pe 
măsuță. Geiger se uita la vârful incandescent: semăna cu jarul 
dintr-o vatră comprimat sub forma unui singur filament 
strălucitor. A simţit că imaginea aceea îi trezea la viaţă trecutul. 

Dalton a aruncat o privire spre vârful acului, apoi l-a apropiat 
de obrazul stâng al lui Geiger, fără ca mâna să-i tremure niciun 
pic. Cu cealaltă mână, l-a apucat de păr, ca să-i imobilizeze 
capul. 

Geiger n-a făcut nicio mișcare. 

— Nu-i nevoie să faci asta, a zis el. 

— Unde e băiatul? 

Geiger a închis ochii. A auzit o notă de pian, căreia mai apoi i 
s-au adăugat alte două, formând un acord. Acesta era 
acompaniat de trâmbe luminoase de nori, străbătute de fulgere 
strălucitoare, peste care s-a suprapus o voce subțire: „Se zice că 
totul poate fi înlocuit. Se zice că nimic nu e aproape.” ® 

Foarte încet, Dalton i-a împins acul în obraz, până când Geiger 
a simţit vârful încins ieșindu-i pe partea cealaltă și atingându-i 
partea laterală a limbii. După aceea, Dalton a început să miște 
sula în sus și-n jos. 

„Așa că-mi amintesc chipurile tuturor celor care m-au vârât 
aici.” 

— Geiger, unde e băiatul? 

Așa cum intenţionase Dalton, acea metodă de tortură îi 
provocase două senzaţii: arsura intensă a oțelului încins și 
durerea ascuţită a limbii străpunse de vârful sulei. Dar creierul 
lui Geiger a avut timp să formuleze o critică: în mod 
surprinzător, faptul că acul fusese încins diminua efectul 
scontat, întrucât desensibiliza pielea, diminuând intensitatea 
durerii. 


62 versuri din piesa / Shall Be Released („Am să fiu eliberat”), compusă de Bob Dylan 
în 1967. Versurile pe care și le amintește Geiger în continuare sunt din aceeași piesă. 


192 


Dalton a schimbat ușor unghiul sulei, îndreptându-i vârful în 
jos, apoi a împins-o și mai mult, înfigând-o în țesutul moale de 
sub limbă. 

— Unde e băiatul? 

„Nu-i departe ziua, nu-i departe ziua...” Vocea subţire, dar 
catifelată a șerpuit asemenea unei vipere spre durerea aceea 
fierbinte, s-a încolăcit în jurul ei și a sugrumat-o. „... când am să 
fiu eliberat.” 

Dalton a înfipt sula și mai mult, până când vârful ei a dat de 
ceva tare. Os. O durere fierbinte. Geiger se afla înăuntrul 
soarelui. 

— Unde e băiatul? 

Geiger a deschis gura și a scuipat sânge, iar Dalton a clătinat 
din cap și a scos sula. Din pricina căldurii, pe obrazul lui Geiger 
apăruse o pată circulară de culoare roz, în mijlocul căreia s-a ivit 
o picătură stacojie de sânge. Dalton a luat un prosop de pe 
măsută și a șters sula cu mișcări scurte și sigure. 

— Am o curiozitate profesională, a zis el. Pe o scară de la unu 
la zece, cât de tare te-a durut? 

Geiger a deschis ochii, iar când s-a uitat la Dalton, suprafața 
lor umedă a scânteiat: 

— Cât de tare m-a durut ce anume? 

Dalton a ridicat privirea de la ritualul curăţării. Auzise de mulți 
ani povești despre băiatul-minune care crease un nou stil în 
branșă, despre vrăjitorul care, la un moment dat, smulsese 
osanale chiar și de la CIA, despre maestrul care putea obţine 
adevărul fără nicio picătură de sânge. Dar omul pe care îl avea 
în scaun nu era așa cum se aștepta. Era prea... Însă Dalton nu 
și-a putut duce gândul până la capăt, n-a reușit să-și dea seama 
ce calităţi îl deosebeau pe Geiger cel real de legenda lui. 

A pus sula pe măsuţă și a luat bâta de baseball. 

— Ei bine, asta îmi stârnește o mulţime de amintiri, a zis el, 
răsucind-o ușor de două ori. Îţi place baseballul? 

— N-am jucat niciodată. 

Dalton și-a luat avânt și l-a izbit peste pectoralul stâng. Dalton 
a icnit aproape la fel de puternic precum Geiger, ale cărui buze 
s-au răsucit spre interior, părând să-i tragă în gură toată faţa, 
asemenea unui vârtej de apă care absoarbe gunoaie. Agonia 
fizică i s-a umflat în piept, iar oastea de voci îngerești din capul 
său și-a încordat arcurile și a trimis o ploaie de săgeți asupra 


193 


durerii. „Văd cum se apropie lumina...” - străpungând-o, 
ciuruind-o, dezumflând-o - „... dinspre vest spre est.” 

— Spune-mi unde e băiatul, Geiger. 

Când a văzut că nu primește niciun răspuns, Dalton și-a luat 
iarăși avânt, izbindu-l în partea de sus a sternului, acolo unde se 
îmbină claviculele. Forţa loviturii a făcut ca traheea lui Geiger să 
se contracte, rezultatul fiind o senzaţie de asfixiere. Urechile i s- 
au umplut cu un ţiuit foarte intens care i-au alungat muzica din 
minte - s-a zbătut pe scaun în mod instinctiv, iar pieptul i s-a 
umflat. 

Dalton l-a înhăţat de maxilar și i-a izbit ceafa de sprijinitoarea 
pentru cap, ceea ce, de fapt, l-a ajutat pe Geiger să tragă o gură 
de aer. 

— Ascultă-mă bine, i-a zis Dalton, apropiindu-și faţa foarte 
mult de a lui - respiraţia îi mirosea a bomboane de mentă. Îmi 
place munca mea, dar nu-mi place ce fac acum. Mi se pare 
bizar, dat fiind că ești cine ești. Așa c-o să-ți spun ceva. Spune-i 
politeţe profesională. Cazul ăsta e un Elimp, ai înţeles? Eliberare 
improbabilă. E ca și când te-ai afla într-o bază secretă, de a 
cărei existenţă nu știe absolut nimeni. N-or să mă oprească nici 
dacă te fac salată Cobb®. Așa că încetează - nu te strădui să fii 
cine îţi închipui că ești, pentru că nu ești. lar dacă nu încetezi, 
probabil c-o să mori pe scaunul ăsta. 

Dalton s-a îndreptat de spate și s-a scărpinat la ceafă: 

— la zi, e ceva ce n-ai înțeles din ce-am zis? 

Geiger a reușit în sfârșit să înghită. 

— Ce-i aia salată Cobb? 

Dalton a ridicat bâta și l-a izbit cu putere peste coapse. 

e 

Zgomotul puternic al loviturii și zvâcnirea sălbatică a 
trunchiului lui Geiger l-au determinat pe Hall, care se uita prin 
geamul reflectorizant, să facă o grimasă. 

— „Ce-i aia salată Cobb?”, a repetat el. Foarte amuzant. 

S-a întors spre Ray, care stătea pe canapea cu un pahar de 
gheață lipit de față: 

— Date fiind Împrejurările, e o replică excelentă. 

— Zi-i lu' Dalton să înceapă să-l taie, a spus Ray. Așa o să-și 
dea drumul la limbă. Și să afle neapărat unde e Harry. 


63 Salata Cobb se prepară din friptură, ouă fierte, ciuperci, roșii, salată verde, brânză, 
ceapă și avocado, toate tăiate mărunt. 


194 


Hall și-a turnat niște scotch Clynelish. 

— Hei, vreau și eu, a zis Ray. 

— Fără alcool. 

— Să știi că mă simt mai bine. 

Dalton găsise niște lidocaină“* în trusa medicală a lui Geiger și 
îi făcuse o injecție în maxilar. Durerea scăzuse, și, încetul cu 
încetul, Ray își recăpăta vitalitatea. 

— Ray, Harry nu l-a dat în gât pe Geiger. Așa că ce te face să 
crezi că Geiger o să-l dea în gât pe Harry? l-a întrebat el, apoi a 
dus paharul la buze, dar s-a oprit în ultima clipă și a pus paharul 
la loc. Ascultă, Raymond. Scopul nostru e să dăm de Matheson. 
Atât. După asta, nu vreau să mai aud nici de Geiger, nici de 
Harry. Niciodată. Ne-am înţeles? 

— După ce terminăm căzu' ăsta, fac ce vreau cu timpu' meu, 
i-a răspuns Ray. 

Hall aproape că vedea creierul lui Ray agitându-i-se în craniu 
asemenea unui câine în cușcă. Exact asta le lipsea: să-l 
găsească pe Matheson, să scape basma curată din porcăria în 
care intraseră, iar dup-aia, Ray să-l caute pe Boddicker, să-i facă 
de petrecanie și să lase în urmă o dâră de sânge lată de un 
kilometru. Începea să regrete că Harry nu-i trăsese dobitocului 
un glonț în cap. 

Hall s-a întors spre fereastra reflectorizantă. Dalton se uita la 
măsuţa cu rotile, examinând opţiunile. Cu urme stacojii pe piept 
și cu obrazul sângerând, Geiger stătea pe scaun cu capul plecat. 
Cei doi arătau ca niște gânditori profunzi care meditau la un 
diferend de opinii foarte serios. Geiger respira pe gură, iar 
obrajii i se umflau ușor la fiecare expiraţie. Apoi a ridicat 
privirea, uitându-se direct spre geamul reflectorizant, ca și când 
ar fi putut vedea prin el. 

— Care-i povestea ta? a zis Hall, de parcă Geiger ar fi putut 
să-l și audă. Vrei să-ţi răscumperi păcatele? Asta e? Imi pare 
rău, frate, dar n-o să-ţi iasă. O să te duci la dracu’, la fel ca noi 
toți. 

În clipa următoare, i-a sunat mobilul și a răspuns imediat. 

— Ești pe poziţie? a întrebat el. 

— Da, i-a răspuns Mitch. Am ajuns. Sunt chiar peste drum. 

— Rămâi acolo. 


64 Lidocaină: compus cristalin care, sub formă de clorhidrat, se folosește ca anestezic 
local și agent antiaritmic. 


195 


Cu mâinile la spate, Dalton s-a întors spre Geiger, legănând 
încet capul cu un aer satisfăcut, ca și când ar fi găsit răspunsul 
la o ghicitoare foarte dificilă. Domnul Chips® în camera ororilor. 

— Ce faci cu ea? l-a întrebat Dalton. 

Cu capul încă aplecat, Geiger a înclinat un pic maxilarul, 
căutând o poziţie care să-i permită să vorbească și să-l doară 
cât mai puţin. 

— Ce fac cu ce? a îngăimatel. 

— Cu durerea. Am citit toate studiile. Aplici metoda „pune-o în 
cutie”? Sau devii zen și controlezi trupul cu mintea? Spune-mi, 
că-s fascinat - sincer. Ți-am văzut dosul picioarelor când te-am 
legat, și e clar că ai avut o mulţime de ocazii să exersezi. Deci, 
ce faci cu durerea? 

— Asta mi-e... 

Dar gura vătămată a lui Geiger n-a reușit să articuleze ca 
lumea ultimul cuvânt, așa că, în locul lui, s-a auzit un amestec 
de mormăit și plescăit. 

Dalton s-a aplecat. 

— Asta ţi-e ce? 

Geiger a ridicat ușor capul, până când ochii lui i-au întâlnit pe 
ai lui Dalton. Feţele lor erau despărțite de doar câţiva 
centimetri, iar Geiger își putea vedea reflexia în ochelarii lui 
Dalton. 

— Asta mi-e spe-ci-a-li-ta-tea. 

Dalton și-a luat mâinile de la spate. În una dintre ele ţinea 
briciul vechi al lui Geiger, iar Dalton i-a observat răsucirea 
globilor oculari și contracția mușchilor pectorali. Mișcările 
fuseseră foarte discrete, dar nu-i scăpaseră. Zâmbetul feroce a 
reapărut pe chipul lui Dalton. 

— E o adevărată bijuterie, Geiger. De unde-l ai? E un vechi 
tovarăș? a întrebat el, admirând decoraţiunile migăloase de pe 
plăselele de sidef. Și semnele de pe picioarele tale? Știi, felul în 
care faci față durerii îmi spune că poate voi doi vă cunoaşteţi 
foarte bine. 


65 Personajul principal din romanul Goodbye, Mr. Chips, de James Hilton, care a fost 
ecranizat de două ori, în 1939 și în 1969. Domnul Chips este un profesor care, în 
ciuda timidităţii și a neputinței sale de a interacţiona cu elevii, ajunge în cele din 
urmă, grație căsătoriei cu tânăra Katherine, să devină dezinvolt și să aibă o carieră 
strălucită. 


196 


A scos tăișul și a văzut că pe lama lucioasă era gravată o 
inscripție. 

— „Pentru Ben. Cu dragoste, de la Paula.” Mami și tati? Am 
dreptate? 

În memoria lui Geiger, un tren împroșcând fum a ieșit dintr-un 
tunel, apropiindu-se în viteză de clipa prezentă. Bănuia ce 
încărcătură avea în vagoane, iar zăngănitul și duduitul lor îi 
făceau timpanele să vibreze. 

— Ai fost tăiat ani de-a rândul, nu? De mami sau de tati? Cre' 
că a fost dragul de tati. 

Geiger a distins strălucirea a ceva nou în ochii lui Dalton, dar 
nu era simpatie. _ 

— A fost nasol de tot, Geiger, nu-i așa? Imi pare rău, dar o să 
ne întoarcem împreună acolo. 

Dalton și-a trecut ușor degetul înmănușat pe deasupra 
tăișului bine ascuţit, iar latexul s-a despicat. 

— Mi se pare un pic prea ascuţit. 

Geiger l-a urmărit lovind lama briciului de banda metalică din 
jurul tăbliei superioare a măsuţei, făcând mici crestături de-a 
lungul ei. Trenul continua să se apropie, iar ochiul lui de ciclop 
ardea cu sălbăticie. 

— Unde e băiatul? a întrebat Dalton. 


— Esti pregătit, fiule? a zis vocea din capul lui Geiger. 


— Sunt gata, domnule, a răspuns Geiger. 

— Nu-i nevoie să fii atât de formal, a zis Dalton pe un ton 
ironic. 

Apoi a privit lama și a pus-o pe cvadricepsul femural stâng al 
lui Geiger, la vreo zece centimetri de încheietura genunchiului. 

— O s-o luăm în sus, a continuat el. Cred că așa a procedat și 
taică-tu. lar când ajung la vintre - presupunând că ajungem atât 
de departe - am să-ţi tai testiculele. 

Dalton a apăsat briciul în mod uniform, și tot tăișul s-a înfipt în 
carnea lui Geiger. 


Băiatul era gol și stătea întins cu fața în jos pe o bancă din 


camera cea mare. Muzica se auzea în surdină: „Văd cum se 
apropie lumina..." 


197 


Tatăl stătea deasupra lui, ținând în mână briciul cu plăsele 
sidefii. 

— Ce știm, fiule? a întrebat el. 

— Viata ne face să suferim pentru lucrurile de care credem că 
avem nevoie, iar durerea ne face slabi. 

— Deci ce trebuie să facem? 

— Să îmbrățișăm durerea, câte un pic în fiecare zi, și să 
devenim mai puternici. 


Din spatele lentilelor, Dalton a mijit ochii, admirându-și opera. 
Briciul știrbit lăsase o incizie de zece centimetri, ale cărei 
margini neregulate împrăștiau sângele pe coapsa lui Geiger în 
mai multe direcţii. 

— Spune-mi unde e băiatul, Geiger. 


Tatăl i-a pus lama pe partea superioară a coapsei. 

— Să stai liniștit. 

De ani de zile, băiatul nu mai tresărea și nu mai scotea niciun 
sunet în timpul acestui ritual, dar tatăl tot îi dădea acest sfat de 
fiecare dată. 

— Zi odată cu mine, fiule. 

Apoi intonau împreună cu glas scăzut. 

— Sângele tău, sângele meu, sângele nostru... 


— Sângele tău, sângele meu, sângele nostru... 

Cuvintele nedeslușite au ieșit din gura lui Geiger în timp ce 
Dalton, care se pregătea să facă a treia tăietură, se oprise să-și 
șteargă sângele de pe mănuși. 

— Ce-ai zis? a întrebat, plesnindu-l pe Geiger peste față și 
mânjindu-l cu propriul său sânge. 

— Geiger, ai zis ceva. Ce-ai zis? 


Tată! lui Geiger a tras lama briciului peste carne, deschizând o 
crevasă subțire, umedă și roșie. Băiatul a rămas nemișcat. 
Urmărea muzica din mintea lui. 

— Te-a durut fiule? 

— N-a durut, tată. 

— Spui adevărul? 

— Da. 


— Bine. Într-o lume a mincinoșilor, durerea întotdeauna o să 
scoată adevărul la iveală. Când n-am să mai fiu, lucrul ăsta o să 
te ajute. 


Dalton s-a aplecat pe vine, sprijinindu-și mâinile de genunchii 
lui Geiger. 

— Spune-mi unde e băiatul. 

Pleoapele lui Geiger au tremurat ușor, apoi s-au ridicat. 
Dalton l-a privit ţintă în ochi: era ca și când s-ar fi uitat pe 
fereastra unei case abandonate. 

— N-a durut tată, a zis Geiger. 

Dalton s-a întors spre geamul reflectorizant. 

— Hall! Nu-mi dau seama ce-avem aici! 

Ușa camerei de observaţie s-a deschis. 

— Ce naiba vrea să-nsemne asta? a zis Hall. 

— Lumina e aprinsă, dar nu-i nimeni acasă. Convinge-te. 

Hall s-a apropiat de Geiger. Devenea din ce în ce mai 
conștient că-l apăsa o greutate - nu era o povară existenţială 
sau cine știe ce criză de conștiință, ci o greutate palpabilă, ca o 
ghiulea prinsă de gleznă cu un lanţ. Lucra în branșa asta de 
douăzeci de ani. Și nimic nu devenea mai simplu, dimpotrivă, 
totul se complica și era din ce în ce mai confuz. Nimeni nu mai 
știa nimic. 

Hall s-a oprit lângă scaunul de frizerie. 

— Nu-ţi vând gogoși, a zis Dalton. Pur și simplu, habar n-am 
unde e. 

— Unde e? 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva. Mă crezi sau nu, dar 
am impresia că nu simte nimic din toate astea. 

Dalton și-a aranjat ochelarii. 

— Adică simte durerea, dar... 

— Dar ce? 

— Dar nu-l doare. 

— Mai taie-l o dată. Să văd ce se întâmplă. 

Dalton a făcut încă o tăietură. Pupilele și nările lui Geiger s-au 
dilatat, degetele i s-au ridicat, iar mușchii antebraţțelor i s-au 
încordat în mod vizibil. Dar n-a scos niciun sunet și n-a schițat 
niciun alt gest. 

Hall i-a cuprins capul în palme. 

— Vrei să mori? Asta e? 


Apoi s-a aplecat și i-a vorbit direct în față: 

— Ai văzut vreodată pe cineva sângerând până moare? 

Geiger a tresărit din pricina bolidului de oţel zăngănitor care 
se apropia huruind de el - mai avea un pic și ajungea deasupra 
lui. 

— Pentru că eu am văzut, omule. Și n-ai dori o astfel de 
moarte nici măcar unui câine turbat. Mă auzi? 

Dar ce auzea Geiger era o altă voce care îl striga. lar când 
pleoapele i-au căzut, trenul cu amintiri l-a izbit în plin, 
spulberând imaginea lui Hall și a camerei în care se aflau și, în 
același timp, dând la iveală o altă lume, una mult mai intensă. 

e 

— Fiule! Vino-ncoace, fiule! 

Băiatul a ieșit din cabană și a pornit în sus pe versantul 
muntelui. Era întuneric, dar luna era destul de mare, și iși putea 
croi drum prin pădure fără mari dificultăți. 

— Fiule! Unde ești? 

Vocea tatălui său, mai ascuțită decât de obicei, ricoșa în 
copaci, dar băiatul își dădea seama cam din ce direcţie se 
auzea. 

— Vin, tată! 

Ceva l-a făcut s-o ia la fugă. Plouase toată săptămâna, iar 
încălțările i se afundau în pământul umed la fiecare pas. 

— Camioneta, fiule! Vezi camioneta? 

Băiatul a mai alergat un pic, apoi a zărit silueta întunecată a 
camionetei vreo cincisprezece metri mai încolo - aplecată pe 
versant, semăna cu un taur cu capul plecat, gata de atac. A 
văzut că era plină cu bucăți de trunchi de copac, lungi cam de 
un metru. 

— Da, o văd. 

— Vino lângă ea! Și ocolește-o! 

Tatăl era intins pe spate, prins sub roata din spate a 
camionetei, care îi stătea chiar pe coapse. Partea de la brâu în 
sus a trupului i se distingea în lumina lunii, dar picioarele nu i se 
vedeau din pricina jantei. Băiatului i se părea că tatăl lui semăna 
cu o creatură mitologică, un om înjumătățit care probabil că 
mâniase zeii. 

— Nu mă pot mișca, fiule. Camionul s-a blocat. Încercam să 
pun niște bucăți de lemn sub cauciucuri și chiar în momentul ăla 
au cedat frânele. 


200 


Ridicându-și trunchiul cu un geamăt, s-a împins în cauciuc, 
dar n-a reușit să-și elibereze picioarele. S-a întins iarăși pe 
pământ, respirând precipitat. 

— Vino să mă scoti. 

Băiatul s-a dus în spatele lui, s-a aplecat pe vine și l-a cuprins 
cu brațele de piept. 

— lar acuma trage, fiule. La trei, să tragi cu putere! Unu, doi, 
trei! 

Cu un urlet, tatăl lui s-a opintit iarăși în cauciuc, iar băiatul l-a 
tras - însă a alunecat pe noroi și a căzut. 

— Incă o dată, fiule. Mai încearcă o dată. 

Băiatul s-a ridicat și l-a cuprins iarăși de piept, de data asta și 
mai strâns. 

— Unu, doi, trei! a numărat tatăl. 

Au tras și au împins, dar rezultatul a fost același. Tatăl s-a 
lăsat în poala băiatului și, epuizați, gâfâiau amândoi la unison, 
cu fețele udate de burniță. 

— Ce facem, tată? 

— Adună pietre și crengi și pune-le sub celelalte trei 
cauciucuri. lar apoi, urci la volan și încerci să dai camioneta mai 
în față. Te-am învățat cum se face. Mai tii minte, da? 

Burnița s-a transformat iarăși în ploaie, iar băiatul simțea cum 
toamna face loc iernii, atât în nări, cât și sub tălpi, sub frunzele 
și bucățile de scoarță de pe jos. A pus pietre și crengi sub 
cauciucuri, apoi s-a urcat în camionetă. A trebuit să coboare 
mult în scaun, ca să ajungă la pedale. Îl vedea pe tatăl lui în 
oglinda retrovizoare. 

— Sunt gata, tată! 

— Răsucește cheia. Dar nu apăsa pe accelerație încă. 

Băiatul a răsucit cheia, iar motorul s-a trezit la viață. 

— Acuma bag-o în viteza întâi și apasă ușor pe accelerație. 
Când simţi că se învârt roțile, apeși un pic mai tare. Hai, dă-i 
drumul! 

Băiatul a apăsat ușor pe accelerator, iar camioneta a început 
să tremure. A simţit că roțile încep să se învârtă, dar nu înainta 
deloc. Un urlet puternic a ieșit din gura tatălui, iar el il vedea în 
retrovizor, cum își înfigea pumnii în noroi. 

— Nu te opri! i-a strigat tatăl. 


Băiatul a apăsat mai tare, iar cauciucurile au început să 
împroaște noroi, pătând oglinda. Trunchiul tatălui se zvârcolea 
în capcana sa, dar camioneta tot nu se urnea. 

— Continuă! 

Băiatul a trebuit să strângă mai tare de volan, pentru că 
vibraţiile erau din ce în ce mai puternice. Urletul tatălui s-a 
transformat într-un adevărat răget. Băiatul s-a uitat iarăși în 
oglinda retrovizoare și a văzut că stropii de noroi erau 
amestecați cu bucățele de un roșu intens. 

A sărit din cabină, a dat fuga la tatăl lui și a îngenuncheat 
lângă el - era plin de mâl și de sânge și respira cu greu. 

— Trebuie să ne oprim, tată! Sângerezi! Cauciucul te sfâșie! 

— Aşteptăm până se oprește ploaia și mai încercăm o dată. 

— Tată, lasă-mă să cobor muntele. Poate găsesc niște oameni 
și îi aduc aici. 

— Nu! N-ai să pleci de pe muntele ăsta! N-a sosit timpul. 

Tatăl a făcut o pauză să-și tragă suflul. 

— În cabină e o pușcă, fiule. Du-te și adu-mi-o. 

— De ce? 

— Pentru lupi și pentru urși. Își pot da seama când o vietate e 
rănită. Și simt imediat mirosul de sânge. Hai, adu-mi pușca și 
du-te acasă. 

— Vreau să rămân aici, cu tine. 

Tatăl, pe a cărui față murdară de noroi stropii de ploaie 
croiseră firicele șerpuitoare, s-a uitat țintă în ochii fiului. 

— Tată... a zis băiatul, apoi a tăcut o clipă. Stie cineva că sunt 
aici? i 

— Lumea nu știe nimic de tine. Asta e darul meu pentru tine. 

A tușit, apoi a scuipat sânge. 

— Tu nu existi. R 

Băiatul a simţit că i se strânge ceva în piept. II durea capul, 
jar inima îi bătea cu putere. 

— Tată..., a început el. 

Dar tatăl nu l-a lăsat să continue. A întins mâna și l-a apucat 
de haină. 

— Esti fiul meu și ti-am dat tot ce-ti trebuie. 

Apoi l-a lovit cu palma peste față, dar băiatul n-a izbucnit în 
plâns. Tatăl i-a apropiat capul de al său. 

— Vezi? Nicio lacrimă. Tine minte: mai bine să fii puternic 
decât să fii iubit. 


202 


Tatăl a închis ochii și a întors capul. Băiatul s-a ridicat în 
picioare și s-a dus spre cabină. 

e 

Ray a intrat în camera de ședințe și s-a apropiat de Hall și 
Dalton. 

— Ce naiba se întâmplă aici? a întrebat el. A adormit? 

— Asta nu e tocmai somn, a zis Dalton, apoi s-a întors spre 
Hall. Să încerc să-l scot din starea asta? 

