Revista Cinema/1990 — 1998/012-CINEMA-anul-XII-nr-12-1974

ĪINERETIL |. 


E 


x 
J 


«Formarea 
omului nou, 
constructor 
al socialismului 
și comunismului, 
presupune 
aşezarea la baza 
întregii 
activităţi educative 
a concepției 
revoluționare, 
materialist- 
dialectice 
şi istorice, 
a marxism- 
leninismului, 
a tot ceea ce 
a creat. 
mai avansat 
omenirea 
în domeniul 
cunoaşterii.» 


Nicolae 
CEAUȘESCU 


e aflăm, cineaşti și cine- 
fili, în fața Anului nou, 
animați mai mult decit 
oricînd de un sentiment 
al răspunderii şi încre- 


derii. 

Este sentimentul pe care ni l-a 
inspirat experiența fundamentală 
trăită pe plan naţional în acest 
an — unul din cele mai însemnate 


evenimente din istoria țării: Con- 
gresul al XI-lea al Partidului Comu- 
nist Român — «congresul între- 
gului popor», aşa cum l-a definit 
însuși secretarul general al parti- 
dului, președintele Nicolae 
Ceaușescu. 

Pentru prima dată, în istoria de 
peste 80 de ani a partidului revolu- 
ionar, marxist, al clasei munci- 
toare din România, a fost elaborat 
şi adoptat un program unitar, atot- 
cuprinzător, angajînd în modul cel 
mai direct, în cea mai largă perspec- 
tivă științifică, destinele fiecărui 
sector al vieţii noastre sociale și spi- 
rituale. În «Programul construi- 
rii societății socialiste multi- 
lateral dezvoltate şi înaintării 
spre comunism» este implicit 
programul traducerii în viață a 
conceptului nostru despre uma- 
nism şi cultură, despre dreptate şi 
omenie, despre frumos și mai bine. 
Este însăși «expresia marxismu- 
lui creator în România», așa 
cum a fost el caracterizat în Ra- 
portul Comitetului Central, pre- 
zentat la Congres de către tovarășul 
Nicolae Ceaușescu. 

Încercăm, ca cineaști şi cinefili, 
un sentiment de răspundere şi în- 
credere pentru că, prin Programul 
partidului, prin Raportul primului 


Un robust 
optimism social 


și principalului său autor, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu, dispunem, 
pentru o lungă perioadă, de un 
sistem omogen de criterii în lupta 
pentru promovarea unei arte noi, 
originale, a eticii profesionale co- 
muniste. 


Creaţia artistică și critica de 
specialitate sînt puse sub semnul 
exigențelor maxime, armonios în- 
trunite, pornindu-se de la vocația 
proprie, specifică, a artei, de la 
imperativele valorii și ale duratei. 
Prin Programul partidului, crea- 
torii sînt chemați să făurească 
«opere valoroase care să îmbo- 
gățească patrimoniul culturii 
noastre socialiste și tezaurul 
culturii universale», iar critici- 
lor li se atribuie un rol de seamă 
«atit în promovarea creației 
artistice cu un înalt conținut 
educativ, militant, cît și în edu- 
carea estetică a maselor popu- 
lare». Precizînd, în toate sensu- 
rile și nuanțele, statutul artei în 
societate, perspectiva ei umanistă, 
tovarășul Nicolae Ceaușescu so- 
licita tuturor creatorilor de frumos 
«un robust optimism social». 
Deci,nu un optimism oarecare, ci 
unul inspirat de un program rea- 
list de prefacere și înălțare a în- 
tregii societăți, un optimism prin 
prizma căruia artiştii autentici «să 
redea, în forme cît mai variate, 
preocupările și frămintările, 
dorinţele și aspiraţiile poporu- 
lui nostru, încrederea sa ne- 
strămutată în ziua de miine, 
în viitorul de libertate și inde- 
pendență al națiunii noastre, 
în viitorul comunist». 


aţiunea acestui realism 
vizionar, care se ilus- 
trează în toate capito- 
lele Programului şi Ra- 
portului, o aflăm în an- 
gajamentul istoric pe care tovarășul 
Nicolae Ceaușescu l-a formulat 
în fața Congresului: «vom face 
ca partidul nostru să rămînă 
veșnic un partid revoluționar». 
Este ideea care revine ca un leit- 
motiv, născută din înțelegerea pro- 
fundă de către comuniştii români 
a necesității imperioase ca, într-o 
perioadă istorică scurtă, ţara 
noastră să realizeze un puternic 
salt înainte, pe toate planurile, 
pentru a lichida o dată pentru tot- 
deauna nedreapta răminere în 
urmă, a da curs deplin marilor 
virtuți constructive ale poporului 
nostru şi strălucirii spiritua a 
României. 


Pentru creatorii și criticii de 
film, slujitori ai unei arte ea însăși 
în plin proces de cristalizare ca 
şcoală. națională, acest spirit con- 
structiv, revoluționar, este singura 
platformă ideologică și etică care 
ne poate orienta eforturile și ta- 
lentele. Partidul Comunist Român, 
prin glasul care îl exprimă în mo- 
dul cel mai fidel şi mobilizator, 
definește creatorul de artă nu ca 
pe un ilustrator comod sau plăs- 
muitor al unui «univers» incon- 
sistent, ci ca pe un participant la 
fâurirea unei 'lumi reale: «dînd 
naștere unei culturi noi», ci- 
neastul adevărat, de azi și de mii- 
ne, contribuie la «făurirea unei 
lumi mai bune și mai drepte 
pe planeta noastră». Dezavuînd 


«Întreaga activitate de educare şi formare a conştiinţei socialiste trebuie să ducă la crearea unui 
nou umanism, care pune pe primul plan omul şi, totodată, îmbină interesele particulare cu cele ale întregii socic- 
tāti, asigură bunăstarea și fericirea fiecăruia, o dată cu a întregului popor.» 


Nicolae CEAUŞESCU 


orice clişeu şi implicit orice eva- 
zionism, orice tendinţă de standar- 
dizare a artei, partidu 

îndreaptă spre surse, p 

ceta «felul de a trăi şi gindi al 
poporului», «modul său de viață 
și muncă, gindirea și sensibili- 
tatea sa». «Generalizind expe- 
riența prezentului, trebuie să 
ne îÎnsușim, de asemenea, tot 
ceea ce este mai valoros şi 
progresist pe plan internațio- 
nal». Acest spirit înnoitor şi re- 
ceptiv la nou, presupune gestul 
politic de a sprijini prin filme de 
calitate formarea omului nou care 
se vrea «debarasat de mentali- 
tatea retrogradă, de egoism şi 
alte manifestări negative, ră- 
mășițe ale vechii orinduiri», 
«animat de spiritul prieteniei 
și întrajutorării în muncă şi 
viaţă». Aceasta presupune gestul 
moral al unei critici de film anga- 
jate şi într-un asemenea grad ca- 
lificate, încît să nu confunde valoa- 
rea cu ceea ce e mediocru sau 
nociv: «Avem nevoie de o cri- 
tică militantă, comunistă şi nu 
de una de «mușamalizare» — 
ca să mă exprim într-un ter- 
men mai popular — de prezen- 
tare în culori trandafirii a as- 
pectelor negative din artă, a 
unor activități artistice ce nu 
servesc, ci, dimpotrivă, dău- 
nează». 


ceste orientări progra- 

matice, precum şi pre- 

cizările de mare interes 

principial și metodolo- 

gic pe care le-a prile- 
juit întîlnirea din luna aprilie a 
tovarăşului Nicolae Ceaușescu 
cu membrii Consiliului Asociaţiei 
cineaștilor, compun un program 
de perspectivă, complet și generos, 
al întregii noastre cinematografii. 
Depinde de producători și creatori, 
de critici și cinefili ca, printr-o 
activitate coordonată sistematic, să 
se asigure traducerea în practică a 
acestui Program. Pentru că «este 
loc» pentru o cinematografie «care 
să se afirme, într-adevăr, nu 
numai pe plan național, ci și pe 
plan internațional». 


«CINEMA» 


Emanoil Petruţ: 
Ei au făcut 
din mine 
cel care sînt 


Mi-am început activitatea de actor 
interpretînd roluri de comunişti. Eram 
comunist şi eu, erau comuniști şi ei și 
ne-am înțeles foarte bine. Sigur că nu 
întotdeauna ei mi se potriveau mie, nu 
întotdeauna eu mă potriveam lor. Am 
tăcut o revoluție în mine însumi în așa 
fel ca eu să fiu ei şi ei să fie eu. Nu mai 
știu cum îi cheamă, nu mai ştiu ce funcții 
îndeplineau, ştiu că de la «Brigada lui 
Ionuț» şi pînă la «Trei scrisori secre- 
te»,drumul nostru a fost același și stră- 
dania ne-a fost aceeași. Eroii mei co- 
muniști, ca şi istoria, au evoluat... De 
fapt, eu cred că n-am interpretat decit 
eroi comunişti, chiar dacă erau plasați 
în diferite epoci, chiar dacă nici habar 
nu aveau de comunism. Pentru că eu 
m-am străduit ca și pe acei eroi din 
alte vremuri să-i aduc la vremea mea. 
Nici nu puteam altfel, cu sau fără mo- 
destie, eu mă consider vremea mea. Şi 
aşa am crezut eu: că din toate persona- 
jele pe care le am de jucat în filme, tre- 
buie să fac nişte oameni adevăraţi care 
să iubească omul, binele, dreptatea și 
adevărul. Şi nici nu mi-a fost greu, 
pentru că și eu fusesem învăţat același 
lucru. Am avut parte de comunişti ne- 
înfricați, am jucat eroi frămîntați de 
îndoială, şi oameni puternici care au 
rămas puternici pînă la capăt, am jucat 
comuniști tineri şi fără experienţă, ne- 
trecuți prin viață și alții care-şi începeau 
viața părăsind ideile altei vieţi, şi înce- 
pind să creadă în viaţa zilelor mele, 
am jucat tot felul de comunişti, tot felul 
de oameni. E 

Oameni pe care i-am cunoscut și 


«Nimeni 
nu mi-a s 
dacă e 
sau 
nu membră 
de partid, 
dar eu ştiu 
că este 
comunistă» 


Bi 


să aduc 

şi eroii 

din alte 
vremuri 3 

la vremea mea» 


oameni pe care nu i-am cunoscut, și 
toți aceștia nu știu în ce măsură eu i-am 
făcut oameni, sînt sigur, însă, că ei din 
mine au făcut un om, că datorită lor 
mi se spune astăzi: actorul Emanoil! 
Petruţ. 


«Prin ei 

am devenit 

eu insumi 
«erou pozitiv» 


George Motoi: 
Fi nu e 


o funcţie, 
ci o atitudine 
în fața vieții 


M-am întîlnit pînă acum în film cu 
doi eroi dintre aceia pe care ne-am 
obișnuit să-i numim comunişti: Cristea 
din «Serata» Malvinei Urşianu, exem- 
plar comunist al intelectualității în: ile- 
galitate și Valenţiu Pop din filmul lui 
Alexandru Boiangiu. «Un zimbet pen- 
tru mai tirziu» comunist din anii 
construcției noastre socialiste. Două 
personaje pe care le-am primit cu 
satisfacția de a interpreta roluri bine 
construite, capabile să îmbogățească 
paleta interpretativă a unui actor 
şi să cîştige adeziunea publicului. 
În economia dramaturgică a unui film, 
rolul unui comunist este rolul din cea 
mai înaltă categorie umană. Noi ne-am 
obişnuit însă să rezervăm această cate- 
gorie, eroilor de excepție, înzestrați cu 
calități excepționale. Aceasta a fost o 
etapă a vieții noastre și a artei cinema- 
tografice, deopotrivă. O etapă pe care 
eu o văd depăşită, întrucit această înaltă 
categorie umană a comuniştilor şi-a 
lărgit sfera, şi în interiorul ei — priviţi 
viața! — încap din ce în ce mai multe 
tipuri umane, din ce în ce mai mulți 
contemporani ai noştri. Privit din un- 
ghiul acesta, adică din unghiul vieții, 
comunistul, ca personaj de film, capătă 
astăzi noi dimensiuni, din ce în ce mai 
ample, mai nuanţțate. Eroul comunist 
nu mai trebuie căutat și descoperit în- 
tr-o funcție sau într-o calitate anume. 
El e pretutindeni unde se munceşte. 
Şi pretutindeni se munceşte în tara 
noastră. El e girul integrității umane, al 


Silvia Popovici: 
Aceste 


contemporane 
ale mele 


Am interpretat aproape numai femei 
contemporane. Pentru mine toate au 
fost comuniste. Femei cu caractere pu- 
ternice, pregnante, cu structuri clare 
de eroine, femei despre care se poate 
vorbi mult, despre care se pot spune 
lucruri frumoase. Dar mie îmi este 
foarte greu să vorbesc despre ele. De 
fapt, s-a întîmplat să le împrumut chipul 
în vreun film sau altul, să-mi îndeplinesc 
prin ele setea de a mă manifesta în acest 
gen de roluri. De drept, ele aparțin 
scenariştilor şi regizorilor care le-au 
gindit și construit așa cum le-au văzut 
ei. Ce-aș putea spune despre toate a- 
ceste femei dirze și puternice, de o 


Silviu Stănculescu: 
Dialogul meu 
cu lumea 
se poartă prin ei 


Am jucat de cînd mă ştiu tineri 
UTC-iști, comuniști în devenire, apoi 
comuniști în toată firea, cu toată răs- 
punderea virstei şi a funcţiilor de tot 
felul purtate deopotrivă pe umeri. Ca- 
petele de pod ale carierei mele se spri- 
jină însă pe două roluri-cheie pentru 
mine ca actor, pentru mine ca om, ca 
existență: Mihai, tînărul din «La patru 
pași de infinit» şi Ştefan Varlam din 
«Vitornița». Mihai avea tinerețea mea, 
elanurile şi încrederea mea. Ştefan cel 


«Un astfel 

de om 

nu se 

legitimează 
numai 

cu 

carnetul de partid, 
ci cu toată 
conștiința sa» 


eticii noastre comuniste. Comunistul 
zilelor noastre, deci acela pe care dorim 
să-l întîlnim şi în filme, este omul o- 
bişnuit, omul de pe stradă, cu proble- 
mele lui de viaţă și de Muncă. El nu se 
legitimează doar cu carnetul de partid, 
ci cu atitudinea și conştiinţa sa. 


exigentă extremă, despre aceste temei 
a căror unică slăbiciune este prea marea 
forță, despre aceste femei dure şi cate- 
gorice şi lipsite de milă faţă de ele însele, 
aceste contemporane ale mele,care sea- 
mănă cu alte femei pe care le-âm întîlnit 
în viață și de la care am furat pentru 
celelalte, din filme, mersul sau privirea, 
o modulație a vocii, un zîmbet anume... 
Ne-am întîlnit într-un film sau în altul 
— în «Furtuna» era o fetişcană numită 
Maria care devenea comunistă din dra- 
goste pentru cel iubit; în «Gioconda...», 
o tinără femeie necruțătoare cu ea şi 
cu omul iubit; în «Serata», o fată pe 
care o chema Alexandra, și despre care 
ştiu că,dacă aș întilni-o astăzi,aş întiini-o 
comunistă; în «Trecătoarele iubiri», o 
tînără femeie despre care nu mi s-a 
spus dacă e sau nu membră de partid, 
dar eu ştiu că era o comunistă... Fireşte, 
le ştiu, le cunosc bine, dar nu cred că eu 
trebuie să le judec. Eu am încercat să 
le dau viaţă şi numai spectatorii sint în- 
dreptățiți să spună dacă am reuşit sau 
nu. 


matur și însingurat sufletește m-a găsit 
» şi pe mine în pragul maturizării artistice. 
Privindu-i acum, de la distanța pe care 
o creează timpul, îmi dau seama că ei, 
— împreună — alcătuiesc imaginea co- 
munistului, aşa cum îl ştiu eu din 
viață: om cu o uriaşă putere de sacrificiu, 
cu îndoieli și oboseli de-o clipă, cu o 
infinită răbdare şi încăpăţinare de a 
izbuti, cu grijile lui amestecate cu ale 
altora, cu viața cîteodată limitată la a 
celorlalți. un om pozitiv chiar şi atunci 
cînd are defecte omeneşti. Pozitiv in 
esență și pînă în ultima fibra. 

Interpretindu-i, am devenit parcă eu 
însumi un «erou pozitiv». Un actor 
căruia nimănui nu-i trece prin minte 
să-i încredințeze un rol negativ. 

Dialogul meu cu publicul este astăzi 
posibil, numai în numele personajelor 
pe care le-am interpretat, 


«Numai ridicînd continuu nivelul ideologic, teoretic al comuniştilor vom 
face ca partidul nostru să rămină veşnic un partid revoluționar, să asigure mersul 
ferm înainte al poporului, spre comunism!» 


«O singură 
intilnire 

cu o tinără 
utecistă 
care, 


la 18 ani, 
cunoaște 


dragostea, 
suspiciunea, 
moartea» 


Irina Petrescu: 
Da, 
așa 
mi-i închipuiam 


Cu citeva excepții, filmele pe care 
le-am făcut mi-au prilejuit cîte o întil- 
nire esențială cu cel puţin un erou co- 
munist. Dar imaginea pe care ca spec- 
tator și ca partener o voi păstra mereu 
este aceea creată de eroii interpretați 
de Ştefan Ciubotăraşu. N-am jucat în 
«Lupeni '29» unde i s-a turnat proto- 
tipul, dar el va rămine pentru mine, cu 
blindeţea sa puternică, cu generozitatea, 
înțelegerea, violenţa şi patetismul său 
omenesc şi adevărat, chipul comunis- 
tului: un om sever, cu bucurii obișnuite, 
de multe ori singur, cu mintea preocu- 
pată de gindurile altora, atent și delicat 
în ciuda puterii lui. E “o părere foarte 
subiectivă, recunosc și nu vreau să 
forțez convingerea de spectator a spec- 
tatorilor sau colegilor mei. Dar tinjesc 
după privirea lui, după ştiinţa aceea 
greu de definit a glasului şi gesturilor 
mărunte cu care numai el știa să fie 
părintele autoritar, bun pină la sacrificiu, 
trist, tandru şi ferm... 

L-am mai cunoscut pe eroul inter- 
pretat de Lazăr Vrabie în «Valurile 


asociaţia cineaştilor 


Spectacole 
omagiale 


9 in cinstea Congresu- 
lui al XI-lea al Partidu- 
lui Comunist Român, 
Organizaţia de partid a 
Asociaţiei cineaştilor a 
inițiat o sesiune de comu- 
nicări la Casa filmul 
În prima şedinţă, participanţii au urmă- 
ră cu un deosebit interes referatele 
sosținute de Mircea Mureşan (Spiritu 
de partid, atitudine fundamentală 
a cinematografiei române), ioan Gn- 
gorescu (Realitatea, sursă de inspi- 
rate a filmului nostru), Căim Câiman 
(Teme, confiicte, eroi în filmul romă- 
mesc de actualitate), Manueia Gheor- 
gu (Fimul istoric românesc şi sen- 
surile lui majore), Ecaterina Oprpiu 
(Femeia ca eroină şi personaj in 
filmele noastre), Fiorian Potra (Speci- 
ficul national în filmul românesc), 
lon Cantacuzino (Rolui cinematogra- 
fiei române in formarea conştiinţei 
socialiste), Alice Mănoiu (Critica şi 
filmul de actualitate), Octav Ioniță, 
(Documentarul, cronica celor 30 de 
ani ai construcției socialiste)e La 


Dunării», frate bun cu căpitanul Matei 
Udrea din «Stejar, extremă urgență», 
l-am cunoscut bine pe tatăl meu din 
«Facerea Lumii», Colea Răutu, mi-a 
plăcut — de la distanță căci nu ne-am 
întîlnit niciodată în film — llarion Cio- 
banu în «Cu mîinile curate», pentru 
că era un comunist timid, mi-a fost 
aproape Toma din «Stejar, extremă 
urgență», inteligent şi cald, cu un re- 
marcabil simț al umorului și al detaşării, 
mi-a plăcut portretul acesta propus de 
Amza Pellea, portret cu contur simplu, 
îmbrăcat omenește în haine adevărate, 
de pinză şi nu de hirtie creponată ca la 
sărbătorile şcolare, pentru că era por- 
tretul unui comunist, «accesibil» nouă, 
aproape de existența foarte obişnuită 
şi nespectaculoasă a muncitorului ro- 
mân. 

Comuniștii pe care i-am întîlnit în 
filme erau aproape de imaginea pe 
care mi-am creat-o eu despre ei. 

Eroinele mele venite în contact cu 
lupta comuniștilor au rămas oarecum 
în afara ei. Uimite, supuse, dezorien- 
tate şi slabe. Ana din «Valurile Dună- 
rii», Sonia din «Străinul», Eva din 
«Facerea lumii», Corina din «Stejar, 
extremă urgență». Un singur perso- 
naj angajat, o singură întîlnire într-o 
«Duminică...» la ora 6, cu o tinără ute- 
cistă care cunoaște la 18 ani dragostea, 
suspiciunea şi moartea. Este personajul 
pe care-l voi iubi întotdeauna cel mai 
tare. 


25 noiembrie, în ziua deschiderii Con- 
gresului, numeroşi cineaști români au 
participat la o serie de manitestări 
omagiale. Pe scenele a zece cinemato- 
grafe din capitală au urcat realizatorii 
filmelor «Puterea și Adevărul» (Ma- 
nole Marcus, Nicu Stan, Mircea Albu- 
lescu, lon Besoiu, Amza Pellea, Nucu 
Păunescu), «Viforniţa» (Mircea Moldo- 
van, Petre Sălcudeanu, Silviu Stăncu- 
lescu, Eugenia Bosinceanu), «Stejar, 
extremă urgență» (Dinu Cocea, irina 
Petrescu, lon Caramitru, Constantin 
Diplan), «Un comisar acuză» (Amza 
Pellea. lon Besoiu. Eugen Burada), 
«Setea» (Mircea Drăgan, llarion Cio- 
banu). «Facerea lumii» (Gheorghe 
Vitanidis, Ovidiu Gologan, Colea Rău- 
tu), «Asediul» (Corneliu Leu, Sebas- 


tan Papaiani, Gheorghe Aurelian). 


«Subteranul» (Virgil Calotescu, loan 
Grigorescu, lurie Darie, Dem Rădu- 
iescu, Monica Ghiută) e «Elemente care 
concură la realizarea unei opere cine- 
matografice» este titlul prelegerii pe 
care regizorul Sergiu Nicolaescu a sus- 
tinut-o în fața cursanților de la Universi- 
tatea populară Piteşti e Membrii echi- 
pei ge filmare «Mastodontul» (regizo- 
rul Virgil Calotescu, operatorul George 
Cornea și actorii Ernest Maftei, Constan- 
tin Rauţchi şi Jean Constantin) au fost 
oaspeţii şcolii de ofițeri de miliţie din 
Cimpina. 


Marin PÎRÎIANU 


. 


Nicolae CEAUŞESCU 


Cornel Coman: 
Arta nu ia numai 
tipuri din viață. 

Ea trebuie 
să-și propună 
modele 


Într-o discuție la Uzinele 23 August, 
cineva m-a întrebat în legătură cu Dir- 
dea, eroul meu din «Trei scrisori se- 
crete»: «Credeti că aşa, chiar așa, arată 
toți secretarii?» Am răspuns că nu, nu 
cred, în schimb sînt convins că ar fi 
bine ca toţi să fie așa. De multe ori 
spectatorul, uneori şi critica, supra- 
pune imaginea din film pe cea din rea- 
litate. descoperă că nu se urii „m 
și hotărăşte atunci că imaginea din fiim 
era prea roză, era prea frumoasă, deci 
falsă. Eu nu văd lucrurile chiar așa. 
Arta, deci şi filmul, mai are și rolul de a 
propune prototipuri umane în forma lor 
ideală. Şi nu o dată acele prototipuri 
se nasc mai apoi şi în viaţă. Este însă 
la fel de adevărat că idealizările, de 
care şi teatrul şi literatura abuzează 
uneori, nu numai filmul, văduvesc per- 
sonajele tocmai de acele trăsături ome- 


«Nu cred 

că toți 

erau ca el, 

dar sint convins 
că toţi 

ar trebui 


Filmul românesc în lume 


realizatori fac parte din «noul val» al 
filmului românesc: Cristiana Nicolae 
și Constantin Vaeni. 


Puiul de aur 


nema La Festivalul internatio- 


nal al filmelor pentru co- 

pii și tineret de la Tehe- 

ran, desenului animat 
«Puiul» de Laurentiu Sîrbu i s-a acordat 
marele premiu al Arhivei Naţionale de 
filme a Iranului, «Golden Shahre». 

În aceste zile, tot în iran, sîntem 
prezenţi la festivalul internaţional al 
filmului cu «Stejar, extremă urgenţă» 
şi documentarul «România, azi». Poate 
că succesul animatorilor se va reedita! 


Triptic florentin 


«Pădurenii, copiii munţilor», «Bun 
ca pîinea» şi «Începuturi» au fost «con 
curenţii» noştri la Festivalul filmului de 
documentare socială care s-a desfăşurat 
la Florenţa între 2 și 8 decembrie 1974. 


La Cannes, în decembrie 


La Festivalul internaţional ai filmului 
pentru tineret, așa numitul Cannes mic, 
semnalăm anul acesta două prezențe 
românești: «intoarcerea lui Magellan» 
şi «Începuturi», două filme ai căror 


neşti care le fac credibile. care ni le 
apropie. De prea multe ori aceşti eroi 
sint perfecţi iar perfecțiunea, se spune, 
nu este omenească. Eu cred mai de- 
grabă într-un personaj cu păcate ome- 
neşti, dar pe care ştie să le stăpinească 
si să le înfringă. devenind tocmai prin 
asta un om deosebit, un erou, un erou 
comunist mai ales. Cei pe care i-am 
întîlnit în film, cei pe care i-am inter- 
pretat, nu erau comunişti din zilele noas- 
tre, ci de ieri, ca Mihai din «Serata», 
ca Tronaru din «Un august în flăcări». 
Erau oameni de acțiune, aspri, cu exis- 
tente spectaculoase, pentru că au trăit 
într-o vreme şi ea aspră şi spectacu- 
loasă, o vreme de întruntări directe cu 
duşmanul, o vreme de luptă. Sigur, 
problemele lor erau altele decit cele ale 
comuniștilor de azi — ale lui Dirdea, 
de pildă, singurul comunist de azi pe 
care l-am interpretat în film — mijloa- 
cele lor de acțiune erau altele, şi meto- 
dele, și manifestările lor. Dar nu cred 
că numai din această pricină aceşti 
eroi de ieri au apărut mai precis con- 
turaţi, mai bogați sufletește, ci pentru 
că ei au intrat în istorie, pentru că se 
află la acea serg a care face posibilă 
o privire detaşată, lucidă. analitică, deci 
mai cuprinzătoare, mai realistă. 

Privirea cu care probabil — nu pro- 
babil ci sigur — vom cuprinde imaginea 
eroului comunist de azi, oglindită în 
filmele de miine. 


A 12-a filă 


, Pescăruşi la Milano 


Între 9 şi 14 decembrie s-a desfăşurat, 
la Milano, un Festival internaţional al 
filmului despre natură și mediul încon- 
jurător. «Pescăruși cu aripi curate» 
și «Casele, prietenele noastre» au 
reprezentat România în această compe- 
titie. 


Corespondenţe din România 


Două reviste poloneze de cinema — 
«Ekran» şi «Film», consacră în ultimele 
lor numere importante articole cinema- 
tografiei românești. 

Astfel, în două săptămini consecu- 
live, revista Ekran face o amplă analiză, 
semnată de corespondentul său Be- 
nedykt Nosal, a producției de film româ- 
nesc, analiză care subliniază diversita- 
tea genurilor și preocupărilor abordate 
de cineaștii noştri. Tot o coresponden- 
tă din România, semnată de Zygmunt 
Chrzanowski prezintă în revista «Film» 
o analiză a ultimelor producţii ale stu- 
diourilor noastre. 

lulian GEORGESCU 


pe care i-am întîlnit 
în film 


Margareta Pogo 
oate 
au fost 

«din viaţă» 


E greu să spui: «am ales o floare 
albă», cînd te afli într-un cîmp cu flori 
albe. E greu să alegi pe cel mai drept 
dintre cei drepţi, pe cel mai cinstit 
dintre cei cinstiți, pe comunistul întreg 
printre comunişti. Dar îmi place să vor- 
besc despre toți cei preocupați să lase 
o zestre urmașilor — o uzină, o hidro- 
centrală, un cartier de locuințe — despre 
toți cei pentru care dreptatea, cinstea, 
munca sint sîngele care pulsează în 
inimă. Şi iată că de fiecare dată trebuie 
să culeg flori albe cu braţul, cu inima, 
cu mintea şi să pun petale din fiecare 
în vorbele Liviei cea din «Zestrea», 
lujere drepte în coloana vertebrală a 
Marietei, temeia aceea aprigă din «Dra- 
gostea începe vineri» sau rouă în 
ochii Veronicăi Moruzan din «Trei scri- 
sori secrete»... 

leri, vecinul meu de palier mi-a spus: 
«Îmi amintesc că aveam 15 ani cînd am 
înfipt lopata în pămîntul primului ṣan- 
tier din viața mea». Şi mi-am adus amin- 
te de Livia... În tren, o femeie mi-a po- 
vestit despre emoțiile unui examen de 
calificare pentru o fată pe care ea a 
învăţat-o meserie şi m-am gindit la 
Marieta... 

Femei frumoase, harnice, minunate. 
Din țara asta mi-am modelat eroinele. 
Modelăm, cu sentimentele în virful de- 
getelor, chipul comunistului de azi și 
de mîine, din Azi şi din Miine... . 

Şi mai avem multe de făcut... 


tavian Cotescu: 

Idealurile 

nu se ating 
numai prin cînt 


L-am iubit 
din suflet 
pe nea Viţu. 
Ff era 
noțiunea 


de oménie» 


«Îmi place să vorbesc 
despre toți cei preocupați 


Am avut bucuria să mă întilnesc în 
film cu eroul unei cărți pe care generația 
mea o poate considera cartea adoles- 
cenţei ei: Vitu din «Bariera» lui Teodor 
Mazilu, un erou după părerea mea 
exemplar din punctul de vedere al struc- 
turii umane, a idealului de «om nou». 
Un erou complex, ancorat solid în rea- 
litate prin acţiunile lui şi, în același 
timp, proiectat în viitor prin gindurile 
lui; de o mare vigoare spirituală şi o 
la fel de mare sensibilitate; un erou pro- 
fund și realist și profund romantic. 
L-am iubit pe acest Viţu, pentru că era 
extrem de inteligent, pentru că avea 
întotdeauna nevoie de oameni, de con- 
tact cu viața, pentru că îl stăpinea o 
dorință violentă de a înlătura schemele 
în judecăţile lui asupra vieţii şi oame- 
nilor. În Vitu cred că există rădăcinile 
tuturor gindurilor, ideilor noastre de 
azi despre om raportat la noţiunea 
complexă de omenie... Înainte de Vitu, 
a fost însă Manu din «Puterea și Ade- 
vărul», personaj pe care mi l-au oferit 
Titus Popovici şi Manole Marcus. Acest 
Manu mi-a dat posibilitatea de a mă 
confrunta cu un personaj tragic, după 
părerea mea, un om a cărui existență 
a fost tulburată de neputinta de a atinge 
scopul moral pe care, in mod sihcer, 
în mod real, şi-l propusese inițial. Am 
înțeles din evoluția acestui personaj 
că a greşi față de tine însuți înseamnă 
de fapt a greşi față de toți ceilalți, față 
de cauza pe care ţi-ai propus s-o slu- 
jeşti și că pedeapsa cea mai aspră, în 
cazul acesta, este sentința pe care 
singur ţi-o aplici, în dialogul cu pro- 
pria-ți conştiinţă. 

