Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0019

PROPRIETAR: 
BOC. AN. „UNIVERSUL BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


de onoare 


particulare 


ABONAMENTE; 


autorităţi şi instituţii 1000 le 


500, 
250 „ 


REDACȚIA ȘI :ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Bresolanu 29-25 


TELEFON 3.30.10 











Li 


Psalm 


Spre-a-Ți-fi, A-Tot-Puternice Părinte, 
Rob vrednic de 'ridurare şi de har, 
In mine 'ngenunchiez ca într'un altar 


Şi-aprind, !cucernic, candele în minte. 


Noui tâlcuri caut, Doamne, islovei sfinte, 
Frâng râvnă pe-al cunoaşterii hotar; 
Din inimă-mi făcând aghiasmatar, 


Botez cu sânge sacre legăminte; 


Și sorb, în piscul gândului senin, 
Grijanie dintr'un potir jde icrin, 


Mă mirui cu-aromitele-i stamine; 


lar ruga mea 'nălțată către cer 
E duhul smirnei arsă pentru Tine 
In taina sufletescului ungher. 
20 Aprilie 1941. I. GR. PERIEȚEANU 


N VATICAN 


de Prof. ALEXANDRU MARCU 








Vaticanul esie Curiea unui Suveran, cu biserica în față, cu pa- 
latul în dreapta, cu parcuri, bibliotecă, o colecție proprie de tablouri 
şi de antichităţi, cu o miliție alcătuită ca pe vremuri, din mercenari 
străini, lar pentrucă această Curie s'a înălţat dir piatră la Roma 
şi în timpul Renașterii, ea apare, in formele-i actuale, și drept expre- 
sia ceu mai impozantă a Romanităţii, 

De patiu secole, fiecare din Suveranii care au tronat în Vati: 
can, a avut grijă să aduna din creaţiile Arlai cele mai imprezionan:e 
mărlurii, spre u se înconju:a acolo, în Vaiican, da acaie cfraada 
sacre de suflet înfrumusețat, care sunt totdeauna opereie de artă. 
Astiei, rând pe rând, Pontifii au dat Curţii lor strălucirea incompa- 
rabilă da astăzi. Unul dintre ei a hclărit odată să se facă o capelă 
nouă peniru rugăziunile de fiecare zi: şi atunci, a fost adus la Roma 
Ghirlandajo și Perugino și Pinluriachio și Michelangelo, pentru im: 
podobirea acelei capele. Ea este însă astăzi Capela Sixtină, adică 
“acea sală de mici proporţii, în care se ţin Conclavele pentru ale- 
gerea Papilor și se desfăzoară cele mai solemne festivități ale vieţii 
“poniificale; dar în această capelă s'a întâmplat, mai ales, un mira- 
col: Dumnezu i:a dat voe unui om să retrăiască, în viziuni plastice, 
„tot ciclul Creaţiei, spre a consacra azifel, cu voia Sa, sirăduința vu 
mului de-a renaşte, spre a se învrednici de o altă reînălțare. Mi- 
chelangelo a pictat atunci bolțile acelei capele. N'a pulut să uite 
insă că Suveranul pentru care săvârșea lucrul, era Papa Sixt IV. 
Și atunci, pe cel mai mare perete al Altarului, a dai replica incu- 
metărilor din boltă, prin Judecata de Apoi, spre a însufleţi acea 
lume de nudităti păgâne, cu cel mai cutremurător gând de pocăință 
creştină. 

Numele Papei Alexandru Vi Borgia se rostește încă în incinia 
Vaticanului pentru arta lui Pinturicchio : după cum gloria marelui 
Suveran Pontif care a fost în Renaștere Papa luliu Il, se perpetuiază 
„Și prin norocul de a fi pus la lucru, în acelaș timp, pe Bramante, pe 
'Michelangelo-și pe Raliiaeio, întru impodobirea cu noi şi definitive 
străluciri de artă a Curţii vciticane. 

Toţi Suveranii acesteia, de atunci și până acum, și-au transmis 
cu un larg spirit de înţelegere, grija continuării unor asemnea ini- 
țialive și, în îeiul acesta, griia, totodată, a contactului cu arta imi 
din afară, pe care, în mazea lor inielepciune, au pus-o constant în 
slujba Invăţăturii lui Cristos, aşa cum imaginile diniro carte lumi- 
nează gândul ascuns în slovele ei. De aici sporul de prestigiu, da 
aici impunerea sentimentului de forță pământeană şi în acelas timp 
cerească, de care au ştiu: să se înzonjoare, colacliv, aceşti ada, 
văraţi succesori ai Impăraţilor Romei, pe care-i precizează în Istorie, 
atunci și acum, acelaș spirit constructiv, de aşezări definitive, în cele 
mai adâncite intemeieri și în cele mai somptuoase apariții, 

Biserica Romei s'a dovedit în tot felul absorbantă, toc- 
mai piin această voitu râmânere în contact cu evoluția lu- 
mii laice, din afară, cu tot ceeace prezintă această lums, din 
evoluţie în evoluție, drept valoare dobândită şi formă consacrată, 
Rezultatul a fost universaliiatea Bisericii Romome, susținulă de ceu- 
laltă tradiţie, tot universală și imperială, a Romei păgâne, pe care 
Papalitatea a înlăturai-o de pe tron, dar n'a risipit-o: ci s'a întronat 
în incinta ei, rezidind din piatra termelor şi amfiteatrelor, noile iemple 
creştine. Siâlpii care la susțin navatele, au fost colonadele din ter- 
mele și amfiteairele și basilicele Romei vechi. Zidurile acelei Rome 
au rămas, pe afară, moarte, Astăzi le învie numai convieţuirea 
cu Roma actuală, care le-a desgropat, ca să le mai vadă. Ele sunt 
însă moarte ; căci li s'au risipit podoabele, care le-au dat viaţa siu- 
tuilor și a ironioanelor de marmoră pe cerul Romei. lată însă că ace. 
ste podoabe s'au reiugiat, ca înirun templu cu drept de azil, tocmai 
în incinta Curţii papale, adică în Muzeele Valicane, unde Apollo 
din Belvedere şi Luoocon şi Venerele și toate. divinităţile de pa alta- 
rele de odinioară, se văd astăzi înconjurate de adordţia profana- 
toare a unor oameni de altă religie, care nu mai recuncsc în frumu- 
sețaa lor ds idoli, decă! satisfacerea unei plăceri, 

Curtea Vaticanului a încorporat în edificiile şi în formele si de 
manifestare, Roma Cesarilor, pe care a convertito la viață nouă, 
spiritual prin Filozofia Renașterii și form. în:a din aceeas epocă, 





(Urmare în pag. 6-a) 





. tot fa “2000 za 


DESPINA MOSCU GIIINORKASTRA 








rame 


NIVEDSUL LII 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢULSLEI 





ANUL L e Nr. 19 
SAMBATA 3 MAI 1941 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 








Bazar din Albania 





In vacanţă, pe șesurile Brăilei 


M'am întors iarăși în câm- 
pia m:nunată a copilăriei. Pe- 
ste zarea albastră, unde plu- 
tesc câțiva nouraşi, dincolo de 
movilele acelea care au rămas 
tot un mister pentru istorie şi 


arheologie „se întinde mai de- 


parte, uniform, Bărăganul a- 
cesta ars de soare acum şi cu- 
tremurat, iarna, de viscole. La 
fel de miraculos pentru toţi 
călătorii cari l-au străbătut, 
el închide tăcerea în curinsul 
lui, ştiind să pogoare deopo- 
trivă liniștea şi în suflete. 
Pentru ca să-i pricepi ros- 
turile şi să izbuteşti a te iden- 
tifica în întregime cu el, cau- 
tă să treci, — prin dogoarea 
căldurei revărsată aici din ce- 
ruri, — numai pe jos, călare 
sau în căruță. Aşa cum sfă- 


tueşte cu înţelepciune şi bă- 
trânul Odobescu, în cartea 
despre vânătoarea  închipuită 


pe tărâmurile țării românești 
și ale spiritului veacurilor. 

Regăsesc, așa dar, în acelaş 
chip ca şi în trecut, această 
câmpie fără seamăn, deosebită 
în totul de stepa sau pusta ţă- 
rilor megieşe, cu care au voit 
unii s'o  asemuiască. Numai 
dacă n'ai trăiţ acolo sâu ai cer- 
cetat-o fragmentar n'ai să-i 
recunoști adevărata sa perso- 
nalitate. | 

Glasul pământului isbucne- 
şte aici firesc şi cântă singur, 
dacă nimeni nu-l cunoaşte și 
nu vinie să-i strângă podoabele. 
Bărăganul își are doar câţiva 
cântăreți, rătăciţi întrun tinut 
cu pecetie tot atât de românea_ 
scă, ca. și cel al dealurilor şi al 
culmilor muntoase, mai noro- 
coase, mai des adunate pe pa- 
leta visurilor şi a artei. Poate 
fiindcă seminţia noastră este 
rară aici, răsfirată ca insulele 
de verdeață în deșert, poate 
fiindcă n'a avut încă parte de 
cântărețull ce i se cuvenea. Dar 
asta nu-l împiedică să-şi în- 
tindă mai departe graţia şesu- 
lui fără de sfârșit, cu mireasma 
tare a ierburilor dogorite de 
arșiță sau încropite de ploile 
lungi, cu şiroaie sgomotoase. 

O singură dată, însă, a fost 
cineva care să-i surprindă tai- 
nele și să le închidă într'o po- 


veztire ce se plimbă în între- 
gime printre buruenile foşni- 
toare și movileile presărate pâ- 
nă către bălțile Dunării. A fost 
un fiu apropiat de Bărăgan, 
Panait Istrati, și în: mica sa e- 
popee a ținutului acesta a des- 
luşit frumuseți necunoscute, 
dar mai ales a arătat legătura 
între caracterul pământului de 
aici și sufletul omenesc, menit 
să cutreere, pe asemenea me- 
leaguri, cu necazuri felurite, 
cu bucurii de o clipă, cu pu- 
ternicul instinct al libertăţii de 
spirit româneşti, instinct izvo- 
rît tot din ţărâna aceasta bi- 
necuvântată. 

Când se apropie toamna, 
când în această casă a vântu- 
rilor se sparg în chiote şi şue- 
re năpraznice vămile văzdu- 
hului, când: se ofilesc ierburile 
înalte şi se fac cenușii aproa- 
pe miriștile, începe un colind 
peste țarini, peste izlazurile 
pustii, dealungul şi  dealatul 
regiunii. Incepe călătoria ne- 
curmată a ciurlanilor, a plan- 
tei cu rămurele galbene, în- 
toarse ca o umbrelă, desprin- 
să din rădăcina uscată, urnită 
din loc de cea mai slabă adiere. 
Colindarea începe într'o bună 
dimineaţă, când s'a iscat de un- 
deva suflarea tăioasă a 'toam- 
nei. 'Ciurlanii prind să se rosto- 


golească, parcă s'au trezit din- 


trun somn lung, după ce din 
primăvară până acum şi-au 
făurit aripi pe care să nu le 
înfrângă 'osteneala. Incep aşa 
dar să se dea odată peste cap, 
să facă o tumbă mai greoaie 
întâi, ca să-și scuture ţărâna 
aninată printre vreascul ră- 
murelelor şi în boţul de rădă- 
cină dela coadă. 

Iși leapădă cele din urmă 
lanţuri care-i ţintuise, robi ai 
pământului, o vară întreagă, 
cu faţa către soare, în încro- 
peală sau în zăduf :moleşitor. 
Acum saită mai aprig ca adi- 
neauri, sburdând ca o vietate 
tânără şi fragedă, cu toată hai- 
na galbenă a tristeţii sfârşitu- 
lui. Rostogolirea este iute, în 
nebuna vânjoleală sa vântului, 
cu care s'au luat la întrecere, 
deşi viaţă dela el au împru- 
mutat, 


de C. N. NEGOIŢĂ 


O ființă nouă a răsărit în 
câmpia aceasta care-şi spriji- 
nă aria pe orizontul îngreuiat 
de ceaţă şi nouri întunecaţi. Și 
ființa aceasta singură stăpâ- 
neşte întinderea Bărăganului. 
Până eri sclavă a pământului, 
în tăvălucirea de peste mi- 
rişti şi izlazuri, a apărut acum 
sub destinul bucuros al liber- 
tăţii, fără zăgazuri, fără vpre- 
liști. Ca şi oameni de pe acest 
pământ românesc, care după 
ce trecea potrivnicia vrăjmaşă 
şi 'se risipeau puhoaiele străi- 
ne, şi'nfiripau iarăşi viaţa nea- 
târnată de nimeni, cu mai 
vânjoasă tărie, cu mai mare 
dragoste a pământului şi în- 
credere” în biruinţa asupra sti- 
hiilor dușmane. Taina celor 
necuvântătoare se unește şi se 
confundă apoi cu cealaltă tai- 
nă din firea şi alcătuirea noa- 
stră sufletească. 

Au trecut astăzi, toată vre 
mea, călătorii  neobosiţi ai 
câmpiei. Şi-au rostogolit tru- 
pull uscat, umbrelele acestea 
fără astâmpăr, alunecând u- 
şoare, săltând peste  bulgări, 
întâlnindu-se cu alte şi alte 
convoaie de peregrini asemă- 
nători ai Bărăganului şi adăs- 
tând rareori la -adăpostul mo- 
vilelor, strânse laolaltă ca niş- 
te turme de :mioare speriate. 

Seara, la încrucișare de căi, 
drumeţii și cei cari strâng ul- 
timii ştiuleţi de porumb, vor 
aduna şi ei, în clăi, umbrelele 
acestea neastâmpărate, ca să 
încingă o  vâlvătae uriașă, 
unde ciurlanii pârâie cu poc- 
nete şi explozii asurzitoare. In 
repausul care le încinge bra- 
țele și aripile pe care se spri- 
jinise mai înainte vântul, se 
împletesc limbile de foc şi pre- 
fac în cenușă neastâmpărata 
goană de pe câmpie. Și chiar 
dacă nu se înfrângea astfel li- 
bertatea, crivățul pustiitor tot 
avea să-i împotmolească sub 
zăpezile 'sale, sfâşiindu-le tru- 
pul şi îngropându-l până în 
primăvară. 





—..—. 


(Urmare în pag. 5-a) 


Diletantism, 


specializare, cultură 


de ION FRUNZETTI 


Există o primejdie ale cărei abisuri 
nu  înfioară, străvăzându-se dindărătul 
înjghebărilor lor culturale, decât două 
categorii extreme :de intelectuali: diletan- 
tul şi omul de cultură integrală. Puţină- 
tatea informaţiei primului şi caracterul ei 
parțial, de aperitiv, conduce adesea la 
asociaţii de idei aparent -asemenea celor 
ce se petrec în mintea unui om avizat în 
mai multe tehnici ale spiritului. Specia- 
listul e singurul ferit de primejdia ide 
care vrem să vorbim, dar al cărei nume 
e greu de dat mai înainte de a încerca 
definirea: ei circumlocutorie, descriptivă. 
Specialistul pur și simplu, adică omul 
pentru care realitatea nu are decât un 
singur aspect, sau, cel mult, unul singur 
demn de interes, este în afara razei sale 
de influență. Pentru specialist, .proble- 
mele ridicate de lumea reală sunt pro- 
bleme dinlăuntrul specialităţii sale, re- 
zoivabile prin metodele specialităţii sale, 
cu soluţii care rămân în 'cadrul speciali- 
tății sale. E cunoscut cazul teologilor care 
negau posibilitatea rotației pământului, 
demonstrată de Copernic, pentru simplul 
motiv că ei nu puteau accepta gândul că 
realitatea poate prezenta și aspecte pe 
cure religia să nu le fi întrevăzut. Cole- 
giile medicale care respingeau teza mi- 


crobiologică a lui Pasteur, teză ce urma 
să revoluționeze terapeutica uzuală a anu- 
mitor maladii, nu erau, pe vremea lor, 
vizibile, caraghioase şi recalcitrante, cum 
ni se par astăzi, tocmai pentrucă atitu- 
dinea lor trebuia să fie dogmatică, odată 
ce dogmatismul e condiția viabilităţii unei 
discipline. Asemeni omului de rând, pem- 
iru care realismul obiectiv -este o dogmă 
de nesdruncinat, (nu s'a văzut niciodată 
cm de rând cure să se îndoiască :de exis- 
tenţa lumii și de faptul că ea e așa cum 
O cunoaştem, pentru motivul simplu 'că 
de îndută ce s'ar îndoi n'ar mai fi:om dz 
rând!), omul de ştiinţă are nevoie de un 
dogmatism sălbatec, pentrucă altfel în- 
crederea în disciplină pe care o practică 
i-ar slăbi, şi m'ar mai putea-o practica. 
Specialiștii sunt oameni care, deşi aduc 
mari servicii ştiinţei propriu zise, înhă- 
mându-se la munci pe care numai zelul 
lor dogmatic le poate crede importante, 
dar care trebuesc totuși efectuate, sunt to- 
tuşi cei mai mari dușmani ai cunoaşterii, 
şi ai culturii prin urmare, 

Dacă entomologul X n'ar socoti că e 
de cosmică importanță problema numă- 
rului de fire cupilare pe care le posedă 
un exemplar din fauna rheofilă, în regiu- 
nea ventrală, n'am ști niciodată câţi peri 
are pe burtă un asemenea gândac. Faptul 
că el își petrece o viaţă între insectare 
și borcănașe cu spirt, neglijindu-şi la 
drept vorbind spiritul, tot atât cât şi 
trupul, este pentru progresul omeniei însă, 
nul, cu toate că ştiinţa, înţeleasă ca posi- 
bilitate de a stăpâni statistic şi a supune 
tehnic natura, progresează. 

Greșesc! Nu e nul. Are o importanţă 
și pentru progresul omeniei, însă una me- 
gativă: aceea de a ridica nevoia de cu- 
nouștere şi organizare a materiei la ran- 
gul de normă etică, substituind-o astfel 
adevăratelor legi ale spiritului. Aseme- 
nea, perspective cu sonde adânci în viaţa 
spirituală a omenirii, nu posedă decât 
omul „de cultură generaiă“. 

Pe economistul care studiază trecutui 
economic al omenirii, nu-l wa interesa de: 
cât faptul că la un moment dat, prin seco- 
tul XV, capitalismul devine înfloritor în 
Occident. Atât. O dată și un fapt. Și:poate 
regretul de a nu putea şti precis câţi 
bani au mânuit Medicişii în Florenţa, sau 
Pazzii, sau Fugger-ii sau alţi bancheri ai 
vremii. 

Trebuie să se ivească un om de cul- 
tură enciclopedică, sau un idiletant, care 
să aibă inspiraţia de a căuta să între- 
gească tabloul unei epoci, nu așezând în 
săltărașe diferite economia, arta, ştiinţa, 
veligia, politica, filosofia vremii, sepa- 
vându-le prin plăci impermeabile de in- 
diferență, ci căutând coreiaţii între diver- 
sele planuri de manifestare ale societăţii - 
timpului, condiționări, inhibiţii, raporturi 
întrun cuvânt. Numai drept diletant poate 
fi tratat ide către specialiști, cineva care 
încearcă să demonstreze că economia Re- 
nașterii prezintă aceleaşi trăsături de stil, 
îmbracă aceleaşi forme pe care, schema- 
tic, le observăm constant în artă, în şti- 
ință, în politică, etc. Spengler care a fă- 
cut-o, căutând constantele morfologice, 
„Urphănomen“-ele epocilor de cultură, 
este considerat de specialiștii fiecăreia 
din disciplinele wizate, un diletant şi ni- 
mic mai mut. Abia pentru un spirit cu, 
orizonturi mai luminoase, cu proecţii 
mentale mai puternice şi mai divers di- 
recţionate, Spengler devine geniul anali- 
tic pe care îl ştim, creator al Filosofiei 
culturii și extraordinar om de intuiţie a 
structurilor în totalitatea lor organică. 