— Nu, a răspuns Hall, apoi și-a pus ţigara între buze, a aprins- 
o și s-a încruntat ușor, simțind în piept fumul puternic. Mai lasă-l 
câteva minute, să vedem ce se întâmplă. Poate starea asta o să 
ne fie de ajutor. 

e 

Băiatul a urcat repede în cabină, dar, imediat după aceea, a 
auzit un amestec de țipete și mărâituri. A aruncat o privire în 
oglinda retrovizoare și a văzut niște umbre întunecate agitându- 
se în jurul roții din spate. A înhățat pușca și a sărit din cabină. 
Mâărâiturile au încetat. Două perechi de ochi arămii s-au fixat 
asupra lui, după care lupii și-au reluat asaltul, agitându-și 
capetele cu violență, în timp ce sfâșiau carnea cu dinţii. Tatăl 
său a început iarăși să urle, dând din mâini și încercând în zadar 
să-și folosească pumnii. Băiatul a ridicat pușca și a tras. 
Detunătura a izgonit lupii, iar reculul l-a trântit pe spate. Pret de 
o clipă, a rămas nemișcat, cu respirația tăiată, uitându-se la 
luna uriașă, plină de cicatrice, care atârna tremurătoare 
deasupra pinilor. 

Apoi s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de tatăl său. A văzut 
că pieptul i se ridica și cobora foarte încet, ca și când i-ar fi fost 
apăsat de o povară uriașă, dar invizibilă. La fiecare ridicare, 
părți din el reflectau lumina lunii, dând la iveală pete vișinii, iar 
fiecare coborâre era însoțită de câte un gâlgâit ce părea să-l 
golească de viață. 

Mâna dreaptă a tatălui s-a ridicat și i-a făcut un semn. Băiatul 
s-a aplecat mai aproape și a văzut că lupii îi sfâșiaseră haina și fi 
smulseseră bucăți din umăr și brațe. Prin obrazul sfârtecat, osul 
pometelui stâng strălucea în lumina lunii. Tatăl a deschis gura, 
jar sângele a început să i se prelingă printre buze. 

— Durerea, a gâfâit el. 

— Ce pot să fac, tată? 

— Unde mi-e cuțituh Dă-mi-l. 


203 


Cuţitul zăcea în noroi. Băiatul i l-a pus în mână. Bratul tatălui 
a dat să se ridice, dar nu mai avea putere, iar pumnul în care 
strângea mânerul cuțitului i-a căzut ușor pe piept. 

— Ajută-mă, a zis tatăl, iar ochii i s-au rotit în orbite până i-au 
întâlnit pe ai fiului. Ajută-mă! 

— Cum? Nu înțeleg. 

Tatăl a ridicat arătătorul vreo doi centimetri, lovindu-și ușor 
pieptul. 

— Aici. 

Băiatul a clătinat energic din cap. 

— Nu! a zis el, scâncind. Nu, n-am s-o fac! 

— Fă cum îţi spun, fiule! 

Băiatul a izbucnit în plâns: 

— Tată... Te rog! 

e 

Când i-au auzit mormăiturile, spectatorii lui Geiger au ciulit 
urechile, aplecându-se spre el. 

— Ce-a zis? l-a întrebat Hall pe Dalton. 

— A zis: „Tată, te rog”. 

— la uite, a zis Ray, făcând semn cu degetul. Plânge. 

La colțurile ochilor închiși ai lui Geiger au apărut câteva 
lacrimi, care au pornit în jos pe obraji, schimbându-și culoarea în 
roz pe măsură ce se amestecau cu sângele. Dintr-odată, a 
început să tremure violent, încheieturile crispându-i-se în 
strânsori. 

— Să-l trezesc acuma? a întrebat Dalton. 

— Nu, a zis Hall. Nu încă. 

a 

Văzând lacrimile băiatului, chipul tatălui s-a transformat într-o 
mască a dezgustului. 

— Asta am făcut din tine? Un băiat plângăcios și inutil? Atunci 
pleacă! Piei din ochii mei! Lasă lupii să facă restul. Nu vreau ca 
ultimul lucru pe care-l văd să fie fata ta. 

Băiatul a simtit un val de sânge fierbinte și vâscos năvălindu-i 
în piept, apoi o forță de neoprit a izbucnit dintr-un cotlon 
întunecat al sufletului său și i s-a împrăștiat în tot corpul, 
făcându-l să tremure violent. 

— Te urăsc! a strigat el. 

Tatăl a găsit puterea de a clătina din cap. 


204 


— Ba nu, nu mă urăști. Ca să urâăști, ai nevoie de putere. 
Toate eforturile mele au fost în zadar. 

Băiatul a văzut buzele însângerate mișcându-se din nou, dar 
deja nu mai putea auzi cuvintele din pricina vuietului din urechi. 
Pret de o clipă, lumea s-a întunecat. „Luna, s-a gândit băiatul. 
Probabil că a coborât.” 

În cele din urmă, s-a uitat iarăși la tatăl lui și l-a întrebat. 

— Unde? 

Degetul tatălui i-a indicat un loc aflat chiar în stânga 
sternului. 

— Aici, a zis el, iar buzele sfâșiate i s-au arcuit într-un zâmbet 
trist. 

Băiatul a sprijinit vârful cuțitului lângă degetul tatălui, apoi a 
înhățat mânerul cu ambele mâini tremurânde. Apăsând ușor, a 
înfipt tăișul în inima tatălui său. 


Mintea lui Geiger a fost azvârlită departe de pădurea 
întunecată, împotrivindu-se acelei viziuni tragice și încercând să 
se adăpostească de ea. Dar în faţa ochilor i-a apărut o cortină 
unduitoare care, după câteva clipe, s-a ridicat și a dat la iveală 
inventarul ședințelor sale - dosarele negre, sutele de subiecți, 
sutele de pagini pline cu strategii și metode, reacţii și concluzii. 
Geiger vedea chipurile subiecţilor, auzea toate apelativele și 
toate rugăminţile rostite de aceștia, toate sunetele pe care le 
poate scoate un om când îi este frică și e cuprins de durere. 
Avea în faţa ochilor un compendiu al celei mai întunecate dintre 
artele omenești - și portretul respingător al unui monstru în care 
acum, pentru prima oară, se recunoștea pe el însuși. 

Dintr-odată, a fost cuprins de un val de greață și a dat să 
vomite, dar nu mâncase nimic nici în ziua aceea, nici cu o zi 
înainte, așa că trupul i-a fost scuturat doar de câteva spasme 
uscate. 

Hall a așteptat până când acest prim acces s-a domolit. 

— Reia-ţi treaba, Dalton. Imediat! 

— Nu mă mai tăia, a zis Geiger cu glasul întretăiat. Te rog! 

Dalton, Hall și Ray s-au uitat la el cu un aer uluit. 

— Nu mai vreau durere. Te rog, nu mai vreau. 

— Atunci spune-mi unde e băiatul, i-a poruncit Hall. 

Pe Geiger l-a cuprins încă un val de greață și iarăși s-a 
străduit să vomite. 


205 


— Doamne, Geiger! Unde e copilul? 

— L-am lăsat la mine acasă, a zis Geiger, gâfâind. 

Hall a simţit un puseu fierbinte de adrenalină, dar și l-a 
reprimat imediat. 

— L-ai lăsat singur? 

— Harry avea nevoie de un doctor, iar eu, de un pistol... 

Hall a clătinat din cap. 

— Nu-ncerca să mi-o tragi, Geiger. Nu l-ai fi lăsat singur atâta 
timp. 

Geiger a ridicat capul, iar printre buze îi curgea un firicel de 
salivă amestecat cu sânge. 

— Nu e singur. 

Cuvintele au rămas în suspensie între ei, iar Hall avea o 
senzaţie ciudată: ce-ar fi fost dacă haosul, șansa și strategia și- 
ar fi dat mâna preţ de o clipă? 

— Matheson e cu el? l-a întrebat Hall. Cum așa? 

Geiger a scuipat încă o flegmă cu sânge. 

— Au stat de vorbă pe Messenger. De-acasă de la mine. 

— Și mai are ce vrem de la el? 

— Nu știu. Nu știu ce vreţi de la el. 

— Ce adresă? 

— West 134" Street, nr. 682. E o clădire maronie. 

— Da, am văzut-o. Are ferestrele acoperite cu scânduri. 

— Aveţi nevoie de codul de la intrare. 

— Spune-mi-l, i-a cerut Hall, căutând un pix prin buzunare. 

— 7223. E ușor de reținut, a zis Geiger, privindu-l în față cu o 
expresie goală. „Pace” pe tastatura de la mobil. 

Preţ de o clipă, Hall n-a fost în stare să-și ia privirea de la el. 
Din ochii lui Geiger lipsea ceva - ceva ce era acolo cu o zi 
înainte. Hall mai văzuse asta: ceva dinăuntrul unui om cedează, 
iar sufletul îi dispare asemenea unui corp ce cade printr-o trapă. 
Hall a simţit un fior scurt în stomac. 

— Curăţă-l, i-a spus lui Dalton. Oprește-i sângerarea. Rămâne 
pe scaun până ne întoarcem. Să mergem, Ray. 

S-au apropiat de lift și au urcat în cabină. Hall a tras grilajul și 
au coborât. 

e 

Dalton a încercat să închidă briciul, dar tăișul zimţat nu mai 
intra în locașul său. 

— Îmi pare rău pentru brici. 


206 


L-a aruncat pe măsuţă și a început să șteargă sângele de pe 
Geiger cu un prosop, tamponându-i rănile. Cursese mult sânge. 

— Ai stat la taclale cu taică-tu? 

Geiger se uita la el cu ochi goi. 

— Mi s-a părut foarte interesant, a continuat Dalton. Dar a 
fost un pic dezamăgitor la sfârșit, când ai cedat. Am crezut c-o 
să mergi și mai departe - de fapt, eram sigur c-ai s-o faci -, și 
tocmai de-aia mă gândesc că s-ar putea să minți. 

— De ce n-ai zis? a întrebat Geiger în șoaptă. 

— Treaba mea e să te fac să vorbești. E treaba lui Hall să afle 
dacă spui adevărul. 

A întins mâna spre măsuţă și a luat sulul de bandaj. 

— Dacă într-adevăr minţi, atunci fie ai vrut să mai câştigi 
niște timp, fie Hall și Ray or să dea de bucluc în locul unde i-ai 
trimis. 

Dalton a început să-i bandajeze coapsa ciopârțită, ridicându-i 
piciorul la fiecare tură, ca să-i treacă sulul pe dedesubt. 

— Doar te bandajez, nu pun și leucoplast, că nu se știe ce-or 
să spună când se întorc. Vrei niște apă? 

A ridicat privirea și a văzut că Geiger avea capul plecat într-o 
parte. Stătea cu ochii închiși, iar pe la colţurile gurii i se 
prelingea câte un firicel purpuriu de sânge. 

e 

Înaintând pe 134" Street la volanul Lexusului, Hall a fost 
mulțumit să constate că veteranul și biroul său de pe trotuar 
dispăruseră. A încetinit în dreptul casei lui Geiger - trebuia să 
parcheze aproape de intrare, ca să-l poată vâri cât mai repede 
pe Matheson în Lexus -, însă nu era niciun loc liber, așa că a 
oprit în dreptul unei mașini parcate și a lăsat motorul pornit. 

Hall s-a întors spre Ray. 

— Cum te simţi? 

— Bine, a zis Ray, dând din cap. Atâta doar că am faţa niţel 
amorțită. 

Hall l-a măsurat din priviri, apoi a zis: 

— Să mergem. 

După ce au coborât, Ray a pornit spre treptele de la intrare, 
iar Hall a aruncat o privire în lungul străzii. 

— Stai un pic, a zis Hall. Mă duc să văd dacă are și o intrare 
secundară. 


A străbătut în fugă cei cincisprezece metri până la lada de 
gunoi aflată la capătul aleii ce despărțea casa lui Geiger de a 
vecinilor și a sărit pe ea. A aruncat o privire peste gardul de 
lemn, văzând imediat marchiza de deasupra platformei și ușa de 
dedesubt. S-a dat jos și s-a întors repede la Ray. 

— Da, are. Tu intri prin faţă, eu prin spate. Când ajung la ușă, 
te sun. Rămânem la telefon, iar la semnalul meu, introducem tot 
codul, mai puţin ultima cifră. Când spun: „Acum!”, tastăm 
ultima cifră în același timp și intrăm cu pistoalele în mână - dar 
nu tragem, vreau doar să-i speriem. Ai înţeles? 

— Da. 

— Codul e 7223. 

— 7223. Sunt gata. 

— Îl înhăţăm pe Matheson, lăsăm copilul în casă și ieşim prin 
față. Ne-am înţeles? 

Ray a încuviinţat din cap, iar Hall a dat iarăși fuga până la 
lada de gunoi. S-a urcat pe ea și a sărit gardul, aterizând pe vine 
în iarba din grădină. Și-a scos mobilul și l-a sunat pe Ray în timp 
ce se apropia de ușa din spate. 

— Ești gata? a șoptit el în microfonul mobilului. 

— Da. 

— Bine. Dă-i drumul. 

Hall a auzit în difuzor piuiturile butoanelor de la ușa din față, 
după care a tastat și el primele trei cifre. 

— În regulă, a șoptit Hall. Ultima cifră. Eşti gata? 

— Da. 

— Acum! a zis Hall, dar, în clipa următoare, s-au auzit două 
împușcături puternice care l-au făcut să se întoarcă imediat cu 
spatele. A scos pistolul, căutând o ţintă. In clipa aceea s-au mai 
auzit două împușcături - pac! pac! -, însă și-a dat seama repede 
că, de fapt, zgomotele veneau de la o unealtă pneumatică, 
dinspre atelierul auto de pe strada lui Geiger. Hall a băgat 
pistolul în buzunar și a scos un oftat peste care s-a suprapus un 
„La dracu'!” șoptit. A apăsat pe butonul „Anulează” de pe 
tastatura de lângă ușă, după care a reintrodus codul. Nimic. 

Hall și-a apăsat telefonul pe ureche. | s-a părut că-l aude pe 
Ray umblând prin casă. 

— Ray, vorbește! Eşti în casă? 

— Da. 


208 


— Nu pot să deschid. Cred că are un sistem care blochează o 
ușă, dacă cealaltă a fost deschisă. 

— Păi, nici n-are rost să mai încerci. În casă nu-i nimeni în 
afară de un motan chior. 

— Cum? a zis Hall, simțind cum îi zvâcnesc tâmplele. Ai căutat 
peste tot? 

— Înăuntru nu-s decât două uși: ușa de la baie și ușa de lao 
cămară. Atât! Deci nu-i nimeni acasă, în pula mea! 

Hall s-a întors cu spatele și s-a sprijinit de ușă. L-a surprins că 
Geiger avea o grădină foarte frumoasă și că, privind casa din 
faţă, nici n-ai fi bănuit că are grădină - tipic pentru Geiger. 
Minţind, Geiger câștigase niște timp. lar fiecare minut câștigat 
de Geiger era un minut pierdut pentru el. Trebuia să-l sune pe 
Dalton să-i spună să continue - nu avea nicio altă soluție -, însă 
deja începuse să creadă că Geiger n-avea să vorbească, iar 
Matheson avea să câștige partida - și știa foarte bine că după 
aceea ar fi trebuit să plătească cu propria-i piele. 

l-a închis lui Ray, după care a format alt număr. 

— Alo? s-a auzit vocea lui Dalton. 

— Dă-mi-l la telefon. Și pune telefonul pe difuzor, ca să mă 
auziți amândoi. 

e 

Dalton se pricepea la voci. Putea să le interpreteze la fel cum 
citește un chirurg radiografiile și a fost surprins că în glasul lui 
Hall se citea mai mult resemnare decât furie sau hotărâre. Era 
vocea cuiva care se săturase până peste cap de meseria lui - la 
fel de anostă ca a unui antreprenor de pompe funebre. 

Geiger stătea cu capul plecat, iar între buze avea un balon de 
salivă roz. Când Dalton l-a bătut pe umăr, mișcându-l ușor, 
balonul s-a spart. 

— E pentru tine, i-a zis el, apoi a trecut telefonul pe difuzor și i 
l-a pus la ureche. 

— Da, a șoptit Geiger cu glas răgușit. 

— Dalton o să se reapuce de treabă, a zis Hall. 

Geiger n-a zis nimic. Dalton a ridicat o sprânceană, iar cu 
cealaltă mână a scos o nouă pereche de mănuși din buzunarul 
pantalonilor de trening. 

— Geiger, a continuat Hall. Vreau să fiu sigur că ai înţeles ce- 
am zis. 

— Am înţeles ce-ai zis. Unde sunteţi acuma? 


209 


Telefonul lui Dalton a împrăștiat în camera de ședințe un râs 
sarcastic. 

— Unde suntem? 

e 

Stând pe platforma ușii din spate, Hall a răspuns întrebării pe 
care tocmai și-o pusese: 

— Suntem la tine acasă, atâta doar că n-am dat decât peste 
un motan. 

A coborât treptele, pășind pe iarba din grădină. Acum, își 
dorea să fi terminat whiskyul pe care și-l turnase. 

— Bine, a zis Hall. Deci ai mai câștigat niște timp pentru Harry 
și pentru puști. Am înţeles. 

— Nu, domnule Hall. Nu cred c-ai înţeles. 

Pe Hall l-a surprins liniștea care s-a insinuat în glasul lui 
Geiger, apoi a tresărit auzindu-l pe Ray bătând cu pumnii în ușa 
din spate. 

— Hei! a strigat el. Nu pot să ies! 

— Sunteţi încuiaţi înăuntru, domnule Hall. 

Ray a izbit iarăși ușa. 

— Mă auzi, Richie? Nu pot să deschid ușa. Căcatu' ăla de cod 
nu merge! 

Hall a scos un oftat. Încă un cui în sicriul lor. 

— Și avem nevoie de codul de ieșire. 

— Exact, domnule Hall. 

Hall a văzut două veverite coborând până la jumătatea 
copacului din grădină, urmărindu-se una pe alta în jurul 
trunchiului. Era limpede că niciuna nu voia s-o prindă pe cealaltă 
- pur și simplu, le plăcea să se urmărească. 

— De câte ori ai introdus codul ca să ieși afară din casă? a 
întrebat Geiger. 

Hall și-a dat seama că mintea lui aproape ratase esențialul - 
Sunteţi încuiați înăuntru, domnule Hall -, apoi s-a întors cu faţa 
spre ușă. „Geiger crede că toti trei suntem Încuiați înăuntru, și-a 
zis în sinea lui. Unu zero pentru băieţii răi.” 

— Pot să te întreb de ce? a zis Hall. 

— Pentru că nu puteţi pleca de-acolo fără codul de ieșire. lar 
dacă introduci un cod greșit de două ori la rând, sistemul se 
armează. 

— Se armează, a repetat Hall. Continuă. 


— În pereţi sunt montate douăzeci de încărcături explozibile 
direcţionale, domnule Hall. Dacă introduci a treia oară un cod 
greșit, or să explodeze - iar casa o să facă implozie. 

— O să facă implozie? Precum cazinourile vechi din Las 
Vegas? 

— Da. Și, domnule Hall, ar fi bine să nu încercaţi nici să 
scoateţi barele de la ferestre. 

— Am înţeles, a zis Hall, apoi s-a întors iarăși cu faţa spre 
casă. Geiger, așteaptă o clipă, i-a cerut el, oprind microfonul 
mobilului. Ray! a strigat el. De câte ori ai introdus codul? 

— Ca să ies afară? Păi... de două ori! 

— Atunci să nu mai pui mâna pe tastatură! Ai înțeles? 

— De ce? a strigat Ray. 

— Fă cum ţi-am zis! Nu atinge nimic! 

Hall s-a așezat pe iarbă, cu spatele sprijinit de copac. A scos o 
țigară, apoi a aprins bricheta. Dar, în loc să-și aprindă ţigara, a 
ramas cu privirea aţintită la flacără. Trebuia să-și schimbe 
centrul de interes, să-și pună alte lentile. Dacă nu reușea să dea 
de Matheson, trebuia neapărat să se gândească la un plan de 
scăpare, pentru că sigur nu avea să stea de vorbă cu cel care îl 
angajase ca să-i explice de-a fir a păr de ce dăduse greș. N-ar fi 
putut cere nicio favoare și nici n-ar fi avut la cine să apeleze. 
Ceea ce însemna că și Ray și Mitch ar fi trebuit să se descurce 
pe cont propriu. Dar oricum nu fuseseră niciodată cei trei 
mușchetari - niciodată nu acţionaseră după principiul ăla de 
rahat: „Toţi pentru unul, unul pentru toți”. La nevoie, Mitch ar fi 
condus autobuzul, iar Ray l-ar fi azvârlit pe Hall în faţa roţilor. 

Hall și-a aprins ţigara, apoi a pornit microfonul. 

— În regulă, deci ai trei dobitoci închiși în casa ta, a zis el, 
afișând un zâmbet discret. Ce urmează? 

— Dalton îmi dă drumul, iar după ce plec de-aici, te sun și-ți 
spun codul de ieșire. 

— Ce-ar fi să-mi dai codul acuma, iar eu îi spun lui Dalton să-ţi 
dea drumul după ce ieșim din casă? 

— Prefer ideea mea, domnule Hall. 

Ray a izbit din nou cu pumnul în ușă. 

— Hei, Richie! Ce dracu’ se-ntâmplă? 

Hall a dat ochii peste cap. 

— Geiger, așteaptă un pic, te rog. 

— Sigur. 


211 


Hall a oprit iarăși microfonul, apoi a traversat grădina și a 
urcat treptele care duceau la platforma din fața ușii. 

— Ray, a strigat el prin ușă, avem o problemă. Casa asta stă 
pe o ditamai bomba! 

— Cum? Păi atunci, poate-ar fi bine să chemăm pe cineva, 
nu? 

— Zău? Spune-mi pe cine. Vrei să sun la pompieri? Sau poate 
la poliție? 

— Dă-te-n mă-ta! 

— Încerc să rezolv problema asta, Ray. Da’ tre’ să mai ai un 
pic de răbdare. 

Hall s-a așezat pe vine, cu spatele sprijinit de ușă. Și-a dus 
degetele la ochi și a apăsat atât de tare, încât i-au apărut niște 
fantome albe în spatele pleoapelor. Oare de când nu mai 
dormise? De treizeci și șase de ore? Ba poate chiar de și mai 
mult timp. 

Ceva i-a atins braţul, iar Hall a deschis ochii și a văzut 
motanul ieșind prin ușa special concepută pentru el. Animalul i-a 
aruncat o privire - Hall a observat că îi lipsea un ochi -, apoi a 
coborât în grădină. 

Această apariţie i-a dat lui Hall o idee. 

— Ray, a strigat el. Spune-mi ceva despre interiorul casei. 

— Ce? 

— Spune-mi ceva care ţi-a atras atenţia în casă. 

— Păi, are o ditamai etajera plină cu CD-uri. E făcută la 
comandă. 

Hall a dus iarăși telefonul la ureche și a pornit microfonul. 

— Bine, Geiger, facem cum zici tu. Dalton, ești acolo? 

— Da. 

— Dă-i drumul. 

— Te-am auzit, domnule Hall. Dar mai spune o dată, ca să fiu 
sigur c-am înțeles. 

— Dă-i drumul lui Geiger. Eliberează.-l. 

— Am înţeles. 

— În cât timp primim codul, Geiger? 

— Cam în jumătate de oră. Într-un sfert de oră îmi cos 
tăieturile, apoi plec de-aici și într-un sfert de oră te sun. 

— Aştept. Și, apropo, etajera cu CD-uri mi se pare 
nemaipomenită. Pot să pun niște muzică fără să sărim în aer? 

— Bineînţeles, domnule Hall. 


Hall a închis, iar Dalton i-a îndepărtat telefonul de la ureche și 
l-a pus pe măsuţă. Apoi a luat haina de fâș de pe tăblia de jos, a 
băgat mâna într-unul din buzunarele ei și a scos un pistol Ruger 
LCP 380. 

Uitându-se la el, Geiger i-a zis: 

— Ție n-am de gând să-ţi fac nimic. 

— E doar o precauţie, a spus Dalton pe un ton neutru. Am să- 
ți dezleg încheietura dreaptă, apoi de restul te ocupi tu. Să nu te 
mişti până nu ies din cameră, că altfel te împușc. Ai înţeles? 

— Da. 

Dalton și-a aţintit privirea și pistolul spre faţa lui Geiger, în 
timp ce cu cealaltă mână i-a desfăcut catarama curelei de la 
mâna dreaptă. A făcut patru pași în spate, și-a scos mănușile și 
le-a aruncat pe podea. Geiger a urmărit mișcările precise ale lui 
Dalton - gesturile sale erau meticuloase și calme, părând că nu-l 
costă niciun efort. Pistolul lui încă era îndreptat spre fruntea lui 
Geiger. 

— Poţi să începi, i-a zis Dalton. 

Geiger și-a ridicat brațul liber. Iniţial l-a simţit foarte ușor, însă 
după aceea, când l-a coborât, senzaţia aceasta s-a transformat 
în contrariul ei, iar oasele și carnea păreau atât de grele, încât 
braţul l-ar fi dat jos de pe scaun și l-ar fi trântit pe podea, dacă 
n-ar fi fost legătura din jurul trunchiului. După ce și-a desfăcut 
cureaua de la o gleznă, l-a auzit pe Dalton chicotind cu un aer 
sec: 

— Geiger, a fost o experiență fascinantă. Când o să-mi scriu 
memoriile, va fi unul dintre capitolele cele mai interesante. 

Geiger și-a dezlegat și cealaltă gleznă. 

— Ai de gând să scrii o carte? 

— Când o să mă retrag. Deja i-am găsit titlul: Da/ton. Viata 
mea de torționar. 

Geiger s-a îndreptat de spate și a desfăcut cureaua din jurul 
trunchiului. Coastele i s-au ridicat, iar plămânii i s-au umflat ca 
niște foale - aerul care i-a inundat era rece și dens. 

— Dar nu-ţi face griji, Geiger, am să-ţi schimb numele, a zis 
Dalton, râzând scurt. Cred că va trebui să includ o notă a 
autorului: „Unele nume au fost schimbate, pentru a proteja 
identitatea v/inovați/or”. 


Degetele lui Geiger s-au dus la ultima curea, cea de la 
încheietura mâinii stângi, și i-au desfăcut catarama. A ridicat 
privirea spre Dalton, simțindu-se dintr-odată mai ușor. 

— Acum, o să mă ridic și o să mă duc în camera de observaţie 
ca să mă cos și să-mi iau niște haine noi. 

— Dă-i drumu’, a încuviinţat Dalton, făcându-i semn cu mâna 
în care ţinea pistolul. 

Geiger s-a ridicat de pe scaunul de frizerie. Primii săi pași au 
fost ezitanţi, iar mâinile și le ţinea ușor depărtate de corp, ca să 
nu-și piardă echilibrul. jumătatea de la brâu în jos părea să-i fi 
fost supraîncărcată, ca și când părţi dinăuntrul său s-ar fi 
desprins și i-ar fi alunecat sub talie, iar în cele din urmă i s-ar fi 
oprit în coapse, în gambe și în picioare. Bandajul cu care Dalton 
îi înfășurase rănile era îmbibat de sânge și, pe măsură ce Geiger 
se apropia de ușă, tifonul se desfăcea și atârna în urma lui pe 
podea. 