Dacă am în vedere aceste două întil- 
niri, pot considera că am avut șansa 
să cunosc două ipostaze ale eroului 
comunist din filmele noastre. Asta în- 
seamnă că filmul a urmărit îndeaproape 
viața şi i-a respectat, în mare, regulile, 
în special una cunoscută nouă, una 
care ne-a învăţat că idealurile nu se 
ating doar cintind marşuri, ci printr-o 
luptă continuă, o luptă din care partea 
cea mai delicată, cea mai anevoioasă, 
dar şi cea mai pasionantă este înfrun- 
tarea cu propria conştiinţă. 


«a. ce mult 
m-aş bucura 

să-l intilnesc 

şi 

intr-un film» 


Toma Caragiu: 
Nu l-am întîlnit 
în film, 
ci în viaţă 


L-am cunoscut acum cîțiva ani pe 
nea lon Dogaru, țăran, locuitor al unuia 
din satele din jurul Bucureștiului. «Bună 
ziual» «Bună ziua!» — şi mîna dreantă 
a ridicat cu un gest larg pălăria în 
semn de salut... Şi uite-aşa, din aproape 
în aproape, în timp, nea lon mi-a po- 
vestit viața lui. Dotat cu un excelent 
talent de povestitor, jucînd cu o preci- 
zie uimitoare situaţiile-cheie. Plin de 
umor. În cîteva linii îti desena întreaga 
tipologie a vremii lui: boierul cu întreaga 
suită; prietenii lui; jandarmii; munca 
grea... Urmărindu-l, îmi propuneam să 
rețin cît mai mult din molcomeala lui 
aparenţa, din suculenta umorului, din 
capacitatea de a depași situațule grave 
si, mai ales, dorinţa lui arzătoare, cum 
plită, protunadă, de a fi trăit, atunci cind 
era în putere, mai bine... lată un om viu, 
nu o simplă evocare. Omul acesta are 
într-adevăr o istorie a lui. Crezi în 
adevărul vieţii lui care nu are nimic 
artificial eroic. lată cum te poţi de- 
barasa de povara banalităţii nefiind 
obligat să inventezi o anume realitate 
care ți se pare a fi principială, dar despre 
care, în tainele adinci ale responsabi- 
lității tale, ştii că este rodul unei cer- 
cetări schematice, grăbite. 

Este drept că pe nea lon Dogaru, 
lăranul acela pe care nu l-am întrebat 
dacă e comunist și nici el nu mi-a sous, 
dar era de la sine înţeles, nu l-am în- 
tilnit în film, ci în viață. 

Dar ce mult m-aș bucura să-l întil- 
nesc şi într-un film! 


W ' 
DEA 2 y 
it N SA AN É Fu 


Mircea Albulescu: 
Ei 
vor sta 
mărturie 


Personajele realizate de mine sînt 
ale mele şi le iubesc, dacă vreți, cu un 
egoism care, la urma urmelor, poate fi 
înțeles. li iubesc deopotrivă pe cei buni, 
pe cei răi, pe cei generoși, pe cei mes- 
chini. sînt ai mei şi-i iubesc. Stau de-o 
parte, ca un tată ai cărui copii sînt 
plecaţi fiecare într-ale lui şi le urmă- 
resc viața. Nu-i mai pot ajuta, nu-i mai 
pot îndruma, nu le mai pot schimba 
soarta. Ei sînt de sine stătători plecați 
să se arate oamenilor de pretutindeni. 
Fiecare dintre ei poartă în plămada lui 
o parte din mine. Rar, foarte rar, mă 
întilnesc cu unii dintre ei, sau mi se 
vorbeşte despre ei, şi aceste întîlniri 
sint întotdeauna învăluite de o undă 
caldă de tandreţe... 

Şi totuși, unii mă vizitează mai des. 
Se apleacă ușor peste umărul meu 
cînd stau cu coatele îngropate în masă 
proptindu-mi cu greu gindurile. Oame- 
nii aceştia ai mei se întorc la mine în 
ceasuri de cumpănă, să-mi vorbească 
despre ei, despre viața şi experiența 
lor. Nu sînt mulți. Pavel Stoian cel din 
«Puterea și Adevărul», ceferistul Cor- 
nel din «Tatăl risipitor», maiorul Miu 
din «Şapte zile», primarul acela din- 
tr-un sat al carui nume nu-l mai știu 
dar dintr-un film numit «Capcana»... 


Ei işi lasă şedinţele lor, treaba lor, și 
vin să întirzie alături de mine o seară, 
o noapte, la sfat. Pentru ei. usa sufle- 
tului meu este mereu deschisă. Nu-i 
chem! Dar ei ştiu atunci cînd mi-e 
greu, zăresc de departe cumpăna sufle- 
tului meu aplecîndu-se în căutare și... 
vin. Ei vor trăi mult după mine în viața 
lor fără de moarte, și bucuria mea, cea 
mai omenească dintre bucurii, este că 
vor putea sta mărturie, peste timp, 
gindurilor mele, sentimentelor mele, 
crezului meu. 


Ion Besoiu: 
Aş vrea 
să fiu 
ca ei 


Dacă aș mai fi adolescent şi ar trebui 
să-mi aleg idealul uman, omul cu care 
aș vrea să semăn în viață, sînt convins 
că imaginaţia mea ar topi trei eroi din 
filmele românești: ziaristul Pietraru din 
«Cartierul veseliei», pictorul Rădu- 
lescu din «Bariera» și Mihai Duma din 
«Puterea și Adevărul». Toţi trei ar 
face unul singur, iar eu mi-aş spune: 
aş vrea să fiu ca el. 

Ştiu sigur că au fost trei oameni mi- 
nunaţi, că trebuie să existe cu adevă- 
rat. l-am iubit şi i-am jucat cu pasiune. 
Nu știu cît le-am dat eu lor, dar ştiu 
cit mi-au dat ei mie și pentru asta le 
mulțumesc. 

Dacă aș mai fi adolescent... 


Anchetă realizată de EVA SÎRBU 


noi filme 
românești 


în 
dezbatere 


Dacă nu l-aş cunoaște de 
atiția ani, dacă nu i-aș sti 
filmele — cele documentare, 
cele anchete, cele scormo- 
nitoare — poate că i-aș ura 
«Bun venit, Alexandru Bo- 
iangiu în filmul de actualitate», și abia după 
aceea i-aș spune cit de bun mi se pare 
venitul, cit de film filmul, cit de actual ac- 
tualul. Dar Al. Boiangiu nu a venit în filmul 
de actualitate, acum, cu acest «Un zîmbet 
pentru mai tîrziu». El se află demult în 
filmul de actualitate. Documentarele lui 
dramatizau artistic. Anchetele lui exploa- 
tau cu patimă actorul din omul surprins 
prin crăpătura uşii. Filmele lui gemeau de 
probleme actuale, de subiecte actuale, de 
capete de fir pentru zeci de filme «de ac- 
tualitate». Nu, nu i se poate spune «bun 
venit!» unui om care se află la el acasă, 
de asta sint sigură. As vrea să fiu la fel 
de sigură că se cade, că e cuviincios să-l 
întreb pe acest om, de ce din toată casa 
ne-a deschis tocmai camera asta de oas- 
peţi, curată e drept, spațioasă, nici vorbă, 
dar care seamănă atit de mult cu alte 
camere de oaspeți în care am mai fost 
găzduiți. 
De ce l-aş mai întreba pe acest om care 
e la el acasă și are tot dreptul să nu-mi 
răspundă, de ce mirșăvia pusă la cale de 
acest inginer seamănă atit de bine cu o 
mirșăvie pusă la cale de alt inginer, în 
altă cameră-film, în altă peliculă prece- 
dentă? De ce personajul meșterului Run 
cu îmi aduce atit de bine aminte de per 
sonajul unui alt meșter, intilnit tot pe pinz.: 
și nu demult? De ce acel clișeu, cu ṣe 
dințe-clișeu, cu prezidiul-clișeu, cu ace! 
«tovarăș» ridicat în două picioare, pus să 
încondeeze, să înfunde, să «afară cu el 
că nu e demn»? De ce să mă izbesc iar de 
o aceeași schemă dramatică pe care o 
cunosc din celelalte filme-camere de oas- 
peți vizitate şi vizionate în ultima vreme? 
irește, astea sînt conflictele, probleme- 
le, cadrul și cadrele, înfruntările şi con- 
fruntările multora din filmele noastre de 
actualitate de acum și de acum 20 de ani. 
Fantezia a numeroși scenariști n-a trecut 
încă pragul acestui tip de film-cameră de 
oaspeți. lar noi, noi publicul şi noi ne- 
creatorii, am deschis ochii și am tăcut în 
gind cam așa: Bine că e curată. Bine că e 
spațioasă. Bine că ne încap bagajele în ea. 
Bine că are mobilă nouă. Bine că e într-o 
uzină. Sau pe un șantier. Sau în altă uzină. 
Sau pe alt șantier. Şi ce dacă prin ea trec 
mereu aceiaşi oameni, încleștați în ace- 
leași conflicte? Ăştia sint oamenii. Astea 
sint conflictele. Cunoaștem și noi cazuri 
cu ingineri care... cu cifre care... cu pla- 
nuri care... cu directori care... cu maiștri 
care... E adevărat...că mai cunoaştem şi 
cazuri foarte multe în care inginerii nu fac 
asemenea blestemăţii, iar maiștrii nu sint 
nişte scheme... Dar acelea sînt alte cazuri, 
acelea sint alte camere, ajungem noi și în 
ele, miine,'la anul. Pînă una-alta, bine că 
am ajuns aici. Bine că avem ce cu ce 
compara. Chiar dacă seamănă. Chiar dacă 
»nflictul este cunoscut și recunoscut... 
S totuşi binecuvintat fie acest «şi 
'otuși» — în acest scenariu suferind foarte 
ut de pe urma schematismului există 
secvente autentice pe care marea 
=xper'ență a unui regizor-documentarist 
a stiut exploata cu mare artă. Este 
s=cwenta petrecerii, a balului, un bal ca 
sæ vapoare, cu clasa l-a și clasa a Il-a, 
bš care dansează împreună, cu 
= cae apar «salvatoare», atmosferă de 
seară într-un oraș cu bărbaţi 
femei puţine, oraş de profesie 
i mahmureala de după petre- 
ctele neuzinale și neprinci- 
e principial cu o dragoste 
urile sint inconsistente, din 
+ se ridică, la un moment dat 
2 a lui Marin Moraru pe post 


de mefistofelic director tehnic şi, cu o ele- 
ganţă pe care funcţia i-o imprimă, rostește 
o frază scurtă și cuprinzătoare subalternu- 
lui netot. Și tot din acel dialog atit de puțin 
piegnant scoate Olga Tudorache acel 
«II am aici, pe Runcu» însoţit de o bătaie 
voluntară și tandră (ca tot personajul 
acestei «tovarășe)») pe servieta cu dosare, 
căci ea este tovarășa cu dosarele... Per- 
sonajele sint în general bine cunoscute, 
tipice, dar la un moment dat există în pre- 
zenta actorului un fior care depâșeşte 


1 
| 
i 


clișeul: pătrățosul de Runcu pare că mai 
are pe undeva, prin preajmă, o coadă de 
coasă pe care acuşi-acuși o să se sprijin: 
tinerelul acela abia trecut din UTC in 
partid, care refuză copilărește «un sanviș 
neprincipial», zimbește într-un fel anume, 
un fel memorabil (este și acela unul din 
din zimbetele filmului) în sala de ședințe, 
cînd se face dreptate. 

Și totuşi regizorul, acest documentarist 
care făcea din orice om de pe stradă un 
actor, pare că se înțelege greu cu actorii 
săi, sau ei se înțeleg greu cu el, nu e lim- 
pede, limpede este doar neințelegerea. 
Dar această neînțelegere piere ca şi cum 
n-ar fi fost, de îndată ce actiunea se mută 


telex Buftea 


ese Într-un efort su- 
prem, unic în istoria cine- 
matografiei româneşti. ca- 
sele de filme şi Studioul 
de la Buftea predau la 
cheie în luna decembrie 
10 filme artistice de lung 
metraj: 1. «Un zîmbet pentru mai 
tirziu», scenariul Mihai Caranfil, regia 
Alexandru Boiangiu; 2. «Nemuritorii», 
scenariul Titus Popovici și Sergiu Nico- 
laescu, regia Sergiu Nicolaescu; 3. «llus 
trate cu fiori de cîmp», scenariul şi 
regia Andrei Blaier; 4. «Zidul», scena- 
riul Dumitru Carabăţ şi Costache Ciubo- 
taru, regia Constantin Vaeni; 5, 6. «Şte- 
fan cel Mare» (2 serii), scenariul Pro- 
fira Sadoveanu, Constantin Mitru şi 
Mircea Drăgan, regia Mircea Drăgan; 
7. «Filip cel bun» de Constantin Stoiciu 
și Dan Pita; 8, 9. «Actorul și sălbaticii» 
(2 serii) de Titus Popovici şi Manole 
Marcus; 10. «Muntele ascuns», sce- 
nariul Mihai Creangă, regia Andrei Că-, 
tălin Băleanu. Le-am numărat pe degete 
să n-auzim vorbe... 999 Se duc trata- 
tive cu studiourile sovietice pentru rea- 
lizarea în coproducție a unui nou mu- 


nema 


în fata cuptoarelor, acolo unde Boiangiu 
este demult la el acasă. Acolo, nu mai 
există picior de actor. Ei se numesc mai 


departe Dumitru Furdui, Octavian Cotescu, 


Mihai Mereuţă, George Motoi, Ştefan Ra- 
dof, Al. Visu, etc., etc., dar starea de 
spirit a tuturor, începînd cu a regizorului, 
probabil, e alta și aparatul lui Costache 
Dumitru-Foni se miscă altfel, pentru că el, 
Foni, vibrează altfel, poate pentru că vil- 
vătaia aceea filmată ca o cunoștință veche 
și iubită împrăștie peste toți şi peste noi 


“ăldură adevărată, de cuptor adevārat 
de hală adevărată în care cineva vine din 
cind în cînd să ia o gură de apă — sau de 
ioc, căci apa aceea e roșie ca focul; 

ineva moare — la ţară se moare pe cuptor, 
uici, într-un dramatic accident, se moare 
in cuptor; altcineva urcă în goană aceeași 
scară urmărit de aceeași privire, o scară 
către mai tirziu. Acel cineva zimbește 
pentru mai tirziu, glumește pentru mai 
tirziu, se teme pentru mai tirziu, îşi trage 
sufletul pentru mai tirziu. Totul e pentru 
mai tirziu, pentru că acum, adică atunci, 
în 1959, cînd se petrec toate cele văzute 
in acest film — nu avem timp de zimbit. 
Acum, adică atunci, trebuie să lămurim 


zical pentru copii, «Mama», scenariu! 
Vasilica Istrati şi Elisabeta Bostan, re- 
gia Elisabeta Bostan. Filmul, aparținind 
casei numărul «trei», director Eugen 
Mandric, este prevăzut a fi turnat în 
tară și pe platourile studioului «Maxim 
Gorki» din Moscova, cu concursul stu- 
dioului Mosfilm pentru secvențele tru- 
cate. Colaborare rodnică şi succes! 
eee O urare specială criticului Radu 
Georgescu, alias Oscar, semnatarul cro- 
nicilor şi «fotogramelor» din «Săptă- 
mîna culturală», care în 1974 a urmărit 
cu atenţie şi interes evoluția producției 
naționale de filme, activitatea studioului 
şi ştirile telexate din Buftea. Pe lîngă 
urările de bine, dorim ca în 1974 deti- 
nătorw rubricii «Foto-grame» să fie 
mai atent la gramaj, adică la doza cu 
care apreciază filmul românesc şi pe 
slujitorii lui. O mie de ani pace. 99e 
Un consecvent cititor din Braşov, C.N. 
ne trimite scrisoarea nr. 556 (notati 
bine, 556), în care ne oferă noi subiecte 
pentru «a realiza mai mult de 22 filme». 
Epistola se încheie cu asigurarea: «nu 
sînt un pierde vreme, din contră, sînt 
un vreme ciștigă». Stimate C.N., dacă 


cine e de vină, să căutăm adevărul, să ştim 
adevărul, pentru ca știindu-l, să ne putem 
întilni cu toții în final, pe un peron modest, 
la o oră foarte matinală și să-l așteptzm pe 
cel care a reparat cuptoarele sub pază. 
Să-l așteptăm ca să-i vedem decorația 
Să-l aşteptăm cu o floare, cu un zimb-t 
şi cu viața care se deschide într-un final 
deschis și el, spre mai tirziu... 

Păstrez din filmul lui Alexandru Boian- 
giu mai ales acest zimbet. Pentru noi şi 
pentru film, şi pentru filmul de actualitate, 


zimbetul acesta, dragă Alexandru Boian- 
giu, zimbetul rămine într-adevăr pentru mai 
tirziu... 

Eva SÎRBU 


Poductie a Casei de filme m. 3 


Scenariul: Mihai Caranfil. Regia: Alexandru Bo- 
iangiu. Imaginea: Costache Dumitru-Foni. Aran- 
jamente muzicale: Mihaela Sergescu. Decoruri: 
arh. Constantin Simionescu. Costume: Oltea lo- 
nescu. Cu: Dumitru Furdui, Marin Moraru, Octavian 
Colescu, Petre Gheorghiu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, 
Dora Ivanciuc, George Motoi, Ştefan Radof, Mircea 
Anghelescu, Mihai Mereulă, Constantin Prisco- 
veant 


veţi renunța la scrisoarea nr. 557 veți 
cîştiga și timp și bani, banii de pe timbre. 
Time is money. 999 La doi paşi de 
poarta studioului funcționează un bufet 
spațios, bine aprovizionat cu un sorti- 
ment larg de băuturi spirtoase, pe la 
care unii realizatori trec să semneze 
condica înainte de a începe lucrul. Sus- 
numitul bufet, cunoscut în cercurile de 
specialitate și sub denumirea prescurta- 
tă «La bădie», organizează în acelaşi 
timp mese festive, ocazionate de unele 
evenimente din viața personală a bufte- 
nilor. Avem în față o invitație tipărită, 
cu doi îngerași în antet, care în numele 
doamnei X (presupunem îngeraşa) şi a 
domnului Y (evident îngerașul) pofteşte 
pe cei invitați să ia «masa la bufetul 
CPC (la bădie). Hai cu nunta la... stu- 
diou. 999 Cu ocazia Anului Nou, co- 
lectivul studioului urează tuturor celor 
ce l-au sprijinit, îndrumat şi încurajat, 
în anul de boltă al celor 25 de filme, tra- 
diționalul «La mulți ani!». O urare pe 
adresa dumneavoastră. 


Constantin PIVNICERU 


spectatorul 
are 
cuvîntul 


19.4: 


Faţă în față, spectatorii și filmele anului 1974. Un sondaj 
în rîndurile publicului relevă o mare diversitate de 'opinii, 
uneori contradictorii, uneori lipsite de nuanţe. Unii spun 
că filmele «plac pentru că plac», «nu plac pentru că nu plac». 
Foarte adevărat, nici unul dintre interlocutori , peste 50, 
care au binevoit să răspundă la întrebările noastre (în 
esență: ce și de ce v-a plăcut sau nu v-a plăcut în filmele 
anului '74) nu a văzut toate filmele apărute pe ecrane în 
acest an. Nu toţi au văzut aceleași filme. Dintr-un astfel 
de sondaj nu se pot trage concluzii definitive. Dar, printre 
interlocutorii noștri am întîlnit și «spectatori fericiți», ca 
să zicem așa, spectatori care sînt mai mult decît spectatori, 
oameni cărora filmul românesc le este foarte apropiat, 
oameni care știu și pot să-și argumenteze opțiunile, uneori 
cu o categorică franchețe. E un lucru îmbucurător. Astfel, 
dincolo de răspunsuri, dincolo de satisfacțiile și insatisfac- 
tiile unui an cinematografic se poate bănui pulsul spectato- 
rului, se poate citi foaia lui de temperatură care ar trebui 
să stea în atenția celor care răspund de destinele filmului 


românesc. 


Filmele sint 
cu adevărat bune, 
numai atunci cind 
le fac 


oamenii care 
au ce să spună, 


Enache Pope, profesor, Liceul mecanic 
nr. 16, București: 

— La premiera filmului «De bună voie 
și nesilit de nimeni» am avut cu dumnea- 
voastră o lungă şi interesantă discuţie 
despre filmele noastre. V-am promis 
atunci că, poate, vom reveni. lată, avem 
acum prilejul să reluăm discuția și să 
vorbim despre filmele de actualitate... 

— Dacă mi-aţi fi propus să tac și un 
clasament, v-aș fi spus că, după părerea 
mea, locul capodoperei a rămas neocupat 

-şi în acest an. În dreptul locurilor 1—4 
n-aş trece nici un film. Pe locul 5 ar fi să 
fie «Duhul aurului», după care ar urma 
«Trecătoarele iubiri» și «Întoarcerea lui 
Magellan». Citeva locuri mai jos aș înscrie 
filmele «Porţile albastre ale orașului» și 
«Stejar, extremă urgenţă». Pe aproape 
ar fi și filmul «De bună voie și nesilit de 
nimeni». Jos de tot, cam pe locul 100, ar 
urma «Trei scrisori secrete». Filmul 
«Agentul straniu», care e dincolo de bine 
şi de rău, l-aş trece ultimul, pe un loc fără 
număr. 

— Clasamentul dumneavoastră, deși 
cam straniu, presupune nişte opțiuni. 
V-aş ruga să vă explicaţi. 

— «Duhul aurului», indiscutabil e un 
film foarte bun. Singurul lui defect e că 
vine după «Nunta de piatră». 

— Ştiţi, aceste filme au fost turnate 
cam în același timp. Totuși, de ce v-a 
plăcut? 

— Pentru demonstrația extraordinară de 
ceea ce se poate face în cinematograf 
cînd ai ce să spui și știi cum s-o faci. 
Nimic nu e de prisos în acest film, nici 
chiar lucrurile care par evident căutate. 
Pe urmă e vorba de armonia, de coeziunea 
stabilită între regie, imagine, scenografie, 
interpretare şi muzică, toate contribuind 
la realizarea unui film sobru, auster în 
frumuseţea lui, plin de semnificaţii. 

«Trecătoarele iubiri» e şi acesta un film 
serios, cu o idee interesantă: nici o iubire 
nu poate fi mai presus de dragostea de 
patrie. Ceea ce nu mi-a prea plăcut e că 
acest film e prea...«frumos» Aidoma sce- 
nei cu şamponarea străchinii de lut, tot 


8 


filmul pare a fi șamponat şi servit nouă 
într-o stare de curățenie exemplară: 
oameni îmbrăcaţi după ultimul jurnal își 
duc viața prin hoteluri şi restaurante 
luxoase, trăiesc în apartamente moderne 
şi imense, circulă cu maşini frumoase pe 
străzi strălucitoare, chiar şi peisajele sînt 
excesiv de pitorești şi de turistice. Uneori 
filmul e ostentativ în demonstraţie, de 
exemplu, şedinţa în care foştii colegi îl 
judecă pe cel întors să moară pe pămîntul 
țării în care s-a născut. 

«Porţile albastre ale orașului» mi-a 
plăcut numai pentru ceea ce a oferit sce- 
nariul lui Marin Preda, iar «Întoarcerea 
lui Magellan» pentru francheţea cu care 
demonstrează că ilegalitatea nu a însem- 
nat doar lupta cu un regim opresiv, ci și o 
școală în care oamenii au învățat să se 
cunoască pe ei înşişi, să aibă încredere 
unii în alții. În sfirșit, «Stejar, extremă 
urgență», în limitele unui film de acțiune, 
a reuşit să vorbească destul de convingă- 
tor despre un important eveniment din 
istoria României moderne. 

— Şi ce nu v-a plăcut? 

— Nu mi-a plăcut că filmul «Trei scri- 
sori secrete» a ridicat o extrem de intere- 
santă problemă, a relațiilor dintre oameni 
în societatea noastră, și pe urmă a lăsat-o 
acolo, sus, suspendată. Înnegrind şi po- 
negrind un personaj, conflictul își pierde 
din interes. Păcat! «Fraţii Jderi» este o 
ecranizare grăbită și pe sărite a operei 
sadoveniene, atit de departe de spiritul 
cărții,de lumea personajelor sadoveniene... 
În schimb, la «Agentul straniu» am rămas 


«Duhul aurului». 
indiscutabil 
un film foarte bun 


publicul 
și filmele 


românești 


țintuit în scaun, fascinat și dornic să știu 
pină unde se va merge... Am fost uimit 
că pe generic a tigurat numele lui Horia 
Lovinescu şi m-am întrebat dacă un actor 
ca Florin Piersic citește scenariile filmelor 
în care joacă, înainte de a accepta rolurile. 

— Că veni vorba de actori, care dintre 
ei v-a reținut atenția în mod deosebit? 

— Avem actori mai buni decit par în 
cele mai multe din filmele noastre. Mi-au 
plăcut Gina Patrichi și Beate Fredanov în 
«Trecătoarele iubiri» și în mod deosebit 
lon Caramitru, care a reușit să impună 
două roluri, în «Porţile albastre ale ora- 
șului» şi în «Stejar...», dincolo de impor- 
tanţa lor în film şi în scenariu. 


Talentul 
și profesionalitatea 


realizatorilor 
au fost la înălțime 


Nina Balea, muncitor specialist-etalo- 
naj film, studioul de televiziune. 

— Care vi se pare a fi principala calitate 
a filmelor româneşti din 1974? 

— Talentul şi profesionalitatea realiza- 
torilor, meseria făcută din ce în ce mai 
bine şi mai cu folos pentru calitatea filme- 
lor. Aș aminti mai întîi regizori precum 
Dan Pita, Mircea Veroiu, Malvina Urşianu, 
Sergiu Nicolaescu, Cristiana Nicolae. Şi 
pentru că se vorbește foarte puţin despre 
contribuţia unor operatori tineri și foarte 
tineri, dar foarte talentaţi, la reușita unor 
filme, vreau să vă spun că mi-a plăcut 
imaginea semnată de losif Demian, San- 
du Întorsureanu și Gheorghe Fischer, 
Dinu Tănase, Costache Dumitru-Foni şi 
Cornel Diaconu. 

— Sinteţi primul spectator pe care-l 
întilnesc și care poate să-mi spună, unul 
după altul, numele a şase operatori de 
film. 

— Eu lucrez cu filmul, e adevărat cu 
filmul TV, şi specialitatea mea e strîns 
legată de peliculă, de munca operatorului 
de film. Normal să le rețin numele. 

— Ce filme nu v-au plăcut? 

— «Veronica se întoarce» făcea mai 
bine dacă nu se mai întorcea și răminea 
la prima şi atit de interesanta ei apariție, 
Dar în mod deosebit nu mi-a plăcut 
«Fraţii Jderi». Într-o altă sferă, desigur, 
nu mi-a plăcut nici «Agentul straniu». 

— De ce? 

— Pentru lipsa de profesionalitate. 

— Dacă realizatori buni avem, ce lip- 
seşte filmelor noastre ca să fie și ele 
foarte bune? 

— Scenariile, desigur, scenariile care 
să ofere realizatorilor toate posibilitățile 


pentru a putea să-şi exercite talentul şi 
profesionalitatea. Fellini să fii și tot n-ai 
putea face un film bun dintr-un scenariu 
prost. Așa că... 


Un film 
profund, 


o realizare 
de excepție 


Şerban Lanescu, asistent, Institutul 
Politehnic 

— M-am dus să văd «Duhul aurului» 
după ce am aflat că e realizat de aceiasi 
regizori care au semnat și «Nunta de 
piatră». Dincolo de similitudinea de mij- 
loace, de formula cinematografică, mi 
s-a părut, mai mult decit o continuare, o 
desăvirşire a experienţei din «Nunta de 
piatră». M-au convins că cinematografu- 
lui nu-i sînt necesare vorbele, că cinemato- 
graful e imagine, e plastică în mișcare. 
Filmul înglobează toate ciștigurile cine- 
matografului modern, dar nimic nu e în el 
imitație facilă, mimetism. În structura lui 
intimă, acest film ne aparține, în sensurile 
lui adinci, în lumea mitică cu sclipirile ei 
de aur mat pe care o aduce la suprafaţă, 
acest film e românesc sută la sută. De 
aici ar trebui să pornească exigenţele 
noastre, ale spectatorilor şi, desigur, cele 
ale cineaștilor. 


Filmelor noastre 
le lipsește umorul. 


Ne lipsesc 
și comediile 


Constantin Cristian, controlor de cali- 
tate la întreprinderea «Victoria». 

— Cam cite filme românești vedeţi in- 
tr-un an? 

— Nu ştiu cite. Nu-mi planific dinainte 
să văd atitea filme românești şi atitea 
străine. 

— Cum aflaţi care sint bune şi care nu? 
Citiţi cronicile din ziare? Citiţi revista 
«Cinema»? 

— Revista «Cinema» o citesc din cind 
în cînd, dacă reușesc s-o mai găsesc la 
chioșc. Mai aflu din ziare ce producţie e 
filmul, càm despre ce e vorba, cam ce 
actori joacă. Şi pe urmă, un film bun se 
vede imediat după afluenta de public de la 


«Agentul straniu». 
Foarte straniu 


casa de bilete. Un film bun îşi face singur 
o cronică bună. 

— Nu v-aţi înșelat niciodată? 

—Ba da, m-am păcălit la «Păcală». 

— Cum aşa? 

— Nu ştiu cum să vă spun, pe ici pe 
colo am și ris chiar, dar era prea lung şi 
de multe ori nici nu prea avea haz. 

— Preferințele dumneavoastră spre ce 
gen de filme se îndreaptă? 

— Spre filmele bune, nu v-am spus? 
Îmi plac filmele de acțiune, filme polițiste, 
excelente cum au fost «Capcana» și 
«Un comisar acuză». Dar nu înţeleg de 
ce filmele polițiste care-și iau subiecte 
din trecut sint mai bune decit cele care 
tratează subiecte de astăzi. «Agentul stra- 
niu» am crezut la început că e un film 
serios, pe urmă am crezut că e o parodie, 
pe urmă n-am mai crezut nimic pentru că 
n-am mai înțeles nimic. Mai caraghios e că 
oamenii din film se luau în serios. 

— Şi ce v-a plăcut? 

— Mai bine vă spun că nu mi-au plăcut 
nici «Fraţii Jderi» și nici «Tatăl risipitor. 
Foarte mult mi-au plăcut «Trecătoarele 
iubiri», e un film serios și foarte bine 
jucat. 

— Ce credeţi că lipseşte filmului româ- 
nesc? 

— Mai ales umorul. Şi avem și foarte 
puține comedii. E nevoie de filme vesele 
de la care să ieșim bine dispuși 


Eu văd 
numai filmele 


de la televizor 


lon lon, şofer |.T.B. 