(Urmare în pag. 5-a) 


CRON 





ICA 


Mihai Moșandrei: Ofrandă 


Muzelor, „Fundaţia regală pentru 
literatură și arta” 


Titlul ultimului volum de 
poeme al d-lui Mihai Moşan- 
drei, tipărit nu de mult de 
„Fundaţia pentru literatură 
şi artă“, ne îndeamnă să cău- 
tăm vechile sensuri ale cu- 
vântului „muză“, pe care ne 
îngăduim să le comunicăm 
lectorului, în speranţa că o 
anaiiză de felul acesta limpe- 
zeşte deplin viziunea perso- 
nală a poetului. D. Mihai 
Moșandrei ne este cunoscut, 
într'adevăr ca un căutător de 
semnificații pe care le înveş- 
mântează discret în vocabu- 
larul poeziei pure. D-sa spu- 
ne în prima strofă a poemei 
dela începutul volumului: 
Târzielnică ofrandă 
Muze, vouă, 

Ce-aţi râs în marmură albastră 
[peste mări, 
Coturnului ce_a măsurat tăcerea 
[în firele de rouă, 
Când toţ pământul în ech:nox 
[de primăvară, 
Sembrăţişa în noapte, 
Dănţuind. 
O, cârjă înflorită și masca sfări- 
Imată pe-o vioară, 
Cu ochi ei holbaţi şi gura mută, 
A piâns întreaga voluptate a As- 
[tartei: prefăcută : 
In luminosul Anotimp. 

Cititorul obişnuit cu ideia 
că în poezia pură înţelesul se 
ascunde, va constata ușor că 
in versurile citate ceeace se 
ascunde nu este înţelesul di- 
rect, discursiv. 

Poetul dărueşte muzelor 
iubirea şi această ofrandă 
este târzielnică, deoarece se 
consideră ajuns la hotarul 
unde tinerețea începe să sca- 
dă. Dacă totuşi înţelesul 
discursiv e limpede, rămân 
ascunse unele tâlcuri, cari 
garantează de fapt, frumuse- 
țea compoziției. Bunăoară, 
pentru ce oferă acum, la 
margine de tinerețe, iubirea, 
şi în ce ohip muzele primesc 
târzielnica ofrandă ? Logic ar 
însemna că poetul dărue 
ceeace nu are, iar nevăzutele 
zeițe ar trebui să refuze da- 
rul gol, ca o impietate. Dela 
pragul acestui aparent ilo- 
gism, se deschide poarta ade- 
văratului ermetism. 

Cuvântul grec mousa, de- 
rivă din tema veche arică 
man sâu men, cu însemna- 
rea a gândi, aşa cum întâlnim 
în latineşte mens, de unde 
provine românescul minte. 
I.atinului mens îi corespunde 
în grecește menos, cu sem- 
nificaţia „principiu de viaţă“, 
„suflet al cerului“, isvor al 
voinței eterne. Se vede lim- 
pede de aici că gândirea la 
care se referă mens, este a 
divinității şi nu a naturii 
umane, precum Virgiliu in- 
strueşte în celebrul „mens 
agitat molem“. Înţelesul de 
„gândire divină“, de „minte 
supremă“, care armonizează 
şi conduce cosmosul, se clari- 
fică dacă mai lămurim că în 
grecește există dela aceeaș 
tulpină, verbul „a aminti“ 
mimnescâ, cu sensul special 
de urmă în mintea omenca- 
scă, a legilor minţii divine. 
Ne dăm lesne seama de cali- 
tatea amintirii divine, lăr- 
gind noţiunea cu semnifica- 
ţia verbului românesc „a po- 
meni“, așa cum îl întâlmin în 
textele sacre, ca de pildă: 
„milosteniile tale au fost po- 
menite înaintea lui Dumne- 
zeu“ (Ap. 10.30) „...Babilonul 
cel mare fu pomenit înaintea 
lui Dumnezeu. (Apoc. 16.19). 
In citatele sacre verbul „a 
pomeni“ este tălmăcirea gre- 
cescului mimnescâ şi tradu- 
cerea liberă ar fi: divinitatea 
își amintește de om, precum 
omul își aminteşte de divini- 
tate. „Amintirea“ devine deci 


puntea de legătură între om 
şi cer. 

In divinitate, sunt pome- 
pite faptele omeneşti, după 
cum corespund sau nu gân- 
dirii supreme, iar o pătrun- 
Gere a noastră în ceruri nu 
înseamnă altceva decât sta- 
bilirea unui raport între 
gândirea noastră şi cea di- 
vină, raport ce se obține prin 
pietate. 

Ințelegem acum ce erau 
muzele. Erau funcțiile minţii 
noastre care aminteau divi- 
nitatea, sau care prin calita- 
tea lor, se atribuiau divini- 
tății. Şi după cum omul își 
amintea de divinitate, ase- 
meni şi divinitatea îşi amin- 
tea de om, — în virtutea 
punţii de legătură care era 
funcționarea aceleiaș minţi 
ordonatoare. A fi pomenit în 
cer, însermnează deci a i se 
recunoaşte omului că a împli- 
nit pe pământ legile minții 
supreme. 

Intorcându-ne la versurile 
d-lui Mihai Moșandrei, „,o- 
franda muzelor'“ se luminea- 
ză cu deplin înțeles, pentru- 
că autorul nu face in cazul 
său deosebit, decât să atri- 
bue „iubirea'“'* acelor puteri 
vii cărora aparţine în eterni- 
tate: divinității. Şi dăruirea 
la capăt de tinerețe devine 
cu atât mai semnificativă și 
pioasă, pentrucă poetul resti- 
tue sacrelor isvoare, o putere 
la care a fost doar pentru 
scurt t:mp părtaş. 

Departe deci de a fi o im- 
pietate, gestul dovedeşte sub- 


[A aud 


tilitate în cunoaşterea tâlcu- 
rilor originare. Dar mai a- 
Hlăm și un alt aspect al puri- 
tăţii poeziei d-lui Mihai Moş- 
andrei. 

Oferind muzelor ceeace le 
aparține, ca unor isvoare ce 
corespund în om şi în divi- 
nitate, poetul afirmă într'un 
chip subtil partea eternă 
din ființa muritoare, încât, 
când știm că această parte 
cternă este iubirea, funcția ci 
nu dispare în suflet sau gân- 
dire, odată cu tinereţea. 

Stăruind în făptură ca un 
semn celest, iubirea este mai 
pură şi prezenţa ei se mani- 
festă numai ca poezie, cult 
deci al veșniciei. Opunându- 
și sieşi iubirea divină, ființa 
terestră intră în echilibru și 
se împacă în sine, așa cum 
ziua şi noaptea se echilibrea- 
ză la echinoxul de primă- 
vară, 

Iar odată cu iubirea elibe- 
rată, făptura cucerește ade- 
vărata tinerețe, printr'o în- 
viere asemănătoare cu a săr- 
bătorii Paștelui care se a- 
şează primăvara după echi- 
nox. Lumina zilei creşte, 


umbrele nopţii scad. Iată 
un sens general ce ne-a 
plăcut să dăm volumului 


d-lui Moşandrei. Am putea 
susține interpretarea şi cu 
alte citate, ca să dovedim mai 
deaproape, creșterea luminii 
în producția autorului, ade- 
vărata tinerețe dăruită de 
„muze“. 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 








CINEMA TRIANON: YVETIE 


Gândindu-ne că regisorul fil- 
mului a vrut să ne redea cât mai 
mult posibil atmosfera bolnăvicios 
de romantică din timpul lui Guy 
de Maupassant, ar fi nedrept să 
nu recunoaştem că a reușit de 
minune, 

Din păcate, publicul s'a deso- 
bișnuit de mult timp de acest 
gen de filme, cu „scene drama- 
tice“ cari din cauza felului cum 
sunt interpretate, amuză. 

Amuză însă mai puțin o serie 
de scene inutile ca — de exem- 
plu — cea în care mama Yvettei 
cântă pe o melodie tărăgănată 
tristul destin a tre; pisici cari 
sunț ucise de un brutar ce la 
rândul lui este pedepsit de Sfân- 
tul Nicolae. Spectatorii, nedume= 
riți de rostul cântecului, îi des- 
coperă abia la sfârșit scopul. Căci 
Yvette, pentru a ne arăta cât 
este de impresionabilă, etc., etc.— 
le plânge soarta cu lacrimi veri- 
tabile, 

Face, iar, notă discordantă cu 
o epocă romantică, nesfârșitele 
prânzuri și dejunuri din cari e 
roinele se înfruptă ca şi când 
moda din acele timpuri n'ar fi 
cerut o talie fină, ci o siluetă gen 
Mae West, Singura care salvează 
oarecum situația e Kătte Dorsch 
care, deși foarte tânără, are mult 
talent. Păcat însă că şi-a făcut 
debutul într'un film cu 0 cons-= 
trucţie atâț de naivă, 


CINEMA ARO; ADEVARATA 
GLORIE 


„Adevărata glorie“ e un crâm- 
peiu al epoce; în care liniștea 
indigenilor şi a ofițerilor ameri- 
cani din insulele Filipine era tul- 
burată de diversele triburi de fa- 
natici, refractari supremaţiei ru- 
sei albe. 

Fimul e dedicat de altfel vi- 
tejilor ofiţeri americani cari şi-au 
sacrificat viața, pentru a menține 
drapelul american, în aceste în- 
depărtate insule. 

hegisorul Henry Hartwoay a 
reușit să ne prezinte un film ce 
ține încordată atenţia spectato- 
rilor, deşi subiectul e aproape a- 
celaș gin toate filmele anterioa- 
Te — 9 căror acțiune se petrece 


în forturi situate la câțiva kilo- 
metri de misterioasa junglă. 

In ceeace privește distribuția, 
cred că-s inutile orice comen» 
tarii, — rolurile principale fiind 


interpretate de Garry Cooper. 
Andrees Leeds, David Niven și, 
Reginald Owen. 


CINEMA SCALA: DAMA DE 


CUPA 


Deși subiectele filmelor fran- 
ceze sunt aproape întotdeauna Q- 
celeași, nimeni nu poate contesta. 
că au o psihologie specială, după 
cum actorii au o finețe de inter- 
pretare destul de rar întâlnită în 
filmele americane. 

„Dama de cupă“ ne arată par- 
tea cea ma; luminoasă din viața 
unei femei care, deși pare „pier- 
dută pentru societate“ dovedește 
că are o aleasă construcție sufle- 
tească : S'ar putea crede că felul 
de viață pe care îl duce nu a. fost 
altceva decât consecința unor îm- 
prejurări contra cărora n'a știut 
suu ma putut să lupte. 

Scenariul pare de altfel scris 
pentru Michelle Morgan, al cărei 
farmec deosebit cucerește spec- 
tatorii cari uită că nu asistă de- 
Cât la un film cu subiect ce mu 
iese din comun. 


ADRIANA 
+++ 7000.14 


NICOARA 








UNIVERSUL? LITERAR 





TEATRUL MUNICIPAL:  NE- 
GUSTORUL DE ILUZII, piz- 
să în 4 acte după HERMAN 
GREVENIUS 


Intotdeauna am fost stânjeniți 
de spaţiui prea restrâns al a- 
cestei cronici, în raport Cu a- 
bundenţa premierelor din ac- 
tua;a s.apiune. În țimpui săr- 
bătorilor, de-o piidă, am avut de 
înregistraţ trei prem.ere: „Jo- 
cul Dragostei“ la Studio, „Un 
băiat iubea o fată“ la Teatrul 
Mușatescu şi „Negustotui de 1- 
lauzi“ la Teatrul Mun.c.pal « 

Ne vom ocupa în aceasta săp- 
tămâni de premiera deia Tea- 
trul Wiun:c-pal, suând în consi- 
derație mai incâi lungile discu. 
ţii de cuiise cari sau iscat in 
jurul acestui spectacol, 

Vom spune mai întâi că unii 
dintre spaciatori l-au contestat 
pe suedezul Herman Greven.us, 
ca. autor al piesei „Negusiorul 
de iluzii”, 

Alui au mers mai departe, 
îndu.ndu-5e char de eXisenyă 
lui Merman reven.us. Cau.and 
Să vedem inirucât aceste auir- 
mații az ti aneemesait, aiil CON- 
troiat diverse anuare; alţi cOn- 
trăi au cerut chiar Iniormaţui 
la ubgaţia Duelitzi asupra pei” 
Sonalitaţij AU ATUWIUj  Sututz. 
Nu Știu ia ce rezilia au ajuns 
aceși.a Gun UPNA, În pPuem insă 
iDiOană pe Cebi.0ru NOȘuII, ca 
— e drepi, dupa desiul ue lungi 
Certetali — 4m ua iiluunl 
anuar de urma domnului ure- 
Venus, şi — mâi must Chiar — 
i-a. asât Şi auresa din och- 
hoim, adiesa pe tare-o ţinem 
ia dispoziţia acesora cari se mai 
invest ue existenţa sa. 

Nu trebue sa ne murăm atât 
de mut ca n'am auzit, incă 
pâna acum, vorbindu-se despre 
uomilul Grevenius, Ne îndoun, 
qe-o pllaă, că în Suedia sar şti 
ceva uespre ex.s.ența domnului 
Colonaş sau a altor autori dra- 
mâuiti ţalentaţi români, 

Mulţi au bănuit că în dosul 
aces.ui nume se ailâ ascuns 
vreun autor dramaţie român 
modest care nu vrea să înfrunte 
fățiș părerea publicului. La a- 
ceassă concluzie au dus multe 
tragmenite foarte romaneşti, a.e 
pisszi, As.fel, majorițatea tim- 
uiui, se vorbește in piesă des- 
pre domniţe, despre portul na- 
ţiona! și despre mânăstiri.e bu- 
covinene. Nouă ni Sa prezentat 
o localizare a piesei, şi n'am a- 
vut până acum la indemână un 
text or.ginal al piesei astfel că 
nu ne-am putuţ da seama, în 
ce măsură localizațorii, domnii 
Ștefan Baciu şi Sergiu Dumi- 
trescu, au modificat piesa. A- 
vem impresia că modificările 
cele mai mari au fost tăcute 
mai ales sfârşitului ei, 

Trecând acum la piesa pro- 
priu zisă, vom remarca muite 
slângăci; cari se îmbină într'un 
chip deloc distonant cu părţile 
bune — şi acestea destul de nu- 
meroase — ale piesei. 

I-am imputa autoruluj mai 
ales abundența ţiradelor, piesa 
nefiină, în mare parte, decât 
un prilej pentru domnul Gre- 
venus de a-și debita diversele 
teorii prin gura eroilor săi, 

Mai mulţ dialog, mai multă 
animație pe scenă n'ar fi stri- 
cat. 

Marele merit al autorului 
este insă acea că a izbutit să 
redea în chip perfect mediul pe 
care şi-a propus să-l prezinte 
publicului, prscum și sehitarea 
in condiții excelente a eroului 
principal : bătrânul anticar, 

Avem impresia că lungile ţi- 
rade ale piesei în cari actorii 
explică pe larg „cum stau lucru- 
rile“, vor fi totuși pe gustul 
„marelui public“, care nu se 
prea împacă cu dialogurile vii 
specifice piese:or moderne, 





3 


MAI 1941 





XXXOO 


SĂPTĂMANIEIE 


Cronica 





In ceeace privește distribuţia 


piesei, voiu fi de părere opusă 
vu nuij crlici puțin cam pred 
severi. 

E drept, mam văzut piesa la 
prem:era, ci .a al pâtrulea spec- 
tacoi, atunci când actorii sau 
mai familiarizaţt cu roluriie şi, 
mai ales, cu publicul, deci în 
condiţii favorabile celor de la 
premieră, 

Von remarca aici, mai ales, 
creația excelentă a domnutui 
D.nu Macedonski, Bătrânul an- 
tivar reauzit de dânşuli a trâ.t 
pe scena, subjugâna pubiicul şt 
tacandu-i sa Wimateasia arent 
orice scenă în care aparea, 

Dumnul Sergiu Dumitrescu, 
int”ua rol pe inasura taltuniu= 
lui sau, a lost la inâaiyumea pâr- 
tenerului său, imprumurandu-i 
PietOru ii Uuiea, uiwtipitiat Ie 
Uansul Toată gama at Stuii Su- 
bheuești necesare rolu.ui, 

Domnișoara Pauia Culitza, în 
CONLInuUu Brvgres, a 10$t convin- 
Băioare, Teaizanu iucruri exte= 
lente 1n actul care se postere In 
atelierul p.eLoruiui, 

bomnişvara Mary Teodorescu 
a interpretat cu graţie şi Spi- 
tit rosu amuzant al unei dan- 
Satoare de varieteu. Am dori s'o 
vedem inirepuinţaiă ini'un rol 
Ma Serios, penru a ne putea 
da seama de posibiltațile sale, 

In alte roluri au aparut dom- 
nii Barcaroiu — tXtelenv ILI'0 
simpia apariţie, — Vezar 'Leo- 
doru — deşuul de parvenit, cum 
cerea rolutl — Arsene Popovici, 
Jean Tomescu — întrun rol 
scurt. dar gras — Assan şi 
doamne:e Puica Stănescu — pu- 
țin cam exagerată în exteriori» 
zarea vu.garnităț.i parvenmtei, — 
Sotica Ionescu şi Evelyne Gruia 
— apariţie desghețaia, 

Regia pricepulă a d-lui Ion 
Sava sa tăcut simțită de-alun- 
gul piesei, 

Domnii Cornescu şi Loewen- 
dail au iscalit dezorurile exce- 
lente ale piesei, Am avea, torușşi, 
o obiecţie de făcut asupra „ta- 
blouiui prințesei pe:sane“ d.n 
actul II, care ne-a tăcut să ne 
gândim mai de grabă la o ilus- 
iraţie de e cultiiie de rahat Lo- 
cum, derăc la o Iucrare pre- 
miată la un salon de pictură, 

Iar ca încheere, un cuvâuf 
bun despre perfecta tălmacire 
a piesei, datorită Gomnilor Ba- 
ciu și Sergiu Dumitrescu, 


TRAIAN LALESCU 








D_na MARIOARA VOICULESCU 


aa Ea pd RR piere 


La 1 Mai 1941 apare la Braşov 
„tribuna Literari“, Va îi o re- 
vistă lunară de literatură, doc- 
trină şi critică literară. Oonineă 
de Octav Şuluţiu ea şi-a asigurat 
de pe aCUin CUsugUu arti CE. astia 
distinşi scriitori, poeţi şi critici 
şi va aduce în fiecare număr un 
variat şi bogat materin! hetetris- 
tic şi documentar. Revista va a- 
vea 39 de pag.nu fosinai mare Și 


nice excepţionale. 

Redacţia și administrația „Tri- 
bunci Li'erare“: Braşov, str. Re- 
gele Carol 1 Nr, 56—58. 


"4+2+4444+2209444+++00000%04004444004404940P++P+++Pe+h++ee+ 





Colecţia „UNIVERSUL LILER AR“ recomandă cititorilor 


lucrăr le de adânc răsunet ale valorosului scriitor: MIHAIL DR za ME $ 


SCRISOAREA DE DRAGOSTE 


Preţuit 65 ie? 


roman 


Un conflict adânc omenesc tratat cu vigoare 
în pagini de un dramatism captivant 


INVIRAȚIA LA VALS 


Preţu: 3100 iei 


roman, ediţia VI 


Cel mai ware succes literar din ultimii i zece AD 


NALUCA 


dramă în 2 acte 
Lei 40 


TR 


Bucureşti și a Teatrului N-ționai din Cluj 


DE VANZATE LA 104AlE LIBRĂRIILE 





COMEDII 


Şcoala Nevestelor, Calul de curse şi Lniş- 


tea soţului an Pe 3 +0 


O CRIMĂ PASIONVAULĂ 


Comedie în 3 acte, jucată cu succes pe scena Teatru'ui Regina Matia din 


Lei 20 





D. MIHAIL DRUMEȘ 





D nesc“ 


RECITALUL PIANISTULUI 
DINU LIPATTI 


Este uşor de înţeles interesul 
excepţie 1al cu care trebue urmă- 
rită evo'uț'a artistică a unui fâ- 
năr muzician atât de  stră'uzii 
afirmaţ dintru început și atât de 
evident înzestraţ ca d. Dinu Li- 
patti, 

Fiecare manifestare a d-sale a- 
duce da aceea cu sine şi întreba- 
rea firească, p2 care oricin” !-a 
urmărit în superioara carieră 
timpurie susținută până acum, 
trebue să si-o pună. cu privire 
la posibilităţile imediate de des- 
voltare pe care le mai poate găsi, 
câna treanta realizărilor d-sa'e 
s'a putut situa de la început atât 
de sus. 