Dalton a intrat după el în camera de observaţie și a rămas pe 
loc, urmărindu-l cum se apropia de dulapul montat pe peretele 
opus ușii. Într-o parte erau rafturi cu medicamente și materiale 
sanitare, iar în cealaltă, rafturi și sertare cu haine. Geiger a scos 
un pachet cu fire chirurgicale resorbabile, o foarfecă, un sul de 
bandaj și o rolă de leucoplast. S-a gândit să ia și un spray cu 
lidocaină, dar, până la urmă, a hotărât că e mai bine să nu-l 
folosească - tăieturile aveau marginile zdrențuite, deci erau 
greu de cusut, iar durerea avea să-l ghideze și să-l ajute să facă 
niște cusături precise. 

Apoi a luat niște pantaloni și un pulover negru dintr-un sertar 
și s-a apropiat șchiopătând de canapea. S-a lăsat pe spate, dar 
mintea și trupul nu-i erau perfect sincronizate, prin urmare, 
ceafa i s-a izbit cu putere de perete înainte ca trupul să-i 
aterizeze pe canapea. 

— Au! a zis Dalton, coborând pistolul. 

Geiger a ridicat acul și aţa în dreptul ochilor, iar când a 
încercat să vâre firul prin gaură, a trebuit să lupte cu alternarea 
dintre prim-plan și planul îndepărtat, ca și când creierul lui ar fi 
fost un obiectiv fotografic în căutarea unui punct focal. După 
cea de-a treia încercare, Geiger a nimerit gaura. 

Dalton a scos o sticlă de Remy Martin din bar și a turnat un 
pic într-un pahar. Sorbind din coniac, l-a urmărit pe Geiger 
cosându-și prima tăietură, apoi pe următoarele, cu îndemânarea 


214 


unui croitor. Nu l-a văzut tresărind nici măcar o dată - avea 
rezistența unui taur. 

— De unde-ai învăţat să faci cusături? l-a întrebat Dalton. 

— De la tata. 

Geiger își potolea durerea preluând arsura difuză din piept, 
palpitaţia surdă din gură și înţepăturile intense din coapsă și 
împrăștiindu-le în tot corpul, ceea ce făcea ca fiecare 
împunsătură a acului și fiecare frecare a aţei de piele să fie mai 
degrabă parte dintr-un întreg decât un asalt individual asupra 
cărnii. 

— E medic? 

— Dulgher. Era - a murit. 

Geiger a făcut ultima cusătură, a tăiat firul cu foarfeca, apoi s- 
a lăsat pe spate, frecându-și palmele de tapiseria canapelei ca 
să și le curețe de sânge. 

— Îmi dai ceva de băut, te rog? i-a zis el lui Dalton. 

— Cu ce să te servesc? 

— Cu orice. 

Dalton și-a pus jos paharul, a aruncat o privire pe oferta din 
bar, iar în cele din urmă i-a turnat două degete de votcă. Cu 
pistolul ridicat, i-a dus băutura lui Geiger. 

— Poftim. la-l cu mâna stângă. Așa, ușor. 

După ce a băut votca, pleoapele lui Geiger s-au închis. Prin 
buzele întredeschise a scos o expiraţie prelungă. 

— Mai dă-mi unul. Am dureri foarte mari. 

— Nu te grăbi. 

— Eşti foarte bun la ce faci, Dalton. 

— O laudă venită de la Cezar nu poate decât să mă onoreze. 

Mâna lui Geiger s-a întins după al doilea pahar, iar când 
privirea lui Dalton s-a aplecat spre ea, piciorul teafăr al lui 
Geiger s-a ridicat brusc și l-a izbit pe Dalton între picioare. 
Dalton s-a îndoit de mijloc, ochelarii i-au sărit de pe nas, iar 
pumnul lui Geiger i s-a înfipt în maxilar cu atâta putere, încât i- 
au sărit doi dinţi din gură. Când Dalton a căzut în genunchi, 
Geiger i-a luat pistolul din mână. Dalton a rămas așa preţ deo 
clipă, legănându-se ușor, apoi s-a prăbușit pe burtă, izbindu-se 
cu pometele de podea și suflând din greu, asemenea unui pește 
eșuat pe țărm. 

— Nu era o laudă, a zis Geiger. 


215 


Apoi s-a ridicat cu grijă de pe canapea și s-a urcat pe Dalton, 
răsucindu-i mâna stângă la spate și imobilizându-i-o pe cealaltă 
cu genunchiul. Lovitura lui Geiger zguduise creierul lui Dalton cu 
o asemenea intensitate, încât acestuia i se spărseseră niște 
vase de sânge din ochiul drept, care acum era acoperit de 
păienjenișul unei hemoragii. 

— Strânge pumnul drept, i-a cerut Geiger. 

— Să-l strâng? a întrebat Dalton cu respiraţia întretăiată. 

— Da, strânge-l. 

— De ce? 

— Pentru că n-o să mai faci ce-ai făcut până acum. 

Dalton a clătinat din cap. Deși răsufla cu greu, a reușit să 
afișeze un rânjet ca de lup. 

— Nu, nu cred c-o să mai fac asta. Dar vreau să-l văd pe 
Geiger cel Mare în acțiune. O ocazie pe care n-o ai decât o dată 
în viaţă, nu-i așa? 

— Imi pare rău, dar ai ajuns cu o zi prea târziu. 

Geiger i-a răsucit și mai mult braţul stâng, iar Dalton a urlat 
de durere. 

— Dalton, cea mai mare parte din viaţa mea m-am întrebat 
cum o fi să omori pe cineva. Dacă mă mai refuzi o dată, o să am 
o curiozitate mai puţin, a zis Geiger, răsucind încă un pic braţul 
lui Dalton. Strânge pumnul! 

Încă un pic. 

— Fă-o! 

O silabă înăbușită a semnalat acceptarea, iar în cele din 
urmă, mâna dreaptă a lui Dalton s-a strâns în pumn pe podea. 
Geiger a strâns și el pumnul, apoi l-a izbit de al lui Dalton, 
urletul acestuia aproape că a estompat complet zgomotul 
degetelor sale rupte. Apoi Geiger i-a înhăţat cu dreapta patru 
dintre degetele de la mâna stângă și i le-a dat peste cap, până 
au pocnit oasele. De data asta, urletul lui Dalton a fost mai puţin 
intens, dar mai prelung, iar în scurtă vreme, s-a transformat 
într-un fel de mâărâit foarte aspru. Mâinile lui, cu degetele 
rășchirate în toate direcţiile, semănau cu niște crabi pe care i-a 
călcat cineva din greșeală pe o plajă. 

Geiger s-a ridicat în picioare și s-a prăbușit pe canapea. A 
inspirat adânc. 

— Te-ai retras mai devreme, Dalton. Învață să tastezi cu 
degetele de la picioare și poţi să-ţi începi memoriile. 


216 


Geiger și-a luat pantalonii și puloverul și s-a gândit la mijlocul 
cel mai puţin chinuitor de-a le îmbrăca. 


19. 


— Asta-i tot, a zis Harry, întorcându-se dinspre fereastră, apoi 
a oftat. Asta-i toată povestea. 

Corley le adusese musafirilor săi niște aperitive, iar după ce 
Harry și Ezra mâncaseră pe săturate, îl trimisese pe puști în 
dormitor să se uite la televizor și îi ceruse lui Harry să-i spună 
mai exact ce se întâmplase, altminteri ar fi sunat la poliţie. 
Relatând povestea lui Ezra, Harry a încercat mai întâi să evite 
detaliile cu privire la cum își câștigau existenţa el și Geiger, deși 
îi era limpede că, în cele din urmă, totul avea să iasă la lumină. 
Era prima oară când povestea cuiva despre ocupaţia lui, iar 
mărturisirea acelui adevăr dezgustător îl tulbura profund. 

În timp ce Harry vorbea, Lily stătea pe canapea, alături de el, 
răsucindu-și vârfurile firelor de păr într-un ritual secret. Stând în 
fața lor, Corley părea pierdut în propria-i lume, privind ţintă la 
spiralele strânse, colorate în auriu și albastru, ale covorului 
oriental care acoperea podeaua livingului. Și, într-adevăr, ochii 
lui Corley nu vedeau nimic din ce era în cameră. Privirea lui era 
îndreptată spre interior, spre nenumăratele piese din care era 
alcătuit puzzle-ul psihic al lui Geiger. 

— Doctore? 

Corley era foarte uimit atât de revelațiile cu privire la munca 
lui Geiger, cât și de miopia lui. Tortură. Oare așa se exprimase 
trecutul ascuns al lui Geiger în toţi acești ani? Corley simţea că o 
bestie mică, dar cu dinţii ascuţiţi, începuse să-l roadă pe 
dinăuntru. Oare ar fi trebuit să vadă lucrul ăsta - sau măcar să 
bănuiască ceva? 

— Doctore? 

Corley a ridicat privirea. 

— Da? 

— Îmi pare rău că te-am amestecat în toată povestea asta. 
Chiar îmi pare rău. 


217 


Corley i-a dat de înţeles printr-un gest al mâinii că nu era 
nevoie să-și ceară scuze, apoi s-a uitat ţintă la el, mijind ușor 
ochii. 

— Lăsând deocamdată la o parte activitatea voastră din 
ultimii zece ani, îţi dai seama că ce-aţi făcut voi acuma se 
numește răpire, o infracţiune care se pedepsește foarte aspru? 

— Da, dar nu noi l-am răpit pe puști. Noi l-am... dez-răpit. 

Harry a băut din sucul de ghimber și a pus mâna la gură să 
acopere un râgâit. Apoi a rupt o bucată de covrig și i l-a dus la 
gură lui Lily, darea nu i-a dat atenţie. 

— Mănâncă ceva, a zis el. 

— Nu pot să-mi amintesc, i-a răspuns Lily, mișcând ochii dintr- 
o parte în alta. 

— Ce să-ţi amintești? 

— Sunt atât de multe cuvinte și atât de multe semnificaţii 
diferite, și toate trebuie să fie la locul potrivit. Unde e Harry? 

Harry i-a aruncat o privire rapidă lui Corley. 

— Doamne, mi-a pronunţat numele. 

Apoi a întors-o cu fața spre el. 

— Chiar aici, Lily. Hei, sunt eu, Harry! 

Corley s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de canapea, 
așezându-se pe vine în fața lui Lily. S-a uitat cu atenţie la 
mișcările ochilor ei, observând că privirea ei absentă se anima 
dintr-odată, virând ușor când spre stânga, când spre dreapta. 

— Ai zis că uneori reacţionează la ce i se întâmplă cântând o 
melodie? l-a întrebat pe Harry. 

— Da, uneori pare să aibă legătură cu ceva din jur, alteori, nu. 

Corley s-a aplecat mult spre Lily, apropiindu-și faţa la doar 
câţiva centimetri de a ei. 

— Lily? 

Apoi și-a lovit brusc palmele una de alta. Harry a tresărit, dar 
Lily a rămas nemișcată. 

— Lily! 

— Vreau să plec, a zis ea. 

— Și eu vreau să plec, Lily, i-a răspuns Corley. Unde vrei să 
mergem? 

Pe jumătate cântând, pe jumătate vorbind, Lily a zis: 

— In adâncul oceanului... 

— Vezi? a intervenit Harry. Chestia asta ar putea să însemne 
ceva - sau să nu însemne nimic. Îi plăcea melodia asta, iar tu 


218 


tocmai ai zis: „Unde vrei să mergem?” Ce mai, te poate scoate 
din minţi! 

Corley s-a așezat iar pe fotoliu. 

— Se întâmplă ceva înăuntrul ei. Însă nu-mi pot da seama 
dacă e vorba de o reacţie, un răspuns sau ceva pur aleatoriu. 
Cert e că în mintea ei se desfășoară un proces, iar când ajunge 
la capătul lui, ia un fel de decizie - zic așa, în lipsa unui cuvânt 
mai bun - și începe să cânte. 

A clătinat din cap și a continuat: 

— Uneori, am impresia că e nevoie de niște puteri 
supraomenești ca să construieşti și să întreţii niște ziduri care 
țin groaza închisă înăuntru și lumea la distanță. la pastile? 

— Da, cred că da, însă habar n-am de care. 

— Va trebui să o supraveghem cu mare atenţie. Cum era 
înainte, Harry? 

— Un pic aeriană, dar foarte deșteaptă. Și amuzantă - avea 
un umor destul de caraghios, i-a explicat el, apoi a clătinat din 
cap cu un aer plin de regret: iar de mulţi ani, n-am mai fost 
alături de ea... 

— Harry, știi ce-a zis cineva despre vinovăţie? 

— Ce? 

— Dacă un om nu s-ar simţi vinovat, probabil s-ar gândi că e 
vina lui. 

Harry a plecat umerii. 

— Doctore, mersi de gândul cel bun, dar n-am nevoie de un 
psihiatru. Știu cine sunt. 

S-au uitat unul la altul, iar relatarea lui Harry despre cele 
întâmplate a reapărut între ei, invizibilă, dar cu o forță 
irezistibilă. 

— A plecat de multă vreme, doctore, a zis Harry. 

Corley s-a uitat la ceas. Trecuseră aproape trei ore. Mintea 
începea să i se umple cu previziuni sumbre. 

— Sunt sigur că n-a păţit nimic, a adăugat Harry, însă lipsa de 
certitudine din cuvintele lui le era evidentă amândurora. 

Harry a încercat să zâmbească. 

— Doar e băiat mare, nu? 

Lui Corley îi era poftă de o ţigară. S-a întrebat dacă nu cumva 
mai avea vreun pachet de Marlboro roșu ascuns pe undeva prin 
casă. 

— Nu, Harry, a spus el. Eun băiat mic. 


Cu o geantă sport pe umăr, Geiger a trecut de trei intersecţii 
înainte să găsească o cafenea cu un separeu liber și suficient de 
retras cât să-i camufleze prezenţa. Ca să nu i se vadă gaura din 
obraz, își lipise un petic de tifon, însă nu știa cum să-și ascundă 
paloarea. Trebuia să facă mai multe lucruri, dar deocamdată 
avea nevoie de o cafea tare și de câteva minute de liniște. Știa 
ce i-ar fi spus Corley: să nu lase să-i scape acele amintiri, să nu 
le încuie în locul de unde ieșiseră. „Sunt o parte din tine. 
Păstrează-le vii în minte și poartă-le cu tine.” 

Chelnerul i-a pus pe masă cafeaua cu gheață. 

— Doriţi și altceva? 

— Nu. 

Chelnerul - un băiat care nu avea mai mult de douăzeci de 
ani - s-a uitat ţintă la el, fară să facă niciun efort să-și camufleze 
curiozitatea. 

— Vă simţiţi bine? 

— Da. 

Geiger a auzit hârâitul din propria-i voce și a observat privirea 
neîncrezătoare a chelnerului. 

— Da, a repetat el pe un ton mai ferm. Mă simt bine. 

În cele din urmă, deși se vedea clar că nu era convins, băiatul 
a plecat. 

Geiger a luat o gură mare din pahar. Ar fi vrut o cafea 
fierbinte, dar știa că asta i-ar fi întețit sângerarea. A plimbat 
lichidul rece prin gură douăzeci-treizeci de secunde înainte să 
înghită, apoi s-a lăsat pe spate. 

Ştia că cicatricele dinăuntrul său cedaseră și că i se 
redeschiseseră răni foarte vechi. Ani de zile, avusese mare grijă 
ca nu cumva exteriorul să pătrundă în interiorul său. Dar, de 
fapt, nu făcuse decât să închidă în el însuși demonii care i se 
cuibăriseră în cele mai întunecate cotloane ale sufletului. Acum, 
simțea că era întors pe dos, și nu era nevoie să apeleze la 
Corley ca să-și dea seama că tot ceea ce stătuse îngropat până 
atunci fusese dezgropat și readus la viață. 

„Eşti fiul meu, și ţi-am dat tot ce-ţi trebuie.” 

e 

Hall a târât banca din grădina lui Geiger până lângă gardul 

care dădea spre străduţa dintre case. S-a urcat pe ea, a sărit pe 


220 


lada de gunoi aflată pe partea cealaltă, apoi a coborât de pe ea 
și, în drum spre stradă, l-a sunat pe Ray. 

— Da? 

— Sunt pe aleea dintre case, mă îndrept spre mașină. 

— Ar fi bine ca dobitocu' ăla să sune cât mai repede. 

— A zis juma’ de oră. 

— Și dacă nu sună? 

— Cred că încep să-l înţeleg pe domnul Geiger. O să sune. 

— Da’ dacă nu sună? 

Hall a urcat în Lexus. 

— Nu știu, Ray. Încă nu m-am gândit la asta. 

— Păi gândește-te, omule! a zis Ray, apoi a închis. 

Hall a lăsat scaunul pe spate, ca să se poată întinde. Simţea 
furnicături în degete, ceea ce, de obicei, prevestea un moment 
de inspiraţie. Nu credea în noroc, dar credea că, uneori, haosul 
își arunca toate piesele în aer, iar când cădeau pe pământ, 
acestea se aranjau de la sine. Ca în vorba aceea: „Dacă pui un 
milion de maimuțe în fața mașinilor de scris, într-o bună zi, o să 
obţii o capodoperă”, iar Hall simțea că talmeș-balmeșul acela 
încă putea să se transforme în „Hamlet”-ul său. Stând întins pe 
scaunul Lexusului, a văzut-o limpede, chiar în faţa ochilor - 
ultima lui lovitură. 

e 

Mitch a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Hall. 

— Alo? i-a răspuns acesta. 

— Sunt cu ochii pe el, a zis Mitch. Acuma iese dintr-o cafenea. 

Mitch îl urmărea pe Geiger mergând șontăc-șontăc spre un 
telefon public aflat în intersecție. Mai înainte, petrecuse aproape 
două ore parcat pe strada Ludlow, la mică distanţă de casa în 
care se afla camera de ședințe. Când Geiger apăruse 
șchiopătând în cadrul ușii, arăta ca un militar care suferise un 
șoc de pe urma unei explozii, și care acum, după ce zăcuse în 
spital, ieșea pentru prima oară pe stradă. Mitch îl urmărise cu 
taxiul, apoi parcase la câteva zeci de metri de cafeneaua în care 
intrase Geiger. 

Acum, văzând că Geiger înhaţă receptorul, Mitch a simţit 
dintr-odată că se însuflețește. Pulsul i s-a iuţit ca de fiecare dată 
când lucrurile începeau să se îndrepte, iar norocul hotăra în cele 
din urmă să ţină cu el. Uneori, puteai pur și simplu să stai 
deoparte și să urmărești cum se aranjează lucrurile de la sine. 


221 


Mitch a luat o gură de cafea. Era rece, dar nu-i păsa. Avea un 
gust excelent. 

e 

Geiger ținea receptorul la ureche, iar cu un deget de la 
cealaltă mână ţinea apăsată furca. Încerca să-și amintească 
numărul de telefon al lui Matheson: 917 555 0... A mijit ochii 
minţii la imaginea neclară a cifrelor pe care și le notase în palmă 
după ce stătuse de vorbă cu el pe Messenger. 061... Și mai ce? 
8? 

A format numărul. 

— Alo? i-a răspuns o voce de bărbat, după primul sunet de 
apel. 

— Matheson? 

— Cine? 

— Matheson? 

— Nu-i niciun Matheson aici. 

Geiger a închis, după care și-a sprijinit fruntea de carcasa 
telefonului. Reușea să facă faţă durerii și faptului că pierdea 
sânge, dar era o sarcină care îi solicita aproape toate resursele, 
așa că nu-i mai rămânea decât puţină energie ca să se 
concentreze și să-și aducă aminte numărul. A încercat să-și 
vizualizeze mâna în timp ce-l nota. 061... 7? 

L-a format și, înainte să se termine primul sunet de apel, i-a 
răspuns un bărbat: 

— Alo? 

— Matheson? 

— Da. 

Geiger avea sânge în gură. A înghiţit apoi a zis: 

— Ascultă-mă cu atenție. 

— Unde mi-e fiul? a întrebat Matheson pe un ton în care se 
amestecau frica și furia. 

— Matheson, nu spune nimic. Singurul tău rol în conversaţia 
asta e să asculţi. Nu e vorba de o negociere. Ai să te duci unde 
îți spun să te duci și ai să aduci ce-ţi cer să aduci. Dacă nu, fiul 
tău n-o să apuce ziua de mâine. Și asta din pricina nesăbuinţei 
tale. Așa că te rog să asculţi cu atenție... 

e 

Geiger a coborât din taxi și a intrat în Central Park. Se simţea 
ameţit și era conștient că, în timp ce mergea spre terenurile de 
baseball, unii oameni întorceau capul după el. Pe fiecare dintre 


222 


cele patru terenuri se desfășura câte o partidă și, dat fiind că 
era 4 iulie, spectatorii erau atât de numeroși, încât te puteai 
pierde în mulţime foarte ușor. 

Geiger îi ceruse lui Matheson să-l aștepte pe o bancă din 
spatele terenului aflat cel mai la vest, cu un exemplar din The 
New York Times făcut sul în poală, dar, chiar și fără aceste 
indicii, tot i-ar fi fost ușor să-l recunoască în mijlocul unui grup 
de străini. Văzuse de nenumărate ori genul acela de frică 
extremă - ochii încercănaţi din pricina nesomnului, umerii 
ridicaţi, bătutul din picior. Costumul gri al lui Matheson ar fi 
trebuit călcat, iar faţa lui frumoasă, de parc-ar fi fost cioplită în 
piatră, ar fi trebuit bărbierită. Geiger și-a dat seama că, în 
împrejurări mai puţin stresante, ar fi arătat ca un Ezra de 
treizeci și opt de ani. 

Geiger s-a apropiat de el pe la spate. 

— Matheson? 

încerca să vorbească folosind numai partea dreaptă a gurii, ca 
să reducă durerile cât mai mult cu putinţă, drept rezultat, 
vorbele lui erau nedeslușite și sunau ciudat. Matheson a dat să 
se întoarcă, dar Geiger și-a așezat mâinile cu fermitate pe 
umerii lui ca să împiedice mișcarea. 

— Nu te întoarce. Urmărește meciul. 

— Unde-i Ezra? 

— Ai ceva pentru mine, nu-i așa? 

— N-o să-ți dau nimic înainte ca fiul meu să se așeze chiar 
aici, lângă mine, a zis Matheson, lovind banca cu palma. Unde 
e? 

— Ţi-ai pierdut dreptul de-a sta împreună cu băiatul tău. 

— Poftim? 

— De acum înainte, Ezra va hotărî dacă se întâlnește cu tine 
sau nu. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus. 

— Ce naiba tot... 

Și iarăși a dat să se întoarcă, însă de data asta Geiger și-a 
înfipt degetele în adânciturile de deasupra claviculelor lui 
Matheson, iar acesta a înlemnit, scoțând un geamăt. 

— Să nu mai încerci să te întorci. Altminteri îţi rup gâtul. 

Dintr-odată, pe Matheson l-a surprins ceva. Vocea. O mai 
auzise undeva. 


Hall s-a îndreptat în scaun când a primit vestea de la Mitch. 


223 


— Matheson? Eşti sigur? a zis el. 

— Da, da, s-a auzit răspunsul lui Mitch în difuzorul mobilului. 
Am urmărit taxiul lui Geiger până la parc, iar acuma sunt la vreo 
cinșpe metri de ei. Matheson stă pe o bancă, iar Geiger e chiar 
în spatele lui. Am pus mâna pe potul cel mare, omule! 

Dar buzele lui Hall nu s-au arcuit - încă nu era pregătit să 
sărbătorească. 

— Puștiul nu e cu ei? 

— Nu. Fără puşti. 

— Atunci despre ce naiba e vorba? a întrebat Hall, bătând 
darabana pe volan. Ce fac acuma? 

— Nimic. Stau de vorbă. 

După ce-a închis, Hall a rămas cu privirea aţintită asupra 
mobilului. În curând, trebuia să dea încă un telefon - și se 
întreba cât timp îl mai putea amâna, înainte ca destinatarul 
apelului să hotărască să nu-i mai răspundă. 

e 

— Cine ești? a întrebat Matheson. 

— Nu cine crezi tu că sunt. 

— Și asta ce înseamnă? Că nu ești unul dintre ei? Atunci de ce 
nu mi-l dai pe Ezra? 

— Pentru că, în clipa asta, ești pentru fiul tău un pericol la fel 
de mare ca și ei. Nu știu cu ce fel de comerț te ocupi, dar cert e 
că l-ai băgat și pe Ezra în povestea asta. L-ai transformat într-o 
ţintă și o victimă. 

— Comerț? Dar nu... 

— Așa că uite ce-o să se întâmple mai departe. O să-mi dai 
lucrul pe care îl vor de la tine. Nu știu ce e, așa că să-i zicem 
„pachetul”. Apoi o să-l duc pe Ezra la maică-sa... 

— Julia? E și ea în oraș? 

— După ce mă asigur că Ezra e la adăpost, am să iau legătura 
cu indivizii care te caută. O să le spun că am pachetul și o să-i 
asigur că, atâta timp cât nu se mai ating de Ezra, nu trebuie să- 
și facă griji că ceea ce se află în el va ieși vreodată la lumină. 

— Nu știi nici cine sunt eu, nici despre ce-i vorba, nu-i așa? a 
întrebat Matheson. 

— Și nici nu-mi pasă. 

— Ai auzit de Veritas Arcana? 

— Organizaţia aia care face tot felul de dezvăluiri? 


224 


— Da. Ei bine, asta sunt. Dar Veritas Arcana nu-i o organizaţie 
- sunt doar eu și câţiva voluntari dedicați. lar tu îmi ceri să 
îngrop ceva despre care lumea ar trebui să afle. Atâta doar că 
nu-mi aparține mie - sau ţie. 

— Și te-ai gândit să treci viaţa fiului tău la pagube colaterale? 

— Nu, îmi iubesc fiul - n-aș face niciodată una ca asta. 

— Nu înţelegi, Matheson. Deja ai făcut-o. 

Matheson a vrut să spună ceva, dar s-a oprit. A dus o mână în 
dreptul feţei și a plecat capul, acoperindu-și ochii. 

— Dumnezeule, habar n-aveam că erau atât de aproape. Mai 
aveam nevoie de șase-șapte ore. Doar... 

A oftat adânc și a tăcut. 

Un jucător a atins una dintre plăcile de pe teren, a scos șapca 
în faţa spectatorilor și s-a lovit cu palma peste burta 
voluminoasă. Din rândul publicului s-au auzit atât râsete, cât și 
urale. 

— Două chestiuni esenţiale, Matheson, a zis Geiger. Unu: 
norocul este unul dintre motivele pentru care fiul tău încă mai e 
în viaţă. Și doi: indivizii ăia n-or să se oprească. Nu atâta timp 
cât au impresia că mai există fie și cea mai mică șansă de a-și 
duce misiunea la bun sfârșit. Cu asta se ocupă: nu se opresc. 