— Care e cel mai frumos film pe care 
l-aţi văzut în acest an? 

— Anul ăsta eu n-am mers niciodată la 
cinema. 

— Nu vă supăraţi, ciți ani aveți? 

— Se poate ca unui om tinăr ca dum- 
neavoastră să nu-i placă filmul? 

— Ba nu, ne place filmul, dar pur și 
simplu n-avem timp'să mergem la cinema. 
Sint căsătorit, soția mea lucrează și ea, 
e taxatoare, lucrăm în ture diferite pentru 
că trebuie să-i ducem și să-i luăm pe 
cei mici de la grădiniță, avem doi băieți, 
unul de 3 și altul de 4 ani. Pe urmă am 
primit de curind locuință și sint atitea 
treburi de făcut într-o casă nouă, plus 
treburile gospodărești. Atunci cînd avem 
timp, și putem, noi vedem filmele la tele- 
vizor. Oricum, toate filmele românești 
sint transmise la televizor. O să le vedem 
atunci. 

— Aţi putea să ne sugeraţi un subiect 
de film? $ 

— Da. Un film la care particip în fiecare 
zi. Închipuiți-vă un autobuz care străbate 
orașul de la un cap la altul şi trece prin tot 
felul de cartiere noi și pe tot felul de străzi 
şi duce oamenii acolo unde au treburi. 
De la un timp începi să-i cunoști pe unii 
dintre ei, ba chiar știi la ce stație se urcă 
şi la care coboară. Auzi ce-și vorbesc și 
începi să-ți închipui cine sint, de unde vin, 
unde se duc, ce fac, ce gindesc, ce pro- 
bleme au. Și pe urmă, totul se schimbă 
după anotimp, ba chiar și după zile: 
într-un fel arată oamenii în zi obișnuită, 
altfel în zi de chenzină, altfel simbăta și 
altfel lunea, cînd e o zi mai grea și oamenii 
sint mai nervoși. 

— Foarte frumos film. Cum se numeşte 


. 


Trecătoarele iubiri», 
filmul unei iubiri 
statomice: 


gostea 
tru 


påmintul țării 


autorul acestui prea frumos proiect de 
scenariu cinematografic? 

— lon lon, să zicem. Dar să știți, nu e 
numele meu adevărat. Ce importanță are 
numele? Scrieți acolo că sînt un spectator, 
un spectator fără adresă, oricare dintre 
spectatori. 

— Totuşi, ultima oară cînd aţi fost la 
cinema, ce film aţi văzut? 


— De două filme îmi amintesc: «Love 
story» şi «Pe aripile vîntului». Despre 
primul toată lumea ne-a spus că e grozav 
iar al doilea a vrut soția să-l vadă că citise 
cartea. 

— Şi? V-au plăcut? 

— Da. Pot să zic că da. «Love Story» 
e un film frumos și interesant, poate cam 
trist, că ea murea, dar totul era ca-n filme. 
Soţia a şi plins, eu nu, de ce să plingi 
dacă ştii că totul nu e decit film? «Pe 
aripile vîntului» era cam lung, dar dacă 
i-a plăcut soției, mi-a plăcut şi mie... 


Mai degrabă 


momente bune 
în citeva filme 


G. Brucmaier, economist, Combinatul 
pentru prelucrarea lemnului — Suceava: 

— Care dintre filmele acestui an v-a 
plăcut în mod deosebit? 

— Nu cred că în anul '74 a fost un film, 
integral, fără cusur. Cred că mai degrabă 
putem vorbi de momente bune în citeva 
din filmele noastre. Filme, cu o pondere 
mai mare de atari momente, mi s-au părut 
a fi «Capcana» și «Fraţii Jderi». «Capca- 
na» pentru că pune punct «disputei» Nico- 
laescu-Marcus. Am avut deci de optat 
între stilul exploziv al lui Sergiu Nicolaescu 
și cel al lui Manole Marcus, în care auten- 
ticitatea trece inainte aventurii. Probabil 
că drumul cel bun se află pe undeva pe la 
mijloc. Am reținut de asemeni «Fraţii 
Jderi» pentru momentele lui Ştefan cel 
Mare în interpretarea lui Gheorghe Cozo- 
rici. Dar în acest caz nu «Fraţii Jderi» 
ar fi trebuit să se intituleze filmul, ceea ce 
presupune o angajare covirșitoare față de 
Sadoveanu, ci mai degrabă «Din viața lui 
Ștefan cel Mare». 

— Şi ce nu v-a plăcut? 

— Filmul cu ponderea cea mai mică de 
momente bune, cred că este «Trei scrisori 
secrete». Pe de o parte pentru că perso- 
najul inginerului nu prea pare a avea 
corespondențe cu realitatea, nici în ceea 
ce are el bun, nici în ceea ce are el rău. 
lar pe de altă parte, pentru că finalul 
apoteotic cu invizibilul Moruzan care-i 
așteptat la ședință dă un ton ireal poveștii 
şi o îndepărtează de noi. 


Cu el 


ne-am făcut planul 


Mariana Andronescu, proiecționistă la 
cinematograful «Central». 

— Dacă eu aş fi în locul celor care ho- 
tărăsc ce filme să se facă, dacă aș fi în 
locul celor care fac filme, mi-aș petrece 
cea mai mare parte a timpului, în sălile 


de cinema, aș vedea ce place și ce nu place 
publicului, aş studia cu atenţie reacțiile 
spectatorilor, aș băga de seamă ce-i 
interesează şi ce nu, ce-i emoționează şi 
ce nu, ce-i înveselește și ce nu, aş cerceta 
cu grijă cum își fac cinematografele planul 
de încasări, ba chiar m-aș întreba de ce 
la o sală cutare film face succes, iar la 
alta nu. Şi în funcţie de toate acestea,aş 
trage concluziile necesare și aş hotărî 
ce filme să se facă. 


— Bine, dar asta ar însemna să facem 
la nesfirșit aceleași și aceleași filme. 

— Nicidecum, dar un succes ca «Drum 
în penumbră» a rămas singular și ne- 
exploatat. Publicul a arătat că preferă 
subiectelor «inventate», întimplări din via- 
ta obişnuită, cu oameni obișnuiți, poves- 
tite simplu, dar cu farmec și sinceritate. 


— Aşa stind lucrurile, ce filme au mers 
foarte bine la cinematograful «Central»? 

— Au mers, bine şi foarte bine, «Tre- 
cătoarele iubiri», «intoarcerea lui Ma- 
gellan», «De bună voie şi nesilit de 
nimeni)», «Porţile albastre ale oraşului»; 
«Stejar, extremă urgență», «Păcală». 


— Dumneavoastră v-a plăcut «Păcală»? 

— Nu, nu prea. Dar asta nu are impo'- 
tanță. Cu «Păcală» noi ne-am făcut planul. 

— De ce oare acest film a avut un succes 
de public aşa de mare? 

— Păi în primul rînd chiar titlul, cine n-a 
auzit de Păcală? Ceea ce era promisiunea 
unei comedii. Pe urmă distribuţia, în care 
figurează o seamă de actori foarte popu- 
lari, în frunte cu Sebastian Papaiani. E 
vorba desigur și de numele regizorului, 
despre care se ştie că a mai făcut comedii, 
şi chiar mai bune. 


0 


oarecare 


discrepanţă 


Toma Stănescu, inginer, Uzina meca- 
nică de utilaj chimic, Bucureşti. 


— V-aţi recunoscut pe dumneavoastră, 
pe colegii dumneavoastră, în preocupări 
şi în viaţa de zi cu zi,în eroii filmelor româ- 
neșşti din acest an? 


— Dată fiind profesiunea mea, vreţi să 
mă faceți să vorbesc despre singurele 
filme în care m-aș fi putut recunoaște: 
«Proprietarii» și «Trei scrisori secrete». 
Ei bine, le-am văzut. Nu mi-au plăcut și 
nu m-am recunoscut în ele. 


— Vă rog, fără argumentul «dar bine, 
tovarăși, aceștia sînt inginerii noștri ?». 

— Nu, nici pomeneală de asemenea 
argument. Întimplări ca cele din filmele 
amintite se pot petrece în oricare din 
marile noastre întreprinderi. Dar prea e 
totul ca în filme în «Trei scrisori secrete», 
prea e totul în alb și negru, fără nici un fel 
de nuanţe intermediare. Conflictul între 
abuzul de putere și forța colectivului e 
posibil. Numai că în filmul amintit, toți 
ceilalți sint manevraţi cu atita inabilitate 
de «carieristul» inginer Obreja, cu spri- 
jinul autorilor, desigur, încît îţi vine să te 
întrebi dacă ceilalți sint în toate minţile 
sau dacă nu cumva sînt orbi.: «Proprie- 
tarii», mai decis în intenţie și în realizare, 


pune față în față atitudini față de bunul 
obștesc, față de acea proprietate ai cărei 
proprietari sintem. Dar, intervine imediat 
schema: cei buni sint din cale afară de 
buni, de cinstiți, de bătăioşi, în timp ce 
ceilalți, toți aflați în posturi cheie, sint 
negativi sută in sută şi nimeni nu se 
întreabă cum de au ajuns în posturile 
acelea. În ambele filme intervine salutar 
şi autoritar primul secretar şi lucrurile se 
rezolvă. Prea frumos, prea ca-n filme. 
Filme cu asemenea tematică sint intere- 
sante şi necesare. Dar, de la intenţie la 
realizare calea e destul de lungă. 

— Care ar fi cauza acestor discrepanțe? 

— V-am mai spus: absența nuanţelor, 
împărțirea oamenilor în negativi-negativi 
şi pozitivi-pozitivi. Oamenii din aceste 
filme, aţi observat, nu au și ei o viaţă a lor, 
nu suferă, nu iubesc, nu fac piața, nu se 
ceartă cu soțiile, nu-i dor măselele, nu 
se plimbă, nu merg la un spectacol, nu 
spun anecdote, nu zimbesc, nu... Ei ştiu 


“un singur lucru: uzina — şedinţa — pro- 


ducţia. Prea unilaterali. Şi incă ceva. 
Realizatorii își imaginează că vorbesc 
despre noi și despre uzină, inchipuindu-şi 
că dacă intră cu aparatul de filmat într-o 
întreprindere şi uitind să mai iasă de 
acolo au rezolvat problema. Ei uită că 
inainte de toate noi sintem oameni, oa- 
meni pur şi simplu. 

— Ce filme vi s-au părut a fi mai aproape 
de Dvs., de înțelegerea Dvys.? 

— Un excelent film de acţiune, «Un 
comisar acuză», în care Sergiu Nicolaes- 
cu dovedește că știm și noi să facem filme 
polițiste. Mi-au plăcut de asemeni «Trecă- 
toarele iubiti» şi «Întoarcerea lui Ma- 
gellan» şi — într-o oarecare măsură — 
chiar şi imperfectul, dar sincerul «De 
bună voie și nesilit de nimeni». Și, în 
fine, consider că cel mai bun film româ- 
nesc pe care l-am văzut în acest an este 
«Duhul aurului», şi vă spun asta nu 
pentru a contrazice ideea preconcepută 
că, vezi bine, inginerii n-ar fi în stare să 
frecventeze marea artă. Ca să ştiţi! 


Sondaj realizat de 
N.C. MUNTEANU 


Filmele anului '74 văzute de 
interlocutorii noștri pînă la 
data realizării acestui sondaj: 


«Veronica se întoarce», 
«Capcana», 
«Trecătoarele iubiri» 
«Proprietarii» 
«Păcală» 
«Întoarcerea lui 


Magellan» 

«Porţile albastre ale orasului» 

«Un comisar acuză» 

«Trei scrisori secrete» 

«Fraţii Jderi» 

«De bună voie şi nesilit de 
nimeni» 

«Stejar, extremă urgenţă» 

«Tatăl risipitor» 

«Duhul aurului» 

«Agentul straniu» 


filmul și literatura 


0 artă nouă și 


cîteva arte „vechi“ 


Dacă genurile literare sint azi într-o 
continuă revizie teoretică — efect al 
noilor retorici — faptul se datorează 
nu numai modificărilor apărute în dis- 
cursul literar propriu-zis, ci şi influenţei 
cinematografului în lumea artistică şi 
literară de azi. 

De fapt, dintru început, filmul a «di- 
zolvat» legile tradiționale ale genurilor 
— şi nici nu se putea altfel, el fiind o 
artă nouă și numai în parte tributară 
celorlalte arte «vechi». 

Tehnica povestirii (a discursului) spe- 
cifică filmului a apărut de la început 
mai apropiată de genurile narative decit 
de varietățile dramaturgiei. Teatrul fil- 
mat a fost deseori exemplul cel mai 
invocat în această despărţire. După cum 
montajul, aplicat azi în școlile romanului 
modern, se resimte de procedeul con- 
substanţial artei filmice, procedeul mon- 
tajului. Termeni ca «roman cinemato- 
grafic» (folosit de Orson Welles) sau 
de «poem cinematografic» (Dovijenko), 
ca și cel de «farsă cinematografică» 
(Polanski) arată pe de o parte imposi- 
bilitatea filmului de a impune genuri, 
pe de alta faptul că genurile înseşi se 
revizuiesc din perspectiva inovărilor 
aduse de cinema. 

Mai ușor (ar părea) să grupezi operele 
după genuri tematice: aventuri, istorice, 
etc. Dar niciodată acele opere ce justi- 
fică numirea filmului ca o artă nu se 
supun acestor împărțiri. Ba chiar le 
contrazic. În plus, capacitatea filmului 
de a transpune în chipul cel mai «realist» 
fantasticul, spulberă şi criteriul verosi- 
milităţii, al amestecurilor planurilor apa- 
rent incompatibile. Ceea ce ne face să 
observăm că filmul pare unora a fi 
invenţia acelei opere de artă care să 
adune la un loc toate genurile: filmul 
ar fi împlinirea, realizarea unei utopii 
literare — liric, epic, dramatic — deo- 
potrivă toate și deopotrivă niciuna din 
ele. Eroare — cred — căci filmul-este el 
însuși un gen, un gen care nu are încă 
un statut teoretic precizat, dar a cărui 
influență se resimte masiv în toate 
artele. Dacă se va scrie istoria artelor 
din secolul nostru — şi ea se va scrie cu 
siguranţă. — ea va trebui să recunoască 
supremaţia celui de al patrulea gen: 
filmul. Căci gindirea și sensibilitatea 
omenească s-au schimbat o dată cu 
impunerea filmului, așa cum s-au schim- 
bat după apariția tiparului. 


Gelu IONESCU 


travelling avant 


Synopsisul unui 
film de aventuri 


Eram într-un autobuz «R», adică ra- 
pid, care tocmai din cauza asta mergea 
foarte încet. Puteam observa îndelung 
ce se petrecea pe stradă, pe trotuar. 
Brusc, am tresărit: bunul meu prieten, 
regizorul X,se strecura lipit de pereți, 
parcă urmărea pe cineva. M-am uitat, 
strada era pustie, n-avea pe cine urmări. 
Cobor din autobuz și îi ies în faţă: 
— Ce e cu tine? Urmărești pe cineva? 
— Da, spuse el. Pe mine mă urmăresc. 
Am de la un timp nişte reacții ciudate, 
nu mă mai recunosc, tot ce fac îmi iese 
pe dos, nu ştiu de unde vine asta, 
poate sint de vină niscaiva relaţii ciu- 
date, poate au intrat în viața mea per- 
soane necunoscute... De-asta mă urmă- 
resc, poate surprind ceva interesant și 
reușesc să dau de adevăr. Şi regizorul 
porni iar, lipit de ziduri, atent să nu-și 
scape de sub urmărire. Am alergat 
după el şi l-am prins de minecă: — Stai 
puțin, dacă discuți cu mine, n-ai nici 
o şansă să te pierzi, ești obligat să fii 
prezent. Spune-mi, ce ţi s-a întîmplat 
atit de grav, atît de ciudat, că ai ajuns 
să te autosuspectezi? — Rizi de mine, 
mormăi el, parcă tu nu știi. Chiar ai şi 
scris despre asta. De fapt, cronica aia 
a ta a fost un semnal de alarmă. Uite, 
toată lumea știe că genul meu de film, 
e filmul, romantic, sentimental, cu at- 
mosferă adolescentină şi pură, ce mai, 
filmul poetic... — Ei şi, am zis eu, sigur 
că ştiu. — Păi, aici e buba,. nu vezi? 
Dacă ăsta e genul meu, de ce fac eu 
filme de acţiune, de fast, lux, antren, 
filme polițiste şi de aventuri, şi muzi- 
cale? — Habar n-am! i-am răspuns. 


Radu GEORGESCU 


in dezbatere. filmul românesc 


«să umplem» cîmpul, 
căci sărăcia «cîimpului» 
nu exprimă 
lipsa personajelor, 
ci lipsa lumii. 

A lumii în care trăim 


5 Într-o frumoasă zi de toamnă a anului 1974, 
colectivul nostru redacţional a avut o reve- 
lație indeajuns de tulburătoare pentru a 
ne permite acest început balzacian. Într-o 
frumoasă zi de toamnă a anului 1974, 
selectind noi o ilustrație bogată la croni- 
cile unor filme românești recente, ne-am dat seama că 
mai toate — dacă nu toate — fotografiile scenelor obți- 
nute de la Direcția Difuzării Filmelor noastre, ne puneau 
la dispoziție, cu tenacitate, o singură situație: două 
personaje mereu față în față, doi bărbaţi față în față, 
o femeie şi un bărbat față în față, doi cite doi şi două 
cite două, un activist şi un director, un director și un 
salariat, un salariat și o salariată, un tată și... tertium 
non datur. Era mai mult decit straniu. Ceea ce în fil- 
mele desfășurate pe ecran nu ne sărise în ochi — luîn- 
du-ne și noi cu vorba, cu vorba personajelor, cu gloan- 
tele, sărutările și desigur ideile lor — aici, în zeci de 
poze statice întinse pe biroul redactorului-șef, devenea 
o evidenţă eclatantă regizorii și scenariștii noștri abu- 
zează — din adincul inocenţei lor, fără îndoială — de 
scenele acestea, de duetele acestea numite ceva mai 
cult «cîmp-contracimp». 


Multe odăi și multe cuvinte... 


Tulburaţi cum eram, mă grăbesc să precizez că nici- 
unuia dintre noi nu-i trecu prin minte —pot jura pe 
propria noastră cultură cinematografică — să pretin- 
dem desființarea acestui procedeu clasic de filmare a 
eroilor. Nu există film în lume care să evite «cîmpul și 
contracimpul». Doi oameni faţă -în față, după care fil- 
marea unuia vorbind sau privind la celălalt, după care 
vice-versa, fac parte din tangajul inerent oricărei călă- 
torii cu această «corabie a nebunilor» sau a nebuniilor 
care rămine, în cele din urmă, dintr-un film. lar dacă 
cei doi sînt și expresivi (nu pot uita un film cu E.G. Ro- 
binson și Steve Mc Queen care se reduce la un inter- 
minabil «cîmp-contracimp», cei doi jucînd o partidă de 
poker american!) atunci regizorul și scenaristul au toate 
motivele să supraliciteze procedeul. Nu mă voi arunca 
direct cu capul în perete susţinind că actorii noştri, 
luaţi doi cite doi, în acele scene, n-ar fi fost expresivi. 
Unii nu erau lipsiți de această calitate... 

Dar problema — în adincul şi mai ales în contextul 
momentului nostru artistic — e alta şi merită a fi pri- 
vită şi ea drept în ochi. «Cimpurile și contracîmpurile» 
noastre sînt uneori goale. În scenele acestea de «doi 
cite doi» nu apare mai întotdeauna o a treia dimensiune, 
rareori o a patra. Mai nimic nu joacă în planul doi. Un 
perete alb și gol, cite o bibliotecă inexpresivă și plină 
sint martorii celor doi. Cuplul discută, dialoghează, pr 
ba chiar schimbă idei, uneori chiar idei aflate în con- 


Doi cite doi și o pijama... 


Doi cite doi dar și un «col-roule» 


Doi cite doi şi un dulap... 


Pi 


tradicţie (las de o parte că deseori dicția lor e contra 
auzului nostru), aparatul iși face datoria și merge cind 
spre fața unuia, cînd spre fața altuia — dar cinema-ul 
lipsește sau abia «mișcă». Cinema-ul, adică mișcarea. 
Mişcările interioare mai ales, mișcările exterioare, mai 
uşor de realizat, sint puține și rudimentare printre 
obiecte reci şi indiferente la discuţie. Domină biroul. iar 
în birou, cuvintele, cu care mulţi regizon îşi imaginează 
că realizează mesajul, dupa desueta prejuaecată că 
mesajul de idei se realizează în cinema prin vorbe, că 
vorbele sint purtătoarele ideilor, cînd de fapt e ceva 
mai altfel. În cinema, dacă e cinema, mesajul nu poate 
țișni decit tot din sursa primordială a mișcării, deci a 
imaginii eroului aflat în confruntare, fie și față în faţă, 
cu lumea şi obiectele ei. Or abuzul de «doi cite doi» 
e o formă foarte transparentă a evitării marilor mişcări, 
a esenţialelor confruntări tocmai cu lumea. Sărăcia 
«cimpului» e o absenţă a lumu mari, a lumii cinemato- 
grafice din care cei doi sint sistematic abstrași. Discu- 
ționismul înlocuiește mișcarea, explozia, decolarea, 
zborul. De aici și boala dialogurilor prea lungi, prea 
teatrale, discursive, trenante sau — mai pe șleau — 
tiriitoare. De aici abundența filmărilor în birouri, în ate- 
liere, în odăi — absenţa plein air-ului de care are atita 
nevoie, azi, filmul românesc. 


s Dialogul lung are respirația scurtă 


Nu pentru a găsi neapărat un exemplu fericit, mă 
gîndesc totuşi la forța dezbaterilor, nu a discuțiilor în 
doi — de care nici acolo nu duceam lipsă — din «Puterea 
şi Adevărul» de Titus Popovici și Manole Marcus. Îmi 
vine, de pildă, în minte, scena apariției Danei Comnea 
în sufrageria lui Stoian, situație excelentă, de gravă 
tăcere și citeva cuvinte, într-o casă care «juca» prin 
toate obiectele ei, într-o atmosferă psihologică în care 
iradiau, din toate punctele cardinale, nenumărate în- 
trebăni nerostite. Reușita venea, ca în atitea filme 
bune, din nerostire, pe un teritoriu plasat la răscrucea 
a mai mult de patru puncte cardinale. Chiar şi în doi — 
oamenii erau acolo faţă în față cu o lume profund pro- 
blematică, mistuitoare. Jocul era la miză mare şi aceasta 
se simțea obsedant în fiecare dialog sfîrşit nu o dată 
cu strigăte patetice, cu uși trintite brutal, într-o tensiune 
care se convertea mai departe în acele racorduri esen- 
țiale ale individului la istorie și ale istoriei ‘la destin. 
Respiraţiile «celor doi» se întretăiau permanent cu 
suflul necruţător al unei revoluții și, fără acest suflu, 
nu e exagerat să scriem că toate povestirile filmelor 
noastre au respirația scurtă, oricit s-ar întinde la vorbă 
«cei doi». Fără acest suflu, toate «cimpurile şi contra- 
cimpurile» noastre ajung în situația de a bate cimpii, 
plicticos şi nesărat. Fără acest suflu, chiar cuplurile 
frumușele de «ei» şi «ele» nu depășesc viziunea deri- 
zorie a celor ce merg ținindu-se de mină, el major și 
ea minoră. 

Încă prea mulţi dintre regizorii şi scenariștii noștri nu 
ştiu să evite o explicație — printr-un gest, două vorbe 
informaționale — printr-o singură privire, un dialog 
lămuritor — printr-o tăcere. Ai impresia că — dimpo- 
trivă — toate imaginile aleargă spre marele ţel al unei 
discuţii în doi, uneori pătimașă, dar totdeauna abun- 
dentă, alteori plină de miez, dar foarte comodă ca ima- 
ginaţie dramaturgică, în cele din urmă sterilă cinema- 
tografic. Ar fi trist dacă cerința presantă și nobilă a 
unui «cinema-dezbatere de idei» s-ar întruchipa doar 
în stereotipia discuţiilor «față în față» și «doi cîte doi» 
(cum pe vremuri, cînd făceam armata, ne pozam mereu 
şi unilateral, «bust cu cizme»), procedeu rudimentar 
care, la drept vorbind, prin abuz, ucide în cinema, de 
obicei, tocmai dezbaterea. 

Radu COSAŞU 


Doi cite doi, dar şi o vază 


in dezbatere. filmul românesc 


Doi cite doi şi o basma... 


SS ze te fa Spit sate e 
Doi cite doi, dar şi o manta 


aventura scenariului 


Cine scrie 
scenarii 


Ce trebuia să spuneb J 

— Habar n-am. Doar n-o să imë 
plica pe dinafară De ce există asist 
de regie şi secreta E 
doar că eu sint 
care vin să se adă 
noapte cei doi loge j 

— Să ne uităm in scerzu 
Dumneavoastră spune «Da 
locuri». 

— Exact. Trebuie să recunoaştei că 
e prea putin centru un actor care debu- 
tează în film 

— Să vedem. Potit 
rilor logodnici, 5 
v-aţi simţit ia noi?» 

— Şi ei ce-or să-mi răspundă? 

— Nu are importantă 

— Ba are, are importantă Că dacă 
ei răspund ceva, le mai spun şi eu ceva 
şi, oricum, creşte rolul. 


Aşa 
arem 


ia plecarea ne- 
întreba Cum 


— Fie. Băiatul o să spună «Ne-am 
simțit bine». 

— Şi eu? 

— Dumneavoastră să-i răspundeți: 


«Mai poftiți şi altădată. Şi se termină 
secvenţa! 

— Dar fata nu spune nimic la ple- 
care? 

— Nu. Gata. s-a terminat! 

— Nu-i bine. Să zică. de pildă: «Nea 
Stamate...» Adică eu. Trebuie să am şi 
eu un nume. Prin urmare «Nea Sta- 
mate, nu vii cu noi la Bucureşti?» 

— De ce să spună asta, domnule?! 

— Ca să mă duc cu ei la Bucureşti 
și să mai particip şi eu la acțiune. Sce- 
nariul se scrie pentru actori, nu aşa, 
la intimplare. 

— Şi ce-o să faceți la Bucureşti? 

— Nu-i o problemă. Particip la viața 
lor de zi cu zi. Merg cu ei la facultate, 
îi ajut să-și găsească o locuință, mă 
mut cu ei, îi cunun, le dau o mină de 
ajutor la lucrările de diplomă, tot ce se 
cuvine. Mă gindesc că ar fi bine să 
descoperim pină la urmă că eu sint, de 
fapt, tatăl adevărat al fetei, pe care am 
pierdut-o de mică, să zicem în timpul 
războiului. Asta v-ar da posibilitatea 
să creați nişte secvențe retrospective 
care să arate cum s-au petrecut lucru- 
rile atunci, cum am fost eu în război, 
cum am luptat eroic. cum m-am întors 
acasă... Se pot scrie nişte secvente 
foarte interesante despre viata mea la 
cabană, cu diverse întimplări vesele şi 
triste — eu pot juca şi comedie — şi, 
în continuare, filmul să urmărească 
transformarea mea, într-un cuvint, desti- 
nul meu. 

— Domnule, dar dvs. vreți să deve- 
niți personajul principal al filmului! 

— Şi de ce vă supăraţi!?! 


Dumitru SOLOMON 


Sorcova 


Minunat lucru sorcova, o ştim din 
copilărie, mama ne intfofolea în şapte 
cojoace și ne trimetea în vecini, la nea- 
murile noastre sau ale altora, să spu- 
nem străvechiul colind cu buzele arse 
de ger şi să ne înapoiem acasă cu trei 
nuci, două mere și cițiva bănuţi care se 
transformau curind într-un bilet de cine- 
matograf. Aşa l-am văzut pe Zorro, pe 
Charlot şi pe Malec, într-o sală de 
cartier constănţean, la doi paşi de mare. 

De atunci au trecut multe sorcove, 
pozele noastre dorm în albume prăfuite, 
la fel şi aceleași au rămas doar marea, 
plaja imensă și zimbetul lui Charlot la 
care alți copii înfofoliți în șapte cojoace 
se gindesc acum, jucind aceleași jocuri. 
ÎI vezi pe puștanui acela ascuns în 
zăpadă, îl recunoşti?.., Ei bine, ești 
chiar tu, stimate cititor, tu, cel de altă- 
dată și mai eşti şi Charlot, în scena cu 
ursul care pătrunde în cabană... Hai să-i 
luăm sorcova de alături și să spunem o 
dată cu el 


Sorcova, morcova, 
Să trăiţi, să-mbătriniți... 


A mai trecut un an, un an cu filme de 
tot felul, şi bune şi rele, dar cu prea 
puține pe măsura celora care ne-au 
amăgit copilăria. La mulți ani! 


Marcel PĂRUŞ 


11 


MI 


În film 
pentru 
o actriţă 


dejun 


la Tiffany 


Cind în 1959 a apărut nuvela 
lui Truman Capote, «Mic de- 
jun la Tiffany» (considerată 
de atunci o pagină auto- 
„biografică a scriitorului), toa- 
tă lumea literară și nu numai 
literară a simţit că portretul 
unei «tinere între 16 și 30 de ani»,cum vor- 
beşte Capote despre Holly Golightiy, este, 
de fapt, portretul unei stări de spirit. Curînd, 
sociologii aveau să identifice «neliniştea 
socială» ce se declanșase, denumind-o 
«contestaţie» şi apoi «mișcare hippy». 
Holly Golightly este într-adevăr personi- 
ficarea neliniștii, este un personaj care 
anunţă ceva. Nu este o banală aventurieră. 
Ea exprimă ruptura ce s-a produs în scoarța 
socială. Dar ea nu face teorii, nu are crez. 
Este un simplu barometru al epocii. Nu 
întimplător este considerată unul din per- 
sonajele feminine cele mai semnificative 
din literatura americană a deceniului 
şase. Ea nu este capabilă să filozofeze, 
pentru că nu are liniştea pentru a pune în 
termenii unei problematici sociale opinii 
sau soluţii. Ea simte asemenea animalelor 
sălbatice cu care de altfel se identifică 
metaforic (într-o lungă replică fundamen- 
tală a nuvelei, păstrată și de film), ea simte 
că aerul nu mai poate fi respirat și că nimeni 
şi nimic n-o mai poate tine în loc. Şi pentru 


0 zi de noiembrie 


«Lucia» era, după cum însuși autorul 
Humberto Solas spunea, «căutarea unui 
drum revoluționar, un studiu al istoriei 
noastre din perspectiva prezentului». În 
acest al doilea film al său, văzut de noi, 
Solas rămîne fidel aceluiaşi crez. Numai că 
revoluția e văzută acum prin experiența 
celor ce au făcut-o. Solas rămîne întrucitva 
fidel şi aceluiași stil. Deși filmul prezent 
nu se compune din schițe autonome ca 
«Lucia», întilnirile succesive ale tinărului 
personaj prificipal — un revoluţionar care 
află de la medic că boala sa e incurabilă 
și nu va mai putea desfăşura aceeaşi 
activitate — cu o serie de personaje din viața 
sa şi discuţiile purtate pe tema morții, a 
utilității sociale, a revoluției, se constituie 
şi ele ca niște schiţe cinematografice aparte. 
Toate urmăresc însă același scop și anume 
acela de a realiza o analiză realistă, lucidă 


Truman Capote ea dispare. Nu însă şi pen- 
tru realizatorul filmului. Acesta din urmă, 
centrîndu-și atenţia, cum era şi normal, pe 
o portretizare, oferă terenul unui recital, 
«one woman-show», cum se spune, ac- 
tritei pe care şi-a ales-o, în speță Audrey 
Hepburn. De aici înainte însă autorul nu 
face decit să demonstreze inabilitatea, pro- 
babil programată, adaptind nuvela lui Ca- 
pote la un patent hollywoodian. Păstrează, 
aşadar, cîteva întîmplări care jalonează 
acțiunea, adaugă citeva soluţii dramatur- 
gice (între care, evident, şi happy-end-ul) și 
mizează exclusiv pe farmecul interpretei 
(o Audrey Hepburn de acum 13 ani) — far- 
mec imens desigur, dar insuficient totuşi 
pentru un asemenea personaj-idee. Şi iată 
cum dintr-o naraţiune de semnificaţii, care 
avea calitatea primordială dea privi printr-un 
om o umanitate, filmul devine o simplă «one 
woman story». Așadar, «Mic dejun la Tif- 
fany» nu depăşeşte cadrul unei povestioare 
care începe bine şi alunecă lent, dar sigur, 
în banalitate. 