Totuşi, de repetate ori Dinu 
Lipatti a dovedit că pen'ru un 
adevărat artist. nu există primaj- 
die de închistare, oricât de de- 
vreme ar îi înfrânt rigorile unei 
măestrii si că în artă se poate 
merze înto'deauna mai departe, 

Nu cred însă ca n'c'odată un 
concert al d-sale să fi însemnat 
o atât de fundamentată libherare 
de elementul material, o atât de 
categorică transiţie în înaintarea 
concepției şi aportului Spiritual 
propriu în interpretare, ca acelea 
exprimate în ullimul său con- 
cert de la „Ateneu“, 

Niciodată elementul mecanice 
al jocului d-sale de accentua!ă 
virtuozitate n'a fost mai fericit 
subordonat. mai discret topit în 
expresia lăuntrică a celor cântate 
ca în acest concert al d-sale. 

Se poate afirma de aceea că 
Dinu Lipaiti a trecut într'o fază 
foarie însemnată a măriurssrrii 
personalităţii, a pă:rundesii în in- 
timitatlea expresivă a artei sale. 

Şi, acest lucru este cel puţin 
tot atât de rar peniru un pianist 
care nu depăcreşe prea simțitor 
vârsta obicinuilă pentru o absol- 


Îi 


Cronica 


EXPOZIŢIA GEORGETA 
VINTILESCU (Sala Ministerului 
Propagandei), sir- Wiison 8 


Se apropie sfârșitul sezo- 
nului piastic iar artiștii, în- 
chizându-și expoziţie, îşi 
pregătesc cutiile şi șevaletul 
pentru peisajele ce vor orna 
simezele viitoarelor  expo- 
ziţii. D-ra Vintilescu e una 
uit-mele expozanie şi lucră- 
rile d-sale, probabil nu vor 
mai putea îi văzute când va 
apare cronica noastră. D-ra 
Vintilescu, ca şi toți acei care 
au expus in sala Ministeru- 
lui Propagandei, a căutat să 
dea şi un interes turistic lu- 
crărilor, adică fiecare şi-a 
ales o temă; „Braşovul“, 
„Ardealul“, „Peisajul Româ- 
şi așa mai departe. 

D-ra Vintilescu a ales 
Bucureștiui şi nu a făcut râu 
deloc... De obicei, se consr- 
fieră pitoresc tot ce e vecni 
şi intrat în uzul curent al 
pictorilor, Asttel, o casă ve- 
Ghe de mahala, o „căsuţă 
țărănească“ sunt motive care 
au o valoare circuiatorie ne- 
spus de vastă... Au fost uzate 
dle cei mai buni artiști ca şi 
de cei mai umili. Pitorescul 
se poate innoi și ni se pare 
că suntem robii unei preju- 
decâți cand vom Cauta astazi 
Subiecte Cate antunuest pe 
Satmary,  Lancesor și alți, 
ZaVelui un Pliulesc al Viemu- 
rilor noasure, ma ai&s in 
Bucureşti, un pitoresc al 
cuntras.clor care caracteri- 
zează atat de bime Capitala 
noastră, iar acel care va ști 
să-l desprinda, va trezi a- 
tenţia generaţiilor viitoare, 
dacă nu prin deosebite me- 
rite artistice, cel puțin prin 
unul documentar. Vreau să 
pomenesc ca o pildă de ce 
se poate face şi cât se poate 
îndrăsni în a înnoi motivele, 
de expoziția lui Ghiaţă cu 
hacrări de pe valea Prahovei, 
în care subiectul principal 
erau sonde.e. D-sa reușise să 
dea o poezie plină de melan- 
colie unor lucruri care pă- 
reau să nu o aibe deloc. D-ra 
Vintilescu, deși a tratat cu 
libertatea pe care dealtfel 
trebue s'o aibe artistul chiar 
când face lucrări cu o temă 
dată, a împăcat destul de 


muzicală 


de ROMEO ALEXANDRESCU 





venţă de conservator, cât au fost, 
acum câţiva ani, deruturi'e <a!e 
srălucite de sclipitor  pianisţ 
precoce. î 

Indiferent ca înto'deauna ori- 
cărui efect de „mare public“, 
Dinu Lipatti şi-a ales un pro- 
gram nu numai  esenţialmenie 
rruz'cal. dar chiar uneori cuprin- 
zând pagini de prezentare  for- 
mală e'ementară, lucrări tehni- 
ceşie destul de simple, ceeace nu 
este de fel o scădere, pentru un 
concertist, dar un lux pe care nu 
şi-l poate însădui decât un veri- 
tabil artist, al cărui apanaj este 
tocmai acela de a desprinde poe- 
zia şi emoția independent de im- 
presia tare a unor' prestidigitaţii, 

Astfel au fost cele două „im- 
promptu“-uri de Schubert, pri- 
mul adevărat „lied“ de nătrun- 
zătoare sensibilitate, murmurat 
de pianist cu nespus de delica'ă 
simţire si în ne'urburata recule- 
ere. Tot astfel un vals de Cho- 
pin, cizelat cu măestrită graţie, 
Au fost ctipe foarte pure de emo- 
tionan'ă trăire a muzicii, care 
Sau alăturat subtil răspunder lor 
capilale ale concertului, repre- 
zentate fie prin „Suudiile simfoni- 
ce“ de Schumann, redate cu no- 
biiă viziune şi cu simţi.ă pre- 
zenţă şi a compozitoru.ui ce este 
in acelaş iimp pianistul Lipatiui, 
trădată prin relieful po.itonic si- 
Burt, armonioasă  construciivitate 
Şi Lumina deplin conştientă arun- 
cată asupra fiecărei  lrăsă.uri 
componist.ce pariiculare, impor= 
tante, elocvente, 

Alte interpretări din Chopin, 
din Bach, în progiam sau în seria 
de „bis“_uri cu care s'a încheiaţ 
concertul, din Scarlatii, alt suc- 
ces de admirabilă calitate al pia- 
nistu.ui, au putuţ desăvârși im- 
presiile ce notăm aci şi care nu 
poi [i gteş.te când ajung la con- 
cluzia că avem in Dinu Lipatti 
un artist de mare clasă. 





plastică 


de PAU_ 


bine documentarul cu pito- 
rescul. In cele mai multe ta- 
blouri, interesul artistic de- 
păşește pe acel documentat, 
Ar trebui să cităm mai ţoate 
tabiourile pentru a demons- 
tra aceasta. 

Am urmărit cu atenţie în- 
totdeauna participările d-rei 
Vintilescu a Sa.oane şi ex- 
poziţiile colective. Ne amin- 
tim de lucrările din sudul 
Franței, luminoase, colorate 
cald dar nesusţinute destul. 
Nu-i mai puţin adevărat că 
lumina sudului este o pro- 
blemă — ca și la noi Balci- 
cul — pe care artiştii, de la 
Fromentin, Delacroix şi De- 
rain în zilele noastre, au 
pus-o dar nu au deslegat-o 
decât în parte. Apoi, peisa- 
gele pariziene în care d-ra 
Vintilescu se exprima mai 
limpede și cu mai mult meş- 
teşug. Din toată activitatea 
d-sale putem deduce — mai 
ales azi — certa d-sale în- 
clinare pentru aquarelă. A- 
ccastă tehnică pare să se po- 
trivească cel mai bine tem- 
peramentului d-saie. U.eul 
cere o anumită qiscipună, 
un studiu de preparape care 
ține și de rabaare şi de o 
lue:dă ap.icaţie în meșteșug. 
D-ra Vintilescu preiera na- 
tațiile repezi pe care le in- 
gădue aquarela tehncei ule- 
iului, lipsită de spontanei- 
tate şi care i se pare greoaie, 
probabil. Corect desenate, — 
d-ra Vintilescu nu a benefi- 
ciaţ destul de privilegiul a- 
quarelei — lucrările d-sale 
au elementele unei suficiente 
documentări prin detaliile, e 
drept — uneori inutile din 
punct de vedere artistic, dar 
prețioase peniru ma: tarziu, 
Municipiul Capitalei ar pu- 
tea face achiziţii interesante 
din expoziția d-rei Vintile- 
scu. „Piaţa Brătianu“, „Cu- 
ţitul de Argint“ și altele 
care îmi scapă, sunt docu- 
mente ale vremii, documente 
care vor fi cu atât mai utile, 
cu cât sunt mai frumoase. 

Tablourile d-rei Vintilescu 
au echilibrul acestor calităţi, 
adică sunt respectuoase pen- 
tru adevărul  pitorescului 
contemporan și sunt cinstit 
şi cu talent făcute, 


MIRACGVICI 





3 MAI 1941 





In toamnă, îi venea vremea şi 
lui Răduzu să meargă la şcoală. 
Cu câtă nzrăbdare aștepta ziua în 
care tata avea să-l :a de mână, şi, 
ieşind amândai din casă, vor pleca 
sub privirile de dragoste şi de ad- 
mirație ale mamei lui şi ale celor 
mai mici ca el. Aşa se întâmplase 
cu frații lui ma: mari, aşa avea să 
se întâmple şi cu gânsul... 

Fiinară tata au lua vorbă în casă de acest lucru, se gândea că 
poate uitase câți an: are. Nar fi trebuit, oare, să-i aducă aminte ? Poate, 
totuși, tata vorbise cu mama. Ca să afle ce se hotărâse v întrebese pe ca. 
Răspunsui ei îl tulbură. Nu, nu se hotărâse încă nimic, nici nu vorbise cu 
e!, cu Pavel, dar avea să vorbească... 

Cânq, în altă zi, femeea îi aminti bărbatului de acest lucru, ei o 
privi lung, clătină capul şi oită. Zise: 

— Bine, am să văd ce am să fac! Mai este. 

Da, ma: era! Dar nu atât de mult cât ar fi vruș tatăl să amâne o 
nouă cheltuială care-i venea p2 cap... Haine! Cărţi! 

Cu ficare z: care trecea, se întărea în credința că tatăl uitase. Hu! 
rodea o teamă, ca o boală ascunsă. Dar nu avea nici curaj să-i amintească 
şi zilele treceau „una câte una „ap-opizrdu-l tot mai muit de ziua cea mare. 
Bănuia că poate tatăl își făcuse planui să-. ma: amâne un an, tăti, în casă, 
Frații lui începuseră să se pregătească, să-ș: scoată Ehiozdanele, să-şi caute 
călimăriie, — numai de el nu se lua nici o vorbă. . 

lacetul cu încetul îl cuprindea disperarsa. Fuigea adesea în capătul 
ce:dacuiui casei şi plângea înăbușit, ca să nu fie auzit. In alte zile se scu:a 
cu noaptea în cap, se îmbrăca, cobora la portița dela slradă şi începea să 
aştepte... Se temea ca fraţii lui să nu plece într'o dimineaţă, fără să-i snue, 
tână să-l a și pe dânsul... 

In altădmineaţă a fost zarvă şi agitaţie mai mare îm casă. Bănuitor, 
spionânăd mişcările tuturor, ieşea din casă în cerdac, se întorcea, iar ieşea, 
fără să aibă curajul să întrebe ce se pregăteşte, Apoi i-a văzut luându-și 
tășcuțele şi plecând... S'a repezit snre portiţă, piângând, apoi s'a trântit la 
pământ şi a început să se svârcclească şi să urle, cum nu mai făcuse 
niciodată... 

A venit mama, s'a aplecat peste el, l-a ridicat și l-a sărutaţ pe frunte. 

— Vreau să mă duc la şcoală... i-a strigat prinitre lacrimi şi sughițuri 
de plâns. 

— Bine, capilule, ai să te duci... a vrut să-l mângâie cu vorbă blândă. 

— Când ? a ridicat el ochi! înlăcrămaţi spre ea şi a desfăcut braţele... 

— Să mai aștepți... 

Il lăsasa în cerdac și intră în casă, de unde ieşi apoi aducându-i o 
felie de pâine unsă cu wat. O luă şi, mușcând din ea, căzu pe gânduri. 

„Ma: așteaptă“ îi zise! Dece să mai aştept! Şi până când? 

Așteptarea reîncepu, mai grea, mai apăsătoare. Câad auzea paşi în 
casă, tresărea ; urcdca că vine tata să-l ia „să-l duză la școală. Trăia ca 
într'o ameţeală a desnădejdii şi ochii îi ardeau în cap ca do: cărbuni. 

De gându! acesta, al plecării la şcoaiă, se iegau atâtea minunate iluzii 
şi visuri, pe care da mult timp şi ie făcea mereu, auzind povestiri de în- 
tâmplări minunate aie traților lui care mergeau Ja şcoală. Dar cea mai 
mare taină, pe care voia so deslege, erau semnele acelea mici. scrise pe 
paginile aibe ale cărţilor, pe cari, fraţii lui, următrindu-le, și cit:ndu-le cu 
sas tare, spuncau poveşti cum numai mama știa să spue, chiar fără să 
se uite în cărți. 

Inchidea ochii şi, gândindu-se la şcoală o vedea, într'însul tot atât de 
vie şi de luminoasă ca şi biserica pe care o simţise în el încă înainte de 
a o cunoaște... 

Dar tata nu voia să-l dea la şcoală! Ce om rău era tata! Desigur 
că voia să-l mai ţie încă un an acasă, adică o toamnă, o iarnă, o primă- 
vară, o vară... şi abea în cealallă țoamnă... Ce muit era până atunce! Parcă 
toată viaţa luai de până atunci nu fusese atât de lungă! Timpul trecusa pe 
lângă dâzzul. fără să-L simtă, fiindtă nu-l măsurase cu gândul şi cu aștep- 
tarea ! Acum, însă, gândul îi fugea mereu înainte, spre capătul acelei 
vremi, unde era ziua pe care o aştepia. Calea pe care trebuia s'o ma: stră- 
bată, i se părea nosfârşită... 

Ş:, până la amiază, nu ma! intră în casă. Nu voia să dea ochii cu 
tatăl. Nu voia s'o mai vadă pe mama. Da, nici pe mama. Nu-i iubea! 
Apo! stătu ja poartă și, când ii văzu pe fraţii lui întorcându-se dela şcoală, 
fug: şi se ascunse în puravanul dia dosul casei. Ştia că-l vor striga la masă 
şi se holări să nu iasă din ascunzătoare, să nu răspundă. Vroia să se răz- 
bune, să le tragă o spaimă dispărând. 

Nu aşteptă mult şi s'auzi strigat. Nu se mişcă. După larma care se în- 
ieţi, îşi dădu seama să începuse căutarea. Auzea sdupuitur; de pași în dosul 
casei, vorbe speriate, întrebări. 

— Nu l-aţi găsit? Unda-o fi? L-a momit cimeva.. 

Apoi auzi glasul îngroșat de supărare şi emervare al tatei. 

— Unde-o fi dispărut, ecpiiul ? 

Abea-și putea slăpân: râsul şi o bucurie rea, ca un izvor negru, îi 
apăru în sufiet... 

Nu-l băgaseră în seamă! Uitaseră că mai există ! li fălouse să-şi 
aducă aminte de el!... Dacă se vor purta şi de-acum înainte tot așa cu 
dânsul, va faze şi mai rău.. Nu-și putea inchipui ce-ar fi mai rău, se 
gând: la acest lucru, căutârcu-i, apoi, își aminti ce păţeau fraţii lui când 
d.spăteay... Nu-i era frică de bâtae.,,, 

Rămase ascuns până ce zarva din jurul casei se întinse şi se subţie. 
Piecaseră să-l caute pe străzile apropiaie, prin vecini. leşi şi tipiil, se stre- 
cură în bucătărie... 

— Uite, am venit! zise el, când fu în faţu mami lui. 

—- Unde-ai fost, cepilule ? întrebă ea. 

— In paravan... 

— Şi n'ai auziţ când te-au strigat? 

— Ba da! răspunse şi dădu din cap. 

— Da?! ȘI de ce n'ai ieșit ? 

— N'am vrut! 

O privea in ochi. Nu tremura n-ci o fibră pe chipul lui, 

— Na: vrut ? Dece aa: vrut? 

— Aşa! Fiindră tata nu ma dus la şcoală... 

Mama se îndoisa şi se apiecase deasupra lui, privindu-l încruntată. 
Auzindu-l, insă, chipul i se imblânzi şi râse. 

— Ne-am gândit că încă nu ai şapte ani împliniţi... Poate la anul nu 
va mai Îi aşa greu... 

— Doar am ghete! zise e, mirat de răspusul ei. 

— Nu-i destul! Știm noi ce facem! 

Intiase mâna şi-i atinse uşor brazii și părul, într'o mânşgâere blândă. 
Altădată „o mângâere l-ar fi câştigat şi l-ar fi coavins. Acum îl îmbufnă. 
Vitimele cuvinte ale mamei îi spusese că ar face mai bine să ţacă.. 

Ş:, cât timp se gândi la vorbeic mamii, ea îi puse farfuria cu mâncare 
pe masă, în bucătăric,hatâr pe care-l făcea rar copiilor, 

— Treci și mănâncă... 

O ascultă și se urcă pe pat. Li era foame, supărarea nu-l putea con- 
vinge să rămână flămând şi începu să mănânce cu gândul mereu la vor- 
bele ei, 

„„Intâi se întoarse tata din căutare, amărât că nu-l găsise, hotărit 
să se ducă la poiiție să-i anunţe dispariția. îi era frică să nu f: căzut într'o 
fântână, sau să-l fi furat ţiganii. Se mai întâmplaseră asemenea cazuri în 
oraş! Copii: îs mare bucur pe capul omului !, tocmai își zicea intrând pe 
uşă în bucătărie, când dădu cu ochii de copil... i 

— Unde mi-ai fost draceimpelițat ? se răsti la el. 

— Lasă-l... se repezi mama între el şi copil. Era în paravan, se juca 
şi a adormit... Na auzit când l-aţi strigat . 

Răducu tresări. Îi venea să strige : Nu! Nu-: adevărat! N'am ador- 
mt : Mam ascuns, fiindcă nu m'ai dus la școală... Ca să știe că de asta 
se ascunsese, că nu-i era frică! Dar întâlni privirile mamei şi ie înțelese 
sra.ul. Pentru el minţise mama, ca să-l scape de bătac.. Tăcu.. 

Tatăl se retrase, badogănind: 

„— De asta ni se suie cupiii în cap! 

Dincolo de vorba care condamna apărarea pe care întotdeauna mama 
o lua copii.or, Pavel. Nedolcu era mulţumit că copilul apăruse şi se duse 
să se culce... 

„.„ Apoi sosiră pe rând şi fruţii car: fuseseră să-] caute şi scena mirări: 
că-l. găseau acasă, ș: întrebările so repetară. 


Intâmplarea nu schimbă hotărârea părinţilor. Trebuia să mai stea un 


an acasă... 

Când reintră în liniştea de până atunci a copilărie: lui singauratece, 
jiniştite, cu resemnare, în minte îi apăru un gând care nu-l mai părăsi şi, 
aproape fără voia lui, se transformă într'un plan îndrăzneţ... - 


OO ———————= UNIVERSUL LITERAR 





— Episod inedit — 


Restul zilei trecu şi mai greu, obositor, învingându-l. Adorm: odată 
cu înserarea şi nu se trezi decât dimineaţa, când se lumina de ziua. Fraţii 
lui mu se seculară încă. 

Se îmbrăcă, se încălță. Rămase aşa, îmbrăcat „așteptând. Nimânui nu 
i se păruse curioasă scularea lui atât de dimineață. Când se sculară şi 
fraţii lui, fiecare îş: văzu de treabă, grăbit. 

La ceai, bău numai jumătate de veașcă și plecă. leşi în cerdac. Incepu 
iar aşteptarea cea rea, chinuitoare. Se termină când ieșiră frații lu: şi 
plecară... 

Se luă după ei dar !a portiţă se opri așteptând ca să se îndepărteze 
puţin, să nu fie prea aproape de ei, să-l observe... Rămase prea mult în urmă 
şi, ocolind un colţ, îi picrdu din vedere... Nu se sperie, Şi înainte și în urma 
iui, erau alţi copiii cari mergeau ?a şcoală. Se lăsă condus de valu! lor rar... 