Matheson iarăși a avut o senzaţie de familiaritate. 

— Îţi știu vocea de undeva, a zis el. 

— Banu. 

Această conversaţie cu Matheson era atât de istovitoare, 
încât Geiger începuse să tremure. Sosise momentul să ia lucrul 
după care venise și să plece. 

— Matheson, dă-mi pachetul. Acum. 

Matheson a încuviinţat din cap, apoi a băgat mâna în buzunar. 
A scos un plic și i l-a întins. Geiger a luat plicul și l-a vârât în 
geantă. 

Matheson a oftat încă o dată. 

— Spune-i, te rog, lui Ezra că-l iubesc. Și că-mi pare rău. 

e 

— Matheson tocmai i-a dat un plic, a raportat Mitch. Un plic 
obișnuit. 

— Căcat! a zis Hall, trăgând cu sete din ţigară. De ce i l-ar da 
Matheson lui Geiger? a întrebat el - dar întrebarea era mai mult 
pentru sine decât pentru Mitch. Și de unde ar putea ști Geiger 
ce conţine? 


225 


— Păi, poate că nu știe. Poate că nu e ceea ce căutăm noi. Or 
fi bani - poate că Geiger vrea să stoarcă niște parale de la el 
înainte să-i dea copilul înapoi. Doamne, Richie, cui îi pasă? Asta-i 
șansa noastră! Sunt la cinșpe metri de mine. Aș putea să mă 
reped la ei și să înhaţ... 

— Nu! Ești în Central Park, în mijlocul unei mulțimi, pentru 
numele lui Dumnezeu! După unșpe septembrie, toţi new- 
yorkezii vor să fie eroi. Cât ai bate din palme, te-ai trezi cu zece 
indivizi în cârcă. 

— Bine, Richie, dar să știi că Geiger pleacă. Pe cine urmăresc 
mai departe? 

Hall a pornit farurile de avarie și, preţ de o clipă, le-a urmărit 
aprinzându-se și stingându-se. Oare mai aveau nevoie de 
Matheson? 

— Pe Matheson sau pe Geiger? Zi odată, Richie! 

Hall a stins farurile. 

— Pe Geiger, a zis el. Marfa e la Geiger acuma. Urmărește-l pe 
el. 

Hall a închis și a luat-o din loc. După ce a cotit pe bulevardul 
Amsterdam, a parcat foarte aproape de intersecţie. A lăsat 
motorul pornit și s-a dat jos. Sprijinit de caroseria caldă a 
mașinii, a întors capul și s-a uitat la strada lui Geiger. Pe trotuar 
se vedeau doar câţiva oameni. Soarele se apropia de orizont, iar 
umbrele începuseră să se lipească pe zidurile clădirilor 
asemenea unor fâșii de tapet. 

Hall a inspirat adânc, pe îndelete, ceea ce i-a dat o senzaţie 
plăcută. Acum, se simţea mai bine. Fiecare caz avea ocolurile și 
fundăturile sale, și Hall primise o mulțime de misiuni care la 
început păreau floare la ureche, iar în cele din urmă se 
transformau în adevărate dezastre. Și totuși, încă era copleșit de 
încântare atunci când o calamitate se apropia de o soluție 
favorabilă. 

S-a uitat iarăși la casa lui Geiger. Acum, sosise momentul să 
se ocupe de Ray. 

e 

Lui Ray i-a venit ideea în timp ce stătea pe closet în toaleta lui 
Geiger. În ultimele douăsprezece ore, creierul lui fusese 
suprasolicitat - asaltat de durere, îndopat cu medicamente, 
privat de somn -, dar, încetul cu încetul, își revenea. Cerul său 
lăuntric se limpezea. 


226 


Știuse dintotdeauna că, în ochii partenerilor săi, el era 
„nătângul” trioului, ceea ce nu-l deranja, întrucât învățase că, în 
momentele de restriște, a ști cum te văd ceilalţi era la fel de util 
ca a fi deștept. Ei bine, ceea ce tocmai îi trecuse prin minte 
acum, cât stătea cu pantalonii în vine, era că, dacă Geiger n-ar 
fi sunat să-i dea codul, Richie nu s-ar fi străduit din cale-afară 
să-l scoată de-acolo. lar dacă operaţiunea s-ar fi dus de râpă, 
Richie și Mitch cu siguranţă s-ar fi interesat de cursele aeriene 
spre ţări cu care Statele Unite nu aveau convenţii de repatriere 
și ar fi uitat complet de el. 

Ray știa că monstrul pe care scria: „Ai belit pula” tocmai luase 
loc la masă cu furculița și cuțitul în mâini. Dar n-avea de gând să 
devină următorul prânz al monstrului fără să insiste să-i ţină 
cineva companie. 

e 

— Ce pula mea facem, Richie? 

Hall urmărea traficul de pe 134" Street atunci când îi sunase 
telefonul, și observase imediat tensiunea din glasul lui Ray - 
probabil că efectul lidocainei începea să se ducă. 

— Mai ai răbdare, Ray. Mitch se ţine după el. Tocmai m-a 
sunat. 

— Zău? Mă bucur pentru voi. Da' cu mine cum rămâne? 

— Ray, ţi-am zis că Mitch îl urmărește. O să-l înhaţe în foarte 
scurt timp, apoi o să scoatem codul de la el. Ai înțeles? 

— Vreau să scap de-aici! Că altfel îmi bag pula în toți și-n 
toate! N-o să mă duc la fund singur, m-ai înţeles? 

Sprijinit de mașină, Hall a studiat preţ de câteva clipe jarul 
țigării. 

— Ray, s-a întâmplat vreodată să te las baltă? Măcar o 
singură dată? 

A ascultat cele câteva momente de tăcere, apoi a azvârlit 
chiștocul. 

— Ai dreptate, Ray, întotdeauna ţi-am fost alături. lar acuma 
mă ameninţi c-o să mă bagi la apă? Ce-i cu tine, omule? 

Ray a mai tăcut o clipă, apoi a zis: 

— Mada, bine. Am înțeles. 

Hall a auzit un bip în difuzor. 

— Așa mai merge, Ray. lar acuma stai niţel. Te pun în 
așteptare, că iarăși mă sună Mitch. 

Hall a răspuns la celălalt apel: 


— Care-i treaba, Mitch? 

— E pe 88" Street, aproape de intersecţia cu Central Park 
West. S-a oprit în faţa unei uși secundare - e de la o clădire care 
are fațada principală pe Central Park West, la numărul 281. Cre' 
că are cheia de la ușă - văd c-a descuiat și a intrat. 

— Din locul unde ești poţi să vezi atât ușa secundară, cât și 
intrarea principală? 


— Inî. 
— Rămâi acolo. Vin și eu. 
— Unde e Ray? 


— E tot încuiat, i-a răspuns Hall. Îl scoatem mai încolo. 

Înainte să comute telefonul pe conversaţia cu Ray, Hall a 
aruncat o privire spre ușa principală a casei lui Geiger. 
Așteptase ca trotuarul din dreptul ei să fie liber - iar acum era. 

În cele din urmă, a revenit la conversaţia cu Ray. 

— Am făcut rost de cod. Mitch a reușit să-l scoată de la Geiger 
și mi l-a zis la telefon. 

— Excelent! Cum i-a dezlegat limba? 

— Cred că i-a înfipt pistolul în gură și i-a zis: „Te rog”. 

— E incredibil cât de multe poţi obţine cu bunele maniere. 

— Fii atent. Codul e 2667. L-ai reţinut? 

— 2667, a repetat Ray. 

— Exact. E ușor de reţinut: e „amor” pe tastatura de la mobil. 

— Pace și amor, am înțeles. 

— În regulă, Ray. Ne vedem în câteva minute. 

— Bine. 

Hall a închis telefonul și s-a uitat la ecranul lui. 

— Adio, Ray. 

Detunătura n-a fost deloc cum se aștepta Hall - mai degrabă 
o bufnitură surdă decât vuietul unei explozii. A urmărit casa 
prăbușindu-se spre interior asemenea unui castel din cărți de 
joc, iar când norul de praf cenușiu s-a împrăștiat, a dat la iveală 
o piramidă de moloz, însă clădirile vecine nu erau avariate în 
niciun fel. Geiger montase perfect explozibilii direcţionali. 

Mașinile de pe stradă au frânat brusc, capetele au ieșit pe la 
ferestre, iar lumea a apărut imediat în praguri. Hall a urcat în 
Lexus și a plecat. 

e 

Liftul de serviciu s-a oprit cu un zăngănit, zdruncinându-l ușor 

pe Geiger, care aţipise în timpul urcușului. Acum își simţea 


228 


rănile mai intens, întrucât vidul de conștiință de patruzeci și 
cinci de secunde permisese durerii să recâștige teren. Era ca un 
scufundător care se ridică din adâncimile întunecare ale mării, 
ameţit de presiunea ridicată, dar conștient că trebuie să urce 
încet, ca să nu leșine în drum spre suprafaţă. 

Geiger a luat de jos geanta sport. Mergând cu grijă, a ieșit pe 
casa scării, apoi a deschis o ușă șia intrat în hol. Totul trebuia 
perceput și măsurat: avea mare nevoie să-și ajusteze constant 
poziţia, astfel încât să evite orice risipă de energie. 

A ciocănit la ușă - era mai ușor decât să caute cu degetul 
butonul soneriei -, iar când s-a deschis, expresia de pe chipul lui 
Corley i-a confirmat încă o dată starea proastă în care se afla. 

— Dumnezeule mare! a zis psihiatrul, luându-l ușor de mână 
și trăgându-l în casă. 

Harry s-a ridicat cu greu în picioare și s-a uitat la Geiger. 

— Ce dracu’ ai păţit? 

Corley l-a condus pe Geiger până la unul dintre fotoliile de 
piele, iar Harry s-a apropiat șchiopătând de el, să-i dea o mână 
de ajutor. 

Geiger a simțit fotoliul moale sub el, dar nu și-a permis să se 
relaxeze. 

— Harry, a zis el, Hall e ucigaș plătit, fie pentru CIA, fie pentru 
o altă organizaţie guvernamentală. 

— Hopa! a oftat Harry. Deci suntem într-un mare rahat. Ştii 
unde sunt acuma Hall și oamenii lui? 

— Încuiați la mine în casă. 

— Și ce naiba ţi-au făcut? 

— Nu acuma, Harry. Avem prea multe de rezolvat. 

Corley încerca să-și dea seama în ce stare mentală se afla 
Geiger, dar nu putea trece de înfățișarea lui: obrazul bandajat și 
fața palidă, de-a dreptul înspăimântătoare și - după felul în care 
stătea pe fotoliu -, bănuiala că sub haine mai erau și alte răni. 

Dintr-odată, s-a auzit vocea lui Ezra: 

— Geiger? Te-ai întors? 

Băiatul a străbătut holul în fugă, dar, când a ajuns în living, a 
rămas țintuit locului, văzându-i pe Harry și Corley aplecaţi 
deasupra lui Geiger, care era cu spatele la el. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat băiatul. 

— Totul e-n regulă, a încercat Corley să-l liniștească. 


229 


Dar Ezra nu l-a crezut, iar când a ocolit fotoliul și a ajuns faţă 
în faţă cu Geiger, a rămas cu gura căscată. În comparaţie cu 
puloverul negru, chipul lui Geiger părea aproape alb, iar ochii îi 
erau injectaţi și lucioși. 

— Geiger! a strigat băiatul, punând o mână pe piciorul lui 
Geiger. Te simţi bine? 

Fața lui Geiger s-a crispat de durere, iar Ezra a ridicat imediat 
mâna de pe coapsa lui și a pus-o pe braţul fotoliului. 

— Da, mă simt bine. O să vină mama ta să te ia. 

— Da? Când? 

— O să urce în primul avion spre New York. M-a rugat să-ți 
spun că te iubește. 

Ezra a încercat să zâmbească, dar nu i-a ieșit. Geiger a ridicat 
ușor mâna, așezând-o peste a băiatului. 

— Totul o să fie bine, Ezra. 

Deși era un gest mic, psihiatrul a fost uluit de intensitatea lui. 
Nu-l auzise niciodată pe Geiger vorbind cu afecţiune despre 
cineva, cu atât mai puţin să și-o manifeste. Orice s-ar fi 
întâmplat cu el în ultimele ore, era limpede că-l schimbase. 

— Martin, a zis Geiger, întorcându-se spre psihiatru. 

Corley s-a așezat pe vine în faţa fotoliului: 

— Da? 

— Nu putem rămâne aici. Trebuie să mergem în altă parte. 

— De ce? 

— Nu știu cum o să reacționeze mama lui Ezra. 

— Ce vrei să spui? a intervenit băiatul. 

— Vreau să spun că mama ta ar putea să se înfurie. Și ar 
putea să se ducă la poliţie. 

— Dar tu ești cel care m-a salvat. 

Geiger i-a zâmbit ușor, apoi s-a întors iarăși spre Corley. 

— Martin, trebuie să mergem într-un loc unde nu există 
portari, vecini de palier, camere de supraveghere în lift și 
martori pretutindeni. Am putea merge la casa ta din Cold 
Spring, iar mama lui Ezra ar putea veni acolo. 

— Da, cred că da, a răspuns Corley, înăbușindu-și un oftat. 

Probabil că era cea mai bună decizie, dar îl mâhnea 
perspectiva de-a merge acolo. Casa aceea era sălașul unor 
amintiri dintr-o perioadă mai fericită a vieții lui. 

— Ai mașină, Martin? 

— Da, putem să ajungem cu toţii acolo cam într-o oră jumate. 


230 


— N-o să mergem toţi, Martin. Harry, crezi că poţi să conduci? 

— Presupun că da. Am probleme doar la stângul. 

Corley s-a ridicat în picioare. 

— Stai un pic, Geiger. Ce vrei să... 

— Tu nu vii cu noi, Martin, a zis Geiger, ridicând privirea. Ca 
să nu te implicăm și pe tine în povestea asta. 

— Să nu mă implicați? Cred că-i un pic cam târziu pentru asta, 
i-a zis Corley, apoi s-a uitat la el în tăcere preţ de câteva clipe și 
i-a făcut semn să se ridice. Trebuie să stăm de vorbă, Geiger. 
Vino în cabinetul meu - n-o să dureze mult. 

Corley s-a dus în bucătărie, iar de-acolo a trecut în cabinetul 
său. 

Geiger le-a aruncat câte o privire lui Ezra și lui Harry, apoi s-a 
aplecat ușor în faţă și s-a ridicat încet din fotoliu, zecile de 
mușchi reorganizându-se pentru a compensa rănile, în timp ce 
mintea lui se străduia să împingă durerea în fundal. Adunându-și 
puterile, a străbătut bucătăria și a intrat în cabinetul familiar al 
psihiatrului. Voia să-și concentreze toată energia asupra 
scopului pe care și-l fixase, indiferent de tribulaţiile pe care le 
presupunea atingerea lui. 

Corley a închis ușa cu grijă și s-a întors spre el. 

— Geiger... 

Dar Geiger a ridicat o mână. 

— Martin, cel mai bine este să rămâi aici. N-ai niciun amestec 
în ce-o să se întâmple după ce plecăm de-aici. 

— Nu? Îmi pare rău că trebuie să mă port ca un psihiatru, dar 
hai să ne gândim la ce s-a întâmplat aici și la ce-ai făcut. Tu ești 
cel care a venit la mine. 

— A trebuit să vin, Martin. Dar n-o să mergi cu noi. Și n-am 
timp de așa ceva. 

Dintr-odată, lui Corley i-a trecut prin minte că poate era 
ultima oară când Geiger punea piciorul în cabinetul lui și că 
poate amândoi își jucau rolurile în actul final al relaţiei lor. De 
când divorțase, singurul angajament serios pe care și-l luase 
Corley fusese cel față de Geiger. Acum, se întâmplase ceva cu 
Geiger, foarte probabil acel lucru pe care Corley îl aștepta de 
multă vreme, acel catalizator care ar fi putut, în sfârșit, să dea 
la iveală trauma pe care o suferise - sursa cruzimii sale. Dar 
dacă Geiger ar fi plecat și nu s-ar mai fi întors, Corley n-ar fi 
aflat niciodată în ce constase acea revelaţie. 


231 


— Martin, a zis Geiger, am nevoie să-mi dai cheile și indicaţiile 
necesare ca să ajung acolo. 

Corley s-a straduit să-și controleze vocea ca să nu-și trădeze 
neliniștea. 

— Harry mi-a povestit tot, Geiger - despre ce faci, despre 
recuperarea de informaţii. Însă chiar dacă toţi cei de care te-ai 
ocupat erau vinovaţi sau imorali, chiar dacă toţi ar fi fost 
criminali în serie, chiar dacă printre ei era un mic Hitler sau un 
mic Bernie Madoffsf... 

— Mă retrag din branșă, Martin. 

— Doamne, Geiger, știi bine că nu-i chiar atât de simplu. 
Trebuie să vorbim despre toate astea. 

— Dar nu acum, Martin. Nu înainte să termin ce-am început. 

— Atunci uite cum facem, a zis Corley. Mergem toti la Cold 
Spring. 

Geiger a clătinat din cap. 

— Nu, nu vii cu noi. 

Corley a râs ușor. 

— Ce-o să-mi faci, Geiger? O să mă legi de un scaun? 

— N-o să fie nevoie, Martin. Doar fă ce-ţi cer. 

Corley s-a uitat ţintă la Geiger și a văzut un alt om uitându-se 
prin ochii lui ca de granit - omul despre care nu știuse nimic 
până să-i spună Harry povestea  extraordinarelor și 
înfiorătoarelor sale aptitudini. Și, în timp ce se uita în ochii acelui 
om care întotdeauna își convingea victimele să-i dea ce voia, 
respiraţia lui Corley s-a împiedicat de ceva dinăuntrul său. A 
trebuit să-și îndrepte coloana ca să expulzeze din piept 
ghimpele care îl chinuia. 

— Simt că n-am făcut suficient, Geiger. Parcă... 

Psihiatrul s-a oprit. S-a gândit la zidurile pe care le ridicăm în 
jurul nostru, la cum reușește mintea să-și fabrice propriile 
cărămizi și propriul mortar pentru a se salva. S-a gândit la toate 
lucrurile pe care le purtăm în noi înșine, și că sunt cu mult mai 
grele decât orice povară pe care ne-am putea-o pune în spinare. 

— Martin, a zis Geiger. Ai încredere în mine? 

Corley și-a amintit că Geiger îi pusese aceeași întrebare cu o 
zi înainte. Atunci, i se păruse încă unul dintre lucrurile acelea 


5 Bernard Lawrence „Bernie” Madoff: broker și consilier în domeniul investiţiilor care 
a pus la punct cea mai amplă schemă Ponzi din istorie (un fel de sistem piramidal 
asemănător Caritas-ului românesc). 


232 


enigmatice pe care i le spunea de obicei, dar, de data asta, 
Corley și-a dat seama că Geiger voia să evalueze, să testeze, ba 
poate chiar să definească ce erau unul pentru celălalt. 

— Da, a răspuns Corley. 

Geiger a încuviinţat din cap, iar ochii i s-au îmblânzit un pic. 

— La revedere, Martin. 


20. 


Privirea iscoditoare a lui Mitch lucra la capacitate maximă, 
zăbovind când pe intrarea principală a clădirii, aflată pe Central 
Park West, când pe ușa secundară de după colț, care dădea 
spre 88: Street. Așteptând ca Geiger să facă următoarea 
mutare, Mitch asculta o emisiune de dezbateri care îi plăcea la 
nebunie. 

— „Am revenit în direct, stimaţi ascultători, a spus 
realizatorul. Aţi văzut cumva fotografiile cu presupusa «cameră 
de tortură» din Cairo? Mie mi se pare mai degrabă o pivniţă 
jegoasă, dar așa-numiții liberali luminaţi - cunoscuți și sub 
numele de «cretini» - iarăși au început să trăncănească, jelind 
drepturile omului și cerând procese penale pentru teroriști. Și, în 
această zi a zilelor, 4 lulie, daţi-mi voie să vă întreb ceva: 
credeţi că liberalii ăștia au rude care luptă să apere libertatea în 
Irak și Afganistan? Ei bine, iertaţi-mă că răspund singur la 
întrebarea pe care am pus-o. Nu! N-au! Și de-aia nu pot înţelege 
ce înseamnă democraţia - pentru că, dacă vrei s-o înţelegi, 
trebuie să sacrifici ceva important, poate chiar să pierzi ceva 
preţios și aproape de sufletul tău; și nu mă refer la cazul când te 
duci la restaurant, iar ospătarul vine și-ţi spune că nu mai au 
felul tău preferat de sushi!” 

Mitch a lovit ușor volanul. 

— Exact, frate! Spiritul Zilei Independenţei vorbește prin gura 
ta! 

Atenţia lui Mitch s-a îndreptat spre un camion de gunoi care a 
oprit lângă un șir de mașini parcate pe 88" Street. Ușa dinspre 
carosabil a camionului s-a deschis și un individ în uniforma 
serviciului de salubritate s-a dat jos și s-a apropiat de o grămadă 
de plastic de culoare neagră, dar fără să se grăbească. Cu toate 


233 


că soarele coborâse destul de aproape de orizont, încă era 
foarte cald. 

Mitch s-a uitat câteva clipe la gunoier, în timp ce acesta 
sacii unul câte unul și îi arunca în camion. 

— Bietu' de tine. Cre' că-s 40 de grade în salopeta aia. 

e 

În garajul clădirii, Corley stătea la vreun metru distanţă de 
vechiul său Chevrolet Suburban, în timp ce Harry încerca să-l 
pornească. După câteva încercări, motorul a luat-o din loc și a 
început să tureze în ralanti. Ținând în braţe cutia viorii, Ezra 
stătea pe bancheta din mijloc, iar alături de el, cu capul sprijinit 
de umărul său, era Lily. Geiger stătea cu ochii închiși pe 
bancheta din spate, complet nemișcat și cu mâinile împreunate 
în poală. 

Corley s-a aplecat să stea de vorbă cu Harry prin geamul 
deschis. 

— Vezi că motorul mai face figuri când accelerezi brusc, așa 
că ai grijă când depășești pe cineva pe autostradă. 

— Am înţeles, a zis Harry. 

— lar radioul și aerul condiţionat nu merg. 

— Nicio problemă. 

Apoi Corley a vârât capul înăuntru. 

— Toată lumea e în regulă? 

— Eu n-am nicio problemă, a zis Ezra. 

— Geiger? 

Dar n-a primit niciun răspuns. 

— Cred că doarme, a intervenit băiatul. 

Corley a oftat și s-a îndreptat de spate. Niciodată nu se mai 
simţise atât de bătrân și inutil. 

— Ai grijă, Harry. 

— Mersi, doctore. Pentru tot. 

— Şi adu-l înapoi teafăr. 

— Asta-i planul, a zis Harry, apoi a întors capul spre el și a 
zâmbit: te simţi bine, doctore? 

— Da. 

— În regulă. Atunci am plecat. 

Harry a apăsat pe acceleraţie și, după ce mașina a luat-o din 
loc, Corley s-a răsucit pe călcâie și a pornit spre lift, fără să se 
uite în urmă. 


ua 


234 


Norii care se strânseseră în ultimele ore se încăpăţânau să nu 
dea drumul la ploaie. O dată la câteva secunde, doi-trei stropi 
loveau parbrizul, dar Mitch nu se sinchisise să pornească 
ștergătoarele. In timp ce privirea i se plimba de la o intrare la 
alta, a observat că ușa garajului se deschide și din el iese un 
model vechi de Chevrolet Suburban. Dar, iniţial, nu i s-a părut că 
era un eveniment important. 

Între timp, realizatorul emisiunii își continua peroraţia: 

— „Punerea în discuţie a metodelor de interogare a devenit 
irelevantă, dacă nu chiar absurdă, prieteni. Și știți când?” 

— Pe 11 septembrie, deșteptule, a intervenit Mitch. 

— „Pe 11 septembrie 2001, atunci când islamo-fasciștii au 
tăiat beregatele a opt piloţi americani și au omorât peste trei mii 
de civili americani. Da, în ziua aia!” 

Mitch s-a uitat încă o dată la Chevrolet, dar de data asta cu 
toată atenţia. li era destul de greu să distingă șoferul prin 
parbriz, dar i se părea că silueta lui avea ceva familiar. 

e 

Harry a trecut de trotuar și a oprit. Un camion de gunoi îi 
bloca drumul. A aruncat o privire la sacii care mai erau de 
încărcat și a oftat: 

— O să stăm aici toată noaptea. 

Il urmărea cu privirea pe gunoier, iar acesta, dându-și seama 
că acum avea spectatori, a făcut câteva mișcări de dans foarte 
ingenioase. Harry a izbucnit în râs, apoi a scos capul pe geam. 

— Auzi, frate, aș avea nevoie de o favoare. Ai putea să dai 
camionul mai în spate vreo doi metri, ca să putem trece? 

e 

Acum, Mitch avea privirea aţintită asupra lui Harry și, în timp 
ce camionul de gunoi dădea cu spatele, l-a sunat pe Hall. 

— Da? 

— Avem acţiune. Un model vechi de Chevrolet Suburban. La 
volan e Harry. 

— Harry? 

— Da, iar Geiger, puștiul și sora lu' Harry sunt și ei în mașină - 
să mai zici că n-avem noroc. Tu unde ești? 

— Pe 98 Street. Ține-te după ei și verifică numerele de 
înmatriculare, ca să știm a cui e mașina. Sună-mă când afli 
ceva. Te prind și eu din urmă. 

— Bine. 


După ce s-a dat la o parte camionul, Chevroletul a ieșit pe 
stradă și a virat spre vest. 

— „Toate discuţiile astea prostești despre tortura cu apă pe 
scândură și despre izbitul deţinuţilor de pereţi? a continuat 
realizatorul. Ei, ce să-ţi spun! Și s-avem grijă ca Abdul să 
beneficieze de un proces corect. Habeas corpus pe dracu'!” 

— Ai dreptate, amice, a zis Mitch, oprind radioul. 

Apoi a scos un laptop de sub scaunul său, l-a pus pe scaunul 
pasagerului și a apăsat ușor pe accelerație. 

e 

Hall ieșise din oraș de vreo oră, iar acum conducea pe 
autostrada Saw Mill River, trecând printr-o pădure întreruptă din 
loc în loc de câte un perete de stâncă cenușie. Pe sensul lui de 
mers, traficul nu era aglomerat, cu toate că era 4 iulie. 

Mitch a sunat din nou, iar Hall l-a pus pe difuzor. 

— Gata, am aflat a cui e mașina. Martin Corley, doctor. 
Locuiește în clădirea aia. Divorţat. Fără copii. 

— Dă o căutare pe numele lui, poate are o casă undeva la 
nord de oraș. Uită-te în registrul funciar, în registrul telefonic și 
în cel al consumatorilor electrici. Unde ești acuma? 