Mircea ALEXANDRESCU 
ÍO li 


Producție a studiourilor americane 1961. Regia 
Blake Edwards. Scenariul: George Axelrod 
după o nuvelă de Truman Capote. Imaginea: 


Frank F. Planer. Cu: Audrey Hepburn, George 
Peppard, Patricia Neal, Buddy Ebsen. 


și în același timp cu accente pătimașe, a 
zilelor revoluției cubaneze. 


Monica STANCIU 
OEI E ECE ea 
Un film de Humberto Solas. Cu: Eslinda Nunez 


Gildo Torres, Raquel Revuelta, Silvia Planas, Miguel 
Benavides. 


Viteazul 


Poemul feeric al lui Petöffi Sandor, «la- 
noş-Viteazul»,este cunoscut cititorilor noş- 
tri din ediția apărută, cam cu un an în urmă, 
la editura lon Creangă, în admirabila tradu- 
cere a lui Eugen Jebeleanu și cu inspiratele 
ilustraţii ale regretatei Florica Cordescu. 
Există deci o bază de comparaţie vizuală 
pentru lung-metrajul de desen animat. Ti- 
nerii creatori maghiari au rupt cu tradiția 
decorativismului popular, optind pentru un 
stil mai degrabă grotesc, care a fost viu 
discutat în presa de specialitate de la 
Budapesta. Să aşteptăm acum verdictul 
micilor noştri spectatori asupra peripețiilor 
ciobanului-soldat. 


Ana HALASZ 
TD aaa 


Un film de Marce! lankovics. Desen animat după 
poemul omonim al lui Petăffi Sândor. 


După «Lacul ciudățeniilor», semnat de 
regizorul polonez Jan Batory, un film 


S 
. Se poate 
asasina 

şi sufletul 


suspiciunilor 


Este filmul Simonei Signo- 
ret. Îi reîntilnim pasul ho- 
tărit, privirea sfredelitoare 
care au însoțit-o în atitea 
memorabile roluri, ca de alt- 
fel în propria ei viață. Acum, 
ea are ceva din tăria Vitoriei Lipan atit 
de aproape inimii noastre; o Vitorie a altor 
meleaguri și din zilele noastre, purtătoare 
a forţei altor munţi, care și-a închinat fără 
preget munca de fiecare clipă pămintului, 
copiilor, familiei — pentru a-i păstra uniți. 
Întreg filmul este istoria acestei lupte, 
crincene, dusă de femeie din priviri auto- 
ritare şi cu vorbe puţine. 

Totul începe însă ca în «Afacerea Do- 
minici» — dacă vă amintiţi? — cu desco- 
perirea unei crime la marginea șoselei 
naţionale. O tînără pariziancă e găsită în- 
junghiată, iar banii ce-i avusese asupra ei 
dispăruseră. Bănuielile judecătorului de 
instrucție — un Alain Delon, tot samurai 
însingurat, dar trecut acum de partea 
legii — cad firesc asupra locuitorilor 
fermei din vecinătate. Urzeala întrebărilor 
se stringe treptat. Faptele nu se potri- 
vesc cu declaraţiile. Undeva se ascunde 


inema 


cehoslovac realizat de unul dintre vete- 
ranii studiourilor de la Barrandov, Karel 
Kachyna, pune în discuție, cam în aceiași 
termeni, raportul dintre generații; cea a 
părinţilor, trăindu-şi la maturitate dragostea 
tinereţii şi cea a copiilor — judecători gravi, 
lucizi şi cîteodată necruţători ai celor mai 
mari. Întrebarea leitmotiv din primul film 
«ce e fericirea?» e înlocuită aici cu «ce e 
iubirea ?». Spre deosebire de filmul regizo- 
rului polonez, mai concret-realist, Kachyna 
înclină în «lubire», ca în mai toate ultimele 
sale filme, către un comentariu pur poetic 
(imagine-text-songuri) și ne învăluie în 
caleidoscopicul joc de culori al imaginaţiei 
sale de la hotarul visului. 

A.D. 


Un film de Karel Kachyna. Cu: Oldrich Kaiser, 
Jaroslava Schallerovă, Milena Dvorskă, Frantisek 
Velecky 


Un gentleman 


în Vestul sălbatic 


Gentleman-ul este, firește, englez. Vestul 
este sălbatic, firește, nu atit prin decorul 
său, cît prin morala sa dură și elementară. 
Ajuns aici, adică în vest, să moștenească 
casa tatălui. englezul îmbrăcat cu pelerină 
a la Sherlock Holmes, pasionat de mersul 
pe bicicletă și de vinătoarea de fluturi, e 
obligat să primească botezul whisky-ului 
de Kentucky, al pumnilor și al pistolului. 
Inițierea la viața vestului e dusă pină la 
capăt de trei frați de sînge.ai răposatului 
părinte, justițiari la drumul mare. Toate 
tipurile şi trucurile clasicului western sînt 


minciuna. Dezlegarea vine pe neașteptate 
din cu totul alt loc, dar hăituiala aceasta 
inițiată într-un scop justițiar a scos la 
iveală alte minciuni ce s-au cuibărit in 
viața oamenilor de la fermă. Minciuni ce 
nu ascund crime, dar ascund fapte aproa- 
pe tot atit de grele cit o moarte. Moartea 
sutletelor. Ferma, nucleul familiei, ţinută 
de acești umeri de femeie prin voinţa ei, 
se destramă, se prăbușește fără zgomot 
ca un castel din cărţi de joc. 
Cinematograful părinţilor noștri, într-o 
formulă modernizată prin jocul actorilor 
şi elipsa intrigii, își cheltuiește din nou 
duioșia combinind inspirat un start de 
film polițist cu o subtilă intrigă psiholo- 
gică. O privire nostalgică aruncată către 
destrămarea vieții patriarhale, într-o lume 
care nu este numai a civilizației ci, une- 


ori, și a crimei. 
Adina DARIAN 
SINE ETER a 


Coproducţie franco-italiană. Regia: Jacques Cha- 
pol. Scenariul: Jacques Chapot, Sebastien Roulet. 
Imaginea: Sacha Vierny. Cu: Alain Delon, Simone 
Signoret, Paul Crauchet, Catherine Allegret, Ber- 
nard Le Coq, Pierre Rousseau, Renato Salvatori 


prezente pentru a fi parodiate. O parodie 
mai degrabă curtenitoare decit incisivă, da! 
plină de vervă şi de care nu scapă nici 
prototipul britanic sosit de peste ocean cu 
operele complete ale lordului Byron la 
subsuoară. 


A.D. 


Un film de Enzo Barboni. Gu: Terence Hill, Janti 
Somer, Gregory Walcott, Harry Carey, Dominic 
Barto, Riccardo Pizzuti. 


say 


Urmărit-urmărită 


O comedie cehoslovacă de moravuri; cu 
travesti. Un bărbat, suspectat de a fi furat 
un tablou, hotărăște, de comun acord cu 
nevasta, să intre temporar în clandestini- 
tate.- Drept care se deghizează în femeie, şi 
anume în femeie de serviciu, şi mai anume în 
femeie de serviciu la persoane particulare. 
Nu juridice, pentru că tocmai de juridic fuge 
clandestinul. Dar, tot de juridic fug şi unele 
dintre persoanele la care travestitul se an- 
gajează succesiv. Pentru că femeia de servi- 
ciu fiind bărbat nu face față sau face față 
mult prea bine diverselor situaţii în care 
intră sau este introdusă. Foarte amuzantă 
idee. Aşa se și explică poate faptul că fil- 
mului i-a fost greu să se menţină la înăl- 
țimea ei. Pînă cînd ajungem însă să ne dăm 
seama de acest inconvenient, filmul se 
termină cu bine, adică ținindu-ne în sală 
pînă la sfîrşit. 

Val. S. 


Un film de Stanislaw Bareja. Cu: Wojciech Pokora 
lolanta Bohdal, Maria Chwalibog, Wieslaw Golas. 
Barbara Rylska 


ză 


rt "g 


Ea nu e casnică. 
“E director. 


Se mai poate vorbi de 


«condiția femeii» ? 


Ziduri vechi 


Acum șaptesprezece ani,am 

scris (în Contemporanul) o 

cronică entuziastă despre 

un film sovietic («Noapte de 

carnaval») unde, alături de 

marele actor |linski, apărea 
o fetiță de 18 ani care desfășura o gamă 
intreagă de talente: actoricești, coregra- 
fice, muzicale, dramatice și comice. lar 
făptura ei de adolescentă dădea un farmec 
neînchipuit la tot ce făcea. Se numește 
Ludmila Gurcenko. Și iat-o acum, în 
filmul «Ziduri vechi», femeie de aproape 
40 de ani, într-un rol greu, cumplit de greu, 
acela al seriozității adevărate, de fond, 
practicată cu grație, suplețe, distincție, 
delicateţe. Eroina noastră este o femeie 
frumoasă și suprem de distinsă, dar care 
se crede trecută de virsta angajamentelor 
romantice. La asta se adaugă și funcția 
pe care o are în orașul ei, unde e direc- 
toarea unei fabrici. Profesionistă extrem 
de capabilă, ea a trebuit tot timpul să 
arbitreze conflictele de păreri ale ingine- 
rilor, economistilor și altor responsabili 
ai întreprinderii. 

Astfel viața ei se desfășoară în mijlocul 
acestor probleme lipsite de sentimenta- 
lism. Totuşi nevoia de afecțiune își găsește 
drum în împăcarea conflictelor familiale 
și conjugale ale salariaților din întreprin- 
derea'sa. Apoi o mică întimplare îi schim- 
bă viața: o excursie cu vaporul. Acolo 
intilnește un om care e departe de a fi 
un Adonis, sau un Don Juan, sau un 
fascinant intelectual. Fusese aviator iar 
acum e şofer. Ea nu știe nimic despre el 
(ca de altfel nici el despre ea), dar ştiu 
amindoi, din prima clipă, că se potrivesc. 
Bineînţeles, ea e prea serioasă ca să nu 

ună, hotărît, capăt acestei conversații 
sentimentale, de altfel la asta se și reducea 


Un răţoi pentru eternitate 


intreaga lor idilă. Nu-i spune nici cine e, 
nici ce meserie are. Nu-i spune nimic. 
De-abia dacă acceptă să bage în sac o 
hirtiuţă în care el, la despărțire, scrisese 
numărul de telefon unde ea îl putea găsi. 
După aceea o vedem pe dinsa reintrată 
în rutina vieţii ei curente. Dar această 
minunată actriţă știe să ne arate, prin 
cite o vorbă, prin cite o privire, prin cite 
un gest al feţii, că un gind ascuns o tul- 
bură, Discret și necontenit. Pînă la urmă 
nu se mai poate opri să nu telefoneze 
acelui om. Îi va da o întîlnire tot atit de 
vagă și inconsistentă cum fusese şi cea 
precedentă. O întîlnire intr-o gară, de 
unde ea urma să plece cu trenul. Revedere 
terminată tot așa: cu declaraţia categorică 
și decisivă că nu trebuie să se mai vadă. 
Şi iat-o din nou reintoarsă la viața ei de 
reţinere și înăbușire. O vedem, la sfirşit, 
asistind la ceremonia a două căsătorii 
de salariați din întreprindere. Simţim că 
din nou sufletul ei e răscolit. Părăsește 
vesela adunare. Cineva o întreabă de ce 
pleacă? — Am treburi, răspunde ea. Apoi, 
întoarce capul, din mers, și adaugă: — 
Treburi, poate personale... Urmează ulti- 
ma scenă. O vedem mergind. pe străzi, 
umblind și... zimbind. În mod normal, un 
zîmbet e ceva scurt. La ea, surisul e pre- 
lungit și nesfirșit. Ca o deschidere de 
fereastră, ca o deschidere spre viitor, ca 
o declarație de biografie nouă, spusă 
discret și limpede. Spusă așa cum numai 
o fantastică actriță ca Liudmila Gurcenko 
o poate spune. 

D.I. SUCHIANU 
TEME EI SES SIC IEEE ERE PERI 


Producţie a studioului Lenfilm. Regia: Viklor 
Tregubovici. Scenariul: Anatoli Grebnev. Imagi- 
nea: Eduard Rozovski. Cu: Liudmila Gurcenko. 
Armen Diigarhanian, E. Sabeinikova, Vera Kuzne 
tova, Evgheni Kindinov. 


«Animalele» lui Disney, s-a observat, 
sint nişte caractere. Caractere puternice, 
inflexibile, obstinate. Noi credem, dato- 
rită superiorității noastre de oameni, că 
lumea animalelor domestice e o lume 
idilică. Disney spune că nu e idilică. Eu 
uneori cred că Pluto sau Donald sint 
pedepsiți pe nedrept. Adică sint tragici. 
Ceea ce nu vrea să însemne că nu rid, 
nu mă bucur la Disney ca la Stan și Bran. 

Adică printre lacrimi. 


După «Luminile orașului», «Goana du- 
pă aur», 1974 devine pentru ecranele 
noastre anul Chaplin. «Timpuri noi», a- 
ceastă melodramă de geniu, de geniu 


Filmul începe cu o căsătorie 
și se termină cu o impăcare; 
între aceste două evenimen- 
te, asistăm la tot soiul de 
mini-crize: țipete, reproşuri, 
lacrimi (din partea soției), 
priviri, obosite, gesturi epui- 
zate şi crize de minie (din partea soţului). 
Tinerii căsătoriţi, în voiaj de nuntă, popo- 
sesc în casa unui prieten care va fi un fel 
de arbitru în pseudo-conflictele cu iz de 
mofturi şi răsfățuri ale celor doi, de unde 
o lungă vorbărie moralizatoare în trei, plină 
de bune sentimente și de clișee sentimen- 
talo-lirice. 

Piesa, pe care cineaștii au înregistrat-o 
pe peliculă, fără să-și dea osteneala s-o 
tacă să semene cit de cit a film, se cheamă 
«Perioada de acomodare» și este de Ten- 
nessee Williams. Cum în această comedi- 
oară, vestitul dramaturg nu pare a fi decit un 
mediocru artizan de teatru bulevardier, și 
cum regizorul filmului, George Roy Hill 


Rîul întunecat 


Deseori cel mai patetic, cel mai aspru 
rechizitoriu la adresa războiului l-au rostit 
filmele care au vorbit indirect despre război. 
Adevăratul sfîrşit al războiului nu coincide 
cu terminarea conflictelor din tranşee. Ci- 
neaștii polonezi au dezvoltat cu tenacitate 
această idee, această temă cu rezultate 
remarcabile prin acuitatea acuzării. 

Filmul «Riul întunecat» se înscrie perfect 
în acest leit-motiv cinematografic. O lume, 
cea a unui sat polonez, se află la granita 
subţire şi incertă care desparte un anotimp 
de altul, dar mai ales o epocă de alta. O 
dată cu războiul, apune o orînduire, departe 
de a fi bună, dar cunoscută; o alta se 
naşte, cu siguranță mai bună, dar deocam- 
dată necunoscută. De aici temerile, neîn- 
telegerile, erorile. Ecourile războiului vi- 
brează tragic în acest decor rustic. Oamenii 


anticipativ, de geniu ironic etc., etc., «Tim- 
puri noi» e deopotrivă un film din anul 
2000, și în același timp cei ce-l vor vedea 
atunci vor crede că așa arătau oamenii 
de dinaintea celui de al doilea război 
mondial, alienaţii romantici ai epocii în 
care automatizarea era încă aproape o 
utopie. Se vor inşela? 


Gelu IONESCU 


Unii responsabili de cinema par a fur- 
niza unele noutăţi în legătură cu ultimele 
succese mondiale. Afișul cinematogra- 
fului «Patria» o spune limpede: «Timpuri 
noi» — un nou film de Charlie Chaplin! 
Or, «Timpuri noi» a avut premiera doar 
în... 1935. Inchipuiţi-vă pe această formulă 
de publicitate, cum ar suna un afiş de la 
Ateneu, anunțind, miine seară la ora 20, 
Simtonia a V-a, o nouă compoziţie a lui 
Ludwig van Beethoven. 


(«Butch Cassidy», «Cacialmaua») este de 
parte de strălucita abilitate care peste ani 
(filmul este realizat în 1962) îi va aduce 
atitea Oscar-uri, putem presupune că «Şcoa- 
la tinerilor căsătoriţi» este doar o perioadă 
de acomodare a celor doi realizatori cu 
genul comediei şi cu filmul. În ceea ce o 
priveşte pe Jane Fonda, lăsind la o parte 
asemănarea — provenită poate din coatură 
şi machiaj — cu Brigitte Bardot, ea nu ne 
convinge decit asupra nesăbuinţei celor 
care se căsătoresc cu asemenea păpuși 
pline de scincete. 

Cenuşiu şi desuet, filmul poate servi 
drept mostră a unei categorii cinemato- 
grafice, pe care cu atita forță o absoarbe 


itarea. 
st Dan COMȘA 
LEI E a DE RI 2 SEE DEC 


Producţie a studiourilor americane. Regia: George 
Roy Hill. Scenariul: /sabe! Lennart — după piesa 
lui Tennessee Williams. Imaginea: Pau! C. Voge! 
Cu: Tony Franciosa, Jane Fonda, Jim Hutton 


au încă arme și adeseori aceste arme sfișie 
liniştea nopților de primăvară. Prietenii se 
află de-o parte şi de alta a baricadei, deşi 
cu numai citeva luni înainte au luptat 
împreună ca partizani. Noile autorități n-au 
uneori timpul necesar pentru a-şi explica 
intențiile, iar ceilalți trag, trag pur și simplu. 
Eroul filmului, tinărul țăran care a luptat 
la partizani, primeşte în sfirşit pămintul pe 
care l-a visat şi pe care-l iubeşte. Se socoate 
indreptățit să-l primească şi mai ales să-l 
păstreze, aşa cum se socoate îndreptățit 
să păstreze armele cu care a luptat impotriva 
fasciştilor. Regizorul Sylwester Szyszko 
urmărește drumul spre intelegere al acestui 
personaj, drum cu urcușuri greoaie și pră- 
bușiri tragice, în respiraţii scurte, cu senti- 
mentul victoriei dincolo de întimplările mă- 
runte ale vieții. Şi moartea e aici o intimplare 
măruntă. 

N.C. MUNTEANU 
PNR E PS INS a DO E 
Productie a studiouriior poloneze. Regia s sce- 
nariul: Sy/wesler Szyszko. Imaginea: Maciej K 
jowski. Cu: Maciej Góraj, Boleslaw Plotnicki, Alicja 
Jachiewicz, Wanda Neuman, Ryszarda Hanin. 


filmul românesc peste hotare 


De trei ori 
premiul | 


La Cannes, în 1973, filmul «Nunta 
de piatră» al regizorilor Dan Piţa și 
Mircea Veroiu a fost remarcat ca o 
creaţie de excepție în cadrul «Săptă- 
miînii criticii». După citva timp, reviste 
de specialitate de prestigiu ca «Isskust- 
vo Kino» și «Films and Filming» co- 
mentau amplu acest film, semnalin- 

` du-l ca pe o producţie valoroasă a 
cinematografiei românești. lar acum 


citeva luni, «Nunta de piatră» era achi- 
ziționat de Muzeul de Artă din New 
York. La sfirşitul lunii noiembrie '74. 
la cel de al XII-lea Festival internaţio- 
nal de film din Panama, «Nunta de 
piatră» a obținut trei premii (denumite 
«Oscar», la fel cu cele decernate de 
Academia americană de film). Şi ast- 
fel România şi Italia au devenit cişti- 
gătoarele ex aequo ale festivalului 
panamez. (Italia, cu filmul regizorului 
Mauro Bolognini, «Crimă prezumtivă 
împotriva unui student», film care a 
obținut, la scor egal cu noi, tot trei 
premii). 


lată lista premiilor decernate «Nunții de piatră»: 


9 Cel mai bun film de artă 


@ Cea mai bună imagine (operator: losif Demian) 
@ Cel mai bun rol -episodic feminin (Leopoldina Bălănuță). 


festivalul 
filmului la sate 


Recolta de filme 

e .. 

a lernii 
Duminică, 8 decembrie, a început în 
întreaga tară Festivalul filmului la sate, 
manifestare culturală tradițională în me- 
diul rural, pe timpul lunilor de iarnă. 
Destăşurată în două etape —8 decem- 
brie 1974 — 12 ianuarie 1975 şi 19 ianua- 
rie 1975 — 23 februarie 1975, această a 
XVIll-a ediție a festivalului se desfă; 
şoară sub semnul Congresului al XI-lea 
al P.C.R. şi al documentelor în care se 
prefigurează profilul viitor al patriei noas- 

tre. 


Maturizarea 
unei pasiuni 


Împreună cu toată suflarea artiştilor 
amatori din ţară, cineamatorii şi-au trăit 
și ei clipa de bucurie a unei gale festive, 
dedicată, ca și celelalte, Congresului 
al XI-lea al partidului. Dincolo de bucu- 
ria generală, dincolo de satisfacția celor 
premiaţi, dincolo deci de festivitate, 
gala a însemnat şi momentul de respiro 
propice unui bilanţ, unei priviri în urmă, 
acea privire care înseamnă de fapt o 
privire spre înainte. 

Filmele prezentate în gală reprezen- 
tau doar 12 din cele 1 200 selecţionate 
în fazele judeţene, 12 din cele 280 pre- 
zentate judecății juriului, 12 din 136 pre- 
miate. Putem considera deci această 
cifră drept eșantion a producției cine- 
amatorilor pe ultimii trei ani. Un eșan- 
tion care lasă să se vadă nu numai 
cum, dar şi ce gindesc cine-amatorii 
despre film. Un eşantion din punctul 
de vedere al calității, fireşte, dar şi acela 
al tematicii. Un eșantion, în fine, care 
lasă să se vadă treapta exactă de gin- 
dire pe care se află la ora aceasta cine- 
amatorismul. lar această gindire cu- 
prinde cele mai diverse experienţe ar- 
tistice sau de viaţă şi devenite artistice. 

O zi din viața siderurgiştilor de la 
Reșița în 7 minute de film, cum numai 
cei ce ştiu cum arde aerul în jurul cup- 
toarelor pot face, si iată «Milionarii» 


Nici o unitate sătească nu va fi exclu- 
să din programul festivalului, care pe 
lingă aproximativ 600 de filme artistice 
(din fondul existent al întreprinderilor 
județene) va mai programa şi 700 de 
documentare, dintre care,multe, menite 
să vină în sprijinul învățămîntului agri- 
col de masă. 

Popularizarea acestei ample acţiuni 
a fost asigurată de către Centrala Româ- 
nia-film, care a editat peste 80 000 de 
afişe şi a produs un film-reclamă în 
120 de copii. 

Dintre premierele de film românesc 
şi străin, care vor avea loc în cinema- 
tografele sătești, amintim: «Tatăl risi- 
pitor», «Duhul aurului», «Agentul 
straniu», «Timpuri noi», «Duel pe 
autostradă», «Vandana», «Ruy 
Blas». Participarea masivă a spectato- 
rilor la deschiderea festivalului este un 
semn bun, la începutul marii călătorii 
de iarnă a cinematografului la sate. 


de S. Matto, N. Lengher, E. Mateiaş de 
la cineclubul «Siderurgistul» al sindi- 
catului Combinatului siderurgic reși- 


tean. O filă tragică din istoria apropia-- 


tă, o filă pătată de singe şi scăldată în 
speranţă, şi iată «Săminţa», de Sandu 
Dragoș de la cineclubul sindicatului 
C.F.R. Timişoara. Cum ajung copacii 
să cînte, cum se nasc sunetele dintr-un 
trunchi, cum se nasc de fapt buciu- 
mele, cum se nasc încă aceste opere 
cîntătoare de artă populară, şi iată 
«Lemnul care cîntă», realizat de Da- 
niela Nichitovici de la cineclubul cămi- 
nului cultural Pojorita. Ce înseamnă a 
fi proaspăt absolvent repartizat în pro- 
vincie, ce trebuie să însemne a fi re- 
partizat în provincie şi iată «Bun venit, 
tinere» de Dorin Goagă de la cine- 
clubul sindicatului Uzinei Mecanice Plo- 
peni,județul Prahova. Cum arată lumea 
— lumea comunei, lumea-lume în vi- 
ziunea pictorului naiv Ghiţă Mitrăchiţă, 
şi iată «Culorile pămintului», un ade- 
vărat film de artă realizat de Paul Șarpe 
şi lon Greblă de la cineclubul căminu- 
lui cultural Birca-Dolj. Toate filmele 
pe care le-am pomenit sint dintre cele 


distinse cu premiul |. Nu pe acest cri-- 


teriu le-am ales, ci pentru că ele, îm- 
preună, alcătuiesc acel eșantion despre 
care vorbeam la început. Un eșantion 
mic, e drept, incomplet, e drept, asupra 
universului cine-amatorilor, dar care 
reușește să creeze o idee despre treap- 
ta la care au ajuns ei după 3 ani, ciți 
au trecut de la ultimul Festival în care 
se arătaseră cu tot ce aveau mai bun. 
Această treaptă cred că s-ar putea 
numi maturizare. 

Eva SÎRBU 


Nemaidispunind de spațiu pentru a publica, pe lingă cronica premierelor romă- 
neşti ale lunii, şi alte opinii, la aceleași filme, vom găzdui asemenea comentarii la 
«Curie» sau într-o rubrică ad-hoc: «Pro sau contra». 


0 năzdrăvănie 
cu capac 


Performanța ca toți interpreții să joace 
rău, fără nici o exceptie. a realizat-o filmul 
recent, «Agentul straniu», în care o piesă 
interesantă a lui Horia Lovinescu s-a trans- 
format oarecum în contrariul ei. Ciudăţenia 
peliculei constă și în aceea că are loc o 
întrecere de joacă — aș zice, copilărească — 
între profesionişti și amatori, care anume 
adică să arate mai neconform nu numai 
cu realitatea, ci cu stilul normal al actoru- 
lui român. Privești cu surprindere actori 
admirabili, ca l!on Marinescu, pe care nu 
odată i-am aplaudat pe scenă, pe ecran și 
nu-ti vine a crede că hohotele cu grimasă 


ALE: 


Festivalul 
claselor de film 


Clasele de film ale Institutului de artă 
teatrală şi cinematografică sînt pe punctul 
să se emancipeze. Sau cel puțin așa vrem 
să credem. Cu o întirziere de mulţi ani — 
dar mai bine mai tirziu decît... — ele par să 
urmeze exemplul claselor de teatru la ale 
căror spectacole Studioul |.A.T.C. din str. 
30 Decembrie ne invită aproape zilnic, 
asemenea oricărui teatru profesionist. 

Primul gest mai decis al acestei eman- 
cipări l-a constituit «Festivalul de toam- 
nă al filmului l.A.T.C», organizat pentru 
prima dată în zilele de 23 și 24 noiembrie 
1974, din inițiativa organizației de partid 
şi a asociaţiei studenților din institut, în 
fruntea animatorilor manifestării aflindu-se 
şeful catedrei de regie, prof. Gheorghe 
Vitanidis. 24 de filme, de cite 1—3 acte 
fiecare, selectate dintre lucrările realizate 
de studenţii anului IV şi de absolvenții 
cursurilor post-universitare în intervalul 
1968—1974, au fost oferite unui public for- 
mat din juriul obştesc al studenților şi cîțiva 
invitaţi — cineașşti, critici, cineftili. Sperăm 
că această primă tentativă va fi urmată şi de 
altele, pentru a integra cele mai reprezen- 
tative dintre filmele studenților de speciali- 
tate în circuitul cultural al țării. 

Ca şanse viitoare ar putea fi citate pre- 
zentarea și discutarea periodică a filmelor 
studențești, selectate de profesorii claselor 
respective, la Casa filmului, în cenaclurile 
Asociaţiei cineaştilor şi chiar proiectarea 
lucrărilor celor mai izbutite la Cinematecă 


sala de cinema 


Un cineclub pentru 
Liceul Internat 


— Aveţi, stimate tovarășe director, 
prot. Eugen Virgolici, o adevărată sală 
de cinema în incinta liceului. 

— Nu numai de cinema. E o sală care 
s-a construit acum patru ani, cu 300 locuri, 
cu ecran și instalaţii care ne permit, în afară 
de proiecţii cinematografice, să ținem și 
lecţii de televiziune integrată. Din păcate, 
pe lîngă această sală nu avem încă un cine- 
club. Cineclubul ar fi pentru noi ọ formă 
modernă, extrem de eficace pentru antre- 
narea elevilor în activități instructiv-educa- 
tive, mai ales a celor 400 de elevi interni, 
care manifestă o dorință deosebită de a 
afla căi noi pentru desăvirșirea formaţiei 
lor. Trebuie să vă spun că elevii Liceului 
Internat din lași sînt informaţi asupra altor 
arte şi profesii, pregătiți treptat să parti- 
cipe la viața culturală a centrelor în care 
vor ajunge. fie ca muncitori, fie ca tehni- 
cieni sau titrati. Or, filmul nu poate lipsi 
din această pregătire. 

— Aţi întreprins oarecari demersuri 
în acest sens? 

— Să fim sinceri, cei care au avansat 
ideea înființării unui cineclub au fost elevii. 
Noi am luat legătura cu Întreprinderea cine- 


sardonică părind din montările operei «Pa- 
iațe» de Leon Cavallo, le aparțin. Coeti- 
cientul de ageamii indubitabili — sub ra- 
portul artei dramatice — folosiți în film ca 
artişti amatori a depăşit limita admisibilă. 
Regizorul adună colegi. prieteni, rude de 
gradul al doilea. vizitatori aflaţi în trecere 
fortuită pe platou, îi distribuie care cum se 
întîmplă, împărțind cu o atît de dezlănțuită 
mărinimie rolurile hărtănitului scenariu, în- 
cit se trezește distribuit el însuşi. topăind 
uimit şi în salturi neregulate prin peisaj, 
fără să poată realiza ceea ce se petrece cu 
el. Unele personaje cu voce dublată vor- 
besc ca dintr-un fund de poloboc, altele 
par imprimate pe un disc cu turație rapidă. 
O figurație mamelucă pune capac întregii 
năzdrăvănii — care, altminteri, costă și ea, 
presupun, cît un film normal. 

