Bernard Cornwell — Hotul de spanzuratoare

BERNARD CORNWELL 


Hoţul de spânzurătoare 


Căpitanului Rider Sandman, proaspăt revenit din Războaiele 
Napoleoniene, i se cere să investigheze o crimă. Cum acuzatul se 
declară nevinovat, singura posibilitate a lui Sandman de a-l salva 
de la spânzurătoare este să găsească adevăratul ucigaş, urmând 
indicii care îl duc din lumea subterană a infractorilor londonezi 
până la cercul secret al unui club privat. O povestire polițistă 
scrisă într-un stil alert, în atmosfera Angliei din perioada 
Regenţei. 

Suntem în 1817 şi pe Old Bailey, una dintre cele mai 
aglomerate străzi ale Londrei, mulţimea s-a adunat pentru a-i 
vedea pe deţinuţii de la închisoarea Newgate căzând pradă 
ştreangului călăului. Curând trebuie să-i vină rândul lui Charles 
Corday, portretist din lumea fină, acuzat de crimă. O crimă pe 
care jură că nu a comis-o. 

Este oare nevinovat, asa cum susţine? Şi, dacă este, atunci 
cine a ucis-o pe contesa de Avebury? Rider Sandman, proaspăt 
numitul anchetator de pe lângă cabinetul ministrului Afacerilor 
Interne, are la dispoziţie numai şapte zile pentru a afla. 


1 


Sir Henry Forrest, bancher şi consilier municipal în Londra, 
era să se înece intrând în Curtea Presei, căci mirosul era oribil, 
mai oribil chiar decât duhoarea de canal din locul unde Fleet 
Ditch se scurgea în Tamisa. Era putoarea haznalelor iadului, o 
împuţiciune care îţi făcea ochii să lăcrimeze şi îţi tăia răsuflarea, 
care îl făcuse pe sir Henry să dea fără voia lui un pas înapoi, 
acoperindu-şi nasul cu batista şi ţinându-şi răsuflarea, de teamă 
să nu vomite. Ghidul lui zise: 

- lo nici nu mai bag de seamă mirosu', da' cred că, în felu' 
lui, e ucigător, ucigător e. Aveţi grijă la trepte aici, domnu’. 

Sir Henry îşi luă prudent batista de la gură, vorbind cu greu. 

- De ce i se spune Curtea Presei? N j 

- Pe vremuri aici îi presa pe deţinuţi, domnu’. li storcea. li 
acoperea cu pietre, ca să-i convingă să spună adevărul. Acum nu 
mai facem asta şi-i mai mare păcatu', că acum minte toţi de 
stinge, domnu’. Ghidul, unul dintre temnicerii închisorii, era un 
bărbat gras, cu pantaloni de piele până la genunchi, o haină plină 
de pete şi o bâtă scurtă şi solidă. Râse. 

- Aici nu e nici bărbat, nici femeie care să fie vinovați, dacă- 
i întrebaţi pe ei, domnu’! 

Sir Henry încercă să respire cât mai puţin, pentru a nu fi 
nevoit să inhaleze miasma otrăvitoare a murdăriilor, sudorii şi 
putreziciunii. 

- Canalizare există aici? întrebă el. 

- Foarte modernă. In Newgate avem şanţuri de canalizare 
adevărată. Da’ ăştia-i nişte animale împuţite, domnu’. 
Murdăreşte locu’ unde stă. 

Temnicerul închise şi zăvorî poarta cu grilaj pe care 
intraseră în curte. 

- Condamnaţii au Curtea Presei la dispoziţie în timpu’ zilei, 
mai puţin în zile de odihnă şi de sărbătoare, cum e azi. Rânji, 
lăsând să se vadă că face o glumă. Dacă o luaţi la stânga, îi 
găsiţi pe ceilalţi domni în Sala de Adunare. 

- Sala de Adunare? repetă sir Henry. 

- Unde se adună condamnaţii, domnu’, cât e ziuă afară, 
explică temnicerul, iar ferestrele din stânga, domnu', e de la 
boxele de sare. 

Sir Henry văzu la capătul curţii prelungi cincisprezece 
ferestre cu gratii, pe trei nivele. Celulele de dincolo de ele erau 


botezate boxele de sare. Nu avea idee de ce se numeau aşa, dar 
ştia că, la Newgate, cele cincisprezece boxe erau celulele 
condamnaților. Unul dintre cei osândiţi, o simplă pereche de ochi 
lucind dincolo de gratiile groase, îi susţinu privirea, iar sir Henry 
se întoarse în timp ce temnicerul deschidea uşa grea a Sălii de 
Adunare. 

Sluga dumneavoastră, sir Henry, spuse acesta ducându-şi 
mâna la frunte, iar sir Henry îi dădu un şiling drept mulţumire 
pentru că îl condusese pe culoarele ca de labirint ale închisorii. 

Fu întâmpinat de William Brown, directorul închisorii, un 
individ lugubru, cu chelie şi fălci masive. Un preot cu sutană, 
stihar şi o perucă veche stătea alături de el, zâmbind dulceag. 

- Vă rog să-mi îngăduiţi să vi-l prezint pe ordinarul nostru, 
spuse Brown, părintele doctor Horace Cotton. Sir Henry Forrest. 

Sir Henry îşi scoase pălăria. 

- La dispoziţia dumneavoastră, domnule doctor Cotton. 

- Sluga dumneavoastră, sir Henry, replică unsuros 
capelanul, după ce făcu o plecăciune adâncă. 

- Sir Henry se află aici în misiune oficială, dezvălui 
directorul. 

- Aha! făcu părintele Cotton, deschizând ochii mari şi 
arătând că pe sir Henry îl aştepta o trataţie rară. Şi este prima 
dumneavoastră vizită? 

- Prima, recunoscu sir Henry. 

- Este o experienţă prin care am câştigat numeroase suflete 
de partea lui Cristos, spuse Cotton. 

Zâmbi, apoi făcu o plecăciune servilă, în timp ce directorul îl 
prezenta pe sir Henry celorlalţi şase oaspeţi invitaţi la 
tradiționalul mic dejun de la Newgate. Ultimul dintre aceştia, 
Matthew Logan, nu mai avea nevoie să fie prezentat, căci el şi sir 
Henry erau amândoi consilieri municipali. lar consilierii erau 
guvernatorii oficiali ai închisorii Newgate. Logan îl luă de braţ şi îl 
conduse spre cămin, unde puteau vorbi neauziţi. 

- Eşti sigur că vrei să mergi până la capăt? îşi întrebă Logan 
grijuliu prietenul. Eşti palid ca moartea. 

Sir Henry era un bărbat prezentabil, înalt şi zvelt, cu spatele 
drept, cu un chip inteligent şi aferat. Era bancher şi bogat, un om 
care reuşise în viaţă. Părul, argintat prematur, căci abia trecuse 
cu câteva zile de împlinirea vârstei de cincizeci de ani, îi dădea 
un aspect distins, dar în clipa aceea părea bătrân, fragil, slăbit şi 
bolnav. 


- N-am fost niciodată în formă în zorii zilei, Logan, explică 
el. 

- Aşa e, zise Logan, dar asta nu e o experienţă la îndemâna 
oricui, chiar dacă trebuie să recunosc că, după aceea, micul 
dejun e foarte bun. In zilele cu execuţii, directorul serveşte rinichi 
picanţi. Ce mai face lady Forrest? 

- Florence face bine, mulţumesc pentru întrebare. 

- Şi fiica ta? A 

- Nu mă îndoiesc că Eleanor va supravieţui supărării. Incă n- 
a murit nimeni dintr-o inimă frântă, spuse sir Henry sec, 
întinzând mâinile spre focul care aştepta să fie aţâţat. Biata 
Eleanor. Dacă ar fl după mine, Logan, aş lăsa-o să se mărite, dar 
Florence nici nu vrea să audă. 

- De obicei, mamele ştiu mai bine în situaţii din astea, 
spuse Logan vesel. 

Murmurul conversaţiilor se stinse, iar oaspeţii se întoarseră 
către o uşă cu gratii, care se deschisese cu un scârţâit aspru. 
Intră un bărbat care ducea în mână o geantă de piele groasă. Era 
mătăhălos, cu faţa roşie şi purta jambiere maro, pantaloni negri 
şi o redingotă neagră, încheiată prea strâns peste pântecele 
protuberant. Işi scoase politicos pălăria cafenie şi tocită la 
vederea nobililor care îl aşteptau. 

- Acesta, îi şopti Logan lui sir Henry, este domnul James 
Botting, cunoscut sub numele mai familiar de Jemmy, 
petiţionarul. 

Sir Henry îşi spuse că oamenii nu trebuie judecaţi după cum 
arată, deşi era greu să nu antipatizezi o fiinţă atât de urâtă ca 
James Botting, a cărui faţă ca o halcă de carne crudă era 
desfigurată de negi şi cicatrice. Botting îşi aruncă geanta de piele 
pe o masă, o deschise şi scoase opt colaci de funie subţire şi 
albă. li aranja pe toţi pe masă, la rând. Apoi scoase patru saci de 
pânză albă de bumbac, fiecare de vreo treizeci de centimetri 
pătraţi, pe care îi puse lângă colacii de funie, iar la urmă dădu la 
iveală patru frânghii groase. Fiecare părea să aibă între trei şi 
patru metri lungime şi fiecare avea la un capăt un laţ şi la 
celălalt un ochi. James Botting întinse frânghiile pe masă şi făcu 
un pas înapoi. 

- Bună dimineaţa, domnilor, spuse el. 

- A, Botting, zise directorul, ca şi cum atunci iar fi remarcat 
prezenţa. Bună dimineaţa şi dumitale. 

- Şi ce dimineaţă frumoasă, domnule. Nu-i nici un nor pe 
cer. Doar cei patru clienţi pentru azi, domnule? 


- Doar cei patru, Botting. 

- Au atras o grămadă de spectatori, domnule, zău aşa, o 
mulţime frumuşică. 

- Bine, foarte bine, spuse directorul din vârful buzelor, apoi 
reveni la conversaţia cu unul dintre oaspeţi. 

Logan îşi întoarse privirile spre sir Henry. 

- O să urmărim evenimentele până la un punct, sir Henry, 
dar după aceea o să ne retragem să ne înfruptăm din rinichii 
condimentaţi. Auzi? întrebă el, ridicând o mână. 

Sir Henry auzi un zăngănit. Liniştea se lăsase din nou în 
încăpere şi el simţi un fior rece de spaimă. 

Intră un alt temnicer. Duse mâna la tâmplă în semn de salut 
faţă de director, apoi rămase lângă bucata groasă de lemn 
aşezată pe podea. Temnicerul avea in mână un ciocan greu. 
Apoi, în cadrul uşii îşi făcură apariţia şeriful şi adjunctul său, care 
îi mânau pe deţinuţi în Sala de Adunare. Erau trei bărbaţi şi o 
femeie, cea din urmă nu mai mult decât o fetişcană, cu un chip 
palid şi înspăimântat. 

- Brandy, domnilor? întrebă unul dintre slujitorii directorului, 
apărut lângă Matthew Logan şi sir Henry. 

- Mulţumesc, spuse Logan şi luă două pahare, apoi îi întinse 
unul lui sir Henry. Linişteşte stomacul, adăugă el. 

Brusc, clopotul închisorii începu să bată. Fata tresări la 
auzul sunetului, apoi temnicerul îi porunci să pună piciorul pe 
nicovala de lemn, pentru a i se scoate fiarele. Sir Henry sorbi din 
brandy, temându-se că acesta îi va veni înapoi pe gât. |şi simţea 
capul uşor, ireal. Temnicerul sparse cu ciocanul niturile primei 
cătuşe, iar sir Henry văzu că glezna fetei era toată o rană. 
Clopotul continuă să bată şi nu avea să se mai oprească până 
când cele patru trupuri nu aveau să fie date jos din ştreang. Sir 
Henry constată că îi tremurau mâinile. 

Logan se uita la fată, care se clătina pe picioare. 

- A furat şiragul de perle al stăpânei. Trebuie să-l fi vândut, 
fiindcă nu l-au mai găsit. Apoi, tipul înalt de lângă ea e hoţ de 
drumul mare. Ceilalţi doi au omorât un băcan din Southwark. 

Fata, mişcându-se stângaci, căci nu era obişnuită să umble 
fără fiare, se îndepărtă cu paşi târşiţi de nicovală. Botting îi strigă 
răstit: 

- Bea aia, dacă vrei. 

li indică paharul cu brandy aşezat pe masă, alături de 
frânghii. Fata vărsă o parte din cauza mâinilor tremurânde, dar 


dădu pe gât restul cu înghiţituri mari şi apoi scăpă paharul, care 
căzu cu zgomot pe dalele de piatră. 

- Braţele pe lângă corp, fato, îi porunci Botting. 

- N-am furat nimic! se văicări ea. 

- Taci, copilă, taci, îi spuse părintele Cotton, care venise 
lângă ea, punându-i mâna pe umăr. Domnul îţi e adăpost şi 
putere, copilă, în El trebuie să-ţi pui nădejdea. Te căieşti pentru 
grelele tale păcate, copilă? întrebă ordinarul. 

- N-am furat nimic! 

Sir Henry se forţă să inspire cât mai adânc. 

- Ai scăpat de împrumuturile alea braziliene? îl întrebă el pe 
Logan. eu le-am plasat mai departe lui Drummonds, zise Logan, 
şi îţi rămân foarte îndatorat, Henry, foarte îndatorat. 

- Lui Eleanor trebuie să-i mulţumeşti. A văzut un articol într- 
un ziar de la Paris şi a tras concluziile potrivite. Fată deşteaptă, 
fiica mea. 

- Păcat de logodnă, comentă Logan. 

O urmărea cu privirea pe fata condamnată, care ţipă când 
Botting îi legă coatele la spate cu o bucată de frânghie, de care 
trase atât de tare, că o făcu să icnească. 

- Mâinile în faţă, fato! se răsti Botting şi, după ce ea ridică 
greoi mâinile, îi legă încheieturile peste burtă. 

Hoţul puse un ban pe masă, lângă paharul cu brandy. 

- Bravo, băiatule, zise călăul încet. 

Moneda avea să-i asigure hoţului o moarte rapidă, pe cât de 
rapidă o putea face Botting. 

- Eleanor e foarte nefericită, spuse sir Henry, acum cu 
spatele către deţinuţi. Imi dau seama. 

- Sandman era un tânăr foarte cumsecade, zise Logan. 

- Este un tânăr foarte cumsecade, aprobă sir Henry, 
încercând să ignore suspinele reţinute ale fetei. Dar, în 
momentul ăsta, fără nici o perspectivă. lar Eleanor nu poate intra 
prin căsătorie într-o familie dezonorată. 

- Aşa e, nu poate, aprobă Logan. Sir Henry clătină din cap. 

- Şi nu e vina lui Rider Sandman, dar acum e sărac lipit. 
Lipit. 

Logan se încruntă. 

- Dar nu lucrează cu jumătate de leafă? 

- Şi-a cedat locul şi le-a lăsat banii mamei şi surorii lui, 
spuse sir Henry, clătinând din cap. 

- Dar sunt sigur că Eleanor nu a rămas fără peţitori. 


Nici pomeneală, spuse sir Henry posomorât. Fac coadă la 
uşa noastră, dar Eleanor le tot găseşte nod în papură. 

- lar la asta se pricepe, comentă Logan încet, dar fără 
maliţie, căci ţinea la fiica prietenului său, chiar dacă o considera 
cam răzgâiată. Dar fără îndoială că se va mărita curând. 

- Fără îndoială. 

Sir Henry era de acord, nu numai pentru că fiica sa era 
atrăgătoare, ci şi pentru că se ştia că tatăl ei avea să îi asigure 
viitorului soţ un venit generos, motiv pentru care era tentat 
uneori să îi îngăduie să se mărite cu Rider Sandman, dar mama 
lui Eleanor nici nu voia să audă. Florence dorea ca fiica ei să aibă 
un titlu, iar Rider Sandman nu avea nici unul, iar acum nici avere 
nu mai avea. Gândurile lui sir Henry despre viitorul fiicei sale fură 
întrerupte de un țipăt al fetei condamnate la moarte. Se întoarse 
şi văzu că James Botting îi trecuse una din frânghiile grele cu lat 
peste umeri, iar ea se chircise la atingerea ei. 

Părintele Cotton deschise cartea de rugăciuni. Deţinuţii 
fuseseră acum toţi legaţi. 

Şeriful şi adjunctul său, amândoi cu robe şi purtând 
însemnele funcţiei, cu toiege cu vârful argintat, se apropiaseră 
de director, care se înclină, prezentându-i şerifului o foaie de 
hârtie. 

- „Căci Eu sunt învierea şi viaţa” - intona părintele Cotton - 
„iar cel ce crede în Mine, chiar de va muri, continua-va să 
trăiască.” 

Şeriful înclină din cap şi vâri foaia de hârtie într-un buzunar 
al robei tivite cu blană. Până acum, deţinuţii se aflaseră în grija 
directorului de la Newgate, dar, de acum înainte, ei aparţineau 
şerifului oraşului Londra. Şeriful extrase un ceas cu lănţug dintr- 
un buzunăraş şi îl deschise cu un pocnet. 

- E timpul să mergem, cred. 

Porni în fruntea procesiunii care părăsea Sala de Adunare. 
Părintele Cotton ţinea o mână pe gâtul fetei, conducând-o, în 
timp ce citea cu glas tare din slujba de îngropăciune. Deţinuţii 
din celulele care dădeau spre Curtea Presei îi însoțeau cu 
proteste sau urări de rămas-bun. In fruntea convoiului, şeriful 
cobori câteva trepte de piatră, intrând în tunelul întunecos care 
se întindea pe sub corpul principal al închisorii. 

- N-am furat nimic! ţipă pe neaşteptate fata. 

- Taci, fetiţo, mârâi directorul. 

Toţi erau neliniştiţi. Voiau ca deţinuţii să coopereze, iar fata 
era aproape isterică. 


- „Doamne, arată-mi sfârşitul”, se rugă ordinarul. 

- Vă rog! se milogi fata. Nu, nu! Vă rog! 

Un temnicer se trase mai aproape de ea, să o prindă dacă 
se prăbuşeşte, dar ea continuă să meargă clătinându-se. 

Urmărindu-i pe prizonieri cum urcau treptele de la capătul 
tunelului, sir Henry regretă că venise. 

In capul scărilor era ghereta portarului, o hrubă întunecată 
care dădea în strada Old Bailey. Poarta Datornicilor, care se 
deschidea spre stradă, stătea dată de perete, dar prin ea nu intra 
nici un strop de lumină, căci chiar în dreptul ei, afară, fusese 
ridicat eşafodul. 

Vuietul mulţimii se auzea acum puternic şi clopotul 
închisorii suna înăbuşit, dar cel al bisericii Sfântul Mormânt, de la 
celălalt capăt al străzii Newgate, bătea şi el, anunțând morţile 
iminente. 

- Domnilor, spuse şeriful întorcându-se spre oaspeţii invitaţi 
la micul dejun, dacă urcați treptele eşafodului, veţi găsi scaune 
aşezate de-a dreapta şi de-a stânga. 

Drept în faţa lui, sir Henry văzu golul întunecos de 
dedesubtul eşafodului sprijinit cu bârne de lemn nefasonat. 
Scândurile din faţa şi de pe laturile podiumului erau acoperite cu 
pânză neagră, ceea ce însemna că lumina nu pătrundea decât 
prin crăpăturile dintre blănile care formau podiumul de sus al 
eşafodului. Câteva trepte de lemn duceau către un pavilion 
acoperit, aşezat în spate. Acoperişul era construit pentru ca 
oaspeţii de seamă să rămână uscați pe vreme ploioasă, dar 
astăzi soarele strălucea destul ca să îl oblige pe sir Henry să 
clipească, ieşind către pavilion. 

Sosirea invitaţilor fu întâmpinată cu urale puternice. Nu-i 
păsa nimănui cine erau, dar apariţia lor anunţa venirea 
prizonierilor. Old Bailey era plină-ochi. La toate ferestrele care 
dădeau spre stradă stăteau ciorchini de oameni, iar unii se 
urcaseră chiar şi pe acoperişuri. 

- Zece şilingi pentru o fereastră închiriată, explică Logan, 
arătând cu mâna spre o tavernă de peste drum de eşafod. La 
Magpie and Stump sunt ferestrele cele mai scumpe, pentru că se 
vede direct în golul în care cad. Dar, desigur, locurile noastre 
sunt cele mai bune, adăugă el râzând. 

Sir Henry ar fi vrut să stea în fundul pavilionului, dar Logan 
ocupase deja unul dintre locurile din faţă, iar el îl urmă automat. 
Era copleşit. Atâta lume! Pretutindeni, chipuri care priveau în 
sus, la podiumul drapat în negru. Eşafodul era drept în faţa 


pavilionului acoperit, lung de zece metri şi lat de cinci, dominat 
de o bârnă groasă, care se întindea de la acoperişul pavilionului 
până la capătul podiumului. Pe partea de dedesubt a bârnei 
fuseseră înşurubate cârlige de măcelărie şi o scară stătea 
proptită de ea. 

- Pe fată au venit să o vadă, spuse Logan. 

Era evident că spectacolul îi face plăcere. Cât de puţin ne 
cunoaştem prietenii, medita sir Henry, apoi regretă că nu era 
acolo şi Rider Sandman. Rider îi plăcuse întotdeauna. Fusese 
soldat şi avea o bănuială că nu ar fi încuviinţat glumele pe 
seama morţii. 

- Ar trebui să-i îngădui să se însoare cu ea, spuse. 

- Ce? zise Logan, silit să ridice glasul, căci gloata striga să 
fie aduşi condamnaţii. 

- Nimic, răspunse sir Henry. 

Apoi mulţimea o zări pe fată, care urca treptele în urma 
unui temnicer. Mugetul gloatei se auzi imens, zdrobitor, apoi 
lumea făcu un pas înainte. Cu mintea înceţoşată, sir Henry 
observă brusc cele patru coşciuge deschise aşezate la marginea 
eşafodului. Fata stătea cu gura căscată şi lacrimile i se scurgeau 
pe obraji în vreme ce Botting o conducea spre trapa din centrul 
podiumului. Acesta scârţâi sub greutatea lor. Botting scoase un 
sac de pânză din buzunar şi i-l trase fetei peste cap. Ea ţipă, 
încercând să îi întoarcă spatele, dar părintele Cotton îi puse o 
mână pe braţ şi călăul apucă frânghia pe care i-o aşezase pe 
umeri şi se sui pe scară. Atârnă micul ochi într-unul din cârlige şi 
cobori. li trase laţul în jurul gâtului, strânse nodul sub urechea 
stângă şi smuci uşor, parcă vrând să se convingă că frânghia o 
să reziste la greutate. Fata ţipă. 

Sir Henry închise ochii. 

- „Şi învaţă-ne să ne numărăm zilele - intona cântat 
ordinarul - pentru ca inimile noastre să se umple de 
înţelepciune.” 

- Amin, răspunse sir Henry cu fervoare, prea multă 
fervoare. 

Cei patru condamnaţi erau acum aliniaţi în dreptul trapei, 
cu sacii de pânză pe cap şi cu laţurile în jurul gâtului. 

- Mărturisiţi-vă de păcate! îi îndemnă părintele Cotton. 

- N-am făcut nimic rău! urlă fata. 

- Acum, Botting! 

Şeriful dorea ca totul să se termine cât mai repede, iar 
Botting trecu grăbit pe lângă ei, coborând treptele din spatele 


pavilionului. În lumina soarelui nu mai erau decât cei patru 
condamnaţi şi ordinarul. Fata se clătina şi, pe sub pânza subţire 
care îi acoperea faţa, sir Henry îi vedea gura deschizându-se şi 
închizându-se. 

Dedesubtul podiumului, călăul smuci de funia care trăgea 
grinda pe care se sprijinea trapa. Grinda se clinti, dar nu alunecă 
de tot. Fără să îşi dea seama că îşi ţine răsuflarea, sir Henry văzu 
trapa mişcându-se. Mulțimea scoase un țipăt colectiv, care se 
stinse când constată că trupurile nu căzuseră, pe urmă Botting 
smuci cu putere de funie şi trapa se prăbuşi, lăsând să cadă cele 
patru trupuri. Distanţa nu era mai mare de doi metri şi nici unul 
nu muri. 

- Când foloseau căruţa, la Tyburn, se termina mai repede, 
spuse Logan, aplecându-se înainte. Dar aşa dansează mai mult. 

Sir Henry nu avea nevoie să întrebe despre ce vorbea. Cei 
patru săltau şi se zbuciumau în ţopăiala ucigaşă provocată de 
zbaterea sugrumată, sufocată a celor fără speranţă. Nu văzu 
nimic din toate acestea, fiindcă avea ochii închişi. Gloata 
răguşise zbierând, la văzul lui Botting, care urcase scara şi se 
agăţase de umerii hoţului, grăbindu-i moartea. 

- Primul sa dus, zise Logan, şi mi sa făcut o foame de mor, 
pe Dumnezeul meu! 

Trei dintre cei patru continuau să ţopăie, dar din ce în ce 
mai fără vlagă. Hoţul mort se legăna cu capul căzut într-o parte, 
în timp ce Botting trăgea de gleznele fetei. Dintr-odată, sir Henry 
simţi că nu mai suportă spectacolul şi porni împiedicat în jos pe 
scări, către adăpostul rece şi întunecat al căsuţei de piatră a 
portarului, unde vomită. 


2 


Rider Sandman se trezi târziu în acea dimineaţă de luni, 
pentru că fusese plătit cu şapte guinee să joace în echipa lui sir 
John Hart, împotriva celor din Sussex - învingătorii urmau să 
împartă o primă de o sută de guinee - şi înscrisese şaizeci şi trei 
de puncte în prima repriză şi treizeci şi două în a doua, dar 
echipa lui sir John tot pierduse. Asta se întâmplase sâmbătă şi 
Rider, urmărindu-i pe ceilalţi jucători aflaţi la bătaie, pricepuse că 
meciul era vândut. Agenţii de pariuri aveau să fie jumuliţi, pentru 
că echipa lui sir John ar fi trebuit să câştige fără prea mult efort, 


nu în ultimul rând pentru că în ea juca faimosul Rider Sandman, 
dar probabil că cineva pariase o sumă mare pe unsprezecele din 
Sussex. Se zvonea că sir John însuşi pariase împotriva propriei 
echipe. 

Astfel, Rider Sandman, fost căpitan în Regimentul 52 de 
Infanterie al Majestății Sale, se întorsese pe jos la Londra. Pe jos, 
pentru că refuzase să împartă o trăsură cu oameni care 
acceptaseră mită pentru a pierde un meci. îi plăcea cricketul şi 
era un jucător bun, dar detesta corupţia şi avea un temperament 
aprig. Se certase violent cu colegii trădători şi, dacă ei dormiseră 
în noaptea aceea în confortul casei lui sir John şi călătoriseră 
confortabil înapoi spre Londra a doua zi de dimineaţă, el nu 
făcuse nici una, nici alta. Era prea mândru. 

Mândru şi sărac. Nu-şi permitea să meargă cu poştalionul 
pentru că, furios, îi azvârlise în faţă lui sir John onorariul primit 
pentru meci. De aceea pornise pe jos spre casă şi petrecuse 
noaptea de sâmbătă într-o căpiţă de fân, apoi mersese toată 
duminica, până rămăsese aproape fără talpă la gheata dreaptă. 
Ajuns în mansarda închiriată din Drury Lane foarte târziu în 
noaptea aceea, se dezbrăcă la piele, se prăbuşi în patul îngust şi 
adormi. Dormi, pur şi simplu. Când se deschise trapa pe Old 
Bailey, Sandman încă visa, cu urechile răsunându-i de tropotul 
copitelor, de bubuitul muschetelor şi al tunurilor. Visul avea să se 
sfârşească odată cu străpungerea liniei subţiri de uniforme roşii 
de către cavalerie, dar iată că tropotul copitelor se preschimbă în 
paşi grăbiţi pe scară şi bătăi scurte în uşă. Deschise ochii şi apoi, 
înainte de a apuca să răspundă, se trezi cu Sally Hood în 
încăpere. Sally râse. 

- la te uită, v-am sculat din somn. Vai, ce rău îmi pare! 

- Nu-i nimic, domnişoară Hood. Cât e ceasul? 

- La St Giles tocmai a bătut de opt jumate, îi răspunse ea. 

- Doamne! şi Sandman se ridică în şezut, apoi îşi aminti că 
era dezbrăcat. Pe uşă e atârnat un halat, domnişoară Hood, fii 
atât de drăguță.. 

Sally găsi halatul. 

- Vedeţi, am întârziat, îi explică ea, şi frate-meu a şters-o şi 
am de lucru şi trebuie să mă închei la rochie, vedeţi 
dumneavoastră? 

Se întoarse cu spatele, expunând o bucată de spinare 
goală. 


- AŞ fi rugat-o pe doamna Gunn să mă-ncheie, continuă 
Sally, dar azi e execuţie şi s-a dus să se uite. Gata, acum puteţi 
să vă ridicaţi, am închis ochii. 

Sandman se dădu jos din pat cu grijă, căci în mansardă nu 
era decât o porţiune foarte mică unde putea sta în picioare fără 
să dea cu capul de grinzi. Era un bărbat înalt, cu părul de un 
auriu palid, ochi albaştri şi o faţă prelungă şi osoasă. Nu era 
frumos în sens convenţional - chipul îi era prea aspru - dar 
expresia lui dovedea o forţă şi o bunătate care îl făceau uşor de 
remarcat. Se îmbrăcă în halat. 

- O slujbă bună, sper? o întrebă el pe Sally. 

- Nu-i ce-am vrut, zise Sally, că nu e pe scenă. Se declara 
actriţă, dar Sandman nu avea dovezi că scena ar fi acceptat-o pe 
Sally, aflată undeva, la marginea noţiunii de respectabilitate. Da' 
munca nu e rea şi e respectabilă. 

- Sunt sigur că aşa e, spuse Sandman. 

Se întrebă de ce ea părea să simtă nevoia de a lua apărarea 
unei slujbe respectabile; iar Sally se întrebă cum se făcea că 
Sandman, care era evident un gentleman, avea o cameră 
închiriată în mansarda tavernei Wheatsheaf din Drury Lane. Nu-i 
mergea prea bine, asta era sigur, dar Wheatsheaf era cunoscută 
ca un loc dubios, adăpost pentru toate felurile de hoţi, de la cei 
de buzunare la spărgători şi hoţi de magazine, în timp ce lui 
Sally, căpitanul Rider Sandman îi părea a fi cum nu se poate mai 
cinstit. Dar era un om drăguţ, îşi spuse ea. O trata ca pe o 
doamnă şi, chiar dacă îi vorbise numai de vreo două ori, simţise 
la el bunătatea. 

- Şi dumneavoastră, domnule căpitan? îl întrebă ea. Aveţi o 
slujbă? 

- Acum îmi caut de lucru, domnişoară Hood. 

Era adevărat, însă nu găsea nimic. Era prea vârstnic ca să 
fie ucenic în vreun birou, nu avea pregătire să lucreze cu legile 
sau cu banii şi nici inimă să supravegheze sclavii în insulele cu 
plantaţii de zahăr. 

- Am auzit că aţi fost mare jucător de cricket, spuse Sally. 
Se pot face bani din asta, nu? 

- Nu atât cât mi-ar trebui, spuse Sandman. Şi am o mică 
problemă aici. Lipsesc câţiva moşi. 

- Asta fi'ncă n-apuc să-i cos niciodată, explică Sally. Prindeţi 
şi dumneavoastră cât puteţi. Şi prin restul de găuri treceţi asta, 
spuse ea, fluturând o batistă de mătase zdrenţuită peste umăr. 
Şi apropo, dacă vreţi să coborâţi la micul dejun, faceţi bine şi vă 


grăbiţi, că după ora nouă nu mai căpătaţi nici un dumicat. 
Cârciuma-i mereu aglomerată când e câte-o execuţie la 
Newgate. Deschide pofta de mâncare. Acolo s-a dus şi frate-meu. 
Se duce întotdeauna pe Old Bailey când saltă pe câte cineva în 
ştreang. Fratele lui Sally era un tânăr misterios, cu un program 
de lucru neobişnuit. El şi Sally luaseră cu chirie două camere 
mari, la primul etaj al tavernei. Le place să-l vadă pe-acolo. Mai 
mereu îl cunoaşte pe vreunul din ăia de-i atârnă. 

- li atârnă? N 

- li spânzură, domnu’ căpitan. li atârnă, îi saltă-n ştreang 
sau îi gâtuie. Dansează menuetu’ de la Newgate, joacă pe scena 
lui Jemmy Botting. O să trebuie să-nvăţaţi limba şuţilor, dacă 
locuiţi aici, domnu’ căpitan. 

- Văd bine că va trebui, spuse Sandman. 

Tocmai începuse să treacă batista prin găurile de pe spatele 
rochiei, când Dodds, băiatul la toate al tavernei, îşi făcu loc pe 
uşa întredeschisă şi rânji. 

- Dacă nu-nchizi cleampa, o să-nghiţi o muscă, îi spuse 
Sally. Mă-ncheie doar la rochie. 

Dodds ignoră tirada, întinzându-i lui Sandman o hârtie cu 
pecete. 

- O scrisoare pentru matale, dom’ căpitan. 

- Eşti foarte amabil, zise Sandman, aplecându-se deasupra 
hainelor şi căutând un penny să i-l dea bacşiş băiatului. 

Sally îi dădu mâna la o parte şi înşfacă scrisoarea de la 
Dodds. Apoi îl împinse afară din cameră şi trânti uşa. 

Sandman termină de trecut batista de mătase prin babele 
cu moşi lipsă, apoi făcu un pas în spate. 

- Arătaţi fermecător, domnişoară Hood. 

Rochia verde-pal avea un imprimeu cu flori de cicoare, iar 
culorile se potriveau cu pielea lui Sally, de culoarea mierii, şi cu 
părul ei ondulat, la fel de auriu ca al lui Sandman. Era o fată 
drăgălaşă, cu ochi albaştri, limpezi, şi un zâmbet contagios. 

- Aşa credeţi? Mulţumesc. Inchideţi ochii, rotiţi-vă de trei ori 
şi rostiţi cu glas tare numele iubitei înainte să deschideţi 
scrisoarea. 

Sandman surâse. 

- Şi ce rezolv cu asta? 

- O să vă aducă veşti bune, domnu' căpitan. 

li zâmbi şi dispăru. Sandman se uită la scrisoare, apoi se 
opri gânditor. Se simţea caraghios, dar se învârti de trei ori şi 
rosti cu voce tare numele iubitei: 


- Eleanor Forrest. 

După care deschise ochii, rupse pecetea de ceară roşie şi 
despături hârtia. Citi epistola, încercând să decidă dacă aducea 
într-adevăr veşti bune. 

Vicontele Sidmouth transmitea complimente căpitanului 
Sandman şi solicita privilegiul unei vizite din partea dlui căpitan, 
cât mai curând cu putinţă, la biroul său. 

Primul gând al lui Sandman fu că scrisoarea aducea veşti 
rele, că tatăl său trebuie să îl fi înşelat pe vicontele Sidmouth şi 
că înălţimea sa îi scria pentru a revendica ultimele rămăşiţe 
jalnice ale averii familiei Sandman. Dar tatăl său, atât cât îşi 
amintea Rider, nu îl cunoscuse pe lordul Sidmouth, căci, dacă l-ar 
fi cunoscut, s-ar fi lăudat cu siguranţă, fiindcă îi plăcea tovărăşia 
oamenilor de vază. Şi puţini erau mai de vază decât principalul 
secretar de stat al Majestății Sale din Ministerul Afacerilor 
Interne. 

Care va să zică, de ce dorea ministrul de Interne să îl vadă 
pe Rider Sandman? 

Nu exista decât o modalitate de a afla. 

Vicontele Sidmouth era un bărbat subţire. Cu buze subţiri şi 
păr cu firul subţire, avea un nas subţire şi o faţă subţire, care se 
îngusta până la o bărbie subţire ca de nevăstuică, iar vocea 
subţire îi era clară, seacă şi neprietenoasă. Íl făcuse pe Sandman 
să aştepte două ore. Acum, ministrul se încruntă la musafir pe 
deasupra biroului. Un ceas cu pendulă ticăia într-un colţ al 
încăperii. 

- Aţi fost recomandat de sir John Colborne. Aţi servit în 
batalionul lui sir John la Waterloo, nu-i aşa? 

- Aşa e, milord. 

Sidmouth mormăi, parcă a dezaprobare faţă de cei care 
fuseseră la Waterloo, ceea ce putea fi foarte bine adevărat, 
reflectă Sandman, căci războaiele împotriva lui Napoleon se 
încheiaseră deja de doi ani şi britanicii păreau şi acum împărţiţi 
între cei care luptaseră cu francezii şi cei care rămăseseră acasă. 
Bănuia că cei din urmă erau invidioşi şi preferau să lase să se 
înţeleagă, cu vai, cât de multă delicateţe, că renunţaseră la 
ocazia de a-şi face de cap în străinătate pentru că cineva trebuia 
să asigure prosperitatea ţării. 

- Sir John îmi spune că îţi cauţi o slujbă? îl întrebă ministrul. 

- Sunt nevoit, milord. 

- Nu aveţi nici un venit? întrebă Sebastian Witherspoon, 
secretarul particular al secretarului de stat, un tânăr cu obraji 


dolofani şi ochi vioi, aşezat pe un scaun, alături de masa de lucru 
a stăpânului. 

- Am ceva, răspunse Sandman. 

Dar decise că era probabil mai bine să nu spună că micul 
venit provenea din cricket. Vicontele Sidmouth nu părea genul 
de om care să aprecieze aşa ceva. 

- Nu suficient, îşi amendă Sandman răspunsul, şi o mare 
parte din ce câştig acoperă datoriile tatei. 

Witherspoon se încruntă. 

- După lege, Sandman, nu suntem răspunzători pentru 
datoriile părinţilor. 

- Sunt răspunzător pentru bunul nume al familiei, replică 
Sandman. Tatăl său, ameninţat cu închisoarea sau cu exilul în 
urma datoriilor uriaşe, îşi luase viaţa, dezonorându-şi numele şi 
lăsându-şi soţia şi familia ruinate. 

Ministrul de Interne îl măsură lung şi acru. 

- Am nevoie de un om pentru o treabă, spuse el, dar trebuie 
să te previn că slujba e temporară. 

Arătă către un coş de nuiele înalt până la brâu, aşezat pe 
podeaua acoperită cu covoare şi plin-ochi cu hârtii. Unele erau 
rulate, altele împăturite şi sigilate cu ceară, iar câteva îşi dădeau 
aere de documente juridice, fiind legate cu fâşii de panglică 
roşie. 

- Acestea, domnule căpitan, sunt petiţii. Orice condamnat 
poate trimite o petiție regelui cerând clemenţă sau chiar iertare 
absolută. Toate petiţiile ajung în biroul acesta şi, dacă fapta nu 
este din cale afară de gravă şi dacă persoane de calitate sunt 
dispuse să depună mărturie în favoarea celui condamnat, atunci 
putem arăta clemenţă. Putem comuta o sentinţă de condamnare 
la moarte în, să zicem, una de deportare. 

- Dumneavoastră, milord? întrebă Sandman, izbit de 
folosirea pluralului. 

- Petiţiile sunt adresate regelui, îi explică ministrul 
aruncându-i o petiție, dar responsabilitatea de a decide asupra 
răspunsului revine acestui serviciu, iar deciziile mele sunt apoi 
ratificate de Consiliul de Coroană. Când şi când, câte o petiție ne 
convinge să cercetăm mai atent faptele. In aceste foarte rare 
ocazii, domnule căpitan, numim un anchetator. 

Făcu o pauză. 

- Un om condamnat la moarte, continuă el, a fost deja 
judecat şi găsit vinovat de către o instanţă de judecată. Politica 
noastră nu este de a submina autoritatea judiciară, dar, foarte 


rar, facem investigaţii. Petiţia aceea reprezintă un astfel de caz 
rar. 

Sandman desfăşură hârtia. „Domnu îmi e martor - citi el - 
căi băiat bun şi nu putea so omoare pe lady Avebury că el nu poa 
să omoare nicio muscă.” Şi petiția continua în acelaşi fel. 

- Chestiunea, explică lordul Sidmouth, îl priveşte pe Charles 
Corday. Petiţia, după cum vezi, este de la mama lui Corday, care 
iscăleşte Cruttwell, dar băiatul pare să-şi fi luat un nume 
franțuzesc. Dumnezeu ştie de ce. A fost condamnat pentru 
uciderea contesei de Avebury. Nenorocitul a violat-o şi a 
înjunghiat-o pe contesă, drept care merită cu vârf şi îndesat 
ştreangul. Îl aşteaptă spânzurătoarea... 

- Când? 

Se întoarse către Witherspoon. 

- De azi într-o săptămână, milord. 

Atunci ce rost mai are să cercetaţi faptele? întrebă 
Sandman. 

- Pentru că petiţionara, Maisie Cruttwell, este croitoreasă a 
Majestății Sale, regina Charlotte, iar Majestatea Sa a fost atât de 
bună să-şi manifeste interesul. Din glasul lordului Sidmouth 
reieşea limpede că ar fi sugrumat-o bucuros pe soţia regelui 
George al Ill-lea pentru că se arătase atât de interesată. Este 
datoria mea de supus loial să o asigur pe Majestatea Sa că 
vinovăția ticălosului este mai presus de orice îndoială. De aceea, 
i-am scris pentru a o informa că numesc un anchetator care va 
examina faptele, aducându-ne astfel dovada că se face, într- 
adevăr, dreptate - şi Sidmouth întinse un deget osos spre 
Sandman. Vreau să ştiu dacă eşti dispus să fii dumneata acela, 
domnule căpitan. 

Sandman şovăi. Se îndoia că are calităţile necesare pentru 
a investiga asemenea crime. Lordul Sidmouth luă şovăiala drept 
reţinere. 

- Slujba nu va fi prea obositoare, domnule căpitan, spuse el 
iritat. Ticălosul e vădit vinovat, iar noi nu încercăm decât să 
satisfacem curiozitatea feminină a reginei. Simbria pe o lună 
pentru muncă de o zi. 

Lui Sandman avea să-i prindă bine simbria pe o lună. 

- Bineînţeles că primesc, milord, spuse el. Va fi o onoare 
pentru mine. 

Witherspoon se ridică în picioare, semn că audiența luase 
sfârşit, iar ministrul înclină din cap, concediindu-l. 


- Witherspoon îţi va elibera o scrisoare de împuternicire, 
spuse el, şi aştept să îmi prezinţi raportul dumitale. Bună ziua, 
domnule. 

Sandman îl urmă pe secretar în anticameră, unde, la o 
masă, stătea un conţopist care scria. 

- Va dura puţin până vă pecetluim împuternicirea, aşa că vă 
rog să luaţi loc, spuse Witherspoon. 

Sandman mai citi o dată petiția, care însă nu aducea nici un 
argument care să contrazică faptele. Maisie Cruttwell afirma că 
fiul ei era nevinovat, dar nu putea dovedi nicicum această 
afirmaţie. 

- Scrisoarea asta, spuse Witherspoon, care acum încălzea 
un baton de ceară la flacăra unei lumânări, confirmă că faceţi 
cercetări în numele Ministerului Afacerilor Interne şi cere tuturor 
să vă asigure cooperarea. Ţineţi însă minte, domnule căpitan, că 
nu avem nici un drept legal să impunem nimic - şi picură ceară 
pe scrisoare, apoi apăsă atent sigiliul de autentificare pe picătura 
stacojie -, de aceea nu putem decât să cerem. Presupun că 
cercetările dumneavoastră nu vor fi prea amănunțite. Vinovâăţia 
individului este mai presus de orice îndoială. Il găsiţi pe Corday la 
Newgate şi, dacă sunteţi suficient de categoric, nu mă îndoiesc 
că îşi va recunoaşte crima sângeroasă, iar sarcina 
dumneavoastră va fi îndeplinită. Ceea ce nu dorim însă, domnule 
căpitan, este să complicăm lucrurile. Aduceţi-ne un raport scurt, 
care să îl ajute pe stăpânul meu să o liniştească pe regină şi, 
după aceea, vom putea uita întreaga nefericită afacere. 

- Şi dacă este nevinovat? întrebă Sandman. Witherspoon 
păru oripilat de idee. 

- Cum s-ar putea aşa ceva? A fost deja găsit vinovat! 

- Desigur, aprobă Sandman, luând scrisoarea din mâna lui 
Witherspoon. Inălţimea sa a pomenit de o simbrie, domnule 
Witherspoon - detesta să aducă vorba despre bani, era nedemn 
de un gentleman. Mă întrebam dacă mi-aţi putea da un avans? O 
să am cheltuieli inevitabile... 

Vocea i se stinse căci pentru nimic in lume nu îşi putea 
închipui care aveau să fie acelea. Witherspoon şi conţopistul se 
uitau la el parcă era căzut din lună. 

- Avans? repetă Witherspoon. Sandman ştia că roşise. 

- Vreţi ca totul să se limpezească repede, spuse el, şi... 
vocea i se stinse iar. 


- Prendergast, îi spuse Witherspoon conţopistului, rogu-te, 
mergi până la dl Hodge şi cere-i să ne dea avans cincisprezece 
guinee - făcu o pauză, uitându-se la Sandman - în bani peşin. 

Se găsiră şi banii, iar Sandman părăsi clădirea Ministerului 
de Interne. Lua-o-ar naiba de sărăcie, îşi spuse el, dar trebuia să 
îşi achite chiria la Wheatsheaf şi trecuseră trei zile de când nu 
mai mâncase cum trebuie. 

Acum îşi putea permite o masă bună. O masă, nişte vin şi o 
dupăamiază la cricket. Era o perspectivă ademenitoare, dar 
Sandman nu era omul care să uite de datorie. Trebuia să sară 
peste masă şi să amâne cricketul. 

Căci avea întâlnire cu un criminal. 

Pe Old Bailey se demonta eşafodul. Circulaţia era din nou 
îngăduită pe stradă, iar el fu nevoit să se strecoare printre 
căruţe, căleşti şi cărucioare pentru a ajunge la poarta închisorii, 
unde găsi un portar în uniformă. 

- Inălţimea voastră caută pe cineva? 

- II caut pe Charles Corday. Mă numesc Sandman, explică 
el, căpitanul Sandman, şi sunt anchetatorul oficial al lordului 
Sidmouth. Poate ar trebui să aduc omagiile mele guvernatorului? 

- Directorul n-are să vă mulţumească pentru omagii, 
domnu”, fi'ncă nu e necesare. Intraţi înăuntru şi vedeţi-l pe 
deţinut. Cum ziceaţi că-l cheamă pe omu’ dumneavoastră? 