Ji bătea tare şi tot ma: repede, titactacul inimii. Chipul i se îmbujorase 
de căldura care-i năvălise în obraji. Era şi aşa fericit, dar cât de fericit 
ar fi fost dacă ar fi avuţ şi el atârnat ae gât un ghiozdan cu toţi şcolarii?! 
Sau măcar o tăşcută, ca a fraţilor iui, făcută din stofa pordelsi care aco- 
perise altă dată ușa dintre odăi. 

Trecu pe străzi necunoscute. Cu cât mergea, întâlnea tot mai mulţi 
copii cari râdeau în gura mare, alergau pe stradă, jucându-se, Le urmărea 
jocul, râdea şi el, îi venea să fugă, se simţea mai sprnten, mai vioi. Uitase 
de ce lăsase în urmă... 

După un at colț de stradă văzu grupuri de copii tot mai mari şi 
toţi se îndreptau într'acelaşi loc: intrau pe o poartă mare, deasupra căreia 
cra o tablă vopsită în albastru, pe care scria ceva cu alb... 

— Am ajuns la şcoală! îşi zise şi se opri, cuprins subit de o neli- 
nişte curioasă. 

Fugise de-acasă ! Mama şi tata aveau să-l caute! Să se întoarcă ? Nu 
putea, căci nu ştia pe unde... Mama va plânge... Tata nu-l va mai ierta... Se 
simțea vinovat şi-i era frică de cele ce aveau să se mai întâmple... Dar, 
dacă venise, va intra... 





incepu să înainteze spre poartă, alene, dar in pași era acum o greu 
tate, ca a unei trude, ca a unei nehotăriri. Vedea şi înregistra totul ce se 
întâmpla... Chipuri de copii. părinți care se întorceau delu poartă după 
ce-şi sărutau copiii, Numai el era singur... Tatăl nu voise să-l aducă la 
şcoală, Ce nenorociţ era! Abea îşi stăpânea lacrimite.,. 

Când păși în ograda şcolii, din tictacul ei nebun, inima parcă i se 
opri brusc. Mergea ca întrun vis, parcă ar fi plutit pe deasupra pământului. 
Văzu clădira şcolii, mai; mare decât toate clădirile pe care le văzuse până 
atunci, cu ferestre câi un perete al casei lor, chiar şi mai mari. Și ce sus 
erau aceste ferestre ?! Oare cum le deschide? se întrebă copilul, pentru 
care toate erau atât de noui, atât de minunate! 

| „Și pe când mergea, gândindu-se, ven: o năvaiă de copii şi-l cu- 
prinse în vârtejul ei. Se îugăreau într'un joc şi cel din frunte, ca să nu fie 
prins, il ocoli pe Răducu, apoi trecură întrun iureş amaţitor altul şi altul, 
învârtind cerc în jurul lui. Când rercul se Tupse, şi ograda și copii: și 
clădirea, toate se legănau parcă ar fi plutit pe o apă noliniștită... 

„Se retrase lângă perete şi rămase pe loc, priviad zăpăcit în fur- 
n-carul din faţa lui. Ce veseli erau toţi copiii aici! Parcă ar fi fost la ei 
acasă ! El nici acasă nu era vesel, nu se juca... 

II trezi dia visare un sunet dulce de clopoțel... La fel sunase, la Cră- 
ciunu] trecut, şi clopoțelul pe care i-l pusese în stea, Luca Syociocenia, prie- 
tenui lui, mare, — cel pe care-l iubea atât de mult... 

La sunetul clopoţelului, larma se topi ca pr.n farmec şi copiii înce- 
pură să se îndrepte spre clădire. Se trezi mergând între ei, dus de vaiul 
or care se strângea tot mai tare în jurul lui și-l ducea inainte. 

Era între școlari, „la şcoală ! Era şi el școlar ! 

ln faţa uşiior larg deschise, valul se Ssubția şi se scurgea înăuntru. 
Ajunse în fața ușii negre, înaltă şi grea cum îşi închipuise porţile pali= 
telor din poveşti ; deasupra geamului erau flori de fier... 


. 





E fegie 

Toamnă îngheţată a viselor ! Obraz al morţii ! 
Lângă vaierul meu de foc odihneşte-te, 
Gata pentru călătoriile vârstelor cuibăriten mine 
Dincolo de izvoare, luminând suferinţa 

Din fiece mugur, hrănindu-mă 

Cu întunecatele întrebări ale lumilor dinăuntru. 
Pentru ospeţele de sub pământ mă pregătești 

Vesel ; ştiind cerurile deschise. 

Incălzit de aerul minunilor de sus 

Mi-acoperi ochii lutului din mine 

Ca să te văd dincolo — enigmă luminată — 

Fără păcat, insutleţire tânără a mormintelor, 
Aşteptându-mă cu vechea cântare a văzduhului 

Intre crengile verzi, între rădăcinele de smaragd 
Plecându-mi faţa după fiece amintire, 

Cunoscând irumuseţea în clipele grave 

Ale cenuşii — uitare adormind lângă tâmpiele noastre. 
Umbre peste izvoare, tăinuindu-ne suferinţa 

De a fi pretutindeni uciși de smalţul vieţii 

Oglindim bucuriile duse, pajiștile întomnate 

Ce-a foc plăpând, trestii palide, . 
Știind că amurgul aleargă spre noi, că suntem în trecere 
Martori tăcerii umile, străjuind spaţiile 

Cu îndurarea din noi, așteptând iertarea deapururi, 
După învierea firelor de iarbă. 

Atunci vom îi una cu roditorul trecut 

Negru de nepăsare şi trudă, mlaștină cicatricelor din noi 
Desnădejde a tuturor clipelor adevărate, 

Târîndu-ne în propria groapă cu mădulările 

Calde de vis — singurateci în sălașul tăcut 

Pentru dulcea nepăsare a florilor — 

Azimă a cerului veşnic, 


IULIAN VESPER 








ÎI. === 


Apoi valul îl duse Într'o sală ma- 
re „atât de mare încâţ el se simţea 
mic, mic cât um grăunte. Pe pereţi 
atârnau o muiţime de tablouri, care 
de care mai frumos colorate... 

Se gândi că va avea ce să-i pove- 
stească mamei şi Lenuţei, sora lui 
mai mică şi cerceta toi ce vedea; 
era bucures și mândru ,pârcă ceea- 
ce vedea e! nar ma fi văzut ni- 
m? înaintea lui... 

In sala aceea mare, valul cepiilor se împărți în patru șiruri, care 
curgeau ca nişte ape care au același isvor, spre ceie patru uşi deschise. Cu 
unul din aceste şiruri, intră şi el după alții, în aută sală... 

— Sunt într'o clasă! se gândi Răducu, care avea în minte imagini 
neciare formate din frânturile povestirilor fraţilor lui, când se întorceau 
deia şcoală. Imaginile acestea se conturau acum, înviau și el vedea lumea 
din afară ca pe un reflex a ceeace adunase el în suflet pănă atunci. Nu 
se simţea străin în.umea aceasta! Numai cu larma din jurul lui nu se 
putea obişnui, 

Copiii năvăliră în bănci, După ce uşa se închise, clasa era aproape 
plină. Işi găsi şi el un loc în fund, unde erau mai multe bănci goale. Stătea 
uiniștit. Intinse mâine'e pebancă, îi pipăi lemnul rece şi iustruit, S'aplecă. 
2 privi pe dedesubt... Ii vibra trupul de o bucurie calmă, senină, Apoi îşi 
idică privirile pe pereţi acoperiţi de tablouri, de hărţi ; privi înainte spre 
catedră, spre tablă, încă nu ştia că le zicea aşa și se mira de tot ce vedea. 
Se adunau întrinsul imagini aocui, îmbogăţindu-l... 

Văzu pe unul din copiii, stând la ușă, cu un ochi potriviţ în des- 
chizătura subțire, parcă ar fi pândit pe cineva. Şi, deodată, se repezi spre 
banca din care plecase, strigând: 

— Vine domnu! Vine! 

Se făcu o linişte gintre acela care-ţi ţiue în urechi. 

Uşa se geschise larg şi întră un domn înait ca tata. 

-— Bună dimneaţța, copiii! le zise el şi se îndreptă spre cateară. 

— Bună dimineaţa ! răspunseră copiii în cor, ritmat și se ridicară în 
picioare, SI : 
Răducu făcea și e! ca fiecare ceilalți copiii. Işi lipiră palmele și înve- 
pură săcânte rugăciunea : 

Doamne-Doamne, ceresc ţată, 
Noi pe tine te ruzăm 
Luminează-a noastră minte 
Lucruri bune să învăţăm... 

Cânta și el şi j se părea că toată ciasa cântă prin gura lui. Ii cupriruse 
6 înfiorare blândă, o duioşie ,care-l cuprinse și 'n ziua când intrase pentru 
prima vară în biserică cu Luca Spolocania... 

Când au terminat, copiii S'au aşezat la loc, în bănci. Sașeză şi el, 
lar îi tâcâia inima! lar îl înrcerca teama! Ce se va mai întâmpla oare? 

Prin ferestrele mari lumina curgea în vaiuri parcă ar fi aruncat-o de- 
afară nişte oameni, cu gălețile. 

Parcă nu-i prima dată când e în acest loc! Parcă a mai fost și ieri, şi 
alaltăeri ! 

„Domnul“ a deschis o carte mare, priveşte în ea și strigă câte un nume. 
De fiecare dată câte un copil se ridică în picioare și răspunde „aici“, apoi 
se aşează. „Domnul“, ridică privirile, urmărește, cercetează figura celui 
strigat, şi, după ce acesta s'alăsat pe bancă „strigă pe altul. 

Când termină operaţia aceasta, „domnul“ se şcoală în picivare, cerce- 
cetează clasa, privirile i se opresc în fund... 

— "Tu, cel din îund, te-am strigat? 

Toate capetele se întorc şi, „în clătinarea uşoară a ameţelii provocată 
ace emoțiile aceici dimineți, el vede o imagine curioasă. Parcă ar fi un singur 
am în fața lui, dar omul acesta are zeci de capete. Toate s'au întors spre 
el şi-l privesc, 

Sângele i-a năvălit în obraji. Privirile 1 se tulbură și mai tare, Nu-şi 
mai poate stăpâni lacrimile şi se ridică „automat. 

— Nu! răspunde el „dar atât de încet că nu sa auzit nici el singur și 
repetă: Nu! G.asul îi tremură ca un firicel de iarbă peste care suflă o 
adiere... 

— Cum te cheamă ? 

— Răgucu! 

—Răducu ? 

Câţiva copiii ehicotesc. 

— Linişte ! strigă „domnu“. Apoi îi vorbeşte lui: 

— Răducu şi mai cum te cheamă ? 

— Răducu Nedelcu... 

— Așa, să trăești Răducuie... Şi'n ce casă eşti tu? 

— Nu ştiu! răspunde. 

„Domnul“ râde. Când râde „domnul“ are voce să râldă şi clasa. 

—— Nu ştii ? Atunci aj greșit... Trebue să le duti în clasa întâia. Aici 
e clasa a doua... 

Nu înţeiege. Și domnul şi băncile, toată clasa se leagănă Fiindcă el 
vede totul printr'o pânză subţire de lacrimi, care-i acoperă privirile. 

— Ştefănescule, ia-l și du-l în clasa întâia.., 

Un copil :eze dintr'o bancă dinainiea- lui, îl apucă de mână şi-l trage 
după ei. In bănci se stârneşte tortotă. Copiii șoptesu și râd pe înfundate.... 

In săla cea mare e mâi răccare. Pânza de pe ochii se subţiază. Vede 
iar clar. Inima nu-i ma: bate halăndala, 

Celăiali îl trage după e. şi el se lasă dus. S2 daschide altă ușă, înaltă 
cât şcoala, şi intră în altâ casă. Seamănă leiţt cu cea din care ieşise. Cum 
seamănă şi copii! Parcă sar fi întors în clasa în care mai fusese! 

Dar nu, vine spre el alt „domn. Pe acesta pană îl cunoştea. Nu-i 
care d>mnul cu care tata stă adesea de vorbă, în faţa casei, în stradă, când 
se intoarce dela serviuiu ? 

— L-a timis „domnul“ |! zise copilul care !-a adus. A greşit şi a venit 
intr'adoua, la noi... 

— Bine „du-te... 

„Domnul“: cel nou ii pune mâna pe umăr şi sapleacă spre el. 

— Ai venit la şcoală, Răduzu? Smgur ? 

Vorba „domnului” € blândă. Surâsul lui îl învăluie pe copil, ca într'o 
sumină... Prinde curaj... 

-— Tata n'a vrut să mă aducă. A zis că să mai stau un an acasă... 

—— Şi tu nu vrei? 

— Nu! 

— Vrei să vi; la şsoală ? 

— Vreau! 

— Bine, am să vorbesc eu eu tata... 

Il cuprinde pe după umeri, ca pe un prieten și-l duse spre o bancă 
în care-i un loc liber... 

— Alci vei sta tu, Răducu. Banca ta... 

— Banca mea ! zice și râde, Ridică ochii spre „domnu'', parcă ar vrea 
să-j mulţumească, 

— Stai jos, Răducu! 

Se aşează. Bania lui! Are şi el o bancă? 


de MIHAIL ȘERBAN 


Pune palmele pe lemnul rece, iustruit, care miroase şi a vopsea proas- 
pătă ; le pcartă po toată suprafața” băncii, parcă ar mângâia-o, sau vrea 
să-i arate că-i a lui, numai a lui... 

Dar, deodată, cineva îi împinge mâna. Intoarce capul, Do; ochi de 
cărbune îl fulgeră cu privirile... 

— Numa: jumătate, i-a ta! îi zice copilul de-alături, încruntându-se. 

Răducu îl priveşte cu zâmbet bun, ca un.steag alb de pace, 

— Cum te cheamă ? îl întrebă. 

— Pe mine mă cheamă Budulică.., 

— Budulică ? Şi mai cun? 

-- Fănică! Fănică Budulică ! 

Se privesc în och: și Gincolo de ochi. 

— Da pe tine? : 

— Pe mine mă chiamă Răduzu! 

— Şi mai cum? 

—— Răducu Nedelcu... 

— Aha! Şi pe unde stai? 

— Pe Cuza Vodă... Da tu? 

— Eu? In Buciumeni... 

Și, după ce-a aruncat v privire, să vadă ce face „domnu”, se-apleacă 
spe Răducu... 

— Trec pe la tine... Trec să te iau în fiecare dimineaţă... 

— Să treci! se bucură Răducu, 

— Ssst!! saude vocea „domnului” și tac. Pun mâinele la piept și 
ascultă ce le spune „domnu”,.. 5 
N RR RI a a E a RE ANI i a O e NI NNE 


(Urmare în pag. 4-a) 











= :4 





—BUDULICA 








UNIVERSUL LITERAR 


(Urmare din pag. 3-a) 


Răducu ţrăeşte un vis, cu toate bucuriite lui, ameţitoare, care-l obo- 
sesc, Dar imaginile sunt limpezi acum, nu apar și dispar, ci rămân mereu 
întrînsul şi îmafara lui, parcă ar fi legate unele de altele. Și, chiar dacă 
închiâs ochii, nu dispar, nu se tu:bură. 

La amiază, când să le dea drumul acasă, „domnul” îl opreşte şi-i zice: 

— Să mergi cu mine... 

Merg îmoreună și „domnul il întrebă de tata, de fraţi: lui. Răspunde 
ce știe și se gândeşte ce-l așteaptă acasă... Il cuprinde frica.. Dar iar se 
gândeşte că-i cu „domnul“ şi frica îl lasă... 

Ajung şi-l vede pe tata în cergas. Parcă nu-i vine să-și creadă ochilor, 
când îi vede, traversând strada, spre poartă. Dar nu se înşcală, e Rădutu 
cu institutorul Comănescu. Coboară dim cerdac și se duce spre e... 

— Bună, bună... îi zice imstitutorul. Eu ţ: l-am luat. 

— Ce spaimă am tras! Am anunţat și la poliţie! 

— Să-l laşi la şcoală pe copi)... îl sfătuește Comănescu. Ai copiii buni. 
Păcat să piardă un an... Il am în clasa mea. 

Mama a ieşit în uşă şi Răducu se cette spre ca. O vede cu 02 ii 
roşii de piâns. Se simte vinovat şi vrea s'o împace, 

— Mamă, am fost la şcoală! 

Mama îl sărută pe ochi, pe frunte. 

— Apoi daca început, fie, meargă... î: zice Pavel Nedelcu instituto- 
rului, 

Iși dau mâna și se despart tot prieten: buni. 

In casă, mama îl ascultă pe Răducu, care-i povesteşte ce-au văzut 
la şcoală, ce-a învăţat şi bucurii:e înfioresc pe chipul ei zâmbetul care a 
luminat întotdeauna casa... 

„A doua zi dimineaţa, când Răducu ieși pe poartă, impreună cu. fraţii 
iui, dădu peste Budulică stând jos pe marginea trotuazuiu: și așteptându-l 
Se repezi spre ei şi, apurându-l de mână, îl întrebă: 

— Mă aştepţi de mult? 

— Te aştept... răspunse Budulică bosumtat. N'am știut că ai cu cine 
merge, că nu mai veneam... 

Răducu nu știu ce să răzpundă. Apei, ridicând privirile spre el. îl 
rugă : 

— Ha: ma: repede, cam rămas în unmă... 

— Du-te s'ngur, că eu nu merg... Al'dată nu mai viu să te iau... 

— Răducu îi privi mirat. Ce avea Buduiică ? Dar, amenințarea celui- 
la! îşi făcu efectul şi rămase, 

— Rămân cu tine, Budulică... Da' hai, că-i târziu... 

— Nu târziu... Dealdată să vii mai repede... 

Aşa a înțeles Răducu că, dacă vrea să fie prieten cu Budulică, nu 
trebuie să-i iasă dim vorbă... Iar, în zilele care-au urmat, a văzut că alţi 
copiii din clasa lor, plătesc ş: mai scumo prietenia lu: Budulică: cu felii 
de pâine unse cu unt, cu nuci, cu bomboane, — plată pe care e! niciodată 
War fi putut să i-o dea. Pâinea care se cumpăra acasă, abea le-ajungea 
la cea: sau la leple şi mama nu putea'să !e maj dea din ea şi la şcoală. In 
recreaţii, când îi: vedea pe ceilalţi copi: soțându-șşi dim shiozdane pro- 
viziile, se gândea cât de greu o duc ei, câț de săraci sunt şi se întrista. 
Uneori privirile lui urmăreau fără vo-a lui, bucățica pe care o ducea la 
sură alt copil şi i se umplea gura d> apa poftei neîmplin'te, S2 trezea mas- 
tecână în sec. Se uita cu jind la Budulică, căruia toţi copiii î: dădeau d'm 
bucăţile lor, pe care el le mesteca și Je înghițea pe nerăsuflate. N.-j nu avea 
timp să observe privirile lui Răducu. Dacă ar fi observat, ar ti împărțit 
cu e! fiecare bucăţică. 

Dar, într'o zi, i-a : tai in gând lui Budulică o întrebare cure-l prvea 
pe Răducu şi i-a spus-o pe :0c: 

— Tu de ce nu-ți aduci nimic de mâncare la şcoală ? 

Sub privirile iscoditoare ale iui Budulică, Răducu sa înroş: și ochii 
i sau umplut de lacrimi. 

— Suintem săraci... Mama n'are ce să-mi dea... 

Apoi parcă i-a fost și mâi ruşine că a spus asemenea vorbe şi a 
lăsat capul în jos. Nu şi-a putut stăpâni lacrimile şi, ca să nu-l vadă și alţi 
copii că plânge, a fugit și sa ascuns după un colţ al zidului. 

Budulică n'a veniţ în clipa aceea după dânsul. Au mai trecut câteva 
clipe şi, când sa apropiat ar, a ridicaţ o mână şi i-a tras mâinele dela 
ochi, 

— Nu fii prost! Nu plânge! Nici noi n'avem i acasă, Sunt alţii 
care au prea multă... Na! 

Imi îmoingca în palmă un pachet înveliţ într'o hârtie; stătea cu 
spatele spre curtea şcolii, acoperindu-i pe Răducu. Răducu luă pachetul, 
îl desfăcu. Privea pâinea uasă cu unt și parcă nu-i venea să creadă. 