Apoi cum așa, stimate Savei Stiopui: 
mai putem noi, după cei douăzeci de ani 
ai dumitale. de meserie, să ne prezentăm 
la această subcotă interpretativă? 


Valentin SILVESTRU 


sau difuzarea lor pe alte canale, spre a de- 
veni accesibile unor cercuri mai largi de 
cinefili. 

Am putea concede că, deocamdată, e 
prematur sau în contratimp să facem o 
cronică a acestei prime ediţii a festivalului 
la care au fost prezentate filme turnate pe 
parcursul a şase ani, greu de așezat sub un 
numitor comun. De aici însuși relativismul 
palmaresului care a situat pe același plan 
filmele studenților cu filmele absolvenților 
de la cursul post-universitar. În ceea ce 
ne privește, am reținut cu deosebire per- 
formanțele clasei de operatorie a prof. 
M. Dumitriu, calitățile plastice de excepție 
(«Helmuth cel mut» de Daniel Medvedov), 
efectele de imagine fascinante, graţie unui 
procedeu original de prelucrare a peliculei, 
numit «magicolor» («imn» de Florin Pa- 
raschiv şi «Gestul omului» de Fay Stefan) 
şi o suită de filme-metaforă cărora studen- 
tii-operatori le semnează şi regia («Tim- 
puri» de Marin Stanciu, «Trecerea» de 
Călin Ghibu şi «Autorul» de Emil Lungu). 
Studenţii-regizori au reușit să depășească 
înclinația paseistă şi grandilocvenţa stilis- 
tică improprie atunci cînd s-au decis pentru 
compoziții mai puțin pretenţioase prin mon- 
tare, inspirate de sugestiile scenaristice ale 
actualității imediate. «laurtul și cunoaș- 
terea lumii» de Dumitru Dinulescu, după 
o schiţă de Teodor Mazilu, este o satiră 
subtilă a conversaţiei absurde de familie, 
realizată cu concursul dezinteresat al acto- 
rilor Nucu Păunescu, Astra Dan și Mariana 


. Mihuţ, «Păpușa» de Florin Grigore, avin- 


du-l pe Silviu Stănculescu în rolul principal, 
ne conduce cu un ales simţ al tensiunii 
dramatice, pe urmele lui Fănuş Neagu, în 
lumea satului contemporan ș.a.m.d. 
Am dori să avem prilejul unor reveniri 
la această rubrică. 
V.S. 


matografică iudețeană lași încă de la in- 
ceputul anului școlar. De altfel s-au făcut 
încercări, din partea noastră, și în cursul 
anului trecut. Ele nu s-au soldat însă, 
deocamdată, cu rezultatul scontat. În ceea 
ce ne priveşte, ținem totuși ca. alături de 
cenaclul literar și de revista «Corolar», 
într-o şcoală care are două cabinete fonice, 
două ateliere de electrotehnică și două 
cabinete de fizică experimentală, să existe 
şi un cineclub. Aceasta ne-ar crea unele 
avantaje în ceea ce privește obținerea şi 
vizionarea documentarelor şi a altor filme, 
într-un regim optim. Pe de altă parte, unele 
școli din judet ni s-au adresat, tinînd seama 
de tradiția şi înzestrarea modernă deosebită 
a Liceului Internat, să le oferim filme docu- 
mentare produse de noi înșine, în urma vi- 
zitelor pe care le-am făcut cu elevii în unele 
centre de veche cultură din Moldova și 
mai ales din județul laşi. De pildă, școala 
din Ruginoasa este construită pe locul 
unei :vechi așezări neolitice. într-o strinsă 
legătură cu civilizatia Cucuteni. Am putea 
fixa noi înşine imagini pe peliculă. pe baza 
unui text propriu. prezentind apoi mate- 
rialul în faţa elevilor, sub forma unei creații 
originale. 


Avem de asemenea fondurile necesare 
pentru a susține dotarea și funcționarea 
cineclubului. Totul ar fi doar să-l pornim, 
să obținem cu un ceas mai devreme atesta- 
rea şi înlesnirile respective, în primul rind 
din partea Întreprinderii cinematografice 


județene. 
Valerian SAVA 


pe 


și 
ce n-a fost 


filmele 
bătăliilor 
politice 


„0 cameră în pumn, 
o idee în cap...“ 


„„Celebra formulă a regizorilor brazi- 
lieni care au creat acel revoluționar curent, 
«cinema nuovo» al anilor '60 — nu a murit. 
Fiecare zi a lumii, cu bătăliile ei aspre, 
contradictorii, convulsive, între oprimaţi 
şi opresori — o îndreptățește. Sistematic, 
acolo unde înfruntarea socială şi politică 
e mai acută, apar frumos-numiţii «regizori- 


marile 


1974: 


afaceri 


0 lume speriată, 
speriată, speriată... 


Se pare că, în occident, nu «merg» rău 
filmele cu grozăvii și catastrofe. lraţiona- 
lui se trage în serii groase, cît mai sadice, 
cît mai masochiste... Spaima se serveşte 
«a gogo», în cantități enorme. Altădată 
era fri(ș)ca; acum e frica. 

Citeva subiecte ale unor filme prezen- 
tate la cel de al 7-lea «Festival interna 
cional de cine fantastico y de terror», de 
la Sitges (Spania): 

«Al treilea strigăt» — viața într-un 
adăpost anti-atomic, la 20 km de Geneva, 
adăpost blocat de ape, după ce «bomba» 
a căzut peste toată omenirea; violuri, 
omor, anarhism, televizor care nu mai 
emite, piscine elegante, unul dintre lo- 
cuitori iese afară și descoperă Terra 
moartă. 

«Casa morților-vii» — un boier senil 
«face» pe Frankenstein, omorind ţărani, 
ba chiar pe frate-său, ca să nu mai spunem 
că şi pe maică-sa. Eroul e deasupra legii. 

«Parfumul doamnei in negru» se în- 
cheie apoteotic cu o scenă de caniba- 
lism, făptuit de o societate de «oameni 
bine» și bogaţi, care nu mai au gust 
pentru nici o altă mîncare. 

«Nu trebuie să profanați somnul mor- 
ilow aduce pe pinză o mulţime de ca- 
davre care ies din morminte și din ser- 
tarele de la morgă pentru a-și căuta plă- 
minii, ficaţii şi inimile..: 

Sectorul «catastrofe»: 

Richard Harris trebuie să dezamorseze 


Citeva filme bune, multe rea- 
lizări mediocre, enom de 
multe «prostii», inerente în- 
tr-o artă a marilor cantități 
şi a marilor mulțimi, 1974 
n-a fost pe mapamond anul 
capodoperelor cinematografice. Nici mă- 
car a uneia. Producţia mondială — în ce-a 
avut mai semnificativ — a fost de calitate 
medie. Marile festivaluri n-au consacrat 
marile filme, acelea care intră singure, 
sigure și mindre în istoria cinematografiei. 
Firește, nu e o situație disperată. Nu stă 
scris nicăieri că în fiecare an trebuie să 
apară «Rubliov» sau «Strigătele și şoap- 
tele» lui Bergman — ultimul film, după 
știința noastră, care a întrunit acea apre- 


Byron», cineaștii care pun, mai presus de 
arice, filmarea «libertății în marș». 


Despre Chile — la Berlin 


Un regizor mexican, Carlos Ortiz Te- 
jeda, realizează pe ascuns, cu mari riscuri, 
un film despre noua situație din Chile, 
pe care-l aduce la Festivalul de la Berlin, 
proiectindu-l cu mare succes în cadrul 
«Forum-ului tînărului cinema ». 


Grecia — la ordinea zilei 


La același «Forum» — «The Rehear- 
sal» (Repetiţia), realizat de Jules Dassin, 
produs și interpretat de Melina Mercouri 
— o reconstituire brechtiană a evenimen- 
telor din noiembrie 1973, cînd la Atena 
«junta militară» a masacrat sute de stu- 
denți greci. Muzică și cintece de Mikis 
Teodorakis. Arthur Miller, Laurence Oli- 


cai, aviație, limonadă, ta- 
lazo-terapie — ultima «bom- 
bă» a celui ce a fost odată un 
artist: organizarea campiona- 
tului mondial de motociclism 


7 bombe ascunse pe un pachebot de lux, 
cu 1200 de oameni la bord. Charlton 
Heston trebuie să salveze cu elicopterul 
un avion al cărui pilot a murit, copilotul 
a orbit iar șeful-steward a fost aspirat în 
atmosferă. Se lucrează și la un film ar- 
tistic despre explozia dirijabilului «Hin- 
denburg», în '37. Zeppelinele — e drept — 
au cam ieșit din raza inspiraţiei-Kino. 
Dar mai sint și insectele cu care nu e 
de joacă: furnici gigantice invadează pla 
neta într-un film de Saul Bass. Pentru un 


ciere mondială numită cînd glorie, cind 
ne-muviire. 

Corespondenţii noștri din străinătate, 
oamenii noştri de specialitate bine infor- 
maţi în ce privește producția mondială 
ne-au permis să stabilim — în linii foarte 
generale — care-s filmele proeminente 
ale anului: italienele «Amârcord» al lui 
Fellini şi «Portarul de noapte» al Lilia- 
nei Cavani; americanele «Cacialmaua» 
cu Redford şi Newman (7 premii Oscar) 
și «Conversaţia» lui Coppola (consacrat 
la Cannes), «Călinul roșu» al sovieticu 
lui Vasili Sukșin (consacrat la marele 
festival unional de la Baku). 

Scandalul anului: coşmarescul «Exor- 
cizata» al lui Friedkin. 


vier, Maximilian Schell citesc texte şi 
poeme pentru o Grecie liberă. (Toamna, 
la Paris, după schimbarea de regim din 
Grecia, Juliette Greco va lansa cîntecul 
«Noua Grecie», cu un text din care cităm: 
«Colonelul pleacă, poetul se întoarce, 
poetul se întoarce pentru a sili fortărețele 
să danseze...») 


«Speranța» în Portugalia 


În Portugalia eliberată de cea mai «bă- 
trină» dictatură a reacţiunii europene, 
cineaștii Sindicatului muncitorilor de film 
realizează primul documentar liber despre 
primul lor 1 Mai liber. Grupul experimental 
-«Cinequipa» «bate» țara producind re- 
portaje despre munca femeilor, munca 
în uzine, alfabetizare și tradiţiile naționale 
Filmele acestei echipe vor rula în toată 
țara, proiectate de «un cinema mobil», 
dotat cu un cort sub care pot lua loc 50 


alt film, compania Paramount crește în 
America de Sud o varietate de ploşnițe 
uriaşe. Se pune la cale un film cu albine 
incomensurabile care ocupă New-York-ul. 
Albinele ca albinele — s-ar mai suporta — 
dar timp de 6 luni un specialist mexican 
a dresat lilieci care au «jucat» într-o 
superproducție cu supraviețuitorii unei 
explozii atomice, refugiați într-o grotă 
pentru a se feri de radiații; dar atacați 
acolo de lilieci-vampiri! 

Ce vor toate acestea — căci, totuşi, 
ceva trebuie să vrea această lume care 
cam depăşeşte calificativul clasic de «ne- 
bună-nebună-nebună»? S-a constatat 
foarte lesne că filmele acestea se învir- 
tesc numai între oameni bogaţi, nababii 
unei societăți opulente. Tuturor le e frică, 
frică de viitor, de prezent, trecutul fiind 
sursa principală a nenorocirilor actuale 


J 
pi 
E 


Moda anului fimul «aeto» — 
anilor '20-30 privite 
mult sau mai puț 
«Cinema» nr. 771974, articolul 
«Retro de la retrograd» 


i] 


Pub 


Nu s-au semnalat tendințe târă 
dent. 

N-au apărut nici genii. Nu s-au 
talente covirşitoare. Ceea ce nu înseamnă 
că «n-am avut ce vedeas._ Filmul e prea 
legat de lume şi lumea nu s-a răcit, lumea 
încă palpită, pentru ca să nu avem încă 
parte la cinema de filme palpitante, calde 
unele chiar frumoase, tocmai prin forța 
cu care semnaleaza că lumea-nu-piere. 


mou 


pus 


de oameni. De la 25 aprilie — ziua căderi 
vechiului regim fascist — un finăr regizor, 
Rui Simoes, turnează la țară. în uzine şi 
pe străzi, un film avind ca subiect lupta 
de clasă. Producătorul Antonio de Cunha 
Telles, distribuitor al principalelor filme 
din curentul lui «cinema nuovo», are altă 
idee. «Încă nu găsim spaţiu pentru un 
cinema portughez de luptă, trebuie să 
eliberăm sălile». Ca atare, de Cunha va 
deschide o sală de cinema într-un cartier 
popular, la preţuri ieftine, cu filme ca 
«Speranţa» lui Malraux, «Sarea pămintu- 
lui», «Sambizanga» — filmul naşterii miş- 
cării de eliberare angoleze. 


Un cîntăreț portughez, Jose Maria Bran- 
co, «zice» într-una din melodiile sale 
cuvinte care ar putea sta drept motto 
pentru toate filmele regizorilor libertăţii 
în marș: «Cintecul este o armă, cintecul 
este o armă împotriva burgheziei, totul 
depinde de glonţ și de țintă, totul depinde 
de furie și bucurie...» 


Această frică naşte monştri. Somnul ra- 
țiunii naşte acest «cine fantastico y de 
terror». După cum catastrotele atomice 
cu invazia lor de monstruozități nu sint 
altceva decit o încercare simplistă de a 
mai potoli frica de viitor, prin prezentarea 
in sala de cinema a unor orori inventate 
care să calmeze spaima de ororile nein- 
ventate ale vieţii reale într-o societate a 
cărei abundență de bunuri asigură o 
abundență de ginduri negre şi brutale 
inechități sociale. Cinema-ul catastrofe- 
lor e, de fapt, «pe post» de tranchilizant. 
Posologia lui e simplă: consumați filme 
de groază înăuntru — pentru a nu vă mai 
speria afară! Tranchilizantele se vind 
bine, industria lor e în plină înflorire. De 
ce n-ar intra şi industria filmului în această 
industrie socio-farmaceutică? Afacerea, 
după cum se vede, nu e de lepădat. 


PEE ELLE 
EEE Gdi 


scurt 
metraje 


@ Jean de Baroncelli (criticul ziarului 
«Le Monde» — la capătul cronicii despre 
«Borsalino et Co», ultima producţie a lui 
Delon. în rolul unui gangster care-și aruncă 
rivalul de jaf în cuptorul unei locomotive), 
«S-o spunem deschis: am început să ne 
săturăm de toţi acești asasini travestiti in 
eroi». 

e La începutul anului. «poster»-ul cu cea 
mai mare cifră de afaceri în Anglia: Don 
Quijotte. 

e Otto Preminger, «regizorul care ştie 
tot», intr-un moment de slăbiciune: 

— Experienţa nu mi-a dat deocamdată 
rețeta filmului ideal. Mărturisesc că aceasta 
nu-mi displace... 

9 idee din Smog, film de science-fiction 
pe tema poluării, realizat de televiziunea 
vest-germană: se va vinde vint! se va vinde 
aer! aer al cîmpului! aer al înălțimilor! aer 
marin! în cutii! se va inhala ce aer vrei 
la orice oră din zi sau din noapte... 

e Groucho Marx vorbind, în februarie, stu- 
dentilor de la Universitatea din California 

— Tinerilor de azi le plac filmele cu fratii 

Marx fiindcă erau vesele şi astăzi nu prea 
mai au chef de ris Chiar şi scenariile 
noastre proaste te tăceau să rizi. 
e Richard Leacock, marele documenta- 
rist american, operatorul clasicului Fla- 
herty la «Louisiana Story», om care lu- 
crează de ani de zile la perfecționarea unei 
«camere» ultra-ușoare cu care să revolu- 
ționeze filmul: 

— Merg rar la cinema. Ceea ce văd pe 
ecran mi se pare, de cele mai multe ori. 
pompos şi grotesc... Mă interesează prea 
puțin şi mă doare în cot că Marlon Brando 
face amor îmbrăcat sau dezbrăcat! Nu 
pentru asta s-a inventat cinema-ul... 

e Robert Bresson, «cel mai ascetic din- 
tre regizorii lumii» — cum l-a denumit 
Academia americană de film: 

— Mi se pare că filmul este o încercare 
a cărei recompensă vine într-un moment 
precis, anume acela în care, cuprins de 
disperare, neputincios, în fata atitor 
obstacole, te simți deodată, în chip mira- 
culos, ajutat... 

@ Chiar dacă sîntem revistă de cinema, nu 
putem să trecem cu vederea două «feno- 
mene» teatrale, petrecute în 1974: 

«Comedia Franceză» a prezentat la 
16 aprilie a 1 500-a reprezentație cu «Şcoa- 
la femeilor»... 

Luni, 25 martie, «Cursa de șoareci» a 
Agathei Christie a ajuns la a 8878-a re- 
prezentaţie în sala premierei din 25 noiem- 
brie 1952, cînd autoarea a emis cu toată 
modestia ideea că «piesa mea, sper, să 
aibă micul ei succes»... 

@ Două scurt-metraje realizate de studenti- 
cineaşti, remarcate la Festivalul de la Gre- 
noble (iunie 1974): un «filmuleţ» iugoslav, 


lumea 
1974: ca 


în filme 


Intluenta lui Daktari 


Comisarul Sautereau din brigada pari- 
ziană de luptă împotriva grupărilor tero- 
riste povestește că la sediul de pe Quai 
d'Orfăvres s-a prezentat un cetățean pur- 
tind asupra lui un arc confecționat cu mij- 
loace proprii. Omul sustinea că săgeata 
poate pleca din arma sa cu mare rapidi- 
tate şi precizie şi — fapt important pentru 
care o şi pune la dispoziţia poliției «anti- 
gang» — poate atinge victima fără să facă 
vreun zgomot. «Daktari», cu metodele sale 
hipnotice, pare să fi influențat o mulțime 
de spectatori. Oamenii ne spun: «Dar e 
foarte simplu! Veteranii foiletonului folo- 
sesc cartușe dotate cu o seringă epider- 
mică şi elefantul se întinde lat cum e atins 
de ac. De ce n-ar fi o metodă valabilă şi în 
lupta cu bandiții?» 

Comisarul — multumind pentru interesul 
cu care sint urmărite acţiunile brigăzii 


Portretul lui Leonardo da Vinci în viziune cibernetică 


rasturnind cu mult umor psihanalitic ra- 
portul dintre arbitru și spectatori la un 
meci de fotbal; arbitrul e încarnarea ome- 
nirii suferinde și angoasate, în timp ce fie- 
care dintre cei treizeci de mii de specta- 
tori — defulindu-se, eliberindu-se — se 
dovedeşte un individ unic în reacțiile sale. 


De la «Umbrelele din Cherbourg» 


la parfumurile Chanel 


sale — s-a arătat totuşi sceptic în privinta 
iplicării telefoiletonului celebru în luptele 
dintre oameni. 


Epilog la «Ziua cea mai lungă» 


Joi 6 iunie 1974, la treizeci de ani după 
«Ziua cea mai lungă» a debarcării forte- 
lor aliate pe pămîntul Europei cotropite de 
hitierişti, 1000 de foști combatanți francezi 
s-au adunat în jurul statuii Libertăţii pentru 
a aniversa istoricul eveniment. Fiecare a 
aruncat cite un trandafir în ocean, slăvind 
astfel memoria celor care au plecat spre 
continentul european şi nu s-au mai întors 
aici, în porturile americane. Reverendul 
Riquet, preşedintele deportaților francezi 
din al doilea război mondial, a spus urmă- 
toarele, într-o tăcere înfiorată: 


«La a treizecea aniversare a zilei de 6 
iunie 1944, îndrăznesc să propun celor 
care mă ascultă nobilele cuvinte ale genera- 
lului de Gaulle: «in vremea noastră, singura 
bătălie care merită purtată este aceea pen- 
tru om. Omul este acela care trebuie salvat 
el trebuie să trăiască şi să prospere. Noi 
cei care trăim între Atlantic şi Ural, noi 
care sintem Europa, dispunind — cu fiica 
noastră, America — de atitea izvoare și 


Celebra grevă a minerilor britanici — care 
a dus la «căderea» guvernului conserva- 
tor — a fost «devorată» de aparatele stu 
dentilor-realizatori ai «Filmului mine- 
rilor», considerat de altfel ca documentul- 
mărturie cel mai semnificativ despre situa- 
tia socială a Insulei; «filmuletul» circulă prin 


toată țara, ca un manifest de luptă. 

e «Computerul și enigma Leonardo» — 
premiul cel mare al iuriului pentru filme de 
popularizare ştiinţifică, din cadrul festiva- 
lului unional organizat la Baku. Enigma 
descifrarea ipotezei după care da Vinci 
s-ar fi descris pe sine într-unul din perso- 
naiele unei picturi realizate spre sfîrșitul 
vieții sale. O pleiadă de specialiști, printre 
care un cibernetician, un antropolog, un 
scriitor programează ipoteza și o codifică 
în simboli. Ordinatorul răspunde da, după 
calculele mele acesta e Leonardo da Vinci! 
e Scenă impresionantă în reconstituirea 
strict documentară a procesului de la Niirn- 
berg, ultimul episod al celebrei emisiun 
«Marile bătălii» realizată de televiziunea 
franceză: cunoscuta luptătoare antifascistă. 
deportată la Ravensbruck, Marie-Claude 
Vaillant Couturier, este invitată să apară 
din nou în sala tribunalului unde a depus 
mărturie în timpul procesului. «Ce-ati făcut 


„ cînd v-ati văzut călăii în boxă? l-ati insul- 


tat? l-ati scuipat în obraz?» «Nu, am îna- 
intat spre ei şi i-am privit drept în ochi 
ca să le arăt că trăiesc și știu tot ce au 
făptuit». 


Rolul senzațional al Claudiei Cardinale: o apariție mută, de 
® cîteva secunde, mireasă în «ultimul Visconti» 


| 
CHANEL! 


resurse ale civilizatiei noi cei care avem ce 
minca, cu ce ne îmbrăca, unde locui, cu 
ce ne încălzi, noi cei ai căror copii învată 
să citească, de ce nu am construi o fraternă 
organizare care ar ajuta popoarele mai 
puțin dezvoltate să învingă mizeria. și să 
pună în valoare resursele lor? Desigur, 
nu pentru a face din aceste popoare pionii 
politicii noastre, ci pentru a îmbunătăţi 
șansele vieții și păcii». 


Noaptea tirziu, la hotelul Waldorf-As- 
toria, după banchet, un fost parașutist 
american din divizia 101 işi aducea aminte 
că: 

«Primul pahar pe care l-am băut în ziua 
de 6 iunie mi l-a dat o domnişoară bătrină 
de lîngă Villerville... În schimbul unei sticle, 
i-am lăsat paraşuta mea, mi se pare că 
vroia să-şi coasă citeva cămăși din mate- 
rialul acela»... 


izerabilii 


În 1954, la Copenhaga. Bjoern Schouw- 
Nielsen e condamnat la închisoare pe viată 
pentru complicitate la asasinarea a doi 
functionari de bancă. Adevăratul asasin. 
Palle Hardrup. declarase că Shouw-Niel- 


sen — aflat în momentul crimei la o dis- 
tantă de cîțiva kilometri — l-ar fi hipnotizat 
în sensul de a ucide, teză spriiinită ferm 
la proces de doi celebri psihiatri. Schouw- 
Nielsen neagă ani de zile. cu disperare 
orice rol în această afacere. Încearcă să 
evadeze din închisoare, face greva foamei, 
adresează memorii peste memorii, pînă la 
Consiliul european de la Strassbourg. Inu- 
til. Abia în 1967, este grațiat. Dar toate 
porțile îi sînt închise. lumea știind ce 
«asasin» are în față: Cu deosebire i se in- 
tterzice să fie șofer de taxi: autoritățile se 
tem ca pasagerii să nu fie hipnotizați în 
oglinda retrovizoare! 


După 15 ani de viaţă într-un spital psihia- 
tric, Palle Hardrup — criminalul adică — e 
eliberat; imediat el declară că a mințit la 
proces şi scrie o carte care-l dezvinovă- 
teşte complet și definitiv pe așa-zisul com- 
plice. 


Justiția, totuși, găsește inutil să mai re- 
deschidă procesul. După ce încearcă să-si 
refacă viața prin cîteva meserii, Schouw- 
Nielsen are ideea «nebună» de a deschide 
o clinică pentru vindecarea prin hipnoză — 
idee care provoacă un nou scandal, unii 
socotind-o «o supremă sfidare». Uzat fizic 
și nervos. obosit să lupte pentru a-și dovedi 
inocenta, Schouw-Nielsen bea un pahar cu 
otravă şi moare la virsta de 59 de ani. 


filmul 


1974. in direct 


Anchetind oribilul 


«Lebensborn» («izvorul vieții») a fost 
una din cele mai obscure dar și mai obscu- 
rantiste «organizaţii filantropice» ale celui 
de al treilea Reich hitlerist. «Lebensborn» 
selecta şi fabrica rasa germană pură. În 
căminele acestei pașnice întreprinderi, fe- 
mei «reproducătoare», care satisfăceau cri- 
teriile purității ariene,puteau să se încruci- 
şeze cu SS-işti, bărbaţi de elită ai singelui 
german... Se nășteau copii puri, încredin- 
taţi spre creștere altor familii pure. «Lebens- 
born» era una din ramurile sistemului de- 
ment de exterminare a «raselor impure». 
Maternităţile «pure», «SS-iste», cu «amorul 
lor arian», constituiau «fața albă» a lagă- 
relor de exterminare. Prea puţine informații 
şi documente, prea puțin adevăr a filtrat 
despre această oribilă organizaţie. 

Doi cineaşti francezi au consacrat «Le- 
bensborn»-ului un film de televiziune (trans- 
mis în septembrie de B.B.C., în octombrie 
de televiziunile suedeză și finlandeză): «În 
numele rasei» — pornind de la o anchetă 
printre foștii șefi (care au plătit doar cu 
cîțiva ani de închisoare activitatea lor im- 
potriva umanității!) pînă la infirmierele mă 
runte ale clinicilor. Dacă foştii șefi s-au 


printre 


1974: oamenii 


anului 


Regizorii nr. 1 


Necruţător de scurtă -— viaţa regi- 
zorului sovietic Vasili Sukșin, dece- 
dat la începutul lui octombrie, în plină 
ascensiune după triumful de la Baku, 
unde obținuse marele premiu pentru 
«Călinul roșu». «Pierdere ireparabilă» 
— afirmă toţi oamenii de cinema, prie- 
tenii săi care-i recunosc meritele pină 
la a afirma că «filmul sovietic a pierdut 
unul dintre cei mai importanţi realiza- 
toriai săi». 45 de ani, om de la ţară, 
născut în Siberia, trecut prin citeva 
meserii: zidar, docher, ajustor, marinar, 
radiotelegrafist, învățător — pină 
ajunge, în '54, la clasa de regie a lui 
Mihail Romm. Regizor, actor,scenarist, 
nuvelist — Sukșin avea toate şansele 
să cucerească lumea prin extraordi- 
nara vitalitate a talentului său simplu, 
țărănesc, realist, poetic, cultivind, cu 
exaltarea marilor clasici ruşi, acel 
drept sacru al individului la demnitate, 
eliberat de mizeriile unei vieţi mediocre 
cenușii. El însuși personaj de excep- 
ție, una din «legendele» care circulă 
în jurul morţii lui îl descrie în noaptea 
dinaintea decesului, undeva, în stepa 
Donului, în zori, așteptind fără teamă 
și neclintit acel «konieţ» al filmului său. 

Francis Ford Coppola — laureatul 
Festivalului de la Cannes cu «Con- 
versația» — e autorul «marii lovituri» 
numită «Nașul». Regizor și scenarist 
de meserie superioară, producător, 
investind la maximum averea în noi 
afaceri artistice. Urmarea «Naşului» 
î va costa 5 milioane de dolari. Scena- 
rist al «Marelui Gatsby» (după Scott 
Fitzgerald), se va certa rău cu Jack 
Clayton, regizorul care ra schimbati 
— de la sine putere, «avind de altiel 


tot dreptul» — opera literară. «Istoria 


ferit de «aparatele adevărului», bătrinele 
surori au spus cam tot ce se putea spune 
pentru a avea o viziune de «oroare abia 
înăbușită» asupra «nazismului de fiecare 
zi». Lîngă vorbele lor, documente filmate — 
ca acela al noilor născuţi, cite 20, 30, 50, 
întinşi pe mese enorme, spre înfăşare. 
Sau această femeie, cetățeancă franceză, 
brună, de loc corespunzătoare tipului arian- 
hitlerist, convinsă ani de zile că s-a născut 
într-un- lagăr de concentrare, din părinti 
deportați, căutînd insistent o urmă a aces- 
tora și căreia — într-o bună zi — Crucea 
Roşie îi anunță adevărul: s-a născut în 
Franța, dar într-o maternitate SS!... Ea nu 
crede nici azi. Fiindcă trăsăturile ei nu 
aparțin schemei stabilite de planificatorii 
«rasei pure», fiindcă... «fiindcă e oribil!» — 
strigă femeia către aparatele televiziunii. 


Măcelul «pe v 


La mijlocul lunii mai, poliția asediază un 
imobil din Los Angeles și trece la atac 
împotriva «statului-major» al organizaţiei 
care a răpit-o pe Patricia, fiica acelui 
magnat Hearst care a mai inspirat filme.., 
(prototipul lui Welles, zice-se, pentru «Ce- 
tățeanul Kane»...). Timp de citeva ore 
«o operaţie de curăţire» ca în război: gre- 
nade cumplite cu explozie fragmentară, 
puşti moderne M-16 care trag nebune mii 
de gloanțe, imobilul incendiat, șase cadavre 
calcinate a căror identificare se face prin 
radiografierea maxilarelor cu ajutorul ra- 
zelor X. 


«Mare cinema» — apreciază presa. Dar, 
mai ales, «în direct». Atacul a fost transmis 
«în direct» de televiziunea americană. Ne- 
bunia la domiciliu. Măcelul «pe viu». Patri- 
cia n-a fost găsită. Dintre cele 6 cadavre, 
4 erau ale unor femei, dar niciuna nu era 
Patricia. Foiletonul «Patricia Hearst» con- 
tinuă, Pe vremuri, familia aceasta inspira 
parcă filme mai bune. 


Bunica, mama şi copiii 


Televiziunea sovietică a înregistrat un 
mare succes de public prin 8 emisiuni 
intitulate «Copiii de pe strada noastră». 
Copii dintre cei mai obișnuiți sînt luaţi la 
întrebări, chiar pe stradă, pentru a explica o 
activitate deajuns de neobișnuită: ajuto- 
rarea bătrinilor nevoinici. «Ce e frumos în 
această emisiune? scrie un telespectator le- 
ningrădean în  «Literaturnaia Gazeta». 
«N-avem de-a face cu niciuna din schemele 
cunoscute, nici cu adolescenții «dificili» 
care se îndreaptă la urmă, nici cu acei «mici 
egoişti», nici cu «tinerii visători». Avem ur 
adevărat spectacol de căutări, plin de auten- 
ticitatea improvizaţiei, la capătul căruia 
copiii rămîn ei înşişi»... 