- Corday. 

- E condamnat, nu-i aşa? Atunci îl găsiţi în Curtea Presei, 
înălţimea voastră. 

Şi, pentru a da mai multă greutate următoarelor cuvinte, îl 
apucă de rever. 

- O să vă spună că nu e vinovat. Aici nu-i unu' vinovat, 
domnu”, nici unu’, dacă-i întrebi pe ei. Toţi se jură că n-a făcut-o 
ei, da’ toţi a făcut-o. 

Rânji şi dădu drumul redingotei lui Sandman. 

- Aveţi ceas, domnu'? Da? Mai bine nu luaţi înăuntru nimic 
care-ar putea să vi se fure. O să-l găsiţi aici, în dulap, sub lacăt. 
Daţi colţu' ăla Şi-o să vedeţi nişte trepte. Coborâţi, luaţi-o prin 
tunel şi mergeţi încotro vă duce nasu”. 

Doi temniceri, amândoi înarmaţi cu bâte, păzeau poarta 
care dădea în Curtea Presei. 

- Charles Corday? zise unul când Sandman întrebă unde 
putea fi găsit prizonierul. Nu se poate să nu-l recunoaşteţi. E ca o 
fată mare, domnu’. Sunteţi prieteni? 


Temnicerul rânji, dar rânjetul i se şterse de pe faţă sub 
privirea îngheţată a lui Sandman. 

- Nu-l văd în curte, domnu’. Temnicerul fusese soldat şi 
privirea fixă a căpitanului îl aduse instinctiv la respect. Inseamnă 
că e în Sala de Adunare. Uşa de colo, domnu’. 

Curtea Presei era un spaţiu îngust, comprimat între corpuri 
de clădire înalte şi umede. Puţina lumină care pătrundea în ea se 
strecura peste desişul de ţepi care încununau marginea zidului 
dinspre strada Newgate, lângă care vreo douăzeci de deţinuţi, 
uşor de identificat după lanţurile de la picioare, şedeau cu 
vizitatorii lor. Sandman traversă curtea şi intră în Sala de 
Adunare, un spaţiu larg, plin cu mese şi bănci. Un foc de cărbuni 
ardea în căminul mare unde stăteau agăţate ceaunele cu tocană. 
In ceaune amestecau două femei care găteau, evident, pentru 
vreo zece bărbaţi aşezaţi la una din mesele lungi. Singurul 
temnicer din încăpere, un tânăr înarmat cu un baston de poliţist, 
stătea la aceeaşi masă, împărțind cu ceilalţi o sticlă de gin şi 
hohotele de râs care se întrerupseră brusc la apariţia lui 
Sandman. Restul meselor tăcură, la rândul lor, pe când patruzeci 
sau cincizeci de indivizi se răsuceau să se uite la noul venit. 
Infăţişarea lui Sandman avea ceva autoritar, iar acesta nu era un 
loc unde autoritatea să fie binevenită. 

- II caut pe Charles Corday! spuse Sandman tare, reluându- 
şi tonul familiar, ofițeresc. 

Nu-i răspunse nimeni. 

- Corday! 

- Domnule... 

Glasul care îi răspunsese tremurat venea din cel mai 
îndepărtat şi mai întunecat colţ al sălii. Sandman îşi făcu loc 
printre mese şi zări o siluetă demnă de milă, chircită lângă 
perete. Charles Corday nu părea să aibă mai mult de 
şaptesprezece ani şi era slab de stătea să cadă, cu un chip alb ca 
moartea, încadrat de un păr lung şi blond, care arăta, într- 
adevăr, ca al unei fete. Avea gene lungi, buze tremurătoare şi o 
vânătaie întunecată pe un obraz. 

- Eşti Charles Corday? 

Sandman simţea o antipatie instinctivă faţă de tânărul prea 
delicat, care îşi plângea singur de milă. 

- Da, domnule, răspunse acesta. Braţul drept îi dârdâia. 

- Ridică-te, porunci Sandman şi Corday se supuse, clipind 
nedumerit. Sunt trimis de ministrul de Interne şi am nevoie de un 


loc unde putem vorbi netulburaţi. Poate putem folosi celulele. 
Ajungem la celule pe-aici? Sau prin curte? 

- Prin curte, domnule, spuse Corday, care părea să nu fi 
înţeles restul cuvintelor lui Sandman. 

Sandman îl conduse pe Corday spre uşă. 

- A venit pentru o ultimă îmbrăţişare, Charlie? întrebă un 
bărbat cu lanţuri la picioare. 

Ceilalţi deţinuţi râseră. Sandman îşi continuă drumul, dar 
apoi îl auzi pe Corday scâncind şi, întorcându-se, văzu un bărbat 
nebărbierit şi cu părul unsuros care îl apucase de păr ca deo 
lesă. 

- Pupă-mă, Charlie, îi ceru el. 

- Dă-i drumul, spuse Sandman. 

- Tu să nu dai ordine aici, nepoate, mârâi individul neras. 
Aici nu mai există ordine, aşa că poţi... 

Individul se opri brusc, apoi scoase un țipăt curios. 

Rider Sandman avusese de când se ştia o fire nestăpânită. 
Se lupta cu ea, dar ostaşii din subordinea lui ştiau că nu era bine 
să te pui cu căpitanul Sandman, pentru că avea o fire iute şi 
aprigă ca o furtună de vară. Şi era destul de puternic ca să-l salte 
pe bărbos şi să-l izbească zdravăn de perete. După care omul 
ţipă, pentru că Sandman îi arsese un pumn în burtă. 

- Am zis să-i dai drumul! se răsti Sandman, pe un ton care 
promitea o violenţă teribilă şi cu o mână în beregata deţinutului. 

In Sala de Adunare se lăsase linişte deplină. 

Temnicerul, la fel de uluit de furia lui Sandman ca şi 
deţinuţii, traversă ezitant încăperea. 

- Domnule, vă rog, îl sugrumaţi. 

Sandman îşi veni brusc în fire şi dădu drumul prizonierului. 

- Haide, Corday, ordonă el, ieşind cu paşi mari din sală. 

II conduse pe Corday, îngrozit, spre partea opusă a Curţii 
Presei, la scara care ducea la boxele de sare şi sui treptele, până 
găsi o celulă goală la primul etaj. 

- Aici, îi spuse el lui Corday şi tânărul înfricoşat se strecură 
înăuntru pe lângă el. 

Pe jos era aşternut un preş, care ar fi trebuit să slujească 
drept saltea; pături pentru cinci sau şase oameni erau azvârlite 
grămadă sub fereastra cu zăbrele şi o căldare negolită de peste 
noapte duhnea într-un colţ. 

- Sunt căpitanul Rider Sandman, i se prezentă el lui Corday, 
iar ministrul Afacerilor Interne m-a însărcinat să fac cercetări în 
cazul tău. 


- De ce? întrebă Corday adunându-şi tot curajul, de pe 
grămada de pături pe care se prăbuşise. 

- Mama ta are relaţii, îi răspunse Sandman scurt. Regina a 
cerut confirmarea vinovâăţiei tale. 

- Dar nu sunt vinovat, protestă Corday. 

- Ai fost deja condamnat, în consecinţă vinovăția nu mai e 
în discuţie. 

Nu vedea cum această fiinţă demnă de dispreţ ar fi putut 
rezista interogatoriului său. Corday avea un aer patetic, efeminat 
şi părea gata să izbucnească în plâns. Hainele îi erau în 
dezordine, dar elegante şi moderne; pantaloni negri până la 
genunchi, ciorapi albi, cămaşă albă cu jabou şi vestă de mătase 
albastră - toate scumpe, bănuia Sandman. 

- N-am făcut-o eu! protestă încă o dată Corday. 

Umerii slăbănogi i se scuturau, glasul îi era răguşit şi 
lacrimile i se scurgeau pe obrajii palizi. Sandman nu se vedea 
luând la bătaie un om legat, pentru a-i smulge o mărturisire. Nu 
era o faptă onorabilă şi nu era permis, ceea ce însemna că 
prăpăditul trebuia convins să spună adevărul, dar primul lucru 
care trebuia făcut era să îl oprească din plâns. 

- De ce îţi spui Corday, îl întrebă Sandman, sperând să îi 
distragă atenţia, dacă numele mamei tale e Crutrwell? 

- Sunt pictor portretist, replică tânărul arţăgos, iar clienţii 
preferă pictorii cu nume franţuzeşti. Dumneata ţi-ai face 
portretul la Charlie Cruttwell, când l-ai putea angaja pe Monsieur 
Charles Corday? 

- Eşti pictor? spuse Sandman, incapabil să îşi ascundă 
surprinderea. 

- Da! şi Corday ridică bătăios ochii roşii de plâns către 
Sandman. Mi-am făcut ucenicia cu sir George Phillips. 

- Care are mare succes, în ciuda faptului că posedă un 
prozaic nume englezesc, spuse Sandman dispreţuitor. 

- M-am gândit că schimbarea numelui o să-mi folosească, 
replică îmbufnat Corday. Are vreo importanţă? 

- Vinovăţia ta are importanţă, zise aspru Sandman, şi, dacă 
nu de altceva, ar trebui să mărturiseşti ca să te înfăţişezi Celui 
de Sus cu conştiinţa curată. 

Corday îşi privi vizitatorul ca şi cum l-ar fi crezut nebun. 

- Sunt vinovat de a fi dorit să-mi depăşesc condiţia, dar arăt 
eu a om care are forţa să violeze şi să omoare o femeie? 

Nu arăta. 


Sandman trebui să recunoască, măcar în sinea sa, căci 
Corday era o fiinţă care nu impresiona prin nimic, fragilă şi slabă, 
care acum începuse să plângă iar. 

- Termină cu bocitul, pentru numele lui Dumnezeu! îl repezi 
Sandman, dar se mustră imediat pentru a-şi fi dat frâu liber 
nervilor. Scuză-mă, murmură el. 

Aceste două cuvinte din urmă opriră lacrimile lui Corday. Se 
uită la Sandman şi se încruntă, nedumerit. 

- N-am făcut-o eu, repetă el încet. 

- Deci ce s-a întâmplat? 

- O pictam. Contele de Avebury voia un portret al soţiei lui 
şi i-l comandase lui sir George. 

El îl comandase lui sir George, dar tu îl pictai? întrebă 
Sandman sceptic. A 

- Sir George bea, răspunse cu dispreţ Corday. Incepe la 
micul dejun şi o ţine aşa până noaptea târziu, şi de aceea îi 
tremură mâinile. Aşa că el bea şi eu pictez. 

Sandman se întrebă dacă dădea dovadă de naivitate, 
pentru că, în mod curios, îl găsea pe Corday demn de crezare. 

- Pictai în atelierul lui sir George? 

- Nu. Soţul voia ca portretul să o înfăţişeze în dormitor, ca 
atare acolo pictam. Urma să fie un tablou de budoar. Sunt la 
mare modă, pentru că, în ziua de azi, toate femeile vor să arate 
ca Pauline Bonaparte, a lui Canova. 

Sandman se încruntă. 

- Nu înţeleg. 

- Sculptorul Canova, îi explică Corday, a realizat o statuie 
celebră a surorii împăratului şi acum toate frumuseţile din 
Europa vor să fie prezentate în aceeaşi postură. Femeia se 
întinde pe o canapea, cu un măr în mâna stângă şi cu capul 
sprijinit pe dreapta. Dar trăsătura principală e că e dezbrăcată. 

- Deci contesa era goală când o pictai? 

- Nu, spuse Corday ezitând, apoi ridică din umeri. Nu 
trebuia să ştie că avea să apară goală, de aceea purta o cămaşă 
de zi şi capot. Urma să folosim un model în atelier, pentru sâni. 
Eu nu făceam decât partea pregătitoare, desenul şi umbrele. 
Cărbune pe pânză, cu câteva tuşe de culoare; culorile 
cuverturilor de pe pat, tapetul de pe pereţi, culoarea pielii 
contesei şi a părului. O scorpie. 

Sandman simţi un val de speranţă, căci ultimele două 
cuvinte fuseseră spuse cu năduf, aşa cum te-ai fi aşteptat să 
vorbească un criminal despre victima sa. 


- Nu-ţi plăcea? 

- O dispreţuiam! scuipă Corday. Era o târfă spoită. Dar 
simplul fapt că nu-mi plăcea de ea nu mă face violator şi ucigaş. 
Şi apoi, chiar credeţi că o femeie precum contesa de Avebury ar 
îngădui să rămână singură cu un pictor ucenic? Avea cu ea o 
cameristă tot timpul cât eram eu acolo. 

- A existat o cameristă? întrebă Sandman. 

- Bineînţeles că a existat. O urâtanie pe nume Meg. 

- Şi presupun că Meg a depus mărturie la proces? 

- Meg a dispărut, spuse Corday pe un ton obosit. Când a 
început procesul, n-a mai putut fi găsită, şi de aia orsă mă 
atârne în ştreang. Dar a existat o cameristă. 

incepu să plângă iar. Sandman se uita în jos, la dalele de 
piatră. 

- Unde era casa? 

- Pe Strada Mount. 

Corday suspina, cu umerii lăsaţi. Deşi stânjenit de lacrimile 
lui, Sandman continuă, acum dintr-o curiozitate sinceră. 

- Şi recunoşti că ai fost în locuinţa contesei în ziua în care a 
fost ucisă? 

- Am fost acolo înainte să fie ucisă! Avea o scară din dos, 
scara pentru servitori, şi am auzit o bătaie la uşa care dădea 
spre ea. O bătaie specială, ca un semnal, iar contesa a insistat să 
plec imediat. Şi Meg m-a scos pe scara din faţă şi m-a dus până 
la uşă. A trebuit să las tot acolo, vopselele, pânza, tot, iar asta i-a 
convins pe poliţişti că sunt vinovat. Aşa încât, în mai puţin de un 
ceas au venit şi m-au arestat la atelierul lui sir George. 

- Care unde e? 

- Pe Strada Sackville. Deasupra magazinului de bijuterii al 
lui Gray. Corday îl aţinti pe Sandman cu ochi înroşiţi. 

- Ce intenţionaţi să faceţi acum? 

Sandman era uimit. Venise să asculte o mărturisire, cu care 
să meargă înapoi la Wheatsheaf, să scrie un raport respectuos. 
In schimb, acum era total nedumerit. 

- O sa fac cercetări, răspunse el aspru. 

Şi, pe neaşteptate, nu mai putu răbda duhoarea, lacrimile şi 
nefericirea, drept care se răsuci pe călcâie şi cobori scările în 
goană. leşi în aerul ceva mai curat al Curţii Presei, apoi trecu 
printr-un moment de panică la gândul că temnicerii n-or să-i mai 
deschidă poarta spre tunel, dar desigur că i-o deschiseră. 

Portarul descuie dulapul şi scoase ceasul lui Sandman, un 
Breguet cu carcasă de aur, primit în dar de la Eleanor. Incercase 


să i-l înapoieze împreună cu scrisorile, dar ea refuzase să le 
primească. 

- V-aţi găsit omul, domnu’? îl întrebă portarul. 

- L-am găsit. 

- Şi va înşirat o poveste, nu mă-ndoiesc, chicoti portarul. 
Dar e o metodă uşoară ca să afli când făptaşu' minte, să ştiţi. 

- Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai dezvălui-o, zise Sandman. 

- Când vorbeşte, domnu’, atunci ştii că spune minciuni. 
Portarul, căruia gluma i se păruse grozavă, continuă să se înece 
de râs, în timp ce Sandman cobora treptele spre stradă. Rămase 
pe trotuar, neatent la mulţimea care trecea în sus şi-n jos pe 
lângă el. Se simţea murdărit de închisoare. 

Deschise capacul ceasului şi văzu că tocmai trecuse de 
două şi jumătate. Lui Rider - spunea inscripţia lui Eleanor din 
interiorul capacului - in aeternam, iar promisiunea evident falsă 
nu-i îmbunătăţi nicidecum starea de spirit. 

Indesă ceasul în buzunăraş şi o luă pe jos spre nord. Era în 
dilemă. Corday fusese găsit vinovat, şi totuşi povestea lui era 
credibilă. Neîndoielnic că portarul avea dreptate şi că fiecare om 
de la Newgate era convins de nevinovăția sa, însă Sandman nu 
era complet naiv. Condusese o companie de soldaţi cu multă 
competenţă şi credea că ştie când un om spune adevărul. lar 
dacă Corday era nevinovat, atunci cele cincisprezece guinee care 
îi îngreunau buzunarele n-aveau să fie câştigate nici repede, nici 
uşor. 

Hotărî că are nevoie de un sfat. De aceea, merse să 
urmărească un meci de cricket. 


3 


Sandman ajunse pe Artillery Ground cu puţin înainte ca 
orologiile din oraş să bată de trei, înecând o clipă cu dangătul lor 
aplauzele spectatorilor. Părea să fie un public numeros şi, 
judecând după ovaţii, un meci bun. Portarul îi făcu semn să intre. 

- N-o să-ţi iau tocmai dumitale banii, domnu' căpitan. 

- Ar trebui, Joe. 

- Da, şi dumneata ar trebui să joci, domnu’ căpitan. A trecut 
cam multişor de când nu te-am mai văzut la bătaie. 

- Mi-a trecut vremea, Joe. 


- Ţi-a trecut vremea, băiete? Ţi-a trecut vremea? N-ai 
împlinit nici treizeci de ani. Hai, intră. 

Un strigăt colectiv răguşit răsplăti o fază de joc în timp ce 
Sandman se îndrepta spre marginea terenului. Echipa 
marchizului de Canfield juca împotriva unui unsprezece englez şi 
unul din oamenii marchizului scăpase o minge uşoară. Sandman 
aruncă o privire tabelei de marcaj şi văzu că Anglia, în repriza a 
doua, avea doar şaizeci de puncte avans şi trebuia să mai intre 
la bătaie de patru ori. Trecu pe lângă trăsurile oprite la margine. 
Marchizul de Canfield, cu părul alb, instalat cu un telescop într-un 
landou, înclină scurt din cap către el, apoi întoarse privirea în 
altă parte. Cu un an în urmă, înainte ca tatăl său să fi cunoscut 
dezonoarea, marchizul i-ar fi strigat ceva în semn de salut, dar 
acum numele de Sandman fusese târât în noroi. Apoi însă, din 
altă trăsură deschisă, se auzi un glas bucuros: 

- Rider! Aici! Rider! 

Glasul aparţinea unui tânăr înalt şi nepieptănat, foarte osos 
şi slăbănog, îmbrăcat în straie negre, dezordonate şi trăgând 
dintr-o pipă de lut, din care scrumul i se scutura într-o dâră pe 
vestă şi pe haină. Părul roşu avea mare nevoie de nişte foarfeci, 
căci îi cădea peste faţa lungă şi năsoasă, răsucindu-i-se deasupra 
gulerului. 

- Lasă treptele trăsurii şi hopa sus, îl instrui el pe Sandman. 
Ce mai faci, dragul meu? Ar trebui să joci. Şi eşti cam palid. 
Mănânci cum se cade? 

- Mănânc, răspunse Sandman. Şi tu? 

- Domnul mă ţine, în marea Lui înţelepciune, mă ţine. 
Reverendul lord Alexander Pleydell se aşeză la loc pe banchetă. 

- Văd că tata te-a ignorat? 

A dat din cap. 

- Ah, câtă amabilitate. E adevărat că ai jucat pentru sir John 
Hart? 

- Am jucat şi am pierdut, spuse Sandman amar. Au fost 
mituiţi. 

- Rider dragă! Te-am prevenit în legătură cu sir John! Omul 
e lăcomia întruchipată. N-a vrut să joci decât pentru ca toată 
lumea să creadă că echipa lui e incoruptibilă. Şi ia mers, nu? Vrei 
un ceai? Sigur că vrei. Frumoasă lovitură, domnul meu! Dă-i 
bătaie, domnule, dă-i bătaie! încuraja el echipa Angliei. Hughes, 
dragul meu, unde eşti? 

Slujitorul lordului Alexander se apropie de trăsură. 

- Milord? 


- Hughes, cred că ne putem aventura să luăm un ceainic cu 
ceai şi nişte dulciuri de la standul doamnei Hillman, ce zici? 
Lordul puse nişte bani în palma slujitorului. Rider, eşti foarte 
palid, zău. Boleşti cumva? 

- Boala închisorii. 

- Dragul meu! exclamă lordul Alexander cu o expresie 
îngrozită. Boala închisorii? Şi, pentru Dumnezeu, ia loc! 

Trăsura se clătină când Sandman se aşeză în faţa 
prietenului său. Fuseseră la aceeaşi şcoală, unde deveniseră 
amici inseparabili şi unde Sandman, care fusese întotdeauna 
foarte bun la sport şi, în felul acesta, devenise eroul şcolii, îl 
apărase pe lordul Alexander de bătăuşii care considerau că 
piciorul infirm putea face din el un obiect de batjocură. La 
terminarea studiilor, Sandman îşi cumpărase un post în trupele 
de infanterie, în vreme ce lordul Alexander, cel de-al doilea fiu al 
marchizului de Canfield, mersese mai departe la Oxford, unde, în 
primul an când s-a acordat aşa ceva, obținuse premiul special la 
două materii. 

- Nu-mi spune că ai fost închis, îl tachina acum lordul 
Alexander pe Sandman. 

Acesta zâmbi şi ii făcu o descriere a după-amiezii, poveste 
întreruptă mereu de exclamaţii de laudă sau dispreţ pentru 
jucătorii de cricket, multe dintre ele cu gura plină de mâncare. 

- Trebuie să spun, zise el după ce meditase asupra istorisirii 
lui Sandman, că mi se pare cu totul improbabil ca pictorul să fie 
vinovat. 

- Dar a fost judecat. 

- Dragul meu Rider! Dragul meu Rider! Ai fost vreodată la o 
şedinţă de judecată de la Old Bailey? Sigur că nu, erai prea 
ocupat să-i chelfăneşti pe francezi. Dar cred că, într-o singură 
săptămână, judecătorii soluţionează câte cinci dosare pe zi, 
fiecare. Oamenii ăştia nu au parte de procese, Rider, ci intră 
clipind în sala de judecată, sunt doborâţi ca vitele şi scoşi de- 
acolo în fiare! Asta nu e justiţie! 

- Dar au apărători, fără îndoială? 

- Ce avocat apără un tânăr fără nici un ban, acuzat că a 
furat o oaie? 

- Corday nu e fără nici un ban. 

- Dar pun pariu că nu-i nici bogat. Aşa, bravo, Bud, grozavă 
lovitură! Fugi, băiete, fugi! 

Lordul apucă iar pipa. 


- Întregul sistem, spuse el printre pufăieli, e pernicios. 
Condamnă o sută de indivizi la spânzurătoare şi pe urmă execută 
doar zece din ei, pentru că celorlalţi li se comută pedepsele. Şi 
cum se obţine comutarea? Simplu, convingându-l pe cavaler, pe 
preot sau pe nobil să semneze o petiție. Vezi tu ce se întâmplă, 
Rider? Societatea, adică oamenii respectabili, tu şi cu mine, am 
pus la punct un sistem prin care cei de pe treptele de mai jos pot 
fi ţinuţi sub control. Sunt la mila noastră, pentru că aşa vrem noi. 
li condamnăm la spânzurătoare, pe urmă îi graţiem, iar ei trebuie 
să ne fie recunoscători. Recunoscători! E pernicios. 

Lordul Alexander se înfierbântase. Mâinile cu degete lungii 
se frângeau una pe alta. Apoi îi veni o idee strălucită. 

- Rider, tu şi cu mine o să mergem la o execuţie! Nu! 

E datoria ta, dragul meu. Acum, că eşti funcţionar al acestui 
stat opresiv, trebuie să înţelegi ce tratament brutal le e destinat 
acestor suflete nevinovate. Am să-i scriu directorului de la 
Newgate şi am să cer, pentru tine şi pentru mine, privilegiul de a 
asista la următoarea execuţie. A, schimbă prinzătorul. Se spune 
că tipul ăsta e foarte îndemânatic. Şi apropo, sâmbăta trecută 
am văzut-o pe Eleanor, adăugă lordul Alexander, cu obişnuita sa 
lipsă de tact. 

- Sper că era bine. 

- Sunt convins că era, dar cred că am uitat să o întreb. Dar 
arăta bine. Şi a întrebat de tine, din câte îmi amintesc. 

- Da? 

- Şi i-am spus că nu mă îndoiesc că o duci foarte bine. Ne- 
am întâlnit în Sala Egipteană. Eleanor are un mesaj pentru tine. 

- Da? Ce mesaj? 

Inima lui Sandman începu să bată mai repede. Chiar dacă 
logodna fusese ruptă, el continua să o iubească. 

- Asta e, ce mesaj? se încruntă lordul Alexander. L-am uitat, 
Rider, l-am uitat complet. Vai de mine, dar înseamnă că nu era 
important. Cât despre contesa de Avebury! Se scutură parcă 
cuprins de un fior. 

- Ce-i cu domnia sa? întrebă Sandman, ştiind că nu avea 
nici un sens să insiste pe tema uitatului mesaj din partea lui 
Eleanor. 

- Domnia sa! Ha! Boarfa aia! exclamă lordul, apoi îşi aduse 
aminte de chemarea sa. Biata femeie. Dacă era să-i vrea cineva 
moartea, îmi închipui că acela trebuie să fi fost soţul. Nenorocitul 
cred că nici nu se putea mişca de atâtea coarne. 

- Crezi că a omorât-o contele? întrebă Sandman. 


- Erau despărțiți, Rider; nu crezi că asta spune multe? 

- Despărţiţi? 

Sandman se mira pentru că ar fi putut să jure că, din câte-i 
spusese Corday, contele comandase portretul soţiei sale, dar de 
ce să fi făcut aceasta, dacă erau despărțiți? 

- Eşti sigur? 

- Ştiu din surse incontestabile, întări lordul Alexander. Sunt 
amic cu fiul şi moştenitorul contelui, Christopher. A studiat la 
Brasenose când eu eram la Trinity, după care a plecat la 
Sorbona. Decedata era, desigur, mama lui vitregă. 

- Şi ţi-a vorbit despre ea? 

- N-a fost prea multă dragoste în familia aia, pot să-ţi 
garantez. Un tată care îşi disprețuiește fiul, un soţ care îşi urăşte 
soţia, o soţie care îşi detestă soţul şi un fiu acrit faţă de amândoi. 
Trebuie să recunosc, contele şi contesa de Avebury pot fi subiect 
de studiu în ce priveşte primejdiile vieţii de familie. Aşa, 
frumoasă lovitură! Bravo! Repliaţi-vă, repliaţi-vă! 

Sandman sorbi din ceai. 

- Corday susţine că soţul a comandat portretul. Ce rost 
avea să facă aşa ceva, dacă erau despărțiți? 

- Ar trebui să îl întrebi pe el, spuse lordul Alexander, deşi 
bănuiala mea e că Avebury, deşi gelos, era încă îndrăgostit de 
ea. A fost o frumuseţe notorie, iar el e un prostănac notoriu. Dar 
bagă de seamă, nu cred că ar fi putut administra el însuşi 
lovitura fatală. Până şi Avebury are destulă minte ca să angajeze 
pe altcineva să facă treburile murdare în locul lui. 

- Şi fiul e tot la Paris? 

- S-a întors. Ne mai vedem din când în când. 

- Poţi să mă prezinţi? 

- Fiului lui Avebury? Cred că da. 

Meciul luă sfârşit puţin după ora opt, când echipa 
marchizului, care nu mai avea nevoie decât de nouăzeci şi trei 
de puncte ca să câştige, se prăbuşi complet. 

Infrângerea ei îl bucură pe lordul Alexander, dar îi trezi lui 
Sandman bănuiala că mita distrusese încă o dată jocul. Nu o 
putea dovedi, iar lordul pufni dispreţuitor auzindu-l. 

- Tot la Wheatsheaf stai? Ştii că-i adăpost de şuţi? 

- Acum ştiu, recunoscu Sandman. 

- Hai să luăm cina acolo. Pot să mai învăţ ceva păsărească. 
Hughes, adu caii pentru trăsură şi spune-i lui Williams că 
mergem în Drury Lane. 


Păsăreasca era limba hoţilor din Londra. Nu furai o pungă, ci 
o speriai, o şucăreai sau o ciordeai. Inchisoarea era gherlă sau 
pâmaie, iar Newgate era Hanul La Capu' Regelui. Un om bun era 
un manglitor, iar victima lui era o devlă moartă. 

Lordul Alexander era o devlă moartă notorie, dar una 
simpatică, învăţa vocabularul păsăresc şi plătea cuvintele în bere 
şi gin. Nu se pregăti de plecare decât mult după miezul nopţii, 
tocmai când Sally Hood se întorcea acasă la braţul fratelui ei; 
trecură pe lângă lordul Alexander, care stătea lângă trăsură 
ţinându-se strâns de o roată. Se uită după Sally cu gura căscată. 

- Rider, m-am îndrăgostit, declară el cam tare. 

Sally privi în urmă, aruncându-i lui Sandman un zâmbet 
orbitor. Lordul Alexander continuă să privească după ea până ce 
dispăru pe uşa de la Wheatsheaf. 

- M-a nimerit săgeata lui Cupidon. 

Se repezi după ea, dar piciorul infirm îi alunecă pe pietrele 
pavajului şi se întinse pe jos cât era de lung. 

- Vreau să mă însor cu doamna, zise el de jos. 

Era, într-adevăr, prea beat ca să se mai ridice în picioare, 
dar Sandman, Hughes şi vizitiul reuşiră să îl urce în trăsura care 
porni troncănind la drum. 

A doua zi dimineaţă ploua. Trezit cu o durere de cap, 
Sandman îşi făcu ceaiul pe focul din camera din dos, unde 
chiriaşilor li se îngăduia să fiarbă apa. Sally intră grăbită, îşi turnă 
o cană de apă şi zâmbi. 

- Aud că v-aţi distrat aseară? 

- Bună dimineaţa, domnişoară Hood, gemu Sandman. Ea 
râse. 

- Cine era şchiopul cu care v-am văzut? 

E prietenul meu, reverendul lord Alexander Pleydell, al 
doilea fiu al marchizului de Canfield. 

Sally îl privi atent. 

- A zis că s-a îndrăgostit de mine. Sandman sperase să nu-l 
fi auzit. 

- Şi fără îndoială, domnişoară Hood, şi când se va trezi din 
beţie tot îndrăgostit de dumneata va fi. 

Sally râse la auzul răspunsului diplomat. 

- E preot? După haine, n-ai fi zis. 

S-a hirotonit când şi-a terminat studiile la Oxford, explică 
Sandman, dar nu a avut niciodată nevoie să trăiască din asta. Nu 
are nevoie de parohie sau de vreo altă slujbă, pentru că e destul 
de bogat. 


- E însurat? întrebă Sally, zâmbind poznaş. 

- Nu, spuse Sandman, fără să adauge că Alexander se 
îndrăgostea de orice vânzătoare drăguță care îi ieşea în cale. 

- Mda, se poate şi mai rău decât măritată cu un preot 
schilod, nu-i aşa? spuse Sally, apoi exclamă, la auzul ceasului 
care bătea ora nouă: Doamne Dumnezeule, am întârziat! 

Şi fugi. Sandman îşi îmbrăcă paltonul şi porni spre Strada 
Mount. Avea şase zile ca să descopere adevărul şi decise să 
înceapă cu Meg, camerista dispărută. Dacă exista, putea 
confirma sau infirma versiunea pictorului. Când ajunse în faţa 
casei unde se petrecuse crima, era murat până la piele. 

Era uşor de spus care era casa contelui de Avebury, căci 
chiar şi pe vremea aceasta, o vânzătoare de foi volante stătea 
ghemuită sub o prelată, încercând să scoată un ban acolo, la 
locul faptei. 

- Povestea unei crime, domnu’, spuse ea. Doar un penny. 

- Dă-mi una. 

Fata extrase o foaie din sacul de pânză, apoi Sandman sui 
treptele şi ciocăni la uşă. Ferestrele erau acoperite cu obloane. 

- Nu e nimeni acasă, spuse fata care vindea voile volante. 

- Dar asta e casa contelui de Avebury? 

- Asta e, da, domnu'. 

Tocmai atunci se deschise uşa casei de alături şi o femeie 
între două vârste apăru pe treptele de la intrare. Se înfiora 
văzând ploaia, apoi deschise o umbrelă. 

- Doamnă! strigă Sandman. 

- Poftim? 

După hainele simple, femeia era servitoare. Sandman îşi 
scoase pălăria. 

- lertaţi-mă, doamnă, dar vicontele Sidmouth m-a însărcinat 
cu anchetarea tristelor evenimente care s-au petrecut aici. E 
adevărat că în casă era o cameristă pe nume Meg? 

Femeia înclină din cap. 

- Era, domnule, era. 

- Şi ştiţi unde se află acum? 

- Au plecat, domnule. La ţară, cred. 

li făcu lui Sandman o plecăciune, sperând în mod limpede 
că îl va convinge să plece. 

- La ţară? 

- Au plecat, domnule. lar contele are o locuinţă la ţară, în 
apropiere de Marlborough. 


Sandman îi mai puse câteva întrebări, dar era evident că nu 
mai avea ce afla în Strada Mount, aşa că plecă. 

In ciuda dispreţului manifestat de lordul Alexander faţă de 
justiţia britanică, lui Sandman nu-i venea uşor să fie la fel de 
condescendent. Işi petrecuse cea mai mare parte a ultimului 
deceniu luptând pentru ţara sa. Pentru el, era de neconceput ca 
un englez născut liber să nu aibă parte de o judecată dreaptă. Cu 
toate acestea, Meg exista, fără îndoială. Ceea ce confirma în 
parte povestea lui Corday, aruncând îndoieli asupra credinţei 
nestrămutate a lui Sandman în sistemul judiciar britanic. 

Mergea spre est pe Burlington Gardens, când văzu capătul 
străzii blocat de căruţa unui pietrar şi coti pe Strada Sackville, 
unde un grup de oameni stăteau sub copertina magazinului de 
bijuterii al lui Gray, adăpostindu-se de ploaie. Numele îi amintea 
lui Sandman de ceva. 

Corday îi spusese că aici era atelierul lui sir George Phillips. 
Se opri încercând să vadă dincolo de copertină, dar în ferestrele 
de deasupra magazinului nu se zărea nimic. Făcu câţiva paşi 
înapoi pe trotuar şi descoperi o uşă laterală, clar separată de 
firma de bijuterii, furniruită şi cu un mâner de alamă bine 
lustruit. Apucă mânerul şi bătu tare. 

Un paj negru de vreo treisprezece-paisprezece ani deschise 
uşa, purtând o livrea ponosită şi perucă. 

- Aici e atelierul lui sir George Phillips? întrebă Sandman. 

- Dacă nu aveţi audienţă, îi răspunse pajul, nu sunteţi 
binevenit. 

- Am audienţă, spuse Sandman impozant, din partea 
vicontelui Sidmouth. 

- Cine e, Sammy? răsună un glas de la etaj. 

- Zice că vine din partea vicontelui Sidmouth. 

- Atunci lasă-l să urce! Lasă-l să urce! Nu suntem prea 
mândri ca să facem portrete de politicieni. Doar că-i punem pe 
ticăloşi să plătească mai mult. 

- Să vă iau paltonul, domnule? întrebă Sammy cu o 
plecăciune. 

- II păstrez, spuse Sandman. 

Trecu strecurându-se în holul minuscul, împodobit cu un 
tapet moirn, în dungi, şi cu un mic candelabru. În timp ce urca 
însă, eleganța umbrită de mirosul acru de terebentină. Camera 
de la etaj era un loc în care sir George îşi putea expune tablourile 
terminate, dar descoperise locul unde erau depozitate lucrări 
lăsate la jumătate, palete cu vopsea întărită, pensule vechi şi 


cârpe. O a doua scară ducea către primul nivel, iar Sammy îi făcu 
semn să urce. 

- Doriţi o cafea, domnule, sau un ceai? îl întrebă el. 

- Un ceai, dacă eşti amabil. 

La etajul de sus, tavanul fusese dărâmat pentru a deschide 
încăperea până la grinzile acoperişului în care erau instalate 
luminatoare. O sobă neagră domina centrul atelierului, slujind 
drept masă pentru o sticla de vin şi un pahar. Alături de sobă, un 
şevalet susţinea o pânză uriaşă, în timp ce un ofiţer de marină 
poza, împreună cu un marinar şi o femeie, pe un piedestal, la 
capătul îndepărtat. Când se apropie Sandman, femeia scoase un 
țipăt şi smulse faţa de masă care acoperea serviciul pentru ceai. 

Era Sally Hood. Ţinea în mână un trident şi purta un coif de 
alamă şi nimic altceva, dar şoldurile şi coapsele îi erau în mare 
parte ecranate de scutul oval de lemn pe care fusese desenat în 
grabă drapelul naţional. Era, după cum îşi dădu Sandman seama, 
Britannia. 

- Îți bucuri privirile, spuse bărbatul de lângă şevalet, cu 
sânii domnişoarei Hood. Şi de ce nu? Sunt nişte sâni splendizi. 

- Domnu’ căpitan, spuse Sally cu glas subţire, 
recunoscându-l. 

- Sluga dumitale, domnişoară Hood, spuse Sandman, 
înclinându-se. 

- Dumnezeule mare! făcu pictorul. Ai venit să mă vezi pe 
mine sau pe Sally? 

Era gras ca un porc, cu fălci grele şi un pântece care ţinea 
întinsă o cămaşă mânjită de vopsea şi împodobită cu volane. 
Părul alb îi era strâns într-o tichie din cele care se poartă pe sub 
perucă. 

- Sir George? întrebă Sandman. 

- La dispoziţia dumitale, domnule - şi sir George încercă o 
plecăciune; era însă atât de gras, că abia dacă reuşi să se încline 
puţin. Eşti bine-venit, atâta vreme cât vrei să faci o comandă. 
Spuneai că te-a trimis vicontele Sidmouth? 

- Nu vrea să fie pictat, sir George. 

- Atunci poţi să-ţi iei tălpăşiţa, spuse pictorul. Sandman 
ignoră sugestia, privind în jur, prin atelier. 

Sir George era flancat de doi tineri care pictau, amândoi, 
valuri pe pânză, iar Sandman presupuse că erau ucenici. Pânza 
însăşi, lată de cel puţin trei metri, înfăţişa o stâncă solitară pe o 
mare însorită, pe care plutea o flotă pictată pe jumătate. Un 
amiral stătea aşezat pe vârful stâncii, flancat de un tânăr chipeş, 


îmbrăcat în marinar, şi de Sally Hood, dezbrăcată în Britannia. 
Apoi Sandman observă că băiatul care poza pentru portretul 
amiralului purta o uniformă acoperită cu fireturi aurii şi că 
mâneca dreaptă, goală, îi era prinsă cu un ac de pieptul 
vestonului. 

- Adevăratul Nelson e mort, spuse sir George, deducând ce 
gândea Sandman, de aceea a trebuit să ne descurcăm cu tânărul 
domn Corbett, aici de faţă. Pentru numele lui Dumnezeu, Sally, 
nu te mai ascunde. 

- Nu pictaţi, aşa că pot să mă acopăr, spuse Sally, care 
dăduse drumul pânzei cenuşii şi se îmbrăcase cu paltonul. 

Sir George apucă pensula. 

- Acum pictez, mârâi el. Dintr-odată, eşti prea nobilă ca să- 
ţi mai arăţi ţâţele, hai? 

Sir George se întoarse către Sandman. 

- Ţi-a povestit despre lordul ei? Ala care-i face ochi dulci? 
Cât de curând o să batem mătănii în faţa ei, nu? 

- Nu v-a minţit, spuse Sandman. Lordul există, îl cunosc, 
este întradevăr înamorat de domnişoara Hood şi e foarte bogat. 
Destul de bogat ca să vă comande zece portrete, sir George. 

Sally îi aruncă o privire de recunoştinţă pură, în timp ce sir 
George, derutat, băga pensula în vopseaua de pe paletă. 

- Şi cine naiba zici că eşti? se răsti el la Sandman. 

- Sunt căpitanul Rider Sandman. 

- Marină, armată, trupe neregulate, sau căpitănia e o 
invenţie? 

- Am fost în armată, spuse Sandman. 

- Poţi să te descoperi, îi explică sir George lui Sally, căci 
căpitanul a fost soldat, ceea ce înseamnă că a văzut mai mulţi 
sâni decât mine. 

- Da’ nu i-a văzut pe-ai mei, zise Sally, strângând paltonul la 
piept. Sir George se dădu înapoi, să privească tabloul. 

- Apoteoza lordului Nelson, comandată de lorzii Amiralității. 
Sammy! strigă el. Unde-i ceaiul? Acum cultivi frunzele alea? Adu- 
mi nişte brandy! 

Apoi se uită fioros la Sandman. 

- Şi ce vreţi de la mine, domnule căpitan? 

- Să vorbim despre Charles Corday. 

- Ah, Isuse bun şi viu, huli el. Charles Corday? - rostise 
numele cu mult dispreţ. Sally, pentru numele lui Dumnezeu, 
pozează aşa cum eşti plătită să pozezi! 


Sandman se întoarse politicos cu spatele, în timp ce ea îşi 
scotea paltonul. 

- Ministrul Afacerilor Interne m-a însărcinat să anchetez 
cazul lui. 

Sir George râse. 

- Maică-sa s-a miorlăit pe lângă regină. Micul Charlie are 
baftă. Şi vreţi să aflaţi dacă a făcut-o? 

- El mi-a spus că nu. 

- Greu de crezut că o să vi se confeseze, nu? zise sir 
George. Dar probabil spune adevărul. Cel puţin în ce priveşte 
violul. 

- N-a violat-o el? 

- Ar fi fost împotriva firii lui, spuse sir George, aruncându-i 
lui Sandman o privire vicleană. Monsieur Corday al nostru, 
domnule căpitan, e pidosnic. 

- Pidosnic? Lăsaţi. Cred că ştiu ce vreţi să spuneţi. Sir 
George râse de expresia de pe chipul lui. 

- Urât obicei. Pentru aşa ceva te spânzură, aşa că pentru 
Charlie nu mai contează dacă e sau nu vinovat de crimă, nu? 

Sammy aduse o tavă pe care stăteau câteva cești 
disparate, un ceainic şi o sticlă de brandy. Băiatul turnă ceai 
pentru sir George şi pentru Sandman, dar numai primul primi un 
pahar cu brandy. 

- Sunteţi sigur? întrebă Sandman. 

- Bineînţeles că sunt sigur, ce dracu’. Poţi s-o decojeşti pe 
Sally până la os şi el nici nu se uită, dar pe tânărul Sammy, aici 
de faţă, încerca mereu să-l pipăie, nu-i aşa, Sammy? 

- l-am zis să plimbe ursu', zise Sammy. 

- Bravo ţie, Samuel! îl felicită sir George, punând pensula 
jos şi sorbind din brandy cu înghiţituri mari. Şi vă întrebaţi, nu-i 
aşa, domnule căpitan, ce motiv am să îngădui un asemenea om 
în acest templu al artei? Pentru că Charlie era bun. Desena 
frumos, domnule căpitan, desena ca Rafael în tinereţe. Era o 
plăcere să-l urmăreşti. Şi, pe lângă desen, se pricepea şi să 
picteze. Portretul contesei e aici, dacă vreţi să vedeţi cât de bun 
era. 

Făcu un gest către câteva pânze neînrămate, puse teanc şi 
sprijinite de o masă. 

- Găseşte-l, Barney, îi porunci el unuia din ucenici. 

- De ce l-aţi lăsat să o picteze pe contesă? întrebă 
Sandman. 

Sir George râse. 


- Staţi să ghicesc. V-a spus că eu eram beat şi de-aia a 
trebuit să facă el tabloul? 

- Da, recunoscu Sandman, spre amuzamentul lui sir 
George. 

- Netrebnic mic şi mincinos. 

- De ce? insistă Sandman. 

- Gândiţi-vă puţin. Pentru că, domnule căpitan, odată ajuns 
portretul aici, urma să o pictăm pe nobila doamnă dezbrăcată. 
Aşa a vrut contele. Dar oare un bărbat atârnă un asemenea 
tablou în salon, pentru plăcerea prietenilor? Nu. Îl atârnă în sala 
lui de toaletă sau în birou, unde nu-l vede nimeni în afară de el. 
Şi mie la ce-mi foloseşte? Dacă pictez un tablou, domnule 
căpitan, vreau să caşte toată Londra gura la el. Vreau să facă toţi 
coadă pe scară şi să mă implore să-l pictez exact la fel. Eu fac 
tablourile profitabile, iar Charlie se ocupa de ele de budoar. 

Sandman îl opri pe ucenicul care întorcea tablourile. 

- Arată-mi-l pe acela, spuse el, indicând un portret în 
mărime naturală. 

Ucenicul îl scoase din teanc şi îl rezemă pe un scaun, în aşa 
fel încât lumina de la luminator să cadă pe el. Infăţişa o femeie 
tânără, aşezată la o masă, cu capul înclinat într-o atitudine 
aproape belicoasă. Părul roşcat îi era strâns, dezvelind un gât 
lung şi zvelt, înconjurat de safire. Purta o rochie argintiu cu 
albastru, cu dantelă albă la mâneci şi guler. Ochii priveau 
îndrăzneţ in afara pânzei, subliniindu-i aerul belicos, îndulcit doar 
de o bănuială vagă că era pe cale să zâmbească. 

- Acum aceasta, spuse sir George cu respect, este o tânără 
foarte deşteaptă. |ţi place, domnule căpitan? 

- Este..., spuse Sandman împiedicat. Este minunat, adăugă 
el cu glasul stins. 

- Aşa este. 

Entuziasmat, sir George se îndepărtă de Nelson pentru a o 
admira pe tânăra al cărei păr roşcat era tras de pe fruntea înaltă 
şi largă, al cărei nas era drept şi prelung, a cărei gură era 
generoasă şi mare, şi care fusese pictată într-un salon luxos, 
lângă un perete plin cu portrete vechi, deşi, în realitate, tatăl său 
era fiu de poticar şi mama fiică de preot. 

- Domnişoara Eleanor Forrest. Are nasul prea lung, bărbia 
prea ascuţită, ochii mai depărtaţi decât presupune frumuseţea 
convenţională şi gura prea mare, dar efectul este extraordinar, 
nu ţi se pare? 

- Aşa este, spuse Sandman cu tărie. 


- Dintre toate calităţile acestei tinere, spuse sir George, 
care abandonase tonul ironic şi vorbea acum cu căldură sinceră, 
inteligenţa i-o admir cel mai mult. Mă tem că se va irosi 
măritându-se. 

- Serios? 

Sandman făcea eforturi pentru ca vocea să nu-i trădeze 
sentimentele. 