— Mănâncă ! îl îndemnă Budulică. 

Rădueu rupse din pâine, ridică mâna spre gură, ss opri... 1 se ridicase 
un mod în gând, ii venea să p'ânsă şi mai tare, de rușine, de tristeţe... 

— Mănâncă, ce mai aștepți ? 

Incepu să mănânce, cu gândurile aiurea... 

— Mai repede că sună... 

Se grăbi și tocmai când isprăvi, sună şi clopoțelul,. Trecură în rând, 
unul după altul. Budulică înainte, el la spate... 

Intrară în clasă, s'aşezară liniștiți în bănci. Soarcle întindea covoare 
albe pe podzlele înegrite, unse cu bradolină. Stăteau cu mâinele la piept 
şi aşteptau să intre „domnu”. La ora asta, ca niciodată, Răducu era sătul 
şi razele soarelui care curgeau ca un duș fierbinte peste el, îi moleşiseră. 
Pleoapale îi erau grele şi-i era lene şi somn... 

Ș:, deogată, într'o bancă, gin celălalt capăt a! clasei, isbueni un glas, 
țipâna disperat, printre lacrimi : 

— Cne mi-a umblat în ghiozdan? Cine mi-a luat pâinea? Am să 
vă spun lui „domnu”... Cine mi-a umblat aici? Daţi-mi pâinea! 

Se făcu linişte de mormânt în clasă şi. toate capetele se întoarseră 
spre cel care ţipă. Copiii din băncile mai apropiate, ieşiră şi se apropiară 
de el, înconjurtadu-l. 

In jurul lui Răducu şi apoi într'nsu. se făcu beznă. Parcă sar fi crăpat 
pământul şi stătea atârnat de-un £r de iarbă deasupra unei prăpăstii fără 
hand. Dar, poate ar f: fost ma! bine să-l înghită pământul. 

Pâinea pe care o mâncusz, bucăţică cu bucăţică, se aduna, se strângea 
ia um oz, forma un bulgăre greu pe care-l simţea ca pe o piatră în pântece. 
Și- acum i se ridica în piept. 1 se opri în gât... 

Un ţremur îl cuprinse. Ozhii i se acoperiră de ceaţă. Trupul lui scă- 
zu, se făcu mic, i se mai vedea capul din bancă... Ce se va mai întâmpta ? 

Intoarse capul spre Budulică, privindu-l speriat, dar e! stătea Iiniş- 
tit, ca și cum nimic nu sar fi întâmplat, nici Mar fi ştiut nimic, Poze na 
luat-o Budulică ! își zise el prinzând curaj. 

Când intră „domnu“, larma era în toiu. E! se opri în uşă, privind 
încruntat clasa. Toţi rămascră încremeniți în locurile în care fuseseră 
surprinşi. 

— Ce înseamnă aste? țpă el. 

— Mi-a furat cineva pâinea din ghiozdan ! se uuzi glasul celui care 
fusese furat. 

„Domnu“ se apropie de banca lui, î] ascultă, 

— Cine a rămes în clasă, în timpul recreaţiei ? 

Nimeni nu răspunse, 

—— Vă întreb cine a luat pâinea lui Voicu? strigă far „domnu“, îni- 
roșindu-se și glasul lui era ca tunetul. Inimile încapură să bală mai repe- 
de. Se strecura frica în toţi... 

Ca şi cumțipătul l-ar îi făcut să-şi amintească, un copil se ridică, 

— Eu l-am văzut ieşind din cias, pe Vizitiu,, 

— Nam luat eu nimic... se ridică din bamră, cei acuzat, speriat. 

— Al fost în clasă, în recreaţie? so îndreptă „domnu“ spre el. 

— Am fost, da'zău n'am luat eu... 

Domnul institutor Comănescu se încrintă și, apropiindu-se da cata 
dră, luă băţul, apoi se îndreptă spre Viziiiu. Când îl văzu venind spre 
dânsul, Vizitiu se întoarse și, piânsână, fugi în funăul clasei, 

— Stai la loc! îi zise „domnul“, 

— Nu-s vinovat, domul, zău, mă jur! Nam !uat eu pâinea... 

Prin clasă trecu um fior de frig, care-i îngheţă po taţi. Premurau va 
varga... 

Dar, în clipa aceca tragică, se petrecu ceva căra schimba cursul iu 
tâmpiării... 

Fănică Budulică sc ridică în picioare şi zise, fără să-i iremure vocea : 

— Nu-l bateţi pe Vizitiu, „domnule”! Eu am luat pâinea... 

Urmă alt răstimp de tăcere grea. Câţiva oftară ușuritţi, 

— Unde-i pâinea, Budulică ? întrebă institutorul, 


ntrebă ei 





— Mi-a fost foame! Am mâncat-o ! 

Institutorul se intoarse și trecu printre rândurile de bănci, spre ca- 
teară. 

— Vino aici, Budulică ! strigă el, de-acolo. 

Budulică ieși din bancă. Nu clipea. Nu privea în sus. Chipul lui era 
maj senin ca întotdeauna... Merse spre catedră și se opri în faţa „domnu- 
lui”, care luase scaunul dela catedră și-l pusese în faţa băncilor, în locul 
liber. 

— Așcază-te ! îi zise el. 

Cei mai mulţi nu ştiau ce se va întâmpla. Unii știau din auzite. 
Ce: mai din fund se ridicară în picioace ca să vadă și ei. 

Şi, fiindcă Budulică nu se mişcă, „domnu“ îl prinse de gât, îi învârti 
şi forțându-l, îl așeză cu pântecele pe scaun. Ridică băţul în sus, aproape 
până deasupra capului, s'auzi un vâjâit, în clasă unii închiseră ochii... o 
p:esnitură pocni, apoi alt vâjâit, altă plesnitură; multe, cât încă nici -v 
ştiau cei mai mulţi din casa întâia să mumere... 

La fiecare lovitură, trupul lui Budulică se strângea pe scaun, se în- 
leşta, apoi după o clipă, se întindea şi nici un scâncet... 

— Treci la loc! îi strigă „domnu“ — şi cine o face ca tine, ca tine o 
să păţească. Spune şi tu: 

— Cime o face ca mine, czimine o să pățească,.. zise Budulică... 

In bancă, Budulică nu se așeză dintr'odată. Se lăsă ușor pe lemnul 
tare, se ridică, se lăsă iar, parcă i-ar îi încercat tăria, apoi se așeză deabi- 
nolea, dar sprijinindu-se în palme, ca atingerea să mu fie prea bruscă... 

Intoarse capul spre Răducu, îi privi cu același zâmbet bun, în lui- 
m:na căruia, însă, acum, plutea ca un nour, o umbră a tristeţei... 

Ja suiletul lui Răducu, furtuna năpraâsnică speriase căprioarele de 
lumină ate acelei dimineţi și ascunsese soarele în nouri groși... 

L 

In prima z: de școală, Budulică fusese şi el adus de părinţi. Nu fiind- 
că nu cumeştea drumul şi ar fi putut să se rătăcească. Grija aceasta 
n'o aveau ei! Ci, fiimdcă singur n'ar fi dyuns niciodată la școală, de care 
avea mai mare frică decât de bătăile pe care i le dădea din timp în timp, 
pentru neascultare, tatăl lui. 

La nouă ani, Budulică intra abea în clasa întâia. Părinţii mu se 
prea grăbiseră să-l dea la şcoală, fiindcă nicunul din ei nu trecuse pe a%0- 
Io, dar, mai ales, fimdcă asta însemna mare bătzie de cap şi mare chel- 
tuială, Cu toate că-l vedea că nu prea se trage la treabă, totuşi tatăl spara 
să-l înveţe pe băisst meşteşuguil ui, stoleria, ca să-şi poată câștiga o bucată 
de pâine când n'o mai fi €l... In vara trecută, însă, venise iar revizorul pe 
la ei și, când piecase,ilameninţase că, dacă nici anul acesta nu-şi trimite 
copiiul la şaoală, va aduce perceptorul să-l execute cu zimenda pe doi ami. 
„Amenințarea aceasta l-a sneriat, căci amenda adunată ar fi însemne: mi 
mure cheltuială decât dacă și-ar fi det copilul la şcoală. Și-apoi, ea şi el 
de părere, că băiatul tot trebue să înveţe, puțină carte... 

L-au adus la şcoală, amândoi, nevastă-sa ținându-l de o mână, el 
da altă mână, ca nu cumva să se smunceztacă și s'o șteargă... 

I-au făcut haine noui, i-au cumpărat o baretă de marinar pe banda 
cama scria cu litore de aur: „Marina Română“, i-ţtu luat dela Mare, 
vânzătorul de vechituri şi o pereche Ge ghate pentru patru poli... Ghetule 
erau ele cam mari şi scâiciate, dar, la așa preț ceva mai bun nici că s2 
putez,.. Se gândiseră Ja iarnă, să aibă unde vâri obială,,. 

Fănică era tare mândru de ele, căci alte încălțări decât cele pe care 
i je dăduse Dumnezeu, nu purtase, Mergând, privea mereu la picioare, 
parcă ar fi căutat ceva ce pierduse... 

Inainte de a-l îmbrăca, mama voise să-i facă o baie, dar mu fusese 
ch'p ; abea reuşise să-l spele pe faţă şi pe gât, ca să nu se vadă dungile 
negre, fiindcă Fănică nu se spăla decâț vara, când se ducea la scăldat, 
sazul Călugărului... 





Intrase în clasă cu ochii nolbaţi, speriat. Nu-i venise să creadă când 
institutorul i-a zâmbit, apoi l-a luat după gât prieteneşte şi l-a condus în- 
tr'o bancă. Cu. școala, unde i-a câștigat pe toți copiii de prieteni, din prima 
zi, sa obişnuit repede. Căci cine ştia mai multe şi mai frumoase jocuri de- 
câr dânsul ? Cine alerga: mai repede ? Cine era mai tare la trântă dreap- 
tă ? Cine cunoştea mai multe șmecherii? Cine se pricepea mai bine la 
piedică ? Cine cânta mai frumos din gură şi din muzicuţă ? 

Totuşi, în prima zi, când părinţii să: (pe care altădată cânq se ducea 
la scăldaţ nu-i vedea câte o zi întreagă şi chiar două) ieşiră din clasă ; îl 
cuprinse o jale nesfârșită, parcă l-ar fi adus aici, l-âr fi vândut şi plecau... 
Incepu să plângă... Institutorul veni spre el, îl mângâie şi-i zise: 

— Nu fii supărat, Budulică, o să ne împrieten:m... Toţi copii: de aici 
sunt prieteni: tăi... Tu eşti cel mai mare dintre toţi... Uite, ei nu plâng... 

Priv: în jur şi văzu atâția copii, toți miai mici decâţ el şi mici unul 
nu piângea, Ii fu ruşine şi-şi şterse repede ochii cu mâneca hainei... 

S'a imprietenit repede cu toţi Fănică Budulică ! Il iubea pe „domnu“ 
fiindcă se purta frumos și-; vorbea b.ând. li părea rău că numai el stă 
singur în bancă, Ar fi vrut să aibă ş; el un tovarăş mai apropipat, căci ori- 
cât ți-ar fi de apropiaţi colegii din casă, dar tot ma: apropiat ţi-i cel cu 
care stai în bancă... Parcă ai împărţi cu el un cămin... 

I l-a daț „domnu“ pe acest tovarăș, a doua zi,.. Răduu Nedelcu! Pe 
cât de mare era el, — vlăjzan — pe atât de mic şi slab era Răducu., Dar 
avea Răgurcu o privire care-ţi pătrundza până 'n adâncul sufletului și blândă 
car fi vindecat orice rană cât de dureroasă... Numai uitându-te în ochii 
iui, te încredeai într'însul şi te 'câștiga de prieten... 

In zile.e care urmară, prietenia lor se strânse şi mai tar2. Budulică 
i aştepta în fiecare dimineaţă la poartă, ca un câine credincios, plecau îm- 
oreună, se întorceau împreună. După păţania cu pâinea furată lu; Voicu, 
prietenia lor se strânse și mai mult, O bucăţică de pâmne cât de mică nu 
mai căpăta acum Budulică fără să n'o împartă cu Răducu. De furat, însă, 
n'a mai furat niciodată... „Domnu“ parsă uitase întâmplarea aceea, îi dădea 
note bune şi, câteodată, când intra în clasă și 'n ochi îi pluteau umbre, îl 
chema pe Budulică lângă catedră şi-i zicea: 

— Cântă-me ceva, Budulică... 

La lecţie, în faţa oamenilor străini, Budulică se mai fâstâcia e], — 
dar, când era vorba să cânte, parcă ar fi fost singur pe maidanul din mar- 
s:nea orașuiui sau în câmdu: singuratec, pe malul iazului I'povenilor, Cân- 
tezul lui se ridita şi cobora ca sborul şi cântecul ciocârliei, dela care parcă 
învățase trilurile acelea cu sunet de argint. 

Așa şi-a făcut Budulică reputația în școală... 

Când a fost serbarea de Crăciun a școlii, pe el l-au pus să cânte co= 
iindele pe scenă în fața săi: pline. Na prba înțeles el și chiar sa cam 
speriat, când, după primul cântec, sala a bubuit de ap'auze şi de tropăituri 
din picioare. I-a văzuţ pe toţi ridicând mâinile și strigând ceva... S'a spe- 
riat și mai tare.., Parcă îl amenințau, voiau să-l bată... Sa tras înapoi, până 
'n rândul copiilor care erau la spatele lui. Atunci a simțit două mâini pe 
umeri și cineva s'a aplecat deasupra lui și l-a sărutat, Era „domnu“, care 
i-a șoptit la ureche; 





1941 





— Ei vor să mai cânii odată... | 

Atunci i sa umplut sufletul de o bucurie nesiârşită, cum nu za 
simţise şi a început să tremure. Tot de bucunie a început să plângă şi na 
mai putut să cânte... Și, când sa terminat serbarea, „domnu“ l-a chemat 
în cancelarie. Erau acolo și alți „domni”, dela celelalte ciase și „doamne” 
dela fete... Toţi l-au mângâiat. Apoi „domnu s'a apropiaţ de e] şi :-a zis: 

— Budulică, fiindcă ai cântat aşa de frumos, uite, steaua asta, care-i 
a școlii, să fie a ta, ca să umbli tu cu colinâa cu ea... 

Cum, i se sbate inima, parcă să-i spargă pieptul! Cum îi ard obrajii ! ! 

Steaua era în cancelarie, rezemată de perete, întrun colţ. „Dommu” 
s'a dus, a luat-o şi i-a adus-o. Când a apucat-o, tremura atât de tare, încât 
clopoţelul dintr'însa a sunat. A ieșit în sală cu ea. apoi în curte. Toţi copiii 
S'au strâns în junul lui... Cât de fericit era! 

Apoi l-a căuta pe Răducu. 

— Să umblăm împreună cu steaua ! i-a zis. 

— Să umblăm! a primit Răducu, 

A fost cel ma; frumos Crăciun al copilăriei lui... 

'Toațe bucuriile acestea ij le-adusese școala, şcoala de care altădată 
fugise ca dracul de tămâie ! Ele l-au legat de ea, ele l-au tăcut ca de-atunci 
să-şi pregătească regulat lecţiile, să se spele, să vie regulat la şcoală... 

Aşa a trecut un an, aşa a trecut al doilea... Și n timpul acesta toate 
bucuriite celelalte s'aprindeau și se stingeau, dar numa; una care se aprin- 
sese la început, nu se mai stinsese... Se obişnuise şi cu ea, dar obișnuinţa 

reuşise s'o scadă, so întunece. Din contra, o simţea tot mai vie într'însul 
şi parcă tot mai luminoasă, Era bucuria *svorîtă xlin prietenia cu Răducu... 
La fel se întâmplase şi cu Răducu... Viaţa şcolii, care, la început, îl minu- 
nase la fiecare pas, intrase, după un timp, ca întrun amurg, în obișnuință 
Tot ce îndeplinea, îndeplinea din obişnuinţă... Numai prietenia lui Budulică 
rămăsese în afara obișnuinţei. Ea era mereu nouă, în fiecare zi aceiaşi şi 
totuşi mereu ajta, o flacără care m'avea să se stingă niciodată... Il câștiga, 
argumentul ei era mai convingător decât adevărul, decât dreptatea. Când 
Budulică îi spunea să facă ceva, făcea cu orice risc, contra sulfictului şi a 
jugecăţi: lui. Şi Budulică îl răsplătea cu aceeași măsură... Erau prieteni, 
prieteni buni şi sufletele le pâlpâiau în aceeaşi lumină... 

Veni altă primăvară... In primăvară se socoate viața copi:lor. Seva 
pământului, înmulțită de apele binecuvântate ale primăverii, forfotea în 
țărâna roditoare. Așa forfotea şi sângele în trupuri, scormonind prin ko- 
:loane ascunse simţurile adormite... în trup bicisnic, legat de pământ, ereș- 
teau aripi de şoim și apărea năzuința sborului înalt, tulburător, ca o ple- 
care fără întoarcere... 

In primăvara aceea, Budulică se simţi iar străin la şcoală, Ti spusese 
asta cu alte vorba, vorbe nemeşteșusite, lu; Răducu, 

— M'am săturat de școală !.. 

Răducu îl privise prin ochi, în sufiet și clătinase capul, fără văspuns. 

A doua zi, dimineaţa, mergând spre școală, Budulică i-a zis; 

— Eu nu merg la școală... Mergi cu mne? 

Piuteau în primăvară ca o fâlfâire de aripi a păsărilor călătoare, care 
se întorc. Aburul pământului jilav, parcă îi ameţise şi le încețoşase ochii. 
Aiunecau ca două năiuci în lumina frenetică a câmpului dosgoiit încă, pe 
cate viaţa nouă a anului începulse să se miște, să freamăte... 

S'au cprit pe malul iazului, ale cărei ape 'crescuseră prin revărsările 
primăverii, pătrunzând în cotloanele dintre dâmburi. Se vedeau ca niște 
pompoane vfițereşti de paradă, vârfuri din pădurea de stuh netăiat astă- 
toamnă... 

Nici o adiere nu făcea să tremure oglinda apei, în care se vedeau 
răsturnate : cerul, copacii, plantele, dealurile mai apropiate... Acolo, dede- 
subt, era țara visului, a poveştilor... 

„„Cum ajunse lângă apă. Budulică începu să se desbrace. Se desbrăca 
și gura nu-i stătea: 

— Tu nu ştii să înnoţi, sigur... Am să te învăţ eu. Acum îi prea rece 
apa... Mie îmi place şi aşa... Şi anul trecu tot eu m'am scăldat primul în 

Zsa Ru 

Rădu-u au se desmeticise. Văzuse trupul sol, strălucind în soare; 
Bulduiică întinse braţele în tături, apoi le duse deasupra capului ; își încordă 
picioarele ca nişte iarcuri... Un salt rotund, un pleszâit şi oglinda apei, cră- 
pată într'un punct, plesni cât putea să vadă cu ochii. Trupul lui Budulică 
ieși mai încolo deasupra apei, strălucind şi mai tare, întoarse capul, făcu 
un semn cu mâna, apoi se avântă mai depurte.., Se lăcea tot mai: mic... 
Mai mic... Apoi dispăru... 

Răducu privi în jur. In toate pănţile singurătate. Cerul se ridicase 
parcă şi maj sus. Cât de singur era! Şi Budulică nu se întorcea... 

La picioarele lui, oglinda apei începuse să se refacă. Valurile scăldeau, 
se făceau tot mai mici și, acum tremurau ușor, ca o imagine văzută prin 
pânza lacrimilor... 

Dece nu se întorcea Budulică ? 

Ii răsări o teamă în suflet, crescu, îl copleşi, Incepu să strige paste 
ape... 

— Budulică ! Budulică! 

Exa rca strigătul une: păsări rătăcite... Strigătul alumeca pe apa li- 
niștită, ca o barcă, ajungea la celălalt ma!i mai înalț şi se întorcea cu vâr- 
ful la picioarele lui... Era tot mai speriat și striga toţ ma: tare: 

— Budulică! Buduli-ă! 