Televiziunea vest-germană are o emisiune 
pentru «copiii cu cheia» — cheia aparta- 
mentului în care,întorcîndu-se de la școală. 
n-o găsesc pe mama care e la lucru 
Acestor copii li se arată ce face mama: 
cum lucrează ea la masina de scris, la 
maşina de cusut, casieriță în mari magazine. 
Ce o enervează acolo, ce: o oboseşte și 
de ce vine adeseori acasă supărată. Și 
cum să se poarte ei frumos cu ea... 


Marele Redford, 
marea Mia Farrow, 
«Marele Gatsby», 
marea lansare 

a anului 


Savas 


O emisiune decset “= 
ceze, «Realitate-fictune> 
nism următorul ocr una 
i se propune să aleagă d 
sau de interviuri cei care 


preta în cadrul unui te 
nu sint semnate — ac 
noscut textul carce- espa 
artei, ideilor ṣi 
fața unei asem 
a ales «textul» 
interviu unui ziarist 
diat rolul unui savant 
place să risc, a apă 
ziarist, am început să 
realului, ceva nou se 
mea, mi se părea că 
bogată, densă. 

Dar al cui erat 
Era un extras di 
celebrul antropolog C'aude Lâi-Strauss. 
«Ceva mai tirziu am aflat că interpretasem 
rolul lui Claude Lévi-Strauss. mărturiseşte 
Fresnay. Nu mă gindisem la ei Credeam că 
aveam de-a face cu un savant mai «obscur», 
mai puțin cunoscut L-am întânit după 
emisiune, la Colegiul Frantei 

Această confruntare fată în fată cu rea- 
litatea m-a stingherit 3 
perior. Dar am 
aceeaşi căldură. a 
sale. Sint invidios pe 
Strauss: eu m-am mişcat 
amuzat prea mult». 


va judeca dacă eu sa el am avut 
dreptate». Coppola î vedea în Gatsby 
— «un om misterios, mereu stingherit» 
— pe Albert Finney. Clayton — pentru 
care eroul nu reprezintă deci nostal- 
gia unei epoci — l-a ales pe Robert 
Redford... Altfel omul, tatăl a trei 
copii, doritor de a avea cît mai mulți, 
nu e deloc grăbit, visează o indepen- 
denţă financiară şi artistică deplină 
(deşi, se spune, visul i s-a realizat...), 
care să-i asigure timp pentru a scrie 
teatru. Piese pentru teatrul său din 
Los Angeles. E convins că ar putea 
deveni un mare producător de tipul 
Sam Goldwyn — Irving Thalberg, dar 
pentru asta — textual! — «ar trebui 
să-mi părăsesc prietenii căci, pentru 
a izbuti, e necesar să fii invidiat!» 


Rubrica „Filmul, document 
al epocii” este realizată 
de Radu COSAȘU 


O prea frumoasă «urmăritoare» 
numită Jana Bolotova 


E În loc de început. Dragi cititori! 
Redactorii Cineramei au primit sarcina 
de a vă informa despre toate cite se 
vor întîmpla pe platourile anului 1975. 
Conștienți de importanța 
ne-am luat rolurile în serios şi am pornit 
la drum. Arma noastră principală a 
fost în primul rînd, şi în al doilea rînd 
— curiozitatea. Dar ce-i prea mult strică, 
după cum o să vedeți imediat. În eterna 
cetate a filmului, numită și Hollywood, 
băieţii de la «Paramount» lucrau la un 
film şi erau continuu deranjati de zgo- 
motul avioanelor care decolau de pe 
un mic aeroport din apropiere. Excedaţi 
de zgomot, au înălțat pe cea mai înaltă 
prăjină, o placardă pe care scria: «Li- 
niște! Se filmează». Şi din clipa aceea 
nu s-a mai filmat nimic. Pentru că toţi 
piloții se simțeau obligați să zboare cit 
mai jos pentru a putea citi ce scrie pe 
placardă. Noi, ținem să vă încredințăm, 
n-am fost în avioanele acelea. 
Deci,în 1975: 

N Pamilet. Pe platourile de la «Mos- 
fim», Jana Bolotova va fi partenera 
lui Donatas Banionis în filmul lui 
Mihail Şveiţer, «Fuga lui Mister Mc 
Kenley», un violent pamflet politic is- 
călit de scriitorul sovietic Leonid Leo- 
nov. 

E Întoarcerea actorului. Preocupat 
de regie — «Jucătorul» după Dostoiev- 
ski — actorul Aleksei Batalov a lipsit 
(ca actor) de pe genericele filmelor 
sovietice din ultimii ani. În 1975 
însă Batalov va apare în rolul decembris- 
tului Serghei Trubețkoi din filmul lui 
Vladimir Motil, «Steaua unei fericiri 
minunate», film închinat insurecției din 
decembrie 1825. 

E Pe aripile dansului. Unul din 
tilmele care împreună cu «Papillon» 
și «The Sting» bat toate recordurile de 
încasări în Statele Unite, este «Lumea 
distracției» («That's Entertainment»), 
un montaj «gonflat» pe 70 mm (ecran 
panoramic) al celor mai spectaculoase 
şi fastuoase momente ale tuturor musi- 
cal-urilor produse la Metro Goldwyn 
Mayer. Filmul, care se anunţă a fi mare 
succes în Europa la începutul anului 
1975, este «povestit» chiar de protago- 
niştii amintirilor: Fred Astaire, Bing 
Crosby, Frank Sinatra. Gene Kelly, 
Liza Minnelli (pentru secvențele cu Judy 
Garland), Mickey Rooney, James Ste- 
wart, Liz Taylor. O epocă întreagă a 
Hollywoodului, de la marile desfăşurări 
de music-hall ale lui Busby Berketey 
la solisticatele comedii ale lui Vincente 
Minnelli, de la primele «Broadway Me- 
lody» ale anilor '20—'30, la eleganța 
coregrafiilor lui Gene Kelly, o epocă 
întreagă defilează cu iluziile ei tranda- 
firii, cu strălucirile ei de paiete, cu 
dansurile ei tonice, cu ritmurile ei vesele, 
în care se estompau criza cea mare, 
războiul şi cîte alte neajunsuri care nu 
aveau ce căuta acolo, în lumea diver- 
tismentului. 

Marele succes al acestui film nostal- 
gic, unde domnesc fantezia și iluziile 
naive, este într-un fel și o replică dată 
cinematografului pornografic care inva- 
dează sub toate formele sălile de proiec- 
tie. După cum scrie un cronicar de la 
«Films and Filming», la ieşirea de la 
«Lumea distracţiei» nu poţi decit să-ți 
spui: «fereşte-ne doamne de «Exor- 
cizata», partea a doua». 


misiunii, 


Toate meseriile altora sint bune. A ta 


însă e cea mai bună ( Lollobrigida) 


Pilot 


E Seriozitatea la francezi. În cali- 
tate de «guest star», Jerry Lewis va 
juca în filmul «Voi fi serios precum 
plăcerea» (regizor: Robert Benayoun), 
rolul unui Don Juan care descoperă că 
a trecut vremea don-juanilor. În același 
film, într-un duo comic, vor mai apare 
Pierre Etaix și Jean-Claude Carrière. 
Ca să fie fericirea deplină. Aşișderea 
și succesul. 

N Tot prima meserie. Se părea că 
la un moment dat. Gina Lollobrigida va 
renunta la cinematograf pentru a gusta 
din piinea meseriei de ziarist. O primă 


tentativă în calitate de fotoreporter a 
fost încununată de un succes neaştep- 
tat. Perseverentă, a trecut la reportaj. 
Și din nou succesul nu s-a lăsat aștep- 
tat: a obținut în exclusivitate interviuri 
cu Fidel Castro şi cu Henri Kissinger. 
Dar cine a băut din licorile cinematogra- 
fului nu le mai uită. Actriţa a lăsat totul 
la pămînt, nu mai face concurență 
ziariştilor, se întoarce la meseria care 
a făcut-o celebră. Ea va interpreta rolul 
principal în coproducția italo-sovietică, 
«Lady Macbeth din Minsk». 

EUn «Amârcord» rural. După o 
îndelungată perioadă de pregătire, regi- 
zorul italian Bernardo Bertolucci a 
început filmările la «Novecento» (1900), 
frescă a vieţii şi lumii de la ţară în primii 
ani ai secolului. Filmul — în a cărui 
distribuție figurează Burt Lancaster, 
Donald Sutherland, Alida Valli, Do- 
minique Sanda Ştefania Sandrelli 
— îşi propunea să fie «un marș funebru 
pentru agonia vieții patriarhale». «Dar 
— spune cineastul — vorbind cu ţăranii, 
făcînd apel la memoria lor familială, 
am descoperit o continuitate a gesturi- 
lor și figurilor. Am descoperit o cultură 
tradițională, rămasă vie, am descoperi! 
cîtă importanţă a avut marxismul, forma 
sa revoluţionară, energia sa politică, 
pentru a salva țăranii. Aşa am aflat 


O autentică frumusețe a anului 1900 
(Stefania Sandrelli) 


Gangster... 


ry Lewis: trei ipostaze ale seriozității 


ritmul şi tonul nou al filmului.» După 
Fellini — «Amărcord», un Bertolucci — 
«Novecento» 

E O, ce lume minunată! «Ce mi-a 
adus mie cinematograful?» se întreabă 
Marlon Brando. Şi tot el iși răspunde: 
«Inainte de toate banii necesari pentru 
a-mi plăti psihiatrul care mă tratează.» 


E inflație. Am anunţat de curind 
că Richard Chamberlain va fi al 8-lea 
interpret al nemuritorului Edmond Dan- 
tes. A apărut şi al 9-lea: Tony Curtis 
Actualmente se turnează simultan două 
versiuni după «Contele de Monte 


Cristo». O adevărată inflatie de Mont: 

Criști. Ceea ce dovedește că imaginali: 
scenariştilor lucrează tare. Pînă una 
alta, Tony Curtis se produce ca magiciar 
la Las Vegas. Şi susține că a făcut 
progrese atit de mari, încit e în stare 
să facă să dispară chiar şi un elefant. 
Cită modestie! 

E Răzbunătorul. Filmul care va re- 
pune în discuţie numele lui Robert 
Enrico în 1975 se va intitula «Adevărata 
pușcă», Acţiunea se petrece în timpu 
ocupaţiei şi are ca protagonist un far- 
macist (Philippe Noiret) care trăieşte 
doar pentru a se răzbuna după ce familia 
i-a fost masacrată de hitleriști. 

E Filierele succesului. «Filiera» are 
o urmare: regizorul John Frankenhei- 
mer a reunit în distribuția «Filierei Il» 
pe Gene Hackman și pe Fernando 
Rey — urmăritorul și urmăritul din 
prima parte a filmului. William Friedkin 
care realizase «Filiera I» şi ajunsese la 
notorietate datorită succesului obținut 
nu a preluat ștafeta primului film, deoa- 
rece a trecut printr-un moment de cum- 
pănă în urma șocului uriaș provocat de 


filmul său «Exorcizata». Se presupunea 


că investigația în domeniul absurdulu 
şi groazei va fi continuată de Friedkin 
cu un film intitluat «Narcisistul», dar 
cineastul a dezminţit acest zvon. Ur- 
mătorul său film, inspirat de o idee 
proprie,va fi o poveste în care se vor 
întîlni aventura, acțiunea şi suspensul 

N Biografia unei epoci. Un bărbat 
completează o autobiografie: «Subsem- 
natul Ciapovalov T.P....» Se revede sub- 
locotenent decorat cu crucea Sf. Gheor- 
ghe, apoi ostaș al Armatei Roșii. Is 
reaminteşte NEP-ul, anii'30, dragostea 
căsătoria, moartea soției. 

Regizorul Evgheni  Karelov po- 
veştește astfel nu numai soarta unu 
om, de la revoluţie la războiul al doilea 
dar și o epocă a istoriei U.R.S.S. Filmu 
este intitulat «Marele titlu» şi cele două 
episoade care îl compun se cheamă 
«Subsemnatul Ciapovalov T.P.» și «in 
numele vieţii pe pămînt». 

N În lumea lui Griffith. La un cine- 
matograf din Londra, în cinstea aniver- 
sării a o sută de ani de la nașterea lu 
DW. Griffith, a avut loc o retrospectivă 
cuprinzînd multe din filmele clasice ale 
marelui cineast: «Nașterea unei națiuni» 
«Intoleranţă», «inimile lumii», «Drumu 
spre Est», «Nu e viața minunată?» 
«Abraham Lincoln». 

Toate filmele au fost acompaniate 
din sală, la pian, de trei interpreţi cintind 
cu şchimbul. 

E Cinematograful de altădată. La 
studiourile «Mosfilm» se pregăteşte 
pentru 1975 un film despre cineașt 
ruşi care au luptat pentru revoluţia dir 
Octombrie şi şi-au pus talentul în slujba 
poporului victorios. Regia îi aparține 
lui Rustam Kamdamov, debutant şi elev 
al lui Ciuhrai, iar scenariul este semnat 
de un nume prestigios: Andrei Mihal- 
kov-Koncealovski. 


BN Cu pumnii în buzunare. «Pre 
multe secvențe violente» a scris Lee 
Marvin pe marginea unui scenariu de 
film în care a refuzat să joace. Și parcă 
mai ieri era campionul rolurilor de băiet 
care ucideau cu aceeași ușurință cu 
care-și aprindeau tigara. Sigur, cu virsta 
vine şi înțelepciunea. 

N Privind înainte cu încredere. 
Eroii filmului bulgăresc «Timpuri eter 
ne», regizat- de Assen Şopov, sint 
tărani care-şi părăsesc vechile sate 
pentru a face loc unor mari șantiere 
industriale, si se mută în localități de 


tip urban. În fata ofensivei noului, desi- 
gur, vechiul cedează, dar strămutarea 
e însoțită de o adincă nostalgie pentru 
ocurile în care s-au născut, au trăit și 
au murit moşii și strămoșii celor care 
astăzi păşesc pe un drum nou, spre o 
viaţă nouă. 


@ Contesiune interzisă. În scurta 
si agitata ei viață, Marilyn Monroe a 
încercat să aștearnă pe hirtie toate 
cite s-au întimplat cu ea. Dezolată de 
invențiile ziarelor şi ale cronicarilor 
mondeni, rănită de minciunile care s-au 
scris despre ea, Marilyn a vrut să spună 
ce crede despre cei care au spus și au 
scris atitea despre ea. Manuscrisul ne- 
terminat a fost încredințat unui prieten, 
fotograful Milton Greene. La 12 ani 
după deces, Greene şi executorii testa- 
mentari au hotărît că e momentul să-i 
publice mărturiile. Cartea se intitulează 
«Confesiune interzisă». 


E Stelele, stelele... Reputatul cîntă- 
ret ceh Karel Gott va fi vedeta filmului 
ceh, film muzical: «Stelele cad de sus», 
adaptare liberă și actualizată după o 
veche piesă de Josef Kajetan Tyl (1808 
—1856), semnată de regizorul Ladislav 
Ryckman. Eroul este chiar un cîntăret 
care, in ciuda rugăminţilor iubitei și 
prietenilor, își părăsește tara pentru 
himera unei glorioase cariere pe alte 
meleaguri. in străinătate trăieşte amara 
experiență care-l învață că locul său e 
în tara căreia îi aparține cu trup și 
sullet.Totul pe muzică pop. 


tot mare: debarcarea în Normandia. 
Distribuţia încă nu a tost tixată, dar se 
stie precis că unul din roluri va fi încre- 
dințat omniprezentului om de tele- 
viziune Leon Zitrone. 

N Atenţie, pericol! Pentru «Planul 
Armagueddon», regizorul Alain Jessua 
va filma, în anul viitor, în Franţa, Belgia, 
R.F. a Germaniei si Anglia. Povestea 
e de groază: un misterios personaj 
terorizează întreaga Europă cu o armă 
psihologică. 

N Marea familie. Tot clanul. Fonda 
(Henri — tatăl, Jane — fiica şi Peter — 
fiul) va apare în 1975 pe genericul unui 
film, deocamdată fără titlu, care va 
aduce pe ecran viața unei familii de 
americani, nici bogaţi, nici săraci, din 
timpul războiului pentru independentă. 

E Singurătatea în doi. Parteneri 
in viață, Yves Montand și Simone 
Signoret vor fi parteneri şi în filmul 
lui Pierre Granier Deferre intitulat 
«Moartea balenei». Va fi o poveste 
comică, de dragoste și de ură între doi 
soţi. Dar nimic nu va fi ca în viața celor 
doi actori. Căsnicia lor a trecut toate 
probele de foc ale longevității. Se mai 
întîmplă şi la vedete. 

E În ioc de încheiere. lată-ne ajunși 
la sfîrşitul ultimei Cinerame din 1974. 
O să ne reproșați că am vorbit doar 
despre citeva din miile de filme ale 
anului viitor. Dar la urma urmei cine ar 
rezista să le vadă pe toate cite se vor 
face? Noi să fim sănătoşi că filmele 
„LA ANUL ȘI LA MULŢI ANI! 


Cintind sub o ploaie de stele... 
(Jitka Molavkova şi Karel Gott) 


E Un șerif pe nume Wayne. Filmul 
«Rooster Cogburn» va reuni pe generic 
pe John Wayne și Katharine Hepburn 
După cum se vede,vechiul Hollywood 
rezistă încă. Filmul va fi o continuare 
a westernului «O sută de dolari pentru 
șerif» 

E Debut. Operator celebru şi 
colaborator apropiat al lui Buñuel, Ga- 
briel Figueroa, va debuta, la 67 de ani, 
ca regizor de film. Va fi un film al cărui 
erou este Ben Traven, un misterios 
scriitor născut din tată norvegian în 
America, El a scris, în limba germană, 
numeroase romane de succes despre 
indienii din America Latină. 

N Leopardul deșertului. Un tilm 
consacrat vieții lui Ibn Seud, tatăl rege- 
lui Feisal, va fi realizat în anul viitor, 
în urma acordului intervenit între un 
producător francez şi suveranul Arabiei 
Saudite. Realizator probabil: Carol Re- 
ed. Interpreţi posibili: Gregory Peck, 
Anthony Quinn, Peter Ustinov, Or- 
son Welles. Filmul se va intitula, tob 
probabil, «Leopardul deşertului». 

E Cine se ascunde printre moște- 
nitori? Alfred Hitchcock a terminat 
de curînd filmul «Deception» (Dezamă- 
gire), ecranizarea unei povestiri de Er- 
nest Lehman. Acţiunea se petrece la 
San Francisco şi Kansas City. «New 
York Times» scrie că e vorba de un 
«Hitchcock clasic»: un individ bogat in- 
vocă un medium pentru a atla numele 
pretendenţilor la moştenirea sa, ca să 
descopere în cele din urmă modul cum 
se pregăteşte o crimă. Ce dezamăgire! 

N Marile planuri. După semieșecul 
sau semisuccesul cu filmul «O viaţă», 
în care-şi propunea să treacă în revistă 
un secol plin de evenimente capitale, 
Claude Lelouch și-a restrins oarecum 
ambițiile. În filmul din anul viitor, cu 
Stilul încă netixat, îşi va concentra a- 
tenta asupra unui singur eveniment, 


Rubrica «Cinerama» este redactată 
de N.C. MUNTEANU 
şi Dan COMŞA 


Încă o sută de dolari pentru șerif. 
Și un atu în plus pentru 
producător: Katharine Hepburn 


p ni 


sondaj în cine-univers 


La cumpăna lunilor oc- 
tombrie şi noiembrie s-au 
desfășurat la Cinemateca 
din București, în indife- 
rența absolută a criticii 
(dar nu şi a publicului, 
dimpotrivă), Zilele filmu- 
lui din Qubec-Canada. Cinefliii bucu- 
reșteni au putu! astfel să vadă printre 
primii din lume. «Les dernières fian- 
cailles» al lui J.P. Lefèvre, film care 
in toamna aceasta «a rupt gura» Pari- 
sului, despre care prestigioasa revistă 
londoneză «Films and Filming» a scris 
că este unul dintre filmele-cheie ale 
ultimilor ani și căruia cronicarii noştri, 
gata să consemneze şi să comenteze 
orice subprodus cu Giuliano Gemma 
sau De Funès n-au găsit timpul să-i con- 
sacre nici măcar un rînd. Alături de el 
a fost prezentat un program de ani- 
matie de o rară calitate (care demonstra 
că Mc Laren nu este o apariție singulară 
în Canada), precum şi alte filme de fic- 
tiune şi documentare. 

Nu e cazul şi nici locul să suplinim 
prin rîndurile de fată comentariile care 
nu s-au făcut de către cei competenți. 
Vrem doar să subliniem că retrospec- 
tiva bucureșteană a avut nu numai me- 
ritul de a ne face prezentă o cinemato- 
grafie deloc sau prea puţin cunoscută 
la noi, ci de a şi atrage atenţia asupra 
unei şcoli considerată de întreaga cri- 
tică internațională drept una dintre cele 
mai interesante ale anilor '70. Revelatia 
cinematografului din Québec este legală 


de anumite condiţii sociale și politice 
asupra cărora este util să reflectăm. 
După cum se știe, în Canada, în provin- 
cia Quebec (cu centrele ei cunoscute, 
Montreal şi Québec) și într-o măsură 
mai mică și în alte cîteva provincii limi- 
trofe, trăieşte o importantă populaţie 
franceză, despărțită de patria de origine 
de mai bine de două secole, minoritară 
în ansamblul populației canadiene, dar 
destul de concentrată şi deosebit de 
tenace în păstrarea specificului ei na- 
tional. Trăind într-o zonă în plină expan- 


„siune economică, bucurindu-se de un 


nivel de trai destul de fidicat şi — cel 
puțin din punct de vedere juridic — de 
drepturi legale cu majoritatea anglofonă, 
populaţia franceză din Québec este 
totuși, în ultimii ani, într-o continuă 
frămîntare, izvorită din tendința de a-şi 
afirma mai pregnant personalitatea na- 
țională și, în special, cultura proprie, 
de a realiza o egalitate nu numai for- 


mală, ci efectivă. Alături de literatură, 


şi, poate, într-o măsură și mai mare, 
cinematografia qu6becheză a devenit 
principala formă de regăsire a identi- 
tății (uneori în modalităţi deosebit de 
radicale) pentru populaţia franceză. 

O parte din filmele Quebec-ului sînt 
vorbite în franceză, dar o parte și mai 
mare folosesc dialectul local, ridicat la 
rangul de grai național (dialect suficient 
de îndepărtat de franceza obişnuită 


pentru ca, în Franta, multe dn 

filme franceze să aibă nevoie de 
titluri franceze), iar unele, in s t 
utilizează ambele graiuri (ca în eRéjannm: 
Padovanni», de exemplu, unde intelec 
tualii şi personajele din clasa supra- 
pusă vorbesc franțuzeşte. ca la Paris 
în timp ce versonaiele populare uti- 
zează qu6becheza) 

E deosebit de semnificativ î că 
în pofida acestei limitări lingvis 
lectul quebechez e vorbt ş 
de cca. 4 milioane de camen îiimete 
de care ne ocupâm reuşesc să tacă o 
strălucită carieră internatională. E aces- 
ta un fenomen de o mai largă amploare. 
caracteristic anilor noştri. Dacă, după 
apariția sonorului, cinematografie tā- 
rilor cu populație restrinsă (ca de exem 
plu Suedia sau Danemarca) au trebui! 
să părăsească scena în favoarea filme 
lor ce utilizau limbi de circulate inter- 
națională, astăzi bariera lingvistică de- 
vine tot mai putin un impediment în 
calea afirmării mondiale. Am putea cita 
situaţia filmelor suedeze (operele lui 
Bergman sint difuzate în toate țările 
lumii), a filmelor unor țări din răsăritul 
Europei (trei filme cehe au primit Os- 
car-ul în SUA — cea mai închisă, pen- 
tru străini, piață cinematografică), a 
unor filme asiatice. a filmelor grecest 
etc., etc. 

Desigur, se practică pe scară destu 
de largă dublarea filmelor. Dar tendința 
este spre prezentarea în versiuni origi- 
nale subtitrate (în această privință Roma 


nia se poate mindri cu calitatea de pre- 
cursoare), tocmai pentru a păstra au- 
tenticitatea creației inițiale. 

Adevărul este că astăzi cinemato- 
grafia se află în căutare de teritorii noi. 
de teme noi, de unghiuri noi de privire 
a realităţii, de un mod nou de a gindi 
şi a se exprima, de peisaje naturale și 
umane noi. De aceea cinematografia 
țărilor mici şi mijlocii are actualmente 
o şansă deosebită de a pătrunde în 
circuitul valorilor cu circulaţie univer- 
sală. 

Cu o condiţie: ca filmele acestor țări 
(exemplul qu&bechez e elocvent) să nu 
fie copii sau adaptări ale unor teme sau 
modalități demult mestecate în vechile 
metropole ale filmului, ci să aducă ceva 
specific, chiar dacă ace! specific e teri- 
bil de deosebit de clișeele tradiționale. 
Aceasta şi numai aceasta e calea ma- 
joră spre adevărurile general umane 
într-o artă a imaginilor concrete cum 
este cinematografia. 

lată citeva reflectii (nrintre multe alte- 
le, poate mai importante) pe care ni 
le-a prilejuit, cu gindul la problemele 
cinematografiei noastre, întilnirea de 
astă toamnă cu filmul quebechez. Aşa 
cum spuneam și la început, sintem bu- 
curoşi că publicul nostru a reacţionat 
cu sensibilitate şi interes la acest prim 
contact. E un semn bun. 

H. DONA 


AL 


Bucureşti 2000 


Semnale 
luminoase 


Bărbații aceia importanți 

care decid despre cum 

va arăta un fel al sufletu- 

lui nostru, adică oraşul 

nostru, deseneau în aer, 

numai cu gestul, caria- 
tide de beton şi sticlă, răspîndeau în 
aer, numai cu vorba, respirația marilor 
bulevarde care vor veni, iar noi, impli- 
cați și interesați, avînd sentimentul 
acut că am fost întrebaţi, că s-a decis 
cu asentimentul nostru și după matura 
noastră chibzuinţă, ne imaginam și 
ascultam cum va arăta Bucureștiul 
anului 2000. 

El va arăta pe măsura sufletului 
nostru de atunci şi singurul lucru tul- 
burător, neliniştitor aproape, este li- 
niştea cu care noi ne imaginăm aces- 
tea, felul nostru de a fi în anul două mii. 
Se vedea cetatea, se vedea conştiinţa 
oamenilor cetăţii. De amiîndouă, noi 
cei din 1974 — anul marilor hotăriri, 
an atit de important încît o întreagă 
epocă se poate chema a anului 1974 
— sîntem responsabili. 

Bărbaţii aceia importanţi, cu nume 
frumoase — arhitectul şef al Bucureş- 
tiului, Mircea Dima; președintele U- 
niunii Arhitecţilor și rectorul Facultății 
de Arhitectură, Cezar Lăzărescu; aca- 
demician prof. arhitect Octav Doicescu 
ne povesteau şi ne explicau. Ei n-ar 
fi putut s-o facă în permanenţă la 
expoziţia de la Sala polivalentă — 
după cum Manase Radnev, autorul 
emisiunii televizate n-a putut aduce 
toate machetele acelea cu aer fantas- 
tic, din expoziţie. Ciștigaţi au fost cei 
care au văzut expoziția și cei care i-au 
ascultat pe arhitecți. Mai ales ultimii, 
pentru că acolo, în expoziţie, cine se 
pricepe mai puțin în descifrarea ecua- 
ţiilor machetate se putea rătăci în 
metafore. Arhitecţii nu se rătăcesc în 
metafore, ei le construiesc. 

Va fi un oraş înalt, luminos, colorat, 
dar mai ales alb, populat de statui şi 
monumente, va fi un oraş cu bule- 
varde largi, cu multe grădini și lacuri, 
va fi un oraş pe măsura visului lui 
loanide, care ar fi meritat să-i fie con- 
temporan. 

Ceea ce era, dincolo de importanța 
emisiunii ca atare, iarăşi frumos, era 
dragostea evidentă a constructorilor 
şi beneficiarilor reprezentaţi prin doi 
gazetari pentru această operă. Deși 
era redactorul emisiunii, Manase Rad- 
nev, pe parcursul ei s-a dovedit a fi în 
primul rind un adevărat bucureştean 
— adică un om curios și inventiv, 
participant la viața cetăţii și îndrăgos- 
tit de ea. Distinsul gazetar oaspete — 
Mircea Grigorescu — și-a asumat răs- 
punderea de a fi vocea noastră, a tu- 
turor, oameni care iubesc Bucureștiul 
ca pe inima fierbinte a țării. Mircea 
Grigorescu a fost un ambasador au- 
tentic, el a avut acea combativitate 
lucidă și exactă care ne disimulează 
îndeobște emoția. Deferent şi puțin 
crispat la început, aşa cum este în 
ordinea firii să fii participant la o dis- 
cuție atît de importantă, el a ridicat pe 
parcursul discuţiei ştacheta de parti- 
cipant pînă la condiţia de partener. 
Care pune chiar întrebări incomode. 
Care, vorbind despre frumos și măreț, 
se întreabă asupra urîtului — uneori 
nu foarte vechi — care cariază cite 
un colț știrb din Bucureşti. Admirind 
fațada și strada,el a întrebat cum vor 
fi apartamentele, cele care nu se văd 
din stradă. Vorbind de lacuri şi parcuri, 


el a întrebat despre metro — despre 
cum vom ajunge la marile parcuri și 
lacuri şi terenuri de sport şi laicele 
catedrale ale edificiilor culturale. Arhi- 
tecţii au răspuns, şi cum vor fi aparta- 
mentele, şi cum va fi metroul, și pe 
unde va trece el,și de unde va începe el, 
străbătind ca o săgeată inima fierbinte 
a capitalei. 

lar noi, în fața televizoarelor, ne gîn- 
deam, dincolo de funcționalitate, la 
armătura de beton şi sticlă subterană, 
la rădăcina orașului. Ridicat spre cer, 
oraşul matcă va cobori la matricea 
moale a pămîntului, împlintindu-și aco- 
lo rădăcinile suple și puternice ca un 
arc de oțel, aşezîndu-ne pe un soclu 
unde va pătrunde lumina. Pentru un 
oraş care își asumă orgolioasa dem- 
nitate de a fi simbolul libertăţii lumi- 
noase — este firesc a avea astfel de 
rădăcini. E ca și cind am trimite spre 
cerul nostru şi spre cerurile lumii 
semnale atit de luminoase, atit de 
puternice, încît ele țişnesc direct din 


pămînt. 
Smaranda JELESCU 
telescopuri 


7 note 
din a 7-a artă 


Do. Dovada cea mai 

bună că ne pregătim să 

intrăm într-un an nou; 

la capitolul emisiunilor 

de divertisment — des- 

pre care n-am mai scris 
demult la această rubrică, deși ele au 
continuat să fie și să nu fie — dovada 
cea mai bună, zic, este obișnuita 
«pauză» dinaintea nopţii dintre ani. 
Ca şi altădată, nu este vorba despre o 
«pauză de voie», este mai mult o pauză 
de nevoie: fie că ne-a plăcut, fie că nu 
ne-a plăcut, fie că ne va plăcea, fie 
că nu ne va plăcea, programul nostru 
de revelion, de cîțiva ani încoace, re- 
prezintă un «cel mai mare spectacol», 
dintre acelea care necesită o lungă 
perioadă de pregătire, pentru mulţi 
acaparantă. 