— Pe Autostrada 9, tocmai am trecut peste autostrada Bear 
Mountain. 

— Eu sunt lângă Ossining“, deci nu-s departe în urma ta. 

Uitându-se peste porţiunea care separa sensurile autostrăzii, 
Hall a văzut Visul American târându-se bară la bară spre sud. 
Mașini cu familii care se întorceau acasă după ce fuseseră într-o 
excursie în natură - zgomot de radiouri, câini cu capul scos pe 
fereastră, biciclete cocoțate pe portbagaje, iar pe banchetele 
din spate, copii somnoroși cu obrajii arși de soare și cu caramele 
topite în buzunare. Ce ţară: optzeci de mii de kilometri de 
autostradă meniţi să-i ajute pe oameni să găsească un pic de 
liniște într-un colţișor de natură. 

Hall a setat telefonul pe mute și a pornit radioul. S-a întrebat 
cum ar fi arătat pacea pentru el după tot acest timp - și își 
imagina că știe răspunsul: ar fi fost câteva momente în care n-ar 
fi trebuit să gândească cu trei mișcări înainte - sau în care n-ar 
mai fi avut loc absolut nicio mișcare. 

N-a trebuit să aștepte mult până să înceapă un buletin de 
știri. 


67 Ossining: localitate de 38 000 de locuitori aflată la nord de New York. 
236 


— „Aici radio WBCS. Întrerupem transmisiunea pentru o știre 
de ultimă oră. Am aflat mai multe informaţii despre explozia de 
pe 134: Street din Manhattan. Rich Lamm se află la fața locului. 
Rich? 

— David, clădirea era o casă cu etaj, despre care se crede c- 
ar fi fost o locuință privată. Pompierii, poliţia, pirotehniștii și 
autorităţile federale se află cu toţii la faţa locului, dar nimeni nu 
spune mare lucru. Însă un lucru e sigur: pare să fie vorba mai 
degrabă de o im-plozie decât de o ex-plozie. Clădirea arată ca și 
când s-ar fi prăbușit în interior, lăsând neatins tot ce se află în 
jurul său. 

— E posibil să fi fost un act terorist, Rich? 

— Anchetatorii vor trebui să ia în calcul și această ipoteză. E 
posibil ca această clădire să fi fost sau ţinta unui atac, sau o 
fabrică de bombe în care a avut loc un accident. Dar, 
bineînţeles, cauza exploziei ar putea fi ceva mai puţin sinistru, 
precum o scurgere de gaze. Comisarul Kelly urmează să facă o 
declarație în scurtă vreme. Până atunci, vom...” 

Hall a oprit radioul și a scos telefonul de pe mute. Sosise 
momentul să-i dea vestea. 

— Mitch? 

— Da? 

— Casa lui Geiger a explodat. 

— Poftim? Şi Ray era înăuntru? 

— Am auzit la știri. Au vorbit despre o clădire de pe West 
134t Street... 

A făcut o pauză ca să adauge dramatism vorbelor sale, apoi a 
continuat: 

— N-a mai rămas nimic în picioare. 

Hall a scos un oftat prefăcut: 

— Dumnezeule... 

— Bietul nenorocit, a zis Mitch, scoțând și el un oftat. 

Erau spirite înrudite, fiecare fiind foarte atent la propriul joc și, 
în același timp, studiind reprezentaţia pe care o dădea celălalt. 

Hall a făcut pauza care se cerea într-o astfel de situaţie, apoi 
a revenit la obișnuitul său ton sobru. 

— Ceva nou despre Corley? 

— Tocmai am primit informaţiile, i-a răspuns Mitch. Corley are 
o casă în Cold Spring. E pe River Lane, la numărul douăzeci și 
nouă. Cred că ajung acolo cam într-un sfert de oră. 


237 


— Localizeaz-o prin satelit. 

— Deja am localizat-o. E în afara orașului, iar cel mai apropiat 
vecin se află la vreo cinci sute de metri distanţă. Pe mal e și un 
mic dig de lemn. 

— Vreo ambarcaţiune? 

— E legată de dig. Pare să fie o barcă cu vâsle. E o locuinţă 
mult mai bună decât un apartament pe Central Park West, nu? 

Hall a zâmbit. Milionul de maimuțe tasta în continuare, iar una 
dintre ele părea să fie pe punctul de a da la iveală ceva 
extraordinar. 

— Mda, a zis Hall. E perfectă. 


21. 


— Geiger... 

Geiger a deschis ochii și l-a văzut pe Harry uitându-se la el de 
pe scaunul șoferului. 

— Am ajuns, a zis Harry. 

— Unde? 

— La casa lui Corley din Cold Spring. 

Geiger a deschis ușa, s-a aplecat afară și a scuipat sânge. 

— Am nevoie de niște gheaţă, a zis el, apoi și-a luat geanta și 
s-a dat jos din mașină. 

Harry l-a ajuns din urmă pe aleea cu dale de piatră și a întins 
mâna să-l ajute, dar Geiger a clătinat din cap. 

— Mă descurc. 

— Banu. 

Geiger s-a întors cu fața spre el, aruncându-i o privire dură. 

— Ba da, Harry, mă descurc! 

Geiger și-a continuat drumul spre casă, iar Harry a aruncat o 
privire de jur împrejur. Înspre vest, era o pajiște netunsă, cu 
pantă lină, ce cobora până la apă. Intre pajiște și râu se vedea 
un șir des de copaci: pinii și fagii bătrâni, cu trunchiuri groase și 
noduroase, își întindeau ramurile contorsionate, ce împrăștiau 
umbre lungi în lumina slabă a soarelui. În faţa lui Harry, casa cu 
etaj în stil colonial se înălța pe culmea colinei, iar ferestrele de 
doi metri și jumătate de la parter și veranda care se întindea de 


238 


jur împrejurul său ofereau o priveliște nemaipomenită asupra 
fluviului Hudson și a dealurilor de dincolo de el. 

Aleea cu dale de piatră care ducea spre intrarea principală 
era mărginită de stâlpi de iluminat foarte scunzi, cu o mică 
săgeată în vârf, iar când Geiger și Harry s-au apropiat de trepte, 
Ezra și Lily au apărut la una dintre ferestrele de la parter. 
Stăteau unul lângă altul și abia dacă se vedeau, stratul gros de 
praf de pe geam transformându-i în niște stafii - era ca și când, 
deși umblau în lumea asta, veneau din lumea de dincolo. 

Din geanta lui Geiger s-a auzit soneria mobilului său. La 
jumătatea treptelor, s-a oprit, a scos telefonul și a răspuns. 

— Doamna Wayland? a zis el. 

— Da, sunt la J.F.K. 

— Sunati de la un telefon public? 

— Da. Vreau să vorbesc cu fiul meu. 

— Imediat, dar mai întâi o să discutaţi puţin cu cineva care o 
să vă explice unde să veniţi. Trebuie să închiriaţi o mașină. 
Suntem într-o casă din Cold Spring. 

Geiger i-a dat telefonul lui Harry. 

— Bună, eu sunt Harry, a zis el scoțând din buzunar hârtia pe 
care își notase indicaţiile lui Corley. Ai un pix? 

După ce a urcat ultima treaptă, Geiger s-a oprit să se 
odihnească. Ușa s-a deschis, iar în prag a apărut Ezra, care i-a 
aruncat o privire întrebătoare. 

— A sunat mama ta, Ezra. Du-te să vorbești cu ea. 

Băiatul a tăcut preţ de o clipă. 

— Te-au chinuit ca să le spui unde sunt, nu-i așa? 

— Da. 

— Dar nu le-ai spus. 

— Nu. 

— Ce ti-au făcut? 

— Nu trebuie să știi asta. 

— Bine, a zis Ezra, apoi a coborât treptele. 

Geiger a intrat în casă. Holul de primire se continua cu un 
coridor care ducea direct la ușa din spate, iar în dreapta era o 
scară care ducea la etaj. Camera de zi, care se deschidea 
imediat în stânga, avea tavanul înalt, din lemn nelăcuit, și era 
dominat de un șemineu din piatră neșlefuită, care ocupa 
jumătate dintr-un perete. Lily stătea în picioare lângă el, 


239 


trecându-și degetele peste liniile neregulate ale bucăţilor de 
piatră îmbinate cu multă grijă. 

— E un puzzle uriaș, a zis ea. 

Geiger a intrat în living și s-a așezat pe o canapea puţin cam 
tare. Cât stătuse în cabinetul lui Corley, se uitase de multe ori la 
casa aceea și se întrebase cum arăta pe dinăuntru. S-a aplecat 
în față, a întins mâna dincolo de marginea covorului persan și a 
pipăit podelele late. Pin vechi. Lemnul trebuia uns: uleiul de in 
ar fi fost cea mai bună alegere - amestecat cu un pic de ulei de 
Vernicia fordii. S-a ridicat și s-a lăsat iarăși pe spate. De afară, 
se auzea glasul lui Ezra, care străbătea veranda cu pași vioi, 
stând de vorbă la telefon cu mama lui. 

— Nu, mami, a zis băiatul. Niciun prenume. Doar Geiger. 

Harry a venit șchiopătând în living și i-a întins lui Geiger un 
pahar cu gheață, apoi a luat loc lângă el cu un geamăt. A 
aruncat o privire spre pantalonii lui Geiger și a văzut că 
materialul de pe una dintre coapse strălucea. 

— Mersi, a zis Geiger, luând câteva cuburi de gheaţă în gură. 

— Și cine te-a prelucrat? 

— Dalton. 

Harry a plecat capul într-o parte. 

— Dalton? 

— Da, a fost reprezentaţia lui de adio. 

— Adică? 

— l-am rupt toate degetele. 

— Dumnezeule! 

Harry era uluit de viteza cu care violenţa le invadase spaţiul 
privat. Carnea sfârtecată și oasele rupte deveniseră ceva 
obișnuit. 

— Harry, trebuie să vedem dacă găsim un televizor și un DVD 
prin casă. 

— De ce? 

— Mai bine du-te și caută, da? 

— Se face. 

e 

Strada principală din Cold Spring cobora pe panta unui deal, 
iar la capăt avea o piață pietonală pavată cu piatră cubică. De-a 
lungul deceniilor, mulți dintre proprietarii elegantelor case cu 
unul sau două etaje care mărgineau strada le conservaseră cu 
grijă înfățișarea de secol nouăsprezece. In lumina apusului, 


240 


fațadele de cărămidă și grilajele de fier forjat ale magazinelor, 
bistrourilor și buticurilor de antichităţi păreau rupte dintr-un 
tablou, iar trotuarele erau înțesate de oameni care coborau 
panta spre fluviu, unde urmau să aibă loc festivitățile de Ziua 
Independenței. 

Hall și Mitch stăteau în Lexusul parcat pe culmea dealului, 
peste drum de parc. 

— Şi ce facem acuma, șefu? a întrebat Mitch. 

Hall a mărit harta prin satelit de pe ecranul laptopului și a pus 
un deget pe ea. 

— Aici suntem noi, iar aici e casa lui Corley. După ce începe 
să se întunece, o luăm înainte, trecem de vreo șase intersecţii, 
apoi facem stânga aici și intrăm pe River Lane. După vreo opt 
sute de metri, parcăm în pădure, apoi o luăm pe jos. Pare că n-o 
să avem de mers decât vreo patru sute de metri. 

— Apoi? 

— Ne despărţim aici, la șirul de copaci. 

— Și? 

Hall s-a lăsat pe spate. 

— Unul intră prin faţă, celălalt prin spate, și vedem ce se 
întâmplă. 

— Intrăm cât încă mai sunt luminile aprinse sau așteptăm să 
se culce? 

Toate întrebările erau pertinente, dar Hall știa că Mitch făcea 
mai mult decât să întrebe: măsura timpul scurs înainte de 
fiecare răspuns, încercând să găsească niște puncte slabe. Hall 
s-a uitat la chipul inexpresiv al lui Mitch. De-a lungul anilor, 
mulţi oameni îl luaseră pe partenerul său drept un fost jocheu, 
un tip simplu, pe care poţi să te bazezi, dar Hall știa mai bine 
cum stăteau lucrurile. Mitch era la fel de introspectiv ca o 
șopârlă, dar era foarte priceput când venea vorba să citească 
oamenii și avea o fabuloasă memorie a detaliilor esenţiale cu 
privire la toţi oamenii cu care avusese de-a face. În trecut, 
aceste calităţi îl transformaseră într-o resursă foarte valoroasă, 
dar acum îl făceau periculos. 

— Cu luminile aprinse, a zis Hall. N-avem niciun motiv să 
orbecâim prin casă și să ne izbim de pereți. 

— Am înţeles. 

— Înăuntru sunt Harry, soră-sa, puștiul și Geiger. 

— O mulţime de lume, a zis Mitch. 


241 


Hall a închis laptopul. 
— Tocmai de-aia suntem plătiți atât de bine, nu? 
e 

Harry a găsit aparatele pe care le căuta în dormitorul 
oaspeților de la parter, care avea uşa vizavi de living. Erau 
așezate pe o comodă, sub un cearșaf - un televizor Samsung cu 
diagonala de cincizeci și cinci de centimetri și un DVD-player 
JVC. 

— Le-am găsit! a strigat el, trăgând cearșafurile de pe 
celelalte mobile din cameră. 

Geiger a venit șchiopătând în dormitor, a pus geanta sport în 
patul cu baldachin și s-a așezat pe balansoarul de răchită de 
lângă el, fără să ia în seamă zvâcnetele puternice din coapsa 
ciopârțită. 

— Încuie ușa, a zis el. 

Harry i-a dat ascultare, apoi a apăsat pe butoanele de pornire 
ale celor două aparate și s-a întors cu fața spre Geiger. 

— Poţi să-mi spui despre ce-i vorba oricând vrei tu. Și să treci 
direct la subiect, fără niciun preambul. 

— În geanta mea e un plic. 

Harry a vârât mâna în ea și a scos pachetul. 

— Ăsta? 

— Da. Mi l-a dat Matheson. 

— Cum dracu'...? 

— M-am întâlnit cu el în după-amiaza asta, l-a întrerupt 
Geiger. După ce-am terminat cu Dalton. Să lăsăm întrebările pe 
mai târziu, Harry. Hai să rezolvăm treaba asta mai întâi. 

— Bine. 

Harry a scos din plic cinci mini-discuri negre, fiecare în câte o 
carcasă de plastic. 

— Despre astea era vorba? a zis el, apoi a scos mini-discul din 
carcasa pe care era scris „1” și l-a ridicat în dreptul ochilor. Nu 
prea arată ca un De Kooning, nu? Ce e, CD sau DVD? 

— Hai să aflăm. 

Harry a pus discul în player, a apăsat pe butonul „Play” și s-a 
așezat pe marginea patului. 

Negrul ecranului a tremurat ușor, iar în partea de jos a apărut 
o dungă argintie. În colţul din dreapta jos, se vedeau un 
cronometru și data înregistrării: 16.02.2004. 

Harry a făcut un semn cu degetul spre ecran: 


242 


— Vezi linia argintie de jos? E un cifru digital. Discul nu poate 
fi copiat dacă nu e decodat. 

S-a auzit o voce de bărbat vorbind în engleză cu accentul 
specific celor din Orientul Mijlociu - vorbea atât de încet, încât 
abia se putea auzi. 

— Inregistrarea numărul douăzeci și șapte. Șaisprezece 
februarie două mii patru. 

Pe monitor a apărut imaginea unei camere fără ferestre, 
puternic luminate - înregistrarea fusese făcută cu o cameră de 
luat vederi montată sus, într-un colț. 

— Ei bine, nu e un album de șlagăre, asta-i clar, a zis Harry, 
făcând iarăși semn cu degetul spre ecran. Vezi că marginile 
imaginii sunt neregulate? E o cameră ascunsă undeva în perete. 

Dintr-odată, s-a auzit un zăngănit ritmic, iar Geiger s-a 
aplecat în faţă. Doi bărbaţi tunși scurt, cu uniforme kaki, au 
apărut în cadru împingând în centrul camerei o targă răblăgită 
pe rotile. intins pe ea, legat de mâini și de picioare de barele 
tărgii, îmbrăcat doar cu o pereche de boxeri murdari, era un 
bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, musculos și cu barbă, 
leoarcă de sudoare. Faţa îi era plină de urme vineții și tăieturi cu 
sângele închegat, la fel ca și pielea de pe piept și de pe 
antebraţe. Lumina puternică scotea în evidenţă nuanțele 
întunecate ale contuziilor. 

— Doamne, a zis Harry, ce-i asta? 

Un bărbat îmbrăcat cu o cămașă albă, cu mânecă scurtă, și o 
pereche de pantaloni scurți kaki a apărut în cadru și s-a apropiat 
de targă. Și-a mângâiat ciocul foarte îngrijit preţ de câteva clipe, 
apoi l-a lovit ușor pe umăr pe bărbatul cu barbă și i-a vorbit în 
engleză, pe un ton inexpresiv și ușor nazal. Nu încăpea niciun 
dubiu că era american - Harry ar fi zis că era de undeva din 
partea central vestică a Statelor Unite. 

— Bună dimineaţă, Nari, a zis americanul cu cioc. E o nouă zi, 
prietene. 

— Allahu Akbar, a răspuns bărbatul de pe targă cu glas 
ragușit. 

— Da, știu, a continuat americanul. Dumnezeu e mare, iar 
America e Satana. 

— Stai niţel, a spus Harry. Nari? O fi Nari Kaneesh? Doamne... 

Geiger s-a ridicat de pe scaun și s-a agăţat de unul dintre 
stâlpii baldachinului. 


243 


— Nari, a zis americanul, azi vrei să stai de vorbă cu noi? 

— Nu e drept. N-am făcut nimic... 

— Deci nu vrei. 

— Doar v-am spus: de fiecare dată când veneau în camera de 
hotel, ciocăneau la ușă și îmi cereau să mă leg la ochi înainte să 
intre. lar apoi... 

— Da, știu: te duceau undeva cu mașina, stăteai de vorbă cu 
doi bărbaţi, iar apoi te aduceau înapoi la hotel și îţi spuneau să 
nu-ți scoţi legătura de la ochi înainte să plece. 

— Exact. N-am văzut niciodată pe niciunul dintre ei. 

— Știu, Nari, știu. Dar încă nu suntem siguri că ne spui 
adevărul. 

— Acţionam în numele binelui, pentru pace... 

— Te credem. Dar tot bănuim că poate i-ai văzut la faţă pe 
membrii al-Qaeda cu care te întâlneai, ba poate chiar ai văzut 
unde te duceau, și ne gândim că s-ar putea să ai nevoie deo 
mână de ajutor ca să-ţi aduci aminte. 

Nari a început să clatine capul dintr-o parte în alta, negând 
frenetic. 

— Nu, nu, nu! a strigat el, zgâlțâind targa. 

— Dumnezeule! a zis Harry. Ele! 

Apoi s-a întors spre Geiger. 

— Tipul ăsta e ministrul egiptean care s-a întâlnit în secret cu 
niște membri al-Qaeda, apoi a dispărut, i-a explicat el, lovindu-și 
coapsa cu pumnul. Chestia asta e colosală. 

Dar Geiger nu își dezlipea ochii de la ecran. 

Americanul a apăsat pe un buton de pe targă și i-a ridicat 
jumătatea superioară la un unghi de șaizeci de grade. 

— Ne-ai mai spus asta, Nari, și tocmai de aceea am hotărât să 
aducem pe cineva nou, cineva care te-ar putea încuraja să fii un 
pic mai deschis. 

— Nu e bine ce faceţi! a strigat prizonierul. Sunt un oficial ales 
al unui aliat al Statelor Unite! 

— Da, așa-i, i-a răspuns americanul, și asta ar trebui să te 
ajute să înţelegi natura situaţiei - anume că vom face tot ce ne 
stă în putință pentru a ne proteja interesele. Deci, dacă nu 
cooperezi cu noul interogator... În fine, ştii cum se zice: dacă te 
pui cu Satana, ai să sfârșești cu furca lui în cur. 

Americanul s-a uitat afară din cadru și a făcut un semn cu 
mâna. 


244 


— Nari, acesta este noul tău prieten, /nchizitorul, a zis el, 
ieșind din cadru. 

Bărbatul care s-a apropiat de targă era îmbrăcat numai în alb: 
tricou, pantaloni largi, teniși. Era Geiger. 

— Al dracu’ să fiu! a strigat Harry, ridicându-se în picioare. 
Unde s-a întâmplat chestia asta? _ 

— La Cairo, i-a răspuns Geiger. Intr-o bază secretă. 

In înregistrare, Geiger a pus două degete pe gâtul 
prizonierului ca să-i ia pulsul. Nari s-a uitat la el cu ochi plini de 
ură. 

— Nu pot spune mai mult decât am spus deja... 

Dar Geiger l-a înhăţat de gât, degetul mare și arătătorul 
înfigându-i-se adânc în carnea de sub marginile maxilarului. Nari 
a icnit și n-a mai zis nimic. 

— Așa e, Nari, i-a răspuns Geiger. N-ai să-mi spui nimic - nu 
încă. Mai încolo, o să-mi spui, dar încă n-a sosit momentul. 
Deocamdată, cel mai bine ar fi să nu mai zici nimic. 

În ochii lui Nari se citea uimirea și confuzia. 

— Dar scopul meu era pacea... 

Geiger și-a întețit strânsoarea, lăsându-l pe egiptean fără 
glas. 

— Să nu mai scoţi o vorbă, Nari! 

Degetele lui Geiger s-au afundat și mai mult în carnea 
egipteanului, iar grimasa prizonierului s-a lăţit atât de mult, 
încât aducea cu un zâmbet. 

— Dă din cap dacă ai înţeles. 

Nari a încuviințat din cap. 

Geiger s-a aplecat spre DVD-player și a apăsat pe butonul de 
pauză, apoi s-a întors lângă scaun și a luat loc, rămânând la fel 
de nemișcat ca imaginea de pe ecran. 

Harry, care stătea tot în picioare, a început să dea ușor din 
cap, pe măsură ce piesele puzzle-ului i se aranjau în minte. 

— Bază secretă. CIA. Cairo. Cineva ascunde o cameră în 
perete și înregistrează ședința în secret. CIA știe? Poate că da, 
poate că nu. 

S-a încruntat o clipă, apoi a continuat: 

— Mai degrabă nu. Inregistrarea rămâne undeva timp de 
câţiva ani, iar în cele din urmă, cineva o găsește și i-o dă lui 
Matheson. Sau o găsește chiar el - nu contează. Dar de ce 
Matheson? 


245 


— Pentru că Matheson conduce Veritas Arcana. 

— Organizaţia aia care dă publicităţii o mulţime de informaţii 
secrete? Deci cu asta se ocupă Matheson? 

— Da. 

— Gata, am înţeles. Deci Matheson pune mâna pe discuri, 
dar, înainte să poată sparge codul digital ca să le poată pune pe 
internet, CIA sau altcineva de la Washington află că au ajuns la 
el și trimite dulăii pe urmele lui. Hall și prietenii săi se pun pe 
treabă și știm foarte bine ce-a urmat. Deci așa. Păi, și ce conţin 
înregistrările astea, Geiger? 

Înainte să răspundă, Geiger s-a uitat impasibil la Harry preţ de 
câteva clipe: 

— Am folosit mai multe metode - toate foarte dureroase: 
acupunctură, tortură auditivă, privaţiuni... Timp de două zile, n- 
am dormit nici eu, nici el. Până să cedeze, au fost multe... 
gemete și urlete. 

— Geiger, Nari Kaneesh era omul numărul doi din parlamentul 
egiptean! 

— Harry, nu ridica vocea, i-a cerut Geiger, însă fără niciun pic 
de enervare. 

Se uita ţintă la cadrul de pe monitor, amintindu-și 
nenumăratele sale acte de cruzime și felul pragmatic în care 
adoptase violenţa. Încă își amintea contracţiile mușchilor lui 
Nari, în timp ce-l strângea de gât. Simţea în mâini carnea a sute 
de alte victime, tresărind de spaimă, crispându-se de durere și 
cedând cu disperare... 

Harry s-a aplecat spre DVD și a apăsat pe butonul „Eject”. A 
luat discul și s-a uitat la el cu atenţie. 

— Pune-le la loc în geantă, Harry. 

— Nu le distrugem? 

— Nu, am să fac exact ce i-am spus lui Matheson. O să-l sun 
pe Hall să-i spun că discurile sunt la mine și am să-i promit că, 
atâta timp cât îl lasă în pace pe Ezra, nimeni n-o să afle ce 
conțin. 

Harry a clipit. 

— Ţi-ai pierdut minţile, Geiger. Dacă păstrezi discurile astea, 
va trebui să-ţi petreci tot restul zilelor ascuns într-o peșteră. 
Chiar dacă îl lasă în pace pe Ezra, or să vină după tine - și, cum 
ai zis și tu, n-or să se oprească până nu te găsesc. 


246 


Geiger a inspirat adânc și a simţit că i se dilată tot trupul, 
milioane de molecule trăgându-și energia din oxigen. Apoi a 
expirat ușor și a încuviinţat din cap: 

— Știu. 

e 

Bucătăria era centrul casei. Avea două uși - una spre holul de 
primire, cealaltă spre living - și era prevăzută cu două 
luminatoare rotunde. Harry a găsit o cutie sigilată de biscuiţi 
Ritz și un borcan de unt de arahide, și s-a apucat să facă mini- 
sendvișuri pe blatul de granit împestrițat, așezându-le pe o 
farfurie. 

Lily stătea la masa ovală din lemn de stejar, fredonând o 
melodie cu glas scăzut. Ezra stătea alături de ea, cu o 
sprânceană ridicată. 

— Îmi place de ea, a zis Ezra. Până acum, n-am mai avut de-a 
face cu... mă rog, cu nebuni. 

— Serios? a întrebat Harry. Aici ai nebuni pe alese - e casa 
plină. 

Harry a așezat farfuria pe masă și a pus o mână pe umărul lui 
Lily, care a înclinat capul, ca și când n-ar fi simţit atingerea 
cuiva, ci ar fi auzit un sunet. 

— Cine-i acolo? a întrebat ea. 

— Eu, Harry. 

Ezra a luat câteva mini-sendvișuri și și-a aruncat unul în gură. 

— Știu ceva, a continuat Lily, cu o voce care amintea de 
foșnetul satinului. 

Harry a zâmbit și s-a așezat lângă ea, apoi i-a cuprins mâinile 
într-ale lui. 

— la zi, surioară, ce știi? 

— Știu de ce e trist Harry. 

Cuvintele ei delicate l-au făcut să se lase pe spate și să-i dea 
drumul mâinilor. 

Lily a întins braţul spre Ezra și i-a cuprins încheietura mâinii. 

— Hai să cântăm. 

— Da, sigur. 

— Huta-huta, în vârful copacului... 

Ezra i s-a alăturat: 

— Când o bate vântul, leagănul s-o legăna... 

Melodia răsuna în mintea lui Harry ca un clopot trist. 