- Ultimul zvon pe care l-am auzit, spuse sir George 
întorcându-se la Nelson, e că a fost promisă ca viitoarea lady 
Eagleton, dar domnişoara Eleanor e prea isteaţă ca să se mărite 
cu un tont ca Eagleton. O să se irosească, pufni sir George cu 
dispreţ. 

- Eagleton? repetă Sandman, simţindu-şi inima prinsă într-o 
gheară rece. 

Oare acesta să fi fost mesajul pe care îl uitase lordul 
Alexander? Că Eleanor se logodise cu lordul Eagleton? 

- Lordul Eagleton, mogştenitorul contelui de Bridport şi un tip 
îngrozitor de plicticos. lar eu detest indivizii plicticoşi, domnule 
căpitan Barney, caut-o pe contesă. 

Ucenicul continuă să scotocească printre pânze. Sandman 
se uita pe geam afară, pe Strada Sackville. Oare Eleanor era într- 
adevăr pe cale să se căsătorească? Nu o mai văzuse de mai bine 
de şase luni şi era foarte posibil. Mama ei, cel puţin, era grăbită 
să o vadă la altar căci Eleanor avea deja douăzeci şi cinci de ani 
şi în curând avea să fie etichetată ca fată bătrână. Fir-ar să fie, 
îşi spuse Sandman. 

- Uitaţil, domnule, zise ucenicul Barney, proptind un portret 
neterminat peste cel al lui Eleanor. Contesa de Avebury, 
domnule. 

Altă frumuseţe, medita Sandman. Tabloul era abia început, 
dar efectul era ciudat de puternic. Un desen în cărbune, 
reprezentând o femeie întinsă pe un pat. După aceea, Corday 
pictase bucăţi din tapet, din materialul baldachinului şi al 
cuverturii, chipul femeii. Părul îl colorase uşor, făcându-l să arate 
ciufulit, ca bătut de vânt şi, deşi restul pânzei era aproape 
neatins, imaginea îţi tăia respiraţia, plină de viaţă. 

- A, de pictat se pricepea să picteze Charlie al nostru, da, se 
pricepea. 

Sir George, ştergându-se pe mâini, venise să se uite. 

- Asemănarea e mare? 

- O, da, spuse sir George dând din cap, într-adevăr. Era o 
femeie frumoasă, domnule căpitan. O femeie după care se 


întorceau capetele, dar era de sorginte foarte îndoielnică. Fusese 
dansatoare într-un teatru, iar Avebury era un prost. Ar fi trebuit 
să şi-o ia amantă, nu să se însoare cu ea. 

- Spuneaţi că portretul v-a fost comandat de contele de 
Avebury, nu-i aşa? Cu toate acestea, am auzit că el şi soţia lui 
erau despărțiți. 

- Aşa am înţeles, spuse sir George diafan, apoi scoase un 
hohot răutăcios. Sigur era că îi punea coarne. Nobila doamnă 
avea o reputaţie, domnule căpitan, pe care nu şi-o câştigase 
îngrijindu-i pe cei suferinzi. 

- Dar ce face un bărbat despărţit de soţia lui să cheltuie o 
avere pe portretul ei? întrebă Sandman. 

- Mersul lumii, domnule căpitan, e un mister până şi pentru 
mine, spuse sir George. Va trebui să-l întrebaţi pe înălţimea sa. 
Cred că locuieşte pe lângă Marlborough, deşi se vorbeşte că e 
retras şi bănuiesc că vă veţi irosi timpul. Poate a vrut să se 
răzbune pe ea? Nimeni nu e mai conştient de poziţia în societate 
decât o târfă înnobilată, domnule căpitan, şi-atunci de ce să nu-i 
amintească ticăloasei cum a ajuns să poarte un titlu? Ah! 

Îşi frecă mâinile, în timp ce servitorul urca scara cu o tavă 
grea. 

- Cina! La revedere, domnule căpitan, nădăjduiesc că ţi-am 
fost de folos. 

Sandman nu era sigur că sir George îi fusese de folos, decât 
dacă starea lui de confuzie din ce în ce mai pronunţată putea fi 
socotită folositoare. 

- Grăsanul nu ne invită niciodată şi pe noi la masă! se 
plânse Sally Hood. 

Stătea faţă în faţă cu Sandman într-o tavernă din Piccadilly, 
unde împărțeau o carafă cu bere şi un castron de salmagundi: un 
amestec rece de carne fiartă, anşoa, ouă fierte tari şi ceapă. 
Sally rupse o bucată dintr-o pâine şi îi zâmbi timid lui Sandman. 

- Mi-a fost aşa ruşine când aţi intrat. 

- Nu ai de ce, îi replică Sandman. 

La plecarea din atelierul lui sir George, o invitase pe Sally să 
meargă cu el şi, fugind prin ploaie, se refugiaseră la Three Ships. 
Sally puse sare în castron, apoi amestecă totul cu vigoare. 

- Ştiu că nu-i actorie, spuse ea, dar tot bani sunt, nu? Şi n-ar 
fi trebuit să pomenesc de prietenul dumitale. M-am simţit ca o 
caraghioasă. Da' nu vreau să fac asta la nesfârşit. Am douăzeci 
şi doi de ani şi o să trebuie să găsesc ceva cât de curând. Viaţa, 
când e bună, e foarte bună. Acu' doi ani, parcă n-aveam nici o 


clipă liberă. Dar în ultimele trei luni? Nimic! Da' mă pregătesc 
pentru un spectacol particular, adăugă ea. 

- Particular? întrebă Sandman. 

- Un bogătan care-i place ca prietena lui să fie actriţă, ştii? 
Şi angajează un teatru şi ne plăteşte să cântăm şi să dansăm şi 
plăteşte publicul sa aclame şi plăteşte conţopiştii să scrie despre 
ea în ziare. Vrei să vii? E joi seară la Covent Garden. 

- Dacă pot, am să vin, promise Sandman. 

- E doar o seară, aşa că n-o să-mi plătesc datoriile din asta. 
Ce-mi trebuie mie, adăugă Sally, e să intru într-o trupă şi aş 
putea să intru, dacă aş fi dispusă să dau cu ea-n populaţie. Ştii 
ce-i aia? Sigur că ştii, eu nu-s dispusă. 

- Nici nu te-am bănuit. 

- Jack, frate-meu, e în stare să-l omoare pe ăl de spune că 
sunt. 

- Bravo lui, spuse Sandman. Îmi place fratele dumitale. 

În cele câteva ocazii când îl întâlnise, fratele lui Sally îi 
păruse un tânăr sigur pe el, cu maniere plăcute. Era agreat, 
şedea în capul unei mese mari la Wheatsheaf, şi izbitor de 
chipeş, atrăgând un şir întreg de fete. Era, de asemenea, 
înconjurat de mister, căci nimeni din tavernă nu spunea precis cu 
ce se ocupă. 

- Cu ce se ocupă fratele dumitale? o întrebă Sandman acum 
pe Sally. 

- Nu ştii cine e? întrebă Sally. 

- Ar trebui? 

- E Robin Hood, spuse Sally, apoi râse văzând chipul lui 
Sandman. 

- Dumnezeule mare, zise Sandman. 

Robin Hood era porecla unui tâlhar de drumul mare căutat 
de toţi magistraţii din Londra. Sally ridică din umeri. 

- Îi tot spun că o să sfârşească dansând pe scena lui Jemmy 
Bottman, da' nu mă ascultă. Are grijă de mine şi nu lasă pe 
nimeni să se atingă de mine. Sally se încruntă. Toată lumea de la 
Wheatsheaf ştie cine e, da' nu-l dă nimeni de gol. 

- Nici eu n-o să-l dau, o asigură Sandman. 

- Sigur că nu, spuse Sally şi îi zâmbi. Şi dumneata? Ce 
aştepţi de la viaţă? 

- Presupun că-mi vreau înapoi viaţa dinainte. 

- Războiul? Vrei să fii soldat? întrebă ea dezaprobator. 

- Nu. Doar luxul de a nu mă întreba de unde are să vină 
următorul şiling. 


Sally râse, turnând puţin ulei şi oţet în castron, apoi 
amestecă. 

- Asta vrem toţi. Care va să zică ai avut bani, aşa-i? 

- Tata a avut. A fost foarte bogat, dar pe urmă a făcut 
câteva investiţii proaste, a împrumutat prea mult, a jucat şi a 
pierdut tot. Şi-a zburat creierii. 

- Mamă, Doamne, spuse Sally, privindu-l atent. 

- Aşa, mama a pierdut tot. Acum locuieşte la Winchester, cu 
sora mea mai mică, iar eu încerc să le ţin în viaţă. Plătesc chiria, 
am grijă de facturi şi altele asemenea. Ridică din umeri. Toate 
astea s-au petrecut cu un an în urmă, când deja părăsisem 
armata. Urma să mă însor, dar desigur că ea nu se mai poate 
căsători cu mine acum, că sunt sărac lipit, pentru că maică-sa nu 
o lasă să se mărite cu un sărăntoc. 

- Pentru că şi ea e la fel? întrebă Sally. 

- Dimpotrivă, zise Sandman, tatăl ei i-a promis o dotă de 
şase mii pe an. Mie, tata îmi promisese mai mult. Dar după cea 
dat faliment, sigur că... 

Ridică din umeri. Sally îl privea cu ochi mari. 

- Şase mii de lire? Măiculiţă! Da’ acum lucrezi pentru 
ministrul de Interne. 

- Mă tem că e doar o slujbă temporară. 

- Să-i şterpeleşti pe oameni de sub nasul călăului? Eu zic 
că-i muncă cu normă-ntreagă, dacă mă-ntrebi. 

Smulse carnea de pe un os de pui cu dinţii. 

- Da’ o să-l scoţi pe Charlie de la Capu’ Regelui, aşa-i? 

II cunoşti? 

- L-am întâlnit o dată, spuse ea, şi sir George are dreptate. 
Nici nu ştie ce se face cu o femeie, darmite s-o violeze! Şi cine a 
omorât-o i-a tras o mamă de bătaie zdravănă, iar Charlie n-are 
sânge-n vene să facă aşa ceva. Ce zice acolo? 

Arătă spre foaia volantă pe care Sandman o scosese din 
buzunar şi o întinsese pe masă. 

- După cum spune aici, contesa a fost înjunghiată de 
douăsprezece ori. l-au găsit cuțitul lui Corday înfipt în gât. 

- N-ar fi putut s-o înjunghie cu el, spuse Sally categoric, nu-i 
destul de ascuţit. E pentru amestecat vopselele, nu pentru tăiat. 

- Deci e un cuţit de paletă, spuse Sandman. 

- N-a făcut-o el, nu-i aşa? întrebă Sally după un moment de 
gândire şi Sandman simţi că dezbate dacă să-i spună sau nu un 
anume lucru; apoi ridică din umeri. Sir George te-a minţit, 


continuă ea încet. L-am auzit când îţi spunea că portretul a fost 
comandat de conte, da' nu-i adevărat. 

- Nu? 

- Vorbeau despre asta ieri, zise Sally apăsat, el cu un 
prieten, numa' că crede că eu n-ascult. Stau doar acolo şi răcesc 
şi el vorbeşte parcă nu-s decât o pereche de ţâţe. Nu contele a 
comandat portretul, aşa i-a spus sir George la prietenul ăsta al 
lui. 

- A spus cine l-a comandat? Sally înclină din cap. 

- A fost comandat de un club, da' o să se-nfurie dacă află că 
ţi-am spus, fi'ncă i-e o frică de moarte de bandiții ăia. 

- Un club l-a comandat? 

- Un club pentru domni. Are un nume caraghios. Clubul 
semaforului? Nu, nu e bine. Ceva cu îngeri. 

- Serafim? 

- Asta e! Clubul Serafimilor. 

- N-am auzit de el. 

- Cică e foarte privat, spuse Sally. E în piaţa St James, deci 
trebuie să aibă bani. M-au chemat şi pe mine o dată, da' nu m- 
am dus, că nu-s felu' ăla de actriţă. 

- Dar de ce voia Clubul Serafimilor portretul contesei? 
întrebă Sandman. 

- Dumnezeu ştie. 

- O să trebuiască să îi întreb. Sally se arătă alarmată. 

- Să nu le spui că ştii de la mine! Mă omoară sir George! Şi 
am nevoie de slujbă, zău aşa. 

- N-am să spun că ştiu de la dumneata, îi promise el. Şi 
oricum, nu cred că au omorât-o ei. 

- Şi cum afli cine a omorât-o? 

- Nu ştiu, recunoscu Sandman trist. Cred că o să continui să 
pun întrebări. O să vorbesc cu toată lumea şi sper să dau de 
cameristă. li povesti despre Meg şi cum se dusese în Strada 
Mount şi aflase că toţi servitorii fuseseră concediaţi. 

- Sau poate s-au dus la reşedinţa contelui de la ţară, 
adăugă el. 

Intreabă-i pe servitorii de pe stradă şi de pe străzile 
învecinate, îi sugeră Sally. Cineva tot o să ştie. Din bârfele 
servitorilor poţi să afli orice. Of, Doamne, atâta e ceasul? 

Orologiul din tavernă tocmai sunase de două ori. Sally îşi 
înşfacă haina şi o rupse la fugă. 


4 


Ploaia stătuse, iar strada St James lucea. Două trăsuri 
scumpe depăşiră cu zgomot o femeie îmbrăcată elegant, care 
mergea săltat pe trotuar, cu o umbrelă strânsă în mână. Femeia 
nu lua în seamă obscenităţile care i se aruncau de la ferestrele 
cluburilor pentru domni. Nu era o doamnă, presupuse Sandman, 
căci nici o femeie respectabilă nu ar fi pornit pe jos pe St James. 

Clubul Serafimilor nu avea firmă, dar un măturător în 
trecere îi arătă o casă cu ferestre oblonite, de pe latura estică a 
pieţei. Sandman traversă piaţa, îndreptându-se spre uşa vopsită 
în albastru lucios şi fără plăcuţă de alamă. In marchiza îngustă 
atârna un lanţ aurit care, când trăgeai de el, declanşa un clopot 
undeva, în străfundurile clădirii. Sandman observă că în lemnul 
acoperit cu vopsea albastră fusese instalat un vizor. Se gândi că 
cineva îl priveşte şi întoarse privirea, până când auzi un zăvor 
trăgându-se. Apoi se deschise o încuietoare, iar uşa fu cu greu 
deschisă de un servitor îmbrăcat într-o livrea negru cu galben, ca 
o viespe. 

- Aici e Clubul Serafimilor? 

Servitorul şovăi. Era un bărbat înalt, cu chipul ars de soare, 
însemnat de violenţe şi înăsprit de experienţă. Un bărbat brutal, 
dar chipeş, medita Sandman. 

- Aici e o clădire privată, domnule, spuse servitorul ferm. 

- Care aparţine, cred, Clubului Serafimilor, cu care am 
treburi oficiale, zise Sandman abrupt. 

Flutură scrisoarea ministrului şi, fără să mai aştepte 
răspuns, trecu pe lângă servitor şi intră în hol. Podeaua era o 
tablă de şah, din careuri lucitoare de marmură albă şi neagră, şi 
tot cu marmură era înconjurat căminul, deasupra căruia stătea o 
placă încadrată de o jerbă aurită cu heruvimi, buchete de flori şi 
frunze de acant. 

- Treburile oficiale nu au ce căuta aici, domnule, spuse 
servitorul cel înalt. 

Ţinea uşa de la intrare deschisă cu înţeles, ca pe o invitaţie 
adresată lui Sandman să plece. 

Sandman observă că frumuseţea chipului îi era stricată de 
mici cicatrice negre, pe obrazul drept. Cei mai mulţi nici nu le-ar 
fi observat, căci nu erau mai mult decât nişte puncte întunecate 
pe sub piele, dar Sandman era obişnuit să caute urmele de praf 
de puşcă. 


- Ce regiment? îl întrebă el. 

Chipul servitorului se contorsiona într-o jumătate de surâs. 

- Intâi de Gardă Pedestraşi, domnule. 

- Am luptat lângă voi la Waterloo, spuse Sandman. 

Băgă scrisoarea în buzunar, apoi îşi scoase paltonul ud pe 
care, împreună cu pălăria, îl azvârli pe un scaun aurit. 

- Imi cer scuze, dar guvernul e ca dragonii francezi. Dacă 
nu-i baţi zdravăn prima dată, vin cu forţe îndoite a doua oară. 

Servitorul cel înalt era sfâşiat între datoria faţă de club şi 
camaraderia faţă de alt soldat, dar loialitatea datorată 
Serafimilor învinse. 

- Regret, domnule, insistă el, dar nu vi se va spune decât să 
cereţi o audienţă. 

- Atunci o să aştept să mi se spună, zise Sandman. Numele 
meu e Sandman şi mă aflu aici prin împuternicirea lordului 
Sidmouth. 

- Domnule, aşteptatul nu este permis. E timpul să plecaţi. 

- Nu-i nimic, sergent Berrigan, îl întrerupse un glas calm din 
spatele lui Sandman, domnul Sandman va fi tolerat. 

- Căpitan Sandman, spuse acesta, întorcându-se. 

Avea dinainte un filfizon, un tânăr înalt şi extraordinar de 
chipeş, într-o redingotă neagră cu nasturi de alamă, pantaloni 
albi şi cizme negre, lustruite. O lavalieră albă, apretată, se 
revărsa de sub gulerul cămăşii simple şi albe, încadrate de 
gulerul înalt al redingotei. Părul îi era negru şi tuns foarte scurt, 
înconjurând un chip palid. Era un chip amuzat şi inteligent, iar 
tânărul ţinea în mână un lomion, o baghetă subţire de aur, având 
la capăt o unică lentilă, prin care îl cercetă scurt pe Sandman, 
înainte de a se înclina uşor. 

- Domnule căpitan Sandman, spuse el. Ar fi trebuit să vă 
recunosc. V-am văzut marcând cincizeci de puncte împotriva lui 
Martingale şi Bennett anul trecut. Apropo, sunt lordul Skavadale. 
Vă rog, haideţi să intrăm în bibliotecă, gesticula el către 
încăperea din spatele său. Doriţi ceva cald de băut, domnule 
căpitan? Cafea? Ceai? Un vin fiert? 

- Cafea, spuse Sandman. 

Trecând pe lângă lordul Skavadale către bibliotecă - o 
cameră mare, frumos proporţionată, unde un foc generos ardea 
în căminul larg dintre rafturile înalte -, simţi mirosul apei de 
lavandă. Zece sau douăsprezece scaune erau împrăştiate peste 
tot, dar Sandman şi Skavadale erau singurii ocupanţi. 


- Cei mai mulţi dintre membri sunt la ţară la vremea 
aceasta a anului, spuse lordul pentru a explica goliciunea 
încăperii, dar eu am fost obligat să vin în oraş cu treburi. 
Dumneavoastră cu ce treburi pe aici, domnule căpitan? 

- Ce nume ciudat, Clubul Serafimilor, comentă Sandman, 
trecând peste întrebare. 

Se uită în jur, prin bibliotecă. Singurul tablou era un portret 
în mărime naturală, agăţat deasupra căminului. Infăţişa un tânăr 
slab, cu un chip frumos şi dezinvolt, cu păr bucilat, care îi cădea 
până mai jos de umeri. Purta o redingotă strânsă pe talie, făcută 
din mătase înflorată, cu dantelă la mâneci şi la gât, şi peste piept 
avea o eşarfă lată, de care atârna o spadă cu gardă împletită. 

- John Wilmot, al doilea conte de Rochester, preciza lordul 
Skavadale. li cunoaşteţi opera? 

- Ştiu că a fost poet, spuse Sandman. Şi libertin. 

- Aşa este, spuse Skavadale. Un poet cu spirit din cel mai 
fin şi un talent rar, pe care îl considerăm un model pentru noi, 
domnule căpitan. Serafimii sunt fiinţe superioare, aflate pe cea 
mai înaltă treaptă între îngeri. E mica noastră laudă. 

- Superioare nouă, muritorilor de rând? întrebă Sandman 
acru. Lordul Skavadale era atât de curtenitor, de perfect şi de 
scrobit, că îl călca pe nervi. 

- Încercăm doar să excelăm în ceea ce facem, spuse el 
amabil, şi sunt convins că la fel faceţi şi dumneavoastră, în 
cricket şi în orice altceva mai faceţi, iar eu sunt nepoliticos 
neoferindu-vă şansa să îmi spuneţi ce. 

Şansa trebuia să mai aştepte câteva clipe, căci tocmai 
intrase un servitor cu o tavă de argint, pe care erau ceşti de 
porțelan şi o cafetieră. Nici lordul Skavadale, nici Sandman nu 
rostiră un cuvânt în timp ce li se turna cafeaua şi, în liniştea 
aşternută, Sandman auzi zăngănit de metal dintr-o încăpere 
învecinată şi înţelese că cineva se duela. 

- Luaţi loc vă rog, spuse Skavadale după plecarea 
servitorului. 

- Charles Corday, zise Sandman, aşezându-se pe un scaun. 
Lordul Skavadale păru nedumerit. 

- Tânărul condamnat pentru uciderea contesei de Avebury. 
Pentru ce aduceţi în discuţie numele lui? 

Sandman sorbi din cafea. Farfurioara era împodobită cu un 
blazon înfăţişând un îngeraş auriu, gol-goluţ, care zbura pe un 
scut roşu. 


- Ministrul de Interne m-a însărcinat să anchetez 
împrejurările legate de condamnarea lui Charles Corday. Au 
apărut dubii cu privire la vinovăția lui. 

Skavadale înălţă o sprânceană. 

- Şi cum se face că aţi ajuns la uşa noastră domnule 
căpitan? 

- Am aflat că portretul contesei de Avebury a fost comandat 
de Clubul Serafimilor, răspunse Sandman. 

- Serios? întrebă Skavadale moale. Ce interesant. 

Se aşeză în echilibru pe grătarul căminului, a cărui parte 
superioară era învelită în piele. 

- Ce face lucrurile încă şi mai interesante, continuă 
Sandman, este faptul că, în conformitate cu comanda, doamna în 
chestiune trebuia înfăţişată goală, dar fără ştirea sa. 

- Extraordinar! 

Dincolo de ironie, ochii săi negri nu arătau nici un pic de 
mirare. 

Luă o gură de cafea. 

- Mărturisesc că nu ştiu nimic despre toate acestea. Este 
posibil ca vreunul dintre membri să fi comandat tabloul, dar vai, 
mie nu mi s-a dezvăluit nimic. 

- Contele de Avebury este membru al clubului? întrebă 
Sandman. Skavadale ezită. 

- Nu pot să divulg numele membrilor noştri, domnule 
căpitan. Suntem un club privat. Dar cred că vă pot spune că nu 
ne bucurăm de cinstea de al avea printre noi pe contele de 
Avebury. 

- O cunoşteaţi pe contesă? Skavadale zâmbi. 

- O cunoşteam, într-adevăr. Mulţi dintre noi au venerat-o, 
căci era de o frumuseţe divină şi regretăm nespus moartea ei. 
Nespus. 

Se ridică. 

- Mă tem că vizita dumneavoastră a rămas fără rezultat, 
domnule căpitan. Imi permiteţi să vă conduc până la ieşire? 

Sandman se ridică în picioare. În clipa aceea, o uşă se dădu 
de perete în spate, iar el se întoarse şi văzu că unul dintre 
rafturile de bibliotecă se compunea de fapt din cotoare false de 
cărţi, din piele, lipite pe o uşă; în prag stătea un tânăr în 
pantaloni şi cămaşă, cu o floretă in mână şi o expresie iritată pe 
faţă. 

- Credeam că l-ai trimis la plimbare pe zevzec, Johnny, îi 
spuse el lui Skavadale. 


Acesta surâse, dulce ca mierea. 

Ingăduie-mi să ţi-l prezint pe căpitanul Sandman, faimosul 
jucător de cricket. Dânsul este lordul Robin Holloway. 

- Jucător de cricket? Am crezut că e lacheul lui Sidmouth. 

Lordul Robin Holloway nu avea nimic din amabilitatea lui 
Skavadale. Nu împlinise încă douăzeci şi cinci de ani, după 
părerea lui Sandman, şi era la fel de înalt şi de arătos ca 
prietenul său, dar, dacă Skavadale era brunet, Holloway era 
auriu. Părul îi era ca aurul, pe degete avea aur şi la gât un lanţ 
de aur. 

- Sunt şi asta, zise Sandman. Am venit să întreb despre 
contesa de Avebury. 

- În groapă, zevzecule, în groapă. 

Un al doilea bărbat îşi făcu apariţia în spatele lui, tot cu o 
floretă în mână, dar Sandman presupuse, judecând după cămaşa 
şi pantalonii simpli, că era un angajat al clubului, poate maestrul 
de arme. 

- Ziceai că te cheamă Sandman? Fiul lui Ludovic Sandman? 
Sandman lăsă capul în jos. 

- Da. 

Nenorocitul m-a tras pe sfoară, spuse lordul Robin Holloway, 
privindu-l oarecum provocator pe Sandman, cu ochi uşor 
bulbucaţi. Imi e dator şase mii de nenorocite de guinee. Ce 
intenţionezi să faci în privinţa asta, zevzecule? 

Căpitanul Sandman tocmai pleca, spuse apăsat Skavadale, 
apucându-l de cot. 

Sandman se scutură. 

- Am promis să achit o parte din datoriile tatei, îi spuse el 
lordului Robin, fierbând. Am să plătesc negustorilor puşi într-o 
situaţie financiară delicată de sinuciderea lui. Cât despre datoria 
faţă de dumneavoastră? Făcu o pauză. Nu intenţionez să fac 
nimic. 

- Să te ia naiba, zevzecule! spuse lordul Robin şi ridică 
floreta, ca pentru a-l izbi pe Sandman peste obraz. 

Lordul Skavadale se băgă între ei. 

- Destul! Căpitanul tocmai pleacă. 

- Nu-i decât un spion mărunt şi scârbos al nenorocitului de 
Sidmouth! ţipă lordul Robin. leşi pe uşa din spate, pentru 
precupeţi, Sandman. Cea din faţă e pentru gentlemeni. 

Sandman trecu pe lângă Skavadale şi Holloway şi smulse 
floreta din mâna maestrului de arme. Se întoarse din nou spre 
Holloway. 


- O să ies pe uşa din faţă. Sau poate înălţimea voastră vrea 
să mă împiedice? 

- Robin, îşi avertiză lordul Skavadale prietenul. 

- Du-te naibii! spuse Holloway şi, ridicând arma, lovi cu ea 
peste cea a lui Sandman şi făcu o fandare. 

Sandman pară, făcând floreta lui Holloway să devieze mult 
în lateral şi în sus, apoi îi arse lordului una peste faţă. Lama, cu 
vârful rotunjit, nu era tăioasă, dar tot îi lăsă lui Holloway o dungă 
roşie pe obrazul drept. Floreta se replie rapid pentru a însemna şi 
obrazul stâng, apoi cobori. 

- Lua-te-ar toţi dracii! 

Holloway se înfuriase cu adevărat, dar, dacă mânia lui 
Sandman era rece şi crudă, a lui era înfierbântată şi prostească. 
Vântură floreta ca pe o spadă, sperând să îl lovească pe 
Sandman peste faţă, dar Sandman făcu un pas înapoi, lăsă lama 
să-i treacă la un centimetru de nas, apoi făcu pasul în faţă, fanda 
şi îşi înfipse floreta în burta lui Holloway. Dopul din vârf împiedică 
lama să străpungă pânza sau pielea, iar arma se curbă ca un arc. 
Sandman se folosi de forţa lui pentru a se împinge înapoi, în timp 
ce lordul Robin Holloway încerca să îl lovească în gât. 

- Eşti un căţelandru neputincios, îi spuse Sandman şi se 
pregăti de luptă, acum cu furia dezlănţuită. 

Făcu câţiva paşi apăsaţi înainte, cu floreta şuierând 
ameninţător, iar vârful rotund îi scrijeli lui Holloway faţa, aproape 
scoţându-i un ochi, apoi latul lamei îi sparse nasul, dându-i 
sângele. Lordul Holloway se chirci de durere şi, pe neaşteptate, o 
pereche de braţe extrem de puternice se încolăci peste pieptul 
lui Sandman. Sergentul Berrigan îl ţinea, în timp ce lordul 
Skavadale smulgea floreta din mâna lui Robin Holloway. 

- Destul! spuse Skavadale. Destul! şi azvârli arma lui 
Holloway la celălalt capăt al încăperii. Plecaţi în clipa asta, 
domnule căpitan, insistă el. 

Sandman se scutură din braţele lui Berrigan. 

- Eu mă băteam cu bărbaţi adevăraţi, îi spuse el lordului 
Robin, când tu încă mai făceai în nădragi. 

- Bună ziua, domnule căpitan, spuse Skavadale cu răceală. 

- Dacă aflaţi cine e persoana care a comandat portretul, 
zise Sandman, v-aş rămâne recunoscător dacă mi-aţi comunica 
şi mie. Nu avea motiv să spere că lordul Skavadale are să dea 
urmare cererii, dar fraza îi oferea posibilitatea de a părăsi scena 
păstrând o urmă de demnitate, îmi puteţi lăsa un mesaj la 
Wheatsheaf, în Drury Lane. 


Lordul Robin îl săgeta cu privirea, dar tăcu. Fusese bătut 
măr şi o ştia. 

Paltonul şi pălăria îi fură aduse în hol, unde sergentul 
Berrigan îi deschise uşa de la intrare. Sandman trecu pe lângă el, 
apoi Berrigan trânti uşa. 

Sandman porni încet pe jos, spre nord. Sally avusese 
dreptate. Cea mai bună modalitate de a o găsi pe camerista 
Meg, şi de a descoperi astfel adevărul, era de a vorbi cu ceilalţi 
servitori; de aceea se îndrepta acum spre Strada Davies, un loc 
pe care îl evitase cu asiduitate în ultimele şase luni. 

Dar, când bătu la uşă, totul i se păru perfect cunoscut şi 
Hammond, majordomul, nici nu clipi. 

- Căpitane Rider, ce plăcere, domnule, îmi permiteţi să vă 
iau haina? 

Hammond atârnă paltonul şi pălăria lui Sandman într-un 
cuier care gemea deja sub greutatea altor haine. 

- Aveţi invitaţia? întrebă el. 

- Lady Forrest are serată muzicală? Mă tem că nu am fost 
invitat. Speram să-l găsesc pe sir Henry acasă. 

- Este acasă, domnule, şi sunt sigur că vă primeşte. Vreţi să 
aşteptaţi în salonaş? 

Salonaşul era de două ori mai mare decât salonul casei pe 
care Sandman o închiriase pentru mama şi sora sa în 
Winchester, lucru pe care mama lui îl menţiona frecvent în 
scrisorile ei, dar la care nu se putea gândi acum, drept care 
ascultă glasul de tenor care cânta dincolo de uşa dublă care 
dădea către încăperi şi mai spaţioase. Se auzi ropot de aplauze, 
apoi se deschise uşa dinspre hol. 

- Dragul meu Rider! 

- Sir Henry. 

- Un nou tenor francez, spuse sir Henry suferind, care ar fi 
trebuit oprit la Dover. Nu apreciase niciodată prea mult seratele 
muzicale organizate de soţia sa şi, de obicei, avea grijă să le 
evite. Am uitat că astăzi avem serată, altfel aş fi putut rămâne la 
bancă. Ce mai faci, Rider? 

- Bine, mulţumesc. Şi dumneavoastră, domnule? 

- Ocupat, Rider, ocupat. Consiliul municipal cere timp, 
Europa cere bani, iar noi le furnizăm. 

Deschise sertarul unei servante şi scoase două ţigări de foi. 

- Azi nu se poate fuma în seră, spuse el, aşa că nu ne 
rămâne decât să înfruntăm spânzurătoarea pentru a fi afumat 
salonul, nu? 


Se opri pentru a aprinde iasca, apoi ţigara. Statura lui 
înaltă, părul argintiu şi chipul serios îi amintiseră întotdeauna lui 
Sandman de Don Quijote, asemănare înşelătoare însă, după cum 
constataseră, prea târziu, zeci de rivali în afaceri. Sir Henry 
înţelegea în mod instinctiv finanţele; ştia cum se fac banii şi cum 
se folosesc. Această abilitate îl ajutase să construiască navele, să 
hrănească armatele şi să toarne tunurile care îl învinseseră pe 
Napoleon, şi îi aduseseră lui sir Henry titlul nobiliar. Era, pe scurt, 
un om talentat. 

- Mă bucur să te văd, Rider, spuse el acum, sincer. Cu ce te 
mai ocupi? 

- Am o slujbă neobişnuită, care mă face să am nevoie de un 
serviciu din partea lui Hammond, domnule. 

- Un serviciu din partea lui Hammond? repetă sir Henry 
privindu-l, parcă nesigur că auzise bine. Majordomul meu? 

Se întoarse la servantă, unde turnă două pahare de brandy. 

- Bei un pahar cu mine, nu? Şi ce doreşti de la Hammond? 

Dar, înainte ca Sandman să îi poată explica, uşile duble ale 
salonului se deschiseră şi în cadrul lor apăru Eleanor, cu lumina 
salonului mare din spate, care făcea ca părul să îi apară ca un 
halou roşu în jurul chipului. Se uită la Sandman, apoi inspiră 
foarte adânc şi îi surâse tatălui ei. 

- Mama se temea să nu ratezi duetul, tată. 

- Duetul, zici? 

- Surorile Pearman repetă de săptămâni, îi explică Eleanor, 
după care îşi întoarse din nou privirea către Sandman. Rider, 
spuse ea blând. 

- Domnişoară Eleanor, îi răspunse el cu formalism şi făcu o 
plecăciune. A 

Ea îl privi. În spatele ei, în salon, vreo douăzeci de invitaţi 
stăteau aşezaţi ţepeni pe scaune aurite. Eleanor se uită la ei, 
apoi închise ferm uşa. 

- Cred că surorile Pearman se descurcă şi fără mine. Ce mai 
faci, Rider? 

- Foarte bine, mulţumesc. 

Se temuse că nu va putea rosti un cuvânt, căci răsuflarea îi 
rămăsese în gât şi simţea că are lacrimi în ochi. Eleanor purta o 
rochie de mătase verde-pal, cu dantelă galbenă pe piept şi la 
mâneci. Avea un colier de aur şi chihlimbar pe care Sandman nu 
îl mai văzuse şi simţi un junghi straniu de gelozie faţă de viaţa pe 
care o dusese ea în ultimele şase luni. Işi aminti că era logodită 
şi durerea fu adâncă. 


- Dar tu? 

- Mă întristează că faci bine, spuse Eleanor cu severitate 
falsă. Cum poţi să faci bine fără mine? Asta e nefericire, Rider. 

- Eleanor, o mustră sir Henry. 

- Il tachinez, tată, e îngăduit şi nu multe lucruri sunt, spuse 
Eleanor, apoi se întoarse iar către Sandman. Ai venit în oraş doar 
pentru o zi? 

- Aici locuiesc. 

- N-am ştiut. 

Ochii ei cenuşii, aproape fumurii, cu punctişoare verzi, 
păreau imenşi. Sandman simţea că îl ia ameţeala doar privind-o. 
Se uită la ea, iar ea ii întoarse privirea. 

- Ai venit de mult? rupse Eleanor tăcerea. 

- De trei săptămâni, recunoscu el, sau puţin peste. Arăta, 
gândi Sandman, ca şi cum ar fi lovit-o peste faţă. 

- Şi n-ai venit să ne vezi? protestă ea. 

- N-am fost sigur, răspunse el, simțind că roşeşte, care ar 
putea fi scopul vizitei. M-am gândit că e mai bine pentru tine să 
nu vin. 

- Rider a venit azi să-l vadă pe Hammond, draga mea, 
închipuie-ţi, 
spuse sir Henry. De fapt, nu e o vizită de curtoazie. 

- Ce treabă poţi avea tu cu Hammond? întrebă Eleanor, cu 
ochii strălucindu-i brusc de curiozitate. 

Se aşeză pe un scaun, cu aerul că aşteaptă ceva. 

- Draga mea, începu sir Henry, întrerupt imediat. 

- Tată, spuse Eleanor sever, sunt convinsă că nimic din ce 
doreşte Rider de la Hammond nu e nepotrivit pentru urechile 
unei tinere, ceea ce n-aş putea spune despre efuziunile fetelor 
Pearman. Rider? 

Sandman îşi relată istorisirea, provocând uimire, căci nici 
Eleanor, nici tatăl ei nu făcuseră legătura între Charles Corday şi 
sir George Phillips. Nu era destul că pe strada vecină se 
comisese o crimă, acum reieşea că ucigaşul petrecuse ceva timp 
în compania lui Eleanor. 

- Mai bine să nu-i spunem mamei, observă sir Henry cu 
blândeţe. 

- Mă îndoiesc că el e criminalul, interveni Sandman, dând 
explicaţii referitoare la Meg, fata dispărută, şi la nevoia de a auzi 
de la servitori bârfele care circulau pe seama sorții personalului 
din casa lui Avebury. Dacă Hammond le-ar putea întreba pe 
slujnice ce au auzit... 


- Aşa n-ai să afli nimic, îl întrerupse Eleanor. Hammond e un 
majordom excelent, dar slujnicele sunt îngrozite dinaintea lui. 
Nu, cea pe care trebuie s-o chestionezi e Lizzie, camerista mea. 

- Nu poţi s-o implici pe Lizzie! obiectă sir Henry. 

- Şi de ce nu? 

- Pentru că nu se poate, spuse tatăl. Nu e drept. 

- Nu e drept să îl spânzure pe Corday! Nu e drept, dacă e 
nevinovat. lar tu, tată, ar trebui să ştii atâta lucru! Nu te-am 
văzut niciodată aşa de zguduit! 

Sandman îl privi întrebător pe sir Henry, care ridică din 
umeri. 

- Datoria m-a purtat până la Newgate, recunoscu el. Noi, 
consilierii locali, suntem angajatorii de drept ai călăului, iar el ne- 
a cerut un ajutor. Pentru că fondurile nu trebuie cheltuite inutil, 
doi dintre noi ne-am asumat sarcina de a afla care îi sunt 
îndatoririle. Execuţiile nu sunt un lucru plăcut, Rider, ai văzut 
vreodată una? 

- Am văzut oameni după ce fuseseră spânzurați. 

Se gândea la Badajoz. Armata engleză, care pătrunsese 
într-un oraş spaniol în pofida apărării hotărâte a francezilor, se 
răzbunase cu cruzime pe localnici, iar Wellington ordonase 
călăilor să mai răcorească furia vestoanelor roşii. 

- Jefuitorii erau spânzurați, explică el. 

- Presupun că aşa trebuia, spuse sir Henry. E o moarte 
îngrozitoare, îngrozitoare. Sper că nu voi mai fi niciodată nevoit 
să văd aşa ceva - şi continuă, ridicând din umeri. Deci crezi, 
Rider, că este posibil ca servitorii mei să fi auzit ceva de soarta 
fetei acesteia, Meg? 

- Aşa nădăjduiam, domnule. Sau ar putea pune întrebări 
servitorilor care locuiesc pe Strada Mount. Casa familiei Avebury 
e la nici o aruncătură de băț de-aici şi sunt convins că toţi 
servitorii din zonă se cunosc între ei. 

- Sunt sigură că Lizzie ştie pe toată lumea, spuse Eleanor. 
Lizzie trăieşte din bârfe. 

- Nu e nici un pericol, nu-i aşa? îl întrebă sir Henry pe 
Sandman. 

- Nu cred, domnule. Nu vrem decât să aflăm unde s-a dus 
fata asta, Meg, iar asta nu e decât bârfă. 

- Lizzie poate să îşi justifice interesul spunând că Meg i-a 
căzut cu tronc unuia din vizitiii noştri, spuse Eleanor entuziastă. 

Sir Henry era nemulţumit la gândul că îşi implica fiica, dar şi 
aproape incapabil să o refuze. Atât de mare era afecțiunea pe 


care i-o purta unicului său copil, încât aproape ar fi fost în stare 
să o lase să se mărite cu Sandman, în ciuda sărăciei lui şi a 
dezonoarei familiei, dar lady Forrest văzuse întotdeauna în el 
doar o soluţie de rezervă. Nu avea titlu, iar lady Forrest visa ca 
fiica ei să fie într-o zi ducesă, marchiză, contesă sau măcar o 
lady. Sărăcia lui Sandman îi oferise scuza pentru a da înapoi, iar 
soţul ei nu reuşise să se impună în faţa hotărârii soţiei. In felul 
acesta, chiar dacă nu i se îngăduia să se căsătorească aşa cum 
şi-ar fi dorit, Eleanor îi va putea cere cameristei sale să 
scotocească printre bârfele din Strada Mount. 

- Am să-ţi scriu, îi spuse Eleanor lui Sandman, dacă îmi spui 
la ce adresă. 

- La Wheatsheaf, îi spuse Sandman, în Drury Lane. 

Eleanor se ridică şi, înălțându-se pe vârfuri, îşi sărută 
părintele pe obraz. 

- Mulţumesc că mă laşi să fac ceva util, tată. Şi îţi 
mulţumesc şi ţie, Rider, continuă ea, luându-l de mână. Sunt 
mândră de tine. Faci un lucru bun. 

II ţinea încă de mână când se deschise uşa şi intră lady 
Forrest. Avea acelaşi păr roşcat, aceeaşi frumuseţe şi aceeaşi 
tărie de caracter ca şi fiica sa, care însă moştenise ochii cenuşii 
şi inteligenţa de la tatăl ei. Lady Forrest făcu ochii mari când îşi 
văzu fata ţinându-l de mână pe Sandman, dar se strădui să 
zâmbească. 

- Domnule căpitan Sandman, îl salută ea cu o voce care ar 
fi tăiat sticla, ce surpriză. 

- Lady Forrest. 

Sandman reuşi să facă o plecăciune, în ciuda mâinii rămase 
captive. 

- Ce faci aici, Eleanor? întrebă lady Forrest, al cărei glas nu 
era acum decât cu câteva grade deasupra temperaturii de 
îngheţ. 

- li citesc lui Rider în palmă, mamă. 

- A! făcu lady Forrest intrigată, căci simţea o puternică 
atracţie faţă de ideea forţelor supranaturale. Şi ce vezi? 

Eleanor se prefăcu a scruta palma lui Sandman. 

- Zăresc, spuse ea pe un ton de oracol, o călătorie. 

- Undeva plăcut, sper? spuse lady Forrest. 

- In Scoţia, zise Eleanor. 

- Unde poate fi foarte plăcut la vremea asta a anului, 
remarcă lady Forrest. 


Mai înţelept decât fiica sa, sir Henry simţi o referire la 
Gretna Green plutind în aer. 

- Eleanor, suficient, spuse el încet. 

- Da, tată. 

Eleanor lăsă mâna lui Sandman şi îi făcu o mică plecăciune 
tatălui ei. 

- Şi ce te aduce pe la noi, Rid... - lady Forrest, aproape să 
facă greşeala, se stăpâni la timp - domnule căpitan? 

- Rider a fost atât de amabil încât să-mi aducă veşti. Se 
zvoneşte că portughezii ar putea să nu-şi plătească 
împrumuturile pe termen scurt, răspunse sir Henry în locul lui 
Sandman, ceea ce nu mă surprinde, trebuie să recunosc. După 
cum îţi aminteşti, noi am sfătuit ca această conversie să nu se 
facă. 

- Sunt sigură că aşa ai făcut, dragul meu, spuse lady 
Forrest, care nu era deloc sigură, dar se mulțumea cu explicaţia. 
Haide, Eleanor, ne-am neglijat oaspeţii. Lordul Eagleton e aici, se 
lăudă ea faţă de Sandman. 

Lordul Eagleton era cel cu care ar fi trebuit să se 
căsătorească Eleanor, iar Sandman se crispa. 

- Nu am avut plăcerea să îl cunosc, replică el ţeapăn. 

- Nici nu mă mir, căci el nu se învârte decât în cercurile cele 
mai elevate, spuse lady Forrest. Sper ca vizita în Scoţia să fie 
plăcută, domnule căpitan. 

Şi îşi scoase fiica din cameră. 

- O să dureze o zi sau două până să capeţi un răspuns, sunt 
sigur, dar să sperăm că îţi este de ajutor, spuse sir Henry. 
Trebuie să mai vii pe la noi, Rider. 

ÎI conduse pe Sandman până în hol şi îl ajută cu paltonul. 

- M-aţi ajutat foarte mult, sir Henry, şi vă sunt recunoscător. 

leşi şi se îndepărtă, fără să bage măcar de seamă dacă mai 
ploua sau nu. Se gândea la lordul Eagleton. Eleanor nu se 
manifestase ca şi cum ar fi fost îndrăgostită de înălţimea sa, ba 
chiar făcuse o grimasă de dezgust când fusese pomenit numele 
lui, iar asta îi dădea speranţe. Dar, se întrebă, ce legătură avea 
dragostea cu căsătoria? Căsătoria însemna bani şi 
respectabilitate. 

Şi dragostea? Fir-ar să fie, el era îndrăgostit, îşi spuse. 

Nu mai ploua, iar după-amiaza era chiar frumoasă. Trăsuri 
deschise, trase de echipaje asortate, cu părul lucios şi panglici 
împletite în coame, se îndreptau în trap elegant spre Hyde Park 
şi parada zilnică. Orchestrele ambulante se întreceau în bubuitul 


tobelor şi zăngănitul cutiilor de colectă. Sandman nu vedea nimic 
din toate acestea. 

Se gândea la Eleanor şi, când nu mai putu stoarce nici un 
indiciu privind intenţiile ei din flecare privire şi nuanţă 
rememorată, se întrebă ce rezolvase pe ziua aceea. Aflase că, 
din tot ce îi spusese Corday, mare parte era adevărat, dar nu 
avea prea multe de raportat vicontelui Sidmouth. Ce era de 
făcut? 

Se mai gândea încă la asta în timp ce se întorcea la 
Wheatsheaf şi îi ducea rufele la spălat femeii care cerea un 
penny de cămaşă. Apoi îşi cusu cizmele, folosind un ac din cele 
cu care se coseau pânzele de corabie şi o mănuşă, împrumutate 
de la proprietarul tavernei, şi îşi perie redingota, încercând să 
scoată o pată de la poale. Medita că, dintre toate 
inconvenientele sărăciei, lipsa unui valet care să păstreze 
hainele curate era cel care consuma cel mai mult timp. Trebuia 
să plece în Wiltshire, decise. Nu avea nici o garanţie că o va găsi 
pe camerista Meg, dar, dacă aştepta ca mai întâi să primească 
veşti de la Eleanor, se putea face prea târziu. Contele de 
Avebury avea reputaţie de pustnic, iar Sandman se temea că va 
fi dat afară de pe moşie fără prea multă vorbă, dar era un risc pe 
care trebuia să şi-l asume. Dacă prindea poştalionul de 
dimineaţă, putea fi acolo după prânz. Acesta avea să îl coste cel 
puţin de două ori cât diligenta, dar cu diligenta nu ajungea în 
Wiltshire decât spre seară. Se duse la poşta mare de pe Charing 
Cross, unde plăti două lire şi şapte şilingi pentru ultimul dintre 
cele patru locuri ale poştalionului de a doua zi dimineaţă spre 
Marlborough. 