Re. Revenind la telesfirșiturile de 
săptămină, o facem, pentru că ele con- 
stituie. neîndoios, un telescop im- 
portant. În perimetrul sîmbetelor noas- 
tre, ne-am obişnuit, de la o vreme, cu 
«întilnirea» serală în jurul orei zece. 
A trecut prin diferite formule specta- 
colul acesta de sîmbătă seara, poate 
pentru că realizatorii şi-au dat seama 
că n-are voie să fie «oricum», din mo- 
ment ce el încheie o întreagă săptă- 
mînă. Şi totuși l-au lăsat, uneori, ex- 
clusiv pe seama reluărilor (muzicale, 
coregrafice, «satirice») nu tocmai dem- 
ne să devină antologice, reluări cam 
prăfuite, banale. Şi, totuși, întîlnirea 
de sîmbătă seara (onorată citeodată, 
spre marele ei folos, de iscălitura unui 
Al. Bocăneţ) nu şi-a propus, după 
cîte ştiu, să fie un fel de «noapte bună, 
adulţi»... 

Mi. Mi se pare fericită, pentru că 
reflectă o preocupare de înviorare a 
«întilnirilor de sîmbătă seara», iniția- 
tiva unui program de tipul «7 note din 
cea de a 7-a artă». Secvenţe muzicale 
din arhiva cinematografului mondial: 
ideea realizatorilor nici nu este foarte 
originală. Între cinematograf și muzică 
există vechi relaţii de amiciţie (să le 
zicem aşa...) şi, în consecinţă, arhiva 
cuprinde exemplificări multiple. Pon- 
derea mondială a filmelor muzicale 
este atît de mare încit le-ar permite 
realizatorilor să extragă șapte note 
din a şaptea artă,de șapte ori pe săp- 
tămină, șapte ani la rînd... 

Fa. Faţă în față cu această situaţie 
obiectivă, problema principală este a- 
ceea a selecției. Cred că cei doi de- 
ținători ai «patentului» — Viorica Bu- 
cur şi Radu Cimponeriu — se descurcă 
mai mult decit binișor prin rafturi de 
arhivă. Cel puţin una dintre emisiunile 
lor — dinspre sfirşitul lunii trecute — 
a dobindit un caracter exemplar. Un 
Chaplin de odinioară cintind fără cu- 


vinte; un Paul Newman, foarte apropiat 
nouă, cîntînd pe bicicletă, în echilibru 
precar; o Jeanne Moreau în vremea 
pasională a lui «Jules și Jim»; un Jerry 
Lewis în formă, jucîindu-se cu noi 
«de-a play-back»-ul şi trabucul; o Liu- 
bov Orlova, ca-n visele noastre de 
copii; un Bob Hope sub presiune, ca 
întotdeauna înconjurat de fete fru- 
moase... 

Sol Solfegii, deci, dar nu numai 
solfegii. Asociaţii de idei, replici peste 
timp. Jerry Lewis, pe fotoliul său ru- 
lant, continua, parcă, aria fără cuvinte 
a lui Charlot, fiind totodată un «Ro- 
meo '70» ca replică la îndrăgostitul 
shakespearean văzut de Zeffirelli în- 
tr-o secvenţă (accidental) muzicală pe 
textul clasic: «ce este un tinăr?»,.«un 
foc năvalnic», «ce este o tînără?>, 
«gheaţa, dorinţa». Gheaţa, dorinţa era 
Jeanne Moreau; Paul Newman era 
flacăra, nebunia, pe cunoscuta arie 
«stropi de ploaie-mi cad pe cap»... 
Şi alte și alte replici peste timp, strînse 
în versul clasic din filmul cu «toată 
lumea cîntă, ride și dansează». 

La. La toate acestea se adăuga un 
moment de emoție totală: ascultarea 
unei voci ca aceea a Mariei Tănase. 
De ce atit de rar? Simplu, pentru că 
marea noastră cîntăreață şi-a pierdut 
chipul aproape cu totul. În arhiva mi- 
cului ecran se păstrează, însă, printre 
alte, puţine, semne, «Lume, lume, soră 
lume» (dacă nu mă înşel într-o viziune 
regizorală a lui Andrei Brădeanu), cîn- 
tec în imagini, filozofie în imagini, ape 
şi altele în imagini. Cîntecele Mariei 
Tănase — pe care în aceeași seară 
le-am «văzut» şi cu chipul de mistere 
numit Marie Laf6ret. 

Si. Şi, pentru că tot am adus vorba 
despre «Ape şi stele», piesa lui Doru 
Moţoc, montată de Tudor Mărâscu, 
în ciclul «Oameni ai zilelor noastre», 
a fost o naraţiune dramatică (mai mult 
narațiune şi mai puţin dramă) despre 
o colectivitate peste care trec apele 
timpului, apele tulburi ale unor amin- 
tiri de ieri, apele hidrocentralelor noas- 
tre de astăzi. Din spectacolul micului 
ecran, care întreprinde ingenioase 
translaţii între teatru şi film (de aceea 
şi consemnarea lui, aici, printre cele 
șapte note — notițe — despre a şaptea 
artă) am reținut îndeosebi două inter- 
pretări actoricești: protagonistul prin- 
cipal, Vistrian Roman, în ipostaze di- 
ferite, la vîrsta aducerilor aminte şi la 
timpul acelor aduceri aminte, mereu 
firesc şi convingător, şi o fată tînără 
şi frumoasă, Mariana Băcioiu. de al 
carui nume vom mai auzi. Ape și 
stele... 

Călin CĂLIMAN 


o idee pe an 


Spiritul 
revelionului 


Istoricii de miine ai tele- 
viziunii bucureştene vor 
remarca, fără îndoială, 
că cele mai bune seri 
de umor şi muzică ale 
deceniului nostru «au 

fost» emisiunile de revelion. Aceiaşi 

istorici (plus eseiștii de rigoare) vor 
observa că molipsindu-se parcă de 
starea generală care precede şi mar- 
chează anul nou, studioul bucureştean 
(arta reflectă viața) se pregătește de 
revelion, ca toată (sau aproape toată) 
lumea, adică ridică data la rang de 
eveniment și de scop. Mai întii respon- 
sabilii nopţii celei mai lungi a televizi- 
unii hotărăsc, bănuiesc prin consens, 
să suspende legile cotidiene, să de- 
clare starea de urgenţă în domeniul 
invenţiei și imaginaţiei, să mobilizeze 
întru colaborare cei mai buni actori de 
comedie, cei mai populari cîntăreți, 
cei mai cu fantezie regizori, maeştri 
de balet și scenografi, uneori chiar și 
pe cei mai buni scriitori. Selecţia — ca 
la o Olimpiadă a spiritului — e destul 
de riguroasă. Cupletele de serviciu 
sînt eliminate. Scenetele care «merg», 


şi-atita tot, sînt lăsate să meargă mai 
tirziu (după anul nou), obtuzităţile sint 
puse în paranteză, fenomenul îngă- 
duind citeva momente de televiziune 
despre care se vorbește cu voluptate, 
pină-n martie. 

Pe de altă parte — şi tot ca un reflex 
al stării probabil magice care-i în- 
deamnă pe oameni să întrebe, aşa, 
din senin, pe la 15 octombrie: «Ce faci 
de revelion?» — emisiunea amintită 
este gindită şi pregătită din timp. N-am 
la dispoziție date statistice, însă aș 
jura că noaptea de 31 decembrie spre 


Pină la ziuă, aş tot cinta... 
(Aura Urzice cu formatia 
Radu Simion — lon Lăceanu) 


Gazdele unei nopți de pomină 
(Stela Popescu și Stefan Bănică) 


O noapte furtunoasă la... Tele-l nion 


(Jean Constantin, Stela Popescu, 
Aura Urziceanu) 


1 ianuarie solicită realizatorilor ma: 
multe nopţi de lucru decit orice emi- 
siune de peste an. Asemeni fabrican- 
ţilor de jucării pentru pomul de iarnă, 
echipa trăiește sub semnul revelio- 
nului de la căderea frunzelor. Sub în- 
demnul şi în spiritul revelionului. Un 
spirit care — reprezentind nu numai 
o stare febrilă, ci și un stil de muncă 
— ne face să-l dorim permanentizat 
şi să-i întrebăm pe autorii astenizaţi: 
«Aţi terminat programul pentru 1 mar- 
tie? E tirziu...» 


AL. MIRODAN 


teleobiectiv 


Ancheta interna - 
țională: familia 


Familia nu numai la... 
Tecuci, ci și pe întinsul 
globului, iată o inițiativă 
a televiziunii noastre de 
care merită să se vor- 
bească. 

«Ancheta internaţională asupra 
iamiliei» ne-a înfățișat patru tineri 
de la longitudini şi latitudini foarte 
diferite ce şi-au mărturisit gîndurile 
lor despre una din marile probleme 
ale contemporaneității: soarta fami- 
liilor tinere. 

Este adevărat că poate s-ar fi cuve- 
nit să existe un cadru al emisiunii, să 
fie prezentaţi tinerii nu numai prin 
numele și ţara lor de origine, ci şi prin 
preocupările lor, să ni se arate în urma 
cărei împrejurări au fost intervievaţi, 
dar oricum, emisiunea a avut valoarea 
ei intrinsecă prin ce au spus tinerii — 
chiar şi în lipsa unui prezentator — 
iar tinerii prin clarviziunea, obiectivi- 
tatea şi spiritul lor revoluţionar au fost 
la mare înălțime. 

Ceea ce m-a impresionat în mod 
deosebit în luările lor de cuviînt,fie că 
veneau din India, Franţa sau Mexic, 
fie că erau băieţi sau fete, -a fost că, 
vorbind despre familie, au considerat 
necesar să pună în centrul preocupă- 
rilor lor statutul social-politic al femeii, 
şi că, vorbind despre acest statut, să-l 
declare vădit inferior celui al bărba- 
tului. Exercitind, de cele mai multe 
ori numai munci manuale, căsătorin- 
du-se la o virstă foarte fragedă, femeia 
este condamnată să rămînă pe un 
plan doi, undeva foarte departe de 
preocupările bărbătești, să rămînă 
doar «o fabrică de copii». Înrobită de 
treburile căminului, orizontul ei se 
micșorează din ce în ce, iar povara 
sarcinilor, pe care familia le pune ne- 
împărțite cu bărbatul, devine drama- 
tică pentru soarta femeii. 

Statutul de egalitate în drepturi între 
cei doi n-ar putea fi de conceput fără 
o egalitate și în îndatoriri și mai ales 
în acele îndatoriri casnice care, se 
pare că, mai pretutindeni în lume, re- 
vin în exclusivitate femeii. 

O tînără indiană arată că la ea în 
țară un număr infim de tineri și tinere 
se aleg unii pe alții, ca să întemeieze 
o familie. Părinţii sînt cei ce decid și 
părinții decid numai căsătorii în inte- 
riorul castelor. Fetele se căsătoresc 
de obicei la 16 ani, sînt foarte greu 
acceptate într-o slujbă oricît ar fi ea 
de neînsemnată, iar pentru munca 
prestată sînt plătite cu un salariu de 
mizerie. 

Tineretul lumii vrea să înveţe, au 
spus-o cu patimă toţi cei patru vorbi- 
tori. Dar ca să înveţi în ţările capita- 
liste este un lux. În Franţa, spunea 
unul dintre ei, studenţii muncesc să 
se poată întreţine în facultăți. De în- 
vățat nu pot învăţa decit seara şi, re- 
marca el cu amărăciune, puţini ajung 
să-și încheie studiile. 

Cit despre plata muncii, aceeaşi dis- 
criminare descurajantă între salariul 
dobindit de un bărbat faţă de o femeie, 
ia eforturi egale. Şi apoi inflaţia, infla- 
ta care în Franţa, ca şi în India, ca și în 
Mexic, gituie familiile tinere. Ancheta 
internațională asupra familiei, între- 
prinsă de televiziunea noastră, a avut 
sobrietatea, dar parcă și tristețea pune- 
i exacte a diagnosticului unei boli 
deocamdată foarte grave în anumite 


zone. 
Sanda GHIMPU 


telerama 


9 Un telejurnal pentru copii? 
Televiziunea britanică transmite, de 
ai ori pe săptămînă, un buletin de 
sri pentru copii, astfel conceput ca 
màcii spectatori să poată înțelege nou- 


tățile politice, economice, sociale, cul- 
turale, etc. Succesul a fost peste aștep- 
tări, drept care e transmis acum de 
patru ori pe săptămină, la orele 17. 
După primele sondaje, noua emisiune 
bate toate recordurile de popularitate: 
copiii care urmăresc telejurnalul ce le 
este destinat sînt de două ori mai 
numeroși decit adulții care-l urmăresc 
pe cel destinat lor. lată şi declaraţia 
Vnuia dintre «beneficiari»: «E normal 
să mă uit, nu ştiu să citesc, nici să 
scriu, atunci cum să mă informez? e 
Din nou Jean Valjean. Toate peri- 
peţiile clasicului «el fugitivo» al cărui 
creator este Victor Hugo vor fi reluate 
pe micul ecran. Televiziunea libaneză 
realizează un foileton după «Mizera- 
bilii», adaptat şi localizat în lumea 
pitorească a orientului. E Frumoasele 
măști. Este titlul unui foileton în 5 
episoade realizat de televiziunea ma- 
ghiară. Fiecare episod se petrece în- 
tr-o epocă istorică diferită, începînd 
cu evul mediu şi terminînd cu timpu- 
rile moderne. Fiecare episod este rela- 
tarea unei. grandioase escrocherii din 
epoca respectivă. Escrocherii păgu- 
boase, firește. E Cum se distrează 
francezii. Locuitorii a 28 de orașe din 
Franţa au fost întrebaţi în cadrul unei 
anchete cum își petrec timpul liber. 
Pe lista ocupaţiilor preferate, televi- 
ziunea ocupă locul 2, pe locul intii 
fiind turismul. Din aceeaşi anchetă 
mai aflăm că lectura se află pe locul 5, 
sportul pe locul 8, cinematograful pe 
locul 9 (!), teatrul,concertele și expozi- 
țiile pe locul 10. O Reintilnire cu 
primul rol. Televiziunea bulgară a 
încredinţat regizorului Liubomir Şar- 
landiev realizarea unui serial după ro- 
manul «Tutunul» de Dimităr Dimov. 
Principalul rol feminin a fost în- 
credințat actriței Nevena Kokanova, 
care în urmă cu 13 ani a debutat cu 
acelaşi rol într-o ecranizare care a 
rulat cu succes şi în România. 


telesport 


Amintiri 
1974 


«Mai întii o precizare: 
ceea ce urmează sint 
păreri personale și se 

„referă numai la emisiu- 

nile sportive. 

Cele mai mari tele- 
satisfacţii: finala campionatului mon- 
dial de handbal masculin de la Berlin 
(România — R.D.G.: 14—12), victoria 
boxerului Costică Dafinoiu în fața 
vicecampionului olimpic Gilberto Caril- 
lo la turneul «Centura de aur» și 
exerciţiul la inele al gimnastului Dan 
Grecu, care i-a adus o medalie de aur 
la campionatele mondiale de la Varna. 

Cele mai mari surprize: înfrin- 
gerea cuplului Ţiriac-Năstase în par- 
tida de dublu cu perechea italiană 
Panatta-Bertolucci la Veneţia Mestre 
şi absența de pe micul ecran a cam- 
pionatului mondial de fotbal, a cam- 
pionatelor europene de atletism și a 
meciului de box George Foreman- 
Cassius Clay. 

Cele mai frumoase reportaje fil- 
mate-autohtone: «Fraţii Cuţov» de 
Timotei Ursu şi «Visul unui ciclist» 
de Tiberiu Vătășescu; de peste hota- 
re: «Olga» — realizat de TV engleză 
despre gimnasta sovietică Olga Korbut 
şi «Hochei pe gheaţă... altfel decit aţi 
văzut pină acum» — producţie a TV 
americane. 

Cea mai reuşită transmisie direc- 
tă-autohtonă: intilnirea de rugby 
România-Franţa: 15-10 (regizor Mihail 
Panait); de peste hotare: intilnirea 
de rugby Anglia-Ţara Galilor: 16-12 
(BBC-ul reconfirmă părerea că are 
cea mai bună televiziune sportivă). 

Cel mai frumos meci de fotbal: 
Ujpest Budapesta-Leeds United = 1-2; 
cel mai slab: Bulgaria-România = 0-0; 
cel mai neprevăzut final: Steagul 
roşu Braşov-Beşiktas Istanbul = 3-0 
în ultimele 5 minute! 


Cea mai frumoasă tele-imagine: 
la sfîrşitul meciului de fotbal C.F.R. 
Cluj-Napoca — Universitatea Craiova 
(2-1) disputat sub o ploaie continuă, 
în prim plan — jucătorul Boc, plouat 
la propriu și la figurat, în planul se- 
cund — tabela de marcaj care arată 
înfringerea echipei sale (regizorul 
transmisiei — Alexandru Căpușneac). 

Cel mai bun tele-comentariu: An- 
drei Bacalu la cursa automobilistică 
de la Monte Carlo. 

Tele-momente memorabile: an- 
trenorul llie Oană purtat pe braţe de 
fotbaliştii ieşeni rămași în divizia A şi 
antrenorul emerit Constantin Nour 
(peste 60 ani — mulţi înainte!) îmbră- 
țişat de tînărul boxer Mircea Simon 
(20 ani) după ce acesta a cucerit titlul 
de campion naţional. 

Ce-aţi spune dacă la sfîrşitul lui 
1975, un juriu format din «șapte mag- 
nifici iubitori de sport» (să zicem, în 
ordine alfabetică: Eugen Barbu, Călin 
Căliman, Radu Cosașu, Alexandru Mi- 
rodan, Fănuş Neagu, Adrian Păunes- 
cu și Tudor Vornicu) ar acorda 3 pre- 
mii simbolice pentru cel mai bun re- 
portaj filmat, cea mai bună trans- 
misie și cel mai bun tele-comen- 
tariu? Nu credeţi că ar fi stimulative 
pentru telesportul nostru cel de toate 
zilele? 

Cristian ŢOPESCU 


filme pe micul ecran 


e «Atacul trenului cu aur» (Nikita 
Mihalkov, 1974). Film de natură a pune 
în dificultate spectatorii și comentatorii. 
Mă refer la acea dificultate care face ca 
şi unii și alții să aibă impresia netă că 
se află în fața unei opere remarcabile, 
fără a putea totuşi spune imediat prin 
ce anume. Pelicula scapă unei clasifi- 
cări, e greu, aproape imposibil de prins 
în cuvinte. Sigur, e vorba de un film 
de aventuri desăvirşit «lucrat» — dar 
nu numai atit. Sigur, e vorba de un film 
poetic în felul lui, subtil, aproape insezi- 
sabil poetic — dar nu numai atit. Sigur. 
e vorba de asemenea de un film politic 
prin subiectul şi prin semnificaţiile lui 
mai generale — dar nu numai atit. Sigur, 
e vorba de toate acestea la un loc— 
dar nu numai atit. Atunci, ce încă? 
Acel ceva care face dintr-o operă de 
artă un film şi nu un roman sau o pic- 
tură, nu o simfonie sau un dans — ni- 
mic altceva decit un tilm. Nu am văzut 
ulte -creatii care să aibă o asemenea 
încredere, aproape oarbă, în forța de 
expresie și de convingere a unui limbai 
exclusiv cinematografic, folosit cu vir- 


e -Chariy> 
ciclul «Un fim 
valoare m 
citeva momen 
voltind o idee 


lui Nicolae Damian 
ascultindu- 5 prirndu- 
un om, deşi ar î avut 
(atit prin profesia sa 
oferite de pebculă) să 
film ca de un pacient ai c 
e îndeajuns de uşor de 
totuși drumul ma spines 
unei opere de artă, = 
dacă vreți. demonstrete 
sare: intii analiză mu 
liză. Apoi verdicte 

© «Stare de asediu» (Co 
1972). 


unul altuia, dind senzatia unei mono- 
gratii. O monograte despre compiezi- 
tatea (adesea inextricabă 
dramatismul luptei pentre 

litică, economică şi socială 

făşoară în lumea contemp 

zone ale globului Sim 

şi de procedee arts 

două filme poate părea 

autopastişare a reg 

suficient de atentă descoperă însă ra- 
pid o unitate tematică şi de limbaj 
care explică totul. Costa Gavras a con- 
ceput doar primele capitole ale adocu- 
mentarului» său despre drumurile spre 
libertate. Dacă şi cum va continua, nu 
e cazul să discutăm acum. Principalul e 
că «Stare de asediu» şi «Z» (a cărui 
reluare pe micul ecran ar îi un gest 
inspirat) există. Prin ce au ma bun. 
ele vin decisiv în sprijinul idei că acest 
gen de filme, mai muit decit un «curent» 
cinematografic, reprezintă azi o formă 
specifică de participare a artei la viata 
politică a umanității. 

e «Speranța» (Andre Malraux, 1938) 
(în ciclul «Un film văzut de...) Un film 
de privit, de privit mereu, chiar dacă nu 
e o capodoperă. Peste el—am mai 
spus-o, dar vreau s-o repet — nu se 
poate trece. Fiindcă se numeşte așa 
cum se numeşte Fiindcă prin fiecare 


Cintau trei mateloţi in noapte... 
(Tot Stela Popescu și tot cu Jean Constantin şi Ștefan Bănică) 


tuozitate în toate registrele sale. in- 
deosebi în acela al elipsei. Încercind 
— dacă nu pentru altceva, cel putin 
pentru «uzul» discuţiei — o definire a 
filmului, putem spune, cred, că ele o 
baladă eroică, intersectată de momente 
tragice şi groteşti. Amalgam complex 
și desăvirşit echilibrat, care izbutește 
să «vorbească» pe cel mai convingător 
ton despre acel front, mai puţin ştiut, 
ce se află în spatele frontului principal 
al unei lupte politice: despre oamenii 


secvență respiră aerul tare al cărţii 
după care e făcut și în care se spune că: 
«a te gîndi la ceea ce ar trebui să fie, în 
loc să te gindeşti la ceea ce se poate 
făptui, chiar dacă e zadarnic ceea ce se 
poate făptui, e ca o otravă». Un film în 
care acest veritabil corolar al unei 
experiențe revoluţionare ce nu concepe 
pasivitatea iși găsește o impresionantă 
concretizare. 


Aurel BĂDESCU 


2 


-—— 


v 


eroi fără voie 


Ştiam demult că Olimp Vărăşteanu con- 
struiește și animă cartoane decupate pline 
de farmec. Eroii săi de astădată — doi 
ştrengari care par nou-născuţi — sînt două 
surisuri animate: unul cu ochi albaștri, 
celălalt cu ochi căprui. Ceea ce ne-a lua! 
însă prin surprindere în acest film este 
amploarea fabulației şi mai ales verva paro- 
dică pe care o antrenează personajele. Pic 
şi Poc pătrund într-un afiş intitulat «Capra 
cu trei iezi» şi intervin în acțiunea cunoscu- 
tului basm tocmai cînd lupul le cerea iezilor 
să deschidă uşa. Basmul ia o turnură 
nebănuită, orice urmă de fatalism dispare, 
pentru că Pic sau Poc — nu ne-am dat bine 
seama, în iureșul evenimentelor — fuge şi 
cheamă în ajutor niste apași, dintr-un afiș 
«Winnetou». În final, cei trei iezi ai caprei 
sar... «capra» peste lupul- legat fedeleș. 
Propunind reconsiderarea modernă, spiri- 
tuală, a basmelor, a mitologiei, filmul poate 
fi văzut nu numai de copii, ci și de oameni 
mari, chiar- de autori de filme «pentru cei 
mici». 


inventatorii 


Adoptind formula lui Edison, după care 
o invenţie tehnică presupune 98% transpi- 
ratie şi 2% inspiraţie, frații Petrescu din 
Tirgoviște au pus la punct o instalaţie 
antipoluantă foarte sofisticată, dar pe deplin 
eficace. Graţie ei, un coş de fabrică nu mai 
revarsă asupra vegetației, caselor și oa- 
menilor din jur, respectivele tone de prat. 
Privit de la distanță, coșul pare chiar scos 
din funcţie, atit e de linistit. În realitate, el 
funcţionează mai intens decit înainte: insta- 
laţia fraţilor Petrescu resoarbe praful și-l 
canalizează spre diverse utilizări industriale. 
Păcat doar că fabrica are două coșuri. 
Deși îl filmează revărsind abundent praful 
asupra împrejurimilor, autorii nu spun nici 
un cuvint despre cel de al doilea coș. 
Să sperăm însă că acest film utilitar se va 
dovedi și util, prin multiplicarea salvatoarei 
instalaţii. 


Regia şi scenariul: A/exandru Drăgulescu. Ima- 
ginea: Gheorghe T. Petre. 


oimii Carpaţilor 


O contribuţie notabilă a documentarului 


pro sau contra 


Casa 


Există, fără îndoială, un anumit idi- 
lism în filmul colegului nostru Lupu 
Gutman, «Casa». Un mic exces de 


Documentarul 


Regia: O/imp Vărășteanu şi Florin Anghelescu. 


Scenariul: O/imp Vărăşteanu. Imaginea: Stefan 


Sandu 


Cătălin şi Cătălina 


Cătălin este un băieţel care vrea să culea- 
gă o ciupercuța intr-o paaurice. În ciu- 
percuţă se ascunde însă o vrăjitoare care-l 
răpește pe băiețel. Surioara lui Cătălin, 
Cătălina, face fapte bune, îl cîștigă ca aliat 
pe uriașul munților şi, deşi aliatul e construit 
vizibil din cartoane defectuos articulate, 
fetița face să dispară de pe fața pămîntului 
castelul vrăjitoarei, cu vrăjitoare cu tot. 
Astfel, frăţiorul Cătălinei, Cătălin, este pe 
loc eliberat din captivitate. Cătălin are în 
permanenţă buchete de flori și chiar cior- 
chini de struguri pe pălărie, în timp ce 
Cătălina le are pe ale ei în plete, dar nici ea 
nu le pierde niciodată. Ea mai are mereu 
şi bujori în obrăjori. În film mai apar fluturași 
care seamănă cu păsărele şi invers, pentru 
că totul este lesne interșanjabil. Aceasta 
să fie lumea basmului sau e doar un exem- 
plu de kisch ingenuu? 


Regia, scenariul şi grafica: Laurențiu Sirbu. 


Imaginea: Constantin Iscrulescu 


românesc la valoriticarea cinematogratică 
a trecutului revoluționar. Într-un evident 
ciştig de rigoare, acordind mai mult credit 
documentelor autentice, cu minime re- 
constituiri, Pompiliu Gilmeanu reușește 
un film nu numai convingător, dar şi spec- 
taculos, despre grupul de partizani «Car- 
pati» organizat de Partidul Comunist Român 
în ajunul insurecției din 1944. Circulare, or- 
dine şi rapoarte ale chesturilor de poliție — 
secrete, strict secrete şi confidenţiale — 
mandate de arestare, fotografii din epocă 
ale adăposturilor folosite de partizanii ro- 
mâni pe muntele Piatra Mare, raportul unui 
trădător care a pus pe urma antifasciștilor 
nu mai puțin de 4 000 jandarmi, identificarea 
pe teren a traseelor urmate de partizani, 
fragmente din jurnalele cinematografice ale 
timpului și alte mărturii de arhivă sînt ordo- 
nate într-o suită dramatică, tensionată, 
articulată pe zile, după foile de calendar 
ale anului 1944. În final, eroii reali sînt 
aduși ei-inşiși pe urmele de ieri. Cu minuţie, 
din detaliu în detaliu, filmul cîştigă în am- 
ploare, prefigurind — de ce nu? — un 
captivant film cu actori. 


Regia și scenariul: Pompiliu Gilmeanu, după o 
idee de Aurora Roşca. imaginea: Gheorghe Pelre, 


lon Birsan, Horia Bolboceanu. 


Val. S. DELEANU 


blajinitate patriarhală. O emotie no- 
bilă îmbibă însă povestea acestui tată 
de familie, care şi-a crescut mulții săi 
copii în cultul muncii şi în respectul 
omeniei. În special sentimentul ome- 
niei m-a impresionat în această pe- 
liculă filmată cu căldură şi gindită cu 
sensibilitate. 


Ecaterina OPROIU 


Adio, domnule Hulot? 


Cine s-a obișnuit cu îndelungatele absen- 
te de pe platouri ale acestui ascet al mizan- 
scenei care este Jacques Tati, cine știe că 
domnul Hulot apare rar pe ecranele cine- 
matografelor pentru a dispare însoțit me- 
reu de o cascadă de risete al căror ecou 
persistă pînă la o apariție următoare, cine 
e deci înarmat cu răbdare. nu se poate să 
nu fi citit cu stupoare o laconică ştire de 
presă care consemna falimentul producă- 
torului. regizorului și actorului Jacques 
Tati. Deşi mărturisesc că m-au lăsat în- 
totdeauna rece pretins dramaticele pro- 
bleme de genul «care este viitorul artei a 
şaptea?», nu mă pot împiedica să mă 
întreb acum încotro va merge cinemato- 
graful fără domnul Hulot, fără acest perso- 
naj fantastic, năuc, fără acest unchi deşi- 
rat, lunatec, mereu în. contratimp cu tot 
ce-l înconioară, fără acest comic de geniu 
care întruchipa — cum scrie André Bazin — 
ideea de «tandrete a libertătii»? 

«Moartea tragediei» este titlul unei ce- 
lebre cărți a teatrologului englez George 
Steiner, în care se demonstra disparitia 
genului tragic din teatrul contemporan. 
Tragicu' cotidian, scria Steiner. a ucis tra- 
geaia teatrală. Intr-o iume devastată de 
tragedii, Euripide tace. De ce însă, de ce 


telex Animafilm 


Semne bune 


e 9 9 Luni, 2 decembrie, a avut loc la 
cinematograful «Doina», o gală de filme 
pentru prichindeii bucureșteni. Acești, 
«cei mai sinceri» spectatori, au aplaudat 
şi au cîntat împreună cu eroii filmelor 
«Pic şi Poc» (regizori Olimp Vărăștea- 
nu și Florin Angelescu) și «Curaj, 
Mihaela» (regizor Nell Cobar). Coinci- 
dență: tocmai aceste seriale au fost 

„preferate şi de difuzorii din străinătate 
e 9 e:Puiul» de Laurenţiu Sîrbu, a 
fost distins cu premiul de aur «Shahre- 
farang», în cadrul Festivalului interna- 
tional al filmului pentru copii de la 
Teheran, ediţia noiembrie 1974. Premiul, 
de forma unui chivot aurit, este a treia 


telex Sahia 


eee Studioul «Alexandru Sahia» a- 
nunţă îndeplinirea planului cincinal în 
patru ani. Se acceptă felicitări. eee La 
14 decembrie 1974 se va încheia al 7-lea 
concurs anual al Cupei de Cristal. La 
concurs s-au înscris un număr record 
de filme: 101 (nu dalmaţieni). ee Două 
noutăți: în ediția din anul acesta sînt 
invitaţi şi realizatori de filme de anima- 
ție, precum şi viitori realizatori: studenți 
ai Institutului de artă teatrală şi cinema- 
togratică, cu filmele lor. Credeţi că ini- 
țiativa va sugera, eventual, reluarea 
festivalului naţional de filme? 999 Pre- 
mergător a avut loc concursul pentru 
Premiul publicului. lată rezultatele: Pre- 
miul Publicului din județul Dolj a fost 


Planul cincinal în patru ani 


este adevărat ce scrie Steiner, de ce moare 
comedia, comedia cinematografică? Căc 
e limpede: Hulot dispare, pentru că lumea 
lui n-are nevoie de el şi această indiferentă 
la comic mi se pare cel putin la fel de gravă 
precum insensibilitatea la tragic. «Moar- 
tea comediei», iată subiectul unei cărt 
nescrise încă, pe care noi, cinefilii retrași 
în obscuritatea sălii de Cinematecă pentru 
a ne lua rămas bun de la domnul Hulot. 
o așteptăm cu legitimă curiozitate. Să fie 
oare lumea tot atit de comică pe cit de 
tragică, încit să nu mai rîidem la cinema 
epuizîndu-ne umorul în viață? Pînă la o 
explicație mai plauzibilă, eu văd în retra- 
gerea lui Tati nu un eșec artistic, ci tragica 
desprindere a regizorului de propriul per- 
sonaj. Hulot a fost dintotdeauna o metaforă 
a inadecvării, dorindu-se prezent acolo 
unde nu-l dorea nimeni. Tati plăteşte astăzi 
pentru Hulot, întelegînd ce nu pricepea 
acela, anume că libertatea de a ride nu mai 
poate fi o chestiune de «tandrete», «Du 
vivant plaqué sur du mécanique», iată o 
formulă deloc comică, antibergsoniană, pe 
care, descoperind-o, Tati renunță, căci ce 
e vesel în această crescindă înghețare a 
«ceea ce este viu»? 