— Ezra, încetează, a zis el. Nu mai cânta. 


247 


Băiatul s-a oprit, uitându-se nedumerit la Harry. 

Însă Lily a continuat: 

— Când s-o rupe creanga, leagănul o cădea... 

— Lily, taci. 

— Și jos o pica... 

— Lily! a strigat Harry. 

Pleoapele surorii lui s-au închis și o lacrimă s-a scurs de sub 
fiecare dintre ele. 

— Harry, a intervenit Ezra. Ce se întâmplă? 

— Nimic. E nebună, ai uitat? 

— Dar plânge? De ce plânge? 

Harry s-a ridicat de la masă cu un aer plictisit. 

— Plânge din cauza unei fete care nu mai e, a zis el, apoi a 
ieșit din cameră. 

e 

La etaj, Geiger stătea în cabina de duș, cu capul plecat și 
palmele sprijinite de perete. Dăduse drumul la apa rece ca să 
nu-și provoace noi sângerări și, totuși, micul vârtej de apă din 
jurul gurii de scurgere avea o nuanţă roșiatică. Plăcile de faianţă 
erau verzi ca fierea, iar Geiger s-a întrebat într-o doară dacă 
psihiatrul fusese cel care alesese culoarea sau dacă nu cumva 
se supusese dorinţei altcuiva - sau poate chiar refuzase să se 
amestece. _ 

Geiger a ieșit din cabină și s-a șters atent cu un prosop. In 
oglinda ovală de deasupra chiuvetei a văzut că pe ușa băii, care 
se afla în spatele lui, era montată o altă oglindă, înaltă cât ușa. 
S-a întors spre imaginea întregului său trup. 

Rănile erau atât de numeroase, încât nu le putea cuprinde cu 
privirea pe toate o dată - fiecare se străduia să-i atragă atenţia: 
discul stacojiu, cu o înțepătură în mijloc, de pe obrazul stâng, 
vânătăile urâte de pe piept și de pe picioare, tăieturile lungi, 
cusute de pe coapsă, pe care deja începeau să strălucească 
picături de sânge proaspăt. Privirea sărea de la una la alta, iar 
prin porii pielii își croia drum un val de transpiratie fierbinte. 

Simţind că amețește, a dus o mână tremurătoare spre 
chiuvetă și s-a așezat pe closet. Mecanismul memoriei i se 
învârtea încet, culegând momente disparate din camera 
întunecată a minţii lui și aducându-le la lumină: un cuțit luminat 
de flăcări într-un pumn umflat, picături de sânge pe o podea 
aspră de lemn, siluete de vulpe smulgând carne de pe oase... 


248 


Preţ de câteva clipe, Geiger și-a concentrat toată atenţia 
asupra mozaicului din plăci octogonale al podelei - labirintul de 
linii negre i-a ancorat privirea, iar furtuna care îi copleșise 
mintea s-a îndepărtat. 

e 

Hall a găsit un loc pe unde putea ieși de pe stradă. A înaintat 
vreo cincisprezece metri în pădure, a stins farurile și a oprit 
motorul. El și Mitch au apăsat pe butoanele de pe portiere, iar 
geamurile fumurii au coborât cu un zumzet discret, care a fost 
acoperit imediat de un val de țârâituri de greieri și cicade. lar de 
pe o creangă din apropiere s-a auzit un bu-hu-hu. 

— Uau! a zis Mitch. Când ai auzit ultima oară o bufniță? 

Hall a deschis torpedoul, a scos un mic dispozitiv de emisie- 
recepție - era argintiu și avea vreo patru centimetri lungime -, 
pe care și l-a fixat în ureche, iar Mitch a vârât mâna în buzunarul 
cămășii, scoțând și el un dispozitiv similar. Apoi și-au verificat 
amândoi încărcătoarele pistoalelor, iar Hall și-a recapitulat în 
minte planul de acţiune, încheind cu o scurtă înclinare din cap. 

— Deci, după ce pornim, urmezi comenzile mele, a zis el. 

— Am înţeles. 

Și-au vârât încărcătoarele înapoi în pistoale, au ieșit din 
mașină și au pornit spre vest. 

— Intrăm cu pistoalele în mână, a zis el. Dar nu apăsăm pe 
trăgaci decât dacă suntem nevoiți. 

— Am înţeles. 

Au pornit prin pădure în tăcere. Când au ajuns aproape de 
casa lui Corley, au dat de un luminiș și s-au oprit. Începând din 
acel loc, aveau să meargă în câmp deschis - în fața lor se 
întindea o pajiște cu diametrul de vreo șaizeci de metri, 
presărată cu vreo zece copaci și niște tufișuri înalte, iar în 
mijlocul ei, se înălța casa. Luminile ferestrelor și ale stâlpilor de 
iluminat care mărgineau aleea spre intrarea principală alcătuiau 
o pată luminoasă care înconjura casa pe o rază de vreo zece 
metri. 

— În regulă, a zis Hall, făcând un semn cu mâna. Fii atent, 
cablul de telefon ajunge în spatele casei. Pentru orice 
eventualitate, taie-l înainte să intri. 

— Am înțeles, a zis Mitch, apoi a tresărit, dându-și o palmă 
peste ceafă. Țânţar nenorocit! 


249 


— Hai mai întâi să ne asigurăm că dispozitivele funcţionează 
cum trebuie, a zis Hall. O să mă depărtez un pic. 

Apoi a luat-o din loc, rămânând în spatele șirului de copaci. 
Cât timp așteptaseră în mașină, Hall hotărâse cum avea să 
procedeze. Urma să se apropie de ușa din faţă și să apese pe 
clanţă, iar dacă era încuiată, avea să sune. Fără violență, fără 
pistol - era mai bine să nu tensioneze atmosfera, cel puţin la 
început. Avea să-i ceară lui Geiger să strângă pe toată lumea, 
după care urma să-i ceară discurile - fuseseră furate și trebuia 
să i le înapoieze. Și dacă abordarea asta nu dădea rezultate, ei 
bine, întotdeauna avea la îndemână un plan de urgenţă. 

A îndepărtat cu mâna un ţânţar, apoi a zis în șoaptă: 

— Mitch, mă auzi? 

— Perfect. Tu mă auzi? 

— Foarte limpede. În regulă, după ce tai cablul, dă-mi de știre, 
și pornesc spre casă. 

— Am înţeles. 

— Să te ascunzi pe după copaci, Mitch. Casa are multe 
ferestre. 

— Richie, am mai făcut chestii d'astea... 

— Dă-i drumul. 

Hall l-a urmărit pe Mitch ieșind de după șirul de copaci și 
pornind spre partea din spate a casei, înaintând tupilat pe 
pajiște, de la un copac sau tufiș izolat la altul. Hall și-a scos 
dispozitivul de emisie-recepţie din ureche, l-a pus în buzunarul 
cămășii, apoi a închis ochii. Voia să-și domolească pulsul înainte 
să sune, ca nu cumva să pară nesigur - nu trebuia să i se 
strecoare în glas nici cea mai vagă urmă de îngrijorare. 

A scos mobilul și a format numărul. 

— Alo? i-a răspuns vocea. 

— Hall vă deranjează. 

A interpretat clipele de tăcere care au urmat ca pe un îndemn 
de a continua. 

— Suntem aproape de ţintă - o casă izolată din Cold Spring. 
Mă uit la ea chiar în clipa asta. Înăuntru se află discurile și patru 
persoane. Suntem pe punctul de-a intra. O să obţinem discurile 
în foarte scurt timp. 

Hall a simţit un fior rece înainte să înțeleagă de ce. Cât timp 
vorbise, auzise pe linie ecoul slab al propriei sale voci, ceea ce 
însemna că celălalt telefon era pus pe difuzor. Așadar, cel pe 


250 


care îl sunase chemase lângă el alte câteva persoane, foarte 
probabil pentru că voia să se sfătuiască cu ei în legătură cu 
decizia pe care se pregătea s-o ia. Hall a înţeles că era un semn 
de rău augur. 

— înăuntru sunt patru persoane? a întrebat o voce de bărbat. 

— Da, patru. 

— Iniţial, era vorba să urmărești o singură persoană, Hall. Dar 
văd că ai transformat operaţiunea asta în ceva foarte diferit. 
Dacă îl punem la socoteală și pe Matheson, acum sunt implicați 
cinci oameni - e un număr mare. 

Hall se uita la casă, iar multele ei ferestre deveneau din ce în 
ce mai luminoase pe măsură ce se lăsa întunericul: 

— Aveţi dreptate. 

— Deci după ce se încheie operaţiunea, vor ști despre ea cinci 
oameni. Adică prea mulţi. În noaptea asta, totul trebuie să se 
termine definitiv. Fără nicio urmă. Apoi o să-l găsim pe 
Matheson. Ai înţeles? 

Hall l-a văzut pe Mitch ţâșnind spre un tufiș netuns de lângă 
casă. 

— Da, v-am înțeles. 

— Și, Hall... Dacă totuși rămâne vreo urmă, va trebui să 
dispari și tu. 

— V-am înțeles. 

Conversaţia s-a terminat, iar Hall a pus telefonul în buzunar, 
apoi și-a vârât în ureche dispozitivul de emisie-recepţie. A auzit 
gâfâitul lui Mitch, dar zvâcnirile propriului puls, pe care le simţea 
la baza craniului, aproape că-l estompau. 

Deci îi voiau morți pe toţi cei din casă. 

e 

Geiger și Ezra stăteau sprijiniți de balustrada verandei. Spre 
apus, dincolo de fluviu, deasupra dealurilor întunecate, soarele 
lăsase în urmă o fâșie roșiatică. Geiger găsise într-un șifonier o 
pereche de pantaloni de trening de culoare gri și se îmbrăcase 
cu ei. Ezra se uita la stâlpii de iluminat înșiraţi pe panta ce 
cobora spre fluviu. În jurul lor roiau țânțari și molii, izbindu-se de 
globurile de sticlă ce protejau becurile. 

— Ezra, a zis Geiger, azi m-am întâlnit cu tatăl tău. 

Băiatul s-a îndreptat imediat de spate. 

— Când? Unde? 

— Chiar înainte să mă întorc la Corley. În Central Park. 


251 


— Cum ai...? 

— E o poveste lungă. Dar e teafăr. 

— A întrebat de mine? 

— Da. 

— Atunci de ce n-a venit cu tine? 

— Avrut să te vadă, dar nu i-am dat voie. 

— De ce? 

— l-am spus că, de acum înainte, n-o să te mai poată vedea 
decât cu acordul tău. Că va depinde doar de tine. 

— Serios? 

— Da. Deci după ce o să se termine povestea asta, tu vei 
hotărî când vrei să-l vezi - dacă vrei să-l vezi. Ţi se pare în 
regulă? 

— Păi..., a zis Ezra, ridicând ușor din umeri. Cred că da. 

— Și încă ceva. 

— Ce? 

— Am făcut rost de ceea ce caută oamenii ăia. Sunt niște 
discuri. Le am în geantă. Conţin niște înregistrări. Mi le-a dat 
tatăl tău. Acum, că se află la mine, n-o să te mai deranjeze 
nimeni. 

— Ce fel de înregistrări? 

— Nu contează, Ezra. Dar trebuie să înţelegi că tatăl tău te-a 
lăsat singur pentru că, după părerea lui, înregistrările astea sunt 
foarte importante și nu voia ca Hall să pună mâna pe ele. S-a 
trezit în fața unei alegeri extrem de dificile. Ai înțeles? 

— Da. 

— Trebuie să dau un telefon, a zis Geiger, pornind spre 
treptele verandei. 

e 

Ascuns după șirul de copaci, Hall l-a văzut pe Mitch alergând 
spre un fag uriaș și dispărând în spatele trunchiului său gros. 
Umbra deasă a copacului se întindea până la doi-trei metri de 
ușa din spate a casei. 

— Mă vezi? a șoptit Mitch. 

— Da. 

Apoi Hall l-a zărit pe Geiger coborând treptele verandei, cu 
capul plecat spre un obiect pe care îl ţinea în mână. 

— Geiger a coborât treptele, a zis Hall. E pe gazonul din faţa 
casei. Cred că sună pe cineva. 


În clipa următoare, Hall a simţit în partea superioară a coapsei 
vibraţiile mobilului său. 

— Hopa! a șoptit el. Cred că mă sună pe mine. 

— Nu-i răspunde, a zis Mitch. 

— Ba da, ne-ar putea fi de folos. Așteaptă un pic. 

Hall și-a scos dispozitivul de emisie-recepţie și a dus telefonul 
la ureche. 

— Alo? 

— Geiger la telefon. 

— Nu te grăbești deloc să ne dai căcatu' ăla de cod, Geiger. Ai 
zis că mă suni în juma’ de oră, mai ţii minte? 

Hall îl urmărea plimbându-se într-un cerc mic, la vreo șaizeci 
de metri de el. 

— M-am întâlnit cu Matheson. Discurile sunt la mine. 

— Continuă, a zis Hall. 

— Am de gând să le păstrez. 

— Foarte neînţelept din partea ta, Geiger. 

— In scurtă vreme, băiatul o să se întâlnească cu maică-sa. 
După aceea, câtă vreme Ezra rămâne teafăr și nevătămat, 
nimeni n-o să vadă ce e pe discuri. Asta e înţelegerea. 

— Eu nu fac înțelegeri, Geiger. Nu e treaba mea. lar acuma, 
zi-mi: când îmi dai porcăria aia de cod, ca să putem ieși odată 
din casă? 

— Te sun mai încolo. 

Hall l-a văzut pe Geiger luând telefonul de la ureche, iar 
conversaţia s-a întrerupt. 

e 

Când Geiger s-a întors în casă, Harry ieșea din dormitorul de 
la parter, clătinând din cap. 

— Ai găsit-o? a strigat Harry. 

Geiger a auzit zgomot de pași la etaj, iar Ezra a apărut în 
capul scării. 

— Nu, nu-i nici aici, a zis băiatul, coborând treptele. 

Harry s-a întors spre Geiger. 

— A dispărut Lily. 

— De cât timp? 

— Nu știu. Tu și Ezra erați afară, iar eu am aţipit câteva 
minute... 

— Ezra, a zis Geiger, du-te și caută o lanternă prin dulapurile 
din bucătărie. 


253 


Băiatul a luat-o din loc, iar Harry, s-a sprijinit de tocul ușii. 

— N-avea cum să ajungă foarte departe, a zis Geiger. Tu caut- 
o în faţa casei, iar eu o să mă uit în spate. 

— Nu, a zis Harry, uitându-se la piciorul lui Geiger. Tu rămâi în 
casă. O caut cu Ezra. 

— Mă simt bine, Harry. 

— Vorbești serios, Geiger? 

— Am să merg încet și... 

Harry a ridicat brusc pumnul și l-a izbit de perete. 

— Încetează! Gata, da? Atâta ne mai trebuie acuma, să leșini 
și să cazi cine știe pe unde. De-ajuns că trebuie să căutăm o 
epavă pe întuneric, nu crezi? 

Geiger s-a uitat la el o clipă, apoi a aprobat din cap. 

e 

Hall aștepta acel clic, acel moment în care totul fuziona - 
datele situaţiei, intuiţia, sincronizarea, fluxul de adrenalină. 

— Dă-i drumul, Mitch, a zis el. Taie telefonul. 

Mitch a ieșit din spatele fagului asemenea unei stafii 
întunecate, oprindu-se aproape de marginea petei de lumină ce 
învăluia ușa din spate. 

Privirea lui Hall a zburat spre stânga: Harry cobora treptele 
verandei, cu o lanternă în mână. 

— Lily! a strigat el. 

— La dracu'! a zis Hall în șoaptă. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Mitch. 

Hall și-a mutat iarăși privirea spre ușa din spate, chiar în clipa 
când Ezra a deschis-o și a ieșit. Mitch a înlemnit în 
semiîntuneric, la vreo cinci metri de băiat. Băiatul s-a întors cu 
spatele spre Mitch, încercând să străpungă bezna. 

— Lily! a strigat Ezra. 

— Nu te vede, a șoptit Hall. Pleacă de-acolo. Pleacă! 

Mitch s-a îndepărtat de ușă, adâncindu-se în întuneric. 

— lar acuma, stai nemișcat, a adăugat Hall. 

După care s-a uitat iarăși în faţa casei. Harry ieșise din zona 
luminată de ferestre și de stâlpi, apropiindu-se de pădure și 
străpungând bezna cu raza conică a lanternei. 

— Căcat! a zis Hall. Geiger a rămas înăuntru. Trebuie ca toți 
să fie într-un singur loc. 

Ezra s-a întors ușor spre fagul de lângă casă. 

— Lily! a strigat el încă o dată. 


254 


Dintr-odată, cerul s-a umplut de jerbe de scântei roșii, albe și 
albastre. Hall a tresărit și a întors capul spre fluviu. O clipă mai 
târziu, un bubuit puternic a străpuns liniștea nopţii. Apoi s-au 
auzit ecourile slabe ale ovaţiilor unei mulţimi, iar scânteile au 
început să coboare, împrăștiind o lumină difuză pe pajiștea din 
jurul casei. 

— Nu pot să cred! a șoptit Hall. 

În timp ce Ezra se uita spre cer, Mitch s-a strecurat în spatele 
copacului, iar după ce s-au stins artificiile, băiatul s-a întors cu 
fața spre fag - a făcut câţiva pași în faţă, ajungând sub crengile 
de aproape cinci metri. 

— Lily? 

— Vine spre tine, Mitch, a șoptit Hall. Fă ce-ţi spun, exact 
când îţi spun, i-a cerut el, în timp ce-l urmărea pe Ezra 
apropiindu-se de copac. 

— Vine dinspre dreapta. Așteaptă! 

Cu spatele lipit de copac, Mitch l-a auzit pe băiat oprindu-se la 
un metru sau doi de trunchiul uriaș. 

— Lily? a zis Ezra cu glas scăzut. Ești acolo? 

Mitch l-a auzit făcând alţi câţiva pași. 

— E chiar la baza copacului, Mitch, i-a șoptit Hall. Se 
pregătește să se uite după trunchi. Fă un pas la stânga - acum! 

Mitch și-a dezlipit spatele de copac, dar a rămas cu degetele 
sprijinite de scoarța lui. A făcut un pas. 

— Nu te speria, Lily. Sunt eu, Ezra. 

Hall i-a șoptit iarăși în ureche: 

— Nu face mai mult de-un pas o dată. Nu vrea s-o sperie. 
Pregătește-te să faci încă un pas la stânga... Acuma. 

Mitch a făcut întocmai și abia s-a abținut să nu izbucnească în 
râs: după ani de cazuri care mai de care mai dificile, ajunseseră 
să se joace de-a v-aţi-ascunselea cu un băiat de doisprezece 
ani. A auzit un băzâit și a simţit un ţânţar așezându-i-se pe 
obraz, dar a rămas nemișcat în timp ce insecta și-a înfipt trompa 
în pielea lui și a început să sugă sânge. 

— Pregătește-te, a continuat Hall. Un pas la stânga - acum. 

Mitch a mai făcut un pas. 

— Lily? a zis Ezra. 

Apoi Mitch l-a auzit oftând și pașii lui au părut că se 
îndepărtează. 


255 


— Perfect, a șoptit Hall. Se pare că pleacă. 

Mitch a răsuflat ușurat, s-a sprijinit cu spatele de trunchi și a 
strivit cu sete țânţarul de pe obraz. Dar, imediat după aceea, a 
auzit iarăși zgomot de pași apropiindu-se de trunchi. 

Vocea lui Hall i-a revenit brusc în ureche: 

— Pizda mă-sii! Mitch, se întoarce... 

— Lily? l-a auzit pe Ezra, iar capul lui a apărut de după 
trunchi. Ești...? 

Mitch l-a înhăţat de guler și l-a izbit cu spatele de copac, 
acoperindu-i gura cu cealaltă mână. 

— Să nu scoţi un sunet, i-a zis el printre dinți. 

— Ușor, Mitch! i-a zis Hall în ureche. 

Chiar și în întunericul de sub copac, Mitch tot vedea ochii lui 
Ezra lucind de spaimă. 

— Vorbesc serios, puștiule. Dacă scoţi și cel mai mic zgomot, 
îți rup gâtul, m-ai înţeles? 

Mitch a simţit că băiatul a dat din cap sub mâna cu care îi 
acoperise gura. 

— Gata, Richie, a zis Mitch. Să-nceapă spectacolu'. 

— Nu-i face nimic puștiului, i-a răspuns Hall. Vin și eu. 

e 

Lily a ieșit dintre copaci. Noaptea era animată de zgomote și 
lumini. S-a descălțat și a pornit prin iarbă în picioarele goale, 
simțind firele strecurându-i-se printre degete. S-a oprit pe malul 
fluviului. Auzea freamătul discret al apei. 

Cerul a bubuit dintr-odată, dând la iveală încă o lună. Plină și 
strălucitoare, luna aceasta și-a împrăștiat copiii în noapte - mii 
de copii, cântând, râzând, fugărindu-se unul pe altul spre apă. 

Lily se auzea cântând: o voce tânără și mătăsoasă ce i se 
înfășură în jurul trupului ca o mângâiere. 

— În adâncuri, sub apele oceanului... 

Urmărea luminile ridicându-se din oraș și plutind pe apa 
învolburată a fluviului. Deci acolo ajungeau copiii. Se duceau 
acasă. S-a așezat pe iarbă să-i asculte: vocile lor se înălţau de 
sub apă și se contopeau într-o melodie dulce și zglobie. 

— În adâncuri, sub apele oceanului, unde-aș vrea să fiu, unde 
poate că e și ea... 

e 
Hall a ajuns gâfâind sub coroana fagului. 
— N-am avut încotro, a zis Mitch. 


Hall s-a uitat la el în întuneric, având impresia că sesizase o 
undă de ironie în vocea lui. 

— În regulă, a zis Hall. O să ne mișcăm repede - înainte să se 
întoarcă Harry. Folosim puștiul pe post de momeală. Mă duc 
lângă ușa din spate, iar după ce-l scoatem pe Geiger afară, 
intrăm cu toţii în casă, luăm discurile și plecăm. 

— Am înţeles, a zis Mitch. 

Hall s-a aplecat și s-a uitat în ochii lui Ezra: a fost surprins să 
vadă că băiatul era nu doar speriat, ci și furios. 

— Ezra, dacă faci ce-ţi cerem, povestea asta o să se termine 
în cinci minute, după care toată lumea pleacă acasă. Când îţi 
spune Mitch, vreau să te duci să-l chemi pe Geiger. Strigi: „Hei, 
Geiger, vino-ncoace. Sunt în spatele casei”. S-o spui pe un ton 
calm și convingător. Știu că ești speriat, așa că inspiră adânc de 
câteva ori ca să te liniștești. Gândește-te la cât de repede o să 
se termine totul. N-am să vă fac rău nici ţie, nici lui Geiger. Nu 
vreau decât să iau înapoi ce-a furat tatăl tău. 

Hall s-a ridicat în picioare și s-a întors spre Mitch. 

— Așteaptă semnalul meu, i-a zis el. 

Apoi s-a apropiat de marginea zonei umbrite și a străbătut cu 
pași iuți distanţa până la ușa din spate. S-a lipit cu spatele de 
perete și a scos pistolul. 

— Acuma, Mitch, i-a șoptit Hall. 

(J 

Când Mitch s-a aplecat lângă el, Ezra i-a simțit mirosul de 
transpirație: era acru și pătrunzător - un iz dospit în întuneric. 

— Gata, puștiule. Depinde numai de tine. Dacă o dai în bară, 
o să aibă de suferit multă lume, i-a zis Mitch, luându-și mâna de 
pe gura lui. Zi: „Hei, Geiger, vino-ncoace. Sunt în spatele casei”. 

Lui Ezra i se învârtea capul atât de tare, încât simţea că o să 
leșine. A încercat să-și fixeze privirea asupra jerbelor de artificii 
din spatele lui Mitch, dar imaginea îi tot fugea din faţa ochilor. 

— Hai, puștiule, strigă-l. Acuma! 

Ezra a clătinat din cap. 

Mâna lui Mitch l-a înhăţat de maxilar și l-a izbit cu capul de 
copac: 

— Strigă-I! 

Privirea umezită de lacrimi a lui Ezra transforma fiecare 
scânteie căzătoare într-o stea cu cinci colțuri. Se afla în mijlocul 
unei galaxii a durerii, dar iarăși a clătinat din cap. 


257 


Mitch s-a îndreptat de spate și s-a întors spre Hall. 
— Diavolu' ăsta mic nu vrea să-l strige. 
e 

Hall a încercat să-și imagineze o confruntare unu la unu cu 
Geiger. Oare avea arme la îndemână? Nu știa, dar era puţin 
posibil. Și probabil că avea dureri - faptul că nu se alăturase 
echipei de căutare confirma această supoziţie. Și totuși, Geiger 
părea să fie imun la adrenalină și la frică, deci Hall nu putea ști 
de ce era în stare - unde mai pui că deja îl citise prost de două 
ori. 

În cele din urmă, a hotărât să intre singur în casă. Dacă 
situaţia ar fi devenit tensionată, nu voia ca Mitch să transforme 
totul într-un duel ca în westernuri. S-a întors repede la Mitch și 
Ezra. 

— Bine. Rămâi cu puştiul, Mitch. Intru singur. Așteaptă să-ți 
dau un semnal. 

Se vedea limpede că lui Mitch nu-i plăcea planul. 

— De ce? a întrebat el. 

— Pentru c-am hotărât că așa e cel mai bine. 

Mitch l-a tras pe Ezra lângă el, apropiindu-se de Hall: 

— Păi, dat fiind că toate deciziile în legătură cu Geiger pe care 
le-ai luat până acuma s-au dovedit a fi greșite, poate c-ar fi bine 
să... 

— Fă ce-ţi spun, Mitch, i-a zis Hall, apropiindu-și faţa de a lui 
la doar câţiva centimetri. Asta e treaba ta, ai înţeles? Așa că taci 
în pula mea din gură și fă ce ţi se spune. 

Deodată, s-a auzit o bufnitură care i-a făcut pe toţi trei să 
tresară. La câteva clipe după aceea, Mitch s-a uitat la Hall și a 
încuviințat din cap. 

— Bine, șefu'. la-o înainte. Eu și puștiulică îți păzim spatele. 

Hall a dat fuga la ușă și a scos iarăși pistolul. A așteptat o 
clipă, apoi a deschis ușa și a intrat. A aruncat o privire pe hol și 
a strigat: 

— Geiger! Sunt eu, Hall! 

e 

Geiger aţipise pe unul dintre fotoliile din living, iar vocea l-a 
străpuns ca niște dinţi ascuţiţi. Era Hall. Cum scăpase din casă și 
cum ajunsese acolo? 

— Geiger, tu ai discurile, iar eu îl am pe Ezra! Hai să facem 
schimbul! 