Se întoarse, fugi până la cărare, reveni pe mal, striză :ar peste ape, 
printre hohote de plâns. Revenea toţ glasul lui înapoi, fără Budulică. 

„După ce săr'se în apă, Budu.ică voise să-j arate lui Răducu ce 
poate. In avântul lui, se îndepărtase prea mul de mal, Voind să se întoarcă, 
simţi apa rece ca ghiaţa imvârtindu-i-se între picioare, pară cinzva sar 
fi muncit să i le lege cu niste funii. Apoi ceva îl smuti în jos. Intră cu crapul 
sub apă. In cl.pa când și-a dat seama că nu-și maj poate porunci, a și atins 
pământul moale din fund. Disperat, svâcni într'o mişcare 62 şa:p2, ca să 
scape, să iasă la suprafață. Dar parcă funiile vare-l legaseră, se strânseră 
în nod de nedeslegat într'un belciug de fier, în fundul apesi. Istovit nu mai 
putu să facă n:ci o mișuare.. 

Apa îl apăsa, grea ca o stâncă, pe piept... Deschise gura să respire 
și apa năvăli, cotropindu-l. Deschise ochii în apă şi văzu lumina tulbure 
și verzue a apei, ca privirea ochiului care se stinge. Intr'o clipă se stinse 
şi lumina aceea și căzu în boznă.., 

— Budulică ! Budulică! îl striga mereu, cu disperare, Răducu. Dar 
apele nu se desfăceau. In:rem?nirea lor rece şi parcă eternă, făcea şi mai 
greu giulgiul tăcerii, în singurătatea nesfârșită.., 

e 

Soarele arde cu putere. Acfaltul din curtea şcolii e încins ca o plită. 
Li simţi dogoarea parcă ai sta în faţa unui cuptor uriaș, în care arde focul. 
Totuşi, în recreaţii, măvala copiilor îl umple într'o clipă. Dar poate că, toc- 
mai fiindză le frige tăipiie, joul lor e atât de înqrăcit, de năprasnie, Fuga 
lor e iureş, țipătul urlet, trânta-dreaptă: luptă pe viaţă ş: pe moarte... Bu 
jorii din obraji, sânge... 

Mai au câteva zile da școală, nimeni nu uită o clipă asta şi bucuria 
intinge în trupurile lor toaie coardele... 

Răducu, rezemat do z:a, în locul în care stă întotdeauna, priveşte în 
furnicarul agitat. Deodată, în punctul fix, în care i-au fost ațuntite, privi- 
rile lui alunecă printre grupuri cari se fac şi se dosfac. Parcă ar urmări 
pe cineva... i 

Pentru toţi, Budulică a murit qz mult. Pentru el, nu! Îl vede mereu, 
î1 însoţeşte pretutindeni, ca o umbră a !ui. Când trăia, se dezpărțeau me- 
reu. Acum nu se mai Gespart o clipă. Merge ru cl ia şcoală. stă cu el în 
bancă, se întoarce cu el acasă, îşi fac lecțiile împreumă, se culcă în aceiaşi 
oda:e,.. Și n vis păşesc amândoi... Prietenia lu: îi ajunge, nu s'apropie de 
ceilalți copii, nu ia parte la jocurile lor, nici ale fraţi:or lui, avasă... 

După ce i l-a dăruit pe Buduliză, a:tă bucurie ma: mare mu: i-a dăruit 
școala. Tot ce-i în atară de prietenia lor nu-l atrage, nu-l] interesează aici. 
Dacă Budulică i-ar cere într'o zi să nu ma: vie la școală, nar mai veni... 

Dar Budulică nu-! cere asta, fiindcă şi "ui i-i drag să meargă la 
şcoală... 

Uneori î] lasă singur și se repede între ceilalţi copii şi ia parte la jocurile 
lor. Răducu nu-l scapă dia ochi, îl urmărește cu priviri!e, cu frică să nu-l 

iardă. Și, când îl vede întorcându-se lângă el, i se luminează faţa şi i se 
umple de bucurie sufletul... îi 

Câteodată stau de vorbă și-și amintese deapre o întfimplare grozavă. 
dintr'o primăvară veche, când, in lo: să se ducă la şcoală, s'au dus la iaz. 
Budulică sa desbrăcat, sa arunsat în apă, upele s'au în:his și-au încreme- 
nit. Se speriase nemaipomenit, că Buduli”ă se înnetasa.. Țipase, plânsesa, 
adunând oameni... Apoi, Budulică ieşise în capătul celălalt al apelor, â'n- 
tr'o negură argintie şi venise spre el, mergând pe fața apei, ca o nălucă... 
S'au bucurat şi s'au întors împreună acasă... 

Din ziua aceea nu sau mai despărţit. 


MIHAIL ŞERBAN 





1) Din romanul „Casa amintirilor“, 


3MAI 1941 





Note italiene Note românesti 


LA ROMANITA 


Revista mensuală  „Costruire“, 
care se subintitulează „pagina di 
pensiero e di az2ione  Faseisia”, 
publică un articol al lui Romolo 
Murri, în care se încearcă preci- 
zarca noț.une. de Romanitate, cu 
n.mbul emoţional propr.u intui- 
ție; ita.ianurui. 

„Pentru noi itâlienii, scrie ho- 
mo-0 iMunri, ReimMsutaea nu În- 
seamnă o tradiţie cuiturală nu- 
mai, o bogată culegere de forme 
Şi MOVE, Qupa gust Şi Pare. 
HU ceva Ma: clicul, Mal Vouă 
o formă de gândire, de condu.tă 
cetățenească, de artă; o tempera- 
tura, sp.r.tua:ă, un echilibru in- 
terior, o viziune de viaţa,... 6 
presie spontană şi directă a su- 
tletuilui şi gemului nostru, 

„Prin ce mijloace şi cum sa 
tramsrus acasă  ruman,tate ? 
Prruru stud-u: desvoiârior sale 
e oportun să d.stiagem trei pa- 
r.Oaue ; aceea prupr.u Ziză roma- 
NĂ CIaS:ca, PeiiOaua Caouica-une= 
devina și pernoada umăusta, ml 
do..ea şi a. treilea stad.u continuă 
pe piunul... Cand roman:tatea a 
fost creauune Spune a Sp.ri- 
tului, construia ş: îndruma o lu- 
me înureaga ; ... v.rtutea forma- 
livă pe care o consenva e datori- 
tă pertecţ-unii mmitabiie a mo 
Gea, Cui al LG, Liu 
pra acestora se face lumină nouă 
az; piu Vosnţa Faisc-smunul, 

Romcio Murzi caută să stabi- 
lească într'o interesantă desbate- 
re, constantele rumanitaț.i, desco- 
perindu-.e ded-supuu.  catol.cis- 
Miu UILVoraaals, INEd'evau N 
universahsmul umanismului Re- 
Naşterii ŞI in „mersa revoupe im= 
per.austa a tasci Sun, u., Care, „a 
orig:n., sa ridicat impotriva u* 
ne. societăţi şi a unor moravuri 
cwce care €erâu o contratacere 
damnabilă a adevăratuui sprit 
roman, 


NECESITA DI UNA SIM- 
BIOSI, FRA ROMANESIMO 
E GERMANESIMO, 


este tema unui alt articol rin 
No. 1 (an. XIX) care întregește 
minunut pe primul, Acesta de al 
douea semnaţ de Appio Ciaudia 
Rocuhi, este impregnat de  uteea 
mărturis.tă expres, că rasele şi 
ppoareie nu se pot închide în ele 
inşie, trăina numai din patrimo- 
niul propriu, ci ca au nevoie de 
O stuty:ufe şi de 0 compielare 
mare poate fi obținută cu succes 
din asimiarea caluăţiior şi vir- 
tuţilor aituia. 

1ranspus pe planul vieţii îs- 
forice, acest fapt traduce necesi- 
tatea popoarelor de a se aulo- 
afirma, printr'o dilatare a perso- 
nalității proprii, care demonstirea- 
ză tendința puternică de com- 


—n 


Diletantism, specializare, cultură 


Mai aproape de noi, Blaga este consi- 


derat și el un diletant, atât de 


calificaţi ai micei noastre lumi culturale, 


cât şi de esteticienii, logiceenui, 


cienii, teologii şi biologii aceloraşi aca- 
demice ţinu.e, specialişu în domeniul că- 
rora Blaga a avut vreodată ceva de spus, 
proectând asupra unei idiscip.ine refiec- 
toarele interogative ale problemelor des- 
încercând 


chise de studiul celorlalte, şi 


determinarea stilistică a unei mitci a în- 


tregului flux cultural, 
Pentrucă n'a pierdut 2000 de 


nând un material pentru a cărui clasare 
i-ar mai trebui alți 2000, urmând ca în 
încă 2000 să-şi poală publica rezultatele, 
Blaga e un diletant, un cm neserios, un 
„Wunderkind“, cu termenul cel mai ama- 
bil pe care i-l rezervă uneori specialiştii. 


Ei care trudesc zeci de ani, 


face să se tipărească o broșură de 60 pa- 
gini de premize puse cap la cap, fără 


nici un argument concludent, 
addentă de încă 700 pagini de 


brut, nefolosit, şi nici o concluzie, nu se 





; 0% ma acu 


DOCTORUL: — Ai înebunit de tot! De ce ţi-ai pus ghetele 


deasupra p.c.oareior ? 


CELĂLALT: — Ca să nu se uzeze, Tu eşti însă şi mal nebun: 


plectare reciprocă şi de reciprocă 
„egalitarizare“, dacă se poate 
spune, - 

Se poate observa în viața co- 
munităţilor naţionale exis.ența u- 
nui eros politic, care comple.tea- 


Ză un Popor cu dorința calităților 
ce-i lipsesc, Interosmoza  greco= 
romană e un exemp.u strutucit. 

Precedentele istorice ale -roma= 
nității, germanismul le recunoaș= 
te şi le apreciază. 

Subiectivităţii germanice a ima- 
ginativismului nordic î se adaogă 
9 scl.pire de voinţă obiectivă, cure 
compensează obiectivismul inte- 
tectual al romanităţii, suferind în 
schimb de un subiectivism al vo- 
inţei. 

Goethe a ajuns la maturitatea 
artei sale după ce a întreprins 
călătoria în ltalia. Cu Italia și 
prin ed, s'a liberat de individual 
şi a ajuns la definitie, ta etern, ta 
obiectiv. Forța dinamică s'a pla= 
cai pe un calm statuar. Beţia dio- 
nis.acă a fost înlocuită prin cla- 
ritate apolinică. 

Romanitatea e deci un element 
comun al Romei şi al germanis- 
mului. Ultima catedrala romani- 
că sau gotică, cea mai nemsern-= 
nață biserică barocă, ajung pan= 
tru a o confirma. 

Roman.tâtea şi germanismul au 
fosţ marile idei imperiale cărora 
Europa le datorește caracterele 
unitare ale civilizației sate, ce; doi 
pilaștri de granit pe care şi-a 
construiț Europa trecutul glorios. 

Romanitate şi germanism este 
formula  mnouei Europe care se 
clădește, 


„ SORACTES 


DAN  PETRAȘŞINCU: 
OMUL ŞI FIARA 


Autorul romanelor de succes 
Sânge'e, Monstrul, Miracolul şi 
al celor două cărți de nuvele 
Omui gol și Junglă, a scos de cu- 
rând, la „Cultura Românească“, 
0 altă impozantță culegere de nu- 
vele întitulată Omul şi Fiara. 

Volumul acesta de aproape cinci 
Sute de pagini, cuprinde nuvele- 
le din Omul gol și Jungiă. Sar 
părea că avem de-aface cu o reti- 
părire a conţinutului celor două 
cărți amintite, în care autorul nu 
ne dă nimic nou în afară de titlu. 
Singura rațiune a retipăririi ace- 
steia ar fi, deci, epuizarea volu- 





melor sale de nuvele; şi totuș, 
autorul ţine să ne lămurească: 
e vorba „de o nouă prezentare a 
nuvelelor, dintr'o rațiune  îinti- 
mă“. Scrise între 1936—1940, mu- 
velele acestea reprezintă „0 epo- 
că, un fragment de viață, de e.a- 
nuri și de realizări „exact până 
în pragul vârstei de treizeci de 
ani, adică întreaga tinereţe, cu 
împroprietăţile, e»agerările şi ca- 
litaţile ei de neintors“, 

Asupra acestui material Dan 
Pelruşincu revine și merge pună 





In vacanţă, pe șesurile Brăilei 


(Urmare dim pag. i-a) 


Stăpâni pe întinderi fără de iarba, începând să întindă 


cuprins, simbo. al descatuşâ- 
rii, al uibertăţii româneşti, aşa 
i-a văzut Panait Istrati in Les 
chardons du Baragan. Şi poa- 
te că rătăcirea  neistovită a 
ciurlanilor şi-a apropiat-o de 
propria-i viaţă, care na cu- 
noscut odihnă, peste ţări şi 
mări, presimţind până la ur- 
mă că tot aseinenea Lur, lui ace- 
laş pământ românesc îşi va a- 
fila repaus, aici de unde a por- 
nit şi el într'o dimineaţă, tâ- 
rit de uudeie vauiuul dn 
câmpia Dunării, către mare şi 
țărmuri de necunoscut şi vi- 
sare. 


Reîntors astăzi pe  şesurile 
Brăiiei mele, unde a încolţit 





(Urmare din pag. I-a) 


sociolagii 


metafizi- 


tantismul. 


Cultura generală integratoare de ros- 
turi și semnificaţii descoperite în faptele 
pentru care specialistul are tale-quale un 
cult, nu exclude cultura de specialitate, 
ci o presupune şi o pretinde necesar. 

Primejdia. corelaţiilor arbitrare, între 
fapte de domenii disparate, primejdie ce 
pândeşte atât pe diletant cât şi pe omul 
cultură, 
pentru acesta din urmă. Pentrucă, dacă 
la diletant, înlănțuirile și condiţionările 
faptelor vor asculta de pura lui fantezie, 
i-o oferă jucăria a- 
ceasta a unui sistem clădit după crite- 


ani adu- 


pentru a de adevărată 


având o 


material de plăcerea pe care 





De ce ţi-ai pus capul deasupra părului? 


pot împăca să constate imaginaţia vivace, 
mobilitatea spiritului unui gânditor, pen- 
tru care orice fapt e un semn, dincolo de 
care semnificaţia îşi cere tălmăcire. 
Hotărit, trebuie să se înțeleagă odată, 
că numai întrucât își poate depăşi spe- 
cialitatea, un specialist poate fi util cul- 
turii, după cum numai însușindu-şi spi- 
ritul unei discipline de specialitate, un 
om de cultură generală poate depăși dile- 


în 
unele pat pajiști de mătase, 
pe care ca.că apâsat berzele a- 
cestei primăveri, în svonul de 
mulţumire care se trezeşte de 
pretutindeni, trebuia sa inţe- 
leg pana la ummă o fărâmă cel 
puţin din sbuciumul, neastâm= 
părul şi idealul de artă al ce- 
lui mai minunat fiu a! acestui 
ținut, Aici doar șopteşte şi tre- 
saită, în năzumnţa după liber- 
tate, fiecare crampei însufle= 
Ti; n nazuinţa după libertate 
Şi marea impacare cu oamenii, 
cu orânduiriue şi așezămin.ele 
trecătoare totuşi în această 
viaţă. Ca şi colindătorii vre- 
meinici ai şesuriior natale. 


C. N. NEGOIŢĂ 


acolo încât modifică unele impre- 
sii, subunând chiar stilul unor 
verificari. Gestul acesta îndrăs= 
neț şi-l justiţică, față de cititori, 
prin nevoia de a încheia două 
lupte ce-a avut de dus până în 
Drăgul celor treizeci de ani ai săi: 
cu tinerețea țumultoasă care se 
cerea satisfăcută în nesăţioasa 
pornire a așternerii pe hârtie a 
imspirației, uneori negiijând for- 
ma, — iar alta cu târziu iniţiere 
în limba românească,  or.ginea 
dinspre tată a autorului fiind i» 
taliană. Im aceeaş ordine de idei, 
şi conţinutul a avut de sujerit pe 
alocuri și-anume acolo unde era 
vorba de excesul de „sensua= 
lism“ ce i sa reproșat deseori 
autorului. Atitudinile acestea, a- 
parținând tinereţii, cu tot corte= 
gul ei de calități și dejeote, Dan 
Petrașincu mărturisește că nu le 
reneagă astăzi, dar nici nu le a- 
probă ; se desparte de ele, în mod 
firesc „numai, ca de o haină care 
odată i-a aparținut şi, poate, chiar 
î-a plăcut, 

Interesului produs de volume- 
le ce-au dat naștere acestei ulti- 
me cărți a iui Dan Petrașcu, îi 
se-adaugă acela al oglindirii în 
se eibiitarea autorului  maturi- 
za 


INCEPUTURILE POETICE ALE 
LUI DUIDAU ZAMFIRESCU 


este titlul unui interesant stu- 
d:u daorit d.lui G. C, Nicolescu 
Ş: Pubu-cat 1n ut.mMul numar ță= 
6, pe „una Mai—iun.e) al revistei 
„Vonvorbiri uterare“, 

Cuperta ese impodobită cu um 
Portret inedit a. poe.uuu:, repre= 
zeniang._. la varsia de lu—19 
an, portret lucrat de unchiul 
său, pictorul Ștejan M.ncu. puw- 
lu Zamtirescu a moşuenii, de.a 
frații mamei sale, — p.ctorul 
Șetan ș: arhitectul Ioan M.ncu 
— o vrad.ț.e ge cuitura pe a ca- 
re: |in.e avea să se desvo.te ca- 
Ltăţ-le personae cu care natura 
îl daru:se, 

In aceiaș număr, cu un extrem 
de bogat şi variat cupr.ns, co- 
iaDoreaza:” 1. Petrovai: Octa- 
van Goga; Alex, Lapedatu: ț T- 
V, Păcaţ.an; 1. Găvânescui: Titu 
Maiorescu (amnur); 1, E. To- 
rouţiu: Ediţii cratice Em.nescu 
(V); Dr, jlie Dăianu: Distuneţu= 
nea „u: Augustin Bunea; D, lov: 
Comoara mazâluiui; Teodor Al. 
Munteanu: Apeie vieţii; Coca 
Farazo: Me.od'e; George Voce. 
viaca: Urașui amintiru; Owd 
Caitdoniu: regie ingeru.ui meu; 
Geo:ge Vaida: Moartea amante; 
Traun Chelariu: Greu ș:-aproa- 
pe e rodu,., etc. 

Cromca e semnată de: Vladi- 
mir Dumitrescu, A. P. Todor, 
Ștefan Cuciureanu, Gh. Tomescu, 
ş: Teodor Munteanu. 





riul estetic al apurenței sale utrăgătoare, 
fără grija adevărului istoric şi a logicei 
lucrurilor, în mintea unui om de cultură 
întreg, deprinsă cu rigorile metodei și 


preciziei specialistului, ca și cu prudența 
sa, sistemul va creşte din fapte, şi nu 


pe de-asupra lor, sau împotrivă-le. 

Nu poate fi „filosof“ în sensul acesta, 
al wiziunii globale a lucrurilor, decât spe- 
cialistul. Dar nu orice specialist, ci numai 
acela care a izbutit să uite litera specia- 
lității sale, amănuntul material ca atare, 
pentru a păstra doar spiritul lor, logica 
lor internă, prudența şi precizia, măsura 
şi minuţiozitatea în observarea articula- 
fiilor maşinei dialectice, ca şi continua 


verificare pozitivă prin confruntarea ne- 


este un avantaj 


întreruptă cu realitatea istorică, faptică 
Sau cu experiența. 


Idealul ailetantului: specialistul. 
Idealul specialistului: diletantul. 


Dacă nici unul nu va pierde din vedere 
calitățile celuilalt, uitându-și fiecare nă- 
ravurile, tipul dorit al intelectualului de- 
plin, — riguros dar nu uscat, avântat dar 
nu în deșert — va putea fi realizat, în 
mica noastră cultură, care încă suferă fie 
de diletantism pueril, fie de specialism 
feroce, academic. 