Se întoarse la Wheatsheaf, unde, în încăperea din spate a 
hanului, printre butoaiele de bere, îşi văcsui şi îşi lustrui cizmele 
proaspăt reparate. Auzi fluieratul afon al lui Dodds şi se pregătea 
să îl salute, când auzi un glas străin. 

- Sandman nu-i sus. Ai găsit ceva? 

Işi puse fără zgomot cizmele în picioare. Vocea străinului 
sunase aspru, într-un fel care nu te chema să ieşi la iveală, ci mai 
degrabă să cauţi o armă. Singurul obiect la îndemână era o 
doagă de butoi. Apucând-o ca pe o spadă, se apropie încet de 
uşă. 

- Sabia asta şi un bătac de cricket, răspunse un altul. 

Aflat în întuneric, Sandman văzu un tânăr care ţinea în 
mână sabia lui de ofiţer şi bătacul. Pesemne cei doi îi scotociseră 
prin cameră. 


- Mă duc să mă uit în sala de mese, spuse primul. 

- Adu-l încoace, zise al doilea. 

Primul ieşi pe uşa de serviciu. Sandman făcu un pas din 
încăperea din fund, înfigându-i celui de al doilea individ doaga în 
rinichi. Individul făcu un salt înainte, icnind, dar Sandman îl 
apucă de păr şi îl trase înapoi, îi puse piedică, în aşa fel încât să 
se întindă pe jos, pe spate, şi îl calcă greu pe vintre. Omul ţipă, 
încovrigându-se în jurul zonei dureroase. 

Sandman recupera bătacul şi sabia, căzute pe culoar. 
Temându-se că individul ar fi putut avea pistol, se folosi de teaca 
săbiei ca să-i desfacă haina. Şi văzu o livrea negru cu galben. 

- Eşti de la Clubul Serafimilor? îl întrebă el. 

Omul gemu de durere, dar răspunsul nu-l lumina pe 
Sandman în nici un fel. Căută prin buzunarele hainei şi găsi un 
pistol, pe care i-l luă. 

- Ce cauţi aici? 

- Vor să vă aducem înapoi la club. 

- De ce? 

- Nu ştiu. Ştiu doar că ne-au trimis. 

- leşi de-aici, spuse Sandman. la-ţi prietenul şi ieşiţi de-aici. 

Il aşteptă să se ridice în picioare şi îl urmă în sala mare a 
hanului, unde la mese şedeau vreo douăzeci de clienţi. Ridică 
pistolul, îndreptând ţeava înnegrită spre tavan, şi cei doi o 
rupseră la goană. Sandman vâri arma la brâu, în timp ce Sally 
venea în fugă spre el din capătul celălalt al încăperii. 

- Ce se întâmplă? întrebă ea. 

- Nu-i nimic, Sally, zise Sandman. 

- Nimic pe dracu’. 

Se uita cu ochi mari undeva, dincolo de el, iar Sandman auzi 
sunetul unui pistol armat. 

Se întoarse şi văzu un pistol cu ţeava lungă, ţintindu-l între 
ochi. Clubul Serafimilor nu trimisese doi oameni după el, ci trei. 
Cel de al treilea era sergentul Berrigan. Stătea într-un separeu, 
zâmbind. 

- E ca dragonii francezi, căpitane, spuse sergentul Berrigan. 
Dacă nu te asiguri că ai scăpat definitiv de ei din prima, ticăloşii 
sigur se-ntorc să te prindă în capcană. 

lar Sandman căzuse în capcană. 


Sergentul Berrigan ţinu arma îndreptată spre Sandman timp 
de o bătaie de inimă, apoi lăsă ţeava în jos, puse pistolul pe 
masă şi făcu semn din cap spre bancheta de vizavi. 

- Domnule căpitan, tocmai am câştigat o liră pe seama 
dumitale. 

- Cine naiba te crezi? scuipă Sally în direcţia lui. 

- Sally! Sally! o calmă Sandman şi, după ce-i făcu loc să se 
aşeze pe banchetă, se instala alături. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe 
sergentul Berrigan, îi spuse el, fost în Regimentul 1 de Gardă 
Pedestraşi al Majestății Sale. Dânsa este domnişoara Sally Hood. 

- Sam Berrigan, spuse sergentul, vădit amuzat de furia ei. 
Şi e o onoare pentru mine, domnişoară. 

- Pentru mine nu e nici un fel de onoare, îl împunse ea cu 
privirea. 

- O liră? îl întrebă Sandman pe Berrigan. 

- Am pariat că adormiţii ăia doi n-or să te dovedească. Nu 
pe căpitanul Sandman din Regimentul 52, spuse Berrigan. 

Pocni din degete şi una din fetele care serveau la mese se 
apropie în grabă. Sandman nu era cine ştie ce impresionat că 
Berrigan ştia în ce regiment luptase, dar era foarte impresionat 
că un străin putea comanda cu atâta autoritate la Wheatsheaf. 
Sam Berrigan avea un aer care emana competenţă. Sergentul se 
uită la Sally. 

- Ce vă pofteşte inima, domnişoară Hood? 

Sally se luptă cu sine timp de o clipă, apoi decise că viaţa 
era prea scurtă ca să refuzi un pahar. 

- Un punci cu gin, Molly, spuse ea. 

Berrigan puse un ban în palma lui Molly şi îi îndoi degetele 
peste el. 

- O carafă cu bere, Molly, spuse el, şi vezi ca punciul să fie 
la fel de bun ca la Limmer's. 

Se întoarse către Sandman. 

- Lordul Robin Holloway i-a trimis pe cei doi să te convingă 
să te întorci la club, iar Skavadale m-a trimis pe mine. Nu a vrut 
să ţi se întâmple ceva. Lordul Robin şi-a propus să te provoace. 

- La duel? întrebă Sandman amuzat. 

- Cu pistoalele, îmi închipui, spuse Berrigan, la fel de 
amuzat. Nu-mi imaginez că ar mai vrea să te înfrunte vreodată 
cu spada. Dar i-am spus marchizului că cei doi n-or să te poată 
lua în veci cu forţa. Ai fost un soldat prea bun. 

Sandman zâmbi. 


- Şi de unde ştii ce fel de soldat am fost, sergent? 

- Ştiu exact ce fel de ostaş ai fost, spuse Berrigan. 

Avea un chip plăcut, reflectă Sandman, deschis, aspru şi cu 
ochi în care se citea siguranţa. Berrigan se uită la Sally. 

- Era sfârşitul zilei la Waterloo, domnişoară, şi eram bătuţi. 
Stăteam acolo şi muream pe capete. Nu ne dăduserăm învinşi, 
să nu mă înţelegi greşit, dar blestemaţii de franţuji ne băteau 
măr. Ziua era pe sfârşite şi ultimii dintre ei tot mai urcau dealul şi 
erau de patru ori mai mulţi ca noi. Şi m-am uitat la dumnealui - 
smuci din cap spre Sandman - cum se preumbla prin faţa liniilor, 
ca şi cum n-ar fi avut nici o grijă pe lume. Iţi pierduseşi pălăria, 
aşa-i? 

Sandman râse, amintindu-şi. 

- Aşa e, ai dreptate. 

- Bicornul îi fusese zburat din cap de o salvă de muschetă 
franceză. 

- Uite-aşa se plimba în sus şi-n jos, îi explică Berrigan lui 
Sally, şi franţujii aveau o trupă de luptători la baionetă la nu mai 
mult de cincizeci de paşi de el, şi toţi trăgeau după el şi el nici nu 
clipea. Se plimba parcă era duminica în Hyde Park. 

Sandman era stânjenit. 

- Nu-mi făceam decât datoria, sergent, la fel ca şi 
dumneata, şi pot să-ţi spun că eram îngrozit. 

- Şi pe urmă s-a oprit din preumblare, continuă Berrigan, şi 
l-am văzut cum îşi conduce oamenii şi îi atacă pe franţuji prin 
flanc şi îi bate de le merg fulgii. 

- N-am fost eu, spuse Sandman cu reproş. Johnny Colborne 
ne-a dus în marş prin flanc. Era regimentul lui. 

- Dar dumneata i-ai condus, insistă Berrigan turnând două 
pahare de bere şi înălţând unul. In sănătatea dumitale, domnule 
căpitan. 

- Pentru asta beau, spuse Sandman, deşi am îndoieli că cei 
care te plătesc îţi împărtăşesc sentimentele. 

- Lordul Robin nu te simpatizează, pentru că l-ai făcut de 
râs, spuse Berrigan. 

- Poate nici unul din ei nu mă simpatizează, remarcă 
Sandman, pentru că nu vor să se cerceteze moartea contesei de 
Avebury? Bănuiesc că au ceva de-a face cu ea. 

Berrigan ridică din umeri. 

- Sunt Clubul Serafimilor, căpitane, aşa că da, au ucis, au 
furat, au mituit. Dar dacă au omorât-o pe contesă? Eu n-am auzit 


nimic. Noi, slujitorii, ştim aproape tot ce fac, pentru că noi 
strângem mizeria după ei. 

- Şi ce treabă au să fure? întrebă Sally indignată. E deja 
bogaţi, nu? Prietenii ei de la Wheatsheaf puteau fi infractori, dar 
ei se născuseră săraci. Berrigan o privi cu plăcere vizibilă. 

- Tocmai de-aia o fac, domnişoară. Sunt bogaţi, au titluri şi 
privilegii şi tocmai de-aia se cred mai buni decât noi, ceilalţi. 
Tocmai de aceea există clubul, pentru ca ei să facă tot ce vor. Ce 
vor iau şi, dacă ceva le stă în cale, distrug. Nu le pasă - şi din 
tonul lui se distingea avertismentul adresat lui Sandman - şi sunt 
nişte nemernici, căpitane. 

- Şi totuşi lucrezi pentru ei, spuse Sandman foarte blând. 

- Nu sunt nici eu vreun sfânt, căpitane, spuse sergentul, şi 
mă plătesc bine. 

- De ce-mi spui toate astea? întrebă Sandman. 

- Lordul Robin Holloway vrea să te vadă mort, răspunse 
Berrigan, dar n-am să îngădui una ca asta, după Waterloo. Se 
uită la Sally. 

- Am ajuns până la porţile iadului, domnişoară, şi n-am 
crezut că o să supraviețuiesc şi, de-atunci încoace, nimic n-a mai 
fost la fel. 

Glasul sergentului era răguşit de o emoție pe care Sandman 
o înţelegea. Sam Berrigan părea tare ca o stâncă, şi fără îndoială 
că aşa şi era, dar era, în acelaşi timp, un tip sentimental. 

- Aproape că nu trece zi fără să te văd cu ochii minţii, 
continuă el, acolo, pe buza râpei, înconjurat de fum. Nu vreau ca 
un nevolnic fără minte să-ţi facă ceva. 

Sandman surâse. 

- Eu cred că eşti aici pentru că vrei să pleci de la Clubul 
Serafimilor, sergent. 

Berrigan se lăsă pe spate, măsurându-l din priviri pe 
Sandman şi apoi, cu mai multă plăcere, pe Sally. Aceasta roşi 
sub privirile lui cercetătoare, iar el scoase o ţigară de foi din 
buzunar şi îi dădu foc cu amnarul. 

- Nu intenţionez să mai fiu mult servitorul nimănui, spuse el 
când ţigara începu să tragă, dar când o fi să plec, vreau să intru 
în afaceri, căpitane. 

- Cu ce? întrebă Sandman. 

- Cu astea, zise Barrigan, bătând uşor cu degetul în ţigara 
de foi. Mulţi gentlemeni le-au prins gustul în războiul cu spaniolii, 
dar e ciudat cât de greu sunt de găsit. Eu le procur pentru 


membrii clubului şi câştig de pe urma lor aproape tot atât cât 
câştig din simbrie. Mă înţelegi, domnule căpitan? 

- Nu sunt tocmai sigur. 

- Nu am nevoie de sfaturi din partea dumitale, nu am 
nevoie de predici şi nu am nevoie de ajutor. Sam Berrigan poate 
să-şi poarte de grijă. Am venit să te previn, atâta tot. Pleacă din 
oraş, domnule căpitan. 

Se ridică. Sandman zâmbi. 

- Plec din Londra mâine, dar am să mă întorc joi după- 
amiază. 

- Să faci bine să te întorci, se băgă Sally. E spectacolul ăla 
particular. Vii la Covent Garden să faci galerie, nu-i aşa? 

- Bineînţeles că vin, spuse Sandman şi se întoarse iar spre 
Berrigan. Mi-ar prinde bine o mână de ajutor, domnule sergent, 
de aceea, când te hotărăşti să pleci de la club, vino şi caută-mă. 

Fără un cuvânt, Berrigan o salută din cap pe Sally şi se 
îndepărtă. Sandman îl urmări din priviri. 

- Un tânăr tulburat, spuse el. 

- Mie nu mi s-a părut. Da-i arătos, nu? 

- Ba e tulburat. Vrea să facă bine şi descoperă că nu-i e 
greu să facă rău. 

- Asta-i viaţa, spuse Sally. 

- Care va să zică, o să-l ajutăm să facă bine, nu-i aşa? 

- Noi? se alarmă Sally. 

- Am decis că nu pot îndrepta lumea de unul singur, spuse 
Sandman. Am nevoie de aliaţi, draga mea, iar dumneata ai fost 
aleasă. Până acum eşti dumneata, o persoană pe care am văzut- 
o azi după-amiază, poate sergentul Berrigan şi... (Sandman se 
întoarse către un nou-sosit care tocmai dărâmase un scaun, iar 
acum îşi cerea jenat scuze, făcându-şi de lucru cu bastonul. 
Reverendul lord Alexander Pleydell îşi făcuse intrarea) şi cu 
admiratorul dumitale fac patru, îşi termină el fraza. 

- Poate chiar cinci, căci lordul Alexander adusese cu el un 
tânăr cu o faţă deschisă şi o expresie neliniştită. 

- Sunteţi domnul căpitan Sandman? întrebă tânărul, 
întinzându-i mâna. 

- La dispoziţia dumneavoastră, zise Sandman prudent. 

- Slavă cerului că v-am găsit! Mă numesc Christopher 
Carne. Contesa de Avebury a fost mama mea vitregă. 

- A, spuse Sandman, mă bucur să vă cunosc. 

- Trebuie să vorbim, spuse Carne. Doamne, Dumnezeule, 
Sandman, trebuie să împiedicaţi o mare nedreptate. Vă rog, 


trebuie să vorbim. Lordul Alexander făcea o plecăciune în faţa lui 
Sally, roşind. Sandman ştia că amicul său are să fie mulţumit o 
vreme, aşa că îl duse pe Carne către fundul sălii, unde un 
separeu le oferea oarecare intimitate. 

Lordul Christopher Carne era un tânăr agitat, şovăielnic, cu 
ochelari cu lentile groase. Era scund, cu părul rar şi foarte puţin 
bâlbâit. Una peste alta, nu era un bărbat impunător. 

- Tatăl meu, îi spuse el lui Sandman, e un om îngrozitor, pur 
şi simplu îngrozitor. Parcă cele zece porunci ar fi fost in-inventate 
special pentru ca el să le încalce. Mai ales a şaptea! 

- Adulterul? 

- Desigur! O ignoră complet, Sandman! 

In spatele ochelarilor, ochii lordului Christopher se căscară, 
ca şi cum simplul gând al adulterului îl speria. Era îmbrăcat într-o 
haină cu croială elegantă şi o cămaşă fină, dar manşetele 
ambelor erau pătate de cerneală, trădând înclinații spre 
buchiseala. 

- Ce v-vreau să spun e că, la fel ca mulţi păcătoşi, tata se 
simte insultat când se păcătuieşte împotriva lui. A păcătuit cu 
nevestele multora, căpitane Sandman, dar s-a înfuriat grozav 
când propria lui soţie i-a fost necredincioasă. 

- Mama dumneavoastră vitregă? 

- Exact. A ameninţat că o omoară! L-am auzit. 

- Amenințarea cu moartea nu e acelaşi lucru cu omorârea, 
observă Sandman. 

- Sunt conştient de diferenţă, replică lordul Christopher cu o 
asprime surprinzătoare, dar am vorbit cu Alexander, care îmi 
spune că aveţi o datorie faţă de pictor, de Corday. Nu pot să cred 
că el a făcut-o! Ce motiv ar fi avut? Dartata, Sandman, tata avea 
motiv, spuse lordul vehement. Veţi înţelege, poate, continuă el 
mai potolit, dacă vă povestesc câte ceva despre el. 

Sandman ascultă. Prima soţie a contelui, mama lordului 
Christopher, se născuse într-o familie nobilă şi fusese - sau cel 
puţin aşa afirma lordul - o sfântă. 

- S-a purtat oribil cu ea, a maltratat-o şi a insultat-o, dar ea 
a îndurat totul cu răbdare creştinească până şi-a dat sufletul. 
Asta a fost în '09, Dumnezeu să o odihnească. Doliu aproape că 
n-a ţinut deloc, continuă lordul cu indignare, doar şi-a adus în pat 
femei, una după alta, iar printre ele se număra şi Celia Collett. 
Abia dacă avea o treime din vârsta lui! Dar era orbit de dragoste, 
iar ea era isteaţă, Sandman, foarte isteaţă. Mânia îi revenise în 
glas. Era dansatoare la Sans Pareil. Ştiţi teatrul? 


- Am auzit de el, spuse Sandman calm. 

Sans Pareil, de pe Ştrand, era unul din teatrele mai noi, 
neautorizate, care montau spectacole cu multe dansuri şi 
cântece. 

A refuzat să-l primească în p-patul ei până când a luat-o de 
nevastă, şi pe urmă să te ţii dans! 

- E limpede că nu aţi simpatizat-o, observă Sandman. 
Lordul Christopher roşi. 

- Abia dacă am cunoscut-o, spuse el stânjenit, dar ce ar fi 
fost de simpatizat? Femeia nu avea credinţă, maniere mai deloc 
şi aproape nici un fel de educaţie. 

- Tatăl dumneavoastră ţine la astfel de lucruri? 

- Tatei puţin îi pasă de Dumnezeu, de litere sau de purtările 
alese, spuse lordul Christopher. Pe mine mă urăşte, Sandman, 
pentru că mie îmi revine averea familiei. 

Sandman deduse din moştenirea condiţionată că bunicul 
lordului Christopher avusese atât de puţină încredere în actualul 
conte de Avebury, încât făcuse în aşa fel încât să nu fie el 
moştenitorul. Chiar dacă putea trăi din veniturile obţinute, 
contele nu se putea atinge de capital, de terenuri şi de investiţii, 
puse la adăpost până la moartea lui, când aveau să îi revină 
lordului Christopher. 

- Mă urăşte, urmă acesta, nu doar din cauza moştenirii, ci şi 
pentru că mi-am exprimat dorinţa de a mă hirotoni. lar tata ştie 
că, atunci când îmi va reveni, averea familiei va fi folosită în 
slujba Domnului. lar asta îl enervează. 

Sandman constată că discuţia se îndepărtase de afirmaţia 
lordului Christopher că tatăl său comisese crima. 

- Mama dumneavoastră vitregă, spuse el, a ţinut o casă 
mare în Strada Mount. Ce s-a întâmplat cu toţi servitorii? S-au 
mutat la moşia tatălui dumneavoastră? 

Lordul Christopher clipi rapid. 

- Poate. De ce întrebaţi? 

Sandman dădu din umeri, ca şi cum întrebarea pusă nu ar fi 
avut prea mare importanţă. Realitatea era că îi displăcea lordul 
Christopher şi nu avea nici o dorinţă să prelungească 
întrevederea; de aceea, în loc să admită existenţa lui Meg, 
declară că dorea numai să afle de la servitori ce se petrecuse în 
ziua în care fusese omorâtă contesa. 

- Dacă îi sunt loiali tatălui meu, n-or să vă spună nimic, zise 
lordul. 

- De ce ar trebui ca loialitatea să-i amuţească? 


- Pentru că el a omorât-o! strigă lordul Christopher. Sau a p- 
pus să fie omorâtă! Are oameni care îi sunt credincioşi, care fac 
tot ce le cere. Trebuie să-i spuneţi ministrului că Charles Corday 
e nevinovat. 

- Mă îndoiesc că simplele mele spuse vor avea vreun efect, 
zise Sandman. Pentru a schimba verdictul de vinovăţie, trebuie 
fie să îl aduc pe adevăratul ucigaş, cu o mărturisire, fie să 
furnizez dovezi incontestabile ale nevinovăţiei lui Corday. Din 
păcate, opiniile nu sunt suficiente. 

- Dumnezeule mare! exclamă lordul Christopher aparent 
mirat, lăsându-se epuizat pe spate. Deci aveţi cinci zile pentru a-l 
prinde pe adevăratul criminal? Băiatul e pierdut, nu-i aşa? 

Sandman se temea că, într-adevăr, Corday era pierdut, dar 
nu era dispus să o recunoască. Nu încă. 

La patru şi jumătate dimineaţa, două felinare luceau stins în 
geamurile curţii interioare de la George Inn. Un vizitiu cu mantie, 
purtând uniforma albastră cu roşu a Serviciilor Poştale ale 
Majestății Sale, căscă, apoi plesni din bici la un terier care, 
mârâind, se dădu la o parte din uşa masivă a şopronului, 
deschisă târşit şi lăsând să se vadă înăuntru poştalionul albastru, 
lucitor. Vehiculul fu împins până pe dalele din curte, unde un 
băiat îi aprinse cele două felinare cu ulei, în timp ce cinci-şase 
bărbaţi încărcau sacii de poştă. Cei opt cai, tropăind neliniştiţi pe 
loc, fură scoşi din grajd. Cei doi vizitii, amândoi înarmaţi cu flinte 
şi pistoale, încuiară compartimentul în care erau sacii şi 
rămaseră să supravegheze înhămarea echipajului. 

- Un minut! strigă un glas şi Sandman termină de băut 
cafeaua opărită pe care hanul o oferea pasagerilor poştalionului. 

Vizitiul-şef se urcă pe capră. 

- Toată lumea sus! 

Erau patru pasageri. Sandman şi un cleric între două vârste 
ocupară bancheta din faţă, cu spatele la cai, iar un cuplu mai 
vârstnic se aşeză pe bancheta opusă. Poştalioanele erau uşoare 
şi înghesuite, dar de două ori mai rapide decât diligentele mai 
mari. Porţile hanului se deschiseră târşit şi poştalionul se legănă, 
în timp ce vizitiii dădeau bice cailor, ieşind în Strada Tothill. 
Copitele răsunau şi roţile huruiau sub trăsura ce prindea viteză, 
dar Sandman adormi dus înainte de a ajunge Pe Knightsbridge. 

Se trezi pe la şase şi văzu că poştalionul înainta încet 
printre laturi mici de teren şi şoproane împrăştiate. Sandman 
rămase privind ţintă pe geam, bucurându-se de ieşirea din 
Londra. Aerul părea neobişnuit de curat. Nu se simţea mirosul 


pătrunzător de fum şi balegă, ci doar lumina soarelui de 
dimineaţă căzând peste frunzişul verii şi sclipirea unui pârâu 
răsucindu-se pe sub sălcii şi arini, la marginea unei păşuni cu 
vaci care păşteau. 

Sandman se însenina cu flecare kilometru parcurs. Era 
mulţumit, ştia, dar nu era sigur de ce. Poate, îşi spuse, pentru că 
viaţa lui avea din nou un ţel, sau poate pentru că o văzuse pe 
Eleanor şi, hotărât lucru, nimic din purtarea ei nu i se păruse a 
anunţa o căsătorie iminentă cu lordul Eagleton. 

Lordul Alexander Pleydell aproape că i-o spusese în faţă în 
seara dinainte, pe care o petrecuse, în cea mai mare parte, 
slujind pe altarul lui Sally, deşi Sally însăşi păruse distrasă de 
amintirea sergentului Berrigan. Nu că lordul Alexander ar fi 
observat ceva. Ca şi lordul Christopher Carne, amuţea în faţa lui 
Sally şi, de aceea, aproape toată seara, cei doi aristocrați se 
holbaseră la ea cu gura căscată, până când, în cele din urmă, 
Sandman îl trăsese pe lordul Alexander în încăperea din spate. 

- Vreau să vorbesc cu tine, îi spusese el. 

- Dar vreau să-mi continui conversaţia cu domnişoara Hood, 
protestase bleg lordul. 

- Şi o s-o continui, îl asigură Sandman, dar mai întâi 
vorbeşti cu mine. Ce ştii despre marchizul de Skavadale? 

- Moştenitorul ducatului de Ripon, spuse imediat lordul 
Alexander, dintr-una din vechile familii catolice engleze. Nu prea 
inteligent şi se zvoneşte că familia are probleme financiare. Au 
fost odată foarte bogaţi, cu domenii în Cumberland, Yorkshire, 
Cheshire, Kent, Hertfordshire şi Sussex, dar atât tatăl, cât şi fiul 
sunt jucători împătimiţi. 

- Lordul Robin Holloway? 

- Fiul mai mic al marchizului de Bleasby, un tip foarte 
neplăcut. Are bani cu grămada, nici un pic de minte şi a ucis un 
om în duel, anul trecut. Intenţionezi să-mi pui întrebări despre 
toată aristocrația? 

- Lordul Eagleton? 

- Un papiţoi plicticos, fără nimic special. 

Genul de bărbat care i-ar putea plăcea lui Eleanor? 
Alexander îl privi stupefiat. 

- Nu fi absurd, Rider, spuse el, aprinzându-şi încă o pipă. Nu 
l-ar răbda nici două minute. 

Se încruntă, parcă încercând să îşi amintească ceva, dar, 
orice va fi fost, nu-i reveni în memorie. 

- Spune-mi, ce ştii despre Clubul Serafimilor? 


- N-am auzit în viaţa mea de el, dar sună a asociaţie de 
clerici cu vederi înalte. 

- Nu este, crede-mă. Termenul de serafim are vreo 
semnificaţie? 

- Serafimul, Rider, este îngerul de pe cea mai înaltă treaptă. 
Se spune că tot el este patronul iubirii. Acum crezi că pot să mă 
întorc la conversaţia mea cu domnişoara Hood? 

Lordul Alexander rămase până dincolo de miezul nopţii, se 
îmbată şi îşi dădu drumul la limbă, apoi trebui să plece împreună 
cu lordul Christopher, nevoit să îşi sprijine prietenul care ieşi 
clătinându-se pe uşa de la Wheatsheaf, declarându-şi dragostea 
nemuritoare pentru Sally. Sandman se dusese la culcare 
întrebându-se cum avea să se trezească la timp pentru a prinde 
poştalionul, dar iată-l hurducăindu-se în ziua de vară, frumoasă 
ca unvis. 

La vremea prânzului, poştalionul intra huruind pe strada 
principală, largă din Marlborough. Câţiva oameni aşteptau poşta 
şi Sandman îşi croi drum printre ei, întrebând un hamal unde 
putea găsi domeniul contelui de Avebury. Conacul Came nu era 
departe, îi spuse omul, trebuia doar să treci râul. O jumătate de 
oră de mers. 

Cu foamea rozându-i maţele, Sandman porni spre sud până 
ajunse la zidul lat de cărămidă care împrejmuia conacul Came, 
pe care îl urmă până dădu de căsuţa portarului şi de două porţi 
de fier. O alee de pietriş, acoperită cu buruieni, pornea din faţa 
porţilor zăvorâte. Alături de căsuţă atârna un clopot, dar, deşi 
Sandman bătu de vreo zece ori, nu îi răspunse nimeni. Pentru că 
ţepuşele cu care se terminau porţile păreau amenințătoare, se 
întoarse pe drumul de ţară până ajunse la un loc unde un ulm 
care crescuse lângă zid îl făcea uşor de escaladat. Se opri o clipă 
pe creastă, apoi îşi dădu drumul în parc. Se mişca atent, pe 
jumătate aşteptându-se să fie interceptat de vreun paznic de 
vânătoare sau un alt slujitor, apoi dădu de aleea de pietriş. 

Nu văzu pe nimeni în timp ce înainta pe alee, printr-un 
crâng de arţari. De la marginea crângului, zări în sfârşit conacul 
Came. Era o clădire frumoasă de piatră, cu o faţadă în trei 
frontoane înalte, pe care iedera creştea împrejurul ferestrelor cu 
sprosuri. Grajdurile, şopronul pentru trasuri şi o grădină de 
zarzavat închisă cu zid de cărămidă se întindeau către vest, iar în 
spatele casei era o peluză terasată, care cobora până pe malul 
unui pârâu. 


Traversă porţiunea lată de pietriş unde trăsurile puteau 
întoarce în faţa casei şi sui treptele de la intrare. Două felinare 
cu geamuri colorate erau montate de o parte şi de alta a 
marchizei, dar unul avea un geam lipsă şi un cuib de pasăre îi 
sufoca suportul pentru lumânare. Trase de lanţul soneriei şi 
aşteptă. 

Un zăngănit aspru în dreapta îl făcu să dea un pas înapoi, 
de unde văzu un bărbat care încerca să deschidă o fereastră cu 
vitraliu de la camera cea mai apropiată de marchiză. Fereastra 
era evident înţepenită, dar în cele din urmă se deschise cu un 
scrâşnet şi bărbatul se aplecă în afară. Era de vârstă mijlocie şi 
palid la faţă. 

- Casa, spuse el înţepat, nu e deschisă pentru vizitatori. 

- Nici nu m-am gândit că este, spuse Sandman. Sunteţi 
înălţimea sa, contele? 

- Arăt eu a conte? răspunse omul pe un ton iritat. 

- Am treabă cu înălţimea sa, explică Sandman. 

- Treabă? Treabă? repetă omul, ca şi cum ar fi fost prima 
dată când auzea cuvântul. 

- E o afacere delicată, zise Sandman apăsat, sugerând că 
nu era treaba slujitorului, şi numele meu este căpitanul 
Sandman. 

Omul se retrase în casă. Sandman aşteptă. 

De partea cealaltă a marchizei se deschise cu greu o altă 
fereastră, la care apăru acelaşi servitor. 

- Ce fel de căpitan? vru el să afle. 

- Regimentul 52 Infanterie, răspunse Sandman şi servitorul 
dispăru. 

Inălţimea sa vrea să ştie dacă aţi fost cu 52 la Waterloo, 
spuse servitorul, reapărut la prima fereastră. 

- Am fost, răspunse Sandman. 

Servitorul dispăru iar în interior, şi Sandman auzi zgomot de 
zăvoare trase dinspre tocul uşii, care, în cele din urmă, se crăpă 
scârţâind. Servitorul schiţă o plecăciune. 

- Domnule căpitan Sandman. Pe aici. 

La intrare era un hol cu lambriuri de lemn închis la culoare. 
Servitorul îl conduse pe un culoar, până într-o galerie cu ferestre 
înalte, acoperite cu draperii de pluş, pe o parte, şi cu tablouri pe 
peretele opus. Atât cât se putea vedea în încăperea cu draperiile 
trase, tablourile păreau a fi de o frumuseţe excepţională. 

Servitorul deschise o uşă şi îl anunţă pe Sandman. Camera 
în care fusese poftit era spațioasă, iar soarele intra luminând o 


masă uriaşă, sufocată de bucățele care, la început, i se părură a 
fi petale de flori. Apoi văzu că bucăţelele colorate erau mii de 
soldăţei de jucărie. Masa era drapată cu pânză verde, astfel încât 
să semene cu valea în care se dăduse bătălia de la Waterloo. 
Sandman se uită cu gura căscată la macheta care avea cel puţin 
zece metri lungime pe şapte adâncime, uluit. La o masă din 
apropiere stăteau două fete cu pensule şi culori pe care le 
aplicau pe soldaţii de plumb. Pe urmă, un scârţâit îl făcu să se 
întoarcă, orbit de lumina ferestrei dinspre sud, unde îl văzu pe 
conte. Inălţimea sa era într-un fotoliu cu rotile, iar scârţâitul 
fusese scos de osiile învârtindu-se în timp ce un servitor îl 
împingea în direcţia musafirului. 

Contele era îmbrăcat după moda care dominase înainte ca 
bărbaţii să adopte mai sobrul negru sau bleumarin. Haina îi era 
de mătase înflorată, roşu cu albastru, cu manşete enorme şi un 
guler lat, peste care se revărsa o cascadă de dantelă. Purta o 
perucă plină la ceafă, care încadra o faţă bătrână şi încreţită, 
nepotrivit pudrată şi rujată. 

- Te întrebi, i se adresă el lui Sandman cu glas ascuţit, cum 
se montează siluetele în mijlocul mesei, nu-i aşa? 

Intrebarea nici nu-i trecuse prin cap, dar acum o găsi într- 
adevăr incitantă, căci masa era mult prea mare pentru ca cineva 
să poată ajunge în centru, stând la marginea ei. 

- Cum se procedează, milord? 

Betty, draga mea, arată-i, porunci contele şi una din fete 
lăsă pensula, dispărând sub masă. 

Se auzi un foşnet şi o întreagă porţiune a văii se înălţă, 
devenind o pălărie amplă pentru Betty cea zâmbitoare. 

- E macheta bătăliei de la Waterloo, spuse contele mândru. 

- Văd, milord. 

Sandman ocoli masa şi indică unul din batalioanele cu 
vestoane roşii de pe o coamă de deal. 

- Aici eram noi, spuse el. 

Macheta era într-adevăr extraordinară. Prezenta cele două 
armate la începutul luptei. Sandman îşi văzu chiar şi compania şi 
presupuse că mica siluetă călare, aflată în fruntea şirurilor de 
soldaţi, ar fi trebuit să fie el însuşi. 

- De ce râzi? îl întrebă contele. 

- Fără un motiv anume, milord, spuse Sandman întorcându- 
şi din nou privirile spre machetă, doar că, în ziua aceea, n-am 
fost călare. 

- Ce companie? 


- Grenadieri. Contele aprobă din cap. 

- Am să te înlocuiesc cu un infanterist, zise el şi fotoliul 
scârţâi, în timp ce îl urmărea pe Sandman în jurul mesei. Spune- 
mi deci, Bonaparte a pierdut bătălia pentru că a întârziat atacul? 

- Nu, spuse Sandman scurt. 

Aflat acum aproape de el, contele îl putea studia de jos cu 
ochi întunecaţi şi posomorâţi, cu pleoape roşii. 

- Cine dracu' eşti? mârâi el. 

- Vin din partea vicontelui Sidmouth, milord, şi... 

- Cine dracu’ e vicontele Sidmouth? îl întrerupse contele. 

- Secretarul Afacerilor Interne, milord, spuse Sandman 
scoțând scrisoarea ministrului, care îi fu împinsă la o parte. Am 
auzit, milord, continuă el, că servitorii din casa dumneavoastră 
din oraş, de pe Strada Mount, sunt acum aici. Nu auzise nimic în 
sensul acesta, dar poate această afirmaţie directă avea să îi 
smulgă contelui o reacţie. Aş vrea să vorbesc cu unul dintre ei. 

- Vrei să spui cumva, întrebă contele pe un ton plin de 
primejdii, că Bleecher ar fi venit mai repede dacă Bonaparte ar fi 
atacat mai devreme? 

- Nu, milord. 

- Atunci, dacă ar fi atacat mai devreme, ar fi învins! insistă 
contele. Sandman se uită la machetă. Era impresionantă, 
detaliată şi complet greşită. In primul rând, era prea curată. 
Chiar şi dimineaţă, înainte de atacul francezilor, toată lumea era 
foarte murdară pentru că, în ziua dinainte, cea mai mare parte a 
armatei se întorsese de la Quatre Bras lipăind prin mlaştini 
noroioase, după care îşi petrecuse noaptea sub cerul liber, cu 
spargeri de nori succesive. Sandman îşi aminti tunetele, fulgerele 
şi spaima când câţiva din caii cavaleriei scăpaseră în plină 
noapte şi porniseră în galop printre trupele murate de ploaie. 

- Atunci de ce-a pierdut Bonaparte? îl presă contele 
arţăgos. 

- Pentru că şi-a lăsat cavaleria să lupte nesprijinită de 
infanterie sau de artilerie, spuse Sandman scurt. 

- Dar de ce şi-a trimis tocmai atunci cavaleria în luptă, hai? 
Spune-mi atâta lucru. 

- A fost o greşeală, milord, până şi cei mai buni generali mai 
greşesc. Contele plesni supărat braţele de răchită ale fotoliului. 

- Bonaparte n-a făcut greşeli gratuite! Individul poate că eo 
lepră, dar e o lepră inteligentă. Aşadar, de ce? 

Sandman oftă. 


- Liniile noastre erau rărite şi ne aflam pe partea cealaltă a 
dealului. Mă îndoiesc chiar că eram vizibili. Din perspectiva 
francezilor, trebuie să fi fost ca şi dispăruţi. Au văzut o coamă 
pustie şi probabil au crezut că ne retrăgeam cu toţii, aşa că au 
atacat. Şi, dacă îmi daţi voie, pot să întreb ce s-a întâmplat cu 
servitorii soţiei dumneavoastră din locuinţa de pe Strada Mount? 

- Soţie? N-am nici o soţie. Maddox! 

- Milord? spuse servitorul făcând un pas înainte. 

- Puiul rece, cred, şi nişte şampanie, ceru contele, apoi se 
încruntă în direcţia lui Sandman. 

- Erai acolo când a atacat Garda Imperială? 

- Am fost acolo, milord, de la tunul care a dat semnalul 
pentru primul atac al francezilor, până la ultimul foc de puşcă al 
zilei. 

Contele păru să se cutremure. g 

li urăsc pe francezi, spuse el pe neaşteptate. li detest! Ne- 
am acoperit de glorie la Waterloo, căpitane! 

Sandman mai cunoscuse oameni ca Avebury, obsedaţi de 
Waterloo şi care doreau să ştie totul despre fiecare clipă a acelei 
zile îngrozitoare, şi toți aveau o trăsătură comună: nici unul 
dintre ei nu fusese acolo. 

- Spune-mi, zise contele, de câte ori a atacat cavaleria 
franceză. 

- Tot ce vreau eu să aflu de la dumneavoastră, milord, este 
dacă o cameristă pe nume Meg a venit aici, de la Londra. 

- De unde dracu' să ştiu eu ce s-a întâmplat cu servitorii 
ticăloasei, hai? Şi ce treabă ai să mă-ntrebi? 

- Un om se află la închisoare, milord, şi aşteaptă să fie 
executat pentru a o fi ucis pe soţia dumneavoastră, dar am 
motive întemeiate să cred că e nevinovat. 

Contele începu să râdă. Râsul venea din adâncul pieptului 
îngust şi îi făcu ochii să lăcrimeze. Căută o batistă în manşeta cu 
volane de dantelă şi se şterse. 

- A mai încurcat unul la sfârşit, hai? întrebă el răguşit. Ah, 
ce bună era Celia mea, când era să fie rea. 

Apoi se încruntă la Sandman. 

- Deci câte batalioane din garda lui Napoleon au urcat 
dealul? 

- Nu destule, milord. Ce s-a întâmplat cu servitorii soţiei 
dumneavoastră? 

Contele îl ignoră, pentru că puiul rece şi şampania fuseseră 
aşezate pe marginea mesei. O chemă pe Betty să taie carnea şi, 


în timpul acesta, îi trecu un braţ pe după mijloc. Întoarse ochii 
îmbătrâniţi spre Sandman. 

Intotdeauna mi-a plăcut ca femeile să fie tinere, spuse el, 
tinere şi fragede. Tu! (către cealaltă fată) Toarnă şampania, 
copilă. 

Fata trecu pe partea cealaltă, iar contele îi băgă mâna sub 
fustă, în timp ce turna şampania. Sandman se răsuci să se uite 
pe geam. Contele înfuleca din carnea de pui şi leorpăia la 
şampanie. 

- Mi s-a spus, zise el concediindu-le pe fete cu câte o palmă 
peste fund, că trupele de cavalerie franceze au atacat de cel 
puţin douăzeci de ori. Aşa a fost? 

Cu ochii pe geam, Sandman îşi revedea visul recurent, 
urmărind cavaleria franceză care năvălea în susul dealului a 
cărui coamă era stăpânită de englezi, cu caii frămâtând 
pământul umed. În căldura şi fumul acela, cavaleriştii păreau să 
nu se mai termine, un şir tropotind în jurul careurilor britanice, 
fumul muschetelor şi tunurilor plutind peste stindardele 
britanice. 

- Tot ce-mi amintesc cu claritate, milord, spuse Sandman 
întorcându-se, este că le-am fost recunoscător francezilor pentru 
că, atât timp cât călăreţii lor erau printre careurile noastre, 
artileria nu putea trage în noi. 

- Dar câte şarje au trimis? 

- Zece? propuse Sandman. Douăzeci? Veneau unii după 
alţii. Şi erau greu de numărat, din cauza fumului. Şi trebuia să ne 
uităm şi în spate, fiindcă cei care trecuseră de careurile noastre 
erau obligaţi să vină şi înapoi. 

- Deci v-au atacat din ambele părţi? 

- Din toate părţile, răspunse Sandman, amintindu-şi vârtejul 
de călăreţi, noroiul şi ţipetele cailor muribunzi. 

- Câtă cavalerie? vru să ştie contele. 

- N-am numărat, milord. Câţi servitori a avut soţia 
dumneavoastră? Contele rânji. 

- Adu-mi un cavalerist, Betty, porunci el, iar fata îi aduse 
supusă statueta înfăţişând un dragon francez, în uniformă verde. 

- Foarte frumos, draga mea, zise contele, apoi aşeză 
soldăţelul pe masă şi o trase pe Betty în poală. 

- Sunt un om bătrân, căpitane, şi, dacă vrei să obţii ceva de 
la mine, trebuie să-mi faci pe plac. Betty ştie asta, nu-i aşa, 
copilă? şi Avebury îi surâse unsuros lui Sandman. Imi spui tot ce 


vreau să ştiu şi poate, după ce termini, o să-ţi spun şi eu câte 
ceva din ce vrei să ştii dumneata. 

Afară, în hol, un ceas bătu ora şase şi Sandman simţi 
disperarea timpului irosit. Bănuia că Avebury avea să se joace cu 
el toată seara şi să-l dea afară fără să îi răspundă la întrebări. 

- Hai să începem cu începutul, căpitane, spuse contele, să 
începem din zori. Plouase, nu? 

Sandman ocoli masa până ajunse în spatele contelui, unde 
se aplecă în aşa fel încât faţa îi era aproape de perii aspri a 
perucii. 

- De ce să nu vorbim despre sfârşitul bătăliei, milord? 
întrebă el pe ton scăzut. De ce să nu vorbim despre atacul Gărzii 
Imperiale? Pentru că mă aflam acolo când i-am izbit pe ticăloşi 
din flanc. Se lăsă şi mai jos şi cobori vocea până la şoaptă. 
Câştigaseră bătălia, milord, totul se terminase mai puţin 
fugăreala, dar noi am schimbat istoria într-o clipită. Am ieşit din 
rând şi am tras asupra lor o salvă, apoi am pus baionetele şi pot 
să vă spun exact ce s-a petrecut. Pot să vă spun cum am învins, 
milord - spuse Sandman, care începuse să fiarbă. Dar asta eo 
poveste pe care no veţi auzi niciodată, milord, niciodată, pentru 
că am să mă asigur că nici un ofiţer din Regimentul 52 nu va sta 
de vorbă cu înălţimea voastră. Inţelegeţi? Bună ziua, milord. 

Şi se îndreptă spre uşă. 

- Căpitane! strigă contele, azvârlind-o pe fată din braţe. 
Stai! 

Faţa spoită i se contorsionase. Voia cu disperare să afle 
exact cum fusese înfrântă mult lăudata gardă a lui Bonaparte şi 
se răsti la cele două fete şi la servitori să iasă din încăpere. 

Mai fu nevoie de timp până să smulgă de la el întreaga 
poveste. 

Timp şi o sticlă de coniac franțuzesc de contrabandă, dar, în 
cele din urmă, contele vărsă istoria amară a mariajului său. 

- Picioare, spuse el visător, ce picioare, domnule căpitan. A 
fost primul lucru pe care l-am văzut la ea. 

- La Sans Pareil? întrebă Sandman. 

Contele îi aruncă o privire vicleană. 

- Cu cine ai stat de vorbă? întrebă el. Cu cine? 

- Lumea din oraş vorbeşte, îi replică Sandman. 

- Fiul meu? o luă contele pe ghicite, apoi râse. Neisprăvitul 
ăla păstos? Ar fi trebuit să-l omor din faşă. Maică-sa era un 
şoricel credincios şi prostul crede că a moştenit-o, dar nu e 
adevărat. Pe mine m-a moştenit. N-are decât să stea veşnic în 


genunchi, căpitane, dar tot la ţâţe o să-i stea veşnic gândul, la 
popouri, la picioare şi iar la ţâţe. Zice că vrea să se facă popă! Ce 
vrea el, căpitane, e să mă vadă pe mine mort! strigă contele, 
scuipând cuvântul. Care va să zică, ce ţi-a spus stârpitura palidă 
şi netoată? Că am omorât-o pe Celia? Poate am omorât-o, 
căpitane, sau poate Maddox a omorât-o la porunca mea, dar cum 
ai s-o dovedeşti, hai? 

Contele aşteptă un răspuns, dar Sandman rămase tăcut. 

- Doamne, ce m-a furat ticăloasa. In viaţa mea n-am văzut 
femeie să cheltuie banii ca ea. Apoi, când mi-am mai venit în fire, 
am încercat să-i mai tai din venituri. Le-am spus administratorilor 
averii să o dea afară din casă, dar nemernicii au lăsat-o să stea. 
Poate îl mulțumea pe vreunul din ei? Aşa îşi câştiga banii, 
căpitane, mulţumind cu sârg pe unul şi pe altul. 

- Spuneţi că era prostituată, milord? p 

- Nu o prostituată oarecare, asta trebuie să recunosc. Işi 
zicea actriţă, dansatoare, spuse contele, întorcând ochii lăcrimoşi 
spre Sandman. Celia folosea şantajul, domnule căpitan. Işi lua un 
tânăr de amant, îl făcea să-i scrie o scrisoare sau două cerându-i 
favoruri şi pe urmă, când el se logodea cu vreo fată de familie 
bună, ameninţa că dă scrisorile la iveală. Făcea bani frumoşi, zău 
aşa. Mi-a spus-o în faţă. Mi-a spus că n-are nevoie de banii mei, 
pentru că îi are pe-ai ei. 