Petre RADO 


distincție internaţională acordată tii- 
mului şi vine să răsplătească sensibilita- 
tea plastică, de excepţie, a lui Laurenţiu 
Sibu eee Pină la 5 decembrie au 
intrat în producţie 11 filme ale anului 
1975. Semne bune anul are! 9 9 @ Anda 
Călugăreanu esie «vocea» unui copil, 
mezinul din filmul de păpuși al lui 
George Sibianu, după scenariul Titei 
Chiper. Prislea a descoperit «o meserie 
grozavă» și ne anunţă cu glasul copilă- 
ros al Andei: «Mă fac nepot şi vă arăt 
eu vouă!» 9 9 e Graficianul lon Dogar 
Marinescu împreună cu regizorul Li- 
viu Ghigorţ au pus la cale fabule cine- 
matografice de genul: «Un lup mănîncă 
o oaie şi este împușcat de cioban. Ait 
lup mănîncă o oaie şi este împuşcat de 
cioban. O oaie mănîncă o oaie şi lupul 
este împușcat de ciobani» Şi tot așa 
ne vin de hac automatismele. 


Lucia OLTEANU 


decernat filmului «România, azi», rea- 
lizat de Octav Ioniţă. Acelasi film a 
obținut premiul | la concursul organi- 
zat în judeţul Galaţi. Marele premiu al 
publicului din județul Galaţi a fost obti- 
nut de filmul «Şoimii Carpaţilor» rea- 
lizat de Pompiliu Gilmeanu. 999 Pen- 
tru planul anului 1975, regizorul Al. Bo- 
iangiu a depus scenariul «Sub ploaia 
de foc». Documentarul va avea un pre- 
generic din filmul «Un zîmbet pentru 
mai tîrziu», în care regizorul filmului de 
ficţiune Al. Boiangiu descoperă la Com- 
binatul reșițean un erou adevărat, viu, 
despre care va realiza un film docu- 


mentar. 
Aristide MOLDOVAN 


— ——_. 


Fotol A, Mihallopol 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori? 


Dialog între cititori 


Despina Ofileanu (B/. D. 1-7 sc. B 
ap. 39. Hunedoara): «Nu mi-a plăcut deloc 
ce-a scris studentul timișorean lonel Teaha 
despre filmul românesc, în nr. 7 al revistei. 
Dumnealui e atit de sever că mă şi mir 
că s-au mai găsit totuşi filme românești 
care să-i placă. Vreau să-l întreb pe tov. 
lonel Teaha de ce i-au plăcut «Drum în 
penumbră» și «Trecătoarele iubiri», care 
nu sint lipsite de «val de mare, val de su- 
părare, disperare, neimpăcare» (ceea ce 
tov. Teaha nu-i place) şi de ce nu i-au 
plăcut «Ciprian Porumbescu» şi «Întoar- 
cerea lui Magellan»? Ce fel de filme vrea 
dumnealui?» 

Octavian Raica (Sintandrei, jud. Hune- 
doara): «Tov. Teaha e prea zgircit în apre- 
cieri şi prea pus pe obiecții la adresa fil- 
mului românesc. Dacă ar fi să disecăm 
fiecare film în parte. fără să ne legăm de 
fleacuri (inclusiv de cite o vorbă de «dum- 
nezei», băgată din necesități de pitoresc 
sau de temperament), ar trebui să fim 
atenti la lucruri mai importante. De exemplu: 
Ce este şi ce vrea cutare sau cutare film? 
Cită viață şi cît adevăr sînt în el? Ce eroi! 
ne propune? De ce sînt ei mai buni sau 
mai răi? Şi-apoi să ne mai gindim şi la 
toți oamenii aceia care fac filmele, la zilele 
lor de trudă şi la nopțile nedormite, la toti 
oamenii aceia care pe ploaie, pe vint, pe 
furtună şi pe soare trudesc acolo, ca să 
ne vorbească nouă despre noi. Că uneori 
reuşesc... Că alteori nu reuşesc...» 


lată ce credem 


«Stejar, extremă urgenţă» 


Stetan Donath (Bd. Steagul Roşu nr. 21, 
Braşov): «Personajele sint veridice, puter- 
nic conturate pe fundalul epocii și cu totul 
pe măsura evenimentelor cruciale la care 
iau parte. Suspensul, lecție temeinic însu- 
șită de regizor. a oferit spectatorului pasio- 
nante și nu putine momente de reală în- 
cordare. Inteligent gindit din capul locu- 
lui de scenaristul Horia Lovinescu, filmul 
a trecut cu brio pe lingă tentatiile de cari- 
caturizare a negativilor, pe lîngă tentatiile 
lozincarde, pe lingă tentatia de a spune 
din chiar primele secvente... sfîrșitul, ofte- 
rind astfel spectatorilor o peliculă palpi 
tantă cu certe virtuţi etice și patriotice» 

Doru Indrieș (Comuna Firliug. jud. Caraș- 
Severin): «La început am avut îndoieli asu- 

` pra acestui film, dar pe parcurs mi-am dat 
seama că m-am înşelat. E un film bine 
gindit. pe o temă de mare interes pentru 
toate generațiile de spectatori, un film plin 
de actiune, bine susținut de excelentii 
actori Constantin Diplan. lon Caramitru. 
Irina Petrescu și Amza Pellea. Pe scurt. 
un film care va rămîne de neuitat în inimile 
noastre de spectatori». 

Vasile Pop (Str. Lalelelor nr.13, Timi- 
soara): «Actiunea plină de dramatismul 
zilelor lui august '44 (excelentă ideea folo- 
sirii unor secvente din filmele documentare 
ale epocii). mesaiul de înalt patriotism au 
făcut ca filmul «Stejar, extremă urgentă» 
să cîştige repede adeziunea publicului. 
Constantin Diplan a reuşit să-l impună pe 
Matei Udrea, model! de comportament, de 
spirit de sacrificiu. Totuşi, o mică obser- 
vație: filmul are unele momente de folo- 
sire prea insistentă a dialogului (în general. 
în filmul românesc dialogul e excesiv) 
Vrem să vedem actiune în film, acțiune şi! 
iar acțiune». 

Meana Minculescu (Piaţa Buzești nr. 6. 
Bucureşti): «Steiar. extremă urgență» se 
poate înscrie între succesele cinematogra- 
fiei româneşti din ultima vreme, datorită 
regiei lui Dinu Cocea, care foloseşte pro- 
cedee moderne și un limbaj cinematogra 
fic sobru. personal. Şi desigur, să nu 
uităm admirabila interpretare a actorului 
!on Caramitru. Dar. după părerea mea 
cititoarea Aurora !noan este nedreaptă cu 


«E xirul tinereţii», în regia lui Gh. Naghi, 
cu Ana Szeles şi Florin Piersic. 


Constantin Diplan, pe care-l copleșește 
cu calificative peiorative. Nu e vina inter 
pretului că rolul său e mai sărac, mai sche- 
matic. prea 'ostentativ pozitiv. Dacă. în 
scenariu, l-ar fi încercat măcar o nostalgie, 
o ezitare. o remuşcare. o amintire... După 
părerea mea, scenariștii au ratat o mare 
ocazie de a crea un personaj uman. com- 
plex, bogat,care să poată tine piept zdrobi- 
torului rol de compoziție creat de lon 
Caramitru. O mare şansă de conflict ar fi 
fost dacă ar fi existat cite ceva din buna şi 
cunoscuta sfişiere între sentiment şi dato- 
rie. Mi se va răspunde că la Matei Udrea 
şi sentimentul și datoria erau de aceeași 
parte. Se poate, dar. în cazul acesta. cum 
s-a şi văzut. în film apare schema. Oricum. 
Diplan și-a făcut din plin datoria». 


«Tatăl risipitor» 


Alex. Marcovici (Bd. llie Pintilie 37. 
Bucureşti): «Regizorul Adrian Petringenaru 
a elaborat un film în care fiecare cadru. 
fiecare secvență sînt alcătuite cu o mare. 
prea mare grijă pentru formă. La fel cum 
elevii din clasele primare. după ce au în- 
vățat să scrie, sint puşi să facă exercitii 
pentru a scrie frumos, regizorul, fiind deia 


un profesionist al ecranului, cunoscînd 


bine legile alcătuirii unui film, şi-a impus 
să facă un film cit mai frumos. Ca demon- 
stratie, filmul e frumos, însă ca forță de 
comunicare pierde multe din valenţele ini- 
tiale ale scenariului, din virtuțile sale rea- 
liste. Filmul capătă astfel o nedorită notă 
de monotonie, dă o impresie generală de 
artificialitate. Savanta succesiune a sec- 
venţelor, o prea frumoasă plastică a ima- 
ginilor, o prea elaborată organizare a ca 
drului, toate acestea înăbușă într-un fel 
autentica dramă a lui «Oaie şi ai săi» 
Dincolo de aceasta, «Tatăl risipitor» mi se 
pare totuși un debut interesant, o promi 
siune interesantă». 

Constantin Onică (Bucureşti): «Am vă 
zut filmul «Tatăl risipitor» şi contrar aștep- 
tărilor mele, după vizionare, m-am întrebat 
și continui să mă întreb de ce s-a făcut 
acest film? Care e mesajul lui? Pe cine 
și de ce vrea să convingă? O temă serioasă, 
ca aceea pe care are pretenția că o tra- 
tează, reuşeşte să nu convingă de nimic 
şi pe nimeni de vreme ce niciuna din for- 
tele implicate în conflict nu sînt suficient 
de viguros conturate şi reprezentate. Dim- 
potrivă, în momentele vrute de «mare ten- 
siune», «cu nuanţe tragice», în sală e 
rumoare, se aud chiote, se comentează și 
se ride. Ţărănimea e reprezentată prin 
bătrinul Oaie, personaj mai degrabă pito- 
resc în interpretarea lui Toma Caragiu, 
ceilalți neștiind ce se întîmplă, fiind tiriti 
de «evenimente» sau de caii primăriei care 
aduc documentele ascunse şi care repre- 
zintă, se pare, scopul filmului, căci o dată 
cu apariția acestora totul se lămurește și 
se uşurează (de ce-o fi trebuit găsite cu 
orice preţ acele registre, n-am aflat?). 
Fostele clase stăpinitoare sînt schematic 
reprezentate, pierdute în reverii, jocuri de 
cărți și băutură. De neuitat în acest film 
este electrocutarea unui personaj prin re- 
tezarea firelor de telegraf în urma unei 
performanțe de tir încă neegalată pe plan 
mondial». 


lată ce dorim... 


Pompiliu Comşa (str. I.L. Caragiale 
Bi. C-4, sc. B — Tulcea): «Oare noi nu ştim 
să facem filme pentru tineri. cu și despre 
viața tineretului? Sincer să fiu, am văzut 
doar citeva pelicule, foarte puţine, care au 
incercat să dezbată problemele tinerei ge- 
nerații şi acelea de o valoare cu mult sub 
nivelul acceptabilului. De ce? Nu aven 
actori tineri, dornici să joace în filme în 
care să ne recunoaștem? Nu avem regizori 
care ar vrea să semneze asemenea peli- 
cule? Mira-m-aş! Şi atunci! Ce mai aștep- 
tăm?» 

Georgescu Cristina (str. Lacul Fortuna 4, 
Bucureşti): «Filmele pentru copii şi adoles 
cenți rămin un vis pentru noi. În afară de 


cinema 


Anul XII nr. 12 Decembrie(144) 


Ecaterina Oproiu 


scrisoarea lunii 


Pentru o antologie a filmului românesc 


După apariția acelui fragment dintr-o scrisoare a mea la rubr cz «Sorscarza 
lunii» din nr. 7 al revistei, am primit zeci de scrisori de la ctitori dn tosti tza M s-a 
reproșat cu multă «asprime» că sint prea... aspru, că nu-mi pac me române 
Nu e adevărat: Şi mie și colegilor mei ne plac filmele românești. Dar a> wes să se 
placă şi mai mult. Am făcut o anchetă printre colegi. o anchetă de ia om a om e 
care au răspuns 177 de studenți mediciniști (77 fete, 100 băiet). lză si părerile lor 

@ 136 studenţi au răspuns că merg mai des, în ultima reme, e [mele româres 
@ 170 dintre ei sînt de părere că e vizibil un sat calitativ în ñimui românesc 


mai ales în ceea ce priveşte regia. 


e Fiimul politic şi istoric se află pe primul ioc în ordinea preferintelor a peste 
jumătate din cei care au răspuns la anchetă. 

9 Cei mai mulţi dintre ei merg la film nu doar din simpă cwriozizie, peniru a 
vedea ce se mai întîmplă prin filmul românesc. Studenti caută să-și confrunte 
propriile lor puncte de vedere despre viață, despre lumea în care trăim, cu cele 


existente în filmele româneşti. 


Am făcut chiar şi un clasament al celor mai bune filme româneşti, după opine 
studenților, clasament care nu mi se pare relevant,deoarece în ei nu figurează cec” 
filme realizate în ultimii ani. Vreau să spun că sint multe filme româneşti ma vecs 
şi unele foarte bune pe care generaţia noastră n-a avut prilejul să le vacă. lată de 
ce cred că televiziunii îi revine sarcina de a difuza o «antologie» a fimului românesc 


acţiune culturală mai mult decit utilă. 


N.R.: Scrisoarea dvs. a sosit cum nu se poate mai bine. După cum se vede, dialogu 


lonei Teaha 
student anul VI Medicină 
Bd. Armata Roşie 23—25, Arad 


stirnit de «Scrisoarea lunii» din nr. 7 al revistei, continuă. Şi e de subliniat ideea ca 
cititorii sint alături de filmul românesc şi la bine şi la greu, că dacă filmele noastre ne 
plac așa cum sint e normal să «dorim să ne placă şi mai mult». 


«Cireșarii», cu personaje cam maturizate, 
aceste filme lipsesc cu desăvirşire. Ne 
lipsește realitatea uneori naivă a adoles- 
cenţilor de 16-17 ani, ne lipseşte imagina- 
tia, ne lipsesc visurile, zîimbetele și uneori 
suspinele copiilor și adolescenților. Am 
să fac rost de o clepsidră. Apoi am să 
aştept, am să aştept, uitîndu-mă cum curge 
nisipul. O să așteptăm pină o să creștem 
mari şi noi n-o să mai avem nevoie de 
filme pentru copii şi adolescenți. Dar atunci, 
vor fi alții, altă generaţie de copii și adoles- 
cenți care şi ei...» 

Paraschiva Pirjol (Strei-Singiorgiu nr 
245 jud. Hunedoara): «Filmul pe care vreau 
să-l propun și pe care mi-ar place să-l văd 
are ca erou principal pe unul dintre cei mai 
mari poeti ai țării noastre, pe Luceafărul 
poeziei româneşti, pe Mihail Eminescu» 

Dumitru Viman (com. Sisești, jud. Mara- 
mureş): «Vreau să mă adresez regizorului 
şi actorului Sergiu Nicolaescu, realizator 
a numeroase filme istorice care s-au bucu- 
rat de un real succes de public. Am întil- 
nit în filmele lui eroi din veacurile trecute, 
figuri de seamă intrate în istorie şi în le- 
gendă, iată de ce, noi tinerii dintr-un sat 
din nordul ţării, îi propunem să realizeze 
un film despre legendarul haiduc maramu 
reşean Pintea Viteazul». 

lacob Makarov (str. Avram lancu 4, 
Hunedoara): «Aş vrea să mă taceți să in- 
teleg, de ce «Solaris» a ocolit provincia sau 


numai o parte din ea. Aș putea adăuga ` 


„&Clovnii», «Copilul sălbatic» şi multe alte 
filme despre care au scris ziarele, şi au 
scris de bine, și am așteptat să le văd și în 
oraşul nostru, pe ecranele căruia s-au pe- 
rindat continuu tot felul de vandane, de 
flori şi de grădinari». 


Telefilia 


| 


«Cireşarii» 


Fotescu Mariana (S/atina, jud. Olt): 
«Dintre toate filmele româneşti văzute de 
mine, și cred că și dintre cele pe care nu 
le-am văzut, cel mai bun a fost, este şi 
cred că va fi «Cireșarii». M-am despărțit 
greu de eroii acestui serial care au devenit 


pentru totdeauna prietenii mei». 

N.R.: O să vă placă și mai muit, dacă o 
să citiți şi cărțile lui Constantin ChwnNă 

Laila Samoil (str. Republics 13. Galati) 
«Eram foarte curioasă. «Ciresarii» sint pri- 
stenii mei încă din clasa a IV-a. Şi-acum, 
cînd mă pregâtesc să termin şcoala, ce 
dezamăgire! Poate că elevii care acum de- 
senează liniute, poate că ei au fost încin- 
-tați, dar eu... Cum să vă explic? Dan imi 
era cel mai simpatic, dar felul cum îşi debi- 
tează glumele este cel mai bun banc pe 
care l-a putut face. Ursu vrea parcă să 
demonstreze că a consumat cu încredere 
glucoză şi că face de la şase luni culturism. 
Lucia vrea parcă să ne convingă că pămin- 
tul e rotund, iar Maria se amuză dindu-şi 
seama că nu va fi niciodată visătoare decit 
dacă i se va impune lucrul acesta. Vai, ce 
serial era să fie! Dar n-a fost... Şi să vă 
spun secretul: serialul nu-i reușit pentru 
că interpreţii nu sint interpreți. Vă induc 
în eroare. Sint de fapt nişte copii japonezi 
care învaţă prin corespondență limba româ- 
nă. În fiecare duminică la orele 17 fix făceau 
exerciții practice. La televizor». 

Mihai Constantin (str. Avrig 63, Bucu- 
reşti): «Cireșarii» mi-au lăsat un gust săl- 
ciu, un sentiment de insatisfacţie. Deși 
avea toate premizele unui film bun (un 
roman de mare succes datorat scriitorului 
Constantin Chiriţă, un regizor, Andrei Bla- 
ier, cu experienţă în filmul pentru copii și 
tineret), filmul nu e decit o imensă dezilu- 
zie. Eroii sint departe de modelele din 
carte. Se prea poate ca interpreții lor să fie 
elevi buni şi conştiincioşi, dar s-au jucat 
rău de-a actorii şi de-a filmul». 


In două vor 


Neculai Lelescu (str. Țărușanu 18, Bucu- 
rești): Columbo? Ce să mai vorbim, a fost 
într-adevăr nu «locotenentul», ci «amiralul 
serilor de sîmbătă». O dată cu noi, cu 
dumneavoastră, o lume întreagă îl regretă. 

lon Sălișteanu (str. N. Bălcescu 24, 
Bistrița): Am primit studiul dumneavoastră 
despre Gerard Philipe. Aşteptăm şi partea 
a doua ca să ne facem o idee. 

Lucia Fesci (str. Filimon Sirbu, bl. XI, 
sc. C, et. 3; Silvia Bozdog, com. Orlat, 
jud. Sibiu): Ne pare rău, nu avem numere 
vechi. Poate vă ajută careva dintre cititori. 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 


Exemplarul 5 lei 


41017 


Cititorii din străinătate pot face abonamente adresindu-se întreprinderii 


«Rompresfilatelia» — Serviciul import-export presă 
Bucureşti, Calea Griviței nr. 64-66 P.0.B.—Box 2201 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Tiparul executat la 
Combinatul poligratic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Prezentarea grafică: 


loana Moise 
K. 


23 


In 
emi 


Genericul descrie un peisaj 
al dezolării; cîmpii nesfir- 
șite şi parcă nelocuite; un 
călăreț le străbate fără să 
le vadă. Galopul calului său 
are ceva din impetuozitatea 
urmăririi unui destin. Un sentiment de 
disperare, dar și de mare nădejde se insta- 
lează chiar de la început. Aşa începe 
filmul «Nemuritorii» și genericul împreună 
cu primele secvenţe ne plasează într-un 
cadru care ne transmite senzația de «de- 
parte de acasă» a eroilor filmului. Pentru 
că sîntem într-adevăr undeva în Europa 
începutului de secol al XVII-lea, cîmpii 
neprimitoare, burguri cu ulițe strimte unde 
parcă la fiecare colț pindeşte o amenin- 
tare. Între zidurile grele, forfotă şi neli- 
nişte. În această atmosferă începem să-i 
cunoaştem, să-i desluşim unul cite unul 
pe cei 13 cavaleri ai onoarei, ai jurămîntu- 
lui ținut, a căror poveste — între istorie 
și legendar — ne-o propune în filmul său 
(după o idee ce i-a fost oferită de scriitorui 
Titus Popovici) regizorului Sergiu Ni- 
colaescu. 

Realizatorul adoptă tonul cind patetic, 
cînd fantast, cînd al unui realism concret 
pentru această poveste a unor cavaleri 
ajunși în zdrenţe, dar nu fără onoare, 
această poveste a unor luptători care își 
țin jurămîntul trecînd prin toate încercă- 
rile fizice și morale, încercări care le pre- 
tind acte de bărbăţie, mereu alte suferinţe, 


w 


ara 


ùs i 6S 


D r 


] 


inema 


într-o peregrinare al cărei unic țel nu poate 


fi decit ajungerea pe meleagul natal. 

Cert, au existat — după dispariția tra- 
gică a lui Mihai Viteazul — oşteni ai 
acestuia care au avut de pribegit, departe, 
foarte departe de ţară, au avut de suferit 
nețărmurit — din captivitate în captivitate, 
de pe un țărm pe altul, pînă să ajungă, 
atiția cîţi vor fi ajuns, inapoi acasă. 

La limita dintre istoric şi hiperbolarea 
lui, filmul îşi propune cu succes să păs- 
treze o vibrație legendară. 

Prin aceasta, prin sentimentul dorului 
de acasă pe care-l sugerează atit de stă- 
ruitor, aş spune că filmul depăşeşte ca- 
drul simplu al unui fapt de epocă, ca și 
pe acela al unui simplu film de acţiune, 
și face, în felul acesta, o trimitere insisten- 
tă spre noi, cei de azi, care urmărim filmul. 
El capătă un ecou sau poate chiar mai 
mult, o prezenţă, în atmosfera de astăzi 
atit de pătrunsă de vibrația iubirii de țară. 
În această perspectivă sînt privite şi per- 
sonajele filmului, manifestarea dorului de 
acasă fiind de altfel planul pe care evo- 
luează toți cei 13 cavaleri ai disperării 
(cum ar mai putea fi, de altfel, numiţi) 
Evident, dacă realizatorul ar fi dispus de 
un scenariu de o mai mare precizie în 
definirea, în portretizarea fiecăruia dintre 
cei 13 (ceea ce eventual ar fi oferit şi te- 
renul evitării unor stereotipii de acţiune, 
de întimplări și de comportamente), unele 
cadre ale filmului ce par a avea doar func- 
ţia de a face legătura cu alte cadre (dar 
cadrul de legătură ne lasă senzaţia că 
durează mai mult decit cadrul pe care îl 
introduce şi care este pivot) ar fi avut şi 
ele o altă greutate în economia filmului. 
Dar prin aceste schițe de 13 personaje care 
răspund unui singur comandament psihic 
și moral — realizatorul impune — pentru 
că asta a vrut în primul rînd — vibrația 
unei idei, a unui sentiment obsedant, 
face să se simtă dorul de casă al eroilor 
pe care-i conduce, prin întîmplări şi înde- 
lungi cavalcade, renunţind la nuanţări de 
caracter. Aceștia ne apar, cu cite o sin- 
gură dimensiune Caracterizantă, la unii 
mai vădită, la alţii mai vagă. Astfel, la 
unul onoarea se asociază cu un devota- 
ment fără margini, dar şi cu o înțelepciune 
de comandant de oaste care înțelege că 
onoarea şi jurămintul nu pot fi niște simple 
angajamente formale, că ele trebuie să 
aibă o cauză supremă. lon Besoiu de- 
monstrează în acest rol, după o nepermis 
de lungă absență de pe ecran, virtuțile 
unui actor de mare inteligenţă scenică și 
de o imensă sinceritate a comunicării. 
De remarcat că este unul din rarii inter- 
preţi care, deși «de profesie» actor de 
teatru, aici, în acest rol, se dovedește 


A 


DE 
OE 


nuri 


a fi un excelent actor de film. Este probabil 
şi unul din rolurile cele mai semnificative 
pe care lon Besoiu le-a realizat în film, 
La un altul din acești oșteni ai onoarei 
apare drept particularitate o anumită șire- 
tenie cu ajutorul căreia se descurcă mai 
bine prin atit de complicatele situaţii prin 
care trece. Amza Pellea, căruia i-a re- 
venit acest rol, face la rîndul său o de- 
monstraţie de aptitudini seducătoare prin 
farmecul cu care pare că își improvizează 
amănunte semnificative pentru personajul 
său. Reţinem, de asemenea, portretul dur, 
neînduplecat pe care Ilarion Ciobanu 
îl realizează în rolul unuia dintre aceşti 
13 care dă, în primul rînd, o luptă cu sine, 
o luptă în care sentimentul onoarei este 
urmărit de cel al unei răzbuneri neindu- 
plecate. Ilarion Ciobanu demonstrează 


o adevărată dexteritate a dozajului și o 
forță scenică care l-a impus demult ca 
unul din actorii noştri de frunte. Mai în- 
tilnim un personaj, acesta cel mai tipic 
climatului legendar pe care şi l-a ales 
narațiunea sau naratorul, cel al cavaleru- 
lui cu un profund simţ al onoarei, dotat 
cu o mare dibăcie în acțiune,dar la care 
apare şi presentimentul tragic, acceptat 
cu toată luciditatea. presentimentul nece- 
sității jertfei de sine cind altă cale de în- 
deplinire a datoriei ar părea că nu mai 
există. În acest personaj, pe care realiza- 
torul Sergiu Nicolaescu l-a încredinţat 
actorului Sergiu Nicolaescu, acesta, ca 
de obicei, beneficiind de dubla ipostază, 
este la nivelul la care-l întilnim întot- 
deauna în propriile sale filme. 


Realizatorul  «Nemuritorilo» a mai 


Producţie a Casei de filme nr. 5. Regia: 
Sergiu Nicolaescu. Adaptare cinemato- 
gratică de Sergiu Nicolaescu a scenariului 
«După furtună» de Titus Popovici. Ima- 
ginea:“ Alexandru David. Decoruri: Filip 
Dimitriu, Richard Schmidt, Sever Frentiu, 


L 


recurs pentru două personaje, din păcate 
prea episodice pentru posibilitățile acto- 
rilor respectivi, la colaborarea lui Gheor- 
ghe Dinică şi Colea Răutu care, cum era 
de așteptat, punctează convingător (ar fi 
putut crea nişte roluri de mult mai mare 
întindere dacă ar fi avut partitură) două 
figuri de tristă memorie din nu mai puţin 
trista istorie a acelui secol. Am încercat 
să schițăm unele particularităţi ale «Ne- 
muritorilor» lui Sergiu Nicolaescu. Nu 
însă ale tuturor pentru că, adevărat este, 
nu toţi cei 13 au răgazul să-şi divulge per- 
sonalitatea sau o cit de sumară biografie. 
Doar 4 sau 5 personaje se distanțează 
iar restul, din păcate, se mulțumesc a 
rămîne într-o figurație, e drept, foarte 
activă. Dar există, pe de altă parte, în 
film, un personaj ciudat care — fără nici 


i 


DI 


Imaginea filmului (Alexandru David) 
este frumoasă prin atmosfera, prin senti- 
mentul pe care-l sugerează. Ea nu este 
frumoasă în sine, calofilă şi de fapt im- 
personală (cum se întîmplă atit de des, 
mai ales în astfel de filme). Decorul (în 
cea mai mare măsură natural) este de 
fapt un cadru viu şi el,iar — lucru destul 
de rar în filmul nostru — costumul este 
parte din biografia personajelor, este do- 
vada concretă a existenţei și condiţiei 
lor de existenţă, este, aş spune, un costum 
care «trăieşte». (Decoruri: Filip D'mitriu, 
Richard Schmidt, Sever Frențiu; costu- 
me: Hortensia Georgescu, Petre Venia- 
min). 

Filmul «Nemuritorii» povesteşte această 
legendă a cavalerilor onoarei, deznă- 
dejdii şi cutezanţei într-un spirit foarte 


e 


"Vo aie atat 


re dragostea 


de țară este mai presus decit viața 


o intenţie de reproş sau dimpotrivă de 
măgulire — ne trimite cu gîndul la Brecht: 
femeia mută; interpretată cu atita conți- 
nut dramatism de către Gina Patrichi. 
Ceea ce la o lectură de scenariu ar fi 
putut să pară nepotrivit, inadecvat unui 
story dominat de 13 bărbaţi prinşi într-o 
acțiune atit de dinamică, se transformă 
în film, cu aportul evident, dacă nu chiar 
exclusiv, al interpretei, într-o prezență 
inedită. Gina Patrichi a știut să confere 
acestei prezenţe fără replică expresia 
unei umanităţi care strigă din priviri şi 
gesturi măsurate o durere nemăsurată, 
o imensă nedreptate ca şi imensa ei par- 
ticipare la o cauză și o luptă cărora li se 
închină cu viaţa, cu sufletul, cu o înţele- 
gere care pină la urmă se poate dispensa 
de vorbe. 


Costume: Hortensia Georgescu, Petre Ve- 
niamin, Muzica: Tiberiu Olah, Nicolae 
Covaci. Cu: Amza Pellea, lon Besoiu, la- 
rion Ciobanu, Sergiu Nicolaescu, Jean Con- 
stantin, Colea Răutu, Gheorghe Dinică, Heide- 
Marie Wenzel, Gina Patrichi 


alegru, punctind pe alocuri cu umor, pe 
alocuri cu duioşie, pe alocuri cu patetism 
povestea, pină la urmă captivantă. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Bucuresti 


Arn adi =