ION FRUNZETTI 


n a EROI. ac ag n a a E A E ca Ra > a pa a a a IP 





MIHAIL : GERMANIA 
DE AZI 


PETRU 


Studii despre Germania s'au 


scris mulie şi pe diverse 
dimensiuni. Nu e greu să 
stringi date, stând comod 


acasă și vrăsfoind ceea ce au 
scris alții și mulțumindu-te cu 
o compilaţie mai mult sau mai 
puțin onorabilă. Diferitele as- 
pecte ce prezintă, — într'o bo- 
găție puțin obișnuită şi de mare 
interes — Germania de astăzi, 
au tentat oameni de speciali- 
tate sau simpli călători să în- 
registreze ceea ce le-a reținut 
îndeosebi atenţia, 

Cartea d-lui Petru Mihail, 
apărută în editura ,„Cugeta- 
rea“, nu vine cu sgomotoase 
pretenții de a despica în patru 
firul şi de-a ne da tot ce am 
dori să știm despre această 
țară. Autorul întovărăşeşte pe 
cititor, ca un ghid conştiincios, 
în toate locurile pe unde l-au 
purtat și pe el paşii, nefăcând 
niciun efort de-a amplifica 
anumite impresii spre a le po- 
trivi pe o cadență sau alta. Ob- 
servator imparţial, d. Mihail 
îşi notează în carnetul său im- 
presiile şi rareori face obser- 
vații ce-ar tinde la stabilirea 
unor puncte de îndrumare spre 
o teză oarecare. 

Așadar, departe de-a lua cu 
teamă în mână acest volum, 
lectorul care poate a zâmbit, 
citind dincolo de titlu şi rân- 
duri, este prins de îndată de 
lectura acestei cărţi pe cât de 
frumos şi cinstit scrisă, pe atât 
de interesantă. 


SUNT FRATE CU UN FIR 
DE IARBĂ 


se numește una dintre cele mai 
frumoase cărţi apărute la noi în 
anul din urmă şi este semnată de 
d. Pericle Martinescu 

Conţine un număr de poeme în 
proză, dintre care unele sunt de-o 
prospeţime și de-o gingăşie rare. 
Ilustraţiile lui Ceglokoft impo- 
dobesc paginile acestei cărți fru- 
moase ce-și merită locul în co- 
lecţia oricărui bibliofil. Asupra 
ei vom reveni, 

C. POSTELNICU 


a aaa pa OC i Casier E 


EMINESCU DESPRE BUCO- 
VINA Şi BASARABIA 


Prezentarea fă:ută de d. prof, 
I. Creţu, studiului istor:co-poli- 
tic „Bucovina şi Bavaria ai 
lui Mihail Eminescu, are îndoi- 
tui mâr.t de a înfâțișa 0 ser-e 
de articole ale mareiui nostru 
poeţ şi de a relua o temă, care 
astăzi, dupa du'eroasele cedări 
terițoriale din toamnă, este de 
cea mai mare actualitate. 

În 1878, când Ruşii ridicau din 
noa p.etenţ.i asupra B-sara 
piei, Eminescu a publicat in 
„Timpuli” aceste articole, in 
care, pe baza izvoare.or istorice 
contemporane, înfăţişează drep- 
turile noastre asupra acestui 
teritoriu. 

Așezate la răspântia ambiţii- 
lor ce:or trei mari puteri: Rus-a, 
Turcia şi Austria, Principatele 
Române erau totdeauna sacziii- 
cate intereselor 10. _ 

Em.mescu ara.ă amănunţit îm- 
preju.ările în care a îost ane- 
xată Bu:ovina, patriotismul boe- 
rilor mcldoveni și al Domaito- 
ru:ui Grigore Ghica Vodă, care 
nu puteau consimţi la impărţi- 
rea „vetre: sirămoșeşti“. Exem- 
plul aczstora trebuia urmat şi 
in ceea:e privește Basarabia. 

Cum această probiemă făcea 
obiectul discuţiior Congresului 
deia Barlin, unde se iîntruneau 
toate puterile eculopene, Emine- 
scu arată cum în urma conven- 
ției dela Par.s, se recunoscuse 
României, misiunea ei de ţară 
neutră, savilă certurilor dintre 
cele trei mari puteri, 

Scrise, după expresia lui Em!'- 
nescu însuși, „cu istoria şi “u 
documentele în mână“,  într'a 
lmbă impecabilă, şi învănite 
într'o mare dragcste de țară, 
articoiele acestea sunt cele nai 
îr:umoase pagni de ziaristică ro- 
mâneaseă, dovedind că marele 


„Domnul (care împarte zahăr) — Salut! Ai ieşit cu câinele ia 
plimbare ? 
— Da, dar e așa de rău, întât a trebuit să-l las acasă, 


nostru poet a fost și un mare 
apărător al drepturilor naţio- 
naie românești, cum spune — 
pe bună drepţate — d. profesor 
Creţu. 


VASILE M. TEODORESCU: 
TRANSILVANIA SUB MA- 
GHIARI ŞI ROMANI 


Intr'un stil viu care deşi po'e- 
Mic Se MEnine în ODA Luuli€, 
CU 0 IMuOrMLuție Vasa şi «a Zi, 
autorul ana.lze.ză In această 
lucrare, eu 0 proiumnă cun0uș- 
tere a prob.eme, duerențue de 
Veder, alniure 1omani Şi mu 
ghiari cu privire sa conaucereă 
Aaansivamei, 

Lawrarea «rată pe rând drep- 
tuzue şi Lberiaţi-e acoruate de 
NU şi de umguri, Goveand ca 
Suatu, romăn a 10st biniuacavor 
an toate aumeniiue, 

Li S'au acordaţ la noi drepturi 
ungutilar uneori mai mari decat 
românilor „in aubia lor c:luae 
de cae rUMaln Şi de iau 
Dă UL”, ial DUCUraL de 
CE, Mal 1arg Și Inâi CiVulzati Dă” 
LUV âu MiuOuuvăţ.-0r, de teiutmă 
agrară şi de cunveusiune. Nu să 
PiONUAT NICIO COLUaINNuguune 
Puică, LMPOGAVă UNU Niagiitat, 
Nu Sa luat nui 0 resiriCţie cu 
DueuVire ia pProsp-riatlea 10r Cu” 
vurauă, Sat ecunomuca, au tost 
eBau mareptayi cu noi ia 0cu- 
parea IUNI PUbIce. Li Sau 
Gat Pensu Clar Ceor Câte hau 
depus Ju.âManuuu, n Sa Litera 
limoa cmuar n Seuviclie pupat, 
li sa peimis sa aibe coaulane 
Mai numeroasa dat cae an 
Româma, sau decat cele din 
Usa ia, 

Asfel ae conştatări reies din 
documentată,  sucuia.e a d-lui 
Vasue M. Theogorescu, piiiă la 
fiecare pas de sugestii intere- 
samte şi totdeauna întărite de 
dovezi, E o uucrare care raspuu- 
de cu mara compevnţă și pe 
un ton înalt şi demn „geniauti 
pr-opagande maghiare“. in Pius 
este initeresant pus ia punet is- 
tor.cuul  atitudiniior maghiare 
faţă de Germania, atitudini ne- 
sincere Chiar după arbitraj, 


Impresiomantă este concluzia 
lucrării, în spiri'nul de justiţie 
care a fost totdeauna cel româ- 
resc. Pimetul nestru de verzie 
în momentul de faţă este sin- 
tstizat de înaltul magistrat care 
ese d. Vasiie M. Theodorescu, 
în ideia că dacă hotăririie ar- 
bitra.e nu sunt susceptibile de 
apel, împotriva, lor există totuși 
czilea de atac a revizuirii — mij- 
loc de luptă juridică — spre 
deosiibire de revizionism, care 
este numai um mijloc de luptă 
poitică. 


VIAȚA LUI DOSTOIEWSKHI 


Dostoiewski a fost până acum 
obiectul a nenumărate studii: și 
articoie, în străinătate și la noi. 

Munca de ani de zile a lui 
MIRCEA TIRIUNG (Sergiu Lu- 
descu), pentru a da la iveală o 
viață a mare:ui romancier rus, 
va aduce desigur între studiile 
de până acum o contribuție se- 
rioasă, de care, sperăm, va trebui 
să se ţină seama. 


ALEX, DIMA: SIBIU. 


In editura PFumdațiunii Regale 
pentru literatură şi artă, d. pro= 
fesor Alexandru Dima, unul din- 
tre cei mai distiaşi intelectuali 
din Ardeal, a scos de curând un 
nou studiu: Monografia oraşului 
Sibiu, 

Studiul de faţă este o lucrare 
de sinteză, în care profesorul 
Dima evidențiază importanţa is- 
torică şi bogăţia cuiturală a ace- 
stei cetăţi cu destule urme ger- 
mane în conturul său și care 
peniru spiritual tatea  românea- 
scă rămâne un focar al românis= 
mului. 

Permanența Sibiului în desti= 
nul cultural şi istoric al ţării 
Românești este bine prezentată în 
lucrarea aceasta atâţ de originală 
și de serioasă. 

Duhul! Sibiului este astăzi pre- 
zent la chemările Neamului, așa 
cum ă fost timp de opt secole, un 
centru creator de cultură şi de 
mari personalităţi cari sau con- 
topit cu sufletul Neamului. 

N. C. 





AMI 


L-ai întâlnit într'o seară, 
nic. nu mal şuli prea bine cu 
cine erai și cu cine era, Par- 
ca era o noapte calaă şi clară, 
una din acele nopţi care nu 
te siabeşte din vraja ei. Și 
aşa, ați pornit-o împreună. 
E. te-a luat de braţ, ca pe-un 
irate şi așa din senin a în- 
ceput să-ţi uite numele şi 
domnia, intitulându-te ro- 
tund şi familiar: „amicel!.. 
Te-ai uitat de căteva ori la 
el, uluit şi circular, ca la o 
curiozitate, dar pe semne că 
întunerecui îţi juca renghiu 
după renghiu: dânsul nu ob- 
serva nimic. A. mers şi ai 
tăcut, iar de-alături se auzea 
într'una glasul, perorând, 
vrând să te convingă. Apoi 
te-ai plictisit şi i-ai spus la 
revedere. „Salut, amice și pe 
curând!“ a adăugat el privin- 
du-te protector şi vesel. 

„Sunt figuri care se uită; 
aşa cum le-ai văzut venind, 
așa le şi simţi ducându-se. 
Sunt figuri tăiate parcă într'o 
felie de brânză cu briceagul 
unui meșter foarte priceput. 
Figuri aibe şi lăptoase, sau 
char mai catenu, hguri pe 
care le întâlnești din o sută 
în o sută de pași, fără să le 
bagi în seamă, oricât le-ai 
privi de atent. Dealtfel însă, 
foarte simpatice. N'ai ce zice. 
Astăzi te-ai întâlnit cu o fe- 
lie de brânză din această ca- 


— Cum? Pescueşti cu piciorul 


tă ne beu 


FOI VOLANTE 


CUL 


tegorie. Corectă — n'ai ce 
zice, ba chiar elegantă, așa 
cum naviga, îndreptându-se 
spre tine. Dintr'odată ţe a- 
pucă de reverul hainei și tu 
te dai doi pași înapoi, confuz 
şi oarecum speriat. El însă 





nu te lasă. „Cum, nu mă mai 


recunoşti? Se poate una ca 
asta, iubitule? Ei, să știi că 
mă supăr rău de tot dacă 
mai faci pe aiuriţul cu mine. 
Dar nici nu se prinde!“ In- 
cerci o scăpare, dar nu reu- 
şeşti decât să te bâlbâi, stân- 


gaciu şi timid: „Domnul 
meu, s'ar putea să mă con= 
fundaţi, eu sunt...“ „Ei, lasă- 


lasă, cum să te confund, eşti 
Vlad Aliman şi oare n'am 
făcut noi pe peripateticii sub 
clar de lună o jumătate de 
noapte?" Un luminiș ţi se 
desface în gând, apoi îţi vine 
să-l plesneşti. Dar în clipa 
aceia, apare de după colț ve- 
chiul tău prieten Zed. Se o- 
preşte. Trebue să faci pre- 
zentările. Şi triumfător, în- 
cepi: „Dă-mi voie să-ţi pre 
zint pe domnul...“ și fiindcă 
faci o pauză — personagiul 
te opreşte: „lasă monșer, 
noi ne cunoaştem cu ami- 
cul! Nu?“ 

Zead privește uimit. El e 
radios. Și tu, i-ai repezi un 
pumn în nas. Dar nu se 
face... Amici... 


VLAD ALIMAN 








în loc de undiţă? 


— Ce ţi se pare curios? Eu vreau să pescuese ghete! 


= -păr-de 'smoală -topită, “cu ochii --de'- 

„Culoarea. smochinei coapte şi: mers -- 

„_ cadențat în ritm de manea, și-a 
făcut ultimul ei drum cu vasul de 


2 


| 
; 





Turcoaica, în șalvari vișinii, cu — de când îi călcase piciorul pen- era ingăduit 
tru prima oată,:în -dceste Toturi. A--.: 


aramă, spre cişmeaua din care su- 
"sură, apa, isvorită din pântecul dea- 
lurilor pleşuve, 


„Amurgul pictase cerul în culori: 


de foc, caicele şi-au strâns pânzele 
și melancolia a coborit molatec pe 


„clapele sufletului, trezina .regrețe, 


„de luciri, spre locuri ferite de urgia 
războiului și a urei dintre oameni. 
-- Știrile sosite. în ultimele ziie erau 


Cafeneaua, lui Mamut, era, pustie; 
nici o pânză nu plutea în zare; doar 
un măgar păștea liniştit, printre 
magaziile cu ziduri de cenușe. Iar 


glasul muezinului, cald şi lin, în- 


târzia să umple golul. 


„. “ Pustietatea şi părăsirea stăruiau 
" de câteva; zile, Pescarii, cuprinși de. 


furtuna destinului, au strâns talia- 


nurile și încărcând tot avutul lor în 


bărci — impreună cu nevestele și 


“„eCpiiii lor, — au pornit într'o noapte . . 


fără lună, pe suprafaţa mării cu mii 


rele. Orăşelul lor fusese cedat. 
Cu frunţile plecate, închizând în 


: inimile lor desnădăjduite durerea, și 


strivind printre gene ultima, lacri- 
mă, au pornit pe drumul furtunos 
al mării, 

Caravana plutitoare dispăruse de 
mult în zări, când bătrânul Ferid — 
corăbier și proprietar de mahoane —- 
se trezi brusc în realitate. Eșuat pe 

coastele ospitaliere ale Balcicului — 

. din fragedă copilărie — nici nu-şi 
dăduse seamă de cele întâmplate. 
Tubise. mult acest colţ de pământ. 
Marea i-a legănat primii ani ai co- 
pilăriei și sarea i-a înăsprit fața. 
Ramele i-au otelit braţele și luna 
a fost tcvarășa lui nedespărțită în 
nopțile când barbunii şi scrumbiile 
umpleau năvodul: 

Pe drumurile întortochiate si 
prăfuite coborau în port căruțele, 
pline de grâul dobrogean și coră- 
biile duceau mărfurile spre toate 
colțurile Orientului, lăsând galbeni 
lucioși si sunători, 

Cu sudoarea frunţii a strâns ban 
după ban, pregătind fericirea bă- 
trânețelor lui. Când, iată azi, cu 
părul încărunțit și cu trupul lui 
de atlet gârbovit de povara anilor si 
de munca fără odihnă, este obligat 


- să se reîntoarcă în locul în care se 

nu-l lega însă -de.. 
acest trecut culundat în negura | 

" vagilor amintiri. Era mai mult un 


născuse. . Nimic 


vis, un vis ce nu putea fi retrăit, 


„> Perid a, cercetat îndelung orizon-. . . 


tul cu speranța să întrevadă ima- 
ginea. oraşului său natal, însă a- 
murgul acoperise marea şi o fâșie 


- de ceaţă deasă învăluia limitele de- 


“părtărilor albastre. Şi-a întors brusc 
capul spre dealurile Cara-Ghiolului 
și-o putere magnetică şi de nestă- 
pânit l-a îndemnat să pornească, 
într'acolo, . 

Mergea cu pași de halucinat pe 


- drumul abrupt ce taie dealurile 


sierpe. In timp ce pașii lui călcau 


-" din ce în ce mai nesigur praful alb, 


amintirile îl năpădeau. 
Ani mulţi și-au lăsat urma -- pe 
nesfârșitele întinderi ale eternității 











tuinci, în această parte, erau păduri 


dese, cu arbori mari și bătrâni, unde -. 
mișunau bandiți și unde piraţii gă- 


seau odihnă și apă, după ' lungile 
lor călătorii pe mări. Timpul şi focul 


- au șters însă acest trecut epic și 


n'au rămas decât poveştile bătrâ- 
nilor pescari, care până în timpul 
din urmă, povesteau — în nopţile 
lungi de iarnă, în faţa ibricului de 
cafea; --— isprăvile celor ce se refu- 
giau în codrii Cara-Ghiolului. 
„Noaptea cădea leneșă. şi lumini- 
țcle cerului de aramă s'au aprins 
pentru priveghere. Ă 


__ Ferid obosise. Gâfâind, să așezat 
pe spinarea incovoiată a unui deal. 
Pe deasupra capului său zburau |i- : 


iiecii, secerânid stelele. cerului, iar 


jos, apă întunecată a mării se fră- 


mânta, prinsă în țărmul dantelat. 
Aici, în singurătâte deplină. Ferid 


„Voia să cugete. Trebuia ca până în 
Zorii zilei să ia o hotărire, să știe ce 
drum s'apuce. Trebuia: să plece, asta." 
cum să părăsească a- : 
„ boseala și; truda unei zite de mun- 

„că grea. 


cra ceri, dar 
ceste locuri ? , 
Mii: de gânduri i se. isbeau în 


creer, fără să păsească o soluţie. . 


Natura însă se decisese și era în 
pregătire. In zare făşii de lumină 


incendiaseră apele de plumb. Gon- 


gul luminos: apărea din împărăţia 


umedă, scăldat de lumină. Treptat, . 


pe măsură. ce luna urca pe căile 
cerești, dealurile și casele orășelului 


se luminau, iar umbre tainice în- 
văluiau portul. | 





Li ves DER 
sa dz eo Sarea e ot 
Ă În eo Saai  i 


"O rază de lumină palidă lumina 
fața lui Ferid, făcând-o gaibenă ca 
ceara lumânărilor. Ochii lui luceau 
cu sclipiri de sticlă colorată. 

Deodată Ferid se cutremură, ge- 
nuchii i se îndciesc. Parcă vede pe 
suprafaţa neagră a apei figura lui 
Nazim Hogea, primul lui dascăl, 


Faţa. lui e fiorcasă- și cehii lui sunt 


sticioşi. Pare a fi sppărat ca pe vre- 
mea, când micul. Ferid se încurca la 


scrisul Slovelor. 


„Şi parcă în. murmurul valurilor 
ce se isbesc, aude o voce ce-i spune: 


— „Acolo unde vrei să pleci, pă- 


gânii îți vor lua fesul“. 

Imaginea dispare scufundându-ss 
în mare, iar Ferid rămâne înmăr- 
murit. Cum nu sa gândit el la 
asta ? 

Azi în Anatolia — țara minare- 
telor și a pustiului, — unde cara- 
vaneie scriu linii lungi în mersul 
lor s'au schimbat multe. Modarnis- 
mul și legea cea "nouă cer să re- 
nunţe la îes. : 

Dar cum să facă el ata? 

Yezul, fala lui de copil, mândria 
ui de cm mare şi bătrân, când îi 


"UNIVERSUL LITERAR 


'de VASILE CAMBITZI 

ra înţ să-și pună şi turban 
gâlben! Nu! El n'o..să facă asta 
niciodată ! i a a 
--Ce- timpuri au fost odată ! Parcă 


s6 vede copil, în postul mare al ra- 
„mazanului. Ziua şi-o petrecea mai 
» mult. dormind și. gândindu-se la bu- . 
nătățile ce. există, lăsate. de Alah. 


credincioșilor: Aștepta cu' înfrigu- 
rare momențul în care Hogea avea 
să anunțe de pe minaretul,. încon- 


“jurat cu “zeci de candele, încetarea 


postului. Atunci, lihnit de foame, se 
repezea la mâncare. 
-Mirosut lipiilor calde umplea dru- 


„mul și dilata nările. 