- Şi ştiţi pe cine a ameninţat în felul acesta, milord? 

Contele clătină din cap. Se uita la macheta bătăliei, nevrând 
să îl privească pe Sandman în ochi. 

- N-am vrut să aflu nume, spuse el încet. 

- Şi servitorii, milord? Ce s-a întâmplat cu ei? 

- Nu-s aici, se încruntă Avebury. Le-am spus 
administratorilor să scape de ei. Habar n-am ce s-a-ntâmplat cu 
nenorociţii de servitori ai Celiei şi nici nu mă interesează. Acum, 
fir-ai să fii, spune-mi ce s-a întâmplat când a atacat Garda 
Imperială. 

Şi Sandman îi spuse. 


6 


Se întoarse la Londra joi după-amiază târziu, după ce 
dormise pe apucate pe o mână de paie, în curtea hanului King's 
Head din Marlborough. Era iritat, căci călătoria până în Wiltshire i 


se părea o risipă de timp. Se îndoia că Avebury îşi omorâse soţia 
sau că pusese să fie omorâtă. Singurul câştig fusese că aflase că 
decedata contesă se întreținea şantajându-şi amanţii, ceea 

ce ]nsă nu îl ajuta să descopere şi cine fuseseră aceşti amanți. 

Intră la Wheatsheaf pe uşa laterală, care dădea în curtea 
dinspre grajduri, unde îşi turnă puţină apă în cana de tablă 
legată cu lanţ de pompă. Bău, apoi se întoarse auzind tropot de 
copite în uşa grajdului. Jack Hood punea şaua pe un cal frumos. 
Purta cizme negre, pantaloni negri şi o haină neagră, strânsă pe 
talie, iar părul negru îi era legat la ceafă cu o panglică de mătase 
neagră. Îi zâmbi lui Sandman. 

- Pari obosit, căpitane. 

- Obosit, sărac, flămând şi însetat, spuse Sandman, mai 
turnându-şi nişte apă. 

- Aşa-i când trăieşti cinstit, zise Hood vesel, lăsând două 
pistoale cu ţeavă lungă să alunece în coburii şeii. 

Sandman bău apa şi dădu drumul cănii din mână. 

- Şi ce-ai să te faci, domnule Hood, când or să pună mâna 
pe dumneata? 

- Când or să pună mâna pe mine? repetă Hood. O să vin la 
dumneata după ajutor, căpitane. Sally zice că eşti hoţ de 
spânzurătoare. 

- Dar încă n-am furat pe nimeni de pe eşafod. 

- Şi mă îndoiesc că ai s-o faci vreodată, zise Hood mohorât, 
pentru că nu-i ăsta mersul lumii. Nu le pasă câţi spânzură, 
căpitane, atâta vreme cât noi, ceilalţi, vedem că au fost 
spânzurați. Puse piciorul în scară şi se urcă în şa. Eu pesemne că 
am să-mi sfârşesc zilele pe ringul de dans al lui Jim Botting şi nici 
nu-mi pierd somnul, nici nu plâng din cauza asta. 
Spânzurătoarea există şi noi trăim alături de ea până murim 
atârnaţi de ea şi n-o să putem schimba nimic, pentru că 
nemernicii nu vor să se schimbe nimic. E lumea lor, nu a noastră, 
mai spuse el, trăgându-şi mănuşile subţiri de piele neagră. În 
groapa din spate sunt unii care te aşteaptă, căpitane, spuse el 
referindu-se la încăperea din spate. Dar, până să vorbeşti cu ei, 
ar trebui să ştii că am mâncat la Dog and Duck astă-seară şi am 
auzit nişte şoapte pe-acolo. Viaţa dumitale cincizeci de guinee. 
Ridică o sprânceană. 

- Ai supărat pe cineva, căpitane. Am lăsat vorbă la 'sheaf să 
nu se atingă nimeni de dumneata pentru că te-ai purtat frumos 
cu Sally a mea, dar nu pot să-i stăpânesc pe toţi şuţii care şi-au 
făcut casă în Londra. 


Sandman îşi simţi inima tresărind. Cincizeci de guinee 
pentru viaţa lui? 

- Şi nu ştii, presupun, cine a pus banii la bătaie? întrebă el. 

- Am întrebat, dar nu ştie nimeni. Aşa că ai grijă, căpitane. 

Sandman scurtă prin pivniţa cu butoaie, până pe culoarul de 
unde o ferestruică de serviciu se deschidea spre salon. Vicontele 
Sidmouth îi spusese că va fi o slujbă uşoară, simbria pe o lună 
pentru munca de-o zi, dar iată că acum se dovedea a fi o viaţă 
pentru simbria pe o lună. Deschise încet ferestruica, atent să nu 
facă zgomot, apoi se opri să arunce o privire prin crăpătură. 

Auzi zgomot de paşi în spate, dar, până să se întoarcă, simţi 
țeava rece a unui pistol lipită de ureche. 

- Căpitane, spuse sergentul Berrigan, m-am gândit eu că o 
să vii mai întâi aici. 

Sandman se întoarse. 

- Şi ce-o să faci, domnule sergent? Mă împuşti? 

Doar mă asigur că nu eşti înarmat, atâta tot, spuse 
sergentul, apoi, cu ţeava pistolului, desfăcu pulpanele hainei lui 
Sandman şi, convingându-se că acesta nu purta armă, smuci din 
cap spre uşa salonului. După dumneata, căpitane. 

- Domnule sergent, începu Sandman. 

Intenţionase să facă apel la firea bună a lui Berrigan, dar 
firea aceea nu era la vedere, căci sergentul nu făcu decât să 
armeze pistolul şi să îl îndrepte spre pieptul lui. Sandman apăsă 
pe clanţă şi intră în salonul din spate. 

Marchizul de Skavadale şi lordul Robin Holloway stăteau pe 
bancheta de la capătul îndepărtat al mesei lungi. Amândoi erau 
îmbrăcaţi în superbe redingote negre, cu lavaliere înfoiate şi 
pantaloni strânşi pe picior. Holloway se încruntă la vederea lui 
Sandman. Avea şi acum cicatrice stacojii pe obraji şi pe nas, 
unde îl lovise cu floreta. Dar Skavadale se ridică politicos în 
picioare. 

- Dragul meu căpitan Sandman, ce frumos din partea 
dumitale să ni te alături. la loc, te rog. 

Sandman se aşeză încet, aruncându-i mai întâi o privire lui 
Berrigan, care lăsase cocoşul pistolului în jos, deşi nu pusese 
arma deoparte. Rămăsese în schimb lângă uşă, urmărindu-l. 
Marchizul de Skavadale turnă nişte vin. 

- Un roze cam aspru, căpitane, dar probabil binevenit după 
călătoria dumitale? 

Skavadale se arătă îndurerat de mişcarea din cap prin care 
Sandman refuză vinul. 


- Zău aşa, domnule căpitan, am venit aici ca să ne 
împrietenim. 

- lar eu am venit pentru că am fost ameninţat cu pistolul. 

- Lasă pistolul, sergent, porunci Skavadale, apoi închină 
către Sandman. Am aflat câte ceva despre dumneata în ultimele 
câteva zile, domnule căpitan. Ştiam deja că eşti un extraordinar 
jucător de cricket, desigur, dar mai ai şi o altă reputaţie. 

- Pentru ce? întrebă Sandman impasibil. 

- Ai fost un soldat bun, spuse Skavadale. 

- Şi? întrebă Sandman plat. 

- Dar ai avut nenoroc cu tatăl dumitale, spuse Skavadale 
blând. Acum înţeleg că îţi întreţii mama şi sora. Am dreptate? 

Sandman nici nu vorbi, nici nu se mişcă. 

- Dacă n-ai fi fost dumneata, mama dumitale ar fi fost de 
mult silită să ceară de pomană, iar sora ar fi fost... ce? 
Guvernantă? Damă de companie? 

Sandman continua să tacă, dar lordul Skavadale spusese 
adevărul. Belle, sora lui, avea nouăsprezece ani şi o unică 
speranţă să scape de sărăcie, anume o căsătorie avantajoasă, 
dar, fără dotă, nu putea nădăjdui să găsească un soţ respectabil. 
Inainte de moartea tatălui lor, s-ar fi putut aştepta să atragă un 
aristocrat, perspectivă după care tânjea şi acum, învinovăţindu-l, 
în mod inexplicabil, pe Sandman pentru pierderea ei. 

- Incerci să achiţi o parte a datoriilor lăsate de tatăl 
dumitale, continuă Skavadale. Foarte onorabil. Dar ai de 
întreţinut o mamă şi o soră şi, în afara câte unui meci de cricket, 
din când în când, nici un fel de slujbă. Ce intenţionezi să faci, 
domnule căpitan? Din câte înţeleg, treaba pe care ţi-a 
încredinţat-o ministrul Afacerilor Interne e doar temporară. 

- Dumneavoastră ce intenţionaţi să faceţi? 

- Poftim? 

- Dacă înţeleg eu bine, spuse Sandman amintindu-şi 
descrierea făcută de lordul Alexander marchizului, nu ne 
deosebim chiar atât de mult. Familia dumneavoastră a avut 
cândva o avere mare, dar a avut şi împătimiţi ai jocurilor de 
noroc. 

Marchizul păru atins, dar lăsă jignirea să treacă. 

- Am să mă însor bine, zise el lejer, adică am să mă însor cu 
o fată cu bani. Şi dumneata? 

- Poate şi eu am să mă însor bine, i-o întoarse Sandman. 

- Serios? spuse Skavadale ridicând sceptic o sprânceană. 
Sunt moştenitorul unui titlu de duce, Sandman, iar pentru o fată, 


asta e o mare atracţie. Dumneata ce calitate ai? îndemânarea la 
cricket? Amintirile fascinante de la Waterloo? întrebă el cu 
batjocură evidentă. Fetele cu bani fie se mărită cu cineva care 
are şi mai mulţi bani, fie doresc un rang, pentru că banii şi 
rangul, căpitane, sunt singurele lucruri care contează în lumea 
aceasta. Skavadale arboră o umbră de zâmbet. Dumitale ţi s-a 
refuzat partea de avere ce ţi se cuvenea. Dacă ne îngădui -, şi 
făcu un gest pentru a-l include şi pe lordul Robin Holloway, care 
încă nu scosese o vorbă - şi prin acest plural vreau să îi numesc 
pe toţi membrii Clubului Serafimilor, am dori să remediem 
această lipsă. 

Scoase din buzunar o bucată de hârtie, pe care o aşeză pe 
masă şi o împinse spre Sandman. Acesta o luă şi văzu că era un 
ordin de plată, din contul lordului Robin Holloway la Banca 
Coutts, în valoare de douăzeci de mii de guinee. 

Douăzeci de mii. Se forţă să inspire adânc. Douăzeci de mii 
de guinee acopereau datoriile mărunte ale tatălui său, preţul 
unei case frumoase pentru mama şi sora sa şi le puteau ajuta să 
rămână în rândurile micii noblimi de la ţară. Mai tentant însă era 
gândul că douăzeci de mii de guinee reprezentau o avere 
suficient de mare pentru a îndepărta obiecțiile lui lady Forrest 
faţă de căsătoria cu Eleanor. Putea fi iar un gentleman. Se uită 
fix la ordinul de plată. Făcea ca totul să fie posibil. 

Ridică privirea şi se uită în ochii lordului Robin Holloway. 
Smintitul care dorise să îl provoace la duel îi oferea acum o 
avere? Lordul Robin se prefăcu a nu-i simţi privirea. Lordul 
Skavadale îi zâmbi. Era zâmbetul cuiva care se bucură de 
norocul altuia, şi totuşi îl făcu pe Sandman să se simtă ruşinat. 
Ruşine pentru că fusese ispitit, ispitit cu adevărat. 

- Nu mă aşteptam la atâta bunătate din partea lordului 
Robin, spuse el sec. 

- Toţi membrii Clubului Serafimilor au contribuit, zise 
marchizul, iar prietenul Robin a adunat fondurile. Este, desigur, 
un cadou. 

- Cadou? repetă Sandman amar. Nu mită? 

- Bineînţeles că nu e mită, spuse Skavadale sever. Mă simt 
insultat, căpitane Sandman, când văd un gentleman zbătându-se 
în sărăcie. 

- Şi când gentlemanul acela este un ofiţer care a luptat cu 
vitejie pentru ţara lui, atunci insulta este cu atât mai mare. Ţi-am 
spus că Clubul Serafimilor este format din bărbaţi decişi să 
exceleze. Ce altceva sunt îngerii, dacă nu fiinţe care fac bine? De 


aceea, am vrea să vă vedem, pe dumneata şi familia dumitale, 
recăpătându-vă locul în societate. Atâta tot. 

Lordul Skavadale vorbise atât de calm şi de rezonabil, încât 
ai fi zis că era vorba de o tranzacţie absolut obişnuită. Dar 
Sandman ştia că nu era aşa. 

- Şi ce doriţi în schimb? Lordul Skavadale se arătă ofensat. 

- Nu mă aştept, domnule căpitan, spuse el înţepat, decât să 
te comporţi ca un gentleman. 

- Nădăjduiesc că aşa m-am purtat întotdeauna, zise 
Sandman glacial. 

- Atunci ştii, spuse Skavadale cu înţeles, că gentlemenii nu 
au slujbe plătite. 

- Deci îi scriu secretarului de la Interne şi renunţ la calitatea 
de anchetator? 

- Aşa ar proceda un gentleman, remarcă Skavadale. 

- Ar fi oare demn de un gentleman să lase un om nevinovat 
să moară? întrebă Sandman. 

- Dar este nevinovat? întrebă Skavadale. l-ai spus 
sergentului că ai să aduci dovezi din afara Londrei, dar le-ai 
adus? 

Aşteptă, însă pe chipul lui Sandman se vedea clar că 
dovezile nu existau. Skavadale ridică din umeri, ca pentru a lăsa 
să se înţeleagă că Sandman ar face mai bine să accepte banii. 
Acesta îşi făcu curaj şi rupse ordinul de plată în bucățele. Il văzu 
pe Skavadale clipind mirat când făcu prima mişcare, apoi lordul 
păru să se înfurie, iar el simţi zvâcnirea fricii. 

Marchizul de Skavadale şi lordul Robin Holloway se ridicară 
în picioare. Se uitară la sergentul Berrigan şi un mesaj nerostit 
păru să se transmită căci, fără să-i mai arunce lui Sandman 
măcar o privire, ieşiră împreună. Paşii se îndepărtară pe culoar şi 
metalul rece îi atinse ceafa, iar el înţelese că era pistolul. Se 
încorda. 

- Ţi-ai ratat şansa, căpitane. 

Apoi sergentul se aplecă, aproape de urechea lui. 

- Ai mare grijă, căpitane. 

Era aidoma sfatului pe care i-l dăduse Jack Hood. Sandman 
auzi uşa deschizându-se şi închizându-se la loc, apoi paşii 
sergentului îndepărtându-se. 

Douăzeci de mii de guinee, reflectă el. Aruncate pe geam. 

Reverendul lord Alexander Pleydell rezervase una din lojile 
Teatrului Covent Garden pentru spectacol. 


- Nu pot să spun că mă aştept la cine ştie ce măiestrie 
artistică, declară el, mergând în urma lui Sandman prin mulţime, 
cu excepţia domnişoarei Hood. Sunt sigur că ea va fi absolut 
sclipitoare. Asemenea lui Sandman, înălţimea sa se ţinea cu 
mâinile de buzunare, căci teatrele aglomerate erau cunoscute ca 
terenuri de vânătoare pentru hoţi. Sandman se trase mai 
aproape de intrarea puternic luminată a clădirii. 

- Ce crezi, strigă lordul Alexander ca să acopere gălăgia, 
domnişoara Hood o să vrea să ia cina cu noi după spectacol? 

- Sunt sigur că va fi mai mult decât încântată să se înfrupte 
din admiraţia unuia dintre admiratorii ei. 

- A unuia dintre? întrebă neliniştit lordul. Nu te gândeşti la 
Kit Carne, sper, continuă el dezaprobator. Kit nu e un tip serios, 
Rider. E slab. Acum câteva seri a stat şi s-a uitat la domnişoara 
Hood fără nici un fel de expresie pe faţă. Dumnezeu ştie ce-o fi 
crezut despre el. Dar nu trebuie să fiu aspru cu Kit. Nu prea are 
experienţă cu femeile şi mă tem că e lipsit de apărare în faţa 
farmecelor lor. 

Chiar atunci şi fără nici o explicaţie, mulţimea împinse 
puternic şi Sandman reuşi să facă un salt înainte, către uşă. Dacă 
erau toţi plătiţi ca să creeze înghesuială, îşi spuse el, trebuie să-l 
fi costat pe dl Spoffort o avere. Spofforth era cel care închiriase 
teatrul pentru o seară în contul protejatei sale, o anume 
domnişoară Sacharissa Lasorda, considerată a fi noua Vestris. 
Vechea Vestris era o uimitoare actriţă italiană, care avea 
reputaţia de a adăuga trei sute de lire pe seară la venitul 
teatrului doar dezgolindu-şi picioarele, iar dl Spofforth încerca 
acum să o lanseze pe domnişoara Lasorda într-o carieră de o 
profitabilitate asemănătoare. 

Işi ocupară locurile deasupra părţii avansate a scenei. 
Lordul Alexander avea o pungă întreagă cu pipe de lut şi o 
aprinse pe prima din seara aceea. Sala era plină, peste trei mii 
de spectatori, şi gălăgioasă, pentru că mulţi dintre ei erau deja 
beţi, de unde se putea deduce că slujitorii dlui Spofforth goliseră 
tavernele ca să găsească un asemenea public. Un grup de 
cronicari erau copleșiți cu şampanie, brandy şi stridii într-o lojă 
de vizavi de cuibul îmbrăcat în pluş al lordului Alexander. Domnul 
Spofforth, un fante cam încrezut cu un guler care i se ridica mai 
sus de urechi, stătea într-o lojă vecină, de unde îi ţinea sub o 
supraveghere atentă pe cronicari, al căror verdict putea lansa 
sau distruge cariera iubitei sale. Vreo doisprezece muzicieni 
intrară pe rând în fosă şi începură să îşi acordeze instrumentele. 


- Strâng o echipă de gentlemeni care să joace cu 
Hampshire la sfârşitul lunii, spuse lordul Alexander, şi speram să 
vrei să joci şi tu. 

- Da, mi-ar plăcea. Dar mi-am cam ieşit din formă, îşi 
avertiză Sandman prietenul. 

- Atunci n-ai decât să-ţi reintri în formă, îl repezi lordul 
Alexander, ştergându-şi binoclul cu poalele hainei. 

Se auziră urale însoţindu-i pe băieţii care dădeau ocol sălii, 
stingând luminile. Toboşarul zurui impozant şi un actor 
înveşmântat în mantie se iţi de după cortină, să recite prologul. 

„In Africa, foarte departe, Trăia un puşti cam fără carte şi 
Aladdin el se numea..." 

Nu reuşi să continue, căci publicul îl înecă într-un val 
strident de ţipete, şuierături şi fluierături. 

Arată-ne crăcii fetei! strigă un tip din loja de alături de 
Sandman. Arată-ne bulanele! 

Domnul Spofforth părea neliniştit, dar muzicienii începură 
să cânte şi aceasta îi mai calmă pe spectatori, care izbucniră în 
urale când prologul fu abandonat şi cortina grea de catifea 
stacojie se desfăcu, dând la iveală un luminiş din Africa. Stejari şi 
trandafiri galbeni încadrau un idol care stătea de strajă la 
intrarea într-o peşteră, unde dormeau vreo douăsprezece 
băştinaşe cu pielea albă. Sally era una dintre aceste femei, 
îmbrăcate inexplicabil cu ciorapi albi, haine negre de catifea şi 
fuste ecosez foarte scurte. Lordul Alexander scoase un strigăt de 
încurajare în timp ce cele douăsprezece fete se ridicau în 
picioare şi începeau să danseze. Ceilalţi dădură drumul la 
comentarii. 

- Aduceţi-o pe fată! ceru bărbatul din loja vecină. 

Câţiva spectatori aveau zornăitoare, care umpleau sala 
înaltă cu un pârâit intens şi reverberant. 

- Ah, e splendid! spuse cu încântare lordul Alexander. 
Conducerea teatrului crezuse, probabil, că vederea domnişoarei 
Sacharissa Lasorda avea să liniştească tumultul, căci fata se trezi 
împinsă prematur pe scenă. Domnul Spofforth se ridică în 
picioare şi începu să aplaude, iar clica sa pricepu aluzia şi 
ovaţiona din străfundul plămânilor. Domnişoara Lasorda, care 
juca rolul fiicei sultanului Africii, era brunetă şi fără îndoială 
drăguță, dar dacă picioarele ei meritau să fie la fel de celebre ca 
ale lui Vestris rămânea încă un mister, căci era îmbrăcată într-o 
fustă lungă, brodată cu semiluni, cămile şi iatagane. Făcu o 
plecăciune suporterilor ei înainte de a-şi începe dansul. 


- Arată-ne crăcii! strigă cel din loja de alături. 

- Jos fusta! Jos fusta! purcese să scandeze mulţimea din 
staluri. Lordul Alexander avea lacrimi de bucurie pe obraji. 

- Cât îmi place teatrul, spuse el, Dumnezeule mare şi bun, 
cât îmi place! Tânărul nătărău trebuie să fi plătit pe puţin două 
mii de lire pentru toate astea. 

Pentru că nu auzise ce spusese prietenul său, Sandman se 
aplecă spre el. 

- Poftim? întrebă el. 

Auzi ceva izbindu-se de peretele din spate al lojii şi văzu, în 
întuneric, praful sărind. Ridică privirile şi zări o pală de fum în 
înaltul umbrit al unei loji de la galerie. Abia atunci înţelese că 
cineva trăsese un glonţ în direcţia lui. Era atât de surprins, că nici 
nu se clinti timp de câteva clipe. Publicul aproape tăcuse. Unii 
auziseră împuşcătura peste hărmălaia ascuţită, alţii simţiseră 
mirosul acru al prafului de puşcă. 

Sandman smuci uşa lojii şi văzu doi bărbaţi venind în fugă în 
sus pe scări, cu pistoale în mâini. Trânti uşa. 

- Ne întâlnim la Wheatsheaf, îi spuse lordului Alexander. 

Îşi trecu picioarele peste balustrada lojii, se opri o secundă, 
apoi sări. Ateriza greu, sucindu-şi glezna stângă. 

- Căpitane! strigă Sally arătând către culise. 

Sandman se îndreptă şchiopătând spre idolul care păzea 
gura peşterii. Glezna îl durea cumplit. 

Se întoarse şi îi văzu pe cei doi în lojă, cu pistoalele aţintite, 
dar neîndrăznind să tragă în direcţia scenei pline. Apoi unul din ei 
încalecă balustrada aurită. Sandman fugi şchiopătând spre 
culise, se împiedică într-un hăţiş de frânghii, cobori nişte trepte 
Şi, ajuns jos, coti pe un culoar. Fiecare pas era un chin. Se opri pe 
culoar, lipindu-se de perete. Auzi ţipetele dansatorilor de pe 
scenă, apoi bocănitul picioarelor care coborau scara de lemn şi, o 
clipă mai târziu, un bărbat apăru de după colţ. Sandman îi puse 
piedică şi, după aceea, îl calcă zdravăn pe ceafă. Omul gemu şi 
Sandman îi luă pistolul din mâna devenită dintr-odată moale, 
apoi îl întoarse cu faţa în sus. 

- Cine eşti? îl întrebă, dar individul se mulţumi să îl scuipe. 

li trase una cu ţeava pistolului şi porni şontâcăind pe culoar, 
către uşa ce dădea spre scenă. Auzi iar paşi în urmă şi se 
întoarse, cu pistolul pregătit, dar era Sally care alerga după el, cu 
mantia în braţe. 

- Eşti teafăr? îl întrebă ea. 

- Mi-am sucit glezna. Nu cred că e ruptă. 


- Hai. Sprijină-te de mine. 

Îl scoase în stradă. Un bărbat fluieră la vederea picioarelor 
ei lungi încălţate în ciorapii albi, iar ea se răsti la el, punându-şi 
mantia pe umeri. 

- Mamă, mamă. Ce s-a întâmplat? 

- Cineva a tras în mine. Cu o puşcă. 

- Cine? 

- Nu ştiu, spuse Sandman. 

Clubul Serafimilor? Părea cea mai probabilă explicaţie, mai 
ales după ce le refuzase mita substanţială, dar nu făcea lumină 
în afirmaţia lui Jack Hood cum că s-ar fi pus un preţ pe capul lui. 

- Zău că nu ştiu, repetă el. 

Mergeau acum sau, în cazul lui Sandman, şontâcăiau prin 
piaţa acoperită de la Covent Garden. Era o seară de vară, ceea 
ce însemna că era încă lumină, deşi umbrele se lungeau pe 
pietrele pavajului, acoperite cu resturi de legume şi fructe 
storcite. Florăresele îşi aranjau coşurile pe trotuar, în aşteptarea 
spectatorilor care aveau să iasă de la cele două teatre din 
apropiere. Sandman continua să arunce priviri în urmă, fără a 
detecta însă vreun inamic. 

- Se aşteaptă să mă întorc la Wheatsheaf, îi spuse el lui 
Sally. 

- Da' n-or să ştie pe care uşă intri, nu? zise Sally. Şi odată 
intrat acolo, eşti la adăpost, căpitane, fi'ncă nu-i om acolo care 
să nu-ţi ia apărarea. 

- Eşti sigură că nu trebuie să fii la teatru? 

- N-o să mai pornească în veci bâlciu' acolo. 

Ajunseră în Drury Lane şi Sally deschise uşa principală de la 
Wheatsheaf. 

- Camera din spate e liberă? îl întrebă Sandman pe Jenks, 
hangiul. Jenks înclină din cap. 

- Un gentleman care a zis că vă întoarceţi, domnule 
căpitan, a ţinut-o pentru dumneavoastră. Şi aveţi şi o scrisoare. 

- Trebuie să fie lordul Alexander, explică Sandman. Voia să 
luăm cina cu el, dumneata şi cu mine. 

Luă scrisoarea de la domnul Jenks şi îi zâmbi lui Sally. 

- Nu te superi? 

- Să mă supăr pe lordul Alexander? Nu face decât să se 
holbeze la mine cu ochii cât cepele, nu? zise Sally, apoi privi în 
jos, la fusta scoțiană scurtă. Mai bine mă duc să mă schimb, ca 
să nu-i sară ochii de tot din cap. 


În timp ce ea fugea în sus pe scări, Sandman împinse cu A 
umărul uşa salonului din spate şi, uşurat, se lăsă pe un scaun. In 
încăpere era întuneric, pentru că obloanele erau închise şi 
lumânările fuseseră stinse; trase un oblon şi văzu că nu lordul 
Alexander rezervase salonul, ci sergentul Berrigan. 

Acesta ridică pistolul şi îl aţinti spre fruntea lui. 

- V-au pus gând rău, domnule căpitan. 


7 


Sandman ştia că trebuie să facă repede ceva. Dar, până să 
scoată el pistolul din buzunar, Berrigan ar fi avut timp să tragă, 
de aceea decise să îl ţină de vorbă până când avea să sosească 
Sally şi să dea alarma. Puse piciorul stâng pe un scaun. 

- Mi l-am scrântit, îi spuse el lui Berrigan, sărind pe scenă la 
spectacolul domnişoarei Hood. Cineva a încercat să mă omoare. 

- Pe mine m-au trimis, domnule căpitan, doar pe mine, iar 
eu n-am fost la teatru. Care va să zică mai e cineva, în afară de 
Clubul Serafimilor, care îţi doreşte moartea? 

Sandman îl privi atent, întrebându-se cine Dumnezeu 
pusese un preţ pe capul lui. 

- Trebuie să fie o mare uşurare să fii necinstit, spuse el. Nu 
încearcă nimeni să te ucidă, n-ai scrupule când trebuie să 
primeşti mii de guinee. Necazul meu, domnule sergent, e că m- 
am temut atât de tare să nu ajung ca tata, încât m-am hotărât să 
mă comport exact pe dos, să fiu virtuos cu tot dinadinsul. A fost 
o mare prostie din partea mea, iar pe el l-a scos din răbdări. 
Presupun că de-aia am şi făcut-o. 

Dacă mărturisirea aceasta stranie îl mirase, Berrigan nu o 
arătă. In schimb, păru interesat. 

- Tatăl dumitale a fost un om necinstit? Sandman dădu din 
cap. 

- Dacă ar fi vreun pic de dreptate pe lumea asta, atunci ar 
trebui să atârne în ştreang la Newgate. N-a fost vreun criminal, 
n-a jefuit diligente şi n-a furat din buzunare, dar a băgat banii 
oamenilor în afaceri murdare şi ar mai face-o şi astăzi, dacă nu s- 
ar fi întâlnit cu unul mai viclean, care i-a făcut şi lui acelaşi lucru. 

Sergentul lăsă cocoşul pistolului jos şi aşeză arma pe masă. 

- Tata a fost cinstit. 

- A fost? Nu este? 


Berrigan aprinse două lumânări, apoi săltă o carafă cu bere 
pe care o ţinuse ascunsă, pe jos. 

- Tata a murit acum vreo doi ani. A fost fierar şi ar fi vrut să 
învăţ şi eu meseria, dar bineînţeles că eu am fost mai deştept, 
nu? zise el, parcă înciudat. Am vrut o viaţă mai uşoară decât să 
potcovesc cai la nesfârşit. 

- Deci ai intrat în armată ca să scapi de fierărie? Berrigan 
turnă berea şi împinse o cană spre Sandman. 

- Am plecat la vânătoare de cufere. (Vânătoarea de cufere 
însemna să tai chingile cu care erau prinse bagajele, la spatele 
diligentelor.) 

- M-au prins şi poliţaiul a zis că ori mă trimit în judecată, ori 
mă înrolez în armată. Şi, după nouă ani, eram sergent. 

- Şi unul bun, nu? 

- Ştiam să păstrez ordinea, zise Berrigan posomorât! 

- Şi eu, spuse Sandman. 

Avusese darul de a-şi impune autoritatea în mod natural şi 
lejer. Fusese un ofiţer bun şi o ştia şi, dacă era să fie sincer cu 
sine însuşi, era o activitate care îi lipsea. li lipseau războiul, 
certitudinile armatei, tensiunea campaniilor şi camaraderia 
companiei. 

- Ai fost în Spania? 

- Din doişpe până-n paişpe, spuse Berrigan. 

- Vremuri frumoase, zise Sandman, dar Waterloo l-am urât. 

- A fost urât, aprobă Berrigan. 

- Nu mi-a fost atât de frică în viaţa mea, spuse Sandman. 
Aerul era fierbinte, parcă s-ar fi deschis o uşă de cuptor. Mai ţii 
minte? 

- Fierbinte, repetă Berrigan, apoi se încruntă. O mulţime de 
oameni îţi vor moartea, căpitane. 

- Nu înţeleg, recunoscu Sandman. Când Skavadale mi-a 
oferit banii, am fost convins că fie el, fie lordul Robin au omorât-o 
pe contesă. Dar acum? Acum mai e cineva. Să fie aici răspunsul? 
întrebă el, ridicând scrisoarea pe care i-o dăduse hangiul. Poţi să 
împingi lumânarea aia către mine? 

Scrisoarea avea o caligrafie pe care o cunoştea prea bine. 
Eleanor îi dădea întâlnire a doua zi de dimineaţă, la magazinul de 
dulciuri al lui Gunter, din Berkeley Square. Avea şi un post- 
scriptum: „Cred că s-ar putea să am noutăţi”, scria ea. 

Puse scrisoarea jos. 

- N-ar trebui să mă împuşti? 


- Mă gândesc dacă domnişoara Hood o să mai vorbească 
vreodată cu mine, dacă o fac. 

- Mă îndoiesc, zâmbi Sandman. 

- Şi ultima dată când am fost de aceeaşi parte, lucrurile au 
părut să stea prost, dar am învins. 

- Şi împotriva gărzii personale a împăratului, aprobă 
Sandman. 

- Care va să zică, mă gândesc să fiu iar de aceeaşi parte cu 
dumneata, spuse sergentul. 

Sandman zâmbi şi ridică cana, toastând în glumă. Era 
mulţumit, dar nu surprins, pentru că de prima dată simţise că 
Berrigan căuta o cale de a scăpa de Serafimi. 

- Aştepţi leafă? îl întrebă el pe sergent. 

- O să împărţim recompensa, căpitane. 

- Există o recompensă? 

- Patruzeci de lire, atâta plătesc magistraţii oricui prinde un 
criminal, zise Berrigan, apoi zâmbi. Deci, ce facem mâine? 

- Mâine începem prin a merge la Newgate, spuse Sandman 
răsucindu-se pe scaun, în timp ce în spatele lui se deschidea uşa. 

- Ce mama naibii, se încruntă Sally la vederea pistolului de 
pe masă, apoi îl ţintui furioasă cu privirea pe Berrigan. Ce dracu’ 
cauţi aici? 

- Am venit să iau cina cu dumneata, spuse Berrigan, iar 
Sally roşi. 

În dimineaţa următoare, când Sandman şi Berrigan porniră 
spre închisoarea Newgate, ploua. Sandman încă mai şchiopăta 
puternic. Işi infăşurase piciorul într-un bandaj strâns, dar glezna îi 
era ca un jar care se scurge. 

Sergentul dormise în salonul din spate de la Wheatsheaf, 
după ce se lămurise că nu avea să fie invitat să împartă patul cu 
Sally, deşi Sandman, care îi urmărise atent pe parcursul serii, era 
de părere că nu lipsise mult. 

Sandman stătuse treaz jumătate din noapte, încercând să 
priceapă cine altcineva decât Clubul Serafimilor i-ar fi putut dori 
moartea, şi abia când orologiul de la catedrala St Paul bătu ora 
două se contura şi răspunsul. l-l împărtăşi lui Berrigan, în timp ce 
mergeau pe Holborn, spre Strada Newgate. 

- Clubul Serafimilor a decis să mă cumpere, dar singurul 
membru cu fonduri suficiente şi disponibile imediat era lordul 
Robin, care mă detestă. 

- Da, spuse Berrigan, dar de contribuit au contribuit toţi. 


- Ba nu, îl contrazise Sandman. Majoritatea membrilor sunt 
la ţară şi nu ar fi fost destul timp pentru ca să li se ceară banii. 
Skavadale nu-i are. Poate unul sau doi membri aflaţi în Londra să 
fi dat bani, dar pun pariu că cea mai mare parte a celor douăzeci 
de mii vin de la lordul Robin Holloway, iar el a făcut-o doar 
pentru că l-a convins Skavadale, dar cred că, pe ascuns, a 
aranjat să fiu ucis înainte de a accepta sau, Doamne fereşte, de 
a încasa ordinul de plată. 

Berrigan se gândi puţin, pe urmă, într-un final, se arătă de 
acord. 

- E capabil de una ca asta. Un individ foarte neplăcut. 

- Dar poate o să-şi cheme înapoi dulăii, acum că ştie că nu-i 
iau banii, spuse Sandman. 

- Numai că, dacă el a omorât-o pe contesă, s-ar putea să 
vrea în continuare să te vadă scos pe tuşă, sugeră Berrigan, 
oprindu-se să privească faţada de granit a închisorii Newgate. 
Aici îi spânzură? 

- Chiar în faţa Porții Datornicilor, care-o fi aia. Berrigan 
zâmbi, urcând treptele închisorii. 

- Dintotdeauna m-am gândit că o să ajung aici. 

Un temnicer îi însoţi prin tunel, până în Curtea Presei. 

- Dacă vreţi să vedeţi o execuţie, îi destăinui el lui 
Sandman, atunci veniţi luni, fi'ncă atunci scăpăm Anglia de doi 
ticăloşi. N-o să fie prea multă lume, că nici unul nu-i ceea ce s-ar 
numi faimos. Pentru cine vrea lume multă, e mai bine când e 
cineva faimos sau când saltă-n ştreang o femeie. Lunea trecută, 
la Magpie and Stump s-a băut provizia de bere pe două 
săptămâni, şi asta doar pentru că am spânzurat o femeie. A fost 
executată fi'ncă a furat un şirag de perle şi aud că proprietara a 
găsit şiragu' săptămâna trecută, spuse omul înecându-se de râs. 
Căzuse după speteaza la o canapea! Ciudată mai e şi viaţa asta! 
completă el, clătinând din cap a uimire. 

- Sau moartea, spuse Sandman amar. 

Sala de Adunare era aglomerată, căci ploaia îi obligase pe 
deţinuţi să rămână înăuntru şi toţi îl priviră duşmănos pe 
Sandman în timp ce, împreună cu însoţitorul său, se strecura 
printre mese, căutându-l pe Corday. Pictorul era un om vizibil 
schimbat: în loc să se ascundă de persecutorii săi, acum avea o 
suită întreagă la masa cea mai apropiată de foc, unde, cu un 
teanc gros de hârtii şi o bucată de cărbune, desena un portret. 
Era înconjurat de câţiva deţinuţi care îi admirau talentul. Corday 
tresări, recunoscându-şi vizitatorii, apoi întoarse repede privirea. 


- Vreau să stăm puţin de vorbă, îi spuse Sandman. 

- O să staţi de vorbă după ce termină, mârâi un individ 
uriaş, cu părul negru, cu barba lungă şi un piept masiv, aşezat pe 
bancă, alături de Corday. Charlie nu mai are prea mult timp. 

- E viaţa ta în joc, Corday, spuse Sandman. 

- Nu-l asculta, Charlie! zise uriaşul. Ştiu eu ce... 

Se întrerupse brusc. Sergentul Berrigan se apropiase de el, 
smulgându-i un geamăt de durere. 

- Sergent! îl mustră Sandman cu supărare falsă. 

II învăţ doar pe nătărăul ăsta să se poarte, zise Berrigan şi îi 
mai trase una individului. Când căpitanul vrea să stea de vorbă 
iei poziţie de drepţi, gunoiule, nu-i spui să aştepte. 

Corday se uită neliniştit la bărbos. 

- Eşti teafăr? 

- N-are nimic, răspunse sergentul Berrigan în numele 
victimei sale. Trebuie să stai de vorbă cu căpitanul, băiete, că 
încearcă să-ţi salveze pârlita aia de viaţă. 

Sandman dădu la o parte o femeie, ca să se poată aşeza 
vizavi de Corday. 

- Trebuie să vorbim despre cameristă, spuse el blând, 
despre Meg. Cum arăta Meg? 

Corday lăsă deoparte portretul neterminat şi, fără un 
cuvânt, începu să deseneze pe o foaie de hârtie curată. 

- E tânără, zise el, în jur de douăzeci şi patru sau douăzeci 
şi cinci. Are pielea ciupită de vărsat şi părul şoriciu. Ochii îi sunt 
verzui şi are o aluniţă aici - puse, cu vârful cărbunelui, un semn 
pe fruntea fetei. Şi are dinţii stricaţi. 

Termină desenul şi i-l dădu lui Sandman. Acesta se uită la 
imagine. Fata era mai mult decât urâtă. Nu era doar pielea cu 
găuri de pe urma vărsatului, maxilarul îngust, părul rar şi ochii 
mici, ci şi impresia de duritate cunoscătoare. Dacă portretul era 
exact, atunci Meg nu era doar respingătoare, ci şi foarte rea. 

- Cum a putut contesa să angajeze o asemenea fiinţă? 
întrebă el. 

Au lucrat împreună la teatru, spuse Corday. Meg era 
cabinieră. Se uită în jos, la portret, parcă stingherit. 

- Cred că era mai mult decât cabineră. Era codoaşă. 

- De unde ştii? Pictorul ridică din umeri. 

- Când le faci portretul, oamenii îşi dau drumul la gură. Uită 
că eşti acolo, parcă eşti o piesă de mobilier. Contesa vorbea cu 
Meg şi eu ascultam. 

- Avem 0 şansă să o găsim, spuse Sandman. 


- Cât de mare? întrebă Corday cu ochii lucind. 

- Nu ştiu, răspunse Sandman şi văzu speranţa din ochii lui 
Corday dispărând. Ai cerneală aici? Şi un condei? 

Le avea pe amândouă, iar Sandman muie condeiul de oţel 
în cerneală şi se puse pe scris. 

Dragă Witherspoon, începu el, aducătorul acestei epistole, 
sergentul Samuel Berrigan, este un camarad al meu şi am 
încredere absolută în el. (înmuie din nou condeiul, conştient că, 
de pe partea cealaltă a mesei, Corday îl urmărea.) Regret că 
trebuie să te informez că s-ar putea să trebuiască să vorbesc cu 
înălţimea sa duminica viitoare şi, în eventualitatea că înălţimea 
sa nu se va afla la minister în ziua aceea, te rog insistent să îmi 
comunici unde îl pot găsi. S-ar putea să am de raportat lucruri de 
cea mai mare urgenţă. 

Reciti scrisoarea, o iscăli şi suflă peste cerneală ca să o 
usuce, apoi împături foaia şi se ridică. 

- Domnule căpitan! se rugă Corday cu ochii plini de lacrimi. 
Sandman nu avea ce asigurări să îi dea. 

- Fac tot ce-mi stă în putinţă, spuse el, dar nu-ţi pot promite 
nimic. Băgă portretul în buzunarul hainei şi îl conduse pe 
Berrigan înapoi către ieşirea din închisoare. 

Sandman deschise uşa exterioară şi se cutremură la 
vederea ploii dese. îi dădu lui Berrigan scrisoarea împăturită. 

- Ministerul Afacerilor Interne. Ceri să vezi un tip pe nume 
Sebastian Witherspoon, îi dai asta, apoi mă găseşti la magazinul 
lui Gunter, în Berkeley Square. 

Şi, şchiopătând dureros, se îndreptă spre Berkeley Square, 
unde ajunse ud până la piele la magazinul lui Gunter. Un portar îl 
privi circumspect, apoi îi deschise şovăielnic uşa. 

Dincolo de cele două vitrine erau galantare aurite, scaune 
cu picioare subţiri, oglinzi înalte şi candelabre ample. Vreo zece 
femei cumpărau din celebrele produse de cofetărie ale lui 
Gunter: ciocolată, statuete din bezea şi delicatese de zahăr ars, 
marţipan şi fructe confiate. Sandman îşi croi drum spre salonul 
mare din spate, unde douăzeci de mese erau aşezate sub 
luminatoarele largi, din sticlă colorată. Eleanor nu era la nici una 
din mesele ocupate, aşa că se aşeză pe un scaun din fundul 
încăperii. Comandă cafea şi un exemplar din Morning Chronicle. 

Citi în linişte ziarul. Alte căpiţe luaseră foc în Sussex, iar în 
Derbyshire arseseră trei mori de grâu. Forţele de ordine fuseseră 
convocate pentru a asigura calmul la Manchester, unde faina se 


vindea cu patru şilingi şi nouă penny sacul. Auzi zgomot de paşi, 
simţi o boare de parfum şi o umbră îi căzu peste ziar. 

- Pari adâncit în gânduri, Rider, spuse glasul lui Eleanor. 

In picioare, se uită la ea şi îşi simţi inima stând pe loc, astfel 
că abia reuşi să rostească: 

- De nicăieri nu mai auzi veşti bune, atât putu să spună. 

- Atunci trebuie să dăm noi prilejul, tu şi cu mine. 

Îi întinse umbrela şi haina udă unei fete care servea şi 
aşeză un sărut pe obrazul lui. Pe urmă se uită rapid la mesele din 
jur. 

- Provoc un scandal, Rider, lăsându-mă văzută singură, cu 
un bărbat murat. 

II mai sărută o dată, apoi făcu un pas înapoi, pentru ca el să 
îi poată trage scaunul. 

- Mă rog, n-au decât să se bucure de scandalul lor, iar eu o 
să mă bucur de una din îngheţatele de vanilie ale lui Gunter, cu 
praf de ciocolată şi migdale pisate. Şi tu la fel. 

- Eu mă mulţumesc cu cafeaua. 

- Prostii, ai să mănânci ce ţi se pune în faţă. Eşti prea slab. 

Se aşeză şi îşi scoase tacticos mănuşile. Părul roşcat îi era 
strâns sub o pălărie mică, neagră, împodobită cu mărgele negre 
şi o mică pană. Rochia îi era un maro-stins, cu un model floral 
aproape invizibil desenat cu negru, şi avea un guler înalt - destul 
de simplă; cu toate acestea, era mai atrăgătoare decât fetele 
sumar îmbrăcate ce apăruseră pe scenă cu o seară înainte. 

- Mă însoţeşte camerista mea, Lizzie, dar am mituit-o cu doi 
şilingi şi s-a dus la Lyceum. Te-am văzut şchiopătând? 

- Mi-am scrântit o gleznă ieri, spuse el şi trebui să îi relateze 
întreaga poveste care, desigur, o încântă pe Eleanor. 

- Sunt din cale-afară de geloasă, îi spuse ea când sfârşi. 
Viaţa mea e atât de monotonă! Eu nu sar pe scene urmărit de 
bandiți! 

- Dar ai vreo noutate? o întrebă Sandman. 

- Aşa cred. Da, sigur, spuse Eleanor, întorcându-se către 
fată şi comandând îngheţatele de vanilie. Afară, în spate, au o 
gheţărie, îi spuse ea lui Sandman după plecarea fetei. Acum 
câteva săptămâni i-am rugat să mi-o arate. In flecare iarnă aduc 
gheaţă din Scoţia, ambalată în rumeguş, care stă bloc toată vara. 
Am încercat să îl conving pe tata să construiască o gheţărie, dar 
n-a făcut decât să se plângă de costuri, aşa că i-am comunicat că 
o să-l scutesc de cheltuielile cu o nuntă în înalta societate. 


Sandman privi adânc în ochii ei cenugşii-verzui, întrebându- 
se care era mesajul care se ascundea sub ironia aparentă. 

- Cum îl scuteşti de cheltuieli? Rămânând fată bătrână? 

- Fugind în lume, spuse Eleanor, uitându-se la el fără să se 
clintească. 

- Cu lordul Eagleton? 

Râsul lui Eleanor umplu salonul din spate al lui Gunter, 
provocând şuşoteli la celelalte mese. 

- Eagleton e aşa de plicticos! replică ea, mult prea tare. Nu- 
mi spune că m-ai crezut logodită cu el! 

- Aşa am auzit. 

- Lordul Eagleton vrea să mă ia de soţie, da, iar el şi mama 
par să creadă că, dacă vor lucrul ăsta destul de multă vreme, o 
să mă dau bătută, dar nu pot să-l sufăr. Pufneşte înainte să 
vorbească - şi pufni uşor pe nas. Dragă Eleanor, puff, ce 
încântător arăţi, puff. Văd luna oglindită în ochii tăi, puff. 