258 


Geiger s-a ridicat în picioare, simțind un junghi înfiorător în 
coapsă - dar nu conta. După cum nu conta nici cum îi găsise 
Hall. El, Geiger, îl adusese acolo: îi pusese pe Ezra și pe toți 
ceilalți exact în vizorul armei lui Hall. 

— Hai, Geiger, ieși la vedere! 

Privirea lui Geiger a făcut ocolul camerei. Erau două ieșiri: una 
dădea spre hol, cealaltă, spre bucătărie. A văzut sprijinit de 
șemineu un vătrai din fier forjat, al cărui cârlig era acoperit cu 
praf de cenușă. S-a apropiat de vatră și l-a luat în mână. 

Vocea lui Hall părea să vină de undeva din spatele casei. 
Geiger a așteptat să-l strige încă o dată. 

— Putem să terminăm toată povestea asta cât nu mai e 
nimeni prin preajmă! a zis iarăși Hall. Repede și curat! 

Geiger a înclinat capul, încercând să localizeze sunetul. Nu 
mai avea niciun dubiu: Hall intrase pe ușa din spate, iar acum 
era pe hol și se apropia de el. li despărțeau vreo șase metri. 

Hall sigur avea un pistol. Geiger a apucat vătraiul de la mijloc, 
ținându-l ca pe o suliță. A ridicat arma, a luat poziţia de 
aruncare, pivotând pe piciorul stâng, așa cum ar fi făcut dacă ar 
azvârlit-o cu adevărat - piciorul a tremurat și l-a durut, dar 
cusăturile au rezistat. 

Hall nu mai spunea nimic. Probabil că deja trecuse de ușa 
care dădea din hol în bucătărie. Fără să facă niciun zgomot, 
Geiger a intrat în bucătărie. Oare Hall îl avea pe Ezra cu el? 
Puțin probabil: era prea liniște. 

Geiger s-a apropiat de cealaltă ușă a bucătăriei. Era posibil ca 
acum Hall să se afle pe hol, în dreapta ușii. Geiger a ridicat 
vătraiul în dreptul umărului, a pășit cu grijă pe hol și s-a întors. 

Hall se afla la trei metri în faţa lui, singur, aproape de ușa 
care dădea spre living. Spatele lui era o ţintă ușoară, dar, dacă 
s-ar fi putut apropia mai mult de el, Geiger ar fi putut folosi 
vătraiul ca pe o bâtă. A așteptat, urmărindu-l pe Hall cum 
înaintează cu grijă spre ușa livingului. 

Când focurile de artificii au luminat cerul, urmate de un ropot 
de pocnituri, Geiger a luat-o din loc, folosind zgomotele ca pe un 
camuflaj audio. Hall tocmai se apleca prin cadrul ușii. 

Ajuns la doar un metru de el, Geiger a apucat vătraiul de 
mâner și l-a ridicat deasupra capului. 

— Geiger! a strigat cineva din spatele lui. 


Hall s-a răsucit imediat și l-a lovit orbește pe Geiger, 
nimerindu-l chiar în tâmplă. Geiger a îngenuncheat, iar vătraiul 
a căzut cu zgomot pe podea. 

Hall i-a aruncat o privire lui Mitch, care stătea în cadrul ușii 
din spate. Partenerul său avea pistolul îndreptat spre capul lui 
Geiger, iar cu cealaltă mână îl ţinea pe Ezra, astupându-i gura 
cu palma. 

Hall s-a uitat apoi la Geiger: 

— Nu mai e timp. Vreau discurile alea! 

Lui Geiger i-a fost greu să distingă unele dintre cuvintele lui 
Hall, pentru că urechea dreaptă îi era copleșită de un vuiet ca 
de ocean. 

— Dă-i drumul băiatului, a zis el cu glas șoptit. 

Hall a clătinat din cap. 

— Discurile. Acum! 

Geiger a răsucit ușor capul și s-a uitat la Ezra, apoi s-a întors 
iarăși spre Hall. 

— Sunt în dormitor, a zis el, făcând semn cu mâna spre ușa 
din stânga. 

Hall a aruncat o privire în dormitor și a văzut o geantă sport în 
mijlocul unui pat cu baldachin. 

— Bine, să mergem. Tu primul, Geiger. Mitch, așteaptă în 
living cu puștiul. 

Geiger s-a ridicat în picioare și a pornit clătinându-se spre ușa 
dormitorului. 

Hall l-a îmbrâncit în cameră cu pistolul și a făcut un semn spre 
geantă: 

— Deschide-o! 

Geiger a tras geanta lângă el și a scos un plic. L-a răsturnat și 
din el au căzut pe cuvertură mini-discurile negre. 

Hall a simţit un val de adrenalină izbindu-l în piept și a inspirat 
adânc ca să se liniștească. 

— la zi, te-ai uitat la ele? l-a întrebat Hall. 

— La unul dintre ele. Vreo cinci minute. Știi ce e pe ele? 

— Nu, a zis Hall. 

— Interogatorii dintr-o bază secretă. Cineva a filmat ședințele 
cu o cameră ascunsă. In ele apar eu. 

Hall a strâns discurile și le-a pus înapoi în geantă. 

— Spune-mi, Geiger, cum ai ajuns atât de bun în meseria ta? 


260 


Geiger s-a uitat la el. Tâmpla stângă îi sângera, iar Hall și-a 
dat seama că îi era greu să-și focalizeze privirea. 

— AȘ putea spune că așa m-am născut, i-a răspuns el. Am 
asta în sânge. 

Preţ de câteva clipe, Hall i-a cântărit vorbele în minte, 
gândindu-se la cât de mult timp petrecuse el însuși în slujba 
diavolului de-a lungul anilor. Geiger avea dreptate: virusul e în 
sânge - incurabilul virus uman. 

A închis geanta, apoi a zis: 

— Deci asta-i explicația. 

— Dă drumul băiatului, a șoptit Geiger. 

Hall a făcut un semn cu mâna spre ușă: 

— Hai în living. 

— Dă-i drumul, Hall. Maică-sa o să ajungă aici în curând. Nu... 

— Mișcă! 

Geiger a ieșit pe hol, pornind cu pași mici spre camera de zi, 
iar Hall l-a urmat. Cu arma în poală, Mitch stătea pe canapea 
alături de Ezra. 

Hall a ridicat geanta: 

— Am pus mâna pe ele. 

— Aleluia! a zis Mitch. Să mergem. 

Hall n-a zis nimic și nici n-a schițat vreun gest. Tinea arma 
îndreptată spre Geiger și a văzut că Mitch se uita cu atenţie în 
ochii lui, încercând să-i ghicească intenţiile. 

— Nu plecăm? a întrebat el. Încă n-am terminat? 

Hall a clătinat din cap. 

— E ordin de sus? a continuat Mitch. 

Hall nu i-a răspuns, ci a întors capul spre ușa de la intrare, 
care rămăsese deschisă. A ascultat câteva clipe, după care a 
ridicat brusc mâna cu pistolul și l-a împins pe Geiger lângă tocul 
ușii. Aplecându-se ușor pe spate, Hall a aruncat o privire afară și 
l-a văzut pe Harry șchiopătând în zona luminată din fața casei. 

e 

Harry a păşit pe aleea cu dale de piatră, apoi a urcat treptele 
care duceau la verandă, cu fața transpirată și posomorâtă. Era 
copleșit de suferință și vinovăţie. Din multe puncte de vedere, 
Lily îl părăsise cu ani în urmă, dar acum, Harry simţea că sora lui 
plecase pentru totdeauna - și asta numai din pricina lui. 

Imediat ce a trecut pragul ușii de la intrare, a simţit în ceafă 
pistolul lui Hall. 


261 


— la-o înainte, Harry, i-a zis Hall. Cu pași mici spre canapea. 

Apoi l-a condus spre living. 

— Stai jos. 

Stând în picioare, Harry s-a întors cu faţa spre Hall, oprindu-se 
în clipa când pistolul acestuia i-a atins nasul. A zâmbit - deși nu 
era tocmai un zâmbet, ci mai degrabă un fel de tăietură pe 
chipul său -, apoi a luat loc. Hall a făcut câţiva pași în spate, 
ținând arma îndreptată spre Harry. 

— Măi să fie, a zis Harry, răgușit de la atâta strigat, apoi a 
aruncat o privire spre Mitch, al cărui pistol era îndreptat spre 
Geiger. Deci avem doi mușchetari. Unde-i al treilea? 

— A murit, i-a răspuns Mitch. 

— Pe bune? Nasol. Era preferatul meu. 

Harry s-a uitat la Geiger, care stătea cu spatele lipit de 
perete, lângă ușa livingului. Nu putea primi ajutor din direcţia 
aceea: Geiger avea ochii sticloși, iar o tâmplă îi era acoperită cu 
sânge proaspăt. Harry a încercat să se uite în ochii lui Ezra, dar 
băiatul stătea dincolo de Mitch, cu capul plecat - arăta ca și 
când ar fi plâns. 

Harry nu știa cât de mult timp mai avea la dispoziţie, dar știa 
că trebuia să nu se oprească din vorbit. 

— Și ia zi, maestre, a continuat el, adresându-se lui Mitch. Cât 
timp ai făcut laba în taxi, înainte să-ți dai seama că te-am tras în 
piept și ești un mare dobitoc? 

Mitch nici măcar n-a clipit. Se uita impasibil la Harry, cu aerul 
unui profesionist. 

— Nu mai vorbi, Harry, a intervenit Hall. 

— Ştii ceva, Hall? Soră-mea s-a rătăcit - sau poate a păţit-o și 
mai rău - numai și numai din cauza ta, iar pe tine te doare fix în 
cur. 

Apoi a văzut geanta sport din mâna lui Hall: 

— Vasăzică ai pus mâna pe De Kooning. 

Hall a încuviinţat din cap. 

— Păi și-atunci ce mai căutaţi aici? 

O privire spre Hall și una spre Geiger i-au dat imediat 
răspunsul. S-a ridicat în picioare. 

— Stai jos, Harry, a zis Hall. 

— Dă-te-n pizda măctii! i-a răspuns Harry, încordându-și 
fiecare mușchi, iar Hall a ridicat iarăși pistolul spre el. 

— Harry, îţi mai zic o singură dată... 


— Să zicem că sar pe tine, a continuat Harry. Să-ţi smulg 
inima din piept. Ai să mă împuști, Hall? 

— Stai jos, în pula mea! 

Harry a aruncat o privire pe ferestrele care dădeau în faţa 
casei - nimic. 

— Și ce-ar fi dacă, în timp ce mă împuști, Geiger ar sări și el 
pe tine? Mă gândesc că unul dintre voi va trebui să-l împuște și 
pe el, nu? Dar cum rămâne cu puștiul...? 

Chipul lui Hall era ca de piatră. 

— Ah, și nu-l uitaţi pe Matheson, a continuat Harry. Asta 
înseamnă că suntem patru. Doar n-o să-l lăsaţi să scape și să vă 
facă viața un calvar, nu? Deci, ia zi, Hall? Când devine greu să 
omori oameni? După ce-ai băgat în mormânt zece? Douăzeci? 

Harry s-a uitat iarăși pe fereastră, iar de data asta a zărit 
ceva. Dintr-odată, s-a simţit ușurat. Cu o clipă înainte, aproape 
că nu mai știa ce să spună, dar acum putea să se oprească din 
vorbit. 

— Ştii ceva, Hall? Las-o baltă, nu-ţi mai face griji din cauza 
asta, a zis el, apoi a făcut un semn spre ferestre: fă-ţi griji din 
cauza lor. ` 

Hall s-a răsucit pe călcâie și s-a uitat afară. In depărtare, două 
perechi de faruri tocmai intraseră pe drumul care ducea până în 
dreptul casei. 

Harry a ridicat din umeri. 

— Am hotărât să chem poliția să ne ajute s-o găsim pe Lily. 

— Nenoro..., a zis Mitch, ridicându-se de pe canapea. 

Tinând arma îndreptată spre Geiger, s-a apropiat de ferestre, 
iar în clipa aceea, Harry s-a repezit spre el, cu umerii plecaţi și 
mâinile întinse în faţă. Braţul în care Mitch ţinea pistolul s-a 
răsucit spre el, dar Harry s-a izbit de pieptul lui, cuprinzându-i 
mijlocul cu mâinile. Forța impactului i-a azvârlit pe amândoi 
printr-o fereastră, iar când au aterizat pe verandă, s-au 
rostogolit până la balustrada de lemn, au rupt-o și au căzut pe 
peluza din fața casei. 

Privirea lui Hall i-a urmărit pe cei doi o jumătate de secundă 
prea mult, iar Geiger și-a pus în mișcare trupul plin de răni. A 
fost o manevră stângace, lipsită de eleganță - o mână a înhăţat 
pumnul în care Hall ţinea pistolul și cealaltă a ţâșnit spre 
beregata lui -, iar când Hall s-a întors spre el, asaltul s-a 
transformat într-o încăierare confuză, a cărei violenţă era lipsită 


263 


de precizie. Preţ de câteva clipe, Hall a părut să aibă avantajul 
echilibrului și forței, dar, în cele din urmă, Geiger și-a izbit 
fruntea de a lui și s-au prăbușit amândoi pe podea - pistolul a 
alunecat și s-a oprit în pragul ușii de la intrare, iar geanta sport 
a căzut pe covorul plin de praf. 

Geiger a întors capul spre canapea, căutându-l din priviri pe 
băiat. 

— Ezra, fugi! 

Puștiul a făcut doi pași spre ușa de la intrare, dar apoi a virat 
la dreapta și a înhăţat geanta din fugă, după care a ţâșnit afară 
din casă, ocolindu-i pe cei doi. 

Știindu-se prea slab ca să-l înfrângă pe Hall, Geiger adopta 
strategia unui luptător aflat în defensivă, membrele lui 
răsucindu-se în așa fel încât să-l ţină imobilizat pe adversar. Dar, 
după câteva clipe, o mână a lui Hall i-a găsit coapsa ciopârțţită și 
s-a înfipt adânc în rănile proaspete. Durerea s-a abătut asupra 
lui Geiger ca o ploaie de foc, slăbindu-i strânsoarea și 
smulgându-i un urlet din gâtlej. 

Hall s-a ridicat bălăbănindu-se în picioare, a înhăţat pistolul și 
s-a întors spre Geiger, care zăcea pe spate. Ţeava s-a înălţat, iar 
Geiger aștepta să fie împușcat, însă Hall a făcut o pauză și a 
evaluat situaţia: dat fiind că poliţia era în apropiere, nici nu se 
punea problema să tragă. 

Hall și-a vârât pistolul în toc și l-a izbit pe Geiger cu piciorul în 
coapsa rănită. 

— Și nu care cumva să te ridici, Geiger! a zis el printre dinţi, 
înainte să se îndepărteze. 

Geiger stătea nemișcat. Sângele i se prelingea pe covor și, 
dintr-odată, l-a invadat un val de muzică. Era copleșit de coruri 
impetuoase și discordante de alămuri și coarde - aveau gust 
amar și usturător, erau puternice, scăldate în culori și din ce în 
ce mai intense. Mintea lui a preluat controlul asupra muzicii, a 
răsucit-o ca pe o bâtă și a izbit durerea cu ea, punând-o la 
pământ. 

S-a ridicat încet de pe podea, întâi în genunchi, apoi în 
picioare. S-a apropiat cu greu de ușa de la intrare și s-a sprijinit 
de toc. S-a străduit din răsputeri să facă un inventar interior, 
încercând să estimeze câtă energie îi mai rămăsese și cât de 
departe ar fi putut ajunge. Cracul stâng al pantalonilor de 
trening era purpuriu și i se lipise de coapsa încinsă de durere. 


264 


Geiger a văzut farurile apropiindu-se pe drum și a ieșit pe 
verandă. Ținându-se de balustrada ruptă, a plecat privirea și l-a 
văzut pe Harry cu faţa în jos, deasupra lui Mitch, care zăcea pe 
spate - amândoi erau nemișcaţi ca niște cadavre. 

Geiger a pornit șchiopătând pe trepte. 

— Harry? 

Harry a mișcat ușor capul, apoi s-a rostogolit de pe Mitch, 
căzând pe spate. Vârful unuia dintre stâlpii de iluminat ieșea din 
pieptul lui Mitch, iar ochii săi morți erau larg deschişi. 

Harry avea pieptul pătat de sânge, dar s-a uitat la Geiger și a 
ridicat o mână. 

— N-am nimic, a zis el, făcând semn spre fluviu. Au luat-o într- 
acolo - amândoi. 

e 

Ezra s-a oprit când a ajuns lângă un copac suficient de gros 
cât să se ascundă după el. S-a lipit cu spatele de trunchi, apoi s- 
a lăsat pe pământ. Alergase la nimereală, așa că își pierduse 
orientarea. Noaptea era plină de zgomote: exploziile 
necontenite din cer, aplauzele mulțimii, țânțarii care băzâiau - și 
ar fi putut să jure că auzea vuietul discret al fluviului nevăzut. 

Dată fiind debandada pe care o lăsase în urmă când fugise 
din casă, îi era imposibil să-și dea seama cine ar fi putut 
supravieţui și cine ar fi putut veni să-l caute. 

A strâns geanta în mână și a așteptat. 

e 

Hall înainta silențios prin pădure. Pâcla de seară dădea 
pădurii o înfățișare catifelată și difuză - aducea cu un desen în 
cărbune pe un carton cenușiu -, dar, la fiecare câteva minute, o 
nouă jerbă de artificii lumina cerul, și, dintr-odată, pădurea se 
umplea de stafii nedeslușite. 

Pe măsură ce-și croia drum spre fluviu, Hall își construia 
planul cu minuţiozitate. După ce avea să găsească puştiul și să 
recupereze geanta, restul urma să fie simplu, fără obstacole. 
Harta prin satelit i se întipărise limpede în minte - micul dig și 
barca cu vâsle se aflau la vest, dincolo de pădure, la vreo sută 
de metri de locul unde era acum. Avea să vâslească până în 
mijlocul fluviului, ca să nu poată fi văzut de pe mal, apoi s-ar fi 
lăsat purtat câţiva kilometri spre sud, iar la următoarea 
localitate aflată pe malul fluviului, ar fi văslit înapoi la mal și ar fi 
găsit un mijloc de a se întoarce în oraș. 


265 


Ştia că băiatul se afla undeva în apropiere. Hall nu era chiar 
atât de mult în urma lui și nu mai văzuse nicio mișcare după ce 
puștiul intrase în pădure. Deci Ezra se ascundea foarte aproape, 
mort de frică, și era aproape sigur că nu avea să se clintească 
din locul unde se pitise. Sub influenţa adrenalinei, un adult ar fi 
putut face o mișcare, dar un copil cu siguranţă ar fi paralizat de 
frică. Deci Hall nu se aștepta să observe ceva, așa că trebuia să- 
| momească afară din ascunzătoarea lui. 

e 

— Ezra? 

Băiatul era lac de sudoare. Chiar și-așa, auzind pe cineva 
strigându-l cu glas scăzut, l-a luat cu frig. Era mai puțin decât un 
strigăt și mai mult decât o șoaptă. Nu-și putea da seama nici 
cine era, nici cât de aproape se afla, dar era prea speriat ca să 
se aplece și să arunce o privire de după trunchiul copacului. 
Oare venise Geiger să-l salveze sau era urmărit de Hall? A 
îndepărtat cu mâna roiul de țânțari care i se buluceau în jurul 
capului. 

Vocea s-a auzit încă o dată, mai aproape de data asta: 

— Ezra? Unde ești? 

Acum, era aproape sigur că auzise vocea lui Geiger. Dar ceva 
l-a împiedicat să răspundă. Dacă se înșela? A strâns geanta la 
piept. Nu știa ce era pe discurile aflate în ea, dar avea impresia 
că ţinea în mâini viaţa tatălui său. 

O nouă jerbă de artificii a explodat pe cer. S-a împins și mai 
tare în trunchiul copacului și s-a simţit cuprins de un val de 
panică. Pădurea a amuţit preţ de o clipă, după care vocea s-a 
auzit din nou. 

— Ezra? Sunt eu. 

Promisiunea din acel ultim cuvânt l-a tulburat atât de tare, 
încât, în cele din urmă, ceva dinăuntrul lui a cedat. O coardă 
întinsă la maximum s-a rupt, iar Ezra a început să plângă. 
Hohotele erau ca niște explozii scurte și aspre, pe care nu le 
putea stăpâni. 

e 

Hall se strecura printre copaci, înaintând lateral, cu doar doi 
pași odată, și strigând numele băiatului din când în când. Când a 
auzit zgomotul, nu s-a oprit, ci a virat cu vreo douăzeci de grade 
spre vest. Nu încăpea îndoială că era un zgomot făcut de un om, 
iar sursa lui era foarte aproape. 


266 


În cele din urmă, Hall a rămas pe loc, uitându-se la un pin 
aflat la vreo zece metri de el, al cărui trunchi impresionant era 
mult mai gros decât al celor din jur. Şi-a dat seama ce se auzea. 
Era băiatul - și plângea. 

Mișcându-se în sens invers acelor de ceasornic, Hall s-a 
apropiat de copac și, după câteva clipe, a zărit o siluetă 
întunecată ghemuită la baza trunchiului. A pornit spre pin, 
pășind cu multă precauţie, dar trosnetul unei crengi l-a făcut pe 
Ezra să tresară. Fără să arunce o privire în spate, băiatul a luat- 
o din loc de-a bușilea, apoi s-a ridicat în picioare, înfigând 
adidașii în pământ ca să capete viteză. Dar urmăritorul a fost 
mai iute decât el, iar sprintul băiatului a fost doar cinci pași: Hall 
l-a înhățat de glezne și l-a trântit pe burtă, apoi l-a întors pe 
spate, s-a urcat pe el și i-a astupat gura cu o mână. 

— Ascultă-mă cu mare atenție, Ezra: nu am de gând să-ţi fac 
rău. Nu trebuie să mai sufere nimeni. Am să iau geanta și n-ai să 
mă mai vezi niciodată. După ce plec, să nu strigi după Geiger. 
Să aștepți câteva minute, apoi s-o iei încolo, spre casă, a zis el, 
făcând semn cu degetul peste umăr. Ai înțeles? 

Hall a luat mâna de pe gura băiatului. Acesta a înghiţit și a 
zis: 

— Da. 

— Bine, a spus Hall, după care a luat geanta, s-a ridicat în 
picioare și s-a uitat încă o dată la băiat. Și spune-i lui taică-tu că 
s-ar putea să-l mai caut. 

Dintre copaci s-a auzit un strigăt: 

— Ezra! 

Hall s-a așezat în genunchi și iarăși i-a astupat gura cu mâna. 
Deși strigătul era estompat de trunchiuri, Hall și-a dat seama că 
Geiger era aproape - pur și simplu, nu se dădea bătut. 

— Ezra! Spune-mi unde ești! 

Hall s-a aplecat și i-a șoptit băiatului la ureche: 

— Îmi pare rău, puștiule. S-a schimbat planul. Vii cu mine 
până la fluviu - cine știe, poate ne ajunge Geiger din urmă. Și 
ține minte: eu am pistol, iar el, nu. Deci, dacă scoţi un sunet, îl 
omori, sper că-ți dai seama. 

S-a îndreptat de spate, l-a luat de mână și l-a ridicat în 
picioare. 

— lar acuma o luăm la fugă. 


Au pornit împreună în direcţia fluviului. Băiatul a rămas în 
urmă de două ori, iar Hall a trebuit să-l smucească de fiecare 
dată ca să-l readucă în rând cu el. În scurtă vreme, au văzut în 
spatele copacilor un spațiu vast, de un cenușiu-închis și, câteva 
clipe mai târziu, au ieșit în câmp deschis: în faţa lor, se întindea 
fluviul Hudson. Pe cer s-a aprins încă o jerbă de artificii, 
permițându-i lui Hall să zărească micul debarcader înaintând în 
apă la vreo treizeci de metri mai la nord. La capătul lui, se 
vedea barca. 

Hall a luat-o iarăși la fugă, aproape târându-l pe Ezra în urma 
lui. În timp ce alergau pe digul de lemn, scândurile încovoiate și 
slăbite le tremurau zgomotos sub picioare, asemenea unei salve 
de muschete. Hall s-a oprit brusc și s-a uitat în spate. 

Nicio mișcare printre copaci. Apoi s-a întors și a pornit spre 
capătul debarcaderului, trăgându-l ușor pe Ezra după el. 

e 

Când a auzit zgomotul, Lily, care stătea în iarba de pe mal, 
lângă debarcader, a ridicat privirea de la luminile care se 
reflectau în apă. Notele muzicale interpretate de scânduri sub 
izbiturile picioarelor i-au readus în minte o imagine foarte vie: a 
văzut un copil cu niște ciocănele în mâini, lovind plăcile unui 
xilofon de jucărie. A întors capul și a zărit două siluete alergând 
ca în vis pe deasupra fluviului. Pe chip i s-a așternut un zâmbet. 

e 

De fiecare dată când Geiger punea piciorul stâng pe pământ, 
în coapsa lui ciopârțită exploda un bulgăre de foc. La scurtă 
vreme după ce intrase în pădure, simțise cum încep să-i cedeze 
cusăturile, așa că își scosese cămașa, îi rupsese o mânecă și o 
folosise pe post de garou, legând-o deasupra tăieturilor făcute 
de Dalton. Acum, nu mai putea să înainteze decât șchiopătând 
și, la fiecare pas, lumea din jur se clătina. Creierul său făcea 
toate calculele necesare pentru a-și păstra echilibrul, dar îi era 
din ce în ce mai greu să cristalizeze gânduri. O voce 
necunoscută îi vorbea dintr-un colț al minţii: „Poţi să pierzi 
aproximativ douăzeci și cinci la sută din sânge înainte ca 
organele să-și înceteze funcţionarea...” Apoi și-a dat seama că 
era propria lui voce, amintindu-i un adevăr pe care îl spusese de 
nenumărate ori victimelor sale. 

În timp ce mergea, îl striga pe Ezra - însă întunericul nu-i 
răspundea -, iar în cele din urmă, un răpăit i-a atras atenţia în 


268 


direcția fluviului. Și-a dat seama că nu venea de la artificii. Era 
zgomotul unor trupuri în mișcare. 

O stea verde a explodat pe cer, iar miile de fărâme luminoase 
i-au dezvăluit lui Geiger o potecă ce se întindea chiar în faţa lui, 
șerpuind ușor printre copaci. A inspirat adânc și a luat-o iarăși 
din loc. Dintr-odată, și-a amintit de Corley și a înțeles că-și 
retrăia visul. Și totuși, de data asta, era altfel: nici acum nu-și 
cunoștea destinaţia, dar, pentru prima oară, era sigur că putea 
ajunge acolo. Era animat de un imbold de nestăvilit, de o voinţă 
pură care îl ducea înainte pe cărare. 

e 

Ezra era aşezat pe dig, cu mâinile petrecute în jurul 
genunchilor duşi la piept. Se ruga ca Geiger să vină, să nu 
ajungă prea târziu. 