Când răsărea luminoasa zi a Bai- 
ramului 7 sărbătoarea cea mare — 
tatăl lui îi cumpără un fes roşu- 


aprins, împodobit .cu .-mărgele al- . 


basire și cu- un: galben mare, Mân- 
dru, se plimba prin debarcader, 
unde bărcile proaspăt vopsite : -aş- 


- teptau. Lumea era veselă și odată 


cu căderea nopţii, cârciumile din 
preajma, portulai — pline de lumea 
gălăgioasă şi -pestriţă a corăbieri- 


lor — erâu locul în care se unita o 


„Dar acum Ferid trebuia să se 
decidă. Insă cum? Avea febră; 
simțea : capu-i străpuns: .de cuie. 
Gușa-i era sălcie și: un -nod i se ur. 
case în gâtlej, oprindu-i- răsuflarea, 

Gândeg., e e n n. 

— -Voi pleca, îmi voi strivi viața. 
Strigoii. trecutului îşi vor face lăcaș 
în căsuţa mea, în care n'a. răsunat 
niciodată .râs de femeie. Voi închide 





ochii pe meleagurile acelea, unde 
părinții mei sau transformat în 


„lut, în lutul nisipos.şi uscat al de- 


şertului. Dar cum să-mi. lepăd fesul 
ds care pomenește profetul în căr- 
țile sfinte ? Ă 


E un' sacrilegiu „un păcat de ne- 
iertat, ce va. atrage blestemul inain- 
tașilor -mei. sea : 


A doua zi dimineaţa nouri deși 
acoperă; albastrul cerului... 


Turevaica în șalvari vişinii, n'a. 


mai: venii la cișmea, cafeneaua lui 
Mamut a rămas închisă și pescarii 
n'au mai pornit în larg: Totul se 
sfârşise. Se stinsese viaţa unui 0- 
rășel şi pagina povestirii lui se ter- 
minase.: | 
Doa: valurile se jucau, isbindu-se 
de țărm, până când au adus ca să 
îngroape, în nisipul fin de aur al 
malului, un fes de culoarea maculii 


„in floare. - 


Era tot ce a: rămas din. bietul 
Ferid. pap 
Balcic, Septembrie 1940. 








“După zile de aşteptări prin 


fața regimentului sumbru, 


- într'o seară cu cerul greu de 


ploaie strânsă în cordoane 
de nori. vineţi şi suri, ca 
iâna, un .prieten bun al lui 
Ștefan îmi aruncă hainele 
în brațe, spunându-mi: 
— Doamnă, Fănică nu 
mai poate ieşi... 

— „Dar cum? Mi-a spus 
că 'nu-l îmbracă astăzi... A- 
mărită destul, am făcut ca 
toată lumea, adică am aştep- 
tăt, cu tot mai slabe licăriri 
de. speranţă, la poartă, până 
s'a făcut ora 9 din seară. 

* Câte o' femee mai îndrăz- 
neaţă întreba : 

— Nu le daţi drumul aca- 
să, în seara asta, să vină di- 
mineaţă. la gară ? Tuturor li 
se răspunaea : 

„De, cucoană... că nu vi-i 
mănâncă nimeni... 

După câtva timp, la poar- 
tă s'a instalat un informator 
și fiecare spunând numele, 
strigatul venea Ja poartă, iar 
soția, pristena sau sora se 
pierdeau în lămuriri mai 
mult sau mai puţin ridicole: 
„Vezi, sa cam rupt hârtia, 
decând aştept cu pachetul !... 
„Să nu pierzi ciorapii, crema, 
tabletele de aspirină!” „Vezi, 
să mănânci întâi friptura a- 
dusă de mine, să nu se strice 
pe drum, că e cală... ....„,Scoa- 
tc cartea poștală, să nu se 
murdărească Ge grăsime, s'0 
ai la îndernână ! Cum ajungi, 
să ne.scrii... Drum bun, fe- 
reşte-te să nu răcești!” Și 
multe aliele. Intre un sărut 
și o îmbrăţişare, lacrimile. se 
iveau sfioase jn colțul ochiu- 
hui şi se prelingeau, uşurate, 
po obraz. Niciunul nu voia Să 
pară inăi sab decât cctălalt 
şi unii, chiar, părcau atât de 
tari, de adunați din ispite în 
propriul corp, incât -par'că se 
părăscau numai pentru câte- 
va neînsemnate minute, cel 
mult o oră despărțindu-i de 
viaţa lor de până atunci şi de 
mai târziu. 

„Am spus şi eu numele, 
l-am .auzit repetat du. infor- 
mator,.dar n'am primit nici- 
un -zăspuns. 

Am tenunțat... Cu hainele 
în braţe şi pantofii deasupra, 


: am. plecat casă, întovărășită 


de seară și de o ploaie cernu- 
tă, care cădea domol pe capul 
miau, ca o mângâere de soră 
mai mare, spunându-mi : 

„Hai, lasă, fii cuminte, du- 
te acasă!” Când am ajuns, 
sâcâitoare, neliniștea m'a cu- 
prins în braţe nevăzute... Am 
pus hainele încet pe pat, 
par'că tot mai era cineva în- 


„trânsele. Am rotit ochii prin 





casă și vedeam cărţile, cae- 
tele lui Ştefan și iar gânduri 
negre: puneau stăpânire pe 
mine. Mi se păru ciudată cli- 


-mejdie, ca un căpitan 


cum, . dar mă 


“lucruri 


masă 


3 MĂIL 1941 





FE NRID=—— Lacrimi moarte 


de THEODORA ȘTEFAN STĂNESCU 


pa, așa... ca întoarcerea dela 
o înmormântare. Cu ochii în 
lacrimi, am încercat să mă 


conving dacă nu cumva vi- 


„Sez... Am început să strig: 
-. Stefan! Ştefan ! 


N'am primit niciun răs- 
puns. Cu 'grcu' resemnată, 


“m'am culcat. Patul frigea sub 


mine, par'că... Simţeam că nu 


„era încăpător. Citisem unde- 


va că, în rugăciune, încolţesc 
semințele puterii noastre o- 
menești și că un creștin, ori- 
care, când se închină seara 
înaințe de culcare, e tot așa 
de mulţumit și ferit de pri- 
care 
şi-a așezat de cu vreme găr- 
zile la posturile fixate... 

Cu tvăte acestea, nu m'am 


închinat, neavând puterea să 


îndur riscurile şi indoiala ce 
zac în miezul oricărui avânt 
către cer... Și apoi nu ştiu 
îngrozea pers- 
pectiva de a-mi pipăi cu gân- 
dul” o disperare totală. La 
fața conștiinței, departe de 
un adânc ce-mi da senzația 
unei lunecări în gol, ameţi- 
toare, desluşeam încă uşor 
scânteia speranţei. Imi repe- 
tam că, până la sfârşit, som- 
nul, întăritor al tuturor slă- 
biciunilor, mă va ajuta și pe 
Mine... 

Nu dormii toată noaptea 
aceea... Aţipii puțin în zori 
şi visai cămăruța veselă și în 
neorânduială, aşa cum rămâ- 
ea când pleca dimineața pe 
santier. 

Mă sculaiu înainte 

[4 


ca să tevinin teace 


de şasc, 
aveam 


“ae făcut şi mă dusci la hisc- 


riea Sfinţii Voovozi, cu -do- 
tința Go a Mă ruga, dea gât: 
puţină pace... În biserică, mai 
mult decât afară, mă timii: 
goală de credinţă şi invidiam, 
slând obosită, pe toţi acei 
credincioşi care aveau atâtea 
bune să ceară lui 
Dumnezeu ; cate se rugau cu 
atâta ardoare ca și cum L-az 
vedea acolo, pe altar, ascul- 
tându-i... 

Eu, în schimb nu vedeari 
“ccât propria mea viaţă ră- 
singură şi nu doream 
să cer lui Dumnezeu .alt- 
ceva decât „să vină Ştefan 
cât de curând acasă”. Tre- 
buia să cer iertare de nccre- 
dința mea. 

Ingenunchiai un moment, 
— nu să mă rog, ci să mă 
gândesc : dacă ar fi îngăduit 
să coară lui Dumnezeu ase- 
menca lucruri un sutiei pu- 
țin credincios, cum îmi sim- 
țiscam şi cu mai înainte de a 
intra în biscrică; şi, dacă. 
[ăcând aceastu, ar putea să 
spere ascultarea... 

Inmuiată de căldură, o lu- 
mânare căzu sfârâind picu: 
de ceară aprinsă, în sfeşnic. 





Din strană, ca o umbră sa 
desprins o bătrână cu ochi de 
un albastru senin, urnezit de 
lacrimi și cu obraz ofilit de 


„suferinţe. A îndreptat lumâ- 


narea, a pus-o jos pe cimen- 


„tul rece ca să se întărească, 


a rupt din ceară cu unghiile 
să-i facă feștilă şi, încălzind 
capătul de jos lu flacăra aliei 
himânări, a  reaşezat-o, a- 
prinsă, în sfeşnic, închimân- 
du-se larg în fața icoanei 
Maicei Domnului. 

Am simţit, privind-o, că 
pot face, că trebue să fac și 
eu la fel. Odată cu luminiţa 
aprinsă de mine, mi se părea 
că o pace, plină de încredere 


__se coboară asupră-mi. Inge- 


nunchiai a doua oară, dar a- 
cum mă rugam, Fără cuvinte 
ceream la singurul 10c potri- 
vit, omeneşte, implinirea ce- 
lor mai intime dorinţi. Imi 
dădeam seama cât e de nece- 
sar și de frumos demersul ce 
pornisem. 

Dumnezeu era puternic şi 
bun, de o nețărmurită bună- 
tate și putere... Nu mă în- 
doiam că, pretutindeni și ori 
şi când, Ştefan va fi apărat 
și ocrotit, pentru mine, pen- 
tru ruga mea! 

leşind în stradă, aerul mai 
curat după ploaie, m'a des- 
morţit și am început să calc 
mai viciu. Mi-adusei aminte, 
chiar, cu o licărire de ironic, 
că rugându-mă ar fi trebuit 
-ă-mi aduc aminte și de ta- 
tă Mou... 

Dela biserică, mă dusei 
drept acasă. Am pus poșeta 
pe masă, am tras scaunul 
lângă pat. Mai aveam încă 
durerea accea surdă în iîni- 
ină, Şimţeam încă acea lipsă 
totală de activitate, însă mai 
gruvă ca înainte. Mi se părea 
că în piept am o greutate de 
iacrimi moarte, care nu voiau 
să coboare. 

Lumina se învăluia uneori 


„într'o ceaţă şi lacrimile se 


urcau spre ochi. Inima se 
zbătea cu putere și, iar, to- 
tul se liniștoa. In cele din 
urmă, plânsei mult... Mi-era 
dur de cicălelile, de dezordi- 
nea pe care o lăsa în casă, de 


- nazurile lui până se scula să 
“plece zilhic pe şantier şi chiar 


de felul cum făcea pe supă- 
ratul, numai să mă facă să-i 
cumpăr ţigări, sau dacă nu-i 
dădeam când vrea el, să mă- 
nânce... 

Mă certam singură şi-mi 


ziccam : Vezi că nu e bine 


singură ? Că nu ai cu cine 
scoate două vorbe ? Că nop- 
țile ţi se par lungi iar Dumi- 
nicile nesfârşite ? 

Când s'o întoarce n'am să-i 
mai zic nimic. Am să-l as- 
cult... 





rdată în Vatican Sculpturii și Piciurii, adică pie: 


prin supremația aco r lptu - 
trei : spre a face să se monumentalizeze iarăș pe silueta Urbei, fron- 


tonul și cupola celei mai grandioase Bazilizi. 


' Siatul guvernat din Vatican de Papi, este unul din csle ma: 


mici State din lume : deşi, după cum s'a spus, este totodată „unul 
" din Statele cele mai întinse”. 


Căci stăpânirea spirituală a acestor Suverani ocârmuește_ = EI 
multe secole, un popor de trei sute de milioane de suilzte, de a căror 
existenta pământească se ingrijesc numai. cu cuvântul pe toată în- 
ținderea lumii dv aici, întru ducerea lor cu bine până ia incepuitu 
celeilalte lumi. | 
"7 "Statul acesta durează dela prima: Dinastie de Episcopi ai Romei 
si r'a putut fi desființat, cu toată învrăjbirea luptelor purtaie în ds- 
cursul veacurilor, cu toți Regii şi Impărați, Puterea Statului Italian, 
in cuprinsul căruia ge află Statul-Capitală a Papalității, încetează în 
fața primei uwepie a scării dim fațr inticizii Siântului Petru, Cu o 
singură întrerupere de câteva deceuii, Capitala Catolicismului nu sa 
mai strămutat dela Romo, Si cu toi alât de sporadice excepții, a- 
proape toți Papii au fost ltalieni, În ielul acesta, Roma afismă, și! 
prin sacra persoană ponificală, caracterul „roman“ al Bise- 
ricii sale. 


Când Damte, în zorii unsi dimineţi de primăvară, ajunge dia 
Infern pe limanul de sub Municle Izpășirii, înirevede licărind pe 
mu:e o lumină albă, Vederile i se daprind cu ea și astfel deslușește 
tot ma bine că acea lumină aduce sp:e Munte o co:abie cu duhuri 
de morţi, pe zare o poartă în zbor peste întinsul măsii, un Înger alt. 
Duhurile din corabia lui, cântă, Se dau jos pe mailul acela, înveizii 
ca speranța reinvierii pascale și Ingerul pleacă iar pe mare, în ace 
lumină albă, ca o străiulgerare, Se întoarce să iu alie şi alia sufleie, 
adunate între timp la gurile unei ape de pe pământ. Această apă 
este Tibrul, Adică râul care trece prin Roma, pe sub petiul de piatră 
al Sfântului inger, - 

Dumnezeu s'a întruchipat Om si apoi sa întiliai ia Cer. Luz 
Și a lăsat semnele Tronului Său pa pă&mâni, între zidurile, tari ca şi 
credința în El, ale Catedralei Siântului Peiru. Legăiura dintre Dum- 
nezeu și oameni, se săvârzeşte în felul acesla, încă și azi, în văzul 
tuturor, atâta cât sunt în viață. Când mor, li se adună sufletele 
tot acolo, pe apele râului din fața acelei Catedrale, spre a se călă- 
tori peste mareg 


“IN VATICAN 


(Urmare din pag. l-a! 


Jată precizat și azife] locul excepțicnul pe care-l ocupă în r&n- 
duirile păuinânteşti, cetatea pe care a voit-o Dumnezeu păstrăioara 
a Sfântului Scaun, pentru. care. i-a învrednicit pe oameni apoi su 
înalțe un templu, prin ce este mai iscusit în sufletul și în taleniul 
lor de aruşti. | - 

"Cât esie de mare Bisilica Siântului Petru față da om, se vede 


numai ciurnzi când: omul, după ce a urcat toaie ireptele scării din 


față, se apiopie, din ce în ce mai mic, de colonadele intrării: abia 
dacă aiunge; cu toată-înălțimeea staturii sala, la-iumătatea pietrei 
de pe care se ridică, în proporţie ciciopică, acel strâlp. Cât este 
de mare templul față de făutura pământească a celor ce vin sc se 
închine lui Duranezeu într'insul, se vede, odată pe an, şi dinh'o imm- 
prziurare cu iotul solemnă: apariția Sanctității Sale, d> nevăzul, 
aproape cu ochiul liber de jos, din Piaţa Baslicei, în balconul din 
care binecuvintează de Paști poporul. 

Urmărind toiuş înălțarea templului în văzduli, ss capălă aliă 
măsură : aceea, umil de pământească, a zidirii iui, față de imensi- 
tatea în înălțime a cerului, pe care ze profilează și sub care se ia 
ia întrecere cu tomte bisericile lumii. Asifa] înţelegi rostul cupolei 
lui Michelangelo și, totodată, drama acesiui cieaioz, care-a vrui să 
rivalizeze şi aşa cu adevăraiele creații ale Dumnezeirii, pentru ca 
în felul acesta încumetarea lui de om și titan, să apară mai profund 
creştină: Cupola Sfântului Petru fiind creajia unui mutitor aiât de 
sus ajuns pe culmile încumetării, ne:zbutirea lui, cin păgână, devina 
z3uduitor de creștină, | 

Toate raledralale lumi și cu el2 aie Italiei, sau raaiizat da-a- 
lungul secolelor, până aproape de iimpul de acum, fără a se fi 
terminat definitiv. Numai Sfântul Pzi:u, cel mai monumental dintre 
toate templele, a fos! înălțat si împedobil, aproape aza cum se vedz, 
în răstimpul unui secol, Pentru această intăptuire, Biserica a izbultii 
să inlăture--din însăși deprinderile Renașterii, pz una din cele mai 


“înrădâcinate : aceea de a nu se desăvârși, dia ambiția de x-ea 


mare şi din blestemul de prea mult spirit critic, . k 
Piaţa din iața Templului, a fost realizată impresionani de uniiaz, 
de câteva.'geareruţii de artiști. În vreme ce Bramante. 'a chibzuit fațuda 


si Michelangelo și-a asumat răspunderea Cupolei, Bernini ini, mult în 
urmă după ei, a deztășurat, în imensa orbită a Pieței, gestul larg 
de îmbrățişare ai porticului de piatră, spre a găsi cel mai fericit 
pretext pentru monoliiul egiptean din centru, pe care văd pelerinii, 
din depărtare, Crucea cu lemn din lemnul Crucii. Intr'o parte și alta, 
două fântâni susţin în puritatea albastră a cerului, izbucnirea celor 
două coloane vii de apă, pentru ca aceiaşi pelerini să fie întăm- 
pinaţi de stropii înviorători ai cuzăţirii lor de păcate. Pe marginea 
celor trai bazine suprapuse ale iântânilor monumentale, se luminează 
zborul zaai aid al unui porumbel, înire stropii irizați de soarele dimi- 
neţii, Pe cerul cin fund se taie precis conturul statuilor de Apatoli, 
cu Mântuitorul la mijloc, de pe f:ontonul Basilicei; în timp ce o sută. 
mai multe, de sturtui, înşirate în semicerc pe culmea porticului, strâng 
în jurul Curţii lui Isus cea mai solemnă şi mulă destășurare de 
co:tegiu, 

Basilica este de fapt momâniul Sfântului Petru, asa 
după cum Basilica din Assisi este mormântul Sfântului Francisc. 
Mormântul esie în cripta de jos, iar Scaunul Siânai tronează deasupra 
ia ce! ma mare dintre Altare. 

Dacă la Assisi, cripta, îngropată în liniștea morții şi în umbra 
izolării ascsiice, constitua partea cea mai sacră a vechii catedrale, 
ici, în Siântul Petru, cripta mormântului rămâne aproape nevăzută 
şi, în schimb, toală revă:sarea de lumină şi de viață prin ferestrele 
imenselor navale, cântă imnul întcanpinării, 

1smplul-mauzoleu s'a inălţai în aceste forme biruitoare, din pa: 
*agina grădinilor vaticaae, într'o margină a Romei păgâne, sfințită 
cu sângele de maniiri ai primilo: C:aştini ce s'au incumetat să apară 
cu Crucea înainte, din ascunzișul Calacombelor. 

Ciopotele vestesc acum, sub cupola de cer a Romei, triumiala 
Ddiruiință a spiritului, 

Marea o:ză învălua, sub imensitatea cupolei lui Michelangelo. 
notele g:ave, aăuinci, solemne, aie intrării în Templu, 

“Corul Cupelei Sixtine intonează imnul. 

Nobilii din Garda Palatină il aduc în triumf, învesmântat in pur- 
pură imparială, cu iiara pe cap ai Cheile Sfântului în mână, pe 
Sanziitatea Sa, i 

Se deschid în fața cucerniciei umilului pelerin, porțile sfinte ale 
Sfântului Petru, spre a-și face drum, cu smerenie şi umilință tață 
Ge grandiozitatea Templului și de iasiul soleinnităţii, până la trep- 
tele Altarului ; și a se prosiermna acolo, copieşii, în cea mai sinceră 
și pălrunsă rugăciune, 


ALEXANDRU MARCU 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL: BUCUREȘTI, STE. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. Gle P. Î. T. Nr. 24464-938 


DE 


d A i a CR a ti E d a a a a ROI RN me e e