Sandman rămase serios. 

- Eu nu ţi-am spus niciodată că văd luna oglindită în ochii 
tăi. Mă tem că a fost o scăpare gravă. 

Se uitară unul la altul şi izbucniră în râs. Putuseră să râdă 
împreună din prima zi în care se cunoscuseră, când Sandman se 
întorsese acasă rănit de la Salamanca, iar Eleanor nu avea decât 
douăzeci de ani şi era decisă să nu se lase impresionată de un 
soldat. Dar soldatul o făcea să râdă şi atunci, şi acum, la fel cum 
şi ea putea să îl amuze. 

- Am auzit că se vehiculează zvonuri despre logodna 
noastră, spuse Eleanor, aşa că special i-am spus lordului 
Alexander să te informeze că nu mă căsătoresc cu nobilul 
pufnitor. Alexander nu ţi-a spus? 

- Mă tem că nu. 

- Dar i-am spus special! exclamă Eleanor indignată. L-am 
întâlnit în Sala Egipteană. 

Asta mi-a spus, zise Sandman, dar mesajul l-a uitat. A uitat 
până şi ce căuta acolo. 

A venit la o prelegere a unui domn profesor Popkin despre 
recent descoperitul amplasament al Grădinii Raiului. Vrea să ne 
facă să credem că paradisul se găseşte la confluenţa fluviilor 
Ohio şi Mississippi. A mâncat acolo, o dată, un măr foarte bun. Şi 
- continuă Eleanor - ne-a îndemnat să îl urmăm în această lume a 
laptelui, mierii şi merelor. Vrei să mergi, Rider? 

- Cu tine? 


- Am putea trăi goi-goluţi pe malul fluviului, spuse Eleanor 
şi Sandman îi văzu lacrimile din ochi. Nevinovaţi ca nişte prunci 
şi ocolind şerpii. 

Lăsă chipul în jos, pentru ca el să nu îi vadă lacrimile 
curgând pe obraji. 

- Imi pare nespus de rău, Rider, spuse ea încet. N-ar fi 
trebuit să o las pe mama să mă convingă să rup logodna. Mi-a 
spus că dezonoarea familiei tale e prea mare, dar asta eo 
prostie. 

- Dezonoarea e, într-adevăr, greu de îndurat, recunoscu 
Sandman. 

- Dar e a tatălui tău, nu ata! 

Eleanor se şterse la ochi cu batista. Fata le adusese 
îngheţatele şi ea aşteptă să se îndepărteze. 

- De şase luni încoace, plâng ca dintr-o fântână, spuse ea şi 
ridică ochii spre el. Aseară i-am spus mamei că mă consider 
logodită cu tine. 

- Mă onorează. 

Ar fl trebuit să spui că e reciproc. Sandman surâse pe 
jumătate. 

- Mi-ar plăcea, zău. 

- Nu cred că tata s-ar supăra prea tare. Dar când i-am spus 
mamei ce simt, aseară, a insistat să îi fac o vizită doctorului 
Harriman, specialistul în isteria feminină. Dar eu nu sunt isterică, 
ci doar, în mod neconvenabil, îndrăgostită de tine. 

Oftă şi gustă îngheţata. 

- Asta e paradisul adevărat, spuse ea. Bietul Rider. Tu nici 
n-ar trebui să te gândeşti să te însori cu mine. Ar trebui să îi tragi 
clopotele lui Caroline Standish. 

- Caroline Standish? N-am auzit în viaţa mea de ea. 

- Caroline Standish e poate cea mai bogată moştenitoare 
din Anglia, Rider, şi o fată foarte frumoasă pe deasupra, dar 
trebuie să te previn că e de credinţă metodistă. Partea proastă e 
că, în prezenţa ei, nu poţi să bei băuturi tari, să fumezi, să 
blestemi sau să te distrezi în vreun fel. Tatăl ei şi-a câştigat 
averea din olărit, dar acum locuiesc la Londra şi se duc la capela 
aia mică şi vulgară din Spring Gardens. Sunt convinsă că îi poţi 
atrage atenţia. 

- Sunt sigur că aş putea, surâse Sandman. 

- Şi sunt sigură că ea e de acord cu cricketul, continuă 
Eleanor, atâta vreme cât nu joci de sabat. Ce-i drept, e logodită, 
dar se zvoneşte deja că nu e tocmai convinsă că viitorul duce de 


Ripon e chiar atât de sfânt pe cât se crede. Merge şi el la capela 
din Spring Gardens, dar se bănuieşte că doar ca să o poată 
jumuli de penele de aur, odată ce se va fi căsătorit cu ea. 

- Viitorul duce de Ripon? repetă Sandman, încremenit. 
Ripon? 

- Oraş cu catedrală în Yorkshire, Rider. 

- Marchizul de Skavadale este titlul pe care îl poartă 
moştenitorul ducatului de Ripon. 

- El e! se încruntă Eleanor. Am spus ceva ce nu trebuia? 

- Skavadale nu e câtuşi de puţin un sfânt, spuse Sandman. 

Şi-l aminti pe contele de Avebury descriind felul în care 
soţia lui şantajase diverşi tineri din oraş. Oare şi Skavadale să fl 
fost şantajat de contesă? Se ştia că nu are bani şi domeniile 
tatălui său erau ipotecate până la ultimul, dar reuşise să încheie 
logodna cu cea mai bogată moştenitoare din Anglia şi, dacă 
trecuse prin patul contesei de Avebury, aceasta l-ar fi găsit demn 
de şantaj. Familia poate îşi pierduse cea mai mare parte a averii, 
dar trebuie să mai fi rămas ceva fonduri sau porţelanuri, 
argintărie şi tablouri ce puteau fi vândute; destul ca să o 
mulţumească pe contesă. 

- Cred că marchizul de Skavadale e ucigaşul meu, spuse 
Sandman. Ori el, ori unul din prietenii lui. 

- Aşadar, nu mai vrei să afli ce a descoperit Lizzie? întrebă 
Eleanor dezamăgită. 

- Camerista ta? Ba bineînţeles că vreau. Trebuie să aflu. 

- Lizzie a descoperit că Meg a fost dusă din casa contesei 
într-o trăsură care era fie neagră, fie bleumarin, cu un blazon 
ciudat - un scut înfăţişând un câmp roşu, decorat cu un înger 
auriu. L-am întrebat pe Hammond dacă ştie ceva despre el, dar 
nu ştie. 

- Mă îndoiesc că blazonul e unul oficial. E emblema Clubului 
Serafimilor. 

- Şi marchizul de Skavadale e membru al Clubului 
Serafimilor? întrebă Eleanor încet. 

- Da, îi confirmă Sandman. Ea se încruntă. 

- Deci el e ucigaşul? Atât e de simplu? 

- Membrii Clubului Serafimilor, spuse Sandman, cred că 
rangul lor, banii şi privilegiile îi pun la adăpost, dincolo de 
puterea legii. Şi s-ar putea să aibă dreptate, dacă nu dau de Meg. 

Eleanor îl privi atent, cu ochi strălucitori şi mari. 

- Nu sunt dispusă să renunţ la tine, Rider, spuse ea. Am 
încercat. El întinse mâna şi îi sărută degetele. 


- Eu nu am renunţat nici o clipă la tine, iar săptămâna 
viitoare am să vorbesc din nou cu tatăl tău. 

- Şi dacă zice nu? întrebă ea, strângându-i degetele. 

- Atunci plecăm în Scoţia. 

Eleanor continuă să îl ţină strâns de mână. Zâmbi. 

- Rider? Rider al meu, cel prudent, bine-crescut şi onorabil? 
Vrei să fugim? 

Sandman îi întoarse zâmbetul. 

- Imi amintesc că, la Waterloo, am luat o hotărâre. Dacă 
supraviețuiesc, atunci nu voi muri cu regret în suflet. Nu voi muri 
cu dorinţe şi visuri neîmplinite. Aşa că da, dacă tatăl tău refuză 
să ne îngăduie să ne căsătorim, atunci am să te duc în Scoţia. 

- Pentru că sunt dorinţa, visul şi năzuinţa ta? întrebă 
Eleanor cu lacrimi in ochi şi un zâmbet pe chip. 

- Pentru că eşti toate astea, îi răspunse Sandman, şi pentru 
că, pe deasupra, te iubesc. 

Sergentul Berrigan, lăsând în urmă şiroaie de apă, zâmbi 
încântat să îl descopere pe Sandman într-un moment atât de 
delicat. In timp ce suiau pe Hay Hill, către Strada Old Bond, 
sergentul începu să fluiere. Era un fluierat vesel, menit să dea 
asigurări că nu era deloc interesat de ceea ce tocmai văzuse, un 
fluierat care în armată ar fi fost recunoscut ca o dovadă de 
nesupunere, dar imposibil de pedepsit. Sandman râse. 

- Am fost logodit pe vremuri cu domnişoara Forrest, iar 
domnişoara Forrest a rupt logodna pentru că părinţii ei nu vor să 
o lase să se mărite cu un sărăntoc. 

- Mie nu mi-a părut a logodnă ruptă, domnule. 

- Da, mă rog. Viaţa e complicată. 

- Apropo de complicaţii, domnul Witherspoon nu e deloc 
încântat. Dacă e să fiu cinstit, a fost chiar enervat de-a dreptul. A 
vrut să ştie ce pui la cale, căpitane, aşa că i-am spus că habar n- 
am şi să se ducă dracului, toate într-o manieră foarte politicoasă. 

- Dar ţi-a spus unde urmează să fie ministrul duminică? 

- Inălţimea sa are să se afle la locuinţa personală, din 
Strada Great George. Domnul Witherspoon a mai zis că înălţimea 
sa n-o să se bucure să fie deranjat duminica şi, oricum, domnul 
Witherspoon, ca şi preasfinţia sa ministrul, speră că prăpăditul 
pidosnic are să atârne în Ştreang, aşa cum merită. 

- Sunt sigur că n-a spus asta. 

- Nu tocmai, recunoscu Berrigan vesel. Şi zi, unde mergem 
acum? 


- Mergem să-l vedem pe sir George Phillips, pentru că vreau 
să aflu dacă îmi poate spune exact cine a comandat portretul 
contesei. Dacă aflăm numele lui, sergent, avem criminalul. 

- Aşa speri dumneata, spuse Berrigan cu îndoială. 

- Şi domnişoara Hood e la atelierul lui sir George. Pozează 
pentru el. 

- Ah! se însenină Berrigan. 

- lar chiar dacă sir George nu ne spune, am aflat că unicul 
meu martor a fost luat şi dus într-o trăsură a Clubului Serafimilor. 
Deci bănuiesc că unul dintre vizitiii de la club ne poate spune 
unde au dus-o. 

- Cred că va fi nevoie de un pic de muncă de convingere, 
zise Berrigan. 

- Ce perspectivă plăcută, spuse Sandman, ajuns la uşa de 
alături de magazinul de bijuterii. 

Bătu şi, la fel ca şi data trecută, uşa fu deschisă de Sammy. 

- Spune-i lui sir George, spuse Sandman apăsat, că au venit 
să stea de vorbă cu el căpitanul Rider Sandman şi sergentul 
Samuel Berrigan. 

- Nu vrea să vorbească cu dumneavoastră, zise Sammy. 

- Du-te şi spune-i, copile! 

Dar Sammy făcu imprudenţa de a încerca să se strecoare în 
stradă pe lângă Sandman, numai pentru a cădea în mâinile 
sergentului Berrigan. 

- Un” te duci, băiete? îl întrebă acesta. 

- Nu mă duc nicăieri! 

Berrigan îşi pregăti pumnul. Sammy schelălăi. 

- Mi-a zis că, dacă mai veniţi, să mă duc după ajutor, spuse 
el pripit. 

- La Clubul Serafimilor? zise Sandman pe ghicite, iar băiatul 
dădu din cap. 

- Ţine-l, domnule sergent, spuse Sandman şi începu să urce 
scările. Un, doi, trei, patru, vin englezii toţi la teatru! intona el din 
rărunchi, avertizând-o pe Sally, pentru ca Berrigan să nu o vadă 
dezbrăcată. 

- Până aici, domnule căpitan, mormăi sir George, 
îndreptând un pistol cu ţeava lungă în jos, către el. 

Sandman continuă să urce. 

- Nu fiţi prost, spuse el obosit. Dacă mă împuşcaţi pe mine, 
sir George, va trebui să-l împuşcaţi şi pe sergentul Berrigan, apoi 
va trebui să-i închideţi gura şi lui Sally, şi aşa o să aveţi în casă 
trei cadavre. 


Urcă ultimele câteva trepte şi luă pistolul din mâna 
pictorului. 

- Permiteţi-mi să vi-l prezint pe sergentul Berrigan. 

Văzu uşurat că avertismentul fusese suficient pentru ca 
Sally să îşi pună paltonul. Işi scoase pălăria şi făcu o plecăciune. 
- Respectele mele, domnişoară Hood. Berrigan făcu un 

semn cu capul. 

- Domnişoară Hood, zise el, apoi zări pânza şi căscă ochii de 
admiraţie, iar Sally roşi. 

- Mă doare, ce naiba! se vaită Sammy. 

- Poţi să-l laşi jos pe Sammy, îi spuse Sandman lui Berrigan, 
că n-are să fugă după ajutor. 

- Ba o să facă cei spun eu! se răţoi sir George. 

- Sir George, dacă îi spuneţi lui Sammy să se ducă după 
ajutor, spuse Sandman, răspândesc vorba că atelierul 
dumneavoastră înşală femeile, că le pictaţi îmbrăcate şi, după ce 
pleacă, le preschimbaţi în nuduri. 

Sir George se dezumflă ca o băşică înţepată. Flutură o mână 
pătată de vopsea către Sammy. 

- Poţi să faci nişte ceai, Sammy. Berrigan îl puse pe băiat 
jos. 

- Te ajut şi eu, Sammy, zise Sally şi îl urmă pe băiat în jos 
pe scări. Sandman bănui că se ducea să se îmbrace. Se întoarse 
spre sir George. 

- Sunteţi un om bătrân, sir George, şi beţiv. Mâna vă 
tremură. Încă mai puteţi picta, dar cât timp? Acum trăiţi de pe 
urma reputației, pe care pot să v-o distrug. Pot să fac în aşa fel 
încât oameni ca sir Henry Forrest să nu vă mai angajeze 
niciodată să le pictaţi soțiile şi fiicele. Ştiu că m-aţi minţit, aşa că 
acum spuneţi-mi adevărul. 

- Şi dacă ţi-l spun? 

- Atunci n-am să spun nimănui nimic şi o să vă lăsăm în 
pace. 

Sir George se prăbuşi pe un scaun. Se răsti la ucenici şi la 
cei doi care îi serveau drept modele pentru Nelson şi Neptun să 
coboare. 

Abia după plecarea lor, se uită la Sandman. 

- Clubul Serafimilor mi-a comandat pictura. 

- Asta ştiu. Ce vreau să aflu, sir George, este cine de la club 
va comandat-o. 


- Nu ştiu! Sincer! Nu ştiu! Erau zece sau unsprezece, 
aşezaţi la o masă. Mi-au spus că fac portretul pentru o galerie şi 
mi-au promis că vor mai fi şi altele. 

- Alte tablouri? 

- Ale unor femei nobile, căpitane, goale. Era trofeul lor. Mi- 
au explicat. Dacă mai mult de trei membri ai clubului s-au culcat 
cu o femeie, atunci îi puteau atârna portretul în galerie. 

- Şi marchizul de Skavadale era unul din ei? 

- Da, Skavadale era unul. Imi amintesc că al doilea era 
lordul Pellmore. Dar pe cei mai mulţi nu-i cunoşteam. Şi nu s-au 
prezentat. Sandman cercetă pistolul pe care i-l luase lui sir 
George şi văzu că era necurăţat. 

- Aveţi pulbere şi gloanţe? întrebă el şi apoi, văzând teama 
pe faţa pictorului, se încruntă. Nu vă-mpuşc, nu vă temeţi. 

- In dulapul de colo, spuse sir George şi făcu semn cu capul 
spre capătul celălalt al încăperii. 

Sandman deschise uşa şi descoperi un mic arsenal folosit, 
după cum bănuia el, pentru a fi prezentat în tablouri. li azvârli un 
pistol de cavalerie lui Berrigan şi luă un pumn de cartuşe, pe 
care le îndesă în buzunar, înainte de a se apleca să ridice un 
cuţit. 

- M-aţi făcut să-mi pierd timpul, îi spuse lui sir George. M-aţi 
minţit. Traversă camera cu cuțitul în mână şi zări groaza pe faţa 
pictorului. 

- Sally! strigă Sandman. Cât îţi datorează sir George? 

- Două lire şi cinci şilingi! strigă ea în sus pe scară. 

- Plătiţi-o, spuse Sandman. 

- N-am decât trei guinee la mine, se vaită sir George. 

- Daţi-i cele trei guinee sergentului Berrigan, spuse 
Sandman. 

- Sir George îi întinse banii, iar Sandman se întoarse spre 
tablou. Britannia era practic terminată, stând cu sânii dezgoliţi şi 
cu privirea mândră pe stânca ei din mijlocul mării însorite. Zeița 
semăna perfect cu Sally, chiar dacă sir George îi schimbase 
expresia de obicei veselă cu una de superioritate calmă. 

- M-aţi minţit, îi spuse Sandman lui sir George, şi mai mult 
decât atât. Aţi bănuit că Charles Corday nu a comis crima, dar nu 
aţi făcut nimic ca să-l ajutaţi. 

Sir George sări în picioare, protestând vehement. 

- Nu! 

Berrigan îl ţinu pe sir George, în timp ce Sandman ataca 
Apoteoza lordului Nelson cu cuțitul. Sammy, care tocmai apăruse 


în capul scărilor cu tava cu ceaiul, îl urmări îngrozit cum face o 
tăietură verticală, urmată de una orizontală. N 

- Un prieten al meu urmează să se însoare în curând. Incă 
nu ştie, după cum nu ştie nici viitoarea mireasă, dar se vede 
limpede că se plac şi, când va veni vremea, vreau să le fac un 
cadou. 

Din tabloul mare, extrase portretul lui Sally. Azvârli cuțitul 
pe jos, rulă imaginea Britanniei şi îi zâmbi lui sir George. 

- Mulţumesc pentru ajutor. Sergent, cred că am terminat 
aici. 

- Vin şi eu cu voi! spuse Sally de pe scară. Dar cineva 
trebuie să mă ajute să mă închei la rochie. 

- Te cheamă datoria, îi spuse Sandman lui Berrigan. 

Ajunse în stradă râzând şi rămase să îi aştepte pe Berrigan 
şi pe Sally. Aceştia îl ajunseră din urmă după ce încheiară copcile 
la rochie. 

- Cine-o să se însoare în curând? vru să ştie Berrigan. 

- Doi prieteni, atât, zise Sandman vesel. 

- Căpitane! îl mustră Sally. 

- însurătoare? spuse Berrigan pe un ton şocat. 

- Eu cred cu tărie în morala creştină, spuse Sandman. 

- Apropo de care, spuse sergentul, de ce am luat pistoalele? 

- Pentru că următoarea vizită, domnule sergent, trebuie să 
o facem la Clubul Serafimilor, să vorbim cu vizitiii şi n-am chef să 
intru acolo neînarmat. De asemenea, mi-ar plăcea să nu se ştie 
că am venit, de aceea când e cel mai bun moment pentru vizită? 

- După căderea întunericului, răspunse sergentul, o să ne 
fie cel mai uşor să ne furişăm înăuntru şi cel puţin un vizitiu o să 
fie acolo. 

- Să sperăm că e cel care ne trebuie, zise Sandman şi 
deschise capacul ceasului. După căderea întunericului? Ceea ce 
înseamnă că am o după-amiază întreagă de pierdut. 

Se gândi un moment. i 

- Ne întâlnim, să zicem, la ora nouă? În spatele clubului? 


8 


Bunny Barnwell, considerat cel mai bun aruncător al 
Clubului de Cricket Marylebone, în ciuda fugii lui săltate, care se 
termina cu două sărituri înainte de aruncătura laterală, se 


antrena cu Rider Sandman pe unul din terenurile înconjurate cu 
plasă din complexul cel nou al lui Thomas Lord din St John's 
Wood. 

Lordul Alexander Plydell stătea lângă plasă, urmărind 
neliniştit, cu ochii mijiţi, fiecare minge. 

- Bunny aruncă afară? întrebă el. Ar trebui să dea efect 
mingii, ca să te lovească peste picioare. 

- Ba nu, spuse Sandman şi izbi cu putere cu mingea în 
plasă. Barnwell făcea cu schimbul cu Hughes, valetul lordului 
Alexander, aruncându-i lui Sandman. Hughes, frustrat pentru că 
nu reuşea să trimită nimic dincolo de bătacul lui Sandman, se 
străduia prea tare şi lansa mingile fără nici un efect, iar Sandman 
le scotea din plasă şi le trimitea după deal, unde trei oameni 
coseau iarba de pe teren. Sandman nu înţelegea ce sens are un 
teren de cricket construit pe o astfel de pantă, dar Alexander 
manifesta un ataşament curios faţă de noul teren al lui Thomas 
Lord. 

Barnwell încercă o aruncare pe sub mână şi fu obligat să-şi 
vadă mingea luând-o pe urma ultimei lovituri a lui Sandman, în 
susul dealului. Unul din băieţii de mingi încercă o aruncătură 
scurtă, la picioare, răsplătit cu o lovitură care aproape îi smulse 
capul de pe umeri. Sandman era într-o dispoziţie ucigătoare; se 
întreba cum are să îşi ţină promisiunea făcută lui Eleanor. Cum 
se putea însura, când nu avea nici o posibilitate să îi asigure 
traiul? Şi unde mai era onoarea la o nuntă ţinută în cine ştie ce 
văgăună scoțiană? 

- M-am gândit la Hammond pentru câmp, ce zici? îl întrebă 
lordul Alexander. 

- Asta e echipa cu care vrei să joci împotriva lui Hampshire? 

- Nu, Rider, e propunerea mea pentru noul decan şi pentru 
preoţii de la Catedrala St Paul. Ce crezi că e? 

- Hammond e o opţiune excelentă, zise Sandman. 

- Edward Budd zice că joacă şi el pentru noi, spuse lordul 
Alexander. 

- Minunat! exclamă Sandman cu căldură sinceră, căci 
Edward Budd era singurul jucător pe care îl recunoștea ca fiind 
mai bun ca el la bătaie. 

- Şi Simmons e disponibil. 

- Atunci eu nu sunt, spuse Sandman. A acceptat bani ca să 
vândă un meci în Sussex, acum doi ani. 


Următoarea minge se îndrepta cu mare viteză spre gleznele 
lui, iar el o expedie până aproape de taverna de la capătul de jos 
al terenului. 

- Simmons e un jucător la bătaie excelent, insistă lordul 
Alexander. Dacă îl băgăm în echipă, o să fim foarte puternici la 
capitolul ăsta. Tu, Budd şi cu el? O să stabilim recorduri noi! 

- Nu joc cu el, spuse Sandman mânios. Alexander, ador 
cricketul, dar, dacă îl schingiuim în asemenea hal cu şpăgi, n-o 
să mai rămână nici un pic de sportivitate în el. Unicul mod de a 
trata mita e s-o pedepseşti fără excepţie. Se mai miră cineva că 
jocul e pe moarte? E în declin, Alexander, pentru că e corupt de 
prezenţa banilor. 

- Ţie îţi convine să vorbeşti, zise lordul Alexander 
bosumflat, dar Simmons are nevastă şi doi copii. Tu nu pricepi ce 
înseamnă ispita? 

- Ba cred că pricep, spuse Sandman. leri mi s-au oferit 
douăzeci de mii de guinee. 

Făcu semn din cap aruncătorului. 

- Douăzeci de mii? repetă lordul Alexander cu glas stins. Ca 
să pierzi un meci de cricket? 

- Ca să las să fie spânzurat un om fără nici o vină, răspunse 
Sandman cu o lovitură cuminte, defensivă. Aruncările astea de 
intelectuali sunt prea uşoare, se plânse el. (Aruncarea laterală, 
efectuată cu braţul întins şi ridicat la nivelul umărului, era 
cunoscută sub numele curios de stil intelectual.) Nu au pic de 
precizie. 

- Dar au mai multă forţă decât cele pe sub mână, declară 
lordul Alexander. 

- Ar trebui să aruncăm peste mână. 

- Niciodată! Niciodată! Aşa se distruge jocul! O idee absolut 
ridicolă! 

- Părerea mea e că aruncările peste mână combină forţa cu 
acurateţea, argumentă Sandman, şi ar putea pune probleme 
celui aflat la bătaie. Presupun că nu eşti dispus să îmi împrumuţi 
trăsura ta, nu? Lordul Alexander se arătă mirat. 

- Trăsura? 

- Chestia aia cu patru roţi, Alexander, şi cu cai în faţă. E 
pentru o cauză nobilă. Salvarea unui nevinovat. 

- Dar bineînţeles, spuse lordul Alexander cu un entuziasm 
admirabil. Va fi o onoare pentru mine să te ajut. 


Un tânăr se îndrepta spre terenul de antrenament venind 
dinspre tavernă şi Sandman îl recunoscu pe lordul Christopher 
Came, moştenitorul familiei Avebury. 

- ţi vine prietenul, îi spuse el lordului Alexander. 

- Prietenul meu? A, Kit! 

Lordul Christopher făcu semn cu mâna, ca răspuns la 
salutul entuziast al lordului Alexander, apoi îl observă pe 
Sandman. Se albi la faţă, adoptă o expresie iritată şi se îndreptă 
spre el cu paşi mari. 

- Nu mi-ai spus că intenţionezi să îi faci o vizită şi tatălui 
meu, spuse el acuzator. Mi-a scris că ai trecut pe la el. 

- Trebuia să-ţi spun? 

- Aşa ar fi fost p-politicos, protestă lordul Christopher. 

- Când o să am nevoie de lecţii de politeţe, îi replică tăios 
Sandman, atunci o să le cer celor care mă tratează cu politeţe. 

Lordul Christopher se stăpâni. Sandman se îndepărtă săltat 
şi lovi o minge cu toată puterea. Mingea atinse pământul 
aproape de limita de sus a terenului şi dispăru în tufele de pe 
creasta dealului. Apoi Sandman o auzi izbindu-se de gard şi auzi 
o vacă mugind în semn de protest, de pe păşunea alăturată. 

- M-am pripit, spuse lordul Christopher grăbindu-se să se 
scuze, dar tot nu înţeleg ce motiv ai avut să te duci până la 
conacul Carne. 

- Ţi-am spus de ce, zise Sandman. Ca să văd dacă vreunul 
din servitorii mamei dumitale vitrege a ajuns acolo. 

- Dar bineînţeles că nu, spuse lordul Christopher. 

- Ultima dată ţi se părea posibil. 

- Asta pentru că nu mă gândisem c-cum trebuie. Servitorii 
cu pricina trebuie să fl ştiut exact ce treburi murdare avea mama 
mea vitregă la Londra, iar tata nu cred că avea vreun interes să-i 
lase să răspândească asemenea poveşti prin Wiltshire. 

- Aşa e, zise Sandman. Care va să zică, am făcut drumul de 
pomană. 

- Vestea bună este însă, Rider, interveni lordul Alexander, 
că directorul de la Newgate a fost de acord ca tu şi cu mine să 
asistăm luni! 

Lordul Alexander se întoarse spre lordul Christopher, care 
nu înţelegea. 

- M-am gândit, Kit, că Rider, ca anchetator oficial al 
ministrului de Interne, ar trebui să ştie exact ce soartă îi aşteaptă 
pe oameni precum Corday. De aceea i-am scris directorului 
închisorii, iar el a avut amabilitatea de a ne invita, pe Rider şi pe 


mine, la micul dejun, continuă lordul zâmbindu-i lui Sandman. 
Nu-i aşa că e grozav? 

- N-am nici cea mai mică dorinţă să asist la o execuţie, zise 
Sandman. 

- Nu contează ce doreşti tu, i-o întoarse vesel lordul 
Alexander. E datoria ta. Nu sunt un adept al spânzurătorii, dar 
dacă nu de altceva, Rider, atunci măcar pentru că va fi o 
experienţă plină de învăţăminte. N 

- Învăţăminte pe dracu’. Nu merg, Alexander. ÎI trimit 
bucuros pe adevăratul criminal pe eşafod, dar n-am de gând să 
asist la spectacolul de la Newgate. 

- Ştii cine e adevăratul criminal? întrebă lordul Christopher. 

- Nădăjduiesc să aflu în seara asta, zise Sandman. Dacă 
trimit după trăsura ta, Alexander, atunci să ştii că am găsit 
martorul. Dacă nu, nu, din păcate. 

- Ce martor? întrebă lordul Christopher. 

- Dacă Rider se încăpăţânează să nu meargă, îi spuse lordul 
Alexander lordului Christopher, atunci poate ar trebui să vii tu cu 
mine la micul dejun cu rinichi picanţi, luni. 

- Ce martor? repetă lordul Christopher. 

- Sper să trimiţi după trăsură, spuse tare lordul Alexander. 
Vreau să-l văd pe ticălosul de Sidmouth pus cu botul pe labe. Fă-l 
să scrie graţierea, Rider. Aştept să mă cauţi la Wheatsheaf. 

li zâmbi lordului Christopher Carne. 

- Hai să bem un ceai. Rider? Vii să bei un ceai? Sigur că vii. 
Şi vreau să ţi-l prezint pe lordul Frederick, secretarul clubului 
nostru. Ar trebui să intri şi tu în club, aici. Ceaiul e perfect 
acceptabil. 

Şi aşa, Sandman merse să ia ceaiul într-un mediu nobil. 

Era o seară înnorată, iar cerul de deasupra Londrei era 
întunecat şi mai mult de fumul de cărbune care plutea greu şi 
neclintit pe deasupra acoperişurilor şi turlelor peste care nu 
bătea nici un fel de vânt. Străzile din apropiere de piaţa St James 
erau liniştite, căci în clădiri nu se aflau magazine şi mulţi 
proprietari erau plecaţi la ţară. Sandman văzu un paznic de 
noapte remarcându-i prezenţa şi traversă strada, dădu bună 
seara, îl întrebă în ce regiment fusese şi petrecu ceva timp 
schimbând amintiri despre Salamanca. Apoi un lampagiu îşi făcu 
apariţia, cu scara lui, şi noile lămpi cu gaz se aprinseră una după 
alta, arzând un timp cu flacără albastră, care se făcea albă. 


O birjă dădu colţul străzii şi zgomotul copitelor de cal 
reverberă în fațadele caselor; opri aproape de Sandman. 
Sergentul Berrigan se dădu jos şi îi ţinu uşa deschisă lui Sally. 

- Sergent! Nu se poate..., începu Sandman. 

- Ţi-am zis că asta o să spună, se lăudă Berrigan faţă de 
Sally, nu ţi-am zis eu că o să să spună că nu trebuia să vii? 

- Vă duceţi după Meg, nu-i aşa? interveni Sally. Care n-o să 
fie prea încântată să se lase bruftuluită de doi soldăţoi, nu-i aşa? 
E nevoie de o mână de femeie. 

- Meg nu e la Clubul Serafimilor, spuse Sandman. Acolo 
mergem doar ca să îl găsim pe vizitiul care ne poate spune unde 
a dus-o. 

- Poate o să-mi spună mie ce nu vrea să vă spună vouă, îi 
replică Sally cu un zâmbet cuceritor. 

Sergentul Berrigan se căută în buzunar şi scoase o cheie. 

- Pe uşa din dos, căpitane, spuse el, apoi se întoarse către 
Sally. Ascultă, draga mea... 

- Lasă-te păgubaş, Sam. Vin cu voi! Berrigan o luă înainte, 
clătinând din cap. 

- Nu ştiu cum se face, mormăi el, da' femeile fac 
întotdeauna doar cum le taie capul. Ai observat vreodată, 
căpitane? 

- Dragostea adevărată, murmură Sandman. 

Berrigan duse un deget la buze, apropiindu-se de o poartă 
largă pentru trăsuri tăiată într-un zid alb. Se îndreptă spre uşiţa 
de alături de poartă şi folosi cheia. Trase de uşă, deschizând-o, 
aruncă o privire in curte şi evident nu văzu nimic care să îl 
îngrijoreze, căci trecu pragul şi le făcu semn lui Sandman şi lui 
Sally să îl urmeze. Curtea era goală, cu excepţia unei trăsuri 
albastre cu muchiile aurite, care se vedea că fusese proaspăt 
spălată, căci stătea lucind în penumbră, cu apa scurgându-i-se 
de pe laturi şi găleți pe lângă roţi. Pe uşă era pictată emblema cu 
îngerul auriu. 

- Pe-aici, repede, spuse Berrigan, iar Sandman şi Sally îl 
urmară pe sergent în întunericul grajdurilor. Vizitiii trebuie să fie 
în bucătăria din spate - şi făcu semn cu capul spre o fereastră 
luminată a şopronului, apoi se răsuci alarmat, în timp ce uşa 
casei mari se dădea de perete. Intraţi aici! şuieră el. j 

Toţi trei cotiră unul după altul pe o alee de lângă grajduri. În 
curte se auziră paşi. 

Sandman auzi paşii apropiindu-se şi înţelese că mai aveau 
doar câteva clipe până să fie descoperiţi. Dar Berrigan scoase 


capul pe la celălalt capăt al aleii şi traversă în goană o curte mai 
mică, până la o uşă din spate a casei. 

- Pe-aici! şuieră el. 

Sandman şi Sally fugiră după el, ajungând pe scara 
servitorilor, care ducea din pivniţă până la etajele superioare. 

- O să ne ascundem sus, şopti Berrigan, până se linişteşte 
lumea. Pe la jumătatea scării neluminate, Berrigan crăpă o uşă 
care dădea într-un coridor cu pereţii acoperiţi cu o hârtie 
stacojie. Era prea întuneric pentru a vedea tablourile atârnate 
între uşi. Berrigan alese o uşă la întâmplare, o deschise şi dădu 
peste o încăpere goală. 

- Aici suntem în siguranţă, spuse el. 

Era un dormitor; mare, luxos şi confortabil. Patul era înalt şi 
imens, cu o saltea umflată şi acoperit cu o cuvertură stacojie de 
pe care îşi lua zborul îngerul dezbrăcat al Serafimilor. Berrigan se 
duse la fereastră şi trase draperia, ca să vadă în curte. Ochii lui 
Sandman se obişnuiau încet cu întunericul. O auzi pe Sally 
râzând şi se întoarse ca să o vadă privind un tablou de la capul 
patului. 

- Dumnezeule mare! spuse Sandman. 

- Mai sunt o mulţime la fel, comentă Berrigan sec. 

Tabloul înfăţişa un grup vesel de bărbaţi şi femei, toţi goi, 
într-o arcadă circulară formată din coloane de marmură albă, 
acuplându-se în lumina lunii care arunca asupra arcadei o 
strălucire nepământeană. 

- Mamă, mamă, zise Sally cu respect, n-ai crede că o fată 
poate să facă aşa ceva cu picioarele. 

Sandman se apropie de geam şi se uită în jos, dar curtea 
părea din nou goală. 

- Cred că au intrat la loc, spuse Berrigan. 

- Crezi că vin încoace? întrebă Sandman. Berrigan clătină 
din cap. 

- Camerele astea nu sunt folosite decât iarna. 

Sally chicoti privind tabloul de deasupra căminului gol, apoi 
se întoarse spre Berrigan. 

- Ai lucrat într-o academie, Sam Berrigan. 

- E un club! 

- Ba e un nenorocit de bordel! spuse ea cu dispreţ. 

- Dar am plecat, nu? protestă Berrigan. Şi-apoi, pentru noi, 
slujitorii, nu era nici o academie. Doar dacă erai membru. 

- Ce fel de membru? întrebă Sally, apoi râse de propria ei 
glumă. Berrigan îi făcu semn să tacă, nu pentru că era vulgară, ci 


pentru că pe coridor, afară, se auzeau paşi. Aceştia se apropiară 
de uşă, trecură mai departe, se stinseră. 

- Nu facem mare brânză stând aici, sus, zise Sandman. 

- Mergem să-l căutăm pe vizitiul nostru? 

Coborâră iar pe scara servitorilor şi traversară curtea. 
Berrigan se îndreptă spre uşa laterală a şopronului pentru 
trăsuri. Ascultă câteva secunde, apoi ridică două degete, 
indicând că, după părerea sa, de cealaltă parte a uşii erau doi 
oameni. Sandman scoase pistolul din buzunarul hainei, verifică 
încărcătura, apoi îl dădu pe Berrigan la o parte, deschise uşa şi 
intră. 

Incăperea era bucătărie, cameră pentru harnaşamente şi 
debara. Două lumânări ardeau pe masa la care doi bărbaţi, unul 
tânăr şi altul între două vârste, stăteau cu căni de bere şi farfurii 
cu pâine, brânză şi friptură rece de vacă dinainte. Se întoarseră 
cu ochi mari la intrarea lui Sandman, iar cel mai vârstnic căscă 
gura de mirare. Sally intră în urma lui Sandman, apoi Berrigan, 
care închise uşa după el. 

- Fă prezentările, spuse Sandman. 

Nu ţinea pistolul îndreptat spre nici unul din cei doi, ei însă 
nu-şi puteau lua ochii de la el. 

- Cel mai tânăr e ajutor de grăjdar, spuse Berrigan, pe 
nume Billy, iar domnu' Michael Mackeson e unul din cei doi vizitii 
ai clubului. Mackeson era un bărbat voinic, cu faţa roşie, cu o 
mustață falnică, cernită, şi o chică deasă de păr negru, care 
începea să îi încărunţească la tâmple. Era bine îmbrăcat şi fără 
îndoială că îşi permitea să fie, căci vizitiii buni erau plătiţi cu 
sume extravagante. Erau consideraţi a fi posesorii unui dar de 
invidiat, râvnit de orice tânăr gentleman. Mackeson căscă gura la 
Berrigan, care, asemenea lui Sandman, ţinea în mână un pistol. 

- Acum câteva săptămâni, zise Sandman sever, un vizitiu al 
clubului ăstuia a luat o cameristă de la locuinţa contesei de 
Avebury, din Strada Mount. Tu ai fost acela? 

Mackenson înghiţi în sec, apoi înclină foarte lent din cap. 

- Şi unde ai dus-o? întrebă Sandman. 

Mackeson înghiţi iar şi tresări la auzul zgomotului aspru al 
cocoşului tras la pistolul lui Sandman. 

- Nether Cross, zise el grăbit. 

- Unde vine Nether Cross? 

- Pe drumul vechi, zise vizitiul prudent. Şapte sau opt ore 
de mers, aproape de coastă, domnule, pe drumul spre Kent. 

- Şi cine locuieşte acolo, în Nether Cross? întrebă Sandman. 


- Lordul John de Sully Pearce-Tarrant, răspunse Berrigan în 
locul vizitiului. Viconte de Hurstwood, conte de Keymer, baron de 
Highbrook, lord de Dumnezeu mai ştie ce, moştenitorul ducatului 
Ripon şi cunoscut, de asemenea, domnule căpitan, ca marchizul 
de Skavadale. 

In fine, Sandman avea răspunsul. 

Trăsura huruia pe străzile de la sud de Tamisa. Cele două 
felinare erau aprinse, dar aruncau o licărire slabă, care nu lumina 
câtuşi de puţin drumul, astfel încât, când ajunseră pe culmea lui 
Soothers Hill, de unde drumul care traversa Blackheath se 
întindea impenetrabil şi negru înaintea lor, se opriră. Caii fură 
scoşi pe iarbă, cei doi prizonieri fură încuiaţi în trăsură cu hăţurile 
înfăşurate bine de jur împrejurul vehiculului, iar geamurile fură 
înţepenite cu pene de lemn. 

Fusese ideea lui Berrigan să ia trăsura Clubului Serafimilor. 
La început, Sandman refuzase, motivând că aranjase să o ia cu 
împrumut pe cea a lordului Alexander şi că se îndoia că are 
dreptul legal să rechiziţioneze una din trăsurile clubului, dar 
Berrigan înlăturase astfel de scrupule. 

- Oricum trebuie să-l iei pe Mackeson, fiindcă el ştie drumul 
până la Nether Cross, aşa că poţi foarte bine să iei şi vehiculul pe 
care ştie să îl mânuiască. Şi, după tot răul pe care l-au făcut 
nemernicii, mă îndoiesc că Cel de Sus sau vreun muritor are să 
îţi reproşeze faptul că ai împrumutat trăsura. 

Billy, ajutorul de grăjdar, trebuia împiedicat să spună şi 
altora că Sandman întrebase de Meg, astfel încât trebuia şi el 
luat prizonier. 

Acum, Sandman şi tovarăşii lui erau nevoiţi să aştepte să se 
lumineze. Berrigan o duse pe Sally la o tavernă, plăti o cameră şi 
rămase cu ea, în timp ce Sandman păzea trăsura. Abia după ce 
ceasurile bătuseră de două, Berrigan se întrupa din întuneric. 

- Poţi să te culci, sugeră el, şi stau eu de santinelă. 

- Imediat, zise Sandman, aşezat pe iarbă, cu spatele 
rezemat de o roată şi cu capul dat pe spate, pentru a vedea 
stelele. Îţi aduci aminte marşurile din Spania? întrebă el. Stelele 
străluceau atât de tare, că-ţi venea să crezi că poţi să-ntinzi 
mâna şi să le iei de pe cer. 

- Imi aduc aminte de focurile de tabără, spuse Berrigan, 
dealuri şi văi de foc. Se răsuci cu faţa către vest. Cam ca aici. 

Sandman întoarse capul şi văzu Londra întinzându-se la 
picioarele lor ca o pătură de foc, înceţoşată de fumul roșiatic. 


Simţea mirosul fumului de cărbune din marele oraş care îşi 
întindea luminile pâcloase până la orizontul dinspre apus. 

- Mi-e dor de Spania, recunoscu el. 

- La început a fost ciudat, zise Berrigan, dar mi-a plăcut. 
Ştiaţi limba? 

- Da. 

Sergentul îi întinse lui Sandman o ploscă de piatră. 

- Brandy, îi explică el. Mă gândeam - continuă el - că, dacă 
mă duc să cumpăr ţigările alea de foi, o să am nevoie de cineva 
care să ştie limba. Dumneata şi cu mine? Am putea merge acolo 
împreună, am putea lucra împreună. 

- Mi-ar plăcea, spuse Sandman. N 

- Trebuie să se poată scoate bani de-aici, spuse Berrigan. In 
Spania le cumpăram pe mai nimic, iar aici costă o avere, asta 
dacă le poţi obţine. 

- Cred că ai dreptate, spuse Sandman. 

Zâmbi la gândul că, până la urmă, era posibil să aibă o 
slujbă. Berrigan şi Sandman, Comercianţi de Ţigări Fine? Tatălui 
lui Eleanor îi plăceau ţigările bune de foi şi plătea bine pentru 
ele, atât de bine, încât poate banii aceştia îl puteau convinge pe 
sir Henry că fiica sa nu se mărită cu un sărăntoc. Poate lady 
Forrest nu avea să creadă niciodată că Sandman era un soţ 
potrivit pentru Eleanor, dar Sandman credea că Eleanor şi tatăl ei 
puteau avea câştig de cauză. El şi Berrigan vor avea nevoie de 
bani şi cine era mai potrivit decât sir Henry pentru a le acorda un 
împrumut? Vor trebui să străbată Spania, să închirieze spaţiu pe 
navele de transport şi un magazin într-o zonă elegantă a Londrei, 
dar putea să iasă bine. Era sigur. 

- Ideea e strălucită, sergent, spuse el. 

- Şi o punem în practică după ce terminăm aici? 

- De ce nu? Da. 

Intinse mâna şi Berrigan io strânse. 

- Noi, vechii soldaţi, trebuie să rămânem uniţi, spuse 
Berrigan, pentru că am fost daţi naibii, căpitane. l-am gonit pe 
franţuji prin jumătate de Europă şi pe urmă ne-am întors acasă şi 
nimănui din cei de-aici nu i-a păsat. 

Făcu o pauză, meditând. 

- La Clubul Serafimilor nici nu te angajează dacă ai fost 
ostaş sau marinar. 

Sandman bău din sticlă. 

- Dar pe tine te-au angajat. 


- Le-a plăcut să aibă un soldat de pază la intrare. Se 
simțeau în siguranţă cu mine acolo. Şi puteau să-mi dea ordine. 
Fă aia, Berrigan, fă ailaltă. Sergentul scoase un mormăit de 
mulţumire când Sandman îi trecu plosca. In cea mai mare parte 
a timpului, nu era nimic rău. Dar, din când în când, mai voiau şi 
altceva. 

Tăcu, iar Sandman păstră liniştea. După o vreme, reluă. 

- O dată a fost un tip care voia să-i dea pe Serafimi în 
judecată şi i-am administrat o lecţie. Şi fetele, bineînţeles, le 
plăteam. 

- Ce fel de fete? 

- Obişnuite, căpitane, fete pe care le vedeau pe stradă şi le 
atrăgeau atenţia. Erau răpite, violate şi plătite. 

- Şi toţi membrii făceau asta? 

Unii erau mai răi, alţii nu aşa răi. Intotdeauna sunto 
adunătură gata de orice. lar unul sau doi dintre ei sunt mai 
deştepţi. De-aia m-am mirat că Skavadale a omorât-o pe 
contesă. El nu e rău. Are un băț înfipt în fund şi i se pare că 
miroase a violete, dar nu e un om rău. 

- Eu speram să fie lordul Robin, recunoscu Sandman. Dar 
Skavadale are mai mult de pierdut, explică el. E logodit cu o fată 
foarte bogată. Bănuiesc că s-a culcat cu contesa de Avebury, 
care avea urâtul obicei al şantajului. Skavadale poate e relativ 
sărac, dar pariez că tot mai putea strânge o mie de lire, pentru 
ca viitoarea mireasă să nu primească o scrisoare din partea 
contesei. 

- Drept care a omorât-o? întrebă Berrigan. 

- Drept care a omorât-o, spuse Sandman. Bietul Corday 
picta la tabloul lui când a venit Skavadale în vizită. A urcat pe 
scara de serviciu, privată, iar Corday a fost scos în grabă când 
contesa şi-a dat seama că i-a venit unul din amanți. 

Sandman era sigur că aşa se petrecuseră lucrurile. Berrigan 
mai bău o gură, apoi îi trecu plosca. 

- Şi aşa, camerista Meg îl duce pe pidosnic jos, spuse el, şi îl 
dă afară pe uşă, pe urmă se întoarce sus şi găseşte... ce? Pe 
contesă moartă? 