Hall stătea pe vine, la un metru de el, dezlegând cea de-a 
doua funie care fixa barca întoarsă cu susul în jos de doi țăruși 
metalici. Ezra îl urmărea trăgând cu degetele de nodul înțepenit 
și, din când în când, arunca o privire la pistolul și geanta pe care 
Hall le lăsase lângă el, pe scândurile roase de intemperii. S-a 
întrebat cât de greu era pistolul - oare ar fi avut nevoie de 
ambele mâini ca să-l ridice? 

— Ce-o să faci cu mine dup'aia? a întrebat Ezra. Adică după 
ce-o să fii gata de plecare. 

Hall nu l-a luat în seamă, iar când, în cele din urmă, a reușit 
să desfacă nodul, s-a ridicat în picioare și a întors barca invers. 
A luat vâslele care stătuseră sub ea și le-a pus în furci, a legat 
funia bărcii de unul dintre ţărușii metalici, apoi a împins-o în 
apă. Luată de curent, barca s-a îndepărtat ușor de dig, cu prora 
orientată spre ei. 

Gândul de a cobori pe râu împreună cu Hall era insuportabil 
pentru Ezra. Oare să încerce să scape? Dacă ar fi făcut-o, ar fi 
pierdut pentru totdeauna geanta cu discurile... 

Hall s-a aplecat, a luat pistolul și l-a băgat în toc. Apoi a 
înhățat geanta. Preţ de câteva clipe, s-a uitat la Ezra în tăcere, 
privindu-l, în sfârșit, în ochi. 

— Ești speriat? 

Băiatul a încuviinţat din cap. 

— Bine, a zis Hall. Rămâi așa. 


269 


Geiger a ieșit dintre copaci. Țărmul era chiar în faţa lui, iar 
câţiva metri mai încolo începea un debarcader care înainta în 
apa întunecată a fluviului, iar la capătul lui, două siluete - una în 
picioare, alta așezată. 

Geiger a pornit spre ele, iar scândurile vechi au început să se 
clatine sub greutate. Silueta în picioare s-a întors și a ridicat 
braţul, îndreptând ceva spre el. 

— Geiger, a zis Hall, stai pe loc! 

— Dă-i drumul lui Ezra. 

— Pleacă, Geiger! 

Ezra s-a ridicat într-un genunchi. 

— Fă ce-ţi spune, Geiger! N-o să păţesc nimic. 

— Geiger, pleacă dracu' și totu' o să fie bine. Dacă nu, iau 
băiatul cu mine în barcă. 

Dar Geiger își continua înaintarea. Visul său întotdeauna avea 
un început și un mijloc, însă nu avea niciodată un sfârșit 
adevărat. Acum, ajunsese în cele din urmă la ultima parte. ÎI 
aștepta finalul. 

— Deci așa, a zis Hall. Atunci îmi bag pula! 

A pus geanta jos, a apucat funia și a tras barca. 

— Urcă, Ezra! i-a poruncit puștiului. 

— Nu urca, Ezra! a strigat Geiger, care ajunsese la jumătatea 
debarcaderului. 

Ovalul palid al feței lui Ezra s-a întors spre el. 

— Urcă dracu’ în barcă! a ţipat Hall. Acuma! 

Ezra a sărit de pe dig, iar Geiger a auzit vâslele tremurând în 
furci. 

— Vreau băiatul, a zis el. Și discurile. 

— Nu se poate, Geiger, i-a răspuns Hall, dând drumul funiei. 

Barca s-a îndepărtat iarăși de dig, iar Hall a luat geanta de 
jos. 

— Voiau să vă omorâm pe toţi, să facem curățenie. Dar acum, 
eu am devenit o problemă, așa că, după ce-o să dispar, o să le 
spun așa: dacă încearcă să pună mâna pe mine, Veritas Arcana 
primește discurile înapoi. Deci discurile au devenit polita mea de 
asigurare. Așa se încheie povestea asta, Geiger. lar acuma, 
pleacă! 

Geiger, care ajunsese la vreo șase metri de capătul 
debarcaderului, a zărit ochii lui Hall scăpărând în noapte. 

— Nu se poate, Hall. 


Hall a ridicat pistolul în dreptul umărului. 

— Nu te-nțeleg, Geiger, zău că nu te-nteleg. De ce faci asta? 

— Să zicem că așa e cel mai bine pentru mine. 

— Geiger, chiar am de gând să te împușc. 

— Ba nu. Poliţiștii sunt foarte aproape și or să audă 
împușcătura. 

Deasupra lor, a început finalul apoteotic al spectacolului de 
artificii. Se auzea o nouă explozie la fiecare două-trei secunde, 
umplând cerul nopţii cu jerbe strălucitoare, cu pocnete și 
bubuituri asurzitoare. 

— Ba n-or să audă, a zis Hall. 

Și a tras. 

Glonţul l-a dezechilibrat pe Geiger și l-a răsturnat pe spate. 
Zăcea uitându-se la umbrelele de scântei multicolore. In mijlocul 
acelui peisaj animat și strident, simțea că plutește pe un pat 
moale și cald de tăcere. Nu mai vedea nimic, nu mai simțea 
nimic. Știa doar că pleca. 

A auzit o voce strigându-l. Era Ezra. Băiatul insista în legătură 
cu ceva, tonul lui fiind rugător și imperios. Geiger nu putea 
distinge cuvintele, iar în cele din urmă nu s-a mai auzit nimic. 
Nimic în afară de un urlet. 

e 

Luciul apei era presărat cu scântei, iar orașul copiilor era atât 
de strălucitor, încât Lily se gândea că ar fi putut lumina întreaga 
lume. Dar când a auzit ţipătul prelung, plin de disperare, s-a 
ridicat în picioare. Şi-a dat seama ce era - plânsul copiilor. Erau 
speriaţi și o chemau din casa lor de sub ape. 

e 

Hall se uita la trupul lui Geiger, aflat la vreo patru metri de el. 
Țintise în partea din dreapta sus a trunchiului, cel mai bun 
mijloc de a obţine un impact puternic, fără a produce o rană 
mortală. Insă nu-și putea da seama dacă nimerise unde voia. 
Geiger era nemișcat: sau sângera abundent, sau murise. Hall 
voise să-l oprească, nu să-l omoare, dar, în fond, prea puţin 
conta, important era că acum putea să-și vadă de drum. 

A tras iarăși barca spre el. Ezra stătea pe banca pentru 
vâslaș, cu capul sprijinit pe genunchi. Când prora a lovit 
debarcaderul, băiatul a ridicat privirea. Chipul său l-a surprins 
pe Hall: ochii lui uscați, în loc să fie scăldaţi în lacrimi, erau plini 
de o ură sticloasă, asemenea luminii reci a stelelor. Hall ezita 


271 


iarăși: să-i dea drumul sau să-l ia cu el? Nu voia să-i facă rău lui 
Ezra, dar, dacă l-ar fi lăsat în urmă, le-ar fi spus polițiștilor că 
plecase cu barca. lar polițiștii ar fi pus malurile sub 
supraveghere sau chiar ar fi chemat un elicopter să-l 
urmărească pe fluviu. 

— la loc în spate, Ezra. Hai să facem o plimbare. 

Băiatul s-a uitat o clipă la el, apoi s-a așezat la pupă. Halla 
coborât în barcă, și-a pus geanta la picioare, apoi s-a întins să 
dezlege funia de ţărușul de fier. A aruncat o privire spre 
debarcader și l-a văzut pe Geiger ridicându-se cu greu în 
picioare, jumătatea lui dreaptă fiind umedă și strălucitoare. 

— Doamne-Dumnezeule..., a bâiguit Hall. 

In cele din urmă, a dezlegat nodul, iar barca a luat-o la vale. 
Hall stătea în picioare, clătinând din cap și urmărindu-l pe 
Geiger cum înainta șontăc-șontăc, cu umerii încovoiaţi 
asemenea unor cochilii. In cele din urmă, Geiger s-a oprit la 
capătul digului, legănându-se pe picioare. 

Hall și-a făcut mâinile pâlnie la gură și a strigat: 

— S-a terminat, Geiger! Las-o baltă! 

e 

La început, Geiger nu-și putea da seama ce anume vedea. 
Poate că era halucinaţia unui creier insuficient irigat cu sânge. 
Sau poate că se legăna în îmbrățișarea unui vis. 

Două mâini s-au ridicat din fluviu precum două creaturi 
acvatice livide și au înhăţat marginea bărcii. Deasupra apei s-a 
ivit un cap, iar Geiger a văzut ochii furioși ai unui salvator, gura 
deschisă a unui copil aflat în căutarea altui copil, un trup pe care 
frica și exaltarea îl împingeau dincolo de limitele sale - apoi Lily 
a dat să urce în barcă. 

Dar, din pricina greutăţii, barca s-a înclinat brusc vreo 
patruzeci de grade, făcându-l pe Hall să cadă pe spate, iar în 
cele din urmă s-a răsturnat. Ezra, Hall și Lily au dispărut cu toţii 
sub barca răsturnată, fără să scoată un sunet. Geiger știa că, de 
data asta, visul avea să se termine - cu el treaz, în lumea reală. 
Și trupul n-avea să i se mai descompună. 

A auzit o voce în spatele său, un strigăt aspru și disperat: 

— Geiger! 

Dar știa că era un strigăt venit din afara visului, așa că a sărit 
de pe marginea debarcaderului, izbindu-se de apă, și a pornit 


272 


înot spre barcă. Răceala fluviului era atât un stimulent, cât și un 
anestezic, înviorându-i mintea și amorțindu-i carnea. 

Când a ajuns lângă barcă, s-a scufundat sub ea. A înotat 
câteva clipe în întuneric, apoi niște mâini disperate au dat de el, 
înhăţându-l, strângându-l cu putere și trăgându-l într-un vârtej 
nebunesc. 

e 

Harry înainta șchiopătând pe debarcader. Fluviul se învolbura 
cu o violență nevăzută în jurul bărcii. Membre anonime și 
agitate ieșeau la suprafață, apoi dispăreau sub apă, ca și când 
fluviul le-ar fi revendicat. Apoi zbuciumul a încetat. 

Ultimele artificii au pictat cerul cu o reproducere 
impresionantă a drapelului american și, pe măsură ce scânteile 
se împrăștiau și se estompau, steagul s-a dizolvat, lăsând în 
urma lui doar întuneric și strălucirea discretă a stelelor. În cele 
din urmă, ovaţiile îndepărtate ale mulţimii s-au stins. 

Harry urmărea barca plutind în josul râului și căuta cel mai 
mic semn de viaţă în jurul ei, luptând cu disperare împotriva 
valului de durere care era gata să-l năpădească. In cele din 
urmă, a zărit un cap ieșind de sub apă. 

Înotătorul a pornit spre mal, vădit epuizat. Un braţ lovea apa, 
iar celălalt târa ceva. Harry a străbătut debarcaderul în fugă, a 
coborât pe mal și a făcut câţiva pași. Işi încorda privirea spre 
apa întunecată, dar tot nu-și putea da seama cine era înotătorul. 
Când a ajuns chiar în dreptul lui, Harry a sărit pe stratul de 
pietre și nămol de lângă apă. Silueta uscăţivă a străbătut târâș 
ultimii metri și s-a prăbușit pe mal, tușind și gâfâind. Geanta 
sport zăcea lângă el. 

Harry a îngenuncheat lângă Ezra și l-a atins ușor pe spate. 
Fără să ia în seamă strigătele și razele agitate ale lanternelor 
care se apropiau de el, a întors băiatul cu faţa în sus. 

Ezra a ridicat privirea spre el și a scuipat o gură de apă. 

— Ușor, Ezra, ușor, a zis Harry, citind în ochii băiatului 
întrebarea care îl chinuia, înainte ca acesta să-i dea glas. 

— Geiger? a zis Ezra. 

Harry a clătinat din cap, iar băiatul a început să plângă - erau 
lacrimi tăcute, izvorâte din adâncul sufletului său. 

e 

Stăteau unul lângă altul pe treptele care duceau la verandă: 

Ezra înfășurat într-o pătură, iar Harry bandajat de la umăr până 


273 


la mijloc, cu brațul petrecut pe după umerii băiatului. Aveau 
amândoi privirea pierdută a oamenilor îndureraţi. 

Luminile celor două mașini de poliţie și ale ambulanței 
desenau modele colorate pe pajiștea din fața casei. Mai 
devreme, în timp ce stăteau în living, fuseseră supuși la o primă 
rundă de întrebări, care dăduseră la iveală răspunsuri mai 
degrabă derutante decât lămuritoare. Le povestiseră polițiștilor 
că - din motive pe care nu le cunoșteau - fuseseră atacați de 
doi străini, incidentul soldându-se cu moartea unuia dintre ei și 
dispariţia altor trei persoane în apele fluviului. 

In mijlocul agitaţiei generale, geanta sport fusese aruncată 
sub blatul de gătit din bucătărie, fără ca nimeni să se uite în ea. 
Când polițiștii le-au dat o pauză, Harry s-a scuzat și s-a dus la 
baie, unde a scos discurile din geantă și le-a ascuns în vasul 
closetului. 

Acum, Harry și Ezra stăteau pe treptele verandei, iar băiatul i- 
a povestit în sfârșit ce se întâmplase în încleștarea din apele 
negre ale fluviului. Ezra nu avusese suficientă putere cât să se 
opună mâinilor care îl trăgeau și încercau să-l imobilizeze. Apoi 
cineva îl smulsese din vălmășagul de trupuri, îi pusese breteaua 
genţii pe după gât și îl ridicase la suprafaţă, spre aer și viaţă. 
Dar costul supravieţuirii lui i se părea imposibil de îndurat. 

— Imi pare atât de rău, a zis Ezra, clătinând din cap. 

— De ce spui asta? l-a întrebat Harry, întorcându-se spre el. 

— Toate s-au întâmplat din pricina mea. 

Harry l-a tras mai aproape de el. 

— Ba nu, Ezra. Pur și simplu... 

Căuta cu disperare cuvintele potrivite, niște lucruri înțelepte și 
liniștitoare pe care să i le spună băiatului, dar nu i-a venit nimic 
în minte. 

O mașină a apărut din pădure, iar un poliţist i-a ieșit în 
întâmpinare și s-a postat în faţa capotei, cu mâinile ridicate. 
Mașina s-a oprit, iar din ea a coborât o doamnă înaltă și zveltă. 
Polițistul a stat de vorbă cu femeia vreo zece secunde, după 
care aceasta l-a dat la o parte cu mâna și a luat-o din loc. 

— Ezra? 

Băiatul a ridicat privirea, tresărind la auzul vocii familiare. 
Zâmbind, Harry l-a strâns ușor de umăr. 

Femeia și-a zărit fiul și a luat-o la fugă spre el. 


274 


22. 


Afacerea mergea prost. Canicula alungase lumea de pe străzi 
și, colac peste pupăză, primăria începuse să evacueze 
dărâmăturile casei lui Geiger, așa că, în faţa lotului cu pricina, 
fusese întins un gard de sârmă cu o poartă, iar echipajul de la 
demolări împrejmuise și o porţiune de trotuar. 

Domnul Memz a scos din pachet o ţigară pe jumătate fumată, 
a apăsat pe rotiţa brichetei Zippo și a aprins-o. Când tipul slab, 
sprijinit în cârjă, s-a oprit lângă masa lui, veteranul a avut 
nevoie de câteva clipe ca să-și dea seama de unde să-l ia. În 
cele din urmă, și-a adus aminte numele celui din faţa sa și 
împrejurările în care îl cunoscuse. 

— Harry, nu? Mda, Harry, tovarășu' lu’ Geiger. M-a indus în 
eroare cârja. 

Zâmbind ușor, Harry a ridicat cârja din lemn de cireș, 
arătându-i Domnului Memz mânerul sculptat. 

— Elegantă, nu? 

— Și mie mi-ar prinde bine una ca asta. Arată mişto, a zis 
veteranul, apoi s-a uitat la Harry cu un aer plin de nădejde: auzi, 
Harry, nu cumva ai o ţigară? 

— Nu, îmi pare rău. 

— La naiba! În ziua de azi nu mai fumează aproape nimeni. 

Harry a aruncat o privire în lungul străzii - noul său obicei. 

— Și, cum merge afacerea? l-a întrebat el pe Domnul Memz. 

— Care afacere, omule? a zis veteranul cu un aer necăjit. 

Un huruit puternic i-a făcut pe amândoi să întoarcă privirile. 
Un excavator tocmai descărcase o cuvă de moloz într-o 
basculantă. 

După câteva clipe, cei doi s-au uitat unul în ochii celuilalt. 

— Geiger a plecat, omule, a zis Harry. 

— A plecat, adică s-a dus? 

— Nu, s-a înecat. Acu' cinci săptămâni, într-un orășel aflat 
niţel mai la nord. 

Domnul Memz și-a crispat buzele într-o grimasă tristă și a 
clătinat din cap. 

— Cumva pe 4 iulie, când cu incidentu' ăla de pe malu' 
fluviului? 

— Da. 


275 


Preţ de câteva clipe, veteranul a rămas complet nemișcat, 
apoi a scos un mârâit și a dat cu pumnul în masă, făcând să 
sară cărţile de pe tăblie. 

Harry a scos un oftat: 

— M-am gândit c-ai vrea să știi ce s-a întâmplat cu el... 

Domnul Memz tăcea. Mârâitul se transformase într-un 
bombănit indescifrabil. 

Harry a lovit trotuarul cu cârja. 

— Acuma, tre' să plec. Tre' să ajung într-un loc. 

— Bine, a încuviinţat veteranul din cap, cu privirea pierdută. 
Ne mai vedem pe-aici. 

— Nu cred. 

— Bine, atunci nu ne mai vedem. 

Harry a vârât mâna într-un buzunar, a scos un plic și l-a pus 
pe masă. 

— Mă duc să şterg niște urme, a zis el. 

Domnul Memz s-a uitat la plic. 

— Ce-i în el? 

— Ceva care să te ajute să te întreţii până își revine afacerea. 
lar acuma, chiar tre' să plec, omule. Ai grijă de tine. 

Privirea veteranului l-a urmărit pe Harry pornind spre 
bulevardul Amsterdam, după care a revenit asupra plicului. L-a 
luat de pe masă, i-a scos conţinutul pe jumătate și a numărat 
încet cele douăzeci de bancnote de cinci sute de dolari. 

— Dumnezeule mare! 

A întors capul și s-a uitat în lungul străzii. A văzut vreo 
cincisprezece oameni pe trotuar - mulți străini și doar câteva 
chipuri familiare -, dar Harry deja dispăruse. 

e 

Un taxi a oprit la intersecția dintre 110" Street și bulevardul 
Malcolm X. Harry a coborât și a intrat în Central Park, 
apropiindu-se de capătul său nordic. Apa din Harlem Meerf era 
liniștită și cenușie, iar pe lângă mal înotau agale câteva rațe 
sălbatice. 

Harry a luat-o pe o alee, dându-se la o parte din calea tinerilor 
cu patine și skateboarduri. Fantomele îl urmăreau peste tot - nu 
se făcuse nicio identificare a cadavrelor, nu existau morminte 
proaspete și pietre funerare inscripţionate cu nume și date în 
fața cărora să plângă - nu le putea lăsa să se odihnească. Era 


68 Harlem Meer: lac aflat în partea de nord-est a parcului. 
276 


un păstor al morților: Geiger era mereu prin preajmă, o prezenţă 
secundară, însă Lily era aceea pe care Harry o ţinea cel mai 
aproape de el. Ideea morții surorii lui rămânea, în cea mai mare 
parte, de neînțeles. Absența ei bruscă și totală din viaţa sa îi 
dăduse tot echilibrul peste cap, iar faptul că n-avea să o mai 
vadă niciodată era inacceptabil. Visele sale erau pline de râsete 
ameţitoare și ritualuri de copii. Durerea nesfârșită pe care o 
simţea îl epuiza. 

În cele din urmă, s-a așezat pe o bancă ce dădea spre lac. 

— Harry? a zis bărbatul de lângă el. 

— Scuză-mă c-am întârziat, a zis Harry, întorcându-se să 
strângă mâna întinsă de David Matheson. 

— Imi pare bine că, în sfârșit, facem cunoștință. 

Harry s-a uitat în ochii lui, apoi a întors capul. A pus cârja între 
picioare răsucindu-i mânerul când la stânga, când la dreapta - 
încă un obicei nou. 

— Spune-mi, l-a întrebat Matheson, cum ţi-ai dat seama că eu 
sunt „SefuCelMare”? 

Harry a ridicat din umeri. 

— Am intrat în arhiva de Messenger a lui Geiger. De pe PC-ul 
meu. 

— Serios? E o chestie foarte dificilă. 

— Mi-a luat ceva timp, dar m-am folosit de niște programe pe 
care le-am conceput singur. 

Cu coada ochiului, Harry a văzut pe cineva apropiindu-se în 
fugă de ei. S-a încordat tot, strângând cârja în mâini, dar, când a 
văzut că alergătorul trece pe lângă ei, s-a liniștit și s-a sprijinit 
de spetează. 

— Cum se mai simte Ezra? a întrebat Harry. 

— Mai bine, dar tot nu și-a revenit complet. L-am văzut o 
singură dată - pe ascuns și doar câteva ore, într-o cameră de 
hotel, în prezenţa maică-sii. Nu e tocmai indicat să stau mult în 
preajma lui acum, când se fac presiuni atât de mari asupra mea. 
Oricum, mi-a zis că își petrece mult timp cântând la vioară. Mă 
gândesc că-i un lucru bun. 

— Așa cred și eu. Spune-mi, Matheson, ai lucrat vreodată în 
comerțul cu artă? 

— Nu, era doar un camuflaj, ca să mă pot mișca liber prin 
lume. 


277 


Harry a aruncat o privire rapidă de jur împrejur, apoi a scos un 
mic pachet din buzunar. 

— Am găsit un mijloc să sparg cifrul digital, așa că acum ai 
atât originalele, cât și două copii. 

— ţi sunt foarte recunoscător, i-a răspuns Matheson, luând 
pachetul și vârându-l într-o mică geantă pe care o avea lângă el. 
Eşti foarte bun în ce faci, Harry. 

— Mersi. 

— Veritas Arcana ar avea mare nevoie de cineva cu o 
pregătire ca a ta. Ne extindem pe zi ce trece - în prezent, avem 
patru servere împrăștiate peste tot în lume -, dar cei cărora nu 
le place ce facem ne suflă mereu în ceafă și încearcă din 
răsputeri să ne distrugă rețeaua. 

— Imi pare rău, omule, dar nu mă bag. 

— In fine, mai gândește-te. Dacă te răzgândești, e limpede că 
n-o să-ţi fie greu să dai de mine. 

e 

Orizontul dinspre răsărit deja se luminase ușor - un preludiu 
al zorilor. 

Pe gardul ale cărui scânduri erau în formă de zgârie-nori a 
apărut o pisică. După ce a mers vreo doi metri pe scânduri, a 
sărit în grădină. 

Tot ce mai rămăsese din clădirea care ocupase cândva locul 
acela erau fundaţiile și platforma de beton a ușii din spate. 
Motanul a urcat cele două trepte, s-a așezat pe platformă și a 
început să-și lingă blana, curăţând-o de murdăria care se 
depusese pe ea în timpul muncilor de peste noapte. 

Când a auzit zgomotul unor pași inegali, motanul a ridicat 
capul. Un bărbat s-a așezat lângă el și a început să-l scarpine 
deasupra orbitei fără ochi, iar motanul a răspuns cu un tors 
zgomotos. 

Nimeni din cartier nu l-ar fi recunoscut. Purta ochelari cu ramă 
neagră, părul șaten și ondulat îi ieșea de sub șapcă. O purta cu 
cozorocul întors la spate, iar barba neagră și îngrijită i se ridica 
până aproape de pomeți. 

In mână ţinea o bucată prăfuită, cam cât o palmă, din 
podeaua distrusă. A șters-o de pantaloni și s-a uitat cu atenţie la 
ea: fragmentul era din lemn de mahon și avea o intarsie de 
frasin în formă de semilună. A răsucit-o vreo douăzeci de grade 
în sensul acelor de ceasornic, apoi douăzeci de grade în sens 


278 


invers, așa cum faci cu o piesă a unui puzzle căreia nu-i găsești 
locul în întreg. 

„Lumea nu ştie nimic de tine. Ăsta e darul meu pentru tine. 
Tu nu exiști.” 

Bărbatul a vârât bucata de lemn în buzunar, a luat motanul în 
braţe și l-a pus pe umăr. 

— Să mergem. 

S-a ridicat ușor în picioare, s-a întors și a pornit spre trotuar, 
pășind peste fundaţii. Șchiopăta ușor, dar reușise să încorporeze 
cumva acest mic defect în legănarea trupului său. 

Ba chiar s-ar fi putut spune că îi conferea o anumită graţie. 


Multumiri 


Mă consider binecuvântat că am atâția oameni 
cărora să le mulțumesc: 

Stephen Rubin, director al Henry Holt and Company, 
pentru că a citit această carte și a decis că și alții ar 
trebui să aibă ocazia să o facă. 

John Sterling, editorul meu, pentru priceperea și 
dăruirea sa, pentru imaginaţia, sârguinţa și onestitatea 
sa. 

Andre Bernard, prieten și un om foarte cult, care, în 
sensul cel mai adevărat, a făcut toate acestea posibile 
și căruia îi voi fi mereu recunoscător. 

Cari-Esta Albert, prietenul, criticul și confidentul meu 
cel mai apropiat de pe această mică planetă, și Susan 
Brecker, pentru dragostea, forţa și sprijinul ei de 
neprețuit. 

Liz Robinson și Dodie Gold, cei mai buni manageri și 
cei mai dragi prieteni, pentru îndrumarea și loialitatea 
de care au dat dovadă în toți acești ani. 

Doctorii Robert Zevin, Lawrence Weisberg și Jaine 
O'Neill, care și-au făcut întotdeauna timp să-mi explice 
ideile lor ingenioase despre minte și trup. 

Luis Rumbaut, pentru traducerile sale impecabile. 

Doctorul Andrew C. Lotterman, al cărui spirit 
pătrunzător și a cărui grijă m-au ajutat să înțeleg ce 
încercam să scriu cu adevărat și mai ales de ce. 

Și, în mod special, Nat Sobel și Judith Weber, agenţii 
și prietenii mei, care au crezut că această carte merită 
să fie publicată și, astfel, mi-au schimbat viaţa. În timp 
ce scriam cele cinci variante suplimentare pe care mi 
le-a cerut Nat, mi-a devenit limpede că (cel puţin) unul 
dintre motivele pentru care a fost atras de această 
carte este afinitatea lui cu arta dark performată în 
paginile de faţă. În procesul transformării 
manuscrisului meu într-o carte, Nat a fost mentorul 
meu neobosit, redactorul nemilos și supraveghetorul 


280 


sever - nu pot decât să îi mulțumesc din suflet pentru 
pasiunea, încrederea și înțelepciunea sa. 


Sfârșit 


virtual-project.eu