- Probabil. Sau pe moarte, şi pe marchizul de Skavadale la 
faţa locului. Poate Skavadale a venit să o roage pe contesă să 
renunţe la pretenţii şi contesa, lacomă de bani, i-a râs în nas. 
Intr-un fel sau altul, l-a făcut să vadă negru în faţa ochilor de 
furie. Poate cuțitul se afla în cameră, poate un cuţit pentru 
fructe, pe care Skavadale l-a înşfăcat şi l-a înfipt în ea şi după 


aceea, când ea era pe moarte, a pus cuțitul pentru vopsele al lui 
Corday într-una din răni. Şi atunci s-a întors Meg. Sau poate Meg 
a auzit cearta şi a aşteptat în faţa uşii până a ieşit Skavadale. 

- Dar de ce n-a omorât-o şi pe Meg? întrebă sergentul. 

- Pentru că Meg nu e un pericol pentru el, improviza 
Sandman. Contesa îi punea în primejdie logodna cu o fată care ar 
putea să achite ipotecile pe toate domeniile lui. Contesa l-ar fi 
putut arunca în stradă, de aceea a omorât-o, dar pe cameristă nu 
a ucis-o, pentru că nu era o ameninţare. 

- Şi ce fac ei cu Meg? 

- Poate i-au găsit o casă, sugeră Sandman, un loc 
confortabil, ca să nu dea la iveală ceea ce ştie. Poate acum ea e 
şantajistul şi, dacă are minte, nu cere prea mult, motiv pentru 
care nu au nimic împotrivă să o lase în viaţă. 

- Dar dacă îl şantajează, spuse Berrigan, atunci nici nouă n- 
o să ne spună adevărul. Îl are la mână pe Skavadale, aşa-i? Ce 
motiv are să-i scape pielea unui amărât de pidosnic? 

- Pentru că noi vom apela la ce e mai bun în ea, spuse 
Sandman. Berrigan râse acru. 

- A, atunci s-a rezolvat tot! 

- Cu tine a mers, sergent, sublinie Sandman blând. 

- Asta din cauza lui Sally, să ştiţi. 

- Ei bine, zise Sandman, cred că eşti un om norocos. Ca şi 
mine. Dar eu sunt şi ostenit. 

Se strecură sub trăsură, dând cu capul de osia din faţă. Sub 
trăsură, iarba era uscată şi vântul foşnea prin copacii din 
apropiere. Sandman îşi aminti de sutele de nopţi dormite la 
lumina stelelor şi apoi, tocmai când hotărâse ca n-are să mai 
adoarmă niciodată, adormi. 


9 


Dis-de dimineaţă a doua zi, Sally le aduse un coş cu şuncă, 
ouă fierte tari, pâine şi o ploscă de ceai rece, mic dejun pe carei 
împărţiră cu cei doi prizonieri. 

- E vremea să ne pregătim, spuse Sandman privind în sus, 
la cerul care se lumina. 

O pâclă subţire se întindea peste ţinut, în timp ce caii erau 
adăpaţi la un jgheab de piatră. După ce Mackeson şi Billy 
terminară de înhămat caii, Sandman îl puse pe tânăr să îşi dea 


jos pantofii şi cureaua. Fără pantofi şi cu pantalonii în vine, avea 
să-i vină greu să fugă. Sandman şi Sally se suiră în trăsură, 
alături de stingheritul Billy. Berrigan şi Mackeson urcară pe capră 
şi apoi, cu o smucitură, porniră hurdu-căindu-se peste pajişte şi 
ieşiră în drum. 

O luară spre sud, trecând pe lângă câmpuri cu hamei, livezi 
şi domenii întinse. Pe la prânz, Sandman adormi fără să vrea şi 
se trezi brusc când trăsura se înclină într-un şleau. Clipi şi o văzu 
pe Sally, care îi luase pistolul, ţintuindu-l cu privirea pe Billy, 
speriat de moarte. 

- Poţi să dormi liniştit, căpitane, îi spuse ea. N-a mai 
încercat nimic după ce i-am spus cine e frate-meu. 

- Aseară m-am gândit că o să ne întâlnim cu el. 

- Nu lucrează decât pe drumurile de la nord şi vest, spuse 
Sally, înapoindu-i pistolul. Crezi că se poate ca un om să fie 
răufăcător şi pe urmă să se îndrepte? 

Sandman bănui că întrebarea nu se referea la fratele ei, ci 
la Berrigan. Ca slujitor al Clubului Serafimilor, cu siguranţă îşi 
avusese partea lui de fărădelegi. 

- Sigur că se poate, spuse el. 

- Nu se întâmplă prea multora, pară Sally, cerând să fie 
convinsă. 

- Poate fratele dumitale o să se cuminţească atunci când va 
cunoaşte o femeie potrivită pentru el, sugeră Sandman. Se 
întâmplă multor bărbaţi. Nici nu pot să-ţi spun câţi dintre ostaşii 
mei au fost nişte adevărate belele, complet nebuni şi pe urmă au 
cunoscut cine ştie ce fată prin Spania şi, într-o săptămână, erau 
soldaţi model. Nu cred că n-ai a te teme de nimic mai rău, Sally, 
adăugă el zâmbind. 

Ea îi întoarse zâmbetul. 

- Te pricepi la oameni, căpitane? 

- Da, Sally, mă pricep. 

Dat fiind că nu puteau schimba caii, Mackeson îi mâna la 
pas, ceea ce însemna că înaintau încet, iar călătoria era şi mai 
lentă din cauza drumului prost şi a faptului că trebuiau să iasă de 
pe el ori de câte ori se auzea cornul anunțând că, din spatele lor, 
venea o diligentă sau un poştalion. Sandman le invidia pentru 
viteză, îngrijorat din pricina timpului. Apoi îşi spuse că era abia 
sâmbătă şi, dacă Meg se ascundea într-adevăr la Nether Cross, 
puteau fi înapoi la Londra până duminică seară şi că asta îi lăsa 
timp suficient să îl găsească pe lordul Sidmouth şi să obţină 


graţierea lui Corday. Nu conta prea mult pe eforturile înălţimii 
sale. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi lipsit de toţi guvernanţii. 

Inainte de prânz, schimbă locurile cu Berrigan, iar Mackeson 
băgă trăsura pe nişte drumuri încă şi mai înguste, pe sub copaci 
grei de frunzişul verii, astfel că el şi Sandman trebuiau să se 
aplece mereu pe sub crengi. Se opriră la un vad ca să lase caii să 
se adape, apoi Mackeson plesni din limbă şi trăsura urcă printre 
câmpuri unde bărbaţi şi femei culegeau recolta cu seceri. Pe la 
prânz, opriră în apropierea unei taverne şi Sandman cumpără 
bere, pâine şi brânză, pe care le băură şi le mâncară în timp ce 
trăsura parcurgea scârţâind ultimii kilometri. Trecură printr-un 
sat unde câţiva bărbaţi jucau cricket pe pajişte. Apoi Makeson, cu 
o îndemânare nonşalantă, mână caii printre două ziduri de 
cărămidă şi mai departe, pe un drumeag îngust, care urca abrupt 
printre păduri dese de stejar. 

- Nu mai avem mult, zise el. 

- Văd că ţii minte bine drumul, spuse Sandman. 

Călătoria fusese întortocheată şi se întrebase dacă nu 
cumva Mackensen încerca să îi rătăcească, dar, la ultima 
răspântie, văzuse un semn care arăta direcţia spre Nether Cross. 

- L-am făcut de vreo şase ori cu înălţimea sa, spuse 
Mackeson. 

Smuci scurt frâiele cailor din faţă, iar aceştia cotiră scurt 
către o poartă înaltă, montată între stâlpi mari de piatră. 
Sandman deschise poarta, zăvorâtă, dar nu încuiată, şi o închise 
la loc în urma trăsurii. Se sui la loc pe capră şi Mackeson mână 
caii la pas pe aleea lungă care se unduia printr-un parc cu 
căprioare până la un podeţ; acolo, printre tufele netunse de 
merişor ale unei grădini neîngrijite, se înălța o casă în stil 
elisabetan, mică şi de o frumuseţe desăvârşită, cu grinzi negre 
de lemn, pereţi văruiţi în alb şi coşuri de fum din cărămidă. 

- Cross Hali i se spune, îi informă Mackeson. Au căpătat-o 
prin căsătorie cândva, pe vremuri, aşa am auzit. 

- Asta da zestre, spuse Sandman cu invidie, căci casa arăta 
fără cusur în lumina soarelui de după-amiază. 

Trăsura opri şi Sandman sări de pe capră, scrâşnind în timp 
ce toată greutatea i se lăsa pe glezna rănită. li spuse lui Berrigan 
să aştepte, asigurându-se că Mackeson nu întoarce trăsura în 
loc, dând bice cailor. 

Bătu tare la uşă. Nu avea nici un drept să se afle acolo, îşi 
spuse şi se căută în buzunarul redingotei după scrisoarea de 
împuternicire de la Ministerul Afacerilor Interne. Mai bătu o dată 


şi făcu un pas înapoi, să vadă dacă îl priveşte cineva de la vreo 
fereastră. Marchiza era acoperită cu iederă şi printre frunzele de 
deasupra uşii se întrezărea un blazon încrustat în zidărie. Cinci 
scoici pe un scut. Nu se arătă nimeni, dar uşa se deschise şi un 
bărbat bătrân şi slab îl privi mirat, apoi se uită la trăsura cu 
însemnele Clubului Serafimilor. 

- Nu aşteptam musafiri astăzi, spuse el, vizibil mirat. 

- Am venit după Meg, replică Sandman la inspiraţie. 

Bărbatul, servitor după îmbrăcăminte, recunoscuse evident 
trăsura. Sandman nădăjduia că va presupune că fusese trimisă 
de marchiz. 

- Nu mi-a spus nimeni că trebuie să plece undeva, zise el 
bănuitor. Şi cine ziceai că eşti? 

Era un bărbat înalt, cu părul neîngrijit. 

- Ţi-am spus, am venit după Meg. Sergentul Berrigan şi cu 
mine. 

- Sergent? repetă el alarmat. Ai adus un avocat? 

- E de la club, zise Sandman, simțind cum conversaţia 
alunecă spre o incomprehensibilitate reciprocă. lnălţimea sa are 
nevoie de ea la Londra. 

- Atunci mă duc s-o aduc. 

Şi, până să apuce Sandman să reacționeze, trânti uşa şi 
trase zăvoarele. Sandman auzi un clopot sunând înăuntru şi 
înţelese că sunetul grăbit trebuia să fie un semnal pentru Meg. 
Injură. 

- Da' ştiu cam pornit cu dreptul, zise Berrigan sarcastic. 

- Dar femeia se află aici, iar el a zis că o aduce. 

- Oare? 

Sandman clătină din cap. 

- Mai degrabă o ascunde. Ceea ce înseamnă că va trebui să 
o căutăm. 

Duseră trăsura în spate, la grajduri, unde găsiră o cameră 
pentru harnaşamente cu o uşă solidă şi fără geamuri şi unde îi 
închiseră pe Mackeson şi pe ajutorul de grăjdar, lăsând caii afară, 
în curte, înhămaţi la trăsură. 

- O să ne ocupăm de ei mai târziu, declară Sandman. 

- O să strângem şi ouăle tot atunci, râse Berrigan. 

Curtea grajdurilor fusese cedată găinilor, care erau cu 
sutele, cele mai multe căutând boabe azvărlite printre dalele 
împânzite cu buruieni şi albe de găinaţ. Sandman porni înaintea 
lui Berrigan şi a lui Sally către intrarea din spate a casei. Toate 
uşile erau închise, dar găsi o fereastră care nu fusese zăvorâtă 


bine şi o zgâlţâi până se deschise şi o putu escalada, pătrunzând 
într-un mic salon, cu mobilă acoperită cu cearşafuri. Berrigan îl 
urmă. 

- Rămâi afară, o avertiză Sandman pe Sally. S-ar putea să 
iasă cu bătaie. 

Ea îl aprobă dând din cap, dar o clipă mai târziu se caţără 
pe fereastră. 

- Vin şi eu, insistă ea. Nu pot să sufăr găinile. 

- Se prea poate ca fata să fl ieşit de-aici până acum, zise 
Berrigan 

- Se poate, fu de acord Sandman, care însă era de părere 
că fata se ascundea undeva, în casă. Hai s-o căutăm, totuşi. 

Deschise o uşă care dădea pe un coridor lung, cu lambriuri. 
Casa era tăcută. Sandman deschise uşile şi văzu cearşafurile 
aruncate peste mobilă. In hol, la piciorul scării frumoase, era un 
stâlp de susţinere sculptat cu migală. Sandman aruncă o privire 
prin camerele de la etaj, în timp ce trecea pe lângă ele, apoi se 
îndreptă spre partea din spate a casei. 

- Aici nu stă nimeni, decât găinile! spuse Sally pe când 
descopereau alte camere goale. N 

Brusc, la capătul coridorului se deschise o uşă. In prag 
stătea bărbatul înalt şi slab, cu un retevei în mâna dreaptă. 

- Fata pe care o căutaţi nu e aici, spuse el. 

Ridică reteveiul pe jumătate în timp ce Sandman se apropia 
de el, apoi îl lăsă jos şi se dădu la o parte. Sandman trecu pe 
lângă el şi intră într-o bucătărie. O femeie, probabil nevasta 
bărbatului slab, stătea la o masă lungă, frământând cocă într-un 
castron mare de porțelan. 

- Cine eşti? îl întrebă Sandman pe bărbat. 

- Majordomul casei, spuse omul şi făcu semn din cap spre 
femeie. lar nevastă-mea e menajera. 

- N-aveţi ce căuta aici, se răsti femeia. Sunteţi într-o casă 
particulară! Aşa că dispăreţi până nu vă arestează. 

- Cine să mă aresteze? întrebă Sandman. 

- Am trimis după ajutoare, zise femeia sfidător. 

- Dar vin din partea ministrului de Interne, spuse apăsat 
Sandman. Am împuternicire şi, dacă nu vreţi să daţi de necaz, vă 
propun să-mi spuneţi unde e fata. 

Bărbatul îşi privi îngrijorat nevasta, care nu se arătă 
impresionată de spusele lui Sandman. 

- N-ai nici un drept să te afli aici, domnule, spuse ea, aşa 
că-ţi propun s-o întinzi. 


Sandman n-o băgă în seamă. 

- Tu termină de căutat aici jos, sergent, îi spuse el lui 
Berrigan, iar eu caut sus. 

Simţea că majordomul şi soţia lui nu-i spuneau adevărul. 
Majordomul ar fi trebuit să aibă aceeaşi atitudine sfidătoare ca şi 
ea, dar el se purta ca un om care are ceva de ascuns, iar 
Sandman urcă grăbit scara, ca să afle ce. 

Camerele de la etaj păreau la fel de goale ca şi cele de jos, 
dar apoi, chiar la capătul coridorului, lângă scara îngustă care 
ducea în pod, Sandman se trezi într-un dormitor care era clar 
locuit. Un pat frumos, cu baldachin, era acoperit cu aşternuturi şi 
pături mototolite. Pe un scaun erau aruncate nişte straie 
femeieşti. Camera lui Meg, îşi spuse Sandman, simțind că 
aceasta tocmai o părăsise. Se întoarse la uşă şi se uită afară, pe 
coridor, fără să vadă nimic, în afara firelor de praf ce pluteau în 
razele soarelui de după-amiază în locurile unde lăsase uşile 
deschise. 

Şi, acolo unde lumina soarelui cădea pe podelele inegale, îşi 
văzu propriile urme lăsate în praf şi se întoarse, mergând încet, 
de-a lungul coridorului, iar în dormitorul cel mai mare, aflat în 
capul scării frumoase, unde era un cămin mare de piatră pe care 
stătea încrustat un blazon cu şase ciocane, văzu urme în praf. 
Cineva fusese în cameră de curând şi urmele duceau până la 
căminul de piatră, apoi la fereastra cea mai apropiată de cămin, 
dar nu se mai întorceau către uşă. Sandman se încruntă. Nu 
putea deschide fereastra, a cărei ramă de fler era înţepenită de 
rugină. Deci Meg nu fugise pe fereastră. Fir-ar să fie, aici trebuie 
să fie! îşi spuse el. Dintr-un impuls, se duse la cămin, se aplecă şi 
se uită în sus pe coş, dar în hornul înnegrit, din ce în ce mai 
îngust, nu se ascundea nimeni. 

Sunetul paşilor pe scări îl făcu să se ridice, punând mâna pe 
pistol, dar în pragul uşii îşi făcură apariţia Berrigan şi Sally. 

- Nu-i aici, spuse Berrigan dezgustat. 

Sandman rămăsese cu privirile aţintite asupra căminului. 
Şase ciocane pe un scut - de ce casa avea un blazon pe 
dinăuntru şi scutul cu cinci scoici afară? li veni în minte o 
melodie, o melodie şi câteva cuvinte amintite pe jumătate, pe 
care le auzise cântate ultima dată lângă un foc de tabără, în 
Spania. 

„iți dau un O”, rosti el. 

Sally îl privi de parcă înnebunise. 


„Şapte pentru cele şapte stele de pe cer - continuă 
Sandman, şase pentru cei şase mândri călători.” 

„Cinci pentru însemnele de la uşă", completă Berrigan cu 
versul următor. 

Şi aici avem cinci scoici încrustate deasupra uşii de la 
intrare, zise Sandman, dintr-odată conştient că s-ar putea să fie 
ascultat. Cuvintele cântecului erau, în cea mai mare parte, de 
neînțeles, dar ştia ce înseamnă cele cinci scoici de la uşă. 
învățase la şcoală că, acolo unde deasupra uşii sau pe frontonul 
unei case erau înfăţişate cinci scoici, era un semn că în casă 
locuiau catolici. Ele fuseseră puse acolo în timpul persecuțiilor 
poruncite de regina Elisabeta, când orice preot catolic din Anglia 
risca să fie întemnițat, torturat şi omorât; cu toate acestea, 
existaseră oameni care nu putuseră trăi fără alinarea pe care le- 
o oferea credinţa lor şi care îşi însemnaseră casele, pentru ca toţi 
coreligionarii să ştie că acolo găseau adăpost. Dar oamenii 
reginei cunoşteau sensul celor cinci scoici la fel de bine ca orice 
catolic şi de aceea, dacă avea în casă un preot, proprietarul 
construia şi un bârlog în care acesta să poată fi meşteşugit 
ascuns. 

- Vreau nişte surcele, spuse Sandman încet. Surcele, lemne 
de foc, un amnar şi vedeţi dacă găsiţi un cazan mare prin 
bucătărie. 

Berrigan şi Sally se întoarseră jos. Sandman ciocăni în 
lambriurile care acopereau pereţii de o parte şi de alta a 
căminului, dar nici unul nu suna a gol. Peretele pe care era 
fereastra şi cel dinspre coridor păreau prea subţiri, de aceea 
trebuia să fie cel cu căminul sau cel opus, unde se găsea un 
dulap adânc, dar Sandman nu reuşi să descopere nimic. Acesta 
era şi rostul bârlogului preotului, să fie aproape cu neputinţă de 
găsit. 

- Cântăreşte o tonă, se vaită Berrigan intrând clătinându-se 
în cameră şi lăsând să-i cadă din braţe un cazan enorm. 

Sally venea în urma lui, cu un braţ de lemne pentru foc. 

- Ce faci? întrebă ea. 

- O să dăm foc la casă, zise Sandman, destul de tare ca să 
poată fi auzit la două camere depărtare, şi duse cazanul în faţa 
căminului. E nefolosită şi acoperişul s-a stricat. E mai ieftin să-i 
dăm foc şi s-o ştergem de pe faţa pământului. 

Puse surcelele pe fundul cazanului, făcu scânteie cu 
amnarul şi sufla asupra bucăţilor de pânză arsă până obţinu o 
flacără, pe care o puse la surcele. Alimentă flacăra timp de 


câteva secunde, până când lemnul începu să trosnească, după 
care aşeză deasupra câteva bucăţi de lemn de foc. 

Dură puţin până să ia foc bucăţile mai mari, dar, de-acum, 
cazanul scotea nori groşi de fum şi, pentru că era aşezat în faţa 
căminului şi nu în cămin, aproape nici un pic de fum nu se ducea 
în sus, pe coş. Sandman îşi propusese să o convingă pe Meg să 
iasă din ascunzătoare, afumând-o. Il trimise pe Berrigan de strajă 
în faţa uşii dormitorului, iar el şi Sally rămaseră înăuntru, cu uşa 
închisă. Fumul îi îneca, de aceea Sally se chirci lângă pat. Lui 
Sandman îi lăcrimau ochii şi gâtul îl ustura, dar mai puse o 
bucată de lemn pe foc. 

Se aplecă aproape de podea, unde fumul era mai subţire, 
nădăjduind că acesta se infiltra în străvechea ascunzătoare, 
înfricoşând-o pe cameristă. Sally îşi acoperi gura cu un cearşaf, 
iar Sandman pricepu că nu aveau să mai reziste mult, dar tocmai 
atunci se auziră un scârţâit, un țipăt şi un trosnet, şi el văzu o 
întreagă porţiune cu lambriuri des-chizându-se ca o uşă, doar că 
nu era pe partea cu căminul, ci între ferestre, unde crezuse că 
peretele era prea subţire pentru un bârlog al preotului. 
Trăgându-şi mânecile în jos peste mâini, împinse cazanul sub 
COŞ, în timp ce Sally o prindea de mână pe femeia îngrozită care, 
ţipând, încerca să se extragă din pasajul îngust, în trepte, care 
cobora din spatele lambriurilor dislocate. 

- Nu-i nimic! spuse Sally, conducând-o pe Meg către uşă. 

Sandman le urmă pe palierul larg, unde inhala două guri 
mari de aer curat şi răcoros, apoi se uită în ochii cu pleoape roşii 
ai lui Meg. Se gândi că Charles Corday era un artist excelent, 
căci tânăra era, într-adevăr, monstruos de urâtă, ba chiar cu o 
expresie de răutate pe chip. 

Şi chiar atunci, pe coridor se trase un foc de puşcă. 

Sally ţipă, în timp ce Sandman o împingea în jos, la adăpost. 
Simţind şansa unei evadări, Meg o luă la fugă către scări, dar 
Berrigan o intercepta. Sandman sări peste ea ca să se apropie 
şchiopătând de balustradă, unde văzu că menajera cea acră 
trăsese un foc cu o armă de vânătoare uşoară în susul scării. 
Dar, ca mulţi recruți neinstruiţi, închisese ochii când apăsase pe 
trăgaci şi trăsese prea sus, astfel că alicele trecuseră peste capul 
lui Sandman. In spatele ei erau cinci-şase bărbaţi, probabil 
arendaşi veniţi să apere proprietatea ducelui de Ripon, conduşi 
de un uriaş înalt şi blond, înarmat cu o muschetă. Restul aveau 
reteveie şi coase. 

- N-aveţi ce căuta aici! zbieră menajera la el. 


- Avem tot dreptul să ne aflăm aici, minţi Sandman. 
Guvernul ne-a cerut să anchetăm o crimă. 

Păstră un ton calm şi scoase din buzunar scrisoarea 
ministrului de Interne care, în realitate, nu îi garanta absolut nici 
un drept. Cobori scara încet, rămânând cu ochii pe omul înarmat. 
I se părea vag cunoscut şi se întrebă dacă n-o fi fost în armată. 
Muscheta era cu siguranţă o veche muschetă militară, dar 
curățată şi încărcată, iar tânărul înalt şi musculos o ţinea cu 
mâini sigure. 

Am aici împuternicirea de la ministrul de Interne, spuse 
Sandman, fluturând scrisoarea, cu pecetea ei impresionantă. 
Vrea cineva să citească scrisoarea înălţimii sale? 

intinse bucata de hârtie, ştiind că menţionarea „înălţimii 
sale” avea să îi mai tempereze. 

Cel care ţinea muscheta se încruntă la Sandman şi cobori 
ţeava armei. 

- Sunteţi cumva căpitanul Sandman? 

- Da, spuse Sandman, înclinând din cap. 

Fir-ar să fie, v-am văzut luându-ne două'ş'şase de ture la 
Turnbridge Wells! spuse omul, care între timp lăsase jos cocoşul 
muschetei şi acum îi zâmbea larg lui Sandman. Anu' trecut, cum 
s-ar zice, jucam pentru Kent. 

Şi, ca prin minune, numele uriaşului îi veni brusc în minte. 

- Domnul Wainwright, nu-i aşa? 

- Ben Wainwright, domnule, spuse omul, trăgându-se de 
motul de păr de pe frunte. 

- Ai trimis o minge tocmai peste căpiţa de fân, dacă îmi 
amintesc bine, spuse Sandman. Era să ne baţi de unul singur. 

- N-am fost pe măsura dumneavoastră, domnule, nici pe 
departe. Toţi cei care erau cu el începuseră să zâmbească. Nu 
mai conta că Sandman intrase ilegal în casă, căci era jucător de 
cricket, şi încă unul celebru. 

- Acum, aş vrea să stau de vorbă cu această domnişoară. 
Poate e vreo tavernă unde putem face asta? 

Sandman ştia că era mai bine să o scoată pe Meg de pe 
domeniul ducelui de Ripon, înainte ca cineva cu cunoştinţe 
juridice minime să îl acuze de încălcarea proprietăţii şi să îi 
explice lui Meg că nu era obligată să stea de vorbă cu ei. 

Confruntarea luase sfârşit. Wainwright îi asigură că la Castle 
and Bell era foarte bine, iar Sandman îndrăzni să spere că totul 
avea să meargă ca pe roate. Doar o conversaţie, apoi drumul 
rapid înapoi până la Londra şi avea să se facă dreptate. 


Meg era acrită, bosumflată şi furioasă. îi displăcea 
amestecul lui Sandman în viaţa ei şi, o vreme, aşezată în grădina 
din spate de la Castle and Bell, refuză până şi să stea de vorbă 
cu el. 

Rămase cu privirea aţintită în depărtare, bău un pahar de 
gin, mai ceru unul pe un ton plângăcios şi apoi insistă să fie dusă 
înapoi la Cross Hali. 

- Puii are nevoie de grijă, se răsti ea. 

- Găinile? se miră Sandman. 

- M-a lăsat să am grijă de pui, spuse ea sfidător. Sally ieşi 
din tavernă. 

- Vine cârciumarul cu carafele, anunţă ea. 

Alungă cu mâna o viespe sâcâitoare, izgonind-o către Meg, 
care scoase un țipăt uşor şi, când insecta nu se arătă dispusă să 
o lase în pace, începu să plângă de frică. 

- La ce dracu' plângi? o întrebă Sally. N-ai nici un motiv să 
boceşti. Tu stai şi boiereşti aici, iar pe bietul pidosnic îl aşteaptă 
ştreangul. Cârciumarul aduse o tavă plină cu carafe, pahare şi 
căni. Sandman turnă bere într-o cană mare. 

- Nu vrei să-i duci asta sergentului? îi spuse el lui Sally. Eu o 
să stau de vorbă cu Meg. 

Berrigan adăpa caii la baltă. Sally luă cana, iar Sandman îi 
oferi lui Meg încă un pahar cu gin, pe care ea i-l smulse din 
mână. 

- Ai ţinut la contesă, nu-i aşa? o întrebă el. 

- Nu-ţi spun nimic, zise camerista. Nimic. 

Goli paharul şi se întinse după carafă. Sandman o apucă 
înaintea ei. 

- Cum te cheamă? întrebă el, apoi turnă o parte din gin în 
iarbă, iar Meg îngheţă şi îşi întoarse privirea. O să te duc la 
Londra, continuă Sandman, şi poţi să ajungi acolo în două feluri. 
Poţi să te porţi frumos, caz în care te vei bucura de tot confortul, 
sau poţi să continui să fii îndărătnică, dar atunci te duc direct la 
închisoare. 

- Nu poţi să faci asta! ripostă ea. 

- Ba pot să fac orice îmi trece prin minte! se răsti Sandman 
cu o furie neaşteptată. Ascunzi mărturii într-un caz de crimă. 

Fata îl ţintui cu o privire mânioasă, apoi săltă din umeri. 

- Mă cheamă Hargood, zise ea posomorâtă. Margaret 
Hargood. Sandman îi mai turnă un pahar de gin. 


Ministrul de Interne mi-a dat ordin să anchetez uciderea 
contesei de Avebury, domnişoară Hargood, pentru că se teme că 
este pe cale de a fi comisă o mare nedreptate. 

Ziua în care vicontele Sidmouth să se îngrijoreze din pricina 
unei nedreptăţi făcute unui membru al clasei de jos, reflectă 
Sandman, avea să fie probabil aceeaşi în care soarele avea să 
răsară la apus, dar acesta era un lucru pe care nu îl putea 
recunoaşte. 

- Cred, continuă el, că nu Charles Corday ţi-a omorât 
stăpâna. Şi suntem de părere că dumneata poţi confirma. 

- Nu ştiu nimic, spuse ea, nimic despre nici o crimă. 

Se uită sfidător la Sandman, cu ochi precum cremenea. 
Sandman oftă. 

- Vrei ca un om nevinovat să-şi piardă viaţa? Fata nu 
răspunse. 

- Crezi că marchizul are să te apere? insistă el. Mă mir că 
încă nu te-a omorât. 

Aşa, cel puţin, obţinu o reacţie. 

- Habar n-ai de nici unele, aşa-i? îi spuse ea cu dispreţ. 

- O să-ţi spun ce ştiu, zise Sandman, a cărui furie se apropia 
de pragul violenţei. Ştiu că poţi să scapi un nevinovat de la 
spânzurătoare şi mai ştiu că nu vrei s-o faci, ceea ce face din 
dumneata complice la crimă, domnişoară, lucru pentru care poţi 
să atârni la rândul dumitale în ştreang. 

Aşteptă, dar, cum fata nu îi răspunse, înţelese că dăduse 
greş. Dacă ea refuza să vorbească, atunci Corday nu putea fi 
salvat. 

Voia să o ducă pe Meg la Londra cât mai curând, dar, după 
părerea lui Mackeson, caii erau prea obosiţi pentru a face 
drumul. Însemna că vor trebui să îşi petreacă noaptea în sat. 
Meg fu urcată în trăsură, cu uşile legate şi geamurile înţepenite. 
Berrigan, Sandman şi Sally se culcară pe iarbă, păzindu-i pe 
Mackeson şi pe Billy, care oricum nu mai aveau putere să se 
opună. 

- Şi acum? îl întrebă Berrigan pe Sandman în noaptea 
scurtă de vară. 

- l-o ducem ministrului, spuse Sandman mohorât, şi îl lăsăm 
pe el sa o convingă. 

- N-avea să folosească la nimic, reflectă el, dar ce 
alternativă mai avea? 


Abia se crăpase de ziuă când poarta mare a închisorii 
Newgate se deschise şi primele componente ale eşafodului fură 
scoase pe strada Old Bailey. O parte a gardului care împrejmuia 
eşafodul terminat fu amplasată la jumătatea străzii pentru a opri 
puţina circulaţie între Ludgate Hill şi Strada Newgate de la ora 
aceasta matinală a unei zile de duminică. William Brown, 
directorul închisorii, apăru la poartă, căscă, îşi aprinse o pipă şi 
se dădu în lături, să facă loc celor care aduceau grinzile care 
formau cadrul pentru platforma eşafodului. 

- Are să fie o zi frumoasă, domnule Pickering, îi spuse el 
meşterului. 

- Şi caldă, domnule. 

- Peste stradă e bere destulă. 

- Mulţumim bunului Dumnezeu pentru asta, replică 
Pickering. Care va să zică, mâine e o zi plină, nu-i aşa, domnule? 

- Numai doi, spuse directorul, dar unul din ei e tipul care a 
ucis-o pe contesa de Avebury. Cred că o să atragă lume multă. 

- Şi vremea are să-i îndemne să iasă din casă. 

- Aşa e, dacă rămâne frumoasă, aprobă directorul. 

Bătu pipa să o golească, apoi intră să se schimbe pentru 
slujba de dimineaţă. 

In dimineaţa aceea de duminică, Sandman era într-o 
dispoziţie foarte proastă. Nu dormise mai deloc, iar văicărelile lui 
Meg pentru că era adusă cu forţa la Londra nu făceau decât să îl 
enerveze şi mai tare. Berrigan şi Sally nu erau nici ei mai veseli, 
dar aveau destulă minte ca să păstreze tăcerea. 

Billy, ajutorul de grăjdar, fu lăsat în urmă, în sat. Nu avea 
cum să ajungă în oraş înaintea trăsurii şi să îi avertizeze pe 
membrii Clubului Serafimilor, de aceea îl puteau abandona 
liniştiţi. 

- Şi eu cum ajung acasă? se vaită el. 

- Pe jos, i-o trânti Sandman. 

Caii erau osteniţi, dar răspunseră destul de vioi biciului lui 
Mackeson şi, pe când soarele urca deasupra copacilor dinspre 
est, ei mergeau deja spre nord în trap susţinut. 

Sandman şedea pe capră, împreună cu Berrigan şi 
Mackeson, lăsând interiorul trăsurii pentru Sally şi Meg. 

- Poate cu o femeie o să vorbească, spusese Sally. N 

Trăsura ajunse la un vad, iar Mackeson opri echipajul. In 
timp ce caii se adăpau, Sandman coborî treapta pentru a le lăsa 
pe Meg şi pe Sally să se dezmorțească. O privi întrebător pe 
Sally, care clătină din cap. 


- Căpoasă, îi murmură ea lui Sandman. 

Meg îl ţintui cu o privire fioroasă, apoi se aşeză pe malul 
râului. 

- Te omor, îi spuse ea lui Sandman, dacă mi-au mâncat 
vulpile puii. 

- Ţii mai mult la găini decât la viaţa unui om nevinovat? 

- N-are decât să atârne în ştreang. 

- La Londra va trebui să mai vorbeşti şi cu alţii, spuse 
Sandman, iar ei n-or să fie blânzi. 

Fata nu-i răspunse. Sandman oftă. 

Ştiu ce s-a întâmplat. Erai în încăpere când Corday o picta 
pe contesă şi a urcat cineva pe scara din dos. L-ai scos în grabă 
pe Corday pe scara din faţă, până în stradă, pentru că era unul 
din amanţii contesei, marchizul de Skavadale. 

Meg se încruntă, păru că e pe punctul de a spune ceva, dar 
rămase cu ochii pierduţi în zare. 

Şi contesa îl şantaja. Aşa îşi câştiga banii, n-am dreptate? 
lar tu făceai codoşlâcurile, nu? 

Meg îşi întoarse ochii mici şi răi către Sandman. 

- Eram codoaşa ei, zevzecule, pentru că avea nevoie de 
mine. Era prea bună, ăsta era cusurul ei. 

Dar de apărat n-ai apărat-o, nu? i-o întoarse aspru 
Sandman. Marchizul a omorât-o, iar tu ai descoperit fapta. L-ai 
găsit acolo? Poate chiar ai văzut crima! De-aia te-a ascuns şi ţi-a 
promis bani. Meg aproape că zâmbi. 

- Atunci de ce nu m-a omorât şi pe mine acolo, pe loc? 
întrebă ea, privindu-l insistent, sfidător. Dacă a omorât-o pe 
contesă, ce motiv avea să nu omoare servitoarea? Hai, spune- 
mi! 

Sandman nu îi putea spune. Era, într-adevăr, singurul lucru 
pe care nu-l putea explica, deşi toate celelalte se legau. 

- Căpitane! 

Berrigan, aşezat sus pe capra trăsurii, privea spre nord. 
Sandman se întoarse la rândul său spre nord şi pe un deal mic, 
acoperit cu o pădure deasă, pe creastă, acolo unde drumul 
traversa linia orizontului lăsând un gol printre copaci, văzu un 
grup de călăreţi. Erau prea departe pentru a putea fi văzuţi bine, 
dar Sandman avu impresia că priveau spre trăsură şi că cel puţin 
unul din ei avea un telescop. 

- Ar putea fi oricine, spuse el. 


- Ar putea, aprobă Berrigan, numai că lordului Robin 
Holloway îi place să poarte jachetă albă de călărie şi are un 
armăsar mare şi negru. 

Bărbatul aflat în centrul grupului era îmbrăcat în jachetă 
albă şi călărea un cal masiv, negru. 

- Fir-ar să fie, spuse Sandman încet. 

Oare Clubul Serafimilor făcuse legătura între el şi trăsura 
lipsă, şi apoi începuse să se îngrijoreze de soarta lui Meg în Kent? 
Chiar în timp ce îşi punea această întrebare, văzu grupul de 
oameni cum se pune în mişcare şi dispare printre copaci. 

Sergent! Urc-o pe Meg în trăsură. Repede! 

Nu aveau loc să întoarcă trăsura, de aceea Sandman îi ceru 
lui Mackeson să cotească la prima răspântie, ieşind de pe drumul 
principal. Orice drumeag sau drum de ţară i-ar fi fost de ajuns, 
dar, parcă pentru ai face în ciudă, nu exista nici unul. Şi, tocmai 
când începuse să îşi piardă nădejdea că vor mai găsi o cale de 
scăpare, un drumeag îngust se făcu spre dreapta, iar Sandman îi 
ordonă lui Mackeson să intre pe el. Vehiculul purcese clătinându- 
se, apoi zvâcni şi se legănă îngrijorător, căci drumul nu era 
altceva decât mai multe şleauri făcute de căruţe şi întărite în 
glodul uscat. Dar, cu fiecare metru, se îndepărtau de drumul 
către Londra. 

Sandman îi ceru lui Mackeson să oprească după vreo două 
sute de metri şi se urcă pe acoperişul trăsurii, privind înapoi, dar 
pe drum nu se vedea nici un călăreț. Apoi Meg începu să ţipe şi 
Sandman, coborând de pe trăsură, auzi plesnetul unei palme. 
Ţipetele încetară, iar el sări jos. Berrigan cobori geamul. 

- Doar o amărâtă de viespe, spuse el, azvârlind cu un 
bobârnac insecta moartă în frunziş. După cât scandal face, ai fi 
zis că-i un crocodil! 

- Am crezut că te omora pe tine, zise Sandman. 

Dădu să urce la loc pe acoperişul trăsurii, dar mâna ridicată 
a lui Berrigan îl opri. Incremeni ascultând şi auzi zgomot de 
copite. Zgomotul trecu. Grupul de călăreţi era pe drumul mare, 
dar nu intrase pe drumeag. Sandman se caţără pe capră şi îi făcu 
semn lui Mackeson. 

- Incet, spuse el, dă-i drumul foarte încet. 

- Altceva nici nu pot, îi răspunse Mackeson cu reproş, 
arătându-i cu capul înainte, spre un loc în care drumeagul cotea 
brusc către stânga. 

Cotul era extrem de strâmt. Trăsura se înclină cu roţile 
urcate peste margine şi caii, simțind obstacolul, încetară să mai 


tragă. Tocmai atunci, roata stângă din faţă alunecă într-un şanţ 
ascuns de iarbă şi întreaga trăsură se aplecă, Mackeson începu 
să dea din mâini pentru a-şi păstra echilibrul, iar Sandman se 
apucă strâns de bara de sprijin de pe acoperiş. Şi spiţele roții 
care susţinea toată greutatea trăsurii în şanţul mascat începură 
să plesnească una după alta, urmate, inevitabil, de rama roții, 
care se făcu zob, lăsând trăsura să se prăbuşească greu în faţă. 

- Ţi-am spus că nu e făcută pentru drumuri de ţară, spuse 
Mackeson supărat. Asta-i vehicul de oraş. 

- Acu’ nu mai e nici un fel de vehicul, zise Berrigan. 
Coborâse cu greu şi le ajuta pe cele două femei să ajungă pe 
drum. 

- Şi-acum ce facem? întrebă Mackeson cu o notă 
nedisimulată de triumf în glas. 

Trăsura distrusă îi aducea un fel de răzbunare pentru 
umilinţele pe care le îndurase în ultimele două nopţi şi o zi. 

- Ce urmează să fac eu, i-o întoarse Sandman sărind jos de 
pe capră, nu e treaba ta. Dar tu o să rămâi aici, la trăsură. 
Sergent! Taie hamurile cailor. Voi două o să călăriţi fără şa, 
continuă el, întorcându-se spre Meg şi Sally. 

- Da' eu nu ştiu să călăresc! protestă Meg. 

- Atunci o să mergi pe jos până la Londra! zise Sandman, a 
cărui furie creştea primejdios. lar eu o să mă asigur că ajungi! 

li smulse biciul lui Mackeson. 

- O să meargă călare, căpitane, spuse Sally. 

Intr-adevăr, după ce caii fură scoşi din hamuri, Meg se 
caţără cuminte pe spinarea lată a unuia din ei, cu picioarele 
atârnându-i pe o parte şi cu mâinile strângând chinga de piele 
care se întindea de-a lungul şirei iepei. 

Sandman şi Berrigan mânară tuspatru caii înapoi pe drum. 
Era riscant să apuce pe drumul spre Londra, dar călăreţii, dacă 
întradevăr căutau trăsura dispărută, se îndreptaseră cu căutările 
către sud. Sandman călca atent, dar de întâlnit nu se întâlniră cu 
nimeni. O bornă anunţa că până la Londra erau şaizeci şi cinci 
kilometri. Porniră, înaintând cu greu. Erau toţi obosiţi, toţi 
nervoşi, iar căldura şi drumul lung îl sleiau pe Sandman de 
puteri. Işi simţea hainele lipicioase şi murdare şi avea o băşică în 
călcâiul drept. Nu scăpase de şchiopătat şi Sally îl îndemnă să 
meargă călare, dar voia să lase caii de rezervă să rămână 
odihniţi, aşa că dădu din cap, apoi intră în ritmul fără gânduri al 
marşului soldăţesc. 


- Şi ce se întâmplă când ajungem la Londra? rupse Berrigan 
tăcerea după ce trecură prin încă un sat. 

Sandman clipi, parcă atunci trezit din somn. Văzu soarele 
coborând şi auzi clopotele bisericilor chemând la vecernie. 

- Meg are să spună adevărul, răspunse el. 

Fata pufni dispreţuitor, iar Sandman se strădui să se 
stăpânească. 

- Meg, zise el blând, vrei să te întorci acasă la marchiz şi la 
găinile tale, nu-i aşa? 

- Ştii bine că da. 

- Atunci o să poţi, dar mai întâi trebuie să spui o parte din 
adevăr. 

- O parte? repetă Sally intrigată. 

- O parte, insistă Sandman. 

Fără să-şi dea seama, meditase asupra problemei şi, 
dintrodată, răspunsul îi apăru clar. Fusese angajat ca să afle 
dacă pictorul Corday se făcea sau nu vinovat de crimă. 

- Nu contează, îi spuse el lui Meg, cine a ucis-o pe contesă. 
Tot ce contează este că tu ştii bine că nu a făcut-o Corday. Tu l-ai 
scos din dormitorul ei când ea era încă în viaţă şi asta-i tot ce 
vreau să-i spui ministrului de Interne. Cu restul vieţii tale poţi să 
faci ce vrei, dar mai întâi trebuie să spui această părticică de 
adevăr. 

Şi, în sfârşit, fata înclină din cap. 

- L-am dus pe Corday până la ieşirea spre stradă, spuse ea 
încet. Contesa i-a spus să revină a doua zi. 

- Şi ai să-i spui asta ministrului de Interne? 

- O să-i spun, zise Meg, da’ asta-i tot ce-i spun. 

- iți mulţumesc, zise Sandman. 

De pe o bornă află că până la Londra mai erau patruzeci de 
kilometri. Oboseala îi dispăru. O parte din adevăr, îşi spuse el, 
avea să fie suficient, iar treaba lui va fi, slavă Domnului, 
împlinită. In celula condamnaților la moarte de la închisoarea 
Newgate, cei doi care urmau să moară dimineaţă primiră o cină 
compusă din mâncare de mazăre, cotlete de porc şi varză fiartă. 
Cei doi nu semănau deloc, medita directorul, aşteptându-i să 
termine de mâncat. Charles Corday era slab, palid şi agitat, în 
timp ce Reginald Venables era o brută masivă cu o mutră aspră 
şi închisă. Cu toate acestea, Corday era acela condamnat pentru 
crimă, iar Venables urma să fie spânzurat pentru că furase un 
ceas. 


Corday ciuguli puţin din mâncare, apoi, cu lanţurile de la 
picioare zăngănind, se duse la patul său, unde se întinse cu ochii 
aţintiţi în tavan. 

- Mâine, începu directorul în timp ce Venables sfârşea cina, 
veţi fi duşi de aici în Sala de Adunare, unde vă vor fi scoase 
lanţurile de la picioare şi vi se vor lega mâinile. 

Făcu o pauză. 

- O să vedeţi că pedeapsa nu e dureroasă şi o să se termine 
repede. 

- Mincinos împuţit! se răsti Venables. 

- Linişte! mârâi mai-marele temnicerilor. 

- Dacă vă zbateţi, o să vă doară când o să vă spânzure. E 
mai bine să cooperaţi, continuă directorul, îndreptându-se spre 
uşă. Temnicerii or să rămână aici toată noaptea. Dacă aveţi 
nevoie de alinare spirituală, pot să-l cheme pe ordinar. Vă doresc 
o noapte bună. 

- Sunt nevinovat, spuse Corday, aproape izbucnind în plâns. 

- Da, zise directorul, da, aşa e. 

Nu mai găsi nimic de spus pe această temă, de aceea se 
mulţumi să dea din cap către temniceri. 

- Noapte bună, domnilor. 

Pe Calea Coliviei, pasajul subteran care ducea de la 
închisoare la cele două săli de judecată ale tribunalului, doi 
deţinuţi lucrau cu târnăcoape şi lopeţi. Din tavan atârnau felinare 
şi dalele de pe jos, lespezi mari de granit, fuseseră desprinse şi 
stivuite într-o margine. Un miros îngrozitor umplea acum pasajul, 
o duhoare insuportabilă de gaze, var şi carne putrezită. 

- lisuse! spuse unul din condamnaţi, dând înapoi în faţa 
mirosului. 

- Pe El n-o să-l găseşti aici, spuse un temnicer. Termină 
odată ce ai de făcut, Tom, şi capeţi asta. 

Ridică o sticlă de brandy. 

- Dumnezeu să ne ajute pe toţi, spuse Tom posomorât, 
apoi, trăgând aer în piept, izbi pământul cu lopata. 

El şi tovarăşul lui săpau gropile pentru cei doi care aveau să 
fie spânzurați dimineaţă. O parte dintre cadavre erau duse 
pentru disecţie, dar legiştii nu le puteau lua pe toate şi, de 
aceea, cele mai multe erau aduse aici şi aşezate în gropi fără nici 
un însemn. Deşi închisoarea îngropa cadavrele în var nestins 
pentru a le grăbi descompunerea şi deşi pământul se săpa pe 
porţiuni, prin rotaţie, pentru ca nici o porţiune să nu fie 


descoperită prea curând după o înmormântare, târnăcoapele şi 
lopeţile tot mai dădeau de oase. 

Tom, până la glezne în groapă, scoase un craniu îngălbenit, 
pe care îl dădu de-a rostogolul prin pasaj. 

- Pare sănătos-tun, nu-i aşa? zise el, iar cei doi temniceri şi 
celălalt deţinut izbucniră în râs. 

Pe eşafod, doi gardieni făceau de pază. Imediat după miezul 
nopţii; cerul se înnora şi ploaia începu să cadă rece dinspre 
Ludgate Hill. O mână de oameni dornici să ocupe poziţiile cele 
mai bune de lângă eşafod, care dormeau pe pietrele pavajului, 
fură treziţi de ploaie. 

Mormăind, se înfăşurară mai bine în pături şi încercară să 
adoarmă la loc. 


Zorii se iviră devreme. Norii se împrăştiară, lăsând în urmă 
cerul alb-sidefiu, dantelat cu fuioarele cafenii ale fumului de 
cărbune. Londra începea să se trezească. 

Calul lui Sally, un mânz de un an, se lovise la picior 
duminică, imediat după ce se înserase; după aceea, lui Berrigan 
îi căzuse talpa de la cizma dreaptă. Legară calul de un copac şi 
Berrigan se caţără pe spinarea celui deal treilea cal. Sandman, 
ale cărui cizme abia dacă se mai ţineau într-o bucată, apucă de 
frâie caii fetelor, iar animalul rănit fu abandonat. Cei trei cai 
rămaşi erau atât de epuizați, încât Sandman se gândi că ar fi 
putut înainta mai repede dacă i-ar fi lăsat în plata Domnului, dar 
Meg se resemnase la gândul că avea să spună doar o parte a 
adevărului şi nu voia să o supere, propunându-i să meargă pe 
jos. 

Şi aşa, îşi continuara drumul până când, binişor după miezul 
nopţii traversară aproape târându-se Podul Londrei şi se 
îndreptară către Wheatsheaf, unde Sally o duse pe Meg în 
camera ei, iar Sandman îi dădu camera lui lui Berrigan, în timp 
ce el se prăbuşea în salonul din spate. 

Când clopotele de la St Giles începură să bată de şase, îl 
trezi pe Berrigan şi îi spuse să le dea pe fete jos din pat. Apoi se 
bărbieri, îşi căută cămaşa cea mai curată, îşi perie redingota şi îşi 
spălă de noroi cizmele aproape dezintegrate, înainte ca, la şase 
şi jumătate, împreună cu Berrigan, cu Sally şi cu o Meg foarte 
puţin convinsă, să pornească spre Strada Great George, unde 
trăgea nădejde că ancheta sa avea să ia sfârşit. 


- Vai de mine! exclamă temnicerul, ciulind urechea la 
clopotul care bătea sfertul de ceas. St Sepulchre zice că e deja 
şapte far’ un sfert! Dacă faceţi la stânga, domnilor, o să-i găsiţi 
pe dl Brown şi pe ceilalţi gentlemeni în Sala de Adunare. 

- Sala de Adunare? repetă lordul Alexander Pleydell. 

- Unde se adună condamnaţii, milord, cât e ziuă afară, 
explică temnicerul, iar ferestrele din stânga dumneavoastră, 
milord, e de la boxele de sare. 

- Şi bo-boxele de sare ce sunt? întrebă lordul Christopher 
Carne, foarte palid în dimineaţa aceea. 

- Anticamera diavolului, milord, spuse temnicerul şi 
deschise uşa Sălii de Adunare, ridicând ostentativ mâna, cu 
palma în sus. 

Lordul Alexander scoase grăbit o monedă. 

- Mulţumesc, prietene. 

- Eu vă mulţumesc, înălţimea voastră, spuse temnicerul, 
trăgându-se de părul de pe frunte. 

William Brown, directorul, se grăbi să iasă în întâmpinarea 
noilor oaspeţi. Il recunoscu pe lordul Alexander după piciorul 
infirm şi, scoţându-şi pălăria, făcu o plecăciune respectuoasă. 

- Fiţi binevenit, înălţimea voastră. 

- Lordul Christopher Carne, îşi prezentă lordul Alexander 
prietenul. Astăzi urmează să fie spânzurat ucigaşul mamei lui 
vitrege. 

Directorul se înclină în faţa lordului Christopher. 

- Sper ca experienţa aceasta să aducă înălţimii voastre atât 
răzbunare, cât şi mângâiere. 

li conduse către locul unde un bărbat cu sutană, stihar şi o 
perucă eche aştepta cu un zâmbet pe faţa grasă. 

- Reverendul doctor Horace Cotton, spuse directorul. 

- Bun-venit înălţimii voastre, se înclină Cotton în faţa 
lordului Alexander. Cred că înălţimea voastră face, ca şi mine, 
parte din oastea Domnului? 

- Aşa este, confirmă lordul Alexander. lar dânsul este lordul 
Christopher Carne. 

- Ah! exclamă Cotton, împreunându-şi mâinile ca pentru 
rugăciune şi, întorcându-se către lordul Christopher: înţeleg că, 
în dimineaţa aceasta, veţi vedea făcându-se dreptate familiei 
dumneavoastră. 

- Aşa sper, spuse lordul Christopher. 

- Zău aşa, Kit! îl mustră lordul Alexander. Răzbunarea pe 
care o doreşte familia va veni în eternitatea flăcărilor iadului... 


dar nu e nici cuvenit, nici civilizat din partea noastră să grăbim 
clipa aceea pentru alţii. 

Directorul se arătă mirat. 

- Sper că nu doriţi abolirea pedepsei cu spânzurătoarea, 
milord? 

- Când spânzuri un om, spuse lordul Alexander, îi refuzi 
şansa de a se căi. li refuzi şansa de a fl mustrat, zi şi noapte, de 
propria conştiinţă. Ar fi suficient, după părerea mea, să îi 
deportăm pe toţi infractorii în Australia. Prin execuţie, le refuzăm 
oamenilor şansa mântuirii. 

- E un argument nou, recunoscu Cotton, cam cu îndoială. 
Lordul Alexander se încruntă în direcţia prietenului său. 

- Te simţi bine, Kit? 

- A, da, fără îndoială, spuse repede lordul Christopher, care 
însă nu arăta deloc bine. 

Pe frunte avea broboane de sudoare, iar chipul îi era mai 
palid decât de obicei. Işi scoase ochelarii şi îi şterse cu batista. 

- Doar că tensiunea provocată de spectacolul trimiterii în 
eternitate a unui om împinge la reflecţie, explică el. Nu este o 
experienţă care să poată fi luată prea uşor. 

- Cred şi eu că nu, spuse lordul Alexander, întorcându-şi 
privirile întrebător spre restul oaspeţilor de la micul dejun, care 
păreau să aştepte evenimentul dimineţii cu o bună dispoziţie 
nefirească; îi privi fioros. Bietul Corday, continuă el. Se pare că e 
nevinovat, dar nu s-a găsit dovada nevinovăţiei lui. 

- Dacă ar fi fost nevinovat, milord, observă ordinarul, atunci 
sunt sigur că bunul Dumnezeu ne-ar fi dezvăluit-o. 

- Atunci bunul Dumnezeu ar trebui să se pună pe treabă în 
dimineaţa asta, spuse lordul. 

Se răsuci, în timp ce, la capătul celălalt al încăperii, o uşă cu 
gratii se deschidea scrâşnind ascuţit. Işi facu apariţia un bărbat 
scund şi voinic, purtând o geantă de piele. 

- Acesta este călăul, Botting, şopti ordinarul. 

Botting aşeză pe masă patru colaci de sfoară albă şi de 
frânghie, adăugă doi săculeţi de pânză şi facu un pas înapoi. 

- Bună dimineaţa, domnule, îi spuse el directorului. Tot 
numai cei doi clienţi pentru astăzi? 

- Doar cei doi, Botting. 

- Botting! interveni lordul Alexander, păşind înainte, lovind 
greu cu piciorul infirm podelele zgâriate. Spune-mi, Botting, e 
adevărat că pe membrii aristocrației îi spânzuri cu funie de 
mătase? 


Botting păru surprins să fie abordat de unul din oaspeţii 
directorului. 

- Funie de mătase, domnule? întrebă el stins. 

- Inălţimea voastră, îl corectă ordinarul. 

- Inălţimea voastră! Ha! zise Botting, amuzat de gândul că, 
poate, lordul Alexander îşi contempla propria execuţie. Regret că 
trebuie să vă dezamăgesc, milord, spuse el, dar n-as şti de unde 
să iau funie de mătase. Acum asta, zise Botting mângâind unul 
din laţurile de pe masă, e din cea mai bună cânepă de Bidport, 
milord, cea mai fină care se găseşte. Dar mătase? Nu, milord. 
Dacă o să am vreodată privilegiul să spânzur un nobil, o s-o fac 
cu cânepă de Bridport, la fel ca pe toată lumea. 

- Şi foarte bine ai să faci, prietene, spuse lordul Alexander, 
zâmbind aprobator faţă de reflexele egalitariste ale călăului. Iţi 
mulţumesc. 

Şi oaspeţii se descoperiră, căci şeriful şi adjunctul său îi 
aduceau pe condamnaţi. 

- Brandy, domnule? întrebă unul din slujitorii directorului, 
apărut alături de lordul Christopher Carne. 

- Mulţumesc. 

Lordul Christopher, cu chipul încă şi mai palid ca înainte, nu- 
şi putea lua ochii de la tânărul care intrase primul pe uşă, cu 
picioarele prinse în fiare grele. 

- Acela, îl întrebă el pe slujitor, acela e Corday? 

- Intr-adevăr, milord, el este. 

Lordul Christopher dădu pe gât brandyul. lar cele două 
clopote, cel al închisorii şi cel de la biserica St Sepulchre, 
începură să bată pentru cei ce se pregăteau să moară. 


Uşa casei din Strada Great George fu deschisă de 
Witherspoon, secretarul particular al vicontelui Sidmouth, care 
ridică sprâncenele a uimire. 

- O oră cam nepotrivită, nu-i aşa, domnule căpitan? observă 
el, încruntându-se la aspectul dezordonat al lui Sandman şi la 
straiele trenţăroase ale celor care îl însoțeau. 

- Femeia asta, spuse Sandman trecând peste amabilităţi şi 
saluturi, poate depune mărturie că Charles Corday nu este 
ucigaşul contesei de Avebury. 

Witherspoon îi aruncă o privire lui Meg. 

- Ce neplăcut, murmură el. 

- Vicontele Sidmouth e aici? vru să ştie Sandman. 


Avem de lucru, Sandman, spuse Witherspoon sever. 
Înălţimii sale nu-i place să fie tulburat. 

- Şi asta tot de lucru e, spuse Sandman. 

- Trebuie să-ţi amintesc, zise Witherspoon, că băiatul a fost 
găsit vinovat şi că justiţia urmează să-şi urmeze cursul într-o 
oră? Sincer, nu văd ce s-ar mai putea face atât de târziu. 

Sandman se îndepărtă de uşă. 

- Transmite-i complimentele mele lordului Sidmouth, zise el, 
şi spune-i că vom cere audienţă reginei. 

Nu avea idee cum avea să îl primească regina, dar era 
convins că ministrul de Interne nu dorea să intre în conflict cu 
familia regală. 

- La revedere, Witherspoon. 

- Domnule căpitan! strigă Witherspoon, deschizând larg 
uşa. Domnule căpitan! Cred că e mai bine să intraţi. 

Fură conduşi într-un salon gol. Casa avea un aer de 
improvizație. Se vedea limpede că era închiriată pe termen scurt 
de politicieni ca Sidmouth. Singurul mobilier din salon erau o 
pereche de fotolii tapiţate şi un birou masiv, cu un scaun ca un 
tron. 

Uşa se deschise şi Witherspoon îl pofti înăuntru pe ministrul 
de Interne. Vicontele Sidmouth purta un halat de mătase 
înflorată peste pantaloni şi cămaşă. Ca de obicei, ochii îi erau 
duri, arătând dezaprobarea. 

- Am impresia, domnule căpitan Sandman, spuse el acid, că 
te-ai gândit să ne deranjezi? 

- Nu m-am gândit deloc aşa, milord, răspuse Sandman 
arţăgos. Sidmouth se încruntă auzind tonul, apoi se uită la 
Berrigan şi la cele două femei. 

- Aşadar, continuă el cu dezgust în glas, pe cine îmi aduci? 

- Pe tovarăşii mei, sergentul Berrigan, domnişoara Hood şi 
domnişoara Margaret Hargood, îi prezentă Sandman. 

Ministrul o privi pe Meg, aproape dând înapoi în faţa dinţilor 
ei stricaţi şi a chipului ciupit. 

- Domnişoara Hargood a fost camerista contesei de 
Avebury şi se afla în dormitorul contesei în ziua crimei. Ea l-a 
escortat pe Charles Corday afară din dormitor înainte de crimă, l- 
a condus până afară din casă şi poate depune mărturie că nu s-a 
mai întors. Pe scurt, milord, ea poate declara, ca martor, că 
Charles Corday este nevinovat. 

Sandman vorbea cu mândrie şi satisfacţie. Era obosit, 
flămând şi glezna îl durea, dar, pe Dumnezeu, aflase adevărul. 


Buzele şi aşa subţiri ale lui Sidmouth se strânseră, formând o 
linie lipsită de sânge, în timp ce o privea pe Meg. 

- E adevărat, femeie? 

Meg înălţă capul şi pufni pe nas. 

- Nu ştiu nimic, zise ea. 

- Poftim? zise ministrul, albind la auzul insolenţei din vocea 
ei. 

- El a venit şi m-a răpit! ţipă Meg, arătând spre Sandman, 
care n-avea nici un drept s-o facă! Şi ce-mi pasă mie cine-a 
omorât-o? Sau cine moare pentru ea? 

- Meg, încercă Sandman să o înduplece. 

- la mâinile alea împuţite de pe mine! 

- Dumnezeule mare, zise vicontele Sidmouth pe un ton 
îndurerat, dând cu spatele către uşă. Witherspoon, ne pierdem 
vremea. 

- Uite-aşa sunt viespile de mari în Australia, dacă nu vă 
supăraţi, înălţimea voastră, zise Sally. 

Nici măcar lordul Sidmouth, cu mintea lui îngustă şi seacă 
de avocat, nu rămăsese indiferent la farmecele lui Sally. 

- In camera întunecată, era ca o rază de soare, iar el îi 
zâmbi cu adevărat. 

- Poftim? 

- Australia, acolo unde se duce muierea asta, fincă n-a 
depus mărturie la procesul lui Charlie. Ar fi trebuit, da' n-a făcut- 
o. Işi apără omu’, înţelegeţi? Şi o s-o deportaţi, nu-i aşa, milord? 

Şi Sally îşi sublinie întrebarea retorică printr-o plecăciune 
graţioasă. Ministrul se încruntă. 

- Curtea trebuie să decidă, draga mea, nu eu... 

Glasul i se pierdu, căci o văzu cu uimire pe Meg tremurând 
de frică. 

- Viespi foarte mari în Australia, spuse Sally apăsat, cu ace 
cât alea de pălărie. 

- Aculeata gigantus, contribui impresionant Witherspoon. 

- N-a făcut-o el, spuse Meg, şi nu vreau să ajung în 
Australia! 

- Vrei să spui, întrebă Sidmouth pe un ton foarte rece, că 
Charles Corday nu e vinovat de crimă? 

- Marchizul nu e vinovat! Nu e vinovat! 

- Marchizul nu e vinovat? întrebă Sidmouth, de-acum 
complet derutat. 

- Marchizul de Skavadale, milord, explică Sandman, în casa 
căruia i s-a oferit adăpost. 


- A venit când ea era deja moartă, explică Meg disperată, 
îngrozită la gândul miticelor viespi. Şi el era încă acolo! 

- Cine era încă acolo? întrebă Sidmouth. Corday? 

- Nu! spuse Meg. Fiul vitreg, ăl de ara ogorul lui tată-său de 
mai bine de juma’ de an! 

- Lordul Christopher Carne, milord, explică Sandman. 

- L-am văzut cu cuțitul, se răsti Meg, şi l-a văzut şi 
marchizul. Lordul Christopher! O ura, aşa e, da’ nici nu-şi putea 
ţine labele departe de ea. Ah, el a omorât-o, nu blegul de pictor! 

Urmă o pauză de o clipă, în care în mintea lui Sandman se 
buluciră zeci de întrebări, dar chiar atunci lordul Sidmouth îi 
porunci scurt lui Witherspoon: 

Transmite complimentele mele poliţiei din Queen Square şi 
roagă-i să ne dea imediat patru oameni şi şase cai înşeuaţi. Dar 
mai întâi dă-mi hârtie şi condei, Witherspoon, şi ceara şi sigiliul. 

Se întoarse şi se uită la ceasul de pe poliţa căminului. 

- Şi hai mai repede, omule! 

Avea un ton acrit, ca şi cum munca aceasta suplimentară i- 
ar fi displăcut, dar Sandman nu avea ce să îi reproşeze. Făcea 
ceea ce trebuie Şi se mişca repede. 

- Pune piciorul pe butuc, băiete. Şi nu trage de timp! se 
răsti temnicerul la Charles Corday, care înghiţi în sec şi ridică 
piciorul pe blocul de lemn. 

Temnicerul puse preduceaua pe primul nit şi, cu ciocanul, îl 
împinse afară. Corday icnea la flecare lovitură şi, când cătuşa 
căzu, scânci. 

- Celălalt picior, băiete! îi ordonă temnicerul. 

Oaspeţii directorului tăcuseră, urmărind doar chipurile 
condamnaților. 

- Gata, băiete, acu' du-te la călău! spuse temnicerul, iar 
Charles Corday se împletici, făcând primii paşi fără lanţuri. 


- Nu ştiu, spuse lordul Christopher, apoi se opri. 

- Ce, Kit? îl întrebă plin de grijă lordul Alexander. 

Lordul Christopher tresări, fără să-şi dea măcar seama că 
vorbise cu voce tare, apoi însă se adună. 

- Ziceai că sunt îndoieli cu privire la vinovăția lui? 

- A, da, într-adevăr, spuse lordul Alexander, întrerupându-se 
ca să-şi aprindă pipa. Sandman era aproape convins că e 
nevinovat, dar presupun că nu s-a putut dovedi. Ce păcat, ce 
păcat! 


- Dar dacă s-ar găsi adevăratul c-criminal, întrebă lordul 
Christopher, cu ochii aţintiţi asupra lui Corday, care tremura 
stând dinaintea călăului, ar mai putea fi condamnat dacă deja 
Corday a fost găsit v-vi-novat şi spânzurat? 

- O întrebare foarte interesantă! exclamă cu entuziasm 
lordul Alexander. Mărturisesc că nu cunosc răspunsul. Dar 
bănuiesc că, dacă e prins adevăratul ucigaş, atunci Corday va 
beneficia de o grațiere postumă şi nu putem decât să nădăjduim 
că o asemenea grațiere va fi luată în considerare în ceruri. 


- Stai nemişcat, băiete, mârâi Botting către Corday. Bea 
asta, dacă vrei. 

li arătă cana de brandy, dar Corday clătină din cap. 

- Cum vrei, băiete, spuse Botting şi îi legă braţele la coate. 
Părintele Cotton facu un pas înainte. 

- Domnul îţi e adăpost şi putere, tinere, şi o prezenţă de 
mare ajutor la vreme de restrişte. Vorbeşte-l şi El te va asculta. 
Te căieşti pentru păcatele tale cele grele, băiete? 

- N-am făcut nimic! se vaită prelung Corday. 

- Taci, fiule, taci, îl îndemnă Cotton. 

- N-am făcut nimic! ţipă Corday. 


- Dar cu siguranţă, îi spuse lordul Christopher lordului 
Alexander, simplul fapt că un om a fost deja condamnat şi 
pedepsit ar trebui să facă autorităţile mai puţin doritoare să 
redeschidă dosarul. 

- Dreptatea trebuie să se facă, replică lordul Alexander 
evaziv, dar presupun că adevăratul criminal se poate simţi mai în 
siguranţă odată ce Corday va fi mort. Bietul băiat. E un sacrificiu 
pe altarul incompetenţei noastre. 


Nu era departe. O jumătate de kilometru în sus pe 
Whitehall, la dreapta pe Ştrand şi un kilometru până la Temple 
Bar, apoi încă puţin peste o jumătate de kilometru pe Strada 
Fleet şi în sus pe Ludgate Hill. O distanţă infimă, mai ales pe caii 
de patrulă aduşi de la secţia de poliţie din Queen Square. 
Sandman şi Berrigan erau amândoi călare şi Witherspoon îi 
înmâna hârtia de grațiere lui Sandman, care vâri preţiosul 
document în buzunar. 

- Ne vedem la 'sheaf, Sal! strigă Berrigan, împins pe spate 
de iapa care pornise pe urmele mânzului lui Sandman. 


În faţă mergeau trei poliţişti, unul suflând în fluier şi ceilalţi 
doi cu bastoanele scoase, croind drum printre căruţe, cărucioare 
şi trăsuri. Trecură de grajdurile regale, apoi porniră pe Ştrand, pe 
trotuar. Depăşiră farmacia lui Kidman, împingând doi pietoni în 
canatul adânc al uşii, apoi magazinul lui Carrington, de unde 
Sandman îşi cumpărase prima sabie. Galopară prin faţa Teatrului 
Sans Pareil, unde Celia Collett, actriţă, îl prinsese în mreje pe 
contele de Avebury. Când iubirea lor nemuritoare se dovedise a 
fi nu mai mult decât poftă trupească pentru omul nepotrivit, 
Celia se mutase înapoi la Londra, unde, pentru a se întreţine în 
luxul care considera că i se cuvine, îi atrăsese în capcană pe 
bărbaţii care îi treceau prin pat şi îi şantajase. Apoi îi căzuse în 
plasă muscoiul cel mai gras. Lordul Christopher Carne, inocent şi 
naiv, se îndrăgostise de mama sa vitregă, iar ea îl sedusese, apoi 
îl ameninţase că îi va spune totul tatălui şi întregii lumi, dacă nu 
o plăteşte; lordul Christopher, ştiind că, atunci când îşi va primi 
moştenirea, va avea de plătit din ce în ce mai mult, până nu va 
rămâne decât praful, o ucisese. 

Toate acestea Sandman le aflase în timp ce vicontele scria 
cu propria mână actul de grațiere. 

- In mod obişnuit, spuse ministrul, consiliul de coroană ar 
trebui să emită un asemenea document. 

- Nu mai avem timp, milord, îi atrase atenţia Sandman. 

- Ştiu foarte bine, domnule căpitan, îi replică acru 
Sidmouth, punându-şi semnătura. Vei prezenta aceasta, zise el 
presărând nisip peste cerneala udă, împreună cu complimentele 
mele, şerifului Londrei, care are să fie pe eşafod. li vei spune că 
nu am avut timp pentru a urma procedura obişnuită. 

Acum, Sandman şi Berrigan alergau călare, cu pecetea 
caldă încă pe actul de grațiere, iar Sandman se gândea că faptul 
că îşi omorâse mama vitregă nu-i adusese, probabil, lordului 
Christopher liniştea, căci fusese descoperit aproape în flagrant 
de marchizul de Skavadale, a cărui familie era aproape în sapă 
de lemn şi care îşi văzuse astfel necazurile dispărute dintr-o 
lovitură. Meg era martorul care îl putea identifica pe lordul 
Christopher drept autorul crimei. Atâta vreme cât ea se afla sub 
protecţia marchizului, el avea să plătească, pentru a-şi asigura 
tăcerea ei. lar când lordul Christopher avea să devină conte, 
moştenind averea bunicului său, atunci va trebui să îl plătească 
pe Skavadale, în timp ce Meg va fi fost cumpărată cu câteva 
găini. 


Temple Bar se afla chiar în faţă şi spaţiul de sub arc era plin 
de lume, în căruţe şi pe jos. Poliţiştii strigară la căruţe să se 
mişte şi la căruţaşi să folosească bicele. Un vehicul cu coviltir, 
plin cu flori tăiate, ocupa aproape întreaga arcadă şi unul din 
poliţişti începu să lovească în el cu bastonul. 

- Las-o! îi strigă Sandman. 

Văzuse un spaţiu pe trotuar şi îşi îndreptă calul spre el. 
Berrigan îl urmă şi trecură de arc, iar Sandman se ridică în scări 
şi calul porni în goană pe Fleet Ditch, aruncând scântei când 
atingea pietrele de caldarâm cu potcoavele. 

Primele clopote începură să bată de opt, iar Sandman plesni 
calul peste crupă, zburând ca vântul. 


Trecând prin Poarta Datornicilor, lordul Alexander văzu 
înaintea lui interiorul întunecat şi gol al eşafodului şi se gândi că 
semăna foarte bine cu partea de dedesubt a unei scene de 
teatru. Din stradă, părea greu, definitiv şi sumbru cu pânza 
neagră drapată, dar de aici, lordul Alexander văzu că era o iluzie, 
susţinută de grinzi din lemn negeluit. Era o scenă instalată 
pentru o tragedie ce avea să se termine cu moartea. 

Urcă primul treptele şi fu întâmpinat cu ovaţii. şi scoase 
pălăria şi se înclină în faţa mulţimii, care râse şi aplaudă. Publicul 
nu era numeros, dar umplea strada pe o distanţă de o sută de 
metri spre sud şi bloca aproape complet intersecţia cu Strada 
Newgate, aflată imediat la nord. 

- Am fost rugaţi să ocupăm locurile din spate, preciza lordul 
Christopher când lordul Alexander se aşeză chiar pe primul rând 
de scaune, ceilalţi oaspeţi se îndreptară, pe lângă ei, spre cele 
din fund. 

- Am fost rugaţi să lăsăm două locuri din faţă libere pentru 
şerif, îl corectă lordul Alexander, şi iată-le. Haide, Kit, stai jos. Ce 
zi minunată! Crezi că mai ţine vrea asta? Sâmbătă e Budd. 

- Sâmbătă e Budd? 

- Cricket, băiatule! L-am convins pe Budd să joace un singur 
tur ipotriva lui Jack Lambert şi Lambert a fost de acord să 
cedeze, dacă îi ia locul Rider Sandman. Are să fie un meci de vis, 
nu? Budd împotriva lui Sandman. Vii, nu-i aşa? 

Ovaţiile acoperiră conversaţia de pe eşafod în clipa în care 
şerifii îşi făcură apariţia în pantalonii până la genunchi, ciorapii 
de mătase, pantofii cu catarame de argint şi mantiile tivite cu 
blană. Lordul Christopher păru să nu îi observe, ci rămase cu 
ochii lipiţi de grinda de care aveau sa atârne condamnaţii. Apoi 


îşi cobori privirile şi se crispa la vederea celor doua sicrie care îşi 
aşteptau ocupanţii. 

- A fost o femeie rea, spuse el încet. 

- Ce-ai spus, dragul meu? întreba lordul Alexander. 

- Mama mea vitrega. A fost o femeie rea. 

Lordul Christopher parea sa tremure, deşi afara nu era frig. 

- Crima ţi se pare îndreptaţita? 

- A zis ca o sa ceara moştenirea. 

Lordul Christopher vorbea acum mai apasat, parând sa nu fi 
auzit întrebarea prietenului sau. Facu o grimasa, amintindu-şi 
lungile epistole în care îşi declara devotamentul faţa de mama 
vitrega. Nu cunoscuse alte femei pâna când nu ajunsese în patul 
ei, facând o pasiune obsesiva pentru ea. lar ea îi încurajase 
nebunia pâna când, într-o zi, râzând batjocoritor, trântise uşa 
capcanei. Trebuia sa îi dea bani, insistase ea, altfel avea sa-l faca 
de râsul lumii. O platise, dar ea ceruse şi mai mult, Şi atunci 
înţelesese ca şantajul nu va avea sfârşit. 

Nu se crezuse capabil de crima, dar, când îi ceruse pentru 
ultima oara scrisorile înapoi, ea îl batjocorise, îl facuse debil, îi 
spusese ca e un baietan mototol şi prost. Scosese cuțitul de la 
brâu, unul vechi, cu care taia paginile carţilor netaiate. O 
înjunghiase, apoi îi crestase şi îi spintecase pielea frumoasa şi 
atât de detestata, iar dupa aceea daduse buzna pe hol, unde o 
vazuse pe camerista contesei şi pe un barbat care îl priveau fix 
din holul de la parter, şi se refugiase la loc în dormitor. Se 
aşteptase sa le auda paşii urcând scara, dar nu venise nimeni şi 
el se forţase sa se calmeze şi sa gândeasca. Se aflase pe palier 
doar o fracțiune de secunda, nu avusesera timp sa îl recunoasca! 
Apuca un cuţit de pe masa pictorului şi îl înfipse în trupul înroşit, 
apoi scotoci prin masuţa de scris a moartei, cautându-şi 
scrisorile, pe care le lua cu el, coborând pe scara din dos, şi le 
arse acasa. Ramasese ascuns în locuinţa sa, temându-se ca va fi 
arestat, dar a doua zi afla ca pictorul fusese arestat de catre 
poliţie. 

Era, desigur, nedrept, ca pictorul sa moara, dar nici lordul 
Christopher nu se putea lasa convins ca merita sa plateasca cu 
viaţa pentru uciderea mamei lui vitrege. Avea să facă numai bine 
din moştenire! Avea să fie milos. Avea să plătească înmiit pentru 
crimă şi pentru nevinovăția lui Corday. Sandman ameninţase cu 
un exerciţiu de căinţă, iar lordul Christopher se consultase cu 
valetul său şi promisese o mie de guinee celui care avea să îl 
scape de ameninţare. li răsplătise generos pe oamenii angajaţi 


de valet chiar şi pentru tentativa nereuşită asupra lui Sandman. 
Acum, alte plăţi păreau să nu mai fie necesare, căci era vădit că 
Sandman dăduse greş. 

- Dar sunt sigur că mama ta vitregă nu putea emite 
pretenţii la moştenire, spuse lordul Alexander după ce meditase 
asupra spuselor prietenului, decât dacă testamentul conţine 
clauze specifice cu privire la văduva tatălui tău. Conţine? 

Lordul Christopher făcu un efort să se concentreze asupra a 
ceea ce i se spusese. 

- Nu, răspunse el, totul este lăsat moştenitorului. 

- Atunci o să fii putred de bogat, Kit, zise lordul Alexander, 
iar eu îţi doresc să te bucuri de toată averea. 

Se întoarse, căci apariţia călăului pe eşafod fusese 
întâmpinată cu urale. 

„Şi am să-mi pun căpăstru gurii - se auzi tot mai tare vocea 
părintelui Cotton, care urca scara în urma primului dintre 
condamnaţi - în vreme ce necuratul îmi este dinainte.” 

Corday se împiedică de ultima treaptă şi se izbi de lordul 
Alexander, care îl apucă de cot. 

- Uşurel, băiete, îi spuse lordul Alexander. 

Mulțimea se înghesui în faţă, strivită de balustrada joasă de 
lemn care înconjura eşafodul. Oamenii de ordine ai oraşului, 
dispuşi imediat în spatele balustradei, îşi ridicară bastoanele şi 
suliţele. Lordul Alexander se simţea asaltat de zgomot. Aceasta 
era Anglia în acţiune, îşi spuse el, gloata căreia i se dădea să 
adulmece sânge în speranţa că, dacă i se oferă asta, nu va cere 
mai mult. Corday plângea de-a binelea. Mulţimii îi plăcea să vadă 
femei şi bărbaţi murind cu curaj, iar lui Corday, lacrimile nu-i 
aduceau decât dispreţ. 

Apoi publicul izbucni într-un uriaş hohot de batjocură, căci 
pictorul se prăbuşise de pe picioare. Botting tocmai ridica funia 
de pe umerii condamnatului pentru a o prinde de unul din 
cârligele montate în grindă, când genunchii lui Corday se muiară 
complet. Temnicerul se repezi spre el, dar pictorul nu se putea 
ţine pe picioare. Tremura şi suspina. 

- Am nevoie de un scaun, mormăi Botting. 

Unul dintre oaspeţi se oferi să stea în picioare şi scaunul 
său fu aşezat deasupra trapei. Inţelegând că va fi o execuţie mai 
puţin obişnuită, mulţimea începu să aplaude. Botting şi un 
temnicer îl împinseră pe Corday să se aşeze şi călăul îl legă de 
scaun. Botting se sui pe scară, ataşă funia, apoi cobori şi trecu 
laţul peste capul lui Corday. 


- Fătălău smiorcăit, şopti el în timp ce smucea de funie, ca 
să o strângă. Fă bine şi mori ca un bărbat. 

Scoase din buzunar unul din săculeţii de pânză albă şi i-l 
puse lui Corday pe cap. 

Oripilat de cele petrecute în ultimele clipe, lordul Alexander 
deveni vag conştient că ceva se întâmpla la capătul dinspre sud 
al lui Old Bailey. 

- N-are rost să vă grăbiţi! le strigă un căruţaş. Nu, dacă vă 
duceţi la execuţie. Zevzecii se leagănă-n ştreang de-acu'! 

Toate clopotele din oraş bătuseră ora, cele care băteau 
mereu primele şi chiar şi cele mai leneşe bătuseră de opt, dar 
dangătul funebru de la St Sepulchre încă nu încetase şi Sandman 
îndrăzni să spere că Charles Corday era încă în viaţă în timp ce 
ţâşnea din aglomeraţia de la intersecţia dintre Strada Farringdon 
şi Ludgate Hill, dând pinteni calului în sus, spre catedrala St Paul. 

Pe la jumătatea dealului coti pe Old Bailey şi, preţ de câţiva 
metri, fu mulţumit să găsească strada goală, dar apoi, după ce 
trecu de curtea mare a închisorii Newgate, dădu de mulţimea 
care acoperea fierbând drumul, dintr-o parte în alta, blocânau-i 
calea. Vedea bârna de sus a spânzurătorii şi îi vedea pe oamenii 
de pe platforma neagră a eşafodului, la poalele ei, şi constată că 
unul părea să stea aşezat, ceea ce era neobişnuit. Işi împinse 
calul prin mulţime, ridicandu-se in scări, strigând. 

- Faceţi loc! tună Sandman. Faceţi loc! 

Mulțimea protestă faţă de asemenea brutalitate opunându- 
i-se, iar el regretă că nu avea o armă pe care să o vânture la 
vedere, dar pe urmă poliţiştii îl ajunseră din urmă şi începură să 
facă loc prin masa de trupuri cu bastoanele lor lungi. 

Apoi prin mulţime păru să treacă un suspin şi Sandman nu-l 
mai văzu decât pe preot pe scena neagră a eşafodului. 

Ceea ce însemna că trapa se deschisese. 

- E Rider! 

Lordul Alexander se ridicase în picioare şi gesticula spre 
Ludgate Hill, spre iritarea oaspeţilor aşezaţi în spatele său. 
Mulțimea începuse, în sfârşit, să priceapă că se petrecea ceva 
neobişnuit. Se răsuci şi îi zări pe călăreţii care încercau să-şi facă 
drum cu forţa printre oameni. 

- Lăsaţi-i să treacă! strigară câţiva. 

- Luaţi loc, milord, îi spuse şeriful lordului Alexander, care 
nu-l băgă în seamă. 


Botting trase de frânghie şi trapa se deschise cu o 
bufnitură, lăsând cele două trupuri să cadă în gol. Venalbes 
dansa sufocându-se, iar Corday lovea cu picioarele în scaun. 

- Şerifule! Şerifule! strigă Sandman, apropiindu-se de 
eşafod. Şerifule! 

- E graţierea? răcni lordul Alexander. E graţierea? Da! 

- Kit! Ajută-mă! şi lordul Alexander alergă şchiopătând pe 
piciorul infirm spre locul unde atârna Corday, zbătându-se fără 
aer. Ajutămă să-l ridic! 

- Daţi-i drumul, tună şeriful, în clipa în care lordul Alexander 
se întindea să pună mâna pe funie. 

- Dați- i drumul, milord, pleda părintele Cotton. Nu se cade. 

- Lasă-mă-n pace, prostule! se răsti lordul Alexander, 
îmbrâncindu-l pe Cotton. 

Apoi apucă de frânghie şi încercă să îl ridice pe Corday 
înapoi pe eşafod, dar nu avea nici pe departe forţa necesară şi, 
de aceea, nu reuşi sa îl salte pe muribund nici măcar un 
centimetru. 

Sandman împinse la o parte ultimele persoane şi îşi mână 
calul direct spre barieră. Ridică actul de grațiere spre eşafod, dar 
şeriful refuză să vină să îl ia. 

- E o grațiere! ţipă Sandman. 

- Kit, ajută-mă! strigă lordul Alexander, întorcându-se spre 
lordul Christopher. Kit! Ajută-mă! 

Lordul Christopher, cu ochii măriţi dincolo de ochelarii cu 
sticle groase, îşi duse ambele mâini la gură. Dar nu se clinti. 

- Ce mama dracului faci? strigă Jemmy Botting de 
dedesubtul eşafodului şi apoi, ca să se asigure că nu rămânea 
păcălit cu vreun suflet, se atârnă de picioarele lui Corday. Nu ţi-l 
las! zbieră el în sus, spre lordul Alexander. E al meu! 

- la-o! îi strigă Sandman şerifului, care tot mai refuza să se 
aplece şi să primească graţierea, dar tocmai în clipa aceea, un 
bărbat îmbrăcat în negru îşi făcu loc până lângă Sandman. 

- Dă-o-ncoace, spuse noul venit. 

Apucă hârtia, se săltă în mâini pe balustrada de protecţie a 
eşafodului şi de acolo, cu un salt impresionant, se prinse de 
marginea eşafodului. Cizmele negre căutară sprijin în aer, pe 
urmă izbuti să prindă muchia lăsată liberă de trapa căzută şi se 
ridică pe platformă. Era fratele lui Sally, iar obişnuiţii din mulţime 
începură să ovaţioneze, căci îl recunoşteau şi îl admirau. Era Jack 
Hood, Robin Hood - cel pe care orice magistrat sau poliţist din 


Londra ar fl vrut să-l vadă dansând pe scena lui Jem Botting - 
care îi vâri şerifului sub nas actul de grațiere. 

- la-l, fir-ai să fii! se răsti Hood, iar şeriful, uluit, puse în 
sfârşit mâna pe bucata de hârtie. 

Hood ajunse din doi paşi pe partea unde era lordul 
Alexander şi apucă de frânghie, dar Jemmy Botting se aşezase în 
poala lui Corday. 

- E al meu! ţipăel. 

Şuieratul de moarte al lui Corday era înecat de gălăgia 
dimineții. Hood trase, neputând însă ridica greutatea combinată, 
a lui Corday şi a lui Botting. 

- Tu de colo! îi ordonă scurt Sandman unuia dintre suliţaşii 
din corpul de ordine. Dă-mi hangerul. Hai odată! 

Omul, impresionat de tonul precis şi poruncitor al lui 
Sandman, scoase cu mâini tremurânde sabia scurtă şi curbată, 
mai mult decorativă decât folositoare. Sandman i-o smulse, dar 
se trezi atacat de un alt paznic al eşafodului, convins că se 
plănuia un atac asupra şerifului. 

- Dă-te la o parte! se răsti Sandman la el, în clipa în care 
pumnul lui Berrigan se abătea asupra creştetului paznicului. 

- Hood! strigă Sandman ridicându-se în scări. Hood! Taie 
frânghia! Taie frânghia! 

Şi, pentru că reuşise să atragă atenţia haiducului, îi aruncă 
hangerul. Hood prinse cu îndemânare tăişul. Poliţiştii care îi 
escortaseră pe Sandman şi pe Berrigan îi împinseră la o parte pe 
oamenii de ordine. Lordul Christopher Carne, cu ochii ieşiţi din 
orbite şi gura căscată, îl privea îngrozit pe Rider Sandman, care, 
în sfârşit, remarcă prezenţa înălţimii sale. 

- Domnule ofiţer, îi spuse el călăreţului celui mai apropiat, 
acela este omul pe care trebuie să îl arestezi. Acela de colo. 

Sandman îl indică şi lordul Christopher se răsuci ca şi cum 
ar fi căutat scăpare, dar scările duceau, de la pavilion, până în 
închisoarea însăşi. 

Jack Hood reteză frânghia cu hangerul. 

- Nu! ţipa Botting. Nu! 

Dar frânghia, deşi din cea mai bună cânepă de Bridport, 
cedă ca o sforicică şi, dintr-odată, Corday şi Botting se prăvăliră 
şi picioarele scaunului se făcură fărâme pe pietrele de pavaj şi 
capătul tăiat al frânghiei rămase să se legene gol, în vântul 
londonez. 

- Trebuie să tăiem frânghia şi să-l dăm jos, spuse şeriful, 
după ce, într-un târziu, citise actul de grațiere. 


Inconstantă ca întotdeauna, mulţimea prinse să aclame, 
pentru că victima pe care o dispreţuise scăpase de călău. Avea 
să trăiască, avea să îşi recapete libertatea. 

Sandman se lăsă să alunece din şa, aruncând frâiele unui 
poliţist. Alţi poliţişti îl împresurară pe lordul Christopher Carne. 
Sandman auzea sunetele pe care le scotea Venables, care se 
sufoca, şi se întoarse cu spatele, încercând să găsească o 
consolare în faptul că măcar un suflet îi fusese răpit 
spânzurătorii. 

- Care va să zică, s-a terminat, spuse Berrigan descălecând. 

- S-a terminat, zise Sandman. ţi mulţumesc, domnule 
sergent. 

- Rider! strigă lordul Alexander de pe eşafod. Rider! 
Sandman se întoarse în loc. 

- Rider! Eşti dispus să joci un singur tur? Sâmbăta asta? 
Sandman îşi privi prietenul, stupefiat timp de o clipă, după care 
se uită la Hood. 

- Mulţumesc, strigă el, dar cuvintele se pierdură în urletele 
mulţimii. Mulţumesc, strigă el din nou şi făcu o plecăciune. 

Hood îi întoarse plecăciunea şi apoi ridică un deget. 

- Numai unul, căpitane, răspunse el tare. Şi vor mai 
spânzura o mie până să le mai smulgi unul. 

- E contra lui Budd! strigă lordul Alexander. Rider, m-auzi? 
Rider! Unde te duci? 

Sandman se întorsese iar pe călcâie şi îşi pusese braţul pe 
după umărul lui Berrigan. 

- Dacă vrei să iei micul dejun la 'sheaf, îi spuse el 
sergentului, atunci trebuie să te grăbeşti, până nu se umple de 
lume. Şi mulţumeşte-i lui Sally din partea mea, da? Fără ea n-am 
fi reuşit. 

- Aşa e, zise Berrigan. Şi dumneata? Unde te duci? 
Sandman se îndepărtă şchiopătând de spânzurătoare. 

- Eu, Sam? replică el. Mă duc să vorbesc cu cineva despre 
un împrumut, pentru ca tu şi cu mine să putem pleca în Spania, 
să cumpărăm ţigări de foi. 

- Te duci să ceri un împrumut încălţat cu cizmele astea? 
întrebă Berrigan. 

Sandman se uită în jos şi văzu că ambele tălpi i se căscau, 
desprinse de feţe. 

Mai mult, o să i-o cer şi pe fiica lui de nevastă şi pun 
prinsoare cu tine pe o pereche de cizme noi că o să zică da la 


amândouă. Nu se alege cu un ginere bogat, Sam, ci doar cu 
mine. 

- Ce noroc pe el, spuse Berrigan. _ 

Sandman zâmbi şi, împreună, porniră pe Old Bailey. In urma 
lor, Corday clipi în lumina soarelui unei noi zile. Sandman se uită 
o dată în urmă, de pe Ludgate Hill, şi văzu spânzurătoarea, 
neagră precum sufletul diavolului, apoi însă dădu un colţ şi 
spânzurătoarea dispăru. 


BERNARD CORNWELL 


„Scrisul - declară Bernard Cornwell cu o sinceritate 
caracteristică - e mult mai uşor decât munca. Te aşezi şi scrii 
poveşti. E distractiv. Am visat la aşa ceva. De când aveam 
paisprezece ani, numai asta mi-am dorit să fac.” 

Prolificul autor şi-a scris primul roman, Sharpe's Eagle, la 
sfârşitul anilor şaptezeci, când şi-a abandonat pentru o vreme 
cariera de ziarist de televiziune, pentru a se muta în Statele 
Unite împreună cu Judy, soţia sa americancă. Ajuns acolo, după 
ce i s-a refuzat permisul de muncă, a decis să încerce să îşi 
câştige traiul din scris. S-a bucurat enorm când Sharpe's Eagle i- 
a adus un contract pentru alte şapte cărţi şi a continuat prin a 
scrie optsprezece romane de o popularitate enormă, pe tema 
experienţelor lui Richard Sharpe din timpul războaielor 
napoleoniene. Cornwell şi-a atras şi mai mulţi admiratori când 
romanele au devenit serial de televiziune, în care rolul principal 
era interpretat de Sean Bean. 

Printre celelalte opere beletristice ale lui Bernard Cornwell 
se numără numeroase romane de acţiune legate de mare 
(inspirate din dragostea sa faţă de navigaţie); o măiestrită 
repovestire a legendei regelui Arthur; o serie pe tema Războiului 
Civil american; şi Stonehenge, o carte fascinantă despre 
construirea străvechiului altar circular din blocuri de piatră. 
Istoria, pe care a studiat-o la Oxford, i-a folosit întotdeauna ca 
principală sursă de inspiraţie, aşa cum s-a întâmplat cu Hoţul de 
spânzurătoare. „Citeam o carte despre spânzurătoarea de la 
Newgate şi am constatat că, din când în când, era numit un 
anchetator pentru a cerceta mai îndeaproape detaliile unui caz. 
Imediat mi-am spus: ăsta e eroul meu. Rider Sandman trebuie să 
fi fost unul dintre cei dintâi detectivi, cu mult înainte ca forţele 
de poliţie să fi fost constituite ca atare.” 

Deşi locuieşte de douăzeci şi doi de ani în Statele Unite, 
Bernard Cornwell recunoaşte că îi lipsesc multe dintre 
caracteristicile britanice, inclusiv cricketul, rugbyul, berea 
Flowers Original, Radio 4 şi tocana de rinichi. „Mi-e dor de Anglia 
permanent - declară el - dar îmi spun că, dacă cel mai rău lucru 
care mi se poate întâmpla e să am o căsnicie fericită cu o 
americancă şi să trăiesc în Cape Cod, atunci înseamnă că sunt 
un tip foarte norocos!"